Bernard Cornwell — [Saxon stories] 10 Purtatorul tortei

BEST SEI 


p F 
N T an Te ONAL 


i 


* 


„Cel mai mare soritor 
de romant torit 
din zilele noastre.” 


Iashington Posi 


BERNARD CORNWELL 


Seria: The Saxon Stories 
— Partea a X-a — 


PURTĂTORUL TORŢEI 
Original: The Flame Bearer (2016) 


Traducere din limba engleză: 
IOAN CIUPERCA 


7 


virtual-project.eu 


ag 


ITERA? 


Editura: LITERA 
— 2018 — 


Purtătorul torţei 
este dedicată lui Kevin Scott Callahan, 
1992-2015 


Wyrd bið ful ârad! 


1 „Soarta este neînduplecată” (în anglo-saxonă). 
93% 


Toponime 


Ortografierea  toponimelor în Anglia anglo-saxonă 
rămâne o chestiune prea puţin lămurită. Nici măcar în 
privinţa numelor nu există opinii consecvente şi un acord 
general. Astfel, numele Londrei apare ca Lundonia, 
Lundenberg, Lundenne, Lundene, Lundenwic, 
Lundenceaster şi Lundres. Fără îndoială, unii cititori ar 
putea prefera alte variante ale toponimelor din lista de mai 
jos. În ce mă priveşte, am folosit, de regulă, ortografierile 
din Oxford Dictionary of English Place-Names sau 
Cambridge Dictionary of English Place-Names pentru 
perioada în care a domnit regele Alfred, respectiv 871-899 
d.Hr., dar nici această soluţie nu este perfectă. In anul 
956, numele insulei Hayling era scris şi Heilincigae şi 
Heeglingaigga. Nici eu nu am fost mereu consecvent; am 
preferat numele modern de Northumbria în loc de 
Nordhymbralond pentru a nu crea impresia că hotarele 
vechiului regat ar coincide cu cele ale comitatului modern. 
Din aceste motive, lista care urmează, ca şi ortografierile 
toponimelor, este pur orientativă. 


Ætgefrin Yeavering Bell, 
Northumberland 

Alba regat care includea cea mai 
mare parte a Scoției 
moderne 

Beamfleot Benfleet, Essex 

Bebbanburg Bamburgh, Northumberland 

Beina râul Bain 

Cair Ligualid Carlisle, Cumbria 

Ceaster Chester, Cheshire 

Cirrenceastre Cirencester, Gloucestershire 


4% 


Cocuedes 


Contwaraburg 
Dumnoc 


Dunholm 
Eoferwic 


Ethandun 
The Gewasc 
Godmundcestre 


Grimesbi 
Gyruum 
Hornecastre 
Humbre 
Huntandun 


Ledecestre 
Lindcolne 
Lindisfarena 


Lundene 
Meldunesburh 
Steanford 
Strath Clota 
Sumorseete 
Tinan 

Use 


Wavenhe 
Weallbyrig 


Wiire 
Wiltunscir 
Wintanceaster 


insula Coquet, 
Northumberland 
Canterbury, Kent 

Dunwich, Suffolk (în 
prezent, în mare parte 
acoperit de ape) 

Durham, comitatul Durham 
York, Yorkshire (numele 
danez: Jorvik) 

Edington, Wiltshire 

The Wash 

Godmanchester, 
Cambridgeshire 

Grimsby, Humberside 
Jarrow, Tyne & Wear 
Horncastle, Lincolnshire 
râul Humber 

Huntingdon, 
Cambridgeshire 

Leicester, Leicestershire 
Lincoln, Lincolnshire 
Lindisfarne (Holy Island), 
Northumberland 

Londra 

Malmesbury, Wiltshire 
Stamford, Lincolnshire 
Strathclyde 

Somerset 

râul Tyne 

râul Ouse (Northumbria) şi 
Great Ouse (East Anglia) 
râul Waveney 

nume fictiv pentru un fort 
construit pe zidul lui 
Hadrian 

râul Wear 

Wiltshire 

Winchester, Hampshire 


45g 


6% 


PARTEA ÎNTÂI 
Regele 


E: fi 
/ 


Unu 
3 


Începuse cu trei corăbii. 

Acum erau patru. 

Cele trei corăbii veniseră pe țărmurile Northumbriei 
atunci când eram doar un copil; la câteva zile după ce 
fratele meu mai mare murise şi la câteva săptămâni de 
când tatăl meu îl urmase în lumea de dincolo, unchiul meu 
pusese stăpânire pe pământurile noastre, iar eu plecasem 
în surghiun. Acum, după atâţia ani, stăteam pe aceeaşi 
coastă, uitându-mă la cele patru corăbii care se apropiau 
de țărm. 

Veneau dinspre nord, şi tot ce vine dinspre nord este 
nefast. Nordul ne trimite frig şi gheaţă, vikingi şi scoțieni. 
El ne aduce duşmani, şi eu am avut destui duşmani pentru 
că venisem în Northumbria ca să iau înapoi Bebbanburgul. 
Venisem să-l ucid pe vărul meu care-mi încălcase 
drepturile. Venisem pentru a-mi lua înapoi pământul natal. 

Bebbanburgul se întinde către sud. Nu puteam vedea 
meterezele peste care caii se ridicau, căci dunele erau 
prea înalte, dar puteam vedea fumul care se ridica din 
vetrele fortăreței şi era purtat spre vest de vânturile 
neîmblânzite. Fumul era purtat spre culmile întunecate ale 
Northumbriei, şi acolo se amesteca cu norii cenușii care le 
acopereau. 

Era un vânt tăios. Nisipurile nemărginite care se 
întindeau până către Lindisfarena erau vălurite către 
coastă. Acolo erau acoperite de spumă. Era îngrozitor de 
frig. Vara ar fi trebuit să vină în Britania, dar iarna încă îşi 
arăta colții pe țărmurile Northumbriei şi mă bucuram că 
am pe mine mantia din piele de urs. 

— O zi proastă pentru marinari, îmi spuse Berg. 

El era unul dintre oamenii mei mai tineri, un viking care 


9% 


se bucura de reputaţia unui priceput spadasin. În ultimul 
an, părul îi crescuse şi mai mult, aşa încât acum i se 
revărsa pe sub marginile coifului ca o uriaşă coadă de cal. 
Văzusem o dată cum un saxon îl apucase de părul lui lung 
pe un om, îl trăsese jos din şa şi îl străpunsese de mai 
multe ori cu lancea în timp ce zăcea în iarbă. 

— Ar trebui să-ţi tai părul, i-am spus. 

— Îl leg atunci când mă lupt, mi-a răspuns el şi şi-a 
întors privirea către mare. Se vor lovi de coastă, sunt prea 
aproape de țărm! 

Cele patru corăbii urmau linia țărmului, dar rămâneau 
cu mari eforturi în larg. Vântul le-ar fi împins spre țărm 
pentru a le împotmoli în bancurile de nisip, a le răsturna şi 
a le face praf, dar vâslaşii trăgeau din greu la vâsle în timp 
ce cârmacii încercau să ţină corăbiile departe de pericol. 
Valurile se spărgeau de corăbii şi se revărsau peste punţile 
lor. Vântul care bătea dintr-o parte era atât de puternic 
încât ar fi putut smulge velele, aşa că acestea erau lăsate 
jos pe punte. 

— Cine sunt ei? m-a întrebat fiul meu, dând pinteni 
calului pe lângă mine. 

Vântul îi flutura mantia şi înfoia coama şi coada calului 
său. 

— De unde să ştiu? l-am întrebat. 

— Nu i-ai mai văzut? 

— Niciodată, i-am spus. 

Ştiam cele mai multe corăbii care cutreierau coastele 
Northumbriei pentru pradă, dar acestea nu-mi erau 
cunoscute. Nu erau corăbii de negoţ, aveau prorele înalte 
şi bordul lăsat în jos al navelor de luptă. La proră, aveau 
căpăţâni de fiare, ceea ce însemna că erau păgâni. 
Corăbiile erau mari. Am numărat pe fiecare cam patruzeci 
sau cincizeci de oameni care, acum, vâsleau pentru a-şi 
salva viaţa în apele vrăjmaşe şi în faţa vântului înverşunat. 
Venea fluxul, puhoiul de apă se îndrepta spre nord, iar 
corăbiile se luptau să-şi ţină cursul spre sud cu prorele lor 
împodobite cu dragoni lovindu-se de şuvoaiele care le 
biciuiau carenele. Mă uitam la cea mai apropiată corabie 


%10 # 


aflată în vâltoarea unui val şi vedeam cum jumătate din ea 
se afunda în apele ca gheaţa care-i zdruncinau etrava. 
Oare ei ştiau că prin apropiere era un vad mai puţin adânc, 
în spatele Lindisfarenei, care le putea oferi adăpost? Acest 
canal putea fi uşor văzut la reflux, dar acum, în puhoiul de 
apă când marea era frământată de vântul turbat, 
trecătoarea era ascunsă vederii de ceaţă şi de valurile 
clocotitoare. Cele patru corăbii, neştiind că există un canal 
care le putea oferi protecţie, au trecut pe lângă intrarea în 
el şi au continuat înaintarea plină de zbucium spre un loc 
unde puteau ancora în siguranţă. 

Se îndreptau spre Bebbanburg. 

Mi-am întors calul spre sud şi i-am lăsat pe cei şaizeci de 
oameni ai mei pe coastă. Vântul îmi biciuia faţa cu 
vârtejuri de nisip. 

Nu ştiam unde fuseseră cele patru corăbii, dar ştiam 
unde vor să ajungă. Se îndreptau spre Bebbanburg şi, 
dintr-odată, m-am gândit că vieţuirea nu va mai fi uşoară. 


Ne-au trebuit doar câteva momente pentru a ajunge la 
canalul Bebbanburg. Valurile uriaşe se spărgeau de țărm şi 
clocoteau la intrarea în port, umplând îngusta gură de 
intrare cu o spumă învârtejită cenuşie. Nu era o intrare 
largă; copil fiind, înotasem de multe ori de-a latul ei, dar 
niciodată în timpul fluxului puternic. Una dintre cele mai 
vechi amintiri ale mele este legată de momentul în care mă 
uitam la un băiat care se înecase după ce fusese aruncat la 
intrarea în port de către fluxul puternic. Îl chema Eglaf şi 
cred că avea vreo şase sau şapte ani când a murit. Era fiul 
unui preot, singurul lui fiu. E ciudat cum îţi revin în 
memorie nume şi chipuri din trecutul îndepărtat. Era un 
băiat mărunt şi slab, avea părul negru şi era foarte nostim; 
îmi plăcea de el. Fratele meu mai mare îl provocase să 
înoate prin canal şi-mi amintesc că el nu-şi putea stăpâni 
râsul când Eglaf se scufunda în vârtejurile cu zbiciri albe 
ale mării întunecate. Eu plângeam, dar fratele meu mi-a 
dat o palmă peste cap. 

— Era prea slab, mi-a zis el. 


%11 # 


Cum ne mai place să dispreţuim slăbiciunile! Doar 
femeilor şi preoţilor le este permis să dovedească 
slăbiciuni. Poate şi poeţilor. Bietul Eglaf pierise pentru că 
dorise să arate că e la fel de neînfricat ca noi, ceilalţi, dar 
până la urmă a dovedit că e la fel de prost ca noi. 

— Eglaf, am rostit cu voce tare numele lui în timp ce 
galopam în josul colinei de nisip. 

— Ce-ai spus? a strigat fiul meu. 

— Eglaf, am spus din nou, fără a catadicsi să-i explic. 

Cred că atât timp cât ne amintim unele nume, acei 
oameni sunt vii. Nu ştiu cum supraviețuiesc; fie sunt 
duhuri plutind precum norii, fie trăiesc în lumea de 
dincolo. Eglaf nu a ajuns în Valhalla pentru că nu a murit 
în bătălie, dar şi el era creştin, aşa că precis a ajuns în 
paradisul lor, şi asta făcea să-mi pară şi mai mult rău 
pentru el. Creştinii îmi spun că ei îşi petrec tot timpul 
rugându-se pentru Dumnezeul lor țintuit pe cruce. Tot 
timpul! O veşnicie! Ce zeu îngâmfat poate fi acela care îşi 
doreşte să fie mereu slăvit? Acest lucru mă duce cu gândul 
la Barwulf, un nobil din Saxonia de Vest care-i plătea pe 
cântăreții la harpă pentru a preaslăvi faptele lui de vitejie, 
care chiar nu existau. Barwulf era un om neruşinat, gras, 
egoist şi hapsân, care se dorea mereu proslăvit. Mi-l 
imaginam pe acest zeu creştin ca fiind un nobil gras şi 
furios, care zace pe o pajişte şi se bucură când servitorii îi 
spun cât de măreț este el. 

— Se întorc, mi-a spus fiul meu, întrerupându-mi şirul 
gândurilor; m-am uitat spre stânga şi am văzut prima 
corabie îndreptându-se către canal. 

Intrarea în canal se putea face foarte uşor, deşi un 
căpitan fără experienţă ar fi putut fi păcălit de puternicii 
curenţi ai mareelor în apropierea coastelor, dar acest om 
era destul de priceput pentru a prevedea pericolul şi a 
condus lunga lui corabie exact aşa cum trebuia. 

— Numără oamenii de la bord, i-am cerut lui Berg. 

Am dat pinteni cailor pe malul de nord al canalului unde 
nisipul era plin de alge, scoici şi bucăţi de lemn acoperite 
cu sare. 


129 


— Cine sunt ei? m-a întrebat Rorik. 

Noul meu servitor era doar un copil. 

— Probabil sunt vikingi ca şi tine, i-am spus. 

Eu îl ucisesem pe tatăl lui Rorik şi-l rănisem pe el într-o 
bătălie crâncenă care-i alungase pe păgâni din Mercia. M- 
au cuprins remuşcările când mi-am dat seama că am 
vătămat un copil; avea doar nouă ani şi-l lovisem cu 
jungherul meu Acul-Viespii. Sentimentul de vinovăţie pe 
care-l încercam m-a făcut să-l adopt, tot aşa cum Ragnar 
cel Bătrân mă adoptase pe mine cu multă vreme în urmă. 
Braţul stâng al lui Rorik se vindecase şi, deşi nu era la fel 
de puternic precum cel drept, putea să ţină în mână un 
scut şi părea fericit. Imi plăcea de el. 

— Sunt vikingi! a repetat el fericit. 

— Aşa cred, am zis eu. 

Nu eram sigur, dar ceva în legătură cu corăbiile mă 
făcea să cred că mai degrabă sunt vikingi, nu danezi. 
Lighioanele uriaşe de la prorele corăbiilor acestora erau 
foarte viu colorate, iar catargele scurte erau înclinate mai 
mult spre pupă decât în cazul celor mai multe corăbii 
daneze. 

— Nu te duce unde-i apa prea adâncă! i-am spus lui Berg 
care înaintase în apa plină de vârtejuri ce trecea deja 
deasupra copitelor calului. 

Fluxul, învolburat de vânt, tălăzuia prin canal, iar eu mă 
aflam pe malul celălalt, aflat la vreo cincizeci-şaizeci de 
metri mai departe. Pe acest mal, erau o mică fâşie de nisip 
care în curând avea să fie acoperită de apele fluxului şi, în 
sus, o potecă de pietre negricioase ce urca spre un zid 
înalt. Un zid de piatră care, la fel ca tot ce exista în 
Bebbanburg, fusese înălţat încă de pe vremea tatălui meu, 
iar în mijlocul său se afla Poarta Mării. Cu ani în urmă, 
înspăimântat de ideea că l-aş fi putut ataca, unchiul meu 
zidise cele două porţi care asigurau intrarea principală în 
fortăreață, Poarta de Jos şi Poarta de Sus, şi construise 
Poarta Mării la care se putea ajunge doar de pe mare sau 
pe o potecă de nisip ce ajungea sub meterezele dinspre 
mare. Cu timpul, teama lui s-a mai potolit, şi, pentru că 


%13 # 


aprovizionarea Bebbanburgului prin Poarta Mării se făcea 
greu şi dura mai mult, el a redeschis cele două porţi 
dinspre sud, dar Poarta Mării rămăsese şi ea. Dincolo de 
ea, era o potecă abruptă ce urca până la o poartă situată 
mai sus; aceasta asigura trecerea prin palisada de lemn 
înconjurătoare a vârfului stâncos pe care era construit 
Bebbanburgul. 

Oamenii se strângeau pe platforma de luptă a palisadei. 
Făceau cu mâna, nu către noi, ci către corăbiile care 
sosiseră, şi mi s-a părut că am auzit aplauze venind de pe 
metereze, dar poate că a fost doar o închipuire. 

Dar sulița nu a fost o închipuire. Un bărbat o aruncase 
de pe palisadă şi m-am uitat la ea cum se înălța spre norii 
întunecaţi. Pentru câteva secunde, a părut că stă atârnată 
în aer, dar, apoi, întocmai ca un şoim prădător, a coborât 
cu mare viteză şi s-a înfipt în bancul de nisip la nici cinci 
paşi de locul unde se afla calul lui Berg. 

— Adu-o încoace, i-am spus lui Rorik. 

Acum, puteam să aud vorbele de batjocură care veneau 
dinspre metereze. Suliţa ar fi putut cădea mai aproape, dar 
e drept că fusese o aruncătură puternică. Au mai căzut 
două sulițe, dar n-au făcut decât să împroaşte fără rost cu 
apă în mijlocul canalului. Rorik mi-a adus prima suliță. 

— Ține vârful jos, i-am spus. 

— Jos? 

— În nisip. 

Mi-am desfăcut zalele şi şireturile şi am ţintit. 

— 'Ţine-o nemişcată, i-am poruncit lui Rorik, şi când am 
fost sigur că oamenii de la prora primei corăbii se uită la 
mine, am urinat pe vârful suliţei. Fiul meu a chicotit, iar 
Rorik a râs. Acum dă-mi-o mie, i-am zis băiatului şi am 
apucat sulița de mânerul ei de frasin. 

Am rămas în aşteptare. Prima corabie intra în canal; 
valuri de apă se revărsau peste carenă pe măsură ce 
oamenii vâsleau. Prora înaltă, pe care se afla un dragon cu 
gura căscată şi ochi strălucitori, se ridica deasupra apei. 
Mi-am tras braţul în spate şi am aşteptat. Va fi o aruncare 
dificilă, îngreunată de vânt şi de mantia din piele de urs 


%14 e 


care îmi trăgea braţul în jos şi pe care nu aveam timp să o 
dau jos. 

— Ăsta e blestemul lui Odin, am strigat către corabie. 

Apoi am aruncat sulița. 

Douăzeci de paşi. 

Şi sulița udată cu urină a lovit din plin, exact aşa cum 
ochisem. A intrat în ochiul dragonului, iar mânerul ei a 
tremurat în timp ce corabia înainta prin apele fluxului spre 
apele interioare mai liniştite ale portului puţin adânc care 
era adăpostit de furtună de către marea stâncă pe care se 
afla fortăreaţa. 

Fortăreaţa mea. Bebbanburg. 


Bebbanburg. 

Am visat să recapăt Bebbanburgul încă din ziua în care 
îmi fusese furat. Hoţul fusese unchiul meu şi acum, fiul lui, 
care avea neobrăzarea să-şi spună Uhtred, stătea în 
marele fort. Oamenii îmi tot ziceau că nu poate fi 
recucerită decât prin trădare sau prin înfometare. Era 
solidă, ridicată pe stânca înaltă care era ca o insulă, şi 
puteai ajunge la ea pe uscat doar pe un singur drum 
îngust; şi... era a mea. 

O dată am fost foarte aproape să recuceresc fortăreaţa. 
Trecusem cu oamenii mei prin Poarta de Jos, dar Poarta de 
Sus fusese închisă la timp, aşa încât vărul meu stăpânea 
fortul uriaş de lângă marea agitată. Flamura lui cu cap de 
lup flutura în vânt acolo, şi oamenii lui ne batjocoreau de 
pe metereze în timp ce ne îndepărtam şi cele patru corăbii 
îşi croiau drum prin canal pentru a găsi un loc unde să 
ancoreze în siguranţă. 

— Cred că sunt o sută cincizeci de bărbaţi, mi-a spus 
Berg. 

— Şi vreo câteva femei şi câţiva copii, a adăugat fiul 
meu. 

— Oricine ar fi, înseamnă că au venit ca să rămână, am 
zis eu. 

Am mers pe malul de nord al golfului unde ţărmul era 
plin de focuri la care oamenii vărului meu afumau heringi 


%15 # 


sau fierbeau apă de mare pentru a obţine sare. Aceşti 
oameni trăiau înghesuiți în căsuţele lor aflate la marginea 
țărmului. Erau speriaţi de noi şi de corăbiile abia sosite 
care aruncau ancorele lor din piatră printre micile bărci de 
pescuit care se adăpostiseră de vântul năprasnic în apele 
liniştite de la Bebbanburg. Un câine lătra dintr-o căsuţă cu 
acoperiş de iarbă, dar a fost repede redus la tăcere. Am 
trecut călare printre două case şi am urcat pe povârnişul 
din spatele lor. Gâştele au fugit la apropierea noastră, iar 
paznicul lor, o fetiţă de vreo cinci sau şase ani, a scâncit şi 
şi-a ascuns capul în mâini. Când am ajuns pe creastă, m- 
am întors să mă uit la cele patru corăbii şi am văzut cum 
oamenii de pe ele se îndreptau prin apă către țărm cu 
boccele grele pe umeri. 

— I-am putea măcelări până să ajungă la țărm, a sugerat 
Uhtred, fiul meu. 

— Nu putem acum, am zis eu şi-am arătat către Poarta 
de Jos care străjuia istmul îngust ce ducea către fort. 

Prin arcada pe care era fixată o tigvă ieşeau oameni 
călări şi se îndreptau către port. 

— Suliţa Domniei Tale este tot acolo, a zis Berg, râzând 
pe înfundate şi arătând către cea mai apropiată corabie. 

— A fost o aruncare cu noroc, a spus fiul meu. 

— Nu e vorba de noroc, a răspuns Berg pe un ton 
mustrător. Odin a călăuzit-o. 

Era un tânăr evlavios. 

Călăreţii îi îndrumau pe războinicii abia sosiți către 
colibele din sat, în loc să-i ducă spre marele bastion de pe 
stânca înaltă. Oamenii coborâţi de pe corăbii au aruncat pe 
țărm boccelele, apoi mănunchiuri de sulițe, grămezi de 
scuturi, mormane de topoare şi spade. Femei cu copii mici 
au venit la mal. Vântul aducea cu el zvonuri de voci şi de 
râsete. Era clar că aceşti oameni veniseră ca să rămână şi, 
ca pentru a arăta că puseseră stăpânire pe acest pământ, 
un bărbat a înfipt un steag în nisipul de pe mal şi a răsucit 
bine băţul acestuia. Era un steag cenuşiu care flutura în 
bătaia vântului rece. 

— Poţi vedea ce-i pe el? am întrebat. 


%16 # 


— Un cap de dragon, a răspuns Berg. 

— Cine sunt cei care flutură un cap de dragon? m-a 
întrebat Uhtred. 

— Nimeni dintre cei pe care-i ştiu, am răspuns eu, 
ridicând din umeri. 

— Eu aş vrea să văd un dragon, a spus Berg, căzut dintr- 
odată pe gânduri. 

— Ar putea fi ultimul lucru pe care să-l vezi, a ţinut să 
remarce fiul meu. 

Nu ştiu dacă există dragoni. N-am văzut niciodată 
vreunul. Tatăl meu îmi spunea că dragonii trăiau pe 
culmile înalte ale munţilor şi se hrăneau cu vite şi oi, dar 
Beocca, unul dintre preoţii tatei şi tutorele meu în 
copilărie, era sigur că toţi dragonii dorm în adâncurile 
pământului. 

— Sunt creaturi ale Satanei şi se ascund la mare 
adâncime, aşteptând ziua cea de pe urmă, îmi spunea el. Şi 
atunci când se vor deschide cerurile, anunțând a doua 
venire a lui Hristos, ei vor ţâşni din pământ ca nişte 
demoni! Se vor lupta! Aripile lor vor întuneca soarele, 
suflarea lor va pârjoli pământul, iar focul lor îi va arde pe 
cei drepţi! 

— Vom muri cu toţii? 

— Nu, nu, nu! Ne vom lupta cu ei! 

— Cum te poţi lupta cu un dragon? l-am întrebat eu. 

— Cu rugăciuni, copile, cu rugăciuni. 

— Şi aşa îi vom omori pe toţi, am spus eu, şi el m-a 
mângâiat pe cap. 

Acum, cele patru corăbii aduseseră sămânţa dragonului 
în Bebbanburg. Vărul meu ştia că Bebbanburgul este sub 
asediu. Ani de zile, fusese un loc ferit, protejat fiind de o 
fortăreață imposibil de cucerit şi de către regii 
Northumbriei. Aceşti regi fuseseră vrăjmaşii mei. Ca să 
atac  Bebbanburgul, ar fi trebuit să pătrund prin 
Northumbria şi să înfrunt oştile danezilor şi ale vikingilor 
care s-ar fi aliat pentru a-şi apăra pământurile. Acum, 
regele din Eoferwic era ginerele meu, fiica mea era regina 
lui, păgânii din Northumbria îmi erau prieteni, aşa că aş fi 


%17 # 


putut străbate fără oprelişti drumul de la graniţa Merciei 
până la zidurile Bebbanburgului. O lună întreagă, am 
profitat de această libertate ce mi se oferea pentru a călări 
prin păşunile vărului meu, să-i jefuiesc gospodăriile, să-i 
căsăpesc pe cei care-i erau credincioşi, să-i fur vitele şi să 
mă grozăvesc prin faţa zidurilor. Vărul meu nu ieşise să mă 
înfrunte, preferând să stea la loc ferit în spatele 
formidabilelor metereze, dar, de această dată, îşi întărise 
forţele. Cu siguranţă, oamenii care descărcaseră scuturi şi 
arme pe țărm fuseseră tocmiţi ca să apere Bebbanburgul. 
Auzisem zvonuri că vărul meu era gata să-i plătească cu 
aur pe aceşti oameni a căror sosire o aşteptam. Şi acum, 
iată-i aici. 

— Suntem mai mulţi decât ei, a spus fiul meu. 

Aveam aproape două sute de oameni într-o tabără 
instalată pe colinele dinspre apus, aşa încât, într-adevăr, 
dacă am fi ajuns să ne luptăm, am fi fost mai mulţi decât 
cei care abia veniseră; dar nu şi dacă vărul meu ar fi adus 
în rândurile lor şi soldaţii din garnizoana lui. El comanda 
acum peste patru sute de aruncători de sulițe, ceea ce ne- 
ar fi pus într-o situaţie mult mai grea. 

— Coborâm să-i întâmpinăm, am spus. 

— Să coborâm? a întrebat Berg, uimit. 

Noi eram în acea zi doar vreo şaizeci de oameni, adică 
mai puţin de jumătate din câţi erau duşmanii. 

— Trebuie să aflăm cine sunt înainte de a-i omori, am 
spus. Aşa este politicos. Am arătat spre un copac îndoit de 
vânt şi i-am spus servitorului meu; Rorik, taie o creangă 
din carpenul acela şi ţine-o ca pe un steag. Intoarceţi 
scuturile cu faţa în jos, am strigat eu cu voce tare, ca toţi 
oamenii să mă poată auzi. 

Am aşteptat ca Rorik să fluture creanga în semn de pace 
şi ca oamenii să întoarcă scuturile, aşa încât emblema cu 
cap de lup să fie cu faţa în jos, apoi am coborât panta 
împreună cu armăsarul meu, Tintreg. Mergeam încet. 
Voiam ca nou-veniţii să fie siguri că avem gânduri paşnice. 
Ei veneau să ne întâlnească. Vreo doisprezece oameni 
însoţiţi de douăzeci de călăreţi ai vărului meu erau 


%18 # 


împrăştiaţi pe păşunile unde caprele celor din sat păşteau 
printre ciulini. Călăreţii erau conduşi de Waldhere, cel 
care comanda trupele de casă şi pe care-l întâlnisem cu 
doar două săptămâni în urmă. Venise în tabăra mea, de pe 
colinele de la apus, cu o mână de soldaţi, cu o creangă ca 
semn al păcii şi cu cererea neobrăzată ca noi să plecăm de 
pe pământurile vărului meu înainte ca ei să ne omoare. Am 
respins cu dispreţ propunerea şi l-am umilit pe Waldhere, 
dar îl ştiam drept un luptător încercat şi periculos, rănit de 
multe ori în luptele împotriva prădătorilor scoțieni. Ca şi 
mine, purta o mantie din piele de urs şi avea o sabie grea 
atârnată la şoldul stâng. Faţa lată era încadrată de un coif 
din fier cu gheară de vultur în vârf. Avea o barbă scurtă 
sură, ochii lui cenuşii păreau neîndurători, iar gura ca o 
crestătură lungă arăta de parcă n-ar fi zâmbit niciodată în 
viaţa lui. Pe scut avea aceeaşi imagine ca şi cea de pe 
scutul meu, capul lupului cenuşiu. Era simbolul 
Bebbanburgului, şi eu nu renunţasem niciodată la el. 
Waldhere a ridicat mâna înmănuşată pentru a-l opri pe 
bărbatul care-l urma şi dădu pinteni calului până la câţiva 
paşi de mine. 

— Ai de gând să renunţi? m-a întrebat el. 

— Nu-mi aduc aminte numele tău, am spus. 

— Mai toţi oamenii elimină excrementele prin şezut, tu 
tocmai le-ai scos pe gură, a replicat el. 

— Pe tine maică-ta te-a fătat prin şezut şi încă mai 
miroşi a excrementele ei, i-am spus. 

Insultele erau ceva obişnuit. Nimeni nu-şi întâlnea 
duşmanul fără a-l înjura. Ne înjuram, apoi ne luptam, deşi 
nu cred că ar fi trebuit să scoatem spadele din teacă. 
Trebuia să ne prefacem, totuşi. 

— Ai două minute, după care te atac, m-a ameninţat 
Waldhere. 

— Dar eu sunt aici cu gânduri paşnice, am zis şi i-am 
arătat creanga. 

— O să număr până la două sute, a zis Waldhere. 

— Dar aveţi doar zece degete, a intervenit şi fiul meu, 
făcându-i să râdă pe oamenii mei. 


%19 # 


— Până la două sute, după care o să-ţi vâr creanga de 
pace drept în fund, a mârâit Waldhere. 

— Şi tu cine eşti? l-am întrebat pe bărbatul care urca 
pentru a veni lângă Waldhere. Am presupus că era 
conducătorul nou-veniţilor. Era un bărbat înalt şi spălăcit, 
cu un ciuf de păr blond care, de la fruntea înaltă, îi cădea 
pe spate. Era îmbrăcat elegant şi avea un colier din aur la 
gât şi inele de aur pe braţe. Catarama centurii era din aur, 
iar prăselele spadei străluceau ca aurul. Îmi părea la vreo 
treizeci de ani. Era lat în umeri, avea o faţă lungă, ochi 
deschişi la culoare, iar pe obrajii lui erau desenate capete 
de dragoni. Spune-mi cum te cheamă, i-am cerut eu. 

— Nu-i răspunde, a mârâit Waldhere. 

A vorbit în engleză, deşi eu întrebasem în daneză. 

— Dacă acest bastard cu gură spurcată mă mai 
întrerupe o dată, voi socoti că mi-a rupt creanga păcii şi-l 
poţi omori, i-am spus lui Berg, privindu-l în continuare pe 
nou-venit. 

— Da, stăpâne. 

Waldhere s-a încruntat, dar n-a spus nimic. Ei erau mai 
puţini, dar cu cât zăboveam mai mult pe păşune, numărul 
lor creştea. Şi veneau cu scuturi şi cu arme. În curând, 
aveau să fie mai mulţi decât noi. 

— Deci, cine eşti? am întrebat din nou. 

— Numele meu este Einar Egilson, iar oamenii îmi zic 
Einar cel Alb, a răspuns el mândru. 

— Eşti viking? 

— Da. 

— lar eu sunt Uhtred din Bebbanburg, i-am spus. 
Oamenii mă numesc în multe feluri. Dar cel mai mândru 
sunt de numele Uhtredzerwe. Asta înseamnă Uhtred cel 
Rău. 

— Am auzit vorbindu-se despre tine, a zis el. 

— Ai auzit de mine, am spus eu, dar eu n-am auzit de 
tine! De asta ai venit? Crezi că numele îţi va fi faimos dacă 
mă ucizi? 

— Da, va fi, a spus el. 

— Şi dacă eu te omor pe tine, Einar Egilson, crezi că 


4 209 


asta îmi va spori faima? Am scuturat din cap ca şi cum aş fi 
răspuns eu la întrebare. Cine te va jeli? Cine-şi va aduce 
aminte de tine? Apoi am scuipat înspre Waldhere. Aceşti 
oameni te-au plătit cu aur ca să mă ucizi. Şi ştii de ce? 

— Spune-mi tu, a zis Einar. 

— Pentru că încă de când eram un copilaş au încercat să 
mă omoare şi n-au reuşit. Ştii de ce nu au reuşit? 

— Spune-mi tu, a repetat el. 

— Pentru că sunt blestemaţi, am zis eu. Pentru că ei se 
închină zeului țintuit în cuie al creştinilor, dar el nu-i va 
ajuta. Ei îi dispreţuiesc pe zeii noştri. Am văzut la gâtul lui 
un ciocan din os alb cioplit. Dar cu ani în urmă, Einar 
Egilson, am trimis asupra lor blestemul lui Odin şi am 
îndreptat furia lui Thor către ei. Şi tu vrei să iei banii lor 
spurcaţi? 

— Aurul e aur, a zis Einar. 

— Iar eu am trimis acelaşi blestem asupra corabiei tale, 
i-am spus. 

A dat din cap, a pus mâna pe ciocanul lui Thor, alb, dar 
nu a spus nimic. 

— Ori te voi omori, ori ni te vei alătura, i-am spus lui 
Einar. Nu-ţi voi da aur ca să mi te alături, îţi ofer ceva mult 
mai de preţ: viaţa ta. Luptă pentru acest om (şi am scuipat 
încă o dată înspre Waldhere) şi vei muri, luptă pentru mine 
şi vei trăi. 

Einar n-a mai spus nimic, doar a continuat să se uite la 
mine cu respect. Nu eram sigur că Waldhere a înţeles 
discuţia noastră, dar tare ar fi trebuit să înţeleagă. Ştia că 
vorbele noastre erau duşmănoase pentru stăpânul lui. 

— Destul! a mârâit el. 

Nu l-am luat în seamă pe Waldhere şi am continuat să 
vorbesc cu Einar. 

— Toţi cei din Northumbria îi urăsc pe aceşti oameni, şi 
tu vrei să mori pentru ei? Şi dacă alegi să mori pentru ei, 
noi vom lua aurul care nu va fi aurul tău. Va fi aurul meu. 
M-am uitat spre Waldhere. Ai terminat de numărat? 

Nu mi-a răspuns. Trăgea nădejde că tot mai mulţi 
oameni i se vor alătura, destui cât să ne copleşească, dar 


%21 # 


eram cam tot atâţia, şi nu dorea să înceapă o luptă pe care 
nu era sigur că o va câştiga. 

— Spune-ţi rugăciunile, pentru că moartea ţi se apropie, 
i-am Zis. 

Mi-am scuturat degetul mare şi l-am îndreptat către el. 
Şi-a făcut semnul crucii în timp ce Einar se uita îngrijorat 
la noi. 

— Dacă ai curaj, te aştept mâine la Ætgefrin, i-am spus 
lui Waldhere. 

Mi-am scuturat din nou degetul, în semn că blestemul 
fusese proferat, şi am plecat spre apus. 

Atunci când un om nu poate lupta, el trebuie să 
blesteme. Zeilor le place să se simtă trebuincioşi. 


În amurg, călăream spre apus. Cerul era acoperit de 
nori, iar pământul mustea de apă după zile întregi de 
ploaie. Nu ne grăbeam. Waldhere nu ne urmărea. Mă 
îndoiam că vărul meu va fi acceptat provocarea de a se 
lupta cu mine la /ZEtgefrin. Mă gândesc că s-ar fi luptat, 
acum când are soldaţii încercaţi ai lui Einar de partea lui, 
dar s-ar fi luptat pe un teren ales de el, nu de mine. 

Am mers printr-o vâlcea care urca uşor către colinele 
înalte. Era tărâmul oilor, un pământ mănos, dar acum 
păşunile erau goale. Puținele gospodării pe lângă care 
trecuserăm erau întunecate şi niciun fir de fum nu ieşea 
prin găurile din acoperişuri. Noi pustiiserăm acest ţinut. 
Adusesem cu mine o mică armată din nord şi, într-o lună, i- 
am atacat pe cei care trăiau pe pământurile vărului meu. 
Le alungaserăm turmele, le furaserăm vitele, dăduserăm 
foc hambarelor şi arseserăm bărcile de pescuit aflate în 
porturile de la nord şi de la sud de fortăreață. Nu 
omorâserăm pe nimeni, afară de cei care purtau flamurile 
vărului meu şi de cei puţini care se împotriviseră şi nu 
luaserăm sclavi. Am fost îndurători, căci aceşti oameni ar fi 
fost într-o bună zi ai mei, aşa încât i-am trimis să caute 
mâncare la Bebbanburg, acolo unde vărul meu ar fi trebuit 
să-i hrănească pentru că noi luaserăm toate rezervele de 
hrană din ţinut. 


4 22 9 


— Einar cel Alb? a întrebat Uhtred. 

— N-am auzit niciodată de el, am răspuns eu 
dispreţuitor. 

— Eu am auzit de Einar, a zis Berg. Este un viking care 
l-a urmat pe Grimdahl când acesta naviga pe râurile din 
pământul alb. 

Pământul alb era vasta întindere de dincolo de patria 
danezilor şi a vikingilor, un ţinut cu ierni lungi, copaci albi, 
câmpii albe şi cer întunecat. Se spune că acolo trăiesc 
uriaşi şi oameni care au blană în loc de haine şi gheare 
care pot despica un om de la buric până la şira spinării. 

— Pământul alb; de aceea se numeşte „Einar cel Alb”? a 
întrebat fiul meu. 

— Pentru că-şi lasă duşmanii să sângereze până se 
albesc de tot?, a explicat Berg. 

Am surâs, totuşi mi-am atins ciocanul lui Thor prins la 
gât. 

— E viteaz? 

— E viking, deci este un mare luptător! a spus Berg, 
umflându-se în pene. S-a oprit puţin, apoi a continuat: Dar 
am auzit că i se spune şi altfel. 

— Altfel? 

— Einar cel fără de noroc. 

— De ce fără de noroc? am întrebat eu. 

Berg a ridicat din umeri. 

— Corăbiile lui au eşuat, nevestele i-au murit. Berg şi-a 
atins şi el ciocanul de la gât ca să fie ferit de nenorocirile 
de care tocmai vorbise. Dar câştigă multe bătălii, a 
continuat el. 

Nefericit sau fericit, mă gândeam eu, Einar şi cei o sută 
cincizeci de luptători încercaţi ai lui erau o forţă puternică 
pentru Bebbanburg, atât de puternică încât era limpede că 
vărul meu nu i-a lăsat să intre în fortăreață de teamă că ei 
s-ar fi putut întoarce împotriva lui şi ar fi devenit noii 
stăpâni ai Bebbanburgului. În loc de asta, îi încartiruise în 
sat şi nu mă îndoiam că, în scurt timp, le-ar fi dat cai şi i-ar 


2 În original, bleed white - a stoarce toată vlaga sau toate bogăţiile 
cuiva. 


4 239 


fi trimis să-mi hărţuiască trupele. Oamenii lui Einar nu 
erau aici pentru a apăra zidurile Bebbanburgului, ci pentru 
a-i îndepărta pe oamenii mei de lângă meterezele lor. 

— Vor veni, am zis. 

— Vor veni? 

— Waldhere şi Einar, am răspuns eu. Nu cred că vor 
veni mâine, dar vor veni curând. 

Vărul meu va dori să pună capăt acestei poveşti cât mai 
repede. Mă voia mort. Aurul de la gâtul şi de la 
încheieturile mâinilor lui Einar dovedea că vărul meu îl 
plătise ca să-şi aducă luptătorii lui şi să mă omoare. Dacă 
nu mâine, mă gândeam, atunci în cursul săptămânii. 

— Priveşte, stăpâne, mi-a zis Berg, arătând către nord. 

Pe colina de acolo se afla un călăreț. 

Stătea nemişcat. Vârful suliţei lui era îndreptat în jos. S- 
a uitat câteva momente la noi, apoi s-a întors şi a călărit 
dincolo de creastă. 

— E al treilea pe ziua de azi, a spus fiul meu. 

— Şi ieri, alţi doi, a adăugat Rorik. 

— Ar trebui să ucidem unul sau doi dintre ei, a zis Berg 
cu duşmănie. 

— De ce? am întrebat. Vreau ca vărul meu să ştie unde 
suntem şi să vină spre suliţele noastre. 

Călăreţii erau iscoade, şi am presupus că vărul meu îi 
trimisese ca să ne urmărească. Erau buni pentru asta. De 
zile bune, formaseră un cordon larg în jurul nostru, un 
cordon de nevăzut în cea mai mare parte a timpului, dar 
ştiam că sunt acolo tot timpul. Am întrezărit, pentru un 
moment, un alt călăreț tocmai când dispărea în spatele 
colinelor dinspre apus. Razele soarelui care se pregătea să 
apună s-au reflectat în vârful sângeriu al suliţei lui, apoi 
acesta a dispărut în umbră. Se îndrepta spre Bebbanburg. 

— Douăzeci şi şase de vite şi patru cai, a spus Finan. 

În timp ce eu îi dădeam cu tifla vărului meu aducându- 
mi oamenii aproape de fortăreață, Finan prăduia la sud de 
ZFtgefrin. El mâna vitele capturate pe un drum pentru 
turme ce ajungea în final la Dunholm. 

— Erlig şi alţi patru bărbaţi le-au luat, a zis el. Erau 


Y 249 


două iscoade pe drum înspre miazăzi. 

— Le-am văzut şi noi la nord şi la răsărit. Şi erau nişte 
animale frumoase, am adăugat eu plin de invidie. 

— Şi acum el are o sută cincizeci de noi luptători? a 
întrebat Finan neîncrezător. 

— Vikingi, toţi adunaţi sub comanda unui bărbat care se 
cheamă Einar cel Alb, am încuviinţat eu. 

— Încă unul pe care să-l nimicim, a zis Finan. 

El era irlandez şi cel mai vechi prieten al meu, secundul 
meu la comanda oamenilor şi tovarăşul meu de 
nenumărate ori când făceam zid de scuturi. Acum, părul 
lui era sur, faţa i se ridase. Şi eu îmbătrâneam şi voiam să 
mor liniştit în fortăreaţa care îmi aparţinea de drept. 

Mă gândeam că mi-ar trebui cam un an ca să pot 
recuceri Bebbanburgul. Mai întâi, vara, toamna şi iarna aş 
împiedica alimentarea lui cu hrană, omorând sau 
capturând vitele şi oile care trăiau pe păşunile nesfârşite şi 
pe colinele înverzite. Aş distruge hambarele, aş arde 
căpiţele şi aş trimite bărcile mele să distrugă bărcile 
pescăreşti ale vărului meu. l-aş forţa pe localnici să-şi 
caute adăpost în spatele zidurilor înalte ale fortăreței, 
astfel încât el să aibă mai multe guri şi mai puţină 
mâncare. În primăvară, toţi ar fi flămânzi, şi oamenii 
flămânzi sunt mai slabi, şi atunci când vor începe să 
mănânce şobolani, aş ataca. 

Sau măcar asta speram. 

Noi facem planuri, dar doar zeii şi nornele de la umbra 
lui Yggdrasil ne hotărăsc soarta. Planul meu era să-i 
slăbesc, să-i înfometez şi chiar să-i omor pe vărul meu şi pe 
oamenii lui, dar wyrd bið ful âraed. 

Ar fi trebuit să ştiu. 


Soarta este neînduplecată. Am sperat să-l ademenesc pe 
vărul meu în valea de la est de Ætgefrin unde să înroşim 
cele două pârâiaşe cu sângele lor. Era un mic adăpost la 
Ætgefrin. În vârful dealului, era un fort construit de 
străbunii care locuiau în Britania în acele timpuri, înainte 
ca romanii să vină pe aceste meleaguri. Zidul dinspre 


4 259 


răsărit al bătrânului fort se năruise, dar urmele şanţului de 
apărare nu prea adânc înconjurau încă vârful acela înalt. 
Nu se aflau acolo case sau alte construcţii, nici copaci, 
doar muncelul mare de pe colina înaltă bătută fără 
încetare de vânturi. Nu era un loc bun pentru a ridica o 
tabără. Nu se găseau lemne de foc, şi cea mai apropiată 
sursă de apă se afla la o jumătate de kilometru distanţă, 
dar oferea o bună vizibilitate. Nimeni nu se putea apropia 
fără să fie văzut. lar dacă vărul meu ar fi îndrăznit să 
trimită oameni acolo, noi i-am fi văzut şi, astfel, am fi fost 
avantajaţi. _ 

Nu a venit. In schimb, trei zile după ce l-am înfruntat pe 
Waldhere, am văzut un călăreț singuratic venind dinspre 
sud. Era un bărbat mărunt călare pe un cal mic. Era 
îmbrăcat într-o mantie neagră ce-i flutura în vântul rece 
care sufla cu putere dinspre mare. Omul s-a uitat lung la 
noi, apoi a împuns micuțul cal cu piciorul şi s-a îndreptat 
către povârnişul abrupt. 

— E un preot, ceea ce înseamnă că ei vor să vorbim, nu 
să ne luptăm, a spus Finan pe un ton tăios. 

— Crezi că l-a trimis vărul meu? am întrebat eu. 

— Cine altcineva? 

— Şi atunci de ce vine dinspre sud? 

— E preot. Nu-şi găseşte drumul dacă-l întorci cu 
spatele şi-i dai un şut în spate. 

Am căutat să văd vreun semn de iscoadă prin preajmă, 
dar n-am văzut nimic. Nu mai văzuserăm nimic de vreo 
două zile. Lipsa iscoadelor m-a convins că vărul meu punea 
ceva la cale, aşa că am călărit spre Bebbanburg şi ne-am 
uitat la fortăreață unde am văzut ce se întâmplă. Oamenii 
lui Einar făceau o nouă palisadă peste istmul de nisip ce 
duce către stânca pe care se află Bebbanburg. Se pare că 
asta era tactica defensivă a vikingilor, un nou zid exterior. 
Vărul meu nu avea încredere să-i primească în fortăreață, 
aşa încât ei îşi construiau un nou refugiu pe care noi ar fi 
trebuit să-l depăşim înainte de asaltul final către Poarta de 
Jos şi, apoi, cea de Sus. 

— Nenorocitul ne vrea pe terenul lui, nu vrea să se lupte 


4 26 9 


cu noi altundeva, a mormăit Finan. Ar vrea să crăpăm pe 
zidurile lui. 

— Şi acum, sunt trei ziduri ale lui, am spus. Ar trebui să 
trecem de palisada cea nouă, de formidabilele metereze de 
la Poarta de Jos, şi tot ar mai rămâne marele zid în care se 
află Poarta de Sus. 

Dar acest nou zid nu era vestea cea mai proastă. Mă 
îngrijorau cele două corăbii  nou-venite în portul 
Bebbanburg. Una din ele era o corabie de luptă, mai mică 
decât cele patru pe care le văzuserăm noi sosind, dar, ca şi 
acestea, avea flamura cu cap de dragon a lui Einar. Alături 
de ea se afla o corabie de comerţ cu cală pântecoasă. 
Oamenii cărau butoaie la țărm, mergând prin apa puţin 
adâncă, şi depuneau proviziile pe mal în faţa Porții de Jos. 

— Einar le aduce hrană, am spus eu descurajat. Finan 
tăcea. Ştia ce simt: deznădejde. Vărul meu avea mai mulţi 
oameni şi o flotilă care-i aproviziona cu hrană garnizoana. 
Acum nu-i mai pot înfometa, nu atât timp cât nenorociţii 
ăştia sunt aici, am adăugat eu. 

Mai târziu, în acea după-amiază, sub un cer întunecat, la 
Ætgefrin a venit un preot. M-am gândit că fusese trimis de 
vărul meu cu vreun mesaj duşmănos. Era destul de 
aproape de mine şi i-am putut vedea părul negru lung şi 
unsuros care-i atârna de o parte şi de alta a feţei palide şi 
neliniştite. Privea către noi de dincolo de zidul dinspre 
răsărit. Ne făcea semn, aşteptând un semn şi din partea 
noastră care să-i dea asigurări că e bine-venit, dar niciunul 
dintre oamenii mei nu i-a răspuns. L-am urmărit doar cum, 
cu foarte mare trudă, şi-a terminat urcuşul şi l-am trecut 
de meterezele acoperite cu iarbă. Preotul se clătina uşor 
când s-a dat jos de pe cal şi a tresărit când s-a uitat la noi. 
La oamenii mei. Oameni îmbrăcaţi în zale şi în piele, 
oameni puternici, oameni cu spade. Nimeni nu i-a spus un 
cuvânt, toţi aşteptam să ne lămurească de ce a venit. Într- 
un târziu, mi-a surprins privirea, a văzut aurul de la gât şi 
de pe braţe, s-a îndreptat către mine şi a căzut în 
genunchi. 

— Eşti Lord Uhtred? 


4 279 


— Sunt Lord Uhtred. 

— Numele meu este Eadig, părintele Eadig. Te-am 
căutat, stăpâne. 

— [i spusesem lui Waldhere unde mă poate găsi, i-am 
spus cu asprime în glas. 

Eadig m-a privit derutat. 

— Waldhere? 

— Eşti din Bebbanburg? 

— Bebbanburg? A scuturat din cap. Nu, stăpâne, noi 
venim din Eoferwic. 

— Eoferwic! nu mi-am putut ascunde eu mirarea. Noi? 
Câţi aţi venit? 

M-am uitat spre miazăzi, dar n-am văzut alţi călăreţi. 

— Am plecat cinci oameni din Eoferwic, Domnia Ta, dar 
am fost atacați. 

— Şi eşti singurul care a scăpat? a spus Finan pe un ton 
învinuitor. 

— Ceilalţi i-au atras pe atacatori departe de mine, a 
răspuns părintele Eadig care îmi vorbea mai degrabă mie 
decât lui Finan. Voiau să ajung la Domnia Ta. Ştiau că este 
important. 

— Cine te-a trimis? am întrebat. 

— Regele Sigtryggr, stăpâne. 

Am simţit un fior ca de gheaţă în inimă. Pentru o clipă, 
n-am îndrăznit să spun nimic, înspăimântat de ce ar fi 
putut spune acest tânăr popă. 

— Sigtryggr, am spus într-un târziu, gândindu-mă ce 
nenorocire l-a făcut pe ginerele meu să trimită un 
mesager. Mă temeam pentru fiica mea. Stiorra e cumva 
bolnavă? am întrebat imediat. Copiii? 

— Nu, regina şi copiii sunt bine. 

— Atunci... 

— Regele îţi cere să te întorci, stăpâne, i-a scăpat lui 
Eadig; a scos un pergament făcut sul din mantie şi mi l-a 
dat. 

Am luat pergamentul turtit, dar nu l-am desfăcut. 

— De ce? 

— Saxonii ne-au atacat, stăpâne, şi Northumbria este în 


4 28 9 


război, a zis preotul care era încă în genunchi, pironindu- 
mă cu privirea. Regele are nevoie de trupe. Şi de Domnia 
Ta. 

Am înjurat. Deci, Bebbanburg trebuia să mai aştepte. 
Urma să plecăm spre miazăzi. 


4 29 9 


Doi 


Am plecat a doua zi dimineaţă. Conduceam o sută 
nouăzeci şi patru de oameni şi vreo douăzeci de băieţi care 
erau servitori. Am călărit prin ploaie şi vânt sub un cer 
acoperit de nori la fel de negri ca mantia părintelui Eadig. 

— De ce a trimis ginerele meu un preot? l-am întrebat. 

Ca şi mine, Sigtryggr se închina vechilor zei, adevărații 
zei ai Asgardului. 

— Noi facem munca de cancelarie pentru el, stăpâne. 

— Noi? 

— Da, noi, preoţii. Suntem şase cei care-l slujim pe 
regele Sigtryggr. Îi scriem pravilele şi hrisoavele. Foarte 
probabil... a şovăit el, pentru că ştim să citim şi să scriem. 

— Şi păgânii nu ştiu? am întrebat. 

— Ba da, stăpâne, a răspuns el, înroşindu-se. 

Ştia că celor care se închinau la vechii zei nu le plăcea 
să fie numiţi păgâni şi de aceea ezita. 

— Mă poţi numi păgân, am spus. Sunt mândru de asta. 

— Sigur, a zis el tulburat. 

— Şi acest păgân ştie să citească şi să scrie, i-am spus. 

Am această pricepere pentru că am fost crescut la fel ca 
un creştin, şi creştinii preţuiesc scrisul, ceea ce cred că 
este un lucru folositor. Regele Alfred a înfiinţat în Wessex 
şcoli unde băieţii erau pedepsiţi de către călugări dacă nu 
deprindeau tainele alfabetului. Sigtryggr, curios să ştie 
cum domneau saxonii în Britania, m-a întrebat odată dacă 
n-ar trebui să facă şi el la fel, iar eu i-am spus să-i înveţe 
pe băieţi cum să mânuiască o sabie, cum să ţină un scut, 
cum să ţină un plug, cum să călărească un cal şi cum să 
taie o vită. Şi pentru asta nu-ţi trebuie şcoli, i-am spus 
atunci. 

— Şi m-a trimis pe mine, stăpâne, a continuat părintele 


$ 30 # 


Eadig, pentru că ştia că s-ar putea să ai întrebări a-mi 
pune. 

— Întrebări la care poţi răspunde? 

— Pe cât de bine voi putea. 

Mesajul din pergamentul lui Sigtryggr spunea doar că 
armatele saxonilor de vest invadaseră sudul Northumbriei 
şi, dat fiind acest lucru, el avea nevoie de luptătorii mei cât 
mai repede puteam ajunge în Eoferwic. Mesajul era 
semnat cu o zgârietură, care putea fi a ginerelui meu sau a 
securii lui. Creştinii considerau că un mare avantaj în a 
stăpâni scrisul şi cititul este că, astfel, poţi fi sigur că 
mesajul este nefalsificat, dar ei plastografiau tot timpul 
documente. Exista o mănăstire în Wiltunscir ai cărei 
călugări aveau îndemânarea să scrie hrisoave ca şi cum ar 
fi fost vechi de două sau chiar trei sute de ani. Răzuiau 
pergamente mai vechi doar atât cât să lase să se vadă 
destul de mult din textul original, iar textul nou, scris 
peste cel vechi cu cerneală diluată, era aproape imposibil 
de descifrat. Apoi făceau copii ale unor vechi sigilii cu care 
pecetluiau aceste hrisoave măsluite cu ajutorul cărora 
pretindeau că foşti regi acordaseră bisericii pământuri 
bune sau venituri din taxele vamale. Stareţii şi episcopii 
care plătiseră călugărilor pentru aceste falsuri duceau 
aceste hrisoave în faţa curţii de judecată pentru a obţine 
izgonirea proprietarilor de drept de pe proprietăţile lor, şi 
astfel creştinii se îmbogăţeau şi mai mult. Socotesc deci că 
cititul şi scrisul sunt într-adevăr lucruri de folos. 

— Armate ale saxonilor de vest, nu ale celor din Mercia? 
l-am întrebat pe părintele Eadig. 

— Saxonii de vest, stăpâne. Au o armată la Hornecastre. 

— Hornecastre? Unde-i asta? 

— La răsărit de Lindcolne, pe râul Beina. 

— Astea sunt pământurile lui Sigtryggr? 

— Da, stăpâne. Granița nu e prea departe, dar 
pământurile sunt ale Northumbriei. 

Nu auzisem de Hornecastre, ceea ce înseamnă că nu era 
un oraş important. Importante erau oraşele construite 
lângă drumurile romane şi cele fortificate ca burguri, dar 


$ 31% 


Hornecastre? Singura explicaţie care mi-a venit în minte 
era că oraşul constituia un loc potrivit pentru adunarea 
armatelor care urmau să atace Lindcolne. l-am spus şi 
părintelui Eadig ce gândeam, şi el a încuviinţat. 

— Da, stăpâne. Şi dacă nu-l găsim pe rege la Eoferwic, 
mi-a spus să i ne alăturăm la Lindcolne. 

Era clar. Dacă saxonii de vest voiau să captureze 
Eoferwic, capitala lui Sigtryggr, atunci ar fi trebuit să 
meargă spre nord până la drumul roman, să asalteze 
zidurile înalte ale oraşului Lindcolne, pe care să-l ocupe 
înainte de a se îndrepta spre Eoferwic. Dar nu-mi era clar 
de ce a izbucnit acest război. 

Nu-mi era clar, pentru că exista un tratat de pace între 
saxoni şi danezi. Sigtryggr, ginerele meu şi regele 
Eoferwicului şi al Northumbriei, încheiase un tratat cu 
ZEthelflaed, conducătoarea Merciei, şi cedase pământuri şi 
burguri ca preţ al acestei păci. Unii oameni îl 
desconsiderau pentru asta, dar Northumbria era un regat 
slab; regatele Mercia şi Wessex erau puternice. Sigtryggr 
avea nevoie de timp, de oameni şi de bani pentru a rezista 
atacurilor violente ale saxonilor despre care ştia că vor 
veni. 

Şi asta se întâmpla pentru că visul regelui Alfred 
devenise realitate. Sunt destul de în vârstă ca să-mi 
amintesc de vremurile când danezii stăpâneau toate 
teritoriile care formează acum Anglia. Ei ocupaseră 
Northumbria, Anglia de Est şi toată Mercia. Guthrum 
Danezul a invadat atunci Wessexul, împingându-l pe regele 
Alfred şi o mână de oameni în ţinuturile mlăştinoase din 
Sumorsete, dar Alfred a obţinut o victorie neaşteptată la 
Ethandun şi, de atunci, înaintarea inevitabilă a saxonilor 
către miazănoapte a fost îngreunată. Acum, vechiul regat 
al Merciei era în mâinile saxonilor, iar Edward al 
Wessexului, fiul lui Alfred şi fratele lui /Ethelflaed, 
recucerise Anglia de Est. Visul lui Alfred a fost să unească 
toate teritoriile în care se vorbea limba saxonă şi, dintre 
acestea, lipsea doar Northumbria. Exista un tratat de pace 
între Northumbria şi Mercia, dar cu toţii ştiam că atacurile 


Y% 32 # 


saxonilor sunt aproape. 

Rorik, băiatul viking pe al cărui tată îl ucisesem eu, 
asculta ce vorbeam cu părintele Eadig. 

— Stăpâne, a întrebat el nervos, de care parte suntem 
noi acum? 

Am râs. Eu m-am născut saxon, dar am fost crescut de 
danezi, fiica mea se măritase cu un viking, cel mai bun 
prieten al meu era irlandez, femeia mea era saxonă, mama 
copiilor mei era daneză, zeii mei erau păgâni şi am jurat 
credinţă fiicei lui Alfred cel Mare, ZEthelflaed, care era 
creştină. De care parte eram eu? 

— Tot ce trebuie să ştii, băiete, a mormăit Finan, este că 
Lord Uhtred este de partea care câştigă. 

Ploaia ne biciuia, prefăcând drumul pe care mergeam 
într-un noroi gros. Ploaia bătea atât de tare încât a trebuit 
să-i vorbesc mai tare lui Eadig. 

— Spui că nu cei din Mercia au invadat? 

— Nu ei, din câte ştiu eu, stăpâne. 

— Doar saxonii de vest? 

— Aşa se pare. 

Era tare ciudat. Înainte ca Sigtryggr să se urce pe tronul 
din Eoferwic, am încercat s-o conving pe ZEthelflaed să 
atace Northumbria. Ea a refuzat, spunând că nu va porni 
un război dacă oastea fratelui său nu se va alătura 
oamenilor ei. Iar fratele ei, Edward din Wessex, a fost de 
neînduplecat. El a stăruit în a susţine că Northumbria 
poate fi cucerită doar de oştirile din Wessex şi Mercia 
luptând împreună, şi acum mărşăluieşte singur? Ştiam că 
există un grup la curtea Saxoniei de Vest care era sigur că 
Wessexul poate cuceri Northumbria fără ajutorul Merciei, 
dar Edward a fost întotdeauna mai prudent. El îşi dorea ca 
oastea surorii sale să i se alăture. 

Am insistat la părintele Eadig, dar el era sigur că nu 
Mercia atacase. 

— Cel puţin nu când am plecat eu din Eoferwic, stăpâne. 

— Sunt doar zvonuri, a spus Finan dispreţuitor. Cine 
poate şti ce s-a întâmplat? Vom ajunge acolo şi vom vedea 
că e doar o afurisită de cireadă de vite. 


$ 33% 


— Iscoade, a zis Rorik. 

Am crezut că se referă la faptul că o mână de iscoade de 
saxoni de vest a fost luată drept o invazie, dar mi-a arătat 
în spatele nostru; când m-am întors, am văzut doi dintre 
călăreţi uitându-se la noi de pe un deal. Nu erau uşor de 
văzut prin ploaia torențială, dar, neîndoielnic, ei erau. 
Aceiaşi cai mici şi iuți, aceleaşi sulițe lungi. Nu mai 
văzusem iscoade de câteva zile, dar iată că se întorseseră 
şi ne urmăreau. 

Am scuipat şi am zis: 

— Acum vărul meu ştie că plecăm. 

— O să fie fericit, a zis Finan. 

— Par a fi cei care ne-au atacat, a spus părintele Eadig, 
uitându-se la iscoadele din depărtare şi făcându-şi semnul 
crucii. Erau şase, călărind cai iuți şi având sulițe. 

Sigtrygagr îl trimisese pe preot cu oameni înarmaţi care 
să-l escorteze, dar care se sacrificaseră astfel încât Eadig 
să scape nevătămat. 

— Sunt oamenii vărului meu, i-am spus părintelui Eadig, 
şi dacă îl prindem pe vreunul dintre ei, îţi voi da voie să-l 
ucizi. 

— Nu pot face asta! 

— Nu vrei să te răzbuni? l-am întrebat, uitându-mă 
încruntat la el. 

— Eu sunt preot, stăpâne. Nu pot să ucid. 

— Dacă vrei, te învăţ eu cum s-o faci, i-am spus. 

Mă îndoiesc că voi înţelege vreodată creştinismul. „Să 
nu ucizi!” ne învaţă preoţii, apoi îi încurajează pe 
războinici să lupte împotriva necredincioşilor şi chiar 
împotriva creştinilor, dacă au cea mai mică şansă să obţină 
pământuri, sclavi sau arginţi. Părintele Beocca m-a învăţat 
cele zece porunci ale lui Dumnezeu, dar eu am învăţat 
demult că cea mai importantă poruncă a creştinilor este 
„Să-i faci pe preoţi mai bogaţi”. 

Iscoadele ne-au urmărit pe drumul nostru către miazăzi 
încă două zile, până când, într-o seară ploioasă, am ajuns 
la zid. Zidul! Sunt multe minunăţii în Britania, oamenii din 
vechime ne-au lăsat cercuri misterioase de piatră, în timp 


Y% 349 


ce romanii au construit temple, palate şi mari amfiteatre, 
dar, dintre toate aceste minunăţii, zidul mă uimeşte cel 
mai mult. 

Bineînţeles că romanii l-au construit. Ei au ridicat un zid 
de-a latul Britaniei, chiar prin Northumbria, un zid ce se 
întinde de la râul Tinan de pe coasta de răsărit a 
Northumbriei până la ţărmul Cumbriei de la Marea 
Irlandei. Zidul se termină la Cair Ligualid şi, deşi cele mai 
multe pietre ale lui au fost furate pentru a fi folosite la 
ridicarea de case, cea mai mare parte din el este încă în 
picioare. Şi nu este doar un simplu zid, ci sunt metereze 
solide de piatră, suficient de late pentru ca un om să poată 
merge pe ele; în faţa zidului erau un şanţ şi un dig de 
pământ şi încă un şanţ, iar la fiecare câţiva kilometri se 
afla câte un fort precum cel pe care noi îl numeam 
Weallbyrig. Un şir întreg de forturi! Niciodată nu le-am 
numărat, deşi, o dată, am călărit pe lângă zid de la o mare 
la alta. Ce forturi extraordinare! Adevărate turnuri din 
care santinelele puteau ţine sub observaţie colinele din 
nord. Aveau bazine de apă, barăci, grajduri, depozite, toate 
făcute din piatră! Îmi aduc aminte cum se încrunta tata 
atunci când ocolea zidul urcând din vale până la 
următoarea colină şi se întreba: „De câţi sclavi au avut 
nevoie pentru a construi aşa ceva?” 

— De sute de oameni, spunea fratele meu mai mare. 

Şase luni după aceea, el a murit; tata mi-a dat numele 
lui, şi eu am devenit moştenitorul Bebbanburgului. 

Zidul delimita graniţa de miazăzi a ținuturilor 
Bebbanburgului. Tatăl meu lăsa întotdeauna vreo douăzeci 
de războinici în Weallbyrig cu sarcina de a încasa taxe de 
la cei care treceau pe drumul principal ce lega Scoţia de 
Lundene. Acei oameni dispăruseră demult, atunci când 
danezii au cucerit Northumbria, o invazie care l-a costat 
viaţa pe tatăl meu şi m-a lăsat orfan cu nume nobil, dar 
fără pământuri. Da, fără pământuri, căci unchiul meu mi 
le-a furat. 

— Eşti un stăpân fără stăpânire, mi-a spus odată pe un 
ton sardonic regele Alfred. Lord fără nimic şi lord de 


$ 35% 


nicăieri. Uhtred fără Dumnezeu, Uhtred fără pământuri, 
Uhtred fără nădejde. 

Avea dreptate, bineînţeles, dar acum eram Uhtred din 
Dunholm. Am cucerit această fortăreață atunci când l-am 
înfrânt pe Ragnall şi am ucis-o pe Brida. E o fortăreață 
mare, formidabilă, aş spune, precum cea din Bebbanburg. 
lar Weallbyrig marca graniţa de nord a teritoriului 
Dunholmului şi hotarul de sud al domeniului Bebbanburg. 
Nu ştiu dacă se numea altfel, noi i-am zis Weallbyrig, ceea 
ce însemna fortăreaţa zidului, căci fusese construit pe 
locul pe unde marele zid trecea peste o colină joasă. De-a 
lungul anilor, ploile acoperiseră şanţurile care acum erau 
mai puţin adânci, dar zidul în sine încă era solid. Clădirile 
rămăseseră fără  acoperişuri, dar noi am curăţat 
dărâmăturile de la trei dintre ele, am adus bârne din 
pădurile de lângă Dunholm şi am făcut noi acoperişuri pe 
care le-am învelit cu straturi de iarbă. Apoi am construit 
un adăpost nou în vârful turnului de observaţie pentru ca 
santinelele să fie ferite de vânt şi de ploaie atunci când 
supravegheau zona de miazănoapte. 

Miazănoapte mereu. Mă gândeam adesea la asta. Nu 
ştiu câţi ani au trecut de când romanii au părăsit Britania. 
Părintele Beocca, tutorele meu în copilărie, îmi spunea că 
asta se întâmplase cu mai mult de cinci sute de ani în urmă 
şi, probabil, avea dreptate, dar chiar şi atunci, oricum cu 
mult timp în urmă, santinelele îşi ţintuiau privirile spre 
nord. Întotdeauna înspre nord la scoțieni, care trebuie să fi 
fost la ananghie, atunci ca şi acum. Îmi amintesc cum îi 
mai blestema tatăl meu, iar preoţii se rugau ca lisus cel 
răstignit pe cruce să-i pedepsească, şi asta mă nedumerea, 
căci scoţienii erau şi ei tot creştini. Când aveam doar opt 
ani, tata mi-a dat voie să călăresc împreună cu luptătorii 
lui într-o invazie represivă de furat vite în Scoţia. Îmi aduc 
aminte un orăşel aşezat într-o vale largă unde femeile şi 
copiii se înghesuiau într-o biserică. 

— Nu vă atingeţi de ei! a poruncit el. Se află într-un loc 
sfânt! 

— Dar sunt duşmanii noştri, am crâcnit eu. Nu vrem să 


Y% 36 9 


avem robi? 

— Sunt creştini, mi-a spus el scurt, aşa că le-am luat 
vitele lor miţoase, am ars cele mai multe case şi ne-am 
întors acasă cu polonice, cazmale şi oale pentru gătit, cu 
orice putea fi topit în fierăriile noastre. 

— Pentru că sunt creştini, nu înţelegi, copil prost ce 
eşti? a zis tata iarăşi. 

Nu înţelegeam, dar apoi au venit danezii care, fireşte, au 
dărâmat bisericile pentru a fura argintul din altare. 

Mi-l aduc aminte pe Ragnar care, într-o zi, mi-a spus 
râzând: 

— Creştinii ăştia sunt foarte cumsecade. Îşi pun 
bogăţiile într-o singură clădire pe care o marchează cu o 
cruce! Acest lucru ne face viaţa mai uşoară. 

Aşa am aflat că scoţienii sunt creştini, dar ei erau şi 
duşmanii noştri, tot aşa cum erau duşmani când mii de 
sclavi romani cărau piatră prin colinele din Northumbria 
pentru a construi zidul. În copilărie, eram şi eu creştin, nu 
credeam că există ceva mai bun pe lume şi-mi aduc aminte 
că-l întrebam pe părintele Beocca cum pot fi alţi creştini 
duşmanii noştri. 

— Sunt într-adevăr creştini, dar sunt sălbatici, mi-a 
explicat părintele Beocca. 

Odată, mă luase cu el la mănăstirea din Lindisfarena şi-l 
rugase pe stareţ, omorât de danezi acum vreo şase luni, 
să-mi arate una dintre cele şase cărţi ale mănăstirii. Era 
ditamai ceaslovul, cu foi crăpate, şi părintele Beocca le-a 
întors cu venerație, urmărind rândurile de litere grosolane 
scrise de mână cu unghiile sale murdare. 

— Aha! Uite! a spus şi a întors cartea ca să pot vedea 
scrisul, deşi pentru mine nu însemna nimic, pentru că era 
în latină. Asta e o carte scrisă de sfântul Gildas. E o carte 
foarte rară. Sfântul Gildas era breton, iar cartea vorbeşte 
despre venirea noastră! Despre venirea saxonilor! Nu ne 
iubea, pentru că, la acea vreme, noi nu eram creştini, a 
spus el chicotind. Dar am vrut să vezi asta pentru că 
sfântul Gildas venea din Northumbria şi-i ştia bine şi pe 
scoțieni. A întors cartea şi s-a aplecat asupra paginii. lată! 


$ 37% 


Ascultă! „De îndată ce romanii au plecat acasă la ei”, a 
tradus el, scrijelind cu unghia de-a lungul rândurilor 
scrise, „au apărut hoardele spurcate de scoțieni ca nişte 
roiuri de viermi ieşind prin crăpăturile din pământ. Sunt 
lacomi după sânge şi se îngrijesc mai degrabă să-şi 
acopere feţele blestemate cu păr decât să-şi acopere 
părţile intime cu haine.” 

Beocca a făcut semnul crucii şi a închis cartea. 

— Nimic nu s-a schimbat. Ei sunt hoţi şi tâlhari. 

— Hoţi şi tâlhari fără haine? am întrebat eu. 

Pasajul despre părţile intime îmi trezise interesul. 

— Nu, nu, nu. Sunt creştini acum. Slavă Domnului, îşi 
acoperă părţile ruşinoase acum. 

— Deci, sunt creştini, am spus eu. Şi nu facem o 
incursiune pe pământurile lor? 

— Bineînţeles că facem! a răspuns Beocca. Pentru că 
trebuie pedepsiţi. 

— Pentru ce? 

— Pentru că au intrat pe pământurile noastre, se 
înţelege. 

— Dar dacă noi intrăm pe terenurile lor, nu suntem şi 
noi hoţi şi tâlhari? am insistat eu. 

Totuşi, îmi surâdea ideea că şi noi suntem la fel de 
sălbatici şi fără de lege ca şi scoţienii vrăjmaşi. 

— Vei înţelege când vei creşte mare, a răspuns Beocca 
aşa cum răspundea de fiecare dată când nu ştia răspunsul. 

Acum, când am crescut mare, tot nu înţeleg argumentul 
lui Beocca, nu înţeleg de ce spunea el că războiul nostru 
împotriva  scoţienilor era o acţiune îndreptăţită de 
pedepsire. Regele Alfred, cu inteligenţa lui recunoscută, 
spunea adesea că războiul care s-a dezlănţuit în Britania 
era o cruciadă a creştinismului împotriva păgânilor, dar, 
când a ajuns pe teritoriul Ţării Galilor sau al Scoției, dintr- 
odată a devenit altceva. A devenit războiul creştinilor 
împotriva creştinilor şi a fost la fel de sălbatic şi de 
sângeros, iar preoţii ne-au spus că noi împlinim voia 
Dumnezeului răstignit pe cruce, şi tot asta le spuneau 
preoţii din Scoţia propriilor războinici când ne atacau pe 


Y% 38 # 


noi. Adevărul este, bineînţeles, că era un război pentru 
pământ. Erau patru seminţii pe una şi aceeaşi insulă, gali, 
scoțieni, saxoni şi vikingi, şi toate patru doreau acelaşi 
pământ. Preoţii predicau fără încetare că trebuie să 
luptăm pentru pământ, căci el ne-a fost dat ca răsplată de 
către Dumnezeul răstignit pe cruce, dar când saxonii au 
cucerit pentru prima dată acest pământ, noi toţi eram 
păgâni. Aşa că, probabil, Thor sau Odin ne dăduse nouă 
pământul. 

— Acesta-i adevărul? l-am întrebat în acea noapte pe 
părintele  Eadig. Ne  adăposteam toţi într-una din 
construcţiile frumoase din piatră din Weallbyrig, apăraţi 
de zidul roman împotriva vântului năprasnic şi a ploii şi ne 
încălzeam la focul din vatră. 

— E adevărat, stăpâne, că Dumnezeu ne-a trimis pe 
acest pământ, mi-a zâmbit nervos Eadig. Dar nu vechii zei, 
ci Dumnezeul adevărat. El ne-a trimis. 

— Pe saxoni? El i-a trimis pe saxoni? 

— Da, stăpâne. 

— Dar noi nu eram creştini atunci, am continuat eu. 

Oamenii mei, care auziseră totul, au zâmbit larg. 

— Nu eram creştini atunci, a fost de acord cu mine 
Eadig. Dar galii care se aflau pe acest pământ înaintea 
noastră erau creştini. Numai că ei erau creştini răi, aşa că 
Dumnezeu i-a trimis pe saxoni ca pedeapsă. 

— Ce făcuseră ei? am întrebat eu. Galii, vreau să spun. 
De ce zici că erau răi? 

— Nu ştiu, stăpâne, dar Dumnezeu nu ne-ar fi trimis 
dacă ei nu meritau o pedeapsă. 

— Deci, erau răi, şi Dumnezeu a ales să aibă în Britania 
păgâni răi în locul creştinilor răi. E ca şi cum ai tăia o vacă 
pentru că are o copită ruptă şi-ai înlocui-o cu una care este 
capie. 

— Ei, dar Dumnezeu ne-a adus la adevărata credinţă 
drept răsplată că i-am pedepsit pe gali! a spus el, 
luminându-se la faţă. Acum suntem o vacă bună. 

— Şi de ce i-a trimis Dumnezeu pe danezi? am întrebat 
eu. A vrut să ne pedepsească pentru că eram creştini răi? 


Y% 39 # 


— Se prea poate, stăpâne, a zis el stânjenit. 

— Şi când vor lua sfârşit toate astea? 

— Sfârşit? 

— Unii danezi se convertesc. Pe cine va trimite 
Dumnezeul tău să-i pedepsească atunci când vor deveni 
creştini răi? Pe franci? 

— Se vede un foc, ne-a întrerupt fiul meu. 

Dăduse la o parte perdeaua făcută din piele şi se uita 
spre nord. 

— Pe ploaia asta? a zis Finan. 

M-am dus lângă fiul meu şi, aproape sigur, pe colinele 
îndepărtate din nord strălucea o vâlvătaie. Focul înseamnă 
necazuri, dar nu-mi puteam imagina că vreun grup de 
năvălitori se rătăcise în această noapte cu ploaie şi vânt. 

— Probabil că o gospodărie a luat foc, am sugerat eu. 

— Dar e foarte departe, a spus Finan. 

— Dumnezeu pedepseşte pe cineva, am spus eu. Dar 
care Dumnezeu? 

Părintele Eadig a făcut semnul crucii. Ne-am uitat un 
timp la flacăra din depărtare, dar alte focuri n-au mai 
apărut. Apoi ploaia a acoperit flacăra, şi cerul s-a întunecat 
din nou. Am schimbat santinelele şi ne-am culcat. 

A doua zi dimineaţă, duşmanul a apărut. 


— Domnia Ta, Lord Uhtred, vei merge spre miazăzi, mi-a 
poruncit duşmanul. 

Venise cu ploaia de dimineaţă, şi am ştiut despre sosirea 
sa când santinelele din turnul de veghe au zdrăngănit 
drugul de oţel ce servea drept clopot de alarmă. Era la o 
oră şi ceva după ce se crăpase de ziuă, deşi era greu să-ţi 
dai seama, pentru că singurul semn că soarele răsărise era 
o lumină vagă în spatele norilor dinspre răsărit. 

— Sunt oameni acolo, a spus una dintre santinele 
arătând spre nord, vin pe jos. 

M-am aplecat peste parapetul turnului şi m-am uitat prin 
negură şi ploaie. Finan a urcat scara în spatele meu şi m-a 
întrebat: 

— Ce se întâmplă? 


%40 


— Poate sunt ciobani, am sugerat eu. 

Nu vedeam nimic. 

Ploaia se mai potolise, cădea doar o burniţă măruntă. 

— Aleargă către noi, stăpâne, a zis santinela. 

— Aleargă? 

— Oricum se împiedică. 

Am privit, dar n-am văzut nimic. 

— Sunt şi doi călăreţi, a anunţat Godric, cea de-a doua 
santinelă. Era tânăr şi nu prea ager la minte. Până cu un 
an în urmă, fusese servitorul meu şi era înclinat să vadă 
duşmani în orice umbră. 

— Eu nu am văzut niciun călăreț, stăpâne, a spus prima 
santinelă, un om de încredere pe nume Cenwulf. 

Caii erau înşeuaţi, gata pentru drumul zilnic. Mă 
întrebam dacă nu ar fi meritat să trimit iscoade înspre 
nord ca să afle dacă într-adevăr sunt oameni acolo, cine 
sunt şi ce vor. 

— Câţi oameni vezi? 

— Trei, a răspuns Cenwulf. 

— Cinci şi doi călăreţi, a spus în acelaşi timp Godric. 

M-am uitat spre nord, dar nu vedeam nimic în afară de 
ploaia căzând pe ferigi. Valurile de ceaţă zdrenţuită 
acopereau dâmburile de pământ mai îndepărtate. 

— Ciobani, probabil, am zis. 

— Au fost şi călăreţi, stăpâne, a spus şovăind Godric, i- 
am văzut eu. 

Niciun cioban n-ar umbla călare. Mi-am aruncat privirea 
prin ploaie şi ceaţă. Ochii lui Godric erau mai tineri decât 
cei ai lui Cenwulf, dar şi imaginaţia lui, mai plină de 
fantezii. 

— Pentru Dumnezeu, cine ar umbla pe afară la ora asta 
în zori de zi? a bombănit Finan. 

— Nimeni, am zis eu, îndreptându-mi spatele, Godric are 
iar închipuiri. 

— Ba nu, stăpâne! a zis el cu seriozitate. 

— La lăptărese, doar la asta se gândeşte. 

— Ba nu! a zis, îmbujorându-se. 

— Câţi ani ai? l-am întrebat. Paisprezece? 


%41 g 


Cincisprezece? La vârsta ta, eu mă gândeam doar la ţâţe. 

— Nu te-ai schimbat prea mult, a murmurat Finan. 

— l-am văzut, stăpâne, a crâcnit Godric. 

— Iar ai visat ţâţe, am zis eu, dar m-am oprit imediat, 
pentru că pe colinele udate de ploaie erau nişte oameni. 

Patru oameni apăruseră dintr-o adâncitură de pământ. 
Alergau spre noi, alergau disperaţi şi, un moment mai 
târziu, am înţeles de ce: şase călăreţi veneau prin ceaţă, în 
galop, pentru a le tăia calea. 

— Deschideţi poarta! am ţipat la oamenii de la baza 
turnului. leşiţi şi aduceţi-i pe aceşti oameni aici! 

Am coborât în grabă scara şi am ajuns exact când Rorik 
îl aducea pe Tintreg. Am aşteptat să-i strângă chinga, apoi 
am sărit în şa şi am plecat în urma a vreo doisprezece 
oameni călări către colină. Finan era aproape în spatele 
meu. 

— Stăpâne! a strigat Rorik alergând după mine dinspre 
fortăreață. 

Ţinea în mână centura cu spada mea grea, pe care am 
numit-o Răsuflarea-Şarpelui, băgată în teacă. 

M-am întors, m-am aplecat din şa şi am smuls spada, 
lăsând centura şi teaca în mâinile lui Rorik 

— Intoarce-te la fortăreață, băiete! 

— Dar... 

— Înapoi! 

Cei doisprezece oameni, deja călare, gata să plece din 
fortăreață, erau mult înaintea mea, călărind pentru a tăia 
calea celor care-i urmăreau pe cei patru oameni. Călăreţii, 
dându-şi seama că sunt mai puţini decât noi, au făcut cale 
întoarsă, dar chiar atunci a apărut cel de-al cincilea fugar. 
Se ascunsese probabil printre ferigi, departe, spre linia 
orizontului, şi acum apăruse coborând povârnişul. Călăreţii 
l-au văzut şi s-au îndreptat către el. Auzind zgomotul 
copitelor, s-a răsucit cu gândul de a fugi, dar călăreţul din 
faţă a încetinit, a ridicat încet sulița şi a înfipt vârful 
acesteia în spinarea fugarului. Pentru un moment, omul s-a 
încovoiat rămânând în picioare, dar apoi, al doilea călăreț 
l-a depăşit, l-a lovit cu un topor şi am văzut cum ţâşneşte 


4429 


sângele. Omul s-a prăbuşit imediat, iar moartea lui le-a 
distras atenţia urmăritorilor şi i-a întârziat; asta le-a fost 
salvarea celor patru tovarăşi ai lui care se aflau în paza 
oamenilor mei. 

— De ce n-a rămas ascuns acest idiot neghiob? am 
întrebat eu, făcând semn din cap către cei şase călăreţi 
care-l înconjuraseră pe cel căzut la pământ. 

— lată de ce, mi-a răspuns Finan, arătând către nord, 
unde se vedea un grup de călăreţi care apăreau printre 
ceţuri. Dumnezeu să ne apere, a continuat el făcându-şi 
semnul crucii, dar asta e chiar o nenorocită de armată. 

În spatele meu, santinelele din turn zăngăneau drugul 
de oţel pentru a-i chema şi pe ceilalţi oameni ai mei pe 
meterezele fortăreței. O rafală puternică de ploaie ne-a 
izbit pe toţi şi am putut vedea la orizont mantiile 
călăreţilor. Erau cu zecile. 

— Fără flamură, am zis. 

— Vărul Domniei Tale? 

Am scuturat din cap. În acea lumină plumburie mi-era 
greu să-i disting pe oamenii din depărtare, dar mă îndoiam 
că vărul meu ar fi avut curajul să-şi aducă garnizoana atât 
de departe spre sud într-o noapte întunecoasă. 

— Poate Einar? am întrebat. 

Dar în acest caz, pe cine vânau? Am dat pinteni lui 
Tintreg pentru a ajunge la oamenii mei care-i păzeau pe 
cei patru fugari. 

— Sunt vikingi, stăpâne, a strigat Gerbruht când m-am 
apropiat. 

Uzi  leoarcă, aceştia tremurau de frig şi erau 
înspăimântați. Erau toţi tineri, blonzi şi aveau feţele 
vopsite. Când au văzut spada din mâna mea, au căzut cu 
toţii în genunchi. 

— Te rugăm, stăpâne! a zis unul dintre ei. 

M-am uitat către nord şi am văzut că armata de călăreţi 
nu se mişcase. Doar stăteau cu ochii pe noi. 

— Trei sute de oameni? am încercat eu să ghicesc. 

— Trei sute patruzeci, a zis Finan. 

— Numele meu este Uhtred de Bebbanburg, le-am spus 


Y 43 


oamenilor îngenunchiaţi în ierburile pline de apă. Am 
văzut spaima de pe feţele lor şi i-am lăsat să o simtă câteva 
momente. Voi cine sunteţi? 

Şi-au bolborosit numele. Erau oamenii lui Einar, trimişi 
în recunoaştere. Călăriseră cea mai mare parte a după- 
amiezii trecute şi, neluându-ne urma, s-au instalat în coliba 
unui cioban de pe colinele din apus. Chiar înainte de 
răsăritul soarelui, călăreţii veniţi de la miazănoapte i-au 
trezit din somn şi au trebuit să fugă, abandonându-şi caii 
în panica mare care i-a cuprins. 

— Cine sunt ei? am întrebat, dând din cap către călăreţii 
dinspre miazănoapte. 

— Am crezut că sunt oamenii Domniei Tale, stăpâne! 

— Nu ştiţi cine v-a vânat? i-am întrebat eu. 

— Duşmani, stăpâne, a spus unul dintre ei pe un ton 
jalnic şi fără speranţă. 

— Bine, spuneţi-mi ce s-a întâmplat. 

Cei cinci oameni fuseseră trimişi de Einar ca să ne 
caute, dar trei dintre iscoadele secrete călări i-au 
descoperit în lumina cenuşie a dimineţii chiar înainte de 
răsăritul soarelui în spatele norilor deşi de la răsărit. 
Coliba ciobanului era într-o adâncitură de pământ, şi ei au 
reuşit să o tragă din şa pe una dintre iscoade şi să le pună 
pe fugă pe celelalte două. L-au omorât pe acel om, dar, în 
acest răstimp, ceilalţi doi au şters-o. 

— Deci, l-aţi omorât pe omul acela, le-am spus, dar nu l- 
aţi întrebat cine este. 

— Nu, stăpâne, a recunoscut cel mai în vârstă dintre cei 
patru supraviețuitori. Nu înţelegeam ce spunea. Şi s-a 
luptat cu noi. A scos şi un cuţit. 

— Cine credeţi că era? 

Bărbatul a şovăit, apoi a zis că lui i s-a părut că iscoada 
ucisă era o slugă de-ale mele. 

— Deci, l-ai omorât pur şi simplu. 

— Ei bine, da, stăpâne, a spus bărbatul, ridicând din 
umeri. 

După aceea, au fugit către miazăzi şi şi-au dat seama că 
sunt urmăriţi de o armată întreagă de călăreţi. 


Y 44 


— Aţi omorât un om, am zis eu, doar pentru că aţi crezut 
că mă slujea pe mine. De ce nu v-aş omori şi eu pe voi? 

— 'Ţipa întruna, stăpâne. Trebuia să-l reducem la tăcere. 

Avea dreptate şi mă gândeam că şi eu aş fi făcut la fel. 

— Ce să fac eu cu voi? am întrebat. Să vă predau acestor 
oameni? Şi am arătat spre călăreţii care erau în aşteptare. 
Sau pur şi simplu să vă omor? 

Nu aveau vreun răspuns şi nici nu aşteptam vreunul. 

— E mai bine să-i omori pe nenorociţii ăştia, a zis Finan. 

— Stăpâne, te rugăm! a şoptit unul dintre ei. 

Nu i-am dat atenţie. Vreo şase călăreţi plecaseră din 
vârful colinei şi se îndreptau către noi. Veneau încet ca 
pentru a arăta că nu au gânduri vrăjmaşe. 

— Duceţi-i pe aceşti patru nenorociţi în fortăreață, i-am 
poruncit lui Gerbrubht, şi nu cumva să-i omorâţi. 

— Nu, stăpâne? a rostit cu dezamăgire frizianul cel 
mare. 

— Nu încă, am răspuns. 

Fiul meu venise dinspre fortăreață. El şi Finan au călărit 
împreună cu mine până când ne-am întâlnit cu cei şase 
călăreţi. 

— Cine sunt aceşti oameni? m-a întrebat el. 

— Nu e vărul meu, am zis eu. Dacă ne-ar fi urmărit, ar fi 
făcut-o fluturând flamura lui cu cap de lup. Şinue nici 
Einar. 

— Atunci cine? a întrebat fiul meu. 

Un moment mai târziu, am ştiut cine este. Cum cei şase 
călăreţi se apropiau, l-am recunoscut pe bărbatul care-i 
conducea. Era călare pe un frumos armăsar înalt, negru şi 
purta o mantie lungă, albastră care acoperea şi crupa 
calului. O cruce de aur îi atârna la gât. Călărea stând drept 
în şa şi cu capul sus. Ştia cine sunt eu, ne mai 
întâlniserăm. A zâmbit când a văzut că mă uit la el. 

— Vom avea necazuri, le-am spus tovarăşilor mei. 
Cumplite necazuri. 

Şi aşa a fost. 


Bărbatul cu mantie albastră încă zâmbea când şi-a 


459 


strunit calul la câţiva paşi de noi. 

— O sabie scoasă din teacă, Lord Uhtred? m-a mustrat 
el. Aşa saluţi un vechi prieten? 

— Sunt un om sărac, am răspuns. Nu-mi pot permite să- 
mi cumpăr o teacă. 

Am împins Răsuflarea-Şarpelui în cizma stângă, făcând-o 
să alunece cu grijă până când lama s-a oprit lângă gamba 
piciorului, plăseaua nesprijinindu-se de nimic. 

— O soluţie elegantă, a spus el, luându-mă în râs. 

El însuşi era elegant. Mantia lui albastru-închis era 
surprinzător de curată, zalele erau lustruite, cizmele, 
curățate de noroi, iar barba era tunsă, ca şi părul lui, 
negru ca pana corbului, legat cu un inel de aur. Căpăstrul 
era ornat cu podoabe de aur, un lanţ de aur îi împodobea 
gâtul, iar măciulia spadei era din aur strălucitor. Era 
Causantin mac Áeda, regele Albei, pe care eu îl numeam 
Constantin, iar lângă el, pe un armăsar ceva mai mic, era 
fiul lui, Cellach mac Causantin. Patru bărbaţi aşteptau în 
spatele lor, şi toţi se încruntau la mine, probabil pentru că 
nu mă adresasem lui Constantin cu „mărite rege”. 

— Prinţe, mă bucur să te văd din nou, i-am spus lui 
Cellach. 

Cellach i-a aruncat o privire tatălui său ca şi cum i-ar fi 
cerut voie să răspundă. 

— Îi poţi vorbi! i-a spus regele Constantin. Dar vorbeşte 
rar şi cu cuvinte simple. E saxon şi nu pricepe vorbele prea 
lungi. 

— Lord Uhtred, şi eu mă bucur să te văd iar, a răspuns 
politicos Cellach. 

Cu ani în urmă, pe când era doar un copil, Cellach îmi 
fusese ostatic. Îmi plăcuse de el atunci şi încă îmi plăcea 
de el, deşi cred că, într-o zi, va trebui să-l omor. Acum avea 
vreo douăzeci de ani şi era la fel de chipeş ca şi tatăl său. 
Acelaşi păr negru, aceiaşi ochi albaştri, dar, aşa cum mă 
aşteptam, îi lipsea siguranţa de sine. 

— Eşti bine, băiete? l-am întrebat. 

Ochii i s-au luminat când i-am spus „băiete” şi a 
încuviinţat din cap. 


4469 


— Deci, mărite rege, am zis uitându-mă înapoi la 
Constantin, ce te aduce pe pământul meu? 

— Pământul tău? a răspuns râzând Constantin. Asta e 
Scoţia! 

— Trebuie să vorbeşti rar şi simplu, pentru că nu înţeleg 
cuvintele fără sens, i-am replicat. 

Constantin a râs şi-a zis: 

— Mi-ar fi plăcut să nu te plac, Lord Uhtred; viaţa mi-ar 
fi mai uşoară dacă te-aş uri. 

