Bernard Cornwell — [Saxon stories] 12 Spada regilor

MAE e ee INTERNAȚIONAL 


Fă = ard Gorn T cenci d 
l mai bine decât orice alt autor 
i -am citit vreodată, clasic sa 

k LSA sA s” 


A 


CORNWELL 
SPADA 
REGILOR 


BERNARD CORNWELL 


Seria: The Saxon Stories 
— Partea a XII-a — 


SPADA REGILOR 


Original: Sword of Kings (2019) 


Traducere din limba engleză şi note: 
IOAN CIUPERCA 


7 


virtual-project.eu 


fr 


Editura: LITERA 
— 2021 — 


Spada regilor 
îi este dedicată lui 
Suzanne Pollak 


3% 


Toponime 


Modul de scriere a toponimelor în Anglia anglo-saxonă 
suscită controverse, neexistând un acord pe deplin 
acceptat nici măcar în privinţa denumirilor însele. Astfel, 
Londra a fost redată ca Lundonia, Lundenberg, Lundenne, 
Lundene, Lundenwic, Lundenceaster şi Lundres. Fără 
îndoială, unii cititori vor prefera alte versiuni ale numelor 
de mai jos, dar de obicei am apelat la denumirea indicată 
în Dicţionarul Oxford al toponimelor din Anglia pentru 
perioada domniei lui Alfred (871-899 d.Hr.). Însă nici 
această soluţie nu este infailibilă. Numele insulei Hayling 
se scria, în anul 956, atât Heilincigae, cât şi 
Heeglingaigga. Nici eu nu am fost constant tot timpul; am 
preferat versiunea modernă, Anglia, termenului Anglaland, 
şi în loc de Nor$hymbralond am folosit Northumbria 
pentru a nu induce ideea că graniţele străvechiului regat 
ar coincide cu cele ale ţării moderne. Prin urmare, această 
listă este rezultatul unui compromis, la fel ca ortografierea 
în sine a denumirilor. 


Andeferea Andover, Wiltshire 
Basengas Basing, Hampshire 
Bebbanburg Bamburgh, Northumberland 
Beamfleot Benfleet, Essex 

Caninga insula Canvey, Essex 
Ceaster Chester, Cheshire 
Celmeresburh Chelmsford, Essex 

Cent Kent 

Cestrehunt Cheshunt, Hertfordshire 
Cippanhamm Chippenham, Wiltshire 
Colneceaster Colchester, Essex 
Contwaraburg Canterbury, Kent 


4% 


Cyningestun 


Crepelgate 
Dumnoc 
East Seax 
Elentone 
Eoferwic 


Fafresham 
Farnea Islands 


Fearnhamme 
Ferentone 
Fleot, River 
Fughelness 
Gleawecestre 
Grimesbi 
Hamptonscir 
Heahburh 


Heorotforda 
Humbre, River 
Jorvik 


Ligan, River 
Lindcolne 
Lindisfarena 
Ludd's Gate 
Lupiae 
Lundene 
Mameceaster 
Ora 

Sceapig 


St Cuthbert's Cave 


Strath Clota 


Sudgeweork 


Kingston upon Thames, 
Surrey 

Cripplegate, Londra 
Dunwich, Suffolk 

Essex 

Maidenhead, Berkshire 
numele saxon al Yorkului, 
Yorkshire 

Faversham, Kent 

insulele Farne, 
Northumberland 

Farnham, Surrey 

Farndon, Cheshire 

râul Fleet, Londra 

Foulness, Essex 

Gloucester, Gloucestershire 
Grimsby, Lincolnshire 
Hampshire 

nume fictiv pentru Whitley 
Castle, Cumbria 

Hertford, Hertfordshire 
estuarul Humber 

numele danez al Yorkului, 
Yorkshire 

râul Lea 

Lincoln, Lincolnshire 
Lindisfarne, Northumbria 
Ludgate, London 

Lecce, Italy 

Londra 

Manchester 

Oare, Kent 

insula Sheppey, Kent 
Cuddy’s Cave, Holburn, 
Northumberland 

regat în partea de sud-vest a 
Scoției 

Southwark, London 


%5 


Swalwan Creek 
Temes, River 
Toteham 

Tuede, River 
Weala, brook 
Werlameceaster 
Westmynster 
Wicumun 


Wiltunscir 
Wintanceaster 


The Swale, estuarul Tamisei 
râul Tamisa 

Tottenham, Londra Mare 
râul Tweed 

The Walbrook, Londra 

St Albans, Hertfordshire 
Westminster, Londra 

High Wycombe, 
Buckinghamshire 

Wiltshire 

Winchester, Hampshire 


6% 


Inndene o \ a 
par isca 


WESSEX 


o Wimanwiaster 


E 4 5T 
ANGLIA 


ni lg 


ea 
E 
p- 


PARTEA ÎNTÂI 
Misia unui nebun 


Unu 


Gydene lipsea. 


Nu era prima dintre corăbiile mele care dispărea. Marea 
cea sălbatică se întinde cât vezi cu ochii, iar corăbiile 
plutesc ca nişte coji de nucă pe necuprinsul ei. Gydene, al 
cărei nume înseamnă „Zeiţa”, se număra printre cele mai 
mici. Fusese construită la Grimesbi pe Humbre şi fusese 
botezată Holy Water. Fusese folosită pentru pescuit timp 
de un an înainte ca eu să o cumpăr. Cum nu voiam ca 
printre corăbiile mele să fie una numită Apă sfințită, i-am 
dat un şiling unei fecioare pe care am pus-o să se uşureze 
în santină. Apoi am rebotezat-o Gydene şi le-am dat-o 
pescarilor din Bebbanburg. În ziua în care Gydene nu s-a 
mai întors de pe mare, aceştia îşi aruncaseră năvoadele 
departe în larg. Era una dintre acele zile în care vântul 
bătea cu putere, cerul era întunecat, iar valurile înspumate 
loveau cu putere stâncile de pe insulele Farnea. Am 
presupus că se răsturnase, ceea ce făcea ca în micul sat 
Bebbanburg să avem încă şase văduve şi de trei ori pe 
atâţia orfani. Poate că ar fi trebuit să nu mă ating de 
numele corabiei. Toţi marinarii ştiu ce soartă are o corabie 
atunci când îi schimbi numele. Dar ei ştiu şi că udul unei 
fecioare poate schimba această soartă. Şi, totuşi, zeii pot fi 
la fel de nemiloşi ca marea. 

Lui Egil Skallagrimmrson îi dădusem o bucată de 
pământ la graniţa dintre teritoriul meu şi regatul lui 
Constantin al Scoției. Într-o zi se întorsese de pe mare cu 
un cadavru în burta drakkarului său, Banamaăr. 

— Adus la mal pe Tuede, îmi zisese. E al Domniei 
Voastre, nu-i aşa? 

— Pe Tuede? l-am întrebat. 

— Pe malul de miazăzi. L-am găsit acolo pe un banc de 


9% 


nămol. Pescăruşii îl găsiseră înaintea mea. 

— Văd. 

— Era unul de-ai Domniei Voastre, nu-i aşa? 

— Da, am zis. 

Cel mort se numea Haggar Bentson. Era pescar, cârmaci 
pe Gydene, un bărbat voinic, mare amator de bere, plin de 
cicatrice de pe urma prea multor încăierări, un certăreţ 
care-şi bătea nevasta, dar un marinar destoinic. 

— Nu s-a înecat, nu-i aşa? mă întrebă Egil. 

— Nu. 

— Şi nu pescăruşii l-au omorât, zise Egil pe un ton 
amuzat. 

— Nu, am spus. Nu pescăruşii l-au omorât. 

Haggar fusese ciopârţit. Cadavrul îi era despuiat şi 
mâncat până la os, mai puţin mâinile şi ce mai rămăsese 
din chipul lui. Pe abdomen, pe piept şi pe coapse se vedeau 
tăieturi adânci, făcute cu sălbăticie, care fuseseră spălate 
de apa mării. 

Egil atinse cu cizma o tăietură care despicase pieptul lui 
Haggar de la umăr până la coşul pieptului. 

— Aş spune că a fost omorât cu o lovitură de topor, zise 
el în cele din urmă. Dar cineva i-a tăiat mai întâi ouţele. 

— Am observat. 

Egil se aplecă deasupra leşului şi-i desfăcu maxilarul. 
Deşi era un om puternic, trebui să se forţeze mult pentru 
a-i deschide gura lui Haggar. Oasele scrâşniră. 

— I-au scos şi dinţii, spuse Egil ridicându-se în picioare. 

— Şi ochii. 

— Poate pescăruşii au făcut asta. Cel puţin la un ochi. 

— Dar i-au lăsat limba întreagă, am zis. Bietul de el! 

— Groaznic mod de a muri, oftă Egil, apoi se întoarse 
către intrarea în port. Eu cred că sunt două motive pentru 
care un om este torturat înainte de a fi omorât. 

— Două motive? 

— Poate că voiau să-şi facă o plăcere în caz că el Îi 
jignise cumva? zise el ridicând din umeri. Sau ca să-l facă 
să vorbească. Altfel de ce i-ar fi lăsat limba întreagă? 

— Cine anume? l-am întrebat. Scoţienii? 


%10 # 


Egil se uită din nou la cadavrul sfârtecat. 

— Poate că a supărat pe cineva, dar scoţienii au fost 
liniştiţi în ultimul timp. Nu pare să fi fost ei. Sau poate a 
fost ceva personal. Un alt pescar pe care l-a înfuriat? 

— Nu erau şi alte corpuri sau resturi ale corabiei? am 
vrut să ştiu. 

Echipajul de pe Gydene consta din şase bărbaţi şi doi 
băieţi. 

— Doar nenorocitul ăsta. Dar şi ceilalţi pot fi pe acolo, 
plutind pe valuri. 

Nu era mare lucru de spus sau de făcut. Dacă nu 
scoţienii capturaseră corabia Gydene însemna fie că fusese 
o incursiune vikingă, fie că o corabie frizonă, profitând de 
vremea de vară, voise să pună mâna pe încărcătura de 
hering, cod şi eglefin. Oricine ar fi fost, Gydene dispăruse. 
Bănuiam că echipajul ei fusese legat pe băncile vâslaşilor 
de pe corabia tâlharilor, şi această bănuială a devenit 
aproape o certitudine atunci când Gydene a fost aruncată 
de valuri pe ţărmul de la miazănoapte de Lindisfarena. 
Rămăsese doar scheletul ei fără catarge, care se legăna în 
bătaia valurilor ce-o aduseseră la țărm. Nu existau alte 
cadavre. Era doar o epavă pe care am abandonat-o pe 
acele nisipuri până când furtunile toamnei o vor rupe în 
bucăţi. 

La o săptămână după ce Gydene fusese zdrobită pe 
țărm, într-o zi calmă şi fără vânt cum numai zeii ne puteau 
dărui, o altă corabie de pescari dispăru. Se numea 
Swealwe!. Ca şi lui Haggar, comandantului ei îi plăcea să 
arunce năvoadele departe în largul mării. Am aflat despre 
dispariţia Rândunicii atunci când au venit la Bebbanburg 
trei văduve însoţite de părintele Gadd, preotul ştirb al 
satului. 

— A fost... începu el înclinându-şi uşor capul. 

— A fost ce? l-am întrebat, rezistând cu greu tentaţiei de 
a-i imita sâsâitul. 

Părintele Gadd era agitat, lucru care nu mă mira. Din 
câte auzisem, în predicile lui se plângea că nobilul care 


1 „Rândunică” în limba anglo-saxonă (n. tr.). 


%11 # 


cârmuia satul era păgân, dar acum, când se afla faţă în 
faţă cu un păgân, curajul îl părăsise. 

— Bolgar Haruldson, stăpâne. El este... 

— Ştiu cine este Bolgar, l-am întrerupt. 

Bolgar era un alt pescar din sat. 

— Zice că a văzut corăbii la orizont în ziua în care 
Swealwe a dispărut, stăpâne. 

— Sunt multe corăbii care fac negoţ, i-am zis. Ar fi fost 
ciudat dacă nu ar fi văzut corăbii. 

— Bolgar spune că acele corăbii au mers spre 
miazănoapte, apoi către miazăzi. 

Nu prea avea noimă ce îndruga bietul nătâng, dar până 
la urmă am priceput. Swealwe plecase pe mare, iar Bolgar, 
un bărbat cu experienţă, o văzuse dispărând dincolo de 
linia orizontului. După puţin timp zărise vârfurile 
catargelor celor două corăbii urmărind-o pe Swealve, 
oprindu-se puţin, apoi întorcându-se. Swealwe era dincolo 
de linia orizontului, aşa că singurul semn vizibil al întâlnirii 
cu corăbiile misterioase era dat de vârfurile catargelor 
acestora în timp ce se îndreptaseră spre nord, se opriseră, 
apoi plecaseră spre sud. Şi asta nu era deplasarea firească 
a unei corăbii de negoţ. 

— Ar fi trebuit să-l aduci pe Bolgar la mine, i-am spus 
preotului. 

Apoi le-am dat nişte argint văduvelor, iar preotului i-am 
dat doi penny pentru că-mi adusese veşti. 

— Care-s veştile? mă întrebă Finan în acea seară. 

Stăteam pe o laviţă în afara sălii mari din Bebbanburg şi 
ne uitam peste meterezele din partea de răsărit la reflexia 
unduitoare a lunii în apele nesfârşite ale mării. Din interior 
se auzeau oameni cântând şi râzând. Erau luptătorii mei, 
mai puţin cei vreo douăzeci care stăteau de pază pe ziduri. 
Un vânticel uşor venit dinspre răsărit ne mângâia nările cu 
mirosul mării. Aici, la Bebbanburg, era o noapte liniştită. 
Pe pământurile lui domnea pacea de când trecusem, cu un 
an în urmă, peste coline şi-l învinsesem pe Skoll în 
fortăreaţa lui cocoţată pe înălţimea dealurilor. După acea 
luptă îngrozitoare crezusem că vikingii erau înfrânți şi că 


129 


partea de vest a Northumbriei se liniştise. Dar aflaserăm 
de la călătorii care străbăteau trecătorile înalte că vikingii 
încă veneau, corăbiile lor cu flamura dragonului acostau 
pe țărmurile de vest şi luptătorii lor îşi găseau acolo 
pământuri. Totuşi, niciunul dintre ei nu-şi spusese rege aşa 
cum o făcuse Skoll şi niciunul nu trecuse peste coline ca să 
intre pe păşunile Bebbanburgului. Fusese un an de pace. 
Constantin din Alba, cea pe care unii o numeau Scoţia, era 
în război cu vikingii din Strath Clota conduşi de un rege 
numit Owain. Owain ne lăsase în pace. Constantin voia şi 
el pace cu noi până să-i învingă pe vikingii lui Owain. Era 
ceea ce tatăl meu numea o „pace scoțiană”. Erau doar 
incursiuni permanente şi sălbatice pentru furtul de vite 
pentru care noi ne răzbunam călcând văile scoțiene ca să 
ne luăm înapoi vitele. Furam tot atâtea câte furau ei. Ar fi 
fost mai bine fără aceste incursiuni, dar, în vreme de pace, 
tinerii trebuie să fie învăţaţi cum să se lupte. 

— Vestea e că au loc expediţii de jaf acolo, i-am zis 
făcând semn către largul mării. Au atacat două dintre 
corăbiile noastre. 

— Întotdeauna sunt oameni porniţi după pradă. 

— Nu-mi place ce se întâmplă, am mormăit. 

Finan, cel mai bun prieten al meu, un irlandez care 
punea în luptă patima neamului său şi priceperea zeilor, 
izbucni în râs. 

— Simti o duhoare în nări? 

Am încuviinţat dând din cap. Ştiu că sunt momente când 
ceea ce trebuie să ştii vine de te miri unde: din negurile 
nefiinţei, dintr-o emotie, dintr-o mireasmă pe care nu o 
cunoşti, dintr-o temere fără vreun motiv anume. Zeii ne 
apără şi ne trimit furnicături în simţuri, semn că în spatele 
unei privelişti încântătoare se ascund nelegiuiţi aducători 
de moarte. 

— De ce l-au supus la cazne pe Haggar? l-am întrebat. 

— Pentru că era o bestie nemiloasă, fireşte. 

— Era, într-adevăr. Dar mi se pare că e mai rău decât 
atât. 

— Ce ai de gând să faci? 


%13 # 


— Să merg la vânătoare, bineînţeles. 

— Te plictiseşti? mă întrebă el izbucnind în râs. Cum nu 
i-am răspuns, râse iarăşi: Te plictiseşti şi cauţi un motiv să 
te joci cu Spearhafoc. 

Era adevărat. Voiam s-o scot pe Spearhafoc în larg. Aşa 
că voi pleca la vânătoare. 


Spearhafoc îşi primise numele după cel al uliilor- 
păsărari care-şi făceau cuiburile în  rariştile din 
Bebbanburg. La fel ca aceştia, avea toate calităţile unui 
prădător. Era lungă, avea traverse joase şi o proră trufaşă 
pe care trona un cap de uliu-păsărar cioplit în lemn. Pe 
băncile ei încăpeau patruzeci de vâslaşi. Fusese construită 
de către doi fraţi frizoni care plecaseră de pe tărâmurile 
lor şi deschiseseră pe malurile estuarului Humbre un 
atelier unde construiau corăbii. Acolo o făuriseră pe 
Spearhafoc din lemn solid de stejar şi de frasin adus din 
Mercia. li făcuseră carena din unsprezece scânduri lungi 
bătute în cuie pe fiecare parte a ramei, apoi îi puseseră un 
catarg din lemn flexibil de pin din Northumbria pe verga 
căruia se unduia mândră o pânză. Mândră, căci pe ea era 
simbolul meu, simbolul Bebbanburgului, capul de lup 
fioros. Lupul şi uliul-păsărar, amândoi vânători, amândoi 
sălbatici. Chiar şi Egil Skallagrimmrson, care, ca cei mai 
mulţi dintre vikingi, dispreţuia corăbiile saxone şi pe 
marinarii saxoni, îmi spusese cu jumătate de gură: „Şi 
totuşi nu-i chiar saxonă, nu-i aşa? E frizonă!” 

Saxonă sau nu, în zorii zilei Spearhafoc a lunecat uşor 
prin canalul îngust al portului din Bebbanburg sub un cer 
înceţoşat de vară. Trecuse o săptămână de când aflasem 
veştile despre Swealwe, o săptămână în care pescarii mei 
nu se mai îndepărtaseră prea mult în larg. Plutea un aer de 
teamă peste tot de-a lungul coastei. Spearhafoc pleca să 
aducă răzbunare. Apele mării se retrăgeau la reflux. Nu 
era nici pic de vânt. Vâslaşii mei trăgeau cu putere pentru 
a împinge corabia împotriva curentului, lăsând în urmă un 
siaj larg. Se auzeau doar scârţâitul vâslelor în furcheţi, 
clipocitul apei de-a lungul carenei şi al valurilor mici care 


%14 e 


se rostogoleau uşor pe țărm şi tipetele deznădăjduite ale 
pescăruşilor rotindu-se pe deasupra măreţei fortărețe 
Bebbanburg. 

Patruzeci de oameni trăgeau de vâslele mari, alţi 
douăzeci stăteau ghemuiţi fie între bănci, fie pe platforma 
de la proră. Toţi erau îmbrăcaţi în zale şi aveau armele 
asupra lor. Suliţele, topoarele şi spadele vâslaşilor erau 
puse morman la mijlocul corabiei împreună cu grămada de 
scuturi. Finan şi cu mine stăteam pe mica punte a cârmei. 

— Poate o să bată vântul ceva mai târziu, zise el. 

— Sau poate nu, am mormăit. 

Finan nu se simţea niciodată în apele lui atunci când se 
afla pe mare şi nu-mi înţelesese niciodată pasiunea pentru 
corăbii. In acea zi mă însoțea doar pentru că o bătălie se 
arăta la orizont. 

— Cu toate astea, cred că cel care l-a omorât pe Haggar 
a dispărut de mult, spuse el în timp ce ieşeam din canalul 
portului. 

— Probabil, am fost eu de acord. 

— Înseamnă că ne pierdem timpul degeaba. 

— Probabil că da. 

Spearhafoc îşi ridica prora la mişcările unduitoare ale 
valurilor mării, ceea ce-l făcu pe Finan să se prindă cu 
mâinile de etambou pentru a-şi ţine echilibrul. 

— Aşază-te şi bea nişte bere, i-am spus. 

Navigam sub soarele care se înălța. Pe măsură ce se 
încălzea, dinspre apus începu să adie un vânt uşor, potrivit 
pentru a face capul lupului să înainteze. Vâslaşii se 
odihneau satisfăcuţi de faptul că Spearhafoc se unduia pe 
marea aproape liniştită. Uscatul se pierduse în ceaţă în 
spatele nostru. Am întâlnit vreo două bărci de pescuit pe 
lângă insulele Farnea, dar, de îndată ce am înaintat în 
larg, nu am mai zărit nici catarge, nici carene. Părea că 
suntem singuri pe lume. În cea mai mare parte a timpului 
am putut lăsa vâsla-cârmaci în voia ei, căci corabia ne 
ducea singură uşor înspre răsărit. Vântul umfla vela. Cei 
mai mulţi dintre oamenii mei adormiseră sub căldura 
soarelui care se ridica pe cer. 


%15 # 


Zorii genezei. Aşa cred că trebuie să fi fost 
Ginnungagap?, acel hău dintre cuptorul din ceruri şi 
gheaţa de dedesubt, prăpastia în care s-a născut lumea. 
Navigam printr-un pustiu  albastru-cenuşiu în care 
gândurile-mi pribegeau agale, asemenea corabiei pe care 
ne aflam. Finan dormea. Din când în când, atunci când 
vântul nu mai adia, vela se lăsa, apoi, când briza revenea, 
se umfla cu un zgomot surd. Singurul semn că ne mişcam 
era clipocitul siajului lui Spearhafoc. 

În acea pustietate, eu mă gândeam la regi şi la moarte. 
Căci Edward încă era în viaţă. Edward, care se 
autoproclamase Anglorum Saxonum Rex, regele anglilor şi 
al saxonilor. Era regele Wessexului, al Merciei şi al Angliei 
de Est. Încă mai trăia. Fusese bolnav, se însănătoşise, se 
îmbolnăvise din nou. Se zvonea că e din nou pe moarte. 
Jurasem ca după moartea lui să omor doi oameni. Făcusem 
această promisiune, dar nu ştiam cum mi-o voi putea ţine. 

Ca să mi-o pot ţine ar fi trebuit să plec din Northumbria 
şi să mă afund departe în Wessex. lar acolo, în Wessex, 
eram Uhtred păgânul, Uhtred cel fără Dumnezeu, Uhtred 
trădătorul, Uhtred Ealdordeofol, adică Tartorul Diavolilor, 
cel mai adesea fiind numit Uhtredeerwe, Uhtred 
Nelegiuitul. In Wessex aveam duşmani de temut şi puţini 
prieteni, ceea ce însemna că puteam alege între numai trei 
căi. Puteam năvăli cu o mică armată, care ar fi fost uşor 
înfrântă, puteam să mă duc doar cu câţiva oameni, 
punându-mă în primejdia de a fi descoperit, sau puteam să- 
mi încalc jurământul. În primele două cazuri mi-aş fi riscat 
viaţa; cel de-al treilea mi-ar fi adus pe cap ruşinea unui om 
care şi-a încălcat cuvântul, ruşinea sperjurului. 

Eadith, soţia mea, nu avea nicio îndoială în legătură cu 
ceea ce trebuia să fac. 

— Încalcă jurământul, îmi spusese cu acreală în glas. 

Stăteam întinşi în camera noastră de lângă sala mare de 
la Bebbanburg. Tăcut, îmi pierdusem privirea spre 


2 Nume dat unei vaste genuni care, în mitologia nordică, separa cele 
două lumi primordiale, Niflheim şi Muspellheim, respectiv regatul 
gheții şi cel al focului, înainte de facerea lumii (n. tr.). 


%16 # 


căpriorii din tavan înnegriţi de fum şi de umbrele nopţii. 

— Lasă-i să se omoare între ei, mă îndemnase ea. Asta-i 
o înfruntare între cei de la miazăzi, nu ne priveşte pe noi. 
Noi suntem în siguranţă aici. 

Avea dreptate, eram în siguranţă la Bebbanburg, dar 
sfatul ei nu-mi plăcea deloc. Zeii ţin minte jurămintele pe 
care le facem, şi încălcarea acestora îi mânie îngrozitor. 

— Ai de gând să mori pentru un jurământ prostesc? mă 
întrebase ea furioasă. Asta vrei? 

Voiam să trăiesc, dar voiam să trăiesc fără stigmatul 
sperjurului. 

Am fost scos din această dilemă de Spearhafoc, care 
înainta mai repede acum, împinsă de vântul care începuse 
să bată din nou. Am prins vâsla-cârmaci cu mâna şi am 
simţit freamătul apei prin mânerul lung din lemn de frasin. 
Cel puţin de data asta, alegerea era simplă. Nişte 
necunoscuţi îmi căsăpiseră oamenii, iar noi plecaserăm să 
căutăm răzbunare pe o mare ondulată de vânt care 
reflecta miriade de sclipiri ale razelor de soare. 

— Suntem încă acasă? mă întrebă Finan. 

— Credeam că dormi. 

— Moţăiam, mormăi el, apoi se ridică în picioare şi se 
uită de jur-împrejur. E o corabie acolo. 

— Unde? 

— Acolo, îmi răspunse arătând către miazănoapte. 

Finan avea cea mai bună vedere dintre toţi oamenii pe 
care i-am cunoscut. Îmbătrânea şi el, ca şi mine, dar 
vederea îi era la fel de pătrunzătoare ca întotdeauna. 

— Văd doar catargul fără pânze, îmi mai spuse. 

Am privit prin ceaţă, dar n-am văzut nimic. Apoi mi s-a 
părut că zăresc o pâlpâire în aerul spălăcit, o linie 
tremurătoare ca un desen în cărbune. Un catarg? L-am 
pierdut din vedere, m-am uitat din nou, l-am văzut iar. Am 
virat către nord. Vela a crâcnit, însă am schimbat direcţia, 
iar Spearhafoc s-a înclinat din cauza vântului şi apa mării 
i-a lovit cu putere flancurile. Oamenii mei s-au pus în 
mişcare, treziţi din somn de însufleţirea neaşteptată a 
navei, şi s-au întors toţi pentru a se uita la corabia din 


%17 # 


depărtare. 

— Nu are vele, zise Finan. 

— Vâslesc împotriva vântului, am spus. Trebuie să fie o 
corabie de negoţ. 

Nici n-am terminat bine de vorbit, că linia tremurătoare 
de la linia orizontului dispăru, în loc apărând o velă. Am 
urmărit-o atent, căci o puteam vedea mult mai clar decât 
se distingea catargul. 

— Se întoarce către noi, am zis. 

— E Banamaðr, l-am auzit spunând pe Finan. 

M-am pomenit râzând. 

— Ai vedenii. 

— Nu, nu, zise Finan. Are un vultur pe velă, este Egil. 

— Asta vezi tu? 

— Tu nu vezi? 

Cele două corăbii se îndreptau una către cealaltă. Acum 
puteam distinge uşor diferenţa dintre albul filei superioare 
dintre proră şi pupă, care fusese dată cu var, şi culoarea 
mai închisă a scândurilor etravei. Puteam vedea, de 
asemenea, conturul vulturului cu aripile larg deschise 
desenat pe velă şi capul de vultur care trona la proră. 
Finan avusese dreptate. Era Banamadr, „ucigaşul”. Era 
corabia lui Egil. 

Cum Banamadr se apropiase, am coborât vela şi am 
lăsat-o pe Spearhafoc să plutească pe loc în apele agitate 
ale mării. Era un semn pentru Egil ca să se apropie de 
tribord. L-am privit cum coteşte spre noi. Corabia lui era 
mai mică decât Spearhafoc, dar la fel de frumoasă, o navă 
frizonă potrivită pentru incursiuni. Era mândria lui Egil, 
care, ca orice viking, era cel mai fericit om atunci când se 
afla pe mare. Valurile se spărgeau de etrava ei. În timp ce 
era coborâtă vela cea mare, se îndreptă către babordul 
nostru. Un om de la prora lui Banamaðr aruncă o frânghie, 
o alta zbură dinspre pupa. Egil strigă la oamenii lui să 
întindă nişte pânze pe copastie, astfel încât să nu se frece 
şi să se zgârie la atingerea cu corabia noastră. Apoi rânji la 
mine. 

— Cu ce treburi pe aici? îmi strigă. 


%18 # 


— Pierd vremea, i-am răspuns. 

— Sau poate nu. 

— Dar tu? 

— Îi caut, bineînţeles, pe nemernicii care ţi-au luat 
corăbiile. Pot veni pe puntea ta? 

— Hai! 

Se uită în jos la mişcarea valurilor, apoi făcu un salt 
peste bord. 

Egil era viking, păgân, poet, marinar şi războinic. Era la 
fel de înalt ca mine. Părul blond şi lung îi flutura în vânt. 
Nu avea barbă, iar bărbia îi era la fel de ascuţită ca prora 
unei corăbii-dragon. Avea ochi pătrunzători, un nas ca 
lama unui topor şi o gură pe care deseori înflorea un 
zâmbet. Bărbaţii îl urmau cu înflăcărare, femeile, cu şi mai 
multă ardoare. Îl ştiam de doar un an, dar ajunsesem să-l 
plac şi să am încredere în el. Era destul de tânăr, îmi putea 
fi chiar fiu. Adusese cu el şaptezeci de vikingi care-mi 
juraseră supunere drept mulţumire pentru pământul pe 
care li-l dădusem pe malul de sud al râului Tuede. 

— Ar trebui să mergem spre miazăzi, îmi spuse Egil cu 
un glas vioi. 

— Spre miazăzi? 

Înclină din cap către Finan şi-i zise: 

— Bună dimineaţa, stăpâne. 

Întotdeauna i se adresa cu „stăpâne”, spre amuzamentul 
amândurora. Se uită iarăşi la mine. 

— Nu-ţi pierzi vremea, să ştii. Ne-am întâlnit cu un 
neguţător scoţian care naviga spre miazănoapte şi care ne- 
a spus că erau patru corăbii pe-acolo. Arătând cu mâna 
către miazăzi, continuă: Acolo, departe de țărm. Sunt 
patru corăbii saxone care stau la pândă. Una l-a oprit pe 
negustor, marinarii i-au cerut trei şilingi drept taxă şi, 
pentru că n-a putut plăti, i-au furat toată încărcătura. 

— Au vrut să-i ia taxă! 

— În numele tău. 

— În numele meu! am repetat furios. 

— Tocmai te căutam ca să-ţi spun, zise Egil uitându-se la 
Banamadr, unde vreo patruzeci de oameni îi aşteptau 


%19 # 


porunca. N-am destui războinici ca să mă lupt cu patru 
echipaje, dar împreună am putea provoca nişte stricăciuni. 

— Câţi oameni erau în cele patru corăbii? 

Finan se ridicase brusc în picioare şi asculta cu 
nerăbdare. 

— În cea care l-a oprit pe scoţian erau vreo patruzeci. 
Alte două erau cam la fel de mari, a patra, ceva mai mică. 

— Putem să le facem destule stricăciuni, am spus pe un 
ton răzbunător. 

În timp ce ne asculta, Finan se uita la echipajul lui Egil. 
Trei oameni se străduiau să scoată capul de vultur de la 
proră. După ce puseră bucata grea de lemn sculptat pe 
puntea din faţă, trecură să-i ajute pe cei care desfăceau 
vela. 

— Ce fac? întrebă Finan. 

Egil se întoarse către Banamadr. 

— Dacă nemernicii văd o corabie având un vultur 
desenat pe velă, vor şti că este o corabie de războinici. Şi, 
dacă vor vedea vulturul meu, vor şti că sunt eu. Aşa că ne 
întoarcem. Corabia mea este mică, vor crede că suntem o 
pradă uşoară. 

Am înţeles ce voia să spună. 

— Deci vrei să te însoțesc? 

— Da, însă vâslind. Dacă arboraţi velele, vă vor vedea 
mai repede. Îi vom atrage în cursă cu Banamaăr drept 
momeală, apoi mă poţi ajuta să-i termin. 

— Să te ajut? l-am întrebat cu un aer dispreţuitor. 

Egil izbucni în râs. 

— Dar cine sunt ăştia? întrebă Finan. 

Era întrebarea care mă sâcâia şi pe mine în timp ce ne 
îndreptam spre miazăzi. Egil se întorsese pe corabia lui, 
care acum avea o velă fără niciun desen. Porniseră 
înaintea noastră. În ciuda sfatului pe care mi-l dăduse, 
Spearhafoc avea vela ridicată. Ne aflam la cel puţin o 
jumătate de milă în spatele lui Banamadr. Nu voisem ca 
oamenii mei să obosească vâslind dacă trebuiau să lupte. 
Am convenit cu Egil că, la vederea celor trei corăbii, 
Banamaor se va întoarce ca şi cum ar vrea să se refugieze 


4 209 


către țărm, ceea ce îl va face pe inamic să ne cadă în 
cursă, sau cel puţin asta speram. Atunci, eu voi cobori vela 
astfel încât duşmanul, nevăzând marele cap de lup, să 
creadă că suntem o altă corabie de negoţ, deci o pradă 
uşoară. Scosesem capul de vultur-păsărar de la proră. Acel 
simbol sculptat avea darul de a-i îmbuna pe zei, de a-i 
speria pe duşmani şi de a îndepărta spiritele rele, însă 
rânduiala ne obliga să-l dăm jos atunci când ne aflam în 
ape sigure, aşa încât, nefiind bătut în cuie sau cioplit 
direct în lemnul prorei, era uşor de înlăturat. 

— Patru corăbii, zise Finan cu hotărâre. Saxoni. 

— Şi deştepţi, am spus. 

— Deştepţi? Aşa-i numeşti tu pe cei care te împung cu 
un băț ascuţit? 

— Atacă fără milă corăbiile din Bebbanburg, dar pe 
celelalte doar le hărţuiesc. Cât timp va trece până când 
regele Constantin va afla că Uhtred de Bebbanburg 
confiscă mărfurile încărcate pe corăbiile scoțiene? 

— Probabil că a aflat deja. 

— Şi cât va dura până când scoţienii vor hotărî să ne 
pedepsească? am întrebat. Constantin este în conflict cu 
Owain din Strath Clota, dar mai are şi alte corăbii pe care 
să le trimită pe țărmurile noastre. 

M-am uitat la Banamadr, pe care vântul dinspre apus o 
înclinase uşor. Pentru o corabie mică era destul de rapidă 
şi de sprintenă. 

— Cineva vrea să ne atragă într-un conflict cu scoţienii, 
am continuat. 

— Şi nu doar cu scoţienii, zise Finan. 

— Nu doar cu scoţienii, am fost eu de acord. 

Corăbii din Scoţia, Anglia de Est, Frizia şi din toate 
teritoriile unde trăiau vikingi navigau pe lângă țărmurile 
noastre. Chiar şi corăbii din Wessex. Niciodată nu le-am 
cerut vamă pentru încărcăturile pe care le aveau. 
Recunosc că nu mă interesa dacă un scoţian naviga pe 
lângă coastele noastre cu o corabie plină cu piei sau cu 
oale. Este adevărat că, dacă o corabie intra în unul dintre 
porturile mele, îi ceream să plătească o taxă, dar aşa făcea 


%21 # 


toată lumea. De data asta însă, nişte corăbii ajunseseră în 
apele mele şi încasau taxe în numele meu. Eram aproape 
sigur că ştiam de unde veneau: dinspre miazăzi, de pe 
teritoriul lui Edward, Anglorum Saxonum Rex. 

Spearhafoc îşi vâri etrava în apa verzuie a mării a cărei 
spumă albă îi acoperi puntea, Banamadr era şi ea în plin 
tangaj, împinsă fiind de vântul dinspre apus. Egil şi cu 
mine ne îndreptam spre miazăzi pentru a vâna corăbiile 
care-i duseseră la moarte pe oamenii de pe pământurile 
mele, şi, dacă aveam dreptate în privinţa originii lor, 
aveam de dus un război de familie. 

Un astfel de război este lupta ereditară dintre două 
familii în care fiecare dintre ele a jurat că o va distruge pe 
cealaltă. Prima mea bătălie a fost cu Kjartan cel Crud, cel 
care măcelărise tot ceea ce-i aparţinea lui Ragnar, danezul 
care mă adoptase şi mă crescuse ca pe propriul său fiu. 
Am dus această bătălie şi am sfârşit-o ucigându-i pe cei doi 
Kjartan şi pe fiul lor. Dar această nouă luptă trebuia s-o 
port împotriva unui duşman mult mai puternic. Un duşman 
care se afla departe, în partea de miazăzi a Wessexului lui 
Edward, acolo unde putea să mobilizeze o armată de 
luptători de casă. Prin urmare, trebuia să ajung acolo unde 
o armată puternică mă aştepta ca să mă facă una cu 
pământul. 

— Se întoarce! spuse Finan, întrerupându-mi şirul 
gândurilor. 

Într-adevăr, Banamaăr se întorcea. l-am văzut vela 
coborându-se. Lumina târzie a dimineţii se reflecta în vâsle 
când se ridicau deasupra apei. Lungi şi solide, acestea 
erau cufundate apoi în apă, pe care o împingeau cu putere. 
Banamadr se chinuia să înainteze spre apus ca şi cum ar fi 
căutat refugiu în unul dintre porturile din Northumbria. 

Războiul de familie părea aşadar să se apropie. 


Îl plăcusem pe /Ethelhelm cel Bătrân. Fusese cel mai 
bogat ealdorman? din Wessex, deţinător al multor 


3 La sfârşitul perioadei anglo-saxone (între finele secolului al IX-lea şi 
începutul secolului al XI-lea), ealdormanul, de regulă un nobil de rang 


4 22 9 


proprietăţi, un om binevoitor, chiar generos. Totuşi, 
murise ca duşman şi prizonier al meu. 

Nu eu l-am omorât. L-am luat prizonier atunci când 
pornise să se lupte cu mine, apoi l-am tratat cu respectul 
pe care-l impunea rangul său. Se îmbolnăvise de molima 
sudorii şi, deşi i s-a lăsat sânge, deşi i-am plătit pe preoţii 
noştri creştini ca să se roage pentru el şi l-am înfofolit în 
blănuri şi i-am dat din ierburile despre care femeile 
spuneau că l-ar putea vindeca, a murit. Fiul lui, ZEthelhelm 
cel Tânăr, a răspândit minciuna că eu i-aş fi omorât tatăl şi 
a jurat că se va răzbuna, pornind un război de familie 
împotriva mea. 

Il socotisem prieten pe /ZEthelhelm cel Bătrân înainte ca 
fiica lui cea mai mare să se mărite cu Edward al 
Wessexului şi să-i dăruiască acestuia un fiu, ZElfweard, 
nepot al lui Æthelhelm şi moştenitor al tronului. Prinţul 
moştenitor ZElfweard! Un copil arţăgos şi răzgâiat care 
devenise un tânăr irascibil, ursuz şi egoist, crud şi 
încrezut. Cu toate acestea, nu ZElfweard era băiatul cel mai 
mare al lui Edward, ci ZEthelstan, care era prietenul meu. 

De ce nu era /Ethelstan moştenitorul coroanei? Fiindcă 
ZEthelhelm împrăştiase zvonul, un zvon fals, de altfel, că 
ZEthelstan era copil nelegitim deoarece Edward nu se 
însurase cu mama lui. Aşa încât /Ethelstan fusese 
surghiunit în Mercia; acolo l-am cunoscut, şi mi-a stârnit 
pe loc admiraţia. A crescut ca un luptător şi ca un om al 
dreptăţii. Singurul defect pe care i-l găseam era 
devoţiunea lui pătimaşă pentru zeul creştin. 

Acum, Edward era bolnav. Oamenii ştiau că va muri. Şi, 
fireşte, după moartea lui aveau să înceapă confruntările 
dintre susţinătorii lui ZEthelhelm cel Tânăr, care voiau ca 
pe tron să urce /Elfweard, şi cei care ştiau că Æthelstan ar 
fi fost un rege mai bun. Wessexul şi Mercia, care 
încheiaseră o alianţă îndoielnică, aveau să fie sfâşiate de 
această înfruntare. De aceea, ZEthelstan îmi ceruse să jur 


înalt, era reprezentatul puterii regale în comitatele engleze. Termenul 
provine din alăturarea cuvintelor elder şi man (om mai în vârstă) (n. 
tr.). 


4 239 


că, la moartea regelui Edward, aveam să-l ucid pe 
ZEthelhelm, înlăturându-i astfel influenţa asupra nobililor 
care urmau să se întâlnească în witan pentru a-l confirma 
pe noul rege. 

Acesta era motivul pentru care trebuia să merg în 
Wessex, acolo unde se aflau numeroşi duşmani de-ai mei. 

Pentru că jurasem. 

Nu aveam nicio îndoială că /Ethelhelm trimisese corăbii 
în nord ca să-mi slăbească forţele, să-mi distragă atenţia 
şi, cu puţin noroc de partea lui, să mă omoare. 


Cele patru corăbii se zăreau legănându-se pe valuri 
printre ceţurile zilei de vară. Când ne văzură, ridicară 
velele şi se întoarseră pentru a începe să ne urmărească. 

Banamaor coborâse vela astfel încât, de vreme ce voia 
să lase impresia că se refugia spre vest, urmăritorii să nu 
poată distinge vulturul cel negru care se vedea dinspre 
pupă. La rândul nostru am coborât vela, pentru ca 
inamicul să nu vadă capul de lup al Bebbanburgului. 

— Vâsliţi! strigă Finan către cei aflaţi pe bănci. Vâsliţi! 

Ceaţa începuse să se ridice, aşa că am putut vedea cum 
cele patru corăbii se apropiau de Egil, care folosea doar 
trei vâslaşi pe fiecare parte. Dacă s-ar fi văzut mai mulţi, ar 
fi fost evident că nu era o corabie de negoţ, ci un drakkar 
plin cu războinici. Preţ de câteva clipe m-am gândit dacă 
nu trebuia să fac şi eu acelaşi lucru, dar mi-am dat seama 
că cele patru corăbii nu aveau de ce să se teamă deo 
singură corabie de luptă. Erau mai numeroşi decât noi şi 
nu mă îndoiam că fuseseră trimişi pentru a mă nimici dacă 
ar fi avut prilejul. 

Aveam să le ofer acest prilej. 

Dar aveau să profite de el? Deocamdată se apropiau de 
Banamadr, care era purtată de vântul puternic. Am luat 
hotărârea de a mă arăta. Am strigat la oamenii mei să 
ridice din nou vela cea mare. Vederea capului de lup i-ar fi 
făcut pe duşmani să se oprească puţin, siguri totuşi că 
aveau să câştige bătălia care urma, chiar şi împotriva lui 
Uhtrederwe. 


Y 249 


Pe măsură ce se ridica, vela începu să fâlfâie în bătaia 
vântului până ce mura fu fixată cu scota. Înclinându-se pe 
suprafaţa apei, Spearhafoc începu să alunece cu viteză. 
Vâslele fură aduse la bord, iar vâslaşii îşi îmbrăcară zalele 
şi-şi luară scuturile şi armele. 

— Odihniţi-vă atunci când puteţi! le-am strigat. 

Marea era brăzdată de dungi albe. Crestele valurilor se 
spărgeau înspumând apa. Spearhafoc îşi înclina etrava 
făcând ca puntea să se umple de apă, apoi se ridica din 
nou înainte de a plonja într-un alt val de hulă. Vâsla- 
cârmaci era greu de mânuit în bătaia valurilor, aveam 
nevoie de toată forţa ca s-o trag şi s-o împing. Mergeam 
drept spre miazăzi ca să ajung la cele patru corăbii şi să le 
provoc. Egil făcea acelaşi lucru. Două corăbii contra patru. 

— Crezi că alea-s corăbiile lui ZEthelhelm? mă întrebă 
Finan. 

— Ale cui altcuiva? 

— N-o să-l găsim pe niciuna dintre ele. 

— Sigur că nu, el stă în siguranţă la Wiltunscir, i-am 
spus râzând. I-a năimit pe nemernicii ăştia. 

Nemernicii erau aliniaţi în faţa noastră, aţinându-ne 
calea. Trei corăbii păreau a fi la fel de mari ca Spearhafoc, 
în timp ce a patra, aflată departe către răsărit, nu era mai 
mare decât Banamadr. Aceasta, văzând că noi ne deplasăm 
cu toată viteza înspre miazăzi, rămăsese mai în urmă, ca şi 
cum se codea să se alăture unei înfruntări. Eram încă 
departe, dar părea să aibă puţini oameni la bord. 

Spre deosebire de ea, celelalte trei corăbii continuau să 
se îndrepte către noi. 

— Au mulţi oameni, observă calm Finan. 

— Scoţianul lui Egil spunea că pe nava care i-a oprit 
erau cam patruzeci. 

— Cred că sunt mai mulţi de-atât. 

— Vom vedea. 

— Şi au şi arcaşi. 

— Da? 

— Îi văd. 

— Noi avem scuturi, am zis. lar arcaşilor le place o 


4 259 


corabie stabilă, nu una care se zgâlţâie ca un armăsar 
nărăvaş. 

Roric, scutierul meu, îmi aduse coiful. Nu coiful mândru 
cu lup de argint pe creastă, ci acela încă bun care-i 
aparținuse tatălui meu şi care era tot timpul la bordul lui 
Spearhafoc. Apărătoarele metalice pentru urechi 
ruginiseră şi fuseseră înlocuite cu apărători din piele 
fiartă. Mi l-am pus pe cap, iar Roric i-a legat strâns 
apărătorile astfel încât duşmanul să nu vadă nimic altceva 
în afară de ochi. 

Trei corăbii nu aveau nicio stemă pe vele. A patra însă, 
cea mai îndepărtată, situată cel mai aproape de coasta 
încă nevăzută a Northumbriei, avea un şarpe încolăcit 
care, la fel ca lupul nostru, era brodat din lână. Bucata 
mare de pânză era întărită cu frânghii ce formau un model 
de romburi prin care ieşea şarpele. Vedeam cum valurile 
se spărgeau înspumate la prora corabiei. 

Egil o întorsese pe Banamadr în aşa fel încât, în loc să 
lase impresia că se chinuia să se îndrepte către porturile 
de pe coasta Northumbriei, mergea acum către miazăzi 
alături de Spearhafoc. Ca şi mine, înălţase vela, iar acum 
oamenii lui o întindeau cât mai bine. Mi-am făcut mâinile 
pâlnie şi am strigat, încercând să acopăr zgomotul mării 
zbuciumate. 

— Mă îndrept către cea de-a doua! am zis arătând către 
corabia de lângă cea cu şarpe pe velă, iar Egil, cu părul ce- 
i ieşea pe sub marginea coifului fâlfâindu-i în vânt, îmi făcu 
semn că mă auzise. Dar o s-o atac pe cealaltă, am adăugat. 
Asta să faci şi tu. 

— Aşa fac, îmi răspunse el zâmbind. 

Vrăjmaşul se aliniase astfel încât două dintre cele trei 
corăbii puteau să se apropie de una de-a noastră. Asta le- 
ar fi îngăduit să vină la abordaj din ambele părţi în acelaşi 
timp, caz în care încleştarea spadelor ar fi fost scurtă, 
aspră şi sângeroasă. Lăsându-i să creadă că planul avea să 
le reuşească, m-am îndreptat uşor către a doua navă. 
Celelalte două şi-au schimbat încet direcţia, înaintând 
acum către locul unde credeau că vom ajunge noi. Intre 


4 26 9 


cele trei corăbii era o distanţă destul de mare, cam cât 
patru sau cinci lungimi de corabie, dar aceasta se micşora. 
Corabia mai mică, mai lentă decât celelalte, era mult în 
urma lor. 

Corabia lui Egil, mai înceată decât a mea pentru că avea 
chila mai scurtă, rămăsese în urmă. Am poruncit ca pânza 
de la tribord să fie dezlegată ca să încetinim, apoi m-am 
întors, i-am făcut semn cu mâna lui Egil şi i-am arătat 
partea de la tribord a corabiei mele, dându-i de înţeles că 
trebuia să vină acolo. El făcu întocmai şi, încet-încet, 
Banamadr alunecă în dreapta mea. Porneam la luptă 
împreună, dar nu acolo unde spera duşmanul. 

— Dumnezeule! izbucni Finan. Pe corabia aia mare sunt 
o mulţime de oameni! 

— Pe care dintre ele? 

— Pe cea din mijloc. Şaptezeci? Optzeci? 

— Dar pe cea cu şarpe pe velă? 

— Patruzeci, poate cincizeci. 

— Destui ca să sperie echipajul unei corăbii de negoţ, 
am zis. 

— Nu par să se sperie de noi, îmi replică el sec. 

Cele trei corăbii mari continuau să se îndrepte către noi. 
Păreau convinşi că eram mai puţini decât ei. 

— Uită-te la corabia aia, îmi zise Finan arătând către cea 
din mijloc, cea pe care se aflau mai mulţi oameni. 

M-am uitat. Avea o cruce albă aşezată sus pe proră. 

— Nu are importanţă câţi sunt. Ei sunt încredinţaţi că 
noi suntem doar patruzeci. 

— Aşa crezi tu? chicoti el, amuzat de siguranţa cu care-i 
vorbeam. 

— L-au torturat pe Haggar. Ce le putea spune el? L-au 
întrebat, desigur, cât de des ies corăbiile noastre pe mare 
şi cam câţi oameni sunt pe ele. Ce crezi că le-a răspuns? 

— Că ai două corăbii de luptă în port, că Spearhafoc este 
mai mare şi că pe ea sunt de obicei patruzeci de oameni, 
câteodată chiar mai puţini. 

— Întocmai. 

— Şi că, îndeobşte, Berg e cel care-o comandă. 


4 279 


Berg era fratele mai mic al lui Egil. Îi salvasem viaţa cu 
mulţi ani în urmă pe un țărm galez, şi de atunci mă slujea 
bine şi cu credinţă. Fusese dezamăgit că nu-l luaserăm cu 
noi în această călătorie, dar, cât timp Finan şi cu mine 
eram plecaţi pe mare, el era cel mai potrivit să preia 
comanda garnizoanei rămase la Bebbanburg. De regulă îl 
lăsam pe fiul meu, însă el era plecat pe colinele din centrul 
Northumbriei ca să aplaneze o dispută între doi dintre 
arendaşii mei. 

— Ei cred că noi suntem patruzeci, am continuat. Vor 
socoti că pe Banamaðr sunt alţi treizeci. Am zâmbit, apoi 
am pus mâna pe mânerul spadei mele, Răsuflarea- 
Şarpelui, înainte de a-i striga lui Egil: Intoarce acum! 

Am ridicat vâsla-cârmaci şi, cum corabia lui se mişcă 
brusc, Spearhafoc îi scufundă prora. 

— Leagă vela! i-am strigat. 

Capcana era gata; în scurt timp, şarpele avea să 
descopere cum luptă împreună lupul şi vulturul. 

Am legat strâns vela corabiei mele pentru a-i mări 
viteza. Era mai rapidă decât navele duşmane. Carena 
corabiei cu şarpe pe velă era acoperită cu un strat gros de 
alge, vedeam asta de fiecare dată când se ridica deasupra 
valurilor. Era înceată. La reflux, noi ne curăţaserăm 
carenele, sporind agilitatea navelor noastre. 

M-am întors către Banamadr şi i-am strigat lui Egil: 

— Încerc să-l scufund pe nenorocitul ăsta, apoi mă 
îndrept spre răsărit după celălalt. 

Egil îmi făcu semn cu mâna ca să-mi arate că pricepuse. 
Nu că ar fi avut vreo importanţă. Spearhafoc înainta 
periculos de repede, învolburând apa mării cu etrava ei. 
Era la fel de primejdioasă ca numele pe care i-l dădusem. 
Egil urma să-şi dea seama în curând ce aveam de gând să 
fac. 

— Vrei s-o izbeşti? mă întrebă Finan. 

— Da, dacă pot. Însă vreau să te duci la proră. Dacă n-o 
lovesc bine, va trebui să te urci la bordul ei şi să-l ucizi pe 
cârmaci. Apoi să arunci vâsla-cârmaci. 

Finan se duse în partea din faţă, strigând la oamenii lui 


4 28 9 


să-l urmeze. Ne apropiam de corabia cu şarpe. Puteam 
deja să-i vedem pe războinicii de la bord, înarmaţi cu 
sulițe. Coifurile lor reflectau razele soarelui. Unul se 
agăţase de straiul prorei, altul îşi ridicase lancea. Erau şi 
câţiva arcaşi acolo, cu săgețile deja potrivite în arcuri. 

— Beornoth, Folcbald! am strigat. Veniţi aici! Aduceţi şi 
scuturile! 

Beornoth era un bărbat solid, un om de nădejde. 
Folcbald era un frizon uriaş, unul dintre cei mai puternici 
luptători de-ai mei. _ 

— Va trebui să mă apăraţi, le-am spus. li vedeţi pe 
arcaşii ăia? Ei o să tragă în mine. 

Cârmaciul se afla în locul cel mai vulnerabil de pe 
corabie. Cei mai mulţi dintre luptătorii mei erau ghemuiţi 
în burta lui Spearhafoc sub scuturile ridicate. Finan se 
dusese la proră, unde împreună cu şase oameni formaseră 
o barieră de scuturi, însă eu trebuia să rămân la vâsla- 
cârmaci. Săgeţile aveau să ţâşnească în curând; eram 
destul de aproape încât să văd florile cuielor de pe carcasa 
navei duşmane. M-am uitat cu coada ochiului spre stânga 
mea. Celelalte trei corăbii observaseră încotro ne 
îndreptam şi se întorseseră pentru a-i veni în ajutor celei 
de lângă noi. Acum înaintau contra vântului, şi velele se 
lipiseră de catarge. Oamenii se chinuiau să le coboare şi să 
împingă vâslele prin ocheţi, dar se mişcau încet, corăbiile 
lor erau împinse înapoi şi înaintau cu greu prin apa 
învolburată. 

— Acum! mârâi Beornoth ridicând scutul. 

Văzuse că arcaşii îşi lansaseră săgețile. 

Vreo cinci sau şase săgeți loviră vela, pe când celelalte 
zburară pe deasupra şi căzură în mare. Auzeam mugetul 
mării şi al vântului care urla prin greement. Am împins cu 
putere vâsla-cârmaci. Corabia cu şarpe pe velă se întoarse 
către noi, dar cârmaciul ei făcu mişcarea mult prea târziu. 
Ne năpusteam asupra lor ca o furtună. 

— Suliţe! strigă Finan de la proră în chip de 
avertisment. 

— Legaţi strâns! am strigat eu. 


4 29 9 


O săgeată se lovi de marginea de fier din partea de sus a 
scutului lui Folchbald, vârful alteia se înfipse în punte la 
picioarele mele. Spearhafoc se înclină din cauza virajului, 
şi o rafală de vânt îi cufundă copastia în apă. M-am 
clătinat. O altă săgeată se izbi puternic de etambou. Apoi, 
Spearhafoc îşi reveni, dar întoarcerea în calea vântului o 
făcu să se zbuciume. Apa ţâşnea prin toate găurile de 
scurgere. Peste vuietul mării şi vâjâitul vântului am auzit 
strigătele de groază ale duşmanului. 

— Ţineţi-vă bine! le-am strigat oamenilor mei. 

Şi am lovit. 

Zgomotul făcut de sfărâmarea în bucăţi a carenei fu 
urmat de strigăte de spaimă, de învolburarea apei mării, 
de înjurături. Straiul de lângă mine se întinsese periculos 
de mult şi, pentru o clipă, am crezut că vom rămâne fără 
catarg, care risca să cadă peste proră. Odgoanele din piei 
de focă răsucite rezistară, deşi vibrau ca şi cum ar fi fost 
corzile unei harpe. Beornoth şi Folcbald căzură amândoi. 
Spearhafoc se ridicase peste carena corabiei cu şarpe, iar 
acum se dădea înapoi cu un scârţâit îngrozitor. Ne 
întorseserăm în bătaia vântului pentru a lovi duşmanul; mă 
temusem că ne-am fi putut pierde direcţia şi am fi obţinut 
un impact mai slab decât dacă am fi mers în direcţia 
vântului, dar Spearhafoc era o navă grea, şi viteza cu care 
înaintam fusese de ajuns ca să sfărâme carena corabiei cu 
şarpe pe velă. Vela noastră era lipită de catarg, motiv 
pentru care eram împinşi înapoi, deşi prora noastră părea 
să se fi înfipt atât de tare în coca duşmanului, încât cele 
două nave nu se puteau desprinde. Spearhafoc se răsuci 
încet spre babord şi, spre îngrijorarea mea, începu să se 
încline la prova. Apoi am auzit un trosnet, iar Spearhafoc 
se cutremură; scândurile se spintecară pur şi simplu, şi 
nava mea se îndreptă dintr-odată. Prora ei fusese prinsă în 
filele de bordaj ale corabiei inamice, dar izbutise să se 
elibereze. 

Corabia cu şarpele se scufunda. O izbiserăm cu prora 
noastră, cea mai solidă parte a carenei lui Spearhafoc. Îi 
făcuserăm praf babordul la fel de uşor pe cât am fi spart 


$ 30 # 


un ou. Apa pătrundea înăuntrul navei care se înclina. 
Santina, în care se afla balastul, se umplea cel mai repede 
cu apă. Oamenii de la bord, îmbrăcaţi în zale, nu aveau 
nicio scăpare, cu excepţia celor câţiva care reuşiseră să se 
agaţe de corabia noastră. În acelaşi timp, noi fuseserăm 
împinşi înapoi către celelalte corăbii inamice, care, cu 
vâslele în apă, se grăbeau să ne ajungă. Am strigat la 
războinicii mei să meargă la babord şi să lase liber 
tribordul. La dreapta mea, corabia-şarpe se lăsase pe o 
parte într-un vârtej de apă plin cu bucăţile rupte din cocă. 
Peste câteva clipe se scufundă. Ultimul lucru pe care l-am 
mai văzut a fost steguleţul triunghiular din vârful 
catargului. 

Am împins vâsla-cârmaci rugându-mă ca Spearhafoc să 
se depărteze pentru ca lama mare a vâslei să muşte cum 
trebuia din apă, dar tot lentă era. Ostaticii noştri, cinci la 
număr, fuseseră aduşi la bord, iar Finan pusese nişte 
oameni să le dea jos zalele, coifurile şi centurile spadelor. 

— Uită-te în spate, stăpâne! îmi zise Folcbald pe un ton 
plin de îngrijorare. 

Cea mai apropiată corabie, cea cu o cruce mare albă 
aşezată sus la proră, se îndrepta către noi. Era la fel de 
mare ca Spearhafoc şi părea mult mai grea. Avea la bord 
mai mulţi oameni decât corabia cu şarpe, însă căpetenia 
pusese doar douăzeci şi patru la vâsle, câte doisprezece pe 
fiecare parte, deoarece voia ca restul să fie pregătiţi să 
sară la bordul lui Spearhafoc. Erau câţiva luptători cu 
coifuri la proră şi un pâlc mai numeros în spatele 
catargului. Cel puţin şaptezeci, poate mai mulţi, pe cât 
puteam să-mi dau seama. Săgeţile începură să zboare 
către noi. Cele mai multe se înfipseră în vele, însă una 
vâjâi pe lângă mine. Instinctiv, am dus mâna către 
Răsuflarea-Şarpelui ca să simt că e la locul ei şi l-am 
strigat pe Roric. 

— Stăpâne? îmi răspunse el. 

— Pregăteşte-mi scutul! 

Corabia cu cruce la proră se mişca greoi în direcţia 
noastră, iar noi eram purtaţi de vânt către ea. Inainta 


$ 31% 


anevoie împotriva vântului, pentru că era grea şi avea prea 
puţini vâslaşi. Nu era sigur că ne-ar fi putut scufunda aşa 
cum scufundaserăm noi corabia cu şarpele, dar înălţimea 
prorei le-ar fi permis războinicilor de la bord să sară pe 
puntea mult mai largă a lui Spearhafoc. i 

Deodată, Banamadr trecu prin faţa noastră. Înainta 
împinsă cu putere de vânt. L-am văzut pe Egil împingând 
vâsla-cârmaci pentru a se îndrepta către corabia cu cruce 
la proră. Cârmaciul acesteia îl văzu venind pe viking şi, 
deşi Banamador era de două ori mai mică, probabil că se 
temu de o izbitură fatală. Strigă la vâslaşii lui de la babord 
să dea înapoi pentru a evita să se ciocnească de prora lui 
Egil. Era acum aproape de noi. Atât de aproape! Am 
îngropat vâsla-cârmaci ca s-o opresc pe Spearhafoc, dar 
aceasta încă era împinsă de vânt în direcţia vrăjmaşului. 
Am lăsat mânerul vâslei şi am luat scutul de la Roric. 

— Fiţi gata! am strigat. 

Mi-am tras pumnalul, Acul-Viespii, şi lama lui hârşâi la 
ieşirea din teaca îmbrăcată în țesătură din lână. Valuri 
mari se spărgeau între corăbiile noastre. Corabia inamică 
îşi schimbase direcţia şi urma să se izbească de noi. 
Echipajul ei, înarmat şi îmbrăcat în zale, era în picioare, 
pregătit să sară. Vreo şase arcaşi ridicaseră arcurile. 
Dintr-odată însă, în burta corabiei cu cruce la proră se iscă 
haosul. Banamadr alunecase pe lângă babordul ei în 
intenţia de a-i distruge vâslele, iar acum mânerele lungi 
erau împinse cu putere în pântecele vâslaşilor. Corabia se 
legănă, arcaşii se clătinară şi săgețile lor zburară la 
întâmplare. Egil dezlegă vela, lăsând-o să fluture în vânt, şi 
se întoarse cu prora corabiei lui spre pupa inamică. Avea 
oameni care ţineau în mâini topoare cu lame lungi 
pregătite pentru abordaj. Prora lui Banamadr atinse uşor 
pupa corabiei duşmane, ambele nave se clătinară uşor, 
topoarele îşi îndepliniră sarcina, făcând copastiile să se 
apropie, şi am văzut primul viking sărind cu un răcnet 
înspăimântător la pupa corabiei cu cruce la proră. 

Apoi am atacat. Mai întâi ne-am năpustit năvalnic în 
vâslele de la tribordul corabiei vrăjmaşe, rupându-le în 


Y% 32 9 


bucăţi. Un uriaş care urla cât îl ţinea gura făcu un salt spre 
Spearhafoc, dar, tocmai în timp ce sărea, corabia lui se 
clătină. Zbieretele lui se transformară într-un strigăt de 
disperare când căzu între cele două nave. Începu să dea 
din mâini încercând să se agaţe de copastia lui Spearhafoc, 
dar unul dintre oamenii mei îl lovi peste mâini, aşa că se 
prăbuşi în apă şi fu tras la fund din pricina zalelor pe care 
le avea pe el. Vântul împinse pupa corabiei noastre înspre 
duşman. Fără să stau pe gânduri, am sărit pe puntea de 
comandă a celeilalte nave, urmat fiind de Folcbald şi 
Beornoth. Vikingii feroce ai lui Egil îl omorâseră deja pe 
cârmaci şi acum se luptau în burta corabiei. Strigând la 
oamenii mei să mă urmeze, am sărit de pe puntea de 
comandă. Un băiat, care era mai degrabă un copil, ţipa de 
frică. L-am împins cu piciorul sub una dintre băncile 
vâslaşilor şi i-am mormăit să nu se mişte de acolo. 

— Mai vine una! îmi strigă de pe Spearhafoc Oswi, care 
fusese scutierul meu şi devenise un războinic aprig şi 
feroce. 

Am văzut că ultima dintre corăbiile mari ale duşmanului 
venea în ajutorul celei pe care o atacaserăm. Thorolf, 
fratele lui Egil, rămăsese la bordul lui Banamadr cu doar 
trei oameni, iar aceştia lăsară corabia în voia vântului 
pentru a se îndrepta cu rapiditate spre inamicul care se 
apropia. Cum tot mai mulţi oameni săriseră la bord ca să 
mi se alăture, nu prea mai era loc pentru luptă. Toată 
burta corabiei era înţesată cu luptători. Vikingii înaintau 
cu paşi mici de la o bancă de vâslaş la alta. Zidul lor de 
scuturi acoperea toată lăţimea navei în zona catargului. 
Inamicii erau prinşi între atacatorii nemiloşi ai lui Egil şi 
oamenii lui Finan, care reuşiseră să ajungă pe platforma 
de la proră şi se foloseau de sulițe pentru a-i împinge 
înapoi. Încercarea noastră următoare era să înfrângem ce- 
a de-a treia corabie care se îndrepta împinsă de vâsle către 
noi. Am sărit din nou pe puntea de comandă. 

Corabia care se apropia, ca şi cea pe care o atacaserăm, 
avea o cruce înaltă la proră. Era o cruce neagră din lemn 
dat cu smoală în spatele căreia se înghesuiau luptători cu 


Y 33 9 


arme şi coifuri. Corabia era greoaie şi înceată. Un bărbat 
aflat la proră îi dădea ordine cârmaciului arătând cu o 
mână către miazănoapte. Încet-încet, corabia se îndreptă 
într-acolo. l-am văzut pe oamenii de la proră ridicându-şi 
scuturile. Plănuiau să ne lovească pe noi în pupa, iar pe 
oamenii lui Egil să-i atace din spate. Vâslaşii de la babord 
ridicară uşor vâslele din furcheţi, şi corabia aceea mare se 
îndreptă lent către noi. Am văzut că scuturile nu erau 
pictate, nu aveau pe ele cruci sau vreun alt blazon. Dacă 
războinicii aceia fuseseră trimişi de ZEthelhelm, şi eram tot 
mai încredinţat că aşa era, atunci, în mod sigur, li se 
poruncise să ascundă pe cât posibil acest lucru. 

— Zid de scuturi! am strigat. Şi staţi lipiţi unul de 
celălalt! 

Pe puntea de comandă, alături de mine, se aflau vreo 
doisprezece oameni. Nu mai era loc pentru nimeni, şi 
totuşi inamicul, a cărui proră era mai înaltă decât cea a 
corabiei noastre, plănuia să ne atace. M-am uitat prin 
spaţiul lat de un deget dintre scutul meu şi cel al lui 
Folcbald şi am văzut că etrava era la câţiva paşi distanţă. 
Se ridică pe un val, apoi cobori şi căzu cu zgomot peste 
noi, sfărâmând câteva scânduri de la proră. Apoi, prora 
smolită a corabiei inamice se frecă, scoțând un zgomot 
strident, de a corabiei noastre. Ciocnirea lor mă făcu să mă 
clatin. În clipa următoare, zărind un bărbat care făcuse un 
salt către mine cu toporul ridicat într-o mână, am ridicat 
scutul. Lovitura lui de topor în rama din salcie mă 
descumpăni preţ de câteva secunde. 

Aproape orice bătălie dusă pe puntea unei corăbii este o 
învălmăşeală de războinici care stau aproape lipiţi unul de 
celălalt. În mod normal, chiar şi cele mai bine organizate 
ziduri de scuturi încearcă să-i împrăştie pe oamenii care 
vor să-şi facă loc pentru a putea mânui armele, dar pe o 
corabie nu este loc pentru aşa ceva. Aici există doar 
respiraţia urât mirositoare a duşmanului care face totul 
pentru a te omori, buluceala oamenilor şi a zalelor, ţipătul 
victimelor ucise cu spadele, mirosul sângelui proaspăt 
vărsat care se prelinge prin găurile pentru scurgerea apei 


$ 349 


şi moartea care stă la pândă pe puntea vasului. 

Am scos Acul-Viespii din teacă. Este o armă scurtă, nu 
mai lungă decât antebraţul meu, pe care o folosesc atunci 
când nu am loc să manevrez spada lungă pentru a da 
lovituri de moarte. Corabia ne izbise, fărâmase scândurile 
de la proră, şi tot mai mulţi duşmani se pregăteau să sară 
peste noi. Chiar atunci însă, o agitaţie bruscă a valurilor 
mării o ridică şi o împinse înapoi. Nu mult, la un pas 
distanţă, iar primul bărbat care-şi lua avânt să sară de pe 
corabia aflată acum în derivă începu să dea dezordonat din 
mâini. Cel care mă lovise ţinea încă în mână toporul înfipt 
în scutul meu. Se rostogoli pe punte, iar Folcbald, care se 
afla în partea mea dreaptă, îl înjunghie cu pumnalul. Omul 
ţipă ca un copil când lama îi străpunse zalele şi coastele şi 
i se înfipse în plămâni. L-am lovit cu piciorul peste faţă şi i- 
am împlântat Acul-Viespii în gâtlej prin barba deasă. 
Sângele ţâşni pe scândurile de culoare deschisă ale punţii. 

— Vine iar! strigă Beornoth, care se afla înapoia mea. 

Am tras într-o parte Acul-Viespii şi am lărgit tăietura 
sângerândă din gâtul omului cu topor, apoi am ridicat 
scutul şi l-am aplecat puţin. Am văzut silueta prorei negre, 
am simţit noua izbitură, după care scutul îmi fu lovit de 
ceva greu. N-am apucat să văd ce fusese, dar de pe 
marginea scutului începu să se prelingă sânge. 

— L-am terminat! răcni Beornoth. 

Era în spatele meu, aproape de mine ca întotdeauna, şi, 
asemenea celorlalţi războinici aflaţi în rândul al doilea, 
ţinea în mână o suliță ascuţită din lemn de frasin 
îndreptată către prora înaltă a corabiei inamice. Inamicii 
care săreau pe corabia noastră riscau să se înfigă în aceste 
sulițe lungi. Un nou val puternic îndepărtă din nou cele 
două nave, iar muribundul alunecă de pe scutul meu când 
Beornoth trase sulița înfiptă în el. Încă mai mişca. Acul- 
Viespii lovi din nou. Puntea se umpluse de sânge; era roşie 
şi alunecoasă. Un alt vrăjmaş, cu faţa schimonosită de 
turbare, făcu ditamai saltul, împingându-şi scutul în faţă cu 
toată forţa ca să ne rupă liniile, dar Beornoth mă susţinu 
din spate. Scutul atacatorului se izbi de al meu, după care 


$ 35% 


zdrahonul fu împins înapoi până se lovi de copastie. Cu 
gura lui ştirbă larg deschisă ca pentru a scoate un muget 
de turbare, voi să-mi lovească scutul cu toporul, dar vârful 
lamei trecu pe lângă zalele mele. Am împins scutul în faţă, 
silindu-l să se dea înapoi în timp ce nu mai contenea cu 
blestemele. O nouă împingere, şi uriaşul căzu în apă 
urlând. 

Vântul ne purta iarăşi către corabia inamică. Prora ei 
era cu trei picioare“ mai înaltă decât cea pe care ne aflam 
noi. Cinci oameni reuşiseră să sară la bordul navei noastre, 
şi toţi fuseseră omorâţi. Acum, duşmanii aflaţi pe acea 
proră înaltă încercau să ne ucidă împungându-ne cu 
suliţele, dar tot ce reuşeau să facă era să le izbească de 
scuturile noastre. 

Auzeam pe cineva care-i încuraja. 

— Sunt păgâni! Facă-se voia Domnului! Săriţi peste ei şi 
măcelăriţi-i! 

Dar nu prea aveau curajul să sară. Ar fi trebuit să sară în 
suliţele noastre. În loc de asta, merseră către mijlocul 
punţii, de unde le era mai uşor să treacă pe corabia 
noastră. Doar că acolo oamenii lui Egil terminaseră 
măcelul şi aşteptau următoarea bătălie. Mi-am croit drum 
în spate ca să intru în rândul al doilea şi i-am spus 
credinciosului meu războinic: 

— Beornoth, rămâi aici. Nu-i scăpa din ochi pe 
nemernicii ăştia. 

I-am lăsat şase oameni care să-i fie de ajutor şi m-am 
îndreptat împreună cu ceilalţi către partea din mijloc a 
corabiei, roşie de sânge. 

— Oswi! Folcbald! Trecem dincolo! Toţi! Hai, veniţi! 

Vântul şi marea ne întorseseră astfel încât cele două 
corăbii aveau să se afle în orice clipă una lângă alta. 
Duşmanii aşteptau în burta corabiei lor. Formaseră şi ei un 
zid de scuturi, ceea ce însemna că ei nu aveau de gând să 
urce la bordul navei noastre. În schimb, ne provocau să 
efectuăm abordajul şi să murim loviți de scuturile lor. Nu 


4 Picior - unitate de măsură a lungimii în sistemul anglo-saxon; 1 picior 
= 30,48 cm (n. red.). 


Y% 36 # 


ţipau, însă păreau speriaţi, iar un inamic speriat este pe 
jumătate învins. 

— Bebbanburg! am urlat, după care m-am urcat pe una 
dintre băncile vâslaşilor, am alergat câţiva paşi şi am sărit. 

— Omorâţi-i! Omorâţi-i! 

Era individul care strigase mai devreme că suntem 
păgâni. Stătea pe platforma înaltă de la proră, de unde o 
duzină de războinici încercau în van să-i împungă cu 
suliţele pe Beornoth şi camarazii lui. Ceilalţi membri ai 
echipajului, ceva mai mult de patruzeci, ne aşteptau în 
burta corabiei. Cel care se afla în faţa mea, un tânăr cu 
ochii îngroziţi, care avea un coif din piele şi un scut foarte 
uzat, se dădu înapoi când am atins puntea. 

— Vrei să mori? i-am mârâit în faţă. Aruncă scutul, 
băiete, şi vei rămâne în viaţă. 

Îşi ridică scutul şi-l împinse către mine ţipând, deşi nu 
fusese rănit. Am parat lovitura cu scutul meu, pe care l-am 
rotit puţin, aşa încât să i-l împing pe al lui într-o parte. 
Corpul lui rămas fără apărare fu astfel gata să primească 
împunsătura mortală a Acului-Viespii, care-i pătrunse în 
abdomen. Am tras pumnalul în sus, spintecându-l aşa cum 
spinteci un somon. Folcbald se afla la dreapta mea, iar 
Oswi, la stânga. Toţi trei ne-am croit drum prin zidul 
subţire de scuturi, călcând pe cadavre şi alunecând pe 
sângele de pe punte. 

— Am ocupat pupa! l-am auzit pe Finan strigând. 

Din dreapta mea venea un bărbat. Finan îi puse piedică, 
şi individul căzu cu fruntea în Acul-Viespii. Încă mai urla 
când Folcbald îl aruncă peste bord. Mi-am întors privirea 
şi am văzut că Finan şi oamenii lui erau pe puntea de 
comandă. Îi aruncau pe duşmani peste bord, morţi şi vii 
deopotrivă. Acum, inamicii erau împărţiţi în două grupuri. 
Unii se aflau la proră, iar ceilalţi, între oamenii mei şi 
oamenii lui Finan, cărora li se alăturaseră şi zeloşii 
luptători ai lui Egil. Acesta îşi croia drum printre băncile 
vâslaşilor cu spada lui, Năpârca. Văzând furia acestui 
viking, oamenii se dădeau în lături. 

— Aruncaţi scuturile! le-am strigat. Aruncaţi şi spadele! 


$ 37% 


— Omorâţi-i! răcnea omul aflat la proră. Dumnezeu ţine 
cu noi! Nu putem fi învinşi! 

— În schimb, puteţi să muriţi, mârâi Oswi. 

Aveam douăzeci de oameni cu mine. Pe zece i-am lăsat 
să aibă grijă de duşmanii din spatele meu, iar cu restul m- 
am îndreptat către proră. Am făcut un zid de scuturi şi am 
înaintat încet, stânjeniţi fiind de băncile vâslaşilor şi de 
vâslele aruncate la întâmplare. Loveam spadele de scuturi 
şi zbieram ocări, eram moartea care se apropia. Înţelegând 
asta, duşmanii îşi aruncară scuturile şi armele şi 
îngenuncheară în semn de capitulare. Mai mulţi războinici 
de-ai mei se urcară la bord împreună cu vikingii lui Egil. 
Am auzit un țipăt în spatele meu şi mi-am dat seama că un 
om fusese omorât. Era însă ultimul țipăt de la nişte oameni 
învinşi, căci inamicul fusese înfrânt. M-am uitat spre 
dreapta şi am văzut că cea de-a patra corabie vrăjmaşă, 
aceea mică, întinsese velele şi se îndepărta spre miazăzi. 
Pleca. 

— Lupta s-a terminat! le-am strigat oamenilor care se 
înghesuiau sub crucea de la prora în timp ce păşeam 
înainte. De ce vreţi să muriţi fără niciun rost? Am 
scufundat o corabie şi le-am capturat pe celelalte două. 
Aruncaţi scuturile! Gata, s-a terminat! 

Scuturile căzură cu un zăngănit prelung pe punte. 
Suliţele şi spadele fură aruncate. Se terminase pentru toţi. 
Mai puţin pentru singurul luptător care continua să ne 
sfideze. Era tânăr, înalt, avea o barbă blondă deasă şi ochi 
înflăcăraţi. Stătea în picioare la proră. Într-o mână ţinea o 
spadă lungă, în cealaltă, un scut obişnuit. 

— Dumnezeu este cu noi! strigă el. Dumnezeu nu-şi va 
întoarce faţa de la noi! Dumnezeu nu greşeşte niciodată! 
Lovind scutul cu spada, adăugă la fel de înverşunat: Luaţi- 
vă armele şi omorâţi-i! 

Nu se mişcă nimeni. Toţi ştiau că fuseseră învinşi. 
Singura lor speranţă era că-i vom lăsa în viaţă. Tânărul, 
care avea peste zale un lanţ de argint de care atârna un 
crucifix, mai lovi o dată scutul cu spada, dar îşi dădu 
seama că rămăsese singur. Spre surprinderea mea, sări de 


Y% 38 # 


pe puntea superioară de la proră şi înaintă doi paşi către 
mine. 

— Tu eşti Uhtredaerwe? 

— Aşa îmi spun oamenii, am recunoscut cu glas blajin. 

— Am fost trimişi să te omorâm. 

— Nu sunteţi cei dintâi care să primească această 
însărcinare, i-am spus. Tu cine eşti? 

— Sunt alesul Domnului. 

Faţa îi era încadrată de un coif gravat cu argint, având o 
cruce în vârf. Era înalt, mândru şi arătos. 

— Alesul Domnului poartă şi un nume? l-am iscodit. 

l-am aruncat Acul-Viespii lui Oswi şi am scos încet 
Răsuflarea-Şarpelui din teacă. Cel care-şi spunea alesul 
Domnului părea hotărât să se lupte. Fiind singurul care 
voia s-o facă, era destul loc în jur pentru ca spada să-şi 
arate cruzimea. 

— Numele meu îl ştie Dumnezeu, îmi replică el trufaş. 
Apoi se întoarse şi strigă: Părinte! 

— Da, fiule, îi răspunse un glas aspru. 

Îi aparţinea unui preot care stătuse la proră între 
suliţaşi. Mi-am dat seama că era cel care-i îndemnase pe 
inamici să ne măcelărească. 

— Dacă mor acum voi ajunge în ceruri? îl întrebă tânărul 
cu o voce gravă. 

— Vei ajunge chiar azi la dreapta Tatălui, fiule. Te vei 
alătura sfinţilor! Acum, fă voia Domnului! 

Tânărul îngenunche o clipă, închise ochii şi-şi făcu 
stângaci semnul crucii cu mâna în care ţinea spada. 
Oamenii lui Egil, oamenii mei şi duşmanii supraviețuitori 
ne urmăreau atent, şi am văzut cum creştinii care mă 
întovărăşeau şi-au făcut şi ei semnul crucii. Se rugau 
pentru mine, sau cereau iertare că puseseră stăpânire pe o 
corabie cu cruce la proră? 

— Nu fi idiot, copile, i-am zis. 

— Nu sunt idiot, îmi spuse el cu mândrie. Dumnezeu nu 
alege idioţi pentru a-l face lucrarea. 

— Şi care este această lucrare? 

— Să curăţ pământul de nemerniciile voastre. 


Y% 39 # 


— Din câte ştiu eu, zeul vostru alege întotdeauna 
nebuni. 

— Atunci, eu voi fi nebunul Domnului, îmi răspunse el 
sfidător. 

Se auzi un zăngănit în spatele lui. Se întoarse surprins şi 
văzu că unul dintre tovarăşii săi aruncase sulița şi scutul. 

— Ar trebui să ai mai multă credinţă, îi spuse el cu 
dispreţ. 

Apoi se răsuci către mine, făcu un pas în faţă şi fandă 
gata de luptă. 

Era, fireşte, un om viteaz. Viteaz şi nebun. Ştia că va 
muri. Poate că nu de mâna mea, dar, dacă reuşea să mă 
omoare, oamenii mei l-ar fi ciopârţit fără milă. Ştia că mai 
avea de trăit doar câteva minute. Cu toate acestea, credea 
că-l aşteaptă o altă viaţă în monotonia însorită a raiului 
creştin. Oare chiar credea că mă poate ucide? Intr-o luptă, 
nimic nu este sigur. Poate că ar fi reuşit dacă ar fi avut 
îndemânarea unui adevărat războinic la mânuitul spadei şi 
al scutului. Mie mi se părea însă că nu din măiestria 
câştigată cu greu îi venea lui credinţa, ci din încrederea că 
zeul său se va pogori şi-i va oferi victoria. Această 
încredere îl împingea către mine. 

In timp ce se ruga, mi-am tras braţul din curelele de 
piele ale scutului, astfel că acum îl ţineam doar de mâner. 
Trebuie că observase şi el, dar nu-i dădu de gândit. Ţineam 
şi scutul şi spada jos. Am aşteptat până ce a venit la şase- 
şapte paşi în faţa mea, am tras mâna stângă în spate, apoi 
am împins scutul înainte. L-am împins jos şi cu putere, 
lovindu-l în picior. Se poticni, şi o nouă mişcare a valurilor 
îl făcu să se clatine într-o parte şi să se rostogolească pe 
una dintre băncile vâslaşilor. M-am îndreptat către el şi l- 
am atacat cu Răsuflarea-Şarpelui. Lama se lovi de lama 
spadei lui, care, cu un sunet surd, se rupse. Bucata ruptă, 
care era cam cât două treimi din spadă, căzu zăngănind pe 
punte. Atunci, adversarul meu încercă disperat să mă 
înjunghie în coapsă cu ciotul de spadă. M-am aplecat puţin 
şi l-am prins cu putere de încheietura mâinii. 

— Eşti chiar atât de nerăbdător să mori? l-am întrebat. 


Y 40 


Se zbătu cu înverşunare şi încercă să mă lovească cu 
marginea de fier a scutului, dar îmi atinse coapsa fără să 
mă rănească. 

— Dă-mi o altă spadă, îmi ceru el. 

Am izbucnit în râs. 

— Răspunde, idiotule. Eşti într-adevăr nerăbdător să 
mori? 

— Dumnezeu mi-a poruncit să te omor! 

— Nu cumva ţi-a spus asta un preot care ţi-a picurat 
venin în ureche? 

Încercă să împingă din nou scutul spre mine, dar am 
parat lovitura cu Răsuflarea-Şarpelui. 

— Dumnezeu mi-a poruncit, stăruia el. 

— În cazul ăsta, zeul tău crucificat este la fel de nebun 
ca şi tine, i-am spus cu asprime în glas. De unde eşti, 
nebunule? 

Cum şovăia, l-am strâns şi mai tare de încheietură şi i- 
am sucit mâna. 

— Din Wessex, mormăi în cele din urmă. 

— Mi-am dat şi eu seama după accent. De unde din 
Wessex? 

— Andefera, răspunse el fără tragere de inimă. 

— Andefera este în Wiltunscir, nu-i aşa? 

Încuviinţă din cap. 

— Acolo ZEthelhelm este ealdorman, am adăugat, şi l-am 
văzut tresărind la auzul acestui nume. Lasă spada jos, 
copile. 

Întrucât opunea rezistenţă, i-am sucit şi mai tare 
încheietura, până când lăsă să-i cadă ceea ce-i mai 
rămăsese din spadă. Judecând după mânerul ornat cu fir 
de aur, trebuie să fi fost o spadă scumpă. Cu toate acestea, 
se rupsese în două atunci când fusese lovită de Răsuflarea- 
Şarpelui. I-am aruncat mânerul lui Oswi şi-am spus: 

— Luaţi-l pe nebunul ăsta sfânt şi legaţi-l de catargul lui 
Spearhafoc. Poate rămâne în viaţă. 

— El poate că da, dar Spearhafoc, nu, îmi zise Finan pe 
un ton sec. Nu mai rezistă. 

M-am uitat dincolo de punte şi am văzut că Finan avea 


%41 g 


dreptate. 
Spearhafoc se scufunda. 


Spearhafoc avea două scânduri rupte în partea din faţă 
de când lovise prima corabie duşmană, iar apa îi pătrundea 
în interior. Când am ajuns la ea, prora începuse deja să se 
scufunde. Gerbruht, un frizon masiv, smulsese scândurile 
punţii pentru ca oamenii să poată muta balastul la pupa ca 
să echilibreze corabia. 

— O putem pune în mişcare, stăpâne! strigă el când mă 
văzu. E doar o singură spărtură, acolo. 

— Ai nevoie de ajutoare? l-am întrebat. 

— Ne descurcăm! 

Egil mă urmă la pupa lui Spearhafoc. 

— N-o putem prinde pe ultima, îmi spuse el uitându-se la 
corabia mică aflată acum departe, la linia orizontului 
dinspre miazăzi. 

— Eu sper s-o salvăm pe asta, i-am zis încruntând din 
sprâncene. 

Gerbruht era optimist în privinţa lui Spearhafoc, dar 
vântul se înteţise şi valurile erau tot mai mari. Vreo 
doisprezece oameni scoteau apa cu coifurile lor şi o 
aruncau peste bord. 

— Totuşi, am putea pleca acasă cu una dintre corăbiile 
astea, am continuat făcând semn către cele două pe care le 
capturaserăm. 

— Sunt nişte porcării, bombăni Egil. Sunt prea greoaie. 

— Ar putea fi bune pentru transport de mărfuri, am 
sugerat. 

— Mai bune ca lemn de foc. 

Gerbruht, cu mâinile băgate în apa din santină, îndesa 
cârpe în spărtura dintre scândurile rupte. Alţi oameni 
aruncau apa peste bord. Una din cele două corăbii inamice 
pe care le capturaserăm lua şi ea apă. Era cea cu cruce 
albă pe care o loviserăm când ultima corabie se alăturase 
bătăliei. Pupa îi fusese izbită de corabia mai mare. 
Scândurile de la linia de plutire fuseseră rupte. l-am 
îmbarcat pe majoritatea prizonierilor pe această navă după 


4429 


ce le-am luat armele, zalele, scuturile şi coifurile. Am luat 
şi vela, care era nouă şi de bună calitate, şi câteva 
alimente: puţină brânză tare ca piatra, un sac de pâine 
mucegăită şi două butoaie cu bere. Le-am lăsat doar şase 
vâsle şi le-am urat călătorie sprâncenată. 

— Le dai drumul? mă întrebă Egil surprins. 

— N-am de gând să-i hrănesc pe nemernicii ăştia la 
Bebbanburg. Pe urmă, cât de departe pot ajunge? N-au ce 
mânca, n-au ce bea, n-au pânze. Cel puţin jumătate sunt 
răniţi. Sunt pe o corabie care ia apă. Dacă-s deştepţi, ar 
trebui să se îndrepte către țărm. 

— Vâslind împotriva vântului, adăugă el amuzat. 

— Iar atunci când ajung la țărm n-o să aibă arme, am 
spus. Bun venit în Northumbria! 

Salvaserăm unsprezece pescari care făcuseră parte din 
echipajele vaselor Gydene şi Swealwe şi care fuseseră siliţi 
să vâslească pentru răpitorii lor. Prizonierii erau fie saxoni 
de vest, fie angli de est, supuşi ai regelui Edward, dacă 
acesta mai era în viaţă. Am păstrat doisprezece pentru a-i 
duce la Bebbanburg, inclusiv preotul care-i încurajase cu 
atâta ardoare pe oamenii lui să ne căsăpească. Îmi fusese 
adus pe Spearhafoc, care era încă cu puntea scufundată în 
apă. Strădaniile lui Gerbruht reparaseră ce era cel mai 
grav, iar mutarea balastului la pupa stabilizase carena. 

Preotul era tânăr şi bondoc. Avea o faţă rotundă, părul 
negru şi o înfăţişare morocănoasă. Ceva mi se părea 
familiar la el. 

— Ne-am mai întâlnit? l-am întrebat. 

— Slavă Domnului, nu. 

Stătea în picioare lângă puntea de comandă. Era păzit 
de  Beornoth, care afişa un zâmbet larg pe buze. 
Ridicaserăm vela şi ne îndreptam spre nord, spre casă, 
purtaţi de vântul care sufla cu putere dinspre apus. Cei 
mai mulţi oameni ai mei se aflau pe corabia cea mare pe 
care o capturaserăm. Pe Spearhafoc rămăseseră câţiva 
care continuau să scoată apa. Bărbatul tânăr care se 
jurase că mă va omori era încă legat de catarg. Se uita 
încruntat la mine. 


Y 43 


— Idiotul ăsta e din Wessex, i-am spus preotului făcând 
semn din cap spre învinsul meu de mai devreme. Tu pari a 
fi din Mercia. 

— Împărăţia Domnului nu cunoaşte margini, îmi replică 
el. 

— Dar îngăduinţa mea, da, i-am spus. 

Tăcu. Neluând în seamă atitudinea lui sfidătoare, am 
continuat: 

— Eu sunt din Northumbria. Aici eu sunt ealdorman. 
Trebuie să mi te adresezi cu „stăpâne”. 

Continua să tacă, privindu-mă ameninţător. Spearhafoc 
înainta încet, dar plutea şi ne ducea către casă. Banamaăr 
şi corabia capturată ne însoțeau, gata să ne ia şi pe noi 
dacă Spearhafoc ar fi început să se scufunde. Mi-am 
înfrânt această temere, căci îmi dădeam seama pe măsură 
ce trecea timpul că nava avea să supravieţuiască până 
când era trasă pe uscat şi reparată. 

— Îmi spui „stăpâne”, ai înţeles? am repetat. De unde 
eşti? 

— Din împărăţia Domnului. 

Beornoth îşi ridică mâna ca o lopată de mare ca să-l 
lovească, dar l-am oprit făcându-i semn cu capul. 

— Vezi că suntem în pericol de-a ne scufunda? l-am 
întrebat pe preot, care se retrăsese într-o tăcere 
îndărătnică. Foarte probabil nu-şi dădea seama că, în loc 
să fie în primejdie să naufragieze, Spearhafoc îşi regăsise 
graţia plutirii pe valuri. Aşa că am continuat: Şi, dacă ne 
scufundăm, te vom lega de catarg alături de idiotul ăla. 
Doar dacă nu-mi spui ceea ce vreau să ştiu. De unde eşti? 

— M-am născut în Mercia, răspunse el fără tragere de 
inimă. Dar Dumnezeu a găsit de cuviinţă să mă trimită în 
Wessex. 

— Dacă, încă o dată, nu-mi spune „stăpâne”, poţi să-l 
pocneşti cât de tare vrei, i-am zis lui Beornoth. Unde 
anume în Wessex? 

— Wintanceaster, spuse el. Tăcu, dar, văzând mişcarea 
lui Beornoth, adăugă în grabă: Stăpâne. 

— Şi ce caută un preot din Wintanceaster pe o corabie 


Y 44 


pe lângă coasta Northumbriei? 

— Am fost trimişi să te omorâm! mârâi el, apoi icni scurt 
când Beornoth îi trase un dos de palmă peste cap. 

— Dumnezeu să te întărească, părinte, îi strigă tânărul 
legat de catarg. 

— Cum îl cheamă pe idiotul ăsta? l-am iscodit amuzat. 

Preotul ezită un moment şi-i aruncă tânărului o privire 
cu coada ochiului. 

— Wistan, stăpâne, spuse într-un târziu. 

— Dar pe tine? 

— Părintele Ceolnoth. Făcu o scurtă pauză şi adăugă: 
Stăpâne. 

Mi-am dat seama de unde îl ştiam şi de ce mă ura, ceea 
ce m-a făcut să izbucnesc în râs. 

Încet-încet, am străbătut apele mării către casă. 


459 


ma, 


Am dus-o pe Spearhafoc acasă. Nu a fost uşor. Gerbruht 
reuşise să reducă pătrunderea apei în pântecele corabiei, 
dar carena încă era mult prea scufundată. Doisprezece 
oameni aruncau apa peste bord cu teama că înrăutățirea 
vremii ne va osândi pe toţi. Dar vântul a fost calm, a bătut 
uşor dinspre apus, valurile mării s-au potolit şi vela cu cap 
de lup ne-a dus încet către nord. În amurg am ajuns la 
insulele Farnea şi ne-am strecurat printre ele. Înspre apus, 
cerul era ca un cuptor încins pe care se profilau 
meterezele Bebbanburgului. Oamenii obosiţi vâsliră pentru 
a trece corabia prin canalul îngust din port. Ne-am 
apropiat de țărm, urmând ca în zori nişte boi înjugaţi s-o 
tragă spre uscat în timpul fluxului, astfel încât să se poată 
face reparaţiile. Banamadr şi corabia capturată au mers 
împreună cu noi prin canal. 

Am încercat să vorbesc cu părintele Ceolnoth pe când ne 
îndreptam spre casă, dar el s-a dovedit a fi morocănos şi 
fără de folos. Wistan, tânărul care credea că zeul lui îmi 
voia moartea, s-a comportat mizerabil şi a fost la fel de 
inutil. I-am întrebat pe amândoi cine-i trimisese în nord ca 
să mă omoare, însă nu mi-au răspuns. Când îl dezlegasem 
pe Wistan de catarg, îi arătasem grămada de spade 
capturate şi-i spusesem: 

— Poţi să iei una şi să încerci din nou să mă omori. 

Roşise când oamenii mei începuseră să râdă şi-l 
îndemnaseră să accepte oferta, dar nu făcuse nicio 
încercare de a îndeplini voia zeului său. Rămăsese lângă 
sabord până când Gerbruht îi spusese să treacă la treabă. 

— Vrei să rămâi în viaţă, băiete? Pune mâna şi scoate 
apa! 

— Tatăl tău este Ceolberht? l-am întrebat pe părintele 


Y 46 


Ceolnoth. 

Păru surprins că ştiam, deşi, ca să fiu cinstit, era doar o 
presupunere. 

— Da, îmi răspunse el scurt. 

— Îl ştiu de pe când era doar un copil. 

— Mi-a spus. După o pauză, adăugă: Stăpâne. 

— Atunci nu mă plăcea, şi îndrăznesc să spun că nici 
acum nu mă place. 

— Domnul nostru ne învaţă să iertăm, spuse el pe acel 
ton înverşunat pe care îl folosesc preoţii creştini atunci 
când sunt siliţi să recunoască un adevăr incomod. 

— Unde-i tatăl tău acum? l-am întrebat. 

Rămase tăcut o perioadă, apoi îşi dădu seama că 
răspunsul lui nu revela vreun secret. 

— Tata îl slujeşte pe Domnul în catedrala din 
Wintanceaster. La fel şi unchiul meu. 

— Mă bucur că amândoi sunt în viaţă! i-am spus, deşi nu 
era adevărat, căci îi detestam pe amândoi. 

Erau gemenii din Mercia care semănau ca două picături 
de apă. Fuseseră prizonieri împreună cu mine, prinşi de 
către danezi. În timp ce Ceolnoth şi Ceolberht îşi îndurau 
cu greu captivitatea, mie mi-a priit. li plăceam pe danezi, 
dar fraţii erau creştini pătimaşi, fii de episcop, care 
fuseseră învăţaţi că toţi păgânii sunt copii ai diavolului. 
După eliberare, amândoi urmaseră şcoala de preoţi, unde 
ura lor înfocată împotriva păgânilor nu făcuse decât să se 
adâncească. Soarta voise ca drumurile noastre să se 
încrucişeze destul de des. Intotdeauna mă 
desconsideraseră, mă numiseră duşman al bisericii şi chiar 
mai rău decât atât. Mă răzbunasem pentru această ofensă 
scoţându-i dinţii părintelui Ceolberht. Ceolnoth semăna 
extraordinar de mult cu taică-său. Fără îndoială, Ceolberht 
cel ştirb şi-ar fi botezat fiul după fratele lui. Şi chiar aşa 
făcuse. 

— Ce caută fiul unui preot ştirb în mările din 
Northumbria? l-am întrebat. 

— Lucrarea Domnului. 

Atât găsi de cuviinţă să zică. 

Y% 47 9 


— Să supună la cazne şi să omoare pescari? 

Nu-mi răspunse la această întrebare. 

li luaserăm prizonieri pe cei care păreau să comande 
corăbiile inamice. Pe toţi i-am băgat într-un grajd gol şi i- 
am pus sub pază, însă pe părintele Ceolnoth şi pe 
nefericitul de Wistan i-am invitat să ia masa cu mine în 
sala mare. Oamenii din garnizoană mâncaseră mai 
devreme, aşa că masa fusese aşezată doar pentru 
războinicii care fuseseră pe corăbii. Singura femeie din 
încăpere, în afară de fetele care serveau la masă, era 
Eadith, soţia mea. L-am aşezat pe părintele Ceolnoth la 
stânga ei. Cu toate că nu-mi plăcea de el, ţineam să-i 
respect demnitatea rangului, lucru pe care l-am regretat 
de îndată ce se aşeză la locul lui pe banca de la masa 
întinsă, îşi ridică mâinile către căpriorii înnegriţi de fum şi 
începu să se roage cu glas pătrunzător. Cred că era 
mândru de el, dar era mândria unui nebun. li cerea zeului 
său să pogoare o ploaie de foc peste această „scârbavnică 
fortăreață”, s-o facă praf şi pulbere şi să zdrobească 
netrebniciile care se ascundeau între meterezele ei. L-am 
lăsat să trăncănească o vreme, apoi i-am poruncit să tacă; 
atunci când a început să strige pentru a-i cere zeului său 
să ne trimită în iadul cel fără de sfârşit, i-am făcut semn lui 
Berg şi i-am zis: 

— Du-l pe nemernicul ăsta pios în cocina porcilor şi 
leagă-l în lanţuri acolo. Să predice la scroafe. 

Când Berg îl scoase pe preot din salon, toţi oamenii mei, 
chiar şi cei creştini, chiuiră bucuroşi. Am văzut că Wistan 
urmărea tăcut şi trist cele întâmplate. Pe mine mă 
nedumerea băiatul acesta. Coiful şi zalele lui, care acum 
erau ale mele, fuseseră făcute cu mare măiestrie, ceea ce- 
mi spunea că Wistan era de viţă nobilă. Şi, în ciuda 
nesăbuinţei de care dădea dovadă, era un tânăr cu multă 
minte. I l-am arătat cu degetul lui Eadith, soţia mea, şi i- 
am spus: 

— După ce terminăm aici îl ducem la capelă. 

— La capelă! făcu ea surprinsă. 

— Vrea probabil să se roage. 


489 


— Omoară-l pe căţeluşul ăsta, mă îndemnă Egil cu 
voioşie în glas. 

— Eu cred c-o să vorbească, am zis. 

Aflasem destul de multe de la ceilalţi prizonieri. Mica 
flotă alcătuită din cele patru corăbii fusese strânsă la 
Dumnoc, în Anglia de Est. La bord se urcaseră bărbaţi din 
acel port, dar şi din alte porturi din Anglia de Est şi din 
Wessex. Cei mai mulţi erau din Wessex. Oamenii fuseseră 
plătiţi foarte bine şi li se promisese o bună recompensă 
dacă reuşeau să mă omoare. Conducătorii flotei erau 
părintele Ceolnoth, tânărul Wistan şi un saxon de vest pe 
nume Edgar. Nu auzisem niciodată despre acest Edgar, 
deşi prizonierii îmi spuseseră că era un luptător renumit. 

— O matahală de om, îmi zisese unul dintre ei. Mai înalt 
decât Domnia Voastră! Cu faţa plină de urme de răni! 

Cel care-mi vorbise astfel se înfiorase amintindu-şi de 
cel despre care-mi povestea. 

— Era pe corabia care s-a scufundat? voisem să ştiu. 

Nu aveam niciun prizonier care să semene cu această 
descriere a lui Edgar, aşa că m-am gândit că murise. 

— Era pe corabia Haelubearn, stăpâne, corabia aceea 
mică. 

Helubearn însemna „copilul mântuirii”, o expresie pe 
care creştinii o foloseau destul de des. Mă întrebam dacă 
toate cele patru corăbii aveau nume cucernice. Cred că da, 
pentru că un alt prizonier, căruia îi atârna o cruce la gât, 
îmi spusese că părintele Ceolnoth le făgăduise tuturor că 
aveau să ajungă în rai, în ciuda păcatelor care le apăsau 
cugetele, dacă izbuteau să mă căsăpească. 

— De ce era Edgar pe corabia cea mică? mă întrebasem 
eu cu voce tare. 

— Era cea mai rapidă, stăpâne, îmi răspunsese el. 
Celelalte corăbii sunt prea greoaie. Halubearn e mică, dar 
iute. 

— Ceea ce înseamnă că putea să scape în caz de nevoie, 
conchisesem eu pe un ton acru, iar prizonierul se 
mărginise să încuviinţeze din cap. 

Mi-am dat seama că de la preotul Ceolnoth nu voi afla 


499 


mare lucru, dar că Wistan era sensibil la semne de 
bunăvoință. După ce am terminat de mâncat, Eadith şi cu 
mine l-am luat pe băiat şi am mers la capela din 
Bebbanburg, construită pe un banc stâncos lângă sala 
mare. Ca şi restul fortăreței, era construită din lemn. 
Creştinii o pardosiseră cu dale de piatră peste care 
aşezaseră covoraşe ţesute. Capela nu este mare; are vreo 
douăzeci de paşi lungime şi cam zece paşi lăţime. Nu are 
ferestre, în partea de răsărit se află un altar. Ici şi colo 
sunt scăunele care seamănă cu cele folosite la mulsul 
vacilor. Lângă peretele de apus se află o bancă. Trei din 
pereţii capelei sunt acoperiţi cu ţesături simple din lână 
care împiedică pătrunderea aerului rece. Pe altar se află o 
cruce din argint bine lustruită şi două lumânări mari, în 
permanenţă aprinse. 

Când l-am dus înăuntru, Wistan părea buimăcit. I-a 
aruncat o privire neliniştită lui Eadith, care, ca şi el, avea o 
cruce la gât. 

— Stăpâne? mă întrebă el cu un soi de nervozitate în 
glas. 

Stăteam pe banca din spatele capelei şi mă sprijineam 
de perete. 

— Ne-am gândit că poate vrei să te rogi, i-am spus. 

— Este un loc sfânt, îl asigură Eadith. 

— Avem şi un preot, părintele Cuthbert, am adăugat eu. 
Este un bun prieten şi locuieşte aici, în fortăreață. Este 
bătrân şi orb. În zilele în care nu se simte prea bine, un 
preot din sat vine aici pentru a-i ţine locul. 

— În sat e o biserică, spuse Eadith. Mâine te poţi duce 
acolo. 

Wistan era complet năucit. Fusese învăţat că eu eram 
Uhtred nelegiuitul, un păgân înverşunat, un duşman al 
credinţei lui şi un ucigaş de preoţi, iar acum îi arătam o 
capelă creştină construită în interiorul fortăreței şi-i 
vorbeam despre preoţi creştini. Se uita cu ochi mari când 
la mine, când la Eadith şi nu spunea nimic. 

Foarte rar purtam cu mine Răsuflarea-Şarpelui atunci 
când mă aflam la Bebbanburg, dar aveam cu mine Acul- 


$ 50 # 


Viespii. Am ridicat teaca pumnalului, am întors-o aşa încât 
mânerul lui să fie înspre Wistan şi am lăsat ca arma să 
alunece pe lespedea de piatră. 

— Zeul tău spune că trebuie să mă omori. De ce n-ai 
face-o? 

— Stăpâne... îngăimă el. 

— Mi-ai spus că ai fost trimis să cureţi pământul de 
nemerniciile noastre. Ştii că mi se zice Uhtredaerwe? 

— Da, stăpâne, îmi răspunse Wistan, mai mult şoptit. 

— Uhtred ucigaşul de preoţi? 

— Da, stăpâne. 

— Am omorât preoţi. Şi călugări. 

— Nu dinadins, interveni Eadith. 

— Ba câteodată dinadins, şi de obicei plin de furie, am 
zis ridicând din umeri. Spune-mi, ce altceva mai ştii despre 
mine? 

Wistan şovăi puţin, după care îşi recăpătă curajul. 

— Că sunteţi păgân şi războinic. Că sunteţi prieten cu 
necredincioşii şi-i încurajați. 

Ezită din nou. 

— Continuă. 

— Oamenii spun că vreţi ca ZEthelstan să devină regele 
Wessexului pentru că l-aţi vrăjit. Şi că vreţi să vă folosiţi de 
el ca să luaţi tronul pentru Domnia Voastră. 

— Asta-i tot? l-am întrebat înveselit. 

Nu se uitase la mine, dar acum îşi ridică privirea. 

— Mai spun că l-aţi omorât pe ZEthelhelm cel Bătrân şi 
că aţi silit-o pe fiica lui să se mărite cu băiatul Domniei 
Voastre. Că ea a fost siluită! Aici, în fortăreaţa asta. 

Avea furie în priviri şi ochii scăldaţi în lacrimi. Preţ de 
câteva clipe am crezut că va lua în mână Acul-Viespii. 

Am auzit-o pe Eadith râzând. Nu spunea nimic, doar 
râdea. Amuzamentul ei aparent îl nedumerea pe Wistan. 
Cum soţia mea mă privea întrebător, am dat din cap, iar 
ea, ştiind ce însemna asta, ieşi afară în noaptea bântuită 
de vânt. Lumânările pâlpâiră când uşa se deschise şi se 
închise, dar nu se stinseră. Erau singura sursă de lumină 
din micuța capelă, aşa că Wistan şi cu mine stăteam de 


$ 51% 


vorbă aproape în întuneric. 

— Rare sunt zilele când nu e vânt, am zis pe un ton 
blajin. Vânt şi ploaie, ploaie şi vânt, aşa e vremea aici, la 
Bebbanburg. 

Tăcea. 

— Spune-mi, cum l-am omorât eu pe ealdormanul 
ZEthelhelm? l-am întrebat, fără să-mi dezlipesc spatele de 
peretele capelei. 

— De unde să ştiu eu, stăpâne? 

— Cum spun oamenii din Wessex că a murit? am insistat. 
Tu eşti din Wessex? 

— Da, stăpâne, murmură el. 

— Atunci spune-mi ce zic oamenii din Wessex despre 
moartea ealdormanului ZEthelhelm. 

— Spun că a fost otrăvit, stăpâne. 

— De un vrăjitor păgân? l-am întrebat zâmbind pe 
jumătate. 

Ridică din umeri. 

— Domnia Voastră ar trebui să ştiţi, stăpâne, nu eu. 

— Atunci, Wistan din Wessex, dă-mi voie să-ţi spun ce 
ştiu. Nu eu l-am omorât pe ealdormanul /Ethelhelm. A 
murit de molimă, deşi i-am purtat de grijă cât de bine am 
putut. A primit ultima împărtăşanie a bisericii tale. Fiica 
lui a fost lângă el când s-a stins din viaţă. Ea nu a fost 
siluită şi nici obligată să se mărite cu fiul meu. 

