Bernard Cornwell — [Saxon stories] 06 Moartea regilor

RNATEONAL 


TE 


IN 


R 


EÈ 


STS E 


` 
5 
i 


BI 


le 
ali 


E 
reala ă, 


ric s 


Il hese 


bine 


a ermar Criw 


M orice 


ekee 


iiile mi 


ile 


ELLIE 


ONES 


Tre Ham i 


i asit ESLI] comiempA FI 


R. MARTIN 


E 


ORGE 


HE 


BERNARD CORNWELL 


Seria: The Saxon Stories 
Partea a Vl-a 


MOARIEA REGILOR 


Original: Death of Kings (2011) 


Traducere din limba engleză: 
ANDREEA NASTASE 


7 


virtual-project.eu 


ag 


ITERA? 


Editura: LITERA 
2018 


Moartea regilor 
este pentru Anne LeClaire, 
romancieră şi prietenă, 
care mi-a sugerat fraza de deschidere 


Toponime 


Modul de scriere a toponimelor în Anglia anglo-saxonă 
suscită controverse, neexistând un acord pe deplin 
acceptat nici măcar în privinţa denumirilor înseşi. Astfel, 
Londra a fost redată ca Lundonia, Lundenberg, Lundenne, 
Lundene, Lundenwic, Lundenceaster şi Lundres. Fără 
îndoială, unii cititori vor prefera alte versiuni ale numelor 
de mai jos, dar de obicei am apelat la denumirea indicată 
în Oxford Dictionary of English Place-Names pentru 
perioada domniei lui Alfred (871-899 d.Hr.). Însă nici 
această soluţie nu este infailibilă. Insula Hayling se scria, 
în anul 956, atât Heilincigae, cât şi Haeglingaiggae. Nici eu 
nu am fost constant tot timpul; am preferat versiunea 
modernă, Anglia, termenului Anglaland, şi în loc de 
Norhymbralond am folosit Northumbria pentru a nu 
induce ideea că graniţele străvechiului regat ar coincide 
cu cele ale ţării moderne. Prin urmare, această listă este 
rezultatul unui compromis, la fel ca ortografierea în sine a 
denumirilor. 


Baddan Byrig Badbury Rings, Dorset 
Beamfleot Benfleet, Essex 
Bebbanburg castelul Bamburgh, 
Northumberland 
Bedanford Bedford, Bedfordshire 
Blaneford Blandford Forum, Dorset 
Buccingahamm Buckingham, 
Buckinghamshire 
Buchestanes Buxton, Derbyshire 
Ceaster Chester, Cheshire 
Cent ţinutul Kent 
Cippanhamm Chippenham, Wiltshire 


Cirrenceastre Cirencester, Gloucestershire 


Contwaraburg 


Cyninges Tun 


Cracgelad 
Cumbraland 
Cytringan 


Dumnoc 
Dunholm 
Eanulfsbirig 
Eleg 
Eoferwic 


Exanceaster 
Fagranforda 
Fearnhamme 
Fughelness 
Gegnesburh 
Gleawecestre 


Grantaceaster 


Hothledge 
Hrofeceastre 
Humbre 
Huntandon 


Liccelfeld 
Lindisfarena 


Lundene 
Medweeg 
Natangrafum 
Oxnaforda 
Ratumacos 
Rochecestre 
Sarisberie 


Safern 
Sceaftesburi 


Canterbury, Kent 

Kingston upon Thames, 
Greater 

London 

Cricklade, Wiltshire 
Cumbria 

Kettering, 
Northamptonshire 
Dunwich, Suffolk 

Durham, County Durham 

St Neot, Cambridgeshire 
Ely, Cambridgeshire 

York, Yorkshire (numit 
Jorvik de danezi) 

Exeter, Devon 

Fairford, Gloucestershire 
Farnham, Surrey 

insula Foulness, Essex 
Gainsborough, Lincolnshire 
Gloucester, Gloucestershire 
Cambridge, Cambridgeshire 
Hadleigh Ray, Essex 
Rochester, Kent 

estuarul Humber 
Huntingdon, 
Cambridgeshire 

Lichfield, Staffordshire 
Lindisfarne (Insula Sfântă), 
Northumberland 

Londra 

râul Medway, Kent 
Notgrove, Gloucestershire 
Oxford, Oxfordshire 

Rouen, Normandia, Franța 
Wroxeter, Shropshire 
Salisbury, Wiltshire 
Heathrow 

fluviul Severn 

Shaftesbury, Dorset 


Sceobyrg 
Scrobbesburh 
Snotengaham 


Sumorseete 
Temes 
Thornseeta 
Tofeceaster 


Trente 
Turcandene 
Tweoxnam 
Westune 
Wiltunscir 
Wimburnan 
Wintanceaster 
Wygraceaster 


Shoebury, Essex 
Shrewsbury, Shropshire 
Nottingham, 
Nottinghamshire 
Somerset 

fluviul Tamisa 

Dorset 

Towcester, 
Northamptonshire 

fluviul Trent 

Turkdean, Gloucestershire 
Christchurch, Dorset 
Whitchurch, Shropshire 
Wiltshire 

Wimborne, Dorset 
Winchester, Hampshire 
Worcester, Worcestershire 


Familia regală din Wessex 


FEthelwulf 
Regele Wessexului 
(839-858) 

c. Osburga 


Æthelstan Æthelbert Alfred 
Regele Wessexului Regele Wessexului (871-899) 
(860-865) c. Ealhswith 


Æthelbald Æthelred 
Regele Wessexului Regele Wessexului 
(858-860) (866-871) 


Æthelflæd 
c. Æthelred al Merciei 


Æthelgifu Ælfthryth 


Edward Æthling Æthelweard 
(Surghiunitul) 
Regele saxonilor 
din vest (870-924) 


PARTEA ÎNTÂI 


Vrăjitoarea 


Unu 
a 


— Fiecare zi este la fel ca celelalte, până când nu mai 
este, constată părintele Willibald. Zâmbi fericit, de parcă s- 
ar fi aşteptat să primească laude pentru această mostră de 
înţelepciune, apoi se posomori văzând că nu-i răspundeam. 

— Fiecare zi... începu din nou. 

— Ţi-am auzit aiurelile, am mormăit. 

— .„..până când nu mai este, încheie el pe şoptite. 

Imi plăcea de Willibald, chiar dacă era preot. Fusese 
unul dintre tutorii mei în copilărie şi acum îl consideram 
un prieten. Era bun la suflet, cinstit, iar dacă cei blânzi 
urmau să moştenească pământul, atunci merita să fie 
peste măsură de bogat. 

Avea dreptate, fiecare zi era la fel ca toate celelalte, 
până când ceva se schimba, iar acea dimineaţă rece de 
duminică păruse extrem de banală, până când descreieraţii 
încercaseră să mă ucidă. Era atât de frig. Plouase toată 
săptămâna, dar numai în acea dimineaţă îngheţaseră 
băltoacele şi iarba albise sub muşcătura gerului năprasnic. 
Părintele Willibald sosise la puţin timp după răsărit şi mă 
găsise în poiană. 

— N-am putut nimeri moşia ta noaptea trecută, aşa că 
ne-am adăpostit la mănăstirea Sfântul Rumwold, îşi explică 
el apariţia matinală, gesticulând vag către sud. Am 
tremurat toată noaptea acolo. 

— Nişte nenorociţi călugării aceia, i-am răspuns. Ştiam 
foarte bine că trebuia să le livrez o căruţă de lemne de foc 
săptămânal, dar preferasem să ignor această datorie. 
Călugării n-aveau decât să-şi taie singuri lemne din 
pădure. Cine a fost Rumwold? l-am întrebat pe Willibald. 

Cunoşteam răspunsul, dar voiam să mă amuz puţin pe 
socoteala prietenului meu. 

— A fost un copil foarte pios. 


— Un copil? 

— Un sugar, oftă el nefericit, ghicind încotro se îndrepta 
conversaţia. Nu avea mai mult de trei zile când a murit. 

— Un nou-născut de numai trei zile a ajuns sfânt? 

— Un miracol, fără îndoială, stăpâne, îmi răspunse el 
deschizând braţele larg spre cer. Chiar se întâmplă, 
uneori. Se spune că micuțul Rumwold cânta imnuri de 
slavă în timp ce sugea la sân. 

— Şi mie îmi vine să fac la fel când pun mâna pe o ţâţă. 
Înseamnă că sunt vreun sfânt? 

Willibald clătină mustrător din cap şi schimbă brusc 
subiectul. 

— Ţi-am adus un mesaj de la ætheling, spuse, referindu- 
se la Edward, fiul cel mare al regelui Alfred. 

— Te ascult. 

— A devenit regele Centului, mă anunță părintele 
bucuros. 

— Doar nu te-a trimis până aici ca să-mi spui atâta lucru. 

— Nu, nu. M-am gândit că poate nu ştiai. 

— Sigur c-am aflat. Alfred, regele Wessexului, îşi pusese 
fiul mai mare pe tronul Centului, ceea ce însemna că 
Edward îşi putea face mâna la domnie fără să provoace 
pagube prea mari, căci Centul făcea totuşi parte din 
Wessex. A reuşit să ruineze micul regat deja? 

— Sigur că nu, deşi... se opri brusc. 

— Deşi, ce? 

— A, nimic, nimic, îmi răspunse aparent fără griji. Câte 
oi negre ai? zise Willibald, prefăcându-se brusc preocupat 
de bunăstarea cornutelor mele. 

— Dacă vreau, pot porunci să fii legat de glezne cu capul 
în jos şi scuturat până cad toate veştile din tine. 

— Ei bine, este vorba tot de Edward. Ezită o clipă, apoi 
se decise să-şi verse tot sacul. Edward voia să se însoare 
cu o fată din Cent, dar taică-său nu era de acord. O 
poveste fără importanţă, crede-mă. 

M-a pufnit râsul. Se părea că tânăra mlădiţă regală nu 
era chiar moştenitorul perfect. 

— A luat-o razna, nu-i aşa? 

— Nu, nu! O mică toană tinerească. În orice caz, acum e 


istorie. Taică-său l-a iertat. 

L-am lăsat în pace, deşi ar fi trebuit să acord mai multă 
atenţie acestei bârfe. 

— Ce mesaj îmi transmite Edward? 

Stăteam de vorbă pe pajiştea moşiei mele de la 
Buccingahamm, aflată în estul Merciei. De fapt, 
pământurile îi aparţineau lui /Ethelfleed, dar ea mi le 
încredinţase mie. Domeniul era destul de bogat pentru a 
hrăni treizeci de războinici, dintre care cea mai mare parte 
se găseau la slujbă în acea dimineaţă. 

— Tu de ce nu eşti la biserică? l-am iscodit. E zi de 
sărbătoare, nu? 

— Ziua sfântului Alnoth, mă informă el ritos, dar trebuia 
să dau de tine! Am un mesaj urgent de la regele Edward. 
Fiecare zi este la fel ca celelalte... 

— ...Până când nu mai este, i-am tăiat vorba abrupt. 

— Da, stăpâne. Dar ce faci? mă întrebă clipind 
nedumerit. 

— Mă uit la oi. 

Exact asta făceam. Priveam vreo două sute de oi care 
mă priveau şi ele, behăind trist. 

La rândul său, Willibald îşi îndreptă atenţia spre turmă. 

— Frumoase animale, îşi dădu el cu părerea ca şi cum s- 
ar fi priceput. 

— Carne şi lână, nimic mai mult. Trebuie să aleg care va 
trăi şi care moare. 

Era acea perioadă a anului, zilele cenuşii când animalele 
erau sacrificate. Păstram doar câte aveam nevoie pentru 
prăsire în primăvară, dar majoritatea aveau să piară, căci 
nu dispuneam de suficient nutreţ ca să hrănesc turme 
întregi în lunile grele de iarnă. 

— Uită-te la spinările lor, am zis. Pe lâna celor sănătoase 
gheaţa se topeşte mai repede. Pe acelea le voi păstra. I-am 
scos căciula miţoasă şi i-am răvăşit părul aproape cărunt. 
Niciun pic de gheaţă, deci nu trebuie să-ţi tai gâtul, l-am 
anunţat vesel. Păstraţi-o pe aceea! am strigat la cioban, 
arătându-i o oaie cu un corn rupt. 

— Am înţeles, stăpâne. 

Era un omuleţ cu mâini butucănoase şi cu o barbă ce-i 


acoperea aproape toată faţa. Le ordonă scurt câinilor să 
rămână pe loc şi începu să-şi croiască drum prin turmă. Se 
apropie de animalul pe care i-l indicasem, îl apucă zdravăn 
cu prăjina lui de păstor, încârligată la un capăt, îl târî spre 
margine şi apoi îl mână spre turma mai mică aflată de 
cealaltă parte a poienii. Unul dintre dulăii lui, o bestie 
lăţoasă, lătră pe lângă oaie, prefăcându-se că o apuca de 
copite până când ciobanul îl chemă înapoi. Omul nu avea 
nevoie să-i spun eu ce să facă, căci învățase de copil să-şi 
rărească turmele, dar un stăpân bun trebuie să arate un 
minim respect petrecând puţin timp cu animalele pe care 
le dă pe mâna măcelarului. 

— Ziua judecății, comentă preotul punându-şi la loc 
căciula. 

— Câte s-au adunat acolo? 

— Jiggitandmumph, stăpâne, îmi răspunse ciobanul. 

— E suficient? 

— Ajunge, stăpâne. 

— Taie-le pe celelalte. 

— Jiggitandmumph? întrebă uluit Willibald. 

— Douăzeci şi cinci. Yain, tain, tether, mether, mumph, 
aşa numără ciobanii. Nu mă întreba de ce. Lumea e plină 
de mister. Din câte am auzit, unii chiar cred că un sugaci 
de trei zile ar fi sfânt. 

— Nu lua numele Domnului în deşert, mă dojeni omul 
bisericii. 

— De ce nu? Mai bine, spune-mi ce vrea tânărul Edward. 

— Da, este cât se poate de interesant, începu Willibald, 
dar se opri brusc pentru că ridicasem mâna, cerându-i 
linişte. 

Câinii ciobanului mârâiau ameninţător. Amândoi se 
puseseră în poziţie de pândă şi priveau intens spre 
păduricea ce delimita păşunea la sud. Din cer începuse să 
cadă lapoviţă. Am scrutat atent pâlcul de copaci, dar nu 
reuşeam să disting nimic periculos printre ramurile 
desfrunzite şi puieţii de stejar. 

— Lupi? am întrebat. 

— N-am mai văzut un lup de când s-a prăbuşit podul 
vechi, stăpâne. 


Părul de pe spinarea câinilor se ridică. Ciobanul îi linişti 
scoțând un plescăit cu limba, apoi emise un fluierat scurt, 
şi unul dintre câini se repezi către pădure. Celălalt începu 
să scheaune încet, dorind să intre şi el în acţiune, dar 
ciobanul scoase un sunet jos, gutural, şi animalul se potoli, 
rămânând încordat ca un arc. 

Tovarăşa lui trimisă în explorare ştia precis ce avea de 
făcut. Sări peste un şanţ şi dispăru printre stejari. Când 
reapăru lătrând, sări înapoi de partea cealaltă a şanţului. 
Se opri un moment, privind atent copacii, apoi o rupse la 
fugă exact în clipa când o săgeată părăsi umbra pădurii. 
Păstorul scoase un fluierat ascuţit, iar căţeaua reveni rapid 
la noi, săgeata căzând inofensivă în spatele ei. 

— Tâlhari, am zis. 

— Sau oameni care caută să vâneze căprioare. 

— Căprioarele mele. 

Totuşi, ceva nu se lega. De ce ar fi încercat braconierii 
să ucidă un câine de stână, când aveau tot interesul să se 
îndepărteze rapid? Poate că aveam de-a face cu nişte 
braconieri proşti. 

Lapoviţa se înteţise, împinsă de un vânt rece din est. Eu 
purtam un cojoc gros îmblănit, cizme înalte şi o căciulă din 
blană de vulpe, aşa că frigul nu mă deranja. În schimb, 
bietul Willibald tremura ca varga în hainele lui preoțești, în 
ciuda pelerinei cu glugă şi a căciulii de oaie. 

— Trebuie să te duc la conac. La vârsta ta, nu e deloc 
sănătos să stai iarna pe-afară. 

— Nu mă aşteptam să plouă, îmi răspunse el plângăcios. 

— Până la prânz se transformă în ninsoare, prezise 
ciobanul. 

— Ai o colibă în apropiere? 

— Dincolo de copaci, zise el arătând cu mâna un şir des 
de arbori printre care se ghicea o cărare. 

— Poţi să faci focul în ea? 

— Da, stăpâne. 

— Condu-ne acolo. 

Voiam să-l ştiu pe Willibald la căldură până când îi 
aduceam o haină groasă şi un cal docil care să-l ducă 
înapoi la conac. 


Când am luat-o spre nord am auzit câinii mârâind din 
nou. M-am întors către sud şi, dintr-odată, am văzut un 
pâlc răzleţ de bărbaţi care ne urmăreau. 

— Ştii cine sunt? l-am întrebat pe cioban. 

— Nu sunt de pe aici, stăpâne, şi eddera-a-dix e un 
număr cu ghinion. 

După ce ne înştiinţă că străinii erau treisprezece, omul 
îşi făcu repede o cruce. 

— Ce... deschise gura părintele. 

— Linişte, am cerut, văzând că cei doi câini începuseră 
să-şi arate colții. Tâlhari, am spus iarăşi. 

— Sfântul Alnoth a fost ucis de tâlhari, remarcă Willibald 
îngrijorat. 

— Deci tâlharii pot face şi lucruri bune, dar aceştia sunt 
idioţi. 

— Idioţi? 

— Dacă îndrăznesc să ne atace vor fi vânaţi şi spintecaţi 
ca nişte animale. 

— Asta, dacă nu ne omoară ei pe noi mai întâi, bombăni 
preotul. 

— Fugi! 

L-am împins spre liziera de copaci de la nord şi mi-am 
strâns degetele pe mânerul sabiei înainte să-l urmez. Nu 
purtam Răsuflarea-Şarpelui, ci o sabie mai mică şi mai 
uşoară, luată de la un danez pe care-l omorâsem la 
începutul acelui an la Beamfleot. Era o sabie bună, dar 
acum aş fi dat orice să am la cingătoare Răsuflarea- 
Şarpelui. Am aruncat o privire în spate. Cei treisprezece 
tocmai se angajaseră în traversarea şanţului îngheţat. Doi 
aveau arcuri, iar ceilalţi păreau înarmaţi cu topoare, cuțite 
sau lănci. Willibald nu reuşea să ţină pasul şi gâfâia deja. 

— Ce se întâmplă? mă întrebă cu glas sfârşit. 

— Bandiţi? Vagabonzi? Habar n-am. Fugi! 

L-am împins între copaci, am tras sabia din teacă şi m- 
am întors să-i înfrunt pe urmăritori, dintre care unul 
trăsese o săgeată din tolba pe care o avea legată la piept. 
Gestul lui mă convinse să-l urmez pe Willibald în pădurice. 
Săgeata trecu pe lângă mine şi se pierdu în lăstăriş. Nu 
purtam cămaşă de zale, iar haina groasă de blană nu era o 


pavăză contra unui arc de vânătoare. 

— Nu te opri, i-am strigat pe când şontâcăiam pe cărare. 

Fusesem rănit la coapsă într-o bătălie şi, cu toate că 
puteam merge sau chiar alerga, eram conştient că nu 
aveam nicio şansă să scap de ei dacă eram deja în bătaia 
săgeţilor. O a doua fu deviată de o ramură şi căzu cu 
zgomot. „Fiecare zi este la fel ca celelalte, până când 
devine interesantă”, mi-am spus. Desişul mă ascundea de 
urmăritori, care făcuseră imediat presupunerea că o 
apucasem pe cărare după Willibald. Trupa trecuse pe 
lângă mine când mă ghemuisem ascuns de frunzele late 
ale puieţilor de stejar, cu haina trasă peste părul blond şi 
peste faţă. Am remarcat că cei doi arcaşi le deschideau 
calea. 

l-am lăsat să se îndepărteze puţin, apoi i-am urmat. 
Strigau tare unul către celălalt, iar din frânturile de 
conversaţie am înţeles că erau saxoni şi, după accent, 
probabil din Mercia. Tâlhari, acum eram aproape convins. 
Un drum roman traversa pădurea adâncă din apropiere, pe 
unde călătorii erau obligaţi să se deplaseze în grupuri mari 
din cauza soldaţilor fără căpătâi care organizau adesea 
ambuscade. De câteva ori mă dusesem peste ei cu o ceată 
de oşteni şi credeam că-i lămurisem să-şi mute afacerile în 
altă parte. Cu toate acestea, bandele de soldaţi rătăcitori 
evitau să atace localnicii, de teama represaliilor. Nu 
reuşeam să înţeleg cine erau oamenii aceştia. Părul de pe 
ceafă încă mi-era ridicat. 

M-am apropiat încet de copacii din marginea păduricii şi 
i-am zărit răspândiţi pe lângă coliba ciobanului, care 
semăna cu o movilă de pământ acoperită cu iarbă. O 
construise din ramuri acoperite cu brazde, lăsând o gaură 
în mijloc prin care să iasă fumul. Ciobanul nu se vedea pe 
nicăieri, dar Willibald fusese prins şi era ţinut strâns de 
unul dintre atacatori. Deocamdată era viu şi nevătămat, 
protejat probabil de statutul său de preot. Işi dăduseră 
seama că rămăsesem în pădure, aşa că cercetau atent 
liziera, chiar în direcţia mea. 

Dintr-odată, cei doi câini ai ciobanului apărură din 
stânga mea şi se repeziră urlând prelung la grupul de 


oameni. Animalele alergau rapid, în cercuri din ce în ce 
mai strânse, prefăcându-se uneori că atacau şi dezvelindu- 
şi colții lungi. Unul dintre bărbaţi avea o sabie, însă nu se 
pricepea s-o folosească, învârtind-o la întâmplare şi ratând 
la distanţă de un braţ căţeaua care se apropiase de el. Un 
arcaş potrivi o săgeată în arc şi încordă struna, dar se 
prăbuşi pe spate ca lovit de un ciocan nevăzut. Săgeata o 
luă în sus şi reveni fără vlagă în copacii din spatele meu, în 
timp ce omul rămase întins la pământ. Câinii se opriră cu 
boturile aplecate şi îşi dezveliră colții mârâind. Omul făcea 
eforturi să se ridice, dar era limpede că nu putea. Ceilalţi 
păreau speriaţi de moarte. 

Al doilea arcaş îşi ridică arma, apoi se dădu un pas în 
spate, lăsă arcul să-i cadă din mână şi îşi duse palmele la 
faţă, de unde apucasem să văd curgând un firicel de sânge 
roşu şi proaspăt ca zmeura. Pata de culoare luci pe fondul 
alb al dimineţii de iarnă, apoi dispăru, iar omul se aplecă 
îndoit de durere. Câinii mai lătrară puţin, după care săriră 
printre copaci. Lapoviţa cădea tot mai deasă, lovind cu 
zgomot crengile copacilor. Doi atacatori o luară spre 
colibă, dar fură chemaţi înapoi de liderul grupului. Acesta 
era mai tânăr decât ceilalţi sau, în orice caz, nu la fel de 
sărac. Avea un chip îngust, ochi pătrunzători şi o barbă 
scurtă, îngrijită. Purta un surtuc uzat din piele de sub care 
se itea o cămaşă de zale. Am tras concluzia că fie era 
războinic, fie o furase. 

— Lord Uhtred! strigă el. 

Nu aveam de gând să răspund. Eram destul de bine 
ascuns pentru moment. Ştiam că va trebui să mă mişc dacă 
veneau să cerceteze păduricea, dar atacurile misterioase 
contra celor doi arcaşi îi speriaseră. Cine putea fi? 
Probabil zeii, mi-am spus, ori poate sfântul creştin. Trebuie 
că Alnoth ura tâlharii, din moment ce fusese omorât de ei, 
iar eu nu mai aveam niciun dubiu că aceştia erau 
răufăcători trimişi să mă ucidă. Nu eram foarte surprins, 
pentru că în vremurile acelea aveam nenumărați duşmani. 
Încă mai am, deşi acum trăiesc în spatele celei mai 
puternice palisade din nordul Angliei, dar pe atunci, în 
iarna anului 898, Anglia nu exista. Insula era împărţită în 


regatele Northumbria, Anglia de Est, Mercia şi Wessex, iar 
primele două erau stăpânite de danezi. Wessexul era în 
întregime saxon, pe când în Mercia, locuită şi de danezi şi 
de saxoni, domnea haosul. În ce mă priveşte, mă 
identificam cu Mercia, pentru că mă născusem din părinţi 
saxoni, însă fusesem crescut ca un danez. Veneram încă 
zeii danezi, dar soarta mă blestemase să-i apăr pe saxonii 
creştini împotriva omniprezentei ameninţări a danezilor 
păgâni. Prin urmare, o mulţime de danezi mi-ar fi dorit 
moartea, dar nu mă puteam gândi la niciun duşman danez 
capabil să angajeze nelegiuiţi din Mercia ca să-mi facă de 
petrecanie. Desigur, erau şi saxoni care ar fi vrut să mă 
trimită între patru scânduri. Vărul meu /Ethelred, 
conducătorul Merciei, ar fi plătit bani buni ca să-mi vadă 
mormântul ocupat, dar cu siguranţă că ar fi trimis 
războinici, nu bandiți. Cu toate acestea, aveam impresia că 
atacul era opera lui. Era căsătorit cu /ZEthelfleed, fiica 
regelui Alfred din Wessex, dar eu îi pusesem coarne lui 
ZEthelred, de aceea îmi făceam socoteala că el era cel care 
mă răsplătea acum trimiţându-mi treisprezece răufăcători. 

— Lord Uhtred! strigă din nou tânărul, dar singurul 
răspuns pe care-l primi fu un cor de behăituri disperate. 

Oile se revărsau pe potecă şi printre copaci, mânate de 
cei doi câini care le ciupeau de glezne conducându-le rapid 
spre bărbaţii înarmaţi care, în scurt timp, se treziră 
încercuiți de rumegătoarele mele. Mă tăvăleam pe jos de 
râs. Eu, Uhtred de Bebbanburg, războinicul care-l ucisese 
pe Ubba la malul mării şi care-i distrusese armata lui 
Haesten la Beamfleot, eram apărat, în această ciudată 
dimineaţă de iarnă, de ciobanul meu, care se dovedea un 
redutabil conducător de oşti. Turma cuprinsă de panică se 
înghesuia în jurul celor treisprezece nelegiuiţi care abia se 
mai puteau mişca. Câinii urlau, oile behăiau, iar în privirile 
atacatorilor se citea disperarea. 

— M-ai strigat? am întrebat ieşind dintre copaci. 

Tânărul încercă zadarnic să se apropie de mine. Începu 
să lovească animalele şi să le taie cu sabia, dar agitația lui 
nu făcea decât să le sperie, în timp ce erau împinse 
nemilos de la spate de câini. Înjură furios şi se repezi la 


Willibald. 

— Lasă-ne să plecăm, sau îl omorâm. 

— E creştin, aşa că nu văd de ce mi-ar păsa, am răspuns 
arătându-i amuleta cu ciocanul lui Thor pe care o purtam 
la gât. 

Willibald îmi aruncă o privire şocată, apoi se întoarse 
brusc, căci unul dintre atacatori scosese un strigăt de 
durere. Un nou şuvoi roşu se întrezări printre fulgii de nea, 
dar de data asta am văzut şi care era cauza. Nu era mâna 
zeilor, nici a sfântului creştin, ci a ciobanului care apăruse 
la liziera pădurii cu o praştie. Culese tacticos o piatră 
dintr-un săculeţ de la brâu, o aşeză în suportul de piele şi 
începu să învârtă din nou praştia. Arma şuieră prin aer, şi 
proiectilul îşi luă zborul în direcţia unui alt inamic. 

Oamenii o luară la sănătoasa, copleşiţi de panică; i-am 
făcut semn ciobanului să-i lase să plece. Fluieră să-şi 
cheme câinii, iar oamenii şi oile se împrăştiară. Nelegiuiţii 
fugeau toţi, cu excepţia primului arcaş lovit, care rămăsese 
la pământ, buimăcit de lovitura la cap. Şeful lor, mai 
curajos decât ceilalţi, se îndreptă spre mine, gândindu-se 
probabil că exemplul avea să-i fie urmat, însă descoperi că 
era singur. O expresie de groază îi traversă chipul când se 
uită în spate. Exact în acea clipă, căţeaua sări la el şi-l 
muşcă de mâna în care ţinea sabia. Tânărul ţipă de durere 
şi începu să-şi scuture braţul pentru a şi-l elibera, pe când 
masculul se repezea să-şi ajute partenera. l-am întrerupt 
urletele lovindu-l cu latul sabiei peste ceafă. 

— Cheamă câinii înapoi, i-am ordonat ciobanului. 

Arcaşul rănit era încă în viaţă, dar părul de deasupra 
urechii drepte îi era năclăit de sânge. Scoase un mormăit 
când l-am lovit cu piciorul în coaste, însă nu se putu mişca. 
I-am luat arcul şi săgețile şi le-am făcut cadou ciobanului. 

— Cum te cheamă? 

— Egbert, stăpâne. 

— Tocmai ai devenit un om bogat, Egbert. 

Aş fi vrut ca vorbele mele să fie adevărate, căci omul 
merita o recompensă frumoasă pentru munca din 
dimineaţa aceea, dar eu însumi treceam printr-o sărăcie 
cruntă. Cheltuisem tot pentru plata şi înzestrarea trupei 


mele cu armele şi armurile necesare ca să-l înfrângem pe 
Haesten, aşa că iarna aceea mă găsise fără o leţcaie. 

Ceata atacatorilor dispăruse către nord, în direcţia din 
care venise, însă Willibald tremura şi mai tare. 

— Veniseră după tine, stăpâne, reuşi să articuleze 
printre dinţii care-i clănţăneau necontrolat. Erau plătiţi să 
te ucidă. 

M-am oprit lângă arcaş. Proiectilul îi spărsese capul, 
căci pe lângă sânge se vedea şi un fragment de os. Am 
mângâiat spinarea cu blană aspră şi miţoasă a câinelui 
care venise atras de mirosul de sânge. 

— Ai nişte ajutoare de toată isprava, i-am spus lui 
Egbert. 

— Ucigaşi de lupi, stăpâne, deşi asta este mai bună, îmi 
răspunse ciobanul arătând spre praştie. 

— Te pricepi s-o foloseşti. 

Putin zis, omul avea o precizie uimitoare. 

— Am exersat douăzeci şi de ani, stăpâne. Nimic mai 
bun decât o piatră ca să alungi un lup. 

— Fuseseră plătiţi să mă ucidă? l-am întrebat pe preot. 

— Aşa vorbeau între ei. Că luaseră nişte bani ca să-ți 
facă felul. 

— Du-te în colibă şi încearcă să te încălzeşti. M-am 
întors spre tânăra căpetenie, care era păzită de câinele 
mai mare. Cum te cheamă? 

— Weerfurth, stăpâne, răspunse el după o clipă de 
şovăire. 

— Cine te-a plătit să mă omori? 

— Nu ştiu, stăpâne. 

Din povestea lui reieşi că într-adevăr nu ştia. Weerfurth 
şi oamenii lui coborâseră de la Tofeceaster, un orăşel din 
apropiere. Acolo, un necunoscut le promisese greutatea 
mea în argint dacă mă omorau. Le sugerase chiar să atace 
într-o duminică dimineaţa, ştiind că cea mai mare parte a 
oamenilor mei aveau să fie la biserică. Wærfurth recrutase 
o duzină de vagabonzi cu care să treacă la fapte. 
Înţelesese probabil că miza era uriaşă, cunoscându-mi 
reputaţia, dar şi răsplata era extrem de tentantă. 

— Omul acela era saxon sau danez? 


— Era saxon, stăpâne. 

— Şi nu ştii cine este? 

— Nu, stăpâne. 

I-am mai pus câteva întrebări, însă n-am reuşit să aflu 
decât că cel care-l angajase era slab, chel şi chior. 
Descrierea nu-mi spunea nimic. Un bărbat chel care-şi 
pierduse un ochi? Putea fi aproape oricine. L-am stors bine 
de răspunsuri inutile, apoi l-am spânzurat alături de arcaş. 

Iar Willibald mi-a arătat peştişorul fermecat. 


La conac eram aşteptat de o solie numeroasă. Din 
capitala lui Alfred, Wintanceaster, veniseră şaisprezece 
oameni, printre care nu mai puţin de cinci preoţi. Doi erau 
din Wessex, ca şi Willibald, iar ceilalţi doi erau mercieni 
care se pare că se stabiliseră în Anglia de Est. Îi 
cunoşteam, deşi la prima vedere nu-mi dădusem seama 
cine erau: gemenii Ceolnoth şi Ceolberth, care, cu vrei 
treizeci de ani în urmă, fuseseră ţinuţi ostatici, ca şi mine, 
în Mercia. Eram copii capturați de danezi, soartă pe care 
eu o îmbrăţişasem, iar cei doi o detestaseră. Acum aveau 
aproape patruzeci de ani. Doi preoţi identici, vânjoşi, cu 
feţe rotunde şi bărbi cenuşii. 

— Ţi-am urmărit progresele, începu unul dintre ei. 

— Cu admiraţie, îl completă celălalt. 

Nu fusesem niciodată capabil să-i deosebesc în copilărie 
şi renunţasem să mai încerc. Aveau obiceiul să-şi 
completeze reciproc propoziţiile. 

— Reţinută, adăugă unul. 

— Admiraţie, încheie celălalt. 

— Reţinută? am pufnit iritat. 

— Se ştie că Alfred este dezamăgit. 

— Pentru că eviţi dreapta credinţă, dar... 

— Noi ne rugăm pentru tine în fiecare zi. 

Ceilalţi doi preoţi, amândoi saxoni din vest, erau oamenii 
lui Alfred. Îl ajutaseră să-şi pună la punct codul de legi şi 
acum se părea că veniseră să mă sfătuiască pe mine. 
Restul soliei era compus din războinici, cinci din Anglia de 
Est şi şase din Wessex, însărcinaţi cu paza preoţilor pe 
durata călătoriei. 


Îmi aduseseră peştişorul fermecat. 

— Regele Eohric, spuse Ceolnoth sau Ceolberth. 

— Doreşte o alianţă cu Wessexul, încheie celălalt 
geamăn. 

— Şi cu Mercia! 

— Regatele creştine, înţelegi? 

— Iar regele Alfred şi regele Edward, preluă Willibald 
iniţiativa, i-au trimis un cadou regelui Eohric. 

— Alfred mai trăieşte? am întrebat. 

— Slavă Domnului, da, dar este foarte bolnav. 

— Aproape de moarte, interveni unul dintre preoţii din 
Wessex. 

— S-a născut aproape de moarte, am exclamat. Tot 
moare de când îl ştiu. Sunt convins că va mai trăi încă zece 
ani. 

— Doamne-ajută! spuse Willibald făcându-şi o cruce 
mare. Însă are deja cincizeci de ani şi e tot mai slăbit. 
Chiar este pe moarte. 

— De aceea are nevoie de această alianţă, continuă 
saxonul, şi de aceea Edward îţi cere acest lucru. 

— Regele Edward, îşi corectă Willibald colegul. 

— Tot nu înţeleg. Cine are nevoie de mine? Alfred al 
Wessexului sau Edward din Cent? 

— Edward, răspunse prietenul meu. 

— Eohric, rostiră împreună Ceolnoth şi Ceolberth. 

— Alfred, spuse şi preotul din Wessex. 

— Cu toţii, trase Willibald concluzia. Este de cea mai 
mare însemnătate pentru toţi, stăpâne. 

Edward sau Alfred, ori amândoi, voiau să mă duc la 
regele Eohric, în Anglia de Est. Eohric era un danez care 
se convertise la creştinism şi care-i trimisese pe gemeni la 
Alfred, propunându-i formarea unei mari alianţe între 
ţinuturile creştine ale Britaniei. 

— Regele Eohric a sugerat că Domnia Ta ar trebui să 
negociezi tratatul, preciză Ceolnoth sau Ceolberth. 

— Cu sprijinul nostru, se grăbi să adauge unul dintre 
preoţii din Wessex. 

— De ce eu? i-am întrebat pe gemeni. 

— Cine cunoaşte Mercia şi Wessexul aşa de bine ca tine? 


răspunse Willibald în locul lor. 

— Mulţi oameni, i-am răspuns. 

— lar toţi aceştia vor merge acolo unde-i conduci tu. 

Stăteam aşezaţi la masă, pe care se găseau bere, pâine, 
brânză, tocană şi mere. În vatra din mijloc ardea un foc 
vesel care lumina tremurător grinzile înnegrite de fum. 
Ciobanul avusese dreptate, lapoviţa se transformase în 
ninsoare, iar câţiva fulgi se strecurau prin gaura din 
acoperiş pe unde ieşea fumul. Afară, dincolo de palisadă, 
Weerfurth şi arcaşul se legănau de craca unui ulm, din 
trupurile lor urmând să se înfrupte păsările. Cei mai mulţi 
dintre oamenii mei se găseau în sala principală şi asistau 
la discuţie. 

— E straniu să închei alianţe în această perioadă a 
anului, am remarcat. ; 

— Alfred nu o mai duce mult, spuse Willibald. Îşi doreşte 
foarte mult această alianță, stăpâne. Dacă toți creştinii din 
Britania se unesc, atunci tronul tânărului Edward va fi 
protejat când va moşteni coroana. 

Era logic, dar de ce şi-ar fi dorit Eohric o astfel de 
alianță? Eohric din Anglia de Est domnise ani în şir cocoţat 
pe gardul dintre creştini şi păgâni, dintre saxoni şi danezi, 
iar acum se hotărâse să-şi declare loialitatea faţă de 
creştini? 

— Din cauza lui Cnut Ranulfson, îmi explică unul din 
gemeni. 

— A adus oameni la miazăzi, adăugă fratele lui. 

— Pe pământurile lui Sigurd Thorrson. O ştiu, chiar eu i- 
am transmis vestea lui Alfred. Aşadar, Eohric se teme de 
Cnut şi de Sigurd. 

— Aşa se pare, răspunseră Ceolnoth şi Ceolberth. 

— Cnut şi Sigurd nu vor ataca acum, am continuat, ci la 
primăvară, cel mai probabil. 

Cei doi erau danezi din Northumbria şi, ca toți danezii, 
nu-şi doreau nimic mai mult decât să pună mâna pe toate 
teritoriile unde se vorbea engleza. Invadatorii încercaseră 
de nenumărate ori şi tot de atâtea ori eşuaseră. In pofida 
înfrângerilor însă, o nouă încercare era inevitabilă pentru 
că inima  Wessexului, care era marele bastion al 


creştinătăţii saxone, se năruia. Alfred era pe moarte, iar 
dispariţia lui ar fi adus fără îndoială săbii şi flăcări păgâne 
peste Mercia şi Wessex. 

— Dar de ce nu-l atacă Cnut sau Sigurd pe Eohric? am 
întrebat. Nu au nevoie de Anglia de Est, ci vor Mercia şi 
Wessexul. 

— Vor totul, răspunse unul din gemeni. 

— Iar adevărata credinţă va fi izgonită din Britania dacă 
n-o apărăm, avertiză cel mai în vârstă din cei doi preoţi din 
Wessex. 

— De aceea, te implorăm să faci alianţa. 

— La sărbătoarea Crăciunului, adăugă unul din gemeni. 

— lar Alfred i-a trimis un dar lui Eohric, izbucni 
Willibald entuziast. Alfred şi Edward, mărinimia lor este 
fără limite, stăpâne! 

Darul era adăpostit într-un sipet de argint bătut în pietre 
preţioase. Capacul era decorat cu un Crist cu braţele 
desfăcute, în jurul căruia stătea scris „Edward mecheht 
Gewrycan”, însemnând că Edward comandase făurirea 
relicvariului. Cel mai probabil, tatăl plătise pentru cadou 
şi-i transferase mărinimia fiului. Willibald ridică pios 
capacul, dând la iveală interiorul căptuşit cu o pânză roşie. 
O pernuţă de mărimea şi grosimea unei palme de bărbat 
era potrivită în centru, iar pe ea se odihnea un schelet de 
peşte. Era un schelet întreg, căruia nu-i lipsea decât capul. 
O spinare lungă şi albă, cu coastele ca dinţii de pieptăn de- 
o parte şi de cealaltă. 

— Priviţi! şopti Willibald, ca şi cum zgomotul ar fi 
deranjat oscioarele. 

— Un hering mort, ăsta e darul lui Alfred? am spus uluit. 
Când toţi cei cinci preoţi îşi făcură simultan cruce, l-am 
privit pe Finan, prietenul meu cel mai bun şi comandatul 
războinicilor mei, şi i-am întrebat: Aveţi nevoie de mai 
multe oase de peşte? Mai putem găsi nişte peşti morţi, nu-i 
aşa? 

— Chiar câteva butoaie, stăpâne! 

— Lord Uhtred! strigă Willibald, pregătit ca de obicei să- 
mi înfrunte insolenţa. Peştele acela, zise el arătând cu un 
deget tremurător spre sipet, a fost unul din cei doi cu care 


Domnul nostru lisus Hristos a săturat cinci mii de guri! 

— Înseamnă că celălalt era cu adevărat mare. Poate 
chiar o balenă? 

— L-am avertizat pe regele Edward că nu eşti omul 
potrivit pentru misiunea pe care ţi-a încredinţat-o. l-am 
spus să trimită un creştin, mă admonestă încruntat preotul 
mai bătrân din Wessex. 

— Foarte bine, găsiţi pe altcineva. De Yule aş prefera să 
petrec la conacul meu. 

— Dar regele vrea să mergi tu, răspunse scurt preotul. 

— Şi Alfred doreşte acelaşi lucru, se gândeşte că poate îl 
vei speria pe Eohric, zâmbi Willibald. 

— De ce ar vrea să-l sperie? Credeam că trebuie să 
negociez o alianţă. 

— Supuşii regelui Eohric ne jefuiesc corăbiile de negoţ; 
prin urmare, trebuie să plătească despăgubiri înainte de a 
primi promisiunea noastră de protecţie, îmi explică 
preotul. Regele Alfred are încredere în forţa ta de 
convingere. 

— Plecarea este prevăzută peste zece zile. Sunt obligat 
să vă hrănesc pe toţi până atunci? i-am întrebat ţâfnos pe 
oamenii bisericii. 

— Da, stăpâne, răspunse Willibald încântat. 

Ce stranie e soarta! Respingeam creştinismul, preferând 
zeii danezilor, dar o iubeam pe Æthelflæd, fiica lui Alfred, 
şi, cum ea era creştină, sabia mea trecu de partea crucii. 
Se părea că aveam să serbez Yule în Anglia de Est. 


Osferth sosi la Buccingahamm cu încă douăzeci dintre 
războinicii mei. Îi chemasem pentru că doream să fiu 
însoţit în Anglia de Est de o escortă respectabilă. Poate era 
adevărat că regele Eohric sugerase el însuşi alianţa şi că 
era gata să se supună feluritelor pretenţii ale lui Alfred, 
dar tratatele se negociază cel mai bine de pe o poziţie de 
putere. Până să vină,  Osferth şi oamenii lui 
supravegheaseră Ceasterul, o fortăreață romană de la 
graniţa îndepărtată, de nord-vest, a Merciei, unde se 
refugiase  Haesten după ce-i nimicisem armata la 
Beamfleot. Osferth mă salută solemn, cum îi era felul. Nu 


zâmbea aproape niciodată şi păstra în permanenţă pe chip 
o expresie de dezgust, dar cred că era bucuros să ne 
regăsească. Era fiul lui Alfred, făcut cu o slujnică înainte 
ca regele să descopere deliciile dubioase ale credinţei 
creştine. Alfred şi-ar fi dorit să facă din bastardul lui un 
preot, însă Osferth preferase calea armelor. Fusese o 
alegere neaşteptată, pentru că omului nu-i plăcea să se 
bată şi nici nu trăia pentru clipele când furia şi arma fac ca 
tot restul lumii să pară fără însemnătate. Cu toate acestea, 
aducea pe câmpul de luptă calităţile tatălui său. Era serios, 
calculat şi metodic. Acolo unde eu şi Finan ne-am fi repezit 
cu capul înainte, Osferth utiliza viclenia, înclinaţie ce nu 
prisosea niciodată unui războinic. 

— Haesten îşi linge rănile, îmi raportă el. 

— Ar fi trebuit să-l ucidem, am mormăit dezgustat. 

Haesten se retrăsese la Ceaster după ce îi distrusesem 
flota şi armata la Beamfleot. Din instinct, pornisem pe 
urmele lui fără cruţare, hotărât să curăţ definitiv mizeria 
pe care o adusese cu el, însă Alfred avea nevoie de soldaţii 
lui înapoi în Wessex, iar eu nu aveam suficienţi oameni ca 
să asediez zidurile bătrânei fortărețe, aşa că nenorocitul 
scăpase cu viaţă. Il ţineam sub supraveghere, atenţi ca nu 
cumva să se apuce să-şi strângă o nouă armată, dar, din 
ceea ce văzuse Osferth, forţele lui scădeau în loc să 
crească. 

— Va fi nevoit să-şi înghită trufia şi să devină vasalul 
altcuiva, spuse el. 

— Al lui Sigurd şi al lui Cnut, i-am răspuns. 

Cei doi erau acum cei mai puternici danezi din Britania, 
deşi nici unul din ei nu era rege. Aveau pământuri, avuţii, 
turme, argint, războinici şi multă ambiţie. 

— De ce nu atacă Anglia de Est? m-am trezit gândind cu 
voce tare. 

— Chiar aşa, de ce? întrebă şi Finan. 

Era tovarăşul meu de arme cel mai apropiat, omul în 
care aveam deplină încredere în luptă. 

— Aşteaptă, ne răspunse Osferth. 

— Ce aşteaptă? 

— Moartea lui Alfred. 


Rareori îl numea „tată”, de parcă şi el, la fel ca regele, 
ar fi fost ruşinat de modul în care fusese zămislit. 

— Ah, ce haos va ieşi atunci, spuse Finan savurând în 
avans momentul. 

— Edward va fi un rege bun, îl apostrofă Osferth. 

— Va fi nevoit să-şi câştige în luptă coroana. Danezii îl 
vor pune la încercare. 

— Tu vei lupta pentru el? mă întrebă bastardul. 

— Îmi place de Edward, am răspuns prudent şi fără să 
mint. 

Imi fusese milă de el în copilărie, când tatăl său îl 
dăduse pe mâna unor preoţi necruţători, instruiți să-l 
transforme în moştenitorul perfect al regatului creştin al 
lui Alfred. Când ne-am întâlnit din nou, chiar înaintea 
bătăliei de la Beamfleot, mi se păruse un tânăr arogant şi 
impulsiv, însă se bucura de tovărăşia soldaţilor, iar 
aroganta i se tocea. Luptase bine la Beamfleot, şi în ultima 
vreme, dacă bârfele lui Willibald erau adevărate, învățase 
câte ceva şi despre plăcerea păcatului. 

— Sora lui ar dori să-l sprijini, observă Osferth pe bună 
dreptate, făcându-l pe Finan să izbucnească în râs. 

Toată lumea ştia că ZEthelflaed era iubita mea, aşa cum 
se ştia că tatăl ei era şi tatăl lui Osferth, însă era 
considerat nepoliticos s-o spui cu voce tare, iar Osferth n- 
ar fi îndrăznit să se refere mai direct la relaţia mea cu sora 
lui vitregă. Aş fi preferat de-o mie de ori să petrec 
sărbătoarea Crăciunului alături de Æthelflæd, dar Osferth 
îmi spusese că fusese convocată la Wintanceaster şi ştiam 
că nu eram bine-venit la masa lui Afred. Mai mult, acum 
trebuia să-i livrez lui Eohric peştişorul fermecat şi mă 
temeam că Sigurd şi Cnut aveau să-mi jefuiască moşia 
ştiindu-mă plecat. 

Cei doi danezi navigaseră spre sud vara trecută, 
ducându-şi trupele pe coasta Wessexului, pe când Haesten 
făcea ravagii prin Mercia. Îşi făcuseră socoteala să atragă 
acolo armata lui Alfred ca să-i dea timp lui Haesten să 
ajungă la frontiera de nord a Wessexului, însă regele îmi 
trimisese deja trupele sale. Haesten fusese învins, iar 
Sigurd şi Cnut, descoperind că erau incapabili să 


cucerească vreuna dintre fortărețele lui Alfred, răspândite 
peste tot în ţinuturile saxone, fuseseră nevoiţi să se 
întoarcă la corăbii. Ştiam că nu se vor linişti. Erau danezi, 
deci plănuiau să facă rău. 

A doua zi am plecat prin zăpada murdară cu Finan, 
Osferth şi treizeci de oameni spre pământurile 
ealdormanului Beornnoth. Omul îmi plăcea. Era bătrân, 
cărunt, olog şi irascibil. Teritoriul lui se întindea chiar la 
marginea Merciei saxone, şi tot ce se găsea la nord de el le 
aparţinea danezilor. Prin urmare, în ultimii ani fusese 
obligat să-şi apere câmpurile şi satele împotriva cetelor de 
războinici ale lui Sigurd 'Thorrson. 

— Dumnezeule atotputernic, să nu-mi spui că speri să 
petreci Crăciunul sub acoperişul meu? mă întâmpină 
bătrânul. 

— Mulţumesc, prefer mâncarea bună. 

— Şi eu prefer musafiri mai arătoşi la masă, îmi 
răspunse, apoi strigă după servitori să ne ia caii. Trăia la 
nord-est de 'Tofeceaster, într-o sală mare înconjurată de 
hambare şi grajduri, apărate de o palisadă solidă. Bălţi de 
sânge acopereau spaţiul dintre sala lui şi hambarul cel mai 
mare, căci ajunseserăm în ziua sacrificării vitelor. Câţiva 
bărbaţi tăiau tendoanele animalelor speriate, punându-le 
la pământ, în timp ce alţii, înarmaţi cu securi, le ucideau 
cu o lovitură puternică între ochi. Trupurile încă zvâcneau 
când erau târâte într-o parte, unde femeile şi copiii 
foloseau cuțite lungi şi ascuţite ca să le jupoaie şi să le 
tranşeze. Câinii urmăreau spectacolul de aproape, ori se 
încăierau pentru oase. Aerul mirosea puternic a sânge şi a 
balegă. 

— A fost un an bun, îmi spuse Beornnoth. De două ori 
mai multe animale decât anul trecut. Danezii mi-au dat 
pace. 

— N-au mai încercat să-ţi fure turmele? 

— Doar o dată sau de două ori. De când îl văzusem 
ultima dată nu-şi mai putea folosi deloc picioarele şi 
trebuia cărat de colo colo într-un scaun. Bătrâneţea, îmi 
explică el dând din umeri resemnat. Mor de la tălpi în sus. 
Sunt sigur că vrei bere. 


Ne-am aşezat la taclale în sala mare. Râse cu poftă când 
i-am povestit despre tentativa de asasinat din care 
scăpasem. 

— Aţi ajuns să folosiţi oi ca să vă apăraţi de duşmani? 
Văzându-şi fiul, pe Beortsig, îi făcu semn să se apropie. 
Vino să auzi cum a câştigat marele Uhtred bătălia oilor. 

Ca şi tatăl său, Beortsig era lat în umeri şi purta o barbă 
lungă. Râse cam forţat la povestea mea. 

— Zici că tâlharii erau din Tofeceaster? mă întrebă. 

— Aşa mi-a spus şeful lor. 

— E pământul nostru. 

— Nelegiuiţi, interveni  Beornnoth cu un gest 
dispreţuitor. 

— Şi nebuni pe deasupra, adăugă Beortsig. 

— Fuseseră recrutaţi de un om slab, chel şi chior. Vă 
duce cu gândul la cineva cunoscut? 

— Parcă ar fi preotul nostru, glumi Beornnoth, dar fiul 
său păstră tăcerea. În sfârşit, ce te aduce aici, în afară de 
pofta să-mi goleşti butoaiele? întrebă stăpânul casei. 

Le-am împărtăşit că fusesem trimis de Alfred să 
negociez un tratat cu Eohric, arătând că solii acestuia din 
urmă puseseră cererea regelui pe seama fricii de Sigurd şi 
Cnut. Beornnoth primi explicaţia cu un aer neîncrezător. 

— Pe Sigurd şi Cnut nu-i interesează Anglia de Est. 

— Aşa crede Eohric. 

— E nebun. A fost dintotdeauna. Cei doi danezi vor 
Mercia şi Wessexul. 

— Abia după ce vor pune mâna pe ele îşi vor îndrepta 
privirile lacome spre Anglia de Est, comentă pe o voce 
joasă Osferth. 

— Asta se prea poate, zise Beornnoth. 

— Atunci de ce nu ar lua Anglia de Est mai întâi, 
mărindu-şi cetele de războinici cu oamenii locului? sugeră 
Osferth. 

— Nimic nu se va întâmpla cât este în viaţă Alfred. Mă 
rog zilnic pentru sănătatea lui, răspunse Beornnoth 
făcându-şi o cruce mare. 

— Amin, se auzi vocea bastardului. 

— Aşadar, vrei să-i tulburi liniştea lui Sigurd? 


— Vreau să ştiu ce face, am spus. 

— Se pregăteşte să sărbătorească Yule, îmi răspunse 
Beortsig cu dispreţ în glas. 

— Ceea ce înseamnă că va fi beat toată luna viitoare, 
adăugă tatăl acestuia. 

— Ne-a lăsat în pace tot anul. 

— Nu vreau să scoţi aceste viespi din cuibul lor, spuse 
Beornnoth. 

Vorbise pe un ton cumpănit, dar vorbele sale erau pline 
de miez. Dacă aş fi luat-o spre nord, l-aş fi provocat pe 
Sigurd, iar pământurile bătrânului ar fi fost frământate de 
copitele cailor şi înroşite de lamele danezilor. 

— Trebuie să ajung în Anglia de Est, i-am explicat, iar lui 
Sigurd n-o să-i placă ideea unei alianţe între Eohric şi 
Alfred. Poate că şi-ar trimite oamenii la miazăzi spre a-şi 
face cunoscută părerea. 

— Sau poate nu. 

— Tocmai asta trebuie să aflu. 

— Te plictiseşti, Lord Uhtred? Vrei să omori nişte 
danezi? mă întrebă încruntat Beornnoth. 

— Nu vreau decât să-i adulmec. 

— Să-i adulmeci? 

— În curând, jumătate din Britania va şti despre 
pregătirea alianţei cu Eohric. Cine este cel mai interesat 
ca planul să eşueze? 

— Sigurd, admise bătrânul după o pauză mai lungă. 

Câteodată îmi imaginez Britania ca pe o moară de vânt. 
La bază, greu şi solid ca o piatră de măcinat, era Wessexul, 
iar deasupra lui, la fel de grea, era piatra circulară a 
danezilor, cu Mercia strivită între ele. În Mercia se 
ciocneau cel mai des saxonii şi danezii. Alfred îşi extinsese 
cu abilitate autoritatea asupra unei mari părţi din sudul 
regatului, însă danezii dominau fără rival nordul. Până 
acum încleştarea fusese destul de echilibrată, ceea ce 
însemna că ambele părţi căutau aliaţi. Danezii încercaseră 
să-i mituiască pe regii galezi, dar, deşi aceştia nutreau o 
ură nestinsă faţă de saxoni, se temeau mai tare de 
pedeapsa zeului lor creştin decât de danezi; prin urmare, 
cei mai mulţi galezi trăiau într-o pace fragilă cu Wessexul. 


La răsărit, pe de altă parte, se afla regatul impredictibil al 
Angliei de Est, care, deşi condus de danezi, era cât se 
poate de creştin. Anglia de Est ar fi putut răsturna balanţa. 
Dacă  Eohric trimitea oameni să lupte împotriva 
Wessexului, câştigau danezii, dar, dacă se alia cu creştinii, 
danezii ar fi pierdut. 

Imi făceam socoteala că Sigurd ar fi dat orice ca să 
împiedice semnarea tratatului, şi nu mai avea la dispoziţie 
decât două săptămâni. El era cel care-i trimisese pe cei 
treisprezece oameni de strânsură să mă omoare? Cum 
stăteam lângă focul din sala mare a lui Beornnoth, părea 
răspunsul cel mai plauzibil. Iar dacă el o făcuse, aş fi vrut 
să ştiu ce punea acum la cale. 

— Vrei să-i adulmeci, zici? mă întrebă gazda noastră. 

— Nu vreau să-i provoc. 

— Fără morţi, fără jafuri? 

— Nu eu voi fi cel care începe, i-am promis. 

— Nu ştiu ce speri să obţii fără să măcelăreşti câţiva 
netrebnici, dar du-te şi adulmecă. Beortsig te va însoţi. 

Işi trimitea fiul şi o duzină de războinici întreţinuţi pe 
cheltuiala lui ca să se asigure că ne vom ţine de cuvânt. 
Beornnoth bănuia că aveam de gând să pustiim câteva 
ferme daneze ca să punem mâna pe vite, argint şi sclavi, 
iar oamenii lui ar fi trebuit să ne împiedice, însă eu chiar 
voiam să înţeleg intenţiile danezilor. 

Nu aveam încredere nici în Sigurd şi nici în aliatul lui, 
Cnut. Îmi plăceau amândoi, dar ştiam că m-ar fi omorât 
aşa cum sacrificăm noi vitele iarna. Sigurd era cel mai 
bogat dintre cei doi, iar Cnut, cel mai periculos. Încă tânăr, 
cel din urmă îşi câştigase în câţiva ani o faimă de săbier 
respectat şi temut, genul de om care atrage fideli. 
Traversaseră marea urmând o căpetenie care le promisese 
avuţii nemaivăzute. „În primăvară”, mi-am spus, „danezii 
fie vor apărea din nou, fie vor aştepta să moară regele 
Alfred, ştiind că dispariţia unui rege aduce nesiguranţă, iar 
nesiguranța înseamnă ocazii.” 

— Alfred chiar este pe moarte? mă întrebă Beortsig în 
timp ce călăream spre nord, arătând că gândea ca şi mine. 

— Aşa spune toată lumea. 


— Au mai spus-o şi altădată. 

— De multe ori, l-am aprobat. 

— Tu ce crezi? 

— A trecut multă vreme de când l-am văzut ultima oară, 
i-am răspuns, trecând sub tăcere faptul că nu mai eram 
bine primit la palatul lui dacă aş fi dorit să-l văd. 

Aflasem că ZEthelfleed fusese chemată la Wintanceaster 
pentru a petrece Crăciunul, dar mă gândeam că era doar 
un pretext ca să se afle la căpătâiul muribundului. 

— Edward va moşteni tronul? 

— Aceasta este voinţa lui Alfred. 

— Atunci, cine va fi regele Merciei? 

— Nu există rege în Mercia, i-am răspuns. 

— Ar trebui să existe, zise el cu amărăciune în glas. Şi 
nu un saxon din Wessex! Noi suntem mercieni, nu saxoni 
din Wessex. 

N-am ştiut ce să-i răspund. Mercia avusese regi 
odinioară, dar acum ajunsese vasala Wessexului. Era una 
dintre marile realizări ale lui Alfred. Fiica lui se căsătorise 
cu unul dintre cei mai puternici ealdormeni din Mercia şi, 
dacă majoritatea mercienilor păreau mulţumiţi să se 
găsească sub protecţia lui Alfred, dominaţia Wessexului nu 
era pe placul tuturor. Era de aşteptat ca, odată Alfred 
plecat dintre cei vii, mercienii puternici să intre în 
competiţie pentru tron, iar Beortsig, presupuneam, urma 
să se numere printre aceştia. 

— Strămoşii noştri au domnit aici, adăugă el. 

— Da, şi strămoşii mei au fost regi în Northumbria, ceea 
ce nu mă obligă să-mi doresc coroana. 

— Mercia trebuie condusă de un mercian. 

Părea jenat în compania mea, sau poate că-l neliniştea 
incursiunea noastră în ţinuturile revendicate de Sigurd. 

Călăream direct către nord, iar soarele jos de iarnă ne 
lungea umbrele departe înaintea cailor. Primele ferme pe 
lângă care am trecut nu erau decât ruine înnegrite de fum, 
dar după-amiază am ajuns într-un sat. Oamenii ne 
văzuseră venind, aşa că mi-am condus călăreţii în pădurea 
din apropiere, unde am reuşit să scoatem din ascunziş o 
pereche de localnici. Erau saxoni, un rob şi nevasta lui. 


Spuneau că stăpânul lor era danez. 

— E aici, în sat? 

— Nu, stăpâne. 

Omul căzuse în genunchi în faţa mea şi tremura tot, 
incapabil să mă privească în ochi. 

— Cum îl cheamă? 

— Jarlul Jorven, stăpâne. 

M-am uitat spre Beortsig, care dădu din umeri. 

— Jorven este unul dintre oamenii lui Sigurd. Nu este 
chiar un jarl, nu are mai mult de treizeci sau patruzeci de 
războinici. 

— Nevasta lui e aici? 

— Este, stăpâne, păzită de câţiva războinici, dar nu 
mulţi. Restul au plecat, stăpâne. 

— Unde au plecat? 

— Nu ştiu, stăpâne. 

I-am aruncat mărinimos o monedă de argint. Nu-mi 
permiteam, dar un senior rămâne un senior. 

— Se apropie Yule, Jorven a plecat probabil la Cytringan, 
comentă Beortsig detaşat. 

— Cytringan? 

— Am auzit că Sigurd şi Cnut vor să petreacă 
sărbătoarea acolo. 

Dincolo de pădure se afla o câmpie jilavă. Soarele era 
ascuns de nori şi simţeam că în scurt timp va începe 
ploaia. 

— Spune-mi mai multe despre Jorven. 

— Un danez ca oricare altul, zise fiul lui Beornnoth dând 
din umeri. A venit aici acum două veri şi Sigurd i-a 
încredinţat moşia asta. 

— E rudă cu Sigurd? 

— Nu ştiu. 

— Câţi ani are? 

— Tânăr, spuse Beortsig dând iar din umeri. 

„De ce ar pleca un bărbat să petreacă de Yule fără 
nevasta lui?” am vrut să-l întreb pe tânărul meu însoțitor, 
însă, dându-mi seama că răspunsul lui nu m-ar fi ajutat cu 
nimic, am tăcut. Mi-am îmboldit calul până am ajuns într- 
un loc de unde puteam vedea sala lui. Era o clădire destul 


de impunătoare, cu acoperişul abrupt şi un craniu de taur 
agăţat deasupra intrării. Pe acoperişul de stuf nu 
crescuseră încă licheni, deci era destul de nou. Sala era 
înconjurată de o palisadă de pe care ne priveau doi 
paznici. 

— Ar fi un moment bun să-l atacăm pe Jorven, am gândit 
cu voce tare. 

— Până acum ne-a lăsat în pace, replică Beortsig. 

— Şi crezi c-o să vă lase în pace în continuare? 

— Cred că ar trebui să ne întoarcem... dacă vrem să 
ajungem înapoi acasă înainte de căderea nopţii, simţi el 
nevoia să adauge văzând că rămâneam tăcut. 

l-am ignorat lamentaţiile şi am continuat să înaintez 
către nord. Lăsând neatins căminul lui Jorven, am 
traversat o coamă joasă, ajungând pe buza unei văi largi. 
Dâre de fum trădau prezenţa unor sate sau a unor ferme, 
iar săgeți slabe de lumină indicau albia unui râu. Un loc 
frumos, mi-am spus. Fertil şi cu apă din belşug, întocmai 
cum le plăcea danezilor. 

— Spuneai că Jorven are cel mult treizeci sau patruzeci 
de războinici? 

— Nu mai mult. 

— Un singur echipaj, aşadar. 

Incepeam să desluşesc o imagine mai limpede. Jorven şi 
oamenii lui traversaseră marea cu o singură corabie şi se 
puseseră în slujba lui Sigurd care, în schimb, îi dăduse 
moşia aceea de la graniţă. Dacă atacau saxonii, Jorven şi- 
ar fi găsit probabil sfârşitul, însă acest risc făcea parte din 
înţelegere, iar recompensele puteau fi pe măsură dacă 
Sigurd se hotăra să atace sudul. 

— Haesten v-a făcut necazuri când a trecut pe aici vara 
trecută? l-am întrebat pe tovarăşul meu de călărie, 
îmboldindu-mi armăsarul înainte. 

— Nu. Ne-a lăsat în pace. A făcut blestemăţii mai 
departe, în vest. 

Am încuviinţat din cap. Tatăl lui Beortsig, obosit să se 
tot lupte cu danezii, alesese să-i plătească tribut lui Sigurd, 
mi-am zis. Era singura explicaţie a păcii aparente care 
domnea pe pământurile lui, iar Haesten îl lăsase în pace 


pentru că aşa primise ordin de la Sigurd. Nu i-ar fi încălcat 
niciodată voinţa, aşa că evitase atent pământurile 
saxonilor care plăteau pentru linişte. Îi rămânea oricum la 
dispoziţie cea mai mare parte a sudului Merciei, şi se 
îndeletnicise cu jafuri, violuri şi crime până când îl lăsasem 
eu aproape fără armată la Beamfleot. Speriat, fugise la 
Ceaster. 

— Te îngrijorează ceva? mă întrebă Finan. 

Coboram spre râul întrezărit în depărtare. O ploaie fină 
ne biciuia din spate. Finan şi cu mine o luaserăm binişor 
înaintea grupului, departe de urechile lui Beortsig şi ale 
oamenilor lui. 

— De ce s-ar duce un bărbat la petrecerea de Yule fără 
nevastă? 

— Poate că e urâtă, îmi răspunse amuzat prietenul meu. 
Poate că are o femeie mai tânără şi mai frumoasă cu care 
să se desfete în zilele de sărbătoare. 

— Da, poate, am mormăit. 

— Poate că a fost chemat de stăpânul său. 

— De ce şi-ar convoca Sigurd căpeteniile în mijlocul 
iernii? 

— Pentru că ştie despre Eohric? 

— Asta mă îngrijorează. 

Ploaia se înteţi, mânată de un vânt aspru. Ziua lăsa loc 
nopţii întunecate, reci şi umede. În pâraiele îngheţate încă 
se mai puteau vedea pete albe de zăpadă. Beortsig ne tot 
bătuse la cap să facem cale-ntoarsă, dar am continuat spre 
nord, apropiindu-ne de încă două săli mari. Am fost văzuţi 
negreşit de cei care le păzeau, dar nimeni nu îndrăzni să 
iasă să ne înfrunte. O trupă de peste patruzeci de 
războinici, înarmaţi până în dinţi cu scuturi, sulițe şi săbii, 
străbătea teritoriile daneze şi nimeni nu era curios să afle 
ce se întâmplă? Însemna că palisadele erau slab păzite. Cei 
care ne vedeau erau bucuroşi să ne lase să trecem, 
sperând că nu vor fi atacați. 

Dintr-odată, în faţa noastră apăru o fâşie de pământ 
frământat de copite, ca o cicatrice perpendiculară pe 
drumul nostru, paralelă cu albia râului, prin lunca de pe 
malul sudic. M-am oprit şi am întors calul, prefăcându-mă 


că pământul răvăşit şi urmele adânci de copite nu mă 
interesau deloc. 

— Ajunge, ne întoarcem, i-am spus lui Beortsig. 

Poteca fusese făcută de cai, nu încăpea nicio îndoială. 
Finan îşi struni armăsarul aproape de al meu. 

— Optzeci de oameni, îmi spuse pe o voce joasă. 

L-am aprobat în tăcere. Aveam încredere în judecata lui. 
Două cete călăriseră de la vest la est, lăsând mărturie 
urmele de copite din solul moale. Unde aveau să ajungă 
urmând cursul apei? Mi-am încetinit calul, permițându-i lui 
Beortsig să se apropie. 

— Unde spuneai că vrea Sigurd să petreacă de Yule? 

— La Cytringan. 

— Şi unde este Cytringan? 

— La mai mult de o zi distanţă, poate chiar două, îmi 
răspunse el arătând către nord. Are o sală mare de ospeţe 
acolo. 

Cytringan se afla în nord, dar urmele de copite duceau 
spre est. 

Cineva minţea. 


Doi 


Abia când m-am întors la Buccingahamm şi am găsit 
şaisprezece călugări mâncându-mi mâncarea şi bându-mi 
berea mi-am dat seama cât de important era pentru Alfred 
tratatul propus. Cei mai tineri erau slabi şi abia le dădeau 
tuleiele, pe când cel mai în vârstă, conducătorul lor, era un 
bărbat corpolent cam de vârsta mea. I se spunea fratele 
John şi era atât de gras, încât eforturile lui de a-mi oferi o 
plecăciune fură în zadar. 

— A venit tocmai din Francia, mă anunţă mândru 
Willibald. 

— Şi ce caută aici? 

— Este maestrul de muzică al regelui. Conduce corul. 

— Corul? 

Nu mai înţelegeam nimic. 

— Noi cântăm, explică fratele John pe o voce ce părea să 
se  rostogolească de undeva din pântecele lui 
supradimensionat. Ridică o mână amenințătoare către 
călugării lui şi strigă: Soli Deo Gloria. În picioare! 
Respirați adânc! La semnalul meu! Şi unu... şi doi... 
Incepură să cânte, dar fratele John mugi la ei: Cu gurile 
deschise! Gurile larg deschise, ca şi cum aţi fi nişte puişori 
în cuib! Vocea trebuie să vină din stomac! Hai, mai tare, 
vreau să vă aud! 

— Ajunge! am strigat la rândul meu înainte să-şi termine 
primul vers. Mi-am aruncat sabia vârâtă în teacă în braţele 
lui Oswi, servitorul meu, şi m-am dus să mă încălzesc 
lângă focul din mijlocul sălii. De ce trebuie să hrănesc 
nişte călugări cântăreţi? l-am întrebat pe Willibald. 

— Ca să facem o impresie puternică, îmi răspunse el 
aruncând o privire dezaprobatoare la zalele mele stropite 
cu noroi. Vom reprezenta Wessexul, stăpâne. Trebuie să 
ilustrăm fastul ce domneşte la curtea lui Alfred. 


Regele trimisese şi stindarde odată cu călugării. Pe unul 
dintre ele apărea dragonul Wessexului, iar celelalte 
înfăţişau diverşi sfinţi. 

— Trebuie să cărăm după noi şi cârpele astea? 

— Desigur. 

— Atunci, pot să-mi fac şi eu un drapel cu Thor sau cu 
Woden? 

— Rogu-te, nu, stăpâne, oftă preotul. 

— De ce nu au adus nici un drapel cu o femeie sfântă? 

— Găsim unul pe loc, dacă asta îţi doreşti, răspunse 
Willibald bucuros că-mi putea face pe plac. 

— Una din alea care au fost despuiate înainte de fi ucise, 
am adăugat, făcându-l să se cutremure. 

Sigunn îmi aduse un corn de bere caldă pentru care am 
răsplătit-o cu un sărut. 

— Totul e în regulă pe aici? am întrebat-o. 

Aruncă o privire spre călugări şi ridică din umeri. Am 
văzut că Willibald o privea curios, mai ales după ce îmi 
petrecusem un braţ peste umerii ei. 

— E femeia mea, i-am explicat liniştit. 

— Dar... deschise gura să vorbească şi se opri brusc. 

Se gândea la Æthelflæd, însă nu avea curaj să-i 
rostească numele. 

— Ai o întrebare, părinte? 

— Nu, nu, răspunse el grăbit. 

Mi-am îndreptat atenţia către stindardul principal, un 
pătrat mare de stofă decorat cu o broderie înfăţişându-l pe 
Hristos urcat pe cruce. Era atât de mare, încât trebuia 
cărat de doi oameni, poate chiar de patru dacă bătea 
vântul ceva mai puternic. 

— Eohric ştie că venim cu o armată? 

— I s-a spus să se aştepte cam la o sută de oameni. 

— Ştie că Sigurd şi Cnut vor veni şi ei? l-am întrebat 
rânjind. Danezii au aflat despre tratat şi vor face tot 
posibilul să împiedice aplicarea lui. 

Willibald rămase cu gura căscată. 

— Cum ar putea? 

— Tu ce părere ai? am zis, gândindu-mă că nu-l văzusem 
niciodată atât de palid. 


— Regele Eohric ne trimite o escortă. 

— Îi trimite aici? am strigat furios, temându-mă că voi 
mai avea nişte guri în plus de hrănit. 

— Nu, la Huntandon, de unde ne vor însoţi la Eleg. 

— De ce ne ducem în Anglia de Est? 

— Ca să negociem tratatul, desigur, îmi răspunse el 
uimit de întrebare. 

— Atunci, de ce nu-şi trimite Eohric oamenii în Wessex? 

— Regele Eohric a trimis deja oameni acolo, stăpâne! I-a 
trimis pe Ceolberth şi pe Ceolnoth. Ideea tratatului i-a 
aparţinut lui Eohric. 

— Atunci de ce nu este semnat şi pecetluit în Wessex? 
am continuat eu cu întrebările. A 

— Ce importanţă are, stăpâne? În glasul lui se citea o 
urmă de nerăbdare. Trebuie să ne întâlnim la Huntandon 
în trei zile, iar dacă se strică vremea... Işi lăsă fraza 
neîncheiată. 

Auzisem de Huntandon, deşi nu fusesem niciodată acolo. 
Ştiam că se afla undeva dincolo de frontiera vagă ce 
separa Mercia de Anglia de Est. Am schiţat un gest către 
gemenii Ceolberth şi Ceolnoth, care stăteau la o masă 
alături de preoţii din Wessex. Cei doi se repeziră fericiţi la 
mine. 

— Dacă aş vrea să călătoresc de aici direct la Eleg, pe 
unde ar trebui s-o apuc? i-am întrebat. 

Schimbară câteva şoapte şi priviri nedumerite, apoi unul 
din ei îmi spuse că drumul cel mai rapid trecea prin 
Grantaceaster. 

— De acolo, continuă celălalt, un drum roman conduce 
direct la insulă. 

— Insulă? 

— Da, Eleg este o insulă, răspunse cel care vorbise 
primul. 

— Cu o mănăstire. 

— Care a fost arsă de păgâni. 

— Între timp a fost reconstruită. 

— Slavă Domnului! 

— Lăcaşul a fost construit de sfânta /Ethelreda. 

— Care era căsătorită cu un bărbat din Northumbria, 


spuse Ceolnoth sau Ceolberth, sperând să-mi facă plăcere, 
căci ştiau că sunt northumbrian. 

Eu sunt seniorul de Bebbanburg, deşi în acele zile 
ticălosul meu unchi trăia încă, în acea fortăreață uriaşă de 
pe malul mării pe care mi-o furase şi pe care intenţionam 
să o iau înapoi. 

— lar oraşul Huntandon se află pe drumul către 
Grantaceaster? 

Gemenii se priviră surprinşi de ignoranţa mea. 

— A, nu, stăpâne. Huntandon este mult mai la nord. 

— Atunci de ce mergem acolo? 

— Regele Eohric, stăpâne, începură amândoi, dar se 
opriră brusc. 

Era clar că niciunul din ei nu se gândise la această 
întrebare. 

— E un drum la fel de bun ca oricare altul, zise Ceolnoth 
sau Ceolberth, prefăcându-se sigur pe el. 

— La fel de bun ca şi cel prin Grantaceaster? 

— Aproape la fel de bun, stăpâne. 

Uneori, un bărbat se simte ca un mistreţ încolţit în 
pădure auzind lătratul câinilor, simţindu-şi inima care bate 
tot mai tare şi întrebându-se în ce direcţie ar putea să 
scape, incapabil să ia o decizie, căci sunetele vin de peste 
tot şi de nicăieri. Nu-mi plăcea deloc, chiar deloc, toată 
povestea. L-am chemat pe Sihtric, care fusese servitorul 
meu şi acum intrase în rândul războinicilor pe care-i 
întreţineam. 

— Vreau să-mi găseşti pe cineva care cunoaşte 
Huntandonul, pe oricine. Adu-l aici. Să fie mâine în faţa 
mea. 

— Unde să caut, stăpâne? întrebă Sihtric. 

— De unde să ştiu eu? Du-te în oraş, discută cu oamenii 
de prin taverne. 

Chipul ascuţit al fostului meu slujitor era plin de reproş. 

— Trebuie să găsesc pe cineva într-o tavernă? mă 
întrebă, de parcă i-aş fi cerut imposibilul. 

— Un negustor, am strigat la el. Cineva care călătoreşte 
mult! Şi nu te îmbăta. Găseşte omul de care am nevoie şi 
adu-mi-l. 


Sihtric mă privea tot mai supărat, probabil pentru că n- 
avea niciun chef să iasă în frigul de afară. Pentru o clipă 
mi se păru că-l vădeam pe tatăl lui, Kjartan cel Crud, care-l 
zămislise cu o sclavă saxonă, dar îşi stăpâni nervii, se 
întoarse şi se îndepărtă. Finan, care asistase la toată 
scena, răsuflă uşurat. 

— Adu-mi pe cineva care ştie cum se ajunge la 
Huntandon, la Grantaceaster şi la Eleg, am strigat în urma 
lui, dar Sihtric plecă fără a catadicsi să se uite spre mine. 

Cunoşteam destul de bine Wessexul şi începusem să 
învăţ despre Mercia. Cunoşteam regiunea din jurul 
Bebbanburgului şi Lundene-ului, dar restul Britaniei îmi 
rămânea învăluit în ceaţă. Aveam nevoie de cineva care 
ştia Anglia de Est la fel de bine cum ştiam eu Wessexul. 

— Noi cunoaştem toate aceste locuri, stăpâne, spuse 
unul din gemeni. 

Am ales să-i ignor, căci erau incapabili să-mi înţeleagă 
preocupările. Ceolberth şi Ceolnoth îşi dedicaseră vieţile 
convertirii danezilor la creştinism şi nu vedeau în alianţa 
cu Eohric decât o dovadă că zeul lor câştiga bătălia 
împotriva zeităților păgâne, aşa că le-ar fi venit greu să-mi 
dea ascultare. 

— Aşadar, Eohric trimite oameni să ni se alăture la 
Huntandon? i-am întrebat. 

— Da, stăpâne, o escortă. Va fi condusă de jarlul Oscytel, 
probabil. 

Auzisem de Oscytel. Era comandatul huscarlilor lui 
Eohric, adică războinicul cel mai de vază din Anglia de Est. 

— Câţi oameni va aduce cu el? 

— Nu ştim, cam o sută? 

— Sau două sute, se aventură celălalt geamăn. 

— Apoi vom merge cu toţii la Eleg, încheie fratele lui. 

— Cântând imnuri de slavă, veseli ca nişte cintezoi, 
interveni şi fratele John. 

Trebuia deci să mă îndrept spre Anglia de Est cărând 
după mine şase stindarde greoaie, însoţit de o bandă de 
călugări cântăreţi? Eram sigur că spectacolul avea să-i 
meargă la suflet lui Sigurd. Avea tot interesul să blocheze 
alianţa regilor creştini, iar pentru asta nu trebuia decât să- 


mi întindă o ambuscadă în drumul meu spre Huntandon. 
Nu aveam de unde să ştiu care-i erau planurile, însă 
puteam încerca să ghicesc. La fel de bine se putea ca 
Sigurd să petreacă liniştit sărbătoarea de Yule, neriscând o 
campanie fulger în plină iarnă ca să împiedice alianţa 
dintre Wessex, Mercia şi Anglia de Est, dar cei care-şi 
închipuie că duşmanul lor doarme rareori ajung la 
bătrâneţe. I-am dat lui Sigunn o palmă drăgăstoasă peste 
fund. 

— 'Ţi-ar plăcea să petreci Yule la Eleg? am întrebat-o. 

— Crăciunul, se auzi şoapta înciudată a unuia din 
gemeni, care închise însă repede gura sub privirea mea. 

— Aş prefera să rămân aici. 

— Mergem la Eleg, i-am răspuns, iar tu vei purta 
colanele de aur pe care ţi le-am oferit. Trebuie să facem o 
impresie cât mai bună, nu-i aşa, părinte? am zis privindu-l 
pe Willibald. 

— N-o poţi lua cu tine, şuieră preotul. 

Ridică exasperat braţele la ceruri. li stătea pe limbă să 
spună că gloria curţii lui Alfred nu putea fi maculată de o 
frumuseţe daneză păgână, dar nu îndrăznea. Rămase cu 
privirea pironită asupra lui Sigunn, care era văduva unui 
războinic danez pe care-l omorâserăm la Beamfleot. Nu 
avea mai mult de şaptesprezece ani. O fată simplă, 
subţirică, cu pielea palidă, ochii albaştri şi părul galben ca 
aurul curat. Purta haine de gală: o rochie de in cu o 
broderie albastră complicată, înfăţişând dragoni, pe guler, 
la mâneci şi la poale. La încheieturile braţelor şi la gât 
purta aur masiv, semn că era privilegiată, proprietatea 
unui lord. Intrase în posesia mea, dar în cea mai mare 
parte a vieţii nu cunoscuse altă companie decât pe cea a 
războinicilor lui Haesten, care se găsea acum de cealaltă 
parte a Britaniei, la Ceaster. 

De aceea voiam s-o duc pe Sigunn la Eleg. Era Yule, în 
anul 898, iar duşmanii mei încercau să mă ucidă. Aveam 
de gând să le-o iau înainte şi să-i omor eu pe ei. 


Sihtric îmi primise cu vădită neplăcere ordinele, dar 
omul pe care mi-l adusese era bine ales. Tânărul din faţa 


mea nu avea mai mult de douăzeci de ani şi se pretindea 
vrăjitor, ceea ce însemna că-şi câştiga traiul călătorind din 
oraş în oraş ca să vândă amulete şi talismane. Işi spunea 
Ludda, dar probabil că nu era numele lui real. Tânărul era 
însoţit de o fată negricioasă şi mică de înălţime, numită 
Teg, care-mi arunca priviri duşmănoase pe sub 
sprâncenele încruntate şi bolborosea ceva. 

— Face vrăji? l-am întrebat. 

— Ar putea, stăpâne, îmi răspunse bărbatul. 

— Face sau nu? 

— A, nu, stăpâne, se grăbi el să mă asigure. 

Cei doi stăteau în genunchi în faţa mea. Ludda avea un 
chip viclean, cu ochi mari, albaştri şi o gură lată ce părea 
să zâmbească în permanenţă. În sacul pe care-l purta în 
spinare ducea amuletele, majoritatea pietre elfice şi 
cristale strălucitoare, alături de săculeţe mici de piele în 
care se aflau bucățele de fier ruginite. 

— Astea ce mai sunt? am întrebat împingându-le cu 
vârful piciorului. 

— Hmm... 

Tânărul îşi drese glasul şi îmi aruncă o privire piezişă. 

— Cei care-mi înşală supuşii de pe moşie plătesc cu 
viaţa. 

— Nu înţeleg, stăpâne, zise el ridicând spre mine o 
privire inocentă. 

— Îi înec sau îi spânzur. Ai văzut leşurile de afară? 

Cei doi tâlhari care încercaseră să mă ucidă încă mai 
atârnau în ulm. 

— E greu să nu-i vezi, stăpâne. 

Am ridicat una dintre punguţele de piele şi am deschis-o, 
lăsând să-mi cadă în palmă două cuişoare ruginite. 

— Le spui oamenilor că, dacă pun săculeţul acesta sub 
pernă seara la culcare şi rostesc o rugăciune, până 
dimineaţa fierul se va preschimba în argint, nu-i aşa? 

Ochii lui mari se căscară încă şi mai mult. 

— De ce aş face aşa ceva, stăpâne? 

— Ca să te îmbogăţeşti luând pe nişte bucățele de fier 
mult mai mult decât fac. 

— Dar, stăpâne, dacă oamenii se roagă cu destulă 


ardoare, Domnul le aude dorinţa, nu-i aşa? Cine sunt eu să 
răpesc unui om amărât şansa de a trăi o minune? Ar fi cu 
totul necreştin din partea mea, stăpâne. 

— Ai merita să te spânzur. 

— Spânzur-o pe ea, mai bine, răspunse repede Ludda, 
arătând cu bărbia spre fată. E galeză. 

Privirea fetei, îndreptată acum spre tovarăşul ei, arunca 
flăcări. Fără a-mi putea opri un hohot de râs, i-am dat lui 
Ludda două palme prieteneşti peste urechi. Cumpărasem 
chiar eu un astfel de săculeţ miraculos cu mulţi ani în 
urmă, de la un alt escroc, sperând prosteşte că rugăciunile 
mele ar fi putut schimba fierul în aur. l-am ridicat în 
picioare şi am ordonat să li se aducă bere şi mâncare. 

— Dacă ar trebui să ajung de aici la Huntandon, pe unde 
ar trebui să o iau? l-am întrebat. 

Căzu pe gânduri câteva clipe, întrebându-se dacă nu era 
o capcană, apoi se decise. 

— E o călătorie uşoară, stăpâne. O luaţi către est spre 
Bedanford, de unde veţi găsi un drum bun către un loc 
numit Eanulfsbirig. Acolo va trebui să treceţi râul, stăpâne, 
şi să continuaţi înspre nord şi est către Huntandon. 

— Ce râu? 

— Râul Use, stăpâne. Păgânii obişnuiesc să urce cu 
vasele pe Use până la Eanulfsbirig. Acolo este un pod. Şi la 
Huntandon este unul, care duce la aşezare. 

— Aşadar, trebuie să trec râul de două ori. 

— Chiar de trei ori, stăpâne. Mai este o trecere la 
Bedanford, dar printr-un vad. 

— Aş fi obligat, deci, să trec râul înainte şi înapoi. 

— Nu neapărat. Dacă urmaţi albia râului pe malul 
nordic, nu mai aveţi nevoie de poduri, v-ar lua însă mult 
mai mult timp, iar drumul este foarte rău, stăpâne. 

— Mai sunt vaduri în alte părţi? 

— Mai jos de Bedanford ar fi foarte greu, stăpâne, mai 
ales după ploile din ultima vreme. Probabil că toate 
vadurile sunt inundate. 

L-am aprobat din cap. Ludda şi fata nu-şi puteau dezlipi 
ochii de la monedele de argint cu care mă jucam căzut pe 
gânduri. 


— Spune-mi, am reluat discuţia, dacă ai vrea să-i 
păcăleşti pe oamenii din Eleg, cum ai ajunge acolo? 

— A, direct prin Grantaceaster. E de departe cel mai 
scurt drum, iar pe cei din oraş nu-i prea duce capul, 
adăugă el cu un rânjet. 

— Şi între Eanulsfbirig şi Huntandon ce distanţă este? 

— O plimbare de dimineaţă, stăpâne. Cele două sunt 
foarte aproape. 

— Spune-mi despre poduri, am continuat ascunzând 
monezile în palmă. Sunt din lemn sau din piatră? 

— Amândouă sunt din lemn, stăpâne. Cândva au fost din 
piatră, dar arcadele romane s-au năruit. 

Îmi povesti o mulţime de lucruri despre celelalte aşezări 
din valea râului Use, care încă era populată în majoritate 
de saxoni, deşi toate fermele plăteau tribut căpeteniilor 
daneze. L-am lăsat să vorbească, însă gândurile mele se 
concentrau asupra râului pe care trebuia să-l traversăm. 
Dacă Sigurd plănuia o ambuscadă, atunci cel mai bun loc 
ar fi fost la Eanulfsbirig, unde am fi fost obligaţi să trecem 
podul. Cu siguranţă n-ar fi ales Huntandon, pentru că 
forţele Angliei de Est s-ar fi aflat la pândă pe dealurile de 
la nord de râu. Dar dacă nu punea la cale nimic, dacă eu 
vedeam primejdii acolo unde de fapt nu erau? 

— Ai fost vreodată la Cytringan? l-am întrebat pe Ludda. 

Păru surprins, poate pentru că Cytringan era foarte 
departe de locurile despre care tocmai discutaserăm. 

— Da, stăpâne. 

— Ce-ai văzut? 

— Jarlul Sigurd are o sală de ospeţe acolo, stăpâne. O 
foloseşte când vânează prin pădurile din împrejurimi. 

— Are şi palisadă? 

— Nu, stăpâne. Este o sală mare, dar e folosită numai 
din când în când. 

— Am auzit că Sigurd va sărbători Yule acolo. 

— Se prea poate, stăpâne. 

I-am făcut semn că discuţia noastră lua sfârşit şi am pus 
banii înapoi în pungă, spre dezamăgirea celor doi. 

— Vei fi plătit, stai fără grijă, când ne întoarcem, i-am 
promis. 


— Vă întoarceţi? 

— Vii cu mine, Ludda. Orice războinic şi-ar dori să aibă 
un vrăjitor alături, iar vrăjitorul ar fi recunoscător pentru o 
escortă de războinici. 

— Da, stăpâne, îmi răspunse el încercând să pară 
bucuros. 

Am plecat a doua zi de dimineaţă. Călugării mergeau 
toţi pe jos, ceea ce ne încetinea, dar nu mă grăbeam foarte 
tare. Imi luasem aproape toţi oamenii cu mine, lăsând doar 
câţiva să supravegheze domeniul. Eram aproape o sută, 
însă numai cincizeci erau războinici, restul fiind oameni ai 
bisericii şi servitori, cu Sigunn singura femeie. Luptătorii 
mei purtau armuri de cea mai bună calitate. Douăzeci 
deschideau drumul, iar ceilalţi formau ariergarda, în timp 
ce călugării, preoţii şi servitorii călătoreau la mijloc. Şase 
dintre oamenii mei ieşiseră din coloană pe flancuri, 
pornind în recunoaştere. Nu mă aşteptam să întâmpinăm 
necazuri între Buccingahamm şi Bedanford şi, într-adevăr, 
această primă etapă a călătoriei trecu uşor. Nu vizitasem 
niciodată până atunci Bedanford; am descoperit un oraş 
trist, pe jumătate părăsit, care se micşorase până la 
dimensiunile unui sat terorizat. La nord de râu se înălţase 
odată o biserică mare, unde se spunea că ar fi fost 
îngropat regele Offa, tiranul Merciei. Danezii o răseseră de 
pe faţa pământului şi profanaseră mormântul regelui în 
căutarea unor comori imaginare. Am petrecut noaptea 
aceea rece, chinuitoare, într-un hambar, deşi eu am 
preferat să stau mai mult în tovărăşia străjilor care 
tremurau în mantiile lor de blană. Zorii zilei aduseră ceața 
peste câmpia cenuşie şi umedă prin mijlocul căreia râul 
curgea în largi coturi leneşe. 

Am traversat cursul de apă prin ceața dimineţii. L-am 
trimis mai întâi pe Finan, cu douăzeci de oameni, să 
cerceteze malul opus. La întoarcere, iscoadele îmi 
raportară că nu observaseră nimic deosebit. 

— Duşmani? se miră Willibald. De ce să ne aşteptăm la 
duşmani? A 

— Suntem războinici. Întotdeauna ne aşteptăm la 
duşmani. 


— Acolo este regatul lui Eohric, stăpâne, acolo sunt 
prieteni, zise preotul clătinând neîncrezător din cap. 

Vadul era adânc şi apa, dureros de rece, aşa că i-am 
lăsat pe călugări să traverseze pe o plută mare legată de 
malul sudic anume în acest scop, din câte se părea. De 
partea cealaltă am urmat rămăşiţele unui drum roman ce 
traversa păşuni îmbibate cu apă. Ceaţa se risipise, făcând 
loc unei zile însorite şi reci. Eram cu toate simţurile la 
pândă. Uneori, când o haită de lupi se dovedea pe cât de 
supărătoare pe atât de prudentă, eram nevoiţi să le 
întindem fiarelor o capcană. Legam câteva oi într-un spaţiu 
deschis, ne ascundeam câinii sub vânt, unde lupii nu le 
puteau simţi mirosul, apoi aşteptam, sperând că vor ataca. 
Dacă o făceau, sălbăticiunile erau vânate fără milă de 
călăreţi şi de câini, până nu mai rămânea din haită decât 
un morman de blănuri însângerate. Acum însă, noi eram 
oile. Ne deplasam încet spre nord, cu stindardele 
fluturând, proclamându-ne prezenţa, în timp ce lupii ne 
pândeau. Eram convins de asta. 

I-am luat cu mine pe Finan, pe Sigunn, pe Ludda şi pe 
Sihtric, alături de patru războinici, şi ne-am îndepărtat de 
coloană, nu înainte de a-i ordona lui Osferth să continue 
drumul până la Eanulsfbirig, dar să nu traverseze râul pe 
acolo. 

Am pornit într-o expediţie de recunoaştere. Misiunile de 
felul acesta nu sunt la îndemâna oricui. În mod normal aş fi 
trimis două perechi de călăreţi de fiecare parte a drumului. 
Prima pereche o lua spre dealurile şi pădurile din 
împrejurimi, se asigura că nu existau pericole, apoi 
semnala echipei rămase în urmă, care, la rândul ei, trecea 
în faţă ca să verifice următoarea porţiune de teren. Din 
păcate, nu aveam timp pentru astfel de precauţii, aşa că 
am ales soluţia unei incursiuni rapide. Îi dădusem lui 
Ludda o cămaşă de zale, un coif şi o sabie, iar Sigunn, care 
călărea la fel de bine ca un bărbat, purta o mantie largă 
din blană de vidră. 

Am depăşit Eanulsfbirig într-o dimineaţă târzie şi am 
continuat spre vest, până la o distanţă sigură de mica 
aşezare. Ascunşi între copacii înnegriţi de iarnă, am privit 


cu atenţie apa şi căsuţele sărăcăcioase, acoperite cu stuf, 
din care ieşeau fuioare subţiri de fum. 

— Nu e nimeni aici, spuse Finnan după un timp. Cel 
puţin, nimeni care să ne îngrijoreze. 

— Dacă nu cumva stau în case, am sugerat, gândindu- 
mă că aveam mai multă încredere în ochii lui decât în ai 
mei. 

— N-ar fi băgat şi caii în case, dar, dacă vrei, pot să mă 
uit. 

L-am oprit clătinând din cap. Nu credeam că danezii se 
aflau acolo. Poate că nu erau pe nicăieri în preajmă. Cu 
toate acestea, bănuiam că şi ei stăteau cu ochii pe 
Eanulfsbirig, dar poate o făceau de pe malul opus al râului, 
unde s-ar fi putut ascunde uşor în pâlcurile de copaci din 
luncă. Presupuneam că Sigurd va aştepta să trecem râul 
înainte să ne atace, astfel încât să ne împingă în apă, şi că 
va căuta să ne taie accesul la pod, ca să nu putem scăpa. 
La fel de bine se putea ca Sigurd să stea la căldură în sala 
lui, bând mied cu prietenii. 

— Continuaţi spre nord, am ordonat, şi ne-am îmboldit 
caii prin brazdele unui câmp însămânţat cu grâu de iarnă. 

— La ce să ne aşteptăm, stăpâne? mă întrebă Ludda. 

— Nu ştiu, dar eu mă aştept să-ţi ţii gura închisă dacă 
întâlnim vreun danez. 

— Am tot interesul s-o fac, stăpâne. 

— Şi roagă-te să nu fi trecut din nebăgare de seamă pe 
lângă nenorociţi. 

Mă temeam ca Osferth să nu cadă într-o ambuscadă, dar 
instinctul îmi spunea că încă nu dăduserăm peste inamic. 
Dacă era vreun inamic. Deşi podul de la Eanulfsbirig era 
locul ideal pentru o ambuscadă, oamenii lui Sigurd, care ar 
fi trebuit să fie deja plasați pe ambele maluri, nu se vedeau 
pe nicăieri. 

Avansam mai prudent acum, ţinând caii la pas şi 
încercând să rămânem la adăpostul pădurii. Eram dincolo 
de drumul pe unde s-ar fi aşteptat Sigurd s-o apuc, dar, 
dacă ar fi postat oameni care să ne taie retragerea, mă 
aflam exact acolo unde ar fi trebuit să-i găsesc. Cu toate 
acestea, ţinuturile cucerite de iarnă rămâneau pustii, 


tăcute şi reci. Începusem să mă conving singur că nu 
aveam de ce să mă tem, că nu ne păştea nicio primejdie, 
când, deodată, am observat ceva curios. 

Lăsaserăm cam trei mile între noi şi Eanulfsbirig, 
înaintam printre câmpuri inundate şi pădurici, cu albia 
râului la o jumătate de milă în dreapta noastră. Un fir de 
fum se ridica dintr-un crâng de pe malul celălalt. Iniţial nu 
i-am acordat atenţie, gândul ducându-mă la o fermă 
izolată, dar Finnan văzu ceva în plus. 

— Stăpâne! 

Am tras de frâu să întorc armăsarul şi am privit în 
direcţia pe care mi-o indica. Râul făcea un cot lat către est 
şi, în punctul cel mai îndepărtat al curburii, care forma un 
fel de golf, sub ramurile desfrunzite ale sălciilor se 
distingeau formele inconfundabile ale unor prove de 
corăbii. Ornate cu capete de fiare. Nu le-aş fi văzut dacă 
nu mi le arăta Finan, care avea cea mai ascuţită privire 
dintre toţi oamenii pe care-i cunoşteam. 

— Două corăbii, îmi spuse. 

Ambarcaţiunile nu aveau catarge, probabil pentru că 
ocupanţii vâsliseră pe sub podul de la Huntandon. Erau 
oare din Anglia de Est? Nu puteam zări niciun om, dar 
punţile erau ascunse de arboretul des de pe mal. Cu toate 
acestea, orientarea provelor îmi indica limpede că cele 
două nave se aflau exact acolo unde nu m-aş fi aşteptat în 
ruptul capului să fie. În spatele meu, Ludda începuse să 
povestească iarăşi despre cum vâsliseră odată năvălitorii 
danezi tocmai până la Eanulsfbirig. 

— Taci din gură, i-am ordonat. 

— Da, stăpâne. 

— Poate că au adăpostit aici corăbiile pentru iernat, 
sugeră Finnan. 

Am clătinat neîncrezător din cap. 

— Pentru iernat le trag cu totul afară din apă. Şi de ce 
poartă capetele de animale? 

Montam capetele de dragon sau de lup pe vase numai 
atunci când ne aventuram în ape duşmane, ceea ce arăta 
că cele două nave nu erau din Anglia de Est. M-am întors 
în şa şi i-am aruncat o privire severă lui Ludda. 


— Nu uita să-ţi ţii închisă gura aia mare. 

— Da, stăpâne, îmi răspunse, deşi ochii îi străluceau. 

Vrăjitorului nostru îi plăcea să se joace de-a războinicul. 

— Iar voi, ceilalţi, ascundeţi-vă crucile. 

Majoritatea oamenilor mei erau creştini şi purtau cruci 
la gât, aşa cum eu îmi purtam ciocanul. M-am asigurat că- 
şi dosiseră bine talismanele, iar pe al meu l-am lăsat la 
locul lui. 

Ne-am îmboldit caii, am ieşit din pădure şi am traversat 
pajiştea. Nu făcuserăm jumătate din drum când unul dintre 
monştrii de la pupa se mişcă. Cele două corăbii erau 
amarate de malul celălalt, dar una din ele trecu spre noi; 
când ajunse, trei bărbaţi în cămăşi de zale săriră jos. Am 
ridicat mâinile deasupra capului ca să le arăt că nu aveam 
arme şi mi-am lăsat calul obosit să se apropie încet. 

— Cine eşti? mă întrebă unul dintre ei. 

Strigase în daneză, aşa cum mă aşteptam, însă ceea ce 
nu se potrivea era crucea pe care o purta la gât, peste 
armură. Era un crucifix simplu, de lemn, cu trupul mic al 
lui Hristos făurit din argint. Poate că-l furase de undeva. 
Nu puteam crede că Sigurd ar fi putut avea creştini în 
armata lui, iar corăbiile erau cu siguranţă daneze. In 
spatele lui se zăreau alţi bărbaţi, cam patruzeci cu totul, 
aşteptând la bordul navelor. 

M-am oprit ca să-l las pe războinicul din faţa mea să mă 
cerceteze pe îndelete. Avea în faţa ochilor un şef care 
purta arme scumpe, brățări strălucitoare şi ciocanul lui 
Thor mândru pe piept. 

— Cine eşti, stăpâne? mă întrebă plin de respect. 

— Numele meu este Haakon Haakonson, am inventat la 
repezeală. Îl slujesc pe jarlul Haesten. 

Era povestea cea mai plauzibilă pe care o găsisem. 
Puteam fi destul de sigur că oamenii lui Sigurd nu ştiau 
prea multe despre armata lui Haesten, prin urmare n- 
aveau să pună întrebări. Dacă totuşi deveneau prea 
iscoditori, le putea răspunde Sigunn, care fusese iubita 
căpeteniei daneze. De aceea o luasem cu mine. 

— Ivann lIvarrson, se prezentă bărbatul. Faptul că 
vorbeam daneza îl mai calmase, dar încă era bănuitor. Cu 


ce treburi pe-aici? vru el să ştie. 

— İl căutăm pe jarlul Jorven, i-am răspuns, strecurând 
numele danezului pe lângă a cărui sală trecusem cu 
Beortsig. 

— Jorven? 

— Este supusul jarlului Sigurd. 

— Nu-i cu el? 

Ivann nu părea deloc mirat că umblam după unul dintre 
oamenii lui Sigurd atât de departe de teritoriul pe care-l 
stăpânea jarlul. Această scăpare a fost primul meu indiciu 
că Sigurd se găsea pe undeva prin apropiere. Îşi părăsise 
aşadar pământurile şi intrase pe cele ale regelui Eohric, 
unde nu avea ce să caute altceva decât să împiedice 
încheierea tratatului de alianţă. 

— Aşa mi s-a spus, am zis cu un aer nevinovat. 

— Înseamnă că se află pe malul celălalt, răspunse Ivann 
cu o voce tot mai ezitantă. Stăpâne? lţi pot pune o 
întrebare? 

— Cum să nu? i-am replicat maiestuos. 

— Vrei să-i faci rău lui Jorven? 

— Vreau să-i fac un bine, am spus râzând cu poftă. M-am 
întors în şa şi, dând la o parte gluga lui Sigunn ca să-i 
descopăr chipul, i-am explicat: Fătuca asta a fugit de la el, 
şi jarlul Haesten s-a gândit că poate o vrea înapoi. 

Ochii lui Ivann se măriră. Sigunn afişa o frumuseţe 
palidă şi fragilă. O dusese capul să-şi ia un aer speriat în 
faţa danezilor, am observat mulţumit. 

— Orice bărbat ar dori-o înapoi, aprecie Ivann. 

— Sunt sigur că Jorven îşi va pedepsi târfa aşa cum 
merită, am rostit nepăsător. Poate chiar vă va lăsa pe voi 
să vă faceţi de cap cu ea înainte? I-am tras fetei gluga la 
loc, umbrindu-i chipul, şi am adăugat: Sunteţi în slujba 
jarlului Sigurd? 

— Nu, îl slujim pe regele Eohric. 

Am auzit o poveste din scripturile creştine, deşi nu-mi 
mai amintesc despre ce personaj era vorba şi în niciun caz 
nu vreau să chem vreun preot de-al nevestei mele, care să 
mă amenințe în van că voi ajunge în iad dacă nu mă închin 
la zeul lui mort. Povestea era despre un om care călătorea 


undeva şi a văzut dintr-odată o lumină grozavă. Atunci, 
mintea i s-a limpezit şi a înţeles totul. Exact aşa mă 
simţeam eu în acel moment. 