— Cei mai mulţi creştini mă urăsc, i-am spus, uitându- 
mă la preoţii încruntaţi. 

— Aş putea învăţa să te urăsc, a spus Constantin, dar 
doar dacă vrei să fii duşmanul meu. 

— De ce aş face asta? l-am întrebat. 

— Chiar, de ce? Nenorocitul zâmbea şi mi s-a părut că 
nu-i lipsea niciun dinte. Mă întrebam cum de reuşise să-i 
păstreze pe toţi. Prin vrăjitorie? Dar nu vei fi duşmanul 
meu, Lord Uhtred. 

— Nu? 

— Bineînţeles că nu. Am venit cu gânduri de pace. 

L-am crezut. Credeam, de asemenea, că vulturii fac ouă 
de aur, că zânele dansează în cizmele noastre la miezul 
nopţii şi că luna e făcută din brânză din Sumorseete. 

— Poate că despre pace s-ar putea discuta mai bine 
lângă vatră şi cu nişte căni cu bere alături, am zis eu. 

— Vedeţi, a zis Constantin, întorcându-se spre preoţii lui 
furioşi. V-am spus eu că Lord Uhtred va fi ospitalier. 

Le-am permis lui Constantin şi celor cinci tovarăşi ai săi 
să intre în fortăreață, dar am stăruit ca toţi ceilalţi oameni 
să aştepte la o jumătate de kilometru distanţă, unde erau 
supravegheați de luptătorii mei care se aliniaseră pe 
meterezele de nord ale fortăreței Weallbyrig. Constantin, 
prefăcându-se nevinovat, îmi ceruse să le dau voie tuturor 
să intre pe poartă. În loc de răspuns, i-am zâmbit, şi a avut 
eleganța să-mi zâmbească şi el. Armata scoțiană putea 
aştepta în ploaie. Probabil că nu ar fi avut loc o bătălie atât 
timp cât Constantin era oaspetele meu. Totuşi, ei erau 
scoțieni, şi doar un nătărău ar invita mai mult de trei sute 


479 


de luptători scoțieni în fortăreață. Era ca şi cum cineva ar 
deschide poarta unei stâne de oi pentru o haită de lupi. 

— Pace? l-am întrebat pe Constantin, după ce a fost 
servită berea, alături de pâine ruptă în bucăţi şi o fleică de 
şuncă tăiată felii. 

— Este datoria mea de creştin să fac pace, a spus 
Constantin cu pioşenie. 

Dacă regele Alfred ar fi spus aşa ceva, aş fi ştiut că e 
adevărat, dar Constantin obişnuia să-şi bată joc de cuvinte 
cu multă iscusinţă. Ştia că nu-l cred, nu mai mult decât s- 
ar fi crezut pe sine însuşi. 

Am poruncit să fie aduse mese şi bănci în sala cea mare, 
dar regele scoţian n-a stat jos. In schimb, s-a plimbat de 
colo colo prin sala luminată de cele cinci ferestre. Era 
vreme mohorâtă afară. Constantin părea fermecat. Şi-a 
plimbat un deget peste micile rămăşiţe de ipsos, apoi a 
descoperit o fisură, altfel insesizabilă, între brâul de piatră 
al peretelui şi bârnele podelei. 

— Romanii construiau bine, a spus, aproape cu 
nostalgie. 

— Mai bine decât noi, am zis eu. 

— Au fost un popor măreț, a spus, iar eu am aprobat 
dând din cap. Legiunile lor mărşăluiau de-a lungul şi de-a 
latul lumii, dar au fost respinse din Scoţia. 

— Din sau de către? am întrebat eu. 

A zâmbit. 

— Au încercat! Dar nu au reuşit. De aceea au construit 
aceste fortărețe şi acest zid, ca să ne împiedice să facem 
ravagii în provincia lor. Şi-a trecut uşor palma peste un 
rând de cărămizi subţiri. Mi-ar plăcea să văd Roma. 

— Mi s-a spus că e în ruine, am zis eu. E bântuită de 
lupi, cerşetori şi hoţi. Te-ai simţi ca acasă, mărite rege. 

Fără îndoială că cei doi preoţi scoțieni vorbeau limba 
engleză, căci fiecare a mormăit mustrător, în timp ce 
Cellach, fiul regelui, părea gata să protesteze, dar 
Constantin a rămas aproape indiferent la insulta mea. 

— Dar ce ruine măreţe! a spus, făcându-i semn fiului său 
să păstreze tăcere. Ruinele lor sunt mai măreţe decât cele 


489 


mai impunătoare saloane ale noastre! S-a întors apoi către 
mine cu surâsul său enervant. Azi-dimineaţă, oamenii mei 
l-au alungat pe Einar cel Alb din Bebbanburg. 

N-am spus nimic şi chiar eram incapabil să vorbesc. 
Primul meu gând a fost că Einar nu va mai aproviziona 
fortăreaţa cu hrană şi că marea problemă a corăbiilor 
fusese rezolvată. Imediat însă am simţit o altă deznădejde, 
când mi-am dat seama că nu în numele meu îl atacase 
Constantin pe Einar. O problemă fusese rezolvată, doar 
pentru ca acum o piedică şi mai mare să se afle între mine 
şi Bebbanburg. 

Constantin trebuie să fi observat că m-am posomorât, 
căci a izbucnit în râs. 

— L-au alungat. L-au măturat din Bebbanburg, l-au 
trimis să bată alte drumuri! Sau poate nenorocitul e mort? 
Voi afla cât de curând. Einar avea vreo două sute de 
oameni, iar eu am trimis acolo peste patru sute. 

— Avea de asemenea şi meterezele Bebbanburgului, am 
subliniat eu. 

— Bineînţeles că nu, a zis el dispreţuitor. Vărul tău n-ar 
fi lăsat o haită de vikingi să treacă de poarta lui! Ştia că n- 
ar mai fi plecat niciodată. Dacă i-ar fi lăsat pe oamenii lui 
Einar să intre în fortăreață, ar fi fost ca şi cum i-ar fi 
invitat să-i vâre un cuţit în spate. Nu, oamenii lui Einar 
erau încartiruiţi în sat, iar palisada pe care o construiau în 
afara fortăreței nu era gata. Acum toţi au dispărut. 

— Mulţumesc, am zis eu cu ironie în glas. 

— Pentru că ţi-am făcut treaba? m-a întrebat zâmbind. 

Apoi s-a apropiat de masă şi, în sfârşit, s-a aşezat şi s-a 
servit singur cu bere şi mâncare. 

— Într-adevăr, ţi-am făcut treaba, a continuat el. Nu 
puteai asedia Bebbanburgul până nu era învins Einar. 
Acum este! Fusese tocmit ca să te ţină departe de 
fortăreață şi să-l aprovizioneze pe vărul tău cu hrană. 
Acum sper că e mort, sau măcar îşi vede de viaţa lui 
mizerabilă. 

— Aşa că-ţi mulţumesc, am spus din nou. 

— Dar oamenii lui au fost înlocuiţi cu oamenii mei, a zis 


499 


Constantin pe un ton calm. Oamenii mei stau acum în 
casele din satul de lângă Bebbanburg. Azi-dimineaţă, Lord 
Uhtred, oamenii mei au pus stăpânire pe tot teritoriul 
Bebbanburgului. 

M-am uitat în ochii lui albaştri. 

— Credeam că ai venit cu gânduri de pace. 

— Da, aşa am venit! 

— Cu şapte-opt sute de luptători? 

— Oh, mai mulţi, mult mai mulţi, a spus el cu nepăsare. 
Şi tu câţi ai? Două sute de oameni aici? Şi alţi vreo treizeci 
şi cinci în Dunholm? 

— Treizeci şi şapte, am zi eu doar pentru a-l aţâţa. 

— Conduşi de o femeie! 

— Eadith este mai aprigă decât cei mai mulţi bărbaţi. 

Eadith era femeia mea şi o lăsasem să aibă grijă de 
garnizoana din Dunholm. Îl lăsasem şi pe Sihtric, în caz că 
ea uita cu care parte a spadei a lovit. 

— Cred că o să-ţi dai seama că ea nu e mai aprigă decât 
oamenii mei, a zis Constantin zâmbind. Pacea ar fi bine- 
venită pentru tine. 

— Am un ginere, am subliniat eu. 

— Ah, extraordinarul Sigtryggr, cel care poate aduce pe 
câmpul de luptă cinci-şase sute de oameni? Poate o mie, 
dacă nobilii de la miazăzi l-ar sprijini, dar mă îndoiesc. În 
plus, Sigtryggr trebuie să păstreze oameni pe graniţa de 
miazăzi pentru a-i ţine pe nobili de partea sa. Dacă într- 
adevăr sunt de partea lui. Cine ştie? 

Am tăcut. Constantin avea, fără îndoială, dreptate. 
Sigtryggr putea să fie rege în Eoferwic şi să-şi spună 
regele Northumbriei şi, până acum, mulţi dintre cei mai 
puternici danezi de la graniţa Merciei îi juraseră credinţă. 
Dar ei pretindeau că el cedase prea mult pământ pentru a 
face pace cu /ZEthelflaed, aşa încât bănuiam că vor vrea să 
se predea mai degrabă decât să lupte într-un război fără 
sorţi de izbândă întru apărarea regatului lui Sigtryggr. 

— Şi nu e vorba doar despre nobili, a continuat 
Constantin, parcă pentru a-mi pune sare pe rană. Aud că şi 
saxonii de vest se agită pe acolo. 


$ 50% 


— Sigtryggr este în bună înţelegere cu saxonii, am spus 
eu. 

Constantin a zâmbit. Zâmbetul ăsta al lui începea să mă 
înfurie. 

— Faptul că sunt creştin, Lord Uhtred, mă face să am 
sentimente de simpatie, chiar de iubire pentru regii 
creştini, apropiații mei. Suntem unşii lui Dumnezeu, 
supuşii lui umili, a căror îndatorire este să răspândească 
cuvântul Domnului peste tot în lume. Regele Edward al 
Wessexului ar fi fericit să fie pomenit drept omul care a 
adus regatul păgân Mercia sub acoperământul Wessexului 
creştin! Dar tratatul de pace al ginerelui tău a fost încheiat 
cu Mercia, nu cu Wessex. Şi mulţi dintre saxonii de vest 
spun că acest tratat n-ar fi trebuit încheiat niciodată! Ei 
spun că ar fi timpul ca Northumbria să intre în 
comunitatea creştină. Ştiai acest lucru? 

— Unii saxoni de vest doresc războiul, am admis eu, dar 
nu şi regele Edward. Nu încă. 

— Prietenul tău, ealdormanul /ZEthelhelm, încearcă să-l 
convingă altminteri. 

— ZEthelhelm este un rahat împuţit, am zis eu 
răzbunător. 

— Dar e un rahat împuţit creştin, a zis Constantin. Este 
datoria mea de creştin, deci, să-l susţin. 

— Atunci, şi tu duhneşti a rahat, am zis eu, şi cei doi 
luptători scoțieni care-l însoțeau pe Constantin mi-au auzit 
vorbele şi s-au agitat. 

Niciunul nu părea să vorbească şi engleza în afară de 
limba lor sălbatică, şi unul din ei a mormăit ceva de 
neînțeles. 

Constantin a ridicat mâna pentru a-i linişti pe cei doi. 

— Am dreptate? m-a întrebat el. 

Am  încuviinţat din cap fără tragere de inimă. 
Ealdormanul /Ethelhelm, duşmanul meu favorit, era cel 
mai puternic nobil din Wessex şi socrul regelui Edward. Şi 
nu era un secret că el dorea o invazie rapidă în 
Northumbria. Dorea să fie ţinut minte ca omul care a făurit 
Englalandul şi al cărui nepot a devenit primul rege al 


$ 51% 


întregului Englaland. 

— Dar /Ethelhelm, am zis, nu comandă armata Saxoniei 
de Vest. Regele Edward o face, iar regele Edward e tânăr, 
îşi poate permite să aştepte. 

— Probabil, probabil, a zis Constantin. Părea înveselit de 
faptul că eu sunt credul. S-a aplecat peste masă ca să mai 
torne bere în cana mea. Hai să vorbim despre altceva, a 
spus el. Să vorbim despre romani. 

— Despre romani? am întrebat eu surprins. 

— Despre romani şi despre ce mare popor au fost ei, mi- 
a răspuns el cu înfocare. Ei au adus binecuvântarea 
creştinismului în Britania şi, pentru asta, ar trebui să-i 
iubim. Aveau filosofi, savanţi, istorici, teologi, şi am face 
bine să învăţăm de la ei. Înţelepciunea anticilor, Lord 
Uhtred, trebuie să fie lumina care să ne călăuzească 
prezentul! Nu eşti de acord? A aşteptat să-i răspund, dar 
eu n-am spus nimic. Atunci, Constantin a continuat: Şi 
aceşti romani înţelepţi au hotărât ca acest zid să fie 
frontiera dintre pământurile Scoției şi cele ale Saxoniei. 

Se uita în ochii mei în timp ce vorbea, şi pot spune că se 
amuza, deşi avea o figură solemnă. 

— Am auzit că mai e un zid roman mult mai departe în 
nord. 

— Un şanţ care s-a prăbuşit, a zis el dispreţuitor. Acest 
zid, a continuat, făcând semn cu mâna spre meterezele 
care se vedeau printr-una din ferestre, a fost construit 
după acela. M-am gândit la acest lucru şi m-am rugat 
pentru el. Este normal ca acest zid să fie linia de 
demarcaţie între popoarele noastre. Tot ce se află la nord 
de el va fi Scoţia, Alba, şi tot ce se află la sud poate 
aparţine Saxoniei, Englalandului. Nu vor mai fi certuri 
legate de poziţia liniei de graniţă, oricine o va putea vedea 
marcată clar de-a curmezişul insulei noastre prin acest 
minunat zid de piatră! Şi chiar dacă acest lucru nu va 
împiedica incursiunile, le va face mai grele! Vezi, aşadar, 
că am venit cu gânduri de pace? l-am propus acelaşi lucru 
şi regelui Edward, a zis el, zâmbind radios. 

— Edward nu domneşte în Northumbria. 


$ 52% 


— Va domni. 

— lar Bebbanburgul este al meu, am spus eu. 

— N-a fost niciodată al tău, a răspuns sec Constantin. A 
fost al tatălui tău, iar acum îi aparţine vărului tău. Pe 
neaşteptate, a pocnit din degete ca şi cum şi-ar fi amintit 
ceva. Tu i-ai otrăvit fiul? 

— Bineînţeles că nu! 

A zâmbit. 

— Era bine dacă o făceai. 

— Dar nu am făcut-o, am spus eu nervos. Noi l-am luat 
prizonier pe fiul vărului meu, care era doar un copil, şi l- 
am lăsat pe Osferth, unul dintre oamenii mei de încredere, 
să aibă grijă de el şi de mama lui, luată ostatică împreună 
cu băiatul ei. Mama şi fiul au murit de ciumă cu un an în 
urmă, dar bineînţeles că oamenii au spus că eu i-am 
otrăvit. El a murit de febră tifoidă, şi la fel s-a întâmplat cu 
mii de oameni în Wessex. 

— Fireşte că te cred, a zis Constantin vorbind fără grijă. 
Dar vărul tău are nevoie de o soţie acum. 

Am ridicat din umeri şi i-am spus: 

— Vreo biată femeie îl va lua de bărbat. 

— Eu am o fată, a spus Constantin îngândurat. Poate ar 
trebui să i-o ofer de soţie? 

— Ea ar fi un preţ mai mic decât ar trebui să plăteşti ca 
să treci peste metereze. 

— Crezi că mă tem de zidurile Bebbanburgului? 

— Ar trebui, i-am zis. 

— Şi tu ai plănuit să treci peste aceste metereze, a spus 
Constantin, a cărui voioşie dispăruse de pe chipul lui. Şi 
crezi că eu vreau mai puţin sau că sunt mai puţin capabil 
decât tine? 

— Deci, pacea ta este cucerirea, am zis eu cu 
amărăciune. 

— Da, aşa este, a răspuns el răspicat. Dar noi mutăm pur 
şi simplu frontiera acolo unde au aşezat-o cu atâta 
înţelepciune romanii. S-a oprit, bucurându-se de 
descumpănirea mea. Apoi a continuat: Bebbanburgul, Lord 
Uhtred, şi toate pământurile lui sunt acum ale mele. 


$ 53% 


— Nu atât timp cât trăiesc eu. 

— Bâzâie vreo muscă pe aici? a întrebat el. Sau spuneai 
ceva? 

M-am uitat în ochii lui. 

— Îl vezi pe preotul de acolo? şi am făcut semn cu capul 
către părintele Eadig. 

Constantin era derutat, dar a încuviinţat din cap. 

— Sunt surprins, dar încântat că ai un preot în anturaj. 

— Un preot care ţi-a stricat planurile, mărite rege, am 
zis eu. 

— Planurile mele? 

— Oamenii tăi i-au omorât escorta, dar părintele Eadig a 
scăpat. Dacă nu ar fi venit la mine, eu încă aş fi fost la 
Ætgefrin. 

— Unde-o mai fi şi asta, a spus încet Constantin. 

— Colinele pe care le-au supravegheat iscoadele tale de 
vreo săptămână şi mai bine, am zis eu, dându-mi dintr- 
odată seama cine erau acei misterioşi şi pricepuți oameni. 
Constantin a dat uşor din cap, recunoscând că oamenii lui 
ne urmăreau într-adevăr. Şi m-ai fi atacat acolo, am 
continuat eu. De ce te afli acum aici, în loc să fii la 
Bebbanburg? Ai vrut să mă distrugi, dar iată-mă în spatele 
zidului de piatră, şi-ţi va fi mult mai greu să mă omori. 

Acesta era adevărul. Dacă m-ar fi prins în câmp deschis, 
forţele lui Constantin mi-ar fi ciopârţit oamenii. Dar dacă 
va încerca să asedieze meterezele din Weallbyrig, va plăti 
un preţ mare. 

Părea să-l amuze adevărurile pe care i le spusesem. 

— Şi de ce-aş vrea să te ucid, Lord Uhtred? 

— Pentru că este singurul duşman de care vă temeti, a 
răspuns Finan în locul meu. 

Am zărit o umbră de grimasă pe faţa lui Constantin. Apoi 
s-a ridicat în picioare. Nu ne-am mai zâmbit. 

— Această fortăreață este acum în proprietatea mea, a 
rostit el pe un ton dur. Tot pământul de la nord este 
regatul meu. Îţi dau timp până la apusul soarelui să 
părăseşti fortăreaţa mea şi să treci graniţa regatului meu. 
Asta înseamnă, Lord Uhtred, să mergi către miazăzi. 


$ 54% 


Constantin venise pe pământul meu cu o armată. Vărul 
meu primise întăriri cu ajutorul corăbiilor lui Einar. Aveam 
mai puţin de două sute de oameni. Ce puteam face? 

Am atins ciocanul lui Thor şi am făcut un legământ în 
mintea mea. Îmi voi lua înapoi Bebbanburgul în ciuda 
vărului meu, în ciuda lui Einar şi în ciuda lui Constantin. 
Va dura mult şi va fi greu, dar o voi face. 

Aşa că am plecat spre miazăzi. 


$ 55% 


PARTEA A DOUA 


Capcana 


$ 56 # 


Trei 


Duminica următoare, am ajuns la Eoferwic, sau Jorvik, 
cum îl numeau danezii şi vikingii, şi am fost întâmpinați de 
dangătul clopotelor bisericilor. Brida, care fusese iubita 
mea înainte să-mi devină duşmană, încercase să 
stârpească creştinismul în Eoferwic. L-a omorât pe fostul 
arhiepiscop, i-a măcelărit pe cei mai mulţi dintre preoţi şi a 
dat foc bisericilor, dar lui Sigtryggr, noul cârmuitor al 
oraşului, nu-i păsa cărui zeu se rugau bărbaţii şi femeile 
atât timp cât îşi plăteau dările şi trăiau în pace. Şi astfel, 
noi altare creştine au răsărit ca ciupercile după ploaie. 
Exista acum şi un nou arhiepiscop, Hrothweard, un saxon 
de vest, renumit pentru bunătatea lui. Am ajuns pe la 
amiază, pe un soare strălucitor, primul pe care-l vedeam 
de când plecaserăm din /Etgefrin. Am mers la palatul aflat 
lângă catedrala reclădită, dar acolo mi s-a spus că 
Sigtryggr plecase la Lindcolne cu armata lui. 

— Dar regina este aici? l-am întrebat pe bătrânul uşier 
îndată ce am descălecat. 

— A plecat cu soţul ei, stăpâne. 

Am mormăit dezaprobator, deşi gustul pentru primejdii 
al fetei mele nu era o surpriză pentru mine, ba chiar m-aş 
fi mirat dacă ea nu ar fi plecat spre miazăzi cu Sigtryggr. 

— Şi copiii? 

— Plecaţi şi ei, stăpâne. 

Am tresărit ca de o durere în oase. 

— Şi cine are grijă de palat? 

— Boldar Gunnarson, stăpâne. 

Îl ştiam pe Boldar ca pe un luptător experimentat şi de 
încredere. Credeam că e mai mare, dar, de fapt trebuie să 
fi avut cu un an sau doi mai puţin decât mine şi, ca şi mine, 
era înspăimântat de război. Rămăsese şchiop din cauza 


$ 57% 


unei sulițe saxone care îi străpunsese gamba dreaptă şi îşi 
pierduse un ochi din cauza unei săgeți într-un război cu 
oştile din Mercia. Aceste vătămări grave îl învăţaseră să fie 
prevăzător. 

— Nu avem veşti din război, mi-a zis el. Dar bineînţeles 
că va trece o săptămână până să aflăm ceva. 

— Este chiar război? l-am întrebat. 

— Saxonii au intrat pe pământurile noastre, stăpâne, a 
spus el prudent. Şi nu cred că au venit să dănţuiască cu 
noi. 

Fusese lăsat cu o mică garnizoană ca să apere 
Eoferwicul. Dacă într-adevăr o armată a Saxoniei de Vest 
făcea ravagii în sudul Northumbriei, speranţa lui era că 
aceasta nu va ajunge la meterezele oraşului roman şi sigur 
se rugase la zei să nu-i dea gândul lui Constantin să treacă 
de zid şi să mărşăluiască spre sud. 

— Vei rămâne aici, stăpâne? m-a întrebat el, sperând 
fără îndoială că oamenii mei se vor alătura garnizoanei lui 
împuţinate. 

— Vom pleca dimineaţă, i-am spus. 

Ar fi trebuit să plec mai repede, dar caii aveau nevoie de 
odihnă, iar eu aveam nevoie de veşti. Boldar nu ştia exact 
ce se întâmplă în sud. Finan mi-a sugerat să vorbim cu 
noul arhiepiscop. 

— Călugării îşi scriu mereu, şi călugării, şi preoţii, a zis 
el. Ei ştiu ce se întâmplă mai bine decât regii! Şi se spune 
că arhiepiscopul Hrothweard este un om bun. 

— Nu am încredere în el. 

— Dar nu l-ai văzut niciodată. 

— Este creştin ca şi saxonii de vest. Deci, pe cine ar vrea 
pe tron aici? Un creştin sau pe Sigtryggr? Nu, du-te tu să 
vorbeşti cu el. Arată-i crucifixul şi încearcă să nu pierzi 
vremea cu fleacuri. 

Împreună cu fiul meu, am plecat către răsărit, părăsind 
oraşul printr-o poartă masivă şi mergând pe o cărare către 
malul râului, acolo unde un şir de clădiri mărgineau un 
chei lung, folosit de corăbiile care făceau comerţ, venind 
din toate porturile de la Marea Nordului. Oricine putea 


Y% 58 # 


cumpăra o corabie sau grinzi de lemn, parâme sau gudron, 
vele sau sclavi. Mai erau acolo trei taverne, cea mai mare 
fiind Rata, care vindea bere, mâncare şi prostituate. Acolo 
ne-am aşezat şi noi, la o masă afară. 

— E bine să vedem soarele din nou, m-a salutat Olla, 
proprietarul tavernei. 

— Ar fi şi mai bine să vedem nişte bere, am zis eu. 

Olla a zâmbit. 

— Mă bucur să te văd, stăpâne. Doar bere? Am o micuță 
drăguță, abia sosită din Frizia. 

— Doar bere. 

— Nu ştie ce pierde, a zis el, apoi a plecat să aducă 
berea, în timp ce noi sprijineam zidul tavernei. 

Soarele dogorea cu putere, reflexele lui scânteiau în 
apele râului pe care se legănau încet lebede. O corabie 
mare de comerţ era ancorată în apropiere, şi trei sclavi 
despuiaţi făceau curăţenie pe ea. 

— E de vânzare, a spus Olla când ne-a adus berea. 

— E mare. 

— E cât un porc. Vrei s-o cumperi, stăpâne? 

— Nu pe asta, poate una mai slabă. 

— Preţurile au crescut, a zis Olla. Ar fi mai bine să 
aştepţi până cade prima ninsoare. S-a aşezat pe un taburet 
la capătul mesei. Vrei şi ceva de mâncare? Nevastă-mea a 
făcut o tocană de peşte, iar pâinea tocmai a fost luată de 
pe vatră. 

— Mie mi-e foame, a zis fiul meu. 

— De peşte sau de friziene? l-am întrebat. 

— De amândouă, dar mai întâi de peşte. 

Olla a bătut în masă şi a aşteptat până când o tânără 
drăguță a ieşit din tavernă. 

— Trei blide cu tocană, frumoaso, şi două jimble calde, a 
spus el. Şi o cană cu bere, nişte unt şi... şterge-ţi nasul. A 
aşteptat până când fata a intrat înăuntru şi m-a întrebat: Ai 
nişte războinici sprinteni care au nevoie de o nevastă, 
stăpâne? 

— O groază, inclusiv acest băiat stângaci, am zis eu, 
arătând către fiul meu. 


$ 59 # 


— E fata mea şi e o pacoste, a spus el, arătând spre uşa 
prin care intrase fata. Am surprins-o ieri când încerca să-l 
vândă pe fratele ei mai mic lui Haruld. 

Haruld era negustorul de sclavi care locuia trei case mai 
sus. 

— Sper că a obţinut un preţ bun, am zis eu. 

— Oho, s-a târguit bine! Cu ea nu-i ca la piaţa de 
vechituri. Hanna! Hanna! a strigat el. 

— Da, tată, s-a iţit fata de după uşă. 

— Câţi ani ai tu? 

— Doisprezece, tată. 

— Vedeţi? E gata de măritiş. S-a uitat la mine; s-a 
aplecat şi a mângâiat pe cap un câine somnoros. Şi Domnia 
Ta, stăpâne? 

— Eu sunt deja însurat. 

Olla a surâs. 

— E ceva timp de când n-ai mai venit să-mi bei berea. Ce 
vânt te aduce? 

— Speram să-mi spui tu. 

— Hornecastre, a spus el, dând din cap. 

— Hornecastre, da, am recunoscut eu. Nu cunosc acele 
locuri. 

— Nu mai e nimic acolo, în afară de o veche fortăreață. 

— Romană? am presupus eu. 

— Cum altfel? Saxonii de vest stăpânesc Gewascul 
acum, a spus el posomorât. Şi nu ştiu de ce au trimis ei 
oameni spre miazănoapte la Hornecastre. S-au instalat în 
vechea fortăreață şi, din câte ştiu, sunt încă acolo. 

— Câţi sunt? 

— Destul de mulţi. Poate trei sute? Patru sute? 

Părea a fi o formidabilă cohortă de război, dar chiar şi 
dacă erau patru sute de oameni, tot le-ar fi trebuit ceva 
timp să ia cu asalt zidurile de piatră din Lindcolne. 

— Mi s-a spus că suntem în război, am zis eu cu 
amărăciune. E o adevărată pacoste ca patru sute de 
oameni să se caţăre pe zidurile fortăreței, dar asta nu 
înseamnă sfârşitul Northumbriei. 

— Mă îndoiesc că sunt acolo ca să culeagă margarete, a 


$ 60 # 


zis Olla. Sunt saxoni de vest şi se află pe pământurile 
noastre. Regele Sigtryggr nu-i poate lăsa acolo aşa, pur şi 
simplu. 

— Este adevărat, am spus eu turnându-mi încă puţină 
bere. Ştii cumva cine-i comandă? 

— Brunulf. 

— N-am auzit niciodată de el. 

— E un saxon de vest, a zis Olla. 

Aflase veştile de la oamenii care veneau la tavernă ca să 
bea, mulţi dintre ei marinari ale căror corăbii făceau 
comerţ de-a lungul coastei; dar el ştia despre Brunulf de la 
o familie daneză care fusese alungată din casa lor aflată la 
nord de vechea fortăreață şi care se adăpostise pentru o 
noapte la tavernă în drum spre miazănoapte, unde urmau 
să-şi găsească refugiu la nişte rubedenii. 

— Nu l-a omorât pe niciunul din ei, stăpâne. 

— Brunulf n-a omorât pe nimeni? 

— Toţi au spus că era generos! Dar satul întreg a trebuit 
să plece. Bineînţeles că şi-au pierdut vitele. 

— Şi casele. 

— Şi casele, stăpâne, dar nimeni nu a suferit mai mult 
decât o zgârietură! Niciun copil nu a fost luat sclav, nicio 
femeie nu a fost violată, nimic. 

— Invadatori blânzi, am spus eu. 

Olla a continuat: 

— Ginerele Domniei Tale a plecat cu mai mult de patru 
sute de oameni către miazăzi, dar am înţeles că-şi doreşte 
să se poarte şi el cu blândeţe. Preferă să stea de vorbă cu 
nenorociţii ăia din Hornecastre decât să pornească un 
război. 

— Deci, e şi el mai înţelept, am spus eu. 

— Fata Domniei Tale este, stăpâne. Ea e cea care insistă 
că nu trebuie să zgândărim într-un cuib de viespi. 

— Hei, dar iată că a venit fata ta, am zis eu văzând-o pe 
Hanna care aducea o tipsie încărcată cu blide şi căni. 

— Pune-o aici, odorul tatii, a zis Olla atingând tăblia 
mesei. 

— Cât ţi-a oferit Haruld pentru fratele tău? am întrebat- 


$ 61% 


o eu. 

— Trei şilingi, stăpâne. 

Avea ochi luminoşi, păr negru şi surâdea cu neruşinare. 

— Şi de ce voiai să-l vinzi? 

— Pentru că-i un rahat, stăpâne. 

— Atunci, ar fi trebuit să iei banii, am zis eu râzând. Trei 
şilingi e un preţ bun pentru un rahat. 

— Tata nu m-ar fi lăsat, s-a îmbufnat ea şi, pe urmă, s-a 
prefăcut că i-a venit o idee grozavă. Poate fratele meu te- 
ar putea servi pe Domnia Ta. S-a strâmbat şi a continuat: 
Şi-atunci ar muri în bătălie? 

— Pleacă de aici, dihanie, i-a spus tatăl ei. 

— Hanna, am chemat-o eu înapoi. Tatăl tău spune că eşti 
gata de măritiş. 

— Poate la anv’, a intervenit repede Olla. 

— Vrei să te măriţi cu el? am întrebat-o, arătând către 
fiul meu. 

— Nu, stăpâne. 

— De ce nu? 

— Pentru că îţi seamănă, stăpâne, a zis, a zâmbit şi a 
plecat. 

Am izbucnit în râs, dar fiul meu părea jignit. 

— Eu nu semăn cu tine, a zis. 

— Ba da, a spus Olla. 

— Atunci, Dumnezeu să mă apere. 

Şi Dumnezeu să apere Northumbria, mi-am zis. Brunulf? 
Nu ştiam nimic despre el, dar am presupus că este destul 
de priceput ca să i se încredinţeze comanda câtorva sute 
de oameni. Dar de ce fusese trimis la Hornecastre? Oare 
regele Edward încerca să provoace un război? Sora lui, 
ZEthelflaed, făcuse pace cu Sigtryggr, dar Wessexul nu 
semnase tratatul, iar graba cu care unii saxoni de vest 
voiau să invadeze Northumbria nu mai era un secret. Insă 
a trimite câteva sute de oameni la mică distanţă în 
Northumbria, a-i alunga pe danezii din apropiere fără a-i 
căsăpi şi a te instala într-o fortăreață veche nu para fi o 
invazie sălbatică. Sunt sigur că Brunulf şi oamenii lui au 
venit la Hornecastre ca o provocare menită să ne facă să-i 


Y% 62 # 


atacăm şi, astfel, să înceapă un război pe care noi l-am 
pierde. 

— Sigtryggr vrea ca eu să mă alătur lui, i-am spus lui 
Olla. 

— Dacă el nu poate să stea de vorbă cu ei în afara 
fortăreței, speră că Domnia Ta vei băga spaima-n ei, a spus 
el măgulitor. 

Dându-mi seama că şi mie mi-e foame, am luat din 
tocana de peşte. 

— Şi de ce a crescut preţul corăbiilor? am întrebat eu. 

— N-o să îţi vină să crezi, stăpâne. Din cauza 
arhiepiscopului. 

— Hrothweard? 

Olla a ridicat din umeri. 

— El spune că a sosit timpul reîntoarcerii călugărilor în 
Lindisfarena. 

Am făcut ochii mari. 

— Ce spune? 

— Vrea să reconstruiască mănăstirea, mi-a răspuns Olla. 

Nu mai erau călugări în Lindisfarena de zeci de ani, de 
când jefuitorii danezi îl omorâseră pe ultimul dintre ei. Pe 
vremea tatălui meu, era cel mai important aşezământ 
creştin din toată Britania, depăşind chiar Contwaraburgul, 
şi atrăgea grupuri mari de pelerini care veneau să se roage 
la mormântul sfântului Cuthbert. Tatăl meu profitase de 
asta pentru că mănăstirea se afla pe pământurile lui, la 
nord de fortăreață, şi pelerinii cheltuiau mulţi arginţi 
pentru lumânări, mâncare, găzduire şi prostituate în satul 
Bebbanburg. Creştinii voiau, fără îndoială, să refacă 
mănăstirea, dar acum totul era în mâinile scoţienilor. 

Olla şi-a mişcat capul către răsărit, de-a lungul malului. 

— Vezi acea stivă de buşteni? E lemn bine uscat de 
stejar din Sumorsete. Doar aşa ceva vrea să folosească 
arhiepiscopul. Lemn şi ceva piatră, aşa că are nevoie de 
zeci de corăbii pentru transport. 

— S-ar putea ca regele Constantin să nu fie de acord, am 
spus eu, încruntându-mă. 

— Ce legătură are cu el? a întrebat Olla. 


Y% 63 9 


— N-ai auzit? Nemernicii de scoțieni au intrat pe 
pământurile Bebbanburgului. 

— Dumnezeule! E adevărat, stăpâne? 

— E adevărat. Acest blestemat de Constantin pretinde 
că Lindisfarena aparţine acum Scoției. Va voi să-i aducă pe 
călugării lui acolo, nu pe saxonii lui Hrothweard. 

— Arhiepiscopului n-o să-i placă! Nemernicii de scoțieni 
în Lindisfarena! s-a strâmbat Olla. 

Imediat mi-a venit un gând şi, cugetând la el, m-am 
încruntat. 

— Tu ştii cine stăpâneşte cea mai mare parte a insulei? l- 
am întrebat pe Olla. 

— Familia Domniei Tale, stăpâne, a dat el un răspuns 
plin de tact. 

— Biserica deţine doar ruinele mănăstirii, am spus. Dar 
restul insulei aparţine Bebbanburgului. Crezi cumva că 
arhiepiscopul i-a cerut vărului meu încuviințarea de a 
construi acolo? Nu trebuia neapărat să o facă, dar viaţa i- 
ar fi mai uşoară dacă vărul meu şi-ar da acordul. 

Olla a ezitat. Ştia ce simt eu pentru vărul meu. 

— Cred că sugestia vine de la vărul Domniei Tale, 
stăpâne. 

Era exact ce bănuiam în acest moment. 

— Un nemernic demn de dispreţ, am zis. 

Din clipa în care Sigtryggr a devenit rege al 
Northumbriei, vărul meu înţelesese, pesemne, că-l voi 
ataca şi fără îndoială îi făcuse această propunere lui 
Hrothweard, astfel încât Biserica să fie de partea lui. Ar fi 
transformat apărarea Bebbanburgului într-o cruciadă 
creştină. Mă gândeam că, cel puţin, Constantin pusese 
capăt acestei năzuinţe. 

— Dar înainte de asta, smintitul de arhiepiscop a 
încercat să construiască o biserică acolo, a continuat Olla. 
Sau cel puţin aşa a vrut. 

Am izbucnit în râs. Orice aluzie la arhiepiscopul smintit 
mă amuza întotdeauna. 

— Asta a făcut? 

— Deci, arhiepiscopul Hrothweard vrea să pună capăt 


$ 649 


acestor prostii. 

Desigur că nu poţi şti niciodată ce să crezi despre acest 
nemernic nebun, dar nu mai era un secret că acest imbecil 
voia să construiască o nouă mănăstire pe insulă. 

Smintitul de episcop poate că era smintit, dar el nu era 
episcop. Era un nobil danez pe nume Dagfinnr, care se 
declarase singur episcop de Gyruum şi-şi luase un nume 
nou, leremias. Împreună cu oamenii lui, ocupase vechiul 
fort de la Gyruum, la miazăzi de teritoriul Bebbanburgului, 
pe malul de sud al râului Tinan. Gyruum era parte din 
tinutul Dunholm, ceea ce îl făcea pe Ieremias chiriaşul 
meu, şi singura dată când l-am întâlnit a fost atunci când a 
venit ca un supus umil să-şi plătească chiria. Sosise cu 
vreo zece oameni, pe care-i numea discipolii săi, toţi călare 
pe armăsari, mai puţin leremias, care mergea călare pe un 
asin. Purta o robă soioasă, avea un păr lung slinos, care-i 
ajungea până la brâu, şi pe faţa lui sfrijită, dar abilă, i se 
lăţea un zâmbet. A aruncat cincisprezece şilingi de argint 
în iarbă, apoi şi-a ridicat roba. 

— Să fie primit, a zis cu emfază şi şi-a uşurat băşica pe 
bani. În numele Tatălui, al Fiului şi al celuilalt, a zis în timp 
ce urina. Apoi a rânjit. Chiria Domniei Tale, puţin umezită, 
dar binecuvântată de însuşi Dumnezeu. Vezi cum 
străluceşte acum? Un adevărat miracol, nu-i aşa? 

— Spală-i, i-am zis. 

— Să îţi spăl şi picioarele, stăpâne? 

Carevasăzică, nebunul de leremias voia să ridice o 
construcţie în Lindisfarena? 

— I-a cerut aprobarea vărului meu? l-am întrebat pe 
Olla. 

— N-aş putea şti, stăpâne. Nu l-am mai văzut pe 
Ieremias şi nici oribila lui corabie de luni întregi. 

Acea corabie oribilă se numea Guds Moder’, era un vas 
de război sumbru şi murdar, pe care leremias îl folosea 
pentru a patrula ţărmul, dincolo de Gyruum. Am ridicat din 
umeri. 

— Ieremias nu reprezintă un pericol, am zis eu hotărât. 


3 Maica Domnului. 
W 65 9 


Dacă strică aerul înspre miazănoapte, Constantin îl va face 
praf. 

— Poate că da, a rostit Olla cu şovăială. 

Mă uitam la râul care curgea încet pe lângă dane şi am 
văzut o pisică păşind tiptil pe balustrada unei corăbii care 
acostase la mal, înainte de a sări jos ca să vâneze şobolani. 
Olla îi vorbea fiului meu despre cursa de cai care trebuia 
amânată din cauză că Sigtryggr trimisese cea mai mare 
parte a garnizoanei înspre sud, dar eu nu ascultam. Mă 
gândeam. În mod clar, încuviințarea de a construi o nouă 
mănăstire trebuie să fi fost dată cu săptămâni în urmă, 
chiar înainte să înceapă Constantin invazia. Cum altfel ar fi 
avut arhiepiscopul stivele de buşteni şi de piatră pregătite 
pentru a fi încărcate pe corăbii? 

— Când a ocupat Brunulf Hornecastre? am întrebat, 
întrerupându-l pe Olla care povestea cu înflăcărare despre 
castrarea calului socotit a fi cel mai iute din Northumbria. 

— Dacă mă gândesc bine, trebuie să fi fost ultima lună 
nouă, a spus el încruntându-se. După câteva momente, a 
adăugat: Da, aşa era. 

— Acum e aproape lună plină, am spus eu. 

— Deci... a început fiul meu, dar s-a oprit. 

— Deci, scoţienii au invadat acum câteva zile, am zis eu 
nervos. Socotind că Sigtryggr nu ar fi fost îngrijorat din 
cauza saxonilor de vest, ce-ar fi făcut auzind despre 
Constantin? 

— Ar fi mărşăluit spre nord, a zis fiul meu. 

— Dar nu ar putea, căci saxonii de vest bântuie pe tot 
teritoriul dinspre miazăzi. Sunt aliaţi. 

— Scoţienii şi saxonii de vest? a spus neîncrezător fiul 
meu. 

— Au încheiat un tratat secret cu câteva săptămâni 
înainte. Scoţienii să ia Bebbanburgul, iar biserica saxonilor 
din apus să ia Lindisfarena, am spus eu, fiind sigur că aşa 
este. Ei obţin o nouă mănăstire, moaşte, pelerini, bani. 

Scoţienii câştigă pământ, iar biserica, bogăţie. Eram 
sigur că am dreptate, deşi, de fapt, nu aveam. Nu în ceea 
ce conta până la sfârşit. 


Y% 66 # 


Olla şi fiul meu erau tăcuţi. Dar Uhtred a întrebat într-un 
târziu, ridicând din umeri: 

— Ce o să facem? 

— Vom începe măcelul, am răspuns eu pe un ton 
răzbunător. 

Şi, în ziua următoare, am plecat spre miazăzi. 


— Fără crime! a spus cu fermitate fiica mea. 

Am mormăit. 

Sigtryggr nu mai era în Lindcolne. Lăsase cea mai mare 
parte a armatei sale pentru a apăra zidurile şi plecase cu 
cincizeci de oameni la Ledecestre, un burg pe care-l 
cedase Merciei, să trateze cu ZEthelflaed. Voia s-o convingă 
să-l influenţeze pe fratele ei, regele Wessexului, să-şi 
retragă trupele din Hornecastre. 

— Saxonii de vest vor ca noi să pornim un război, mi-a 
spus fiica mea. 

Fusese lăsată să comande o garnizoană de aproape 
patru sute de oameni în Lindcolne. Cu această armată, l-ar 
fi putut înfrunta pe Brunulf, dar a hotărât să-i lase în pace 
pe saxonii de vest. 

— Probabil că sunteţi mai numeroşi decât mizerabilii din 
Hornecastre, am punctat eu. 

— Probabil că nu, a spus ea răbdătoare. Mai sunt sute 
de saxoni de vest care aşteaptă dincolo de graniţă, căutând 
pretext pentru a ne invada. 

Aşa era. Saxonii din Britania de miazăzi voiau mai mult 
decât un pretext, voiau totul. De-a lungul vieţii mele, am 
văzut ceea ce se numeşte astăzi Englaland căzută în 
mâinile danezilor. Corăbiile lor lungi au urcat pe râuri, au 
pătruns pe pământ, iar războinicii au cucerit Northumbria, 
Mercia şi Anglia de Est. Armatele lor au invadat Wessexul 
şi părea inevitabil ca ţara să se cheme Daneland, dar 
soarta a hotărât altfel; saxonii de vest şi locuitorii din 
Mercia au înaintat către miazănoapte luptând crâncen şi 
suferind enorm, aşa că acum doar Northumbria lui 
Sigtryggr le mai stătea în cale. Atunci când va cădea 
Northumbria, şi va cădea în cele din urmă, toţi oamenii 


$ 67 # 


care vorbesc limba engleză vor trăi într-unul şi acelaşi 
regat. Englaland. 

Ironia sorții este că eu am luptat alături de saxoni pe tot 
drumul lor de pe coasta de sud până aproape de 
Northumbria, şi acum, datorită căsătoriei fetei mele, eram 
duşmanul lor. Ce soartă! Şi tot soarta a hotărât ca fata 
mea să-mi spună ce să fac! 

— Orice ai face, tată, nu-i stârni! mi-a zis ea cu 
severitate. Noi nu i-am înfruntat, nu le-am vorbit, nu i-am 
ameninţat! Nu vrem să-i provocăm. 

M-am uitat la fratele ei care se juca cu nepotul şi 
nepoata lui. Ne aflam într-o imensă casă romană clădită 
chiar în vârful colinei  Lindcolne-ului. Din partea 
răsăriteană a marii grădini puteai vedea la kilometri 
distanţă ţinutul mângâiat de razele soarelui. Brunulf şi 
oamenii lui erau pe acolo pe undeva. Mă gândeam că tot 
ce-şi dorea fiul meu era să se lupte cu ei. Era blond, vesel 
şi încăpățânat, în timp ce fiică-mea, cu tenul închis la 
culoare, avea o fire pătrunzătoare şi secretoasă. Era şi 
deşteaptă, ca maică-sa, dar asta nu însemna că are 
dreptate. 

— 'Ţi-e teamă de saxonii de vest, i-am spus. 

— Le respect puterea. 

— E o păcăleală, am zis eu, sperând să fie aşa. 

— Păcăleală? 

— Asta nu-i o invazie, e doar o diversiune, am spus eu 
supărat. Au vrut să vă trimită armatele spre miazăzi în 
timp ce Constantin atacă Bebbanburgul. Brunulf nu vă va 
ataca aici! Nu are destui oameni. El e aici doar pentru a vă 
face să vă îndreptaţi atenţia spre sud cât timp Constantin 
asediază Bebbanburgul. Sunt în cârdăşie, nu-ţi dai seama? 
N-ar trebui să mă aflu aici, am zis şi am lovit uşor cu palma 
parapetul de piatră al grădinii. 

Stiorra ştia că voisem să spun „ar trebui să fiu la 
Bebbanburg” şi mi-a atins braţul ca pentru a mă linişti. 

— Crezi că poţi lupta împotriva vărului tău şi a 
scoţienilor? 

— Trebuie! 


Y% 68 # 


— Nu poţi, tată, nu fără ajutorul armatei noastre. 

— Toată viaţa am visat la Bebbanburg, am spus cu 
amărăciune în glas. Am visat să-l iau înapoi. Am visat să 
mor acolo. Şi ce am făcut în schimb? I-am ajutat pe saxoni 
să cucerească pământurile, i-am ajutat şi pe creştini! Şi ei 
cum mă răsplătesc? Aliindu-se cu duşmanul meu. M-am 
întors spre ea şi i-am zis plin de mânie: Nu ai dreptate! 

— Crezi că nu am dreptate? 

— Saxonii de vest nu vor năvăli dacă noi îl atacăm pe 
Brunulf. Nu sunt pregătiţi încă. Vor fi într-o zi, dar nu încă. 
Nu ştiu dacă ceea ce spuneam era adevărat, încercam doar 
să mă conving pe mine că aşa este. Şi am continuat: Ei 
trebuie să fie vătămaţi, pedepsiţi, omorâţi. Trebuie să fie 
înfricoşaţi. 

— Nu, tată, a insistat ea. Aşteaptă să vedem ce a stabilit 
Sigtryggr cu cei din Mercia. Te rog. 

— Nu suntem în război cu cei din Mercia, am spus eu. 

S-a întors, şi-a fixat privirea către colinele împestriţate 
de umbrele norilor şi a vorbit cu voce calmă acum: 

— Ştii că unii saxoni de vest susţin că nu ar fi trebuit să 
facem pace. Jumătate din membrii Witanului spun că 
ZEthelflaed i-a trădat pe saxoni pentru că ea te iubeşte pe 
tine, cealaltă jumătate pretinde că pacea trebuie 
menţinută până când vor fi atât de puternici încât noi să nu 
le mai putem opune rezistenţă. 

— Şi? 

— Oamenii care vor război aşteaptă o provocare. Vor ca 
noi să atacăm. Vor să-i forţeze mâna regelui Edward, şi 
nici ZEthelflaed a ta nu va putea rezista chemării la luptă. 
Avem nevoie de timp, tată. Te rog! Lasă-i în pace. Vor 
pleca. Se vor duce la Ledecestre. Ajută-l pe Sigtryggr aici. 
ZEthelflaed te va asculta. 

Mă gândeam la ce spunea şi mi-am zis că probabil are 
dreptate. Saxonii de vest, învioraţi de biruinţa lor asupra 
Angliei de Est, erau dornici de război, de un război pe care 
eu nu-l doream. Voiam să-i alung pe scoțieni de pe 
pământurile Bebbanburgului şi, în acest scop, aveam 
nevoie de armata Northumbriei. lar Sigtryggr m-ar fi 


Y% 69 # 


ajutat în atacul meu din nord doar dacă ar fi fost sigur că 
păstrează pacea cu saxonii din sud. Plecase la Ledecestre 
ca să trateze cu /Ethelflaed, în speranţa că trecerea pe 
care o avea pe lângă fratele ei va întări înţelegerea de 
pace. Dar, în ciuda insistențelor fiicei mele, instinctul îmi 
dicta că drumul spre Bebbanburg trecea prin Hornecastre, 
nu prin Ledecestre. Şi eu am avut întotdeauna încredere în 
instinctul meu. Acest lucru poate sfida judecata dreaptă şi 
bunul-simţ, dar instinctul este ghimpele din ceafa care îţi 
spune că pericolul este aproape. Aşa că eu mă încred în 
instinct. 

A doua zi, în ciuda a tot ce-mi spusese fiică-mea, am 
plecat spre Hornecastre. 


Hornecastre era un ţinut mohorât, dar romanilor le 
plăcuse destul de mult şi construiseră un fort cu ziduri de 
piatră chiar la miazăzi de râul Beina. Nu construiseră 
drumuri, aşa că, presupun, fortăreaţa fusese făcută pentru 
apărarea de corăbiile care urcau pe râu. Acele corăbii 
aparţineau strămoşilor noştri, primii saxoni care 
traversaseră marea pentru a ocupa noi pământuri. Şi erau 
nişte pământuri bune, cel puţin spre nord, unde colinele 
joase erau acoperite de păşuni bogate. Două familii de 
danezi împreună cu sclavii lor se instalaseră în 
gospodăriile din apropiere, cu toate că li se spusese să 
plece imediat după ce saxonii de vest ocupaseră fosta 
fortăreață. 

— De ce nu s-au instalat danezii în fortăreață? l-am 
întrebat pe Egil. 

Egil era un bărbat la locul lui, de vârstă mijlocie şi cu 
mustăţi răsucite, care crescuse nu departe de 
Hornecastre, iar acum era căpetenia paznicilor de noapte 
în garnizoana din Lindcolne. Atunci când saxonii de vest au 
ocupat pentru prima dată fortăreaţa din Hornecastre, el 
fusese trimis cu o mână de oameni ca să-i urmărească, 
ceea ce şi făcuse de la distanţă, până când prudenta lui 
Sigtryggr îl determinase să se întoarcă la Lindcolne. Eu 
insistasem ca el să se reîntoarcă la Hornecastre împreună 


% 709 


cu mine. 

— Dacă atacăm fortăreaţa, vom găsi pe cineva care să 
ştie. Eu nu ştiu. Poate tu. 

— A stat aici cineva care se numea Torstein, dar a 
plecat, a zis Egil. 

— De ce? 

— Din cauza inundaţiilor, stăpâne. Cei doi fii ai lui 
Torstein s-au înecat în şuvoaiele de apă, şi el s-a gândit că 
saxonii blestemaseră locul acesta. Aşa că a plecat. Este un 
pârâu pe partea asta a fortăreței, un pârâu mare şi, mai 
departe, un râu. Şi zidurile de mai departe s-au prăbuşit pe 
alocuri. Nu aici, stăpâne, căci noi ne uităm dinspre nord, ci 
spre sud şi spre est. 

— Dar, văzut de aici, arată încă destul de bine, am spus 
eu. Mă uitam la fortăreață şi la meterezele de piatră 
ridicându-se deasupra întinderilor de trestie. Două flamuri 
atârnau pe stâlpii de deasupra zidului de nord, suflul 
vântului o ridica pe una din ele din când în când, şi puteam 
vedea pe ea însemnul dragonului din Wessex. Cealaltă 
flamură trebuie să fi fost făcută dintr-o pânză mai groasă, 
căci vântul n-o mişca. Ce e pe flamura din stânga? l-am 
întrebat pe Egil. 

— N-am putut vedea niciodată, stăpâne. 

Am mormăit ceva, bănuind că Egil nu se apropiase 
niciodată destul de mult încât să vadă şi a doua flamură. 
Fumul de la focurile aprinse pentru prepararea hranei se 
ridica dintre metereze şi de pe câmpurile dinspre miazăzi, 
unde, fără nicio îndoială, îşi aşezaseră tabăra unii dintre 
oamenii din armata lui Brunulf. 

— Câţi oameni sunt acolo? am întrebat eu. 

— Două-trei sute, a răspuns Egil şovăitor. 

— Toţi sunt luptători? 

— Au şi nişte vrăjitori cu ei, stăpâne. 

Voia să spună preoţi. 

Eram destul de departe de fortăreață, dar, fără îndoială, 
oamenii de pe ziduri ne văzuseră cum îi ţineam sub 
urmărire de pe colina aceea joasă. Cei mai mulţi dintre 
oamenii mei se ascundeau în valea puţin adâncă din spate. 


971% 


— Mai e ceva acolo în afară de fortăreață? 

— Câteva case, a spus el dispreţuitor. 

— Şi saxonii nu au încercat să meargă mai departe către 
miazănoapte? 

— Nu până acum din prima săptămână când au venit 
aici, stăpâne. Acum pur şi simplu stau acolo. S-a scărpinat 
în barbă încercând să prindă un păduche şi a continuat: 
Imaginaţi-vă că ei poate s-au învârtit pe aici fără ca noi să 
ştim. Ni s-a poruncit să stăm departe de ei şi să nu-i 
supărăm. 

— Aşa este probabil înţelept, am spus, gândindu-mă că 
eu eram pe cale să fac exact invers. 

— De fapt, ce vor ei? a întrebat Egil pe un ton contrariat. 

— Vor să-i atacăm, am spus eu. 

Dar dacă Egil avea dreptate, şi saxonii de vest lăsaseră 
două-trei sute de oameni în spatele zidurilor de piatră, 
nouă ne-ar trebui patru sute de oameni pentru a lua cu 
asalt meterezele. Şi pentru ce? Pentru a lua în stăpânire 
ruinele unei fortărețe vechi, care nu mai străjuia nimic 
valoros. Brunulf, căpetenia saxonilor de vest, ştia şi el 
acest lucru. Şi atunci, de ce a rămas? 

— Cum au ajuns ei aici? Cu corăbiile? 

— Au venit călări, stăpâne. 

— Dar sunt kilometri întregi până la cele mai apropiate 
trupe ale saxonilor de vest, am zis eu, mai mult pentru 
mine decât pentru Egil. 

— Cel mai aproape sunt cele din Steanford, stăpâne. 

— Care cât de departe este? 

— Poate o jumătate de zi de mers călare, a spus el, 
nesigur. 

Mersesem călare pe Tintreg în acea zi şi dădusem 
pinteni calului pe un povâmiş lung, îl băgasem prin 
garduri vii, peste şanţuri şi peste mica ridicătură de 
pământ de mai departe. li luasem cu mine pe Finan şi încă 
vreo zece oameni, lăsându-i pe ceilalţi ascunşi. Dacă 
saxonii de vest s-ar fi gândit să ne hăituiască, n-am fi avut 
altă opţiune decât să ne refugiem înspre nord, dar se pare 
că se mulţumeau să ne urmărească de pe zidurile lor cum 


Y 72 % 


ne apropiem. Unul dintre preoţii lor s-a alăturat 
luptătorilor de pe metereze şi l-am văzut ridicând o cruce 
şi ţinând-o îndreptată spre noi. 

— Ne afuriseşte, am spus eu amuzat. 

Eadric, o iscoadă saxonă, a atins crucea care-i atârna la 
gât, dar nu a zis nimic. Eu mă uitam atent la o fâşie de 
păşune aflată chiar la nord de fortăreață. 

— Uită-te la păşunea de acolo, am spus eu. Ce vezi 
acolo? 

Eadric avea ochi la fel de buni ca Finan. S-a ridicat în 
scări, şi-a pus mâna streaşină la ochi şi s-a uitat cu atenţie 
într-acolo. 

— Morminte? a zis el nedumerit. 

— Sapă ceva, a spus Finan. Sunt mai multe mormane de 
pământ săpat de curând. 

— Vrei să mă duc să văd, stăpâne? m-a întrebat Eadric. 

— Mergem toţi. 

Am mers călare încet către fortăreață, lăsând scuturile 
în spate în semn că nu vrem să ne luptăm. Un timp, saxonii 
de vest s-au mulţumit să ne urmărească cum explorăm 
păşunea unde am putut vedea ciudatele muşuroaie de 
pământ. Când ne-am apropiat, am observat că movilele nu 
proveneau de la săparea unor morminte, ci a unor şanţuri. 

— Construiesc o nouă fortăreață? am întrebat eu 
nedumerit. 

— Construiesc ceva, a spus Finan. 

— Stăpâne, m-a avertizat Eadric, dar eu văzusem deja că 
mai mult de zece călăreţi părăseau fortăreaţa şi se 
îndreptau către un vad care traversa pârâul. 

Am numărat paisprezece oameni. Ca să evite necazurile, 
Brunulf ar fi trebuit să aducă cam tot atâţia. Aşa a şi făcut, 
dar, când au ajuns în mijlocul pârâului unde apa liniştită 
ajungea până la pântecele cailor, călăreţii s-au oprit. S-au 
adunat acolo fără să ne dea atenţie şi se părea că se ceartă 
între ei. Apoi, pe neaşteptate, doi oameni s-au întors şi au 
plecat înapoi către fortăreață. Intre timp, noi am ajuns la 
marginea păşunii cu iarbă deasă, crescută datorită ploilor 
recente. Când am dat pinteni calului şi ne-am continuat 


% 739 


drumul, am văzut că nu o fortăreață construiau, nici 
morminte, ci o biserică. Şanţul săpat avea formă de cruce. 
Fusese făcut pentru fundaţia construcţiei şi urma să fie 
umplut pe jumătate cu piatră pentru a susţine stâlpii 
zidurilor. 

— E mare! am zis eu impresionat. 

— La fel de mare ca biserica din Wintanceaster! a zis şi 
Finan, la fel de impresionat. 

Ceilalţi doisprezece emisari rămaşi în afara fortăreței 
tocmai se îndepărtau de râu în viteză. Opt dintre ei erau 
luptători ca şi noi, restul clerici, doi preoţi în robe negre şi 
doi călugări îmbrăcaţi în cafeniu. Luptătorii nu aveau 
coifuri, nici scuturi şi, cu excepţia spadelor băgate în 
teacă, nu deţineau alte arme. Comandantul lor, călare pe 
un impresionant armăsar sur care mergea la pas prin iarba 
înaltă, purta o mantie neagră bordată cu blană deasupra 
unei platoşe peste care atârna o cruce de argint. Era un 
bărbat tânăr, cu o faţă gravă acoperită de o barbă scurtă şi 
cu o frunte înaltă sub o beretă de lână. A tras de hăţurile 
nărăvaşului său cal şi s-a uitat la mine în linişte, ca şi cum 
ar fi aşteptat ca eu să-i vorbesc. Dar n-am făcut-o. 

— Eu sunt Brunulf Torkelson din Wessex, a spus el într- 
un târziu. Domnia Ta cine eşti? 

— Eşti fiul lui Torkel Brunulfson? l-am întrebat eu. 

A părut surprins de întrebarea mea, dar nu i-a displăcut. 
A aprobat, dând din cap. 

— Da, aşa e, stăpâne. 

— Tatăl tău a luptat alături de mine la Ethandun, şi a 
luptat bine! am zis eu. A ucis danezi atunci. Mai trăieşte? 

— Trăieşte. 

— Transmite-i salutul meu călduros. 

A avut o ezitare şi am simţit că vrea să-mi mulţumească, 
dar e clar că avea pretenţia să i se spună asta. 

— Şi al cui salut să transmit? m-a întrebat. 

Am zâmbit în colţul gurii privind de-a lungul şirului de 
oameni ai lui. 

— Ştii cine sunt eu, Brunulf, i-am zis. Mi-ai spus 
„stăpâne”, aşa că nu te preface că nu mă cunoşti. Am 


749 


arătat cu degetul spre cel mai bătrân dintre luptătorii lui, 
un bărbat cărunt cu o cicatrice pe frunte. Ai luptat alături 
de mine la Fearnhamme, am dreptate? l-am întrebat. 

Omul mi-a zâmbit. 

— Da, stăpâne. 

— L-ai servit pe Steapa, nu-i aşa? 

— Într-adevăr. 

— Spune-i lui Brunulf cine sunt eu. 

— Este... 

— Ştiu cine este, l-a întrerupt Brunulf şi şi-a înclinat 
uşor capul către mine. E o onoare să te întâlnesc, stăpâne. 
Aceste vorbe, rostite pe un ton curtenitor, l-au făcut pe cel 
mai bătrân dintre preoţi să scuipe în iarbă. Brunulf a 
ignorat insulta. Şi pot să întreb ce vânt îl aduce pe Uhtred 
de Bebbanburg pe aceste meleaguri sărace? 

— Tocmai voiam să te întreb ce te aduce pe tine aici, i- 
am întors eu întrebarea. 

— Nu ai ce căuta aici, a spus preotul care scuipase mai 
devreme. 

Era un bărbat bine făcut, pieptos, cu zece sau poate 
cinsprezece ani mai mare decât Brunulf, cu părul negru 
tuns scurt şi cu un aer de autoritate de netăgăduit. Roba 
lui neagră era croită din țesătură fină din lână, iar crucea 
de pe piept era din aur. 

Cel de-al doilea preot era un bărbat mult mai scund, mai 
tânăr şi în mod clar era enervat de prezenţa noastră. 

M-am uitat la preotul mai vârstnic. 

— Dumneata cine eşti? l-am întrebat. 

— Un om care aduce cuvântul Domnului. 

— Ştii cum mă cheamă, am spus cu blândeţe, dar ştii 
cum mi se spune? 

— „Fundul Satanei”, a mârâit el. 

— Poate că aşa mi se spune, am zis eu. Dar mi se mai 
spune şi „Ucigaşul de preoţi”. Au trecut mulţi ani de când 
am spintecat pântecele unui preot arogant. Ar trebui să mă 
antrenez, am zis şi i-am zâmbit. 

Brunulf a ridicat o mână pentru a opri orice ripostă ar fi 
putut urma. 


% 75% 


— Părintele se teme că vrei să încalci legea, Lord 
Uhtred. 

Era clar că Brunulf nu era pus pe harţă. Vocea îi era 
curtenitoare. 

— Cum ar putea cineva să încalce legea pe pământul 
propriului său rege? am întrebat eu. 

— Acest pământ îi aparţine lui Edward din Wessex, a 
spus Brunulf. 

Am izbucnit în râs. Era o afirmaţie necuviincioasă, la fel 
de neruşinată ca aceea a lui Constantin care pretindea că 
toate pământurile de la nord de zid aparţin scoţienilor. 

— Acest pământ este la o jumătate de zi de mers călare 
la nord de graniţă. 

— Există o dovadă în sprijinul a ceea ce revendicăm, a 
grăit părintele Herefrith. 

Vocea lui era un hârâit puternic şi duşmănos. Am bănuit 
că, odinioară, fusese războinic, avea cicatrici pe un obraz, 
iar ochii lui negri nu trădau vreo urmă de teamă, ci doar 
de provocare. Era înalt şi plin de muşchi, acei muşchi pe 
care un bărbat şi-i dezvoltă după ani întregi de mânuire a 
spadei. Am remarcat că stătea călare departe de oamenii 
lui Brunulf şi chiar şi de celălalt preot ca şi cum 
desconsidera tovărăşia lor. 

— Dovadă, am zis eu cu dispreţ. 

— Dovadă! a repetat tot cu dispreţ. Deşi ţie nu trebuie 
să-ţi dovedim nimic. Eşti doar un rahat din curul diavolului 
şi ai intrat pe pământurile regelui Edward. 

— Părintele Herefrith este capelanul regelui Edward. 

Brunulf părea deranjat de ostilitatea bătrânului preot. 

Păstrându-mi aceeaşi voce blândă, am spus la rândul 
meu: 

— Părintele Herefrith a fost fătat din curul unei scroafe. 

Părintele Herefrith se holba la mine. Mi se spusese 
odată că, dincolo de întinderea mărilor, există un trib de 
oameni care pot ucide doar cu o privire, şi părea că acest 
preot încerca să rivalizeze cu acei oameni. Mi-am luat 
privirea de la el înainte ca totul să devină o competiţie şi 
aşa am văzut că cea de-a doua flamură, care nu era 


5769 


mişcată de vânt, fusese dată jos de pe metereze. Mă 
întrebam dacă nu cumva trupe de luptă erau pregătite 
pentru a se încolona în spatele acestei flamuri şi să ne 
distrugă. 

— Capelanul vostru regal, fătat de o scroafa, spune că 
deţine o dovadă, i-am spus eu lui Brunulf, privind către 
fortăreață. Ce dovadă? 

— Părinte Stepan? a încredinţat Brunulf întrebarea mea 
preotului mai tânăr şi mai nervos. 

Cel de-al doilea preot a răspuns imediat cu voce 
stridentă, şovăielnică: 

— În anul Domnului 875, regele ZElla al Northumbriei a 
cedat pe vecie acest pământ regelui Oswald al Angliei de 
Est. Regele Edward este acum stăpânitorul Angliei de Est, 
prin urmare este moştenitorul adevărat şi de drept al 
acestei donaţii. 

M-am uitat la Brunulf şi am avut impresia că este un om 
onest, cu siguranţă un om care nu părea convins de 
afirmaţiile preotului. 

— În anul lui Thor 875, am zis eu, Ælla era sub asediul 
unui rival, iar Oswald nici măcar nu era regele Angliei de 
Est, era doar o marionetă a lui Ubba. 

— Cu toate astea... a insistat preotul, dar s-a oprit când 
l-am întrerupt. 

— Ubba cel Groaznic, pe care eu l-am omorât pe malul 
mării. 

Mă uitam fix în ochii lui. 

— Oricum, a continuat el, ţipând ca şi cum m-ar fi 
provocat să-l întrerup din nou, donația a fost făcută, 
hrisovul a fost semnat, sigiliile au fost aplicate şi, astfel, 
pământul a fost dat. Nu-i aşa? a întrebat el, uitându-se la 
părintele Stepan. 

— Aşa este, a chiţăit părintele Stepan. 

Herefrith se uita furios la mine de parcă ar fi vrut să mă 
ucidă cu privirea. 

— Încalci pământul regelui Edward, rahatule! 

Brunulf a tresărit la auzul acestei insulte. Dar mie nu-mi 
păsa. 


Y 77% 


— Îmi poţi arăta acest aşa-zis hrisov? l-am întrebat. 

Niciunul nu a zis nimic preţ de câteva momente. Apoi 
Brunulf s-a uitat către preotul mai tânăr. 

— Părinte Stepan? 

— De ce ar trebui să-i dovedim ceva acestui păcătos? a 
întrebat nervos Herefrith şi şi-a împins calul puţin mai în 
faţă. Este un ucigaş de preoţi, îl urăşte pe Dumnezeu, s-a 
însurat cu târfa aia saxonă şi împrăştie peste tot 
spurcăciunea diavolului. 

I-am simţit pe oamenii mei agitându-se în spate şi am 
ridicat o mână pentru a-i linişti. Apoi am spus: 

— Nu e greu să falsifici hrisoave. Aşa că, lămureşte-mă 
şi pe mine şi spune-mi de ce a fost dat acest pământ. 

Părintele Stepan a aruncat o privire la părintele 
Herefrith ca pentru a obţine încuviințarea de a vorbi, dar 
celălalt nu l-a luat în seamă. 

— Spune-mi, am insistat eu. 

Părintele Stepan a început să vorbească nervos. 

— În anul Domnului 632, sfântul Erpenwald din 
Wuffingas a venit la acest râu. Apa se umflase, aşa că nu 
putea fi traversat, dar el s-a rugat Domnului, a atins apele 
cu toiagul şi acestea s-au despărţit. 

— A fost un miracol, a explicat Brunulf cu un aer ruşinat. 

— E ciudat, am zis eu, nu am auzit niciodată această 
poveste. Am crescut în Northumbria şi aţi putea să vă daţi 
seama că un băieţel viking ca mine ar fi trebuit să audă o 
poveste atât de minunată. Am auzit despre papagali-de- 
mare care cântau psalmi şi despre sugarul sfânt care şi-a 
vindecat mama lăsându-şi saliva pe sfârcul sânului stâng. 
Dar despre un om care n-a avut nevoie de o punte pentru a 
traversa un râu? N-am auzit în viaţa mea această poveste. 

— Acum şase luni, a continuat părintele Stepan ca şi 
cum eu n-aş fi spus nimic, toiagul sfântului Erpenwald a 
fost găsit pe malul râului. 

— Încă mai era acolo după două sute de ani! 

— Mai mult de-atât! a zis unul dintre călugări şi s-a ales 
cu o uitătură mânioasă din partea părintelui Herefrith. 

— Şi atâta amar de vreme nu l-a luat apa? am întrebat 


4789 


eu, prefăcându-mă uluit. 

— Regele Edward vrea să facă aici un loc de pelerinaj, a 
continuat părintele Stepan, neluând în seamă batjocura 
mea. 

— Şi pentru asta trimite războinici, am spus eu pe un ton 
ameninţător. 

— Atunci când biserica va fi gata, trupele se vor retrage. 
Acum sunt aici pentru a-i apăra pe preoţi şi pentru a ajuta 
la construcţia altarului. 

— Aşa este, a adăugat cu nerăbdare părintele Stepan. 

Minţeau. Am înţeles că motivul pentru care se aflau aici 
nu era pentru a construi vreo biserică, ci pentru a-i 
distrage atenţia lui Sigtryggs în timp ce Constantin punea 
mâna pe partea de nord a Northumbriei şi, eventual, 
pentru a provoca un al doilea război, împingându-l pe 
Sigtryggr să ia cu asalt fortăreaţa. Dar dacă asta voiau, de 
ce nu ne provocaseră? E adevărat, părintele Herefrith 
fusese duşmănos, dar m-am gândit că el era un preot 
înverşunat şi cătrănit, care nu ştia să fie amabil. Brunulf şi 
oamenii lui au fost îngăduitori, încercând să mă împace. 
Dacă ar fi vrut să stârnească un război, m-ar fi înfruntat, 
dar ei nu au făcut-o, aşa că am decis să-i forţez eu. 

— Pretindeţi că acesta e pământul regelui Edward, am 
spus eu. Dar ca să ajungeţi aici, a trebuit să treceţi peste 
teritoriul regelui Sigtryggr. 

— Aşa am şi făcut, a consimţit Brunulf, ezitând. 

— Înseamnă că-i datoraţi taxe vamale. Presupun c-aţi 
transportat unelte, am spus eu arătând din cap către 
şanţurile săpate în formă de cruce. Lopeţi? Sape? Poate şi 
lemn pentru a construi sanctuarul vostru magic? 

S-a lăsat tăcere pentru câteva momente. Am văzut cum 
Brunulf i-a aruncat o privire părintelui Herefrith care, la 
rândul lui, a mişcat uşor din cap. 

— E corect ce spui, a zis Brunulf pe un ton iritat. 

Pentru cineva care plănuia să pornească sau să 
provoace un război, asta era o concesie uimitoare. 

— Ne vom gândi la ce ai spus şi o să-ţi dăm răspunsul 
peste două zile, a rostit cu asprime în glas părintele 


% 799 


Herefrith. 

Primul meu imbold a fost să mă cert cu ei, să le cer să 
ne întâlnim a doua zi, dar mi s-a părut ciudată schimbarea 
bruscă de atitudine a lui Herefrith. Până atunci fusese 
duşmănos şi neînduplecat, iar acum, deşi tot duşmănos, 
coopera cu Brunulf. El dăduse semnalul că Brunulf trebuie 
să pretindă că este de acord cu plata taxelor vamale şi, la 
rândul lui, insistase ca totul să se amâne pentru două zile, 
aşa încât am rezistat impulsului de a mă lua la harţă cu ei. 

În loc de asta, am fost de acord şi le-am spus: 

— Ne întâlnim aici peste două zile şi asiguraţi-vă că 
aduceţi şi banii. 

— Nu aici, a spus pe un ton tăios părintele Herefrith. 

— Nu aici? am întrebat eu cu blândeţe în glas. 

— Duhoarea prezenţei tale pângăreşte pământul sfânt al 
lui Dumnezeu, a mârâit el pe un ton sardonic. Apoi a arătat 
spre miazănoapte. Vezi pădurea aceea din depărtare? 
Dincolo de ea se află o piatră, o piatră păgână. Ultimele 
trei cuvinte le-a rostit cu dispreţ, ca şi cum le-ar fi scuipat. 
Ne vom întâlni lângă acea piatră pe la mijlocul dimineţii de 
miercuri. Poţi aduce doisprezece oameni cu tine. Nu mai 
mulţi. , 

A trebuit să rezist din nou impulsului de-a mă înfuria. În 
schimb, am încuviinţat din cap. 

— Doisprezece oameni de-ai mei, am repetat, la mijlocul 
dimineţii, peste două zile, la acea piatră. Şi nu uitaţi să 
aduceţi hrisovul şi bani mulţi. 

— Îţi voi aduce un răspuns, păgânule, a zis Herefrith, 
apoi s-a întors şi a plecat călare. 

— Ne vom întâlni peste două zile, stăpâne, a zis şi 
Brunulf, stânjenit de furia preotului. 

Am dat din cap şi i-am urmărit cum se întorc la 
fortăreață. 

Finan îi urmărea şi el. 

— Preotul ăsta ţâfnos nu va plăti niciodată, a zis el. N-ar 
plăti nici pentru un dumicat de pâine, chiar dacă sărmana 
lui mamă ar muri de foame. 

— Va plăti, am spus eu. 


4% 80 # 


Dar nu cu bani. Ştiam că plata se va face cu sânge. Peste 
două zile. 


81% 


Patru 


Piatra lângă care stăruise părintele Herefrith să ne 
întâlnim era o coloană cu aspect dezolant şi neregulat, de 
două ori mai înaltă decât un stat de om, care se ridica 
peste o vale lină şi fertilă, la o oră de călărit la pas de 
fortăreață. Era una dintre pietrele ciudate pe care oamenii 
le puseseră peste tot în Britania. Unele pietre erau aşezate 
roată, altele marcau pasaje de trecere, altele păreau a fi 
mese la care să se aşeze nişte uriaşi, şi multe dintre ele, ca 
şi cea de pe culmea de sud a văii, erau doar marcaje 
solitare. De la fortăreață, am plecat călare către 
miazănoapte mergând pe o potecă pentru vite. Odată 
ajunşi la stâlpul de piatră, am atins ciocanul lui Thor 
atârnat la gât şi m-am întrebat ce zeu dorise ca această 
piatră să fie aşezată lângă potecă şi de ce. Finan şi-a făcut 
semnul crucii. Egil, care crescuse pe valea râului Beina, 
ne-a spus că tatăl său numea mereu acest stâlp „piatra lui 
Thor”. 

— Dar saxonii o numesc „piatra diavolului”, stăpâne, a 
adăugat el. 

— Eu prefer să-i spun „piatra lui Thor”, am zis eu. 

— Au trăit saxoni pe aici? a întrebat fiul meu. 

— Atunci când a ajuns tatăl meu aici, da, stăpâne. 

— Şi ce s-a întâmplat cu ei? 

— Unii au murit, alţii s-au înecat, iar alţii au rămas ca 
sclavi. 

Saxonii îşi luau acum revanşa. Mai la nord de culmea pe 
care se afla stâlpul de piatră, lângă fortăreaţa Beina, se 
afla o gospodărie arsă. Egil ne-a confirmat că acela era 
unul dintre puţinele locuri pe care oamenii lui Brunulf le 
distruseseră. 

— I-au obligat pe toţi să plece, a zis el. 


Y% 82 # 


— Nimeni n-a fost ucis? 

A clătinat din cap şi a explicat: 

— Oamenilor li s-a spus că trebuie să plece înainte de 
apusul soarelui, nimic altceva nu s-a întâmplat. Ba chiar 
spuneau că bărbatului care-i conducea pe saxoni îi părea 
rău de ceea ce se întâmplă. 

— Ciudat mod de a începe un război, a remarcat fiul 
meu. Să-ţi pară rău! 

— Vor ca noi să dăm prima lovitură, am zis. 

— Atunci, de ce au pus foc aici? a întrebat fiul meu, 
lovind cu piciorul o bârnă de lemn pe jumătate arsă. 

— Ca să ne convingă să-i atacăm? Pentru a provoca 
dorinţa noastră de răzbunare? 

Nu mă puteam gândi la o altă explicaţie mai potrivită, şi 
o altă întrebare mi-a venit pe buze: de ce fusese totuşi 
Brunulf atât de împăciuitor cu mine atunci când m-a 
întâlnit? 

Oamenii lui Brunulf incendiaseră casa, hambarul şi 
grajdul de vite. Judecând după dimensiunile rămăşiţelor 
înnegrite de pârjol, gospodăria trebuie să fi fost una 
prosperă, iar oamenii care locuiseră aici se vor fi gândit că 
se află într-un loc sigur, de vreme ce nu ridicaseră o 
palisadă. Ruinele se află la doar câţiva metri de râul al 
cărui vad fusese bătătorit de copitele vitelor fără număr. In 
susul râului, de-a curmezişul lui, fusese instalată o capcană 
pentru prins peşte. Aceasta se colmatase şi devenise un 
baraj care, la rândul lui, făcuse ca apa râului să inunde 
păşunile şi să formeze un lac de mică adâncime. Câteva 
căsuțe rămăseseră neatinse, ceea ce ne-a oferit adăposturi, 
iar cu lemnele atinse de incendii am făcut focuri la care am 
fript coaste de berbec. Am plasat santinele în pădurea 
dinspre sud şi mai multe pe o platformă de sălcii aşezată 
pe malul mai îndepărtat al vadului. 

Fiul meu era îngrijorat. De mai multe ori plecase de 
lângă foc şi se dusese la capătul dinspre miazăzi al casei 
pentru a se uita la stâlpul de piatră ce se profila spre 
orizont. Îşi închipuia oameni acolo, siluete în întuneric, 
licăriri ale focului în lamele spadelor. 


Y% 83% 


— Nu te mai agita atât, i-am spus când luna a apărut pe 
cer, nu vor veni. 

— Ei vor să ne facă să credem asta, a zis el, dar noi cum 
ştim ce gândesc ei? 

— Ne cred nişte nătărăi, i-am răspuns. 

— Şi probabil că au dreptate, a mormăit el în timp ce a 
venit lângă noi şi s-a aşezat fără tragere de inimă. S-a uitat 
înapoi spre întunericul dinspre sud unde vâlvătăile care 
urcau spre nori ne arătau încotro aprinseseră oamenii lui 
Brunulf focuri în fortăreață şi pe câmpurile din afara ei şi a 
adăugat: Sunt trei sute de oameni acolo. 

— Mai mulţi, am zis eu. 

— Şi dacă se hotărăsc să ne atace? 

— Santinelele ne vor da de veste. Pentru asta avem 
santinele. 

— Dacă vin călare, nu vom avea prea mult timp la 
dispoziţie. 

— Ce-ar trebui să facem? am întrebat eu. 

— Să ne mişcăm, să mergem câţiva kilometri mai spre 
nord, a zis. 

Flăcările focului lăsau să se vadă îngrijorarea de pe 
chipul lui. Fiul meu nu era un fricos, dar şi cel mai curajos 
bărbat ar fi fost conştient de pericolul pe care îl reprezenta 
faptul că aprinseserăm focuri care arătau unui duşman 
superior numeric poziţia noastră atât de apropiată de ei. 

M-am uitat la Finan şi l-am întrebat: 

— Crezi că ar trebui să ne mişcăm? 

— Îţi asumi un risc, asta e sigur, a spus el zâmbind pe 
jumătate. 

— Şi de ce crezi că fac asta? 

Oamenii s-au aplecat în faţă pentru a asculta. Redbad, 
un frizian care-i jurase credinţă fiului meu, fredona un 
cântec la nai, dar s-a oprit, nerăbdător să mă audă. Finan a 
zâmbit, iar flăcările focului s-au reflectat în ochii lui. 

— De ce faci asta? a întrebat el. Pentru că ştii ce va face 
duşmanul, de aia. 

Am încuviinţat din cap şi am spus: 

— Şi ce va face duşmanul? 


$ 849 


Finan s-a încruntat ca şi cum ar fi chibzuit la întrebarea 
mea. 

— Nemernicii ăştia mizerabili ne întind o capcană, nu-i 
aşa? 

Am dat iar din cap. 

— Aceşti nemernici mizerabili cred că sunt mai isteţi şi 
că vom fi prinşi în capcana lor mizerabilă peste două zile. 
De ce peste două zile? Pentru că au nevoie de ziua de 
mâine pentru a se pregăti. Poate mă înşel, poate că ne vor 
întinde capcana în noaptea asta, dar nu cred că o vor face. 
Acesta e riscul pe care mi-l asum. Dar trebuie să-i 
convingem că nu bănuim nimic. În afară de nişte berbeci 
care aşteaptă să fie tăiaţi de cuţitele noastre, şi pentru 
asta suntem aici. Adică noi suntem la fel de nevinovaţi ca 
nişte miei. 

— Behehe! a zis unul dintre ei şi, pe urmă, toţi au behăit 
până când acel loc a răsunat ca Dunholmul în zi de târg. 

Tuturor li s-a părut că este amuzant. 

Fiul meu, care nu se alăturase bucuriei generale, a 
întrebat, după ce s-a oprit toată gălăgia: 

— O capcană? 

— Gândeşte-te mai bine, am zis şi m-am dus la culcare 
ca să mă gândesc şi eu. 


M-aş fi putut înşela. Cum stăteam culcat în coliba 
colcăind de purici şi ascultam cum unii oameni cântau în 
timp ce alţii sforăiau mi-am dat seama că mă înşelasem în 
privinţa motivului prezenţei saxonilor de vest la 
Hornecastre. Ei nu erau acolo pentru a-i îndepărta pe 
oameni de locul invaziei lui Constantin, căci Edward nu era 
atât de prost încât să schimbe o bucată din Northumbria 
cu o mănăstire în Lindisfarena. El spera ca, într-o zi, să 
ajungă rege peste toate teritoriile saxone şi nu ar fi cedat 
niciodată  scoţienilor colinele bogate şi păşunile din 
Bebbanburg. Şi apoi, de ce să fi dat unui duşman 
Bebbanburgul, una dintre cele mai mari fortărețe ale 
Britaniei? Am conchis că era vorba doar de o nefericită 
coincidenţă. Constantin mărşăluise spre miazăzi, în timp 


% 85% 


ce saxonii de vest înaintaseră spre miazănoapte, şi 
probabil că nu era nicio legătură între cele două acţiuni. 
Probabil. Dar nu asta era important. Ce conta era prezenţa 
lui Brunulf în vechea fortăreață de lângă râu. 

Mă gândeam la Brunulf şi la părintele Herefrith. Care 
din cei doi comanda în realitate? 

Mă gândeam la oamenii care se întorseseră în loc să 
vină să ne întâlnească. 

Mă surprindea dispariţia flamurii de pe zidul fortăreței. 

Şi mă surprindea cel mai ciudat lucru dintre toate: tonul 
cordial al confruntării. De obicei, atunci când duşmanii se 
întâlnesc înainte de luptă, ei folosesc acest prilej pentru a 
se insulta. Acest schimb de insulte este aproape un ritual, 
dar Brunulf fusese smerit, politicos şi respectuos. Dacă 
scopul prezenţei lui pe pământul Northumbriei era să 
provoace un atac, ceea ce ar fi oferit Wessexului un motiv 
de a încălca armistițiul, atunci de ce nu a fost duşmănos cu 
noi? Este adevărat că părintele Herefrith fusese ostil, dar 
el a fost singurul care a încercat să îmi stârnească furia. 
Era ca şi cum ceilalţi doreau să evite o luptă, dar dacă aşa 
stau lucrurile, de ce au invadat? 

Bineînţeles că minţeau. Nu exista niciun hrisov vechi 
prin care se donau pământuri din Anglia de Est, iar toiagul 
sfântului Erpenwald, dacă acel prăpădit de om ar fi avut 
vreodată vreunul, dispăruse cu mulţi ani în urmă. Şi sigur 
că nu aveau vreo intenţie să plătească taxele vamale. Dar 
niciuna dintre aceste minciuni nu reprezenta o provocare. 
Provocarea era prezenţa lor, simplă şi lipsită de 
ameninţare. Şi totuşi, Wessexul voia o bătălie? Pentru ce 
altceva ar fi aici? 

Apoi am înţeles. 

Dintr-odată. 

La miezul acelei nopţi, uitându-mă prin uşa bordeiului la 
flăcările focului care luminau cerul spre miazăzi, am 
înţeles. Ideea nu mi-a dat pace toată ziua, sâcâindu-mă, pe 
jumătate conturată şi, dintr-odată, a prins formă. Am ştiut 
de ce au venit ei aici. 

Şi am fost destul de sigur că ştiu când va începe bătălia: 


% 86 9 


peste două zile. 

Deci, ştiam de ce, cred că ştiam şi când, dar unde? 

Această întrebare m-a ţinut treaz. Eram înfăşurat într-o 
mantie din piele de vidră, stăteam lungit lângă uşa 
bordeiului şi ascultam murmurul scăzut al vocilor 
oamenilor din jurul focurilor pe cale să se stingă. Stâlpii, 
grinzile şi căpriorii construcţiei care arseseră în incendii 
fuseseră lemne de foc aflate la îndemână şi asta m-a făcut 
să mă întreb dacă într-adevăr Brunulf adusese buşteni 
pentru a construi biserica. În acest caz, nu o făcuse cu 
intenţia de a construi ceva, ci doar oferise motivul aparent 
al prezenţei lui aici. Făcuse eforturi pentru a săpa fundaţia 
bisericii, aşa încât fie adusese buşteni cu el, fie plănuia să 
taie nişte copaci din pădure. Nu văzusem păduri bătrâne 
pe aceste coline blânde, dar exista o porţiune cu stejari şi 
castani bătrâni care ne blocase trecerea când veniserăm 
călare înspre nord de la Hornecastre. Mă impresionaseră 
aceşti copaci falnici şi mă întrebasem de ce nu fuseseră 
doborâţi pentru a face loc păşunilor sau pentru a fi 
transformati în cherestea care, ulterior, putea fi vândută. 

După ce ne-am despărţit de Brunulf, noi am călărit spre 
miazănoapte pe poteca pentru vite care se întindea prin 
centura de copaci, un adevărat obstacol pus în cale de-a 
curmezişul potecii pe acea mică, aproape de nesesizat, 
coamă. Acea coamă se afla la jumătatea distanţei dintre 
gospodăria aflată în ruină şi vechea fortăreață. Deci, 
Brunulf trebuia să călărească printre copaci pentru a ne 
întâlni la stâlpul de piatră. Acest gând m-a trezit de tot şi 
m-a pus în stare de alertă. Bineînţeles! Era atât de simplu! 
Am renunţat la gândul de a mai dormi. Nu trebuia să mă 
îmbrac şi să mă încalţ pentru că toţi dormeam, sau 
încercam să dormim, complet echipați, în caz că saxonii de 
vest ar fi încercat un atac surpriză asupra noastră la 
colibele unde ne aflam. Mă îndoiam că se va întâmpla aşa, 
socotind că ei aveau alte planuri, dar dădusem acest ordin 
căci nu strica să-mi ţin oamenii în alertă. Mi-am atârnat la 
brâu Răsuflarea-Şarpelui, am ieşit în noapte şi am pornit 
pe potecă înspre miazăzi. 


Y% 87% 


Finan probabil că m-a văzut plecând, căci a alergat să 
mă prindă din urmă. 

— Nu poţi dormi? 

— Vor ataca miercuri dimineaţă, am spus. 

— Ştii sigur? 

— Nu sunt chiar sigur. Dar pot paria pe intreg contra 
unui ponei şchiop, pe care tu-l numeşti cal, că am dreptate. 
Brunulf va veni să stea de vorbă cu noi pe la mijlocul 
dimineţii şi, în acel moment, ei ne vor ataca. În ziua lui 
Odin, am zâmbit eu în întuneric, şi ăsta-i semn bun. 

Lăsaserăm în urmă gospodăria şi urcam o pantă uşoară 
acoperită cu păşuni. Auzeam murmurul apei râului în 
dreapta mea. Luna era acoperită de câţiva nori, dar printre 
ei pătrundea destulă lumină astfel încât să putem vedea 
poteca şi să distingem pădurea ca o mare barieră între noi 
şi fortăreață. 

— Vor ca lupta să se dea acolo, am spus eu arătând 
către copaci. 

— În pădure? 

— Pe cealaltă parte, cred. Nu sunt foarte sigur, dar aşa 
mă gândesc. 

Finan a făcut câţiva paşi în tăcere. 

— Dar dacă vor să ne luptăm dincolo de copaci, de ce 
ne-au spus să aşteptăm pe partea asta? 

— Pentru că, bineînţeles, asta vor să facem, am zis eu 
enigmatic. Întrebarea este câţi oameni vor aduce cu ei. 

— Toți oamenii pe care-i au! a zis Finan. 

— Nu, nici vorbă. 

— Pari foarte sigur, a zis el neîncrezător. 

— M-am înşelat eu vreodată? 

— Dumnezeule, vrei să îţi înşir toate împrejurările în 
care ai greşit? 

Am râs la rândul meu şi i-am spus: 

— L-ai întâlnit pe arhiepiscopul Hrothweard. Cum este? 

— Oh, e un om simpatic, a răspuns el cu căldură în glas. 

— Chiar aşa? 

— Nu există cineva mai simpatic decât el. Mi-a amintit 
de părintele Pyrlig, doar că nu e la fel de gras. 


4% 88 9 


Era o bună recomandare. Pyrlig era un preot galez, un 
om cu care era plăcut să bei ceva sau alături de care să 
stai în spatele unui zid de scuturi. Mi-aş fi încredinţat viaţa 
lui Pyrlig şi chiar mi-a salvat-o de mai multe ori. 

— Despre ce aţi vorbit? l-am întrebat pe Finan. 

— Săracul, era supărat pe Constantin. M-a întrebat 
despre el. 

— Supărat? 

— Ar fi greu să reconstruiască Lindisfarena fără 
încuviințarea lui Constantin. 

— Constantin ar putea să încuviinţeze, am spus. E 
creştin. Un fel de creştin. 

— Asta i-am spus şi eu. 

— A întrebat despre Bebbanburg? 

— A întrebat dacă eu cred că, vreodată, Constantin îl va 
cuceri. 

— Şi ce i-ai spus? 

— Nu cât trăiesc eu. Doar dacă îi înfometează. 

— Ceea ce va şi face la primăvară, am zis eu. 

Am mers tăcuţi un timp. 

— E ciudat, am rupt eu tăcerea, că Brunulf construieşte 
o biserică, şi Hrothweard reconstruieşte o mănăstire. E 
doar o coincidenţă? 

— Oamenii construiesc tot timpul. 

— De acord, am admis eu, dar tot e ciudat. 

— Crezi că ei chiar construiesc o biserică aici? a întrebat 
el. 

Am clătinat din cap. 

— Ei trebuie să justifice pentru ce sunt aici, şi ăsta-i un 
motiv la fel de bun ca oricare altul. Ceea ce vor cu 
adevărat este un război. 

— Pe care-l vei accepta? 

— Oare să fac asta? 

— Dacă vrei o bătălie, a spus Finan neîncrezător, atunci, 
da. 

— Uite ce plan am în minte, i-am zis. Miercuri, vom 
termina cu aceşti nemernici, apoi mergem spre miazăzi 
pentru a-l convinge pe regele Edward să termine cu 


4% 89 # 


prostiile, după care vom cuceri Bebbanburgul. 

— Atât de simplu? 

— Da, am zis, pur şi simplu. 

Finan a râs, pe urmă mi-a văzut faţa în lumina lunii. 

— Dumnezeule, a zis el, vrei să te lupţi cu Constantin şi 
cu vărul Domniei Tale? Şi cum Dumnezeu vei face asta? 