Nu spuse nimic. Lumina lumânărilor se reflecta în tăişul 
pumnalului. Vântul nopţii făcea să scârţâie uşa capelei şi 
vâjâia pe deasupra acoperişului. 

— Spune-mi, ce ştii tu despre prinţul ZEthelstan? 

— Că este bastard şi că ţinteşte să ia tronul de la 
ZElfweard. 

— ZElfweard, nepotul actualului ealdorman /ZEthelhelm, 
este al doilea fiu al regelui Edward. Edward mai trăieşte? 

— Slavă Domnului, da. 

— ZElfweard este al doilea născut şi, cu toate astea, 
susţii că el ar trebui să urmeze la tron după moartea 
tatălui său. 

— El este aethelingul, prinţul moştenitor, stăpâne. 


Y% 52 # 


— ZEtheling este fiul cel mare, i-am replicat. 

— În faţa lui Dumnezeu, /Elfweard este fiul cel mare, 
stărui Wistan. ZEthelstan este copil nelegitim. 

— Copil nelegitim, am repetat. 

— Da, stăpâne, zise el cu îndărătnicie. 

— Mâine te voi prezenta părintelui Cuthbert. O să-ţi 
placă de el! Îl ţin aici, în cetate, ca să-i păzesc viaţa. Şi ştii 
de ce? Pentru că, în urmă cu mulţi ani, părintele Cuthbert 
a avut nesăbuinţa să-l cunune pe tânărul prinţ Edward cu o 
fată frumoasă din Cent, fiica unui episcop. Fata a murit la 
naşterea gemenilor săi, Eadgyth şi ZEthelstan. I-am spus 
părintelui Cuthbert că făcea o nebunie curată, fiindcă 
Edward nu avea consimţământul tatălui său ca să se 
însoare. Cu toate astea, căsătoria a fost oficiată de un 
preot creştin într-o biserică creştină. Şi cei care-i neagă lui 
Æthelstan drepturile de moştenitor încearcă, încă de 
atunci, să-l reducă la tăcere pe părintele Cuthbert. Vor să-l 
omoare pentru ca adevărul să nu fie scos la lumină 
niciodată. De aceea îl ţin eu în fortăreață. 

— Dar... începu Wistan, însă îşi dădu seama că n-avea ce 
spune. 

Toată viaţa lui, care cred că număra vreo douăzeci de 
ani, i se spusese de către fiecare locuitor din Wessex că 
Æthelstan era copil nelegitim şi că /Elfweard era 
adevăratul moştenitor al tronului lui Edward. Crezuse 
această minciună, crezuse că /Ethelstan fusese zămislit în 
pântecul unei târfe. Acum, eu îi zdrobeam această 
convingere. Mă credea, deşi nu voia să mă creadă, şi de 
aceea tăcea. 

— Şi tu crezi că zeul tău te-a trimis să mă omori? l-am 
întrebat. 

Nu spunea nimic. Se uita fix la pumnalul care zăcea la 
picioarele lui. 

Am scos un hohot de râs şi am continuat: 

— Soţia mea e creştină, fiul meu este creştin, cel mai 
vechi şi mai bun prieten al meu este creştin şi mai mult de 
jumătate dintre oamenii mei sunt creştini. N-ar fi putut 
zeul tău să-i ceară unuia dintre ei să mă omoare în loc să 


$ 53% 


vă trimită pe voi? De ce să vă pună să bateţi drumul tocmai 
din Wessex până aici, când la Bebbanburg sunt peste o 
sută de creştini care ar putea să mă doboare? 

Nu se mişca. Nu scotea niciun cuvânt. 

— Pescarul pe care l-aţi torturat şi ucis era tot creştin, i- 
am spus. 

L-am văzut tresărind şi scuturând din cap. 

— Am încercat să opresc acest lucru, dar Edgar... 

Vocea i se stinse, dar observasem deja o mică ezitare din 
partea lui înainte de a pronunţa numele. 

— Edgar nu e numele lui adevărat, aşa-i? l-am întrebat. 
Cine este de fapt? 

Înainte de a apuca să-mi răspundă, uşa se deschise cu 
un scârţâit prelung şi Eadith o aduse pe ZElswyth în lumina 
pâlpâitoare a lumânărilor. Aceasta se opri în loc, se uită la 
Wistan şi zâmbi încântată. 

ZElswyth este nora mea, fiica duşmanului meu şi soră a 
fiului său care mă urăşte la fel de mult ca taică-său. Tatăl 
ei, ZEhelhelm cel Bătrân, plănuia s-o facă regină, dându-i la 
schimb frumuseţea pe vreun tron din creştinătate, însă fiul 
meu o câştigase primul; de atunci rămăsese la 
Bebbanburg. Atunci când te uitai la ea, nu te puteai 
împiedica să te întrebi cum o fată atât de firavă, palidă şi 
slabă poate supravieţui iernilor aspre şi vânturilor 
sălbatice din Northumbria, fără să mai vorbim de chinurile 
facerii. ZElswyth îmi dăduse doi nepoți şi era singura pe 
care nu o auzeai niciodată să sufere, să strănute, să 
tremure sau să tuşească în lunile de iarnă. Părea fragilă, 
însă era tare ca oţelul. Figura ei, atât de drăguță, se 
lumină de bucurie văzându-l pe Wistan. Avea un zâmbet 
care putea topi inima oricărei fiare. În loc să-i răspundă la 
fel, Wistan rămăsese cu gura căscată, ca şi cum vederea ei 
l-ar fi descumpănit. 

— ZEthelwulf! strigă ZElswyth îndreptându-se către el cu 
braţele deschise. 

— ZEthelwulf! am chicotit eu. _ 

Numele însemna „lup nobil”. Într-adevăr, tânărul care-şi 
spunea Wistan părea a fi nobil, dar lup, nici pe departe. 


$ 54% 


ZEthelwulf roşi. O lăsă pe ZElswyth să-l îmbrăţişeze, apoi 
se uită la mine stânjenit. 

— Eu sunt ZEthelwulf, îmi spuse pe un ton care sugera că 
numele ar fi trebuit să-mi fie cunoscut. 

— Este fratele meu! zise ZElswyth fericită. Fratele meu 
mai Mic! 

Apoi văzu Acul-Viespii pe podea şi se încruntă la mine, 
aşteptând o explicaţie. 

— Fratele tău a fost trimis să mă omoare. 

— Să te omoare? întrebă şocată /Elswyth. 

— Ca răzbunare pentru felul în care te-am tratat. Nu ai 
fost tu siluită şi obligată să te măriţi fără voie? 

— Nu! protestă ea. 

— Şi toate astea după ce l-am omorât pe tatăl tău. 

ZElswyth se uită drept în ochii fratelui ei. 

— Tata a murit de molimă! îi zise cu înverşunare. l-am 
fost alături tot timpul cât a fost bolnav. Şi nimeni nu m-a 
siluit, nimeni nu m-a forţat la măritiş. Îmi place aici! 

Bietul Æthelwulf! Arăta de parcă toată temelia vieţii lui 
se năruise. O credea, fireşte, pe ZElswyth, cum ar fi putut 
să n-o creadă? Faţa ei radia de bucurie, vocea îi era plină 
de entuziasm, în timp ce ZEthelwulf arăta de parcă îi venea 
să plângă. 

— Hai să mergem la culcare, i-am spus lui Eadith, apoi 
m-am întors către /ZElswyth. Voi doi puteţi rămâne ca să 
staţi de vorbă. 

— Asta o să facem! îmi zise ZElswyth. 

— Voi trimite un slujitor ca să-ţi spună unde poţi dormi, 
i-am spus lui ZEthelwulf. Dar ştii că eşti prizonier aici, aşa- 
i? 

— Da, stăpâne. 

— Un prizonier de onoare, e adevărat, dar, dacă încerci 
să pleci din fortăreață, totul se va schimba. 

— Da, stăpâne, repetă el. 

Am luat Acul-Viespii, l-am bătut pe umăr pe ZEthelwulf şi 
am mers la culcare. Fusese o zi lungă. 


Deci Æthelhelm cel Tânăr îşi trimisese fratele mai mic să 
% 55 Ø 


mă omoare. Organizase o flotă şi oferise bani echipajelor. 
Ba mai adăugase şi un preot slinos care să-i inspire lui 
ZEthelwulf o ură îndreptăţită. /ZEthelhelm ştia că era 
aproape imposibil să mă ucidă atâta timp cât mă aflam în 
interiorul fortăreței. Ştia, de asemenea, că nu putea trimite 
destui oameni care să mă prindă în ambuscadă pe 
pământurile mele fără ca acei oameni să fie descoperiţi şi 
masacrați de luptătorii din Northumbria. Aşa că procedase 
mult mai inteligent. Trimisese oameni care să mă prindă 
pe mare. 

ZEthelwulf era conducătorul flotei, dar ZEthelhelm ştia că 
fratele lui, deşi pătruns de ura familiei împotriva mea, nu 
era cel mai neîndurător dintre oameni. Aşa încât îi 
trimisese pe părintele  Ceolnoth, care urma să-l 
năpădească pe /Ethelwulf cu tâmpenii sfinte, şi pe cel 
căruia îi spuneau Edgar. Numai că nu acesta era numele 
lui adevărat. /Ethelhelm voia ca nimeni să nu ştie cui îi 
aparţineau corăbiile şi nici să lege moartea mea de 
poruncile lui. El sperase ca vina să cadă asupra unor pirați 
sau vikingi, aşa că le poruncise să-şi ia nume false. 
ZEthelwulf devenise Wistan, şi am aflat că Edgar era în 
realitate Waormund. 

Il ştiam pe Waormund. Era o namilă de saxon de vest, o 
brută de om cu faţa lată pe care o cicatrice pornea de la 
sprânceana dreaptă şi se oprea sub falca stângă. Îmi 
aminteam ochii lui, reci ca de piatră. În bătălii, Waormund 
era omul de care trebuia să te fereşti cu orice preţ, 
deoarece era capabil de o violenţă înfiorătoare. În plus, îi 
făcea plăcere să fie sălbatic. Un bărbat puternic, mult mai 
înalt decât mine, şi neînduplecat. Era un bun luptător pe 
care ţi-l puteai dori ca aliat în luptă şi pe care doar un om 
fără judecată şi l-ar fi dorit vrăjmaş. 

— De ce se afla Waormund pe cea mai mică dintre 
corăbii? l-am întrebat pe Æthelwulf a doua zi dimineaţa. 

— l-am poruncit să urce la bordul ei, stăpâne, pentru că- 
l doream departe de mine! El nu este creştin. 

— E păgân? 

— E o bestie. El i-a torturat pe cei prinşi. Am încercat să- 


$ 56% 


l opresc. 

— Dar părintele Ceolnoth l-a susţinut? 

— Da, încuviinţă ZEthelwulf pe un ton jalnic. 

Ne plimbam pe meterezele Bebbanburgului. Soarele îşi 
trimitea strălucirea peste marea pustie. Un vânticel ne 
aducea miros de alge şi de sare. 

— Am încercat să-l opresc pe Waormund, urmă 
ZEthelwulf. Dar el m-a drăcuit, şi nu numai pe mine, ci şi pe 
Dumnezeu. 

— Ţi-a drăcuit zeul? l-am întrebat râzând. 

ZEthelwulf îşi făcu semnul crucii. 

— l-am spus că Dumnezeu nu-i va ierta cruzimea, iar el 
mi-a zis că Dumnezeu este mai crud decât oamenii. l-am 
poruncit să rămână pe Hælubearn, căci nu mai suportam 
să-mi fie alături. 

Am mai făcut câţiva paşi. 

— Ştiu că fratele tău mă urăşte, i-am zis. Dar de ce te-a 
trimis în nord ca să mă omori? De ce acum? 

— Fiindcă ştie că aţi jurat că-l veţi ucide, îmi zise 
ZEthelwulf. 

Răspunsul lui mă şocă. Într-adevăr, făcusem un astfel 
jurământ, dar trebuia să rămână secret între /ZEthelstan şi 
mine. Totuşi, ZEthelhelm ştia despre el. De unde? Aşadar, 
nu era de mirare că /ZEthelhelm mă dorea mort înainte ca 
eu să apuc să-mi îndeplinesc jurământul. 

Fratele duşmanului meu se uita nervos la mine. 

— Este adevărat, stăpâne? 

— Da, dar nu înainte de moartea regelui Edward. 

ZEthelwulf tresări auzind acest crud adevăr. 

— Dar de ce? De ce să-mi omorâţi fratele? 

— L-ai întrebat vreodată de ce vrea să mă omoare? i-am 
replicat nervos. Nu trebuie să-mi spui. Ştiu de ce. Pentru 
că el crede că eu l-am omorât pe tatăl vostru. Eu sunt 
Uhtredaerwe păgânul, Uhtred ucigaşul de preoţi. 

— Da, stăpâne, bâigui el. 

— Fratele tău a încercat să-l omoare pe /ZEthelstan şi a 
încercat să mă omoare şi pe mine. Şi tu mă întrebi de ce 
vreau să-l omor? Spune-mi, ce crezi că se va întâmpla când 


$ 57% 


Edward va muri? 

— Mă rog la Dumnezeu să trăiască, răspunse Æthelwulf 
făcându-şi semnul crucii. Când am plecat, el era în Mercia, 
stăpâne. Dar stătea în pat şi preoţii au venit la el. 

— Pentru ultima împărtăşanie? 

— Aşa au zis, dar el îşi revenise înainte de asta. 

— Ce se întâmpla dacă nu-şi revenea? 

Făcu o pauză; n-avea niciun chef să-mi dea un răspuns 
pe care ştia că nu vreau să-l aud. 

— Atunci când va muri, stăpâne, /ZElfweard va deveni 
regele Wessexului, zise în cele din urmă, făcându-şi 
semnul crucii. 

— ZElfweard este nepotul tău. Este un nemernic cu 
creier de vrabie. Dacă devine rege, fratele tău crede că 
poate să-l controleze şi să cârmuiască Wessexul prin 
intermediul lui. Doar că, înţelegi, aici este o problemă. 
Aceea că părinţii lui /ZEthelstan au fost într-adevăr 
căsătoriţi, ceea ce înseamnă că /Ethelstan nu este copil 
nelegitim. După ce Edward îşi dă ultima suflare se va isca 
un război civil. Saxoni împotriva saxonilor, creştini 
împotriva creştinilor, ZElfweard contra lui /ZEthelstan. Cu 
mult timp în urmă am jurat să-l apăr pe /Ethelstan. 
Câteodată, îmi doresc să n-o fi făcut. 

— Chiar aşa, stăpâne? mă întrebă el vădit surprins. 

— Chiar aşa, i-am răspuns fără să-i dau alte explicaţii în 
timp ce mergeam alături de el pe metereze. 

Era adevărat, jurasem să-l apăr pe ZEthelstan, dar, pe 
măsură ce trecea timpul, mă îndoiam că-mi mai plăcea de 
el. Era prea evlavios, semăna tot mai mult cu bunicul lui şi 
începuse să nutrească ambiţii prea mari. Ambiţia, în sine, 
nu e ceva reprobabil. Bunicul lui Æthelstan, regele Alfred, 
fusese un om ambițios. ZEthelstan moştenise visul acestuia 
de a uni regatele Saxoniei britanice. Wessexul invadase 
Anglia de Est, înghiţise Mercia şi nu era un secret că voia 
să stăpânească Northumbria, Northumbria mea, ultimul 
regat britanic în care locuitorii erau liberi să se roage cum 
voiau. Æthelstan jurase că nu va invada Northumbria atât 
timp cât eu eram în viaţă, dar cât avea să mai dureze asta? 


Y% 58% 


Niciun om nu trăieşte veşnic. Mi-era teamă că, susţinându- 
l pe ZEthelstan, îmi condamnam poporul la supunere faţă 
de regatele din sud şi episcopii lor hrăpăreţi. Pe de altă 
parte, mă legasem prin jurământ de el, iar jurămintele nu 
se încalcă. 

Sunt  northumbrian, Northumbria este ţara mea. 
Oamenii mei sunt northumbrieni, oameni puternici şi dârzi, 
deşi suntem o ţară mică. La miazănoapte de noi se află 
Alba cea plină de scoțieni ambiţioşi care fac tot timpul 
incursiuni de jaf, ne insultă şi vor să ne ia pământurile. 
Spre apus se află Irlanda, cu vikingii ei care niciodată nu 
sunt mulţumiţi cu terenurile pe care le au şi vor 
întotdeauna mai mult. Dincolo de marea de la răsărit se 
află danezii neostoiţi care nu renunţă să revendice 
teritoriul meu, unde s-au aşezat deja mulţi de-ai lor. 
Suntem o ţară mică. Avem duşmani la răsărit, la apus, la 
miazănoapte. lar la miazăzi sunt saxonii, care vorbesc 
aceeaşi limbă ca noi, dar stau şi ei cu ochii pe 
Northumbria. 

Alfred a avut întotdeauna credinţa că toţi cei care 
vorbesc limba engleză ar trebui să trăiască în aceeaşi ţară, 
o ţară la care el visa, o ţară numită Englaland. Iar soarta, 
această târfă care ne domină viaţa, a vrut ca eu să lupt 
pentru Alfred şi visul lui. Am omorât danezi, am omorât 
vikingi şi fiecare lovitură de spadă a întărit domnia 
saxonilor. Northumbria nu va supravieţui, ştiam asta. Este 
prea mică. Scoţienii voiau pământurile noastre, dar ei 
aveau alţi duşmani. Se luptau cu vikingii din Strath Clota şi 
din insule. Luptele cu ei îl ţineau ocupat pe regele 
Constantin. Vikingii din Irlanda erau oameni neînfricaţi, 
dar rareori se puneau de acord în alegerea unui 
conducător. În ciuda acestui lucru, corăbiile lor cu cap de 
dragon traversau mereu Marea Irlandei aducând luptători 
care să se stabilească pe coastele sălbatice din vestul 
Northumbriei. Danezii erau mai temători în faţa Britaniei, 
deoarece saxonii deveniseră mult mai puternici, aşa încât 
corăbiile daneze navigau departe către miazăzi în căutarea 
de prăzi mai uşoare. Într-adevăr, saxonii deveneau tot mai 


$ 59 # 


puternici. Ştiam că într-o zi Northumbria va fi cucerită şi, 
după cum îmi dădeam eu seama, ea va cădea în mâinile 
saxonilor. Nu voiam ca acest lucru să se întâmple, dar să 
te împotriveşti inevitabilului înseamnă să ridici spada 
împotriva sorții, şi, dacă aceasta este neînduplecată, şi eu 
cred că aşa este, era mai bine ca /Ethelstan să 
moştenească Wessexul. /Elfweard era duşmanul meu. 
Familia lui mă ura şi, dacă el cucerea Northumbria, avea 
să se năpustească asupra Bebbanburgului cu toată forţa 
Britaniei saxone. Æthelstan jurase să mă apere, eu jurasem 
să-l apăr pe el. 

— Se foloseşte de tine! îmi spusese Eadith atunci când îi 
mărturisisem că am jurat să-l omor pe /Ethelhelm cel tânăr 
după ce regele Edward va muri. 

— ZEthelstan? 

— Bineînţeles! De ce-l ajuţi? Doar nu ţi-e prieten. 

— Ţin mult la el. 

— Dar el ţine la tine? 

— Am jurat să-l apăr. 

— Bărbaţii şi jurămintele lor! Crezi că ZEthelstan îşi va 
respecta jurământul? Crezi că nu va invada Northumbria? 

— Nu atâta timp cât eu sunt în viaţă. 

— E şiret ca o vulpe! spusese Eadith. E plin de ambiţii! 
Vrea să fie rege al Wessexului, rege al Angliei de Est, rege 
al orice! Şi nu-i pasă pe cine sau ce va distruge pentru a 
obţine ce-şi doreşte! Şi nici nu e însurat! 

— Ce-are una cu alta? o întrebasem privind-o mirat. 

Părea dezamăgită. 

— Nu poate iubi! Nedumerită că nu păream în stare să 
pricep, încercase să mă lămurească: Maică-sa a plătit cu 
viaţa naşterea lui. Toată lumea ştie că astfel de copii 
poartă semnul diavolului. 

— Şi mama mea a murit când m-a născut pe mine! îi 
replicasem. 

— Cu tine-i altceva, tu eşti diferit. N-am încredere în el. 
Ar trebui să stai aici după moartea lui Edward. 

Şi, cu aceste cuvinte rostite pe un ton vehement, 
încheiase discuţia. 


$ 60 9 


Eadith era o femeie puternică şi inteligentă, numai un 
idiot i-ar fi putut ignora sfatul, însă reacţia ei trezise furia 
din adâncul meu. Ştiam că are dreptate, dar eu eram un 
îndărătnic, şi discuţia aceea n-a făcut decât să-mi 
întărească hotărârea de a-mi respecta jurământul. 

Finan era de acord cu Eadith. 

— Dacă pleci spre sud, vin cu tine, dar n-ar trebui să 
mergem, îmi spuse irlandezul. 

— Tu vrei ca ZEthelhelm să trăiască? 

— Mi-ar plăcea să-i scot ochii săpând cu Hoţul-de-Suflete 
prin fundul lui împuţit, îmi răspunse Finan, vorbind despre 
spada lui. Dar mai degrabă i-aş lăsa plăcerea asta lui 
ZEthelstan. 

— I-am făcut un jurământ. 

— Eşti stăpânul meu, dar eşti de-a dreptul nebun. Când 
plecăm? 

— Imediat după ce aflăm că Edward a murit. 

Aşteptam de un an ca unul dintre războinicii lui 
ZEthelstan să vină dinspre miazăzi şi să-mi aducă vestea 
morţii regelui. În loc de războinic, la trei zile după ce 
stătusem prima dată de vorbă cu /Ethelwulf îşi făcu 
apariţia un preot. Mă găsi în portul Bebbanburg, unde 
Spearhafoc, proaspăt reparată, era lansată la apă. Era o zi 
toridă. Eram dezbrăcat până la brâu şi-i ajutam pe oamenii 
care împingeau carena lustruită în jos către apă. La 
început, preotul crezu că seniorul domeniului era 
ZEthelwulf, care se afla cu mine şi era îmbrăcat ca un nobil. 
Acesta l-a asigurat că eu eram ealdormanul. 

Preotul îmi spuse că regele Edward încă trăia. 

— Dumnezeu fie lăudat! adăugă el. 

Preotul era tânăr, obosit şi se plângea de dureri de spate 
din cauza drumului lung călare. Venise pe o iapă frumoasă 
care, asemenea călăreţului, era plină de praf şi de 
transpiraţie şi abia se ţinea pe picioare. 

— Şi ai bătut atâta drum doar ca să-mi spui că regele 
este încă în viaţă? l-am întrebat cu asprime. 

— Nu, stăpâne, am venit să vă aduc o solie. 

Am ascultat solia şi, a doua zi în zori, am pornit spre 


$ 61% 


miazăzi. 


Am plecat din Bebbanburg doar cu cinci însoțitori. Finan 
era, fireşte, unul dintre ei. Ceilalţi patru erau toţi 
războinici de temut, buni mânuitori ai spadei şi credincioşi 
mie. L-am lăsat pe preotul care-mi adusese solia la 
Bebbanburg, în paza fiului meu, care se întorsese de pe 
coline şi preluase comanda garnizoanei pe timpul cât eu 
lipseam. Nu voiam ca veştile aduse de el să se 
răspândească. De asemenea, i-am dat instrucţiuni lui 
Uhtred cel Tânăr să-l considere pe Æthelwulf prizonier, 
dar prizonier de onoare. 

— Poate că e doar un nebun nevinovat, dar nu vreau să 
plece spre miazăzi şi să-şi prevină fratele că mă îndrept 
într-acolo, i-am spus. 

— Fratele lui n-are nevoie să fie prevenit, zise Finan pe 
un ton sec. El ştie deja că ai jurat să-l omori! 

Şi asta mi se părea straniu, mă gândeam pe lungul drum 
către Eoferwic. /Ethelstan şi cu mine ne juraserăm 
credinţă unul celuilalt, făgăduind să nu dezvăluim acest 
lucru nimănui. Eu încălcasem această înţelegere şi le 
spusesem lui Eadith, lui Finan, fiului meu şi soţiei sale, dar 
eram încredinţat că ei vor păstra secretul. Dacă /Ethelhelm 
aflase, însemna că /Ethelstan îi vorbise cuiva care, la 
rândul lui, îl avertizase pe /Ethelhelm despre pericolul 
care-l păştea. Însemna că erau nişte spioni în serviciul lui 
ZEthelstan, însă asta nu mă surprindea. M-ar fi mirat dacă 
ZEthelhelm n-ar fi avut oameni care să-l informeze despre 
ce se întâmpla în Mercia; oricum, era limpede că duşmanul 
meu fusese pus în gardă. 

Mai era cineva căruia trebuia să-i spun despre 
jurământul făcut şi ştiam că această persoană nu va fi 
fericită. Am avut dreptate. Şi-a ieşit din minţi de furie. 

Sigtryggr fusese ginerele meu, iar acum era regele 
Northumbriei. Era viking şi-mi datora mie faptul că se afla 
pe tron. Mă gândeam cu părere de rău că eu fusesem 
pentru Sigtryggr ceea ce era Æthelhelm pentru Edward. 
Eram cel mai puternic nobil al lui, omul cu care fie trăiai în 


Y% 62 # 


pace, fie îl omorai. Dar el era şi prietenul meu. 

Totuşi, când am stat de vorbă cu el în vechiul palat 
roman din Eoferwic, s-a dezlănţuit mânios. 

— Ai promis că-l omori pe ZEthelhelm? răcni la mine. 

— Am făcut un jurământ. 

— De ce? Ca să-l protejezi pe ZEthelstan? 

— Am jurat să-l apăr. Cu ani în urmă... 

— Şi acum vrea să te duci din nou în sud! mă întrerupse 
Sigtryggr. Să scoţi Wessexul din haosul în care se află! Să 
salvezi Wessexul! Asta ai făcut în urmă cu un an! L-ai 
salvat pe bastardul de ZEthelstan! Trebuia să fie ucis! Dar 
nu, tu a trebuit să salvezi viaţa acestui netrebnic! Nu te vei 
duce! Îţi interzic! 

— ZEthelstan este cumnatul tău, am ţinut să-i amintesc. 

Sigtryggr mormăi ceva de neînțeles, apoi lovi tare o 
masă cu piciorul. Un urcior roman de sticlă albastră căzu 
şi se sparse, făcându-l pe unul dintre ogarii lui să 
chelălăie. x 

— Nu o să te duci. Iți interzic! 

— Tu îţi încâlci jurămintele, mărite rege? l-am întrebat. 

Mormăi iarăşi în barbă, făcu nervos câţiva paşi pe 
pardoseala acoperită cu dale, apoi se întoarse către mine. 

— Atunci când Edward va muri, saxonii vor începe să se 
lupte între ei, aşa-i? 

— Probabil că da. 

— Atunci lasă-i să se lupte! spuse Sigtryggr. Roagă-te ca 
nenorociţii ăştia să se omoare între ei! Nu-i treaba noastră. 
Atât timp cât se luptă între ei n-o să ne atace pe noi! 

— Şi dacă Ælfweard câştigă, o să ne atace oricum. 

— Tu crezi că ZEthelstan n-o s-o facă? Crezi că el n-o să 
treacă graniţa cu armata lui? 

— Mi-a promis că n-o va face. Nu atât timp cât trăiesc 
eu. 

— Şi asta n-o să mai dureze mult, spuse Sigtryggr pe un 
ton ce semăna cu o ameninţare. 

— Eşti căsătorit cu sora lui geamănă, i-am adus aminte. 

— Şi crezi că asta îl va opri? 

Se încruntă la mine. Fusese însurat cu fata mea, care 


Y% 63 # 


murise apărând Eoferwicul. După moartea ei, regele 
Edward îl forţase să se însoare cu Eadgyth, ameninţându-l 
cu o invazie dacă refuza. Sigtryggr, aflat sub asaltul altor 
duşmani, acceptase. Edward pretindea că această 
căsătorie era un simbol al păcii dintre regatele saxone şi 
Northumbria cârmuită de vikingi, dar numai un idiot nu şi- 
ar fi dat seama că adevăratul motiv era să instaleze o 
regină saxonă creştină într-o ţară inamică. Dacă Sigtryggr 
ar fi murit, cum fiul lui, nepotul meu, era prea tânăr ca să 
domnească, danezii şi vikingii n-ar fi acceptat să fie 
cârmuiţi de cucernica Eadgyth şi, în locul ei, ar fi pus pe 
tronul Northumbriei pe unul de-ai lor, dându-le regilor 
saxoni un motiv să invadeze. Aceştia ar fi pretins că 
veniseră s-o repună pe Eadgyth pe tronul care i se 
cuvenea, şi astfel Northumbria, ţara mea, ar fi fost 
înghițită de Wessex. 

Toate aceste lucruri erau adevărate. Şi totuşi aveam să 
plec spre miazăzi. 

Îi făcusem un jurământ lui ZEthelstan, dar şi lui 
ZEthelflaed, fiica regelui Alfred, care fusese pe vremuri 
iubita mea. Jurasem să-l apăr pe ZEthelstan şi să-i ucid pe 
duşmanii lui atunci când Edward va fi murit. Dacă un om 
îşi încalcă jurământul înseamnă că nu are onoare. Putem 
să ne naştem pentru a avea bogății, moşii, izbânzi, şi mie 
mi-au fost date toate acestea. Dar când părăsim lumea asta 
nu luăm cu noi nimic în afară de renume. Un om lipsit de 
onoare nu are renume. Aveam să-mi respect jurământul. 

— Câţi oameni iei cu tine? mă întrebă Sigtryggr. 

— Doar patruzeci. 

— Doar patruzeci! repetă el cu dispreţ în glas. Şi dacă 
cumva Constantin al Scoției ne invadează? 

— N-o va face. E prea ocupat să se lupte cu Owain din 
Strath Clota. 

— Şi vikingii din apus? 

— I-am învins anul trecut. 

— Acum au alţi conducători. Vin tot mai multe corăbii. 

— Atunci o să-i învingem anul viitor, i-am spus. 

Se aşeză din nou, şi doi dintre câinii lui de vânătoare 


$ 649 


veniră lângă el ca să-i mângâie. 

— Fratele meu mai mic a venit din Irlanda, îmi zise peste 
câteva clipe. 

— Fratele tău? 

Ştiam că avea un frate, dar rareori îmi vorbise despre el. 
Credeam că rămăsese în Irlanda. 

— Guthfrith, pufni acru Sigtryggr. Se aşteaptă să-l ţin pe 
haine şi pe mâncare. 

M-am uitat de jur-împrejurul salonului la oamenii care 
ne urmăreau. 

— E aici? 

— Nu, probabil că e la bordel. Deci, te duci în sud? mă 
întrebă el încruntat. 

Mi se părea bătrân, deşi era mai tânăr decât mine. Faţa 
lui, altădată frumoasă în ciuda ochiului lipsă, era plină de 
încreţituri, părul îi era cărunt şi subţire, barba i se rărise. 
N-o întâlnisem pe regina lui la palat. Mi se spusese că-şi 
petrecea mai tot timpul la o mănăstire pe care o înființase 
în oraş. Nu-i făcuse niciun copil lui Sigtryggr. 

— Da, ne vom duce către miazăzi, am adeverit. 

— Acolo de unde ne vin cele mai mari necazuri. Dar să n- 
o luaţi prin Lindcolne. 

Vocea îi era tristă. 

— De ce? l-am întrebat. 

— Se spune că acolo bântuie ciuma. 

Finan, care stătea lângă mine, îşi făcu semnul crucii. 

— Voi ocoli Lindcolne, i-am spus. Vom merge pe drumul 
de vest prin Mameceaster. _ 

Intenţionat, ridicasem puţin vocea. În apropierea 
noastră se aflau vreo doisprezece scutieri şi luptători de 
casă şi voiam ca ei să mă audă. 

— Atunci, să vă întoarceţi repede şi teferi! încheie 
Sigtryggr. 

Era sincer, fără îndoială, dar nu sunase foarte 
convingător. Am plecat a doua zi. 


Nu aveam niciun gând să merg spre sud pe vreun drum, 
dar am vrut ca cei care ne ascultau în salon să-mi 


% 65 # 


răspândească spusele din gură în gură. ZEthelhelm avea 
spioni la curtea lui Sigtryggr, şi voiam ca el să 
supravegheze drumurile romane care duceau din 
Northumbria spre Wessex. 

Mă dusesem la Eoferwic ştiind că era de datoria mea să 
stau de vorbă cu Sigtryggr, dar, în timp ce noi mergeam 
într-acolo, Berg plecase cu Spearhafoc în jos de-a lungul 
coastei până într-un port mic aflat pe malul de nord al 
estuarului Humbre, unde urma să ne aştepte. 

A doua zi după întâlnirea mea cu Sigtryggr, având gura 
inundată de un gust acru după berea şi vinul din ajun, am 
părăsit oraşul în zori împreună cu cei cinci oameni ai mei. 
Ne-am îndreptat către miazăzi, dar, de îndată ce nu mai 
puteam fi văzuţi de pe meterezele de la Eoferwic, am luat- 
o către răsărit. Către seară am găsit-o pe Spearhafoc, cu 
patruzeci de oameni la bord, ancorată la țărm în bătaia 
fluxului. În dimineaţa următoare am trimis şase oameni să 
ducă înapoi caii la Bebbanburg. Noi, ceilalţi, am plecat cu 
Spearhafoc pe mare. 

ZEthelhelm avea să afle probabil că fuseserăm la 
Eoferwic şi că plecaserăm de acolo pe poarta de sud. Avea 
să-şi spună că mă îndreptam spre Mercia ca să mă alătur 
lui ZEthelstan, dar faptul că mă însoțeau numai cinci 
oameni ar fi trebuit să-l nedumerească. Voiam ca el să fie 
neliniştit şi să urmeze piste false. 

În acelaşi timp însă, nu spusesem nimănui, nici lui 
Eadith, nici fiului meu, nici chiar lui Finan ce aveam de 
gând să facem. Eadith şi Finan se aşteptau ca eu să 
pornesc spre miazăzi la auzul veştii despre moartea lui 
Edward; totuşi, iată că, deşi regele era încă în viaţă, eu 
plecam în cea mai mare grabă. 

— Ce ţi-a spus preotul ăsta? mă întrebă Finan pe când 
Spearhafoc se mişca de-a lungul coastei în bătaia vântului 
de vară. 

— Mi-a spus că trebuie să mă duc în sud. 

— Şi ce va trebui să facem când ajungem acolo? 

— Aş vrea şi eu să ştiu. 

— Patruzeci de oameni să invadeze Wessexul? râse el 


Y% 66 # 


făcând semn din cap către burta corabiei înţesată de 
oameni. 

— Mai mult de patruzeci, i-am zis, după care am rămas 
tăcut. 

Mă uitam la apa care strălucea sub razele soarelui şi pe 
care aluneca uşor carena lucioasă a lui Spearhafoc. Nici nu 
ne puteam dori o zi mai bună. Vântul ne împingea, iar 
marea, cu sclipirile ei orbitoare, ne purta pe valurile ei 
mici cu creste înspumate. Toate astea ar fi trebuit să fie un 
semn bun, dar sufletul îmi era copleşit de nelinişte. 
Plecasem în această călătorie fără să mă gândesc prea 
mult, împins de ceea ce crezusem că era o ocazie 
favorabilă, iar acum îndoielile nu-mi dădeau pace. Am atins 
ciocănelul lui Thor’ care-mi atârna la gât. 

— Preotul mi-a adus un mesaj de la Eadgifu, i-am spus 
lui Finan. 

Mi-a aruncat o privire nedumerită, apoi şi-a dat seama 
despre cine vorbeam. 

— Aha, ţâţele cu miros de lavandă! 

Am zâmbit. Într-adevăr, îi spusesem odată lui Finan că 
pieptul lui Eadgifu mirosea a lavandă. Ştiam de la Eadith 
că multe femei amestecau lavandă în cremele cu care se 
ungeau în despicătura sânilor. 

— Aşa este, sânii lui Eadgifu miros a lavandă. Acum, ea 
ne-a cerut ajutorul. 

Finan se uita fix la mine. Într-un târziu spuse: 

— lisuse mare! Ce facem, pentru numele lui Dumnezeu? 

— Mergem s-o găsim pe Eadgifu, fireşte. 

— De ce noi? mă întrebă, fără să-şi dezlipească ochii de 
pe faţa mea. 

— Pe cine altcineva ar putea să cheme? 

— Pe oricine! 

— Nici vorbă, i-am zis clătinând din cap. Are puţini 
prieteni în Wessex, pe nimeni în Mercia sau în Anglia de 
Est. E în pragul deznădejdii. 


5 În mitologia nordică, Thor este urmaşul lui Odin. Era numit 


„mânuitorul ciocanului” pentru că avea în mână un ciocan magic, 
simbol al fulgerelor (n. tr.). 


$ 67 # 


— Dar de ce îţi cere ţie ajutorul? 

— Fiindcă ştie că eu sunt duşmanul duşmanului ei. 

— ZEthelhelm. 

— Care o urăşte, i-am mai spus. 

Această ură era uşor de înţeles. Edward o întâlnise pe 
Eadgifu pe când încă era soţul lui /Efflaed, sora lui 
ZEthelhelm şi mama lui /Elfweard. Mai tânăra şi mai 
frumoasa femeie câştigase în faţa rivalei sale, uzurpând 
locul lui ZEfflaed în patul regelui şi chiar convingându-l pe 
Edward s-o proclame regină a Merciei. Ura lui ZEthelhelm 
faţă de ea sporise atunci când Eadgifu îi dăruise lui 
Edward doi băieţi, pe Edmund şi pe Eadred. Deşi amândoi 
erau minori, Edmund, cel mai mare, putea avea pretenţii la 
tron dacă, aşa cum credeau mulţi, ZEthelstan era copil 
nelegitim şi dacă, aşa cum mulţi îşi dădeau seama, 
ZElfweard era prea idiot, prea feroce şi prea nepotrivit ca 
să cârmuiască ţara. /ZEthelhelm înţelesese foarte bine că 
acest lucru punea în pericol viitorul nepotului său. De 
aceea Eadgifu, în deznădejdea ei, îl trimisese pe preot la 
Bebbanburg. 

— Ea ştie ce-i pregăteşte /Ethelhelm, i-am spus lui 
Finan. 

— Crezi că ştie? 

— Şi ea, ca şi el, are peste tot spioni care i-au spus că, 
de îndată ce Edward va muri, ZEthelhelm plănuieşte s-o 
trimită la Wiltunscir. Va fi închisă într-o mănăstire de 
călugăriţe, iar băieţii ei vor fi crescuţi în casa lui 
ZEthelhelm. 

— Asta înseamnă că amândoi băieţii vor sfârşi cu 
gâturile tăiate, rosti el cu voce joasă uitându-se departe pe 
mare. 

— Sau că vor pieri de boli care nu vor da de bănuit. 

— Şi noi ce trebuie să facem? S-o salvăm? 

— Da, s-o salvăm. 

— Dar, pentru numele lui Dumnezeu, e păzită de trupele 
de casă ale regelui! Iar Æthelhelm sigur o pândeşte ca un 
vultur! 

— Eadgifu şi-a luat măsuri de siguranţă, am spus. A 


Y% 68 # 


plecat cu copiii la Cent. I-a spus soţului ei că se duce să se 
roage pentru el la biserica Sfânta Bertha din Cent, dar 
adevărul este că vrea să strângă o armată care să-i apere 
pe ea şi pe copiii ei. 

— Dumnezeule mare! făcu uluit Finan. Şi oamenii o vor 
urma? 

— De ce nu? Nu uita că tatăl ei a fost Sigehelm. 

Sigehelm fusese ealdorman al Centului până la moarte, 
survenită într-o bătălie cu danezii din Anglia de Est. 
Fusese un om înstărit, deşi nu atât de bogat ca /Ethelhelm. 
Fiul lui Sigehelm, Sigulf, îi moştenise averea, dar şi trupele 
de casă. 

— Sigulf are probabil vreo trei sute de oameni, i-am mai 
spus. 

— lar Æthelhelm are de două ori mai mulţi! Şi alături de 
el vor veni şi oştenii regelui! 

— Toţi aceşti războinici îl vor supraveghea pe ZEthelstan 
în Mercia, am zis. În plus, dacă Eadgifu şi fratele ei 
pornesc împotriva lui ZEthelhelm, vor fi mulţi care-i vor 
urma. 

Asta era o speranţă slabă, dar nu imposibil să se 
adeverească. 

— Credeam că i-ai jurat credinţă lui ZEthelstan, îmi zise 
încruntat Finan. Acum o faci pentru 'Ţâţe-de-lavandă? 

— Jurământul meu este pentru /Ethelstan. 

— Dar Eadgifu se va aştepta ca tu să-l faci rege pe 
băiatul ei! 

— Edmund e prea mic, i-am răspuns cu fermitate în glas. 
E doar un copil. Witanul nu-l va recunoaşte cu niciun chip 
ca rege, cel puţin până nu devine bărbat în toată puterea 
cuvântului. 

— Până atunci, ZEthelstan va ocupa tronul cu propriii fii. 

— Atunci eu voi fi mort, am zis atingându-mi din nou 
ciocănelul de la gât. 

Finan surâse posomorât. 

— Aşadar, acum mergem să ne alăturăm unei rebeliuni a 
celor din Cent? 

— S-o comandăm. Este cea mai bună ocazie pentru a-l 


Y% 69 # 


omori pe /ZEthelhelm. 

— De ce nu ne alăturăm lui /ZEthelstan în Mercia? 

— Pentru că, dacă saxonii de vest află că acesta se 
foloseşte de trupe din Northumbria, o vor lua drept o 
declaraţie de război din partea lui Sigtryggr. 

— Oricum nu mai are nicio importanţă dacă ZEthelstan 
câştigă bătălia. 

— Dar el are mai puţini oameni şi mai puţini bani decât 
ZEthelhelm. Cea mai bună cale de a-l ajuta pe ZEthelstan 
este să-l omorâm pe ZEthelhelm. 

Departe, către răsărit, se ivi pânza unei corăbii. Am 
urmărit-o ceva timp cu privirea şi am văzut că nava cu 
pricina se îndrepta către miazănoapte, fără niciun gând să 
se apropie de noi. 

— La naiba cu jurămintele tale, mormăi Finan. 

— Ai dreptate. Dar nu uita că ZEthelhelm a încercat să 
mă omoare, aşa încât, cu jurământ sau fără, îmi este dator 
cu moartea lui. 

Finan încuviinţă, semn că această explicaţie i se părea 
de ajuns, deşi credea în continuare că expediţia noastră 
era curată nebunie. 

— Şi nepotul lui? Cu el cum rămâne? 

— Îl vom omori şi pe ZElfweard. 

— Ai jurat să-l omori şi pe el? mă întrebă Finan. 

— Nu, am recunoscut atingând încă o dată ciocănelul. 
Dar jur acum. Il voi ucide pe acest netrebnic ca pe unchiul 
lui. 

— Echipajul unei corăbii, da? zise Finan zâmbind larg. 
Patruzeci de oameni! Patruzeci de oameni pentru a-i omori 
pe regele Wessexului şi pe cel mai puternic ealdorman al 
lui! 

— Patruzeci de oameni şi trupele din Cent. 

Zâmbetul lui Finan se transformă în râs. 

— Câteodată îmi vine să cred că eşti nebun de legat, 
stăpâne. Dar, Dumnezeu ştie, încă nu suntem învinşi. 

Am petrecut următoarele două nopţi adăpostindu-ne pe 
râurile Angliei de Est. Nu am văzut pe nimeni, doar o 
nemărginire de stuf. În cea de-a doua noapte, vântul se 


% 709 


învioră şi cerul, care fusese senin toată ziua, se acoperi de 
nori. Stelele dispărură, şi departe, către apus, am văzut 
pâlpâirea unui fulger, după care am auzit huruitul lui 
Thor. Ne aflam într-un port adăpostit, însă, deşi bine 
legată, Spearhafoc se legăna în bătaia vântului care bătea 
în rafale. În scurt timp începu ploaia, revărsând şuvoaie de 
apă pe punte. Puţini dintre noi dormeau. 

Zorile ne aduseră nori joşi, o ploaie torențială şi un vânt 
puternic. M-am gândit că eram în afară de orice primejdie 
dacă dezlegam corabia şi lăsam vântul să ne ducă în josul 
fluviului. Am înălţat vela doar pe jumătate, şi Spearhafoc 
ţâşni înainte cu un salt, ca un câine de vânătoare scăpat 
din lesă. Ploaia cădea ca o perdea grea de apă şi era 
împinsă dinspre pupa de vântul care sufla în rafale. Vâsla- 
cârmaci se înclina scârţâind, aşa că l-am chemat pe 
Gerbruht, uriaşul frizon, să vină să mă ajute. 

Spearhafoc înfrunta potopul fluxului trecând în viteză 
peste bancuri de nisip şi peste stufărişuri. Am ajuns cu 
bine la gurile fluviului şi ne-am putut îndrepta înspre 
miazăzi. Bătută de vânt, corabia se înclina îngrijorător de 
mult. Am strâns vela de la babord, dar a continuat să se 
încline, lovind valurile cu pupa. M-am gândit că n-ar fi 
trebuit să fac asta. Nerăbdarea mă împinsese să ies pe 
mare atunci când orice marinar cu mintea la cap ar fi 
rămas la adăpost. 

— Unde mergem, stăpâne? îmi strigă Gerbruht. 

— Dincolo de estuarul Temesului! 

Vântul se înteţise, iar dinspre apus se auzeau tunete 
bubuitoare. În această zonă apa era mai puţin adâncă, şi 
valurile ce se spărgeau de carenă îi împroşcau pe oamenii 
uzi până la piele care, agăţaţi de băncile vâslaşilor, 
aruncau apa peste bord. Toţi se rugau să supravieţuiască, 
iar eu rugam zeii să-mi ierte nerozia de a fi crezut că o 
corabie va rezista în faţa stihiilor. Era aproape întuneric. 
Soarele dispăruse cu totul în spatele norilor purtaţi de 
vânt. Nu se vedeau alte corăbii. În timp ce marinarii 


6 În mitologia nordică, Thor era zeul naturii, al războiului, al furtunilor 
şi al fulgerelor (n. tr.). 


%71 # 


aşteptau ca furtuna să treacă, ne croiam drum către 
miazăzi prin gurile largi ale fluviului Temes. 

Malul de sud al estuarului era o întindere mohorâtă de 
nisip spălată de spuma valurilor. Dincolo de ea, pe coline 
joase, erau păduri dese. Un tunet puternic răsună aproape 
de noi. Departe, înspre Lundene, cerul, negru ca smoala, 
era brăzdat din când în când de câte un fulger. Continua 
să plouă cu găleata. Mă uitam spre mal încercând să 
găsesc un punct de reper cunoscut. Vâsla-cârmaci se 
zbătea ca o fiinţă vie, deşi eu şi Gerbruht o ţineam cu toată 
puterea. 

— Uite, acolo! am strigat la Gerbruht ca să mă audă, 
făcând semn cu mâna. 

Văzusem o insulă în faţa noastră, un ostrov cu noroi şi 
stuf în stânga căruia se afla intrarea largă, biciuită de 
vânt, în Swalwan Creek. Spearhafoc îşi croi drum încet 
către golful liniştit. 

— Am avut pe vremuri o corabie numită Middelniht! am 
tipat către Gerbruht. 

— Stăpâne? făcu el neînţelegând. 

— Eşuase pe insula asta, pe Sceapig! Middelniht s-a 
dovedit a fi o corabie bună! O corabie frizonă! Ăsta-i un 
semn bun! 

Se strâmbă. Apa îi curgea din barbă. 

— Trag nădejde, stăpâne! îmi zise, dar părea prea puţin 
încrezător. 

— E un semn bun, Gerbruht! Crede-mă, vom ajunge 
imediat în ape mai liniştite. 

Am continuat înaintarea. Carena tremura de fiecare dată 
când era lovită de un val, dar am reuşit să ocolim capătul 
apusean al insulei, unde sălciile plantate pentru a avertiza 
cu privire la pericolul eşuării se aplecau în bătaia vântului. 
Odată ajunşi în golf, unde apele erau mai calme, am 
coborât vela îmbibată cu apă şi, încet-încet, am intrat pe 
canalul larg aflat între insula Sceapig şi ţărmul Centului. 
Se vedeau casele de pe insulă, şi fumul ce ieşea prin 
găurile din acoperişuri era purtat de vânt către răsărit. 
Canalul se îngusta. Vântul şi ploaia încă se năpusteau 


Y 72 9 


peste noi, dar aici apa era mai liniştită. Înaintam uşor, 
vâslele se ridicau şi coborau, iar eu mă gândeam cum se 
strecurau pe aici drakkarele care aduceau brutele atrase 
de bogăţiile de pe câmpurile şi din oraşele Centului şi cât 
de înspăimântați erau sătenii la vederea corăbiilor cu 
capete de şarpe apărute printre ceţurile de pe fluviu. Nu l- 
am uitat niciodată pe părintele Beocca, tutorele meu în 
copilărie, cum îşi împreuna mâinile şi se ruga în fiecare 
noapte: „Fereşte-ne, Doamne, de furia vikingilor”. Şi acum, 
eu, un senior de la miazănoapte, veneam în Cent cu spade, 
sulițe şi scuturi. 

Preotul care-mi adusese mesajul de la Eadgifu îmi 
spusese că, deşi ea pretinsese că avea intenţia pioasă de a 
se ruga la racla Sfintei Bertha din Contwaraburg, de fapt 
se refugiase într-un mic oraş, Fæfresham, unde înființase o 
mănăstire. 

— Regina va fi în siguranţă acolo, îmi zisese preotul. 

— În siguranţă? Apărată doar de călugăriţe? 

— Şi de către Dumnezeu, stăpâne, ţinuse el să remarce. 
Regina este în paza Domnului. 

— Dar de ce nu s-a dus la Contwaraburg? 

Contwaraburg era un oraş important, apărat de ziduri 
solide şi, fără îndoială, de o garnizoană puternică. 

— Contwaraburg este departe de mare, stăpâne. 

Preotul voia să spună că, în cazul în care Eadgifu ar fi 
dat greş, dacă Æthelhelm ar fi descoperit-o şi ar fi trimis 
trupe, ea ar fi preferat să fie într-un loc de unde putea să 
scape la bordul unei corăbii. De acolo ar fi putut merge în 
Francia. Faefresham era foarte aproape de portul de la 
Swalwan Creek. Era, cred, o alegere înţeleaptă. 

În timp ce navigam spre apus am văzut catargele a şase 
corăbii profilându-se peste acoperişurile din stuf îmbibate 
cu apă dintr-un sătuc aflat pe malul de sud al fluviului. 
Ştiam că satul se numea Ora şi că se află la mică distanţă 
de Fæfresham. Navigasem de multe ori pe lângă această 
coastă plină de mlaştini, de bancuri de nisip acoperite de 
apele fluxului şi de pâraie ascunse, îi învinsesem pe danezii 
care se aşezaseră pe maluri şi-mi îngropasem bravii 


% 739 


războinici pe pajiştile din interior. 

— Mergem în port, i-am spus lui Gerbruht. 

Am întors-o pe Spearhafoc, şi oamenii mei, deşi foarte 
obosiţi, au vâslit ca s-o îndrepte spre micuțul port din Ora. 
De fapt, cu greu putea fi numit port, deoarece a trebuit să 
înaintăm prin ape pline de noroi şi pe lângă pontoanele 
putrezite de pe ambele maluri. Pe malul de apus, unde 
pontoanele începuseră să fie reparate, erau patru corăbii 
de negoţ cu burţi mari şi joase, folosite pentru a transporta 
hrană şi furaje în susul fluviului, până la Lundene. Apa, 
deşi la adăpost de furtună, era agitată şi plină de valuri 
care loveau insistent pilonii, dar şi cele trei corăbii 
acostate în capătul dinspre miazăzi al portului. Acele nave 
erau lungi şi aveau prore înalte şi lucioase împodobite cu 
câte o cruce. Finan, care le văzuse primul, se urcase pe 
puntea de comandă alături de mine. 

— Ale cui or fi? 

— Tu să-mi spui, i-am replicat, întrebându-mă în acelaşi 
timp dacă nu erau cumva corăbiile pe care le păstra 
Eadgifu pentru situaţia în care ar fi trebuit să fugă pe 
mare ca să-şi salveze viaţa. 

— Sunt corăbii de luptă, zise Finan pe un ton aspru. Dar 
ale cui? 

— Ale saxonilor, fireşte, i-am spus. 

Crucile de la prore îmi spuneau că aşa artrebui să fie. 

Pe ambele părţi ale portului se aflau clădiri. Cele mai 
multe dintre ele erau colibe în care pescarii îşi păstrau 
uneltele sau mărfurile care urmau să fie încărcate pe 
corăbii. Altele însă erau mai mari, şi prin găurile din 
acoperişuri ieşea fum care era purtat de vânt către răsărit. 
Una dintre acestea, cea mai mare de altfel, se afla lângă 
debarcaderele dinspre apus. De porticul acoperit cu stuf 
atârna un butoiaş, semn că era o tavernă. Uşa ei se 
deschise şi ieşiră doi oameni, care rămaseră pe loc 
uitându-se la noi. În acel moment am ştiut cine adusese 
cele trei corăbii de luptă în port. 

Finan ştia şi el. Injură în şoaptă. 

Pentru că cei doi bărbaţi aveau pe ei mantii vişinii. Un 


Y 749 


singur om stăruise ca luptătorii lui să poarte astfel de 
mantii. /Ethelhelm cel Bătrân întronase acest obicei, iar 
fiul lui, duşmanul meu, continua tradiţia. 

Aşadar, oamenii lui ZEthelhelm veniseră înaintea noastră 
în această parte a Centului. 

— Ce facem? întrebă Gerbruht. 

— Tu ce crezi c-o să facem? mârâi Finan. Îi omorâm pe 
ticăloşii ăştia. 

Pentru că, atunci când reginele cer ajutor, luptătorii 
merg la război. 


% 75% 


Trei 


Am legat-o pe Spearhafoc de unul dintre pontoanele din 
partea de vest. Cei doi bărbaţi ieşiţi din tavernă încă ne 
urmăreau în timp ce înnodam cu grijă odgoanele. Apoi, 
Gerbruht, Folcbald şi cu mine am coborât pe mal. Ca şi 
Gerbruht, Folcbald era frizon şi, la fel ca el, era un bărbat 
masiv şi puternic. Dar nici cei doi nu erau firavi. 

— Ştii ce trebuie să spui? l-am întrebat pe Gerbruhi. 

— Bineînţeles, stăpâne. 

— Nu-mi mai spune „stăpâne”! 

— Nu, stăpâne. 

Cum mergeam spre tavernă, ploaia ne biciuia feţele. Toţi 
trei aveam zale pe sub mantiile îmbibate cu apă. Nu aveam 
nici coifuri, nici spade, ci doar căciuli din lână şi cuțite pe 
care orice pescar le poartă la cingătoare. Eu şchiopătam, 
susţinut fiind de Gerbruht. Călcam prin noroi, iar de pe 
acoperişul de stuf al tavernei apa curgea şiroaie. 

— Gata! Opriţi-vă acolo! strigă la noi cel mai înalt dintre 
cei doi bărbaţi cu mantii vişinii. 

Ne-am oprit ascultători. Cei doi stăteau sub streaşină şi 
se amuzau pentru că ne siliseră să rămânem în ploaie. 

— Ce căutaţi aici? întrebă tot cel înalt. 

— Avem nevoie de adăpost, milord, răspunse Gerbruht. 

— Nu sunt lord. lar corăbiile plătesc pentru adăpost, 
zise omul. 

Era înalt, avea faţa lată şi o barbă deasă tunsă scurt. 
Purta zale pe sub mantia vişinie, avea o cruce smălțuită la 
gât şi o spadă lungă care-i atârna într-o parte. Părea sigur 
pe sine şi priceput. 

— Fireşte, domnule, spuse pe un ton umil Gerbruht. Vă 
plătim Domniei Voastre? 

— Bineînţeles că-mi plătiţi mie. Eu sunt prim-magistrat 


%76 


al oraşului. Trei şilingi. 

În clipa aceea întinse mâna ca să-şi primească banii. 
Gerbruht nu era cel mai rapid în gândire dintre oamenii 
mei, aşa că rămase cu gura căscată, ceea ce era de înţeles 
în faţa unei pretenţii atât de neruşinate. 

— Trei şilingi! am exclamat. La Lundene plătim doar un 
şiling! 

— Trei şilingi, moşule, îmi zise bărbatul afişând un 
zâmbet respingător pe figură. Sau poate vreţi ca oamenii 
mei să cotrobăie prin corabia voastră mizerabilă şi să ia tot 
ce vor? 

— Fireşte că nu, domnule. 

Lui Gerbruht îi revenise glasul. 

— Plăteşte-i, îmi porunci el. 

Am scos banii din pungă şi am întins mâna către 
bărbatul cel înalt. 

— Adu-mi-i, bătrân neghiob! 

— Da, domnule, i-am spus şi am pornit spre el 
şchiopătând într-o băltoacă. 

— Cine eşti tu? mă întrebă în timp ce lua arginţii din 
palma mea. 

— Tatăl lui, i-am răspuns făcând semn din cap către 
Gerbruht. 

— Suntem pelerini din Frizia, domnule, începu Gerbruht 
să explice. Tatăl meu caută binecuvântarea papucilor 
Sfântului Grigore la Contwaraburg. 

— Aşa este, am zis. 

Ascunsesem  ciocănelul-amuletă sub zale. Cei doi 
însoțitori ai mei erau creştini şi aveau cruci atârnate de 
gât. Vântul sufla cu putere peste acoperişul de stuf şi făcea 
să se legene într-un mod primejdios butoiul atârnat la 
intrarea în tavernă. Ploua fără încetare. 

— Pe naiba, frizoni, zise neîncrezător bărbatul cel înalt. 
Şi pelerini? De când poartă pelerinii zale? 

— Sunt cele mai călduroase haine pe care le avem, 
spuse Gerbruht. 

— Şi pe mare sunt corăbii daneze, am adăugat eu. 

— Eşti prea bătrân ca să te mai lupţi, moşulică, mai ales 


Y 77% 


cu un danez venit să prade! zise el cu un zâmbet 
dispreţuitor, apoi îşi întoarse privirea către Gerbruht: 
Căutaţi papucii sfinţi? 

— Dacă atingi papucii Sfântului Grigore scapi de orice 
boală, domnule, răspunse Gerbruht. Tata are mari dureri 
de picioare. 

— Şi aţi luat o mulţime de oameni ca să lecuiţi picioarele 
unui moşneag! zise bănuitor individul făcând semn din cap 
către Spearhafoc. 

— Cei mai mulţi sunt sclavi, domnule, spuse Gerbruht. 
Pe unii îi vom vinde la Lundene. 

Bărbatul în mantie vişinie încă se uita la Spearhafoc. 
Oamenii mei erau fie căzuţi pe bănci, fie îngrămădiţi sub 
puntea de comandă. În lumina palidă a zilei, dar mai ales 
din cauza ploii, nu-şi putea da seama dacă erau sau nu 
sclavi. 

— Sunteţi negustori de sclavi? 

— Da, i-am răspuns eu. 

— Trebuie să plătiţi vamă pentru sclavi! Câţi aveţi? 

— Treizeci, domnule, am zis. 

Făcu o pauză. Mi-am dat seama că se gândea cât ar 
putea îndrăzni să ceară. 

— Cincisprezece şilingi, spuse într-un târziu întinzând 
mâna. 

De data asta am rămas eu cu gura căscată. L-am văzut 
ducându-şi cealaltă mână la mânerul spadei. 

— Cincisprezece şilingi, rosti el rar, crezând că un frizon 
nu-l putea înţelege bine. Dacă nu, vă confiscăm 
încărcătura. 

— Prea bine, domnule, am spus. 

Am numărat cu grijă cincisprezece şilingi de argint şi i- 
am pus în palmă. 

El rânji fericit că găsise nişte străini atât de idioţi. 

— Aveţi şi vreo femeie pe corabie? 

— Pe ultimele trei le-am vândut în Dumnoc, i-am 
răspuns. 

— Păcat. 

— Mai rămâneţi câteva zile şi s-ar putea să avem vreo 


789 


doi tineri de vânzare pentru voi, interveni tovarăşul lui 
chicotind. 

— Cât de tineri? 

— Copii. 

— Nu-i treaba ta! îl întrerupse cel înalt, evident înfuriat 
de faptul că tovarăşul lui vorbise despre băieţi. 

— Plătim bine pentru băieţi, am spus. Pot fi biciuiţi şi 
instruiți uşor. Un băiat voinic şi ascultător poate fi vândut 
pe un preţ frumos! 

Am scos un ban de aur din pungă şi l-am rotit de câteva 
ori. Îmi dădeam toată silinţa să imit accentul frizon al lui 
Gerbruht, şi cred că am reuşit destul de bine. Niciunul 
dintre indivizii cu mantii vişinii nu părea să aibă vreo 
bănuială. 

— Băieţii tineri se vând aproape la fel de bine ca fetele, 
am adăugat. 

— Băieţii ar putea fi de vânzare sau nu, dar, dacă-i 
cumpăraţi, va trebui să-i vindeţi departe. Aici nu pot fi 
vânduți. 

Stătea cu ochii aţintiţi la banul meu de aur; i-am dat 
drumul în pungă, făcând în aşa fel încât să zornăie 
împreună cu ceilalţi. 

— Cum vă numiţi, domnule? l-am întrebat cu deplin 
respect. 

— Wighelm. 

— Eu sunt Liuduff, i-am zis, folosind un nume frizon 
destul de des întâlnit. Căutăm adăpost, nimic mai mult. 

— Cât timp veţi rămâne aici, moşule? 

— Cât de departe este Contwaraburgul? l-am întrebat la 
rândul meu. 

— Zece mile”. Un om ajunge acolo mergând o dimineaţă 
întreagă, dar ţie ţi-ar trebui o săptămână. Cum te gândeşti 
să mergi? Târâş? 

Amândoi izbucniră în râs. 

— Voi sta atâta timp cât îmi va trebui ca să ajung la 
Contwaraburg şi să mă întorc de acolo. 


7 Unitate de măsură pentru lungime în sistemul anglo-saxon; 1 milă = 
1,609 kilometri (n. red.). 


%79 


— Şi vă rugăm, domnule, unde ne putem adăposti? 
întrebă Gerbruht din spatele meu. 

— Mergeţi în una dintre colibele de acolo, spuse 
Wighelm arătând din cap spre malul îndepărtat al portului. 
Şi aveţi grijă ca sclavii voştri să rămână legaţi în lanţuri. 

— Fireşte, domnule, am spus. Şi vă mulţumim, domnule. 
Cel de Sus vă va binecuvânta pentru bunătatea Domniei 
Voastre. 

Wighelm ricană, apoi el şi însoţitorul lui intrară din nou 
în tavernă. Am zărit pentru o clipă oameni aşezaţi la mese. 
Uşa se trânti, şi am auzit bara de siguranţă căzând în 
suportul ei. 

— Era chiar prim-magistratul oraşului? vru să ştie 
Folcbald în timp ce ne întorceam la corabie. 

Nu era o întrebare prostească. Ştiam că /Ethelhelm avea 
pământuri peste tot în sudul Britaniei şi probabil avea şi în 
Cent, dar era greu de crezut că Eadgifu şi-ar fi căutat 
refugiu chiar lângă unul dintre aceste fiefuri. 

— E un mincinos nemernic, asta e, am zis. Şi-mi 
datorează şi optsprezece şilingi. 

Am presupus că Wighelm sau unul dintre oamenii lui ne 
urmăreau din interiorul tavernei în timp ce am traversat 
fluviul vâslind şi cât am legat-o pe Spearhafoc de un 
ponton pe jumătate putrezit. Când am coborât de pe 
corabie, mi-am pus o parte dintre oameni să meargă 
târşâind picioarele pentru a lăsa impresia că erau legaţi în 
lanţuri. Ei se distrau, dar ploua atât de tare şi lumina era 
atât de slabă, încât mă îndoiesc că cineva ar fi remarcat 
prefăcătoria. Cei mai mulţi dintre oamenii mei au trebuit 
să-şi găsească adăpost într-un hambar, căci în coliba aceea 
mică, în care ardea trosnind un foc de lemne aduse de 
valuri, nu era prea mult loc. Proprietarul colibei, un bărbat 
solid pe nume Kalf, era pescar. El şi nevasta lui se uitau 
îmbufnaţi cum doisprezece oameni le umplu încăperea. 

— Nu prea aveţi minte dacă aţi ieşit pe o aşa vreme pe 
mare, spuse el într-un târziu într-o engleză stricată. 

— Zeii ne apără, i-am răspuns în daneză. 

Faţa i se lumină. 


% 809 


— Sunteţi danezi! 

— Danezi, saxoni, irlandezi, frizoni, vikingi şi amestecuri 
între toate astea. 

Am pus doi şilingi pe un butoi care le servea drept masă. 
Nu mă mira să întâlnesc danezi pe acolo. Invadaseră acea 
parte a Centului cu mulţi ani înainte, şi un număr destul de 
mare rămăseseră pe loc, se însuraseră cu femei din Cent şi 
trecuseră la creştinism. 

— Unul e pentru găzduire, i-am zis arătând către şilingii 
de argint. Celălalt e ca să deschizi gura. 

— Gura mea? 

Era complet nedumerit. 

— Să-mi spui ce se întâmplă aici, i-am cerut scoţându-mi 
coiful şi Răsuflarea-Şarpelui din sacul mare de piele. 

— Să spun eu ce se întâmplă? mă întrebă Kalf neliniştit 
văzând că-mi legam spada la cingătoare. 

— Da, în oraş, i-am spus arătând din cap către miazăzi. 

Ora şi micul lui port se află la mică distanţă de 
Feefresham, situat pe o culme în interiorul uscatului. 

— Şi oamenii ăştia cu mantii vişinii câţi sunt? am 
continuat. 

— Trei echipaje de corabie. 

— Nouăzeci de oameni? 

— Cam aşa ceva, stăpâne. 

Kalf îl auzise pe Berg spunându-mi „stăpâne”. 

— Trei echipaje, am repetat. Şi aici câţi sunt? 

— În tavernă sunt douăzeci şi opt, stăpâne, răspunse 
plină de încredere nevasta lui Kalf, după care adăugă: Eu 
pregătesc mâncarea pentru nemernicii ăştia, stăpâne. Sunt 
douăzeci şi opt. 

Douăzeci şi opt de oameni care să vegheze asupra 
corăbiilor. Poate că povestea noastră prin care ne 
prezentam drept negustori de sclavi frizoni îl convinsese 
pe Wighelm, căci altfel ar fi încercat să ne împiedice să 
debarcăm. Sau poate că, înțelegând că oamenii lui, mai 
puţin numeroşi, nu se puteau lupta cu ai mei, era doar 
prudent; mai întâi insistase să ancorăm cât mai departe de 
taverna unde se aflau ei, apoi trimisese un mesager în sud, 


81% 


la Feefresham. 

— Deci ceilalţi oameni sunt la Feefresham? l-am întrebat 
pe Kalf. 

— Nu ştim, stăpâne. 

— Atunci spune-mi ce ştii. 

Mi-a povestit că înainte cu două săptămâni, la ultima 
lună plină, din Lundene sosise o corabie pe care se aflau 
un grup de femei, un băiat, doi copii şi şase bărbaţi. Ştia 
că toţi se îndreptaseră spre Fæfresham şi că femeile şi 
copiii se duseseră la mănăstire. Patru dintre cei şase 
bărbaţi rămăseseră în oraş, pe când ceilalţi doi 
cumpăraseră cai şi plecaseră. Iar cu trei zile în urmă cele 
trei corăbii cu oamenii îmbrăcaţi în mantii vişinii sosiseră 
în port. Cei mai mulţi dintre nou-veniţi se duseseră în sud, 
în oraş. 

— Nu ne spun nouă ce fac acolo, stăpâne. 

— Şi nici nu-s deloc prietenoşi! adăugă femeia. 

— Nici noi nu suntem, i-am zis încruntat. 

Nu era greu de înţeles ce se întâmplase. Planul lui 
Eadgifu fusese fără doar şi poate trădat. Preotul care 
venise la Bebbanburg îmi spusese că ea făcuse donaţii unei 
mănăstiri din Feefresham. Fără îndoială, /Ethelhelm 
presupusese că avea să caute adăpost acolo şi-şi trimisese 
oamenii s-o prindă. 

— Femeia şi copiii sunt tot la Feefresham? l-am întrebat 
pe Kalf. 

— N-am auzit cum că ar fi plecat, îmi răspunse el 
şovăitor. 

— Dar ai auzit dacă oamenii în mantii vişinii au intrat în 
mănăstire? 

— Asta da, am auzit, stăpâne, zise nevasta lui Kalf 
încruntându-se şi făcându-şi semnul crucii. 

Aşadar, regele era încă în viaţă sau, cel puţin, vestea 
morţii lui nu ajunsese la Fafresham. Era limpede că 
oamenii lui /Ethelhelm veniseră în Cent, dar nu îndrăzneau 
să pună mâna pe regina Eadgifu şi pe copiii ei până când 
nu erau siguri că Edward era mort. Regele îşi mai revenise 
şi altă dată şi, atâta timp cât trăia, era suveranul ţării. 


Y% 82 # 


Dacă-şi revenea iarăşi şi afla că soţia lui era reţinută cu 
forţa de către oamenii lui ZEthelhelm avea să fie prilej de 
mare încurcătură. 

Se auzi un tunet foarte aproape. Vântul sufla atât de 
tare, încât parcă lua pe sus coliba aceea mică în care ne 
aflam. 

— Există o cale de a ajunge la Fæfresham fără să fim 
văzuţi de cei din tavernă? l-am întrebat pe Kalf. 

Mă privi încruntat câteva momente, apoi făcu semn cu 
mâna spre răsărit şi-mi spuse: 

— E un şanţ de scurgere acolo. Mergeţi spre miazăzi pe 
lângă el şi veţi ajunge la un stufăriş care vă va ascunde 
privirii. 

— Şi trebuie să traversăm fluviul ca să ajungem în oraş? 

— E un pod peste el, îmi zise nevasta lui Kalf. 

— Podul ar putea fi păzit, am spus, deşi mă îndoiam că 
pe o vreme atât de scârboasă ar fi stat cineva de pază. 

— În curând începe refluxul şi puteţi merge prin apă, mă 
asigură Kalf. 

— Nu-mi spune că ieşim iar în ploaie, bombăni Finan. 

— Ileşim din nou în ploaie. Treizeci dintre noi. Vrei să 
rămâi s-o păzeşti pe Spearhafoc? 

— Vreau să văd ce faci. Imi place să mă uit la nebuni. 

— Luăm şi scuturi cu noi? întrebă Berg, mai cumpănit de 
felul lui. 

Mă gândisem la asta. Trebuia să traversăm fluviul, iar 
scuturile erau grele. Planul meu era, oricum, să ne 
întoarcem odată ce-am fi ajuns pe malul îndepărtat şi să 
scăpăm de Wighelm şi oamenii lui. Aveam să ne batem cu 
ei în tavernă, şi nu voiam să le dau timp să se pregătească 
de luptă. Într-o încăpere mică, scuturile ar fi fost o povară, 
nu un sprijin. 

— Fără scuturi, am zis. 

Era curată nebunie. Nu doar pentru că plecam pe 
furtună şi că mergeam prin şanţul plin de apă, ci pentru că 
venisem acolo. Era simplu să spun că trebuia să-mi ţin 
jurământul făcut lui /Ethelstan, dar puteam să mi-l ţin 
mergând în Mercia cu o mână de oameni şi alăturându-mă 


Y% 83 # 


forţelor lui. În loc de asta, iată-mă înotând prin acest şanţ 
împuţit, ud până la piele, tremurând de frig într-o ţară care 
mă socotea duşman şi având încrederea că o regină 
capricioasă mă va ajuta să-mi respect jurământul. 

Eadgifu dăduse greş. Dacă ceea ce-mi spusese preotul 
era adevărat, venise în sud ca să strângă o armată de la 
fratele ei Sigulf, ealdorman al Centului. Acum se afla într-o 
mănăstire, înconjurată de vrăjmaşi. Aceştia aveau să 
aştepte până când regele îşi dădea sufletul, după care 
aveau să pună mâna pe ea şi să-i omoare cei doi fii. Ea 
pretinsese că făcea un pelerinaj la Contwaraburg, însă 
ZEthelhelm, aflat în permanenţă lângă regele muribund, îşi 
dăduse seama că era o prefăcătorie şi-şi trimisese oamenii 
ca s-o găsească. De asemenea, trimisese nişte emisari şi la 
Sigulf, ca să-l convingă că orice încercare de a-şi ajuta 
sora avea să fie întâmpinată de o armată numeroasă. Deci, 
ZEthelhelm câştigase. 

Doar că /Ethelhelm nu ştia de sosirea mea în Cent. Asta 
însemna că aveam un mic avantaj. 

Şanţul ducea spre miazăzi. Am mers un timp prin apa 
care ne venea până la brâu, ascunşi vederii celor din Ora. 
De două ori am călcat pe juvelnice pentru ţipari. 
Blestemam întruna vremea potrivnică. După vreo jumătate 
de milă, şanţul a luat-o spre răsărit pentru a ocoli o 
ridicătură de pământ. Am ieşit din apa plină de mizerie şi 
ne-am urcat pe o movilă acoperită cu o păşune îmbibată cu 
apă. In faţa noastră se afla fluviul, dincolo de care se 
întindea drumul de la port până la Fæfresham. Nu se 
vedea ţipenie de om. Fafresham se afla în partea stângă, 
ascuns în spatele copacilor îndoiţi de vânt şi de ploaie. La 
dreapta, dincolo de movila peste care tocmai trecuserăm, 
era portul. 

Kalf spusese că, la refluxul care se apropia, fluviul putea 
fi trecut cu piciorul, însă ploaia făcuse ca din toate 
şanţurile să vină foarte multă apă. Fluviul curgea repede şi 
apa era destul de mare. Un fulger despică norii negri de 
deasupra noastră, iar tunetul îi lovi cu putere. 

— Sper că ăsta este un semn de la zeul tău, mormăi 


$ 849 


Finan. Cum naiba trecem dincolo? 

— Stăpâne! strigă Berg, aflat la stânga mea, arătându-mi 
un loc din amonte unde apa se agita înspumată în jurul 
unor ţăruşi de salcie. O capcană pentru peşti! 

— Aşa trecem, i-am spus lui Finan. 

A fost greu, a fost chiar periculos. Ţăruşii de salcie cu 
plasele lor nu erau făcuţi să ţină un om, dar ne ofereau o 
oarecare protecţie în bătălia cu fluviul dezlănţuit. În locul 
unde era cea mai adâncă, apa îmi ajungea până la piept şi 
încerca să mă tragă dedesubt. Chiar la jumătatea 
traversării m-am împiedicat, şi zilele mi s-ar fi sfârşit acolo 
dacă n-ar fi fost Folcbald să mă ţină. Eram mulţumit că nu 
ne puseserăm zalele. Se făcuse deja târziu, soarele ascuns 
după nori începuse să coboare pe cerul de unde se 
revărsau tunete şi ploaia ne biciuia feţele în urletele 
vântului. Am ieşit din apă uzi leoarcă şi îngheţaţi. 

— Mergem într-acolo, spre miazănoapte, am zis făcând 
semn cu mâna către dreapta. 

În primul rând voiam să-mi recapăt cei optsprezece 
şilingi, după care aveam să nimicim gărzile din taverna din 
Ora. Acum eram între Ora şi Feefresham. Era posibil ca 
Wighelm să fi prevenit armata aflată în oraş despre sosirea 
noastră şi să fi cerut ajutoare pentru cei din tavernă, dar 
mă îndoiam. O vreme ca asta îi ţinea pe războinici lângă o 
vatră încinsă. Poate că Thor era de partea mea. Îndată ce- 
mi veni gândul ăsta, se auzi o bubuitură asurzitoare de 
tunet şi cerul fu crestat de un fulger. 

— Vom fi curând la căldură, le-am promis oamenilor mei. 

Era puţin de mers până la port. Drumul era făcut pe un 
dig de care apa adusă de ploaie se lovea cu putere. 

— Trebuie să luăm prizonieri, am spus. 

Am scos pe jumătate Răsuflarea-Şarpelui şi am lăsat-o să 
cadă la loc în teaca îmbrăcată în țesătură de lână. 

— Ştii ce înseamnă furtuna asta? 

Finan trebuise să ţipe pentru a acoperi zgomotul 
vântului şi al rafalelor de ploaie. 

— Că Thor e de partea noastră! i-am răspuns. 

— Înseamnă că regele a murit! 


% 85 # 


— N-a fost nicio furtună când a murit Alfred! am zis în 
timp ce săream peste un şanţ plin cu apă. 

— Edward e mort! insista Finan. Trebuie să fi murit ieri! 

— Vom afla, am spus, deloc convins că avea dreptate. 

Eram la marginea satului, pe o uliţă pe care se înşirau 
bordeie. Taverna se afla în faţa noastră. În spatele ei erau 
nişte şoproane, probabil grajduri sau magazii. Prin gaura 
din acoperiş ieşea fum pe care vântul îl împrăştia spre 
răsărit. 

— Folcbald, ia doi oameni şi ai grijă să nu scape nimeni. 

Kalf îmi spusese că taverna avea două uşi, una în faţă, 
cealaltă în spate, dar oamenii puteau încerca să fugă pe 
geamurile acoperite cu obloane. Treaba lui Folcbald era să 
oprească orice fugar care ar fi putut ajunge la Feefresham. 
Vedeam catargele celor trei corăbii ale lui /Ethelhelm 
legănându-se în bătaia vântului. Planul meu era destul de 
simplu. Urma să dăm buzna prin uşa din spate a tavernei şi 
să-i copleşim pe cei aflaţi înăuntru, îngrămădiţi probabil 
cât mai aproape de focul din vatră. 

Ne aflam la vreo cincizeci de paşi de uşa din spate a 
tavernei când un bărbat ieşi afară. Încovoiat din cauza 
ploii, se îndreptă în fugă către unul dintre şoproane şi se 
luptă să deschidă uşa zăvorâtă, dar, în timp ce o 
deschidea, se întoarse şi ne văzu. Câteva clipe ne privi 
uimit, apoi fugi înapoi şi intră în tavernă. Am tras o 
înjurătură zdravănă. 

Am strigat la oamenii mei să se grăbească, dar eram 
atât de înfriguraţi şi atât de uzi, încât abia dacă am reuşit 
o fugă împiedicată. Oamenii lui Wighelm, încălziţi şi cu 
hainele uscate pe ei, reacționară repede. Mai întâi apărură 
patru bărbaţi cu scuturi şi sulițe. Fură urmaţi de alţii, 
înjurând că fuseseră obligaţi să iasă afară pe o aşa furtună. 
Toţi aveau scuturi pe care era pictat cerbul rampant, 
blazonul lui ZEthelhelm. În locul unei încăierări sângeroase 
în interiorul tavernei aveam acum un zid de scuturi ridicat 
între şoproane. Ne aşteptau cu suliţele ridicate, iar noi nu 
aveam niciuna. Ei erau protejaţi de scuturi, noi nu aveam 
nici măcar unul. 


Y% 86 9 


Ne-am oprit. În ciuda ploii torențiale şi a mugetului 
vântului puteam auzi zăngănitul scuturilor cu ramă de fier 
atingându-se unul de altul. L-am văzut pe Wighelm, înalt şi 
cu barbă neagră, în centrul zidului de scuturi care acum se 
afla la treizeci de paşi de noi. 

— Capcana lupului! am zis şi am sărit spre dreapta, 
făcându-le oamenilor mei semn să mă urmeze. 

Cu toţii ne-am repezit printre bordeie. Odată ce nu mai 
puteam fi văzuţi de Wighelm şi lăncierii lui, ne-am întors 
de unde veniserăm. Am dărâmat un gard de nuiele, am 
sărit peste o grămadă de gunoi şi ne-am aşezat în rând pe 
poteca îngustă dintre două colibe. Când am terminat să ne 
aranjăm, am ridicat o mână. 

Am rămas pe loc şi niciunul dintre oamenii mei nu 
scoase un sunet. Un câine lătră în apropierea noastră, un 
copil începu să plângă într-un bordei. Am scos spadele şi 
am rămas în aşteptare. Eram mândru de oamenii mei. 
Ştiuseră ce le ceream când le-am spus „capcana lupului” şi 
nimeni nu mă întrebase ce aveau de făcut. Ştiau pentru că- 
i antrenasem. Războaiele nu se câştigă doar pe câmpul de 
bătălie, ci prin exerciţiile şi antrenamentul de dinainte. 

Lupii sunt duşmanii păstorilor. Câinii sunt prietenii 
acestora, dar câinii păstorilor omoară foarte rar lupii, chiar 
dacă îi sperie şi-i alungă. Noi vânăm lupi pe colinele din 
Northumbria şi ogarii noştri mai omoară câte unul, dar nu 
sunt niciodată înfrânți. Se întorc, se reped la turme, lasă 
leşuri sângerânde în urma lor pe păşuni. Eu însumi îi 
răsplătesc pe cei care-mi aduc o piele de lup, mi se 
întâmplă destul de des, şi totuşi lupii fac prăpăd prin 
turme. Lupii pot fi descurajaţi, pot fi vânaţi, dar sunt nişte 
duşmani vicleni şi abili. Ştiu că multe turme sunt atacate 
destul de des. Batem pădurile şi colinele din împrejurimi 
înarmaţi cu sulițe ascuţite pentru lupi, trimitem câinii să-i 
caute, dar nu găsim nici urmă de prădător. Cu toate astea, 
ziua următoare vreo zece-doisprezece oi şi miei sunt din 
nou sfârtecaţi de colţi de lup. Atunci când se întâmplă asta, 
punem la cale o capcană pentru lupi, adică, în loc să ne 
ducem noi să-i căutăm, îi îmbiem pe ei să ne caute. 


% 87% 


Tatăl meu folosea drept momeală un berbec bătrân. 
Priponeam animalul cât mai aproape de locul unde lupul 
atacase ultima oară, apoi ne aşezam la pândă astfel încât 
vântul să nu ne poarte mirosul într-acolo. Eu alegeam să 
folosesc un porc, chiar dacă era mai preţios decât un 
berbec bătrân, pentru că dădea rezultate mai bune. Porcul 
guiţa foarte tare când era legat, atrăgând astfel lupii, şi 
guiţa şi mai tare când aceştia se apropiau. Atunci când 
veneau, noi dădeam drumul la câini, lansam suliţele şi-i 
omoram. Pierdeam destul de des câte un porc, dar omoram 
lupii. 

Nu mă îndoiam că oamenii mei erau luptători mai buni 
decât cei ai lui Wighelm, dar să le ceri să atace un zid de 
scuturi fără să aibă paveze, topoare ori sulițe înseamnă să- 
i trimiţi la moarte. Puteam învinge, dar cu un preţ pe care 
nu voiam să-l plătesc. Trebuia să spargem zidul de scuturi 
al lui Wighelm fără ca oamenii mei să fie străpunşi de 
suliţele lui. Aşa că am rămas în aşteptare. 

Făcusem o greşeală. Presupusesem că oamenii lui 
Wighelm aveau să stea la adăpost de furtună, aşa că ne 
puteam apropia de tavernă fără să fim văzuţi de nimeni. Ar 
fi trebuit să ne furişăm printre bordeie până am fi fost 
aproape de tavernă. Acum, îl invitam pe Wighelm să facă o 
greşeală. Curiozitatea avea să-l ducă la pierzanie, sau cel 
puţin aşa speram. Ne văzuse apropiindu-ne, îşi aranjase 
zidul de scuturi, însă noi dispăruserăm pe o potecă şi nu 
mai dăduserăm niciun semn. Probabil că acum stătea în 
plină furtună şi se uita prin ploaia care turna din cer 
întrebându-se dacă nu cumva ne retrăseserăm înspre 
miazăzi. Nu putea să nu ţină seama de noi. Faptul că nu ne 
mai vedea nu însemna neapărat că fugiserăm. Avea nevoie 
să ştie unde eram şi dacă încă îi blocam drumul spre 
Feefresham. Rămase pe loc mult timp, sperând că 
plecaserăm cu totul sau că avea să prindă un sunet care 
să-i spună unde ne aflam. Dar noi am stat nemişcaţi, n-am 
făcut niciun zgomot şi am rămas în aşteptare. 

I-am făcut un semn lui Oswi, care era lângă mine. Oswi 
era tânăr, şiret şi crâncen. Fusese scutierul meu, dar, 


4% 88 # 


înaintând în vârstă, devenise destul de iscusit în mânuirea 
armelor ca să poată lupta în zidul de scuturi. 

— Furişează-te prin spatele bordeielor, i-am spus 
făcându-i semn cu degetul către miazăzi. Du-te cât mai 
departe, apoi ieşi la lumină, uită-te la ei cu neruşinare, 
arată-le fundul dezgolit şi prefă-te că o iei la goană. 

Cu un zâmbet larg, se întoarse şi dispăru prin spatele 
bordeiului dinspre miazăzi. Finan stătea culcat la colţul 
uliţei şi se uita cu atenţie către tavernă printre nişte urzici 
dese. Am continuat să aşteptăm. Ploua în averse peste 
uliţe, apa se revărsa de pe acoperişuri şi se lăsa purtată de 
vântul care sufla în rafale. Se auzi încă un tunet. Am scos 
ciocănelul-amuletă, l-am strâns în palmă, am închis uşor 
ochii şi m-am rugat ca Thor să ne protejeze. 

— Vin! strigă Finan. 

— Cum vin? 

Trebuia să ştiu dacă Wighelm păstrase zidul de scuturi 
sau se grăbea să ne prindă. 

— În goană! îmi răspunse Finan, tot strigând. 

Se retrase încet în locul unde nu putea fi văzut, se ridică 
şi şterse noroiul de pe lama Hoţului-de-Suflete. 

— Sau încercând să gonească, mai spuse el. 

Se părea că ofensele lui Oswi dăduseră rezultat. Dacă ar 
fi avut un strop de inteligenţă, Wighelm ar fi trimis numai 
doi sau trei oameni să scotocească prin sat; în loc de asta, 
păstrase zidul de scuturi şi acum îşi alerga războinicii în 
căutarea lui Oswi, care, credea el, fugea împreună cu noi 
ceilalţi. Inevitabil, zidul de scuturi se spărsese, iar acum 
Wighelm îşi mâna oamenii în ceea ce el credea a fi o 
urmărire. 

Am ieşit de pe uliţa pe care ne aflam, scoțând un strigăt 
de luptă care era mai degrabă un răcnet împotriva frigului 
şi umezelii decât o provocare la adresa oamenilor 
îmbrăcaţi în vişiniu. Aceştia se mişcau cu greu prin noroi, 
uzi până la piele şi, încă şi mai important, răzleţiţi. l-am 
lovit cu o forţă egală cu cea a furtunii. Cred că Thor îmi 
auzise ruga. Trimise din înalturi un tunet ca un ciocan care 
spintecă cerul şi se abătu direct asupra capetelor noastre. 


4% 89 # 


Un tânăr se întoarse către mine cu groaza întipărită pe 
figură. Îşi ridică scutul, dar l-am lovit cu atâta putere, încât 
se prăbuşi în noroi. Cineva, cred că era Wighelm, urla la 
saxonii lui să refacă zidul de scuturi, însă era mult prea 
târziu. Berg, în trecere pe lângă mine, îi tăie gâtul 
tânărului căzut la pământ tocmai când acesta voia să 
folosească spada împotriva mea, apoi continuă să fugă 
până ajunse din urmă un bărbat solid care ţipa fără noimă. 
Berg îi reteză tendoanele genunchilor, omul urlă de durere 
şi scoase un ultim strigăt când Gerbruht îi înfipse spada în 
vintre. 

Eu alergam către Wighelm. Acesta se întoarse şi-şi 
îndreptă sulița către mine. Era la fel de îngrozit ca toţi 
oamenii lui. I-am împins sulița într-o parte cu spada şi i-am 
lovit scutul cu putere, făcându-l să se prăbuşească la 
pământ, apoi i-am tras un picior în cap, m-am urcat pe el şi 
i-am pus Răsuflarea-Şarpelui la gât. 

— Nu te mişca! i-am spus. 

Finan îi smulse sulița şi o azvârli către scutul unui 
bărbat înalt care tocmai se pregătea să-l atace pe Folchbald. 
Lancea lovi partea de jos a scutului, smulgându-i-l 
duşmanului din mână, şi spada lui Finan spintecă ochii 
bărbatului. Folchald nu făcu altceva decât să curme 
suferinţa celui orbit, înfigându-şi spada prin zalele lui de la 
pântece până la gât. Şanţul plin de apă se înroşise, ploaia 
ajungea roz la pământ, iar şuierul vântului abia reuşea să 
acopere gemetele celor aflaţi în agonie. 

Berg, cel atât de periculos în luptă, alunecă în noroi şi 
căzu. De pe jos încerca disperat să se ferească din calea 
unui lăncier cu mantie vişinie care, vrând să profite de 
ocazia ivită, îşi ridicase sulița pentru a-i da lovitura fatală. 
Am aruncat Răsuflarea-Şarpelui înspre el, iar spada porni 
rotindu-se prin ploaie şi-l izbi în umăr. Nu-l răni, însă îl 
făcu să se uite către mine. Vidarr Leifson sări şi-i luă sulița 
din mână, după care îl întoarse şi-l împinse cu pântecul în 
spada lui Beornoth. Wighelm, văzând că nu mai aveam 
arma în mână, încercă să mă lovească cu scutul peste 
coapsă, dar eu mi-am pus piciorul peste faţa lui şi i-am 


% 90 # 


înfundat capul în noroi. Cum începea să se sufoce, m-am 
aplecat fără să ridic piciorul şi i-am scos spada din teacă. 

Nu aveam nevoie de spada lui Wighelm, pentru că lupta 
se terminase rapid. Atacul nostru fusese atât de neaşteptat 
şi de sălbatic, încât bieţilor inamici înmuiaţi de ploaie nu le 
mai rămăsese nicio şansă. Am omorât şase dintre ei şi am 
rănit alţi patru. Ceilalţi îşi aruncaseră scuturile şi armele şi 
cerşeau îndurare. Trei o luaseră la fugă pe o uliţă 
încercând să scape, dar Oswi şi Berg alergaseră în urma 
lor, îi prinseseră şi-i aduseseră la tavernă, unde ne 
adunaserăm cu toţii. Am mai pus nişte lemne pe foc, i-am 
dezbrăcat de zale pe prizonieri şi i-am înghesuit într-un 
colţ umed şi mizerabil al încăperii, apoi i-am trimis pe Berg 
şi Gerbruht să caute o barcă cu care să traverseze fluviul 
şi s-o aducă pe Spearhafoc împreună cu oamenii pe care-i 
lăsasem de strajă. l-am pus pe Vidarr Leifson şi Beornoth 
să păzească drumul către Fæfresham. Oswi curăța 
Răsuflarea-Şarpelui în timp ce Finan se asigura că 
frânghiile cu care erau legaţi prizonierii sunt bine strânse. 

Pe Wighelm l-am lăsat în viaţă. L-am luat deoparte şi l- 
am aşezat pe o bancă mai aproape de focul din care 
ţâşneau scântei. 

— Desfă-i mâinile, i-am spus lui Finan, după care am 
întins mâna către Wighelm: Optsprezece şilingi pentru 
moşul. 

A scos înciudat banii din pungă şi mi i-a pus în palmă. 

— Şi restul! i-am cerut. 

— Restul? mă întrebă scuipând noroi din gură. 

— Restul banilor tăi, idiotule. Dă-mi tot ce ai! 

Desfăcu baierele pungii şi mi-o întinse. 

— Cine eşti? m-a întrebat. 

— Ţi-am spus deja, Liudulf din Frizia. Crede asta, şi 
atunci îmi vei dovedi că eşti mai prost decât credeam. 

Răsună iarăşi un tunet, iar ropotul ploii se înteţi pe 
acoperişul tavernei. Am răsturnat în palmă banii din punga 
lui Wighelm şi i-am dat lui Finan. 

— Mă îndoiesc că netrebnicii ăştia i-au plătit vreun sfanţ 
hangiului. Aşa că găseşte-l şi dă-i banii ăştia. Şi spune-i că 


%91 # 


ne trebuie ceva de mâncare. Pentru noi, nu pentru ei, am 
încheiat arătând cu mâna către prizonieri. 

Apoi m-am uitat la Wighelm şi am scos un cuţit de la 
cingătoare. l-am zâmbit în timp ce treceam cuțitul peste 
buricul degetului ca şi cum voiam să văd dacă era bine 
ascuţit. 

— Acum o să stai la taclale cu moşul, i-am zis punându-i 
latul lamei la gât. 

Se cutremură, dar începu să vorbească, adeverindu-mi 
mare parte din bănuieli. Ceea ce spusese Eadgifu, şi 
anume că se ducea la Contwaraburg ca să se roage la racla 
Sfintei Bertha, nu-l păcălise pe /ZEthelhelm. Chiar dacă 
regina şi micul ei alai plecaseră spre sud, oamenii lui se 
duseseră la Wiltunscir, iar acolo strânseseră luptători cu 
care se îndreptaseră către Lundene, unde /Ethelhelm îşi 
avea corăbiile. Acestea îi aduseseră pe fluviul din Cent, cu 
malurile lui noroioase, unde, exact aşa cum presupusese 
ZEthelhelm, se adăpostise Eadgifu. 

— Ce porunci aţi primit? l-am întrebat pe Wighelm. 

— Să stăm aici, să n-o lăsăm să plece şi să aşteptăm noi 
ordine, răspunse el ridicând din umeri. 

— Ordine care urmează să vină după ce va muri regele? 

— Cred că da. 

— Nu vi s-a spus să mergeţi la Contawaraburg ca să-i 
porunciţi fratelui reginei să stea la locul lui? 

— Alţi oameni s-au dus acolo. 

— Care alţi oameni? Cine? Şi ca să facă ce? 

— Dreogan. A luat cincizeci de oameni, dar nu ştiu de ce 
s-au dus acolo. 

— Cine-i Dreogan? 

— Căpetenia unei cete de cincizeci de războinici din 
trupele de casă ale lordului ZEthelhelm. 

— Şi Waormund? l-am întrebat. La auzul acestui nume 
se înfioră şi-şi făcu semnul crucii, aşa că am stăruit: Nu-ţi 
place Waormund, aşa-i? 

— Nimeni nu-l place pe Waormund, îmi răspunse el cu 
amărăciune. Poate doar lordul ZEthelhelm. Waormund e 
fiara lui. 


% 92 # 


— Am întâlnit această fiară, am zis pe un ton rece. 

Îmi aduceam aminte de luptătorul uriaş, cu faţa lipsită 
de orice expresie, care era mai înalt şi mai puternic decât 
oricare alt bărbat pe care l-am întâlnit în viaţă, în afară 
poate de Steapa, un alt luptător vest-saxon de temut. 
Steapa fusese sclav, însă devenise unul dintre cei mai de 
încredere luptători ai regelui Alfred. Fusese duşmanul 
meu, dar până la urmă ne-am împrietenit. 

— Lordul Steapa mai trăieşte? l-am întrebat. 

Wighelm păru un moment derutat de această întrebare 
neaşteptată, dar apoi încuviinţă din cap. 

— E bătrân, dar încă trăieşte. 

— Bine. Cine este la Faefresham? 

Din nou, Wighelm păru nedumerit de schimbarea bruscă 
a discuţiei. 

— Eadgifu e acolo... începu el să spună după ce-şi 
reveni. 

— Asta ştiu! l-am întrerupt. Cine este în fruntea 
războinicilor de acolo? 

— Eanwulf. 

— Câţi oameni are? 

— Vreo cincizeci. 

M-am întors către Immar Hergildson, un tânăr căruia îi 
salvasem viaţa şi care de atunci mă servea cu devotament. 

— Leagă-i mâinile, i-am poruncit. 

— Da, milord. 

— Lord? repetă nervos Wighelm. Sunteţi... 

— Da, sunt lord, i-am răspuns brutal. 

Se auzi iar un tunet, însă mult mai departe de această 
dată, ducând mânia lui Thor spre mările zbuciumate. 
Vântul încă lovea taverna, dar şi el se mai potolise. 

— Trece furtuna, mă gândesc, îmi spuse Finan care 
venise lângă mine şi-mi adusese o cană de bere. 

— Da, trece, am consimţit. 

Am deschis un oblon. Flăcările focului din vatră au 
pâlpâit. Afară era aproape întuneric. 

— Trimite pe cineva să le spună lui Vidarr şi Beornoth să 
vină înapoi, am zis. 


$ 93 9 


Războinicii lui Eanwulf din Feefresham nu s-ar fi pus în 
mişcare pe timp de noapte, deci oamenii mei nu mai 
trebuiau să stea afară. 

— Şi mâine? mă întrebă Finan. 

— Mâine avem de salvat o regină. 

O regină a cărei răzvrătire şubredă împotriva lui 
ZEthelhelm dăduse greş. Şi totuşi fără ajutorul ei nu 
puteam spera să-mi ţin jurământul de a-i ucide pe cel mai 
puternic lord şi pe nepotul lui, care, dacă se confirma 
presentimentul lui Finan cum că furtuna fusese trimisă ca 
să ne avertizeze despre moartea unui cap încoronat, era 
deja rege. 

Iar noi veniserăm pentru a ne asigura că domnia lui va fi 
scurtă. 

A doua zi urma să trecem la fapte. 


Furtuna se opri peste noapte lăsând în urmă copaci 
prăbuşiţi la pământ, acoperişuri de stuf grele de apă şi 
mlaştini inundate. În zori, aerul era umed şi mohorât ca şi 
cum se ruşina pentru furia cu care ne lovise în ajun. 

Norii se îndepărtaseră, râul se liniştise, iar vântul sufla 
fără putere. 

Trebuia să hotărăsc soarta prizonierilor. Primul gând a 
fost să-i bag într-o colibă de pe malul de apus şi să las doi 
oameni de pază, dar războinicii lui Wighelm erau tineri, 
puternici şi înverşunaţi, aşa încât ar fi găsit o cale să 
scape. Ultimul lucru pe care mi-l doream era ca nişte 
luptători dornici de răzbunare să vină după mine în 
Feefresham. Nu voiam nici să las oameni de-ai mei să 
păzească prizonierii ori să aibă grijă de Spearhafoc, 
deoarece aveam nevoie de întreaga trupă la Faefresham. 

— Să-i omorâm pe netrebnicii ăştia, propuse Vidarr 
Leifson. 

— Sau să-i ducem pe o insulă, zise Finan, gândindu-se la 
Sceapig. 

— Şi dacă pleacă de acolo înot? 

— Nu toţi sunt în stare, spuse el ridicând din umeri. 

— Dar pot scăpa folosind o barcă pescărească. 


Y 94 # 


— Atunci fă cum a zis Vidarr, mi-o trânti Finan, vădit 
plictisit de ezitările mele. 

Era destul de riscant să-i abandonez pe o insulă, dar nu 
vedeam altă soluţie, aşa că i-am urcat pe Spearhafoc şi am 
coborât pe Swalwan cam o milă spre răsărit, unde am găsit 
un stufăriş care, judecând după urmele de pe epave, nu 
era acoperit de apă în vremea fluxului. I-am dezbrăcat pe 
prizonieri şi i-am trimis pe mal, obligându-i să-i ia cu ei şi 
pe cei patru răniţi. Pe Wighelm l-am trimis ultimul. 

— Poţi ajunge la Sceapig destul de uşor, i-am spus ştiind 
că ostrovul era destul de aproape de mlaştinile de la 
Sceapig. Dar, dacă faci rău cuiva de pe țărm, te voi afla, 
voi veni după tine şi, când te voi găsi, te voi supune la o 
moarte lentă, ai înţeles? 

— Da, stăpâne, încuviinţă el posac. 

Acum ştia cine sunt şi se temea de mine. 

— Toţi oamenii de aici se află sub protecţia mea, i-am zis 
arătând către stufăriş şi către uscat. Eu sunt Uhtredærwe! 
Cine sunt eu? 

— Uhtred al Bebbanburgului, stăpâne, răspunse el 
temător. 

— Sunt Uhtredaerwe şi toţi duşmanii mei mor! Du-te 
acum! 

Pe la miezul zilei eram înapoi în port, iar o oră după 
aceea am pornit la drum către miazăzi. Mâncaserăm o 
tocană de peşte fără niciun gust şi nişte pâine uscată, ne 
curăţaserăm zalele şi armele şi ne puseserăm mantiile 
vişinii prin care se distingeau oamenii lui /Ethelhelm. 
Douăzeci şi patru de scuturi de-ale acestora, toate având 
pe ele pictat cerbul rampant, erau acum în mâinile unor 
luptători de-ai mei. Noi, ceilalţi, urma să mergem la 
Feefresham fără scuturi. Ca şi mine, cei care erau păgâni 
şi-au ascuns amuletele în formă de ciocănel. În mod 
normal aş fi trimis câţiva oameni în recunoaştere în oraş, 
dar pe străzi şi pe uliţe nu poţi trece neobservat, aşa cum 
se întâmplă prin păduri şi prin tufişuri. M-am temut că 
iscoadele mele ar fi fost prinse şi supuse la cazne ca să 
vorbească, dându-ne în vileag prezenţa. Aşa că am hotărât 


% 95 # 


să intrăm cu forţa în Feefresham, deşi eram de două ori 
mai puţini decât duşmanii noştri. L-am trimis pe Eadric, 
cel mai viclean dintre iscoadele mele, să meargă în 
recunoaştere la marginea oraşului, dar i-am poruncit să 
rămână ascuns. 

— Să nu te laşi prins! i-am zis. 

— Nemernicii nici nu-mi vor simţi mirosul, stăpâne. 

Cerul se înseninase când am plecat spre miazăzi. Vântul 
aproape că se oprise, bătea doar când şi când, umflându- 
ne  mantiile luate cu împrumut. Soarele făcea să 
strălucească păşunile inundate. Am întâlnit o fetiţă de vreo 
opt sau nouă ani care se ducea înspre miazănoapte cu trei 
vaci. Se dădu deoparte la marginea drumului, uitându-se 
cu teamă la noi. 

— E timp frumos azi! îi spuse Beornoth pe un ton plin de 
voioşie, dar fetiţa, cutremurându-se, îşi lăsă ochii în jos 
fără să-i răspundă. 

Am trecut pe lângă livezi unde pomii fuseseră doborâţi 
de furtună; trunchiul unuia mare fusese lovit de un trăsnet. 
Într-un canal inundat am văzut o lebădă moartă cu ciocul 
rupt. M-a trecut un fior, gândindu-mă că era un semn rău, 
şi mi-am ridicat ochii spre cer căutând unul mai bun, dar 
n-am văzut decât şiruri de nori zdrenţuiţi de furtună. În 
grădina unei căsuțe cu acoperiş de stuf, o femeie săpa, 
dar, când ne-a văzut, a intrat repede înăuntru şi am auzit 
bara de închidere căzând în lăcaşul ei. Oare aşa făceau 
localnicii şi când vedeau trupele romane apropiindu-se? 
Sau pe cele daneze? Oamenii erau neliniştiţi şi temători, 
căci Fæfresham se afla iarăşi la întretăierea ambițiilor 
celor puternici. 

Şi eu eram neliniştit. Dacă ce-mi spusese Wighelm era 
adevărat, însemna că războinicii lui ZEthelhelm erau mai 
mulţi decât noi, iar dacă fuseseră avertizaţi de sosirea 
noastră aveau să ne copleşească fără probleme. Mă 
gândisem să folosesc mantiile vişinii ca să nu stârnim 
bănuieli la intrarea în oraş, însă Eadric se întoarse cu 
vestea că doisprezece lăncieri păzeau drumul. 

— Şi toţi sunt vioi, mai spuse el. Treji cu toţii! 


$ 96 # 


— Doisprezece oameni? 

— Şi mult mai mulţi gata să le vină în ajutor, stăpâne, 
îmi răspunse el mohorât. 

Am ieşit de pe drum şi ne-am ascuns în spatele unui 
gard viu de porumbari de la marginea unei păşuni 
îmbibate cu apă. După spusele lui Eadric, un atac asupra 
celor doisprezece ar fi atras şi mai mulţi duşmani. Riscam 
să intrăm într-o luptă inegală departe de siguranţa pe care 
mi-o putea oferi Spearhafoc. _ 

— Poţi intra în oraş? l-am întrebat pe Eadric. Încuviinţă 
din cap. 

— E plin de ulicioare, stăpâne. 

Eadric era un vest-saxon de vârstă mijlocie care se putea 
deplasa printr-o pădure ca o nălucă, dar era foarte 
încrezător că putea trece de oamenii de pază ai lui 
ZEthelhelm şi că se putea folosi de şiretenia lui pentru a 
rămâne în oraş fără a fi descoperit. 

— Nu mai sunt de mult în floarea vârstei, stăpâne, îmi 
spuse el. Străjile nu se uită la bătrâni cu la fel de multă 
băgare de seamă ca la cei tineri. 

Puse deoparte armele şi-şi scoase zalele. Acum arăta ca 
un simplu ţăran. leşi printre porumbarii care ne 
adăposteau, pe când noi am rămas în aşteptare. Norii se 
împrăştiau, iar razele soarelui trimiteau spre pământ o 
bine-venită căldură. Fumul de la focurile de gătit din 
Feefresham se ridica drept. Văzând că Eadric întârzia, am 
început să mă tem că fusese prins. Finan, care era lângă 
mine, avea aceeaşi bănuială. Se tot foia, dar se potoli când 
pe drum, dinspre răsărit, apărură călăreţi îmbrăcaţi în 
mantii vişinii. Erau cel puţin douăzeci. Preţ de câteva clipe 
am crezut că ne căutau pe noi şi am tras pe jumătate 
Răsuflarea-Şarpelui din teacă, dar călăreţii se întoarseră 
către oraş. 

— Îşi dezmorţeau caii, am spus uşurat. 

— Erau nişte bidivii mâna-ntâi, nu mârţoage ieftine, 
observă Finan. 

— E firesc să aibă cai frumoşi aici. Dincolo de mlaştini, 
pământul e bun. 


$ 97 # 


— Dar nenorociţii ăştia au venit pe corabie. Nimeni nu 
ne-a zis c-au adus şi cai cu ei. 

— Înseamnă că i-au luat de la oamenii de aici. 

— Ori au primit întăriri, oftă Finan, dând de înţeles că se 
aştepta la ce putea fi mai rău. Nu-i a bună, stăpâne. Ar 
trebui să ne întoarcem. 

De felul lui, Finan nu era un fricos. Mi-ar fi ruşine doar 
să gândesc asta despre el. Nu, fireşte că nu era fricos! Era 
unul dintre cei mai curajoşi oameni pe care-i ştiam, un 
războinic de nădejde care mânuia spada cu îndemânare şi 
cu o iuţeală uimitoare, dar în acea zi încerca un sentiment 
de teamă, aproape o convingere care nu venea din nimic 
ce-ar fi putut vedea sau auzi. El spunea mereu că irlandezii 
posedă o însuşire care le lipseşte celorlalţi, aceea că pot 
presimţi ce soartă îi aşteaptă. Deşi era creştin, credea că 
lumea este plină de duhuri, şi se pare că aceste creaturi 
invizibile îi vorbiseră. În timpul nopţii încercase să mă 
convingă să ne urcăm la bordul lui Spearhafoc şi să ne 
întoarcem în nord. 