Eohric avea motive serioase să mă urască. Arsesem până 
la temelii Dumnocul, un oraş de pe coasta Angliei de Est, 
şi, cu toate că fusesem pe deplin îndreptăţit s-o fac, era 
puţin probabil ca regele să mi-o treacă cu vederea. Mă 
gândisem că poate îmi va ierta insulta, animat de dorinţa 
încheierii unei alianţe cu Wessexul şi Mercia, dar acum îi 
vedeam clar perfidia. Imi voia capul. La fel ca Sigurd, deşi 
acesta din urmă avea motive mai concrete. Voia să-i 
conducă pe danezi spre sud, să atace Mercia şi Wessexul, 
şi ştia foarte bine cine avea să comande armata de 
apărare: Uhtred de Bebbanburg. Nu sunt lipsit de 
modestie, dar mi-am făcut o reputaţie. Oamenii se temeau 
de mine. Dacă dispăream, nimic n-ar mai fi stat în calea 
cuceririi celor două regate. 

În acea clipă, pe câmpia îmbibată de apă de pe malul 
râului, mi-am dat seama în ce consta capcana. Eohric, 
jucând rolul bunului rege creştin, propusese ca eu să 
negociez tratatul în numele lui Alfred ca să mă atragă într- 
un loc izolat, unde Sigurd mi-ar fi putut veni de hac. N- 
aveam nicio îndoială că Sigurd m-ar fi omorât cu plăcere, 
iar regele ar fi rămas cu mâinile nepătate. 

— Stăpâne? mi se adresă Ivann, şocat de tăcerea mea 
prelungită. 

Mi-am dat seama brusc că mă holbasem la el tot timpul 
cât mă gândisem. 

— Sigurd a invadat pământurile regelui Eohric? l-am 
întrebat făcând pe prostul. 

— Nu e nicio invazie, stăpâne, răspunse războinicul 
urmărindu-mi privirea pe malul îndepărtat, unde nu era 
nimic de văzut în afară de alte câmpuri şi alţi copaci. Jarlul 
Sigurd este la vânătoare, stăpâne, continuă Ivann cu o 
notă de viclenie în glas. 

— Atunci de ce v-aţi lăsat capetele de dragoni la corăbii? 

Creaturile feroce pe care le aşezam la prova erau menite 
să sperie duhurile rele şi, de obicei, le scoteam când ne 
aflam în ape prietenoase. 


— Nu sunt dragoni, spuse Ivann, ci lei creştini. Regele 
Eohric insistă să-i lăsăm la provele corăbiilor. 

— Ce sunt leii? 

— Regele a spus că sunt lei, stăpâne, zise el ridicând din 
umeri. 

Era clar că habar n-avea. 

— E o zi frumoasă, perfectă pentru vânătoare. De ce nu 
eşti şi tu cu ceilalţi? 

— Nouă ni s-a poruncit doar să-i trecem râul pe vânători, 
în cazul în care prada ajunge pe malul celălalt. 

— Aşadar ne poţi trece dincolo? l-am întrebat, 
prefăcându-mă mulţumit de răspunsul lui. 

— Caii ştiu să înoate? 

— N-au încotro, am zis, căci era mult mai uşor să-i faci 
să înoate decât să-i mâni în ordine pe o navă. li aduc şi pe 
ceilalţi, am adăugat, dând să mă întorc la grupul meu. 

— Pe ceilalţi? făcu Ivann, căruia îi reveniseră bănuielile. 

— Slujnicele ei, am zis arătând spre Sigunn, doi servitori 
de-ai mei şi câţiva cai de povară. l-am lăsat în urmă, la o 
fermă, am indicat vag spre vest. 

— Ai putea lăsa fata aici, propuse el pofticios. 

M-am prefăcut că nu-l auzisem şi m-am întors în pădure. 

— Ticăloşii! am exclamat odată ajuns la o distanţă 
sigură. 

— Ticăloşii? repetă mirat Finan. 

— Eohric ne-a atras aici ca să cădem în labele lui Sigurd. 
Acesta din urmă, însă, nu ştie pe ce parte a râului vom 
veni, aşa că a lăsat două vase pregătite să-i treacă oamenii 
de pe un mal pe altul. Gândeam cu voce tare. Poate că 
ambuscada nu urma să aibă loc la Eanulfsbirig, ci mai la 
est, la Huntandon. Sigurd avea să mă lase să trec podul şi 
să mă atace atunci când începeam traversarea celui de-al 
doilea, unde forţele lui Eohric aveau să joace rolul de 
nicovală pentru ciocanul lui. Tu, i-am zis lui Sihtric, care- 
mi răspunse cu un scurt semn din cap, ia-l pe Ludda şi 
găsiţi-l pe Osferth. Spuneţi-i să vină aici cu toţi războinicii. 
Călugării şi preoţii să facă tabără acolo unde sunt. Niciun 
pas mai departe, ai înţeles? Când te întorci, ai grijă să nu 
fii văzut de oamenii de pe cele două corăbii. Hai, du-te! 


— Ce-i să-i spun părintelui Willibald? 

— Că este un biet nebun şi că încerc să-i salvez viaţa 
mizerabilă. Hai, pleacă odată! Grăbeşte-te! 

Finan şi cu mine descălecaserăm. l-am dat frâiele cailor 
lui Sigunn. 

— Du-i de partea cealaltă a pădurii şi aşteaptă acolo. 

Am rămas împreună cu Finan în desiş, de unde îl puteam 
supraveghea discret pe Ivann, care era tot mai agitat. Se 
holbă câteva minute bune spre locul unde ne ascundeam, 
apoi reveni la corabia legată la mal. 

— Noi ce facem acuma? întrebă tovarăşul meu de arme. 

— Distrugem cele două vase. 

Aş fi vrut să putem face mai multe. Mi-ar fi plăcut să 
înfig Răsuflarea-Şarpelui în guşa umflată a regelui Eohric, 
dar noi eram prada aici, şi nu mă îndoiam că duşmanii mei 
veniseră cu suficienţi oameni încât să ne zdrobească fără 
riscuri. Ştiau precis de ce trupe dispuneam eu. Eram 
convins că Sigurd trimisese iscoade la Bedanford, ca să 
afle câţi călăreţi se îndreptau spre capcana lui. Îşi luase 
mari precauţii ca să nu-i detectăm iscoadele, pentru că 
dorea să trecem podul la Eanulfsbirig, astfel încât să se 
poată strecura în spatele nostru şi să ne prindă între 
forţele lui şi cele ale regelui Eohric. În cazul în care 
capcana ar fi funcţionat, am fi fost măcelăriți ca vitele într- 
o zi senină de iarnă. lar dacă, din întâmplare, am fi ales să 
călătorim pe malul nordic, atunci trupele ar fi traversat cu 
navele lui Ivann, ajungând în spatele nostru imediat ce-am 
fi trecut podul. Nu făcuse niciun efort să ascundă 
ambarcaţiunile. De ce ar fi făcut-o? Socotise probabil că 
prezenţa unor nave aparţinând Angliei de Est pe un râu 
din Anglia de Est n-avea de ce să mă alarmeze. Indiferent 
ce drum alegeam, aş fi căzut în plasă. În câteva zile, vestea 
măcelului ar fi ajuns în Wessex, iar Eohric s-ar fi jurat pe 
ce avea mai scump că nu ştiuse nimic. Ar fi dat vina pe 
păgânul de Sigurd. 

Intenţionam să le stric planurile. Aveam să-l atac pe 
Eohric, să-l hărţuiesc pe Sigurd, apoi să petrec Yule la 
Buccingahamm. 

Războinicii mei sosiră în cursul după-amiezii. Soarele 


coborâse deja la apus, orbindu-i cu strălucirea lui pe 
oamenii lui Ivann. l-am explicat lui Osferth ce trebuia să 
facă, apoi l-am trimis cu şase oameni să se alăture 
preoţilor şi călugărilor. Când am socotit că ajunsese, după 
ce astrul zilei mai coborâse puţin, mi-am întins propria 
capcană. 

l-am luat cu mine pe Finan, pe Sigunn şi şapte 
războinici. Sigunn era călare, pe când noi mergeam pe jos 
ducând caii de frâie. Ivann se aştepta să vadă un grup mic, 
deci asta îi arătam. Işi trecuse corăbiile de partea cealaltă 
a râului, dar acum vâslaşii lui împingeau chila lungă a 
uneia dintre ele înapoi spre malul nostru. 

— Avea douăzeci de oameni pe corabie, i-am spus lui 
Finan, socotind numărul de duşmani de care trebuia să ne 
debarasăm. 

— Douăzeci pe fiecare corabie, stăpâne, dar din crângul 
acela iese fum. Poate că mai are câţiva care se încălzesc 
acolo, spuse irlandezul arătând cu bărbia către cealaltă 
parte a râului. 

— N-o să traverseze râul ca să fie ucişi. 

Pământul se simţea moale sub tălpi, mustind de apă. Nu 
adia nicio pală de vânt. Dincolo de râu, câţiva ulmi încă 
aveau frunze galbene, palide. Nişte sturzi zburau de colo 
colo pe pajişte. 

— Când începem lupta, i-am spus lui Sigunn, ne iei caii 
şi te întorci repede înapoi în pădure. 

O adusesem cu mine pentru că Ivann se aştepta s-o vadă 
şi pentru că era frumoasă, ceea ce însemna că avea să se 
uite doar la ea, nu la călăreţii mei, care aşteptau în 
pădure. Speram că erau bine ascunşi, dar nu îndrăzneam 
să mă uit în spate. 

Ivann trăsese corabia jumătate pe mal şi o legase de 
trunchiul unui plop. Curentul o trăgea în aval, ceea ce le 
permitea membrilor echipajului să sară pe uscat destul de 
uşor. Erau douăzeci, pe când noi nu eram decât opt. Ii 
spusesem lui Ivann, care ne scruta atent, că aveam cu noi 
două slujnice, care nu puteau fi zărite pe nicăieri. Din 
fericire, bărbaţii au ochi numai pentru ce vor să vadă, iar 
el nu-şi putea dezlipi privirea de la Sigunn. Aştepta fără să 


bănuiască nimic. I-am zâmbit larg. 

— Îl serveşti pe regele Eohric? l-am întrebat când am 
ajuns suficient de aproape. 

— Da, stăpâne, aşa cum ţi-am spus. 

— L-ai omori pe Uhtred? 

O umbră de îndoială îi străbătu chipul, dar eu continuam 
să-i zâmbesc. 

— Ştii despre... începu o întrebare pe care nu apucă s-o 
mai termine. 

Am scos Răsuflarea-Şarpelui din teacă, semnalul de atac 
pentru restul oamenilor mei. O linie de călăreţi porni 
vijelios dintre copaci, copitele lovind pământul cu zgomot 
înfundat şi aruncând în urmă stropi de apă şi de bulgări de 
pământ. Războinicii erau înarmaţi cu lănci, securi de luptă 
şi scuturi, imaginea vie a morţii într-o după-amiază rece de 
iarnă. Mi-am rotit sabia spre Ivann, încercând să-l gonesc 
de lângă parâma de amarare. Omul se dădu în spate, se 
împiedică şi căzu între râu şi mal. 

Cu asta, totul luă sfârşit. Ţărmul mişună dintr-odată de 
călăreţi, cu respiraţia albă ca un fum în lumina rece. Ivann 
începu să ceară îndurare, în timp ce echipajul lui, luat prin 
surprindere, rămase cu gura căscată, neîndrăznind să 
pună mâna pe arme. Erau îngheţaţi şi plictisiţi, fuseseră 
prinşi pe picior greşit, iar apariţia războinicilor mei, cu 
scuturi şi coifuri strălucitoare, cu lame la fel de ascuţite ca 
îngheţul ce încă muşca în unele colţuri, îi îngrozise. 

Războinicii de la bordul celui de-al doilea vas hotărâră 
rapid că, dacă tovarăşii lor se predaseră, nu aveau nicio 
şansă. Erau oamenii lui Eohric, majoritatea creştini, o 
parte saxoni şi o parte danezi. Nu erau mânaţi de ambiția 
aprigă a lacomilor luptători ai lui Sigurd. Ştiam că 
războinicii danezi ne pândeau să trecem râul undeva în 
est, pe când oamenii de pe corăbii erau participanţi de 
mâna a doua. Li se ordonase să aştepte acolo, în cazul în 
care va fi nevoie de ei, aşa că nu-şi doreau nimic mai mult 
decât să termine mai repede şi să se adăpostească pe 
lângă un foc. Când le-am oferit viaţa dacă se predau, au 
acceptat recunoscători, iar cei de pe a doua corabie 
strigară la rândul lor că nu aveau să lupte. Am dus şi vasul 


lui Ivann pe malul celălalt, capturându-le astfel pe 
amândouă fără să ucidem pe nimeni. Am luat armurile, 
armele şi coifurile oamenilor lui Eohric şi i-am lăsat pe 
ţărmul îndepărtat, cu excepţia lui Ivann, pe care l-am luat 
prizonier, apoi am dat foc celor două corăbii. Am folosit ca 
să aprindem lemnul gros al ambarcaţiunilor chiar focul 
făcut de echipaje în pădurice ca să se încălzească. Când m- 
am convins că flăcările nu mai puteau fi stinse, fumul 
începând să urce tot mai gros spre cer, am întors caii şi am 
pornit la galop spre sud. 

Trâmbele negre de fum erau un semnal, un indiciu 
inconfundabil din care Sigurd urma să priceapă că planul 
lui atent pus la punct dăduse greş. Avea să afle oricum 
detalii în scurt timp, de la echipajele lui Eohric, dar până 
acum iscoadele lui îi vor fi văzut pe călugări şi preoţi la 
marginea podului de la Eanulfsbirig. li spusesem lui 
Osferth să-i ţină pe malul nostru, ca să fiu sigur că 
atrăgeau atenţia. Desigur, exista riscul ca danezii lui 
Sigurd să-i atace pe oamenii bisericii, rămaşi aproape fără 
apărare, dar m-am gândit că şeful lor avea să aştepte să se 
asigure că eram şi eu acolo. Aşa avea să se şi întâmple. 

Când am ajuns la Eanulsfbirig, corul înălța imnuri de 
slavă. Osferth le ordonase să cânte şi-i puteai vedea 
îngheţaţi şi amărâţi, sub stindardele lor uriaşe, urlând cât 
îi ţineau bojocii. 

— Mai tare, nemâncaţilor! le-am strigat când ne-am 
apropiat de pod. Vreau să vă aud ca pe nişte păsărele 
vesele! 

— Stăpâne Uhtred! se repezi spre mine părintele 
Willibald, ce se întâmplă? Ce se întâmplă? 

— Am decis să pornesc un război, părinte. Războiul e 
mult mai distractiv decât pacea, i-am răspuns vesel. 

Părintele mă privi îngrozit. Când am sărit jos, am 
constatat că Osferth îmi ascultase ordinul şi adunase 
mormane de surcele pe scândurile podului. 

— E stuf şi e cam umed, îmi spuse. 

— Asigură-te că va arde. 

Stuful era îngrămădit de-a lungul podului, ascunzând 
nişte trunchiuri lungi ce formau o mică baricadă. In aval, 


fumul de la cele două corăbii se transformase într-un pilon 
înalt până la cer. Soarele era foarte jos acum, aruncând 
umbre lungi către est, unde Sigurd probabil aflase deja de 
la echipaje că nu eram departe. 

— Ai început un război? gemu părintele când îşi reveni. 

— Zid de scuturi, chiar aici! 

Intenţionam să formez zidul chiar pe pod, astfel încât 
avantajul numeric al lui Sigurd să fie anulat de spaţiul 
îngust delimitat de parapetele groase. 

— Am venit să aducem pacea! protestă prietenul meu. 

Gemenii, Ceolberht şi Ceolnoth, i se alăturară cu vorbe 
asemănătoare, în timp ce Finan îi organiza pe războinici. 

Podul era suficient de lat pentru a cuprinde şase oameni 
umăr la umăr, cu scuturile suprapunându-se. Dispuneam 
de patru rânduri de luptători cu securi, săbii şi scuturi 
mari, rotunde. 

— Am venit pentru că Eohric te-a trădat, i-am răspuns 
lui Willibald în cele din urmă. Nu a urmărit niciodată 
pacea, ci a încercat să-şi uşureze situaţia în război. 
Întreabă-l pe el, am zis arătând spre Ivann. Hai, vorbeşte 
cu omul şi lasă-mă în pace! Şi spune-le călugărilor să 
înceteze cu blestematele lor de mieunături. 

În acea clipă, din pădurea aflată la capătul celălalt al 
câmpiei apărură danezii. O oaste în toată regula, de două 
sute de călăreţi, condusă de Sigurd, care stătea mândru pe 
un armăsar alb, sub flamura lui ce înfăţişa un corb cu 
aripile întinse. Văzu că era aşteptat şi că ar fi trebuit să-şi 
trimită oamenii la atac pe podul îngust, aşa că se opri la 
vreo cincizeci de paşi, cobori din şa şi se îndreptă spre noi. 
Deşi mai era însoţit de un tânăr, Sigurd atrăgea 
instantaneu toate privirile. Era un bărbat înalt, cu umeri 
largi şi cu chipul brăzdat de cicatrice, multe ascunse sub 
barba suficient de lungă pentru a o împleti în două 
mănunchiuri groase, legate la ceafă. Coiful lui de luptă 
arunca văpăi roşietice în soarele apusului. Nu se obosea să 
care după el un scut sau să scoată sabia, dar asta nu-i 
ştirbea cu nimic imaginea unui conducător danez în toată 
splendoarea sa războinică. Coiful îi era încins cu aur, un 
lanţ gros din acelaşi metal nobil îi atârna pe sub barbă, 


muşchii braţelor îi erau strânşi în verigi de aur, iar partea 
de sus a tecii, la fel ca mânerul sabiei, erau ornate cu şi 
mai mult aur. Tânărul de lângă el purta un colan de argint 
şi avea partea de sus a coifului încinsă tot cu o bandă de 
argint. Chipul îi era schimonosit de o expresie obraznică, 
arogantă şi ostilă. 

Am păşit peste parapetul de stuf şi m-am apropiat la 
rândul meu. 

— Lord Uhtred, mă salută Sigurd sarcastic. 

— Jarl Sigurd, i-am răspuns pe acelaşi ton. 

— I-am avertizat că nu eşti nebun. Soarele ajunsese atât 
de jos încât era obligat să închidă ochii pe jumătate ca să 
mă vadă. Scuipă în iarbă şi, bătând din picior, îmi propuse: 
Zece oameni de-ai tăi contra opt de-ai mei, chiar aici. 

Voia să-mi scoată războinicii din zidul de scuturi de pe 
pod şi ştia dinainte că nu voi accepta. 

— Lasă-mă să lupt eu cu el, interveni tânărul lui 
însoțitor. 

— Nu mă bat cu copiii. Te omor după ce vei avea ce 
bărbieri, i-am răspuns privindu-l dispreţuitor. M-am întors 
apoi spre Sigurd şi am izbit şi eu cu talpa în noroiul 
aproape îngheţat de pe drum: Tu contra mea, chiar aici. 

— Te-aş ucide cu drag, Uhtred, îmi răspunse el calm, 
arătându-şi dinţii galbeni într-un zâmbet răutăcios. Aş 
scăpa lumea de un rahat de şobolan ca tine, dar plăcerea 
trebuie să mai aştepte. 

Îşi ridică mâneca stângă lăsând să se vadă două atele 
legate strâns cu fâşii de pânză de antebraţ. Am observat şi 
o cicatrice stranie în palma lui, o pereche de tăieturi în 
formă de cruce. Sigurd nu era un laş, dar nici nebun să se 
lupte cu mine când osul mâinii cu care mânuia sabia nu-i 
era încă pe deplin sudat. 

— Iar te-ai bătut cu femeile? l-am întrebat arătând spre 
cicatricea ciudată. 

Danezul nu spuse nimic. Credeam că insulta mea îl 
atinsese într-un punct sensibil, dar, de fapt, omul se 
gândea intens. 

— Lasă-mă să mă lupt eu cu el! îl rugă tânărul. 

— Taci din gură, mormăi Sigurd. 


M-am uitat mai atent la puşti. Avea optsprezece sau 
nouăsprezece ani, ajunsese aproape la forţa unui bărbat 
adult şi degaja încrederea în sine specifică vârstei. Cămaşa 
de zale pe care o purta era de bună calitate, probabil 
francă, iar pe braţe purta acele verigi după care se dădeau 
în vânt danezii, însă bănuiam că le primise, nu le câştigase 
în luptă. 

— Fiul meu, Sigurd Sigurdson. 

L-am salutat în tăcere din cap, în timp ce Sigurd cel 
Tânăr mă fixa cu ochi duşmănoşi. Voia să-şi demonstreze 
cu orice preţ valoarea, însă tatăl său nu dorea să rişte. 

— Singurul meu fiu, adăugă el. 

— Am impresia că vrea să moară. Dacă mă sileşte să 
lupt, îi voi îndeplini dorinţa. 

— Vremea lui n-a venit încă, spuse Sigurd. O ştiu pentru 
că am vorbit cu ZElfadell. 

— ZElfadell? 

— Vede viitorul, Uhtred, îţi spune ce te aşteaptă, zise el 
cât se poate de serios, fără urmă de ironie. 

Auzisem zvonuri despre /Elfadell, zvonuri la fel de vagi 
ca fumul, care se târau peste Britania şi pretindeau că 
vrăjitoarea din nord putea vorbi cu zeii. Creştinii îşi făceau 
cruci febrile când îi auzeau numele, care aducea atât de 
mult cu cuvântul nostru pentru coşmar. 

— Şi ce are de spus bătrâna? l-am întrebat nepăsător. 

— Zice că niciun vlăstar de-al lui Alfred nu va domni 
vreodată în Britania. 

— Iar tu o crezi? am vrut să ştiu, deşi era limpede că o 
credea, pentru că-mi vorbise simplu şi direct, ca şi cum m- 
ar fi informat despre preţul boilor la târg. 

— Şi tu ai crede-o, dar n-o să poţi vorbi cu ea pentru că 
o să mori. 

— Aşa ţi-a zis? 

— Dacă tu şi cu mine ne întâlnim, atunci conducătorul 
vostru va muri, asta a fost prezicerea. 

— Conducătorul meu? m-am prefăcut amuzat. 

— Tu, răspunse încruntat Sigurd. 

— Sper că Eohric te plăteşte bine pentru timpul pe care- 
l pierzi cu prostii. 


— O să mă plătească, nicio grijă, răspunse el scurt, apoi 
se întoarse pe călcâie, îşi luă fiul pe după umăr şi se 
îndepărtă. 

Vorbisem ca un învingător, dar în sinea mea eram 
copleşit de frică. Dacă /Elfadell Vrăjitoarea spusese 
adevărul? Zeii ne vorbesc, deşi rareori în cuvinte simple. 
Eram blestemat să mor aici, pe malul acestui râu? Sigurd 
aşa credea, prin urmare îşi rânduia oastea pentru atac, 
ceea ce nici nu i-ar fi trecut prin gând dacă n-ar fi fost 
profeția. Niciun războinic, oricât de încercat în luptă, n-ar 
fi putut spera să doboare un zid de scuturi precum cel 
dispus de mine între parapetele solide ale podului. Doar 
cineva aflat sub înrâurirea unei profeţii ar fi fost gata de 
fapte nebuneşti, convins că destinul îi hotărâse deja 
victoria. Am atins teaca Răsuflării-Şarpelui şi ciocanul lui 
Thor şi m-am întors la pod. 

— Aprindeţi focul, i-am ordonat lui Osferth. 

Venise momentul să dăm foc podului şi să ne retragem. 
Sigurd, dacă ar fi fost mai înţelept, ne-ar fi lăsat să plecăm. 
Pierduse ocazia de a ne prinde în ambuscadă, iar poziţia 
noastră de pe pod era inexpugnabilă, însă el avea în cap 
profeția unei femei bizare, aşa că începuse să-şi 
îmbărbăteze oamenii. li auzeam răspunzându-i cu urale, 
bătând cu armele în scuturi, după care i-am văzut 
descălecând pentru a forma o linie de atac. Osferth aduse 
o torţă aprinsă şi o îndesă adânc în miezul grămezii de 
trestie, de unde ieşi imediat un fum gros. Mi-am croit drum 
în centrul zidului de scuturi, pe când danezii urlau 
înnebuniţi de furie. 

— Cred că-ţi vrea pielea cu patimă, stăpâne, glumi 
Finan. 

— E nebun, i-am răspuns, fără să-i dezvălui că o 
vrăjitoare îmi prezisese moartea. 

Deşi devenise creştin, tovarăşul meu de arme încă mai 
credea în fantome şi spirite, mai credea că elfii pândeau 
din desişuri şi că duhurile rele dansau noaptea prin nori. 
Dacă i-aş fi spus despre viziunile bătrânei /Elfadell, i-aş fi 
instilat în inimă aceeaşi teamă care mă surprinsese şi pe 
mine. În cazul în care Sigurd ataca trebuia să lupt, pentru 


că aveam nevoie să ţin podul până se aprindea ca lumea 
stuful. lar Osferth avea dreptate, nu erau paie uscate de 
pus pe casă, ci nuieluşe crude şi umede, aşa că focul ardea 
mocnit. Scotea mult fum, însă flacăra nu avea putere să 
muşte din grinzile groase ale podului, pe care oamenii le 
slăbiseră cioplindu-le cu securile de război. 

Spre deosebire de focul meu, oamenii lui Sigurd erau 
plini de entuziasm. Băteau cu săbiile şi cu securile în 
scuturile mari şi se ciondăneau pentru onoarea de a face 
parte din prima linie de atac. Aveau să fie orbiţi de soare şi 
sufocaţi de fum, dar nimic nu le putea tăia avântul. Faima 
este totul, este singurul lucru care rămâne după ce plecăm 
în Walhalla, iar cel care m-ar fi ucis şi-ar fi câştigat o faimă 
la care visau cu toţii. 

— Părinte Willibald! am strigat. 

— Stăpâne? se auzi o voce nervoasă de pe mal. 

— Adu stindardul cel mare! Pune doi călugări să-l ţină 
deasupra noastră! 

— Îndată, stăpâne, îmi răspunse el plăcut surprins. 

Într-o clipită apărură doi călugări cu steagul uriaş pe 
care era brodat Hristos pe cruce. Le-am poruncit să se 
plaseze cât mai aproape de ultimul nostru rând de 
războinici şi am pus doi oameni de-ai mei să-i ajute, căci la 
cea mai mică pală de vânt pânza risca să scape de sub 
control. Acum stătea întinsă bine deasupra noastră, 
colorată în verde, auriu, maro şi albastru, cu o dâră 
sângerie acolo unde lancea soldatului roman îl rănise pe 
lisus. Willibald credea că puneam la lucru magia credinţei 
sale pentru a întări braţele războinicilor mei. L-am lăsat să 
creadă ce dorea. 

— Le va umbri ochii, stăpâne, mă avertiză Finan. 

Într-adevăr, aveam să pierdem avantajul strălucirii 
orbitoare a soarelui aflat în spatele nostru atunci când 
danezii intrau în umbra aruncată de marele stindard. 

— Doar pentru o vreme. Rămâneţi ferm pe poziţie! le-am 
cerut celor doi călugări care ţineau strâns prăjinile groase 
ce susțineau pătratul uriaş de pânză. 

Chiar în acea clipă, poate îmboldiţi de vederea 
drapelului, danezii se lansară urlând la atac. 


Vederea lor îmi aminti de primul meu zid de scuturi. 
Eram atât de tânăr şi de speriat, stând în mijlocul unui pod 
nu mai lat decât acesta, cu Tatwine şi mercienii lui, 
rezistând atacurilor unor tâlhari de vite galezi. Mai întâi 
încercaseră să ne copleşească cu săgeți, apoi atacaseră. Pe 
podul acela îndepărtat simţisem, pentru prima dată, 
extazul dezlănţuit al bătăliei. 

Acum, pe alt pod, trăgeam din teacă Acul-Viespii. Sabia 
mea cea mare era numită Răsuflarea-Şarpelui, iar pe sora 
ei mai mică o chema Acul-Viespii. Era o armă scurtă, de o 
eficienţă brutală, ucigătoare în îmbrăţişarea strânsă a 
zidului de scuturi. Când bărbaţii sunt la fel de apropiaţi ca 
amanţii, când scuturile lor se sprijină unul pe celălalt, când 
miroşi răsuflarea camarazilor tăi şi le vezi dinţii negri din 
gură, nu ai loc să învârţi o sabie mare. În schimb, Acul- 
Viespii putea înjunghia de jos în sus, era o armă de scos 
matele, o adevărată oroare. 

Eram pregătiţi pentru oroarea unui măcel într-o zi de 
iarnă. Danezii văzură grămada noastră de vreascuri şi, 
crezând că nu erau altceva decât trestii ce ardeau mocnit, 
se  repeziră fără ezitare,  împiedicându-se însă de 
trunchiurile groase ascunse dedesubt. 

Unii aruncară întâi cu sulițe, care se opriră în scuturile 
noastre, făcându-le greu de manevrat, ceea ce oricum nu 
mai conta foarte tare. Când danezii din prima linie se 
împiedicară de lemnele groase, cei din spate îi împinseră 
înainte, trântindu-i pe burtă. L-am lovit pe unul în faţă, 
simțind cum cizma întărită cu fier zdrobea oase. Danezii se 
prăbuşeau la picioarele noastre, pe când cei din spate 
încercau frenetic să treacă de camarazii lor căzuţi ca să 
ajungă la noi. Doi dintre ei reuşiră, în ciuda fumului, însă 
unul căzu victimă Acului-Viespii, care i se strecură pe sub 
marginea scutului. Se repezise fluturând o secure de 
război, pe care oşteanul din spatele meu o prinsese în 
scutul lui. Danezul încă se agăța de coada armei când i-am 
văzut ochii mărindu-se şi gura deschizându-i-se într-un 
geamăt de agonie în momentul în care am înfipt sabia şi 
am forţat-o în sus, iar Cerdic, de lângă mine, îl lovi cu 
propria-i secure. Omul cu faţa zdrobită mă apucase strâns 


de gleznă; l-am înjunghiat pe bâjbâite, pentru că sângele 
răspândit de lovitura lui Cerdic îmi intrase în ochi. Omul 
încercă să se retragă târâş, dar Finan îi înfipse de două ori 
sabia în coapsă. Un danez care-mi prinsese partea de sus a 
scutului cu securea încercă să mi-l tragă, ca să mă poată 
lovi cu sulița. Spada se desprinse însă din marginea 
scutului circular, sulița fu respinsă în sus, iar eu am fandat 
din nou cu Acul-Viespii, răsucind-o în trupul adversarului. 
Când Finan îşi adăugă lama la măcel, m-am văzut nevoit 
să-i suport cântecul irlandez nebunesc pe care-l urla în 
luptă. 

— Păstraţi scuturile strânse! am strigat la oamenii mei. 

Pentru astfel de momente ne pregăteam zi de zi. Dacă 
zidul de scuturi se năruie, suntem morţi; dacă zidul rezistă, 
moare duşmanul. Danezii din primul val se repeziseră la 
noi într-o şarjă necontrolată, purtaţi de vorbele unei 
vrăjitoare. Asaltul lor fusese frânt de baricada improvizată, 
care-i transformase în prăzi uşoare pentru armele noastre. 
Nu avuseseră nicio şansă să ne doboare zidul de scuturi, 
căci erau prea nedisciplinaţi şi prea confuzi, iar acum trei 
dintre ei zăceau întinşi fără viaţă printre surcelele 
împrăştiate, pe când trunchiurile fumegânde rămăseseră la 
locul lor ca nişte obstacole joase. Supraviețuitorii din 
primul val nu aşteptară să fie ucişi şi o luară la sănătoasa 
spre grosul trupelor lui Sigurd, unde un al doilea grup se 
pregătea să se năpustească asupra noastră. Erau douăzeci 
de războinici puternici, înarmaţi cu lănci şi hotărâți să 
ucidă. Spre deosebire de primii, nu se repezeau cu urlete 
sălbatice, ci se apropiau concentrați, gata să profite de 
orice slăbiciune. Erau bărbaţi care uciseseră în zidul de 
scuturi, care ştiau ce fac, ale căror scuturi se 
suprapuneau, ca ale noastre, ale căror arme străluceau în 
soarele aproape stins. Nu se grăbeau şi nu se împiedicau, 
ci veneau încet, căutând să creeze cu lăncile lor lungi 
breşe în zidul nostru, prin care să poată pătrunde 
războinicii cu săbii şi securi. 

— Doamne, luptă de partea noastră! strigă Willibald 
când danezii ajunseră la pod. 

Nou-veniţii păşeau cu atenţie, cu ochii la noi. Unii 


strigau insulte, dar eram atât de concentrat, încât abia 
dacă-i auzeam. Eram plin de sânge pe faţă şi pe cămaşa de 
zale. Scutul îmi era îngreunat de o suliță daneză, iar lama 
Acului-Viespii era roşie. 

— Nimiceşte-i, Doamne! se ruga părintele Willibald. 
Doboară-i pe  necredincioşi!  Loveşte-i, Doamne, în 
milostenia ta! 

Călugării începură să cânte şi ei, în timp ce danezii 
trăgeau în spate trupurile morţilor şi răniților pentru a-şi 
face loc. Erau aproape, foarte aproape, dar încă nu-i 
puteam ajunge cu armele noastre. Le-am văzut scuturile 
închizându-se la loc, lăncile ridicându-se, şi am auzit 
ordinul de luptă pe care-l primiră. 

— Hristos este conducătorul nostru, nu putem pierde 
dacă luptăm pentru Hristos! se auzi vocea părintelui peste 
toată hărmălaia. 

Am izbucnit într-un hohot de râs nestăpânit, în timp ce 
danezii se apropiau primejdios. 

— Acum! am strigat către cei doi războinici care-i ajutau 
pe călugări să susţină imensul drapel. 

Pânza pătrată căzu în faţă. Femeile de la curtea lui 
Alfred munciseră luni de zile să coasă stindardul cu 
împunsături mărunte, folosind cele mai scumpe fire de 
lână vopsită; fuseseră luni întregi de devotament, iubire, 
rugăciune şi meşteşug. După tot acest efort, Crucificatul se 
prăbuşea peste capetele primilor danezi, prinzându-i în 
faldurile sale ca în năvodul unui pescar, încurcându-le 
mişcările şi orbindu-i. Atunci am dat şi eu ordinul de atac. 

E uşor să eviţi o lance dacă omul care o ţine nu te vede. 
Am ordonat liniei noastre secundare să apuce capetele 
armelor şi să tragă de ele în spate, în timp ce noi ne 
ocupam de lăncieri. Securea lui Cerdic spinteca inul, lâna 
şi oţelul, apoi despica oasele şi creierul duşmanilor. Urlam 
şi loveam ca nebunii, construind o nouă baricadă, de data 
asta din cadavre. Unii încercară să taie drapelul, nereuşind 
decât să se încurce mai rău. Finan lovea cu lama sabiei 
încheieturile ce ţineau lăncile. Danezii se zbăteau cu 
disperare să scape din plasă, iar noi tăiam, spintecam şi 
înţepam în timp ce fumul devenea tot mai dens în jur. Am 


simţit căldură pe o gleznă. Focul începuse să prindă, în 
sfârşit. Sihtric, cu dinţii dezveliţi într-o strâmbătură 
diavolească, mânuia fără preget o secure cu coadă lungă, 
înfigând-o în trupurile danezilor prinşi în capcană. 

Am aruncat Acul-Viespii în spate, pe malul nostru, şi am 
cules de pe jos o secure abandonată. Nu mi-a plăcut 
niciodată să lupt cu securea. Este o armă incomodă. Dacă 
ratezi prima lovitură îţi ia prea mult timp să revii, şi 
duşmanul nu stă să te aştepte, dar, în cazul de faţă, 
inamicul era deja înfrânt. Drapelul zdrenţuit era murdar de 
sânge, îmbibat în el, iar eu loveam cu securea din nou şi 
din nou, spulberând cu lama lată armuri, oase şi carne. 
Fumul mă sufoca. Un danez urla pradă agoniei, oamenii 
mei strigau şi ei, soarele nu mai era decât o bilă de foc la 
apus şi întreg ţinutul strălucea roşiatic. 

În cele din urmă ne-am retras din încleştare. Am văzut 
chipul surprinzător de vesel al lui lisus arzând, când focul 
ajunse la pânză. Inul arde uşor, iar pata neagră cuprinse 
cu repeziciune straturile succesive ale stindardului. 
Osferth adusese vreascuri şi lemne suplimentare din ferma 
pe care o dărâmase; le-am aruncat peste flăcările mici, 
privind cu satisfacţie cum vâlvătaia creştea, în sfârşit. 
Oamenii lui Sigurd păreau sătui de luptă. Se retraseră şi ei 
pe malul celălalt, uitându-se la focul care muşca tot mai 
adânc din schela podului. Am tras patru leşuri de duşmani 
de partea noastră şi le-am despuiat de giuvaieruri şi de 
cingătorile încrustate cu emailuri. Sigurd, din nou în şaua 
calului său alb, mă privea fix. Fiul lui scuipă în direcţia 
noastră, dar conducătorul danezilor nu scoase o vorbă. 

— ZElfadell s-a înşelat, am strigat în direcţia lui. 

De fapt, vrăjitoarea nu greşise. Conducătorul nostru 
murise, poate chiar a doua oară. Drapelul calcinat stătea 
mărturie pentru locul unde fusese mistuit de flăcări. 

Am aşteptat. Era întuneric când podul se prăbuşi în râu, 
aruncând o jerbă de scântei în aer. Pilonii de piatră 
construiți de romani erau încă în picioare, dar construcţia 
unei alte punti ar fi cerut ore bune de muncă, aşa că am 
plecat odată cu grinzile înnegrite ce pluteau în aval. 

Era o noapte rece. 


Nu ne mai grăbeam. l-am lăsat pe preoţi şi pe călugări 
să încalece, văzându-i îngheţaţi, speriaţi şi obosiţi, în timp 
ce noi mergeam pe lângă cai, conducându-i de căpestre. 
Deşi eram epuizați, mi-am forţat oamenii să mărşăluiască 
toată noaptea, ştiind că Sigurd avea să vină după noi 
imediat ce reuşea să-şi treacă trupele pe malul celălalt. Am 
înaintat pe sub stelele strălucitoare şi reci, am trecut de 
Bedanford şi ne-am oprit numai când am găsit o colină 
împădurită ce putea fi apărată. Le-am interzis să aprindă 
focuri şi am vegheat toată noaptea cu ochii după danezi, 
care n-au apărut însă. A doua zi eram acasă. 


Trei 


Serbarea de Yule a venit şi a trecut, urmată de furtuni şi 
vânturi aprige dinspre Marea Nordului ce măturau zăpada 
peste câmpurile îngheţate. Părintele Willibald, preoţii din 
Wessex, gemenii mercieni şi călugării cântăreţi au fost 
nevoiţi să rămână la Buccingahamm până ce vremea s-a 
mai limpezit şi i-am putut trimite acasă sub o escortă de 
douăzeci de războinici conduşi de Cerdic. Luară cu ei 
peştele fermecat şi pe Ivann, prizonierul. Alfred, dacă mai 
trăia, trebuia să afle adevărul despre trădarea lui Eohric. I- 
am încredinţat lui Cerdic o scrisoare pentru /ZEthelfleed, la 
care nu am primit răspuns, deşi la întoarcere omul meu 
mi-a jurat că i-o înmânase unei cameriste de încredere. 

— Nu mi s-a îngăduit s-o văd pe prinţesă. O ţin ca pe o 
pustnică în palat. 

— Ca pe o pustnică? 

— Da, stăpâne. Sunt încuiaţi cu toţii acolo, plâng şi se 
jeluiesc fără încetare. 

— Alfred încă trăia când ai plecat? 

— Trăia, stăpâne, însă preoţii spuneau că numai 
rugăciunile îl mai ţin în viaţă. 

— Nici nu mă aşteptam la altceva din partea lor. 

— lar prinţul Edward s-a logodit. 

— Logodit? 

— Am fost la ceremonie, stăpâne. Se va căsători cu Lady 
ZElfleed. 

— Cu fiica ealdormanului? 

— Da, stăpâne. 

— Bietul Edward, am murmurat amintindu-mi bârfa lui 
Willibald că urmaşul lui Alfred ar fi încercat să se însoare 
cu o fată din Cent. 

Ælflæd era fiica lui /Ethelhelm, ealdormanul din 
Sumorsete. Probabil că Alfred urmărea să-şi lege astfel 


fiul de cea mai puternică dintre familiile nobile ale 
Wessexului. Aş fi vrut să ştiu ce se petrecuse cu fata din 
Cent. 

Sigurd se retrăsese pe pământurile lui, de unde, ca să se 
răzbune, trimitea pâlcuri de călăreţi în Mercia saxonă să 
incendieze, să ucidă, să ia sclavi şi să fure. Era un război 
de frontieră, cu nimic diferit de hărţuielile permanente 
dintre scoțieni şi northumbrieni. Niciunul dintre călăreţii 
danezi nu se atingea de moşiile mele, care se aflau la sud 
de pământurile mai întinse ale lui Beornnoth; Sigurd îşi 
concentra furia asupra ealdormanului Ælfwold, fiul celui 
care murise luptând alături de mine la Beamfleot, lăsând 
neatins teritoriul lui Beornnoth, ceea ce mi-a trezit 
interesul. În martie, când florile albe de răcovină 
începuseră să se iţească prin gardurile vii, am plecat cu o 
escortă de cincisprezece oameni spre nord, către sala 
mare a lui Beornnoth, purtând cu mine, ca dar de început 
de an, brânză şi carne de oaie sărată. L-am găsit pe bătrân 
afundat în jilţul lui, înfăşurat într-o mantie de blană. Avea 
chipul tras, ochii lăcrămoşi, iar buza de jos îi tremura 
necontrolat. Era pe moarte. Beortsig, fiul lui, mă privi 
ursuz. 

— E timpul să-i dăm o lecţie lui Sigurd, am spus. 

— Nu te mai foi de colo colo, mă faci să mă simt bătrân, 
se răţoi Beornnoth la mine. 

— Eşti bătrân. 

— Eu sunt ca Alfred, zise el strâmbându-se nemulţumit 
de răspunsul meu. Mă duc să-l întâlnesc pe Dumnezeu. Mă 
duc la locul de judecată, să văd cine va trăi şi cine va arde 
în focul iadului. Pe el îl vor lăsa să meargă în rai, nu-i aşa? 

— Pe Alfred îl vor primi cu braţele deschise, am spus. Ce 
vor face cu tine? 

— Măcar în iad e cald, oftă el încercând să-şi şteargă un 
fir de salivă din barbă. Aud că vrei să te baţi cu Sigurd? 

— Vreau să-l omor pe nenorocit. 

— Ai avut o şansă înainte de Crăciun, interveni Beortsig. 

Am preferat să-l ignor. 

— Sigurd aşteaptă, spuse Beornnoth. Aşteaptă să moară 
Alfred. Nu va ataca înainte. 


— Atacă acum, am replicat. 

— Sunt doar hărţuieli. Mai mult, şi-a tras flota pe uscat, 
la  Snotengaham, răspunse bătrânul cu un gest 
disprețuitor. 

— Snotengaham? Mai adânc în interiorul Britaniei nici 
nu pot ajunge corăbiile, am exclamat surprins. 

— Asta arată că nu-l interesează altceva decât 
expedițiile de jaf. 

— Într-adevăr, înseamnă că n-are de gând să lanseze 
atacuri de pe coastă, dar ce l-ar împiedica să invadeze 
interiorul? 

— Poate că o va face, după ce moare Alfred. 
Deocamdată se mulţumeşte să fure vite. 

— Atunci, aş vrea să fur şi eu din vitele lui, am zis. 

— De ce să-l aţâţi pe diavol când doarme? spuse 
Beornnoth, pe când Beortsig se încruntă şi mai aprig. 

— ZElfwold nu e convins că doarme. 

— ZElfwold e tânăr şi ambițios. Caută necazuri cu orice 
preţ, pufni bătrânul. 

Pe nobilii saxoni din Mercia îi puteai împărţi în două 
categorii, cei care detestau dominaţia Wessexului asupra 
regiunii lor şi cei care o acceptau bucuroşi. Tatăl lui 
ZElfwold îl susţinuse pe Alfred, pe când Beornnoth visa la 
vremurile când Mercia îşi avea propriul rege; prin urmare, 
asemenea altor seniori mercieni, refuzase să-mi trimită 
trupe când mă războisem cu Haesten. Preferase să-şi pună 
oamenii sub comanda lui ZEthelred, adică să-i maseze în 
apărarea oraşului Gleawecestre, aşteptând un atac ce nu 
venise niciodată. De atunci, între cele două tabere se 
adunase multă vrăjmăşie, dar Beornnoth era fie îndeajuns 
de înţelept, fie prea bătrân ca să ţină cont de vechile 
dihonii. Ne invită să rămânem peste noapte. 

— Spune-mi o poveste, mă rugă. Îmi plac poveştile. 
Spune-mi cum a fost bătălia de la Beamfleot. 

Era o invitaţie generoasă şi o recunoaştere implicită că 
oamenii săi se aflaseră în tabăra greşită vara trecută. 

Nu i-am relatat toată istoria, ci i-am povestit, în sala lui 
de ospeţe, unde lumina focului înroşea grinzile groase şi 
berea îi făcea turbulenti pe războinicii aşezaţi pe la mese, 


cum murise bătrânul ZElfwold. Cum atacaserăm împreună 
şi  făcuserăm ravagii în tabăra daneză, cum ne 
aruncaserăm asupra danezilor speriaţi de pe coama 
dealului şi apoi cum ne lovise contraatacul întăririlor 
primite de aceştia şi lupta luase o întorsătură proastă 
pentru noi. Bărbaţii mă ascultau cu urechile ciulite. 
Aproape toţi făcuseră parte măcar o dată din zidul de 
scuturi şi simţiseră frica de dinaintea ciocnirii. Le-am 
povestit cum calul meu fusese omorât şi cum am fost 
nevoiţi să formăm un cerc de scuturi împotriva danezilor 
dezlănţuiţi care ne copleşiseră dintr-odată, le-am relatat 
moartea lui Ælfwold aşa cum şi-ar fi dorit el să se întâmple, 
cum doborâse duşman după duşman, cum îi trimisese pe 
păgâni în iad, până când lama unei securi îi spintecase 
coiful şi-l doborâse la pământ. Nu le-am spus că mă privise 
cu reproş, că ultimele lui cuvinte mă acuzaseră, pe 
nedrept, de trădare. Murise lângă mine, şi în clipa aceea 
îmi încheiasem şi eu socotelile cu viaţa, fiind sigur că 
danezii urmau să ne măcelărească pe toţi în acei zori ce 
puţeau a sânge. In acea clipă însă, Steapa sosise pe 
câmpul de bătălie cu armata Wessexului şi înfrângerea se 
transformase, pe negândite, într-o victorie cu totul 
neaşteptată.  Căpeteniile lui Beornnoth începură să 
lovească ritmic mesele cu pumnii, în semn de apreciere 
pentru povestea mea. Bărbaţilor le plac istoriile cu bătălii, 
de aceea tocmim barzi care să ne distreze noaptea cu 
balade despre războinici, săbii, scuturi şi securi. 

— O poveste frumoasă, conchise Beornnoth. 

— Tu eşti de vină pentru moartea lui ZElfwold! se auzi de 
undeva din sală. 

Pentru o clipă am crezut că mi se păruse, apoi m-am 
gândit că nu eu eram cel vizat. În tăcerea ce se lăsase, toţi 
bărbaţii din sală se întrebau acelaşi lucru. 

— N-ar fi trebuit să dăm acea bătălie! Nu ai trimis 
cercetaşi în păduri! Câţi au murit pentru că nu ai făcut 
asta? 

Sihtric era cel care vorbea. Se ridicase în picioare şi 
arăta spre mine. Era beat. 

Prea şocat ca să răspund, îmi dădeam seama că ofeream 


o imagine jalnică. Sihtric era supusul meu, eu îi salvasem 
viaţa, eu îl luasem de mic şi făcusem din el un bărbat şi un 
luptător, eu îi dădusem aur, îl răsplătisem întotdeauna 
corect, iar acum nu vedeam decât ură în ochii lui. Beortsig, 
fireşte, se distra copios, privirea fugindu-i veselă de la 
mine la războinicul meu şi înapoi. Rypere, care stătea pe 
aceeaşi bancă cu Sihtric, încercă zadarnic să-şi tragă 
prietenul de mână, să-l facă să se aşeze la loc. 

— Câţi oameni a ucis neglijenţa ta în acea zi? strigă la 
mine. 

— Eşti beat. Mâine te vei târî în faţa mea şi poate te voi 
ierta, am reuşit să răspund într-un târziu. 

— Lordul ZElfwold ar fi fost în viaţă dacă ai fi avut un 
strop de minte. 

— Vino aici! Îngenunchează în faţa mea! 

Vocea mea acoperi încercările unora de a-l face să tacă. 

În loc să mă asculte, Sihtric scuipă înspre mine. Întreaga 
sală vuia acum. Oamenii lui Beornnoth îl încurajau pe 
rebel, pe când ai mei erau îngroziţi. 

— Daţi-le săbii! strigă cineva. 

— Daţi-mi o armă! ceru Sihtric cu mâna întinsă. 

Am pornit spre el, dar Beornnoth mă prinse de pulpana 
hainei, oprindu-mă. 

— Nu în sala mea de ospeţe, te rog, Lord Uhtred. Nu în 
casa mea. Bătrânul se forţă să se ridice în picioare, 
agăţându-se cu o mână de marginea mesei. Scoateţi-l de 
aici! strigă la războinicii lui, arătând cu cealaltă mână 
către Sihtric. 

— De acum înainte să stai departe de mine. Tu şi târfa ta 
de nevastă! am urlat. 

Sihtric încercă să scape de cei care-l ţineau, dar era 
prea beat. Îl scoaseră din sală în uralele oamenilor lui 
Beornnoth. Beortsig râdea cu poftă, căci îi plăcuse să mă 
vadă umilit. 

— Îmi pare rău pentru cele întâmplate, îmi spuse 
stăpânul casei aruncându-i o privire dojenitoare fiului său. 

— Şi lui Sihtric o să-i pară rău, i-am răspuns pe un ton 
răzbunător. 

A doua zi de dimineaţă, nici urmă de omul meu. Fără să-l 


întreb pe Beornnoth unde-l ascunsese, ne-am pregătit de 
plecare. Gazda ne însoţi în curte, ajutată de doi dintre 
oamenii săi. 

— Mi-e teamă că voi muri înaintea lui Alfred, îmi spuse 
bătrânul. 

— Îţi urez să mai trăieşti mulţi ani, i-am răspuns 
politicos. 

— Britania va suferi când va rămâne fără Alfred. Orice 
siguranţă va pieri odată cu el. 

Vocea i se stinse. Încă era jenat de scandalul din seara 
precedentă. Unul dintre oamenii mei mă insultase, iar el 
nu-mi dăduse voie să-l pedepsesc. Incidentul mocnea între 
noi ca un cărbune încins, dar amândoi ne prefăceam că nu 
se întâmplase nimic. 

— Fiul lui Alfred e un om bun, am zis. 

— Edward e prea tânăr, şi cine ştie ce va deveni? Viaţa e 
un cântec fără sfârşit, oftă bătrânul. Cu toate acestea, mi- 
ar plăcea să mai ascult câteva versuri înainte să mor. 
Clătinând din cap, adăugă peste câteva clipe: Edward nu 
va domni. 

— S-ar putea să aibă alte idei, am zâmbit eu. 

— Profeţia a fost auzită, Lord Uhtred, spuse el, dintr- 
odată plin de solemnitate. 

— Ce profeție? am întrebat surprins. 

— Există o vrăjitoare care vede viitorul. 

— Ælfadell? Ai văzut-o? 

— Nu eu, Beortsig. 

Acesta, auzind numele clarvăzătoarei, îşi făcu repede 
semnul crucii. 

— Ce ţi-a spus? l-am întrebat pe morocănosul tânăr. 

— Nimic de bine, îmi răspunse el scurt. 

Am încălecat şi am privit roată prin curte, dar nici urmă 
de Sihtric, aşa că, lăsându-l în plata Domnului, am luat-o 
spre casă. Finan era în continuare foarte afectat de 
scandal. 

— Cred că era mort de beat, bombăni ca pentru sine. 

Nu i-am răspuns. Pe undeva, Sihtric avea dreptate. 
ZElfwold murise din cauza neglijenţei mele, însă asta nu-i 
dădea dreptul să mă acuze în public. 


— A fost întotdeauna un băiat bun, dar în ultima vreme 
se purta ciudat, devenise certăreţ. Nu-l înţeleg, îşi 
continuă Finan gândurile. 

— Începe să semene tot mai mult cu taică-său, i-am 
explicat. 

— Kjartan cel Crud? 

— N-ar fi trebuit să-i salvez viaţa lui Sihtric. 

— Vrei să aranjez să fie ucis? 

— Nu, i-am răspuns ferm. Un singur om are voie să se 
atingă de el, eu şi numai eu. Ai înţeles? E al meu, şi până 
nu-i vărs maţele pe pământ nu vreau să-i mai aud numele. 

Odată ajuns acasă, i-am izgonit pe Ealhswith, soţia lui 
Sihtric, şi pe cei doi fii ai ei de pe moşia mea. Am fost 
neînduplecat, în ciuda plânsetelor şi  rugăminţilor 
prietenilor ei, aşa că plecă bocind în hohote. 

A doua zi am pornit să-i întind capcana lui Sigurd. 


În zilele acelea tensiunea se simţea în aer. Întreaga 
Britanie se aştepta la moartea lui Alfred, cu certitudinea că 
dispariţia lui avea să fie însoţită de aruncarea runelor 
prevestitoare. Modelul pe care-l formau lemnişoarele 
magice avea să prezică viitorul insulei, dar această soartă 
nu era cunoscută de nimeni, dacă nu credeai în vedeniile 
de coşmar ale vrăjitoarei aceleia. Cei din Wessex şi-ar fi 
dorit un alt rege puternic, care să-i apere, unii oameni din 
Mercia doreau să profite în continuare de protecţia 
Wessexului, pe când alţii preferau să-şi aibă, din nou, 
propriul conducător. În nord, acolo unde stăpâneau 
danezii, era mai simplu, pentru că singura lor dorinţă era 
să cucerească Wessexul. Cu toate acestea, primăvara 
trecu, vara la fel, recoltele dădură în pârg şi Alfred 
continua să trăiască. In ce mă priveşte, m-am îndreptat cu 
patruzeci şi şase de războinici spre nord-est, acolo unde îşi 
găsise Haesten ascunzătoarea. 

Mi-ar fi plăcut să am trei sute de oameni. Mi se 
prorocise cu mulţi ani înainte că într-o bună zi voi conduce 
armate întregi prin Britania, însă fără pământ nu poţi avea 
o armată, iar pământul pe care-l aveam abia îmi ajungea să 
hrănesc şi să înarmez o mică trupă. Colectam arende şi 


încasam taxe de la negustorii care treceau pe drumul 
roman ce traversa proprietatea lui Æthelflæd, dar abia mă 
ajungeam cu banii, aşa că mai mult de patruzeci şi şase de 
oşteni nu puteam conduce la Ceaster. 

Era un loc aspru şi trist. Spre vest erau galezii, iar în est 
şi în nord erau conducătorii danezi, care nu recunoşteau 
niciun suveran, când nu se încoronau ei înşişi. Romanii 
construiseră un fort la Ceaster, şi în ruinele acestuia îşi 
găsise Haesten refugiu. Fuseseră vremuri când numele 
danezului ar fi iscat teamă în sufletul oricărui saxon, dar 
acum, rămas cu vreo două sute de oameni, nici aceia loiali 
cu toţii, nu mai era decât umbra gloriei de odinioară. 
Intrase în iarnă cu peste trei sute de războinici, însă 
oamenii se aşteaptă ca stăpânul lor să le ofere mai mult 
decât mâncare şi bere. Mulţi dintre războinicii lui Haesten 
se împrăştiaseră care încotro punându-se în slujba altor 
căpetenii pentru argint, pentru aur sau pentru sclavi. Se 
duseseră la Sigurd şi la Cnut, cei care puteau oferi 
recompense. 

Am făcut joncţiunea cu trupele lui ZEthelred la vreo trei 
mile sud de fortul roman, aflat pe coasta sălbatică a 
Merciei. Erau o sută cincizeci de oameni, cu misiunea de a 
veghea ca Haesten să nu iasă din bârlog şi de a-i hărţui 
cetele trimise după pradă, astfel încât să rămână slăbit. 
Războinicii erau conduşi de un tinerel pe nume Merewalh, 
care păru încântat de sosirea mea. 

— Ai venit să-ţi închei socotelile cu Haesten, stăpâne? 

— Nu, doar ca să mă uit la el. 

Nu minţeam. Venisem să fiu văzut, deşi nu îndrăzneam 
să împărtăşesc nimănui adevăratele mele planuri. Voiam 
ca danezii să ştie că eram la Ceaster, aşa că mi-am plimbat 
oamenii pe la sud de vechiul fort, fluturând ţanţoş flamura 
cu cap de lup. Călăream în armura cea mai strălucitoare, 
lustruită cu sârg de servitorul meu, Oswi. La un moment 
dat mă apropiasem suficient de mult de zidurile lui 
Haesten ca unul dintre oamenii lui să încerce să mă atingă 
cu o săgeată de vânătoare. Am văzut-o tăind aerul şi 
căzând pe iarbă, la câţiva paşi de copitele calului meu. 

— Nu are cum să apere toate zidurile, remarcă 


Merewalh gânditor. 

Avea dreptate. Fortul roman de la Ceaster era întins, 
aproape cât un oraş în toată regula, iar puţinii apărători n- 
ar fi putut acoperi niciodată întregul perimetru al zidurilor 
părăginite. Dacă forţele noastre combinate atacau 
noaptea, am fi găsit probabil o breşă şi ne-am fi angajat în 
încleştări sângeroase pe străduţele înguste. Pentru a pune 
în aplicare un astfel de plan am fi avut nevoie însă de un 
număr cel puţin egal de războinici. Am fi irosit vieţi ca să 
învingem un duşman deja învins, aşa că m-am mulţumit să- 
i demonstrez lui Haesten că venisem să-mi bat joc de el. 
Probabil că mă ura amarnic. Cu numai un an înainte era 
cel mai puternic dintre nordici, iar acum se ascundea ca o 
vulpe rănită în bârlog. Ştiam însă că era o vulpe vicleană, 
care plănuia să-şi recapete puterea. : 

Vechiul fort era construit la un cot al fluviului Dee. In 
apropiere de zidurile din sud se găseau ruinele unui 
edificiu uriaş din piatră, odinioară o arenă unde, după cum 
îmi spuse preotul lui Merewalh, creştinii erau aruncaţi la 
animalele sălbatice. Unele lucruri sunt prea frumoase ca 
să fie adevărate, aşa că am rămas sceptic. Ruinele arenei 
ar fi constituit o fortăreață excelentă pentru o armată ca a 
lui Haesten, dar acesta preferase să-şi concentreze 
oamenii în partea de nord a fortului, unde râul trecea cel 
mai aproape de ziduri. Adusese acolo două mici 
ambarcaţiuni, vechi vase negustoreşti care luau apă, ceea 
ce îl obligase să le tragă pe jumătate pe uscat. Dacă ar fi 
fost atacat şi ar fi pierdut accesul la pod, cele două vase 
reprezentau şansa lui de a fugi pe malul celălalt, unde se 
putea pierde în ţinuturile sălbatice. 

— Încerci să-l atragi într-o luptă în câmp deschis? mă 
întrebă Merewalh în a treia zi de plimbare pe lângă ziduri, 
vizibil uluit de atitudinea mea. 

— Nu va accepta o luptă. Ceea ce vreau este să vină să 
stea de vorbă cu noi. Şi va veni, sunt convins de asta. Mă 
oprisem în mijlocul drumului roman ce ducea, drept ca 
mânerul unei lănci, direct spre centrul porţii cu două arce 
ce controla accesul în fort. Poarta era blocată acum cu 
trunchiuri de copaci masive. Ştii că i-am salvat viaţa o 


dată? l-am întrebat peste câteva clipe. 

— Nu ştiam. 

— Câteodată mă gândesc că sunt nebun de legat. Ar fi 
trebuit să-l omor în prima clipă când l-am văzut. 

— Ucide-l acum, stăpâne, mă îndemnă Merewalh văzând 
că Haesten tocmai apăruse de undeva din partea vestică a 
fortului şi înainta fără grabă spre noi. 

Era însoţit de trei oameni, toţi călare. Se opriră la colţul 
de sud-vest al fortificațiilor, între acestea şi ruinele arenei. 
Haesten ridică mâinile ca să arate că nu voia decât să 
discute. Mi-am întors calul şi am avansat către el, având 
grijă totuşi să mă opresc înainte de a intra în raza arcaşilor 
de pe ziduri. Eram însoţit numai de Merewalh, pe când 
restul trupei privea de la distanţă. 

Haesten se apropie rânjind fericit, de parcă întâlnirea 
noastră îi făcea o plăcere deosebită. Nu se schimbase prea 
mult, cu excepţia bărbii care acum era căruntă, deşi părul 
îi rămăsese negru. Chipul lui fals binevoitor era plin de 
farmec, cu ochii strălucind amuzaţi. Purta o duzină de 
verigi pe braţe şi, în ciuda zilei calde de primăvară, o 
manta din piele de focă. Îi plăcuse întotdeauna să arate că 
era prosper, căci oamenii nu se lasă conduşi de un stăpân 
sărac sau zgârcit; atâta vreme cât mai spera să-şi recapete 
averea, trebuia să pară încrezător. Mai mult, se prefăcea 
încântat că mă vede. 

— Lord Uhtred! 

— Jarl Haesten, am rostit cât de dispreţuitor puteam. Nu 
trebuia să te găsesc pe tronul Wessexului până acum? 

— Plăcerea acelui tron trebuie să mai aştepte, dar 
îngăduie-mi să te primesc în regatul meu de azi. 

— Regatul tău, am pufnit în râs, aşa cum se aştepta şi el. 

Haesten îşi întinse braţele cuprinzând valea joasă şi 
neospitalieră a fluviului Dee. 

— Nimeni nu a mai ridicat pretenţii asupra acestui loc, 
de ce nu eu? 

— Aceste locuri îi aparţin lordului /ZEthelred, i-am 
răspuns. 

— Lordul ZEthelred este foarte generos cu proprietăţile 
lui şi cu favorurile nevestei sale. 


Merewalh se foi nervos lângă mine. L-am calmat cu un 
gest al mâinii, spunându-i: 

— Lordul Haesten glumeşte. 

— Sigur că glumesc, confirmă danezul fără să schiţeze 
vreun zâmbet. 

— i-l prezint pe Merewalh, am zis întorcându-mă spre 
mai tânărul meu însoțitor. Este în slujba lordului ZEthelred. 
Vărului meu s-ar putea să-i facă mare plăcere dacă 
Merewalh te va ucide. 

— Ar câştiga încă şi mai mult dacă te-ar ucide pe tine, 
replică Haesten rapid. 

— E adevărat. Vrei să mă omori? l-am întrebat pe 
Merewalh. 

— Nici prin cap nu-mi trece! exclamă tânărul şocat. 

— Lordul Æthelred vrea să dispari de pe pământurile lui. 
S-a plictisit de tine. 

— Lordul /Ethelred n-are decât să încerce să mă 
gonească. 

Aşa cum mă aşteptam, tot acest schimb de amabilităţi 
nu avea niciun rost. Haesten nu-şi părăsise fortăreaţa ca 
să-mi asculte amenințările, ci pentru că voia să ştie de ce 
mă aflam acolo. 

— Poate că lordul /ZEthelred m-a trimis pe mine să te 
gonesc? 

— De când asculţi tu de el? 

— Poate că nevasta lui vrea să scape de tine, i-am 
răspuns. 

— Cred că mai curând m-ar vrea mort. 

— Şi asta e adevărat. 

— Lord Uhtred, începu Haesten zâmbind, ai venit cu o 
sută cincizeci de oameni. Ne temem de tine, desigur. 
Numai un nebun nu s-ar teme de Uhtred de Bebbanburg. 
Se aplecă puţin în şa în timp ce nu contenea cu măgulirile. 
Dar trupa cu care ai venit este prea mică pentru a 
îndeplini dorinţa domniţei ZEthelflaed. Se opri, aşteptându- 
mi răspunsul, dar, cum am rămas tăcut, continuă: Imi 
îngădui să-ţi spun ce anume mă nedumereşte? 

— Spune-mi. 

— Ani de zile, Lord Uhtred, ai lucrat pentru Alfred. I-ai 


ucis duşmanii, i-ai condus armatele, i-ai apărat regatul. Şi 
ce-ai primit în schimb? Un pâlc de războinici, atât. Alţi 
bărbaţi de seamă au moşii, săli de ospeţe, au averi ascunse 
în visterii, gâturile femeilor lor sunt încinse cu aur şi 
conduc oşti de sute de războinici care le-au jurat credinţă. 
Doar cel care a făcut posibile toate acestea nu primeşte 
nimic. De ce rămâi loial unui stăpân atât de zgârcit? 

— Ţi-am salvat viaţa, iar tu eşti nedumerit de 
nerecunoştinţa de care am parte? 

— Te ţine flămând pentru că se teme de tine. Te-a făcut 
deja creştin? întrebă Haesten râzând cu poftă. 

— Nu. 

— Atunci, alătură-te nouă. Tu şi cu mine, Lord Uhtred, îl 
vom alunga pe Æthelred din sala lui şi vom împărţi Mercia 
între noi. A 

— Nu e nevoie. Îţi promit eu pământ în Mercia. 

— O moşie de doi paşi lungime şi unul lăţime? zâmbi 
danezul. 

— Cu doi paşi adâncime. 

— Sunt un om greu de ucis. Se pare că zeii mă iubesc, 
aşa cum te iubesc şi pe tine. Am auzit că Sigurd te-a 
blestemat de Yule. 

— Şi ce-ai mai auzit? 

— Că soarele răsare şi apune. 

— Priveşte-l cu atenţie, cât mai poţi. Mi-am îndemnat 
dintr-odată calul înainte, forțându-l pe cel al lui Haesten să 
dea înapoi. Ascultă, am început cu asprime, ai două 
săptămâni să dispari de aici. Ai înțeles, câine 
nerecunoscător ce eşti? Dacă mai eşti aici în paisprezece 
zile, îţi voi face ce le-am făcut războinicilor tăi la 
Beamfleot. I-am privit cu subinţeles pe cei doi însoțitori ai 
danezului, apoi mi-am întors ochii încruntaţi spre el. Două 
săptămâni, altfel trupele Wessexului vor da buzna peste 
tine, iar eu o să-mi fac pocal din căpăţâna ta. 

Minţeam, desigur, mai ales legat de venirea oştilor 
Wessexului, dar Haesten ştia că datorită lor reuşisem să-l 
înving la Beamfleot, aşa că ameninţarea suna credibil. 
Dădu să spună ceva, însă m-am întors brusc şi am pornit în 
galop spre oamenii mei, urmat de Merewalh. 


— Ţi-l las pe Finan cu douăzeci de oameni. În mai puţin 
de două săptămâni trebuie să te aştepţi la un atac, i-am 
spus mercianului după ce m-am asigurat că eram destul de 
departe ca să nu fim auziti. 

— Un atac din partea lui Haesten? mă întrebă 
neîncrezător. 

— Nu, din partea lui Sigurd. Va aduce cel puţin trei sute 
de oameni. Haesten are nevoie de ajutor şi va căuta să-i 
intre în graţii vestindu-i că sunt aici. Sigurd va veni pentru 
că nu-şi doreşte nimic mai mult decât să mă vadă mort. 
Fireşte, nu aveam de unde să ştiu cum se vor petrece 
lucrurile, dar mă aşteptam ca şeful danez să muşte 
momeala. Când vine, am continuat, trebuie să te retragi. 
Du-te în pădure, păstrează o distanţă sigură şi ai încredere 
în Finan. Lasă-l pe Sigurd să-şi risipească inutil oamenii 
prin câmpie, nu încerca să-l înfrunţi, doar rămâi înaintea 
lui. 

Merewalh nu mă contrazise. Totuşi, după câteva 
secunde de gândire mă privi întrebător. 

— Stăpâne, de ce nu te-a răsplătit Alfred? 

— Pentru că nu are încredere în mine, i-am răspuns. 
Sinceritatea mea îl făcu să caşte nişte ochi mari. Iar tu, 
dacă eşti fidel stăpânului tău, îi vei spune că Haesten a 
încercat să mă atragă de partea lui. 

— [i voi spune că l-ai refuzat. 

— Poţi să-i spui că am fost tentat să accept, am zis, 
descumpănindu-l iarăşi. 

Sigurd şi Eohric îşi dăduseră silinţa să mă prindă într-o 
capcană complicată, care aproape că funcţionase. Era 
momentul să-i întind eu o capcană lui Sigurd. Nu puteam 
spera să-l ucid, nu încă, dar îl puteam face să regrete că 
încercase să-mi ia viaţa. Inainte de orice însă, voiam să 
aflu ce-mi rezervă viitorul. Venise vremea să pornesc către 
nord. 


l-am dat lui Cerdic armura mea cea bună, coiful, 
mantaua şi calul. Cerdic nu era la fel de înalt ca mine, dar 
diferenţa nu era mare. Impopoţonat cu echipamentul meu 
şi cu obrăzarele coifului ascunzându-i faţa, semăna destul 


de bine. l-am dat şi scutul, împodobit cu capul de lup, şi i- 
am ordonat să se arate în fiecare zi. 

— Nu te apropia de ziduri. Fă-l să creadă că eu îl 
urmăresc de la distanţă. 

Mi-am lăsat flamura în grija lui Finan şi a doua zi, 
împreună cu douăzeci şi şase de oameni, am pornit spre 
est. 

Am plecat după asfinţit, ca să nu fim zăriţi de iscoadele 
lui Haesten, şi am călărit până în zori. Odată ce s-a făcut 
lumină, ne-am ferit în umbra pădurilor, ţinând-o neabătut 
spre est. Ludda ne însoțea în continuare. Farsorul acela 
nesupus îmi era simpatic şi, pe deasupra, cunoştea ca 
nimeni altul Britania. 

— Sunt tot timpul în mişcare, stăpâne, de aceea ştiu tot 
timpul unde mă găsesc şi încotro mă îndrept. 

— Te mişti în permanenţă? 

— Dacă îi vinzi unui om două cuie ruginite pentru o 
bucăţică de argint, a doua zi nu vrei să mai fii în preajma 
lui, ai tot interesul să ajungi cât mai departe, stăpâne. 

Am râs cu poftă. Ludda, călăuza noastră, ne conduse pe 
un drum roman către răsărit până când, văzând o aşezare 
de unde fumurile se înălţau drept până la cer, am făcut un 
ocol larg spre sud, ca să nu fim observați. Dincolo de case 
nu mai era drum, doar cărări de turme ce duceau sus, pe 
dealuri. 

— Unde ne duce? mă întrebă Osferth. 

— La Buchestanes. 

— Ce este acolo? 

— Moşia îi aparţine jarlului Cnut şi nu ţi-ar plăcea să afli 
ce este acolo, aşa că mai bine nu-ţi spun, i-am răspuns. 

Aş fi preferat să-l am pe Finan alături de mine, dar 
aveam mai multă încredere în irlandez că-i va ţine departe 
de necazuri pe Cerdic şi pe Merewalh. Nu aveam nimic 
contra lui Osferth, doar că prudenţa lui era uneori mai 
mult o piedică decât un avantaj. Dacă l-aş fi lăsat pe el la 
Ceaster, s-ar fi retras prea repede din calea lui Sigurd. L- 
ar fi ferit pe Merewalh retrăgându-se tot mai adânc în 
pădurile de la frontiera Merciei cu Ţara Galilor, iar 
danezul ar fi abandonat vânătoarea. Trebuia ca Sigurd să 


fie provocat, ispitit să profite de situaţie, şi aveam 
încredere că Finan va îndeplini misiunea. 

Începu să plouă. Nu era o ploaie plăcută de vară, ci o 
rupere de nori, purtată de un vânt aspru din est. 
Deplasarea noastră deveni mai lentă, mai chinuitoare şi 
totodată mai sigură. Nimeni nu s-ar fi aventurat cu plăcere 
pe aşa o vreme. Puţinilor străini ce ne ieşiră în cale le-am 
povestit că eram un nobil din Cumbraland care se ducea 
să-şi prezinte omagiile jarlului Sigurd. Cumbraland era un 
ţinut sălbatic, unde o mână de lorzi mărunți se războiau 
între ei. Fusesem nevoit să trăiesc cândva acolo, aşa că m- 
aş fi descurcat să răspund la întrebări, dar nimeni nu se 
obosi să intre în detalii. 

Am continuat printre dealuri şi, după trei zile de mers 
întins, am ajuns la Buchestanes. Oraşul se afla în valea 
dintre trei coline, iar unele case păstrau zidurile de piatră 
ale vechii aşezări romane, deşi acoperişurile fuseseră de 
mult înlocuite cu stuf. Nu se vedea nicio palisadă, dar la 
marginea oraşului ne întâmpinară trei bărbaţi în armură 
ieşiţi dintr-o colibă cu intenţii vădit ostile. 

— Trebuie să plătiţi ca să intraţi în oraş, se răţoi unul 
dintre ei. 

— Cine eşti? întrebă al doilea. 

— Kjartan, i-am răspuns. 

Era numele pe care urma să-l folosesc la Buchestanes, 
numele diabolicului părinte al lui Sihtric. 

— De unde vii? continuă bărbatul. 

Era înarmat cu o lance lungă, cu vârful ruginit. 

— Din Cumbraland. 

Cei trei paznici strâmbară dezgustaţi din nas. 

— Cumbraland, zici? Ghinion, aici nu poţi plăti cu 
căcăreze de oaie, zise primul bărbat şi începu să râdă 
încântat de propria glumă. 

— Pe cine slujiţi? i-am întrebat. 

— Pe jarlul Cnut Ranulfson, răspunse cel de-al doilea. 
Până şi în Cumbraland trebuie să se fi auzit de el. 

— Numele lui este faimos, am zis prefăcându-mă 
impresionat. 

După ce m-am târguit de formă, căci voiam să vizitez 


oraşul fără să atrag prea multe suspiciuni, am plătit cu 
nişte bucățele din argintul a cărui lipsă începeam s-o simt 
tot mai tare şi am fost lăsaţi să păşim pe străzile noroioase. 
Am găsit adăpost la o fermă mare din partea de esta 
oraşului. Proprietara era o văduvă care abandonase de 
multă vreme creşterea oilor şi îşi câştiga traiul de la 
călătorii veniţi pentru izvoarele fierbinţi, renumite pentru 
puterea lor tămăduitoare. Acum însă, ce mai rămăsese din 
băile romane era păzit de călugări care cereau argint 
oricui dorea să profite de binefacerile izvoarelor, ne 
înştiinţă gazda noastră. 

— Călugări? am întrebat. Credeam că ne aflăm pe 
pământurile lui Cnut Ranulfson. 

— Şi lui de ce i-ar păsa? Atâta vreme cât îşi ia partea, 
nu-l interesează la cine se roagă. 

Era saxonă, la fel ca majoritatea locuitorilor, dar vorbea 
cu evident respect despre Cnut. Nu trebuia să mă mire. 
Era bogat, era periculos şi se spunea despre el că ar fi cel 
mai bun săbier din regiune, de unde şi porecla de Cnut 
Spadă-Lungă. Pe de altă parte, Cnut era aliatul fidel al lui 
Sigurd. Dacă ar fi ştiut că venisem acolo, oraşul ar fi 
viermuit de danezi dornici să-mi ia gâtul. 

— Aţi venit tot pentru izvoarele fierbinţi? mă iscodi 
văduva. 

— Nu, eu o caut pe vrăjitoare. 

— Doamne apără şi păzeşte! începu femeia să-şi facă 
cruci peste cruci. 

— Cum pot s-o găsesc? 

— Plătindu-le călugărilor, cum altfel? 

Creştinii sunt atât de ciudaţi. Pretind că vechii zei nu au 
nicio putere şi că toată magia străveche este la fel de 
inutilă ca săculeţele cu cuie ruginite ale lui Ludda. Cu 
toate acestea, când sunt bolnavi, când li se mănează 
recoltele sau când vor copii, se duc direct la maşteră, la 
vrăjitoare, căci în fiecare eparhie găseşti măcar una. 
Preotul condamnă astfel de femei în predicile lui, numindu- 
le eretice şi rele, dar peste nicio zi se va prezenta cu argint 
la vrăjitoare ca să-şi afle viitorul sau să scape de negii 
crescuţi pe obraz. Călugării de la Buchestanes nu făceau 


excepţie. Păzeau băile romane, cântau în capela lor şi luau 
bani ca să-ţi aranjeze o întâlnire cu aglaecwif. O aglæcwif 
este un monstru de sex femeiesc, aşa mi-o imaginam pe 
ZElfadell. Deşi îmi era frică de ea, aş fi dat orice ca să-i 
ascult prorocirile, aşa că i-am pus pe Ludda şi pe Rypere 
să se ocupe de detalii. De la ei am aflat că scorpia nu 
accepta decât aur. Nu argint, aur. 

Luasem ceva bani la mine, aproape toţi pe care-i mai 
aveam, dar am fost nevoit să iau colierele de aur de la 
gâtul lui Sigunn ca să-i plătesc pe călugări. Mi-am jurat că 
într-o bună zi mă voi întoarce şi le voi recupera pe 
amândouă. Apoi, la apusul celei de-a doua zile petrecute în 
Buchestanes, am mers la sud-vest de o colină ce domina 
oraşul, pe care se găsea unul dintre mormintele oamenilor 
din vechime, o movilă verde pe un deal umed. Aceste 
morminte sunt păzite de duhuri răzbunătoare şi, în timp 
ce-mi croiam drum pe potecă, pe sub un frasin, am simţit o 
undă rece. Mi se spusese să mă duc singur, căci altfel 
vrăjitoarea nu avea să mi se arate, dar îmi doream din 
toată inima să am cu mine câţiva oameni care să-mi 
păzească spatele. M-am oprit, neauzind nimic în afară de 
foşnetul vântului prin frunze, de stropii de ploaie şi de 
susurul unui izvor din apropiere. Văduva îmi spusese că 
unii aşteptaseră zile întregi până să apară Ælfadell, în timp 
ce alţii îşi lăsaseră tot aurul şi argintul la călugări, dar nu 
văzuseră pe nimeni. 

— Poate să dispară în aer, ca un fum, îmi explicase 
femeia crucindu-se din nou. O dată a venit însuşi Cnut, şi 
ZElfadell a refuzat să-şi facă apariţia. 

— Dar jarlul Sigurd, pe el nu l-ai văzut? 

— Ba da, a venit anul trecut şi a fost foarte mărinimos. 
Era cu el un nobil saxon. 

— Cine? 

— De unde să ştiu eu? N-au tras la mine, ci la călugări. 

— Spune-mi tot ce-ţi aminteşti, am îndemnat-o. 

— Era tânăr, avea părut lung ca tine, dar era saxon. 
Majoritatea saxonilor îşi taie părul, pe când danezii îl lasă 
să crească cât mai lung. Călugării i se adresau cu 
„stăpâne”, dar cine era, asta nu ţi-aş putea spune. 


— Şi chiar era un nobil? 

— Dacă nu era, în orice caz umbla înveşmântat ca unul. 

Eram îmbrăcat cu cămaşa de zale şi pieptarul de piele 
groasă, nu auzeam niciun sunet periculos din pădure, aşa 
că am mers înainte, dând frunzele uscate în lături cu 
piciorul, până când am văzut sfârşitul cărării, care se 
termina cu o stâncă albă spartă în două de o crevasă lată. 
Apa se scurgea pe faţada stâncii, iar izvorul venea de la 
baza ei, strecurându-se printre pietre albe înainte de a 
dispărea printre copaci. În jur nu vedeam şi nu auzeam pe 
nimeni. Mi se părea că nici păsările nu cântau, deşi asta 
era, cu siguranţă, doar o iluzie. Zgomotul izvorului era 
puternic. Puteam vedea urme de paşi în noroiul şi pe 
pietrele albe de lângă apă, însă niciuna nu părea 
proaspătă. Am tras adânc aer în piept, am sărit peste 
pietrele desprinse din stâncă şi am intrat în caverna ca o 
gură întredeschisă, mărginită de ferigi. 

Îmi voi aminti pentru totdeauna frica pe care am simţit-o 
acolo, mai puternică decât frica pe care o trăisem la 
Cynuit, când oamenii lui Ubba făcuseră zidul de scuturi şi 
veneau să ne ucidă. Am atins ciocanul lui Thor pe care-l 
purtam la gât, i-am adresat, în gând, o rugăciune lui 
Hoder, fiul lui Odin şi zeul orb al nopţii, apoi mi-am croit 
drum înainte, aplecându-mă sub o arcadă din piatră 
dincolo de care lumina cenuşie a amiezii se pierdea rapid. 
Lăsându-mi ochii să se deprindă cu întunericul, am 
continuat, încercând să nu mă afund prea tare în izvorul ce 
curgea prin pietrele care-mi scrâşneau sub talpa cizmelor. 
Am înaintat încet printr-un pasaj îngust şi jos. Era tot mai 
frig. Coiful meu lovi tavanul de mai multe ori. Am apucat în 
pumn ciocanul ce-mi atârna la gât. Cu siguranţă această 
peşteră era una dintre intrările în lumea de dincolo, acolo 
de unde îşi trag seva rădăcinile copacului Yggdrasil şi 
unde cele trei norne ne decid soarta. Era un loc al piticilor 
şi elfilor, al creaturilor umbrei care ne bântuie vieţile şi-şi 
bat joc de visele noastre. Eram îngrozit. 

Am alunecat pe nisipul ud şi m-am echilibrat făcând un 
pas mare înainte. Am simţit că pasajul se terminase şi că 
mă aflam într-un spaţiu larg, unde sunetele aveau ecou. 


Zărind o strălucire luminoasă, m-am întrebat dacă nu 
cumva ochii îmi jucau feste. Am atins ciocanul încă o dată 
şi apoi am pus mâna pe teaca Răsuflării-Şarpelui. M-am 
oprit. Auzeam picuratul apei, vuietul izvorului, dar căutam 
să prind sunete produse de o persoană. Strângeam cu 
toată puterea teaca sabiei, rugându-mă la Hoder cel orb 
să-mi conducă paşii prin beznă. 

Apoi se făcu lumină. 

O lumină bruscă. Era doar un şir de opaițe ascunse în 
spatele unor paravane ce fuseseră ridicate rapid, iar 
flăcările lor mici, ce scoteau mult fum, păreau orbitor de 
luminoase în bezna adâncă. 

Opaiţele erau dispuse pe o stâncă cu suprafaţa netedă 
ca o masă. Alături de ele se aflau un cuţit, o cupă şi un bol. 
Peştera era boltită, cam de mărimea unei săli obişnuite. De 
sus atârnau pietre palide ce păreau îngheţate. Piatră 
lichidă, cu vinişoare albastre şi gri, atât am văzut într-o 
fracțiune de secundă, apoi privirea mi s-a oprit asupra 
creaturii care mă fixa din cealaltă parte a mesei de piatră. 
Nu vedeam decât o mantie de culoare întunecată, o formă 
printre umbre, un lucru aplecat, monstrul agleecwif. Ochii 
mi se obişnuiseră însă cu întunericul şi am văzut că aveam 
în faţă o femeie mică, slabă ca o vrabie ieşită din iarnă, 
bătrână ca însuşi timpul şi cu un chip atât de negricios şi 
de ridat, încât semăna cu pielea tăbăcită. Mantaua ei de 
lână era foarte murdară, iar gluga îi acoperea pe jumătate 
părul negru înspicat cu alb. Era urâţenia întruchipată, 
maştera, aglaecwif, ZElfadell. 

Cum n-am schiţat nicio mişcare, creatura se mulţumi să 
mă fixeze fără să clipească. Am simţit cum frica urca din 
nou în mine. Întinse în faţă o mână ca o gheară şi atinse 
bolul de pe masă. 

— Umple-l! hârâi ea cu un glas ce suna ca pietrişul 
măcinat. 

— Să-l umplu? 

— Aur, răspunse bătrâna, sau argint, dar umple-l. 

— Vrei mai mult? am întrebat-o furios. 

— Tu vrei totul, Kjartan din Cumbraland, îmi răspunse 
cu o pauză aproape imperceptibilă înainte să rostească 


numele acela, ca şi cum ar fi bănuit că era fals. Da, vreau 
mai mult. 

Eram cât pe ce să refuz, dar mărturisesc că puterea ei 
mă îngrozea, aşa că am scos tot argintul pe care-l mai 
aveam în pungă, cincisprezece monede, şi l-am pus în bolul 
de lemn. Chicoti la auzul clinchetului arginţilor. 

— Ce vrei să afli? 

— Totul. 

— Va veni un seceriş, mă anunţă pe o voce absentă, 
după care va veni iarna, apoi vremea însămânţatului, apoi 
încă un seceriş şi încă o iarnă, până la sfârşitul veacurilor, 
iar bărbaţi se vor naşte şi bărbaţi vor pieri, altceva nu 
există. 

— Atunci, spune-mi ce vreau să aflu, am zis, schimbând 
strategia. 

Şovăi o clipă, după care încuviinţă scurt din cap. 

— Pune mâna pe piatră... mâna cu care mânuieşti sabia, 
adăugă ea scuturând dojenitor din laţele murdare când am 
aşezat palma stângă pe piatra rece. 

Ascultător, am schimbat mâna. 

— Întoarce-o cu palma în sus, mormăi vrăjitoarea. 

Am făcut ce-mi cerea. 

Luă cuțitul, fără să mă scape din priviri. Pe chip avea o 
frântură de zâmbet, provocându-mă să-mi retrag mâna. 
Când văzu că nu mă lăsam intimidat, cu un gest rapid îmi 
făcu o tăietură în palmă, de la baza degetului mare până la 
cea a degetului mic, apoi, încă una, în cruciş. Urmărind 
sângele proaspăt ce mi se scurgea din rana superficială, 
mi-am amintit de cicatricea asemănătoare pe care o 
văzusem la Sigurd. 

— Acum, loveşte tare cu mâna aici, îmi ceru arătând cu 
degetul noduros centrul pietrei în formă de masă. Loveşte 
aici! 

Am făcut cum aşa cum îmi poruncise, iar lovitura lăsă pe 
masă o pată de sânge ce imita vag conturul palmei 
desfigurat de cele două tăieturi. 

— Acum, taci din gură. 

ZFlfadell îşi scutură mantaua de pe umeri, rămânând 
complet goală. Slabă, palidă, urâtă, plină de riduri, în 


pielea goală. Ţâţele îi atârnau ca nişte saci goliţi, pielea îi 
era încreţită şi pătată, iar braţele, nişte oase descărnate. 
Îşi eliberă părul prins în coadă lăsând laţele gri să-i atârne 
peste umeri cum fac fetele tinere, nemăritate. Era o 
parodie de femeie, era aglæcwif, şi nu mi-am putut reţine 
un fior privind-o. Atinse sângele cu un deget încovoiat ca o 
gheară, întinzându-l pe piatra netedă. 

— Cine eşti? 

— Ştii cine sunt. 

— Kjartan din Cumbraland, hohoti ea. Bea asta, Kjartan 
din Cumbraland, bea tot! îmi spuse pronunţând numele în 
batjocură şi arătând cu degetul pătat de sânge spre cupa 
de lemn. 

Am ridicat cupa şi am băut. Băutura avea un gust 
scârbos, amar şi acid. Am băut-o pe toată, deşi îmi venea 
să-mi vărs maţele. 

Ælfadell râdea. 


Nu-mi amintesc mare lucru din acea noapte, iar ce-mi 
amintesc aş vrea mai degrabă să uit. 

M-am trezit dezbrăcat, îngheţat şi legat fedeleş. 
Gleznele şi încheieturile îmi erau prinse laolaltă cu fâşii de 
piele ce fuseseră înnodate între ele astfel încât să-mi tragă 
mâinile cât mai mult în jos, spre picioare. O lumină slabă 
se strecura prin crevasă şi abia reuşea să lumineze puţin 
cavitatea centrală. Pământul de pe jos era plin de găinaţ 
de liliac, iar pielea mi-era scăldată în propria-mi borâtură. 
/Flfadell, în mantaua ei neagră, era aplecată deasupra 
armurii, săbiilor, coifului, ciocanului şi hainelor mele şi le 
mângâia satisfăcută. N 

— Te-ai trezit, Uhtred de Bebbanburg. Îţi spui în sinea ta 
că ar fi uşor să mă ucizi. 

— Chiar mă gândesc ce uşor mi-ar fi să te ucid, femeie. 

Vocea îmi ieşise mai mult ca un croncănit aspru, uscat. 
Am tras de legăturile de la mâini, dar n-am reuşit decât să- 
mi provoc o durere ascuţită la încheieturi. 

— Încă sunt în stare să strâng noduri, Uhtred de 
Bebbanburg. Ridică ciocanul lui Thor şi-l învârti în aer de 
şnurul din piele. O amuletă ieftină pentru un nobil atât de 


semeţ. Chicoti. Era cocoşată, murdară şi dezgustătoare. 
Scoase cu mâna ca o gheară Răsuflarea-Şarpelui din teacă 
şi veni spre mine. Ar trebui să te omor, Uhtred de 
Bebbanburg! 

Abia putea ridica marea sabie, pe care o propti pe 
genunchiul meu îndoit. 

— De ce n-o faci? 

— Eşti mai înţelept acum? Ai venit căutând înţelepciune, 
ai găsit ce căutai? 

De undeva din depărtare se auzi cântatul unui cocoş. M- 
am sforţat din nou să scap de legături, fără niciun succes. 

— Taie curelele, i-am spus. 

— Nu sunt nebună, Uhtred de Bebbanburg, râse 
bătrâna. 

— Nu m-ai omorât. S-ar putea să fie o nebunie din 
partea ta. 

— E adevărat. Împinse sabia înainte, până ce vârful îmi 
atinse pieptul. Ai găsit înţelepciunea în noaptea petrecută 
aici, Uhtred? rânji ea arătându-şi dinţii putrezi. Noaptea ta 
de plăcere? 

Am încercat să scap de sabie lăsându-mă într-o parte, 
dar vârful ei îmi zgârie pieptul. Vrăjitoarea mă privea 
amuzată. Cum zăceam pe o parte, lama armei ajunsese să 
mi se sprijine pe şold. 

— Ai mârâit în beznă, Uhtred, ai gemut de plăcere, ori 
poate nu-ţi mai aminteşti? 

Mi-am amintit de o fată care venise la mine în toiul 
nopţii. Avea pielea măslinie şi părul negru, era subţire şi 
frumoasă, mlădioasă ca o nuia de salcie, o fată care 
zâmbea în timp ce mă încăleca, cu mâinile uşoare 
atingându-mi faţa şi pieptul, o fată care se lăsase pe spate 
de plăcere în timp ce mâinile mele îi frământau sânii mici 
şi tari. Mi-am amintit pulpele ei care-mi încingeau 
şoldurile, atingerea degetelor ei pe chip. 

— Îmi amintesc un vis, am răspuns acru. 

/Flfadell se legăna pe călcâie în faţă şi în spate, într-o 
imitație obscenă a fetei din mintea mea. 

— N-a fost un vis, îmi spuse pe o voce batjocoritoare. 

Aş fi dat orice s-o omor, ceea ce părea s-o distreze 


copios. 

— Şi alţii au încercat să mă ucidă. O dată au venit să mă 
caute preoţii. O mică armată, condusă de un abate cu o 
torţă. Cântau imnuri şi spuneau că aş fi o vrăjitoare 
blestemată. Încă le mai poţi găsi oasele albe prin vale. Vezi 
tu, eu am fii. E bine ca o mamă să aibă fii, căci nu există 
iubire mai mare ca a mamei pentru fiii ei. Ai uitat oare 
acea iubire, Uhtred de Bebbanburg? 

— Alt vis, am răspuns. 

— Nu, nu e un vis. 

Mi-am amintit-o pe mama legănându-mă noaptea în 
braţele ei, dându-mi să sug de la sân. Am retrăit plăcerea 
acelor clipe şi mi-au dat lacrimile când am înţeles că nu 
putea fi decât un vis, căci pe mama n-am cunoscut-o 
niciodată. Murise când mă adusese pe lume. 

— De acum înainte, Uhtred de Bebbanburg, te voi 
considera unul dintre fiii mei. 

Îmi venea din nou s-o omor, iar cotoroanţa o ştia şi îşi 
bătea mai abitir joc de mine. 

— Noaptea trecută, zeiţa a venit la tine. Ţi-a desfăşurat 
în faţa ochilor toată viaţa pe care o mai ai de trăit, tot 
viitorul şi toată lumea oamenilor şi tot ce se va întâmpla cu 
ea. Ai uitat deja? 

— A venit zeiţa? Îmi aminteam că vorbisem aproape fără 
pauză, îmi aminteam tristeţea ce mă copleşise la plecarea 
mamei, îmi aminteam copila cu piele măslinie care mă 
încălecase, îmi aminteam greaţa beţiei, îmi aminteam un 
vis în care zburasem odată cu vântul peste lume şi 
văzusem marea plină de corăbii lungi, dar nu-mi aminteam 
de nicio zeiţă. 

— Ce zeiţă? am vrut să ştiu. 

— Erce, care alta? îmi răspunse de parcă aş fi pus o 
întrebare prostească. Ai auzit de Erce? Ea te cunoaşte pe 
tine. 

Erce era una dintre vechile zeițe ale Britaniei de 
dinaintea venirii noastre pe țărmurile ei. Ştiam că mai era 
venerată încă în unele locuri, mai ales la ţară, ca o zeiţă a 
rodniciei pământului, a fertilităţii, ca dătătoare de viaţă. 

— Sigur c-am auzit de Erce. 


— Ştii că zeii există, deci nu eşti chiar aşa de prost. 
Creştinii cred că un singur zeu poate avea grijă de toţi 
bărbaţii şi de toate femeile, dar cum ar putea? Ar fi capabil 
oare un singur păstor să păzească toate oile risipite prin 
lume? 

— Bătrânul abate a încercat să te omoare? am întrebat- 
o. Mă răsturnasem pe partea dreaptă, într-o poziţie în care 
nu-mi vedea mâinile, şi începusem să frec discret curelele 
de la încheieturi de o margine de stâncă ascuţită. Trebuia 
s-o ţin de vorbă. Bătrânul abate a încercat să te omoare, 
iar acum călugării te apără? 

— Noul abate nu e nebun. Ştie prea bine că jarlul Cnut l- 
ar jupui de viu dacă m-ar atinge, aşa că s-a pus în slujba 
mea. 

— Nu-l deranjează că nu eşti creştină? 

— Îi plac banii pe care-i aduce Erce şi ştie că zeiţa 
trăieşte aici, în peşteră, şi mă ocroteşte. Acum, zeiţa vrea 
să te audă răspunzând: eşti mai înţelept? 

N-am ştiut ce să răspund, iar tăcerea mea a enervat-o. 

— Nu vorbesc destul de limpede? Prostia ţi-a astupat 
urechile şi ţi-a umplut ţeasta cu puroi? 

— Nu-mi amintesc nimic, am minţit. 

Bătrâna vrăjitoare izbucni în râs. Se ciuci din nou pe 
vine, cu sabia pe coapsa mea, şi iar începu să se legene 
înainte şi înapoi pe călcâie. 

— Şapte regi vor muri, Uhtred de Bebbanburg, şapte 
regi şi femeia pe care o iubeşti. Aşa ţi-e sortit. Iar fiul lui 
Alfred nu va domni în Wessex şi Wessexul va muri, iar 
saxonul va ucide ce iubeşte şi danezii vor câştiga totul şi 
totul se va schimba şi va rămâne la fel, aşa cum a fost 
întotdeauna şi cum va fi în vecii vecilor. Acum ai priceput? 
Eşti mai înţelept. _ 

— Cine este saxonul? am întrebat. Imi frecam de zor 
legăturile de piatră, dar curelele păreau să mă strângă la 
fel de tare. 

— Saxonul este regele care va distruge ceea ce 
stăpâneşte. Erce ştie totul. Erce vede totul. 

Un târşâit de picioare prin pasajul îngust de la intrarea 
în peşteră îmi aduse o rază de speranţă, dar în locul 


oamenilor mei apărură trei călugări. Erau conduşi de un 
bărbat în vârstă, cu părul alb şi obrajii supţi, care se uită 
uluit la mine, apoi la ZElfadell şi iarăşi la mine. 

— E chiar el? 

— El este, Uhtred de Bebbanburg, fiul meu, râse 
vrăjitoarea. 

— Doamne Dumnezeule! exclamă călugărul. 

Pentru o clipă păru speriat. Era şi motivul pentru care 
încă trăiam. Duşmănia mea cu Cnut era notorie, însă nu 
cunoşteau intenţiile jarlului cu mine şi se temeau să nu-l 
ofenseze cumva ucigându-mă. Călugărul cu părul alb se 
apropie tiptil de mine, temându-se să nu-i fac ceva. 

— Tu eşti Uhtred? 

— Sunt Kjartan din Cumbraland. 

— Este Uhtred, croncăni /Elfadell. Poţiunea lui Erce nu 
minte. A trăncănit toată noaptea ca un copil mic. 

Călugărului îi era frică de mine deoarece viaţa şi 
moartea mea îi depăşeau puterea de înţelegere. 

— De ce ai venit aici? mă întrebă. 

— Ca să aflu viitorul, am răspuns. 

Simţeam sângele curgându-mi pe mâini. Efortul de a mă 
elibera îmi deschisese rănile din palme. 

— A aflat viitorul. Viitorul regilor morţi, interveni 
vrăjitoarea. 

— A spus ceva zeiţa despre moartea mea? am întrebat-o 
şi am văzut, pentru prima dată, o umbră de nesiguranţă 
trecând pe chipul bătrânei. 

— Trebuie să i-l trimitem jarlului Cnut, spuse călugărul. 

— Omoară-l, jarlul îl vrea mort! se auzi vocea unuia 
dintre călugării mai tineri. 

Era un individ înalt, bine făcut, cu o faţă lungă şi aspră, 
nasul ca un cârlig şi ochi cruzi, neiertători. 

Spre norocul meu, călugărul bătrân şovăia în 
continuare. 

— Nu ştiu ce vrea jarlul, frate Hearberth. 

— Omoară-l! Te va recompensa. Ne va răsplăti pe toţi. 

Fratele Hearberth avea dreptate, dar zeii umpluseră 
sufletele celorlalţi de nesiguranţă. 

— Hotărârea îi aparţine numai jarlului, zise în cele din 


urmă călugărul mai bătrân. 

— Nu putem obţine un răspuns mai devreme de trei zile, 
bombăni fratele Hearberth. Ce facem cu el în tot timpul 
ăsta? Are oameni în oraş. Prea mulţi ca să le facem faţă. 

— Să-l ducem în faţa jarlului? sugeră bătrânul. 

Căuta cu disperare un răspuns, o soluţie care să nu-l 
forţeze să ia o decizie. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, izbucni iarăşi tânărul. 
Ce faci cu un lup încolţit? 

Cu aceste cuvinte, se aplecă peste echipamentul meu şi 
ridică în mână Acul-Viespii. Lama scurtă străluci în lumina 
palidă. Hearberth se apropie de mine hotărât să mă ucidă. 

Mi-am folosit toată puterea pe care mi-o puseseră în 
oase şi în muşchi ani şi ani de exerciţii cu scutul şi sabia, 
anii de război şi anii de pregătire pentru război. Mi-am 
repezit înainte picioarele îndoite şi am tras în sus de braţe, 
simțind cum se rupeau cureluşele de piele. In clipa 
următoare m-am rostogolit pe spate, aruncând în aer sabia 
lungă ce mi se odihnea pe coapsă, am tras un răsunător 
urlet de luptă şi m-am întins după mânerul armei. 

ZFlfadell încercă să tragă sabia spre ea, dar era prea 
bătrână şi prea lentă, în timp ce eu îmi doream din toată 
fiinţa să umplu acea peşteră nenorocită cu sânge şi groază. 
Am apucat mânerul şi am rotit lama în aer, făcând-o să dea 
înapoi. Hearberth atacă exact când încercam să mă ridic în 
picioare. Aproape am căzut, căci gleznele încă mi-erau 
legate, iar călugărul se repezi înainte, lovind cu lama 
scurtă de sus în jos, gata să mi-o înfigă în burta dezgolită. 
Am dat-o la o parte şi m-am lăsat peste el forțându-l să 
facă un pas în spate. Următoarea lui lovitură îmi viză 
genunchii, dar am parat-o, am fandat şi l-am împuns cu 
Răsuflarea-Şarpelui, iubirea mea, sabia mea, tovarăşa mea 
de război. l-am scos maţele călugărului ca unui peşte pus 
pe tocător sub cuțitul ascuţit ca un brici. Sângele i se 
răspândi pe tunica neagră şi murdări albul excrementelor 
de liliac. Am continuat să-l spintec fără să-mi dau seama, 
în timp ce urletele mele de furie făceau să răsune peştera. 

Cei doi tovarăşi întru credinţă se buluciră prin tunelul 
îngust pe când Hearberth tremura pe jos în agonie, 


încercând să-şi bage intestinele la loc. Mi-am tăiat 
legăturile de la picioare şi am luat-o pe urmele lor. 
Mânerul Răsuflării-Şarpelui era ud de sângele meu, şi lama 
era încă flămândă. 

I-am prins din urmă în pădure, la nici cincizeci de paşi 
de gura peşterii. L-am doborât pe tânărul preot cu o 
lovitură la ceafă, apoi l-am prins pe cel bătrân de rasă. 
Când l-am întors cu faţa la mine, mi-am dat seama scârbit 
că făcuse pe el de frică. 

— Eu sunt Uhtred de Bebbanburg. Cine eşti? 

— Abatele Deorlaf, stăpâne. 

Căzu în genunchi cerşind îndurare, cu mâinile 
împreunate ridicate spre mine. L-am prins de gât şi i-am 
împlântat sabia în burtă, învârtindu-i-o de mai multe ori 
prin măruntaie. Abatele urlă ca un animal şi apoi plânse ca 
un copil, chemându-l în ajutor pe lisus Mântuitorul pe când 
murea în propriul căcat. l-am tăiat gâtul ultimului călugăr, 
care nu-şi revenise din lovitură, şi m-am întors în peşteră, 
unde mi-am spălat arma în izvor. 

— Erce nu ţi-a prezis moartea, am auzit glasul 
zgripţuroaicei. 

Ţipase când mă eliberasem şi-i luasem sabia, dar acum 
se prezenta surprinzător de calmă. Mă urmărea fără să 
dea semne de frică. 

— De aceea nu m-ai omorât? 

— Nu a prezis nici moartea mea. 

— Aici, probabil că s-a înşelat, i-am răspuns smulgând 
Acul-Viespii din mâna încleştată a fratelui Hearberth. 

În acea clipă am văzut-o. 

Dintr-o cavitate ascunsă, dintr-un pasaj ce duce în lumea 
de dincolo, Erce îmi apăru în faţa ochilor. Frumuseţea ei 
îmi tăie răsuflarea. Fata brunetă care mă călărise toată 
noaptea, fata cu părul lung, subţire şi palidă, liniştită şi 
goală ca sabia din mâna mea. Nu mă puteam mişca. 
Rămăsesem mut de admiraţie, țintuit locului, pe când ea 
mă privea cu ochi mari, serioşi, fără să spună nimic. 

— Cine eşti? am reuşit să îngaim. 

— Îmbracă-te, strigă ZElfadell, nu ştiu dacă la mine sau 
la fată. 


— Cine eşti? am întrebat-o din nou, în zadar. 

— Imbracă-te, stăpâne Uhtred! Imi porunci bătrâna. 