— Nu ştiu, am spus, dar mă voi întoarce anul ăsta la 
Bebbanburg. Şi-l voi cuceri. 

Am strâns cu putere între degete ciocanul lui Thor de la 
gât şi l-am văzut pe Finan punând un deget pe crucea lui. 
Nu ştiam cum voi cuceri fortăreaţa. Ştiam doar că 
duşmanii mei credeau că mă goniseră de pe pământurile 
tatălui meu, dar eu îi voi lăsa să creadă acest lucru până 
când spadele armatei mele vor înroşi acele pământuri. 

Am ajuns la stâlpul de piatră care se înălța lângă potecă. 
L-am atins, întrebându-mă dacă încă mai posedă acea 
energie întunecată şi am spus: 

— A precizat foarte clar. 

— Preotul? 

— Să ne întâlnim aici. De ce să nu ne întâlnim lângă 
pădure? am întrebat. Sau mai aproape de fortăreață? 

— Domnia Ta ce spune? 

— Vrea ca noi să fim aici, am răspuns eu cu mâna încă 
lipită de marele stâlp de piatră, ca să nu vedem ce se 
întâmplă de cealaltă parte a pădurii. 

Finan se uita la mine încă încurcat, dar nu i-am dat 
răgaz să-mi pună întrebări. Am continuat să mergem către 
sud, printre copaci, şi am fluierat din degete. Am auzit un 
fluierat de răspuns, apoi Eadric a apărut la liziera pădurii. 
Era probabil cea mai bună iscoadă a mea, un bărbat matur 
cu iscusinţa nefirească a unui vânător de-a se mişca 
neauzit prin hăţişul de crengi. Avea cu el un corn în care 
ar fi suflat în caz că saxonii de vest ar fi venit dinspre 
fortăreață. Mi-a spus că, de la lăsatul serii, fusese linişte. 

— Nici măcar n-au simţit iscoadele noastre, stăpâne, 
dezgustat în mod evident de lipsa de prudenţă a 
duşmanului. 

— Dacă am dreptate... am început eu. 


$ 90 # 


— „ceea ce se întâmplă întotdeauna, m-a întrerupt 
Finan. 

— Nişte oameni vor părăsi fortăreaţa mâine. Vreau să-i 
supraveghezi. 

Eadric s-a scărpinat în barbă, apoi s-a strâmbat şi a zis: 

— Şi dacă pleacă din partea mai îndepărtată? 

— Asta vor şi face, am spus eu sigur pe mine. Poţi găsi 
un loc de unde să veghezi asupra zidurilor dinspre 
miazăzi? 

Eadric a şovăit puţin. Terenul din jurul fortăreței era în 
cea mai mare parte plat, cu doar câteva crânguri sau alte 
ascunzişuri, într-un târziu, a încuviinţat: 

— Trebuie să fie vreo groapă pe undeva. 

— Vreau să ştiu câţi oameni vor pleca din fortăreață şi 
încotro se îndreaptă, am spus eu. Trebuie să mă înştiinţezi 
mâine după ce se înnoptează. 

— Înseamnă că trebuie să găsesc o ascunzătoare în 
noaptea asta, a zis el prevăzător, căci ar fi putut fi văzut 
dacă ar fi încercat să-şi găsească un ascunziş la lumina 
zilei. Şi dacă mă vor găsi mâine... a lăsat el fraza 
neterminată. 

— Spui că ai dezertat, le arăţi crucea şi le zici că te-ai 
săturat să slujeşti un nemernic de păgân. 

— Ceea ce, în mare parte, este adevărat, a spus el, 
făcându-l pe Finan să râdă. 

Toţi trei am continuat drumul prin pădure până am 
putut vedea meterezele fortăreței ale căror contururi erau 
luminate de focurile care ardeau în interior. Poteca pentru 
vite cobora încet pe o distanţă de peste un kilometru şi 
jumătate, mergând drept ca un zid roman peste păşune. 
Peste două dimineţi, Brunulf va veni pe această potecă 
împreună cu unsprezece oameni şi, fără nicio îndoială, cu 
un refuz plin de regrete de a plăti vreun ban lui Sigtryggr. 

— Dacă Brunulf are minte, şi eu cred că are, am spus, va 
trimite iscoade pentru a fi sigur că nu-i întindem vreo 
cursă în pădure. 

Pădurea era cheia. Era o suprafaţă de teren cu arbori 
bătrâni, trunchiuri căzute, iederă încâlcită şi arbuşti 


%91 # 


ţepoşi. Mă întrebam de ce nu avea nimeni grijă de ea, de 
ce pădurarii nu curăţaseră tufişurile şi crengile uscate, de 
ce nu se folosise lemnul pentru foc şi de ce falnicii stejari 
nu fuseseră transformați în cherestea de calitate. M-am 
gândit că, probabil, e o chestiune ce ţine de proprietate şi, 
până când un tribunal nu dădea o hotărâre, nimeni nu 
putea să revendice drepturi asupra pădurii. 

— Şi dacă noi pregătim o ambuscadă aici, am continuat 
eu, şi Brunulf trimite mai întâi iscoade, o va descoperi. 

— Deci, fără ambuscadă, a zis Finan. 

— Acesta e cel mai bun loc, am spus, aşa că aici trebuie 
s-o organizăm. 

— Dumnezeule! s-a rugat Finan dezamăgit. 

— Dacă mi-ai cere să iscodesc toată pădurea, stăpâne, a 
mormăit Eadric, nu aş putea. E prea mare. Aş putea să 
scotocesc până la o aruncătură de băț de fiecare parte a 
potecii. 

— Şi dacă aş fi Brunulf, a adăugat Finan, nu m-aş teme 
deloc de o ambuscadă aici. 

— Nu? De ce? am întrebat eu. 

— Pentru că se poate vedea de la fortăreață! Când 
călăreşte către locul în care ştie că ne vom întâlni? Dacă 
vrem să-l omorâm, de ce să nu aşteptăm până ajunge la 
stâlpul de piatră? De ce să-l omorâm acolo unde se vede 
din fortăreață? 

— Probabil ai dreptate, am zis eu, şi acest mod de a 
gândi m-a liniştit puţin, chiar dacă Finan se înşela. M-am 
adresat apoi lui Eadric. Probabil că mâine va trimite 
iscoade aici pentru a cerceta terenul înainte de ziua lui 
Odin, aşa că spune-le oamenilor să plece înainte să se 
crape de ziuă. 

Păream sigur, dar îndoielile mă chinuiau. Brunulf va 
inspecta oare pădurea în ziua lui Odin, înainte de a o 
străbate cu oamenii lui? Eadric avea dreptate, era o 
pădure mare, dar un călăreț o putea traversa în galop 
destul de repede, chiar dacă cercetarea prin arbuştii deşi 
ar cere timp. Dar nu vedeam alt loc mai potrivit pentru o 
ambuscadă. 


Y% 92 # 


— Şi de ce vrei să stăm la pândă aici? m-a întrebat din 
nou Finan. În felul ăsta, doar i-ai putea atrage pe cei trei 
sute de saxoni furioşi de la fortăreață! A mişcat din cap 
către colibe şi a continuat: Dacă-l aşteptăm până ajunge la 
stâlpul de piatră, putem să-i măcelărim, şi nimeni din 
fortăreață nu va şti nimic. Nu ne vor vedea! 

— E-adevărat, foarte adevărat, am zis. 

— Şi-atunci de ce? a întrebat el. 

— Gândesc aşa cum gândeşte şi inamicul, am adăugat 
eu. Întotdeauna trebuie să organizezi bătăliile din punctul 
de vedere al duşmanului. 

— Dar... 

— Nu vorbi aşa de tare, l-am redus eu la tăcere. Ai putea 
trezi trei sute de saxoni furioşi. 

Nici nu putea fi vorba să trezeşti nişte oameni aflaţi atât 
de departe, dar îmi plăcea să-l pun în încurcătură pe 
Finan. 

— Hai să plecăm de aici, am spus eu şi mi-am condus 
tovarăşii către apus, mergând în câmp deschis pe lângă 
liziera pădurii. 

La lumina zilei, am fi putut fi văzuţi de pe zidurile 
fortăreței, dar mă îndoiam că straiele noastre închise la 
culoare ar fi putut fi desluşite pe fondul negru al pădurii 
dese. Terenul cobora în pantă lină către râu, dar era o 
pantă înşelătoare, mai abruptă decât părea. Dacă una 
dintre iscoadele lui Brunulf ar călări pe această parte, n-ar 
da mare atenţie drumului şi ar putea trage concluzia că 
nimeni nu pregăteşte o ambuscadă în partea de jos a 
pădurii împotriva oamenilor de pe drum, pur şi simplu 
pentru că cei care ar sta la pândă nu şi-ar putea vedea 
victima. Acest lucru mi-a trezit oarecare speranţă. 

— Nu ne vor trebui mai mult de cincizeci de oameni, toţi 
călare, am spus eu. li vom ascunde între copacii din partea 
de jos şi vom pune nişte iscoade în partea de sus a pantei 
ca să ne anunţe când se va apropia Brunulf de pădure. 

— Dar... a început Finan din nou. 

— Cincizeci ar trebui să fie de ajuns, l-am întrerupt eu. 
Dar sigur că depinde câţi oameni vor ieşi mâine din 


$ 93 ş 


fortăreață. 

— Cincizeci de oameni! a protestat Finan. Şi saxonii de 
vest au peste trei sute. A mişcat din cap către miazăzi şi a 
continuat: Trei sute! Şi doar la un kilometru distanță. 

— Bieţii nemernici nevinovaţi, am zis. Nici nu se 
gândesc ce o să li se întâmple! 

Ne-am întors pe acelaşi drum. 

— Să încercăm să dormim. 

Eu însă am rămas treaz, făcându-mi griji că poate m-am 
înşelat. 

Pentru că, dacă era aşa, Northumbria era condamnată. 


A doua zi, am fost foarte furios. 

Lady /Ethelflaed, stăpâna Merciei, făcuse pace cu 
Sigtryggr, iar acesta cedase pământuri bogate şi burguri 
extraordinare pentru a garanta această pace. Această 
cedare de pământ i-a supărat pe unii dintre nobilii danezi 
din Northumbria de Sud, care nu mai consimţeau acum să 
îl ajute. Cu toate astea, noi nu ştiam dacă acest lucru 
însemna şi că vor refuza să lupte în caz de invazie, căci nu 
fusese cazul. Ceea ce ştiam era că solii saxonilor de vest 
fuseseră martori la semnarea tratatului de pace, se 
duseseră la biserica din Ledecestre ca să asiste la 
depunerea jurămintelor şi aduseseră aprobarea scrisă a 
regelui Edward pentru pacea pe care sora sa o negociase. 

Nimeni nu putea fi păcălit, bineînţeles. Sigtryggr 
cumpărase pacea, dar doar pentru un timp. Saxonii de vest 
cuceriseră Anglia de Est, făcând din acest mândru ţinut 
parte a Wessexului, în timp ce /Ethelflaed a restabilit 
frontiera acolo unde fusese înainte ca danezii să vină şi să 
devasteze Britania. Totuşi, anii de războaie însângeraseră 
armata Wessexului, a Merciei şi a Northumbriei, aşa că 
tratatul de pace fusese primit cu bucurie, căci oferea celor 
trei ţări răgazul să-şi instruiască noi luptători tineri, să 
repare zidurile, să toamne vârfuri de sulițe şi să 
căptuşească cu fier scuturile făcute din salcie. Şi a dat 
Merciei şi Wessexului timp să-şi creeze armate noi şi mai 
mari care, până la urmă, să tălăzuiască spre miazănoapte 


Y 94 # 


şi, astfel, să unească tot poporul saxon într-o ţară nouă cu 
numele de Englaland. 

Acum, Wessexul voia să rupă pacea, şi asta mă înfuria. 

Sau, mai curând, o facțiune de la curtea Saxoniei de 
Vest nu dorea această pace. Ştiam asta, pentru că oamenii 
mei din Wintanceaster mă ţineau la curent. Doi preoţi, 
proprietarul unei taverne, paharnicul regelui Edward şi 
încă alţi vreo doisprezece oameni trimiseseră mesaje care 
au fost aduse în nord de către negustori. Unele mesaje 
erau scrise, altele doar şoptite la ureche şi transmise mie 
după câteva săptămâni. Toate mesajele din ultimul an 
adevereau ştirea că ZEthelhelm, primul sfetnic şi socrul lui 
Edward, insista pentru o invadare rapidă a Northumbriei. 
Frithestan, episcopul de Wintanceaster şi un înverşunat 
susţinător al lui ZEthelhelm, ţinuse la Crăciun o predică 
defăimătoare, în care se plângea că nordul este încă sub 
stăpânire păgână şi se întreba de ce luptătorii creştini din 
Wessex nu îndeplineau voia Dumnezeului răstignit pe 
cruce prin a-i nimici pe Sigtryggr şi pe alţi danezi sau 
vikingi de la sud de graniţa scoțiană. Soţia lui Edward, 
Ælflæd, a răsplătit predica de Crăciun a episcopului 
dăruindu-i un patrafir brodat cu multă grijă, o maniplă? 
tivită cu granate şi trei pene din coada cocoşului care 
cântase de trei ori atunci când cineva spusese lucruri care 
nu erau pe placul Dumnezeului răstignit pe cruce. Edward 
nu i-a dăruit nimic, ceea ce a confirmat zvonurile despre 
faptul că Edward şi soţia lui aveau păreri diferite nu doar 
despre oportunitatea invadării Northumbriei, ci despre 
absolut orice. Edward nu era fricos, el condusese cu 
măiestrie armatele sale în Anglia de Est, dar avea nevoie 
de timp pentru a-şi impune autoritatea în teritoriile pe 
care le cucerise; trebuia să numească episcopi, să 
construiască biserici, să ofere pământuri celor care-l 
urmaseră în campanie, să fortifice zidurile din jurul 


4 Traducere aproximativă a cuvântului englez maniple care 


desemnează o bandă de stofă pe care preoţii catolici o purtau pe 
braţul stâng în timpul liturghiilor începând din secolul al IX-lea până în 
1965, când a fost eliminată printr-o hotărâre a Conciliului Vatican II. 

Y 95 ș 


oraşelor cucerite. 

— În timp, în timp vom cuceri nordul, a promis el 
consiliului regal. Dar nu încă. 

Numai că /ZEthelhelm nu voia să aştepte. 

Şi nu pot să-l învinovăţesc pentru asta. Până în 
momentul în care ginerele meu a devenit rege în Eoferwic, 
eu o îndemnasem la fel pe /Ethelflaed, spunându-i în 
repetate rânduri că danezii din nord sunt dezorganizaţi, 
vulnerabili şi uşor de cucerit. Dar ea, la fel ca Edward, 
avea nevoie de timp pentru că voia să aibă siguranţa unor 
armate mai mari, şi aşa se face că noi nu am mai insistat. 
Acum, eu eram cel vulnerabil. Constantin fura din 
teritoriile de la miazănoapte, iar /ZEthelhelm, cel mai 
puternic ealdorman din Wessex, căuta o scuză pentru a 
invada sudul; Northumbria era gata să fie cucerită, dar 
ZEthelhelm dorea o victorie asupra lui Sigtryggr dintr-un 
singur motiv, şi anume pentru a fi sigur că nepotul său va 
fi regele Englalandul unit. 

Edward, regele Wessexului şi ginere al lui ZEthelhelm, se 
însurase în secret, cu mult înainte de a deveni rege, cu o 
fată din Kent. A avut un băiat, ZEthelstan, a cărui mamă a 
murit la naştere. Pe urmă, Edward s-a însurat cu fiica lui 
ZEthelhelm, ZElfleed, şi a avut mai mulţi copii, dintre care 
unul, ZElfweard, era socotit setheling, prinţ moştenitor al 
Wessexului. După părerea mea, nu era. Æthelstan era mai 
în vârstă; era un copil legitim în ciuda zvonurilor cum că 
era un bastard; era un tânăr viteaz, curajos şi cu 
prestanţă. Sora lui Edward, Æthelflaed, susţinea, ca şi 
mine, pretenţiile lui /Ethelstan de a fi desemnat 
moştenitor, dar ni se opunea cel mai bogat şi mai influent 
ealdorman din Wessex. Nu aveam nicio îndoială că Brunulf 
şi oamenii lui se aflau în Northumbria pentru a provoca 
războiul pe care îl dorea /Ethelhelm. Ceea ce însemna că 
cei care doreau pacea în Wessex se înşelaseră şi că 
ZEthelhelm avea dreptate, şi el va căpăta renumele acelui 
om care a unit saxonii într-o singură naţiune, şi acest 
renume îl va face invulnerabil. Nepotul lui va deveni rege, 
iar /Ethelstan, la fel ca Northumbria, va fi osândit. 


$ 96 # 


Trebuia, deci, să-l opresc pe Brunulf şi să-l apăr pe 
ZEthelhelm. 

Cu cincizeci de oameni. 

Ascuns în pădure. 

La răsăritul soarelui. 


Eram între copacii din partea de jos a pădurii cu mult 
înainte ca prima geană de lumină să apară spre răsărit. 
Păsări speriate fâlfâiau din aripi prin frunziş la venirea 
noastră, şi mă temeam ca nu cumva iscoadele saxonilor de 
vest să-şi dea seama că noi am produs tulburarea 
păsărilor, dar, dacă într-adevăr Brunulf avea iscoade prin 
pădure, nimeni nu a dat alarma. El trimisese nişte călăreţi 
să inspecteze pădurea înainte de căderea nopţii, dar 
aceştia acţionaseră într-un mod complet dezorganizat şi, 
pentru că eu retrăsesem iscoadele mele, nu au găsit nimic; 
totuşi, mă temeam să nu fi lăsat nişte santinele care să 
păzească pădurea pe timpul nopţii. Se pare că nu o făcuse 
şi, pe cât îmi dădeam seama, doar păsările speriate şi 
lighioanele ascunse în întuneric prinseseră veste de 
sosirea noastră. Am descălecat, ne-am făcut cu greu drum 
printre arbuştii deşi şi, odată ajunşi aproape de liziera 
sudică a pădurii, am rămas în aşteptare, pe măsură ce în 
pădure se aşternea liniştea. 

Ştiam că va fi o aşteptare lungă, pentru că Brunulf nu va 
părăsi fortăreaţa până nu se va lumina complet, dar nu am 
vrut să ajungem în pădure după răsăritul soarelui, când 
vederea păsărilor zburând din copaci, ar fi putut alarma pe 
saxonii de vest. Finan, încă încurcat de planul meu, a 
încetat să mă mai bată la cap şi acum stătea cu spatele 
lipit de trunchiul acoperit de muşchi al unui stejar doborât 
şi îşi ascuţea cu o piatră spada care era deja la fel de 
tăioasă ca foarfecele celor trei Parce. Fiul meu juca zaruri 
cu doi dintre oamenii lui. L-am luat deoparte pe Berg şi i- 
am spus: 

— Trebuie să vorbim. 

— Am făcut ceva rău? m-a întrebat el, neliniştit. 

— Nu! Am o treabă pentru tine. 


$ 97 # 


__ Ne-am îndreptat spre un loc de unde nu puteam fi auziţi. 
Imi plăcea Berg Skallagrimmrson şi aveam încredere 
deplină în el. Era un viking tânăr, puternic, credincios şi 
iscusit. l-am salvat viaţa, şi asta îl făcea să-mi fie 
credincios, dar devotamentul lui  depăşea simpla 
recunoştinţă. Era mândru să fie unul dintre oamenii mei, 
atât de mândru încât încercase să-şi picteze semnul meu 
cu cap de lup pe obraz şi se simţea jignit întotdeauna când 
oamenii îl întrebau de ce are desenate capete de porc pe 
faţă. Am făcut o pauză înainte de a-i vorbi, dar ştiam că 
este un om minuţios, demn de încredere şi, în ciuda firii 
sale domoale, era un tip inteligent. 

— La sfârşitul acestei zile, voi pleca spre miazăzi, i-am 
spus. 

— Spre miazăzi? 

— Dacă totul se termină cu bine, da. Dar dacă se 
termină rău? am ridicat eu din umeri şi mi-am atins 
ciocanul lui Thor de la gât. 

De când părăsiserăm bordeiele, căutasem şi încercasem 
să văd prevestiri, dar nimic nu îmi arătase încă voinţa 
zeilor. În afară de faptul că era ziua lui Odin, şi asta era, 
cu siguranţă, un semn bun. 

— Ne vom lupta, nu-i aşa? 

Părea neliniştit, ca şi cum s-ar fi temut că nu va avea 
ocazia să-şi folosească spada. 

— Vom lupta, dar mă aştept să fie doar treizeci de 
inamici, am spus, sperând că aşa va fi. 

— Doar treizeci? a rostit Berg dezamăgit. 

— Poate chiar mai puţini. 

Eadric se întorsese seara trecută cu veştile pe care le 
aşteptam. Un grup de călăreţi - şi Eadric numărase vreo 
douăzeci şi cinci spre treizeci - părăsiseră fortăreaţa şi 
călăriseră spre miazăzi. Eadric se ascunsese într-un şanţ 
nu departe de saxonii de vest, aşa că a putut să-i vadă pe 
călăreţi şi să ştie dacă s-au dus spre răsărit sau spre apus 
după ce au ieşit dincolo de metereze. Mă gândeam că spre 
răsărit, dar numai la lumina zilei s-ar fi văzut cum s-a 
întâmplat de fapt. 


% 98 # 


— Dar aceşti treizeci de nemernici se vor lupta ca leii, 
am continuat eu. 

— Asta-i bine, a zis Berg fericit. 

— Şi vreau prizonieri! 

— Da, stăpâne, a spus el respectuos. 

— Prizonieri, am repetat. Şi nu vreau să măcelăreşti cu 
veselie orice om pe care-l întâlneşti în cale. 

— N-o voi face, promit, a adăugat el, atingând ciocanul 
lui Thor care-i atârna la gât. 

— Şi când totul se va termina, eu voi porni către 
miazăzi, iar tu vei merge către miazănoapte. Îţi voi da 
bani, foarte mulţi bani! 

N-a zis nimic, doar s-a uitat la mine cu ochii larg 
deschişi şi cu un aer grav. 

— Îţi dau opt oameni să-i iei cu tine, toţi vikingi sau 
danezi, şi trebuie să găseşti drumul înapoi către Eoferwic. 

— Eoferwic, a repetat el, şovăind. 

— Jorvik! am zis eu, folosind de această dată numele 
viking, iar el s-a luminat la faţă. În Jorvik vei cumpăra trei 
corăbii. 

— Corăbii! 

Părea nelămurit. 

— Ştii, chestiile alea mari din lemn care plutesc. 

— Ştiu ce este o corabie, stăpâne, m-a asigurat el cu un 
aer serios. 

— Bine! O să cumperi trei corăbii, fiecare pentru un 
echipaj cam de treizeci până la cincizeci de oameni. 

— Corăbii de luptă, stăpâne? m-a întrebat. Sau pentru 
comerţ? 

— Corăbii de luptă, şi am nevoie de ele imediat. Poate în 
două săptămâni? Nu ştiu. Poate mai mult. Şi, odată ajunşi 
în Eoferwic, să nu intraţi în oraş. Cumpăraţi-vă de mâncare 
de la taverna Rața. Îţi aduci aminte unde este? 

— Îmi aduc aminte, stăpâne, a încuviinţat din cap. E în 
afara oraşului, nu-i aşa? Dar să nu intrăm în Eoferwic? 

— S-ar putea să fiţi recunoscuţi. Aşteptaţi la tavernă. 
Veţi avea multă treabă de făcut cu călăfătuiala corăbiilor 
pe care o să le cumpăraţi. Dacă mergeţi în oraş, cineva tot 


$ 99 # 


o să vă recunoască şi va şti că sunteţi în serviciul meu. 

Mulţi oameni din acel oraş îi văzuseră pe oamenii mei 
trecând pe acolo, şi unul dintre oamenii aceia şi-ar fi putut 
lesne aminti acest viking înalt, arătos, cu părul lung şi cu 
capete de lup pictate pe obraji; chiar voiam ca ei să-şi 
aducă aminte de el. 

Berg era un tânăr admirabil, dar care nu ştia să fie 
viclean. Deloc. Nu putea să spună o minciună 
convingătoare şi apoi să pară liniştit, iar dacă mintea, 
atunci se înroşea la faţă, îşi târşâia picioarele şi parcă 
suferea; într-un cuvânt, puteai avea încredere în el. Dacă i- 
aş fi cerut lui Berg să ţină misiunea secretă, aşa ar fi făcut; 
dar el putea fi recunoscut, şi chiar asta îmi doream. 

— Poţi păstra o taină? l-am întrebat. 

— Da, stăpâne! Şi-a atins ciocanul lui Thor de la gât. Pe 
onoarea mea! 

Mi-am coborât vocea, obligându-l să vină mai aproape. 

— Nu putem captura Bebbanburgul, i-am spus. 

— Nu putem, stăpâne? a rostit dezamăgit. 

— Scoţienii sunt acolo, şi oricât de mult mi-aş dori o 
bătălie, nu mă pot lupta cu o natie întreagă, i-am zis. Iar 
scoţienii sunt ticăloşi cruzi. 

— Am auzit şi eu, a confirmat el. 

Am coborât şi mai mult vocea şi i-am spus: 

— Deci, vom merge în Frizia. 

— Frizia! a rostit el vădit surprins. 

— Şşşş! i-am făcut eu semn să tacă, deşi nimeni nu ne 
putea auzi. Saxonii vor invada Northumbria, scoţienii vor 
stăpâni nordul, iar nouă nu ne mai rămâne niciun loc unde 
să trăim, i-am spus eu. Deci, trebuie să traversăm marea. 
Vom găsi teritorii noi. Vom avea un loc al nostru acolo, dar 
nimeni nu trebuie să ştie. 

Şi-a atins din nou ciocanul lui Thor. 

— Nu voi spune nimic, stăpâne! Promit! 

— Singurii oameni cărora le poţi spune sunt cei de la 
care vei cumpăra corăbiile, pentru ca ei să ştie că avem 
nevoie de corăbii solide cu care să putem traversa marea. 
Şi-i poţi spune şi lui Olla, cel care are taverna Raţa, dar 


% 100 # 


nimănui altcuiva. 

— Nimănui, stăpâne! Jur! 

Spunând acest lucru doar câtorva oameni eram sigur că 
zvonul va circula prin tot Eoferwicul şi prin jumătate de 
Northumbria înainte de apusul soarelui. În acest fel, într-o 
săptămână sau cam aşa ceva, vărul meu va auzi că eu 
părăsesc Britania şi că mă îndrept spre Frizia navigând. 

S-ar putea ca vărul meu să fie sub asediu, dar el poate 
primi şi trimite mesageri. Exista o ieşire secretă la 
meterezele dinspre mare, o mică deschizătură în peretele 
din lemn, ce conducea spre vârful stâncii. Bebbanburgul 
nu putea fi atacat pe aici pentru că era imposibil să te 
apropii de această deschizătură fără a fi văzut. Cel care ar 
fi vrut să ajungă la ea ar fi trebuit să meargă de-a lungul 
plajei pustii şi să se caţăre pe un versant abrupt până sub 
meterezele înalte. Un om poate face acest lucru fără a fi 
văzut doar în timpul nopţii, dar tatăl meu insistase 
întotdeauna ca această deschizătură să fie blocată pe 
interior; sunt sigur că şi vărul meu făcea acelaşi lucru. 
Bănuiam că el ar putea lăsa să treacă oameni prin acea 
deschizătură şi nu aveam nicio îndoială că vestea de a-mi fi 
cumpărat corăbii va ajunge probabil la urechile lui. Poate 
că nu ar crede povestea cu Frizia, dar Berg a crezut-o, şi el 
este atât de sincer încât spusele lui vor fi extrem de 
convingătoare. În cel mai rău caz, vestea îl va face pe vărul 
meu să se întrebe ce intenţii am. 

— Ţine minte, le spui doar oamenilor care-ţi vor vinde 
corăbiile şi-i poţi spune şi lui Olla. Poţi avea încredere în 
Olla. 

Ştiam că Olla nu va rezista tentaţiei de a răspândi 
zvonul. 

— Olla, a repetat Berg numele. 

— La taverna lui veţi găsi tot ce vă trebuie, am continuat 
eu. Bere mai acătării, mâncare bună şi târfe drăguţe. 

— Târfe, stăpâne? 

— Fete care... 

— Da, ştiu şi ce înseamnă târfe, a zis el, dezaprobator. 

— Şi Olla are o fată care caută să se mărite, i-am spus. 


% 101 # 


— Şi e drăguță, stăpâne? a întrebat el, luminându-se la 
faţă. 

— O cheamă Hanna şi este delicată ca un porumbel, 
catifelată ca untul, ascultătoare ca un căţel şi frumoasă ca 
un răsărit de soare. Cel puţin ultima comparaţie era 
adevărată. M-am uitat către răsărit şi am văzut că cerul 
era atins de prima rază pală de lumină. Şi acum, iată cel 
mai important lucru, am continuat eu. Olla ştie că eşti 
omul meu, dar nimeni altcineva nu trebuie să ştie, nimeni! 
Dacă te întreabă cineva, spui că ai venit din partea de 
miazăzi a Northumbriei şi că ai părăsit ţara înainte de 
invazia saxonilor. Că te întorci în ţara ta traversând marea. 
Că pleci din Britania şi că mergi altundeva. 

S-a încruntat. 


— Înţeleg, stăpâne, dar... s-a oprit el, profund 
nemulţumit că trebuie să plece de la înfruntarea cu 
duşmanii. 


Era un tânăr foarte viteaz. 

— O să-ţi placă în Frizia, i-am spus eu pe un ton serios. 

Înainte de a mai spune ceva, Rorik, servitorul meu, a 
venit în goană printre copaci, evitând spinii. 

— Stăpâne! Stăpâne! 

— Linişte! Linişte! i-am spus eu. 

— Stăpâne! a zis ghemuindu-se lângă mine. Cenwulf m-a 
trimis la Domnia Ta. Vin nişte călăreţi de la fortăreață. 

— Câţi? 

— Trei. _ 

Iscoade, m-am gândit eu. li plasasem pe Rorik şi pe 
Cenwulf, împreună cu alte două santinele, sus pe un 
povârniş, într-un loc de unde puteau vedea ce se întâmplă 
spre sud la fortăreață. 

— Vorbim mai târziu, i-am spus lui Berg şi m-am întors 
acolo unde cei cincizeci de oameni ai mei mă aşteptau şi 
le-am cerut să păstreze tăcere. 

Cele trei iscoade au mers pe potecă în pădure, dar nu şi- 
au dat silinţa să vadă ce se întâmplă spre răsărit sau spre 
apus. Au părut că zăbovesc ceva timp. Cenwulf, care-i 
urmărea, mi-a spus că au mers spre liziera de nord a 


% 102 # 


pădurii de unde îi puteau vedea pe cei zece oameni ai mei 
cu caii fără călăreţi adunaţi lângă stâlpul de piatră din 
depărtare, şi această privelişte se pare că i-a liniştit, căci 
au făcut cale-ntoarsă spre sud. Mergeau încet, evident 
mulţumiţi că niciun pericol nu-i pândea dintre copaci. 
Soarele era deja sus, strălucind orbitor spre răsărit şi 
îmbrăcând în aur incandescent puţinii nori diafani de pe 
cer. Se anunţa o zi frumoasă, cel puţin pentru noi. Dacă 
aşa va fi. Dacă... 

L-am trimis pe Rorik înapoi să se alăture santinelelor 
ascunse. Nu s-a întâmplat nimic deosebit. Un cerb se 
plimba pe păşunea din partea de sus a pădurii şi adulmeca 
aerul, dar, apoi, a auzit un zgomot şi s-a întors în pădure. 
Eram tentat să mă alătur şi eu santinelelor ca să văd şi eu 
fortăreaţa, dar am rezistat impulsului. Dacă eu m-aş fi uitat 
la metereze, nu s-ar fi întâmplat ceva mai repede şi, cu cât 
ne mişcăm mai puţin, cu atât mai bine. Auriul de pe 
marginea norilor se transformase în alb lăptos. Transpiram 
sub îmbrăcămintea mea de luptă. Sub zale, purtam o vestă 
de piele, iar pantalonii de lână erau băgaţi în cizmele 
îngreunate de fâşiile de oţel fixate în piele. Antebraţele îmi 
erau acoperite cu inele de argint şi de aur, semnele 
războinicului. La gât, îmi atârna un lanţ de aur şi un ciocan 
de os prins cu o bridă de lanţ. Răsuflarea-Şarpelui îmi 
atârna la brâu, iar scutul, coiful şi sulița stăteau sprijinite 
de un copac. 

— Poate că nici n-o să vină, a mormăit Finan pe la 
mijlocul dimineţii. 

— Brunulf va veni. 

— Nu are de gând să plătească nimic, aşa că de ce ar 
veni? 

— Pentru că dacă nu vine, atunci nu poate avea loc nicio 
bătălie, am spus eu. 

Finan se uita la mine de parcă ar fi văzut un lunatic 
smintit. Voia să mai spună ceva când, deodată, a apărut 
Rorik cu răsuflarea tăiată. 

— Stăpâne... a început el. 

— Au părăsit fortăreaţa? l-am întrerupt eu. 


% 103 # 


— Da. 

— Ţi-am spus eu, i-am zis lui Finan. Apoi m-am întors 
către Rorik: Câţi sunt? 

— Doisprezece, stăpâne. 

— Au şi o flamură? 

— Da, cu un vierme pe ea. 

Se referea la flamura cu dragon a Wessexului, ceea ce 
mă aşteptam. L-am mângâiat pe cap pe Rorik, i-am spus să 
rămână cu mine şi le-am cerut oamenilor mei să fie 
pregătiţi. Ca şi ei, mi-am pus coiful cu căptuşeala lui de 
piele îmbâcsită şi murdară. Era cel mai frumos coif al meu, 
cu lupul de argint ghemuit în vârful lui. L-am tras în jos 
peste urechi, am încheiat apărătorile pentru obraji şi l-am 
lăsat pe Rorik să strângă şireturile sub bărbie. Mi-a 
înnodat la gât mantia de culoare închisă, mi-a dat mănuşile 
şi mi-a ţinut calul până l-am încălecat, folosindu-mă de un 
buştean căzut la pământ pentru a mă urca. M-am aşezat în 
şaua pusă pe Tintreg, am luat scutul greu, căptuşit cu fier, 
de la Rorik. Mi-am băgat braţul stâng prin mâner şi l-am 
strâns cu putere. 

— Suliţa, am cerut eu. Şi, Rorik? 

— Da, stăpâne. 

— Stai în spate. Departe de belele. 

— Da, stăpâne, a răspuns el cam prea repede. 

— Vorbesc foarte serios, băiat îngrozitor ce eşti. Tu eşti 
purtătorul meu de drapel, nu un luptător. Nu încă. 

Îmi pusesem podoabe de război. De obicei, nu purtam 
mantie, mă lipseam de inelele pentru braţe şi-mi puneam 
doar un coif simplu. Dar, în momentele care aveau să vină, 
urma să decid soarta a trei naţiuni, şi pentru asta trebuia 
să fac impresie. Am atins cu mâna gâtul lui Tintreg şi m- 
am uitat la Finan pe care aurul şi argintul străluceau în 
razele soarelui, ca şi pe mine. M-am uitat înapoi şi am 
văzut că cei cincizeci de oameni ai mei erau toţi călare. 

— Acum, mergeţi încet şi în linişte, le-am spus. Nu e 
nevoie să ne grăbim! 

Am condus caii afară din pădure către locul de păşunat. 
Doi iepuri au alergat către râu. Eram încă pe terenul din 


% 104 # 


partea de jos unde nu puteam fi văzuţi nici de către cei din 
fortăreață, nici de către Brunulf care-şi conducea către 
nord oamenii care nu bănuiau nimic, pe poteca pentru vite 
ce ducea la piatra din spatele pădurii. Mă bazam pe 
Cenwulf, un bărbat cu experienţă, ca să-mi dea un semn. 

— Acum aşteptăm. 

— De ce nu aştepţi până când nu vor mai fi văzuţi din 
fortăreață? m-a întrebat Finan cu acreală în glas. 

— Pentru că nu am ales acest loc ca să ne luptăm, am 
spus eu, năucindu-l şi mai mult. Apoi am vorbit mai tare 
astfel încât toţi oamenii mei să mă audă, dar încrezător că 
spusele mele nu vor trece dincolo de valea plină de iarbă 
în care ne ascundeam: Atunci când vom pleca de aici, veţi 
vedea doisprezece oameni călărind sub  flamura 
Wessexului. Sarcina noastră este să-i protejăm! Aceşti 
oameni trebuie să rămână în viaţă. Vor fi atacați de 
douăzeci şi cinci-treizeci de oameni! Îi vreau prizonieri pe 
aceşti oameni! Omorâţi câţiva, dacă trebuie, dar am nevoie 
de prizonieri! Mai ales de conducătorii lor! Uitaţi-vă după 
platoşele şi coifurile cele mai bogate şi faceţi tot ce e 
posibil pentru a-i captura pe acei nemernici! 

— Oh, Dumnezeule, acum înţeleg, a spus Finan. 

— Vreau prizonieri! am repetat eu. 

Rorik a sărit în şa şi a ridicat steagul cu cap de lup şi, 
chiar în acel moment, Cenwulf a apărut la marginea 
pădurii, agitându-şi braţele deasupra capului. Am atins 
ciocanul lui Thor care-mi atârna la gât prins de lanţul de 
aur. 

— Să pornim! am strigat eu. Înainte, marş! 

Cred că Tintreg se cam plictisise să tot aştepte. A fost de 
ajuns doar o uşoară atingere a pintenilor pentru ca el să 
facă un salt înainte. M-am lipit de grumazul lui şi cu toţii 
ne-am căţărat pe panta scurtă cu suliţele coborâte pe 
măsură ce ne apropiam de vârf. 

— Când ţi-ai dat seama? m-a întrebat Finan ţipând. 

— Acum două nopți. 

— Ai fi putut să-mi spui! 

— M-am gândit că e limpede! 


% 105 # 


— Nebunaticule! a zis el, plin de admiraţie. 

Am ajuns pe creastă şi am văzut că zeii erau de partea 
mea. 

Lângă noi, pe potecă, la mai puţin de un sfert de 
kilometru, se aflau Brunulf şi călăreţii lui. Se opriseră şi 
priveau cu uimire spre răsărit unde se iviseră alţi călăreţi. 
Aceştia purtau scuturi şi-şi scoseseră spadele. L-am văzut 
pe Brunulf întorcându-se spre miazăzi. Doi preoţi cu robe 
negre îl însoțeau, şi un altul, cuprins de panică, se 
îndrepta spre pădure; Brunulf a ţipat la el să se întoarcă. 
L-am văzut cum arată spre fortăreață, dar era deja prea 
târziu. 

Prea târziu, deoarece călăreţii galopau pentru a le tăia 
retragerea. Vedeam vreo treizeci dintre ei, dar când 
plecaseră din fortăreață, zilele trecute, mărşăluiseră sub 
flamura cu dragon a saxonilor de vest; acum, aveau 
flamura cu securea roşie. Aceasta era departe, dar era 
foarte mare, securea roşie se vedea foarte clar şi era 
desenată şi pe scuturile călăreţilor. 

Era simbolul lui Sigtryggr, dar oamenii nu erau ai lui. 
Erau saxoni de vest care se pretindeau a fi danezi, saxoni 
de vest care aveau ordin să-i măcelărească pe confrații lor 
saxoni de vest şi, astfel, să provoace un război. Brunulf şi 
însoțitorii lui urmau să moară sub ochii camarazilor lor din 
fortăreață care le-ar fi transmis lui /Ethelhelm şi lui 
Edward că perfizii de northumbrieni acceptaseră un 
armistițiu, ca apoi să atace şi să le omoare solii. Era un 
plan isteţ, fără îndoială ticluit de ZEthelhelm însuşi. El voia 
să provoace un război, dar aflase că Sigtryggr era gata să 
se abţină şi să facă într-adevăr orice pentru a evita o 
confruntare, aşa încât dacă Sigtryggr nu-i va ataca pe 
oamenii lui Edward, atunci luptătorii lui ZEthelhelm vor 
purta simbolul securii roşii şi-i vor omori ei înşişi. 

Numai că noi eram acolo, iar eu eram pregătit să mă 
răzbun. 

Vărul meu era încă în Bebbanburg. 

ZEthelhelm încerca să-i distrugă pe fiica mea şi pe soţul 
ei. Constantin mă umilise, alungându-mă de pe pământul 


% 106 # 


meu strămoşesc. 
N-o mai văzusem pe Eadith, femeia mea, de o lună. 
Aşa că cineva trebuia să plătească pentru toate acestea. 


% 107 # 


Cinci 


În primele momente, nici Brunulf, nici vreunul dintre 
oamenii lui nu ne-au văzut. Nu puteau să-şi ia ochii de la 
călăreţii care veneau dinspre partea de răsărit, călăreţi 
înarmaţi cu scuturi şi spade northumbriene, călăreţi 
hotărâți să ucidă. Prima pornire a lui Brunulf a fost să se 
întoarcă la fortăreață, dar jumătate din călăreţii atacatori 
cotiseră spre sud pentru a-i tăia retragerea. Apoi unul 
dintre oamenii lui s-a uitat spre apus şi ne-a văzut venind. 
A scos un strigăt de alarmă, iar Brunulf s-a întors; eram 
destul de aproape ca să văd panica întipărită pe faţa lui. 
Venise până aici pentru a vorbi despre pace şi, în loc de 
asta, moartea îl pândea din două părţi. Purta zale, dar nu 
avea coif. Nici scut. lar cei doi preoţi care-l însoțeau nu 
erau protejaţi de nimic. Brunulf şi-a scos spada pe 
jumătate, apoi a ezitat, sperând poate că, dacă nu opunea 
rezistenţă, i s-ar fi oferit şansa să se predea. 

— Suntem de partea voastră! am strigat la el. Era însă 
prea uluit sau prea înfricoşat ca să înţeleagă. Brunulf, 
suntem de partea voastră! am zbierat eu la el. 

Berg şi fiul meu au dat pinteni cailor ca să mi se alăture, 
câte unul de fiecare parte, şi mi-am dat seama că se 
înţeleseseră să mă apere. L-am mânat pe Tintreg spre 
dreapta mea pentru a împinge calul lui Berg mai departe. 

— Nu mă mai încurca, am mârâit eu. 

— Ai grijă, stăpâne! a strigat el. Eşti... Probabil voise să 
spună „bătrân”, dar s-a gândit că e mai înţelept să nu 
continue. 

Oamenii care purtau flamura lui Sigtryggr ne văzuseră 
şi, nelămuriţi, au încetinit. Jumătate din ei se întorseseră 
către grupul lui Brunulf şi l-am auzit pe unul dintre ei 
strigând că trebuie să atace, dar altul a ţipat că ar trebui 


% 108 # 


să se retragă, şi această confuzie a semnat condamnarea 
lor. 

Ne-am îndreptat către Brunulf şi oamenii lui. 

— Suntem de partea voastră! i-am strigat din nou şi l-am 
văzut încuviinţând din cap. 

Am trecut pe lângă el. Aveam sulițe şi alergam în galop, 
în timp ce duşmanii, mai puţini la număr, aveau doar spade 
şi nu ştiau ce-ar trebui să facă. Unii, care şovăiau, 
rămăseseră înlemniţi, în timp ce alţii îşi întorseseră caii şi 
îi zoriseră spre răsărit. Unul singur, cuprins de groază şi 
de nedumerire, şi-a îndemnat calul către noi. Nu mi-a 
rămas altceva de făcut decât să ţin sulița la nivel şi să mă 
pregătesc pentru a lovi. Clocoteam de furie. L-am întors pe 
Tintreg către dreapta şi am împins înainte mânerul de 
frasin neşlefuit al suliţei cu toată forţa dată de mişcarea 
mea şi a calului. Lama suliţei a atins uşor marginea 
scutului său, a pătruns prin zale, a străpuns 
îmbrăcămintea, pielea şi muşchii şi i-a spintecat pântecele. 
Am tras sulița înapoi, i-am smuls coiful şi l-am aruncat din 
şa. Sângele se scurgea de pe vârful suliţei. Piciorul lui 
stâng se prinsese în scăriţa de la şa, aşa că a fost târât în 
timp ce el urla îngrozitor; iarba era acum înroşită de o 
dâră de sânge. 

— Nu sunt chiar aşa de bătrân, i-am spus lui Berg şi am 
scos Răsuflarea-Şarpelui din teacă. 

— Prizonieri! a strigat Finan, şi am presupus că ţipă la 
mine pentru că ignorasem în mod evident propria stăruinţă 
de a lua prizonieri. 

Am atacat apoi un om care a reuşit să-şi ridice scutul 
pentru a para lovitura de spadă. Am observat că securea 
roşie strălucea, fiind pictată de curând pe un simbol mai 
vechi, doar pe jumătate răzuit spre marginile scutului de 
salcie. Omul a vrut să mă lovească, dar a ratat lovitura, şi 
lama spadei a atins doar marginea şeii calului. Figura lui 
bărboasă, încadrată de wun coif bine strâns, era 
schimonosită de o sălbăticie disperată, care s-a schimbat 
dintr-odată în oroare, iar ochii i s-au căscat când spada lui 
Berg i-a pătruns în spate. Lovitura a fost atât de 


% 109 # 


năprasnică încât vârful spadei a împins în faţă zalele de pe 
pieptul lui. A deschis gura, am observat că era ştirb, apoi 
sângele i-a ieşit gâlgâind pe gură. 

— Îmi pare rău, stăpâne, încă unul care nu va fi 
prizonier, a spus Berg, trăgând afară spada. 

— Stăpâne! a strigat Finan şi am văzut că-mi arată ceva 
cu spada către răsărit. 

Şase călăreţi se îndepărtau în galop. 

— Pe ăştia îi vreau, i-am spus lui Berg. 

Cei şase erau bine înfipţi în şeile cailor, unul dintre ei 
avea un coif frumos cu panaş din coadă de cal neagră, altul 
călărea un murg al cărui harnaşament era din aur, dar ce 
le trăda într-adevăr rangul de conducători era prezenţa 
stegarului, care s-a uitat înapoi, a văzut că sunt urmăriţi şi, 
disperat, a azvârlit drapelul uriaş pe care se vedea desenat 
falsul simbol, dar al cărui mâner îl stânjenea. 

În spate, oamenii mei aruncaseră scuturile şi-şi 
ridicaseră braţele în semn că nu mai au de ce să lupte. 
Oamenii lui Brunulf păreau să fie în siguranţă, strânşi 
lângă flamura lor, în timp ce fiul meu îi păzea, ţipând la ei 
să-şi desfacă şi să predea spadele. Deci aveam prizonieri, 
dar nu pe cei pe care-i voiam. l-am dat pinteni lui Tintreg. 
Era o cursă de cai acum, şi cei şase aveau un avans faţă de 
noi. Trei dintre oamenii mei au încălecat armăsari mai mici 
şi mai uşori, pe care-i foloseam când mergeam în 
recunoaştere şi care erau mult mai iuți decât caii de talia 
uriaşului Tintreg. Doi dintre luptători aveau încă suliţele în 
mâini. Au ajuns alături de fugari, iar unul dintre cei trei, 
Swithun, a cotit în viteză şi a aruncat sulița, dar nu către 
călăreț, ci către picioarele calului din faţă. S-a auzit un 
urlet de durere, apoi picioarele atinse s-au îndoit, calul a 
căzut ţipând jalnic, iar călăreţul căzut din şa în iarbă a fost 
prins sub corpul armăsarului. Apoi, un al doilea cal s-a 
izbit de animalul vătămat şi a căzut la pământ. Ceilalţi 
călăreţi, disperaţi, au slăbit frâiele pentru a evita haosul, 
iar oamenii mei i-au înconjurat. Bărbatul cu coada de cal 
neagră a făcut un salt cu calul peste unul din cei căzuţi, 
căutând o cale de scăpare, dar Berg l-a ajuns din urmă, a 


% 110% 


apucat panaşul şi a tras de el. Călărețul a fost tras înapoi 
din şa şi aproape a căzut. Berg l-a prins de braţ, a tras din 
nou şi, de data asta, omul s-a răsturnat. Coiful, cu 
încheietoarea slăbită la prima smucitură a lui Berg, a căzut 
şi s-a rostogolit când bărbatul s-a prăvălit pe iarbă. Încă 
avea spada. S-a ridicat mârâind şi şi-a îndreptat spada spre 
calul lui Berg, dar tânărul viking era prea departe pentru a 
fi atins, astfel că omul şi-a întors privirea spre cel de-al 
doilea călăreț. 

Către mine. 

Am înţeles de ce, cu două zile în urmă, cei doi oameni îi 
lăsaseră pe solii lui Brunulf şi se întorseseră în fortăreață 
în loc să vină să ne întâlnească. Mă recunoscuseră şi ştiau 
că şi eu îi voi recunoaşte. Şi nu doar că îi voi recunoaşte, ci 
şi că voi mirosi duhoarea împuţită a trădării, pentru că în 
faţa mea, gata să-i scoată maţele lui Tintreg cu spada lui 
grea, se afla Brice. 

Am avut, odată, un luptător pe nume Brice, un nemernic 
mârşav, care a murit de spadă daneză atunci când am 
capturat Ceaster. Poate că acest nume îl făcea pe oricine îl 
purta să fie un nemernic mârşav, căci Brice, care se uita la 
mine, era exact o altă creatură la fel de duşmănoasă. Avea 
părul roşu şi barba sură. Era un războinic care luptase în 
multe bătălii pentru stăpânul lui, ZEthelhelm, un om pe 
care /Ethelhelm l-ar fi ales de fiecare dată când era vorba 
de o treabă murdară. Era Brice care fusese trimis să-l 
captureze pe /ZEthelstan la Cirrenceastre, şi ZEthelstan ar fi 
murit cu siguranţă dacă noi nu am fi dejucat încercarea. 
Acum, i se încredinţase sarcina să provoace un război, şi 
noi i-am zădărnicit iarăşi încercarea. Urla de furie şi-şi 
îndrepta spada spre burta lui Tintreg. Am întors 
armăsarul, ducând intenţionat mâna în care tineam spada 
departe de Brice. El a sesizat prilejul favorabil şi şi-a întins 
spada, sperând să spintece armăsarul, dar eu am parat 
lovitura năpraznică cu scăriţa stângă; lama a străpuns 
pielea încălțămintei şi s-a oprit în fâşia de fier a cizmei. 
Încă mă mai doare, dar durerea nu era nici pe jumătate în 
comparaţie cu cea provocată atunci când l-am lovit pe 


%4 111 # 


Brice drept în cap cu marginea de fier a scutului. Sângele 
a ţâşnit imediat. Speram să nu-l fi omorât pe nemernic; 
asta era o plăcere care putea să mai aştepte. 

— Vrei să-l omor? a întrebat Kettil, unul dintre danezii 
mei, când l-a văzut pe Brice mişcându-se. 

— Nu! Este prizonier. Omoară altceva în schimb, i-am 
spus şi am arătat spre calul care fusese doborât de sulița 
lui Swithun, care avea un picior rupt, şi acum se zbătea. 

Kettil a descălecat, a schimbat spada lui cu toporul lui 
Folcbald şi a făcut ce trebuia făcut. Toţi cei şase fugari 
fuseseră prinşi, toţi şase erau acum prizonierii noştri. 

Folcbald, unul dintre luptătorii mei frizieni uriaşi, ţinea 
un prizonier înalt de ceafă, mai bine zis de învelişul de 
zale, înălţându-l pe jumătate de la pământul care băltea de 
sângele calului omorât de Kettil. 

— Asta pretinde că e preot, mi-a spus Folcbald cu 
voioşie. 

L-a ridicat pe om şi am văzut că era părintele Herefrith 
care purta zale peste roba lui preoțească. S-a uitat urât la 
mine, dar nu a spus nimic. 

Am zâmbit şi am descălecat. I-am dat frâiele calului lui 
Rorik, care recuperase steagul imens cu secure roşie 
desenată pe el. Am băgat Răsuflarea-Şarpelui în teacă şi 
am aruncat scutul în iarbă. 

— Ia spune, eşti capelanul regelui Edward? l-am întrebat 
pe părintele Herefrith. 

Nu a răspuns nimic. 

— Sau poate eşti animalul de companie vrăjit al lui 
ZEthelhelm? l-am întrebat. Am arătat apoi spre Brice, care 
zăcea încă în iarbă, şi am continuat: Nebunul ăla de acolo 
este omul lui /Ethelhelm. Mai e şi prost pe deasupra. O 
brută. E bun să ucidă şi să rănească, foarte priceput să 
lovească oamenii şi să-i frigă, dar are creierul unui melc. 
ZEthelhelm trimite întotdeauna un om inteligent împreună 
cu Brice ca să-i spună pe cine să lovească şi pe cine nu. De 
aceea te-a trimis pe tine. 

Părintele Herefrith m-a țintuit cu o căutătură asemenea 
celei cu care încercase să mă ucidă doar privindu-mă. 


Y% 112% 


Am zâmbit din nou. 

— Iar ZEthelhelm ţi-a poruncit să provoci un război. El 
vrea să audă că oamenii regelui Sigtryggr v-au atacat. De- 
aia m-ai insultat acum două zile. Aşteptai să te lovesc. O 
lovitură de-a mea ar fi fost de ajuns! Apoi te-ai fi dus acasă 
şi-ai fi behăit la urechea lui ZEthelhelm că, lovindu-te pe 
tine, eu am încălcat armistițiul. Adică eu v-am atacat pe 
voi! Asta voiai? 

Faţa lui nu trăda nimic. A rămas tăcut. Muştele 
începuseră să se aşeze pe tigva calului mort. 

— Asta n-a ieşit, am continuat eu, aşa că ai fost obligat 
să pretinzi că ăştia sunt oamenii regelui Sigtryggr. 
Bineînţeles că asta ai vrut întotdeauna să faci, şi de aceea 
ai adus scuturi pictate cu securi roşii, dar probabil ai 
sperat că înşelăciunea nu va fi descoperită. Dar a fost, şi 
acum iar ai dat greş. Am ridicat mâna dreaptă şi i-am atins 
cicatricea de pe obraz cu degetul înmănuşat. A tresărit. Nu 
ai căpătat cicatricea asta ţinând o predică, am spus eu. 
Băieţii din corul bisericii au luptat în spatele tău? 

A făcut un pas înapoi ca să evite mâna mea înmănuşată. 
Avea o teacă agăţată de talie, ceea ce îmi spunea că 
încălcase regulile bisericeşti prin faptul că purta spadă. 

— Eşti preot sau doar pretinzi că eşti? l-am întrebat 

— Sunt preot, a murmurat el. 

— Dar n-ai fost mereu. Pe vremuri, ai fost luptător. 

— Şi încă sunt! a scuipat el cuvintele către mine. 

— Unul dintre oamenii lui /ZEthelhelm? l-am întrebat, 
interesat cu adevărat de răspunsul lui. 

— L-am servit pe Lord ZEthelhelm până ce Dumnezeu m- 
a convins că aş realiza mai mult ca servitor al bisericii. 

— Dumnezeul tău ţi-a spus o grămadă de minciuni, nu-i 
aşa? şi am arătat spre spada care zăcea în iarbă, o armă 
foarte frumoasă de altfel. 

Nu a răspuns nimic, iar eu am continuat: 

— Nu asta vrea Dumnezeul tău? Moartea mea? Sunt un 
rahat din fundul Satanei, perversul diavolului, nu aşa îmi 
spuneţi voi? Oho, şi ucigaşul de preoţi! Mă mândresc cu 
asta! Cum eu am făcut un pas în faţă, el s-a uitat la mine 


% 113 # 


cu dezgust. Ai mai spus că am fost însurat cu o curvă 
saxonă, şi pentru asta, părinte, o să-ţi ofer ceea ce doreşti: 
o provocare. Asta, pentru soţia mea saxonă. L-am lovit 
peste obrazul pe care i-l atinsesem, şi el a tresărit 
surprins. A căzut într-o parte cu faţa plină de sânge. 
Numai că provocarea vine prea târziu pentru tine, am 
adăugat eu. Nu ai de gând să ripostezi? E singurul război 
de care vei avea parte. 

S-a ridicat în picioare şi s-a îndreptat către mine, dar eu 
l-am lovit iarăşi, de data asta peste gură, şi destul de tare 
încât să mă doară şi pe mine încheietura mâinii. Dinţii i s- 
au spart trosnind. A căzut din nou, şi eu i-am tras un picior 
în falcă. 

— Asta-i pentru Eadith, i-am spus. 

Finan ne urmărea din şaua calului. Când a văzut cum l- 
am lovit, a scos un sunet de parcă lovitura îi provocase lui 
durere, nu părintelui Herefrith. 

— Asta n-a fost frumos din partea Domniei Tale, a zis el, 
apoi s-a mai strâmbat o dată când preotul a scuipat un 
dinte şi o gură de sânge. Şi când te gândeşti că duminica 
asta ar fi trebuit să ţină o predică. 

— La asta nu m-am gândit. 

— O să avem musafiri, a spus Finan, arătând cu capul 
spre miazăzi. 

Dinspre fortăreață se apropia o ceată de călăreţi. L-am 
văzut pe Brunulf cum se îndreaptă spre ei, aşa că l-am 
lăsat pe părintele Herefrith în grija lui Folcbald, am sărit 
în şaua lui Tintreg şi am plecat să-i întâlnesc. 

A fost un moment de confuzie. Tinerii care veniseră în 
grabă de la fortăreață se uitau după inamici pe care să-i 
atace, dar Brunulf a strigat la ei să-şi bage spadele în 
teacă, apoi şi-a întors calul către mine. Părea neliniştit, 
derutat şi stupefiat. L-am oprit pe Tintreg şi am aşteptat ca 
Brunulf să se apropie de mine, după care m-am uitat în sus 
la cer. 

— Mă bucur că s-a oprit ploaia, i-am spus când a ajuns 
lângă mine. 

— Lord Uhtred, a început el, dar se vedea că nu ştie ce 


Y 114 # 


să spună. 

— Când eram tânăr, nu-mi păsa de ploaie, dar acum 
îmbătrânesc, am continuat eu. Eşti prea tânăr ca să ştii 
cum e. Am rostit ultimele cuvinte pentru părintele Stepan, 
tânărul preot care-l însoţise pe Brunulf la locul unde o 
întindere liniştită de păşuni se transformase într-un 
cimitir. Şi mi-am urmat vorba către Stepan: Presupun că 
tocmai voiai să-mi spui că nu sunteţi de acord să-i plătiţi 
taxe vamale regelui Sigtryggr. 

Părintele Stepan s-a uitat la Brice care se bălăbănea pe 
picioare. Din ţeastă îi curgea sânge care-i înroşea obrajii 
sfrijiţi şi barba sură. Rănile la cap sângerează întotdeauna 
abundent. Stepan şi-a făcut semnul crucii, apoi a reuşit să 
încuviinţeze. 

— Aşa e, stăpâne. 

— Niciun moment nu m-am aşteptat să plătiţi, am spus şi 
m-am uitat din nou la Brunulf. Îmi datorezi mulţumiri. 

— Ştiu, ştiu, a spus acesta. 

Era palid. Probabil că tocmai începuse să înţeleagă cât 
de aproape de moarte fusese în această zi. S-a uitat pe 
lângă mine, iar eu m-am întors în şa să văd dacă părintele 
Herefrith ne urmează. Gura preotului era plină de sânge. 

— Ai cui oameni sunteţi? l-am întrebat pe Brunulf. 

— Ai regelui Edward, a răspuns el, fără să-şi ia ochii de 
la părintele Herefrith. 

— Şi Edward v-a trimis aici? 

— El... a început el, dar era clar că nu ştia ce să spună. 

— Uită-te la mine! am şuierat către el, făcându-l să 
tresară. Regele Edward v-a trimis? 

— Da, stăpâne. 

— V-a trimis să începeţi un război? 

— Ne-a spus să facem orice ne porunceşte ealdormanul 
ZEthelhelm. 

— V-a spus asta personal? 

Brunulf a încuviinţat din cap. 

— Ordinul a fost adus de la Wintanceaster. 

— De către părintele Herefrith? am zis eu bănuitor. 

— Da, stăpâne. 


% 115% 


— Era un ordin scris? 

A aprobat din cap. 

— Îl mai ai? 

— Părintele Herefrith... a început el. 

— L-a distrus? i-am sugerat eu. 

Brunulf s-a uitat la părintele Stepan ca pentru a-i cere 
ajutor, pe care însă nu l-a primit. 

— Nu ştiu, stăpâne. Mi l-a arătat, apoi... a zis el şi a 
ridicat din umeri. 

— Şi apoi l-a distrus, am continuat eu. Iar ieri, Herefrith, 
Brice şi oamenii lor au plecat către miazăzi. Vouă ce v-au 
spus? 

— Că se duc să aducă întăriri, stăpâne. 

— Dar v-au spus şi că puteţi avea încredere că eu voi 
respecta armistițiul? Şi să ne întâlnim la stâlpul de piatră? 

— Da, dar au mai spus că odată ce veţi auzi că noi nu ne 
vom retrage, veţi asedia fortăreaţa, aşa că au pornit spre 
miazăzi după întăriri. 

Pe păşune, se aflau acum cel puţin două sute de oameni 
ai lui Brunulf, cei mai mulţi dintre ei călare şi toţi, derutaţi. 
Se strânseseră în spatele lui Brunulf şi unii se uitau la 
scuturile aruncate pe jos pe care se vedea însemnul securii 
roşii. Alţii au recunoscut însemnul meu cu capul de lup. 
Noi eram duşmanul şi-i puteam auzi pe saxonii de vest cum 
murmurau. 

— Aţi fost trimişi aici ca să fiţi omorâţi! am strigat eu la 
ei. Cineva căuta un motiv pentru a începe un război, şi 
motivul eraţi voi! Aceşti oameni v-au trădat, am continuat 
eu, arătând spre Brice şi spre părintele Herefrith. El e 
preot? l-am întrebat pe părintele Stepan. 

— Da, stăpâne. 

— Au fost trimişi ca să-l omoare pe comandantul vostru! 
Pe el şi cât mai mulţi saxoni de vest ar fi putut! Apoi, eu aş 
fi fost învinovăţit! Dar... M-am oprit şi m-am uitat la feţele 
lor îngrijorate; mi-am dat seama că era posibil ca mulţi 
dintre ei să fi luptat cândva sub comanda mea. Şi am 
continuat: Dar între Northumbria şi Mercia există un tratat 
de pace pe care regele Edward nu vrea să-l încalce. Voi n- 


% 116 # 


aţi greşit cu nimic! Aţi fost aduşi aici, dar aţi fost minţiţi. 
Unii dintre voi aţi luptat pentru mine în trecut şi ştiţi că nu 
vă mint! 

Asta nu era adevărat, întotdeauna îi minţeam pe oameni 
înaintea unei bătălii, spunându-le că vom câştiga, chiar şi 
atunci când noi înşine ne temeam de o înfrângere. Însă, 
vorbindu-le în acest fel, eram încredinţat că le spun 
oamenilor lui Brunulf ceea ce vor să audă. Chiar am auzit 
murmure aprobatoare. Ba chiar un bărbat a strigat că el ar 
lupta bucuros pentru mine. 

— Aşa că, plecaţi spre miazăzi, am adăugat. Nu veţi fi 
atacați. Luaţi-vă armele şi mergeţi în pace! Dar plecaţi azi! 

M-am uitat la Brunulf, care a încuviinţat din cap. 

L-am luat deoparte şi i-am spus: 

— Porunceşte-le oamenilor tăi să meargă spre miazăzi în 
Gewasc şi să stea acolo trei zile. Ştii unde este? 

— Ştiu, stăpâne. 

M-am gândit să le iau caii pentru a le încetini 
deplasarea, dar ei erau de trei ori mai numeroşi decât noi 
şi, dacă vreunul s-ar fi decis să se opună, argumentul 
următor n-ar mai fi avut valoare. 

— Tu vii cu mine, i-am spus lui Brunulf. Am observat că 
e gata să se împotrivească, aşa că am continuat, vorbindu-i 
cu asprime: Îmi datorezi viaţa, aşa că-mi poţi oferi trei- 
patru zile din ea drept mulţumire. Tu şi părintele Stepan. 
Amândoi. 

A zâmbit doar pe jumătate în semn de acceptare, 
împotriva voinţei lui. 

— Cum hotărăşti, stăpâne. 

— Ai un secund? 

— Headda, a arătat el spre un bărbat mai în vârstă. 

Am arătat spre supraviețuitorii din grupul de oameni ai 
lui Brice şi i-am spus: 

— El trebuie să ţină aceşti oameni prizonieri şi să 
meargă în Gewasc. Spune-i că o să i te alături în Gewasc 
peste o săptămână, sau aşa ceva. 

— De ce în Gewasc? 

— Pentru că este departe de Ledecestre şi nu vreau ca 


%117% 


ZEthelhelm să afle ce s-a întâmplat aici. Nu, până îi spun 
eu. 

— Crezi că ZEthelhelm este la Ledecestre? a întrebat el, 
părând nervos. 

— Am auzit că regele Sigtryggr a întâlnit-o pe Lady 
ZEthelflaed la Ledecestre. ZEthelhelm nu va fi prea departe. 
El vrea să fie sigur că negocierile vor eşua. 

Deci, vom merge către Ledecestre. 

După aceea, mă voi duce acasă. 

La Bebbanburg. 


Headda i-a condus pe oamenii lui Brunulf către miazăzi, 
iar noi am călărit către răsărit, la Lindcolne, unde am 
petrecut câteva momente cu fiica mea. 

— Te poţi întoarce la Eoferwic, căci nu va fi război, i-am 
spus. Nu anul acesta. 

— Nu? Ce ai făcut? 

— Am omorât nişte saxoni de vest, am răspuns şi, înainte 
ca ea să explodeze de furie, i-am explicat ce s-a întâmplat. 
Aşa că, nu ne vor invada anul acesta, am încheiat. 

— Anul viitor? m-a întrebat Stiorra. 

— Probabil, am spus eu mohorât. 

Stăteam pe terasa construită de romani şi ne uitam la 
norii de furtună care erau mânaţi de vânt spre 
miazănoapte. Departe, se vedeau nori de ploaie. 

— Trebuie să plec, i-am spus. Trebuie să ajung la 
ZEthelhelm înainte ca el să pricinuiască mai multe 
necazuri. 

— Ce vei face dacă va fi război? m-a întrebat, gândindu- 
se cum mă voi putea împărţi între dragostea pentru ea şi 
jurământul făcut lui ZEthelflaed. 

— Voi lupta şi sper să trăiesc destul pentru a mă stabili 
în Frizia. 

— Frizia? 

— Bebbanburgul e pierdut, am zis. 

Nu ştiu dacă m-a crezut, dar nu ar fi rău dacă Stiorra va 
răspândi şi ea acest zvon. 

Am călărit către miazăzi pe marele drum roman ce duce 


4 118 9 


la Ledecestre. După câţiva kilometri, un negustor care 
călătorea spre miazănoapte mi-a spus că marii nobili din 
teritoriile saxone se  întâlniseră la Godmundcestre. 
Negustorul era danez, un om morocănos pe care-l chema 
Arvid şi care făcea comerţ cu minereu de fier. 

— Va fi război, stăpâne, mi-a spus el. 

— Unde nu este? 

— Saxonii au o armată la Huntandun. Regele lor e acolo. 

— Edward! 

— Aşa-l cheamă. Şi sora lui, de asemenea. 

— Şi regele Sigtryggr? 

— El ce poate să facă? a surâs Arvid dispreţuitor. Nu are 
destui oameni. Tot ce poate face e să cadă în genunchi şi 
să ceară îndurare. 

— El e un luptător, am spus la rândul meu. 

— Luptător! a rostit Arvid cu dispreţ. A făcut pace cu o 
femeie. lar acum trebuie să facă pace şi cu fratele ei. Şi 
nobilul Thurferth a făcut deja pace! A cedat Huntandun şi 
a luat crucea. 

Nobilul 'Thurferth era unul dintre lorzii danezi care 
refuzaseră să-i jure credinţă lui Sigtryggr. Deţinea mari 
suprafeţe de teren pe care se afla acum graniţa dintre 
teritoriile daneze şi cele saxone. În caz că armatele 
saxonilor de vest ar mărşălui spre miazănoapte, 
proprietăţile lui Thurferth ar fi primele cucerite. Dacă 
Arvid avea dreptate înseamnă că Thurferth şi-a păstrat 
proprietăţile cedând burgul Huntandunului, creştinându-se 
şi jurându-i credinţă lui Edward. Thurferth nu fusese 
niciodată un mare luptător. Cu toate astea, faptul că a 
capitulat în faţa lui Edward însemna că şi alţi nobili danezi 
din sudul Northumbriei îi vor urma exemplul şi, astfel, să-l 
amenințe cu un atac pe Sigtryggr. Tot ce mai avea 
Sigtryggr de partea lui era o pace şubredă cu ZEthelflaed, o 
pace pe care ealdormanul /Ethelhelm era hotărât să o 
distrugă. 

Am continuat să călătorim în viteză spre miazăzi, dar nu 
spre Ledecestre, ci pe drumul roman larg ce ne putea 
conduce în cele din urmă spre Lundene. Burgul Huntandun 


% 119 9 


străjuia trecerea peste Use şi fusese întotdeauna un 
bastion care proteja graniţa de sud a Northumbriei. Acum 
nu mai era, cedat fiind forţelor lui Edward. Mi-am atins 
ciocanul lui Thor de la gât şi m-am întrebat oare de ce 
vechii zei au cedat cu atâta uşurinţă în faţa Dumnezeului 
răstignit pe cruce? Nu le-a păsat? Saxonii şi religia lor 
lipsită de îngăduinţă vor pătrunde tot mai aproape de 
Eoferwic şi vor cuceri Northumbria. Într-o zi, vechea 
religie va dispărea, iar preoţii Dumnezeului răstignit pe 
cruce vor distruge sanctuarele păgâne. De-a lungul vieţii 
mele, am văzut saxoni obligaţi să se retragă luptând, 
agăţându-se de viaţă în vreo mlaştină împuţită, apoi 
luptându-se din nou, şi acum marele vis al unei singure 
patrii numite Englaland era seducător de aproape. Dacă 
armistițiul lui Sigtryggr va fi până la urmă încălcat, şi 
saxonii vor ataca, ce se va întâmpla? Eoferwic nu mai 
putea fi apărat. Zidurile erau puternice şi bine întreţinute, 
dar, dacă o armată de asediu s-ar împăca cu gândul că 
poate avea şi pierderi, atunci ar putea lua cu asalt prin 
vreo şase locuri deodată, ar putea trece în cele din urmă 
peste metereze şi ar băga groaza în oraş cu spadele lor. 
Creştinii vor jubila, iar noi, cei care i-am adorat pe vechii 
zei, vom fi alungaţi. 

Dacă vrem să  supravieţuim atacului violent al 
creştinilor, atunci preţul plătit pentru victoria lor trebuie 
să fie de asemenea mare. De aceea voiam Bebbanburgul, 
întrucât costul capturării acestei fortărețe ar fi exorbitant. 
Constantin nu reuşise încă. Speranţa lui cea mai mare era, 
oricum, să-l înfometeze pe vărul meu, dar acest lucru 
putea dura luni întregi. Dacă ar fi încercat totuşi un asalt, 
luptătorii scoțieni ar fi avut doar un foarte strâmt loc de 
acces, şi toţi ar fi fost omorâţi acolo. Mormane din 
trupurile lor ar fi zăcut sub metereze, şanţul ar fi duhnit de 
mirosul sângelui lor, corbii s-ar fi ospătat cu măruntaiele 
lor, văduvele s-ar fi tânguit pe colinele lui Constantin, iar 
osemintele luptătorilor din Alba nu vor fi îngropate, spre 
luarea aminte a celor care vor mai încerca atacuri noi. 

Şi Frizia? Mă întrebam, în timp ce ne grăbeam spre 


4 120 # 


miazăzi, cât teritoriu cucerise Dumnezeul răstignit pe 
cruce. Auzisem că, dincolo de mare, unii oameni încă îi 
venerau pe Thor şi pe Odin. Pe vremuri, eram într-adevăr 
ispitit de ideea să merg acolo, să-mi întemeiez un tărâm al 
meu şi să fiu marele senior de la malul mării. Şi să pierd 
Bebbanburgul? Să renunţ la un vis? Niciodată. 

Înainte de a părăsi Lincolne, i-am expediat pe Berg şi pe 
tovarăşii lui către miazănoapte, spre Eoferwic. l-am dat 
tânărului viking o pungă cu galbeni şi i-am spus din nou ce 
voiam. l-am obligat pe toţi să răzuiască însemnul cu cap de 
lup de pe scuturile lor, pentru ca nimeni să nu-şi dea 
seama că sunt luptătorii mei. 

— Dar obrajii? a întrebat Berg îngrijorat. Port însemnul 
Domniei Tale pe faţă, stăpâne! 

— Cred că asta nu contează, i-am zis, nevrând să-l 
necăjesc spunându-i că desenele vopsite pe faţa lui 
semănau mai degrabă cu nişte porci beţi decât cu nişte 
lupi feroce. Ne asumăm acest risc. 

— Dacă aşa spui, stăpâne, a răspuns el îngrijorat încă. 

— Lasă-ţi părul să atârne pe faţă, i-am sugerat eu. 

— Bună idee! Dar... 

Dintr-odată părea speriat. 

— Dar? 

— Fata? Fiica lui Olla. Nu i s-ar părea ciudat? Părul 
meu? 

Nu mai ciudat decât porcii de pe obrajii lui, m-am gândit 
eu, dar l-am cruțat din nou. 

— Fetelor nu le pasă de astfel de lucruri, atâta timp cât 
nu puţi prea tare, l-am asigurat eu. Sunt pline de ifose 
când e vorba de curăţenie. Şi acum, plecaţi! Cumpăraţi 
trei corăbii şi aşteptaţi-mă în Eoferwic până vă voi da de 
ştire. 

A plecat spre miazănoapte, iar noi spre miazăzi, luându-i 
cu noi pe Brunulf, pe părintele Herefrith şi pe Brice. Brice 
şi preotul aveau mâinile legate. Gâturile le erau încinse cu 
frânghii pe care oamenii mei le ţineau strâns. Brice s-a 
uitat ameninţător aproape tot drumul, dar părintele 
Herefrith, dându-şi seama că mulţi dintre oamenii mei 


% 121 # 


erau creştini, i-a blestemat ca mânia Dumnezeului răstignit 
pe cruce să se abată asupra lor dacă nu-l vor elibera. 

— Copiii voştri se vor naşte morţi! a răcnit el în prima zi 
a călătoriei noastre. lar nevestele voastre vor putrezi 
precum carnea stricată! Dumnezeu atotputernic vă va 
blestema. Pielea vi se va umple de bube, măruntaiele vor 
vărsa doar pântecare, iar mădularele vi se vor scofâlci! 

A continuat cu astfel de ameninţări până când am rămas 
mai în urmă pentru a merge călare pe lângă el. Nu m-a 
luat în seamă, uitându-se înainte la drum. Gerbrubht, un 
bun creştin, ţinea frânghia cu care era legat gâtul 
preotului. 

— Are o gură, stăpâne! a zis el. 

— Îl invidiez, am spus eu. 

— Îl invidiezi? 

— Cei mai mulţi dintre noi trebuie să ne dăm jos 
nădragii pentru a ne face nevoile. 

Gerbruht a izbucnit în râs. Herefrith părea şi mai 
mânios. 

— Câţi dinţi ţi-au mai rămas? l-am întrebat şi, aşa cum 
mă aşteptam, nu mi-a răspuns. M-am uitat la Gerbruht şi l- 
am întrebat: Ai un cleşte? 

— Bineînţeles, stăpâne, a răspuns el şi şi-a pus mâna pe 
desaga prinsă de şa. 

Mulţi dintre oamenii mei aveau cleşti pentru situaţiile 
când unui cal i se desprindea vreo potcoavă. 

— Ac? Aţă? l-am întrebat. 

— Eu nu am, stăpâne, mi-a răspuns Gerbruht. Dar 
Godric are întotdeauna ac şi aţă. La fel şi Kettil. 

— Bine. M-am uitat către Herefrith şi i-am spus: Dacă 
nu-ţi ţii gura aia spurcată, o să iau cleştele de la Gerbruht 
şi o să-ţi scot toţi dinţii pe care-i mai ai. După asta, o să-ţi 
cos gura. 

I-am zâmbit. A încetat să mai profereze ameninţări. 

Părintele Stepan părea mâhnit, presupun că din cauza 
asprimii mele, dar, pe urmă, când a ajuns destul de 
departe încât părintele Herefrith să nu-l poată auzi, am 
fost surprins să-l aud spunând: 


% 122 # 


— Sfânta Apollonia a avut şi ea gura cusută. 

— Vrei să spui că eu o să-l transform pe acest nemernic 
într-un sfânt? 

— Nu ştiu dacă povestea-i adevărată, a continuat el. Unii 
oameni spun că ea doar şi-a pierdut toţi dinţii. Dar dacă te 
dor dinţii, stăpâne, ar trebui să te rogi la ea. 

— O să ţin minte. 

— Dar sigur ea nu predica aşa ca părintele Herefrith şi 
nu cred că el e un sfânt, a spus el făcându-şi cruce. 
Dumnezeul nostru nu e crud, stăpâne. 

— Aşa mi se pare şi mie, am zis eu cu răceală în glas. 

— Unii preoţi sunt cruzi. Nu-i totuna. 

Nu aveam chef de discuţii teologice. 

— Spune-mi, părinte,  Herefrith este într-adevăr 
capelanul regelui Edward? 

— Nu, stăpâne, este capelanul reginei Ælflæd, dar e, 
probabil, acelaşi lucru, a răspuns tânărul preot, ridicând 
din umeri. 

Am pufăit când am auzit asta. Saxonii de vest nu o 
onoraseră niciodată pe soţia regelui numind-o regină. Nu 
ştiu de ce, dar, fără îndoială, fiica lui /Ethelhelm îşi luase 
acest titlu, evident la îndemnul tatălui său. 

— Nu-i acelaşi lucru, dacă zvonurile despre Edward şi 
Ælflæd sunt adevărate. 

— Zvonuri, stăpâne? 

— Că nu se înţeleg. Că nici măcar nu-şi vorbesc. 

— Nu am de unde să ştiu, stăpâne, a zis el, înroşindu-se 
la faţă, semn că nu voia să bârfească. Dar în toate 
căsniciile există necazuri, nu-i aşa, stăpâne? 

— Dar există şi plăceri, am zis eu. 

— Slavă Domnului! 

Am zâmbit, simţindu-i căldura din glas şi l-am întrebat: 

— Eşti însurat? 

— Am fost, stăpâne, dar doar câteva săptămâni. Soţia 
mea a murit de ciumă. Era o fiinţă tare blândă. 

Ne-am oprit la o zi de mers de Huntandun. Le-am cerut 
lui Eadric şi lui Cenwulf, doi dintre saxonii mei, să meargă 
înainte purtând scuturile pe care le luaserăm de la oamenii 


4 123 # 


lui Brice. Nu erau cele pe care le avuseseră când îl 
atacaseră pe Brunulf, ci cele două care fuseseră lăsate la 
fortăreață având pe ele drept însemn un cerb rampant. 
Stindardul care fusese îndepărtat de pe metereze când 
fusesem la Hornecastre avea acelaşi însemn, simbolul lui 
ZEthelhelm. Brice mă recunoscuse atunci, şi de aceea el şi 
însoţitorul lui plecaseră de la întâlnire şi dăduseră jos 
steagul. Putea fi la fel de idiot ca un bou, dar înţelesese că 
eu mi-aş fi dat seama că ceva nu este în regulă dacă aş fi 
văzut emblema lui ZEthelhelm. 

— Găsiţi cea mai mare tavernă în Huntandun şi 
cumpăraţi-vă ceva de băut acolo, i-am spus lui Eadric şi i- 
am dat câţiva bănuţi. 

— Doar băutură, stăpâne? a spus el zâmbind. 

— Dacă aveţi necazuri la intrarea în oraş, să spuneţi că 
sunteţi oamenii lui ZEthelhelm. 

— Şi dacă încep să ne pună întrebări? 

I-am dat lanţul meu de aur după ce am scos ciocanul lui 
Thor de pe el şi i-am zis: 

— Să le spuneţi să-şi vadă de treburile lor. 

Ştiam că lanţul va fi semnul unui rang mai înalt decât al 
unei gărzi de la poarta de intrare în Huntandun. 

— Şi, odată ajunşi acolo, putem doar să bem, stăpâne? 
m-a întrebat din nou Eadric. 

— Nu chiar, i-am răspuns şi apoi i-am spus ce voiam, iar 
Eadric, care nu era prostul proştilor, a râs. 

A doua zi, l-am urmat către miazăzi. 


Nu am ajuns la Huntandun, dar nici nu a fost nevoie. La 
câţiva kilometri nord de oraş am văzut o mulţime de cai 
care păşteau pe păşunile de la est de drum şi, în spatele 
lor, acoperişurile de un alb murdar ale corturilor, deasupra 
cărora stindarde în culori ţipătoare fluturau în bătaia 
vântului agitat. Se puteau vedea acolo dragonul 
Wessexului, steagul cu gâsca ciudată a lui /ZEthelflaed şi 
flamura cu cerbul rampant al lui ZEthelhelm. Erau steaguri 
cu sfinţi, steaguri care fluturau cruci, steaguri cu sfinţi şi 
cruci şi, ascuns printre ele, flamura cu secure roşie a lui 


Y 124 # 


Sigtrygagr. Era locul de întâlnire a nobililor, situat în afara 
oraşului Huntandun cedat de curând, iar corturile erau 
ridicate de jur-împrejurul unei mari ferme. Un servitor ne- 
a văzut apropiindu-ne şi a făcut semn către păşune. 

— Cine sunteţi? a strigat el. 

— Oamenii lui Sigtryggr, i-am răspuns eu. 

Nu aveam flamura mea, ci pe aceea cu secure roşie pe 
care Brice şi Herefrith o folosiseră atunci când încercaseră 
să-l păcălească pe Brunulf. 

Omul a scuipat. 

— Nu mai aşteptam danezi, a spus cu un dezgust vizibil. 

— Nu ne aşteptaţi niciodată, am spus eu. De-aia, de 
obicei, vă batem până faceţi pe voi. 

Mi-a făcut cu ochiul, iar eu i-am zâmbit. S-a dat un pas 
înapoi şi ne-a arătat o păşune din apropiere. 

— Lăsaţi caii acolo, a rostit el nervos ordinul. Şi nimeni 
nu trebuie să aibă arme, nimeni. 

— Nici măcar saxonii? am întrebat eu. 

— Doar gărzile curţii regale, nimeni altcineva, a spus el. 

I-am lăsat pe mai mulţi oameni de-ai mei să aibă grijă de 
cai şi de spadele, suliţele, topoarele şi pumnalele noastre. 
Apoi am pornit împreună cu Finan, cu Brunulf, cu fiul meu 
şi cu cei doi prizonieri către fermă. Un fum gros se ridica 
de la focurile aprinse printre corturi pentru prepararea 
mâncării. Un bou întreg fusese pus la proţap pe unul 
dintre focuri, iar mânerul proţapului era învârtit de către 
doi sclavi pe jumătate dezbrăcaţi, în timp ce doi copii 
puneau lemne abia despicate pe focul care arunca vâlvătăi. 
Un bărbat uriaş, cam de statura lui Gerbruht, rostogolea 
un butoi către un cort din apropiere. 

— Bere! striga el. Faceţi loc pentru bere. Şi-a dat seama 
că butoiul se rostogoleşte către mine şi a încercat să-l 
oprească. Ho! a ţipat el. Îmi pare rău, stăpâne. Iertare! 

Am sărit într-o parte fără să fiu atins, apoi i-am văzut pe 
Eadric şi pe Cenwulf aşteptându-mă lângă grajdul fermei. 
Eadric a zâmbit, evident uşurat că mă vede şi, când m-am 
apropiat, mi-a dat lanţul de aur. 

— L-au încolţit pe regele Sigtryggr, mi-a spus el. Şi 


% 125 # 


acum îl foarfecă pe rând. 

— Chiar aşa? 

Mi-am atârnat lanţul la gât. 

— Deci, a mers. 

A zâmbit. 

— A mers, stăpâne. Poate chiar prea bine. 

— Prea bine? 

— Mâine, vor să plece spre miazănoapte. Doar că nu se 
pot hotări cui să-i revină plăcerea de a vă ucide şi în ce 
mod să o facă. 

Am râs. 

— Atunci, vor fi foarte dezamăgiţi. 

Îi trimisesem pe Eadric şi pe Cenwulf cu misiunea de a 
răspândi în Huntandun zvonul că actul de trădare al lui 
ZEthelhelm funcţionase. Au spus o poveste despre actul 
meu de trădare, despre cum i-am atacat pe Brunulf şi pe 
oamenii lui, despre cum am nesocotit armistițiul şi i-am 
măcelărit pe preoţi şi pe luptători. Zvonul şi-a făcut treaba, 
deşi /Ethelhelm se va fi întrebat, fără îndoială, de unde a 
apărut acest zvon şi de ce nu a aflat nimic de la oamenii pe 
care-i trimisese în nord ca să pornească război. Ar trebui 
să fie, totuşi, mulţumit. Obţinuse ceea ce-şi dorea. 

Deocamdată. 

Întâlnirea avusese loc în hambarul cel mare, o clădire 
impresionantă, mai mare decât o sală de chiolhanuri. 

— Al cui e grajdul ăsta? am întrebat straja de la una 
dintre uşi. 

Purta însemnul Wessexului, avea o suliță şi sigur făcea 
parte din garda curţii lui Edward. 

— A nobilului Thurferth, el îl deţine acum, a răspuns el, 
aruncând o privire pentru a fi sigur că niciunul dintre noi 
nu are arme asupra sa. 

Nu a încercat să ne oprească. l-am vorbit în limba lui şi, 
chiar dacă mantia mea era ponosită şi jerpelită, vedea că, 
sub ea, aveam un lanţ de aur, semn de nobleţe. In plus, 
eram mai vârstnic şi aveam părul cărunt, aşa încât i s-a 
părut normal să nu-mi nege rangul şi dreptul meu de a fi 
prezent acolo. Totuşi, s-a încruntat când a văzut că Brice şi 


4 126 # 


Herefrith aveau mâinile legate. 

— Nişte tâlhari care trebuie să fie supuşi judecății 
regelui. Apoi m-am uitat la Gerbruht şi i-am spus: Dacă 
vreunul din nemernicii ăştia scoate un cuvânt, poţi să-i tai 
boaşele. 

— Va fi o plăcere pentru mine, a spus el, arătându-şi 
dinţii pătaţi. 

Ne-am strecurat în partea din spate a grajdului. Când 
am intrat, mi-am tras gluga mantiei mele ponosite pe cap 
pentru a-mi ascunde faţa. Ilnăuntru erau cel puţin o sută 
cincizeci de oameni care, lipsiţi de lumina soarelui, stăteau 
în semiobscuritate, singura lumină venind prin cele două 
uşi mari. Stăteam în spatele mulţimii de oameni şi ne 
uitam la platforma ce fusese ridicată în partea cealaltă a 
grajdului. Pe peretele înalt din spatele platformei fuseseră 
agăţate patru flamuri: dragonul Wessexului, gâsca lui 
ZEthelflaed, o flamură albă cu o cruce roşie şi steagul lui 
Sigtryggr cu securea roşie, mai mic decât celelalte. Sub 
ele, fuseseră puse şase scaune pe platformă, fiecare drapat 
cu un postav marcând rangul fiecăruia. În scaunul cel mai 
din stânga se afla Sigtryggr; singurul său ochi era trist şi 
plin de jale. Un alt viking, şi bănuiam că era viking pentru 
că avea părul lung şi obrajii pictaţi, stătea pe scaunul cel 
mai din dreapta, şi acesta trebuie să fi fost nobilul 
Thurferth, care, fără să răsufle, cedase pământurile lui 
saxonilor de vest. Se foia tot timpul. Regele Edward al 
Wessexului stătea pe unul dintre cele trei scaune, mai 
înalte decât celelalte, fiind aşezate pe nişte scânduri. Era 
tras la faţă şi, spre surprinderea mea, am observat că 
părul îi încărunţise la tâmple. La stânga lui, pe un scaun 
aşezat mai jos, stătea sora lui, ZEthelflaed, şi, văzând-o, am 
avut un şoc. Chipul ei, frumos pe vremuri, era tras, pielea 
avea paloarea pergamentului, iar buzele erau strânse ca şi 
cum o încerca o mare durere. Privea în jos, ca şi Sigtryggr. 
Cel de-al treilea scaun înălţat, la dreapta lui Edward, era 
ocupat de un copil trist care avea o faţă ca o lună, ochi 
indignaţi şi părul şaten neîngrijit prins într-un inel de aur. 
Nu avea mai mult de treisprezece sau paisprezece ani, 


% 127 # 


stătea tolănit în scaunul lui, uitându-se dispreţuitor la 
oamenii care se aflau mai jos decât el. Nu-l mai văzusem 
pe acest băiat, dar am presupus că este /Elfweard, fiul lui 
Edward şi nepotul ealdormanului ZEthelhelm. 

ZEthelhelm era aşezat lângă băiat. Marele, sincerul şi 
veselul Æthelhelm arbora o expresie serioasă. Se apucase 
cu mâna de scaunul pe care stătea şi se aplecase în faţă 
pentru a asculta discursul episcopului Wulfheard. Nu era 
un discurs, era o predică, iar cuvintele episcopului erau 
aplaudate de un şir de preoţi şi de o mână de luptători în 
zale care stăteau în picioare în spatele celor şase scaune. 
Dintre ocupanţii acestora, doar Æthelhelm aplauda. Lovea 
uşor cu palma braţul scaunului şi, din când în când, dădea 
din cap, deşi avea o uitătură plină de regret, care sugera 
că îl cam întristează cele auzite. 

In realitate, el nu putea fi mai fericit decât era acum. 

— Orice regat divizat va ajunge în ruină, a zis episcopul 
urlând. Acestea sunt cuvintele lui Hristos! Şi cine dintre 
cei de aici se îndoieşte de faptul că teritoriile de la 
miazănoapte sunt pământuri saxone? Cumpărate cu sânge 
saxon? 

— Cred că vorbeşte de aproape o oră, dacă nu chiar mai 
mult, a murmurat Eadric, uitându-se la mine. 

— Înseamnă că abia a început, am răspuns eu. 

Un bărbat care se afla în faţa noastră a vrut să-mi facă 
semn să tac, dar m-am uitat urât la el, aşa că şi-a întors 
imediat privirea. 

M-am uitat iar la Wulfheard, un vechi duşman de-al meu. 
Era episcop de Hereford, dar îşi pierdea timpul însoţindu-l 
pe regele Wessexului peste tot pe unde se ducea acesta, 
căci, deşi ar fi trebuit să predice despre puterea cerească, 
singura putere la care râvnea era cea pământeană. Voia 
bani, pământuri şi influenţă şi, în mare măsură, reuşise, 
pentru că ambițiile îi erau dublate de o minte abilă, plină 
de inteligenţă şi de cruzime. Te impresiona atunci când te 
uitai la el: era înalt, avea un aer grav, un nas coroiat, o 
privire plină de hotărâre şi ochi negri sub sprâncenele 
groase, încărunţite de vreme. Era un tip formidabil, dar 


4 128 # 


avea o slăbiciune: îi plăceau târfele. Nu-l pot învinovăţi 
pentru asta, şi mie îmi plac, dar Wulfheard, spre deosebire 
de mine, pretindea că este un om de o corectitudine 
exemplară. 

Episcopul se oprise pentru a bea bere sau vin, iar cei 
şase ocupanţi ai scaunelor s-au mişcat de parcă şi-ar fi 
întins picioarele obosite. Edward se aplecase pentru a-i 
şopti ceva surorii sale, în timp ce nepotul ei, ZElfweard, 
copilul ursuz, a căscat. 

Apoi episcopul a continuat să vorbească, făcându-l pe 
copil să tresară: 

— Fără nicio îndoială, Lady /Ethelflaed a încheiat pacea 
cu regele Sigtryggr doar din motive creştine, din milă 
creştină şi cu năzuinţa arzătoare ca lumina lui Hristos să-i 
lumineze întunecatul lui suflet păgân şi să-l ajute să 
primească îndurarea Mântuitorului nostru! 