— Suntem prea puţini, iar duşmanii, mult prea 
numeroşi, stăpâne. Pe deasupra, te-am văzut mort, 
stăpâne, sfârşise el, mâhnit că trebuia să spună aşa ceva. 

— Mort? îl întrebasem. 

— Gol, acoperit de sânge, aruncat pe un câmp de orz, 
stăpâne. Se oprise aşteptându-mi replica, dar, cum eu am 
rămas tăcut, urmase: Ar trebui să mergem acasă, stăpâne. 

Eram tentat să o fac. Viziunile şi visele lui Finan m-au 
convins întotdeauna. Mi-am atins ciocănelul-amuletă. 

— Am mers prea departe, dar trebuie să vorbesc cu 
Eadgifu. 

— De ce, pentru numele lui Dumnezeu? 

Stăteam amândoi aşezaţi pe o bancă lângă focul din 
tavernă. De jur-împrejurul nostru, oamenii sforăiau. Vântul 
încă făcea să zăngănească obloanele şi vâjâia pe deasupra 
acoperişului de stuf. Picături de ploaie răzlețe cădeau prin 
gaura din acoperiş şi dispăreau sfârâind în foc. Furtuna 
plecase spre mare, iar acum doar rămăşiţele ei mai 
tulburau noaptea. 


% 98 # 


— Pentru că de asta am venit aici, îi răspunsesem 
îndărătnic. 

— Ea ar fi trebuit să strângă o armată aici în Cent, aşa-i? 

— Asta mi-a spus preotul. 

— Şi a făcut-o? 

— Ştii răspunsul la fel de bine ca şi mine, zisesem 
oftând. 

— Deci mâine mergem în oraş? N-avem cai. Ce-o să se 
întâmple dacă ni se taie drumul către port? 

Mă gândeam să-i spun că trebuia să-mi respect 
jurământul, dar, bineînţeles, Finan avea dreptate. Mai erau 
şi alte căi de a-mi ţine promisiunea făcută lui ZEthelstan. Aş 
fi putut să mă alătur lui în Mercia; în schimb, alesesem să-i 
dau crezare preotului în speranţa că, în fruntea rebelilor 
din Cent, aveam să-l pot ataca pe /Ethelhelm. 

— Sunt un idiot, dar mâine mergem s-o găsim pe 
Eadgifu, îi spusesem lui Finan. 

Hotărârea din glasul meu îi arătase că nu mai avea rost 
să se împotrivească. 

— E uimitor la ce-l pot împinge pe un bărbat două ţâţe 
frumos mirositoare, spusese el. Trebuie să te odihneşti. 

Mă odihnisem, într-adevăr. Acum eram la marginea 
oraşului Faefresham, Eadric nu venise, iar cel mai bun 
prieten al meu avea o presimţire rea. 

— Aşteptăm până la amurg, am zis. Dacă Eadric nu vine 
până atunci, ne întoarcem la Spearhafoc. 

— Domnul fie lăudat! spuse irlandezul, dar nici n-apucă 
să-şi facă semnul crucii că apăru Eadric. 

Ne adusese pâine şi brânză. 

— M-a costat un şiling, stăpâne. 

— Ai fost în oraş? 

— Da. Nemernicii roiesc pe-acolo, stăpâne. Nu am veşti 
bune. Au mai venit şaizeci de oameni ieri, chiar înainte să 
înceapă furtuna. Au venit de la Lundene, toţi călare, toţi 
îmbrăcaţi în mantiile alea vişinii. 

Am înjurat. Finan îşi făcu semnul crucii. 

— Doamna este încă în mănăstire, stăpâne, continuă 
Eadric. N-au încercat s-o scoată afară. Nu încă. Nimic 


$ 99 # 


despre moartea regelui. Un şiling, stăpâne. 

I-am dat doi. 

— Cum ai aflat toate astea? 

— M-am întâlnit cu preotul! Părintele Raedwulf. Un om 
tare cumsecade. Mi-a dat binecuvântarea lui. 

— Cine i-ai spus că eşti? 

— l-am spus adevărul, fireşte. I-am spus că încercăm s-o 
scăpăm pe doamna. 

— Şi el ce-a spus? 

— Mi-a zis că se va ruga pentru noi, stăpâne. 

Aşadar, visul meu nebunesc luase sfârşit. Aşa cum 
stăteam în iarba umedă în spatele gardului viu, realitatea 
mă lovi direct în faţă. Oraşul era înţesat de duşmani. 
Venisem prea târziu. Dădusem greş. 

— Ai avut dreptate, i-am spus abătut lui Finan. 

— Sunt irlandez, stăpâne, bineînţeles că am avut 
dreptate. 

— Ne întoarcem pe Spearhafoc. Dăm foc celor trei 
corăbii ale lui ZEthelhelm aflate în port şi pornim spre 
miazănoapte. 

Tatăl meu îmi spusese odată să nu fac multe jurăminte 
în viaţă. „Jurămintele te ţin legat”, zicea. „lar tu eşti 
nechibzuit, aşa te-ai născut. Tu sari întâi, abia apoi te 
gândeşti. Gândeşte bine înainte de a face un jurământ.” 

Încă o dată, fusesem nechibzuit. Finan avusese dreptate, 
Sigtryggr avusese dreptate, Eadith avusese dreptate, tata 
avusese dreptate. Nu aveam ce să caut aici. Misiunea 
nebunească se terminase. 

Dar nu a fost să fie aşa. 

Pentru că au sosit călăreţi. 


% 100 # 


Patru 


Erau treizeci şi şase de călăreţi, toţi îmbrăcaţi în zale, 
toţi cu scuturi, jumătate dintre ei cu sulițe lungi. Veneau 
dinspre răsărit dând roată micii ridicături de pământ pe 
care ne aflam noi în spatele gardului viu de porumbari. Noi 
îi văzuserăm, dar ei nu ne văzuseră încă. 

Prima pornire a mea a fost să scot Răsuflarea-Şarpelui 
din teacă, gândindu-mă că oamenii lui /ZEthelhelm îl 
văzuseră pe Eadric şi-l urmăriseră. Apoi mi-am dat seama 
că noi aveam prea puţine scuturi, în condiţiile în care 
pedestraşii fără scuturi sunt o pradă uşoară pentru 
călăreţi. Apoi, am văzut că aceşti călăreţi nu purtau mantii 
vişinii şi că pe scuturile lor nu era blazonul lui ZEthelhelm, 
cerbul rampant. Pe ele se putea vedea un fel de animal, 
dar vopseaua se decolorase şi nu-mi dădeam seama ce 
animal era. 

Comandantul trupei ne văzu şi ridică mâna către 
oamenii lui pentru a-i îndruma. Caii fură întorşi către noi. 
Copitele lor lăsau urme mari în iarba umedă pe care o 
smulgeau în mers. 

— Ce au pe scuturi? l-am întrebat pe Finan. 

— Unele au capete de taur cu coarnele însângerate, îmi 
răspunse irlandezul. Pe altele sunt spade încrucişate. 

— Sunt din Cent, am zis uşurat. 

Nou-veniţii, observându-ne scuturile cu cerb rampant şi 
mantiile vişinii, scoaseră spadele, dădură pinteni cailor şi 
coborâră suliţele. 

— Aruncaţi armele! le-am poruncit oamenilor mei. 
Aruncaţi şi scuturile! 

Caii înaintau pe panta lunecoasă. Am alergat câţiva paşi, 
apoi m-am oprit şi am înfipt Răsuflarea-Şarpelui în pământ. 

— Fără luptă! am strigat către oamenii care se apropiau. 


% 101 # 


Am desfăcut braţele pentru a le arăta că nu am arme sau 
scut. 

Conducătorul grupului îşi struni armăsarul şi-şi ridică 
spada în aer pentru a-şi opri oamenii. Caii sforăiră şi se 
proptiră în pământul plin de apă cu copitele lor puternice. 
Am coborât panta uşoară în timp ce conducătorul celor din 
Cent se apropia călare. În cele din urmă se opri şi întinse 
spada spre mine. 

— Te predai, bătrâne? 

— Cine eşti? l-am întrebat. 

— Cel care te va ucide dacă nu te predai. 

Se uită dincolo de mine la oamenii mei. Dacă n-ar fi fost 
crucea de argint care-i atârna la gât şi blazoanele de pe 
scuturile războinicilor săi, aş fi crezut că era danez sau 
viking. Părul negru şi foarte lung care-i ieşea de sub coiful 
gravat cu argint îi ajungea până la brâu. Zalele erau 
lustruite, căpăstrul şi şaua erau ghintuite cu steluțe de 
argint. Cizmele lui înalte, acum murdare de noroi, erau 
făcute din cea mai fină piele şi aveau pinteni de argint. 
Spada, pe care o ţinea încă aţintită către mine, avea 
ornamente din aur pe mâner. 

— Te predai sau vrei să mori? 

— Te-am întrebat cine eşti, i-am răspuns pe un ton 
aspru. 

Se uita la mine ca la o balegă, nehotărât dacă să-mi 
răspundă sau nu. Până la urmă, o făcu. 

— Numele meu este Awyrgan de Contwaraburg, îmi zise 
cu un zâmbet dispreţuitor. Tu cine eşti? 

— Sunt Uhtred al Bebbanburgului, i-am replicat pe un 
ton la fel de arogant. 

Răspunsul meu îi provocă o reacţie de mulţumire. 
Awyrgan, al cărui nume însemna „cel blestemat” - cred că 
el şi-l alesese, nu fusese numele cu care se creştinase -, 
cobori vârful spadei până aproape de iarba udă şi mă privi 
uimit. El vedea un războinic plin de noroi, cu barbă sură, 
zale roase şi un coif ponosit. Eu mă uitam la el şi vedeam 
un tânăr arătos, cu ochi negri, un nas lung şi drept şi faţa 
proaspăt rasă. Cred că se născuse înconjurat de privilegii 


% 102 # 


şi nu-şi putea imagina viaţa fără ele. 

— Lord Uhtred al Bebbanburgului, am adăugat, 
accentuând primul cuvânt. 

— Într-adevăr? făcu el, dar adăugă în grabă: Stăpâne. 

— Da, într-adevăr, am mormăit. 

— Este Lord Uhtred, zise brusc un bărbat mai în vârstă 
care venise călare în spatele armăsarului lui Awyrgan. 

Mă privea cu lehamite. Ca şi Awyrgan, avea zale fine, un 
cal frumos şi purta o spadă cu o lamă mult folosită. Barba 
sură îi era tunsă scurt, iar faţa dură îi era brăzdată de 
două cicatrice. Cred că era un soldat bătrân şi cu 
experienţă căruia i se încredinţase sarcina de a-l sfătui pe 
războinicul mai tânăr. 

— Am luptat împreună în Anglia de Est, stăpâne, mă 
înştiinţă el. 

— Cine eşti? 

— Swithun Swithunson, îmi răspunse, pe un ton evident 
neprietenos. Dar Domnia Voastră sunteţi cam departe de 
casă, stăpâne. 

Rostise cuvântul „stăpâne” cu mare reţinere. 

— Am fost invitat aici, i-a spus. 

— De către? vru să ştie Awyrgan. 

— De către Lady Eadgifu. 

— Regina v-a invitat aici? 

Vocea lui Awyrgan exprima uluire. 

— Tocmai ce-am spus asta. 

Urmă o tăcere jenantă. Într-un târziu, Awyrgan îşi 
împinse spada în teacă şi-mi spuse: 

— Sunteţi bine-venit, stăpâne. 

Poate că era arogant, dar nu era prost. Calul lui scutură 
din cap, şi el îl linişti mângâindu-l pe gât cu mâna 
înmănuşată. 

— Ceva veşti despre rege? mă iscodi. 

— Niciuna. 

— Şi regina? 

— Din câte ştiu, este încă la mănăstire, ţinută acolo de 
către oamenii lui Æthelhelm, care acum sunt mai mulţi de 
o sută. Ce aveţi de gând să faceţi? 


% 103 # 


— Să o salvăm, bineînţeles. 

— Cu treizeci şi şase de oameni? 

Awyrgan zâmbi. 

— Ealdormanul Sigulf are încă o sută cincizeci de 
călăreţi. 

Aşadar, fratele lui Eadgifu răspunsese apelului surorii 
sale. Venisem în sud cu gândul de a mă alătura 
războinicilor din Cent ca să eliberăm Wessexul de domnia 
lui ZElfweard, însă acum, după ce-i întâlnisem pe cei doi 
conducători, eram tot mai nesigur. Awyrgan era un tânăr 
arogant, iar Swithun mă ura în mod evident. Finan se 
apropiase pe nesimţite, oprindu-se cu un pas în spatele 
meu. L-am auzit bombănind, ceea ce însemna că voia să 
abandonăm această nebunie, să ne îmbarcăm pe 
Spearhafoc şi să mergem acasă. 

— Ce s-a întâmplat cu Dreogan? am întrebat. 

— Dreogan? făcu Awyrgan nedumerit. 

— Unul dintre oamenii lordului ZEthelhelm, i-am explicat. 
A venit cu luptători la Contwaraburg pentru a-l convinge 
pe ealdormanul Sigulf să nu se amestece. 

— A, luptătorii ăia! râse el. Avem zalele lor, armele şi 
caii lor. lar Lord Sigulf o să le ia şi pielea dacă ne fac 
necazuri. 

— Unde v-a trimis ealdormanul Sigulf? 

Awyrgan arătă spre apus. 

— Trebuie să-i împiedicăm pe nemernici să scape, 
stăpâne. Blocăm drumul spre L.undene. 

Părea un lucru uşor. Şi poate chiar era. 

— Aşa să faceţi, i-am spus. 

Tonul meu aspru îl luă prin surprindere, dar încuviinţă 
din cap şi le făcu un semn călăreţilor lui. 

— Veniţi cu noi? mă întrebă el. 

— Nu aveţi nevoie de mine. 

— E adevărat, nu avem, mormăi Swithun, după care se 
îndepărtă. 

Călăreţii din Cent căutau terenurile cât mai joase, ca să 
nu fie văzuţi dinspre oraş, dar în zona aceea mlăştinoasă 
nu prea aveai unde te ascunde. 


% 104 # 


— Îi ajutăm? mă întrebă Finan. 

— Ar fi păcat să fi venit atât de departe şi să nu-i 
mirosim ţâţele, am zis, în timp ce mă uitam lung în urma 
călăreţilor. 

Finan îmi trată cu dispreţ răspunsul. 

— De ce i-am ajuta? N-au părut bucuroşi să ne vadă. 

— Mai ales Swithun, am spus. Nici nu mă surprinde. Işi 
aminteşte de noi din Anglia de Est. 

Cent nu fusese niciodată un comitat liniştit. Fusese 
cândva regat, dar asta se întâmpla cu mult timp în urmă. 
Acum făcea parte din Wessex, iar mişcările de 
independenţă erau în permanentă agitaţie. Acest vechi 
orgoliu îl făcuse pe bunicul lui Sigulf să se alieze cu 
danezii din Anglia de Est imediat după ce Edward devenise 
rege. Alianţa nu durase prea mult, eu îi convinsesem prin 
forţa armelor pe cei din Cent să se alăture Wessexului, 
însă ei nu uitaseră ruşinea aceea, chiar dacă fusese 
provocată de propria lor trădare. Acum, Sigulf se revolta 
iarăşi, de această dată pentru a-l ajuta pe Edmund, fiul cel 
mare al surorii sale, să urce pe tronul Wessexului la 
moartea lui Edward. 

— Dacă ne alăturăm lor, înseamnă să luptăm pentru 
băieţii lui Eadgifu, spuse Finan. 

— E adevărat. 

— Dar, pentru numele lui Dumnezeu, de ce? Credeam că 
tu îl sprijini pe ZEthelstan! 

— Aşa este. 

— Atunci... 

— Sunt trei pretendenți la tronul Wessexului, l-am 
întrerupt. ZElfweard, ZEthelstan şi Edmund. Nu e normal ca 
doi să se alieze pentru a-l înfrânge pe cel de-al treilea? 

— Şi pe urmă? Ce se întâmplă cu ceilalţi doi? 

Am ridicat din umeri. 

— Băiatul lui Eadgifu e mic. Nu va fi cu niciun chip ales 
de witan. 

— Deci acum noi luptăm pentru Eadgifu? 

După un moment de tăcere am clătinat din cap. 

— Nu. 


% 105 # 


— Nu? 

lar am tăcut. Mă gândeam la semnele lui Finan, la 
viziunea lui cu leşul meu gol aruncat pe un câmp de orz. 
Apoi mi-am amintit lebăda moartă pe care o văzusem cu 
ciocul frânt în canalul murdar. Ăsta era un semn, mi-am 
zis, şi chiar în acea clipă am auzit un fâlfâit de aripi. M-am 
uitat în sus şi am văzut două lebede zburând spre 
miazănoapte. Semnul trimis de Thor nu putea fi mai clar 
de-atât. 

Pleacă spre miazănoapte, pleacă acasă, pleacă acum! 

Ce idiot fusesem să cred că pot conduce o răzvrătire a 
celor din Cent împotriva Wessexului! Să-l înving pe 
ZEthelhelm cu o ceată de neisprăviţi din Cent şi o mână de 
războinici din Northumbria! Fusese trufie, pur şi simplu 
trufie. Eram Uhtred al Bebbanburgului. Unul dintre poeţii 
de curte care compuneau cântece pentru nopţile lungi de 
iarnă petrecute în salonul mare din Bebbanburg mă numea 
Uhtred neînvinsul. Şi eu îl crezusem. Fusesem învins de 
nenumărate ori, dar o soartă plină de bunăvoință îmi 
oferise prilej de răzbunare. Totuşi, orice om ştie sau ar 
trebui să ştie că soarta este schimbătoare. 

— Wyrd bið ful ãræd, i-am spus lui Finan. 

Soarta este neînduplecată, o ştiam. 

— Soarta-i o căţea, bombăni el. Care-i soarta noastră 
acum? 

— Să ocolim câmpurile de orz! 

Nici măcar nu zâmbi. 

— Mergem acasă, stăpâne? 

— Ne întoarcem pe Spearhafoc. Şi mergem acasă. 

Se uită la mine neîncrezător şi-şi făcu semnul crucii. 

— Mulţumescu-ţi Ţie, Doamne! 

Şi aşa am plecat spre miazănoapte. Corbii sau poate 
vulpile sfârtecaseră leşul bietei lebede, împrăştiindu-i în 
jur frumoasele pene. Am atins ciocănelul lui Thor şi i-am 
mulţumit în tăcere pentru că-mi trimisese acele semne. 

— Visele astea nu-s întotdeauna adevărate, mormăi 
Finan stingher. 

— Totuşi, sunt semne. 


% 106 # 


— Asta, da. Întotdeauna. 

Continuam să mergem. 

— Ce-o să se întâmple acum cu '[âţe-de-Lavandă? mă 
întrebă Finan, nerăbdător să abată discuţia de la 
premoniţiile lui. 

— Depinde de fratele ei. Eu am încercat, acum trebuie s- 
o facă el. 

— Da, aşa-i cinstit. 

— Iar Awyrgan păzeşte degeaba drumul ăla, am zis. 

— Da. 

— Dacă oamenii lui ZEthelhelm se retrag, cred că o s-o ia 
pe aici. În orice caz, unii dintre ei. Nu vor să-şi piardă 
corăbiile. 

— Şi dobitocul ăsta tânăr şi înfumurat nu ştie despre 
corăbiile lor? 

— Cred că nu. Şi nu m-am gândit să-i spun. 

— Atunci, lasă-l să-şi piardă vremea, chicoti Finan. 

Se făcuse târziu. Era o după-amiază frumoasă de vară. 
Cerul era senin, se făcuse cald şi razele soarelui îşi 
trimiteau strălucirea peste păşunile şi mlaştinile inundate. 

— Îmi pare rău, Finan. 

— De ce? 

— Ar fi trebuit să te ascult. Pe tine, pe Eadith, pe 
Sigtryggr. 

Am văzut că era stânjenit de scuzele mele. 

— Jurămintele apasă greu conştiinţa unui om, spuse el 
după câţiva paşi. 

— Aşa este, dar tot ar fi trebuit să vă ascult. Îmi pare 
rău. Ducem corabia în nord, apoi o să plec spre miazăzi ca 
să mă alătur lui ZEthelstan în Mercia. 

— Vin cu tine, spuse Finan plin de entuziasm. Se 
întoarse să se uite în urmă pe drum şi adăugă: Mă întreb 
ce mai face Sigulf. 

Nu se auzeau zgomote de luptă dinspre Fefresham, dar 
eram probabil prea departe ca să ajungă până la noi 
zăngănitul armelor şi vaietele răniților. 

— Dacă ar fi un om chibzuit, ar trebui să negocieze 
înainte de a porni la luptă. 


% 107 # 


— Şi este un om chibzuit? mă întrebă Finan. 

— Nu mai mult decât mine, i-am răspuns posomorât. Nu 
are faimă, cel puţin din câte ştiu eu, iar tatăl lui era un 
idiot perfid. Cu toate astea, îl atacă pe /Ethelhelm. Îi 
doresc succes, dar va avea nevoie de mai mult de două 
sute de oameni ca să scape de răzbunarea lui ZEthelhelm. 

— Şi, oricum, nu e lupta ta, nu-i aşa? 

— Sunt de partea oricui luptă împotriva lui ZEthelhelm. 
Venirea noastră aici a fost o nebunie curată. 

— Ai încercat, stăpâne, îmi spuse Finan vrând să mă 
consoleze. li poţi spune lui ZEthelstan că ai încercat să-ţi 
respecţi jurământul. 

— Dar am dat greş... 

Urăsc să dau greş, şi totuşi asta mi se întâmplase. 

Cum însă soarta e o târfă, în momentul acela nu-şi 
încheiase socotelile cu mine. 


Oswi fu primul care-i zări pe urmăritorii noştri. 

— Stăpâne! mă strigă el din spate. 

M-am întors şi am zărit călăreţii. Erau cu mult în urma 
noastră, dar le-am putut distinge mantiile vişinii. Finan, ca 
de obicei, a văzut mai mult decât mine. 

— Douăzeci de oameni? Poate treizeci. În mare grabă. 

M-am uitat spre miazăzi, întrebându-mă dacă aveam 
timp să ajungem la Spearhafoc înainte ca urmăritorii noştri 
să ne prindă, şi mi-am dat seama că nu. Mi-era teamă ca 
nu cumva micul grup care se apropia să fie doar o 
avangardă, urmând să apară ditamai ceata de luptători ai 
lui ZEthelhelm, dar drumul din spatele călăreţilor în galop 
era liber. 

— Zid de scuturi! am strigat. Trei rânduri! Cei cu mantii 
vişinii în faţă! 

Călăreţii aveau să vadă că oameni de-ai lor blocau 
drumul, deci puteau să înainteze liniştiţi. 

— Poate că Sigulf i-a alungat, i-am spus lui Finan. 

— Şi i-a omorât pe ceilalţi? Mă îndoiesc... Se oprise 
brusc, cu ochii în zare. In clipa următoare exclamă: Au 
femei cu ei! 


% 108 # 


Acum vedeam şi eu. În spatele conducătorului erau 
patru sau cinci călăreţi îmbrăcaţi în mantii sure, cu 
excepţia unuia care avea mantie neagră. Nu eram sigur că 
erau femei, spre deosebire de Finan, care mi-a spus: 

— E Ţâţe-de-Lavandă. 

— Chiar ea? 

— Ea trebuie să fie. 

Aşadar, oamenii lui  /Ethelhelm din  Feefresham 
hotărâseră să le scoată pe Eadgifu şi femeile care o 
însoțeau înainte ca forţele din Cent să ajungă în centrul 
oraşului. Le duceau către corăbiile lor, convinşi că 
Wighelm şi oamenii lui aşteptau la bord, gata să ridice 
ancora. Doar că Wighelm era undeva pe insula Sceapig, 
complet despuiat. 

— Vreau să nu păreţi ameninţători! le-am spus 
oamenilor mei. Puneţi scuturile pe pământ! Trebuie să 
creadă că le suntem prieteni! M-am întors apoi către 
Finan: Va trebui să ne mişcăm repede. Alege şase oameni 
care să ia de căpăstru caii pe care se află femeile. 

— Şi după ce o salvăm ce facem cu ea? 

— O ducem la Bebbanburg. 

— Cu cât mai repede, cu atât mai bine, mormăi el. 

Călăreţii erau dincolo de un stufăriş înalt, aşa că nu-i 
puteam vedea decât pe jumătate. Încă nu venea nimeni în 
spatele lor. Am închis apărătorile din piele ale coifului 
pentru a-mi ascunde faţa. 

— Berg! Când vin mai aproape, ridică o mână! Dă-le un 
semn că avem un mesaj pentru ei! 

— Aşa fac, stăpâne. 

Berg se afla în rândul din faţă. Era unul dintre cei care 
purtau mantie vişinie şi avea scutul cu cerb rampant al lui 
ZEthelhelm. 

Călăreţii ieşiseră din stufăriş şi acum se îndreptau către 
noi. 

— Rândul din faţă! Voi vă ocupați de călăreţii aflaţi în 
frunte! 

În cele trei rânduri se aflau treizeci de oameni. Eu mă 
aşezasem în rândul al doilea gândindu-mă că în acest fel 


% 109 # 


era mai greu să fiu recunoscut decât dacă aş fi stat în faţă. 

— Rândul al doilea! Noi ne îndreptăm către călăreţii din 
spatele femeilor. Finan! Tu iei femeile de acolo, apoi vii 
unde vezi că este nevoie. 

Acum, tropăitul copitelor se auzea foarte clar şi puteam 
vedea bucăţile de pământ noroios pe care le aruncau în 
spate. Unul dintre călăreţii din faţă era pe jumătate ridicat 
în şa şi striga ceva, dar, orice ar fi spus, nu se auzea din 
cauza zgomotului făcut de copite şi de căpestre. Berg făcu 
un pas în faţă şi ridică o mână. Călăreţii fură nevoiţi să-şi 
strunească armăsarii. 

— Wighelm! strigă şeful călăreţilor. Dă-te la o parte! 

— Wighelm este la corăbii! am răspuns eu cu voce tare. 

— Daţi-vă la o parte din drum! 

Războinicul fusese obligat să se oprească, şi însoțitorii 
lui se învârteau şovăitori puţin mai în spate. 

— Daţi-vă la o parte din drum! repetă el furios. Daţi-vă la 
o parte şi duceţi-vă înapoi în port! 

Dădu pinteni calului înspre rândul din faţă, aşteptându- 
se să-i facem loc. 

— Acum! am răcnit scoţându-mi Răsuflarea-Şarpelui din 
teacă. 

Berg lovi cu putere cu scutul în partea laterală a capului 
bidiviului. Animalul se întoarse speriat într-o parte, 
alunecă şi căzu. Ceilalţi din rândul din faţă începură să-i 
atace pe călăreţii derutaţi cu suliţele pe care le luaserăm 
de la oamenii lui Wighelm. Călăreţii şi caii lor urmau să fie 
măcelăriți. Animalele înspăimântate se dădură înapoi, iar 
călăreţii fură traşi jos din şei. Berg îl scoase cu greu pe 
şeful lor de sub armăsarul căzut, care se zbătea să se 
ridice. 

— Pe acela îl vreau viu! i-am strigat. 

Duşmanii, cel puţin cei care se aflau în apropierea 
noastră, nu avuseseră timp nici să-şi scoată spadele. 
Războinicii mei erau iuți şi sălbatici. Femeile, căci acum 
vedeam că sunt femei, erau îngrozite. Am trecut pe lângă 
ele şi am ajuns în faţa unui călăreț care se îndrepta spre 
mine cu spada ridicată. l-am îndepărtat-o cu Răsuflarea- 


% 110% 


Şarpelui, după care l-am lovit la subsuoară. Am simţit cum 
vârful spadei trece prin cămaşa de zale şi se opreşte în os. 
Sângele începu să curgă pe lama spadei în timp ce 
Gerbruht gonea pe lângă mine răcnind în frizonă. Doi 
dintre călăreți reuşiseră să-şi întoarcă armăsarii şi 
porniseră la galop către Feefresham. 

— Lasă-i să se ducă! i-am strigat lui Oswi, care începuse 
să alerge după ei. 

Nu i-ar fi putut prinde din urmă; pe deasupra, mă 
gândeam că aveam să fim deja în larg până să vină alte 
trupe din oraş. 

Bărbatul pe care-l rănisem la umăr îşi trecu spada în 
cealaltă mână şi încercă să mă lovească din şa, dar nu mai 
apucă, deoarece Vidarr îl trase jos. M-am urcat pe calul 
lui, i-am strâns frâiele şi i-am dat pinteni cu putere. 

— Lady Eadgifu! am strigat. 

Una dintre femeile cu mantii sure se întoarse, şi i-am 
recunoscut faţa palidă înconjurată de părul negru ca pana 
corbului. 

— Continuă! Mergi mai departe! Ne aşteaptă o corabie! 
Du-te! 

Am văzut că trei femei aveau copii alături de ele în şa. 

— Beornoth! 

— Da, stăpâne. 

— Ia un cal şi însoţeşte-le pe doamne. Ai grijă de ele! 
Hai, du-te! 

Câţiva vrăjmaşi ieşiseră de pe drum şi încercau să 
treacă pe lângă noi, dar pământul era ca o mocirlă în care 
caii se zbăteau să înainteze. Plini de cruzime, călăreţii 
împungeau cu pintenii bietele animale care gemeau de 
efort, dar nu puteau înainta. Şase oameni de-ai lui Finan îi 
atacară cu suliţele, care erau mai lungi decât spadele 
călăreţilor. Doi duşmani căzură din şei, alţii îşi aruncară 
armele în semn de capitulare. Pe drum, Berg ţinea lama la 
gâtul şefului grupului, care zăcea lăţit pe spate. 

Cea mai bună cale pentru a câştiga o bătălie este să-l 
surprinzi pe inamic, să-l depăşeşti ca număr şi să-l ataci cu 
o asemenea viteză şi ferocitate, încât el să nu-şi dea seama 


4% 111 # 


ce i se întâmplă până când o spadă îi ajunge la gât sau o 
suliță îi pătrunde în măruntaie. Noi le-am făcut pe toate 
trei, dar a trebuit să şi plătim pentru asta. Immar 
Hergildson, cel mai puţin experimentat dintre oamenii mei, 
văzând un călăreț cu mantie vişinie, azvârli spre el sulița 
şi-l răni; de fapt, era Oswi, care se urcase pe un cal fără 
călăreț. Oswi înjura, amenințând că avea să se răzbune. 
Caii erau tot agitaţi, o femeie ţipa, un cal rănit lovea 
pământul cu copitele, o parte dintre duşmani se îndreptau 
către adăpostul stufărişului. 

— Oswi! am strigat. Cât de grav eşti rănit? 

— Zgâriat, stăpâne. 

— Atunci taci din gură! 

Unii dintre saxonii de vest scăpaseră, dar cei mai mulţi 
erau prizonierii noştri, inclusiv tânărul care părea să fie 
şef. Berg încă îl ţinea la pământ cu spada lipită la gâtul lui. 

— Lasă-l să se ridice, i-am spus. 

Am văzut că femeile erau în siguranţă, la vreo cincizeci 
de paşi de locul unde ne aflam, şi ne urmăreau. 

— Cum te numeşti? l-am întrebat pe tânăr. 

Şovăi, nevrând să răspundă, dar o zvâcnire a Răsuflării- 
Şarpelui îl făcu să se răzgândească. 

— Herewulf, murmură el, uitându-se în jos la spada-i 
căzută la pământ. 

Am coborât din şa şi, mişcându-mi iarăşi spada, l-am 
obligat să-şi ridice privirea. 

— Ştii cine sunt eu? 

Clătină din cap. 

— Sunt Uhtred de Bebbanburg, i-am spus, moment în 
care ochii i se umplură de teamă. De acum înainte, mi te 
vei adresa cu „stăpâne”. Cu ce porunci ai fost trimis aici? 

— S-o ţin în siguranţă pe Lady Eadgifu, stăpâne. 

— Unde? 

— La Cippanhamm, stăpâne, răspunse el morocănos. 

Cippanhamm era un oraş frumos din Wiltunscir. Fără 
îndoială, Herewulf se gândise să ducă femeile şi copiii în 
sus pe Temes prin Lundene, până ajungeau în comitatul lui 
ZEthelhelm. 


Y% 112% 


— Ceva veşti despre rege? l-am întrebat. 

— Este încă bolnav. E tot ce ştim. 

— Scoate-i zalele, i-am poruncit lui Berg. 

Am aşteptat ca Berg să facă ce-i spusesem, apoi i-am zis 
lui Herewulf: 

— Eşti norocos. S-ar putea să te ţin în viaţă. S-ar putea. 
Deocamdată însă, vreau să ştiu ce se întâmplă în 
Feefresham. 

Preţ de câteva clipe fu tentat să mă sfideze şi să nu-mi 
răspundă, dar i-am atins obrazul cu Răsuflarea-Şarpelui, şi 
asta îi dezlegă limba. 

— Se negociază, mormăi el fără tragere de inimă. 

— Unde? 

— În partea de răsărit a oraşului. 

Ce spunea el avea noimă. Sigulf adusese războinici în 
ajutorul surorii sale, dar descoperise că avea doar o forţă 
egală cu cea care o păzea pe aceasta. Dacă s-ar fi luptat, 
mulţi oameni ar fi fost omorâţi şi răniţi într-o astfel de 
bătălie cu final îndoielnic. Sigulf alesese să fie precaut, 
sperând că prin negocieri avea să-şi poată scăpa sora din 
ghearele duşmanilor, dar aceştia fuseseră mai vicleni 
decât el. Sub pretextul unor discuţii, o scoseseră din 
mănăstire şi o trimiseseră în nord spre corăbiile lor. Riscul 
pe care şi-l asumau era ca Edward să se însănătoşească şi 
să-şi reverse furia asupra lor, însă preferau pedeapsa 
decât un moştenitor al tronului care să nu se afle sub 
controlul lui ZEthelhelm. 

— Ai fost trimis ca să ai grijă de Lady Eadgifu? l-am 
întrebat pe prizonier. 

— Ţi-am zis deja asta, îmi răspunse Herewulf, care-şi 
recăpătase aroganta. 

— Spune-i lui ZEthelhelm că de acum mă voi ocupa eu de 
paza reginei. 

— Când ZElfweard va fi rege, Lord ZEthelhelm o să-ţi ia 
fortăreaţa şi-o să te arunce într-o cocină să te mănânce 
porcii. 

— Tatăl lui a încercat asta, i-am spus băgându-mi spada 
în teacă. Acum, el este hrană pentru viermi. Fii 


% 113 # 


recunoscător că trăieşti. 

Am luat zalele, armele şi caii prizonierilor, iar pe aceştia 
i-am lăsat în mijlocul drumului, lângă stârvul unui armăsar 
al cărui sânge înroşise noroiul. Doi oameni fuseseră 
omorâţi şi alţi vreo doisprezece sângerau. La fel şi Oswi, 
deşi el pretindea că nu era mai mult de o zgârietură. După 
ce am cântărit pagubele, m-am îndreptat spre locul unde 
aştepta Eadgifu. 

— Trebuie să plecăm, doamnă, i-am spus. Trebuie să 
ajungem la corabie, iar ei vor porni curând în urmărirea 
noastră, aşa că nu prea mai avem timp. 

— Lord Uhtred, exclamă ea uluită. Ai venit! 

— Trebuie să mergem, doamnă. 

— Şi fratele meu? 

— Discută cu oamenii lui ZEthelhelm. Nu pot aştepta să 
văd ce hotărăsc. Vreţi să aşteptaţi? Puteţi rămâne, dar eu 
plec. 

Erau patru femei cu Eadgifu, de bună seamă dame de 
companie ori slujnice. Una avea lângă ea un băieţel de 
vreo trei sau patru ani, alte două aveau copii mici în braţe. 
Mai era şi un preot îmbrăcat într-o mantie neagră. 

— Lord Uhtred are dreptate, doamnă, spuse acesta 
nervos. 

— Dar fratele meu a venit! 

Eadgifu îşi îndreptă privirea către Fæfresham ca şi cum 
aştepta să vadă războinici cu tauri sau spade încrucişate 
pe scuturi gonind ca s-o salveze. 

— Şi au mai venit şi foarte mulţi oameni ai 
ealdormanului. ZEthelhelm, i-am spus. Până vom afla cine a 
câştigat bătălia, trebuie să fim pe corabie. 

— Nu putem să ne întoarcem la Faefresham? stărui ea. 

Am privit-o lung. Era, fără îndoială, frumoasă. Avea 
pielea de culoarea laptelui, sprâncene închise la culoare, 
părul negru, buze cărnoase. li înţelegeam neliniştea. 

— Doamnă, mi-aţi cerut ajutorul şi iată-mă aici, i-am 
spus cât de răbdător eram în stare. Şi nu am de gând să vă 
ajut ducându-vă înapoi într-un oraş plin de oameni gata să 
se încaiere, dintre care jumătate ar vrea să vă omoare 


Y% 114 # 


copiii. 

— Eu... începu ea, dar se opri. 

— Mergem într-acolo, am spus hotărât arătând către 
miazănoapte. Apoi, după ce am verificat că nu ne urmărea 
nimeni, am strigat: Să mergem! 

Eadgifu îşi aduse calul lângă al meu. 

— Putem aştepta până aflăm ce s-a întâmplat în 
Feefresham? 

— Putem aştepta, dar la bordul corabiei mele. 

— Mă tem pentru fratele meu. 

— Nu şi pentru soţul Domniei Voastre? am întrebat-o cu 
brutalitate. 

— Edward e pe moarte, răspunse ea făcându-şi semnul 
crucii. Poate că e deja mort. 

— Dacă a murit, ZElfweard este rege, i-am zis pe acelaşi 
ton aspru. 

— Fiinţa aceea infectă, zămislită în adâncurile iadului! 
Odrasla unei drăcoaice! 

— Care o să vă omoare copiii tot atât de repede pe cât ar 
dura să îneci o pisică, i-am spus. Deci va trebui să vă 
ducem într-un loc sigur. : 

— Unde e acel loc sigur? Intrebarea venise din stânga 
mea, de la una dintre femeile care o însoțeau pe Eadgifu, 
singura care nu avea un copil în braţe. Unde veţi merge? 

Mi-era clar că engleza pe care o vorbea cu un uşor 
accent nu era limba ei maternă. 

— Cine eşti dumneata? am întrebat-o. 

— Sunt Benedetta, îmi răspunse ea cu o demnitate în 
glas care-mi trezi curiozitatea. 

Şi numele mă intriga, pentru că nu era nici saxon, nici 
danez. 

— Benedetta, am repetat stângaci. 

— Sunt din Lupiae, rosti ea mândră. Văzând că nu 
spuneam nimic, mă întrebă: Aţi auzit de Lupiae? 

Cred că mă uitam în gol neajutorat, aşa că Eadgifu mă 
lămuri: 

— Benedetta este din Italia. 

— Roma! am exclamat plin de uşurare. 


% 115% 


— Lupiae este departe spre miazăzi de Roma, pufni 
dispreţuitor Benedetta. 

— Benedetta este doamna mea de companie, o femeie de 
nepreţuit, îmi explică Eadgifu. 

— Şi, după câte văd, foarte departe de casă, am ţinut eu 
să remarc. 

— Care casă, Lord Uhtred? Ce înseamnă „acasă”? Locul 
unde vin negustorii de sclavi şi te iau cu forţa? 

— Negustori de sclavi? 

— Porcii de saraceni?. Aveam numai doisprezece ani. 
Dar nu mi-aţi răspuns la întrebare, Lord Uhtred. 

— Nu ţi-am răspuns? am întrebat-o şi, uitându-mă din 
nou la ea, m-am gândit că această femeie mândră era la fel 
de frumoasă ca stăpâna ei. 

— Unde e acel loc sigur? 

— Dacă fratele lui Lady Eadgifu va supravieţui, Domnia 
Sa va fi liberă să i se alăture. Dacă nu, mergem la 
Bebbanburg. 

— Sigulf va veni, spuse Eadgifu plină de încredere, dar 
făcându-şi imediat semnul crucii. 

— Sper, am zis, deloc sigur de asta. 

Mă întrebam cum mă voi descurca cu Eadgifu şi 
doamnele ei de companie la Bebbanburg. Fortăreaţa era 
confortabilă, dar nu oferea luxul palatelor din 
Wintanceaster şi Lundene. Se zvonea că în nord bântuia 
ciuma şi, dacă Eadgifu şi copiii ei mureau în fortăreaţa 
mea, oamenii din Wessex aveau să spună că eu îi 
omorâsem, aşa cum mă învinuiau pentru moartea lui 
ZEthelhelm cel Bătrân. 

_ — Fratele meu va veni, îmi întrerupse Eadgifu gândurile. 
In plus, nu pot merge la Bebbanburg. 

— Acolo veţi fi în siguranţă, doamnă. 

— Fiul meu trebuie să fie rege al Wessexului, îmi zise 
arătând către cel mai mare dintre copiii ei. Nu poate fi 
rege dacă ne ascundem în Northumbria! 

Am zâmbit pe jumătate. 

— ZElfweard va fi rege, i-am spus cu blândeţe. Æthelstan 


8 Sarazini (în limba italiană în original) (n. tr.). 


% 116 # 


va încerca şi el să fie rege, aşa că cel mai bine este să fiţi 
departe de toate astea. 

— Nu va fi niciun război, pentru că ZEthelstan va fi rege! 

— ZEthelstan? Rege? Eram complet surprins. Mă 
gândeam că Eadgifu ar fi făcut tot ce-i stătea în puteri ca 
fiul ei să câştige lupta pentru succesiune cu /Ethelstan. 
ZEthelstan va fi rege doar dacă-l înfrânge pe ZElfweard, am 
adăugat. 

— ZEthelstan va fi rege al Merciei. Aşa a hotărât soţul 
meu, zise ea scuipând ultimele două cuvinte. Acesta este 
testamentul lui. ZElfweard, băiatul ăla îngrozitor, va fi rege 
al Wessexului şi al Angliei de Est, iar Æthelstan va fi rege 
al Merciei. Aşa s-a hotărât. 

Mă holbam la ea nevenindu-mi să cred ce auzeam. 

— Sunt fraţi vitregi, continuă Eadgifu. Fiecare va avea 
ce-şi doreşte, aşa că nu va fi niciun război. 

Căscam ochii şi mă întrebam: oare Edward îşi rupea 
propriul regat? Era pur şi simplu o nebunie. Visul tatălui 
său fusese să făurească un singur regat din cele patru 
existente; Edward făcuse ca acest vis să devină aproape 
realitate, iar acum tot el îl destrăma crezând că în acest fel 
va fi pace? 

— Chiar este adevărat ce spuneţi? am întrebat-o. 

— Da, este adevărat, îmi răspunse Eadgifu. ZEthelstan va 
domni în Mercia, iar scârba aia de băiat va stăpâni peste 
celelalte două regate până când fratele meu îl va învinge. 
Atunci, Edmund al meu va deveni rege. 

„Nebunie”, mi-am zis, „pur şi simplu nebunie.” Soarta, 
această târfă potrivnică, mă surprinsese încă o dată. Am 
încercat să mă conving pe mine însumi că nu era treaba 
mea. /Elfweard şi ZEthelstan puteau să se lupte între ei, 
saxonii puteau să se omoare între ei într-o baie de sânge, 
eu n-aveam decât să plec spre miazănoapte. Însă târfa 
potrivnică nu-şi făcuse toate mendrele cu mine. ZEthelhelm 
trăia, iar eu făcusem un jurământ. 

Ne-am continuat drumul. 


Odată ajunşi în port, am îngrămădit scuturile, armele şi 


%117% 


zalele capturate în burta lui Spearhafoc. Toate puteau fi 
vândute pe bani buni. Văzând că nava se afla cu trei-patru 
picioare sub nivelul cheiului, Eadgifu se plânse că nu putea 
sări şi ceru să fie coborâtă pe braţe. 

— Sunt regină, nu o precupeaţă de peşte, am auzit-o 
plângându-i-se însoţitoarei sale italience. 

Gerbruht şi Folcbald rupseră două scânduri lungi din 
debarcader şi improvizară o punte rudimentară pe care, 
după mai multe proteste, Eadgifu fu de acord să treacă, 
însoţită de o preot. Fiul ei cel mare, Edmund, o urmă; 
ajuns pe corabie, alergă spre grămada de arme, din care 
scoase o spadă mai lungă decât el. 

— Las-o jos, băiete! i-am strigat de pe țărm. 

— Ar trebui să-i spuneţi „prinţ”, îmi reproşă preotul. 

— O să-i spun „prinţ” când o să demonstreze c-o merită. 
Las-o jos! 

Cu spada în mână, băiatul se uita sfidător la mine, dar 
sfidarea se preschimbă în spaimă când am sărit la bord. 
Văzând că dădea să plângă, Benedetta interveni şi-i luă 
arma. 

— Dacă ţi se spune să arunci spada, o arunci, îi spuse 
calm. Şi nu mai plânge. Tatăl tău este rege, poate că într-o 
zi vei fi şi tu rege, iar regii nu plâng niciodată. Aruncă 
spada pe grămada de arme capturate şi adăugă: Acum, 
spune-i lui Lord Uhtred că-ţi pare rău. 

Edmund îmi aruncă o privire, mormăi ceva ce n-am 
înţeles, apoi se duse la prora lui Spearhafoc şi se agăţă de 
rochia mamei sale. Eadgifu îl cuprinse pe după umeri şi, 
încruntându-se la mine, îmi spuse cu răceală: 

— Nu a vrut să rănească pe nimeni, Lord Uhtred. 

— Poate că n-a vrut să rănească pe nimeni, dar ar fi 
putut s-o facă, i-am răspuns tăios. 

— Şi ar fi putut chiar să se rănească pe el, doamnă, zise 
Benedetta. 

Eadgifu a încuviinţat zâmbind, şi atunci am înţeles de ce 
spusese că italianca era de nepreţuit. Avea încredere 
deplină în Benedetta, lucru care-mi sugera că, în fapt, o 
socotea protectoarea ei. Era o femeie puternică, pe atât de 


% 118 # 


competentă pe cât era de atrăgătoare. 

— Mulţumesc, i-am şoptit acesteia. 

Surâsul care-i apăru pe buze rămase acolo şi după ce 
observă c-o priveam  stăruitor, minunându-mă de 
frumuseţea ei. 

— Edmund este prinţ şi trebuie tratat potrivit rangului 
pe care-l are, insistă preotul, care se vârâse între noi. 

— Iar eu sunt ealdorman şi ţin să fiu tratat cu respect, i- 
am replicat sec. Dumneata cine eşti? 

— Sunt tutorele prinţului şi confesorul reginei, Lord 
Uhtred. Sunt părintele Aart. 

— Înseamnă că eşti un om foarte ocupat, i-am spus. 

— Ocupat? 

— Îmi închipui că regina Eadgifu are multe de 
mărturisit, i-am zis, făcându-l să roşească şi să se uite într- 
o parte. Dar este ea regină? Wessexul nu recunoaşte acest 
titlu. 

— Este regină a Merciei până în momentul în care va 
sosi vestea morţii soţului său, îmi răspunse el cu afectare. 
Era, într-adevăr, un omuleţ spilcuit, cu o tonsură 
desăvârşită, iar vederea ciocănelului agăţat la gâtul meu îl 
făcu să se strâmbe. Regina doreşte să aşteptăm veşti din 
oraş, adăugă peste câteva clipe. 

— Vom aştepta, i-am spus. 

— Şi apoi? 

— Dacă doreşte să meargă cu fratele Domniei Sale, o 
poate face. Dacă nu, merge cu noi la Bebbanburg. 
Întorcându-mă apoi spre debarcader, am strigat: Gerbruht! 

— Da, stăpâne. 

— Scapă de corăbiile alea! i-am spus arătând către 
corăbiile care-i aduseseră pe oamenii lui ZEthelhelm de la 
Lundene în acel port mlăştinos. Mai întâi, luaţi tot ce este 
folositor de pe ele. 

Am recuperat odgoane din piele de focă, vâsle noi făcute 
din lemn de zadă, două butoaie cu bere, trei butoaie cu 
carne de porc pusă la sare şi o flamură decolorată cu 
cerbul rampant. Le-am îngrămădit pe toate pe Spearhafoc. 
Apoi, Gerbruht a adus o găleată de metal plină cu tăciuni 


% 119 # 


aprinşi din vatra tavernei pe care i-a împrăştiat în burţile 
celor trei corăbii. 

— Crucile! răcni părintele Aart când înţelese ce se 
întâmpla. 

— Crucile? 

— Cele din faţa corăbiilor! Nu puteţi arde simbolul 
credinţei noastre. 

Am mârâit de frustrare, dar i-am înţeles nefericirea. 

— Gerbruht! l-am strigat. Scoate crucile de la prore! 

Toate cele trei corăbii erau deja în flăcări când el şi 
Beornoth reuşiră să scoată cuiele care ţineau crucile. 

— Ce fac cu ea? vru el să ştie după ce o desfăcu pe 
prima. 

— Nu-mi pasă! Arunc-o în apă! 

Azvârli crucea peste bord, apoi se duse să-l ajute pe 
Beornoth s-o scoată pe a doua. O eliberară din cuie şi 
săriră la timp pentru a nu fi prinşi de flăcări, dar n-o mai 
putură salva şi pe a treia. Mă întrebam ce semn putea fi 
acesta. Aparent, ei nu vedeau nimic funest. Dimpotrivă, se 
veseleau. Oamenii mei se bucură ori de câte ori distrugem 
ceva. Ţopăiau ca nişte copii când flăcările ajunseră la 
tachelaj şi urcară spre velele legate strâns, care se 
aprinseră şi începură să arunce văpăi şi fum de jur- 
împrejur. 

— Chiar trebuia să faceţi asta? mă întrebă părintele 
Aart. 

— Ai fi vrut să fim urmăriţi de trei corăbii pline cu 
luptători ai lui Æthelhehn? l-am întrebat la rândul meu. 

— Nu, Lord Uhtred. 

— Trebuia s-o facem! 

De fapt, mă îndoiam că vreuna dintre cele trei corăbii ar 
fi putut s-o ajungă din urmă pe Spearhafoc. Erau corăbii 
saxone, solide, dar greoaie, greu de urnit cu vâslele şi 
lente când vântul le bătea în pânze. 

Vântul se deplasase către sud-vest. Aerul serii era cald, 
cerul era senin, dar acum era mânjit de fumul negru al 
corăbiilor în flăcări. Incepea fluxul. Am mutat-o pe 
Spearhafoc mai departe de corăbiile în flăcări şi am legat-o 


4 120 # 


de cheiul de lângă intrarea în canal. Pescarii ne urmăreau 
din casele lor, departe de noi şi de focul din port. Pe bună 
dreptate, erau prudenţi. Soarele cobora înspre apus, dar 
zilele de vară sunt lungi, aşa că mai aveam două sau trei 
ore de lumină. 

— Nu voi sta aici peste noapte, doamnă, i-am spus lui 
Eadgifu. 

— Vom fi în siguranţă, nu-i aşa? 

— Poate, nu sunt sigur. Oricum, n-o să rămânem aici. 

— Unde mergem? 

— Vom găsi un loc de acostare pe Sceapig, i-am răspuns. 
Şi, dacă până mâine nu avem veşti de la fratele Domniei 
Voastre, plecăm spre miazănoapte. 

Mă uitam spre oraş printre licăririle flăcărilor. Nu se 
vedea nimeni venind dinspre Fæfresham, asta însemnând 
că oricine ar fi câştigat confruntarea decisese să rămână 
acolo. Doi corbi se avântară spre cer mult deasupra 
văpăilor. Zburau către miazănoapte. Nu-mi puteam dori un 
semn mai bun din partea zeilor. 

— Fără îndoială, ZEthelstan e la Lundene, îmi spuse 
Eadgifu. 

M-am uitat la ea lovit ca întotdeauna de frumuseţea ei. 

— De ce ar trebui să fie acolo, doamnă? 

— Lundene aparţine Merciei, aşa-i? 

— Aşa era odată. Tatăl soţului Domniei Voastre a 
schimbat lucrurile. Lundene aparţine Wessexului acum. 

— Oricum, n-are importanţă. Am auzit că ZEthelstan va 
pune o garnizoană în Lundene imediat ce va afla de 
moartea soţului meu. 

— Dar soţul dumneavoastră încă trăieşte, i-am zis, deşi 
nu ştiam dacă era adevărat sau nu. 

— Mă rog la Domnul pentru asta, spuse ea total 
neconvingător. Totuşi, prinţul ZEthelstan are cu siguranţă 
trupe lângă Lundene, nu crezi? 

Era o târfă şireată, la fel de deşteaptă pe cât era de 
frumoasă. Şireată, căci vorbele ei aveau noimă. Dacă 
spunea adevărul şi Edward îşi împărţise regatul, atunci 
ZEthelstan, care nu era prost şi care de bună seamă aflase 


% 121 # 


ce scria în testamentul regelui, se mişcase ca să 
cucerească oraşul Lundene şi să separe Anglia de Est de 
Wessex. lar Eadgifu, care neîndoielnic ştia de prietenia 
mea de lungă durată cu /Ethelstan, încerca să mă convingă 
s-o duc la Lundene, nu la Bebbanburg. 

— Nu ştim dacă /Ethelstan este la Lundene şi nu vom şti 
atâta timp cât Edward este în viaţă. 

— Se spune că prinţul şi-a dus trupele la nord de 
Lundene, interveni Benedetta. 

— Cine spune asta? 

— Oamenii din Lundene, zise ea ridicând din umeri. 

— Un rege este pe moarte şi, ca de fiecare dată în astfel 
de situaţii, circulă tot felul de zvonuri. Nu trebuie să crezi 
decât ceea ce vezi cu propriii ochi. 

— Dar, dacă /Ethelstan este la Lundene, mă vei duce 
acolo? insistă Eadgifu. 

Am ezitat puţin, dar în acele din urmă am încuviinţat. 

— Dacă este acolo, da. 

— Şi el le va cruța viaţa copiilor mei? 

Eadgifu avea doi copii în afară de Edmund: un băiat pe 
nume Eadred şi o fetiţă numită Eadburh. 

— ZEthelstan nu este omul care să omoare copii, i-am 
spus, deşi îmi dădeam seama că nu ăsta era răspunsul pe 
care-l aştepta. Dar, dacă ar fi să alegeţi între ZElfweard şi 
ZEthelstan, ar trebui să-l alegeţi pe ZEthelstan. 

— Ceea ce vreau este ca Ælfweard să moară şi fiul meu 
să urce pe tron. 

— Şi să domniţi în locul lui? am întrebat-o. 

Nu-mi răspunse. Nu avea, oricum, un răspuns pe care să 
vrea să mi-l dea. 

— Stăpâne! mă strigă atunci Immar. Stăpâne! 

M-am întors şi am văzut trei călăreţi apărând prin pânza 
de fum a corăbiilor în flăcări. Călăreţii ne văzuseră şi se 
îndreptau către noi. 

— Awyrgan! strigă Eadgifu. 

Se uita cu îngrijorare la bărbaţii care, biciuindu-şi caii 
obosiţi, se apropiau de cheiul unde ne aflam. În urma lor 
veneau vreo douăzeci de călăreţi îmbrăcaţi în mantii 


% 122 # 


vişinii. 

— Awyrgan! repetă disperată Eadgifu. 

— Gerbrubht! Taie frânghia laterală! 

— Nu-l poţi lăsa aici! 

— Tai-o! am ţipat. 

Gerbruht reteză cu un topor frânghia. Eu mi-am scos 
Răsuflarea-Şarpelui din teacă şi m-am dus la pupă. Eadgifu 
se agăţă de braţul meu. 

— Dati-mi drumul! i-am strigat. 

Am împins-o şi am tăiat şi cealaltă frânghie. Spearhafoc 
se clătină. Apele fluxului o împingeau către chei, dar 
vântul, care bătea invers, umfla pânzele. Beornoth luă o 
vâslă şi împinse cu putere într-un pilon mai gros acoperit 
cu alge de mare. În acea clipă, trei călăreţi ajunseră pe 
chei, descălecară în grabă şi o luară la fugă. Am citit 
groaza de pe faţa lui Awyrgan. Oamenii lui ZEthelhelm erau 
foarte aproape în spatele lor. Copitele cailor tropăiau tare 
pe scândurile cheiului. 

— Săriţi! am ţipat. Săriţi! 

Făcură un salt disperat către corabie, şi doi dintre ei 
aterizară pe băncile din mijloc ale vâslaşilor. Saltul lui 
Awyrgan fu mai scurt, dar reuşi să se prindă cu mâinile de 
copastie până când doi oameni de-ai mei îl traseră pe 
punte. Urmăritorii smuciră de dârlogi, oprindu-şi caii, şi 
câţiva îşi aruncară suliţele spre corabie. O suliță se izbi de 
traversul care fixa catargul, o a doua trecu la doar un 
deget distanţă de Awyrgan în timp ce oamenii mei de la 
prora lui Spearhafoc foloseau vâslele ca să împingă nava 
afară din canalul mâlos şi s-o îndrepte către apele mai 
largi din Swalwan Creek. Fură aruncate şi alte sulițe, dar 
niciuna nu ne lovi. 

— Dacă am fi rămas acolo, călăreţii ăia ne-ar fi acoperit 
cu o ploaie de sulițe, i-am spus lui Eadgifu. Mulţi oameni 
ar fi fost răniţi, unii chiar omorâţi. 

— El era gata-gata să se înece! suspină ea uitându-se la 
Awyrgan. 

Oare de aceea venise ea în Cent? m-am întrebat. 

— Pe deasupra, în mod sigur ar fi ţintit către copiii 


4 123 # 


Domniei Voastre, i-am spus. 

Ca şi cum nici nu ar fi auzit ce-i spusesem, se îndreptă 
către banca pe care stătea Awyrgan pe jumătate ud. M-am 
întors şi am surprins privirea Benedettei, care părea să mă 
încurajeze să spun cu voce tare ceea ce bănuiam. M-am 
gândit încă o dată la cât de frumoasă era. Era mai în 
vârstă decât Eadgifu, dar vârsta nu făcuse decât să-i 
înnobileze frumuseţea cu înţelepciune. Pielea ei smeadă îi 
scotea în evidenţă ochii verzi, dându-le o intensitate 
izbitoare. Avea un nas lung şi subţire, o faţă gravă, buze 
cărnoase, iar părul era tot atât de negru ca al lui Eadgifu. 

— Încotro mergem, stăpâne? mă întrebă Gerbruht, care 
venise la pupă să ia vâsla-cârmaci şi, se pare, să mă 
trezească din reverie. 

Cerul începea să se întunece. Era deja amurgul, un 
amurg lung de vară, într-adevăr, dar nu era cazul să 
începem o călătorie lungă. 

— Traversează golful şi găseşte un loc în care să 
rămânem peste noapte. 

— Şi mâine-dimineaţă, stăpâne? 

— Plecăm spre nord, bineînţeles. 

Spre nord, la Bebbanburg, spre nord, acasă, spre nord, 
acolo unde regii nu mor şi unde nu sminteala cârmuieşte. 


Am traversat golful în timp ce lumina zilei se stingea şi 
am găsit repede un intrând care pătrundea adânc în 
stufărişul de pe Sceapig. Corăbiile cărora le dădusem foc 
ardeau încă, aruncând umbre sângerii către noi. Ultimele 
pale se stinseră când pe cer apărură primele stele. 

Am fi putut pleca în acea seară, însă eram toţi obosiţi, 
iar bancurile de nisip din jurul insulei Sceapig erau 
înşelătoare şi mai uşor de evitat la lumina zilei. Eram în 
siguranţă peste noapte, puteam să dormim liniştiţi sub 
veghea santinelelor şi exista o mică ridicătură de pământ 
uscat unde puteam aprinde un foc. 

Vântul se opri peste noapte, dar se întoarse în zori, 
numai că acum bătea dinspre apus şi era puternic şi cald. 
Voiam să plecăm, să ne ducem cu Spearhafoc spre 


Y 124 # 


miazănoapte de-a lungul coastei Angliei de Est, să părăsim 
Wessexul şi perfidia lui, dar Benedetta îmi ceru să 
aşteptăm puţin. 

— De ce să aşteptăm? am întrebat-o. 

— Avem ceva de făcut! îmi răspunse ea glacial. 

— Asta şi facem! O călătorie! 

— Nu va dura mult, Lord Uhtred. 

Încă avea pe ea mantia sură a cărei glugă îi acoperea 
faţa de soarele ce răsărea în spatele ei, acoperind Swalwan 
Creek cu o sclipire de aur sângeriu. 

— Ce nu va dura mult? am stăruit enervat. 

— Ceea ce trebuie să facem, îmi replică ea cu asprime. 

Abia atunci am înţeles. 

— Există un loc retras sub puntea de comandă, i-am zis. 
Sunt nişte găleți acolo. 

— Eadgifu este regină! îmi spuse Benedetta pe un ton 
aproape mânios. Reginele nu se ghemuiesc într-un loc 
împuţit pe o găleată murdară! 

— Am putea spăla găleţile. Cum tot ce-am primit a fost o 
privire plină de dispreţ, am continuat oftând: Ai vrea să-i 
găsesc un palat? 

— Aş vrea să-i oferiţi puţină intimitate. Şi să-i respectaţi 
demnitatea. Este regină! Nu am putea merge la tavernă? 
propuse ea arătând cu mâna spre malul celălalt. 

— Portul este plin de oameni de-ai lui ZEthelhelm. E mai 
bine să te uşurezi într-o găleată decât să cazi în mâinile 
lor. 

— Atunci vom alege stufărişul, conchise ea cu răceală. 
Dar oamenii Domniei Voastre trebuie să stea la distanţă. 

Asta însemna să poruncesc ca două dintre băncile 
pentru vâslit să fie scoase şi transformate într-o pasarelă 
provizorie, apoi să pun războinici de pază ca să nu se 
apropie nimeni de locul din stufăriş pe care-l alegeau 
femeile, ameninţându-i cu moartea ca nu cumva să arunce 
vreo privire într-acolo. Pe urmă am rămas în aşteptare. 

Soarele se ridica încet pe cer. Am stat de vorbă cu 
Awyrgan, dar el nu mi-a putut spune prea multe despre ce 
se întâmplase cu o zi în urmă la Feefresham. Işi pusese 


% 125 # 


oamenii să păzească drumul care ducea spre Lundene, 
însă fuseseră luaţi prin surprindere de călăreţii lui 
ZEthelhelm care-i atacaseră dinspre miazăzi. 

— Am fugit, Lord Uhtred, mărturisi el. 

— Şi Sigulf? 

— Nu ştiu nimic despre el. 

— Din ce-am auzit eu, negocia. 

— lar asta le-a dat timp s-o scoată pe regină din 
mănăstire, zise posomorât Awyrgan. 

— Ai avut noroc că eram pe aproape. 

Şovăi puţin, apoi încuviinţă. 

— Da, Lord Uhtred. 

M-am uitat către stufăriş întrebându-mă de ce naibii le 
trebuie atâta timp femeilor. Apoi am privit dincolo de 
estuar. De dimineaţă, portul părea a fi gol, dar acum 
vedeam o mulţime de oameni îmbrăcaţi în mantii vişinii. 

— Oamenii lui /Ethelhelm, i-am spus lui Awyrgan 
arătând cu mâna către ei. Asta înseamnă că Sigulf a 
pierdut. Dacă ne văd o să vină după noi. 

— Dar le-aţi ars corăbiile! 

— Nu şi bărcile de pescuit. 

Mi-am făcut mâinile pâlnie şi am strigat: 

— Doamnă! Trebuie să plecăm! 

Nici n-am terminat bine că am zărit o corabie, o corabie 
mică, venind dinspre apus pe Swalwan Creek. Nu-i vedeam 
carena din cauza stufului înalt, dar am observat că la proră 
avea o cruce. Distanţa dintre aceasta şi catargul înalt îmi 
sugera că nu putea avea mai mult de zece-douăsprezece 
bănci pentru vâslaşi pe fiecare parte. Echipajul cobori 
velele, probabil de teamă ca nu cumva vântul să-i ducă pe 
un banc mlăştinos de nisip şi să-i oblige să aştepte fluxul. 
Vâslele se mişcau încet şi în siguranţă. 

— Gerbruht! am strigat. 

— Da, stăpâne. 

— Trebuie să oprim corabia aia! Să mergem către ea! 

— Dar femeile? protestă Awyrgan. 

— Ne întoarcem pe urmă după ele. Vâsliţi! Repede! 

Am desfăcut singura frânghie de acostare, pe care o 


4 126 # 


legaserăm de un buştean mare de pe mal. Oamenii se 
porniră să împingă cu vâslele ca să scoată corabia din 
golfuleţul în care ne aflam. 

— Zalele! am strigat. 

Mi le-am tras şi pe ale mele peste cap, ţinându-mi 
respiraţia ca să nu simt mirosul urât al căptuşelii de piele, 
după care mi-am legat Răsuflarea-Şarpelui la brâu. Vâslele 
din partea din faţă a corabiei erau acum în ape curate. Am 
împins vâsla-cârmaci, ţinându-mi din nou respiraţia când 
am atins mâlul urât mirositor, şi în scurt timp am izbutit să 
ieşim la apă mai adâncă, unde toate vâslele puteau fi 
mânuite. Acum puteam vedea bine corabia. Era cam 
jumătate din mărimea lui Spearhafoc şi avea mai puţin de 
douăzeci de oameni la bord. Mă gândisem că ar putea fi o 
navă de negoţ, dar avea carena subţire şi prora înaltă. Era 
o corabie făcută special pentru o deplasare rapidă. Când 
ne văzură, vâslaşii încetiniră, dar am auzit cum un bărbat 
îmbrăcat în mantie vişinie aflat la pupa ţipa ceva, poate un 
ordin de a face cale-ntoarsă şi de a se îndepărta de noi. 
Dar Spearhafoc era prea aproape şi prea amenințătoare. 

— Puneţi-vă mantiile vişinii! am strigat. 

Finan, care aşezase un grup de războinici cu zale şi cu 
arme la proră, îmi făcu semn că pricepuse şi-i ceru unui 
scutier să aducă mantiile. 

— Nu-i omorâţi pe nemernicii ăştia! am strigat. Vreau 
doar să vorbesc cu ei! 

Le cerusem oamenilor lui Finan să-şi pună mantiile 
vişinii pentru ca cei de pe corabia care se apropia să 
creadă că şi noi îl slujeam pe Æthelhelm. Nu cred că s-ar fi 
luptat cu noi, eram mai mulţi şi mai puternici decât ei, dar, 
dacă ne socoteau vrăjmaşi, ar fi putut să-şi schimbe 
direcţia spre malul de sud şi să dispară dincolo de mlaştini. 
Această prefăcătorie îi făcu să se îndrepte spre noi fără a 
da semne de teamă. 

— Stăpâne! mă strigă Vidarr Leifson, care se afla pe una 
dintre băncile vâslaşilor de lângă pupă. 

Imi arăta ceva în spate. M-am întors şi am văzut că o 
barcă pescărească plină cu oameni îmbrăcaţi în mantii 


% 127 # 


vişinii venea dinspre intrarea în port. M-am uitat către 
stufăriş, dar nu le-am văzut nici pe femei, nici pe cele cinci 
santinele pe care le lăsasem să le păzească. Din stuf se 
ridică o pereche de cocori. Aripile lor largi băteau cu 
putere, iar penele roşii care le împodobeau capetele 
străluceau în lumina soarelui. Încet-încet, luară înălţime. 
Unul dintre oamenii din barcă aruncă o suliță către cea 
mai apropiată pasăre, dar arma căzu în apă fără s-o atingă. 
Mi-am zis că ăsta era un semn bun. 

— Ne vom ocupa de barca asta în curând, i-am spus lui 
Vidarr, sperând că oamenii de la bord nu ştiau că femeile 
şi copiii pe care-i căutau erau aproape lipsiţi de pază pe 
Sceapig. 

Am strigat la vâslaşi să se oprească, deoarece prora lui 
Spearhafoc era deja deasupra corabiei mai mici. Am mai 
înaintat puţin până am simţit cum carena navei noastre o 
atingea. Finan şi încă doi oameni săriră pe puntea 
acesteia. 

— 'Ţine-o aici, i-am spus lui Gerbruht. 

Trebuia să rămânem lângă ei. M-am dus în partea din 
faţă şi am văzut că Finan se certa cu un bărbat îmbrăcat 
cu mantie vişinie. Nimeni nu scosese spada. 

— Ce s-a întâmplat? am vrut să ştiu. 

— E o corabie năimită, duce nişte soli de-ai lui 
ZEthelhelm, îmi răspunse Finan. 

— Adu-i la bord. 

— Individul ăsta nu vrea, zise Finan strâmbându-se. Nu 
crede c-aş putea să-l slujesc pe rahatul ăla de ZEthelhelm! 

Mantiile vişinii îi făcuseră să creadă că le eram prieteni 
până în momentul în care Finan şi oamenii lui coborâseră 
pe puntea micii lor corăbii. 

— Aveţi de ales, i-am strigat omului care-l înfrunta pe 
Finan. Ori veniţi la bordul corabiei noastre, ori vă arătăm 
cât de pricepuţi suntem în mânuirea spadelor. Alegeţi! 

— Tu cine eşti? 

— Uhtrederwe, i-am spus. 

Pe individ îl trecu un fior. Faima de care te bucuri poate 
fi uneori de ajuns ca să pui capăt unei confruntări, iar omul 


4 128 # 


cu mantie vişinie, oricine ar fi fost el, nu părea dispus să-şi 
adauge propria moarte la faima mea. Se căţără pe prora 
lui Spearhafoc, îmboldit şi de o palmă dată de Finan. Era 
urmat de un preot. Amândoi erau de vârstă mijlocie, iar cel 
care se certase cu Finan era îmbrăcat foarte bine şi avea 
un lanţ de argint la gât. 

— Aruncaţi  vâslele peste bord! am strigat la 
comandantul corabiei. Finan! Taie frânghiile! 

Sub privirile încruntate ale celor douăzeci de vâslaşi, 
Finan reteză fiecare frânghie pe care o găsi. Odată făcut 
acest lucru, corabia nu mai putea pleca nici vâslind, nici cu 
velele ridicate, iar fluxul ar fi dus-o departe de Fefresham. 

— După ce plecăm, puteţi înota ca să vă recuperati 
vâslele şi veţi avea timp să înnodaţi frânghiile, i-am strigat 
şefului. 

Drept răspuns, acesta scuipă peste bord. Era necăjit şi 
nu-l învinovăţeam pentru asta, dar nu voiam ca ei să se 
întoarcă la Lundene şi să ducă vestea sosirii mele în 
Wessex. 

Am aşteptat ca Gerbruht s-o întoarcă pe Spearhafoc, o 
manevră complicată pe canalul acela mic şi îngust, dar, cu 
îndemânarea lui cunoscută, reuşi destul de uşor. M-am dus 
în partea din faţă pentru a-i lua în primire pe cei doi 
vizitatori. 

— Mai întâi, cine eşti? 

— Părintele Hedric, îmi răspunse preotul. 

— Eşti unul dintre vrăjitorii lui Æthelhelm? 

— Slujesc în gospodăria Domniei Sale. 

— Şi tu? i-am zis bărbatului îmbrăcat bine şi cu lanţ de 
argint la gât. 

Era înalt, subţire, avea o faţă prelungă şi ochi negri şi 
pătrunzători. M-am gândit că era un om inteligent, ceea 
ce-l făcea periculos. 

— Eu sunt Halldor. 

— Eşti danez, nu-i aşa? l-am întrebat, căci numele era 
danez. 

— Danez creştin. 

— Şi ce face un danez creştin în casa lui /Ethelhelm? 


4 129 # 


— Îndeplinesc dorinţele lordului ZEthelhelm. 

— Duceţi un mesaj? 

Tăcură amândoi. 

— Încotro, stăpâne? mă întrebă Gerbruht de la pupă. 

Am văzut că barca de pescuit se oprise. Era prea mică şi 
oamenii din ea erau prea puţini ca să aibă curajul de-a ne 
înfrunta. Dintr-odată însă, am văzut o a doua barcă venind 
dinspre port. 

— Luăm femeile! i-am strigat lui Gerbruht. Ne ocupăm 
după aceea de bărcile astea. M-am întors apoi spre cei doi 
prizonieri. Aveţi un mesaj? am întrebat pentru a doua oară. 

— Regele Edward a murit, zise părintele făcându-şi 
semnul crucii. Dumnezeu să-l odihnească. 

— Acum, domneşte regele /Elfweard, adăugă danezul 
Halldor. Fie ca Dumnezeu să-i dea o domnie lungă şi 
prosperă. 

Regele murise, iar eu venisem să-l ucid pe noul rege. 

Wyrd bið ful ărzed. 


% 130 # 


PARTEA A DOUA 
Oraşul întunericului 


% 131 # 


Cinci 


Fără îndoială că Eadgifu, văduva lui Edward, şi cei trei 
copii ai ei ne aşteptau. Împreună cu santinelele, stăteau 
ghemuiţi în stufăriş pe mal, ascunşi de oamenii lui 
ZEthelhelm, care vâsleau din răsputeri înspre noi. Am dus-o 
pe Spearhafoc aproape de malul nămolos până ce am 
simţit că atingem fundul apei cu carena. 

— Hai! le-am strigat. Repede! 

— Suntem ude leoarcă! se plânse Eadgifu. 

— Mai bine ude decât moarte, doamnă. Acum, grăbiţi- 
vă! 

Ea şovăi, dar Awyrgan sări peste bord, merse prin apă 
până la mal şi-i întinse mâna. Am văzut zâmbetul ei când 
degetele li s-au atins. Apoi, Awyrgan şi santinelele o 
ajutară să înainteze. Scânci uşor când apa îi ajunse la 
brâu, dar Benedetta o linişti. 

— Lord Uhtred are dreptate, doamnă. Mai bine ude 
decât moarte. 

Când ajunse lângă corabie, am ridicat-o pe punte fără să 
ne pese că se uita cu mânie la noi. 

— Soţul Domniei Voastre a murit, i-am spus cu asprime 
în glas. 

— Bine, n-are decât să putrezească în pace, îmi replică 
ea tăios. 

Cred că mânia ei era îndreptată împotriva mea, pentru 
că-i udasem îmbrăcămintea, şi nu împotriva soţului ei. Se 
întoarse şi întinse mâna pentru a-l ajuta pe Awyrgan să se 
urce pe corabie, dar Beornoth o îndepărtă cu blândeţe şi-l 
urcă pe punte. 

Zărindu-i pe Halldor şi pe preot la pupa corabiei, 
Eadgifu scuipă în direcţia lor. 

— Ce caută ăştia aici? 


4 132 # 


— Sunt prizonierii mei, i-am răspuns sec. 

— Omoară-l pe danez. 

— Mai întâi trebuie să-mi răspundă la nişte întrebări, i- 
am spus, apoi m-am aplecat să iau unul dintre pruncii pe 
care Benedetta îi ţinea în braţe. 

— Nemernicii ăia vin, mă avertiză Finan de la pupa lui 
Spearhafoc. 

Cele două bărci de pescuit înţesate cu oamenii lui 
ZEthelhelm se îndreptau către noi. Erau încă departe. 
Vâsleau tare, însă ambarcaţiunile erau grele şi încete. Am 
tras la bord ultima femeie şi pe copilul care era cu ea, apoi 
am scos-o pe Spearhafoc spre apă mai adâncă. 

— Vâslaşi! Trageti! Şi, Finan, pune pasărea la proră! 

Asta-i înveseli pe oamenii mei, căci le plăcea ca uliul- 
păsărar cioplit în lemn să împodobească prora. De fapt, 
uliul nostru semăna mai degrabă cu un vultur, căci avea 
ciocul mult mai lung, dar ochii îi erau sălbatici şi 
ameninţători. Finan şi alţi doi oameni îl fixară la proră, 
bătând şi cele două piroane care-l ţineau bine strâns. 
Văzând că ne îndreptam către ei, oamenii din cele două 
bărci pescăreşti se opriră din vâslit şi se ridicară în 
picioare cu suliţele pregătite în mâini. Fie apariţia 
neaşteptată a capului de pasăre rapace, fie vederea 
valurilor mici care se spărgeau de etrava lui Spearhafoc îi 
convinseră să se aşeze la loc şi să vâslească disperaţi spre 
malul de miazăzi. Se temeau de o ciocnire violentă cu noi. 

— Trageţi! am strigat la vâslaşii mei. 

Ei traseră şi mai tare de mânerele vâslelor, făcând ca 
Spearhafoc să înainteze şi mai repede. Gerbruht şi încă doi 
oameni trăgeau de funia principală pentru a ridica velele. 
Bărcile pescăreşti încă încercau să scape de noi. L-am 
auzit pe unul dintre oameni strigând la vâslaşi să tragă şi 
mai tare. Ne îndreptam către ei şi, cum vântul umfla 
velele, corabia noastră părea că face salturi mari înainte. 
Ajunşi în bătaia suliţelor, am tras vâsla-cârmaci către 
mine. Spearhafoc se răsuci şi trecu în viteză pe lângă cele 
două bărci. Le-am fi putut scufunda cu mare uşurinţă, dar 
am preferat să le evităm. Nu pentru că mi-ar fi fost frică de 


4 133 # 


cei din bărci, ci pentru că, în momentul în care ne-am fi 
apropiat de ele, înainte de a o lovi pe prima, am fi fost 
împroşcaţi cu sulițe, şi nu voiam să pierd vreun om. 
Scăpaserăm teferi cu toţii, asta era deja o victorie. 

În timp ce treceam pe lângă bărci, din ele fură aruncate 
vreo zece-douăsprezece sulițe, dar toate căzură departe de 
noi. Am continuat să înaintăm spre răsărit către mare, şi 
nu peste mult timp am ridicat vâslele şi le-am aşezat pe 
toate la bord. Gerbruht legase strâns ultima velă. I-am dat 
vâsla-cârmaci şi i-am spus: 

— Mergi în josul fluviului, apoi către nord. Ne ducem 
acasă. 

— Slavă Domnului, făcu el. 

Am sărit jos de pe puntea de comandă. Cei doi 
prizonieri, danezul cel înalt şi bine îmbrăcat şi preotul cel 
mărunt, erau sub pază lângă catargul cel mare. Alături de 
cei doi tovarăşi împreună cu care scăpase de urmăritori, 
Awyrgan, ud leoarcă, stătea lângă prizonieri cu spada 
scoasă şi-i batjocorea. 

— Lasă-ne singuri, i-am spus. 

— Eu... 

— Lasă-ne singuri, am mârâit. 

Se duse la pupa, unde se aflau Eadgifu şi doamnele ei, 
iar eu mi-am scos cuțitul de la cingătoare. 

— Nu am timp pentru a vă convinge să-mi răspundeţi la 
întrebări, le-am zis celor doi. Dacă vreunul nu-mi răspunde 
imediat, vă scot ochii amândurora. Când a murit regele? 

— În urmă cu o săptămână, îngăimă preotul tremurând 
de frică. Sau poate acum şase zile. Am pierdut şirul zilelor, 
Lord Uhtred. 

— Aţi fost lângă el până la sfârşit? 

— Eram în Ferentone, răspunse cu răceală danezul. 

— ...când a murit, completă iute preotul. 

— ZEthelhelm era acolo? 

— Lord /Ethelhelm a stat lângă rege până şi-a dat duhul, 
zise Halldor. 

— Şi ZEthelhelm v-a trimis în sud? 

Preotul încuviinţă. Bietul om era înspăimântat, şi nici nu 


Y 134 9 


era de mirare. Din moment ce-mi ţineam cuțitul lipit de 
obrazul său stâng, se gândea probabil cum ar fi fost ca 
acesta să-i pătrundă în ochi. 

— De ce v-a trimis în sud? am întrebat. 

Preotul vru să spună ceva pe un ton plângăreţ, dar 
Halldor i-o luă înainte. 

— Ca să-i ducem pe Lady Eadgifu şi pe copiii ei într-un 
loc sigur. 

M-am făcut că n-am băgat de seamă această minciună. 
Eadgifu ar fi fost în siguranţă între pereţii mănăstirii, dar 
cei doi băieţi ar fi fost foarte norocoşi dacă ar fi apucat să 
mai trăiască până în toamnă. Fetiţa, care n-ar fi putut să 
ridice pretenţii la tron, poate ar fi fost lăsată în viaţă, dar 
mă îndoiesc. În mod sigur, ZEthelhelm ar fi vrut să scape de 
toţi. 

— Şi regele a împărţit regatul? 

— Da, Lord Uhtred, mormăi preotul. 

— ZEthelstan este regele Merciei? lar găinaţul de 
ZElfweard domneşte în Wessex? 

— Regele /Elfweard domneşte în Wessex şi Anglia de 
Est, îmi confirmă preotul. Æthelstan a fost numit rege al 
Merciei. 

— Doar dacă witanul va fi de acord cu ultimele dorinţe 
ale defunctului rege, ceea ce n-o să se întâmple, zise 
Halldor. 

— Witanul n-o să fie de acord? Cum adică? 

— De ce ar fi de acord ca un bastard să fie rege al 
Merciei? /Elfweard trebuie să domnească peste cele trei 
regate. 

Asta cam aşa era. Witanurile din Wessex şi din Anglia de 
Est, ambele aflate sub puternica influenţă a lui ZEthelhelm, 
n-aveau să-l accepte niciodată pe ZEthelstan ca rege rival al 
Merciei. Membrii lor aveau să ceară toate cele trei regate 
pentru ZElfweard. 

— Deci nu vă simţiţi obligaţi să îndepliniţi ultimele 
dorinţe ale regelui? i-am întrebat. 

— Dar Domnia Voastră? mă întrebă la rândul lui Halldor 
pe un ton agresiv. 


4 135 % 


— Nu a fost regele meu. 

— Eu cred că regele Edward nu mai avea mintea 
întreagă atunci când şi-a dictat testamentul. Aşa că nu, eu 
nu mă simt obligat să-i respect ultimele dorinţe. 

Eram de acord cu Halldor că Edward fusese un idiot 
când îşi împărţise regatele, dar nu voiam să recunosc asta. 

— Unde era regele /Ethelstan când a murit tatăl său? 

Halldor părea iritat de faptul că-l socoteam rege pe 
ZEthelstan, dar izbuti să-şi reprime indignarea. 

— Cred că Faeger Cnapa era încă la Ceaster, sau poate 
la Gleawecestre, zise el cu răceală. 

— Faeger Cnapa? m-am mirat. 

O spusese ca şi când ar fi fost un nume, dar însemna 
„frumuşel”. Totuşi, Faege mai însemna şi „osândit”. 

— Aşa-i spun oamenii, îmi răspunse Halldor. 

— De ce? 

— Poate pentru că-i frumuşel? 

Răspunsul danezului era prostesc şi nu l-am luat în 
seamă. 

— Şi /Ethelhelm unde este acum? am întrebat. La 
Lundene? 

— Oh, Doamne, nu, bolborosi preotul, ceea ce-l făcu pe 
danezul cel înalt să se încrunte. 

— Nu? am zis. 

Cum niciunul dintre ei nu-mi răspunse, am apăsat puţin 
lama cuţitului pe obrazul preotului, chiar sub ochiul stâng. 

— Forţele din Mercia au ocupat Lundene, se grăbi el să- 
mi spună. Am avut noroc că am trecut neobservaţi. 

Gerbruht dădea ordine de la pupa lui Spearhafoc. 
Părăseam Swalwan Creek  îndreptându-ne către 
miazănoapte, iar corabia fusese lovită de primul val de apă 
din estuarul larg. 

— Slăbiţi pânza aia! porunci el arătând spre vela din 
calea vântului. 

Apoi făcu semn către cealaltă velă, cerându-le să-i 
schimbe direcţia astfel încât să înaintăm spre nord. Vântul 
se înviorase, apa mării strălucea sub razele soarelui. 
Lăsasem  Wessexul în urmă şi ne îndreptam către 


4 136 # 


miazănoapte. Părintele Aart, preotul care o însoțea pe 
Eadgifu, fugi brusc spre balustrada din spate şi vomă 
zgomotos. 

— Există un singur leac împotriva răului de mare, îi 
strigă Gerbruht de la pupa. Să stai sub un copac! 

Oamenii mei râseră auzind această veche glumă. Erau 
fericiţi pentru că mergeam către miazănoapte, către casă, 
către un loc sigur. În curând aveam să zărim celălalt țărm 
al estuarului, marea întindere mlăştinoasă unde se 
aşezaseră saxonii de vest. Apoi, dacă vântul continua să 
bată, aveam să ajungem repede pe coasta Angliei de Est şi 
pe urmă pe țărmurile sălbatice ale Bebbanburgului. 

Aşadar, oamenii lui ZEthelstan erau în Lundene. Câteva 
momente am fost tentat să nu dau atenţie acestei veşti. Ce 
importanţă avea pentru mine faptul că oamenii lui 
ZEthelstan ocupaseră Lundene? Eu mergeam acasă la 
Bebbanburg. Iar trupele lui ZEthelstan erau în Lundene? 

— I-aţi văzut pe oamenii lui Æthelstan? i-am întrebat pe 
cei doi prizonieri. 

— Da, i-am văzut, îmi răspunse Halldor. Şi ei nu au 
niciun drept să se afle acolo! 

— Lundene face parte din Mercia, i-am zis. 

— Nu de la regele Alfred încoace, insistă danezul. 

Într-adevăr, Alfred voise să se asigure că garnizoana din 
Lundene era formată din trupe ale saxonilor de vest. In 
ciuda pretenţiei îndreptăţite a Merciei, oraşul Lundene 
fusese  cârmuit de la Witanceaster de atunci. Dar 
ZEthelstan acţionase rapid. Eadgifu avusese dreptate; fără 
îndoială, amplasase trupe în partea de nord a marii 
aşezări, iar acestea separau acum Wessexul de Anglia de 
Est. 

— S-au dat lupte? 

— Niciuna, spuse Halldor dezamăgit. 

— Garnizoana nu era puternică, Lord Uhtred, îmi explică 
preotul. Cei din Mercia au venit pe neaşteptate, câtă 
frunză şi câtă iarbă. Nu eram pregătiţi. 

— Asta a fost trădare! a mârâit Halldor. 

— Sau isteţime! i-am zis. Deci unde-i ZEthelhelm acum? 


4 137 # 


Amândoi ridicară din umeri. 

— Probabil la Wintanceaster, spuse Halldor cu o umbră 
de resentiment în glas. 

Avea noimă. Wintanceaster era capitala Wessexului şi se 
afla în inima moşiei îndestulătoare a lui ZEthelhelm. Nu 
aveam nicio îndoială că şi ZElfweard se afla acolo, abia 
aşteptând ca witanul să-l proclame rege. Trupul lui 
Edward, escortat de trupele lui de casă, avea să fie dus în 
sud, la Wintanceaster, pentru a fi îngropat alături de cel al 
tatălui său, iar la înmormântare aveau să se adune marii 
seniori din Wessex, de ale căror trupe avea nevoie 
ZEthelhelm. ZEthelstan, pe de altă parte, oriunde s-ar fi 
aflat, trimitea probabil soli la toţi seniorii din Mercia, 
cerându-le războinici cu ajutorul cărora să păstreze pentru 
el tronul Merciei. Atât /Ethelhelm, cât şi /Ethelstan 
strângeau forţele necesare pentru a reacţiona după ce se 
făcuseră cunoscute dorinţele lui Edward. Numai că 
ZEthelstan dovedise că avea simţul prevederii şi ocupase 
Lundene înainte ca /ZEthelhelm să aducă întăriri micii 
garnizoane din oraş. 

— Regele /ZEthelstan este în Lundene? l-am întrebat pe 
Halldor. 

Se strâmbă din nou la auzul cuvântului „rege”, dar nu 
comentă. 

— Nu ştiu, mormăi în cele din urmă. 

— Dar eşti sigur că acolo erau oamenii lui? 

Încuviinţă cu neplăcere din cap. 

Acum, se vedea coasta ținutului East Seax, o fâşie 
monotonă de teren mlăştinos tivită cu verdele verii. Cei 
câţiva copaci erau micuţi şi îndoiţi de vânt. Nămolul era 
împestriţat de albul pescăruşilor. Refluxul avea să înceapă 
în curând, ceea ce făcea deosebit de periculoasă orice 
apropiere de coastă. Riscam să eşuăm şi să rămânem 
nemişcaţi ore întregi. Cu toate acestea, m-am decis să 
ajung cu etrava lui Spearhafoc până aproape de țărm. 

— Acesta este Fughelness, le-am spus celor doi 
prizonieri arătând cu degetul spre uscat. Nu e nimic prin 
preajmă în afară de nisip, mlaştini şi păsări. Şi voi doi, 


4 138 # 


pentru că vă debarce aici. 

Fughelness era un loc pustiu, arid şi bătut de vânt, aflat 
între apele mareelor, mlaştini şi bancuri de nămol. Halldor 
şi preotul trebuiau să meargă tot restul zilei până găseau 
un teren mai solid, apoi mult mai mult timp până să afle 
drumul înapoi către Wintanceaster, dacă, într-adevăr, 
ZEthelhelm se afla acolo. 

Am coborât vela în timp ce ne apropiam de țărm şi, cu 
ajutorul a douăsprezece vâsle, am înaintat uşor până când 
etrava lui Spearhafoc a atins nămolul de pe fund. 

— Ar fi fost mult mai uşor să-i omorâţi, zise Awyrgan în 
timp ce Berg, strimbându-se, îi îndemna pe cei doi captivi 
să coboare în apă pe la proră. 

— De ce să-i fi omorât? am întrebat. 

— Pentru că ne sunt duşmani. 

— Duşmani neajutoraţi. Eu nu omor oameni lipsiţi de 
apărare. 

— Şi cum rămâne cu preoţii pe care i-aţi omorât? mă 
întrebă el sfidător. 

În acel moment îmi venea să-i tai gâtul. 

— Furia te sălbăticeşte şi-ţi ia minţile, i-am răspuns 
scurt. 

Probabil că simţise furia care mă cuprinsese, pentru că 
se dădu înapoi. 

Preotul protesta spunând că, dacă sărea în apă, avea să 
se îmbolnăvească. Nu puteam aştepta mai mult, căci 
riscam ca vântul s-o împingă pe Spearhafoc în noroi. 

— Scapă de el! i-am strigat lui Berg. 

Fără să stea pe gânduri, acesta aproape că-l aruncă pe 
preot peste bord. 

— Mergi prin apă! îl îndemnă. N-o să te îneci! 

— Hai să ieşim de aici! am răcnit. 

Oamenii din burta corabiei împinseră, opintindu-se în 
mâl cu vâslele lor. Pentru scurt timp am crezut că 
Spearhafoc rămăsese înfiptă în mâl, dar, spre uşurarea 
mea, se mişcă şi curând am ajuns din nou în ape mai 
adânci şi mai sigure. 

— Acelaşi drum, stăpâne? mă întrebă Gerbruht. Ridic 


4 139 # 


vela şi-o luăm în sus pe lângă coastă? 

Am clătinat din cap. 

— Nu. Lundene. 

— Lundene? 

— Vâslele! am strigat. 

Ne-am întors către apus. Nu mergeam către casă, ci la 
Lundene, în susul râului. 

Pentru că trupele regelui /ZEthelstan erau acolo şi eu 
aveam de respectat un jurământ. 


Fusese o înaintare grea, căci mergeam împotriva 
vântului, împotriva refluxului şi împotriva curentului 
fluviului, dar avea să se uşureze odată cu venirea fluxului. 
Cunoşteam aceste ape şi acest fluviu pentru că, atunci 
când Gisela era în viaţă, comandasem garnizoana din 
Lundene şi mă îndrăgostisem de oraş. 

Am trecut pe lângă Caninga, o insulă mlăştinoasă 
dincolo de care se afla Beamfleot, de unde, pe vremea 
domniei lui Alfred, am atacat fortul danez şi am răzbit o 
întreagă armată prin forţa spadelor. Mi-am amintit de 
Skade, însă gândul m-a făcut să mă înfior. Ea murise acolo, 
ucisă de cel pe care-l trădase în timp ce, de jur-împrejur, 
femeile ţipau şi sângele curgea în valuri. Finan se uita şi el 
cu gândul la vrăjitoare. 

— Skade, murmură el. 

— Imi aduc aminte. 

— Cum îl chema pe iubitul ei? 

— Harald. El a ucis-o. 

Finan încuviinţă din cap. 

— Atunci am capturat treizeci de corăbii. 

Încă mă gândeam cu tristeţe la Skade. 

— Războiul era mai curat pe vremuri, am zis. 

— Nu, noi eram mai tineri, asta e. 

Amândoi stăteam la proră, privind colinele de dincolo de 
Beamfleot. Mi-am amintit de un sătean care-mi spunea că 
zeul Thor venise pe acele coline. Era creştin, dar părea 
mândru că Thor fusese prin aceste locuri. 

Luasem capul de uliu de la proră astfel încât, dacă 


% 140 # 


cineva ne vedea, ar fi crezut că eram o corabie oarecare ce 
se îndrepta spre debarcaderele din Lundene. Dincolo de 
bancurile mlăştinoase se zăreau spicele în pârg. Vâslele 
scârţâiau. Un bărbat care-şi întindea plasele pentru a 
prinde păsări de mlaştină se opri din ceea ce făcea şi se 
uită către noi. Văzând că eram o corabie plină cu 
războinici, îşi făcu semnul crucii, apoi se aplecă din nou 
asupra a ceea ce avea de făcut. 

Estuarul se îngusta, aşa că am început să trecem foarte 
aproape pe lângă corăbii care coborau pe fluviu cu velele 
umflate în bătaia vântului. Ceream veşti, aşa cum fac toţi 
corăbierii care se întâlnesc. Erau trupe din Mercia în 
Lundene? Erau. Era şi regele /Ethelstan acolo? Nimeni nu 
ne-a putut spune. Şi aşa, neştiind ce se întâmpla cu 
adevărat în Lundene sau în Wessex, ne-am continuat 
drumul către norul de fum întunecat care acoperea oraşul. 
Cum fluxul revenise, aveam nevoie doar de şase vâsle pe 
fiecare parte ca să menţinem înaintarea corabiei. Berg 
mânuia acum vâsla-cârmaci. Eadgifu, copiii şi însoţitoarele 
ei stăteau sub puntea de la proră unde eram şi eu şi Finan. 

— Deci, s-a terminat! îmi zise irlandezul. 

Ştiam că hotărârea mea bruscă de a merge spre apus, la 
Lundene, în loc să ne întoarcem la Bebbanburg, îl 
nemulţumise profund. 

— Ce s-a terminat? 

— Oamenii lui /Ethelstan sunt în Lundene. Ne unim 
forţele cu ale lor. Purtăm o bătălie. Îl terminăm pe 
ZEthelhelm. Apoi mergem acasă? 

— Aşa sper şi eu, am încuviinţat. 

— Oamenii îşi fac griji. 

— Despre bătălie? 

— Despre ciumă, zise el făcându-şi cruce. Au neveste şi 
copii. Şi eu. 

— La Bebbanburg nu este ciumă. 

— Este în nord. Cine ştie cât de mult s-a răspândit? 

— Sunt zvonuri că la Lindcolne este, am spus. Dar 
Lindcolne e destul de departe de Bebbanburg. 

— Asta nu-i consolează pe oamenii care se tem pentru 


Y 141 # 


familiile lor. 

Încercasem să nu dau atenţie zvonurilor despre ciumă. 
Zvonuri apar mereu, şi cele mai multe nu se adeveresc. 
Dar în zilele de după moartea unui rege încep să circule 
tot felul de poveşti. Sigtryggr mă avertizase despre boala 
care apăruse în Lindcolne, alţii vorbeau chiar despre morţi 
în nord. Finan avea dreptate să-mi atragă atenţia. Oamenii 
mei voiau să fie alături de familiile lor. M-ar fi urmat în 
orice bătălie, s-ar fi luptat ca nişte demoni, dar o 
ameninţare pentru soțiile şi copiii lor era mult mai 
importantă decât orice jurământ al meu. 

— Spune-le că în curând vom merge acasă, i-am zis. 

— Cât de curând? mă întrebă Finan. 

— Vreau mai întâi să aflu ce se întâmplă la Lundene. 

— Şi dacă /Ethelstan e acolo? Şi dacă îţi cere să i te 
alături? 

— Atunci, asta voi face, i-am spus mohorât. Iar tu te vei 
întoarce cu Spearhafoc acasă. 

— Eu? făcu el îngrijorat. Nu eu! Berg o să plece cu ea! 

— Berg poate să comande echipajul, dar tu o să-i dai 
ordine. 

Ştiam foarte bine că Finan nu era un om al mării. 

— N-o să dau niciun ordin! îmi replică semeţ irlandezul. 
Eu rămân cu tine. 

— Nu trebuie să faci asta... 

— Am jurat să te apăr, mă întrerupse el. 

— Tu? Ai jurat? Nu ţi-am cerut niciodată să juri. 

— E drept, nu mi-ai cerut. Totuşi, eu am jurat să te apăr. 

— Când? Eu nu-mi aduc aminte. 

— În urmă cu câteva clipe. Şi dacă tu poţi fi legat de un 
jurământ idiot, pot şi eu. 

— Te eliberez de orice jurământ... 

— Cineva trebuie să te ţină în viaţă, mi-o reteză el. Şi se 
pare că Dumnezeu mi-a dat sarcina să te ţin departe de 
câmpurile de orz. 

Mi-am atins ciocănelul de la gât încercând să mă 
conving că luasem o decizie bună. 

— În Lundene nu sunt câmpuri de orz, i-am spus lui 


% 142 # 


Finan. 

— Aşa-i. 

— Asta înseamnă c-o să scăpăm cu viaţă, amice, i-am zis 
punându-i mâna pe umăr. O să scăpăm cu viaţă şi-o să ne 
întoarcem acasă. 

M-am dus către pupa şi m-am aşezat pe treapta de jos 
care ducea spre puntea de comandă. Soarele la apus 
desena o umbră lungă în spatele lui Spearhafoc, iar o 
lebădă îşi întindea aripile în zborul ei către miazănoapte. 
In dorul lelii, m-am gândit că ăsta putea fi un semn: poate 
că şi noi trebuia să ne îndreptăm tot într-acolo. Dar mai 
erau şi alte păsări, şi alte semne. Uneori e greu să afli care 
sunt dorinţele zeilor, şi, chiar atunci când le ştim, nu 
putem fi siguri că ei nu se joacă cu noi. Mi-am atins din 
nou ciocănelul. 

— Credeţi că asta ajută? 

M-am uitat în sus şi am văzut că era Benedetta, cu faţa 
umbrită de gluga pe care şi-o trăsese peste cap. 

— Cred că zeii au putere, i-am răspuns. 

— Doar Dumnezeu! 

Am ridicat din umeri, prea obosit ca să discut cu ea 
despre asta. 

Benedetta se uita cum treceam încet pe lângă East Seax. 

— Mergem la Lundene? 

— Da. 

— Urăsc oraşul ăla, zise ea cu amărăciune. 

— Sunt multe lucruri pe care să le urăşti. 

— Când au venit negustorii de sclavi... începu ea, dar se 
opri. 

— Aveai doisprezece ani, parcă aşa mi-ai spus, încuviinţă 
din cap. 

— Trebuia să mă mărit în acea vară. Cu un om bun, un 
pescar. 

— L-au omorât şi pe el? 

— l-au omorât pe toţi! Saraceni! Pe toţi cei care s-au 
luptat sau n-au vrut să fie luaţi în robie. Mă voiau pe mine! 

Rostise toate astea scuipând cuvintele cu o ură greu de 
imaginat. 


4 143 # 


— Cine erau aceşti saraceni! am vrut să ştiu. 

— Oameni de dincolo de mări. Unii chiar trăiau pe 
pământurile noastre! Nici nu sunt creştini! Nişte sălbatici! 

I-am făcut semn să se aşeze lângă mine. Şovăi puţin, dar 
până la urmă se aşeză. 

— Şi ai venit în Britania? am întrebat-o de curiozitate. 

Tăcu câteva momente, apoi ridică din umeri. 

— Am fost vândută. Am fost adusă în nord. Mi s-a spus 
că valorez mult. Arătând cu degetul spre obrazu-i smead, 
adăugă: Mi s-a spus că valorez mult în ţinuturile de la 
miazănoapte, acolo unde pielea are culoarea laptelui. 
Odată ajunsă acolo, am fost vândută din nou. Aveam numai 
doisprezece ani, dar eram deja o femeie, nu mai eram un 
copil. 

Cutremurat de suferinţa din glasul ei, am dat din cap în 
semn că înţelegeam. 

— Un an mai târziu am fost vândută iar. Unui saxon din 
Lundene, un negustor de sclavi. A plătit mulţi bani. Urmă 
atât de încet, încât abia auzeam ce spune: Şi numele lui... 
numele lui era Gunnald. 

— Gunnald, am repetat. 

— Gunnald Gunnaldson. 

Se uita către malul dinspre miazănoapte, unde un sat se 
revărsa înspre ape. Un copil ne făcu vesel cu mâna de pe 
un debarcader putrezit. Mă uitam la vâslele care se ridicau 
şi coborau ritmic, lăsând dâre în urmă. 

— M-au dus la Lundene, unde îşi vindeau sclavii. 
Amândoi m-au siluit. Şi tatăl, şi fiul. Fiul a fost cel mai rău. 
Nu voiau să mă vândă, voiau să se folosească de mine. 
Voiam să mă omor. Era mai bine decât să fiu folosită de 
porcii ăia. 

Rostise ultimele cuvinte în şoaptă, pentru ca vâslaşii de 
pe băncile din apropiere să n-o poată auzi. 

— Să te omori? am întrebat-o la fel de încet. 

Se întoarse către mine şi, fără să scoată niciun sunet, îşi 
dădu jos gluga şi-şi desfăcu eşarfa gri pe care o purta 
permanent. Am văzut o cicatrice adâncă pe partea dreaptă 
a gâtului ei fin. Îmi îngădui să mă uit câteva clipe, apoi îşi 


Y 144 9 


puse la loc eşarfa. 

— Nu m-am tăiat destul de adânc, dar a fost de ajuns ca 
să mă vândă. 

— Lui Edward. 

— Majordomului său. Trebuia să lucrez la bucătărie şi în 
patul lui, însă regina Eadgifu m-a salvat, aşa că acum o 
slujesc pe Domnia Sa. 

— Ca slujnică de încredere. 

— Ca sclavă de încredere, mă corectă ea posomorâtă. 
Nu sunt liberă, Lord Uhtred. Işi trase gluga peste părul 
negru ca pana corbului şi mă întrebă pe un ton tăios: 
Domnia Voastră aveţi sclavi? 

— Nu, i-am răspuns, deşi nu era complet adevărat. 

Pământurile de la Bebbanburg erau lucrate de luptătorii 
mei, şi ştiu că mulţi dintre ei aveau sclavi. Tatăl meu ţinuse 
şi el vreo doisprezece sclavi în fortăreață care se îngrijeau 
de gătit, de curăţenie, de măturat. Unii încă se aflau acolo, 
dar îmbătrâniseră, şi acum erau plătiţi ca servitori. Eu n- 
am luat alţi sclavi, deoarece propria experienţă ca sclav 
condamnat să tragă la vâsle pe mări îngheţate m-a făcut să 
urăsc sclavia. Pe urmă, nici nu aveam nevoie de sclavi. În 
fortăreață erau destui bărbaţi şi destule femei care să se 
îngrijească de tot ce aveam nevoie, iar eu aveam destui 
bani pentru a-i răsplăti pentru munca lor. 

— Am omorât negustori de sclavi, am zis, ştiind că asta 
avea să-mi atragă simpatia Benedettei. 

— Dacă mergem la Lundene, vă rog să mai omorâţi unul 
în numele meu. 

— Gunnald? Încă mai este acolo? 

— Era în urmă cu doi ani, îmi răspunse ea încruntată. L- 
am văzut. Şi el m-a văzut şi mi-a zâmbit. Nu era un zâmbet 
plăcut. 

— L-ai văzut în Lundene? 

— Da. Regelui Edward îi plăcea să meargă acolo. Şi 
reginei îi plăcea, pentru că îşi putea cumpăra tot felul de 
lucruri. 

— Regele Edward ar fi putut să pună ca Gunnald să fie 
omorât. 


Y 145 # 


— De ce s-o fi făcut? pufni ea. Edward a luat bani de la 
Gunnald. De ce să-l vrea mort? Nu vreau să spun ceva rău 
despre Edward, odihnească-se în pace. Îşi făcu semnul 
crucii şi rămase tăcută. Peste câteva clipe reluă: Ce-o să 
facem la Lundene? 

— Mergem să-l întâlnim pe /Ethelstan, dacă el este 
acolo. 

— Şi dacă nu este? 

— Mergem să-l căutăm. 

— Ce-o să ne facă? Mie, doamnei mele, copiilor ei? 

— Nimic. Îi voi spune că sunteţi sub protecţia mea. 

— Şi el va ţine cont de asta? întrebă ea neîncrezătoare. 

— Îl ştiu pe regele Æthelstan de când era doar un copil. 
Este un om de onoare. Vă va trimite sub escortă acasă la 
mine, la Bebbanburg, în timp ce noi ne vom purta războiul. 

— Bebbanburg! repetă cu accentul ei ciudat. Ce este la 
Bebbanburg? 

— Un loc sigur. Veţi fi sub protecţia mea acolo. 

— Awyrgan spune că greşim dacă acceptăm protecţia 
unui păgân. 

— Awyrgan poate să nu meargă cu regina. 

O clipă m-am gândit că va zâmbi, dar n-o făcu, 
mulţumindu-se să încline din cap. 

— Va merge împreună cu ea, zise, dând de înţeles că 
asta nu-i plăcea deloc. Tăcu un moment, apoi îşi ridică 
ochii verzi spre mine. Chiar sunteţi păgân? 

— Da, sunt. 

— Asta nu e bine, îmi spuse cu seriozitate. 

— Spune-mi, Gunnald Gunnaldson este păgân? 

Tăcu mult timp, apoi clătină din cap. 

— Poartă cruce. 

— Şi asta îl face un om mai bun decât mine? 

Şovăi din nou. 

— Nu, admise ea într-un târziu. 

— Atunci, dacă este încă la Lundene, îl voi ucide, i-am 
spus. 

— Nu! 

— Nu? 


Y 146 9 


— Lăsaţi-mă pe mine să-l omor, mă rugă, şi, pentru 
prima oară de când o întâlnisem, Benedetta părea fericită. 
Ne-am continuat drumul. 


Am ajuns în amurg la Lundene, un amurg înnegrit de 
baldachinul de fum al oraşului. Cel puţin alte douăsprezece 
corăbii se mişcau greoi în susul fluviului, majoritatea 
încărcate cu alimente şi provizii pe care le aşteptau 
oamenii şi animalele. Una era atât de încărcată, încât 
părea o claie de fân plutitoare, purtată de apele fluxului. 
Am trecut pe lângă micile aşezări din partea de răsărit a 
oraşului; acolo erau atelierele constructorilor de corăbii, 
cu grămezile lor de scânduri şi gropile în care ardeau 
conifere pentru a obţine gudronul urât mirositor, şi ale 
tăbăcarilor, care îşi preparau tanantul din rahat. Peste 
toate plutea o duhoare groasă de fum şi de gunoaie. 