Am ascultat-o. Mi-am ridicat pantalonii, mi-am tras în 
picioare cizmele, mi-am prins armele la centură, în timp ce 
fata continua să mă privească în tăcere cu ochii aceia mari 
şi întunecaţi. Era frumoasă ca un apus de vară şi tăcută ca 
o noapte de iarnă. Nu zâmbea, chipul ei nu exprima nimic. 
M-am îndreptat spre ea şi am simţit ceva ciudat. Creştinii 
spun că oamenii au un suflet, orice ar înţelege ei prin asta. 
Fiinţa din faţa mea nu părea să aibă suflet. Ochii ei negri 
erau inexpresivi, goi. Am mai făcut un pas prudent, 
înfricoşat. 

— Nu! strigă zgripţuroaica. N-ai voie să o atingi! Eşti 
singurul bărbat în viaţă care a văzut-o pe Erce la lumina 
zilei. 

— Erce? 

— Pleacă, pleacă! se răsti ea proţăpindu-se în fața mea. 
Ai visat noaptea trecută, şi în vis ai văzut adevărul. 
Mulţumeşte-te cu ce ai primit şi pleacă. 

— Vorbeşte, am îndemnat-o din nou pe fată. 

Rămase nemişcată, tăcută şi absentă. Nu-mi puteam 
dezlipi ochii de la trupul ei, aş fi dat orice s-o pot privi tot 
restul vieţii. Creştinii vorbesc despre miracole, despre 
oameni care au păşit pe apă şi au înviat morţii. Spun că 
acestea sunt dovezile religiei lor, deşi niciunul dintre ei nu 
este în stare să facă vreun miracol sau să ne arate unul. 
Aici, în peştera umedă de sub mormântul de pe colină, eu 
am fost martorul unui miracol. Am văzut-o pe zeiţa Erce. 

— Pleacă, repetă Ælfadell. 

Deşi mi se adresase mie, zeiţa se întoarse pe călcâie şi 
dispăru în lumea de dincolo. 

N-am omorât-o pe bătrână. Am plecat, nu înainte de a 
arunca leşurile călugărilor într-o râpă, în plata fiarelor 
pădurii, şi de a-mi ostoi setea bând ca un câine, direct din 
pârâu. 

— Ce ţi-a spus vrăjitoarea? mă întrebă Osferth odată ce- 
am ajuns la ferma văduvei. 

— Nu ştiu, i-am răspuns pe un ton ce nu admitea alte 
întrebări, cu excepţia uneia. 


— Încotro ne îndreptăm, stăpâne? 
— Spre sud, i-am zis, încă năucit. 
Am încălecat şi am pornit spre ţinuturile lui Sigurd. 


Patru 


Ce-i mai spusesem lui /Elfadell în afara numelui meu 
adevărat? li povestisem planul meu de a mă răzbuna pe 
Sigurd? De ce vorbisem atât de mult? Ludda îmi dădu 
răspunsul în timp ce călătoream spre sud. 

— Există ierburi şi ciuperci, stăpâne, sau mălura, care 
înnegreşte firul de secară, tot felul de lucruri care le pot 
da oamenilor vise. Mama mea avea obiceiul să le 
folosească. 

— Era vrăjitoare? 

— Se prea poate, îmi răspunse el ridicând din umeri. În 
orice caz, făcea poţiuni şi ghicea viitorul. 

— Poţiunea pe care mi-a dat-o /Elfadell m-a făcut să 
vorbesc, să-mi spun numele? 

— Dacă a fost mălura, numai norocul te-a ţinut în viaţă. 
Dacă nu ştii cum s-o prepari, poţi să omori un om, dar, 
dacă te pricepi, îl poţi face să turuie ca o babă cu mintea 
rătăcită. 

Cine ştie ce-i mai povestisem zgripţuroaicei? Mă 
simţeam ca un prost. 

— Chiar poate să vorbească cu zeii? 

li povestisem lui Ludda despre /Elfadell, dar nu-i 
spusesem nimic despre Erce, a cărei amintire o păstram cu 
gelozie numai pentru mine. 

— Unii aşa se laudă, zise el nesigur. 

— Şi vede viitorul? 

Se foi în şa. Nu era obişnuit să meargă mult călare, iar 
călătoria îi dăduse usturimi la fund şi dureri în coapse. 

— Dacă a văzut într-adevăr viitorul, stăpâne, atunci de 
ce trăieşte într-o peşteră? Ar trebui să aibă un palat, regii 
s-ar târi la picioarele ei. 

— Poate că zeii nu-i vorbesc decât în peşteră, am 
sugerat. 


— Stăpâne, rosti el pe un ton sincer, simţindu-mi teama, 
dacă arunci zarul de suficiente ori, vei nimeri până la urmă 
orice număr doreşti. Dacă îţi spun că mâine soarele va 
străluci şi că va ploua şi că va ninge şi că nori grei vor 
acoperi cerul, că vântul va bate cu putere, că vremea va fi 
blândă şi că tunetul ne va sparge timpanele, ceva din toate 
acestea se va întâmpla, iar tu le vei uita pe celelalte, atât 
de tare îţi vei dori să crezi că pot ghici viitorul. Oamenii 
sărmani nu cumpără cuie ruginite pentru că-i conving eu, 
ci pentru că vor din toată inima să creadă că fierul se va 
transforma în aur peste noapte. 

Cu aceeaşi disperare îmi doream şi eu ca Ludda să aibă 
dreptate în ce-o privea pe /Elfadell. Spusese că Wessexul e 
blestemat şi că şapte regi vor muri, dar ce însemna asta? 
Care regi? Alfred al Wessexului? Edward al Centului? 
Eohric al Angliei de Est? Cine altcineva? Şi cine era 
saxonul? 

— Ştia cine sunt, i-am zis. 

— Pentru că ai băut poţiunea şi i-ai spus, stăpâne. Era ca 
şi cum ai fi fost beat şi ai fi spus tot ce-ţi trece prin cap. 

— M-a legat, dar nu m-a omorât, am continuat să 
gândesc cu voce tare. 

— Slavă Domnului! Dar mă întreb de ce te-a lăsat în 
viaţă, îmi răspunse escrocul pios. 

Nu credeam că era creştin, în orice caz, nu unul 
habotnic. Era prea viclean ca să se lase dus de nas de popi. 
— Era prea speriată ca să mă omoare, la fel ca abatele. 

— Te-a făcut prizonier, stăpâne, pentru că cineva i-a 
spus că eşti duşmanul jarlului Cnut. Pe de altă parte, nu 
ştia ce intenţii are jarlul cu tine, aşa că a trimis după 
călugări. Nici ei n-au îndrăznit să-ţi facă felul, căci nu e 
puţin lucru să omori un nobil, mai ales când trupa lui se 
află în apropiere. 

— Unul dintre ei nu era speriat. : 

— Şi mă bucur că o regretă amarnic acum. Insă e ceva 
straniu, stăpâne, foarte straniu. 

— Ce anume? 

— Poate vorbi cu zeii, iar zeii nu i-au spus să te ucidă. 

— Aha, am îngăimat, înțelegând unde bătea, însă 


neştiind ce să răspund. 

— Zeii ar fi ştiut ce să facă cu Domnia Ta şi i-ar fi spus-o 
şi ei, nu-i aşa? Dar n-au făcut-o. Asta mă face să cred că 
vrăjitoarea nu primeşte ordine de la zei, stăpâne, ci de la 
jarlul Cnut. Le spune clienţilor ceea ce el vrea ca ei să 
audă. Se ridică din nou în scări, încercând să-şi uşureze 
durerea de la şezut, şi dintr-odată arătă cu mâna în faţă: 
Am zărit drumul, stăpâne. Vom ajunge la nişte mine de 
plumb părăsite, după care nu mai este drum. 

Ne conducea către sud-est şi căuta o veche cale romană 
ce traversa dealurile. li spusesem că voiam să ajung la 
Cytringan, unde Sigurd avea o sală de ospeţe, dar nu ştia 
ce anume aveam de gând să fac acolo. 

De ce mă dusesem la Ælfadell? Ca să găsesc un drum, 
desigur. Cele trei norne stau printre rădăcinile copacului 
Yggdrasil şi ne ţes destinele. Câteodată, pun mâna pe 
foarfecă şi ne taie firul vieţii. Cu toţii vrem să ştim unde ni 
se va termina ghemul. Cu toţii vrem să ştim viitorul. Cu 
toţii vrem să ştim cum se termină povestea, după cum 
spunea bătrânul Beornnoth. De aceea mă dusesem la 
vrăjitoare. Alfred avea să moară în curând, poate pierise 
deja, totul era pe punctul de a se schimba şi nu eram atât 
de nebun încât să cred că rolul meu în aceste transformări 
urma să fie nesemnificativ. Eu sunt Uhtred de Bebbanburg. 
Oamenii se temeau de mine. În acele zile nu eram foarte 
bogat, nu aveam nici pământ, nici argint, nici oşteni prea 
mulţi. Alfred ştia însă că pentru a fi victorios trebuia să-mi 
împrumute războinici. Aşa zdrobisem forţele lui Haesten la 
Beamfleot. Fiul lui Alfred, Edward, părea să aibă încredere 
în mine şi regele ar fi vrut să mă vadă jurându-i loialitate, 
dar eu mă dusesem la /Elfadell ca să aflu măcar o frântură 
din viitor. De ce să mă aliez cu un om destinat să piardă? 
Era Edward acel saxon despre care spunea zgripţuroaica 
că va distruge Wessexul? Care era calea de urmat? Sora 
lui Alfred, Æthelflæd, nu m-ar fi iertat niciodată dacă l-aş fi 
trădat, dar poate că şi ea era blestemată. Toate femeile 
mele aveau să moară. Această profeție nu însemna nimic, 
căci toţi vom muri într-o zi. Atunci ce voise să spună 
ZElfadell? Mă avertiza oare contra copiilor lui Alfred? 


Împotriva lui Edward şi a surorii lui? Într-o lume ce se 
pierdea în beznă, căutam o rază de lumină, o cale sigură. 
Nu găsisem nimic, cu excepţia zeiţei Erce, o viziune pe 
care n-o voi uita niciodată, care mă va urmări toată viaţa. 

— Wyrd bið ful aræd, soarta nu poate fi schimbată! am 
spus, punând capăt discuţiei cu Ludda. 

Sub efectul băuturii amare a vrăjitoarei îmi spusesem 
numele adevărat. Şi mai ce? Niciunul dintre oamenii mei 
nu-mi cunoştea planurile, oare i le dezvăluisem lui 
Ælfadell? Bătrâna trăia pe pământul lui Cnut, sub protecţia 
acestuia. Îmi spusese că Wessexul va fi distrus, că danezii 
vor cuceri totul, adică ceea ce-şi dorea Cnut Spadă-Lungă 
să aud. Jarlul Cnut avea tot interesul ca liderii danezi să 
viziteze peştera şi să audă că victoria le va aparţine, căci 
oamenii animați de certitudinea succesului luptă cu o 
patimă ce-i face într-adevăr triumfători. Când m-au atacat 
pe pod, oamenii lui Sigurd chiar erau convinşi că vor 
învinge, de aceea abandonaseră orice prudenţă şi căzuseră 
în capcana mea. 

Acum, în fruntea unui pâlc de războinici, eram pe 
punctul de a ne vâri pe toţi în gura lupului. li spusesem lui 
ZFlfadell că plănuiam să atac la Cytringan? Căci dacă îmi 
scăpase această mărturisire, i-ar fi dat de ştire fără preget 
lui Cnut, care ar fi alergat să-şi apere prietenul. Imi 
făcusem socoteala să mă întorc acasă trecând prin 
Cytringan, unde îşi avea Sigurd sala mare, pe care speram 
s-o găsesc pustie şi neprotejată. Intenţionam s-o ard din 
temelii şi apoi să fug înapoi la Buccingahamm. Sigurd 
încercase să mă ucidă, şi voiam să-l fac să-şi regrete 
gestul. De aceea mă abătusem pe la Ceaster, ca să-l atrag 
departe de ţinuturile lui. Dacă şiretlicul meu funcţionase, 
acum danezul ar fi trebuit să fie acolo cu războinicii lui, 
sperând să mă prindă în capcană şi să mă ucidă. Dar dacă 
prietenul lui, Cnut, trimisese oameni la Cytringan, atunci 
sala pe care voiam s-o distrug s-ar fi transformat într-o 
capcană mortală pentru mine. Trebuia să fiu mai viclean şi 
să-mi schimb planurile. 

— Lasă baltă Cytringanul, i-am spus lui Ludda. Du-mă 
mai bine către valea râului Trente, la Snotengaham. 


Am apucat-o spre sud, pe sub norii ce goneau sălbatic pe 
cer, iar după două zile am ajuns la valea ce-mi aducea în 
faţa ochilor atâtea amintiri. Pe aici călătorisem pentru 
prima dată într-o navă de război, vâslind în amonte pe râul 
Humbre şi apoi pe Trente, şi tot aici îl văzusem pe regele 
Alfred. Il spionasem, căci eu nu eram decât un puşti, iar el 
era deja un tânăr în toată puterea, auzindu-l cum suferea 
de pe urma păcatului prin care Osferth venise pe lume. Pe 
malurile fluviului Trente îl întâlnisem pentru prima dată pe 
Ubba, cunoscut şi sub numele de Ubba cel Groaznic. 
Fusesem  terifiat de el. Mai târziu, lângă o mare 
îndepărtată, aveam să-l ucid. Păşisem pe aceste maluri ca 
băiat, iar acum călcam ca un bărbat temut de alţi bărbaţi, 
aşa cum eu mă temusem de Ubba. Uhtredeerwe, Uhtred 
cel Nesupus, cum mă numeau unii, căci nu acceptasem să 
trec la creştinism. Porecla nu-mi displăcea, dar mă 
temeam că într-o zi voi duce îndrăzneala prea departe şi 
nesăbuinţa mea va împinge oameni în calea morţii. 

Poate aici, poate acum, căci abandonasem ideea de a 
distruge sala lui Sigurd din Cytringan şi-mi pusesem în cap 
un lucru încă şi mai nebunesc, unul dintre acelea pentru 
care conducătorii sunt pomeniţi de-a lungul şi de-a latul 
Britaniei: faima, pe care aş fi ales-o oricând în locul 
aurului. Mi-am lăsat oamenii la o fermă şi am plecat în 
aval, pe malul sudic al râului însoţit doar de Osferth, 
căruia nu i-am spus nimic până am ajuns la marginea unei 
păduri rare, de unde puteam vedea oraşul, aflat de cealaltă 
parte a meandrelor largi ale râului. 

— Snotengaham. Aici l-am cunoscut pe tatăl tău. 

Mă aprobă printr-un mormăit. Oraşul se afla pe malul 
nordic al râului şi se mai întinsese de când îl văzusem eu. 
Casele ocupau pajiştea din jurul palisadelor, iar aerul era 
îngroşat de fumul de la bucătării. 

— li aparţine lui Sigurd? mă întrebă Osferth. 

Am confirmat din cap şi mi-am amintit că Beornnoth îmi 
spusese că Sigurd îşi adăpostise flota de război la 
Snotengaham. Mi-am adus aminte şi de cuvintele lui 
Ragnar cel Bătrân, care prezisese că oraşul va rămâne 
pentru totdeauna în mâinile danezilor, deşi era locuit în 


majoritate de saxoni. Aveam în faţa ochilor un oraş 
mercian, situat chiar la marginea nordică a regatului, dar 
care era stăpânit, aproape de când mă născusem, de 
danezi. Preoţii, negustorii, hangiii şi târfele oraşului îi 
plăteau obolul lui Sigurd, care îşi construise o sală mare pe 
colina pietroasă din centrul aşezării. Nu era capitala lui, 
care se găsea mai la sud, dar era unul dintre locurile 
fortificate pe care se baza şi unde se simţea în siguranţă. 

Ca să ajungă de la mare aici, navele urcau pe estuarul 
Humbre, apoi pe Trente. Era călătoria pe care o făcusem şi 
eu când eram copil, pe vasul lui Ragnar, Vipera-Vântului. 
Din păduricea de pe malul sudic puteam vedea patruzeci 
sau cincizeci de ambarcaţiuni trase pe ţărmul îndepărtat. 
Erau navele pe care Sigurd le dusese anul trecut spre sud, 
în Wessex, unde însă nu reuşise decât să distrugă câteva 
ferme lângă Exanceaster. Prezenţa lor aici îmi arăta că nu 
pregăteau o altă incursiune navală. Următorul lui atac 
avea să vină pe sol, vizând Mercia şi apoi Wessexul, pentru 
a-şi extinde posesiunile cu pământ saxon. 

Cu toate acestea, mândria unui bărbat nu se măsoară 
doar în moşii, ci şi în numărul de echipaje pe care le 
comandă. Vasele aflate aici îmi spuneau că Sigurd se afla 
în fruntea unei hoarde. Eu, care nu comandam decât un 
echipaj, nu reuşisem să-mi transform faima în avuţie, deşi, 
îndrăznesc s-o spun, eram la fel de temut ca el. Ar fi 
trebuit să fiu poreclit Uhtred Nebunul. Îl serveam de atâţia 
ani pe Alfred şi primisem în schimb o moşie împrumut, un 
singur echipaj de războinici şi multă faimă. Sigurd deţinea 
oraşe, exploata pământuri mănoase şi conducea o armată. 

Venise clipa să-l zgândăr. 


Am vorbit pe rând cu fiecare dintre oamenii mei. Le-am 
spus că s-ar fi putut îmbogăţi dacă m-ar fi trădat, că dacă 
ar fi spus vreunei târfe din oraş cine eram, aş fi fost 
probabil ucis, laolaltă cu cei mai mulţi dintre ei. Nu le-am 
amintit de jurământul pe care mi-l făcuseră, pentru că nu 
era nevoie şi nu credeam că vreunul mă va trăda. Aveam în 
grupul acela patru danezi şi trei frizoni, dar toţi erau 
oamenii mei, legaţi de mine prin prietenie şi prin jurământ. 


— Toată Britania va vorbi despre fapta noastră. Nu veţi 
câştiga bogății, dar vă promit că veţi obţine cea mai mare 
faimă. 

Numele meu, le-am spus, era Kjartan, cel pe care îl 
folosisem cu /Elfadell, un nume detestat din trecut, cel al 
nesuferitului tată al lui Sihtric. Avea să fie de ajuns în 
următoarele zile, cărora le puteam supravieţui numai dacă 
oamenii mei îşi ţineau gura şi dacă nimeni nu mă 
recunoştea. Nu-l întâlnisem pe Sigurd decât de două ori, 
pentru scurt timp, dar unii dintre cei care îl însoţiseră la 
acele întâlniri puteau fi la Snotengaham. Era un risc pe 
care trebuia să mi-l asum. Îmi lăsasem barba să crească şi 
purtam o cămaşă de zale veche şi ruginită. Voiam cu orice 
preţ să arăt ca un om în pragul sărăciei lucii. 

Am găsit o tavernă fără nume în afara zidurilor oraşului. 
Era un loc mizer, cu bere acră, pâine mucegăită şi brânză 
în care-şi făcuseră sălaşuri viermii, dar era suficient de 
mare încât să-i adăpostească pe toţi oamenii mei, iar 
proprietarul, un saxon morocănos, se bucurase la mica 
sumă de arginţi pe care i-o pusesem în palmă. 

— Ce cauţi aici? mă întrebă. 

— Vreau să cumpăr o corabie, i-am răspuns. Apoi, i-am 
povestit că făcuserăm parte din armata lui Haesten, dar că 
ne săturasem să facem foamea la Ceaster şi nu voiam 
decât să ne întoarcem acasă. Mergem înapoi în Frizia, i-am 
spus. 

Istorioara noastră nu provocă suspiciunea niciunui 
locuitor din Snotengaham, căci danezii sunt obişnuiţi să-şi 
urmeze conducătorii numai câtă vreme le aduc bogății, iar 
când dau greş, războinicii lor dispar ca îngheţul la soare. 
Nu li se părea ciudat nici că un frizon îi comanda pe 
saxoni. Echipajele navelor vikinge sunt formate din danezi, 
nordici, frizoni şi saxoni. Orice bărbat fără stăpân se putea 
transforma în viking, iar unui căpitan de vas nu-i păsa 
câtuşi de puţin ce limbă vorbeau oamenii lui, dacă puteau 
să învârtă sabia, să arunce sulița şi să tragă la rame. 

Prin urmare, legenda noastră fu crezută de toată lumea; 
a doua zi veni în vizită un danez burtos, pe nume Frithof. 
Ceea ce îţi sărea imediat în ochi la înfăţişarea bărbatului 


era lipsa braţului stâng, retezat de la umăr. 

— Mi l-a tăiat un nenorocit de saxon, dar eu i-am 
despicat capul, aşa că schimbul mi se pare corect, îmi 
explică el voios. 

Frithof era un fel de prim magistrat al oraşului, după 
cum l-ar fi numit saxonii, adică responsabilul cu ordinea 
publică şi reprezentantul intereselor stăpânirii. 

— Eu am grijă de stăpânul Sigurd şi el are grijă de mine, 
rezumă el situaţia. 

— Este un stăpân bun? 

— Cel mai bun, mai generos şi mai loial, îmi răspunse 
Frithof entuziast. De ce nu vrei să intri în serviciul lui? 

— Vreau să ajung acasă. 

— În Frizia? se miră ciungul. După cum vorbeşti, te-am 
luat drept danez, nu frizon. 

— L-am slujit pe Skirnir Thorson. 

Skirnir fusese un pirat care terorizase coasta friziană, 
iar eu îl slujisem atrăgându-l într-o ambuscadă fatală. 

— Era un ticălos, dar avea o nevastă frumoasă, din câte 
am auzit. Cum se numea insula lui? mă întrebă Frithof fără 
nicio urmă de suspiciune. 

Aveam de-a face cu un om de treabă, ospitalier. 

— Zegge, i-am răspuns. 

— Aşa este! Numai nisip şi căcat de peşte. Ai ajuns de la 
Skirnir la Haesten, din lac în puț, nu? râse cu poftă, 
insinuând că-mi alegeam foarte prost stăpânii. Se poate şi 
mai rău decât să lupţi pentru jarlul Sigurd. Are grijă de 
oamenii lui şi în curând le va da mult pământ şi argint. 

— În curând? 

— Când moare Alfred, Wessexul se va rupe în bucăţi. Nu 
vom avea altceva de făcut decât să ne ducem să le adunăm 

— Am pământ în Frizia, am şi o nevastă. 

— E plin de femei aici, rânji danezul. Chiar vrei să ajungi 
acasă? 

— Aşa aş vrea. 

— Atunci, ai nevoie de o corabie, dacă nu vrei să înoţi 
până acolo. Hai să-ţi arăt ceva. 

Din râu fuseseră trase pe mal patruzeci şi şapte de 
corăbii, care stăteau acum proptite cu pari de stejar pe 


păşunea din apropierea unui golfuleţ liniştit ce le uşura 
scoaterea şi lansarea la apă. Alte şase vase pluteau 
amarate pe râu. Patru dintre ele erau negustoreşti, în timp 
ce două erau nave de război, cu prove şi etrave înalte. 

— Pana-Strălucitoare, îmi arătă omul cu mândrie una 
dintre ele. E a jarlului Sigurd. 

Pana-Strălucitoare era o frumuseţe zveltă şi înaltă. Un 
bărbat aplecat peste cheiul de lemn trasa o fâşie albă de 
vopsea pe filele de bordaj aflate deasupra chilei, ca să-i 
accentueze forma sinuoasă şi amenințătoare. Frithof mă 
conduse la debarcader şi păşi pe punte. L-am urmat, 
simțind o vibraţie aproape imperceptibilă când nava preluă 
greutatea noastră. Am observat că nu avea catarg şi nici 
vâsle, iar prezenţa unor fierăstraie mici şi a unei cutii de 
dălţi îmi dădu de înţeles că se efectuau reparaţii. Corabia 
plutea, însă nu era pregătită de plecare. 

— Eu am adus-o din Danemarca, îmi spuse danezul plin 
de mândrie. 

— Eşti căpitan de navă? 

— Am fost. Poate voi fi din nou, căci mi-e dor de mare. 
Nu-i aşa că este o frumuseţe? 

— E minunată. 

— Jarlul Sigurd a comandat-o pentru el şi a cerut cele 
mai bune materiale din câte se găsesc. Stejar verde din 
Frizia. E prea mare pentru tine, totuşi. 

— E de vânzare? 

_ — Niciodată! Jarlul şi-ar vinde mai curând fiul în sclavie! 
În plus, câte rame vrei? Douăzeci? 

— N-am nevoie de mai mult, am răspuns. 

— Frumuseţea asta are nevoie de cincizeci. Oftă, 
amintindu-şi cum se purta nava pe mare. Nu i-am spus 
nimic jarlului, dar urăsc să văd corăbii lăsate prea mult 
timp pe uscat. Lemnul se usucă şi se strânge. Mă 
pregătesc să o dau pe aceea la apă, zise Frithof arătându- 
mi cu degetul o altă navă de război proptită cu pari groşi 
de stejar. E Casapul mării, vasul jarlului Cnut. 

— Işi păstrează corăbiile aici? 

— Numai pe acestea două, Casapul mării şi Vânătorul de 
nori. 


Mai mulţi bărbaţi călăfătuiau Casapul mării, umplând 
spaţiile dintre scânduri cu un amestec de câlţi şi răşină de 
pin. Copiii le dădeau o mână de ajutor sau se jucau pe 
malul apei. Ceaunele în care se topea răşina fumegau 
trimițând un miros înţepător de-a lungul râului. Frithof se 
apropie de omul care vopsea filele de bordaj şi-l bătu 
părinteşte pe cap. Se vede că era foarte popular, căci 
oamenii îi zâmbeau şi-l salutau respectuos. În schimb, 
magistratul orăşenesc scoase dintr-o pungă pe care o 
purta la şold fâşii de carne afumată şi le împărţi copiilor, 
pe care îi cunoştea pe toţi după nume. 

— El este Kjartan, mă prezentă unuia dintre cei care 
călăfătuiau Casapul mării. Kjartan vrea să ia una dintre 
navele noastre. Se întoarce în Frizia, la nevasta lui. 

— Adu femeia aici, mai bine, se auzi o voce. 

— Are mai multă minte decât s-o aducă ca să te holbezi 
tu la ea, neisprăvitule, îl admonestă Frithof şi trecu mai 
departe, conducându-mă la o grămadă enormă de bolovani 
de lest. 

Sigurd îi dăduse dreptul să vândă şi să cumpere corăbii, 
însă din cele aflate la Snotengaham numai vreo şase erau 
de vânzare, iar dintre acestea numai două s-ar fi potrivit cu 
ce voiam eu. Aveam de ales între o corabie de negoţ lată la 
mijloc şi bine construită, dar prea scurtă, cu o lungime de 
numai patru ori mai mare în raport cu lăţimea, ceea ce o 
făcea să fie prea lentă, şi o corabie mai veche şi mult mai 
uzată, dar care era de cel puţin şapte ori mai lungă faţă de 
lăţime şi avea linii elegante. 

— I-a aparţinut unui nordic care şi-a găsit moartea în 
Wessex. 

— E făcută din pin? l-am întrebat mângâind carena. 

— Numai molid, îmi răspunse Frithof. 

— Prefer stejarul, am bombănit. 

— Dă-mi destul aur şi îţi construiesc o navă din cel mai 
bun stejar din Frizia. Dar, dacă vrei să traversezi marea 
vara asta, o vei face într-una de pin. E bine închegată şi 
are tot ce-i trebuie: catarg, pânze şi cordaj. 

— Vâsle? 

— Avem câte vrei, făcute din frasin. Are nevoie de unele 


reparaţii, continuă mângâind şi el gâtul provei, dar a fost o 
corabie bună la vremea ei, Fiica lui Tyr. 

— Aşa se numea? 

— Chiar aşa. Proprietarul ei îl adora pe Tyr, îmi 
răspunse zâmbind misterios. 

Zâmbise pentru că Tyr era zeul războinicilor care se 
înfruntau în lupte unul la unul. La fel ca lui Frithof, zeului 
îi lipsea un braţ, pierdut în lupta cu Fenrir, lupul turbat. 

— Are cap de fiară pentru prova? 

— Pot să-ţi găsesc ceva. 

Ne-am tocmit amical. Frithof începu prin a-mi cere o 
sumă dublă faţă de valoarea reală, deşi, în realitate, era 
mulţumit să scape de Fiica lui Tyr, iar eu i-am propus tot 
argintul pe care-l mai aveam, împreună cu caii, şeile şi 
frâiele noastre. Fusese o corabie bună odată, dar era prea 
veche şi era mică. O navă are nevoie de cincizeci sau 
şaizeci de oameni pentru a fi sigură, în timp ce pe Fiica lui 
Tyr nu încăpeau mai mult de treizeci, şi aceia înghesuiți, 
dar era perfectă pentru scopul meu. Bănuiam că dacă nu 
aş fi cumpărat-o ar fi fost făcută lemn de foc, aşa că 
obţinusem un preţ foarte bun. 

— Te va duce până în Frizia, mă asigură danezul. 

Am scuipat în palme şi ne-am strâns mâinile, pecetluind 
târgul. A trebuit să cumpăr răşină de pin pentru a călăfătui 
nava şi am petrecut două zile pe țărm, îndesând un 
amestec gros de răşină fierbinte, păr de cal, muşchi şi câlţi 
printre scândurile bordajului. Când catargul, pânzele şi 
cordajul de cânepă ne-au fost aduse dintr-un depozit, le-am 
poruncit oamenilor mei să abandoneze taverna mizerabilă 
şi să se mute la corabie. Am întins pânza ca pe un cort şi 
am petrecut nopţile fie pe punte, fie lângă navă. 

Lui Frithof părea să-i placă de noi, ori poate că se 
bucura la ideea că măcar una dintre corăbiile lui urma să 
plutească din nou. Într-o seară veni cu bere în lunca râului, 
aflată la patru sau cinci sute de paşi de zidurile oraşului, şi 
rămase să bea cu noi şi să ne povestească lupte de demult, 
în timp ce eu istoriseam călătorii pe mare. 

— Mi-e dor de mare, mărturisi el oftând. 

— De ce nu vii cu noi, atunci? 


— Jarlul Sigurd este un stăpân bun, are grijă de mine, 
clătină omul îndărătnic din cap. 

— Voi avea ocazia să-l văd înainte de plecare? 

— Nu cred. A plecat, împreună cu fiul lui, să-l apere pe 
vechiul tău prieten. 

— Haesten? 

Grăsanul aprobă scurt din cap. 

— Ai petrecut iarna cu el? 

— Ne-a tot promis că ni se vor alătura alte pâlcuri de 
războinici, am început să inventez. A zis că vor veni din 
Irlanda, iar noi am tot aşteptat şi n-a venit nimeni. 

— Vara trecută s-a descurcat binişor. 

— Da, până când i-au luat saxonii flota, am comentat 
amar. 

— Uhtred din Bebbanburg a făcut-o, şopti Frithof cu ură, 
atingându-şi superstiţios ciocanul lui Thor de la gât. Am 
auzit că acum Uhtred îl asediază. De aceea aţi plecat? 

— Nu vreau să mor în Britania, aşa că da, de aceea am 
plecat. 

— Însă Uhtred va muri în Britania, rânji danezul. Jarlul 
Sigurd îi va veni de hac ticălosului. 

— Fie ca zeii să-i dea victoria jarlului, am murmurat pios 
atingându-mi şi eu ciocanul de la gât. 

— Dacă dispare Uhtred, Mercia se prăbuşeşte. Când va 
muri Alfred, Wessexul se prăbuşeşte. De ce ar vrea cineva 
să fie tocmai în Frizia când se vor ivi atâtea ocazii? 

— Mi-e dor de casă, am răspuns simplu. 

— Rămâi aici! mă îndemnă vesel Frithof. Alătură-te cu 
oamenii tăi lui Sigurd, şi-ţi vei putea alege orice moşie din 
tot Wessexul, îţi vei lua vreo douăsprezece femei saxone şi 
vei trăi ca un rege! 

— Dar mai întâi va trebui să-l omor pe Uhtred? am 
întrebat glumet. 

— Va muri! răspunse cât se poate de serios danezul 
atingându-şi din nou amuleta. 

— Mulţi au încercat să-l ucidă. Îţi mai aminteşti de Ubba 
cel Groaznic? 

— Uhtred nu l-a înfruntat niciodată pe jarlul Sigurd în 
bătălie. Nici pe jarlul Cnut, a cărui sabie e mai iute decât 


limba şarpelui. Uhtred va muri. 

— Toți oamenii mor. 

— Moartea lui e prevestită, spuse Frithof. Când îmi 
observă interesul, îşi atinse iarăşi ciocanul şi-mi explică: 
Există o vrăjitoare care i-a văzut moartea. 

— Unde? Când? 

— Cine ştie? Ea ştie, îmi închipui, şi asta i-a făgăduit 
jarlului. 

Am simţit un junghi straniu de gelozie. Oare Erce îl 
încălecase pe Sigurd noaptea aşa cum mă încălecase pe 
mine? Apoi m-am gândit că /ZElfadell îmi prevestise 
moartea faţă de Sigurd, dar o negase faţă de mine, şi asta 
însemna că ori îl minţise pe unul din noi, ori Erce, în ciuda 
farmecului ei, nu era cu niciun chip zeiţă. 

— Jarlul Sigurd şi jarlul Cnut sunt sortiţi să lupte cu 
Uhtred, continuă Frithof, şi profeția spune că jarlii vor 
învinge, Uhtred va muri şi Wessexul se va prăbuşi. Iar asta 
înseamnă că ratezi o mare ocazie, prietene. 

— Poate c-o să mă întorc, i-am zis, gândindu-mă că era 
posibil să revin la Snotengaham într-o bună zi deoarece, 
dacă visul lui Alfred de a unifica toate teritoriile unde se 
vorbea engleza se împlinea, atunci danezii trebuiau să fie 
alungaţi din acest oraş şi din toate celelalte situate între 
Wessex şi sălbaticul hotar cu ţara scoţilor. 

Noaptea, când cântecele petrecăreţilor se stinseseră în 
tavernele din Snotengaham şi câinii se  liniştiseră, 
santinelele care vegheau asupra corăbiilor obişnuiau să 
vină la focurile noastre şi să primească hrană şi bere. Asta 
se întâmplă trei nopţi la rând, apoi, în zorii zilei următoare, 
oamenii mei, intonând un cântec voios, o împinseră pe 
Fiica lui Tyr pe o rampă făcută din buşteni până ce pluti pe 
apele fluviului Trente. 

Dură o zi să fie umplută cu balast şi încă o jumătate de 
zi ca pietrele să fie aranjate astfel încât corabia să 
plutească aşa cum trebuie, puţin înclinată la pupa. Ştiam 
că avea să ia apă, toate navele o fac, dar la apusul celei de- 
a doua zile n-am găsit niciun strop deasupra pietrelor de 
balast abia puse. Cum Frithof se ţinuse de cuvânt şi ne 
adusese vâsle, oamenii mei purtară corabia în amonte preţ 


de câteva mile, după care o aduseră înapoi. Am fixat 
catargul pe două furci, am legat vela strânsă de catarg şi 
ne-am depozitat avutul, atât cât era, sub semipuntea de la 
pupa. Mi-am cheltuit ultimii bănuţi de argint care-mi 
rămăseseră pe un butoi de bere, două cu peşte uscat, nişte 
posmagi, un jambon şi o roată de brânză tare ca piatra, 
învelită în pânză. La amurg, Frithof ne aduse capul unui 
vultur de mare sculptat în lemn de stejar, pe care să-l 
montăm la prova. 

— E un dar din partea mea, îmi zise. 

— Eşti un om de ispravă, i-am răspuns cu toată 
sinceritatea. 

Se uita cum sclavii lui urcau capul sculptat la bordul 
navei. 

— Fie ca Fiica lui Tyr să te slujească bine, spuse el 
atingându-şi ciocanul de la gât. Să ai întotdeauna un vânt 
prielnic, iar marea să te ducă teafăr acasă. 

Le-am zis sclavilor să fixeze capul la prova. 

— Mi-ai fost de mare ajutor, i-am spus cu căldură lui 
Frithof, şi-mi doresc să-ţi pot mulţumi aşa cum se cuvine. 

I-am oferit un inel de argint pentru braţ, însă el clătină 
din cap. 

— N-am nevoie de aşa ceva. Pe deasupra, ai putea avea 
nevoie de argint în Frizia. Pleci dimineaţă? 

— Înainte de prânz. 

— O să vin să-mi iau rămas-bun, îmi promise. 

— Cât o să dureze drumul pe mare? l-am întrebat. 

— O să ajungi în două zile. Odată ce ieşi din estuarul 
Humbre, coteşte puţin spre nord. Evită coasta Angliei de 
Est. 

— Sunt necazuri acolo? 

Ridică din umeri. 

— Câteva corăbii în căutarea unei prăzi uşoare. Eohric îi 
încurajează. Ţine-o drept spre mare şi continuă tot aşa. 
Uitându-se la cerut senin, adăugă: Dacă vremea rămâne 
aşa frumoasă, o să fii acasă în patru zile. Cinci, poate. 

— Ai vreo veste de la Ceaster? l-am iscodit. 

Eram îngrijorat că Sigurd, aflând că fusese păcălit, se 
întorcea spre inima tinuturilor sale, însă Frithof nu auzise 


nimic. Am presupus că Finan continua să-l ţină ocupat pe 
jarl, hărţuindu-l prin dealurile şi pădurile de la sud de 
vechiul fort roman. 

Era lună plină în noaptea aceea, şi străjerii veniră iarăşi 
la docul unde se afla Fiica lui Tyr, legată de Pana- 
Strălucitoare cu odgoane de cânepă. Vârtejurile apei 
sclipeau în lumina lunii. Le-am dat străjerilor bere, i-am 
desfătat cu cântece şi poveşti şi ne-am pus pe aşteptat. O 
cucuvea zbură jos, cu aripile albe ca fumul, şi i-am luat 
trecerea iute ca pe o prevestire bună. În toiul nopţii, când 
tăcură până şi câinii, i-am trimis pe Osferth şi vreo 
doisprezece oameni la o căpiţă de fân aflată la jumătatea 
drumului spre oraş. 

— Aduceţi cât mai mult fân puteţi, le-am cerut. 

— Fân? se miră un străjer. 

— Să-l aşternem pentru dormit, i-am explicat, apoi i-am 
zis lui Ludda să-i umple bărbatului cornul cu bere. 

Străjerii nu băgară de seamă că oamenii mei nu beau şi 
nici nu observară neliniştea echipajului. In timp ce ei 
dădeau pe gât o duşcă după alta, m-am suit la bordul 
Penei-Strălucitoare şi am trecut pe Fiica lui Tyr, unde mi- 
am tras peste cap cămaşa de zale şi mi-am prins la brâu 
Răsuflarea-Şarpelui. Pe rând, oamenii mei mi se alăturară 
şi-şi puseră ţinuta de război. Abia în momentul în care 
Osferth şi ceata lui se întoarseră cu braţele pline de fân se 
gândi unul dintre străjeri că purtarea noastră era ciudată. 

— Ce faceţi? 

— Vă dăm foc la corăbii, i-am răspuns voios. 

Rămase cu gura căscată, nevenindu-i să creadă. 

— La ce daţi foc? 

Mi-am scos Răsuflarea-Şarpelui şi i-am împins vârful 
până sub nasul lui. 

— Numele meu este Uhtred de Bebbanburg, i-am zis, 
urmărind cum i se măreau ochii de uluire. Stăpânul tău a 
încercat să mă ucidă, şi vreau să-i aduc aminte că a dat 
greş. 

Mi-am lăsat trei oameni să-i păzească pe prizonierii de la 
docuri, în timp ce restul se apucară de treabă la navele 
trase pe plajă. Am spart băncile vâslaşilor cu topoarele, 


apoi am îngrămădit fânul şi scândurile în burţile mari ale 
corăbiilor. Am făcut cel mai mare morman în cala 
Casapului mării, nava preferată a lui Cnut, deoarece era în 
mijloc. Osferth şi cei şase oameni ai lui priveau atent 
oraşul, dar nimeni nu se ivi pe porţi, care probabil că erau 
închise cu druguri. Nici măcar atunci când am tras cu 
odgoane suporturile pe care erau andocate câteva corăbii, 
făcându-le să se răstoarne şi să se zdrobească de pământ, 
zgomotul nu ajunse până la Snotengaham. 

Oraşul se afla la nord de ţinutul lui Sigurd, protejat de 
restul Merciei de moşiile sale mari, pe când la 
miazănoapte se găsea teritoriul controlat de Cnut. Poate 
că niciun alt oraş din Britania nu se simţea mai ferit de 
necazuri; tocmai de asta fuseseră aduse aici corăbiile, iar 
Frithof pusese numai patru străjeri bătrâni şi nevolnici să 
le păzească. Străjerii nu erau acolo ca să respingă un atac, 
deoarece nimeni nu se aştepta ca Snotengaham să fie luat 
cu asalt, ci ca să-i oprească pe hoţii de cherestea sau de 
cărbune. Acum, cărbunele era răspândit pe corăbiile trase 
pe mal; am aruncat cu putere un mangal care încă mai 
fumega în pântecele Casapului mării. Am aprins focul şi pe 
celelalte vase, apoi ne-am întors la docuri. 

Flăcările izbucniră în vâlvătăi strălucitoare, apoi se 
calmară, apoi izbucniră iarăşi. Fumul se îngroşă în scurt 
timp. Deocamdată nu ardeau decât cărbunii şi 
cheresteaua, scândurile de stejar ale corăbiilor luau foc 
mai greu, dar în cele din urmă am văzut cum flăcările 
creşteau şi se răspândeau. Vântul era uşor şi năzuros, 
uneori sufla fumul spre foc şi-l învârtea în rotocoale înainte 
de a-l slobozi în aerul nopţii. Flăcările muşcau şi se 
întindeau, căldura era pârjolitoare, smoala topită picura, 
scânteile zburau în înalturi, iar zgomotul focului ne 
spărgea urechile. 

Osferth veni în fugă, îndrumându-şi oamenii pe mal, 
între fluviul roşiatic şi flăcări. O corabie se prăbuşi; 
scândurile ei aprinse căzură la pământ şi împroşcară cu 
foc carenele vaselor din apropiere. 

— Vin! 

— Câţi? 


— Şase, poate şapte! 

Am dus zece oameni pe țărm în timp ce Osferth incendia 
navele care încă pluteau. Zgomotul focului era un urlet 
întrerupt de pocnetele scândurilor despicate de căldură. 
Casapul mării era tot o vâlvătaie, pântecele i se 
transformase într-un cazan; când chila lungă i se rupse, se 
prăbuşi cu un bubuit asurzitor, iar scânteile ţâşniră afară 
şi flăcările săriră mai sus, îngăduindu-mi să văd un grup de 
oameni în zdrenţe ce veneau în fugă dinspre oraş. Nu erau 
mulţi, poate opt sau nouă. Nu erau îmbrăcaţi, ci doar îşi 
trăseseră mantiile peste veste, şi nu purtau arme. Se 
opriră când mă văzură, şi nu e de mirare, căci aveam 
cămaşa de zale şi coiful şi ţineam Răsuflarea-Şarpelui în 
mână. Focul se reflecta în lama ei. N-am scos nicio vorbă. 
Stăteam cu spatele la focul ce urla în noapte, aşa că faţa 
mi-era în umbră. Văzând un şir de războinici cu contururi 
de foc, pregătiţi de luptă, bărbaţii se întoarseră spre oraş 
ca să aducă ajutoare, însă ajutorul cu pricina sosea deja. 
Alţi bărbaţi traversau pajiştea şi, în lumina focului, le-am 
zărit sclipirea armelor. 

— Înapoi la docuri, le-am poruncit oamenilor mei. 

Ne-am retras spre construcţiile de lemn, care erau 
pârjolite de flăcările din apropiere. 

— Osferth! Au ars toate? 

Mă refeream la corăbiile de pe apă, toate în afară de 
Fiica lui Tyr şi Pana-Strălucitoare. 

— Ard, îmi răspunse el. 

— Îmbarcarea! am răcnit. 

Mi-am numărat oamenii de la bordul Fiicei lui Tyr, apoi, 
în timp ce străjerii fugeau de acolo cât îi ţineau picioarele, 
am tăiat cu un topor odgoanele care fixau Pana- 
Strălucitoare de debarcader. 

Orăşenii îşi închipuiau că voiam să fur corabia lui 
Sigurd, aşa că aceia care aveau arme se repeziră s-o 
salveze. Am sărit la bordul Penei-Strălucitoare şi am lovit 
cu toporul în ultimul odgon care-i lega prora de țărm. Se 
legăna puternic, ţinută de acea ultimă parâmă, pe care 
lovitura mea nu reuşi s-o reteze decât pe jumătate. Un 
orăşean făcu un sat înalt şi căzu peste bănci, dar se ridică 


iute. Îşi năpusti sabia asupra mea, izbindu-mi cămaşa de 
zale, însă lovitura pe care i-am tras-o în faţă îl năuci. În 
acest timp, alţi doi săriră de pe debarcader. Unul rată 
saltul şi căzu între corabie şi țărm, abia reuşind să se 
agaţe de centura navei, pe când celălalt ateriză lângă mine 
şi-mi îndreptă spre pântec o spadă cu lamă scurtă. Param 
cu toporul când am văzut că Osferth îmi venea în ajutor. 
Primul inamic atacă iarăşi, repezindu-şi sabia spre 
picioarele mele, însă lama se opri în fâşiile de fier cusute 
în carâmbii cizmelor. Bărbatul se rănise în timpul saltului, 
poate că-şi rupsese glezna, pentru că nu putea sta drept. 
Se răsuci cu faţa la Osferth, care-i împinse sabia într-o 
parte, apoi atacă furios. Al doilea inamic intrase în panică; 
l-am împins, trimiţându-l înapoi în apă, după care am lovit 
iarăşi cu toporul în odgon, izbutind să-l tai de data asta. 
Era să cad când Pana-Strălucitoare se  îndepărtă 
impetuoasă de țărm. Bărbatul care stătea agăţat de 
centură îi dădu drumul şi căzu în apă. Adversarul lui 
Osferth murea, sângele i se scurgea pe pietrele de balast. 

— Mulţanm, i-am zis lui Osferth. 

Curentul le purta pe Pana-Strălucitoare şi Fiica lui Tyr 
în aval, tot mai departe de focul aprig şi strălucitor al cărui 
fum umplea cerul şi acoperea stelele. Umpluserăm cala 
Penei-Strălucitoare cu cherestea şi cărbuni. Am răsturnat 
mangalul aprins peste ele, am aşteptat să văd că flăcările 
cuprindeau cărbunii, apoi m-am căţărat la bordul Fiicei lui 
Tyr şi am tăiat odgonul care o lega de Pana-Strălucitoare. 
O duzină de oameni de-ai mei împinseră cu vâslele corabia 
mai mică, îndepărtând-o de a noastră. Am fixat cârma la 
locul ei de la pupa şi m-am sprijinit de ea ca s-o duc pe 
Fiica lui Tyr în mijlocul fluviului. Chiar în acel moment, un 
topor, a cărui lamă oglindea lumina focului, zbură de pe 
țărm, însă căzu în apă în spatele nostru fără să ne atingă. 

— Montaţi capul de vultur! le-am strigat oamenilor mei. 

— Kjartan! Frithof, în şaua unui armăsar negru, galopa 
pe țărm, ţinând pasul cu noi. Un om de-al lui aruncase 
toporul, iar acum altul azvârli o suliță care căzu în apă. 
Kjartan! răcni el. 

— Numele meu este Uhtred, i-am strigat. Uhtred de 


Bebbanburg! 

— Cum? 

— Uhtred de Bebbanburg! Transmite-i salutările mele 
jarlului Sigurd! 

— Ticălosule! 

— Spune-i mâncătorului de glod pe care-l numeşti 
stăpân să nu mai încerce vreodată să mă omoare! 

Frithof şi oamenii lui trebuiră să se oprească din cauza 
unui afluent care le tăia calea. Mă blestemă, însă glasul i 
se auzi tot mai slab pe măsură ce ne îndepărtam vâslind. 

Cerul din spatele nostru strălucea de la văpăile ce se 
ridicau din flota lui Sigurd. Nu toate corăbiile luaseră foc, 
şi nu mă îndoiam că oamenii lui Frithof aveau să salveze 
una sau două, poate mai multe, din infernul care lumina 
noaptea. De asemenea, aveau să pornească în urmărirea 
noastră, dar tocmai de aceea dăduserăm foc Penei- 
Strălucitoare, care acum plutea în derivă în amonte. Se 
răsucea după voia curentului, cu flăcările cuibărite în 
pântecul ei zvelt. Avea să se scufunde în cele din urmă; 
aburul avea să ia locul fumului, iar epava, speram eu, avea 
să blocheze canalul. Râzând, i-am făcut cu mâna lui 
Frithof. Sigurd avea să fie furios când îşi dădea seama că 
fusese păcălit. Nu doar păcălit, ci făcut de râs. Preţioasa 
lui flotă era acum un morman de cenuşă. 

În spatele nostru, fluviul era de un roşu pâlpâitor, pe 
când în faţă era scăldat în lumina argintie a lunii. Curentul 
ne purta cu repeziciune, aşa că n-aveam nevoie decât de 
şase vâsle ca să ţinem cursul drept. Cârmeam spre părţile 
exterioare ale coturilor apei, acolo unde adâncimea era 
cea mai mare, mereu atent la sunetul de rău augur al chilei 
frecându-se de mâl, dar, cum zeii aveau grijă de noi, Fiica 
lui Tyr se îndepărtă iute de focul care acoperea cerul la 
Snotengaham. Ne deplasam mai repede decât orice 
bidiviu, tocmai de asta cumpărasem o corabie în vederea 
evadării, şi aveam un avans enorm faţă de orice navă care 
ar fi putut încerca să ne urmărească. O vreme, Pana- 
Strălucitoare se ţinu după noi, dar după vreun ceas se 
opri, deşi licăririle focului încă se zăreau la coturile 
fluviului. In cele din urmă, şi acestea dispărură; nu puteam 


decât să sper că, scufundându-se, blocase canalul 
navigabil. Noi ne-am continuat drumul. 

— Ce-am făcut cu asta, stăpâne? mă întrebă Osferth, 
care mi se alăturase pe mica punte de la pupa Fiicei lui 
Tyr. 

— L-am făcut pe Sigurd să pară un dobitoc, i-am 
răspuns. 

— Dar nu e un dobitoc. 

Ştiam că Osferth nu era de acord cu mine. Nu era laş, 
dar credea, asemenea tatălui său, că războiul avea să 
cedeze în faţa înţelepciunii şi că un conducător îşi putea 
folosi raţiunea, în locul armelor, pentru a obţine victoria. 
Însă războiul este emoție pură, ştiu asta prea bine. 

— Vreau ca danezii să se teamă de noi, i-am zis. 

— Deja se temeau. 

— Acum se tem şi mai mult. Niciun danez n-o să atace 
Mercia sau Wessexul dacă ştie că lasă în urmă un cămin 
care-i poate fi atacat oricând. Le-am arătat că putem 
ajunge până în inima ținutului lor. 

— Sau le-am aţâţat dorinţa de răzbunare, spuse el. 

— Răzbunare? Crezi că danezii plănuiau să ne lase în 
pace? 

— Mă tem de atacuri în Mercia, în chip de răzbunare, 
îmi explică Osferth. 

— Buccingahamm o să ardă, dar le-am zis să părăsească 
sala mare şi să se ducă la Lundene. 

— Le-ai zis asta? se miră el, apoi adăugă încruntat:, 
Atunci o să ardă şi sala mare a lui Beornnoth. 

Înveselit, am atins lanţul de aur pe care-l purta Osferth 
la gât. 

— Vrei să pui rămăşag pe lanţul ăsta? 

— De ce n-ar da foc Sigurd sălii lui Beornnoth? vru el să 
ştie. 

— Pentru că Beornnoth şi fiu-său sunt oamenii lui 
Sigurd, l-am lămurit. 

— Beornnoth şi Beortsig? 

Am încuviinţat din cap. N-aveam nicio dovadă, numai 
bănuieli, însă moşiile lui Beornnoth, atât de aproape de 
Mercia daneză, fuseseră lăsate neatinse, şi asta mă ducea 


cu gândul la existenţa unei înţelegeri. Presupuneam că 
Beornnoth era prea bătrân ca să mai facă faţă luptelor 
necontenite, aşa că făcuse pace, pe când fiul său era un 
individ ursuz şi plin de ură faţă de saxonii din vest, care, 
după părerea lui, furaseră independenţa Merciei. 

— N-o pot dovedi acum, i-am zis lui Osferth, dar o s-o 
fac. 

— Chiar şi aşa, stăpâne, ce-am obţinut din toată treaba 
asta? mă întrebă Osferth arătând spre lucirea roşiatică de 
la orizont. 

— Pe lângă faptul că l-am scos din minţi pe Sigurd? Am 
apăsat cârma, împingând-o pe Fiica lui Tyr în exteriorul 
unui cot larg al fluviului. La răsărit, cerul era luminos, 
norii strălucitori se întindeau în faţa soarelui încă ascuns. 
Vitele de pe maluri ne priveau trecând. Tatăl tău, am 
continuat, ştiind în ce măsură îl iritau aceste două cuvinte, 
i-a ţinut la respect pe danezi de când a urcat pe tron. 
Wessexul e o fortăreață. Dar ştii ce vrea tatăl tău. 

— Toate ţinuturile englezilor. 

— Şi nu obţii asta construind o fortăreață. Nu-i învingi 
pe danezi apărându-te de ei. Trebuie să ataci. Iar tatăl tău 
n-a atacat niciodată. 

— A trimis corăbii în Anglia de Est, îmi aminti Osferth pe 
un ton mustrător. 

Într-adevăr, Alfred trimisese cândva trupe în Anglia de 
Est ca să-i pedepsească pe danezii lui Eofric pentru 
incursiunile de jaf în Wessex, însă navele lui Alfred nu 
făcuseră mare lucru. 

Saxonii din vest îşi construiseră corăbii mari, care nu 
puteau pătrunde pe râuri, aşa că tot ce avuseseră de făcut 
oamenii lui Eohric fusese să se retragă în zonele cu apă 
mică. Flota lui Alfred trebuise să se întoarcă, deşi 
ameninţarea fusese destul de serioasă încât să-l convingă 
pe Eohric să menţină tratatul dintre Wessex şi regatul său. 

— Dacă e să ne unim cu saxonii, am spus, n-o s-o facem 
cu corăbiile, ci cu ziduri de scuturi şi sulițe şi săbii şi 
măcel. 

— Şi cu ajutorul lui Dumnezeu, completă Osferth. 

— Chiar şi cu asta, tot de războinici e nevoie. Fratele tău 


o ştie, sora ta o ştie, şi ei o să caute pe cineva care să stea 
în fruntea zidului de scuturi. 

— Domnia Ta. 

— Noi. De asta am dat foc flotei lui Sigurd, ca să le 
arătăm celor din Wessex şi Mercia cine-i poate conduce. L- 
am plesnit pe Osferth peste umăr şi i-am rânjit larg. M-am 
săturat să mi se spună „scutul Merciei”. Vreau să fiu scutul 
saxonilor. 

Alfred, dacă încă mai trăia, era pe moarte, iar eu tocmai 
îmi însuşisem ambitia lui. 

Am dat jos capul de vultur ca să nu părem duşmănoşi şi, 
sub razele soarelui care se înălța, ne-am continuat drumul 
prin Anglia. Fusesem în ţinutul danezilor şi văzusem un loc 
cu nisip şi pământ în strat subţire; deşi nu mă îndoiesc că 
danezii aveau şi moşii mai fertile decât cele pe care le-am 
văzut eu, nu cred că aveau un pământ la fel de bun ca 
acela prin mijlocul căruia Fiica lui Tyr îşi urma călătoria 
tăcută. Fluviul ne purta pe lângă câmpuri bogate şi păduri 
dese. Curentul trăgea spre aval ramurile înfrunzite ale 
sălciilor. Vidrele se jucau prin apă şi fugeau unduindu-se 
de umbra corabiei noastre. Păsările ciripeau de zor pe 
maluri, unde primii lăstuni adunau mâl pentru cuiburi. O 
lebădă şuieră la noi, cu aripile desfăcute, iar oamenii mei, 
amuzaţi, şuierară la rândul lor. Copacii de un verde crud 
îşi întindeau coroanele peste pajiştile împodobite cu 
ciuboţica-cucului, în timp ce clopoţeii se înşirau la poalele 
pădurilor. Asta-i adusese pe danezi aici, nu argintul, nu 
robii, nici măcar dorinţa de faimă, ci pământul: un pământ 
adânc, bogat, mănos, în care recoltele creşteau din 
abundență şi un bărbat putea să-şi ţină familia fără teama 
de foamete. Copilaşii care pliveau pe câmp se opreau să ne 
facă veseli cu mâna. În timp ce se perindau prin faţa 
ochilor noştri săli de ospeţe şi sate şi turme şi cirezi, am 
ştiut că asta era adevărata bogăţie care-i atrăgea pe 
oamenii de dincolo de mare. 

Ne-am uitat după urmăritori, însă n-am văzut niciunul. 
Vâsleam, dar, grijuliu cu puterile oamenilor mei, foloseam 
doar câte şase vâsle pe fiecare parte ca să menţin o 
înaintare constantă a navei. 


Cărăbuşii zburau în jurul nostru, şi peştii săreau să se 
hrănească, şi plantele lungi se unduiau sub apă, şi Fiica lui 
Tyr ajunse la Gegnesburh, şi mi-am amintit cum îl ucisese 
Ragnar pe călugărul de acolo. Acela era oraşul unde 
crescuse soţia lui Alfred, cu mult înainte ca danezii să-l 
cucerească. Avea un zid şi o palisadă, însă ambele erau 
căzute în paragină. Mare parte a palisadei fusese smulsă, 
probabil pentru ca buştenii de stejar să fie folosiţi la 
construcţii, şi valul de pământ se erodase, prăbuşindu-se 
în şanţul dincolo de care se zăreau case noi. Danezilor nu 
le păsa. Se simțeau în siguranţă acolo. Niciun inamic nu 
venise până atunci, şi erau convinşi că n-avea să vină 
niciodată. Localnicii ne  salutară. Singurele corăbii 
ancorate la Gegnesburg erau vase de negoţ lente, cu 
pântece mari. Mă întrebam dacă oraşul primise un nume 
danez. Eram în Mercia, care însă se transforma treptat 
într-un regat al danezilor. 

Am vâslit toată ziua până când, pe seară, am ajuns la 
gura estuarului. Marea se întindea în faţă, tot mai 
întunecată pe măsură ce soarele cobora în spatele nostru. 
Am ridicat catargul, o treabă pentru care a fost nevoie de 
puterea tuturor oamenilor mei, am strâns şarturile, am 
înălţat verga şi ne-am îndreptat spre larg. Lâna şi inul se 
umflau sub vântul dinspre sud-vest, parâmele se întindeau 
şi scârţâiau, corabia se înclina; am simţit ghiontul primelor 
valuri, am simţit-o pe Fiica lui Tyr tremurând la această 
primă mângâiere şi mi-am trimis restul oamenilor la vâsle, 
cerându-le să tragă tare ca să lupte cu fluxul în timp ce 
goneam spre răsărit în umbrele nopţii. Aveam nevoie atât 
de vele, cât şi de vâsle ca să înaintăm împotriva fluxului, 
dar treptat puterea lui slăbi, aşa că ne-am repezit în larg, 
lăsând valurile să înfrunte fluviul. N-am văzut nicio corabie 
în urma noastră când am trecut de bancurile de mâl şi am 
simţit cum carena sălta pe valurile sălbatice ale mării. 

Majoritatea  corăbiilor se adăpostesc pe coastă la 
căderea serii. Comandantul găseşte un golfuleţ şi 
ancorează acolo pentru noapte, însă noi am continuat să 
vâslim spre răsărit şi, când se întunecă de-a binelea, am 
ridicat vâslele, lăsând corabia să fie mânată doar de vântul 


prielnic. La un moment dat am cârmit spre sud, apoi m-am 
culcat, dormind până în zori. Dacă am fost urmăriţi, habar 
n-am avut; oricum, navele din Anglia de Est nu ne zăriră în 
timp ce ne îndreptam spre miazăzi. 

Ştiam apele acelea. A doua zi, în lumina puternică a 
soarelui, ne-am aventurat mai aproape de coastă până 
când am recunoscut un reper. Două corăbii întâlnite în 
drum trecură mai departe fără să ne bage în seamă, aşa că 
ne-am continuat drumul pe lângă mlaştini, intrând pe 
Temes după ce am ocolit insula Fughelness. Zeii ne 
iubeau, zilele şi nopţile călătoriei noastre nu fuseseră 
tulburate câtuşi de puţin; în scurtă vreme am ajuns la 
Lundene. 


Am ancorat-o pe Fiica lui Tyr la debarcaderul din faţa 
casei în care locuisem la Lundene. Nu crezusem că aveam 
s-o mai revăd, pentru că acolo murise Gisela. M-am gândit 
la ZElfadell şi la profeția ei sumbră cum că toate femeile 
mele o să moară, însă, amintindu-mi că vrăjitoarea nu 
ştiuse că flota lui Sigurd urma să fie mistuită de flăcări, mi- 
am dat seama că n-avea cum să ştie ce soartă le aştepta pe 
femeile mele. 

li prevenisem pe oamenii mei de la Buccingahamm să se 
aştepte la un atac şi le ordonasem să se adăpostească în 
sud, la Lundene. Speram că Sigunn avea să mă întâmpine 
acolo şi că aveam să-l găsesc pe Finan în oraş, odată ce-şi 
terminase misiunea de la Ceaster, însă casa mi se păru 
goală când am tras corabia la mal şi câţiva membri ai 
echipajului săriră pe debarcader să prindă odgoanele. În 
cele din urmă, când vâslele tocmai erau lăsate pe bănci, 
uşa casei se deschise, iar un preot ieşi pe terasă. 

— Nu poţi să-ţi laşi corabia aici! îmi strigă. 

— Cine eşti? l-am întrebat. 

— Asta e casă particulară, zise el de parcă nu m-ar fi 
auzit. Era un tip slab, de vârstă mijlocie, cu un chip sever 
urâţit de semnele vărsatului. Sutana lui lungă şi neagră 
era fără pată, ţesută din cea mai fină lână, iar tunsoarea îi 
era îngrijită. Nu era un preot de rând, atât hainele, cât şi 
atitudinea lui sugerau un rang înalt. E un chei mai jos, îmi 


spuse, arătând spre est. 

— Cine eşti? am repetat. 

— Omul care-ţi spune să cauţi alt loc de ancorare, mârâi 
el, fără să se clintească atunci când am sărit pe 
debarcader să-l înfrunt. O să pun să ţi se confişte nava, mă 
ameninţă, şi-o să trebuiască să plăteşti ca să ţi-o iei înapoi. 

— Sunt ostenit, i-am răspuns, şi n-am de gând să-mi mut 
corabia. 

Simţeam duhoarea bine cunoscută a Lundene-ului, 
amestecul de fum şi miros de dejecţii, şi mi-am amintit 
cum Gisela răspândea lavandă pe dalele pardoselii. Ca de 
fiecare dată, gândul acesta îmi răscoli dorul şi mă întristă 
cumplit. Se îndrăgostise de casa asta construită de romani, 
cu o vastă curte interioară şi camera cea mare dând spre 
fluviu. 

— Nu poţi intra! rosti ferm preotul în timp ce treceam pe 
lângă el. Îi aparţine lui Plegmund. 

— Plegmund? El e comandantul garnizoanei? 

Casa îi era dată celui care comanda garnizoana din 
Lundene, funcţie pe care un saxon din vest pe nume 
Weohstan o preluase de la mine. Weohstan îmi era prieten, 
ştiam că m-ar fi primit cu bucurie, dar Plegmund? 

— Casa i-a fost dăruită arhiepiscopului, mă lămuri 
preotul. De către Alfred însuşi. 

— Arhiepiscopul? am întrebat uluit. 

Plegmund era noul arhiepiscop de Contwaraburg, un 
mercian, cunoscut pentru pietatea sa, prieten cu Alfred şi 
acum, după cât se vedea, proprietarul uneia dintre cele 
mai impunătoare case din Lundene. 

— A venit aici o fată? am vrut să ştiu. Sau un irlandez? 
Un războinic? 

Preotul se albi la faţă. Probabil că ori Sigunn, ori Finan 
veniseră acolo, şi, punând lucrurile cap la cap, îşi dăduse 
seama cine eram. 

— Eşti Uhtred? 

— Sunt Uhtred, am zis deschizând uşa casei. 

Incăperea lungă, atât de primitoare pe când Gisela 
locuia acolo, era acum o sală de copiat manuscrise. Am 
văzut şase pupitre cu pene, călimări şi pergamente gata de 


lucru. La două pupitre se aflau copişti. Unul scria de zor la 
un manuscris, iar celălalt folosea o riglă şi un ac pentru a 
trasa linii pe un pergament gol. Liniile fine, trasate cu 
vârful acului, îi ajutau să scrie drept. Cei doi îmi aruncară 
o privire iritată, apoi se reapucară de treabă. 

— Aşadar, a fost aici o fată? l-am întrebat pe preot. O 
daneză mititică şi drăguță. Era însoţită de şase războinici. 

— A fost, mormăi el. 

— Şi? 

— S-a dus la o tavernă, zise acru preotul, ceea ce 
însemna că o alungase fără menajamente. 

— Şi Weohstan? Unde e? 

— Lângă biserica mare, acolo şi-a făcut cartierul 
general. 

— Plegmund e aici, la Lundene? 

— Arhiepiscopul e la Contwaraburg. 

— Şi câte corăbii are? am întrebat. 

— Niciuna, îmi răspunse preotul. 

— Atunci n-are nevoie de blestematul ăsta de 
debarcader, nu? Aşadar, corabia mea stă aici până o vând, 
şi dacă te atingi de ea, dacă pui pe ea fie şi un singur 
deget, dacă porunceşti să fie mutată, dacă-ţi trece prin 
minte s-o muţi, te duc la mare şi te învăţ să faci ca Hristos. 

— Să fac ca Hristos? se miră el. 

— Păi, umbla pe apă, nu? 

Înfruntarea îmi lăsă un gust amar, amintindu-mi în ce 
măsură Biserica prinsese Wessexul lui Alfred în ghearele ei 
hrăpăreţe. Se părea că regele le dăruise lui Plegmund şi 
lui Werferth, episcopul de Wygraceaster, jumătate dintre 
cheiurile din Lundene. Alfred voia ca Biserica să fie bogată 
şi episcopii ei să fie puternici deoarece se bizuia pe ei ca 
să-şi impună legile. Dacă eu contribuiam la extinderea 
puterii Wessexului spre nord, aceşti episcopi, preoţi, 
călugări şi măicuţe aveau să vină după mine cu regulile lor 
aspre. Totuşi, mă angajasem să fac asta de dragul lui 
ZEthelfleed, care se afla acum la Wintanceaster. Weohstan 
îmi dădu vestea. 

— Regele şi-a chemat neamurile, îşi aşteaptă moartea, 
îmi zise el posomorât. 


Weohstan era un vest-saxon impasibil, chel, cu mulţi 
dinţi lipsă, care comanda garnizoana din Lundene. 
Lundene aparţinea chipurile Merciei, însă Alfred ceruse ca 
toţi oamenii de vază din oraş să jure credinţă Wessexului, 
şi Weobhstan era un tip de ispravă, fără multă imaginaţie, 
dar sârguincios. 

— Numai că eu am nevoie de bani ca să repar zidurile, 
continuă el încruntat, şi nu vor să-mi dea. Trimit argint la 
Roma ca să benchetuiască papa, dar mie nu-mi dau pentru 
ziduri. 

— Ai putea să furi, i-am sugerat. 

— N-am văzut un danez de luni de zile. 

— În afară de Sigunn. 

— E drăguță, spuse el oferindu-mi un zâmbet ştirb. 

Îi oferise adăpost până soseam eu. Sigunn nu avea veşti 
de la Buccingahamm, dar bănuiam că sala mare de acolo, 
cu hambarele şi şoproanele ei, aveau să fie doar nişte 
ruine fumegânde îndată ce Sigurd se întorcea din expediţia 
sa la Ceaster. 

Finan ajunse peste două zile, rânjind bucuros şi cu tolba 
plină de noutăţi. 

— L-am atras pe Sigurd în capcană şi l-am mânat până 
în braţele galezilor, îmi spuse. 

— Şi Haesten? 

— Dumnezeu ştie. 

Finan îmi povesti cum el şi Merewalh se retrăseseră 
spre sud, în pădurile dese, iar Sigurd îi urmărise. 

— Doamne, ce dornic mai era să ne prindă! A trimis 
călăreţi după noi pe vreo zece căi, şi am izbutit să prindem 
un pâlc în ambuscadă. 

Îmi dădu un sac plin cu argint, prada luată de la 
războinicii ucişi la poalele stejarilor. Sigurd, mânios, 
renunţase la orice prudenţă şi încercase să-şi învăluie 
adversarul mereu în mişcare trimițând oşteni spre vest şi 
sud, dar tot ce reuşise fusese să-i stârnească pe galezi, 
care niciodată n-aveau nevoie de prea multe imbolduri, aşa 
că o bandă de războinici sălbatici se năpustise de pe 
dealuri să-i ucidă pe oamenii veniţi de la miazănoapte. 
Sigurd îi blocase cu un zid de scuturi, apoi se retrăsese 


brusc spre nord. 

— Trebuie să fi aflat despre corăbii, am spus. 

— E tare amărât, râse Finan. 

— Şi eu sunt tare sărac, am zis. 

Buccingahamm arsese probabil, aşa că nu mai aveam de 
primit nicio dijmă. Familiile oamenilor mei erau la 
Lundene, Fiica lui Tyr urma să fie vândută pentru nimica 
toată, iar Æthelflæd n-avea cum să mă ajute. Se afla la 
Wintanceaster, la căpătâiul tatălui său muribund, şi acolo 
era şi soţul ei. Îmi trimisese o scrisoare în care nu-mi 
spunea mare lucru, ştiind probabil că toate misivele îi erau 
citite de ochi iscoditori; totuşi, îmi sugera să mă duc la una 
dintre moşiile ei din valea Temesului. Vătaful de acolo, 
care-mi fusese tovarăş de luptă la Beamfleot, se arătă 
bucuros să mă vadă. Rămăsese schilod după acea bătălie, 
dar mergea în cârje şi călărea destul de bine. El mi-a 
împrumutat nişte bani. Lui Ludda, care mă însoțea, i-am 
spus că aveam să-i plătesc pentru timpul petrecut în slujba 
mea când îmi refăceam bogăţia şi că era liber să plece, 
însă el îmi zise că voia să rămână. Invăţa să folosească 
sabia şi scutul şi era un tovarăş de nădejde, aşa că 
răspunsul lui mă bucură. Doi dintre frizonii mei hotărâră 
că avea să le meargă mai bine cu un alt stăpân, şi nu m-am 
împotrivit, lăsându-i să plece. Eram în aceeaşi situaţie ca 
Haesten: oamenii mei se întrebau dacă nu cumva juraseră 
credinţă cui nu trebuia. 

Apoi, spre sfârşitul verii, Sihtric se întoarse. 


Cinci 


Toată vara n-am făcut altceva decât să vânăm şi să 
cercetăm împrejurimile. Oamenii fără treabă sunt mereu 
nemulţumiţi, aşa că am cumpărat cai cu argintul pe care-l 
împrumutasem şi i-am condus spre nord, la graniţele 
ținutului lui Sigurd. Dacă Sigurd prinse de veste nu 
reacţionă în niciun fel, pesemne temându-se de o altă 
înşelătorie ca aceea care-l împinsese la o luptă fără rost cu 
sălbaticii galezi, dar nici noi nu căutam harţă. Nu aveam 
destui oameni ca să-l înfrunt pe Sigurd. Imi ridicam 
stindardul de fiecare dată, însă totul era o mare cacealma. 

Haesten se afla tot la Ceaster, deşi acum garnizoana lui 
era de cinci ori mai numeroasă decât în primăvară. Nou- 
veniţii nu erau războinici de-ai lui Haesten, ci vasali de-ai 
lui Sigurd şi ai aliatului său, Cnut Spadă-Lungă, şi erau 
destui cât să păzească zidul vechii cetăţi pe toată 
lungimea. Îşi atârnaseră scuturile pe palisadă, iar 
stindardele lor fluturau pe poarta de sud. Corbul în zbor, 
emblema lui Sigurd, se zărea alături de steagul lui Cnut, 
care înfăţişa un topor şi o cruce sfărâmată. Nu era şi 
steagul lui Haesten acolo, ceea ce însemna că devenise 
vasalul unuia din cei doi seniori. 

Merewalh socoti că erau cam o mie de oameni în cetate. 

— O să încerce să ne provoace, îmi spuse el. Vor să ne 
luptăm. 

— Şi nu le îndeplineşti dorinţa? 

Clătină din cap. Cum avea numai o sută cincizeci de 
războinici, se retrăgea ori de câte ori garnizoana din 
Ceaster ieşea la atac. 

— Nu ştiu cât mai putem sta aici, oftă el. 

— I-ai cerut ajutor lordului ZEthelred? 

— Da, spuse posomorât Merewalh. 


— Şi? 


— Spune că trebuie doar să-i ţinem sub observaţie, pufni 
el dezgustat. 

ZEthelred avea destui oameni ca să işte un război, ar fi 
putut cuceri Ceasterul oricând voia; în loc de asta, nu 
făcea nimic. 

Mi-am anunţat prezenţa apropiindu-mă călare de ziduri, 
cu stindardul meu cu cap de lup. La fel ca data trecută, 
Haesten nu rezistă ispitei. Era însoţit de doisprezece 
oameni, dar veni spre mine singur, cu mâinile depărtate în 
lături. Rânjea. 

— A fost o chestie deşteaptă, prietene. 

— Deşteaptă? 

— Jarlului Sigurd nu i-a plăcut. A venit să mă salveze, iar 
tu i-ai distrus flota! Nu e deloc mulţumit. 

— Nu voiam să fie mulţumit. 

— Şi a jurat c-o să mori. 

— Parcă şi tu ai jurat asta cândva. 

— Îmi ţin jurămintele, spuse el. 

— Le calci aşa cum calcă peste ouăle din cuibar un copil 
neîndemânatic, i-am replicat cu dispreţ. Aşadar, în faţa cui 
ai îngenuncheat? Sigurd? A 

— In faţa lui Sigurd, recunoscu el. In schimb, el mi l-a 
trimis pe fiul său cu şapte sute de oameni. 

Arătă spre călăreţii care-l însoțeau şi am văzut chipul 
mohorât al tânărului Sigurd Sigurdson încruntându-se la 
mine. 

— Deci cine comandă aici? am vrut să ştiu. Tu sau 
băiatul? 

— Eu, spuse Haesten. Treaba mea e să-i bag minţile în 
cap. 

— Sigurd speră c-o să reuşeşti? am întrebat, şi Haesten 
avu curtenia de a râde. Privea dincolo de mine, spre 
marginea pădurii, încercând să-şi dea seama câţi oameni 
adusesem pe post de întăriri pentru Merewalh. Destui cât 
să te distrugă, i-am răspuns la întrebarea nerostită. 

— Mă îndoiesc de asta. Altfel, n-ai sta la taclale, ai porni 
la luptă. 

Era adevărat. 

— Aşadar, ce ţi-a făgăduit Sigurd în schimbul 


jurământului de credinţă? l-am iscodit. 

— Mercia. 

Era rândul meu să izbucnesc în râs. 

— Tu primeşti Mercia? Şi cine va domni peste Wessex? 

— Sigurd şi Cnut hotărăsc asta, zise el nepăsător, apoi 
zâmbi. Poate tu? Mă gândesc că dacă te ploconeşti în faţa 
lui, Uhtred, jarlul Sigurd o să te ierte. Ar prefera să lupţi 
de partea lui decât să-i fii împotrivă. 

— Spune-i că aş prefera să-l omor, am replicat trăgând 
hăţurile armăsarului. Ce mai face nevastă-ta? 

— Brunna e bine, răspunse el, părând mirat de 
întrebare. 

— E tot creştină? 

Brunna fusese botezată, dar bănuiam că întreaga 
ceremonie fusese un vicleşug prin care Haesten să alunge 
suspiciunile lui Alfred. 

— Crede în zeul creştin, mormăi Haesten. I se tânguie 
de dimineaţa până seara. 

— Mă rog să aibă o văduvie fără griji, am spus. 

M-am întors, dar chiar atunci se auzi un strigăt. Când m- 
am răsucit să văd ce era, l-am văzut pe Sigurd Sigurdson 
galopând spre mine. 

— Uhtred! răcni el. 

Mi-am întors calul şi l-am aşteptat. 

— Hai să ne luptăm, strigă tânărul sărind din şa şi 
scoţându-şi sabia. 

— Sigurd! îi spuse Haesten pe un ton de avertizare. 

— Eu sunt Sigurd Sigurdson! ţipă băiatul în timp ce mă 
sfredelea cu privirea, cu sabia pregătită. 

— Nu acum, zise Haesten. 

— Ascultă-ţi dădaca, l-am sfătuit pe tânăr, şi asta îl făcu 
să-şi repeadă sabia spre mine, însă eu am parat cu piciorul 
drept, făcând lama să se lovească de scară. 

— Nu! urlă Haesten. 

Sigurd scuipă în direcţia mea. 

— Eşti bătrân, ţi-e frică. Scuipă iar, apoi ridică glasul. Să 
se ducă vorba că Uhtred a fugit de Sigurd Sigurdson! 

Era înflăcărat, era tânăr, era neghiob. Era un flăcău 
destul de voinic şi avea o sabie bună, dar ambiția îi 


depăşea cu mult abilitatea. Voia să-şi facă un nume, îmi 
aminteam că la fel fusesem şi eu la vârsta lui, şi zeii mă 
iubiseră. Oare-l iubeau pe Sigurd Sigurdson? Fără o vorbă, 
mi-am smuls picioarele din scări şi am sărit jos. Mi-am tras 
alene Răsuflarea-Şarpelui din teacă, zâmbindu-i băiatului; 
am văzut prima umbră de îndoială pe chipul lui pus pe 
arţag. 

— Nu, te rog! strigă Haesten. 

Oamenii lui se apropiaseră, la fel şi ai mei. 

Mi-am depărtat braţele de trup, invitându-l pe Sigurd să 
atace. Şovăi, dar el mă provocase. Dacă nu lupta acum 
avea să pară laş, iar gândul ăsta era de nesuportat. Prin 
urmare, se repezi spre mine cu sabia. Am parat, surprins 
de iuţeala lui, apoi l-am împins cu mâna liberă, făcându-l 
să se împleticească. Lovi din nou cu sălbăticie, eu am parat 
din nou. Îl lăsam să mă atace, nu făceam decât să mă apăr, 
şi pasivitatea mea îi aţâţa şi mai mult furia. Invăţase arta 
de a mânui sabia, dar, cu mintea înfierbântată, uitase toate 
lecţiile. Rotea lama ca un nebun, aşa că-mi era foarte uşor 
să parez. În cele din urmă l-am auzit pe Haesten sfătuindu- 
l: 

— Foloseşte vârful! 

— Luptă-te! îmi strigă Sigurd, rotindu-şi iarăşi sabia. 

— Căţeluşule, i-am zis, şi aproape îi dădură lacrimile de 
frustrare. 

Lama lui se năpusti şuierând spre capul meu. M-am 
înclinat spre spate şi, când vârful şfichiui aerul din faţa 
ochilor mei, am făcut un pas înainte şi-am împins iarăşi cu 
mâna liberă, numai că de data asta l-am prins de glezna 
stângă, făcându-l să cadă ca un taur căruia i s-au tăiat 
tendoanele, moment în care i-am pus Răsuflarea-Şarpelui 
la gât. 

— Întâi să creşti, după aia te lupţi cu mine, i-am spus. Se 
zbătu, apoi încremeni simțind cum vârful sabiei mele îi 
apăsa gâtul. Nu azi e ziua în care o să mori, Sigurd 
Sigurdson. Acum dă drumul sabiei. Cum tot ce făcu fu să 
miorlăie slab, m-am răstit: Dă drumul sabiei! De data asta 
se supuse. E un dar de la taică-tău? Neprimind răspuns, 
am continuat: Nu e ziua în care o să mori, dar e o zi pe 


care vreau s-o ţii minte. Ziua în care l-ai provocat pe 
Uhtred de Bebbanburg. 

I-am susţinut privirea preţ de câteva bătăi de inimă, apoi 
mi-am mişcat Răsuflarea-Şarpelui cu iuţeala gândului, 
numai din încheietură, astfel că vârful lamei îi crestă mâna 
în care ţinuse sabia, făcându-l să tresară când văzu 
sângele ţâşnind. Am păşit în lături, m-am aplecat şi i-am 
cules arma. 

— Spune-i lui taică-său că i-am cruțat viaţa căţeluşului 
său, i-am zis lui Haesten. 

Am şters vârful Răsuflării-Şarpelui de poala mantiei, i- 
am dat sabia băiatului lui Oswi, slujitorul meu, apoi am 
urcat în şa. Sigurd Sigurdson îşi ţinea strâns mâna rănită. 

— Transmite-i salutările mele tatălui tău, i-am spus, 
după care am dat pinteni armăsarului. 

Aproape am putut auzi oftatul de uşurare al lui Haesten. 
Nu-i venea să creadă că băiatul scăpase cu viaţă. 

De ce l-am cruțat? Pentru că nu merita să-l omor. Voiam 
să-l provoc pe taică-său, şi moartea tânărului cu siguranţă 
că la asta ar fi dus, însă n-aveam destui oameni ca să pot 
câştiga un război cu Sigurd. Pentru aşa ceva aveam nevoie 
de trupele Wessexului. Trebuia să aştept până eram 
pregătit, până când Wessexul şi Mercia îşi uneau forţele; 
aşa se face că l-am lăsat pe Sigurd Sigurdson să trăiască. 

N-am stat la Ceaster. N-aveam destule forţe ca să 
cucerim vechea cetate, şi cu cât zăboveam mai mult, cu 
atât era mai probabil ca Sigurd să apară cu o oaste 
numeroasă. Aşadar, l-am lăsat pe  Merewalh să 
supravegheze fortăreaţa şi ne-am întors la moşia lui 
ZEthelfleed din valea Temesului. De acolo am trimis un sol 
la Alfred ca să-l înştiinţez că Haesten îi jurase credinţă lui 
Sigurd şi că acum garnizoana de la Ceaster avea efectivul 
complet. Ştiam că Alfred era prea bolnav ca să ia în seamă 
veştile, însă presupuneam că Edward, sau poate witanul, 
voiau să fie informaţi. N-am primit niciun răspuns. Verii îi 
luă locul toamna, şi tăcerea de la Wintanceaster mă 
îngrijora. Am aflat de la călători că regele era mai slăbit ca 
oricând, că abia dacă se mai dădea jos din pat şi că rudele 
nu-l părăseau nicio clipă. De la Æthelflæd n-am primit 


nicio veste. 

— Putea măcar să-ţi mulţumească pentru că l-ai pus la 
punct pe Eohric, bombăni Finan într-o noapte, referindu-se 
la Alfred, bineînţeles. 

— Probabil că e dezamăgit, am spus. 

— Că ai scăpat cu viaţă? 

Asta mă făcu să zâmbesc. 

— Că tratatul nu s-a încheiat. 

Finan se uita mohorât prin sală. În vatra din mijloc nu se 
făcuse focul, deoarece seara era caldă. Oamenii mei 
stăteau tăcuţi pe la mese, câinii dormeau pe papura care 
acoperea pardoseala. 

— Avem nevoie de argint, spuse abătut irlandezul. 

— Ştiu. A 

Cum de sărăcisem în aşa hal? Imi cheltuisem cea mai 
mare parte a averii în expediţia din nord, la Ælfadell şi 
Snotengaham. Îmi mai rămânea nişte argint, dar nici pe 
departe destul pentru ambiția mea, care era să recuceresc 
Bebbanburgul, marea fortăreață de la malul mării; în acest 
scop aveam nevoie de oameni, corăbii, arme, hrană şi timp. 
Îmi trebuia o avere, iar eu trăiam din împrumuturi într-o 
sală dărăpănată de la graniţa de sud a Merciei. Trăiam din 
pomana lui /Ethelfleed, şi până şi milostenia ei părea să 
ajungă la capăt, căci nu mai sosise nicio scrisoare de la ea. 
Presupuneam că era sub înrâurirea otrăvitoare a 
neamurilor sale şi a preoţilor care nu pierdeau niciun prilej 
de a ne spune cum să ne purtăm. 

— Alfred nu te merită, zise Finan. 

— Are altele pe cap, cum ar fi moartea lui. 

— N-ar fi în viaţă acum dacă nu erai tu. 

— Dacă nu eram noi, l-am corectat. 

— Şi noi cu ce ne-am ales? mă întrebă Finan. Pe toţi 
sfinţii, noi îi nimicim pe duşmanii lui Alfred, iar el se 
poartă cu noi de parc-am fi nişte rahaţi! 

N-am spus nimic. Un harpist cânta în colţul sălii, şi 
muzica lui duioasă, tristă se potrivea de minune cu starea 
mea de spirit. Lumina slăbise, aşa că două slujnice aduseră 
la masă opaițe cu fitilul din papură. Văzându-l pe Ludda 
cum îşi strecura mâna sub o fustă, m-am mirat că 


rămăsese cu mine, deşi, atunci când stătuserăm de vorbă, 
îmi spusese că norocul urcă şi coboară şi că, din câte 
simţea el, al meu avea să urce iarăşi. Speram că nu se 
înşela. 

— Ce s-a întâmplat cu galeza aia a ta? i-am zis. Cum o 
chema? 

— Teg, stăpâne. S-a prefăcut într-un liliac şi şi-a luat 
zborul. 

Rânji, însă am văzut că o grămadă de oameni îşi făceau 
semnul crucii. 

— Poate că ar trebui să ne prefacem cu toţii în lilieci, am 
spus oftând. 

Finan se încruntă din capătul mesei. Nu părea deloc în 
largul lui când zise: 

— Dacă Alfred nu te vrea, poate că ar trebui să te alături 
inamicilor lui. 

— I-am jurat credinţă lui ZEtheflaed. 

— Şi ea i-a jurat credinţă soţului ei, replică înverşunat 
irlandezul. 

— N-o să lupt împotriva lui ZEtheflaed. 

— Şi eu n-o să te las, spuse Finan cu toată convingerea, 
dar nu toţi oamenii de-aici o să rămână de-a lungul unei 
ierni aspre. 

— Ştiu, am murmurat. 

— Păi atunci, hai să furăm o corabie şi să devenim 
vikingi. 

— E prea târziu acuma, vine iarna. 

— Dumnezeu ştie dacă apucăm primăvara, mormăi el. 
Trebuie să facem ceva. Să ucidem vreun bogătan. 

Chiar atunci, străjerii de la intrarea sălii îi cereau 
socoteală unui oaspete. Bărbatul purta cămaşă de zale şi 
coif şi avea sabia în teacă la cingătoare. În spatele lui, abia 
văzându-se în umbra tot mai întunecată, se aflau o femeie 
şi doi copii. 

— Cer să intru! strigă el. 

— Dumnezeu în carne şi oase, zise Finan, recunoscând 
glasul lui Sihtric. 

Un străjer încercă să-i ia sabia, dar Sihtric îl plesni 
mânios şi-l dădu la o parte. 


— Lăsaţi-i arma ticălosului şi trimiteţi-l încoace, am spus 
ridicându-mă în picioare. 

Nevasta lui şi cei doi fii rămaseră în prag în timp ce 
Sihtric venea cu paşi mari spre mine. În sală domnea o 
tăcere mormântală. 

Finan se ridică să-l înfrunte, dar l-am împins la loc. 

— E datoria mea, i-am spus în şoaptă, apoi am dat ocol 
mesei şi am sărit pe podeaua acoperită cu papură. 

Sihtric se opri când mă văzu venind. Nu aveam sabie. 
Nu purtam arme în sala mare, deoarece armele şi berea nu 
fac casă bună împreună; câţiva icniră când Sihtric îşi 
scoase lama lungă din teacă. Mai mulţi oameni de-ai mei 
se ridicară ca să intervină, dar i-am potolit printr-un semn 
în timp ce înaintam spre oţelul lucitor. M-am oprit la doi 
paşi de el. 

— Ei bine? i-am zis aspru. 

Sihtric rânji, iar eu am izbucnit în râs. L-am îmbrăţişat, 
el îmi întoarse îmbrăţişarea, apoi îmi întinse sabia cu 
mânerul înainte. 

— A Domniei Tale, stăpâne, aşa cum a fost întotdeauna. 

— Bere! i-am strigat vătafului. Bere şi mâncare! 

Finan privea cu gura căscată cum l-am condus pe Sihtric 
la masa înaltă ţinându-l pe după umeri. Oamenii chiuiau 
bucuroşi. Le plăcea de Sihtric şi-i nedumerise purtarea lui, 
dar totul fusese plănuit de noi doi. Repetaserăm până şi 
ocările. Voisem ca Beortsig să-l recruteze, iar Beortsig se 
repezise la Sihtric aşa cum se repede ştiuca la un boboc de 
rață. Îi poruncisem lui Sihtric să stea în slujba lui Beortsig 
până afla tot ce trebuia să ştie; iată că acum se întorsese. 

— N-am ştiut unde eşti, stăpâne, aşa că m-am dus întâi 
la Lundene, unde Weohstan mi-a zis să vin aici. 

Beornnoth murise, îmi spuse el. Bătrânul îşi dăduse 
sufletul la începutul verii, chiar înainte ca oamenii lui 
Sigurd să-i străbată moşiile în drum spre Buccingahamm. 

— Au petrecut noaptea în sala mare, stăpâne. 

— Oamenii lui Sigurd? 

— Şi Sigurd însuşi, stăpâne. Beortsig i-a hrănit. 

— E în slujba lui Sigurd? am întrebat, gândindu-mă că n- 
ar fi fost de mirare. 


— Da, stăpâne, şi nu numai Beortsig. Cu Sigurd era un 
saxon pe care jarlul îl ţinea la mare cinste. Un bărbat cu 
părul lung pe nume Sigebriht. 

— Sigebriht? 

Numele mi-era cunoscut, dar nu-mi dădeam seama 
precis despre cine era vorba. Îmi aminteam totuşi că 
văduva din Buchestanes spusese că un saxon cu părul lung 
venise la Ælfadell. 

— Sigebriht din Cent, stăpâne, mă lămuri Sihtric. 

— Aha, am zis în timp ce-i turnam nişte bere. Tatăl lui 
Sigebriht e ealdormanul Centului, nu-i aşa? 

— Ealdormanul Sigelf, într-adevăr, stăpâne. 

— Deci Sigebriht e nemulţumit că Edward a căpătat 
titlul de rege al Centului? 

— Sigebriht îl urăşte pe Edward, stăpâne. Sihtric rânjea, 
încântat de ceea ce urma să-mi dezvăluie. Îl trimisesem în 
gospodăria lui Beortsig pe post de iscoadă şi ştia că-şi 
făcuse treaba foarte bine. Continuă voios: Nu-l urăşte 
numai pentru că Edward e regele Centului, ci şi din cauza 
unei fete. Lady Ecgwynn. 

— Ţi-a spus el asta? l-am întrebat uluit. 

— L-a spus-o unei roabe, stăpâne. S-a împerecheat cu ea, 
şi în clipele astea are limba mai slobodă. Aşa se face că i-a 
zis, iar ea i-a zis lui Ealhswith. 

Ealhswith, nevasta lui Sihtric, stătea acum la o masă, 
mâncând cu cei doi fii ai săi. Cum pe vremuri fusese târfă, 
îl sfătuisem pe Sihtric să nu se însoare cu ea, dar mă 
înşelasem. Se dovedise a fi o nevastă bună. 

— Dar cine e Lady Ecgwynn? am vrut să ştiu. 

— E fiica episcopului Swithwulf, stăpâne. 

Swithwulf era episcopul de Hrofeceastre, în Cent, asta 
ştiam, dar nu-i întâlnisem nici pe el, nici pe fiică-sa. 

— Iar ea l-a preferat pe Edward lui Sigebriht, continuă 
Sihtric. 

Prin urmare, cu fiica episcopului voia să se însoare 
Edward? Fata pe care trebuise s-o părăsească deoarece 
tatăl lui n-o plăcea. 

— Am auzit că Edward a fost obligat s-o lase pe fată, am 
spus. 


— Dar ea a fugit cu el, din câte a zis Sigebriht. 

— A fugit! am spus rânjind. Şi unde e acum? 

— Nimeni nu ştie. 

— Dar Edward e logodit cu Ælflæd, am spus, gândindu- 
mă că tatăl şi fiul trebuie să fi schimbat vorbe grele. 
Edward fusese prezentat întotdeauna ca urmaşul 
desăvârşit pentru Alfred, fiul fără de păcate, prinţul 
crescut şi educat să devină noul rege al Wessexului, însă 
un zâmbet de pe chipul unei fiice de episcop părea să fi 
aruncat în uitare predicile ţinute de preoţii tatălui său. 
Aşadar, Sigebriht îl urăşte pe Edward, am conchis. 

— Aşa e, stăpâne. 

— Pentru că i-a luat-o pe fiica episcopului. Însă ar fi asta 
de ajuns ca să-l facă să-i jure credinţă lui Sigurd? 

— Nu, stăpâne. Sihtric rânjea, semn că de-abia acum 
urmau veştile cu adevărat importante. Nu i-a jurat credinţă 
lui Sigurd, stăpâne, ci lui Æthelwold. 

Acesta era motivul pentru care se întorsese Sihtric: 
descoperise cine era saxonul, saxonul despre care Ælfadell 
îmi spusese că avea să distrugă Wessexul, şi m-am întrebat 
de ce nu mă gândisem la asta mai devreme. Îl avusesem în 
vedere pe Beortsig, deoarece voia să devină rege al 
Merciei, dar el era neînsemnat; probabil că Sigebriht visa 
să fie rege al Centului într-o bună zi, însă nu credeam că ar 
fi avut puterea să nimicească Wessexul. De fapt, răspunsul 
era limpede ca lumina zilei. Nu-mi trecuse prin minte 
pentru că Æthelwold era un nevolnic. Dar şi nevolnicii au 
ambiţii şi viclenie şi hotărâre. 

— Æthelwold! am repetat. 

— Sigebriht i-a jurat credinţă, stăpâne, şi Sigebriht e 
solul lui Æthelwold pe lângă Sigurd. Mai e ceva, stăpâne. 
Preotul lui Beortsig e un ins chior, slab ca un pai şi chel. 

Mă gândeam la Æthelwold, aşa că mi-a luat câteva clipe 
să-mi aduc aminte ziua de demult când neghiobii 
încercaseră să mă ucidă şi fusesem salvat de ciobanul 
acela cu praştia şi turma lui. 

— Beortsig vrea să mă omoare, am spus. 

— Ori taică-său, sugeră Sihtric. 

— Pentru că Sigurd a poruncit-o, sau poate Æthelwold, 


am zis. 

Dintr-odată, totul părea cum nu se poate mai limpede. 
Ştiam ce aveam de făcut. Nu voiam s-o fac. Odinioară 
jurasem că n-o să mă mai întorc niciodată la curtea lui 
Alfred; cu toate astea, a doua zi călăream spre 
Wintanceaster. 

Ca să-l văd pe rege. 


Æthelwold. Ar fi trebuit să ghicesc. Îl cunoşteam de 
foarte mulţi ani şi-l dispreţuisem în tot acest timp. Era 
nepotul lui Alfred şi se simţea profund nedreptăţit. Alfred 
ar fi trebuit să-l ucidă de mult, bineînţeles, dar un anume 
sentiment, poate dragostea pentru fiul fratelui său sau, 
mai probabil, vinovăția pe care le place atât de mult 
creştinilor s-o simtă, îl împiedicase s-o facă. 

Tatăl lui Æthelwold fusese fratele lui Alfred, regele 
ZEthelred. Æthelwold, ca prim fiu al lui /ZEthelred, se 
aştepta să devină rege al Wessexului, însă era doar un 
copil atunci când murise taică-său, iar witanul, sfatul 
regelui, alcătuit din nobilii de frunte, îl pusese pe tron pe 
unchiul lui, Alfred. Alfred îşi dorise asta şi trăsese sfori ca 
să fie uns rege, iar unii oameni şopteau şi acum că era un 
uzurpator. Æthelwold o luase ca pe o uriaşă nedreptate, 
însă Alfred, în loc să-şi ucidă nepotul, aşa cum îl sfătuisem 
nu o dată, se purtase bine cu el. li îngăduise să păstreze 
unele dintre moşiile tatălui său, îi iertase trădările 
necontenite şi, fără îndoială, se ruga pentru el. Æthelwold 
avea nevoie de multe rugăciuni. Era mereu mâhnit, adesea 
beat, şi poate că de asta îl tolera Alfred. Era greu să-ţi 
închipui că un neghiob cu mintea înecată în băutură putea 
reprezenta o primejdie pentru regat. 

Acum însă, Æthelwold se târguia cu Sigurd. Æthelwold 
voia să fie rege în locul lui Edward, iar pentru asta căutase 
să se alieze cu Sigurd. De bună seamă, jarlului nu i-ar fi 
plăcut nimic mai mult decât un saxon cuminte care era la 
fel de îndreptăţit, ba chiar mai mult decât Edward să 
ocupe tronul Wessexului. In aceste condiţii, invadarea 
Wessexului de către Sigurd ar fi avut o anume poleială de 
legitimitate. 


Eram şase cu toţii. Îi luasem cu mine pe Osferth, Sihtric, 
Rypere, Eadric şi Ludda. L-am lăsat pe Finan în fruntea 
celorlalţi, făgăduindu-i: 

— Dacă la Wintanceaster nu primesc recunoştinţa care 
mi se cuvine, mergem în nord. 

— Trebuie să facem ceva, zise Finan. 

— Îţi promit, i-am spus. Ne facem vikingi. O să ne 
îmbogăţim, însă trebuie să-i dau lui Alfred o ultimă şansă. 

Lui Finan nu-i păsa în care tabără luptam atât timp cât 
obţineam un câştig, şi-l înţelegeam. Dacă ambiția mea era 
să recuceresc într-o bună zi Bebbanburgul, a lui era să se 
întoarcă în Irlanda ca să se răzbune pe bărbatul care-i 
distrusese avutul şi familia, iar pentru asta avea nevoie de 
tot atât de mult argint ca şi mine. Desigur, Finan era 
creştin, deşi nu îngăduia niciodată ca asta să se bage peste 
plăcerile lui, şi ar fi fost bucuros să participe la atacarea 
Wessexului dacă, la sfârşitul luptelor, s-ar fi ales cu destui 
bani ca să tocmească o trupă cu care să meargă în Irlanda. 
După el, călătoria la Wintanceaster era o pierdere de timp, 
ştiam asta. Alfred nu mă plăcea, ZEthelfleed părea să se fi 
îndepărtat de mine, iar Finan credea că urma să mă 
înjosesc în faţa unor oameni care ar fi trebuit să-mi arate 
recunoştinţă de la bun început. 

În cursul acelei călătorii au fost clipe când m-am gândit 
că irlandezul avea dreptate. Luptasem pentru Wessex 
atâţia ani şi-i băgasem în pământ atâţia inamici, ca să mă 
aleg la sfârşit doar cu o pungă goală. Pe de altă parte, îi 
rămăsesem credincios, deşi cumva în silă. Deşi îmi 
încălcasem jurămintele, trecusem dintr-o tabără în alta, 
arătasem uneori o loialitate îndoielnică, fusesem sincer 
când îi spusesem lui Osferth că voiam să fiu sabia saxonilor 
şi nu scutul Merciei; prin urmare, făceam un ultim drum în 
inima Britaniei saxone ca să aflu dacă-mi voiau sabia sau 
nu. Şi dacă nu? Aveam prieteni în nord. Acolo era Ragnar, 
mai apropiat decât un prieten, un om pe care-l iubeam ca 
pe un frate, el avea să mă ajute. Şi dacă preţul ar fi fost 
duşmănia veşnică faţă de Wessex, foarte bine. Mergeam la 
Wintanceaster nu ca un cerşetor, aşa cum mă socotea 
Finan, ci ca un răzbunător. 


Începu să plouă când ne apropiam de sosire, o ploaie 
domoală pe un pământ domol, pe câmpurile bogate cu sol 
fertil, pe satele prospere care aveau biserici noi şi 
acoperişuri zdravene, unde nu se vedeau pe nicăieri 
schelete ale caselor arse. Conacele erau mai mari, 
deoarece oamenilor le place să-şi aibă pământurile 
aproape de locul unde se află puterea. 

Erau două puteri în Wessex, regele şi Biserica, iar 
bisericile, asemenea conacelor, erau mai mari pe măsură 
ce ne apropiam de oraş. Nu era de mirare că oamenii 
nordului voiau ţinutul acesta, cine nu l-ar fi vrut? Vitele 
erau grase, hambarele erau pline şi fetele erau drăguţe. 

— A venit vremea să te însori, i-am spus lui Osferth pe 
când treceam prin dreptul unui hambar unde două fete 
blonde vânturau grânele pe o arie de treierat. 

— M-am gândit la asta, zise el posomorât. 

— Numai te-ai gândit? 

Zâmbi pe jumătate. 

— Domnia Ta crezi în soartă, stăpâne. 

— Şi tu nu? l-am întrebat, în timp ce călăream la câţiva 
paşi înaintea celorlalţi. Ce are de-a face soarta cu fata din 
patul tău? 

— Non ingredietur mamzer hoc est de scorto natus in 
ecclesiam Domini usque ad decimam generationem, îmi 
răspunse el aruncându-mi o privire sumbră. 

— Şi părintele Beocca şi părintele Willibald au încercat 
să mă înveţe latina, şi amândoi au dat greş. 

— E din Scripturi, stăpâne, din cartea Deuteronomului, 
şi înseamnă că unui bastard nu i se îngăduie să intre în 
biserică, blestemul întinzându-se pe zece generaţii. 

M-am holbat la el uluit. 

— Te pregăteai să devii preot când ne-am cunoscut! 

— Dar am renunţat, spuse el. Trebuia. Cum aş fi putut să 
fiu preot când Dumnezeu nu-mi îngăduie să fac parte din 
rândul credincioşilor săi? 

— Aşadar, nu poţi fi preot. Dar tot poţi să te însori! 

— Usque ad decimam generationem, îmi aminti Osferth. 
Copiii mei ar fi blestemaţi, la fel şi copiii lor, şi toţi copiii 
de-a lungul a zece generaţii. 


— Deci toţi bastarzii sunt osândiţi? 

— Asta ne spune Dumnezeu, stăpâne. 

— Atunci e un zeu sângeros, am izbucnit eu cu 
înverşunare, dar, văzându-i suferinţa de pe chip, am 
adăugat repede: Nu e vina ta că Alfred s-a jucat de-a 
animalul cu două cocoaşe cu o slujnică. 

— Aşa e, stăpâne. 

— Atunci cum te poate afecta pe tine păcatul acesta? 

— Dumnezeu nu e întotdeauna nepărtinitor, stăpâne, 
însă e drept în ceea ce priveşte regulile sale. 

— Drept! Prin urmare, dacă nu pot prinde un hoţ, ar 
trebui să-i biciuiesc copiii în locul lui? M-ai numi drept 
pentru asta? 

— Dumnezeu urăşte păcatul, stăpâne, şi ce cale de a 
preveni săvârşirea păcatului e mai bună decât să ameninţi 
cu cea mai cumplită osândă? Îşi mână calul spre partea 
stângă a drumului, ca să facă loc unui şir de cai de povară, 
apoi adăugă: Dacă Dumnezeu nu ne-ar pedepsi cu asprime, 
ce-ar mai împiedica păcatul să se răspândească? 