— Adevărat, foarte adevărat, a zis Æthelhelm. 

— Netrebnic împuţit, am mormăit eu. 

— Dar cum ar fi putut şti ea, cum ar fi putut oricare 
dintre noi să ştie de perfidia din sufletul lordului Uhtred? 
De ura pe care o nutreşte pentru noi, copiii Domnului! 
Episcopul a făcut o pauză şi a suspinat. Apoi a strigat: 
Brunulf, marele luptător pentru slava lui Hristos, mort! 

Preoţii din spatele lui se jeluiau, iar ZEthelhelm a clătinat 
din cap. Episcopul a strigat şi mai tare: 

— Părintele Herefrith, acest martir al Domnului, mort! 

Gărzile crezuseră că nu avem arme, dar eu păstrasem 
un cuţit pe care l-am băgat pe sub îmbrăcămintea lui 
Herefrith până l-am înţepat în şezut. 

— O vorbă, şi eşti mort! i-am şoptit. 

El s-a înfiorat. 

— Nobilii noştri bărbaţi au fost ucişi de un păgân! a 
continuat episcopul, suspinând. Măcelăriţi de un sălbatic! 
Apoi a ridicat vocea: A venit timpul! A sosit vremea să-l 
alungăm pe acest păgân sălbatic de pe pământurile 
noastre! 

— Amin! a rostit ZEthelhelm, dând din cap. 

— Slavă lui Dumnezeu! a strigat unul dintre preoţi. 


4 129 # 


— Să ascultăm! a ţipat episcopul. Să ascultăm cuvintele 
profetului lezechiel! 

— Trebuie să ascultăm? a întrebat Finan murmurând. 

— „Li voi face o singură seminţie! Şi un singur rege va fi 
regele lor! Şi nu vor mai fi două seminţii!” Înţelegeţi? 
Dumnezeu ne-a promis că vom fi o singură nație, nu două, 
cu un singur rege, nu cu doi! Apoi şi-a întors privirea 
furioasă către Sigtryggr: lată ce îţi spun, mărite rege, a 
rânjit către el, strecurând în ultimele două cuvinte un 
dispreţ total. Va trebui să ne părăseşti. Mâine, tratatul de 
pace nu va mai exista, iar armata regelui Edward va 
mărşălui către miazănoapte. Ea va fi armata lui Dumnezeu! 
Armata credinţei! Armata adevărului! O armată menită să 
răzbune moartea lui Brunulf şi a părintelui Herefrith! O 
armată condusă de Hristos cel înălţat la ceruri, de către 
regele nostru şi de către Lord ZEthelhelm. 

Regele Edward s-a încruntat uşor, jignit, am bănuit eu, 
de aluzia că /Ethelhelm este egalul lui în conducerea 
armatei Saxoniei de Vest, dar nu l-a contrazis pe episcop. 

— Şi acestei armate puternice i se vor alătura şi bărbaţii 
Merciei! a adăugat Wulfheard. Luptători conduşi de prinţul 
ZEthelstan! 

A fost rândul meu să mă încrunt. I se dăduse lui 
JEthelstan comanda armatei Merciei? Îmi convenea ce 
auzeam, dar ştiam că /ZEthelhelm nu-şi dorea altceva decât 
să-l omoare pe /Ethelstan pentru a înlesni accederea 
nepotului său la tron. Şi acum /Ethelstan era trimis în 
Northumbria împreună cu omul care-l voia mort? Mă 
întrebam de ce /Ethelstan nu fusese aşezat pe un tron la fel 
ca fratele lui vitreg /ZElfweard. Apoi l-am văzut printre 
luptătorii care stăteau în picioare împreună cu preoţii în 
spatele celor şase scaune. Acest lucru mi se părea destul 
de sugestiv. Æthelstan era fratele mai mare, dar nu i se 
acordase aceeaşi onoare care i se dăduse dolofanului, 
ursuzului Ælfweard. 

— Va fi o armată unită a saxonilor, armata 
Englalandului, armata lui Hristos, jubila Wulfheard cu o 
voce din ce în ce mai puternică. O armată care să răzbune 


% 130 # 


moartea martirilor noştri şi care să aducă gloria nesfârşită 
a bisericii noastre! O armată care să facă o singură 
naţiune saxonă cu un singur rege saxon! 

— Eşti gata? l-am întrebat pe Finan. 

N-a făcut decât să zâmbească. 

— Păgânul Uhtred a atras mânia Domnului asupra lui, 
tipa episcopul, scuipând salivă odată cu vorbele ce-i ieşeau 
din gură şi  întinzându-şi mâinile către  căpriorii 
hambarului. Pacea a luat sfârşit, ruptă de înşelătoria crudă 
a lui Uhtred, de setea lui nepotolită de sânge, de ofensa 
perversă adusă onoarei noastre, evlaviei noastre, evlaviei 
noastre faţă de Dumnezeu, şi dorinţei noastre de pace! Nu 
e vina noastră! E a lui, şi trebuie să-i oferim războiul pe 
care şi-l doreşte cu atâta patimă! 

Oamenii au aplaudat. Sigtryggr şi /ZEthelflaed păreau 
uluiţi, Edward stătea încruntat, în timp ce /ZEthelhelm îşi 
scutura capul copleşit parcă de o mare suferinţă. 

Episcopul a aşteptat ca lumea să se liniştească pentru a 
putea să zbiere: 

— Care este dorinţa Domnului? Ce aşteaptă El de la noi? 

— Vrea să nu mai vărsaţi spurcăciuni, desfrânaţilor, am 
strigat, spărgând liniştea care urmase acestor două 
întrebări. 

Şi mi-am făcut loc de trecere, împingându-i pe cei care- 
mi stăteau în cale. 


% 131 # 


Sase 
3 


Mi-am dat jos gluga de pe cap şi am aruncat pelerina 
ponosită pe care o purtam pe umeri, făcându-mi loc prin 
mulțime împreună cu Finan care mă urma îndeaproape. Pe 
măsură ce oamenii mă recunoșteau, au început să scoată 
sunete de surprindere, apoi am auzit murmure şi, în cele 
din urmă, proteste mânioase. Dar nu toată lumea era 
furioasă. Unii bărbaţi au zâmbit, bănuind că va urma o 
distracţie pe cinste, câţiva mi-au făcut semne prietenoase. 
Episcopul Wulfheard se uita şocat şi chiar a deschis gura 
să spună ceva, dar, dându-şi seama că nu are ce spune, s-a 
uitat cu disperare spre regele Edward în speranţa că 
regele îşi va exercita autoritatea. Dar Edward, uimit şi el 
să mă vadă, nu a scos niciun cuvânt. /Ethelflaed avea ochii 
larg deschişi şi aproape că zâmbea. Protestele s-au întețit, 
oamenii strigând să fiu dat afară din hambar. Un tânăr, 
vrând să facă pe eroul, a păşit către mine. Avea o mantie 
vişinie prinsă la gât cu o broşă de argint pe care se afla 
însemnul cerbului rampant. Toţi luptătorii lui ZEthelhelm 
purtau mantii vişinii. Câţiva dintre ei şi-au croit drum cu 
forţa printre oameni pentru a-i veni în sprijin tânărului, 
care se îndrepta spre mine cu mâinile ridicate. 

— Hei, tu... a început el. 

Dar, orice ar fi vrut să spună, nu a apucat să termine, 
căci l-am lovit. Nu am vrut să-l lovesc aşa tare, dar eram 
atât de furios încât pumnul meu l-a făcut să se îndoaie şi i- 
a tăiat respiraţia. L-am împins din calea mea. El s-a 
clătinat şi a căzut pe paiele murdare. Când ne-am apropiat 
de platforma improvizată, una din gărzile lui Edward ne-a 
întâmpinat cu sulița în poziţie de atac, dar Finan a trecut 
pe lângă mine, s-a aşezat în faţa suliţei şi a zis: 

— Încearcă, flăcău, încearcă doar! 


4 132 # 


— Înapoi! a poruncit Edward regăsindu-şi graiul, iar 
garda s-a retras. 

— Luaţi-l de aici! a strigat Æthelhelm. 

Le vorbea luptătorilor lui şi voia ca ei să mă scoată târâş 
afară, dar două dintre gărzile lui Edward, singurele cărora 
li se dăduse voie să aibă arme în prezenţa regelui, au 
înţeles greşit ordinul lui şi i-au împins înapoi pe tinerii 
acoperiţi cu mantii vişinii. Glasurile lui Edward şi al lui 
ZEthelhelm îi reduseseră la tăcere pe cei din hambar, dar 
murmurele au reînceput atunci când m-am urcat cu 
stângăcie pe platformă. Finan stătea alături, cu faţa către 
cei prezenţi, sfidând pe oricine ar fi încercat să se apropie 
de mine. Ca toţi ceilalţi din hambar, Sigtryggr se uita la 
mine surprins. l-am făcut cu ochiul şi am îngenuncheat în 
faţa lui /Ethelflaed. Părea atât de bolnavă, atât de palidă, 
atât de slabă. 

— Doamnă, am spus. 

Mi-a întins mâna fină şi slabă. l-am sărutat-o şi, când m- 
am uitat în sus, i-am văzut ochii scăldaţi în lacrimi. Dar 
zâmbea. 

— Uhtred, a şoptit, fără a mai spune altceva. 

— Sluga Domniei Tale, doamnă, am zis şi mi-am 
îndreptat privirea spre fratele ei, înclinându-mi capul în 
semn de respect. Am zis: Domnia Ta! 

Edward, care purta coroana cu smaralde a tatălui său, a 
ridicat mâna pentru a face lumea să tacă şi a glăsuit cu o 
voce gravă: 

— Sunt surprins să te văd, Lord Uhtred. 

— Îţi aduc veşti, Domnia Ta, am zis eu. 

— Veştile sunt bine-venite, mai ales dacă sunt veşti 
bune. 

— Cred că o să le socoteşti veşti foarte bune, am spus eu 
ridicându-mă. 

— Să le auzim, a poruncit regele. 

Cei de faţă erau cu totul tăcuţi. Unii dintre cei care 
plecaseră de la predica plictisitoare a lui Wulfheard se 
îngrămădiseră la uşile deschise ale hambarului şi se 
înghesuiau să intre. 


4 133 # 


— Eu nu sunt un maestru al vorbelor, Domnia Ta, am 
spus eu. Nu sunt precum episcopul Wulfheard. Târfele de 
la Snopul-de-Grâu în Wintanceaster mi-au spus că el nu 
încetează să trăncănească chiar şi atunci când le încalecă. 

— Spurcăciune... a dat să spună Wulfheard. 

— Cu toate astea, ele aşa spun, l-am întrerupt eu furios. 
Că e mai rapid cu ele decât o predică. În numele Tatălui, al 
Fiului şi... ho, ho, ho, oh! 

Câţiva oameni au izbucnit în râs, dar s-au oprit atunci 
când au văzut faţa furioasă a lui Edward. In tinereţe, nu 
fusese vreun evlavios, dar acum, la vârsta când oamenii 
încep să se gândească la sfârşitul lor, medita adesea la 
sacrificiul pe care l-a trăit Mântuitorul răstignit pe cruce. 
Insă /Ethelflaed, care era mai în vârstă şi mult mai 
cucernică, a râs şi râsul ei s-a terminat cu o tuse. Edward 
era pe cale să dezaprobe vorbele mele, dar eu l-am 
zădărnicit, vorbind întregii adunări, stând cu spatele la 
Wulfheard: 

— Deci, Brunulf e mort? 

— L-ai omorât, nemernic demn de dispreţ ce eşti, mi-a 
strigat un bărbat, mai curajos decât ceilalţi. 

M-am uitat către el. 

— Dacă crezi că sunt vrednic de dispreţ, vino aici lângă 
mine; regele ne va da spade şi poţi s-o dovedeşti. 

Am aşteptat un moment, dar cum el nu s-a mişcat, am 
făcut un semn din cap către fiul meu. 

Acesta a făcut un pas în lături astfel încât Brunulf să 
poată păşi printre oameni. La început, a trebuit să dea din 
coate pentru a putea înainta, dar, încet-încet, pe măsură ce 
unii dintre oameni l-au recunoscut, s-au dat la o parte 
pentru a-l lăsa să înainteze. 

— Deci, Brunulf e mort? Vede cineva de aici cum arată 
el mort? Îi vedeţi leşul? 

Nimeni n-a spus nimic. Se auzeau murmure şi şoapte pe 
măsură ce oamenii îşi dădeau seama cine este cel care se 
apropia de platformă. A ajuns lângă ea; eu am întins o 
mână în jos pentru a-l ajuta să se urce. 

— Mărite rege, îl pot prezenta pe omul Domniei Tale 


% 134 # 


Brunulf? am întrebat eu, întorcându-mă către Edward. 

Nimeni nu a scos vreo vorbă. Edward s-a uitat la socrul 
său, care, dintr-odată, a descoperit ceva deosebit de 
interesant la căpriorii acoperişului, apoi înapoi la Brunulf, 
care îngenunchease în faţa lui. 

— Vi se pare că miroase a mort, Domnia Ta? am întrebat 
eu. 

Edward, a cărui faţă era schimonosită de o expresie care 
ar fi trebuit să fie un zâmbet, a răspuns: 

— Deloc. 

M-am întors către cei prezenţi. 

— Nu este un cadavru! Se pare că nu l-am omorât! 
Brunulf, eşti mort? 

— Nu, stăpâne. 

În hambar era o linişte de se putea auzi chiar şi bâzâitul 
unei muşte. 

— Aţi fost atacați în Northumbria? l-am întrebat pe 
Brunulf. 

— Da, stăpâne. 

Edward i-a făcut semn lui Brunulf să se ridice în 
picioare. L-am chemat mai aproape de mine. 

— Cine v-a atacat? am întrebat. 

A făcut o pauză de câteva secunde, apoi a răspuns: 

— Oameni purtând însemnul regelui Sigtryggr. 

— Acel însemn? l-am întrebat, arătând către flamura lui 
Sigtryggr cu însemnul securii roşii care atârna deasupra 
platformei. 

— Într-adevăr. 

S-au auzit murmure din partea unora dintre cei prezenţi, 
care au fost repede aduşi la tăcere de către cei care voiau 
să audă cuvintele lui Brunulf. Sigtryggr s-a încruntat 
atunci când a auzit că oamenii care-l atacaseră pe Brunulf 
purtau însemnul lui, dar nu şi-a manifestat dezaprobarea. 
ZEthelhelm şi-a îndreptat gâtul, s-a mişcat stânjenit în 
scaun, apoi şi-a ridicat din nou privirea către tavan. 

— Şi v-aţi luptat cu succes împotriva acestor oameni? l- 
am întrebat. 

— Domnia Ta a luptat, stăpâne. 


4 135 % 


— Şi câţi dintre oamenii tăi au murit? 

— Niciunul. 

— Niciunul? am întrebat eu, ridicând vocea. 

— Niciunul. 

— Niciunul dintre saxonii de vest? 

— Niciunul, stăpâne, a zis el, scuturând din cap. 

— Şi câţi dintre oamenii purtând însemnul cu secure 
roşie au murit? 

— Paisprezece. 

— lar pe ceilalţi i-aţi capturat? 

— Domnia Ta i-ai capturat, stăpâne. 

ZEthelhelm se uita la mine, vădit incapabil să spună 
ceva, ba chiar să se mişte. 

— Şi erau oamenii regelui Sigtryggr? am întrebat. 

— Nu, stăpâne. 

— Atunci ai cui oameni erau? 

Brunulf a făcut iarăşi o pauză, de data asta pentru a se 
uita la ZEthelhelm. 

— Erau oamenii lordului ZEthelhelm. 

— Mai tare! am insistat eu. 

— Erau oamenii lordului ZEthelhelm. 

La auzul acestor cuvinte, s-a dezlănţuit vacarmul. Unii 
oameni, mulţi dintre ei având mantii vişinii şi însemnul cu 
cerbul de argint al soldaţilor lui ZEthelhelm, au început să 
strige că Brunulf minte, iar alţii ţipau la aceştia să facă 
linişte şi-i cerea lui Brunulf să-şi continue istorisirea. Am 
lăsat agitația să continue, m-am îndreptat spre scaunul lui 
ZEthelhelm şi m-am aplecat spre el. Nepotul lui, prinţul 
ZElfweard, se străduia să audă ce spun, dar eu vorbeam 
mult prea încet ca vorbele mele să ajungă la el. 

— Îi am pe Brice şi pe părintele Herefrith cu mine. Sunt 
atât de îngroziţi de mine încât n-o să mintă doar ca să-ți 
salveze ţie pielea. Mă înţelegi, stăpâne? 

A mişcat uşor din cap, dar nu a spus nimic. Cei prezenţi 
strigau că vor să afle mai mult, dar nu le-am dat atenţie şi 
am continuat tot în şoaptă: 

— Vei spune că nu ţi-au ascultat ordinele, apoi vei fi de 
acord cu tot ce-ţi voi propune. Cu absolut tot! Ne-am 


4 136 # 


înţeles? 

— Nemernicule! a mormăit el. 

— Ne-am înţeles? am insistat eu. 

După o scurtă pauză, a încuviinţat uşor din cap. L-am 
bătut cu palma pe obraz. 

Apoi am convenit asupra câtorva lucruri. Ne-am înţeles 
să spună că Brice i-a încălcat porunca, că a încercat, din 
proprie iniţiativă, să provoace un război, că decizia de a-l 
ataca pe Brunulf le aparținuse doar lui şi părintelui 
Herefrith, în ciuda ordinelor stricte pe care le dăduse 
ealdormanul ZEthelhelm. Tot ce voia ZEthelhelm, trebuia să 
declare el, era să construiască o biserică pentru slava 
sfântului Erpenwald din Wuffingas, şi el nu se gândise 
niciodată, nici măcar o secundă, că acest act de pioşenie ar 
putea provoca atâta violenţă. Şi am mai convenit ca Brice 
să fie predat oamenilor regelui Edward pentru a fi supus 
judecății acestuia, în timp ce părintele Herefrith va fi 
judecat de către biserică. 

Am căzut de acord ca armistițiul deja existent să fie 
prelungit până la Ziua Tuturor Sfinţilor din anul următor. 
Eu aş fi dorit o pace pentru un răstimp de trei ani, dar 
Edward a insistat pentru o perioadă mai scurtă; nu am vrut 
să-l forţez aşa cum îl forţasem pe ZEthelhelm, aşa încât am 
acceptat. Ziua Tuturor Sfinţilor pica târziu, aproape de 
perioada de hibernare la căldură, şi acest lucru îi oferea lui 
Sigtryggr cam doi ani de pace. 

Şi am mai insistat să iau nişte ostatici pentru a mă 
asigura de buna purtare a duşmanilor Northumbriei. 
Această idee nu a plăcut deloc. Unii au susţinut sus şi tare 
ideea că, dacă Wessexul şi Mercia trebuie să cedeze 
ostatici, acelaşi lucru ar trebui să-l facă şi Northumbria, 
dar /Ethelhelm, silit doar de o privire pe care i-am aruncat- 
o, mi-a susţinut propunerea. 

— Northumbria nu a încălcat tratatul de pace, a spus el, 
mârâindu-şi vorbele. Oamenii noştri au făcut-o. Cel care a 
încălcat înţelegerea trebuie să plătească. 

Pe faţa lui se putea citi un mare chin în timp ce se 
înfiora rostind aceste vorbe. 


4 137 # 


— Şi cine vor fi aceşti ostatici? m-a întrebat regele 
Edward. 

— Nu vreau decât unul singur, doar unul. Îl vreau pe 
moştenitorul tronului Domniei Tale. 

Am tăcut şi am putut vedea groaza care s-a aşternut pe 
faţa lui /ZEthelhelm. Crezuse că-l vreau pe nepotul lui, 
ZElfweard, care părea la fel de îngrozit. Dar eu le-am 
liniştit groaza, spunând: 

— Îl vreau pe prinţul ZEthelstan. 

Pe care-l iubeam ca pe propriul fiu. 

Şi, pentru mai mult de un an, el va fi cu mine. 

Ca şi armata lui Sigtryggr. 


Brice a murit în aceeaşi zi. 

Nu mi-a plăcut niciodată de el. Era un om mărginit, 
brutal şi nesăbuit, mai bine zis era până în acea după- 
amiază când a fost adus legat la mâini în faţa cortului 
regelui Edward. În acel moment, m-a impresionat. 

N-a încercat să dea vina pe ZEthelhelm chiar dacă ar fi 
fost condamnat pentru că îndeplinise porunca acestuia. Ar 
fi putut spune adevărul, dar îi jurase credință 
ealdormanului şi şi-a ţinut jurământul până la sfârşit. 

A îngenuncheat în faţa unui preot şi s-a spovedit, a 
primit iertarea păcatelor, iar preotul a rostit ultimele 
rugăciuni pentru el. Nu a protestat, nici măcar nu s-a 
tânguit. Când preotul a terminat slujba, s-a ridicat în 
picioare şi s-a întors cu faţa către cortul regelui. Şi a 
tresărit. 

Se aştepta să fie omorât de către una dintre gărzile din 
armata regelui, un bărbat cu experienţă de război, care să- 
şi facă treaba rapid. Într-adevăr, o matahală de om aştepta 
la locul execuţiei. Numele acelei brute era Waormund, o 
namilă de om care putea omori un bivol doar cu o lovitură 
de spadă. Era tipul de om care putea fi pus în mijlocul unui 
zid de luptători cu scuturi pentru a-i îngrozi pe duşmani. 
Dar, în timp ce Brice se spovedea, locul lui Waormund a 
fost luat de /ZElfweard, fiul regelui. Când l-a văzut pe tânăr, 
Brice s-a cutremurat. 


4 138 # 


A îngenuncheat din nou şi a spus: 

— Domnia Ta, te implor să mă laşi să mor cu mâinile 
libere. 

— Vei muri cum vreau eu, a răspuns /Elfweard. Avea o 
voce puternică, liniştită. lar eu vreau ca mâinile tale să 
rămână legate. 

— Eliberaţi-i mâinile, am strigat eu. 

Eram unul dintre cei peste două sute de oameni care 
urmăreau execuţia, şi mulţi dintre aceştia m-au susţinut 
prin murmure de încuviinţare. 

— Tu să taci! mi-a poruncit ZElfweard. 

M-am îndreptat către el. Era dolofan, la fel ca mama lui, 
şi cu o faţă îmbufnată. Avea păr negru cârlionţat, obraji 
rumeni şi ochi albaştri. Privirea îi era plină de dispreţ. 
Avea o spadă care părea cam mare pentru el. Când m-am 
apropiat de el, a ridicat spada, dar când s-a uitat în ochii 
mei, a lăsat-o jos. Voia să pară sfidător, dar am văzut 
teama care-i sălăşluia în ochii puţin ieşiţi din orbite. 

— Waormund, spune-i lordului Uhtred să-şi vadă de 
treaba lui, a poruncit el. 

Waormund s-a îndreptat către mine. Era într-adevăr 
uriaş, cu un cap mai înalt decât mine. Avea o faţă lată şi o 
expresie necruțătoare pe chip. O cicatrice pornea de sub 
ochiul drept şi ajungea până sub falca stângă. Părul 
castaniu era zburlit, ochii erau reci ca o stâncă, iar gura cu 
buze subţiri părea încremenită într-o grimasă. 

— Lasă-l pe prinţul /ZElfweard să-şi facă datoria, a mârâit 
el la mine. 

— Doar când mâinile prizonierului vor fi libere, am zis la 
rândul meu. 

— Fă-l să tacă! s-a smiorcăit Ælfweard. 

— Ai auzit... a început Waormund, dar eu l-am întrerupt. 

— Nu mă slujeşti pe mine, dar sunt nobil, ceea ce tu nu 
eşti, şi-mi datorezi respect şi supunere, şi dacă nu mi le 
acorzi, te voi tăia în bucăţi. Am omorât namile tâmpite mai 
mari decât tine. Mă îndoiam şi eu de vorbele mele, dar, 
oricum, Waormund nu a fost impresionat de ele. Şi acum, 
amândoi veţi aştepta până voi dezlega mâinile lui Brice. 


4 139 # 


— Nu ai voie... a început Waormund, dar n-a apucat să 
continue căci i-am dat o palmă peste faţă, iar el a fost atât 
de uluit încât a rămas în picioare uitându-se la mine ca 
viţelul la poarta nouă. 

— Nu-mi spui tu mie ce am voie şi ce nu! m-am răstit eu. 
Ţi-am spus să aştepţi, şi asta vei face. 

M-am dus în spatele lui Brice, am scos cuțitul despre 
care nu trebuia să se ştie că-l am la mine şi am retezat 
cureaua din piele cu care-i erau legate mâinile. M-am uitat 
dincolo de el şi am văzut că draperia stacojie de la intrarea 
în cortul regelui s-a mişcat puţin. 

— Îţi mulţumesc, stăpâne, a spus Brice, frecându-şi 
încheieturile eliberate. Un bărbat trebuie să moară cu 
mâinile libere. 

— Pentru a se ruga? 

— Nu merit să mor ca un hoţ de rând, stăpâne. Eu sunt 
un războinic. 

— Da, eşti, am spus. Stăteam cu faţa la el şi cu spatele 
către Waormund şi către prinţul /Elfweard. Finan se 
aşezase în spatele lui Brice. Şi eşti un războinic care-şi ţine 
legământul. 

Brice s-a uitat de-a lungul cercului de oameni care ne 
urmăreau. 

— Şi nici măcar nu a venit să vadă. 

Ştiu că se gândea la /Ethelhelm. 

— li e ruşine de el însuşi, am spus. 

— Dar a vrut să fie sigur că voi fi omorât aşa, şi nu prin 
spânzurare. Şi va avea grijă de nevasta şi de copiii mei. 

— Mă voi îngriji să fie aşa. 

— Dar a lăsat pe acest copil să mă omoare, şi acest copil 
mă va hăcui, a spus el, plin de dezgust. li place să chinuie 
oamenii. 

— Şi tu ai făcut la fel. 

A încuviinţat din cap. 

— M-am căit pentru păcatele mele. 

S-a uitat dincolo de mine spre cerul fără nori şi, pentru 
câteva momente, am zărit în ochii lui picuri de lacrimi. 

— Crezi că paradisul există, stăpâne? 


% 140 # 


— Cred că există un palat numit Valhalla unde ajung 
războinicii viteji după moarte. Un palat plin de prieteni şi 
de ospeţe. 

Brice a încuviinţat din cap. 

— Dar, stăpâne, ca să ajungă acolo, un bărbat trebuie să 
moară cu arma în mână. 

— Pentru asta ai vrut să ai mâinile libere? 

Nu a răspuns, doar se uita la mine şi am văzut că este 
pus în încurcătură. Fusese crescut ca un creştin, cel puţin 
aşa credeam, dar poveştile despre vechii zei îi erau şoptite 
în preajma focurilor aprinse în toiul nopţii. Teama de 
mâncătorii de cadavre care se hrănesc cu cei morţi în 
Niflheim nu dispăruse din memoria lui, în ciuda predicilor 
ţinute de preoţi. Încă aveam cuțitul în mână. L-am întors şi 
l-am împins cu mânerul înspre Brice. 

— Nu e o sabie, dar e tot o armă, i-am spus. [ine-l bine 
în mână. 

Mi-am încleştat degetele în jurul încheieturii lui Brice 
astfel încât să nu-l scape sau să mi-l înfigă în abdomen. 

N-a încercat. 

— Îţi mulţumesc, stăpâne. 

Atunci, Finan a lovit. Ascunsese un pumnal sub tunică şi, 
în timp ce vorbeam cu Brice, l-a scos. Când a văzut că 
Brice ţinea cuțitul strâns în mână, i-a retezat gâtul cu 
pumnalul. Brice a murit pe loc. Mi-am ţinut mâna 
încleştată de braţul lui în timp ce trupul lui se prăbuşea şi, 
doar atunci când am fost sigur că e mort, i-am desfăcut 
degetele de pe plăseaua cuţitului. 

— Tu... a încercat să protesteze /Elfweard cu voce 
stridentă, dar a tăcut când Finan a rotit pumnalul plin de 
sânge într-o serie şuierătoare de spintecat aerul greu de 
urmărit cu ochii. 

Brice a murit şi, aşa prost cum era, îşi va găsi totuşi 
locul pe băncile din Valhalla. Ne vom întâlni din nou. 

M-am îndepărtat de locul acela, dar, când am simţit că 
ceva mi-a atins cotul, m-am întors cu faţa. Mă gândeam că 
Waormund sau ZElfweard mă atacă. Era un servitor care s- 
a înclinat puţin şi mi-a spus că sunt chemat în cortul 


Y 141 # 


regelui. 

— Acum, dacă îţi e pe plac, stăpâne. 

Nu ştiu dacă îmi plăcea sau nu, dar o invitaţie din partea 
regelui cu greu putea fi nesocotită. Aşa încât l-am urmat 
pe servitor, am trecut de gărzi şi am intrat pe lângă 
draperia stacojie ridicată. În cort, era răcoare şi mirosea a 
iarbă călcată în picioare. Erau acolo mese, scaune, cufere 
şi un pat mare pe care stătea o tânără brunetă care se uita 
la noi cu ochii ei mari. Regele i-a făcut semn servitorului să 
plece, dar nu a băgat-o în seamă pe fată. S-a îndreptat spre 
o masă pe care zăceau în dezordine bucăţi de pâine, o 
bucată de brânză, înscrisuri, o carte, pene pentru scris, 
cupe de băutură făcute din coarne şi două căni din argint. 
Coroana Wessexului cu smaraldele ei era şi ea amestecată 
în tot acest talmeş-balmeş. Edward şi-a turnat singur o 
cupă de vin şi a privit către mine întrebător. 

— Te rog, Domnia Ta, am spus eu. 

El a mai turnat o cupă de vin, mi-a adus-o şi mi-a făcut 
semn cu capul către un alt scaun, mai scund. 

— Deci, Brice era păgân? 

— Păgân şi creştin, bănuiesc eu. 

— Şi nu merita să moară. 

Nu era o întrebare, ci o afirmaţie. 

— Nu, Domnia Ta. 

— Dar a fost o moarte necesară, a zis el. 

Nu i-am răspuns. Edward a sorbit din vin şi a îndepărtat 
o scamă de pe mantia lui albastră. 

— N-am ştiut că fiul meu urma să-l omoare, a continuat 
el. Mă bucur că ai intervenit. 

— Brice avea dreptul la un sfârşit rapid, am spus eu. 

— Da, aşa este, a fost el de acord. 

Nu-l mai văzusem pe Edward de câţiva ani. Mi se părea 
îmbătrânit, deşi era mai tânăr decât mine. Avea puţin 
peste patruzeci de ani, dar părul îi încărunţise la tâmple, 
barba lui scurtă, la fel, şi avea riduri pe faţă. Era ca şi cum 
îl vedeam pe tatăl lui. Mi-l aminteam pe Edward ca pe un 
prinţ tânăr şi nesigur pe el. Dar auzisem zvonuri despre 
prea mult vin şi prea multe femei, deşi zeii ştiu prea bine 


Y 142 # 


că astfel de zvonuri se spun despre toţi nobilii. Ştiam, 
totodată, că îi păsa mult de ţara lui, că era evlavios şi că se 
dovedise un războinic de temut atunci când cucerise 
Anglia de Est. Era greu, dacă nu chiar imposibil, să 
cunoască faima pe care o cunoscuse tatăl său. 

Dar cum moartea lui Alfred se îndepărtase în timp, lui 
Edward îi crescuseră autoritatea şi izbânzile. 

— Ştii că vom ataca Northumbria, a spus el dintr-odată. 

— Fireşte că ştiu. 

— Armistițiul va fi respectat. Şi asta îmi convine. Avem 
nevoie de timp pentru a impune legea noastră în teritoriile 
pe care le-am cucerit. 

Asta însemna că, anul viitor, îi va recompensa pe cei 
care l-au urmat, oferindu-le proprietăţi, şi că se va asigura 
ca aceştia să instruiască luptători care vor mărşălui spre 
miazănoapte sub flamura cu dragon a Wessexului. S-a uitat 
încruntat la un preot care intrase în cort ţinând strâns sub 
braţ un vraf de documente. 

— Nu acum, nu acum, a spus regele pe un ton nervos, 
făcând semn cu mâna către ieşire. Mai târziu. Cui i-ai jurat 
credinţă, Lord Uhtred? 

— Surorii Domniei Tale. 

A părut surprins. 

— Chiar aşa? 

— Chiar aşa, Domnia Ta. 

S-a încruntat şi-a spus: 

— Deci, vei lupta de partea lui Sigtryggr? 

— Sora Domniei Tale nu mi-a cerut altceva. 

— Şi dacă ar face-o? 

Am încercat să evit întrebarea. 

— Nu trebuie să te temi de mine, Domnia Ta. Sunt un 
om bătrân pe care-l dor încheieturile. 

Edward a zâmbit cu severitate. 

— Tatăl meu a încercat să te ţină sub control şi mi-a 
mărturisit că nu a reuşit. M-a sfătuit, de asemenea, să nu 
te subapreciez niciodată. Mi-a spus că, deşi pari prost, 
acţionezi cu multă înţelepciune. 

— Eu mă gândeam că e invers. 


4 143 # 


A zâmbit îndatoritor, apoi a revenit la întrebarea pe care 
încercasem să o evit. 

— Ce se va întâmpla dacă sora mea îţi va cere să o 
sprijini? 

— Tot ce doresc, Domnia Ta, este să-mi iau 
Bebbanburgul înapoi. Ştiam că acest lucru nu-i face 
plăcere, aşa că am adăugat: Dar ştiu că acest lucru este 
imposibil acum când Constantin este acolo, aşa că mă 
gândesc să mă retrag în Frizia. 

S-a încruntat şi a repetat întrebarea, cu o voce care-mi 
amintea de vocea tatălui său: 

— Te-am întrebat ce ai face dacă sora mea ţi-ar cere un 
serviciu de credinţă. 

— Nu voi ridica niciodată spada împotriva surorii 
Domniei Tale. 

Nu era chiar răspunsul pe care-l aştepta, dar nu a mai 
insistat. 

— Ştii ce se întâmplă la Bebbanburg? 

— Ştiu că fortăreaţa este asediată de Constantin, nimic 
mai mult. 

— Încearcă să-l înfometeze pe vărul tău, a zis Edward. A 
lăsat acolo mai mult de patru sute de oameni sub comanda 
lui Domnall, care este o căpetenie foarte iscusită. 

Nu l-am întrebat de unde ştie. Probabil că Edward 
moştenise şi numărul mare de iscoade şi informatori ai 
tatălui său. Niciun alt rege din Britania nu era mai bine 
informat. Cele mai multe veşti erau trimise de oameni ai 
bisericii care-i scriau în permanenţă scrisori. Nu mă 
îndoiam că Edward avea iscoade şi în Scoţia, şi în 
Northumbria. 

— Există o poartă pe partea dinspre mare, iar fortăreaţa 
poate fi aprovizionată cu ajutorul corăbiilor, am spus eu. 

— Nu se mai poate, a spus Edward, sigur pe sine. 
Ţărmul este păzit de către un viking şi corăbiile sale. Un 
om angajat la început de către vărul tău. 

— Einar cel Alb? 

A consimţit, dând din cap. 

— Constantin i-a cumpărat loialitatea. 


Y 144 9 


Această afirmaţie m-a surprins. 

— Constantin mi-a spus că-l va ataca pe Einar. 

— De ce să te lupţi când poţi cumpăra? Corăbiile lui 
Einar străjuiesc acum ţărmul. Edward a oftat din greu şi a 
continuat: Constantin nu e prost, dar nu sunt sigur că 
Einar îi va fi de folos. El îşi spune Einar cel Alb, dar i se 
mai spune şi Einar cel fără de noroc. Apoi mi-a zâmbit trist 
şi a adăugat: Cum îţi plăcea să-mi spui cu ani în urmă? Că 
soarta este neînduplecată? 

— Wyrd bið ful ârsed, am zis eu. 

— Poate că soarta lui Einar este lipsită de noroc. Poţi 
spera asta. 

— Lipsită de noroc? De ce, Domnia Ta? am întrebat eu. 

— Am auzit că trei dintre corăbiile lui au naufragiat. 

— Atunci înseamnă că el este norocos pentru că a rămas 
în viaţă. 

— Poate, a zâmbit el uşor. Dar mi s-a spus că îşi merită 
porecla. 

Speram să aibă dreptate. Am atins ciocanul lui Thor 
care-mi atârna la gât şi m-am rugat în gând ca Einar să fie 
cel lipsit de noroc. Edward a văzut gestul meu şi s-a 
încruntat. 

— Dar cu corăbiile lui Einar sau fără ele, Bebbanburgul 
este aproape imposibil de cucerit, am spus eu. De aceea 
mă gândesc la Frizia. 

— Frizia! a spus Edward dispreţuitor şi bănuitor, ceea ce 
m-a făcut să mă gândesc că şi vărul meu ar putea 
reacţiona la fel. Bebbanburgul este greu de cucerit, dar 
poate fi înfometat, iar vărul tău are peste două sute de 
oameni înăuntru, mult peste două sute de oameni. Aceşti 
oameni au nevoie de multă hrană! Fortăreaţa ar putea fi 
apărată de către jumătate dintre aceşti oameni, dar vărul 
tău este un om prevăzător. Însă, mai devreme sau mai 
târziu, îi va înfometa. Unul dintre hambarele lui a ars, ştiai 
asta? 

— Nu ştiam, Domnia Ta. 

Auzind despre ghinionul care-l lovise pe vărul meu, am 
simţit un val de bucurie, dar şi de îngrijorare, gândindu-mă 


Y 145 # 


că acest lucru îi era de folos lui Constantin. 

— Vărul tău i-a evacuat din fortăreață pe cei fără de 
folos, dar a păstrat totuşi mult prea mulţi luptători 
înăuntru. Toţi vor fi flămânzi şi o garnizoană înfometată e 
mai uşor de învins. 

Mi-am atins din nou ciocanul lui Thor, cu riscul de a-l 
supăra iarăşi. Dar Edward s-a înverşunat dintr-odată, şi nu 
din cauza mea. 

— Nu-mi convine ca Bebbanburgul să fie stăpânit de 
către Constantin. A avut neobrăzarea să ceară toate 
teritoriile de la nord de zid! A trimis un sol, un episcop, 
pentru a-mi propune o nouă graniţă! Dar Bebbanburgul 
este pe pământ saxon, întotdeauna a fost! Trebuie să fie şi 
va fi parte a Englalandului. Oi fi bătrân şi slab, te vor fi 
durând încheieturile, Lord Uhtred, dar îl vei izgoni pe 
Constantin de pe pământul tău strămoşesc! 

Am ridicat din umeri şi i-am spus: 

— Vreau Bebbanburgul mai mult decât îl doreşte 
Domnia Ta, dar cunosc foarte bine fortăreaţa. Dacă aş 
avea o mie de oameni? Stăpânesc peste Dunholm, iar 
Dunholm e la fel de tare ca Bebbanburg. Mă gândeam să 
visez la Bebbanburg şi să mor în Dunholm, dar atunci când 
armata Domniei Tale va invada Northumbria, Frizia va fi 
un loc mult mai sigur pentru mine. 

Am rostit aceste vorbe cu glas tare, nu pentru Edward, 
ci pentru fata cu ochii mari care asculta stând în pat. Poate 
că regele nu va crede povestea mea despre Frizia, dar ea 
ar putea răspândi zvonul că eu nu am de gând să mă 
îndrept spre Bebbanburg. 

— Dacă tu nu vrei să cucereşti Bebbanburgul, atunci o 
voi face eu, iar oamenii mei vor fi stăpâni acolo în locul 
tău, a spus Edward cu voce aspră. Asta vrei? 

— În locul scoţienilor, da. 

A murmurat ceva şi s-a ridicat în picioare, semn că 
terminaserăm. M-am ridicat şi eu. 

— L-ai cerut pe ZEthelstan ca ostatic, a spus el, în timp 
ce ne îndreptam spre ieşirea din cort. De ce? 

— Pentru că-mi este ca un fiu şi pentru că voi avea grijă 


Y 146 9 


de el. 

Edward ştia foarte bine ce vreau să spun şi ştia la fel de 
bine cine reprezintă adevărata ameninţare pentru 
ZEthelstan. 

— Sora mea l-a ocrotit mulţi ani. Acum vei face tu acest 
lucru timp de un an. 

— Şi Domnia Ta putea să-i ocrotească viaţa, am spus. 

S-a oprit şi a coborât vocea. 

— Ealdormanul /Ethelhelm este cel mai puternic nobil al 
meu. Conduce prea mulţi oameni şi are prea mulţi adepţi 
care-i datorează pământurile şi averile pe care le deţin. 
Dacă mă opun lui făţiş, riscăm un război civil. 

— Dar el chiar va porni un astfel de război pentru a-l 
împiedica pe ZEthelstan să ajungă pe tron. 

— Asta va fi problema lui /ZEthelstan, a spus regele 
mohorât. Instruieşte-l bine, Lord Uhtred, călăuzeşte-l bine, 
pentru că sora mea nu-l mai poate proteja. 

— Nu mai poate? 

— Sora mea e pe moarte, a spus el. 

Am simţit că inima-mi stă în loc. 

Şi chiar în acel moment, ZElfweard a dat la o parte, 
mânios, draperia stacojie a cortului. 

— Acest om, Uhtred, tată... a început el, dar s-a oprit 
brusc. 

Evident, nu ştia că mă aflu acolo. 

— Acest om, Uhtred, ce? l-a întrebat Edward. 

ZElfweard a făcut o reverență de formă în faţa tatălui 
său. 

— Mi s-a spus că eu îl voi ucide pe prizonier. Şi el s-a 
amestecat. 

— Şi? 

— Ar trebui pedepsit, a crâcnit ZElfweard. 

— Atunci, pedepseşte-l, a zis Edward şi a plecat de lângă 
noi. 

ZElfweard s-a încruntat, s-a uitat la mine, apoi la tatăl lui 
şi înapoi la mine. Dacă l-ar fi dus mintea, s-ar fi dat la o 
parte, dar înfumurarea nu-l lăsa. 

— Nu te supui regalității, Lord Uhtred? a întrebat el cu 


Y 147 # 


voce puternică. 

— Mă supun celor pe care-i respect, am spus. 

— Spune-mi „stăpâne”, a insistat el. 

— Nu, băiete, îţi spun aşa. 

Era contrariat. A rumegat cuvântul „băiete”, dar n-a 
spus nimic. Se uita doar indignat la mine. Am păşit înainte, 
forțându-l să facă un pas înapoi. 

— I-am spus tatălui tău „băiete” până în ziua în care m-a 
însoţit peste zidurile din Beamfleot. Am ucis mulţi danezi 
atunci, danezi cu sulițe, danezi cu spade, luptători vajnici. 
Am luptat, băiete, şi a fost un adevărat măcel. În acea zi, 
tatăl tău a meritat să i se spună „stăpâne” şi a meritat tot 
respectul meu pe care i-l acord în continuare. Dar tu încă 
miroşi a lapte supt de la ţâţa mamei tale, băiete, şi, până 
nu-mi vei dovedi că eşti un adevărat bărbat, pentru mine 
tot copil vei rămâne. Şi acum, dă-te la o parte din calea 
mea. 

Asta a şi făcut. Şi tatăl lui n-a spus nimic. lar eu am 
plecat. 


— Nu-i un băiat rău, mi-a spus /Ethelflaed. 

— E răsfăţat, nepoliticos, greu de suportat. 

— Aşa spun oamenii şi despre tine. 

Am mârâit către ea, făcând-o să zâmbească. 

— Şi tu? am întrebat-o. Fratele tău spune că eşti 
bolnavă. 

Am văzut-o că şovăie. Mi-am dat seama că vrea să 
tăgăduiască. Dar a renunţat şi a scos un oftat. 

— Sunt pe moarte, a spus ea până la urmă. 

— Nu! am protestat eu, dar puteam citi în ochii ei că aşa 
este. 

Frumuseţea i se stinsese odată cu vârsta şi cu durerea, 
pielea feţei părea fragilă ca şi cum se subţiase, ochii îi 
erau întunecaţi. Dar încă putea zâmbi şi avea farmec. O 
găsisem în cortul ei, flancat de flamura pe care era 
desenată o gâscă albă ce ţinea o cruce în cioc şi o sabie în 
laba ei palmată. Am râs de multe ori de acest însemn. 
Gâsca era simbolul sfintei Werburgh, o călugăriţă din 


4 148 # 


Mercia, care alungase un cârd de gâşte dintr-un lan de 
grâu. Nu puteam înţelege de ce era considerată această 
faptă un miracol. Şase copii din zece ar fi putut face 
acelaşi lucru. Dar ştiam că sfânta îi era dragă lui 
ZEthelflaed şi-mi era dragă şi mie. Am împins un scaun 
lângă ea şi m-am aşezat pe el. l-am luat mâna uscăţivă 
într-a mea. 

— Ştiu un tămăduitor... am început să-i spun. 

— M-au văzut mulţi tămăduitori, m-a întrerupt ea pe un 
ton obosit. Dar ZElfthryth mi-a trimis un om învăţat care m- 
a ajutat. 

ZElfthryth era sora ei mai mică, măritată cu cârmuitorul 
Flandrei. 

— Părintele Casper prepară o poţiune care îmi ia 
durerea, a continuat ea. Acum însă trebuie să se întoarcă 
în Flandra, căci şi ZElfthryth este bolnavă. Câteva zile o să 
mă simt mai bine. 

A suspinat şi şi-a făcut semnul crucii. 

— De ce suferi? 

— O durere cumplită aici înăuntru, a zis ea, atingându-şi 
pieptul. Părintele Casper le-a învăţat pe măicuţe cum să 
prepare poţiunea lui, şi asta mă ajută. Rugăciunile mă 
ajută şi ele. 

— Atunci roagă-te mai mult, i-am spus. 

Două călugăriţe, probabil măicuţele care o îngrijeau pe 
ZEthelflaed, stăteau în umbră în partea din spate a cortului. 
Amândouă se uitau bănuitoare la mine, cu toate că nu 
auzeau ce vorbeam noi. 

— Mă rog zi şi noapte, a spus /Ethelflaed cu o urmă de 
zâmbet pe buze. Şi mă rog şi pentru tine! 

— Iţi mulţumesc. 

— Ai nevoie de rugăciuni acum că /Ethelhelm ţi-e 
duşman. 

— Tocmai m-am răfuit cu el, ai văzut doar. 

— Va dori să se răzbune. 

— Şi ce-o să facă? am întrebat eu, ridicând din umeri. 
Mă va ataca în Dunholm? Pentru asta, îi urez noroc. 

M-a lovit uşor peste mână şi a spus: 


Y 149 # 


— Nu fi îngâmfat! 

— Da, doamnă, am spus eu zâmbind. De ce nu-l doboară 
fratele tău pe /ZEthelhelm? 

— Pentru că asta ar însemna război, a zis ea pe un ton 
trist. ZEthelhelm este foarte popular! Este generos! Nu 
există în Wessex episcop sau stareţ care să nu fi primit 
bani de la el. Este prieten cu jumătate din nobili. Dă 
petreceri fastuoase! Şi nu vrea tronul pentru el. 

— Nu, doar pentru vomitătura de nepot al lui. 

— Doar la asta se gândeşte, ca Ælfweard să ajungă rege, 
a zis ZEthelflaed. Fratele meu ştie că adunarea nobililor din 
Saxonia de Vest va vota în acest fel. Toţi au fost cumpăraţi. 

— Şi /Ethelstan? am întrebat-o, deşi ştiam ce-mi va 
răspunde. 

— Ai făcut bine că l-ai cerut ca ostatic. Va fi mult mai în 
siguranţă cu tine decât este aici. 

— De aceea l-am şi cerut, am spus, apoi m-am încruntat. 
ZEthelhelm chiar ar fi în stare să-l omoare? 

— Ar fi în stare să-i aranjeze moartea, şi nimeni nu ar 
şti. Ai citit vreodată Sfânta Scriptură? 

— În fiecare zi o citesc, am răspuns eu plin de 
entuziasm. Nu trece moment fără să citesc cartea lui 
Ieremia sau fără să mă cufund în Cartea lui lezechiel. 

— Ce bestie eşti! a spus ea, zâmbind vesel. Ţi-a spus 
vreun preot povestea lui Urie? 

— Urie? 

— Ține minte acest nume, Urie Hititul. 

— Pentru că veni vorba de preoţi, cine este Hrothweard? 
am întrebat eu. 

— Arhiepiscopul Yorkului, după cum prea bine ştii, a 
răspuns ea. 

— Un saxon de vest. 

— Da, aşa este. Un om tare bun. 

— Acest om bun a luat bani de la /Ethelhelm? am 
întrebat-o eu. 

— Nu, este un om bun şi cucernic, a răspuns ea imediat, 
apoi a făcut o pauză şi s-a încruntat. Înainte, era stareţ şi- 
mi amintesc că a primit o bucată bună de pământ. Vreo 


% 150 # 


două mii de acri în Wiltunscir. Destul de departe de 
mănăstirea lui. 

— A primit pământ în loc de bani? 

— Oamenii dau mereu pământ bisericii, a spus ea, tot 
încruntată. 

— lar ZEthelhelm este ealdorman al... 

— Wiltunscirului, a terminat ea propoziţia în locul meu, 
oftând din nou. ZEthelhelm îi cumpără acum pe nobilii din 
Mercia, ademenindu-i cu bani. Vrea ca adunarea nobililor 
din Mercia să-l desemneze pe ZElfweard drept succesor al 
meu. 

— Nu! am zis eu, îngrozit de o asemenea idee. Acel băiat 
ursuz şi necopt să fie regele Merciei! 

— ZEthelhelm a sugerat ca Ælfweard şi ZElfwynn să se 
căsătorească. 

ZElfwynn era fiica ei. Era o fiinţă uşuratică, drăguță şi 
aiurită. Îmi plăcea, probabil mai mult decât îi plăcea 
mamei sale şi tocmai de aceea am fost surprins de ceea ce 
a spus /Ethelflaed în continuare. 

— M-am opus, pentru că eu cred că Ælfwynn trebuie să- 
mi urmeze la tron. 

— Ce spui? am întrebat eu scurt, fără să judec înainte de 
a vorbi. 

— Este prinţesă a Merciei, a spus /thelflaed cu 
fermitate în glas. Dacă eu pot domni în Mercia, ea de ce nu 
ar putea? De ce trebuie ca, întotdeauna, doar un bărbat să 
fie succesor? 

— O ador pe Ælfwynn, dar ştiu că nu e la fel de raţională 
ca tine. 

— Atunci, se poate mărita cu Cynlæf Haraldson care o 
poate sfătui, a spus /Ethelflaed. Este un tânăr puternic. 

Am tăcut. Cynlæf Haraldson era un luptător din Saxonia 
de Vest, tânăr şi chipeş. Dar nu era de rang, ceea ce 
însemna că nu-i putea oferi lui ZElfwynn susţinerea unei 
familii nobiliare puternice. Nu realizase prea multe şi nu 
avea renumele unuia care să-i poată convinge pe oameni 
să-l urmeze. Îl consideram superficial, dar nu puteam să-i 
spun aşa ceva lui /Ethelflaed, care fusese încântată de 


% 151 # 


înfăţişarea, manierele şi curtoazia lui. 

— Cynleef o va proteja, şi asta vei face şi tu. 

— Ştii că o îndrăgesc foarte mult, am spus eu, 
eschivându-mă. 

ZEthelflaed aştepta să-i spun că o voi sprijini pe ZElfwynn 
la fel de mult cum o sprijinisem pe ea şi că-i voi jura 
credinţă. Am fost scutit de a mai spune ceva de către 
Rorik, servitorul meu, care a împins cu palma pânza de la 
intrarea în cort şi a intrat nervos. 

— Stăpâne! a spus, apoi şi-a amintit unde se află şi a 
făcut o reverență către ZEthelflaed. 

— Ce este? 

— Regele Sigtryggr pleacă, stăpâne. Ai cerut să te 
informez. 

— Mă duc împreună cu el spre miazănoapte, i-am spus 
lui ZEthelflaed. 

— Atunci pleacă. 

M-am ridicat şi am făcut o plecăciune. Apoi i-am zis: 

— O voi proteja pe Ælfwynn. 

Acest lucru ar fi trebuit s-o liniştească. Nu însemna că-i 
voi jura credinţă lui ZElfwynn, şi /ZEthelflaed ştia foarte 
bine. A zâmbit şi mi-a întins mâna. 

— Îţi mulţumesc. 

M-am aplecat şi i-am sărutat mâna. l-am mai ţinut-o un 
răstimp într-a mea. 

— Cel mai important lucru este să fii tu bine, i-am spus. 
Să te însănătoşeşti! Eşti cel mai bun domnitor pe care l-a 
avut Mercia vreodată. Deci, fă-te bine şi continuă să 
domneşti. 

— Voi face tot ce-mi stă în putinţă. 

Apoi le-am scandalizat pe cele două călugăriţe, 
aplecându-mă şi sărutând-o pe gură pe /Ethelflaed. Nu a 
opus rezistenţă. Fuseserăm amanti, încă o iubeam şi o 
iubesc şi în ziua de astăzi. Am auzit un uşor suspin în timp 
ce o sărutam. 

— Mă voi întoarce după ce voi cuceri Bebbanburgul, i- 
am promis. 

— Nu Frizia? a întrebat ea cu sarcasm în glas. Aşa 


4 152 % 


umblă zvonurile. 

— Mă voi duce la Bebbanburg după aceea, am spus eu, 
coborând vocea. Dar să nu spui nimănui. 

— Dragul meu Lord Uhtred, toată lumea ştie că te duci 
la Bebbanburg, a şoptit ea. Poate îţi fac o vizită acolo? 

— Trebuie, doamna mea, trebuie. Vei fi tratată aşa cum 
se cuvine a fi tratată o regină ca tine. l-am sărutat din nou 
mâna. Ne vedem în nord, doamna mea, i-am spus, apoi am 
dat cu greu şi fără tragere de inimă drumul degetelor ei şi 
l-am urmat pe Rorik afară din cort. 

Nu am mai văzut-o niciodată. 


Oamenii mei şi ai lui călăreau împreună, îndreptându-se 
către miazănoapte. Soarele ardea, era cald, iar aerul de 
vară se umpluse de tropăitul copitelor şi de zornăitul 
harnaşamentelor. 

— Îi urăsc pe saxoni, a zis Sigtryggr. 

N-am răspuns nimic. În dreapta, era o holdă de grâu 
care-mi reamintea cât de bogat era acest pământ. Vântul 
împrăştia praful ridicat de trecerea noastră. 

— Mi-ai cumpărat cel puţin un an şi-ţi mulţumesc, a spus 
Sigtryggr. 

Am văzut deasupra noastră un şoim care plana în aerul 
cald. Aripile-i erau aproape nemişcate şi fluturau uşor doar 
când pasărea se uita spre pământ la vreo vietate osândită 
să moară. L-am urmărit, sperând să-l văd cum se înclină, 
dar el stătea acolo fără efort, purtat de vântul puternic. Să 
fi fost semn bun? Poate un semn de pace, doar că eu nu 
voiam pace. Eu îmi duceam spadele către Bebbanburg. 

— Ei miros altfel, a zis Sigtryggr pe un ton răzbunător. 
Duhnesc a miasmă saxonă. Napi putreziţi! Aşa miros, a 
napi putreziţi! Napi fercheşi şi mulţumiţi de ei! 

M-am întors în şa şi m-am uitat la /Ethelstan care 
călărea lângă fiul meu la câţiva paşi mai în spate. Slavă 
Domnului, erau destul de departe pentru a nu-şi da seama 
de proasta dispoziţie a lui Sigtryggr. 

— Prinţe ZEthelstan, danezii şi vikingii miros? 

— Danezii miros a telemea, iar vikingii, a peşte stricat, a 


% 153 # 


răspuns el vesel. 

Sigtryggr a pufnit şi şi-a spus în barbă: 

— Sper ca saxonii să încalce armistițiul, prinţe 
ZEthelstan, şi voi avea plăcerea să te ucid. 

Ştia prea bine că nu-i voi permite să facă acest lucru, 
dar se distra amenințând. 

Părea mai bătrân. Îmi aminteam de tânărul luptător plin 
de viaţă, care sărise peste meterezele de la Ceaster, 
încercând să mă omoare. Un bun comandant de război. Eu 
i-am luat un ochi, iar el mi-a luat fata, şi acum suntem 
prieteni. Cele câteva luni de domnie îi ridaseră faţa şi-i 
alungaseră voioşia din suflet. 

— Şi acest nemernic de Thurferth! a tunat el. Nici el nu-i 
mai bun! Se consideră danez, dar îi pupă-n fund pe 
creştini. L-aş crucifica pe acest ticălos trădător. 

Mânia lui era îndreptăţită. Nobilii danezi care cârmuiau 
burgurile din sudul Northumbriei aveau posibilitatea să-i 
pună la dispoziţie lui Sigtryggr o armată formidabilă, dar 
teama le-a fost mai mare decât loialitatea. li bănuiam pe 
cei mai mulţi dintre ei că-l vor urma pe Thurferth şi că se 
vor supune atât saxonilor de vest, cât şi Dumnezeului 
răstignit pe cruce. 

— Ei chiar vor fi alături de saxoni, a zis Sigtryggr cu 
amărăciune în glas. 

— Probabil. 

— Şi atunci, eu ce am de făcut? 

Nu era chiar o întrebare, mai degrabă un strigăt de 
disperare. 

— Vii să trăieşti în Bebbanburg, am zis eu cu blândeţe. 

Preţ de vreo jumătate de kilometru, ne-am continuat 
drumul în tăcere. Acesta cobora brusc spre un mic vad, 
unde am lăsat caii să se adape. Am înaintat puţin şi l-am 
oprit pe Tintreg în mijlocul drumului plin de praf, 
bucurându-mă de liniştea din jur. Sigtryggr a venit după 
mine. 

— Nu mă pot lupta şi cu scoţienii, şi cu saxonii în acelaşi 
timp, a zis el pe un ton care să mă împiedice să-l socotesc 
un laş. 


Y 1549 


— Saxonii vor respecta armistițiul, l-am asigurat eu, 
sigur fiind că nu mă înşel. 

— Anul viitor sau peste doi ani, armatele din Mercia şi 
din Wessex vor veni către miazănoapte. Le pot ţine piept. 
Am destui oameni. Cel puţin îi pot face să-şi dorească să 
nu fi vrut să audă vreodată despre Northumbria. Şi 
împreună cu oamenii tăi? Am putea înnegri pământul cu 
sângele lor spurcat. 

— Eu nu voi lupta împotriva lui /ZEthelflaed, i-am jurat 
credinţă, i-am spus eu. 

— Atunci îi poţi omori pe nemernicii de saxoni, a rostit el 
răzbunător. lar eu îi voi ucide pe cei din Mercia, dar nu mă 
pot lupta dacă nu am destui oameni. 

— Asta cam aşa e. 

— Şi să-l trimit pe Constantin înapoi în bordeiele lui? O 
pot face, dar cu ce preţ? 

— Un preţ foarte mare. Scoţienii se luptă ca dihorii. 

— Deci... a început el. 

— Ştiu, l-am întrerupt eu. Nu poţi trimite cea mai mare 
parte a armatei tale să se lupte cu scoţienii, cel puţin nu 
până nu i-ai alungat pe saxoni. 

— Înţelegi? 

— Sigur că înţeleg, am spus eu. 

Avea dreptate. Sigtryggr avea o armată mică. Dacă ar fi 
condus-o spre miazănoapte către Bebbanburg, i-ar fi 
declarat război lui Constantin, şi acesta n-ar fi pierdut 
ocazia de a slăbi armata Northumbriei. Sigtryggr putea 
foarte bine să câştige primele bătălii, împingându-i pe 
oamenii lui Domnall spre nord, dar, pe urmă, diavolii 
urlători din Niflheim ar ieşi dintre colinele Scoției, şi 
bătăliile vor fi mai necruțătoare. Chiar dacă va fi biruitor, 
Sigtryggr ar pierde oamenii de care ar avea nevoie pentru 
a respinge asaltul saxonilor. 

S-a uitat lung către miazănoapte, unde soarele îşi 
trimitea dogoarea peste colinele joase şi pădurile dese. 

— Te pregăteşti deci să ataci Bebbanburgul? a întrebat 
el. Aştepţi până îi alungăm pe saxoni? 

— Nu pot aştepta. 


% 155 # 


Sigtryggr îmi părea mâhnit. 

— Fără trupele acestui nemernic de Thurferth şi cu 
aceste lepădături puturoase care zac în sud nu pot strânge 
mai mult de opt sute de oameni. Nu-mi pot îngădui să 
pierd o sută de oameni în lupta cu Constantin. 

— Aş vrea o sută cincizeci de oameni de la tine, poate 
două sute, i-am spus. Şi dacă nu dau greş, niciunul dintre 
ei nu va fi rănit. Nu pot să aştept pentru că, până în 
primăvara viitoare, Constantin va înfometa Bebbanburgul 
şi se va instala acolo. Mă duc acolo acum şi-l voi cuceri. 
Am nevoie de ajutorul tău, am adăugat şi mi-am atins 
ciocanul lui Thor de la gât. 

— Dar... a încercat el să spună ceva. 

L-am întrerupt iarăşi. 

Şi i-am spus cum vom cuceri ceea ce era de necucerit şi 
cum vor scăpa oamenii lui nevătămaţi. 

Cel puţin aşa speram. Am strâns în mână ciocanul lui 
Thor. 

Wyrd bið ful âraed. 


% 156 # 


PARIEA A TREIA 


Episcopul nebun 


% 157 % 


Sapte 
a 


— Mergem în Frizia, i-am spus lui Eadith. 

S-a uitat la mine surprinsă. 

Mersesem spre miazănoapte la Eoferwic, unde am 
rămas peste noapte şi ne-am ospătat împreună cu 
Sigtryggr, fiica mea şi, dintre toţi, cu noul arhiepiscop 
Hrothweard. Era într-adevăr un om cumsecade, sau, cel 
puţin, aşa mi se părea mie. A tresărit atunci când i-am 
spus ce s-a întâmplat în Hornecastre. 

— Se pare că Dumnezeu a fost de partea Domniei Tale, 
Lord Uhtred, a spus el cu vocea sa blândă. Ai smuls pacea 
din ghearele războiului. 

— Care Dumnezeu? l-am întrebat. 

A râs. Apoi m-a întrebat ce cred că se va întâmpla la 
Bebbanburg. l-am răspuns la fel cum i-ar fi răspuns şi 
Finan: Constantin ar fi considerat asaltul asupra fortăreței 
mult prea costisitor şi nu trebuie să-şi vlăguiască luptătorii 
pe zidurile ei dacă foamea putea face treaba în locul lui. 
Hrothweard a clătinat din cap cu tristeţe. 

— Asta înseamnă că, dacă mănăstirea sfântul Cuthbert 
va fi reconstruită, va fi sălaşul călugărilor scoțieni. 

— Asta te nelinişteşte? l-am întrebat eu. 

S-a gândit puţin înainte de a răspunde. 

— N-ar trebui, a spus într-un târziu. Sunt sigur că vor fi 
oameni evlavioşi. 

— Dar vei pierde banii pe care-i aduc pelerinii. 

I-a plăcut replica mea, şi faţa lui tristă s-a luminat de 
încântare, făcând un semn cu palma ca şi când ar 
ameninţa un copil cu bătaia. 

— Îţi place să gândeşti ce e mai rău despre noi, Lord 
Uhtred! 

— Dar e-adevărat, nu-i aşa? 


4 158 # 


A clătinat din cap. Apoi a zis: 

— Lindisfarena este un loc sfânt. O insulă a rugăciunilor. 
M-aş bucura să-l numesc eu pe noul stareţ, cu voia 
Domnului, doar pentru a fi sigur că va fi un om destoinic al 
acestei insule şi că nu va aduce dezonoare bisericii lui 
Dumnezeu. Orice ai crede Domnia Ta despre noi. 

— Cred că episcopul leremias visează să fie viitorul 
stareţ, i-am spus eu răutăcios. 

Hrothweard a râs. 

— Bietul de el! Cum îl numesc oamenii? Episcopul 
nebun? 

A chicotit şi a continuat: 

— Sunt mulţi care mă sfătuiesc să-l excomunic, dar la ce 
bun să fac asta? El greşeşte mult, sunt sigur de asta. Dar 
spre deosebire de alţii, eu mai chibzuiesc. Se închină unui 
singur Dumnezeu. Este inofensiv. Intr-o cumplită eroare, 
dar inofensiv, mi-a spus, uitându-se la mine cu multă bună 
dispoziţie în ochi. 

Îmi plăcea acest om. Ca şi părintele Pyrlig, îşi purta 
credinţa cu inima uşoară, dar evlavia, bunătatea şi 
onestitatea lui erau evidente. 

— Mă voi ruga pentru Domnia Ta, chiar de vă place ori 
nu, mi-a spus la despărţire. 

Nu am încercat să-l văd pe Berg în această scurtă vizită, 
dar fiica mea mi-a spus că el cumpărase trei corăbii şi că 
acum le repara pe cheiul de lângă taverna Raţa. 

Întorşi în Dunholm, i-am povestit lui Eadith despre 
aceste corăbii şi despre planurile mele de a traversa marea 
spre Frizia. Era deja noapte şi noi stăteam de vorbă în casa 
pe care o construisem lângă poarta principală. În timpul 
zilei, aveam, din această casă, o frumoasă privelişte spre 
miazăzi, dar acum vedeam doar văpăile focurilor aprinse în 
orăşelele de la poalele fortăreței şi nenumăratele stele 
împrăştiate pe cer. Casa era o construcţie ciudată. 
Săpasem un tunel pe care să o ridic. Două camere 
străjuiau acest tunel, una pentru servitori, cealaltă pentru 
gărzile de la poartă. O scară ducea din zona servitorilor 
către odăile noastre. Eram peste măsură de mândru de 


4 159 # 


această scară. Era ceva unic! Bineînţeles că în fiecare oraş 
roman înconjurat de ziduri existau trepte care duceau 
către metereze, dar în locuinţele pe care le construiam noi 
rar existau scări. Multe case aveau etaj, pe care, de obicei, 
îl foloseam ca să dormim. Dar la etaj se putea ajunge pe 
scări din lemn sau chiar pe rampe înclinate. Întotdeauna 
am admirat felul în care construiau romanii scări înăuntrul 
caselor. Aşa că am poruncit să fie construită această scară. 
Fără doar şi poate, nu semăna cu scările romanilor; era 
făcută din lemn, nu din piatră frumos cioplită. Pentru a 
clădi casa peste tunelul de la intrare, a trebuit să ridicăm 
un nou meterez scos în afară, deasupra drumului de acces. 
Pe platforma acestuia, se aflau acum santinele. Vorbeam 
încet, deşi nu într-atât încât conversaţia noastră să nu fie 
auzită. 

— Frizia! a exclamat Eadith. 

— Acolo sunt multe insule. O vom ocupa pe una dintre 
ele, vom construi o fortăreață pe ea şi aceea va fi casa 
noastră. Am văzut pe faţa ei un amestec de neîncredere şi 
dezamăgire. Frizia este creştină, am continuat eu pentru a 
o linişti, căci şi ea era creştină şi, în ciuda încercărilor 
mele de a o convinge, ea nu revenise niciodată la credinţa 
în vechii mei zei. Este în mare parte creştină, aşa că nu ţi 
se va părea un loc ciudat. Limba lor e apropiată de ale 
noastre, astfel că vei înţelege tot ce spun ei! 

— Dar... a început ea să spună, arătând cu mâna spre 
camera luminată de mici opaițe care trimiteau licăre spre 
pereţii acoperiţi cu ţesături, spre covorul de lână şi spre 
grămada de blănuri de pe pat. 

— Mi-am făcut prea mulţi duşmani, am spus eu cu 
deznădejde. ZEthelflaed este pe moarte, astfel că ea nu mă 
mai poate proteja, saxonii de vest nu m-au plăcut 
niciodată, /Ethelhelm mă urăşte, canalia de văr al meu 
ocupă Bebbanburgul, iar Constantin nu şi-ar dori nimic 
mai mult decât să mă strivească la fel ca pe un păduche. 

— Sigtryggr... 

— Este ca şi osândit, i-am retezat vorbele cu fermitate în 
glas. Saxonii vor ataca anul viitor sau peste doi ani. Le 


% 160 # 


poate ţine piept câteva luni. Dar după aceea? O să tot vină 
peste el, iar Constantin se va folosi de acest prilej şi-şi va 
însuşi tot mai multe pământuri din nordul Northumbriei. 

— Dar Sigtryggr se aşteaptă să-i dai ajutor! a protestat 
ea. 

— Asta şi fac. Ne facem o nouă ţară în Frizia. Va fi bine- 
venit acolo! 

Sigtryggr ştie? 

— Sigur că da. 

Am auzit un râcâit sub geamul ce dădea spre drumul de 
acces. 

Venea probabil de la târâtul unei sulițe pe platforma de 
luptă a porţii, ceea ce însemna că cineva asculta ce 
vorbeam noi. 

Eadith s-a uitat din nou de jur-împrejurul camerei 
confortabile. Apoi a spus cu melancolie în glas: 

— Am crescut fiind mândră de Dunholm. 

— Îl voi ceda lui Sihtric. El cunoaşte Dunholmul. S-a 
născut aici, a crescut aici, şi tatăl lui a fost nobil aici. 

Sihtric era băiatul nelegitim al nobilului Kjartan cel 
Crud, un om care fusese duşmanul de care mă temeam în 
copilărie. Sihtric nu avea niciunul dintre cusururile tatălui 
său, dar era un luptător la fel de priceput. Chiar din 
momentul în care îl alesesem să fie servantul meu devenise 
unul dintre cei mai de încredere comandanţi de război ai 
mei. 

— Puţini oameni au răbdare cu el, mai ales cei mai în 
vârstă, dar el poate recruta şi antrena noi luptători, am zis. 
Toţi vor fi creştini, bineînţeles. Odată ce aici vor domni 
saxonii, nu va mai fi loc pentru păgâni. 

— Şi Bebbanburgul? m-a întrebat Eadith. 

— Acum un an, credeam că-l pot recâştiga, am răspuns 
eu cu amărăciune. Acum? Vărul meu îl stăpâneşte, 
Constantin îl doreşte. Aş putea să-l înving pe vărul meu, 
dar nu-i pot înfrânge şi pe saxoni. Am îmbătrânit, iubita 
mea, şi nu mă pot lupta veşnic. Am făcut o pauză şi, am 
adăugat, întorcându-mă pe jumătate către metereze: Dar 
să nu spui nimănui, nu încă. 


% 161 # 


A doua zi însă, bineînţeles că toată suflarea din Dunholm 
ştia de planurile mele. 
Că vom pleca către Frizia. 


Aveam încredere în Eadith. Unii oameni mă considerau 
de-a dreptul neghiob pentru că pe vremuri îmi fusese 
inamică, iar acum îmi era prietenă şi parteneră. Nu poate 
exista dragoste fără încredere. Aşa că, noaptea târziu, 
când am fost sigur că nu ne aude nimeni, i-am spus 
adevărul. Discuţia anterioară fusese doar pentru cineva 
care ne putea auzi de pe parapetul din afara camerei, sigur 
fiind că cele auzite vor ajunge la urechile vărului meu. 

Sunt convins că prima lui reacţie ar fi să nu le dea 
crezare, dar povestea se va întipări în memorie şi va trece 
drept adevărată fără a mai fi nevoie de alte dovezi. Asta nu 
înseamnă că va fi mai puţin preocupat de mine, dar îi va 
semăna îndoială în suflet, ceea ce ar fi de ajuns. Iar dacă 
mă înşel şi Eadith nu merită încrederea mea, înseamnă că 
tocmai ce am risipit această îndoială. El şi-ar da seama că 
vin acolo. 

Eadith nu m-a trădat, dar i-am descoperit pe cei care au 
făcut-o. 

Am aflat despre câţiva dintre ei şi i-am spânzurat de cel 
mai apropiat copac. Abia pe urmă am început să le dau 
unora informaţii greşite pe care să le transmită duşmanilor 
mei. Sunt totuşi sigur că mai sunt mulţi cei pe care nu i-am 
descoperit. Bineînţeles că m-am uitat în jurul meu. Am fost 
atent la cei care dintr-odată aveau mai mulţi bani decât ar 
fi trebuit să aibă în mod normal, la cei ale căror neveste se 
făleau cu veşmintele lor cu broderii elegante, la cei care 
evitau să se uite în ochii mei, la oamenii care stăteau mult 
prea aproape de mine atunci când vorbeam cu Finan sau 
cu fiul meu. Am fost atent la cei care îi dădeau prea multă 
atenţie lui Eadith sau la cei ai căror servitori se străduiau 
să se împrietenească şi mai mult cu Rorik, slujitorul meu. 

Dar sigur că nu i-am descoperit pe toţi cei care m-au 
trădat, aşa cum nici duşmanii mei nu i-au aflat pe cei care-i 
trădaseră. 


4 162 # 


Am cheltuit mulţi bani cu spionii mei, tot aşa cum au 
făcut şi inamicii mei pentru a mă spiona. li aveam la 
dispoziţie pe toţi cei care-l serviseră pe Edward în 
Wintanceaster şi, în plus, un paharnic, un copist şi un 
potcovar care erau în serviciul lui /ZEthelhelm. Dar nu 
aveam pe nimeni din anturajul vărului meu. M-am străduit 
să găsesc un bărbat sau o femeie care să-mi spună ce se 
întâmplă în Bebbanburg, dar nu am reuşit să găsesc. Cu 
toate acestea, am aflat o mulţime de amănunte despre 
acţiunile vărului meu de la oameni de pe tot ţărmul de est 
şi chiar de dincolo de mare, din Frizia. Din tavernele de 
prin porturi aflam şi ce se întâmplă în Scoţia, pentru că 
nici la curtea lui Constantin nu aveam spioni. 

Sunt sigur că vărul meu avea pe cineva care mă spiona. 
Era poate unul dintre oamenii mei? Sau vreun preot din 
Eoferwic? Sau vreun negustor din Dunholm? Nu ştiu cine, 
dar ştiam că un astfel de om există. Şi, ca şi mine, avea 
oameni care dădeau ascultare zvonurilor. Creştinii aveau 
ciudatul obicei de a-şi mărturisi păcatele în faţa preoţilor, 
şi mulţi dintre aceşti preoţi divulgau ceea ce li se spunea. 
Vărul meu dădea bani bisericilor şi preoţilor. Nu cred că 
preotul meu orb, Cuthbert, lua bani de la vărul meu. Imi 
era credincios. El se amuza copios când îmi povestea 
frânturi din aceste mărturisiri. 

— Îţi dai seama, stăpâne? Swithun şi nevasta lui Vidarr! 
Mi s-a spus că e cam urâtă. 

— Nu e chiar urâtă, dar e pizmaşă. 

— Bietul om, probabil este disperat. 

Nu orice bărbat sau orice femeie care-mi dădea veşti era 
spion. Preoţii, călugării şi călugărițele îşi scriau mereu 
scrisori, iar multora le făcea plăcere să destăinuie cele 
aflate de la mănăstiri îndepărtate. Şi negustorii erau 
întotdeauna dispuşi să bârfească, deşi multe dintre 
relatările lor se dovedeau false şi, aproape mereu, 
depăşite, dat fiind timpul care trecea până ajungeau ei în 
Northumbria. 

După întâlnirile avute în Hornecastre, aveam de partea 
mea şi spionii lui /Ethelstan. Ei nu ştiau acest lucru. 


4 163 # 


Probabil se gândeau că-l ţin la curent pe prinţ cu toate 
veştile pe care le aflau acum când trecea prin dificila 
încercare de a fi ostatic. Însă /Ethelstan îmi promisese că- 
mi va spune tot ce află de la ei. El era creştin. Era însoţit 
de trei preoţi şi de şase slujitori. Patru dintre aceştia erau 
în mod vădit luptători care se dădeau drept slujitori. 

— Ai încredere în ei? l-am întrebat eu. 

Eram la vânătoare de cerbi pe colinele de la nord de 
Dunholm. Trecuse o săptămână de când mă întorsesem de 
la Eoferwic şi, pentru a face să pară adevărat zvonul că 
plec în Frizia, poruncisem servitorilor să strângă lucrurile 
noastre şi să le împacheteze. 

— Îmi pun viaţa chezăşie pentru ei, a spus /Ethelstan. 
Sunt toţi luptători din Mercia pe care mi i-a dat lady 
ZEthelflaed. 

— Dar preoţii? 

— Nu am încredere în Swithred. Ceilalţi doi? a zis, 
ridicând din umeri. Sunt tineri şi au idealuri nobile. Eu le- 
am cerut să-mi fie confesori, nu mi i-a impus nimeni. 

l-am zâmbit. /Ethelstan făcea douăzeci şi doi sau 
douăzeci şi trei de ani anul ăsta. Cam aceeaşi vârstă aveau 
şi cei doi preoţi. 

— Părintele Swithred ţi-a fost impus? 

— De către tatăl meu. Poate că el îi trimite veşti tatălui 
meu. 

— Şi toate scrisorile pe care le trimite vor fi citite de 
către copiştii regelui care s-ar putea să fie în solda lui 
ZEthelhelm. 

— Presupun că da. 

Swithred era un bărbat mai în vârstă, avea patruzeci sau 
chiar cincizeci de ani. Avea un cap pleşuv ca un ou, ochi 
negri şireţi şi era mereu încruntat. li displăcea să fie 
printre păgâni şi lăsa să se vadă acest lucru. În timp ce 
călătoream spre miazănoapte, l-am întrebat: 

— Ai observat că mai mult de jumătate din oamenii mei 
sunt creştini. 

— Niciun creştin nu ar servi un păgân necredincios, a 
răspuns el ursuz, adăugând fără tragere de inimă cuvântul 


Y 164 9 


„stăpâne”. 

— Vrei să spui că dacă mă servesc pe mine, încetează să 
mai fie creştini? 

— Vreau să spun că au mare nevoie de iertarea 
păcatelor. 

— Ei au biserica lor în Dunholm şi un preot. Vei asigura 
şi tu acelaşi lucru pentru păgânii din Wessex şi Mercia? 

— Fireşte că nu, spusese el. Călărea un armăsar înalt de 
culoarea cenuşii, un animal tare frumos. Călărea bine. Aş 
putea să te întreb... începuse el să spună ceva, dar s-a 
oprit, gândindu-se parcă mai bine cum să întrebe. 

— Întreabă-mă. 

— Ce aranjamente se vor face pentru confortul prinţului 
ZEthelstan? 

Voia, de fapt, să ştie ce aranjamente se vor face pentru 
confortul lui, dar eu m-am prefăcut a crede că grija lui este 
doar în ceea ce-l priveşte pe prinţ. 

— Prinţul este ostatic, i-am zis. Probabil îl vom ţine într- 
un grajd pentru vite sau într-o cocină pentru porci. 
Încheieturile îi vor fi legate cu lanţuri şi va fi hrănit cu 
pâine şi apă. 

ZEthelstan, care ne asculta, a izbucnit în râs. 

— Nu-l crede, părinte. 

— Şi dacă chiar şi un singur saxon de vest va trece 
frontiera, îi voi tăia gâtul. Şi pe al tău! 

— Nu-i amuzant ce spui, stăpâne, a rostit cu asprime în 
glas părintele Swithred. 

— Va fi tratat ca un prinţ ce este, cu onoare, confort şi 
respect, l-am asigurat eu. 

Şi aşa a şi fost. ZEthelstan prăznuia cu noi, vâna cu noi şi 
se ruga în biserica micuță din interiorul zidurilor 
Dunholmului. Devenise mai evlavios pe măsură ce se 
maturiza. Păstra încă acea bucurie imensă de viaţă, 
dorinţa de a fi mereu în acţiune şi pofta de a râde. Dar 
acum, ca şi bunicul lui, Alfred, se ruga în fiecare zi. Citea 
texte creştine sub îndrumarea celor doi preoţi tineri pe 
care-i adusese cu el la Dunholm. 

— Ce te-a schimbat pe tine? l-am întrebat, în timp ce ne 


4 165 # 


opriserăm la liziera unei păduri. 

Amândoi aveam arcuri de vânătoare. Eu n-am fost 
niciodată un bun arcaş, dar /ZEthelstan omorâse deja două 
animale superbe cu doar câte o săgeată de fiecare. 

— Domnia Ta m-a schimbat. 

— Eu! 

— M-ai convins că pot ajunge rege. Şi dacă e să fiu rege, 
stăpâne, atunci trebuie să am binecuvântarea lui 
Dumnezeu. 

Am ridicat arcul şi am lansat o săgeată pentru că 
auzisem frunzele foşnind mai tare. N-a apărut niciun 
animal şi zgomotul a încetat. 

— De ce ar fi rău să-i ai pe Thor şi pe Woden de partea 
ta? 

Auzind întrebarea, a zâmbit. 

— Eu sunt creştin, stăpâne, şi încerc să fiu un bun 
creştin. 

Am mormăit, dar n-am spus nimic. 

Iar el a continuat: 

— Dumnezeu mă va răsplăti dacă nu o să fac rău. 

— Zeii mei au avut grijă de mine, am spus eu cu duritate 
în glas. 

— Trimiţându-vă în Frizia? 

— Ce e rău în asta? 

— Nu e Bebbanburg. 

— Când vei ajunge rege, vei descoperi că unele ambiţii 
se pot realiza, altele însă nu, i-am spus eu, uitându-mă la 
copaci. Important este să le deosebeşti pe cele care pot fi 
înfăptuite de celelalte. 

— Deci, nu vei merge spre miazănoapte la Bebbanburg? 
m-a întrebat el. 

— Ţi-am spus că plec în Frizia. 

— Şi când vei ajunge în... Frizia, va avea loc o bătălie? a 
întrebat, făcând o pauză înainte de a pronunţa cuvântul 
Frizia, pe care l-a rostit apăsat. 

— Întotdeauna există bătălii, prinţe. 

— Şi această bătălie din... Frizia va fi una sângeroasă? a 
mai întrebat, cu aceeaşi scurtă pauză. 


4 166 # 


— Bătăliile sunt întotdeauna sângeroase. 

— Îmi vei permite să lupt alături de Domnia Ta? 

— Nu! am răspuns eu pe un ton mai dur decât aş fi 
intenţionat. Bătălia asta nu te priveşte. Duşmanii cu care 
mă voi război nu sunt duşmanii tăi. In plus, eşti ostaticul 
meu şi am datoria să te ţin în viaţă. 

Îşi pironise privirea printre copaci, aşteptând să apară 
prada, cu arcul întins pe jumătate, dar cu săgeata 
îndreptată spre pământ. 

— M-ai protejat, ştiu bine acest lucru, şi o cale dea mă 
recompensa pentru ce ai făcut este să te ajut în bătălii. 

— Şi dacă vei muri în bătălie, tocmai ce-i vom face un 
serviciu lui ZEthelhelm, i-am spus cu multă duritate în glas. 

A încuviinţat din cap, recunoscând că am dreptate. 

— Lord ZEthelhelm voia ca eu să comand trupele pe care 
le-a trimis la Hornecastre. I-a cerut tatălui meu să mă 
desemneze comandantul lor, dar tata l-a trimis pe Brunulf 
în locul meu. 

— Urie Hititul, am zis eu. 

A râs, auzindu-mă. 

— Ai fost bine educat! 

— De către lady Æthelflaed. 

— Isteaţa mea mătuşă, a zis el aprobator. Apoi a luat 
mâna de pe coarda arcului pentru a-şi face semnul crucii, 
rugându-se, fără îndoială, în acelaşi timp, pentru sănătatea 
ei. Da, /Ethelhelm a crezut că-mi poate aranja moartea în 
bătălie. 

Urie Hititul a fost un soldat din armata regelui David, 
care, la rândul său, a fost un personaj important pentru 
creştini. L-am întrebat pe părintele Cuthbert, preotul meu 
orb şi prieten bun cu mine, cine a fost Urie. A chicotit la 
întrebarea mea şi mi-a zis: 

— Uriah! Aşa-i pronunţăm noi numele, stăpâne. Uriah” 
Hititul. A fost un om lipsit de noroc. 

— Lipsit de noroc? 

— Era însurat cu o femeie foarte frumoasă, mi-a povestit 


5 În original, Uhtred, ca şi /Ethelflaed, îl numeşte Urias. În traducere, 
am preluat versiunea care circulă în limba română. 


4 167 # 


Cuthbert dus pe gânduri. Una dintre acele femei de la care 
nu-ţi poţi lua ochii. 

— Am cunoscut şi eu câteva. 

— Şi te-ai însurat cu ele, stăpâne, mi-a spus el surâzător. 
Ei bine, David voia să se tăvălească în pat cu soţia lui Urie, 
aşa că i-a trimis un mesaj comandantului lui Urie prin 
care-i cerea să-l pună pe acesta în primul rând al zidului de 
scuturi. 

— Şi a fost omorât? 

— Oh, da, stăpâne! Bietul om a fost tăiat în bucăţi! 

— Şi David... am început eu. 

— S-a tăvălit în pat cu frumoasa soţie a lui Urie din 
amurg până în zori şi din nou până în amurg. Ela fost cel 
norocos! 

Şi ZEthelhelm dorea să-i hărăzească aceeaşi soartă lui 
ZEthelstan. Il voia izolat undeva departe în Northumbria în 
speranţa că noi îl vom măcelări. 

— Dacă tu crezi că te voi lăsa să-ţi rişti viaţa într-o 
bătălie, te înşeli, i-am spus lui ZEthelstan. Vei sta cât mai 
departe de orice luptă. 

— În Frizia, a ţinut să sublinieze Æthelstan. 

— In Frizia, am repetat eu. 

— Când pleci? 

Era o întrebare la care nu aveam răspuns. Aşteptam 
veşti. Voiam ca spionii mei sau informatorii lui ZEthelstan 
să-mi spună ce planuri au duşmanii mei. Unii se vor 
întreba de ce nu mă duc direct la Bebbanburg sau, dacă au 
să dea crezare zvonurilor, vor pleca spre Frizia. În acest 
timp, eu voi lâncezi la Dunholm vânând, antrenându-mă în 
mânuirea spadei şi chefuind. 

— Ce aştepţi? mă întrebase Eadith într-o zi. 

Călăream amândoi pe colinele de la apus de Dunholm, 
cu şoimii prinşi la încheietura mâinii, urmaţi fiind de o 
duzină de bărbaţi care mă păzeau ori de câte ori ieşeam 
din fortăreață. Niciunul dintre ei nu ne putea auzi. 

— Pot lua cu mine mai puţin de două sute de luptători la 
Bebbanburg, iar vărul meu are cel puţin tot atâţia în 
spatele meterezelor. 


Y% 168 # 


— Dar tu eşti Uhtred, mi-a spus ea cu convingere. 

Auzind asta, am zâmbit, apoi am spus: 

— Şi Uhtred cunoaşte foarte bine meterezele din 
Bebbanburg. Şi nu am de gând să mor lângă acele ziduri. 

— Ce schimbări vor fi? 

— Vărul meu va fi din ce în ce mai flămând. Unul dintre 
hambarele lui a ars. Va fi nevoit să trateze cu cineva ca să-l 
ajute, să-i aducă alimente. Dar ţărmul e păzit de corăbiile 
lui Einar. Oricine va duce alimente spre nord va avea 
nevoie de o flotă, pentru că va trebui să lupte pentru a-şi 
croi drum către poarta dinspre mare. 

Pentru un timp, l-am suspectat pe Hrothweard, dar fiica 
mea m-a asigurat că arhiepiscopul nu strângea alimente şi 
nici nu recruta căpitani de corăbii. Întâlnirea mea cu el m- 
a convins că ea nu minţea. 

— Şi atunci când flota va înainta... a dat să spună ceva, 
dar s-a oprit când şi-a dat seama ce intenţionam. Pe urmă 
a continuat: Oh! Asta e! Vărul tău va aştepta corăbii! 

— Da, aşa e. 

— Şi corăbiile vor semăna între ele! 

Era tot atât de deşteaptă pe cât era de frumoasă. l-am 
spus apoi: 

— Nu mă pot lansa la apă până nu aflu unde este flota, 
cine o comandă şi când va porni pe apă. 

Era momentul să aştept veşti. Ştiam destul de multe 
despre ce se întâmpla la Bebbanburg pentru că trimisesem 
iscoade care să-i ţină sub observaţie pe oamenii lui 
Constantin, şi ele mi-au spus că Domnall, comandantul 
numit de Constantin, se mulțumea în continuare să-i 
înfometeze pe cei din fortăreață. Trupele scoțiene lăsaseră 
garnizoane la două dintre forturile de pe zidul roman. 
Ambele garnizoane erau destul de mici, căci Constantin 
avea alte griji. În nordul îndepărtat al ţării sale se aflau 
vikingi ameninţători, iar la apus regatul Strath Clota care-i 
făcea probleme. În ambele locuri era nevoie de trupe, aşa 
că oamenii de la zidul roman erau acolo pentru a 
demonstra revendicarea pământurilor Bebbanburgului şi, 
fireşte, pentru a-l avertiza în caz că mă îndreptam cu 


4 169 # 


armată spre miazănoapte. Va afla că armistițiul între 
saxoni şi Sigtryggr fusese prelungit pentru încă un an. 
Teama mea era că va ordona un asalt asupra meterezelor 
Bebbanburgului pentru a zădărnici orice încercare a mea 
şi a lui Sigtryggr de a-l alunga. Dar, în mod sigur, spionii 
lui îi vor da asigurări că Sigtryggr consolidează zidurile la 
Lindcolne şi la Eoferwic, pregătindu-se pentru atacurile 
care vor urma după încetarea armistiţiului. Nu va fi niciun 
semn că se pregăteşte un atac asupra oamenilor lui 
Constantin, şi bunul-simţ îl va convinge că Sigtryggr nu va 
vrea să piardă oameni într-un război contra Scoției atunci 
când se aşteaptă la un război şi mai mare cu saxonii din 
sud. Constantin va dori să aştepte, ştiind că cei din 
fortăreață vor suferi de foame. Şi poate chiar va crede 
povestea cu plecarea mea în Frizia. Pesemne că se gândise 
la un asalt asupra Bebbanburgului, dar ştia cât de 
sângeros va fi acesta, iar veştile primite din sud l-au 
convins că nu trebuie să sacrifice oameni de-ai lui pentru a 
câştiga ceea ce se putea obţine prin înfometare. 

Noi toţi în Britania aşteptam veşti. Era un timp în care 
se răspândeau tot felul de zvonuri şi se şopteau minciuni 
menite să inducă în eroare, dar care, câteodată, se 
dovedeau a fi adevărate. Un negustor care făcea comerţ cu 
piei de lux m-a informat că prim-magistratul din 
Meeldunesburh, oraşul natal al lui ZEthelhelm, îi spusese că 
ealdormanul plănuia să invadeze Northumbria cu sau fără 
ajutorul regelui Edward. Un preot din îndepărtatul 
Contwaraburg mi-a scris că Edward voia să se alieze cu 
Constantin pentru ca amândoi să invadeze Northumbria şi 
să-şi împartă pământurile între ei. „Jur pe sângele sfânt al 
Domnului Nostru lisus Hristos şi vă asigur că luptele vor 
începe în ziua de sărbătoare a sfântului Gunthiern”, îmi 
scria preotul. Sărbătoarea sfântului Gunthiern trecuse 
când scrisoarea a ajuns în Eoferwic la arhiepiscopul 
Hrothweard, dar unul dintre copiştii lui a transcris-o şi i-a 
dat-o fiicei mele, care, la rândul ei, mi-a trimis-o mie. 

În cele din urmă, veştile pe care le voiam au venit de la 
viceregele Merewalh care îi comandase pe vremuri pe 


% 170 # 


războinicii lui ZEthelflaed. Merewalh era un vechi prieten şi 
un susţinător credincios al lui ZEthelflaed, care, îmi scria 
el, îi ceruse să-mi spună că alimentele fuseseră trimise în 
portul Dumnoc din estul Angliei, unde se pregătea flota de 
corăbii. „Ea a pus totul sub autoritatea părintelui 
Cuthwulf, preotul lui /ZEthelhelm, şi mă roagă să nu-i 
dezvălui numele; mai mult de-atât, părintele Cuthwulf 
spune că dacă aşa va fi voia Domnului, atunci flota lui 
ZEthelhelm va pleca după sărbătoarea sfintei Eanswida.” 