— Asta nu-i un fluviu, ci o hazna, se plânse Finan. 

— Dar pluteşti pe el. 

— Cine a vrut-o? Se uită în jos la apa care se scurgea pe 
lângă carena lui Spearhafoc şi bombăni: Numai rahaţi 
peste tot! 

Părăsiserăm bancurile mlăştinoase şi ajunseserăm lângă 
cele două coline din Lundene. Se lăsase seara, dar era încă 
destulă lumină încât să-i vedem pe cei trei lăncieri de pe 
meterezele înalte de piatră ale bastionului roman care 
păzea partea de răsărit a oraşului. Niciunul dintre ei nu 
purta mantie vişinie, iar pe zid nu se vedeau flamuri cu 
cerbul rampant. Cei trei nu ne aruncară nici măcar o 
privire. Dincolo de fortăreață, în partea de jos a marelui 
pod, erau cheiurile pline de corăbii, iar în mijloc se afla 
zidul de piatră pe care-l ştiam foarte bine. Zidul fusese 
făcut de către romani şi proteja o platformă peste care tot 
romanii construiseră o casă mare. Acolo trăisem cu Gisela. 

Nicio corabie nu era legată lângă zidul de piatră. Am 
împins vâsla-cârmaci, iar vâslaşii se opriră. 

— Vâslele sus! am strigat. 

Spearhafoc alunecă uşor către blocurile mari de piatră. 
Gerbruht trecu frânghia prin inelul mare de fier prins în 


Y 147 # 


zid şi aşteptă până ce nava se apropie, iar când pupa se 
lovi uşor de piatră Berg prinse un alt inel. l-am aruncat 
frânghia de la pupa în timp ce carena noastră se freca de 
zid. Pe vremuri puneam saci de pânză umpluţi cu paie ca s- 
o protejăm, dar de data asta mi-am zis că puteam amâna 
până dimineaţă. 

Un şir de trepte fuseseră cioplite în piatră pentru a le 
permite oamenilor să urce pe zid în timpul refluxului. 

— Aşteptaţi, le-am spus celor de pe corabie. 

Împreună cu Finan am urcat treptele şi am sărit pe 
terasa largă care dădea spre fluviu; în serile în care vântul 
bătea dinspre nord şi împrăştia duhoarea de pe Temes, 
Giselei şi mie ne plăcea să stăm acolo. Se lăsase noaptea. 
Casa era cufundată în întuneric. Doar în spatele unui oblon 
se vedea o lumină slabă, iar în curtea interioară pâlpâiau 
nişte flăcări. 

— E cineva aici, zise Finan. 

— Casa e a regelui, i-am spus. Alfred o dăduse spre 
folosinţă comandantului garnizoanei, dar cei mai mulţi nu 
stăteau aici. Eu am stat. 

— Care rege? 

— Acum, ZEthelstan. Dar saxonii de vest o doresc înapoi. 

Lundene era un oraş bogat. Vămile de aici erau 
suficiente pentru a finanța un mic regat. Mă întrebam dacă 
Edward hotărâse în testament care dintre fiii lui, ZElfweard 
sau /Ethelstan, avea să-l cârmuiască. Până la urmă, 
câştigător avea să fie cel care putea să adune mai mulţi 
suliţaşi. 

Uşa casei se deschise, iar Waormund ieşi afară. 

Nu l-am recunoscut. Nici el nu mă recunoscu pe mine. 
Coridorul din spate, care ducea către curtea interioară, era 
luminat de torţe, aşa că faţa lui era în întuneric. lar eu 
eram ultima persoană pe care se aştepta să o vadă în 
Lundene. Primul lucru pe care l-am observat a fost talia 
lui. Un uriaş, cu un cap mai înalt decât mine, cu umeri 
largi şi picioare cât trunchiurile de copac. Lumina torţelor 
pâlpâi şi se reflectă în verigile cămăşii de zale care-i 
ajungea până la coapse. Mesteca nişte carne pe care o 


4 148 # 


rupea cu dinţii de pe os. 

— Nu-ţi poţi pune corabia aia împuţită aici, hârâi el 
stând nemişcat. Dumnezeule! 

Fără să stea pe gânduri, azvârli osul, îşi scoase pumnalul 
şi se aruncă către mine cu o viteză de neaşteptat pentru un 
uriaş ca el. 

Îmi lăsasem Răsuflarea-Şarpelui pe corabie, dar Acul- 
Viespii îmi atârna la şold. M-am mişcat repede către 
dreapta, ceva mai departe de Finan, aşa că Waormund 
avea câte un duşman de fiecare parte. Mi-am scos 
pumnalul din teacă. Prima lovitură a lui Waormund mă 
rată la distanţă de un deget, m-am ferit de a doua, care ar 
fi trebuit să mă lovească în cap, şi am parat-o pe cea de-a 
treia cu Acul-Viespii, oprind lama cu mânerul pumnalului 
meu. Ca şi mine, Finan avea doar un pumnal. El se duse în 
spatele lui Waormund, care, simţindu-i apropierea, se 
întoarse şi-l atacă cu cuțitul. M-am mişcat către dreapta, 
am trecut pe lângă Waormund şi l-am lovit cu Acul-Viespii 
în partea din spate a piciorului stâng. Incercam să-i retez 
tendonul, dar Acul-Viespii era un pumnal scurt, bun pentru 
înjunghiat, nu pentru tăiat, aşa că lama pătrunse doar 
puţin prin cizma lui lungă din piele. Se întoarse către mine 
mugind. Am păşit înapoi, l-am lovit cu pumnalul în coapsă 
şi m-am aruncat într-o parte ca să-i evit riposta sălbatică. 
Acul-Viespii îl rănise. Simţisem străpungerea lamei, dar 
Waormund parcă nici nu băgase de seamă împunsătura. Se 
răsuci mârâind către Finan, care-l atacase ca să-i distragă 
atenţia, însă eram ca doi căţeluşi în luptă cu un mistreţ. 
Ştiam că unul din noi avea să fie scos din luptă curând. 
Waormund îl împinsese în spate pe Finan, iar acum se 
îndrepta către mine pregătind o lovitură care să-mi 
sfărâme coastele. Am sărit în picioare şi am ridicat Acul- 
viespii; cu puţin noroc sau cu ajutorul zeilor, pumnalul 
pară lovitura pe care Waormund mi-o destinase. Am simţit 
în braţ şocul puternic al impactului. Chiar în acea clipă, 
Finan îl împunse din spate pe Waormund. Uriaşul se 
întoarse din nou cu spatele la mine şi lovi cu reverul 
spadei, dar Finan, iute ca fulgerul, se îndepărtă strigându- 


4 149 # 


mi: 

— Pe acolo! 

Mă străduiam să-mi recapăt echilibrul. Finan tot striga 
să mă îndrept către Spearhafoc, dar Waormund se repezi 
la mine ca să mă împiedice. Răcnea. Nu scotea cuvinte pe 
gură, doar mugete de fiară, şi răsuflarea îi duhnea a bere. 
M-am dat către dreapta spre Finan, dar Waormund îşi 
întinse mâna liberă, mă înşfăcă de partea de sus a zalelor 
şi mă trase către el. I-am văzut rânjetul pe gura lipsită de 
dinţi. Ştiam că aveam să fiu ucis. În timp ce mă zbăteam să 
scap din strânsoare, am zărit tăişul spadei lui îndreptat 
spre partea de jos a coastelor mele. Din fericire, Finan se 
mişcă iute şi-l lovi în spate, pesemne, destul de tare, căci 
uriaşul urlă din nou şi, fără să-mi dea drumul, se răsuci 
către irlandez. În acel moment l-am izbit cu Acul-Viespii 
peste braţ. Lama pumnalului nu trecu prin platoşă, dar 
forţa loviturii îl sili să mă lase liber. Atunci l-am tăiat la gât 
cu Acul-Viespii. Lama îi atinse baza craniului, însă fără 
rezultat, era ca şi cum l-aş fi mângâiat cu o pană. Se 
întoarse către mine cu faţa răvăşită de furie, dar în clipa 
următoare o suliță zbură prin dreptul ochilor mei, lovind 
spada lui Waormund înainte de a cădea jos. Oamenii mei 
veneau de pe Spearhafoc. Doisprezece războinici alergau 
către noi şi mulţi alţii se căţărau pe treptele înguste de 
piatră. 

Poate că era orbit de furie, poate că băuse prea multă 
bere, dar Waormund nu era prost când era vorba să se 
lupte. Fusese în prea multe ziduri de scuturi, simţise de 
prea multe ori umbrele înfrângerii şi apropierea morţii, aşa 
că ştia când să se retragă. Prin urmare, se răsuci ca să 
intre în casă, dar, în timp ce oamenii mei se apropiau 
dinspre corabie, trei dintre însoțitorii lui dădură buzna pe 
uşă cu spadele lungi scoase din teacă. 

— Înapoi! urlă Waormund. 

Erau depăşiţi ca număr. El şi oamenii lui intrară în 
grabă, trântiră uşa cu putere şi puseră drugul pe 
dinăuntru. 

— Doamne, ce brută! oftă Finan. Eşti rănit? 


% 150 # 


— Învineţit, i-am răspuns. Făcusem o mare prostie 
apropiindu-mă de casă aproape neînarmat. În vreme ce 
mergeam spre Berg, care-mi aducea Răsuflarea-Şarpelui, 
am continuat: Nu, nu sunt rănit. Tu? 

— Sunt în viaţă, îmi zise posomorât. 

În viaţă, da, dar năuciţi. Toţi cei cu care stătuserăm de 
vorbă erau siguri că trupele lui /Ethelstan ocupaseră 
Lundene-ul. În schimb, aici, în chiar inima oraşului, se 
aflau cei mai temuti luptători ai lui ZEthelhelm. M-am dus 
către uşa casei, ştiind că n-o puteam deschide. Dinăuntru 
se auzea o femeie ţipând. 

— Aduceţi un topor, am poruncit. 

Cunoşteam foarte bine casa şi ştiam că nu exista o altă 
intrare de pe terasa dinspre fluviu. Zidul de piatră fusese 
construit chiar la marginea platformei, aşa că nu se putea 
cobori pe lângă pereţii casei, iar la ferestre erau fixaţi 
drugi de fier. 

Beornoth aduse toporul şi, cu o lovitură puternică, făcu 
uşa să se zgâlţâie. O altă femeie ţipă înăuntru. Din casă se 
auzeau zgomote de paşi şi murmure, dar nu-mi dădeam 
seama ce se întâmpla. Toporul se izbi din nou în uşă. 
Zgomotele din interior încetară. 

— Oare au plecat? şopti Finan. 

— Sau poate stau la pândă, i-am răspuns. 

Când toporul lui Beornoth reuşi să treacă prin lemnul 
solid al uşii, m-am aplecat să mă uit înăuntru. Coridorul 
din spatele ei era gol. La capătul lui, spre curte, licărea o 
torţă. 

— Continuă, i-am spus lui Beornoth. 

După încă două lovituri de topor izbuti să-şi facă loc, să 
vâre mâna şi să ridice drugul. 

Casa era goală. În marile încăperi dinspre fluviu se aflau 
şase saltele de paie, nişte mantii, căni cu resturi de bere, o 
jumătate de pâine şi o teacă goală. Waormund sau unul 
dintre oamenii lui răsturnaseră o găleată cu dejecţii care 
se împrăştiaseră pe dalele din camera unde Gisela şi cu 
mine dormeam pe vremuri. În camera servitorilor, dincolo 
de curte, lângă un perete, se aflau o grămadă de lemne de 


% 151 # 


foc şi un cazan în care fierbea o tocană de fasole cu carne 
de oaie, dar nu şi servitori. M-am dus către uşa din faţă, 
am deschis-o cu băgare de seamă şi am păşit afară cu 
Răsuflarea-Şarpelui în mână. Nu se vedea nimeni. 

Finan mă trase înapoi în casă. 

— Stai aici! Mă duc să vorbesc cu santinelele de la 
bastion. 

Am încercat să protestez, dar el mi-o tăie scurt, 
indicându-mi să rămân pe loc. 

După ce plecă, însoţit de şase oameni, am încuiat uşa şi 
m-am întors în camera cea mare, unde Eadgifu îşi aşeza 
mantia pe o saltea. Edmund, fiul ei mai mare, se uita prin 
camera împuţită. L-am luat de acolo şi l-am adus înapoi 
lângă mama lui. Părintele Aart, care vomitase aproape tot 
timpul călătoriei cu Spearhafoc, îşi revenise şi încerca să 
mă mustre pentru felul în care mă purtasem cu prinţul, dar 
privirea pe care i-am aruncat-o îl reduse la tăcere. li era 
frică de mine. 

— Saltelele sunt pline de purici, se plânse Awyrgan. 

— Probabil şi păduchi, i-am spus. Şi nu vă grăbiţi să vă 
faceţi paturile. 

— Eu nu-mi fac niciun pat, vreau doar să mă aşez puţin, 
zise Eadgifu. Mergem la palat, aşa-i? In Lundene, 
întotdeauna am stat la palat. 

— Mergem la palat, regina mea, o asigură Awyrgan. 

— Nu fi idiot! m-am răstit la el. Acolo sunt oamenii lui 
ZEthelhelm. Dacă am greşit şi ei încă sunt în oraş, plecăm. 
Plecăm în noaptea asta. Finan s-a dus să vadă ce se 
întâmplă. 

— Plecăm în noaptea asta? repetă Awyrgan uitându-se 
fix la mine. 

Ar fi fost greu. Temes era un fluviu mare şi curentul ne- 
ar fi ajutat să înaintăm, dar bancurile de nisip erau 
periculoase pe timp de noapte. Pe de altă parte, dacă 
oamenii lui ZEthelhelm încă mai ocupau oraşul nu aveam 
de ales. 

— Cât crezi că avem de trăit dacă trupele lui ZEthelhelm 
sunt aici? l-am întrebat pe Awyrgan cât mai răbdător cu 


4 152 # 


putinţă. 

— Şi dacă nu sunt aici? interveni Eadgifu. 

— Asta va încerca Finan să afle, doamnă. Pregătiţi-vă 
pentru o plecare grabnică. 

Unul dintre copii începu să plângă; o servitoare îl scoase 
repede din cameră. 

— Dar dacă oamenii lui /Ethelstan sunt aici, putem 
merge la palat? insistă Eadgifu. Am haine acolo şi am 
nevoie de ele! 

— Poate vom merge la palat, i-am răspuns scurt, prea 
obosit ca să mai lungesc discuţia. 

Dacă oraşul era sigur, o puteam lăsa să-şi găsească 
obiectele de lux, dar până atunci n-avea decât să se 
scarpine de purici. 

M-am întors pe terasa dinspre fluviu ca să scap de 
duhoarea din casă şi m-am aşezat pe marginea zidului. 
Uitându-mă în jos, am văzut că Berg şi alţi doi oameni de- 
ai mei o întorseseră pe Spearhafoc cu prora în aval. O 
făcuseră repede şi bine. Acum era pregătită pentru o 
plecare în grabă dacă veştile aduse de Finan aveau să fie 
proaste. Toţi trei stăteau în burta corabiei, păzind-o de 
hoţii care ar fi putut să desfacă tachelajul şi să fure 
vâslele. 

Mă uitam la vârtejurile fluviului încercând să pricep ce 
se întâmplase în acea zi. Poate că Waormund venise înapoi 
la Lundene după ce ne văzuse distrugând mica lui flotă de 
pe coasta Northumbriei, dar, dacă Æthelstan controla 
oraşul, după cum ni se spusese, de ce mai era el acolo? De 
ce nu rămăseseră şi ceilalţi oameni ai lui ZEthelhelm lângă 
uriaşul saxon? Şi de ce numai şase luptători? Văzusem 
patru, dar înăuntru erau şase saltele de paie. Era ciudat. 
De ce şase oameni rămăseseră în această casă de lângă 
fluviu când restul războinicilor lui ZEthelhelm erau probabil 
cantonaţi în vechea fortăreață sau păzeau palatul aflat în 
partea de nord-vest a oraşului? 

Se înnopta. Pe malul de miazăzi, la intrarea într-o 
biserică, flăcările torţelor aprinse se reflectau în apele 
fluviului. Luna, aflată la ultimul pătrar, încerca să se 


% 153 % 


ascundă în spatele unui nor. Corăbiile acostate la cheiurile 
din apropiere scârţâiau în bătaia vântului, cu fungile 
lovindu-se uşor de catarge. Am auzit oameni râzând la 
Danezul mort, o tavernă din apropiere. 

M-am întors când am auzit uşa deschizându-se, deoarece 
am crezut că era Finan. Însă nu era el, ci Roric, scutierul 
meu: adusese o torţă aprinsă pe care o puse într-un suport 
prins în perete lângă uşă. Se uită la mine ca şi cum ar fi 
vrut să-mi spună ceva, dar se răzgândi şi intră în casă, nu 
înainte de a ţine uşa deschisă pentru a lăsa loc unei figuri 
ascunse sub o glugă care se îndrepta către mine cu două 
cupe în mâini. Îmi întinse una dintre ele. 

— Nişte vin, îmi spuse, şi mi-am dat seama că era 
Benedetta. Nu-i un vin bun, dar e mai bun decât berea. 

— Nu-ţi place berea? 

— Berea e acră. Dar la fel e şi vinul ăsta. 

Am luat o înghiţitură. Avea dreptate, era acru, avea gust 
de oţet. 

— Ție îţi place vinul dulce? am întrebat-o. 

— Îmi place vinul bun, îmi răspunse în timp ce se aşeza 
lângă mine. Am găsit oţetul ăsta în bucătărie. Poate-l 
folosesc la gătit. Pute! 

— Vinul? 

— Fluviul. 

— Suntem într-un oraş. Şi toate oraşele fac ca apele ce 
le străbat să pută. 

— Îmi amintesc mirosul ăsta. 

— E greu să-l uiţi. 

Benedetta era la stânga mea. Mi-am amintit banca grea 
din lemn pe care obişnuiam să stăm, Gisela şi cu mine. Ea 
întotdeauna se aşeza la stânga mea. N 

— Regina e nemulțumită, urmă Benedetta. Îşi doreşte 
confortul cu care este deprinsă. 

— Ar vrea o saltea din puf? am întrebat-o strâmbându- 
mă. 

— l-ar plăcea, da. 

— Mi-a cerut ajutorul şi am venit să i-l dau, i-am spus cu 
asprime în glas. Atunci când o voi duce într-un loc sigur, va 


Y 154% 


putea să aibă tot blestematul de puf pe care şi-l doreşte. 
Până atunci însă, n-are decât să sufere din cauza puricilor, 
ca noi toţi, de altfel. 

— O să-i transmit, zise Benedetta ca şi cum îi părea rău 
că trebuie să ducă mai departe aceste veşti proaste. Şi 
credeţi că Lundene nu e un loc sigur? 

— Nu, până nu aflu cine-l stăpâneşte. Finan se va 
întoarce în curând. 

Nu auzisem strigăte în noapte, nici zgomote de oameni 
care alergau, nici încrucişări ale spadelor, şi asta mă lăsa 
să cred că Finan şi oamenii lui nu întâlniseră duşmani. 

Benedetta îşi trase mai jos gluga, aşa că am putut s-o 
privesc. Avea trăsături bine reliefate, iar ochii larg deschişi 
îi străluceau pe faţa de culoarea bronzului. 

— Vă uitaţi la mine, îmi zise pe un ton hotărât. 

— Da, aşa este. 

— Bărbaţii se uită la femei şi iau ce-şi doresc, spuse 
ridicând din umeri. Dar eu sunt doar o sclavă. La ce mă pot 
aştepta? 

— Eşti în slujba unei regine. Ar trebui să ceri mai mult 
respect din partea lor. 

— Asta şi fac. Dar acest lucru nu mă face mai plăcută şi 
nu-mi dă mai multă siguranţă. După o pauză adăugă: Şi 
Edward se uita la mine. 

N-am spus nimic, dar cred că întrebarea era întipărită 
pe chipul meu. 

— A fost mai drăguţ decât mulţi alţii, oftă ea. 

— Câţi oameni trebuie să ucid ca să te răzbun? 

— Eu însămi am omorât unul, îmi răspunse Benedetta 
zâmbind. 

— Foarte bine. 

— Era un porc! Un porco! Era călare pe mine. l-am 
împins cuțitul în coaste în timp ce grohăia ca un animal 
murdar. Se întoarse către mine şi mă iscodi: Chiar mă veţi 
lăsa să-l ucid pe Gunnald Gunnaldson? 

— Asta îţi doreşti? 

— Da, mi-ar plăcea. Dar cum aş putea eu să-l omor pe 
porco dacă ne trimiteţi acasă la Domnia Voastră, în nord? 


% 155% 


— Nu ştiu încă ce vom face. 

— Dacă Gunnald Gunnaldson trăieşte, nu cred că este 
departe de aici. Ştiu că e pe lângă fluviu, îi simt mirosul. E 
o clădire mare, întunecată. Un loc secret unde îşi leagă 
corăbiile. 

— Un chei. 

— Da, un chei cu un gard de lemn. Acolo erau două 
corăbii. Mai era o curte împrejmuită de un gard, apoi un 
alt gard. Acolo îi arăta pe sclavi, sau mai degrabă tatăl lui 
o făcea. Mă simţeam ca în iad. lar oamenii râdeau când ne 
pipăiau peste tot. Se opri brusc. Am văzut licărirea unei 
lacrimi în colţul ochiului când murmură: Eram doar o 
copilă... 

— Dar copila a ajuns la palat, i-am spus cu blândeţe. 

— Da. 

Urmă o lungă tăcere. Am crezut că nu va mai spune 
nimic, dar ea îşi continuă şirul amintirilor. 

— ...unde am fost o jucărie până când regina a dorit s-o 
slujesc. Asta s-a întâmplat în urmă cu trei ani. 

— Şi când... am început eu să spun, dar ea m-a 
întrerupt. 

— În urmă cu douăzeci şi doi de ani, Lord Uhtred. 
Număr anii. Sunt douăzeci şi doi de ani de când saraceni 
m-au luat de acasă. Privind în amonte, unde nişte magazii 
sărăcăcioase se înălţau deasupra cheiurilor, şopti: Mi-ar 
plăcea să-l omor. 

Uşa se deschise, şi din casă apăru Finan. Benedetta 
dădu să se ridice, dar am oprit-o punându-i mâna pe umăr. 

— Finan! 

— Oamenii lui Æthelstan sunt aici, spuse el. 

— Slavă zeilor! 

— Dar Æthelstan nu este. Ei cred că se află încă la 
Gleawecestre, dar nu-s siguri. Asta-i bere? 

— Vin. 

— Pişatul diavolului, dar o să beau, zise luându-mi cupa 
din mână şi aşezându-se în colţul zidului. Vechiul tău 
prieten Merewalh a preluat comanda aici. 

Vestea aceasta îmi aducea uşurare. Merewalh era, într- 


% 156 # 


adevăr, un vechi prieten de-al meu. Comandase trupele lui 
ZEthelflaed şi luptase de nenumărate ori alături de mine. 
Ştiam că era un om cumpătat, chibzuit şi de încredere. 

— Doar că nici el nu-i aici, continuă Finan. A plecat ieri. 
Şi-a luat mare parte din oameni şi au pornit spre 
Werlameceaster. 

— La Werlameceaster? De ce? 

— Dumnezeu ştie. Flăcăul cu care am stat de vorbă ştia 
doar că Merewalh plecase. Nu ştia de ce a plecat, dar totul 
fusese făcut în grabă. L-a lăsat în locul lui pe un anume 
Bedwin. 

— Bedwin, am repetat. N-am auzit niciodată despre el. 
Câţi oameni a avut /ZEthelstan aici? 

— Peste cinci sute. 

Am înjurat scurt şi fără rost. 

— Şi câţi au fost lăsaţi aici? 

— Vreo două sute. 

M-am gândit că nu erau destui ca să apere Lundene-ul. 

— Probabil că ăştia-s cei mai bătrâni şi cei mai puţin 
pricepuţi, am oftat. Şi Waormund? 

— Dracu’ ştie pe unde umblă nenorocitul ăsta. N-am 
aflat nimic despre el şi nici n-am văzut vreun semn. 

— Waormund? rosti îngrijorată Benedetta. 

— Era în casă atunci când am ajuns noi aici, i-am 
explicat. 

— E un diavol, izbucni ea furioasă, grăbindu-se să-şi facă 
semnul crucii. E un ticălos! 

Puteam ghici de ce vorbea cu atâta înverşunare, dar n- 
am întrebat-o. 

— A plecat, am liniştit-o. 

— A dispărut, mă corectă Finan  încruntându-se. 
Nenorocitul pândeşte pe aici pe undeva. 

Waormund avea doar cinci omeni, ceea ce însemna că 
eram în siguranţă. Luase şi slujnicele din casă cu el, ceea 
ce însemna că avea alte planuri pentru noaptea aceea, nu 
voia să ne atace. Totuşi, un gând nu-mi dădea pace: de ce 
se mai afla Waormund în oraş? Şi de ce luase Merewalh 
cea mai mare parte a oamenilor din garnizoană şi plecase 


% 157 % 


cu ei spre miazănoapte? 

— Războiul a început? l-am întrebat pe Finan. 

— Probabil. Dădu vinul peste cap şi se înfioră: 
Dumnezeule, astea sunt lături! 

— Unde se află acest loc, Werla... mă întrebă Benedetta 
încercând să pronunţe numele oraşului. 

— Werlameceaster? 

— Da, unde este? 

— La o zi de mers spre miazănoapte. E un vechi oraş 
roman. 

— În Mercia? vru ea să ştie. 

— Da. 

— Poate că-l asediază. 

— Poate, am zis. 

Totuşi, nu eram sigur că Merewalh îşi dusese oamenii la 
Werlameceaster pentru a întări garnizoana de acolo, căci 
oraşul, cu solidele lui ziduri romane, se afla lângă unul 
dintre drumurile principale care veneau din Anglia de Est, 
iar seniorii din acel regat erau aliaţi de nădejde ai 
Wessexului. Cred că şi Finan gândea la fel. 

— Sau poate încearcă să oprească vreo armată din 
Anglia de Est care a pornit în ajutorul lui ZEthelhelm? 
sugeră el. 

— Şi eu cred la fel. Dar trebuie să aflu care-i adevărul, 
am zis ridicându-mă în picioare. 

— Cum? întrebă Benedetta. 

— Întrebându-l pe Bedwin, oricine ar fi acesta. Presupun 
că e la palat, aşa că mă duc acolo. 

— Nu uita că Waormund e pe aici, pe undeva, mă 
avertiză Finan. 

— Nu mă duc singur. Vii cu mine. Suntem în ditamai 
încurcătura. Eram furios pentru că eu singur mă băgasem 
în această încurcătură, şi asta pentru că făcusem un 
jurământ. Să mergem, am mai zis. 

— Vin şi eu! mă înştiinţă Benedetta ridicându-se la 
rândul ei. 

— Vii cu noi? am întrebat-o surprins. 

Decizia ei neaşteptată mă făcuse să vorbesc cu asprime. 


% 158 # 


Preţ de o clipă mi se păru speriată de tonul meu. 

— Regina îmi cere să merg, spuse ea şovăind. Dar, 
întocmai aşa cum un cal trece de la un mers la pas la un 
galop elegant, se descotorosi de nesiguranţă şi continuă cu 
mai multă încredere: Regina doreşte să-i aduc câteva 
rochii pe care le-a lăsat la palat. Şi nişte papuci. Cum 
Finan şi cu mine ne holbam la ea nevenindu-ne să credem, 
vorbi mai departe: Regina Eadgifu are rochii în fiecare 
palat regal, iar acum are nevoie de veşminte. Când porcii 
ăştia ne-au silit să plecăm de la Fæfresham, nu ne-au dat 
voie să luăm şi îmbrăcămintea cu noi. Peste câteva 
momente, privindu-ne cu solemnitate, încheie: Ne trebuie 
haine! 

Se lăsă o tăcere stânjenită cât am chibzuit în privinţa 
cererii ei. 

— Atunci cred că ar fi bine să mergi, i-am spus într-un 
târziu. 

L-am lăsat pe Berg să aibă grijă de casă şi de corabie. 
Poate că ar fi trebuit să-l iau pe tânărul viking cu mine 
pentru că era de mare folos în luptă, dar, după Finan, el 
era cel mai de nădejde om al meu. 

— Ţine uşile ferecate, i-am spus. Şi pune mai mulţi 
oameni pe Spearhafoc. Nu vreau să i se dea foc în noaptea 
asta. 

— Credeţi că Waormund se va întoarce? 

— Nu ştiu ce are de gând. 

Waormund avea doar cinci oameni, mult mai puţini 
decât aveam eu, însă prezenţa lui în oraş mă neliniştea. 
Rațiunea îmi spunea că era lipsit de ajutor, prins în cursă 
şi depăşit numeric într-un oraş aflat sub stăpânirea 
duşmanilor lui, dar instinctul îmi spunea că exista totuşi un 
pericol. 

— S-ar putea ca Æthelhelm să aibă şi alţi oameni ascunşi 
prin oraş, i-am zis lui Berg. Sarcina ta e să te asiguri că 
regina şi fiii ei sunt în siguranţă. Şi, dacă Waormund se 
întoarce, nu vă luptaţi cu ei. Urcaţi toţi la bordul lui 
Spearhafoc şi mergeţi pe fluviu. Acolo, regina va fi în 
siguranţă. 


4 159 # 


— Va fi în siguranţă, stăpâne, îmi promise Berg. 

— Şi rămâneţi pe fluviu până ne întoarcem noi, i-am 
poruncit. 

— Şi dacă nu vă întoarceţi? Dar vă veţi întoarce, 
stăpâne. Sigur vă veţi întoarce. 

— Dacă nu, plecaţi spre casă, luând-o pe regina Eadgifu 
cu voi. 

— Să plecăm acasă? întrebă, consternat de faptul că 
trebuia să plece fără mine. 

— Da, plecaţi acasă. 

Pe lângă Finan am luat şase oameni, toţi îmbrăcaţi în 
zale, cu coifuri pe cap şi înarmaţi cu spade lungi. Am 
pornit către răsărit de-a lungul zidului pe care romanii îl 
construiseră pe malul fluviului, zid care acum era plin de 
găuri prin care se putea ajunge direct la cheiurile 
aglomerate. Cred că am trecut pe lângă casa sclavilor 
unde Benedetta fusese tratată cu atâta brutalitate, dar ea 
nu spuse nimic. Strada îngustă era cufundată în beznă. Ici 
şi colo mai ieşea câte o dâră de lumină pe uşile sau 
ferestrele caselor. Cum treceam pe lângă ele, la auzul 
paşilor noştri, orice zgomot înceta. Copiii erau făcuţi să 
tacă, câinii erau potoliţi. Cei câţiva oameni pe care i-am 
întâlnit au fugit din calea noastră şi s-au ascuns în 
întunericul unei intrări sau pe uliţe. Oraşul era neliniştit, 
înspăimântat, victima ambițiilor altor oameni. 

Am intrat pe strada mai largă care ducea în sus spre 
podul Lundene. Am trecut pe lângă taverna La Porcul 
Roşu, care se umplea de oamenii lui /ZEthelhelm atunci 
când trupele lui se aflau în oraş. 

— Îţi aminteşti taverna? l-am întrebat pe Finan. 

— Aici ai atârnat un om de agăţătoarea firmei, chicoti el. 

— Un individ din Cent, da. 

Pe stradă se pornise o bătaie care se putea transforma 
într-un mare tărăboi. Cea mai rapidă cale de a opri 
încăierarea era să agăţi pe cineva sus. 

In faţa tavernei fusese aprinsă o torţă, dar, în ciuda 
luminii, Finan se împiedică de o dală de piatră şi fu gata- 
gata să cadă, înjură şi-şi şterse mâinile pe mantie. 


% 160 # 


— Lundene, oraşul în care străzile sunt pavate cu rahat, 
se răsti el. 

— Saxonii sunt oameni murdari, se plânse Benedetta. 

— Toate oraşele sunt murdare, am zis. 

— Nu se spală, continuă Benedetta. Cei mai mulţi dintre 
ei! Chiar şi femeile! 

Nu aveam ce spune. Lundene era, într-adevăr, un oraş 
murdar. Era imund, şi totuşi mă fascina. 

Am trecut pe lângă coloanele care pe vremuri 
împodobeau clădiri splendide, iar acum erau acoperite cu 
împletituri de nuiele şi lut. Bolţi arcuite care nu duceau 
nicăieri erau cufundate în beznă. De când nu mai fusesem 
pe aici se construiseră noi case între fostele clădiri romane 
cu două sau trei caturi zidite din piatră, unele încă 
acoperite cu ţiglă. Se vedea chiar şi la ascunzişul 
întunericului că fusese un loc minunat, plin de pilaştri din 
marmură strălucitoare. Acum, cu excepţia străzilor aflate 
în apropierea fluviului, totul fusese abandonat şi lăsat în 
paragină. Oamenii crezuseră întotdeauna că stafiile 
romanilor bântuiau acele străzi, aşa că au preferat să se 
mute în noul oraş saxon construit în partea de apus; prin 
urmare, deşi Alfred şi fiul său, Edward, îi încurajaseră pe 
oameni să se instaleze din nou în interiorul zidurilor vechi, 
oraşul Lundene era în cea mai mare parte pustiu. 

Am trecut pe lângă biserica pe care se pusese un nou 
acoperiş din paie şi ne-am îndreptat către colina din partea 
de apus, unde torţe aprinse luminau palatul aflat în 
apropierea catedralei reconstruite la porunca lui Alfred. 
Urma să traversăm valea puţin adâncă a pârâului Weala, 
care se vărsa în Temes. Am trecut podul şi am mers către 
palatul care fusese construit pentru regii Merciei. Intrarea 
în palat, un arc roman înfăţişând lăncieri cu scuturi lungi, 
era păzită de patru războinici cu scuturi rotunde pe care 
se afla blazonul lui ZEthelstan, dragonul ţinând un fulger în 
gheare. Am răsuflat uşurat la vederea lor. Finan mă 
asigurase că oamenii lui /Ethelstan ocupau încă oraşul, iar 
asta era o dovadă cum nu se poate mai clară. 

— Sunt bătrâni, mormăi Finan. 


% 161 9 


— Dar se pare că-s mai tineri decât tine şi mine, am zis, 
făcându-l să izbucnească în râs. 

Bătrânii de la intrare se speriară când ne văzură 
apropiindu-ne. Unul dintre ei lovi cu mânerul suliţei în 
uşile închise. După câteva momente apărură dinăuntru 
încă trei bărbaţi, închiseră uşile în urma lor, apoi se 
postară sub arcadă cu suliţele ridicate. 

— Cine sunteţi? vru să ştie unul dintre ei. 

— Bedwin este în palat? am întrebat. 

Omul care vorbise şovăi puţin. 

— Da, este, spuse el într-un târziu. 

— Sunt jarlul Uhtred de Bebbanburg şi am venit să-l 
văd. 

Rareori foloseam titlul danez, dar tonul ursuz al insului 
mă enervase. Oamenii mei, auzindu-mă, îşi scoaseră 
spadele. 

Urmă o scurtă pauză, apoi, la un semnal, suliţele fură 
coborâte. Şase dintre oameni doar se uitau la mine, însă 
bărbatul ursuz voia să-şi impună autoritatea. 

— Trebuie să lăsaţi armele afară, ne ceru el. 

— E vreun rege în palat? 

Intrebarea mea îl zăpăci. 

— Nu, îngăimă în cele din urmă. 

— Nu, Lord Uhtred! am mârâit. 

— Nu, Lord Uhtred. 

— Deci nu e nimeni în salonul regal, aşa-i? Ne păstrăm 
armele. Deschide uşile! 

Şovăi din nou; într-un târziu se înduplecă, şi uşile se 
deschiseră cu un scârţâit lung al balamalelor vechi. Am 
intrat împreună cu oamenii mei într-o galerie bine 
luminată şi am trecut pe lângă scările pe care le suisem de 
atâtea ori ca să mă întâlnesc cu /Ethelflaed. Această 
aducere aminte era la fel de puternică şi de dureroasă ca 
gândul la Gisela pe terasa de lângă fluviu. Oare unde erau 
ele acum? m-am întrebat. Oare Gisela mă aştepta în 
Asgard, sălaşul zeilor? Se uita ZEthelflaed la mine din raiul 
creştin? Am cunoscut mulţi oameni inteligenţi, dar niciunul 
n-a fost în stare să-mi răspundă la aceste întrebări. 


4 162 # 


Am ieşit în curtea unde se afla o capelă din lemn ridicată 
peste ruinele unei foste băi romane. Am trecut pe sub un 
arc spart şi am mers pe un culoar făcut din cărămizi 
romane groase. 

— Vă puteţi pune spadele în teacă, le-am spus oamenilor 
mei. 

Am împins uşa grosolan făcută care înlocuise o 
splendoare de uşă romană. Sala de ospeţe în care am 
intrat era luminată de o mulţime de opaițe şi lumânări. În 
jurul mesei se aflau vreo doisprezece oameni. Părând 
speriaţi de sosirea noastră, săriră în picioare, nu ca să ne 
salute, ci pentru a-şi face loc să-şi scoată spadele. 

— Cine eşti? întrebă unul dintre ei. 

N-am apucat să răspund, pentru că un altul o făcu în 
locul meu. 

— Este lordul Uhtred de Bebbanburg. 

Vorbise un preot înalt, cu figură aspră, care acum îmi 
zâmbea vag. 

— E o plăcere să vă revăd, Lord Uhtred. Bine aţi venit. 

— Părinte Oda! Ce surpriză să te găsesc aici! 

— Surpriză? De ce? 

— Credeam că eşti la Mameceaster. 

— Am fost. Şi acum sunt aici. 

Avea un uşor accent danez. Părinţii lui veniseră ca 
invadatori în Anglia de Est, dar fiul lor se convertise la 
creştinism şi acum îl servea pe ZEthelstan. 

— Şi eu sunt surprins şi foarte bucuros să vă văd, Lord 
Uhtred. Hai, veniţi şi aşezaţi-vă la masă. Puteţi bea o cupă 
de vin cu noi. 

Părintele Oda mi l-a arătat pe bărbatul care se dusese 
către capul mesei. Era cel care ne somase la intrare şi care 
mersese în faţa noastră. Era un tip înalt cu părul negru, o 
faţă prelungă şi mustăţi care coborau până la crucea de 
argint ce-i atârna la gât. 

— Eu sunt Bedwin, îmi zise, părând neliniştit. 

În timp ce vorbea, doi câini-lupi începură să mârâie, dar 
el îi potoli cu un gest. Se opri câţiva paşi mai departe 
având încă pe figură expresia de uimire de la sosirea 


% 163 # 


noastră, expresie care încet-încet se transformă în 
resentiment. Poate se gândea că voiam să-i iau funcţia de 
comandant al garnizoanei? 

— Nu am ştiut de venirea Domniei Voastre, spuse el pe 
un ton care suna a reproş. 

— Am venit să-l văd pe regele /ZEthelstan. 

— Care este la Gleawecestre, zise Bedwin, vorbind de 
parcă îmi poruncea să traversez de îndată Britania. 

— Spuneai că este nişte vin pe aici, părinte, m-am întors 
spre Oda. 

— Da, şi trebuie băut, îmi răspunse acesta. 

Le-am făcut oamenilor mei semn să mă urmeze, m-am 
aşezat pe bancă şi l-am aşteptat să-mi umple o cupă mare 
cu vin. 

— Ea este una dintre însoţitoarele reginei Eadgifu, am 
spus arătând către Benedetta. A venit să ia nişte veşminte 
de-ale reginei. Sunt sigur că şi ea ar vrea nişte vin. 

— Regina Eadgifu? întrebă Bedwin, ca şi cum n-ar fi 
auzit niciodată despre ea. 

— Care se află acum la Lundene împreună cu copiii ei şi 
ar vrea să folosească vechile sale încăperi din acest palat. 

— Regina Eadgifu! rosti mânios Bedwin. Ce caută aici? 
Ar trebui să fie lângă trupul fără viaţă al soţului ei! 

Am sorbit din vin, care era mult mai bun decât lăturile 
băute mai înainte. 

— A plecat din Mercia pentru că Lord ZEthelhelm le 
ameninţa viaţa, ei şi copiilor ei. Am salvat-o din mâinile 
oamenilor lui, iar acum caută protecţia regelui ZEthelstan. 

Nu era chiar adevărat, căci Eadgifu avea tot atât de 
puţină încredere în /ZEthelstan pe cât avea în ZEthelhelm, 
însă Bedwin nu trebuia să ştie acest lucru. 

— Atunci trebuie să meargă la Gleawecestre, zise 
Bedwin plin de indignare. Aici nu-i nicio cameră pentru ea! 

— S-ar putea ca Merewalh să aibă o altă părere. 

— Merewalh a plecat spre miazănoapte. 

— Am auzit că la Werlameceaster. 

Bedwin încuviinţă din cap, apoi se încruntă văzând că 
părintele Oda îmi umplea din nou cupa. 


Y 164 9 


— Am primit veşti că se apropie o armată din Anglia de 
Est, începu să-mi explice cu blândeţe părintele Oda. 
Merewalh s-a gândit că este un mare pericol şi a plecat cu 
cei mai mulţi dintre oamenii lui la Werlameceaster. 

— Lăsând Lundene aproape fără apărare! 

— Aşa este, Lord Uhtred. Deşi vorbea calm, nu-şi putea 
ascunde dezaprobarea faţă de alegerea lui Merewalh. Dar 
Merewalh se va întoarce după ce-i va descuraja pe cei din 
Anglia de Est, adăugă el. 

— Când îi va învinge, vrei să spui. 

— Nu, Lord Uhtred. E trimis acolo ca să-i descurajeze. 
Regele /Ethelstan insistă că nu noi trebuie să începem 
lupta. Regele ZEthelstan nu vrea să aibă pe mâini sângele 
fraţilor creştini decât dacă este atacat. 

— Şi totuşi a atacat Lundene! Vrei să spui că nu au fost 
lupte? 

— Saxonii de vest au abandonat oraşul, interveni 
Bedwin. 

— L-au abandonat? 

Părea de necrezut. Lundene era cel mai mare oraş al 
Britanici, era fortăreaţa care lega Anglia de Est de Wessex. 
Era locul în care un rege putea strânge o mică avere doar 
din taxe, şi ZEthelhelm îl părăsise pur şi simplu? 

— Atunci când am sosit noi aici, ei aveau mai puţin de 
două sute de oameni, îmi explică părintele Oda. Au cerut 
un armistițiu. Le-am explicat în amănunt ce soartă-i 
aşteaptă dacă se încăpăţânează să apere oraşul şi, văzând 
propunerile noastre, au plecat. 

— Unii au rămas, am zis. 

— Nu, Lord Uhtred, insistă Bedwin. Au plecat. 

— Waormund e aici, i-am spus. M-am luptat cu el în 
urmă cu nici două ceasuri. 

— Waormund! Bedwin îşi făcu semnul crucii, şi i-am 
putut citi pe figură groaza care-l cuprinsese auzind numele 
uriaşului. Credeţi că era chiar el? 

Nu i-am răspuns pentru că nu avea niciun rost. 
ZEthelhelm cunoştea însemnătatea Lundene-ului mai bine 
ca oricine altcineva şi nu era dispus să renunţe uşor. Chiar 


% 165 # 


dacă ZElfweard şi ZEthelstan se înţeleseseră să ţină seama 
de dorinţa tatălui lor ca ZElfweard să cârmuiască Wessexul 
şi ZEthelstan să fie rege al Merciei, tot aveau să se bată 
pentru Lundene, căci acela care stăpânea oraşul devenea 
cel mai bogat rege din Britania. lar cu bogății se pot 
cumpăra sulițe şi scuturi. Şi totuşi, oamenii lui ZEthelhelm 
abandonaseră pur şi simplu Lundene-ul? Acum, în mod 
surprinzător, acelaşi lucru îl făcuse şi Merewalh. 

— Sunteţi sigur că era Waormund? repetă Oda 
întrebarea lui Bedwin. 

— Waormund era, răspunse scurt Finan. 

— Avea oameni cu el? vru să ştie preotul. 

— Puţini, poate doar cinci. 

— Atunci nu-i nicio primejdie, spuse Bedwin. 

Nu i-am băgat în seamă nerozia. Waormund era el 
singur o armată, un nimicitor, un ucigaş, un om care putea 
să distrugă un zid de scuturi şi să schimbe istoria cu spada 
lui. De ce se afla acolo? 

— Cum aţi aflat despre oastea din Anglia de Est? am 
întrebat. Cea pe care s-a dus Merewalh s-o oprească? 

— Am primit veşti din Werlameceaster, Lord Uhtred, îmi 
răspunse Bedwin pe un ton oficial. Ni s-a spus că o armată 
din Anglia de Est este pregătită să vină în inima Merciei. 

Ce spunea el avea noimă. /Ethelstan trebuia să 
supravegheze ţinuturile de la miazăzi ca să păzească 
locurile de trecere peste Temes, iar o oaste inamică aflată 
în spatele lui ar fi însemnat, în cel mai bun caz, o 
distragere a atenţiei şi, în cel mai rău caz, un dezastru. 
Inţelegeam totul limpede, şi totuşi simţeam ghimpele 
instinctului care-mi spunea că lucrurile stăteau altfel în 
realitate. Apoi, dintr-odată, precum se întâmplă când 
ceţurile dimineţii se ridică şi te lasă să vezi în plină lumină 
gardurile vii şi crângurile, m-am luminat. 

— Aţi trimis patrule către răsărit? l-am întrebat pe 
Bedwin. 

— Către răsărit? mă întrebă el nepărând să priceapă. 

— Da, către Celmeresburh. 

Celmeresburh era un oraş în partea de nord-est, pe unul 


4 166 # 


din drumurile romane care duceau din Anglia de Est către 
Lundene. 

— Şi aşa am puţini oameni ca să apăr oraşul. Cum aş 
putea să-i trimit pe drumuri? zise Bedwin ridicând din 
umeri. 

— Ar fi trebuit să trimitem patrule, spuse în şoaptă 
părintele Oda. 

— Preoţii n-ar trebui să se amestece în astfel de 
chestiuni, pufni dispreţuitor Bedwin. 

Mi-am dat seama că cei doi nu se înțelegeau. 

— Întotdeauna este înţelept să asculţi părerea unui 
danez în probleme legate de război, am zis. 

Părintele Oda zâmbi, deşi eu n-o făcusem. 

— Trimite o patrulă mâine-dimineaţă, i-am ordonat lui 
Bedwin. În zori! O patrulă puternică! Cel puţin cincizeci de 
oameni! Şi dă-le cei mai iuți cai! 

Bedwin şovăia. Nu-i plăcea că-i dădeam ordine, dar eu 
eram un senior, un ealdorman şi un luptător renumit. 
Căuta argumente pentru a mă contrazice, însă nu reuşi să 
găsească niciunul. 

Chiar atunci, un corn începu să sune în noapte. Sună de 
mai multe ori cu disperare, apoi se opri. 

Se auzi dangătul unui clopot, apoi al altuia. Mi-am dat 
seama că ordinele mele veniseră prea târziu. Capcana lui 
ZEthelhelm funcţionase. 

În mod sigur, Waormund fusese lăsat în oraş pentru un 
singur lucru: să deschidă o poartă în toiul nopţii. Undeva 
pe meterezele din partea de răsărit a oraşului gărzile 
fuseseră  măcelărite şi poarta fusese deschisă. Asta 
însemna că armata din Anglia de Est a lui ZEthelhelm nu se 
afla lângă Werlameceaster, ci intra în Lundene. 

Aerul începu să se umple de ţipete. 


4 167 # 


Şase 
3 


Am tras o înjurătură. Era tot ce puteam face. 

Bedwin stătea cu gura căscată. Ceilalţi bărbaţi de la 
masă erau derutaţi, fiecare aşteptând ca cineva să-i spună 
ce avea de făcut. 

— Pe aici! le-am zis oamenilor mei. 

Am prins-o pe Benedetta de mâneca rochiei şi i-am spus 
să vină cu noi. 

Cu toate că nu ştiam ce se întâmpla precis, sunetul 
disperat al cornului şi dangătul trist al clopotelor sugerau 
un atac. Un alt semnal de alarmă ar fi fost focul, dar când 
am ieşit afară din palat nu am văzut văpăi pe cerul nopţii. 
Gărzile de la uşa palatului stăteau cu ochii aţintiţi către 
răsărit. 

— Ce facem, stăpâne? mă întrebă unul dintre străjeri. 

— Mergeţi înăuntru! Alăturaţi-vă lui Bedwin. 

Ultimul lucru de care aveam nevoie era ca nişte oameni 
neinstruiţi şi agitaţi să se târască după mine. Clopotele 
anunţaseră că în oraş aveau să moară mulţi în acea 
noapte. Trebuia să ajung la Spearhafoc. Le-am strigat 
războinicilor să mă urmeze în josul colinei, dar înainte de a 
ajunge la jumătatea drumului către fluviu, am văzut 
călăreţi venind pe o stradă din apropiere. Lumina unei 
torţe se oglindea în metalul suliţelor lor. Benedetta, pe 
care o ţineam de braţ, scoase un icnet de spaimă când am 
virat brusc către dreapta ca să ne afundăm pe o uliţă 
lăturalnică. Aş fi preferat să merg spre stânga, direcţie în 
care se afla Spearhafoc, dar nu era nicio uliţă sau stradă 
mai aproape. 

M-am oprit şi am înjurat din nou, însă asta n-a ajutat mai 
mult decât prima oară. 

— Ce se întâmplă? întrebă Beornoth. 


Y 168 # 


— Inamicul, răspunse Vidarr Leifson în locul meu. 

— Vin dinspre răsărit, murmură Finan. 

— l-am spus idiotului să trimită iscoade, dar el nici n-a 
vrut să audă! rosti o voce. Mi-a zis că are puţini oameni. 
Acum o să aibă şi mai puţini. 

Pe alee era întuneric şi nu puteam să-l văd pe cel care 
vorbise, dar accentul danez îl trăda. Era părintele Oda. 

— Ce faci aici? l-am întrebat cu asprime în glas. 

— Caut pe cineva care să mă protejeze, îmi răspunse el 
calm. Şi am încredere că mă veţi proteja mai mult decât 
cred că ar fi făcut-o neghiobul de Bedwin. 

O clipă am fost tentat să-l trimit înapoi la palat, dar mi- 
am dat seama că un om în plus nu ne-ar fi prins rău, chiar 
dacă era preot creştin şi nu purta arme. 

— Pe aici! am zis. 

Mergeam tot în josul colinei, dar alegând numai străzi şi 
ulite lăturalnice. Zgomotul copitelor cailor răsuna mai 
înăbuşit, însă am auzit un țipăt şi zăngănitul unei spade 
lovite pe metal, aşa că ne-am continuat drumul în fugă. 

Călăreţii pe care-i auzisem veniseră dinspre răsărit. 
Casa de pe malul apei unde-i lăsasem pe Berg, pe Eadgifu 
şi pe ceilalţi oameni ai mei nu era departe de poarta de est 
a oraşului. Mă gândeam că Waormund atacase această 
poartă pentru a lăsa să intre trupele care acum se 
împrăştiau prin tot oraşul. Mai rău de-atât, el ştia exact 
unde să mă găsească şi, fără îndoială, pusese oameni lângă 
casă. Reuşise Berg să scape? Dacă da, ar fi trebuit s-o ducă 
pe Spearhafoc în mijlocul fluviului şi s-o ţină acolo. În timp 
ce ne poticneam pe uliţe, mă întrebam cum vom ajunge la 
ea. 

— Pe aici, stăpâne! strigă Oswi. 

Oswi era un luptător bun, tânăr şi deştept. L-am întâlnit 
când era un biet orfan ce cutreiera străzile din Lundene şi 
trăia din furtişaguri. Încercase să fure ceva de la mine, l- 
am prins, dar, în loc să-l biciuiesc cum ar fi meritat, am 
hotărât să-l iert şi să-l învăţ meşteşugul războiului. 
Cunoştea oraşul şi cred că-mi ghicise gândurile, căci ne-a 
condus printr-un labirint de alei întunecoase. Părintele 


4 169 # 


Oda o călăuzea pe Benedetta, în timp ce noi, ceilalţi, 
mergeam cu spadele scoase din teacă. Se auzeau tot mai 
tare strigătele bărbaţilor, tipetele femeilor, lătrăturile 
câinilor şi zgomotele copitelor potcovite ale cailor, dar 
niciun duşman nu pătrunsese pe aleile acestea înguste din 
partea de apus a oraşului. 

— Opriţi-vă! spuse Oswi ridicând o mână. 

Ajunseserăm pe strada care ducea direct la zidul de 
lângă fluviu, podul aflându-se la stânga noastră. Eram 
ascunşi în întuneric, dar în apropierea podului totul era 
luminat de torţe. Acolo se aflau războinici, mult prea mulţi 
războinici, războinici cu zale şi coifuri, războinici cu 
scuturi, sulițe şi spade. Niciunul nu purta urâta mantie 
vişinie a oamenilor lui /Ethelhelm, dar pe scuturi nu se 
vedea nici blazonul lui ZEthelstan. 

— Oşteni din Anglia de Est? mă întrebă Finan. 

— Cine altcineva? 

Din cauza lor nu puteam merge mai departe. Ne-am 
ascuns şi mai mult în întuneric când am văzut că dinspre 
răsărit se apropiau nişte călăreţi cu sulițe lungi, conduşi 
de un bărbat purtând o mantie vişinie. Am auzit râsete, 
apoi o comandă de a merge spre vârful colinei şi iarăşi un 
tropot de copite. Stăteam înghesuiți pe alee, acoperiţi de 
umbră şi de teamă. 

Am înjurat pentru a treia oară. Sperasem să coborâm 
până la cheiuri şi să ne continuăm drumul pe mal până la 
casa romană, dar fusese o ambiţie deşartă. Berg şi oamenii 
lui fie fuseseră copleşiţi şi căsăpiţi, fie plecaseră cu 
Spearhafoc şi se aflau acum în bezna de pe fluviu. Oare 
armata din Anglia de Est venise şi cu corăbii? Puțin 
probabil. Numai nişte marinari cu o pricepere ieşită din 
comun ar fi putut să se descurce prin meandrele 
Temesului în toiul nopţii. Un lucru era însă sigur: partea 
de răsărit a oraşului, cea în care trebuia să ajung, era 
înţesată cu duşmani. 

— Mergem spre miazănoapte, am zis. 

Trebuia să-mi repar cumva greşeala. Nu avuseserăm 
nicio şansă să ajungem la Spearhafoc, şi-mi dusesem 


% 170 # 


oamenii pe un drum greşit în josul colinei. 

— Spre miazănoapte? se miră Oswi. 

— Dacă ieşim din oraş cu bine, avem o şansă să ajungem 
la drumul către Werlameceaster. 

— Dar nu avem cai, sublinie calm părintele Oda. 

— Atunci, la naiba, mergem pe jos! am mârâit. 

— lar duşmanul va trimite patrule călare, continuă el pe 
acelaşi ton. 

N-am spus nimic, nici eu, nici ceilalţi, până când Finan 
rupse tăcerea: 

— Întotdeauna este înţelept să asculţi părerea unui 
danez în probleme legate de război, spuse, folosind 
cuvintele pe care i le adresasem lui Bedwin nu cu mult 
timp în urmă. 

— Nu vom merge pe drum, am zis. Vom merge prin 
păduri, unde călăreţii nu ne pot găsi. Oswi, du-ne la una 
dintre porţile de nord. 

Nici încercarea de a ajunge la zidul de miazănoapte nu 
dădu roade. Cel care conducea armata din Anglia de Est 
nu era prost. Trimisese oameni care să ocupe toate cele 
şapte porţi ale oraşului şi să le păzească. Două dintre porţi 
străpungeau zidurile fortului roman construit în colţul de 
nord-vest al aşezării. Când ne-am apropiat, am auzit zvon 
de luptă. In faţa fortului şi la apus faţă de ruinele 
amfiteatrului era un spaţiu deschis în care vreo douăzeci 
de trupuri zăceau pe caldarâm, luminate de torţele prinse 
de pereţii palatului, cu sângele prelingându-se printre 
dalele vechi din piatră acoperite cu iarbă. Războinici 
îmbrăcaţi cu mantii vişinii scoteau zalele de pe cadavre. 
Poarta de sud a fortăreței, una dintre cele două care 
duceau spre oraş, era larg deschisă, şi am văzut şase 
călăreţi trecând pe sub arcadă. Erau conduşi de un bărbat 
impunător călare pe un armăsar alb. Purta o mantie de 
culoare albă, iar zalele îi erau bine lustruite. 

— Ăsta-i Varin, şopti părintele Oda. 

— Varin? am întrebat. 

Eram din nou ascunși în întunericul unei uliţe. 

— Unul dintre comandanții lui ZEthelhelm, de loc din 


91719 


Anglia de Est, mă lămuri părintele Oda. 

— Varin e un nume danez. 

— Este danez şi, ca şi mine, e creştin. Îl ştiu foarte bine. 
Pe vremuri am fost prieteni. 

— În Anglia de Est? am zis, ştiind că după ce trecuseră 
Marea Nordului părinţii lui Oda se stabiliseră în Anglia de 
Est. 

— În Anglia de Est, care este tot atât de daneză pe câte 
de saxonă. O treime dintre oamenii lui /ZEthelhelm din 
Anglia de Est sunt danezi. Poate chiar mai mult de-atât. 

Asta n-ar fi trebuit să mă surprindă. Anglia de Est 
căzuse în stăpânirea danezilor înainte ca Alfred să urce pe 
tron şi fusese cârmuită mult timp de regi danezi. 
Suveranitatea lor luase sfârşit atunci când armata vest- 
saxonă a lui Edward îi învinsese; deşi mulţi pieriseră în 
lupte, danezii care scăpaseră cu viaţă pricepuseră încotro 
bătea vântul destinului şi se convertiseră la creştinism, 
după care le juraseră credinţă noilor domnitori saxoni care 
le luaseră pământurile întinse. ZEthelhelm cel Bătrân, care 
murise pe când era prizonierul meu, primise mari 
suprafeţe de teren din Anglia de Est şi adunase o armată 
de luptători danezi încercaţi ca să-i apere moşiile. Aceştia 
erau oamenii care, împreună cu aliaţii lor saxoni, veniseră 
în noaptea cu pricina la Lundene. 

— N-o să putem ieşi din oraş pe aici, mormăi Finan. 

Oamenii lui Varin capturaseră porţile, podul şi fortul 
roman, ceea ce însemna că Lundene căzuse. Merewalh 
fusese momit către miazănoapte, Bedwin nu pusese gărzi 
pe drumurile dinspre răsărit, iar acum iscoadele lui 
ZEthelhelm umblau pe ulite ca să stârpească orice 
încercare de rezistenţă din partea trupelor înfrânte ale lui 
Bedwin. Eram prinşi în capcană. 

Făcusem aşadar a doua greşeală din noaptea aceea. 
Prima fusese încercarea zadarnică de a ajunge la 
Spearhafoc, a doua, planul de a ieşi din oraş prin partea de 
nord. Speranţa mea era acum să găsesc o barcă şi să 
scăpăm coborând pe fluviu. 

— Du-ne înapoi la cheiuri, la răsărit de pod, i-am spus lui 


Y 172 # 


Oswi. 

Voiam să ajung în aval de pod, unde între debarcaderele 
de piatră erau despărţituri înguste cu vârtejuri înşelătoare 
care răsturnaseră multe ambarcaţiuni. 

— Nemernicii roiesc acolo jos, mă avertiză Finan. 

— Atunci ne ascundem! i-am replicat nervos. 

Furia era împotriva mea, nu împotriva lui. Mă simţeam 
ca un şobolan încolţit de câini, luptând încă, dar neavând 
niciun loc unde să fug. 

Niciun loc unde să fug, dar multe locuri unde să ne 
ascundem. Oswi cunoştea Lundene-ul aşa cum un şoarece 
cunoaşte ascunzişurile dintr-un grajd. Ne conduse repede 
pe nişte ulite unde duşmanul nu ajunsese încă. Asta nu 
însemna însă că nu-l puteam auzi. Auzeam strigăte şi 
tipete, ciocnirea spadelor, râsetele războinicilor care se 
bucurau de victoria obţinută atât de uşor. Unii oameni 
fugiseră către biserici pentru a-şi căuta adăpost. Când am 
trecut pe lângă o biserică de lemn, am auzit o femeie jelind 
şi un copil plângând. 

A trebuit să traversăm strada largă care ducea de la pod 
către piaţa din vârful colinei. De fiecare parte erau torţe 
aprinse care împrăştiau un fum negricios în aerul tulbure, 
iar sub torţe se aflau grupuri de oameni cu spadele băgate 
în teci şi scuturile sprijinite de ziduri. Câţiva scoseseră un 
butoi din taverna La Porcul Roşu şi unul dintre ei spărsese 
capacul cu un topor, ceea ce-i făcuse pe tovarăşii lui să 
chiuie bucuroşi. O femeie ţipă, dar în clipa următoare nu 
se mai auzi nimic. Lundene căzuse, şi cuceritorii se 
bucurau de prăzi. Chiar atunci, dinspre fluviu îşi făcu 
apariţia un călăreț cu mantie vişinie. 

— La palat, flăcăi! strigă el. Lăsaţi berea, mai este 
destulă. 

Strada se goli încet-încet, dar încă era periculos. Câţiva 
dintre luptătorii care păzeau podul urcau spre noi, şi 
probabil că inamicii aveau să se foiască pe-acolo toată 
noaptea. Totuşi, trebuia să traversăm dacă voiam să găsim 
o barcă la cheiurile din partea de est a podului. 

— O să trecem drumul în pas de plimbare, am zis. 


Y 173 % 


— În pas de plimbare? se miră părintele Oda. 

— Exact. Nu alergăm. Nu arătăm că ne e teamă. Doar ne 
plimbăm. 

Aşa am şi făcut. Am traversat ca şi cum nu aveam nicio 
grijă, cu Benedetta încă alături de părintele Oda. Unul 
dintre oştenii care veneau de la pod o zări. 

— Aţi găsit o femeie? strigă el. 

— O femeie! repetară alţi vreo şase. 

— Hai s-o împărţim! răcni primul individ. 

— Mergeţi mai departe, mi-am îndemnat grupul în timp 
ce treceam pe sub un arc pe jumătate dărâmat care ne-a 
dus într-o altă uliţă. Acum să ne grăbim! 

Dar era greu să te grăbeşti. Era un întuneric de smoală, 
aleea era îngustă şi pe jos era doar pământ amestecat cu 
pietriş. l-am auzit pe urmăritorii noştri strigând din nou. 
Trecuseră de arc şi ne urmăreau în întuneric. 

— Finan, am zis. 

— Cu plăcere, răspunse el. 

Amândoi i-am lăsat pe ceilalţi oameni ai mei să treacă în 
faţa noastră. 

— Adu-o încoace! strigă unul dintre urmăritori. 
Neprimind niciun răspuns, îşi ridică şi mai tare vocea: 
Nenorociţilor! Aduceţi târfa încoace! 

Din nou niciun răspuns, aşa că se îndreptă către noi 
urmat de patru tovarăşi de-ai săi. li puteam vedea în 
lumina slabă ce răzbătea din stradă, însă lor le era mai 
greu să ne vadă, după cum nu puteau zări nici spadele 
noastre scoase din teacă. 

— Aduceţi-o aici! strigă el încă o dată. 

În momentul următor scoase un icnet, căci Răsuflarea- 
Şarpelui îi străpunsese cămaşa de zale, trecuse prin 
muşchii vintrelor şi i se rotise în măruntaie. Se prăbuşi 
către mine, iar spada îi căzu zăngănind la pământ. L-am 
lovit cu genunchiul drept în bărbie, şi ţipătul i se 
transformă într-o gâlgâială de sânge. M-am dat înapoi 
smulgându-mi în acelaşi timp Răsuflarea-Şarpelui din 
corpul lui. Cu iuţeala fulgerului, Finan îl dobori fără 
zgomot pe următorul. Nu se auzi decât un horcăit scurt 


Y 174 # 


când spada îi tăie gâtul. Am văzut sângele ţâşnind şi 
câteva picături îmi ajunseră pe faţă când am trecut peste 
el ca să atac alt duşman. Acesta încercă să se dea lao 
parte, dar Răsuflarea-Şarpelui îi străpunse zalele şi i se 
înfipse în coaste. Omul se împiedică de trupul camaradului 
său, şi atunci Beornoth, aflat în spatele meu, îl lovi cu 
mânerul spadei în cap, care se sparse ca un ou. Finan 
tocmai scosese ochii altui inamic, care-şi acoperea faţa 
urlând. 

Ultimul din ceată se opri, apoi o luă la fugă pe uliţă. 
Finan vru să fugă după el, însă l-am prins de braţ. 

— Lasă-l! Lasă-l! Vino înapoi! 

Fugarul ajunsese deja în strada luminată de torţe. 

Am pornit în goană să-l caut pe Oswi. Am cotit la 
dreapta pe altă alee, m-am împiedicat, mi-am zdrelit mâna 
de un zid, m-am întors iar la stânga. Se auzeau ţipete, 
semn că măcelul fusese descoperit. Finan mă trase de 
mânecă, şi l-am urmat în jos pe trei trepte de piatră. Cum 
luna se ivise de după nori, puteam să văd cât de cât în jur: 
eram în umbra zidului roman. „Ruine”, mi-am zis. După ce 
am traversat o zonă luminată de lună am ajuns într-o altă 
uliţă. Unde naiba era Oswi? Din spatele nostru răsunau 
strigăte. Când ultimul clopot din partea de apus a oraşului 
încetă şi el să mai bată am auzit o voce care venea de 
aproape. 

— Pe aici! Pe aici! 

Am văzut o umbră pe o movilă de pietre. Ne-am căţărat 
pe ea, apoi am sărit jos în beznă, căzând peste o fiinţă care 
scoase un geamăt. Era Benedetta. 

— Linişte, stăpâne! şopti Oswi. Linişte! 

Ne-am întins la pământ ca nişte animale vânate, însă 
vânătorii voiau sânge. Unul dintre urmăritori avea o torţă, 
iar umbra lui acoperea o spărtură în zid în spatele nostru. 
Când vânătorii se opriră, am ciulit urechile ţinându-mi 
respiraţia. 

— Pe aici, spuse unul. 

Umbrele dispărură, şi zgomotul paşilor se îndepărtă 
către răsărit. Niciunul dintre noi nu se mişcă, niciunul nu 


% 175% 


scoase un cuvânt. O femeie urlă nu departe de locul unde 
ne aflam, în răcnetele triumfătoare ale războinicilor. Când 
urletul se repetă peste câteva clipe, Benedetta şopti ceva. 
Nu înţelesesem niciun cuvânt, dar o simţeam tremurând. 
Am atins-o, şi ea îmi luă mâna jupuită şi o strânse cu 
putere. Am aşteptat. Zgomotele scăzuseră în intensitate, 
aşa c-o puteam auzi pe femeie scâncind. 

— Porcii, murmură Benedetta. 

— Unde suntem? l-am întrebat în şoaptă pe Oswi. 

— Într-un loc sigur, stăpâne. 

Refugiul în care eram îmi părea orice, numai nu un loc 
sigur. Se părea că ne aflam între ruinele unei case mici, 
fără altă ieşire în afară de cea prin care intrasem. Alte 
case din apropiere erau locuite. Am văzut o pâlpâire slabă 
de lumină în spatele unei ferestre cu obloane. Se auzi o 
altă femeie ţipând, moment în care mâna Benedettei o 
strânse pe a mea. Oswi şopti ceva, iar Finan îi răspunse la 
fel de încet. 

Am auzit cum cremenea lovi oţelul, apoi un suflat uşor, 
am văzut o scânteie şi în cele din urmă o flăcăruie în vârful 
surcelei pe care Finan o scosese din punguţa lui. Flacăra 
era plăpândă, dar suficientă ca să vedem că ne aflam în 
ceea ce părea a fi gura unei pivnițe pline de dărâmături de 
la baza zidului ruinat. Observând o deschizătură susţinută 
de un stâlp strâmb şi mâncat de vreme, Oswi se furişă într- 
acolo cu un lemn aprins pe care i-l dăduse Finan şi lumină 
împrejurimile. 

— Pe aici! ne spuse. 

Finan îl urmă, apoi am intrat unul câte unul. Când Finan 
aprinse o bucată mai mare de lemn, am putut vedea că ne 
aflam într-un beci. Am sărit jos pe pardoseala de piatră şi 
aproape m-am înecat din cauza duhorii. Cred că beciul se 
afla lângă o hazna. Benedetta îşi acoperi gura şi nasul cu 
eşarfa de la gât. Tavanul era susţinut de stâlpi din cărămizi 
romane înguste. 

— Obişnuiam să ne ascundem aici, zise Oswi în timp ce 
se căţăra printr-o spărtură din zidul din capăt. Să fiți 
atenţi! 


4 176 # 


Finan trecu şi el dincolo. Flăcările torţelor improvizate 
pâlpâiră uşor. În partea cealaltă se afla o altă pivniţă, ceva 
mai adâncă, iar la dreapta mea era haznaua. O bordură 
îngustă ducea către o arcadă din cărămidă, şi Oswi 
dispăruse prin aceasta. Dintr-odată se auzi o voce răstită 
de băiat, urmată pe loc de alte voci. Finan îi dădu torţa lui 
Vidarr, îşi scoase spada din teacă, apoi păşi pe sub arcadă 
şi ceru pe un ton categoric să se facă linişte. Toţi tăcură. 

M-am dus după irlandez şi, în acel ultim beci, am văzut 
doisprezece copii. Cel mai mare trebuie să fi avut vreo 
treisprezece ani, cel mai mic, poate pe jumătate de-atât. 
Erau trei fete şi nouă băieţi, toţi zdrenţăroşi, rupţi de 
foame, cu ochii ieşiţi din găvane şi feţe palide şi 
sălbăticite. Stăteau pe nişte mindire ca vai de lume, aveau 
pe ei haine rupte, părul le era lung şi murdar. Oswi 
aprinse un foc mic din paie şi resturi de lemn. In lumina 
mai puternică, am putut vedea că unul dintre băieţii mai 
mari ţinea în mână un cuţit. 

— Aruncă-l, băiete, am zis scurt. 

Cuţitul dispăru brusc. 

— Asta-i singura intrare? am întrebat de sub arcada din 
cărămidă. 

— Singura, stăpâne, îmi răspunse Oswi îngrijindu-se de 
focul lui. 

— E un lord? întrebă unul dintre băieţi, dar nimeni nu-i 
răspunse. 

— Cine sunt? 

Întrebarea mea fusese fără rost, căci era uşor să-ţi dai 
seama. 

— Orfani, îmi zise Oswi. 

— Ca şi tine. 

— Ca şi mine, stăpâne. 

— Aici nu sunt mănăstiri, locuri unde să li se poarte de 
grijă copiilor fără părinţi? întrebă Benedetta. 

— La mănăstiri viaţa e cruntă, răspunse Oswi cu 
asprime în glas. Dacă nu te plac, te vând negustorilor de 
sclavi de pe râu. 

— Ce se întâmplă afară? vru să ştie băiatul care 


Y 177% 


ascunsese cuțitul. 

— Trupele vrăjmaşe au ocupat oraşul, i-am răspuns. E 
mai bine să rămâneţi ascunşi aici până ce totul se 
linişteşte. 

— Şi voi fugiţi de ei? 

— Tu ce crezi? 

Nu-mi răspunse, dar fără îndoială se gândea că ar fi 
putut să câştige o mică avere trădându-ne. De aceea îl 
întrebasem pe Oswi dacă mai era şi o altă ieşire din pivniţa 
aceea împuţită. 

— Staţi aici până vă spunem noi că puteţi pleca, i-am 
poruncit, dar băiatul se uita fix la mine fără să zică nimic. 
Cum te cheamă, băiete? 

Şovăi, vrând parcă să mă înfrunte, dar în cele din urmă 
îşi murmură numele: 

— Aldwyn. 

— Aldwyn, stăpâne! l-am corectat eu. 

— Stăpâne, adăugă el fără tragere de inimă. 

M-am apropiat călcând pe cârpe şi paie, m-am aplecat 
spre el şi m-am uitat fix în ochii lui negri. 

— Ascultă, băiete. Dacă ne trădezi, duşmanul îţi va da un 
şiling, poate doi. Dar dacă îmi faci mie un serviciu, eu o să- 
ti dau aur. 

Am scos o monedă din punguţă şi i-am arătat-o. Se holbă 
la vederea ei, mă privi în ochi, apoi îşi întoarse privirea 
către monedă. Nu spuse nimic, dar am văzut foamea din 
ochii lui. 

— İl cunoşti pe omul ăsta? l-am întrebat făcând un semn 
către Oswi. 

Se uită la Oswi, apoi iarăşi la mine. 

— Nu, stăpâne. 

— Uită-te bine la el. 

Băiatul se încruntă, neînţelegând ce-i ceream, dar, 
ascultător, se uită la Oswi, care stătea în lumina focului. 
Aldwyn vedea un luptător cu barbă îngrijită, o frumoasă 
cămaşă de zale şi o cingătoare cu broderie şi aplicaţii din 
argint. 

— Spune-i cine eşti şi ce eşti, i-am poruncit lui Oswi. 


4 178 # 


— Sunt un războinic din Northumbria, rosti Oswi cu 
mândrie. Dar cândva am fost ca tine, băiete. Am trăit în 
pivniţa asta, furam ca să am ce mânca şi mă ascundeam de 
negustorii de sclavi aşa cum faceţi şi voi. Insă l-am întâlnit 
pe stăpânul meu, iar acum el are grijă să am tot ce-mi 
trebuie. 

— Sunteţi într-adevăr lord? mă întrebă Aldwyn uitându- 
se din nou la mine. 

Nu i-am luat în seamă întrebarea. 

— Câţi ani ai, Aldwyn? 

— Nu ştiu, stăpâne, răspunse el ridicând din umeri. Vreo 
doişpe. 

— Tu eşti şeful acestor băieţi şi fete? 

Încuviinţă din cap. 

— Am grijă de ei, stăpâne. 

— Eşti crud cu ei? 

— Crud? făcu el încruntându-se. 

Era nedumerit de întrebarea mea, dar, în loc să-mi 
răspundă, se uită la tovarăşii lui. Una dintre fete se 
încumetă să deschidă gura: 

— Ne mai loveşte, dar numai atunci când facem ceva 
Tău. 

— Dacă o să mă slujiţi pe mine, o să am grijă să nu vă 
lipsească nimic. Şi, da, Aldwyn, sunt lord. Un mare lord. 
Am pământuri, am corăbii şi am războinicii mei. Şi nu 
peste mult timp o să-i alung pe duşmani din acest oraş, 
sângele lor o să umple străzile, câinii o să rupă carnea de 
pe ei, iar păsările o să le scoată ochii. 

— Da, stăpâne, şopti el. 

Nu-mi rămânea decât să sper că aşa se va şi întâmpla. 


Spearhafoc plecase, cheiul de care fusese legată era 
liber, iar pe terasa casei nu era niciun cadavru. 

Noua mea trupă îmi adusese veştile. Aldwyn şi fratele lui 
mai mic se întorseseră clocotind de bucurie, ca după 
îndeplinirea cu succes a unei misiuni. Părintele Oda mă 
avertizase asupra tentaţiei lor de a trăda, dar eu văzusem 
foamea din ochii de copil ai lui Aldwyn. Nu era şiretenie, 


4 179 # 


nici lăcomia de câştig, ci dorinţa de a aparţine cuiva şi de a 
fi apreciat pentru ce face. 

— Erau soldaţi acolo, stăpâne, îmi spuse el entuziast. 

— Ce era pe scuturile lor? 

— O pasăre, stăpâne. 

Erau copii de oraş şi nu puteau face diferenţa între un 
corb şi un pescăruş, dar m-am gândit că pasărea, oricare 
ar fi fost ea, era un blazon din Anglia de Est. 

— Dar hoituri erau? 

— Niciunul, stăpâne. Şi nici sânge. 

O observaţie bună. 

— Cât de mult v-aţi apropiat? 

— Am intrat şi în casă, stăpâne! Am spus că suntem 
cerşetori. 

— Şi ei ce-au făcut? 

— Unul mi-a ars una peste cap şi mi-a zis să ne luăm 
tălpăşiţa, stăpâne. 

— Şi v-aţi luat tălpăşiţa. 

— Da, stăpâne, chicoti el. 

I-am dat nişte bănuţi de argint şi i-am promis alţii de aur 
dacă mă slujea în continuare. 

Deci Spearhafoc plecase, ceea ce mă liniştea, dar se 
putea întâmpla ca o flotă din Anglia de Est să se afle la 
gura de vărsare a Temesului, aşteptând să se alăture 
armatei care cucerise oraşul, şi această flotă ar fi putut să- 
mi captureze corabia. Atingându-mi amuleta în formă de 
ciocan, m-am rugat în gând zeilor şi am încercat să 
încropesc un plan, însă nu vedeam nimic dincolo de nevoia 
imediată de a face rost de nişte mâncare şi bere. 

— Noi furăm atunci când ne este foame, îmi spuse 
Aldwyn când l-am întrebat cum îşi găseau ei de mâncare. 

— Nu puteţi fura atât cât avem noi nevoie. O să 
cumpărăm. 

— Ne ştiu în pieţe, stăpâne, zise Aldwyn posomorât. 
Întotdeauna ne alungă. 

— Şi cele mai bune pieţe se găsesc în afara oraşului, 
adăugă o fetiţă. 

Se referea la noul oraş construit dincolo de zidurile 


% 180 # 


romane. Oamenii preferau să trăiască acolo, departe de 
fantomele din Lundene. 

— Ce vă trebuie? mă întrebă părintele Oda. 

— Bere, pâine, brânză, peşte afumat. Orice. 

— Mă duc eu, zise Benedetta. 

— E încă primejdios pentru o femeie, i-am spus clătinând 
din cap. Poate mâine, când se mai liniştesc lucrurile. 

— Ar fi în siguranţă în tovărăşia unui preot, interveni 
părintele Oda. 

M-am uitat la el. Singurul loc pe unde putea intra lumina 
în pivniţă era o crăpătură în tavan prin care ieşea şi fumul 
din interior. „Dar avem numai un foc pe timp de noapte, 
stăpâne”, îmi spusese Aldwyn. „Nimeni nu a simţit fumul 
care iese de la noi.” 

— Nu te poţi duce, părinte, i-am zis lui Oda. 

— De ce? se burzului el. 

— Oamenii ăştia te cunosc, eşti din Anglia de Est. 

— Mi-a crescut barba între timp, îmi zise el calm arătând 
spre barba-i scurtă, îngrijit tunsă. Ori mă lăsaţi să mă duc, 
ori muriţi de foame. Şi, dacă mă prind, ce-o să-mi facă? 

— Te omoară, spuse Finan. 

Un uşor zâmbet apăru pe faţa părintelui. 

— Lord Uhtred este cunoscut drept ucigaş de preoţi, nu 
Lord ZEthelhelm. 

— Ce crezi c-o să-ţi facă? l-am întrebat. 

— Fie nu mă bagă în seamă, fie mă trimit la Lord 
ZEthelhelm, care-i supărat pe mine. 

— Supărat? De ce? 

— Pentru că pe vremuri l-am slujit, îmi spuse părintele 
Oda. Am fost unul dintre confesorii lui, dar am plecat. 

L-am privit surprins. Atunci când îl cunoscusem era 
însoţitorul lui Osferth, un aliat al lui ZEthelstan. Iar acum 
aflam că fusese în slujba lui ZEthelhelm. 

— Şi de ce-ai plecat? vru să ştie Finan. 

— Ne-a cerut tuturor să-i jurăm credinţă prinţului 
ZElfweard, şi eu nu am vrut. /Elfweard e un băiat de o 
cruzime nefirească. 

— Şi acum, rege al Wessexului, adăugă Finan. 


% 181 # 


— De aceea se află Lord Uhtred aici, zise părintele Oda 
la fel de calm ca mai devreme. În curând, ucigaşul de 
preoţi va fi şi ucigaş de regi. Se uită către Oswi şi-i spuse: 
Vei merge cu noi, dar fără zale, fără arme. Eu sunt preot, 
doamna Benedetta e chipurile soţia mea, iar tu eşti 
servitorul nostru. Vom spune că mergem să cumpărăm 
hrană pentru călugării de la Sfântul Erkenwald. 

Ştiam că exista o mănăstire cu hramul Sfântului 
Erkenwald în partea de răsărit a Lundene-ului. 

— O să ne însoţeşti şi tu, îi zise lui Aldwyn. Vii în urma 
noastră până aproape de poarta oraşului şi te întorci dacă 
vezi că avem necazuri cu gărzile. lar Domnia Voastră, Lord 
Uhtred, daţi-ne nişte bani. 

L-am văzut zâmbind. 

Aveam întotdeauna un săculeţ cu bani la mine, un 
săculeţ greu care avea să se uşureze dacă nu găseam o 
cale de a ieşi din oraş. l-am dat părintelui Oda un pumn de 
şilingi de argint. Nu-mi venea s-o las pe Benedetta să 
plece, dar, aşa cum spusese el, prezenţa unei femei şi a 
unui preot avea să risipească orice bănuială. 

— Ei caută războinici, nu perechi căsătorite, spuse Oda. 

— Şi totuşi e primejdios pentru o femeie, am insistat. 

— Şi doar bărbaţii pot înfrunta o primejdie? mă provocă 
Benedetta. 

— Nu va păţi nimic, zise ferm părintele Oda. Şi, dacă 
vreun bărbat o va jigni, îl voi amenința cu chinurile veşnice 
ale iadului şi cu torturile fără sfârşit ale Satanei. 

Fusesem crescut cu astfel de ameninţări atârnând 
deasupra capului; deşi eu credeam în alţi zei, tot mă 
făceau să simt un fior de teamă. 

— Duceţi-vă, le-am spus. 

Plecară. Se întoarseră teferi peste trei ore, cu trei saci 
de mâncare şi două butoiaşe cu bere. 

— Nimeni nu i-a urmărit, stăpâne, mă înştiinţă Aldwyn. 

— Nu s-a întâmplat nimic, îmi raportă părintele Oda cu 
calmul lui obişnuit. Am stat de vorbă cu comandantul 
porţii, care mi-a spus că acum sunt patru sute de oameni în 
oraş şi urmează să mai vină şi alţii. 


4 182 # 


— Pe mare? l-am întrebat, temându-mă pentru 
Spearhafoc. 

— Nu mi-a spus. Lord Æthelhelm nu este aici, nici regele 
ZElfweard. Din câte ştia, ei vor rămâne la Wintanceaster. 
Noua garnizoană e sub comanda lui Varin. 

— Pe care l-am văzut ieri. 

— Chiar el. 

— A fost bine că am ieşit la aer curat, spuse Benedetta 
cu un aer melancolic. 

Avea perfectă dreptate. Miasma haznalei era greu de 
suportat. Stăteam pe podeaua jilavă, cu capul sprijinit de 
cărămizile umede, gândindu-mă că nobilul Uhtred, senior 
al Bebbanburgului, ajunsese în halul ăsta. Eram un fugar 
ascuns într-o pivniţă din Lundene împreună cu o mână de 
războinici, un preot, o sclavă regală şi o ceată de copii 
zdrenţăroşi. Am atins ciocănelul care-mi atârna la gât şi 
am închis ochii. 

— Trebuie să plecăm din oraşul ăsta nenorocit, am zis cu 
amărăciune. 

— Zidurile sunt păzite, Lord Uhtred, îmi aminti părintele 
Oda. 

Am deschis ochii şi m-am uitat la el. 

— Patru sute de oameni ai zis? Nu-s destui. 

— Nu? făcu Benedetta uimită. 

— Cred că zidul Lundene-ului are vreo două mile, nu-i 
aşa? am întrebat uitându-mă către Finan, care încuviinţă. 
Şi asta fără a pune la socoteală fortificația dinspre fluviu. 
Patru sute de oameni nu pot apăra două mile de zid. Ai 
nevoie de două mii cinci sute ca să respingi un atac. 

— Dar patru sute pot păzi porţile, zise Finan încet. 

— Nu şi zidul de lângă fluviu. Sunt prea multe breşe 
acolo. 

— Vin întăriri, îmi atrase atenţia părintele Oda. Şi mai e 
ceva. 

— Ce anume? 

— Nimeni nu are voie să umble pe străzi după apusul 
soarelui. Varin a trimis peste tot oameni să anunţe edictul. 
Locuitorii trebuie să rămână în case până la răsăritul 


4 163 # 


soarelui. 

Am tăcut cu toţii. Copiii muşcau din pâinea şi brânza pe 
care le-o dăduse Benedetta. 

— Nu! strigă ea cu asprime, oprindu-i să se mai certe. 
Trebuie să vă purtaţi frumos! Copiii care nu ştiu să se 
poarte sunt mai răi decât animalele. Şi tu, Aldwyn, ai un 
cuţit. Taie mâncarea cu el. In părţi egale pentru fiecare. 

— Da, doamnă, răspunse el. 

Finan zâmbi văzând că băiatul o asculta. 

— Te gândeşti să furi o barcă? mă întrebă el. 

— Ce altceva am putea face? Nu putem sări peste zid în 
şanţul oraşului, nu ne putem croi drum pe la porţi fără să 
fim urmăriţi de o liotă de călăreţi, aşa că o barcă ne-ar fi 
de folos. 

— Au ocupat cheiurile şi sigur le păzesc. Nu-s proşti. 

— Erau oşteni pe cheiuri, stăpâne, zise şi Aldwyn. 

— Ştiu unde putem găsi o barcă, am spus privind-o pe 
Benedetta, ai cărei ochi străluceau în întunericul din 
pivniţă. 

— Vă gândiţi la Gunnald Gunnaldson? 

— Mi-ai spus că cheiurile lui sunt înconjurate de garduri 
şi că sunt separate de celelalte, aşa-i? 

— Aşa-i. Dar poate au capturat şi bărcile. 

— Poate că da, poate că nu. Oricum, ţi-am făcut o 
promisiune. 

— Da, stăpâne, aşa este, a spus ea zâmbindu-mi. 

Nimeni nu a înţeles despre ce vorbeam şi nici nu le-am 
explicat. 

— Mâine, am hotărât. Mergem mâine. 

Uhtred, fiul lui Uhtred, ucigaşul de preoţi, viitorul ucigaş 
de regi, avea să devină şi ucigaş al negustorilor de sclavi. 


Aldwyn şi fratele lui mai mic, căruia toţi îi spuneau Ræt?, 
fură încă o dată iscoadele noastre. Lipseau de ore bune, şi, 
pe măsură ce trecea timpul, eram tot mai neliniştit. Am 
trimis doi oameni să stea de pază la intrarea în pivniţă, 
ascunşi în spatele movilei de ruine. La prânz m-am dus la 


? Soricel, în limba anglo-saxonă (n. tr.). 


4 164 9 


ei ca să scap de duhoarea fetidă a haznalei. Am găsit-o 
acolo pe Benedetta, care avea o fetiţă lângă ea. 

— O cheamă Alaina, îmi spuse. 

— Frumos nume. 

— Pentru o fetiţă frumoasă. 

Benedetta o ţinea îmbrăţişată pe fetiţa care avea părul 
negru, ochi speriaţi şi o piele smeadă ca a protectoarei 
sale. Cred că avea şapte sau opt ani. Mi-am adus aminte că 
o remarcasem în obscuritatea din beci, deoarece era mai 
bine îmbrăcată şi părea mai sănătoasă decât ceilalţi copii. 
Dar şi mai nefericită decât ei. Avea ochii roşii de cât 
plânsese. 

— A ajuns aici cu puţin timp înaintea noastră, zise 
Benedetta mângâind-o pe păr. 

— Ieri? 

— Da, ieri. Mama ei este, ca şi mine, din Italia. 

Îi spuse Alainei ceva în limba ei, apoi se uită la mine. 

— O sclavă. 

Vorbea pe un ton oarecum sfidător, ca şi când ar fi fost 
vina mea. 

— Copila e sclavă? am întrebat-o. 

Benedetta clătină din cap. 

— Nu, nu. Nici mama ei nu mai e. Mama ei s-a măritat 
cu unul dintre oamenii lui Merewalh. A ieşit din casă ca să 
ia mâncare pentru bărbatul ei şi celelalte santinele. Atunci 
au venit duşmanii. 

— Fetiţa era singură? 

Benedetta se aplecă şi o sărută pe fetiţă pe păr. 

— Singură. Mama ei i-a spus că se va întoarce repede 
acasă, dar nu s-a mai întors. Biata fată a auzit ţipete şi a 
fugit speriată. Aldwyn a găsit-o şi a adus-o aici. 

Alaina se uita la mine cu ochii larg deschişi. Era 
speriată. Avea în faţa ei un om în vârstă, cu o faţă aspră, 
plină de cicatrice, cu zale ponosite, un lanţ de aur la gât şi 
o spadă la brâu. l-am zâmbit, dar ea se uită în altă parte şi- 
şi ascunse faţa în veşmintele Benedettei. 

— Poate că băieţii au fost prinşi, oftă Benedetta. 

— Sunt şireţi, n-o să-i prindă. 


4 185 # 


— Lui Gunnald i-ar plăcea să-i aibă ca sclavi. Mai ales pe 
cel mic. Băieţii mici se vând la fel de bine ca fetiţele. O 
sărută pe Alaina pe frunte şi adăugă: Sărmana micuță i-ar 
aduce bani frumoşi. 

— Băieţii se vor întoarce, am zis atingându-mi ciocănelul 
de la gât, ceea ce-mi aduse o încruntare italiană. 

— Credeţi? 

— Da, cred, am răspuns şi am atins din nou ciocănelul. 

— Şi cu ei ce veţi face? 

— Cu ei? 

— Da, cu ei ce veţi face? repetă întrebarea pe un ton 
bătăios, ca şi cum m-ar fi bănuit că voiam să mă eschivez. 
li luaţi cu Domnia Voastră? 

— Da, dacă vor să vină. Am ridicat din umeri. La drept 
vorbind, nu mă gândisem la viitorul copiilor. Cred că da, 
am mai zis. Dacă vor să vină. 

— Şi ce vor face dacă merg cu Domnia Voastră? 

— La Bebbanburg e mereu nevoie de servitori. Fetele 
vor lucra la bucătărie, în sala mare ori la lăptărie. Iar 
băieţii, la grajduri sau la depozitul de arme. 

— Ca sclavi? 

Am scuturat din cap. 

— Vor fi plătiţi. Fetele vor creşte şi se vor mărita, iar 
băieţii se vor face luptători. Dacă nu le va plăcea, vor 
putea să plece. Deci nu, nu vor fi sclavi. 

— Îi veţi învăţa? 

— Să se lupte cu spada, da. 

— Să citească! 

Am ezitat puţin. 

— Asta nu-i o îndemânare utilă pentru cei mai mulţi 
dintre oameni. Tu ştii să citeşti? 

— Putin, nu prea mult. Dar mi-ar plăcea să ştiu. 

— Atunci, poate că-i vei învăţa din puţinul pe care-l ştii. 

— Aşa, Alaina îşi va putea citi rugăciunile. 

— Eu ştiu să mă rog! interveni Alaina. 

— A, vorbeşti ZEnglisc!%! am exclamat surprins. 


1° Limba engleză veche sau anglo-saxonă, vorbită în părţi ale Angliei şi 
Scoției actuale între secolele al V-lea şi al XII-lea (n. tr.). 


Y 186 # 


— Sigur că vorbeşte! pufni dispreţuitor Benedetta. Tatăl 
ei e saxon. Îi vom găsi părinţii, da? 

— Dacă vom putea. 

În acel moment însă, tot ce puteam face era să aşteptăm 
întoarcerea celor doi băieţi. Veniră după-amiaza târziu, se 
târâră pe movila de moloz şi intrară cu un zâmbet mândru 
pe buze. I-am luat în pivniţă, unde Finan şi ceilalţi oameni 
ai mei puteau să audă cu toţii veştile. 

— Nu sunt multe gărzi pe cheiuri, zise Aldwyn. Se 
plimbă în sus şi în jos în trei grupuri de câte şase oameni. 

— Cu sulițe şi scuturi, adăugă Reet. 

— Cu păsări desenate pe scuturi. Unii au doar o cruce. 

— Sunt destul de puţini, ţinând seama de lungimea 
cheiurilor, remarcă Finan. 

— Casa negustorului de sclavi e lângă pod, spuse 
Aldwyn. Este un chei acolo, dar n-am putut ajunge la el. 

— Pe ce parte? l-am întrebat. 

— Către mare, stăpâne. 

— N-am putut ajunge acolo pentru că este un gard de 
lemn, explică Ret. 

— Dar e o gaură în gard, zise Aldwyn. E şi o corabie. 

— Ne-am uitat prin gaură, adăugă mândru Reet, care 
cred că avea şapte sau opt ani. 

— Cât de mare? 

— O gaură mare! spuse Reet depărtându-şi mâinile cam 
la două degete distanţă. 

— Nu, corabia, am zis răbdător. 

— A, corabia? Mare, stăpâne, zise Aldwyn. Şi lungă! 

— Doar o corabie? 

— Doar una. 

— Şi intrarea dinspre stradă? i 

— O poartă mare, stăpâne. Mare. Înăuntru erau oameni 
cu sulițe. 

— V-aţi uitat printre scândurile porții? 

— Am aşteptat până au deschis poarta şi oamenii au 
ieşit. Am văzut şi gărzile dinăuntru. 

— Ditamai străjerii, stăpâne, zise Ræt cu ochii holbaţi de 
uimire. Erau trei. 


4 187 # 


— Trei oameni nu-nseamnă mare lucru, stăpâne, 
interveni Beornoth. 

— Dar zgomotul pe care-l vom face spărgând o poartă 
uriaşă i-ar putea atrage pe cei din Anglia de Est. E aproape 
de pod, şi acolo-s multe trupe. 

— Trebuie să fie şi altă corabie pe care s-o putem fura, 
sugeră Finan. 

— N-am văzut vâsle pe celelalte corăbii, raportă Aldwyn. 

— Sunt puse lângă băncile vâslaşilor, i-am zis. 

— Acolo ne-aţi spus să ne uităm, dar n-am văzut niciuna. 

Asta însemna că duşmanii confiscaseră vâslele pentru a 
împiedica oamenii să plece. 

— Erau doar în corabia pentru sclavi, adăugă Aldwyn. 

— Avea vâsle? 

— Cred că da, stăpâne. 

Nu părea prea sigur. 

— Erau ca nişte butuci groşi, stăpâne, interveni Ræt. Le- 
am văzut! 

— Ne trebuie vâsle, am zis, întrebându-mă cum puteau 
pune în mişcare o corabie puţinii oameni pe care-i aveam. 
Avea şi velă? am întrebat. 

— Legată de băț, aşa cum mi-aţi spus, stăpâne, îmi 
răspunse Aldwyn referindu-se la vergă. 

Totuşi, chiar dacă zeii erau buni cu noi şi ne trimiteau 
un vânt dinspre vest, ne-ar fi fost greu să înaintăm cu o 
corabie furată pe fluviu doar cu ajutorul unei vele. Ne 
trebuiau vâsle, în plus, mă bazam doar pe ce-mi spunea un 
băieţaş zelos care nu era chiar sigur de ceea ce văzuse. 

— Nu putem rămâne aici, am zis. 

Toată lumea tăcea. Armata din Anglia de Est nu putea 
ţine oraşul închis multă vreme. Corăbiile cu mărfuri aveau 
să vină şi să plece. /ZEthelhelm avea să-şi dorească 
veniturile aduse de taxele vamale. Asta însemna tot mai 
multe corăbii, şi cu puţin noroc puteam să furăm una. 
Gândul mă ducea la Gunnald, vânzătorul de sclavi. Oare 
din cauza promisiunii pe care i-o făcusem Benedettei? M- 
am uitat spre ea, şi privirile ni se încrucişară. Expresia de 
pe figură nu i se schimbase. Nu-mi spuse nimic. 


Y 188 # 


— Nu avem altă alegere, am zis. Plecăm la noapte. 

— Lord Varin le-a interzis oamenilor să circule noaptea 
pe străzi, ţinu să-mi amintească părintele Oda. 

— Plecăm noaptea asta, am repetat. Inainte de ivirea 
zorilor. 

— Flăcăi, ascuţiţi-vă spadele, spuse la rândul lui Finan. 

Spusesem că nu aveam altă cale, dar fireşte că aveam. O 
viaţă de lupte mă învățase că dacă porneai la bătălie fără 
să chibzuieşti pe îndelete însemna să te îndrepţi direct 
spre înfrângere. Unele bătălii încep la întâmplare, dar cele 
mai multe sunt bine gândite. Chiar şi aşa, pot duce la 
rezultate dezastruoase, până şi cele mai bune planuri de 
bătaie pot fi răsturnate de planurile inamicului, dar un 
conducător de oşti destoinic face tot ce poate ca să afle 
intenţiile duşmanului. În ce mă priveşte, tot ce ştiam era 
ce-mi spuseseră cei doi băieţi. Ei văzuseră o corabie 
despre care credeau că avea şi vâsle şi trei oameni de 
pază. Beornoth avea dreptate. Cei trei paznici nu 
prezentau un pericol pentru noi, dar zgomotul făcut de 
pătrunderea pe proprietatea negustorului de sclavi şi de 
încăierarea cu gărzile ar fi putut atrage spre noi trupele de 
la pod. Mai era şi ordinul lui Viran privind interzicerea 
circulaţiei pe timp de noapte. Aşadar, trebuia să ajungem 
în curtea negustorului de sclavi fără a fi văzuţi şi să intrăm 
în linişte înainte de a fura corabia. Era o posibilitate, dar 
un om cu judecată ar fi aşteptat până când oraşul revenea 
la situaţia normală, până când se putea umbla noaptea şi 
până când gărzile de pe cheiuri erau mai liniştite şi mai 
plictisite. 

Puteam oare să aşteptăm? Duhoarea haznalei era, în 
sine, un motiv ca să plecăm cât mai grabnic. Apoi, Varin 
ocupase oraşul, dar trebuia să se asigure că nu va mai 
întâmpina alte greutăţi. Avea să trimită oameni care să 
cerceteze fiecare colţişor, şi mi-i închipuiam scormonind 
prin ruine şi pivnițe în căutarea vrăjmaşilor lui. În plus, 
curând avea să primească întăriri din Anglia de Est şi din 
Wessex. 

— Gărzile care patrulau pe străzi aveau scuturi? i-am 


4 189 # 


întrebat pe băieţi. 

— Cei de pe cheiuri aveau scuturi, stăpâne, îmi răspunse 
Aldwyn. Dar nu le ţineau în mâini. 

— Erau aşezate în grămezi pe jos? 

— Da, stăpâne. 

— Cei care patrulau pe străzi nu aveau scuturi, spuse 
părintele Oda. 

— Dar cei care păzeau porţile aveau, adăugă Benedetta. 

Aşa şi trebuia să fie. Scuturile din lemn de salcie cu 
margini de oţel sunt grele. Santinelele de la Bebbanburg 
nu purtau scuturi, dar le aveau mereu la îndemână. Scutul 
este ultimul lucru pe care un luptător îl ia în mână la 
începutul unei bătălii şi primul pe care-l lasă jos la 
terminarea ei. Oamenii care patrulau pe străzi puteau 
întâlni doar locuitori ai oraşului, nu şi războinici cu spade, 
sulițe şi zale, aşa că pentru ei scuturile erau o povară în 
plus. 

— Iar noi nu avem scuturi, zise Finan cu un zâmbet 
strâmb pe figură. 

— Aşa nu vom atrage atenţia pe străzi, i-am replicat. Şi 
mai avem şi copiii! 

Aldwyn părea gata să protesteze că el nu mai era copil, 
dar curiozitatea îi potoli indignarea. 

— Copii, stăpâne? 

— Da, copii, am zis încruntându-mă. Am de gând să vă 
vând pe toţi! În noaptea asta! 


Am plecat când se apropiau zorile şi luminile cenuşii ale 
dimineţii se iveau la orizont. În acel moment, oamenii care 
stătuseră treji toată noaptea, obosiţi de atâta patrulare, 
aşteptau cu nerăbdare să le vină înlocuitorii. 

Nu ne-am furişat de la o umbră la alta, ci am mers cu 
îndrăzneală pe strada principală către pod. Ne 
ascunseserăm spadele şi aveam pe noi doar coifurile şi 
zalele. Eram opt războinici care duceau cu ei nişte copii. 
Aceştia erau, la rândul lor, foarte entuziasmați pentru că 
scăpaseră din pivniţă şi mergeau într-o aventură, deşi le 
spusesem să pară nefericiţi. 


% 190 # 


— Sunteţi sclavi, înţelegeţi? am mârâit. Vă ducem să vă 
vindem! 

Benedetta se afla între ei, cu capul acoperit cu o glugă 
neagră, iar părintele Oda păşea alături de mine îmbrăcat 
în sutana lui neagră şi purtând la gât crucea de argint care 
lucea în lumina slabă a torţelor. Deasupra noastră, la 
capătul dinspre nord al podului, ardea un foc de mangal. 
Când ne-am apropiat, doi oameni coborâră şi se îndreptară 
către noi. 

— Cine sunteţi? ne întrebă unul dintre ei. 

— Oamenii lordului Varin, răspunse părintele Oda. 

Accentul lui danez făcu minciuna mai mult decât 
credibilă. 

— Vreţi să treceţi podul, părinte? 

— Mergem într-acolo, zise părintele Oda arătând către 
strada care ducea către est prin spatele cheiurilor şi 
magaziilor. 

— Îi ducem la vânzare pe mucoşii ăştia, am explicat eu. 

— Sunt nişte viermi! adăugă părintele Oda dându-i o 
palmă peste cap lui Aldwyn. l-am prins furând din 
magaziile de la palat. 

— Îi vindeţi? chicoti străjerul. Foarte bine faceţi. 

L-am salutat cuviincios şi ne-am îndreptat spre stradă. 

— Nu pe poarta asta, pe următoarea, şopti Aldwyn. 

Curtea lui Gunnald era periculos de aproape de pod, 
unde douăsprezece gărzi stăteau în jurul focului. Trebuia 
să facem totul în linişte, dar numai linişte nu a fost când 
am început să lovesc în poartă cu mânerul spadei. Nu 
răspunse nimeni, aşa că am bătut din nou până s-a deschis 
o ferestruică şi a apărut faţa unui bărbat. 

— Ce-i? întrebă el hârâind. 

— Lord Varin vă trimite marfa. 

— Cine-i Lord Varin? 

— Comandantul oraşului. Deschide poarta. 

— Dumnezeule! bodogăni omul, dar am văzut că, atunci 
când se uită la copii, îi apăru o uşoară sclipire în ochi. Nu 
se putea mai târziu? 

— Îi vrei pe mucoşii ăştia, sau nu? 


% 191 # 


— Aveţi şi fete? 

— Trei, pârguite. 

— Aşteaptă. 

Ferestruica se închise. Cred că omul se dusese să-l 
trezească pe stăpânul lui sau un supraveghetor. Înspre 
răsărit, lumina gri-cenuşie dispăruse, cerul se luminase, 
iar razele soarelui tiveau norii din înalt cu sclipiri argintii. 
Uşa dinspre stradă se deschise şi ieşi o femeie cu o 
găleată. Probabil se ducea după apă, dar, văzându-i pe 
luptătorii mei, se grăbi să se întoarcă în casă. 

Ferestruica se deschise din nou, iar în cadrul ei apăru o 
faţă bărboasă. Omul se uita fără să spună nimic. 

— Lordului Varin nu-i place să fie făcut să aştepte, am 
Zis. 

Omul mormăi ceva, închise ferestruica şi ridică drugii. 
Poarta se deschise hârşâind pe lespezile care erau fără 
îndoială acolo de pe vremea când romanii pietruiseră 
curtea. 

— Aduceţi-i înăuntru. 

— Înăuntru! le-am poruncit aspru copiilor. 

In curte erau trei paznici. Niciunul nu purta zale. Aveau, 
în schimb, veste groase de piele peste care atârnau spade 
scurte în teci de lemn. Omul care ne deschisese poarta, 
înalt şi cu părul lins, avea şi un bici arcuit prins la brâu. Se 
uită la copiii aşezaţi în şir în faţa lui. 

— Ce adunătură mizerabilă, zise el scuipând pe 
caldarâm. 

— Au fost prinşi în magaziile palatului, am spus. 

— Veniseră să fure. Ce mare lucru! 

— Nu cred că ţi-ar strica să te bucuri de bunăvoința 
lordului Varin. 

Mormăi ceva, apoi strigă la ceilalţi: 

— Închideţi poarta! Când poarta fu închisă cu acelaşi 
hârşâit şi blocată cu cei doi drugi, pocni din degete şi le 
porunci copiilor: Aşezaţi-vă în şir! 

Păreau îngroziţi. Ştiau că totul era o prefăcătorie şi că n- 
aveau să păţească nimic, dar omul cu părul lins şi cu bici la 
brâu îi înspăimânta. Acesta începu să-i examineze. li ridică 


4 192 # 


bărbia lui Aldwin ca să-i vadă mai bine faţa. 

— Nu-i recunosc pe paznicii ăştia, îmi şopti Benedetta, 
care se afla aproape de mine. 

— Au nevoie să fie hrăniţi, zise omul când se opri în faţa 
Alainei. Îi ridică bărbia şi rânji. Ce bucăţică! 

Am simtit-o pe Benedetta încordându-se, dar nu spuse 
nimic. 

— Foarte drăguță, continuă el prinzând-o de guler ca şi 
cum se pregătea să-i rupă straiele. 

— Nu-i încă a ta, am mârâit. 

Se uită la mine surprins că îndrăzneam să-l înfrunt. 

— Şi ce are târfa asta mică? Vărsat de vânt, sau ce? 

— Las-o în pace! am zis eu şi părintele Oda în acelaşi 
timp. 

Omul îşi luă mâna de pe ea încruntat. 

— Dacă-i curată, o să aducă nişte bani. Dar nu şi 
piticania asta. 

Se afla în faţa lui Ræt. 

Mă uitam de jur-împrejurul curţii. De la poartă se 
ajungea la clădirea principală, cu parterul construit din 
piatră fasonată, iar etajele, din lemn gudronat. Avea o 
singură uşă şi o singură fereastră cu obloane sub frontonul 
de culoare neagră. La dreapta se afla o clădire mai mică. 
După balega răspândită prin curte, acela trebuia să fie 
grajdul. 

— Câţi oameni sunt de obicei aici? am întrebat-o pe 
Benedetta în şoaptă. 

— Zece? Doisprezece? murmură ea. 

Părea nesigură şi, oricum, asta se întâmpla cu douăzeci 
de ani în urmă. M-am întrebat cum folosea Gunnald 
Gunnaldson, dacă mai era în viaţă, corabia care, dacă 
Aldwyn nu se înşelase, avea bănci pentru cel puţin 
douăzeci de vâslaşi. Probabil că la fiecare călătorie năimea 
oameni sau, şi mai probabil, folosea sclavi. Finan şi cu 
mine fuseserăm sclavi la bordul unei astfel de corăbii, 
sclavi legaţi în lanţuri de bănci şi obligaţi cu biciul să 
vâslească. 

Ceilalţi doi străjeri leneveau lângă uşa clădirii mari. 