— Mie îmi place păcatul, am spus, salutându-l din cap pe 
călăreţul ai cărui slujitori mânau caii de povară. Alfred mai 
e în viaţă? l-am întrebat. 

— Abia dacă mai respiră, zise bărbatul, apoi îşi făcu 
semnul crucii şi-mi mulţumi când i-am urat drum bun. 

Osferth se încruntă la mine. 

— De ce m-ai adus aici, stăpâne? 

— De ce nu? 

— Ai fi putut să-l iei pe Finan, dar m-ai ales pe mine. 

— Nu vrei să-ţi vezi tatăl? 

Tăcu preţ de câteva clipe, apoi se întoarse să mă 
privească. Am văzut că avea lacrimi în ochi. 

— Ba da, stăpâne. 

— De asta te-am adus, i-am zis. 

Când am trecut de o cotitură a drumului, am văzut 
Wintanceasterul dedesubt, cu noua lui biserică înălţându- 
se mult deasupra acoperişurilor îngrămădite. 

Wintanceaster era cel mai mare dintre burhurile lui 
Alfred, aceste oraşe fortificate care apărau Wessexul de 
danezi. Era înconjurat de un şanţ adânc, inundat în mai 


multe locuri, în spatele căruia se afla un val înalt de 
pământ cu o palisadă din trunchiuri de stejar. Puţine 
lucruri sunt mai rele decât să trebuiască să ataci un 
asemenea loc. Cei aflaţi în interior, asemenea oamenilor 
lui Haesten de la Beamfleot, au toate avantajele şi pot să 
trimită o ploaie de săgeți, sulițe şi pietre peste atacatori, 
care trebuie să depăşească piedicile şi să încerce să urce 
pe scările ciopârţite necontenit cu topoarele. Wessexul era 
în siguranţă numai datorită burhurilor construite de 
Alfred. Danezii puteau în continuare să treacă ţinutul prin 
foc şi sabie, însă toate lucrurile de preţ erau adăpostite 
după zidurile burhului, astfel că danezii nu puteau decât să 
dea ocol fortificaţiei şi să azvârle cu ameninţări vane. Un 
burh putea fi cucerit prin asediu, până când garnizoana 
înfometată accepta să se predea, însă asta putea să dureze 
săptămâni sau luni bune, şi în tot acest timp asediatorii 
erau vulnerabili la atacul trupelor venite din alte fortărețe. 
Alternativa era să-ţi năpusteşti oamenii în atac şi să-i vezi 
murind în şanţ, dar danezii nu erau niciodată risipitori cu 
vieţile propriilor războinici. Burhurile erau prea puternice 
pentru danezi, iar Bebbanburgul, m-am gândit, era mai 
greu de cucerit decât orice burh. 

Poarta de nord a Wintanceasterului, construită din 
piatră, era păzită de vreo doisprezece străjeri. Căpetenia 
lor era un tip cărunt şi mititel, cu ochi aprigi, care le făcu 
semn să se retragă atunci când mă văzu. 

— Sunt Grimric, stăpâne, îmi spuse. 

Se aşteptase pesemne să-l recunosc. 

— Ai fost la Beamflot, am încercat să ghicesc. 

— Am fost, stăpâne, răspunse el, bucuros că-mi 
amintisem. 

— Unde ai făcut un măcel pe cinste, am continuat, 
sperând să nu mă înşel. 

— Le-am arătat nemernicilor cum se luptă saxonii, nu-i 
aşa? rânji el. Le tot spun nevolnicilor ăstora că nimeni nu 
ştie să se lupte mai bine decât Domnia Ta! Indreptă un 
deget spre oamenii lui, flăcăi luaţi de la ferme sau de la 
prăvălii ca să-şi facă serviciul de câteva săptămâni în 
garnizoana burhului, şi adăugă: Au caş la gură, stăpâne. 


I-am dat un bănuţ pe care nu-mi permiteam să-l pierd, 
dar toată lumea se aşteaptă la mărinimie din partea unui 
lord. 

— Cumpără-le bere, i-am spus lui Gimric. 

— Aşa o să fac, stăpâne. Ştiam c-o să vii! Rămâne să le 
spun că ai sosit, bineînţeles, dar ştiam că totul o să fie cum 
trebuie! 

— Cum trebuie? l-am întrebat, nedumerit de cuvintele 
lui. 

— Ştiam c-o să fie, stăpâne! rânji el, apoi ne făcu semn 
să trecem. 

M-am îndreptat spre taverna La Doi Cocori, unde 
hangiul mă cunoştea. Strigă la slujitori să aibă grijă de caii 
noştri, ne aduse bere şi ne dădu o cameră mare din spate, 
unde paiele erau curate. 

Era un ciung cu o barbă atât de lungă, încât îi vârâse 
capătul în chimirul lat. Pe nume Cynric, îşi pierduse braţul 
stâng luptând pentru Alfred; era proprietarul hanului La 
Doi Cocori de peste douăzeci de ani şi nimic nu se 
petrecea în Wintanceaster fără ca el să afle. 

— Aici domnesc oamenii bisericii, îmi spuse el. 

— Nu Alfred? 

— Amărâtul e în ultimul hal, ca un câine beat. E de 
mirare că încă mai trăieşte. 

— Şi Edward e jucat pe degete de preoţi? 

— De preoţi, de maică-sa şi de witan, îmi răspunse 
hangiul. Dar nu e nici pe departe aşa de cucernic cum îşi 
închipuie ei. Ai aflat de Lady Ecgwynn? 

— Fiica episcopului? 

— Da. Era o făptură tare drăgălaşă. Numai o fătucă, dar 
frumoasă ca-n poveşti. 

— A murit? 

— În chinurile facerii. 

L-am privit lung, încercând să pricep. 

— Eşti sigur? 

— Pe toţi dracii, o ştiu pe femeia care a moşit-o! 
Ecgwynn a avut gemeni, un băiat pe nume /Ethelstan şi o 
fetiţă pe nume Eadgyth, dar biata de ea a murit chiar în 
noaptea cu pricina. 


— Edward era tatăl? Când Cynric încuviinţă, am 
murmurat: Doi bastarzi regali. 

Cynric clătină din cap. 

— Dar sunt bastarzi? continuă în şoaptă: Edward 
pretinde că s-a însurat cu ea, taică-său zice că n-a fost 
după lege, iar regele câştigă în cearta asta. Au ţinut totul 
sub obroc! Dumnezeu ştie că au plătit-o bine pe moaşă. 

— Copiii trăiesc? 

— Sunt la mănăstirea Sfânta Hedda, cu Lady ZEthelfleed. 

Priveam lung focul din vatră. Aşadar, urmaşul desăvârşit 
se dovedise la fel de păcătos ca un om de rând. Iar Alfred 
ascundea roadele acelui păcat într-o mănăstire, sperând că 
nimeni n-avea să le bage în seamă. 

— Bietul Edward, am spus. 

— Acum se însoară cu /Elfleed, spre mulţumirea lui 
Alfred. 

— Şi are deja doi copii, am zis uimit. Ce harababură! Zici 
că Æthelflæd e la Sfânta Hedda? 

— E încuiată acolo. 

Cynric ştia de legătura mea cu ZEthelfleed, iar tonul lui 
sugera că o închiseseră la mănăstire ca s-o ţină departe de 
mine. 

— Soţul ei e cu ea? 

— E în palatul lui Alfred. Toată familia e acolo, până şi 
ZEthelwold. 

— Æthelwold! 

— A venit acum două săptămâni, plângând şi jelindu-şi 
unchiul. 

Æthelwold era mai curajos decât crezusem. Deşi se 
aliase cu danezii, avusese îndrăzneala de a veni la curtea 
unchiului sãu muribund. 

— Tot mai bea? am întrebat. 

— Nu din câte ştiu eu. N-a trecut pe-aici. Din câte se 
zvoneşte, îşi petrece timpul rugându-se, pufni hangiul, 
smulgându-mi un hohot de râs. Cu toții ne rugăm, încheie 
el mohorât, sugerând că toată lumea se temea de ce urma 
să se întâmple după moartea lui Alfred. 

— Şi mănăstirea Sfânta Hedda? Stareţă e tot Hildegyth? 

— E o sfântă ea însăşi, stăpâne. Da, tot ea e stareță. 


L-am luat pe Osferth cu mine la mănăstire. Din cauza 
ploii mocăneşti, străzile erau alunecoase. Lăcaşul se afla în 
partea de nord a Wintanceasterului, aproape de valul de 
pământ cu palisada lui înaltă. Singura uşă se găsea la 
capătul unei alei lungi şi pline de noroi care, la fel ca 
ultima dată când fusesem acolo, era plină de cerşetori care 
aşteptau pomenile şi hrana împărţite de măicuţe dimineaţa 
şi seara. Cerşetorii se zburătăciră din faţa noastră. Erau 
speriaţi, deoarece Osferth şi cu mine purtam cămăşi de 
zale şi aveam săbiile la vedere. Unii întinseră spre noi 
mâinile sau castroane de lemn, dar nu i-am băgat în 
seamă, căci mă nedumerea vederea a trei soldaţi la uşa 
mănăstirii. Aveau coifuri, sulițe, săbii şi scuturi. Când ne- 
am apropiat, păşiră înainte ca să ne oprească. 

— Nu puteţi intra, stăpâne, zise unul dintre ei. 

— Ştii cine sunt? 

— Sunteţi lordul Uhtred, răspunse el cuviincios, şi nu 
puteţi intra. 

— Stareţa mi-e o veche prietenă, am spus, şi era 
adevărat. 

Hild era o prietenă, o sfântă şi o femeie pe care o 
iubisem, dar se părea că n-aveam voie s-o vizitez. 
Comandantul celor trei soldaţi era un tip zdravăn, nu 
tânăr, dar cu umeri laţi şi un chip încrezător. Sabia îi 
stătea în teacă, însă nu mă îndoiam că ar fi scos-o dacă aş 
fi încercat să trec cu forţa. Pe de altă parte, nu mă îndoiam 
că aş fi putut să-l trântesc în noroi. Totuşi, erau trei, şi 
ştiam că Osferth n-ar fi luptat cu nişte soldaţi din Wessex 
care păzeau o mănăstire. In cele din urmă, ridicând din 
umeri, am întrebat: 

— li poţi transmite un mesaj stareţei Hild? 

— Da, stăpâne. 

— Spune-i că Uhtred a venit s-o vadă. 

Incuviinţă din cap. l-am auzit pe cerşetori icnind în 
spatele meu; când m-am întors, am văzut că un pâlc de 
oşteni înainta pe alee. L-am recunoscut pe comandant, 
Godric, care făcuse parte din trupele lui Weohstan. Era 
însoţit de şapte oameni cu coifuri care, asemenea celor 
care păzeau mănăstirea, aveau scuturi şi sulițe. Erau gata 


de luptă. 

— Am poruncă să te duc la palat, stăpâne, îmi spuse 
Godric. 

— Ai nevoie de sulițe pentru asta? 

Fără să-mi ia în seamă întrebarea, Godric arătă spre 
capătul aleii dinspre stradă. 

— Vii? 

— Cu plăcere, am spus, urmându-l înapoi prin oraş. 

Oamenii de pe străzi ne priveau trecând în tăcere. 
Osferth şi cu mine ne păstraserăm săbiile, dar tot arătam 
ca nişte prizonieri sub escortă. Când am ajuns la poarta 
palatului, un străjer ne ceru să lăsăm armele. Era firesc, 
numai gărzile regelui aveau dreptul să poarte arme acolo; 
le-am predat, apoi, în urma lui Godric, am trecut de capela 
privată a lui Albert, îndreptându-ne spre o clădire mică, 
acoperită cu stuf. 

— Trebuie să aşteptaţi aici, stăpâne, îmi spuse el 
arătându-mi uşa. 

Am aşteptat într-o încăpere fără ferestre mobilată cu 
două bănci, un pupitru şi un crucifix. Oamenii lui Godric 
stăteau afară; când am încercat să ies, suliţele lor mi se 
puseră în cale. 

— Vrem mâncare şi bere, le-am zis. Şi o găleată în care 
să ne facem nevoile. 

— Suntem arestaţi? mă întrebă Osferth după ce-am 
primit hrana şi găleata. 

— Aşa se pare. 

— De ce? 

— Nu ştiu, i-am spus. 

Am mâncat pâinea şi brânza tare, apoi, deşi pământul de 
pe jos era jilav, m-am culcat, încercând să adorm. 

Soarele tocmai apunea când se întoarse Godric. Era la 
fel de curtenitor ca mai devreme. 

— Vă rog să mă însoţiţi, stăpâne. 

Osferth şi cu mine l-am urmat prin curţile pe care le 
ştiam atât de bine până la o sală mai mică, unde focul 
ardea vioi în vatră. Pe pereţi atârnau piei pictate, fiecare 
înfăţişând un sfânt saxon, iar în capăt, la o masă acoperită 
cu o pânză vopsită în albastru, şedeau cinci oameni ai 


bisericii. Pe trei dintre ei nu-i mai văzusem niciodată, însă 
i-am recunoscut pe ceilalţi doi, şi niciunul nu-mi era 
prieten. Unul era episcopul Asser, veninosul preot galez 
care devenise duhovnicul lui Alfred, iar celălalt era 
episcopul Erkenwald. Stăteau de-o parte şi de alta a unui 
bărbat cu umeri înguşti, cu tonsură şi păr alb şi o faţă 
suptă care-l făcea să semene cu o nevăstuică flămândă. 
Avea nasul fin ca o lamă, ochi inteligenţi şi nişte buze 
subţiri care nu-i puteau ascunde dinţii strâmbi. Cei doi 
preoţi de la capetele mesei, mult mai tineri, aveau fiecare 
câte o călimară, o pană şi o foaie de pergament. După cât 
se părea, erau acolo ca să ia notițe. 

— Sfinţia ta, l-am salutat pe episcopul Erkenwald, după 
care l-am privit pe Asser: Pe dumneata nu cred că te 
Cunosc. 

— Ia-i ciocanul de la gât, îi ceru Asser lui Godric. 

— Atinge-te de ciocanul ăla, şi-ţi azvârl fundul în foc, i- 
am spus la rândul meu lui Godric. 

— Destul! izbucni nevăstuică flămândă lovind cu palma 
în masă. Călimările săriră din loc, obligându-i pe cei doi 
grămătici să şteargă de zor pergamentele. Eu sunt 
Plegmund, adăugă el. 

— Marele vrăjitor de Contwaraburg? l-am întrebat. 

Mă privi cu vădită duşmănie, apoi îşi trase mai aproape 
o foaie de pergament. 

— Ai de dat nişte lămuriri. 

— Şi fără minciuni de data asta! se răsti Asser. 

Cu ani în urmă, în aceeaşi sală, witanul mă judecase 
pentru fapte de care, ca să fiu cinstit, mă făceam vinovat 
întru totul. Principalul martor al acuzării fusese Asser, 
însă, prin minciuni meşteşugite, reuşisem să scap. De 
atunci îmi purta un dispreţ statornic. 

M-am încruntat la el. 

— Cum te cheamă? Îmi aminteşti de cineva. Era o 
spârcâială galeză, un rahat cu mutră de şobolan, dar l-am 
ucis, aşa că nu poţi fi tu acela. 

— Lord Uhtred, te rog să nu ne jigneşti, spuse obosit 
episcopul Erkenwald. 

Nu era mare dragoste între mine şi Erkenwald, dar ca 


episcop de Lundene se dovedise un conducător iscusit şi 
nu-mi stătuse în cale înainte de Beamfleot; dimpotrivă, 
priceperea sa de organizator contribuise în mare măsură 
la victorie. 

— De ce lămuriri aveţi nevoie? am vrut să ştiu. 

Arhiepiscopul Plegmund trase o lumânare de la 
marginea mesei ca să-şi lumineze pergamentul. 

— Am fost înştiinţaţi despre ceea ce-ai făcut în vara asta. 

— Şi vreţi să-mi mulţumiţi, am zis. 

Ochii aceia reci şi pătrunzători mă sfredeliră. Plegmund 
devenise faimos pentru felul în care-şi refuza orice plăcere, 
fie că era vorba de hrană, femei sau confort. Îşi slujea zeul 
rugându-se în locuri singuratice şi trăind ca un pustnic. De 
ce li se pare oamenilor că aşa ceva e de admirat nu ştiu, 
dar creştinii îl priveau ca pe un sfânt. Toţi fuseseră 
încântați când renunţase la privaţiunile schimniciei ca să 
devină arhiepiscop. 

— În primăvară, începu el cu o voce subţire, precisă, te- 
ai întâlnit cu un bărbat care-şi spune jarlul Haesten, după 
care ai mers spre miazănoapte, în ţinutul stăpânit de Cnut 
Ranulfson, unde ai cerut sfatul vrăjitoarei /Elfadell. De 
acolo te-ai dus la Snotengaham, în prezent ocupat de 
Sigurd 'Thorrson, şi apoi iarăşi la jarlul Haesten. 

— Aşa e, numai că ai lăsat la o parte câteva lucruri, am 
spus calm. 

— Încep să vină minciunile, pufni dispreţuitor Asser. 

L-am privit cu asprime. 

— Maică-ta se chinuia pe căcăstoare când te-ai născut? 

Plegmund lovi iarăşi cu palma în masă. 

— Ce-am lăsat la o parte? 

— Amănuntul neînsemnat că am dat foc flotei lui Sigurd. 

Osferth părea tot mai îngrijorat de duşmănia care plutea 
în aer; acum, fără să-mi spună o vorbă şi fără vreo obiecţie 
din partea clericilor de la masă, se îndreptă spre uşă. Il 
lăsară să plece, căci pe mine mă voiau. 

— Flota a ars, ştim asta, şi cunoaştem şi motivul, zise 
Plegmund. 

— Care-i acela? 

— A fost un semn pentru danezi că nu se pot retrage pe 


calea apei. Sigurd Thorrson le spune oamenilor săi că 
soarta lor e să cucerească Wessexul, şi şi-a ars propriile 
corăbii ca să le arate că retragerea este exclusă. 

— Credeţi asta? am întrebat. 

— E purul adevăr, lătră Asser. 

— N-ai şti care-i adevărul nici dacă ti-ar fi vârât pe gât 
cu o coadă de topor, i-am zis. Pe deasupra, niciun danez nu 
şi-ar arde corăbiile. Costă o grămadă de aur. Eu le-am dat 
foc, şi oamenii lui Sigurd au încercat să mă ucidă pe când 
făceam asta. 

— O, nimeni nu se îndoieşte că te aflai acolo atunci când 
au ars, spuse Erkenwald. 

— Şi nu tăgăduieşti că ai fost la vrăjitoarea Ælfadell? mă 
întrebă Plegmund. 

— Nu, după cum nu tăgăduiesc nici că am nimicit ostile 
daneze la Fearnhamme şi la Beamfleot anul trecut. 

— Nimeni nu spune că nu ne-ai adus servicii însemnate, 
spuse Plegmund. 

— Atunci când ţi-a convenit, completă înţepător Asser. 

— Şi tăgăduieşti că l-ai ucis pe abatele Deorlaf de la 
Buchestanes? vru să ştie Plegmund. 

— L-am spintecat ca pe un peşte gras, am zis. 

— Deci n-o tăgăduieşti? întrebă uluit Asser. 

— Sunt mândru de asta, după cum sunt mândru că i-am 
ucis şi pe ceilalţi doi călugări. 

— Consemnaţi!  şuieră Asser la  grămăticii care 
mâzgăleau grăbiţi, fără să aibă nevoie de nicio încurajare. 

— Anul trecut ai refuzat să-i juri credinţă sethelingului 
Edward, spuse episcopul Erkenwald. 

— E adevărat. 

— De ce? 

— Pentru că m-am săturat de Wessex. M-am săturat de 
preoţi, m-am săturat să mi se spună ce vrea zeul vostru, m- 
am săturat să mi se spună că-s un păcătos, m-am săturat 
de aiurelile voastre necontenite, m-am săturat de tiranul 
ăla bătut în cuie pe care-l numiţi voi Dumnezeu şi care 
vrea să fim nefericiţi tot timpul. Şi am refuzat să jur 
credinţă pentru că ambiția mea e să mă întorc în nord, la 
Bebbanburg, şi să-i ucid pe cei care ocupă acum cetatea, şi 


nu pot face asta dacă-i sunt vasal lui Edward şi el are alte 
gânduri cu mine. 

Poate că n-a fost un discurs plin de tact, însă tactul îmi 
era străin în momentele acelea. Cineva, presupuneam că 
ZEthelred, făcuse tot posibilul să mă distrugă şi folosise 
pentru asta întreaga putere a bisericii, însă eu eram 
hotărât să mă lupt cu ticăloşii aceia posomorâţi. Se părea 
că reuşeam, cel puţin acum arătau şi mai posomorâţi. 
Plegmund se strâmba, Asser îşi făcea cruce de zor, iar 
Erkenwald îşi ţinea ochii închişi. Cei doi preoţi tineri 
scriau mai iute ca oricând. 

— Tiran bătut în cuie, repetă rar unul din ei în timp ce 
pana îi scârţâia pe pergament. 

— Şi cine a avut ideea deşteaptă de a mă trimite în 
Anglia de Est astfel încât Sigurd să mă poată ucide? am 
întrebat. 

— Regele Eohric ne asigură că Sigurd s-a dus fără să fie 
poftit, şi că dacă ar fi ştiut ar fi atacat forţele jarlului, 
spuse Plegmund. 

— Eohric e o spârcâială, şi, în caz că nu ştiai, sfinţia ta, o 
spârcâială e un rahat moale ca episcopul Asser, împroşcat 
dintr-un cur. 

— Fii cuviincios! mârâi Plegmund străpungându-mă cu 
privirea. 

— De ce? am întrebat. 

Asta îl făcu să clipească nervos. Asser îi şoptea la ureche 
cuvinte repezi şi rugătoare, în timp ce episcopul 
Erkenwald încerca să afle ceva folositor de la mine. 

— Ce ţi-a spus vrăjitoarea Ælfadell? 

— Că saxonul o să distrugă Wessexul, că danezii o să 
câştige şi că Wessexul o să dispară. 

Toţi trei rămaseră cu gurile căscate. Chiar dacă erau 
creştini, şi încă unii de seamă, adevărații zei şi farmecele 
lor nu-i lăsau nepăsători. Erau speriaţi, deşi niciunul nu-şi 
făcu semnul crucii, deoarece astfel ar fi recunoscut că 
sibila păgână ar fi putut pătrunde cumva până la adevăr, 
lucru pe care ei nu l-ar fi admis nici în ruptul capului. 

— Şi cine e saxonul? vru să ştie Asser. 

— Am venit la Wintanceaster tocmai ca să-i spun asta 


regelui. 

— Păi, spune-ne, îmi ceru Plegmund. 

— O să-i spun regelui. 

— Viperă! izbucni Asser. Tâlhar viclean! Saxonul care-o 
să distrugă Wessexul eşti chiar tu! 

Am scuipat în semn de batjocură, dar saliva nu atinse 
masa. 

— Ai venit aici din cauza unei femei, spuse Erkenwald 
oftând. 

— Săvârşind păcatul preacurviei! şuieră Asser. 

— Asta e singura explicaţie pentru prezenţa ta la 
Wintanceaster, continuă Erkenwald, apoi, privindu-l pe 
arhiepiscop, adăugă: Sicut canis qui revertitur ad vomitum 
suum. 

— Sic imprudens qui iterat stultitiam suam, intonă 
arhiepiscopul. 

O clipă m-am gândit că mă blestemau, dar episcopul 
Asser, întotdeauna dornic să-şi arate vasta învăţătură, îmi 
traduse: 

— Ca un câine care se întoarce unde a vărsat, aşa este 
omul nebun care se întoarce la nebunia lui.! 

— Cuvintele Domnului, zise Erkenwald. 

— Şi trebuie să hotărâm ce să facem cu tine, adăugă 
Plegmund. 

La aceste vorbe, oamenii lui Godric se apropiară. Le 
simţeam suliţele aţintite în spatele meu. Un buştean pocni 
în vatră şi aruncă scântei peste tulpinile de papură, care 
începură să fumege. În mod normal, un slujitor sau un 
oştean s-ar fi repezit să stingă focul abia iscat, însă nimeni 
nu se clinti. Voiau să mă omoare. 

Plegmund rupse tăcerea: 

— Ni s-a dovedit că ai intrat în cârdăşie cu duşmanii 
noştri, că ai uneltit laolaltă cu ei, că le-ai mâncat pâinea şi 
sarea. Mai mult, ai recunoscut că i-ai ucis pe sfântul abate 
Deorlaf şi pe doi dintre fraţii săi şi... 

— Sfântul abate Deorlaf era întovărăşit cu vrăjitoarea 
/Flfadell, şi sfântul abate Deorlaf voia să mă omoare, am 
spus răstit. Ce trebuia să fac? Să întorc şi celălalt obraz? 


1 Pildele lui Solomon 26:11 (n.tr.). 


— Taci! strigă Plegmund. 

Am făcut doi paşi şi-am strivit cu talpa cizmei papura ce 
ardea. Unul dintre oştenii lui Godric, crezând că voiam să-i 
atac pe clerici, se pregătea să-şi azvârle sulița. Tot ce-am 
făcut a fost să mă întorc şi să mă uit la el; roşu la faţă, îşi 
cobori încet arma. 

— M-am luptat cu duşmanii regelui vostru, aşa cum bine 
ştie episcopul Erkenwald, am spus, mutându-mi privirea de 
la suliţaş la Plegmund. În timp ce alţii se adăposteau după 
zidurile burhului, eu comandam oastea regelui vostru. Am 
fost în zidul de scuturi. Am căsăpit duşmani, am înroşit 
pământul cu sângele inamicilor voştri, am ars corăbii, am 
cucerit fortăreaţa de la Beamfleot. 

— Şi porţi ciocanul! ţipă Asser arătând spre amuleta 
mea cu un deget tremurător. E simbolul duşmanilor noştri, 
semnul celor care l-ar supune pe Hristos iarăşi la cazne, şi 
tu îl porţi chiar la curtea regelui nostru! 

— Ce-a făcut maică-ta? l-am întrebat. S-a pârţâit ca o 
iapă? Şi-aşa ai apărut tu? 

— Destul, suspină Plegmund. 

Nu era greu de ghicit cine le turnase otravă în urechi: 
vărul meu /ZEthelred. Era seniorul Merciei, practic rege, 
însă toată lumea ştia că era un biet căţeluş ţinut în lesă de 
regele Wessexului. Voia să reteze această lesă, iar la 
moartea lui Alfred nu încăpea îndoială că avea să-şi caute 
o coroană. Şi o nouă nevastă, căci actuala, ZEthelfleed, îi 
împodobise lesa cu o pereche de coarne. Un căţeluş 
încornorat şi ţinut în lesă care voia răzbunare şi-mi dorea 
moartea deoarece ştia că prea mulţi mercieni m-ar fi urmat 
pe mine, nu pe el. 

— E de datoria noastră să-ţi hotărâm soarta, spuse 
Plegmund. 

— Nornele fac asta, i-am zis. La rădăcina lui Yggdrasil. 

— Păgânule, şuieră Asser. 

— Regatul trebuie ocrotit, continuă arhiepiscopul fără să 
ne bage în seamă. Trebuie să fie scutul credinţei şi sabia 
virtuţii, şi în împărăţia lui Dumnezeu nu e loc pentru un om 
fără credinţă, un om care se poate întoarce împotriva 
noastră în orice clipă. Uhtred de Bebbanburg, trebuie să-ţi 


spun... 

N-am aflat ce voia să-mi spună, căci uşa de la capătul 
sălii se deschise cu un scârţâit. 

— Regele vrea să-l vadă, rosti o voce bine-cunoscută. 

Când m-am întors, l-am văzut pe Steapa în prag. Bunul 
Steapa, comandantul gărzii lui Alfred, un ţăran căzut în 
robie care ajunsese un războinic fără pereche, un bărbat 
prost ca o bucată de lut şi puternic ca un taur, un prieten, 
un om mai sincer decât oricare altul. 

— Regele, continuă el cu glasul său tunător. 

— Dar... începu Plegmund. 

— Regele vrea să mă vadă, ticălos cu dinţi strâmbi ce 
eşti! i-am zis, apoi m-am uitat la suliţaşul care mă 
ameninţase. Dacă mai îndrepţi vreodată o armă spre mine, 
o să-ţi spintec burta şi-o să-mi hrănesc câinii cu maţele 
tale! 

Probabil că nornele râdeau în hohote. Acestea fiind zise, 
m-am dus să-l văd pe rege. 


PARIEA A DOUA 


Moartea unui rege 


Sase 
a 


Alfred zăcea înfăşat în pături de lână, cu spatele proptit 
pe o pernă mare. Osferth stătea pe pat, ţinându-şi tatăl de 
mână. Cealaltă mână a regelui se odihnea pe o carte 
împodobită cu giuvaieruri, probabil o biblie. Pe culoarul 
lung din faţa încăperii, fratele John şi alţi patru membri ai 
corului său intonau un cântec trist. Mirosea urât, în ciuda 
ierburilor răspândite pe podea şi a lumânărilor mari înfipte 
în bețe înalte de lemn. Unele, care-i plăceau mult lui 
Alfred, foloseau la măsurarea timpului, dungile trasate pe 
ele marcând ceasurile care se scurgeau odată cu viaţa 
regelui. Doi preoţi stăteau lângă un perete, iar pe celălalt 
era o bucată mare de piele pe care era pictată scena 
crucificării. 

Steapa mă împinse înăuntru şi închise uşa după mine. 

Alfred părea deja mort. Aş fi crezut că aveam în faţa 
ochilor un trup fără viaţă dacă nu şi-ar fi tras mâna din 
strânsoarea lui Osferth, care nu-şi putea stăpâni plânsul. 
Chipul regelui era palid ca un caier de lână, avea ochii 
afundaţi în găvane, obrajii supţi şi umbre adânci spre 
tâmple. Părul i se subţiase şi albise. Gingiile i se 
retrăseseră de pe dinţii care-i mai rămâneau, bărbia 
nerasă era pătată de scuipat, iar mâna de pe carte era un 
mănunchi de oase acoperite cu piele pe care strălucea un 
rubin imens, inelul acum prea mare pentru degetul său 
scheletic. Deşi răsuflarea îi era slabă, glasul îi răsună cu o 
tărie uimitoare când mă întâmpină: 

— Iată sabia saxonilor! 

— Văd că fiul tău are limba slobodă, Măria Ta, i-am zis. 

Am îngenuncheat, însă el îmi făcu semn să mă ridic. 

Mă privea de pe pernă, şi l-am privit la rândul meu în 
timp ce călugării cântau de dincolo de uşă. Lumânarea 
şiroind de ceară scuipă un vălătuc gros de fum. 


— Mor, Lord Uhtred, spuse Alfred. 

— Da, stăpâne. 

— lar tu arăţi la fel de sănătos ca un taur, adăugă el cu o 
grimasă ce se voia un zâmbet. Intotdeauna ai ştiut cum să 
mă scoţi din fire, nu-i aşa? Nu se cuvine să arăţi sănătos în 
faţa unui rege pe moarte, dar mă bucur pentru tine. In 
timp ce mâna lui stângă dezmierda cartea, îmi porunci: 
Spune-mi ce-o să se întâmple după ce mor. 

— Fiul tău va domni, Măria Ta. 

Ochii aceia afundaţi în orbite mă scrutară cu o putere de 
pătrundere de netăgăduit. Îmi răspunse cu o urmă din 
asprimea de pe vremuri: 

— Nu-mi spune ce-ţi închipui tu că vreau să aud, ci ceea 
ce crezi. 

— Fiul tău, Edward, va domni, Măria Ta, am repetat. 

Încuviinţă încet. Mă credea. 

— E un fiu bun, murmură Alfred, ca şi cum ar fi încercat 
să se convingă singur de asta. 

— A luptat bine la Beamfleot. Ai fi fost mândru de el, 
Măria Ta. 

Alfred dădu din cap obosit. 

— Asta aşteaptă toată lumea de la un rege. Trebuie să 
fie viteaz în bătălie, înţelept la sfat, drept în judecată. 

— Măria Ta aşa ai fost, am spus, fără gând să-l 
măgulesc; era purul adevăr. 

— M-am străduit, Dumnezeu ştie că m-am străduit. 

Închise ochii şi rămase tăcut atâta vreme, încât m-am 
întrebat dacă nu cumva adormise şi trebuia să plec, dar 
peste câteva clipe ochii i se deschiseră, şi Alfred ridică 
privirea spre tavanul înnegrit de fum. Undeva în palat, un 
câine lătră ascuţit, apoi se opri brusc. Alfred se încruntă la 
un gând, după care-şi întoarse capul ca să se uite la mine. 

— Ai stat mult în preajma lui Edward vara trecută. 

— Aşa e, Măria Ta. 

— E înţelept? 

— E deştept, Măria Ta, am spus. 

— Mulţi oameni sunt deştepţi, Uhtred, dar foarte puţini 
sunt înţelepţi. 

— Mulţi deprind înţelepciunea pe măsură ce trec prin 


viaţă, Măria Ta. 

— Unii da, dar o va deprinde şi Edward? zise Alfred cu 
asprime. Cum nu era o întrebare la care să pot răspunde, 
adăugă: îmi fac griji că patimile o să-l stăpânească. 

Am aruncat o privire spre Osferth. 

— Aşa cum te-au stăpânit şi pe Măria Ta odinioară. 

— Omnis enim peccaverunt, şopti Alfred. 

— Toţi au păcătuit, traduse Osferth, primind un zâmbet 
de la tatăl său. 

— Mă tem că e încăpățânat, spuse Alfred, referindu-se 
iarăşi la Edward. 

Mă mira că vorbea atât de franc despre moştenitorul 
său, dar, pe bună dreptate, era singurul lucru care-i ocupa 
mintea în acele ultime zile. Alfred îşi dedicase viaţa 
păstrării Wessexului şi voia cu disperare să ştie că 
înfăptuirile sale n-aveau să fie transformate în scrum de 
urmaşul său; atât de mare era grija aceasta, că nu se mai 
putea gândi la altceva. 

— Îl laşi cu sfetnici buni, Măria Ta, am spus, nu pentru 
că aş fi crezut asta, ci pentru că voia s-o audă. 

Mulţi membri ai witanului erau într-adevăr sfetnici buni, 
însă erau prea mulţi clerici precum Plegmund, după ale 
căror sfaturi nu m-aş fi luat niciodată. 

— Însă regele poate respinge orice sfat, pentru că la 
sfârşit el e cel care hotărăşte întotdeauna, e răspunderea 
lui, regele e cel care-i înţelept sau nechibzuit, îmi replică 
Alfred. Iar dacă regele e nechibzuit, ce se alege de regat? 

— Măria Ta, te frămânţi atâta pentru că Edward a făcut 
ce fac toţi tinerii. 

— El nu e la fel cu ceilalţi tineri, spuse ferm Alfred. S-a 
născut cu privilegii şi îndatoriri. 

— Dar zâmbetul unei fete poate mistui simţul datoriei 
mai iute decât topeşte flacăra o bucată de gheaţă. 

Mă privi lung. 

— Deci ştii? spuse el după câteva clipe de tăcere. 

— Da, Măria Ta, ştiu. 

— A zis că era patimă, că era dragoste. Regii nu se 
însoară din dragoste, Lord Uhtred, se însoară ca să-şi pună 
regatul în siguranţă. Şi fata nu era potrivită, continuă el 


ridicând glasul. Era neobrăzată! N-avea ruşine! 

— Atunci îmi pare rău că n-am cunoscut-o, Măria Ta. 

Alfred izbucni în râs, însă durerea îi transformă hohotul 
într-un geamăt. Cum Osferth n-avea habar despre ce 
vorbeam, l-am înştiinţat printr-un semn discret că nu 
trebuia să întrebe. M-am gândit la vorbele care i-ar fi oferit 
lui Alfred asigurările pe care le dorea, şi în cele din urmă 
am spus: 

— La Beamfleot, Măria Ta, am stat lângă Edward într-un 
zid de scuturi. Nimeni nu-şi poate ascunde firea într-un zid 
de scuturi, şi aşa mi-am dat seama că fiul Măriei Tale e un 
om bun. Îţi făgăduiesc, e vrednic de mândrie. După o clipă 
de ezitare, am adăugat, înclinând din cap în direcţia lui 
Osferth: Aşa cum sunt toţi fiii Măriei Tale. 

Am văzut mâna regelui strângându-se pe degetele lui 
Osferth. 

— Osferth e un om bun, şi sunt mândru de el. Alfred îşi 
bătu uşurel fiul pe mână, apoi îşi mută privirea spre mine. 
Şi ce altceva o să se mai întâmple? 

— Æthelwold o să încerce să ia tronul, i-am răspuns. 

— Jură că n-o să facă. 

— Nu-i vine deloc greu să jure, Măria Ta. Ar fi trebuit să- 
i tai gâtul acum douăzeci de ani. 

— Unii au spus acelaşi lucru despre tine, Lord Uhtred. 

— Poate c-ar fi trebuit să le urmezi sfatul, Măria Ta? 

Gura i se întinse în umbra unui zâmbet. 

— Æthelwold e o creatură demnă de plâns, fără 
disciplină ori judecată. Nu e o primejdie, ci doar o amintire 
a faptului că putem greşi. 

— A vorbit cu Sigurd şi şi-a nemulţumit aliaţii din Cent şi 
Mercia. De asta am venit la Wintanceaster, Măria Ta, ca să 
te previn. 

Alfred mă scrută câteva clipe, apoi slobozi un oftat. 

— Întotdeauna a visat să fie rege. 

— A sosit vremea să-l ucizi, cu visul lui cu tot, am spus 
aspru. Dă-mi poruncă, şi te scap de el. 

Alfred clătină din cap. 

— E fiul fratelui meu şi un om slab. Nu vreau să am 
mâinile mânjite cu sângele neamului meu atunci când voi 


sta la judecată în faţa Domnului. 

— Deci îl laşi în viaţă? 

— E prea slab ca să fie primejdios. Nimeni din Wessex n- 
o să-l sprijine. 

— Foarte puţini o s-o facă, Măria Ta. Tocmai de aceea o 
să se ducă la Sigurd şi la Cnut, care o să invadeze Mercia 
şi apoi Wessexul. O să se dea bătălii grele. După o clipă de 
şovăire am continuat: Şi în acele bătălii, Măria Ta, Cnut, 
Sigurd şi Æthelwold o să moară, însă Edward şi Wessexul 
o să scape teferi. 

Chibzui o vreme la vorbele pe care le născocisem pe loc, 
apoi oftă. 

— Şi Mercia? Nu toţi mercienii iubesc Wessexul. 

— Seniorii mercieni trebuie să-şi aleagă tabăra, Măria 
Ta. Cei care sprijină Wessexul o să fie în tabăra 
câştigătoare, ceilalţi vor fi morţi. Mercia va fi cârmuită de 
Edward. 

Îi spusesem ce voia să audă, dar şi ceea ce credeam. 
Curios lucru. Prezicerile lui /Elfadell îmi tulburaseră 
gândurile; cu toate astea, când mi se cerea să citesc la 
rândul meu viitorul n-aveam nicio ezitare. 

— Cum poţi fi atât de sigur? mă întrebă Alfred. 
Vrăjitoarea Ælfadell ţi-a spus toate astea? 

— Nu, Măria Ta. Mi-a spus tocmai contrariul, însă asta 
era ceea ce o pusese jarlul Cnut să-mi zică. 

— Darul profeţiei nu-i poate fi dat unui păgân, spuse 
Alfred ritos. 

— Şi totuşi îmi ceri să ghicesc viitorul, Măria Ta? l-am 
întrebat răutăcios, primind drept răsplată o altă 
strâmbătură menită să semene cu un zâmbet. 

— Aşadar, cum poţi fi sigur? stărui el. 

— Am învăţat cum să-i înfruntăm pe oamenii nordului, 
Măria Ta, pe când ei n-au învăţat cum să ne înfrunte. Când 
au burhuri, apărătorii se bucură de toate avantajele. Ei o 
să atace, noi o să ne apărăm; ei o să piardă, noi o să 
câştigăm. 

— Pare atât de simplu în gura ta, murmură Alfred. 

— Bătăliile sunt ceva simplu, Măria Ta, poate de asta mă 
pricep atât de bine la asta. 


— M-am înşelat în ceea ce te priveşte, Lord Uhtred. 

— Nu, Măria Ta. 

— Nu? 

— [i iubesc pe danezi, Măria Ta. 

— Dar eşti sabia saxonilor? 

— Wyrd bið ful āræd, Măria Ta. 

Inchise ochii. Preţ de câteva clipe m-am temut că-şi 
dăduse sufletul, însă îi deschise iar şi se încruntă la 
grinzile înnegrite de fum. Încercă să-şi înăbuşe un geamăt, 
dar nu reuşi; durerea îi schimonosea trăsăturile. 

— E atât de greu, şopti el. 

— Sunt poţiuni care uşurează durerea, Măria Ta, am 
spus neputincios. 

Clătină din cap încet. 

— Nu durerea e greu de îndurat, Lord Uhtred. Ne-am 
născut în durere. Nu, la soartă mă refeream. E oare 
rânduită de la bun început? Prezicerile nu-s acelaşi lucru 
cu soarta, şi ne putem alege căile, dar soarta spune că nu 
le putem alege. Prin urmare, dacă soarta ne-a fost dată, 
avem de ales? Cum n-am răspuns, lăsându-l să se macine 
singur cu acea întrebare, continuă, privindu-mă iscoditor: 
Ce soartă ţi-ar plăcea să ai? 

— Aş recuceri Bebbanburgul, Măria Ta, şi când ajung pe 
patul de moarte vreau să mă aflu în sala mare de la 
Bebbanburg, cu foşnetul mării umplându-mi urechile. 

— Mie-mi umple urechile fratele John, replică amuzat 
Alfred. Le spune coriştilor că trebuie să-şi deschidă gurile 
ca nişte pui flămânzi de vrabie, şi aşa fac. Punându-şi 
palma dreaptă la loc peste mâna lui Osferth, adăugă: Vor 
să fiu şi eu un pui flămând de vrabie. Îmi dau numai un 
terci subţire, Lord Uhtred, şi stăruie să mănânc, însă eu nu 
vreau să mănânc. Oftând, îl privi pe Osferth. Fiul meu îmi 
spune că eşti sărac. De ce? N-ai luat o avere de la 
Dunholm? 

— Ba da, Măria Ta. 

— Ai irosit-o? 

— Am irosit-o în slujba Măriei Tale, pe oameni, zale şi 
arme. Păzind graniţa Merciei. Inzestrând o armată cu care 
să-l înving pe Haesten. 


— Nervi bellorum pecuniae. 

— Scripturile Măriei Tale? 

— Un roman înțelept, Lord Uhtred, care a spus că banii 
sunt nervii războiului. 

— Mare dreptate avea. 

Alfred închise ochii, şi iarăşi am putut să văd durerea 
schimonosindu-i faţa. Gura i se strânse când îşi înăbuşi un 
geamăt. Mirosul din încăpere era tot mai greu de îndurat. 

— Am în pântece o umflătură ca o piatră. Tăcu şi încercă 
din nou să-şi înăbuşe un geamăt; o singură lacrimă îi scăpă 
din ochi când urmă: Privesc lumânările care măsoară 
timpul, şi mă întreb câte bucăţi late de-un deget o să mai 
ardă până la sfârşit. Îmi măsor viaţa în laturi de degete, 
Lord Uhtred. Să vii şi mâine. 

— Vin, Măria Ta. 

— l-am dat... Se opri să bată uşor mâna lui Osferth, apoi 
continuă: l-am dat fiului meu o însărcinare. Deschise ochii 
şi mă privi. Fiul meu are însărcinarea de a te converti la 
adevărata credinţă. 

— Da, Măria Ta, am îngăimat, neştiind ce altceva să 
răspund. 

Vedeam lacrimile de pe chipul lui Osferth. 

Alfred se uită la bucata mare de piele pictată cu scena 
crucificării. 

— Ai observat ceva straniu la tabloul ăsta? mă întrebă. 

L-am privit cu atenţie. lisus atârna pe cruce plin de 
sânge, cu tendoanele braţelor întinse pe fundalul cerului 
întunecat. 

— Nu, Măria Ta, am spus într-un târziu. 

— E pe moarte, zise Alfred, lucru care mi se părea 
evident, în orice altă reprezentare a morţii Domnului 
nostru pe care am văzut-o, el zâmbeşte pe cruce. Nu şi în 
asta. În tabloul ăsta capul îi atârnă, suferă cumplit. 

— Aşa e, Măria Ta. 

— Arhiepiscopul Plegmund l-a mustrat pe pictor, 
deoarece el crede că Domnul a învins durerea şi, prin 
urmare, trebuie să fi surâs la sfârşit, dar mie îmi place 
lucrarea asta. Îmi aduce aminte că durerea mea nu e nimic 
în comparaţie cu a lui. 


— Aş vrea să nu ai nicio durere, Măria Ta, am spus cu 
stângăcie. 

Privi îndelung cristul în agonie, apoi se strâmbă. 

— Purta o coroană de spini, murmură el. Bărbaţii vor să 
devină regi, dar toate coroanele au spini. l-am spus lui 
Edward că e greu, cumplit de greu să porţi coroana. A, un 
ultim lucru, Lord Uhtred. Îşi întoarse capul dinspre pictură 
şi, ridicându-şi anevoie mâna stângă de pe biblie, spuse: Aş 
vrea să-i juri credinţă lui Edward. În felul ăsta pot muri 
ştiind c-o să lupţi pentru noi. 

— O să lupt pentru Wessex. 

— Jurământul, zise el aspru. 

— Şi-o să depun jurământul, am spus. 

Ochii lui şireţi mă cercetau îndeaproape. 

— Faţă de fiica mea? mă întrebă, moment în care l-am 
văzut pe Osferth crispându-se. 

— Faţă de fiica Măriei Tale, am încuviinţat. 

Se cutremură, parcă străbătut de un fior. 

— După legile mele, Lord Uhtred, preacurvia nu e doar 
un păcat, ci o crimă. 

— Atunci toţi oamenii de pe pământ ar fi criminali, 
Măria Ta. 

Vorbele mele îl făcură să zâmbească slab. 

— O iubesc pe ZEthelflaed, a fost întotdeauna copilul meu 
cel mai vioi, dar nu şi cel mai ascultător. Mâna îi căzu 
iarăşi pe cartea sfântă când spuse: Lasă-mă acum, Lord 
Uhtred. Vino iar mâine. 

Dacă mai era în viaţă, m-am gândit. Am îngenuncheat în 
faţa lui, apoi am ieşit împreună cu Osferth. Am mers în 
tăcere până la o curte interioară unde ultimii trandafiri ai 
verii îşi împrăştiaseră petalele pe iarba umedă şi ne-am 
aşezat pe o bancă de piatră, ascultând imnurile de jale ce 
răzbăteau dinspre coridor. 

— Arhiepiscopul îmi voia capul, am spus. 

— Ştiu, zise Osferth. De asta m-am dus la tata. 

— Mă mir că te-au lăsat să-l vezi. 

— A trebuit să mă cert cu preoţii care-l păzesc, spuse el 
zâmbind. Dar tata ne-a auzit ciorovăiala. 

— Şi te-a chemat la el? 


— A trimis un preot după mine. 

— Şi i-ai spus ce mi se întâmplă? 

— Da, stăpâne. 

— Mulţumesc. Şi te-ai împăcat cu Alfred? 

Osferth privea în gol. 

— Mi-a zis că-i pare rău pentru că sunt ceea ce sunt şi că 
e vina lui şi c-o să-mi pună o vorbă bună în rai. 

— Mă bucur, am zis, neştiind cum să răspund altfel la o 
asemenea aiureală. 

— Şi i-am spus că, dacă vrea ca Edward să cârmuiască 
ţara, are nevoie de tine. 

— Edward o să cârmuiască, am spus, apoi i-am povestit 
despre Lady Ecgwynn şi gemenii ascunşi la mănăstire. 
Edward a făcut ce-a făcut şi taică-său cu ani în urmă, nimic 
mai mult, dar asta o să stârnească necazuri mari, am 
încheiat. 

— Necazuri? 

— Copiii sunt legitimi? Alfred zice că nu, dar, odată ce el 
moare, Edward poate să afirme contrariul. 

— Of, Doamne, gemu Osferth, întrezărind problemele ce- 
ar fi putut să apară. 

— Ce-ar trebui să facă, bineînţeles, e să-i sugrume pe 
micii bastarzi. 

— Stăpâne! exclamă el şocat. 

— Dar n-o s-o facă. Neamul tău n-a fost niciodată atât de 
necruţător pe cât ar fi trebuit să fie. 

Ploaia se înteţise, stropii răpăiau pe lespezi şi pe 
acoperişurile din stuf ale palatului. Luna era ascunsă, nu 
se vedeau nici stelele, doar norii întunecaţi şi ploaia şi 
vântul care suspina printre schelele turnului marii biserici 
pe care o ridica Alfred. M-am dus la Sfânta Hedda. 
Străjerii plecaseră, aleea era cufundată în beznă; am bătut 
la uşa mănăstirii până când mi s-a răspuns. 


A doua zi, regele fusese mutat cu pat cu tot în sala mai 
mare unde încercaseră să mă condamne Plegmund şi 
episcopii. Coroana era pe pat, smaraldele ei strălucitoare 
reflectând focul ce umplea încăperea înaltă cu fum şi 
căldură. Era plin de lume, iar amestecul dintre mirosul de 


sudoare şi cel al agoniei făcea aerul greu de respirat. 
Episcopul Asser se afla acolo, la fel şi Erkenwald, însă 
arhiepiscopul îşi găsise alte treburi, ca să nu fie nevoit să 
asiste. Am văzut vreo douăzeci de seniori din Wessex. Unul 
dintre ei era Æthelhelm, a cărui fiică urma să se mărite cu 
Edward. Îmi plăcea de el. Stătea acum în spatele lui 
ZElswith, soţia lui Alfred, care nu era încă lămurită ce ura 
mai mult, existenţa mea sau ciudăţenia că Wessexul nu-i 
recunoştea rangul de regină. În tot cazul, mă privea cu 
duşmănie. Copiii ei îi stăteau alături. /Ethelfleed, la 
douăzeci şi nouă de ani, era cea mai vârstnică; lângă ea 
erau Edward, ZEthelgifu şi, în sfârşit, Æthelweard, care 
avea numai şaisprezece ani. /Elfthryth, a treia fiică a lui 
Alfred, nu se afla acolo, deoarece se măritase cu un rege 
de peste mare, din Francia. L-am zărit pe uriaşul Steapa 
lângă vechiul şi scumpul meu prieten, părintele Beocca, 
acum cocârjat şi alb la păr. Fratele John şi călugării săi 
cântau încetişor. Corul nu era alcătuit numai din monahi, 
unii erau băieţei îmbrăcaţi în veşminte albe de in. Uluit, l- 
am recunoscut printre aceştia pe Uhtred, fiul meu. 

Am fost un tată rău, trebuie s-o mărturisesc. Mi-am iubit 
ultimii doi copii, dar cel mai mare, care, după tradiţia 
familiei, îmi purta numele, rămânea un mister. În loc să-şi 
dorească să înveţe arta mânuirii sabiei şi a aruncării 
suliţei, devenise creştin. Creştin! Şi acum, alături de 
ceilalţi băieţi din corul catedralei, ciripea ca o 
privighetoare. L-am privit, dar el îşi feri ochii cu 
încăpățânare. 

M-am dus la ealdormenii care stăteau pe o latură a sălii. 
Ei, împreună cu capii bisericii, formau sfatul domnesc, 
witanul. Aveau treburi de discutat, deşi niciunul nu vădea 
vreun entuziasm. Acordară o bucată de teren unei 
mănăstiri şi încuviinţară plata zidarilor ce lucrau la noua 
biserică a lui Alfred. Îl iertară pe un ins care nu-şi plătise 
amenda pentru omorul săvârşit fără intenţie, deoarece 
luptase cu vitejie sub comanda lui Weobhstan. Câţiva se 
uitară la mine când se aduse vorba despre acea victorie, 
însă nimeni nu mă întrebă dacă mi-l aminteam pe omul cu 
pricina. Regele nu făcea decât să ridice o mână ostenită 


pentru a-şi exprima aprobarea. 

În tot acest timp, un grămătic stătea la un pupitru şi 
lucra la un manuscris. Întâi am crezut că făcea o 
consemnare a discuţiilor, însă alţi doi grămătici se ocupau 
cu asta, pe când cel de la pupitru copia dintr-un alt 
document. Părea să-şi dea seama că ochii tuturor erau 
aţintiţi asupra lui şi obrajii i se înroşiseră, deşi asta putea 
fi şi din cauza fierbinţelii focului din vatră. Episcopul Asser 
stătea încruntat, ZElswith părea gata să mă ucidă furioasă, 
dar părintele Beocca surâdea. l-am făcut cu ochiul. 
Surprinzându-mi gestul, Æthelflæd zâmbi atât de 
răutăcios, încât am sperat că tatăl ei n-o observase. Soţul 
ei, aflat nu departe de ea, se strădui să-mi evite privirea, la 
fel ca fiul meu. Apoi, spre mirarea mea, l-am văzut pe 
Æthelwold în spatele sălii. Îmi aruncă o ocheadă 
sfidătoare, însă, neputând să-mi susţină privirea, se aplecă 
să vorbească cu un bărbat pe care nu-l cunoşteam. 

Un membru al sfatului se plânse că vecinul său, 
ealdormanul /Ethelnoth, ocupase nişte pământuri care nu-i 
aparţineau. Regele îl întrerupse şi-i şopti ceva lui Asser, 
care anunţă verdictul. 

— Primeşti ca abatele Osburgh să judece această 
pricină? îl întrebă pe reclamant. 

— Primesc. 

— Şi Domnia Ta, Lord Æthelnoth? 

— Bucuros. 

— Atunci abatele e însărcinat să descopere în scripte pe 
unde trece hotarul, spuse Asser. 

Grămăticii îi consemnară vorbele, apoi membrii sfatului 
trecură la alte chestiuni. L-am văzut pe Alfred uitându-se 
obosit la bărbatul care copia documentul la pupitru. 
Terminase, aşa că presără nisip pe pergament, aşteptă 
câteva clipe, apoi suflă nisipul spre vatră. După ce 
împături pergamentul şi scrise ceva pe partea de 
deasupra, dădu iarăşi cu nisip şi suflă. Un alt grămătic 
aduse o lumânare, ceară şi o pecete. În cele din urmă îi 
duseră documentul lui Alfred, iar acesta se opinii să se 
ridice în capul oaselor şi să se iscălească. li chemă apoi pe 
episcopul Erkenwald şi pe părintele Beocca să iscălească 


şi ei ca martori. 

Ealdormenii tăcură în tot acest timp. Presupuneam că 
era vorba de testamentul regelui, însă, după ce se întipări 
pecetea pe ceară, regele îmi făcu semn. 

M-am dus lângă el şi am îngenuncheat. 

— Împart mici daruri pentru ca oamenii să mă ţină 
minte, îmi spuse el. 

— Întotdeauna ai fost mărinimos, Măria Ta. 

Minţeam, dar ce puteai să-i spui unui om aflat pe patul 
de moarte? 

— Asta e pentru tine, zise regele. Am auzit icnetul lui 
ZElswith când am luat pergamentul din mâna slăbită a 
soţului ei. Citeşte, mă îndemnă el. Mai ştii să citeşti? 

— Părintele Beocca m-a învăţat să citesc bine. 

— Părintele Beocca face bine tot ce face, spuse regele. 

Geamătul lui de durere îl făcu pe un călugăr să-i aducă 
iute o cană. 

În timp ce Alfred sorbea din licoare, m-am pus pe citit. 
Era un hrisov. Grămăticul îl copiase în mare parte după 
altul, pentru că hrisoavele seamănă mult între ele, însă 
prevederile acestuia îmi tăiară răsuflarea. Primeam 
pământ, dar nu cu anumite condiţii, aşa cum se întâmplase 
pe vremuri, când Alfred îmi dăduse o moşie la Fifhidan. 
Nu, mi-l dăruia pur şi simplu, cu dreptul de a-l lăsa 
moştenire sau de a-l transmite oricui voiam. Hrisovul 
descria în amănunt hotarele terenului, iar lungimea acestei 
enumerări îmi dădu de înţeles că era un domeniu foarte 
mare. Erau acolo un râu, livezi, păşuni şi sate şi o sală 
mare într-un loc numit Fagranforda. Toate acestea se aflau 
în Mercia. 

— Pământul i-a aparţinut tatălui meu, îmi spuse Alfred. 

N-am ştiut ce să răspund în afară de a bâigui nişte 
mulţumiri. 

Mâna slăbită se întinse spre mine. M-am grăbit s-o iau şi 
să-i sărut rubinul. 

— Ştii ce vreau, murmură Alfred în timp ce-mi ţineam 
capul plecat peste mâna lui. Pământul ăsta, de care poţi 
dispune cum vrei, o să-ţi aducă avere, o avere uriaşă. 

— Măria Ta, am reuşit să îngaim. 


Degetele lui subţiri se strânseră pe mâna mea. 

— Dă-mi ceva în schimb, Uhtred. Dă-mi pacea înainte să 
mor. N 

I-am îndeplinit dorinţa, deşi nu asta voiam să fac. Însă 
era pe moarte şi-mi arătase o mărinimie rară. Cum poţi să 
loveşti un om care mai are doar câteva zile de trăit? Prin 
urmare, m-am dus la Edward, am îngenuncheat în faţa lui, 
mi-am pus mâinile între palmele lui şi am rostit jurământul 
de credinţă. Unii dintre cei prezenţi aplaudară, pe când 
alţii păstrară o tăcere sumbră. /ZEthelhelm, cel mai de 
seamă sfetnic din witan, zâmbi, deoarece acum ştia că 
aveam să lupt pentru Wessex. Vărul meu /Ethelred se 
cutremură, înțelegând că n-avea să se poată numi rege al 
Merciei atât timp cât eu eram la porunca lui Edward. Cât 
despre Æthelwold, se întreba probabil cum avea să poată 
urca pe tronul lui Alfred dacă Răsuflarea-Şarpelui îi stătea 
în cale. Edward mă trase, silindu-mă să mă ridic în 
picioare, şi mă îmbrăţişă. 

— Mulţumesc, şopti el. 

Era miercuri, ziua lui Woden, în octombrie, a opta lună a 
anului 899. 

A doua zi îi aparţinea lui Thor. Ploaia cădea în şiroaie 
lungi şi grele peste Wintanceaster. 

— Plânge raiul, îmi spuse Beocca, la rândul lui scuturat 
de suspine. Regele mi-a cerut să-i dau ultima împărtăşanie, 
şi am făcut-o, dar mâinile îmi tremurau. 

Se părea că Alfred primea ultima împărtăşanie de mai 
multe ori pe zi, hotărât să plece pe lumea cealaltă cu 
sufletul împăcat, iar preoţii şi episcopii se întreceau să 
aibă onoarea de a-l mirui pe rege şi a-i pune o bucăţică de 
pâine uscată între buze. 

— Episcopul Asser era gata să-i dea viaticum, continuă 
Beocca, însă Alfred a trimis după mine. 

— Te iubeşte, şi l-ai slujit cu credinţă. 

— I-am slujit pe Dumnezeu şi pe rege, spuse Beocca în 
timp ce-l conduceam spre o băncuţă din apropierea vetrei 
din sala mare de la Doi Cocori. A mâncat nişte brânză de 
vaci dimineaţă, urmă preotul, dar nu prea multă. Două 
linguri. 


— Nu vrea să mănânce, i-am zis. 

— Trebuie să mănânce. 

Dragul de Beocca! Fusese preotul şi grămăticul tatălui 
meu şi preceptorul meu în copilărie, însă plecase de la 
Bebbanburg când unchiul meu, uzurpatorul, luase cetatea 
în stăpânire. Se născuse în sărăcie şi boală; era saşiu, avea 
nasul strâmb, mâna stângă beteagă şi-un picior sucit. 
Bunicul meu, care-i ghicise isteţimea, îl trimisese să fie 
şcolit de călugării de la Lindisfarena, aşa că Beocca 
devenise preot şi apoi, după trădarea unchiului meu, 
surghiunit. Inteligența şi devotamentul lui îi plăcuseră lui 
Alfred, pe care Beocca îl slujea încă de atunci. Era bătrân 
acum, aproape la fel de bătrân ca regele, claia lui de păr 
roşcat albise şi spinarea i se cocârjase, însă avea o minte 
ascuţită şi o voinţă de fier. De asemenea, avea o nevastă 
daneză, o frumuseţe, sora lui Ragnar, cel mai bun prieten 
al meu. 

— Ce mai face Thyra? l-am întrebat. 

— E bine, slavă Domnului. Sunt bine şi băieţii. Pot să 
spun că suntem binecuvântaţi. 

— O să fii binecuvântat şi mort dacă stărui să mergi prin 
oraş pe ploaia asta, i-am zis. Nu e neghiob mai mare decât 
neghiobul bătrân. 

Chicoti şi protestă fără vlagă atunci când i-am luat 
mantia udă leoarcă şi i-am pus una uscată pe umeri. 

— Regele mi-a poruncit să vin la tine, îmi spuse el. 

— Regele ar fi trebuit să-mi poruncească mie să vin la 
tine. 

— Cum poate să toarne din cer! N-am văzut o ploaie ca 
asta din anul când a murit arhiepiscopul ZEthelred. Regele 
nu ştie că plouă. Bietul de el. Se chinuie cu nişte dureri 
înfiorătoare. Nu mai are mult, cu siguranţă. 

— Te-a trimis încoace, i-am amintit. 

— Îţi cere o favoare, zise Beocca, arătând o urmă din 
vechea lui asprime de preceptor. 

— Spune. 

— Fagranforda e o moşie mare. Regele a fost mărinimos. 

— Şi eu am fost mărinimos cu el. 

Beocca îşi flutură mâna beteagă de parcă ar fi vrut să 


mă contrazică. 

— Pe moşie sunt patru biserici şi o mănăstire, iar regele 
vrea să-i dai asigurări c-o să le întreţii aşa cum se cuvine, 
aşa cum o cer hrisoavele lor şi aşa cum eşti dator s-o faci. 

Vorbele lui îmi aduseră un zâmbet pe chip. 

— Şi dacă refuz? 

— Of, te rog, Uhtred, spuse el obosit. M-am luptat cu 
tine toată viaţa! 

— O să-i spun vătafului să facă tot ce e de trebuinţă, i- 
am promis. 

Mă privi cu ochiul lui bun ca şi când ar fi vrut să-mi 
cântărească sinceritatea, dar păru mulţumit de ceea ce 
văzu. 

— Regele o să fie recunoscător. 

— Credeam c-o să-mi ceri s-o părăsesc pe Æthelflæd, am 
zis răutăcios. 

Cu puţini oameni din lume aş fi vorbit despre Æthelflæd, 
însă el, care mă cunoştea de când eram un ţânc, se număra 
printre aceştia. 

Se cutremură înfiorat. 

— Preacurvia e un păcat cumplit, spuse el, deşi fără 
înverşunare. 

— E şi o fărădelege, i-am replicat râzând. I-ai spus asta 
lui Edward? 

Beocca tresări. 

— În ceea ce-l priveşte, a fost o nechibzuinţă de tinereţe. 
Pe deasupra, Domnul a pedepsit-o pe fată, care a murit. 

— Dumnezeul tău e atât de bun, am zis pe un ton 
muşcător. Dar de ce nu s-a gândit să-i ucidă şi pe bastarzii 
regali? 

— Au fost închişi în loc sigur. 

— Cu /Ethelfleed. 

Beocca încuviinţă. 

— Nu are voie să te vadă, ştii asta? 

— Da. 

— Au închis-o la Sfânta Hedda. 

— Am găsit cheia. 

— Doamne păzeşte de răutatea omenească, murmură 
Beocca făcându-şi cruce. 


— ZEthelfleed e iubită în Mercia, spre deosebire de 
bărbatu-său. 

— E un lucru bine cunoscut, răspunse Beocca vag. 

— Când urcă pe tron, Edward o să-şi îndrepte ochii spre 
Mercia, am spus. 

— Spre Mercia? 

— Danezii o să vină negreşit, părinte, şi-o să înceapă cu 
Mercia. Vrei ca seniorii mercieni să lupte pentru Wessex? 
Vrei ca fyrdul mercian să lupte pentru Wessex? Singurul 
om care poate să-i însufleţească este Æthelflæd. 

— Şi tu poţi, spuse Beocca cel cumsecade. 

I-am primit vorbele cu disprețul pe care-l meritau. 

— Noi doi suntem northumbrieni, părinte. Mercienii ne 
socotesc barbari care-şi înfulecă odraslele la prânz. Dar o 
adoră pe ZEthelflaed. 

— Ştiu. 

— Atunci las-o să păcătuiască, părinte, dacă aşa 
Wessexul e în siguranţă. 

— Vrei să-i spun asta regelui? 

Am izbucnit în râs. 

— Da, vreau să-i spui asta regelui. Şi să-i mai spui ceva. 
Spune-i să-l omoare pe Æthelwold. Fără milă, fâră rudenie 
de sânge, fără duioşie, fără vinovăţie creştină. Adu-mi 
porunca lui Alfred, şi Æthelwold e mort. 

Preotul clătină din cap. 

— Æthelwold e un neghiob, şi în cea mai mare parte a 
timpului e un neghiob beat turtă. Le-a făcut ochi dulci 
danezilor, asta nu se poate tăgădui, dar şi-a mărturisit 
toate păcatele în faţa regelui şi a fost iertat. 

— lertat? 

— Aseară a vărsat lacrimi grele la căpătâiul lui Alfred şi 
i-a jurat credinţă moştenitorului tronului. 

Nu puteam decât să râd. Răspunsul lui Alfred la 
avertismentul meu fusese să-l cheme pe Æthelwold şi să-i 
creadă minciunile. 

— Æthelwold o să încerce să ia tronul, am zis. 

— A jurat că n-o s-o facă, spuse convins Beocca. A jurat 
pe pana lui Noe şi pe mănuşa sfântului Cedd. 

Pana provenea chipurile de la un porumbel pe care Noe 


îl eliberase de pe arcă în vremea când ploua la fel de tare 
ca acum, când potopul zguduia acoperişul hanului La Doi 
Cocori. Pana şi mănuşa sfântului erau două dintre relicvele 
cele mai preţioase pe care le poseda Alfred, şi nu încăpea 
nicio îndoială că ar fi crezut orice jurământ se făcea în 
numele lor. 

— Nu-l credeţi, i-am spus lui Beocca. Omorâţi-l, altfel o 
să aducă numai necazuri. 

— A jurat, stărui preotul, şi regele îl crede. 

— Æthelwold e o spârcâială trădătoare. 

— E doar un neghiob, zise Beocca încruntându-se la 
vorbele mele aspre. 

— Dar un neghiob ambițios, şi un neghiob îndreptăţit să 
pretindă tronul. Alţii din jurul lui o să se folosească de 
această pretenţie. 

— S-a potolit, a făcut o mărturisire amănunţită, a fost 
iertat şi se căieşte. 


Ce neghiobi suntem cu toţii! Văd cum se fac aceleaşi 
greşeli, iar şi iar, o generaţie după alta, şi tot credem ceea 
ce ne dorim să credem. În bezna acelei nopţi ploioase am 
repetat cuvintele lui Beocca. 

— S-a potolit, am spus, a făcut o mărturisire amănunţită, 
a fost iertat şi se căieşte. 

— Şi ei îl cred? mă întrebă posomorâtă /Ethelfleed. 

— Creştinii sunt nişte dobitoci, i-am zis. Sunt gata să 
creadă orice. 

Mă împunse zdravăn între coaste, făcându-mă să 
chicotesc. Ploaia cădea pe acoperişul mănăstirii. N-ar fi 
trebuit să mă aflu acolo, bineînţeles, dar stareţa, draga de 
Hild, se prefăcuse că nu ştia nimic. Nu eram în partea cu 
chilii unde măicuţele trăiau în izolare, ci într-un şir de 
clădiri din curtea exterioară, unde era îngăduită prezenţa 
mirenilor. Se aflau acolo bucătăriile în care se pregătea 
mâncarea pentru săraci şi un spital unde nefericiţii îşi 
puteau petrece ultimele zile de viaţă. Tot acolo era şi 
încăperea de la mansardă unde fusese închisă ZEthelfleed. 
Deşi mică, nu era neplăcută. Avea nişte slujnice, dar în 
seara aceea le poruncise să se culce în şopronul de 


dedesubt. 

— Mi s-a spus că ai dus tratative cu danezii, murmură 
ZEthelfleed. 

— Aşa e. Folosindu-mi Răsuflarea-Şarpelui. 

— Şi ai dus tratative şi cu Sigunn? 

— Da, am spus. Face foarte bine. 

— Dumnezeu ştie de ce te iubesc. 

— Dumnezeu ştie totul. 

Fără să răspundă, veni mai aproape de mine şi-şi trase 
cămaşa peste cap şi umeri. Afară continua să toarne cu 
găleata, însă eu aveam în faţa ochilor părul auriu al lui 
ÆŒthelflæd. Era cel mai mare dintre copiii lui Alfred; o 
văzusem crescând, devenind femeie, văzusem cum bucuria 
de pe chipul ei se prefăcuse în mâhnire când îi fusese dată 
de nevastă vărului meu, iar apoi văzusem bucuria 
revenind. Ochii ei albaştri erau stropiţi cu castaniu, nasul 
îi era micuţ, în vânt. Era un chip pe care-l iubeam 
nebuneşte, însă chipul acela purta acum semnele 
îngrijorării. 

— Ar trebui să vorbeşti cu fiul tău, îmi spuse ea cu glasul 
înăbuşit de pătura de lână. 

— Uhtred nu scoate pe gură decât nişte aiureli 
bisericoase. Mai degrabă aş vorbi cu fata mea. 

— E în siguranţă, la fel şi celălalt fiu al tău. Sunt la 
Cippanhamm. 

— De ce e Uhtred acolo? am vrut să ştiu. 

— Regele i-a poruncit să se ducă. 

— O să-l facă popă, am mârâit furios. 

— Şi pe mine vor să mă facă maică, răspunse ea cu 
aceeaşi mânie. 

— Chiar? 

— Episcopul Erkenwald m-a pus să depun jurământul de 
călugărie, dar l-am scuipat. 

Mi-am scos capul de sub pătură. 

— Au cutezat să încerce? 

— Episcopul Erkenwald şi mama. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Au venit aici şi mi-au cerut stăruitor să merg la 
capelă, spuse ea pe un ton prozaic. Episcopul Erkenwald a 


sporovăit o grămadă în latineşte, apoi, întinzându-mi o 
carte, mi-a spus să-mi aşez mâna pe ea şi să jur c-o să 
respect legământul pe care el tocmai îl rostise. 

— Şi tu ce-ai făcut? 

— Păi, ţi-am zis. L-am scuipat. 

Am rămas tăcut preţ de câteva clipe. 

— Pesemne că Æthelred i-a convins, am spus în cele din 
urmă. 

— Bineînţeles că i-ar plăcea să mă închidă într-o 
mănăstire, dar mama a zis că tata e cel care-şi doreşte să 
mă călugăresc. 

— Mă îndoiesc de asta. 

— Prin urmare, s-au întors la palat cu vestea că am făcut 
jurământul de călugărie. 

— Şi au pus străjeri la poartă, am adăugat. 

— Cred că asta era ca să te împiedice pe tine să intri, 
zise ea. Dar acum spui că străjerii nu mai sunt acolo? 

— Nu mai sunt. 

— Deci pot să plec? 

— Ai plecat ieri. 

— Oamenii lui Steapa m-au însoţit până la palat, dar 
după aceea m-au adus înapoi aici. 

— Acum nu sunt străjeri. 

Se încruntă gânditoare. 

— Ar fi trebuit să mă nasc bărbat. 

— Mă bucur că nu s-a întâmplat aşa. 

— Şi aş fi rege, spuse ea. 

— Edward o să fie un rege bun. 

— Aşa-i, dar adeseori e nehotărât. Eu aş fi fost un rege 
mai bun. 

— Ai fi fost, într-adevăr, am zis. 

— Bietul Edward. 

— Bietul? O să fie rege în curând. 

— Şi-a pierdut dragostea vieţii, îmi aminti ZEthelfleed. 

— Dar pruncii trăiesc. 

— Pruncii trăiesc, repetă ea. 

Cred că pe Gisela am iubit-o cel mai mult dintre toate 
femeile mele. Jelesc după ea şi acum. Dar dintre toate 
acele femei, /Ethelfleed mi-a fost întotdeauna cel mai 


aproape. Gândea la fel ca mine. Uneori începeam să spun 
ceva, iar ea îmi termina fraza. După câtva timp era de 
ajuns să ne uităm unul la altul ca să ştim fiecare ce gândea 
celălalt. Dintre toţi prietenii pe care mi i-am făcut de-a 
lungul vieţii, la Æthelflæd am ţinut cel mai mult. 

La un moment dat, în acea beznă ploioasă, ziua lui Thor 
se prefăcu în ziua Freyei. Freya era soţia lui Woden, zeiţa 
iubirii, însă ploaia continuă să cadă pe tot parcursul zilei 
închinate ei. Spre după-amiază se iscă un vânt straşnic 
care sfâşie acoperişurile din Wintanceaster şi alungă 
mânios ploaia; în noaptea aceea, regele Alfred, care 
domnise în Wessex de douăzeci şi opt de ani şi era în al 
cincizecilea an al vieţii, se stinse. 


A doua zi nu mai ploua, iar vântul abia dacă mai sufla. În 
Wintanceaster era linişte, dacă nu punem la socoteală 
porcii care scurmau pe străzi, cocoşii care cântau, câinii 
care urlau sau lătrau şi încălţările străjerilor care 
bocăneau pe scândurile îmbibate cu apă de pe metereze. 
Oamenii păreau năuciţi. Un clopot începu să bată pe la 
mijlocul dimineţii, un singur clopot care dăngănea iar şi 
iar. Sunetul se stinse spre lunca fluviului, unde păşunile 
erau acoperite de apă, apoi reveni cu o forţă brutală. 
Regele e mort, trăiască regele. 

ZEthelfleed voia să se roage în capela călugăriţelor, aşa 
că am lăsat-o la Sfânta Hedda şi am străbătut străzile 
tăcute până la palat, unde mi-am predat sabia la poartă. L- 
am zărit pe Steapa stând singur în curtea exterioară. 
Chipul lui fioros, cu pielea nefiresc de întinsă, care-i 
îngrozise pe atât de mulţi dintre duşmanii lui Alfred şiroia 
acum de lacrimi. M-am aşezat pe bancă lângă el, fără să 
spun nimic. O femeie trecu în grabă cărând un teanc de 
aşternuturi împăturite. Regele moare, dar cearşafurile 
trebuie spălate, camerele trebuie măturate, cenuşa, 
azvârlită, lemnele, stivuite, grânele, măcinate. Vreo 
douăzeci de cai înşeuaţi aşteptau în capătul curţii. M-am 
gândit că fuseseră pregătiţi pentru solii care urmau să 
poarte vestea morţii lui Alfred în cele patru colţuri ale 
regatului, dar peste câteva clipe îşi făcură apariţia nişte 


războinici cu zale şi coifuri pe care argaţii îi ajutară să 
încalece. 

— Sunt oamenii tăi? l-am întrebat pe Steapa. 

— Nu-s ai mei, mormăi el privindu-i încruntat. 

Erau ai lui Æthelwold. În scurtă vreme apăru Æthelwold 
însuşi, echipat de luptă, asemenea oştenilor săi. Trei 
slujitori le aduseseră săbiile de la poartă; după ce fiecare 
îşi găsi arma lui, cu toţii îşi legară cingătorile la brâu. 
Æthelwold lăsă un argat să-i încheie paftaua, apoi urcă în 
şaua unui bidiviu negru. Atunci mă văzu şi, scoţându-şi 
sabia din teacă, dădu pinteni calului înspre mine. Nu m-am 
clintit, aşa că-l opri la câţiva paşi atât de brusc, încât se 
iscă o scânteie când copitele se loviră de pietriş. 

— O zi tristă, Lord Uhtred, îmi spuse. 

Lama era îndreptată cu vârful în jos. Voia s-o folosească, 
dar nu cuteza. Avea ambiţie, însă era slab. 

l-am privit faţa prelungă, odinioară atât de chipeşă, 
acum sluţită de băutură, de mânie şi dezamăgire. Părul îi 
încărunţise la tâmple. 

— O zi tristă, într-adevăr, am zis. 

Mă cântărea, măsura distanţa pe care trebuia s-o 
străbată sabia lui, cântărea şansele pe care le avea să 
scape prin deschizătura porţii după ce lovea. Se uită în jur 
ca să vadă câte gărzi de-ale regelui se aflau în preajmă. 
Erau numai doi. Ar fi putut să mă lovească, să-şi lase 
oamenii să se ocupe de cei doi şi să plece într-o clipită, dar 
şovăia. Unul dintre însoțitorii lui se apropie de noi. Coiful 
său avea obrăzarele închise, aşa că nu-i puteam vedea 
decât ochii. Pe scutul care-i atârna în spinare era pictat un 
cap de taur cu coarnele însângerate. Cum calul lui se foia 
neliniştit, îl plesni tare peste gât. Am văzut semnele de pe 
trupul bidiviului, acolo unde fusese împuns adânc cu 
pintenii. Războinicul se aplecă spre Æthelwold şi-i şopti 
ceva, însă fu întrerupt de Steapa, care nu făcu altceva 
decât să se ridice în picioare. Era un uriaş, înspăimântător 
de înalt şi de lat în umeri, şi, în calitate de comandant al 
gărzii regale, avea dreptul să-şi poarte sabia în palat. Când 
îşi închise palma peste mâner, Æthelwold se grăbi să-şi 
vâre arma pe jumătate în teacă. 


— Mă temeam că a ruginit din pricina vremii ăsteia 
ploioase, zise el. Se pare că nu. 

— Ai uns-o cu usuc? l-am întrebat. 

— Slujitorul meu trebuie s-o fi făcut, îmi răspunse el 
nepăsător. 

Îşi împinse sabia până la capăt. Oşteanul cu coarnele 
însângerate pe scut mă scruta din umbra coifului. 

— Te întorci pentru îngropăciune? l-am întrebat pe 
ZEthelwold. 

— Şi pentru încoronare, zise el cu viclenie. Dar până 
atunci am treburi la 'Tweoxnam. Zâmbindu-mi neprietenos, 
adăugă: Moşia mea de acolo nu e la fel de mare ca a ta de 
la Fagranforda, Lord Uhtred, dar e destul de mare încât să 
aibă nevoie de atenţia mea în această zi tristă. 

Trase frâiele şi-şi înfipse pintenii în trupul armăsarului, 
făcându-l să ţâşnească înainte. Oamenii săi îl urmară în 
bocănit de potcoave pe pietriş. 

— Cine are un cap de taur pe scut? l-am întrebat pe 
Steapa. 

— Sigebriht din Cent, zise el în timp ce privea trupa 
ieşind pe poartă. Un bogătan tânăr şi neghiob. 

— Ăştia erau oamenii lui sau ai lui ZEthelwold? 

— Æthelwold are războinici. Şi-i poate permite. Are 
moşiile lui taică-său de la Tweoxnam şi Wimburnan, şi asta 
îl face un om bogat. 

— Ar trebui să fie mort. 

— E treaba clanului lor, nu ne priveşte pe noi, zise 
Steapa. 

— Ba ne priveşte pe noi, care o să-l omorâm în numele 
clanului, i-am replicat. 

— Sunt prea bătrân pentru asta, mormăi el. 

— Câţi ani ai? 

— Habar n-am. Patruzeci? 

Mă conduse printr-o portiţă din zidul palatului, apoi 
peste o porţiune de iarbă îmbibată de apă spre vechea 
biserică a lui Alfred, lângă care se ridica noua catedrală. 
Schelele se îmhbinau ca o pânză de păianjen pe fundalul 
cerului, acolo unde era în lucru marele turn de piatră. 
Nişte localnici stăteau la uşa vechii biserici. Fără o vorbă, 


ne priviră cu mâhnire şi se dădură în lături ca să ne lase să 
trecem. Unii făcură o plecăciune. Uşa era păzită de şase 
oameni de-ai lui Steapa, care-şi înclinară suliţele într-o 
parte când ne văzură. 

Steapa îşi făcu semnul crucii în clipa în care trecu 
pragul vechiului lăcaş. Înăuntru era răcoare. Zidurile de 
piatră erau pictate cu scene din scripturile creştine, iar pe 
altar străluceau obiecte de preţ din aur, argint şi cleştar. 
„Visul oricărui danez”, m-am gândit, căci erau acolo 
destule comori cât să poţi cumpăra o flotă şi un echipaj 
bine înarmat. 

— Biserica asta i se părea prea mică, murmură Steapa 
uluit în timp ce privea grinzile înalte ale acoperişului, unde 
zburătăceau nişte păsări. Un şoim şi-a făcut cuib aici anul 
trecut, adăugă el. 

Trupul regelui fusese deja depus în faţa altarului. Un 
harpist ciupea alene coardele instrumentului, în timp ce 
corul fratelui John cânta din umbre. Mă întrebam dacă fiul 
meu era acolo, însă nu m-am uitat ca să aflu răspunsul. 
Preoţii  şopocăiau în faţa altarelor laterale sau 
îngenuncheau lângă sicriu. Ochii lui Alfred erau închişi, iar 
faţa îi fusese legată cu o pânză albă care-i strângea buzele. 
Între ele am zărit o cojiţă, probabil pentru că un preot 
aşezase o bucată din pâinea sfântă a creştinilor în gura 
mortului. Era îmbrăcat în veşmântul alb de penitenţă, ca 
acela pe care mă silise odinioară să-l port. Asta se 
întâmplase cu ani în urmă, când ni se poruncise, mie şi lui 
Æthelwold, să ne umilim în faţa unui altar. Eu, neavând de 
ales, mă supusesem, dar Æthelwold îşi bătuse joc de 
întreaga ceremonie. Se prefăcuse plin de remuşcări şi 
zbierase către cer: „Nu mai vreau ţâţe, Doamne! Nu mai 
vreau ţâţe! Fereşte-mă de ţâţe, Doamne!” Imi aminteam 
cum Alfred se întorsese scârbit. 

— Exanceaster, spuse Steapa. 

— Nici tu n-ai uitat ziua aia? 

— Ploua, şi tu a trebuit să te târăşti până la altarul din 
mijlocul câmpului. Cum să uit? 

Atunci fusese prima dată când îl văzusem pe Steapa cel 
urât şi fioros. Ne-am luptat, după care am devenit prieteni. 


Se întâmplase cu atâta vreme în urmă, m-am gândit în 
timp ce stăteam lângă sicriul lui Alfred. Aproape de când 
mă ştiam, regele fusese prezent în viaţa mea ca o piatră de 
hotar impunătoare. Nu-mi plăcuse de el. Luptasem 
împotriva lui şi de partea lui, îl blestemasem şi-i 
mulţumisem, îl dispreţuisem şi-l admirasem. Îi uram 
credinţa şi privirea rece, dezaprobatoare, pizma pe care şi- 
o ascundea sub o prefăcută bunătate şi supunerea faţă de 
un zeu care înlătura orice bucurie de pe lume numind-o 
păcat, însă religia lui îl făcuse pe Alfred un om şi un rege 
bun. 

De asemenea, sufletul mohorât al lui Alfred se dovedise 
o stâncă prea tare pentru danezi. Atacaseră iar şi iar, însă 
Alfred îi învinsese iar şi iar prin prevedere şi înţelepciune, 
şi Wessexul se întărise şi prosperase, totul mulţumită lui. Îi 
vedem pe regi ca pe nişte privilegiați care ne cârmuiesc şi 
care au libertatea de a face legile, de a le încălca şi de a le 
ocoli, dar Alfred nu s-a situat niciodată deasupra legilor pe 
care-i plăcea nespus să le întocmească. Îşi privea viaţa ca 
pe o îndatorire faţă de zeul său şi faţă de locuitorii din 
Wessex; n-am văzut niciodată un rege mai bun, şi mă 
îndoiesc că fiii mei, nepoţii şi copiii copiilor lor vor vedea 
vreodată unul mai bun. Nu mi-a plăcut de el niciodată, însă 
n-am încetat să-l admir. A fost regele meu, şi tot ce am 
acum îi datorez lui. Hrana pe care o mănânc, conacul în 
care stau şi săbiile oamenilor mei, toate au pornit de la 
Alfred, care m-a urât uneori, m-a iubit alteori şi a fost 
darnic cu mine. Era un om mărinimos. 

Lacrimile şiroiau pe obrajii lui Steapa. Câţiva dintre 
preoţii care îngenuncheaseră lângă sicriu plângeau de-a 
dreptul. 

— O să-i facă mormântul diseară, zise Steapa arătând 
spre altarul încărcat cu relicvele strălucitoare la care 
Alfred ţinuse atât de mult. 

— ÎI îngroapă aici? am întrebat. 

— Există o criptă, însă trebuie să fie deschisă. Odată ce 
se termină noua biserică o să-l mute acolo. 

— Şi înmormântarea e mâine? 

— Poate peste o săptămână. E nevoie de timp ca oamenii 


să se adune din toate colţurile ţării. 

Am rămas multă vreme în biserică, întâmpinându-i pe 
cei care veneau să-l jelească pe Alfred. Pe la prânz, noul 
rege sosi cu un grup de nobili. Edward era înalt, cu o faţă 
prelungă şi buze subţiri şi-şi purta pieptănat pe spate părul 
negru ca pana corbului. Îmi părea foarte tânăr. Tunica 
albastră era încinsă cu o fâşie de piele placată cu aur, iar 
pe deasupra avea o mantie neagră ce atârna până la 
pământ. Nu purta coroană, căci încă nu fusese încoronat; 
avea doar un cerc de bronz în jurul creştetului. 

I-am recunoscut pe cei mai mulţi dintre ealdormenii 
care-l însoțeau: /Ethelnoth, Wilfrith şi, desigur, viitorul 
socru al lui Edward, ZEthelhelm, care mergea alături de 
părintele Coenwulf, duhovnicul şi epitropul moştenitorului 
tronului. Trecură vreo şase tineri pe care nu-i ştiam, apoi 
mi-am zărit vărul, pe ZEthelred. Mă văzu în aceeaşi clipă şi 
încremeni, dar Edward, ajuns la sicriul tatălui său, îi făcu 
semn să-l urmeze. Steapa şi cu mine am îngenuncheat şi 
am rămas nemişcaţi cât timp Edward se lăsă în genunchi 
la picioarele catafalcului şi-şi împreună mâinile a rugă. 
Toţi însoțitorii lui îngenuncheară. Nimeni nu vorbea. Se 
auzea doar corul, în vreme ce fumul de tămâie se 
răspândea în aerul brăzdat de raze de soare. 

Ochii lui ZEthelred erau închişi, chipurile se ruga. Faţa 
lui era mohorâtă şi îmbătrânită, poate pentru că zăcuse la 
pat, fiind, asemenea lui Alfred, socrul său, predispus la 
îmbolnăvire. L-am privit gânditor. Probabil sperase că 
moartea lui Alfred avea să slăbească odgonul care lega 
Mercia de Wessex. Probabil sperase că aveau să se 
desfăşoare două încoronări, una în Wessex şi alta în 
Mercia, şi trebuie să fi ştiut că nădejdile lui nu-i erau 
străine lui Edward. Nu-i stăteau în cale decât doi oameni: 
soţia lui, iubită de toţi mercienii, pe care încercase s-o 
lipsească de orice putere închizând-o la mănăstirea Sfânta 
Hedda, şi ibovnicul soţiei sale. 

— Lord Uhtred, murmură Edward, care deschisese ochii, 
deşi mâinile încă-i erau împreunate a rugăciune. 

— Stăpâne? 

— Rămâi la înmormântare? 


— Dacă asta ţi-e vrerea, stăpâne. 

— Asta mi-e vrerea. Şi apoi trebuie să te duci la moşia ta 
de la Fagranforda. Sunt convins că ai multe treburi acolo. 

— Într-adevăr, stăpâne. 

Edward ridică glasul şi rosti ferm: 

— Lordul ZEthelred va rămâne cu mine preţ de câteva 
săptămâni. Am nevoie de sfaturi înțelepte, şi nu-mi vine în 
minte niciun nobil mai priceput să mi le dea. 

Era o minciună. Un idiot şchiop i-ar fi putut da sfaturi 
mai bune decât /Ethelred, dar, desigur, Edward nu voia 
sfaturile vărului meu. Voia ca ZEthelred să se afle acolo 
unde putea fi supravegheat, acolo unde i-ar fi fost greu să 
asmuţă la nesupunere, şi mă trimitea pe mine în Mercia, 
ca s-o ţin în frâul Wessexului, deoarece avea încredere în 
mine. Pe deasupra, ştia că, dacă eu mă duceam în Mercia, 
sora lui avea să mă urmeze. Trăsăturile mele rămaseră 
neclintite în timp ce-mi făceam toate aceste socoteli. 

O vrabie zbură sub acoperişul înalt al bisericii, iar 
găinaţul ei, umed şi alb, căzu pe faţa lui Alfred, 
împroşcându-i nasul şi obrazul stâng. 

Un semn atât de rău, atât de cumplit, încât toţi cei aflaţi 
în jurul sicriului îşi ţinură răsuflarea. 

Chiar în acea clipă, unul dintre străjerii lui Steapa intră 
în biserică şi străbătu grăbit nava lungă. În loc să 
îngenuncheze, se uită de la Edward la ZEthelred, apoi de la 
ZEthelred la mine, părând că nu ştia ce să spună. Într-un 
târziu, mormăitul aspru al lui Steapa îl făcu să îngaime: 

— Lady Æthelflæd! 

— Ce-i cu ea? întrebă Edward. 

— Lordul Æthelwold a luat-o cu sila de la mănăstire, 
stăpâne. A luat-o, stăpâne. Şi s-au dus. 

Aşadar, lupta pentru Wessex începuse. 


Sapte 
a 


ZFthelred izbucni în râs. Poate că fusese o reacţie 
nervoasă, dar în vechea biserică ecoul se întoarse 
batjocoritor de la zidurile inferioare, clădite din piatră. 
Când se lăsă liniştea, tot ce puteam auzi era apa picurând 
pe pardoseală din acoperişul udat de ploaie. 

Edward se uită la mine, apoi la ZEthelred şi în cele din 
urmă la ZEthelhelm. Părea derutat. 

— Unde s-a dus lordul Æthelwold? întrebă Steapa, ca de 
obicei stăpân pe situaţie. 

— Măicuţele au zis că se ducea la Tweoxnam, zise solul. 

— Dar mi-a jurat! se răsti Edward. 

— A fost întotdeauna un nemernic mincinos, am spus. 
Privindu-l pe omul care adusese vestea, l-am iscodit: Le-a 
zis maicilor că se duce la Tweoxnam? 

— Da, stăpâne. 

— Şi mie mi-a zis acelaşi lucru. 

În cele din urmă, Edward izbuti să se adune. 

— Toţi oamenii mei să-şi ia armele, să încalece şi să fie 
pregătiţi să plece la Tweoxnam, îi porunci lui Steapa. 

— E singura lui moşie, Măria Ta? am vrut să ştiu. 

— Mai are şi Wimburnan, spuse Edward. De ce? 

— Taică-său nu e îngropat la Wimburnan? 

— Ba da. 

— Atunci acolo s-a dus. Ne-a pomenit de Tweoxnam 
pentru că vrea să ne zăpăcească. Dacă răpeşti pe cineva 
nu le spui urmăritorilor unde te duci. 

— Dar de ce s-o răpească pe Æthelflæd? murmură 
Edward, părând iarăşi nedumerit. 

— Pentru că vrea să aibă Mercia de partea lui, i-am 
spus. Lady Æthelflæd e binevoitoare cu el? 

— Binevoitoare? Cu toţii am încercat să fim, zise 
Edward. E vărul nostru. 


— Crede c-o poate lămuri să atragă Mercia de partea lui, 
am spus, fără să adaug că nu avea să fie numai Mercia. 

Dacă Æthelflæd îşi susţinea făţiş vărul, mulţi din Wessex 
l-ar fi sprijinit la rândul lor. 

— Mergem la Tweoxnam? întrebă şovăitor Steapa. 

Edward ezită, apoi scutură din cap şi mă privi. 

— Cele două locuri sunt foarte aproape unul de altul, 
zise el gânditor. In cele din urmă, amintindu-şi că era rege, 
se hotări: Mergem la Wimburnan. 

— Şi eu te voi însoţi, Măria Ta, i-am spus. 

— De ce? 

Intrebarea ţâşnise pe negândite de pe buzele lui 
ZEthelred. Regele şi ealdormenii păreau stânjeniţi. 

Am lăsat întrebarea să plutească între noi până când 
ecoul i se stinse, apoi am zâmbit. 

— Ca să apăr onoarea surorii regelui, bineînţeles. 

Incă mai râdeam când am sărit în şa. 


Pregătirile au durat mult. Întotdeauna durează, căci a 
trebuit să fie înşeuaţi caii, să se îmbrace cămăşile de zale 
şi să se aducă stindardele. În timp ce huscarlii se echipau, 
m-am dus cu Osferth la Sfânta Hedda, unde am găsit-o pe 
stareţa Hildegyth plângând în hohote. 

— Mi-a spus că Æthelflæd era aşteptată la biserică, îmi 
explică ea, că toată familia se ruga pentru sufletul regelui. 

— N-ai greşit cu nimic, i-am spus. 

— Dar a luat-o! 

— N-o să-i facă niciun rău. 

— Dar... 

Vocea i se stinse. Ştiam că-şi amintea de ruşinea pe care 
o suferise cu mulţi ani în urmă, când o siluiseră danezii. 

— E fiica lui Alfred, şi Æthelwold vrea ajutorul, nu 
duşmănia ei, i-am spus stareţei. Sprijinul ei i-ar îngădui să 
pretindă tronul. 

— Dar tot ostatică e, oftă Hild. 

— Da, însă eu o s-o aduc înapoi. 

— Cum? 

Am atins Răsuflarea-Şarpelui, arătându-i lui Hild crucea 
de argint încastrată în mâner, o cruce pe care ea mi-o 


dăruise odinioară. 

— Cu asta, i-am spus, referindu-mă la sabie, nu la cruce. 

— N-ar trebui să porţi sabia într-o mănăstire, zise ea cu 
prefăcută asprime. 

— Sunt multe lucruri pe care n-ar trebui să le fac într-o 
mănăstire, dar pe cele mai multe le-am făcut, şi n-am păţit 
nimic. 

Hild oftă. 

— Ce speră Æthelwold să obțină? 

— Speră s-o convingă de faptul că e îndreptățit să fie 
rege, răspunse Osferth în locul meu. Şi speră că ea o să-l 
convingă pe Lord Uhtred să-l sprijine. Îmi aruncă o privire 
şi, în acea clipă, am văzut că semăna uimitor cu taică-său. 
Continuă pe un ton sec: N-am nicio îndoială c-o să le 
promită că se vor putea căsători, probabil o să le 
făgăduiască şi tronul Merciei. Æthelwold nu vrea doar 
susţinerea lui Lady Æthelflæd, ci şi pe a lordului Uhtred. 

Vorbele acestea mă  surprinseră. Cândva, eu şi 
Æthelwold fuseserăm prieteni, însă asta se întâmpla cu 
mult timp în urmă, când eram amândoi tineri şi amândoi îi 
purtam ranchiună lui Alfred. Dacă ranchiuna lui Æthelwold 
se prefăcuse în ură, a mea se transformase într-o admiraţie 
reţinută, aşa că nu mai puteam fi prieteni. 

— E un neghiob, am zis, şi neghiob a fost dintotdeauna. 

— Un neghiob disperat, întări Osferth. Dar un neghiob 
care ştie că asta e ultima lui şansă de a pune mâna pe tron. 

— N-o să aibă ajutorul meu, i-am promis lui Hild. 

— Ad-o înapoi pe ZEthelflaed, mă imploră stareţa, şi asta 
am plecat să facem. 

Mica noastră armată, comandată de Steapa, se îndrepta 
spre vest. Toţi războinicii din Wintanceaster care aveau un 
cal ni se alăturaseră. Era o zi luminoasă, norii care 
aduseseră atâta ploaie dispăruseră de pe cer. Străbăteam 
ţinuturile sălbatice din sudul Wessexului, unde căprioarele 
şi poneii sălbatici zburdau prin păduri şi mlaştini şi unde 
urmele lăsate de potcoavele cailor lui Æthelwold erau uşor 
de văzut pe pământul moale. Edward călărea puţin în 
spatele avangărzii, având alături un portdrapel care flutura 
stindardul cu dragonul alb. Duhovnicul lui Edward, 


părintele Coenwulf, cu veşmântul negru căzându-i în 
falduri pe crupa calului, ţinea pasul cu regele, la fel şi doi 
ealdormeni, Æthelnoth şi ZEthelhelm. Venise şi ZEthelred cu 
noi, nu s-ar fi putut eschiva de la o expediţie menită să-i 
salveze nevasta, însă el şi oamenii lui rămăseseră cu 
ariergarda, departe de mine şi de Edward. M-am gândit, 
tin minte, că eram prea mulţi, că vreo cinci-şase oameni ar 
fi fost de ajuns ca să-l potolească pe un neghiob ca 
ZEthelwold. 

Ni se alăturară şi alţi oşteni, care-şi părăsiră casele 
pentru a urma stindardul regelui, aşa că la ieşirea din 
mlaştini eram peste trei sute. Steapa trimisese cercetaşi în 
faţă, însă aceştia nu ne aduseră nicio veste, ceea ce 
însemna că Æthelwold aştepta după palisada conacului 
său. La un moment dat mi-am îndemnat calul să iasă de pe 
drum şi-am urcat pe o colină joasă ca să mă uit în 
depărtare. Edward mi se alătură, lăsându-şi străjerul mai 
în spate. 

— Tata mi-a spus că pot să am încredere în tine. 

— Îi pui la îndoială cuvântul, Măria Ta? l-am întrebat. 

— În vreme ce mama spune că nu eşti vrednic de 
încredere. 

Asta mă făcu să râd. /ZElswith, nevasta lui Alfred, mă 
urâse dintotdeauna, şi sentimentul era reciproc. 

— Mama ta nu m-a plăcut niciodată, am spus 
cumpănindu-mi vorbele. 

— Şi Beocca zice că vrei să-mi ucizi copiii, urmă Edward 
încruntat. 

— Asta nu-i o hotărâre pe care s-o iau eu, Măria Ta. 
Văzând că vorbele mele îl uimiseră, l-am lămurit: Tatăl 
Măriei Tale ar fi trebuit să-i taie gâtul lui Æthelwold acum 
douăzeci de ani, însă n-a făcut-o. Cei mai răi duşmani ai 
Măriei Tale nu sunt danezii, ci apropiații care-ţi vor 
coroana. Copiii din flori vor fi o problemă pentru fiii 
legitimi ai Măriei Tale, dar asta nu-i problema mea. E a 
Măriei Tale. 

Clătină din cap. Era prima oară de la moartea regelui 
când ne găseam între patru ochi. Ştiam că-i plăcea de 
mine, dar în aceeaşi măsură se temea. Mă cunoscuse doar 


ca războinic şi, spre deosebire de sora lui, nu-mi fusese 
apropiat în copilărie. O vreme nu spuse nimic, 
mulţumindu-se să privească mica armată ce înainta spre 
vest la poalele colinei, cu stindardele lucind în soare. 
Pământul sclipea de la apa băltită. 

— Nu sunt din flori, spuse el în cele din urmă. Am luat-o 
de soaţă în biserică, în faţa lui Dumnezeu. 

— Tatăl tău n-a fost de acord, i-am amintit. 

Un fior îl făcu să se cutremure. 

— Era furios. La fel şi mama. 

— Şi ealdormanul ZEthelhelm, Măria Ta? Nu poate fi 
bucuros la vestea că odraslele fiicei sale n-o să aibă 
întâietate la tron. 

— A primit asigurări că nunta nu se făcuse, mârâi el cu 
fălcile încleştate. 

Prin urmare, Edward cedase în faţa mâniei părinţilor săi. 
Acceptase povestea potrivit căreia copiii lui şi ai lui Lady 
Edgwynn erau bastarzi, dar acum părea să aibă remuşcări. 

— Măria Ta, eşti rege acum, i-am zis. li poţi creşte pe 
gemeni ca pe nişte copii legitimi. Eşti rege. 

— Dacă-l rănesc pe /ZEthelhelm, cât crezi c-o să mai 
rămân rege? mă întrebă el pe un ton plângăreţ. 

ZEthelhelm era cel mai bogat dintre nobilii Wessexului, 
cea mai puternică voce din witan şi o persoană iubită de 
locuitorii regatului. 

— Tata spunea întotdeauna că witanul poate să urce un 
rege pe tron sau să-l dea jos, continuă Edward după o 
scurtă tăcere. Mama stăruie să ascult de sfatul lor. 

— Eşti fiul cel mai mare, deci eşti rege. 

— Nu dacă /Zthelhelm şi Plegmund refuză să mă 
sprijine. 

— E adevărat, am mormăit. 

— Prin urmare, gemenii trebuie trataţi ca nişte bastarzi, 
oftă el. Vor rămâne bastarzi până când voi avea puterea să 
schimb acest lucru. Până atunci trebuie să fie ţinuţi în 
siguranţă, aşa că o să-i dau în grija surorii mele. 

— În grija mea, l-am corectat fără să stau pe gânduri. 

— Da. Privindu-mă cercetător, adăugă: Atât timp cât 
făgăduieşti să nu-i ucizi. 


Am izbucnit în râs. 

— Eu nu ucid prunci, Măria Ta. Aştept până cresc mari. 

— Trebuie să crească mari, spuse el, apoi se încruntă. 
Nu mă condamni pentru păcatul pe care l-am săvârşit, nu? 

— Eu? Eu sunt păgân, Măria Ta! Ce-mi pasă mie de 
păcate? 

— Atunci ai grijă de copiii mei. 

— O să am, Măria Ta, i-am promis. 

— Şi spune-mi ce să fac cu /Ethelred. 

M-am uitat la oamenii vărului meu, care formau 
ariergarda. 

— El vrea să fie regele Merciei, am spus, dar ştie că 
pentru a supravieţui are nevoie de sprijinul Wessexului, 
aşa că n-o să ia tronul fără îngăduinţa ta, pe care n-o să i-o 
dai. î 

— Sigur că nu, zise Edward. Însă mama stăruie că am 
nevoie de sprijinul lui. 

„Nenorocita”, m-am gândit. Întotdeauna îl plăcuse pe 
ZEthelred şi îşi detestase fiica. Totuşi, avea în bună măsură 
dreptate de data asta. /ZEthelred putea aduce măcar o mie 
de oameni pe câmpul de luptă, şi dacă Wessexul voia să-i 
atace cândva pe puternicii seniori danezi de la nord, acei 
războinici aveau să fie foarte preţioşi. Pe de altă parte, aşa 
cum îi spusesem lui Alfred de-o mie de ori, ZEthelred avea 
să găsească nenumărate scuze ca să-şi ţină oştenii acasă. 

— Ce-ţi cere Æthelred în schimb? 

În loc să răspundă, Edward se uită la cer, apoi înspre 
vest. 

— Te urăşte. 

— Şi pe soră-ta, am spus calm. 

Încuviinţă din cap. 

— Vrea ca Æthelflæd să revină la... începu el, dar se opri 
când răsună un corn din depărtare. 