Acest lucru era de înţeles. Sărbătoarea sfintei Eanswida 
se ţinea după strângerea recoltelor, într-o perioadă când 
exista hrană din abundență. Dacă cineva voia să 
aprovizioneze fortăreaţa cu rezerve care să-i permită să 
mai reziste încă un an, atunci acest lucru trebuia făcut la 
sfârşitul verii. Dintre toţi oamenii din Britania care mă 
urau, /JEthelhelm era cel mai periculos. Intotdeauna m-am 
gândit că el este omul care-l va ajuta pe vărul meu, dar n- 
am fost sigur până nu am primit scrisoarea de la 
Merewalh. 

L-am lăsat pe Sihtric împreună cu optsprezece oameni 
să păzească Dunholm şi i-am dus pe toţi supuşii mei, cu tot 
cu neveste, copii, slugi şi sclavi la Eoferwic. Mergem în 
Frizia, le-am spus eu. Apoi am luat trei oameni şi am plecat 
la Dumnoc. 


Am ales trei saxoni să mă însoţească, pentru că bănuiam 
că Dumnoc, un oraş din Anglia de Est cucerit de curând de 
către saxonii de vest, ar fi putut fi bântuit de dorinţa de 
răzbunare atât împotriva vikingilor, cât şi a păgânilor. L- 
am luat pe Cerdic, unul dintre oamenii mei mai în vârstă, 
mai greoi la minte, dar care îmi era peste măsură de 
credincios. Oswi era mult mai tânăr, dar era în serviciul 
meu încă de când era doar un copil. Acum era un luptător 
iute şi înflăcărat. Cel de-al treilea era Swithun, un saxon de 
vest cu alură angelică, vesel din fire, dar care avea o 
intuiţie plină de şiretenie şi degetele agile ale unui hoţ. 

Toţi patru ne-am îmbarcat pe o corabie saxonă care 
transporta sticlărie din Francia; aceasta ancorase la 


91719 


Eoferwic şi se întorcea la Lundene cu cala plină de piei şi 
lingouri de argint din Northumbria. Căpitanul ei, Renwald, 
s-a bucurat de banii primiţi de la noi. I-au plăcut cuţitele 
noastre lungi, dar se îndoia că i-aş putea fi de vreun folos 
în cazul unei lupte. 

— Dar voi, ceilalţi trei, păreţi a fi de trebuinţă, a spus el. 

Swithun i-a zâmbit şi i-a spus: 

— Bunicul poate lupta. Ştiu că nu prea pare, dar e tare 
afurisit când se bate. Nu-i aşa, bunicule, că eşti aprig în 
luptă? a strigat el la mine. 

Nu m-am mai ras de când am primit veşti despre 
Dumnoc. Nu mi-am mai pieptănat părul. Aveam pe mine 
cele mai ponosite şi mai murdare haine. Când am ajuns la 
Eoferwic, am exersat şi acum puteam merge gheboşat. 
Finan şi fiul meu îmi spuneau amândoi că sunt nebun, că 
nu trebuie să mă duc la Dumnoc, că fiecare din ei s-ar duce 
cu plăcere în locul meu. Dar eu ştiam că ambiția vieţii mele 
depindea de ce aveam să aflu în acest port al Angliei de 
Est şi eram încredinţat că nimeni în afară de mine nu 
trebuia să meargă acolo pentru a vedea ce se pune la cale. 

— Fiţi atenţi la ce vă spun, a continuat Renwald. Dacă 
suntem atacați de un vas mai mare decât o barcă de 
pescuit, cuţitele voastre lungi vor fi de mare folos. 

Niciunul dintre noi nu avea sabie sau pumnal, ci doar 
cuțite, pentru că nu voiam să atrag atenţia oamenilor din 
Dumnoc cum că noi am fi luptători. 

— Sunt pirați pe aici? am mormăit eu. 

— Ce-a spus? 

— Vorbeşte mai tare, bunicule, a strigat la mine 
Swithun. 

— Sunt pirați pe aici? am întrebat eu din nou, ţipând 
doar puţin mai tare, dar făcând în aşa fel încât să-mi curgă 
bale în barba mea albă. 

— Vrea să ştie dacă sunt pirați pe aici, i-a spus Swithun 
lui Renwald. 

— Întotdeauna sunt pirați, dar acum navighează în 
ambarcaţiuni mici. Nu am mai văzut nicio corabie lungă 
daneză de când regele Edward a capturat restul Angliei de 


Y 172 # 


Est. Slavă Domnului! 

— Slavă Domnului! am repetat eu cu pioşenie şi mi-am 
făcut semnul crucii. 

Pentru această călătorie şi pentru această cauză m-am 
prefăcut a fi creştin şi chiar aveam o cruce în locul 
ciocanului lui Thor. Pretindeam şi că Swithun e nepotul 
meu, prefăcătorie pe care el o acceptase cu un entuziasm 
de-a dreptul deşănţat. 

Bineînţeles că Renwald a vrut să ştie de unde venim şi 
de ce facem această călătorie. Swithun a îndrugat o 
poveste cum că am fi fost alungaţi de pe pământul nostru 
de la nord de zid. 

— Erau scoțieni, a zis el, scuipând peste copastia 
corabiei. 

— Am auzit că aceste gunoaie nemernice au venit în sud, 
a spus Renwald. Deci trăiaţi în Bebbanburg? 

— Bunicul a fost primit în chirie de către bătrânul Lord 
Uhtred, a zis Swithun, referindu-se la tatăl meu. A trăit 
toată viaţa acolo, dar tatăl nevestei lui avea pământ în 
Anglia de Est şi sperăm că încă mai e acolo. 

Renwald se îndoia că vreun saxon mai avea pământ în 
Anglia de Est în ultimii ani de ocupaţie daneză. 

— Dar cine ştie? a spus el. Câţiva mai au. 

— Vreau să fiu îngropat lângă familia mea, am mormăit 
eu. 

— Ce spune? 

— Că vrea să fie îngropat lângă familia lui, bătrân idiot, 
a explicat Swithun. 

— Înţeleg, a continuat Renwald. E mai bine să te ridici la 
ceruri împreună cu familia ta în ziua judecății de apoi 
decât cu duşmanii tăi. 

— Amin, am spus la rândul meu. 

Povestea l-a mulţumit pe Renwald. Nu cred că era 
bănuitor, mai degrabă curios. Am coborât pe râul Use doar 
în voia curentului. De vâsle era nevoie doar din când în 
când pentru a menţine corabia pe cursul ei. Se numea 
Rensnaegl. 

— Pentru că e înceată ca un melc, ne-a explicat vesel 


Y 173 # 


Renwald. Nu e rapidă, dar e solidă. 

Avea un echipaj format din şase bărbaţi, destul de 
numeros pentru o corabie de negoţ, dar, adesea, 
transporta mărfuri de valoare şi socotise că nişte braţe în 
plus erau o precauţie necesară în faţa bărcilor mici care 
încercau să prade corăbiile aflate în trecere pe râu. 

A mişcat cârma pentru a aduce corabia Rensnægl în 
mijlocul râului, acolo unde curentul apei era cel mai 
puternic. 

— În curând, vor fi multe bogății de cules pe aici! a zis el 
pe un ton ameninţător. 

— Bogăţii? l-a întrebat Cerdic. 

— Oamenii pleacă. Se uita în sus spre cer ca pentru a 
cerceta vântul. Zilele păgânilor în Britania sunt numărate, 
a adăugat el. 

— Slavă Domnului! am bolborosit eu. 

— Până şi Uhtred de Bebbanburg! a adăugat Renwald şi 
vocea-i părea să îi sugereze surprinderea. Nimeni n-ar fi 
crezut că va pleca, dar şi-a cumpărat corăbii din Eoferwic 
şi a dus familiile acolo. 

— Am auzit că a cumpărat corăbii pentru a se duce la 
Bebbanburg, a sugerat Swithun. 

— Niciun om nu-şi ia familiile la război, a zis Renwald 
dispreţuitor. Am auzit că pleacă în Frizia. A făcut un semn 
înspre înainte şi a spus: Acolo e confluenţa cu râul 
Humbre, mai avem puţin de mers până să ajungem la 
mare. 

Abandonarea Dunholmului şi hotărârea mea de a 
strămuta femeile şi copiii, cea mai mare parte a vitelor şi 
toate bunurile noastre au întărit zvonul că plecăm spre 
Frizia. Oamenii mei ajunseseră în Eoferwic cu 
cincisprezece care trase de boi, încărcate cu paturi şi 
țepuşe pentru frigări, cazane şi greble, coase şi tocile, 
adică orice putea fi cărat. Renwald avea, fireşte, dreptate 
când spunea că nimeni nu pleacă la război cu corăbii 
încărcate cu femei şi copii şi toate bunurile gospodăriilor. 
Eram sigur că vărul meu va auzi că eu renunţasem la 
siguranţa oferită de Dunholm şi plecasem cu tot avutul. 


Y 174 # 


Dar el trebuia să audă mai mult de-atât; trebuia să audă că 
avem destule corăbii pentru a transporta în Frizia toţi 
oamenii, toate animalele şi toate bunurile. 

Aşa se face că, înainte de a pleca din Eoferwic, i-am dat 
fiului meu o parte din rezervele mele de monede de aur cu 
vorbă să cumpere sau să închirieze atâtea corăbii mari 
câte îi trebuie. 

— În corăbii să fixezi boxe din lemn, pentru două sute de 
cai, şi faci acest lucru la Grimesbi, îi spusesem. 

Grimesbi era un port de pescari la gura de vărsare a 
râului Humbre, în aval de Eoferwic. Era un loc pustiu, 
bătut de vânturi, de departe mai puţin plăcut decât 
Eoferwic, dar era mai aproape de mare. Încă nu ştiam cum 
voi recâştiga Bebbanburgul. Singurul lucru de care 
puteam fi sigur era că vărul meu purta negocieri pentru 
obţinerea unei flote care să-i vină în ajutor de pe mare. 
Dacă mesajul lui Merewalh era adevărat, însemna că 
această flotă se reunea la Dumnoc. Mai trebuia să aflu 
când se va pune în mişcare şi câte corăbii vor fi. Preotul 
care-l trădase pe /Ethelhelm spusese că flota nu va pleca 
înainte de ziua sfintei Eanswida. Asta însemna peste 
câteva săptămâni, aşa că aveam timp să cercetez portul 
din estul Angliei şi să fac un plan de înlocuire a corăbiilor 
lui ZEthelhelm cu ale mele. Şi aceste corăbii, corăbiile 
mele, vor fi la Grimesbi, aproape de mare, gata să 
navigheze şi să transforme coşmarurile vărului meu în 
realitate. 

Nu mă îndoiam de faptul că vărul meu ar putea afla 
despre noile mele corăbii şi despre prezenţa familiilor 
mele, dar am presupus că începuse să creadă povestea cu 
Frizia. Cu siguranţă era conştient de faptul că, chiar dacă 
nu porneam un război împotriva lui şi a lui Constantin, nu- 
mi abandonasem visul. În cazul acesta, ar fi vrut să ştie 
unde mă aflam şi ar fi fost nedumerit de faptul că nu 
călătorisem împreună cu oamenii mei la Grimesbi. Dar 
Sigtryggr şi fiica mea anunţaseră deja că sunt bolnav şi că 
zac la pat în palatul lor. 

Atunci când zvonurile zboară şi când se vântură poveşti 


% 175% 


neadevărate, e bine să fii tu povestitorul. 
Aveam de gând să plec la Dumnoc. 


Mai fusesem la Dumnoc, cu mult timp în urmă. Atunci 
am fost prins într-o capcană în cea mai mare tavernă, 
Gâsca, şi singurul mijloc de a scăpa a fost să provoc un 
incendiu care a semănat panică în oraş şi i-a risipit pe 
duşmanii care înconjuraseră clădirea. Focul s-a extins în 
tot oraşul şi l-a distrus aproape complet. Tot ce a mai 
rămas în picioare de pe urma focului au fost câteva case de 
la marginea oraşului şi platforma înaltă, dar şubredă, de 
pe care oamenii se uitau după eventuale corăbii vrăjmaşe 
strecurându-se cu greu printre bancurile de nisip 
înşelătoare de la gura de vărsare a râului. Mă aşteptam ca 
Renwald să fie mai prudent pe măsură ce ne apropiam de 
aceste faimoase capcane de nisip, dar el nu a ezitat niciun 
moment, conducând-o pe Rensnagl printre sălciile care 
marcau canalul navigabil. 

— Au înlăturat semnele false, a zis el. 

— Semne false? l-a întrebat Cerdic. 

— Ani de zile, au lăsat nişte sălcii menite să te inducă în 
eroare. Acum ei marchează canalul real. Vâsliţi, băieţi! 

Oamenii lui trăgeau cu forţă de vâsle ca să o facă să 
înainteze în siguranţă pe Rensnagl printre sălcii şi să 
scape de vremea vântoasă. Vântul sufla în rafale, aruncând 
valuri înalte cu creste albe printre sălcii. Norii înnegriseră 
cerul dinspre apus, ascunzând soarele şi anunțând o vreme 
foarte urâtă. 

Renwald a arătat din cap către miazăzi, unde pe o 
porţiune a râului valurile se loveau de o ridicătură de nisip 
şi a continuat: 

— Tatăl meu a văzut o corabie dragon cu cincizeci de 
vâsle împotmolită pe acel banc de nisip. Sărmanii oameni 
eşuaseră în timpul fluxului. Era un flux puternic. Ei se 
luaseră după semnele false şi vâsliseră ca nebunii. Două 
săptămâni au încercat să repună corabia pe apă, dar n-au 
reuşit. Unii s-au înecat, alţii au murit de foame, în timp ce 
oamenii din oraş se uitau la ei cum pier. Nouă sau zece 


Y 176 # 


dintre ei au reuşit să înoate până la mal, dar primul 
magistrat al oraşului le-a lăsat pe femei să-i omoare. De 
bună seamă, asta se întâmpla demult, înainte ca danezii să 
cucerească aceste teritorii. 

A acţionat cârma, iar Rensnægl a virat către canalul 
principal de navigaţie. 

— lar acum saxonii din nou, am zis eu. 

— Ce-a spus? a întrebat Renwald. 

— Vorbeşte mai tare, bunicule, a strigat Swithun. Nu 
mai bombăni. 

— lar acum saxonii din nou, am strigat eu. 

— Şi să ne rugăm la Dumnezeu să rămână aşa, a zis 
Renwald. 

Oamenii vâsleau cu toată puterea. Fluxul era în scădere, 
iar vântul tăios care bătea dinspre sud-vest lovea puternic 
etrava corabiei. Valurile erau potrivnice şi nu-i invidiam pe 
oamenii care erau încă pe mare în bătaia vântului care se 
înăsprea. Ar putea fi o nouă noapte rece şi furtunoasă. 
Cred că Renwald se gândise la fel, căci l-am văzut 
aruncând o privire către norii care se apropiau repede 
dinspre apus. 

— Mă gândesc că ar trebui să ne oprim o zi sau două 
până se linişteşte vremea. Nu e cel mai bun loc să ne 
împotmolim, a gândit el cu voce tare. 

Oraşul arăta la fel ca înainte de a-l incendia eu. Era 
dominat de o biserică cu o cruce mare în vârf. Guthrum 
era rege al Angliei de Est pe atunci şi, deşi era danez, se 
convertise la creştinism. De pe malurile pline de noroi, 
vântul împrăştia fumul de la focurile aprinse sub grătarele 
înalte unde se frigeau sau se fierbeau heringi în tigăi cu 
apă sărată. Casele din apropiere erau ridicate pe piloni 
solizi din lemn pe care mâzga depusă de fluxul râului 
ajungea până la planşeele încăperilor de jos. Lângă 
prundul râului se aflau un debarcader lung şi două cheiuri 
înţesate de corăbii. 

— Seamănă cu Lundene, a spus Renwald cu uimire în 
glas. 

— Toate s-au adăpostit aici din pricina vremii? am 


Y 177% 


întrebat eu. 

— Multe dintre ele erau aici şi acum două luni; au adus 
alimente pentru armata regelui Edward, dar am crezut că 
s-au întors demult în Wessex. Ah! 

Ultima exclamaţie se datora faptului că văzuse un loc 
liber lângă cheiul de pe malul de sud. Împinsese cârma şi 
Rensneegl se întorsese către acea zonă, dar, chiar în acel 
moment, un bărbat a strigat de pe unul din cheiuri: 

— Nu acolo! Nu acolo! Pleacă de acolo, fir-ai al naibii! 
Pleacă de acolo! 

Până la urmă, au legat parâma lângă o corabie de 
comerţ friziană amarată lângă cheiul din partea de apus, 
iar bărbatul care ne gonise de la locul pe care-l ochisem 
lângă debarcader a sărit la bord pentru a cere o taxă de 
acostare. Pescăruşii ţipau deasupra noastră, planând în 
zborul lor în cercuri în vântul îngheţat. 

— Acesta e locul pentru corabia regelui, ne-a explicat 
omul în timp ce număra banii pe care i-i dăduse Renwald. 

— Vine regele aici? a întrebat Renwald. 

— Ni s-a poruncit să lăsăm locul neocupat pentru cazul 
în care va veni. Nu a venit încă, dar s-ar putea să vină. Tot 
aşa cum aştept şi eu un înger care să vină s-o spele pe 
nevastă-mea la fund, dar n-a venit încă. Acum că ai plătit 
pentru andocare, să trecem la taxele vamale. Ce 
transporţi? 

L-am lăsat pe Renwald să se tocmească şi am coborât pe 
mal împreună cu cei trei oameni ai mei. Taverna Gâsca era 
şi acum cea mai mare clădire din vecinătatea portului şi 
semăna mult cu cea care arsese din pricina mea. Cea nou 
construită, la fel ca aceea veche, avea grinzile decolorate 
de soare şi de aerul sărat care le dăduseră acelaşi luciu 
argintiu ca pe vremuri. Tăblia tavernei, pe care era 
desenată o gâscă înfoiată, se legăna în vânt scârţâind. Am 
deschis uşa şi am intrat într-o încăpere înţesată de lume. 
Am găsit totuşi două laviţe cu un butoi aşezat între ele în 
chip de masă lângă o fereastră cu obloane ridicate, ce 
dădea către debarcader. Mai erau vreo două ore până la 
asfinţitul soarelui, dar taverna era deja plină de gălăgia pe 


Y 178 # 


care o făceau bărbaţii chercheliţi. 

— Cine sunt ăştia? m-a întrebat Cerdic. 

— Oamenii lui ZEthelhelm. 

Îi recunoscusem pe vreo câţiva dintre ei, iar alţii din 
încăpere purtau mantiile specifice, de culoare vişinie, ale 
luptătorilor lui /ZEthelhelm. Şi ei ar fi putut să mă 
recunoască pe mine, numai că eu avusesem grijă să-mi pun 
gluga ponosită pe cap, să-mi trag părul peste faţă şi să 
merg cocoşat şi şchiopătând. În plus, mă aşezasem în 
umbra lăsată de storul ferestrei. Când ne-am aşezat, eu 
trăsesem storurile în jos, dar oamenii au strigat să le 
ridicăm la loc. Încăperea era plină de fumul care ieşea din 
vatră, iar curentul făcut de fereastra deschisă şi fără 
storuri îl mai scotea afară. 

— De ce sunt toţi aici? m-a întrebat Cerdic. 

— Au terminat de cucerit Anglia de Est şi acum aşteaptă 
corăbiile care să-i ducă înapoi acasă. 

Eu însumi bănuiam că nu este adevărat, dar acesta era 
fără îndoială zvonul care se răspândise în orăşel, aşa încât 
Cerdic s-a mulţumit cu răspunsul meu. 

— Aveţi bani? a răsunat lângă noi o voce arţăgoasă. 

Swithun a aruncat nişte bănuţi de argint pe butoiul ce 
tinea loc de masă şi l-a întrebat pe cel care ne sfidase: 

— Ai nişte bere? 

Eu stăteam cu capul plecat. 

— Bere, mâncare şi târfe, băieţi. Ce vă pofteşte inima? 

Târfele îşi făceau treaba în podul clădirii unde se putea 
ajunge pe o scară aşezată în mijlocul încăperii. Chiar sub 
scară, era o masă la care stăteau câţiva bărbaţi gălăgioşi. 
Ori de câte ori o fată urca pe scară sau cobora de sus, 
aceştia izbeau puternic tăblia mesei şi-şi manifestau 
zgomotos admiraţia. 

— Ascultaţi la mine, le-am atras atenţia încet celor trei 
oameni cu care eram. Aceşti nenorociţi vor căuta cu 
lumânarea un motiv de bătaie. Nu-i lăsaţi să vă provoace. 

— Şi dacă ne întreabă cine suntem? a spus Oswi pe un 
ton nervos. 

— Le spuneţi că suntem servitorii arhiepiscopului de 


4 179 # 


Eoferwic. 

M-am gândit că, aici, pe mal, povestea pe care i-o 
spusesem lui Renwald nu va ţine. Oamenii m-ar fi întrebat 
cine-i familia nevestei mele şi nu aveam pregătit niciun 
răspuns convingător. Era mai bine să ne dăm drept străini, 
iar Oswi era pe bună dreptate nervos. Bărbaţii din tavernă 
aveau acea încredere a luptătorilor care se cunosc unul pe 
altul şi acea plăcere de a face pe grozavii în faţa celorlalţi, 
dar pe străini îi desconsiderau. Pe de altă parte, erau beţi 
sau pe cale de a se îmbăta. Bătaia s-ar fi pornit destul de 
repede. Atunci am socotit că ei ar putea fi mai cu băgare 
de seamă înainte de a-i provoca pe slujitorii bisericii. 

Un bărbat care tocmai cobora scara a fost primit cu 
aclamații înflăcărate. Era un ins masiv, cu umeri laţi şi o 
barbă tunsă scurt. A sărit de pe scară pe cea mai apropiată 
masă şi s-a înclinat în faţa celor prezenţi, întâi într-o parte, 
apoi în cealaltă. 

— ÎI cheamă Hrothard, am zis eu. 

— ÎI ştii, stăpâne? a întrebat Cerdic, vizibil impresionat. 

— Nu-mi mai spune „stăpâne”, am mormăit eu. Da, îl 
ştiu. E unul dintre câinii de pază ai lui ZEthelhelm. 

Fusesem surprins că Hrothard nu-l însoţise pe Brice la 
Hornecastre. Îl ştiam pentru că fusese secundul lui Brice 
atunci când încercaseră să-l omoare pe tânărul /Ethelstan 
la Cirrenceastre, încercare pe care eu o zădărnicisem. 
Hrothard era la fel ca Brice: o brută de luptător care 
îndeplinea orice poruncă a stăpânului său fără milă sau 
căinţă. 

Le zâmbea tovarăşilor săi. 

— Le-am avut pe două dintre frumuseți, fraţilor! Dar mai 
e o mică prună coaptă care vă aşteaptă! 

Alte aclamații au umplut încăperea. 

— Când spiritele nu vor mai fi atât de încinse pe aici, am 
început să-i spun lui Swithun... 

Dar am făcut o pauză, pentru că o fată, sâcâită de toată 
lumea, ne adusese căni şi o ulcică cu bere şi le pusese pe 
masă. Am aşteptat să se îndepărteze, strecurându-se 
printre laviţe şi mâini care o pipăiau şi am continuat: 


4 180 # 


— Când va fi mai linişte aici, vei urca în pod. 

A zâmbit, dar nu a spus nimic. 

— Află ce ştiu fetele. Dar fii dibaci. Nu le da impresia că 
vrei neapărat să afli, lasă-le pe ele să vorbească. 

Eram aici pentru a afla ce se pune la cale în acest port 
îndepărtat de la hotarele de est ale Britaniei. Mă îndoiam 
că târfele de la taverne ar şti prea multe, dar orice fărâmă 
de informaţie mi-ar fi fost de folos. Aflasem destul de multe 
doar făcând drumul până aici. Oraşul era plin de luptători 
care ar fi trebuit să se fi întors deja acasă la ei. Nuiele de 
salcie pentru ghidarea pe râu fuseseră aşezate pe canalul 
bun de navigare în loc de a fi aşezate în aşa fel încât să 
ademenească vasele vrăjmaşe spre bancurile de nisip 
înşelătoare. Acest lucru putea însemna că noii conducători 
ai acestui oraş erau în aşteptarea mai multor corăbii pe 
care nu voiau să le distrugă. Şi, fără nicio îndoială, 
adevăratul conducător al acestui oraş era /Ethelhelm. Iar 
ZEthelhelm voia să se răzbune pe mine. 

Ştiam care va fi această răzbunare. 

Ce nu ştiam era cum o va face. 

— Dumnezeule, uitaţi-vă acolo! a spus deodată Cerdic. 

Privea pe fereastră, şi ceea ce văzuse el atrăsese şi 
atenţia altor oameni care s-au îmbulzit să iasă pe uşă 
pentru a-şi pironi ochii către râu. 

Se ivise acolo o corabie. 

Nu văzusem niciodată o corabie de felul ăsteia. Era 
complet albă! Lemnăria îi era decolorată de soare sau 
pentru că fusese îmbibată cu lapte de var. Albul dispărea 
treptat către linia de plutire sub care totul era de un 
verde-deschis, ceea ce sugera că laptele de var fusese 
îndepărtat de apa sărată a mării. Era suplă şi frumoasă. 
Uitându-mă la ea, mi-am zis că e o corabie daneză, dar, în 
mod sigur, acum era în mâinile saxonilor pentru că la 
proră avea o cruce care strălucea ca argintul. Velele, deşi 
strânse pe punte, păreau făcute din pânză albă. Steagul se 
înfăşurase în jurul catargului, aşa că abia mai fâlfâia în 
vânt. Dar, atunci când cârmaciul a îndreptat corabia către 
spaţiul liber de lângă debarcader, acesta s-a desfăcut şi a 


4 181 # 


început să fluture mândru către est. Pe steag putea fi văzut 
un cerb alb rampant pe fundal negru. 

— Lord ZEthelhelm, a murmurat Swithun. 

— Tăcere acum! 

Hrothard s-a îndreptat către uşă, a văzut corabia şi a 
strigat la oamenii chercheliţi care se îmbulziseră afară din 
tavernă pentru a întâmpina corabia. 

— Dovediţi respect! 

Mă urcasem pe laviţă pentru a vedea mai bine pe 
deasupra capetelor oamenilor care alergau la debarcader 
ca să poată urmări sosirea corabiei. Unii dintre ei purtau 
pălării pe care şi le-au scos atunci când corabia a încetinit. 
Era frumoasă, m-am gândit eu. Apa abia a clipocit când s-a 
apropiat de dig. Liniile ei erau perfecte, iar lemnăria era 
frumos cioplită în curbe, ceea ce o făceau să pară că se 
odihneşte pe apă, nu că o brăzdează. Vâslele s-au mai 
mişcat puţin, apoi au fost scoase din inelele prinse pe 
margini şi trase în interior. Cârmaciul a adus-o cu 
pricepere la locul păstrat neocupat. Au fost aruncate 
frânghiile, oamenii le-au legat de pilonii de la debarcader, 
şi corabia era în siguranţă la chei. 

— Ælfswon, a spus cu admiraţie cineva. 

„Lebăda strălucitoare”, un nume foarte potrivit, m-am 
gândit eu. Vâslaşii s-au prăbuşit pe băncile lor. Trăseseră 
din greu pentru a împinge corabia prin vântul puternic şi 
valurile potrivnice care loveau intrarea în port. În spatele 
lor, la pupa corabiei, am văzut un grup de luptători cu 
coifuri, ale căror zale erau acoperite de mantii vişinii. Ei au 
sărit pe mal. Alţi oameni le-au aruncat scuturile. Erau şase. 
Oare era şi /Ethelhelm acolo? 

Doi sclavi de pe mal au pus o pasarelă de lemn peste 
golul dintre navă şi chei. Un maldăr de lăzi şi butoaie aflat 
în dreptul corabiei nu lăsa să fie văzuţi cei care aşteptau să 
coboare pe mal. La un moment dat, au apărut doi preoţi 
care au trecut pe scândurile pasarelei. După ei, au trecut 
câteva femei, toate cu glugi pe cap. Femeile şi preoţii au 
rămas în picioare pe mal, aşteptând. 

Un bărbat înalt, purtând un coif cu coamă din păr negru 


4 182 # 


de cal şi o mantie neagră, a păşit pe pasarelă. Nu era 
ZEthelhelm. Acest bărbat era mai înalt. Am zărit un obiect 
din aur strălucind la gâtul lui atunci când s-a întors pentru 
a aştepta să coboare şi ultimul pasager. O tânără. Era 
îmbrăcată în alb şi avea capul descoperit, iar părul ei 
blond, lung flutura în vânt. Era înaltă şi zveltă. Era vădit 
nervoasă, căci, ajunsă la mijlocul pasarelei, a părut că-şi 
pierde echilibrul. Pentru un moment, am crezut că o să 
cadă în apă, dar bărbatul cel înalt a sărit, a prins-o de braţ 
şi a condus-o în siguranţă pe mal. 

Oamenii din afara tavernei au început să aplaude bătând 
din palme şi din picioare în acelaşi timp. Tânăra a părut 
surprinsă de atâta gălăgie şi s-a întors cu faţa către noi. 
Era blondă, cu ochi albaştri, faţa neacoperită, gura larg 
deschisă, frumoasă, dar extrem de nefericită. Cred că avea 
treisprezece sau paisprezece ani şi sigur nu era măritată, 
căci, altfel, ar fi avut părul legat. Două femei i-au acoperit 
corpul subţire cu o mantie cu bordură de blană, iar una din 
ele i-a tras gluga mantiei peste părul lung. Bărbatul cel 
înalt a prins-o de cot şi a condus-o departe de chei. Preoţii 
şi femeile i-au urmat, toţi fiind apăraţi de către cei şase 
luptători înarmaţi cu sulițe. Fata a trecut repede pe lângă 
tavernă, cu capul plecat. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, cine-o fi? a întrebat 
Swithun. 

— ZElswyth, bineînţeles, a răspuns de dincolo de 
fereastră un bărbat care auzise întrebarea. 

Bărbatul cel înalt, cu coif cu coadă neagră, mergea pe 
lângă /Elswyth. Era cu cel puţin un cap mai înalt decât ea. 
El şi-a îndreptat privirea către noi, iar eu, din instinct, m- 
am făcut mic în obscuritatea dinăuntrul încăperii. Nu m-a 
văzut, dar eu l-am recunoscut. 

— Şi cine e /ZElswyth? a întrebat Swithun, privind-o în 
continuare pe fata cu glugă pe cap. 

Ca toţi bărbaţii adunaţi pe malul râului, şi el 
încremenise la vederea ei. 

— De unde eşti? l-a întrebat bărbatul care-i vorbise 
înainte. 


4 183 # 


— Din Northumbria. 

— Este fata cea mică a lordului /Ethelhelm. Şi voi, 
şobolani de miazănoapte, ar trebui să vă obişnuiţi cu ea. 

— Eu mă pot obişnui cu asta, a răspuns respectuos 
Swithun. 

— Pentru că ea va trăi în ţara voastră împuţită, biata 
fată. Omul care-o escorta pe /Elswyth era Waldhere, 
comandantul de război al vărului meu. 

Iar vărul meu avea nevoie de o soţie. 

ZEthelhelm pusese la cale o răzbunare dibace. Mergea la 
Bebbanburg. 


Y 184 # 


Opt 
a 


Am dormit pe un morman de paie murdare într-un staul 
din grajdurile tavernei Gâsca, împărțind acel loc împuţit cu 
alţi şase oameni. Dimineaţă, cu un bănuţ de argint am 
cumpărat pentru noi nişte pâine tare ca piatra, nişte 
brânză acră şi o poşircă de bere. Zgomotul făcut de tunete 
m-a făcut să mă uit către cer. Deşi vântul bătea încă tare şi 
norii cenuşii erau jos, nu ploua şi nu erau semne de 
furtună. Abia pe urmă mi-am dat seama că acelea nu erau 
tunete, ci zgomotul de la butoaiele goale rostogolite pe 
strada de dincolo de curtea tavernei. M-am dus la poartă şi 
am văzut nişte bărbaţi care împingeau şase butii imense 
înăuntru. Un alt bărbat mâna nişte catâri care cărau coşuri 
pline ochi cu sare. 

L-am chemat pe Swithun şi i-am dat nişte bani. 

— Petrece-ţi ziua aici, făcându-l să înţeleagă că vorbesc 
despre taverna Gâsca. Nu te lua la bătaie. Nu te îmbăta. Şi 
ciuleşte bine urechile. 

— Da, stă... a spus, reuşind să se oprească înainte de a 
rosti „stăpâne”. 

Îi făcuse mare plăcere să-mi spună „bunicule” ori de 
câte ori se afla cineva străin pe lângă noi, dar când eram 
doar noi doi singuri, îi era imposibil să nu-mi spună 
„stăpâne”. Acum eram singuri, dar în curte se aflau mai 
mulţi bărbaţi. Unii se stropeau pe faţă cu apă luată din 
jgheabul de lemn unde se adăpau caii, alţii foloseau latrina 
aflată lângă gardul dinspre răsărit. Latrina era un şanţ 
adânc acoperit cu o laviţă de lemn. Era, probabil, curăţat 
de un pârâu. Oricum, duhnea îngrozitor. 

— Lasă fetele să vorbească, tu doar ascultă-le. 

— Aşa voi face, stă... a şovăit el, uitându-se la bani. 

Părea surprins de dărnicia mea. 


% 185 # 


— Pot să... şi iar a ezitat. 

— Ele nu vor vorbi dacă nu le plăteşti, iar tu nu le 
plăteşti doar pentru că stau de vorbă cu tine, nu-i aşa? 

— Nu... 

— Atunci, fă-ţi treaba. 

Nu cred că vreuna dintre fete era deja trează, dar 
Swithun se îndrepta nerăbdător către încăperea cea mare 
a tavernei. 

Oswi părea jignit. 

— Şi eu puteam s-o fac. 

— După-amiază, l-am întrerupt eu. Rândul tău este azi 
după-amiază. Atunci când Swithun va fi sleit de puteri. 
Acum hai să plecăm din duhoarea asta. 

Eram tare curios să văd unde sunt cărate butoaiele, dar 
după doar câteva momente, timp în care am făcut treizeci 
de paşi de la poarta din spate a curţii tavernei, au început 
guiţăturile. Câţiva oameni tăiau porci pe strada care ducea 
spre oraş. Doi bărbaţi mânuiau topoare, alţii aveau cuțite 
şi fierăstraie. Bietele animale ţipau, presimţind care le e 
soarta. Sângele ţâşnea pe pereţii caselor şi se vărsa în 
băltoace în şanţurile de pe marginea străzii. Câinii 
schelălăiau pe margine, corbii pândeau de pe acoperişuri. 
Femeile veniseră cu ulcioare, castroane şi găleți pentru a 
strânge sângele pe care să-l amestece cu ovăz. Măcelarii 
despicau cu cruzime picioarele, măruntaiele, muşchii şi 
slănina. Jamboanele erau azvârlite către cei care le aranjau 
în butoaie mari pline cu carne pusă la sare. Şi picioarele 
erau ambalate, la fel rinichii, dar multe bucăţi din animale 
erau aruncate: căpăţânile, măruntaiele, inimile şi plămânii. 
Câinii se băteau pe resturi. Femeile desprindeau bucăţi din 
animalele care erau aduse întruna pentru a li se tăia 
căpăţânile. Faptul că atât de multe bucăţi erau aruncate 
era o dovadă clară că aceşti oameni se grăbeau. 

— Nu e bine, a murmurat Cerdic. 

— Că se azvârlă căpăţânile aşa? 

— Porcii sunt deştepţi, stăpâne... iertare, a tresărit el. 
Tatăl meu creştea porci. Întotdeauna îmi spunea că porcii 
sunt deştepţi. Ei simt! Dacă vrei să tai un porc, trebuie să-l 


Y 186 # 


iei prin surprindere. Doar aşa e corect. 

— Sunt doar nişte porci! a rostit cu dispreţ Oswi. 

— Nu e bine. Ei ştiu ce li se va întâmpla. 

I-am lăsat să se contrazică. Mi-am amintit că părintele 
Cuthwulf, spionul lui ZEthelflaed, îmi spunea că fluxul va 
veni după sărbătoarea sfintei Eanswida, şi mai erau câteva 
săptămâni până atunci. Dar, aşa cum eu împrăştiam 
zvonuri care să-i inducă în eroare pe vrăjmaşii mei, tot aşa 
ar putea face şi /Ethelhelm. Dacă această măcelărire 
grăbită a porcilor poate însemna orice, atunci în mod sigur 
înseamnă că fluxul va veni mult mai repede decât ziua 
sfintei Eanswida. Poate în zilele care urmează? Poate chiar 
azi! Altfel, de ce ar fi Ælswyth aici? Tatăl ei nu şi-ar lăsa 
fata să aştepte săptămâni întregi în acest oraş mohorât din 
estul Angliei şi nici nu ar vrea ca trupele lui să stea 
degeaba atât de mult. 

— Am greşit portul, le-am spus lui Oswi şi Cerdic. 

Găsisem un băț în grămada de lemne de foc şi m-am 
sprijinit în el în timp ce mergeam şchiopătând prin faţa 
tavernei. Îmi ţineam spatele încovoiat, ceea ce, bineînţeles, 
îmi încetinea înaintarea, dar speram că, în felul acesta, 
niciunul dintre cei care vedeau un bătrân zdrenţăros şi 
gârbovit nu s-ar fi gândit că acesta ar putea fi Uhtred 
Războinicul. L-am lăsat pe Cerdic să mă ţină de braţ când 
am traversat spaţiul gol dintre uscat şi chei. Toiagul meu a 
bocănit pe scândurile pasarelei, iar eu m-am clătinat puţin 
când Cerdic mi-a dat drumul din mână. Aici, vântul era 
puternic, şuiera printre frânghiile corabiei legate la mal şi 
biciuia apa râului pe care o umplea de valuri înspumate. 

Debarcaderul cel lung se întindea de-a lungul malului. 
Pe el se aflau două pontoane lângă care stăteau înghesuite 
una lângă alta corăbiile, unele legate câte trei laolaltă, cele 
două corăbii de pe margine asigurând-o pe cea din mijloc. 
ZElfswon se afla cam la jumătatea cheiului, şi pe ea se 
găsea un echipaj de doisprezece oameni care, cred eu, 
dormiseră la bord. Nu mai existau camere libere în oraş. 
Toate tavernele erau ticsite de oameni şi, dacă Æthelhelm, 
sau cel care comanda trupele, nu-i punea în mişcare în 


4 187 # 


scurt timp, s-ar fi produs neplăceri. Oamenii fără ocupaţie 
sunt înclinați să facă prostii, mai ales dacă sunt bărbaţi 
care nu au nimic de făcut şi li s-au pus la dispoziţie bere, 
târfe şi arme. 

Cred că cele mai multe erau corăbii de comerţ. Erau mai 
pântecoase, iar prorele erau mai joase decât cele ale 
corăbiilor de război. Câteva păreau abandonate. Una 
dintre ele era pe jumătate umplută cu apă, şi lemnăria i se 
înnegrise de când fusese lăsată de izbelişte. Catargul de pe 
punte era rupt, şi o pânză zdrenţuită fâlfâia în vântul tăios. 
O altă corabie era amarată lângă ea. Alte corăbii erau 
încărcate cu butoaie şi lăzi, aranjate cu grijă la mijloc. Pe 
aceste corăbii se aflau trei sau patru oameni. Am numărat 
vreo paisprezece astfel de corăbii de comerţ care păreau 
pregătite să iasă în larg. Mai erau şi corăbiile de luptă, mai 
uşoare, mai alungite şi mai amenințătoare. Multe dintre 
ele aveau, ca şi Ælfswon, semnul crucii la proră. Erau vreo 
opt, inclusiv Ælfswon, şi toate opt aveau oameni la bord. 
Am remarcat că linia de plutire era curată. M-am oprit 
lângă una dintre ele şi m-am uitat atent la ea. Corabia 
fusese adusă la mal de curând, iar algele de pe carenă 
fuseseră tot de curând curățate. O carenă curată face ca 
nava să aibă mai multă viteză în deplasare, ceea ce ajută la 
câştigarea unei bătălii. 

— La ce te uiţi, schilodule? m-a întrebat un bărbat. 

— Dumnezeu să te  binecuvânteze! i-am răspuns. 
Dumnezeu să te binecuvânteze! 

— Cară-te de-aici! Dispari! a mârâit el şi şi-a făcut 
semnul crucii. 

Un schilod înseamnă ghinion. Niciun marinar nu iese în 
larg dacă la bord se află un schilod; chiar dacă se află doar 
lângă corabie, el atrage duhuri rele. 

l-am ascultat ordinul şi am plecat şchiopătând. Am 
numărat şaisprezece perechi de bănci, ceea ce înseamnă 
treizeci şi doi de vâslaşi. Ælfswon şi cele două corăbii de 
lângă ea erau mult mai mari. Asta însemna cam cincizeci 
de oameni pe fiecare. Cele opt corăbii de război ale lui 
ZEthelhelm puteau transporta patru sute de luptători, plus 


Y 188 # 


pe cei de pe corăbiile de comerţ. Avea o întreagă armată. 

Şi nu aveam nicio îndoială unde se ducea această 
armată. La Bebbanburg. Vărul meu era văduv, FEthelhelm 
îi aducea o soţie. Vărul meu era înfometat, ZEthelhelm îi 
aducea hrană. Vărul meu avea destui oameni pentru a 
apăra fortăreaţa Bebbanburg, dar nu destui pentru a-şi 
recupera pământurile, ZEthelhelm îi aducea luptători. 

Ce primea /Ethelhelm în schimb? Devenea stăpânul 
Northumbriei de nord şi era onorat ca unul care îi 
alungase pe scoțieni din ţara saxonilor. Ar avea o 
fortăreață sigură din care ar putea porni invadarea 
regatului lui Sigtryggr dinspre miazănoapte, un atac ce ar 
diviza forţele ginerelui meu atunci când Edward ar porni 
invazia dinspre miazăzi. Şi ar deţine o fortăreață atât de 
formidabilă încât ar putea să-l sfideze făţiş pe Edward al 
Wessexului. Ar putea pretinde ca /thelstan să fie 
dezmoştenit, iar de nu, toată Anglia de Nord ar deveni 
duşmanul Wessexului. Şi, mai presus de toate, ZEthelhelm 
s-ar răzbuna pe mine. 

— "Neaţa, mi-a zis o voce prietenoasă, şi l-am văzut pe 
Renwald  uşurându-se la marginea  debarcaderului. 
Vremea, tot urâtă! 

El şi echipajul lui dormiseră la bordul corabiei Rensnag!] 
care era ancorată lângă corabia de comerţ friziană. Sigur 
se înveliseră cu velele de pe Rensnægl pentru a se proteja 
de vânt. 

— Plecaţi peste câteva zile? l-am întrebat eu. 

— Şchiopătezi! mi-a zis el, încruntându-se. 

— Am o durere la şold. 

S-a uitat în sus la nori. 

— Plecăm după ce se duc ăştia. Când n-o mai fi ploaie şi 
vânt. Ţi-ai găsit familia? 

— Nu cred că mai sunt pe aici. 

— Mă rog pentru tine să fie, a spus el mărinimos. 

— Dacă va trebui să mă întorc, ne iei cu tine? l-am 
întrebat. Te plătesc. 

A chicotit puţin la întrebarea mea. 

— Eu merg la Lundene! Dar o să găseşti multe vase care 


4 189 # 


merg spre miazănoapte. S-a uitat iarăşi la nori şi a 
continuat: Probabil că se va însenina astăzi, aşa că noi vom 
pleca mâine. Să dea Domnul să se facă vreme bună. Ne 
vom duce cu refluxul de mâine. 

— Te plătesc bine, i-am spus. 

Incepusem să mă tem că va trebui să mă întorc la râul 
Humbre mai repede decât mă aşteptam şi, în plus, aveam 
încredere în Renwald. 

Nu mi-a răspuns la propunerea pe care i-o făcusem, căci 
se uita fix înspre mare. 

— Dumnezeule atotputernic! a exclamat el. 

M-am întors şi eu către mare şi am văzut o corabie 
intrând pe râu. 

— Săracul, trebuie să fi avut o noapte groaznică! a 
adăugat Renwald, făcându-şi semnul crucii. 

Corabia care se apropia părea neagră din cauza cerului 
întunecat. Era o navă de război, lungă şi joasă. Avea velele 
strânse pe punte, iar vâslele o împingeau în susul râului. 
Nu arăta prea bine. Bucăţi de velă şi frânghii rupte fâlfâiau 
în vânt. Prora era înaltă, şi pe ea se putea vedea o cruce de 
care atârna o flamură neagră, lungă, care flutura în vânt. 
S-a îndreptat către chei tăind valurile mici cu etrava. 
Vâslaşii obosiţi se luptau cu vântul şi cu mareea. 

Cârmaciul a îndreptat corabia neagră către locul unde 
era Ælfswon şi mă aşteptam ca echipajul de pe Ælfswon să 
strige la el să plece de acolo. Spre surprinderea mea însă, 
ei aşteptau cu căngile de acostare în mâini. Au fost 
aruncate frânghiile, vâslele au fost ridicate la bord, şi nou- 
venita a fost oprită lângă corabia cu duneta albă. 

— Este privilegiat, a spus Renwald cu invidie în glas şi 
şi-a întors privirea către mine. Îmi pare rău, eu merg la 
Lundene, dar în mod sigur vei găsi un vas care să meargă 
spre miazănoapte. 

— Sper, i-am spus şi am pornit înapoi pe chei pentru a 
vedea pe cine sau ce adusese corabia cea neagră. 

— Dumnezeu să vă binecuvânteze pe toţi! am auzit o 
voce stridentă care striga destul de tare pentru a acoperi 
urletul vântului şi ţipetele pescăruşilor. În numele Tatălui, 


% 190 # 


al Fiului şi al celuilalt, vă blagoslovesc pe toţi. 

leremias venise la Dumnoc. 

leremias, episcopul nebun care nu era deloc episcop şi 
poate nici nebun nu era. Trăia pe terenul meu şi plătea 
chirie seniorului Dunholmului. Acesta era omul care-mi 
adusese cincisprezece şilingi de argint şi urinase apoi pe 
ei. Adevăratul lui nume era Dagfinnr Gundarson, dar îşi 
schimbase numele de „Contele Dagfinnr danezul” în 
„Episcopul Ieremias al Gyruumului”. Azi, când corabia lui 
jegoasă acostase lângă impecabila Ælfswon, se îmbrăcase 
în robă strălucitoare de episcop şi avea cu el şi o pateriţă, 
cârja arhierească, nimic altceva decât un fel de toiag de 
cioban; doar că cel al lui Ieremias avea măciulie de argint. 

— Dumnezeu să vă dea sănătate! a urlat el, iar părul alb 
lung îi flutura în vânt. Dumnezeu să vă dea copii sănătoşi 
şi neveste roditoare! Dumnezeu să vă dea lanuri bogate şi 
fructe cărnoase! Dumnezeu să vă înmulțească turmele şi 
să vă sporească cirezile! Şi-a ridicat braţele către cerul 
înnorat şi a continuat, spunând: Aceasta e ruga mea către 
Tine, Dumnezeule! Mă rog ie să binecuvântezi aceşti 
oameni şi prin mare mila Ta să faci să dispară toţi 
duşmanii lor. 

Începuse să plouă. 

Mă miram că nu plouase demult, dar a început dintr- 
odată, mai întâi o ploaie măruntă, dar care s-a transformat 
repede într-o ploaie torențială. Ieremias flecărea în 
continuare, dar, la un moment dat, probabil m-a văzut. 
Bineînţeles că nu mă putea recunoaşte. Aveam gluga 
mantiei trasă peste cap, iar el se uita de pe chei, prin 
perdeaua de stropi de ploaie, către debarcaderul unde 
stăteam noi. Dar, cum a văzut un schilod gârbovit, şi-a 
îndreptat imediat toiagul către mine şi a zis cu o voce care 
a răzbătut prin vuietul furtunii: 

— Fă-l bine, Dumnezeule! Revarsă mila Ta asupra 
acestui om cocoşat! Îndreaptă-l la loc, Doamne! Ridică 
blestemul care-l apasă! ţi cer asta în numele Tatălui, al 
Fiului şi al celuilalt! 

— Guds Moder, am murmurat eu. 


% 191 # 


— Stăpâne? m-a întrebat Cerdic. 

— Asta e numele corabiei, „Maica Domnului”, şi nu-mi 
mai spune „stăpâne”. 

— Îmi pare rău, stăpâne. 

Mi se spusese că Guds Moder era o corabie pe jumătate 
distrusă, cu scânduri lipsă şi frânghii zdrenţuite, care nu s- 
ar fi scufundat dacă plutea pe o apă liniştită, dar nu ar fi 
putut supravieţui pe o astfel de vreme dacă nu ar fi fost 
reparată. Ieremias voia ca ea să arate murdară şi 
neîngrijită. Frânghiile atârnau de catarg, dar mi-am dat 
seama că sub aceste zdrenţe se afla o corabie solidă şi în 
bună stare pentru navigaţie, o corabie de război. leremias 
îşi luase privirea de la mine, şi acum traversa puntea 
corabiei Ælfswon urmat de patru bărbaţi, toţi purtând zale 
şi coifuri. Noi am continuat să ne rugăm cât a trecut el pe 
chei, dar nu-l mai auzeam. l-am urmat. 

Ploaia se dezlănţuia în continuare peste casele acoperite 
cu paie din oraş, inundând ulițele. Lui Ieremias nu-i păsa. 
Ţinea predici în timp ce mergea. A întâlnit doi dintre 
oamenii lui ZEthelhelm, şi acum treceau prin faţa tavernei 
Gâscă. Ar fi vrut să se oprească şi să strige prin uşa 
deschisă. 

— Târfe şi beţivi! a zbierat el. Sfânta Scriptură nu 
încuviinţează aceste lucruri! Pocăiţi-vă, fii nenorociţi ai lui 
Beelzebut! Voi, beţivanilor şi târfelor! Pocăiţi-vă! 

Oamenii se uitau uimiţi prin uşa tavernei la episcopul 
sfrijit şi cu veşmintele lui brodate, ude leoarcă din cauza 
ploii, care li se adresa. 

— „Pentru cine sunt  suspinele?” „Pentru cine 
plânsetele?”S Voi ăştia îmbuibaţi cu vin! Acesta e cuvântul 
Domnului, beţivani gângavi ce sunteţi! „Ochii tăi vor privi 
la femei străine!”” Aşa se spune în Sfânta Scriptură! 
Credeţi-mă! Şi eu m-am uitat după femei care nu erau ale 
mele, dar, cu mila Domnului, mi-am ispăşit greşeala! Am 
devenit sfânt! Sunt mântuit de dorinţa pentru alte femei! 

— Nebun nenorocit, a spus Cerdic. 


ê Citat din Biblie, Pildele lui Solomon 23:29. 
7 Ibidem, 23:33. 


4 192 # 


Nu eram chiar atât de sigur. Cumva, nebunul nenorocit 
supravieţuise domniei Bridei în Northumbria. Ea îi ura de 
moarte pe creştini, dar leremias a scăpat de campania ei 
împotriva Dumnezeului său. Avea un fort la Gyruum, dar n- 
a avut nevoie să se adăpostească acolo. Poate, mă 
gândesc, pentru că Brida îşi dădea seama că e un lunatic, 
aşa cum era şi ea, sau pentru că ea credea că religia lui 
leremias este doar o glumă. 

Una dintre gărzile lui ZEthelhelm l-a luat de braţ pe 
Ieremias, vrând să-l convingă pe profetul vorbăreţ să se 
adăpostească de ploaie într-o încăpere încălzită. Ieremias 
s-a lăsat condus. Am mers după ei pe uliţa unde sângele de 
la porcii căsăpiţi era spălat de pe pereţi de ploaie, apoi 
către marginea oraşului unde, pe o ridicătură de pământ, 
fusese construit un conac impunător. Era o construcţie 
frumoasă, cu acoperiş gros şi foarte abrupt, din paie şi 
destul de mare. Cred că două sute de oameni puteau 
benchetui înăuntru. În plus, existau grajduri, magazii şi un 
hambar. Toate construcţiile se aflau de jur-împrejurul unei 
curţi. Doi lăncieri cu mantiile vişinii ale lui ZEthelhelm 
stăteau de pază la intrarea în casă. leremias a fost condus 
înăuntru. Nu cred că-l puteam urma şi nici nu voiam să 
risc să intru în caz că aş fi fost recunoscut. Nişte cerşetori 
se îngrămădiseră sub acoperişul din paie al hambarului şi 
m-am alăturat lor. L-am trimis pe Oswi înapoi la tavernă, 
dar l-am ţinut pe Cerdic cu mine. 

Am rămas în aşteptare. Stăteam cocoşaţi, înghesuiți 
lângă cerşetorii ciungi, orbi şi bâlbâiţi. O femeie cu faţa 
plină de bube cu puroi s-a târât către intrarea în casă, dar 
a fost împinsă înapoi. 

— Ţi s-a spus să aştepţi acolo şi fii mulţumită că stăpânul 
vă dă voie! a mârâit lăncierul. 

Stăpânul? ZEthelhelm era acolo? Dacă da, atunci venirea 
mea la Dumnoc fusese o greşeală îngrozitoare, şi nu 
pentru că aş fi putut fi recunoscut. Dacă el era aici, în oraş, 
asta însemna că flota lui era gata să plece, iar eu nu aveam 
nicio şansă să ajung la corăbiile mele înainte ca el să 
ajungă la Bebbanburg. Stăteam acolo tremurând, făcându- 


4 193 # 


mi griji şi aşteptând. 

Era trecut de amiază când, în sfârşit, ploaia s-a oprit. 
Vântul sufla încă în rafale, dar îşi pierduse din intensitate. 
Doi câini au venit din clădire, s-au învârtit de colo colo prin 
noroi, s-au murdărit cât s-au murdărit şi apoi şi-au ridicat 
picioarele la câte un stâlp. O fată le-a adus două căni cu 
bere gărzilor de la intrare, apoi a mai rămas să vorbească 
şi să râdă cu ei. Dincolo de acoperişurile îmbibate cu apa 
de ploaie am putut vedea un vas de pescuit care ieşea spre 
mare cu pânzele umflate de vântul rece. Un soare lăptos 
licărea în zare peste valurile înspumate. Vremea se 
îndrepta, ceea ce însemna că flota lui /Ethelhelm putea 
pleca pe mare. 

— În genunchi, înapoiaţilor, a strigat la noi una dintre 
gărzi. Dacă aveţi genunchi! Dacă nu, târâţi-vă cum puteţi! 
Şi staţi la rând! 

Mai mulţi oameni au venit din clădire. Erau gărzi cu 
coifuri pe cap şi cu mantii vişinii şi doi preoţi. Apoi l-am 
văzut pe /ZEthelhelm ţinând-o pe după braţ pe fiica lui, care 
încerca să-şi ridice poalele rochiei deschise la culoare ca 
să nu se umple de noroi. Părea tot nefericită, dar acest 
lucru nu-i ştirbea frumuseţea diafană. Faţa ei palidă era 
perfectă, corpul ei zvelt o făcea să pară fragilă, în ciuda 
faptului că era înaltă. Waldhere, războinicul vărului meu, 
era de cealaltă parte a ei. Umerii lui laţi erau drapaţi cu o 
mantie neagră sub care avea zale. Nu purta coif. În spatele 
lui era bruta lui Æthelhelm, Hrothard, rânjind la ceva ce 
tocmai spusese ealdormanul. In spate de tot venea 
leremias, în roba lui lucitoare de episcop, jilavă de la 
ploaie. Am luat o mână de noroi şi mi-am dat cu el pe faţă, 
apoi mi-am acoperit ochii cu gluga. 

— Datoria noastră este să fim milostivi, l-am auzit 
spunând pe /ZEthelhelm. Dacă vrem ca Dumnezeu să ne 
ocrotească, trebuie ca şi noi, în schimb, să-i ocrotim pe 
copiii lui făr' de noroc. Atunci când vei fi stăpână asupra 
ținutului de miazănoapte, draga mea, va trebui să fii 
milostivă. 

— Voi fi, tată, a răspuns Ælswyth plictisită. 


Y 194 # 


Nu îndrăzneam să mă uit în sus. Vedeam cizmele din 
piele fină ale lui ZEthelhelm, ornate cu argint şi murdărite 
cu noroi şi pantofii brodaţi ai fiicei lui plini de mizerie. 

— Dumnezeu să te binecuvânteze! a spus /Ethelhelm şi a 
pus un şiling de argint în palma omului de lângă mine. 

Eu tineam ambele mâini întinse, dar stăteam cu capul 
plecat. 

ZEthelhelm s-a oprit în faţa mea şi m-a întrebat: 

— Pe tine ce te doare? 

N-am spus nimic. 

— Răspunde-i Domniei Sale! a mârâit Hrothard. 

— El e... el e... el e, s-a bâlbâit Cerdic, care stătea lângă 
mine. 

— El e ce? a întrebat Hrothard. 

— Un id... id... idiot, stăpâne. 

Un şiling a poposit în palma mea şi un altul în mâna lui 
Cerdic. 

— Şi tu? l-a întrebat ZEthelhelm. Tu ce eşti? 

— Tot un id... idiot. 

— Dumnezeu să vă binecuvânteze pe amândoi, idioţilor! 

A spus /Ethelhelm şi-a plecat mai departe. 

— Atingeţi asta! Era Ieremias care venea în urma lui 
ZEthelhelm şi a fiicei sale şi care-mi flutura în faţa ochilor o 
fâşie de pânză cenuşie soioasă. L-am primit în dar de la 
lordul /Ethelhelm şi are putere, mare putere, copii! 
Atingeţi-l! Este chiar brâul pe care l-a purtat Maica 
Domnului atunci când fiul ei a fost răstignit pe cruce! 
Uitaţi-vă! Vedeţi urmele sângelui Său binecuvântat pe el? 
Atingeţi-l şi vă veţi tămădui. 

Era chiar în faţa mea. 

— Atinge-l, creier de muscă ce eşti! 

M-a lovit apoi cu cizma. 

— Atinge veşmântul Maicii Domnului şi duhul se va 
întoarce la tine ca pasărea la cuibul ei! Atinge-l şi vei fi 
tămăduit! Acest brâu a adăstat pe pântecul care l-a născut 
pe Domnul nostru! 

Am ridicat mâna în care ţineam şilingul şi am atins uşor 
cu încheietura mâinii bucata de pânză. Când am făcut asta, 


4 195 # 


leremias s-a aplecat şi mi-a ridicat bărbia nerasă pentru a 
mă forţa să ridic capul. S-a uitat fix în ochii mei. 

— Te vei tămădui, netrebnicule! a zis el cu patimă în 
glas. Diavolii care te posedă vor dispărea după ce te ating 
eu! Crede şi vei fi tămăduit! 

În timp ce vorbea, am văzut o urmă de nedumerire în 
trăsăturile lui sfrijite. Avea o licărire de nebun în ochii 
căprui, figura îi era înspăimântată, nasul, acvilin şi părul 
alb, răvăşit. Se uita încruntat la mine. 

— Mulţumesc, stăpâne, am zis şi mi-am plecat capul. 

Au fost câteva momente de linişte, care parcă au durat o 
veşnicie, apoi el a plecat mai departe. 

— Atinge-l! i-a poruncit Ieremias lui Cerdic. 

M-am simţit uşurat. Îl întâlnisem pe Ieremias doar o 
dată, şi atunci eram îmbrăcat în podoabe de războinic. 
Cumva, el văzuse ceva cunoscut la cerşetorul plin de noroi 
asupra căruia se aplecase. 

— Acum plecaţi! Târâţi-vă de aici, căraţi-vă, să nu vă mai 
văd, a ţipat la noi una dintre gărzi după ce persoanele de 
vază au intrat din nou în clădire. 

— Nu te grăbi, i-am şoptit lui Cerdic. 

Mă sprijineam în toiag şi mergeam cocoşat, înaintând 
încet în jos pe panta uşoară ce ducea către casele din 
apropiere. Niciodată în viaţă nu mă simţisem atât de 
vulnerabil. Îmi aminteam de noaptea în care mă dusesem 
la Cippanhamm, şi Alfred se deghizase în harpist pentru a-i 
putea spiona pe danezii lui Guthrum care ocupaseră 
oraşul. Fusese o noapte de cumplită teroare, în care nu 
mult a lipsit să mor de frică. La fel simţeam şi acum când 
şchiopătam prin Dumnoc către taverna Gâsca. Swithun 
stătea la o masă şi bea şi, de cum ne-a văzut la intrare, a 
venit spre noi pentru a-mi spune că Oswi era în pod. 

— A fugit pe scară în sus ca o veveriţă care se caţără ca 
să adune alune. 

— Adu-l repede înapoi jos, căci plecăm. 

— Acum? 

— Adu-l! Nu-mi pasă ce face acolo, dar scoate-l din biata 
fată şi adu-l imediat aici! 


% 196 # 


Eram grăbit să plecăm nu doar de teamă că aş fi putut fi 
recunoscut, ci şi pentru că tot ce văzusem în Dumnoc îmi 
spunea că flota lui ZEthelhelm era pe cale să plece. Fiul 
meu şi Finan probabil mutaseră deja oamenii şi corăbiile la 
Grimesbi. Aveam nevoie de o corabie care să ne ducă 
înapoi în acel port îndepărtat, de o corabie care să 
navigheze către miazănoapte. Cu şilingul de la ZEthelhelm 
am cumpărat o cană cu bere pe care am împărţit-o cu 
Cerdic în timp ce-l aşteptam pe Swithun. Imediat ce el şi 
Oswi au apărut lângă noi, i-am zorit să iasă din tavernă şi 
i-am condus către cel mai vestic chei, acolo unde era 
ancorată corabia lui Renwald. Am văzut nişte oameni care- 
şi pregăteau bărcile pentru plecare pe mare. Furtuna 
trecuse, vântul se liniştise, valurile înspumate erau mai 
mici şi soarele ieşea puţin câte puţin dintre nori peste 
câmpiile înverzite. 

— Stăpâne! am auzit pe neaşteptate vocea 
înspăimântată a lui Swithun. 

M-am întors şi am văzut luptătorii în mantii vişinii ai lui 
ZEthelhelm coborând strada dinspre conac. li conducea 
Hrothard care făcea semne către clădiri, trimițând oamenii 
spre prăvălii, spre taverne şi chiar spre biserica cea mare. 
Trei oameni au alergat către uşa tavernei Gâsca şi s-au 
instalat în faţa ei, blocând-o. 

— Aici, am zis eu cu disperare. 

Pe chei se afla un şir de colibe. Am forţat uşa uneia 
dintre ele şi am dat de o încăpere ticsită cu frânghii 
încolăcite, bucăţi de velatură, mormane de plase de 
pescuit, un butoi cu smoală pentru călăfătuire şi saci plini 
cu cărbuni minerali folosiţi pentru topirea smoalei. 

— Trebuie să ne ascundem repede! le-am zis eu. 

Am dat la o parte lucrurile depozitate în colibă pentru a 
ajunge în partea din spate a acesteia unde ne-am făcut un 
ascunziş. Am îngrămădit plasele şi velele în gaura pe care 
o făcuserăm pentru a putea trece şi am astupat-o bine. 
Ultimul lucru pe care l-am făcut înainte de a trece peste 
mormanul de lucruri îngrămădite şi a mă ascunde a fost să 
răstorn butoiul cu smoală, astfel încât lichidul vâscos să 


4 197 # 


treacă prin crusta de deasupra şi să se prelingă pe podea. 
Am încercat să blochez sau să înţepenesc uşa, dar n-am 
găsit nimic la îndemână, aşa că am trântit un alt butoi în 
dreptul uşii. Apoi ne-am ghemuit în ascunzătoarea noastră, 
am tras o pânză de corabie peste capetele noastre, 
aproape sufocându-ne de mirosurile de smoală şi de 
cărbune. 

Peretele colibei era subţire şi avea crăpături mari între 
scânduri. Puteam vedea afară prin una dintre ele cum 
oamenii se împrăştiau de-a lungul cheiului pentru a 
controla corăbiile. Doi dintre ei se aflau foarte aproape. 

— Nu-l vor găsi niciodată, a spus unul din ei. 

— Nu-i aici, a zis celălalt cu dispreţ. Acest idiot de danez 
nemernic visează. Oricum e nebun. Şi nici nu-i mai episcop 
decât sunt eu. 

— E un vrăjitor. Oamenilor le e frică de el. 

— Mie nu. 

— Ba da, îţi e şi ţie! 

Hrothard a strigat la cei doi, vrând să afle dacă au 
căutat şi prin colibe. 

— Ar fi mai bine să ne uităm, a spus unul cu o voce 
obosită. 

După un scurt moment, am auzit cum îmbrâncesc uşa. 
Unul din oameni a înjurat şi a adăugat: 

— Eu nu intru acolo. 

— Nu-i aici! a strigat celălalt. Apoi a spus ca pentru sine: 
E la kilometri distanţă de aici, idiot netrebnic. 

— Dumnezeule Atotputernic! a răsuflat Swithun la 
urechea mea. 

Am putut zări oameni cu câini legaţi care adulmecau 
fără rost la uşi şi pe drumul din faţa colibelor. Câinii 
amuşinau şi pe lângă colibe. Mirosul de nesuportat al 
smoalei era însă atât de puternic, încât au trecut pe lângă 
coliba noastră cât au putut de repede. Ne-am ghemuit unul 
în altul, neîndrăznind nici să respirăm măcar. N 

După-amiaza se scursese, aşa că agitația s-a potolit. In 
mod limpede, căutarea fusese abandonată. Pe chei, era 
adusă tot mai multă marfă care era încărcată pe corăbii. S- 


Y 198 # 


a mai stârnit puţină forfotă la plecarea lui Ieremias, când 
ZEthelhelm a coborât în port pentru a-i ura drum bun. N- 
am auzit nimic din ce şi-au spus. M-am urcat pe grămada 
de plase de pescuit, am îndepărtat cu ajutorul cuţitului o 
scândură de lângă o crăpătură din perete şi am văzut 
corabia Guds Moder cum merge în josul râului către mare. 
Soarele apunea, era ora fluxului. Valuri mici clipoceau sub 
postamentul de lemn al cheiului. M-am întors în 
ascunzătoare şi m-am uitat prin altă crăpătură. ZEthelhelm 
şi şase dintre gărzile lui se întorceau în oraş. 

— Nu pleacă astăzi, am zis eu. 

— Mâine, poate? m-a întrebat Swithun. 

— Probabil. 

Ştiam că sunt în întârziere. Chiar dacă soarta ar ţine cu 
mine şi aş găsi o corabie care să plece spre nord a doua zi 
în zori, tot nu aş ajunge la Grimesbi la timp. Flota lui 
ZEthelhelm ar trece de gura de vărsare a râului Humbre şi 
s-ar apropia de țărm la Bebbanburg cu mult înainte ca eu 
să-i trezesc pe oamenii mei, să-i urc repede pe corăbii şi să 
plecăm în urmărire. 

Am simţit deznădejdea eşecului şi, din instinct, am atins 
ciocanul lui Thor de la gât şi m-am pomenit că strâng în 
mână o cruce. 

Mi-am blestemat soarta. 

Aveam nevoie de o minune. 


Nu ştiam ce să fac, aşa că n-am făcut nimic. 

Am rămas în colibă. Strigătele şi chemările s-au stins. 
Mă îndoiam că /ZEthelhelm crezuse că eu chiar eram în 
Dumnoc, dar bănuielile lui Ieremias l-au obligat să facă 
acele căutări care n-au condus la niciun rezultat, deşi, fără 
îndoială, acestea le-au permis oamenilor lui să jefuiască 
toate casele în care intraseră. 

Între timp, Swithun mi-a povestit despre târfa lui 
vorbăreaţă. 

— Mi-a spus că sunt aproape patru sute de luptători în 
oraş, stăpâne. 

— De unde ştia ea asta? 


4 199 # 


— Unul dintre ei îi spusese. 

— Ce altceva ţi-a mai spus? 

— Caii au fost trimişi înapoi la Wiltunscir, stăpâne. 

Asta era bine de ştiut şi nu aveam nicio îndoială că aşa 
era. Dacă /Zthelhelm ar fi vrut să-şi ia toţi caii la 
Bebbanburg, ar fi avut nevoie de încă şase sau şapte 
corăbii şi i-ar fi luat şi timp ca să pună despărţituri în 
calele acestora. Şi nici nu avea nevoie de cai la 
Bebbanburg. Era destul să-şi aducă la țărm trupele, să le 
conducă prin Poarta Mării şi şi-ar fi anunţat prezenţa prin 
fluturarea pe zidurile fortăreței a steagului său cu cerbul 
rampant. Constantin şovăia deja, nevrând să piardă 
oameni în asaltul asupra meterezelor. lar ştirea că 
garnizoana vărului meu a primit întăriri şi hrană îl va 
convinge să renunţe la asediu. 

lar eu nu puteam face nimic pentru a-l împiedica pe 
ZEthelhelm. 

Îmi amintesc poveţele pe care le bodogănea tatăl meu. 
Fratele meu încă era în viaţă şi eram toţi trei la masa cea 
mare, îndestulată cu mâncăruri bune. Tatăl meu nu m-a 
iubit prea mult niciodată, de altfel îi plăceau prea puţini 
oameni. Sfatul îi era adresat fratelui meu. Pe mine mă 
ignora. 

— Va trebui să faci alegeri în viaţă şi, din când în când, 
nu vei face alegerea corectă. Ni se întâmplă tuturor. S-a 
încruntat furios privind către bezna din camera de noapte 
unde un harpist ciupea coardele harpei sale. Termină cu 
zăngăneala! a ţipat la el. 

Harpistul s-a oprit. Un copoi scâncea sub masă şi a avut 
mare noroc că nu s-a ales cu o lovitură în bot. 

Şi tata a continuat: 

— Dar e mai bine să faci o alegere proastă decât să nu 
faci niciuna. 

— Da, tată, a răspuns respectuos fratele meu. 

El a făcut o alegere câteva săptămâni mai târziu, şi mai 
bine n-ar fi făcut-o, pentru că din pricina asta şi-a pierdut 
viaţa. Astfel, eu am devenit moştenitorul Bebbanburgului. 

Mi-am amintit sfatul tatălui meu şi mă întrebam ce 


% 200 # 


opţiuni aveam eu. Se pare că niciuna. Mă aşteptam ca flota 
lui ZEthelhelm să plece a doua zi. Eu ar fi trebuit să mă 
întorc la Grimesbi şi să aştept să aflu că vărul meu îşi 
găsise o nouă soţie şi devenise mai puternic decât oricând. 

Aveam nevoie de o minune. 

Swithun, Oswi şi Cerdic dormeau. De câte ori îi auzeam 
sforăind îmi venea să-i trezesc, deşi nu mai erau prin 
apropiere gărzi care să-i audă. Am aruncat o bucată de 
pânză peste smoala lipicioasă, am deschis uşa colibei şi am 
ieşit să mă uit în întuneric. 

De ce a plecat Ieremias? Era, în mod limpede, aliatul lui 
JEthelhelm. Deci, de ce nu plecase împreună cu el spre 
Bebbanburg? Întrebarea asta mă sâcâia, dar nu găseam un 
răspuns. 

Stăteam în faţa intrării în colibă şi ascultam vâjâitul 
vântului, fâlfâitul pânzelor corăbiilor, pleoscăitul apei în 
carene şi scârţâitul bărcilor în bătaia vântului. Pe câteva 
corăbii pâlpâiau opaițe. Nu puteam rămâne în colibă. 
Ştiam că în zori portul se va anima. Oamenii se vor 
îmbarca şi vor încărca şi mai multă marfă pe punte. 
Trebuia să plecăm, dar disperarea mă făcea să fiu 
nehotărât. In cele din urmă, m-am gândit la Renwald. Mai 
mult ca sigur, el urma să profite de flux pentru a pleca din 
Dumnoc spre Lundene. Poate că banii l-ar putea convinge 
să meargă spre miazănoapte la râul Humbre. Astfel, mă voi 
întoarce acasă la Dunholm fără vreun pretext de a-l mai 
părăsi vreodată şi ştiind că visurile mele legate de 
Bebbanburg s-au sfârşit aici. 

Doi bărbaţi se plimbau pe chei. Am rămas pe loc, dar 
niciunul din ei nu s-a uitat spre mine. Unul a tras vânturi şi 
amândoi au râs. 

Auzeam triluri de păsărele, ceea ce însemna că zorii 
sunt aproape. Câteva momente mai târziu, am văzut prima 
geană de lumină palidă pe cerul dinspre răsărit. Dacă mai 
rămâneam mult timp în colibă, urma să fim descoperiţi. 
Veneau deja primii oameni pe chei şi, curând, aveau să mai 
vină şi alţii. 

Dar înainte de asta a venit altceva. 


% 201 # 


Un miracol. 


Miracolul s-a întâmplat în zori. 

A venit dinspre marea cea rece şi cenușie. 

Cinci corăbii ale căror forme amenințătoare contrastau 
cu zorii luminoşi ai zilei. 

Veneau pe valurile fluxului, băncile vâslaşilor urcau şi 
coborau ca nişte aripi în zbor, iar pânzele erau strânse la 
vârfurile catargelor. 

Veneau cu capete de dragoni şi de animale la proră, iar 
nimbul primei raze de lumină a scânteiat în coifuri, vârfuri 
de lance şi topoare. 

Veneau repede şi veneau cu făclii. Focul şi corăbiile nu 
fac casă bună împreună. Mi-e mult mai frică de foc pe 
mare decât îmi e de furia uraganelor stârnite de Ran, zeiţa 
mărilor. Aceste corăbii cutezau să poarte pe ele torţe 
aprinse care luminau puternic şi lăsau dâre de fum în 
urmă. 

Ce-a de-a cincea corabie, ultima, nu avea la prora ei 
înaltă vreun cap de animal, ci o cruce. Câteva clipe, m-am 
gândit că trebuie să fie corabia lui Ieremias, Guds Moder, 
dar apoi am văzut că această corabie era mai lungă şi mai 
masivă, iar catargul era mai înclinat. Tocmai când o 
urmăream atent, am văzut cum au izbucnit flăcările când 
oamenii au aprins torţele în partea din faţă a ei. 

— Sculaţi-vă! am strigat la oamenii mei. Şi haideţi! 
Repede! 

Aveam doar câteva momente. Poate că nu aveam destul 
timp, dar nu aveam altă şansă să scap. l-am condus pe cei 
trei oameni ai mei de-a lungul digului spre cel mai vestic 
chei. Cei câţiva oameni care se aflau deja pe chei nu ne-au 
dat atenţie, căci se uitau atenţi la flota care sosea. 
Santinela din turnul de veghe probabil că adormise, dar 
acum se trezise şi, văzând cele cinci corăbii, a început să 
zăngănească din clopot. Era prea târziu. Scopul turnului 
de veghe era ca, din el, să fie observate navele cât acestea 
se aflau încă pe mare, şi nu la doar câţiva metri distanţă, 
gata să arunce foc, prăpăd şi moarte peste Dumnoc. 


4 202 # 


Am sărit în corabia pustie, am traversat puntea ei şi am 
aterizat pe Rensna2gl. 

— Trezeşte-te, am ţipat la Renwald, care era deja treaz, 
dar părea confuz. 

El şi echipajul lui dormiseră sub tambuchi la pupa lui 
Rensnægl, acoperiţi cu o pânză de velă. Se uita fix la noi 
patru. 

— Trebuie să te mişti de aici! am mârâit eu la el. 

— Dumnezeule! a zis el în timp ce se uita dincolo de 
mine la capătul cheiului, unde una dintre cele cinci corăbii 
izbise cu putere un vas ancorat acolo şi-i făcuse ţăndări 
scândurile. 

Două dintre corăbiile atacatoare vâsleau în mijlocul 
portului, în spaţiul larg dintre două cheiuri. Fiecare din 
cele două se izbeau de bărcile legate de docuri, în locurile 
unde cheiurile erau fixate de uscat. Am văzut apoi bărbaţi 
îmbrăcaţi în zale şi înarmaţi cu sulițe şi cu scuturi în mâini, 
care, căţăraţi pe țărm, au format imediat două ziduri de 
scuturi, fiecare împiedicând accesul pe chei. În oraş, urlau 
câinii, clopotul bisericii începuse să bată, iar santinela din 
turnul de veghe suna în continuare alarma. 

— În numele Domnului, ce se întâmplă? 

— Este Einar cel Alb şi a venit ca să dea foc flotei lui 
ZEthelhelm, i-am răspuns eu. 

— Einar? a spus Renwald uluit. 

— Este un viking plătit de regele Constantin al Scoției. 
Nu eram foarte sigur de acest lucru, dar Edward al 
Wessexului îmi spusese că Einar, ademenit de aurul 
scoţienilor, schimbase tabăra. Nu-mi dădeam seama cine 
altcineva ar fi putut veni la Dumnoc pentru a distruge flota 
pregătită să ajute Bebbanburgul. Şi acum, pleacă de aici, i- 
am poruncit lui Renwald. 

S-a întors ca să privească la vikingii care formaseră un 
zid de scuturi de-a curmezişul cheiului. Erau cam treizeci 
de bărbaţi în acest zid, mai mult decât ar fi fost nevoie 
pentru a păzi acel spaţiu îngust. Lumina scădea, astfel că 
totul se prefăcuse în cenuşiu şi negru. 

— Dă-mi spada ta! i-am cerut lui Renwald. 


4 203 # 


— Nu ne putem lupta cu ei, mi-a spus el, îngrozit. 

Îi cerusem spada pentru a tăia frânghiile de ancorare. 
Oamenii lui Einar făceau deja acelaşi lucru. Un grup de 
bărbaţi alergau de-a lungul cheiului, dezlegând sau tăind 
frânghiile cu care erau legate micile ambarcaţiuni. Voiau 
să producă haos. Aveau să ardă sau să distrugă corăbiile 
mari destinate să ajute Bebbanburgul, dar ei voiau de 
asemenea să împrăştie şi ambarcaţiunile de comerţ şi de 
pescuit. Dacă vedeau oameni sau încărcătură la bordul 
vreunei bărci, se urcau în ea pentru a o prăda. Trebuia s-o 
eliberez pe Rensnaegl înainte ca ei să ne vadă. 

— Nu vreau să ne batem cu ei, am replicat eu şi am 
alergat la pupa, unde ştiam că-şi ţine Renwald armele. 

Am intrat sub tambuchi, am împins doi oameni din 
echipaj, am înşfăcat o sabie lungă şi am scos-o din teaca de 
piele. 

— Stăpâne! a şoptit Swithun. 

M-am întors şi mi-am dat seama că doi vikingi văzuseră 
că Rensnaegl are echipaj şi că în cala ei e ceva încărcătură. 
Mirosiseră prada, aşa că săriseră în corabia de alături şi 
erau gata să sară în corabia pe care ne aflam noi. 

— Nu! a strigat Renwald, încercând să mă oprească. L- 
am împins cu putere, el a făcut un pas greşit şi a căzut 
peste mărfurile de pe punte. M-am întors tocmai când unul 
dintre luptători sărise pe punte. Nu avea scut, ci doar o 
sabie. Pe cap purta un coif ale cărui apărători pentru 
obraji îi acopereau faţa bărboasă. Tot ce puteam vedea 
erau ochii lui, aprinşi şi larg deschişi. Ne socotea o pradă 
uşoară. A văzut spada din mâna mea, dar s-a gândit că 
sunt doar un marinar saxon cam bătrâior, care nu e pe 
măsura unui luptător viking. A făcut un salt înainte cu 
vârful spadei către mine, fiind sigur că-mi va străpunge 
abdomenul, apoi a spintecat aerul cu ea ca şi cum ar fi 
putut să-mi împrăştie maţele pe puntea corabiei Rensnægl. 

Mi-a fost uşor să parez lovitura. Spada lui Renwald era 
veche, ruginită şi, probabil, tocită, dar era grea. 
Contralovitura mea i-a aruncat spada mult în stânga mea 
şi, înainte de a şi-o recupera de pe jos, l-am lovit în faţă cu 


4 204 # 


mânerul spadei mele. I-am atins doar marginea coifului, 
dar lovitura a fost atât de puternică încât s-a clătinat în 
spate. Încă mai încerca să-şi recupereze arma când i-am 
înfipt spada lui Renwald drept în burtă. Spada era tocită, 
dar a pătruns prin zale, a străpuns vesta din piele de 
dedesubt şi a intrat în plin. A scos un țipăt înăbuşit şi s-a 
aruncat cu mâna întinsă către mine ca pentru a-mi atinge 
faţa şi a-mi scoate ochii. L-am înşfăcat de barbă cu mâna 
liberă, l-am tras cu putere spre mine şi am păşit în lateral. 
S-a împiedicat de mine, spada i-a ieşit din măruntaie, apoi 
a lovit cu picioarele marginea carenei şi a căzut peste 
bord. S-a auzit un pleoscăit şi un geamăt scurt, apoi s-a 
dus, tras în jos de zalele grele. 

Cel de-al doilea s-a mulţumit să-l urmărească pe 
tovarăşul lui care încerca să măcelărească un echipaj de 
saxoni mizerabili, dar moartea acestuia a fost atât de 
fulgerătoare că nu a mai avut cum să-i sară în ajutor. Voia 
să se răzbune, dar nu s-a gândit să-i atace pe Swithun, pe 
Oswi sau pe Cerdic, care stăteau neînarmaţi la prora lui 
Rensneegl, ci a sărit urlând peste mărfuri şi a venit în faţa 
mea. A văzut un bărbat zdrenţăros, cu părul cărunt şi cu o 
sabie veche ruginită în mână şi pesemne că s-a gândit că 
fusesem norocos să supraviețuiesc primului atac. A sărit 
din nou, intenţionând să-mi reteze capul cu doar o lovitură 
a spadei sale. Era tânăr, blond, furios şi avea corbi pictaţi 
pe obraji. Dar era un nerod înfierbântat. Eram zece oameni 
la bordul lui Rensnægl şi urmărise cum îl omorâsem pe 
tovarăşul lui cu priceperea unui luptător. Dar văzuse doar 
un echipaj de saxoni, pe când el era un luptător viking, un 
lup de la miazănoapte, care voia să ne arate cum îi 
tratează vikingii pe neruşinaţii de saxoni. Şi-a rotit spada 
în timp ce făcea un salt către mine. Tăişul spadei era lat, 
puternic, o lovitură de moarte mi-ar fi tăiat pe loc capul. 
Dar această lovitură era tot atât de evidentă pentru mine 
ca şi cea dinainte. L-am văzut cu coada ochiului în timp ce 
mă întorceam spre el. Am simţit cum în mine ţâşneşte 
bucuria de a mă lupta, convingerea că inamicul meu făcuse 
o greşeală şi că încă un bărbat viteaz va ajunge pe pajiştea 


4 205 # 


din Valhalla. A părut că timpul se opreşte din curgerea lui 
când spada s-a îndreptat spre mine. Am văzut rictusul 
tânărului luptător care se străduia să folosească toată forţa 
lui în această lovitură. Şi m-am lăsat în jos. 

M-am ghemuit şi spada a şfichiuit pe deasupra capului 
meu. Apoi, m-am ridicat cu spada mea ruginită îndreptată 
în sus. Vikingul, care continua să înainteze, a intrat direct 
în spada veche a lui Renwald. Vârful i-a intrat în bărbie, a 
trecut prin gură, prin dosul nasului, a pătruns în creier şi 
s-a oprit, cu un scârţâit surd, în ţeastă. El a împietrit, cu 
capul străpuns, mâna lui a rămas fără putere, şi spada i-a 
căzut cu un zăngănit surd pe puntea corabiei. Am renunţat 
la spada pe care o înfipsesem în el, l-am împins de lângă 
mine şi i-am smuls din mână frumoasa armă. M-am dus 
repede la frânghiile de la pupă şi le-am retezat cu trei 
lovituri. Apoi i-am aruncat spada lui Cerdic. 

— Taie frânghia de la proră, i-am strigat. Apoi şi odgonul 
de remorcare! Repede! 

Cerdic a ridicat spada şi, folosindu-se de puterea ei 
imensă, a tăiat frânghiile cu doar două lovituri, eliberând-o 
astfel pe Rensnaegl. Mareea ne-a îndepărtat de chei. Un al 
treilea viking văzuse cele întâmplate. S-a uitat la 
camaradul lui prăbuşit în spasme peste încărcătura de pe 
corabie, cu spada încă înfiptă în ţeastă. Apoi a sărit în 
barca pe lângă care trecuserăm şi a urlat nervos după noi. 
Însă mareea era puternică şi ne-a dus mai departe decât 
ne-ar fi putut el ajunge. 

Eram totuşi în pericol să eşuăm. Swithun văzuse la 
vikingul muribund un toc de pumnal placat cu argint şi 
încerca să-l deschidă. 

— Lasă-l! am strigat la el. Ia o vâslă! Cerdic, o vâslă! 
Repede! 

Cerdic, de regulă mai încet în mişcări, s-a repezit să 
apuce o vâslă cu care a împins-o pe Rensnăegi departe de 
bancul de nisip care se contura la stânga noastră. Am tras 
spada cea ruginită afară din capul muribundului şi am tăiat 
frânghiile care ţineau acoperitoarea de soare de deasupra 
pupei, căci împiedica vederea pentru cel care se afla pe 


4 206 # 


platforma cârmaciului. 

— Apucă vâsla-cârmă! am strigat la Renwald. Pune-ţi 
oamenii să vâslească! Şi ridică pânzele! 

Am pus spada ruginită în mâna omului muribund. Dădea 
semne că se sufocă, îşi mişca ochii când la stânga, când la 
dreapta, dar nu-şi putea mişca braţele şi picioarele. Am 
recuperat spada cea bună de la pupa corabiei, am verificat 
dacă bietul băiat mai are în mână spada cea veche, apoi i- 
am curmat suferinţa. Sângele a ţâşnit şi s-a împrăştiat 
peste grămada de piei. Chiar atunci, în dreapta mea a 
izbucnit o flacără. Una dintre corăbiile lui ZEthelhelm luase 
foc, văpăile cuprinseseră hobanele gudronate şi se 
împrăştiau pe punte. Echipajul lui Renwald, care fusese 
prea buimăcit de atacul vikingului asupra noastră ca să 
mai facă vreo mişcare, se agita să scoată vâslele prin 
găurile de deasupra carenei corabiei. 

— Vâsliţi! ţipa Renwald. 

Poate că fusese tulburat de panica şi măcelul din zori, 
dar era un marinar încercat şi-şi dădea seama de pericolul 
de împotmolire a corabiei. Am aruncat spada, am desfăcut 
funga legată de coloana catargului şi am întins verga până 
a ajuns peste puntea unde Oswi, urcat în picioare peste 
cadavrul vikingului, tăia parâmele care ţineau strâns 
pânzele înfăşurate. Velele cafenii au căzut, şi eu am 
ridicat-o pe cea din spate, în timp ce un om din echipajul 
lui Renwald a prins-o pe cea de la tribord şi a întins-o. Un 
alt om a fixat vela de la babord. Am simţit cum corabia se 
stabilizează. Vântul bătea din spate, dinspre sud-vest, dar 
fluxul venea puternic către noi. Trebuia ca vâslele şi 
velatura să-i asigure înaintarea. Renwald pusese cârma la 
locul ei şi-i împinsese mânerul, astfel că Rensnaegl s-a 
întors lent, şi-a regăsit uşor drumul şi încet-încet a ieşit 
printre bancurile de nisip către mijlocul râului. 

În portul Dumnoc începuse măcelul. 


4 207 # 


Nouă 


Rensnăegl îşi meritase numele. Se strecurase cu greu pe 
râu, prora ei plesnind nervos fluxul care venea. Această 
invazie de apă se va termina curând şi apele se vor linişti. 
Râul ne va duce către mare, dar, până atunci, era nevoie 
de multă strădanie pentru a înainta puţin. Pe uscat, 
oamenii erau ucişi, pe cheiuri corăbiile erau în flăcări. 
Unele dintre aceste corăbii fuseseră lăsate libere şi erau 
purtate de curent în susul râului. Soarele se ridicase 
deasupra orizontului, aşa că am putut vedea că, în faţa 
tavernei Gâsca, se formase un zid de scuturi care îl 
înlocuia pe celălalt mai mic de pe chei, dar era deja prea 
târziu pentru ca multe dintre corăbii să mai poată fi 
salvate. Doar câteva ancorate lângă debarcaderul construit 
de-a lungul malului scăpaseră, printre care Ælfswon, 
corabia lui /ZEthelhelm. La bordul ei se aflau mai mulţi 
oameni, unii dintre ei cu vâslele pregătite pentru a 
împinge corăbiile în flăcări care s-ar fi apropiat de ea. 

— Ar fi mai bine să mergem în susul râului, mi-a spus 
Renwald. Aşa, ne vom îndepărta de aceşti nemernici. 

Se referea la faptul că dacă ne vom lăsa purtaţi de flux 
către apele mai puţin adânci ale râului vom scăpa de 
aceste nave invadatoare care ar fi avut nevoie de ape mult 
mai adânci pentru a putea înainta decât avea nevoie 
Rensnaegl. Avea, fireşte, dreptate, dar eu am clătinat din 
cap. 

— Mergem către mare şi o să ne duci la Grimesbi. 

— Noi mergem la Lundene, a spus Renwald. 

Am luat frumoasa sabie a tânărului viking şi am 
îndreptat vârful ei însângerat către el. 

— Ne vei duce la Grimesbi! am rostit clar şi răspicat. 

Se uita fix la mine. Până acum, mă crezuse un bătrân 


4 208 # 


ramolit care călătoreşte în Anglia de Est pentru a găsi 
mormântul familiei sale, dar acum nu mai eram gheboşat. 
Stăteam drept, vorbeam cu asprime în loc să molfăi 
cuvintele şi tocmai mă văzuse omorând doi oameni în tot 
atâta timp cât i-ar fi trebuit lui ca să curețe un hering. 

— Cine eşti? m-a întrebat. 

— Sunt Uhtred de Bebbanburg. 

O clipă, n-a fost în stare să spună nimic. Apoi s-a întors 
către oamenii lui, care se opriseră din vâslit şi se uitau cu 
gurile căscate la mine, şi a spus: 

— Flăcăi, mergem la Grimesbi. La vâsle! 

— Te voi plăti, chiar mai mult decât te-ai aştepta. Pentru 
început, îţi ofer această sabie. 

Am şters lama spadei pe pieile de pe corabie şi am 
băgat-o sub platforma cârmaciului. 

Rensnægl a reuşit să treacă râul către malul de nord 
unde fluxul era mai slab, dar biata navă greoaie abia a 
înaintat, în ciuda celor şase vâsle şi a velelor sale mari. Ne 
îndreptam încet către mare. Pe celălalt mal, Einar cel Alb 
arăta de ce i se spunea „cel fără de noroc”. 

Păruse o idee bună să desfăşori pe uscat forţe care să 
blocheze drumul către chei în timp ce restul trupelor să 
distrugă flota lui /ZEthelhelm. Numai că aceste două mari 
ziduri de scuturi se aflau acum sub atacul necruţător al 
saxonilor de vest înfuriaţi care năvăliseră pe străzile şi 
aleile oraşului pentru a forma propriile lor ziduri de 
scuturi. Vikingii, mă gândeam eu, probabil erau obosiţi. 
Sosiseră în zori după ce navigaseră toată noaptea în contra 
vântului. Zidul de scuturi dinspre răsărit părea să reziste, 
dar celălalt fusese înlăturat, iar supraviețuitorii înotau 
printre vasele ancorate pentru a ajunge la loc sigur pe cea 
mai apropiată dintre corăbiile lui Einar. Dar nici aceasta 
nu era sigură. Fluxul o împingea spre chei. Saxonii furioşi 
îi urmăreau pe fugari şi săreau pe corabia blocată. Vedeam 
cum spadele sunt ridicate şi lăsate în jos, zăream oameni 
sărind peste bord în apa puţin adâncă şi oameni murind. 
Această corabie era condamnată la pieire. 