4 193 # 


Unul dintre ei căsca. M-am mişcat în spatele copiilor cu 
Răsuflarea-Şarpelui încă în mână. 

— Asta poate valorează mai mult, am spus oprindu-mă în 
spatele unei fete înalte şi subţiri, cu păr roşcat şi faţă 
pistruiată. Să vezi ce frumoasă se va face dacă o speli 
bine! 

— Ia să văd! zise omul cu păr lins venind mai aproape. 

Am ridicat Răsuflarea-Şarpelui, i-am înfipt-o în grumaz şi 
am împins până ce sângele lui a înroşit zorile. Unul dintre 
băieţi ţipă de frică, dar Aldwyn îl făcu să tacă dându-i o 
palmă, după care puştiul se uită cu ochi holbaţi cum omul 
se trase înapoi, bâjbâind cu palmele către lama care-i 
sfârtecase gâtul. Duhoarea ieşită din măruntaie umplu 
aerul dimineţii când muribundul căzu greu pe pietrele 
înroşite. Am mişcat lama spadei în dreapta şi în stânga 
pentru a-i lărgi rana şi am apăsat până ce vârful ei i-a atins 
şira spinării. Sângele încă ţâşnea, dar din ce în ce mai 
încet. Gâlgâitul se stingea cu fiecare icnet. Dar până ce 
aceste zvâcniri încetară, războinicii mei deja traversaseră 
curtea, măcelăriseră un străjer şi-l capturaseră pe celălalt. 
Omorâsem doi oameni şi-l prinsesem pe cel de-al treilea 
fără a face prea mult zgomot. Chiar în acel moment însă, 
unul dintre copiii mai mici începu să se vaite. 

— Linişte! am ţipat la ei, şi toţi tăcură îngroziţi. 

Am văzut o mişcare cu coada ochiului şi am ridicat 
privirea. Să fi fost oblonul de la fereastră care se 
deschisese puţin? Sau fusese întredeschis de mai demult? 
Apoi, un uliu îşi luă zborul de pe frontonul înalt şi se 
îndreptă către apus. Poate că asta văzusem. Era oare un 
semn? 

Alaina o luă la fugă şi-şi ascunse faţa în veşmântul 
Benedettei. Am scos Răsuflarea-Şarpelui din gâtul celui pe 
care-l ucisesem şi l-am şters de vesta acestuia. Aldwyn se 
uita la mine zâmbitor, surescitat la vederea morţii. 
Zâmbetul i se şterse însă de pe faţă când îmi văzu chipul 
încruntat, stropit cu sângele mortului. 

— Finan! i-am spus arătând către clădirea mai mică. 

Finan luă doi oameni, deschise uşa şi toţi trei intrară 


Y 194 # 


înăuntru. 

— Un grajd, îmi spuse peste câteva clipe. Doi cai, nimic 
mai mult. A 

— Du copiii acolo, i-am spus Benedettei. Inchide uşa şi 
aşteptaţi până trimit după voi. 

— Nu uitaţi promisiunea, îmi zise ea. 

— Promisiunea? 

— Să mă lăsaţi pe mine să-l ucid pe Gunnald. 

— N-am uitat, i-am zis pe când o conduceam la grajd. 

— Fiţi sigur că e în viaţă atunci când trimiteţi după 
mine. 

M-am uitat în sus. Se făcuse de-a binelea ziuă. Cerul era 
albastru. Nu se mai vedea niciun nor. 

Atunci, câinii începură să urle. 


4 195 # 


Şapte 
3 


Înseamnă că fuseserăm auziţi. Ţipătul băiatului alertase 
câinii oamenilor lui Gunnald care se aflau în casă. Le 
dăduseră drumul, şi acum ei lătrau cu frenezie. Dinăuntru 
se auziră paşi, un ordin răstit şi scâncetul unei femei. 
Stăteam lângă uşa de la intrare. Bărbatul pe care-l luasem 
prizonier era lipit de perete, cu spada lui Vidarr la gât. 

— Câţi oameni sunt înăuntru? l-am întrebat mârâind. 

— Nouă, reuşi să îngaime, deşi lama spadei îi apăsa 
gâtlejul. 

L-am lovit cu putere între picioare, iar el se îndoi de 
durere şi icni scurt, căci, în cădere, tăişul spadei îi 
crestase bărbia. 

— Rămâi aici, i-am zis, după care l-am strigat pe Finan. 

— Da, stăpâne, îmi răspunse el tare din uşa grajdului. 

— Mai sunt nouă! 

— Şi câinii, îmi aminti irlandezul. 

Auzeam deja cum zgrepţănau la uşă cu ghearele. 

Uşa era blocată în interior. Am încercat s-o deschid 
apăsând mânerul greu, dar nu se întâmplă nimic. Am 
înjurat la gândul că oamenii dinăuntru vor trimite vorbă, 
cerând ajutor de la străjile de la pod. 

Chiar atunci, uşa se deschise. În mod sigur, voiau să le 
dea drumul câinilor ca să ne atace. 

Asupra noastră se năpustiră doi dulăi negri cu boturile 
pline de bale, colţi galbeni şi câlţi de blană încâlcită. 
Primul vru să rupă o halcă din pântecul meu, dar trebui să 
se mulţumească cu câteva zale înainte ca Răsuflarea- 
Şarpelui să-l spintece. Vidarr îl lovi venind în stânga mea. 
Când l-am văzut pe Finan terminându-l pe al doilea, am 
sărit peste animalul muribund şi am intrat amândoi repede 
în casă. Înăuntru era întuneric. O suliță îmi trecu pe lângă 


% 196 # 


urechea stângă şi se înfipse în tocul uşii. Se auzeau ţipete. 

Fără îndoială, apărătorii casei ştiau ce animale 
formidabile sunt câinii de luptă. Aceştia atacă cu 
sălbăticie, aparent fără teamă. Deşi adversarilor nu le este 
prea greu să scape de ei, atacul îi obligă să rupă rândurile, 
timp în care tu te năpusteşti asupra lor. Dându-le drumul 
câinilor, le distragi atenţia inamicilor năpădiţi de colţi şi de 
gheare, astfel încât îi poţi lovi cu sulițe şi spade. 

Numai că apărătorii casei crezuseră că toată treaba va fi 
făcută de câini şi, în loc să ne atace, aşteptau aliniaţi între 
două cuşti. La dreapta mea se auzeau femei ţipând, dar n- 
am avut timp să mă uit, căci în faţa mea se aflau războinici 
cu scuturi mici şi spade lungi. Nu-i puteam număra, 
deoarece era beznă, aşa că m-am repezit la atac urlându- 
mi strigătul de luptă: 

— Bebbanburg! 

l-am învăţat pe tinerii mei luptători că, în război, 
precauţia este o virtute. Există întotdeauna tentaţia de a 
ataca orbeşte, de a merge răcnind către zidul de scuturi în 
speranţa că furia pură şi sălbăticia îl vor sparge. Această 
tentaţie vine din teamă, şi uneori cea mai bună metodă de 
a scăpa de ea este să scoţi un strigăt de luptă, să ataci şi 
să omori. Dar, în mod sigur, şi duşmanul se poate să simtă 
acelaşi impuls şi să încerce aceeaşi teamă. Şi el va omori. 
Dacă ar fi să aleg, aş prefera să fiu atacat decât să atac eu 
primul. Oamenii turbaţi, acţionând fără judecată, vor lupta 
ca lupii, dar îndemânarea în mânuirea spadei şi disciplina 
îi vor învinge. 

Şi iată-mă aici, scoțând un strigăt de luptă în faţa unui 
grup de luptători care blocau trecerea între cele două 
cuşti. Nu făcuseră un zid de scuturi, pentru că scuturile lor 
erau prea mici; în schimb, făcuseră un zid de spade. Ei 
erau însă doar paznici ai sclavilor. Erau plătiţi să asigure 
ordinea, să înfricoşeze şi să folosească bicele pe pielea 
victimelor fără apărare. Nu erau plătiţi pentru a face faţă 
unor războinici din Northumbria. Sunt sigur că unii dintre 
ei ştiau ce înseamnă un zid de scuturi. Invăţaseră 
meşteşugul luptei, doborâseră scutul unui duşman, 


4 197 # 


omorâseră şi supravieţuiseră, dar mă îndoiesc că de 
atunci, se antrenaseră aşa cum o făceau oamenii mei. Nu 
mai petrecuseră ore întregi ca să mânuiască spade şi 
scuturi grele, căci duşmanii lor erau doar sclavi 
neînarmaţi, în cea mai mare parte femei şi copii. Cel mai 
mare pericol la care erau obişnuiţi să se aştepte era un 
bărbat fioros pe care-l puteau ciomăgi până să-l lase fără 
simţire. Acum se aflau în faţa unor războinici, războinicii 
mei. 

Finan se afla în dreapta mea, strigând în limba lui, iar 
Beornoth era în stânga. 

— Bebbanburg! am răcnit din nou. 

Sigur că asta nu însemna nimic pentru ei, dar aveau în 
faţa lor războinici cu zale şi coifuri, războinici care păreau 
să nu se teamă în luptă, războinici care le cereau moartea, 
războinici veniţi să-i ucidă. 

Mă îndreptam către un individ îmbrăcat într-o vestă din 
piele, un bărbat la fel de înalt ca mine care avea o barbă 
scurtă neagră şi care ţinea spada în mână ca pe o suliță. 
Când mă văzu apropiindu-mă se dădu un pas înapoi, 
continuând să ţină spada ridicată. Îşi închipuia oare că 
aveam de gând să mă trag singur în ţeapă? l-am împins 
spada într-o parte cu braţul meu stâng acoperit cu zale şi, 
când am ajuns să-i simt duhoarea respirației, i-am înfipt 
Răsuflarea-Şarpelui în vintre. Era mare, dar l-am aruncat 
în spate peste omul din spatele lui. La dreapta mea, un 
inamic slobozi un țipăt îngrozitor când spada iute a lui 
Finan îi scoase ochii. Am văzut că spada lui Beornoth se 
înroşise. Mi-am tras spada din măruntaiele omului căzut şi 
m-am dus către următorul, care avea un pumnal în mână. 
Zalele mele îi opriră lama. Împinse, dar, de teamă, făcuse 
un pas înapoi, aşa că lovitura lui nu avu forţă. Scâncind, 
dădu semne că voia să se predea, însă l-am lovit cu capul 
acoperit de coif în gură. Scâncetul i se transformă în 
grohăit şi ochii i se deschiseră larg, căci spada lui 
Beornoth îi pătrunsese în coaste. Erau ochii unui om gata 
să se cufunde în chinurile iadului. Când se prăbuşi, am mai 
făcut un pas, trecând de şirul improvizat al duşmanilor. În 


Y 198 # 


faţa mea se afla o uşă deschisă dincolo de care se vedeau 
apa şi corabia de care aveam nevoie. M-am întors 
continuând să răcnesc şi am retezat cu ascuţişul flămând 
al Răsuflării-Şarpelui nasul unui bărbat. Acum nu mai 
existau duşmani, doar oameni implorând iertarea, oameni 
chinuindu-se în agonie, oameni pe moarte. Pardoseala se 
umpluse de sânge. Un om voinic o luase la fugă pe scara 
care se afla lângă cuşca cu femei. 

Suntem războinici. 

— Gerbruht! 

— Da, stăpâne. 

— Adu-i pe Benedetta şi pe copii. 

Înfruntaserăm nouă paznici. Cinci erau morţi sau pe 
moarte, trei se aruncaseră în genunchi şi unul fugise pe 
scări în sus. În una dintre cuşti, femeile plângeau, iar în 
cealaltă, abia vizibilă prin întuneric, erau închişi nişte 
bărbaţi. 

— Beornoth! l-am strigat făcându-i semn către cei trei 
paznici îngenuncheaţi. Adu-l şi pe cel din curte lângă ăştia, 
dezbracă-i pe toţi de zale, leagă-i bine şi vezi dacă sunt 
sclavi care vor să vâslească! 

Îl zărisem în treacăt pe cel care fugise pe scări. Era un 
om voinic, dar, spre deosebire de Beornoth sau Folcbald, 
care erau înalţi şi musculoşi, era gras. Cuprins de groază, 
tropăia agitat cu paşii lui greoi. L-am urmărit cu 
Răsuflarea-Şarpelui în mână. 

Scara fusese construită de romani. Primele trepte erau 
din piatră, dar următoarele erau mai noi, făcute din lemn, 
ducând către un palier plin de praf. Am urcat încet. De la 
etaj nu se auzea niciun zgomot. Bănuiam că grăsanul, 
oricine ar fi fost el, mă aştepta. Împreună cu Finan, care 
venise după mine, ne-am furişat tresărind de fiecare dată 
când treptele de lemn scârţâiau. 

— E numai unul, i-am şoptit. 

În partea dreaptă a palierului se afla o intrare acoperită 
cu o draperie de lână. Eram sigur că, de îndată ce mă 
apropiam, o suliță avea să fie aruncată prin pânză, aşa că 
am ridicat spada şi am mişcat draperia. Nu era nicio suliță. 


4 199 # 


Când am dat-o la o parte, am auzit un gâfâit înfundat. Mai 
erau nişte trepte pe care, în mod sigur, grăsanul se chinuia 
să le urce. 

— Gunnald? sugeră Finan. 

— Cred că da, i-am spus fără să mă mai străduiesc să-mi 
cobor glasul. 

Am urcat ultima treaptă şi am tăiat draperia. Am auzit 
din nou ţipete şi am văzut încă o cuşcă, din care trei femei 
se holbau la mine îngrozite. Mi-am dus degetul la buze, iar 
ele tăcură şi-şi îndreptară privirea către o altă scară din 
lemn care ducea la nivelul de sus. 

— Gunnald! am strigat. 

Linişte. 

— Gunnald! Am venit să-mi ţin o promisiune! Urcam 
treptele călcând apăsat. Mă auzi, Gunnald? 

Tot linişte. Se auzea doar un sunet înfundat departe, în 
mansardă. Acest ultim nivel fusese construit chiar sub 
acoperiş, aşa că tavanul era acoperit cu grinzi. Înăuntru 
era puţină lumină, dar, odată ajuns acolo, l-am văzut pe 
grăsan stând în picioare lângă perete. Avea o spadă în 
mână şi tremura. Rar mi-a fost dat să văd un om atât de 
înspăimântat. 

Finan trecu pe lângă mine şi deschise micul oblon pe 
care-l văzusem din curte. În lumina care se revărsă în 
cameră am văzut cufere grele din lemn şi un pat acoperit 
cu blănuri. În el se afla o fată pe jumătate acoperită care 
ne privea temătoare. 

— Gunnald? l-am întrebat pe individ.  Gunnald 
Gunnaldson? 

— Da, îngăimă el. 

— O să las spada deoparte, i-am zis. Asta doar dacă nu 
vrei să ne luptăm. 

Negă din cap, ţinând totuşi spada în mână. 

— Numele meu este Uhtred, fiul lui Uhtred, senior al 
Bebbanburgului. 

_ Spada îi căzu din mâna tremurândă şi zăngăni pe podea. 
În clipa următoare, Gunnald se prăbuşi în genunchi cu 
palmele împreunate a rugăciune. 


% 200 # 


— Stăpâne! 

Mai era o fereastră în frontonul care dădea spre fluviu. 
Am trecut pe lângă omul îngenuncheat şi am deschis 
oblonul astfel încât să intre şi mai multă lumină în 
încăpere. 

— Nu-mi plac negustorii de sclavi, am zis pe un ton 
blând când am revenit lângă Gunnald. 

— Multora nu le plac, stăpâne, şopti el. 

— Ea e sclava ta? l-am întrebat arătând către fata din 
pat. 

— Da, stăpâne. 

— Nu mai este. 

Gunnald nu spuse nimic. Încă tremura. Văzând pe podea 
o zdreanţă ce semăna a halat sau rochie, am ridicat-o cu 
Răsuflarea-Şarpelui, care era plină de sânge, şi i-am întins- 
0. 

— Îţi aminteşti un negustor de sclavi pe nume Halfdan? 
l-am întrebat pe Gunnald. 

Şovăi, fiind probabil surprins de întrebarea mea. Avea 
faţă rotundă şi ochi mici, iar barba îi era mult prea rară ca 
să-i acopere fălcile groase. Şi părul lui era rar. Cămaşa de 
zale îi era prea mică, aşa că o tăiase în părţi ca să-i poată 
acoperi burta. O burtă uriaşă. 

— Nu prea am avut de-a face cu oameni graşi, nu-i aşa, 
Finan? 

— Doar câţiva călugări şi un episcop sau doi, îmi 
răspunse irlandezul. 

— Probabil că mănânci mult şi de-aia ai făcut aşa un 
burdihan. Sclavii tăi sunt slabi. 

— Îi hrănesc şi pe ei, stăpâne, murmură el. 

— Chiar aşa? 

— Carne, stăpâne. Le dau carne. 

— Vrei să spui că te porţi frumos cu sclavii tăi? 

M-am lăsat în jos şi am pus vârful Răsuflării-Şarpelui pe 
podea, chiar lângă genunchii lui. Îşi pironi privirea asupra 
lamei de oţel. 

— Deci? l-am îmboldit. 

— Un sclav mulţumit este un sclav sănătos, stăpâne, 


% 201 # 


bâigui el fără să-şi poată lua ochii de la spadă. 

— Deci te porţi frumos cu ei. 

— Da, stăpâne. 

— Înseamnă că fata asta a venit de bunăvoie în patul 
tău. 

— Nu, stăpâne, şopti el abia auzit. 

M-am ridicat. 

— Poate crezi că sunt un om ciudat, Gunnald, pentru că 
nu-mi place să văd că femeile sunt bătute ori siluite. Crezi 
că sunt ciudat? 

Se uită la mine, apoi îşi lăsă ochii în jos. A 

— Halfdan se purta urât cu femeile, i-am spus. Îţi aduci 
aminte de Halfdan? 

— Da, stăpâne. 

— Vorbeşte-mi despre el. 

— Nu înţeleg, stăpâne. 

— Spune-mi ceva despre el. 

Reuşi să-şi ridice din nou privirea către mine. 

— Avea o proprietate dincolo de pod. Făcea afaceri cu 
tatăl meu. 

— A murit, nu-i aşa? 

— Halfdan, stăpâne? 

— Da, el. 

— A murit, stăpâne. A fost ucis. 

— Ucis! am exclamat cu prefăcută uimire. Cine l-a 
omorât? 

— Nu se ştie, stăpâne. 

M-am aplecat iarăşi. 

— Eu, Gunnald, i-am zis în şoaptă. Eu l-am omorât! 

Singurul lui răspuns fu un scâncet îngrozit. 

În clipa aceea am auzit paşi pe scări. M-am întors şi i-am 
văzut pe părintele Oda, pe Vidarr Leifson şi pe Benedetta 
intrând în mansardă. Gluga Benedettei îi acoperea faţa. Un 
nou scâncet mă făcu să mă întorc spre Gunnald, care 
tremura, dar nu de frig. 

— Domnia Voastră, stăpâne? 

— Da, eu l-am omorât pe Halfdan. Era tot aşa de gras ca 
şi tine. 


4 202 # 


Se întâmplase cu mulţi ani în urmă, pe o proprietate 
aflată lângă fluviu asemănătoare cu cea a lui Gunnald. 
Halfdan credea că venisem să cumpăr sclavi şi mă primise 
cu o politeţe ieşită din comun. Îmi amintesc capul lui 
pleşuv, barba lungă până la brâu, surâsul fals şi pântecul 
lui rotund. În acea zi, Finan era cu mine. Amândoi ne 
aminteam lunile în care fuseserăm sclavi pe corabie, legaţi 
cu lanţuri şi loviți cu biciul în timp ce vâsleam pe mările 
reci ca gheaţa, ţinuţi în viaţă doar de dorinţa de răzbunare. 
Vedeam gârbaciul zdrelind pielea celorlalţi vâslaşi, auzeam 
femeile plângând în hohote şi copiii ţipând când erau târâţi 
către casa proprietarului. Deşi nu era răspunzător pentru 
toate aceste mizerii, Halfdan plătise pentru ele. Finan îi 
retezase tendonul genunchiului, iar eu îi spintecasem 
pântecul. În acea zi o eliberaserăm pe Mehrasa, o fată cu 
piele măslinie adusă din ţinuturi de dincolo de Mediterana. 
După un timp se măritase cu părintele Cuthbert, iar acum 
trăia la Bebbanburg. Wyrd bið ful ărzed. 

Eram încă aplecat către Gunnald, care continua să 
tremure. 

— Lui Halfdan îi plăcea să-şi siluiască sclavele, i-am 
spus. Tu le siluieşti pe ale tale? 

Oricât ar fi fost de îngrozit, Gunnald părea să-şi dea 
seama că mie, în mod straniu, nu-mi plăceau negustorii de 
sclavi care siluiau nişte fiinţe fără apărare. 

— Nu, stăpâne, încercă el să mă mintă. 

— Nu te aud bine! i-am spus în timp ce mă ridicam 
ţinând în mână sabia lui, pe care o culesesem de pe jos. 

— Nu, stăpâne, repetă el. 

— Să înţeleg că te porţi frumos cu ele. 

— Da, stăpâne. Aşa fac, stăpâne, bolborosi Gunnald 
cuprins de panică. 

— Mă bucur să aud asta. l-am aruncat lui Finan spada 
lui Gunnald, apoi i-am întins Benedettei Acul-Viespii 
zicându-i: Cu ăsta o să-ţi fie mai uşor. 

— Mulţumesc. 

Părintele Oda vru să spună ceva, dar, uitându-se la 
mine, se răzgândi. 


4 203 # 


— Încă ceva, am spus întorcându-mă spre Gunnald cel 
îngenuncheat. 

M-am oprit în faţa lui şi i-am scos peste cap zalele 
zdrenţuite, lăsându-l într-o cămaşă subţire de lână. Când 
putu să vadă din nou o zări pe Benedetta, care-şi dăduse 
jos gluga de pe cap. Îngăimă ceva, apoi, observându-i 
figura împietrită de ură şi pumnalul pe care-l avea în 
mână, începu să geamă. 

— Cred că voi doi vă cunoaşteţi, am zis. 

Buzele lui Gunnald se mişcau sau, mai degrabă, 
tremurau fără a scoate vreun sunet. Benedetta roti 
pumnalul. Puţina lumină din mansardă sclipi în lama lui. 

— Nu, stăpâne, bâigui Gunnald pe un ton din care 
răzbătea teroarea. 

În momentul în care l-am tras în picioare şi-a dat drumul 
pe el. 

— Porco! strigă Benedetta scuipându-l. 

— Părinte Oda, vino cu noi jos. Vidarr, tu rămâi aici. 

— Sigur, stăpâne. 

— Nu te băga. Ai grijă însă să fie o luptă dreaptă. 

— O luptă dreaptă, stăpâne? mă întrebă Vidarr 
nedumerit. 

— Un cocoşel contra unui pumnal. Mie mi se pare cinstit 
aşa. l-am zâmbit Benedettei şi i-am spus: Nu e nicio grabă. 
Mai zăbovim pe aici un timp. Hai să mergem, Finan. M-am 
uitat apoi către fata din pat. Te-ai îmbrăcat? Când ea 
încuviinţă din cap, i-am zis: Vino cu noi! 

Într-un cui bătut în pilastrul care susţinea scara am 
văzut un bici din piele împletită cu urme de sânge închegat 
la vârf. I l-am dat lui Vidarr, apoi am coborât treptele 
lăsându-i pe Benedetta, Vidarr şi Gunnald în mansardă. 

Înainte de a ajunge pe treapta din mijloc l-am auzit pe 
Gunnald ţipând. 


— Biserica nu acceptă sclavia, Lord Uhtred, îmi spuse 
părintele Oda când am ajuns jos. 

— Şi totuşi am cunoscut oameni ai bisericii care aveau 
sclavi. 


4 204 # 


— Nu e bine, dar sfintele scripturi nu interzic acest 
lucru. 

— Ce-mi tot spui, părinte? 

Tresări. Se auzise încă un strigăt din mansardă, poate 
cel mai teribil dintre toate. 

— Bravo, fetiţo, murmură Finan. 

— Doar Dumnezeu are dreptul să pedepsească, sublinie 
părintele Oda. 

— Zeul tău! i-am răspuns cu asprime. 

L-am văzut tresărind din nou. 

— În epistola lui către romani, Sfântul Apostol Pavel ne 
cere să lăsăm răzbunarea în seama Domnului. 

— Zeul tău se odihneşte în timp ce Benedetta se 
răzbună, i-am spus. 

— Şi nenorocitul ăla gras chiar merită asta, adăugă 
Finan. 

— Nu mă îndoiesc, zise părintele Oda uitându-se la 
mine. Dar, încurajând-o să facă acest lucru, aţi împins-o 
spre un păcat de moarte. 

— Atunci, n-ai decât să-i acorzi iertarea de păcate, i-am 
tăiat-o scurt. 

—E o femeie slabă, şi n-aş vrea să-i împovărez 
slăbiciunea cu un păcat care o lipseşte de mila Domnului. 

— E mai puternică decât crezi. 

— E femeie! izbucni el. Şi femeile sunt slăbiciunea 
întrupată. Am greşit. Ar fi trebuit s-o opresc. Dacă omul 
acela merită să moară, moartea ar fi trebuit să-i vină din 
mâinile Domniei Voastre, nu ale ei. 

Avea dreptate. Nu mă îndoiam că Gunnald merita să 
moară pentru toate nelegiuirile lui, dar ce lăsasem să se 
întâmple în mansardă era de o cruzime fără seamăn. Il 
osândisem la o ucidere lentă în chinuri. Aş fi putut face 
dreptate omorându-l repede, aşa cum făcusem şi cu 
Halfdan cu mulţi ani în urmă, însă alesesem cruzimea. De 
ce? Ştiam că asta îi aducea satisfacţie Benedettei. Atunci 
răsună un nou țipăt care se stinse, fiind urmat de un altul. 

— Nu e bine, repetă părintele Oda. Nu trebuia să lăsaţi 
sufletul muritor al femeii să păcătuiască de moarte. 


4 205 # 


Patima din glasul lui mă făcea să mă întreb dacă nu 
cumva preotul danez simţea o atracţie faţă de Benedetta. 
Cred că eram gelos. Era, fără îndoială, frumoasă, dar se 
ghicea atâta întunecime în frumuseţea ei şi atâta furie în 
sufletul ei! Işi alunga tenebrele cu Acul-Viespii. 

— Roagă-te pentru ea, părinte, i-am replicat sec. Eu mă 
duc să văd corabia care ne va duce acasă. 

Am ieşit împreună cu Finan în lumina soarelui de 
dimineaţă. Ţipetele lui Gunnald se stingeau încet-încet. Se 
auzeau doar pescăruşii care se învârteau în jurul unui hoit 
aruncat pe malul opus al Temesului. O adiere uşoară, mult 
prea uşoară pentru a-i fi de vreun folos unui navigator, 
încreţea uşor apele fluviului. Gunnald avea două pontoane, 
ambele apărate de garduri din scânduri de lemn. Corabia 
lui se afla la cel din stânga. Era o corabie lungă şi 
pântecoasă, făcută pentru călătorii pe distanţe mari. Părea 
greoaie. Scândurile din care era făcută erau negre, iar 
linia de plutire era acoperită cu un strat gros de alge. Vela 
ei zdrenţuită era înfăşurată în jurul vergii şi plină de 
găinaţ. M-am îndreptat spre chei, dar peste câteva clipe m- 
am oprit. Finan se opri şi el şi izbucni în râs. 

— Ajungem noi cu asta la Bebbanburg? mă întrebă. 

Burta corabiei era plină de apă. Scândurile erau negre 
nu din cauză că ar fi fost unse cu catran, ci pentru că erau 
putrede. Am pus un picior pe una dintre băncile vâslaşilor, 
şi ea se crăpă în două. Am împins Răsuflarea-Şarpelui în 
carenă. Vârful spadei intră în lemn ca într-un burete. Cu 
corabia asta nu puteam nici măcar să traversăm fluviul, 
darămite să ajungem la Bebbanburg. 

Capturaserăm o epavă. 

— Ajungem mai repede la Bebbanburg înotând, rânji 
Finan. 

— S-ar putea să fie nevoie, i-am răspuns cu acreală. Am 
greşit. Ar fi trebuit să-l trimit pe Oswi să vadă ce-i aici, nu 
un copil. 

— Cred că-i împotmolită, spuse irlandezul. 

M-am urcat înapoi pe chei şi, pe deasupra corabiei care 
se dovedise inutilă, m-am uitat la cealaltă dană, care era 


4 206 # 


liberă. 

— Benedetta mi-a spus că Gunnald avea două corăbii. 

Finan îmi urmări privirea. 

— O a doua corabie nu ne serveşte la nimic dacă nu-i 
aici, zise el ridicând din umeri. Poate au trimis-o cu nişte 
sclavi în Francia. Se pare că preţurile sunt mai bune acolo. 

Asta putea într-adevăr să explice de ce al doilea chei era 
liber. 

— Câţi sclavi avem în casă? 

— Douăsprezece femei, patru copii şi trei bărbaţi tineri. 
Toţi sunt aproape morţi de foame. Deci, crezi că cea de-a 
doua corabie o să se întoarcă într-o zi sau două? 

— Poate, am mormăit. 

M-am uitat dincolo de cheiul liber şi am văzut că de pe 
parapetul înalt al podului, aflat la o lungime de barcă, ne 
urmăreau patru străjeri. Le-am făcut semn cu mâna, şi, 
după ce şovăi puţin, unul dintre ei îmi răspunse. Mă 
îndoiam că ajunseseră până la ei zgomotele pe care le 
făcuserăm la pătrunderea în curte, iar dacă auziseră 
tipetele disperate ale lui Gunnald, în mod sigur se 
gândiseră că astfel de sunete erau fireşti în casa unui 
negustor de sclavi. 

— Ce facem? mă întrebă Finan. 

— Ne gândim, i-am răspuns tăios. 

În realitate, nu ştiam ce am putea face. Trebuia să-i dau 
dreptate tatălui meu: aveam o fire năvalnică. Mă lăsasem 
îmboldit de furie după atacurile asupra corăbiilor mele şi, 
sub pretextul jurământului făcut lui ZEthelstan, venisem în 
sud ca să-l găsesc pe /Ethelhelm şi să-l omor. Acum, 
Spearhafoc plecase, iar eu eram prins în capcană într-un 
oraş cucerit de duşmani. 

— Aşteptăm să vină cealaltă corabie. Păcat că nu l-am 
întrebat pe Gunnald unde s-a dus. 

— li putem întreba pe oamenii lui. Ei trebuie să ştie. 

Benedetta cobora spre chei cu gluga lăsată pe spate. 
Soarele strălucea în părul ei negru despletit. O vedeam ca 
pe o Valkyrie, una dintre trimisele zeilor care vin pe 
pământ ca să-i ia pe războinicii morţi şi să-i ducă în sala 


4 207 # 


ospeţelor din Valhalla!!. Avea o figură gravă. Rochia ei 
cenuşie era pătată cu sânge. Acul-Viespii era acoperit de 
sânge până la plăsele. M-am uitat repede către parapetul 
podului la gândul că gărzile s-ar fi putut întreba ce era cu 
femeia aceea cu rochia plină de sânge, dar ei se 
întorseseră cu spatele. 

— O să-l spăl, Lord Uhtred, îmi zise Benedetta arătându- 
mi pumnalul. 

— Dă-l unuia dintre băieţi. Spune-i lui Aldwyn să-l 
curețe. 

— Şi vă mulțumesc, Lord Uhtred. 

M-am uitat în ochii ei verzi-cenuşii. 

— Părintele Oda spune că te-am împins să comiţi un 
păcat. 

— Pentru asta vă mulţumesc. 

— L-ai făcut să sufere pe nemernic? o întrebă Finan. 

— Urletele lui s-au auzit fără îndoială în iad. 

— Foarte bine, bravo! o lăudă irlandezul. 

— Am făcut ceea ce-mi doream să fac de douăzeci de 
ani. Se întoarse să se uite la ruina din faţa noastră. Asta-i 
corabia? 

— Nu, i-am răspuns. 

— Atunci e bine, zise ea pe un ton grav, făcându-ne să 
izbucnim în râs. 

— Nu-i de râs, spuse Finan în cele din urmă. 

— Aşa este, am fost eu de acord, fără să-mi pot domoli 
hohotele. 

Am auzit bătăi în poartă. Peste câteva clipe, Aldwyn 
apăru în fugă. 

— Stăpâne! Stăpâne! Sunt nişte soldaţi în faţă! 

— Dumnezeu să ne ajute, murmură Finan. 

Oricum, cineva trebuia să o facă. 


Bătăile reîncepură. Am alergat prin casă, apoi prin curte 


11 În mitologia nordică, Valhalla este paradisul în care erau duşi 
războinicii vikingi după moartea eroică în luptă. Se spune că, pentru a 
ajunge în Valhalla, vikingii sau războinicii trebuiau să moară cu sabia 
în mână (n. tr.). 


4 208 # 


şi am deschis ferestruica din poartă. Afară erau doi soldaţi. 
Amândoi erau îmbrăcaţi în zale şi aveau un aer plictisit. Cu 
ei erau şi doi servitori cu un cărucior pe care se aflau două 
butoiaşe. 

— Deschid îndată, am strigat. 

— Hai, grăbeşte-te, îmi spuse unul dintre oamenii 
îmbrăcaţi în zale. 

Finan şi Vidarr veniseră şi ei. În curte erau doi paznici 
morţi şi doi câini căsăpiţi întinşi pe dalele de piatră. Am 
arătat către cadavre, apoi către grajd. Finan luă un leş, 
Vidarr pe celălalt şi începură să le tragă spre un loc mai 
ferit. 

— Mai repede! am auzit o voce strigând de dincolo de 
poartă. 

— Gata, gata. 

Am ridicat una dintre barele de siguranţă şi am lăsat-o 
să cadă cu zgomot. L-am văzut pe Vidarr cum căra cei doi 
câini în grajd. Am ridicat şi ce-a de-a doua bară fără să mă 
grăbesc, aşteptând ca Finan să închidă uşa grajdului, apoi 
am deschis poarta. 

Unul dintre cei doi pe care-i luasem drept servitori făcu 
un pas în spate, surprins de înfăţişarea mea. 

— Cine eşti? mă întrebă. 

— Dar tu cine eşti? l-am întrebat la rândul meu cu 
asprime. 

— Sunt mâna dreaptă a intendentului palatului, îmi 
răspunse nervos. Am adus mâncarea. Dar unde-i ZElfrin? 

— E bolnav, i-am zis. 

Abia atunci mi-am dat seama că aveam ciocănelul- 
amuletă la vedere, iar omul îl zărise. 

— Bolnav? mă iscodi îngrijorat. 

— De friguri. 

— Aproape toţi transpiră ca porcii, adăugă Finan. Chiar 
şi sclavii. Doi au murit deja. 

Omul mai făcu un pas în spate. La fel şi cei doi soldaţi. 
Aceştia păreau bărbaţi puternici şi siguri pe ei, dar chiar şi 
cel mai încrezător războinic care a cunoscut iadul unui zid 
de scuturi se teme de ciumă. Şi Finan se temea. L-am 


4 209 # 


văzut făcându-şi semnul crucii; se gândea, fireşte, la 
zvonurile despre molima ce bântuia în ţinuturile de la 
miazănoapte. 

— Lord Viran v-a trimis? am întrebat. 

— Bineînţeles, îmi răspunse mâna dreaptă a 
intendentului. N-am putut trimite nimic în ultimele două 
săptămâni pentru că oamenii frumuşelului ne-au ocupat 
timpul, dar acum lucrurile au revenit la normal. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, grăbiţi-vă odată, mârâi 
unul dintre soldaţi. 

— Deci Gunnald v-a angajat? vru să ştie ajutorul 
intendentului. 

— Du-te şi întreabă-l, i-am răspuns făcând semn către 
casă. 

— Şi el asudă, Dumnezeu să-l aibă în paza Lui, oftă 
Finan. 

— Patru şilingi, spuse omul arătând plictisit către căruţ. 
Plătiţi şi luaţi butoaiele. 

— Eu ştiam că făcea doi şilingi, începu să se târguiască 
Finan. Gunnald aşa ne-a spus. 

Unul dintre soldaţi făcu un pas în faţă. 

— Patru şilingi, se răsti el. Ne-au angajat pe noi să 
păzim rahatul ăsta de hrană, aşa că preţul a crescut. Patru 
şilingi! 

Am scotocit în săculeţul meu, care se golea rapid, i-am 
dat ajutorului de intendent patru şilingi şi i-am ajutat pe 
Finan şi Vidarr să care butoaiele în curte. Butoaiele 
puţeau. 

— Venim săptămâna viitoare, zise ajutorul de intendent. 

Le dădu câte un şiling soldaţilor, păstrându-i pe ceilalţi 
doi pentru el, apoi plecară cu toţii. 

Am închis poarta şi am pus barele de siguranţă. 

— Ce naiba a fost asta? am zis. 

Finan se strâmbă de greață. Ridicase capacul unuia 
dintre butoaie, încărcat pe trei sferturi cu bere tulbure, iar 
acum îşi vâri degetul în lichid şi-l linse. 

— E acră. Pute mai rău decât pişatul de viezure. 

— Tu ştii cum e ăla? se interesă Vidarr. 


% 210 # 


Fără să-l bage în seamă, Finan deschise al doilea 
butoiaş, dar se dădu repede înapoi. O duhoare grea se 
împrăştie în toată curtea. 

— Dumnezeule! Uite pe ce am dat noi banii! 

M-am dus către butoaie şi am văzut că cel de-al doilea 
era pe jumătate plin cu carne. Cred că era carne de porc, 
dar era mai mult grăsime râncedă prin care colcăiau 
viermi. 

— Gunnald a zis că le dădea carne sclavilor, am 
mormăit. 

— Asta-i scoarță de copac? Finan se aplecase peste 
butoiaş şi înţepa carnea râncedă cu un deget. Nenorociţii 
au amestecat mizeria asta cu scoarță de copac! 

Am pus capacul butoiaşului la loc. 

— De unde aveau toată spurcăciunea asta? 

Răspunsul l-am primit de la unul dintre paznicii 
capturați, care ne-a spus că Gunnald aranjase cu 
intendentul să cumpere resturile de bere şi mâncare de la 
palat pentru hrana sclavilor. 

— Femeile o găteau în bucătărie, ne zise el. 

— Nu vor mai găti aşa ceva, am zis, după care am 
poruncit ca tot ce se găsea în butoiaşe să fie aruncat în 
Temes. 

Omul ne mai spuse că fiul lui Gunnald plecase cu o 
corabie plină de sclavi în Francia cu trei zile în urmă. 

— Urma să şi cumpere sclavi? l-am întrebat. 

— Nu, trebuia doar să vândă, stăpâne. 

Îl chema Deogol. Era mai tânăr decât ceilalţi trei captivi 
şi foarte dornic să ne fie pe plac. Era un saxon de vest 
care-şi pierduse o mână în bătălie atunci când Edward 
invadase Anglia de Est. 

— Nu mai puteam munci acasă la mine, ne explică el 
arătându-ne ciotul mâinii drepte. Gunnald mi-a dat de 
lucru. Un om trebuie să aibă ce mânca. 

— Deci fiul lui Gunnald vinde sclavi? 

— Războiul nu face bine negoţului, stăpâne. Aşa spun ei. 
Preţurile sunt mici în Lundene, aşa că se duc să vândă 
dincolo de mare. Fără... 


% 211 # 


Se opri, hotărât să nu mai spună nimic, dar l-am văzut 
cum se uită către scări. 

— Fără fetele care sunt sus? l-am întrebat. 

— Da, stăpâne. 

— Pe ele de ce nu le vinde? Mie mi se pare că fac bani 
buni. 

— Sunt fetele lui, stăpâne, îmi răspunse el pe un ton 
jalnic. De fapt, sunt ale tatălui său, dar şi le împart între ei. 

— Gunnald Gunnaldson şi fiul lui? Când paznicul 
încuviinţă din cap, l-am întrebat: Cum îl cheamă pe fiu? 

— Lyfing, stăpâne. 

— Mama lui unde este? 

— A murit, stăpâne. 

— Cine vâsleşte pe corabie? 

— Sclavii, stăpâne. 

— Câţi? 

— Douăzeci, câte zece pe fiecare parte. 

— Deci e o corabie mică. 

— Da, dar iute. Deogol făcu semn din cap către epava de 
pe chei: Asta avea nevoie de un număr dublu de oameni şi 
se mişca la fel de încet ca un porc gras. 

Aşadar, Gunnald cumpărase o corabie mai mică şi mai 
uşoară, care avea nevoie de mai puţini vâslaşi şi era destul 
de rapidă ca să scape de jefuitorii frizoni sau danezi. 

Corabia se putea întoarce în orice zi, dar până atunci 
aveam nouăsprezece sclavi eliberaţi, patru paznici 
prizonieri, doisprezece copii, cei şapte războinici ai mei, un 
preot, pe Benedetta şi doi cai în grajd. Toţi aveau nevoie 
de hrană. Din fericire, am găsit în bucătărie doisprezece 
saci cu ovăz, o grămadă de lemne de foc, o vatră de piatră 
în care încă erau tăciuni aprinşi şi un cazan mare. 

— Păcat că e plin de rahaţi de șoareci, zise Finan luând 
o mână de ovăz şi prefirând boabele printre degete. 

— Am mâncat noi lucruri şi mai rele de-atât, i-am spus. 

Benedetta, cu rochia plină de pete de sânge, găsi şi ea 
drumul către bucătărie, care nu era mai mult decât un 
şopron părăginit de lângă cheiuri. O adusese şi pe Alaina, 
pe care o ţinea pe după umăr. 


% 212 # 


— Îi e foame, spuse ea. 

— Vom fierbe nişte ovăz. 

— Pot face eu nişte turte de ovăz, zise vioaie fetiţa. 

— În cazul ăsta ne trebuie nişte slănină, spuse 
Benedetta începând să scormonească prin cutiile şi 
borcanele aflate pe un raft. Ne mai trebuie apă şi nişte 
sare. Ajută-mă să caut! 

— Îmi plac turtele de ovăz, stărui Alaina. 

M-am uitat întrebător la Benedetta, şi ea îmi surâse. 

— Alaina e bine. E o fată tare bună. 

— O veţi găsi pe mama mea? mă întrebă Alaina privindu- 
mă în ochi. 

— Fireşte că o va găsi, răspunse Benedetta în locul meu. 
Lord Uhtred poate face orice vrea. 

M-am gândit că lui Lord Uhtred i-ar fi trebuit o minune 
ca s-o găsească pe mama copilei, şi o minune încă şi mai 
mare ca să scape din Lundene. Tot ce puteam face pentru 
moment era să aştept întoarcerea corabiei care transporta 
sclavi. Am poruncit ca toate cadavrele să fie îngrămădite 
lângă gardul dinspre apus şi ascunse privirilor pline de 
curiozitate ale gărzilor de pe pod. Aveau să fie aruncate în 
Temes după căderea nopţii. Corpul gras, livid şi plin de 
tăieturi de pumnal fu cărat în jos pe scări. Capul 
schimonosit, cu ochii scoşi, se izbea cu zgomot la fiecare 
treaptă a scării. Am scotocit în bârlogul lui din mansardă şi 
am dat peste o cutie mare din lemn plină cu bani. Erau 
acolo şilingi din Wessex şi din Mercia, bucăţi de argint!? 
daneze, aur din Northumbria, pe lângă monede ale 
frizonilor, ale francilor şi altele mai ciudate, unele cu 
inscripţii într-un alfabet necunoscut mie. 

— Astea sunt din Africa, îmi zise Benedetta învârtind 
între degete o piesă rotundă din argint. Sunt monede ale 
sarazinilor. Noi le foloseam în Lupiae. Puse moneda la loc 
lângă celelalte, iar după un moment de tăcere mă întrebă: 
Suntem în siguranţă aici? 

— Cred că da, i-am răspuns, încercând s-o liniştesc. 


12 În original hacksilver, fragmente de obiecte de argint folosite ca 
monedă de către vikingi (n. tr.). 


4 213 # 


Anglii de est îşi închipuie că am plecat cu Spearhafoc, n-o 
să ne caute. 

— Şi unde este acum Spearhafoc? vru să ştie Benedetta, 
poticnindu-se la pronunţarea acestui nume neobişnuit 
pentru ea. 

— Sper că e bine şi în drum spre casă. 

— Războinicii Domniei Voastre vor trimite pe cineva în 
ajutor? 

— Ei nici măcar nu ştiu dacă mai suntem în viaţă. Dacă 
sunt oameni cu judecată, vor fereca porţile fortăreței, vor 
pune străji pe metereze şi vor rămâne în aşteptarea 
veştilor. Eu aşa aş face. 

— Şi noi ce facem acum? 

— Aşteptăm să punem mâna pe cea de-a doua corabie a 
lui Gunnald, după care o vom urma pe Spearhafoc către 
casă. 

— Şi până atunci stăm aici? 

— E mai bine decât în beciul acela de lângă latrină. 

— Stăpâne! mă strigă Beornoth din capul scării. Trebuie 
să vedeţi asta! 

Am coborât către chei şi l-am urmat pe Beornoth până la 
capătul dinspre apus al debarcaderului, unde ne aştepta 
Finan. Irlandezul făcu semn din cap în josul fluviului. 

— Alţi nemernici, zise el. 

Patru corăbii urcau pe Temes. Păreau a fi saxone, mari 
şi greoaie. Toate aveau cruci la proră. Era vremea 
refluxului, iar apa clocotea prin spaţiile dintre cheiuri. 
Niciuna dintre nave nu încercă să înainteze împotriva 
curentului, ci se îndreptară toate spre cheiurile din aval. 
Vâslaşii se luptau cu refluxul şi curentul puternic al 
Temesului. Atunci când se întoarseră, am văzut că burţile 
corăbiilor erau înţesate cu oameni şi mulţi dintre ei purtau 
mantiile vişinii ale lui ZEthelhelm. 

— Întăririle, am spus mohorât. 

— Alţi nemernici, bombăni iarăşi Finan. 

Singura mea consolare era că n-o vedeam pe Spearhafoc 
capturată. Nu că cele patru corăbii ar fi putut s-o ajungă 
din urmă şi să pună stăpânire pe ea, dar asta îmi arăta că 


% 214 # 


Berg şi echipajul lui se strecuraseră pe lângă ele şi acum 
erau în drum spre miazănoapte. Gândindu-mă la 
Bebbanburg şi la zvonurile despre ciumă, am atins 
ciocănelul-amuletă şi m-am rugat zeilor ca fiul meu să fie 
în siguranţă, ca prizonierii să fie ţinuţi în siguranţă, ca 
Eadgifu şi copiii ei să nu se îmbolnăvească. Îi salvasem 
copiii de furia lui ZEthelhelm ca să-i trimit la o moarte 
groaznică din cauza molimei? 

— La ce te gândeşti? mă întrebă Finan văzând că-mi 
atinsesem ciocănelul. 

— La faptul că ne ascundem aici, aşteptăm, după care 
pornim spre casă. 

Acasă, m-am gândit cu nostalgie. De unde n-ar fi trebuit 
să plecăm. 


Tot ce puteam face era să aşteptăm. Corabia condusă de 
fiul lui Gunnald se putea întoarce în orice moment. Am pus 
oameni să păzească cheiul şi pe alţii de strajă în curte. Alţii 
stăteau de veghe în casă. Paznicii pe care-i capturaserăm 
erau înlănţuiţi în cuştile sclavilor. Aceştia, la rândul lor, nu 
erau legaţi şi nici închişi în cuşti, dar le-am interzis să iasă, 
căci ar fi putut să atragă atenţia asupra prezenţei noastre. 

Peste noapte am aruncat toate leşurile în fluviu, iar 
refluxul şi curentul le purtară către răsărit. Eram sigur că 
aveau să fie aruncate pe un banc de nămol cu mult înainte 
de a ajunge în mare, dar nimeni nu le-ar fi băgat în seamă, 
la câţi morţi făcuseră luptele pentru tronul Wessexului. 

Tot mai multe corăbii aduceau tot mai mulţi oameni în 
Lundene. Erau întăriri pentru jarlul Varin, care comanda 
garnizoana din oraş în numele lui ZEthelhelm. Am ştiut asta 
pentru că după două zile crainicii strigară prin tot oraşul 
vechi că oamenii puteau iarăşi să circule pe timpul nopţii. 
În ciuda avertismentului lui Finan, m-am dus în acea 
noapte la o cârciumă mare numită Taverna lui Wulfred de 
pe malul fluviului. Toată lumea o numea La Danezul Mort, 
pentru că odată, cu mult timp în urmă, retragerea apelor 
lăsase vederii un războinic danez înfipt în unul dintre 
ţăruşii putreziţi ai vechiului chei. Ani întregi, mâna 


% 215 # 


mortului atârnase bătută în cuie pe canatul uşii, şi toţi cei 
care intrau în cârciumă îi atingeau un deget. Mâna 
dispăruse de mult, dar la intrare, deasupra uşii, încă se 
putea vedea un desen stângaci înfăţişând un stârv. Am 
intrat în tavernă urmat de părintele Oda şi de Benedetta. 

Părintele Oda se oferise să mă însoţească. 

— Un preot impune respect şi nu ridică bănuieli. Iar 
Benedetta va veni cu noi ca fiind soţia mea. 

M-am înfrânat cu greu când l-am auzit vorbind de 
Benedetta ca fiind soţia lui, dar trebuia să-mi ascund 
exasperarea. 

— Nu e sigur pentru o femeie, i-am spus totuşi. 

— Femeile se plimbă pe străzi tot timpul, îmi replică el 
calm. 

— Benedetta ar trebui să stea aici, am stăruit. 

— Războinicii din Anglia de Est se gândesc că încă mai 
sunt fugari care se ascund prin oraş, îmi spuse răbdător 
părintele Oda. Vor căuta tineri, nu un preot şi pe soţia lui. 
Vreţi să aflaţi ce se întâmplă, aşa-i? Atunci, lăsaţi-ne să 
mergem împreună. Străinii vor avea încredere într-un 
preot. 

— Şi dacă te vor recunoaşte? 

— Am plecat din Anglia de Est când eram tânăr şi nu 
aveam barbă. Nimeni nu ştie cum arăt acum. 

Îmi pusesem o mantie mare neagră pe care o găsisem în 
timp ce cotrobăiam prin mansarda lui Gunnald. Mi-am 
încins mijlocul cu o frânghie lungă, apoi am luat o cruce de 
lemn de la Gerbruht şi mi-am atârnat-o de gât. Nu mi-am 
luat nicio spadă cu mine, doar un cuţit pe care l-am ascuns 
sub mantie. 

— Arăţi ca un călugăr, îmi spuse Finan. 

— Fii binecuvântat, fiule. 

Am găsit o masă într-un colţ întunecat al tavernei. 
Încăperea era aproape plină. Erau câţiva oameni ai locului, 
bărbaţi şi femei, aşezaţi la mesele de pe margine, dar cei 
mai mulţi erau soldaţi. Aproape toţi aveau spade şi se uitau 
curioşi la noi, dar îşi întorceau privirile atunci când 
părintele Oda îi blagoslovea cu semnul crucii. Se aflau 


4 216 # 


acolo ca să bea, nu să asculte predici. Ba unii voiau mai 
mult de-atât, aşa că urcau scara de lemn spre camerele în 
care târfele tavernei îşi făceau meseria. Fiecare dintre 
aceştia era însoţit de aplauzele şi uralele tovarăşilor lui şi 
de tot felul de exclamaţii gălăgioase care-l făceau pe 
părintele Oda să se încrunte. Dar acesta nu spunea nimic. 

— Oamenii care urcă pe scară... începu Benedetta. 

— Da, i-o reteză părintele Oda. 

— Sunt bărbaţi tineri, departe de casă, am spus. 

O fată murdară veni la masa noastră. l-am cerut să ne 
aducă bere, pâine şi brânză. 

— Wulfred mai trăieşte? am întrebat-o. 

Se uită atentă la mine, dar nu reuşi să vadă mare lucru 
în umbra glugii trase peste cap. 

— A murit, părinte, îmi răspunse luându-mă drept preot. 

— Păcat. 

Fata ridică din umeri. 

— O să vă aduc un opaiţ. 

— Dumnezeu să te binecuvânteze, copilă, i-am zis făcând 
semnul crucii către ea. 

Am auzit un sunet dezaprobator din partea părintelui 
Oda. 

Războinicii din Anglia de Est începuseră să cânte. Întâi 
intonară un cântec danez, un cântec de jale despre femeile 
lăsate singure, dar pe urmă saxonii din tavernă îi acoperiră 
pe danezi cu un vechi cântec destinat anume pentru 
urechile noastre. Auzind cuvintele, părintele Oda rămase 
încruntat cu ochii la berea lui. Benedettei îi luă ceva timp 
până să înţeleagă, apoi se uită la mine cu ochii larg 
deschişi. 

— Se numeşte „Femeia tăbăcarului”, i-am spus bătând 
cu degetele în masă în ritmul cântecului. 

— Dar în cântec este vorba despre un preot, nu-i aşa? 
întrebă ea. 

— Da, îi răspunse părintele Oda. 

— Este vorba despre nevasta unui tăbăcar şi de un 
preot. Ea se duce la preot ca să se spovedească, iar el, 
spunându-i că nu pricepe prea bine, o îndeamnă să-i arate 


% 217 # 


ce păcate are de mărturisit. 

— Adică să o facă cu el? 

— Da, să o facă cu el, i-am răspuns şi, spre surprinderea 
mea, ea izbucni în râs. 

— Am crezut că venim aici ca să aflăm veşti, bombăni 
părintele Oda. 

— Veştile vor veni singure către noi, i-am zis. 

Nu mult după aceea, când soldaţii trecuseră la un alt 
cântec, un bărbat de vârstă mijlocie cu barbă sură s-a 
îndreptat către masa noastră cu un urcior de bere şi o 
cupă în mâini. Avea o spadă cu mâner uzat şi şchiopăta 
uşor, semn că o suliță îl lovise în atacul asupra unui zid de 
scuturi. Se uită întrebător la părintele Oda, iar când acesta 
încuviinţă din cap se aşeză pe bancă în faţa mea. 

— Să ne iertaţi pentru acest cântec, părinte. 

— Nu-i nimic, sunt obişnuit, spuse zâmbind părintele 
Oda. Am trăit printre soldaţi pe vremuri, fiule. 

Bărbatul, destul de vârstnic încât să-i fie tată, îşi înălţă 
cupa. 

— În sănătatea dumitale, părinte. 

— Să ne rugăm Domnului, îi răspunse Oda cu grijă. Şi a 
ta, fiule. 

— Eşti danez? îl iscodi bărbatul. 

— Da, sunt danez. 

— Şi eu. Jorund mă cheamă. 

— Eu sunt părintele Oda. Aceasta este soţia mea, iar el 
este unchiul meu. 

Părintele Oda vorbea în daneză acum. 

— Ce vă aduce la Lundene? vru să ştie Jorund. 

Era prietenos, în voce nu i se simţea nicio bănuială, deşi 
nu mă îndoiam că anglii de est fuseseră avertizaţi să fie 
atenţi la duşmanii din oraş. Insă, aşa cum spusese 
părintele Oda, un preot şi soţia lui nu puteau fi luaţi drept 
duşmani; Jorund era doar curios. 

— Căutăm o corabie care să ne ducă peste mare, zise 
Oda. 

— Mergem la Roma, am intervenit, continuând povestea 
pe care o aranjaserăm între noi. 


4 218 # 


— Suntem pelerini şi soţia mea este bolnavă, îi explică 
Oda luând-o pe Benedetta de mână. Ne ducem să primim 
binecuvântarea Sfântului Părinte. 

— Îmi pare rău pentru soţia dumitale, părinte, îi spuse 
Jorund cu sinceritate în glas. 

Strângerea aceea de mână îmi trezi iarăşi impulsul 
geloziei. Am privit-o pe Benedetta, care se uită cu ochi 
trişti la mine. 

— Aveţi un drum lung de făcut, reluă Jorund. 

— Da, într-adevăr un drum lung, fiule. Părintele Oda 
tresări când Benedetta îşi retrase brusc mâna. Căutăm o 
corabie care să ne ducă în Francia. 

— Sunt multe corăbii aici, şi tare aş vrea să nu fie. 

— De ce? întrebă părintele Oda. 

— Pentru că trebuie să le controlăm pe toate înainte de 
a pleca. 

— Să le controlaţi? 

— Da, ca să fim siguri că duşmanii nu ne scapă. 

— Duşmani? făcu părintele Oda, părând surprins. 

Jorund luă o înghiţitură mare de bere. 

— Sunt zvonuri, părinte, că Uhtrederwe este în 
Lundene. Ştii cine este, nu-i aşa? 

— Cine nu ştie? 

— Atunci ştii că nu-l vor de duşman. Ne-au spus să-l 
găsim şi să-l capturăm. 

— Şi să-l omorâţi? am întrebat. 

— Cineva o să-l omoare, dar mă îndoiesc că vom fi noi 
aceia, spuse Jorund ridicând din umeri. El nu-i aici. De ce- 
ar fi? E doar un zvon. Va fi război, şi în vremuri din astea e 
firesc să apară zvonuri. 

— Dar nu e deja război? întrebă părintele Oda. Mi s-a 
spus că au fost lupte. 

— Mereu sunt lupte, răspunse morocănos Jorund. Mă 
gândeam la un război adevărat, cu oştiri şi cu ziduri de 
scuturi. Şi n-ar trebui să fie, n-ar trebui deloc să fie. 

— N-ar trebui? zise Oda cu blândeţe. 

— Se apropie vremea recoltei, părinte. N-ar trebui să fim 
aici, nu acum. Ar trebui să fim acasă, să ne ascuţim 


4 219 # 


secerile. Avem multă treabă acolo! Grâul, orzul şi secara 
nu se culeg singure. 

La cuvântul „orz” am vrut să-mi ating ciocănelul, dar în 
locul lui am dat peste crucea de lemn. 

— Aţi fost chemaţi aici? l-am întrebat. 

— Da, de către un senior saxon care nu aşteaptă vremea 
recoltei. 

— Lord /Ethelhelm? 

— Nu, Coenwald. Dar el a primit pământ de la 
ZEthelhelm, deci ZEthelhelm ne-a chemat şi Coenwald a 
trebuit să se supună. 

Făcu o pauză ca să mai ia o înghiţitură de bere din 
urcior. 

— Deci, Coenwald v-a chemat? am zis. 

— Nu prea avea de ales. Chiar dacă e vremea recoltei. 

— Voi aveaţi de ales? întrebă Oda. 

Jorund ridică din umeri. 

— Atunci când ne-am convertit, i-am jurat credinţă lui 
Coenwald. Căzu pe gânduri, chibzuind probabil la felul 
cum pierduseră danezii stabiliţi în Anglia de Est lupta 
pentru menţinerea pe tron a unui rege danez. Peste câteva 
momente vorbi iarăşi: Am luptat împotriva lui şi am 
pierdut. Dar ne-a lăsat în viaţă, ne-a dat voie să păstrăm 
pământurile pe care le aveam şi ne-a îngăduit să propăşim. 
Aşa că acum trebuie să luptăm pentru el. Dar poate că 
totul se va termina până la vremea secerişului. 

— Aşa mă rog şi eu, zise părintele Oda. 

— Dar poate că nu va fi război, am intervenit eu în 
discuţie. 

— Atunci când doi se bat pentru acelaşi scaun? îmi 
replică tăios Jorund. O mulţime de oameni cumsecade vor 
trebui să moară până se hotărăşte ce fund regal o să 
încălzească tronul. 

Se întoarse să vadă ce se întâmpla, căci se auzeau voci 
pline de furie. Ţipătul unei femei mă făcu să mă cutremur. 

Strigătele se auzeau de la nivelul de sus al clădirii. 
Răsună un icnet scurt, şi am văzut că un om fusese aruncat 
pe scară în jos. Era un bărbat tânăr. Se rostogoli pe trepte 


4 220 # 


şi căzu pe pardoseală, unde rămase nemişcat. Câţiva 
oameni se ridicară în picioare, fie ca să-l ajute, fie ca să 
protesteze. Dar, peste câteva clipe, toţi înlemniră. 

Nimeni nu mai mişcă un deget. Pe scări cobora un 
bărbat. Un uriaş. Mai întâi i-am văzut cizmele, apoi 
coapsele masive. Când se arătă întreg, am văzut că era 
Waormund. Era dezbrăcat până la brâu şi-şi ţinea hainele 
pe braţul stâng. În mâna dreaptă îi atârna o spadă băgată 
în teacă, o spadă uriaşă, pe măsura lui. În tavernă nu se 
mai auzea alt zgomot în afară de cel făcut de mersul lui 
apăsat pe trepte. După câţiva paşi se opri şi se uită de jur- 
împrejur. I-am surprins privirea aspră, goală şi 
înfricoşătoare. Benedetta scoase un sunet înăbuşit, dar mi- 
am pus mâna peste mâinile ei ca s-o potolesc. 

— Gunoiul ăsta ordinar! mârâi Waormund arătând către 
tânărul căzut pe jos. Dobitocul ăsta de danez voia să-şi 
facă mendrele cu femeia cu care eram! Mi-a spus să mă 
grăbesc! Se mai grăbeşte cineva s-o folosească? 

Aşteptă puţin, dar nimeni nu scoase niciun sunet. Era, 
într-adevăr, înfricoşător. Pieptul lat şi plin de muşchi, 
rânjetul de pe faţa lui şi spada grea îi speriaseră pe toţi cei 
prezenţi şi-i reduseseră la tăcere. Benedetta mă strângea 
tare de mână pe sub masă. 

Waormund cobori ultimele trepte ale scării şi se opri să 
se uite la tânărul care-l enervase, după care începu să-l 
lovească zdravăn cu piciorul. Tânărul scânci uşor, dar 
peste câteva clipe nu se mai auzi nimic în afară de 
loviturile pe care cizma enormă a lui Waormund le aplica 
trupului chircit pe jos. 

— Păsărică din Anglia de Est! mârâi uriaşul. 

Se uită prin încăpere sperând ca cineva să-l înfrunte, dar 
nimeni nu spuse nimic, nimeni nu se mişcă de la locul lui. 
Aruncă o privire spre colţul în care eram noi, însă nu putu 
zări decât două persoane cu glugi pe cap şi un preot, căci 
lumina opaiţului era prea slabă ca să ne vadă bine. Fără să 
ne bage în seamă, se răsti iarăşi: 

— Păsărici daneze împuţite! 

Încă încerca să provoace o bătaie, dar cum nimeni nu-i 


% 221 # 


răspunse, luă o cană de bere de pe o masă alăturată, o 
dădu pe gât şi ieşi afară. 

Benedetta plângea încet. 

— Il urăsc! şopti ea. Doamne, cât îl urăsc! 

O ţineam încă de mână pe sub masă în timp ce oamenii 
se repezeau să-l ajute pe tânăr. Conversaţia se legă din 
nou, dar acum era mult mai puţin animată. Jorund, care 
era în picioare când tânărul fusese aruncat pe scări, se 
duse să vadă ce era cu el. 

— Bietul băiat!  Coaste rupte, testicule  fărâmate, 
jumătate dintre dinţi scoşi, veni să ne spună după câteva 
momente. Va fi fericit dacă va scăpa cu un ochi teafăr. Se 
aşeză din nou şi luă o gură de bere, apoi adăugă cu 
amărăciune: Îl urăsc pe omul ăsta. 

— Cine e? l-am întrebat. 

— Un nemernic pe nume Waormund. Câinele de luptă al 
lordului ZEthelhelm. 

— Se pare că nu-i plac danezii, am constatat. 

— Danezii! se strâmbă Jorund. Lui nu-i place nimeni! 
Saxon sau danez! 

— Şi tu? zise părintele Oda. Ai luptat împotriva 
saxonilor, acum lupti alături de ei. 

— Saxoni şi danezi! chicoti Jorund. Asta-i căsnicie cu 
forţa. Cei mai mulţi dintre flăcăii mei sunt saxoni, dar unul 
din trei e danez. Mereu trebuie să-i opresc pe proştii ăştia 
să se mai bată între ei fără să aibă vreun motiv. 

— Eşti comandant? l-am întrebat surprins. 

— Da. 

— Un danez comandant al saxonilor? 

— Lumea se schimbă, nu-i aşa? îmi replică el amuzat. 
Coenwald ar fi putut să-mi ia pământul, dar nu a făcut-o. El 
ştie că sunt cel mai priceput dintre războinicii lui. Se 
întoarse ca să se uite la cei aflaţi în tavernă şi continuă: 
Băieţii ăştia au nevoie să înveţe. N-au văzut în viaţa lor o 
luptă adevărată. Dumnezeu să-i aibă în paza Lui, dar ei îşi 
închipuie că o luptă e ca o încăierare cu sulițe la o tavernă. 
Sper să-i duc pe toţi teferi acasă, şi asta cât mai curând. 

Mă gândeam că Jorund era un om bun, dar era foarte 


% 222 Ø 


posibil ca soarta, această târfă nestatornică, să ne aducă 
faţă în faţă într-un zid de scuturi într-o zi. 

— Sper că-i vei duce pe oamenii tăi acasă curând şi că 
vă veţi strânge recoltele în siguranţă, i-am spus. 

— Şi eu mă rog pentru asta. Şi mă mai rog să nu mai văd 
un alt zid de scuturi atât cât voi trăi. Dar dacă e să fie 
război, nu va dura mult. 

— Nu? 

— Suntem noi şi saxonii de vest împotriva celor din 
Mercia. Doi contra unul, înţelegi? 

— Dar poate că şi cei din Northumbria li se vor alătura 
celor din Mercia, i-am sugerat. 

— Aştia nu vin în sud, pufni el dispreţuitor. 

— Dar spui că, potrivit zvonurilor, Uhtred de 
Bebbanburg este deja aici, i-am amintit. 

— Dacă ar fi aici nu ar fi singur, ar avea cu el o armată 
de sălbatici din nord. Şi apoi, în nord bântuie ciuma. Am 
auzit că în Jorvik străzile sunt pline de leşuri. 

Zicând asta îşi făcu semnul crucii. 

— Jorvik? am zis, nereuşind să-mi ascund îngrijorarea. 

— Aşa se spune. 

Mă trecu un fior rece. Mâna mi se duse către ciocănelul- 
amuletă, dar, încă o dată, găsi doar crucea de lemn a lui 
Gerbruht. Părintele Oda îmi văzu gestul. 

— Mă rog Domnului Nostru ca ăsta să fie doar un zvon, 
spuse el puţin cam zorit. Plecaţi curând din oraş? 

Părea că-l întrebase pe Jorund doar ca să evite discuţia 
despre temuta ciumă. 

— Dumnezeu ştie, părinte, şi El nu-mi spune mie ce ştie. 
Stăm aici sau plecăm. Poate că cei din Mercia ne vor face 
necazuri, poate că nu. Dar, dacă au judecata întreagă, n-o 
vor face. Turnă restul de bere din urcior în cănile noastre, 
apoi reluă: Dar, părinte, nu am venit la masa voastră ca să 
vă plictisesc cu poveştile mele despre război. Mă întrebam 
dacă aţi fi atât de bun să ne binecuvântaţi. 

— Cu plăcere, fiule, îi zise părintele Oda. 

— Sper să vă însănătoşiţi, doamnă, i se adresă Jorund 
Benedettei. 


4 223 # 


Benedetta nu înţelesese discuţia noastră în daneză, dar 
îi mulţumi lui Jorund. Acesta ceru să se facă linişte în 
tavernă. 

Părintele Oda îşi dădu binecuvântarea, cerându-i zeului 
său să aducă pace şi să-i ocrotească pe cei prezenţi, iar 
Jorund îi mulţumi călduros. În cele din urmă am plecat, 
luând-o pe malul Temesului. 

— Deci ei cercetează toate corăbiile care pleacă de aici, 
spuse într-un târziu părintele Oda. 

— Dar nu au oameni în curtea lui Gunnald, am zis. De 
îndată ce vom pune mâna pe corabie vom pleca, în 
speranţa că refluxul şi o vâslire în forţă ne vor ajuta. 

O spusesem ca şi când ar fi fost floare la ureche, dar 
ştiam că nu era aşa. Încă o dată mi-am dus mâna către 
locul unde trebuia să se afle ciocănelul-amuletă şi, încă o 
dată, am atins crucea de lemn. 

După alţi câţiva paşi, l-am auzit pe părintele Oda 
chicotind. 

— Ce mai e? l-am întrebat. 

— Sălbaticii din nord, îmi răspunse el înveselit. 

Ăsta era renumele nostru? Dacă da, îmi plăcea. Doar că 
sălbaticii din nord, sau cel puţin o parte dintre ei, erau 
prinşi în cursă, iar sălbăticia ne putea ajuta numai dacă 
reuşeam să scăpăm. Şi pentru asta aveam nevoie de o 
corabie. 

Corabia sosi a doua zi dimineaţa. 


% 224 # 


PARTEA A TREIA 
Lanul de orz 


% 225 # 


Opt 


Era dimineaţa târziu. De veghe pe cheiul dinspre apus, 
Immar stătea sub soarele puternic cu o cană de bere acră 
în mână şi cu doi băieţi din tribul orfanilor lui Aldwyn 
aşezaţi la picioarele lui, ascultându-i fermecaţi poveştile. 
Immar era un tânăr din Mercia pe care-l scăpasem de la 
spânzurătoare cu un an în urmă, după ce îl silisem să-şi 
privească tatăl zbătându-se în ştreang. În ciuda acestei 
experienţe, îmi jurase credinţă, iar acum purta zale şi 
spadă. Învăţase remarcabil de repede meşteşugul mânuirii 
spadei şi se dovedise un luptător aprig în incursiunile 
pentru prădarea de vite, dar mai trebuia învăţat să lupte 
într-un zid de scuturi. Cei doi băieţi erau pur şi simplu 
captivaţi de poveştile lui, la fel ca Alaina, care se dusese 
lângă ei şi asculta cu foarte mare atenţie. 

— Drăgălaşă fetiţă, zise Finan. 

— Aşa este. 

Finan şi cu mine stăteam pe o bancă pe malul 
Temesului, urmărindu-l pe Immar şi discutând despre 
şansa de a prinde un vânt bun dinspre apus în locul celui 
neîntrerupt, dar slab care bătuse toată noaptea. 

— Crezi că mama ei mai este în viaţă? mă întrebă Finan 
făcând semn către Alaina. 

— Poate că da, oricum, mai sigur decât tatăl ei. 

— Adevărat. Biata femeie! Pentru Alaina ar fi tare bine s- 
o găsim, zise el muşcând dintr-o turtă de ovăz. 

— Ar fi bine. Dar e o fetiţă puternică. Sigur va trece 
peste asta. 

— Ea a făcut turtele astea? 

— Da. 

— Sunt oribile, se strâmbă irlandezul aruncând restul 
turtei în apă. 


4 226 # 


— Nu uita că orzul era plin de rahaţi de şoareci. 

— Ne-ar trebui o mâncare mai bună, bombăni Finan. 

— Ce zici de cei doi cai din grajd? 

— Lor nu le pasă de rahaţii de şoarece. Este probabil 
cea mai bună hrană pe care au primit-o în ultimii doi ani. 
Bietele animale! Ar avea nevoie să meargă la păşunat o 
lună sau chiar două ca să-şi recapete puterile. 

— Nu la asta mă refeream. Mă gândeam să-i omorâm, 
să-i jupuim de piele, să-i tăiem în bucăţi şi să-i facem 
tocană. 

— Adică să-i mâncăm? mă întrebă Finan uitându-se 
îngrozit la mine. 

— Da. Ar fi destulă carne cât să ne ajungă pentru o 
săptămână. 

— Eşti o bestie. Te las pe tine să-l convingi pe părintele 
Oda. 

Fireşte că părintele Oda n-ar fi fost de acord. Biserica le 
interzicea credincioşilor să mănânce carne de cal, clericii 
spunând că nu putea proveni decât din sacrificiile aduse de 
păgâni zeului lor. În realitate, păgânii ezitau să-i ofere cai 
drept sacrificiu lui Odin. Aceste animale sunt de mare preţ, 
deşi, în vremuri de deznădejde, dăruirea unui armăsar 
valoros îi poate îmbuna pe zei. Şi eu făcusem astfel de 
sacrificii, dar întotdeauna cu mare părere de rău. 

— Părintele Oda nu trebuie să mănânce din tocana 
noastră, i-am spus. Poate să se hrănească cu rahaţi de 
şoarece. 

— Dar eu nu pot, îmi răspunse Finan cu hotărâre. Vreau 
ceva mai acătării. Oare n-am putea găsi nişte peşte de 
vânzare? 

— Carnea de cal are gust bun, am insistat. Mai ales 
dacă-i de la un animal bătrân. Tata îmi spunea mereu că 
ficatul unui cal bătrân este mâncarea preferată a zeilor. 
Odată m-a pus să tai un mânz doar pentru că voia să vadă 
ce gust are ficatul acestuia, dar după aceea n-a mai vrut 
decât cai bătrâni. Însă nu trebuie lăsat mult pe foc, e mult 
mai bun mai în sânge. 

— Dumnezeule mare! Eu credeam că tatăl tău era 


% 227 # 


creştin. 

— Era, într-adevăr. Şi de fiecare dată când mânca ficatul 
unui cal mai adăuga un păcat la cele mărturisite, care nu 
erau puţine. 

— O să vezi că nici Benedetta n-o să guste din carnea de 
cal, îmi zise Finan privindu-mă cu şiretenie. Ea e o bună 
creştină. 

— Benedetta mea? 

Chicoti încet. Discuţia mă dusese cu gândul la Eadith 
cea aflată departe, la Bebbanburg. Oare chiar bântuia 
ciuma în nord? Şi, dacă da, ajunsese şi în fortăreaţa mea? 
Jorund auzise zvonuri că ciuma făcea ravagii în Eoferwic, 
acolo unde se aflau doi dintre strănepoţii mei împreună cu 
tatăl lor. Mi-am atins ciocănelul-amuletă şi am trimis zeilor 
o rugăciune fără cuvinte. Observând gestul, Finan mă 
întrebă: 

— Eşti îngrijorat? 

— N-ar fi trebuit să plec din Bebbanburg. 

Ştiu că la fel gândea şi el, dar avu decenţa să nu spună 
nimic. Se uita la sclipirea razelor de soare în apa fluviului. 
La un moment dat, l-am văzut concentrându-se. 

— Ce se întâmplă oare? zise punând o mână pe braţul 
meu. 

Mi-am revenit din visare. Immar se ridicase şi privea în 
josul fluviului, iar în clipa următoare se întoarse spre mine 
şi-mi făcu semn înspre răsărit. Am văzut un catarg pe 
verga căruia era legată o velă. 

— Vino înapoi! i-am strigat lui Immar. Adu şi copiii! 
Alaina, vino încoace! 

Plănuiserăm să-l primim pe fiul lui Gunnald fără a ne 
trăda prezenţa. Unul dintre paznicii luaţi prizonieri ne 
spusese că, în mod obişnuit, la sosirea corabiei, pe ponton 
trebuia să se afle cel puţin un om care să prindă frânghiile. 

— Lyfing Gunnaldson are nevoie de ajutor, stăpâne, îmi 
zisese Deogol, omul fără o mână. El nu-i aşa de dibaci în 
manevrarea corabiei cum e tatăl lui. Dacă nu e nimeni pe 
chei, sună din corn, şi noi trebuie să alergăm afară ca să-l 
ajutăm. 


4 228 # 


— Şi dacă nu iese nimeni? am vrut să ştiu. 

— Se descurcă singur cum poate ca să ajungă la mal, îmi 
răspunsese el ridicând din umeri. 

Hotărâsem ca pe chei să nu se afle nimeni la sosirea 
corabiei şi nimeni să nu-l ajute pe Lyfing Gunnaldson cu 
amararea. Dacă ar fi văzut străini pe mal ar fi avut bănuieli 
şi ar fi aşteptat până apărea o figură cunoscută. Nu 
puteam risca. Mai bine să creadă că paznicii erau nişte 
puturoşi şi să lege singur odgoanele. 

Nici măcar nu eram sigur că era corabia pe care o 
aşteptam. In orice caz, avea un catarg, şi nicio corabie cu 
catarg nu putea trece pe sub pod, aşa că în mod sigur 
căuta un loc lângă unul din puţinele cheiuri care se aflau în 
această parte a fluviului. 

Finan şi cu mine ne-am întors în casă, unde Benedetta se 
juca cu ceilalţi copii. Râsetele lor erau ceva ce rareori se 
putea auzi în acel loc macabru; deşi îmi părea rău să le 
curm, am bătut din palme şi am strigat: 

— Gata! Toată lumea, linişte acum! Să nu aud nici 
musca! Beornoth, dacă vreunul scoate un sunet, îl omori 
pe loc! 

Mă refeream la cei patru gardieni pe care-i legasem cu 
lanţuri în cuşca mai mică. Beornoth urma să-i păzească, în 
timp ce părintele Oda şi Benedetta trebuiau să aibă grijă 
ca sclavii eliberaţi şi copiii să păstreze liniştea. 

Finan şi cu mine stăteam lângă uşa pe jumătate deschisă 
care dădea către ponton. În spatele nostru se aflau cei 
cinci războinici ai mei, toţi îmbrăcaţi în zale şi cu spadele 
în mâini. Rămânând în umbră, am făcut un pas în faţă, 
moment în care am zărit corabia apropiindu-se. Acum o 
puteam vedea bine. La proră avea o cruce mică din lemn. 
Se mişca cu greu, având de înfruntat refluxul şi curentul 
aprig. 

— Sunt obosiţi, spuse Finan cu ochii la vâslaşi. 

— Vin de departe. 

— Sărmanii de ei! 

Din tonul lui mi-am dat seama că-şi amintea de 
vremurile în care, legaţi cu lanţuri de băncile de pe 


4 229 # 


corabie, trăgeam de vâsle cu mâinile pline de bătături 
încercând să nu atragem atenţia oamenilor care ne păzeau 
cu bicele pregătite. 

— Asta-i corabia noastră, zise el încruntându-se. 

În mod clar vâslaşii erau sclavi, deoarece între bănci se 
aflau doi paznici cu bice în mâini. Alţi trei se aflau la pupă, 
acolo unde unul dintre ei, un bărbat blond cu cizme înalte, 
îmbrăcat cu o jiletcă albă, mânuia vâsla-cârmaci. Alţi doi 
se aflau la proră. Unul avea un corn în mână, celălalt ţinea 
o frânghie de acostare încolăcită în jurul braţului drept. 

— Şapte oameni, zise Finan. 

Urmăream cu privirea corabia care se îndrepta către 
cheiul liber. Fluviul curgea cu mare viteză printre 
picioarele podului, valurile se loveau înspumate de maluri. 
Curentul neaşteptat de puternic îl luă prin surprindere pe 
cel care ţinea cârma şi împinse corabia în aval. 

— Trageti tare, nenorociţilor! strigă acesta. 

Cei doi paznici aflaţi între băncile vâslaşilor începură să- 
i lovească cu bicele pe bieţii sclavi, dar era deja târziu. 
Corabia fu împinsă înapoi şi trecură momente bune până 
să se redreseze, timp în care vâslaşii traseră tare, mânaţi 
şi de loviturile de bici. În cele din urmă, cârmaciul izbuti să 
aducă prora lângă chei. 

— Trageţi! răcnea el. Trageti tare! 

Cornul începu să sune cerând ajutor, dar noi toţi am 
rămas ascunşi în umbra din interiorul casei. 

Bicele continuau să şfichiuiască, vâslaşii trăgeau din 
greu, corabia încerca să se apropie de ponton, dar tot era 
împinsă la vale de curent. 

— Trageţi! striga cârmaciul. 

Vâslele coborâră şi împinseră cu putere, îndreptând 
nava spre locul liber dintre epavă şi chei, dar, din nou, 
cârmaciul făcu o manevră greşită şi corabia se îndepărtă 
de ponton, fiind mânată de curent spre ambarcaţiunea 
distrusă. 

— Atenţie la vâsle! ţipă cel de la cârmă, temându-se că 
acestea aveau să se rupă dacă loveau coca eşuată. 

L-am auzit pe Finan chicotind. El nu era un om al mării, 


4 230 # 


dar îşi dădea seama că la cârmă se afla un nepriceput. 
Corabia era purtată de curent şi se lovea de epavă. Pe chei 
nu era nimeni să apuce frânghiile. 

— ZElfrin! strigă cârmaciul. /Elfrin, putoare nesimţită! 
Vino încoace! 

ZElfrin era şeful gărzilor, cel pe care-l omorâsem primul. 
Acum, trupul lui se afla undeva pe fundul Temesului, sau 
poate fusese aruncat de ape pe vreun banc de nămol spre 
bucuria pescăruşilor, care se puteau înfrupta din el. 

Unul dintre oamenii de la bord sări pe epava pe 
jumătate scufundată ţinând în mână capătul unei frânghii, 
se duse către cheiul liber şi trase corabia către mal. Legă 
strâns frânghia de ponton, apoi apucă o altă frânghie 
aruncată de la pupă şi o legă şi pe aceasta. Acum, corabia 
era bine ancorată la mal. Vâslaşii se încovoiaseră peste 
băncile pe care erau aşezaţi. Am văzut dâre de sânge pe 
spatele unora dintre ei. Şi eu avusesem astfel de semne pe 
spinare. 

— ZElfrin! strigă din nou cârmaciul. 

Cum nu-i răspunse nimeni, începu să înjure. Se auzi 
zăngănitul vâslelor care erau stivuite la mijlocul corabiei, 
iar un membru al echipajului desfăcu lanţurile vâslaşilor 
aflaţi în apropierea prorei. Mi-am adus aminte din nou de 
zilele petrecute pe Neguţătorul, corabia pentru comerţul 
cu sclavi pe care Finan şi cu mine vâsliserăm legaţi de 
aceeaşi bancă, şi de cât de precauţi erau paznicii în 
momentul în care ne desfăceau lanţurile. Eram eliberaţi 
doi câte doi şi duşi sub escortă de oameni cu bice şi spade 
spre bordeiele care ne serveau drept adăposturi. Se părea 
că fiul lui Gunnald era şi el la fel de precaut. Un alt om din 
echipaj se asigură că cele două frânghii erau bine strânse 
şi mai legă încă una. 

— Să mergem, am zis. 

Îi aşteptaserăm să termine operaţiunea de amarare ca 
să nu poată pleca atunci când ne vedeau. Acum, cu toate 
cele trei frânghii ale corabiei legate strâns, nu mai aveau 
scăpare. Nu-i vorbă că nici n-au încercat. Bărbatul cel 
blond care avusese atâta bătaie de cap să acosteze stătea 


4 231 # 


în picioare lângă catarg şi se uita fix la noi. 

— Cine sunteţi? strigă el. 

— Oamenii lordului Varin, i-am răspuns în timp ce mă 
îndreptam agale spre chei. 

— Şi, pentru numele lui Dumnezeu, cine-i acest lord 
Varin? 

— E seniorul care a ocupat oraşul. Bun venit în Anglia de 
Est. 

Vestea îl derută. Sub privirea lui uimită am continuat să 
ne apropiem cu spadele băgate în teacă, fără să dăm 
semne că ne grăbeam. 

— Unde-i tatăl meu? vru el să ştie după ce-şi recăpătă 
vocea. 

— Tipul ăla gras? 

— Da. 

— E pe-aici, pe undeva, i-am spus făcând un semn vag cu 
mâna. Ce căraţi? 

— Adică? 

— Ce marfa aveţi pe corabie? 

— N-avem nimic. 

— Ni s-a spus că aţi vândut sclavi în Francia. l-aţi dat pe 
ochi frumoşi? 

— Bineînţeles că nu. 

— Deci aţi fost plătiţi? l-am întrebat când ajunsesem 
aproape de pupa corabiei. 

După felul în care se uita stânjenit la mine, Lyfing 
Gunnaldson înţelesese încotro băteam. 

— Da, am fost plătiţi, mormăi el. 

— Înseamnă că acum marfa voastră e alcătuită din bani! 
am spus cu vioiciune. Duceţi-i pe mal! 

Şovăitor, aruncă o privire spre oamenii lui. Aceştia nu 
aveau zale, ci doar nişte spade scurte sau cuțite 
marinăreşti, pe când noi aveam spade lungi. Lyfing mai 
stătu pe gânduri până când văzu că-mi duceam mâna la 
mânerul Răsuflării-Şarpelui; atunci cobori iute de pe 
puntea de comandă şi scoase de dedesubt o lădiţă de lemn 
care, după cât se chinuia s-o mişte, trebuie să fi fost 
arhiplină. 


4 232 # 


— Doar pentru taxele vamale, i-am zis ca să-l liniştesc. 
Du-o pe mal! 

Cobori de pe corabie şi aruncă lădiţa pe chei, moment în 
care se auzi zornăitul plăcut al banilor. Puteam citi un 
sentiment de ciudă pe faţa lui arsă de soare şi de vânt. 

— Cât vreţi? 

— Deschide-o, i-am poruncit. 

Când se aplecă să deschidă zăvorul de fier al lădiţei l-am 
lovit cât am putut de tare în coaste şi mi-am scos spada din 
teacă, după care m-am aplecat, i-am tras pumnalul de la 
brâu şi l-am aruncat pe corabie, unde a ajuns la picioarele 
unui vâslaş care mă privea înfricoşat. Unul dintre paznici 
ridică mâna. 

— Încearcă să foloseşti biciul dacă vrei să te gâtui cu el! 
i-am strigat. 

Omul se holba la mine cu gura căscată. Avea doar doi 
dinţi, iar faţa îi era încadrată de perciuni unsuroşi. Barba îi 
ajungea până la brâu. 

— Aruncă biciul! i-am strigat. 

Rămase puţin pe gânduri, dar, până la urmă, fără prea 
mare tragere de inimă, îmi dădu ascultare. 

Cum Lyfing Gunnaldson încerca să se ridice, l-am lovit 
din nou şi i-am spus lui Immar să-l păzească. 

— Omoară-l dacă mai îndrăzneşte să se mişte. 

— Da, stăpâne. 

După aceea, totul a fost foarte simplu. Ne-am urcat la 
bord, i-am dezarmat pe cei din echipaj şi i-am împins pe 
chei. Nu se împotrivi niciunul, nici măcar bărbosul care 
încercase să mă înfrunte, deoarece credeau că eram dintre 
cei din Anglia de Est care ocupaseră oraşul. Unul vru să 
ştie când avea să-şi primească înapoi spada. l-am zis doar 
să-şi ţină gura. 

— lar voi rămâneţi acolo unde sunteţi! le-am spus 
sclavilor de pe băncile vâslaşilor. 

În clipa următoare l-am strigat pe Vidarr. 

— Da, stăpâne! 

— Ai grijă să nu se mişte de aici! 

Vâslaşii aveau gleznele prinse în inele de fier care erau 


4 233 # 


agăţate cu lanţuri lungi ce se întindeau de la proră până la 
pupa corabiei. Două lanţuri fuseseră deja desfăcute din 
belciugele fixate la proră, şi sclavii care fuseseră legaţi cu 
ele puteau să scape uşor, dar aceştia erau frânţi de 
oboseală şi speriaţi, aşa că nu prezentau un pericol. Am 
lăsat totuşi doi oameni care să aibă grijă că stăteau 
liniştiţi. După ce i-am închis pe noii prizonieri în aceeaşi 
cuşcă unde erau şi paznicii, m-am oprit în uşa magaziei să 
mă uit la corabie. Era nouă, parâmele erau bine întinse şi 
vela era întreagă. Mi-am atins ciocănelul de la gât şi le-am 
mulţumit zeilor. Acum puteam pleca acasă. 

— Acum ce facem? mă întrebă Finan, care venise lângă 
mine. 

— Scoatem vâslaşii de pe corabie şi aşteptăm până 
mâine-dimineaţă. 

— Mâine-dimineaţă? De ce nu plecăm acum? 

Era o zi calmă, fără nicio urmă de vânt, în orice caz 
lipsea acel vânt dinspre apus de care aveam nevoie. Însă 
fluviul curgea năvalnic şi refluxul era puternic, aşa încât, 
chiar având la bord nişte vâslaşi obosiţi, puteam ajunge 
repede în estuar, unde speram să prindeam o adiere care 
să ne împingă spre miazănoapte. Abia aşteptam să simt în 
nări mirosul mării de la Bebbanburg şi să mă odihnesc în 
sala mare a fortăreței mele. Mă gândisem să plecăm 
devreme în zori, când ultimele umbre ale nopţii şi ceața de 
pe fluviu ne-ar fi putut ascunde de privirile curioşilor. Dar 
de ce să nu plecăm imediat? Oraşul părea liniştit. Jorund 
ne spusese în ajun că toate corăbiile care doreau să 
părăsească cheiurile erau cercetate, dar am observat că 
niciun soldat din Anglia de Est nu dăduse atenţie cheiului 
pe care ne aflam noi. 

— De ce nu plecăm acum? 

— Hai să mergem acasă, îmi spuse Finan cu tărie. 

Aşa că le-am zis tuturor, sclavilor eliberaţi, copiilor, 
părintelui Oda şi Benedettei să se urce la bord. Am gătit 
turte din ultimele resturi ovăz cu rahat de şoarece şi am 
cărat pe vas tot ce mai luaserăm din locuinţa lui Gunnald, 
printre altele, patru scuturi mari în bună stare, o duzină de 


4 234 # 


cămăşi de zale, două cutii cu bani şi bucăţi de argint, zece 
veste din piele şi un vraf de haine. Am dus la bord şi 
ultimul butoi cu bere. 

Pe corabie era acum cam multă îngrămădeală. Copiii 
stăteau înghesuiți la pupa, iar sclavele eliberate erau la 
proră. Toţi se uitau temători la vâslaşii murdari, cu părul 
neîngrijit. 

— Sunt noul vostru stăpân, le-am spus. Dacă veţi face ce 
vă cer, vă voi elibera. i 

Erau oameni de mai multe rase. În timp ce le vorbeam 
auzeam un murmur, pe măsură ce-şi tălmăceau unii altora. 
Unul dintre ei se ridică în picioare. 

— Ne veţi elibera? mă întrebă el neîncrezător. Unde? 

Îmi vorbise în daneză, aşa că i-am răspuns în aceeaşi 
limbă. 

— În nord. 

— Când? 

— Săptămâna asta. 

— De ce? 

— Pentru că-mi salvaţi viaţa. Drept răsplată, vă redau 
viaţa. Cum te cheamă? 

— Irenmund. 

Am ridicat de jos unul dintre pumnalele luate de la cei 
din echipaj şi m-am dus cu el printre sclavi. Încă în lanţuri, 
Irenmund mă privea cu neîncredere. Era un tânăr puternic 
şi bine făcut, iar părul blond şi încâlcit îi atârna pe umeri. 
Teama i se citea pe faţa aspră şi sfidătoare. Se uită la 
pumnalul din mâna mea, apoi din nou în ochii mei. 

— Cum te-au luat în captivitate? 

— Am eşuat pe ţărmul Friziei. 

— Eraţi mai mulţi? 

— Făceam parte din echipajul unei corăbii de negoţ. 
Eram trei, comandantul şi doi marinari. Am reuşit să 
ajungem pe țărm. Acolo ne-au prins. 

— Şi v-au vândut. 

— Da, ne-au vândut, îmi răspunse el cu amărăciune în 
glas. 

— Erai un bun marinar? 


4 235 # 


— Sunt un bun marinar, îmi replică mândru lrenmund. 

— Ia asta, i-am spus întinzându-i pumnalul cu mânerul 
înainte. Asta e chezăşia că vă voi elibera, dar mai întâi 
trebuie să mă duceţi acasă. 

Apoi l-am strigat pe Finan. 

— Da, stăpâne. 

— Eliberează-i pe toţi! 

— Eşti sigur, stăpâne? 

M-am întors către sclavi şi le-am zis cu voce tare: 

— Dacă rămâneţi aici, în Lundene, veţi fi sclavi. Dacă 
veniţi cu mine, veţi fi oameni liberi, şi vă jur că voi face tot 
ce-mi stă în putinţă să vă trimit la casele voastre. 

Lanţurile fură desfăcute şi trase înapoi dintre bănci. 

— Va fi nevoie de un fierar ca să le taie cătuşele de la 
glezne, îmi zise Finan. Îţi aduci aminte de ale noastre? 
Săptămâni întregi după aceea am avut răni sângerânde. 

— N-o să uit niciodată, i-am răspuns încruntându-mă. M- 
am întors şi am strigat: lrenmund! Ai scăpat de lanţ? 

— Da. 

— Da, stăpâne, îl corectă Finan. 

— Vino aici, i-am cerut. 

lrenmund păşi spre puntea de comandă însoţit de 
zornăitul inelelor de care-i erau legate cătuşele de la 
picioare. 

— Stăpâne? rosti el cu glas şovăitor. 

— Da, sunt nobil. Acum însă vreau să-mi vorbeşti despre 
corabia asta. 

— Pupa e grea, stăpâne, şi se abate de la curs când ţi-e 
lumea mai dragă. 

— Nu au mutat balastul? 

— Lyfing Gunnaldson habar n-avea despre corăbii, îmi 
zise el scuipând într-o parte. Şi nici n-am avut de gând să-i 
spun ceva. 

— Are vreun nume corabia asta? 

— Brimwisa, îmi răspunse cu un alt rânjet. 

Numele însemna „Suverana mării”, dar nava era orice 
altceva în afară de o cârmuitoare a valurilor. 

— Încă ceva, stăpâne, îmi spuse Irenmund cu glas 


4 236 # 


şovăielnic. 

— Ce anume? 

— Pot să mă duc cinci minute pe mal? 

M-am uitat în ochii lui albaştri, strălucitori pe figura 
înţepenită în cruzime. Eram tentat să-l refuz, dar mi-am 
amintit ce simţisem când fusesem eliberat din cătuşe. 

— Pe câţi dintre ei? 

— Doar pe unul, stăpâne. 

— Doar unul, da? Am încuviinţat din cap, apoi m-am 
întors spre războinicii mei: Gerbruht! Oswi! Vidarr! 
Mergeţi cu omul ăsta. Lăsaţi-l să facă ce vrea, dar aveţi 
grijă s-o facă repede. 

I-am mutat pe copii la proră pentru a echilibra corabia. 
Când se întoarse lrenmund, tot cu cuțitul în mână, dar, de 
această dată, mânjit de sânge, am desfăcut frânghiile de 
acostare, şi vâslaşii cei obosiţi duseră corabia încet spre 
mijlocul Temesului. Pupa corabiei se roti brusc, aducându- 
ne cu faţa către apus, nu către gurile fluviului, însă din 
câteva mişcări ale vâslei-cârmaci am răsucit-o cu prora 
spre îndepărtata mare. A 

— Incet acum! am strigat. Încet! Nu ne grăbim! 

Nici nu trebuia să ne grăbim. Era mai bine să înaintăm 
încet pentru a nu trezi bănuiala că voiam să fugim din 
oraş. Oricum, vântul slab nu prea ne era de folos. 
Mergeam purtaţi de reflux şi de curentul fluviului, fără a 
folosi vâslele. 

Finan se apropie de mine. 

— Am făcut împreună multe lucruri necugetate, îmi zise. 

— Şi ăsta e tot un lucru necugetat? 

— O corabie cu sclavi? Intr-un oraş plin de duşmani? Da, 
aşa aş spune. Deci, ce facem? 

— leşim din estuar, întoarcem corabia către 
miazănoapte şi ne rugăm să avem un vânt bun în pupă. Ar 
trebui să ajungem la Bebbanburg în trei-patru zile. Am 
tăcut un timp, uitându-mă la lebedele de pe luciul apei. 
Dar nu am reuşit, am zis după o vreme. 

— Nu ai reuşit? Cum nu? Ne duci acasă! 

— Am venit aici ca să-i omor pe /ZEthelhelm şi pe nepotul 


4 237 # 


lui infect. 

— Îi vei omorî, mă asigură Finan. 

Soarele ardea cu putere. Cei mai mulţi vâslaşi erau 
tineri şi vânjoşi, dezbrăcaţi până la brâu şi arşi de soare pe 
spate. Vestea despre răzbunarea lui lrenmund se 
răspândise printre bănci, şi vâslaşii, deşi obosiţi, zâmbeau 
de satisfacţie. Crezusem că lrenmund voise să-l omoare pe 
Lyfing Gunnaldson, dar de pe chei se auziseră ţipetele 
omului cu perciuni. 

— L-a măcelărit, stăpâne, îmi spuse încântat Vidarr. Şi a 
făcut-o repede. 

Acum, lrenmund se afla pe banca lui şi trăgea uşor la 
vâslă. Curentul apei avea să ne ducă departe până ce 
începea fluxul. Abia pe urmă începea greul dacă zeii nu ne 
trimiteau un vânt prielnic. 

Părintele Oda vorbise cu vâslaşii, iar acum venise lângă 
noi. 

— Cei mai mulţi sunt saxoni, dar mai sunt trei danezi, 
doi frizoni, un scoţian şi doi compatrioți de-ai dumitale, 
Finan. Şi toţi sunt creştini. 

Ţinuse să se uite fix la mine când spusese asta. 

— Asta înseamnă că te poţi ruga împreună cu ei, i-am zis 
vesel. 

Când am trecut pe lângă cheiurile de pe malul de nord, 
am zărit multe corăbii, dar, spre liniştea mea, războinicii 
erau puţini. Era o zi calmă şi însorită. Nici măcar pe Temes 
nu era prea multă mişcare. N-am întâlnit nicio corabie care 
să meargă în amonte. Am trecut doar pe lângă nişte bărci 
care cărau bunuri către malul de sud. Pe fluviu aerul era 
mai curat, deşi mirosul de fum şi de fecale din Lundene 
ajungea chiar şi aici. La noapte, mă gândeam, vom fi ajuns 
în apele mării, navigând sub stele. Mă întorceam acasă cu 
regretul de a nu-mi fi ţinut jurământul. Dar mă consola 
ideea că făcusem tot ce-mi stătuse în putinţă. ZEthelhelm 
era încă în viaţă şi ticălosului de nepot al său i se spunea 
acum regele Wessexului, însă eu îmi duceam oamenii 
acasă. 

Am trecut pe lângă Danezul Mort şi apoi am revăzut 


4 238 # 


fosta mea locuinţă, casa romană de pe cheiul din piatră. 
Gisela murise acolo. Mi-am atins ciocănelul de la gât şi m- 
am gândit că ea s-ar putea să mă aştepte undeva pe 
tărâmul zeilor. 

— Crezi că trei zile? îmi întrerupse Finan şirul 
gândurilor. 

— Ca să ajungem acasă? Da. Poate patru. 

— Ne va trebui ceva de mâncare. 

— O să facem o escală într-un port din Anglia de Est şi-o 
să luăm tot ce ne trebuie. 

— Şi nimeni n-o să ne oprească, de vreme ce toţi 
nenorociţii sunt aici, râse Finan. 

Se uita şi el la fosta mea casă, unde ne găsiserăm 
adăpost atunci când veniserăm prima dată la Lundene. În 
faţa ei se afla o corabie lungă şi joasă, cu o cruce montată 
la prora îndreptată spre apus. Catargul era înclinat, ceea 
ce o făcea să semene cu o pasăre de pradă. Cred că era de 
două ori mai lungă decât Brimwisa, şi asta o făcea să fie 
mult mai rapidă. Un moment m-am gândit că aş fi putut s-o 
fur, dar am renunţat pe dată, văzând că nişte oameni 
ieşiseră pe terasă. Erau doisprezece bărbaţi, jumătate 
dintre ei îmbrăcaţi în zale, care ne priveau trecând. Le-am 
făcut semn cu mâna sperând să-i conving că nu 
reprezentam o ameninţare. 

Pe urmă, din casă ieşi încă un bărbat, mult mai înalt 
decât ceilalţi, şi-i împinse pe toţi la o parte. Se opri la 
marginea cheiului de piatră şi se uită atent la noi. 

Am tras o înjurătură. Era Waormund, căruia nu i-a luat 
mult timp până să mă recunoască. Am auzit răcnetul lui 
plin de ură sau poate de provocare. Apoi strigă la oamenii 
din jurul lui, şi i-am văzut pe aceştia alergând către 
corabia ucigaşă. Am înjurat din nou. 

— Ce s-a întâmplat? vru să ştie părintele Oda. 

— Spune-le oamenilor să vâslească mai repede, i-am 
poruncit lui Finan. 

— Mai repede? 

— Suntem urmăriţi. 

M-am uitat în sus spre cer şi mi-am dat seama că mai 


4 239 # 


era mult până să se întunece. 
Nu mai eram în siguranţă. 


Apa curgea mai repede acum, datorită refluxului, iar 
curentul ne împingea spre mare. Finan iuţise ritmul 
bătăilor, însă vâslaşii erau prea obosiţi după ce trăseseră 
la rame în amonte şi împotriva refluxului. Curentul i-ar fi 
ajutat, bineînţeles, şi pe duşmanii noştri, dar speram că lui 
Waormund îi va lua ceva timp până să strângă destui 
vâslaşi. Pe de altă parte, în vreme de război nu te poţi bizui 
pe speranţă. Tata îmi spunea mereu că, dacă tu speri că 
inamicul tău se va deplasa către răsărit, trebuie să fii 
pregătit ca el să meargă spre apus. 

Când am trecut pe lângă vechiul fort roman care marca 
extremitatea de est a oraşului vechi, m-am uitat în urmă şi 
am văzut încă o dată că tata avusese dreptate. Corabia 
ieşea deja de la chei şi vâslaşii o împingeau în urmărirea 
noastră. 

— Echipajul nu e întreg, îmi spuse Finan. 

— Câţi sunt? 

— Poate douăzeci şi patru de vâsle. 

— Cu toate astea, ne vor ajunge din urmă, i-am răspuns 
încruntându-mă. 

— E o corabie prea mare ca să fie împinsă de numai 
douăzeci şi patru de vâslaşi. 

— Chiar şi aşa, o să ne prindă. 

Finan îşi atinse crucea pe care o purta la gât. 

— Parcă cineva a zis că asta-i o corabie rapidă. 

— Pentru mărimea ei, da. 

— Dar cu cât e mai lungă, cu atât e mai rapidă, spuse el 
abătut. 

Mă auzise spunând asta de prea multe ori, însă niciodată 
nu înţelesese de ce. Nici eu nu înţelegeam, dar ştiam că, 
inevitabil, corabia lui Waormund avea să ne ajungă din 
urmă. O conduceam pe Brimwisa prin cotul în formă de 
potcoavă al fluviului care ne ducea înspre sud înainte de a 
o lua către nord. Ne aflam pe partea mai lată, unde 
curentul era mai puternic. 


4 240 # 


— Sunt oameni la proră, mă înştiinţă Finan, care 
continua să se uite înapoi. 

— Sunt cei care se vor urca la bordul corabiei noastre. 

— Ce facem? Tragem la mal? 

— Nu încă. 

Curentul ne mâna către miazăzi. Apa scăzuse. Pe ambele 
maluri se vedeau bancuri de nămol dincolo de care se 
întindeau mlaştini. Ici şi colo, în faţa câte unui bordei 
sărăcăcios, oamenii îşi găteau ţiparii prinşi în cursele 
pescăreşti. M-am întors şi am văzut că urmăritorii noştri se 
apropiau de noi. Vedeam războinicii îmbrăcaţi în cămăşi de 
zale, le vedeam scuturile cu cerbul rampant al lui 
ZEthelhelm şi suliţele în care se reflectau razele soarelui de 
după-amiază. Aceşti oameni aveau de gând să sară pe 
puntea corabiei noastre. 

— Câţi sunt la proră? l-am întrebat pe Finan. 

— Mult prea mulţi, îmi răspunse el mohorât. Cred că în 
total sunt vreo patruzeci la bord. 

Deci Waormund îşi pusese jumătate dintre oameni să 
tragă la vâsle, iar ceilalţi erau înarmaţi şi pregătiţi să ne 
nimicească. 

— Ne vor izbi cu putere şi vor veni peste noi. 

— Şi noi ce facem? Aşteptăm să ne omoare? 

— Vom fugi din calea lor, bineînţeles. 

— Dar spuneai că ne vor ajunge din urmă! 

— Ne vor ajunge! 

Simţeam o vibraţie puternică în mânerul vâslei-cârmaci, 
semn că înaintam repede, dar trebuia să înaintăm şi mai 
repede. 

— Dacă vreţi să fiţi oameni liberi, vâsliţi cum n-aţi vâslit 
niciodată în viaţa voastră! le-am strigat vâslaşilor. Ştiu că 
sunteţi obosiţi, dar vâsliţi ca şi cum diavolul ar fi pe urmele 
voastre! 

Şi cam aşa şi era! 

Continuară să tragă la rame cu ultimele puteri. Patru 
oameni de-ai mei le luaseră locul celor mai obosiţi dintre ei 
şi strigau la fiecare bătaie a ritmului care se înteţise acum. 
Trecuserăm de cotul cel mare din partea de miazăzi, iar 


% 241 # 


acum, ne îndreptam către miazănoapte. Corabia lui 
Waormund era la ceva mai mult de trei sute de paşi în 
urma noastră. Apa se spărgea în valuri albe la linia ei de 
plutire. Fiecare împingere a vâslelor o aducea cu un pas 
mai aproape de noi. 

— Dacă ne-am duce pe mal... începu Finan neliniştit. 

— ...ne vor hăitui prin mlaştini şi n-o să fie deloc bine. 

— Atunci? 

— Nu debarcăm, i-am răspuns, vrând parcă să-l derutez 
şi mai mult. 

— Dar... 

— ...nu încă. 

— Spune-mi ce ai de gând, îmi ceru el cu un aer sfârşit. 

— Nu vom merge la Bebbanburg. Cel puţin pentru un 
timp. 

— De ce? 

— Vezi copacii ăia de sus? 

La distanţă de o milă înaintea noastră, fluviul se răsucea 
din nou spre răsărit în drumul lui spre mare. Pe malul de la 
miazănoapte se vedea un pâlc de copaci. 

— Dincolo de acei copaci este un râu, Ligan, pe care 
vom merge spre miazănoapte, în Mercia. 

— Dar îi va duce şi pe ei spre miazănoapte, spuse Finan 
arătând din cap spre nava din spatele nostru. 

— Cu mult timp în urmă, danezii au urcat cu corăbiile 
lor pe Ligan. Pentru a bloca râul, Alfred a construit un fort, 
iar în lupta care a urmat, danezii şi-au pierdut toate 
corăbiile. Asta a fost o bătălie pe care noi am ratat-o. 

— N-am pierdut prea multe, mormăi Finan. 

M-am întors şi m-am uitat în spate. Corabia cea mare 
era acum la ceva mai mult de două sute de paşi în urma 
noastră. Îl vedeam şi pe Waormund printre războinicii de 
la proră. Se răsuci şi strigă la oamenii lui să vâslească mai 
repede. 

— Corabia lor e mai lungă decât a noastră şi, în mod 
sigur, mai rapidă, dar are nevoie de ape adânci, i-am spus 
irlandezului. Ligan nu e adânc, şi, cu puţin noroc pentru 
noi, o să se împotmolească. 


% 242 Ø 


Mi-am atins ciocănelul de la gât. 

— Şi dacă nu vom avea norocul ăsta? 

— Vom muri. 