— Vrea ca Æthelflæd să fie cu el, sau dacă nu, închisă 
într-o mănăstire, am spus. 

— Da, asta vrea. Edward se uita la drumul de unde 
cornul sunase a doua oară. Însă ei mă vor pe mine, adăugă 
el privind spre părintele Coenwulf, care flutura din mâini. 

Îi puteam vedea pe doi oameni de-ai lui Steapa galopând 


spre avangardă. Edward dădu pinteni calului, şi împreună 
am pornit în grabă spre fruntea coloanei. Cei doi cercetaşi 
aduseseră un preot care tocmai se rostogolea din şa ca să 
îngenuncheze în faţa regelui. 

— Măria Ta! icni prelatul cu răsuflarea tăiată. 

— Cine eşti? îl întrebă Edward. 

— Părintele Edmund, Măria Ta. 

Venise de la Wimburnan, unde slujea. Ne povesti că 
Æthelwold îşi înălţase stindardul în oraş şi se proclamase 
rege al Wessexului. 

— Ce-a făcut? se răsti Edward. 

— M-a pus să citesc o proclamaţie, Măria Ta, în faţa 
bisericii Sfânta Cuthberga. 

— Se dă drept rege? 

— Spune că e regele Wessexului, Măria Ta. Cere ca 
oamenii să vină să-i jure credinţă. 

— Câţi războinici erau acolo când ai plecat? am vrut să 
ştiu. 

— Habar n-am, stăpâne, zise părintele Edmund. 

— Ai văzut o femeie? îl întrebă Edward. Ai văzut-o pe 
sora mea? 

— Lady ZEthelflaed? Da, Măria Ta, era cu el. 

— Are douăzeci de războinici? am intervenit. Sau două 
sute? 

— Nu ştiu, stăpâne. O sumedenie. 

— A trimis soli către ceilalţi seniori? 

— Către thegnii lui, stăpâne. M-a trimis pe mine. 
Trebuie să-i aduc oameni. 

— Şi în loc de asta m-ai găsit pe mine, spuse Edward cu 
căldură în glas. 

— Adună o oaste, am zis. 

— Fyrdul, pufni dispreţuitor Steapa. 

Æthelwold făcea ceea ce i se părea înţelept, dar 
înţelepciunea îi lipsea cu desăvârşire.  Moştenise 
proprietăţi vaste de la tatăl lui, pe Alfred, imprudent, le 
lăsase neatinse; acum, Æthelwold cerea ca arendaşii să-şi 
ia armele şi să alcătuiască o oaste cu care spera să atace 
Wintanceasterul. Însă oastea aceea ar fi fost fyrdul, armata 
formată din ţărani liberi, muncitori cu ziua, tâmplari, 


dulgheri şi plugari, pe când Edward dispunea de garda 
regală, cuprinzând războinici instruiți. Fyrdul era bun să 
aperi un burh ori să-ţi sperii duşmanul arătându-te 
puternic, dar pentru luptă, pentru încleştarea cu un danez 
ori un normand sălbatic, era nevoie de războinici. 
Æthelwold ar fi trebuit să rămână la Wintanceaster, să-i 
omoare pe toţi copiii lui Alfred şi apoi să-şi înalțe 
stindardul, dar, ca un neghiob ce era, se dusese acasă, şi 
acum bântuia pe-acolo cu războinicii lui. 

Ziua era pe sfârşite când ne-am apropiat de Wimburnan. 
Soarele coborâse la apus, iar umbrele se lungiseră pe 
pantele îmbelşugate unde păşteau oile şi vitele lui 
Æthelwold. Veneam dinspre est, şi nimeni nu încercă să ne 
împiedice să intrăm în orăşelul cuibărit între două râuri 
care se întâlneau în preajma unei biserici de piatră ce 
domina acoperişurile de stuf. Regele Æthelred, fratele lui 
Alfred şi tatăl lui Æthelwold, era îngropat în acea biserică. 
Dincolo de ea, înconjurată de o palisadă înaltă, se afla sala 
lui Æthelwold, cu un stindard mare înfăţişând un cerb alb 
cu ochi aprigi şi două cruci creştine pe post de coarne, în 
lumina amurgului, sub razele joase ale soarelui, câmpul 
roşu-închis al stindardului părea să ardă înăbuşit ca 
sângele dat în clocot. 

Am ocolit oraşul pe la nord, traversând râul mai mic şi 
apoi urcând o pantă lină care ne-a dus la unul dintre acele 
forturi construite pe tot cuprinsul Britaniei de oamenii din 
vechime. Fusese cioplit într-un versant din cretă, iar 
părintele Edmund îmi spuse că se numea Baddan Bryrig şi 
că localnicii credeau că diavolul dănţuia acolo în nopţile de 
iarnă. Avea trei ziduri de cretă, acoperite cu iarbă deasă, şi 
două intrări ascunse de tufe încâlcite unde păşteau nişte 
oi. Se afla deasupra drumului pe care trebuia s-o apuce 
Æthelwold dacă voia să se ducă în nord, la prietenii lui 
danezi. Primul instinct al lui Edward fusese să blocheze 
drumul spre Wintanceaster, dar oraşul regal era apărat de 
ziduri şi de o garnizoană puternică. L-am convins că era 
mai primejdios ca Æthelwold să fugă din Wessex cu totul. 

Armata noastră se întindea la orizont sub stindardele 
sale regale. Wimburnan era la o distanţă de numai două 


mile la sud şi est faţă de noi, şi probabil că arătam 
înfricoşător pentru oricine ne privea din oraş. Razele joase 
ale soarelui se reflectau pe zalele şi armele noastre şi 
dădeau porţiunilor albe, neacoperite cu iarbă, din zidul 
fortului o lucire nefirească. Lumina apusului ne împiedica 
să vedem ce se petrecea în orăşel, însă am zărit oameni şi 
cai lângă conacul lui Æthelwold şi localnici adunându-se pe 
străzi; nu exista un zid de scuturi care să păzească drumul 
spre sala mare. 

— Câţi oameni are? întrebă Edward. 

Pusese această întrebare de zece ori de când apăruse 
părintele Edmund, şi de zece ori i se răspunsese că nu 
ştiam, că nimeni nu ştia, că puteau fi patruzeci de oameni 
sau patru sute. 

— Nu destui, stăpâne, i-am zis acum. 

— Ce...? 

Se opri dintr-odată. Voise să întrebe ce trebuia să facem, 
dar îşi amintise că era regele şi că toată lumea aştepta 
răspunsul de la el însuşi. 

— Îl vrei viu sau mort? am vrut să ştiu. 

Mă privi. Ştia că trebuia să ia hotărâri, însă nu ştia ce 
hotărâre să ia. Părintele Coenwulf, care-i fusese tutore, 
dădu să spună ceva, dar Edward îl întrerupse cu o 
fluturare din mână. 

— Vreau să fie judecat. 

— Adu-ţi aminte ce ţi-am spus, Măria Ta, i-am zis. Tatăl 
tău ne-ar fi putut scăpa de o mulţime de necazuri dacă l-ar 
fi omorât pe Æthelwold. Prin urmare, de ce nu mă laşi să-i 
iau gâtul ticălosului? 

— Sau lasă-mă pe mine, stăpâne, interveni Steapa. 

— Trebuie să fie judecat de witan, hotări Edward. Nu 
vreau să-mi încep domnia cu o crimă. 

— Domnul fie lăudat, amin, murmură părintele 
Coenwulf. 

M-am uitat în vale. Dacă Æthelwold adunase o oaste, nu 
se zărea nicăieri. Tot ce puteam vedea erau o mână de cai 
şi o gloată în neorânduială. 

— Dă-mi voie să-l ucid, Măria Ta, şi necazul o să dispară 
până la căderea nopţii. 


— Dă-mi voie să stau de vorbă cu el, ceru părintele 
Coenwulf. 

— Lămureşte-l, îi zise Edward. 

— Poţi să lămureşti un şobolan încolţit? am întrebat. 

— Spune-i că trebuie să se lase în voia milosteniei 
noastre, îi porunci Edward lui Coenwulf, fără să mă bage 
în seamă. 

— Şi dacă hotărăşte să-l ucidă pe părintele Coenwulf în 
loc să se predea, Măria Ta? am spus. 

— Sunt în mâinile Domnului, replică omul bisericii. 

— Ţi-ar fi mai bine în mâinile lordului Uhtred, mormăi 
Steapa. 

Soarele ajunsese chiar deasupra orizontului, un glob de 
un roşu orbitor atârnat pe cerul tomnatic. Edward părea 
năucit, dar tot voia să dea impresia de hotărâre. 

— Veţi merge toţi trei, rosti el ferm, şi părintele 
Coenwulf va vorbi. 

Părintele Coenwulf mă dăscăli în timp ce coboram 
dealul. Nu trebuia să ameninţ pe nimeni, nu aveam să 
vorbesc dacă nu mi se adresa cuvântul, nu aveam să-mi 
ating sabia, iar Lady Æthelflæd, stărui el, avea să fie dusă 
la Lord ZEthelred, soţul ei. Părintele Coenwulf era un tip cu 
faţa palidă şi o fire aspră, unul dintre acei prelați severi pe 
care Alfred îi alegea ca epitropi ori sfetnici. Era deştept, 
bineînţeles, toţi preoţii care-i plăceau lui Alfred aveau o 
minte ascuţită, dar era mult prea dornic să condamne 
păcatul sau să-l dibuiască, ceea ce însemna că nu avea 
deloc o părere bună despre mine şi ZEthelfleed. 

— Ai înţeles? mă întrebă el când am ajuns la drum, mai 
curând o cărare desfundată între tufişuri netunse de când 
lumea. Codobaturile se zburătăceau pe câmpuri, iar în 
depărtare, dincolo de oraş, un nor mare de grauri se înălţă 
şi dispăru pe cer. 

— N-am voie să ameninţ pe nimeni, am spus voios, n-am 
voie să vorbesc cu nimeni şi n-am voie să-mi ating sabia. 
N-ar fi mai uşor dacă pur şi simplu aş înceta să respir? 

— Şi o s-o aducem pe Lady Æthelflæd la locul cuvenit, 
completă încruntat Coenwulf. 

— Care-i locul cuvenit? am vrut să ştiu. 


— Soţul ei o să hotărască asta. 

— Dar vrea s-o închidă într-o mănăstire! 

— Dacă aşa hotărăşte soţul ei, Lord Uhtred, atunci asta-i 
e soarta. 

— O să afli curând că doamna gândeşte cu capul ei, i-am 
spus blând. E foarte posibil să nu respecte poruncile unuia 
sau altuia. 

— O să-şi asculte soţul, stărui Coenwulf. 

Hohotul meu de râs păru să-l enerveze la culme. Bietul 
Steapa ne privea zăpăcit. 

Erau şase oameni la marginea oraşului, dar nu făcură 
nicio încercare de-a ne opri. Nu era un burh, nu avea 
ziduri, aşa că am intrat direct pe o uliţă care mirosea a 
balegă şi a fum. Localnicii, îngrijoraţi, ne priveau tăcuţi; 
unii îşi făcură cruce când am trecut pe lângă ei. Soarele 
dispăruse de-acum, venise amurgul. Când am ajuns la o 
tavernă cu aspect primitor, un bărbat ce ţinea un corn de 
bere îl ridică spre noi în semn de bun-venit. Am observat 
că puţini aveau arme. Dacă Æthelwold nu putea aduna 
fyrdul din oraşul unde se născuse, cum putea nădăjdui să 
ridice întregul ţinut împotriva lui Edward? Poarta 
mănăstirii Sfânta Cuthberga se întredeschise, o femeie se 
uită repede afară, apoi poarta se trânti la loc. Erau câţiva 
străjeri în faţa bisericii, dar, din nou, nu încercară să ne 
oprească. Ne priveau trecând, cu chipuri posomorâte. 

— A pierdut deja, am spus. 

— Aşa-i, încuviinţă Steapa. 

— A pierdut? se miră părintele Coenwulf. 

— Asta-i fortăreaţa lui, am zis. Totuşi, nimeni nu vrea să 
ne înfrunte. 

Cel puţin nimeni nu voi să ne înfrunte până am ajuns la 
intrarea în conacul lui Æthelwold. Poarta era împodobită 
cu steagul lui, păzită de şapte suliţaşi şi apărată de o 
baricadă jalnică din butoaie pe care fuseseră aşezaţi doi 
buşteni. Un suliţaş înaintă spre noi şi-şi ridică arma. 

— Nu puteţi trece, ne înştiinţă el. 

— Luaţi de-aici butoaiele şi deschideţi poarta, i-am 
replicat. 

— Spuneţi-vă numele, ne ceru străjerul, un bărbat de 


vârstă mijlocie, vânjos, cu barbă căruntă şi un aer supus. 

— Asta e Matei, am zis arătând spre părintele Coenwulf. 
Eu sunt Marcu, el e Luca şi celălalt s-a îmbătat şi-a rămas 
în urmă. Pe toţi dracii, ştii foarte bine cine suntem, aşa că 
deschide poarta. 

— Lasă-ne să intrăm, adăugă aspru părintele Coenwulf 
după ce-mi azvârli o privire mustrătoare. 

— Fără arme, spuse străjerul. 

M-am uitat la Steapa. Avea sabia lungă în stânga, spada 
scurtă în dreapta şi o secure de luptă pe spinare. 

— Steapa, câţi oameni ai ucis în bătălie până acum? l-am 
întrebat. 

Intrebarea îl nedumeri, dar se apucă să chibzuiască la 
un răspuns. Până la urmă fu nevoit să clatine din cap. 

— Am pierdut şirul, recunoscu el. 

— Şi eu, am zis, după care m-am întors spre străjer. Poţi 
să încerci să ne iei armele, sau poţi să scapi cu viaţă şi să 
ne laşi să intrăm. 

Hotări că voia să trăiască, aşa că le porunci oamenilor 
lui să înlăture butoaiele şi buştenii, apoi deschise porţile 
larg. Am intrat în curte, unde tocmai fuseseră aprinse 
torţele; în lumina lor am văzut umbrele mişcătoare ale 
cailor înşeuaţi ce-şi aşteptau călăreţii. Am numărat vreo 
treizeci de oşteni, unii cu cămăşi de zale şi toţi înarmaţi, 
gata să încalece. Păreau neliniştiţi şi nu aveau de gând să 
ne înfrunte. 

— Se pregăteşte să fugă, am zis. 

— N-ai voie să vorbeşti aici, îmi aminti ţâfnos părintele 
Coenwulf. 

— Taci, popă searbăd! m-am răstit la el. 

Argaţii veniră să ne ia caii şi, aşa cum mă aşteptam, un 
intendent ne ceru să predăm armele înainte de a intra în 
sala mare. 

— Nu, am spus. 

— Sabia mea rămâne, zise ameninţător Steapa. 

Intendentul se fâstâci, dar părintele Coenwulf îl împinse 
pur şi simplu în lături. L-am urmat în sala mare, care era 
iluminată de un foc vioi şi de lumânări înşirate pe două 
mese între care se afla un tron. Niciun alt cuvânt n-ar fi 


fost potrivit pentru jilţul acela care se înălța mult deasupra 
covorului de lumânări. Æthelwold şedea acolo, dar în clipa 
în care ne văzu sări în picioare şi merse până la capătul 
estradei pe care era aşezat maiestuos tronul. Pe estradă 
mai era un scaun, mult mai mic şi împins într-o parte. În el 
stătea /Ethelfleed, păzită de doi oşteni cu sulițe. Când mă 
zări, surâse fără veselie şi ridică o mână pentru a-mi arăta 
că era nevătămată. 

Erau peste cincizeci de oameni în sală. Majoritatea 
purtau arme, în ciuda strădaniilor intendentului, însă, la fel 
ca mai devreme, niciunul nu ne ameninţă. Apariţia noastră 
părea să-i fi amuţit. Şi oştenii aceştia, asemenea celor din 
curte, erau neliniştiţi. li cunoşteam pe câţiva dintre ei şi-mi 
dădeam seama că părerile lor erau împărţite. Cei mai 
tineri, care stăteau lângă estradă, erau susţinătorii lui 
Æthelwold, pe când cei mai în vârstă erau thegnii lui, vădit 
nemulţumiţi de ceea ce se petrecea. Până şi câinii din sală 
arătau de parcă ar fi fost biciuiţi. Unul scânci la sosirea 
noastră, apoi se furişă până într-un colţ, unde se ghemui 
tremurând. Æthelwold stătea la marginea estradei cu 
braţele încrucişate, încercând să pară cât mai impunător 
cu putinţă, însă era la fel de neliniştit ca patrupedele. În 
schimb, tânărul bălai de lângă el era plin de vigoare. 

— Ia-i prizonieri, stăpâne, îl îndemnă acesta pe 
ZEthelwold. 

Nicio cauză nu e atât de lipsită de speranţă, niciun crez 
nu e atât de nebunesc, nicio idee nu e atât de ridicolă încât 
să nu atragă adepţi, şi tânărul bălai îşi însuşise cauza lui 
Æthelwold cu toată înflăcărarea. Era o brută chipeşă cu 
ochi strălucitori, fălci puternice şi o constituţie zdravănă. 
Părul său lung era legat la ceafă cu o fâşie de piele, iar la 
gât avea o panglică înnodată ce părea mai degrabă o 
podoabă femeiască, deoarece era trandafirie şi făcută din 
mătasea aceea fină, de preţ, pe care o aduc în Britania 
neguţătorii din ţinuturi îndepărtate. Capetele panglicii de 
mătase atârnau peste cămaşa de zale lucrată cu mare 
pricepere, probabil de unul dintre fierarii aceia franci care 
cer bani grei. Cingătoarea îi era acoperită cu pătrate de 
aur, iar mânerul sabiei avea măciulia din cleştar. Era 


bogat, era încrezător şi ne privea cu un aer războinic. 

— Cine eşti? îl întrebă părintele Coenwulf. 

— Numele meu e Sigebriht, zise cu mândrie tânărul. 
Lord Sigebriht pentru un popă ca tine. 

Prin urmare, acesta era tânărul care înlesnise schimbul 
de misive dintre Æthelwold şi danezi, Sigebriht din Cent, 
care o iubise pe Lady Ecgwynn şi o pierduse în favoarea lui 
Edward. 

— Nu-i lăsa să vorbească, ucide-i! îi ceru Sigebriht 
suzeranului său. 

Æthelwold nu ştia ce să facă. 

— Lord Uhtred, îmi spuse, neavând habar cum să 
continue. 

Ar fi trebuit să le poruncească oamenilor lui să ne 
ciopârţească şi apoi, în fruntea armatei sale, să-l atace pe 
Edward, însă nu era destul de bărbat pentru asta şi 
probabil ştia că numai câţiva dintre cei prezenţi l-ar fi 
urmat. 

— Lord Æthelwold, rosti ferm părintele Coenwulf, 
suntem aici pentru a te chema la curtea regelui Edward. 

— Nu există un rege cu numele ăsta, lătră Sigebriht. 

— Vei fi tratat cu respectul cuvenit rangului Domniei 
Tale, continuă părintele Coenwulf ignorându-l pe tânăr. 
Cum însă ai tulburat pacea regelui, trebuie să dai seamă în 
faţa Măriei Sale şi a witanului. 

— Eu sunt rege aici, replică Æthelwold. Se îndreptă de 
spate, vrând să aibă un aer cât mai maiestuos, apoi 
adăugă: Eu sunt rege, şi-o să trăiesc sau o să mor aici, în 
regatul meu! 

Preţ de o clipă am simţit o anume compătimire pentru 
el. Într-adevăr, i se luase de sub nas tronul Wessexului, 
fusese împins la o parte de unchiul său Alfred şi silit să 
privească de pe margine în timp ce Alfred transforma 
Wessexul în cel mai puternic regat din Britania. Æthelwold 
îşi găsise alinarea în bere, mied şi vin şi putea fi un tovarăş 
bun de petreceri, însă nutrise dintotdeauna ambiția de a 
corecta nedreptatea pe care socotea că o suferise în 
copilărie. Acum se străduia din răsputeri să se poarte ca 
un rege, dar nici măcar oamenii lui nu erau pregătiţi să-l 


urmeze, în afară de câţiva tineri neghiobi precum 
Sigebriht. 

— Nu eşti rege, Lord Æthelwold, îi răspunse calm 
părintele Coenwulf. 

— Ba e rege! stărui Sigebriht. 

Făcu un pas spre părintele Coenwulf ca şi când ar fi vrut 
să-l lovească, dar Steapa înaintă la rândul lui. 

Am văzut mulţi oameni înfricoşători în viaţa mea, însă 
Steapa era de departe cel mai înfricoşător. În realitate era 
un om blând, cumsecade şi grijuliu, dar era cu un cap mai 
înalt decât ceilalţi şi fusese înzestrat cu o faţă osoasă pe 
care pielea se întindea într-o expresie feroce. Pe vremuri 
fusese poreclit Steapa Snotor, ceea ce însemna Steapa 
Prostul, însă de ani de zile nu mai auzisem pe cineva să-i 
spună astfel. Steapa se născuse rob, dar ajunsese şeful 
gărzii regale şi, cu toate că nu era iute la minte, era loial, 
silitor şi minuţios. De asemenea, era cel mai temut 
războinic din Wessex; acum, când strânse între degete 
mânerul sabiei sale imense, Sigebriht îngheţă, şi chipul 
său tânăr şi înfumurat se schimonosi de frică. 

Æthelflæd zâmbea. 

Æthelwold ştia că pierduse, dar tot încerca să-şi 
păstreze demnitatea. 

— Părintele Coenwulf, aşa te cheamă, nu? 

— Da, stăpâne. 

— Sfatul dumitale va fi înţelept, sunt sigur. Ai dori să mi- 
l oferi? 

— De asta sunt aici, zise Coenwulf. 

— Şi să spui o rugăciune în capela mea? urmă 
Æthelwold făcând semn spre o uşă din spatele lui. 

— Ar fi un privilegiu, răspunse Coenwulf. 

— Şi tu, draga mea, îi zise Æthelwold lui ZEthelflzed. 

Părea resemnat. Le făcu semn altor câţiva oameni, cei 
mai apropiaţi tovarăşi ai săi, printre care şi Sigebriht, roşu 
la faţă de stinghereală, şi intrară cu toţii pe uşa din capătul 
estradei. Când /Ethelfled mă privi întrebător, am 
încuviinţat din cap, căci eram hotărât să merg în capelă cu 
ea. Liniştită, îl urmă pe Sigebriht, însă de îndată ce am 
pornit spre estradă, Æthelwold ridică o mână. 


— Numai părintele Coenwulf. 

— Unde merge el mergem şi noi, am spus. 

— Vrei să te rogi? mă întrebă zeflemitor părintele 
Coenwulf. 

— Vreau să fii în siguranţă, deşi numai zeul tău ştie de 
ce, i-am răspuns. 

Coenwulf se uită la Æthelwold. 

— Îmi dai cuvântul că voi fi în siguranţă în capela 
Domniei Tale? 

— Dumneata eşti cel care mă ţine în siguranţă, părinte, 
spuse Æthelwold cu neaşteptată smerenie. Vreau sfaturile 
dumitale, vreau rugăciunile dumitale şi, da, îţi dau 
cuvântul că vei fi în siguranţă. 

— Atunci aşteptaţi aici, îmi zise aspru Coenwulf. 
Amândoi. 

— Ai încredere în ticălosul ăsta? l-am întrebat, destul de 
tare ca Æthelwold să audă. 

— Am încredere în Dumnezeu cel Atotputernic, 
proclamă Coenwulf, după care urcă vioi pe estradă şi trecu 
pragul uşii din spate. 

Steapa îşi puse o mână pe braţul meu. 

— Lasă-l. 

Ne-am pus pe aşteptat. Doi thegni veniră la noi să ne 
spună că nu luaseră parte la uneltire şi că-l crezuseră pe 
Æthelwold când îi asigurase că witanul din Wessex îi 
aprobase pretenţiile la tron. Le-am răspuns că nu aveau de 
ce să se teamă atâta vreme cât nu ridicaseră arma 
împotriva regelui de drept. Regele cu pricina, din câte 
ştiam, se afla în vechiul fort cu ziduri de cretă de la nord 
de oraş, aşteptând în timp ce se lăsa noaptea, iar stelele se 
iveau pe cer. Şi noi aşteptam. 

— Cât ţine o rugăciune? am întrebat. 

— Vreo două ceasuri, din câte ştiu eu, mormăi Steapa. 
Iar predicile pot ţine încă şi mai mult. 

M-am întors spre intendentul care încercase să ne ia 
săbiile. 

— Unde-i capela? 

— Nu e nicio capelă, stăpâne, bâigui acesta îngrozit. 

În timp ce înjuram în barbă, am alergat la uşa din spate 


şi am deschis-o. Era o cameră de dormit cu carpete din 
blană, pături de lână, un ciubăr şi o lumânare înaltă, 
neaprinsă, într-un sfeşnic de argint. O a doua uşă dădea 
într-o curte mică, goală, cu o poartă deschisă păzită de un 
suliţaş. 

— Încotro s-au dus? am răcnit, iar străjerul îmi răspunse 
arătând spre vest. 

Ne-am întors în grabă în prima curte, unde ne aşteptau 
caii. 

— Du-te la Edward şi spune-i că nemernicul a fugit, i-am 
zis lui Steapa. 

— Şi tu? mă întrebă el pe când urca în şa. 

— O să mă duc spre apus. 

— Nu singur! 

— Du-te, l-am îndemnat. 

Steapa avea dreptate, bineînţeles. Nu avea nicio noimă 
să plec singur în noapte, dar nu voiam să mă întorc la 
povârnişul de cretă de la Baddan Byrig, unde următoarele 
două ceasuri aveau să fie irosite în frământări nehotărâte. 
Mă întrebam ce se alesese de părintele Coenwulf; speram 
că trăia. Peste câteva clipe am trecut de poartă, şi oamenii 
de pe uliţa luminată de torţe se împrăştiară care-ncotro 
când mi-am grăbit calul pe drumul care ducea spre est. 

Æthelwold dăduse greş în încercarea lui vrednică de 
milă de a fi recunoscut ca rege al Wessexului, însă nu 
renunţase. Oamenii din propriul ţinut nu-l sprijineau, avea 
doar o mână de susţinători, aşa că fugea acolo unde putea 
găsi săbii, scuturi şi sulițe. Voia să se ducă în nord, la 
danezi, şi avea de ales între două căi, din câte-mi dădeam 
eu seama. Putea s-o ia pe uscat, sperând să ocolească mica 
armată pe care o adusese Edward la Wimburnan, ori să se 
îndrepte spre sud, dacă avea acolo o corabie care să-l 
aştepte. Am respins ultima variantă. Danezii nu ştiuseră 
când avea să moară Alfred, şi nicio navă daneză nu 
îndrăznea să zăbovească în apele din Wessex; prin urmare, 
era cu totul improbabil ca o corabie să-l aştepte pe 
Æthelwold. Trebuia să se descurce singur, ceea ce 
însemna că avea să străbată ţinutul călare. 

Iar eu l-am urmărit, sau mai degrabă am încercat să-mi 


găsesc calea pe bâjbâite prin beznă. Era lună în noaptea 
aceea, însă umbrele pe care le lăsa întunecau drumul. Cum 
nici eu, nici calul nu vedeam mare lucru, am înaintat agale. 
Ici-colo mi s-a părut că vedeam urme proaspete de 
potcoave, dar nu puteam fi sigur. Drumul acoperit cu noroi 
şi iarbă era de fapt o potecă lată pentru turme, având pe 
margini tufişuri şi copaci înalţi. Urma valea râului, care 
făcea un cot spre nord. La un moment dat am ajuns într-un 
sat unde era lumină în coliba fierarului. Un băiat vâra 
cărbuni în cuptor. Asta era treaba lui, să ţină focul aprins 
pe timpul nopţii; sărmanul se ghemui speriat când mă văzu 
în ţinuta de luptă, cu zalele, coiful şi teaca strălucind în 
lumina flăcărilor care alungau întunericul de pe uliţa 
mocirloasă. 

Mi-am oprit calul şi m-am uitat la el. 

— Când eram de vârsta ta, i-am spus din spatele 
obrăzarelor, vegheam şi eu asupra unui foc. Treaba mea 
era să astup găurile cu muşchi şi pământ umed dacă se 
întâmpla să scape fum. Vegheam toată noaptea. Te poţi 
simţi tare singur când faci asta. 

Încuviinţă, prea speriat ca să scoată vreo vorbă. 

— Dar era o fată care obişnuia să-mi stea alături, am 
continuat, amintindu-mi de Brida. Tu n-ai o fată? 

— Nu, stăpâne, bâigui el, aflat de-acum în genunchi. 

— Fetele sunt cea mai bună tovărăşie în nopţile 
singuratice, chiar dacă vorbesc prea mult. Uită-te la mine, 
băiete, i-am cerut, văzând că-şi plecase fruntea. Acum 
spune-mi, ai zărit nişte călăreţi trecând pe-aici? Era şi o 
femeie cu ei. 

Puştiul nu spuse nimic; doar se holba la mine. Calului 
meu nu-i plăcea fierbinţeala cuptorului, sau poate îl supăra 
mirosul înţepător, aşa că l-am bătut uşor pe gât ca să-l 
liniştesc. 

— Oamenii aceia ţi-au spus să taci, i-am zis băiatului. Ți- 
au spus că trebuie să păstrezi o taină. Te-au ameninţat? 

— A zis că era regele, stăpâne, şopti el. 

— Adevăratul rege e în apropiere. Cum se cheamă locul 
ăsta? 

— Blaneford, stăpâne. 


— E plăcut de trăit aici. Aşadar s-au dus spre 
miazănoapte? 

— Da, stăpâne. 

— De câtă vreme? 

— Nu de mult, stăpâne. 

— Şi drumul ăsta duce la Sceaftesburi? l-am întrebat, 
încercând să-mi amintesc ţinutul acesta rodnic din inima 
Wessexului. 

— Da, stăpâne. 

— Câţi oameni erau? 

— Cât un ciopor, stăpâne. 

Văzându-mi nedumerirea, socoti în minte şi într-un 
târziu îşi ridică o dată toate degetele, apoi numai pe cele 
de la o mână. Erau aşadar cincisprezece. 

— Era şi un preot cu ei? 

— Nu, stăpâne. 

— Eşti un băiat de ispravă, i-am zis, şi nu era o simplă 
măgulire, căci ştia să numere. Aruncându-i o bucată de 
argint, am adăugat: Dimineaţă să-i spui lui taică-tău că l-ai 
întâlnit pe Uhtred de Bebbanburg şi că ţi-ai făcut datoria 
faţă de noul tău rege. 

Mă privea cu ochi mari când m-am întors spre vad, unde 
mi-am lăsat calul să bea foarte puţin, apoi am început să 
urc dealul. 

Mă gândeam, ţin minte, că aş fi putut să mor în acea 
noapte. Æthelwold avea paisprezece tovarăşi, dacă n-o 
puneam la socoteală pe Æthelflæd, şi cu siguranţă se 
temea de urmăritori. Probabil îşi spusese că armata lui 
Edward avea să se rătăcească în beznă, dar dacă ar fi ştiut 
că era vorba de un singur călăreț mi-ar fi întins o capcană, 
şi nu încape îndoială că aş fi fost ciopârţit sub clar de lună. 
O moarte mai bună decât a lui Alfred, m-am gândit. Mai 
bine aşa decât să zaci într-o încăpere urât mirositoare în 
timp ce durerea îţi pune stăpânire pe trup, cu o gâlmă cât 
un pietroi în burtă, cu bale şi lacrimi şi rahat şi duhoare. 
După aceea însă vine uşurarea vieţii de apoi, renaşterea în 
bucurie. Creştinii îi spun rai, şi-l închipuie ca pe o înşiruire 
de săli de marmură şi încearcă să ne sperie cu poveşti 
despre un iad mai fierbinte decât cuptorul fierarului din 


Blaneford, dar eu o să plec într-o izbucnire de lumină, în 
braţele unei walkirii, spre marea sală din Walhalla, unde 
prietenii o să mă aştepte, şi nu numai prietenii, ci şi 
duşmanii, bărbaţii pe care i-am ucis în luptă, şi-o să fie 
ospeţe şi beţii şi încăierări şi femei. Asta e soarta noastră, 
dacă nu cumva murim cum nu trebuie, şi atunci suntem 
sortiţi să trăim veşnic în sălile îngheţate ale zeiţei Hel. 

În timp ce-l urmăream pe Æthelwold prin noapte m-am 
gândit că era straniu. Creştinii spun că iadul este osânda 
noastră, iar danezii spun că aceia care mor cum nu trebuie 
merg în Hel, unde stăpâneşte zeiţa cu acelaşi nume. Iadul 
lor şi al nostru au nume asemănătoare?, însă nu sunt 
acelaşi lucru. Hel nu arde oamenii, doar îi face să trăiască 
în nefericire. Dacă mori cu o sabie în mână, n-o să vezi 
niciodată trupul în descompunere al lui Hel şi n-o să simţi 
foamea în cavernele ei friguroase, dar nu e vorba de nicio 
osândă. E pur şi simplu o viaţă obişnuită pe care o trăieşti 
veşnic. Creştinii făgăduiesc pedeapsa ori răsplata de parcă 
am fi copii mici; de fapt, ceea ce se întâmplă după moarte 
e ceea ce se întâmpla şi înainte. Totul se va schimba, cum 
mi-a zis Ælfadell, şi totul va fi la fel cum a fost întotdeauna. 
Amintirea lui Ælfadell mă făcu să mă gândesc la Erce, la 
trupul ei zvelt ce se unduia peste al meu, la sunetele 
guturale pe care le scosese, la bucuria desăvârşită pe care 
o simţise. 

Odată cu zorii se auzi şi boncăluitul cerbilor. Era vremea 
împerecherii, când graurii înnegresc cerul şi frunzele 
încep să cadă. Mi-am oprit calul epuizat pe un dâmb şi m- 
am uitat în jur, însă n-am văzut pe nimeni. Se părea că 
eram singur în dimineaţa aceea înceţoşată, suspendat într- 
o lume aurie şi galbenă în care domnea o linişte deplină 
dacă nu puneam la socoteală boncăluitul cerbilor, şi chiar 
şi sunetul acela dispăru când am privit spre est şi spre sud 
în căutarea oamenilor lui Edward. Cum nu se zărea 
nimeni, mi-am îmboldit calul spre nord, în direcţia fumului 
care trăda prezenţa oraşului Sceaftesburi dincolo de 
dealuri. 

Sceaftesburi era unul dintre burhurile lui Alfred, un oraş 


2 În engleză, hell = „iad” (n.tr.). 


fortificat care adăpostea atât o monetărie regală, cât şi o 
mănăstire care-i fusese tare dragă suveranului. Æthelwold 
n-ar fi cutezat niciodată să ceară să intre într-un asemenea 
oraş, căci ar fi aşteptat mult şi bine la poartă până să i se 
îngăduie să călărească pe ulite: comandantul burhului, 
oricine va fi fost, i-ar fi pus prea multe întrebări. Prin 
urmare, era limpede că Æthelwold ocolise oraşul. Dar pe 
unde? Nu zăream nicio potecă. Eram ispitit să las baltă 
urmărirea, care fusese o idee prostească de la bun început. 
Voiam să găsesc o tavernă în burh, să mănânc bine, să fac 
rost de un pat şi să plătesc o târfă care să mi-l încălzească, 
dar chiar atunci un iepure de câmp îmi tăie calea, de la 
răsărit la apus, şi ăsta era neîndoielnic un semn de la zei. 
Am ieşit de pe drum, luând-o spre vest. 

Peste câteva clipe, ceața se limpezi şi am văzut caii pe 
un deal de cretă. Între mine şi deal era o vale largă, 
acoperită cu păduri dese. M-am repezit într-acolo în 
momentul în care călăreţii mă observară. Erau grupaţi; 
unul arătă spre mine, apoi se întoarseră şi o luară spre 
miazănoapte. Deşi am numărat doar nouă, era vorba de 
trupa lui Æthelwold, cu siguranţă. Odată ce-am intrat în 
pădure, n-am mai putut să mă uit după restul călăreţilor, 
deoarece pâcla se îndesise. Pe deasupra, trebuia să mă 
feresc mereu de crengile joase. Am trecut de un pârâiaş, 
apoi de un copac doborât pe care-l năpădiseră muşchiul şi 
ciupercile. Murii, iedera şi ilicele acopereau pământul de 
ambele margini ale cărării brăzdate de urme proaspete de 
potcoave. În tăcerea care domnea în pădure am simţit 
teama, certitudinea dată de nimic altceva decât de 
experienţă că primejdia era aproape. 

Am sărit din şa şi am legat hăţurile calului de un stejar. 
Ce-ar fi trebuit să fac ar fi fost să încalec la loc, să gonesc 
până la Sceaftesburi şi să dau alarma. Ar fi trebuit să iau 
un cal odihnit şi, în fruntea oştenilor din garnizoană, să 
plec în urmărirea lui Æthelwold, dar asta ar fi însemnat să 
întorc spatele primejdiei. Mi-am scos din teacă Răsuflarea- 
Şarpelui, gândindu-mă că era o uşurare să-i simt mânerul 
între degete, şi am pornit agale. 

Oare călăreţii de pe deal mă văzuseră înainte să-i văd 


eu? Era foarte probabil. Fusesem pierdut în gânduri pe 
când mergeam pe drum, pe jumătate visând, pe jumătate 
chibzuind. Şi dacă mă văzuseră? Ştiau că eram singur, 
probabil ştiau cine eram, şi zărisem doar nouă oameni, 
deci ceilalţi fuseseră lăsaţi în pădure să mă prindă în 
ambuscadă. „Întoarce-te”, mi-am spus, „întoarce-te şi dă 
de ştire garnizoanei burhului.” Chiar în clipa când 
hotărâsem că asta era deopotrivă datoria mea şi calea cea 
mai înţeleaptă de urmat, doi călăreţi ţâşniră dintre copaci 
la cincizeci de paşi de mine şi se năpustiră să mă atace. 
Unul avea o sabie, celălalt, o suliță. Amândoi aveau coifuri 
cu obrăzare, amândoi purtau cămăşi de zale, amândoi 
aveau scuturi şi amândoi erau nişte neghiobi. 

Nu poţi lupta de pe cal într-o pădure bătrână şi deasă. 
Sunt prea multe piedici, iar cei doi nu puteau călări unul 
lângă altul deoarece cărarea era prea îngustă şi tufişurile 
prea dese pe margini. Suliţaşul, aflat în frunte, era 
dreptaci, la fel ca tovarăşul său, deci arma lui era pe 
partea dreaptă a calului său obosit şi în stânga mea. l-am 
lăsat să vină, întrebându-mă de ce erau numai doi, însă am 
încetat să caut un răspuns când se apropiară şi am văzut 
ochii inamicului prin deschizătura coifului. Atunci am făcut 
pur şi simplu un pas în dreapta, peste rugii de mur şi în 
spatele unui trunchi de stejar, şi suliţaşul, neputincios, 
trecu în galop pe lângă mine. Am păşit înapoi şi mi-am 
rotit Răsuflarea-Şarpelui cu toată puterea, izbindu-l pe al 
doilea cal în gură. Animalul, care împroşca dinţi şi sânge, 
zbieră şi se roti nebuneşte, aruncându-şi din şa călăreţul, 
care rămase atârnat în hăţuri şi scări. 

Când primul dădu să se întoarcă, un glas strigă dintre 
copaci: 

— Nu! Nu! 

Oare vorbea cu mine? Nu c-ar fi avut vreo însemnătate. 
Săbierul se chinuia să se ridice în şa, pe când suliţaşul îşi 
răsucea cu greu calul pe poteca îngustă. Scutul săbierului 
îi atârna pe braţul stâng, aşa că m-am înălţat şi i-am înfipt 
Răsuflarea-Şarpelui în piept. Tare. O singură dată. 

Sângele umplu covorul de frunze şi se auzi un icnet 
înăbuşit. Trupul de sub mine zvâcni, apoi rămase nemişcat. 


În acea clipă, suliţaşul îşi îmboldi calul spre mine. M-am 
aplecat într-o parte, ferindu-mă de lovitură, am prins sulița 
şi am tras-o cu toată puterea. Trebui să-i dea drumul ca să 
nu fie dat jos din şa; încercă să-şi scoată sabia, însă 
bidiviul speriat dădea înapoi. Tot nu reuşise s-o tragă din 
teacă în momentul în care Răsuflarea-Şarpelui îi străpunse 
coapsa dreaptă, sub zale, despicându-i pielea şi muşchii cu 
vârful şi apoi izbindu-i osul. Împingeam mai adânc şi mai 
adânc, răcnind din toţi rărunchii ca să-l înspăimânt şi să 
adaug forţă loviturii. Imi răsuceam sabia şi-o împingeam 
mai tare, însă glasul din pădure strigă iarăşi: 

— Nu! 

Ba da. Inamicul îşi scosese sabia pe jumătate, dar 
sângele îi picura din cizmă şi scăriţă. l-am prins umărul 
drept cu mâna stângă şi l-am tras, dându-l jos de pe cal. 

— Idiotule! am mârâit. 

L-am ucis aşa cum îi ucisesem tovarăşul, apoi m-am 
întors repede spre locul dinspre care auzisem vocea. 

Nimic. 

În depărtare răsună un corn, care primi răspuns de la un 
altul peste câteva clipe. Sunetele veneau dinspre sud, deci 
trupele lui Edward se apropiau. Un clopot începu să bată, 
probabil de la biserica ori mănăstirea din Sceaftesburi. 
Calul rănit necheză. Al doilea om muri, şi i-am smuls vârful 
Răsuflării-Şarpelui din gât. Sângele proaspăt îmi înnegrise 
cizmele. Eram obosit. Tânjeam după hrană, pat şi târfă, şi 
totuşi am luat-o pe cărare în direcţia din care apăruseră 
cei doi neghiobi. 

Cărarea cotea acolo unde frunzişul des împiedica 
vederea, apoi se deschidea într-un luminiş străbătut de un 
pârâu lat. Primele raze de soare ale zilei se strecurau 
printre frunze, făcând ca iarba să pară încă şi mai verde. 
Pe pajiştea presărată cu margarete i-am zărit pe Sigebriht 
cu trei oameni de-ai săi şi pe /Ethelflaed, cu toţii călare. 
Unul dintre aceşti oşteni le strigase tovarăşilor săi acum 
morţi, însă nu puteam şti care anume. 

Am ieşit din umbră. Obrăzarele coifului erau închise, 
zalele şi cizmele mi-erau pătate de sânge, Răsuflarea- 
Şarpelui era înroşită. 


— Cine vine la rând? am întrebat. 

Æthelflæd  râse. Un  pescăruş-albastru, colorat şi 
strălucitor, îşi luă zborul în spatele ei şi dispăru în umbră. 

— Lord Uhtred, spuse ea dând pinteni calului ca să se 
apropie de mine. 

— Eşti teafără? 

— Au fost cu toţii foarte curtenitori, îmi răspunse 
Æthelflæd  aruncându-i lui  Sigebriht o privire 
batjocoritoare. 

— Sunt numai patru, am zis. Pe care vrei să-l omor 
primul? 

Sigebriht îşi scoase sabia cu măciulie de cleştar. Eram 
gata să mă retrag printre copaci, unde aş fi avut un avantaj 
în faţa unui adversar călare, dar, spre uimirea mea, el îşi 
azvârli sabia, trimiţând-o cu un bufnet în iarba înrourată 
de la picioarele mele. 

— Mă las în seama milosteniei tale, spuse el. 

Cei trei oşteni îi urmară pilda şi-şi aruncară armele la 
pământ. 

— Descălecaţi, le-am cerut. Cu toţii. Când se supuseră, 
am continuat: Acum îngenuncheaţi. Şi daţi-mi un motiv să 
nu vă ucid, le-am zis în timp ce mă îndreptam spre ei. 

— Ne-am predat, stăpâne, murmură Sigebriht cu fruntea 
plecată. 

— V-aţi predat pentru că neghiobii ăia ai tăi n-au izbutit 
să mă omoare. 

— Nu erau neghiobii mei, stăpâne, zise spăsit Sigebriht. 
Erau oamenii lui Æthelwold. Aceştia trei de aici sunt ai 
mei. 

— Le-a poruncit idioţilor ălora doi să mă atace? am 
întrebat-o pe ZEthelfleed. 

— Nu, spuse ea. 

— Voiau glorie, stăpâne, îmi explică Sigebriht. Voiau să 
fie cunoscuţi drept cei care l-au ucis pe Uhtred. 

I-am atins obrazul cu vârful însângerat al Răsuflării- 
Şarpelui. 

— Şi ce vrei tu, Sigebriht din Cent? 

— Să fac pace cu regele, stăpâne. 

— Care rege? 


— Nu e decât un rege în Wessex, stăpâne. Regele 
Edward. 

Mi-am plimbat vârful sabiei de-a lungul cozii blonde 
legate cu şnurul de piele. Lama i-ar fi retezat gâtul nespus 
de uşor, m-am gândit. 

— De ce vrei pacea cu Edward? 

— Am greşit, stăpâne, zise el cu umilinţă. 

— Doamnă? am spus, fără să-mi iau ochii de la el. 

— Au văzut că-i urmăreai, iar omul acesta, zise 
ZEthelfleed arătând spre Sigebriht, s-a oferit să mă ducă la 
tine. I-a spus lui Æthelwold că te-aş putea convinge să i te 
alături. 

— Şi Æthelwold l-a crezut? 

— l-am spus c-o să încerc să te lămuresc, şi pe mine m-a 
crezut. 

— E un tâmpit. 

— În loc de asta, l-am îndemnat pe Sigebriht să facă 
pace, continuă /Ethelflzed. I-am spus că nu poate spera să 
trăiască şi mâine decât dacă-l părăseşte pe Æthelwold şi-i 
jură credinţă lui Edward. 

Cu vârful sabiei sub bărbia rasă a lui Sigebriht, i-am 
ridicat faţa spre mine. Era atât de chipeş, cu ochii atât de 
strălucitori, şi în ochii aceia nu puteam vedea pic de 
şiretenie, doar o spaimă cumplită. Ştiam totuşi că trebuia 
să-l ucid. Atingându-i cu lama panglica de mătase de la 
gât, i-am cerut: 

— Spune-mi de ce n-ar trebui să-ţi tai gâtul. 

— M-am predat, stăpâne! Îţi implor mila. 

— Ce-i cu panglica asta? l-am întrebat, străpungând-o cu 
vârful Răsuflării-Şarpelui şi lăsând o dâră de sânge. 

— E un dar de la o fată. 

— Lady Ecgwynn? 

Ridică privirea spre mine. 

— Era minunată, şopti el cu tristeţe. Era ca un înger, îi 
înnebunea pe toţi bărbaţii. 

— Şi l-a preferat pe Edward. 

— Şi acum e moartă, stăpâne. Cred că regele Edward o 
jeleşte la fel de mult ca mine. 

— Luptă-te pentru cineva care trăieşte, interveni 


ZEthelfleed. Nu pentru o moartă. 

— M-am înşelat, stăpâne, spuse Sigebriht. 

Nesigur dacă să-l cred sau nu, mi-am apăsat sabia pe 
gâtul lui, aducând iarăşi frica în ochii aceia albaştri. 

— Fratele meu va hotărî, zise blând Æthelflæd, ghicindu- 
mi gândurile. 

L-am lăsat în viaţă. 

În noaptea aceea, după cum am aflat mai târziu, 
Æthelwold a trecut graniţa în Mercia şi şi-a urmat drumul 
spre nord până a ajuns la adăpost, în fortăreaţa lui Sigurd. 
Scăpase. 


Opt 
3 


În cele din urmă, Alfred fu înmormântat. 

Ceremonia însemnă cinci ore de rugăciuni, imnuri, 
plânsete şi predici. Bătrânul rege fusese aşezat într-un 
sicriu de ulm pictat cu scene din vieţile sfinţilor, în timp ce 
capacul înfăţişa un crist cu aer surprins urcând spre cer. O 
aşchie din sfânta cruce fusese pusă în mâinile defunctului, 
iar capul se odihnea pe un evangheliar. Sicriul de ulm era 
vârât într-un sarcofag de plumb, care, la rândul lui, era 
închis într-o raclă din lemn de cedru, încrustată cu imagini 
ale sfinţilor ce înfruntau moartea. O sfântă era arsă pe rug, 
însă flăcările n-o puteau atinge; o alta era supusă caznelor, 
şi totuşi le zâmbea iertător nenorociţilor care o chinuiau, 
pe când un alt sfânt continua să predice deşi era străpuns 
de săgeți. Racla grea fu coborâtă în cripta vechiului lăcaş 
şi închisă într-o încăpere de piatră unde Alfred rămase 
până la terminarea noii biserici, acum aflându-se în cripta 
acesteia. Ţin minte că Steapa bocea ca un copil. Beocca 
era în lacrimi. Chiar şi Plegmund, severul arhiepiscop, 
plângea în timp ce-şi ţinea predica. Vorbi despre scara lui 
lacob, care apărea într-un vis descris în scripturile 
creştine. Iacob, culcat pe perna sa de piatră de sub scară, 
auzise glasul lui Dumnezeu. 

— „Pământul pe care dormi ţi-l voi da ţie şi copiilor tăi”, 
citi Plegmund cu vocea întretăiată de suspine. „Urmaşii tăi 
vor fi mulţi ca pulberea pământului şi tu te vei întinde la 
apus şi la răsărit, la miazănoapte şi la miazăzi, şi se vor 
binecuvânta întru tine şi întru urmaşii tăi toate neamurile 
pământului.” 

Visul lui Iacob a fost visul lui Alfred, urmă răguşit 
arhiepiscopul, şi Alfred zace acum aici, în locul acesta, şi 
pământul acesta le va fi dat copiilor lui şi copiilor copiilor 
lui până în ziua judecății! Şi nu doar pământul acesta! 


Alfred visa că noi, saxonii, vom răspândi lumina 
evangheliei pe tot cuprinsul Britaniei şi în toate celelalte 
ţinuturi, până când toate glasurile de pe pământ se vor 
înălța să-l proslăvească pe Domnul cel Atotputernic! 

Ţin minte că am zâmbit în sinea mea. Stăteam în spatele 
vechii biserici, privind cum fumul cădelniţelor se răsucea 
în jurul căpriorilor auriţi, şi mă amuza convingerea lui 
Plegmund că noi, saxonii, ar fi trebuit să ne răspândim 
asemenea prafului spre miazănoapte, miazăzi, răsărit şi 
apus. Eram norocoşi dacă izbuteam să păstrăm pământul 
pe care-l aveam, darămite să ne mai răspândim, însă 
enoriaşii erau mişcaţi de vorbele arhiepiscopului. 

— Păgânii dau năvală peste noi, continuă Plegmund. Ne 
asupresc! Cu toate astea, le vom propovădui dreapta 
credinţă şi ne vom ruga pentru ei. li vom vedea 
îngenunchind în faţa Domnului Atotputernic, şi atunci visul 
lui Alfred se va împlini, aducând mare bucurie în ceruri. 
Dumnezeu o să ne apere! 

Ar fi trebuit să ascult mai atent predica aceea, însă mă 
gândeam la ZEthelflaed şi la Fagranforda. li cerusem voie 
lui Edward să plec în Mercia, iar răspunsul lui fusese să-l 
trimită pe Beocca la hanul La Doi Cocori. Bătrânul meu 
prieten stătea lângă vatră şi mă mustra pentru că 
rupsesem legătura cu fiul meu cel mare. 

— N-am rupt legătura, am zis. Mi-ar plăcea să vină şi el 
la Fagranforda. 

— Şi ce-o să facă acolo? 

— Ceea ce trebuie să facă. Să se instruiască pentru a 
deveni un războinic. 

— Vrea să fie preot. 

— Atunci nu e fiul meu. 

Beocca oftă. 

— E un băiat bun! Un băiat foarte bun. 

— Spune-i să-şi schimbe numele. Dacă devine preot nu 
merită să se numească Uhtred. 

— Semeni aşa de mult cu tatăl tău, spuse Beocca spre 
mirarea mea, căci mă temusem grozav de tata în copilărie. 
Şi Uhtred seamănă aşa de mult cu tine! Nu doar la 
trăsături, ci şi la încăpățânare, chicoti el. Erai cel mai 


încăpățânat copil din câţi am văzut. 

Mi se spune adesea  Uhtredarwe, duşmanul 
neînduplecat al creştinismului; totuşi, o mulţime de oameni 
pe care i-am iubit şi admirat erau creştini, Beocca fiind 
primul dintre aceştia. Beocca şi soţia lui, Thyra, Hild, 
ZEthelfleed, dragul părinte Pyrlig, Osferth, Willibald, chiar 
şi Alfred, lista e fără sfârşit, şi presupun că erau cu toţii 
oameni buni, deoarece religia lor le impune să se poarte 
într-un anume fel, lucru pe care religia mea nu mi-l cere. 
Thor şi Woden nu-mi cer nimic în afară de respect şi câte o 
jertfă din când în când, n-ar fi niciodată atât de neghiobi 
încât să-mi pretindă să-mi iubesc duşmanul ori să întorc 
celălalt obraz. Şi totuşi cei mai buni creştini, asemenea lui 
Beocca, se străduiesc în fiecare zi să fie buni. N-am 
încercat nicicând să fiu bun, deşi nu cred că sunt rău. Sunt 
pur şi simplu eu, Uhtred de Bebbanburg. 

— Uhtred, i-am zis lui Beocca referindu-mă la fiul meu 
cel mare, va fi lord de Bebbanburg după mine. Nu poate 
păstra fortăreaţa aceea numai prin rugăciune. Trebuie să 
înveţe să lupte. 

Beocca se uita la flăcările din vatră. 

— Întotdeauna am sperat c-o să revăd Bebbanburgul, 
murmură el trist, dar mă îndoiesc c-o să am 
binecuvântarea asta. Regele spune că te poţi duce la 
Fagranforda. 

— Bine, am zis. 

— Alfred a fost foarte mărinimos cu tine, îmi aminti 
sever Beocca. 

— Nu neg asta. 

— Şi am avut şi eu o anume înrâurire, adăugă el 
mândru. 

— Mulţumesc. 

— Ştii de ce a încuviinţat? 

— Pentru că Alfred mi-era dator, pentru că fără 
Răsuflarea-Şarpelui n-ar fi rămas pe tron douăzeci şi opt 
de ani. 

— Pentru că Wessexul are nevoie de un senior puternic 
în Mercia, zise Beocca, fără să-mi bage în seamă 
împăunarea. 


— ZEthelred? am sugerat răutăcios. 

— E un om bun, şi tu ai fost nedrept cu el, spuse 
înverşunat Beocca. 

— Poate, am zis, nevrând să intru într-o ceartă. 

— ZEthelred e seniorul Merciei şi omul cel mai 
îndreptăţit să pretindă tronul acelui ţinut. Cu toate astea, 
n-a încercat să ia coroana. 

— Pentru că se teme de Wessex. 

— Este loial Wessexului, mă corectă Beocca, dar nu 
poate părea prea supus, căci seniorii mercieni, care nu-şi 
doresc nimic mai mult decât să aibă o ţară a lor, s-ar 
întoarce împotriva lui. 

— ZEthelred domneşte în Mercia pentru că e cel mai 
bogat om de acolo, şi ori de câte ori un senior pierde vite, 
robi ori un conac în urma unui atac al danezilor ştie că va 
fi despăgubit de ZEthelred. Plăteşte ca să le fie suzeran, 
dar ce-ar trebui să facă ar fi să-i zdrobească pe danezi. 

— Veghează asupra frontierei galeze, spuse Beocca, de 
parcă ţinerea galezilor în frâu era o scuză pentru 
pasivitatea faţă de danezi. Se consideră însă, adăugă el 
lăsând impresia că-şi cumpănise îndelung vorbele, se 
consideră că nu e un războinic înnăscut. E un conducător 
desăvârşit, se grăbi el să continue, ca pentru a mă 
împiedica să izbucnesc în râs, iar administraţia lui e 
vrednică de admiraţie, însă n-are nicio înzestrare pentru 
arta războiului. 

— Pe când eu am. 

Beocca zâmbi. 

— Da, Uhtred, ai, dar n-ai nicio înzestrare pentru arta 
respectului. Regele se aşteaptă să-l tratezi pe lordul 
ZEthelred cu respect. 

— Cu tot respectul pe care-l merită, am făgăduit. 

— Şi soţiei lui i se va îngădui să se întoarcă în Mercia, cu 
condiţia să înzestreze şi să ridice o mănăstire. 

— Trebuie să se călugărească? am întrebat mânios. 

— Să înzestreze şi să ridice! replică Beocca. Va fi liberă 
să aleagă locul unde să înalțe mănăstirea. 

Imi venea să râd. 

— O să trebuiască să trăiesc lângă o mănăstire? 


Beocca se încruntă. 

— Nu putem şti ce loc o să aleagă. 

— Nu, am zis, sigur că nu. 

Prin urmare, creştinii se resemnaseră cu păcatul nostru. 
Presupuneam că Edward învățase să fie mai tolerant, ceea 
ce nu era un lucru rău. Însemna că Æthelflæd era liberă 
să-şi ducă viaţa cum voia, deşi mănăstirea avea să-i 
servească lui /ZEthelred drept scuză, permițându-i să afirme 
că soţia lui alesese să trăiască în contemplarea celor 
sfinte. În realitate, Edward şi sfetnicii săi ştiau că aveau 
nevoie de Æthelflæd în Mercia, după cum aveau nevoie şi 
de mine. Noi eram scutul Wessexului, dar se părea că nu 
ne era dat să fim şi sabia saxonilor, deoarece Beocca mă 
preveni cu asprime înainte de a părăsi taverna: 

— Regele doreşte ca danezii să fie lăsaţi în pace. Nu 
trebuie provocaţi! Aceasta e porunca lui. 

— Şi dacă ei ne atacă? am întrebat posomorât. 

— Bineînţeles că puteţi să vă apăraţi, dar regele nu vrea 
să înceapă un război. Nu înainte de încoronare. 

Am mormăit în semn de încuviinţare. Edward voia să fie 
lăsat în pace câtă vreme îşi impunea autoritatea asupra 
regatului, asta avea noimă, însă mă îndoiam că danezii 
aveau să stea liniştiţi. Eram convins că voiau războiul chiar 
atunci, înainte de încoronarea lui Edward. 

Ceremonia urma să aibă loc abia după Anul Nou, 
lăsându-le răgaz oaspeţilor de seamă să se adune la 
Wintanceaster. Aşadar, în timp ce zilele ceţoase de toamnă 
se micşorau şi deveneau mai reci, m-am dus la 
Fagranforda. 

Era un loc binecuvântat cu dealuri joase, râuri leneşe şi 
pământuri mănoase. Într-adevăr, Alfred fusese foarte 
mărinimos. Vătaful era un mercian ursuz pe nume Fulk 
care nu se bucura să aibă un nou stăpân. Nu era de 
mirare, căci trăise bine din venitul moşiei, ajutat de 
preotul care ţinea socotelile. Preotul cu pricina, părintele 
Cynric, încercă să mă convingă de faptul că recoltele 
fuseseră slabe în ultima vreme şi că erau atâtea cioate în 
pădure pentru că arborii fuseseră măcinaţi de boli, nu c-ar 
fi fost doborâţi pentru cherestea. Îmi arătă tot felul de 


documente şi, văzând că se potriveau cu chitanţele pe care 
le adusesem de la vistieria din Wintanceaster, zâmbi 
încântat. 

— După cum ţi-am spus, stăpâne, am îngrijit moşia cu 
mare sârguinţă, ca pentru regele Alfred. 

Mă privea radios. Era un grăsun cu o faţă plină, mereu 
gata să zâmbească. 

— Şi n-a venit nimeni din Wessex să vă verifice 
socotelile? 

— Ce nevoie era? întrebă el, deopotrivă surprins şi 
amuzat de o asemenea idee. Biserica ne învaţă să fim 
muncitori cinstiţi în via Domnului. 

Am luat toate documentele şi le-am azvârlit în focul din 
sala mare. Părintele Cynric şi Fulk priveau cu gurile 
căscate cum pergamentele se răsuceau, pocneau şi 
ardeau. 

— Aţi furat, însă acum veţi înceta, le-am spus. Cum 
părintele Cynric îşi luă seama înainte să răspundă, am 
adăugat: Sau trebuie să-l spânzur pe unul din voi? Poate 
pe amândoi? 

Finan scotoci în casele amândurora şi găsi o parte din 
argintul pe care-l strânseseră. L-am folosit ca să cumpăr 
cherestea şi să-i restitui banii vătafului care mă 
împrumutase. Întotdeauna mi-a plăcut să construiesc, şi 
Fagranforda avea nevoie de o nouă sală de ospeţe, noi 
hambare şi o palisadă, toate acestea urmând să fie înălțate 
peste iarnă. L-am trimis pe Finan în nord, să patruleze prin 
ţinutul dintre saxoni şi danezi; era însoţit de nouă oameni, 
care veniseră la mine deoarece auziseră că eram bogat şi 
darnic. Finan trimitea veşti o dată la câteva zile, şi toate 
spuneau acelaşi lucru: danezii erau uimitor de liniştiţi. 
Fusesem sigur că moartea lui Alfred avea să-i îndemne să 
atace, însă nu se vedea niciun semn. Sigurd era bolnav, iar 
Cnut nu avea nicio dorinţă să plece la luptă fără prietenul 
său. M-am gândit că era un prilej bun să atacăm noi şi i-am 
spus asta lui Edward într-o misivă, dar n-am primit niciun 
răspuns. Potrivit unor zvonuri, Æthelwold se dusese la 
Eoferwic. 

Fratele Giselei murise, iar la tronul Northumbriei îi 


urmase un danez care putea domni numai pentru că i-o 
îngăduia Cnut. Dintr-un motiv sau altul, Cnut nu voia să fie 
rege, dar omul său ocupa tronul. Probabil că Æthelwold 
fusese trimis la Eoferwic pentru că era atât de departe de 
Wessex şi atât de adânc în ţinutul danez, fiind astfel un loc 
sigur. Cnut, închipuindu-şi că Edward avea să trimită trupe 
pentru a-l nimici pe Æthelwold, îşi ascunsese trofeul în 
spatele zidurilor romane de la Eoferwic. 

Aşadar, Æthelwold se ascundea, Cnut aştepta, iar eu 
construiam. Am făcut o sală cât o biserică, cu grinzi 
zdravene şi o palisadă înaltă. Am agăţat tigve de lup pe 
fronton, care era aşezat spre răsărit, şi am tocmit oameni 
care să facă mese şi bănci. Aveam un nou vătaf, Herric, 
care fusese rănit la coapsă la Beamfleot şi nu mai putea să 
lupte, însă era vajnic şi cinstit. El mi-a dat ideea să 
construiesc o moară pe râu, şi aşa am făcut. 

Căutam de ceva timp un loc bun pentru moară când sosi 
preotul. Era o zi rece, la fel de rece ca ziua când părintele 
Willibald mă găsise la Buccingahamm, şi gheaţa subţire 
pocnea la marginea râului. Dinspre colinele din nord venea 
un vânt aspru, pe când dinspre sud veni un preot. Călărea 
un catâr, dar se dădu jos din şa când ajunse în dreptul 
meu. Era tânăr şi chiar mai înalt decât mine. Abia dacă 
avea carne pe oase, sutana lui neagră era murdară, cu 
poalele mânjite de noroi întărit. Avea o faţă prelungă, 
nasul ca un cioc, ochii strălucitori şi foarte verzi, părul 
bălai în neorânduială şi o bărbie practic inexistentă. Avea o 
barbă jalnică, mai degrabă un şomoiog ce atârna până la 
jumătatea gâtului lung şi subţire pe care se vedea o cruce 
de argint cu un braţ lipsă. 

— Domnia Ta eşti marele Lord Uhtred? mă întrebă el 
fără urmă de zeflemea. 

— Eu sunt. 

— Eu sunt părintele Cuthbert, şi-mi face mare plăcere să 
ne cunoaştem. Trebuie să fac o plecăciune? 

— Ploconeşte-te, dacă vrei. 

Spre uimirea mea, se lăsă în genunchi, îşi aplecă fruntea 
până ce atinse iarba albită de ger, apoi se ridică. 

— Iată, m-am ploconit. Lord Uhtred, noul capelan al 


Domniei Tale te salută. 

— Noul meu ce? 

— Capelan, preotul Domniei Tale, zise el încântat. E 
osânda mea. 

— N-am nevoie de un capelan. 

— Sunt sigur că n-ai nevoie, stăpâne. Nu-s de niciun 
folos, o ştiu prea bine. Sunt o adevărată pacoste pentru 
biserica veşnică. Eu, Cuthbert cel de prisos. Zâmbi ca lovit 
de o idee. Dacă o să fiu sanctificat vreodată, o să mi se 
spună sfântul Cuthbert Prisositorul! Asta m-ar deosebi de 
ceilalţi sfinţi Cuthbert, nu? Bineînţeles! Schiţă greoi câţiva 
paşi de dans, cântând: Sfântul Cuthbert Prisositorul! 
Patronul tuturor lucrurilor nefolositoare! Cu toate astea, 
stăpâne, urmă el reluându-şi o mină serioasă, sunt 
capelanul Domniei Tale, o povară pentru punga ta. Imi 
trebuie hrană, argint, bere şi mai cu seamă brânză. Nu pot 
trăi fără brânză. Spui că n-ai nevoie de mine, stăpâne, dar 
sunt aici, smerit în slujba Domniei Tale. Făcu o nouă 
plecăciune. Vrei să te spovedeşti? Vrei să te primesc înapoi 
la sânul Maicii Biserici? 

— Cine spune că eşti capelanul meu? am vrut să ştiu. 

— Regele Edward. Sunt darul său pentru Domnia Ta. 
Zâmbi fericit, apoi făcu semnul crucii în direcţia mea. Fii 
binecuvântat, Lord Uhtred. 

— De ce te-a trimis Edward? 

— Pentru că are simţul umorului, îmi închipui. Sau, 
continuă el încruntându-se gânditor, poate pentru că nu 
mă place. Însă nu cred asta, dimpotrivă, îi place foarte 
mult de mine, deşi e de părere că ar trebui să învăţ să fiu 
mai discret. 

— Eşti gură-spartă? A 

— O, stăpâne, sunt atât de multe lucruri! Invăţat, preot, 
mâncător de brânză, şi acum capelan al lordului Uhtred, 
păgânul care ucide preoţi. Asta mi s-a zis. Aş fi veşnic 
recunoscător dacă te-ai abţine să mă ucizi. Aş putea avea 
un slujitor, te rog? 

— Un slujitor? 

— Să-mi spele rufele, să facă diverse treburi, să aibă 
grijă de mine. O slujnică ar fi o binecuvântare. O tinerică 


cu sâni frumoşi? 

Nu mă mai străduiam să-mi ascund rânjetul. Era cu 
neputinţă să nu-ţi placă sfântul Cuthbert Prisositorul. 

— Sâni frumoşi? l-am întrebat cu asprime. 

— Dacă binevoieşti, stăpâne. Am fost prevenit că mai 
degrabă o să mă ucizi, o să mă faci martir, dar eu aş 
prefera sânii. 

— Chiar eşti preot? 

— Da, stăpâne. Îl poţi întreba pe episcopul Swithwulf! El 
m-a făcut preot! Şi-a pus mâinile pe mine şi a rostit toate 
rugăciunile cuvenite. 

— Swithwulf din Hrofeceastre? 

— Întocmai. E tatăl meu şi mă urăşte! 

— Tatăl tău? 

— Tatăl meu spiritual, vreau să zic. Cel adevărat era un 
cioplitor în piatră, binecuvântată-i fie dalta, însă episcopul 
Swithwulf m-a crescut şi m-a educat, Dumnezeu să-l aibă 
în pază, iar acum mă detestă. 

— De ce? am întrebat, deja bănuind răspunsul. 

— Nu mi-e îngăduit să spun, stăpâne. 

— Haide, spune, tot eşti gură-spartă. 

— L-am cununat pe regele Edward cu fiica episcopului 
Swithwulf, stăpâne. 

Prin urmare, gemenii care se aflau acum în grija lui 
Æthelflæd erau legitimi, lucru care l-ar fi mâniat pe 
ealdormanul /Ethelhelm. Edward refuza s-o recunoască 
pentru ca witanul din Wessex să nu ofere cumva tronul 
altui pretendent, iar dovada primei lui căsătorii îmi fusese 
trimisă mie. 

— Neghiob mai eşti, am oftat. 

— Aşa-mi zice şi episcopul. Sfântul Cuthbert Neghiobul? 
Însă eram prieten cu Edward, şi el m-a implorat, şi 
fetişcana era o dulceaţă, încheie el suspinând. 

— Avea sâni frumoşi? am spus pe un ton muşcător. 

— Erau ca doi pui de căprioară, stăpâne, zise el cu 
sinceritate. 

Am rămas cu gura căscată. 

— Doi pui de căprioară? 

— Sfânta Scriptură descrie sânii desăvârşiţi ca pe doi 


pui de căprioară, stăpâne. Trebuie să spun că am cercetat 
chestiunea în amănunt. Făcu o pauză ca să-şi cântărească 
spusele, apoi urmă: În cel mai mic amănunt! Totuşi, 
asemănarea îmi scapă. Cine sunt eu ca să pun sub semnul 
întrebării Sfânta Scriptură? 

— Iar acum, toată lumea afirmă că acea cununie n-a avut 
loc, am zis, încercând să-l aduc la subiect. 

— De asta nu-ţi pot spune că a avut loc. 

— Dar a avut loc. Deci gemenii sunt legitimi. Când el 
încuviinţă din cap, l-am întrebat: Nu ştiai că Alfred n-o să 
fie de acord? 

— Edward voia să se însoare, răspunse el simplu. 

— Şi ai jurat c-o să păstrezi tăcerea? 

— M-au ameninţat că mă trimit într-o mănăstire din 
Francia, dar regele Edward a hotărât să mă trimită la 
Domnia Ta. 

— În speranţa c-o să te ucid? 

— În speranţa c-o să mă ocroteşti, stăpâne. 

— Atunci, pe toţi dracii, nu mai spune cui stă să te 
asculte că Edward a fost însurat! 

— O să păstrez tăcerea, promise el. O să fiu sfântul 
Cuthbert Taciturnul. 


Gemenii erau cu /Ethelflzed, care-şi înălța mănăstirea la 
Cirrenceastre, un oraş nu departe de noua mea moşie. 
Cirrenceastre fusese un loc măreț în vremea când romanii 
stăpâneau Britania. ZEthelfleed locuia într-una dintre casele 
lor, o clădire frumoasă cu încăperi mari ce dădeau într-o 
curte interioară străjuită de  pilaştri. Odinioară îi 
aparținuse bătrânului /Ethelred, ealdormanul Merciei şi 
soţul surorii tatălui meu; o vizitasem în copilărie, când 
fugisem spre sud după ce alt unchi de-al meu uzurpase 
titlul de senior de Bebbanburg. Bătrânul ZEthelred mărise 
casa, astfel încât stuful saxon era lipit de ţiglele romane, 
dar era un loc primitor şi bine protejat de zidurile din 
Cirrenceastre. Æthelflæd pusese oameni să dărâme nişte 
case romane în ruină şi să folosească piatra pentru 
construcţia mănăstirii. 

— De ce-ţi baţi capul cu asta? am întrebat-o. 


— Pentru că a fost dorinţa tatei şi am făgăduit să i-o 
îndeplinesc. O să fie închinată sfintei Werburgh. 

— Femeia care a speriat gâştele? 

— Da. 

Gospodăria lui /Ethelflaed răsuna de tipetele copiilor. 
Erau acolo fiica ei, Ælfwynn, şi cei doi copii ai mei mai 
mici, Stiorra şi Osbert. Cel mai mare, Uhtred, era încă la 
şcoală la Wintanceaster, de unde-mi scria conştiincios 
misive pe care nu mă osteneam să le citesc, deoarece 
ştiam că musteau de cucernicie searbădă. Cei mai mici 
copii de la Cirrenceastre erau gemenii lui Edward, încă 
sugari. Ţin minte că, uitându-mă cum /ZEthelstan se foia în 
scutece, m-am gândit că atât de multe probleme puteau fi 
rezolvate cu o lovitură de-a Răsuflării-Şarpelui. Aveam 
dreptate, dar mă şi înşelam. Micul /ZEthelstan avea să 
crească mare, devenind un tânăr pe care l-am îndrăgit 
foarte mult. 

— Ştii că e legitim? am întrebat-o pe Æthelflæd. 

— Nu şi în ochii lui Edward, replică ea sec. 

— Acasă la mine se află preotul care i-a cununat. 

— Atunci spune-i să-şi ţină gura închisă, altfel o să fie 
îngropat cu ea căscată. 

Eram la Cirrenceastre, oraş aflat nu departe de 
Gleawecestre, unde locuia ZEthelred. O ura pe ZEthelfleed, 
şi mă temeam că avea să trimită oameni care s-o răpească 
şi apoi fie s-o ucidă pur şi simplu, fie s-o închidă într-o 
mănăstire. Nu se mai bucura de protecţia tatălui ei şi mă 
îndoiam că Edward îl speria pe ZEthelred aşa cum o făcuse 
Alfred, însă Æthelflæd îmi risipi temerile. 

— Poate că nu se teme de Edward, dar e îngrozit de tine. 

— O să se înscăuneze ca rege al Merciei? am întrebat-o. 

Privea cum un cioplitor lucra la o statuie romană 
înfăţişând un vultur. Bietul om se străduia s-o facă să 
semene cu o gâscă, dar până acum nu reuşise să obţină 
decât întruchiparea unei găini revoltate. 

— N-o s-o facă, zise ZEthelflaed. 

— De ce nu? 

— Prea mulţi seniori din sudul Merciei vor protecţia 
Wessexului. Pe deasupra, puterea nu-l interesează cu 


adevărat pe ZEthelred. 

— Nu? _ 

— Nu acum. Pe vremuri, da. Însă cade la pat la fiecare 
câteva luni şi se teme de moarte. Vrea să-şi umple cu femei 
timpul care i-a mai rămas. Aruncându-mi o privire 
înţepătoare, Æthelflæd adăugă: Seamănă cu tine în unele 
privinţe. 

— Vorbeşti prostii, femeie. Sigunn se ocupă de 
gospodăria mea. 

— De gospodărie, precis, pufni ea dispreţuitor. 

— Şi e înspăimântată de tine. 

Asta îi plăcu. Râse, apoi oftă când o lovitură stângace a 
cioplitorului smulse ciocul găinii supărate. 

— Tot ce i-am cerut a fost o statuie a lui Werburgh şi o 
singură gâscă! 

— Vrei prea multe, am tachinat-o. 

— Vreau ce voia şi tata, spuse ea calm. Anglia. 

În zilele acelea eram surprins ori de câte ori auzeam 
numele cu pricina. Cunoşteam Mercia şi Wessexul, 
fusesem în Anglia de Est şi Northumbria era ţinutul meu 
de baştină, dar Anglia? Pe atunci era doar un vis, un vis 
de-al lui Alfred, iar acum, după moartea lui, visul acela era 
mai îndepărtat ca oricând. Dacă cele patru regate s-ar fi 
unit, părea mai probabil să se numească Dania decât 
Anglia. Cu toate astea, /Ethelfleed şi cu mine împărtăşeam 
visul lui Alfred. 

— Suntem englezi? am întrebat-o. 

— Ce altceva? 

— Eu sunt northumbrian. 

— Ba eşti englez, spuse ea cu hotărâre, şi ai o daneză 
care-ţi încălzeşte patul. Împungându-mă zdravăn în coaste, 
adăugă: Zi-i lui Sigunn că-i urez un Crăciun fericit. 


Am serbat Yule cu tot fastul la Fagranforda. Am făcut o 
roată mare din lemn, lată de peste zece paşi, am învelit-o 
în paie şi am aşezat-o culcată pe un stâlp de lemn pe care 
l-am uns cu usuc astfel încât roata să se poată învârti. 
Apoi, la căderea nopţii, i-am dat foc. Bărbaţii foloseau furci 
ori sulițe ca s-o învârtă şi săreau ca să se ferească de 


scânteile ce zburau în toate părţile. Stiorra, fiica mea, mă 
ţinea de mână în timp ce se uita fermecată la roata uriaşă 
ce ardea. 

— De ce i-ai dat foc? mă întrebă. 

— E un semn pentru zei, le spune că ne aducem aminte 
de ei şi-i roagă să aducă o nouă viaţă în anul ce vine. 

— E un semn pentru lisus? stărui ea, nepricepând mare 
lucru. 

— Da, am spus. Pentru el şi pentru ceilalţi zei. 

Se auzi un chiot când roata se prăbuşi, iar bărbaţii şi 
femeile se întrecură la săritul peste flăcări. Ţinându-mi cei 
doi copii în braţe am sărit şi eu, zburând peste fum şi 
scântei. Pe când priveam scânteile acelea risipindu-se în 
noaptea rece, m-am întrebat câte alte roţi ardeau în nord, 
acolo unde danezii visau la Wessex. 

Totuşi, dacă visau, nu făceau nimic pentru a-şi îndeplini 
acel vis. Asta era uimitor. Moartea lui Alfred ar fi trebuit 
să-i îmboldească să atace, însă danezii nu aveau un 
conducător care să-i adune sub aceeaşi flamură. Sigurd 
era încă bolnav, Cnut era ocupat să-i supună pe scoţi, din 
câte auziserăm, iar Eohric nu ştia cui să-i fie credincios, 
sudului creştin ori nordului danez, aşa că nu făcea nimic. 
Haesten pândea la Ceaster, însă era slab. Mai rămânea 
Æthelwold, la Eoferwic, dar el nu putea să atace Wessexul 
până nu i-o îngăduia Cnut; prin urmare, am fost lăsaţi în 
pace, deşi eram sigur că liniştea nu avea să dureze. 

Eram ispitit să mă duc în nord şi să aflu ce mai avea de 
spus /Elfadell, dar ştiam că ar fi fost o prostie. De fapt, nu 
pe /Elfadell voiam s-o văd, ci pe Erce, acea frumuseţe 
stranie, tăcută. Nu m-am dus, însă am primit veşti de la 
miazănoapte când Offa sosi la Fagranforda. L-am invitat să 
ia loc în noua mea sală şi am aţâţat focul ca să-i 
încălzească oasele bătrâne. 

Offa era un mercian care fusese preot odinioară, dar 
treptat credinţa îi slăbise. Renunţase la preoţie şi începuse 
să străbată Britania cu o haită de terrieri dresați care 
amuzau publicul de la bâlciuri mergând pe picioarele din 
spate şi dansând. Puţinii bănuţi pe care-i adunau câinii n- 
ar fi putut cumpăra decât o cărămidă din casa pe care şi-o 


ridicase Offa la Liccelfeld, însă adevăratul lui talent, care-i 
adusese o avere, era priceperea de a dibui speranţele, 
visurile şi planurile oamenilor. Câinii lui dansatori erau 
bine primiţi în toate sălile de ospeţe, fie ele daneze ori 
saxone, iar Offa avea urechi ascuţite şi o minte aşijderea: 
asculta, punea întrebări şi apoi vindea ceea ce afla. Dacă 
Alfred îl folosise, la fel făceau şi Sigurd şi Cnut. Offa fu cel 
care-mi spuse ce se petrecea în nord. 

— Boala lui Sigurd nu pare să-i aducă moartea, ci doar o 
slăbire a trupului. Are fierbinţeli, îşi revine, apoi cade 
iarăşi la pat. 

— Cnut? 

— N-o să atace în sud până nu află că Sigurd i se 
alătură. 

— Eohric? 

— Face pe el de frică. 

— Æthelwold? 

— Bea şi încalecă slujnicele. 

— Haesten? 

— Te urăşte şi visează la răzbunare. 

— ZElfadell? 

— Ah, făcu el zâmbind. Offa era un tip ursuz care 
zâmbea rareori. Faţa lui prelungă, cu riduri adânci, era 
precaută şi vicleană. În timp ce tăia o bucată de brânză 
făcută la lăptăria mea, îmi zise: Aud că te-ai apucat să 
construieşti o moară. 

— Aşa-i. 

— Te-ai gândit bine, stăpâne. E un loc potrivit pentru o 
moară. De ce să plăteşti un morar când poţi să-ţi macini 
singur grâul? 

— ZElfadell? am repetat, punând un ban de argint pe 
masă. 

— Aud că ai fost pe la ea. 

— Auzi cam multe, i-am zis. 

— Mă măguleşti, replică Offa înşfăcând moneda. Aşadar 
ai întâlnit-o pe nepoată-sa? 

— Erce. 

— Aşa îi spune /Elfadell. Te pizmuiesc, trebuie s-o 
recunosc. 


— Credeam că ţi-ai luat nevastă tânără. 

— Aşa e, dar bătrânii n-ar trebui să-şi ia neveste tinere. 

Vorbele lui mă făcură să râd. 

— Ai ostenit? 

— Sunt prea bătrân ca să mai bat drumurile Britaniei. 

— Atunci stai acasă, la Liccelfeld, nu-ţi mai trebuie 
argint. 

— Am o nevastă tânără, deci am nevoie de călătorii ca să 
tin pasul cu ea, spuse el amuzat. 

— Şi ZElfadell? l-am întrebat iarăşi. 

— Cu ani în urmă era târfă la Eoferwic. Acolo a găsit-o 
Cnut. Prevedea viitorul pe lângă faptul că-şi vindea trupul, 
şi trebuie să-i fi spus ceva ce s-a dovedit adevărat, pentru 
că a luat-o sub protecţia lui. 

— I-a dat peştera de la Buchestanes? 

— Da, e pe pământul lui. 

— Şi le spune oamenilor ceea ce vrea Cnut ca ei să 
audă? 

Offa şovăi, întotdeauna un semn că era nevoie de mai 
mulţi bani ca să răspundă. Oftând, am mai pus o monedă 
pe masă. 

— Ælfadell rosteşte vorbele lui, confirmă el. 

— Şi ce spune acum? Văzând că şovăia iarăşi, am ridicat 
glasul: Ascultă, căcărează zbârcită, am plătit destul. Zi! 

— Spune că un nou rege de la miazăzi se va ridica la 
miazănoapte. 

— Æthelwold? 

— O să-l folosească, zise posomorât Offa. La urma urmei, 
e îndreptăţit să ia tronul Wessexului. 

— E un beţivan fără minte. 

— De când e ăsta un motiv ca un om să nu fie rege? 

— Aşadar, danezii o să-l folosească pentru a-i linişti pe 
saxoni, apoi o să-l omoare. 

— Bineînţeles. 

— Atunci ce mai aşteaptă? 

— Păi, Sigurd e bolnav, scoţii ameninţă pământurile lui 
Cnut, iar alinierea stelelor nu e de bun augur. 

— Deci /Elfadell nu le poate spune oamenilor decât să se 
uite la stele? 


— Spune că Eohric va fi regele Mării, că Æthelwold va fi 
regele Wessexului şi că toate pământurile de la miazăzi le 
vor fi date danezilor. 

— Rege al Mării? 

— Doar o cale elegantă de a spune că Sigur şi Cnut n-o 
să-i ia tronul lui Eohric. Se tem că s-ar putea alia cu 
Wessexul. 

— Şi Erce? 

— E la fel de frumoasă pe cât se zice? vru el să ştie. 

— N-ai văzut-o? 

— Nu în peştera ei. 

— Când e goală... am început, smulgându-i un oftat. 
Când e goală e mai mult decât frumoasă. 

— Aşa am auzit. Dar e mută. Nu poate vorbi. Mintea i-a 
fost vătămată. Nu ştiu dacă e nebună, însă e ca un copil. O 
copilă frumoasă, mută, pe jumătate nebună care-i 
înnebuneşte pe bărbaţi de-a binelea. 

Am căzut pe gânduri. Puteam auzi sunetul lamelor care 
se ciocneau afară, sunetul oţelului care lovea scuturile din 
lemn de tei. Oamenii mei se antrenau. Toată ziua, în 
fiecare zi, se instruiesc pentru luptă, folosind sabia şi 
scutul, toporul şi scutul, sulița şi scutul, pregătindu-se 
pentru momentul în care vor trebui să-i înfrunte pe danezii 
la fel de bine antrenati. În acea clipă, se părea că atacul 
era întârziat de boala lui Sigurd. Ar fi trebuit să atacăm 
noi, m-am gândit, dar ca să invadez nordul Merciei aveam 
nevoie de trupe din Wessex, şi Edward fusese sfătuit de 
witan să menţină acea pace firavă. 

— Ælfadell e primejdioasă, zise Offa întrerupându-mi 
chibzuinţă. 

— O bătrână care bolboroseşte vorbele stăpânului ei? 

— Oamenii o cred, şi oamenii care cred că-şi cunosc 
soarta nu se tem de riscuri. 

M-am gândit la atacul prostesc dat de Sigurd asupra 
podului de la Eanulfsbirig şi mi-am dat seama că Offa avea 
dreptate. Poate că danezii amânau să pornească la luptă, 
dar tot timpul auzeau profeţii vrăjitoreşti care le făgăduiau 
victoria. lar zvonurile despre aceste profeţii se răspândeau 
prin ţinuturile saxone. Wyrd bið ful āræd. Îmi veni o idee, 


şi am deschis gura să-i dau glas, însă mi-am luat seama. 
Dacă voiai să păstrezi un secret, Offa era ultimul om căruia 
să i te destăinui, deoarece trăia tocmai din vânzarea 
secretelor. 

— Voiai să spui ceva, stăpâne? mă întrebă el. 

— Ce mai ştii despre Lady Ecgwynn? 

Păru surprins. 

— Credeam că ştii mai multe decât mine. 

— Ştiu că a murit. 

— Era uşuratică, zise el încruntat, dar foarte drăguță. 
Mică şi plină de graţie. 

— Şi căsătorită? 

Offa ridică din umeri. 

— Am auzit că un preot a ţinut o slujbă, însă n-a fost 
nicio înţelegere iscălită între Edward şi tatăl ei. Episcopul 
Swithwulf nu e prost! A refuzat să-şi dea încuviințarea. 
Aşadar, căsătoria a fost după lege? 

— Dacă a încheiat-o un preot, da. 

— Pentru căsătorie e nevoie de o înţelegere iscălită, 
replică sever Offa. Nu erau doi ţărani care să se 
împreuneze ca porcii într-o cocioabă cu noroi pe jos, ci un 
rege şi o fiică de episcop. Sigur că trebuie să fie o 
înţelegere iscălită şi un preţ pentru mireasă! Fără astea nu 
e decât o împerechere regală. 

— Deci copiii sunt bastarzi? 

— Aşa spune witanul din Wessex, deci trebuie să fie 
adevărat. 

Am zâmbit, pregătindu-mi minciuna. 

— Pruncii sunt bolnăvicioşi, nu mai au mult de trăit. 

Offa nu-şi putu ascunde curiozitatea. 

— Chiar aşa? 

— ZEthelfleed nu-l poate lămuri pe băiat să sugă de la 
dădacă, am minţit iarăşi. Şi fetiţa e tare firavă. Nu c-ar 
avea vreo însemnătate dac-ar muri, sunt doar nişte copii 
din flori. 

— Moartea lor ar rezolva multe probleme, zise Offa. 

Îi făcusem un mic serviciu lui Edward răspândind un 
zvon care avea să-i placă lui /ZEthelhelm, socrul său. În 
realitate, gemenii erau sănătoşi şi zdraveni. Erau şi nişte 


necazuri în creştere, dar nişte necazuri care puteau 
aştepta, aşa cum Cnut hotărâse că invazia lui în sudul 
Merciei şi Wessex mai putea să aştepte. 

În vieţile noastre sunt perioade când nu pare să se 
întâmple nimic, când nu e nicio trâmbă de fum care să 
trădeze un oraş sau o gospodărie în flăcări şi se varsă 
puţine lacrimi pentru cei care mor. Am învăţat să nu mă 
încred în aceste perioade pentru că, dacă e pace, înseamnă 
că cineva se pregăteşte de război. 


Veni primăvara, şi odată cu ea încoronarea lui Edward la 
Cyninges Tun, oraşul regelui, aflat la vest de Lundene. Mi 
s-a părut o alegere stranie. Wintanceaster era principalul 
oraş din Wessex, unde Alfred îşi construise noua biserică 
impunătoare şi unde se găsea cel mai mare palat, însă 
Edward optase pentru Cyninges Tun. E drept că era o 
moşie regală de prima mână, dar în ultima vreme fusese 
lăsată de izbelişte deoarece era prea aproape de Lundene. 
Pe deasupra, înainte să cuceresc eu oraşul acela din 
mâinile danezilor, Cyninges Tun fusese jefuit în mai multe 
rânduri. 

— Arhiepiscopul spune că aici au fost încoronați unii 
regi din vechime, îmi explică Edward. E şi o piatră. 

— O piatră, stăpâne? 

— Da. O piatră regească. Vechii regi stăteau pe ea jos 
sau în picioare, nu mai ţin minte. Dădu din umeri, evident 
nedumerit în privinţa rolului pe care-l îndeplinea piatra 
respectivă. Plegmund crede că are o însemnătate 
deosebită. 

Fusesem chemat la moşia regală cu o săptămână înainte 
de ceremonie şi mi se poruncise să aduc cât mai mulţi 
războinici. Aveam şaptezeci şi patru de oameni, toţi călare, 
toţi bine echipați. Edward îmi mai dădu o sută şi ne ceru 
să apărăm Cyninges Tun în timpul încoronării, căci se 
temea de un atac danez. Am primit bucuros să stau de 
veghe. Preferam să stau în şa sub cerul liber decât să şed 
ori să stau în picioare în lungile ceasuri ale slujbei 
creştine, aşa că am umblat călare prin ţinutul pustiu câtă 
vreme Edward şedea ori stătea în picioare pe piatra 


regală, se lăsa uns pe creştet cu uleiul sfânt şi apoi 
încoronat cu coroana tatălui său, bătută cu smaralde. 
Niciun danez nu atacă. Fusesem atât de sigur că moartea 
lui Alfred avea să işte războiul, dar iată că adusese una 
dintre acele perioade stranii în care săbiile se odihneau în 
teci. Edward fu încoronat în pace, apoi se duse la Lundene 
şi mă chemă la o întrunire a witanului. Străzile vechiului 
oraş roman erau pline de flamuri în cinstea încoronării, iar 
oştenii mişunau pe zidurile groase. Nu era nimic de mirare 
în asta, dar am fost uimit să-l găsesc pe Eohric acolo. 

Regele Eohric al Angliei de Est, care uneltise ca să mă 
ucidă, venise la Lundene la invitaţia arhiepiscopului 
Plegmund, care-şi trimisese doi nepoți ca ostatici drept 
chezăşie că regele avea să se întoarcă teafăr. Eohric şi 
oamenii săi urcaseră pe Temes în trei corăbii cu câte un 
leu la proră, iar acum locuiau în marele palat mercian care 
încununa dealul din centrul oraşului roman. Eohric era un 
tip înalt şi masiv, cu o burtă ca a unei scroafe gata să fete, 
puternic ca un taur, cu o faţă bănuitoare şi ochi mici. L-am 
zărit pe ziduri, se plimba cu nişte oameni de-ai lui pe 
vechile fortificaţii romane. Avea trei câini-lupi în lesă; 
prezenţa lor îi scotea din minţi pe câinii din oraş, care 
începură să urle. Weohstan, comandantul garnizoanei, era 
călăuza lui Eohric, probabil pentru că Edward îi poruncise 
să-i arate regelui din Anglia de Est tot ce voia să vadă. 

Împreună cu Finan, am urcat pe ziduri pe o scară 
romană construită într-un turn al Porții Episcopului, cum 
era numită. Era dimineaţă, iar soarele încălzea pietrele 
străvechi. Mirosea urât, deoarece şanţul de dincolo de zid 
era plin cu gunoaie şi excremente, însă asta nu-i împiedica 
pe copii să scotocească după lucruri ce li se păreau de 
preţ. 

O duzină de oşteni din Wessex deschideau calea pentru 
Eohric, dar ne lăsară în pace pe Finan şi pe mine, aşa că 
pur şi simplu i-am aşteptat să se apropie. Weohstan avea o 
mină îngrijorată, poate pentru că atât eu, cât şi Finan 
aveam săbii, deşi niciunul din noi n-avea zale, coif ori scut. 

M-am înclinat în faţa regelui. 

— Îl cunoaşteţi pe lordul Uhtred? îl întrebă Weohstan pe 


Eohric. 

Ochii mici mă cercetară atent. Un câine lătră, dar fu 
făcut să tacă într-o clipită. 

— Cel care dă foc corăbiilor, zise Eohric amuzat. 

— Dă foc şi oraşelor, nu se putu abţine Finan să replice, 
amintindu-i astfel lui Eohric că-i incendiasem portul de la 
Dumnoc. A 

Gura lui Eohric se strânse, dar nu apucă momeala. În 
schimb, se uită spre sud, la oraş. 

— Un loc frumos, Lord Uhtred. 

— Pot întreba ce vă aduce aici, Măria Ta? am rostit 
curtenitor. 

— Sunt creştin, zise Eohric cu glasul său grav, şi Sfântul 
Părinte de la Roma îmi spune că Plegmund este tatăl meu 
spiritual. Arhiepiscopul m-a invitat, aşa că am venit. 

— Suntem onoraţi, am spus; ce altceva îi poţi spune unui 
rege? 

— Weohstan povesteşte că tu ai cucerit oraşul. 

Eohric părea plictisit, ca un om care ştie că trebuie să 
facă conversaţie, dar nu-i pasă câtuşi de puţin de subiect. 

— Într-adevăr. 

— La poarta de acolo? întrebă el arătând spre Ludd's 
Gate. 

— Da, Măria Ta. 

— Trebuie să-mi istoriseşti cum a fost. 

Era pură politeţe. Amândoi eram politicoşi. Omul acela 
încercase să mă ucidă, însă niciunul din noi nu voia să 
aducă vorba despre asta, aşa că ne continuam discuţia 
searbădă. Ştiam la ce se gândea: la faptul că zidul de lângă 
Poarta Episcopului era cel mai vulnerabil loc din toată 
lungimea de trei mile a fortificațiilor romane. Putea fi 
atacat cel mai uşor, deşi şanţul cu mizerie reprezenta o 
piedică redutabilă. La est de poartă, zidul de piatră se 
prăbuşise pe alocuri, fiind înlocuit cu o palisadă din 
trunchiuri de stejar, şi o bucată întreagă de zid dintre 
Poarta Episcopului şi Poarta Veche era în ruină. Când 
comandasem garnizoana pusesem să se ridice palisada, 
însă avea nevoie de reparaţii. În concluzie, dacă Lundene- 
ul putea fi cucerit, pe acolo trebuia să se dea atacul. 


Eohric se gândea la acelaşi lucru, fără nicio îndoială. 
Arătând spre un războinic de lângă el, îmi spuse: 

— Acesta este jarlul Oscytel. 

Oscytel, un zdrahon brutal, era comandantul gărzii lui 
Eohric. Am înclinat din cap, iar el îmi întoarse salutul. 

— Şi tu ai venit să te rogi? l-am întrebat. 

— Am venit pentru că regele mi-a poruncit să vin. 

De ce îngăduise Edward această aiureală? m-am întrebat 
furios. Eohric şi Oscytel puteau foarte bine să devină 
duşmanii Wessexului, şi totuşi erau primiţi la Lundene şi 
trataţi ca oaspeţi de onoare. În seara aceea avu loc un 
mare ospăț, şi unul dintre harpiştii lui Edward cântă un 
poem minunat întru slava lui Eohric, lăudându-i eroismul, 
deşi Eohric nu căpătase vreo faimă în luptă. Era un individ 
deştept şi viclean care domnea prin forţă şi evita bătăliile. 
Supravieţuise deoarece regatul său se afla la marginea 
Britaniei, aşa că nicio armată nu avea nevoie să-i 
traverseze teritoriul ca să ajungă la inamic. 

Totuşi, Eohric nu trebuia trecut cu vederea. Putea aduce 
în luptă cel puţin două mii de războinici, şi dacă danezii 
lansau vreodată o invazie a Wessexului, oamenii lui Eohric 
ar fi fost un ajutor de preţ. La fel, dacă creştinii ar fi vrut 
să se năpustească asupra păgânilor din nord, cei două mii 
de oşteni ar fi fost bine-veniţi. Ambele tabere încercau să-l 
atragă pe Eohric de partea lor; Eohric lua darurile, 
făgăduia şi nu făcea nimic. 

Nu făcea nimic, dar el era cheia ideii măreţe a lui 
Plegmund de a unifica întreaga Britanie. Arhiepiscopul 
pretindea că-i venise în vis după înmormântarea lui Alfred, 
şi-l convinsese pe Edward că visul era de la Dumnezeu. 
Britania avea să fie unificată de Hristos, nu de sabie, iar 
anul acela, 900, era de bun augur. Plegmund credea, şi-l 
lămurise şi pe Edward, că Hristos avea să se întoarcă în 
anul 1000 şi că, potrivit voinţei divine, ultimul secol al 
mileniului creştin trebuia petrecut convertindu-i pe danezi, 
în aşteptarea celei de-a doua veniri. 

— Războiul a dat greş, tună Plegmund din amvon, aşa că 
trebuie să ne punem toată credinţa în pace! 

Convins că sosise timpul aducerii păgânilor la calea cea 


dreaptă, voia ca danezii creştini ai lui Eohric să-i fie 
misionari pe lângă Sigurd şi Cnut. 

— Ce vrea? l-am întrebat pe Edward. 

Fusesem chemat la rege în dimineaţa de după marele 
ospăț şi-l ascultasem explicând speranţele arhiepiscopului. 

— Vrea să-i convertească pe păgâni, zise Edward din 
vârful buzelor. 

— Iar ei vor Wessexul, stăpâne. 

— Un creştin n-o să înfrunte în luptă alt creştin. 

— Spune-le asta galezilor, Măria Ta. 

— Acolo se menţine pacea. În cea mai mare parte, mă 
TOg. 

Se căsătorise deja. Soţia lui, ZElfleed, o copilă în vârstă 
de treisprezece, poate paisprezece ani, deja grea, se juca 
acum cu prietenele ei şi cu o pisicuţă în grădina unde mă 
văzusem de atâtea ori cu /Ethelfleed. Cum fereastra 
camerei regelui dădea în acea grădină, Edward îşi dădu 
seama la ce mă uitam şi oftă. 

— Witanul socoteşte că Eohric se va alia cu noi. 

— Socrul Măriei Tale crede asta? 

Edward încuviinţă din cap. 

— Am purtat războaie timp de trei generaţii, şi tot n-am 
obţinut pacea. Plegmund spune că trebuie să încercăm cu 
rugăciunile şi predicile. Mama mea e de acord. 

Am izbucnit în râs. Aşadar urma să ne învingem 
duşmanii cu rugăciuni? Cnut şi Sigurd ar fi fost de-a 
dreptul încântați de o asemenea tactică. 

— Şi ce vrea Eohric de la noi? 

— Nimic, răspunse Edward, părând surprins de 
întrebare. 

— Nu vrea nimic, stăpâne? 

— Vrea binecuvântarea arhiepiscopului. 

În primii ani de domnie, Edward se afla sub înrâurirea 
mamei sale, a socrului şi a arhiepiscopului, şi toţi trei 
detestau costurile mari ale războiului. Construirea de 
burhuri şi echiparea fyrdului necesitaseră cantităţi uriaşe 
de argint; trimiterea unei armate pe câmpul de luptă costa 
încă şi mai mult, bani care veneau de la biserică şi de la 
ealdormeni. Şi unii, şi alţii voiau să-şi păstreze argintul. 


Războiul e scump, rugăciunile sunt pe degeaba. Am dat să 
protestez, dar Edward îmi curmă vorba cu un gest ritos. 

— Spune-mi despre gemeni, îmi ceru. 

— Sunt într-o stare înfloritoare. 

— Sora mea zice acelaşi lucru, dar am auzit că 
ZEthelstan nu vrea să sugă, spuse el cu vădită îngrijorare. 

— ZEthelstan suge ca un vițel. Eu am pornit zvonul că ar 
fi slab. Asta vor să audă mama şi socrul tău. 

— Aha, făcu Edward zâmbind. Sunt silit să-i tratez ca pe 
nişte copii din flori, dar îmi sunt tare dragi. 

— Sunt bine, sănătoşi, Măria Ta, l-am asigurat. 

— Ține-i tot aşa, zise el atingându-mi braţul. Strânsoarea 
se înteţi când adăugă: Lord Uhtred, nu vreau ca danezii să 
fie asmuţiţi la luptă! Mă înţelegi? 

— Da, Măria Ta. 

Dintr-odată îşi dădu seama că mă strângea tare şi-şi 
retrase mâna. Era stingher faţă de mine, probabil pentru 
că mă făcuse dădaca gemenilor lui, sau poate pentru că 
eram ibovnicul surorii sale, sau poate pentru că-mi 
poruncise să menţin pacea când ştia că, după părerea mea, 
pacea aceea era o înşelătorie. Însă danezii nu trebuiau 
asmuţiţi, iar eu jurasem să-l ascult pe Edward. 

Prin urmare, am pornit să-i asmut pe danezi. 


PARIEA A TREIA 


Îngerii 


Nouă 


— Edward e la mâna preoţilor, am mormăit către Ludda, 
şi afurisita de maică-sa e şi mai rea. Căţea proastă! 

Abia ce ne întorseserăm la Fagranforda. Îl dusesem spre 
nord, la marginea dealurilor, de unde se putea vedea peste 
Saefern până la colinele din Ţara Galilor. Ploua departe, la 
apus, dar soarele apos se reflecta precum argintul vechi în 
fluviul care curgea în vale. 

— Îşi închipuie că pot evita războiul rugându-se, am 
continuat, şi totul din cauza neghiobului de Plegmund. 
Crede că Dumnezeu o să-i potolească pe danezi. 

— Rugăciunile ar putea să dea roade, stăpâne, zise voios 
Ludda. 

— Sigur că n-o să dea roade, m-am răstit. Dacă zeul tău 
ar fi vrut să dea roade, de ce n-a făcut-o acum douăzeci de 
ani? 

Ludda era prea înţelept ca să-mi răspundă. Eram numai 
noi doi. Căutam ceva, şi nu voiam ca oamenii să afle ce 
căutam, aşa că porniserăm singuri pe creastă. Am iscodit 
pe toată lumea, pe robii de pe câmpuri şi pe thegnii din 
conace, şi în a treia zi am găsit ce căutam. Nu era perfect. 
Era prea aproape de Fagranforda pentru gustul meu şi nu 
destul de aproape de pământurile daneze. 

— Dar mai la nord nu e nimic de felul ăsta, nu din câte 
ştiu eu, spuse Ludda. Sunt o mulţime de pietre stranii 
acolo, dar niciuna nu e îngropată. 

Pietrele stranii sunt cercuri din bolovani mari aşezaţi de 
oamenii din vechime, pesemne în cinstea zeilor lor. De 
obicei, când găsim un asemenea loc săpăm la baza 
pietrelor. Aşa am descoperit două comori. Pietrele 
îngropate sunt în grămezi, unele rotunde şi altele ca nişte 
creste lungi, marcând mormintele oamenilor din vechime. 
Săpăm şi acolo, deşi unii cred că scheletele dinăuntru sunt 


ocrotite de duhuri sau chiar de nişte dragoni cu răsuflarea 
învăpăiată. Cândva am găsit o oală plină cu jais, ambră şi 
podoabe aurite într-un asemenea mormânt. Movila pe care 
am descoperit-o în acea zi era pe o culme înaltă de unde se 
vedea pretutindeni în jur. Spre nord se zăreau pământurile 
daneze; deşi erau departe, prea departe, m-am gândit că 
acel mormânt străvechi era un semn bun. 

Locul, numit Natangrafum, îi aparţinea unui thegn 
mercian pe nume /Elwold, care se bucură să afle că urma 
să sap în movila lui. 