Dar o soartă şi mai crudă avea flota lui Æthelhelm. La 


4 209 # 


capătul cheiurilor, un fum gros se ridica de la corăbiile 
care luaseră foc şi întuneca cerul dimineţii. Câteva 
ambarcaţiuni mai mici fuseseră luate de vikingi şi scoase 
din toată acea harababură pentru a ne urmări în josul 
râului. In spatele lor, cel puţin trei dintre corăbiile lui 
ZEthelhelm erau cuprinse de flăcări. Corabia lui, Ælfswon, 
părea să fi supravieţuit, fiind flancată de alte două corăbii 
mari de război ale saxonilor de vest. Dar cea mai mare 
parte a flotei lor fusese incendiată, scufundată sau 
capturată. Echipajul celei mai mari corăbii a lui Einar, cea 
cu carena neagră şi cu cruce la proră, continua să arunce 
torţe aprinse în corăbiile mai mici ale lui ZEthelhelm, dar, 
pentru că oamenii din zidul de scuturi se retrăgeau, 
corabia a început să se îndepărteze. O altă corabie a lui 
Einar s-a apropiat de cheiul răsăritean, vikingii s-au urcat 
pe ea, iar vâslaşii au întors vâslele ca s-o îndepărteze de 
răzbunarea saxonă. Corabia cea mare, cea cu cruce, a 
plecat ultima din haosul incendiar. Când a ieşit din norul 
de fum, am văzut o flamură înfăşurată în jurul arboretului. 
Pentru moment, nu se mişca, dar o pală de vânt a desfăcut- 
o şi am putut vedea o mână roşie ţinând o cruce. 

— Al cui însemn e acesta? am întrebat eu. 

— Este o navă scoțiană, iar însemnul este al lui Domnall, 
a răspuns Renwald 

— Omul lui Constantin? 

— Un om fericit, a spus Renwald uitându-se în urmă la 
degringolada de corăbii distruse şi carene în flăcări. 

În zori, cinci corăbii veniseră la Dumnoc, dar numai 
patru plecau, însoţite de vreo zece vase de comerţ 
capturate. Dacă Einar era şi el pe una dintre corăbii 
trebuie să fi ştiut că Rensnægl nu era printre corăbiile 
capturate, căci, atunci când marile nave de război ne-au 
depăşit la gurile râului, niciuna nu a încercat să ne 
oprească. Dimpotrivă, un bărbat ne-a făcut cu mâna de pe 
platforma cârmaciului corabiei negre a lui Domnall. I-am 
răspuns la salut, apoi Rensnægl a intrat în apele maritime. 
Am continuat să vâslim, lăsând marele velier să ne ducă pe 
lângă țărm către miazănoapte. 


4 210 # 


— Se numeşte Trianaid, a zis Renwald, arătând către 
corabia scoțiană. 

— Trianaid? 

— Însemnă „Treime”. O întâlnesc de obicei în Forth, n- 
am văzut-o niciodată atât de departe în sud. 

— Eu credeam că toate vasele lui Constantin se luptă cu 
vikingii sus, în insule. 

— Majoritatea, da, dar pe Trianaid o ţin mai aproape de 
casă. 

— Acum o va duce la Bebbanburg, am spus eu cu 
amărăciune în glas. 

— Da, stăpâne, aşa e. 

Pentru mine, singura alinare era de a şti că Trianaid, ca 
şi restul flotei lui Einar, nu se va descurca prea bine la 
Bebbanburg. Nu vor putea intra în portul fortăreței decât 
prin canalul îngust aflat sub meterezele de nord şi departe 
de mult prea păzita Poartă a Mării. Orice navă circulând 
pe acest canal va fi asaltată cu sulițe şi pietre, astfel că 
vasele lui Einar vor trebui să se adăpostească într-un mic 
loc de ancorare între Lindisfarena şi uscat. Era un refugiu 
dificil şi îngust, iar pe timp de furtună, de-a dreptul 
periculos. 

Pe când eram copil, un negustor scoţian se refugiase 
acolo, dar, în timpul nopţii, furtuna s-a întețit. Când ne-am 
trezit noi, am descoperit că nava fusese aruncată pe țărm. 
Îmi amintesc încântarea tatălui când şi-a dat seama că 
vasul şi încărcătura se aflau pe proprietatea lui. Mi-a dat 
voie să călăresc împreună cu luptătorii care galopau prin 
nisip după reflux, ca să înconjoare nava eşuată. Bineînţeles 
că cei cinci membri ai echipajului s-au predat imediat, dar 
fratele meu mai mare a poruncit să fie omorâţi. 

— Sunt scoțieni, mi-a spus el atunci. Nişte viermi! Şi tu 
ştii ce facem cu viermii. 

— Dar sunt creştini, am protestat eu. 

La vremea aceea, aveam şapte sau opt ani şi încă 
încercam să fiu un creştin bun ca să evit micile corecţii ale 
părintelui Beocca. 

— Sunt scoțieni, prostule. Trebuie să ne descotorosim de 


% 211 # 


aceşti nemernici! Vrei să-l omori pe vreunul dintre ei? 

— Nu! 

— Eşti o cârpă jalnică, mi-a spus el cu dispreţ şi şi-a scos 
spada ca să-i omoare pe viermi. 

La final, s-a dovedit că acea navă nu avea nimic valoros 
pe ea, în afară de nişte piei de oaie. Una dintre ele a 
devenit învelitoarea mea de pat timp de vreo doi ani de 
zile. 

Mi-am amintit această întâmplare când Renwald i-a dat 
cârma unuia dintre oamenii din echipajul lui. Apoi a tras 
spada tânărului viking de sub platforma de la pupă. A 
răsucit mânerul şi a privit cu admiraţie firul de argint 
înfăşurat în jurul traversei. 

— Este o armă valoroasă, mi-a spus. 

— Probabil făcută în Francia, şi-ţi va fi de mult mai mult 
folos decât această bucată de oţel ruginit pe care tu o 
numeşti spadă. 

— Pot s-o păstrez? 

— Păstreaz-o, vinde-o, fă ce vrei cu ea. Dar ai grijă să 
ungi mereu lama. E păcat să laşi să ruginească o spadă 
bună. 

A pus-o la loc de unde o luase. 

— Deci, mergi la Bebbanburg, stăpâne? 

Am dat din cap în semn că nu. 

— Mergem în Frizia. 

— De-aia ai venit întâi la Dumnoc? a întrebat el cu 
şiretenie. 

— Am avut nişte treburi în Dumnoc, şi acum ne 
îndreptăm către Frizia, am spus eu cu asprime în glas. 

— Da, stăpâne, a zis el, deşi, în mod cert, nu mă credea. 

Am navigat ajutaţi de vânt, dar, într-adevăr, Rensnaeg! n- 
a prins viteză deloc. S-a mişcat greoi, în timp ce flota lui 
Finar era mult înaintea noastră. Mă uitam cum alunecă 
navele lui pe apele înspumate strălucind în razele soarelui 
care pătrundea printre norii zdrenţuiţi risipiţi către 
miazănoapte şi către răsărit. 

Fără să vreau, am dus mâna la gât ca să ating ciocanul 
pentru a-i mulţumi lui Thor pentru miracol, dar degetele 


% 212 # 


au atins crucea, şi atunci m-am întrebat dacă nu cumva 
acest simbol îmi adusese noroc. Acesta era unul dintre cele 
mai puternice argumente ale creştinătăţii: că soarta le 
surâde creştinilor. Magii lor susțineau întotdeauna că un 
rege creştin câştigă mai multe bătălii, adună mai multe 
bogății şi zămisleşte mai mulţi băieţi decât un rege păgân. 
Eu speram ca acest lucru să nu fie adevărat, dar am avut 
grijă să spun în şoaptă o rugăciune de mulţumire 
Dumnezeului creştin care rostuise lucrurile în aşa fel încât 
soarta să-mi surâdă şi mie în ultimele ore. 

— ZEthelhelm nu va mai pleca astăzi, am zis. 

— Îi va trebui mai mult de o zi sau două ca să-şi revină 
din surpriza de azi-dimineaţă, a fost de acord Renwald. A 
pierdut câteva corăbii bune. 

— Nu va fi prea fericit, am zis eu bucuros. 

Pentru mine, miracolul se împlinise. Einar îmi oferise 
ceva de care aveam o nevoie disperată: timp. ZEthelhelm 
plănuise să meargă cu hrană şi întărituri la Bebbanburg, 
dar alimentele şi corăbiile fuseseră, în mare parte, 
distruse. 

Şi soarta mi-a mai surâs o dată. 

Imediat la nord de Dumnoc, râul Wavenhe se varsă în 
mare. Puţine familii locuiau în bordeiele construite din 
lemn adus de apa mării la gura de vărsare, care era 
vizibilă datorită întinderii largi de apă cu valuri agitate 
care le atrăgeau atenţia marinarilor că, deşi îmbietoare 
pentru a arunca ancora, era o zonă periculoasă. În 
interiorul uscatului, strălucea în soare un imens lac, 
dincolo de care, ştiam foarte bine, erau lacuri, râuri, 
pâraie, bancuri de nisip, stufăriş şi mlaştini, un adevărat 
paradis al păsărilor, ţiparilor, peştilor, broaştelor şi al 
triburilor de oameni vopsiți cu noroi. Nu am fost niciodată 
pe râul Wavenhe, totuşi am auzit despre căpitani de vase 
care riscaseră să treacă printre bancurile de nisip şi 
supravieţuiseră. Acum, când flota lui Einar se îndrepta 
spre gura de vărsare, din ancoraj venea o corabie. 

Auzisem că leremias, episcopul nebun, era un strălucit 
marinar, şi cred că aşa şi este. El părăsise Dumnocul după- 


4 213 # 


amiază târziu şi intrase pe Wavenhe la lăsarea 
întunericului. Acum, Guds Moder venea dinspre râu, 
navigând cu o siguranţă deplină printre bancuri de nisip. 
Pânza corabiei, umflată de vânt, avea pe ea o cruce. Venea 
repede, cu frânghiile zdrenţuite suflate de vânt, şi a intrat 
în apa mării. Vedeam şi părul lung şi cărunt al lui leremias 
fluturând în vânt. El însuşi era cârmaciul. 

Mă întrebasem de ce plecase Ieremias mai repede şi nu 
aşteptase flota lui /ZEthelhelm pentru a naviga împreună. 
Acum aveam răspunsul. Presupusesem că el era aliatul lui 
ZEthelhelm, o presupunere normală văzând salutul 
călduros al acestuia din urmă. Auzisem şi cât de mult se 
lăuda Ieremias cu cadoul primit de la /Ethelhelm, fâşia 
aceea murdară de cârpă despre care se spunea că 
aparținuse mamei lui Hristos, dar care era, probabil, o 
zdreanţă din şorţul sclavului de la bucătărie. O alianţă 
între /Ethelhelm şi Ieremias avea o explicaţie. Ieremias 
poate că era nebun, dar avea un loc de ancorare la gurile 
râului Tinan şi pe cât de mult dorea Constantin pământul 
Bebbanburgului, tot aşa şi leremias voia să deţină cea mai 
nordică fortăreaţa din Northumbria. Avea, de asemenea, 
corăbii şi oameni, şi, mai mult de-atât, el cunoştea coasta 
Northumbriei la fel de bine ca oricine altcineva. Mă 
îndoiesc că printre căpitanii de corăbii din Saxonia de Vest 
era vreunul care să ştie unde se află bancurile de nisip şi 
stâncile, dar Ieremias ştia exact. Dacă /Ethelhelm plănuia o 
călătorie către fortăreață, ar fi făcut bine să-l aibă pe 
leremias drept călăuză. Nu-mi pusesem sub semnul 
întrebării bănuiala că el era aliatul lui ZEthelhelm, până 
acum, când am văzut corabia lui cu carenă neagră venind 
dinspre râul Wavenhe pentru a se întâlni cu flota lui Einar. 
L-am văzut apropiindu-se de Trianaid, apoi Guds Moder s-a 
întors către nord ca să navigheze împreună cu duşmanii lui 
ZEthelhelm. 

— A spionat la Dumnoc pentru ei, am spus eu. 

— Am crezut că este aliatul nobilului ZEthelhelm, a zis 
Renwald, tot atât de surprins ca şi mine. 

— Şi eu la fel, am fost eu de acord. 


% 214 # 


Aşadar, acum Ieremias se aliase cu scoţienii. M-am uitat 
lung la corabia lui şi mi-am zis că nu are importanţă al cui 
aliat este. Era, fără doar şi poate, duşmanul meu. 

Scoţienii îmi erau duşmani. 

Saxonii de vest îmi erau duşmani. 

Cei din garnizoana de la Bebbanburg îmi erau duşmani. 

Ieremias îmi era duşman. 

Einar cel Alb îmi era duşman. 

Măcar destinul să-mi fie prieten. 

Am plecat către miazănoapte. 


Grimesbi era mai mic decât Dumnoc, dar avea aceleaşi 
case bătute de vânturi, aceleaşi mirosuri de sare, de fum 
de la focul cu lemne şi de peşte şi aceiaşi oameni ai mării 
căliţi de zbuciumul de a scoate de-ale gurii din valurile 
reci. Existau dane, cheiuri şi un ancoraj puţin adânc. 
Dincolo de şanţul de apărare al oraşului se întindea un 
tinut  mlăştinos  mohorât.  Grimesbi aparținea de 
Northumbria şi prim-magistrat era un danez; un om cu o 
expresie severă şi braţe puternice, pe nume Erik, care m-a 
tratat cu o politeţe precaută. 

— Deci, pleci, stăpâne? m-a întrebat el. 

— Spre Frizia. 

— Aşa am auzit şi eu, a spus şi a făcut o pauză pentru a- 
şi scoate ceva din nasul lui mare, ceva ce a aruncat pe 
podeaua tavernei. Eu trebuie să îţi iau taxe pentru tot ce 
scoţi din port: cai, bunuri casnice, mărfuri, pentru orice, 
mai puţin pentru bunurile personale ale Domniei Tale şi 
ale oamenilor Domniei Tale. 

— Şi cedezi aceste taxe regelui Sigtryggr? 

— Da, a răspuns el precaut, fiind sigur că eu ştiu că el îi 
dă regelui doar o parte din ce încasează, şi, probabil, o 
parte condamnabil de mică. Plătesc asta şi încasările din 
chirii la Jorvik. 

— Sunt sigur că aşa faci, am spus eu, punând un ban de 
aur pe masă. Cred că Sigtryggr mă va ierta dacă nu 
plătesc, nu crezi? 

A făcut ochii mari. Pe vremea când eu strângeam taxele 


% 215 # 


pentru chirii, acestea erau de un penny pe zi. Banul de aur 
de pe masă ajungea pentru chiria pe un an întreg. 

— Socotesc că te va ierta, stăpâne, a spus Erik, şi banul 
s-a făcut nevăzut. 

Am pus un ban de argint în locul celui de aur. 

— Iau trei dintre corăbiile mele pe mare şi voi lipsi vreo 
două săptămâni sau poate mai mult. Dar nu-mi iau soţia şi 
copiii cu mine. Ei vor rămâne aici. 

— Femeile aduc ghinion pe mare, stăpâne, a zis el 
uitându-se la ban şi aşteptând să afle ce vreau să cumpăr 
cu el. 

— Femeile au nevoie de protecţie, i-am spus. Aş putea 
lăsa nişte luptători aici, dar am nevoie de toţi oamenii mei. 
Mergem în Frizia pentru a lua nişte pământ. 

El a dat din cap în semn că mă crede. Poate că mă 
crezuse, poate că nu. 

— Nu am nevoie de femei şi de copii la bord, am 
continuat eu. Mai ales dacă va trebui să mă lupt cu vreun 
nobil frizian pentru o bucată de pământ uşor de apărat. 

— Bineînţeles că nu, stăpâne. 

— Dar femeile trebuie să fie în siguranţă, am insistat eu. 

— Am doisprezece oameni de nădejde care pot asigura 
ordinea. 

— În cazul ăsta, atunci când mă voi întoarce sau voi 
trimite după familiile noastre, vor fi toate vii şi 
nevătămate? 

— Îți jur, stăpâne. 

— Sigtryggr va trimite nişte oameni ca să le protejeze, 
dar aceşti oameni nu vor ajunge mai curând de o zi sau 
două. 

Îi trimisesem un mesaj lui Sigtryggr şi eram sigur că el 
va trimite nişte luptători. El a vrut să ia bănuţul, dar eu am 
pus mâna deasupra. 

— Dacă femeile vor avea neplăceri, ţine minte, eu mă voi 
întoarce aici! 

— Răspund pentru siguranţa lor, stăpâne. 

Am ridicat mâna, şi al doilea bănuţ s-a făcut nevăzut. Am 
bătut palma pentru această înţelegere. 


4 216 # 


Fiul meu cumpărase şase corăbii la Grimesbi şi pe ele 
încăpuse o mulţime de lume. Femeile, copiii şi încărcătura 
grea fuseseră transportate cu corăbiile pe râu, iar bărbaţii 
veniseră călare de la Eoferwic. Toate tavernele erau pline; 
unele familii dormiseră la bordul a trei nave de război care 
fuseseră legate la cheiul cel mai lung. Alături, se aflau trei 
nave mari de comerţ, cumpărate de fiul meu, legate de 
acelaşi stâlp. 

— Nu este destul loc pentru două sute de cai, mi-a spus 
el posomorât. Vom fi norocoşi dacă vom putea încărca 
şaizeci. Dar erau singurele corăbii de vânzare. 

— Vor încăpea, am zis eu. 

Berg amenaja cele trei corăbii pentru încărcarea cailor. 

— Mulţi oameni m-au întrebat de ce, iar eu le-am spus 
ce mi-ai zis să le spun. Că nu ştiu. Dar se pare că toţi ştiu 
că mergem în Frizia. 

— Bine, foarte bine. Dar acum nu mai trebuie să ţii 
secretul. 

Berg construia boxe în calele corăbiilor. Era o măsură de 
prevedere necesară pentru a ţine liniştiţi caii înspăimântați 
de călătoria pe mare. Şi pentru că Berg se ocupa de 
această sarcină, eram sigur că va fi făcută temeinic. Nu am 
avut inima să-i spun că probabil nu vom avea niciodată 
nevoie de corăbii. Şi acestea făceau parte din diversiune, o 
încercare de a-i convinge pe oameni că eu renunţasem la 
gândul de a lua înapoi Bebbanburgul, plănuind în schimb 
să iau oamenii şi bunurile lor şi să plecăm pe alte 
meleaguri. Fără îndoială că puteam vinde cele trei corăbii, 
mă gândeam eu posomorât, dar cu siguranţă pentru un 
preţ mult sub cel cu care le cumpărasem. Alţi doisprezece 
oameni lucrau în corabia alăturată făcând mult zgomot cu 
ciocanele şi fierăstraiele lor în timp ce ridicau staule 
solide. 

— Opriţi-vă acum şi scoateţi capetele de animale de pe 
cele trei corăbii de război, i-am poruncit lui Berg. 

— Să le scoatem, stăpâne? 

Părea contrariat. Două dintre corăbii aveau capete 
frumoase de dragon cioplite de curând, iar cea de-a treia 


% 217 # 


un splendid cap de lup. Berg le lucrase ca să-mi facă o 
bucurie, şi acum eu îi ceream să le scoată de pe prore. 

— Scoateţi-le şi puneţi în loc cruci creştine. 

— Cruci! 

Acum părea chiar şocat. 

— Mari! i-am spus. Şi oamenii care sunt în aceste trei 
corăbii trebuie să plece azi. Se pot muta în corăbiile de 
comerţ. Plecăm mâine în zori. 

— Mâine, a repetat el emoţionat. 

— Şi un ultim lucru, am adăugat eu. Caii sunt aici? 

— Sunt împrăştiaţi prin oraş, în grajduri, stăpâne. 

— E şi unul cenuşiu printre ei, nu-i aşa? 

— Hreezla! E un cal bun! 

— Scurtaţi-i coada şi aduceţi-mi părul. 

Se uita la mine ca la un nebun. 

— Vrei coada lui Hraezla? 

— Faceţi asta întâi, apoi crucile. Fiul meu va aproviziona 
corăbiile. 

Fiul meu avea deja oameni care aduceau alimente pe 
chei. li spusesem să cumpere rezerve de hrană şi de bere 
pentru două săptămâni, destul cât să ajungă pentru o sută 
şaizeci şi nouă de oameni. 

Pentru că atâţia oameni voiam să iau cu mine în nord. O 
sută şaizeci şi nouă de războinici care să lupte împotriva 
vărului meu, împotriva forţelor lui ZEthelhelm şi împotriva 
regelui Scoției. Erau oameni foarte buni. Aproape toţi căliţi 
în bătălii şi doar câţiva tineri care ar trebui să mai stea în 
zidul de scuturi pentru a înfrunta teroarea ciocnirii cu un 
duşman aflat atât de aproape de tine încât îi simţi damful 
de bere în respiraţie. i 

L-am plătit gras pe Renwald. Imi rămăseseră puţini bani, 
aşa că i-am dat unul dintre inelele mele de braţ, o piesă 
frumoasă din argint încrustată cu rune. 

— Pe ăsta l-am luat în timpul unei bătălii la nord de 
Lundene. lar ăsta e numele celui pe care l-am omorât, 
Hagga, i-am spus, arătându-i runele. Nu ar fi trebuit să 
moară. Nu în acea zi, oricum. 

— N-ar fi trebuit? 


4 218 # 


— Erau în recunoaştere. Ei erau şase, noi eram opt. Noi 
eram la vânătoare cu şoimi. Hagga a vrut să ne luptăm. 

Mi l-am amintit pe Hagga. Era un tânăr bine făcut, avea 
un coif frumos, puţin cam mare pentru el. Coiful avea 
apărători pentru obraji şi era decorat cu un chip gravat pe 
calotă. Presupun că se gândise că suntem o pradă uşoară: 
niciunul dintre noi nu purta zale şi doi dintre vânători erau 
femei. Ne-a înjurat, ne-a provocat, iar noi i-am oferit lupta 
pe care şi-o dorea şi care a fost oricum scurtă. L-am lovit 
puternic cu Răsuflarea-Şarpelui peste coif care, fiindu-i 
prea mare, i-a căzut pe faţă şi l-a orbit pe jumătate. A scos 
un țipăt îngrozitor când a murit. 

M-am uitat la Rensnægl şi i-am spus lui Renwald: 

— Cumpără-ţi o corabie mai rapidă. 

A scuturat din cap şi mi-a zis: 

— Îmi e de folos aşa cum e, stăpâne. Este la fel ca mine: 
înceată, dar sigură. 

— Şi pe care te poţi bizui. După ce toate astea vor trece, 
te poţi bizui pe mine ca prieten. 

— În Frizia, stăpâne? m-a întrebat zâmbind. 

— În Frizia, am răspuns eu, întorcându-i zâmbetul. 

— Mă voi ruga pentru Domnia Ta. 

— Îţi mulţumesc pentru rugăciuni şi pentru tot ce-ai 
făcut pentru mine, i-am spus eu cu căldură în glas. 

La apusul soarelui, m-am plimbat cu Finan pe o potecă 
pe lângă şanţul de scurgere ce ducea în afara oraşului. I- 
am povestit îndelung despre cele întâmplate la Dumnoc, 
dar el era nerăbdător să afle şi mai multe. Aşa că mai întâi 
l-am întrebat despre /Ethelstan. M-a asigurat că tânărul 
prinţ era în siguranţă în palatul lui Sigtryggr. 

— Ar fi vrut să vină cu noi, mi-a spus Finan. 

— Fireşte că ar fi vrut. 

— Dar i-am spus că nu e posibil. Dumnezeule, stăpâne, 
îţi dai seama ce bucluc ar fi ieşit dacă ar fi murit cât timp 
era ostaticul nostru? Doamne fereşte! 

— Ştia că nu poate veni. 

— Şi totuşi, a vrut să vină. 

— Şi să fie ucis! Iar eu aş fi fost învinovăţit pentru asta, 


4 219 # 


armistițiul ar fi căzut, iar noi am fi fost în rahat până-n gât. 

— Vrei să spui că acum nu suntem? 

— Poate doar până la subsuori, am admis eu. 

— E chiar atât de rău? 

Am făcut câţiva paşi în linişte. 

— Carevasăzică Lord /ZEthelhelm era în Dumnoc? m-a 
întrebat el. 

— Şi împărțea bani în stânga şi-n dreapta, i-am răspuns 
şi i-am povestit totul lui Finan. 

Pe urmă i-am descris planul meu de capturare a 
Bebbanburgului. 

M-a ascultat până la capăt fără să spună nimic, apoi m-a 
întrebat: 

— Regele Edward ţi-a spus că erau patru sute de 
scoțieni în Bebbanburg? 

— Conduşi de un bărbat care se numeşte Domnall. 

— Se zice că este o adevărată bestie în bătălii. 

— Şi tu eşti la fel! i-am spus, şi el a zâmbit. 

— Deci, patru sute de scoțieni? 

— Aşa mi-a spus Edward. Dar poate că sunt incluse şi 
garnizoanele pe care Constantin le-a lăsat la forturile de 
pe zid. Aşa că mă gândesc că în Bebbanburg sunt vreo 
două sute cincizeci de oameni. 

— Şi câţi oameni are vărul tău? 

— Nu sunt sigur, dar ar putea aduna cel puţin trei sute. 
Edward crede că ar avea două sute înăuntrul fortăreței. 

— Şi Einar? 

— El a pierdut o corabie în Dumnoc, dar i-au mai rămas 
patru echipaje. 

— Deci, încă o sută douăzeci? 

— Pe puţin, am spus eu. 

— Şi câţi va lua /ZEthelhelm? 

— Dacă merge acum, va lua câţi va putea. Trei sute? 
Poate mai mult? 

— Ieremias? 

— Cincizeci, poate şaizeci. Dar el nu va veni la 
Bebbanburg. 

— Nu va veni? a rostit el cu îndoială. S-a încruntat, apoi 


4 220 # 


a luat o piatră de pe jos şi a aruncat-o în heleşteul acoperit 
cu mătasea broaştei. De unde ştii că leremias nu merge la 
Bebbanburg împreună cu Einar? 

— Nu ştiu. 

— Deci, doar bănuieşti. 

— leremias trădează pe oricine, am spus eu. Nu va dori 
să arate de partea cui este. Dacă se duce la Bebbanburg, 
va trebui să arunce ancora fie lângă corăbiile lui Einar, şi 
atunci vărul meu şi-ar da seama că l-a trădat, fie în portul 
Bebbanburgului, şi atunci Constantin ar şti că l-a trădat pe 
el. Poate că e nebun, dar prost nu e. Îţi spun eu, se va duce 
la Gyruum şi va aştepta să vadă ce se întâmplă. 

A dat din cap în semn că e de acord cu mine şi a spus: 

— Şi totuşi, dacă vom fi înăuntru, va trebui probabil să 
luptăm cu trei sute de oameni? 

— Până-n două sute. 

— Şi va trebui să luptăm în timp ce urcăm? 

— In mare parte din timp, da. 

— Şi cu alţi patru sau cinci sute afară, dornici să ne vâre 
cuţitele în spate? 

— Da. 

— Ca să nu mai vorbesc de nemernicii de scoțieni care 
nu vor fi fericiţi de toate astea. 

— Ei nu sunt fericiţi niciodată. 

— Da, e-adevărat, a zis el, aruncând o altă piatră în 
heleşteul murdar şi uitându-se la ea cum se scufundă. Apoi 
a continuat: Şi Sigtryggr nu te va ajuta? 

— Mă va ajuta, dar nu-mi va fi alături în asaltul 
meterezelor. El va avea nevoie de toţi oamenii lui pentru 
zilele în care armistițiul se va fi terminat. 

Finan a făcut câţiva paşi către un copac uscat, pipernicit 
şi negru care se afla la marginea heleşteului. In jur nu mai 
erau alţi copaci, iar acesta se uscase de mult timp, căci 
trunchiul îi era crăpat, în crăpături crescuseră ciuperci, şi 
singurele ramuri rămase erau doar două cioturi groase 
uscate. Pe aceste jalnice cioturi tot felul de bucăţi de 
pânză erau legate sau bătute în cuie. 

— Un copac pentru rugăciuni, a zis Finan. A trăit un 


% 221 # 


sfânt pe aici? 

— Un zeu a trăit aici. 

S-a uitat la mine amuzat. 

— Un zeu? Vrei să spui că un zeu a trăit pe aceste 
meleaguri părăsite? 

— Odin a construit o casă aici. 

— Dumnezeule, dar ce zei ciudaţi mai aveţi! Sau poate 
că lui Odin îi plac mlaştinile. Şi-a scos cuțitul de la 
cingătoare şi m-a întrebat: Crezi că zeii ascultă 
rugăciunile? 

— Dacă aş fi zeu, eu nu le-aş asculta. Îţi poţi imagina? 
Toate acele femei care jeluiesc, toţi acei copii smiorcăiţi, 
toţi acei bărbaţi tânguitori? 

— Eşti un luptător extraordinar, dar să fim mulţumiţi că 
nu eşti un zeu. Şi-a tăiat o fâşie din vestă, apoi a găsit o 
crăpătură în unul din cioturi şi a îngrămădit fâşia tăiată în 
ea. L-am văzut cum închide ochii şi murmură o rugăciune. 
Nu l-am întrebat dacă s-a rugat lui Odin sau zeului creştin. 
Nu văd altă cale de a captura acele locuri, a spus el 
uitându-se la bucata lui de postav. 

— Nici eu, în afară de a avea o mie de oameni, ceea ce 
nu-mi pot permite. Banii mei sunt pe sfârşite. 

A râs şi a spus: 

— Da, pentru că i-ai risipit prin lupanare ca părintele 
Wulfheard. S-a dus la copac şi a atins bucata de postav. 
Atunci s-o facem, stăpâne. Hai să o facem. 


Am găsit-o pe Eadith în bisericuţa din Grimesbi. Chiar 
dacă oraşul fusese ocupat de danezi şi majoritatea 
locuitorilor erau păgâni, bunăstarea lui se datora 
corăbiilor şi marinarilor. Niciun oraş port nu ar fi devenit 
prosper dacă ar fi împiedicat comerţul. Creştinii care 
veneau de pe mare vedeau crucea de pe acoperişul 
bisericii de la doi kilometri distanţă şi astfel ştiau că vor fi 
primiţi în siguranţă. În afară de asta, aşa cum nu 
conteneam să le spun oamenilor mei care erau creştini, 
noi, păgânii, i-am persecutat foarte rar pe creştini. Noi 
credem că există mai mulţi zei, aşa că nu suntem împotriva 


% 222 Ø 


credinţei celorlalţi oameni, care chiar îi priveşte doar pe 
ei. La rândul lor, creştinii perseverau cu perfidie în a 
susţine că există un singur zeu şi că e datoria lor să ucidă, 
să schilodească, să înrobească sau să insulte pe oricine 
credea altceva. Şi spuneau că fac asta pentru binele 
nostru! 

Eadith nu se dusese la biserică pentru a se ruga, ci 
pentru a se folosi de podeaua ei. Aceasta oferea un spaţiu 
larg, în care nu se găsea nicio piesă de mobilier şi pe care 
întinsese o bucată mare de pânză de culoare albastru- 
deschis. 

— Îmi pare rău de culoare, mi-a spus ea. Se târa în 
genunchi de-a lungul pânzei împreună cu alte două femei. 
Probabil a fost vopsită cu frunze de drobuşor. Eu voiam o 
culoare mai închisă, dar aveau doar ţesături din lână. 

— Lâna e mult mai grea, am zis eu. 

— Iar țesătura asta a fost scumpă, a spus ea cu un aer 
necăjit. 

— Şi albul nu se va potrivi cu această culoare, a spus 
Ethne, nevasta lui Finan. 

— Atunci foloseşte ceva negru. 

— Nu avem îmbrăcăminte neagră, a spus Eadith. 

— Dar el are, am spus eu, uitându-mă la preotul care 
privea încruntat la noi. 

— El are? a întrebat Eadith. 

— Cu aşa ceva e îmbrăcat el. Tăiaţi-i roba! 

— Stăpâne! Nu! 

Preotul s-a retras într-un colţ. Era un bărbat mărunt, 
pleşuv, tras la faţă şi avea ochi neliniştiţi. 

— Vopsiţi pânza, a sugerat Finan. Folosiţi catran pentru 
asta. Această robă împuţită nu ajunge pentru flamura cu 
cerbi, căci trebuie câte unul pe fiecare parte. E o grămadă 
de catran în port. 

— Bună idee! a spus repede preotul. Folosiţi catran! 

— Nu se va usca la timp, a zis Ethne. Pe o parte s-ar 
usca, dar trebuie s-o vopsim pe ambele părţi. 

— Poate cu cărbune? a sugerat nervos preotul. 

— Catran şi doar pe o faţă, am zis eu. Şi apoi o uscați pe 


4 223 # 


frânghiile corabiei Hanna. 

Hanna era una dintre cele trei corăbii pe care le 
cumpărase Berg. Fusese numită Sfântul Cuthbert, dar 
Berg, care-i ura pe creştini, i-a schimbat numele în Hanna. 

— Hanna? l-am întrebat. 

— Da, stăpâne, mi-a răspuns el, îmbujorându-se. 

— Fata care a vrut să-şi trimită fratele în sclavie? 

— Da, acea fată, stăpâne. 

M-am uitat fix la el, făcându-l să roşească şi mai mult. 

— Ştii că dacă schimbi numele unei corăbii, asta aduce 
ghinion? 

— Ştiu, stăpâne. Dar când o virgină urinează în santină e 
în regulă, da? Tatăl meu mi-a spus că Domnia Ta cauţi 
întotdeauna o virgină şi o pui să urineze în... vocea lui s-a 
stins şi a arătat către corabia numită acum Hanna. Atunci 
e bine, da? Zeilor nu le pasă. 

— Şi tu ai găsit o virgină în Eoferwic? l-am întrebat eu 
înmărmurit. 

S-a înroşit iarăşi. 

— Da, stăpâne, am găsit. 

— Pe Hanna? 

S-a uitat lung la mine, cu ochi de căţel speriat, disperat 
că-l voi mustra. 

— E atât de drăguță, a spus el fără să stea prea mult pe 
gânduri. Şi poate că atunci când totul se va termina... 

Era prea agitat ca să poată termina ce avea de spus. 

— Atunci când totul se va termina şi dacă vom câştiga, 
te poţi întoarce la Eoferwic. 

— Şi dacă nu vom câştiga? a întrebat el cu nelinişte în 
glas. 

— Dacă nu vom câştiga, Berg, atunci vom fi cu toţii 
morţi. 

— Aha! a zâmbit el cu subînţeles. Deci, va trebui să 
învingem, stăpâne, nu-i aşa? 

Şi ca să învingem aveam nevoie de părul din coada 
calului lui Berg, de o bucată de pânză bleu, de nişte 
gudron şi de bunăvoința zeilor. 

— Ar trebui să ne fie de ajuns, i-am spus lui Eadith în 


% 224 Ø 


acea noapte. 

Nu puteam dormi, aşa că m-am plimbat în jos către port 
şi m-am uitat cum luna nouă îşi trimitea reflexia 
tremurătoare în apa estuarului de dincolo de locul de 
ancorare. La chei, cele trei nave de război ale mele se 
legănau în bătaia vântului. Hanna, Fadith şi Stiorra. Berg 
le dăduse nume de femei, alegând două pentru mine şi 
unul pentru el. Dacă ar fi fost să aleg eu, bănuiesc că aş fi 
preferat numele Gisela, mama copiilor mei, şi ZEthelflaed, 
cea căreia i-am jurat credinţă şi faţă de care nu mi-am 
încălcat niciodată jurământul. Dar şi alegerile lui Berg 
erau bune. Am zâmbit amintindu-mi de nervozitatea lui 
Berg şi de fetiţa de doisprezece sau treisprezece ani care 
transformase un luptător ca el într-o adevărată piftie 
tremurătoare. Mă gândeam câţi ani să fi având el. 
Optsprezece? Nouăsprezece? Se aflase de multe ori în 
ziduri de scuturi, întâlnise războinici cu spade şi cu sulițe, 
omorâse oameni şi cunoscuse bucuria luptei şi a izbânzii, 
dar un chip drăguţ şi o coamă de păr şaten îl intimidaseră 
ca pe un luptător de cincisprezece ani aflat la prima lui 
bătălie. 

— La ce te gândeşti? m-a întrebat Eadith atunci când mi 
s-a alăturat. 

Işi trecuse braţul pe sub al meu şi-şi lipise capul de 
umărul meu. 

— La puterea femeilor. 

M-a strâns de braţ, dar n-a spus nimic. 

Căutam un semn, o prevestire, dar nu se arăta nimic. Nu 
zbura nicio pasăre, până şi câinii erau tăcuţi. Ştiam că nu 
pot dormi din cauza bătăliei care urma. Mi-era teamă să nu 
fi judecat greşit. 

— O fi trecut de miezul nopţii? am întrebat-o pe Eadith. 

— Nu ştiu. Nu cred. Sau poate că da. 

— Ar trebui să dorm. 

— Pleci în zori? 

— Chiar înainte de răsăritul soarelui, dacă voi putea. 

— Şi cât va dura drumul? 

— Dacă o să fie vânt, două zile. Dacă nu, trei. 


% 225 # 


— Deci, peste două sau peste trei zile... a început ea, 
apoi a şovăit. 

— ...vom da prima bătălie, am terminat eu ceea ce voia 
ea să spună. 

— O, Doamne Dumnezeule! a spus ea ca şi cum s-ar fi 
rugat. Şi a doua bătălie? 

— Poate peste încă două zile. 

— Vei câştiga. Tu eşti Uhtred. Tu întotdeauna câştigi. 

— Trebuie să câştigăm. 

Niciunul din noi n-a mai zis nimic. Ascultam scârţâitul 
bărcilor, suspinul vântului şi clipocitul valurilor. 

— Dacă nu mă mai întorc... am început eu, şi ea a 
încercat să mă facă să tac. Dar eu am reluat: Dacă nu mă 
mai întorc, atunci du-i pe oamenii noştri în Eoferwic. 
Sigtryggr va avea grijă de tine. 

— El nu vine în nord? 

— Cred că deja a plecat, dar dacă eu nu voi rămâne în 
viaţă, el se va întoarce foarte repede în Eoferwic. 

— Vei supravieţui, a zis ea cu fermitate în glas. Am 
dăruit inelul cu smarald bisericii şi am spus o rugăciune. 

— Ce-ai făcut? am întrebat eu uluit. 

— Am dat bisericii smaraldul. 

Avea un smarald montat într-un inel de aur pe care-l 
primise de la Æthelred, duşmanul meu şi iubitul ei. Nu l-a 
purtat niciodată, ştiu asta, dar l-a păstrat, şi nu din 
sentimentalism, ci pentru că valoarea lui îi oferea o 
oarecare siguranţă într-o lume plină de primejdii. 

— Îţi mulţumesc, i-am spus. 

— Nu i-am spus preotului de ce, dar l-am rugat să se 
roage pentru noi. 

— În schimb, îşi va construi o nouă casă cu acest inel, 
am zis eu amuzat. 

— Atât timp cât se va ruga pentru noi, poate să-şi 
construiască şi un palat. A trecut-o un fior în timp ce se 
uita la imaginea tremurândă a lunii oglindite în apă. 
Flamura e gata. La fel şi părul de cal. 

— Mulţumesc. 

— Să te întorci! a spus ea cu patos. 


4 226 # 


Mă gândeam cât de mult îmi doream să mor la 
Bebbanburg. Dar nu încă. 

— Mai degrabă aş vrea să trimit după tine. Uită-te la 
corăbiile care vor veni aici peste două sau trei săptămâni. 

— Nu mă voi opri din rugăciuni. 

M-am întors şi am plecat împreună din port. Aveam 
nevoie de odihnă. Mâine vom naviga spre bătălie. 


Estuarul era calm în zorii zilei de vară. Apa avea luciri 
de argint şi de ardezie care se unduiau uşor ca şi cum 
zeițele mării ar fi respirat în somn. Pe chei, era o 
învălmăşeală totală. Oamenii îngrămădeau scuturi, platoşe 
de zale şi arme în cele trei corăbii deja pline cu alimente: 
butoaie cu bere, butoaie cu heringi săraţi, butoaie cu 
pesmeţi de pâine, butoaie cu carne de porc pusă la 
saramură şi zeci de butoaie goale. In cale, erau mormane 
de saci plini cu paie bine ancoraţi. Toate cele trei corăbii 
aveau cruci la prorele lor, cruci din lemn, proaspăt 
cioplite. Fiul meu comanda pe Stiorra, Finan era căpitanul 
corabiei Hanna, iar eu urma să mă îmbarc pe Fadith. 

— Luaţi-vă rămas-bun, am strigat de-a lungul cheiului. 
Să nu pierdem timpul. 

Soarele era deja deasupra orizontului, acoperind 
argintul şi ardezia cu fâşii de aur. 

Finan nu era marinar, aşa că i l-am dat pe Berg care, ca 
orice viking, ştia cum să cârmuiască o corabie şi să o 
scoată din furtună. Ar fi trebuit să-l am pe Finan cu mine 
pe Fadith, îmi fusese alături de când ne-am cunoscut, dar 
în zilele următoare vom duce lupta în trei grupuri, şi era 
mai bine să fie printre oamenii lui. 

— Sper să rămână calmă, a spus el. 

— Îmi trebuie un vânt puternic dinspre miazăzi, aşa că 
spune-ţi rugăciunile. 

Şi-a atins crucea care-i atârna la gât şi a rostit: 

— Dumnezeule, de când visam aceste momente în toţi 
aceşti ultimi ani! 

L-am îmbrăţişat cu putere şi i-am spus: 

— Îţi mulţumesc că ai rămas. 


% 227 # 


— Am rămas? 

— Te-ai fi putut întoarce în Irlanda. 

A zâmbit şi a zis: 

— Şi să nu văd sfârşitul poveştii? Dumnezeule, sigur că 
am rămas. 

— Şi nu este sfârşitul poveştii. l-am promis lui 
ZEthelflaed că o să am grijă de fata ei. 

— Cu siguranţă eşti nebun! a spus el râzând. 

— Nici povestea cu /Ethelstan nu s-a sfârşit. 

— Asta înseamnă că viaţa nu va fi monotonă după ce 
terminăm aici. Începusem să-mi fac griji. 

— Hai, du-te, plecăm, i-am spus eu. 

O strângeam pe Eadith în braţe. Plângea încet. Ceilalţi 
bărbaţi îşi luau rămas-bun de la nevestele şi copiii lor. 

Am mângâiat părul roşcat al lui Eadith. 

— Voi trimite după tine, i-am promis. 

Apoi ne-am îmbarcat, frânghiile de acostare au fost 
desfăcute şi oamenii au împins cu vâslele pentru a 
îndepărta corăbiile de lângă chei. Apoi s-a auzit huruitul 
vâslelor care se mişcau în găurile din carenă sau în 
crăcanele fixate la bord pe corabia mea. Am arătat spre 
oamenii aşezaţi pe cele trei bănci pentru vâslaşii din faţă 
de la babord şi am strigat la ei să vâslească pentru a o 
împinge pe FEadith în larg. L-am văzut pe Renwald uitându- 
se la noi de pe Rensnag/ i-am făcut cu mâna, iar el mi-a 
răspuns la salut. Eadith a mai scos un strigăt de rămas- 
bun, dar vocea i-a fost acoperită de ţipetele pescăruşilor. 
Corabia care-i purta numele s-a legănat uşor atunci când 
carena ei s-a răsucit. Am atins cu mâna ciocanul lui Thor 
care-mi atârna la piept şi m-am rugat zeilor să fie buni cu 
noi. Apoi am apucat vâsla-cârmă. 

— Cu toţii acum! am strigat, şi toate vâslele au fost 
îndreptate înspre înainte, aşteptând cuminţi deasupra apei 
liniştite din port. Vâsliţi! 

Cele trei corăbii ale noastre au ieşit în estuar, tăind 
apele calme cu prorele lor înalte. Am vâslit cu mişcări 
ample, fără să ne grăbim, în jos pe şenalul navigabil 
printre sălcii, apoi am cotit către răsărit. Nu se vedeau alte 


4 228 # 


corăbii. 

Am trecut de Clonţul Corbului, acea perfidă limbă de 
nisip de la gurile râului Humbre, apoi ne-am întors către 
miazănoapte. O pală uşoară de vânt dinspre sud-vest mi-a 
dat speranţa că, în curând, vom putea ridica velele. 
Bărbaţii obosiţi de atâta vâslit nu luptă la fel de bine 
precum cei odihniţi. 

Trei corăbii în zorii dimineţii de vară, trei corăbii 
mergând la război. 


4 229 # 


Zece 


Călătoria a fost mai lungă decât prevăzusem şi mult mai 
lungă decât sperasem să fie. Plecaserăm liniştiţi din 
Grimesbi, dar, pe la amiază, vântul dinspre sud-vest şi-a 
schimbat direcția spre nord-vest şi aproape se 
transformase în furtună. Ăsta era semn rău. Apoi, după- 
amiază, am navigat printre valuri înspumate presărate cu 
vâsle şi bucăţi de scândură. Erau resturile unei corăbii 
sfărâmate, un avertisment mult mai limpede decât altele 
pe care le primisem vreodată de la zei. Oare crucile fixate 
la prorele corăbiilor noastre o înfuriaseră pe Ran, zeiţa 
mării? Nu aveam niciun animal de sacrificiu, aşa că, în 
timp ce Gerbruht ţinea cârma, mi-am crestat vena de la 
braţul drept, braţul cu care mânuiam spada, şi am lăsat să 
se scurgă în apa mării câteva picături de sânge. l-am spus 
lui Ran că avem cruci doar la prore şi că voi obţine o 
victorie care va fi pe placul zeilor. 

Cred că furia ei nu se domolise. Ne-a fost foarte greu să 
ne adăpostim peste noapte. Navigaserăm aproape de țărm, 
atât de aproape încât puteam auzi zbuciumul valurilor care 
loveau malul. Dar cum lumina zilei pălea, mă gândeam că 
va trebui s-o luăm către răsărit şi să scăpăm de apele 
periculoase atunci când se va lăsa întunericul. Dar, odată 
cu ultima rază de soare, Ran ne-a arătat un golf în care 
corăbiile noastre au intrat cu grijă până la o zonă de 
ancorare săpată de vânturi. Nu se vedeau lumini pe mal, 
nici focuri, nu se simţea miros de fum; doar stuf şi mlaştini 
fără sfârşit. În timpul refluxului din această noapte lungă, 
chila lui Fadith s-a împotmolit în nisip, în mâl sau ce-o fi 
fost acolo. Aerul era rece, adus, ca şi ploaia care a urmat, 
de vântul de miazănoapte. 

A doua zi a fost aproape la fel de rea. Doar că, după- 


4 230 # 


amiază, vântul şi-a schimbat direcţia, aşa cum se 
întâmplase şi cu o zi înainte. Bătea tot tare, înspumând 
marea, dar, cel puţin, a suflat într-o direcţie care ne-a 
permis să ridicăm velele şi să plecăm înainte de a-şi 
schimba iar direcţia. Cele trei prore tăiau valurile, iar 
oamenii mei, nemaitrebuind să vâslească, au putut să 
arunce peste bord apa adusă pe corăbii de valuri şi de 
ploaie. Spre seară, navigam mai către vest, urmând coasta 
Northumbriei. Toată ziua, merseserăm destul de departe 
de țărm, astfel că, dacă cineva ar fi zărit corăbiile noastre 
bătute de vânt, ar fi putut gândi că ne îndreptăm către 
Scoţia sau chiar mai departe, spre nord, către pământurile 
vikingilor. Am văzut puţine vase, doar câteva bărci de 
pescuit care mergeau aproape de țărm. 

Sperasem să ajung la destinaţie în cea de-a treia zi, dar 
vremea ne-a încetinit înaintarea şi, în cea de-a treia seară, 
când ar fi trebuit să pornim prima încăierare, ne-am 
adăpostit la gurile râului Wiire. Pe malul de nord al râului 
se afla o frumoasă construcţie din piatră care fusese o 
abație înainte de venirea danezilor. Îmi amintesc ziua în 
care luptătorii feroce ai lui Ragnar îi măcelăriseră pe 
călugări, scormoniseră după comori şi dăduseră foc 
mănăstirii. Biserica, fiind din piatră, a supravieţuit focului, 
deşi acoperişul se prăbuşise în interior. În picioare, 
rămăseseră doar zidurile înnegrite de fum şi o parte din 
turnul clopotniţei. Când am intrat în gura de vărsare a 
râului, am văzut că se refăcuse acoperişul bisericii, iar pe 
coş ieşea fum. Şi mai mult fum era împrăştiat de vântul ce 
bătea în rafale de la căsuţele dimprejurul vechii biserici. 
Opt bărci mici de pescuit, acostate pe râu, erau acum trase 
pe prundişul de pe mal unde încă se mai ridica un fum 
rozaliu de la focurile la care fuseseră uscați heringii. Doi 
copii, care alungau pescăruşii din apropierea şirurilor de 
heringi atârnaţi, au fugit la vederea noastră, dar au fost 
chemaţi înapoi la treaba lor de către un bărbat care s-a 
ridicat în picioare şi şi-a aţintit privirea către noi. Alţi 
oameni ne urmăreau din mica aşezare. Crucile de la 
prorele corăbiilor noastre îi convinseseră, poate, că nu 


% 231 # 


suntem nici danezi, nici vikingi, dar chiar şi aşa, pesemne 
că erau neliniştiţi. Le-am făcut semn cu mâna, dar nimeni 
nu a răspuns. 

Apoi, chiar înainte ca soarele să se stingă dincolo de 
colinele dinspre apus, o barcă mică s-a desprins de mal. 
Doi bărbaţi vâsleau, iar un al treilea stătea în spatele lor. 
Eadith era cel mai aproape de mal, aşa că barca s-a 
apropiat de noi. Am poruncit ca toţi păgânii mei să-şi 
ascundă ciocanele lui Thor, iar cei cu feţele vopsite să se 
prefacă dormind sub bănci. Eu purtam cruce, dar mi-era 
teamă că voi fi recunoscut, aşa că m-am ghemuit în spaţiul 
îngust dintre platforma cârmaciului şi proră şi mi-am tras 
gluga mantiei peste cap. Swithun, care dovedise multă 
isteţime în timpul vizitei la Dumnoc, a rămas să-i aştepte 
pe nou-veniţi. li dădusem să-şi pună lanţul meu de aur şi o 
mantie frumoasă din lână bordată cu blană de vidră. 

— Pacea Domnului fie pe această corabie! ne-a salutat 
pasagerul din barcă. Era îmbrăcat în preot, deşi mă 
îndoiesc că era hirotonisit de către biserică. Mă urc pe 
corabie! a strigat el când barca s-a apropiat de noi şi, fără 
a aştepta consimţământul, a sărit peste copastia lui Fadith. 
Pentru numele lui Dumnezeu, cine sunteţi voi? 

Râul Wiire marca cea mai sudică graniţă a teritoriului lui 
leremias, şi orice preot din această zonă trebuia numit de 
episcopul nebun care pretindea că autoritatea lui vine 
direct de la zeul răstignit pe cruce, şi nu de la 
Contwaraburg sau de la Roma. Preotul care sărise din 
barcă era un bărbat scund, cu o claie de păr creţ şaten, o 
barbă în care un stârc îşi putea face cuib şi cu un rânjet 
larg ce lăsa să se vadă că-i lipsesc trei dinţi. Nu a aşteptat 
să-i răspundă cineva la întrebare, ci a continuat prin a cere 
să se plătească. 

— Dacă rămâneţi aici până în zori, trebuie să plătiţi o 
taxă! Imi pare rău, dar asta nu e o regulă impusă de noi, ci 
este legea dată de Dumnezeu. 

Preotul vorbea în daneză, iar Swithun, care făcea mari 
eforturi să se descurce în această limbă, a zis că nu 
înţelege. 


4 232 # 


— Vreţi ceva? a întrebat el în engleză, vorbind foarte rar 
şi un pic prea tare. 

— Bani! Monede! Arginţi! a răspuns preotul, folosind un 
deget murdar pentru a mima număratul banilor în palmă. 

— Câţi bani? a întrebat Swithun, vorbind tot rar. 

— Nu mi-aţi spus cine sunteţi! a crâcnit preotul, iar eu i- 
am şoptit lui Swithun traducerea. 

— Taxa depinde de răspuns? a întrebat Swithun, folosind 
traducerea făcută de mine. 

— Bineînţeles că da, a zis preotul rânjind. Dacă sunteţi 
nişte sărăntoci din Anglia de Est, care vin pe râu cu o 
încărcătură de rahat de câine şi găinaţ de gâscă, e mai 
ieftin decât dacă aţi fi nişte blestemaţi de saxoni de vest 
care cară zale din Francia şi vinuri din Neustria! Sunteţi 
din Saxonia de Vest? 

— Da, aşa este, am suflat eu răspunsul. Şi Domnia Ta 
cine eşti? 

— Părintele Yngvild, iar stăpânul tău datorează câte un 
şiling pentru fiecare corabie. In total, trei şilingi pentru a 
rămâne aici peste noapte, a zâmbit el cu superioritate, 
ştiind că cererea lui este complet aberantă. 

Swithun, care urmărea cu atenţie discuţia, a făcut o altă 
ofertă: 

— Trei penny! 

Am tradus, iar Yngvild s-a uitat urât la mine. 

— Asta cine e? l-a întrebat el pe Swithun. 

Nu mă putea vedea, căci stăteam în umbră şi eram 
acoperit tot. 

— Harpistul meu, a spus Swithun, dându-mi răgaz ca să 
traduc. E atât de hidos încât nu trebuie să stea la vedere. 

— Nu e de ajuns, a zis Yngvild, mulţumit însă de 
explicaţia lui Swithun. Ar trebui să plătiţi şase penny. 

— Trei, a insistat Swithun. 

— Cinci. 

— Trei! 

— S-a făcut. Yngvild a rânjit iar pentru că se târguise în 
limba engleză şi, în mod evident, era convins că, într-un fel 
sau altul, ne păcălise. Acum spune-mi, cine eşti? a întrebat 


4 233 # 


el. 

Swithun şi-a îndreptat ţinuta şi a aruncat o privire 
severă. 

— Sunt prinţul ZEthelstan, fiul lui Edward de Wessex, 
prinţ al saxonilor de vest, şi am fost trimis de tatăl meu şi 
de sora lui, doamna Merciei. 

Îl învăţasem pe Swithun să mintă convingător, ceea ce a 
şi făcut. Acum, stătea ţanţoş şi stăpân pe sine, privindu-l 
drept în ochi pe preotul mic de statură. 

— Domnia Ta eşti... a reuşit să îngaime până la urmă 
Yngvild. 

— Să-mi spui „stăpâne”! i-a tăiat vorba Swithun. 

— Să-i spui „stăpâne”! am mormăit eu ameninţător. 

Yngvild a aruncat o privire pe corabie, dar nu a văzut 
nimic altceva decât nişte luptători obosiţi purtători de 
cruci. Într-adevăr, niciun prinţ de Wessex nu ar fi călătorit 
atât de mult spre nord fără sfetnici, fără preoţi şi fără a fi 
apărat de o gardă de războinici de temut. Sigur că Yngvild 
nu avea experienţa întâlnirii cu prinți. Ştiam demult că 
cele mai neruşinate minciuni sunt cele mai uşor de crezut. 

— Da, stăpâne, a spus el, stingherit. 

— Călătorim către teritoriile scoţienilor unde ni s-a 
poruncit să ne sfătuim cu regele Constantin în încercarea 
de a aduce pacea pe toată întinderea insulei britanice. Il 
slujeşti pe Constantin? 

— Nu, stăpâne. 

— Deci, nu am ajuns încă în Scoţia? 

— Nu, stăpâne, trebuie să mai mergeţi către 
miazănoapte. 

— Şi cine e stăpânul tău? 

— Episcopul leremias, Domnia Ta. 

— Aha, a spus Swithun, prefăcându-se încântat. Lady 
ZEthelflaed ne-a spus că ar trebui să ne întâlnim cu el. Este 
aici? Îl putem saluta? 

— Nu este aici, stăpâne, a zis Yngvild şi a făcut un gest 
cu mâna către nord. Este la Gyruum. 

Am avut un sentiment de uşurare, sperând că Yngvild 
spune adevărul. Îmi fusese teamă că Ieremias se dusese la 


4 234 # 


Bebbanburg, lucru puţin probabil totuşi, dacă voia să-şi 
ascundă trădarea. 

— V-ar fi trimis salutări, sunt sigur, a adăugat Yngvild în 
grabă. 

— E aproape? a întrebat Swithun. Avem un dar pentru 
el! 

— Un dar? a întrebat Yngvild, dând glas propriei lăcomii. 

— Lady  ZEthelflaed este generoasă şi i-a trimis 
episcopului un dar, dar trebuie să ne grăbim spre 
miazănoapte. 

— L-aş putea lua eu, a zis Yngvild nerăbdător. 

— Darul trebuie dat episcopului Ieremias, a spus 
Swithun cu asprime. 

— Gyruum este aproape de aici, spre nord, stăpâne. Un 
drum scurt, foarte scurt. Se află la gurile râului următor. 

— Ne-am putea abate pe acolo, dacă avem timp, a zis 
Swithun într-o doară. Dar spune-i episcopului leremias că-i 
suntem recunoscători pentru că am putut trece 
nestingheriţi prin apele lui şi pentru că se roagă pentru 
reuşita misiunii noastre. Apoi a pocnit din degete şi a spus: 
Băiete! Dă-mi trei penny, băiete. 

Rorik s-a grăbit să îndeplinească porunca şi a venit 
repede lângă Swithun. Acesta a luat cei trei bănuţi şi i-a 
dat lui Yngvild, adăugând şi un şiling de argint cu chipul 
regelui Edward pe el. 

— Iată o recompensă pentru bunăvoința ta, părinte, şi o 
plată pentru rugăciunile ce le veţi face. 

Yngvild a făcut o plecăciune adâncă în timp ce pleca cu 
spatele de-a lungul punţii. Şi-a adus aminte în ultimul 
moment să facă semnul crucii şi să murmure o 
binecuvântare pentru corabia noastră. Apoi s-a întors la 
mal cu barca lui mică, dar eu ştiam că, în zori, de îndată ce 
se va lumina, un sol se va duce în cea mai mare viteză 
peste coline la Gyruum. Pe uscat, nu era o distanţă prea 
mare, totuşi călătoria noastră durase câteva ore, aşa încât 
Ieremias fusese deja încunoştinţat că trei corăbii străine 
ajunseseră pe ţărmul său. leremias ar fi putut să creadă 
sau nu că noi eram soli ai Saxoniei de Vest în drum spre 


4 235 # 


Scoţia, dar va primi asigurări că suntem creştini, şi asta 
cred că era de ajuns. Cea mai mare temere a lui va fi că 
noi suntem supraviețuitori ai atacului lui Einar asupra 
Dumnocului care, într-un fel sau altul, îşi dăduseră seama 
că leremias a spionat în port în folosul vikingilor şi care 
veniseră pentru a se răzbuna. Atunci, de ce ne-am fi oprit 
pe râul Wiire, atrăgându-i astfel atenţia? Dar acesta nu era 
singurul motiv pentru care mă încumetasem să stăm de 
vorbă cu Yngvild. Puteam foarte simplu să-i spunem să se 
care şi să-şi vadă de treburile lui, dar am vrut să folosesc 
acest prilej pentru a afla dacă Ieremias este într-adevăr în 
Gyruum. Îl instruisem atent pe Swithun să nu pună 
întrebări directe, ca, de pildă, „câţi oameni sunt sub 
comanda lui leremias” sau „dacă sunt fortificaţii la gurile 
râului Tinan”. Cu siguranţă, leremias ar fi vrut să afle dacă 
am pus astfel de întrebări şi se va simţi mai liniştit aflând 
că noi nu am manifestat interes pentru astfel de lucruri. Va 
fi în continuare bănuitor, dar îl va frământa şi gândul unui 
dar primit din îndepărtata Mercia. 

— Şi poate că eu mă gândesc prea mult la faptul că el e 
prea isteţ, le-am spus lui Finan şi fiului meu când, după 
apusul soarelui, mi s-au alăturat la bordul corabiei Fadith. 

— Totuşi, este isteţ, nu-i aşa? a întrebat fiul meu. Mă 
refer la leremias. 

— Da, este isteţ şi viclean ca un şoarece. 

— Şi nebun? 

— Nebun, viclean, dibaci şi periculos, am spus eu. 

— Este ca Ethne într-o dispoziţie proastă, a subliniat 
Finan. 

— Ce-ar face dacă trei corăbii străine ar naviga către 
râul Tinan? a întrebat fiul meu. 

— Dacă ar avea minte, s-ar retrage în fortăreață, am 
răspuns eu. 

— O poate face şi mâine, a spus, puţin confuz. 

— Contează faptul că el este aici, şi Yngvild ştie că este. 
E mai bine ca el să nu fie mâine în blestemata lui de 
fortăreață. Dar dacă este? Aşa să fie! Tot vom obţine ce ne- 
am dorit. 


4 236 # 


Mâine. 

Vechea fortăreață romană Gyruum se află pe limba de 
pământ de la miazăzi de gurile râului Tinan. Dinspre mare, 
fortăreaţa nu părea formidabilă, ci mai degrabă o 
ridicătură acoperită cu iarbă verde, dar eu urcasem până 
în vârful promontoriului şi văzusem şanţul şi construcţia 
netezite de ploi şi de timp, cu atât mai periculoase pentru 
vreun atacator. Din câte am putut vedea dinspre mare, 
Ieremias nu adăugase nicio palisadă. În mod sigur, orice 
atacator ar fi trebuit să dea asaltul dinspre uscat. 

Era pe la mijlocul dimineţii când am dat ocol 
promontoriului. Plecaserăm de pe râul Wiire dis-de- 
dimineaţă, navigând pe o mare calmă şi o vreme fără nicio 
adiere de vânt. Zărisem un călăreț la nord de aşezare şi am 
ştiut că leremias va afla curând despre sosirea noastră. 
Avea fără îndoială şi santinele sus pe meterezele fortăreței 
înalte, urmărindu-ne pentru a vedea dacă cele trei corăbii 
ale noastre îşi continuă drumul către nord sau, dimpotrivă, 
îşi schimbă direcţia şi intră pe Tinan. 

Noi am schimbat direcţia. Sufla un vânt nestatornic ce 
nu se putea decide dacă să sufle dinspre nord sau dinspre 
vest, dar destul de puternic pentru a agita marea. Am 
vâslit în continuare. Nu ne grăbeam. Dacă am fi venit să 
atacăm aşezarea lui leremias, ar fi trebuit să vâslim foarte 
tare, forțând corăbiile să se mişte pe apă cât de repede ar 
fi putut. Am fi purtat coifuri şi cămăşi de zale, iar prorele 
ar fi fost ticsite de oameni gata să sară pe uscat. In 
schimb, noi veneam încet, nimeni nu avea coif pe cap, iar 
corăbiile noastre aveau la prore cruci în loc de dragoni. 
Continuam să mă uit la fortăreață şi, pe cât îmi dădeam 
seama, nu vedeam oameni. Nu erau nici sulițe în partea de 
sus a clădirii. Erau doar doi oameni. 

Am ocolit promontoriul şi am intrat pe râu. Acum, 
puteam vedea latura de sud a construcţiei. Am avut un 
sentiment de uşurare când am văzut că acolo, în faţa mea, 
legată de un chei proaspăt construit peste smârcuri, era 
corabia lui leremias, Guds Moder. De stâlpii de pe chei mai 
erau legate vreo douăsprezece vase mai mici, toate bărci 


4 237 # 


de pescuit. Alte două, mai mari, tot de pescuit, erau 
ancorate în larg. În apropiere, se afla ţărmul unde, cu ani 
în urmă, fusesem eliberat din sclavie când corabia cea 
roşie se lovise de prundiş, iar salvatorii mei săriseră de pe 
punte. Unchiul meu, tatăl vărului meu, mă vânduse ca 
sclav, fiind sigur că mă voi prăpădi, dar, cumva, am 
supravieţuit. 

L-am întâlnit atunci pe Finan, un alt sclav şi, acolo, pe 
acel țărm  mocirlos, începuse drumul nostru către 
răzbunare. Acum, mă rugam ca acel drum să fie aproape 
de sfârşit. 

Ieremias fusese anunţat despre sosirea noastră de către 
cei de la punctele de observaţie. Vreo patruzeci sau 
cincizeci de bărbaţi şi femei erau pe țărm şi alţii continuau 
să coboare dinspre mănăstirea care era acum casa lui. 
Swithun, care purta iarăşi mantia bordată cu blană şi, la 
gât, îi strălucea lanţul meu de aur, stătea la prora corabiei 
Fadith şi saluta semeţ. Eu eram la pupă. M-am întors şi mi- 
am făcut mâinile pâlnie pentru a-i striga fiului meu care o 
comanda pe Stiorra: 

— Ştii ce ai de făcut? 

— Ştiu, a răspuns el vesel. 

— Fă-o încet! 

A zâmbit cu subînţeles, apoi a dat un ordin care i-a 
îmboldit pe vâslaşi să o mişte pe Stiorra încet în susul 
râului. Nu vâsleau cu putere, doar tăiau uşor apa cu 
vâslele pentru a o îndepărta uşor de Fadith şi de Hanna 
care se îndreptau spre prundiş cu toată forţa pentru a face 
faţă curentului râului şi refluxului. Stiorra a mers, pentru 
un moment, în derivă înapoi spre corabia noastră, dar 
vâslaşii au reuşit să o împingă în amonte din nou, tot 
foarte încet, ca şi cum nu avea intenţia de a debarca 
oameni, ci voia doar să-şi menţină poziţia pe râu până în 
momentul reîntoarcerii în apa mării. 

Încă mai zăboveam departe de mal pentru că-l căutam 
pe leremias, dar nu-l vedeam printre bărbaţii şi femeile 
care ne aşteptau pe prundiş. Chiar în acel moment însă, pe 
colina pe care se afla mănăstirea şi-a făcut apariţia o 


Y 238 # 


procesiune neobişnuită. Doisprezece bărbaţi, pe care ştiu 
că leremias îi numea discipolii săi, conduceau grupul de 
oameni, dar aceşti discipoli erau îmbrăcaţi în zale, purtau 
coifuri şi aveau sulițe şi scuturi. Urmau şase copii, toţi 
îmbrăcaţi în alb şi având în mâini ramuri înfrunzite, pe 
care le mişcau dintr-o parte în alta ca şi cum ar fi cântat. 
leremias îi urma. Episcopul nebun venea călare pe un 
măgăruş, un animal atât de scund, că picioarele 
episcopului se târau pe pământ. Era îmbrăcat tot în roba 
cu broderii bogate, avea toiagul de episcop cu cap de 
argint şi o mitră aşezată peste părul lui lung, cărunt. Trei 
femei, îmbrăcate în mantii cenuşii, cu glugi de aceeaşi 
culoare, îl urmau. Vocile celor şase copii erau cristaline şi 
se auzeau printre suspinele vântului şi zgomotele scoase 
de lovirea valurilor de malul acoperit cu pietriş. l-am 
trecut lui Gerbruht vâsla-cârmă şi i-am spus: 

— 'Ţine-o departe de mal. 

Era un cârmaci bun şi aveam încredere că o va ţine pe 
Fadith la câţiva metri de mal. Eu m-am ghemuit în cala 
corabiei unde treizeci dintre oamenii mei stăteau pe jos. 
Toţi erau îmbrăcaţi în zale, dar niciunul nu avea coif pe 
cap. Scuturile, spadele, topoarele şi suliţele se aflau 
pregătite pe punte. Oamenii care ne aşteptau pe mal ne 
puteau vedea pe noi, dar nu şi faptul că eram pregătiţi de 
luptă. Mi-am prins Răsuflarea-Şarpelui de mijloc. Rorik, 
zâmbitor, avea coiful meu, frumosul meu coif cu lupul de 
argint gravat pe calotă. 

— Cine sunteţi? s-a auzit o voce strigând dinspre malul 
pietros. 

Bărbatul vorbise în graiul saxon, probabil pentru că solul 
lui Yngvild îi spusese lui Ieremias cine suntem. Fără 
îndoială că mesajul lui nu provocase nelinişte. Deşi mulţi 
dintre oamenii sosiți pe mal purtau spade, doar cei 
doisprezece discipoli erau îmbrăcaţi în zale. 

— Sunt /ZEthelstan de Wessex, a strigat Swithun de la 
prora. Vă aduc salutul prietenesc al tatălui meu, regele 
Edward al Wessexului, şi al surorii sale, /Ethelflaed a 
Merciei. 


4 239 # 


— Nu vă apropiaţi! a strigat bărbatul. 

— Lady ZEthelflaed i-a trimis un dar episcopului vostru, a 
tipat Swithun, ridicând în aer o vestă împuţită pe care o 
înfăşuraserăm într-o bucată de pânză curată. Sunt 
scutecele purtate de copilul loan Botezătorul! Au încă pe 
ele petele sfintei urine. 

Rorik, care stătea înghesuit lângă mine, a început să 
râdă. l-am făcut semn să tacă. 

— Poţi să mi le arunci, a strigat omul de pe mal. 

Era, pe bună dreptate, prudent. 

— Stai! Stai! s-a auzit vocea piţigăiată a lui Ieremias 
care-l întrerupsese. 

Coborâse de pe măgăruş şi alerga cu paşi mari în jos 
către mal, ţipând în daneza lui maternă. 

— Nu fi grosolan cu oaspeţii noştri! Un dar trebuie 
înmânat cum se cuvine. Lord /JEthelstan! 

M-am ascuns vederii episcopului care se apropiase de 
malul apei. 

— Părinte episcop? i-a răspuns Swithun. 

— Vino pe mal, a zis leremias, de data asta în engleză. 

— Vrei să sar în apă? 

— Vreau să păşeşti pe apă! Poţi păşi pe apă? 

Swithun, luat prin surprindere de această întrebare, a 
şovăit, dar, într-un târziu, a strigat: 

— Bineînţeles că nu! 

— Trebuie să te antrenezi! a spus Ieremias pe un ton 
mustrător. Trebuie să exersezi! E nevoie doar de credinţă, 
de nimic altceva, doar de credinţă. Vino mai aproape, doar 
puţin mai aproape. Şi poţi aduce şase oameni pe mal, doar 
şase pentru moment. 

— Fă-o ca şi cum nu te-ai pricepe! i-am şoptit lui 
Gerbruht. 

Fadith a plutit puţin în derivă în josul râului, ceea ce şi 
voiam să se întâmple. Apoi Gerbruht le-a cerut vâslaşilor 
de la tribord să vâslească, şi ăsta ar fi trebuit să fie ultimul 
lucru pe care să-l ceară dacă ar fi încercat într-adevăr să o 
aducă încet pe Fadith la mal, căci, în loc să se îndrepte cu 
grijă spre malul cu pietriş, corabia şi-a întors prora în josul 


4 240 # 


râului şi a fost purtată de reflux spre mare. Gerbruht a dat 
impresia că intră în panică şi a început să strige la vâslaşi 
să vâslească toţi odată. 

— Acum! Tare! Trageţi! 

Şi, cum corabia era luată de valuri, a tras tare de vâsla- 
cârmă spre el şi am simţit cum Fadith s-a întors spre mal. 

— Trageti! a zbierat el. Acum, trageţi tare! 

Făcuse o treabă minunată. 

În acelaşi timp, Finan, sau, în orice caz, Berg, care era 
cârmaciul lui, a lăsat ca Hanna să înainteze uşor în susul 
râului cu lovituri lente de vâslă, doar cât să ajungă la o 
distanţă de cincisprezece-douăzeci de metri de noi. Apoi s- 
a întors şi s-a îndreptat spre mal. 

— Vâsliţi! Trageti! l-am auzit pe Berg strigând. 

— Încă o dată! Acum! a zis şi Gerbruht. 

Vâslele lungi au fost coborâte în apă pentru un ultim 
efort, şi Fadith a răzuit pietrişul, s-a oprit cu un scârţâit 
prelung şi oamenii în zale au ieşit din cală, au trecut 
printre vâslaşi şi au sărit pe mal. Oamenii lui Finan au 
sărit de pe Hanna. Graţie aparentei neîndemânări a 
marinarului nostru, am reuşit să-i prindem pe leremias şi 
pe oamenii lui între cele două forţe ale noastre. În acest 
timp, fiul meu, văzând că asaltăm malul, a pornit în viteză 
şi a dus-o pe Stiorra către cheiul ce se găsea la un 
kilometru în susul râului. 

— Îl vreau pe episcop viu! am strigat la oamenii mei. 
Viu! 

Eu am coborât de pe corabie printre ultimii. M-am 
împiedicat în vadul puţin adânc şi a fost cât pe ce să 
alunec, dar Vidarr Leifson, unul dintre luptătorii mei 
vikingi, m-a prins şi m-a ţinut să nu cad. Rorik mi-a dat 
coiful. Nu aveam scut. Am scos Răsuflarea-Şarpelui 
avansând cu greu prin apă, dar mă îndoiam că voi avea 
nevoie de spadă. Va fi şi vremea ei, curând, dar acum, pe 
acest mal, oamenii mei făcuseră exact ce le cerusem. 
Oamenii lui Finan erau în susul râului, ai mei în josul 
râului şi, împreună, eram mai mulţi decât luptătorii lui 
Ieremias. Dacă ar fi avut mai multă minte, Ieremias ar fi 


% 241 # 


trebuit să fugă atunci când a văzut ce se întâmplă. În cea 
mai mare parte, oamenii lui nu aveau scuturi sau zale. 
Printre ei se aflau femei şi copii care au sporit panica prin 
tipetele lor. Ieremias a rămas cu gura căscată uitându-se 
la noi, apoi a urlat agitând toiagul către nori. 

— Nimiceşte-i, Doamne! Nimiceşte-i! 

Trei dintre discipolii lui au înţeles greşit ruga, au luat-o 
drept un ordin şi s-au năpustit către noi. Dar oamenii mei 
erau gata de luptă, erau dornici de luptă, le era poftă să se 
lupte, aşa că, pe prundiş, au avut loc o ciocnire bruscă şi 
un zăngănit puternic al tăişurilor spadelor. Fiecare om al 
lui leremias înfrunta doi sau mai mulţi oameni de-ai mei. 
Am văzut cum spadele deviau loviturile suliţelor, cum 
străpungeau pântece sau ciopârţeau gâtlejuri, auzeam 
răcnetele oamenilor mei care-i omorau fără milă pe cei trei 
şi ţipetele femeilor care-şi vedeau bărbaţii pierind pe malul 
apei. 

Câţiva oameni, mai cu judecată decât cei ucişi, s-au 
întors şi au încercat să fugă spre mănăstirea de pe colină, 
dar oamenii lui Finan s-au mişcat mai repede pe terenul 
acoperit cu iarbă pentru a le bloca drumul. Totul a durat 
doar câteva momente. Trei bărbaţi erau prăbuşiţi în sânge 
la mal, ceilalţi erau împinşi înapoi acolo unde Ieremias 
căzuse în genunchi şi striga către zeul lui: 

— Trimite-Ţi, Doamne, îngerii Tăi cei sfinţi! se ruga el. 
Apără-i pe supuşii Tăi! Smulge limbile duşmanilor Tăi şi 
întunecă-le ochii! Apără-ne, o, Dumnezeule, şi păzeşte-ne 
pe noi! 

În acest timp, oamenii lui aruncau armele. Unii dintre ei 
îngenuncheaseră, dar nu pentru a se ruga cum făcea el, ci 
în semn de supunere. 

M-am uitat în susul râului şi l-am văzut pe fiul meu 
capturând Guds Moder. Mă gândeam că faptul de a pune 
mâna pe această corabie era chiar mai important decât a 
pune mâna pe leremias, care, ştiind că fusese tras pe 
sfoară, chema acum întăriri cereşti. 

— Viermii să le mănânce măruntaiele, o, Doamne! tipa 
el. Larvele să prăznuiască în băşicile udului lor! Ei sunt 


% 242 # 


nişte scârbavnici în ochii Tăi, nimiceşte-i cu puterea Ta 
divină! Trimite-Ţi îngerii Tăi sfinţi ca să ne răzbune! 
Putrezeşte-le carnea şi sfărâmă-le oasele! Doamne, 
miluieşte-ne pe noi! Doamne, milostiveşte-ne pe noi! 

M-am îndreptat către el, cu cizmele scârţâind pe pietre. 
Niciunul dintre oamenii lui nu a încercat să mă oprească. 
Cu ochii ridicaţi la cer, a continuat: _ 

— Mistuieşte-i cu focul Tău nestins, Doamne! Îneacă-i în 
miasmele diavolului! Lasă-l pe satana să vomite gâtlejurile 
lor şi să le dea carnea spurcată la câini! Biciuieşte.-i, 
Doamne! Nimiceşte-i, Doamne! li cer toate astea în 
numele Tatălui, al Fiului şi... 

— ...al celuilalt, am încheiat eu în locul lui, atingându-i 
umărul cu lama Răsuflării-Şarpelui. Complimentele mele, 
leremias. 

A deschis ochii lui albaştri, s-a uitat la mine, a făcut o 
pauză câteva momente şi apoi mi-a zâmbit la fel de dulce 
ca un copil. 

— Salutările mele, stăpâne. Ce drăguţ din partea 
Domniei Tale că ai venit să mă vizitezi. 

— Am venit să schimbăm câteva cuvinte. A 

— Într-adevăr! a spus el, părând încântat. Îmi plac 
cuvintele! Le ador! Domniei Tale îi plac cuvintele, stăpâne? 

— Da, îmi plac, am spus eu atingându-i obrazul sfrijit cu 
tăişul spadei. Şi cuvântul meu favorit astăzi este banahogg. 

Însemna „lovitură de moarte”. Am întărit cele spuse 
lovindu-l peste faţă cu Răsuflarea-Şarpelui. 

— E un frumos cuvânt viking, stăpâne, a spus elpe un 
ton serios. E un cuvânt într-adevăr foarte frumos, dar 
dintre toate cuvintele vikinge, eu îl prefer pe tilskipan. 
Crezi că am putea ajunge la tilskipan? 

— Pentru asta sunt aici, i-am spus. Ca să fac o înţelegere 
cu tine. Ridică-te în picioare! 

Urma să schimbăm mai mult de câteva cuvinte. 


— Nu, stăpâne, nu! Nu! Nu! 
Ieremias plângea. Din ochii albaştri îi curgeau lacrimi 
care i se prelingeau prin ridurile de pe obraji şi i se opreau 


4 243 # 


în barba sa scurtă. 

— Nu! Te rog, nuuuu! 

Ultimul „nu” fusese un strigăt de disperare. Stătea în 
genunchi cu mâinile împreunate, uitându-se la mine şi 
cerându-mi îndurare printre sughiţuri de plâns. 

Era noapte şi aprinsesem focul în biserică. Flăcările se 
înălţau, ardeau câteva clipe, apoi se linişteau. 

— Ce-ai spus că e asta? l-am întrebat. 

— Lingura lui Iacob, stăpâne. 

— Acum e cenuşă, am zis eu cu satisfacţie. 

— Iacob a amestecat în supa lui Esau cu această lingură, 
stăpâne, a explicat Ieremias printre sughiţuri. 

Lingura din lemn de fag, cioplită grosolan, era acum 
doar o cenuşă albă în focul de cărbune mineral ce încălzea 
şi lumina catedrala lui Ieremias. L.umânările de pe altar 
luminau şi ele, iar afară era o noapte întunecată. Clădirea, 
pe care el stăruia s-o considere catedrală, fusese o biserică 
din piatră, construită cu mulţi ani în urmă, cu mult înainte 
de timpul când trăise bunicul meu. Pe vremuri, fusese un 
loc important pentru creştini, dar când au venit danezii, 
călugării au fost omorâţi, iar biserica şi mănăstirea au 
căzut în ruină până când acest meleag i-a fost dat lui 
leremias. El se numea pe atunci Dagfinnr şi fusese 
luptătorul de casă al lui Ragnar cel Tânăr. Intr-o 
dimineaţă, apăruse dezbrăcat în palatul din Dunholm, 
anunțând că el este fiul zeului creştin şi adoptase numele 
de leremias. A cerut ca Ragnar, care era păgân, să i se 
închine. Brida, soţia lui Ragnar, care-i ura pe creştini, a 
cerut insistent ca Dagfinnr să fie ucis, dar Ragnar, fiindu-i 
milă de el şi gândindu-se cât de mult timp îl slujise acesta, 
l-a trimis împreună cu familia la ruinele mănăstirii, fiind 
sigur că nebunul nu va supravieţui prea mult timp acolo. 
Dar Dagfinnr a supravieţuit. Vagabonzi, proscrişi şi oameni 
fără stăpân l-au găsit şi i-au jurat credinţă şi, astfel, a 
devenit stăpân peste Gyruum şi peste pământurile de 
acolo. Zvonurile spun că el ar fi săpat o fântână imediat 
după ce a ajuns la mănăstirea în ruină, dar, în loc de apă, a 
găsit obiecte din argint îngropate de foştii călugări din 


Y 244 # 


Gyruum. Nu ştiu dacă povestea e adevărată sau nu, dar, în 
mod sigur, el se îmbogăţise destul încât să cumpere 
corabia Guds Moder şi o flotă de vase mai mici care 
cutreierau dincolo de vărsarea râului în mare, pentru a 
pescui hering, cod, egelfin, somon, mihalţ de mare şi 
merluciu. Peştele era apoi afumat sau pus la sare pe țărm 
şi vândut în sus şi în jos de-a lungul coastelor. Atunci când 
a devenit adevărata conducătoare a Northumbriei după 
moartea lui Ragnar, Brida l-a lăsat în pace pe leremias, 
poate pentru că văzuse în el o întrupare a propriei sale 
nebunii sau, mai degrabă, pentru că se distra văzând că 
adevărații creştini erau revoltați de pretenţiile absurde ale 
lui leremias. 

Vechea biserică, având acum un acoperiş din paie, era 
plină de cutiuţe din lemn, fiecare dintre ele având în ea 
câte o comoară a lui leremias. Până acum, arsesem lingura 
lui Iacob, o buclă din părul lui Elisei, un pai din ieslea lui 
lisus, frunza de smochin cu care Eva îşi acoperise sânul 
stâng şi un băț cu două gheare cu care sfântul Patrick 
prinsese ultimul dragon din Irlanda. 

— Şi asta ce mai e? l-am întrebat deschizând o altă cutie. 

— Nu, stăpâne, nu asta! Orice altceva, dar nu asta! 

M-am uitat atent în cutie şi am văzut o ureche uscată de 
porc. 

— Ce-i asta? l-am întrebat. 

— Urechea  servitorului marelui preot, stăpâne, a 
murmurat leremias printre suspine. Sfântul Petru a tăiat-o 
în grădina Ghetsimani. 

— Idiotule, asta-i o ureche de porc. 

— Nu! Este urechea pe care a tămăduit-o Domnul 
nostru. Hristos a atins acea ureche şi a pus-o la locul ei pe 
capul servitorului! 

— Şi cum a ajuns aici? În această cutie? 

— A căzut din nou, stăpâne. 

Ţineam urechea putrezită lângă focul încins. 

— M-ai minţit, leremias. 

— Nu! s-a tânguit el. 

— M-ai minţit, i-am spus. Minciună după minciună după 


% 245 # 


altă minciună. Te-am văzut în Dumnoc. 

Smiorcăiala a încetat subit, şi pe faţa lui Ieremias s-a 
lăţit un rânjet plin de răutate. Putea să-şi schimbe stările 
de spirit de la un moment la altul. Poate pentru că era 
nebun? 

— Ştiam că Domnia Ta este, stăpâne, a zis el cu un aer 
viclean. 

— N-ai spus nimic atunci când m-ai văzut. 

— Ţi-am văzut faţa, dar în acea clipă nu eram foarte 
sigur, aşa că l-am întrebat pe Dumnezeu, stăpâne. Dar lui 
Dumnezeu i-a luat ceva timp până să-mi răspundă, dar, 
până la urmă, a făcut-o. Când i-am spus lordului 
ZEthelhelm ce mi-a transmis Dumnezeu, el a crezut că sunt 
lunatic. 

— Totuşi, a trimis oameni ca să mă caute, i-am spus eu 
nervos. 

— Aşa a făcut? a întrebat leremias, aparent în 
necunoştinţă de cauză. 

— Pentru că i-ai spus că sunt acolo, am zis eu, de-a 
dreptul furios. Sunt stăpânul tău, şi tu m-ai trădat! 

— M-am rugat la Dumnezeu să te apere. 

— Vierme mincinos! 

— Dumnezeu este tatăl meu, şi El mă ascultă! M-am 
rugat! 

— Ar trebui să-ţi tai gâtul acum, am spus eu, iarela 
scâncit. I-ai vorbit lui /ZEthelhelm despre bănuielile tale 
pentru a-i câştiga favorurile. Aşa e? 

— Eşti păgân, stăpâne! M-am gândit că împlinesc voinţa 
Tatălui din cer. 

— Trădându-mă! 

— Da, stăpâne, a spus el în şoaptă şi s-a încruntat la 
mine. Eşti păgân! Eu doar împlineam voia Tatălui. 

— Şi a doua zi am văzut-o pe Guds Moder alături de 
corăbiile lui Einar. De partea cui eşti? 

— Ţi-am spus, stăpâne. Eu fac lucrarea lui Dumnezeu 
înfăptuind pacea! Fericiţi făcătorii de pace, căci aceia fiii 
lui Dumnezeu se vor chema! Arhiepiscopul mi-a spus asta, 
arhiepiscopul însuşi! Hrothweard mi-a spus! Nu! 


4 246 # 


A rostit ultimul cuvânt cu adâncă disperare, căci tocmai 
aruncasem în flăcări urechea uscată. Focul a izbucnit, s-a 
simţit miros de slănină arsă, iar leremias a hohotit din nou 
în plâns. Apoi mi-a spus: 

— Arhiepiscopul mi-a spus să fac pace. 

— Omoară-l pe nemernicul ăsta, a mârâit Finan din 
umbră. 

— Nu! a strigat leremias şi s-a îndreptat spre altar 
târşâindu-şi picioarele. Nu, nu, nu! 

— ZEthelhelm, care te-a primit la Dumnoc, este aliatul 
vărului meu. Dar Einar, care te-a întâmpinat pe tine şi 
corabia ta pe când naviga spre nord din Dumnoc, îl 
slujeşte acum pe Constantin. Amândoi cred că eşti de 
partea lor. 

— Fericiţi făcătorii de pace! a murmurat Ieremias. 

— Nu am prea mult timp, doar noaptea asta, i-am spus. 
Dar e destul ca să pun pe foc tot ce este aici. 

— Nu, stăpâne! 

— Lasă-mă pe mine să vorbesc cu el, a mârâit Finan. 

Ieremias i-a aruncat o privire lui Finan şi a tresărit. 

— Nu-mi place acest om, stăpâne. 

— E creştin, ar trebui să-ţi placă. 

— Fii binecuvântat, fiule, a zis Ieremias făcând semnul 
crucii spre Finan. Dar tot nu-mi place. Este odios. 

— E odios, dar poate că el va afla adevărul de la tine. 

— 'Ţi-am spus, stăpâne! Fericiţi făcătorii de pace! 

Am făcut o pauză şi l-am privit. Era într-adevăr nebun? 
Jumătate din timp era lucid, iar cealaltă jumătate mintea 
lui rătăcea într-un loc iluzoriu unde existau doar el şi zeul 
lui. Mâhnirea lui atunci când puneam pe foc fleacurile lui 
părea adevărată şi spaima lui nu era prefăcătorie. Şi, 
totuşi, minţea cu îndărătnicie. Finan voia să-i smulgă 
mărturisirea prin forţă, dar m-am gândit că leremias s-ar fi 
bucurat să îndure un martiriu. Şi dacă smulgi adevărul de 
la un om în care nu ai niciodată încredere, acel adevăr, 
spus de un om înspăimântat, este doar ceea ce crede el că 
ar vrea să audă torţionarul. Eu doream să aflu adevărul, 
dar, brusc, m-am întrebat ce voia Ieremias. Şi de ce a ţinut 


% 247 # 


să-l pomenească pe arhiepiscop? Mi-am adus aminte că mi 
se spusese că Ieremias călătorise la Eoferwic şi stătuse de 
vorbă cu Hrothweard, noul arhiepiscop. Poate că era ceva 
adevăr în strigătele lui frenetice despre pace. 

M-am îndreptat către el. Instinctiv, s-a ferit într-o parte 
şi a început să respire greu. 

— Nu voi... a dat să spună ceva, dar vorbele i-au fost 
înghiţite de un suspin adânc. 

— Nu vei ce? l-am întrebat. 

— Nu îţi voi spune! a răspuns el brutal. Nu eşti făcător 
de pace! Eşti păgân! Eşti Uhtredeerwe! 

Asta însemna „Uhtred cel Blestemat”, numele pe care 
mi-l dăduseră creştinii. 

— Te închini la idoli şi la icoane deşănţate! Eşti o ruşine 
pentru Tatăl meu din ceruri! Mai bine mor decât să îţi 
spun! A închis ochii şi şi-a ridicat faţa către acoperiş unde 
fumul se îngrămădea pe lângă căpriori. Apoi a început să 
tipe: la-mă, Doamne! Ia-l pe robul Tău care pătimeşte în 
braţele Tale mângâietoare. la-mă! la-mă! la-mă! 

M-am oprit în faţa lui, m-am aplecat înainte şi i-am şoptit 
la ureche: 

— Foarte bine. 

Şi-a întrerupt brusc rugăciunile, a deschis ochii şi s-a 
uitat la mine. Câteva clipe, a părut mai speriat decât 
atunci când îi vorbisem cu asprime. 

— Foarte bine? a repetat el încet. 

Am continuat să-i şoptesc: 

— Arhiepiscopul a vrut ca eu să aflu dacă poţi ţine un 
secret. 

— Ai vorbit cu... a început el, dar a tăcut atunci când mi- 
am dus degetul la buze în semn că vreau să tacă. 

— Finan nu trebuie să audă, nu e de încredere, i-am 
şoptit eu. 

Ieremias a încuviinţat energic din cap. 

— Pare a fi trădător, stăpâne. Nu te poţi încrede în 
oamenii mici de statură. 

— Şi mai e şi irlandez, am spus eu. 

— Oh! Bine! Da, stăpâne! 


4 248 # 


— El trebuie să creadă că te urăsc, dar eu sunt aici 
pentru arhiepiscop! A promis că va înlocui tot ce am ars. A 
promis. 

— Dar, stăpâne, nu eşti creştin, a spus el uitându-se la 
ciocanul lui Thor atârnat de lanţul de la gâtul meu. 

— Sst! am zis, ducând iar degetul la buze. l-am aruncat 
o privire lui Finan şi am coborât şi mai mult vocea. Uită-te, 
i-am spus şi am ridicat mânerul Răsuflării-Şarpelui care, în 
măciulie, avea o cruce de argint. 

Mi-o dăduse Hild, pe care o iubisem şi-o iubeam încă, 
deşi acum îşi ducea traiul într-o mănăstire din 
Wintanceaster. O vreme, fuseserăm amanți. Pusesem 
crucea în plăseaua spadei fără vreun gând anume, dar 
acum îmi era de mare folos, căci leremias se uita cu 
interes la ea. Argintul capta şi reflecta lumina focului. 

— Dar... a început iarăşi leremias. 

— Câteodată, lucrarea Domnului trebuie făcută în taină, 
am  şoptit eu. Spune-mi, Ieremias, câştigă creştinii 
războaiele în Britania? 

— Da, stăpâne, a spus el cu entuziasm. Slavă Domnului, 
împărăţia lui Dumnezeu se întinde spre nord tot mai mult, 
an după an. Păgânii sunt tot mai buimăciţi! Armatele 
Domnului curăţă acest pământ! 

— Şi cine a comandat armatele creştinilor? 

— Domnia Ta, stăpâne, a răspuns el cu voce joasă, dar 
surprinsă, după un moment de tăcere. 

— Eu, într-adevăr, am zis. 

Şi era adevărat, cu toate că eu comandasem acele oştiri 
doar pentru că-i jurasem credinţă lui /Ethelflaed. 
Prefăcătoria mea funcţionase, îi dăduse siguranţă lui 
leremias şi îl liniştise. Dar trebuia să încerc să fac o 
presupunere şi, dacă greşeam, îi pierdeam încrederea. 

— Arhiepiscopul mi-a vorbit despre Lindisfarena. 

— Aşa e! 

Ieremias era înflăcărat, iar eu m-am liniştit. 
Presupunerea mea era corectă. 

— Doreşte ca acolo să fie o insulă a rugăciunilor, am 
spus eu, amintindu-mi cuvintele lui Hrothweard. 