Nu navigasem niciodată pe Ligan. Ştiam că mareele se 
făceau simţite pe ultima porţiune înainte de vărsare şi că 
era destul de adânc la vremea fluxului încât să ducă 
bărcile până la Heorotforda, dar ştiam şi că era un râu plin 
de capcane. Pe ultimele mile curgea prin mlaştini care-l 
împărțeau în vreo zece braţe puţin adânci şi cu un curs 
mereu schimbător. Văzusem corăbii pe aceste canale, dar 
cu mulţi ani în urmă. În plus, eram foarte aproape de 
terminarea refluxului, aşa că riscam să ne împotmolim şi 
noi, caz în care apele Liganului s-ar fi umplut de sânge. 

Vâslaşii noştri erau tot mai slăbiţi, urmăritorii erau tot 
mai aproape şi, odată intraţi pe Ligan, trebuia să vâslim 
împotriva curentului. 

— Trageţi! am strigat din nou. Trageţi! Vieţile voastre 
depind de asta! În curând vă veţi putea odihni, dar acum 
trebuie să vâsliţi! 

Am văzut că sclavele eliberate care se înghesuiau 
împreună cu copiii în partea din faţă a corabiei plângeau. 
Ele ştiau foarte bine la ce se puteau aştepta dacă eram 
prinşi de corabia cea mare. 

Eram aproape de porţiunea de nord a buclei, iar corabia 
lui Waormund se afla la numai o sută de paşi în spatele 
nostru. Mă rugam să nu aibă arcaşi la bord. De îndată ce 
am virat către răsărit, în faţă ne apăru malul nordic. În 
mlaştini se vedeau o mulţime de copaci printre care se 
strecurau canalele Liganului. 

— Plopi, am spus. 

— Plopi? 

— Să sperăm că nu vor agăța catargul. 

— Sfântă Fecioară, Maica Domnului! gemu Finan 
ducându-şi mâna la crucea de la gât. 

— Vâsliţi! Vâsliţi! Vâsliţi! 

Am mişcat cu putere vâsla-cârmaci, iar Brimwisa tăie 
curentul şi intră în albia râului Ligan. Încetini imediat, 
nemaifiind purtată de reflux şi de curent, aşa că am strigat 


4 243 # 


iarăşi la vâslaşi. Corabia cea mare era atât de aproape, 
încât sulița aruncată de unul dintre războinicii lui 
Waormund căzu la doar câţiva paşi de noi. 

— Trageţi! am răcnit. Trageţi! 

leşiserăm de pe Temes şi intrasem în apele mai clare ale 
Liganului. Vâslaşii se strâmbau de durere trăgând de 
mânerele vâslelor în timp ce eu continuam să-i îndemn 
viguros. Eram pe cel mai larg braţ al râului. La stânga, la 
marginea apei, erau doi ţăruşi uriaşi. Mă întrebam dacă 
erau repere pentru orientare sau doar resturile unor 
cheiuri, dar am uitat de ei când vâslele de la tribord 
atinseră fundul apei. Am ridicat vâsla-cârmaci strigând la 
oameni să nu slăbească ritmul. In faţa noastră se afla un 
stufăriş, şi habar n-aveam dacă trebuia să-l ocolim prin 
stânga ori prin dreapta. Am intrat în panică. Era atât de 
uşor să ne împotmolim! Chiar în acel moment însă, am 
văzut o corabie mică dincolo de plopi. Ceva mai mică decât 
o barjă, era încărcată cu fân şi se îndrepta spre braţul de 
la răsărit. Mi-am atins ciocănelul-amuletă mulţumindu-le 
zeilor pentru semnul pe care mi-l trimiseseră. 

— Vâsliţi! am strigat. Vâsliţi! 

Cârmaciul cunoştea râul şi ştia care braţ era destul de 
adânc ca să poată trece cu barja lui încărcată. Corabia 
avea patru vâsle, cam puţine, dar era ajutată de maree. 

Vâslaşii noştri vedeau corabia lui Waormund, la a cărei 
proră se îngrămădeau războinici îmbrăcaţi în zale şi cu 
coifuri pe cap; deşi erau extrem de obosiţi, trăgeau din 
toate puterile de mânerele vâslelor. Am intrat pe braţul 
dinspre răsărit al râului şi am trecut pe lângă barja cu fân, 
însă vâslele de la tribord loviră din nou fundul apei. Am 
strigat la vâslaşi să împingă tare. Chiar atunci, o suliță se 
înfipse în montantul de la pupă, iar Finan se grăbi s-o 
scoată. Oamenii de pe barjă se uitau la noi cu gurile 
căscate. Cei patru vâslaşi fuseseră atât de surprinşi de 
apariţia noastră subită, încât se opriseră din vâslit ca să ne 
privească. Încremenise şi cârmaciul, motiv pentru care 
barja se roti şi se aşeză de-a curmezişul râului. Peste 
câteva clipe, din spate se auzi un strigăt de furie. Corabia 


Y 244 # 


lui Waormund lovise barja şi o împinsese spre malul de 
răsărit.  Vâslaşii fuseseră aruncați în faţă, iar 
ambarcaţiunea se înnămolise. 

Noi continuam să vâslim, chinuindu-ne să înaintăm 
împotriva curentului şi refluxului. I-am lăsat pe vâslaşi să 
încetinească ritmul în timp ce treceam printre mlaştini. 
Corabia lui Waormund era şi ea împotmolită, însă oamenii 
săriseră în apă ca s-o împingă înapoi pe râu. Barja cu fân 
era pe celălalt mal, iar cei de la bord avuseseră atâta 
minte încât să sară în apă şi să fugă prin mlaştini. 

— Acum suntem în siguranţă? mă întrebă Finan. 

— Curând vor pluti din nou. 

— Doamne, Dumnezeule! bolborosi el. 

Mă uitam înainte încercând să găsesc drumul prin apele 
întortocheate. La fiecare câteva bătăi, vâslele atingeau 
fundul apei. La un moment dat am simţit nămolul sub chilă 
şi mi-am ţinut respiraţia până am ajuns iar la apă mai 
adâncă. Nu după mult timp, verga se lovi de creanga unui 
plop, stârnind un vârtej de frunze. Păsările zburau din 
drumul nostru întinzându-şi aripile albe. Am încercat să 
întrezăresc un semn în zborul lor, dar zeii îmi dăruiseră 
barja cu fân şi nimic mai mult. O vidră intră pe jumătate în 
apă, să uită puţin la noi, apoi dispăru. Încă înaintam 
printre mlaştini. Uscatul, acoperit ici şi colo cu lanuri mici 
de grâu şi secară, abia se zărea în depărtare. Mi-am 
amintit de Jorund, războinicul întâlnit la Danezul Mort, 
care voia să se întoarcă acasă pentru strânsul recoltei. 

— Nenorociţii vin iar, îmi spuse Finan. 

Dar nenorociţilor le era mai greu decât nouă. Vâslele lor 
se împotmoleau mult mai des şi înaintarea lor era 
încetinită. La proră se afla un om care verifica adâncimea 
apei şi dicta direcţia. 

— O să renunţe curând, zise Finan. 

— N-o să renunţe, i-am răspuns. 

In faţa noastră, râul se răsucea ca un şarpe. Curgea spre 
sud către Temes, apoi se întorcea brusc către nord înainte 
ca un alt cot să-l ducă iarăşi spre sud. Ne chinuiam să 
înaintăm împotriva curentului. La primul cot aveam să fim 


% 245 # 


mult înaintea corabiei lui Waormund, dar când aveam să 
ne îndreptăm spre sud aceasta avea să fie la doar 
patruzeci sau cincizeci de paşi distanţă, pe cotul către 
nord. 

— Irenmund! am strigat. 

— Stăpâne? 

— Vreau să vii aici! Vidarr, ia vâsla lui! 

Am aşteptat ca lrenmund să vină lângă mine şi l-am 
întrebat: 

— Ştii să cârmeşti o corabie? 

— O fac de când aveam opt ani. 

I-am dat vâsla-cârmaci. 

— Rămâi pe partea laterală a cotului, i-am spus. Apoi, 
du-o în mijlocul râului. 

Îmi zâmbi, fericit că-i acordam încredere. Mi-am pus 
coiful meu cel vechi, cu apărătorile lui din piele fiartă. 
Finan îşi puse şi el coiful. Se uita la mine zeflemitor. 

— De ce el? mă întrebă încet, arătând către Ilrenmund. 
De ce nu Gerbruht? 

— Pentru că în curând ne vom lupta, i-am spus. 

Gerbruht era un bun marinar, dar şi un vâslaş puternic. 
Aveam nevoie de oameni ca el. 

— Va trebui să ne luptăm dacă Waormund are minte cât 
de cât. 

— Waormund are mate în loc de creier, zise Finan. 

— Dar, mai devreme sau mai târziu, va profita de ocazie. 

Şi ocazia se ivi, căci braţul de sud era foarte aproape de 
cel de nord. Ele erau separate doar de o fâşie mlăştinoasă 
îngustă peste care Waormund putea să-şi trimită 
războinicii ca să ne atace cu suliţele. lrenmund ne ducea 
deja către cotul râului, ţinând corabia aproape de mal, 
unde apa era mai adâncă. Dar aici şi curentul era mai 
puternic, aşa că înaintam extrem de încet. Cei mai mulţi 
dintre vâslaşii noştri erau la capătul puterilor. Feţele lor se 
schimonoseau din cauza efortului supraomenesc de a 
împinge vâslele grele. 

— Nu mai e mult! le-am strigat. 

M-am dus în faţă, acolo unde se aflau copiii şi femeile, 


4 246 # 


vegheaţi de părintele Oda. Benedetta îşi ridică neliniştită 
privirea spre mine. I-am zâmbit ca s-o îmbărbătez. 

— Vreau să-i duci pe cei mici sub platformă, i-am zis 
arătându-i locul îngust de la proră. Pe ceilalţi îi laşi în 
partea asta a punţii. 

Eu mă aflam pe partea stângă a corabiei, partea care 
avea să fie expusă duşmanului de îndată ce treceam de cot. 

— Immar! Vino încoace! 

Când fu lângă mine, i-am dat unul dintre scuturile mari 
găsite la Gunnald. 

— Nemernicii o să arunce cu sulițe. Treaba ta este să le 
opreşti. Pentru asta, foloseşte scutul. 

Finan, Immar, Oswi şi cu mine aveam scuturi. Finan 
urma să apere puntea de comandă, Immar proteja femeile 
şi copiii care se ghemuiseră sub balustrada corabiei, iar 
Oswi şi cu mine trebuia să facem cumva ca suliţele să nu-i 
lovească pe vâslaşi. 

— Va fi o aruncătură lungă, zise Oswi cu îndoială în glas. 

Se uita la corabia duşmanilor, care se apropia de primul 
cot în timp ce noi ne opinteam să ieşim din el. 

— Nu vor arunca de pe corabie, i-am zis. Poate că nici 
nu vor arunca sulițe. 

Mi-am atins ciocănelul de la gât sperând să se întâmple 
asta. 

Cârmaciul de pe corabia vrăjmaşă o ţinea prea aproape 
de bancul interior al curbei. La un moment dat, nava se 
clătină. Se împotmolise din nou. Rămase pe loc câteva 
minute, după care doisprezece oameni săriră peste bord. 
Am crezut că vor încerca să scoată corabia din nămol, dar 
nu, ei veneau spre noi cu suliţele în mâini. 

— Trageţi! am strigat la vâslaşi. Ilrenmund! Ţine-o pe 
dreapta! 

Vâslele de la tribord loveau din nou malul râului, dar 
vâslaşii se descurcară şi Brimwisa continuă să înainteze. 
Cei de pe băncile din partea stângă se uitau îngrijoraţi la 
duşmanii care se poticneau printre trestiile şi smocurile de 
iarbă din mlaştină. 

— Vâsliţi! le-am strigat. 


% 247 # 


— De ce? 

Întrebarea răstită venea de la un bărbat dezbrăcat până 
la brâu, având o barbă ca o lopată. Se oprise din vâslit, se 
ridicase în picioare şi se uita fioros la mine. 

— Sunt duşmanii Domniei Voastre, nu ai noştri! 

Avea, bineînţeles, dreptate, dar nu era momentul să mă 
contrazic cu el, mai ales că unii vâslaşi îl aprobau 
încruntaţi. Am scos Răsuflarea-Şarpelui din teacă, am păşit 
peste banca din faţă şi l-am lovit cu putere. Avu doar atâta 
timp cât să se uite la mine uimit şi să prindă cu mâinile lui 
bătătorite lama lungă a spadei care-i lovise o coastă şi-i 
pătrunsese adânc în piept. Imediat, sângele îi ţâşni pe gură 
şi-i curse în barbă. Acum, privirea lui era imploratoare, 
însă era mult prea târziu. Cu un mârâit, l-am ridicat în sus 
cu spada şi l-am aruncat peste bord. Apa râului căpătă o 
culoare purpurie. 

— Mai vrea cineva să spună ceva? i-am întrebat. 

Toţi tăceau. Am ridicat spada înroşită şi am îndreptat-o 
către urmăritori. 

— Oamenii de acolo vă vor scoate la vânzare. Eu vă voi 
elibera. Acum vâsliţi! 

Moartea tovarăşului lor îi convinse să facă încă un efort, 
aşa că Brimwisa se aruncă înainte, luptând cu forţa 
curentului învolburat. 

— Folcbald, treci la vâsla asta! După care l-am strigat pe 
Aldwyn: Băiete! 

— Da, stăpâne. 

— Spal-o! i-am poruncit  întinzându-i  Răsuflarea- 
Şarpelui. 

— Da, stăpâne. 

— Scufundă lama în apa râului şi şterge-o de orice 
picătură de sânge şi de apă. Mi-o aduci înapoi uscată. 
Uscată de tot! 

Nu voisem să-l omor pe acel om, dar îmi dădeam seama 
că vâslaşii aceştia obosiţi de moarte erau nemulţumiţi 
pentru că-i împingeam într-o luptă care pe ei nu-i privea. 
Bărbatul ucis de mine, al cărui trup plutea acum către 
urmăritorii noştri, ar fi putut transforma acest resentiment 


4 248 # 


într-un refuz de a mai pune osul la treabă. Chiar şi acum, 
când ei trăgeau cu disperare de vâsle, vedeam o expresie 
de neîncredere pe feţele lor. Insă Ilrenmund, stând mândru 
la pupă, le strigă: 

— Lord Uhtred are dreptate! Tocmai ce am fost vânduți 
încă o dată! Aşa că vâsliţi! 

Ei vâsleau, dar nici măcar vigoarea trezită de teamă nu 
era de ajuns ca să ne distanţăm de războinicii care veneau 
în goană prin mlaştină. l-am numărat. Erau doisprezece, 
fiecare cu două sulițe în mână. Waormund nu se afla 
printre ei, el era la bordul corabiei care reuşise să iasă din 
bancul de nămol. Îl auzeam strigând diverse comenzi. 

Cel care se afla în fruntea suliţaşilor vru să-şi încerce 
norocul şi făcu o aruncare lungă, cu toată forţa. Suliţa, 
care ar fi trebuit să-l lovească pe lrenmund, zbură pe 
deasupra râului şi se opri în scutul lui Finan. Restul 
războinicilor continuau să se apropie, iar peste câteva 
clipe doi dintre ei se opriră şi-şi aruncară lăncile. Prima 
căzu prea aproape, în râu, iar cealaltă lovi carena 
Brimwisei şi se înfipse în ea. 

Waormund se dovedise mai deştept decât speram. Îşi 
dăduse seama că, mergând pe jos, suliţaşii puteau să se 
apropie de noi şi să ne oprească omorându-ne cât mai 
mulţi vâslaşi; totuşi, nu fusese atât de deştept încât să le 
spună acestora că aveau mai multe şanse dacă aruncau 
toate suliţele deodată. Un om se poate feri de o suliță sau o 
poate opri cu scutul, dar o ploaie de sulițe este fatală. 
Suliţaşii îşi lansară armele una câte una, şi tot una câte 
una le-am oprit cu scuturile sau le-am văzut căzând fie 
prea departe de noi, fie zburând prea sus. Însă nu toate 
dădură greş: unul dintre vâslaşi fu lovit în coapsă, 
alegându-se cu o rană adâncă pe care părintele Oda se 
grăbi să o bandajeze, iar o altă suliță, deviată de rama de 
oţel a scutului meu, făcu o zgârietură lungă pe spatele gol 
al altui vâslaş. Dar cele mai multe sulițe se pierdură, aşa 
că ne-am putut continua drumul. Ne apropiam de ultimul 
cot al râului, după care puteam merge în nord, spre 
Mercia. 


4 249 # 


Waormund îşi despotmolise corabia şi-şi pusese oamenii 
să vâslească. lrenmund lua acum ultima curbă. L-am văzut 
pe Beornoth pregătindu-se să arunce o suliță înapoi către 
duşmanii care se uitau dezamăgiţi cum ne îndepărtam de 
ei. 

— Nu! i-am strigat. 

— Aş putea dobori unul, stăpâne, îmi răspunse el. 

— Şi să le dai o suliță pe care s-o arunce înapoi? Nu! 

Cum oamenii lui Waormund îşi terminaseră suliţele, 
singura lor şansă era să vâslească mai repede, dar pescajul 
mai mare al corabiei lor şi nivelul foarte scăzut al apei le 
îngreunau înaintarea. Trecuserăm de cotul râului şi ne 
îndreptam spre miazănoapte, pe când urmăritorii noştri se 
împotmoliseră iarăşi. Cu fiecare împingere de vâslă ne 
depărtam de ei strecurându-ne printre mlaştini. În faţa 
noastră erau nişte coline împădurite. Vedeam cum se 
ridică fumul de la vetrele gospodarilor care-şi pregăteau 
hrana. Râul era mai murdar şi plin de pete maronii urât 
mirositoare. Mi-am amintit că era un sat acolo unde 
drumul roman de la Lundene către Colneceaster trecea 
prin vadul râului. Mă temeam că cei din Anglia de Est 
lăsaseră oameni care să păzească această întretăiere. 
Treceam printre sălcii groase ale căror ramuri se loveau 
de catargul corabiei. Firicelele de fum care se ridicau din 
sat aruncau pete pe cerul albastru. 

Când am ajuns în dreptul primelor căsuțe ale satului, 
Benedetta veni lângă mine la pupă. 

— Ce duhoare! pufni ea strâmbând din nas. 

— De la tăbăcari, i-am spus. 

— Pieile miros aşa? 

— Le curăţă cu rahat. 

— Ce mizerie! 

— Lumea e plină de mizerii. 

Benedetta tăcu câteva momente, apoi murmură: 

— Aş vrea să vă spun ceva. 

— Da, spune-mi. 

— Fetele sunt speriate, îmi zise arătând către proră, 
unde stăteau înghesuite sclavele pe care le eliberasem din 


4 250 # 


casa lui Gunnald. 

— Toţi suntem speriaţi. 

— Au fost ferite de bărbaţi. Dar nu de inamicii Domniei 
Voastre se tem, ci de ceilalţi sclavi. Şi mie mi-e frică de ei. 
Se opri puţin, dar după câteva clipe reluă pe un ton mai 
aspru: N-ar fi trebuit să-i eliberaţi pe oamenii de la vâsle, 
Lord Uhtred. Ar fi trebuit să rămână în lanţuri. 

— Le redau libertatea, i-am spus. 

— Libertatea de a lua tot ce vor. 

M-am uitat la femei. Toate erau tinere, iar cele patru 
care fuseseră păstrate pentru Gunnald erau, fără doar şi 
poate, ispititoare. Mă priveau cu teama întipărită pe feţe. 

— În afară de a-i ucide, tot ce pot face este să protejez 
femeile. Oamenii mei n-o să se atingă de ele. 

— O să-l omor pe primul care încearcă să facă ceva, 
interveni Finan, care auzise discuţia noastră. 

— Bărbaţii nu sunt de treabă, oftă Benedetta. Eu ştiu 
asta foarte bine. 

Am trecut pe lângă o bisericuţă de lemn. Dincolo de ea, 
o femeie smulgea buruieni din grădina ei de legume. 

— Sunt soldaţi pe aici? am întrebat-o. 

Se duse către coliba ei acoperită cu stuf, prefăcându-se 
că nu mă auzise. 

— Nu văd trupe, spuse Finan. De ce şi-ar pune un 
avanpost aici? Arătă în faţă spre o porţiune a râului unde 
apa clipocea, semn că acolo era un vad. Asta nu este 
drumul care duce către Anglia de Est? Ei nu se aşteaptă să 
vină duşmani dintr-acolo. 

Am ridicat din umeri fără să spun nimic. 

Irenmund era tot la cârmă. Un câine alerga pe mal în 
urmărirea noastră lătrând cu frenezie, dar se opri când am 
ajuns la vad. Chila corabiei atinse din nou fundul, deşi ne 
aflam în mijlocul râului, dar hârşâitul acela ameninţător 
trecu repede şi nu ne-am împotmolit. 

— Nu va reuşi să treacă pe aici, i-am spus lui Finan. 

— Waormund? 

— Vadul ăsta o să-l oprească. Va trebui să rămână aici 
ore întregi. 


% 251 # 


— Slavă Domnului, suspină Benedetta. 

Aldwyn îmi aduse înapoi Răsuflarea-Şarpelui. Am 
verificat că lama spadei era curată şi uscată şi am vârât-o 
în teaca îmbrăcată în țesătură din lână. 

— Bravo, i-am spus lovindu-l uşor peste cap. M-am uitat 
în spate. Nu se vedea niciun semn că urmăritorii veneau 
după noi. Cred că suntem în siguranţă, am zis. 

— Slavă Domnului, repetă Benedetta. 

Atunci, Finan făcu semn din cap către apus. Pe drumul 
către Lundene, la marginea satului, erau nişte călăreţi. 
Deşi soarele îmi intra în ochi orbindu-mă, am văzut oameni 
săltându-se în şa. Nu erau mulţi, poate opt sau nouă. Doi 
dintre ei purtau sinistrele mantii vişinii. 

— Deci au lăsat totuşi santinele, am zis posomorât. 

— Sau poate sunt trimişi să caute nutreţ, spuse 
morocănos Finan. 

— Nu par interesaţi de noi. 

— Aşa speri tu. 

Călăreţii dispărură dincolo de un pâlc de copaci. 

Soarele cobora încet, dar era vară şi mai era mult până 
să se întunece. 

Ceea ce însemna că nu scăpaserăm încă de moarte. 


4 252 # 


Nouă 


Ar fi trebuit să fie o seară plăcută. Ziua fusese caldă, nu 
fierbinte, soarele cobora dincolo de un câmp verde, iar noi 
înaintam agale, căci vâslaşii erau la capătul puterilor şi nu 
le ceream să facă prea mult efort, mai ales că nu ne 
urmărea nimeni. E adevărat că văzuserăm un grup mic de 
oameni de-ai lui ZEthelhelm în satul de lângă vad, dar nu se 
arătaseră interesaţi de noi. Alţi călăreţi nu zăriserăm pe 
câmpurile din stânga noastră. În timp ce ne îndreptam 
spre miazănoapte printre sălcii şi arini am trecut pe lângă 
pajişti pe care păşteau vite şi pe lângă case din care fumul 
se ridica în aerul liniştit al zilei. Am continuat să vâslim pe 
când umbrele se lungeau în seara târzie de vară. Abia mai 
scotea cineva o vorbă, până şi copiii tăcuseră. Tot ce se 
mai auzea era scârţâitul vâslelor şi pleoscăitul lor în apă. I- 
am luat locul lui lrenmund la cârmă, trimiţându-l să-l 
schimbe pe un vâslaş mai tânăr care era pe punctul de a se 
prăbuşi. 

— Asta e Mercia? mă întrebă Benedetta, care, lângă 
Finan, privea peisajul sprijinită de balustradă. 

— Râul este graniţa, i-am explicat. Asta înseamnă că 
Anglia de Est este în partea dreaptă, iar acolo unde apune 
soarele este Mercia. 

— Dacă asta este Mercia, e sigur că acolo vom găsi 
prieteni? 

„Sau poate duşmani”, m-am gândit, dar n-am spus nimic. 

Inaintam acum pe o porţiune lungă şi dreaptă a râului. 
Puteam vedea mult în spate. Nu ne urmărea nimeni. Eram 
sigur că Waormund şi corabia lui nu puteau trece de vad, 
cel puţin nu până începea fluxul, iar oamenii lui, obosiţi de 
vâslit şi îngreunaţi de zale şi arme, n-ar fi fost în stare să 
ne ajungă mergând pe jos. Mă temeam ca nu cumva 


4 253 # 


Waormund să găsească nişte cai, dar, în lumina soarelui 
care-şi trimitea ultimele raze dinspre apus, nu se zărea nici 
urmă de călăreț. 

Am mai trecut pe lângă două sate. Primul, aflat pe malul 
de apus, era înconjurat de ruinele unei palisade şi de un 
şanţ pe jumătate umplut cu pământ. Întăriturile distruse 
de vreme arătau cât de paşnică devenise această parte a 
Britaniei. Pe vremuri, aici fusese graniţa greu încercată 
dintre saxonii din Mercia şi danezii din Anglia de Est. 
Regele Alfred semnase un tratat cu danezii prin care le 
ceda toate pământurile de la răsărit, însă fiul lui cucerise 
Anglia de Est, astfel că pe râu era din nou pace. Acum, 
vrerea lui Edward de a-şi împărţi regatul între /ZEthelstan şi 
ZElfweard însemna că palisada trebuia reparată şi şanţul, 
adâncit. Al doilea sat, pe malul de est, avea nişte cheiuri 
pe care erau legate patru barje cam de mărimea 
Brimwisei. Niciuna nu avea catarg, ci doar nişte cârlige 
solide pentru vâsle. Una avea puntea plină de grinzi de 
lemn. Dincolo de cheiuri erau grămezi de trunchiuri de 
copac pe care doi oameni le despicau cu icuri şi ciocane. 

— Cherestea pentru Lundene, i-am spus lui Finan. 

— Pentru Lundene? 

— Barjele astea nu au catarge ca să poată trece pe sub 
pod, i-am explicat. 

Oraşul saxon de dincolo de zidurile romane ale Lundene- 
ului avea permanent nevoie de lemn de foc şi de cherestea 
pentru case şi noile cheiuri. 

Cei doi oameni care spărgeau buştenii se opriseră şi se 
uitau la noi. 

— E un vad mai încolo, strigă unul dintre ei în daneză. 
Aveţi grijă! 

— Cum se cheamă locul ăsta? l-am întrebat tot în 
daneză. 

— Locul unde se taie lemne, îmi răspunse el ridicând din 
umeri. 

Finan chicoti, pe când eu m-am încruntat. Am privit în 
urmă, însă nu se vedea niciun călăreț. În cel mai bun caz, 
Waormund avea să se întoarcă la Lundene, urmând să 


% 254 # 


revină cu destul de mulţi oameni ca să ne poată măcelări. 
Avea să străbată tot râul în căutarea corabiei noastre, iar 
dacă nu ne găsea, avea să cutreiere prin satele din jur. M- 
am gândit chiar să ordon o manevră de întoarcere şi s-o 
luăm în josul râului pentru a ajunge la Temes şi apoi la 
mare, însă ar fi fost un drum pe timp de noapte împotriva 
fluxului, cu un echipaj istovit, pe un curs înşelător, plin de 
mlaştini. Pe deasupra, dacă Waormund era cât de cât 
iscusit, îşi lăsase corabia pe Ligan cu destui oameni încât 
să pună mâna pe noi. 

Am trecut de vadul de la nord de tăietorii de lemne fără 
să atingem prundişul. Câteva vâsle loviră totuşi fundul 
apei. 

— Trebuie să ne oprim, îmi spuse Benedetta. Uitaţi-vă la 
oameni. 

— Mergem cât încă este lumină. 

— Dar sunt frânţi de oboseală! 

Şi eu eram obosit, stors de vlagă după toate strădaniile 
de a scăpa dintr-o ananghie în care mă vârâsem singur şi 
neliniştit din cauza călăreţilor pe care-i văzusem mai 
devreme. Voiam şi eu să ne oprim, dar mi-era teamă. Râul 
era mai lat aici, lat şi mai puţin adânc. Benedetta avea 
dreptate, vâslaşii ajunseseră la capătul puterilor şi abia 
mai înaintam împotriva curentului. Soarele coborâse de 
tot, abia zărindu-se în spatele colinelor din depărtare. În 
ultimele lui sclipiri, dincolo de ulmi, am zărit un acoperiş 
înalt acoperit cu stuf. O casă, un loc unde să ne odihnim. 
Am tras către mine vâsla-cârmaci şi Brimwisa se opri în 
nămol, cu prora abia atingând malul. 

— Ne oprim? mă întrebă Finan uitându-se la mine. 

— Curând o să se înnopteze. Vreau să găsim un adăpost. 

— N-am putea rămâne pe corabie? 

— Am ajuns atât de departe cât se putea, i-am răspuns. 

Apa râului era tot mai mică, aşa că vâslele şi chila se tot 
loveau de fund. Am hotărât că era timpul s-o abandonăm 
pe Brimwisa. 

— Am putea să aşteptăm fluxul şi să mai înaintăm câteva 
mile, i-am mai spus lui Finan. Dar asta ar însemna să mai 


4 255 # 


stăm câteva ore. Mai bine continuăm pe jos. 

— Dar mai întâi ne odihnim? 

— Da, mai întâi ne odihnim, l-am asigurat. 

Am coborât pe mal luând cu noi armele capturate, 
îmbrăcămintea, mâncarea, cămăşile de zale şi banii. Am 
împărţit hrana dându-i fiecăruia atât cât putea să care. 
Ultimele lucruri pe care le-am luat au fost cele două 
lanţuri lungi cu care fuseseră legaţi vâslaşii. 

— Pe astea de ce le luăm, stăpâne? mă întrebă Immar 
când i-am pus un lanţ în jurul gâtului. 

— Sunt de mare preţ, i-am răspuns. 

Inainte de a pleca i-am pus pe Gerbruht şi pe Beornoth, 
singurii care ştiau să înoate, să-şi scoată cizmele şi zalele 
şi să ducă nava pe partea cealaltă a râului. Odată ajunşi 
lângă malul Angliei de Est, au legat-o de o salcie şi s-au 
întors jumătate mergând prin apă, jumătate înotând. Era o 
precauţie măruntă şi probabil inutilă, dar, dacă Waormund 
ne urmărea, avea s-o găsească pe Brimwisa pe malul de 
est şi să-şi trimită oamenii să ne caute pe acea parte a 
râului, ceea ce i-ar fi îndepărtat de noi. 

Se lăsase deja amurgul când am pornit printr-o luncă 
străjuită de ulmi, plină de piciorul-cocoşului, către o 
gospodărie fără întărituri, după cum fuseseră şi satele de 
până atunci. Nişte câini priponiţi ne primiră cu un lătrat 
furios. Am văzut o clădire mare, un hambar cu acoperiş 
nou de stuf şi alte câteva clădiri mai mici, de bună seamă 
şoproane şi grajduri. Cei trei câini începură să latre şi mai 
tare, trăgând de frânghiile cu care erau legaţi, potolindu- 
se doar atunci când uşa se deschise şi dinăuntru ieşiră 
patru bărbaţi. Trei dintre ei aveau arcuri de vânătoare cu 
săgeți, cel de-al patrulea avea o spadă în mână. 

Acesta din urmă ţipase la câini pentru a-i face să tacă, 
iar acum se uita către noi. 

— Cine sunteţi? ne-a întrebă răcnind. 

— Peregrini, i-am răspuns tot tare. 

— Of, Doamne, m-am săturat de voi! 

I-am dat cingătoarea cu spada mea lui Finan şi m-am 
îndreptat către casă însoţit de Benedetta şi de părintele 


4 256 # 


Oda. Pe măsură ce mă apropiam mi-am dat seama că omul 
cu spada era mai bătrâior, dar încă în plină vigoare. 

— Căutăm adăpost pentru o noapte şi avem cu ce plăti, 
i-am zis. 

— Banii sunt întotdeauna bine-veniţi, îmi spuse el cu 
băgare de seamă. Dar cine sunteţi şi încotro mergeţi? 

— Sunt un prieten al regelui ZEthelstan. 

— Poate, făcu el precaut. Dar nu eşti din Mercia. 

Accentul meu mă dăduse de gol. 

— E adevărat. Sunt din Northumbria. 

— Cineva din Northumbria să fie prieten al regelui? mă 
întrebă el cu dispreţ. 

— Şi am fost prietenul lui Lady Æthelflaed. 

Tăcu la auzul acestui nume, privindu-ne cercetător în 
lumina tot mai slabă a serii. L-am văzut că-şi coboară ochii 
spre ciocănelul-amuletă aflat la gâtul meu. 

— Un păgân din Northumbria care a fost prietenul lui 
Lady /ZEthelflaed, spuse încet, apoi se uită din nou la mine 
şi-şi lăsă spada în jos. Sunteţi Uhtred de Bebbanburg! 
exclamă, nevenindu-i să creadă. 

— Eu sunt. 

— Sunteţi bine-venit, Lord Uhtred. Îşi vâri spada în 
teacă şi le făcu semn celorlalţi să lase arcurile în jos, apoi 
înaintă câţiva paşi către noi, oprindu-se la o lungime de 
spadă distanţă. Numele meu este Reedwalh Raedwalhson. 

— Mă bucur să te întâlnesc, i-am spus încântat. 

— Am luptat la Fearnhamme, stăpâne. 

— Aia a fost o luptă urâtă. 

— Dar am câştigat, stăpâne! zâmbi el. Sunteţi mai mult 
decât bine-venit. 

— Poate că nu m-ai primi cu atâta bucurie dacă ai şti că 
suntem urmăriţi. 

— De nemernicii care au cucerit Lundene-ul? 

— Vor veni încoace, şi, dacă ne găsesc, te vor pedepsi. 

— Anglii ăştia de est! răbufni furios Reedwalh. Mereu vin 
să ne prade hambarele şi să ne fure vitele! 

— Avem de-ale gurii, dar ne trebuie nişte bere şi un loc 
unde să ne odihnim. Nu în casa ta, nu vreau să-ţi pun 


4 257 # 


familia în primejdie. 

Rămase un moment pe gânduri. O femeie în vârstă, 
presupun nevasta lui, ieşise în prag şi ne urmărea. Primii 
lilieci se zburătăceau din hambar, profilându-se ca nişte 
umbre negre pe cerul pe care apăruseră deja stelele. 

— E un loc bun la mai puţin de o milă spre miazăzi, 
spuse Rædwalh în cele din urmă. Acolo vă puteţi odihni în 
siguranţă. Se uită dincolo de mine la adunătura pestriță de 
sclavi, copii şi războinici care mă însoțea. Dar ce oaste 
ciudată aveţi cu dumneavoastră, stăpâne! observă el 
amuzat. Pentru numele lui Dumnezeu, ce faceţi pe-aici? 

— Ai timp pentru o poveste? 

— Nu avem mereu, stăpâne? 

Faptul că pomenisem numele lui /ZEthelflaed îi descuiase 
lui Reedwalh cutia cu mărinimie. Mercienii o iubiseră, o 
admiraseră şi acum o jeleau. /ZEthelflaed îi alungase pe 
danezi din Mercia, înzestrase cu cele trebuincioase 
bisericile şi mănăstirile, construise burguri care să apere 
frontiera de la miazănoapte. Fusese doamna Merciei şi 
apărase cu înverşunare mândria şi avuţia acelui ţinut. Toţi 
ştiau că fusesem prietenul ei, iar unii bănuiau că-i fusesem 
şi ibovnic. Rædwalh îmi vorbi despre ea în timp ce ne 
conducea spre sud pe după o colină împădurită; la rândul 
meu, i-am istorisit cum fugiserăm din Lundene. 

— Dacă nemernicii vin să vă caute, n-o să scot o vorbă, 
mă asigură el. Nici eu şi nici oamenii mei nu vom spune 
nimic. Nu ne plac cei din Anglia de Est. 

— Cel care e în fruntea urmăritorilor noştri este saxon 
de vest. 

— Nici pe ei nu-i iubim! Fiţi fără grijă, stăpâne. Niciunul 
dintre noi nu v-a văzut pe aici. 

Era o noapte blândă sub mângâierea razelor de lună. 
Mergând prin luncile de pe marginea râului, mă întrebam 
dacă Waormund îşi trimisese oamenii pe jos în nord ca s-o 
găsească pe Brimwisa. li vedeam catargul pe deasupra 
sălciilor, dar nu era niciun semn cum că inamicul s-ar fi 
aflat acolo. 

— Dacă vrei o corabie, o poţi lua pe aceea, i-am spus lui 


4 258 # 


Reedwalh. 

— Niciodată nu mi-au plăcut corăbiile, stăpâne. 

— Dar scândurile ei vă pot fi de trebuinţă. 

— Asta aşa este! Cu nişte scânduri atât de zdravene se 
pot construi vreo două căsuțe. Fiţi atent, stăpâne. 

Reedwalh îmi atrăsese atenţia căci ajunseserăm la 
marginea unui şanţ plin de stuf. Odată ce-am trecut pe 
partea cealaltă, ne conduse înspre vest, unde erau nişte 
coline împădurite mai joase. Am mers pe o cărare ce 
şerpuia printre frasini şi ulmi până la un luminiş unde, la 
lumina lunii, am văzut un hambar aproape în ruină. 

— L-am moştenit de la tata, îmi zise Rzedwalh. Bătrânul 
care stăpânea peste luncile de-aici a murit în urmă cu zece 
ani, iar eu am cumpărat pământurile de la văduva lui, care 
s-a prăpădit şi ea la patru ani după bărbatul ei. Ne-am 
mutat în casa lor, aşa că ăsta a rămas de izbelişte. 
Deschizând uşa care era gata să cadă, adăugă: E destul de 
uscat înăuntru, stăpâne. Vă trimit bere şi nişte merinde din 
puţinul nostru. Avem nişte brânză, asta ştiu sigur. 

— Nu trebuie să vă înfometați din cauza noastră. Doar 
nişte bere am vrea. 

— E un izvor în spate, zise Rædwalh arătând către apus. 
Apa e bună de băut. 

— Atunci, nu ne trebuie decât un loc unde să punem 
capul peste noapte. 

Mi-am pipăit săculeţul. Auzind clinchetul banilor, 
Reedwalh îmi spuse: 

— Nu se cade să iau bani de la Domnia Voastră, stăpâne. 
Nu pentru găzduirea într-un hambar vechi. 

— Am luat banii de la un negustor de sclavi. 

— În cazul ăsta... zâmbi el şi întinse mâna. Şi încotro 
mergeţi, stăpâne? lertaţi-mi întrebarea. 

— Spre miazănoapte, i-am răspuns, nevrând să fiu foarte 
precis. Căutăm armatele regelui ZEthelstan. 

— Spre miazănoapte! făcu el surprins. Nu trebuie să 
mergeţi într-acolo, stăpâne. La Werlameceaster sunt 
câteva sute de războinici de-ai regelui ZEthelstan! Ambii 
mei fii sunt acolo, în serviciul lordului Merewalh. 


4 259 # 


Acum, eu eram cel surprins. 

— Werlameceaster? E pe aproape? 

— Bunul Dumnezeu este cu Domnia Voastră, stăpâne, 
îmi zise el voios. E la numai douăsprezece mile de aici! 

Deci Merewalh, prietenul meu, era la o aruncătură de 
băț împreună cu sutele de oameni cu care plecase 
prosteşte din Lundene. 

— Crezi că Merewalh este încă acolo? 

— Era acum o săptămână. Ştiu, pentru că am fost acolo 
să le duc nişte slănină. 

Năpădit de un val de speranţă şi de uşurare, mi-am atins 
ciocănelul de la gât. 

— Unde suntem noi acum? 

— Bunul Dumnezeu este cu Domnia Voastră, stăpâne. Vă 
aflaţi în Cestrehunt. 

Nu auzisem despre acest loc, deşi Rædwalh părea să-l 
considere important. Am cotrobăit din nou prin săculeţ şi 
am scos un ban de aur. 

— Ai un slujitor de încredere? 

— Am chiar şase, stăpâne. 

— Şi un cal bun? 

— Tot atâţia. 

— Ar putea unul din slujitorii tăi să se ducă noaptea asta 
la Werlameceaster şi să-i spună lui Merewalh că mă aflu 
aici şi că am nevoie de ajutor? l-am întrebat ţinând banul 
în mână. 

Reedwalh şovăi puţin, pe urmă luă banul. 

— O să trimit doi oameni, stăpâne. Dar... spuneţi-mi, va 
fi război? 

— Da, aşa cum se întâmplă mereu, i-am răspuns 
posomorât. Au fost lupte în Lundene, şi, odată început, un 
război este greu de oprit. 

— Asta pentru că avem doi regi în loc de unul singur? 

— Pentru că avem un rege şi un copil netrebnic care se 
crede rege. 

Reedwalh simţi amarul din cuvintele mele. 

— ZElfweard? 

— Da, el şi unchiul lui. 


4 260 # 


— Care nu se vor opri până când nu vor înghiţi Mercia, 
zise el tăios. 

— Dar cum ar fi dacă Mercia ar înghiţi Wessexul şi 
Anglia de Est? l-am întrebat. 

Rămase puţin pe gânduri, apoi îşi făcu semnul crucii. 

— N-aş vrea să fie război, stăpâne. Au fost prea multe. 
Nu vreau ca fiii mei să ajungă într-un zid de scuturi. Dar, 
dacă va fi să fie război, o să mă rog ca tânărul Æthelstan 
să-l câştige. Pentru asta sunteţi aici, stăpâne, nu-i aşa? Ca 
să-l ajutaţi? 

— Sunt aici pentru că sunt nebun. 

Aşa şi era. Eram un nebun de nestăvilit. Însă zeii mă 
aduseseră aproape de forţele lui ZEthelstan. Poate că zeii 
erau de partea mea. 

Şi asta urma să aflu dimineaţă. 


N-am permis să se aprindă vreun foc. Dacă Waormund 
îşi trimisese oamenii să ne caute în cursul nopţii, un foc, 
chiar aprins înăuntrul hambarului, ne-ar fi putut da de gol. 
Am mâncat turte râncede de ovăz şi peşte uscat, am băut 
apa de izvor despre care Rædwalh ne spusese că era bună 
şi am poruncit ca vâslaşii să se culce într-o parte a 
hambarului, iar femeile şi copiii în cealaltă parte. Noi urma 
să ne aşezăm la mijloc, între ei. Am pus hainele, zalele, 
banii, suliţele şi restul prăzii lângă femei şi le-am zis 
oamenilor mei să-şi scoată spadele. Lumina lunii care 
pătrundea printre şindrilele acoperişului se răsfrângea pe 
lamele de oţel, lucru pe care vâslaşii îl vedeau bine. 

— Vă leg în lanţuri! le-am spus. Tăcură câteva clipe, apoi 
se auzi un mârâit de nemulţumire. O să vă eliberez! am 
adăugat pentru a-i linişti. V-am promis şi-mi voi ţine 
promisiunea. Dar noaptea asta trebuie să staţi înlănţuiţi, 
poate pentru ultima dată. Immar, Oswi, legaţi lanţurile. 

De aceea luasem lanţurile de pe corabie. Vâslaşii erau 
rupţi de oboseală şi asta avea să-i facă să doarmă toată 
noaptea, dar îmi stăruiau în minte spusele Benedettei. 
Bărbaţilor cu gleznele înlănţuite le era imposibil să se 
mişte fără să facă zgomot, şi orice încercare a lor de a-şi 


% 261 # 


scoate lanţurile ne-ar fi atras atenţia. Benedetta şi femeile 
de lângă ea se uitau la Oswi şi Immar, care, neputând bate 
lanţurile în nituri, se chinuiau să le înnoade. 

— Acum, toată lumea la culcare, le-am spus. 

După ce se lungiră cu toţii pe paiele putrezite am ieşit 
afară cu Finan. 

— Vom avea nevoie de santinele, i-am zis. 

Ne uitam dincolo de lunci, către râul care curgea printre 
sălcii brăzdat de scânteierile lunii. 

— Crezi că nenorociţii ne mai urmăresc? 

— Ar putea, dar chiar dacă nu... 

— Trebuie să punem santinele, mă întrerupse el. 

— Stau eu primul, după care o să stai tu. Avem nevoie 
de câte trei oameni. 

— Aici, afară? 

— Unul afară şi doi înăuntru. 

— Înăuntru? 

— Ai încredere în sclavii ăia? l-am întrebat. 

— Dar sunt înlănţuiţi. 

— Şi disperaţi. Ei ştiu că suntem urmăriţi. S-ar putea 
gândi că ar fi mai bine să fugă decât să aştepte ca oamenii 
lui Waormund să ne prindă. Şi mai ştiu că avem bani, 
femei şi arme. 

— Dumnezeule, chiar crezi că vor îndrăzni să ne atace? 
mă întrebă el după un moment de gândire. 

— Cred că ar trebui să fim pregătiţi în caz c-o vor face. 

— Sunt vreo treizeci. Dacă toţi ne atacă... 

— Sau doar jumătate dintre ei... 

— Şi dacă ne atacă? 

— li terminăm cât se poate de repede, i-am răspuns 
încruntându-mă. 

— Dumnezeule, zise el din nou. 

— Trebuie să-i prevenim pe oamenii noştri. 

Ne-am întors în hambar. Lumina lunii pătrundea prin 
găurile din acoperiş. Oamenii sforăiau. Un copil plângea, 
dar Benedetta îi cânta încet. Micuţul tăcu. O bufniţă se 
auzea ţipând în noapte în pădurile din apropiere. 

L-am lăsat pe Oswi afară şi eu m-am aşezat în întuneric, 


4 262 # 


lângă peretele hambarului, împreună cu Beornoth şi 
Gerbruht. Niciunul dintre noi nu scoase o vorbă. În timp ce 
mă luptam cu somnul m-am lăsat în voia gândurilor. Mi-am 
adus aminte de casa din Lundene unde locuisem cu Gisela. 
Am încercat să-i readuc chipul în minte, însă n-am reuşit. 
Niciodată nu izbuteam s-o văd. Stiorra, fiica mea, semăna 
cu mama ei. Şi ea murise. Chipul ei îmi apărea vag. 
Singurul chip de care-mi aminteam era cel al lui Ravn, 
skaldul orb, tatăl lui Ragnar Neînfricatul, cel care mă luase 
în sclavie atunci când eram doar un copil şi care mă 
crescuse ca pe propriul vlăstar. 

Ravn fusese un mare luptător până când o spadă saxonă 
îi scosese ochii. Devenise skald. A râs de mine atunci când 
i-am spus că nu ştiam ce este acela un skald. 

— Un skald este un bard, îmi explicase el. 

— Adică rapsod? 

— Un poet, băiete. Un ţesător de vise, un om care 
plăsmuieşte glorie din nimic şi care te orbeşte cu ceea ce 
face. 

— La ce e bun un poet? îl întrebasem. 

— La nimic, băiete, chiar la nimic! Poeţii nu servesc la 
nimic! Dar, atunci când lumea se va sfârşi, oamenii îşi vor 
aminti cântecele lor. În Valhalla, noi vom cânta aceste 
cântece, şi astfel gloria Pământului de Mijloc va dăinui pe 
veci. 

Ravn m-a învăţat o sumedenie de lucruri despre zeii lui, 
şi acum, când sunt la fel de bătrân pe cât era el atunci 
când l-am cunoscut, îmi pare rău că nu l-am întrebat mai 
multe. Imi amintesc totuşi vorbele lui cum că în lumea de 
dincolo ar exista un loc hărăzit familiilor. 

— O să-mi revăd soţia, îmi spunea el dus pe gânduri. 

Eram prea tânăr ca să ştiu ce să-i răspund şi prea prost 
ca să-l întreb. Tot ce voiam era să aud poveştile lui despre 
bătălii. Acum, în hambarul luminat de lună, mă agăţam de 
aceste cuvinte auzite cu atâta timp în urmă şi mă gândeam 
că Gisela mă aşteaptă într-o sală luminată de soare. Am 
încercat din nou să-mi amintesc faţa şi zâmbetul ei. 
Câteodată îmi apare în vis, dar niciodată când sunt treaz. 


4 263 # 


— Stăpâne, îmi şopti Beornoth la ureche, făcându-mi 
semn uşor cu cotul. 

Probabil că aţipisem, dar m-am trezit brusc. Răsuflarea- 
Şarpelui era la picioarele mele, ascunsă în paie. Instinctiv, 
am pus mâna pe mâner. M-am uitat în dreapta mea, acolo 
unde dormeau vâslaşii. Nu am văzut pe nimeni mişcându- 
se şi nu am auzit nimic altceva în afară de sforăituri. După 
câteva momente însă am auzit murmure, şi cred că acestea 
îi atrăseseră atenţia lui Beornoth. Nu puteam distinge 
cuvintele. Murmurele încetară, apoi reîncepură. Am auzit 
foşnetul paielor şi zornăitul lanțurilor. Zgomotul acesta se 
auzi toată noaptea căci oamenii îşi mişcau picioarele în 
somn, aşa că nu i-am dat atenţie. Cum luna coborâse pe 
cer, prin acoperişul spart al hambarului pătrundea mai 
puţină lumină. Am rămas ascultând şi încercând să disting 
zgomotul pe care l-ar fi putut face lanţul trecut prin inelul 
cătuşei de la picior, dar auzeam numai sforăieli. O bufniţă 
ţipă afară. Unul dintre copiii aflaţi în partea cealaltă a 
hambarului scânci în somn, dar fu potolit. Peste câteva 
clipe, un lanţ zornăi. Sunetul se opri, apoi l-am auzit mai 
tare. Paiele foşniră, după care se făcu linişte. Aşteptam 
încordat, cu degetele strânse pe mânerul Răsuflării- 
Şarpelui. 

Dintr-odată, un bărbat uriaş se ridică şi se repezi la mine 
urlând. Lanţul zăngănea în spatele lui. Scoţând la rândul 
meu un strigăt de furie, am ridicat spada şi am îndreptat-o 
spre el. Încercam să rămân nemişcat, dar forţa cu care se 
năpustise bărbatul mă împinse spre Beornoth şi amândoi 
am căzut pe spate. Răsuflarea-Şarpelui pătrunsese adânc, 
simţisem cum lama ei trecuse prin straturi de muşchi. Încă 
mugind, namila mă lovi cu un pumnal, probabil cel pe care 
i-l dădusem lui lrenmund, care-mi străpunse cămaşa de 
zale şi-mi stârni o durere insuportabilă în umărul stâng. 

Fusesem trântit pe pardoseala hambarului. De pe spadă, 
pe care o ţineam strâns în mâna dreaptă, curgea sângele 
bărbatului. Beornoth urla, copiii ţipau. L-am auzit pe Finan 
înjurând. De văzut, nu puteam vedea nimic, pentru că 
uriaşul, care acum îmi horcăia în faţă, căzuse peste mine. 


4 264 # 


L-am aruncat într-o parte şi am reuşit să mă ridic în 
genunchi. Ar fi trebuit să folosesc Acul-Viespii, căci nu era 
loc pentru a mânui Răsuflarea-Şarpelui, cu lama ei lungă. 
Nici n-am apucat să-mi eliberez spada, că încă doi oameni 
cu feţele desfigurate de frică şi de ură se repeziră spre 
mine. Deşi pe moarte, uriaşul încă mă ţinea strâns de 
piciorul stâng. Am rotit spada în măruntaiele lui tocmai 
când unul dintre cei doi se îndrepta către mine. În lumina 
lunii am văzut că în mâna lui lucea un cuţit. M-am răsucit, 
dar uriaşul tot nu-mi dăduse drumul din strânsoare, aşa că 
am căzut iarăşi. Atacatorul căzu peste mine urlând şi-şi 
îndreptă cuțitul spre ochiul meu drept. l-am prins 
încheietura mâinii cu stânga, în timp ce în dreapta aveam 
Răsuflarea-Şarpelui. El mai urlă o dată şi-şi adună toate 
forţele ca să mă lovească. Avea o putere extraordinară, 
doar trăsese la vâsle. Am încercat să-i tai gâtul cu 
Răsuflarea-Şarpelui, însă al doilea îmi prinse lama şi izbuti 
să mi-o împingă la o parte în vreme ce primul continua să- 
şi apropie cuțitul de mine. În lumina slabă a lunii mi-am 
dat seama că nu era un cuţit, ci un piron de pe corabie. Se 
străduia să-l înfigă în ochiul meu în timp ce eu încercam 
să-i îndepărtez braţul şi să nu dau drumul Răsuflării- 
Şarpelui. 

Eram pe cale să pierd acea bătălie, căci ţepuşa se 
apropia neabătut de ochiul meu. Dintr-odată însă, se holbă 
la mine şi încetă să mai urle. Braţul lui îşi pierdu forţa, iar 
pironul pe care-l avea în mână căzu fără a-mi atinge ochiul. 
Începu să verse sânge pe gură, un sânge unsuros, închis la 
culoare, un sânge fierbinte care mă împroşca pe faţă. 
Omul se sufoca ca şi cum fusese lovit în gâtlej. Chiar în 
acel moment, al doilea atacator îmi dădu drumul la braţ şi 
încetă să-mi mai împingă spada. 

O femeie ţipa ca din gură de şarpe. La rândul meu, am 
slobozit un urlet ca să mă eliberez de frică. Hambarul se 
umpluse de miros de sânge. Cel care încercase să-mi ia 
Răsuflarea-Şarpelui se dăduse înapoi ameninţat de o suliță 
care părea să-l fi rănit deja în piept. Mi-am tras Răsuflarea- 
Şarpelui şi l-am terminat tăindu-i gâtul. Uriaşul care 


4 265 # 


pornise lupta încă mă ţinea de picior, dar mult mai slab. I- 
am lovit puternic braţul cu spada plină de sânge, 
retezându-i-l, apoi, plin de furie, i-am vârât-o în ochi până 
i-a pătruns în creier. 

Le-am auzit pe femei suspinând, i-am auzit pe copii 
plângând, după care se făcu linişte. 

— E cineva rănit? vru să ştie Finan. 

— Eu, i-am răspuns cu năduf, dar o să scap. 

— Nenorociţii, mormăi el scuipând. 

Zece vâslaşi fuseseră convinşi că singura lor şansă era 
să ne omoare. Acum, toţi erau morţi sau pe moarte în 
hambarul plin de sânge. Ceilalţi stăteau chirciţi lângă 
perete. Printre ei era şi lrenmund. 

— Nu am ştiut, stăpâne... 

— Taci! M-am aplecat şi am tras pumnalul din mâna 
uriaşului omorât. De unde avea pumnalul ăsta? l-am 
întrebat pe Ilrenmund. 

— Adormisem, stăpâne, îmi răspunse el cu ochii holbaţi 
de spaimă. Trebuie să mi-l fi furat, stăpâne. 

Ucigaşul luase pumnalul, după care, încet şi în linişte, 
desfăcuse una câte una zalele lanţului până ce socotise că 
se putea mişca nestingherit. Apoi atacase. 

Benedetta fusese cea care ţipase ca din gură de şarpe, 
nu pentru că fusese rănită, ci de uluire că-l lovise în piept 
cu sulița pe individul care voia să-mi ia Răsuflarea- 
Şarpelui. Ţinea încă arma în mână. Uluirea ei era nimic pe 
lângă a mea când am văzut-o pe micuța Alaina în spatele 
ei, ţinând şi ea o suliță. Cu câteva clipe mai devreme o 
înfipsese în beregata bărbatului care încerca să-mi 
străpungă ochii cu pironul, iar acum se uita mândră la 
mine. 

— Îţi mulţumesc, i-am spus cu glas răguşit. 

Alte două fete luaseră şi ele sulițe şi îi ajutaseră pe 
oamenii mei treziţi de bătălia care se iscase. Sclavii 
eliberaţi ne-ar fi depăşit ca număr, însă lanţul îi împiedica 
să se mişte. Ei aveau doar un pumnal şi două cuțite 
improvizate, iar oamenii mei avuseseră destul timp să 
pună mâna pe spade. 


4 266 # 


— A fost cât pe ce! i-am spus lui Finan când cerul începu 
să se lumineze spre răsărit. 

— Ce-ţi face umărul? 

— Rana e adâncă, nu prea pot să-l mişc, dar o să-mi 
treacă. 

— Ne-au salvat femeile. 

— Şi un copil! 

— Fetiţa asta este o mică minune, zise Finan. 

În noaptea aceea trecusem pe lângă moarte. Deşi 
fusesem în atâtea bătălii şi în atâtea ziduri de scuturi, 
niciodată nu simţisem atât de limpede că moartea este în 
preajma mea. Încă îmi amintesc ţeapa aceea apropiindu-se 
neabătut de ochii mei, încă am în nări duhoarea din 
respiraţia atacatorului, încă simt groaza de a-mi pierde 
Răsuflarea-Şarpelui, caz în care mi-ar fi fost refuzată 
intrarea în Valhalla. Dar un copil, o fetiţă de numai şapte 
anişori, îndepărtase moartea de lângă mine. 

Wyrd bið ful ărzed. 


Nu erau semne că urmăritorii ar fi fost prin apropiere, 
dar asta nu însemna că renunţaseră la vânătoare. Peste 
luncile de lângă râu plutea ceața, şi aceasta, împreună cu 
copacii de pe coline şi tufişurile de pe câmpii, putea 
ascunde iscoade trimise să ne caute. 

Reedwalh veni la răsăritul soarelui călare pe o iapă sură 
şi ne aduse brânză şi pâine. 

— Am trimis doi oameni la Werlameceaster azi-noapte, 
stăpâne. Nu s-au întors încă. 

— Te aşteptai să se întoarcă? 

— Nu, dacă judecăm bine, îmi răspunse el uitându-se la 
ceața de pe râu. De câteva săptămâni n-am văzut 
războinici din Anglia de Est pe aici, deci nu ar trebui să 
aibă necazuri. Îndrăznesc să spun că se vor întoarce 
împreună cu oamenii lui Merewalh. Dar Domnia Voastră, 
stăpâne, ce veţi face? 

— Nu voi rămâne aici. 

— Nu veţi putea ajunge prea departe cu micuţii ăştia, 
spuse Raedwalh uitându-se la copiii care ieşiseră în faţa 


4 267 # 


uşii vechiului hambar. 

— Nici chiar împinşi de la spate cu suliţele? l-am 
întrebat cu prefăcută seriozitate, făcându-l să râdă. Mai 
rău e că-ţi lăsăm un necaz pe cap. 

— Un necaz, stăpâne? 

L-am condus în hambar şi i-am arătat vâslaşii măcelăriți. 

— Vai de mine! Ăsta chiar că-i un necaz! se tângui el. 

— Aş putea să duc leşurile în pădure şi să las fiarele să 
se ocupe de ele. 

— Mai bine în râu, îmi sugeră Raedwalh. 

Am poruncit ca toate cadavrele să fie dezbrăcate şi 
azvârlite în apă, apoi ne-am strâns calabalâcul ca să 
plecăm. Raedwalh mă sfătui s-o ţinem înainte pe drumul de 
care până ajungeam la drumul mare, iar de acolo s-o luăm 
spre apus. 

— Drumul mare? l-am întrerupt. 

— Trebuie să-l ştiţi, stăpâne, îmi zise, mirat de 
întrebarea mea. E drumul care duce de la Lundene către 
miazănoapte. 

Într-adevăr, ştiam drumul. Fusese construit de către 
romani şi ducea de la Lundene la Eoferwic şi, mai departe, 
către Bebbanburg. 

— E aproape? 

— Dacă e aproape? chicoti el. E la o aruncătură de băț 
dincolo de pădurea asta. Ajungeţi la drum, apoi mergeţi 
vreo două-trei mile spre nord până la o răscruce... 

— Nu vreau să pierd timpul pe drum, l-am întrerupt. 

— Nu şi dacă trebuie să vă ascundeţi, îmi replică, 
dovedind că pricepuse cum stăteau lucrurile. 

Trupa mea de strânsură, formată din războinici, sclavi 
eliberaţi, femei şi copii, ar fi atras atenţia. Dacă urmăritorii 
noştri veneau de la Lundene, aveau să meargă pe vechiul 
drum roman şi să-i iscodească pe toţi călătorii pe care-i 
întâlneau. Cu cât ne vedeau mai puţini oameni, cu atât mai 
bine. 

— Deci traversez drumul? 

— Traversaţi drumul şi mergeţi spre apus. Veţi găsi 
multe locuri împădurite unde să vă puteţi ascunde. După 


% 268 # 


ce aţi mers puţin spre miazănoapte, veţi ajunge la un drum 
care vă va duce direct la Werlameceaster. 

— Circulă mulţi oameni pe acolo? 

— Poate câţiva negustori de vite, stăpâne. Poate şi 
câţiva pelerini. 

— Pelerini? 

— Sfântul Alban este înmormântat la Werlameceaster, 
stăpâne, îmi explică el făcându-şi semnul crucii. Acolo şi-a 
găsit martiriul, dar nici cel care l-a supus la cazne n-a avut 
o soartă mai bună, căci ochii i-au ieşit pe loc din orbite. 

I-am dat lui Raedwalh încă un ban de aur şi am plecat. 
Cerul era lipsit de nori şi, cum soarele se înălţase, 
începuse să fie cald. Mergeam încet şi cu băgare de 
seamă. Ne-am oprit între copaci, aşteptând ca drumul 
roman să fie gol atunci când îl traversam, apoi am 
continuat spre apus pe poteca mărginită de garduri vii şi 
de şanţuri. Alaina insistase să care sulița cu care-l omorâse 
pe cel care încercase să-mi străpungă măruntaiele. Arma 
era mult prea mare pentru ea, dar o târa pe pământ. 
Ambiţia i se putea citi pe figură. 

— De acum încolo nu mai scapi de ea, îmi spuse 
Benedetta zâmbind. 

— Data viitoare o pun într-un zid de scuturi, am zis. 

Am coborât spre o vâlcea împădurită urmând un drum 
care trecea printre pâlcuri mari de stejari, frasini şi fagi 
tineri. Am trecut pe lângă o groapă plină de negreală unde 
probabil se fabricase mangal. Nu am văzut pe nimeni şi nu 
am auzit nimic în afară de zgomotul paşilor noştri, 
cântecele păsărilor şi fâlfâitul aripilor lor printre frunze. 
Drumul se termina la marginea unui şanţ dincolo de care 
se întindea un lan de orz ce urca lin pe o pantă nu prea 
înaltă. Orz. Mi-am atins ciocănelul-amuletă de la gât. „Sunt 
un prost”, mi-am zis. Mai trecusem pe lângă alte două 
astfel de lanuri şi-mi spusesem că nu puteam să-mi petrec 
restul vieţii ocolind lanurile de orz. Finan îşi dădu seama la 
ce mă gândeam. 

— A fost doar un vis, Lord Uhtred. 

— Visele sunt semne, i-am replicat ursuz. 


4 269 # 


— Am visat că te băteai cu mine pentru o vacă. Ăsta ce 
semn mai este? 

— Şi cine a câştigat? 

— Cred că m-am trezit înainte de a afla sfârşitul. 

— Ce vis? interveni Benedetta. 

— Ei, prostii, zise Finan. 

Mergeam pe lângă un gard de porumbari care marca 
limita de nord a lanului. Tufele dese erau pline de volbură 
şi albăstrele, maci şi mărăcini cu flori roz. Înspre 
miazănoapte era un câmp de pe care se cosise fânul. 
Miriştea cobora încet spre drumul care ducea la 
Werlameceaster. Nu se vedea nici ţipenie de om. 

— N-ar fi mai uşor să mergem pe drum? întrebă 
Benedetta. 

— Ba da, dar pe acolo ne vor căuta duşmanii noştri. 

Se gândi la vorbele mele în timp ce ne apropiam de 
culmea joasă. 

— Dar ei sunt în urma noastră, nu-i aşa? 

— Da, sunt în urma noastră. M-am întors şi am făcut 
semn către răsărit, unde drumul ieşea din pădure. O să-i 
vedem venind de acolo, i-am zis. 

— Acum eşti sigur? mă întrebă Finan. 

— Sunt sigur. 

În clipa următoare n-am mai fost tot atât de sigur. 
Uitându-mă atent la drumul care ieşea dintre fagi, mă 
gândeam la Waormund. Ce avea să facă? Il dispreţuiam, 
ştiam că era crud şi brutal, dar era un motiv ca să-l 
socotesc neghiob? Waormund ştia că scăpasem pe Ligan şi 
mai ştia că nu puteam merge prea mult în amonte la reflux 
şi că la un moment dat aveam să ne împotmolim. Dar când 
o abandonaserăm pe Brimwisa nu ştiam că eram atât de 
aproape de Werlameceaster. O lăsasem pe malul de răsărit 
al râului, sperând că acest lucru îl va induce în eroare pe 
Waormund. Acum însă nu mai eram aşa de sigur că el îşi 
bătuse capul să ne caute în susul râului. Nu trebuia să fie 
prea inteligent ca să-şi dea seama încotro ne îndreptam. 
Waormund ştia că aveam nevoie de aliaţi şi ştia, de 
asemenea, că nu ne puteam aştepta să-i găsim în Anglia de 


4 270 # 


Est, ci în vest, unde, la mică distanţă de râu, se afla armata 
lui ZEthelstan. De ce să se chinuie să ne urmărească dacă 
putea să ne aştepte? Mă uitasem spre răsărit şi spre 
miazăzi ca să văd semne de iscoade, coifuri şi sulițe 
strălucind în soare. Ar fi trebuit să mă uit spre apus. 

— Sunt un idiot, am zis. 

— Şi asta ar trebui să ne surprindă? îmi replică Finan. 

— Waormund e în faţa noastră. 

Nu ştiu ce mă făcea să fiu atât de sigur, dar intuiţia mea, 
călită de-a lungul atâtor ani, în atâtea bătălii şi în faţa 
atâtor de multe pericole, asta îmi spunea. Sau poate că, 
pur şi simplu, dintre toate ce se puteau întâmpla, cel mai 
tare mă speria faptul că Waormund se pregătea să ne 
prindă în capcană. „Fii pregătit pentru ce e mai rău”, 
obişnuia să spună tata, cu toate că în ziua morţii lui el 
însuşi nu a ţinut cont de acest sfat şi a fost omorât de un 
danez. 

M-am oprit. La dreapta era gardul viu, la stânga, lanul 
mare de orz, aproape gata de seceriş, în faţă, o pantă care 
ducea către o altă pădurice. In jurul nostru era linişte şi 
pace. În lanul de orz zburau presuri. Un şoim se avântă 
spre înalturi. O adiere uşoară de vânt se strecura printre 
frunze, făcându-le să freamăte uşor. Departe, înspre nord, 
o şuviţă de fum arăta că acolo, în valea liniştită, se afla un 
sat. Părea imposibil ca moartea să se furişeze pe sub 
soarele de vară. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă părintele Oda, care venise 
lângă noi. 

Nu i-am răspuns. Mă uitam lung la păduricea care se 
întindea ca un zid în calea noastră. Simţeam cum mă 
cuprinde disperarea. Eram împreună cu şapte războinici, 
un preot, patru femei, câţiva sclavi eliberaţi şi câţiva copii 
speriaţi. Nu aveam cai. Nu puteam trimite iscoade să 
cerceteze ce se întâmpla înaintea noastră. Puteam doar să 
sper că aveam să găsim o ascunzătoare bună. Ne aflam pe 
o colină însorită, într-un lan de orz, şi duşmanul meu mă 
aştepta. 

— Ce facem? încercă părintele Oda o altă întrebare. 


% 271 # 


— Mergem înapoi. 

— Înapoi? 

— Înapoi pe drumul pe care am venit. M-am întors şi m- 
am uitat la răsărit, către pădurea prin care trecuserăm şi 
unde văzusem groapa neagră în care se făcea mangal. Le- 
am zis: Mergem în pădure şi căutăm un loc unde să ne 
ascundem. 

— Dar... 

Părintele Oda fu întrerupt de Benedetta. 

— Saraceni! şopti ea. 

Fusese un singur cuvânt, dar un cuvânt din care 
răzbătea o spaimă cumplită. Şi cuvântul acela mă făcu să 
mă întorc ca să văd ce-o speriase. 

Erau călăreţi. 


— Oamenii lui Merewalh! zise părintele Oda. Slavă 
Domnului! 

Pe drumul pelerinilor erau doisprezece călăreţi, toţi cu 
coifuri şi îmbrăcaţi în zale. Jumătate dintre ei aveau sulițe 
lungi în mâini. Se aflau în locul unde drumul se afunda 
între copacii dinspre apus. Se opriseră acolo şi se uitau în 
faţa lor. 

— Nu sunt cumva duşmanii? întrebă Benedetta. 

— Ba da, murmură Finan. 

Încă doi războinici ieşeau din pădure, ambii purtând 
mantiile vişinii ale trupelor lui ZEthelhelm. Îi puteam vedea 
printr-o spărtură a gardului viu, dar se pare că ei nu ne 
zăriseră. 

— Înapoi! am zis. Înapoi! Toţi! Înapoi către copaci! 

Copiii se uitau la mine, foştii sclavii erau derutaţi. 
Părintele Oda deschise gura ca să spună ceva, dar eu am 
strigat din nou: 

— Fugiţi! Acum! Încă mai stăteau pe gânduri când am 
păşit ameninţător către ei. Plecaţi! 

Fugiră toţi care-ncotro. 

— Iar voi, veniţi cu mine, le-am spus războinicilor mei, 
lângă care se afla şi Benedetta. 

— Prea târziu, zise Finan. 


% 272 Ø 


Waormund, care părea să fie unul dintre călăreţii de pe 
drum, făcuse ceea ce aş fi făcut şi eu. Trimisese iscoade pe 
culme, printre copaci, iar acum acestea apăruseră la 
marginea lanului de orz. Erau doi oameni, ambii călare pe 
cai suri. Amândoi se uitau de-a lungul gardului spre locul 
unde mă aflam. Unul ridică un corn şi sună din el. 
Chemarea ca un vaiet se stinse, apoi se auzi din nou. Pe 
drum apărură alţi războinici, cu totul cel puţin patruzeci. 

— Plecaţi! le-am cerut oamenilor mei. Şi tu, Finan! 

— Dar... 

— Du-te! am răcnit la el. 

Şovăia. Am desfăcut punga grea cu bani de la cingătoare 
şi i-am pus-o cu forţa în mână, apoi am împins-o pe 
Benedetta către el. 

— Ai grijă să nu păţească nimic! Ai grijă de oamenii mei! 
Du-te acum! 

— Dar, stăpâne... 

— Pe mine mă vor, nu pe voi. Plecaţi! Tot mai şovăia, şi 
asta m-a făcut să urlu ca rănit de moarte: Plecaţi odată! 

Finan plecă. Ştiu că ar fi vrut să rămână, dar furia mea 
înverşunată şi faptul că-i cerusem să aibă grijă de 
Benedetta îl convinseseră să plece. Sau poate se gândise 
că nu avea niciun rost să moară atâta timp cât exista o 
şansă să trăiască. Cineva trebuia să ajungă cu veşti la 
Bebbanburg. 

Totul are un sfârşit. Verile se termină. Fericirea trece. 
Zilele cu bucurii sunt urmate de zile pline de întristare. 
Până şi zeii vor dispărea în ultima bătălie a Ragnarokului!* 
când tot răul din lume va produce haos, soarele se va 
întuneca, casele oamenilor vor fi distruse de ape 
întunecate şi marea sală strălucitoare din Valhalla va fi 
cuprinsă de flăcări şi se va transforma în cenuşă. 

Totul are un sfârşit. 

Am scos Răsuflarea-Şarpelui şi m-am îndreptat către 
iscoade. Nimic bun nu avea să mi se va întâmple, dar 


13 Ragnarok (literal, „soarta finală a zeilor”), în mitologia scandinavă, 
reprezintă o serie de evenimente majore, printre care şi bătălia finală 
dintre zei şi forţele malefice (n. tr.). 


4 273 # 


soarta mă adusese aici, şi omul trebuie să-şi îndure soarta. 
Nu aveam de ales. Eu îmi ispitisem soarta. IÎncercasem să- 
mi ţin jurământul făcut lui ZEthelstan. Fusesem năvalnic şi 
nebun. Gândul acesta nu-mi dădea pace în timp ce 
mergeam printre gardul viu şi lanul de orz înalt. „Un lan 
de orz”, mi-am zis. Mă gândeam cât de neghiob fusesem. 
Acum mă îndreptam către sfârşitul hărăzit unuia ca mine. 

Şi poate că această hotărâre nechibzuită nu avea să-i 
salveze pe oamenii mei. N-avea s-o salveze pe Benedetta. 
N-avea să le salveze pe fete, n-avea să-i salveze pe copii. 
Dar era o infimă speranţă în ea. Dacă aş fi fugit împreună 
cu ei, călăreţii ne-ar fi urmărit şi ne-ar fi măcelărit pe toţi. 
Waormund mă voia pe mine, nu-i voia pe ei. Aşa că trebuia 
să rămân în lanul de orz pentru a le da Benedettei, lui 
Finan şi celorlalţi această mică speranţă. Soarta avea să 
decidă pentru noi toţi. 

M-am oprit într-un loc plin cu maci de culoarea sângelui 
deoarece, chemaţi de cornul iscoadei, călăreţii ieşiseră de 
pe drum şi acum urcau pe povârniş, îndreptându-se către 
mine. Mi-am atins ciocănelul-amuletă, dar ştiam că zeii mă 
abandonaseră. Cele trei norne!“ îmi deşirau aţa vieţii. Una 
dintre acestea ţinea o foarfecă în mână. 

Totul are un sfârşit. 

Am rămas pe loc. Călăreţii trecură printr-o gaură din 
gardul viu, dar, în loc să se îndrepte direct spre mine, 
intrară în lan, armăsarii lor călcând în copite paiele de orz. 
Stăteam cu spatele la tufele de porumbar, iar călăreţii 
făcură un semicerc în faţa mea. Unii ţineau suliţele 
îndreptate spre mine ca şi cum le era teamă că-i voi ataca. 

Ultimul sosi Waormund. 

Îl întâlnisem doar o singură dată înainte de lupta din 
vechea casă de pe malul Temesului. La acea primă 
întâlnire îl umilisem trăgându-i o palmă peste faţă. Era o 
faţă hidoasă, lată, brăzdată de o cicatrice de la sprânceana 
ochiului drept până la falca stângă, o cicatrice făcută într-o 
bătălie. Avea un păr şaten vâlvoi, ochi de gheaţă, iar 


14 În mitologia nordică, divinităţi feminine care hotărau soarta 


oamenilor şi a zeilor (n. tr.). 


Y 274 Ø 


buzele îi erau subţiri. Era o namilă de om, mai înalt chiar 
decât mine, un bărbat pe care să-l aşezi în mijlocul unui 
zid de scuturi ca să-i înspăimânte pe duşmani. Era călare 
pe un armăsar negru cu harnaşamentul împodobit cu 
argint. Se aplecă peste capul bidiviului, se uită la mine şi- 
mi aruncă un zâmbet care era mai degrabă o strâmbătură. 

— Uhtred de Bebbanburg! 

Am tăcut. Strângeam tare mânerul spadei, rugându-mă 
să mor cu ea în mână. 

— Ţi-ai pierdut limba, Lord Uhtred? mă întrebă 
Waormund, dar nu primi răspuns. Oricum o să ţi-o tăiem 
înainte de a te omori. La fel şi boaşele. 

Totul moare. Cu toţii murim. Şi tot ce rămâne în urma 
noastră este renumele. Sper că despre mine se va spune că 
am fost un mare războinic, un om drept şi un stăpân bun şi 
că această moarte mizeră, lângă un gard viu, va fi dată 
uitării. 'Ţipetele mele vor amuţi, însă renumele va fi 
prezent în cântecele pe care oamenii le vor cânta în sălile 
de ospeţe. lar Waormund? Avea şi el un renume, şi acesta 
era cruzimea lui. Despre el se va spune că putea să domine 
un zid de scuturi, dar îi plăcea să chinuie oamenii, fie 
aceştia bărbaţi ori femei. Aşa cum eu eram cunoscut drept 
cel care-l omorâse pe Ubba pe malul mării, drept 
războinicul care-l nimicise pe Cnut, Waormund avea să 
devină faimos ca omul care-l ucisese pe Uhtred de 
Bebbanburg. 

Cobori din şa. Purta o cămaşă de zale pe sub mantia 
vişinie, la gât îi atârna un lanţ de argint, iar coiful avea 
margini de argint, ceea ce arăta că era unul dintre 
comandanții lui ZEthelhelm, un războinic în fruntea altor 
războinici, un om care purta bătăliile stăpânului său. 
Pentru un moment am îndrăznit să sper că urma să ne 
luptăm între noi doi, însă el le făcu un semn oamenilor lui. 

— Luaţi-l. 

Opt sulițe lungi cu mânere de frasin mă înconjurară 
ameninţător. O suliță cu vârful ruginit îmi atingea 
pântecul. O clipă m-am gândit să ridic Răsuflarea-Şarpelui, 
să dau deoparte lancea şi să-l lovesc pe omul din faţa mea. 


% 275 # 


Poate că trebuia să mă lupt, dar soarta mă avea în 
ghearele ei şi-mi spunea că acesta era sfârşitul. Căci totul 
are un sfârşit. N-am făcut nimic. 

Un om păşi temător printre sulițe şi-mi luă Răsuflarea- 
Şarpelui din mână. Am opus rezistenţă, dar sulița cu vârful 
ruginit mă împunse în burtă, aşa că am dat drumul spadei. 
Un altul se apropie din stânga mea şi mă lovi peste 
picioare, obligându-mă să cad în genunchi. Eram 
înconjurat de duşmani, nu mai aveam Răsuflarea-Şarpelui 
şi nu mă puteam apăra. 

Totul are un sfârşit. 


4 276 # 


Zece 


Se părea că nu aveam să mor lângă acel gard viu. 
Waormund voia să aibă un renume. Voia să fie cunoscut ca 
Waormund, ucigaşul lui Uhtred. Uciderea mea lângă acel 
gard nu i-ar fi inspirat pe barzi să scrie cântece despre 
fapta lui de vitejie. Voia să mă ducă triumfător la stăpânul 
lui, la duşmanul meu /Ethelhelm. Voia ca vestea despre 
moartea mea să circule pe toate drumurile romane din 
toată Britania, astfel încât toată lumea să se teamă de el, 
Waormund, ucigaşul lui Uhtred. 

Şi totuşi, dacă nu-mi era dat ca moartea să-mi fie rapidă, 
până atunci trebuia să fiu umilit. Se apropie de mine agale, 
savurând momentul. Nu spunea nimic. Încruntat, îi făcu 
semn unui războinic care se afla în spatele meu. Preţ de 
câteva clipe am crezut că acesta îmi era sfârşitul, că un 
pumnal avea să-mi spintece măruntaiele. Dar omul nu făcu 
decât să-mi ridice coiful pentru ca Waormund să mă poată 
plesni peste faţă. 

Asta era răzbunarea lui pentru palma pe care i-o 
dădusem cu mulţi ani înainte. Însă gestul lui nu semăna 
deloc cu ofensa pe care i-o adusesem eu. Fu o lovitură 
feroce care mă aruncă într-o parte, la fel de brutală şi de 
dureroasă ca izbitura bolovanului care-mi fusese azvârlit în 
cap de pe zidul înalt al Heaburgului, sfărâmându-mi coiful 
şi trântindu-mă la pământ. Privirea mi se înceţoşă, capul 
îmi zvâcni într-o parte şi creierul mi se umplu dintr-odată 
de zgomote, întuneric şi durere. Asta a fost poate o 
binecuvântare, căci nu mi-am dat seama când îmi smulseră 
ciocănelul-amuletă de la gât, îmi desfăcură cingătoarea, 
îmi luară Acul-Viespii şi cămaşa de zale, îmi scoaseră 
cizmele, îmi rupseră cămaşa şi mă loviră peste pieptul gol. 
I-am auzit râzând, am simţit fierbinţeala uşurării lor pe 


% 277 # 


mine. Îmi traseră mâinile în faţă şi mi le legară cu sfoară 
de coada calului lui Waormund, apoi împletiră coada 
calului în două cosiţe pe care le prinseră cu un nod ca să 
fie siguri că nu mă dezlegam. 

Waormund, săltat deasupra mea, mă scuipă în faţă. 

— Lord ZEthelhelm vrea să-ţi vorbească, iar nepotul său 
vrea să te facă să urli. 

Nu i-am răspuns. Aveam gura plină de sânge, mă durea 
o ureche, eram ameţit şi mă clătinam. Cred că mă uitam la 
el cu un ochi pe jumătate închis, căci mă scuipă încă o 
dată. 

— Regele ZElfweard vrea să te facă să urli, hohoti el. Se 
pricepe de minune la aşa ceva. 

Tot nu i-am zis nimic, ceea ce-l înfurie şi mai tare. Mă 
lovi în stomac cu chipul desfigurat de ură, făcându-mă să 
mă îndoi de mijloc şi să icnesc după aer, după care mă 
apucă de păr şi-mi trase capul în sus. 

— Regele va voi să te omoare, dar eu o să încep în locul 
lui. 

Întinse mâna, îmi deschise gura cu forţa şi, fără să stea 
pe gânduri, mă scuipă în ea. 

Îi azvârlise Acul-Viespii, încă în teacă, unuia dintre 
oamenii lui, dar păstrase cureaua şi teaca Răsuflării- 
Şarpelui. Îşi scoase cingătoarea lui şi spada şi le aruncă 
unui războinic, după care îşi puse cureaua mea la brâu. 
Luă Răsuflarea-Şarpelui de la cel care mă dezarmase şi-şi 
trecu un deget peste sângele rămas pe lama ei. 

— E a mea! zise încântat. A mea! 

Răsuflarea-Şarpelui! O aveam de când mă ştiam. Era o 
spadă extraordinară, cea mai bună din lume, turnată de 
fierarul Ealdwulf şi oţelită de cuvintele fermecate ale unui 
luptător vajnic şi ale unei vrăjitoare. Acum nu mai era a 
mea. Uitându-mă la măciulia pe care strălucea crucea 
Hildei, m-am simţit cuprins de disperare şi de o ură 
neputincioasă. 

Waormund îmi apropie de nas lama spadei, şi, pentru un 
scurt moment, am crezut că avea de gând să mi-l reteze. 
Dar nu, scuipă din nou şi vâri Răsuflarea-Şarpelui în teacă. 


4 278 # 


— Plecăm! strigă la oamenii lui. În şa! 

Trebuiau să meargă spre răsărit pe drumul cel mare 
care ducea către Lundene, drumul roman pe care-l 
traversasem eu de dimineaţă. Waormund trecu primul 
printr-o gaură din gardul viu care era plină de mărăcini, 
astfel că ţepii mă zgâriară îngrozitor. 

— N-ai decât să calci în balega calului, dobitocule, îmi 
strigă Waormund auzindu-mi geamătul. 

Miriştea îmi zgâria tălpile. Înaintea mea erau douăzeci 
de oameni urmaţi de Waormund şi încă douăzeci de 
războinici. Doi călăreţi cu sulițe în mâini erau de o parte şi 
de alta. Era aproape miezul zilei. Soarele era sus. Noroiul 
de pe jos se uscase. Îmi era sete, dar nu puteam bea decât 
propriul sânge. M-am poticnit, şi calul mă târî vreo zece 
paşi. Noroiul uscat şi pietrele îmi sfâşiau picioarele. 
Waormund se opri, se întoarse în şa şi izbucni în râs 
văzând că mă chinuiam să mă ridic. 

— Ridică-te, dobitocule! îmi spuse dând pinteni calului. 

Acesta plecă în fugă, trântindu-mă iarăşi. Zdruncinătura 
bruscă mă făcu să sângerez din nou din umărul stâng. 

Drumul trecea prin crângul de fagi. Finan se ascundea 
pe undeva pe acolo. Speram să-mi vină în ajutor, dar el 
avea doar şase oameni, pe când Waormund avea patruzeci. 
Foarte probabil, Waormund ştia că nu fusesem singur, şi 
mă temeam că trimisese iscoade să-mi găsească tovarăşii. 
Se părea însă că era mulţumit cu ceea ce obținuse, 
renumele îi era asigurat şi acum călărea triumfător către 
Lundene, unde, sub privirile duşmanilor mei, urma să mor 
în chinuri cumplite. 

Am trecut pe lângă doi preoţi şi cei doi diaconi ai lor 
care se îndreptau spre Werlameceaster. Stăteau pe 
marginea drumului şi se uitau la mine cum mă poticnesc. 

— Uhtred de Bebbanburg! se semeţi Waormund. Uhtred 
păgânul! Pe drumul către moarte! 

Unul dintre preoţi îşi făcu semnul crucii, dar nimeni nu 
scoase vreo vorbă. 

M-am clătinat, am căzut iarăşi şi din nou m-am rănit. Mi 
s-a mai întâmplat încă de două ori. „Încetineşte-i!” mi-am 


4 279 # 


zis. Trebuia să-i fac să se mişte mai încet, dar, în afară de 
a-mi întârzia moartea, nu ştiu ce altceva mai puteam 
obţine. Waormund se înfurie şi-i porunci unuia dintre 
oamenii lui să descalece. Mă urcară în şa, dar tot legat de 
coada bidiviului său. Cel care descălecase mergea pe lângă 
mine şi se distra plesnindu-mă peste fundul gol, însoţind 
cu râsete fiecare lovitură pe care mi-o dădea. 

Cum nu mă mai poticneam, acum mergeam mai repede. 
Se vedea drumul roman care trecea de la nord la sud 
printr-o vale largă şi puţin adâncă. Departe, în zare, râul 
Ligan strălucea ca o dâră argintie. Aici, pământul era bun 
şi fertil, bogat în păşuni şi lanuri de cereale, livezi de pomi 
plini de fructe coapte şi păduri cu soiuri dintre cele mai de 
preţ. Waormund le porunci oamenilor lui să meargă la 
trap, obligându-l astfel pe cel care-mi trăgea palme să se 
urce pe scăriţa goală a calului. 

— La căderea nopţii vom fi în Lundene! strigă 
Waormund. 

— Mergem pe apă, Înălţimea Ta? îl întrebă un războinic. 

Am râs uşor auzind că-i spusese „Inălţimea Ta” lui 
Waormund. Prinzând de veste, luptătorul care trebuise să- 
mi facă loc pe calul lui nu pregetă să mă pocnească. 

— Urăsc corăbiile, mârâi Waormund. 

— Dar o corabie poate fi mai rapidă şi mai sigură, 
Înălţimea Ta. 

— Mai sigură, rânji cu dispreţ uriaşul. Nu suntem în 
primejdie. Singurele trupe pe care le are frumuşelul sunt 
acum lângă Werlameceaster, şi nu-s bune de nimic. Pe 
deasupra, ce facem cu caii? 

Se răsuci în şa, bucurându-se din nou de halul în care 
arătam. 

Mă întrebam de unde făcuse rost de cai. Când mă 
urmărise pe râu, nu văzusem niciunul pe corabia lui mare. 
Acum avea deja mai mult de patruzeci. Ajunsese cumva la 
Lundene şi-i luase de acolo? Era puţin probabil. 

— Am putea duce caii înapoi la Toteham, Înălţimea Ta, 
zise omul. Şi-l ducem pe ăsta la Lundene pe apă. 

— Puturoşii ăia din Toteham n-au nevoie de ei, mârâi 


Y% 280 # 


Waormund. Ţinem caii pentru noi. 

Nu ştiam unde se afla Toteham, dar, în mod sigur, nu 
era departe. Ştiam că Merewalh era la Werlameceaster şi 
bănuiam că  /ZEthelhelm trimisese trupe care să-l 
urmărească şi să-i fure nutreţul. Poate că acele trupe erau 
acum la Toteham şi de-acolo luase Waormund caii. 

Dar ce importanţă aveau toate acestea pentru mine? 
Eram plin de sânge şi de vânătăi, un captiv despuiat al 
dușmanului meu, osândit la moarte. 

Am închis ochii ca duşmanii să nu vadă lacrimile care-mi 
umpluseră ochii. Din faţă se auzi bocănitul copitelor pe 
piatră, semn că cel din fruntea convoiului intrase pe 
drumul roman. Ne-am întors spre miazăzi şi ne-am 
îndreptat către Lundene. Aici nu existau garduri vii. Pe 
partea dreaptă se întindea în pantă o păşune de pe care 
iarba fusese cosită pentru fân, iar dincolo de ea se vedea o 
creastă împădurită. La stânga era o mirişte şi, ceva mai 
departe, colina unde ne luptaserăm cu sclavii în hambarul 
luminat de razele lunii. Omul mă plesni iar peste fund şi 
din nou râse. Am rămas cu ochii închişi, ca şi cum 
obscuritatea îmi putea alunga durerea. Ştiam că voi îndura 
şi mai multă durere, nimic altceva decât durere şi moarte 
la Lundene. Acolo, Urðr, Versandi şi Skuld, cele trei norne 
nemiloase care ne deapănă viaţa sub crengile lui 
Yggdrasil!'*, aveau să-mi taie aţa vieţii. 

În clipa aceea apăru Finan. 

Cum socotea că /Ethelstan nu avea forţe în apropiere de 
Lundene în afară de garnizoana de la Werlameceaster, 
Waormund pornise spre sud fără a trimite iscoade care să 
cerceteze păşunile şi colinele aflate de cele două părţi ale 
drumului roman. Din câte ştia el, locurile erau sigure. Nu-i 
rămăsese decât să se gândească cu bucurie la triumful lui 
şi la dulcea răzbunare pe care i-o oferea moartea mea. 

lată însă că cei doi slujitori ai lui Reedwalh ajunseseră cu 
o noapte înainte la Werlameceaster, iar Marewalh, cel care 
luptase alături de mine în slujba lui ZEthelflaed, trimisese 
şaizeci de oameni ca să mă salveze. Cercetaşii acestora îi 


15 Arborele gigantic al lumii în mitologia nordică (n. tr.). 


4 281 # 


văzuseră pe oamenii lui Waormund, dar, neştiind câţi 
luptători avea saxonul de vest, merseseră pe urmele lui cu 
prudenţă. Asistaseră la capturarea mea, însă nu avuseseră 
habar că era vorba despre mine, aşa că-l urmăriseră pe 
Waormund către est. Ajunşi în pădurea de fagi, dăduseră 
peste Finan şi însoțitorii lui. 

Acum, nemaifiind niciun pericol, ieşiseră din pădurea 
aflată la vest de drumul roman. Veneau în galop. Razele 
soarelui se reflectau în vârfurile suliţelor, în lamele 
spadelor şi în scuturile purtând pe ele blazonul lui 
ZEthelstan, dragonul cu un fulger în gheare. Copitele cailor 
scoteau bucăţi din pământul acoperit cu iarbă, iar ropotul 
lor se auzea tot mai tare. 

Oamenii lui Waormund erau obosiţi, caii le erau asudaţi. 
Preţ de câteva momente se uitară fără să-şi creadă ochilor, 
apoi îşi scoaseră spadele din teci şi se întoarseră ca să facă 
faţă atacului. Am auzit ţipete, dar nu mi-am dat seama 
dacă erau răcnetele de uluire ale saxonilor de vest sau 
strigătele de luptă ale celor din Mercia. Se pare că aceste 
zbierete îl descumpăniră pe Waormund, care-şi întoarse 
calul din calea atacatorilor şi-l mână către miriştea aflată 
între drum şi colina împădurită, însă armăsarul, stânjenit 
de greutatea mea şi a calului pe care mă aflam, se dădu 
înapoi. Când Waormund îl împunse sălbatic cu pintenii, 
bidiviul fornăi, apoi o luă la goană urmat de calul meu, 
mişcare în urma căreia am fost smuls din şa. In spatele 
meu răsunau urlete, căci războinicii din Mercia îi loveau pe 
saxonii de vest. Nu-i puteam vedea, nu vedeam nici 
sângele scurs pe pietrele drumului, nici oamenii cu 
grumajii sfârtecaţi de moarte. Eram târât pe mirişte, 
spicele scurte şi ascuţite mă zgâriau peste tot. Fuga 
calului mă ridica de la pământ şi mă făcea să mă tângui 
când ajungeam iar jos. Mă tineam strâns de sfoara cu care 
eram legat la mâini în încercarea disperată de a împiedica 
smulgerea braţelor din umeri. La un moment dat am văzut 
că un alt cal alerga lângă mine, am văzut bucăţile de 
pământ aruncate de copitele lui uriaşe şi am văzut o spadă 
ridicându-se deasupra mea. 


4 282 # 


Apoi, spada cobori spre mine. Am gemut încet şi n-am 
mai văzut nimic. 


Nu departe de Bebbanburg se află o grotă. Creştinii 
pretind că acolo s-ar afla trupul Sfântului Cuthbert, ascuns 
atunci când danezii au prădat Lindisfarena şi călugării au 
fugit luând cu ei moaştele. Alţii spun că Sfântul Cuthbert 
trăia deja de ceva vreme în grotă. Oricare ar fi adevărul, 
creştinii o venerează. Câteodată, atunci când mergeam la 
vânătoare de cerbi sau de mistreți, treceam pe lângă grotă 
şi vedeam cruci împletite din fire de iarbă sau de stuf 
lăsate acolo pentru a-i cere ajutor sfântului. Este un loc 
sacru pentru ei, dar mie nu-mi place. Deşi i se spune grotă, 
de fapt este o bucată masivă de stâncă ieşită din deal care 
se sprijină pe un mic stâlp de piatră. Sub această bucată 
de stâncă, un om se poate adăposti de furtună. Poate că şi 
Sfântul Cuthbert a făcut-o, dar nu din cauza asta urăsc 
grota. 

Pe când eram copil, pe la şase sau şapte ani, tata m-a 
dus la grota Sfântului Cuthbert şi m-a obligat să mă târăsc 
pe sub bucata aceea mare de stâncă. Era împreună cu alţi 
cinci oameni, toţi luptători de-ai lui. 

— Rămâi acolo, băiete, mi-a spus. 

Apoi, a luat un ciocan de război de la unul dintre 
oamenii lui şi a lovit cu putere stâlpul pe care se sprijinea 
stânca. 

Imi venea să tip de groaza că aceasta mă va strivi, dar 
ştiam că, dacă scoteam cel mai mic sunet, tata mi-ar fi dat 
o bătaie soră cu moartea. M-am ghemuit, dar am rămas 
tăcut. 

— Stai acolo, băiete, mi-a zis el şi a lovit şi mai puternic 
stâlpul de la baza pietrei. Intr-o zi, acest stâlp se va 
sfărâma, iar stânca va cădea. Poate că astăzi este acea zi. 

A lovit din nou stânca şi eu tot tăcut am rămas. 

— Stai acolo, băiete, mi-a spus pentru a treia oară. 

Apoi, s-a urcat pe cal şi a plecat, lăsând doi oameni să 
mă păzească. 

— Să nu vorbiţi cu el şi nici să nu-l lăsaţi să iasă de 


4 283 # 


acolo, le-a poruncit el. 

Părintele Beocca, tutorele meu, a fost trimis în acea 
noapte să mă scoată de acolo şi m-a găsit tremurând de 
frică. 

— Tatăl tău a făcut asta ca să te înveţe să-ţi învingi frica, 
mi-a explicat el. Dar să ştii că nu ai fost în pericol, pentru 
că eu m-am rugat Sfântului Cuthbert. 

În acea noapte şi în multe nopţi după aceea am visat 
cum stânca uriaşă se prăvălea peste mine. În vis, ea nu 
cădea dintr-odată, ci încetul cu încetul. În căderea ei 
implacabilă, piatra făcea un zgomot înfricoşător. În vis, 
vedeam cum se apropie încet de mine, ştiam că voi fi strivit 
şi că voi muri şi mă trezeam ţipând. 

Nu mai avusesem acest vis de ani întregi. Dar l-am avut 
în această zi şi m-am trezit tot ţipând. Numai că acum mă 
aflam într-o căruţă, aşezat pe paie şi mantii şi acoperit cu o 
mantie vişinie. 

— Totul este bine, stăpâne, îmi spuse un glas de femeie. 

Era în căruţă cu mine şi ne aflam pe drumul denivelat 
care ducea spre Werlameceaster. 

— Finan, am zis. 

Soarele puternic îmi bătea în ochi. 

— Da, eu sunt, îmi răspunse Finan, care călărea alături 
de căruţă. 

Femeia se aplecă spre mine, umbrindu-mi faţa. 

— Benedetta, am spus. 

— Sunt aici împreună cu copiii, stăpâne. Toţi suntem 
bine. 

— Răsuflarea-Şarpelui, am zis închizând ochii. 

— Nu înţeleg, spuse Benedetta. 

— Spada mea! 

— O vei avea din nou, stăpâne, mă asigură Finan. 

— Şi Waormund? 

— Nemernicul a scăpat, stăpâne. A fugit cu calul direct 
în râu. Dar o să-l găsesc eu. 

— Ba eu, am bombănit. 

— Acum trebuie să  dormiţi, stăpâne, murmură 
Benedetta punându-mi uşor mâna pe frunte. Trebuie să 


4 284 # 


dormiţi. 

Am dormit, şi asta m-a ajutat măcar să scap de durerea 
care-mi chinuia tot trupul. Îmi amintesc foarte puţin 
despre cele întâmplate după ce am văzut spada lucitoare a 
lui Finan coborând ca să reteze frânghia care mă ţinea 
legat de armăsarul lui Waormund. A 

Am fost dus la Werlameceaster. Imi amintesc că, 
deschizând ochii, am văzut arcada romană de la poarta de 
răsărit. Dar apoi am adormit din nou sau am rămas 
inconştient din cauza durerii. Am fost aşezat pe un pat, am 
fost spălat, iar rănile, care nu erau puţine, mi-au fost unse 
cu miere. Am adormit şi am visat iarăşi stânca prăvălindu- 
se peste mine. Dar de data asta n-am mai ţipat, ci m-a 
trecut doar un fior văzând că mă aflam într-o încăpere cu 
pereţi de piatră, luminată de opaițe. Eram derutat. Un 
moment m-am gândit doar la opaițe şi la cât de urât 
miroseau dacă grăsimea arsă era râncedă. Apoi am simţit 
din nou durerea, mi-am adus aminte cum fusesem umilit şi 
am oftat din rărunchi. Voiam să simt binecuvântarea 
somnului, dar cineva mi-a pus o cârpă umedă pe frunte. 

— Sunteţi un om greu de ucis, murmură un glas de 
femeie. 

— Benedetta? 

— Eu sunt. 

Îmi dădu să beau nişte bere slabă. Văzând că mă 
opinteam să mă ridic, îmi puse două perne umplute cu paie 
la spate. 

— Mi-e ruşine. 

— Nu vorbiţi, îmi şopti prinzându-mă de mână. 

Stingherit, mi-am tras mâna şi am repetat: 

— Mi-e ruşine. 

— De ce? 

— Sunt Uhtred de Bebbanburg. M-au umilit. 

— lar eu sunt Benedetta de nicăieri şi am fost umilită 
toată viaţa, am fost siluită toată viaţa, ţinută în sclavie 
toată viaţa şi nu mi-e ruşine. 

Am închis ochii pentru ca ea să nu vadă că-mi venea să 
plâng. Mă luă din nou de mână şi vorbi mai departe: 


4 285 # 


— Dacă eşti un om lipsit de putere, stăpâne, de ce să-ţi 
fie ruşine de ceea ce-ţi face un individ care deţine puterea 
asupra ta? Lui ar trebui să-i fie ruşine. 

— Waormund, am rostit încet numele ca şi cum 
încercam să-mi dau seama dacă-l pronunt bine. 

— Îl veţi ucide, stăpâne, aşa cum l-am ucis eu pe 
Gunnald Gunnaldson. 

Am lăsat-o să mă ţină de mână, dar mi-am întors capul 
ca să nu-mi vadă lacrimile. 

Îmi era ruşine. 


A doua zi, Finan mi-a adus cămaşa de zale, Acul-Viespii, 
o cingătoare de care prinsese teaca pumnalului, cizmele şi 
coiful meu cel vechi. Îmi lipseau ciocănelul-amuletă şi 
Răsuflarea-Şarpelui. 

— Am luat toate astea de la unul pe care l-am omorât, 
stăpâne, îmi explică Finan aşezând pumnalul şi coiful pe 
pat. Mă bucuram că nu era coiful cel frumos, coiful cu lup 
de argint pe el, căci lupul Bebbanburgului ar fi fost umilit 
odată cu mine. Şase sau şapte nemernici au reuşit să fugă, 
adăugă irlandezul. 

— Şi au luat Răsuflarea-Şarpelui cu ei. 

— Da, aşa este, dar o vom aduce înapoi. 

Am rămas tăcut. Eşecul meu era prea greu de îndurat. 
La ce mă gândisem când am plecat din Bebbanburg? Că 
puteam să pătrund în regatul Wessexului şi să rad 
putreziciunea din inima lui? lată că duşmanii mei erau 
puternici. Æthelhelm conducea o armată, avea mulţi aliaţi. 
În ce mă priveşte, mă puteam considera norocos că sunt în 
viaţă, dar ruşinea eşecului mă întrista profund. 

— Câţi au murit? l-am întrebat pe Finan. 

— Am ucis şaisprezece ticăloşi şi am luat nouăsprezece 
prizonieri, îmi răspunse mândru. Doi dintre ai noştri au 
murit şi alţi doi au răni urâte, din păcate. 

— Iar Waormund are spada mea. 

— O vom aduce înapoi, stăpâne, insistă Finan. 

— Răsuflarea-Şarpelui... am zis mâhnit. Lama ei a fost 
bătută pe nicovala lui Odin, călită în focul lui Thor şi răcită 


4 286 # 


în sângele vrăjmaşilor. 

Finan se uită la Benedetta care ridică din umeri, ca şi 
cum ar fi vrut să spună că mintea mea o luase razna. Poate 
că aşa şi era. 

— Trebuie să se odihnească, zise ea. 

— Nu. Trebuie să lupte. El este Uhtred de Bebbanburg. 
Nu trebuie să zacă într-un pat plângându-şi de milă. 
Uhtred de Bebbanburg îşi îmbracă zalele, îşi ia spada şi 
seamănă moartea printre duşmani. Finan stătea în cadrul 
uşii, cu soarele strălucind în spatele lui. Merewalh are aici 
cinci sute de oameni care nu fac nimic, urmă el. Se învârt 
de colo colo fără rost. E timpul să luptăm. 

N-am spus nimic. Mă durea tot corpul şi capul parcă îmi 
pocnea. Am închis ochii. 

— Ne ducem la luptă şi pe urmă plecăm acasă, mai zise 
Finan. 

— Poate că ar fi fost cazul să mor, am oftat. Poate că mi- 
a venit timpul. 

— Nu te mai purta ca un neghiob vrednic de milă, mă 
dojeni el. Zeii pe care-i venerezi n-au nevoie de hoitul tău 
putrezit în Valhalla. Nu încă. Ce ne spuneai tot timpul? 
Wyrd bið ful ăraed? Accentul lui irlandez stâlcise cuvintele, 
dar asta nu-l împiedică să continue: Soarta nu şi-a încheiat 
socotelile cu tine şi zeii tăi nu te-au lăsat în viaţă fără 
motiv. Eşti un mare senior. Aşa că ridică-te, pune-ţi spada 
la cingătoare şi condu-ne către miazăzi. 

— Către miazăzi? 

— Da, pentru că acolo sunt duşmanii noştri. În Lundene. 

— Waormund, am zis. 

M-am înfiorat amintindu-mi ce păţisem lângă gardul viu 
din preajma lanului de orz, amintindu-mi cum râdeau 
Waormund şi oamenii lui în timp ce se uşurau pe trupul 
meu zdrobit. 

— Da, s-a dus la Lundene, spuse încruntat Finan. Fără 
îndoială s-a întors la stăpânul lui cu coada între picioare. 

— ZEthelhelm, am spus, numindu-mi al doilea duşman. 

— Am prins de veste că e acolo. Împreună cu nepotul lui. 

— ZElfweard. 


4 287 # 


— Pe aceşti trei oameni trebuie să-i trimiţi pe lumea 
cealaltă, şi nu o poţi face dacă zaci în pat. 

Am deschis ochii şi l-am întrebat: 

— Ce veşti sunt din nord? 

— Niciuna, îmi răspunse el sec. Regele /Ethelstan a 
blocat marele drum spre Lindcolne pentru a opri ciuma să 
se împrăştie în sud. La fel şi celelalte drumuri. 

— Ciuma, am repetat îngrozitorul cuvânt. 

— Da, ciuma. Cu cât mergem mai repede acasă ca să 
vedem cine a murit şi cine trăieşte, cu atât mai bine. Dar 
n-o să te las să te întorci pe furiş, ca un om înfrânt. Îţi iei 
Răsuflarea-Şarpelui, stăpâne, îi ucizi pe duşmani, apoi ne 
duci acasă. 

— Răsuflarea-Şarpelui... am îngăimat, şi gândul că 
această minunată spadă se afla în mâinile duşmanului mă 
făcu să mă ridic. Deşi aveam dureri peste tot, în muşchi, în 
oase, am reuşit să nu cad la loc în pat. Benedetta întinse o 
mână să mă ajute, dar am refuzat-o. Mi-am sprijinit 
picioarele pe podea şi, clătinându-mă, am izbutit să stau 
drept. Ajută-mă să mă îmbrac şi găseşte-mi o spadă! 

Voiam să mergem la Lundene. 


— Nu! spuse Merewalh a doua zi. Nu! Nu mergem la 
Lundene. 

Eram doisprezece oameni aşezaţi afară, în faţa palatului 
care semăna cu cel din Ceaster, amândouă construite de 
romani. Oamenii lui Merewalh trăseseră nişte bănci la 
soare pe care ne aşezaserăm toţi. În jurul nostru, stând pe 
jos, în praful din curtea vastă, mai erau încă aproape o 
sută de oameni. Servitorii ne aduseseră bere. Nişte găini 
scurmau în faţa intrării în palat sub privirea plictisită a 
unui câine leneş. Finan stătea la dreapta mea, părintele 
Oda, la stânga. Mai erau încă doi preoţi şi comandanții 
trupelor lui Merewalh. Încă aveam dureri. Ştiam că nu-mi 
vor trece înainte de câteva zile. Ochiul stâng îmi era pe 
jumătate închis, iar în urechea stângă aveam o crustă de 
sânge închegat. 

— Câţi oameni sunt încartiruiţi la Lundene? întrebă 


Y 288 # 


părintele Oda. 

— Pe puţin o mie, îi răspunse Merewalh. 

— Au nevoie de două mii, am spus eu. 

— lar eu am doar cinci sute de oameni, dintre care unii 
sunt bolnavi, zise Merewalh. 

Îmi plăcea Merewalh. Era un bărbat serios şi înţelept. Îl 
ştiam de când era flăcău. Acum, barba şi părul îi erau 
cărunte şi ochii lui ageri erau înconjurați de riduri adânci. 
Părea îngrijorat, dar încă din tinereţe îşi făcea griji pentru 
orice. Era un luptător bun şi devotat care comandase 
trupele de casă a lui /ZEthelflaed cu o abnegaţie de 
nezdruncinat şi cu o admirabilă prudenţă. Nu-şi asuma 
niciun risc, un lucru foarte bun pentru un războinic care 
socotea că oferirea de protecţie era cea mai mare 
responsabilitate a sa. Æthelstan avea deplină încredere în 
el şi de aceea îi încredinţase comanda trupelor care 
cuceriseră Lundene-ul. După aceea, din păcate, Merewalh 
pierduse oraşul, păcălit fiind de o informaţie falsă despre o 
armată care se îndrepta spre Werlameceaster. 