— O să-ţi dau robi la muncă, zise el. Nemernicii n-au 
destule de făcut până la vremea recoltei. 

— O să-i folosesc pe ai mei, i-am replicat. 

ZElwold intră la bănuieli, dar eram Uhtred, şi nu voia să- 
şi atragă duşmănia mea. 

— O să împărţi cu mine tot ce găseşti? mă întrebă el 
neliniştit. 

— Sigur, am zis, apoi am pus nişte aur pe masă. Aurul 
ăsta e pentru tăcerea ta. Nimeni nu ştie că sunt aici, şi n-o 
să spui nimănui. Dacă aflu că ţi-ai încălcat făgăduiala, o să 
mă întorc şi-o să te îngrop în movila aia. 

— N-o să spun nimic, stăpâne, îmi promise ZElwold, un 

tip mai vârstnic decât mine, cu fălcile atârnând şi părul 
cărunt şi lung. Dumnezeu ştie că nu vreau necazuri. 
Recolta de anul trecut a fost proastă, danezii nu-s departe, 
şi tot ce fac eu e să mă rog pentru o viaţă liniştită. Luând 
aurul, adăugă: Dar n-o să găseşti nimic în movila aceea, 
stăpâne. Tatăl meu a săpat acolo în urmă cu mulţi ani, şi n- 
a găsit decât nişte schelete. Nici măcar o mărgică. 
_ Pe culme erau două morminte, unul deasupra celuilalt. 
În mijloc se afla o movilă circulară, iar de-a curmezişul ei şi 
dedesubt, spre est şi spre vest, era o movilă lungă de vreo 
şaizeci de paşi şi înaltă de vreo zece. În mare parte era 
doar atât, o movilă de pământ şi cretă, dar la capătul estic 
se vedeau grote făcute de mâna omului în care se 
pătrundea printr-o deschizătură acoperită cu bolovani, 
aşezată cu faţa la răsărit. 

L-am trimis pe Ludda să aducă o duzină de robi de la 
Fagranforda. Ei mutară bolovanul şi curăţară pământul din 


deschizătură până când, aplecându-ne, am putut să intrăm 
în coridorul lung, căptuşit cu piatră. Patru încăperi, câte 
două pe fiecare parte, se formau din tunelul acela. Ne-am 
aprins torţele înmuiate în catran şi am tras pietrele grele 
care blocau intrarea în încăperi. Aşa cum îmi spusese 
ZElwold, n-am găsit decât nişte schelete. 

— E de ajuns? l-am întrebat pe Ludda. 

În prima clipă nu răspunse. Se holba la schelete cu o 
expresie de spaimă întipărită pe chip. 

— O să se întoarcă să ne bântuie, murmură el. 

— Ba nu, am zis, deşi simţeam un fior rece prin vine. Nu, 
am repetat, fără s-o cred. 

— Nu le atinge, stăpâne, mă imploră Ludda. 

— ZElwold a zis că taică-său le-a tulburat deja liniştea, 
am zis, încercând să mă conving singur. Ar trebui să fim în 
siguranţă. 

— Le-a tulburat liniştea, stăpâne, ceea ce înseamnă că 
le-a trezit. Acum aşteaptă să se răzbune. 

Scheletele zăceau în mormane în neorânduială, adulţi şi 
copii laolaltă. Craniile lor rânjeau la noi. O tigvă avea o 
spintecătură largă într-o parte, iar pe alta erau resturi de 
păr. Un copil stătea cuibărit în poala unui schelet. Altul 
întindea un braţ osos către noi, cu falangele răspândite pe 
pardoseala de piatră. 

— Duhurile lor sunt aici, şopti Ludda. Le pot simţi, 
stăpâne. 

Mă străbătu iarăşi fiorul acela rece. 

— Du-te la Fagranforda şi întoarce-te cu părintele 
Cuthbert şi cu cel mai bun copoi al meu, i-am zis lui Ludda. 

— Cel mai bun copoi? 

— Fulger îl cheamă, adu-l. Vă aştept mâine. 

Ne-am târât înapoi prin deschizătură, iar robii puseră la 
loc bolovanul care-i despărţea pe morţi de vii. In noaptea 
aceea, cerul fu luminat de fâşii colorate imense, azurii şi 
de un alb strălucitor, care ascundeau stelele. Mai văzusem 
aceste lumini şi înainte, de obicei în miezul iernii şi 
întotdeauna pe cerul de la miazănoapte, dar cu siguranţă 
nu era întâmplător că pâlpâiau pe cer tocmai în ziua în 
care pogorâsem lumina torţelor peste morţii de sub 


pământ. 

Închiriasem o casă de la ZElwold. Era o locuinţă romană, 
în cea mai mare parte în ruine, aflată la mică distanţă de 
satul numit Turcandene, care era aproape de mormânt. 
Rugii de mur acopereau intrarea şi iedera se căţărase pe 
zidurile sparte, dar cele două camere mai mari, de unde 
romanii îşi ocârmuiseră pe vremuri moşia, fuseseră folosite 
ca adăpost pentru vite şi aveau nişte grinzi grosolane şi un 
acoperiş de stuf puturos. Am dereticat prin ele şi am 
dormit acolo peste noapte; dis-de-dimineaţă ne-am întors 
la mormânt. Ceaţa plutea peste movila alungită. M-am pus 
pe aşteptat acolo, în timp ce robii se odihneau la câţiva 
paşi mai departe. Ludda se întoarse pe la prânz, când 
ceața încă nu se ridicase. Îl ţinea pe Fulger, bunul meu 
copoi, în lesă, şi era însoţit de părintele Cuthbert. Când am 
luat lesa de la Ludda, Fulger scheună, invitându-mă să-l 
mângâi pe cap. 

— Trebuie să faci în aşa fel încât duhurile din mormântul 
ăsta să nu se amestece în treburile noastre, i-am spus 
părintelui Cuthbert. 

— Pot să întreb ce faci aici, stăpâne? 

— Ce ţi-a zis Ludda? 

— Doar că ai nevoie de mine şi că trebuie să luăm 
cățelul. 

— Nu trebuie să ştii mai multe. Şi asigură-te că alungi 
duhurile astea. 

Am înlăturat bolovanul de la intrare, iar Cuthbert 
pătrunse pe coridor, unde intonă rugăciuni, stropi cu apă 
şi înfipse o cruce făcută din crengi de copac. 

— Trebuie să aşteptăm până la miezul nopţii, stăpâne, ca 
să fim siguri că rugăciunile mi-au fost auzite. Părea 
tulburat şi-şi flutura mâinile a deznădejde. Avea nişte 
mâini enorme, niciodată nu ştia ce să facă cu ele. Oare 
duhurile o să mă asculte? murmură el. Nu ştiu! Dorm în 
timpul zilei, şi când se vor trezi, ar trebui să descopere că 
sunt înlănţuite şi neajutorate, dar s-ar putea să fie mai 
puternice decât ne închipuim noi. O să aflăm la noapte. 

— De ce la noapte? De ce nu acum? 

— Dorm ziua, stăpâne. La noapte o să se trezească şi-o 


să urle ca nişte suflete chinuite. Dacă rup lanţurile? 
Părintele Cuthbert se cutremură, apoi spuse: O să stau de 
veghe pe timpul nopţii şi-o să chem îngerii. 

— Îngerii? 

Încuviinţă solemn din cap. 

— Da, stăpâne, îngerii. Observându-mi nedumerirea, 
zâmbi. Ah, nu ţi-i închipui ca pe nişte fetişcane drăguţe, 
stăpâne. Oamenii din popor cred că îngerii sunt nişte 
făpturi luminoase şi drăgălaşe cu nişte... Se opri să-şi 
fluture mâinile imense peste piept, după care continuă: Cu 
nişte pui de căprioară minunati, dar de fapt ei sunt 
războinicii lui Dumnezeu. Nişte creaturi cu o putere 
formidabilă! Dădu din mâini ca şi când ar fi fost aripi, apoi 
încremeni când îmi văzu privirea. Mă uitam la el cu o 
asemenea intensitate, că deveni neliniştit. Stăpâne? mă 
întrebă el cu glas tremurat. 

— Eşti deştept, Cuthbert. 

Părea deopotrivă încântat şi stânjenit. 

— Sunt, stăpâne. 

— Sfântul Cuthbert cel Deştept, am zis admirativ. Un 
neghiob, am continuat, dar un neghiob atât de deştept. 

— Mulţumesc, stăpâne, eşti prea bun. 

În noaptea aceea, Cuthbert şi cu mine am stat la 
intrarea în mormânt şi am privit stelele în timp ce-l 
mângâiam pe Fulger, care se culcase cu capul în poala 
mea. Era un copoi grozav, iute şi neînfricat, aprig ca un 
războinic. Luna urca deasupra dealurilor. Noaptea era 
plină de zgomote, foşnetul creaturilor în pădurea din 
apropiere, ţipătul unei bufniţe la vânătoare, lătratul unei 
vulpi ceva mai departe. Când luna ajunse în înaltul cerului, 
părintele Cuthbert se întoarse cu faţa la mormânt, 
îngenunche şi începu să se roage în tăcere, doar mişcându- 
şi buzele, în vreme ce strângea în mână crucea ruptă. Dacă 
îngerii veniră, nu i-am văzut, dar poate că războinicii 
splendizi, cu aripi strălucitoare ai Dumnezeului creştin, 
erau acolo. 

L-am lăsat pe Cuthbert să se roage şi m-am dus cu 
Fulger în vârful movilei, unde am îngenuncheat şi am 
început să-l alint. l-am spus cât de bun era, cât de 


credincios şi de viteaz. l-am dezmierdat spinarea aspră, 
mi-am îngropat faţa în blana lui şi i-am zis că era cel mai 
grozav copoi din câţi avusesem vreodată. Încă-l mai 
alintam când i-am tăiat beregata cu o singură lovitură a 
cuţitului pe care-l ascuţisem în acea după-amiază. l-am 
simţit trupul masiv zbătându-se şi înmuindu-se, apoi 
urletul i se stinse în timp ce sângele îmi inunda zalele şi 
genunchii. Plângând, i-am legănat trupul şi i-am spus lui 
Thor că făcusem jertfa cuvenită. Nu voisem s-o fac, dar 
numai jertfirea lucrurilor şi făpturilor celor mai dragi e 
luată în seamă de zei. L-am ţinut în braţe pe Fulger până 
muri, ceea ce, din fericire, se întâmplă repede, 
implorându-l pe Thor să-mi primească jertfa şi, în schimb, 
să-i ţină pe morţi liniştiţi în mormântul lor. 

Am cărat trupul lui Fulger până la un pâlc de copaci din 
apropiere şi, cu o piatră tăioasă şi cu cuțitul, i-am săpat o 
groapă. L-am pus înăuntru, am aşezat cuțitul lângă el şi i- 
am urat să vâneze fericit pe lumea cealaltă, apoi am 
umplut groapa şi-am acoperit-o cu un morman de pietre ca 
să-i feresc trupul de hoitari. Când am terminat, aproape de 
ivirea zorilor, eram murdar, plin de sânge şi copleşit de 
tristeţe. 

— Doamne sfinte, ce s-a întâmplat? mă întrebă îngrozit 
părintele Cuthbert când mă văzu. 

— M-am rugat lui Thor, i-am răspuns scurt. 

— Şi câinele? şopti el. 

— Vânează pe lumea cealaltă. 

Se cutremură. Unii preoţi m-ar fi dojenit pentru că le 
oferisem o jertfă zeilor falşi, însă Cuthbert se mulţumi să-şi 
facă semnul crucii. 

— Duhurile stau liniştite, îmi spuse. 

— Deci una dintre rugăciuni a fost ascultată. Fie a mea, 
fie a ta. 

— Sau amândouă, stăpâne, zise el. 

Când se lumină de ziuă, i-am pus pe robi să deschidă 
mormântul şi să mute scheletele dintr-una din încăperi. 
Îngrămădiră oasele în cripta de pe partea opusă, pe care o 
închiseră cu o lespede mare. Am aşezat nişte cranii în cele 
două scobituri din apropierea intrării, astfel încât orice 


curios care ar fi pătruns acolo ar fi fost întâmpinat de 
rânjetul morţii. Cel mai greu fu să ascundem intrarea în 
cripta de la nord, cea pe care o goliserăm de oase, 
deoarece Ludda trebuia să poată intra şi ieşi din acea 
grotă făcută de mâna omului. În cele din urmă, părintele 
Cuthbert găsi soluţia. Cum învățase de la tatăl lui arta 
cioplitului în piatră, se apucă să subţieze o lespede de 
calcar până când ajunse să semene cu un scut. li luă două 
zile, dar reuşi. Am pus în echilibru lespedea pe o piatră 
plată, astfel încât Ludda putea s-o încline cu destulă 
uşurinţă. O trăgea în afară, se târa pe lângă ea în criptă, 
după care altcineva o împingea la loc, ascunzându-l pe 
Ludda în spatele lespezii în formă de scut. Când vorbi de 
acolo, glasul îi era înăbuşit, dar îl puteam înţelege. 

Am închis iarăşi mormântul, aruncând pământ peste 
bolovanul de la intrare, şi ne-am întors la Fagranforda. 

— Acum mergem la Lundene, i-am zis lui Ludda. Tu, eu 
şi Finan. 

— Lundene! făcu el încântat. De ce mergem acolo, 
stăpâne? 

— Ca să găsim două târfe, bineînţeles. 

— Bineînţeles, repetă el. 

— Pot fi de ajutor! sări părintele Cuthbert cu entuziasm. 

— Mă gândeam să te însărcinez cu strângerea penelor 
de gâscă, i-am spus. 

— Pene de gâscă? Se holba la mine îngrozit. Vai, 
stăpâne, te rog! 

Târfe şi pene de gâscă. Plegmund se ruga pentru pace, 
iar eu mă pregăteam pentru război. 


Am luat treizeci de oameni cu mine la Lundene, nu 
pentru că aş fi avut nevoie de ei, ci pentru că un senior 
trebuie să aibă un alai când călătoreşte. Mi-am cazat 
oştenii şi caii în fortul roman ce păzea partea de nord-vest 
a oraşului vechi, apoi am mers cu Finan şi Weohstan de-a 
lungul a ceea ce mai rămăsese din zidul roman. 

— Când comandai garnizoana de aici te storceau de 
bani? mă întrebă Weohstan. 

— Nu, am zis. 


— Trebuie să cerşesc pentru fiecare bănuţ, mormăi el. 
Înalţă o biserică după alta, dar nu-i pot lămuri să repare 
zidul. 

Zidul avea nevoie de reparaţii mai mult ca oricând. O 
porţiune mare de fortificaţie dintre Poarta Episcopului şi 
Poarta Veche se prăbuşise în şanţul puturos, însă asta nu 
era o noutate. Pe când comandam garnizoana umplusem 
spaţiul gol cu o palisadă masivă din stejar, dar trunchiurile 
se înnegriseră odată cu trecerea timpului, undele fiind 
chiar putrede. Regele Eohric observase această porţiune 
părăginită şi n-aveam nicio îndoială că-şi propusese s-o 
folosească la un moment dat; după vizita lui la Lundene 
propusesem efectuarea unor reparaţii urgente, dar nu se 
făcuse nimic. 

— Uită-te, îmi spuse Weohstan în vreme ce se chinuia 
să-şi ţină echilibrul pe dărâmăturile de la capătul zidului 
distrus. Când împinse un trunchi de stejar, am văzut că se 
clătina ca un dinte stricat. Nu vor să plătească pentru 
înlocuirea palisadei, mormăi el. 

Lovi trunchiul la bază, şi bucăţi moi de lemn mâncat de 
ciuperci ţâşniră din vârful cizmei sale. 

— E pace, n-ai aflat? i-am spus în zeflemea. 

— Zi-i asta lui Eohric, replică Weohstan urcând iarăşi pe 
metereze. Tot pământul de la nord-est îi aparţinea lui 
Eohric, şi pâlcurile daneze se apropiau tot mai mult de 
oraş. Ne urmăresc, adăugă el, şi tot ce mi se dă voie să fac 
e să-i salut. 

— N-au nevoie să vină prea aproape, am spus. 
Neguţătorii lor le-au povestit tot ce vor să ştie. 

La Lundene forfoteau neguţătorii din toate părţile, 
danezi, saxoni, franci şi frizoni, şi oamenii aceştia duceau 
veştile până în ţinuturile lor de baştină. Eram sigur că 
Eohric ştia cât de slabă era apărarea oraşului, mai ales că 
văzuse asta cu ochii săi. 

— Dar Eohric e un ticălos prudent, am zis peste câteva 
clipe. 

— Sigurd nu e. 

— E bolnav. 

— Să dea Domnul să moară, mârâi Weohstan înverşunat. 


Am mai aflat noutăţi şi în tavernele oraşului, unde 
constructorii de vase de pe coastele britone erau gata să-ţi 
povestească ultimele zvonuri în schimbul unei beri. Niciun 
zvon nu vorbea despre război. Æthelwold rămânea la 
adăpost, la Eoferwic, şi continua să se pretindă regele 
Wessexului, însă nu avea nicio putere până nu-i dădeau 
danezii o armată. De ce erau atât de liniştiţi? Chestiunea 
asta mă nedumerea. Fusesem atât de încrezător că aveau 
să atace la moartea lui Alfred, şi totuşi nu făcuseră nimic. 
Episcopul Erkenwald cunoştea răspunsul. 

— Aşa vrea Dumnezeu, îmi spuse când ne-am întâlnit din 
întâmplare pe stradă. Dumnezeu ne-a poruncit să ne iubim 
duşmanii, şi prin dragoste o să-i facem creştini şi paşnici. 

Ţin minte că m-am holbat la el. 

— Chiar crezi asta? 

— Trebuie să avem credinţă, îmi răspunse el aprig, apoi 
făcu semnul crucii în direcţia unei femei care-l salutase cu 
o plecăciune. Spune-mi, Lord Uhtred, ce te aduce la 
Lundene? 

— Căutăm nişte târfe, am zis, făcându-l să tresară uimit. 
Ştii vreunele de ispravă, Sfinţia Ta? 

— Vai, Doamne, şuieră el, grăbindu-se să se îndepărteze. 

Hotărâsem că n-avea rost să caut târfe prin tavernele 
din Lundene, deoarece fetele puteau fi recunoscute, aşa că 
m-am dus cu Finan, Ludda şi părintele Cuthbert la portul 
de sclavi, aflat în amonte de vechiul pod roman. Lundene 
nu avusese niciodată un târg de sclavi înfloritor, dar găseai 
întotdeauna câţiva flăcăi capturați în Irlanda, Ţara Galilor 
sau Scoţia. Danezii aveau mai mulţi robi decât saxonii, iar 
pe ai noştri îi foloseam de obicei la muncile agricole. Un 
ţăran prea sărac ca să-şi cumpere un bou poate să înhame 
doi robi la plug, deşi brazda n-o să fie niciodată la fel de 
adâncă precum aceea săpată de o lamă trasă de un bou. 
Boii sunt şi o pacoste mai mică, deşi pe vremuri puteai să 
ucizi un rob care-ţi făcea necazuri şi să scapi nepedepsit. 
Legile lui Alfred au pus capăt acestor practici. Pe de altă 
parte, mulţi îşi eliberau robii crezând că astfel câştigau 
bunăvoința lui Dumnezeu, aşa că nu era mare cerere la 
Lundene. Neguţătorii care se târguiau la debarcaderul de 


pe Temes erau de loc din Ratumacos, un oraş din Francia. 
Aproape toţi erau normanzi, deoarece echipajele vikinge 
cuceriseră întregul ţinut din jurul oraşului cu pricina. 
Veneau să cumpere tineri capturați în urma ciocnirilor de 
la graniţă, însă unii aveau şi robi de vândut, ştiind că 
bogătaşilor din Wessex şi Mercia le plăceau fetele din 
ţinuturi îndepărtate. Deşi Biserica nu vedea cu ochi buni 
acest negoţ, era înfloritor, din câte aflasem. 

Cum debarcaderul se afla nu departe de fortificaţii, 
sclavii erau ţinuţi în nişte colibe de lemn construite în 
partea interioară a zidului. În ziua aceea erau patru 
neguţători la Lundene; paznicii lor, văzându-ne, îşi 
preveniră stăpânii că soseau nişte bogătani. Neguţătorii 
ieşiră în stradă şi ne întâmpinară cu plecăciuni adânci. 

— Vin, Înălţimile Voastre? Bere, poate? Sau orice altceva 
poftesc Inălţimile Voastre. 

— Femei, zise părintele Cuthbert. 

— Gura, am mârâit la el. 

— Doamne apără şi păzeşte, murmură Finan. 

Ştiam că-şi amintea lunile chinuitoare cât fuseserăm 
amândoi robi, legaţi cu lanţuri de vâslele lui Sverri, având 
S-ul sclaviei ars cu fierul roşu pe braţe. Sverri murise, la 
fel şi omul lui de încredere, Hakka, amândoi ucişi de 
Finan, dar islandezul nutrea şi acum o ură aprigă faţă de 
neguţătorii de sclavi. 

— Căutaţi femei? întrebă unul dintre ei. Sau fete? O 
tinerică fragedă? Am taman ce vă trebuie. Marfă prima, 
neatinsă! O piersică numai bună să muşti din ea. 
Domnilor? 

Făcu o plecăciune, arătând spre o uşă rudimentară 
încastrată într-un arc roman. 

M-am uitat la părintele Cuthbert. 

— Şterge-ţi rânjetul ăla de pe faţă, m-am răstit la el, 
apoi, coborând glasul, am adăugat: Fugi şi caută-l pe 
Weohstan. Spune-i să aducă zece-doisprezece oameni. 
Iute! 

— Dar, stăpâne, începu el, dornic să mai rămână. 

— Fugi! am strigat, ordin care Îl făcu s-o ia la goană. 

— E întotdeauna înţelept să te descotoroseşti de preoti, 


stăpâne, zise neguţătorul, presupunând că-l alungasem pe 
Cuthbert deoarece Biserica nu-i vedea cu ochi buni 
afacerea. 

Am încercat să-i dau un răspuns prietenos, însă aceeaşi 
mânie care clocotea în Finan îmi răscolea şi mie pântecele. 
Mi-am amintit de umilinţele şi suferinţa robiei. Odinioară, 
Finan şi cu mine fuseserăm ţinuţi în lanţuri într-o cocioabă 
exact ca aceea. Cicatricea de pe braţul meu păru să iasă 
mai mult în relief când l-am urmat pe neguţător prin uşa 
joasă. _ 

— Am adus şase fete de peste mare, spuse el. Imi 
închipui că nu vrei lăptărese ori slujnice şleampete de la 
bucătărie. 

— Vrem îngeri, zise Finan. 

— Asta am şi eu de oferit! spuse omul voios. 

— Cum te cheamă? l-am întrebat. 

— Halfdan. 

La vreo treizeci de ani, era voinic şi înalt, cu capul chel 
ca un ou şi o barbă care-i ajungea până la mijloc, unde 
purta o sabie cu mâner de argint. În încăperea unde am 
intrat se aflau patru paznici, doi înarmaţi cu bâte şi doi cu 
săbii. Supravegheau vreo douăzeci de robi în lanţuri care 
zăceau pe podeaua acoperită cu o mâzgă duhnind a 
murdărie. Peretele din spate al colibei era latura dinspre 
oraş a zidului, pietrele negre şi verzui abia văzându-se în 
lumina slabă ce pătrundea prin crăpăturile din acoperişul 
putred de stuf. Robii ne priveau mohorâţi. 

— Cei mai mulţi sunt galezi, spuse nepăsător Halfdan, 
dar sunt şi vreo doi din Irlanda. 

— Îi duci în Francia? întrebă Finan. 

— Dacă nu-i vreţi voi. 

Halfdan trase zăvorul de pe o uşă şi bătu în lemnul 
înnegrit până când un alt zăvor fu tras de pe partea 
cealaltă. Când se deschise uşa am văzut un individ înarmat 
cu o sabie care păzea avutul cel mai de preţ al 
negustorului: fetele. Bărbatul rânji în semn de bun-venit şi 
ne făcu loc să intrăm. 

În semiîntunericul acela era greu să-ţi dai seama cum 
arătau fetele. Se ghemuiseră într-un colţ, iar una părea să 


fie bolnavă. Puteam vedea că una avea pielea foarte 
închisă la culoare, pe când celelalte erau albe. 

— Şase, am zis. 

— Ştii să numeri, stăpâne, zise Halfdan în glumă, apoi 
trase zăvorul uşii ce ducea spre încăperea mai mare unde 
erau ţinuţi sclavii bărbaţi. 

Finan ştia ce voisem să spun. Eram doi contra şase 
neguţători de sclavi, şi eram furioşi, şi nu avuseserăm 
prilejul să ne luptăm de prea multă vreme, şi n-aveam 
linişte. 

— Şase nu înseamnă nimic, spuse Finan. 

Tonul lui îl făcu pe Ludda să ne privească îngrijorat. 

— Vreţi mai mult de şase? întrebă Halfdan. Deschise un 
oblon ca să lase lumina de pe stradă să pătrundă înăuntru, 
iar fetele clipiră orbite. Şase frumuseți, declară el mândru. 

Cele şase frumuseți erau slabe, murdare şi 
înspăimântate. Fata cu pielea închisă la culoare îşi ascunse 
faţa, dar am apucat să văd că era într-adevăr splendidă. 
Altele două aveau părul bălai, aproape alb. 

— De unde sunt? 

— Majoritatea din nordul Franciei, zise Halfdan. Asta 
însă, continuă el arătând spre fata care se ascundea, e de 
la capătul pământului. Numai zeii ştiu de unde a apărut. 
Poate a căzut de pe lună, habar n-am. Am cumpărat-o de la 
un neguţător din sud. Vorbeşte o limbă stranie, însă e 
destul de drăguță dacă-ţi place carnea bine friptă. 

— Cui nu-i place? spuse Finan. 

— Voiam s-o păstrez, dar căţeaua nu conteneşte să 
bocească, şi nu suport căţelele plângăcioase. 

— Erau târfe? am întrebat. 

— Nu-s fecioare, chicoti Halfdan. Nu te-aş minţi, 
stăpâne, dacă asta vrei pot să-ţi găsesc, însă ar dura cam o 
lună, două. Astea nu-s. Negricioasa şi frizona au muncit 
într-o tavernă o vreme, dar n-au fost întrebuințate peste 
măsură. Sunt încă drăguţe, staţi să vă arăt. Întinse o mână 
lată şi o trase în sus pe fata cu pielea închisă la culoare, 
oprindu-i ţipetele cu o palmă grea peste ceafă. Nu mai 
plânge, proasto, se răsti el, apoi o întoarse cu faţa spre 
mine. Ce părere ai, stăpâne? Are o culoare neobişnuită, 


dar e drăguță. 

— E, am încuviinţat. 

— Aceeaşi culoare peste tot, spuse el rânjind. Drept 
dovadă, îi trase rochia de pe umeri ca să-i dezvăluie sânii. 
Nu mai boci, femeie! O plesni iar, apoi îi ridică în palmă un 
sân. Vezi, stăpâne? Ţâţe maronii. 

— Dă-mi voie, am spus. 

Îmi scosesem cuțitul. Halfdan, închipuindu-şi că voiam 
să tai ce mai rămăsese din rochia fetei, se dădu în lături. 

— Uită-te cât pofteşti, stăpâne. 

— Aşa o să fac, i-am promis. 

Fata încă mai scâncea când m-am întors şi-am înfipt 
cuțitul în pântecul lui Halfdan, însă avea o platoşă de 
metal pe sub tunică, aşa că lama nu putu înainta. Am putut 
auzi şoapta sabiei lui Ludda ieşind din teacă în timp ce 
Halfdan încerca să-mi dea un cap în gură, dar deja îi 
prinsesem barba în mâna stângă, aşa că am tras-o din 
toate puterile şi i-am aplecat capul peste vârful cuţitului. 
Fetele ţipau, iar un paznic din camera cealaltă izbea în uşa 
zăvorâtă. Halfdan zbiera, apoi zbieretul i se transformă 
într-un gâlgâit când lama îi sfâşie gâtul. Sângele colora 
pereţii încăperii. Adversarul lui Finan era deja mort, ucis 
de irlandez cu iuţeala fulgerului. Acum, Finan îşi trecu 
lama peste picioarele lui Halfdan, retezându-i tendoanele, 
şi uriaşul se prăbuşi în genunchi. Am terminat treaba cum 
se cuvine, despicându-i gâtul. Barba lui stufoasă absorbi 
cea mai mare parte a sângelui. 

— “Ţi-a luat ceva timp, spuse amuzat Finan. 

— Mi-am pierdut îndemânarea, i-am replicat. Ludda, zi- 
le fetelor să tacă. 

— Mai sunt patru, îmi aminti irlandezul. 

Mi-am vârât cuțitul în teacă, mi-am şters sângele de pe 
mână cu tunica lui Halfdan şi am scos Răsuflarea-Şarpelui, 
moment în care Finan trase zăvorul şi dădu uşa de perete. 
Paznicul care pândea de cealaltă parte vru să se retragă, 
însă Finan îl trase înăuntru, iar eu i-am înfipt sabia adânc 
în burtă, apoi mi-am pus genunchiul pe faţa lui, trântindu-l 
pe podeaua îmbibată de sânge. 

— Dă-l gata, Ludda, am poruncit. 


— Doamne sfinte, murmură el. 

Ceilalţi trei paznici erau mai prudenţi. Aşteptau în 
capătul opus al încăperii şi ceruseră deja ajutor. 
Neguţătorii de sclavi aveau tot interesul să se ajute între 
ei, aşa că patru zdrahoni, urmaţi de un al cincilea, se 
năpustiră înăuntru, toţi înarmaţi şi dornici de luptă. 

— Osferth spune mereu că nu chibzuim de ajuns înainte 
de a isca o încăierare, mormăi Finan. 

— Păi are dreptate, nu? i-am zis. 

Dintr-odată se auzi un răcnet de pe stradă. Sosise 
Weohstan, cu o ceată de oşteni care intrară în cocioabă şi-i 
scoaseră pe sclavi afară, unde doi neguţători i se plângeau 
comandantului garnizoanei că eram nişte ucigaşi. 
Weohstan mugi, cerând să se facă linişte, apoi intră la 
rândul lui să cerceteze cocioaba. Strâmbând din nas din 
cauza duhorii, se aplecă să treacă în a doua încăpere şi 
privi cele două leşuri. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Aştia doi s-au luat la harţă, i-am zis arătând spre 
Halfdan şi paznicul pe care Finan îl ucisese într-o clipită. 
Până la urmă s-au omorât între ei. 

— Şi ăsta? întrebă Weohstan înclinând capul spre al 
treilea individ, care scâncea ghemuit pe jos. 

— Ţi-am spus să-l dai gata, m-am răstit la Ludda. Am 
făcut-o eu însumi cu o lovitură scurtă de sabie, după care i- 
am explicat lui Weohstan: Era copleşit de durere văzând că 
tovarăşii lui s-au dus, aşa că a încercat să-şi ia zilele. 

Doi neguţători de sclavi, care ne urmaseră în cocioabă, 
începură să strige că minţeam şi că eram nişte ucigaşi. 
Amintiră că afacerea lor era îngăduită de cârmuire şi că li 
se făgăduise ocrotire din partea legii. Cereau să fiu judecat 
pentru crimă şi să plătesc o cantitate uriaşă de argint 
pentru vieţile pe care le curmasem. Weohstan îi ascultă 
răbdător, iar la sfârşit îi întrebă: 

— La judecată aţi jura că aţi spus adevărul? 

— Da! spuse unul din ei. 

— Ne veţi spune ce s-a întâmplat şi veţi jura că aşa a 
fost? 

— Trebuie să ne despăgubească! 


Weohstan se întoarse spre mine. 

— Lord Uhtred, vei aduce martori care să declare sub 
jurământ că lucrurile s-au petrecut aşa cum afirmi Domnia 
Ta? 

— Da, am răspuns, dar simpla rostire a numelui meu 
fusese de ajuns pentru a-i potoli pe cei doi. 

Mă priviră o clipă, după care unul din ei îngăimă că 
Halfdan fusese întotdeauna un neghiob certăreţ. 

— Deci nu veţi depune jurământ? întrebă Weohstan, însă 
cei doi se îndreptau deja cu paşi grăbiţi spre uşă. 

Weohstan rânji. 

— Ar trebui să te arestez pentru crimă, Lord Uhtred. 

— N-am făcut nimic, am zis. 

— Pot să văd asta, replică el privind lama înroşită a 
Răsuflării-Şarpelui. 

M-am plecat peste trupul lui Halfdan şi i-am tăiat tunica. 
Dedesubt avea o cămaşă de zale, dar şi, după cum mă 
aşteptam, o pungă la cingătoare. Aceasta îmi oprise cuțitul 
la primul atac; nu era de mirare, căci era plină cu monede, 
multe din aur. 

— Ce facem cu robii? se întrebă Weohstan cu glas tare. 

— Sunt ai mei, tocmai i-am cumpărat. l-am întins punga 
după ce am scos câţiva bani pentru mine şi i-am spus: Cu 
asta poţi să cumperi destule trunchiuri de stejar pentru 
palisadă. 

Când termină de numărat monedele se lumină la faţă de 
bucurie. 

— Eşti răspunsul la rugăciunile noastre, stăpâne. 

I-am dus pe sclavi la o tavernă din oraşul nou, aşezarea 
saxonă aflată la vest de Lundene-ul roman. Cu banii pe 
care-i luasem din punga lui Halfdan am plătit pentru 
mâncare, bere şi haine. Stând de vorbă cu bărbaţii, Finan 
ajunse la concluzia că vreo şase aveau să devină războinici 
buni. 

— Dacă o să mai avem nevoie vreodată de războinici, 
mormăi el. 

— Urăsc pacea, am zis, ceea ce-l făcu să râdă. 

— Ce facem cu ceilalţi? vru el să ştie. 

— Dă-le drumul bărbaţilor. Sunt tineri, o să se descurce. 


Ludda şi cu mine vorbeam cu fetele în timp ce părintele 
Cuthberg le privea cu ochi mari. Îl fermecase fata cu 
pielea închisă la culoare, pe care o chema Mehrasa. Părea 
cea mai vârstnică dintre cele şase, avea vreo şaisprezece 
sau şaptesprezece ani, pe când celelalte erau cu trei sau 
patru ani mai mici. Odată ce înţeleseră că erau în 
siguranţă, sau cel puţin nu în primejdie imediată, începură 
să zâmbească. Două erau saxone, răpite de pe coasta 
Centului de piraţii franci, şi două erau france. Mai era 
misterioasa Mehrasa, iar a şasea fată, cea bolnavă, era 
frizonă. 

— Fetele din Cent pot să meargă acasă, le-am spus lui 
Ludda şi părintelui Cuthbert, dar pe celelalte duceţi-le la 
Fagranforda. Alegeţi două şi învăţaţi-le ce trebuie să ştie. 
Celelalte două pot munci la lăptărie ori în bucătărie. 

— Cu mare plăcere, stăpâne, răspunse părintele 
Cuthbert. 

— Dacă te porţi rău cu ele o să fie vai de capul tău, i-am 
zis, privindu-l stăruitor. 

— Da, stăpâne, murmură el smerit. 

— Acum du-te. 

L-am trimis pe Rypere cu o duzină de oameni să le 
însoţească pe fete, însă eu şi Finan am rămas la Lundene. 
Intotdeauna mi-a plăcut oraşul acela, şi nu există loc mai 
bun în care să afli ce se întâmplă pe tot cuprinsul Britaniei. 
Am vorbit cu neguţători şi călători, ba chiar am ascultat 
una dintre nesfârşitele predici ale lui Erkenwald, nu 
pentru că aş fi avut nevoie de sfatul lui, ci ca să aud ce le 
spunea biserica enoriaşilor. Episcopul era un predicator 
înzestrat, iar mesajul lui era întocmai cel dorit de 
arhiepiscopul Plegmund. Era o pledoarie pentru pace, 
pentru a lăsa bisericii răgazul să-i lumineze pe păgâni. 

— Am fost asupriţi de război, spuse Erkenwald, şi am 
fost udaţi de lacrimile văduvelor şi mamelor. Fiecare 
bărbat care ucide pe un altul sfâşie inima unei mame. 

Ştia că mă aflam în biserică şi privea spre locul umbrit 
unde stăteam. Apoi arătă spre o pictură de pe perete care- 
o înfăţişa pe Maria, mama lui Hristos, plângând la piciorul 
crucii. 


— Ce vină a apăsat pe umerii romanilor, şi ce vină apasă 
pe umerii noştri când ucidem! Suntem copiii Domnului, nu 
miei duşi la tăiere. 

Fusese o vreme când Erkenwald propovăduise măcelul, 
îndemnându-ne să-i nimicim pe danezii cei păgâni, dar 
intrarea în anul 900 îi convinsese cumva pe mai-marii 
Bisericii că trebuiau să ne impună pacea, şi se părea că 
rugăciunile le erau ascultate. Se mai furau vite la graniţă, 
însă nicio armată daneză nu încercase să ne cucerească. 
Mai târziu în acea vară, Finan şi cu mine am urcat la 
bordul unei corăbii de-a lui Weohstan şi ne-am dus în 
estuarul lat unde petrecusem atâta vreme. Când am trecut 
pe lângă Beamflot am observat că danezii nu încercaseră 
să reconstruiască forturile arse şi nu se afla nicio corabie 
în golful Hothledge, deşi se zăreau scheletele înnegrite ale 
navelor cărora le dăduserăm foc acolo. Ne-am continuat 
drumul spre est, unde Temesul se vărsa în mare, şi am tras 
corabia pe mal la Sceobyrig, un alt loc unde echipajelor 
daneze le plăcea să aştepte corăbiile de negoţ ce veneau 
ori se duceau la Lundene pentru a le prinde în ambuscadă, 
însă nu era niciun vas ancorat. La fel stăteau lucrurile şi pe 
malul sudic al estuarului. Nimic în afară de păsări 
sălbatice şi mâl. 

Am vâslit în sus pe Medwaeg, râul şerpuitor, până la 
burhul Hrofeceastre, unde am văzut că palisada de 
cherestea de deasupra valului de pământ putrezea la fel ca 
aceea din Lundene, însă un maldăr de trunchiuri de stejar 
abia tăiate sugera că aici fortificațiile erau pe cale să fie 
reparate. Am coborât cu Finan pe debarcaderul din 
apropierea podului roman şi ne-am dus la casa episcopului 
de lângă marea biserică. Intendentul ne primi cu o 
plecăciune şi, când îmi auzi numele, nu cuteză să-mi ceară 
sabia. Ne conduse într-o încăpere frumoasă, apoi le ceru 
servitorilor să ne aducă bere şi mâncare. 

Episcopul Swithwulf şi soţia lui sosiră peste un ceas. Cu 
un aer mereu îngrijorat, episcopul avea părul cărunt, o 
faţă prelungă şi mâini neliniştite, pe când nevasta lui era 
mică şi agitată. Trebuie să-mi fi făcut vreo zece plecăciuni 
înainte să se aşeze. 


— Ce te aduce aici, Lord Uhtred? mă întrebă Swithwulf. 

— Curiozitatea. 

— Curiozitatea? 

— Mă întreb de ce sunt danezii aşa de liniştiţi. 

— Aşa vrea Dumnezeu, murmură sfioasă soția 
episcopului. 

— Pentru că plănuiesc ceva, zise Swithwulf. Niciodată 
nu trebuie să ai încredere într-un danez când stă cuminte. 
Privindu-şi soţia, o întrebă: Oare bucătăresele n-au nevoie 
de sfaturile tale? 

— Bucătăresele! Ah, da! 

Femeia se ridică în grabă şi fugi din încăpere. 

— De ce sunt liniştiţi danezii? îmi ceru părerea 
Swithwulf. 

— Sigurd e bolnav, iar Cnut e ocupat la graniţa lui de 
nord. 

— Şi Æthelwold? 

— Îşi bea minţile la Eoferwic. 

— Alfred ar fi trebuit să-l sugrume, mormăi Swithwulf. 

Episcopul îmi devenea tot mai simpatic. 

— Nu propovăduieşti pacea asemenea tovarăşilor tăi? 

— Propovăduiesc ceea ce mi se cere, zise el. Pe de altă 
parte, îmi adâncesc șanțul de apărare şi refac zidurile. 

— Şi ealdormanul Sigelf? 

Sigelf era ealdormanul din Cent, comandantul militar al 
ținutului şi nobilul cel mai de vază. 

— Ce-i cu el? întrebă episcopul privindu-mă bănuitor. 

— Vrea să fie regele Centului, din câte aud. 

Vestea îl făcu pe Swithwulf să se încrunte descumpănit. 

— Ştiu că fiul lui a avut ideea asta. Nu sunt sigur că 
Sigelf gândeşte la fel. 

— Dar Sigebriht a stat de vorbă cu danezii, am zis. 

Sigebriht, care mi se predase lângă Sceaftesburi, era fiul 
lui Sigelf. 

— Ştii precis? 

— Ştiu precis. Ce se petrece în Cent? am întrebat, însă 
Swithwulf nu-mi răspunse. Tu eşti episcopul, auzi o 
mulţime de lucruri de la preoţii tăi. Haide, spune-mi. 

Tot mai şovăia. În clipa următoare însă, ca şi când s-ar fi 


rupt un stăvilar, cuvintele i se revărsară din gură: 

— Pe vremuri aveam regatul nostru. Acum, Wessexul ne 
tratează ca pe ultimii ţărănoi. Uită-te ce-am păţit când au 
debarcat Haesten şi Harald! A venit cineva să ne apere? 
Nu? 

Haesten debarcase pe coasta nordică a Centului, în timp 
ce jarlul Harald Păr-Sângeriu adusese peste două sute de 
nave pe ţărmul sudic, unde invadase un burh în curs de 
construcţie, măcelărindu-i pe toţi cei dinăuntru. Trecând 
ținutul prin foc şi sabie, trupele lui incendiaseră, 
omorâseră, luaseră oameni în robie şi jefuiseră. Wessexul 
trimisese împotriva năvălitorilor o armată condusă de 
ZEthelred şi Edward, dar aceasta nu reuşise să facă nimic. 
ZEthelred şi Edward îşi plasaseră oamenii pe marea culme 
împădurită din mijlocul Centului, după care se certaseră 
dacă să-l atace pe Haesten, în nord, sau pe Harald, în sud. 
În tot acest timp, Harald îşi continuase nestingherit 
ticăloşiile. 

— L-am ucis pe Harald, am spus. 

— Da, încuviinţă episcopul, dar abia după ce-a pustiit 
ţinutul! 

— Aşadar oamenii de-aici vor ca Centul să redevină un 
regat de sine stătător? 

Şovăi multă vreme înainte să răspundă, şi chiar şi atunci 
vorbi pe ocolite. 

— Nimeni nu voia asta când trăia Alfred, dar acum? 

M-am ridicat şi m-am dus la o fereastră de la care 
puteam vedea docurile. Pescăruşii ţipau şi se roteau pe 
cerul de vară. La docuri erau două gruie care mutau nişte 
cai pe o corabie de negoţ pântecoasă. Cala fusese 
împărţită în boxe unde erau închise animalele speriate. 

— Unde se duc caii ăştia? am vrut să ştiu. 

— Cai? făcu nedumerit Swithwulf. Dându-şi seama la ce 
mă refeream, îmi explică: Sunt trimişi la târg în Francia. 
Creştem cai foarte buni aici. 

— Cine anume? 

— Ealdormanul Sigelf. 

— Iar Sigelf conduce ţinutul, am spus, în timp ce fiul lui 
stă de vorbă cu danezii. 


Episcopul se înfioră. 

— Aşa spui tu, zise el precaut. 

M-am întors cu spatele la fereastră. 

— Iar fiul lui a fost îndrăgostit de fiica ta, motiv pentru 
care îl urăşte pe Edward. 

— Of, Doamne, murmură Swithwulf cu lacrimi în ochi, 
făcându-şi semnul crucii. Era tare necugetată, dar aşa de 
veselă! 

— Îmi pare rău, am spus. 

Clipi ca să-şi alunge lacrimile, apoi mă întrebă: 

— Tu eşti cel care se ocupă de nepoţii mei? 

— Da, sunt în grija mea. 

— Aud că băiatul e plăpând, zise el îngrijorat. 

— E doar un zvon, l-am liniştit. Amândoi sunt sănătoşi, 
dar e mai bine pentru ei dacă ealdormanul ZEthelhelm nu 
ştie asta. 

— ZEthelhelm nu e un om rău, spuse episcopul în silă. 

— Dar tot le-ar tăia gâturile nepoților tăi dacă ar avea 
prilejul. 

Swithwulf încuviinţă din cap. 

— Cum arată? 

— Băiatul e brunet ca taică-său, fata e bălaie. 

— Ca fiica mea, şopti el. 

— Care s-a măritat cu sethelingul Wessexului, deşi el 
neagă acum, i-am zis. lar Sigebriht, iubitul respins, s-a dus 
la danezi din ură faţă de Edward. 

— Aşa e, spuse încet episcopul. 

— Dar apoi i-a jurat credinţă lui Edward când Æthelwold 
a fugit în nord. 

— Am auzit. 

— E vrednic de încredere? 

Francheţea întrebării îl descumpăni pe Swithwulf. Se 
încruntă şi se foi pe scaun, apoi îşi mută privirea spre 
fereastră, de unde se auzea croncănit de ciori. Într-un 
târziu murmură: 

— N-aş avea încredere în el. 

— Nu te-am auzit. 

— N-aş avea încredere în el, repetă Swithwulf mai tare. 

— Dar taică-său e ealdorman aici, nu Sigebriht. 


— Sigelf e un tip îndărătnic, dar nu e neghiob, zise 
episcopul coborându-şi iarăşi glasul. Privindu-mă rugător, 
adăugă: N-o să recunosc niciodată că am purtat această 
discuţie. 

— Ai auzit că am purtat o discuţie? l-am întrebat pe 
Finan. 

— Nicio vorbă, zise el. 

Am stat peste noapte la Hrofeceastre, iar a doua zi ne- 
am întors la Lundene odată cu fluxul. Aerul era rece 
deasupra apei, semn că venea toamna. Mi-am adunat 
oamenii din taverne şi i-am pus să-şi înşeueze caii. Mă 
tineam departe de Fagranforda, deoarece era prea 
aproape de Natangrafum, aşa că mi-am dus mica trupă 
spre sud şi est, pe drumurile bine cunoscute, până am 
ajuns la Wintanceaster. 

Edward fu deopotrivă surprins şi încântat să mă vadă. 
Ştiind că nu fusesem la Fagranforda în ultimul timp, nu mă 
întrebă despre gemeni; dimpotrivă, îmi spuse că sora lui îi 
trimisese veşti despre ei. 

— Sunt bine, să ştii. Apoi, invitându-mă la un ospăț, mă 
asigură: Nu servim mâncarea pe care o servea tatăl meu. 

— Asta e o binecuvântare, stăpâne, am răspuns. 

Alfred oferise întotdeauna mâncăruri serbede, supe 
limpezi şi legume fierte prea tare, pe când Edward 
cunoştea virtuțile cărnii. Se afla acolo şi tânăra lui soţie, 
dolofană şi aproape să nască; tatăl ei, ealdormanul 
ZEthelhelm, era în mod clar sfetnicul de încredere al 
regelui. Erau mai puţini preoţi decât pe vremea lui Alfred, 
dar cel puţin o duzină veniseră la ospăț. Printre ei se 
număra şi vechiul meu prieten Willibald. 

ZEthelhelm mă întâmpină cu voioşie. 

— Ne temeam c-o să-i asmuţi pe danezi! 

— Cine? Eu? 

— Sunt liniştiţi, zise ZEthelhelm, şi cel mai bine e să nu-i 
trezim. 

Edward mă privi. 

— Ai vrea să-i trezeşti? 

— Ceea ce-aş face, Măria Ta, ar fi să trimit o sută dintre 
cei mai buni războinici în Cent. Aş mai trimite vreo două 


sau trei sute în Mercia şi aş construi burhuri acolo. 

— În Cent? se miră /Ethelhelm. 

— Sunt tulburări acolo, am spus. 

— Niciodată n-au avut astâmpăr, zise /Ethelhelm 
dispreţuitor. Totuşi, îi urăsc pe danezi la fel de mult pe cât 
îi urâm şi noi. 

— Fyrdul din Cent trebuie să apere ţinutul, declară 
Edward. 

— Şi lordul /ZEthelred poate să construiască burhuri, 
adăugă /Ethelhelm. Dacă vin danezii o să fim pregătiţi să-i 
întâmpinăm, dar n-are niciun rost să-i împungem cu băţul 
prin gard. Părinte Willibald! 

— Stăpâne? zise acesta ridicându-se pe jumătate de la 
masă. 

— Avem veşti de la misionarii noştri? 

— O să avem, stăpâne. Sunt încredinţat c-o să avem. 

— Misionari? am întrebat. 

— La danezi, mă lămuri Edward. O să-i convertim. 

— O să prefacem săbiile daneze în lame de plug, rosti 
Willibald plin de speranţă. 

Chiar atunci îşi făcu apariţia un sol. Era un preot stropit 
din cap până-n picioare cu noroi care venea din Mercia. Il 
trimisese Werferth, episcopul de Wygraceaster. După cum 
arăta, călărise fără oprire, aşa că în sală se făcu linişte în 
aşteptarea veştilor însemnate pe care probabil le aducea. 
Edward ridică o mână, iar harpistul îşi luă degetele de pe 
coarde. 

— Măria Ta! Preotul îngenunche în faţa estradei pe care 
se afla masa regelui, scăldată în lumina lumânărilor. Aduc 
veşti bune, Măria Ta! 

— A murit Æthelwold? întrebă Edward. 

— Dumnezeu e mare! spuse preotul. Vremea minunilor 
nu s-a sfârşit! 

— Minuni? am întrebat. 

— Se pare că există un mormânt străvechi, Măria Ta, 
explică preotul. Un mormânt din Mercia, şi acolo au apărut 
îngerii să prevestească viitorul. Britania va fi creştină! Vei 
domni de la o mare la alta, Măria Ta! Sunt îngeri! Şi au 
adus prorocirea din ceruri! 


Se iscă un val de întrebări pe care Edward le opri cu un 
semn. El şi ZEthelhelm îl iscodiră îndelung pe sol, aflând că 
episcopul Werferth trimisese nişte preoţi de încredere la 
mormântul străvechi, iar aceştia confirmaseră apariţia 
divină. Solul nu-şi putea stăpâni bucuria. 

— Îngerii spun că danezii îşi vor întoarce faţa spre 
Hristos, Măria Ta, şi o să domneşti peste un singur regat, 
peste întreg neamul angelcynn! 

— Ai văzut? Părintele Coenwulf, care scăpase după ce 
fusese încuiat în grajd în noaptea când se dusese să se 
roage cu Æthelwold, nu rezistă ispitei de a se arăta 
triumfător. Ai văzut, Lord Uhtred? Vremea minunilor nu s- 
a sfârşit! 

— Slavă Domnului! zise Edward. 

Pene de gâscă şi târfe de tavernă. Slavă Domnului. 


Natangrafum deveni loc de pelerinaj. Sute de oameni se 
duseră acolo, şi cei mai mulţi fură dezamăgiţi, deoarece 
îngerii nu apăreau în fiecare noapte. Puteau să treacă 
săptămâni întregi până când să se zărească lumini la 
mormânt şi să se audă un cântec straniu din adâncurile lui 
de piatră. În acele momente, valea de sub cripta de la 
Natangrafum răsuna de ecoul rugăciunilor celor care 
căutau ajutor divin. 

Numai câtorva li se îngăduia să intre în mormânt, iar 
aceia erau aleşi de părintele Cuthbert, alături de care 
treceau de oştenii care păzeau movila. Oştenii erau ai mei, 
conduşi de Rypere, însă flamura înfiptă pe vârful dealului, 
aproape de intrarea în mormânt, era stindardul lui 
ZEthelfleed, înfăţişând o gâscă destul de mătăhăloasă care 
ţinea, în mod curios, o cruce într-o labă şi o sabie în 
cealaltă. Æthelflæd era convinsă că sfânta Werburgh o 
ocrotea, aşa cum ocrotise cândva un lan de grâu alungând 
un cârd de gâşte flămânde. Dacă asta era o minune, atunci 
şi eu eram un făcător de minuni, dar aveam destulă minte 
ca să nu i-o spun lui Æthelflæd. Stindardul cu gâscă lăsa 
de înţeles că oştenii îi aparţineau lui Æthelflæd, şi toţi cei 
invitaţi să intre în mormânt aveau să creadă că era sub 
ocrotirea lui Æthelflæd. Nu era greu de crezut, deoarece 


nimeni nu şi-ar fi închipuit că Uhtred Asupritorul ar fi păzit 
un loc de pelerinaj creştin. După ce trecea de străjeri, 
vizitatorul ajungea la intrarea mormântului, luminată 
noaptea de făclii îndreptate asupra celor două mormane de 
cranii aşezate de-o parte şi de alta. Cuthbert îngenunchea 
alături de ei, se ruga alături de ei, apoi le cerea să-şi 
scoată armele şi zalele. 

— Nimeni nu poate intra într-un loc al îngerilor cu 
veşmintele şi uneltele războiului, le spunea el aspru. După 
ce-i dădeau ascultare le dădea o licoare într-un pocal de 
argint şi le poruncea: Beţi până la fund! 

Niciodată n-am încercat amestecul acela făcut de Ludda. 
Amintirea băuturii lui ZElfadell îmi era de ajuns. 

— Îi face să viseze, stăpâne, îmi explică el într-una 
dintre puţinele ocazii când m-am dus la Turcandene. 

ZFthelfleed, care mă însoțea, stăruise să adulmece 
licoarea. 

— Să viseze? întrebă ea. 

— Câte unii mai şi vomită, zise Ludda, dar în cea mai 
mare parte visează. 

Nu c-ar fi avut nevoie de vise; odată ce terminau de 
băut, când Cuthbert observa că li se înceţoşaseră ochii, îi 
lăsa să se târască pe coridorul lung al mormântului. 
Înăuntru vedeau zidurile, pereţii şi tavanul de piatră şi, de 
fiecare parte, încăperile pline ochi cu oase, luminate bine 
de făclii, pe când în faţa lor se aflau îngerii. Trei îngeri, nu 
doi, strânşi laolaltă la capătul coridorului şi înconjurați de 
penajul splendid al aripilor. 

— Am ales trei pentru că trei e un număr sfânt, stăpâne, 
mă lămuri Cuthbert. Câte un înger pentru fiecare membru 
al Sfintei Treimi. 

Penele de gâscă erau lipite cu clei de stâncă. Formau 
nişte evantaie care, în lumina slabă, puteau fi luate uşor 
drept aripi. Lui Ludda îi luase o zi întreagă să aranjeze 
penele, apoi trebuise să le instruiască pe fete, ceea ce 
durase aproape o lună. Începeau să cânte încetişor ori de 
câte ori apărea câte un oaspete. Cuthbert le învățase 
melodia aceea blândă şi visătoare, fără cuvinte, doar un 
murmur care se reflecta în pereţii de piatră. 


Mehrasa era îngerul din mijloc. Pielea ei închisă la 
culoare, părul negru şi ochii de jais îi dădeau un aer 
misterios, iar Ludda adâncise misterul lipind câteva pene 
de corb printre cele albe. Toate fetele erau înveşmântate 
în in alb, însă Mehrasa avea şi un lanţ de aur la gât. 
Bărbaţii se holbau la ele fermecaţi, şi pe bună dreptate, 
căci fetele erau splendide. Cele două france bălaie, cu 
ochii lor mari, albaştri, păreau nişte făpturi de pe altă lume 
în mormântul acela întunecos, deşi amândouă, din câte mi- 
a spus Ludda, se puneau pe chicotit tocmai atunci când ar 
fi trebuit să fie mai solemne. 

Probabil că vizitatorii nici măcar nu auzeau chicotelile. 
Un glas straniu, al lui Ludda, părea să iasă din stâncă. 
Ludda declama pe un ton grav că oaspeţii se aflau în faţa 
îngerului morţii şi a celor doi îngeri ai vieţii şi că trebuiau 
să le pună întrebările pe care le aveau de pus şi să aştepte 
răspunsul. 

Întrebările erau importante, deoarece aşa aflam ce voiau 
să ştie oamenii. Bineînţeles, în cea mai mare parte erau 
chestiuni neînsemnate. Aveau să-şi moştenească o anumită 
rudă? Cum urma să fie recolta? Unele erau rugăciuni 
sfâşietoare pentru viaţa unui copil sau a unei soţii, altele 
implorau ajutorul la judecată sau într-o ceartă cu un vecin; 
Ludda le răspundea cum putea mai bine în timp ce fetele 
îşi intonau melodia suavă şi tristă. Erau însă şi întrebări 
mai interesante. Cine avea să domnească în Mercia? Urma 
oare un război? Danezii aveau să vină în sud şi să ia 
pământul saxonilor? Târfele, penele şi mormântul erau ca 
un năvod în care am prins nişte peşti grozavi. Beortsig, al 
cărui tată îi plătise bani buni lui Sigurd, venise la mormânt 
şi întrebase dacă danezii aveau să ocupe Mercia şi să pună 
pe tron un mercian supus. Încă şi mai interesant, Sigebriht 
din Cent se târâse prin coridorul strâmt, duhnind a tămâie 
arsă, vrând să afle care avea să fie soarta lui Æthelwold. 

— Şi ce i-ai spus? l-am întrebat pe Ludda. 

— Ce mi-ai poruncit Domnia Ta să spun, că toate 
nădejdile şi visurile o să i se împlinească. 

— Şi s-au împlinit în noaptea aceea? 

— Seffa şi-a făcut datoria, mă înştiinţă Ludda cu un aer 


serios. 

ZEthelflzed aruncă o privire spre Seffa, una din cele două 
france. Ludda, părintele Cuthbert şi cei trei îngeri locuiau 
în casa romană de la Turcandene. 

— Îmi place, mă înştiinţase părintele Cuthbert. Cred că 
ar trebui să stau într-o casă mare. 

— Sfântul Cuthbert cel Comod? 

— Sfântul Cuthbert cel Mulţumit, zise el. 

— Şi Mehrasa? 

Se uită la ea cu venerație. 

— E cu adevărat un înger, stăpâne. 

— Pare fericită, am spus, şi aşa era. Mă îndoiam că 
pricepea pe deplin ce i se ceruse să facă, dar învăţa 
engleza repede şi era o fată deşteaptă. I-aş putea găsi un 
soţ bogat, i-am zis lui Cuthbert ca să-l necăjesc. 

— Stăpâne! exclamă el rănit. Dacă am îngăduinţa 
Domniei Tale, aş lua-o de soaţă. 

— Şi ea vrea asta? 

Cuthbert chicoti, apoi încuviinţă din cap. 

— Da, stăpâne. 

— Atunci nu-i atât de deşteaptă pe cât pare, am 
mormăit. Dar întâi trebuie să termine aici. Şi dacă rămâne 
grea, te închid în criptă cu restul oaselor. 

Mormântul îmi aducea întocmai ce-mi doream. Cererile 
oamenilor ne spuneau ce aveau în minte; astfel, întrebările 
neliniştite ale lui Sigebriht despre Æthelwold confirmau că 
încă mai spera să devină rege al Merciei dacă Æthelwold îl 
detrona pe Edward. Cea de-a doua sarcină a îngerului era 
să combată zvonurile iscate în sud de prorocirile lui 
ZElfadell potrivit cărora danezii aveau să pună stăpânire pe 
întreaga Britanie. Zvonurile acestea îi demoralizaseră pe 
oameni atât în Mercia, cât şi în Wessex, dar acum auzeau o 
altă profeție, cum că saxonii aveau să fie învingători, iar 
mesajul acesta, o ştiam, le dădea curaj saxonilor în aceeaşi 
măsură în care-i nedumerea şi-i enerva pe danezi. Voiam 
să-i aţâţ. Voiam să-i înving. 

Îmi închipui că într-o bună zi, la multă vreme după 
moartea mea, danezii vor găsi un conducător care să-i 
unească, iar atunci lumea va fi mistuită de flăcări şi sălile 


Walhallei se vor umple de morţi veniţi să petreacă, dar de 
când îi cunosc, îi iubesc şi-i combat, danezii s-au dovedit 
certăreţi şi dezbinaţi. Duhovnicul soţiei mele de acum, un 
idiot, spune că e din cauză că Dumnezeu a semănat 
zâzania printre ei, însă eu am crezut dintotdeauna că 
motivul e altul: danezii sunt un popor încăpățânat, mândru 
şi independent care nu acceptă să-şi îndoaie genunchii în 
faţa unui om numai pentru că acesta poartă o coroană. Vor 
urma un om ce poartă o sabie, dar îndată ce dă greş, se 
duc să caute alt conducător, astfel că oştile lor se adună, 
se destramă şi apoi se strâng la loc. Am cunoscut danezi 
care aproape au reuşit să ţină laolaltă o oaste puternică şi 
s-o conducă la triumf. Ubba, Guthrum, chiar şi Haesten au 
încercat, dar în cele din urmă toţi au pierdut. Danezii nu 
luptă pentru o cauză, nici măcar pentru o ţară şi cu atât 
mai puţin pentru un crez, ci numai pentru sine, iar atunci 
când suferă o înfrângere oştirile lor dispar pe dată, 
oamenii plecând în căutarea altui senior care să-i conducă 
spre argint, femei şi pământuri. 

Ţinând seama de toate acestea, îngerii mei erau o 
momeală menită să-i convingă pe danezi că în război se 
putea câştiga faimă. 

— A fost vreun danez să vadă mormântul? l-am întrebat 
pe Ludda. 

— Doi, stăpâne, ambii neguţători. 

— Şi le-ai spus? 

Ludda şovăi, se uită la Æthelflæd, apoi iarăşi la mine. 

— Le-am spus ce mi-ai poruncit să le spun, stăpâne. 

— Aşa ai făcut? 

Încuviinţă din cap şi-şi făcu semnul crucii. 

— Le-am spus c-o să mori, stăpâne, şi că un danez o să 
capete o faimă grozavă ucigându-l pe Uhtred de 
Bebbanburg. 

ZEthelfleed trase aer în piept şi, la fel ca Ludda, îşi făcu 
grăbită cruce. 

— Ce le-ai spus? îl întrebă ea. 

— Ce mi-a poruncit lordul Uhtred să le spun, doamnă, 
zise el stânjenit. 

— Provoci soarta, mă mustră Æthelflæd. 


— Vreau ca danezii să vină, şi pentru asta trebuie să le 
ofer o momeală. 

Plegmund se înşela, /Ethelhelm se înşela, Edward se 
înşela. Pacea e un lucru bun, dar nu avem pace decât 
atunci când duşmanul e prea speriat ca să pornească la 
război. Danezii nu stăteau liniştiţi pentru că-i potolise zeul 
creştin, ci pentru că-i distrăgeau alte chestiuni. Edward 
voia să creadă că renunţaseră la visurile de a cuceri 
Wessexul, însă eu ştiam că aveau să vină. Nici Æthelwold 
nu renunţase la visul lui. Avea să vină, şi odată cu el avea 
să vină o hoardă sălbatică de danezi înarmaţi cu săbii şi 
sulițe. Voiam să vină. Voiam să-i termin. Voiam să fiu sabia 
saxonilor. 

Şi tot nu veneau. 


Niciodată n-am înţeles de ce le-a luat atât de mult timp 
danezilor să profite de moartea lui Alfred. Presupun că, 
dacă Æthelwold ar fi fost un conducător care să-şi 
însufleţească oamenii şi nu un tip slab, ar fi venit mai 
devreme, dar ei au aşteptat atât de mult, încât toţi saxonii 
din vest erau încredinţaţi că zeul lor le ascultase 
rugăciunile şi-i făcuse paşnici pe danezi. În tot acest timp, 
îngerii mei îşi susurau cele două cântece, unul pentru 
saxoni şi unul pentru danezi; poate că a contat şi asta. 
Erau o sumedenie de danezi care voiau să-mi agaţe tigva 
în faţa casei lor, iar cântecul din mormânt îi îndemna să 
treacă la fapte. 

Cu toate astea, şovăiau. 

Arhiepiscopul Plegmund era triumfător. La doi ani după 
încoronarea lui Edward am fost chemat la Wintanceaster şi 
silit să îndur o predică lungă în noua biserică. Plegmund, 
aspru şi înflăcărat, pretindea că Dumnezeu obținuse 
victoria acolo unde toate săbiile oamenilor dăduseră greş. 

— Suntem în ultimele zile, spuse el. Vedem deja zorii 
împărăției lui Hristos. 

Îmi amintesc acea vizită pentru că a fost ultima oară 
când am văzut-o pe ZElswith, văduva lui Alfred. Se retrăgea 
la o mănăstire, nu chiar de bunăvoie, ci la insistenţele lui 
Plegmund, după cum am aflat. 


— ÎL sprijină pe arhiepiscop, dar el n-o poate suferi! E 
cicălitoare, îmi zise Offa la taverna La Doi Cocori. 

— Mi-e milă de măicuţe, am spus. 

— Of, Doamne, o să le pună pe jar, zâmbi Offa. 
Îmbătrânise. Tot mai umbla cu câinii după el, însă nu mai 
lua la dresat alţii noi. Sunt tovarăşii mei acum, îmbătrânim 
împreună, îmi spuse el în timp ce mângâia un terrier pe 
urechi. Dar am dureri mari, stăpâne. 

— Îmi pare rău. 

— Dumnezeu o să mă ia la el în curând, murmură Offa, 
şi nu se înşela. 

— Ai călătorit mult vara asta? 

— A fost greu, dar m-am dus în nord şi la răsărit. Acum 
merg acasă. 

— Spune-mi ce se petrece, i-am cerut punând nişte bani 
pe masă. 

— O să atace. 

— Ştiu asta. 

— Jarlul Sigurd şi-a revenit, iar corăbiile trec marea. 

— Corăbiile trec tot timpul marea, am zis. 

— Sigurd a dat sfară-n ţară că e rost de câştigat 
pământuri. 

— Wessexul. 

Offa încuviinţă din cap. 

— Prin urmare, oamenii dau năvală să intre în echipajele 
lui. 

— Unde? 

— Se adună la Eoferwic. 

Aflasem deja această veste de la neguţătorii care 
fuseseră în Northumbria. Veniseră noi şi noi corăbii, pline 
cu războinici ambiţioşi şi flămânzi, dar toţi neguţătorii 
pretindeau că armata se strângea ca să-i atace pe scoţi. 

— Asta vor să crezi Domnia Ta, zise Offa luând o monedă 
de argint de pe masă şi plimbându-şi degetul peste 
conturul capului lui Alfred. Faci o treabă foarte deşteaptă 
la Natangrafum, adăugă el cu şiretenie. 

Am tăcut câteva clipe. Un cârd de gâşte era mânat pe 
uliţa din faţa tavernei, şi se auziră strigăte mânioase când 
un câine lătră la ele. 


— Nu ştiu despre ce vorbeşti, am răspuns fără vlagă. 

— N-am spus nimănui, mă asigură el. 

— Visezi, Offa! 

Mă privi şi-şi făcu semnul crucii pe pieptul slăbănog. 

— Îţi jur, stăpâne, n-am zis nimănui. Dar a fost o treabă 
deşteaptă, eşti vrednic de toată lauda. L-a scos din minţi 
pe jarlul Sigurd! Chicotind, sparse o alună cu mânerul de 
os al cuţitului. Ce-a zis unul dintre îngerii tăi? Că Sigurd e 
un pitic foarte prost înzestrat? Chicoti iar şi clătină din 
cap. L-a înfuriat la culme, stăpâne. Şi poate că de asta îi dă 
bani lui Eohric, o grămadă de bani. Eohric o să-şi unească 
forţele cu danezii. 

— Edward spune că Eohric i-a făgăduit pacea, am spus. 

— Şi Domnia Ta ştii cât preţuiesc făgăduielile lui Eohric, 
replică Offa. O să facă ce-ar fi trebuit să facă acum 
douăzeci de ani. O să se unească împotriva Wessexului cu 
toţii, toţi danezii şi toţi saxonii care-l urăsc pe Edward. 

— Ragnar? am întrebat. 

Ragnar era vechiul meu prieten drag, un om care-mi era 
ca un frate şi pe care nu-l văzusem de ani de zile. 

— Nu face prea bine, zise Offa cu blândeţe. Nu e în stare 
să meargă. 

Asta mă întristă. Mi-am mai turnat nişte bere, iar una 
din fetele de la tavernă se repezi să vadă dacă urciorul era 
gol, însă am alungat-o cu o fluturare din mână. 

— Şi ce-mi poţi spune despre Cent? l-am întrebat pe 
Offa. 

— Ce vrei să ştii? 

— Sigebriht îl urăşte pe Edward şi vrea să aibă propriul 
regat. 

Offa clătină din cap. 

— Sigebright e un neghiob cu caş la gură, dar taică-său 
l-a adus pe calea cea bună. A folosit chiar şi biciul, să ştii. 
Centul o să rămână credincios Wessexului, n-am nicio 
îndoială. 

— Sigebriht nu stă de vorbă cu danezii? 

— Dacă o face, n-am auzit nicio şoaptă despre asta. Nu, 
stăpâne, Centul e loial. Sigelf ştie că nu poate stăpâni 
Centul de unul singur, şi pentru el Wessexul e un aliat mai 


bun decât danezii. 

— I-ai spus lui Edward toate astea? 

— l-am spus părintelui Coenwulf, zise el. Coenwulf era 
acum cel mai apropiat sfetnic al lui Edward şi-l însoțea 
mereu. Chiar i-am spus de unde va veni atacul, adăugă 
Offa. 

— De unde anume? 

Se uită la monedele de pe tablă fără să scoată o vorbă. 
Cu un oftat, am mai pus două, iar Offa le trase pe toate 
spre el şi le aşeză într-un şir drept. 

— Vor să crezi că atacul va veni din Anglia de Est, dar 
nu-i aşa. Adevăratul atac se va da din Ceaster. 

— Cum ai aflat? 

— De la Brunna. 

— Nevasta lui Haesten? 

— E creştină, să ştii. 

— Cu adevărat? 

Intotdeauna crezusem că botezul nevestei lui Haesten 
fusese un şiretlic menit să-l păcălească pe Alfred. 

— A văzut lumina, spuse Offa în zeflemea. Da, stăpâne, e 
foarte cucernică, şi mi s-a spovedit. Privindu-mă cu ochii 
săi trişti, continuă: Am fost preot odinioară, şi pesemne nu 
încetezi nicicând să fii preot. Voia să se spovedească şi să 
fie împărtăşită, aşa că, Doamne iartă-mă, i-am dat ceea ce 
voia. Acum, Doamne iartă-mă, am destăinuit lucrurile pe 
care mi le încredinţase numai mie. 

— Danezii o să strângă o oaste în Anglia de Est? 

— O să prinzi de veste, n-am nicio îndoială, dar n-o să 
afli de oastea care se adună la Ceaster, şi asta e cea care o 
să pornească spre sud. 

— Când? 

— După ce se strânge recolta, şopti Offa plin de 
convingere. Sigurd şi Cnut vor să aibă cea mai mare oaste 
din câte s-au văzuf în Britania. Spun că a venit vremea să 
pună capăt războiului pentru totdeauna. O să vină când 
grânele o să fie în hambare, ca să-şi hrănească oamenii şi 
caii. Vor ca oastea cea mai mare de când e lumea să 
năvălească în Wessex. 

— O crezi pe Brunna? 


— Îşi urăşte bărbatul, aşa că o cred. 

— Ce mai spune Ælfadell? am vrut să ştiu. 

— Spune ceea ce-i porunceşte Cnut să spună, că atacul 
va veni de la răsărit şi că Wessexul va cădea. Cu un suspin, 
Offa urmă: Aş vrea să trăiesc destul ca să văd sfârşitul 
poveştii ăsteia, stăpâne. 

— Mai ai pe puţin zece ani, i-am zis, însă el clătină din 
cap. 

— Simt cum se apropie îngerul morţii, stăpâne. Dar 
Domnia Ta ai fost întotdeauna bun cu mine. Îţi sunt dator 
pentru această bunătate. 

— Nu-mi datorezi nimic. 

— Ba da, stăpâne. Ridică privirea şi am văzut uimit că 
ochii îi erau plini de moarte. Nu toţi au fost buni cu mine, 
stăpâne, dar Domnia Ta ai fost întotdeauna mărinimos. 

Eram stânjenit. 

— Întotdeauna mi-ai fost de ajutor, am mormăit. 

— Aşadar, din respect şi recunoştinţă pentru Domnia Ta, 
o să-ţi dau un ultim sfat. 

Spre uimirea mea, împinse monedele spre mine. 

— Nu, am zis. 

— Fă-mi plăcerea asta, stăpâne. Vreau să-ţi mulţumesc. 
Alungându-şi o lacrimă care i se scurgea pe obraz, împinse 
monedele mai aproape de mine şi şopti: Să n-ai încredere 
în nimeni, stăpâne. Fereşte-te de Haesten, fereşte-te de 
oastea de la vest. În timp ce mă privea în ochi, cuteză să- 
mi atingă mâna cu un deget. Fereşte-te de armata de la 
Ceaster şi nu-i lăsa pe păgâni să ne nimicească, stăpâne. 

Muri în vara aceea. 

Apoi se coapseră grânele, şi recolta se dovedi bună. 

După aceea veniră păgânii. 


Zece 


Mi-am dat seama după aceea, însă nu mi-a mai folosit la 
nimic. O ceată de războinici se îndreptă spre Natangrafum 
şi, pentru că era alcătuită în mare parte din saxoni, nu 
trezi  bănuielile nimănui. Sosiră într-o seară când 
mormântul era gol, deoarece pacea dura de atâta vreme, 
că îngerii îşi făceau apariţia rareori, dar năvălitorii ştiau 
precis unde să meargă. Se duseră drept la casa romană de 
lângă Turcandene şi, luându-i pe nepusă masă pe paznici, 
îi uciseră în câteva clipe. A doua zi, când am ajuns acolo, 
am văzut numai sânge peste tot. 

Ludda era mort, presupuneam că încercase să apere 
casa, iar trupul său cu maţele scoase zăcea lăţit pe prag. 
Chipul îi era schimonosit de durere. Alţi opt oameni de-ai 
mei fuseseră ucişi şi despuiaţi de zale, brățări şi orice alt 
obiect de preţ. Pe un perete, unde tencuiala romană încă 
mai stătea lipită de cărămizi, cineva pictase cu sânge un 
corb în zbor. Picăturile şiroiseră pe zid, şi am putut vedea 
urma mâinii făptaşului sub ciocul încovoiat al păsării. 

— Sigurd, am mormăit furios. 

— E semnul lui, stăpâne? mă întrebă Sihtric. 

— Da. 

Fetele nu erau acolo. Îmi închipuiam că năvălitorii le 
luaseră, însă nu izbutiseră s-o găsească pe Mehrasa, fata 
cu pielea neagră. Ea şi părintele Cuthbert se ascunseseră 
într-o pădure din apropiere şi ieşiseră numai când fuseseră 
siguri că la locul măcelului erau oamenii mei şi nu ai 
altcuiva. Cuthbert plângea în hohote. 

— Stăpâne, stăpâne, fu tot ce putu îngăima la început. 

Căzu în genunchi în faţa mea, frângându-şi mâinile mari. 

Mehrasa se stăpânea mai bine, deşi refuză să treacă 
pragul îmbibat de sânge al casei, unde muştele bâzâiau 
peste burta despicată a lui Ludda. 


— Ce s-a întâmplat? am vrut să ştiu. 

— Vai, Doamne, gemu părintele Cuthbert. 

L-am plesnit tare peste faţă. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Au venit la apusul soarelui, stăpâne, bâigui el 
încercând să-şi oprească tremuratul mâinilor. Erau mulţi! 
Am numărat douăzeci şi patru! Trebui să se întrerupă, căci 
tremura prea tare. Când dădu să vorbească iarăşi, din gură 
nu-i ieşi decât un scheunat, dar, văzându-mi mina furioasă, 
trase aer în piept şi izbuti să spună: l-au vânat, stăpâne. 

— Cum adică? 

— Au scotocit prin toată casa. Şi în livada dinspre iaz. 

— Stăteaţi ascunşi. 

— Da, stăpâne. Plângea din nou, şi glasul abia i se 
auzea. Sfântul Cuthbert cel Laş, stăpâne. 

— Nu fi neghiob, m-am răstit. Ce puteai face împotriva 
atâtor războinici? 

— Le-au luat pe fete, stăpâne, şi i-au omorât pe toţi 
ceilalţi. Şi mi-era drag Ludda. 

— Şi mie mi-era drag Ludda, însă acum trebuie să-l 
îngropăm. 

Într-adevăr, mi-era drag Ludda. Era un pungaş deştept 
care mă slujise bine. Ceea ce mă durea şi mai mult era 
faptul că avusese încredere în mine, şi acum era despicat 
de la vintre până la coaste, iar muştele se îngrămădeau 
peste matele lui. 

— Voi ce făceaţi în timp ce el era măcelărit? l-am 
întrebat pe Cuthbert. 

— Priveam apusul de pe deal, stăpâne. 

Am râs fără pic de veselie. 

— Priveaţi apusul! 

— Da, stăpâne! spuse el rănit de cruzimea din hohotul 
meu. 

— Şi de atunci aţi stat ascunşi? 

Se uită în jur la leşurile sfârtecate şi se cutremură din 
toate încheieturile, apoi se aplecă să verse. 

Cei doi îngeri dezvăluiseră deja toată înşelătoria, m-am 
gândit, iar danezii îşi băteau joc de noi. M-am uitat spre 
nord-est căutând urme de fum pe cer, semnul că războiul 


izbucnise, însă n-am văzut nimic. Eram ispitit să cred că 
ucigaşii fuseseră doar o bandă de tâlhari care, după ce-şi 
obţinuseră răzbunarea, se întorseseră într-un ţinut mai 
sigur, dar fusese oare numai asta? O răzbunare pentru 
corăbiile de la Snotengaham? Şi dacă era o asemenea 
răzbunare, de unde ştiuseră năvălitorii că îngerii erau puşi 
de mine acolo? Sau cumva pacea lui Plegmund se spărsese 
într-o mie de bucăţi însângerate? Atacatorii nu dăduseră 
foc clădirii romane, ceea ce însemna că nu voiau să atragă 
atenţia. 

— Spui că erau şi saxoni printre ei? l-am întrebat pe 
Cuthbert. 

— l-am auzit vorbind, stăpâne. Da, erau saxoni. 

Oamenii lui ZEthelwold? În cazul ăsta războiul începuse 
şi, dacă Offa avea dreptate, urma un atac dinspre Ceaster. 

— Săpaţi gropi, le-am poruncit oamenilor mei. 

Trebuia să ne înmormântăm tovarăşii, dar pe Sihtric l- 
am trimis cu trei războinici la Fagranforda. Toţi membrii 
gospodăriei mele trebuiau să se retragă la Cirrenceaster, 
luând cu ei şi animalele. 

— Spune-i lui Lady ZEthelfleed că trebuie să se ducă în 
sud, în Wessex, i-am zis lui Sihtric. Să le dea vestea lui 
ZEthelred şi fratelui ei. Să se asigure că regele Edward 
află! Spune-i că am nevoie de oameni şi că am pornit spre 
Ceaster. Cere-i lui Finan să-şi aducă toţi războinicii aici. 

Mi-a luat o zi să-mi adun oamenii. l-am îngropat pe 
Ludda şi pe ceilalţi în cimitirul bisericii din Turcandene, 
iar Cuthbert spuse rugăciuni lângă movilele proaspăt 
ridicate. Tot mai scrutam cerul, însă n-am văzut nicio 
trâmbă de fum. Era miezul verii, pe cerul senin pluteau 
doar câţiva nori leneşi; în timp ce călăream spre nord nu 
ştiam dacă ne îndreptam spre război sau nu. 

Aveam doar o sută patruzeci şi trei de oameni, pe când 
danezii, dacă veneau la atac, ar fi fost mii. Ne-am oprit la 
Wygraceaster, burhul cel mai nordic din Mercia saxonă, 
iar sosirea noastră îl surprinse pe intendentul episcopului. 

— N-am nicio veste despre un atac danez, stăpâne, îmi 
spuse el. 

Pe strada din faţa casei episcopului se ţinea un târg, cu 


forfota obişnuită, deşi prelatul însuşi era în Wessex. 

— Umpleţi-vă hambarele, i-am spus intendentului. 
Acesta făcu o plecăciune, dar puteam vedea că nu era 
convins. Cine comandă garnizoana de aici? l-am întrebat. 

Era un anume Wlenca, om de-al lui Æthelred, care se 
înfurie când i-am spus că trebuia să considere că războiul 
începuse. 

— Am fi aflat dacă era război, zise el cu înfumurare, fără 
să adauge cuvenitul „stăpâne”. 

— Nu ştiu dacă a început sau nu, i-am mărturisit. Dar 
trebuie să ne purtăm ca şi când ar fi început. 

— Lordul /ZEthelred mi-ar da de veste dacă danezii ar 
ataca, stărui el trufaş. 

— ZEthelred se scarpină în fund la Gleawecestre, i-am 
replicat mânios. Asta ai făcut când a năvălit Haesten 
ultima dată? Cum mă privea ursuz, fără să răspundă, l-am 
întrebat: Cum ajung la Ceaster? 

— Pe drumul roman, zise el arătând cu mâna. 

— Pe drumul roman, stăpâne, am spus. 

Şovăi. Avea de gând să mă sfideze, dar bunul simţ 
învinse până la urmă. 

— Da, stăpâne. 

— Şi spune-mi ce loc uşor de apărat e la o zi de călărit 
de aici. 

Ridică din umeri. 

— Ai putea încerca la Scrobbesburh, stăpâne. 

— Adună fyrdul şi pune-ţi oamenii pe ziduri. 

— Îmi ştiu îndatoririle, stăpâne. 

Asprimea răspunsului mă lămuri că nici prin cap nu-i 
trecea să aducă întăriri pentru oştenii lui, care trândăveau 
pe metereze. Cerul acela senin, nevinovat îl încredința că 
nu era nicio primejdie. Fără îndoială, îndată ce am plecat a 
trimis un sol la Æthelred să-i spună că mă speriasem fără 
motiv. 

Poate că mă speriasem degeaba, într-adevăr. Singura 
dovadă a războiului era măcelul de la Turcandene, dacă nu 
puneam la socoteală instinctul meu de războinic. Războiul 
trebuia să vină, se ascunsese prea mult timp, şi eram 
convins că incursiunea în urma căreia fusese ucis Ludda 


era prima scânteie a unui foc mistuitor. 

Am luat-o spre miazănoapte pe drumul roman care 
străbătea valea  Seefernului. Îmi lipsea Ludda, cu 
uimitoarea lui cunoaştere a tuturor potecilor din Britania. 
Trebuia să cerem lămuriri adesea, şi oamenii pe care-i 
întrebam nu ne puteau îndruma decât până la satul sau 
oraşul următor. Scrobbesburh se afla la vest de ceea ce 
părea a fi cea mai scurtă cale spre nord, aşa că nu ne-am 
dus acolo, preferând să ne petrecem noaptea printre 
ruinele romane impunătoare din Rochecestre, un loc 
uimitor. Fusese un oraş roman aproape la fel de mare ca 
Lundene, dar acum era o umbră palidă cu stafii, ziduri 
părăginite, lespezi sparte, pilaştri căzuţi şi marmură 
ciobită. Erau puţini locuitori; colibele lor din lut şi paie se 
sprijineau de zidurile romane, iar oile şi caprele lor 
păşteau printre rămăşiţele gloriei de odinioară. Un preot 
sfrijit, singurul om de acolo cu care ne-am putut înţelege, 
încuviinţă în tăcere când i-am spus că mă temeam de o 
năvălire a danezilor. 

— Unde te-ai duce dacă vin danezii? l-am întrebat. 

— La Scrobbesburh, stăpâne. 

— Atunci du-te în clipa asta, şi spune-le celorlalţi săteni 
să plece şi ei. Aveţi o garnizoană aici? 

— Nu, stăpâne, n-avem thegn. Galezii l-au ucis pe 
ultimul. 

— Şi dacă vreau să ajung la Ceaster pe unde s-o iau? 

— Nu ştiu, stăpâne. 

Locurile precum Rochecestre mă umplu de disperare. 
Îmi place mult să construiesc, dar, uitându-mă la ce-au 
făcut romanii, îmi dau seama că noi nu putem clădi ceva 
nici pe jumătate la fel de frumos. Înălţăm săli mătăhăloase 
din stejar şi ziduri de piatră, aducem pietrari din Francia 
care ridică biserici ori săli de ospeţe cu stâlpi grosolani, pe 
când romanii construiau ca nişte zei. Pe tot cuprinsul 
Britaniei, casele, podurile, sălile şi templele lor încă stau în 
picioare, deşi au fost înălțate cu sute de ani în urmă. 
Acoperişurile au căzut şi tencuiala s-a scorojit, dar clădirile 
dăinuie şi vor dăinui. Mă întreb cum au putut fi învinşi 
nişte oameni care au fost în stare să facă asemenea 


minunăţii. Creştinii ne spun că ne îndreptăm negreşit spre 
vremuri mai bune, spre împărăţia zeului lor pe pământ, 
însă zeii mei promit doar haosul sfârşitului lumii, şi e de 
ajuns să te uiţi în jur ca să vezi că totul se năruie, se 
descompune, dovadă că vine haosul. Nu urcăm pe scara lui 
Iacob spre desăvârşirea divină, ci ne împleticim la vale 
spre Ragnarok. 

A doua zi aduse nori mai grei care umbreau pământul în 
timp ce călăream pe crestele colinelor joase, lăsând în 
urmă valea Sæfernului. N-am văzut alt fum decât cel care 
se ridica în fire subţiri din vetrele cătunelor. La vest, 
culmile dealurilor galeze dispăreau în nori. Dacă ar fi fost 
un atac, m-am gândit, am fi aflat deja, fără îndoială. Am fi 
întâlnit soli grăbiţi să dea vestea măcelului sau refugiaţi 
din calea năvălitorilor. În loc de asta, străbăteam sate 
paşnice şi câmpuri pe care se zăreau primit secerători, 
urmând neabătut drumul roman, cu pietrele sale aşezate 
din milă în milă. De acum coboram spre nord, către Dee. 
Spre seară începu să plouă, şi am găsit adăpost într-o sală 
de lângă drum. Era părăginită, pereţii din lemn de stejar 
fuseseră pârjoliţi de un incendiu care totuşi nu izbutise s-o 
mistuie. 

— Au încercat, ne spuse proprietara, o văduvă al cărei 
soţ fusese ucis de oamenii lui Haesten. Din fericire, 
Dumnezeu a trimis ploaia, stingând focul, însă asta nu m-a 
ferit şi pe mine. Danezii, spuse femeia, nu erau niciodată 
departe. Şi dacă nu-s danezii sunt galezii, încheie ea cu 
amărăciune. 

— Şi atunci de ce mai stai aici? o întrebă Finan. 

— Unde să mă duc? Trăiesc aici de peste patruzeci de 
ani, unde s-o iau de la capăt? Mi-ai cumpăra pământul 
ăsta? 

Ploaia picură prin acoperişul de stuf toată noaptea, dar 
în zori un vânt rece risipi norii. Ne era foame, căci văduva 
nu avusese hrană pentru toţi oamenii mei. Ar fi avut dacă 
ar fi tăiat cocoşii care cântau şi porcii care erau mânaţi 
spre păduricea de fagi din apropiere pe când ne înşeuam 
caii. Cât timp Oswi, slujitorul meu, strângea chinga 
armăsarului, m-am dus să mă uşurez în şanţul de la nord 


de clădire. Privind în depărtare, la cerul înnorat, am avut 
impresia că se zărea o pată cenuşiu-închis. 

— Finan, l-am strigat. Ăla e fum? 

— Dumnezeu ştie, stăpâne. Trag nădejde că da. 

Am izbucnit în râs. 

— Tragi nădejde că da? 

— Dacă pacea mai ţine multă vreme o să-mi pierd 
minţile. 

— Dacă ţine până în toamnă mergem în Irlanda să le 
spargem capetele duşmanilor tăi, i-am făgăduit. 

— Nu la Bebbanburg? 

— Am nevoie de cel puţin o mie de oameni pentru asta, 
şi ca să fac rost de o mie de oameni îmi trebuie câştigurile 
pe care nu le aduce decât un război. 

— Pe toţi ne chinuie visurile, spuse el cu tristeţe. Privind 
lung spre nord, adăugă: Se prea poate să fie fum, stăpâne. 
Sau poate doar un nor de furtună... 

Chiar atunci sosiră călăreţii. 

Erau trei, galopând dinspre miazănoapte. Când ne 
văzură cotiră de pe drum şi-şi îndemnară caii obosiţi şi 
plini de noroi spre sala văduvei. Erau oamenii lui 
Merewalh, trimişi spre sud să-l prevină pe ZEthelred că 
danezii atacaseră. 

— Sunt mii, stăpâne, îmi spuse agitat unul dintre ei. 

— Mii? 

— Nu i-am putut număra, stăpâne. 

— Unde sunt? 

— La Westune, stăpâne. 

— Unde e asta? am întrebat, căci numele acela nu-mi 
spunea nimic. 

— Nu departe. 

— La două ceasuri de călărit, stăpâne, interveni alt 
oştean. 

— Şi Merewalh? 

— Se retrage, stăpâne. 

Imi dezvăluiră mesajul pe care i-l trimisese Merewalh lui 
ZEthelred, anume că o armată daneză părăsise Ceasterul, 
cu mult prea mulţi războinici pentru ca mica trupă a lui 
Merewalh să-i poată opri sau chiar înfrunta. Cum danezii 


veneau spre sud, Merewalh, amintindu-şi tactica pe care o 
folosisem împotriva lui Sigurd, se retrăgea spre graniţa cu 
Ţara Galilor în speranţa că sălbaticii de acolo aveau să se 
repeadă de pe dealuri asupra năvălitorilor. 

— Când au atacat? am vrut să ştiu. 

— Azi-noapte, stăpâne. În amurg. 

Un moment ciudat, m-am gândit. Pe de altă parte, 
probabil voiseră să prindă trupele lui Merewalh pe picior 
greşit, caz în care nu-şi făcuseră bine socotelile. Merewalh 
fusese vigilent, cercetaşii îl avertizaseră, aşa că izbutise să 
scape. 

— Câţi oameni are acum? am întrebat. 

— Optzeci şi trei, stăpâne. 

— Şi cine-i comandă pe danezi? Ce flamuri ai văzut? 

— Un corb, stăpâne, altul cu un topor zdrobind o cruce 
şi altul cu o tigvă. 

— Erau şi nişte dragoni, spuse al doilea oştean. 

— Şi două flamuri cu lupi, adăugă al treilea. 

— Şi un cerb cu cruci în loc de coarne, zise cel dintâi. 

Cu o minte pătrunzătoare, acesta îmi spusese ce voiam 
să ştiu. 

— Un corb în zbor? l-am întrebat. 

— Da, stăpâne. 

— Ăsta e Sigurd. Toporul e Cnut, iar tigva e Haesten. 

— Şi cerbul, stăpâne? 

— Æthelwold, am mârâit. 

Prin urmare, Offa avusese dreptate: danezii atacau de la 
Ceaster, iar asta însemna că se îndreptau spre sud, după 
toate aparențele sub conducerea lui Æthelwold. M-am uitat 
spre nord, gândindu-mă că danezii nu puteau fi prea 
departe. 

— Lordul Æthelred te va trimite la regele Edward, i-am 
zis primului oştean. 

— Tot ce se poate, stăpâne. 

— Pentru că i-ai văzut pe danezi. Spune-i regelui Edward 
că am nevoie de oameni. Spune-i... M-am întrerupt, 
încercând să găsesc o soluţie care să nu fie distrusă de 
trecerea timpului. Peste câteva clipe am continuat: Spune-i 
că ne vom întâlni la  Wygranceaster. Şi dacă 


Wygranceaster e sub asediu, spune-i să mă caute la 
Cirrenceastre. 

Ştiam deja că aveam să fim nevoiţi să ne retragem. Până 
când Edward răspundea trimițând oameni, dacă accepta 
să-mi trimită, riscam să fiu împins la sud de Temes. 

Cei trei oşteni porniră spre miazăzi. Noi am luat-o cu 
prudenţă spre nord, trimițând cercetaşi în faţă şi pe 
flancuri. Am văzut atunci că pata neagră de pe cerul 
dimineţii nu era un nor de furtună, ci fumul iscat de stuful 
ce ardea. 

De câte ori n-am văzut pe cer fumul războiului, negru şi 
învârtejit, ridicându-se de după copaci sau dintr-o vale! 
Ştiam de fiecare dată că o gospodărie, un sat ori un conac 
se prefăceau în scrum. În timp ce călăream agale spre 
miazănoapte, mi-am dat seama că pacea lui Plegmund se 
sfârşise. Fusese o pace care covârşeşte orice minte, după 
cum se spune în cartea sfântă a creştinilor;; fără îndoială, 
pacea lui Plegmund era dincolo de puterea de pricepere a 
oricărui om. Danezii stătuseră liniştiţi atâta vreme, încât 
Plegmund îşi închipuise că zeul lui îi jugănise, însă acum 
rupseseră acea pace de înţeles, iar satele, fermele, căpiţele 
de fân şi morile ardeau cu flăcări mari. 

I-am văzut pe danezi peste un ceas. Cercetaşii veniră să 
ne spună unde era duşmanul, deşi fumul de pe cer ne 
lămurise deja. Pe deasupra, drumul era plin de oameni 
care încercau să fugă de năvălitori. Ne-am dus pe creasta 
unui deal jos, împădurit, şi am privit cum ardeau 
gospodăriile. Imediat sub noi era un conac împânzit de 
războinici. Lângă sala mare fusese trasă o căruţă în care 
jefuitorii încărcau recolta abia strânsă. 

— Câţi sunt? l-am întrebat pe Finan. 

— Acolo sunt trei sute de oameni, zise el. Cel puţin trei 
sute. 

Şi mai mulţi erau în valea largă. Pâlcuri de danezi 
traversau pajiştile, căutând fugari sau alte locuri pe care 
să le pustiască. Am zărit un grup de femei şi copii care 
fuseseră lăsaţi în viaţă; erau păziţi de danezi cu săbii, 
urmând să fie duşi la un târg de sclavi de peste mare. Oa 


3 Filipeni 4:7 (n.tr.). 


doua căruţă, încărcată cu oale, hârleţe, un război de ţesut, 
săpăligi şi orice mai putea fi folosit, se îndrepta spre nord. 
După ea veneau femeile şi copiii şi o mare turmă de 
animale. În cele din urmă, un războinic aruncă o făclie 
aprinsă pe acoperişul sălii. Un corn începu să sune din 
vale; treptat, danezii se supuseră chemării lui stăruitoare 
şi se duseră spre drum. 

— Doamne sfinte, murmură Finan. Sunt sute de 
nenorociţi! 

— Ai văzut tigva? l-am întrebat, cu ochii la un craniu 
omenesc înfipt într-un par. 

— Haesten, spuse Finan. 

M-am uitat eu însumi după Haesten, dar erau prea mulţi 
călăreţi. N-am mai zărit nicio altă flamură, cel puţin 
niciuna pe care s-o recunosc. Preţ de câteva clipe am fost 
ispitit să-mi duc oamenii spre est şi să coborâm dealul în 
galop ca să tăiem calea duşmanilor rătăciţi, însă mi-am dat 
seama că n-ar fi fost o idee bună. Cei rătăciţi nu erau 
departe de cetele mai mari, care s-ar fi repezit după noi, 
copleşindu-ne numeric. Danezii nu se mişcau repede, caii 
lor erau odihniţi şi bine hrăniţi. Acum, sarcina mea era să 
stau înaintea lor ca să urmăresc ce făceau şi încotro se 
duceau. 

Am coborât pe drum. Ne-am retras de-a lungul întregii 
zile, şi de-a lungul întregii zile danezii se ţinură aproape de 
noi. Am văzut cum dădură foc conacului văduvei, apoi am 
văzut fumul ridicându-se la răsărit şi la apus. Trâmbele 
mari de pe cer îmi dădeau de înţeles că erau trei cete de 
războinici care pustiau ţara. Danezii nici măcar nu se 
osteneau să trimită cercetaşi, ştiau că erau destul de 
numeroşi ca să zdrobească orice inamic, pe când cercetaşii 
mei erau tot timpul împinşi înapoi. De fapt, eram orb. Nu 
aveam habar câţi danezi veniseră, ştiam doar că erau sute 
şi că fumul se înălța; eram furios, atât de furios, încât 
majoritatea oamenilor mei îmi ocoleau privirea. Lui Finan 
nu-i păsa. 

— Ne trebuie un prizonier, zise el. 

Danezii erau însă prudenţi. Stăteau în pâlcuri mari, 
întotdeauna prea mulţi pentru oamenii mei. 


— Nu se grăbesc, observă nedumerit Finan. Asta e 
straniu. Nu se grăbesc deloc. 

Am urcat pe alt deal. Părăsiserăm drumul pentru că 
oamenii care fugeau spre sud voiau să se ţină pe lângă noi, 
ca să-i apărăm, însă prezenţa lor ne făcea uşor de atacat. 
Le-am spus fugarilor să-şi continue înaintarea spre 
miazăzi, pe când noi am rămas să-i urmărim pe danezi de 
pe dealurile de la est de drum. Pe măsură ce se scurgeau 
ceasurile eram tot mai descumpănit. După cum zisese 
Finan, danezii nu se grăbeau deloc. Umblau după mâncare 
ca şobolanii într-un hambar gol, scotocind fiecare colibă, 
fiecare conac şi fiecare fermă, luând tot ce li se părea de 
folos, însă ţinutul acesta mai fusese jefuit de multe ori, 
aflându-se în porţiunea primejdioasă dintre Mercia saxonă 
şi cea daneză, aşa că prada trebuie să fi fost neînsemnată. 
Adevăratele bogății se găseau la sud; prin urmare, de ce 
nu se grăbeau? Fumul îi prevenea pe ţărani, dându-le 
răgaz să-şi îngroape avutul ori să-l ia cu ei. Nu avea nicio 
noimă. Danezii adunau resturi în timp ce ospăţul le stătea 
la îndemână. Ce aveau în minte? 

Ştiau că-i urmăream. E cu neputinţă să ascunzi o sută 
patruzeci şi trei de oameni într-un ţinut pe jumătate 
împădurit; trebuie să ne fi observat de departe, deşi nu 
puteau şti cine eram deoarece alesesem să nu-mi înalţ 
stindardul. Dacă ar fi ştiut că Uhtred de Bebbanburg era 
atât de aproape şi atât de depăşit numeric poate că s-ar fi 
străduit mai mult, dar abia spre sfârşitul acelei după- 
amiezi încercară să ne atragă în luptă, şi nici atunci n-o 
făcură cu prea mare entuziasm. Şapte călăreţi danezi se 
îndreptau spre sud pe drumul acum liber. Mergeau în 
buiestru, dar îi puteam vedea aruncând priviri neliniştite 
spre copacii care ne ascundeau. 

— S-au rătăcit, rânji Sihtric. 

— Ba nu s-au rătăcit, zise Finan. 

— Sunt o momeală, am spus. 

Era prea evident. Voiau să-i atacăm şi, de îndată ce am fi 
făcut-o, s-ar fi întors la galop spre nord, ducându-ne drept 
într-o ambuscadă. 

— Nu-i băgaţi în seamă, am poruncit. 


Am luat-o spre sud, trecând peste cumpăna apelor. În 
faţă, în umbrele serii înşelător de paşnice, am putut zări 
lucirea Seefernului. Mă grăbeam, vrând să găsesc un loc 
unde să poposim peste noapte la o distanţă sigură de 
danezi. Atunci am văzut o altă lucire, o scânteiere printre 
umbrele lungi, departe la stânga noastră. M-am uitat 
îndelung într-acolo, întrebându-mă dacă nu fusese doar o 
închipuire, dar apoi am zărit-o iarăşi. „Nemernicii”, m-am 
gândit, înțelegând de ce danezii înaintaseră atât de încet. 
Trimiseseră oameni care să ne învăluie flancul estic, o 
trupă menită să ne reteze acea cale de retragere, dar 
soarele jos se reflectase într-un coif ori în vârful unei 
sulițe. Acum îi vedeam bine, deşi erau foarte departe, 
oameni înzăuaţi printre copaci. 

— La galop! le-am strigat oamenilor mei. 

Pinteni şi teamă. Un galop nebunesc de-a lungul pantei, 
copite tropotind, scutul izbindu-mi-se de spinare, teaca 
Răsuflării-Şarpelui lovindu-se de şa. La stânga i-am văzut 
pe danezi ieşind dintre copaci, mult prea mulţi danezi. Işi 
îmboldeau caii într-o goană nesăbuită, sperând să ne taie 
calea. Aş fi putut-o lua spre vest, însă m-am gândit că oa 
doua trupă daneză ne-ar fi putut aştepta acolo, caz în care 
ne-am fi repezit direct în săbiile lor, aşa că singura 
speranţă era să călărim spre sud cu toată iuţeala ca să 
scăpăm de fălcile care se închideau peste noi. 

Mă îndreptam spre fluviu. Nu puteam călări mai repede 
decât cei mai lenți cai ai noştri, nu fără a jertfi nişte 
oameni. Danezii îşi îndemnau bidiviii cu furie, dar dacă 
ajungeam la Sæfern mai aveam o şansă. Să intrăm cu caii 
în apă, să trecem cu ei înot şi apoi, dacă supravieţuiam 
acelei traversări necugetate, să apărăm malul celălalt. Prin 
urmare, i-am spus lui Finan s-o ia spre ultimul loc unde 
văzuserăm o rază reflectată de apă. Călăream în spatele 
cetei mele, lăsându-mă împroşcat de bucăţile de pământ 
moale pe care le azvârleau potcoavele cailor. 

La un moment dat Finan scoase un strigăt, şi am văzut 
nişte călăreţi în faţa noastră. Mormăind un blestem, mi-am 
continuat galopul şi am scos Răsuflarea-Şarpelui din teacă. 

— Atacaţi-i! am răcnit. 


Nu exista nicio soluţie mai bună. Eram prinşi în capcană, 
şi singura noastră speranţă era să trecem prin luptă de 
inamicii din faţă. Am socotit că eram mai mulţi decât ei. 

— Omorâţi-i şi mergeţi mai departe! am urlat la oamenii 
mei, dând pinteni bidiviului ca să mă pun în fruntea lor. 

Ne aflam aproape de un drum noroios pe care erau 
întipărite urme de potcoave şi roţi. Se vedeau case, mici 
straturi de legume, grămezi de bălegar şi cocini de porci. 

— Luaţi-o pe drum, am strigat când am ajuns în frunte. 
Omorâţi-i şi mergeţi mai departe. 

— Sunt ai noştri! răcni Finan disperat. Stăpâne, sunt ai 
noştri! Sunt ai noştri. 

Merewalh veni grăbit în întâmpinarea noastră. 

— Pe aici, stăpâne, strigă el arătând spre drum. 

Oamenii lui se alăturară cetei mele, cu copitele 
tropotind pe iarbă ca să evite pietrele sparte de pe 
marginea drumului roman. M-am uitat peste umărul stâng 
şi i-am zărit pe danezi nu departe, dar în faţa noastră era 
un deluşor cu o palisadă în vârf. Un fort. Era vechi, era 
părăginit, dar era acolo, aşa că am cotit spre el. Când m- 
am uitat iarăşi în spate, am văzut că şase danezi o luaseră 
cu mult înaintea tovarăşilor. 

— Finan! 