4 249 # 


— Aşa mi-a spus şi mie! a zis leremias. 

— Vrea să reconstruiască mănăstirea spre marea ei 
glorie, am adăugat eu. 

— Aşa şi trebuie făcut, stăpâne! a continuat el cu 
înverşunare. Este un tărâm al preamăririi, mult mai 
important decât Gyruum! O rugăciune spusă în 
Lindisfarena este ascultată de Dumnezeu! Nu de către 
sfinţi, ci de către Dumnezeu însuşi! La Lindisfarena, eu pot 
înfăptui miracole! 

I-am făcut din nou semn să tacă. Era momentul pentru o 
a doua presupunere, dar aceasta era mai uşor de rostit. 

— Vărul meu ţi-a promis acea insulă? l-am întrebat. 

— Da, stăpâne. 

Ştiam că arhiepiscopul Hrothweard, un om onest şi cu 
simţul datoriei, nu i-ar fi promis niciodată Lindisfarena lui 
Ieremias. Insula şi mănăstirea ruinată de pe ea erau un loc 
sacru pentru creştini, pentru că acolo trăise şi 
propovăduise sfântul Cuthbert. Vărul meu nu ar fi 
reconstruit niciodată mănăstirea, chiar dacă se afla 
aproape de zidurile Bebbanburgului, poate din cauză că se 
temea că o nouă abație şi construcţiile ei ar fi atras 
atacatori vikingi sau danezi. Acum, când se afla sub 
asediu, avea nevoie de corăbii care să aducă hrana pentru 
garnizoana lui împresurată, iar flota mică a lui Ieremias 
era ancorată la sud de teritoriul Bebbanburgului. 
Promisiunea legată de Lindisfarena era o cale uşoară 
pentru a obţine ajutorul episcopului. 

— Ce promisiune ţi-a făcut vărul meu? l-am întrebat. Că 
te va ajuta să reconstruieşti mănăstirea? 

— Da, stăpâne, a zis leremias emoţionat. A promis că 
vom face Lindisfarena mai glorioasă decât oricând! 

Am clătinat din cap a tristeţe. 

— Arhiepiscopul a aflat că vărul meu a promis 
Lindisfarena călugărilor în negru, i-am şoptit. 

— Benedictinilor! 

Ieremias era îngrozit. 

— Pentru că ei aduc saxonilor creştinismul şi nu are 
încredere în tine pentru că tu eşti danez, i-am explicat eu. 


4 250 # 


— În ochii Domnului nu suntem nici saxoni, nici danezi, 
a protestat leremias. 

— Ştiu, şi tu la fel, dar vărul meu îi urăşte pe danezi. Se 
foloseşte de tine. Vrea să-i duci alimente, apoi te va trăda! 
Călugării în negru aşteaptă la Contwaraburg şi vor veni în 
nord după ce vor pleca scoţienii. 

— Dumnezeu nu va îngădui aşa ceva, a protestat 
leremias. 

— De-aia m-a trimis pe mine, am spus eu. 

S-a uitat în ochii mei, eu m-am uitat în ochii lui fără să 
clipesc şi am văzut o urmă de îndoială în privirea lui. 

— Dar Lord ZEthelhelm... a început el să spună, însă l-am 
întrerupt. 

— Le-a promis călugărilor în negru că le va da bani, am 
spus. Am crezut că ştii asta. Am crezut că de asta îl ajuţi 
pe Einar să-l atace! 

A negat, dând din cap, şi a spus, referindu-se la vărul 
meu: 

— Lord Uhtred avea nevoie de alimente, stăpâne, pentru 
că hambarele arseseră. Dar se temea pentru că Lord 
ZEthelhelm aducea prea mulţi oameni cu el şi s-a gândit că 
acesta vrea să rămână în fortăreață. 

— Am crezut că vărul meu urmează să se însoare cu fata 
lui ZEthelhelm. 

— O, da, stăpâne, a chicotit el şi a făcut ochii mari. O 
fată tânără, dar destul de coaptă, o adevărată consolare 
pentru vărul Domniei Tale. 

„Consolare pentru ce?” m-am întrebat eu. Pentru faptul 
de a fi cedat oamenilor lui /Ethelhelm controlul 
Bebbanburgului? 

— Deci, /ZEthelhelm îi va lăsa vărului meu dreptul de a 
deţine Bebbanburgul, dar va insista ca oamenii lui să fie 
încartiruiţi acolo. 

— O întreagă armată, stăpâne! Gata să-i nimicească pe 
necredincioşii păgâni. 

Avea sens ceea ce spunea el. Dacă Bebbanburgul va fi în 
mâinile lui ZEthelhelm, Sigtryggr va fi înconjurat de armate 
saxone atât în sud, cât şi în nord. Vărul meu avusese 


% 251 # 


prudenţa să evite implicarea lui în războaiele dintre saxoni 
şi danezi, dar preţul pe care trebuia să-l plătească lui 
ZEthelhelm pentru salvarea Bebbanburgului era ca acesta 
să fie parte a Northumbriei zdrobitoare. 

— Iar vărul meu nu vrea ca armata lui ZEthelhelm să 
intre în fortăreață? 

— Nu, nu vrea! Câţiva oameni, da, dar nu o armată 
întreagă. 

— Ai spus că vrei să şubrezeşti flota lui ZEthelhelm. 

A ezitat puţin. Am simţit că vrea să mă mintă, aşa că m- 
am uitat urât la el. A tresărit surprins. 

— Scoţienii plănuiau deja să facă acest lucru, stăpâne, a 
consimţit el. 

— Ştiai asta? Şi Dumnezeu ce gândeşte despre faptul că 
ai vorbit cu regele Constantin? 

— Stăpâne! a protestat el. N-am vorbit cu el! 

— Ba da, l-am acuzat eu. Altfel, cum ai fi putut aranja 
călăuzirea flotei lui până la Dumnoc? Ai vorbit cu ambele 
părţi, şi cu vărul meu, şi cu Constantin. 

— Cu regele Constantin, nu, stăpâne, jur pe pântecul 
sfânt al Sfintei Fecioare. 

— Atunci înseamnă că ai vorbit cu Domnall. 

— Da, aşa e, a mărturisit el cu voce joasă după o scurtă 
pauză. 

— Ai ajuns la o înţelegere, un tilskipan. 

— Da, stăpâne. 

— Ai vrut să te asiguri, i-am spus, vorbind din nou cu 
blândeţe. Vărul meu ţi-a promis că-ţi lasă mănăstirea dacă 
îl ajuţi. Şi dacă ar fi pierdut? Asta trebuie să te fi îngrijorat. 

— Într-adevăr! Şi m-am rugat! 

— Şi Dumnezeu ţi-a spus să vorbeşti şi cu scoţienii? 

— Aşa este. 

— Şi aşa se face că ai spionat pentru ei în Dumnoc. 

— Da, stăpâne, a încuviinţat el din nou. 

— Dar de ce nu te-ai alăturat atacului lor? De ce nu ai 
luptat alături de oamenii lui Einar? 

S-a uitat la mine cu ochii larg deschişi. 

— Eu sunt un făcător de pace, stăpâne! Fericiţi făcătorii 


4 252 # 


de pace! I-am spus lordului Domnall că eu nu pot purta 
spadă. Eu sunt episcop! l-aş ajuta pe scoțieni, dar nu pot 
ucide pentru ei. Dumnezeu nu îngăduie acest lucru! 

— Şi dacă ai fi luptat alături de corăbiile lui Einar, 
ZEthelhelm ar fi ştiut că l-ai trădat pe vărul meu. 

— Este adevărat, stăpâne. 

Dacă leremias era într-adevăr nebun, atunci el era un 
nebun viclean, un nebun isteţ, alunecos ca un şarpe. li 
convinsese şi pe scoțieni, şi pe vărul meu că el este de 
partea lor, doar pentru a putea construi noua lui mănăstire 
în Lindisfarena, indiferent cine ar fi ieşit victorios. 

— Chiar crezi că vărul meu îşi va ţine promisiunea? l-am 
întrebat. Sau că scoţienii îţi vor da voie să construieşti o 
mănăstire pe pământurile lor? Nu poţi avea încredere nici 
în unul, nici în ceilalţi! 

S-a uitat la mine cu lacrimi în ochi. 

— Dumnezeu vrea ca eu să o construiesc, stăpâne! El 
îmi vorbeşte! Îmi cere acest lucru! Aşteaptă ca eu să-l 
înfăptuiesc! 

— Atunci, trebuie s-o construieşti, i-am spus eu cu 
căldură. Şi arhiepiscopul înţelege acest lucru. Ţi-a trimis 
un mesaj. 

— Un mesaj? m-a întrebat el cu nerăbdare. 

— Îţi trimite binecuvântarea lui şi îţi dă asigurări că se 
va ruga în fiecare zi pentru izbânda ta. Îţi făgăduieşte că 
va sprijini lucrarea ta la Lindisfarena şi-ţi va trimite 
odoare. Dar ce odoare! Cu condiţia să mă ajuţi! 

I-am luat mâna şi i-am pus-o pe crucea de pe mânerul 
Răsuflării-Şarpelui. 

— Jur pe sufletul meu că acesta este adevărul adevărat 
şi jur că, atunci când voi fi stăpânul Bebbanburgului, tu vei 
fi stareţul, episcopul şi stăpânul Lindisfarenei. I-am apăsat 
mâna pe măciulia spadei. Jur în numele Tatălui... 

— Al Tatălui meu, m-a întrerupt el zorit. 

— În numele Tatălui tău, al fratelui tău şi al... 

— Şi al celuilalt, m-a întrerupt el din nou. Nu trebuie să 
rostim numele celuilalt, pentru că asta îl face gelos pe 
Dumnezeu. Chiar El mi-a spus asta. 


4 253 # 


— Gelos? 

A încuviinţat energic din cap. 

— Celălalt este sfânt, a spus el, apăsând pe cuvântul 
sfânt. Dar Tatăl meu şi fratele meu ar trebui să fie sfinţi, 
chiar mai sfinţi, dar nu sunt. Şi asta nu e bine! 

— Nu e bine, am încuviinţat eu împăciuitor. 

— Aşa că Tatăl mi-a cerut să nu rostesc numele celuilalt. 
Niciodată. 

— Şi Tatăl tău îţi va spune şi că trebuie să ai încredere 
în mine. 

Pentru un moment, m-am gândit că am mers cu 
prefăcătoria puţin cam departe, căci leremias nu-mi 
răspundea, ci doar mă privea încruntat. A închis ochii 
foarte strâns şi a murmurat ceva în barbă. Apoi s-a oprit, 
parcă ascultând ceva, s-a încruntat, a bombănit iar. La 
sfârşit, a deschis ochii şi s-a uitat la mine cu o bucurie 
sinceră. 

— L-am întrebat, şi El mi-a spus că mă pot încrede în 
Domnia Ta. Slavă Lui! 

— Slavă Lui, într-adevăr! i-am spus, încă ţinându-i mâna. 
Ei bine, acum spune-mi tot ce trebuie să ştiu. 

Şi, în vechea biserică din Gyruum, în acea noapte, el mi- 
a spus tot. 


4 254 # 


PARTEA A PATRA 


Întoarcerea la Bebbanburg 


4 255 # 


Unsprezece 


— Ar fi trebuit să-i sfârteci blestematul de gâtlej, a 
bodogănit Finan a doua zi dimineaţă, sau, mai bine zis, 
târziu în noapte, căci îi trezisem pe oamenii mei în puterea 
nopţii. 

Focurile de pe mal, la care fuseseră afumaţi peştii, 
fuseseră aţâţate de către ei cu lemne de pe mare şi, la 
lumina flăcărilor, trecuseră prin apa mai puţin adâncă şi 
urcaseră armurile şi armele pe corăbii. Alte focuri ardeau 
pe colină, de jur-împrejurul clădirii în care îi închisesem pe 
toţi oamenii lui Ieremias, bărbaţi, femei şi copii laolaltă. 
Şapte oameni din garda mea păzeau clădirea, în timp ce 
alţi doi îl ţineau sub observaţie pe leremias, care mă 
implorase să-l las să-şi petreacă noaptea în catedrala lui 
plină de relicve. 

— Mă voi ruga, stăpâne, mă voi ruga pentru victoria 
Domniei Tale, a stăruit el. 

— Roagă-te, l-a luat peste picior Finan. Ar fi trebuit să 
mă laşi să-i sfârtec blestematul de gâtlej. 

— E nebun, dar n-are suflet rău. 

— E abil şi viclean, aşa cum ai spus. 

— Crede în miracole, am zis eu. 

Dagfinnr danezul auzise câte ceva despre miracolele 
creştine şi era convins că zeul răstignit pe cruce îi va da 
puterea să le săvârşească şi el doar dacă va strânge 
destule relicve. Aşa apăruse pe lume leremias. Şi-a 
explicat nereuşita de a transforma apa în vin sau de a 
vindeca un orb prin faptul că i se tăgăduise dreptul de a 
stăpâni Lindisfarena. 

— E un loc plin de putere cerească! îmi spusese plin de 
seriozitate. Acolo cerul atinge pământul. Este un loc 
binecuvântat. 


4 256 # 


— Vrea să construiască o nouă catedrală în Lindisfarena, 
i-am spus lui Finan. Apoi va conduce toată Britania. 

— Regele Ieremias? m-a întrebat dispreţuitor Finan. 

— Nu regele Ieremias, papa Ieremias. Işi va numi 
tărâmul „regat al cerului”. Toată lumea va trăi în pace, nu 
vor mai fi boli, nici sărăcie, iar roadele vor fi bogate. 

Având încredere în mine, Ieremias îmi destăinuise 
ambițiile în cuvinte întretăiate de emotie. 

Am continuat să-i povestesc lui Finan: 

— Nu vor mai fi lorzi şi nici fortărețe, leul şi mielul vor 
sta alături unul de altul, spadele vor fi topite şi făcute 
pluguri, nu vor mai exista urzici pişcătoare, iar un bărbat 
îşi va putea lua atâtea neveste câte va dori. 

— Dumnezeule mare, mai e şi altceva? 

— Dumnezeu i-a spus că toate miracolele îşi vor avea 
izvorul în Lindisfarena. Acolo va construi el noul Ierusalim. 
Şi vrea să dea un alt nume insulei. Se va numi Insula 
Binecuvântată. 

— Binecuvântate sunt fesele mele, a zis Finan. 

— Iar eu voi fi Înaltul Protector cel mai Sfânt al Insulei 
Binecuvântate. 

— Dar de ce are nevoie de un protector dacă toată 
lumea va trăi în pace? 

— Pentru că, spune el, diavolul se va vântura prin 
preajmă ca un leu care rage în căutare de oameni pe care 
să-i ademenească. 

— Diavol deghizat, a spus Finan râzând. Şi i-aţi promis 
acestui idiot că o să-i daţi ruinele mănăstirii? 

— Eu nu pot să i le dau. Aparţin bisericii. Dar pot să-i 
ofer pământ pe insulă. Şi dacă o să ia şi pământul bisericii? 
Eu nu-l voi opri. 

— Bisericii n-o să-i placă acest lucru. 

— Nu dau doi bani pe ce-i place sau nu bisericii, am zis 
eu cu dispreţ. lar leremias nu este primejdios. 

— Te va trăda, aşa cum i-a trădat pe toţi. 

Finan îi era potrivnic lui leremias, iar antipatia era 
reciprocă. Mă întrebam dacă nu cumva Finan, creştin şi el, 
era supărat din cauza înşelătoriilor episcopului. Îmi 


4 257 # 


imaginam că unii creştini se gândeau că leremias îşi bate 
joc de ei, dar nu eram sigur de asta. Il consideram sincer 
pe leremias chiar dacă era nebun, dar Finan ar fi vrut să-i 
taie gâtul. 

În schimb, eu nu i-aş fi tăiat nici gâtul, nici altă parte a 
corpului. Îmi plăcea Ieremias. Chiar era nebun, se înşela în 
multe privinţe, dar era şi abil, dovadă fiind relaţiile lui cu 
ZEthelhelm, cu scoţienii şi cu vărul meu, dar toate aceste 
înşelătorii şi minciuni erau menite să-l ajute la crearea 
miraculosului său regat. Era convins că zeul răstignit pe 
cruce era de partea lui, iar eu nu voiam să îl jignesc pe 
acest zeu sau pe oricare altul, nu când urma bătălia la care 
visasem toată viaţa. I-am promis că o să aibă terenurile lui 
pe  Lindisfarena, apoi i-am permis să-mi dea 
binecuvântarea lui. Mâinile lui slăbănoage mi-au apăsat 
ţeasta în timp ce-i adresa zeului răstignit pe cruce o 
rugăciune pentru victoria mea. S-a oferit chiar să vină cu 
noi. 

— Pot chema îngerii Tatălui să lupte alături de Domnia 
Ta, mi-a promis el, dar l-am convins că rugăciunile lui sunt 
la fel de folositoare dacă le spune în catedrala lui. 

— Îl puteai lăsa în viaţă, dar nu trebuia lăsat aici, mi-a 
reproşat Finan. 

— Ce poate face? 

— Pleci pur şi simplu şi-l laşi aici? 

— Ce-ar fi trebuit să fac? 

— Nu am încredere în netrebnicul ăsta. 

— Ce poate face? l-am întrebat din nou. Nu poate 
preveni Bebbanburgul despre sosirea noastră. Pentru asta, 
i-ar trebui o corabie rapidă şi nu mai are nicio corabie. 

— E un om al miracolelor. Ar putea zbura. 

— E un biet idiot nevinovat, am zis eu. 

L-am trimis pe Swithun să cheme gărzile care-i păziseră 
pe leremias şi pe oamenii lui în vechea mănăstire. Era 
timpul să plecăm. 

Ieremias era într-adevăr un biet idiot nevinovat. Dar eu 
nu eram cumva la fel de nesăbuit? Luasem un pâlc de 
oameni cu mine şi voiam să cuceresc o fortăreață 


4 258 # 


inexpugnabilă unde oamenii vărului meu aşteptau, unde 
Einar cel Alb aştepta şi unde scoţienii aşteptau. 
Am plecat spre miazănoapte. 


Patru corăbii. Fadith, Hanna, Stiorra şi Guds Moder 
părăseau fortăreaţa Gyruum pe întuneric. Acum eram pe 
Guds Moder. Îl lăsasem pe Gerbruht la comanda lui 
Fadith. Am coborât pe râu, mergând spre mare, şi sunetul 
scos de vâslele care loveau apa era singurul zgomot mai 
puternic ce se auzea în acea noapte liniştită. Fiecare 
coborâre a vâslelor în râul cel întunecat provoca mii de 
licăriri. lar atunci când vâslele erau scoase din apă, aceste 
licăriri se împrăştiau scânteind, ele fiind nestematele zeiţei 
mării Ran. Am luat aceste scânteieri drept un semn de 
binecuvântare. Mici petice de ceaţă se târau deasupra 
râului, dar lumina lunii care pătrundea printre nori era de 
ajuns pentru a ne arăta malurile întunecate ale râului 
Tinan. 

Am plecat pe apa leneşă a refluxului, dar şuvoiul s-a 
întețit pe măsură ce ne îndreptam spre mare. Pentru 
moment, curentul era împotriva noastră, dar, odată ce vom 
trece de promontoriu, vom întoarce către nord, şi mareea 
ne va ajuta. Mai târziu, în cursul zilei, vom întâlni curenţii 
marini, dar sper că atunci vântul ne va sufla în pânze. 

Dar, când am părăsit râul, nu era niciun pic de vânt. 
Doar liniştea nopţii prin care cele patru corăbii ale noastre 
înaintau pe nesimţite, împinse de vâsle. Norii se îndreptau 
spre apus sub cerul pictat cu stele. Deasupra, stelele, jos, 
nestematele zeiţei Ran. Marea era calmă. Dar se ştie că 
marea nu e niciodată liniştită, bineînţeles. Suprafaţa unui 
lac calm e netedă ca o bucată de gheaţă, dar marea se 
mişcă întruna. O vezi cum respiră, vezi ridicarea şi 
coborârea întinderii de apă, dar rar mi-a fost dat să văd o 
mare atât de calmă ca în acea noapte înstelată şi liniştită. 
Era ca şi cum zeii îşi ţineau respiraţia. Chiar şi oamenii 
mei erau tăcuţi. Atunci când navighează, echipajele, de 
obicei, cântă sau, cel puţin, murmură. Dar, în acea noapte, 
nimeni nu scotea o vorbă şi nimeni nu fredona vreo 


4 259 # 


melodie. Guds Moder părea că pluteşte printr-un deşert ca 
Skidblanir, corabia zeilor, care navighează în tăcere 
printre stele. 

Curentul ascuns al mării ne ducea către miazănoapte. 
Mă uitam înapoi către limba de pământ de pe râul Tinan 
încercând să disting vreo urmă de lumină. Îl bănuiam pe 
Constantin, sau, cel puţin, pe Domnall, că pusese oameni 
pe malul de nord al râului pentru a supraveghea vasele lui 
Ieremias. Dacă ar fi fost iscoade scoțiene pe acel mal, ele 
nu ar fi putut călări până la Bebbanburg mai repede decât 
puteau înainta pe apă corăbiile noastre, dar ar fi putut 
aprinde un foc de avertizare. N-am văzut niciun foc. 
Speram că scoţienii, care ocupaseră partea de sud a 
teritoriului Bebbanburgului, se retrăseseră, căci forţele lui 
Sigtryggr ar fi trebuit deja să fi trecut de zid. Promisese că 
va trimite cel puţin o sută cincizeci de oameni spre nord, 
dar mă prevenise că nu vrea să ducă o bătălie aranjată cu 
Domnall, pentru că asta ar fi însemnat un măcel, şi el avea 
nevoie de fiecare spadă pentru atacul violent al saxonilor 
ce urmau să vină. N 

Nu era niciun foc de avertizare pe promontoriu. Intreaga 
coastă era în întuneric. Cele patru corăbii erau singure, 
înaintând spre nord cu Guds Moder în frunte. Ea era cea 
mai mică şi cea mai înceată dintre corăbii, aşa încât 
celelalte trebuiau să meargă cu viteza cu care înaintam 
noi. Când la orizont, înspre răsărit, a apărut prima geană 
de lumină cenuşie, vâslaşii s-au pus pe cântat. Au început 
cei de pe Stiorra care cântau balada lui Ida, un cântec pe 
care ştiam că-l alesese fiul meu pentru că povestea cum 
unul dintre strămoşii noştri, Ida, Purtătorul torţei, venise 
de pe marea îngheţată pentru a cuceri fortăreaţa din vârful 
stâncii. Cântecul evoca felul în care Ida şi oamenii lui erau 
înfometați şi disperaţi şi cum se năpustiseră în sus pe 
stâncă pentru a fi respinşi de un duşman sălbatic. Au fost 
respinşi de trei ori. Morţii rămâneau atârnaţi pe povârniş, 
ucişi şi batjocoriţi în timp ce încercau să se ascundă pe 
plajă. Se lăsa noaptea, şi de pe mare se apropia furtuna. 
Ida şi oamenii săi erau prinşi între fortăreață şi talazurile 


4 260 # 


înspumate, având de ales între a fi omorâţi de spadă sau 
de apa mării. Atunci, Ida a hotărât că moartea va fi adusă 
de foc. A dat foc corăbiilor lui şi a umplut marea de flăcări. 
A apucat o bucată de lemn în flăcări şi a acţionat singur. 
Ca o cunună de flăcări ale cărei scântei rămâneau în urmă, 
s-a aruncat în sus pe stâncă şi i-a lovit pe duşmani în faţă 
cu foc. Aceştia au fugit, temându-se de acest luptător cu 
foc venit de departe. Tatăl meu lua în râs acest cântec, 
spunând că o lovitură de suliță sau o găleată cu apă ar fi 
fost de ajuns pentru a-l opri pe Ida, dar era dincolo de 
orice tăgadă că el cucerise fortăreaţa. 

Cântatul a crescut în intensitate, căci şi echipajele 
celorlalte trei corăbii s-au alăturat pentru a cânta despre 
victoria cu foc, în ritm cu mişcarea vâslelor care ne duceau 
spre miazănoapte de-a lungul coastei Northumbriei. Şi 
când soarele a adus la orizont văpaia noii zile, un vânt uşor 
dinspre răsărit a unduit marea. 

Mi-ar fi plăcut un vânt care să bată dinspre sud, chiar şi 
o furtună sau măcar un vânt în rafale puternice care să 
blocheze corăbiile lui Einar în ancorajul strâmt de dincolo 
de Lindisfarena. Zeii mi-au trimis în schimb un vânticel 
dinspre răsărit. Mi-am atins ciocanul lui Thor şi le-am 
mulţumit cu supuşenie că nu era un vânt dinspre nord. 
leremias îmi confirmase că Einar cel Alb îşi ancorase 
vasele dincolo de insulă. Un vânt puternic dinspre miazăzi 
i-ar fi îngreunat călătoria către portul Bebbanburgului. 
Vântul din est l-ar fi aruncat înapoi în canalul de intrare în 
zona de ancorare, dar, odată trecuţi de bancurile de nisip, 
ar fi putut ridica velele pentru a merge spre sud cu vântul 
la babord. 

— Şi mai e şi o corabie scoțiană acolo, adăugase 
leremias. 

— Trianaid? 

— E ditamai nava, stăpâne, mi-a spus el. Scoţienilor le 
place să construiască corăbii grele, aşa că aveţi grijă să nu 
vă izbească. Este înceată, dar vă poate fărâma carlinga ca 
un ciocan abătut pe o coajă de ou. 

— Câţi oameni are în echipaj? 


% 261 # 


— Cel puţin cincizeci de oameni, stăpâne. E o matahală. 

Imi adusesem aminte că-l văzusem la Dumnoc pe 
Waldhere, comandantul trupelor de casă ale vărului meu. 

— L-ai scos din Bebbanburg? îl întrebasem pe Ieremias. 

— Da, stăpâne, şi pe alţi doi înaintea lui, mărturisise el. 

— Cum ai făcut? 

Dacă scoţienii ar fi văzut vasele lui Ieremias la 
fortăreață, ar fi ştiut că el îi trădează. 

— Ceaţa, stăpâne, mi-a spus. Am luat una dintre 
corăbiile mici şi m-am oprit în golful Cocuedes până s-a 
lăsat o ceaţă deasă. 

Cocuedes era o insuliţă la sud de Bebbanburg. 

— Cine erau ceilalţi doi? 

— Amândoi preoţi, stăpâne, mi-a spus el pe un ton sever, 
poate din cauză că preoţii nu-i recunoşteau autoritatea în 
calitate de episcop. I-am luat acum o lună şi i-am dus până 
la Gyruum, apoi şi-au continuat drumul spre sud pentru a 
trata cu ZEthelhelm. 

Chiar sub nasul meu, m-am gândit eu cu amărăciune. 

— Fuseseră trimişi pentru a aranja căsătoria? 

Ieremias a încuviinţat. 

— Am auzit că fata are o zestre bogată! Aur, stăpâne! Şi 
este o drăgălaşă, a spus el şi a suspinat melancolic. Şi are 
nişte sâni ca nişte mere pârguite. Mi-ar plăcea să-i dau 
binecuvântarea mea profundă. 

— 'Ţi-ar plăcea ce? l-am întrebat eu surprins. 

— Să o ating cu mâinile mele, a zis el cu aparentă 
nevinovăție. 

Nu era el chiar atât de nebun. 

Pe la mijlocul dimineţii, când soarele strălucea deasupra 
apei ce se spărgea în valuri mărunte, vântul s-a înviorat. 
Am înălţat vela zdrenţuită a lui Ieremias, pe care era 
desenată o cruce neagră şi care flutura la o adiere mai 
puternică a vântului. Am ridicat vâslele şi am lăsat vântul 
să ne ducă spre nord. Corăbiile din spatele nostru au făcut 
acelaşi lucru, dezlegând velele mari pe care se vedea 
cerbul lui ZEthelhelm, negru ca tăciunele pe fond vopsit cu 
albastru-deschis de drobuşor. 


4 262 # 


Nu ajunseserăm la jumătatea călătoriei, dar vântul sufla 
din pupă, valurile înspumate se spărgeau la proră, dârele 
de apă lăsate în spate străluceau în soare, iar noi ne 
îndreptam spre Bebbanburg. 


Atunci când suntem tineri tânjim după o bătălie. 
Ascultăm cântece despre eroi, în saloane, la lumina focului 
din şemineu: cum îi înving ei pe duşmani, cum sparg 
zidurile de scuturi, cum îşi scaldă spadele în sângele 
inamicilor. Ca adolescenţi, îi ascultăm pe luptători 
lăudându-se şi râzând când îşi aduc aminte de bătăliile 
purtate şi ne bucurăm de exploziile lor de bucurie atunci 
când stăpânul le reaminteşte victoriile obţinute cu greu. 
lar acei tineri care nu au luptat niciodată, care nu şi-au 
lipit scutul de cel al vecinului în zidul de scuturi sunt 
desconsideraţi şi reduşi la tăcere. Nu ne rămâne decât să 
facem exerciţii. Ne antrenăm deci, zi de zi, cu suliţele, cu 
spadele, cu scuturile. Începem de mici, deprinzând 
loviturile cu spade făcute din lemn şi, ore întregi, lovim şi 
încasăm lovituri. Ne luptăm cu bărbaţi care ne lovesc 
pentru a ne învăţa. Ne deprindem să nu plângem atunci 
când sângele de la o zgârietură la cap ne şiroieşte pe faţă. 
Încet-încet, căpătăm îndemânare în mânuirea spadei. 

Vine apoi ziua când ni se comandă să mărşăluim alături 
de bărbaţi, nu ca nişte copii care trebuie să ţină caii şi să 
curețe armele după încheierea luptei, ci ca nişte bărbaţi 
adevăraţi. Cu puţin noroc, căpătăm un coif prăpădit, o 
vestă din piele şi poate chiar o cămaşă de zale care stă pe 
noi ca un sac. Avem şi o spadă cu tăişul crestat şi un scut 
zgâriat de spadele vrăjmaşe. Suntem aproape bărbaţi, nu 
chiar luptători, dar într-o zi decisivă, ne pomenim faţă în 
faţă cu un duşman, auzim cântecele de luptă, zăngănitul 
ameninţător al spadelor care lovesc scuturile şi începem să 
ne dăm seama că poeţii se înşală, iar cântecele lor înfocate 
sunt doar minciuni. Chiar înainte de a se aranja oamenii în 
zidul de scuturi, unii se scapă pe ei de frică. Tremură de 
spaimă. Beau mied şi bere. Unii fac pe grozavii, dar cei 
mai mulţi sunt tăcuţi dacă nu îşi alătură şi ei vocea acelora 


4 263 # 


care intonează cântece pline de ură. Unii mai spun glume, 
dar râsul lor e nervos. Alţii vomită. Comandanții noştri ne 
ţin discursuri, ne vorbesc despre faptele strămoşilor noştri, 
despre cât de ticăloşi sunt inamicii noştri, despre soarta 
hărăzită femeilor şi copiilor noştri dacă nu învingem. Între 
zidurile de scuturi umblă ţanţoş eroii încleştării care ne 
provoacă la luptă corp la corp. Te uiţi la aceştia şi ţi se par 
de neînvins. Sunt bărbaţi masivi, cu feţe aspre, cu lanţuri 
de aur şi zale strălucitoare, siguri pe ei, aroganti, sălbatici. 

Zidul de scuturi duhneşte de mirosul excrementelor, şi 
toţi oamenii ar vrea să fie acasă sau oriunde altundeva, dar 
nu pe acest câmp unde se pregăteşte o bătălie, dar 
niciunul dintre noi nu se va da înapoi pentru a fugi de 
acolo, căci, dacă ar face astfel, se va acoperi de dispreţ 
pentru totdeauna. Toţi pretindem că ne dorim să fim acolo. 
lar când zidul de scuturi se pune în cele din urmă în 
mişcare, pas cu pas, iar inima ţi se zbate în piept ca aripa 
unei păsări în zbor, lumea pare ireală. Gândurile îţi 
hoinăresc, teama te domină. Apoi, se dă ordinul de a grăbi 
atacul, iar tu alergi sau te poticneşti, dar rămâi în rând, 
căci acesta e momentul pentru care te-ai pregătit o viaţă 
întreagă. Pentru prima oară, auzi cum cele două ziduri de 
scuturi se ciocnesc cu un zgomot asurzitor, auzi zăngănitul 
spadelor şi se dezlănţuie ţipetele. 

Nu se va sfârşi niciodată. 

Până când lumea se va sfârşi în haosul lui Ragnarok, 
vom lupta pentru femeile noastre, pentru pământurile 
noastre, pentru căminele noastre. Unii creştini vorbesc 
despre pace şi despre ticăloşia războaielor, dar cine nu 
vrea pace? Totuşi, când un luptător scos din minţi vine 
către tine urlând numele spurcat al zeului său şi singura 
lui ambiţie este să te omoare, să-ţi siluiască nevasta, să-ţi 
facă fetele sclave şi să-ţi ia casa, trebuie să te lupţi. Şi vei 
vedea oameni murind cu maţele scurgându-se în noroi, cu 
testele zdrobite, cu ochii scoşi din orbite. Şi îi vei auzi 
sufocându-se, gâfâind, tânguindu-se, urlând îngrozitor. Vei 
vedea cum prietenii tăi cad ucişi, îţi vei pierde echilibrul, 
căci picioarele îţi vor aluneca pe intestinele duşmanilor tăi 


4 264 # 


împrăştiate pe pământ. Vei privi în ochii celui căruia îi vei 
înfige spada în pântece şi, dacă cele trei ursitoare de la 
poalele lui Yggdrasil vor fi de partea ta, vei cunoaşte 
delirul luptei, bucuria victoriei şi uşurarea de a fi rămas în 
viaţă. Atunci te vei întoarce acasă, şi barzii vor scrie un 
cântec despre bătălia ta. Poate că numele tău va fi slăvit în 
baladă, tu te vei semeţi cu faptele tale de vitejie, iar cei 
tineri vor asculta cu invidie şi venerație. Nu le vei povesti 
despre oroare. Nu le vei spune că figurile celor pe care i-ai 
ucis te bântuie, cum ti-au implorat milă cu ultima lor 
suflare şi tu nu te-ai milostivit. Nu le vei vorbi despre 
băieţii care au murit strigându-şi mamele în timp ce tu 
răsuceai spada în burţile lor şi le turnai vorbe 
dispreţuitoare în urechi. Nu vei mărturisi că te trezeşti 
brusc noaptea chinuit de amintiri, plin de sudoare şi cu 
inima bătând să-ţi iasă din piept. Nu vei spune nimic din 
toate acestea, pentru că asta e oroarea, iar oroarea 
sălăşluieşte ca un secret de nepătruns în adâncul inimii. Şi 
teama nu va fi acceptată, căci suntem luptători! 

Nu ne este teamă. Mergem semeţi. Mergem la luptă ca 
nişte eroi. Şi puţim a rahat! 

Dar îndurăm oroarea pentru că trebuie să ne protejăm 
femeile, să-i scăpăm pe copiii noştri de sclavie şi să ne 
păzim căminele. Şi astfel, urletele nu se vor isprăvi 
niciodată, nu înainte ca timpul însuşi să se sfârşească. 

— Stăpâne! 

Swithun a fost nevoit să-mi atingă braţul pentru a mă 
trezi din visare, iar eu, tresărind speriat, mi-am dat seama 
că vântul bătea din partea laterală a carenei, umflând bine 
pânzele. ineam mâna pe vâsla-cârmă, iar corabia se 
deplasa perfect. 

— Stăpâne? a zis din nou Swithun, care părea de-a 
dreptul îngrijorat, gândindu-se, probabil, că sunt în transă. 

— Mă gândeam la sângeretele pe care-l face nevasta lui 
Finan, i-am răspuns, dar el continua să mă privească cu o 
expresie de nelinişte pe chip. Ce este? 

— Priveşte, stăpâne, a spus Swithun şi mi-a arătat spre 
pupă. 


4 265 # 


M-am întors şi am văzut la orizont, spre miazăzi, printre 
norii groşi, patru corăbii. Vedeam doar pânzele negre pe 
fondul albicios al norilor, dar puteam paria spada mea pe 
un cuţit de bucătărie că ştiam cine sunt. Era ceea ce mai 
rămăsese din flota lui /ZEthelhelm, corăbiile mari care 
fuseseră ancorate la chei în Dumnoc şi care scăpaseră 
distrugerilor provocate de Einar. Fiind atât de mari, erau 
mai rapide decât cele patru corăbii ale noastre. Nu doar 
mai rapide, ci şi cu echipaje mai numeroase, aşa că nu 
aveam nicio îndoială că ZEthelhelm avea cel puţin două 
sute cincizeci de oameni îngrămădiţi în calele corăbiilor 
pornite în urmărirea noastră. Pentru moment, erau 
departe de noi în spate, dar şi noi mai aveam cale lungă de 
străbătut. Se vor apropia. 

Fiul meu a schimbat poziţia pânzelor pentru ca Stiorra 
să avanseze mai repede. A adus-o mai aproape de tribordul 
corabiei noastre şi a slăbit velele pentru a înainta cu 
aceeaşi viteză. 

— ZEthelhelm este? a strigat el cu mâinile făcute pâlnie 
la gură. 

— Cine altcineva? 

S-a uitat de parcă ar fi vrut să mai întrebe ceva, dar s-a 
răzgândit. Nu puteam face altceva decât să renunţăm la 
călătorie şi să intrăm într-unul din puţinele porturi de pe 
coastă, dar fiul meu ştia că nu voi face acest lucru. A lăsat- 
o pe Stiorra să se întoarcă la locul ei. 

Spre după-amiază, am putut vedea corăbiile care ne 
urmăreau, printre care se distingea clar Ælfswon, cea cu 
duneta decolorată. Cele patru corăbii ne ajunseseră din 
urmă, deşi eu socotisem că vom ajunge înaintea lor la 
Bebbanburg. Sigur că simplul fapt de a fi primii ajunşi la 
fortăreață nu era de ajuns. Aveam nevoie de timp până să 
intervină /ZEthelhelm. Dar zeii ne-au dovedit că ţin cu noi. 
Vântul zăbovise în partea de miazăzi şi am văzut marile lor 
vele lăsându-se, umflându-se, apoi lăsându-se iar. Soarele 
se reflecta din vâslele noastre. Ale lor începuseră să se 
coboare şi să se ridice, dar niciun echipaj nu putea să 
mişte repede corăbiile, în timp ce noi ajunseserăm în 


4 266 # 


bătaia vântului prietenos dinspre răsărit. Pentru ceva timp, 
cele patru corăbii saxone au pierdut teren, dar vântul a 
început să sufle din nou şi le-a umflat iar pânzele. Au urcat 
vâslele la bord şi au început să se apropie încet de noi. 
Probabil /ZEthelhelm recunoscuse corabia jerpelită a lui 
Ieremias şi ghicise că celelalte trei sunt ale mele. Ştia că 
sunt înaintea lui. 

Mai târziu, în cursul după-amiezii, am văzut la orizont 
insulele Farne şi, nu departe de ele, în vârful stâncii înalte, 
Bebbanburgul. Înaintam repede, iar vântul bătea în rafale, 
făcând ca velele să ne împingă înainte. Etravele spintecau 
apa care împrăştia mii de stropi pe punte. Oamenii mei îşi 
puneau cămăşile de zale, îşi legau spadele la brâu, îşi 
atingeau ciocanele sau crucile şi murmurau rugăciuni. În 
spatele nostru, cele patru corăbii ale saxonilor de vest erau 
destul de aproape şi puteam vedea oamenii de la bord, 
crucile de la prore şi frânghiile împletite care legau velele. 
Dar nu erau destul de aproape, aşa că aveam ceva timp la 
dispoziţie, speram că destul. Mi-am pus cămaşa de zale, 
cea mai frumoasă cămaşă a mea cu poalele tivite cu aur, 
iar Răsuflarea-Şarpelui îmi atârna la şold. Un licăr din 
reflexia razelor de soare m-a ajutat să văd unde îşi ţinea 
sulița omul de pe meterezele Bebbanburgului. I-am văzut 
şi pe scoțieni, un pâlc de călăreţi galopând spre nord de-a 
lungul țărmului. Văzuseră corăbiile noastre, recunoscuseră 
corabia Guds Moder şi se grăbeau să-i ducă vestea lui 
Domnall. 

Cele patru corăbii ale mele erau pregătite. Mica mea 
flotă se apropia de fortăreață, marea fremăta în jurul 
nostru. Vărul meu putea să ne vadă venind, iar oamenii lui 
se vor fi suit pe metereze ca să urmărească sosirea 
noastră. Domnall îi ordonase lui Einar să scoată corăbiile 
pe mare, în timp ce /ZEthelhelm ne urmărea cu disperare. 
Haosul urma să se dezlănţuie, dar, pentru a-mi aduce 
victoria, era nevoie ca toţi să creadă că ceea ce vedeau era 
ceea ce se aşteptau să vadă. 

Vărul meu aştepta ca în ajutorul lui să vină o flotă 
condusă de Ieremias. Era îngrijorat că /Ethelhelm, care 


4 267 # 


furniza oameni şi cea mai mare parte din hrană, aducea o 
forţă mult prea numeroasă, uzurpându-i astfel dreptul de 
proprietate asupra fortăreței. În schimb, el putea vedea 
cele patru corăbii mici, una dintre ele fiind Guds Moder cu 
crucea neagră pe vele şi cu încâlcitura distinctivă de 
frânghii lăţoase, dar şi cerbul rampant proaspăt vopsit pe 
vela principală a corabiei Hanna. Ar fi putut astfel crede că 
leremias îi aducea sprijinul promis. Îşi dădea de asemenea 
seama, văzând mărimea corăbiilor, că forţa care-i venea în 
ajutor număra mai puţin de două sute de oameni. O forţă 
destul de mare, dar nu îndeajuns de mare ca să poată 
copleşi propria garnizoană. În spatele nostru, la oarecare 
distanţă de insulele Farne, cele spălate de valuri, se aflau 
corăbiile mai mari ale lui ZEthelhelm. După cum puteam 
vedea, nu aveau nicio flamură pe care să o fluture vântul. 
Vărul meu putea fi pus în încurcătură de apariţia acestora, 
dar, în mod sigur, el aflase că eu cumpărasem corăbii, şi 
cea mai la îndemână explicaţie ar fi fost că acele corăbii 
erau ale mele şi că eu pusesem cruci la prorele lor pentru 
a-l induce în eroare. Nu mă gândeam că /Ethelhelm va juca 
vreun rol în zăpăceala acestei zile, dar mi-am dat seama că 
prezenţa lui îmi era de folos dacă vărul meu ar presupune 
că acele corăbii ale sale sunt ale mele. 

Scoţienii şi aliaţii lor conduşi de Einar aşteptau ceva cu 
totul diferit. Li se spusese de prea multe ori că va sosi în 
ajutor o flotă, dar Ieremias îi convinsese că-l va face pe 
ZEthelhelm să se apropie foarte încet şi doar cu ajutorul 
vâslelor. 

— Pentru ca flota lui Einar să aibă timp să-i reţină. 

— Da, stăpâne. 

— Dar cum l-ai convins pe /Ethelhelm să încetinească? 

— l-am vorbit despre pericole. 

— Ce pericole? 

— Stâncile! Sunt stânci între insulele Farnes şi uscat. 

— Dar sunt uşor de evitat, i-am spus eu. 

— Eu ştiu asta, dar saxonii de vest? Câţi dintre cei din 
sud au navigat pe aceste coaste? Le-am spus cât de multe 
corăbii s-au pierdut pe aici, le-am spus că sunt stânci 


4 268 # 


ascunse la intrarea în port, le-am spus că trebuie să mă 
urmeze cu mare precauţie. 

Această precauţie şi viteza melcului le-ar fi permis 
corăbiilor lui Einar şi corăbiilor scoțiene să blocheze 
apropierea flotei de sprijin. ZEthelhelm ar fi trebuit să ia 
atunci o hotărâre: fie să-şi croiască drum printre inamici, 
fie să nu accepte bătălia pe apă şi să se întoarcă în josul 
coastei. Oricum, ar fi trebuit să ia această decizie, căci, 
navigând între insule şi fortăreață, am văzut Lindisfarena 
în faţa noastră şi corăbiile lui Einar ieşind din ancoraj. Le-a 
trebuit ceva timp să se lupte cu vântul puternic care bătea 
dinspre răsărit. Dacă aş fi încetinit, dacă aş fi coborât 
velele şi aş fi înaintat doar cu vâslele pentru a mă strecura 
cu precauţie, ca şi cum mi-ar fi fost frică de bancuri şi de 
stânci, atunci Einar ar fi avut destul timp să mă prindă. 
Dar n-am încetinit. Apa clocotea şi se spărgea la proră, iar 
vântul ne ducea direct spre canalul îngust al portului. 
Curând, foarte curând, Domnall va afla că a fost păcălit. 

lar eu? Ce aşteptam eu? Am atins din nou ciocanul lui 
Thor de la gât şi crucea de la plăseaua spadei. Mă 
aşteptam să fiu stăpânul Bebbanburgului la căderea nopţii. 

Sau mort. 

Toată nebunia depindea de un singur lucru, doar de 
unul: ca vărul meu să-mi deschidă mie porţile fortăreței. 
Am atins din nou ciocanul şi i-am strigat lui Swithun: 

— Acum! 


Swithun purta robele pe care le luaserăm de la Ieremias, 
pe care el însuşi le furase dintr-o biserică atunci când încă 
se numea Dagfinnr şi-l servea pe Ragnar cel Tânăr. 

— Sunt toate atât de frumoase, stăpâne, îmi spusese 
leremias în timp ce mângâia cu afecţiune poalele brodate 
ale unei casule. Aceasta e ţesută din cea mai fină lână de 
miel. Încearc-o! 

N-am încercat-o. Am ales în schimb îmbrăcămintea cea 
mai ţipătoare. Swithun era îmbrăcat într-o sutană albă cu 
cruci aurite la poale, care-i ajungea până la glezne, o 
casulă mai scurtă bordată cu postav stacojiu şi decorată cu 


4 269 # 


flăcări roşii şi galbene despre care leremias spunea că 
reprezintă flăcările iadului, iar deasupra, un pallium ca o 
eşarfă lată pe care erau brodate cruci negre. 

— Atunci când voi fi papă al nordului, nu voi purta decât 
robe aurite, mi-a mărturisit leremias. O să strălucesc 
precum soarele, stăpâne! A 

Swithun nu chiar strălucea, dar era viu colorat. Îşi 
pusese un coif căptuşit cu lână. Eadith luase părul din 
coada armăsarului lui Berg şi-l cususe de căptuşeală. 
Atunci când îşi scotea coiful de pe cap, Swithun părea un 
sălbatic cu păr blond în bătaia vântului. S-a dus în partea 
din faţă a corabiei Guds Moder şi a făcut cu mâna spre 
fortăreață. 

Iar oamenii care aşteptau în Bebbanburg l-au văzut pe 
Ieremias venind în ajutorul lor, exact aşa cum promisese şi 
exact aşa cum se aşteptau ei. Au văzut flamura lui 
Æthelhelm pe vela corabiei Hanna. Au văzut crucile de la 
prora corăbiilor noastre. Au văzut că ajutorul aşteptat este 
adus de vântul puternic dinspre răsărit. 

Ne îndreptam direct către intrare. Soarele se lăsa încet 
spre apus şi-mi bătea drept în ochi. Am putut vedea totuşi 
cum oamenii de pe metereze ne făceau cu mâna şi le-am 
poruncit oamenilor mei să facă şi ei cu mâna. l-am văzut şi 
pe scoţienii care stăteau pe dunele de la nord de canal şi 
doar ne urmăreau pentru că nu puteau face nimic ca să ne 
oprească. În spatele lor, se vedea cum corăbiile lui Einar 
ajunseseră la mare şi dezlegaseră velele pentru a se 
întoarce spre sud şi a intercepta flota lui ZEthelhelm. Era 
prea târziu ca să ne mai poată opri, dar cele patru corăbii 
ale lui ZEthelhelm ajunseseră la insule. M-am rugat ca 
acestea să se lovească de stâncile ascunse în apă, dar 
vântul dinspre răsărit le împingea departe de acest pericol. 
Am văzut că pe Ælfswon flutura flamura lui ZEthelhelm, dar 
vântul o făcea să fâlfâie direct către fortăreață, ceea ce 
însemna că oamenii de pe ziduri nu puteau distinge cerbul 
rampant care era desenat pe flamură. Oamenii echipajelor 
de pe corăbiile lui ZEthelhelm făceau şi ei cu mâna spre 
fortăreață. Dacă /Ethelhelm ar fi stat să se gândească mai 


4 270 # 


bine preţ de câteva clipe, şi-ar fi dat fără îndoială seama că 
cel mai bun lucru pe care-l avea de făcut era să-şi 
împotmolească toate corăbiile pe ţărmul de sub meterezele 
înalte ale Bebbanburgului şi să strige cât putea de tare 
către apărătorii de pe ziduri pentru a-i avertiza în legătură 
cu ce se întâmplă; în schimb, el a preferat să ne 
urmărească în continuare, deşi nu avea nicio şansă să ne 
prindă. Noi înaintam spre țărm purtaţi de vântul dinspre 
răsărit, cu prorele despicând apa şi cu pânzele complet 
umflate. Aproape simţeam mirosul uscatului. Vedeam 
flamura vărului meu fluturând în vârful Bebbanburgului. 
Fundul mării se ridica pe măsură ce ne apropiam de țărm, 
iar valurile se micşorau. Ne îndreptam spre un petic de 
apă fremătătoare unde vântul şi mareea se confruntau în 
vadul puţin adânc. Noi înaintam totuşi, şi meterezele 
Bebbanburgului se înălţau în faţa noastră atât de aproape 
încât oricine putea arunca o suliță pe puntea noastră. Am 
dirijat corabia spre centrul canalului. Pescăruşii se roteau 
în vânt şi scoteau ţipete deasupra catargului. Am împins 
vâsla-cârmă, şi Guds Moder s-a oprit în nisip la câţiva paşi 
de treptele de piatră care duceau la Poarta Mării. 

Aceasta era închisă. 

A venit şi Stiorra care s-a aşezat pe nisip lângă Guds 
Moder, apoi Hanna şi Eadith. Cele patru corăbii erau acum 
pe nisip, blocând canalul portului. Câţiva oameni au sărit 
pe țărm, având pregătite frânghiile cu noduri pentru a lega 
bine corăbiile. Alţii ridicau butoaiele goale şi sacii umpluţi 
cu paie, prefăcându-se că aduc alimentele promise pentru 
a umple cămările din Bebbanburg. Cei care cărau aceste 
greutăţi aveau coifuri, cămăşi de zale şi spade, dar 
niciunul nu avea scut. Pentru apărătorii de pe metereze nu 
trebuia să pară că au venit să se lupte. Jumătate din 
oamenii mei se aflau încă în corăbii, cu vâslele în mâini, 
gata să mâne corăbiile spre apele sigure ale portului. 

Swithun sărise pe nisip şi striga în sus către metereze. 
Eu eram încă la bordul corabiei Guds Moder, stând în 
picioare la proră cu ochii pironiţi pe Poarta Mării. Peste o 
sută de oameni de-ai mei erau acum pe țărm cărând 


% 271 # 


butoaie, lăzi şi saci către arcada din piatră. Berg s-a urcat 
pe scară şi a bătut în poarta solidă din lemn cu mânerul 
spadei. Finan a venit lângă Guds Moder şi se uita 
întrebător la mine. 

— Nimeni nu a aruncat încă nicio suliță, am spus privind 
în sus spre metereze unde erau oameni care se uitau în jos 
la noi. 

Nu aruncaseră sulițe, dar nici nu deschiseseră poarta. 
M-am rugat să nu mă fi înşelat cu totul astăzi. 

— Deschideţi poarta! a strigat tare Swithun. 

Berg a bătut din nou în poartă. Un val uriaş a adus una 
lângă alta cele patru corăbii naufragiate ale noastre. 

— În numele Domnului celui fără de moarte! a strigat 
Swithun. În numele Tatălui, al Fiului şi al celuilalt, 
deschideţi poarta! 

Am sărit peste bord şi m-am uitat spre răsărit. Corăbiile 
care ne urmăreau, şi ale lui /Ethelhelm, şi ale lui Einar, 
erau împinse de valuri către noi printre capcanele din 
apele puţin adânci. Două dintre ele se ciocniseră şi am 
văzut oameni aruncând sulițe unii către ceilalţi. Deşi ei se 
luptau acum, noi eram adevăratul inamic al ambelor 
tabere. În câteva minute, vom fi prinşi lângă zidul 
Bebbanburgului, vom fi mai puţini decât ei şi vom fi 
măcelăriți. _ 

— Poarta! a urlat Swithun în sus către metereze. In 
numele Domnului, vă poruncesc să deschideţi poarta! 

Gerbruht a luat un pietroi şi a urcat treptele. Fără 
îndoială, voia să facă ţăndări poarta din lemn masiv, dar 
nici măcar forţa lui neobişnuită nu ne oferea şansa de a 
intra în fortăreață înainte de a fi prinşi de corăbiile 
vrăjmaşe. Fiul meu i s-a alăturat şi, ca şi Berg, lovea în 
poarta închisă cu mânerul spadei sale. Swithun era 
îngenuncheat, părul alb din coadă de cal biciuindu-i faţa. 

— Îndură-te de noi, Hristoase! se tânguia el. Prin mare 
mila Ta, fă ca aceşti oameni să deschidă poarta! 

— Pentru numele lui Dumnezeu, deschideţi această 
poartă blestemată! a gemut disperat fiul meu. 

Eram pe punctul de a le cere oamenilor mei să se 


% 272 # 


întoarcă la corăbii, să-şi recupereze scuturile şi să facă un 
zid de scuturi. Dacă tot era să murim, măcar să murim în 
aşa fel încât barzii să rămână uimiţi şi să compună o 
baladă care ar putea fi cântată la ospăţul din Valhalla. 

Dar chiar atunci, poarta s-a deschis. 


4 273 # 


Doisprezece 


Berg şi fiul meu au intrat primii pe Poarta Mării. Nu se 
grăbeau. Fiul meu şi-a băgat spada Clonţ-de-Corb în teacă 
şi l-a ajutat pe gardian să deschidă complet uşile grele 
înainte de a păşi calm prin tunelul de la poartă. Berg îşi 
ţinea spada cu vârful în jos. Era riscantă trimiterea unui 
viking care să intre primul pe poartă, dar Berg avea o 
cruce peste zale, iar gărzile s-ar fi gândit că este un creştin 
căruia îi place să-şi poarte părul lung, aşa cum fac vikingii. 
L-am văzut pierzându-se în tunel, urmat îndeaproape de un 
grup de bărbaţi care cărau saci pe umeri. 

— Sunt înăuntru, a murmurat Finan. 

— Aşteaptă, am spus, nu atât pentru el, cât pentru a mă 
îmbărbăta pe mine însumi. 

Repetaserăm acest moment. Trebuia să cucerim Poarta 
Mării fără a atrage vreo bănuială, deoarece în spatele ei 
era o poartă mai mare la care se putea ajunge pe o scară 
abruptă cioplită în piatră şi care dădea spre palisada 
dinspre marginea de miazănoapte a stâncii. Această poartă 
nu era atât de grozavă pe cât era cea de jos. Acum era 
deschisă, dar, dacă duşmanul ar fi închis-o, ar fi trebuit să 
facem eforturi disperate pentru a o cuceri, eforturi care 
probabil nici nu ar fi fost răsplătite. Vedeam trei bărbaţi la 
intrare, urmărind ce se întâmplă jos. Niciunul nu părea 
îngrijorat. Se lăsaseră pe vine; unul stătea lipit de stâlpul 
porţii. 

Mă ispitea gândul de a-i vedea alergând spre această 
poartă de sus pe oamenii mei care ajunseseră primii la 
baza scării, înainte ca inamicul să-şi dea seama ce se 
întâmplă de fapt, dar treptele erau prea înalte şi prea 
abrupte, şi cacealmaua era totuşi cea mai bună tactică. 
Dar, deodată, am văzut cât de aproape erau urmăritorii 


Y 274 Ø 


noştri, gata să ne prindă. Ælfswon era lângă intrarea în 
port. Am văzut suliţaşi cu mantiile lor vişinii în partea din 
faţă a corabiei, dar un val care s-a sfărâmat de prora 
decolorată i-a ascuns pentru un moment privirii. Urma o 
mulţime de corăbii, toate, inamicele noastre. Mi-am întors 
privirea către treptele înalte din piatră, dar nu l-am văzut 
pe niciunul dintre oamenii mei. 

— Unde sunteţi? am întrebat mai mult pentru mine. 

— Hristos să ne ajute! se ruga Finan în barbă. 

La un moment dat, pe treptele de sus şi-a făcut apariţia 
un bărbat îmbrăcat într-o mantie de un albastru-închis şi 
având pe cap un coif din argint. Urca, dar fără să se 
grăbească. 

— Ăsta nu e unul dintre oamenii noştri, nu-i aşa? a 
întrebat Finan. 

De regulă, puteam recunoaşte uşor pe oricare dintre 
oamenii mei după îmbrăcăminte sau după armură, dar nu 
mai văzusem niciodată această mantie albastră lungă. 

— Este unul din echipajul corabiei Stiorra, a spus Finan. 
Cred că e Kettil. 

— Şi-a cheltuit bine banii, nu-i aşa? am întrebat eu pe un 
ton morocănos. 

Kettil era un tânăr danez căruia îi plăceau hainele viu 
colorate. Era un tip greu de mulţumit, cel mai adesea 
năzuros şi uşor subapreciat. Acum se oprise. S-a întors ca 
să vorbească cu cineva din spatele lui. Apoi, fiul meu şi cu 
Berg l-au ajuns din urmă şi toţi trei au urcat împreună 
către poarta de sus. 

— Repede! i-am îndemnat eu şi, ca şi cum m-ar fi auzit, 
Kettil şi-a scos pumnalul şi a sărit peste ultimele trei 
trepte. Am văzut cum a înfipt cu putere pumnalul în 
pântecele bărbatului care se sprijinea de stâlpul porţii. Am 
văzut cum l-a luat pe om, l-a târât înapoi şi l-a aruncat pe 
versantul stâncos. Fiul meu şi Berg au trecut de poartă cu 
spadele scoase. Oamenii care veneau în urma lor au 
abandonat sacii umpluţi cu paie şi s-au grăbit după ei. 
Acum! am strigat la oamenii care aşteptau în faţa Porții 
Mării. Duceţi-vă! Duceţi-vă! 


% 275 # 


Am alergat în sus pe țărm. M-a speriat puţin un bărbat 
apărut dintr-odată pe metereze, deasupra arcadei din 
piatră a Porții Mării, dar, pe urmă, am văzut că era 
Folcbald, unul dintre neînfricaţii mei frizieni. Nu erau 
gărzi pe platforma de luptă aflată deasupra acestei arcade. 
Ce căuta el acolo? Vărul meu crezuse că i-am adus hrană şi 
întăriri şi, deşi trimisese oameni în partea de nord a stâncii 
pe care se afla Bebbanburgul, cei mai mulţi dintre ei se 
îngrămădiseră pe partea dinspre mare a meterezelor 
pentru a urmări bătălia dintre corăbiile lui Einar şi cele ale 
lui /Ethelhelm. Acestea se aflau aproape în canalul 
portului. Probabil că unul dintre oamenii vărului meu aflaţi 
pe metereze recunoscuse cerbul rampant de pe flamura 
fluturând în vârful catargului corabiei Ælfswon. L-am văzut 
făcându-şi mâinile pâlnie la gură şi strigând la gardienii de 
la poarta de sus, dar aceştia erau deja morţi. 

— l-am întrebat unde vor să punem alimentele, mi-a 
povestit fiul meu mai târziu. Când şi-au dat seama că nu le 
suntem prieteni, i-am omorât. 

Ceilalţi oameni ai mei au trecut pe sub arcada Porții 
Mării şi au urcat treptele din spatele ei. O făcuserăm! Ne- 
am croit o cale pe meterezele exterioare urcând scara 
abruptă, apoi pe palisada interioară până în inima 
fortăreței. 

Poate părea simplu, dar Bebbanburgul este foarte întins, 
şi noi eram puţini. Fiul meu, care stătea în picioare în 
dreptul porţii cucerite, putea vedea în faţa lui un spaţiu 
deschis până la un pâlc de case şi magazii construite la 
adăpostul colţului de stâncă unde un conac şi o biserică 
dominau toată fortăreaţa. La stânga lui, pe meterezele 
dinspre mare, un grup de bărbaţi şi de femei se uitau la 
corăbiile care se îndreptau spre port. Printre ei, câţiva se 
distingeau prin strălucirea zalelor, şi acest lux evident m-a 
făcut să cred că acolo se afla şi vărul meu. Un preot din 
mijlocul lor s-a îndreptat spre poarta cucerită, dar, văzând 
cadavrele întinse pe jos şi sângele împrăştiat pe piatră, a 
dat curs primului imbold şi s-a întors în mijlocul 
luptătorilor în armuri strălucitoare. Striga un avertisment. 


4 276 # 


Tot mai mulţi oameni se alăturau fiului meu pentru a forma 
un rând de apărare a porţii cucerite. 

— Aduceţi scuturile! a strigat fiul meu în jos către Poarta 
Mării. Ne trebuie scuturi! 

Pe mal, oamenii aruncau de pe corabie butoaiele goale şi 
sacii umpluţi cu paie şi le cărau pe sub arcada Porții Mării. 
lar oamenii care rămăseseră la bord ca pentru a fi gata să 
ducă vasele în zona de siguranţă, coborâseră acum pe mal 
cărând scuturi pentru cei aflaţi deja în fortăreață. Rorik se 
chinuia să urce panta cu flamura noastră, scutul meu greu, 
o mantie groasă bordată cu blană de urs, un corn şi coiful 
meu cu lup pe calotă. Mă voi lupta pentru glorie. 
Bebbanburgul merită acest lucru, dar înainte de a-mi pune 
coiful sau de a-mi prinde mantia la gât, trebuia să mă aflu 
între zidurile fortăreței, căci corăbiile inamice erau 
periculos de aproape. M-am uitat înapoi şi am văzut că 
decolorata Ælfswon tocmai intra pe canal, iar corabia 
scoțiană Trianaid era destul de aproape în spate. Gerbruht 
alerga pe lângă mine înapoi către corăbii. L-am prins de 
braţ şi i-am spus: 

— Mergi înăuntru! Acum! 

— Ne trebuie mai multe scuturi, stăpâne! 

— Luaţi-le de la duşmani. Acum, intraţi! am strigat 
ridicând vocea. Toţi, înăuntru! 

Ultimii mei oameni au intrat pe poartă. Ælfswon era 
aproape! Am văzut cum se zbăteau în vânt velele când au 
fost lăsate libere şi prora sa se îndrepta către țărm. Sus, 
pe punte, se îngrămădeau luptători înarmaţi şi îmbrăcaţi în 
zale. Se uitau la mine când am dat drumul unui butoi pe 
sub arcada porţii. Am strigat la oamenii mei să închidă 
porţile, şi doisprezece voluntari au sărit să le împingă. 
Acele porţi ca de plumb stăteau mărturie pentru frica 
vărului meu. Fiecare era groasă de o palmă, întărită pe 
interior cu grinzi pătrate lungi şi era prinsă cu balamale 
masive care au scârţâit prelung atunci când porţile au fost 
închise. Gerbruht a ridicat drugul de închidere a porţii şi l- 
a băgat cu zgomot puternic în suporţi. Am auzit de dincolo 
de poartă târşâitul ţipător al chilelor din lemn ale 


% 277 # 


corăbiilor pe nisipul de pe țărm şi cum partea din faţă a 
corabiei Ælfswon se loveşte de Fadith. Ştiam că echipajul 
lui ZEthelhelm sărea pe mal. Dar oamenii lui ZEthelhelm, ca 
şi cei trei care păziseră poarta de sus, întârziaseră. 

L-am lăsat pe Gerbruht împreună cu doisprezece oameni 
să apere Poarta Mării. 

— Fiţi atenţi acolo sus, i-am spus, arătând cu degetul 
locul unde stătea Folcbald, pe platforma de luptă de 
deasupra arcadei zidite. Aruncaţi pietre peste orice 
nemernic care ar vrea să intre cu forţa. 

— Bolovani mari! a răspuns Gerbruht cu satisfacţie. A 
strigat la oamenii lui să înceapă să strângă pietre, care, de 
altfel, se găseau din belşug, şi să le care sus, pe trepte. 
Apoi s-a întors către mine. O să le facem creierii chisăliţă, 
stăpâne, mi-a promis el. 

Chiar în acel moment, de dincolo de porţi s-a auzit o 
nouă izbitură, de data asta mult mai puternică. Auzeam 
oameni ţipând furioşi, spadele lovindu-se una de alta şi am 
socotit că o corabie scoțiană masivă o lovise pe Ælfswon. 

„Las' să se bată între ei afară”, mi-am zis şi am urcat 
scara spre Bebbanburg. 

În Bebbanburg. Acasă la mine! 

Preţ de câteva clipe, m-am simţit copleşit. Visasem toată 
viaţa să mă întorc acasă, şi acum, ajuns între meterezele 
Bebbanburgului, mi se părea că visez. Sunetele luptelor 
care se dădeau, strigătele pescăruşilor, glasurile oamenilor 
mei, toate păleau. Mă uitam fix, abia îndrăznind să cred că 
sunt din nou acasă. 

Multe se schimbaseră. Ştiam acest lucru, căci mai 
văzusem fortăreaţa de pe coline, dar tot era o surpriză să 
descopăr construcţii pe care nu le ştiam. In vârful 
fortăreței era un palat mare, de două ori mai mare decât 
cel pe care-l moştenise tatăl meu, iar în partea dinspre 
mine a palatului se construise o biserică din piatră cu o 
cruce înaltă din lemn pe frontonul ei de la apus. În partea 
de răsărit a ei se afla un turn nu prea înalt cu un clopot 
agăţat de acoperişul lui din lemn. Mai jos, pe o porţiune de 
piatră dintre palat şi meterezele dinspre mare erau nişte 


4 278 # 


clădiri carbonizate. Nu mai rămăseseră din ele decât nişte 
cenuşă şi nişte stâlpi înnegriţi de foc. Am presupus că erau 
hambarele care luaseră foc. Alte hambare, magazii şi 
barăci, multe dintre ele noi şi construite din lemn, se 
întindeau între piscul înalt pe care se afla palatul şi 
zidurile de răsărit ale fortăreței. Am auzit alte trosnete pe 
măsură ce corăbiile se îngrămădeau în canalul portului. 
Uitându-mă în jos, am văzut că încă două corăbii ale lui 
ZEthelhelm se alăturaseră luptei fără temei ce se dădea la 
mal. Corăbiile lui Einar se apropiau şi ele repede pentru a-i 
sprijini pe scoţienii care năpădiseră peste Ælfswon, iar 
acum dăduseră nas în nas cu saxonii. Dar această luptă nu 
mă interesa atât timp cât Gerbruht şi oamenii lui aveau 
grijă ca Poarta Mării să fie în siguranţă. 

Pe mine mă interesa să mă ocup de oamenii vărului meu 
din incinta fortăreței, dar, spre surprinderea mea, nu se 
vedea nimeni. 

— Au fugit cu toţii, mi-a spus fiul meu pe un ton 
dispreţuitor şi a arătat cu degetul spre îngrămădeala de 
magazii clădite sub piscul pe care se aflau biserica şi 
palatul. S-au dus către acele clădiri. 

— Erau toţi pe metereze? l-am întrebat. 

— Vreo şaizeci dintre ei, dar doar doisprezece purtau 
zale. 

Prin urmare, nu erau pregătiţi, ceea ce nu era o 
surpriză. Apărarea unei fortărețe era o treabă plictisitoare. 
De cele mai multe ori, asta presupunea să urmăreşti 
duşmanii care au încercuit fortăreaţa; dacă aceştia ţin 
neapărat să înfometeze forţele de apărare dinăuntru, n-ar 
avea mare lucru de făcut în afară de a se uita la ele. Nu mă 
îndoiam că vărul meu deţinea o forţă numeroasă, cu 
luptători îmbrăcaţi în zale şi bine înarmaţi, care păzeau 
Poarta de Jos, şi un alt grup mai mic la Poarta de Sus, 
ambele aflate în partea de sud-est a fortăreței. De ce să se 
fi temut de Poarta Mării? La aceasta puteau ajunge doar 
de pe mare sau de pe uscat oameni care ar fi trebuit să 
meargă mult pe jos de-a lungul țărmului pe sub meterezele 
dinspre apă. Santinelele aflate sus ar fi avut destul timp să 


4 279 # 


dea alarma atunci când un inamic ar fi încercat să se 
apropie. Dar aceşti pândari crezuseră că noi suntem 
prieteni. Şi au fost primii care au murit. 

— Tată! am auzit vocea neliniştită a fiului meu. 

Mă uitam la măreţul palat, minunându-mă de 
dimensiunile lui şi fiind încă buimăcit de faptul că mă aflu 
în Bebbanburg. 

— N-ar trebui să ne mişcăm? m-a îndemnat fiul meu. 

Fireşte că avea dreptate. Îl surprinseserăm pe duşman, 
care se retrăsese lăsând nesupravegheată partea de nord a 
Bebbanburgului, iar eu nu făceam altceva decât să 
lâncezesc lângă poartă. 

— La palat! am ordonat. 

Am hotărât să ocupăm cel mai înalt punct al fortăreței 
pentru a-i obliga pe oamenii vărului meu să lupte urcând 
panta în încercarea de a ne alunga. Mi-am pus coiful, mi- 
am închis apărătorile pentru obraji astfel încât duşmanul 
să vadă doar nişte ochi acoperiţi de umbra lupului de pe 
calota metalică. L-am lăsat pe Rorik să strângă legăturile 
apărătorilor, apoi mi-am pus mantia cea grea pe care am 
încheiat-o cu o broşă de aur. Aveam pe braţe inelele de aur 
şi de argint, trofee ale luptelor de odinioară. În mâini 
tineam scutul meu greu pe care era pictat capul de lup al 
Bebbanburgului şi spada Răsuflarea-Şarpelui. 

— La palat! am spus din nou, mai tare. 

Oamenii mei aveau scuturile cu ei. Erau înverşunaţi şi 
sălbatici, cu feţele încadrate de coifuri. Erau luptătorii mei, 
puternici şi nemiloşi. 

Goneau pe lângă mine, conduşi de fiul meu. 

— Picioare tinere, i-am spus lui Finan. 

Clopotul din turnul bisericii a început să bată. Vedeam 
cum se leagănă şi cum frânghia lui era trasă cu frenezie. 
Clopotul se mişca cu smucituri, iar sunetul lui era strident, 
răsunător şi cuprins de spaimă. 

— Acum s-au trezit, a spus Finan sec. 

Clopotul îi trezise şi pe scoțieni, cel puţin pe aceia care 
nu se îngrămădiseră pe dune să urmărească sosirea 
corăbiilor. Vedeam bărbaţi şi femei venind în port dinspre 


Y% 280 # 


bordeiele lor pentru a se aduna pe mal. Domnall poate se 
va fi întrebat de ce se dă alarma sau dacă nu cumva era 
momentul să ia cu asalt Poarta de Jos. Şi vărul meu s-ar fi 
putut întreba ce se întâmplă, dar teama de un atac din 
partea scoţienilor l-ar fi convins să pună forţe puternice la 
paza meterezelor dinspre sud. 

Cât despre Constantin, mă gândeam eu cu umor negru, 
acesta nu ar fi prea fericit dacă ar şti în ce măsură ne fac 
oamenii lui misiunea mai uşoară. 

— Înalţă flamura! i-am spus lui Rorik. 

Era flamura care fluturase deasupra palatului, flamura 
cu cap de lup a Bebbanburgului. 

Am aruncat o privire fugară înapoi, înainte de a-i urma 
pe tinerii luptători către palat. Canalul portului era blocat 
de cele patru corăbii ale mele, de cele patru ale lui 
ZEthelhelm, de Trianaid şi de vasele lui Einar. Câţiva dintre 
oamenii lui ZEthelhelm fugiseră pe malul de nord şi erau 
urmăriţi de vikingi, în timp ce alţii se luptau cu 
înverşunare pe punţile corăbiilor. Dar lupta cea mai aprigă 
se dădea pe mal, chiar sub Poarta Mării care-mi acoperea 
vederea. Am observat că Gerbruht şi oamenii lui se uitau 
pur şi simplu la această încăierare, ceea ce îmi spunea că 
nici saxonii de vest, nici scoţienii sau vikingii nu vor ataca 
poarta. Duşmanii mei se luptau între ei, şi acest gând m-a 
făcut să râd zgomotos. 

— Ce-i de râs? m-a întrebat Finan. 

— Îmi place când inamicii noştri se luptă între ei. 

Finan a chicotit şi el. 

— Aproape că-mi pare rău pentru băieţii lui ZEthelhelm. 
Să baţi atâta drum doar pentru a avea o cohortă de 
scoțieni pe urmele tale! Bun venit în Northumbria! 

În faţa noastră se înălța o porţiune stâncoasă pe care, în 
vremea tatălui meu, oamenii îşi exersau iscusinţa în luptă, 
iar, în zilele însorite, femeile întindeau la uscat 
îmbrăcămintea spălată. Dincolo de această zonă, în 
depărtare, erau magazii, barăci şi grajduri. La dreapta, se 
afla stânca abruptă unde fuseseră ridicate palatul şi 
biserica. La ele se putea ajunge pe un povârniş de piatră 


4 281 # 


ce urma curba meterezelor interioare. Fiul meu îi 
conducea pe oamenii noştri pe acest drum în pantă pe 
care, din loc în loc, fuseseră cioplite trepte. Mergeau 
repede. Am văzut cum primul luptător al meu trecuse de 
biserică şi intrase în palat printr-o uşă laterală. Aproape 
imediat, câteva femei şi nişte copii au ieşit în fugă din 
palat prin uşile care dădeau spre mare şi de unde se 
puteau supraveghea magaziile. Au alergat în jos pe scara 
abruptă, însoţiţi de câţiva luptători ai vărului meu care, mi 
se părea mie, nu intenționau să se lupte pentru a apăra 
acel vârf stâncos. Eu şi Finan am luat-o la fugă şi ne-am 
avântat pe scara din piatră ce ducea de la povârniş către 
biserică. Încă se mai auzea dangătul clopotului. Întâi m-am 
gândit că ar trebui să intru în clădirea din piatră, să văd 
cine trage de frânghia lui şi să-l reduc la tăcere. Dar apoi 
mi-am dat seama că acest sunet frenetic nu făcea decât să 
răspândească panică, şi panica era aliatul meu în această 
după-amiază. Când ne-a văzut, o femeie a ţipat din uşa 
bisericii. Nu am luat-o în seamă şi am continuat să-i urmez 
pe luptătorii mei în întunericul castelului. 

— Uhtred! am strigat, căutându-mi băiatul. 

— Tată? 

— În faţa palatului! Faceţi un zid de scuturi în faţă! 

A dat comenzile, şi oamenii l-au urmat afară. Pe 
pardoseala de piatră a palatului, printre mesele aflate în 
hol, se aflau patru trupuri, cadavrele a patru bărbaţi care 
fuseseră prinşi înăuntru şi care avuseseră nesăbuinţa de a 
sări să se lupte. Focul ardea mocnit în cămin, iar pe 
marginea din piatră a acestuia se coceau turte de ovăz. M- 
am urcat pe estradă şi am deschis uşa ce dădea spre o 
cameră fără ferestre. Nu era nimeni în această cameră 
care, m-am gândit eu, era dormitorul vărului meu. Erau 
acolo un pat acoperit cu blănuri, o tapiserie pe perete şi 
trei cufere din lemn. Conţinutul lor mai putea aştepta. M- 
am întors în hol, am sărit jos de pe estradă şi m-am răsucit 
repede când am auzit un mârâit în partea dreaptă, dar nu 
era decât o căţea aşezată sub una dintre mese. Îşi proteja 
puii. 


4 282 # 


„Dar puii mei?” m-am gândit eu. 

Mi-am amintit de zilele când mergeam la vânătoare pe 
colinele de dincolo de port şi deodată mi s-a părut că acele 
zile au revenit şi că aud vocea tatălui meu în palat. Nu 
conta faptul că bârnele din tavan erau acum de două ori 
mai sus decât atunci, nici faptul că palatul era mai lung şi 
mai lat. Acela era Bebbanburgul! Căminul meu! 

— Ia o suliță ca lumea, păduche ce eşti! a mormăit tatăl 
meu în ziua în care am plecat pentru ultima dată împreună 
la vânătoare de mistreți. 

Gytha, noua lui soţie şi mama mea vitregă, s-a opus 
spunând că o suliță de bărbat este prea grea pentru un 
băiat de doar nouă ani. 

— Atunci, n-are decât să fie spintecat de un mistreţ. Ne- 
ar face o favoare şi ne-ar scăpa de un păduche. 

Unchiul meu râsese. Ar fi trebuit să-mi dau seama de 
invidia şi de ura din râsul lui. Acum, după o viaţă de om, 
venisem să răzbun răul pe care-l făcuse unchiul meu. 

Am ieşit pe uşa principală ce dădea către mare şi i-am 
văzut pe oamenii mei rânduiţi pe platoul de jos. Pusesem 
stăpânire pe piscul Bebbanburgului, dar asta nu însemna 
că deja cucerisem fortăreaţa. Trebuia să curăţăm stânca 
de duşmanii care se strângeau deja în partea de jos. 
Imediat sub noi, la capătul scării pe care fugiseră femeile 
şi copiii, se afla o zonă întinsă de piatră înnegrită, umbrită 
acum de frontonul palatului şi presărată cu bârne 
carbonizate care, mă gândeam eu, proveneau de la 
hambarul ce arsese. Dincolo de asta erau alte magazii şi 
barăci, unele cu pereţii arşi. Oamenii vărului meu, înarmaţi 
şi purtând zale şi scuturi, umpleau ulițele dintre ele. 

Mi-am dat seama că făcusem o greşeală. Mă gândisem 
că, punând stăpânire pe palat, aflat pe cel mai înalt punct 
din Bebbanburg, îi voi forţa pe oamenii vărului meu să ne 
atace, iar oamenii aceştia, urcând la atac pe scara abruptă, 
ar fi murit loviți de spadele noastre. Dar oamenii strânşi pe 
ulite nu dădeau vreun semn că au de gând să moară. Ei 
aşteptau ca noi să atacăm. Mi-am dat seama dintr-odată 
că, dacă vărul meu ar avea isteţimea chiar şi a unui purice, 


4 283 # 


ne-ar lăsa în pace în vârful stâncii, ar recuceri Poarta Mării 
şi i-ar lăsa să intre pe oamenii lui ZEthelhelm. Trebuia să-i 
punem pe fugă pe oamenii vărului meu care se adunau, să- 
i înfrângem şi să-i scoatem din Bebbanburg înainte ca 
vărul meu să înţeleagă ocazia ce i se oferă. Singurul mod 
de a face acest lucru era ca noi să coborâm între 
construcţiile de jos şi să-i prindem la strâmtoare. Încă nu 
ştiam câţi oameni comandă vărul meu, dar ştiam că, cu cât 
mai repede începeam să-i distrugem, cu atât mai repede 
puteam numi Bebbanburgul casa mea. 

— Uhtred! am strigat la fiul meu. Stai aici cu douăzeci 
de oameni şi fiţi cu băgare de seamă! Voi, ceilalţi, veniţi cu 
mine! Urmaţi-mă! Am alergat în jos pe scara ce ducea la 
intrarea principală în palat şi se termina în partea de jos la 
hambarul ars. Faceţi un zid! am strigat când am ajuns la 
ultima treaptă. Un zid! Finan! Du-te în partea stângă! 

Erau două uliţe în faţa noastră, amândouă pline de 
inamici. Aceştia erau încă derutaţi. Nu se aşteptaseră la o 
luptă în această după-amiază. Un om are nevoie de timp 
pentru a se pregăti pentru perspectiva morţii. li vedeam 
nervoşi. Nu înjurau şi nici nu înaintau ameninţător, doar 
aşteptau în spatele scuturilor. Nu trebuia să le dau timp. 

— Înainte! 

Ce vedeau în faţa lor oamenii vărului meu? Vedeau nişte 
luptători siguri pe ei. Ştiau că noi suntem duşmanul lor de 
temut, ameninţarea care plutea de atâţia ani deasupra 
Bebbanburgului. Vedeau luptători nerăbdători să se bată şi 
ştiau ce victorii obţinuseră oamenii mei de-a lungul anilor. 
În toată Britania, erau puţine armate cu luptători atât de 
experimentați ca ai mei, care să aibă reputaţia de oameni 
atât de sălbatici ca ai mei, să fie mai de temut decât ai mei. 
Câteodată, îi numeam haita mea de lupi, şi războinicii care 
ne aşteptau pe uliţe se temeau că vor fi sfârtecaţi cu 
sălbăticie de lupi. Şi totuşi, într-un anume sens, aceşti 
bărbaţi înspăimântați se înşelau. Noi nu eram încrezători 
în noi, eram disperaţi. Oamenii mei ştiau la fel de bine ca 
mine că rapiditatea însemna totul acum. Trebuia să 
terminăm bătălia repede sau, dacă nu, vom fi copleşiţi de 


4 284 # 


cei care, pentru moment, erau încă prea dezorientaţi 
pentru a înţelege ce se întâmplă. Vom supravieţui dacă 
vom fi rapizi, vom muri dacă ne vom mişca încet. De aceea, 
oamenii mei s-au încărcat cu o dorinţă puternică de a lupta 
ce le dădea încredere în ei. 

I-am condus pe oamenii mei către uliţa din dreapta. Trei 
oameni erau de ajuns pentru a bloca trecerea îngustă, dar, 
în loc de a sta fermi pe poziţie, inamicii s-au retras. 
Swithun, care avea încă roba ţipătoare de episcop şi coiful 
cu coadă de cal, era la dreapta mea. Avea o suliță lungă şi 
grea pe care a împins-o spre oamenii care se retrăgeau. 
Unul dintre ei a încercat să oprească cu scutul său lovitura 
de suliță, dar, în loc de a face acest lucru cu centrul 
scutului, a folosit marginea lui. Scutul s-a întors într-o 
parte din cauza forţei cu care lovise Swithun. Am lovit cu 
spada în spaţiul lăsat liber, am răsucit tăişul în abdomenul 
lui şi, când s-a înclinat peste spada mea, l-am lovit cu 
scutul peste grumaz, iar el s-a prăvălit la pământ. 

Swithun îl ataca deja pe bărbatul aflat dincolo de cel pe 
care eu îl împinsesem înapoi după ce scosesem spada din 
el. Am simţit o lovitură în scut, destul de puternică, astfel 
încât scutul mi-a atins apărătoarea de oţel a nasului. Am 
îndepărtat scutul şi am văzut o suliță îndreptându-se către 
ochii mei, m-am dat într-o parte pentru a evita lovitura, am 
lovit cu spada în direcţia suliţaşului care scuipa insulte şi 
am întrezărit o mişcare la stânga mea. Suliţaşul a parat 
lovitura mea cu scutul lui şi, în acelaşi moment, am văzut 
un bărbat uriaş, cu un coif crestat, care mă ataca cu un 
topor. Probabil era acelaşi topor care îmi lovise scutul atât 
de tare. Nenorocitul acela cât un munte mânuia toporul cu 
ambele mâini, şi a trebuit să ridic scutul pentru a-mi 
proteja capul, ceea ce mă făcea vulnerabil la o lovitură 
joasă a suliţei. Dar suliţaşul avea o problemă cu scutul şi s- 
a dezechilibrat, astfel că am socotit că zalele mele vor face 
faţă loviturii lui. 

Instinctiv, am păşit spre cel care voia să mă lovească cu 
toporul, l-am împins către peretele din stânga uliţei pe 
care ne aflam şi, în acelaşi timp, am înfipt spada în suliţaş. 


4 285 # 


Ar fi trebuit să folosesc jungherul Acul-Viespii, căci nu era 
destul loc pentru a mă lupta cu spada mea lungă. Suliţaşul 
s-a tras înapoi, toporul a lovit scutul meu, dar bruta şi-a 
lăsat arma să cadă şi a încercat să-mi smulgă scutul. 

— Omoară-l! a mugit el. Omoară-l! 

Am tras spada în spate şi am reuşit să-mi fac loc pentru 
a înfige vârful ei în pântecul lui. Am simţit cum acesta 
pătrunde prin zale şi străpunge vesta din piele, intră în 
carne şi se freacă de oase. Mugetul s-a transformat în 
geamăt de durere, dar individul încă se ţinea de scutul 
meu, ştiind că atât timp cât mă ţine în loc sunt vulnerabil 
în faţa tovarăşilor săi. Suliţaşul m-a înjunghiat, am simţit o 
durere în coapsă care a dispărut când Swithun l-a lovit 
blestemându-l în timp ce îl împingea înapoi cu sulița pe 
care i-o înfipsese în piept. Am împins şi am răsucit 
Răsuflarea-Şarpelui, iar rezistenţa uriaşului a cedat când 
Vidarr şi Beornoth, un viking şi un saxon care luptau 
întotdeauna alături, l-au împins pe lângă mine. Vidarr îl 
invoca pe Thor, iar Beornoth, pe Hristos. Amândoi s-au 
repezit cu spadele asupra lui. Am simţit cum sângele lui 
mă împroaşcă, şi toată uliţa părea inundată cu sânge când 
uriaşul s-a prăbuşit. Suliţaşul gâfâia lângă un alt perete şi 
cerea îndurare în timp ce alţi lupi de-ai mei se îndreptau 
spre el. Dar ei n-au avut îndurare. Ceilalţi au fugit cu toţii. 

— Eşti rănit, stăpâne? m-a întrebat Beornoth. 

— Nu! Mergeţi înainte! 

Uriaşul cu topor fusese lovit de cel puţin trei ori, dar 
făcea încă eforturi de a rămâne în picioare cu chipul 
schimonosit de durere sau de ură. Beornoth l-a răpus 
spintecându-i gâtul cu spada. Şi mai mult sânge m-a 
împroşcat. Ulfar, un danez, care avea spada ruptă, s-a 
aplecat să ia toporul. 

— Mergi înainte! am zbierat eu. Nu-i lăsa! 

Uliţa dădea într-un teren liber dincolo de care se găseau 
grajdurile de sub meterezele dinspre mare. Aceste 
metereze erau înalte şi aveau platforme de luptă largi 
făcute din stejar masiv. Pe ele se aflau vreo doisprezece 
oameni de-ai vărului meu. Păreau că nu ştiu ce să facă. 


4 286 # 


Trei dintre ei aveau sulițe pe care le-au aruncat spre noi. 
Le-am văzut şi ne-am putut feri uşor de ele. Suliţele au 
zăngănit neputincioase pe pietre. Oamenii care umpluseră 
uliţa din dreapta fugiseră înspre sud pentru a li se alătura 
apărătorilor de la Poarta de Sus, aflată dincolo de alte 
câteva magazii, hambare şi barăci. Eram pe punctul de a le 
cere oamenilor mei să atace aceste clădiri şi astfel să 
trimitem apărătorii înapoi la Poarta de Sus, ştiind că 
putem da asaltul asupra acestei fortificaţii de-a lungul 
platformei de luptă. Înainte de a da acest ordin, Finan a 
strigat,  avertizându-mă. Am văzut că mulţi dintre 
supraviețuitorii luptelor de pe uliţe, cam treizeci-patruzeci 
de oameni, alergau spre nord către Poarta Mării. Erau cei 
care apăraseră uliţa mai largă pe care o golise Finan. 
Calea către sud era blocată de luptătorii mei, aşa încât se 
îndreptau spre zona mai sigură a meterezelor de la Poarta 
Mării. Şi oamenii care ne urmăriseră de pe platforma de 
luptă fugeau în aceeaşi direcţie. 

— După ei! am strigat. Finan! După ei! 

Probabil că a auzit disperarea din vocea mea, căci 
imediat a răcnit la oamenii lui să alerge şi i-a condus către 
sud. 

Şi chiar eram disperat. Mă blestemam pentru prostia 
mea. 

Îl lăsasem pe Gerbruht împreună cu câţiva oameni să 
apere Poarta Mării, dar ar fi trebuit să las mai mulţi. Cei 
doisprezece oameni ai lui puteau preveni orice atac 
dinspre canalul portului de pe platforma înaltă de luptă 
aflată deasupra arcadei, dar acum urma să fie atacați din 
interiorul fortăreței de către oameni care puteau să 
deblocheze şi să deschidă porţile pentru a lăsa un puhoi de 
duşmani să intre în Bebbanburg. Gerbrubht era un luptător 
extraordinar şi avea lângă el oameni cu multă experienţă, 
dar ei ar fi trebuit să părăsească platforma înaltă şi să se 
lupte pentru a apăra arcada cu de trei sau de patru ori mai 
mulţi oameni. În plus, nu aveam habar dacă Gerbruht ştie 
ce trebuie să facă. L-am înşfăcat de braţ pe Swithun şi i-am 
strigat: 


4 287 # 


— Spune-i fiului meu să meargă la Poarta Mării. Repede! 

Swithun a alergat înapoi pe uliţă şi pe trepte, iar eu m- 
am dus după Finan, continuând să mă blestem. Mă aflam 
în încurcătură. Era ceva de neînchipuit ceea ce se 
întâmpla, un coşmar şi nu bătălia pe care o visasem toată 
viaţa. Oamenii mei alergau de colo colo prin fortăreață ca 
o haită de câini fără stăpân care fugăresc când un cerb, 
când altul, neavând un vânător care să-i călăuzească. Era 
greşeala mea! Mi-am dat seama că pierdusem ore întregi 
plănuind cum să intru în Bebbanburg, dar nu mă gândisem 
ce ar trebui să fac odată ce mă aflam înăuntru. Acum 
inamicul conducea bătălia, iar noi eram obligaţi să 
abandonăm poziţia avantajoasă pentru a ne păzi spatele. 
Eram complet zăpăcit de haosul pe care îl provocasem. 

Şi haosul se agrava. Pentru că uitasem de Waldhere. 


Waldhere era comandantul trupelor de casă ale vărului 
meu, omul care mă înfruntase în ziua în care corăbiile lui 
Einar veniseră pentru întâia oară la Bebbanburg. Ştiam că 
este un vrăjmaş periculos, un războinic aproape la fel de 
experimentat pe cât eram şi eu. Nu fusese în marea bătălie 
cu ziduri de scuturi care îi scosese pe danezi din Wessex 
şi-i alungase departe în Mercia, dar petrecuse mulţi ani în 
confruntările cu invadatorii scoțieni care socoteau că 
pământul Bebbanburgului este sursa lor de hrană. Trebuie 
să fii un om puternic pentru a te lupta atât timp cu 
scoţienii şi a supravieţui. Multe văduve din ţara lui 
Constantin blestemau numele Waldhere. Il văzusem la 
Dumnoc unde, adus în sud de leremias, venise să-l 
însoţească pe ZEthelhelm, apoi pe fiica acestuia, ZElswyth, 
înapoi la Bebbanburg. Navigaseră spre miazănoapte pe 
ZElfswon, cea mai mare dintre corăbiile ealdormanului şi 
prima dintre corăbiile saxonilor de vest care ancorase pe 
canalul portului Bebbanburg, unde a fost lovită şi atacată 
de corabia scoțiană Trianaid. Câteva momente mai târziu, 
tot mai multe corăbii se îngrămădiseră în canalul îngust, 
stârnind o luptă între scoțieni, vikingi şi saxonii de vest. Se 
crease un adevărat haos, şi eu mă gândisem că această 


Y 288 # 


harababură îmi este de folos. 

Dar îl uitasem pe Waldhere şi uitasem că el cunoştea 
Bebbanburgul mai bine decât mine. Eu petrecusem doar 
primii nouă ani ai copilăriei mele în fortăreață, dar 
Waldhere trăise aici mult mai mult timp, dedicându-şi viaţa 
apărării Bebbanburgului de duşmani. De mine. 