Acum păzea zidurile acestui oraş în loc să se afle pe 
meterezele masive de la Lundene. 

— Ce ai de gând să faci? l-am întrebat. 

— Să opresc întăririle care vin la Lundene din Anglia de 
Est. 

— Dar acestea nu vin pe drum, i-am spus. Vin pe apă. 
Noi i-am văzut venind. Corăbii multe, una după alta, pline 
cu oameni. 

Merewalh se încruntă, dar în mod sigur nu-l surprindea 
faptul că /Ethelhelm folosea corăbii pentru a întări 
garnizoana de la Lundene. 

— Mercia nu are corăbii, spuse el ca pentru a se scuza 
că nu împiedicase sosirea întăririlor. 

— Aşadar, păziţi drumurile care vin din Anglia de Est? 

— Cum nu avem corăbii, e tot ce putem face. Şi trimitem 
patrule ca să urmărească tot ce se întâmplă la Lundene. 

— Şi la Toteham? am insistat. 

Nu eram sigur unde se afla Toteham, dar, din ce 
auzisem, cred că se afla între Lundene şi Werlameceaster. 


4 289 # 


Presupunerea se dovedi corectă. Întrebarea mea fu 
urmată de o linişte stânjenitoare. 

— La Toteham e o garnizoană mică, spuse într-un târziu 
un bărbat de vârstă mijlocie pe nume Heorstan, mâna 
dreaptă a lui Merewalh. Sunt prea puţini ca să ne facă 
necazuri. 

— Puţini? 

— Vreo şaptezeci şi cinci de oameni. 

— Aşa, deci şaptezeci şi cinci de oameni nu vă fac 
necazuri, i-am zis pe un ton batjocoritor. Dar ce fac ei 
acolo? 

— Ne urmăresc pe noi, răspunse morocănos un 
războinic. 

— Şi voi îi ignoraţi? am întrebat uitându-mă la 
Merewalh. 

Se lăsă iar acea linişte stânjenitoare. Un războinic se 
uita în pământ şi freca praful cu piciorul. Înţelegeam din 
asta că ei îi propuseseră lui Merewalh să atace Totehamul, 
dar comandantul refuzase. 

— Dacă ZEthelhelm trimite o armată din Lundene ca să-l 
atace pe regele /Ethelstan, noi plecăm în urma ei. Aşa ni s- 
a poruncit. Trebuie să cădem în spatele lor în timp ce 
regele le atacă avangarda. 

Vorbise unul dintre preoţi, încercând, evident, să-l 
scoată pe Merewalh din încurcătură. 

— Unde-i regele Æthelstan? 

— Stă de pază lângă Temes cu o mie două sute de 
luptători, îmi răspunse Merewalh. 

— De pază! sublinie preotul. Regele păzeşte râul, iar noi 
păzim drumurile spre Lundene. Regele ZEthelstan stăruie 
să evite războiul cu orice preţ. î 

— Dar este deja război, am spus cu asprime. În urmă cu 
două zile au fost omorâţi oameni. 

Preotul, un bărbat rotofei cu o cunună de păr şaten în 
jurul tonsurii, flutură din mână ca şi cum aceste morţi erau 
neînsemnate. 

— Astea sunt hărţuieli rare, Lord Uhtred. Regele 
ZEthelstan nu va invada Wessexul dacă armatele lordului 


4 290 # 


ZEthelhelm nu pătrund în Mercia. 

— Dar Lundene-ul aparţine Merciei, am insistat. 

— Se poate spune şi aşa, zise iritat preotul. Dar până la 
domnia regelui Alfred a aparţinut saxonilor de vest. 

— Din cauza asta aţi plecat de acolo? l-am întrebat pe 
Merewalh. 

Era o întrebare brutală care-i amintea de prostia de a 
abandona oraşul. 

Tresări, conştient că toţi cei de faţă ascultau discuţia 
noastră. 

— Nu aţi luat niciodată o decizie proastă, Lord Uhtred? 

— Ştii foarte bine că da. M-ai şi scăpat de cea mai 
proastă dintre ele. 

I-am văzut un zâmbet uşor pe buze. 

— Brihtwulf a făcut-o, spuse el făcând semn către 
tânărul care stătea la stânga lui. 

— Şi a făcut-o bine, am zis cu căldură. 

I-am smuls un zâmbet lui Brihtwulf, cel care, la ordinul 
lui Merewalh, venise să mă salveze în fruntea trupelor 
sale. Era cel mai tânăr dintre comandanții lui Merewalh şi, 
cum adusese cel mai mare număr de luptători, peste o sută 
de oameni, devenise mâna lui dreaptă. Numai că tinereţea 
şi lipsa de experienţă îl dezavantajau. Era un bărbat înalt, 
brunet şi bine făcut. Era şi înstărit, căci moştenise 
proprietăţile tatălui său. Finan spunea despre el că avea 
mai mulţi bani decât minte, dar că era un războinic 
înnăscut, gata de luptă în orice moment. 

— Brihtwulf v-a salvat, şi acum încercaţi să ne salvaţi pe 
noi din proasta alegere pe care am făcut-o? continuă 
Merewalh. 

— Nu a fost o alegere greşită, nu am avut de ales, îl 
corectă Heorstan cu hotărâre. 

În mod clar, era în favoarea prudenţei lui Merewalh. 

— Numai că nu a fost nicio armată invadatoare! îi 
replică tăios Brihtwulf. 

— Iscoadele mele erau sigure c-o văzuseră, se burzului 
Heorstan. Pe drum erau oameni venind din... 

— Ajunge! i-am întrerupt. Nu era cazul ca eu să-mi 


4 291 # 


impun autoritatea în această adunare, dar, dacă începeau 
să se certe pentru greşelile din trecut, nu ne puteam pune 
de acord asupra viitorului. Spune-mi, Merewalh, dacă voi 
ziceţi că nu e război, ce se întâmplă acum? 

— Au loc discuţii. 

— La Elentone, adăugă preotul cel gras. 

Elentone era un oraş lângă Temes, fluviul care marca 
graniţa dintre Wessex şi Mercia. 

— ZEthelstan este la Elentone? am întrebat. 

— Nu, Lord Uhtred, îmi răspunse preotul. Regele a 
socotit că ar fi o imprudenţă să se ducă acolo personal, aşa 
că şi-a trimis emisari care să vorbească în numele lui. El 
este la Wicumun. 

— Care este aproape. 

Wicumun era o aşezare dintre colinele de la nord de 
Temes. Elentone era pe malul de sud. Amândouă oraşele 
se aflau la vest, foarte aproape de Lundene. Oare 
Æthelstan încerca să încheie un tratat cu /Elfweard? 
Probabil. Măcar fusese atât de abil încât să nu rişte să fie 
prins intrând pe teritoriul fratelui său vitreg. 

— Şi despre ce vorbesc aceşti emisari? am vrut să ştiu. 

— Despre pace, fireşte, zise preotul. 

— Părintele Edwyn tocmai s-a întors de la Elentone, îmi 
explică Merewalh făcând semn din cap către preot. 

— Şi acolo am încercat să ajungem la o înţelegere şi ne- 
am rugat să nu fie război, zise părintele Edwyn. 

— Regele Edward a luat o hotărâre de o neghiobie rară. 
A lăsat Wessexul lui Ælfweard şi Mercia lui /Ethelstan. 
Fiecare îşi doreşte ţara celuilalt. Cum credeţi că nu va fi 
război? Vă închipuiţi că ZElfweard va renunţa la Wessex? 
Sau că ZEthelstan îl va lăsa pe ZElfweard să cârmuiască în 
Mercia? Nu va fi pace. Pot vorbi cât doresc, dar soarta 
hotărârii neghioabe a lui Edward va fi decisă cu spadele. 

În tot acest timp, nimeni nu scoase un cuvânt. 

— Oamenii de bună credinţă încearcă să ajungă la o 
înţelegere, bâigui într-un târziu părintele Edwyn. 

Nu i-am dat atenţie. Oamenii aceia n-aveau nevoie să 
afle de la mine că bunăvoința lui ZEthelhelm nu se întindea 


4 292 # 


dincolo de propria-i familie. Luptătorii din jurul lui 
Merewalh continuau să se uite în pământ, nevrând parcă 
să reaprindă disputa despre cea mai bună cale de urmat. 
Era limpede pentru mine, dar cred că şi pentru el, că 
fusese mult prea precaut. 

— Cine are mai multe trupe? am întrebat. ZEthelhelm sau 
ZEthelstan? 

Urmă un moment de linişte, deşi toţi ştiau răspunsul. 

— ZEthelhelm, admise într-un târziu Merewalh. 

— Atunci de ce stă la discuţii ZEthelhelm? De ce nu atacă 
dacă are mai mulţi oameni? Cum iarăşi nimeni nu spuse 
nimic, am continuat: Pentru că asta îi dă timp. Timp pentru 
a strânge o armată mare în Lundene, timp pentru a-şi 
aduce toţi aliaţii din Anglia de Est. Şi va continua să 
discute până îşi va strânge o armată atât de mare, încât 
ZEthelstan să nu aibă nicio şansă să-l învingă. Spuneţi că 
regele /Ethelstan păzeşte Temesul? 

— Da, aşa este, îmi răspunse Merewalh. 

— Cu o mie două sute de oameni? Împrăştiaţi de-a 
lungul fluviului? 

— Trebuie să păzească toate podurile şi toate vadurile. 

— Şi câţi saxoni de vest păzesc malul de sud al 
Temesului? 

— Două mii sau poate trei mii, admise Merewalh fără 
prea multă convingere. Ce credeţi că ar trebui să facă 
regele /Ethelstan? 

— Să înceteze să mai discute şi să înceapă să lupte. 

Am auzit murmure de aprobare din partea celor care 
stăteau pe bănci. Primii care încuviinţară fură cei mai 
tineri, dar şi luptătorii mai în vârstă erau de acord. 

— Spui că este la Wicumun? Ar trebui să atace Lundene- 
ul înainte ca /Ethelhelm să-l atace pe el. 3 

— Lord Uhtred are dreptate, zise Brihtwulf. Încurajat de 
tăcerea cu care-i fuseseră întâmpinate vorbele, continuă: 
Aici nu facem nimic. Duşmanul nu trimite oameni pe drum. 
Stăm degeaba şi ne îngrăşăm. Trebuie să pornim la luptă! 

— Dar cum? întrebă Merewalh. Şi unde? Wessexul are 
de două ori mai mulţi oameni decât Mercia! 


4 293 # 


— Şi dacă mai aşteptaţi, va avea de trei ori mai mulţi, 
am ripostat eu. 

— Domnia Voastră ce-aţi face? mă iscodi Heorstan. 

Nu-i plăcuse că-l întrerupsesem atât de brusc mai 
devreme. Întrebarea lui era provocatoare. 

— Aş distruge căpeteniile  Wessexului! Spuneţi că 
ZEthelhelm şi nenorocitul de nepot al lui sunt la Lundene? 

— Aşa am auzit, îmi răspunse Merewalh. 

— Am fost nu de mult acolo. Oamenii din Anglia de Est 
nu vor să lupte. Nu vor să moară pentru Wessex. Vor să se 
întoarcă acasă şi să-şi strângă recoltele. Dacă tăiem două 
capete din Wessex ne vor fi recunoscători. 

— Două capete? se miră părintele Edwyn. Ale cui? 

— ZEthelhelm şi ZElfweard, i-am răspuns sec. 

— Amin, zise Brihtwulf. 

— Şi cum să facem asta? mă întrebă Heorstan la fel de 
provocator. 

Le-am spus cum. 


— Eu am fost un copil mare, îmi spuse Finan mai târziu 
în ziua aceea. 

— Mare? l-am întrebat uitându-mă fix la el. 

— Aşa spunea mama. Zicea că parcă a dat naştere unui 
porc. Biata femeie! Toţi mi-au spus că ţipa îngrozitor când 
m-a născut. 

— Nu-mi găsesc cuvintele, am zis prefăcându-mă 
impresionat. 

— Şi nici măcar nu-s prea înalt. Nu ca tine. 

— Mai degrabă o nevăstuică decât un porc. 

— Dar mama, la naşterea mea, a ştiut ce să facă, urmă 
Finan neluându-mi în seamă zeflemeaua. A citit în sânge. 

— A citit în sânge? 

— Da, ca să vadă viitorul. S-a uitat la sângele de pe 
trupuşorul meu înainte de a fi spălat. 

— Trupuşorul tău! am spus izbucnind în râs, ceea ce-mi 
stârni un junghi în coaste. Dar asta e vrăjitorie. Eu 
credeam că voi, irlandezii, sunteţi toţi creştini. 

— Aşa este, dar ne place să amestecăm credinţa cu 


4 294 # 


puţină magie nevinovată, zise el zâmbind uşor. Mama mi-a 
spus că voi trăi mult şi că voi muri în patul meu. 

— Asta-i tot ce ţi-a spus? 

— Asta-i tot. Şi această femeie deşteaptă nu s-a înşelat 
nicicând. lar eu nu am de gând să stau în pat la Lundene. 

— Atunci stai departe de pat şi vei trăi veşnic. 

Iar eu ar fi trebuit să stau departe de lanul de orz. 

Ştiu de ce-mi vorbise Finan despre profeția femeii 
deştepte. Încerca să mă încurajeze. Ştia că mi-era greu să 
mă întorc la L.undene, dar şi că-i îmboldisem pe oamenii lui 
Merewalh să pornească la atac pur şi simplu pentru că 
războinicii se aşteptau ca eu să fiu în fruntea lor în bătălie. 
Adevărul era însă că-mi doream să merg acasă, să bat 
drumul până în Northumbria şi să regăsesc siguranţa 
dintre zidurile de la Bebbanburg. 

Pe de altă parte, deşi îmi doream liniştea şi siguranţa 
casei mele, voiam şi să-mi salvez renumele. Mândria îmi 
fusese rănită, spada îmi fusese luată. Finan, care îşi dorise 
atât de mult să se întoarcă acasă, mă împingea acum să 
pornesc la luptă. Era vorba, poate, şi de renumele lui? 

— E un mare risc, i-am spus. 

— Fireşte. Viaţa însăşi e un risc! Vrei să-l laşi pe 
nenorocitul de Waormund să se mândrească până-şi dă 
sufletul cu răpunerea ta? 

Nu i-am răspuns. Mă gândeam că toţi suntem sortiţi 
morţii şi că după moartea noastră rămâne doar renumele. 
Deci trebuia să mă duc la Lundene, fie că-mi plăcea sau 
nu, fie că voiam sau nu. 

Din acest motiv, în acea după-amiază, o sută optzeci de 
războinici de-ai lui Merewalh îşi curăţau scuturile. Nu 
aveam prea mult var, nici gudron, aşa că, în loc dea le 
revopsi, oamenii luaseră cuțite şi tesle şi se apucaseră să 
răzuiască de pe ele blazonul lui ZEthelstan, cel cu dragonul 
ţinând în gheare un fulger. După ce suprafeţele din lemn 
de salcie fură bine curățate, folosiră fiare înroşite în foc ca 
să graveze cruci negre pe lemnul de culoare deschisă. 
Erau nişte blazoane grosolane, dar semănau cu cele pe 
care le foloseau mulţi luptători din Anglia de Est. Nu erau 


4 295 # 


atât de reuşite ca blazonul lui ZEthelhelm, cerbul rampant, 
dar mai mult de-atât nu se putea. Chiar şi eu urma să port 
un scut cu crucea creştină pe el. 

Plecam la Lundene sub un blazon fals, pretinzând că 
eram din Anglia de Est şi că veniserăm să întărim 
garnizoana oraşului. Merewalh şi Heorstan se opuseseră 
planului, dar opoziţia lor scăzuse pe măsură ce restul 
oamenilor îi lămuriseră spunând că, în loc să stea la 
Werlameceaster şi să aştepte ca alţii să decidă soarta 
conflictului, era mai bine să pornească la atac. La rândul 
meu, aveam două argumente pentru a-i face să se 
hotărască şi le-am folosit pe amândouă, deşi în adâncul 
sufletului nici eu nu credeam în ele, mai ales că voiam să 
merg acasă chiar dacă jurământul mă lega şi Răsuflarea- 
Şarpelui îmi fusese luată. 

Primul meu argument a fost că, dacă mai aşteptam, 
forţele lui ZEthelhelm aveau să se întărească inevitabil, iar 
noi eram deja depăşiţi numeric de garnizoana din 
Lundene. Merewalh îmi dăduse o sută optzeci de oameni 
ca să atac un oraş păzit de o mie, poate chiar două mii de 
luptători. 

Cum uriaşa diferenţă de forţe ar fi făcut ca nimeni să nu 
vrea să mă urmeze, am adus un al doilea argument, iar 
acesta îi convinse. Le-am vorbit despre oamenii din Anglia 
de Est pe care-i întâlnisem în taverna La Danezul Mort şi 
despre cât de mult ezitau să se lupte. 

— Erau acolo doar pentru că stăpânul lor le ceruse să 
vină, dar niciunul dintre ei nu voia să lupte, le-am spus. 

— Ceea ce nu înseamnă că nu vor lupta, ţinu să 
sublinieze Merewalh. 

— Dar pentru cine? i-am replicat. Ei îi urăsc pe saxonii 
de vest! Care a fost ultima armată care a invadat Anglia de 
Est? 

— Cea a saxonilor de vest. 

— Nu uitaţi că Anglia de Est este o ţară mândră. Ea a 
pierdut un rege, a fost cârmuită de către danezi, iar acum 
Wessexul le-a impus un rege pe care ei nu-l iubesc. 

— Dar pe noi ne vor iubi? întrebă Merewalh. 


4 296 # 


— Vor fi alături de duşmanul duşmanului lor, am spus, 
deloc sigur că aşa avea să se întâmple. 

Era posibil ca unii să li se alăture celor din Mercia şi alţii 
să refuze pur şi simplu să lupte, dar este greu să-i convingi 
pe oameni să i se împotrivească seniorului lor. De la senior 
au pământ pe care să-l lucreze, la acesta se duc ca să le 
dea de-ale gurii în vremuri potrivnice şi bani în vremuri 
bune şi, chiar dacă la rândul lui seniorul slujeşte un rege 
aspru şi crud, el este stăpânul lor. Poate nu vor lupta cu 
entuziasm, dar cei mai mulţi dintre ei vor lupta. Ştiam că 
ăsta era adevărul, Merewalh ştia şi el, dar până la urmă se 
lăsă convins. Şi poate nu datorită argumentelor mele, ci 
datorită cuvintelor înflăcărate ale părintelui Oda. 

— Eu sunt anglu de est şi danez, le spuse el. 

La auzul acestor cuvinte, oamenii începură să murmure, 
dar părintele Oda nu se lăsă impresionat. Avea un aer grav 
şi multă prestanţă şi impunea prin autoritatea pe care o 
degaja. 

— Am fost crescut păgân, continuă el după ce 
murmurele încetară. Însă, prin mila Domnului Nostru lisus 
Hristos, m-am apropiat de tronul Lui, am devenit unul 
dintre preoţii Lui şi unul dintre oamenii Lui. Fac parte din 
poporul Lui! Nu am ţară. Am plecat din Anglia de Est 
pentru a trăi în Wessex, unde am fost preot în casa lui 
ZEthelhelm. 

Se auziră din nou murmure, dar mai slabe; încetară 
complet când părintele Oda ridică mâna şi urmă cu voce 
tare, astfel încât vorbele lui să fie auzite de către toţi cei 
aflaţi în curtea palatului: 

— În casa lui ZEthelhelm am întâlnit chipul diavolului. 
Am găsit un senior lipsit de onoare şi un prinţ în trupul 
căruia diavolul şi-a găsit adăpost. ZElfweard este un băiat 
cu sufletul plin de cruzime, de înşelătorie, de păcate! Aşa 
că am plecat din nou, de data asta în Mercia, unde am 
găsit un prinţ al Domnului, un om de onoare. L-am găsit pe 
regele /Ethelstan! 

De data asta murmurele erau aprobatoare, însă 
părintele Oda ridică iar mâna pentru a linişti mulţimea. 


4 297 # 


— Anglii de est vor lupta! reluă el când se făcu linişte. 
Dar ce este Anglia de Est? Este ea o ţară? Ultimul lor rege 
saxon a murit cu o generaţie în urmă. Au fost conduşi de 
danezi, iar acum, de către saxonii de vest! Ei sunt un popor 
fără de ţară şi tânjesc după o ţară. În Sfânta Scriptură, 
Sfântul Petru ne spune că toţi cei care nu au o ţară a lor 
aparţin ţării Domnului. În acea ţară, Dumnezeu este 
stăpânul nostru, Dumnezeu este cârmuitorul nostru. 
ZEthelstan al Merciei este unealta Lui. lar cei lipsiţi de 
ceea ce a fost al lor, anglii de est, ni se vor alătura! Vor 
lupta în numele Domnului pentru că vor să trăiască în ţara 
lui Dumnezeu şi să fie poporul Lui! Aşa cum suntem şi noi! 

Nu-mi venea să cred. Oamenii se ridicaseră în picioare şi 
aplaudau. Nu trebuia să mai spun nimic, căci plecarea 
către Lundene într-o misiune disperată, cu trupe mult 
depăşite numeric, se transformase într-o datorie sfântă. 
Dacă ar fi fost după ei, ar fi plecat către Lundene chiar în 
acel moment,  aşteptându-se ca trupele aduse de 
ZEthelhelm din Anglia de Est să-şi schimbe subordonarea 
de îndată ce ne vedeau blazonul. 

Chiar şi Merewalh se lăsase convins, deşi prudenta încă 
îl stăpânea. 

— Am putea izbândi dacă Dumnezeu ne este alături, fu 
el de acord. Dar regele ZEthelstan trebuie să ştie. 

— Atunci, spune-i. 

— Am trimis deja un mesager. 

— Deci Æthelstan s-ar putea să ne ierte? 

— Da, dacă vrea. 

— Înseamnă că trebuie să aşteptăm răspunsul lui? Şi să 
aşteptăm cât mai stau să chibzuiască sfetnicii lui? 

Vorbisem pe un ton dispreţuitor, deşi aproape îmi 
doream ca /Ethelstan să oprească această nebunie. Dar, 
din nou, părintele Oda ne îndemnă la cutezanţă. 

— Eu cred că Dumnezeu vrea ca noi să câştigăm chiar 
dacă în fruntea noastră se va afla un păgân, îi spuse el lui 
Merewalh. 

— Chiar dacă-i conduc eu? l-am întrebat. 

— Da, chiar şi aşa, spuse strâmbându-se, ca şi cum ar fi 


4 298 # 


simţit o duhoare în nări. 

— Părinte, chiar crezi că asta e voia Domnului? stărui 
Merewalh. 

— Eu ştiu că asta este voia Domnului, zise cu înflăcărare 
părintele Oda. 

Acum, oamenii scrijeleau scuturile şi desenau cruci pe 
ele cu fierul încins. Privindu-i, m-am gândit că riscam să 
fac din nou o greşeală cumplită. Duşmanii din Lundene 
erau mult prea numeroşi, iar Merewalh îmi dăduse doar o 
sută optzeci de oameni. Rațiunea îmi spunea că sunt un 
nebun năvalnic. Dar, de fiecare dată când eram tentat să 
nu mă las pradă nebuniei, o voce din interior îmi spunea că 
voi izbândi. 

ZEthelhelm strângea trupe la Lundene pentru că acolo 
era în siguranţă, apărat de zidurile romane, într-un oraş 
destul de mare pentru a-i putea încartirui armata în 
continuă creştere. Şi, fără îndoială, spera că /ZEthelstan îl 
va ataca, pentru că nu exista altă cale mai uşoară de a 
distruge o armată duşmană decât în timp ce ia cu asalt 
zidurile de piatră. Dacă Æthelstan îşi punea oamenii să se 
caţăre pe creneluri, aceştia aveau să moară cu sutele, iar 
supraviețuitorii aveau să fie fugăriţi şi măcelăriți în lungul 
şi-n latul Merciei. /ZElfweard avea să ocupe tronul 
Wessexului, al Merciei şi al Angliei de Est, pe care avea să 
le unească sub denumirea de Englaland înainte de a-şi 
duce armata tot mai mare către miazănoapte, în ţara mea, 
Northumbria. 

Şi nu era vorba doar despre cifre. Chiar dacă cei din 
Anglia de Est îl ascultau pe /Ethelhelm şi-l recunoşteau pe 
nepotul lui drept rege, nu-i iubeau pe niciunul dintre ei. 
Cei mai mulţi dintre anglii de est răspunseseră la 
chemarea lui /Ethelhelm pentru că, altfel, ar fi fost 
pedepsiţi. Erau o nație ocupată şi nutreau o antipatie 
totală faţă de cuceritori. Dacă aş fi reuşit să pătrund în 
inima Lundene-ului şi să distrug centrul forţelor lui 
ZEthelhelm, ei nu s-ar fi răzbunat pe mine. Totuşi, jumătate 
din armata din Lundene era formată din saxoni de vest. Ei 
cum aveau să reacționeze oare? Nu ştiam. Ştiam doar că 


Y% 299 # 


mulţi seniori din Wessex aveau resentimente faţă de 
puterea şi bogăţia lui /Ethelhelm şi îl considerau pe 
ZElfweard un neisprăvit şi un depravat. Dar l-ar fi primit cu 
bucurie pe ZEthelstan? 

Exista deci o şansă, chiar dacă infimă, ca un atac prin 
surprindere în inima Lundene-ului să îndrepte eroarea 
produsă de hotărârea lui Edward. În sinea mea ştiam însă 
că voiam să mă duc acolo pentru că acolo era duşmanul 
meu. Duşmanul care mă umilise, duşmanul care se lăuda 
cu triumful lui asupra lui Uhtred de Bebbanburg, 
duşmanul la care se afla spada mea. 

Mergeam acolo ca să mă răzbun. 


Finan nu era cu mine în după-amiaza când am curăţat şi 
am ars scuturile cu fierul roşu, deoarece îl trimisesem 
împreună cu doi oameni de-ai mei şi doi luptători ai lui 
Brihtwulf să păzească drumul spre Lundene. Găsiseră la 
vreo două mile înspre miazăzi un desiş de porumbari şi 
aluni unde stătuseră la pândă, întorcându-se abia când 
soarele, pe cale să apună, arunca pe pământ umbrele lungi 
ale meterezelor Werlameceasterului. 

Eram în sala mare cu Merewalh, Heorstan şi Brihtwulf. 
Cei doi mai în vârstă erau agitaţi. Merewalh îmi acceptase 
planul după predica înflăcărată a părintelui Oda, dar acum 
vedea numai dificultăţi. Duşmanul era prea puternic, 
zidurile Lundene-ului, prea înalte, şansele de a reuşi, prea 
mici. Heorstan era de acord cu el, însă părea să aibă mai 
multă încredere. 

— Lord Uhtred are o reputaţie de învingător, zise 
înclinând capul către mine. Poate ar trebui să-i urmăm 
sfaturile. 

Merewalh se uita abătut la mine. 

— Dacă veţi fi înfrânți înainte să ajung eu acolo, pot să- 
mi aduc trupele înapoi? mă întrebă şovăielnic. 

— Dacă suntem înfrânți, eu o să fiu deja mort, i-am 
replicat sec. 

— Brihtwulf şi oamenii lui vor muri împreună cu Domnia 
Voastră, oftă Merewalh. Iar asta este răspunderea mea. 


% 300 # 


— Îi vom lua pe nepregătite. Plănuim un atac în toiul 
nopţii, când mai toţi dorm, exact aşa cum ne-au surprins ei 
când au ocupat oraşul. Intrăm în Lundene şi deschidem 
poarta pentru tine şi oamenii tăi. 

— Dar dacă luaţi cu asalt poarta... începu Merewalh. 

— Nu luăm cu asalt poarta, l-am întrerupt. Vor crede că 
suntem trupe din Anglia de Est venite să le întărească 
rândurile. 

— După lăsarea întunericului? zise Merewalh. De obicei, 
oamenii nu călătoresc noaptea. Ce veţi face dacă vor 
refuza să deschidă poarta? 

Era înclinat să găsească dificultăţi peste tot, şi, ca să fiu 
sincer, nu erau puţine. 

— Atunci vom aştepta până dimineaţă. De fapt, ar putea 
să fie chiar mai uşor la lumina zilei. Toţi avem cruci pe 
scuturi. Trebuie doar să-i convingem că venim din Anglia 
de Est, nu din Mercia. 

În momentul acela, Finan intră în salon cu unul dintre 
luptătorii lui Brihtwulf. Amândoi păreau asudaţi şi obosiţi, 
dar Finan zâmbea. Am tăcut cu toţii în timp ce ei se 
apropiau de noi. 

— Şase oameni, zise Finan. 

Merewalh era cu totul nedumerit, dar am luat cuvântul 
înainte ca el să pună vreo întrebare. 

— V-au văzut? 

— Galopau ca vântul şi nu se uitau în jur, îmi răspunse 
Finan. 

Zări pe o masă o cană pe jumătate umplută cu bere şi 
bău din ea, după care i-o dădu însoţitorului său. 

— Nu ne-au văzut, întări acesta. 

Numele lui era Wihtgar. Era un bărbat slab, cu o faţă 
prelungă şi negricioasă şi o singură ureche. Cealaltă 
ureche i-o tăiase un danez cu securea într-o încăierare. 
Cicatricea se ascundea sub părul lui şaten soios. Brihtwulf, 
pe care-l plăceam mult, îmi spusese că Wihtgar era cel mai 
bun şi cel mai înverşunat războinic al lui. Uitându-mă la el, 
i-am dat dreptate. 

Merewalh se încruntă, neînţelegând nimic din scurtul 


% 301 # 


schimb de cuvinte. 

— Şase oameni? 

— În urmă cu un ceas am văzut şase oameni călărind 
spre miazăzi, explică Finan. Toţi erau din garnizoana de la 
Werlameceaster. 

— Dar eu n-am trimis oameni să patruleze, se răsti 
Merewalh. Cel puţin, nu astăzi. 

— Toţi şase erau oamenii lui Heorstan, adăugă Wihtgar 
pe un ton ameninţător. 

Voisem ca Finan să fie însoţit de doi luptători de-ai lui 
Brihtwulf deoarece ei îi puteau recunoaşte pe tovarăşii lor 
din garnizoană. 

— Oamenii mei? zise Heorstan făcând un pas în spate. 

— Da, oamenii tăi! spuse Wihtgar. Ai tăi! 

Apoi rosti numele celor şase. O făcu rar, cu asprime, 
fără să-şi desprindă ochii de pe faţa bărboasă a lui 
Heorstan. 

Acesta se uită la comandantul garnizoanei şi-i zâmbi 
stingher. 

— l-am trimis ca să se dezmorţească, ei şi caii, Lord 
Merewalh. 

— Asta înseamnă că s-au întors? l-am întrebat. 

Deschise gura şi-şi dădu seama că n-avea ce spune, dar 
şi că tăcerea îl va osândi. 

— Sunt sigur că s-au întors, zise grăbit. 

— Atunci, trimite pe cineva să verifice, am mârâit 
scoţându-mi Acul-Viespii din teacă. 

Mai făcu un pas în spate. 

— Sunt sigur că se vor întoarce în curând... începu, dar 
se opri. 

— Număr până la trei, am zis. Dacă vrei să rămâi în 
viaţă, va trebui să-mi răspunzi la întrebare înainte să 
termin de numărat. Unde s-au dus? Unu... doi... 

— Toteham! gâfâi războinicul. S-au dus la Toteham! 

— Tu le-ai poruncit? l-am întrebat, îndreptând pumnalul 
către pântecul lui. Ca să avertizeze trupele lui ZEthelhelm? 

— Urma să vă spun, bolborosi Heorstan disperat, 
uitându-se implorator la Merewalh. Planul lui Lord Uhtred 


4 302 # 


este o nebunie! Nu va izbuti! N-am ştiut cum să-i salvez pe 
oamenii mei ca să nu fie măcelăriți în Lundene, aşa că m- 
am gândit să-l anunţ pe Lord Æthelhelm şi să vă spun după 
aceea. Trebuie să opriţi această nebunie! 

— Câţi bani ţi-a dat /Ethelhelm pentru asta? l-am 
întrebat. 

— Nu m-a plătit! Am vrut doar să salvez viaţa oamenilor 
noştri, întorcându-şi privirea spre Merewalh, adăugă: 
Urma să vă spun! 

— Tot iscoadele tale sunt cele au scos afară garnizoana 
din Lundene cu poveşti false despre o armată care se 
îndrepta spre Werlameceaster. 

— Nu! Nici vorbă! 

— Ba da, i-am spus împingându-i Acul-Viespii în burtă. 
Dacă vrei să scapi cu viaţă, spune-ne cu cât te-a plătit 
ZEthelhelm. Vrei să trăieşti? Vorbeşte! 

— M-a plătit, îngăimă Heorstan răvăşit de groază. Mi-a 
dat mult aur! 

— Trei, am zis, moment în care i-am înfipt Acul-Viespii în 
pântec. 

Heorstan se aplecă în faţă, iar eu, fără să dau atenţie 
durerii din umăr, mi-am folosit ambele mâini pentru a face 
ca pumnalul să se împlânte şi mai mult. Icnetul lui se 
transformă într-un țipăt înăbuşit care se stinse încet, pe 
măsură ce sângele înroşea paiele întinse pe podea. Se uita 
la mine încercând să deschidă gura; când reuşi, îmi spuse 
cu ochii în lacrimi: 

— Mi-aţi făgăduit că voi rămâne în viaţă. 

— Aşa este. Dar nu ţi-am spus cât vei mai avea de trăit. 

Îşi petrecu ultimele clipe în lumea viilor gemând 
amarnic într-o baltă de sânge. Merewalh era şocat, dar nu 
de moartea lui Heorstan, căci văzuse prea multe omoruri 
ca să se mai înfioare, ci de darea în vileag a trădării. 

— Am crezut că mi-e prieten! Cum de-aţi ştiut? 

— N-am ştiut, dar trebuia să mă asigur că planul nostru 
nu va ajunge la duşman. Aşa că l-am trimis pe Finan înspre 
sud. 

— Dar planul a ajuns la duşman! De ce nu i-aţi oprit? 


% 303 # 


— Pentru că, bineînţeles, am vrut ca oamenii să ajungă 
la Toteham, i-am răspuns în timp ce-mi ştergeam pumnalul 
cu o bucată de pânză. 

— Aţi vrut... Dar de ce? Pentru numele lui Dumnezeu, de 
ce? 

— Pentru că planul pe care vi l-am spus eu, ţie şi lui 
Heorstan, nu era cel adevărat, ci cel pe care voiam să-l afle 
duşmanul nostru. 

— Deci, de fapt, cum vom face? mă întrebă Merewalh. 

I-am spus. lar a doua zi am plecat la război. 


Y% 304 # 


PARTEA A PATRA 
Răsuflarea-Şarpelui 


4 305 # 


Unsprezece 


Zorii veniră cu o ceaţă deasă întinsă peste păşuni şi 
purtată de vânt către zidurile romane, unde se amesteca în 
rotocoale cu fumul care ieşea din căminele din 
Werlameceaster. Oamenii îşi purtau caii pe străzile 
oraşului. Un preot aflat în faţa unei bisericuțe de lemn îi 
binecuvânta. Mai mulţi războinici îngenuncheară, iar 
preotul le atinse frunţile cu degetul în timp ce murmura o 
rugăciune. Nişte femei cărau găleți cu apă scoasă din 
fântânile oraşului. 

Nimeni nu ieşise din oraş în timpul scurtei nopţi de vară. 
Merewalh  dublase numărul santinelelor care păzeau 
porţile Werlameceasterului şi inspectase zidurile. Oamenii 
rămaşi urmau să apere fortificațiile de acolo, în timp ce 
restul, o sută optzeci sub comanda mea şi două sute sub 
comanda lui Merewalh, plecam să atacăm duşmanul în 
Lundene. 

Eram treaz de mult când lumina dimineţii arginta 
valurile de ceaţă. Imi pusesem cămaşa de zale, îmi 
legasem centura de care atârna spada împrumutată, iar 
acum nu-mi rămăsese altceva de făcut decât să stau liniştit 
pe o bancă din apropierea palatului şi să mă uit la bărbaţii 
care urmau să plece la luptă şi la femeile pe care aceştia le 
lăsau în urma lor. 

Benedetta veni lângă mine şi se aşeză tăcută. Alaina, 
care o însoțea pretutindeni, se afla pe partea cealaltă a 
străzii şi ne urmărea dând semne de nelinişte. Ţinea în 
braţe o pisicuţă şi o mângâia fără să-şi ia ochii de la noi. 

— Deci, plecaţi astăzi, spuse Benedetta într-un târziu. 

— Da, astăzi. 

— Şi mâine? Şi poimâine? 

Nu aveam ce să răspund la întrebările ei cu subinţeles, 


% 306 # 


aşa că am tăcut. O cioară cobori în zbor de pe acoperişul 
unei case, ciuguli ceva de pe jos şi se înălţă bătând iute din 
aripi. Era oare un semn? În acea dimineaţă încercasem să 
găsesc un semn în jurul meu. Mă uitasem la fiecare pasăre 
care străbătea ceața, îmi amintisem pas cu pas fiecare vis, 
dar nimic nu mi se arătase. Am tras spada afară din teacă 
şi i-am privit lama încercând să găsesc un mesaj ascuns în 
metalul ei lipsit de strălucire. Nimic. Am lăsat-o jos. Zeii 
erau tăcuţi. 

— Cum vă simţiţi? mă întrebă Benedetta. 

— Ceva mai bine. 

De fapt, corpul îmi era înţepenit, umerii erau inflamaţi, 
muşchii braţelor mă dureau, rănile mă usturau, gâtul era 
umflat, capul îmi zvâcnea, iar coastele îmi erau zdrelite, 
dacă nu chiar rupte. 

— N-ar trebui să vă duceţi, îmi zise Benedetta cu 
hotărâre. Întrucât, adâncit în gânduri, n-am spus nimic, 
stărui: N-ar trebui să vă duceţi, e prea periculos. 

— Orice război e periculos. 

— Am stat de vorbă cu părintele Oda azi-noapte. El 
crede că ce plănuiţi să faceţi e o nebunie. 

— Este într-adevăr o nebunie, am fost eu de acord. Dar 
părintele Oda vrea ca noi să atacăm. El este cel care l-a 
convins şi pe Merewalh. 

— Tot el spune că este nebunia lui Dumnezeu şi că prin 
urmare veţi fi binecuvântat. 

Suna curios. „Nebunia lui Dumnezeu”. De-asta nu-mi 
dădeau zeii niciun semn? Pentru că era nebunia unui zeu 
creştin şi nu a zeilor mei? Spre deosebire de creştini, care 
susțineau că toţi ceilalţi zei sunt falşi, ba chiar că ei nu 
există, eu recunoşteam că zeul lor răstignit are putere. 
Aşadar, zeul creştin avea să ne ajute să obţinem victoria? 
Sau poate că zeii mei, supăraţi că nutream această 
speranţă, aveau să mă pedepsească trimiţându-mă la 
moarte. 

— Dar Dumnezeu nu este nebun, continuă Benedetta. 
Dumnezeu nu va dori să muriti. 

— Creştinii se roagă de ani de zile ca eu să mor. 


4 307 # 


— Atunci, ei sunt nebuni. Spusese asta cu mare 
siguranţă în voce. l-am zâmbit, dar ea era deja furioasă. De 
ce vă duceţi? Spuneţi-mi, de ce? 

— Ca să-mi iau spada înapoi. 

Nu ştiam ce altceva îi puteam răspunde. 

— Atunci chiar că sunteţi nebun! se răsti, ca şi cum ar fi 
vrut să încheiem discuţia. 

— Nu are importanţă dacă mă duc sau nu, i-am spus 
vorbind rar. Dar nu ar trebui să iau alţi oameni cu mine. 

— De ce? Pentru că vor muri? 

— Pentru că eu îi voi conduce către moarte, da. Am vrut 
să-mi ating ciocănelul-amuletă de la gât, dar nu mai era 
acolo. Sau poate către victorie? am adăugat. 

Simţi îndoiala din ultimele mele cuvinte. 

— Dar, în sinea Domniei Voastre, cum credeţi că va fi? 

Nu puteam admite adevărul, şi anume că mă simţeam 
ispitit să-i spun lui Merewalh să abandonăm atacul. Cel 
mai simplu era să nu mă amestec în lupta dintre 
Æthelhelm şi /Ethelstan şi să plec în nord, acasă, la 
Bebbanburg. 

Şi totuşi, exista o şansă, mică ce-i drept, ca planul 
nostru să pună capăt războiului înainte ca el să înceapă. 
Merewalh trebuia să-i conducă pe cei două sute de 
luptători în sud, să atace mica garnizoană a lui ZEthelhelm 
de la Toteham, apoi să se îndrepte către Lundene, unde ar 
fi ajuns aproape de căderea nopţii. Hoţii de furaje întâlniți 
pe drum aveau să dea fuga la oamenii lui ZEthelhelm să le 
spună că se apropia o forţă inamică. Apoi, la căderea 
întunericului, războinicii lui Merewalh aveau să aprindă 
focuri la vreo trei mile la nord de oraş. Flăcările aveau să-i 
convingă în mod sigur pe cei din garnizoană că o forţă 
asediatoare se apropia. În zori aveau să se uite spre 
miazănoapte, pregătiţi să trimită patrule pentru a afla care 
era forţa duşmanului. In acelaşi timp aveau să se asigure 
că pe ziduri existau destui apărători. 

Plănuiam ca în acel moment să intru cu oamenii mei mai 
puţini în oraş şi să-i dau duşmanului o lovitură ca aceea 
care-l ucisese pe Heorstan. Dar, aşa cum carnea străpunsă 


% 308 # 


de lama unei spade se strânge în jurul acesteia, 
împiedicându-te s-o scoţi, se putea întâmpla ca războinicii 
lui ZEthelhelm să vină peste noi şi să ne copleşească 
numeric. Părintele Oda era convins că anglii de est aveau 
să schimbe tabăra, dar eu socoteam că aveau să facă asta 
numai dacă /Ethelhelm şi nepotul lui, ZElfweard, erau 
morţi. De aceea mă duceam, nu numai ca să-mi iau înapoi 
Răsuflarea-Şarpelui, ci şi ca să-i ucid pe cei doi duşmani ai 
mei. 

— Duşmanul ştie că veniţi! zise Benedetta dezaprobator. 

— Duşmanul va şti ceea ce vreau eu să ştie, i-am 
răspuns zâmbind. De aceea i-am lăsat pe oamenii lui 
Heorstan să se ducă ieri spre sud, ca să-i inducă în eroare. 

— Şi credeţi că asta e de ajuns? Să-i induceţi în eroare? 
Şi cu asta veţi câştiga? Mă minţiţi. Ştiu că nu sunteţi bine. 
Credeţi că sunteţi în stare să luptaţi? Spuneţi-mi! 

N-am spus nimic. În adâncul inimii simţeam tentaţia de a 
rupe jurământul făcut lui /ZEthelstan. De ce să-i omor 
duşmanii, chiar dacă erau şi ai mei? Dacă între Wessex şi 
Mercia izbucnea un război sângeros, ţara mea avea să fie 
mai în siguranţă. Toată viaţa văzusem cum Wessexul 
devenise tot mai puternic, îi învinsese pe danezi, supusese 
Mercia şi cucerise Anglia de Est. Totul din dorinţa de a 
împlini visul regelui Alfred ca toţi cei care vorbesc 
Ænglisc, limba saxonilor, să trăiască într-o singură ţară. În 
Northumbria vorbeam aceeaşi limbă, dar Northumbria era 
ţara mea, cârmuită de ultimul rege păgân din Britania. 
Voiam să văd Northumbria înghițită de o ţară mai mare, de 
o ţară creştină? Mai bine îi lăsam pe /Ethelstan şi 
ZElfweard să se lupte între ei, să se slăbească unul pe 
celălalt. Toate astea erau adevărate, numai că eu făcusem 
un jurământ şi, în plus, îmi pierdusem spada. Uneori nu 
ştim de ce facem anumite lucruri: din impuls, din prostie 
sau pentru că aşa ne împinge soarta. 

— Nu vorbiţi, mă dojeni Benedetta. Nu mi-aţi răspuns la 
întrebări. 

M-am ridicat în picioare, am luat spada de pe jos, 
ducând dorul Răsuflării-Şarpelui, şi am vârât-o în teacă. 


% 309 # 


— E timpul să plec. 

— Dar... 

— Am făcut un jurământ şi am pierdut o spadă, am 
întrerupt-o brusc. 

— Şi cu mine ce se va întâmpla? mă întrebă aproape 
plângând. Dar cu Alaina? 

M-am aplecat şi am privit-o în ochii ei frumoşi. 

— Mă voi întoarce după tine şi după copii. Şi, când totul 
se va termina, plecăm spre miazănoapte. 

M-am gândit la Eadith din Bebbanburg, dar i-am alungat 
în grabă amintirea. Preţ de o clipă am fost tentat s-o 
mângâi pe obraz pe Benedetta ca pentru a o asigura că mă 
voi întoarce, însă n-am făcut-o. M-am întors şi am plecat. 

Era timpul să pornesc la luptă. 


Sau, mai degrabă, era timpul să mergem din nou pe 
drumul pelerinilor, să traversăm marele drum şi să 
mergem spre râul Ligan, ceea ce însemna că trebuia să 
trecem peste colina unde mă umilise Waormund. Abia 
puteam să mă uit către panta care ducea la gardul viu sau 
la şanţurile secate care-mi zdreliseră picioarele. Incă 
sufeream. Finan călărea la dreapta mea, cu coiful lui 
ponosit atârnat de mânerul şeii şi cu o pălărie mare de 
paie pe cap care să-l apere de razele soarelui. Wihtgar, cu 
care se pare că Finan se împrietenise, era în spatele lui şi 
amândoi se contraziceau în legătură cu caii, Wihtgar 
susţinând că un cal scopit alerga mai iute decât orice 
armăsar, la care Finan îi spunea că un cal irlandez era mai 
rapid şi mai curajos decât oricare bidiviu din lume, în afară 
poate de Sleipnir. Wihtgar nu auzise niciodată despre 
Sleipnir, aşa că Finan îi povesti că Sleipnir era calul lui 
Thor şi avea opt picioare, la care Wihtgar îi răspunse că 
acela nu era un cal, ci un păianjen, şi amândoi izbucniră în 
râs. 

În realitate, Finan voia să-mi distragă atenţia. Spusese 
în mod intenţionat că Sleipnir era calul lui Thor, deşi ştia 
foarte bine că era armăsarul lui Odin, obligându-mă astfel 
să-l corectez. Dar eu am tăcut. 


% 310 # 


Merewalh era în faţă, dar el şi cei două sute de oameni 
ai lui se îndreptaseră către miazăzi, aşa că nu-i mai 
puteam vedea. Eram o sută optzeci de oameni, dintre care 
şaizeci erau luptătorii lui Brihtwulf, conduşi de el şi de 
Wihtgar, cel mai bun războinic al lui. Ne însoțeau 
doisprezece servitori cu cai de povară pe care încărcasem 
butoaie cu bere şi lăzi cu turte de ovăz. Ei urmau să aducă 
toţi caii înapoi la Werlameceaster. Cei câţiva oameni ai mei 
călăreau în spatele meu pe cai luaţi de la saxonii de vest, 
dar restul trupelor erau mercieni care, inspirați sau 
convinşi de predica părintelui Oda, doriseră să ni se 
alăture. Părintele ne însoțea şi el, deşi eu nu fusesem de 
acord. 

— Eşti preot, pe când noi avem nevoie de luptători, îi 
spusesem. 

— Aveţi nevoie ca Hristos cel veşnic să vă fie alături, îmi 
replicase el înverşunat. Şi chiar mai mult de-atât! 

— De mai mulţi zei? îl întrebasem în şagă. 

— Aveţi nevoie de cineva din Anglia de Est, îmi 
răspunsese el neluându-mi în seamă zeflemeaua. Vă daţi 
drept oamenii lui /ZEthelhelm şi nu ştiţi nimic despre 
moşiile lui de la răsărit şi despre cei care locuiesc acolo. 
Eu ştiu. 

Avea dreptate. Aşa că-l luaserăm cu noi, dar refuzase să 
poarte cămaşă de zale sau armă. Eu aveam o spadă lungă 
cu mâner de frasin. Mi-o dăduse Merewalh şi nu avea un 
nume. 

— E o spadă bună, Lord Uhtred, mă asigurase el. 

Aşa şi era, dar nu era Răsuflarea-Şarpelui. 

Odată ajunşi la râul Ligan, am cotit către miazăzi. 
Iscoadele trimise de Wihtgar în faţă se întoarseră spunând 
că nu văzuseră războinici cu mantii vişinii în satul de lângă 
vad. 

— N-am zărit nicio corabie, mai spuse unul dintre ei. 

Corabia cu care ne urmărise Waormund, mă gândeam 
eu, se împotmolise fără doar şi poate în vad, însă nu mai 
era acolo. 

— Aţi trecut prin vad? i-am întrebat. 


% 311% 


— Nu, stăpâne. Am făcut ce ni s-a poruncit să facem. Să 
vedem dacă duşmanii sunt în sat. Ni s-a spus că au plecat 
în urmă cu două zile. 

Dacă era într-adevăr aşa, era bine. Nu-mi păsa dacă cei 
două sute de oameni ai lui Merewalh erau văzuţi de 
trupele lui /Ethelhelm, chiar voiam să fie descoperiţi. 
Voiam ca trupele din garnizoana de la Lundene să 
supravegheze partea de miazănoapte urmărindu-l pe 
Merewalh în timp ce noi ne deplasam pe furiş spre 
miazăzi. Dar pentru asta aveam nevoie de corăbii. 

Am trecut prin vad pe malul din Anglia de Est, ne-am 
întors din nou către miazăzi şi ne-am îndreptat către locul 
unde, atunci când urcaserăm râul pe Brimwisa, văzuserăm 
cele patru barje încărcate cu cherestea. 

Trei ambarcaţiuni erau încă acolo. Aveau fundul plat, 
fiind construite anume ca să poată naviga pe râu, prora 
teşită şi o vâslă-cârmaci de mărimea unei uşiţe de hambar. 
Toate trei aveau catarge, dar acestea erau culcate de-a 
lungul punților, ca şi velele prinse de ele. Nu existau bănci 
pentru vâslaşi. Aceştia stăteau în picioare şi foloseau 
furcheţii ca să manevreze vâslele lungi şi grele. Erau 
oribile şi grosolane, dar ne puteau duce la Lundene. Am 
descălecat tresărind din cauza durerii din coaste şi m-am 
dus către barje. 

— Nu le puteţi lua! Un bătrân furios ieşise în grabă din 
coliba construită lângă un şopron deschis în care erau 
puse scândurile la uscat. Vorbise în daneză. Nu le puteţi 
lua! repetă el. 

— Ai de gând să ne opreşti? 

Wihtgar răspunsese mârâit şi tot în daneză, ceea ce m-a 
surprins. 

Omul se uită la faţa lui brăzdată de cicatrice şi orice 
urmă de sfruntare îi dispăru din glas. 

— Cum le primesc înapoi? vru el să ştie. 

— Lord ZEthelhelm are nevoie de ele şi, fără îndoială, ţi 
le va da înapoi, i-am spus. 

— Lord ZEthelhelm? 

Bătrânul era complet derutat acum. 


4 312 % 


— Sunt vărul lui, ZEthelwulf, i-am zis. 

Folosisem numele fratelui mai mic al lui ZEthelhelm care, 
speram, se mai afla la Bebbanburg. Am simţit imboldul de 
a atinge ciocănelul-amuletă pentru a îndepărta gândurile 
negre despre ciuma care bântuia în nord. Nu mai aveam 
amuleta, în schimb aveam săculeţul pe care Finan mi-l 
recuperase de la duşmani, şi i-am dat nişte bucăţi de 
argint. 

— Mergem să ne alăturăm vărului meu la Lundene. 
Acolo o să-ţi găseşti barjele. 

Am observat la gâtul lui, pe sub vestă, un lănţişor de 
argint. M-am apropiat, l-am tras afară şi am văzut că de el 
atârna un ciocănel. Se trase înapoi speriat. Văzuse crucile 
de pe scuturile noastre şi-i era teamă de răzbunarea 
creştinilor. 

— Cât? l-am întrebat. 

— Cât, stăpâne? 

— Pentru ciocănel. 

— Doi şilingi, stăpâne. 

I-am dat trei șilingi, mi-am atârnat lănţişorul la gât şi am 
atins ciocănelul cu degetul arătător. Mă simţeam deja mai 
bine. 

Una dintre barje era pe jumătate umplută cu grămezi de 
scânduri. Le-am descărcat şi am rămas în aşteptarea 
refluxului. Stăteam pe un trunchi gros de stejar, privind la 
râul care curgea leneş la vale. Pe creasta unui val se 
ridicară două lebede. Mă gândeam la Eadith şi Benedetta 
când o voce mă scoase din reverie. 

— L-aţi spus că sunteţi omul lui ZEthelhelm, Lord Uhtred? 

Era Wihtgar, care stătea în picioare în spatele meu. 

— Nu voiam să i se plângă lui /ZEthelhelm, i-am explicat. 
Nu că bătrânul ar trimite un mesager la Lundene, dar nu 
vreau să se răspândească vestea că nişte trupe sosite din 
Mercia au luat barjele. În afară de asta, acum suntem 
oamenii lui /ZEthelhelm, sau vom fi până începe bătălia. 
Aveam destule mantii vişinii şi cruci pe scuturi, m-am 
gândit ridicând privirea spre Wihtgar. Deci vorbeşti 
daneza? 


% 313 # 


Era un lucru neobişnuit pentru un saxon. 

— Însurat cu o daneză, stăpâne, îmi răspunse cu un 
zâmbet strâmb. Îşi atinse cicatricea încreţită din locul 
unde ar fi trebuit să fie urechea. Bărbatul ei mi-a făcut 
asta. El mi-a luat urechea, eu i-am luat nevasta. A fost un 
schimb cinstit! 

— Într-adevăr. El a supravieţuit? 

— Nu mult, stăpâne, îmi răspunse atingându-şi mânerul 
spadei. Fleescmangere i-a făcut felul. 

Am zâmbit. Flaescmangere, „măcelarul”, era un nume 
bun pentru o spadă. Lama ei avea să fie tare ocupată 
curând în Lundene. 

Era miezul zilei când începu refluxul. Chiar înainte de 
asta, când apa începuse să curgă mai repede, 
dezlegaserăm barjele, le împinseserăm de lângă chei şi 
porniserăm în josul râului. Era încă o zi caldă, prea caldă 
pentru a purta cămăşile de zale. Soarele îşi arunca razele 
în clipocirile valurilor, un vânt uşor învolbura frunzele 
sălciilor. Încet-încet, ne mişcam în aval. Ne foloseam de 
vâsle, dar fără prea multă îndemânare. L-am pus pe 
Gerbruht în a doua barjă şi pe Beornoth în cea de-a treia. 
Amândoi erau oameni ai mării şi amândoi se pricepeau la 
navigat. Barjele lor erau în spatele nostru, vâslele le 
împingeau pe râu, iar curentul şi refluxul le ajutau să 
înainteze. 

După-amiază târziu am ajuns la fluviu şi am înţeles în 
sfârşit pentru ce fuseseră puşi cei patru piloni în locul în 
care Ligan se vărsa în Temes. O barjă cu fân era amarată 
lângă unul dintre stâlpi în timp ce oamenii de pe ea, trei la 
număr, aşteptau  refluxul. Aşa nu riscau să se 
împotmolească, iar primul val al mareei avea să-i împingă 
spre Lundene. Ne-am legat şi noi de stâlpi şi am aşteptat. 

Soarele ne ardea. Era cu desăvârşire senin şi nu se 
simţea nicio adiere de vânt. Totuşi, spre apus se vedea o 
pată neagră pe cer, ca un nor prevestitor de rău. Era fumul 
de deasupra Lundene-ului. Mă întrebam dacă fumul era 
împins către Bebbanburg sau dacă nu cumva briza mării îl 
dusese către interior. Am atins noul ciocănel de la gât ca 


$ 314 9 


să alung blestemul ciumei, apoi am închis ochii şi am 
strâns ciocănelul atât de tare, încât mi-am rănit degetele. 
M-am rugat lui Thor. M-am rugat ca rănile să mi se 
vindece, ca în coaste să nu mai simt dureri la fiecare 
respiraţie şi ca umărul meu făcut ferfeniţă să mă lase să 
mânuiesc spada. M-am rugat pentru Bebbanburg, pentru 
Northumbria, pentru fiul meu, pentru toţi oamenii de 
acasă. M-am gândit la Berg şi la echipajul lui din care 
făceau parte o regină fugară şi copiii ei. M-am rugat să nu 
mai fie ciumă. 

— Te rogi, observă Finan. 

— Ca pe cer să nu apară nori, i-am spus deschizând 
ochii. 

— Te temi de ploaie? 

— Vreau să fie lună. După apusul soarelui o să începem 
să urcăm pe Temes. 

Era încă lumină când refluxul începu să legene barjele 
legate. Le-am dezlegat de stâlpii aceia zdraveni şi ne-am 
folosit de vâsle pentru a ajunge în Temes, unde tot refluxul 
avea să le împingă mai departe. Soarele, care cobora alene 
către apus, era acoperit treptat de norul de fum. 

Fluviul nu era aglomerat. Am mai văzut doar alte două 
barje cu fân şi câteva bărci de pescuit. Vâslele noastre 
lungi scârţâiau în furcheţi. Aveam destulă viteză. Încet- 
încet, cerul se întunecă. Apărură primele stele, apoi luna 
luă locul soarelui plecat în plină glorie stacojie. De bună 
seamă, oamenii lui Merewalh îi terminaseră pe duşmanii 
din Toteham şi acum se grăbeau spre miazăzi. Curând, pe 
păşuni aveau să se aprindă focurile menite să-i dea de 
veste lui ZEthelhelm că duşmanul lui era acolo. M-am rugat 
ca oamenii lui să supravegheze partea de miazănoapte 
pentru ca noi să ne putem furişa către apus. 

Către oraşul întunericului. 


Am ajuns în apropierea oraşului fără să ne împotmolim, 
căci refluxul ne dusese cu bine în canalele adânci. Nu 
eram singuri. Două corăbii trecură pe lângă noi, ambele 
pline de oameni. Cei aflaţi la bordul primei ne făcură semn 


% 315 # 


cu mâna şi ne întrebară de unde veneam. Părintele Oda le 
spuse că eram trupele lui Ealhstan din Herutceaster. 

— Unde-i Herutceaster? l-am întrebat în şoaptă. 

— Am născocit eu un nume, îmi răspunse el mândru. Ei 
n-au de unde să ştie. 

— Trag nădejde că n-am ajuns prea târziu! strigă unul 
din cea de-a doua corabie. Toate fetele din Mercia ne 
aşteaptă! 

Începu să-şi unduiască şoldurile, iar vâslaşii lui, deşi 
obosiţi, avură destulă putere cât să-l aplaude. Cele două 
corăbii trecură de noi şi se pierdură în ceaţă. 

Puteam simţi mirosul oraşului de la câteva mile distanţă. 
M-am uitat înspre miazănoapte în căutarea focurilor 
aprinse de oamenii lui Merewalh, dar nu am văzut nimic. 
De fapt, nici nu mă aşteptam să le văd, căci păşunile erau 
destul de departe, iar noi mai aveam puţin până să 
ajungem la Lundene. Cum refluxul era pe sfârşite, în 
dreptul bastionului de est am întețit mişcarea vâslelor. La 
lumina unei torţe aprinse am văzut o mantie vişinie şi 
sclipirea vârfului unei sulițe. Ca de obicei, cheiurile erau 
pline de ambarcaţiuni. Lângă zidul de piatră, în zona în 
care locuisem cu Gisela, se afla o corabie lungă cu o proră 
înaltă pe care era fixată o cruce. Era, bineînţeles, corabia 
lui Waormund. Pe terasă nu se afla însă nimeni. Dincolo de 
oblonul unei ferestre pâlpâia o lumină, dar noi trecuserăm 
deja de casă. Am auzit oameni cântând în taverna La 
Danezul Mort. Tot nu era niciun chei liber, aşa că am vâslit 
până dincolo de corăbiile amarate, unde oamenii săriră de 
pe punţile barjelor pentru a le lega de pietrele de pe mal. 
De sub puntea de comandă a corabiei de alături ieşi în 
grabă un bărbat. 

— Cine sunteţi? ne întrebă nervos. 

— Trupe din Herutceaster, i-am spus. 

— Unde-i Herutceaster? 

— La miazănoapte de Earsling!f. 

— Băiatul vostru e priceput, bombăni el văzând că 


16 Forma anglo-saxonă a cuvântului arseling, insultă pe care Finan o 
foloseşte adesea în glumă la adresa lui Uhtred (n. red.). 


% 316 # 


Vidarr nu-i făcuse nicio stricăciune la corabie. 

Cred că mai degrabă voia să încheie discuţiile şi să se 
ducă înapoi să se culce. 

Pe cheiuri erau străjeri, dar nu aproape de noi, şi cei 
care ne zăriră nu ne dădură nicio atenţie. Unul se fâţâia pe 
malul luminat slab de torţele fixate pe zid uitându-se la 
corăbiile care soseau. Văzu că pe barjele noastre se aflau 
luptători şi unii dintre ei purtau mantii vişinii, aşa că se 
întoarse la postul lui. Era clar că nu i se păruse nimic 
ciudat: pur şi simplu eram cele mai recente trupe 
recrutate de ZEthelhelm de pe moşiile lui din Anglia de Est. 

— Mă întreb câţi oşteni au venit încoace, spuse părintele 
Oda. 

— Mult prea mulţi. 

— Nu e bine, nu-i aşa? oftă el făcându-şi semnul crucii. 
Ar trebui să ştim ce se întâmplă. 

— Se întâmplă că /ZEthelhelm vrea să strângă cea mai 
mare oaste posibilă. Două, trei mii de oameni? Poate mai 
mulţi. 

— O să-i fie greu să hrănească atât de mulţi. 

Asta cam aşa era. Să asiguri alimente pentru o armată 
era mult mai greu decât să o strângi. 

— Poate plănuieşte ca, foarte curând, să pornească 
războiul, să-l copleşească pe ZEthelstan cu trupele lui şi să 
termine repede cu el. 

— Ar trebui să ştim dacă este aşa, zise preotul şi, fără să 
mai spună ceva, sări pe corabia alăturată. 

— Unde te duci? i-am strigat. 

— Să aflu ce se întâmplă, bineînţeles. 

Trecu peste cele două corăbii aflate între noi şi chei şi se 
duse către un grup de străjeri. Vorbi mult cu ei şi-i 
binecuvântă înainte de a se întoarce. L-am ajutat să urce 
pe puntea noastră. 

— Străjerii sunt din Anglia de Est, mă înştiinţă el. Şi-s 
foarte supăraţi. Lord Varin a fost omorât. 

— Şi tu pari destul de supărat. i 

— Nu mi-a displăcut Varin. Se exprima cu grijă. Işi 
aranjă sutana neagră şi se aşeză pe marginea barjei, iar 


% 317 # 


peste câteva clipe reluă: Nu era un om rău. A fost ucis 
pentru că v-a îngăduit să scăpaţi. Nu merita o asemenea 
soartă. 

— A fost ucis pentru că mi-a îngăduit să scap? 

— Vă surprinde? 

— Da, desigur! 

— ZEthelhelm ştie că aţi jurat că-l veţi omori, zise el 
ridicând din umeri. Şi se teme de acest jurământ. 

— Se teme de jurământul unui păgân? 

— Jurământul unui păgân are forţa diavolului. Omul 
trebuie să se teamă de Satana. 

Mă uitam dincolo de fluviu, la luminile care scânteiau în 
casele de pe malul de sud. 

— Dacă sunt pedepsiţi cu moartea toţi cei care m-au 
lăsat vreodată să scap, înseamnă că ZEthelhelm îl va ucide 
şi pe Waormund. 

Oda clătină din cap. 

— Lord /Ethelhelm ţine la Waormund. Pe Varin nu-l 
plăcea. Waormund este saxon de vest. Varin nu era. Se 
opri să asculte clipocitul apei, apoi murmură cu tristeţe: 
Băiatului i s-a dat voie să-l ucidă. 

— ZElfweard? 

— Se pare că Lord Varin a fost legat de un stâlp şi 
băiatului i s-a dat o spadă, continuă părintele Oda făcându- 
şi semnul crucii. A durat mult. Oamenii au fost obligaţi să 
se uite şi li s-a spus că asta este pedeapsa pentru lipsa de 
vigilenţă. Lord Varin n-a avut parte nici măcar de o 
înmormântare creştinească! Cadavrul i-a fost aruncat la 
câini şi ce a mai rămas din el a fost ars. Şi când te gândeşti 
că ZElfweard este nepotul regelui Alfred! Rostise ultimele 
cuvinte cu mare amărăciune. Apoi adăugă, de parcă uitase 
ceva important: Străjerii cred că oastea va pleca în curând. 

— Bineînţeles că da, am zis. 

ZEthelhelm strânsese o armată uriaşă care trebuia 
hrănită. Cea mai simplă cale de a face acest lucru era s-o 
trimită cât mai repede în Mercia ca să fure hrana de care 
era nevoie. Pentru moment, trupele puteau supravieţui cu 
ce găsiseră prin magaziile din Lundene şi cu ce-şi 


4 318 # 


aduseseră de acasă, dar în scurt timp proviziile aveau să se 
sfârşească. Fără îndoială, /Ethelhelm încă spera că 
ZEthelstan va ataca fortificațiile, îngăduindu-i să-i distrugă 
pe mercieni sub zidurile oraşului, dar dacă /ZEthelstan 
stătea deoparte avea să fie obligat să iasă din Lundene şi 
să-l învingă în bătălie. Mă gândeam cu amărăciune că 
saxonii de vest erau siguri pe ei pentru că aveau o armată 
mare, mult mai mare. O armată care avea să plece în 
curând. 

— Semnalul se va da când vor bate clopotele oraşului, 
vorbi mai departe părintele Oda. La auzirea lor, trupele se 
vor strânge la fortul cel vechi. 

— Gata de plecare, am mormăit. 

— Da, gata de plecare. Numai că este o armată 
nemulțumită. 

— Nemulţumită? 

— Anglii de est sunt trataţi ca servitori de către saxonii 
de vest. Dar şi creştinii sunt nemulţumiţi. 

— De ce? 

— Este vorba despre arhiepiscop... începu părintele Oda, 
dar se opri. 

— Athelm? 

— Creştinii spun că este ţinut prizonier în palatul de 
aici. Prizonier de onoare, probabil, dar ei sunt supăraţi 
pentru că /Ethelhelm a îndrăznit să se atingă de un slujitor 
al Domnului Nostru lisus Hristos. 

De mult bănuiam că Athelm, arhiepiscopul de 
Contwaraburg, era un adversar al lui /Ethelhelm şi al 
familiei lui, chiar dacă era văr de departe al 
ealdormanului. Poate chiar acest grad de rudenie îi explica 
duşmănia, deoarece îi cunoştea foarte bine pe ZEthelhelm 
şi pe nepotul lui. 

— Cred că nu vor îndrăzni să-l omoare pe arhiepiscop, 
am spus. 

— Ba da. Sigur o vor face. Vor spune că a fost bolnav şi 
că a murit de ciumă. Cine va şti adevărul? Dar nu se va 
întâmpla prea curând. Mai întâi trebuie să pună coroana 
pe capul băiatului. 


% 319 # 


Era adevărat. /ZElfweard nu putea fi rege de drept până 
nu se întâmpla acest lucru, ZEthelhelm dorea neapărat ca 
arhiepiscopul Athelm să o facă, după care avea să 
numească un alt episcop care să nu pună în discuţie 
legitimitatea noului monarh. 

— Witanul a avut loc? am întrebat. 

ZElfweard avea nevoie de aprobarea sfătuitorilor înainte 
de a primi coroana. 

— Cine ştie? zise părintele Oda ridicând din umeri. 
Poate că da. Dar bănuiala mea este că ZEthelhelm aşteaptă 
să se întrunească witanurile din cele trei regate. El vrea ca 
ZElfweard să fie proclamat rege al tuturor saxonilor. Tăcu 
încruntat. Dinspre santinele se auzea gălăgie, dar era 
numai pentru că veniseră două fete, de bună seamă târfe 
de la tavernele de pe malul fluviului, aşa că urmă peste 
câteva momente: /Ethelhelm are sprijinul seniorilor din 
Wessex. Anglii de est sunt prea temători ca să-i opună 
rezistenţă. Pentru a obţine şi sprijinul celor din Mercia 
trebuie să-l distrugă pe /Ethelstan. Odată ce-l va ucide, îi 
va omori şi pe seniorii mercieni care l-au înfruntat şi va da 
moşiile oamenilor lui. Şi astfel familia lui ZEthelhelm va 
domni peste întregul Englaland. 

— Dar nu şi peste Northumbria, am zis eu printre dinţi. 

— Şi cum vă veţi opune invaziei? Puteţi strânge trei mii 
de luptători? 

— Nici măcar jumătate de-atât. 

— Şi probabil va veni cu mai mult de trei mii de oameni. 
Ce veţi face? Credeţi că zidurile de la Bebbanburg pot opri 
o asemenea armată? 

— Asta nu se va întâmpla, am spus. 

— Nu se va întâmpla? 

— Nu, pentru că mâine îl voi ucide pe ZEthelhelm. 

— Nu în noaptea asta? 

— Nu, mâine, i-am răspuns cu hotărâre. Observându-i 
privirea întrebătoare, i-am explicat: Oamenii lui Heorstan 
i-au transmis lui ZEthelhelm să ne aştepte mâine. Acesta se 
va gândi c-o să încerc să pătrund cu forţa prin una dintre 
porţile de miazănoapte, aşa că va porunci să fie 


4 320 # 


supravegheate meterezele de acolo. 

— Asta înseamnă că vor fi în stare de alertă. 

— La fel ca în noaptea asta. 

Pe timp de noapte se stârnesc relele, duhurile şi spiritele 
umbrelor bântuie lumea, iar teama de moarte a oamenilor 
e mai puternică. ZEthelhelm şi ZElfweard stăteau închişi în 
palat, păziţi de gărzile lor în mantii vişinii. Niciunui străin 
nu i se permitea să intre, poate cu excepţia celor care 
aveau solii ce nu sufereau amânare, dar şi aceştia aveau să 
fie dezarmaţi. Coridoarele şi sala mare aveau să fie pline 
de luptători de casă ai lui ZEthelhelm şi din garda regală. 
Poate că am fi reuşit să trecem de poartă, dar pe urmă ne- 
am fi găsit într-un labirint de străduţe şi curţi ticsite cu 
duşmani. Dimineaţă însă, când spiritele rele aveau să fi 
fost alungate în vizuinile lor, porţile palatului aveau să se 
deschidă, iar /Ethelhelm avea să meargă la zidul de la 
miazănoapte ca să-l inspecteze. Acolo urma să-l găsesc. 

— Şi cum aveţi de gând să-l ucideţi mâine? mă întrebă 
Oda. 

— Nu ştiu, i-am răspuns. 

Şi chiar nu ştiam. De fapt, singurul meu plan era să 
aştept o ocazie, dar ăsta nu era chiar un plan. Chiar dacă 
era o noapte caldă, mă trecu un fior gândindu-mă la ce-mi 
propusesem să fac a doua zi. 


Se lumină de ziuă devreme. Era o dimineaţă de vară 
frumoasă, cu cerul senin mânjit doar de fumul oraşului. 
Dormisem prost. Desfăcuserăm velele unei barje, le 
întinseserăm pe punte şi ne culcaserăm sub paza 
santinelelor, dar tot îmi făcusem griji toată noaptea. 
Coastele şi umerii mă dureau, pielea mi-era inflamată. 
Probabil că aţipisem puţin, dar m-am trezit stors de vlagă. 
La răsăritul soarelui, descoperind că adia un vânt proaspăt 
dinspre sud-vest, am luat asta drept un semn din partea 
zeilor. 

Planul pe care mi-l făcusem la Werlameceaster părea 
posibil. Poate nu sigur, dar posibil. Mă gândeam că, dacă 
oamenii lui  /ZEthelhelm ne aşteptau pe zidul de 


% 321 # 


miazănoapte al Lundene-ului, noi puteam urca pe colina de 
lângă fluviu. Şi pe urmă? Îmi închipuiam că-i voi găsi pe 
ZEthelhelm şi pe nepotul lui undeva în apropierea zidului, 
iar un asalt rapid din partea noastră i-ar fi copleşit pe 
oamenii lui de gardă, oferindu-ne ocazia de a-i ucide pe 
amândoi. Speram ca moartea lor să-i stârnească pe anglii 
de est; prin urmare, odată ce noi deschideam poarta 
pentru ca trupele lui Merewalh să intre în oraş, aceştia 
aveau să ajute să-i scoatem pe saxonii de vest din 
Lundene. /Ethelhelm cârmuia prin frică. Pentru a înlătura 
această frică trebuia să-i distrugem puterea. Acum însă, la 
lumina zilei, mă simţeam cuprins de disperare. Lundene 
colcăia de duşmani, iar singura mea speranţă era să-i pot 
convinge pe unii dintre ei să ni se alăture. Era o nebunie. 
În oraşul acela erau încartiruiţi mii de vrăjmaşi, pe când 
noi eram doar o sută optzeci. 

În zori, Brihtwulf şi Wihtgar se duseseră pe furiş în oraş. 
Dacă aş fi ştiut, nu le-aş fi dat voie, căci ar fi putut să fie 
recunoscuţi de unul dintre cei şase oameni ai lui Heorstan. 
Se întoarseră cu bine, aducând vestea că fuseseră multe 
încăierări în timpul nopţii. 

— Saxonii de vest împotriva anglilor de est, îmi spuse 
Brihtwulf. 

— Au fost doar bătăile obişnuite din taverne, pufni 
dispreţuitor Wihtgar. 

— Da, dar au murit oameni, stărui Brihtwulf. 

Amândoi stăteau pe puntea barjei şi-şi frecau spadele cu 
pietre de şlefuit. 

— Nu-i de mirare, aşa-i? zise Brihtwulf peste câteva 
clipe. Anglii de est îi urăsc pe saxonii de vest! Sunt 
duşmani de ceva timp. 

Nu cu mulţi ani în urmă, saxonii de vest invadaseră 
Anglia de Est şi-i zdrobiseră pe jarlii danezi. Aceşti nobili 
se certau între ei şi nu erau în stare să-şi aleagă regele 
după moartea lui Eohric, cel pe care, cu douăzeci de ani 
înainte de moartea lui Edward, îl răpusesem într-un şanţ. 
Mi-l aminteam pe Eohric, bărbatul gras ca un porc care 
guiţase în timp ce-l loveam cu spadele, încetând abia 


4 322 # 


atunci când Răsuflarea-Şarpelui îi dăduse lovitura fatală. 

Aşa murise ultimul rege danez al Angliei de Est. Eohric 
încercase să rămână pe tron pretinzând că era creştin şi 
încercând prin asta să preîntâmpine dominaţia Wessexului. 
Totuşi, în agonie îşi încleştase cu disperare degetele pe 
mânerul spadei, în speranţa că va ajunge în Valhalla. 
Cârmuise ţara în care se aşezaseră danezii, dar aceştia 
erau mai puţini decât creştinii saxoni, care ar fi primit cu 
căldură trupele regelui Edward. Într-adevăr, mulţi îi 
primiseră cu căldură pe saxonii de vest, fervoare care le 
trecuse atunci când începuseră violurile, furturile şi 
crimele. lar acum războinicii Angliei de Est, danezi şi 
saxoni deopotrivă, trebuiau să lupte pentru Wessex, pentru 
ZEthelhelm şi pentru ZElfweard. 

— Blestemaţii ăştia de saxoni de vest, bombăni Wihtgar. 
Se semeţesc prin oraş de parcă ar fi al lor. 

— Dar chiar este, zise Finan sec. 

Finan, Brihtwulf şi Wihtgar vorbeau între ei. Eu doar îi 
ascultam. Brihtwulf povestea cum fusese provocat pe 
drumul de întoarcere spre chei. 

— Un ticălos înfumurat mi-a spus că mergeam într-o 
direcţie greşită şi că trebuia s-o luăm către ziduri. 

— Şi tu ce i-ai spus? l-am întrebat. 

— Că mergem unde vrem noi. 

— Cred că ar trebui să ne punem în mişcare, am zis. 

— Deja? făcu nedumerit Brihtwulf. Credeam că i-aţi spus 
lui Merewalh să aştepte până după miezul zilei. 

— Aşa i-am spus. 

— Dar mai este mult până la prânz, zise el ridicând 
privirea spre cer. 

Stăteam pe butucul mare în care se prindea catargul 
barjei. 

— Vântul bate dinspre vest, şi încă destul de tare. 

Brihtwulf se uită la Wihtgar, care dădu din umeri ca 
pentru a spune că nu pricepea despre ce vorbeam. 

— Dinspre vest? întrebă într-un târziu Brihtwulf. 

— Vântul dinspre vest ne va ajuta să părăsim oraşul, le- 
am explicat. Putem fura trei corăbii rapide cu care să 


4 323 # 


plecăm în josul fluviului. 

Toată lumea tăcu. Apoi l-am auzit pe Brihtwulf spunând 
neîncrezător: 

— Acum? Plecăm acum? 

— Da. Acum. 

— Dumnezeule, mormăi Finan. 

Ceilalţi doi se uitau fix la mine. 

— Părintele Oda crede că la Lundene se află trei mii de 
războinici. Chiar dacă reuşim să deschidem poarta pentru 
ca oamenii lui Merewalh să intre în oraş, o să fim copleşiţi 
numeric. Cu cât? Cinci oameni contra unul? Sau poate 
şase? 

Mă gândisem la asta toată noaptea. 

— Câţi dintre ei sunt din Anglia de Est? vru să ştie 
Brihtwulf. 

— Cei mai mulţi, spuse Wihtgar. 

— Dar vor lupta ei împotriva voinţei seniorilor lor? i-am 
întrebat. 

Brihtwulf avea dreptate când spunea că anglii de est îi 
urau pe saxonii de vest, dar asta nu însemna că aveau să 
ridice spadele împotriva oamenilor lui /Ethelhelm. Mă 
dusesem în Cent în speranţa că voi strânge o armată care 
să lupte împotriva lui ZEthelhelm şi nu reuşisem. Acum mă 
bizuiam pe anglii de est, o speranţă la fel de firavă ca cea 
care se stinsese în Feefresham. 

— Dacă intrăm în oraş şi chiar dacă izbutim să 
deschidem poarta pentru Merewalh, tot vom muri. 

— Asta înseamnă că-l lăsăm de izbelişte pe Merewalh? 
se burzului Brihtwulf. 

— Merewalh şi călăreţii lui se vor retrage către 
miazănoapte. Æthelhelm nu-i va urmări prea mult, căci se 
va teme de o capcană. În plus, el vrea să distrugă armata 
lui ZEthelstan, nu nişte călăreţi din Werlameceaster. 

— Dar cu siguranţă vrea să te distrugă pe tine, îmi 
aminti Finan. 

Nu i-am dat atenţie. 

— Dacă va vedea călăreţi venind dinspre oraş, Merewalh 
se va retrage şi se va duce înapoi la Werlamecaster. 


4 324 # 


Nu-mi plăcea că trebuia să renunţ la planul cu care-l 
convinsesem pe Merewalh să fie de acord, însă mă 
gândisem toată noaptea, iar zorii mă luminaseră. Era mai 
bine să supravieţuim decât să murim fără rost. 

— Merewalh va fi în siguranţă, am zis ca să închei 
discuţia. 

— Deci noi... începu Brihtwulf, dar se opri. Cred că voia 
să spună că dădeam bir cu fugiţii, însă îşi luă seama şi 
continuă: Deci ne întoarcem la Werlameceaster? 

— Şi Răsuflarea-Şarpelui? îmi şopti Finan. 

Am zâmbit. În realitate, mă întrebam dacă vânticelul 
dinspre vest era într-adevăr un semn din partea zeilor cum 
că trebuia să renunţ la această nesăbuită aventură şi să 
pun mâna pe trei corăbii bune cu care să pornesc spre 
mare şi spre locuri mai sigure. Ravn, poetul orb, tatăl lui 
Ragnar, îmi spunea că adeseori curajul e ca un corn din 
care bei bere. „Începem cu un corn plin, băiete, dar îl 
golim”, îmi zicea. „Unii oameni îl golesc repede, poate 
pentru că nu a fost plin de la început. Alţii îl golesc mai 
încet. Aşa şi curajul: ne părăseşte pe măsură ce 
îmbătrânim.” Încercam să mă conving că nu lipsa de curaj 
îmi dădea ghes să plec, ci prudenţa şi faptul că refuzam să 
conduc nişte oameni de ispravă într-un oraş înţesat de 
duşmani, chiar dacă aceşti oameni erau hotărâți să lupte. 

Părintele Oda veni lângă noi pe butucul de stejar. 

— Am înălţat o rugăciune, ne înştiinţă el. 

— O rugăciune, părinte? întrebă Finan. 

— Pentru izbândă, spuse încrezător părintele Oda. 
Regele /ZEthelstan va domni peste întregul Englaland, şi noi 
vom face acest lucru posibil astăzi! Dumnezeu este cu noi! 

Eram pe punctul de a-i da un răspuns sec, mărturisindu-i 
că aveam mari îndoieli în privinţa izbânzii, însă, chiar 
înainte să pot rosti vreun cuvânt, se auzi bătaia primului 
clopot. 

Nu erau multe clopote în Lundene. Numai vreo cinci sau 
şase biserici reuşiseră să strângă bani ca să le cumpere. 
Atunci când hotărâse să reconstruiască oraşul roman, 
regele Alfred voise să pună clopote la fiecare poartă, dar, 


4 325 # 


cum primele două fuseseră furate în câteva zile, poruncise 
ca bătăile clopotelor să fie înlocuite de sunete de corn. 
Cele mai multe biserici atârnaseră pur şi simplu nişte 
drugi sau table de fier în care băteau pentru a-i chema pe 
credincioşi la slujbă. Acum, toate, clopote, corni şi fiare, 
sunau în fel şi chip, speriind păsările. 

Niciunul dintre noi nu scotea o vorbă. Se auzeau şi câinii 
urlând. 

— Ăsta trebuie să fie... Brihtwulf rupse tăcerea, dar fu 
nevoit să ridice glasul ca să se facă auzit: Asta trebuie să 
fie Merewalh. 

— Dar e prea devreme, zise Wihtgar. 

— Atunci, înseamnă că /Ethelhelm îşi strânge armata, 
am spus. lar noi am ajuns prea târziu. 

— Ce vreţi să spuneţi? mă întrebă plin de indignare 
părintele Oda. Cum prea târziu? 

Cu siguranţă, clopotele chemau armata lui ZEthelhelm, 
ceea ce însemna că el avea să conducă această hoardă 
afară din oraş pentru a ataca forţele mai reduse ale lui 
ZEthelstan. Ne uitam cu toţii spre miazănoapte, deşi acolo 
nu era nimic de văzut. 

— Ce vreţi să spuneţi? insistă părintele Oda. Cum adică 
am ajuns prea târziu? 

N-am apucat să-i răspund, că dinspre chei se auzi un 
strigăt de furie urmat de alte ţipete, de lovituri de spade şi 
de zgomot de paşi grăbiţi. Apăru un bărbat care fugea ca 
să-şi scape pielea, însă o suliță i se înfipse în spate. Omul 
mai făcu câţiva paşi poticniţi, apoi căzu. Rămase jos câteva 
momente cu sulița legănându-i-se în trup, după care 
încercă să se târască. Îşi făcură apariţia alţi doi luptători, 
îmbrăcaţi în mantii vişinii. Unul apucă sulița de mâner şi o 
înfipse şi mai mult în bietul om căzut la pământ, celălalt îl 
lovi în coaste. Rănitul tresări, apoi se cutremură. Dangătul 
clopotelor se auzea tot mai încet. 

— Mergeţi la ziduri! răsună o voce. 

Pe chei apărură şi mai mulţi oameni cu mantii vişinii. 
Luau corăbiile la rând, sculându-i pe cei care dormiseră la 
bord şi împingându-i prin găurile din zid să intre în oraş. 


4 326 # 


Am presupus că cel aflat pe moarte, care încă se chinuia 
pe caldarâm, îi înfruntase. 

— Să-i omorâm? întrebă Finan uitându-se la luptătorii în 
mantii vişinii, vreo treizeci la număr, care se apropiau de 
barjele noastre. Au venit pentru a-i opri pe oameni să fugă. 

Cred că avea dreptate. Nu i-am răspuns la întrebare. Mă 
gândeam la ce spusese Brihtwulf, că cei din Anglia de Est 
îi urau pe saxonii de vest. Mă gândeam la Răsuflarea- 
Şarpelui. Mă gândeam la jurământul făcut lui ZEthelstan. 
Mă gândeam că Brihtwulf avea să mă dispreţuiască pentru 
că eram laş şi voiam să fug. Mă gândeam că soarta e o 
târfă răuvoitoare şi nestatornică. Mă gândeam că trebuia 
să-i ucidem pe acei războinici îmbrăcaţi în mantii vişinii şi 
să furăm trei corăbii cu care să plecăm din Lundene. 

— Hei, voi! Cine sunteţi? Şi de ce nu vă mişcaţi de aici? 

Vorbise un bărbat înalt, purtând mantia vişinie a lui 
ZEthelhelm, care se uita la noi de pe chei. 

— Cine suntem? bombăni Brihtwulf uitându-se la mine. 

Răspunse părintele Oda. In picioare, cu crucea 
strălucindu-i pe sutana neagră, strigă: 

— Suntem oamenii lordului Eahstan din Herutceaster. 

Bărbatul nu ceru amănunte despre cele două nume 
născocite de părintele Oda. 

— Şi, atunci, pentru numele Domnului, ce faceţi aici? 
Trebuia să fiţi la ziduri! 

— De ce l-aţi omorât pe omul ăsta? întrebă părintele Oda 
cu asprime în glas. 

Ucigaşului în mantie vişinie nu-i plăcea deloc să fie luat 
la întrebări, dar autoritatea pe care o degaja părintele Oda 
îl făcu să răspundă în cele din urmă: 

— Pe el şi pe alţi încă vreo doisprezece. Idioţii credeau 
că pot fugi. Nu voiau să lupte. Şi acum, căraţi-vă de aici! 

Dangătul clopotelor, uciderea omului pe chei şi furia cu 
care acest bărbat ţipa la noi păreau a fi un răspuns la 
prezenţa lui Merewalh şi a celor două sute de oameni ai 
săi. 

— Unde să ne ducem? îi replică Brihtwulf. Abia am sosit 
azi-noapte. Nimeni nu ne-a spus ce să facem. 


4 327 # 


— Vă spun eu acum! Mergeţi la ziduri! 

— Dar ce se întâmplă? vru să ştie părintele Oda. 

— Frumuşelul a venit cu întreaga lui armată. Se pare că 
vrea s-o mierlească astăzi. Aşa că mişcaţi-vă fundurile şi 
puneţi-vă pe omorât! Se opri puţin, apoi făcu semn cu 
mâna către apus. Mergeţi pe acolo! Cineva vă va spune ce 
să faceţi când ajungeţi. Acum, gata! Plecaţi! 

Am plecat. Se părea că vântul venit dinspre apus fusese 
un semn. 

Îl adusese pe Æthelstan dintr-acolo. Venise la Lundene. 

Trebuia să luptăm. 


Y% 328 # 


Doisprezece 


— Frumuşelul? mă întrebă Brihtwulf, care mergea lângă 
mine. 

— ZEthelstan. 

— Dar de ce „frumuşelul”? 

— E doar o insultă, i-am răspuns ridicând din umeri. 

— A venit să atace Lundene-ul? zise Brihtwulf mirat. 

— Aşa a spus insul ăla. Cine ştie? 

Nu ştiam ce alt răspuns i-aş fi putut da. Pe de altă parte, 
era posibil ca străjile să fi crezut că cei două sute de 
oameni ai lui Merewalh erau armata lui /Ethelstan, ceea ce 
era greu de închipuit. 

Doi călăreţi trecură în galop pe lângă noi mergând către 
apus. 

— Ce se întâmplă? strigă Brihtwulf în urma lor, dar ei nu 
ne luară în seamă. 

Trecuserăm printr-o gaură din zidul de lângă fluviu şi 
merseserăm tot către apus pe strada de dincolo de ea. 
Când am ajuns în dreptul curţii lui Gunnald, ale cărei porţi 
erau închise, îmi veni în minte imaginea Benedettei, în 
veşmântul ei cu glugă. Dacă supravieţuiam acelei zile, 
aveam să mă întorc după ea la Werlameceaster. Apoi îmi 
apăru Eadith în faţa ochilor minţii, dar a trebuit să las 
deoparte gândurile, căci ajunseserăm acolo unde strada 
făcea un cot înainte de a se îndrepta spre podul cel mare. 

— ZEthelstan trebuie să fie, zise Finan, care se uita spre 
partea cealaltă a fluviului. 

Oare Merewalh trimisese un sol la ZEthelstan ca să-i 
ceară încuviințarea pentru misiunea noastră nebunească şi 
mesajul îl făcuse pe tânărul prinţ să i se alăture? Am privit 
spre malul opus al Temesului. Nu se vedeau prea mulţi. 
Erau patruzeci sau cincizeci de oameni printre casele din 


4 329 # 


Sugeweork, satul care se afla la capătul dinspre sud al 
podului, şi aceia cred că se pregăteau să atace fortul de 
lemn care păzea intrarea pe pod. Vreo doisprezece suliţaşi 
alergau pe pod, trimişi probabil să întărească garnizoana 
aflată în fort. 

Luptătorii din Suăgeweork erau prea departe şi nu le 
puteam distinge blazonul de pe scuturi, dar aveau zale şi 
coifuri. Dacă erau oamenii lui /Ethelstan însemna că 
traversaseră Temesul mai sus de Lundene. Însă aceia pe 
care-i vedeam eu erau prea puţini ca să cucerească fortul, 
mai ales că nu aveau nici scări cu ei. Totuşi, prezenţa lor 
fusese suficientă pentru a-i atrage acolo pe apărătorii 
zidurilor din Lundene. 

Alţi doisprezece oameni ridicau o baricadă la capătul de 
nord al podului. Cel care-i comanda, un călăreț cu mantie 
vişinie, se ridicase în scări şi se uita către malul de miazăzi 
al fluviului. Se întoarse către noi când ne-am apropiat de 
el. 

— Voi cine sunteţi? 

Părintele Oda îi dădu răspunsul obişnuit, că eram 
oamenii lui Ealhstan din Herutceaster; din nou, născocirea 
lui nu trezi nicio curiozitate. 

— Ce ordine aţi primit? vru să ştie călăreţul. Cum nu-i 
răspunse nimeni, se încruntă la noi şi ne întrebă: Unde 
mergeţi? 

l-am dat un ghiont cu cotul lui Brihtwulf. Eu eram 
cunoscut de mulţi oameni din Wessex şi nu voiam să atrag 
atenţia asupra mea. 

— Nu am primit niciun ordin, răspunse Brihtwulf. Doar 
am venit aici. 

Bărbatul vâri două degete în gură şi fluieră tare ca să le 
atragă atenţia celor care traversau podul. 

— Câţi vă trebuie? strigă el. 

— Cât mai mulţi! veni răspunsul. 

— Lordul... cum aţi spus? întrebă călăreţul îndreptându- 
şi calul spre noi. 

— Tu, i-am şoptit lui Brihtwulf. 

— Eu sunt ealdormanul Ealhstan. 


% 330 # 


— Luaţi-vă oamenii şi traversaţi podul, Lord Ealhstan, 
spuse bărbatul cu oarecare curtoazie. Opriţi-i pe nemernici 
să atace fortul. 

Brihtwulf ezita. Ca şi mine, nu-şi imaginase niciun 
moment că vom merge pe malul de sud al Temesului. 
Venisem să-i omorâm pe /Ethelhelm şi /ZElfweard, iar 
aceştia erau aici, pe malul de nord. Dar, dintr-odată, mi-am 
dat seama că soarta îmi oferea o ocazie de aur. 

— Mergem pe pod, i-am şoptit lui Brihtwulf. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, grăbiţi-vă! ne îndemnă 
călăreţul. 

— Dar ce se întâmplă? întrebă Finan. 

— Ce-ţi închipui că se întâmplă, tataie? A venit 
frumuşelul! Hai, plecaţi! 

— Îl ucid eu pe nemernic, bombăni Finan. 

Eu îmi tineam capul plecat. Aveam coiful pe care-l 
purtasem şi pe Spearhafoc, cel care-i aparținuse tatălui 
meu. Legasem şi apărătorile pentru obraji, şi tot mă 
temeam că unul dintre saxonii de vest m-ar fi putut 
recunoaşte. Luptasem destul de des alături de ei. Totuşi, în 
acea zi călduroasă nu purtam zalele fine şi nici coiful cu 
creastă. Când Finan şi cu mine am trecut prin locul gol din 
mijlocul baricadei, cei care o păzeau începură să-şi bată 
joc de noi. 

— Mai repejor, tataie! 

— Anglii de est! 

— Fiii nămolurilor! 

— Sper că aţi mai învăţat să luptaţi, adaugă altul. 

— Gata, ajunge! le-o reteză călăreţul. 

Inaintam cu băgare de seamă pe scândurile rupte pe 
alocuri. Picioarele podului fuseseră ridicate de romani şi 
cred că vor rămâne în picioare o mie de ani, dar drumul 
trebuia să fie mereu reparat. Ultima dată când fusesem 
acolo era o gaură mare în mijloc, pentru că danezii 
tăiaseră scândurile. Alfred îl reparase, dar tot mai erau 
multe scânduri putrezite şi multe dintre ele se mişcau 
ameninţător când călcam pe ele. Prin găuri puteam vedea 
cum apa fluviului clocotea când se lovea de piloni. Ca şi 


% 331 # 


altă dată, m-am întrebat cum construiau romanii atât de 
temeinic. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, ce face ZEthelstan? mă 
întrebă Finan. 

— Vrea oare să atace Lundene-ul? am sugerat. 

— Şi cum, în numele Domnului, speră să facă asta? 

Avea dreptate. /ZEthelhelm avea destui oameni ca să 
poată apăra zidurile oraşului. Totuşi, ZEthelstan apăruse în 
faţa meterezelor, şi asta însemna că avea de gând să atace. 
Ultima veste pe care o primiserăm era că Æthelstan se afla 
la Wicumun, la o zi de mers spre vest de Lundene. Mă 
uitam în susul fluviului, dar nu se vedea nicio mişcare 
dincolo de zidul oraşului, acolo unde râul Fleot se vărsa în 
Temes aducând cu el mizeria de la tăbăcării, de la 
abatoare şi de la haznale. În oraşul saxon, construit 
dincolo de Fleot, nu se vedea vreo mişcare indicând că o 
armată venise să atace, dar, fără îndoială, ceva făcuse ca 
clopotele şi cornii să sune alarma. 

— Nu o să treacă niciodată de zidurile alea, spuse Finan. 

— Noi am făcut-o. 

— Noi am trecut prin ele, insistă Finan. Nu am încercat 
să trecem peste şanţ şi peste zid. Totuşi, aia a fost o 
bătălie extraordinară! 

Instinctiv, mi-am atins pieptul în locul în care ciocănelul 
lui 'Thor era ascuns sub zale. 

Fusese cu ani buni în urmă. Finan şi cu mine, împreună 
cu un grup mic de războinici, ne folosiserăm de o 
înşelătorie ca să punem mâna pe bastionul roman care 
apăra poarta Ludd, una dintre porţile de vest ale Lundene- 
ului, şi apăraserăm bastionul de un atac furios al danezilor, 
readucând oraşul sub stăpânire saxonă. Acum trebuia să 
luptăm din nou pentru Lundene. 

— Cred că /ZEthelstan ştie că anglii de est nu sunt 
mulţumiţi şi, poate, se bazează pe acest lucru, am spus. 

— Numai dacă ei schimbă tabăra, răspunse Finan nu 
foarte convins. 

— Da, aşa este. 

— Ei n-o să intre în luptă până nu văd că noi pierdem, 


4 332 # 


interveni Brihtwulf. 

— Atunci nu trebuie să pierdem, am zis. 

Merseserăm vreo două sute de paşi pe pod, aproape o 
treime din el. Părintele Oda trecuse ultimul de baricadă, 
zăbovind să mai stea de vorbă cu comandantul gărzilor, iar 
acum se grăbea să ne ajungă din urmă. 

— Se pare că regele ZEthelstan este la nord-vest de oraş, 
ne spuse el. 

— Deci ameninţă fortul? 

— Au văzut blazonul lui, zise preotul nedând atenţie 
întrebării mele. Se pare că a venit cu ditamai oastea. 

— Fortul ar fi ultimul loc pe care l-aş ataca, am mormăit. 

— Şi eu la fel, întări Brihtwulf, care mergea lângă mine. 

— Nu-i aşa că nu-i vom fi de folos regelui dacă suntem în 
partea de sud a fluviului? continuă părintele Oda. 

— Am crezut că voi, danezii, vă pricepeţi la chestiuni de 
război, am zis. 

Părintele Oda simţi ironia, dar nu se supără. 

— Soarta Englalandului, spuse în timp ce ne apropiam 
de capătul sudic al podului. Asta decidem noi astăzi, Lord 
Uhtred, soarta Englalandului. 

— Iar soarta va fi decisă aici. 

— Cum? 

I-am explicat. Mergeam agale, în ciuda ordinului pe care 
ni-l dăduse călăreţul, şi pe măsură ce ne apropiam de 
malul sudic am putut vedea mai bine trupele din 
Sudgeweork, care supravegheau fortul. Nu păreau să facă 
niciun efort pentru a ataca meterezele solide din lemn. In 
partea dinspre pod se afla o poartă din lemn cu o 
platformă de luptă pe care flutura în vânt steagul lui 
ZEthelhelm cu cerbul rampant. Porţile de dedesubt erau 
deschise. Un bărbat agitat ne făcea semne. 

— Repede! strigă el cu disperare. Sus pe metereze! 

— Sus pe metereze! le-am spus oamenilor mei. 

— Slavă Domnului că aţi venit, ne zise în timp ce 
treceam pe lângă el. 

— Pe metereze! răcni Brihtwulf. 

M-am dat un pas în lături şi, făcându-le semn lui Finan şi 


Y 333 # 


altor şase oameni, Oswi, Gerbruht, Folcbald, Immar, 
Beornoth şi Immar, să mi se alăture, i-am lăsat pe ceilalţi 
să treacă. Fortul nu era mare. M-am uitat în jur. Pe 
platformele de luptă nu erau mai mult de patruzeci de 
suliţaşi. Vreo doisprezece păzeau arcada de deasupra 
porţii de miazăzi, unde ar fi trebuit să fie de două ori mai 
mulţi ca s-o apere cum trebuie. Nu era de mirare că 
bărbatul acela agitat fusese atât de fericit să ne vadă 
venind. 

— Cine eşti? l-am întrebat. 

— Hyglac Haruldson. Dar tu? 

— Osbert. 

Era numele pe care-l primisem la naştere şi pe care l-am 
purtat până la moartea fratelui meu mai mare, când tatăl 
meu a decis să-mi dea propriul nume. 

— Din Anglia de Est? 

Hyglac era mai tânăr decât mine, dar părea mai bătrân. 
Obrajii îi erau scofâlciţi pentru că nu mai avea dinţi, iar 
barba scurtă îi era sură. De sub coif îi ieşea părul de 
culoarea cenuşii, iar în jurul ochilor şi al gurii avea riduri 
adânci. Era o dimineaţă caldă, prea caldă pentru a purta o 
cuirasă din piele. Faţa îi era plină de sudoare. 

— Da, din Anglia de Est, am zis. Tu? 

— Din Hamptonscir. 

— Eşti comandantul fortului? 

— Da. 

— Câţi oameni ai aici? 

— Până la sosirea voastră? Patruzeci şi doi. Trebuia să 
vină mai mulţi, dar n-au venit. 

— Acum am venit noi, i-am zis uitându-mă la oamenii 
mei care urcau scara spre metereze. În locul tău aş închide 
poarta dinspre pod. Nu spun c-o să se întâmple, dar un 
grup mic de războinici ar putea să se furişeze în jurul 
fortului şi să se ducă pe pod. 

Hyglac se încruntă, dar îmi dădu dreptate. 

— Cred că ar fi mai bine s-o închid. 

Nu părea foarte convins, dar era atât de liniştit că 
veniserăm să-l ajutăm, încât, dacă i-am fi spus să lupte în 


Y% 334 # 


pielea goală, probabil ar fi făcut-o. 

Le-am spus lui Gerbrubht şi lui Folcbald să închidă poarta 
astfel încât oamenii care păzeau baricada de la capătul de 
miazănoapte al podului să nu vadă ce se petrecea în fort. 

— Oamenii tăi sunt toţi saxoni de vest? l-am întrebat pe 
Hyglac. 

— Toţi. 

— lar tu eşti unul dintre arendaşii lordului ZEthelhelm? 

— Mda, am un teren de la abatele din Basengas, îmi 
spuse, părând surprins de întrebarea mea. El mi-a poruncit 
să-mi aduc oamenii aici. 

Asta însemna că abatele de la Basengas primise bani de 
la ZEthelhelm, care întotdeauna ajutase generos clerul. 

— Ştii ce se întâmplă aici? mă iscodi Hyglac. 

— Frumuşelul e în partea de nord-est a oraşului. E tot ce 
ştiu. 

— Sunt şi războinici cu el. Mult prea mulţi! Slavă 
Domnului că aţi venit şi nu ne vor mai înfrânge. 

— Câţi sunt acolo? l-am întrebat făcând semn din cap 
către miazăzi. 

— Şaptezeci. Poate mai mulţi. Sunt pe uliţe, nu-i poţi 
număra pe toţi. 

— Şi n-au atacat? 

— Nu încă. 

— Aveţi cai? 

— I-am lăsat în oraş, dar e un grajd acolo, îmi răspunse 
el arătând spre două clădiri din interiorul fortului. Il puteţi 
folosi în caz că aveţi nevoie. 

Se gândise că poate aveam şi călăreţi care urmau să 
vină după noi pe pod. 

— Noi am venit cu corăbii, i-am zis. 

Ambele clădiri erau noi, făcute din lemn solid. M-am 
gândit că cea mai mare servea la găzduirea oamenilor din 
garnizoană, care în vremuri de pace nu erau mai mult de 
douăzeci, atât cât era nevoie pentru strângerea dărilor de 
la neguţătorii care intrau sau ieşeau din oraş. 

— Pare destul de zdravănă, i-am spus arătând către 
clădirea mai mare. 


4 335 4 


— Zdravănă? se miră Hyglac. 

— Ca să ţii prizonieri în ea, i-am explicat. 

L-am văzut strâmbându-se. 

— Lui Lord /ZEthelhelm n-o să-i placă. Ne-a spus să nu 
luăm prizonieri. Trebuie să-i omorâm. Pe toţi, până la unul. 

— Pe toţi? 

— Pentru mai mult pământ, înţelegi? Ne-a spus că ne va 
da teren în Mercia. Şi toată Northumbria! 

— Toată Northumbria! 

— Nu cred că mă interesează, spuse Hyglac ridicând din 
umeri. Acolo sunt doar nişte blestemaţi de sălbatici. 

— Aşa este, încuviinţă Finan din toată inima. 

— Şi totuşi, aş avea nevoie de un loc pentru prizonieri, i- 
am spus. 

— Lui Lord ZEthelhelm n-o să-i placă asta, stărui Hyglac. 

— Aşa este, pentru că voi veţi fi prizonierii. 

— Noi? 

— Da, voi, i-am spus cu blândeţe. Ascultă, Hyglac. Îţi 
ofer o şansă. Fie îmi dai spada, fie mori pe loc. Tu şi 
oamenii tăi veţi rămâne fără zale, fără arme, fără cizme şi 
veţi fi băgaţi în acea casă. Asta sau moartea. Ce alegi? 

Se holba la mine încercând să priceapă. Deschise gura 
ca pentru a spune ceva, i-am văzut cei trei dinţi strâmbi, 
dar nu scoase o vorbă. Am întins mâna şi i-am spus: 

— Spada, Hyglac. 

— Cine eşti? bâigui el, complet zăpăcit. 

— Uhtred de Bebbanburg, seniorul sălbaticilor din 
Northumbria. 

Am crezut c-o să se scape pe el de frică. Dar n-o făcu. 

— Spada, Hyglac, i-am zis, şi el mi-o dădu. 

Fusese atât de simplu! 


Mercienii din Sudgeweork erau sub comanda unui 
luptător pe nume Rumwald, un bărbat scund cu o figură 
jovială, o barbă sură şi rară şi un fel de a fi foarte vioi. 
Adusese o sută treizeci şi cinci de oameni în fort. 

— Ne-aţi speriat, Lord Uhtred, îmi mărturisi el. 

— De ce? 


Y% 336 # 


— Eram pregătiţi să lansăm atacul când i-am văzut 
venind pe oamenii dumneavoastră. Ne-am şi gândit că n-o 
să mai putem ocupa fortul. 

Şi totuşi îl ocupaserăm. Eram acum ceva mai mult de 
trei sute de războinici. Am pus zece oameni să-i păzească 
pe cei ai lui Hyglac pe care îi dezarmaserăm şi-i 
închiseserăm în clădirea mai mare. Saxonii de vest erau 
îmbufnaţi şi indignaţi, dar, odată ce se văzuseră depăşiţi 
ca număr, se predaseră fără să opună rezistenţă. 

După aceea deschiseserăm porţile din partea de miazăzi 
a fortului şi le strigaserăm mercienilor să ni se alăture. 
Cum Rumwald ezita să-şi lase oamenii să se apropie de 
fort, fiindu-i teamă de o cursă, în cele din urmă Brihtwulf 
ieşise fără scut şi fără spadă pentru a-i convinge pe 
prietenii lui din Mercia că eram aliaţii lor. 

— Ce urma să faceţi după capturarea fortului? l-am 
întrebat pe Rumwald. 

Aflasem că el şi oamenii lui traversaseră Temesul la 
Westmynster, apoi îşi continuaseră drumul pe malul de 
miazăzi al fluviului. 

— Trebuia să facem praf podul, Lord Uhtred. 

— Să faceţi praf podul? Adică să-l distrugeti cu totul? 

— Nu, să scoatem scândurile astfel ca nemernicii să nu 
aibă scăpare. 

— Asta înseamnă că /Ethelstan chiar va ataca oraşul? 

Eram pe jumătate convins că armata din Mercia venise 
să vadă cum stăteau lucrurile, să producă debandadă în 
tabăra lui Æthelhelm, ca mai apoi să se retragă. 

— Dumnezeu să vă apere, Lord Uhtred! îmi spuse 
Rumwald fericit. Da, plănuieşte să atace oraşul când îi veţi 
deschide poarta. 

— Când îi voi deschide... am început, dar nu mi-am mai 
găsit cuvintele. 

— A primit un mesaj de la Merewalh, îmi explică 
Rumwald. I s-a spus că veţi deschide una dintre porţile de 
la miazănoapte, şi asta l-a făcut să se hotărască! Socoteşte 
că poate cuceri oraşul dacă o poartă este deschisă. Dar nu 
vrea ca jumătate din armata lui ZEthelhelm să scape, nu-i 


4 337 4 


aşa? Bineînţeles, nu s-a gândit la poarta asta, adăugă el, 
observându-mi nedumerirea. Dar aveaţi de gând să 
deschideţi o poartă, nu-i aşa, Lord Uhtred? 