Am tras de hățuri şi mi-am întors armăsarul. O duzină de 
oameni de-ai mei, văzând ce făceam, se întoarseră la 
rândul lor, împroşcând în jur cu noroi. Mi-am îmboldit 
bidiviul şi l-am plesnit pe crupă cu Răsuflarea-Şarpelui, 
moment în care, spre uimirea mea, cei şase danezi făcură 
cale-ntoarsă aproape la fel de repede. Unul dintre caii lor 
căzu, azvârlindu-şi călăreţul pe drum. Acesta se ridică iute, 
apucă scara unuia dintre tovarăşii săi şi începu să alerge 
pe lângă calul care se îndepărta de noi ca fulgerul. 

— Staţi! am strigat, nu către danezi, ci către propriii 
oameni, deoarece grosul trupei duşmane se apropia acum 
repede. Înapoi! le-am poruncit. Înapoi şi sus pe deal! 

Dealul, cu fortul lui părăginit, se afla pe o bucată de 
pământ situată într-un cot larg al Seefernului. Inăuntru 
acelei bucle era un sat cu o biserică şi câteva case, dar cea 
mai mare parte a terenului era mlăştinoasă ori acoperită 


cu tufişuri scunde. Fugarii veniseră acolo, şi vitele, porcii, 
gâştele şi oile lor se îngrămădeau printre casele micuţe. 

— Unde suntem? l-am întrebat pe Merewalh. 

— li zice Scrobbesburh, stăpâne. 

Era un loc foarte uşor de apărat. Porțiunea dinspre 
uscat era lată de vreo trei sute de paşi, iar eu aveam o sută 
patruzeci şi trei de oameni, cărora li se adăuga trupa lui 
Merewalh. Pe deasupra, mulţi fugari slujiseră în fyrd şi 
aveau topoare, sulițe şi arcuri de vânătoare, ba chiar şi 
câteva săbii. Merewalh îi înşirase deja de-a lungul 
gâtuiturii. 

— Câţi oameni ai? am vrut să ştiu. 

— Trei sute, stăpâne, pe lângă cei optzeci şi trei de 
războinici de-ai mei. 

Danezii ne priveau. Erau poate o sută cincizeci, dar mult 
mai mulţi veneau dinspre nord. 

— Trimite o sută în fort, i-am zis lui Merewalh. 

Fortul se afla pe latura sudică a gâtuiturii, astfel că fâşia 
dinspre nord trebuia apărată altfel. Cum terenul era 
mlăştinos spre fluviu, mă îndoiam că vreun danez ar fi 
putut să treacă pe-acolo; prin urmare, mi-am aşezat zidul 
de scuturi între colina pe care se găsea fortul şi capătul 
mlaştinii. Soarele se pregătea să apună. „Danezii ar trebui 
să atace acum”, m-am gândit, dar, deşi li se alăturau tot 
mai mulţi războinici, n-au făcut nicio încercare. Se părea 
că moartea noastră trebuia să aştepte până dimineaţă. 

Am dormit foarte puţin. Am aprins focuri de-a lungul 
gâtuiturii ca să putem vedea dacă danezii porneau la atac 
pe timpul nopţii şi am privit cum se întindeau spre nord 
focurile lor de tabără pe măsură ce numărul inamicilor 
creştea. Flăcările reflectate de norii joşi dădeau impresia 
că însuşi cerul se aprinsese. l-am poruncit lui Rypere să 
meargă în sat şi să caute hrană. Erau cel puţin opt sute de 
oameni la Scrobbesburh, şi habar n-aveam cât urma să 
stăm acolo, însă mă îndoiam că puteam găsi provizii pentru 
mai mult de câteva zile, chiar dacă tăiam toate animalele. 
Finan puse o duzină de oameni să demoleze casele, 
urmând să folosim lemnele ca să ridicăm o barieră de-a 
lungul gâtuiturii. 


— Cel mai înţelept ar fi să trecem înot cu caii pe malul 
celălalt al fluviului şi să ne continuăm drumul spre sud, îmi 
spuse Merewalh în timpul acelei nopţi lungi şi agitate. 

— Tu de ce nu faci asta? 

Zâmbi şi arătă din cap spre câţiva copii care dormeau pe 
jos. 

— Şi să-i lăsăm pe mâna danezilor, stăpâne? 

— Nu ştiu cât putem rezista aici, l-am prevenit. 

— Lordul ZEthelred o să trimită o oaste. 

— Crezi asta? l-am întrebat, stârnindu-i un zâmbet vag. 

— Sau poate regele Edward? 

— Poate, am zis, dar solilor tăi o să le ia două sau trei 
zile până ajung în Wessex, şi apoi discuţiile o să mai 
dureze două sau trei zile. Până atunci o să fim morţi. 

Merewalh tresări la auzul acelui adevăr brutal, însă, 
dacă ajutoarele nu porniseră deja spre noi, eram sortiţi 
pieirii. Fortul era o dărăpănătură jalnică, rămăşiţa vreunui 
război străvechi împotriva galezilor care nu conteneau să 
facă incursiuni în vestul Merciei. Avea un şanţ care n-ar fi 
oprit nici măcar un schilod, iar palisada era atât de 
putredă, încât ar fi putut fi dărâmată cu o singură mână. 
Bariera pe care am făcut-o era de tot râsul, doar un rând 
răzleţ de grinzi luate de la acoperişuri care ar fi împiedicat 
un om să treacă, însă n-ar fi putut opri un asalt hotărât. 
Ştiam că Merewalh avea dreptate, că trebuia să trecem 
Scefernul şi să călărim spre sud până ajungeam într-un loc 
unde să putem strânge o armată, dar asta ar fi însemnat 
să-i părăsim pe toţi cei care se refugiaseră la cotul 
fluviului. 

Şi probabil că danezii îl vor fi traversat deja. La apus 
erau vaduri, şi primul lor gând ar fi fost să împresoare 
Scrobbesburhul ca să împiedice sosirea ajutoarelor. În 
realitate, singura noastră speranţă era că danezii voiau să- 
şi continue invazia; prin urmare, în loc să piardă oameni 
luptându-se cu noi, aveau să călărească spre sud. Era o 
speranţă firavă şi neconvingătoare, iar la sfârşitul nopţii, 
chiar înainte ca cenuşiul zorilor să păteze cerul de la 
răsărit, mă cuprinse disperarea celor sortiţi pieirii. Cele 
trei norne nu-mi dăduseră altă alegere decât să-mi înfig 


stindardul în pământ şi să mor cu Răsuflarea-Şarpelui în 
mână. M-am gândit la Stiorra, fiica mea, pe care îmi 
doream s-o mai văd o dată. Atunci se ivi lumina cenuşie, 
întunecată de o pâclă deasă. Norii, iarăşi joşi, aduseră o 
ploaie uşoară dinspre apus. _ 

Am putut vedea flamurile daneze prin ceaţă. În mijloc 
era emblema lui Haesten, tigva pe parul ei înalt. Vântul era 
prea slab ca să fluture stindardele, aşa că nu mi-am dat 
seama dacă înfăţişau vulturi, corbi sau mistreți. Am 
numărat cel puţin treizeci, unele fiind ascunse de pâclă. 
Sub acele flamuri jilave, danezii îşi formau un zid de 
scuturi. 

Noi aveam două stindarde. Merewalh arborase flamura 
lui ZEthelred, cu un cal alb cabrat, în vârful fortului, unde 
atârna moale pe catarg. Stindardul meu cu cap de lup era 
în zona mai joasă de la nord. l-am poruncit lui Oswi, 
slujitorul meu, să taie un pom tânăr ca să facă un al doilea 
catarg. Voiam să-mi înalţ flamura ca să le arăt danezilor cu 
cine aveau de-a face. 

— Nu faci decât să-i aţâţi, stăpâne, zise Finan bătând din 
picioare pe pământul ud. Nu uita că îngerii le-au spus c-o 
să mori. Toţi vor să-ţi atârne tigva deasupra uşii. 

— N-o să mă ascund de ei, i-am replicat. 

Finan îşi făcu cruce şi privi în gol spre duşman. 

— Măcar o să dureze puţin, stăpâne. 

Ceaţa se ridică încet, însă ploaia continua să curgă 
mărunt. Danezii se înşiraseră între două crânguri la 
jumătate de milă în faţă. Linia lor, întărită cu scuturi 
pictate, umplea spaţiul dintre copaci şi aveam impresia că 
se prelungea şi în pădure. Asta mi se părea ciudat; pe de 
altă parte, nimic din acest război subit nu decursese 
potrivit aşteptărilor. 

— Şapte sute? am încercat să ghicesc. 

— Cam aşa, zise Finan. Şi mai sunt alţii printre copaci. 

— De ce? 

— Poate că ticăloşii vor să-i atacăm? Apoi să prindă în 
menghină din ambele părţi? 

— Ştiu că n-o să atacăm, am spus. 

Eram mai puţini, şi majoritatea oamenilor noştri nu erau 


războinici încercaţi. Danezii ştiau asta, pur şi simplu 
pentru că fyrdul este rareori echipat cu scuturi. Aveau să- 
mi vadă zidul de scuturi în centrul liniei de apărare, dar 
de-o parte şi de alta se aflau oşteni fără paveze. Pradă 
sigură, m-am gândit, convins că fyrdul avea să se rupă ca 
un vreasc în momentul înaintării danezilor. 

Totuşi, rămaseră printre copaci când ceața se risipi şi 
ploaia începu să se înteţească. Din când în când îşi loveau 
săbiile de scuturi pentru a ne asurzi cu tunetul războiului 
şi strigau spre noi, deşi erau prea departe ca să auzim 
cuvintele. 

— De ce nu vin? se tângui Finan. 

Nu-i puteam răspunde pentru că n-aveam habar ce 
făceau danezii. Eram la mila lor, şi hotărâseră să stea 
neclintiţi în loc să atace. În ajun înaintaseră foarte încet, 
iar acum nu se mai mişcau niciun pas. Asta era marea lor 
năvălire. Ţin minte că mă holbam la ei nedumerit când 
două lebede trecură peste capetele noastre, împroşcând 
stropi de ploaie cu aripile lor mari. Era un semn, dar ce 
voia să spună? 

— Dacă ne omoară până la unul, l-am întrebat pe Finan, 
câţi dintre ei o să moară? 

— Vreo două sute. 

— De asta nu atacă. Deoarece Finan mă privea 
descumpănit, i-am explicat: Işi ascund războinicii printre 
copaci nu în speranţa c-o să atacăm, ci ca să nu ştim cât de 
mulţi sunt. După un răgaz în care mi-am pus gândurile în 
ordine, am continuat: Mai bine zis, ca să nu ştim cât de 
puţini sunt. 

— Puţini? se miră Finan. 

— Asta nu e marea lor oaste, am spus, cu mintea 
limpezită dintr-odată. Asta e o păcăleală. Sigurd nu e aici, 
după cum nu e nici Cnut. 

Mergeam pe ghicite, dar asta era singura explicaţie pe 
care o puteam găsi. Oricine îi comanda pe acei danezi avea 
mai puţin de o mie de oameni şi nu voia să piardă două sau 
trei sute într-o luptă care nu făcea parte din marea 
năvălire. Treaba lui era să ne ţină în loc şi să atragă alte 
trupe saxone în valea Sæfernului câtă vreme se producea 


invazia propriu-zisă. De unde? Dinspre mare? 

— Parcă Offa îţi spusese... începu Finan. 

— Ticălosul plângea, am zis înverşunat. Plângea ca să 
mă convingă de faptul că rostea adevărul. Mi-a spus că-mi 
răsplătea bunătatea, dar eu n-am fost niciodată bun cu el. 
L-am plătit, la fel ca oricine altcineva. lar danezii trebuie 
să-l fi plătit mai mult ca să-mi îndruge o grămadă de 
minciuni. 

Nu ştiam dacă aşa era, dar de ce nu veneau danezii 
aceia să ne măcelărească? 

Peste puţin timp se zări o mişcare în centrul liniei lor, 
iar scuturile se despărţiră ca să facă loc unui grup de trei 
călăreţi. Unul purta o ramură înfrunzită, semn că voiau să 
stea de vorbă, pe când un altul avea un coif înalt cu o 
creastă de argint în care era înfipt un panaş din pene de 
corb. L-am chemat pe Merewalh şi, împreună cu el şi cu 
Finan, am trecut de firava noastră barieră, pornind peste 
iarba udă către danezii ce se apropiau. 

Haesten era războinicul cu panaş de corb. Coiful era o 
capodoperă, împodobit cu şarpele Midgard care se 
încolăcea în jurul coroanei. Coada lui îi proteja ceafa, în 
timp ce gura forma creasta care ţinea penele de corb. 
Dintre obrăzarele gravate cu dragoni îmi rânjea chipul lui 
Haesten. 

— Lord Uhtred, zise el încântat. 

— Porţi boneta nevesti-tii, i-am răspuns. 

— E un dar de la jarlul Cnut, care va sosi aici înainte de 
căderea nopţii. 

— Mă întrebam de ce aştepţi, acum ştiu. Ai nevoie de 
ajutor. 

Haesten  zâmbi,  primindu-mi  răbdător  insultele. 
Războinicul cu ramura înfrunzită era la câţiva paşi în 
spatele lui, pe când cel de lângă el purta un coif lucrat cu 
la fel de multă migală. Avea însă obrăzarele prinse unul de 
altul, aşa că nu i-am putut vedea chipul. Avea zale scumpe, 
şaua şi cingătoarea împodobite cu argint şi braţele pline 
de verigi de preţ. Întrucât calul lui tropăia nervos, îl lovi 
tare peste gât, răspunsul fiind un salt în lături pe pământul 
moale. Haesten se aplecă să mângâie armăsarul neliniştit. 


— Jarlul Cnut o aduce pe Ură-de-Gheaţă, îmi spuse el. 

— Ură-de-Gheaţă? 

— Sabia lui, mă lămuri Haesten. Voi doi, Lord Uhtred, o 
să vă luptaţi în arena din nuiele de alun. Ăsta e darul meu 
pentru el. 

Cnut Ranulfson era cunoscut drept danezul care se 
pricepea cel mai bine la mânuirea sabiei, un adevărat 
magician al lamei de oţel, un războinic care ucidea 
zâmbind şi era mândru de reputaţia sa. Trebuie să 
recunosc, am simţit un fior de teamă auzind vorbele lui 
Haesten. O luptă într-un spaţiu restrâns, delimitat de 
ramuri de alun, era o luptă în toată puterea cuvântului, pe 
viaţă şi pe moarte. 

— O să-mi facă mare plăcere să-l ucid, am zis. 

— Dar îngerii tăi n-au spus că tu o să mori? întrebă el 
amuzat. 

— Îngerii mei? 

— O idee tare deşteaptă. Sigurd, aici de faţă, ni le-a 
adus. Două fete aşa de drăgălaşe! S-a desfătat pe cinste cu 
ele. La fel şi cei mai mulţi dintre oamenii mei. 

Prin urmare, călăreţul de lângă Haesten era fiul lui 
Sigurd, căţeluşul care voise să se lupte cu mine la Ceaster, 
iar atacul de la Turcandene fusese opera lui, botezul 
focului în rolul de conducător, deşi n-aveam nicio îndoială 
că taică-său trimisese nişte războinici mai vârstnici şi mai 
înţelepţi ca să-l păzească de săvârşirea unor greşeli de 
nereparat. Mi-am amintit de muştele de pe trupul lui 
Ludda şi de corbul desenat stângaci pe tencuiala romană. 

— Când o să mori, căţeluşule, o să mă asigur că n-ai o 
sabie în mână, i-am spus. O să te trimit la Hel, cu carnea ei 
putrezită. Să vedem cum te desfeţi cu asta, căcărează udă 
ce eşti! 

Sigurd Sigurdson îşi scoase sabia foarte încet, ca pentru 
a dovedi că-şi chibzuia fiecare mişcare. 

— O cheamă Dragonul-de-Foc, mă înştiinţă el ţinând-o 
cu lama în sus. 

— O sabie de căţeluş, am pufnit. 

— Vreau să ştii cum se numeşte sabia care o să te ucidă, 
zise el, apoi trase de frâul armăsarului ca pentru a-l 


năpusti spre mine, dar animalul făcu un pas înapoi, silindu- 
l pe Sigurd să se agaţe de coamă ca să rămână în şa. 

Din nou, Haesten se aplecă să apuce armăsarul de 
căpăstru. 

— Lasă jos sabia, stăpâne, îi spuse băiatului, apoi îmi 
zâmbi. Ai răgaz până diseară ca să te predai. Dacă nu te 
predai, continuă el cu glas aspru, văzând că eram gata să 
răspund, atunci veţi muri cu toţii. Dar dacă te recunoşti 
învins, Lord Uhtred, o să-ţi cruţăm oamenii. Până diseară! 
Îşi întoarse calul, trăgându-l pe tânărul Sigurd după el. 
Până diseară! mai strigă, în timp ce se îndepărta. 

„Ăsta e războiul care covârşeşte orice minte”, m-am 
gândit. De ce să aştepte? Doar dacă Haesten se temea să 
rămână fără un sfert sau o treime din trupe. Dar dacă asta 
era într-adevăr avangarda unei mari oştiri daneze, n-aveau 
de ce să piardă vremea la Scrobbesburh. Ar fi trebuit să 
pătrundă iute şi în forţă în pântecul moale al Merciei 
saxone, apoi să treacă Temesul ca să pustiască Wessexul. 
Fiecare zi de amânare din partea danezilor însemna o zi în 
care să se strângă fyrdul şi să fie aduşi războinicii vasali 
din ţinuturile saxone; asta dacă nu cumva bănuielile mele 
erau întemeiate şi acest atac danez era menit să ne 
păcălească, în timp ce adevărata invazie avea loc în altă 
parte. 

Mai erau şi alţi danezi în apropiere. Spre sfârşitul 
dimineţii, când ploaia încetase în sfârşit şi soarele apos se 
itea sfios printre nori, am văzut fum pe cerul de la răsărit. 
La început era doar un fir, însă apoi se îngroşă. Peste un 
ceas mai apărură două trâmbe. Aşadar, danezii prădau 
satele din preajmă, iar o altă ceată trecuse fluviul şi 
patrula pe marginea buclei în care eram prinşi ca într-o 
capcană. Osferth găsise două bărci, de fapt nişte piei 
întinse pe un schelet din lemn de salcie, şi ar fi vrut să 
construiască o plută mare, ca aceea cu care trecusem râul 
Use, însă prezenţa călăreţilor danezi îl făcu să se 
răzgândească. Le-am poruncit oamenilor mei să întărească 
baricada din gâtuitură înălţând-o cu grinzi şi căpriori, 
astfel încât oştenii din fyrd să fie protejaţi şi orice atac să 
fie îndrumat spre zidul meu de scuturi. Aveam slabe 


speranţe de supravieţuire în cazul unui asalt hotărât, însă 
oamenii trebuie să fie ţinuţi ocupați. Prin urmare, 
dărâmară şase căsuțe şi aduseră lemnele la gâtuitură, 
unde baricada arăta tot mai impunător. Un preot care se 
refugiase la Scrobbesburh se plimba de-a lungul liniei de 
apărare, dându-le  oştenilor bucățele de pâine. 
Ingenuncheau în faţa lui, iar el le punea fărâma între buze 
şi adăuga puţină ţărână. 

— De ce face asta? l-am întrebat pe Osferth. 

— Din ţărână venim şi-n ţărână ne întoarcem, stăpâne. 

— Nu ne ducem nicăieri până nu atacă Haesten, i-am 
Zis. 

— Se teme de noi? 

Am clătinat din cap. 

— E o capcană. 

Fuseseră o mulţime de capcane din momentul în care 
încercaseră să mă ucidă de ziua Sfântului Alnoth, de când 
se făcuseră tot mai stăruitoare chemările la încheierea 
unei alianţe cu Eohric, de când dădusem foc navelor lui 
Sigurd şi născocisem povestea cu îngerii, dar acum 
bănuiam că danezii îmi întinseseră o capcană mai mare 
decât toate celelalte. Şi funcţionase, deoarece după-amiază 
se iscă un val de panică pe malul celălalt al fluviului, iar 
danezii îşi îmboldiră caii spre vest. Ceva îi speriase; peste 
câteva clipe apăru o ceată mult mai numeroasă de călăreţi 
care fluturau două stindarde, unul cu o cruce şi celălalt cu 
un dragon. Erau saxoni din vest. Haesten ne atrăgea la 
Scrobbesburh tocmai atunci când eram convins că trebuia 
să ne aflăm în cu totul altă parte, acolo unde se desfăşura 
pesemne adevăratul atac danez. 

Steapa era în fruntea nou-veniţilor. Descălecă şi cobori 
pe mal până la un bolovan acoperit cu noroi de pe care ne 
strigă cu mâinile făcute pâlnie la gură: 

— Pe unde putem trece? 

— Pe la apus, am strigat la rândul meu. Câţi sunteţi? 

— Două sute douăzeci! 

— Avem şapte sute de danezi aici, dar nu cred că asta e 
oastea lor cea mare! 

— Mai vin oameni de-ai noştri, zise el fără să-mi ia în 


seamă ultimele cuvinte. 

Se căţără pe povârniş şi o luă spre vest, dispărând 
printre copaci în căutarea unui vad sau a unui pod. Eu m- 
am întors la gâtuitură, de unde am văzut că danezii îşi 
păstrau formaţia. Erau probabil plictisiţi, însă nu făcură 
nimic ca să ne provoace, nici măcar când veni seara. Deşi 
trebuia să ştie că n-aveam să mă predau umil, Haesten nu 
puse în aplicare ameninţarea de dimineaţă. Ne-am uitat 
cum se luminară din nou focurile lor de tabără, ne-am uitat 
spre apus în aşteptarea lui Steapa, ne-am uitat şi am 
aşteptat. Se lăsă noaptea. 

În zori, danezii dispăruseră. 


ZEthelfled sosi la un ceas după răsăritul soarelui, 
aducând aproape o sută cincizeci de războinici. La fel ca 
Steapa, fusese nevoită să ocolească pe la apus până găsise 
un vad, aşa că de-abia la prânz ne-am reunit cu toţii. 

— Credeam că te duci spre miazăzi, i-am spus. 

— Cineva trebuie să-i înfrunte, replică ea. 

— Numai că au plecat, am zis. 

Pământul de la nord de gâtuitură era presărat cu focuri 
de tabără ce ardeau mocnit, însă nu era niciun danez, doar 
urme de copite ducând spre răsărit. Acum aveam o armată, 
însă n-aveam cu cine să ne luptăm. 

— Haesten n-a avut de gând nicio clipă să mă înfrunte, 
am oftat. Nu voia decât să ne atragă oamenii aici. 

Steapa mă privi nedumerit, dar Æthelflæd înţelese. 

— Atunci unde sunt? 

— Cum noi suntem la apus, ei trebuie să fie la răsărit. 

— Şi Haesten s-a dus să li se alăture? 

— Aşa cred, am spus. 

Nu ştiam nimic precis, în afară de faptul că oamenii lui 
Haesten atacaseră la sud de Ceaster, după care, în mod 
curios, o luaseră spre est. Edward, la fel ca ZEthelfleed, 
răspunsese la primele mele avertismente trimițând oşteni 
în nord ca să vadă dacă urma să aibă loc o invazie sau nu. 
Steapa trebuia să-mi confirme ori să-mi contrazică mesajul 
şi apoi să se întoarcă la Wintanceaster. /Ethelfleed, 
ignorându-mi ordinul de a se adăposti la Cirrenceastre, îşi 


adusese propriii războinici în nord. Alte trupe merciene 
fuseseră adunate la Gleawecestre, îmi spuse ea. 

— Asta-i o surpriză, am replicat înţepător, căci ZEthelred, 
aşa cum procedase şi ultima oară când Haesten invadase 
Mercia, voia să-şi apere propriul ţinut, lăsând restul ţării 
să se descurce cum putea. 

— Ar trebui să mă întorc la rege, zise Steapa. 

— Ce poruncă ai primit? l-am întrebat. Să descoperi pe 
unde năvălesc danezii? 

— Da, stăpâne. 

— Şi ai aflat? 

— Nu, mormăi el clătinând din cap. 

— Atunci tu şi oamenii mei veniţi cu mine. lar Domnia 
Ta, Lady /Ethelfleed, fie te duci la Cirrenceastre, fie te 
alături fratelui tău. 

— Domnia Ta, Lord Uhtred, nu-mi poţi porunci, ripostă 
ea. O să fac după cum mi-e voia. Mă privea sfidător, dar nu 
i-am răspuns. De ce nu-l nimicim pe Haesten? mă întrebă 
peste câteva clipe. 

— Pentru că n-avem destui oameni, i-am explicat 
răbdător. Şi pentru că nu ştim unde se află restul 
danezilor. Vrei să porneşti o bătălie cu Haesten şi după aia 
să descoperi că trei sute de danezi cu minţile tulburate de 
mied sunt în spatele tău? 

— Atunci ce facem? 

— Ce vă spun eu să faceţi, i-am replicat. 

Am pornit spre est, după urmele de potcoave lăsate de 
trupa lui Haesten. Am băgat de seamă că satele nu mai 
fuseseră jefuite, nu se zăreau nici gospodării incendiate. 
Asta însemna că Haesten înainta iute, fără să-i pese de 
pradă, deoarece primise probabil ordin să se alăture marii 
oştiri daneze, oriunde va fi fost aceasta. 

Deşi ne grăbeam şi noi, a doua zi ne-am oprit la 
Liccelfeld. Am intrat în orăşelul care nu avea ziduri, dar se 
lăuda cu o biserică semeaţă, două mori, o mănăstire şi o 
sală impunătoare unde locuia episcopul. Mulţi locuitori 
fugiseră în sud, căutând adăpostul unui burh, iar apariţia 
noastră îi sperie cumplit pe cei rămaşi. l-am văzut 
alergând spre cea mai apropiată pădure, căci ne luaseră 


drept danezi. 

Ne-am adăpat caii în cele două pâraie care străbăteau 
oraşul, apoi i-am trimis pe Osferth şi Finan să cumpere 
hrană în timp ce /Ethelfleed şi cu mine ne-am dus cu 
treizeci de oameni la a doua sală ca mărime din Liccelfeld, 
o clădire nouă şi frumoasă aşezată la marginea de nord a 
aşezării. Văduva care locuia acolo nu fugise la sosirea 
noastră, ci ne aştepta în prag alături de o duzină de 
slujitori. 

O chema Edith. Era tânără, drăguță şi aprigă, deşi avea 
o înfăţişare blajină, cu faţa rotundă, bucle roşcovane şi un 
trup durduliu. 

— Eşti văduva lui Offa, i-am spus. Când ea încuviinţă pe 
tăcute, am întrebat-o: Unde-s câinii lui? 

— I-am înecat. 

— Câţi bani i-a dat jarlul Sigurd bărbatului tău ca să ne 
mintă? 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti, zise ea. 

M-am întors către Sihtric. 

— Scotociţi peste tot, luaţi toată hrana de care aveţi 
nevoie. 

— Nu poţi... începu Edith. 

— Pot să fac tot ce vreau! m-am răstit. Bărbatul tău le-a 
vândut Wessexul şi Mercia danezilor! 

Era încăpăţânată, nu recunoştea nimic, dar sala nou 
construită vădea o bogăţie uriaşă. Ţipă la noi, mă zgârie 
când i-am smuls colanul de aur de la gât şi ne blestemă cu 
înverşunare până la sfârşit. Inainte de a părăsi oraşul m- 
am dus la cimitirul de lângă catedrală, unde oamenii mei 
scoaseră trupul lui Offa din mormânt. Le plătise bani grei 
preoţilor ca să fie îngropat aproape de rămăşiţele sfântului 
Chad, crezând că asta avea să-i grăbească urcarea la cer în 
ziua întoarcerii lui Hristos pe pământ, dar am făcut tot ce- 
mi stătea în puteri ca să mă asigur că sufletul lui josnic 
avea să rămână în iadul creştin. l-am cărat trupul putrezit, 
strâns în giulgiul decolorat, la marginea oraşului şi l-am 
azvârlit în pârâu. 

Apoi am lua-o spre est, ca să vedem dacă trădarea 
sortise Wessexul pieirii. 


PARTEA A PATRA 


Iarna morții 


Unsprezece 


Nu mai rămăsese nimic din sat. Casele erau mormane 
fumegânde de lemne arse şi cenuşă, leşurile a patru câini 
ciopârţiţi zăceau pe uliţa noroioasă, iar duhoarea cărnii 
pârlite se îmbina cu izul apăsător de fum. Un trup de 
femeie, gol şi umflat, plutea într-un iaz. Corbii se 
cocoţaseră pe umerii moartei, sfâşiind carnea puhavă. 
Sângele uscat se înnegrise în crăpăturile din piatra de 
spălat de pe mal. Un ulm înalt domina aşezarea, dar în 
partea dinspre miazăzi fusese atins de flăcările 
acoperişului bisericii şi arsese, aşa că părea lovit de 
trăsnet, jumătate înfrunzit şi zdravăn, jumătate negru, 
uscat şi sfărâmicios. Ruinele bisericii încă mai ardeau; nu 
mai era nimeni care să ne spună cum se chema satul, şi 
trâmbele de fum din depărtare ne dădeau de înţeles că 
acesta nu fusese singurul trecut prin foc şi sabie. 

Ne îndreptaserăm spre est, după urmele de potcoave ale 
cetei lui Haesten, dar la un moment dat urmele o luaseră 
spre sud, pe un drum mai lat bătut de sute de cai, poate 
mii. Trâmbele de fum de pe cer sugerau că danezii 
mergeau spre miazăzi, spre valea Temesului şi bogăţiile 
Wessexului. 

— Sunt leşuri în biserică, îmi spuse Osferth. Glasul îi era 
liniştit, dar îi puteam simţi mânia. Multe leşuri, adăugă el. 
Probabil că i-au încuiat înăuntru şi au dat foc bisericii. 

— Ca atunci când dau foc conacelor, am zis, amintindu- 
mi cum arsese sala mare a lui Ragnar cel Bătrân în toiul 
nopţii; urletele oamenilor închişi înăuntru îmi răsunau şi 
acum în urechi. 

— Sunt copii acolo, mârâi Osferth. Trupurile lor s-au 
zbârcit până au ajuns cât nişte sugaci! 

— Sufletele lor sunt la Domnul, încercă Æthelflæd să-l 
aline. 


— Nu mai există milă, zise Osferth privind la cerul pe 
care se amestecau norii cenușii şi fumul negru. 

Şi Steapa se uită la cer. 

— Se duc spre miazăzi, spuse el. 

Se gândea la porunca pe care o primise, de a se întoarce 
în Wessex, şi era îngrijorat că-l tineam în Mercia în timp ce 
o hoardă daneză îi ameninţa ţinutul de baştină. 

— Sau poate la Lundene? sugeră ZEthelflzed. Poate la sud 
de Temes şi apoi la Lundene? 

Eram de aceeaşi părere. Imi aminteam zidul părăginit al 
oraşului şi atenţia cu care-l priviseră cercetaşii lui Eohric. 
Alfred ştia cât de important era Lundene-ul, motiv pentru 
care îmi ceruse să-l cuceresc; oare danezii ştiau asta? Cine 
comanda garnizoana din Lundene controla Temesul, iar 
Temesul ducea în adâncul Merciei şi al Wessexului. Toţi 
neguţătorii treceau prin Lundene, toate drumurile duceau 
acolo, aşa că acela care stăpânea oraşul avea cheia întregii 
Britanii de sud. Am privit spre sud, unde fumul se risipea 
treptat. O armată daneză trecuse pe acolo, probabil cu 
numai o zi în urmă, dar era asta singura lor armată? Nu 
cumva o alta asedia Lundene-ul? Sau poate chiar îl 
cucerise? Eram ispitit s-o iau drept spre Lundene ca să mă 
asigur că era bine apărat, însă nu voiam să pierd urma 
oştirii invadatoare. 

ZEthelflzed aştepta un răspuns, dar am păstrat tăcerea. 
Stăteam călare în mijlocul satului pustiit, în timp ce 
oamenii mei îşi adăpau caii în iazul unde plutea leşul 
umflat. ZEthelfleed, Steapa, Finan, Merewalh şi Osferth se 
uitau cu toţii la mine, pe când eu încercam să mă pun în 
pielea căpeteniei daneze. Cine-o fi fost? Cnut? Sigurd? 
Eohric? Nu ştiam nici măcar asta. 

— O să-i urmărim pe danezii ăştia, am hotărât într-un 
târziu, arătând spre fumul care se înălța la sud. 

— Eu trebuie să mă duc la stăpânul meu, spuse 
posomorât Merewalh. 

ZEthelfleed zâmbi. 

— Haideţi să vă spun ce-o să facă bărbatul meu. Rostise 
ultimele cuvinte cu un dispreţ la fel de înţepător ca mirosul 
ce venea dinspre biserica fumegândă. O să-şi ţină trupele 


la Gleawecestre, continuă ea, aşa cum a făcut şi la ultima 
năvălire daneză. 

Observă lupta care se dădea în sufletul lui Merewalh. 
Era un om de ispravă care, asemenea tuturor oamenilor de 
ispravă, voia să-şi respecte jurământul de credinţă şi să fie 
alături de suzeranul său, însă ştia că Æthelflæd spusese 
adevărul. 

ZEthelfleed se îndreptă în şa. 

— Bărbatul meu, zise ea, de data asta fără dispreţ, mi-a 
îngăduit să le poruncesc tuturor vasalilor săi. Acum îţi 
poruncesc să stai cu mine. 

— Şi morţii? întrebă Osferth privind la biserică. 

Æthelflæd se aplecă şi atinse uşor braţul fratelui său 
vitreg. 

— Mortii trebuie să-şi îngroape morţii. 

Osferth ştia că n-aveam timp să-i înmormântăm 
creştineşte, aşa că trebuia să-i lăsăm acolo. Cu mânia 
clocotindu-i în vine, descălecă, merse către biserică şi 
trase din ruine două bucăţi de lemn înnegrite. Una măsura 
vreo cinci picioare, cealaltă era mult mai scurtă. Scotoci 
prin casele distruse până ce găsi o fâşie de piele, poate o 
cingătoare, şi legă cele două lemne laolaltă, făcând o 
cruce. 

— Cu îngăduinţa Domniei Tale, îmi spuse, vreau să am 
propriul meu stindard. 

— Fiul unui rege trebuie să aibă o flamură, am 
încuviinţat. 

Când înfipse capătul crucii în pământ, cenuşa zări din 
jur şi partea pusă de-a curmezişul se înclină puternic. Ar fi 
părut amuzant dacă Osferth n-ar fi fost atât de înverşunat. 

— Ăsta e stindardul meu, anunţă el, după care îşi puse 
slujitorul, un surdomut pe nume Hwit, să care crucea. 

Urmele de potcoave ne duseră spre sud pe lângă alte 
sate distruse, pe lângă un conac din care nu mai 
rămăseseră decât grinzile înnegrite şi pe lângă păşuni 
unde vacile mugeau disperate pentru că n-avea cine să le 
mulgă. Faptul că danezii nu le luaseră ne dădea de înţeles 
că aveau deja o turmă mare, prea mare ca s-o poată îngriji, 
şi că răpiseră şi femei şi copii pentru târgurile de sclavi. 


De acum, toţi aceştia reprezentau o povară. În loc să fie o 
oaste rapidă, primejdioasă, bine echipată de năvălitori 
sălbatici, deveniseră un alai greoi de prizonieri, căruţe, 
turme şi cârduri. Tot aveau să mai facă incursiuni de jaf, 
însă prada obţinută nu făcea decât să le încetinească şi 
mai mult deplasarea. 

Traversaseră Temesul. Am descoperit asta a doua zi, 
când am ajuns la Cracgelad, unde-l ucisesem pe Aldhelm, 
omul lui /ZEthelred. Orăşelul fusese transformat într-un 
burh cu ziduri de piatră, nu cu val de pământ şi palisadă. 
Fortificațiile erau opera lui ZEthelflaed, care ceruse să fie 
ridicate nu doar pentru că mica aşezare străjuia un loc de 
trecere a Temesului, ci pentru că acolo fusese martora 
unei minuni: după cum credea, fusese atinsă de mâna unei 
sfinte moarte. Prin urmare, Cracgelad era acum o cetate 
impunătoare, cu un şanţ cu apă în faţa noului zid; nu era 
de mirare că danezii preferaseră s-o ocolească, luând-o pe 
drumul care traversa mlaştina de pe malul nordic al 
Temesului până la podul roman care fusese reparat atunci 
când se făcuseră şi lucrările la Cracgelad. Am mers pe 
urmele lor, oprindu-ne caii pe mal. Cerul ardea deasupra 
Wessexului, deci regatul lui Edward fusese invadat. 

Chiar dacă /Ethelfleed transformase orăşelul în burh, 
stindardul cu cal alb al soţului ei era arborat la poarta de 
sud, nu cel cu gâscă ţinând strâns crucea. Peste puţin 
timp, o duzină de oameni ieşiră din cetate şi se îndreptară 
spre noi. Unul era preot, părintele Kynhelm, şi el ne dădu 
primele veşti demne de încredere din ultima vreme. 
Æthelwold era cu danezii, ne spuse el. 

— A venit la poartă, stăpâne, şi ne-a cerut să ne predăm. 

— L-ai recunoscut? 

— Nu-l mai văzusem niciodată, stăpâne, dar şi-a spus 
numele şi n-am avut de ce să-l bănuim de minciună. 
Însoţitorii lui erau saxoni. 

— Nu danezi? 

Părintele Kynhelm scutură din cap. 

— Danezii au stat deoparte. li puteam vedea, dar, din 
câte mi-am dat seama, cei de la poartă erau saxoni care ne 
strigau să ne predăm. Am numărat două sute douăzeci. 


— Şi o femeie, completă un bărbat. 

Fără să-i dau atenţie, l-am întrebat pe părintele 
Kynhelm: 

— Câţi danezi erau? 

— Sute, stăpâne, zise el ridicând din umeri. Câtă frunză 
şi iarbă. 

— Stindardul lui Æthelwold înfăţişează un cerb cu 
coarnele în formă de cruce. Acela era singurul? 

— Aveau şi unul cu o cruce neagră, stăpâne, şi altul cu 
un mistreţ. 

— Un mistreţ? 

— Un mistreţ cu colţi, stăpâne. 

Prin urmare, Beortsig li se alăturase, ceea ce însemna că 
oastea care jefuia Wessexul era în parte saxonă. 

— Ce răspuns i-aţi dat lui Æthelwold? am vrut să ştiu. 

— Că-l slujim pe lordul /Ethelred, stăpâne, spuse 
părintele Kynhelm. 

— Aveţi vreo veste de la lordul Æthelred? 

— Nu, stăpâne. 

— Aveţi mâncare? 

— Destulă cât să trecem iarna, stăpâne. Recolta a fost 
bună, slavă Domnului. 

— Ce trupe aveţi? 

— Fyrdul, stăpâne, şi douăzeci şi doi de războinici. 

— Câţi oameni sunt în fyrd? 

— Patru sute douăzeci, stăpâne. 

— Nu le da drumul la casele lor, pentru că danezii o să 
se întoarcă. 

Când Alfred era pe patul de moarte, îi spusesem că 
danezii nu învăţaseră cum să lupte împotriva noastră, pe 
când noi învăţaserăm cum să-i înfruntăm. Aşa era. Nu 
făcuseră nicio încercare de a lua Cracgeladul, în afara 
unor cereri neconvingătoare ca apărătorii să se predea; 
dacă mii de danezi nu puteau cuceri un burh mic, oricât de 
bine fortificat, nu aveau nicio şansă în faţa garnizoanelor 
mai numeroase din Wessex, iar dacă nu puteau ocupa 
burhurile mai mari, distrugând astfel trupele lui Edward 
din spatele zidurilor, aveau să fie siliţi să se retragă. 

— Ce flamuri daneze aţi văzut? l-am întrebat pe 


părintele Kynhelm. 

— Niciuna prea bine, stăpâne. 

— Cum arată flamura lui Eohric? am strigat spre 
oamenii mei. 

— Un leu şi o cruce, îmi răspunse Osferth. 

— Ce soi de fiară o mai fi şi leul ăsta, am mormăit. 

Voiam să ştiu dacă anglii de est ai lui Eohric se 
alăturaseră hoardei daneze, însă părintele Kynhelm nu mă 
putu lămuri. 

A doua zi reîncepu să plouă; stropii cădeau pleoscăind în 
Temes, care curgea pe lângă zidurile burhului. Norii joşi 
ne împiedicau să vedem trâmbele de fum, dar aveam 
impresia că focurile nu erau prea departe în sud. 
Æthelflæd se duse să se roage la mănăstirea Sfintei 
Werburgh, Osferth găsi în oraş un dulgher care să-i repare 
crucea, pe când eu am chemat la mine doi oameni de-ai lui 
Merewalh şi doi de-ai lui Steapa. Pe mercieni i-am trimis la 
Gleawecestre cu un mesaj pentru ZEthelred. Ştiind că nici 
nu l-ar fi băgat în seamă dacă venea de la mine, le-am 
poruncit să spună că regele Edward îi cerea să-şi aducă 
toate trupele la Cracgelad. Le-am explicat că marea oaste 
trecuse Temesul în dreptul burhului şi, foarte probabil, 
avea să se retragă tot pe acolo. Bineînţeles ar fi putut să 
aleagă alt vad sau pod, însă oamenii au obiceiul de a folosi 
drumurile pe care le cunosc. Dacă Mercia îşi aduna armata 
pe malul nordic al Temesului, Edward şi-ar fi putut aduce 
oastea vest-saxonă dinspre miazăzi, prinzându-i astfel în 
capcană pe năvălitori. Oamenii lui Steapa îi duceau acelaşi 
mesaj lui Edward, de data asta din partea mea. Îl sfătuiam 
ca, pe măsură ce danezii se retrăgeau, să-şi adune armata 
şi să-i urmărească, dar să nu-i atace decât atunci când 
începeau să traverseze Temesul. 

Era mijlocul dimineţii când am dat poruncă să fie 
înşeuaţi caii şi să se facă pregătirile de plecare, fără să 
spun încotro. Chiar atunci îşi făcură apariţia doi soli trimişi 
de episcopul Erkenwald din Lundene. 

Niciodată nu-mi plăcuse Erkenwald, iar Æthelflæd îl ura 
de când o fixase cu privirea în timp ce ţinea o predică 
despre preacurvie, însă episcopul îşi făcea treaba bine. 


Trimisese soli pe toate drumurile ce porneau din Lundene, 
cu poruncă să caute trupele merciene sau vest-saxone. 

— Ne-a zis să strângem veşti pentru Domnia Ta, 
stăpâne, îmi spuse unul din ei, membru al garnizoanei lui 
Weohstan, adăugând că danezii erau în faţa zidurilor 
Lundene-ului, dar nu în număr foarte mare. Dacă-i 
ameninţăm, stăpâne, o să se retragă. 

— Ai cui sunt? 

— Ai regelui Eohric, stăpâne. Câţiva flutură stindardul 
lui Sigurd. 

Aşadar, Eohric se aliase cu danezii, nu cu creştinii. Solii 
lui Erkenwald auziseră că danezii se strânseseră la 
Eoferwic, iar de acolo veniseră pe mare până în Anglia de 
Est. Câtă vreme eu fusesem ademenit la Ceaster, marea 
oaste, întărită de războinicii lui Eohric, traversase râul Use 
şi se pusese pe incendiat şi ucis. 

— Ce fac la Lundene oamenii lui Eohric? am vrut să ştiu. 

— Doar stau de veghe, stăpâne. Nu-s destui ca să atace. 

— Dar sunt destui ca să ne ţină trupele în spatele 
zidurilor. Ce pofteşte episcopul Erkenwald? 

— Spera c-o să te duci la Lundene, stăpâne. 

— Spuneţi-i că, în loc de asta, vreau să-mi trimită 
jumătate dintre oamenii lui Weohstan. 

Bănuiam că cererea episcopului Erkenwald fusese 
formulată ca un ordin, însă mesagerii o îmblânziseră, 
transformând-o într-un sfat. Nu avea nicio noimă, oricum. 
Lundene-ul avea nevoie de apărare, însă armata care 
ameninţa oraşul era aici, la sud de Temes, şi dacă ne 
mişcăm repede o puteam prinde ca într-un cleşte. Trupele 
inamice de la Lundene aveau doar menirea să împiedice 
garnizoana să iasă pentru a-i înfrunta pe năvălitori. Mă 
aşteptam ca danezii să jefuiască şi să ardă totul în cale, 
dar până la urmă fie asediau un burh, fie trebuiau să 
înfrunte o armată vest-saxonă în câmp deschis, şi era mai 
important să aflăm unde erau şi ce aveau de gând decât să 
ne adunăm departe, la Lundene. Ca să-i învingem pe 
danezi trebuia să aibă loc o bătălie în toată puterea 
cuvântului. Nu exista scăpare din grozăvia zidului de 
scuturi. Burhurile puteau amâna înfrângerea, dar victoria 


se obținea în lupta corp la corp. Ţinând seama de toate 
aceste lucruri, voiam să forţez o încleştare atunci când 
danezii aveau să treacă înapoi Temesul. Era foarte 
important să alegem noi înşine câmpul de bătălie, iar 
Cracgelad, cu fluviul, drumul de pe mal şi podul, părea un 
loc foarte potrivit, la fel de potrivit ca podul de la 
Fearnhamme unde măcelăriserăm armata lui Harald Păr- 
Sângeriu când numai jumătate din ea reuşise să 
traverseze. 

Le-am dat cai odihniţi solilor lui Erkenwald şi i-am trimis 
înapoi la Lundene, fără mare speranţă că episcopul avea 
să-mi expedieze întăriri dacă nu primea un ordin direct de 
la Edward, după care am trecut fluviul cu cea mai mare 
parte a trupelor. Merewalh rămase la Cracgelad; îi 
spusesem lui Æthelflæd să rămână cu el, însă ea refuză şi 
porni alături de mine. 

— Lupta nu e treaba femeilor, am mârâit. 

— Dar care-i treaba femeilor? mă întrebă ea cu 
prefăcută suavitate. Ah, te rog, te rog, spune-mi! 

Am căutat capcana ascunsă în acea întrebare. Exista 
neîndoielnic o capcană, dar n-o puteam vedea, aşa că i-am 
replicat ritos: 

— Treaba unei femei e să aibă grijă de gospodărie. 

— Să deretice? Să dea cu mătura? Să toarcă? Să 
gătească? 

— Să vegheze asupra slujnicelor, da. 

— Şi să crească şi să educe copiii? 

— Şi asta, am încuviinţat. 

— Cu alte cuvinte, femeile trebuie să facă tot ce nu 
poate face un bărbat, mă înţepă ea. lar acum se pare că 
bărbaţii nu pot să se lupte, deci ar fi cazul să mă apuc şi de 
asta. 

Zâmbi triumfător, apoi râse când îmi văzu încruntătura. 
În realitate, mă bucuram că mă întovărăşea. Nu numai că 
o iubeam, dar prezenţa lui /Ethelfleed îi însufleţea pe 
oşteni. Mercienii o adorau. Chiar dacă era din Wessex, 
mama ei era merciană, şi /Ethelflaed privea Mercia drept 
țara ei de baştină. Mărinimia ei era vestită, nu era 
mănăstire în Mercia care să nu primească o parte din 


venitul imenselor moşii pe care le moştenise /Ethelflaed ca 
să ajute văduvele şi orfanii. 

Odată ce-am traversat Temesul ne aflam în Wessex. 
Cărarea cu urme de potcoave ne arăta că marea oaste se 
răsfirase; primele sate pe lângă care am trecut fuseseră 
distruse, iar ploaia de peste noapte transformase cenuşa 
într-o mâzgă plumburie. l-am trimis pe Finan şi alţi 
cincizeci de oameni în faţă, pe post de cercetaşi, 
avertizându-i că trâmbele de fum de pe cer erau mult mai 
departe decât mă aşteptasem. 

— La ce te aşteptai? mă întrebă /ZEthelfleed. 

— Ca danezii să se ducă direct la Wintanceaster, i-am 
spus. 

— Şi să-l atace? 

— Aşa ar trebui, ori să pustiască ţinutul din jurul 
oraşului, sperând că-l pot ademeni pe Edward să iasă la 
luptă. 

— Dacă Edward e acolo, zise ea fără convingere. 

In loc să atace la Wintanceaster, danezii păreau hotărâți 
să jefuiască ţinutul de la sud de Temes. Era un pământ 
rodnic, cu ferme înfloritoare şi sate bogate, deşi cea mai 
mare parte a bogăției fusese pusă la adăpost în burhurile 
din apropiere. 

— Trebuie fie să asedieze un burh, fie să plece, am spus. 
De obicei n-au răbdarea de care e nevoie pentru un asediu. 

— Atunci de ce-au mai venit? 

Am ridicat din umeri. 

— Poate că Æthelwold a sperat să obţină sprijinul 
poporului? Poate trag nădejde că Edward o să vină să-i 
atace şi că-l pot învinge? 

— O s-o facă? 

— Doar atunci când va fi destul de puternic, am zis, 
sperând să nu mă înşel. Acum însă, prizonierii şi prăzile îi 
încetinesc pe danezi, aşa că o să trimită o parte în Anglia 
de Est. 

Aşa procedase Haesten atunci când pustiise Mercia. 
Trupele lui se mişcaseră cu repeziciune, dar la intervale 
regulate trimisese pâlcuri de oşteni care să escorteze robii 
şi catârii împovăraţi până la Beamfleot. Dacă bănuielile 


mele se adevereau, danezii aveau să trimită oameni înapoi 
pe drumul pe care veniseră; acum tocmai asta căutam, una 
dintre aceste cete care duceau prada în Anglia de Est. 

— Ar fi fost mai bine pentru ei s-o ia pe alt drum, 
remarcă Æthelflæd. 

— Pentru asta ar trebui să cunoască ţinutul. E mult mai 
uşor să mergi pe propriile-ţi urme. 

N-a trebuit să ne îndepărtăm prea mult de pod, pentru 
că danezii erau aproape, chiar foarte aproape. După un 
ceas, Finan se întoarse cu vestea că cete numeroase de 
danezi hălăduiau prin preajmă. Terenul se înălța treptat 
spre sud; focurile distrugerii ardeau la orizont în timp ce 
războinicii aduceau robii, animalele şi prada în vale. 

— E un sat în faţă, îmi spuse Finan. Mai bine zis, era un 
sat. Acolo strâng prada, şi nu-s mai mult de trei sute de 
nemernici. 

Mă miram că danezii nu păzeau podul de la Cracgelad, 
dar singura explicaţie era aceea că nu se temeau de un 
atac din Mercia. Trimisesem cercetaşi pe malul fluviului, 
însă niciunul nu zărise vreun danez. Se părea că duşmanul 
era hotărât să se îmbogăţească şi nu se aştepta la un atac 
de peste Temes. Asta era fie o neglijenţă cruntă, fie o 
capcană ticluită cu grijă. 

Am numărat aproape şase sute de oameni. Dacă era o 
capcană, ne-ar fi fost greu să-i învingem, aşa că am hotărât 
să le întindem la rândul nostru o capcană. Începusem să 
cred că danezii erau neglijenţi, prea încrezători în 
mărimea trupei lor; noi eram în spatele lor şi aveam o cale 
sigură de scăpare, iar ocazia era prea bună ca s-o pierdem. 

— Ne putem ascunde printre copacii ăştia? l-am întrebat 
pe Finan arătând spre o pădure deasă de la sud. 

— Ai putea ascunde o mie de oameni acolo, zise el. 

— Atunci o să aşteptăm în desiş. Tu o să-i comanzi pe 
toţi oamenii noştri, i-am spus, referindu-mă la războinicii 
care-mi juraseră credinţă, şi-o să-i ataci pe nemernici. Apoi 
o să-i conduci încoace, spre restul armatei noastre. 

Era o ambuscadă simplă, atât de simplă, încât nu 
credeam c-ar fi putut merge, însă ne aflam într-un război 
care covârşea orice minte. Întâi, avea loc trei ani prea 


târziu, iar acum, după ce încercaseră să mă atragă la 
Ceaster, danezii păreau să fi uitat de mine. 

— Au prea mulţi conducători, zise ZEthelflaed pe când ne 
plimbam călare spre sud, de-a lungului drumului roman ce 
pornea de la pod. Sunt toţi bărbaţi, deci niciunul dintre ei 
n-o să cedeze. Se ceartă între ei. 

— Să sperăm c-o s-o ţină tot aşa, am spus. 

Când am ajuns în pădure ne-am răsfirat. Oamenii lui 
ZEthelflaed erau la dreapta, şi l-am trimis pe Osferth s-o 
protejeze. Oamenii lui Steapa se duseră în stânga, în timp 
ce eu am rămas în centru. Am descălecat, dându-i hăţurile 
lui Oswi, şi am mers cu Finan spre marginea sudică a 
pădurii. Apariția noastră făcuse porumbeii să se 
zburătăcească prin frunziş, dar niciun danez nu băgă de 
seamă. Cei mai apropiaţi se aflau la două sau trei sute de 
paşi, lângă o turmă de oi şi capre. În spatele lor era o 
gospodărie încă în picioare, unde era adunată o mulţime 
de oameni. 

— Robi, zise Finan. Femei şi copii. 

Erau şi danezi acolo; îi trădau caii înşeuaţi strânşi într- 
un ţarc. Ne era greu să-i numărăm, însă erau cel puţin o 
sută. Gospodăria consta dintr-o mică sală şi două hambare 
cu acoperişuri noi care luceau în soare. Am văzut danezi şi 
pe câmp, unde presupuneam că adunau vitele. 

— Du-te acolo, i-am spus lui Finan, omoară câţi poţi, 
adu-mi un prizonier şi ia-le caii. 

— Era vremea să ne luptăm, zise irlandezul cu un rânjet 
crud. 

— Atrage-i încoace, şi-o să-i omorâm până la unul. Se 
întoarse să plece, dar i-am pus o mână pe braţul înzăuat. 
Nu e o capcană, nu? 

Finan se uită spre sud. 

— Au ajuns până aici fără luptă. Fără îndoială, îşi 
închipuie că nimeni nu cutează să-i înfrunte. 

Incepeam să-mi pierd răbdarea. Dacă aş fi avut oastea 
Merciei la Cracgelad, iar Edward şi-ar fi adus oamenii din 
Wessex, am fi putut să zdrobim ceata aceea de neisprăviţi, 
dar, din câte ştiam, eram singurii războinici saxoni aflaţi în 
apropierea danezilor. 


— Vreau să-i ţin aici, am spus. 

— Să-i ţii aici? se miră Finan. 

— Aproape de pod, astfel încât regele Edward să-şi 
poată aduce oastea şi să-i zdrobim. 

Aveam destui oameni ca să apăr podul, oricât de multe 
atacuri ar fi dat inamicul. Nici măcar nu aveam nevoie de 
mercienii lui ZEthelred ca să punem în funcţiune capcana. 
În mod limpede, acesta era câmpul de bătălie pe care mi-l 
doream. În clipa următoare l-am chemat pe Sihtric. 

Alegerea acelui loc pentru purtarea luptei care urma să-i 
nimicească pe danezi era atât de evidentă, atât de 
ispititoare şi atât de avantajoasă, încât voiam ca Edward să 
afle imediat ce puneam la cale. 

— Îmi pare rău c-o să pierzi bătălia, dar e ceva ce nu 
suferă amânare, i-am spus lui Sihtric. 

Il trimiteam cu alţi trei oşteni în vest şi apoi în sud. 
Trebuiau să meargă pe urmele primilor mei soli şi să-i 
transmită regelui unde erau danezii şi cum puteau fi 
învinşi. 

— Spuneţi-i că duşmanul aşteaptă să fie ucis. Spuneţi-i 
că asta poate fi prima lui mare victorie, spuneţi-i că barzii 
o s-o cânte generaţii în şir. Mai presus de orice însă, 
spuneţi-i să se grăbească! 

Când Sihtric plecă, am mai aruncat o privire spre 
danezi. 

— Adu-mi cai, cât de mulţi poţi! i-am cerut lui Finan. 

Finan îşi conduse trupa spre sud, rămânând în pădurea 
de la răsărit de drum, pe când eu mi-am adunat restul 
călăreţilor. Treceam de la unul la altul, aplecându-mă pe 
sub ramurile joase, şi le-am spus că nu trebuiau doar să 
ucidă duşmani, ci să şi rănească. Răniţii încetinesc o 
armată. Dacă Sigurd, Cnut şi Eohric aveau mulţi oşteni 
suferinzi, nu mai puteau călări repede. Voiam să încetinesc 
această oaste, s-o prind în capcană, s-o ţin în loc până când 
ajungeau forţele din Wessex ca să-i ucidă pe toţi. 

Păsările se zburătăceau din copaci acolo unde trecea 
Finan cu ai lui. Niciun danez nu băgă de seamă sau, dacă 
văzu mişcare, nu înţelese despre ce era vorba. Pe când 
aşteptam alături de  /Zthelfleed, am simţit bucuria 


umplându-mi sufletul. Danezii erau prinşi în capcană. Fără 
s-o ştie, erau sortiţi pieirii. Episcopul Erkenwald avusese 
dreptate, bineînţeles, războiul e un lucru groaznic, dar 
poate aduce şi plăcere, şi nimic nu e mai plăcut decât să-ţi 
sileşti duşmanul să joace după cum îi cânţi tu. Duşmanul 
acesta era acolo unde voiam eu să fie, şi acolo avea să 
moară. Când am izbucnit într-un hohot zgomotos de râs, 
ZEthelfleed mă privi întrebător. 

— Ce-i aşa de nostim? 

Nu i-am răspuns, căci în momentul acela oamenii lui 
Finan ieşiră din pădure. 

Atacară ca fulgerul dinspre est. Preţ de o clipă, danezii 
părură uluiţi de apariţia lor bruscă. In spatele războinicilor 
mei săreau bucăţi de ţărână azvârlite de copite, puteam 
vedea lumina reflectându-se în lamele lor în timp ce 
danezii fugeau să se adăpostească în sală. Oamenii lui 
Finan erau însă deja printre ei, îi trânteau la pământ, îi 
prindeau pe cei care încercau să scape, săbiile cădeau, 
sângele colora ziua, oamenii cădeau, sângerau, ţipau 
îngroziţi. Finan nu slăbi ritmul, vrând să ajungă la ţarcul 
unde-şi ţineau danezii caii. 

Se auzi un corn. Danezii se adunaseră în faţa sălii cu 
scuturile pregătite, însă Finan nu-i băgă în seamă. Cerdic 
se aplecă şi trase portiţa care închidea ţarcul, iar caii 
danezilor ţâşniră prin deschizătură ca să-i urmeze pe 
oamenii mei. Alţi danezi galopau dinspre sud, chemaţi de 
sunetul cornului, în timp ce Finan mâna caii nervoşi spre 
pădurea unde ne adăposteam noi. Cărarea pe unde trecuse 
era presărată cu trupuri, am numărat douăzeci şi trei. Nu 
toţi danezii erau morţi, unii erau răniţi şi se zvârcoleau în 
tină în vreme ce sângele lor se revărsa pe iarba din jur. 
Oile înnebunite se învârteau în cerc, un al doilea corn 
întări chemarea primului, zgomotul zgârie aerul după- 
amiezii. Duşmanii se adunau, dar nu ne zăriseră pe noi, cei 
ascunşi între copaci, Văzându-şi caii mânaţi spre nord, se 
gândeau probabil că Finan era din garnizoana de la 
Cracgelad şi că animalele urmau să fie duse peste Temes, 
în spatele zidurilor de piatră. Câţiva danezi porniră în 
urmărire şi dădură pinteni armăsarilor atunci când Finan 


dispărea în pădure. Mi-am scos Răsuflarea-Şarpelui, iar 
bidiviul meu ciuli urechile când auzi şuieratul lamei prin 
gâtul căptuşit cu lână al tecii. Tremurând, bătea în pământ 
cu copita-i grea. Îl chema Broga, şi năvălirea cailor printre 
copaci îl agitase la culme. Am slăbit hăţurile, îndemnându-l 
s-o ia din loc. 

— Ucideţi şi răniţi! am strigat. Ucideţi şi răniţi! 

Broga, al cărui nume însemna „teroare”, ţâşni înainte. 
Călăreţii ieşiră deodată din pădure, cu lamele scânteind în 
soare, şi i-am atacat pe danezii risipiţi urlând, într-un ropot 
înspăimântător de copite. 

Cei mai mulţi se întoarseră să fugă. Cei mai înţelepţi îşi 
continuară drumul, ştiind că n-aveau şanse de scăpare 
decât dacă ne străpungeau rândurile în forţă şi treceau în 
partea cealaltă. Scutul mi se lovea de spinare, Răsuflarea- 
Şarpelui era ridicată ameninţător. M-am îndreptat spre un 
danez pe un cal sur şi l-am văzut gata să-şi rotească sabia 
spre mine, dar unul dintre oamenii lui Æthelflæd vâri sulița 
în el. Când se răsuci în şa, scăpând arma din mână, l-am 
lăsat în urmă ca să prind un danez care fugea pe jos. l-am 
înfipt Răsuflarea-Şarpelui între umeri, apoi am tras-o de-a 
lungul gâtului; în momentul în care l-am văzut clătinându- 
se am trecut mai departe să despic ţeasta unui duşman al 
cărui păr lung se umplu dintr-odată de sânge. 

Danezii care descălecaseră lângă sală alcătuiseră un zid 
de scuturi. Erau poate patruzeci sau cincizeci de războinici 
care-şi uniseră pavezele şi ne priveau fioros, dar Finan se 
întorsese cu oamenii lui, ucigând pe oricine găsise în cale, 
şi acum se afla în spatele zidului de scuturi. Când îşi răcni 
strigătul irlandez de luptă, nişte vorbe care pentru noi nu 
însemnau nimic, dar ne făceau sângele să dea în clocot, 
danezii din zidul de scuturi, văzând călăreţi şi în faţă şi în 
spate, fugiră care-ncotro. Prizonierii lor se ghemuiseră 
speriaţi în curte, numai femei şi copii. Le-am strigat să se 
ducă spre miazănoapte, la fluviu. În clipa următoare, 
Broga atacă doi inamici. Unul îşi roti sabia spre gura 
armăsarului, însă acesta, bine instruit, se ridică pe 
picioarele din spate şi-l lovi cu copitele. Eu mi-am izbit 
Răsuflarea-Şarpelui în ţeasta celui de-al doilea danez, 


despicându-i coiful şi ţeasta. Auzind un țipăt, m-am întors 
şi-am văzut că Broga îl muşcase pe cel dintâi de faţă. Fără 
să mai aştept, i-am dat pinteni vrednicului meu armăsar. 
Câinii urlau, copiii ţipau, iar Răsuflarea-Şarpelui se 
hrănea. O femeie despuiată, cu părul în neorânduială şi 
faţa mânjită de sânge, ieşi împleticindu-se din clădire. 

— Du-te într-acolo! i-am strigat, arătând cu sabia 
înroşită spre miazănoapte. 

— Copiii mei! 

— Găseşte-i! Du-te! 

Un danez ieşi din clădire cu sabia în mână, se holbă 
îngrozit şi dădu să fugă, însă Rypere îl văzuse. Galopă spre 
el, îl apucă de părul lung şi-l târî în goana calului. Străpuns 
de două sulițe, strivit de copitele unui armăsar, rămase să 
se zvârcolească şi să geamă. 

— Oswi! mi-am chemat slujitorul. Cornul! 

Tot mai mulţi danezi apăreau dinspre sud, aşa că era 
vremea să plecăm. li dădusem inamicului o lovitură grea, 
însă nu era locul în care să înfruntăm o hoardă ce ne 
depăşea numeric. Voiam doar ca danezii să rămână acolo, 
cu spatele la fluviu, astfel încât Edward să vină cu oastea 
lui din Wessex şi să-i mâne ca pe nişte vite spre săbiile 
mele. Oswi suna din corn cu vigoare. 

— Inapoi! am strigat. Inapoi, cu toţii! 

Ne-am întors fără grabă. Cum atacul nostru sălbatic 
ucisese şi rănise cel puţin o sută de danezi, câmpurile erau 
presărate cu trupuri. l-am lăsat acolo pe răniții care 
zăceau în şanţuri sau lângă tufişuri. Rânjind, Steapa oferea 
o privelişte înspăimântătoare, cu dinţii dezgoliţi şi sabia 
înroşită. 

— Oamenii tăi formează ariergarda, i-am spus, iar el 
încuviinţă. 

M-am uitat după /ZEthelflaed şi am descoperit uşurat că 
era nevătămată. 

— Ai grijă de refugiaţi, am îndemnat-o. 

Cei pe care-i salvaserăm din robie trebuiau duşi la 
casele lor. Am văzut-o pe femeia despuiată trăgând doi 
copilaşi după ea. 

Mi-am aliniat oamenii la marginea pădurii. Cu scuturile 


în mâini, cu săbiile strălucind de sângele duşmanilor, i-am 
provocat să ne atace, dar suferiseră pierderi mari, încă se 
străduiau să-şi revină şi aşteptau întăriri, nevrând să rişte. 
Odată ce-am văzut că refugiații plecaseră în siguranţă spre 
nord, am strigat la oştenii mei să-i urmeze. 

Pierduserăm trei războinici, doi mercieni şi trei vest- 
saxoni, dar îi măcelăriserăm pe duşmani. Finan luase doi 
prizonieri pe care i-am trimis înainte, laolaltă cu refugiații. 
Podul era plin de cai şi oameni care fugeau din calea 
distrugerilor; am rămas cu Steapa de pază pe malul sudic 
până ce m-am convins că şi ultimul dintre oamenii noştri 
traversase Temesul. 

Ne-am baricadat la capătul dinspre nord al podului 
stivuind buşteni de-a curmezişul drumului şi i-am poftit pe 
danezi să vină şi să se lase ucişi între parapetele romane, 
însă niciunul n-o făcu. Ne priveau lucrând în timp ce se 
adunau tot mai mulţi pe malul vest-saxon al fluviului, fără 
să pară dornici de a-şi lua revanşa. l-am lăsat pe Steapa şi 
oamenii lui să păzească baricada, încredinţat că niciun 
danez n-avea să treacă atâta vreme cât el era acolo. 

Apoi m-am dus să le pun întrebări prizonierilor. 


Cei doi danezi erau păziţi de şase mercieni de-ai lui 
ZEthelfleed care-i apărau de furia gloatei adunate în faţa 
mănăstirii Sfânta Werburgh. Mulțimea tăcu la sosirea mea, 
speriată probabil de Broga, al cărui bot era încă mânjit de 
sânge. Am sărit din şa, lăsându-l pe Oswi să ia hăţurile. În 
mână ţineam Răsuflarea-Şarpelui, cu lama plină de sânge. 

Am văzut lângă mănăstire o tavernă cu o gâscă pictată 
pe firmă şi i-am dus pe cei doi prizonieri în curtea ei. [i 
chema Leif şi Hakon, amândoi erau tineri, amândoi erau 
speriaţi şi amândoi încercau să n-o arate. Am cerut ca 
poarta să fie închisă şi blocată cu un drug de fier. Cei doi 
stăteau în mijlocul curţii, Înconjuraţi de şase dintr-ai 
noştri. Leif, care nu părea mai vârstnic de şaisprezece ani, 
nu-şi putea lua ochii de la lama înmuiată în sânge a 
Răsuflării-Şarpelui. 

— Aveţi de ales, le-am spus. Ori îmi răspundeţi la 
întrebări şi muriţi cu sabia în mână, ori vă încăpăţânaţi, 


caz în care o să vă despoi până la piele şi-o să vă arunc 
mulţimii de afară. Mai întâi, cine e seniorul vostru? 

— Eu îl slujesc pe jarlul Cnut, zise Leif. 

— Şi eu îl slujesc pe regele Eohric, şopti Hakon atât de 
încet, că abia l-am putut auzi. 

Era un băiat zdravăn, cu chipul prelung şi părul de 
culoarea  paielor. Purta o cămaşă de zale veche, 
destrămată pe la coate şi prea mare pentru el; bănuiam că- 
i aparținuse tatălui său. La gât i se zărea o cruce, pe când 
Leif avea un ciocan. 

— Cine comandă oastea voastră? am vrut să ştiu. 

Şovăiră amândoi. 

— Regele Eohric? zise Hakon, dar nu părea deloc sigur. 

— Jarlul Sigurd şi jarlul Cnut, spuse Leif în aceeaşi clipă, 
la fel de ezitant. 

Asta explica multe, m-am gândit. 

— Nu Æthelwold? 

— Şi el, stăpâne, îngăimă Leif tremurând din tot trupul. 

— Beortsig e şi el în oastea asta? 

— Da, stăpâne, dar el îl slujeşte pe jarlul Sigurd. 

— Şi jarlul Haesten îl slujeşte pe jarlul Cnut? 

— Da, stăpâne, zise Hakon. 

Æthelflæd avea dreptate, m-am gândit. Prea mulţi 
stăpâni şi nimeni la comandă. Eohric era slab, dar mândru, 
aşa că n-avea să li se supună lui Sigurd sau Cnut, pe când 
cei doi îl dispreţuiau probabil, însă trebuiau să-l trateze ca 
pe un rege dacă voiau să-i folosească trupele. 

— Cât de mare e oastea? i-am iscodit. 

Tinerii nu ştiau. Li se spusese că urmau să-l facă pe 
Æthelwold rege al Wessexului şi pe Beortsig rege al 
Merciei, iar aceşti doi monarhi aveau să-i răsplătească 
dăruindu-le pământ, dar, când i-am întrebat dacă se 
duceau la Wintanceaster, mă priviră miraţi. Mi-am dat 
seama că nu auziseră niciodată de oraşul acela. 

L-am lăsat pe Finan să-l ucidă pe Leif, care muri curajos 
şi repede, cu sabia în mână. Hakon ceru să vadă un preot 
înainte să moară. 

— Eşti danez, i-am zis. 

— Şi creştin, stăpâne. 


— Nimeni nu-l venerează pe Odin în Anglia de Est? 

— Unii, stăpâne, dar nu mulţi. 

Asta era îngrijorător. Ştiam că unii danezi se 
convertiseră pentru că astfel îşi uşurau viaţa. Haesten 
stăruise ca nevasta şi fiicele lui să se boteze, dar numai 
pentru că astfel obținea condiţii mai bune din partea lui 
Alfred. Totuşi, dacă Offa nu minţise chiar în toate 
privinţele înainte de a muri, nevasta lui Haesten era cu 
adevărat credincioasă. Acum, când îmi aştept la rândul 
meu moartea şi vârsta înaintată aşază un văl peste 
splendorile lumii acesteia, nu văd decât creştini în jur. 
Poate că în nordul îndepărtat, acolo unde gheaţa acoperă 
pământul chiar şi vara, au mai rămas câţiva oameni care le 
aduc jertfe lui Thor, Odin şi Freya, dar nu mai ştiu niciunul 
în Britania. Cădem în beznă, spre haosul final al lui 
Ragnarok, când mările furioase vor arde şi pământul se va 
despica şi până şi zeii vor muri. Lui Hakon nu-i păsa dacă 
ținea sau nu o sabie în mână, tot ce voia era să-şi spună 
rugăciunile. Când le termină, i-am luat capul de pe umeri. 

Am trimis o nouă solie la Edward. De data asta plecă 
Finan, deoarece ştiam că regele l-ar fi ascultat pe irlandez, 
însoţit de şapte oşteni. Urmau să călărească spre vest 
înainte de a traversa Temesul, apoi să se îndrepte iute spre 
Wintanceaster sau orice alt loc unde se găsea regele, 
ducând o misivă pe care o scrisesem eu însumi. Toţi se 
miră când află că ştiu să scriu şi să citesc, dar Beocca m-a 
învăţat în copilărie şi mi-am exersat mereu această 
pricepere. Bineînţeles, Alfred stăruia ca toţi seniorii lui să 
înveţe să citească, mai cu seamă ca să ne poată adresa 
scrisorile lui mustrătoare, dar de la moartea lui nu mulţi îşi 
bpătuseră capul cu asta. l-am scris regelui că danezii 
fuseseră blestemaţi să aibă prea mulţi conducători, că 
zăboveau prea mult la sud de Temes, că-i încetinisem 
luându-le caii şi lăsându-i cu o grămadă de răniţi. „Vino 
spre Cracgelad”, i-am cerut. „Adună toţi războinicii, 
cheamă fyrdul şi înaintează spre danezi.” Eu aveam să fiu 
nicovala pe care să-l zdrobească pe inamic, prefăcându-l 
într-un morman de sânge, oase şi hrană pentru corbi. Dacă 
danezii se puneau în mişcare, am continuat, aveam să mă 


țin după ei pe malul nordic ca să-i împiedic să fugă, dar mă 
îndoiam că aveau să se ducă prea departe. „li avem în 
mână, Măria Ta”, i-am scris, „şi acum trebuie să închizi 
pumnul.” 

M-am pus pe aşteptat. Danezii nu se clintiră. Am văzut 
în zare fumul care ne spunea că jafurile se produceau tot 
mai departe, însă principala lor tabără era lângă capătul 
sudic al podului de la Cracgelad, pe care noi îl 
transformaserăm într-o fortăreață. Nimeni nu putea trece 
podul dacă nu-i dădeam noi voie. Mergeam acolo în fiecare 
zi, însoţit de cincizeci sau şaizeci de oameni, ca să patrulez 
pe malul sudic pe o distanţă scurtă, şi în fiecare zi mă 
întorceam la Cracgelad uimit că duşmanul ne uşura atât de 
mult sarcina. Noaptea le puteam vedea focurile de tabără 
luminând cerul, iar ziua urmăream trâmbele de fum. Timp 
de patru zile nu se schimbă nimic, în afară de vreme. 
Ploaia venea şi trecea, vântul agita apa fluviului şi ceața 
începutului de toamnă ascundea fortificațiile. In acea 
dimineaţă, când ceata se ridică, danezii erau tot acolo. 

— De ce nu se mişcă? mă întrebă Æthelflæd. 

— Pentru că nu se pot înţelege unde să se ducă. 

— Dacă i-ai comanda tu, unde s-ar duce? 

— La Wintanceaster, am spus. 

— Ca să-l asedieze? 

— Ca să-l cucerească. 

Asta era partea cea mai grea. Ştiau că o mulţime de 
oameni aveau să moară în șanțul burhului şi pe meterezele 
înalte, dar ăsta nu era un motiv ca să nu încerce. Burhurile 
lui Alfred reprezentau pentru duşmani o ghicitoare pe care 
n-o puteau desluşi; la rândul meu trebuia să găsesc o 
soluţie dacă voiam să redevin stăpân peste Bebbanburg, o 
fortăreață mai impunătoare decât orice burh. 

— M-aş duce la Wintanceaster, i-am spus lui /ZEthelflaed, 
şi mi-aş pune oamenii să se năpustească asupra zidului 
până îl doboară, şi apoi l-aş înscăuna pe Æthelwold şi le-aş 
cere vest-saxonilor să mă urmeze, după care aş porni în 
marş spre Lundene. E 

Totuşi, danezii nu făcură nimic. În schimb, se certau. Am 
aflat după aceea că Eohric voia ca oastea să meargă spre 


Lundene, pe când Æthelwold socotea că trebuia să atace 
Wintanceasterul, iar Cnut şi Sigur susțineau traversarea 
Temesului pentru a cuceri oraşul Gleawecestre. Prin 
urmare, Eohric voia să aducă Lundene-ul între graniţele 
regatului său, Æthelwold voia ceea ce i se cuvenea din 
naştere, după cum credea, iar Cnut şi Sigurd voiau pur şi 
simplu să-şi mărească teritoriile la sud de Temes. Certurile 
lor făceau să domnească nehotărârea în marea oaste. Mi-i 
închipuiam pe solii lui Edward călărind de la un burh la 
altul, adunând războinicii, strângând laolaltă o armată 
saxonă care putea zdrobi pentru totdeauna puterea daneză 
din Britania. 

Într-un târziu, Finan se întoarse cu toţi solii pe care-i 
trimisesem la Wintanceaster. Traversaseră Temesul mult 
la vest, ocolindu-i pe danezi, şi veniseră la Cracgelad pe 
nişte cai înspumaţi de sudoare şi acoperiţi de praf. 
Aduceau o scrisoare de la rege. O scrisese un grămătic de 
la Curte, însă Edward o iscălise, şi pergamentul purta 
pecetea lui. Mă saluta în numele zeului creştin, îmi 
mulțumea călduros pentru misive şi apoi îmi poruncea să 
plec îndată de la Cracgelad, luând toate forţele sub 
comanda mea, şi să mă duc la Lundene, unde el urma să 
mă aştepte. Nu-mi venea să cred. 

— I-ai spus regelui că i-am prins pe danezi în capcană pe 
malul fluviului? l-am întrebat pe Finan. 

— Da, stăpâne, dar Măria Sa ne vrea la Lundene. 

— Nu pricepe ce ocazie avem? 

— Se duce la Lundene, stăpâne, şi vrea să venim şi noi 
acolo, zise Finan sec. 

— De ce? 

La întrebarea asta n-avea cine să-mi răspundă. 

Nu puteam face nimic de unul singur. Aveam oameni, 
într-adevăr, dar nici pe departe destui. Îmi trebuiau două 
sau trei mii de războinici care să vină dinspre sud, şi asta 
nu avea să se întâmple. Din câte se părea, Edward îşi 
ducea armata la Lundene pe un drum ocolit, ca să nu dea 
peste vreun pâlc de danezi. Eram furios, însă jurasem să 
ascult de regele Edward, iar suzeranul meu îmi dăduse o 
poruncă. 


Prin urmare, am deschis capcana, cruţându-i pe danezi, 
şi am pornit spre Lundene. 


Regele Edward era deja la Lundene. Străzile forfoteau 
de războinici, fiecare curte era folosită drept grajd, până şi 
vechiul amfiteatru roman era plin de cai. 

Edward locuia în vechiul palat regal mercian. Deşi 
Lundene se afla în Mercia, saxonii din vest stăpâneau 
oraşul de când îl cucerisem eu pentru Alfred. L-am găsit pe 
Edward în marea sală romană cu pilaştrii, cupola, 
tencuiala crăpată şi pardoseala cu dale sparte pe care le 
ştiam atât de bine. Se ţinea sfatul domnesc; regele îi avea 
de-o parte şi de alta pe arhiepiscopul Plegmund şi pe 
episcopul Erkenwald, pe când în faţa lor pe bănci şi scaune 
aşezate în semicerc, şedeau alţi oameni ai bisericii şi o 
duzină de ealdormeni. Flamurile Wessexului erau arborate 
în spatele încăperii. Când am intrat se desfăşura o discuţie 
aprinsă, dar vocile tăcură în momentul în care paşii mei 
răsunară pe podeaua spartă. Bucăţi de ceramică săriră de 
sub talpa cizmelor mele. Pe jos fusese pe vremuri un 
tablou făcut din piese mici, dar dispăruse de mult. 

— Lord Uhtred! 

Edward mă întâmpină călduros, deşi am simţit o anume 
nervozitate în glasul lui. 

— Măria Ta, am zis îngenunchind. 

— Bine-ai venit printre noi. 

Nu-mi curăţasem cămaşa de zale. Era sânge în spaţiile 
dintre inele, şi cei prezenţi îl observară. FEaldormanul 
ZEthelhem ceru ca un scaun să fie adus lângă el şi mă pofti 
să stau acolo. 

— Câţi oameni ne aduci, Lord Uhtred? mă întrebă 
Edward. 

— Steapa e cu mine, am răspuns. Dacă-i număr şi pe 
oamenii lui, avem cinci sute şaizeci şi trei. 

Pierdusem câţiva în lupta de la Cracgelad, şi alţii 
rămăseseră în urmă deoarece caii lor nu mai rezistaseră 
galopului spre Lundene. 

— Asta cât înseamnă în total? îl întrebă regele pe un 
preot aşezat la o masă de lângă perete. 


— Trei mii patru sute douăzeci şi trei de oameni, Măria 
Ta. 

Bineînţeles, se referea la războinici, nu la fyrd. Era o 
armată respectabilă. 

— Şi duşmanul? vru Edward să ştie. 

— Între patru şi cinci mii de oameni, Măria Ta, din câte 
ne putem da seama. 

Discuţia aceea era menită în mod limpede pentru 
urechile mele. Arhiepiscopul Plegmund, cu faţa la fel de 
schimonosită ca un măr pădureţ zbârcit, mă privea cu 
mare atenţie. Edward se întoarse spre mine. 

— Vezi aşadar, Lord Uhtred, că n-avem destui oameni ca 
să dăm o bătălie pe malurile Temesului. 

— Mercienii s-ar fi alăturat Mariei Tale, am spus. 
Gleawecestre nu e departe. 

— Sigismund a debarcat din Irlanda, zise arhiepiscopul 
Plegmund, şi a ocupat Ceasterul. Lordul Æthelred trebuie 
să stea cu ochii pe el. 

— De la Gleawecestre? 

— De unde hotărăşte Domnia Sa, replică ţâfnos 
Plegmund. 

— Sigismund e un normand care a fost alungat din 
Irlanda de sălbaticii de acolo. Nu e nici pe departe o 
ameninţare pentru Mercia, am spus. 

Nu auzisem niciodată de acel Sigismund şi n-aveam idee 
de ce alesese să ocupe Ceasterul, dar asta părea o 
explicaţie credibilă. 

— A adus cu el o mulţime de echipaje de păgâni, stărui 
Plegmund. 

— El nu e treaba noastră, interveni Edward, nemulţumit 
de tonul aprig al ultimului schimb de cuvinte. Treaba 
noastră e să-l învingem pe vărul meu Æthelwold. Acum, 
Lord Uhtred, eşti de acord că burhurile noastre sunt bine 
apărate? 

— Sper că da, Măria Ta. 

— Şi credem, urmă Edward, că duşmanul, văzând că nu 
poate cuceri niciun burh, se va retrage în curând. 

— Şi-o să-i atacăm în timp ce se retrag, completă 
Plegmund. 


— De ce să nu-i atacăm la sud de Cracgelad? am 
întrebat. 

— Pentru că oamenii din Cent n-ar putea ajunge acolo la 
vreme, zise iritat Plegmund, iar ealdormanul Sigelf ne-a 
promis şapte sute de războinici. Odată ce aceştia ni se 
alătură, vom fi în stare să ne înfruntăm duşmanul. 

Edward mă privea întrebător, aşteptând o confirmare 
din partea mea. Cum n-am spus nimic, luă cuvântul: 

— E fără îndoială înţelept să aşteptăm până vine şi 
oastea din Cent. Cu aceşti războinici, armata noastră va fi 
de neînvins. 

— Am o sugestie, Măria Ta, am spus respectuos. 

— Toate sugestiile sunt bine-venite, Lord Uhtred. 

— Cred că, în loc de pâine şi vin, Biserica ar trebui să 
dea bere şi brânză veche. Mai propun ca predica să fie la 
începutul slujbei şi nu la sfârşit. De asemenea, cred că 
preoţii ar trebui să fie despuiaţi în timpul slujbelor, şi... 

— Linişte! strigă Plegmund. 

— Dacă preoţii Mariei Tale o să-ţi comande trupele, de 
ce n-ar comanda războinicii biserica? am zis. 

Se auziră câteva râsete, dar, pe măsură ce discuţiile 
continuau, mi-am dat seama că eram la fel de lipsiţi de 
conducere ca danezii. Creştinii vorbesc despre orbii care-i 
călăuzesc pe orbi, iar acum orbii se luptau cu alţi orbi. 
Alfred ar fi dominat lucrările cu autoritate, însă Edward se 
lăsa în seama sfetnicilor săi, iar oamenii precum 
ZEthelhelm erau prudenţi. Preferau să aştepte până ni se 
alăturau trupele lui Sigelf din Cent. 

— De ce nu sunt deja aici oamenii din Cent? am întrebat. 

Centul era aproape de Lundene; totuşi, în timp ce eu îmi 
pusesem războinicii să străbată înainte şi înapoi jumătate 
din Britania saxonă, cei din Cent nu reuşiseră să termine 
un marş de două zile. 

— O să fie aici, spuse Edward. Ealdormanul Sigelf mi-a 
dat cuvântul său. 

— Dar de ce a întârziat? am vrut să ştiu. 

— Duşmanul s-a dus în Anglia de Est pe mare, îmi 
răspunse arhiepiscopul Plegmund, şi ne temeam că ar 
putea folosi acele corăbii ca să coboare de-a lungul coastei 


Centului. Ealdormanul Sigelf a preferat să aştepte până se 
asigura că nu era în primejdie. 

— Şi cine comandă oastea noastră? 

Întrebarea mea îi stânjeni. Se lăsă tăcerea preţ de 
câteva clipe, apoi arhiepiscopul Plegmund mârâi încruntat: 

— Măria Sa regele comandă oastea, bineînţeles. 

„Şi cine-l comandă pe rege”, aş fi vrut să întreb, dar n- 
am zis nimic. În seara aceea, Edward trimise după mine. 
Era întuneric când m-am dus la el. Le dăduse liber 
servitorilor, aşa că eram singuri. 

— Nu arhiepiscopul Plegmund ia hotărârile, mă mustră 
el, în mod evident amintindu-şi de ultima mea întrebare de 
mai devreme, dar sfatul lui mi se pare bun. 

— Să nu facem nimic, Măria Ta? 

— Să ne adunăm toate forţele înainte de a porni la luptă. 
Şi sfatul domnesc e de aceeaşi părere. 

Ne aflam în camera spațioasă de la primul etaj, unde se 
afla un pat mare cu câte un felinar de o parte şi de alta. 
Edward stătea în picioare la fereastra ce dădea spre oraşul 
vechi, fereastra la care Æthelflæd şi cu mine stătuserăm 
atât de des. Privea spre apus, spre oraşul nou, unde 
licăreau luminile focurilor. Mai departe era întunericul, un 
ţinut învăluit de beznă. 

— Gemenii sunt bine? mă întrebă Edward. 

— Sunt la Cirrenceastre, Măria Ta, aşa că sunt bine. 

Gemenii, ZEthelstan şi Eagdyth, erau cu fiica mea şi cu 
fiul meu mai mic, pe mâini bune în acel burh la fel de bine 
apărat precum Cracgelad. Fagranforda fusese mistuită de 
flăcări, după cum mă aşteptam, dar oamenii mei erau cu 
toţii în siguranţă în fortăreaţa de la Cirreneastre. 

— Şi băiatul e sănătos? stărui îngrijorat regele. 

— ZEthelstan e un băieţel plin de vigoare. 

— Aş vrea să-i pot vedea, murmură el. 

— Părintele Cuthbert şi nevasta lui au grijă de ei. 

— Cuthbert s-a însurat? se miră Edward. 

— Cu o fată foarte drăguță, i-am zis. 

— Biata femeie! O să trebuiască să-l suporte până la 
moarte. Edward zâmbi, dar se încruntă văzând că nu-i 
întorceam zâmbetul. Şi sora mea e acolo? 


— Da, Măria Ta. 

— Ar trebui să se ocupe de copii, spuse el sever. 

— Spune-i asta Măria Ta, i-am replicat. Pe de altă parte, 
ţi-a adus aproape o sută cincizeci de războinici mercieni. 
De ce /Ethelred n-a trimis niciunul? 

— E îngrijorat de normanzii din Irlanda, zise el, apoi 
ridică din umeri când răspunsul meu fu un pufnet 
neîncrezător. De ce Æthelwold n-a pătruns mai adânc în 
Wessex? 

— Pentru că n-au un conducător, i-am spus, şi pentru că 
nimeni n-a venit sub stindardul lui. Cum Edward părea 
nedumerit, i-am explicat: Cred că planul lor era să ajungă 
în Wessex, să-l proclame pe Æthelwold rege şi să aştepte 
ca oamenii să li se alăture, însă nimeni n-a făcut-o. 

— Atunci ce-o să facă? 

— Dacă nu pot cuceri un burh, o să se întoarcă de unde 
au venit. 

Edward se duse iar la fereastră. Liliecii zburau în 
noapte, uneori apărând pentru o clipă în lumina 
felinarelor. 

— Sunt prea mulţi, Lord Uhtred, spuse el referindu-se la 
danezi. Mult prea mulţi. Trebuie să fim siguri înainte să 
atacăm. 

— Dacă aştepţi să fii sigur într-un război, o să mori 
aşteptând, Măria Ta. 

— Tata m-a sfătuit să ţin cu orice preţ Lundene-ul. Mi-a 
spus să nu cedez niciodată oraşul ăsta, zise Edward. 

— Şi să-i laşi restul lui Æthelwold? am întrebat 
posomorât. 

— El o să moară, dar avem nevoie de oamenii 
ealdormanului Sigelf. 

— Aduce şapte sute? 

— Aşa a promis, ceea ce ne va duce la peste patru mii de 
războinici, spuse el, vizibil satisfăcut de acel număr. Şi, 
desigur, acum îi avem pe oamenii tăi şi pe mercieni. Ar 
trebui să fim suficient de puternici. 

— Şi cine ne comandă? 

Edward păru surprins de întrebare. 

— Eu, bineînţeles. 


— Nu arhiepiscopul Plegmund? 

— Am sfetnici, Lord Uhtred, zise el crispat. Regele care 
nu-şi ascultă sfetnicii e un neghiob. 

— E un neghiob acel rege care nu ştie ce sfetnici merită 
încrederea lui, am replicat. Iar arhiepiscopul te-a sfătuit să 
n-ai încredere în mine. Crede că sunt de partea danezilor. 

După o clipă de şovăire, Edward încuviinţă. 

— Asta îl îngrijorează, într-adevăr. 

— Şi totuşi până acum sunt singurul dintre oamenii 
Măriei Tale care a ucis nu unul, ci o mulţime de nemernici 
dintr-ăştia. Pentru un om nevrednic de încredere e o 
purtare curioasă, nu-i aşa? 

Edward tresări când un fluture mare zbură aproape de 
faţa lui şi îi chemă pe slujitori să închidă obloanele. 
Undeva în noapte puteam auzi cântece dintr-o tavernă. Un 
slujitor luă mantia de pe umerii regelui, apoi îi ridică lanţul 
de aur de la gât. Dincolo de uşa deschisă puteam vedea o 
fată aşteptând în umbră. Nu era soţia lui Edward. 

— Îţi mulţumesc pentru c-ai venit, îmi spuse el, dându- 
mi de înţeles că întrevederea se încheiase. 

Am făcut o plecăciune, după care am plecat. 

A doua zi sosi Sigelf. 


Doisprezece 


Lupta începu pe strada de sub marea biserică, lângă 
vechiul palat mercian unde locuiau Edward şi curtea sa. 
Războinicii din Cent sosiseră de dimineaţă, trecând grăbiţi 
pe podul roman şi pe sub arcul rupt din zidul dinspre fluviu 
al Lundene-ului. Şase sute optzeci şi şase de oameni 
conduşi de ealdormanul lor, Sigelf, şi fiul acestuia, 
Sigebriht, călăreau sub flamurile cu emblema lui Sigelf, 
două săbii încrucişate, şi cea a lui Sigebriht, un cap de 
taur cu coarnele pline de sânge. Mai aveau zeci de 
stindarde, majoritatea cu cruci sau sfinţi, şi călăreţii erau 
însoţiţi de călugări, preoţi şi căruţe încărcate cu provizii. 
Nu toţi războinicii lui Sigelf erau călare, cel puţin o sută 
veniseră pe jos, iar oamenii aceia se împrăştiară prin oraş 
mult timp după venirea călăreţilor. 

Edward le porunci să-şi găsească loc de dormit în partea 
răsăriteană a oraşului, dar, bineînţeles, nou-veniţii voiau să 
vadă Lundene-ul. Bătaia izbucni când o duzină dintre 
oamenii lui Sigelf cerură bere într-o tavernă numită Porcul 
Roşu, frecventată de oştenii ealdormanului /Ethelhelm. 
Totul porni de la o târfă, şi curând încăierările se 
răspândiră în afara tavernei, în josul dealului. Războinici 
din Mercia, Wessex şi Cent se tăvăleau înverşunaţi, şi nu 
trecu mult până scoaseră săbiile şi cuţitele. 

— Ce se întâmplă? întrebă Edward, care privea îngrozit 
de la o fereastră a palatului. Putea auzi strigătele 
oamenilor şi săbiile ciocnindu-se şi vedea morţi şi răniţi pe 
strada pavată. Sunt danezii? 

Nu l-am băgat în seamă. 

— Steapa! am răcnit, cerându-i să-şi adune oamenii. În 
timp ce goneam pe scări, i-am strigat intendentului să-mi 
aducă Răsuflarea-Şarpelui. L-am prins pe un membru al 
gărzilor regelui şi i-am poruncit: Găseşte-mi o frânghie. 


Una lungă. 

— O frânghie, stăpâne? 

— Sunt nişte zidari care repară acoperişul palatului. Ei 
trebuie să aibă frânghii. Adu-mi una acum! Şi găseşte pe 
cineva care poate suna din corn! 

Eram vreo doisprezece când ne-am năpustit în stradă, 
dar în încăierare erau cel puţin o sută, şi de două ori pe 
atâţia se uitau şi-i încurajau zgomotos. L-am pocnit pe unul 
în cap cu latul Răsuflării-Şarpelui, l-am doborât pe altul, 
am zbierat la alţi patru să se oprească, însă nu mă băgau 
în seamă. Unul chiar se repezi la mine cu sabia ridicată, 
dar, dându-şi seama că ar fi fost o greşeală, coti la vreme. 

Cel pe care-l trimisesem să caute o frânghie îmi aduse 
una de care era legat un ciubăr greu. L-am folosit ca să 
trec frânghia peste firma Porcului Roşu, ieşită în afară din 
zid. 

— Găseşte-mi un om, oricare, unul care se luptă aici, i- 
am zis lui Steapa. 

O luă din loc în timp ce eu înnodam laţul. Un bărbat 
rănit, cu maţele atârnându-i, se târa la vale. O femeie ţipa. 
Şanţul era plin cu sânge subţiat cu bere. În acel moment, 
unul dintre membrii gărzii regale sosi cu un corn. 

— Sună! i-am poruncit. Şi nu te opri! 

Steapa îmi aduse târâş un om. Habar n-aveam dacă era 
din Wessex sau din Mercia, dar n-avea nicio însemnătate. 
l-am strâns laţul în jurul gâtului, l-am plesnit când îmi 
imploră mila şi l-am ridicat în aer, unde rămase spânzurat, 
dând din picioare. Cornul suna stăruitor, nu puteai să nu-l 
auzi. I-am dat capătul frânghiei lui Oswi, slujitorul meu. 

— Leagă asta de ceva, i-am zis, apoi am răcnit către 
mulţimea cuprinsă de nebunie: Mai vrea cineva să moară? 

Vederea unui om zbătându-se în ştreang în timp ce 
murea sufocat îi linişti pe dată. Regele, însoţit de o duzină 
de gărzi, apăru în uşa palatului, şi toţi se înclinară ori 
căzură în genunchi în semn de respect. 

— Încă o încăierare, am strigat, şi-o să muriţi cu toţii! 
Trage-l de glezne pe nenorocit, i-am spus unuia dintre 
oamenii mei arătând spre spânzurat. 

— Tocmai mi-ai ucis un războinic, rosti o voce. 


Când m-am întors am văzut un tip subţire, cu o faţă 
ascuţită ca de vulpe şi mustăţi roşcate împletite. Era mai 
în vârstă, aproape de cincizeci de ani, şi părul roşu îi 
încărunţise pe la tâmple. 

— L-ai ucis fără judecată! adăugă el arătându-mă 
acuzator cu degetul. 

Eram cu un cap mai înalt, însă nu se lăsa descurajat. 

— O să mai spânzur o duzină de oameni de-ai tăi dacă se 
încaieră pe stradă, i-am zis. Cine eşti? 

— Ealdormanul Sigelf, şi o să-mi spui „stăpâne”! 

— Eu sunt Uhtred de Bebbanburg, am spus, fiind 
răsplătit cu o clipire surprinsă, şi o să-mi spui „stăpâne”. 

Sigelf hotărî că nu voia să mă înfrunte. 

— N-ar fi trebuit să se încaiere, recunoscu el morocănos. 
Peste câteva clipe mă întrebă: Cred că l-ai cunoscut pe fiul 
meu, nu? 

— L-am cunoscut, într-adevăr. 

— A fost un neghiob, zise Sigelf cu o voce la fel de 
ascuţită ca faţa sa. Un neghiob tânăr. Şi-a învăţat lecţia. 

— Lecţia loialității? am zis privind peste drum, unde 
Sigebriht făcea o plecăciune adâncă în faţa regelui. 

— Amândurora le-a plăcut aceeaşi căţea, dar Edward era 
prinţ, şi prinții obţin tot ce vor, mormăi Sigelf. 

— La fel şi regii, am spus cu blândeţe. 

Sigelf, înțelegând, îmi aruncă o privire sumbră. 

— Centul n-are nevoie de un rege, zise el, vrând să 
înăbuşe zvonul că voia coroana pentru sine. 

— Centul are un rege, i-am replicat. 

— Aşa se aude, spuse el zeflemitor, dar Wessexul trebuie 
să aibă mai multă grijă de noi. Toţi blestemaţii de 
normanzi care-s alungaţi din Francia vin pe țărmurile 
noastre, şi ce face Wessexul? Se scarpină în cur, apoi îşi 
miroase degetele câtă vreme noi suferim. Se uită cum fiul 
său făcea o nouă plecăciune în faţa regelui şi scuipă, deşi 
era greu de spus dacă din cauza supuşeniei arătate de 
Sigebriht sau din pricina Wessexului. Adu-ţi aminte ce s-a 
întâmplat când au venit Harald şi Haesten! 

— I-am învins pe amândoi. 

— Dar nu înainte ca nenorociţi să siluiască jumătate din 


populaţia Centului şi să ardă vreo cincizeci de sate. Avem 
nevoie de o apărare mai bună. Privindu-mă stăruitor, 
murmură: Avem nevoie de ajutor! 

— Cel puţin sunteţi aici, am spus îmbunat. 

— O să ajutăm Wessexul, chiar dacă Wessexul nu ne 
ajută, zise el. 

Mă gândisem că sosirea războinicilor din Cent avea să-l 
determine pe Edward să treacă la fapte; în loc de asta, el 
aştepta. Ţinea un consiliu de război în fiecare zi, dar tot ce 
hotăra era să aştepte ca să vadă ce făcea inamicul. 
Cercetaşii trimiteau rapoarte zilnic, spunând că danezii tot 
nu se mişcau. L-am îndemnat stăruitor pe rege să-i atace, 
dar la fel de bine i-aş fi putut cere să zboare până la lună. 
L-am implorat să mă lase să plec cu oamenii mei într-o 
misiune de recunoaştere, însă mă refuză fără explicaţii. 

— Crede c-o să-i ataci, îmi spuse Æthelflæd. 

— Dar de ce nu-i atacă el? am mormăit nervos. 

— Pentru că e speriat, pentru că primeşte sfaturi din 
prea multe părţi, pentru că se teme să nu greşească, 
pentru că e de ajuns să piardă o singură bătălie ca să nu 
mai fie rege. 

Eram la ultimul cat al unei case romane, una dintre 
clădirile acelea uimitoare care au scări ce duc de la un etaj 
la altul. Luna strălucea prin fereastră şi prin găurile din 
acoperiş, acolo unde căzuseră plăcuţele de ardezie. Era 
frig, aşa că ne înveliserăm cu blănuri groase. 

— Un rege n-ar trebui să fie speriat, am spus. 

— Edward ştie că oamenii îl compară cu taică-său. Se 
întreabă ce-ar fi făcut Alfred acum. 

— Alfred m-ar fi chemat, m-ar fi dăscălit preţ de zece 
minute, apoi mi-ar fi dat oastea pe mână. 

Stătea tăcută în braţele mele, privind la acoperişul 
împestriţat de razele lunii. 

— Crezi c-o să avem vreodată pace? 

— Nu. 

— Visez la o zi când o să trăim într-un conac, o să 
mergem la vânătoare, o să ascultăm cântece, o să ne 
plimbăm pe malul râului şi n-o să ne temem de niciun 
duşman. 


— Tu şi cu mine? 

— Doar tu şi cu mine, zise ea, întorcându-şi capul astfel 
încât părul să-i ascundă ochii. Doar tu şi cu mine. 

A doua zi dimineaţă, Edward îi porunci surorii sale să se 
întoarcă la Cirrenceastre, ordin pe care ea nu-l băgă în 
seamă. 

— l-am spus să-ţi dea oastea, mă înştiinţă ea. 

— Şi ce-a zis? 

— Că el e regele şi că el o să comande oastea. 

La rândul lui, ZEthelred îi poruncise lui Merewalh să se 
întoarcă la Gleawecestre, dar Æthelflæd îl convinsese pe 
mercian să rămână. 

— Avem nevoie de toţi oamenii de nădejde, îi spusese ea. 

Aşa era, însă nu ca să putrezească la Lundene. Aveam o 
armată întreagă acolo, peste patru mii cinci sute de 
războinici, care nu făceau decât să păzească zidurile şi să 
se uite la peisajul mereu neschimbat din afara acestora. 

În timp ce noi stăteam cu mâinile în sân, danezii 
devastau Wessexul, fără a încerca să cucerească vreun 
burh. Zilele de toamnă se micşorară, dar noi rămâneam la 
Lundene, pradă nehotărârii. Când arhiepiscopul Plegmund 
se întoarse la Contwaraburg m-am gândit că plecarea lui 
ar fi putut să-i dea curaj lui Edward, însă episcopul 
Erkenwald, rămas alături de rege, îl sfătuia să fie prudent. 
La fel şi părintele Coenwulf, capelanul şi cel mai apropiat 
sfetnic al monarhului. 

— Nu e în firea danezilor să fie molatici, aşa că mă tem 
de o capcană, îi zise el. Fără îndoială, nu pot să bântuie 
aşa prin ţinut la nesfârşit. 

Aici avea dreptate, căci la începutul iernii danezii se 
mişcară. 

Fuseseră la fel de nehotărâţi ca noi; acum, pur şi simplu 
traversară fluviul la Cracgelad şi se întoarseră pe unde 
veniseră. Cercetaşii lui Steapa ne înştiinţară de retragerea 
lor, şi zi după zi primeam rapoarte că se îndreptau spre 
Anglia de Est, ducând cu ei robi, animale şi prăzi. 

— Odată ce ajung acolo, am spus în faţa sfatului 
domnesc, danezii din Northumbria o să se ducă acasă pe 
mare. N-au obţinut nimic, în afară de o mulţime de robi şi 


vite, dar nici noi n-am făcut nimic. 

— Regele Eohric a încălcat înţelegerea, sublinie revoltat 
episcopul Erkenwald, deşi nu-mi dădeam seama la ce 
folosea observaţia lui. 

— A făgăduit să menţină pacea cu noi, zise Edward. 

— Trebuie pedepsit, Măria Ta, stărui Erkenwald. 
Tratatul a fost consfințit de biserică! 

Edward mă privi. 

— Şi dacă northumbrienii se duc acasă, Eohric rămâne 
vulnerabil. 

— Când se duc acasă, Măria Ta, i-am atras atenţia. 
Poate că aşteaptă până la primăvară. 

— Eohric nu poate hrăni atâţia oameni, spuse 
ealdormanul /ZEthelhelm. O să plece iute din regatul lui! 
Uitaţi-vă cât de greu ne e nouă să hrănim o oaste. 

— Şi ai ataca pe timp de iarnă? l-am întrebat 
dispreţuitor. Când râurile ies din matcă, ploaia nu 
conteneşte şi oamenii trebuie să mărşăluiască prin noroiul 
îngheţat? 

— Domnul e de partea noastră! proclamă Erkenwald. 