Pe când se apropia de port, Waldhere şi-a dat seama ce 
urma să se întâmple. Ælfswon urma să fie atacată de 
Trianaid care, la rândul ei, va fi luată cu asalt de corăbiile 
care se înghesuiau în spatele ei. În scopul de a evita 
această vărsare haotică de sânge, el îi strânsese pe 
ZEthelhelm, pe /Elswyth cu servitoarele ei şi pe cei mai 
buni dintre luptătorii cu mantii vişinii ai lui ZEthelhelm la 
prora corabiei Ælfswon. Trianaid o izbise cu putere pe 
ZElfswon, zdrobindu-i bordajul şi strivind luptătorii cu 
prora ei puternică. Apoi, s-a produs marea învălmăşeală. 
Scoţienii au sărit pe corabia pe jumătate distrusă. Actele 
de cruzime s-au înmulţit pe măsură ce tot mai multe 
corăbii se îngrămădeau unele în altele şi luptele se 
extinseseră pe ambele maluri ale canalului portului. 
Waldhere n-a luat în seamă toată această babilonie. A sărit 
de pe Ælfswon împreună cu grupul pe care-l strânsese şi 
pe care l-a condus mai întâi spre apus, apoi spre sud, de-a 
lungul țărmului stâncos de sub meterezele dinspre uscat 
ale Bebbanburgului. Gerbruht îi văzuse. 

— Am crezut că sunt fugari, avea să-mi spună el mai 
târziu. 

Dar Waldhere cunoştea Bebbanburgul şi ştia că nu era 
posibil un atac al acestor metereze construite pe 
povârnişul colţului de stâncă acolo unde acesta se înalţă 
din mare. Chiar dacă atacatorii ar fi coborât de pe 
corăbiile lor, ei ar fi socotit că panta este descurajant de 
abruptă pentru a te putea căţăra pe ea chiar dacă, sus, ar 
fi existat o intrare. Nu era nicio poartă, nu erau trepte, ci 
doar două trunchiuri mari de stejar care arătau la fel ca 
palisada din lemn. Acea palisadă fusese construită pe 
stâncă şi nu fusese îngropată în pământ ca majoritatea 
meterezelor. Trunchiurile masive de stejar se sprijineau 


Y% 289 # 


direct pe stâncă. Zidul era vechi şi avea nevoie de 
reparaţii. Dar acestea costau mult pentru că trunchiurile 
mari de copaci trebuiau să fie aduse de departe de pe 
uscat sau cu corăbiile dinspre sud, şi oricum dura o 
săptămână întreagă doar pentru a-l înlocui pe unul dintre 
ele. 

— Într-o zi, o să facem zidul din piatră, zicea tatăl meu. 
Tot zidul! De jur-împrejur! 

Vărul meu începuse această treabă, dar n-o terminase 
niciodată. Pe meterezele dinspre apus, de deasupra 
portului, cele care era puţin probabil să fie atacate, se 
găseau cele două trunchiuri de copaci. Nu erau prinse în 
cuie de restul zidului şi nici fixate cu grinzi, ci ţinute în loc 
de nişte piroane mari din oţel înfipte în platforma de luptă. 
Apucând însă de partea de jos a lor, cele două trunchiuri 
puteau fi trase afară, lăsând astfel o gaură prin care un om 
se putea strecura. Urcuşul spre trunchiurile de stejar era 
anevoios şi, în plus, nu prea ispititor, căci latrinele 
fortăreței se aflau pe meterezele de deasupra. Atunci când 
vântul bătea dinspre apus, duhoarea era insuportabilă şi-i 
ținea la distanţă pe oameni de intrarea secretă. Un 
vrăjmaş asediator ar sta cu ochii pe porţi, neştiind că mai 
există un loc prin care gărzile pot ieşi. Sau un loc prin care 
oamenii se pot infiltra în fortăreață, aşa cum se întâmpla în 
acel moment. 

Ştiam de acest loc de acces de sub meterezele dinspre 
mare. Tatăl meu îl făcuse. Chiar mă gândisem la 
posibilitatea de a mă furişa în fortăreață căţărându-mă de 
pe țărm până la intrarea secretă. Aşa cucerisem 
Dunholmul, nebăgând în seamă apărarea masivă de la 
intrarea în fort şi pe oamenii care dormeau. Intrasem 
printr-o mică poartă prin care gărzile ajungeau la un 
izvoraş şi la care se credea că accesul e foarte anevoios. 
Dar calea de intrare făcută de tatăl meu chiar era greu 
accesibilă. Pentru ca să ajungi la ea trebuia să te caţări de 
pe mal pe o pantă abruptă, lucru imposibil pentru un om 
îmbrăcat în zale şi purtând cu el scut şi arme. Mai mult 
decât atât, de îndată ce fortăreaţa era atacată, această 


4 290 # 


cale de intrare putea fi uşor blocată din interior, aşa încât 
am respins chiar şi ideea de a încerca să o folosesc. 

Dar nu ştiam de noua intrare din partea de vest. Nu 
aveam niciun spion în interiorul Bebbanburgului, nimeni 
care să-mi vorbească despre noua cale de acces sau despre 
faptul că aceasta era mult mai periculoasă decât cea 
veche. Odată trecut prin ea, un om ar fi fost ascuns privirii 
de stânca ieşită brusc în interiorul zidului. Şi iată că acum, 
fără ca eu să ştiu, Waldhere a tras deoparte trunchiurile, 
iar /Ethelhelm şi luptătorii lui în mantii vişinii s-au 
strecurat înăuntru. S-au strâns în spaţiul umbrit de sub 
platforma de luptă, aproape de palat. Iar noi nu i-am văzut, 
nu i-am simţit, nu i-am auzit. N-am ştiut că ei sunt acolo. 

Şi asta pentru că noi încercam să înlăturăm prima 
năpastă pe care eu o provocasem. Ne luptam pentru a 
recâştiga Poarta Mării. 


Gerbruht nu m-a impresionat niciodată cu isteţimea lui. 
Era uriaş, puternic, devotat, agreabil şi printre puţinii 
oamenii pe care aş fi vrut să-i am alături într-un zid de 
scuturi. Dar el era mai încet în gândire decât Finan şi nici 
hotărât în luarea deciziilor ca fiul meu nu era. Îl lăsasem să 
păzească Poarta Mării pentru că mi se păruse a fi o sarcină 
uşoară, potrivită pentru felul lui de a fi, încăpățânat şi 
molatic. Dar nu mă aşteptam să fie nevoit să ia o decizie 
rapidă şi crucială. 

Dar a făcut-o. Şi a luat decizia potrivită. 

Nici oamenii lui ZEthelhelm, nici scoţienii şi aliaţii lor, 
vikingii, nu se gândeau să ia cu asalt Poarta Mării. Nu era 
o treabă uşoară, deşi nu chiar imposibilă dacă ar fi folosit 
catargele corăbiilor în chip de scări. Dar le-ar fi luat toată 
ziua să se organizeze, iar ei nu aveau timp. Erau prea 
ocupați să se lupte între ei, iar cei câţiva care s-au 
aventurat pe treptele din piatră au fost întâmpinați de 
bolovani prăvăliţi de sus de către Gerbruht şi oamenii lui. 

Dar dintr-odată, Gerbruht i-a văzut pe oamenii vărului 
meu coborând de la poarta de sus şi a înţeles imediat 
pericolul. Acei oameni cuprinşi de panică ar fi putut 


4 291 # 


deschide poarta de jos, lăsând să intre o hoardă de 
duşmani. Gerbruht a părăsit platforma de sus şi şi-a dus 
oamenii jos, pentru a forma un zid de scuturi sub arcadă. 

Oamenii vărului meu fuseseră acoperiţi cu sânge pe 
uliţe, sfâşiaţi de cruzimea atacului nostru, şi acum îşi 
căutau un loc sigur. Nu puteau ajunge la palat, căci le 
blocasem calea spre uşile sudice unde, mă gândeam eu, 
vărul meu îşi regrupa forţele, astfel că au trebuit să fugă 
spre nord. Marile fortificaţii din piatră de la Poarta Mării le 
ofereau siguranţă şi de aceea se îndreptau către nord. Apoi 
au văzut zidul de scuturi al lui Gerbruht. Era un zid mic, 
dar bara trecerea spre arcada porţii. Şi însemna moartea 
celor îndeajuns de viteji ca să îndrăznească un atac. 
Fugarii ezitau. Nu-i comanda nimeni. Nimeni nu le spunea 
ce trebuie să facă. Clopotul bisericii încă dăngănea spre 
panica lor. Dincolo de Poarta Mării se auzea vacarmul 
luptei. Fără comandant şi speriaţi de moarte, ei s-au oprit. 

Atunci, Finan i-a lovit din spate. 

Finan, ştiind ce măcel ar urma dacă Poarta Mării ar fi 
deschisă, nu a mai aşteptat ca oamenii lui să formeze un 
zid de scuturi. S-a aruncat asupra duşmanului cu furia lui 
irlandeză şi îngânând înnebunit cântecul lui de luptă. Avea 
avantajul de a fi situat mai sus, a simţit teama duşmanilor 
şi nu le-a lăsat timp să se gândească la avantajul pe care-l 
aveau. Îi aveau drept aliaţi pe supraviețuitorii lui 
ZEthelhelm aflaţi în dificultate dincolo de poartă. Tot ce 
trebuiau să facă era să treacă de cei doisprezece oameni ai 
lui Gerbruht şi să deschidă poarta. În schimb, ei au murit. 
Oamenii lui Finan, animați de cruzimea luptătorilor care 
au găsit duşmani îngroziţi care le cer milă, nu le-au 
acordat-o. Ei au transformat treptele de pe stâncă într-o 
baie de sânge, iar Gerbruht, văzând măcelul, i-a lăsat pe 
oamenii lui la arcadă şi s-a aruncat în luptă. Până să ajung 
eu la poarta de sus, oamenii vărului meu erau morţi sau 
luaţi prizonieri. 

— Ne trebuie prizonieri? m-a întrebat ţipând Finan. 

Erau cam vreo treizeci de oameni îngenunchiaţi care-şi 
întindeau mâinile pentru a arăta că nu au arme. Cam 


4 292 # 


jumătate din oameni fuseseră omorâţi sau răniţi în atacul 
furibund al lui Finan. Pe cât am putut să-mi dau eu seama, 
niciunul dintre oamenii lui Finan nu era rănit. 

Nu voiam prizonieri, dar nici să-i omor nu voiam. Unii 
dintre ei erau aproape nişte copii. Mulţi erau, fără nicio 
îndoială, copiii sau nepoţii celor din Bebbanburg pe care-i 
ştiam din copilărie. Şi dacă această zi va fi o zi a victoriei 
mele, ei vor fi oamenii mei, poate chiar luptătorii mei. Dar, 
înainte de a-i răspunde lui Finan, am auzit o lovitură în 
poartă. 

— Gerbruht! am strigat. Du-ţi oamenii pe platforma de 
luptă! 

— Da, stăpâne. 

— Gerbruht! Bravo ţie! 

Cineva striga de dincolo de Poarta Mării: 

— Fie-vă milă! Lăsaţi-ne să intrăm! 

Omul a bătut iar în poartă. M-am gândit că este unul 
dintre supraviețuitorii oamenilor lui /Ethelhelm care 
rămăseseră să apere corăbiile, dar care fuseseră seceraţi 
de scoțieni şi de vikingii lui Einar. Împărtăşeam mila lui 
Finan pentru aceşti oameni. Fuseseră aduşi pe această 
coastă sălbatică şi se treziseră aruncaţi într-o bătălie 
nemiloasă împotriva sălbaticilor din nord. Din milostenie, 
puteam deschide poarta pentru a-i lăsa pe acei 
supraviețuitori să intre. Unii dintre acei saxoni de vest 
poate chiar luptaseră pentru mine în trecut, dar acum 
riscul era prea mare şi nu îndrăzneam să mi-l asum. Porta 
Mării trebuia să rămână închisă chiar dacă acest lucru 
însemna moartea pentru oamenii lui ZEthelhelm prinşi în 
cursă dincolo de zidul fortăreței. Iar prizonierii noştri 
trebuiau să rămână în interiorul fortăreței. 

— Finan, am strigat eu. Dezbrăcaţi-i pe prizonieri până 
la piele! Şi aruncaţi armele lor peste zid! 

Aş fi preferat să-i dau pe captivi afară din fortăreață, dar 
asta însemna să-i condamn la moarte. Dezbrăcaţi şi 
dezarmaţi erau neputincioşi, şi asta era de ajuns. 

Bătăile în poartă au încetat. Am auzit un răget de furie 
venit din afară în momentul în care Gerbruht a aruncat un 


4 293 # 


bolovan de pe metereze. Un bărbat a blestemat în daneză, 
ceea ce mi-a dat de înţeles că dincolo de Poarta Mării mai 
erau doar oameni de-ai lui Einar şi scoțieni, şi unii, şi 
ceilalţi, duşmanii vărului meu. 

— Păzeşte-o bine! i-am strigat lui Gerbruht. 

— Nu vor intra, stăpâne! mi-a răspuns el tot strigând, şi 
l-am crezut. 

— Tată, mi-a spus atingându-mi braţul fiul meu care îşi 
făcuse loc printre oamenii îngrămădiţi la poarta de sus. Ar 
fi bine să vii cu mine. 

L-am urmat prin poarta de sus şi am văzut că în mijlocul 
fortăreței se formase un zid de scuturi care începea de sub 
stânca pe care se construiseră palatul şi biserica şi se 
întindea până la meterezele dinspre mare. În centrul lui 
flutura o flamură, flamura mea cu cap de lup. Sub ea se 
afla vărul meu care reuşise să-şi adune forţele. Oamenii lui 
loveau scuturile cu spadele şi tropăiau. Mai erau şi alţi 
oameni care formaseră un zid de scuturi mai mic în faţa 
bisericii. Ambele ziduri erau mai sus decât noi. 

— Câţi sunt? am întrebat. 

— O sută optzeci pe stânca de jos şi treizeci la biserică, 
mi-a răspuns fiul meu. 

— Adică acelaşi număr. 

— E bine că nu ştii să numeri, a zis fiul meu, mai vesel 
decât ar fi trebuit să fie în această situaţie. Şi tot vin, 
nenorociţii. 

Un grup mare de bărbaţi se înghesuiau între oamenii din 
centrul zidului în care se afla vărul meu, iar aceştia se 
dădeau la o parte pentru a le face loc nou-veniţilor. Cred 
că erau gărzile de la Poarta de Sus pe care vărul meu le 
chemase la el, lăsându-le pe cele de la Poarta de Jos să 
împiedice orice atac al scoţienilor. Acum, îl puteam vedea 
mai bine pe vărul meu. Era călare, şi lângă el mai erau 
încă trei călăreţi, aşezaţi în spatele flamurii din centrul 
marelui zid de scuturi de pe stânca mai joasă. 

— E gras, am spus eu. 

— Gras? 

— Vărul meu. 


4 294 # 


Părea greoi pe calul lui mare. Era totuşi prea departe ca 
să-i pot vedea faţa înconjurată de coif, dar mi-am dat 
seama că se uita la noi în timp ce oamenii lui loveau 
scuturile cu spadele. 

— Întâi îl vom lua pe el, am spus eu pe un ton 
răzbunător, îl vom omori pe nemernic, apoi vom vedea 
dacă oamenii lui mai au vreun chef să lupte. 

Preţ de câteva clipe, fiul meu nu a spus nimic. Apoi l-am 
văzut uitându-se spre partea de sus a Bebbanburgului. 

— Doamne, Dumnezeule! l-am auzit zicând. 

Cerbul rampant venise în Bebbanburg. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, cum au intrat? a 
întrebat fiul meu, de data asta fără voioşie în glas, ci doar 
cu mirare. 

Oamenii cu mantii vişinii îşi făceau apariţia pe stânca 
înaltă din fortăreață. Erau îmbrăcaţi în zale şi au format şi 
ei un zid de scuturi. S-au bucurat când au văzut cât de 
puţini suntem. Oamenii lui Finan se aflau în josul scării 
spre Poarta Mării şi nu puteau fi văzuţi. Oamenii lui 
ZEthelhelm au crezut pesemne că noi suntem mai puţini de 
o sută. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, cum au intrat? a 
întrebat din nou fiul meu. g 

N-am ştiut ce să-i răspund, aşa că n-am spus nimic. În 
schimb, am numărat luptătorii cu mantii cenuşii şi mi-au 
ieşit cel puțin şaizeci de oameni. Incă mai veneau oameni 
dinspre partea de sud a fortăreței pentru a se alătura 
zidului de scuturi al vărului meu. Vărul meu, încurajat de 
sosirea aliatului său, ţipa la oamenii lui, precum cei doi 
preoţi care, în faţa zidului de scuturi ce se îngroşa, le 
spunea fără îndoială oamenilor că era voinţa Dumnezeului 
răstignit pe cruce ca noi să murim. Deasupra tuturor, pe 
înălțimile fortăreței, trona ZEthelhelm în mantia lui neagră 
şi cu zale strălucitoare. Şi el avea un preot care se plimba 
prin faţa zidului de scuturi, binecuvântându-i pe luptătorii 
care se pregăteau să ne omoare. 

Afară, dincolo de poartă, aşteptau vikingii răzbunători, 
înăuntru, moartea ne era pregătită de către cele două 


4 295 # 


ziduri de scuturi.  Gândisem prost această luptă, 
conducându-i pe oamenii mei în atacuri inutile şi fiind 
obligat la o retragere plină de panică. Mai rău de-atât, îi 
lăsasem duşmanului meu timp să-şi revină din surpriza de 
la început şi să-şi organizeze trupele. Dar, dintr-odată, 
văzând duşmanul pregătit şi în aşteptare, m-am trezit la 
viaţă. Fusesem rănit în coapsa dreaptă, înjunghiat de 
suliţaşul care murise urlând pe alee. Mi-am atins rana cu 
degetele care mi s-au umplut de sânge. Am frecat 
apărătorile de obraz cu acest sânge, apoi mi-am îndreptat 
degetele către cer. 

— Asta-i pentru tine, Thor! Pentru tine! 

— Eşti rănit, mi-a spus fiul meu. 

— Nu-i nimic, am spus şi am izbucnit în râs. 

Îmi amintesc cum am râs atunci şi-mi amintesc cum s-a 
încruntat nedumerit fiul meu. Dar ce-mi amintesc cel mai 
bine este convingerea pe care am avut-o că zeii vor fi de 
partea noastră, că ei vor lupta pentru mine şi că spada 
mea va fi spada lor. 

— Vom învinge! i-am spus fiului meu. 

Mă simţeam de parcă Odin şi Thor mă mângâiaseră. 
Niciodată nu mă simţisem mai viu şi mai hotărât. Ştiam că 
nu voi mai greşi şi că acesta nu era doar un vis. 

Venisem la Bebbanburg, şi Bebbanburgul va fi al meu. 


— Rorik! am strigat. Ai un corn de vânătoare? 

— Da, stăpâne. 

M-am strecurat printre oamenii mei şi m-am dus înapoi 
prin poarta de sus. Finan luase cincizeci de oameni pentru 
a veni în ajutorul micului grup al lui Gerbruht; aceştia erau 
încă acolo, azvârlind peste zidul înalt din piatră armele, 
zalele şi îmbrăcămintea prizonierilor. 

Mi-am dat seama că oamenii văd ceea ce vor să vadă. 
Vărul meu vedea cam o sută de oameni de-ai noştri la 
poarta de nord şi a avut impresia că noi ne-am retras; 
eram acum prinşi între forţa lui copleşitoare şi vikingii 
neîndurători de afară. El vedea o victorie a sa. 

Şi ZEthelhelm vedea acelaşi lucru. El ne putea număra, 


4 296 # 


gândindu-se că suntem depăşiţi ca număr şi, în plus, eram 
în partea de jos a terenului. Vedea că suntem prinşi în 
capcană şi, cum soarele asfinţea dincolo de colinele 
dinspre apus, simţea euforia răzbunării. 

Doar că eu mă trezisem din uluire. Ştiam cum vor lupta 
lupii mei până la sfârşitul acestei zile. 

— Finan, ţine-ţi oamenii ascunşi până vei auzi cornul! 
Apoi, lasă şase oameni care să-l ajute pe Gerbruht şi adu-i 
pe ceilalţi să ni se alăture. Veţi fi ariergarda noastră! 

Nu trebuia să-i spun mai mult. Atunci când îi va scoate 
pe oamenii lui din ascunzătoare, sigur îşi va da seama ce 
am avut în minte să facă. A încuviinţat din cap şi, chiar în 
acel moment, clopotul, care dăngănise tot timpul de când 
intraserăm în fortăreață, a tăcut. Oamenii vărului meu au 
scos strigăte de bucurie. 

— Ce se întâmplă? m-a întrebat Finan. 

— ZEthelhelm a pătruns, nu ştiu cum, în fortăreață. Cu 
şaizeci sau poate şaptezeci de oameni. Sunt mai numeroşi 
decât noi. 

— Cu mult? 

— Destul de mult. 

Finan trebuie să fi simţit starea mea sufletească. Mi-a 
zâmbit larg, poate şi pentru a-şi încuraja oamenii care ne 
ascultau. 

— Aşadar, acest nemernic de /ZEthelhelm este aici. Sunt 
mai mulţi decât noi şi se află în partea de sus. Asta 
înseamnă că atacăm? 

— Bineînţeles! i-am strigat. Aşteaptă două semnale de 
corn, apoi vii! 

— Vom fi acolo! mi-a spus şi s-a întors spre oamenii lui 
care îi mânau pe prizonierii goi-puşcă spre spaţiul liber 
dintre stâncă şi zidul exterior. 

S-a auzit un corn sunând. Nu al meu. Sunetul venea din 
centrul fortăreței. Era un sunet prelung şi trist. M-am 
gândit că vărul meu făcuse să înainteze zidul de scuturi. 
Dar când am trecut înapoi pe poarta de sus, am văzut doar 
un călăreț care se îndrepta spre noi. Copitele armăsarului 
său răsunau tare pe terenul stâncos. Era încă departe de 


4 297 # 


noi, mâna încet calul, iar faţa-i era acoperită de apărătorile 
pentru obraji. Pentru câteva clipe, am sperat că e vărul 
meu, dar l-am văzut pe acesta în zidul de scuturi. 
ZEthelhelm era printre oamenii cu mantii vişinii, sus pe 
stâncă. Aşadar, cel care se apropia era un luptător trimis 
ca să-şi bată joc de noi. 

M-am întors cu spatele la el şi m-am uitat după fiul meu. 

— Câţi dintre oamenii noştri au sulițe? l-am întrebat. 

— Poate zece? Nu prea mulţi. 

M-am mustrat în sinea mea pentru că nu mă gândisem 
mai înainte la sulițe. Finan precis aruncase câteva peste 
zid. Dar zece ar fi trebuit să fie de ajuns. 

— Atunci când vom porni la atac, pune-i pe suliţaşi în 
rândul al doilea, nu vor avea nevoie de scuturi, i-am spus 
fiului meu şi n-am mai aşteptat răspunsul lui, căci m-am 
dus să-l întâlnesc pe călăreț. 

Era Waldhere care venise cu /ZEthelhelm, dar care se 
dusese la vărul meu de îndată ce putuse. Şi-a înfrânat calul 
la vreo zece metri de zidul meu de scuturi şi şi-a desfăcut 
apărătorile pentru obraji. Astfel, i-am putut vedea faţa. 
Avea pe el aceeaşi mantie din piele de urs pe care o 
purtase şi în ziua în care venise Einar. Probabil îi ţinea 
prea cald, dar îl făcea să pară uriaş, aşa cum stătea călare. 
Figura lui aspră era încadrată de coiful ce purta semne ale 
luptelor purtate şi care era împodobit cu o gheară de 
vultur. Braţele îi erau, ca şi ale mele, acoperite cu inele de 
aur. Era un luptător în plină glorie. S-a uitat la mine cum 
mă apropii, apoi a scos ceva dintre dinţii lui îngălbeniţi şi a 
aruncat spre mine ceea ce găsise. 

— Lord Uhtred, mi-a zis referindu-se la vărul meu, îţi 
oferă şansa să te predai. 

— Nu a îndrăznit să vină şi să mi-o spună el însuşi? 

— Lord Uhtred nu stă de vorbă cu un rahat din fundul 
satanei. 

— Dar stă de vorbă cu tine. 

Dintr-un motiv sau altul, această insultă destul de 
blândă l-a enervat. Am văzut o grimasă pe figura lui şi i-am 
simţit furia reprimată din voce. 


Y% 298 # 


— Vrei să te omor acum? a mârâit el. 

— Da, te rog. 

A surâs cu dispreţ şi a clătinat din cap. 

— Te-aş omori cu mare plăcere, dar Lord Uhtred şi Lord 
ZEthelhelm te vor viu. Moartea ta va fi distracţia lor din 
această noapte la palat. 

— Descalecă şi luptă-te cu mine. Moartea ta îi va distra 
pe oamenii mei. 

— Dacă te predai acum, sfârşitul îţi va fi grăbit, a 
continuat el, fără a băga în seamă provocarea mea. 

— Eşti prea înspăimântat ca să te lupţi cu mine, 
Waldhere? 

În loc de răspuns, a scuipat către mine. 

I-am întors spatele şi le-am spus cu voce tare oamenilor 
mei: 

— El este Waldhere, un om prea înspăimântat ca să se 
lupte cu mine! Eu i-am dat ocazia, dar el a refuzat. Un laş! 

— Atunci să se lupte cu mine, a zis fiul meu, ieşind din 
zidul de scuturi. 

În realitate, nu voiam ca vreunul dintre noi să se lupte 
cu Waldhere, nu pentru că m-aş fi temut de iscusinţa lui, ci 
pentru că voiam să-i atacăm pe duşmani înainte de a-şi 
recăpăta curajul. Bărbaţii care se aflau în faţa noastră, 
lovind scuturile cu spadele, nu erau laşi, dar trebuia să le 
reamintim că îi aşteaptă moartea. Tuturor ne era teamă de 
zidul de scuturi, doar un nătărău poate spune altceva, dar 
oamenii mei erau pregătiţi să înfrunte groaza. Oamenii 
vărului meu abia îşi reveneau din şocul pe care l-au 
încercat când şi-au dat seama că trebuie să lupte în 
această după-amiază pentru propriile vieţi. Dangătul 
clopotului îi panicase. Se aşteptau la încă o seară 
obişnuită, iar acum trebuiau să înfrunte moartea. [ţi 
trebuie o viaţă de om pentru a fi pregătit pentru această 
întâlnire decisivă. Mai mult de-atât, ei ştiau cine sunt eu şi- 
mi cunoşteau reputaţia. Preoţii şi conducătorii lor le 
spuneau că trebuie să câştige, dar temerea lor era că eu 
nu ştiu să pierd. Voiam să-i atac în timp ce aceste temeri le 
măcinau curajul. O luptă cu Waldhere ar fi întârziat acest 


4 299 # 


atac. Bineînţeles că de aceea şi venise la noi. Cererea lui 
ca noi să ne predăm, pe care ştia că o voi refuza, era 
făcută pentru a le da timp apărătorilor lui să-şi recapete 
încrederea în ei. Gestul lui de a veni singur pentru a ne 
înfrunta trebuia să le arate că lui nu-i este frică de noi. 
Totul făcea parte din jocurile de dinainte de bătălie. 

— Şi tu cine eşti? l-a întrebat pe fiul meu. 

— Uhtred de Bebbanburg. 

— Eu nu mă lupt cu căţelandrii, a ricanat el. Calul lui, un 
frumos armăsar cenuşiu, a scuturat din cap şi a alunecat 
pe stâncă. Waldhere l-a liniştit, apoi a început să-mi 
vorbească, dar destul de tare ca să-l audă oamenii mei. 
Dacă te predai, luptătorii tăi vor rămâne în viaţă. Apoi a 
continuat, vorbind şi mai tare, pentru a fi sigur că toţi 
oamenii mei vor auzi ce spune: Aruncaţi armele! Aruncaţi 
scuturile şi veţi trăi! Veţi putea pleca nevătămaţi către 
miazăzi! Aruncaţi scuturile şi veţi rămâne în viaţă! 

Am auzit un zăngănit în spatele meu ca şi cum un scut ar 
fi lovit pietrele. M-am întors şi, îngrozit, am văzut că 
bărbatul cel înalt cu mantie albastră şi zale din argint 
ieşise din zidul de scuturi. Avea apărătorile de obraz 
strânse, acoperindu-i faţa. Aruncase scutul şi se îndrepta 
către Waldhere. Finan îmi spusese că el e Kettil, danezul 
tânăr şi năzuros. 

— Kettil! am mormăit eu. 

— Da, stăpâne, a răspuns Kettil din spatele meu. 

M-am întors încruntat şi l-am văzut pe Kettil cu un coif 
de oţel şi fără mantie. 

— Stăpâne? mi s-a adresat el nedumerit. 

M-am uitat în spate la bărbatul cel înalt. Coiful lui, 
vedeam asta acum, era încrustat cu un model de cruci 
creştine, iar o altă cruce, făurită din aur, îi atârna pe piept. 
Kettil era păgân şi nu ar fi purtat în veci asemenea 
talismane. Eram pe punctul de a-i porunci laşului acestuia 
să-şi ridice scutul blestemat şi să-şi reia locul printre 
ceilalţi, dar până să deschid eu gura, el şi-a tras din teacă 
spada lungă şi a îndreptat-o spre Waldhere. 

— Acest căţelandru va lupta cu mine, l-a provocat el. Se 


% 300 # 


vede treaba că bărbatul acesta nu îşi aruncase scutul în 
semn că se predă, ci pentru că Waldhere nu avea scut, iar 
el dorea să-i ofere călăreţului prilejul unei încleştări 
cinstite. Dacă ai curajul să mă înfrunţi, dar mă îndoiesc, a 
continuat el. 

— Nu! am strigat la el. 

Waldhere m-a privit, pus în încurcătură de reacţia mea 
la hotărârea de a se lupta pe care o luase acest om înalt. 

— Ţi-e teamă că o să-ţi omor căţeluşul? mi-a zis în bătaie 
de joc Waldhere. 

— Luptă-te cu mine, am zis aproape implorându-l. Luptă- 
te cu mine, nu cu el! 

A izbucnit în râs. Nu înţelegea de ce eram dintr-odată 
atât de neliniştit, dar şi-a dat seama că nu voiam să se 
lupte cu acest om înalt care-l sfidase. A acceptat 
provocarea. 

— Hai, căţeluşule, a spus el şi a sărit din şa. 

Şi-a desfăcut încheietoarea mantiei şi a lăsat-o să cadă 
ca să nu-l împiedice la mânuirea spadei. 

L-am prins de braţ pe bărbatul cel înalt şi i-am spus: 

— Nu! Îţi interzic! 

Nişte ochi negri m-au privit calm din umbra coifului. 

— Sunt prinţul tău şi nu-mi poţi da porunci. 

— Ce cauţi aici? l-am întrebat. 

— Îl omor pe acest neruşinat, a spus ZEthelstan. 

Am auzit un fâşâit când Waldhere şi-a scos spada din 
teacă. L-am prins pe ZEthelstan de braţ şi i-am spus: 

— Nu poţi face asta! 

El mi-a îndepărtat cu delicateţe mâna şi mi-a spus: 

— Comanzi oameni, Lord Uhtred, comanzi armate, dar 
nu poţi comanda prinți. Eu îi dau ascultare lui Dumnezeu, 
îi dau ascultare tatălui meu, dar nu mă supun ţie. Tu 
trebuie să mi te supui. Lasă-mă să-mi fac datoria. Te 
grăbeşti să câştigi această bătălie, nu-i aşa? De ce să mai 
pierdem timpul? M-a împins uşor la o parte şi s-a îndreptat 
către Waldhere. Sunt /Ethelstan, prinţul Wessexului. 
Aruncă spada şi jură-mi credinţă. 

— Te spintec aşa cum aş spinteca un câine sfrijit! a 


% 301 # 


mârâit Waldhere. 

Cum /Ethelstan ţinea spada în jos, Waldhere l-a atacat 
fulgerător cu o lovitură puternică, vrând să termine lupta 
în doar câteva clipe. 

Waldhere era un bărbat solid, înalt, lat în spate şi plin de 
muşchi. /Ethelstan era la fel de înalt, dar era slab ca 
bunicul lui, Alfred. Părea fragil pe lângă Waldhere, dar 
ştiam că această aparenţă de fragilitate era înşelătoare. 
ZEthelstan era vânjos şi rapid. Prima lovitură a lui 
Waldhere a fost un salt rapid înainte cu vârful spadei către 
grumazul lui Æthelstan. Pentru noi, cei care ne uitam, era 
clar că lovitura era destinată să-i spintece gâtul lui 
ZEthelstan, dar acesta s-a aplecat într-o parte aproape cu 
un aer dispreţuitor şi nici măcar nu s-a obosit să pareze 
lovitura când spada lui Waldhere i-a trecut pe lângă nas. I- 
a atins coiful, dar nici măcar nu i l-a zgâriat. 

— Nu ai de gând să începi? i-a spus în batjocură lui 
Waldhere. 

Răspunsul lui Waldhere a fost un al doilea atac. A vrut 
să-şi folosească forţa pentru a-l dobori pe ZEthelstan. Şi-a 
dus spada în spate, iar Æthelstan încă nu ridicase spada de 
la pământ. Mugind ca un taur în călduri, şi-a prins spada 
cu ambele mâini şi a îndreptat-o cu toată forţa spre 
pântecele lui /Ethelstan, dorind să-l lovească pe prinţ, să-l 
răstoarne la pământ şi să-i scoată intestinele sângerânde. 
Avea, poate, de două ori greutatea tânărului bărbat din 
faţa lui. A văzut că spada lui se îndreaptă acolo unde 
ţintise şi mugetul lui s-a transformat într-un strigăt de 
victorie. Dar, dintr-odată, tăişul spadei a fost deviat de 
ZEthelstan care, cu mâna stângă, a parat lovitura care, i-ar 
fi putut umple de sânge mâna, dacă nu chiar i-ar fi retezat 
degetele. Dar el purta o mănuşă cu căptuşeală din oţel 
prinsă de pielea din care era făcută mănuşa. 

— Un truc pe care l-am învăţat de la Steapa, mi-a spus el 
mai târziu. Şi, cum spada lui Waldhere s-a rotit fără sens 
prin aer, ZEthelstan l-a lovit cu mânerul spadei lui drept în 
faţă. Un truc pe care l-am învăţat de la Domnia Ta, avea 
să-mi spună el mai târziu. 


4 302 # 


Lovise cu putere. Am auzit izbitura şi am văzut sângele 
ţâşnind din nasul zdrobit al lui Waldhere. L-am văzut pe 
Waldhere cum se clatină, şi nu neapărat pentru că fusese 
dezechilibrat, ci pentru că nu mai vedea. Măciulia spadei 
lui ZEthelstan îl izbise în ochiul stâng, pe care i l-a spart. 
Durerea i-a întunecat ceea ce mai putea vedea. S-a întors, 
a readus spada la loc, dar lovitura lui a fost slabă. 
ZEthelstan l-a împins în lături şi a scos strigătul de victorie 
în timp ce dădea lovitura lui de luptă. 

A fost o lovitură cu elan care i-a zdrobit de tot nasul. Am 
văzut grimasa lui /Ethelstan în timp ce-şi trăgea spada 
înapoi ca să şi-o avânte înainte. Spada a trecut prin 
cămaşa de zale, a tăiat pielea şi muşchii, a retezat vasele 
de sânge şi a ajuns până la şira spinării. Sângele a ţâşnit şi 
a stropit coiful frumos al lui ZEthelstan. Toţi cei aflaţi în 
mijlocul fortăreței, care urmăreau ce se întâmplă, au putut 
vedea clar şuvoiul roşu care se scurgea. Şi au putut vedea 
cum luptătorul lor se prăbuşeşte. 

Zgomotul spadelor lovite de scuturi a devenit şovăielnic, 
apoi s-a oprit de tot când Waldhere s-a împleticit plecând 
de lângă /Ethelstan. Uriaşul şi-a aruncat spada, şi-a dus 
amândouă mâinile la nas, apoi a căzut în genunchi. S-a 
uitat pentru câteva clipe, uluit, la ZEthelstan, s-a aplecat în 
faţă şi s-a prăbuşit lângă mantia aruncată pe jos. Oamenii 
mei l-au ovaţionat pe ZEthelstan când s-a îndreptat spre 
calul duşmanului său şi s-a urcat în şa. A înaintat câţiva 
metri către inamicii noştri fălindu-se cu victoria lui şi şi-a 
şters lama spadei de coama armăsarului. 

— Acum! am ţipat. Suliţaşii în rândul al doilea! După 
mine! 

Pierduserăm destul timp. Aveam o bătălie de dat şi o 
fortăreață de câştigat. Şi ştiam cum s-o câştig. 

Aşa că am atacat. 


Existau două moduri în care să atacăm. Puteam să 
înaintăm către zidul de scuturi al vărului meu. Dar puteam 
şi să urcăm panta abruptă ce ducea către palat, cea pe 
care merseserăm şi noi atunci când intraserăm în 


% 303 # 


fortăreață. Odată ajunşi sus, îi puteam ataca pe luptătorii 
lui ZEthelhelm care aşteptau pe vârful stâncos abrupt. Ar fi 
însă o încercare plină de surprize. Un atac în timp ce urci 
este foarte greu şi este cu atât mai anevoios cu cât urcuşul 
e mai abrupt. Opţiunea pe care o aveam era să ne avântăm 
spre zidul format de vărul meu. În cea mai mare parte, 
avea două rânduri, în unele locuri, trei. Un zid din două 
sau trei rânduri e mult mai uşor de spart decât unul din 
patru, cinci sau chiar şase rânduri. Voiam să înaintez cu un 
zid format din patru rânduri care, astfel, nu va fi foarte lat. 
Chiar dacă eram convins că aprigii mei lupi îşi vor croi un 
drum sângeros prin mijlocul zidului mai subţire al vărului 
meu, mă gândeam că, văzând înaintarea zidului meu mai 
îngust, luptătorii căliţi în lupte ai lui ZEthelhelm vor cobori 
din vârful fortăreței. Şi, în timp ce noi am fi spart mijlocul 
zidului, aripile lui ne-ar fi învăluit. Toate forţele inamice 
vor fi în acelaşi loc, înconjurându-ne. Chiar dacă nu vom fi 
învinşi, vom avea de dus o luptă lungă şi sângeroasă, iar 
pierderile vor fi mult mai mari decât în cazul unui atac 
scurt şi aprig. E clar că nu aveam de ales. Vom alege calea 
mai grea. 

Îi vom ataca pe oamenii lui ZEthelhelm aflaţi în vârful 
pantei. Vom înfrunta perspectiva de a lupta cu oameni 
aflaţi mai sus decât noi, care ne pot lovi mai uşor cu 
topoarele şi spadele lor. Atunci când va vedea că urcăm 
panta, vărul meu nu va putea să susţină cu uşurinţă 
trupele lui ZEthelhelm, căci nu era destul loc pe latura 
stâncoasă de lângă palat şi de lângă biserică. Ar putea 
însă, am socotit eu, să vină după noi pe panta abruptă. Şi- 
ar trimite oamenii acolo unde ne aflam noi acum şi, pe 
urma, după noi. Asta şi voiam pentru a-i despărţi pe cei doi 
duşmani ai mei. Trebuia doar să am două ziduri de scuturi, 
unul în partea din faţă, care să urce pentru a-l ataca pe 
ZEthelhelm, şi rândurile din spate, în partea de jos, pentru 
a rezista atacului vărului meu. Aceste rânduri trebuiau să 
fie cât lăţimea pantei pentru a nu fi depăşiţi pe flancuri. 

Inamicul începuse din nou să lovească scuturile cu 
spadele. La început, zgomotul era slab şi am auzit pe 


Y% 304 # 


cineva strigând către trupe să lovească mai tare. Câinii 
urlau departe în pădure. Soarele aproape atingea linia 
orizontului la apus. Am ridicat scutul şi am atins 
apărătorile de obraji cu mânerul spadei. „Fii cu mine”, m- 
am rugat lui Thor. 

— Mai întâi, îl atacăm pe /Ethelhelm, le-am spus 
oamenilor mei. Apoi, îi vom termina pe ceilalţi. Sunteţi 
gata? 

Au strigat toţi în semn că da. Erau buni, erau foarte 
buni! Semănau cu nişte copoi nerăbdători să fie lăsaţi 
liberi. I-am dus spre dreapta, către pantă. 

— Strângeţi rândurile, le-am strigat. 

Nu era totuşi nevoie să le dau această comandă. Ei ştiau 
deja ce le cer. Erau nouă rânduri de oameni care urcau 
ferm panta, o masă compactă de oameni îmbrăcaţi în zale: 
oameni cu coifuri,  nervoşi,  agitaţi, încrezători, 
înspăimântați, nerăbdători. Nu aveam ce să-i învăţ despre 
zidurile de scuturi, fuseserăm împreună în multe astfel de 
ziduri. Dar în această seară, era ceva diferit. M-am întors 
spre al doilea rând în care, de obicei, oamenii foloseau 
scuturile pentru a proteja rândul din faţă. De această dată, 
acest al doilea rând nu avea scuturi, ci sulițe lungi şi grele. 

— Ţineţi suliţele în jos, cât mai ascunse, le-am spus. Am 
văzut că /Ethelstan călărea în spatele ultimului rând. 
Bănuiesc că tu l-ai adus, i-am imputat fiului meu care se 
afla la dreapta mea. 

Ştiam că el şi ZEthelstan erau prieteni. 

— El a insistat, mi-a răspuns el zâmbind. 

— lar tu l-ai ascuns. 

— Nu chiar. Doar că tu nu te-ai prea uitat la el. 

— Eşti un idiot. 

— Oamenii spun adesea că semăn cu tine, tată. 

Am sărit peste trei trepte de piatră. Oamenii lui 
ZEthelhelm scandau şi-şi loveau spadele. Vedeam şi un 
preot care îşi ridicase mâinile către cer, rugându-l pe zeul 
răstignit pe cruce să ne nimicească. 

— Eşti un idiot, i-am spus din nou fiului meu. Dar ai grijă 
să rămână în viaţă, şi o să te iert. M-am întors şi am 


4 305 # 


strigat: Rorik! 

— Da, stăpâne. 

— Sună din corn acum! De două ori! 

Ecoul primului sunet de corn a răsunat dinspre stâncă 
înainte de al doilea sunet de corn. Finan aştepta gata 
pregătit. Oamenii lui au apărut imediat, coborând de la 
poarta de sus către poalele pantei. Eram la vreo sută de 
paşi, poate ceva mai mulţi, de locul unde aşteptau oamenii 
lui ZEthelhelm. Rândul din faţă al lui avea cincisprezece 
oameni protejaţi de scuturi şi de măştile de metal purtate 
pe chipuri. În rândul din faţă, oamenii nu mai loveau 
scuturile cu spadele lor, doar cei din spate. Preotul s-a 
întors şi a scuipat înspre noi. Am văzut că era părintele 
Herefrith, duşmanul meu din Hornecastre. Faţa lui 
înfricoşată era furibundă. La baza gâtului, sub robă, se 
vedea cămaşa lui de zale. Învârtea o spadă. Biserica nu-l 
disciplinase. Era unul dintre vrăjitorii lui ZEthelhelm. Ţipa 
tare, dar nu-i auzeam insultele sau blestemele pe care le 
profera. Nici nu-mi păsa de ele, căci zeii cei vechi erau de 
partea mea, iar Herefrith era osândit. 

M-am uitat spre dreapta şi am văzut la umbra colinelor o 
mulţime de oameni, mai ales femei şi copii uitându-se de 
pe malul îndepărtat al portului. Aproape toţi se uitau la 
noi, ceea ce însemna că Domnall nu făcuse nicio mişcare 
către poarta de jos. Câţiva, puţini la număr, merseseră 
către nord ca să vadă ce se întâmplă la Poarta Mării, dar şi 
aceştia îşi aţintiseră privirea la ce se întâmpla pe stânca 
din interiorul fortăreței, aşa că Gerbruht şi oamenii lui 
erau încă în siguranţă. Bătălia se va da aici pe colina 
stâncoasă ce ducea către piscul Bebbanburgului. 

Oamenii lui /ZEthelhelm ocupau acest pisc. Arătau 
extraordinar, un zid de scuturi din salcie acoperite cu oţel, 
dar, în mod sigur, moartea rapidă a lui Waldhere îi 
zguduise. Însă /Ethelhelm avea motive să fie încrezător. 
Noi atacam urcând, şi înfruntarea se dădea pe un povârniş 
abrupt. ZEthelhelm trebuie să fi fost convins că eu am făcut 
o greşeală, conducându-mi oamenii către un loc al 
pierzaniei. Ştia de asemenea că vărul meu, văzând cât de 


% 306 # 


puţin numeroşi eram noi, îşi va aduce oamenii pentru a ne 
ataca din spate. Noi am fi dus astfel lupta pe o pantă 
abruptă, atacați şi din faţă, şi din spate. Mi-am aruncat 
privirea înspre stânga şi l-am văzut pe vărul meu, tot 
călare, îndemnând lungul lui zid să înainteze. 

Oamenii lui Finan se grăbeau să ne ajungă din urmă. 
Plecând de la Poarta Mării, o lăsase la discreţia unui atac 
din partea vărului meu, numai că acum duşmanii vărului 
meu aşteptau dincolo de această poartă. Dacă ar fi 
deschis-o, ar fi fost ca şi cum ar fi invitat un şuvoi de 
scoțieni şi de vikingi în fortăreață. Vărul meu nu dorea ca 
această poartă să fie deschisă, cel puţin până când ar fi 
terminat cu mine şi ar fi fost destul de sigur pe el că-i 
poate ataca pe oamenii de afară. Deci ar fi terminat cu 
mine mai întâi şi încă repede. 

Pesemne că s-a gândit că bătălia se va sfârşi rapid, căci 
oamenii văd ceea ce vor să vadă. Vărul meu văzuse cât de 
mică era armata mea, şi acest lucru i-a dat curajul de a-i 
face pe oamenii lui să înainteze. Dar, dintr-odată, au 
apărut Finan şi oamenii lui. Vederea acestei întăriri i-a 
făcut pe luptătorii lui să şovăie. Finan striga la oamenii lui 
să se aşeze în rânduri în spatele meu. Vărul meu urla şi el 
la oamenii lui: 

— Înainte! Înainte! Dumnezeu ne va duce spre victorie! 

Vocea lui era stridentă. Aproape două sute de oameni se 
grăbeau să urce panta în spatele nostru. 

— Pentru sfântul Oswald şi pentru Bebbanburg, a strigat 
vărul meu. 

Am văzut că nu era în primul rând, ci mult mai în urmă. 
Încă era călare, singurul călăreț în mijlocul trupelor care 
veneau să ne atace din spate. N 

Aşadar, aveam bătălia pe care mi-o dorisem. In loc să 
vânez trupele vărului meu prin labirintul de construcții ale 
Bebbanburgului, le adunasem în faţa mea, şi acum se 
strângeau în spatele meu. Tot ce trebuia să fac era să-i 
omor. M-am întors ca să văd dacă suliţaşii îşi ţineau 
suliţele în jos. Le ţineau. 

— Ascultaţi la mine, le-am spus, dar nu prea tare astfel 


4 307 # 


ca oamenii care ne aşteptau să nu mă audă. Luptătorii din 
spatele nostru nu-şi ţin scuturile prea jos. Ei vor lupta aşa 
cum luptă de obicei. Işi vor ţine scuturile în aşa fel încât 
să-şi acopere pântecele şi boaşele, deci vor avea picioarele 
descoperite. Loviţi cât mai sus. Loviţi-i în coapse şi 
schilodiţi-i. Voi îi schilodiţi, iar noi îi vom omori. 

— Dumnezeu şi sfântul Oswald! a strigat un om din 
rândurile vărului meu. 

Toţi erau acum în spatele nostru. O mână de oameni de- 
ai vărului meu fuseseră trimişi să întărească rândurile lui 
ZEthelhelm. Am socotit că sunt cam o sută cincizeci în vârf, 
formând un zid de scuturi cu cinci sau şase rânduri de 
luptători aşezaţi în faţa bisericii. Erau mai mulţi decât cei 
din spatele nostru, dar nici ei şi nici cei de sus nu ne 
puteau ataca pe flancuri. Împreună cu oamenii lui Finan 
care ni se alăturaseră aveam cincisprezece rânduri de 
luptători, ceea ce era extraordinar. Inamicii îl văzuseră pe 
mesagerul lor murind. Toți ştiau că aveau să se lupte cu 
Uhtred de Bebbanburg. Mulţi dintre oamenii din rândurile 
luptătorilor lui ZEthelhelm luptaseră în armate conduse de 
mine. Aceşti oameni mă ştiau şi ultimul lucru pe care şi-l 
doreau era să se lupte cu lupii mei în această seară de 
vară. 

Luptătorii în mantii vişinii ai lui ZEthelhelm aşteptau cu 
scuturile pregătite. După cum mă aşteptam, ei ţineau 
scuturile sus. Acum, le puteam vedea clar chipurile. Işi 
vedeau de aproape drumul către moarte. Erau oameni 
pricepuţi ca şi noi, care luptaseră în lungul război pentru 
alungarea danezilor din Mercia şi Anglia de Est, dar noi 
luptaserăm mai des şi mai mult. Eram haita de lupi, eram 
ucigaşii Britaniei, luptaserăm de pe coasta de miazăzi a 
Wessexului până în nordul sălbatic, de la ocean până la 
mare, şi nu fuseserăm înfrânți niciodată. Oamenii aceia 
ştiau toate aceste lucruri. Vedeau topoarele noastre de 
luptă lucind în soarele care se pregătea să apună, vedeau 
spadele, vedeau cum înaintăm cu consecvență. Aveam de 
făcut ultimii paşi. Mergeam încet, dar cu paşi hotărâți, cu 
scuturile pregătite şi spadele ţinute în jos. Unul dintre 


% 308 # 


oamenii lui ZEthelhelm a vomat şi scutul lui s-a clătinat. 
— Acum! am strigat. Omorâţi-i! 
Ne-am repezit toţi înainte. 


Chiar şi între inamicii neliniştiţi există întotdeauna 
oameni care se bucură de o bătălie, cărora nu le este 
teamă, care se avântă în mijlocul ororilor. Un astfel de om 
l-a omorât pe Swithun. Intocmai ca noi toţi ceilalţi din 
primul rând, el îşi ţinea scutul sus şi s-a ghemuit la 
adăpostul lui pentru a para lovitura despre care ştiam că 
va veni. Poate că Swithun a făcut un pas greşit sau poate 
că s-a aplecat prea mult în faţă. Un bărbat l-a lovit cu 
toporul în şira spinării. Nu am văzut ce s-a întâmplat, dar 
am auzit geamătul lui Swithun. M-am aplecat ţinând scutul 
deasupra capului şi jungherul Acul-Viespii pregătit. 
Răsuflarea-Şarpelui era în teacă şi acolo va rămâne până 
când vom reuşi să străpungem zidul de scuturi. Atunci 
când vrei să ucizi un om care este atât de aproape încât îi 
poţi simţi respiraţia, cea mai bună armă este un jungher. 

Urcam în fugă cu scuturile ridicate, lovite de topoarele 
duşmanilor care scoteau strigăte de furie şi de victorie. 
Swithun murise, la fel ca Ulfar, danezul, şi bietul Edric 
care-mi fusese pe vremuri slujitor. O lovitură a răsunat cu 
zgomot pe scutul meu, dar nu a fost suficient de puternică 
pentru a mă îngenunchea. Probabil că fusese o lovitură de 
spadă. Dacă Waldhere ar fi fost încă viu sau dacă 
ZEthelhelm ar fi fost mai priceput, ar fi trebuit să pună în 
primul rând luptători cu topoare grele de război care să ne 
dea lovituri ca acelea care căsăpesc vitele în prag de iarnă. 
Dar ei aveau spade, iar spada nu e o armă de bătălie. O 
spadă poate tăia sau străpunge, dar nu poate înfrânge un 
duşman pe care să-l transforme într-o grămadă de oase 
rupte sau de carne măcelărită până la sânge. Nimic altceva 
nu poate rivaliza cu un pumnal bine mânuit. Oricine m-ar fi 
lovit cu spada n-ar fi făcut decât să-mi zgârie învelişul de 
fier al scutului meu din lemn de salcie, şi asta ar fi fost 
ultima lovitură pe care o dădea pe această lume. Eu deja 
împinsesem jungherul înainte şi-l ridicasem în sus; am 


% 309 # 


simţit cum acesta străpunge zalele şi muşchii şi ajunge la 
țesutul moale. Am împins cât am putut de tare şi am 
răsucit lama care nu a ajuns la maţele vrăjmaşului. O suliță 
din spate a trecut printre mine şi fiul meu şi a străpuns 
coapsa inamicului. Sângele a ţâşnit din rană. Omul s-a 
clătinat. Era cel pe care-l străpunsesem cu Acul-Viespii. 
Rândurile din spatele meu înaintau. Bănuiesc, deşi nu-mi 
mai aduc aminte exact, că noi toţi scoteam strigăte de 
luptă. 

Am ajuns în vârf. Mă împiedicam de cadavre. Am sărit 
peste ele. O nouă lovitură mi-a atins scutul, destul de 
puternică pentru a-l înclina. Berg se afla în partea mea 
stângă şi mi-a sprijinit scutul cu scutul lui. Am împins Acul- 
Viespii înainte, am simţit că am atins ceva din lemn, l-am 
tras înapoi şi am lovit mai jos. De această dată, am simţit 
că am atins zalele şi carnea. Un bărbat cu barbă a tipat la 
mine pe deasupra scutului, dar ţipătul i s-a transformat în 
agonie când toporul lui Berg i-a zdrobit coastele. La 
dreapta, fiul meu a scos un strigăt puternic în timp ce 
lovea cu jungherul printre două scuturi. Omul pe care-l 
rănise Berg a căzut, iar eu am sărit peste el. Suliţaşul din 
spatele meu l-a ucis, apoi şi-a înfipt sulița în vintrele altui 
inamic. Acesta a scos un țipăt îngrozitor, a scăpat scutul, s- 
a încovoiat peste pietrele scăldate în sânge. l-am înfipt 
pumnalul în spate, iar el a căzut. L-am călcat pe cap şi am 
trecut mai departe. Două sau poate trei rânduri ale 
inamicilor erau distruse. Avansam ţinând scuturile strâns 
în mâini. Priveam către vârf. În interior simţeam spaima, 
dar am ignorat-o. Mirosea a excremente. Excremente şi 
sânge, mirosul greu al victoriei. Duşmanii sunt mai 
înspăimântați. Trebuie omorâţi. Şi scuturile ţinute cu 
putere în mâini. Omorâţi! 

Un tânăr cu barbă rară s-a repezit la mine cu o spadă. 
„Mulţumesc”, i-am spus în gând. Pentru a mă putea ataca 
cu spada, trebuia să mişte scutul într-o parte. Şi a murit cu 
Acul-Viespii înfipt în piept. I-a intrat prin zale ca un bătător 
de unt. Ore întregi de exerciţii mi-au trebuit pentru a 
trimite acest tânăr la pieire. Oamenii mei răcneau. O spadă 


% 310 # 


mi-a lovit coiful, alta mi-a izbit scutul. Berg l-a omorât pe 
cel care îmi lovise coiful. Atunci când eşti într-un zid de 
scuturi nu trebuie să ai ezitări, trebuie să înjunghii. Fie ca 
zeii să-mi trimită doar duşmani care îşi bălăngăne spadele. 
Omul care mi-a lovit scutul s-a dat înapoi, cu o teamă 
profundă în ochi. M-am împiedicat de un cadavru, am 
căzut într-un genunchi şi am parat o lovitură de suliță care 
venea din partea dreaptă. Fusese însă o lovitură slabă, 
căci, atunci când m-a lovit, suliţaşul se aplecase în spate. 
M-am ridicat şi am îndreptat cu putere Acul-Viespii spre 
cel care-mi lovise scutul. Am mişcat repede jungherul spre 
ochii suliţaşului, apoi l-am tras înapoi şi l-am împins spre 
primul. Acul-Viespii i-a spintecat gâtlejul şi un val de sânge 
a ţâşnit către mine. Am strigat cu voce răguşită, aruncând 
blesteme peste cei care îşi dădeau acum seama ce 
înseamnă să-i înfrunte pe lupii mei. Am coborât puţin 
scutul şi l-am văzut pe ZEthelhelm stând împreună cu fiica 
lui, palidă şi plăpândă, lângă zidul bisericii şi uitându-se cu 
ochi holbaţi la ce se întâmplă. O cuprinsese cu braţul. 

Cerdic ataca alături de mine. Aruncase sulița şi luase un 
topor de luptă. Nu avea scut. Alerga pur şi simplu către un 
duşman, un bărbat masiv şi plin de ură. Toporul lui a rupt 
scutul în două şi l-a lovit drept în faţă pe cel care se afla în 
spatele scutului. Lovitura a fost atât de puternică încât a 
transformat chipul omului într-o explozie de sânge. Am 
înaintat cu toţii repede pentru a-l ajuta pe Cerdic. 

— Sunt terminaţi! a spus fiul meu. 

Cerdic urla plin de furie şi învârtea toporul spre cei 
care-i stăteau în cale. Una dintre loviturile lui chiar mi-a 
atins scutul, dar el era de neoprit. Un bărbat în mantie 
vişinie l-a atacat cu spada, dar jungherul meu i-a intrat în 
gură şi l-am înfipt cât am putut de tare. Incă strigam la 
duşmani, asigurându-i că vor muri. Eram Thor, eram Odin, 
eram cel care domina bătălia. 

ZEthelstan îşi adusese calul la poalele pantei acoperite 
cu cadavre. Desfăcuse apărătorile pentru obraji şi stătea în 
picioare în scări şi cu spada mânjită de sânge ridicată în 
sus. 


% 311 # 


— Sunt prinţul vostru! a strigat el. Intraţi în biserică şi 
veţi rămâne în viaţă! 

ZEthelhelm se uita la el cu gura căscată. 

— Sunt prinţul vostru! striga fără încetare /Ethelstan. 

Calul lui sur era tot pătat cu sânge. 

— Intraţi în biserică şi veţi rămâne în viaţă! Aruncaţi 
armele! 

Intraţi în biserică! 

Hrothard a păşit către ZEthelhelm. Hrothard! Urla ca şi 
mine, spada era înroşită de sânge, iar scutul lui avea o 
pată roşie peste cerbul rampant. 

— Lăsaţi-mi-l mie! am strigat eu. 

Dar fiul meu m-a izbit cu umărul şi a alergat către cel 
care şi-a împins scutul înainte şi a lovit cu spada, ţintind 
picioarele lui. Uhtred şi-a coborât scutul pentru a devia 
lovitura. L-a atacat cu spada pe Hrothard care a parat 
lovitura. Ciocnirea celor două spade a scos un sunet ca un 
dangăt de clopot. Hrothard scuipa blesteme, în timp ce fiul 
meu zâmbea. Spadele s-au lovit din nou. Oamenii 
urmăreau lupta celor doi. Bărbaţii cu mantii vişinii 
aruncaseră armele şi ţineau mâinile ridicate în semn că se 
predau. Toţi se uitau la spadele care se mişcau atât de 
repede încât era imposibil să vezi fiecare lovitură. Erau doi 
maeştri în acţiune. La un moment dat, fiul meu s-a clătinat. 
Hrothard a vrut să profite de acest prilej şi a atacat. Fiul 
meu s-a răsucit, a făcut o fentă şi a ajuns în spatele lui 
Hrothard. A dus spada la gâtul lui Hrothard şi l-a 
spintecat. Un val de sânge a ţâşnit din tăietură, iar 
Hrothard a căzut. 

Părintele Herefrith striga la oamenii lui /ZEthelhelm să 
continue lupta. 

— Dumnezeu este cu noi! Nu puteţi fi înfrânți! Omorâţi- 
i! Ucideţi-l pe păgân! 

Se referea la mine. 

ZEthelhelm şi fata lui dispăruseră. Nu i-am văzut când au 
fugit. Un luptător a încercat să mă lovească cu sulița, dar 
lovitura a fost slabă şi am deviat-o cu scutul. M-am 
apropiat de el şi l-am lovit cu jungherul. A gâfâit 


4 312 # 


trimiţându-şi ultimul său suflu spre mine în timp ce-i 
spintecam vintrele printre înjurături. A mai scos un ultim 
sunet şi s-a prăbuşit. 

Văzând că jungherul meu este încă în pântecele omului 
pe moarte, Herefrith s-a îndreptat spre mine. Fiul meu l-a 
oprit împingându-l cu scutul înapoi către zidul bisericii. 
Uhtred era creştin, sau, cel puţin, aşa pretindea, iar 
uciderea unui preot i-ar fi osândit sufletul la chinuri 
veşnice. Prin urmare, s-a mulţumit să-l împingă la o parte. 
Mie, în schimb, nu-mi era teamă de infernul creştinilor. Am 
abandonat Acul-Viespii şi am luat sulița celui pe care-l 
omorâsem. 

— Herefrith! am strigat eu. lată-l pe Dumnezeul tău! 

Am alergat către el cu sulița pregătită de atac. N-a 
reuşit să devieze lovitura cu spada lui când sulița era la un 
lat de palmă de el. Vârful ei a trecut prin robă, prin zale, a 
intrat în pântec, prin şira spinării şi s-a izbit de zidul de 
piatră al bisericii care s-a umplut de sângele lui. 

— Sunt terminaţi! a spus fiul meu care era alături de 
mine. Sunt terminaţi, tată! 

— Nu i-am înfrânt încă, am mormăit eu. 

Mi-am scos jungherul din cadavrul celui ucis de mine şi 
m-am uitat în partea de jos a povârnişului. Vărul meu se 
uita, nu lupta. A văzut că zidul de scuturi al lui Finan 
aşteaptă atacul lui şi că aliaţii lui sunt terminaţi şi puşi pe 
fugă. Oamenii lui ajunseseră la mijlocul pantei. Văzuseră 
sălbăticia noastră. Teama se zbătea în ei aşa cum se zbat 
aripile unei păsări aflate în captivitate. 

— Printe, i-am spus lui ZEthelstan care se afla în spatele 
oamenilor lui Finan. 

— Lord Uhtred? 

— Păstrează douăzeci de oameni cu tine. Străjuieşte 
acest loc. Şi rămâi în viaţă, fir-ar al naibii să fie! Rămâi în 
viaţă! 

Vocea îmi era răguşită şi gâtlejul iritat de atâtea ţipete. 

Eram mânat de furia luptei. Fusese cât pe ce să pierd 
această bătălie. Fusesem neglijent la început, când 
aproape pierdusem controlul asupra Porții Mării. Dar am 


% 313 # 


avut noroc. Am ţinut strâns în mână mânerul jungherului şi 
le-am mulţumit zeilor pentru ajutor. Şi acum voi face ce 
mi-am jurat atâţia ani că voi face. Îl voi omori pe 
uzurpator. 

— Finan! 

— Stăpâne? 

— Mergem să-i măcelărim pe aceşti nemernici. 

Am urcat cu paşi mari în vârful pantei înroşite de sânge. 
Înspre apus, cerul era pictat în nuanţa stacojie a 
asfinţitului. De acolo, de sus, am strigat destul de tare ca 
oamenii vărului meu să mă audă: 

— Vom scălda această stâncă în sângele vostru! Sunt 
Lord Uhtred! Eu sunt stăpân aici! Aceasta este stânca 
mea! 

Am coborât panta, trecând printre rândurile compacte 
ale oamenilor lui Finan. l-am dat lui Rorik Acul-Viespii şi 
am tras spada din teacă. M-am gândit că zidul de scuturi n- 
o să reziste. Urma un măcel, şi Răsuflarea-Şarpelui era 
însetată de sânge. 

Eram alături de Finan în ceea ce fusese rândul nostru 
din spate, iar acum devenise rândul din faţă. Vărul meu 
era tot călare, cu şase sau şapte rânduri mai în spate de 
primul rând de luptători. Aceştia m-au văzut zâmbind. Mi- 
am desfăcut apărătorile pentru obraji, lăsându-i să-mi vadă 
faţa plină de sânge, zalele pline de sânge, mâinile pline de 
sânge. Eram omul cu aur şi cu sânge. Eram un maestru al 
războiului, mânat de furia luptei. Eram la zece paşi de 
duşmani. Am înaintat cinci paşi şi am ajuns singur în faţa 
lor. 

— Aceasta este stânca mea! le-am strigat. 

Nu s-a mişcat niciunul. Am văzut teama în ochii lor. O 
simţeam. 

— Fiţi pregătiţi! l-am auzit pe Finan spunându-le 
oamenilor lui care înaintau încet, împinşi de dorinţa de a 
ucide. 

— Sunt Uhtred! Uhtred al Bebbanburgului. 

Ştiau cine sunt. Vărul meu mă batjocorise ani în şir. Dar 
bărbaţii aceştia auziseră povestirile despre bătălii de 


% 314 # 


departe. Acum eram în faţa lor. Mi-am înălţat spada şi am 
îndreptat-o către vărul meu. 

— Intre mine şi tine! am strigat eu. 

Nu mi-a răspuns. 

— Între mine şi tine! am zis din nou. Nu trebuie să 
moară şi alţii! Lupta asta e între noi doi! 

Doar se uita fix la mine. Am văzut că de calota coifului 
atârna o coadă de lup. Avea aur la gât şi la căpăstru. Era 
cam dolofan şi zalele îi stăteau fix peste abdomen. Era 
îmbrăcat ca un războinic, dar vedeam că îi este frică. Nici 
măcar nu-i venea să deschidă gura pentru a le ordona 
oamenilor săi să atace. 

Aşa că le-am ordonat eu oamenilor mei: 

— Omorâţi-i! 

Le spun nepoților mei că încrederea conduce la 
câştigarea bătăliilor. Nu vreau ca ei să se lupte. Aş vrea 
mai degrabă să transform lumea lui leremias în realitate şi 
oamenii să trăiască în armonie. Dar există întotdeauna un 
om, de obicei un bărbat, care se uită cu invidie la 
pământurile noastre, care vrea să ne ia căminul, care 
crede că zeul lui împuţit e mai bun decât zeii noştri, care 
va veni cu foc, spadă şi oţel să ne fure şi să-şi însuşească 
ceea ce am construit noi. Şi dacă nu suntem pregătiţi să 
luptăm, dacă nu am petrecut ore întregi ca să deprindem 
arta mânuirii spadei, a scutului, a suliţei şi a topoarelor, 
atunci acest om va câştiga, şi noi vom fi aruncaţi în braţele 
morţii. Copiii noştri vor fi robi, nevestele noastre, târfe, iar 
vitele ne vor fi măcelărite. Trebuie să luptăm, şi oamenii 
care luptă cu încredere câştigă. Un bărbat pe nume Ida a 
venit în urmă cu aproximativ patru sute de ani pe aceste 
meleaguri. A debarcat de pe corăbiile pline cu oameni fără 
milă şi a cucerit această fortăreață construită pe stâncă, i- 
a distrus pe apărătorii ei, le-a folosit nevestele pentru 
plăcerea lui şi le-a înrobit copiii. Eram urmaşul lui Ida. 
Duşmanii lui, care erau galezi, l-au numit Flamdwyn, 
Purtătorul torţei. Dăduse el într-adevăr foc inamicilor lui 
de pe această stâncă? Poate. Adevărat sau nu, balada 
despre Ida evocă un singur adevăr. Ida, Purtătorul torţei 


% 315 # 


venise pe această stâncă cu încrederea că va dura un nou 
regat pe această insulă bătrână. 

Acum călcam pe urmele Purtătorului torţei pentru a 
acoperi din nou stânca aceasta cu sânge. Aveam acest 
drept. Oamenii vărului meu nu au rezistat. Ei nu au avut 
încredere. Unii dintre ei şi-au aruncat scuturile şi spadele, 
şi acestora li s-a dat şansa de a trăi. Dar celor care au vrut 
să lupte li s-a îndeplinit dorinţa. Şi eu mi-am aruncat 
scutul, neavând nevoie de el. Inamicii noştri se retrăgeau 
dându-ne cale liberă. Unii chiar fugeau de pe povârniş. Cei 
mai temerari dintre oamenii vărului meu făcuseră zid în 
jurul armăsarului său. Noi i-am atacat. Am lovit scuturile, 
uitând că o spadă nu va nimici un zid puternic de scuturi. 
Dar furia, da. Răsuflarea-Şarpelui a ciopârţit marginea de 
oţel a unui scut şi a spart coiful celui care-l purta. Acesta a 
căzut în genunchi. Un om m-a atacat cu sulița, mi-a rupt 
zalele, mi-a atins mijlocul. I-am smuls un ochi cu spada, iar 
fiul meu a sărit peste mine şi l-a omorât. Finan lupta cu 
sânge-rece, Berg tipa în limba lui maternă, Cerdic spărgea 
scuturi cu toporul. Treptele de stâncă pline de sânge erau 
alunecoase. Oamenii mei strigau, urlau şi omorau. Işi 
croiau drum printre oamenii zdrobiţi. Vărul meu a încercat 
să-şi întoarcă armăsarul printre oamenii din ultimele 
rânduri, însă Cerdic i-a zdrobit calului picioarele din spate 
cu toporul. Bietul animal a urlat de durere şi a căzut. 
Cerdic i-a retezat grumazul şi l-a tras pe vărul meu jos din 
şaua căptuşită cu lână. Oamenii lui se predau sau, măcar, 
încercau să se predea. Un preot urla la mine să mă opresc. 
Femeile ţipau. Fiul meu a apucat de păr un luptător fără 
coif şi l-a tras înspre tăişul jungherului său cu care i-a 
spintecat vintrele şi l-a aruncat într-o parte. Apoi şi-a înfipt 
pumnalul în pântecele altui luptător. 

Şi atunci a sunat cornul. 

Un sunet prelung şi limpede. 

Soarele apusese, dar cerul încă era strălucitor. Era 
sângeriu spre asfinţit şi purpuriu spre răsărit. Stelele nu 
apăruseră încă. Cornul a sunat din nou pentru a vesti 
sosirea lui /Ethelstan. Acesta cobora panta călare. El îi 


% 316 # 


poruncise lui Rorik să sune din corn pentru a anunţa 
încetarea bătăliei. 

— S-a terminat, Lord Uhtred, mi-a spus când a ajuns 
lângă noi. Ai învins. 

Mulţi oameni erau în genunchi. Oameni care făcuseră pe 
ei. Oameni care se uitaseră la noi cu teroare în suflet. 
Oameni care se tânguiau pentru că înfruntaseră oroarea 
pe care noi o  provocaserăm. Noi eram lupii 
Bebbanburgului care luaseră înapoi ceea ce cucerise mai 
demult Ida, Purtătorul torţei. 

— S-a terminat, a spus din nou /Ethelstan, mult mai 
liniştit acum. 

Deja corbii veneau în zbor dinspre coline. Pe piscul din 
spatele nostru câinii amuşinau sângele. Se terminase. 

— Nu încă, am zis. 

Vărul meu era încă în viaţă. Se clătina încet. Cerdic îl 
păzea. Spada i-a căzut. Am ridicat-o de lângă leşul calului 
său şi i-am dat-o. 

— Tu şi cu mine, i-am spus. 

A clătinat din cap. 

L-am ucis. L-am străpuns cu spada, şi nimeni nu a 
încercat să mă oprească. M-am oprit doar atunci când 
trupul lui a fost doar o grămadă de sânge, haine, oase 
sfărâmate, zale rupte şi carne măcelărită. Mi-am şters 
spada de mantia lui. 

— Tăiaţi-i capul, i-am poruncit lui Rorik. Şi câinii să-i 
mănânce trupul. 

Mă întorsesem acasă. 


% 317 # 


Epilog 


_ Einar s-a dovedit într-adevăr a fi fără de noroc. 
Împreună cu echipajul corabiei Trianaid a înfrânt ce mai 
rămăsese din forţele lui Æthelhelm în faţa Porții Mării, dar 
a fost străpuns în pântece de o suliță şi a murit chiar în 
acea noapte. Scoţienii au vrut să asalteze poarta, dar 
bolovanii aruncaţi de oamenii lui Gerbruht i-au descurajat. 
Oamenii lui Einar, văzând că stăpânul lor este rănit, nu au 
mai avut chef să continue lupta. Au jefuit corăbiile lui 
ZEthelhelm, au luat tot aurul care fusese adus în nord ca 
zestre a lui ZElswyth, şi asta era o victorie îndestulătoare 
pentru ei. 

Scoţienii nu au atacat Poarta de Jos. Vărul meu lăsase 
treizeci de oameni care să apere acest bastion formidabil. 
Cu treizeci de oameni puteam asigura paza acestei porţi 
până când haosul va pune stăpânire pe lume. Dimineaţă, 
am deschis poarta şi am călărit afară împreună cu fiul 
meu, cu Finan şi cu ZEthelstan. Împreună am aşteptat pe 
poteca îngustă unde Einar începuse să construiască o 
palisadă. Într-un târziu, a venit şi Domnall să se 
întâlnească cu noi. Era un bărbat impresionant. Avea ochi 
negri, era brunet şi lat în umeri şi stătea cu eleganţă în 
şaua superbului său armăsar negru. Nu a spus nimic, doar 
a murmurat un salut. Venise singur. 

— Vesteşte-i stăpânului tău că Uhtred de Bebbanburg 
este acum stăpân aici, i-am spus. lar graniţele 
pământurilor mele sunt aceleaşi de pe vremea tatălui meu. 

S-a uitat pe deasupra mea la Poarta de Jos pe care 
atârnau tigvele puse de vărul meu în semn de avertizare a 
invadatorilor. Eu adăugasem încă două: rămăşiţele capului 
zdrobit şi plin de sânge al vărului meu şi capul lui 
Waldhere. 


Y% 318 # 


— Nu contează cine domneşte aici, a glăsuit Domnall cu 
voce neaşteptat de moderată, fiind iarăşi războinicul care 
nu se foloseşte de insulte pentru a insufla teamă. Noi tot 
vom asedia aceste locuri. 

Şi-a întors privirea către mine în timp ce-i spuneam: 

— Nu, n-o veţi face! Mi-am schimbat poziţia în şa pentru 
a-mi alina puţin durerea din picior. Fusesem rănit, dar 
lovitura nu fusese adâncă şi nici nu-mi secţionase coapsa. 
Eu nu sunt ca vărul meu, i-am spus lui Domnall. Nu voi sta 
ascuns în spatele acestor ziduri. 

— Mă sperii, a răspuns el sec. 

— Transmite salutările mele regelui Constantin, am 
continuat eu. Şi spune-i să fie mulţumit cu teritoriile pe 
care le are de la tatăl său, tot aşa cum şi eu sunt cu ce mi-a 
lăsat tatăl meu. 

— Şi-i mai poţi spune ceva, a rostit /Ethelstan care 
venise călare lângă mine. Sunt /Ethelstan, prinţul 
Wessexului, şi acest teritoriu este sub protecţia tatălui 
meu. 

Era o afirmaţie fără acoperire şi mă îndoiesc că regele 
Edward ar fi fost de acord cu ea, dar Domnall nu a 
comentat-o. În plus, ştia foarte bine că Sigtryggr era la mai 
puţin de o jumătate de zi distanţă şi că el deţinea o armată 
numeroasă de călăreţi. Eu nu ştiam acest lucru încă, dar 
Domnall ştia. Şi nu era prost. Ştia şi că Bebbanburgul 
fusese consolidat şi că ar fi avut o armată mult mai 
numeroasă dacă Sigtryggr ne-ar fi venit în ajutor. 

La căderea nopţii, scoţienii plecaseră cu partea lor din 
aurul lui ZEthelhelm, cu toate vitele din Bebbanburg şi cu 
tot ce au mai putut lua cu ei. 

— Peste două zile, vom lua şaizeci de călăreţi şi vom 
pleca spre nord pentru a verifica graniţele, i-am spus fiului 
meu. Şi, dacă vom găsi războinici scoțieni, îi vom omori. 

Voiam să le arăt lui Domnall şi stăpânului său că Uhtred 
de Bebbanburg este acum stăpân aici. 

Sigtryggr şi-a ţinut făgăduiala, aşa cum şi eu mi-am 
tinut-o pe a mea. li promisesem că nu va pierde niciun om. 
Tot ce i-am cerut a fost să aducă o armată pe teritoriul 


% 319 # 


Bebbanburgului cu care să-i amenințe pe scoțieni. Domnall 
a fost obligat să trimită oameni care să supravegheze 
această armată, slăbind astfel forţele care asediau 
Bebbanburgul. Mă îndoiam că el ar fi ordonat un asediu, 
dar ameninţarea lui Sigtryggr a făcut acest eventual 
asediu şi mai puţin probabil. În acea după-amiază, ginerele 
meu a adus mai mult de o sută cincizeci de oameni peste 
istmul îngust, prin poarta cu cranii, până sus în 
Bebbanburg. 

ZEthelhelm a scăpat cu viaţă. El şi mulţi dintre oamenii 
lui şi-au găsit adăpost unde şi-au abandonat armele. Au 
trimis un preot care să negocieze condiţiile capitulării. Eu 
aş fi vrut să-l omor, dar ZEthelstan mi-a interzis acest lucru. 
A petrecut mult timp discutând cu ealdormanul şi a 
poruncit ca /Ethelhelm să rămână în viaţă. 

— Eşti un nătărău, prinţe, i-am spus. Tatăl tău l-ar fi 
ucis. 

— ÎI va ajuta pe tata, mi-a răspuns /ZEthelstan. 

— A promis el asta? Ce te face să crezi că-şi va ţine 
promisiunea? 

— Da, pentru că o ţii ostatică pe fiica lui. 

Asta chiar m-a luat prin surprindere. 

— O ţin ostatică pe ZElswyth? 

— Da, a zis /Ethelstan zâmbind. Şi fiul tău îmi va fi 
recunoscător pentru asta. 

— La naiba cu ce-şi doreşte fiul meu, am zis eu, 
gândindu-mă ce necazuri mizerabile îmi va aduce această 
relaţie. Şi crezi că /ZEthelhelm nu va da în schimb o fiică 
pentru un regat? 

ZEthelstan a încuviinţat dând din cap. 

— E un om puternic. Şi are supuşi puternici. Da, o va 
sacrifica pe /Elswyth pentru ambițiile sale. Dar dacă 
moare, fiul lui cel mare va dori să se răzbune. Nu faci 
decât să schimbi un duşman bătrân cu unul mai tânăr. Şi, 
în acest fel, Æthelhelm îmi rămâne îndatorat. 

— Îndatorat ţie? l-am întrebat luându-l peste picior. 
Crezi că el ştie să fie recunoscător? Te va uri şi mai mult. 

— Probabil. Dar va rămâne aici până îţi va plăti o 


4 320 # 


răscumpărare. Este un om bogat, şi tu, prietene, ai cheltuit 
mulţi bani pentru a câştiga această stâncă. După ce va 
plăti răscumpărarea, nu va mai fi bogat. Şi astfel îl 
vlăguim. 

Am mormăit ceva pentru a-mi ascunde plăcerea pe care 
mi-o provoca acest gând. 

— Într-o zi, tot îl voi omori, am zis apoi, admițând fără 
prea mare tragere de inimă acest argument. 

— Poate că da, stăpâne, dar nu azi şi nu până nu îţi va 
umple cuferele cu aur. 

În acea seară am dat o petrecere. A fost o petrecere 
sărăcăcioasă, cu nişte peşte, pâine şi brânză, dar cu multă 
bere, şi acest lucru a produs multă veselie. Câţiva dintre 
oamenii vărului meu, cei în care aveam încredere, mai ales 
tineri, au benchetuit cu noi. Pe ceilalţi i-am scos din 
fortăreață ca să trăiască pe coline ca oameni fără stăpân. 
Supraviețuitorii îmbrăcaţi în mantii vişinii din garda lui 
JEthelhelm erau în curtea interioară între Poarta de Jos şi 
cea de Sus. [i voi trimite a doua zi dimineaţa spre miazăzi. 
Voi lăsa ca unul din trei oameni să poarte armă pentru a se 
putea apăra pe drumul lung către casă. ZEthelhelm însuşi a 
stat la masa de onoare, aşa cum i se cuvenea unuia de 
rangul său. Era amabil ca de obicei, deşi ochii îi erau 
înneguraţi. Am văzut cum fiul meu îi turna bere fiicei lui, o 
fiinţă drăguță şi blondă. Şi am văzut-o pe ea râzând când 
fiul meu s-a aplecat spre ea pentru a-i şopti ceva la ureche. 
ZEthelhelm a auzit-o râzând şi mi-a surprins privirea. 
Pentru câteva momente, ne-am uitat unul la altul, încă 
duşmani fiind. Dar, apoi, hohote de veselie au izbucnit de 
la celelalte mese, şi acest lucru ne-a oferit prilejul de-a ne 
uita în altă parte. Imi era dor de Eadith; una din corăbiile 
lui ZEthelhelm mai putea naviga, aşa că, în zori, îl voi 
trimite pe Berg împreună cu un mic echipaj să aducă 
femeile şi familiile noastre la noul lor cămin. 

Harpistul vărului meu a cântat balada lui Ida. Oamenii 
mei au cântat şi au dansat. S-au lăudat cu faptele lor de 
vitejie, au povestit despre bătălie, dar nu au mărturisit 
despre ororile trăite. Intr-o încăpere mai mică erau prea 


4 321 # 


mulţi răniţi. Oamenii curăţaseră pânzele de păianjen şi 
igrasia, rupseseră flamurile vărului meu pentru a face 
bandaje şi încercaseră să le oprească sângerările, dar îl 
văzusem pe unul dintre preoţii vărului meu, un bărbat 
tânăr, dându-le ultima binecuvântare celor care erau 
creştini. Alţii zăceau cu mâinile încleştate pe mânerul 
spadei sau al jungherului. Unii chiar îşi legaseră armele de 
mâini, hotărâți să mă întâlnească într-o zi în Valhalla. 

În acea noapte, am stat cu Finan pe marginea stâncii din 
afara palatului. Luna se ridicase mult deasupra apei. 
Oglindirea ei în apa mării era ca o cărare sclipitoare, 
aceeaşi pe care Ida, Purtătorul torţei o urmase pentru a-şi 
găsi un nou sălaş pe această ciudată stâncă. Lacrimile din 
ochi mă făceau să nu mai disting această lungă şi 
strălucitoare cărare. 

Pentru că mă întorsesem acasă. 


4 322 # 


Notă istorică 


Această notă istorică este locul unde îmi mărturisesc 
păcatele, dezvăluind ce este simplă născocire în acest 
roman sau unde am schimbat în mod flagrant istoria, deşi 
Purtătorul torței conţine atât de multă plăsmuire încât o 
notă istorică este lipsită de sens, căci aproape totul în 
acest roman este născocire. Nu a avut loc nicio întâlnire 
între Edward, /Ethelflaed şi Sigtryggr, nu a fost nicio 
bătălie la Hormnecastre şi nicio invazie scoțiană în 
Northumbria în anul 917 după Hristos. 

Uitând de această mărturisire, cititorul trebuie să fie cât 
de cât încredinţat că multe dintre personajele romanului 
au existat şi că le-am pus în cârcă ambiţii şi acţiuni care se 
potrivesc cu politicile şi felul lor de a fi. Singura excepţie 
de la această încercare şubredă de a mă apăra îl priveşte 
pe ealdormanul /Ethelhelm. El a existat într-adevăr, a fost 
un nobil saxon de vest, extrem de bogat şi de puternic, dar 
a murit probabil înainte de anul 917. Eu i-am prelungit 
viaţa pentru că era un adversar pe măsură al lui Uhtred. 
Era socrul regelui Edward, şi nu e chiar greşită 
presupunerea că el dorea ca Æthelstan să fie renegat şi 
dezmoştenit în favoarea celui de-al doilea fiu al lui Edward, 
ZElfweard, care, bineînţeles, era nepotul lui. Rivalitatea 
dintre ZEthelstan şi ZElfweard se va agrava în timp, dar în 
cursul poveştii spuse în Purtătorul torței ea serveşte la a-i 
da lui /Ethelhelm motive de a provoca necazuri. Acei 
oameni care, asemenea lui, negau legitimitatea lui 
ZEthelstan, pretindeau că Edward nu o luase de soţie pe 
mama acestuia şi, drept urmare, ZEthelstan era un bastard. 
Consemnările istorice nu sunt clare în privința 
verosimilităţii acestor informaţii. De aceea, am ales în 
romanele mele să cred în legitimitatea lui /Ethelstan. 


4 323 # 


Aparent, Edward a încercat să-l protejeze pe tânărul 
ZEthelstan, trimiţându-l la sora lui, ZEthelflaed, care era 
conducătoarea Merciei şi, astfel, /Ethelstan a fost în 
siguranţă în acel regat. Romanul de faţă încearcă să 
sugereze că Edward se înstrăinase de Ælflæd, fiica lui 
ZEthelhelm, şi se pare că aceste două lucruri sunt 
adevărate. 

Povestea din spatele romanelor despre Uhtred vorbeşte 
despre naşterea Angliei, sau Englaland, cum se numea 
atunci. Romanele încep cu mult timp înainte, în anii 870, 
când Anglia nu exista. Şi, fireşte, nu existau nici Ţara 
Galilor sau Scoţia. Insula Britania era împărţită în mai 
multe regate. Aceste regate se hărţuiau fără încetare, dar 
incursiunile şi cuceririle vikingilor au determinat un 
răspuns pe măsură ce a condus la crearea unui regat unit 
al Angliei. Un proces similar a avut loc şi în Ţara Galilor, în 
special sub Hywel Dda, şi în Scoţia, sub Constantin, ambii 
regi magnifici care au început unificarea ținuturilor lor. L- 
am defăimat pe Constantin atunci când am insinuat că el a 
făcut o incursiune neîncununată de succes a Northumbriei, 
în anul 917, dar ideea nu e nici pe departe ridicolă; el va 
face o astfel de incursiune, dar mai târziu. El era 
preocupat de creşterea puterii saxonilor de la sud de el şi, 
în timp, a încercat să o oprească. 

Atunci când Uhtred se năştea, ţara care avea să se 
numească Anglia era împărţită în patru regate. Danezii 
cuceriseră trei dintre ele şi erau aproape gata să-l ocupe şi 
pe cel de-al patrulea, Wessex, în partea de sud. Istoria 
naşterii Angliei este despre cum acest regat al Wessexului 
a reuşit să recâştige toate teritoriile dinspre nord. Visul 
unei Anglii unite îi aparţine de fapt lui Alfred cel Mare, 
rege al Wessexului, care a murit în anul 899 şi a cărui 
mare realizare a fost consolidarea Wessexului fără de care 
acest proces n-ar fi fost posibil. Alfred a adoptat sistemul 
burgurilor, adică al târgurilor care erau oraşe fortificate. 
Danezii, luptători neînfricaţi de altfel, nu erau pregătiţi 
pentru asedii, iar existenţa acestor oraşe cu ziduri 
puternice şi garnizoane mari i-a descurajat. Aceeaşi tactică 


4 324 # 


a fost folosită şi în Mercia, unde soţul lui ZEthelflaed a 
domnit peste cea mai mare parte a sudului acestei ţări. 
După moartea lui, /Ethelflaed, recunoscută drept 
conducătoare a Merciei, a împins graniţele ei spre nord în 
teritoriile ocupate de danezi şi şi-a consolidat cuceririle, 
construind noi burguri. Fratele său, Edward, era regele 
Wessexului şi a făcut acelaşi lucru în Anglia de Est. În felul 
acesta, către anul 917, danezii pierduseră aproape toate 
teritoriile, cu excepţia Northumbriei. Vechiul regat al 
Angliei de Est nu fusese reînviat, fusese pur şi simplu 
înghiţit de Wessex, dar Mercia revendica încă propria 
identitate. Saxonii de vest voiau fără îndoială să includă 
Mercia în regatul lor, dar exista o puternică rezistenţă din 
partea Merciei faţă de ideea de a deveni doar o altă 
părticică din puternicul Wessex. În ciuda faptului că fratele 
ei era regele Wessexului, ZEthelflaed a încurajat Mercia să- 
şi păstreze independenţa. Cu toate astea, în preajma 
anului 917, Mercia era cu siguranţă foarte îndatorată şi 
supusă influenţei monarhiei Saxoniei de Vest. Anglia nu se 
născuse încă, iar ideea unei singure ţări a tuturor celor 
care vorbesc limba engleză, aşa cum apăruse în vremea lui 
Alfred, era un vis imposibil. Mai trebuia cucerită doar 
Northumbria, stăpânită de către Sigtryggr, deşi m-am pus 
singur în încurcătură, însurându-l pe acesta cu Stiorra, un 
personaj fictiv. 

Fortăreaţa Bebbanburg a existat. Şi încă există, numai 
că acum se numeşte castelul Bamburgh. Este un bastion 
magnific şi bine restaurat, construit pe locul unde se afla 
vechea fortăreață. Un bărbat din neamul anglilor, pe nume 
Ida, pe care vrăjmaşii lui britanici l-au numit Ida, 
Purtătorul torţei, a venit pe mare dinspre Europa şi a 
cucerit această stâncă şi fortăreaţa de pe ea pe la mijlocul 
secolului al VI-lea. A creat un mic regat numit Bernicia, 
care cuprindea cea mai mare parte a comitatului 
Northumberland şi sudul Scoției. Cu multă îndărătnicie, i- 
am numit saxoni pe cei din triburile vorbitoare de limbă 
engleză, dar, fireşte, printre ei erau angli şi iuți. Şi, ca o 
ironie, englezii au preluat de la ei numele ţării, în locul 


4 325 # 


numelui saxonilor predominanţi în sud. Cei din familia 
anglică a lui Ida au rămas stăpânii Bebbanburgului până în 
secolul al XI-lea şi mulţi dintre ei s-au numit Uhtred. 
Uhtred din romanul meu este un personaj fictiv, şi efortul 
lui de a intra în posesia Bebbanburgului (care fusese astfel 
numit după numele reginei Bebba a Berniciei, soţia 
nepotului lui Ida) este tot o ficţiune. Este totuşi remarcabil 
faptul că marea fortăreață a rămas în stăpânirea acestei 
familii în toată perioada ocupaţiei daneze, fiind o enclavă 
saxonă şi creştină într-o ţară vikingă şi păgână. Bănuiesc 
că ei au subzistat împreună, dar nu putem fi siguri. Cert 
este că această fortăreață a fost formidabilă, una dintre 
citadelele măreţe ale Britaniei prenormande. Vizitatorii de 
astăzi ai castelului se vor fi întrebat unde sunt portul şi 
canalul, dar, de-a lungul veacurilor, acest ancoraj de mică 
adâncime şi intrarea în el au fost colmatate şi nu mai 
există. Dar familii care poartă numele Uhtred încă există şi 
variante ale acestui nume încă apar în numele de familie, 
deşi nu mai trăiesc în Bamburgh. Eu sunt un descendent al 
lor, ceea ce m-a convins că-mi pot permite anumite 
libertăţi legate de distinsa lor istorie. 

În lumea mea imaginară, Uhtred este din nou stăpânul 
de drept al Bebbanburgului. Nestrămutata lui ambiţie de a 
recuceri fortăreaţa tatălui său s-a împlinit, dar ambiția şi 
mai mare, aceea de a avea o singură ţară pentru toţi cei 
care vorbesc limba engleză, rămâne să fie desăvârşită. 
Ceea ce înseamnă că, orice ar gândi Uhtred, povestea lui 
încă nu s-a sfârşit. 


4 326 # 


Y 327 4 


LOIAL ITAȚI ÎMPĂRȚITE, 
IU BIRI IMPOSIBIL E, 
EROISM DINCOLO DE LIMITE 


El este Meri roman clin seria 


de succes Oiii : i de Bernard Cornwell, o cronică 
a istorici Angliei de la începuturile sale, „la fel de capivamā 
ca trzeala tronurilor, dar inspirată din evenimente reale” (The 
Observer), serie care a stal. iza unui excepţional serial de 
televiziune realizat de BBC. A 


re 


a 


ANGLIA se allă într-o sta 


a de pace lragilă. Conducătorul 
Norhumbriei, Sigwyggn s Şir na Merciei, Acthelilacd, au 
convenit asupra umul armistițiu. Jhired are în sfăurșiu sansa de 
a-și lua înapoi căminul care i-a fost furat cu mulţi ani în urmă. 
Dar soarta este neînduplecată, şi dușmanii lui au jurat să-l 
împiedice să recucerească Bebbanburgul. Printre aceștia, 
Constantin al Scoției, care își conduce armatele către sud. Dar 
Uhi este hotărât ca nimic să nu stea în calea implinirii 
visului său... Ja 


„Bernard Cornw ell descrie 

mai bine decât orice alt autor pe care Ela 

clasic sau contemporan.” 
George R.R. Martin 


Evre odată, 


4 329 #