Oastea era la Lundene de aproape trei luni, şi proviziile 
de hrană erau pe sfârşite. Nu era niciun duşman la porţile 
oraşului, aşa că primeam mereu mâncare, însă pentru asta 
era nevoie de un număr imens de căruţe, boi, cai şi 
oameni. Pe deasupra, războinicii înşişi erau plictisiţi. Unii 
dădeau vina pe cei din Cent, care întârziaseră atât de mult, 
şi, în ciuda amenințării mele cu spânzurătoarea, aveau loc 
încăierări adesea, în care-şi pierdură viaţa zeci de oşteni. 
Armata lui Edward era certăreaţă, enervată şi flămândă, 
însă indignarea episcopului Erkenwald faţă de ticăloşia lui 
Eohric, care încălcase o înţelegere consfinţită de biserică, 
îi asmuţi şi pe ceilalţi membri ai sfatului domnesc, 
convingându-l pe rege că trebuia să ia o hotărâre. 
Săptămâni în şir îi avuseserăm pe danezi la mila noastră şi 
le oferiserăm mila noastră, dar acum că plecaseră din 
Wessex mai-marii ţării îşi regăsiseră dintr-odată curajul. 

— O să-i urmărim, anunţă Edward. O să le luăm ce-au 
furat de la noi şi-o să ne răzbunăm pe regele Eohric. 

— Dacă-i urmărim, am spus uitându-mă la Sigelf, avem 


nevoie de cai. 

— Avem cai, zise Edward. 

— Nu toţi războinicii din Cent au. 

Sigelf se încruntă la aceste cuvinte. Mi se părea un tip 
care-şi ieşea din fire la cea mai mică mustrare, dar ştia că 
aveam dreptate. Danezii se deplasau întotdeauna călare, şi 
o oaste încetinită de pedestraşi n-ar fi putut niciodată să-i 
prindă ori să reacționeze rapid la o mişcare de-a 
inamicului. Rezistând tentaţiei de a-mi da o replică 
usturătoare, Sigelf i se adresă regelui: 

— N-am putea lua caii garnizoanei de aici? 

— Lui Weohstan n-o să-i placă asta, oftă posomorât 
Edward. 

Calul era cea mai de preţ posesiune a unui războinic, şi 
nimeni nu l-ar fi împrumutat bucuros unui străin care 
pleca la luptă. 

După o clipă de tăcere, Sigelf dădu din umeri. 

— Atunci, o sută de oameni de-ai mei să rămână aici, în 
garnizoană, iar comandantul, cum îl cheamă? Weohstan? 
El poate să trimită o sută de călăreţi în locul lor. 

Aşa rămase. Garnizoana din Lundene ne dădu o sută de 
călăreţi pe care oamenii lui Sigelf îi înlocuiră pe metereze. 
A doua zi de dimineaţă, oastea ieşi din Lundene pe la 
Poarta Episcopului şi prin Vechea Poartă. Înaintam pe 
drumurile romane spre nord-est, dar asta nu putea fi 
numită o urmărire. O parte a armatei, trupele cu 
experienţă, aveau bagaje puţine, dar alţii îşi luaseră 
căruţe, slujitori şi prea mulţi cai de schimb; aveam noroc 
dacă reuşeam să facem trei mile într-un ceas. Steapa 
comanda avangarda, cu poruncă să rămână în văzul 
grosului trupelor, şi bombănea că trebuia să înainteze atât 
de încet. Edward îmi ordonase să rămân cu ariergarda, 
însă nu l-am ascultat şi m-am dus mult în faţa oamenilor lui 
Steapa. Æthelflæd şi mercienii ei mă însoțeau. 

— Credeam că fratele tău ţi-a cerut să rămâi la Lundene, 
i-am spus. 

— Nu, mi-a poruncit să mă duc la Cirrenceastre. 

— Şi de ce nu-l asculţi? 

— Îl ascult, dar nu mi-a spus pe ce drum s-o iau, replică 


ea zâmbindu-mi sfidător. 

— Numai să nu păţeşti nimic, femeie, am mormăit. 

— Da, stăpâne, zise ea cu prefăcută supunere. 

Mi-am trimis cercetaşii în faţă, dar nu descoperiră decât 
urmele de potcoave ale retragerii daneze. N-avea nicio 
noimă, m-am gândit. Danezii strânseseră o armată care 
număra peste cinci mii de războinici, străbătuseră întreaga 
Britanie, invadaseră Wessexul şi nu făcuseră nimic altceva 
decât să jefuiască. Acum se retrăgeau, însă vara aceea nu 
le adusese câştiguri prea mari. Burhurile lui Alfred îşi 
îndepliniseră menirea, ocrotind mare parte din avuţia 
Wessexului, dar să-i împiedici pe danezi să te cucerească 
nu era acelaşi lucru cu a-i învinge. 

— De ce n-au atacat Wintanceasterul? mă întrebă 
ZEthelfleed. 

— E prea bine apărat. 

— Şi atunci au plecat pur şi simplu? 

— Au prea mulţi conducători. Probabil că ţin sfaturi de 
război la fel ca ai noştri. Fiecare are altă idee, vorbesc la 
nesfârşit, iar acum se întorc acasă pentru că nu s-au putut 
hotări. 

Cum Lundene se află la hotarul cu Anglia de Est, a doua 
zi eram deja adânc în teritoriul lui Eohric. Edward îşi 
împlini răzbunarea trimițând oastea să jefuiască fermele, 
să adune vitele şi să dea foc satelor. Inaintam şi mai încet, 
marcându-ne trecerea cu trâmbe de fum, însă danezii nu 
făcură nimic, căci se retrăseseră departe de graniţă. l-am 
urmărit, coborând de pe dealurile joase pe câmpiile largi 
ale Angliei de Est. Era un ţinut cu câmpuri jilave, mlaştini 
vaste, stăvilare şi râuri leneşe, trestii şi păsări de apă, 
ceţuri de dimineaţă şi noroaie veşnice, ploaie şi vânturi 
aprige şi reci dinspre mare. Drumurile erau puţine, iar 
potecile, înşelătoare. l-am tot repetat lui Edward să ţină 
oastea laolaltă, însă era nerăbdător să se răzbune pe 
Eohric, aşa că trupele se răspândiră prin ţinut, cercetaşilor 
mei venindu-le foarte greu să ţină legătura cu cei care se 
duseseră prea departe. Zilele se scurtau, nopţile se răceau 
şi nu găseam niciodată destui copaci pentru focurile de 
tabără. Oştenii foloseau atunci grinzile şi stuful caselor, iar 


noaptea flăcările luminau cerul pe o suprafaţă întinsă; 
totuşi, danezii nu făcură nimic ca să profite de 
împrăştierea noastră. Am mers şi mai departe prin ţinutul 
lor de apă şi noroi, şi tot n-am văzut niciun danez. Am 
ocolit Grantaceasterul, îndreptându-ne spre Eleg. Pe 
colinele de acolo am găsit săli de ospeţe impunătoare, cu 
acoperişuri groase care ardeau greu, dar locuitorii se 
retrăseseră din calea noastră. 

În a patra zi mi-am dat seama unde eram. Urmaserăm 
resturile unui drum roman care străbătea câmpia drept ca 
o suliță; mi-am trimis cercetaşii spre vest până au găsit 
podul de la Eanulsbirig. Fusese reparat cu scânduri lungi, 
tăiate grosolan, puse peste picioarele de piatră din vremea 
romanilor. Eram pe malul vestic al râului Use, unde mă 
provocase Sigurd la luptă, iar drumul de dincolo de pod 
ducea la Huntandon. Ludda îmi spusese că pe partea 
cealaltă era un deal, şi acolo plănuiseră să mă prindă în 
ambuscadă oamenii lui Eohric. Părea foarte probabil ca 
Eohric să-şi fi făcut acelaşi plan acum, aşa că l-am trimis 
pe Finan cu cincizeci de oşteni să cerceteze locul cu 
pricina. Se întoarseră la mijlocul după-amiezii. 

— Sute de danezi, spuse lapidar Finan. O flotă de vase. 
Ne aşteaptă. 

— Sute? 

— Nu pot trece râul ca să-i număr cum trebuie, nu fără 
să fiu ucis, dar am văzut o sută patruzeci şi trei de nave. 

— Deci sunt mii de danezi, am spus. 

— Care ne aşteaptă, stăpâne. 

L-am găsit pe Edward la o mănăstire din apropiere. Cu 
el erau ealdormanii /Ethelhem şi Sigelf, precum şi 
episcopul  Erkenwald şi părintele Coenwulf. Le-am 
întrerupt cina ca să le dau veştile. Era o noapte rece, iar 
vântul lucea să zăngăne obloanele mănăstirii. 

— Vor să se lupte? întrebă Edward. 

— Ceea ce vor, stăpâne, e ca noi să fim atât de proşti 
încât să ne luptăm cu ei. 

Mă privi nedumerit. 

— Păi, dacă am aflat unde sunt... 

— Trebuie să-i nimicim, interveni episcopul Erkenwald. 


— Sunt pe malul celălalt al unui râu pe care nu-l putem 
trece decât pe podul apărat de ei, le-am explicat. O să ne 
ucidă unul câte unul până ne retragem, după care o să ne 
hăituiască asemenea lupilor care măcelăresc o turmă de 
oi. Asta vor, Măria Ta. Ei au ales câmpul de luptă, şi am fi 
neghiobi să acceptăm alegerea lor. 

— Lordul Uhtred are dreptate, zise ealdormanul Sigelf. 

Eram atât de uimit, că n-am deschis gura. 

— Într-adevăr, încuviinţă ZEthelhelm. 

Edward ar fi vrut să întrebe ce era de făcut, dar nu voia 
să pară slab. Îl vedeam frământându-se şi căutând o soluţie 
şi, când vorbi, am fost mulţumit că o alese pe cea bună. 

— Podul despre care vorbeai... Eanulfsbirig? 

— Da, Măria Ta. 

— Îl putem trece? 

— Da, Măria Ta. 

— Aşadar, după ce trecem îl putem distruge? 

— Eu l-aş trece, apoi m-aş duce la Bedanford, Măria Ta. 
I-aş pofti pe danezi să ne atace acolo. În felul ăsta, câmpul 
de bătălie ar fi ales de noi, nu de ei. 

— Pare un plan bun, zise Edward şovăielnic, cerând 
încuviințarea episcopului Erkenwald şi a părintelui 
Coenwulf. Când o primi pe muteşte, adăugă pe un ton mai 
încrezător: Atunci asta o să facem. 

— Îţi cer o favoare, Măria Ta, spuse Sigelf cu o smerenie 
nefirească pentru el. 

— Orice doreşti, replică Edward cu eleganţă. 

— Dă-le voie oamenilor mei să formeze ariergarda. Dacă 
danezii atacă, vreau ca scuturile lor să întâmpine asaltul. 
Dă-le voie războinicilor din Cent să apere restul oştii. 

Cererea îl surprinse şi-l încântă pe Edward. 

— Bineînţeles. Îţi mulţumesc, Lord Sigelf. 

Se trimise poruncă la toate trupele răzleţite să se adune 
în faţa podului de la Eanulfsbirig. Urmau să se pună în 
mişcare la ivirea zorilor, pe când oamenii din Cent ai lui 
Sigelf aveau să înainteze pe drum ca să-i înfrunte pe 
danezi la sud de Huntandon. Făceam exact ce făcuseră şi 
danezii. Năvăliserăm, prădaserăm, iar acum ne retrăgeam, 
numai că ne retrăgeam în neorânduială. 


Zorii aduseră un frig muşcător. Promoroaca acoperea 
câmpurile, iar şanţurile aveau o pojghiţă de gheaţă. Imi 
amintesc atât de bine acea zi pentru că jumătate de cer 
era de un azuriu strălucitor, pe când cealaltă jumătate, 
spre răsărit, era acoperită cu nori cenuşii, de parcă zeii ar 
fi tras o pătură peste lume, împărțind bolta. Marginea 
norilor, dreaptă ca o lamă, lucea argintiu în bătaia 
soarelui. Dedesubt pământul era negru, şi pe pământul 
acela negru se chinuia să înainteze oastea lui Edward. 
Mulţi războinici, împovăraţi de prăzi, voiau să mergem pe 
drumul roman, cel pe care o apucaseră oamenii lui Sigelf. 
Am văzut o căruţă stricată în care se afla o piatră de 
moară. Un războinic striga la oamenii lui să repare căruţa 
în timp ce lovea cu biciul în perechea de boi osteniţi. Eram 
cu Rollo şi douăzeci şi doi de oşteni; am tăiat hamurile 
boilor, după care am împins căruţa, cu imensa ei povară, în 
şanţ, spărgând gheaţa subţire. 

— E piatra mea! strigă mânios războinicul. 

— Şi asta e sabia mea! m-am răstit la el. la-ţi oamenii şi 
luaţi-o spre apus! 

Finan era cu majoritatea oştenilor mei aproape de 
Huntanton, pe când Osferth, împreună cu douăzeci de 
călăreţi, o escortau pe /Ethelfleed la vest de râu. Supuşenia 
cu care /Ethelfleed îmi primise porunca mă mirase. 
Amintindu-mi ce-mi spusese Ludda, că mai era un drum 
între Huntandon şi Eanulfsbirig, pe partea exterioară a 
cotului larg făcut de râu, l-am prevenit pe Edward de 
existenţa acelei căi şi l-am trimis pe Merewalh s-o 
păzească. 

— Danezii ar putea încerca să ne taie retragerea, i-am 
explicat lui Edward. Ar putea trimite corăbii în amonte ori 
să vină pe drumul mai îngust, dar cercetaşii lui Merewalh 
ar trebui să-i vadă. 

Regele încuviinţă. Nu eram sigur că înţelegea pe de-a- 
ntregul, însă acum îmi era atât de recunoscător pentru 
sfaturi, încât ar fi dat din cap aprobator şi dacă i-aş fi spus 
să trimită oameni să păzească faţa întunecată a lunii. 

— Nu ştiu sigur c-o să încerce să ne taie retragerea, am 
spus, dar ţine-i acolo câtă vreme oastea Măriei Tale trece 


podul. Nimeni nu porneşte spre Bedanford până nu suntem 
cu toţii pe malul celălalt! Pregăteşte-i de bătălie. Odată ce 
toţi au traversat cu bine, putem înainta spre Bedanford 
laolaltă. Nu trebuie în niciun caz să ne răsfirăm armata de- 
a lungul drumului. 

Traversarea ar fi trebuit să se încheie pe la prânz, însă 
domnea haosul. Unele trupe se rătăciră, altele erau atât de 
împovărate de prăzi că nu se puteau mişca decât în pas de 
melc, iar oamenii lui Sigelf se încurcară printre cei care 
veneau din sens opus. Danezii ar fi trebuit să treacă râul şi 
să atace; în loc de asta, stăteau la Huntandon, vegheaţi 
atent de Finan dinspre miazăzi. Sigelf ajunse abia la 
mijlocul după-amiezii, şi imediat îşi înşiră războinicii de-a 
curmezişul drumului, cam la jumătate de milă la sud de 
râu. Era o poziţie bine aleasă. Un pâlc răzleţ de copaci îi 
ascundea o parte dintre oameni, care erau protejaţi pe 
flancuri de mlaştini şi în faţă de un şanţ inundat. Dacă 
danezii treceau podul puteau forma un zid de scuturi, dar 
ca să-l atace pe Sigelf trebuiau să traverseze şanţul adânc, 
plin cu apă, în spatele căruia aşteptau scuturile, săbiile, 
topoarele şi suliţele războinicilor din Cent. 

— Ar putea încerca să ocolească mlaştina ca să te atace 
din spate, i-am spus lui Sigelf. 

— Nu-s la prima luptă, replică el ţâfnos, însă mie nu-mi 
păsa dacă-l jigneam. 

— Nu sta aici dacă danezii trec podul, retrage-te. Şi dacă 
nu-l trec, o să-ţi trimit vorbă când să ni te alături. 

— Tu eşti la comandă? mă întrebă el. Sau Edward? 

— Eu sunt, am spus, iar vorbele mele îl făcură să tresară 
uimit. Fiul lui, Sigebriht, care asistase la întreaga discuţie, 
veni cu mine spre nord ca să vedem ce făceau danezii. 

— O să atace, stăpâne? mă întrebă el. 

— Nu pricep nimic din războiul ăsta, am oftat. Nimic. 
Nemernicii ar fi trebuit să ne atace cu săptămâni în urmă. 

— Poate că i-am înspăimântat, zise el izbucnind în râs. 

Reacţia lui mi se păru stranie, dar am pus-o pe seama 
neghiobiei tinereţii. Era neghiob, într-adevăr, dar un 
neghiob foarte chipeş. Îşi purta părul tot legat la ceafă cu 
o fâşie de piele şi la gât avea panglica trandafirie de 


mătase pe care se mai zărea pata de sânge din dimineaţa 
aceea de la Sceaftesburi. Cămaşa scumpă de zale era 
lustruită, cingătoarea cu plăcuţe de aur lucea în soare, iar 
sabia cu mâner de cleştar era adăpostită într-o teacă 
decorată cu dragoni făcuţi din fir de aur răsucit cu mare 
pricepere. Avea un chip cu oase puternice, ochi strălucitori 
şi pielea înroşită de frig. 

— Aşadar, ei ar fi trebuit să ne atace, spuse el. Noi ce-ar 
fi trebuit să facem? 

— Să-i atacăm la Cracgelad. 

— De ce n-am făcut-o? 

— Pentru că Edward se temea să nu piardă Lundene-ul, 
aşa că l-a aşteptat pe taică-tău. 

— Are nevoie de noi, zise Sigebriht cu vădită satisfacţie. 

— Mai degrabă avea nevoie să fie sigur de loialitatea 
Centului. 

— N-are încredere în noi? întrebă tânărul cu prefăcută 
mirare. 

— De ce-ar trebui să aibă? m-am răstit. L-aţi sprijinit pe 
Æthelwold şi i-aţi trimis soli lui Sigurd. Bineînţeles că n- 
are încredere în voi. 

— l-am jurat credinţă lui Edward, stăpâne. Aruncându- 
mi o privire, hotări că nu era de ajuns, aşa că urmă: 
Recunosc, ai grăit adevărul, dar trebuie să pui totul pe 
seama nebuniei tinereţii. 

— Nebunie? 

— Tata spune că tinerii sunt adesea cuprinşi de nebunie. 
După o clipă de tăcere murmură: Am iubit-o pe Ecgwynn. 
Ai cunoscut-o? 

— Nu. 

— Era micuță, stăpâne, ca un spiriduş, şi la fel de 
frumoasă ca zorii. Putea să prefacă sângele unui bărbat în 
foc. 

— Nebunie, am zis. 

— Dar ea l-a ales pe Edward, şi asta m-a scos din minţi. 

— Şi acum? am întrebat. 

— Inima se lecuieşte, spuse el cu pasiune. Mi-a rămas un 
semn, dar nu sunt nebun. Edward e rege, şi mi-a arătat 
mărinimie. 


— Şi mai sunt şi alte femei pe lume. 

— Da, slavă Domnului, zise râzând Sigebriht. 

Îmi plăcea de el. Nu-mi inspirase niciodată încredere, 
dar avea dreptate când spunea că sunt femei care ne 
înnebunesc şi ne fac să ne purtăm necugetat şi că inima se 
lecuieşte, chiar dacă rămân semne. Discuţia se opri acolo, 
căci l-am văzut pe Finan galopând spre noi. 

Râul Use era lat în acel loc. Norii acoperiseră treptat 
cerul şi vântul nu sufla deloc, aşa că apa era cenuşie şi 
calmă. O duzină de lebede lunecau agale pe râul leneş. Mi 
se părea că lumea întreagă era neclintită; erau liniştiţi 
până şi danezii, câtă frunză şi iarbă, cu stindardele lor 
lucind sub norul întunecat. 

— Câţi sunt? l-am întrebat pe Finan. 

— Prea mulţi, stăpâne. 

Nu putea răspunde altceva, deoarece era cu neputinţă 
să-i numeri pe cei ascunşi de casele din orăşel, pe când 
alţii erau răspândiţi pe malul râului. Am zărit flamura lui 
Sigurd cu corbul zburător pe culmea din centrul aşezării şi 
toporul şi crucea ruptă de pe stindardul lui Cnut în capătul 
podului. Erau şi saxoni acolo, căci mistrețul lui Beortsig se 
vedea lângă cerbul lui Æthelwold. În aval erau corăbii 
daneze trase pe uscat, dar numai şapte fuseseră aduse sub 
pod, cu catargul coborât, ceea ce însemna că danezii nu se 
gândiseră să urce pe calea apei până la Eanulfsbirig. 

— De ce nu atacă? am întrebat. 

Nimeni nu trecuse podul care, bineînţeles, fusese făcut 
de romani. Uneori mă gândesc că, dacă romanii n-ar fi 
invadat Britania, n-am fi reuşit niciodată să traversăm un 
râu. Pe malul sudic, aproape de locul unde se aflau caii 
noştri, era o casă romană părăginită înconjurată de colibe 
cu acoperişuri din stuf. Ar fi fost o poziţie perfectă pentru 
avangarda daneză, însă, din cine ştie ce pricină, inamicii 
păreau mulţumiţi să aştepte pe malul de la miazănoapte. 

Incepu să plouă. Era o ploaie măruntă, înţepătoare, 
adusă de un vânt care încreţea apa râului în jurul 
lebedelor. Soarele coborâse la apus, pe cer nu se zărea 
niciun nor; pământul de pe partea cealaltă şi danezii cu 
scuturi strălucitoare se profilau pe fundalul umbrelor 


cenuşii. Dintr-odată am văzut o trâmbă de fum mult mai 
departe spre nord; era ciudat, pentru că incendiul era în 
teritoriul lui Eohric, iar oamenii noştri nu ajunseseră atât 
de departe. Poate că era numai o festă pe care mi-o jucau 
norii, sau un foc aprins din greşeală. 

— Tatăl tău te ascultă? l-am întrebat pe Sigebriht. 

— Da, stăpâne. 

— Spune-i că o să-l înştiinţez printr-un sol când poate 
începe retragerea. 

— Până atunci rămânem pe loc? 

— Da, dacă nu atacă danezii. Şi încă ceva, am zis 
arătând spre danezii de la apus. Fii atent la nemernicii ăia. 
E un drum care merge de-a lungul cotului râului. Dacă-i 
vezi luând-o pe acolo, dă-ne de veste. 

Se încruntă gânditor. 

— Pentru că ar putea încerca să ne taie retragerea? 

— Întocmai, am spus, mulţumit că pricepuse. Dacă 
izbutesc să ne taie calea spre Bedanford o să fim siliţi să-i 
înfruntăm din două părţi. 

— Acolo mergem? La Bedanford? 

— Da. 

— Şi asta e la apus? 

— Da, la apus, însă nu trebuie să găsiţi singuri drumul. 
O să fiţi înapoi în seara asta. 

Ceea ce nu i-am zis a fost că-mi lăsam majoritatea 
oamenilor nu departe de trupele din Cent. Tatăl lui 
Sigebriht, Sigelf, era un tip atât de mândru şi atât de 
bănuitor, încât m-ar fi învinuit îndată că n-aveam încredere 
în el dacă ar fi ştiut asta. Adevărul e că voiam să aflu din 
sursă sigură ce se petrecea la Huntandon, şi Finan avea 
cei mai pătrunzători ochi din lume. 

L-am lăsat pe Finan pe drum, la jumătate de milă de 
Sigelf, şi m-am întors cu o duzină de oameni la 
Fanulfsbirig. Se lăsa seara când am ajuns, şi lucrurile 
începeau să intre în ordine. Episcopul Erkenwald venise să 
ceară abandonarea căruţelor care ne încetineau, iar 
armata lui Edward se aduna acum pe câmpurile de pe 
partea cealaltă a râului. Dacă danezii atacau, ar fi trebuit 
să dea piept cu o oaste întreagă atunci când traversau 


cursul de apă; altfel, erau siliţi s-o ia pe drumul prost care 
urma cotul râului. 

— Merewalh păzeşte în continuare drumul acela, Măria 
Ta? am întrebat. 

— Da, spune că nu se vede nici picior de duşman. 

— Bine. Unde e sora Măriei Tale? 

— Am trimis-o la Bedanford. 

— Şi s-a dus? 

— Da, spuse el zâmbind. 

Acum era limpede că întreaga armată, în afară de 
oamenii mei şi ariergarda lui Sigelf, avea să fie pe partea 
cealaltă a râului până la căderea nopţii. L-am trimis pe 
Sihtric să le transmită celor două trupe să se retragă cât 
mai iute cu putinţă. 

— Spune-le să vină la pod şi să-l treacă. 

Dacă danezii nu încercau să ne învăluie pe flancuri, 
eram salvaţi, căci nu mai alegeau ei unde să se dea bătălia. 

— Şi spune-i lui Finan să-i lase pe oamenii lui Sigelf să 
treacă primii, i-am mai zis lui Sihtric. 

Voiam ca Finan să asigure ariergarda, căci niciun alt 
războinic din toată armata nu era mai vrednic de 
încredere. 

— Arăţi ostenit, Lord Uhtred, îmi spuse compătimitor 
Edward. 

— Sunt ostenit, Măria Ta. 

— Mai e cel puţin un ceas până ajunge la noi 
ealdormanul Sigelf. Odihneşte-te. 

Mi-am trimis la odihnă oamenii şi caii, apoi am mâncat o 
cină frugală alcătuită din pâine tare şi fasole bătută. Ploaia 
se înteţise, şi vântul dinspre răsărit ne îngheţa oasele. 
Regele stătea într-una dintre casele pe care aproape le 
distruseserăm ca să facem rost de lemne pentru a da foc 
podului, dar slujitorii săi găsiseră o pânză cu care să 
înlocuiască acoperişul. Fumul din vatră se ridica spre 
acoperişul improvizat. Doi preoţi se certau în şoaptă când 
m-am aşezat lângă foc. La perete se afla o stivă de lădiţe 
din argint, aur şi cristal conţinând relicvele pe care le 
purta regele după el ca să-şi asigure bunăvoința zeului 
său. Un preot susţinea că într-o raclă se afla o aşchie din 


arca lui Noe, pe când celălalt pretindea că era vorba de o 
unghie de la picior de-a sfântului Patrick; nu i-am băgat în 
seamă. 

Gata să aţipesc, mă gândeam cât de ciudat era că toţi 
oamenii care-mi afectaseră viaţa în ultimii trei ani se 
reuniseră în acelaşi loc sau în apropiere. Sigurd, Beortsig, 
Edward, Cnut, Æthelwold, Æthelflæd, Sigebriht, toţi se 
adunaseră în acel colţ umed şi rece din Anglia de Est. Fără 
îndoială, era un lucru important, mi-am zis. Cele trei norne 
îşi împletiseră firele şi făcuseră asta cu un scop. Am căutat 
un model în țesătură, însă n-am văzut niciunul. Treptat, pe 
măsură ce mă cuprindea somnul, gândurile mi se risipiră. 
M-am trezit când Edward intră aplecat de spate pe uşa 
joasă. 

— Sigelf nu se retrage, le spuse el răstit celor doi preoţi. 

— Măria Ta? făcu unul din ei. 

— Sigelf se încăpăţânează, zise regele întinzându-şi 
mâinile spre foc. Rămâne acolo unde e! I-am poruncit să se 
retragă, dar nu vrea. 

— Ce face? am întrebat, dezmeticindu-mă pe loc. 

Edward păru uimit să mă vadă. 

— E vorba de Sigelf. Îmi ignoră solii! Ai trimis unul la el, 
nu-i aşa? Ei bine, eu am mai trimis cinci! Cinci! Dar s-au 
întors spunându-mi că refuză să se retragă! Zice că e prea 
întuneric şi aşteaptă răsăritul, dar Dumnezeu ştie că-şi 
pune oamenii în primejdie. Danezii o să fie treji la ivirea 
zorilor. Oftând, adăugă: Tocmai am mai trimis un om cu 
porunca de retragere. Am dreptate, nu? mă întrebă el 
peste câteva clipe. 

Nu i-am răspuns, pentru că în sfârşit pricepusem ce 
făceau nornele. Văzusem modelul din țesătura vieților 
noastre şi înţelesesem, târziu, e drept, războiul care 
covârşeşte orice minte. Probabil că uluirea mi se citea pe 
faţă, căci Edward se holba la mine. 

— Măria Ta, porunceşte armatei să treacă înapoi podul 
şi să i se alăture lui Sigelf, am spus în cele din urmă. Ai 
înţeles? 

— Vrei să... începu el nedumerit. 

— Întreaga armată! am strigat. Fiecare om! Să 


pornească spre Sigelf acum! Răcneam de parcă ar fi fost 
subordonatul şi nu regele meu deoarece, dacă nu-mi dădea 
ascultare, n-avea să mai fie rege multă vreme. Poate că era 
deja prea târziu, însă n-aveam timp să-i dau lămuriri. 
Trebuia să salvez un regat. Trimite-i acum, am urlat. Pe 
drumul pe care am venit, înapoi la Sigelf. Grăbeşte-te! 
Acestea fiind zise, m-am dus în goană să-mi iau calul. 


Împreună cu o duzină de oameni am luat-o pe drumul 
către Huntandon. Noaptea era neagră şi rece, ploaia ne 
înţepa chipurile şi nu puteam călări repede. Ţin minte că 
mă copleşeau îndoielile. Dacă mă înşelam? Dacă mă 
înşelam, duceam armata lui Edward la terenul de bătălie 
ales de danezi. li vâram în bucla râului, cu danezi de 
fiecare parte. Mi-am alungat însă aceste îndoieli. Nimic nu 
avusese noimă, iar acum totul avea noimă, în afară de 
focurile care ardeau departe la miazănoapte. La prânz 
fusese o singură trâmbă de fum, acum vedeam trei, a căror 
lumină se reflecta pe norii joşi. De ce-ar fi incendiat 
danezii sate ori conace în ţinutul regelui Eohric? Era încă 
un mister, dar nu unul care să mă îngrijoreze, căci focurile 
erau la mare distanţă de Huntandon. 

Trecu un ceas până să dăm de primul străjer, un om de- 
al meu care mă duse la Finan, adăpostit într-o pădurice. 

— Nu m-am retras pentru că Sigelf nu se clinteşte, îmi 
explică irlandezul. Dumnezeu ştie de ce. 

— Ții minte când am fost la Hrofeceastre şi-am stat de 
vorbă cu episcopul Swithwulf? l-am întrebat. 

— Ţin minte. 

— Ce încărcau pe corăbiile acelea? 

Se lăsă tăcerea câtă vreme Finan pricepu ce voiam să 
spun. 

— Cai, murmură el. 

— Cai pentru Francia, am zis. lar Sigelf vine la Lundene 
pretinzând că n-are destui cai pentru oamenii lui. 

— Deci acum o sută de oşteni de-ai lui fac parte din 
garnizoana de la Lundene, spuse Finan. 

— Şi-s gata să deschidă porţile când sosesc danezii, 
pentru că Sigelf i-a jurat credinţă lui Æthelwold ori lui 


Sigurd sau oricui i-a făgăduit tronul Centului. 

— Doamne apără şi păzeşte, gemu irlandezul. _ 

— Danezii n-au fost nehotărâţi, am continuat. Il aşteptau 
pe Sigelf să-şi declare loialitatea faţă de ei. Acum asta s-a 
întâmplat, şi ticălosul din Cent nu se retrage deoarece îi 
aşteaptă pe danezi să i se alăture. Poate că deja au făcut-o. 
Gândindu-se că noi ne ducem spre vest, ei o să se îndrepte 
iute spre sud. Oamenii lui Sigelf de la Lundene o să le 
deschidă porţile, iar oraşul va fi cucerit câtă vreme noi îi 
aşteptăm pe rahaţii ăştia scârboşi la Bedanford. 

— Ce putem face? vru Finan să ştie. 

— O să-i oprim, bineînţeles. 

— Cum? 

— Schimbând taberele, bineînţeles, am spus. 

Cum altfel? 


Treisprezece 


Îndoiala slăbeşte voinţa. Dacă mă înşelam? Dacă Sigelf 
nu era decât un moşneag încăpățânat şi prost care chiar 
credea că era prea întuneric ca să se retragă? În ciuda 
îndoielilor, mi-am continuat drumul spre est, ocolind 
mlaştina care mărginea în dreapta trupele ealdormanului 
din Cent. 

Vântul era aprig, noaptea era îngheţată, ploaia era 
torențială şi bezna era deplină. In lipsa focurilor de tabără 
ale oamenilor din Cent ne-am fi rătăcit cu siguranţă. O 
mulţime de focuri indicau poziţiile lui Sigelf, iar altele se 
vedeau spre miazănoapte, ceea ce-mi spunea că unii 
danezi trecuseră râul şi se adăposteau de vremea urâtă în 
colibele din jurul casei romane. Mai departe la nord se 
vedeau focurile de la conacele incendiate, pe care în 
continuare nu mi le puteam explica. 

De fapt, mult mai multe lucruri erau de neînțeles. Nişte 
danezi trecuseră râul, dar lumina de pe malul nordic îmi 
sugera că majoritatea rămăseseră la Huntandon, ceea ce 
era ciudat dacă voiau s-o ia spre sud. Oamenii lui Sigelf nu 
se mişcaseră din locul unde-i lăsasem, deci era un spaţiu 
liber între ei şi cei mai apropiaţi danezi. Spaţiul acela liber 
era şansa mea. 

Ne-am legat caii de nişte copaci şi am pornit pe jos, 
cărându-ne scuturile şi săbiile. Ne călăuzeam după focuri, 
dar pentru multă vreme am fost prea departe de ele, aşa 
că nu vedeam pe unde călcam. Ne-am poticnit, am căzut, 
ne-am ridicat, ne-am împotmolit, dar în cele din urmă am 
reuşit să străbatem mlaştina. De câteva ori am fost în apă 
până la brâu, noroiul mi se lipise de cizme şi smocurile de 
iarbă mă împiedicau să înaintez. Păsările speriate ţipară şi 
se zburătăciră; zgomotul acela îi avertizase cu siguranţă 
pe duşmani că eram în coasta lor, şi totuşi nu avură nicio 


reacţie. 

Uneori stau treaz în lungile nopţi ale bătrâneţii şi mă 
gândesc la lucrurile nebuneşti pe care le-am făcut, la 
riscurile pe care mi le-am asumat, la aruncările de zaruri 
cu care i-am sfidat pe zei. Imi aduc aminte cum am atacat 
fortul de la Beamfleot, cum l-am înfruntat pe Ubba sau 
cum am urcat târâş dealul de la Dunholm; totuşi, niciuna 
dintre aceste fapte necugetate nu se compara cu ceea ce 
urma să fac în acea noapte rece şi umedă din Anglia de 
Est. Conduceam o sută treizeci şi patru de oameni prin 
bezna iernii, vrând să trecem printre două forţe inamice 
care numărau laolaltă peste patru mii de războinici. Dacă 
eram prinşi, dacă eram atacați, am fi fost învinşi, căci nu 
aveam unde să fugim, şi mormântul ne-ar fi fost singurul 
adăpost. 

Le poruncisem danezilor mei să formeze avangarda. 
Oameni precum Sihtric şi Rollo, care vorbeau daneza din 
fragedă pruncie, oameni care veniseră să mă slujească 
după ce-şi pierduseră seniorii, oameni care-mi juraseră 
credinţă, deşi ne luptam împotriva danezilor. Aveam 
şaptesprezece, şi lângă ei i-am trimis pe cei doisprezece 
frizoni. 

— Când atacăm, strigaţi numele lui Sigurd, le-am spus. 

— Sigurd, repetă unul dintre ei. 

— Da, Sigurd. Oamenii lui Sigelf trebuie să creadă că 
suntem danezi. 

Le-am dat aceleaşi instrucţiuni saxonilor. 

— Strigaţi „Sigurd”! Asta o să fie strigătul vostru de 
luptă până auziţi cornul sunând. Strigaţi şi ucideţi, dar fiţi 
gata să vă retrageţi când sună cornul. 

Avea să fie un dans cu moartea. Dintr-un motiv oarecare 
m-am gândit la bietul Ludda, măcelărit în slujba mea. El 
îmi spusese că toate vrăjile se reduc la un singur lucru: să 
convingi un om de ceva pe când în realitate se întâmplă cu 
totul altceva. 

— Fă-i să se uite la mâna ta dreaptă, stăpâne, îmi zisese 
el cândva, în timp ce mâna ta stângă le înhaţă punga. 

Acum urma să-i fac pe oamenii din Cent să creadă că 
fuseseră trădaţi de aliaţii lor. Dacă planul reuşea, speram 


să-i aduc iarăşi de partea Wessexului. Dacă dădea greş, 
profeția lui ZElfadell se adeverea, şi Uhtred de Bebbanburg 
avea să moară în acea mlaştină oribilă alături de 
majoritatea războinicilor săi. Şi cât îmi iubeam războinicii! 
În acea noapte sinistră şi rece, în timp ce ne îndreptam 
spre o luptă disperată, erau plini de entuziasm. Aveau 
încredere în mine, aşa cum eu aveam încredere în ei. 
Împreună aveam să ne facem un nume glorios, barzii de pe 
tot cuprinsul Britaniei aveau să spună povestea izbânzii 
noastre. Sau a morţii noastre. Erau prieteni, erau oameni 
care-mi juraseră credinţă, erau tineri, erau războinici; cu 
astfel de oameni aş fi putut să iau cu asalt până şi porţile 
Asgardului. 

Ne luă o veşnicie să străbatem drumul scurt prin 
mlaştină. Mă uitam îngrijorat spre răsărit, sperând să nu 
se ivească zorii, apoi priveam spre nord, sperând că 
danezii nu li se alăturau oamenilor lui Sigelf. Când am 
ajuns aproape am văzut doi călăreţi în faţă, şi asta mi-a 
risipit toate îndoielile. Erau soli care mergeau de la o 
tabără la cealaltă. Presupuneam că danezii aşteptau 
lumina zilei ca să părăsească adăpostul de la Huntandon şi 
s-o ia spre sud, dar odată ce se puneau în mişcare aveau să 
înainteze repede spre Lundene dacă nu-i opream. 

În cele din urmă am ajuns la focurile lui Sigelf. Oamenii 
lui dormeau sau şedeau în preajma flăcărilor. Uitasem de 
şanţul care-i proteja şi am alunecat în el, iar scutul mi se 
lovi de spate cu un zăngănit. Gheaţa pocni când am căzut 
în apă. Un câine lătră, iar un străjer se uită în direcţia 
noastră, însă nu văzu nimic care să-l îngrijoreze. Un altul 
lovi câinele, şi cineva râse. 

Am chemat patru oameni de-ai mei şi le-am şoptit să mi 
se alăture în şanţ. Inşiraţi în apă, ei îi călăuziră pe ceilalţi 
de-a lungul malului alunecos, prin apă şi sus pe partea 
cealaltă. Cizmele îmi lipăiau prin noroi când am urcat pe 
mal şi m-am ghemuit, aşteptând ca războinicii mei să iasă 
din şanţ şi să se aşeze în linia de luptă. 

— Zid de scuturi! am murmurat către avangarda 
alcătuită din danezi şi frizoni. Osferth? 

— Stăpâne? 


— Ştii ce ai de făcut. 

— Da, stăpâne. 

— Atunci fă-o. 

li dădusem lui Osferth aproape jumătate din trupă şi 
instrucţiuni precise. Acum am văzut că şovăia. 

— M-am rugat pentru tine, stăpâne, zise el. 

— Atunci să sperăm că rugăciunile alea afurisite sunt 
ascultate, am şoptit atingându-mi ciocanul de la gât. 

Oamenii mei formau zidul de scuturi. Urma să fim văzuţi 
dintr-o clipă în alta, iar duşmanul, pentru că deocamdată 
oştenii lui Sigelf erau duşmanul nostru, avea să-şi facă 
propriul zid de scuturi, depăşindu-ne numeric cu patru sau 
cinci la unu, însă victoria nu vine la cei care-şi ascultă 
temerile. Aşezându-mi scutul lângă al lui Rollo, mi-am scos 
Răsuflarea-Şarpelui, a cărei lamă lungă ieşi cu un suspin 
din gâtul tecii. 

— Sigurd! am şoptit, apoi am zis mai tare: Înainte! 

Ne-am repezit la atac în timp ce răcneam numele 
inamicului: 

— Sigurd! Sigurd! Sigurd! 

— Şi ucideţi! am urlat în daneză. Ucideţi! 

Am ucis. Omoram saxoni, oameni din Wessex, care în 
acea noapte fuseseră trădaţi de ealdormanul lor şi puşi să-i 
slujească pe danezi. De atunci au apărut tot felul de 
zvonuri despre ce-am făcut noi în noaptea cu pricina. Le 
contrazic, bineînţeles, dar puţini mă cred pe mine. La 
început merse uşor. Oamenii din Cent erau pe jumătate 
adormiţi, neatenţi, străjerii lor se uitau spre miazăzi în loc 
să se aştepte la un atac dinspre nord, aşa că ne-am croit 
drum cu săbiile şi topoarele până în mijlocul taberei lor. 

— Sigurd! am răcnit înfigându-mi sabia într-un oştean 
care nu se dezmeticise bine, apoi l-am împins în focul de 
tabără. I-am auzit urletul în timp ce-l loveam pe un tinerel. 
Nu pierdeam vremea să-i omorâm pe cei pe care-i atacam, 
ci lăsam treaba asta în seama tovarăşilor care veneau din 
spate. Îi schilodeam pe oamenii din Cent, îi răneam, îi 
doboram, iar cei din urma noastră îi înjunghiau cu sabia 
ori sulița. li auzeam implorând milă, strigând că erau de 
partea noastră, însă răspunsul meu era să răcnesc şi mai 


tare: Sigurd! Sigurd! 

Primul atac ne duse aproape de mijlocul taberei lor. 
Fugeau disperaţi din calea noastră. L-am auzit pe unul 
strigând să se formeze un zid de scuturi, însă panica 
pusese stăpânire pe oamenii lui Sigelf. Altul încerca să-şi 
găsească scutul într-un morman, trăgând disperat de 
curele şi privindu-ne cu ochi îngroziţi. În cele din urmă, 
lăsă scuturile şi fugi. O suliță se arcui prin lumina focului, 
dispărând peste umărul meu. Zidul nostru de scuturi se 
răsfirase, dar nu trebuia să fie foarte strâns deoarece 
duşmanul se împrăştia. Nu mai era mult până să-şi dea 
seama cât de slabă era de fapt trupa mea, dar atunci zeii 
îmi dovediră că-mi stăteau alături, căci însuşi ealdormanul 
Sigelf veni spre noi în galop. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, blestemaţilor, suntem 
de partea voastră! 

Obrăzarele mele erau închise. Nu purtam nicio flamură, 
deoarece Osferth o luase. Sigelf n-avea habar cine eram, 
deşi îmi observase fără îndoială coiful împodobit şi zalele 
meşteşugite din cămaşa murdară de noroi. Mi-am ridicat 
sabia, oprindu-mi oamenii. 

Sigelf tremura de furie. 

— Nenorociţilor, cine sunteţi? 

— Eşti de partea noastră? l-am întrebat. 

— Suntem aliaţi cu jarlul Sigurd, neghiobule! O să 
plăteşti cu capul pentru asta. 

Am zâmbit, însă el nu-mi putea vedea zâmbetul în 
spatele obrăzarelor de oţel. _ 

— Stăpâne, am zis umil. In clipa următoare mi-am rotit 
Răsuflarea-Şarpelui, lovindu-i în bot armăsarul. Animalul 
se cabră nechezând, împroşcând sânge în noapte, şi Sigelf 
căzu din şa. L-am târât prin noroi, am plesnit armăsarul 
peste crupă trimiţându-l să-i atace pe oamenii împrăştiaţi 
ai ealdormanului, apoi, văzând că Sigelf încerca să se 
ridice, l-am lovit peste faţă, mi-am apăsat cizma pe pieptul 
lui uscăţiv şi l-am țintuit la pământ. Sunt Uhtred, i-am spus 
încet, astfel încât să mă audă numai el. M-ai auzit, 
trădătorule? Sunt Uhtred. 

Ochii i se măriră când mi-am înfipt sabia în gâtul lui 


sfrijit, iar ţipătul i se stinse într-un icnet. Se zvârcoli într-o 
baltă de sânge până-şi dădu ultima suflare. 

— Cornul! i-am strigat lui Oswi. Acum! 

Cornul sună. Oamenii mei ştiau ce-aveau de făcut. Se 
întoarseră cu spatele la mlaştină, retrăgându-se în bezna 
de dincolo de flăcări. Se auzi un al doilea corn, şi l-am 
văzut pe Osferth apărând dintre copaci în fruntea unui zid 
de scuturi. Stindardul meu cu cap de lup şi crucea 
înnegrită a lui Osferth se înălţau deasupra zidurilor. 

— Războinici din Cent! strigă Osferth. Războinici din 
Cent, regele vostru vine să vă mântuiască! La mine! La 
mine! Veniţi la mine! 

Osferth era fiu de rege, şi în noaptea aceea de haos şi 
moarte  ascendenţa ilustră îi făcea glasul să sune 
încrezător şi ferm. Oştenii care-şi văzuseră ealdormanul 
ucis, care-i văzuseră sângele împroşcând culoare în bezna 
luminată de foc, se duseră la Osferth şi intrară în zidul lui 
de scuturi deoarece le promisese siguranţă. Oamenii mei 
se retraseră în umbre, urmând să se alăture flancului drept 
al lui Osferth. Mi-am scos coiful şi i l-am aruncat lui Oswi, 
apoi am mers de-a lungul zidului tot mai larg de scuturi. 

— Edward ne-a trimis să vă salvăm! le-am strigat 
războinicilor din Cent. Danezii v-au trădat! Regele vine cu 
întreaga lui oaste! Formaţi zidul! Scuturile sus! 

La răsărit apăruse o dungă cenuşie. Tot mai ploua, dar 
se apropiau zorii. Privind spre nord, am zărit nişte călăreţi. 
Probabil că danezii, miraţi de zgomotul luptei şi de 
sunetele de corn, trimiseseră nişte cercetaşi să vadă ce se 
întâmpla. Ceea ce văzură era un zid de scuturi tot mai 
mare. Văzură stindardul meu cu cap de lup, văzură crucea 
înnegrită a lui Osferth şi trupuri zăcând printre resturile 
focurilor. Oamenii lui Sigelf, rămaşi fără conducător, erau 
descumpăniţi, neştiind mai bine decât danezii ce se 
petrecea, însă zidul nostru de scuturi le oferea siguranţă, 
aşa că-şi luară propriile scuturi, coifuri şi arme şi alergară 
să ni se alăture. Finan şi Osferth îi împingeau la locurile 
lor. Un oştean înalt, fără coif, dar cu sabia în mână, veni la 
mine. 

— Ce se întâmplă? 


— Cine eşti? 

— Wulferth. 

— Şi cine e Wulferth? am întrebat calm. Era un thegn, 
unul dintre cei mai bogaţi vasali ai lui Sigelf, care adusese 
patruzeci şi trei de oameni în Anglia de Est. Seniorul tău e 
mort, i-am spus, iar danezii o să ne atace foarte curând. 

— Tu cine eşti? 

— Uhtred de Bebbanburg, i-am răspuns. Edward e pe 
drum, trebuie să-i ţinem în loc pe danezi până ajunge 
regele aici. L-am prins de umăr şi l-am condus spre 
mlaştina aflată la vest de poziţiile noastre de apărare. 
Aşază-ţi oamenii aici, i-am zis, şi luptă pentru ţara ta, 
pentru Cent, pentru Wessex. 

— Pentru Dumnezeu! strigă Osferth din apropiere. 

— Chiar şi pentru Dumnezeu, am mormăit. 

— Dar... începu  Wulferth, încă  descumpănit de 
întâmplările din cursul nopţii. 

L-am privit în ochi. 

— Pentru cine vrei să lupţi? Pentru Wessex sau pentru 
danezi? 

Şovăi, nu pentru că n-ar fi fost sigur de răspuns, ci 
pentru că totul se schimba în acele clipe şi el încă se 
străduia să priceapă ce se întâmpla. Se aşteptase să 
pornească spre sud, spre Lundene; în loc de asta, i se 
cerea să lupte. 

— Ei bine? l-am îndemnat. 

— Pentru Wessex, stăpâne. 

— Atunci luptă bine. Ai comanda acestui flanc. Aşază-ţi 
oamenii, spune-le că vine regele. 

Când lumina cenuşie a zilei inundă cerul de la răsărit l- 
am zărit şi pe Sigebriht, pe care nu-l văzusem deloc în 
timpul nopţii, sosind dinspre nord. Fusese la danezi, fără 
îndoială  dormise într-un sălaş cald şi comod din 
Huntandon, iar acum venea călare însoţit de un oştean 
care-i purta flamura cu cap de taur. 

— Oswi! am strigat. Găseşte-mi un cal! Finan! Şase 
oameni, şase cai! Wulferth! 

— Stăpâne? zise thegnul. 

— Găseşte stindardul lui Sigelf, pune pe careva să-l 


înalțe lângă mine. 

Erau o mulţime de cai legaţi în pădurea din spatele 
nostru. Când Oswi îmi aduse unul gata înşeuat, m-am 
grăbit să-l încalec şi i-am dat pinteni către Sigebriht, care 
se oprise la vreo cincizeci de paşi de mine. El şi 
portdrapelul erau însoţiţi de cinci războinici pe care nu-i 
cunoşteam. Nu voiam ca oamenii din Cent să se lase ispitiţi 
de flamura cu cap de taur, dar, din fericire, ploaia îl udase, 
făcându-l să atârne ca o cârpă. 

Mi-am mânat calul până la Sigebriht. 

— Vrei să-ţi faci un nume, băiete? l-am provocat. Ei bine, 
ucide-mă acum. 

Se uită în spatele meu, unde trupele tatălui său se 
pregăteau de luptă. 

— Unde e tata? 

— E mort, i-am răspuns scoțând Răsuflarea-Şarpelui din 
teacă. Asta l-a omorât. 

— Atunci eu sunt ealdorman, zise el. 

Trase aer în piept; ştiam că urma să strige la oamenii 
tatălui său pentru a le cere să-i jure credinţă, dar înainte 
să apuce, mi-am îmboldit calul de împrumut şi m-am dus 
foarte aproape de el. 

— Vorbeşte cu mine, băiete, nu cu ei, i-am spus lipindu-i 
sabia de obraz. 

Finan mi se alăturase, şi alţi cinci războinici de-ai mei 
erau la numai câţiva paşi în spate. 

Sigebriht era înspăimântat, dar se străduia să pară brav. 

— O să muriţi cu toţii! 

— Probabil, am încuviinţat, dar o să te luăm cu noi. 

Se retrase câţiva paşi fără ca eu să fac vreun gest. 
Uitându-mă dincolo de el am văzut trupele daneze trecând 
podul. De ce aşteptaseră atâta? Dacă ar fi trecut în ajun ar 
fi putut să-şi unească forţele cu Sigelf şi ar fi fost deja în 
drum spre Lundene, însă ceva îi reţinuse. Apoi mi-am 
amintit de focurile misterioase de pe cerul nopţii, cele trei 
trâmbe provenite de la sate ori conace incendiate. Oare 
cineva îi atacase pe danezi din spate? Era singura 
explicaţie pentru faptul că-şi amânaseră plecarea, dar cine 
să fi fost? Oricum, danezii treceau râul în acel moment, 


sute, mii, şi împreună cu ei erau oamenii lui Æthelwold şi 
mercienii lui Beortsig. Am socotit că ne depăşeau cu opt la 
unu. 

— Ţi se deschid în faţă trei drumuri, căţeluşule, i-am 
spus lui Sigebriht. Vii alături de noi şi lupti pentru regele 
tău, te lupţi cu mine, numai noi doi, chiar aici, sau fugi la 
stăpânii tăi danezi. 

__ Se uită la mine, dar îi venea greu să-mi susţină privirea. 
În cele din urmă zise dispreţuitor: 

— O să-mi hrănesc câinii cu leşul tău. 

Sub privirea mea neclintită, se întoarse şi plecă spre 
danezi. Abia când dispăru printre rândurile tot mai 
numeroase ale duşmanului mi-am îndemnat calul spre 
zidul nostru de scuturi. 

— Războinici din Cent! Ealdormanul vostru şi-a trădat 
ţara şi l-a trădat pe Dumnezeu! Danezii i-au făgăduit că-l 
înscăunează rege, dar când s-au ţinut danezii de cuvânt? 
Voiau să luptaţi pentru ei, şi când v-aţi fi făcut treaba 
plănuiau să vă ia nevestele şi fetele şi să se desfete cu ele! 
I-au promis lui Æthelwold tronul Wessexului, dar crede 
vreunul din voi că o să păstreze tronul acela mai mult de o 
lună? Danezii vor Wessexul! Vor Centul! Ne vor câmpurile, 
ne vor femeile, ne vor vitele, ne vor copiii! Şi în noaptea 
asta v-au atacat mişeleşte! De ce? Pentru că au hotărât că 
nu le mai sunteţi de trebuinţă! Au destui oameni şi fără 
voi, aşa că au hotărât să vă ucidă! 

Mare parte dintre vorbele mele erau adevărate. M-am 
uitat la ei, la scuturile şi suliţele şi topoarele şi săbiile lor. 
Am văzut chipuri neliniştite, chipuri speriate. 

— Eu sunt Uhtred de Bebbanburg, am strigat, şi ştiţi 
cine sunt şi pe cine am ucis. Acum o să luptaţi alături de 
mine, şi ce trebuie să facem e să-i ţinem în loc pe mişei 
până soseşte regele nostru. Edward vine încoace! Speram 
că aşa era, căci altfel nu mai apucam seara pe această 
lume. E aproape, am răcnit, şi când ajunge aici o să-i 
măcelărească pe danezi aşa cum sfâşie lupii nişte miei 
rătăciţi. Tu! am arătat spre un preot. Pentru ce ne luptăm? 

— Pentru cruce, stăpâne, zise el. 

— Mai tare! 


— Pentru cruce! 

— Osferth! Unde ţi-e stindardul? 

— Îl am, stăpâne! strigă el. 

— Atunci arată-ni-l! Am aşteptat până când crucea lui 
Osferth fu adusă în mijlocul primului rând şi, îndreptându- 
mi sabia spre crucea înnegrită, cu speranţa că zeii mei 
aveau să mă ierte, am răcnit: Ăsta e stindardul nostru! 
Astăzi luptaţi pentru zeul vostru, pentru ţara voastră, 
pentru nevestele şi familiile voastre, căci dacă pierdeţi... 
M-am oprit o clipă, apoi am spus răspicat: Dacă pierdeţi, 
toate acestea vor dispărea pentru totdeauna! 

Din spatele meu, dinspre casele de pe malul râului, se 
rostogoli un tunet înspăimântător. Danezii îşi izbeau 
suliţele şi săbiile de scuturi scoțând tunetul de război 
menit să ne descurajeze. Era momentul să descalec şi să- 
mi ocup locul în zidul de scuturi. 

Zidul de scuturi. 

E cumplit, nu există loc mai îngrozitor decât zidul de 
scuturi. E locul unde murim şi unde învingem şi unde ne 
construim faima. Am atins ciocanul lui Thor, rugându-mă 
ca Edward să vină la timp, şi m-am pregătit să lupt. 

În zidul de scuturi. 


Ştiam că danezii aveau să încerce să ajungă în spatele 
nostru, dar nu puteau face asta repede. Trebuiau fie să 
ocolească mlaştina, fie să găsească o cale de-a curmezişul 
ei; oricum ar fi fost, le-ar fi luat un ceas sau chiar două. 
Trimisesem un sol cu poruncă să dea de Edward şi să-l 
roage să se grăbească, deoarece numai trupele lui ar fi 
putut sparge încercuirea daneză. lar dacă danezii încercau 
să ne împresoare, ar fi vrut să mă ţină în loc, ceea ce 
însemna că trebuia să mă aştept la un atac frontal în timp 
ce o parte dintre forţele lor căutau să ajungă în spatele 
nostru. 

Şi dacă Edward nu venea? 

Atunci acela era locul unde aveam să mor, unde profeția 
lui ZElfadell avea să se adeverească, unde un danez avea să 
se poată lăuda că-l ucisese pe Uhtred. 

Danezii înaintau încet. Războinicilor nu le place zidul de 


scuturi. Nu se grăbesc în braţele morţii. Te uiţi în faţă şi 
vezi scuturile întrepătrunse, coifurile, sclipirea topoarelor 
şi suliţelor şi săbiilor şi ştii că trebuie să ajungi în bătaia 
acelor lame, în locul morţii, şi-ţi ia timp să-ţi aduni curajul, 
să-ţi înfierbânţi sângele, să laşi nebunia să devină mai 
puternică decât prudenţa. De asta beau oamenii înainte de 
bătălie. Ai mei nu aveau bere sau mied, însă trupele din 
Cent aveau din belşug, şi i-am putut vedea pe danezi 
trecându-şi burdufuri de la unul la altul. Tot îşi mai loveau 
armele de scuturile din lemn de salcie, şi ziua se lumina, 
aruncând umbre lungi peste pământul îngheţat. Zărisem 
călăreţi îndreptându-se spre est în căutarea unei 
posibilităţi de a-mi ocoli flancul, dar nu-mi păsa de ei, căci 
aveam destule trupe care să-i înfrunte. Trebuia să-i ţin în 
loc pe danezii din faţă până când venea Edward să-i ucidă 
pe cei din spate. 

Preoţii mergeau de-a lungul liniei noastre. Oamenii 
îngenuncheau în faţa lor, iar ei îi binecuvântau şi le 
puneau bucățele de noroi pe limbă. 

— E ziua sfintei Lucia, le spuse un preot războinicilor 
din zidul de scuturi, şi ea o să-i orbească pe duşmani! O să 
ne ocrotească! Slavă sfintei Lucia! Rugaţi-vă sfintei Lucia! 

Ploaia se oprise, dar cerul de iarnă tot era acoperit de 
nori sub care străluceau stindardele inamicului. Corbul lui 
Sigurd şi crucea zdrobită a lui Cnut, cerbul lui ZEthelwold 
şi mistrețul lui Beortsig, tigva lui Heisten şi fiara ciudată a 
lui Eohric. Jarlii de rang mai mic aveau propriile embleme, 
lupi şi topoare şi tauri şi şoimi. În timp ce ne azvârleau 
ocări şi-şi loveau armele de scuturi, danezii înaintau pas cu 
pas. Saxonii şi anglii de est din tabăra duşmană erau 
îmbărbătaţi de preoţii lor, pe când danezii îi invocau pe 
Thor sau Odin. Oamenii mei erau tăcuţi, deşi mai glumeau 
între ei ca să-şi ascundă frica. Inimile băteau mai tare, 
băşicile udului se goleau, muşchii tremurau. Acesta era 
zidul de scuturi. 

— Ţineţi minte! strigă preotul din Cent. Ţineţi minte că 
sfânta Lucia avea sufletul atât de plin de Sfântul Duh, că 
douăzeci de oameni n-au putut s-o clintească din loc! Au 
înhămat doi boi ca s-o tragă, şi tot n-au izbutit. Aşa trebuie 


să fiţi când vin păgânii! De neclintit! Cu sufletele pline de 
Sfântul Duh! Luptaţi pentru sfânta Lucia! 

Danezii care se duseseră spre est dispăruseră în pâcla 
ce se înălța din mlaştini. Duşmanii erau mulţi, o hoardă 
ucigaşă, şi se apropiaseră la o sută de paşi; nişte călăreţi 
galopau în faţa zidului lor de scuturi şi le strigau vorbe de 
îmbărbătare. Unul din ei veni înspre noi. Purta zale 
strălucitoare, verigi groase pe braţe şi un coif ce sclipea în 
razele soarelui, iar armăsarul lui era splendid, bine ţesălat 
şi îngrijit, cu hăţurile împodobite cu argint. 

— O să muriţi! răcni danezul. 

— Dacă vrei să te pârţâi, du-te la ai tăi să-i împuţi! i-am 
strigat în replică. 

— O să vă siluim nevestele, continuă el în engleză. O să 
vă siluim fetele! 

Mă bucuram că spunea asta, pentru că-i încuraja pe 
oamenii mei să lupte cu vitejie. 

— Ce-a fost mă-ta? strigă un războinic din Cent. O 
scroafă? 

— Dacă lăsaţi armele o să vă cruţăm, spuse călăreţul. 

Când se întoarse l-am recunoscut. Era Oscytel, 
comandantul lui Eohric, războinicul cu aspect brutal pe 
care-l întâlnisem pe meterezele Lundene-ului. 

— Oscytel! am răcnit. 

— Aud un behăit de miel, răspunse el. 

— Descalecă şi înfruntă-mă, i-am zis făcând un pas 
înainte. 

Cu mâinile pe oblânc, Oscytel se uită la mine, apoi 
aruncă o privire spre şanţul inundat. Ştiam că de asta 
venise, nu numai să ne insulte, ci ca să vadă ce piedici 
erau în calea atacului danez. Mă privi iarăşi rânjind. 

— Nu înfrunt moşnegi. 

Asta era ciudat. Nimeni nu mă mai făcuse bătrân până 
atunci. Ţin minte c-am râs, dar nu era râsul meu. Cu 
câteva săptămâni înainte, pe când stăteam de vorbă cu 
ZEthelfleed, îmi bătusem joc de ea pentru că-şi scruta 
chipul într-o tipsie de argint, îngrijorată de ridurile care-i 
apăruseră la ochi.  Răspunsese  zeflemelei mele 
împingându-mi tipsia în mână. Când m-am uitat la rândul 


meu, am văzut că barba îmi încărunţise. M-am holbat la ea 
câtă vreme /Ethelflaed râdea de mine, dar nu mă simţeam 
bătrân, deşi piciorul rănit îmi mai înţepenea uneori. Oare 
aşa mă vedeau ceilalţi? Ca pe un moşneag? Pe de altă 
parte, împlineam patruzeci şi cinci de ani, deci, da, eram 
bătrân. 

— Moşneagul ăsta o să te despice de la boaşe până la 
gât, i-am strigat lui Oscytel. 

— Astăzi Uhtred va muri! le spuse oamenilor mei. Şi voi 
veţi muri cu toţii alături de el! 

Işi întoarse calul şi-l îmboldi spre zidul de scuturi danez, 
aflat acum la optzeci de paşi. Destul de aproape ca să 
putem vedea chipurile oamenilor, să le vedem rânjetele. L- 
am zărit pe jarlul Sigurd, impunător în cămaşa sa de zale, 
cu o blană neagră de urs atârnată pe umeri. Coiful său era 
împodobit cu o pană de corb de un negru strălucitor în 
lumina cenuşie a dimineţii. L-am zărit pe Cnut, războinicul 
cu sabia iute, i-am văzut mantia albă, faţa palidă şi suptă, 
stindardul cu crucea creştină zdrobită. Sigebriht era lângă 
Eohric, care la rândul lui îl avea alături pe Æthelwold, şi cu 
ei erau cei mai aprigi şi mai puternici războinici, oamenii 
care aveau sarcina de a-i ţine pe regi, pe jarli şi pe seniori 
în viaţă. Războinicii îşi atingeau crucile sau ciocanele şi 
strigau de zor, însă nu ştiam ce, pentru că lumea părea 
tăcută în acele clipe. Imi priveam duşmanii, încercând să- 
mi dau seama care avea să se repeadă asupra mea şi cum 
puteam să-l ucid. 

Stindardul meu, aflat lângă mine, avea să-i atragă pe cei 
mai ambiţioşi. Imi voiau tigva ca să-şi facă din ea pocal, îmi 
voiau numele drept trofeu. Mă priveau şi ei, şi vedeau nu 
un bărbat acoperit de noroi, ci un comandant de oşti cu un 
lup pe creasta coifului, verigi de aur pe braţe, o cămaşă de 
zale meşteşugită, o mantie albastru-închis tivită cu fir de 
aur şi o sabie vestită pe tot cuprinsul Britaniei. Răsuflarea- 
Şarpelui era vestită, dar am vârât-o în teacă, deoarece o 
lamă lungă nu e de niciun folos în încleştarea zidului de 
scuturi. Am scos în schimb Acul-Viespii, spada mea scurtă 
şi ucigătoare. l-am sărutat lama, apoi mi-am răcnit 
provocarea înspre vântul iernatic. 


— Veniţi să mă ucideţi! Veniţi să mă ucideţi! 

Suliţele veniră primele, lansate de oşteni din al treilea 
sau al patrulea rând. Le-am parat cu scuturile, auzind cum 
metalul se izbea de lemnul de salcie. Cu strigăte sălbatice, 
danezii se năpustiră asupra noastră. Ştiau de şanţ, însă 
chiar şi aşa zeci de inamici care încercară să-l sară îşi 
pierdură echilibrul pe noroiul alunecos, iar securile 
noastre cu mâner lung le cosiră picioarele. Când ne 
antrenăm pentru zidul de scuturi aşez întotdeauna un 
oştean înarmat cu o secure alături de un săbier, treaba 
celui dintâi fiind să-şi agaţe lama de marginea scutului 
inamic şi să-l tragă în jos, astfel încât sabia să poată trece 
peste marginea de sus şi să se înfigă în faţa duşmanului. 
Acum însă, securile zdrobeau coifuri şi cranii şi dintr-odată 
lumea erupse în ţipete şi zăngănituri, în pocnetul ca de 
măcelar al săbiilor ce despică ţeste. Danezii din rândurile 
din spate se împingeau prin şanţ, izbindu-ne scuturile cu 
suliţele lor lungi. 

— Strângeţi rândurile! am zbierat. Atingeţi-vă scuturile 
unul de altul! Atingeţi-vă scuturile unul de altul! Un pas 
înainte! 

Scuturile noastre se suprapuseră. Petrecuserăm multe 
ceasuri antrenându-ne pentru asta. Pavezele noastre 
formau un zid în timp ce avansam spre marginea şanţului, 
unde înclinarea malului alunecos ne ajuta să-i ucidem mai 
uşor pe danezi. Un războinic căzut încercă să mă înjunghie 
pe sub scut, dar l-am lovit în faţă cu cizma întărită cu fier. 
Imi împingeam Acul-Viespii cu forţă, găsind locul liber 
dintre două scuturi inamice, străpungând zalele cu lama 
scurtă şi ţeapănă şi găurind carnea, ţipând, întotdeauna 
urmărindu-le privirea, zărind securea ce se repezea asupra 
mea şi pe Cerdic, în spatele meu, primind lovitura în 
pavăza lui. Forţa izbiturii îi trânti scutul peste coiful meu şi 
pentru o clipă am fost orbit, dar n-am încetat să atac cu 
Acul-Viespii. Rollo, lângă mine, trăsese un scut în jos şi, 
când mi-am recăpătat vederea, am văzut locul liber şi-am 
împuns cu Acul-Viespii, i-am văzut vârful străpungând un 
ochi. În acel moment scutul îmi fu zguduit de o lovitură 
puternică, şi în jur săriră aşchii. 


Cnut încerca să ajungă la mine, urlând la oamenii lui să-i 
facă loc. Era o neghiobie, căci însemna să se răsfire ca să-l 
lase pe el să treacă. Jarlul şi războinicii săi erau disperaţi 
să ne spargă zidul, aşa că scuturile nu li se mai 
suprapuneau. Căzură în capcana şanţului, şi doi oameni 
de-ai mei îşi înfipseră suliţele în atacatori. Cnut se 
împiedică de una şi căzu în şanţ. Am văzut securea lui 
Rypere izbindu-i coiful, o lovitură fulgerătoare, dar destul 
de zdravănă ca să-l năucească, pentru că danezul nu se 
mai ridică. 

— Duşmanii mor! am strigat. Acum ucideţi-i pe toţi! 

Cnut nu era mort, însă oamenii lui îl târau de acolo. În 
locul lui veni Sigurd Sigurdson, căţeluşul care făgăduise că 
avea să mă omoare. Răcni cu sălbăticie când se repezi în 
sus pe marginea şanţului, cu picioarele expuse loviturilor 
noastre. Mi-am împins în faţă scutul spart ca să-i dau o 
ţintă, iar el, ca un neghiob, muşcă momeala şi-şi repezi 
sabia, Dragonul-de-Foc, spre pântecele meu, însă scutul se 
retrase rapid, parând lovitura. Răsucindu-mă pe jumătate, 
i-am pus Acul-Viespii la gât. Işi uitase lecţia, uitase să se 
apere cu scutul, aşa că lama scurtă îi intră pe sub bărbie, îi 
străpunse gura, îi sparse dinţii, îi găuri limba, îi zdrobi 
oasele nasului şi i se înfipse în craniu atât de tare, încât 
pentru o clipă l-am ridicat de la pământ, în timp ce sângele 
lui îmi şiroia pe mână şi-mi pătrundea sub mâneca din 
zale. În cele din urmă mi-am scuturat arma, azvârlindu-l 
jos, şi l-am lovit pe un alt danez care se dădu înapoi şi 
căzu. L-am lăsat pe un camarad să-l ucidă, pentru că se 
apropia Oscytel, răcnind că eram un moşneag, şi fusesem 
cuprins de bucuria luptei. 

Bucuria aceea. Nebunia aceea. Zeii trebuie să se simtă 
astfel în fiecare clipă din fiecare zi. Ai impresia că lumea 
încetineşte, îţi vezi atacatorul, îl vezi strigând, dar n-auzi 
nimic. Ştii ce va face, şi toate mişcările lui sunt atât de 
lente şi ale tale sunt atât de rapide, şi în acel moment nu 
faci nicio greşeală şi vei trăi veşnic şi numele tău va fi 
înscris în ceruri cu litere strălucitoare de foc, pentru că tu 
eşti zeul bătăliei. Oscytel venea cu sabia ridicată, având 
alături un oştean care voia să-mi agaţe scutul cu securea, 


dar în ultima clipă am înclinat marginea de sus spre mine, 
astfel că securea alunecă pe lemnul pictat şi lovi 
protuberanţa de fier din mijloc. Oscytel îşi năpustise sabia 
spre gâtul meu, însă scutul era încă acolo. Marginea lui de 
metal prinse vârful lamei, şi atunci am împins scutul 
înainte, dezechilibrându-mi duşmanul, şi mi-am scos Acul- 
Viespii pe sub marginea de jos. Mi-am pus toată vigoarea 
de moşneag în acea lovitură vicleană, dată pe sub scut, şi 
am simţit vârful lamei lovindu-se de osul coapsei, sfâşiind 
carnea şi muşchii până la vintre. Atunci l-am auzit. I-am 
auzit ţipătul umplând cerul când i-am scobit pântecele, 
făcând ca sângele să-i ţâşnească în şanţul cu noroi şi 
gheaţă. 

Eohric îşi văzu eroul căzând şi se opri pe malul celălalt 
al şanţului. Oamenii lui se opriră şi ei. 

— Scuturile! am strigat, şi oştenii mei şi le aliniară. Eşti 
un laş, Eohric, un laş înecat în grăsime, un porc plin de 
căcat, un ţărănoi ieşit din cocină, un neisprăvit! Vino şi 
mori, sac de osânză ce eşti! 

Nu voia s-o facă, dar danezii câştigau. Poate nu în 
centrul liniei, acolo unde flutura stindardul meu, dar la 
marginea din stânga traversaseră şanţul şi făcuseră un zid 
de scuturi, iar acum îi respingeau pe oamenii lui Wulferth. 
Îl lăsasem pe Finan în rezervă, cu treizeci de oşteni, şi ei îi 
săriseră în ajutor thegnului, însă erau copleşiţi. Odată ce 
danezii ajungeau între flancul stâng şi mlaştina de la vest, 
linia mea avea să se încovoaie şi aveam să murim cu toţii. 
Însufleţiţi de acest gând, danezii năvăleau să mă ucidă, 
deoarece numele meu era cel pe care barzii aveau să-l dea 
izbândei lor. Eohric fu împins peste şanţ cu restul 
oamenilor săi. În timp ce călcau peste leşuri, alunecau în 
noroi şi se căţărau pe propriii morţi, noi ne intonam cu 
toţii imnul de luptă. Securile cădeau, suliţele înjunghiau şi 
săbiile tăiau. Scutul meu era ciopârţit, capul mi-era plin de 
zgârieturi, simţeam sângele curgându-mi pe urechea 
stângă, dar continuam să ne luptăm şi să ucidem. 
Scrâşnind din dinţi, Eohric se năpusti cu o sabie uriaşă 
asupra lui Cerdic, care-l înlocuise pe oşteanul de la stânga 
mea. 


— Agaţă-l, i-am strigat lui Cerdic, şi el îşi ridică securea 
până când lama prinse zalele lui Eohric, apoi o trase 
înainte. 

Mi-am înfipt Acul-Viespii în ceafa lui grasă, iar Eohric se 
prăbuşi zbierând la picioarele noastre. În timp ce oamenii 
lui încercau să-l salveze l-am văzut privindu-mă disperat, 
încleştându-şi dinţii atât de tare, încât se fărâmară. L-am 
ucis pe regele Eohric al Angliei de Est în şanţul acela care 
puţea a sânge şi rahat. L-am înjunghiat şi l-am ciopârţit, l- 
am hăcuit şi l-am călcat în picioare. Urlam ca nişte demoni. 
Războinicii îl strigau pe lisus, îşi strigau mamele, gemeau 
de durere în timp ce un rege murea cu gura plină de dinţi 
sparţi într-un şanţ înroşit. Anglii de est încercară să-l ia de 
acolo, însă Cerdic îl tinu până i-am tăiat gâtul, apoi le-am 
strigat oamenilor lui că regele lor era mort, că regele lor 
fusese ucis, că noi învingeam. 

Numai că nu învingeam. Luptam ca nişte diavoli, le 
ofeream barzilor o poveste pe care s-o spună mulţi ani de- 
atunci încolo, dar cântecul avea să se încheie cu moartea 
noastră, căci flancul nostru stâng ceda. Danezii reuşiseră 
să creeze o spărtură prin care pătrundeau în forţă. 
Călăreţii care voiau să ne cadă din spate nu le mai erau de 
trebuinţă, pentru că linia noastră se curbase. Acum zidul 
nostru de scuturi era rotund şi avea de înfruntat duşmani 
din toate părţile; urma să se micşoreze treptat, până când 
aveam să mergem în mormânt unul câte unul. 

L-am zărit pe Æthelwold. Era călare, în spatele unui pâlc 
de danezi, îndemnându-i să atace. Avea alături un 
portdrapel care ţinea flamura cu dragonul Wessexului. Ştia 
că avea să devină rege dacă danezii câştigau acea bătălie, 
aşa că-şi abandonase stindardul cu cerbul alb, arborându-l 
pe cel al lui Alfred. Incă nu trecuse şanţul şi se ţinea 
departe de luptă, cerându-le în schimb danezilor să ne 
ucidă. 

Apoi am uitat de Æthelwold, pentru că flancul nostru 
stâng era împins cu sălbăticie. Deveniserăm o ceată de 
saxoni prinsă în capcană de o hoardă de danezi. Am format 
un cerc înconjurat de scuturi şi de trupurile oamenilor pe 
care-i uciseserăm. Şi de trupurile morţilor noştri. Danezii 


îşi opriră atacul ca să formeze un nou zid de scuturi, să-şi 
recupereze răniții şi să se bucure de victorie. 

— L-am ucis pe nemernicul de Beortsig, îmi spuse Finan. 

— Bine, sper că l-a durut. 

— Aşa cred, după cum ţipa. Sabia irlandezului era plină 
de sânge, la fel şi faţa luminată de un rânjet larg. Nu e 
foarte sănătos, nu? N 

— Nu prea, am zis. Incepuse iarăşi să plouă, era mai 
curând o burniţă deasă. Cercul nostru de apărare se afla 
aproape de mlaştina din est. Peste câteva clipe am 
adăugat: Ce-am putea face ar fi să le spunem oamenilor să 
fugă peste mlaştină şi s-o ia spre sud. Unii o să scape. 

— Nu mulţi, oftă Finan. 

li vedeam pe danezi adunând caii trupelor din Cent. Ne 
despuiau morţii de zale, de arme şi de orice altceva mai 
găseau. Un preot era în genunchi în mijlocul războinicilor 
noştri şi se ruga fierbinte. 

— În mlaştină o să ne vâneze ca pe nişte şobolani, spuse 
irlandezul. 

— Atunci o să-i înfruntăm aici, am spus, ştiind că oricum 
nu aveam de ales. 

li loviserăm zdravăn. Eohric murise, Oscytel fusese 
măcelărit, Beortsig era un hoit şi Cnut era rănit. Totuşi, 
Æthelwold trăia, Sigurd trăia, Haesten trăia. Îi puteam 
vedea călare,  împingându-şi oamenii în formaţie, 
pregătindu-i să ne ucidă. 

— Sigurd! am răcnit, iar el se întoarse spre mine. Ţi-am 
omorât părăsitura pe care-o numeai fiu! 

— O să mori încet, îmi strigă el. 

Voiam să-l întărât ca să mă atace orbeşte şi să-l ucid în 
faţa oamenilor săi. 

— A scheunat ca un sugaci când a murit! am strigat. A 
scheunat ca un laş! Ca un căţeluş! 

Sigurd, cu cozile sale groase răsucite în jurul gâtului, 
scuipă spre mine. Mă ura, m-ar fi ucis, dar când era 
momentul şi aşa cum voia el. 

— Strângeţi-vă scuturile! le-am poruncit oamenilor mei. 
Ţineţi-le strânse, şi nu ne pot sparge zidul. Arătaţi-le 
nemernicilor cum luptă saxonii! 


Bineînţeles că ne puteau sparge zidul, dar nu le spui 
oamenilor pe cale să moară că sunt pe cale să moară. O 
ştiau. Unii tremurau de frică, dar stăteau în formaţie. 

— Luptă lângă mine, i-am cerut lui Finan. 

— O să mergem împreună, stăpâne. 

— Cu săbiile în mâini. 

Rypere era mort. Nu-l văzusem murind, însă am zărit un 
danez scoțând cămaşa de zale de pe trupul lui slăbănog. 

— A fost un om bun, am spus. 

Osferth ne găsi în cele din urmă. De obicei era foarte 
îngrijit, hainele lui n-aveau nicio pată, dar acum zalele îi 
erau sfâşiate, mantia i se zdrenţuise, iar în ochi avea o 
sclipire sălbatică. Coiful îi era înfundat în creştet, însă el 
părea nevătămat. 

— Lasă-mă să lupt alături de tine, stăpâne, îmi zise. 

— Pentru veşnicie, i-am răspuns. 

Crucea lui Osferth era înălţată în centrul cercului 
nostru, iar un preot anunţa că Dumnezeu şi sfânta Lucia 
aveau să facă o minune, că aveam să învingem, că aveam 
să supravieţuim. L-am lăsat să vorbească, deoarece spunea 
ceea ce oamenii aveau nevoie să audă. 

Jarlul Sigurd trecu prin zidul danezi de scuturi din faţa 
mea. Avea un topor de război masiv, cu lama lată, şi de-o 
parte şi de alta era însoţit de suliţaşi care trebuiau să mă 
ţină în loc câtă vreme el mă ciopârţea. Eu aveam un scut 
nou, cu însemnele ealdormanului Sigelf. 

— L-a văzut careva pe Sigebriht? am întrebat. 

— E mort, zise Osferth. 

— Eşti sigur? 

— Eu l-am ucis, stăpâne. 

Am izbucnit în râs. Degeaba omorâserăm atâţia 
conducători de-ai duşmanului dacă Sigurd şi Æthelwold 
trăiau; ei aveau destulă putere ca să ne zdrobească şi apoi 
să învingă armata lui Edward, astfel încât Æthelwold să 
ajungă pe tronul lui Alfred. 

— ȚŢii minte ce-a spus Beornnoth? l-am întrebat pe 
Finan. 

— Ar trebui, stăpâne? 

— Voia să ştie cum se termina povestea. Şi eu aş vrea să 


ştiu asta. 

— A noastră se termină aici, zise Finan făcând semnul 
crucii cu mânerul sabiei sale. 

În acel moment, danezii atacară din nou. 


Veneau încet. Războinicii nu vor să moară chiar înainte 
de victorie. Vor să se bucure de triumf, să împartă 
bogăţiile cu care sunt răsplătiți; prin urmare, se apropiau 
agale, cu scuturile lipite unul de altul. 

Cineva din rândurile noastre începu să cânte. Era un 
cântec creştin, poate un psalm, şi restul oamenilor mei îşi 
uniră glasurile pentru a-l intona. Mă făcu să mă gândesc la 
fiul meu cel mare, la faptul că fusesem un tată rău; mă 
întrebam dacă ar fi fost mândru de moartea mea. Danezii 
îşi loveau săbiile şi suliţele de scuturi. Majoritatea 
scuturilor erau sparte, despicate de securi, crăpate. 
Oştenii erau plini de sânge, de sângele duşmanilor. Obosit, 
am ridicat privirea spre norii de ploaie, gândindu-mă că nu 
era un loc bun să mori. Dar nu ne alegem moartea. 
Nornele fac astea la poalele lui Yggdrasil, şi mi-am 
imaginat-o pe una dintre aceste ursitoare ţinând foarfeca 
deasupra firului meu. Era gata să taie, şi tot ce conta acum 
era să-mi ţin strâns sabia pentru ca femeile înaripate să 
mă ducă în sala de ospeţe din Walhalla. 

I-am privit pe danezii care urlau la noi. Nu-i auzeam, nu 
pentru c-aş fi fost prea departe, ci pentru că lumea părea 
iarăşi straniu de tăcută. Un cocor ieşi din ceaţă şi zbură pe 
deasupra noastră. li auzeam limpede bătaia aripilor, însă 
nu auzeam ocările duşmanilor mei. Înfige-ţi picioarele în 
pământ, suprapune scutul, urmăreşte arma inamicului, fii 
gata să contraataci. Abia atunci mi-am dat seama că mă 
durea coapsa dreaptă. Oare fusesem rănit? N-am cutezat 
să mă uit, deoarece danezii erau aproape şi priveam fix 
vârfurile celor două sulițe, ştiind că urmau să-mi lovească 
scutul în dreapta, ca să-l împingă, după care Sigurd avea 
să vină din stânga. l-am întâlnit ochii lui Sigurd şi ne-am 
privit aşa o vreme, până când începură suliţele să zboare. 

Danezii aruncară zeci de sulițe din rândurile din spate, 
lănci grele care trecură peste zidul lor şi se izbiră de 


scuturile noastre. Când ne-am ghemuit după scuturi ca să 
ne ferim, inamicii atacară. 

— Sus! am strigat, ridicându-mi scutul îngreunat de 
două sulițe. 

Oamenii mei zbierau mânioşi, iar danezii năvăliră asupra 
noastră urlându-şi strigătele de luptă şi învârtindu-şi 
topoarele. I-am împins înapoi, şi cele două linii se prinseră 
într-o încleştare de oţel. Noi aveam însă numai trei 
rânduri, pe când danezii aveau cel puţin şase, aşa că 
reuşiră să ne împingă Am încercat să-mi împing în faţă 
Acul-Viespii, dar se lovi de un scut. Răcnind, Sigurd 
încerca să ajungă la mine, însă valul neabătut de oşteni îl 
duse mai departe. Un danez, cu gura deschisă şi barba 
plină de sânge, lovi cu securea în scutul lui Finan. Am vrut 
să-i strecor Acul-Viespii peste scutul meu ca să i-o înfig în 
faţă, însă o altă lamă îmi pară lovitura. Eram împinşi pas 
cu pas, duşmanii erau atât de aproape, încât le puteam 
simţi răsuflarea duhnind a bere. Atunci se produse 
următorul atac. 

Veni din stânga noastră, de la sud. Călăreţii galopau pe 
drumul roman cu suliţele ridicate, fluturând stindardul cu 
dragon. Călăreţi ieşind din ceaţă, călăreţi care-şi răcneau 
strigătul de luptă în timp ce se năpusteau asupra 
ariergardei inamice. 

— Wessex! Pentru Edward şi Wessex! 

Am văzut liniile compacte ale danezilor cutremurându-se 
în urma ciocnirii. Călăreţii din al doilea val aveau săbii cu 
care începură să-i ciopârţească; tot mai veneau călăreţi, 
călăreţi cu zalele strălucind în lumina dimineţii, iar 
flamurile lor înfăţişau cruci şi sfinţi şi dragoni. Danezii 
rupseră formaţia, luând-o la goană spre şanţ. 

— Înainte! am strigat; simțind că forţa atacului danez 
slăbise, mi-am îndemnat oamenii să se repeadă asupra 
ticăloşilor, să-i ucidă, şi ne-am repezit asupra lor ca nişte 
războinici scăpaţi din valea morţii. 

Sigurd dispăru, protejat de oştenii săi. L-am lovit pe 
danezul cu barba însângerată, dar presiunea mulţimii îl 
mătură din calea mea. Călăreţii ajunseseră în mijlocul 
danezilor din faţă, săbiile cădeau, suliţele se înfigeau, şi 


Steapa era acolo, uriaş şi furios, urlând la duşmani, 
folosindu-şi sabia ca pe un satâr de măcelar, în timp ce 
armăsarul lui muşca şi izbea din copite, se rotea şi sărea. 
Presupuneam că trupele lui Steapa erau puţin numeroase, 
vreo patru sau cinci sute de oameni, dar îi înspăimântase 
pe danezi atacându-le ariergarda. Ştiam însă că aveau să-şi 
revină în scurt timp şi să reia atacul. 

— Înapoi! îmi strigă Steapa arătând cu lama însângerată 
spre sud! Du-te înapoi acum! 

— Aduceţi răniții! le-am poruncit oamenilor mei. 

Alţi călăreţi sosiră, cu coifurile strălucind în lumina 
cenuşie a zilei, cu suliţele ca o moarte argintie, cu săbiile 
lovindu-i fără milă pe danezii care fugeau. Oştenii mei îi 
cărau pe răniţi spre sud, departe de duşman; în cele din 
urmă, călăreţii lui Steapa reintrară în formaţie, toţi în 
afară de unul, care dădu pinteni armăsarului şi porni la 
galop în faţa noastră. L-am văzut aplecându-se peste 
coama albă a bidiviului şi, recunoscându-l, am lăsat Acul- 
Viespii ca să iau de pe jos o suliță. Era grea, dar am 
aruncat-o cu toată puterea. L-am auzit ţipând de spaimă 
când căzu cu un bufnet pe iarba udă; un picior îi rămase 
prins în scară în timp ce calul încerca să fugă. Mi-am scos 
Răsuflarea-Şarpelui, am alergat spre el şi i-am desprins 
piciorul de scară. 

— Edward e rege, i-am spus. 

— Ajută-mă! Calul lui era ţinut de un oştean de-al meu. 
Încercă să se ridice, dar l-am trântit la pământ. Ajută-mă, 
Uhtred, mă imploră el. 

— Te-am ajutat toată viaţa, viaţa asta nenorocită pe care 
ai dus-o, iar acum Edward e rege. 

— Nu, gemu el. Nu! 

Nu nega dreptul la tron al vărului său, ci ameninţarea 
sabiei mele. Cutremurându-mă de mânie, mi-am repezit 
Răsuflarea-Şarpelui asupra pieptului său, şi lama îi sfâşie 
zalele, vârându-i verigile rupte printre coaste şi stern până 
în inima lui putredă, pe care i-o sfârtecă. Tot mai ţipa, şi eu 
îmi înfigeam sabia tot mai adânc, până ce ţipătul se stinse 
într-un icnet. Mi-am ţinut Răsuflarea-Şarpelui nemişcată, 
uitându-mă cum viaţa lui se scurgea în ţărâna Angliei de 


Est. 

Aşadar, Æthelwold era mort. Finan, care luase de pe jos 
Acul-Viespii, mă trase de braţ. 

— Haide, stăpâne, haide! 

Danezii începuseră iarăşi să urle. Am fugit sub protecţia 
călăreţilor, şi în curând am zărit alţi călăreţi prin ceaţă. 
Ştiam că armata lui Edward sosise, însă nici el, nici danezii 
rămaşi fără conducători nu voiau o luptă. Danezii erau 
apăraţi de şanţ, erau în zidul de scuturi, dar nu se 
îndreptau spre Lundene. 

În schimb, noi am mers într-acolo. 


De Crăciun, Edward purtă coroana tatălui său. 
Smaraldele străluceau în lumina focului din marea sală 
romană aflată pe vârful dealului din Lundene. Lundene era 
în siguranţă. 

Deşi nu-mi dădusem seama pe moment, o sabie sau o 
secure mă rănise la coapsă. Un fierar îmi repara cămaşa 
de zale, iar rana era pe cale să se vindece. Mi-am amintit 
spaima, sângele, urletele. 

— Am greşit, îmi spuse Edward. 

— Aşa e, Măria Ta. 

— Ar fi trebuit să-i atacăm la Cracgelad, zise el, apoi 
tăcu, privind sala în care benchetuiau seniorii şi thegnii 
săi. Semăna cu tatăl lui în acele clipe, deşi chipul său era 
mai bine conturat, mai ferm. Într-un târziu adăugă: Preoţii 
mi-au spus că nu eşti vrednic de încredere. 

— Poate că nu sunt. 

Asta îl făcu să zâmbească. 

— Dar preoţii spun că providenţa divină a rânduit acest 
război. Aşteptând, spun ei, ne-am ucis toţi duşmanii. 

— Aproape toţi duşmanii, l-am corectat, şi un rege nu 
poate să aştepte providenţa divină. Un rege trebuie să ia 
hotărâri. 

— Mea culpa, murmură el, încasând dojana fără să 
clipească. Totuşi, Dumnezeu a fost de partea noastră. 

— Şanţul a fost de partea noastră. Iar victoria în acel 
război ne-a adus-o sora Măriei Tale. 

ZEthelfleed fusese cea care-i întârziase pe danezi. Dacă ei 


ar fi trecut râul în timpul nopţii ar fi fost gata să atace mai 
devreme şi, fără îndoială, ne-ar fi covârşit cu mult înainte 
de apariția călăreţilor lui Steapa. Aşa, majoritatea 
danezilor rămăseseră la Huntandon din cauză că în spatele 
lor erau incendiate conace, în loc să se adăpostească într- 
un loc sigur, după cum îi poruncise fratele ei, ZEthelfleed îşi 
dusese trupele merciene spre nord şi iscase incendiile 
care-i speriaseră pe danezi, sugerându-le că o altă oaste îi 
ataca din spate. 

— Am dat foc la două conace şi o biserică, mărturisi ea. 

Stătea la stânga mea, Edward era la dreapta, pe când 
părintele Coenwulf şi episcopii fuseseră împinşi la capetele 
mesei. 

— Ai dat foc unei biserici? întrebă şocat regele. 

— Era o biserică urâtă, dar înaltă, şi a ars cu flăcări 
strălucitoare. 

Flăcări strălucitoare. l-am atins mâna care se odihnea 
pe masă. Aproape toţi inamicii noştri erau morţi, numai 
Haesten, Cnut şi Sigurd rămăseseră în viaţă; cu toate 
astea, ucideai un danez şi înviau o duzină. Corăbiile lor 
aveau să vină în continuare, deoarece danezii n-aveau să-şi 
găsească liniştea până nu puneau mâna pe coroana cu 
smaralde, sau până nu-i zdrobeam pentru vecie. 

Deocamdată însă, eram în siguranţă. Edward era rege, 
Lundene-ul era al nostru, Wessexul supravieţuise, iar 
danezii fuseseră învinşi. 

Wyrd bið ful âraed. 


Notă istorică 


Cronicile anglo-saxone sunt cea mai bună sursă despre 
evenimentele petrecute în perioada când anglii şi saxonii 
dominau Britania, însă nu există o cronică unică. După 
toate probabilitățile, Alfred însuşi a încurajat redactarea 
textului originar, care rezuma evenimentele din fiecare an 
începând cu naşterea lui Hristos, iar acel prim manuscris a 
fost copiat şi distribuit mănăstirilor, care, la rândul lor, şi- 
au adus la zi exemplarele, astfel că nu există două versiuni 
identice. Intrările pot fi îngrozitor de criptice şi nu 
întotdeauna demne de încredere. Astfel, pentru anul 793, 
Cronicile consemnează apariţia unor dragoni învăpăiaţi pe 
cerul Northumbriei. În 902 se menţionează o bătălie 
purtată pe „Insuliţă” (The Holme), un loc care n-a fost 
identificat; ştim doar că era undeva în Anglia de Est. O 
armată daneză condusă de regele Eohric şi de Æthelwold, 
pretendentul la tronul Wessexului, a invadat Mercia, a 
trecut Tamisa la Cracgelad (Cricklade) şi, după o serie de 
jafuri, s-a retras. Regele Edward i-a urmărit în Anglia de 
Est şi s-a răzbunat trecând prin foc şi sabie teritoriul lui 
Eohric. Cronicile oferă o relatare foarte interesantă a 
bătăliei; „Când el Edward vru să plece, dădu de ştire oştii 
că urmau să plece cu toţii. Cei din Kent au rămas pe loc, 
împotriva poruncii sale, deşi le trimise şapte solii. Trupele 
s-au năpustit peste ei acolo şi s-au luptat”. Se prezintă şi o 
listă a victimelor de seamă, printre care Æthelwold, regele 
Eohric, ealdormanul Sigelf, fiul său Sigebriht şi Beortsig. 
„in ambele tabere se făcură măceluri cumplite”, spun 
Cronicile. „Fură ucişi mai mulţi danezi, deşi câmpul de 
bătălie era al lor.” Asta sugerează că danezii au câştigat 
bătălia, dar şi-au pierdut majoritatea conducătorilor. 
(Folosesc traducerea Cronicilor realizată de Anne Savage, 
apărută la Heinemann, Londra, în 1983.) 


Cel mai interesant aspect în această consemnare este 
refuzul curios al trupelor din Kent de a se retrage. Soluţia 
mea, potrivit căreia ealdormanul Sigelf intenţiona să 
trădeze armata Wessexului, este născocire pură. Nu ştim 
nici unde s-a dat bătălia, nici ce s-a petrecut cu adevărat 
acolo; ştim numai că a fost o bătălie şi că Æthelwold, 
rivalul lui Edward la tronul Wessexului, a fost ucis. 
Cronicile vorbesc despre rebeliunea lui Æthelwold într-o 
consemnare mai lungă aferentă anului 900 (deşi Alfred a 
murit în 899). „Alfred, fiul lui ZEthelwulf, s-a stins cu şase 
nopţi înainte de Ziua Tuturor Sfinţilor. A fost rege peste 
toţi englezii, în afară de partea care era sub stăpânire 
daneză; şi a domnit în regatul său vreme de treizeci de ani 
fără un an şi jumătate. Apoi, fiul său Edward a primit 
coroana. Æthelwold, fiul fratelui tatălui său, a luat 
conacele de la Wimbourne şi Christchurch fără îngăduinţa 
regelui şi a sfetnicilor săi. Apoi, regele a plecat în fruntea 
oştii şi şi-a pus tabăra la Badbury Rings, lângă Wimbourne, 
dar Æthelwold s-a închis în conac cu oamenii care-i erau 
credincioşi şi a pus drugi la toate porţile, spunând că va 
rămâne acolo, viu sau mort. Apoi a fugit la adăpostul nopţii 
şi a căutat oastea din Northumbria. Regele a dat poruncă 
să fie urmărit, însă nu l-au putut prinde. Au prins femeia 
pe care o luase fără îngăduinţa regelui şi împotriva 
poruncii episcopului, căci făcuse legământ de călugărie.” 
Dar nu ni se spune cine era femeia, de ce o răpise 
Æthelwold şi ce soartă a avut. Din nou, soluţia mea, cum 
că ar fi fost vorba de verişoara lui Æthelwold, ZEthelfleed, 
nu este nimic mai mult decât o invenţie. 

Cronicile ne oferă scheletul faptelor istorice, fără prea 
multe detalii sau explicaţii. Un alt mister este soarta femeii 
cu care nu ştim dacă Edward a fost cununat: Ecgwynn. 
Ştim că i-a dăruit doi copii şi că unul din ei, ZEthelstan, 
avea să joace un rol extrem de important în făurirea 
Angliei; cu toate acestea, ea dispare cu totul din 
consemnări, fiind înlocuită de fiica  ealdormanului 
ZEthelhelm, Ælflæd. Conform unei note mult mai târzii, 
căsătoria dintre Edward şi Ecgwynn n-a fost considerată 
valabilă, dar ştim foarte puţine despre această poveste, cu 


excepţia faptului că ZEthelstan, orfan de mamă, va deveni 
primul rege al Angliei unificate. 

Cronicile afirmă că Alfred era „rege peste toţi englezii”, 
însă adaugă o menţiune precaută şi crucială, „în afară de 
partea care era sub stăpânire daneză”. În realitate, cea 
mai mare parte din teritoriul care avea să constituie Anglia 
era sub stăpânire daneză: întreaga Northumbrie, toată 
Anglia de Est şi ţinuturile nordice ale Merciei. Fără 
îndoială, Alfred voia să fie regele tuturor englezilor, şi 
înainte să moară era de departe cel mai puternic 
conducător al saxonilor, dar visul lui de a uni toate 
teritoriile unde se vorbea engleza nu fusese îndeplinit. Din 
fericire, a avut un fiu, o fiică şi un nepot care erau la fel de 
ataşaţi de acel vis şi care, în timp, aveau să înfăptuiască 
unirea. Aceasta este povestea din spatele aventurilor lui 
Uhtred: povestea  făuririi Angliei. Intotdeauna m-a 
nedumerit faptul că noi, englezii, manifestăm atât de 
puţină curiozitate faţă de geneza naţiunii noastre. La 
şcoală se lasă impresia că istoria Britaniei a început în 
1066 şi tot ce s-a întâmplat înainte pare irelevant, însă 
modul în care a luat fiinţă Anglia constituie o poveste 
complexă, palpitantă şi nobilă. 

Părintele Angliei este Alfred. Deşi n-a trăit să vadă 
pământurile locuite de angelcynn unite într-o singură ţară, 
a făcut posibilă această unire ocrotind atât cultura saxonă, 
cât şi limba engleză. A transformat Wessexul într-o 
fortăreață care a rezistat nenumăratelor atacuri daneze şi 
care, după moartea lui, şi-a extins puterea spre nord, până 
când căpeteniile daneze au fost învinse şi asimilate. În acei 
ani a existat un Uhtred care este strămoşul meu direct, 
însă poveştile pe care le spun eu despre el sunt pură 
născocire. Familia a deţinut cetatea Bebbanburg (acum 
castelul Bamburgh din Northumberland) din primii ani ai 
invaziei anglo-saxone până în preajma cuceririi normande, 
în timp ce restul ținuturilor nordice au căzut în stăpânirea 
danezilor, Bebbanburgul a rezistat, o enclavă angelcynn 
printre vikingi. Acest lucru se explică atât prin poziţia 
naturală excelentă, cât şi prin colaborarea cu danezii. L- 
am separat pe Uhtred, personajul meu, de Bebbanburg ca 


să poată fi mai aproape de evenimentele care au dus la 
crearea Angliei, evenimente care încep în sudul saxon şi se 
deplasează încet spre nordul locuit de angli. Am vrut să fie 
aproape de Alfred, un om pe care-l detestă în aceeaşi 
măsură în care-l admiră. 

Alfred este, după cum se ştie, singurul monarh britanic 
care este numit „cel Mare”. Nu există un comitet care să 
decerneze acest supranume onorific, ca în cazul premiilor 
Nobel, ci istoria o face, cu asentimentul istoricilor; totuşi, 
puţini i l-ar contesta lui Alfred. A fost un om extrem de 
inteligent şi, de asemenea, foarte bun. Poate că Uhtred se 
opune unei societăţi creştine supuse legii, însă alternativa 
era reprezentată de stăpânirea daneză şi de perpetuarea 
haosului. Alfred a impus în Wessex legea, educaţia şi 
religia şi şi-a ocrotit poporul de nişte duşmani redutabili. A 
construit un stat viabil, ceea ce nu este puţin lucru. Justin 
Pollard, în splendida sa biografie Alfred the Great (John 
Murray, Londra, 2005), rezumă astfel realizările lui Alfred: 
„Alfred voia un regat în care locuitorii din fiecare târg să 
vrea să-şi apere avutul şi regele deoarece prosperitatea lor 
era prosperitatea statului”. A făurit o naţiune căreia 
oamenii simțeau că-i aparţineau deoarece legea era 
dreaptă, deoarece aspirațiile erau  răsplătite, iar 
ocârmuirea nu era tiranică. Nu este o reţetă proastă. 

A fost înmormântat în vechea catedrală de la 
Winchester, dar trupul i-a fost mutat ulterior în noua 
catedrală, unde mormântul i-a fost acoperit cu plumb. 
William Cuceritorul, în dorinţa lui de a-şi descuraja noii 
supuşi să-şi venereze trecutul, a dus sicriul închis în plumb 
la abația Hyde de lângă Wincester. Abația respectivă, 
asemenea tuturor mănăstirilor, a fost desfiinţată în timpul 
domniei lui Henric al VIII-lea, devenind casă particulară şi, 
ulterior, închisoare. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, 
mormântul lui Alfred a fost descoperit de deţinuţi, care au 
sustras plumbul şi au aruncat oasele. Justin Pollard 
presupune că rămăşiţele marelui rege anglo-saxon se află 
probabil tot la Winchester, împrăştiate sub pământ, 
aproape de suprafaţă, undeva între o parcare şi un şir de 
case victoriene. Nici coroana cu smaralde n-a avut o soartă 


mai bună. A rezistat până în secolul al XVII-lea, când, din 
câte se spune, puritanii abjecţi care au condus Anglia după 
Războiul Civil au smuls pietrele şi au topit aurul. 

Winchester rămâne oraşul lui Alfred. Multe dintre 
limitele proprietăţilor din centrul vechi sunt cele trasate de 
inspectorii lui. Rămăşiţele multor membri ai familiei sale 
se află în lădiţe de piatră în catedrala ridicată pe locul 
marii sale biserici, iar statuia lui tronează în centrul 
oraşului, înfăţişându-l voinic şi belicos, deşi în realitate a 
fost bolnav toată viaţa şi prima lui dragoste nu a fost gloria 
marţială, ci religia, învăţătura şi dreptul. A fost într-adevăr 
Alfred cel Mare, dar în această poveste a făuririi Angliei 
visul lui nu s-a îndeplinit încă; de aceea, Uhtred mai are de 
luptat. 


VIRTUAL - 
A ZI 
| VA = | 
PROJECT 


— 


LOIALITĂTȚŢI ÎMPĂRȚITE, 
IUBIRI IMPOSIBILE, 
EROISM DINCOLO DE LIMITE 


MOARTEA REGILOR este al saselea roman din seria ce suc- 
ces [tul reset sensi «dle Bernard Cornwell, o cronică a istorici 
Angliei de la începuturile sale, „da fel de captivantă ca Urari 
trenurilor, dar inspirată din evenimente reale” | 4 he (hreroeri, 
serie care a stat la baza unui excepțional serial de televiziune 
realizat de BBC. 


REALE ALI RED este pe moarte. Rivalii la succesiune sunt 
pe punctul să distrugă regatul. Tara pe care Allred s-a străduit 
timp «le treizeci de ani să o clădească este pe cale să se dezin- 
tegreze. Uhtred, omul de încredere al regelui, născut northum- 
brian, dar crescul de saxoni, vrea mai mult decât orice să lupte 
pentru a-si recăpăta moștenirea pierdută, Dar sue că, dacă va 
abandona cauza regelui, visul lui Alfred — si viitorul minunii 
engleze ~ e bane probabil să dispară. 


<< Air 


BERNARD CORNWELL serie un roman istoric si de aven- 
uri exceptional, un roman despre curaj, trădare, datorie, de- 
votament;, dragoste și luptă, așa cum se văd prin ochii unui 
războinic a cărui loialitate este împărţită între două lumi. 


w — 


„ici mai mare scriitor de romane istorice din zilele noasie.™ 


Iashington Post 


II)