— Da, am spus, amintindu-mi că în urmă cu nici două 
ore voiam să plec din Lundene. Deci ZEthelstan se aştepta 
ca eu să-i ofer calea de a pătrunde în oraş? Da, am repetat. 
Asta am vrut să spun. Că voi deschide o poartă. Aveţi o 
flamură? 

— O flamură? întrebă Rumwald. Fireşte, avem flamura 
regelui /Ethelstan. Vreţi să rup cârpa aia? 

Arătă spre flamura cu cerbul rampant a lui Athelhelm 
care flutura deasupra arcadei din partea de nord a fortului. 

— Nu! i-am răspuns. Vreau să iei cu tine flamura lui 
ZEthelstan şi s-o ţii ascunsă până îţi voi spune ce să faci cu 
ea. 

— Deci mergem în oraş? mă întrebă Rumwald, vizibil 
emoţionat. 

— Da, mergem în oraş. 

Nu voiam. Spaimele nopţii trecute încă îmi dădeau 
târcoale, făcându-mă să mă tem că aceea era ziua în care 
bolovanul uriaş de pe grota Sfântului Cuthbert avea să se 
prăvălească peste mine. 

L-am lăsat pe Rumwald şi am urcat treptele care duceau 
la platforma de luptă de deasupra intrării pe pod. De acolo 
m-am uitat pe malul celălalt al fluviului. Fumul din oraş era 
purtat de către vânt spre răsărit. Nimic nu arăta că, sub 
acest linţoliu nesfârşit de fum, se întâmpla ceva. La 
capătul dinspre miazănoapte al podului mai erau câţiva 
soldaţi care păzeau baricada, în timp ce pe cheiurile din 
aval erau alţii, puşi acolo ca să-i oprească pe oamenii care 
voiau să fugă. Am privit spre casa lui Gunnald. Singura 
corabie de acolo era epava, dar luptători nu se vedeau. De 
aici vedeam mai bine colina care se ridica dincolo de pod, 
ba se zăreau şi oameni stând pe băncile tavernei La Porcul 
Roşu. Dacă asta era, după cum spunea părintele Oda, ziua 
în care urma să se decidă soarta Englalandului, nimic nu o 
prevestea; totul părea ciudat de paşnic. Finan veni şi el 
lângă mine. Era foarte cald. Işi scosese coiful şi-şi pusese 


Y 338 # 


pălăria lui ponosită din paie de secară. 

— Suntem trei sute acum, îmi zise. 

— Da, i-am răspuns. 

Se aplecă peste parapetul de lemn. Eu mă uitam în sus 
căutând pe cer un semn, orice fel de semn. 

— Rumwald crede că /Ethelstan are o mie două sute de 
oameni, mormăi el. 

— O mie patru sute, dacă i s-a alăturat şi Merewalh. 

— Ar trebui să fie de ajuns, atâta timp cât anglii de est 
nu luptă prea aprig. 

— Poate. 

— Poate, repetă Finan. Călăreţi! 

Făcu semn către capătul îndepărtat al podului, unde se 
vedeau doi călăreţi care coborau colina. Se opriră lângă 
taverna La Porcul Roşu. Oamenii care leneveau pe băncile 
de acolo se ridicară, îşi luară scuturile, traversară strada şi 
dispărură pe ulițele dinspre apus. Călăreţii înaintară spre 
pod şi-şi opriră caii lângă baricadă. 

— Dobitocii ăia de la baricadă stau degeaba acolo, spuse 
Finan. 

Bănuiesc că aveau sarcina de a-i împiedica pe cei care 
voiau să traverseze fluviul pentru a fugi de luptă, dar orice 
om care ar fi făcut asta ar fi ajuns la fortul de la 
Suăgeweork, despre care ar fi trebuit să ştie că se afla încă 
sub controlul lui /ZEthelhelm. Mica forţă care păzea 
baricada nu avea niciun rost, şi, din cât se părea, călăreţii 
le porunciseră să plece. 

— Păcat, mormăi Finan. 

— Păcat? 

— Voiam să-l măcelăresc pe nenorocitul ăla care mi-a zis 
„tataie”. 

Călăreţii care le porunciseră luptătorilor să părăsească 
baricada îi însoţiră spre apus şi dispărură pe o stradă 
lăturalnică. 

— Acum, nimic nu ne mai opreşte, îmi zise Finan. 

Ştiam că-mi simte ezitarea. Coastele şi umerii mă 
dureau. M-am uitat din nou la cerul plin de fum, dar n-am 
văzut niciun semn, nici bun, nici rău. 


Y 339 # 


— Dacă ne întâlnim cu Waormund, mă lupt eu cu el, 
adăugă irlandezul pe un ton liniştit. 

Din cuvintele lui am înţeles că-mi simţea nu doar 
ezitarea, ci şi teama. 

— Trebuie să plecăm, am zis cu asprime în glas. 

Cei mai mulţi dintre războinicii lui Rumwald aveau 
scuturi cu blazonul lui /Ethelstan, dragonul ţinând în 
gheare un fulger. Era cumplit de periculos ca aceste 
scuturi să fie văzute prin oraş, dar nu le puteam cere 
oamenilor să lupte fără apărare. Era un risc pe care 
trebuia să ni-l asumăm. Am avut totuşi grijă ca unii să 
poarte mantiile vişinii pe care le capturaserăm şi alţii să 
aibă cu ei scuturile pe care le luaserăm de la luptătorii lui 
Hyglac, înfăţişând un peşte şi o cruce, fără îndoială 
blazonul abației din Basengas. Mă temeam că, dacă ne 
vedeau traversând podul, apărătorii oraşului aveau să-şi 
dea seama că eram inamici, dar mantiile vişinii şi flamura 
lui ZEthelhelm ar fi putut să-i păcălească. Atunci când 
hotărâserăm să trecem pe malul de miazăzi ştiam că 
reîntoarcerea va fi periculoasă, însă ţinusem ca oamenii 
care urmau să asedieze fortul să vină cu noi. Deşi ne 
întăriserăm forţele după cucerirea uşoară a fortului, eram 
tot puţini. Trebuia să ajungem la una dintre porţi, dar, 
dacă oamenii lui /ZEthelhelm bănuiau că luptătorii care 
treceau podul reprezentau o ameninţare, urma să fim 
măcelăriți pe străzile din Lundene. Le-am spus oamenilor 
să nu se grăbească, pentru a nu lăsa impresia că porneau 
la atac. În ce mă priveşte, în tot acest timp mă uitam către 
strada de dincolo de baricadă şi la străjerii de pe cheiuri. 
Aceştia ne văzuseră, dar nu ne-au dat importanţă. Oamenii 
lui Rumwald se împrăştiaseră printre casele de dincolo de 
fluviu. Oare trupele îmbrăcate în mantii vişinii aveau să 
creadă că mercienii se retrăseseră? Şi că noi veneam în 
sprijinul lui ZEthelhelm? 

Şi astfel trei sute de oameni, dintre care cam o sută 
purtau blazonul lui ZEthelstan, trecură de baricadă, care la 
porunca mea fusese lăsată intactă, pentru cazul în care 
trebuia să ne retragem. Soarele ajunsese sus pe boltă şi 


Y% 340 # 


ardea. Oraşul părea tăcut şi liniştit. Ştiam că oamenii lui 
ZEthelhelm erau pe zidul dinspre miazănoapte urmărind 
armata lui /Ethelstan, în timp ce locuitorii din Lundene, 
dacă erau prevăzători, se ascundeau în spatele uşilor 
zăvorâte. 

Era timpul să ieşim de pe pod şi să urcăm în oraş. 

— Ţineţi oamenii aproape! le-am spus lui Brihtwulf şi 
Rumwald. 

— N-ar trebui să distrugem drumul de pe pod, Lord 
Uhtred? mă întrebă Rumwald nerăbdător. 

— Şi să rămânem blocaţi de partea asta? Lasă-l aşa. Am 
început să urc pe colină, cu Rumwald păşind alături de 
mine. Mai mult decât atât, i-am zis, dacă oamenii lui 
ZEthelhelm încearcă să scape fugind pe pod, vor ajunge la 
acea poartă închisă. 

— Am lăsat doar zece luptători acolo. 

Pentru prima dată, Rumwald părea îngrijorat. 

— Poarta poate fi păzită fără grijă de şase oameni, am 
zis nepăsător. 

Şi cât de mari erau şansele ca noi să-i batem atât de rău, 
încât să obligăm armata lui Æthelhelm să fugă terorizată? 
Mi-am păstrat gândul acela pentru mine. 

— Credeţi că şase oameni sunt de ajuns? stărui 
Rumwald. 

— Ştiu asta foarte sigur. 

— Asta înseamnă că va fi rege! exclamă el recâştigându- 
şi încrederea. La apusul soarelui, ZEthelstan va fi regele 
Englalandului! 

— Nu şi al Northumbriei, am mormăit. 

— Nu, nu al Northumbriei. Întotdeauna mi-am dorit să 
lupt alături de Domnia Voastră, stăpâne. Asta le voi povesti 
nepoților mei. Că am luptat alături de măreţul lord Uhtred! 

„Măreţul lord Uhtred!” O greutate mi se puse pe inimă 
la auzul acestor cuvinte. Renumele! Îl căutăm, ni-l dorim, 
dar se întoarce împotriva noastră ca un lup încolţit. Ce 
aştepta Rumwald? Un miracol? Eram trei sute de oameni 
într-un oraş cu trei mii de duşmani, şi măreţul lord Uhtred 
avea trupul zdrobit şi inima înfricoşată. Da, puteam să 


Y% 341 # 


deschid o poartă şi s-o ţin aşa până când oamenii lui 
ZEthelstan intrau în oraş. Şi pe urmă? Tot aveam să fim 
depăşiţi ca număr. 

— Şi pentru mine este o onoare să lupt alături de tine, i- 
am răspuns lui Rumwald, făcându-l să se lumineze de 
fericire. Însă ne trebuie un cal! 

— Un cal? 

— Dacă reuşim să deschidem poarta, trebuie să-l 
anunţăm pe regele ZEthelstan. 

— A, da, desigur. 

Chiar în acel moment apăru un călăreț. Venea din susul 
colinei, armăsarul lui păşind cu grijă pe dalele de piatră. 
Când coti spre noi, am ridicat o mână ca să-mi opresc 
oamenii lângă băncile goale ale tavernei La Porcul Roşu. 

— Voi cine sunteţi? ne întrebă călăreţul. 

— Lord Ealhstan! rosti Brihtwulf, care se afla la dreapta 
mea. 

Finan, care mergea în spatele meu, veni în stânga. 

Călărețul se uită la mantiile vişinii şi la blazonul cu peşte 
de pe scuturi, dar nu văzu şi dragonul lui ZEthelstan de pe 
scuturile pe care le aşezasem în spate. 

— Angli de est? 

Îşi înfrânase armăsarul chiar în faţa noastră. Era tânăr şi 
avea zale foarte frumos lucrate. Harnaşamentul calului era 
făcut din piele ghintuită cu argint, teaca spadei era placată 
cu argint, iar la gât îi atârna un lanţ de aur. Când bidiviul 
lui, superb şi plin de neastâmpăr, păşi într-o parte, îl 
mângâie cu mâna înmănuşată pe care străluceau două 
inele. 

— Suntem angli de est şi saxoni de vest, zise Brihtwulf 
cu semeţie. Dar Domnia Voastră cine sunteţi? 

— Edor Haeddeson, spuse călăreţul. Se uită la mine şi, 
pentru câteva clipe, în ochi i se ivi o licărire care-i dispăru 
când se întoarse către Brihtwulf. Servesc în casa lordului 
ZEthelhelm. Dar unde este Hyglac? 

Recunoscuse, fireşte, blazoanele cu peşte de pe scuturi. 

— A rămas la fort, îi răspunse Brihtwulf. Trupele 
frumuşelului s-au lăsat păgubaşe şi au plecat spre apus, iar 


4 342 # 


Hyglac a păstrat cu el destui oameni ca să le facă faţă în 
caz că se întorc. 

— Au plecat spre apus? zise Edor. Păi acolo ar trebui să 
mergeţi şi voi, cu toţii. 

Îşi mângâie din nou armăsarul nervos pe obraz, apoi se 
uită iar la mine. Fiind în slujba lui ZEthelhelm, se putea să 
mă fi văzut la una dintre întâlnirile regelui Edward cu 
ginerele meu, Sigtryggr, dar atunci eram în ţinută aleasă 
de războinic şi aveam degetele pline de inele de aur şi 
argint. Acum aveam nişte zale ponosite, un scut pe care 
era desenată o cruce, iar faţa mea, sfâşiată de loviturile lui 
Waormund, era pe jumătate acoperită de apărătorile 
pentru obraji ale unui coif ruginit. 

— Tu cine eşti? mă întrebă. 

— Osbert Osbertson, bunicul lui, i-am spus arătând către 
Brihtwulf. 

— Unde aţi spus că trebuie să mergem? îl întrebă 
Brihtwulf grăbit. 

— Spre apus. Luaţi-o pe strada asta, şi în capăt veţi 
întâlni nişte războinici. Mergeţi împreună cu ei. 

— Acolo va ataca ZEthelstan? insistă Brihtwulf. 

— Frumuşelul? Dumnezeule, nu. Noi îl vom ataca de 
acolo. 

Deci ZEthelhelm plănuia să atace armata lui ZEthelstan, 
dar nu în speranţa de a o distruge, ci doar ca s-o alunge 
din Lundene şi să-i mai rărească rândurile. Am vârât mâna 
în săculeţ şi m-am îndreptat către calul lui Edor, însă peste 
doi paşi m-am aplecat, gemând din cauza durerii din 
coaste. Când am reuşit să mă ridic, ţineam în mână un 
şiling de argint. 

— V-a căzut cumva acest bănuţ? l-am întrebat pe Edor. 

La început fu tentat să nege, dar lăcomia lui se dovedi 
mai puternică decât cinstea. 

— Probabil că da, minţi el aplecându-se să ia bănuţul. 

Am lăsat să cadă banul jos, l-am prins pe Edor de 
încheietura mâinii stângi şi am tras puternic de ea, ceea 
ce-mi stârni o durere fără margini în umăr. Spada lui 
Finan, Hoţul-de-Suflete, ieşise deja din teacă. Calul se 


Y% 343 # 


sperie şi păşi în lături, ceea ce mă ajută să-l trag pe Edor 
jos din şa. Ţipând furios şi buimăcit, acesta căzu de pe cal, 
dar, cum i se prinsese piciorul în scăriţă, fu târât mai 
departe. Am simţit că un vătrai înroşit în foc îmi 
pătrunsese în umărul rupt atunci când fusesem legat de 
coada calului lui Waormund. Wihtgar prinse calul de 
dârlogi, Hoţul-de-Suflete străluci în soare şi drumul se 
umplu de sânge. Edor era căzut la pământ, gemând şi 
scuipând sânge. Hoţul-de-Suflete lovi din nou, străpunse 
zalele şi tunica din piele până ce se înfipse între coaste. Cu 
un ultim vaiet, Edor întinse mâna stângă spre mine ca şi 
cum ar fi vrut să mă apuce, dar nu izbuti. Rămase 
nemişcat, cu ochii goi aţintiţi către cerul senin. Finan se 
aplecă, îi smuci lanţul de aur de la gât, desfăcu 
cingătoarea şi o luă împreună cu spada frumos împodobită; 
la fel făcu şi cu inelele de pe degetele înmănuşate ale 
tânărului. 

— Dumnezeule! murmură Rumwald. 

— Calul este al tău, i-am spus lui Brihtwulf. Eşti lordul 
Eahstan! încalecă pe el. Gerbruht! 

— Da, stăpâne. 

— Du zdreanţa asta pe o uliţă, undeva, i-am zis lovind cu 
piciorul cadavrul lui Edor. 

— Nimeni nu a văzut ce s-a întâmplat, spuse Rumwald, 
care nu-şi revenea din uluire. 

— Ba da, toţi au văzut, dar nu vor să ştim că ne-au văzut. 
Să ne rugăm să nu-i dea de veste lui ZEthelhelm. 

M-am uitat la ferestrele caselor de pe stradă. Nu se 
zărea nimeni, dar eram sigur că locuitorii ne urmăreau din 
interior. 

— Oswi! 

— Stăpâne? 

— Du-ne la cea mai apropiată poartă din partea de 
miazănoapte. Şi vreau să ocolim palatul. 

— Crepelgate!”, stăpâne. 

Oswi ne conduse sigur pe el printr-un labirint de 
străduţe. Dincolo de clădirile construite de romani se aflau 


17 Cripplegate în engleza modernă, „Poarta schilozilor” (n. tr.). 
Y 344 # 


construcţii noi, toate din lemn şi cu acoperişuri de stuf. 
După ce am trecut şi de aceste case am ajuns pe colina 
joasă din partea de răsărit a oraşului. Aveam în faţa 
noastră un maidan plin cu dărâmături, lăstari şi buruieni. 
Departe, înspre apus, se vedea palatul. Lângă el se aflau 
ruinele fostului amfiteatru roman, iar dincolo de acestea 
era fortul din colţul de nord-vest. 

În faţa noastră erau zidurile. 

Aceste ziduri sunt extraordinare. Ele înconjoară tot 
oraşul, sunt făcute din piatră cioplită şi sunt de trei ori mai 
înalte decât un om de statură mare. La fiecare două sau 
trei sute de paşi se află câte un turn, iar cele şapte porţi 
sunt flancate de bastioane mari din piatră. Zidurile sunt 
aici de trei sau patru sute de ani, poate chiar mai mult, şi, 
aproape pe toată lungimea lor, meterezele sunt şi acum ca 
pe vremea romanilor. De-a lungul timpului au apărut găuri 
în zidărie şi multe turnuri au rămas fără acoperiş. Găurile 
au fost acoperite cu grinzi mari de lemn, iar turnurile, cu 
paie. În interiorul acestora sunt scări de piatră care duc la 
metereze. Acolo unde zidul s-a dărâmat, resturile căzând 
în şanţ, au fost făcute reparaţii, iar deasupra s-au montat 
platforme de luptă din lemn. Zidul Lundene-ului este o 
minunăţie care mă face să mă întreb deseori cum se face 
că romanii au pierdut Britania. 

Pe lângă zid vedeam şi războinici, sute de războinici. 
Mulţi se aflau pe metereze, uitându-se către miazănoapte, 
însă şi mai mulţi erau dincolo de poartă. De unde ne aflam 
noi se vedea o singură poartă, Crepelgate, cu cele două 
bastioane masive ale ei. Flamura lui ZEthelhelm flutura în 
vârful turnului din apropiere. Sub ea, prin stuful înalt şi 
printre resturile de zid, erau trupe. Nu puteam vedea exact 
câţi oameni erau, căci unii stăteau jos ori se odihneau, dar 
îmi dădeam seama că erau mulţi. 

— Se aşteaptă ca /Ethelstan să atace aici? întrebă 
Brihtwulf. 

— Probabil că au oameni la toate porţile. Câţi crezi că 
sunt? 

Brihtwulf, aflat pe cal, putea vedea mai bine decât noi. 


% 345 # 


— Vreo două sute. 

— Suntem mai mulţi decât ei, spuse Rumwald 
entuziasmat. 

— Şi pe meterezul de deasupra porţii? 

— Cred că treizeci, răspunse Brihtwulf, nu prea sigur pe 
el. 

— Şi cât de departe sunt oamenii lui ZEthelstan? am vrut 
să ştiu. 

Întrebarea nu era adresată nici lui Brihtwulf, nici 
altcuiva, pentru că nu puteam afla decât după ce ne urcam 
pe metereze, de unde puteam să vedem până departe spre 
miazănoapte. 

— Ce facem? mă întrebă la rândul lui Brihtwulf. 

Am atins cămaşa de zale sub care stătea ascuns 
ciocănelul de argint. M-am uitat către apus, dar ştiam că 
următoarea poartă era construită în zidul fortului, ceea ce 
însemna că mai întâi trebuia să cucerim intrarea în fort. 
Ori alegeam poarta din faţa noastră, ori renunţam la toată 
această nebunie, m-am gândit. 

— Ce facem este ce ne-am propus să facem. Wihtgar, ia 
patruzeci de oameni. Voi veţi urca scara din dreapta porţii. 
l-am zis apoi lui Brihtwulf: îmi trebuie treizeci dintre 
oamenii tăi pentru scara din stânga. Li voi conduce eu. 

Brihtwulf încuviinţă din cap. M-am întors către 
Rumwald. 

— Imi trebuie flamura. Ia toţi oamenii care mai sunt şi-l 
urmaţi pe Brihtwulf către poartă. Spuneţi-le nemernicilor 
de acolo că aţi fost trimişi cu porunca de a cerceta ce se 
întâmplă în nord. Probabil că nu vă vor crede, şi atunci 
începeţi să-i ucideţi. Dar mai întâi deschideţi nenorocita 
asta de poartă. Şi când ea va fi deschisă, tu, Brihtwulf, 
alergi ca vântul ca să-l găseşti pe ZEthelstan. 

— Şi dacă regele nu ajunge la timp? se interesă 
părintele Oda. 

— Atunci, vom muri, i-am răspuns brutal. 

— Îngerii Domnului fie cu voi! zise el făcându-şi semnul 
crucii. 

— Ar fi bine să fie. Hai să ne mişcăm! 


Y% 346 # 


Şi ne-am mişcat. 


Oraşul ni se păruse pustiu când veniserăm dinspre 
fluviu. Acum vedeam oameni de-a lungul zidurilor, alţii 
aşteptând la poartă şi mici grupuri de bărbaţi, femei şi 
copii uitându-se de la marginea maidanului. Printre ei se 
aflau şi preoţi, locuitorii sperând că aceştia îi puteau apăra 
dacă mercienii invadau oraşul. Şi poate că aveau dreptate. 
ZEthelstan era arhicunoscut ca fiind la fel de cucernic ca 
bunicul său, Alfred, şi, fără doar şi poate, le interzisese 
războinicilor lui să aducă vreo ofensă zeului creştin. 

Am mers pe un drum care ducea către răsărit până am 
ajuns la o biserică nouă aflată în marginea caselor. Partea 
de jos era din piatră, iar cea de sus, din lemn de culoare 
deschisă. De la biserică am pornit către miazănoapte pe un 
drum de pământ bătătorit care ducea la poarta oraşului. 
Două capre păşteau iarba crescută printre rămăşiţele 
căzute din zidul roman. În urma noastră venea o femeie 
care-şi tot făcea semnul crucii fără să spună nimic. 

Atunci când am ajuns în apropierea lor, oamenii care 
stăteau la poartă se ridicară în picioare. Multe dintre 
scuturile lor nu aveau nimic desenat pe ele, altele aveau o 
cruce. Pe niciun scut nu se vedea cerbul rampant. 

— Anglii de est? mă întrebă în şoaptă Finan. 

— Probabil. 

— Par să fie din fyrd. 

Finan voia să spună că aceşti oameni nu erau războinici 
de meserie, ci plugari şi dulgheri, pădurari şi zidari, luaţi 
cu forţa de la muncile lor şi aduşi aici ca să lupte pentru 
stăpânul lor. Unii aveau sulițe sau spade, dar cei mai mulţi, 
doar un topor sau o seceră. 

Brihtwulf, care călărea în faţă pe armăsarul furat, nu-i 
băgă în seamă pe cei care se ridicaseră să-i ceară 
socoteală. Inaintam încet în spatele lui, cu sudoarea 
curgându-mi pe faţă, trăgând cu ochiul către oamenii aflaţi 
pe metereze. Aceştia ne urmăreau, dar fără să-şi facă griji. 
Mulţi dintre ei habar n-aveau ce se petrecea. Ei ştiau că 
forţele lui /Ethelstan erau departe. Auziseră dangătul 


4 347 # 


clopotelor din oraş, dar după acea agitaţie li se spuseseră 
multe şi ei înţeleseseră puţine. Le era cald, le era sete, se 
plictiseau, iar noi eram doar încă nişte trupe venite să 
aştepte sub soarele arzător să se întâmple ceva anume. 

— Pe aici! am strigat la cei care urmau să vină cu mine. 
Sus pe trepte! 

Am ieşit de pe drum şi ne-am îndreptat spre treptele 
care duceau la meterezele din partea stângă a porţii. 
Immar era în spatele meu, cu flamura lui /Ethelstan 
înfăşurată în jurul băţului. 

— Nu poţi lupta cu asta în mână, aşa că stai deoparte. 

Hulbert, unul dintre oamenii lui Brihtwulf, urma să se 
întoarcă la stânga împreună cu zece oameni pentru a ne 
apăra spatele când capturam poarta. 

Brihtwulf ajunsese la arcada porţii. Un bărbat mai în 
vârstă se aplecă peste metereze şi-i strigă: 

— Cine sunteţi şi ce vreţi? 

— Sunt ealdormanul Ealhstan, îi răspunse Brihtwulf 
oprindu-şi calul şi uitându-se în sus la el. Şi vreau să 
deschideţi poarta. 

— De ce, pentru numele lui Dumnezeu? 

— Pentru că aşa vrea Lord /Ethelhelm, îi strigă 
Brihtwulf. 

Îşi ţinea amândouă mâinile pe mânerul şeii. Scutul pe 
care scrijelise o cruce cu fierul roşu îi atârna în spate, iar 
spada, în partea stângă. 

— Mi s-a spus să nu deschid porţile nici chiar pentru 
Domnul cel Atotputernic! 

— El n-a putut veni, aşa că Lord Æthelhelm m-a trimis 
pe mine în locul Lui. 

— De ce? În acel moment, bărbatul ne văzu pe mine şi 
pe oamenii mei urcând treptele. Opriţi-vă! strigă ridicând o 
mână amenințătoare. 

M-am oprit la mijlocul treptelor rupte. Scutul îmi atârna 
greu în spate. Oamenii de pe metereze nu semănau cu cei 
de afară. Aveau zale frumoase, sulițe şi spade. 

— Frumuşelul este pe acolo, răcni Brihtwulf arătând cu 
mâna undeva spre nord-vest. Am scos oameni prin porţile 


4 348 # 


de vest pentru a-l speria, dar trebuie să-l ţinem pe loc. 
Când o să vadă că vin forţe şi de la poarta asta, n-o să mai 
ştie de care să se apere. Dacă nu crezi, n-ai decât să te 
duci să-l întrebi pe Lord /Ethelhelm. 

Bărbatul îl ascultase pe Brihtwulf, iar acum se uita la noi 
cum păşeam pe metereze. L-am văzut cum se încruntă, dar 
eu l-am salutat prietenos. Scutul lui, înfăţişând cerbul 
rampant al lui /ZEthelhelm, stătea sprijinit de parapetul 
interior. Cei de jos erau oameni obişnuiţi, dar acest scut 
îmi spunea că oamenii de pe metereze erau saxoni de vest, 
susţinători fervenţi ai lui ZEthelhelm. 

— E foarte cald astăzi! i-am spus. 

Vocea îmi era deformată de apărătorile obrajilor. M-am 
îndreptat către parapetul exterior şi m-am aplecat peste 
marginea de piatră înfierbântată de razele soarelui. La 
baza fortificaţiei se afla un şanţ plin de gunoaie peste care 
trecea un pod de piatră. Dincolo de el se adunase un pâlc 
de oameni. Erau negustori veniţi din nord cu cai de povară, 
săteni cu ouă şi legume de vânzare. Nu li se dădea voie să 
intre în oraş, dar ei tot nu voiau să plece. De-a lungul 
drumului se înşiruiau mici bordeie. Dincolo de cimitir, care 
se întinsese peste păşunea cu iarbă ofilită, se afla o pădure 
cu copaci groşi. La o milă depărtare spre miazănoapte se 
zărea un sat, cu o altă pădure ce acoperea dealul din 
apropiere. Alte sate, care puteau fi ghicite după fumul ce 
se ridica în bătaia vântului, se ascundeau printre pădurile 
dinspre apus. O copilă mâna un cârd de gâşte pe păşune şi 
chiar mi s-a părut că o aud cântând, dar cred că era doar 
în imaginaţia mea. Un neguţător, văzându-mă pe zid, strigă 
că voia să intre în oraş cu caii lui de povară, însă nu i-am 
dat atenţie. Mă uitam în depărtare. Şi i-am văzut. Vreo 
douăzeci de călăreţi ascunşi de copacii umbroşi. 

— Merewalh? sugeră Finan. 

— Sper că ZEthelstan, i-am răspuns bucuros. 

Călăreţii, ai oricui vor fi fost, ne urmăreau. 

— Deschizi odată poarta asta nenorocită? se răsti furios 
Brihtwulf de sub noi. 

— Douăzeci şi opt de oameni aici, îmi spuse Finan încet. 


4 349 # 


Voia să spună că pe parapetul porţii se aflau douăzeci şi 
opt de luptători, cei mai mulţi înghesuiți în semicercurile 
celor două bastioane care ajungeau până la marginea 
şanţului. Am încuviinţat din cap. 

Wihtgar şi oamenii lui ajunseseră pe parapetul din 
partea cealaltă a porţii. Bărbatul în vârstă îi privi 
încruntat, apoi, întorcându-se către mine, văzu că Immar 
avea o flamură împăturită. 

— Aia e o flamură, băiete? 

— Deschide odată poarta, ţipă Brihtwulf. 

— Arată-mi flamura, băiete. 

M-am răsucit şi am întins mâna către Immar. 

— Dă-mi-o, i-am cerut. Am luat flamura, am desfăcut-o 
puţin şi am întins-o către bătrân. Uită-te, e dragonul 
Wessexului. 

Când el se aplecă, am înaintat către el cu un pas, dar 
Finan mă prinse de braţ. 

— Eşti încă slăbit, stăpâne, îmi şopti. Lasă-mă pe mine. 

Incă mă ţinea de mână în timp ce bătrânul trăgea de 
flamură pentru a încerca s-o desfăşoare în întregime. Toţi 
oamenii lui aşteptau să vadă blazonul. În clipa următoare, 
când era gata-gata să iasă la iveală fulgerul din ghearele 
dragonului, Finan făcu un salt. 

Şi în momentul acela se dezlănţui iadul. 

Finan era cel mai rapid luptător pe care-l cunoscusem 
vreodată. Era subţirel, sprinten şi se mişca la fel ca o 
pisică sălbatică. Petrecusem ore întregi pentru a-l antrena 
în lupta cu spada, şi trebuie să recunosc că m-ar fi omorât 
în nouă cazuri din zece. lar bărbatul acela mai în vârstă nu 
putea avea sorţi de izbândă. Tresări surprins când îl văzu 
pe irlandez îndreptându-se către el cu Hoţul-de-Suflete 
scos din teacă. Finan îi trase un pumn în bărbie, făcându-l 
să-şi dea capul pe spate, astfel că lama spadei îl lovi peste 
gât şi împroşcă parapetul cu sânge. Oamenii care se uitau 
la noi încremeniseră. Ca şi muribundul lor tovarăş, nu erau 
pregătiţi pentru aşa ceva. Nici măcar nu aveau suliţele 
ridicate când Finan îşi înfipse spada în pântecul unuia 
dintre ei. 


% 350 # 


— Deschideţi poarta! am strigat. 

Scosesem deja spada din teacă şi-mi ridicasem scutul pe 
după umăr. Wihtgar ataca din partea îndepărtată a porţii. 
Lupta începuse atât de repede şi de neaşteptat, încât 
duşmanii nu-şi reveneau din derută. Şeful lor fusese 
omorât, iar ei fuseseră atacați dintr-odată cu spadele. 
Folcbald îşi rotea toporul uriaş. Hulbert şi cei din Mercia 
atacau dinspre apus împingându-i pe apărători pe 
meterezele mai depărtate, în timp ce eu mă alăturasem lui 
Finan pentru a-i alunga pe cei din bastioane şi de pe 
platforma de deasupra porţii. Eram cuprinşi de disperare. 
Reuşiserăm să  traversăm oraşul aflat în mâinile 
duşmanului, ajunseserăm la această poartă fără să fim 
descoperiţi şi acum eram înconjurați de duşmani. Ca să 
rămânem în viaţă trebuia să ucidem. 

Într-o bătălie există şi compasiune. Un bărbat foarte 
tânăr, aproape un copil, care, înjunghiat ca un animal, îşi 
invocă mama este demn de milă, chiar dacă în urmă cu 
doar câteva momente mă înjura şi voia să mă omoare. Deşi 
spada pe care o aveam în mână nu era Răsuflarea- 
Şarpelui, pătrunse destul de uşor prin zalele căptuşite cu 
piele ale băiatului. I-am curmat strigătul destinat mamei 
lovindu-l cu tărie în ochiul lui stâng. Lângă mine, Finan, 
strigând în irlandeza lui maternă, omorâse doi oameni. 
Spada lui era înroşită până la plăsele. Gerbruht, zbierând 
în frizona lui, îşi rotea toporul şi-i lovea pe toţi cei care nu 
avuseseră timp să-şi găsească scuturile. li împingeam pe 
saxoni în semicercul bastionului, iar ei ne implorau să 
avem milă. Unii nu apucaseră să-şi scoată spadele şi erau 
atât de înghesuiți, încât suliţaşii nu-şi puteau folosi armele. 

— Aruncaţi spadele şi săriţi în şanţ! le-am strigat. 

Wihtgar şi mercienii îi atacau pe vrăjmaşii din partea de 
răsărit a arcadei, şi Fleescmangere era la fel de plină de 
sânge ca Hoţul-de-Suflete. M-am dus înapoi către trepte şi 
am văzut că oamenii lui Rumwald îi dădeau la o parte pe 
anglii de est, dar Brihtwulf era tot în faţa porţii închise. 
Una dintre barele de închidere fusese scoasă de pe 
suporţi, însă cea de-a doua era prea sus şi prea grea. 


% 351 # 


— Grăbiţi-vă! am strigat. 

Când patru oameni o împinseră cu suliţele, bara căzu cu 
un trosnet puternic, făcând armăsarul speriat al lui 
Brihtwulf să se tragă înapoi. 

— Hai! i-am strigat lui Brihtwulf. 

Acesta dădu pinteni calului şi trecu podul. Oamenii care 
aşteptau afară se împrăştiară. A 

Rumwald făcu un zid de scuturi. În spatele lui erau o 
mulţime de trupuri. Unele încă mai mişcau, dar cele mai 
multe zăceau fără viaţă în bălți de sânge. Părintele Oda 
tipa la anglii de est spunându-le că războiul lor se 
terminase şi că Dumnezeu Cel Atotputernic trimisese un 
rege al păcii şi belşugului. Lăsându-l să le vorbească, m-am 
întors la parapet, unde saxonii de vest, înspăimântați şi 
rămaşi fără arme, erau siliţi să sară de pe bastionul înalt în 
şanţurile pline cu mizerie. 

— Dacă nu se îneacă, tot o să moară din cauza rahatului, 
spuse Finan. 

— Trebuie să baricadăm parapetul în ambele părţi. 

— Aşa vom face. 

Cuceriserăm cele două bastioane şi platforma dintre ele. 
Oamenii lui Rumwald loveau cu spadele în scuturi şi-i 
împingeau înapoi pe anglii de est care păreau să şovăie, 
nevrând nici să lupte, nici să se predea. Ştiam că jos 
aveam să fim atacați cât de curând, dar pericolul imediat 
venea de la cei care păzeau zidul de cele două părţi ale 
porţii. Pentru moment, uluiţi şi derutaţi de atacul nostru 
neaşteptat, stăteau pe loc, dar alţi luptători veneau în fugă 
de-a lungul zidului ca să recucerească poarta. 

Veneau pentru că Immar dăduse jos cerbul rampant şi 
înălţase în locul lui flamura stropită cu sânge a regelui 
ZEthelstan. Dragonul cu fulgerul în gheare flutura acum pe 
Crepelgate, şi pentru asta voiau să se răzbune. 

Crepelgate, pe care trebuia s-o păstrăm sub soarele 
nemilos al amiezii. Mi-am amintit că Alfred, întristat de 
numărul mare de oameni schilodiţi şi fără vedere din 
Lundene, mulţi foşti oşteni pe care-i comandase în bătălie, 
emisese un decret prin care le permitea să cerşească de la 


4 352 # 


călători la acea poartă. Era oare un semn? Trebuia să 
apărăm poarta aceea. În mod sigur, bătălia avea să 
schilodească şi alţi oameni. Mi-am atins ciocănelul de 
argint de la gât, apoi mi-am şters spada şi am băgat-o la 
loc în teacă. 

Ştiam că în curând va trebui s-o scot din nou. 


4 353 # 


Treisprezece 


Prima reacţie a duşmanului fu plină de curaj, dar slabă 
şi fără rezultat. Trupele venite de-a lungul zidului de o 
parte şi de alta a porţii încercau să atace pe meterezele 
înguste, însă un zid de scuturi făcut de patru războinici 
putea uşor să le oprească înaintarea. Doisprezece oameni, 
aşezaţi în trei rânduri, ar fi fost un obstacol şi mai grozav, 
dar căldura şi violenţa atacurilor duşmanilor ar fi distrus 
repede formațiunea. Am trimis oameni să aducă pietre de 
la ruinele din apropiere şi am improvizat cu ele două 
baricade. În timp ce apărătorii zidului aflaţi la apus faţă de 
noi îşi organizau asaltul, fortificația noastră ajunsese la 
înălţimea genunchiului. Gerbruht şi Folcbald conduceau 
defensiva folosind suliţele pe care le luaserăm de la saxonii 
de vest. Oameni de-ai lui Wihtgar, care de partea cealaltă 
întâmpinau mai puţină opoziţie, stivuiau şi ei pietre, aşa că 
în scurt timp zidul lor ajunsese la nivelul cămăşilor de zale. 

Brihtwulf plecase din oraş şi dispăruse printre copacii 
din depărtare, însă nici el, nici oamenii lui ZEthelstan nu se 
vedeau. Părintele Oda continua să tipe la anglii de est care 
se retrăseseră cu vreo cincizeci de paşi, dar nu aruncaseră 
scuturile şi nici nu-şi lăsaseră jos flamura pe care se vedea 
un mistreţ brodat grosolan. 

Acum, totul se întâmpla fie foarte repede, fie foarte 
încet. Repede, sus pe zid, unde noi continuam să stivuim 
pietre în timp ce saxonii de vest asaltau cele două baricade 
improvizate. Încet, în interiorul oraşului, unde zidul de 
scuturi al lui Rumwald era pregătit să apere poarta 
deschisă de anglii de est care nu păreau dornici de luptă. 
La rândul meu, ştiam că soarta bătăliei se va decide pe 
drumul dintre dărâmături şi buruieni. 

Saxonii de vest din partea de răsărit a zidului nu păreau 


% 354 # 


prea hotărâți să atace, şi acest lucru le permisese 
oamenilor lui Wihtgar să-şi ridice baricada de pietre până 
la nivelul pieptului. Duşmanii începuseră să arunce sulițe 
peste ea, dar, după ce primii atacatori care încercaseră să 
sară peste movila de pietre fuseseră întâmpinați de nişte 
lănci amenințătoare, deveniseră mai precauţi. 

Altfel stăteau lucrurile în partea de apus. Acolo, 
baricada de pietre era mai lată, dar ajungea numai până la 
genunchi. Inamicii se tot apropiau îmboldiţi de un bărbat 
cu barbă neagră îmbrăcat în zale lustruite şi purtând un 
coif strălucitor. Ţipa la oamenii lui să înainteze, dar nu li 
se alătura în timp ce aceştia şarjau ţinând scuturile sus şi 
suliţele ridicate. Bărbatul ţipa la ei să omoare şi să atace 
mai repede, ceea ce se dovedi a fi o greşeală. Oamenii se 
grăbiră să treacă peste grămada de pietre, iar graba îi făcu 
să sară peste ele, ajungând în faţa zidului nostru de scuturi 
şi a spadelor, suliţelor şi topoarelor noastre. Trupurile lor 
fură acoperite de cele ale oamenilor care continuau să vină 
spre noi, călcau peste muribunzi şi alunecau pe grămada 
însângerată. 

— Zidul acesta va face faţă, îmi spuse Finan. 

Eram amândoi la jumătatea distanţei până la trepte. El 
se uita la lupta de sus, eu priveam către colina înaltă de 
lângă Lundene. 

— Oamenii au nevoie de bere sau apă, am zis. 

Era din ce în ce mai cald. Ochii mă usturau din cauza 
transpiraţiei care mi se prelingea şi pe sub cămaşa de zale. 

— Ar trebui să fie nişte bere în camera celor de gardă, 
zise Finan arătând către una dintre încăperile aflate în 
bastion. Voi cere să fie adusă aici. 

O suliță se lovi de zid. Saxonii de vest din partea de apus 
ne văzuseră şi aruncau sulițe, dar aceasta era prima care 
ajungea la noi. Alunecă pe trepte şi căzu jos în drum. 

— Nemernicii ăştia vor renunţa în curând, spuse 
irlandezul. 

Avea dreptate. Oamenii care ne atacau se săturaseră să 
fie omorâţi şi-şi dăduseră seama că alţii ar fi trebuit să 
lupte în locul lor. lar aceştia veneau. Sosirea lor era 


4 355 # 


anunţată de sunete de corn care ne făcură să ne îndreptăm 
privirile către partea de miazănoapte a Lundene-ului. În 
apropierea noastră se aflau ruinele oraşului vechi dincolo 
de care era panta către locul în care pârâul Weala se vărsa 
în Temes. Ceva mai departe se vedea colina de apus a 
oraşului, pe care zăceau ruinele amfiteatrului, şi, dincolo 
de ele, zidurile vechiului fort roman. De acolo veneau 
luptători. Mulţi dintre ei erau călare, cei mai mulţi veneau 
pe jos, dar toţi purtau zale. Cum ne uitam la ei, am văzut şi 
un grup de călăreţi cu flamuri care străluceau în soarele 
amiezii. 

— Dumnezeule, murmură Finan. 

— Am venit aici ca să luptăm. 

— Dar câţi oameni are? întrebă Finan fără să-i vină a 
crede. 

Şirul de războinici îmbrăcaţi în zale părea să nu aibă 
sfârşit. Nu i-am răspuns. Am urcat în vârful zidului şi m-am 
uitat dincolo de păşuni. Nu se vedea niciun călăreț. Se 
pare că rămăseserăm singuri. Dacă oamenii lui ZEthelstan 
nu-şi făceau apariţia, aveam să şi murim singuri. 

Am trimis jos jumătate dintre oamenii care apărau 
baricadele ca să întărească zidul de scuturi al lui 
Rumwald. M-am uitat încă o dată spre miazănoapte. 
Oamenii lui ZEthelstan tot nu se vedeau. „Vino dacă vrei un 
regat”, l-am chemat în sinea mea, apoi am coborât treptele 
spre locul unde urma să aibă loc bătălia. 

„Căci va fi o bătălie”, m-am gândit cu amărăciune, „care 
va decide ce fund regal se va aşeza pe tron.” Dar ce 
legătură aveam eu cu tronul Wessexului? Şi totuşi soarta, 
această târfă fără inimă, îmi legase firele vieţii de visul 
regelui Alfred. Există oare un paradis al creştinilor? Dacă 
există, înseamnă că regele Alfred se uita în acele clipe la 
noi. Şi ce-ar fi putut să vrea? Nu aveam nicio îndoială că-şi 
dorea o ţară creştină pentru toţi cei care vorbesc Ænglisc, 
o ţară cârmuită de un rege creştin. Poate că se ruga 
pentru /Ethelstan. Blestemat să fie, afurisită să fie şi 
evlavia lui, precum şi faţa lui severă şi dezaprobatoare şi 
credinţa lui că avea întotdeauna dreptate. Blestemat să fie 


4 356 # 


pentru că mă făcuse să lupt toată viaţa pentru cauza lui, 
chiar şi după ce murise. În ziua aceea, dacă Æthelstan nu 
venea, aveam să mor pentru visul lui Alfred. 

Mă gândeam la Bebbanburg şi la meterezele lui 
măturate de vânt. Mă gândeam la Eadith, la fiul meu şi la 
Benedetta. Vrând să alung aceste gânduri, am strigat la 
oamenii lui Rumwald să fie pregătiţi. Se aşezaseră pe trei 
rânduri într-un semicerc în faţa porţii deschise. Era un zid 
de scuturi teribil de mic în faţa atacului în forţă al celor din 
Wessex. Nu mai aveam timp să-mi prefir amintirile, să 
retrăiesc păreri de rău ori să-mi pun întrebări despre 
paradisul creştin; era momentul să pornesc la luptă. 

— Sunteţi mercieni! am strigat. l-aţi învins pe danezi, i- 
aţi oprit pe velşi. Acum veţi fi mândria Merciei! Mergeţi 
spre victorie! Vine regele vostru! Ştiam că nu le spun 
adevărul, dar în bătălie oamenii nu caută adevăruri. 
Regele vostru va veni! am răcnit. Rămâneţi pe loc! Sunt 
Uhtred! Şi sunt mândru să lupt alături de voi! 

Bieţii oameni se simţiră încurajați văzând că Finan şi cu 
mine ne croiam drum pentru a ajunge în primul rând al 
zidului de scuturi care bloca drumul. 

— N-ar trebui să fii aici, îmi spuse Finan. 

— Dar sunt aici. 

Încă aveam dureri de la loviturile pe care mi le dăduse 
Waormund. Mă durea peste tot. Aveam dureri şi eram 
obosit. Greutatea scutului mă făcea să simt ca şi cum un 
sfredel mi-ar fi fost vârât în încheietura umărului stâng. 
Mi-am scos scutul şi l-am aşezat jos, aruncând o privire 
înspre apus. Trupele care veneau dinspre fort încă nu 
ajunseseră în mica vale a pârâului Weala. 

— Dacă mor... am început cu voce joasă. 

— Linişte, îmi tăie Finan vorba. N-ar trebui să fii aici. 
Mergi în rândul din spate. 

Nu i-am răspuns, dar nici nu m-am mişcat. Întotdeauna 
luptasem în primul rând. Un bărbat care-i duce pe ceilalţi 
către moarte trebuie să conducă, nu să meargă în urma 
lor. Simţind că mă înăbuşeam, am desfăcut nodul care lega 
cele două apărători ale obrajilor şi le-am lăsat libere ca să 


4 357 4 


pot respira. 

Părintele Oda păşi în faţa zidului nostru de scuturi şi 
începu să ne vorbească, aparent uitând de anglii de est din 
spatele lui. 

— Dumnezeu este cu noi! El este tăria noastră şi scutul 
nostru! Astăzi vom nimici forţa diavolului! Astăzi luptăm 
pentru patria lui Dumnezeu! 

Nu i-am mai dat atenţie, căci nu departe, către apus, se 
vedeau primele flamuri apărând pe colina de lângă valea 
pârâului Weala. Se auzeau tobele bătând. Vuietul 
războiului se apropia. Cineva din primul rând de scuturi, 
aflat ceva mai departe, se aplecă şi vomă. 

— E de la ce-am mâncat, zise el. 

Dar ştiam că nu era adevărat. Scuturile noastre se 
sprijineau de genunchii care tremurau, în gât aveam fiere, 
în stomac, acreală, iar râsetele noastre la glumele proaste 
erau forţate. 

Primii războinici din Wessex se iviră din valea îngustă. 
Un şir gri cu scânteieri ale vârfurilor suliţelor. Anglii de est 
care ni se opuseseră atât de şovăielnic începură să se dea 
înapoi ca pentru a face loc hoardei care se apropia. M-am 
gândit că avusesem dreptate. Anglii de est nu voiau să 
lupte nici pentru saxonii de vest şi, pe cât se părea, nici 
pentru noi. 

Duşmanii veniţi dinspre fort se apropiau. Flamurile lor 
străluceau în soare. Erau flamuri cu cruci, cu sfinţi, cu 
dragonul Wessexului, cu cerbul rampant al lui ZEthelhelm. 
În fruntea lor se afla o flamură pe care n-o mai văzusem 
până acum. Era întinsă, aşa că am putut-o vedea clar. 
Înfăţişa dragonul sur al Wessexului sub cerbul rampant 
brodat cu fir stacojiu. In colţul de sus era desenată o 
cruce. 

— Dumnezeu este cu noi! ţipă încă o dată părintele Oda. 
Şi astăzi, regele vostru va veni! 

Speram că aşa va fi, dar nu am vrut să ies din zidul de 
scuturi ca să verific. Poarta era deschisă, şi trebuia s-o 
ținem aşa până la venirea lui Æthelstan. 

Rumwald era în dreapta mea. Îl simţeam cum tremură 


4 358 # 


uşor. 

— Staţi alături unul de altul! strigă la oamenii lui. Ţineţi- 
vă tari! Simţeam o urmă de îndoială în vocea lui. Va veni, 
Lord Uhtred? mă întrebă. 

— Sigur că va veni. N-o să ne lase de izbelişte. 

Continua să vorbească. Spunea lucruri lipsite de 
importanţă doar pentru a-şi învinge teama. Tobele se 
auzeau tot mai tare. Pe flancuri înaintau călăreţi, şi erau 
tot mai mulţi cei care veneau pe jos cu sulițe ascuţite în 
mâini. Acum se vedea clar cerbul rampant de pe scuturile 
lor. Rândul din faţă, destul de dezordonat, pentru că 
oamenii mergeau printre dărâmăturile de zid, număra cam 
douăzeci de războinici. În spatele acestuia era cel puţin 
încă douăzeci de rânduri. Era o masă înfricoşătoare de 
luptători care înaintau având în spate călăreţi. Dincolo de 
aceştia veneau alte rânduri de luptători. Toţi începură să 
strige, dar erau prea departe ca să le auzim insultele. 

Mi-am luat scutul crispându-mă din cauza unui junghi pe 
care l-am simţit în umăr. Apoi am scos Acul-Viespii, însă 
până şi acel pumnal mic mi se păru greu. Am bătut cu el în 
scut şi am început să strig: 

— Vine /Ethelstan! Vine /Ethelstan! 

Mi-am amintit băiatul pe care-l învăţasem să ucidă, un 
copil care, la porunca mea, omorâse pentru prima dată un 
om, un trădător pe care-l executase într-un şanţ plin de 
ciumărele. Acum, acel băiat era rege şi luptător. Viaţa mea 
depindea de el. 

— Vine /Ethelstan! am strigat din nou. 

Imi ţineam Acul-Viespii lipit de marginea de oţel a 
scutului. Oamenii lui Rumwald îmi preluară strigătul şi 
începură să-şi lovească scuturile cu spadele. Cei din rândul 
al doilea doar strigau, căci aveau în mâini sulițe cu 
mânerele tăiate. O suliță obişnuită trebuie ţinută cu 
ambele mâini, însă una scurtată poate fi ţinută doar cu o 
singură mână. Aşa că ei aveau să stea în spatele nostru şi 
să atace cu suliţele printre scuturi. Sus, pe zid, lupta 
încetase. Zădărniciţi de zidurile improvizate de noi, 
duşmanii se mulţumeau să contemple forţa uriaşă care 


4 359 # 


urma să ne copleşească. Wihtgar adusese douăzeci de 
oameni de pe metereze şi aştepta împreună cu ei sub 
arcada porţii, gata să se alăture zidului de scuturi acolo 
unde acesta ar fi dat semne de slăbiciune. Aş fi vrut ca 
Wihtgar să fie lângă mine în locul lui Rumwald, care 
sporovăia întruna fără nicio noimă, dar acesta adusese cele 
mai numeroase trupe în bătălie şi nu-i puteam refuza locul 
de onoare alături de mine. 

„Onoare” nu spusesem eu, ci el. 

— Este o onoare pentru mine să fiu în zidul de scuturi 
alături de Domnia Voastră, Lord Uhtred, nu contenea să-mi 
repete. Le voi povesti nepoților mei! 

Asta mă făcu să-mi ating ciocănelul de argint pe care-l 
scosesem de sub cămaşa de zale, căci mă gândeam la 
nepoţii mei care se aflau la Eoferwic. Nu auzisem 
dezminţiri ale zvonurilor despre ciuma din partea de nord. 
„Ai grijă de ei să rămână în viaţă”, m-am rugat. Nu eram 
singurul din zidul de scuturi care mă rugam, cum nici nu 
eram singurul care i se ruga lui Thor. Toţi aceşti oameni îşi 
spuneau creştini, dar mulţi luptători aveau o teamă 
ascunsă, aceea că vechii zei erau reali. Atunci când 
duşmanul se apropie, când tobele de război bat neîncetat 
şi scuturile par din ce în ce mai grele, te rogi la un zeu şi la 
toţi zeii. 

— Dumnezeu este scutul nostru! striga părintele Oda, 
care venise în interiorul semicercului format de noi şi se 
urcase pe treptele scării care ducea la metereze. Putem 
învinge! 

Răguşise de atâta strigat, dar trebuia s-o facă, pentru că 
saxonii de vest erau acum foarte aproape. În fruntea lor se 
afla un călăreț care-i conducea către noi, împingându-i pe 
anglii de est şi mai departe. 

Mă uitam la duşman. „Frumoase trupe!” mi-am zis. 
Zalele, coifurile şi armele lor păreau bine întreţinute. 

— Sunt luptătorii de casă ai lui /Ethelhelm? l-am întrebat 
încet pe Finan. 

— Aşa se pare. 

Era foarte cald. Războinicii nu purtau mantiile vişinii ale 


% 360 # 


lui ZEthelhelm şi, oricum, o mantie te încurcă în timpul 
luptei. Pe toate scuturile se afla cerbul rampant. Se opriră 
la patruzeci de paşi de noi, prea departe ca să fie atinşi de 
sulițe, şi începură să-şi lovească scuturile cu spadele. 

— Să fie vreo patru sute? murmură nesigur Finan. 

Să fi fost, dar ăsta era doar începutul, căci tot mai mulţi 
războinici veneau lovind cu spadele în paveze, unele cu 
cerbul rampant pe ele, altele cu blazoanele seniorilor din 
Saxonia de Vest. Armata Wessexului, făurită de Alfred 
pentru a lupta împotriva danezilor, venea acum către noi, 
condusă de călăreţi, pentru a ne distruge. 

ZEthelhelm, care, în ciuda căldurii, avea pe el mantia 
vişinie, călărea un minunat cal murg. Zalele lui erau 
curățate şi lustruite. Pe piept îi atârna o cruce de aur. Faţa 
îi era acoperită de apărători încrustate cu cerbi de aur. 
Mânerul spadei era placat cu aur, căpăstrul şi chinga 
calului aveau incrustaţii de aur, până şi scăriţele erau 
decorate cu plăcuţe de aur. Ochii îi erau umbriţi de coiful 
amplu, dar sunt sigur că se uita la noi cu dispreţ. La 
dreapta lui ZEthelhelm, călare pe un armăsar sur, era 
nepotul lui, ZElfweard, îmbrăcat într-o mantie albă tivită cu 
roşu. Spre deosebire de ceilalţi călăreţi, acesta nu purta 
coif. Se uita cu ochii în gol şi stătea cu gura căscată. Părea 
încântat de ceea ce vedea. Băiatul abia aştepta să ne vadă 
măcelăriți şi să dea o mână de ajutor la uciderea celor care 
ar fi rămas în viaţă. Însă faptul că nu avea coif îmi spunea 
că unchiul lui nu voia ca el să ia parte la luptă. Avea o 
cămaşă de zale strălucitoare şi o teacă de spadă 
împodobită cu o cruce de aur, dar mai important era ce 
purta pe cap în locul coifului. Era coroana regelui Alfred, 
coroana de aur cu smaralde a Wessexului. 

În spatele lui /Ethelhelm se aflau doi preoţi şi şase 
lăncieri, toţi călări. Lăncierii îi păzeau pe ZElfweard şi pe 
unchiul lui, la fel ca şi călăreţul care era la stânga lui 
ZEthelhelm, un călăreț mult prea mare pentru calul pe care 
se afla. Era Waormund, care, spre deosebire de ceilalţi 
războinici din jurul lui /Ethelhelm, avea o înfăţişare 
ponosită. Cămaşa de zale era tocită, scutul cu cerb era 


% 361 # 


scrijelit de la loviturile de spadă, iar coiful lui jerpelit nu 
avea apărători pentru obraji. Rânjea de încântare. Avea în 
faţă un zid de scuturi pe care urma să-l dărâme şi oameni 
pe care urma să-i omoare. Abia aştepta să înceapă 
măcelul. Sări jos din şa, se uită cu dispreţ la noi şi scuipă 
în bătaie de joc. 

Apoi îşi scoase spada. Era Răsuflarea-Şarpelui, spada 
mea, a cărei strălucire în razele soarelui mă orbi preţ de o 
clipă. Scuipă a doua oară înspre noi, după care se întoarse 
şi ridică spada în semn de salut către Ælfweard. 

— Maiestate! mugi el. 

Mi s-a părut că l-am auzit pe Ælfweard chicotind drept 
răspuns. Bineînțeles că se bucura. Toți luptătorii lui 
strigau: „Maiestate! Maiestate!” continuând să-şi lovească 
scuturile cu spadele până când Æthelhelm înălţă o mână 
înmănuşată pentru a-i face să tacă. Apoi înaintă puţin. 

— Nu ştie că eşti aici, îmi şopti Finan făcând semn către 
Waormund. 

Apărătorile pentru obraji ale coifului meu erau 
desfăcute, dar ţineam ridicat scutul care, astfel, îmi 
acoperea faţa pe jumătate. 

— O să afle, am mârâit. 

— Dar eu mă voi lupta cu el, nu tu! 

— Mercieni! strigă ZEthelhelm. 

În timp ce aştepta să se facă linişte, se uită către zidurile 
de apus şi le privi atent câteva momente, căutând vreun 
semn că forţele lui ZEthelstan se apropiau, după care îşi 
întoarse privirea către noi. Pe faţă nu i se vedea vreun 
semn de îngrijorare. 

Îi porunci unui stegar să vină în faţă, iar omul înaintă şi 
despături uşor flamura. Era flamura cea nouă pe care 
cerbul lui /Ethelhelm se afla deasupra dragonului 
Wessexului. 

ZEthelhelm îşi desfăcu apărătorile pentru obraji ale 
coifului astfel încât oamenii să-i poată vedea faţa, o faţă 
lungă, frumoasă şi impunătoare, proaspăt rasă. 

— Mercieni, acest steag este noul steag al 
Englalandului! strigă el arătând către flamura întinsă. Este 


4 362 # 


steagul nostru! Al vostru şi al meu, steagul unei ţări 
cârmuite de un singur rege! 

— Regele ZEthelstan! strigă cineva din rândurile noastre. 

ZEthelhelm lăsă impresia că nu auzise. L-am văzut 
uitându-se din nou către ziduri, după care îşi întoarse 
către noi privirea netulburată şi continuă să le vorbească 
oamenilor aflaţi pe metereze. 

— O singură ţară! O ţară a noastră, a tuturor! A voastră 
şi a mea! Nu suntem duşmani! Duşmanii noştri sunt 
păgânii! Şi unde se află aceşti păgâni? Unde stăpânesc 
vikingii? În Northumbria! Veniţi alături de mine, şi vă 
promit că fiecare om de aici se va bucura de bogăţiile 
acestei ţări necredincioase. Veţi avea pământ! Veţi avea 
argint! Veţi avea femei! 

ZElfweard rânji şi-i spuse ceva lui Waormund, care, 
ţinând încă Răsuflarea-Şarpelui în mână, scoase un hohot 
de râs. 

ZEthelhelm vorbi mai departe arătând către nepotul lui 
rânjit: 

— Regele vostru este rege al Wessexului şi al Angliei de 
Est. Vă acordă iertarea şi mila sa. Vă oferă viaţa! După ce 
aruncă iarăşi o privire către ziduri adăugă: Împreună vom 
construi o ţară a tuturor saxonilor! 

— A tuturor creştinilor! strigă părintele Oda. 

ZEthelhelm se uită la el şi-l recunoscu probabil drept cel 
care plecase de lehamite din slujba lui, dar nu păru 
deranjat. Zâmbi uşor. 

— Părintele Oda are dreptate! Vom face o ţară a tuturor 
creştinilor! Northumbria este ţara lui Guthfrith păgânul, şi 
împreună îi vom lua pământurile! lar voi, oamenii din 
Mercia, veţi primi casele lor, pădurile lor, cârdurile lor de 
păsări, turmele lor, femeile lor şi păşunile lor! 

Guthfrith? Guthfrith! M-am uitat uluit la /Ethelhelm. 
Guthfrith era fratele lui Sigtryggr şi, dacă el era într- 
adevăr rege, însemna că Sigtryggr, aliatul meu, murise. Iar 
dacă acesta fusese răpus de ciumă, cine altcineva mai 
murise în Eoferwic? Moştenitorul lui Sigtryggr era nepotul 
meu, prea tânăr ca să preia domnia. Guthfrith se urcase pe 


Y 363 # 


tron? 

— Stăpâne, şopti Finan înghiontindu-mă cu spada. 

— Luptaţi împotriva mea, şi veţi lupta împotriva unsului 
lui Dumnezeu! urlă Æthelhelm. Luptaţi pentru un bastard 
fătat de o târfă! Aruncaţi scuturile şi băgaţi în teacă 
spadele! Vă garantez că veţi avea toate pământurile 
duşmanului nostru, duşmanul Englalandului creştin! Vă 
dau Northumbria! Vă dau bogăţiile ei! Vă dau toată 
Northumbria! 

Se făcu linişte. Mi-am dat seama că oamenii lui 
Rumwald erau aproape convinşi de minciunile lui 
ZEthelhelm. 

— Nu poţi da ce nu-ţi aparţine! am răcnit. Tu, bastard 
necredincios, tu, om de nimic, tu, fiu de târfă bolnavă, tu, 
rahat împuţit, tu, mincinos ordinar! 

Finan încercă să mă oprească, dar l-am împins deoparte. 

— Eşti un rahat din hazna, i-am zis lui /Ethelhelm 

scuipând înspre el. Eu le voi da pământuri tuturor celor 
din Mercia, dar pământurile tale! 
_ Mă privea. Ælfweard şi Waormund se uitau şi ei la mine. 
Incet-încet, îşi dădură seama că bătrânul acela ponosit era 
duşmanul lor de moarte. Şi, pentru câteva momente, am 
văzut teamă în ochii lui /ZEthelhelm. Doar pentru câteva 
momente, după care dispăru. Totuşi, îşi trase calul înapoi. 

— Sunt Uhtred al Bebbanburgului! le-am spus saxonilor 
de vest din zidul de scuturi. Mulţi dintre voi aţi luptat sub 
flamura mea. Am luptat pentru Alfred, pentru Edward, 
pentru Wessex! Şi acum vreţi să muriţi pentru rahatul ăsta 
împuţit? 

— Omorâţi-l! scânci /Elfweard, către care arătasem cu 
vârful Acului-Viespii. 

— Stăpâne? hârâi Waormund către /Ethelhelm. 

— Ucide-l! îi porunci scurt acesta. 

Simţeam cum mă cuprinde furia. Guthfrith pe tron? 
Jalea din suflet era aproape să mă doboare, dar furia era 
mai puternică. Furia că /Ethelhelm se gândea să-mi 
împartă pământurile şi că spurcatul lui nepot putea deveni 
rege peste Bebbanburg. Trebuia să-i ucid. 


Y% 364 # 


Dar şi Waormund voia să ucidă. Ştiam că se mişca foarte 
iute în luptă. Era un războinic priceput, mânuia bine 
spada, sulița sau toporul. Era mai tânăr, mai înalt şi mai 
rapid. Poate că şi eu aş fi fost la fel de rapid dacă nu m-ar 
fi târât pe câmpuri legat de calul lui. Eram plin de răni, mă 
durea tot corpul şi eram obosit. 

Eram şi furios însă. În mine clocotea o furie nemăsurată 
care mă făcea să doresc din adâncul sufletului să-l distrug 
pe Waormund şi să-i spulber renumele pe care şi-l făcuse 
pe seama mea. 

Se îndrepta încet spre mine. Cizmele lui grele scârţâiau 
pe pietrişul aşternut pe drumul care ducea la poartă. Avea 
un rânjet pe faţa lui plină de cicatrice. Nu avea scut, doar 
spada mea. 

Mi-am lăsat scutul să cadă, am luat pumnalul în mâna 
stângă, iar cu dreapta mi-am scos spada din teacă. Finan 
făcu încă o încercare zadarnică de-a mă opri. 

— Stai la locul tău, gunoi irlandez, mârâi Waormund. 
Vine şi rândul tău. 

— E lupta mea, i-am spus lui Finan. 

— Stăpâne... 

— E lupta mea, am repetat, mai tare de această dată. 

În timp ce mă îndreptam încet către duşmanul meu, mă 
tot gândeam că, poate, ZEthelhelm făcuse o greşeală. Ce 
aştepta? De ce nu încercase să ne copleşească cu trupele 
lui ca, mai apoi, să închidă poarta? Lăsându-l pe 
Waormund să se lupte cu mine, nu făcea altceva decât să-i 
dea lui ZEthelstan un răgaz mai lung pentru a ni se alătura. 
Sau poate /Ethelhelm ştia mai multe decât ştiam eu, şi 
anume că oamenii pe care-i trimisese la poarta de vest se 
luptau dincolo de ziduri cu trupele venite din Mercia, astfel 
încât ZEthelstan nu putea ajunge. L-am văzut pe /Ethelhelm 
uitându-se iarăşi la ziduri şi tot fără să pară îngrijorat. 

— Ucide-l, Waormund! strigă el. 

— Schilodeşte-l! îi porunci la rândul lui ZElfweard. Doar 
schilodeşte-l! Pe urmă îl omor eu. 

Waormund se opri şi-mi făcu semn cu mâna stângă. 

— Vino! îmi zise, vorbindu-mi ca unui copil. Vino să te 


% 365 # 


schilodesc. 

M-am oprit şi am rămas nemişcat. Dacă /Ethelstan era 
pe drum, trebuia să-i las cât mai mult timp cu putinţă. Am 
aşteptat. Ochii mă usturau din cauza transpiraţiei. Coiful 
se înfierbântase. Aveam dureri în tot corpul. 

— Ți-e frică? mă întrebă Waormund izbucnind în râs. Se 
întoarse către saxonii de vest care se aflau în spatele lui 
Æthelhelm şi le spuse cu glas tunător: Îi este frică de 
mine! Ăsta e Uhtred de Bebbanburg! L-am bătut o dată şi 
l-am târât gol legat de coada calului meu! Iar asta este 
spada lui! E o spadă foarte bună! Ridicase Răsuflarea- 
Şarpelui ca să fie văzută de toţi. Apoi îşi întoarse privirea 
pocită şi crudă către mine. Nu meriţi spada asta, rahat laş 
ce eşti! 

— Omoară-l! strigă ZEthelhelm. 

— Schilodeşte-l! îi ceru ZElfweard cu vocea lui stridentă. 

— Vino, moşnege, îmi făcu din nou semn Waormund. 
Hai, vino! 

Oamenii ne urmăreau. Am rămas în continuare 
nemișcat, cu spada lăsată în jos. Nu avea un nume această 
spadă. Sudoarea îmi curgea pe faţă. 

Atunci, Waormund atacă. O făcu pe neaşteptate şi, 
pentru un bărbat aşa de masiv, cu o iuţeală uimitoare. 
Ţinea Răsuflarea-Şarpelui în mâna dreaptă. Stânga îi era 
liberă. Voia ca lupta să se termine repede, iar eu nu 
făceam nicio mişcare, aşa că se năpusti asupra mea. Ridică 
spada cu gândul de a-mi aplica o lovitură puternică pe care 
să n-o pot para pentru ca, mai apoi, să mă răstoarne la 
pământ cu toată forţa de care era capabil, să mă 
dezarmeze şi să mă lase la bunul plac al lui ZElfweard. „Fă 
ce nu se aşteaptă el să faci”, mi-am zis. Am păşit puţin în 
dreapta, ceea ce Waormund se aştepta să fac, dar în clipa 
următoare m-am repezit direct în el, izbindu-l cu umărul 
stâng. Mă săgetă o durere cumplită. Sperasem ca Acul- 
Viespii să pătrundă prin cămaşa lui de zale, dar în ultimul 
moment se feri, şi lama pumnalului trecu pe lângă mijlocul 
lui. li simţeam mirosul de bere din respiraţie şi izul 
neplăcut al sudorii care-i îmbibase căptuşeala de piele. Era 


Y% 366 # 


ca şi cum m-aş fi avântat împotriva unui taur, însă mă 
aşteptasem la această ciocnire şi eram pregătit. 
Waormund se clătină uşor, rămânând totuşi în picioare, şi 
peste o clipă se răsuci ca să prăvălească iarăşi Răsuflarea- 
Şarpelui asupra mea. Am parat lovitura cu Acul-Viespii. 
Am văzut că voia să mă prindă cu mâna stângă, dar se 
dezechilibră. Am sărit iute în lături, apoi m-am întors 
pentru a-l lovi cu spada, dar se dădu repede înapoi. 

— Grăbeşte-te! îi strigă /ZEthelhelm. Işi dăduse probabil 
seama că această luptă era o pierdere de timp, timp pe 
care nu-l mai avea, dar şi că moartea mea i-ar fi descurajat 
pe mercieni, care astfel ar fi fost mai uşor de măcelărit. 
Voia ca Waormund să mă termine cât mai repede. Omoară- 
l odată! adăugă el nervos. 

— Rahat din nord ce eşti! rânji dispreţuitor Waormund. 
Toţi cei de acolo sunt morţi! Şi tu vei muri curând! 

Mai făcu un pas către mine cu spada ridicată, dar eu, 
ştiind că era o fentă, l-am privit în ochi fără să mă clintesc. 
Se trase înapoi. 

— E bună spada asta, îmi zise. Mult prea bună pentru un 
rahat ca tine. 

Se îndreptă către mine cu spada ridicată, fiind sigur că 
mă va dobori cu forţa trupului său imens. Cu spada mea 
lungă am împins Răsuflarea-Şarpelui spre dreapta, iar eu 
am făcut un pas înspre stânga. Waormund atacă din nou, 
dar am parat fără probleme şi am păşit la dreapta. Am 
continuat să mă mişc aşa în apropierea lui, parându-i 
loviturile, până când, în cele din urmă, i-am înfipt Acul- 
Viespii în burtă. 

Ştiam că făcusem o greşeală. Mă păcălise să acţionez 
exact cum voia el. Dintr-odată însă, mi-am adus aminte de 
lupta de pe terasa de lângă Temes, când mă prinsese de 
cămaşa de zale. Aşa lupta Waormund. Voia să ajung destul 
de aproape ca să mă poată înşfăca şi să mă scuture aşa 
cum scutură un terier un şoarece. Fiind lângă el, forţa şi 
greutatea lui mă puteau copleşi lesne. Mă mişcam dintr-o 
parte în alta când am văzut că voia să mă apuce cu mâna 
stângă. Am încercat s-o evit, însă era prea târziu, aşa că 


4 367 # 


am folosit pumnalul şi, fără să dau atenţie durerii cumplite 
din umărul stâng, l-am înfipt cât de tare am putut. Deşi 
efortul mă făcea să urlu de durere, am continuat să vâr 
Acul-Viespii tot mai adânc. 

Waormund reuşise să mă apuce de una dintre 
apărătoarele pentru obraji, dar Acul-Viespii fusese mai 
rapid, pătrunzând prin cămaşa de zale, prin căptuşeala de 
piele şi prin muşchi. Era pe jumătate în măruntaiele lui. Îşi 
dădu mâna la o parte şi se întoarse cu faţa schimonosită de 
durere atât de repede, încât îmi smulse din mână 
pumnalul, care-i rămase înfipt în burtă. Sângele începea 
deja să se vadă în jurul lamei. 

— Eşti prea încet, au fost primele cuvinte pe care i le-am 
spus. 

— Jigodie! zbieră el scuipând în acelaşi timp. 

Se năpusti iarăşi fără să bage în seamă arma care-i 
străpungea pântecul. Înainte fusese dispreţuitor, acum era 
furios. Lovea des şi cu sălbăticie. Răsuflarea-Şarpelui se 
izbea de spada mea obligându-mă să mă retrag din faţa 
loviturilor. Furia lui era oarbă şi-l împiedica să gândească, 
iar loviturile lui, deşi încă puternice, le puteam para uşor. 
Am început să-l batjocoresc. l-am zis că avea tot atâta 
minte cât balega unei vaci şi că maică-sa îl căcase, nu-l 
născuse, că n-avea habar să facă altceva decât să lingă 
fundul lui ZEthelhelm, lucru pe care-l ştiau toţi locuitorii 
Britaniei. 

— O să mori, vierme! Pumnalul din burta ta o să te 
ucidă. 

Ştia că spun adevărul. Am văzut mulţi oameni care s-au 
refăcut după nişte răni îngrozitoare, dar niciodată după 
tăierea intestinelor. 

— Va fi o moarte lentă şi dureroasă, i-am strigat cu 
dispreţ. lar oamenii mă vor ţine minte pentru că l-am ucis 
pe cel care lingea fundul lui ZEthelhelm. 

— Nemernicule! urlă furios Waormund. 

Ştia că este osândit, dar voia ca înainte să mă omoare 
pentru a-şi salva reputaţia. Izbi din nou cu spada, iar eu 
am parat lovitura a cărei putere îmi cutremură braţul. 


Y% 368 # 


Răsuflarea-Şarpelui sfărâmase multe spade, dar, ca printr- 
un miracol, spada mea împrumutată făcu faţă asaltului 
fără a se rupe. 

Când lovi iarăşi, am sărit într-o parte, aproape 
împiedicându-mă de un bolovan. Waormund urla de furie şi 
de durere. Acul-Viespii era înfipt adânc în măruntaiele lui 
spintecate. Sângele începuse să se scurgă prin cămaşa de 
zale. Încercă să scoată pumnalul, dar carnea se strânsese 
în jurul lamei şi această încercare îi stârni şi mai multă 
durere, aşa că-l lăsă acolo. Atacă din nou, dar mult mai 
încet. Am parat lovitura şi, la rândul meu, l-am atacat cu 
intenţia de a-i nimeri faţa, după care am lovit cu spada 
mânerul pumnalului. Am văzut în ochii lui că asta i-a 
produs o durere insuportabilă. Se împletici în spate, dar în 
clipa următoare îşi regăsi furia şi forţa. Ataca cu frenezie 
şi fiecare lovitură mă obliga să mă dau înapoi gâfâind din 
cauza efortului imens pe care-l făceam. Am parat unele 
lovituri, m-am ferit de altele, mulţumit că Acul-Viespii avea 
să-l omoare încet, ceea ce ne ajuta să câştigăm timp. 
Puterile îi scădeau lui  Waormund, dar forţa lui 
extraordinară mă împingea înapoi către zidul de scuturi al 
lui Rumwald. Mercienii strigaseră de bucurie când mă 
văzuseră înfigându-i Acul-Viespii în pântec. Acum se uitau 
înmărmuriţi la războinicul uriaş care, cu pumnalul înfipt în 
măruntaie, continua să atace cu o furie dementă. Deşi avea 
dureri şi se mişca din ce în ce mai greu, tot încerca să mă 
sfârtece. 

Tocmai atunci, dinspre apus se auzi vaietul unui corn. 
Sunetul venit dinspre metereze îl făcu pe Waormund să 
şovăie. 

— Acum! strigă ZEthelhelm. Acum! 

Le spunea celor din zidul lor de scuturi să înainteze, să 
treacă de noi şi să închidă poarta. 

La auzul vocii stăpânului său, Waormund se întoarse. 
Aveam pregătită spada care, acum, era crestată de la 
atâtea lovituri ale Răsuflării-Şarpelui. Tot ce-mi mai 
rămăsese de făcut era s-o înfig prin barbă în gâtul lui 
Waormund. Sângele ţâşni în aerul fierbinte. Se uită la 


Y 369 # 


mine, şi mi-am dat seama că-şi pierduse puterile. Mă 
privea nevenindu-i parcă să creadă. Deschise gura să 
spună ceva, dar în loc de cuvinte, din ea ieşi sânge. Apoi 
căzu încet în genunchi pe pietrişul înroşit. Încă se uita la 
mine, doar că acum părea că implora milă. Însă nu aveam 
milă. 

Ba chiar i-am mai răsucit puţin Acul-Viespii în burtă. 
Scoţând un ultim scâncet, Waormund se prăbuşi pe o 
parte. 

— Omorâţi-i pe toţi! urla /Ethelhelm. 

Am mai avut timp doar să arunc spada plină de sânge, să 
mă aplec şi să smulg Răsuflarea-Şarpelui din mâna fără 
vlagă a lui Waormund. Apoi am fugit poticnindu-mă către 
zidul nostru de scuturi. Finan mi-a dat scutul pe care-l 
lăsasem jos. Tobele au început să bată din nou. Cornul 
suna în continuare alarma. lar luptătorii Wessexului 
veneau spre noi ca să ne omoare. 


Veneau încet. Poeţii ne spun în odele lor că, în bătălie, 
războinicii se năpustesc la măcel la fel de nerăbdători ca 
îndrăgostiţii. Un zid de scuturi este însă un lucru 
înspăimântător. Luptătorii din Wessex ştiau că nu ne 
puteau sparge zidul printr-un atac sălbatic, ci aveau să 
ajungă la poarta din spatele nostru numai dacă ţineau 
rândurile strânse şi scuturile foarte apropiate. Aşa şi 
veneau către noi. Feţele lor severe şi atente se vedeau pe 
deasupra marginilor de fier ale scuturilor cu cerbul 
rampant. Fiecare al treilea om avea o suliță scurtă, ceilalţi 
aveau pumnale sau topoare. Lăsasem Acul-Viespii înfipt în 
burta lui Waormund, iar acum aveam nevoie de el. O spadă 
lungă nu prea este de folos într-un zid de scuturi, însă 
aveam în mână Răsuflarea-Şarpelui şi mă puteam bizui pe 
ea. 

— Regele nostru vine! am strigat. Nu-i lăsaţi să treacă! 

— Omorâţi-i! ţipă ZElfweard cu vocea lui piţigăiată. 
Măcelăriţi-i! 

Suliţele saxonilor de vest erau ţinute jos. M-am gândit că 
de la rândurile din spate avea să plouă cu sulițe, dar nu se 


4 370 # 


întâmplă asta, deşi oamenii lui Wihtgar aruncaseră nişte 
sulițe care se izbiseră de scuturile inamicilor. 

— Spargeţi-le zidul! urla Æthelhelm. 

Înaintau cu prudenţă, ocolind cadavrul uriaşului 
Waormund. Marginile scuturilor lor se atingeau, scoțând 
un zăngănit continuu. Erau atât de aproape de noi, încât 
ne puteam uita în ochii lor, iar ei se uitau în ochii noştri. 
Făcură o pauză. Zăngănitul scuturilor le dădea curaj. Se 
auzeau voci care le porunceau să meargă înainte. 

— Omorâţi-i! răcni înfierbântat ZElfweard. 

Îşi scosese spada din teacă, dar nici vorbă să se avânte 
în luptă. 

— Pentru Dumnezeu şi pentru rege! strigă un saxon de 
vest. Atunci se năpustiră. Urlau în timp ce străbăteau 
ultimii paşi către noi. Scuturile ni se ciocniră cu un 
zăngănit surd. Am fost împins înapoi şi am alunecat. O 
secure îmi izbi scutul, aproape atingându-mi faţa. Un 
luptător care scrâşnea din dinţi şi avea un coif ciopârţit se 
strâmba la câteva degete de mine. Se străduia să împingă 
un pumnal pe lângă marginea scutului meu pentru ca cel 
care mânuia securea să mă lase fără apărare. Lama grea 
alunecă pe scut, şi eu l-am împins înapoi pe omul care se 
schimonosea la mine. Finan îl lovi cu pumnalul, făcându-l 
să cadă pe spate şi lăsându-mi loc ca să-l termin pe 
purtătorul de secure cu Răsuflarea-Şarpelui. 

Oamenii ţipau. Spadele zăngăneau. Preoţii se rugau la 
zeul lor să ne omoare. Un lăncier din Mercia aflat în spate 
îşi împinse sulița pe lângă scutul meu. Il auzeam pe 
ZEthelhelm care, cuprins de panică, tipa la oamenii lui să 
închidă poarta. Privirile ni se întâlniră o clipă, şi asta îl 
făcu să strige şi mai tare: 

— Inchideţi poarta! 

O secure îmi lovi scutul, însă un alt lăncier din Mercia 
îmi veni în ajutor. Am împins cu putere Răsuflarea- 
Şarpelui, care se opri în scutul din faţa mea. Am atacat din 
nou, dar fără nicio şansă, pentru că Rumwald se prăvălise 
peste mine. L-am auzit scâncind şi l-am văzut căzând. 
Lăncierul din spatele meu încercă să-i ia locul, însă 


% 371 # 


Rumwald se zbătea prea tare după ce o suliță îi 
străpunsese cămaşa de zale, iar o secure îi spărsese coiful. 
În clipa în care lăncierul dădu să-şi înfigă sulița în ucigaşul 
lui Rumwald, saxonul prinse arma cu mâna şi trase de ea 
până când Răsuflarea-Şarpelui îl dobori. 

— Omorâţi-i! tipa  /Elfweard.  Omorâţi-i!  Omorâţi-i! 
Omorâţi-i pe toţi! 

— Închideţi poarta! urla şi ZEthelhelm. 

— Dumnezeu este cu noi! am auzit vocea răguşită a 
părintelui Oda. 

Oamenii din spatele nostru strigau şi ne încurajau să 
ucidem.  Răniţii ţipau, muribunzii gemeau, duhoarea 
sângelui şi a excrementelor îmi umplea nările. 

— Nu-i lăsaţi să treacă! am răcnit. 

O suliță sau un pumnal îmi atinse coapsa stângă. Finan 
respinse lovitura cu vârful spadei. Lăncierul din al doilea 
rând sări peste trupul lui Rumwald şi-şi lipi scutul de al 
meu, dar, cum atacul lui întârzie puţin, un pumnal îl lovi în 
umăr, făcându-i o rană adâncă şi aruncându-l la pământ 
lângă stăpânul lui. Cel care mânuia pumnalul, un bărbat cu 
părul blond şi cu barba plină de sânge, se repezi spre 
mine. Am ridicat scutul să parez, aşa că pumnalul se 
înfipse în lemnul de salcie, pe care-l crăpă. L-am lăsat în 
jos şi, fără să stau pe gânduri, am înfipt Răsuflarea- 
Şarpelui în ochii celui care mă atacase. Un alt mercian 
veni din spate să-i ia locul tovarăşului său grav rănit şi-şi 
înfipse sulița lui scurtă în vintrele duşmanului. Acesta 
scăpă din mână pumnalul, scoase un țipăt cutremurător şi, 
asemenea lui Waormund, se prăbuşi în genunchi. Acum, 
morţi şi muribunzi se aflau între noi şi duşmanii noştri, 
care trebuiau să calce peste trupurile căzute la pământ ca 
să ajungă la noi, să ne ucidă şi să-şi croiască drum către 
poartă. Tobele continuau să bată, scuturile se crăpau. 
Saxonii de vest, în număr atât de mare, ne împingeau 
înapoi. 

Deodată, din spatele meu se auziră urale şi tropot de 
copite. Ceva mă lovi în spate şi mă aruncă în genunchi. M- 
am uitat în sus şi am văzut un călăreț atacând cu o suliță 


4 372 4 


lungă pe deasupra capului meu. Veneau tot mai mulţi 
călăreţi. Uralele mercienilor erau tot mai înflăcărate. 
Finan îşi aruncă pumnalul şi-şi scoase Hoţul-de-Suflete. 
Călăreţii sosiți îi împingeau înapoi pe saxonii de vest, 
astfel că acum puteam folosi spadele. 

— Zdrobiţi-i! am auzit altă voce răcnind. 

Preţ de o clipă l-am zărit pe ZEthelstan, cu coiful lui de 
oţel cu margini aurite, mânându-şi armăsarul către 
rândurile saxonilor de vest. Regele-luptător venise, 
splendid ca aurul şi necruţător ca oţelul, şi-i măcelărea pe 
duşmani cu spada lui lungă. Oamenii lui dădură pinteni 
cailor ca să i se alăture. Atacau din şa cu suliţele. Şi, pe 
neaşteptate, duşmanul cedă. 

Pur şi simplu renunţă să mai lupte. Suliţele mai lungi ale 
mercienilor ajungeau departe în rândurile saxonilor de 
vest. Poate că într-o altă zi, pe un alt câmp de luptă, acest 
lucru nu ar fi contat. Caii pot fi răniţi foarte uşor, şi un cal 
cuprins de panică nu-i mai este de folos călăreţului. Dar în 
acea zi, prin poarta schilozilor, călăreţii intraseră cu o 
furie sălbatică. Erau conduşi de un rege care voia să lupte 
şi care era în fruntea oamenilor lui. Deşi avea pieptul plin 
de sânge, armăsarul lui continua să alerge şi să lovească 
cu copitele. ZEthelstan striga la oamenii lui să-l urmeze. 
Spada lui era înroşită de sânge. Zidul nostru de scuturi, 
salvat de la moarte, îşi regăsi vigoarea, şi războinicii din 
formațiunea atât de vulnerabilă până atunci se repeziră 
înainte. Brihtwulf se alătură şi el atacului strigând la 
oamenii lui să-l urmeze. Călăreţii lui ZEthelstan sparseră 
zidul de scuturi al duşmanului, iar saxonii de vest cedară 
cuprinşi de panică. 

Pentru că venise un rege, iar un alt rege fusese pus pe 
fugă. 


— Dumnezeule mare, spuse Finan. 

Stăteam amândoi pe prima treaptă a scării care ducea 
către meterezele de unde fuseseră alungaţi duşmanii. 

— Blestemată căldură, am zis. 

— E vară, ce vrei? oftă el. 


4 373 # 


Tot mai mulţi oameni de-ai lui Æthelstan intrau pe 
poartă. Anglii de est, care la început ne ameninţaseră, îşi 
aruncaseră scuturile dând impresia că nu-i interesa ce se 
întâmplă în oraş. Câţiva veniseră la poartă ca să caute 
bere. Nu ne băgau în seamă, nici noi pe ei. Immar îmi 
adusese Acul-Viespii, care acum se afla pe pământ în faţa 
mea, aşteptând să fie curăţat. Răsuflarea-Şarpelui era pe 
genunchii mei. Îi tot mângâiam lama, nevenindu-mi să cred 
că o regăsisem. 

— L-ai spintecat pe nemernicul ăla, îmi zise Finan 
făcând semn către leşul lui Waormund. 

Mai erau încă vreo patruzeci sau cincizeci de cadavre 
ale războinicilor din zidul de scuturi al lui /ZEthelhelm. 
Răniţii fuseseră ajutaţi să ajungă la umbră. Stăteau acolo 
şi gemeau. 

— Era rapid, dar nu mă aşteptam să fie atât de 
neîndemânatic. Credeam că e mai bun în luptă. 

— Dar mare nemernic. 

— Într-adevăr, mare nemernic, am fost eu de acord. 

M-am uitat la coapsa mea. Nu mai sângera. Fusese o 
rană superficială. 

La un moment dat am izbucnit în râs. 

— Ce-i de râs? mă întrebă Finan. 

— Am făcut un jurământ. 

— Toată viaţa ai fost un idiot. 

Am încuviinţat din cap. 

— Am jurat să-i omor pe Æthelhelm şi ZElfweard, şi n-am 
făcut-o. 

— Dar ai încercat. 

— Am încercat să-mi ţin jurământul. 

— Probabil că sunt morţi deja, şi nu ar fi morţi dacă nu 
ai fi cucerit poarta. Deci ţi-ai ţinut jurământul. Şi, dacă nu 
sunt morţi încă, vor fi în curând. 

Am privit către oraş, unde măcelul continua. 

— Mi-ar fi plăcut să-i omor pe amândoi, am zis cu părere 
de rău în glas. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, ai făcut atâtea! 

— Amândoi am făcut multe lucruri. 


Y 374 # 


Pe străzile şi aleile din Lundene, ZEthelstan şi oamenii lui 
îi căutau pe /Ethelhelm, ZElfweard şi pe susţinătorii lui, 
care erau puţini. Anglii de est nu voiseră să lupte pentru ei 
şi mulţi dintre saxonii de vest îşi aruncaseră pur şi simplu 
scuturile şi armele, predându-se. Atât de lăudata armată a 
lui ZEthelhelm, o armată mare cum nu mai fusese văzută în 
Britania de mulţi ani, se dovedise a fi la fel de fragilă ca o 
coajă de ou. Æthelstan era rege! 

În acea seară, când soarele care apunea înroşise fumul 
de deasupra oraşului, regele trimise după mine. Acum era 
regele Wessexului, al Angliei de Est şi al Merciei. 

— Toate sunt acum o singură ţară, îmi spuse el. 

Eram în sala mare a palatului din Lundene care fusese 
construit pentru regii Merciei, apoi fusese ocupat de 
Alfred al Wessexului, de fiul lui, Edward al Wessexului, iar 
acum era proprietatea lui /ZEthelstan. ZEthelstan al cui? Al 
Englalandului? M-am uitat în ochii lui negri inteligenţi, 
ochii bunicului său, Alfred. Ştiam că se gândea la cel de-al 
patrulea regat saxon, Northumbria. 

— Aţi făcut un jurământ, Maiestate, i-am amintit. 

— Într-adevăr, am făcut. 

Nu se uita la mine, ci în partea de jos a sălii, unde se 
aflau comandanții lui aşezaţi în jurul a două mese lungi. 
Acolo erau şi Finan, şi Wihtgar, şi Merewalh. Toţi beau 
bere sau vin pentru că sărbătoream. Învingătorii mâncau şi 
beau ceea ce le aparținuse învinşilor. Erau acolo şi saxoni 
de vest, cei care se predaseră rapid şi le juraseră credinţă 
celor care-i biruiseră. Cei mai mulţi încă mai aveau pe ei 
cămăşile de zale. ZEthelstan îşi scosese armura şi-şi pusese 
o vestă neagră scumpă peste care avea o mantie de un 
albastru închis, amintind de cerul nopţii. La gât avea un 
lanţ de aur de care atârna o cruce de aur. Pe cap îşi pusese 
o cunună subţire de aur. Nu mai era băiatul pe care-l 
protejasem de-a lungul anilor când duşmanii încercau să-l 
distrugă. Acum avea figura severă a unui rege războinic şi, 
într-adevăr, arăta ca un rege. Era înalt, drept şi foarte 
arătos, dar nu de asta îi spuneau duşmanii Faeger Cnapa. 
Ei foloseau acest apelativ batjocoritor pentru că ZEthelstan 


4 375 # 


lăsase să-şi crească părul negru ca pana corbului şi şi-l 
împletise în codițe în care-şi pusese fir de aur. Înainte de 
începerea petrecerii la care mă chemase, mă surprinse 
uitându-mă la şuviţele ce sclipeau sub cununa de aur şi-mi 
aruncă o privire sfidătoare. 

— Un rege trebuie să aibă o ţinută regală. 

— Aşa este, Maiestate. 

Mă sfredeli cu ochii lui inteligenţi, încercând să-şi dea 
seama dacă nu cumva îmi băteam joc de el, dar, înainte ca 
el să deschidă gura, m-am lăsat într-un genunchi şi i-am 
spus smerit: 

— Mă bucur pentru victoria voastră, Maiestate. 

— Îţi sunt recunoscător pentru tot ce ai făcut. 

Mă ridică şi stărui să mă aşez la dreapta lui. Pe când 
stăteam acolo, privind la războinicii care sărbătoreau 
victoria, i-am amintit de jurământul făcut. 

— Într-adevăr, am jurat. Am jurat să nu invadez 
Northumbria atât timp cât vei fi în viaţă. Se întinse să ia 
un potir de argint cu cerbul lui ZEthelhelm gravat pe el, 
apoi continuă: Şi poţi fi sigur că-mi ţin jurămintele. Vorbea 
cu grijă, uitându-se de jur-împrejurul sălii. li mulţumesc lui 
Dumnezeu că eşti în viaţă, Lord Uhtred, îmi spuse zâmbind 
şi turnându-mi şi mie nişte vin din urcior. Mi s-a spus că ai 
salvat-o pe regina Eadgifu. 

— Aşa este, Maiestate, am zis, gândindu-mă că era tare 
ciudat să-i vorbesc aşa cum îi vorbeam bunicului său. Şi, 
din câte ştiu, a ajuns în siguranţă la Bebbanburg. 

— E foarte bine. O poţi trimite la Cent, unde se va 
bucura de protecţia mea. 

— Şi copiii ei? 

— Desigur, răspunse el, mirat de întrebarea mea. Doar 
sunt nepoţii mei. Mai luă o înghiţitură de vin în timp ce se 
uita la mesele aflate mai jos de noi. Şi am mai auzit că l-ai 
luat prizonier pe ZEthelwulf, îmi spuse. 

— Aşa este, Maiestate. 

— Să-l trimiţi la mine. Şi să-l eliberezi pe preot. Fiind 
sigur că-i voi da ascultare, nu mai aşteptă să-i răspund şi 
trecu la alt subiect: Ce ştii despre Guthfrith? 


Y% 376 # 


Aşteptam această întrebare. Guthfrith, fratele lui 
Sigtryggr, ocupase tronul de la Eoferwic. Sigtryggr murise 
de ciumă. Doar atât ştia /ZEthelstan despre ce se întâmpla 
în nord. Auzise că ciuma se terminase şi poruncise ca 
drumurile spre Eoferwic să fie deschise din nou, dar nu 
ştia nimic despre Bebbanburg. Nu ştia nimic nici despre 
sora lui, regina lui Sigtryggr, nici despre nepoţii mei. 

— Tot ce ştiu, Maiestate, este că Sigtryggr nu-şi prea 
iubea fratele, i-am răspuns cu grijă. 

— Pentru că este viking. 

— Desigur. 

— Şi păgân, adăugă el uitându-se la ciocănelul de argint 
pe care-l aveam la gât. 

— Iar unii păgâni au ţinut deschisă Crepelgate pentru 
voi, i-am replicat tăios. 

Încuviinţă din cap. În clipa următoare îşi mai turnă nişte 
vin în potir, se ridică şi bătu cu urciorul gol în masă pentru 
a face linişte. Aşteptă ca războinicii să se potolească şi să 
se uite la el, apoi îşi înălţă potirul. 

— Vreau să-i mulţumesc lui Lord Uhtred, care astăzi ne- 
a dat Lundene-ul, strigă el întorcându-se către mine şi 
înclinând capul. 

Toţi luptătorii izbucniră în urale. Aş fi vrut să-i amintesc 
regelui că şi Brihtwulf mă ajutase, la fel şi bietul Rumwald, 
că atâţia oameni luptaseră la Crepelgate gata să moară 
pentru el, şi unii chiar muriseră. Dar, înainte să pot rosti 
un cuvânt, ZEthelstan se întoarse către părintele Oda, aflat 
la stânga lui. Ştiam că-i va cere preotului danez să vină în 
serviciul lui şi că acesta va accepta. 

ZEthelhelm era mort. Fusese prins în timp ce încerca să 
scape ieşind pe una dintre porţile din partea de apus. 
Merewalh, care se alăturase armatei lui ZEthelstan, fusese 
unul dintre cei care-l loviseră cu suliţele. ZElfweard se 
despărţise de unchiul lui şi, împreună cu patru oameni, 
fugise pe pod. Când ajunsese la fortul din capătul de 
miazăzi, care era închis şi păzit de cei câţiva oameni pe 
care-i lăsasem acolo, îi implorase să-l lase să treacă, 
oferindu-le chiar aur. Aceştia acceptaseră, dar, când voise 


4 377 # 


să iasă călare pe poarta deschisă, îl trăseseră jos din şa şi-i 
luaseră coroana şi tot aurul pe care-l avea. Cei patru 
oameni care-l însoțeau nu făcuseră altceva decât să se uite 
de pe margine. 

Şi acum, în plină petrecere, când oamenii se distrau şi 
cineva cânta la harpă, /ZElfweard fu adus în faţa lui 
ZEthelstan. Sala era luminată de lumânări ale căror pâlpâiri 
aruncau umbre printre bârnele din tavan. Băiatul, care 
avea douăzeci de ani şi părea cu şase sau şapte ani mai 
tânăr, era escortat de doi războinici. Era înspăimântat, iar 
faţa lui ca o lună plină era schimonosită de plâns. Nu mai 
avea pe el frumoasa cămaşă de zale, ci doar o cămaşă 
murdară care-i atârna pe umeri. Când fu împins în sus pe 
trepte spre estrada unde se afla masa regelui, cântecele 
încetară. /Ethelstan se ridică în picioare şi merse în faţa 
mesei, astfel încât toţi cei care erau în sala acum cuprinsă 
de tăcere să poată vedea întâlnirea dintre cei doi fraţi 
vitregi. Unul, înalt şi impunător, celălalt, atât de speriat şi 
vrednic de milă, încât se aruncă în genunchi în faţa fratelui 
său. Unul dintre oamenii care-l aduseseră avea în mână 
coroana pe care /Elfweard o purtase în timpul bătăliei. 
ZEthelstan o luă, o întoarse în aşa fel încât smaraldele să 
sclipească în lumina lumânărilor, apoi i-o întinse lui 
ZElfweard. 

— Pune-ţi-o! îi spuse. Şi ridică-te în picioare! 

Ælfweard se uită în sus la el fără să scoată o vorbă. 
Mâinile-i tremurau. i 

— Hai, frate, îl îndemnă Æthelstan zâmbind. li întinse 
mâna stângă şi-l ajută să se ridice în picioare. Poart-o cu 
mândrie! A fost darul pe care ţi l-a făcut tatăl nostru. 

ZElfweard se holba înmărmurit. Dar gândul că ar putea fi 
în continuare regele Wessexului îl făcu să-şi asculte fratele 
şi să-şi pună coroana pe cap. 

— Îţi voi fi loial, îi promise bucuros fratelui său vitreg. 

— Fireşte că vei fi, îi răspunse /Ethelstan cu blândeţe în 
glas. Se uită la unul dintre oamenii de gardă şi-i porunci: 
Dă-mi spada ta! Luă arma în mână şi, îndreptându-i vârful 
către /Elfweard, i se adresă acestuia: Acum, jură-mi 


4 378 # 


credinţă. 

— Cu dragă inimă, behăi tânărul. 

— Atinge spada, frate, îi ceru ZEthelstan pe un ton la fel 
de blând. 

Dar, în clipa în care /Elfweard vru să pună mâna pe 
spadă, /Ethelstan o împinse cu putere. Fu o lovitură 
sălbatică şi directă care străpunse pieptul fratelui său 
vitreg. Când acesta se dădu înapoi, ZEthelstan făcu un pas 
în faţă şi înfipse lama drept în inima lui ZElfweard. Se 
auziră câteva icnete din sală, o slujnică scoase un țipăt. 
Părintele Oda îşi făcu semnul crucii. ZEthelstan rămase pe 
loc, uitându-se cum murea fratele lui. Când ultima picătură 
de sânge se prelinse şi zvâcnirile muribundului încetară, îi 
scoase spada din trup şi rosti: 

— Duceţi-l la Wintanceaster şi îngropaţi-l alături de tatăl 
lui. 

Coroana încrustată cu smaralde căzuse sub masă, 
lovindu-mă în gleznă. Am luat-o şi m-am uitat la ea. Era 
coroana Wessexului, coroana lui Alfred. Mi-am amintit că, 
fiind pe patul de moarte, regele îmi spusese că este o 
coroană de spini. Am aşezat-o pe pânza de in care 
acoperea masa zicându-i lui ZEthelstan: 

— Coroana voastră, Maiestate. 

— Nu până când arhiepiscopul Athelm nu mă va unge 
rege, spuse /Ethelstan. 

Arhiepiscopul, care fusese ţinut în palat ca prizonier de 
onoare, era la aceeaşi masă cu noi. li tremurau mâinile 
pentru că mâncase şi băuse prea mult, dar încuviinţă din 
cap. 

— lar Domnia Ta să vii la ceremonie, Lord Uhtred, îmi 
ceru /Ethelstan. 

Voia aşadar să asist la momentul solemn în care 
arhiepiscopul de Contwaraburg aşeza coiful regal al 
Wessexului pe capul noului monarh. 

— Cu voia voastră, Maiestate, aş vrea să mă întorc 
acasă. 

Şovăi puţin, apoi îşi dădu brusc acordul. 

— ţi permit, Lord Uhtred. 


4 379 # 


Plecam acasă. 


Peste ceva timp am aflat că /Ethelstan fusese încoronat. 
Ceremonia a avut loc la Cyningestun, lângă Temes, unde 
tatăl său primise coiful regal al Wessexului. ZEthelstan însă 
a refuzat coiful, cerând ca arhiepiscopul să-i pună coroana 
cu smaralde pe părul împletit cu fir de aur. Ealdormanii 
din cele trei regate au aplaudat momentul, şi astfel visul 
lui Alfred despre un singur regat creştin s-a apropiat cu 
încă un pas de realitate. N 

Stăteam pe stânca mare a Bebbanburgului. În spatele 
meu era sala luminată de torţe, în faţa mea, marea 
strălucind sub razele lunii. Mă gândeam la moarte. La cea 
a lui Folcbald, ucis cu o suliță în zidul de scuturi de la 
Crepelgate. A lui Sigtryggr, dându-şi duhul în patul lui cu o 
spadă în mână. A celor doi copii ai lui, nepoții mei, 
amândoi răpuşi de ciumă, la fel ca tatăl lor. A lui Eadith, 
care se dusese la Eoferwic să aibă grijă de copii şi luase 
boala de la ei. 

— De ce s-a dus? l-am întrebat pe băiatul meu. 

— Credea că tu aşa ai fi vrut. 

N-am mai spus nimic. Mă simţeam vinovat. Ciuma nu 
ajunsese la Bebbanburg. Fiul meu blocase drumurile, 
ameninţându-i cu moartea pe călătorii care ar fi încercat 
să intre pe pământurile noastre. Boala pustiise totul între 
Lindcolne şi Eoferwic, apoi se întinsese în valea plină de 
ferme care înconjura oraşul, dar nu ajunsese la 
Bebbanburg. În cele din urmă se stinsese singură până să 
ajungem noi la Eoferwic în călătoria noastră spre 
miazănoapte. 

Guthfrith era rege acolo. Alegerea lui fusese susţinută 
de către jarlii danezi care stăpâneau cea mai mare parte a 
Northumbriei. L-am întâlnit, dar pentru foarte puţin timp. 
La fel ca fratele lui, Sigtryggr, era un bărbat zvelt, cu păr 
blond şi o faţă chipeşă, dar, spre deosebire de Sigtryggr, 
era sever şi suspicios. În seara aceea, când, fără prea 
multă tragere de inimă, dăduse un ospăț în cinstea mea în 
sala mare a palatului, îmi ceruse supunere şi un jurământ 


% 380 # 


de credinţă. Nu o făcuse insistent, spunând că aveam 
destul timp pentru această ceremonie după petrecere, dar 
băuse mult, şi mied şi bere, apoi ceruse şi mai mult mied şi 
chiuise voios când unul dintre oamenii lui culcase o tânără 
servitoare pe masă. 

— Adu-o aici! striga el. Adu-o aici pe târfa aia! 

Dar, în timp ce fata era siluită pe masa pe care 
mâncaserăm, Guthfrith vomitase pe stuful întins pe jos şi 
adormise pe loc. Noi am plecat dimineaţă devreme, pe caii 
luaţi de la oamenii lui ZEthelhelm pe care-i învinseserăm, 
aşa încât n-am jurat credinţă. 

Mă întorsesem acasă împreună cu oamenii mei. Cu 
Finan, irlandez, cu Gerbruht, frizon, cu Immar, danez, cu 
Vidarr, viking, cu Beornoth şi Oswi, ambii saxoni. Eram 
şapte luptători, dar eram ca nişte fraţi. Cu noi călătoreau 
copiii pe care-i salvaserăm în Lundene, doisprezece dintre 
sclavii pe care-i eliberaserăm de pe corabia lui Gunnald şi 
Benedetta. 

Eadith era moartă. 

Ajunsesem în sfârşit acasă, acolo unde vântul venit de pe 
mare se izbea de stâncă. Mă gândeam la moarte, mă 
gândeam la viitor, mă gândeam la cele trei regate unite 
acum într-unul singur care-l voia şi pe al patrulea. 

Benedetta stătea lângă mine. Ca de obicei, Alaina era 
lângă ea. Fetiţa îşi lăsă capul în jos văzând că Benedetta 
mă luase de mână. l-am strâns-o pe a ei, poate puţin cam 
tare, dar ea nu se plânse, nici nu şi-o trase dintre degetele 
mele. 

— Nu aţi vrut ca soţia Domniei Voastre să moară. 

— Ba da, am zis posomorât. 

— Dumnezeu o să vă ierte, spuse ea punându-şi capul pe 
umărul meu. El ne-a făcut pe noi şi trebuie să aibă grijă de 
noi. Asta este soarta Lui. 

Ajunsesem acasă. 


4 381 # 


Notă istorică 


Edward cel Bătrân, aşa cum este cunoscut în zilele 
noastre, a murit în iulie 924. Domnise douăzeci şi cinci de 
ani, urmându-i la tron tatălui său, Alfred, ca rege al 
Wessexului. În analele regale, el figurează ca fiind urmat la 
tron de /Ethelstan, dar există mai multe dovezi că 
ZElfweard, fratele vitreg al lui ZEthelstan, a domnit în 
Wessex timp de o lună după moartea tatălui său. Dacă într- 
adevăr este aşa - şi, de dragul ficţiunii, am acceptat că aşa 
a fost -, atunci moartea lui /Elfweard i-a convenit de 
minune lui /Ethelstan, care, în acest fel, a ajuns să 
domnească peste cele trei regate din Britania saxonă: 
Wessex, Anglia de Est şi Mercia. 

Cea mai mare parte a cărţii de faţă este o ficţiune. Nu 
ştim cum a murit /Elfweard, şi moartea lui a survenit 
probabil mai degrabă la Oxford decât la Lundene. Oricum, 
a mai trecut încă o lună până când saxonii de vest l-au 
acceptat pe ZEthelstan ca rege. A fost încoronat în acelaşi 
an la Kingston upon Thames, fiind primul monarh care a 
insistat să-i fie pusă pe cap coroana, nu coiful regal. 
Principalul motiv de respingere a urcării lui ZEthelstan pe 
tron era reprezentat, cu siguranţă, de zvonurile potrivit 
cărora Edward nu fusese căsătorit cu mama lui, din 
această cauză fiind considerat bastard. 

Domnia lui Edward a eliberat cea mai mare parte din 
sudul Angliei de flagelul viking. Strategia lui Alfred de a 
construi burguri, adică oraşe fortificate, a fost continuată 
de Edward şi sora lui, ZEthelflaed, în Mercia. Anglia de Est, 
care fusese regat danez, a fost cucerită, iar în oraşele ei au 
fost ridicate fortificaţii. Edward a construit mai multe 
burguri de-a lungul graniţei galeze şi în Mercia pentru a 
descuraja raziile venite din vestul Northumbriei, unde se 


4 382 # 


aflau cele mai puternice aşezări ale vikingilor. Sigtryggr, 
viking şi el, era rege al Northumbriei, cu capitala la York. 
Pentru a întregi ficţiunea, i-am mutat moartea cu trei ani 
mai devreme. 

Fără nicio îndoială, regele Alfred visa o Anglie unită, 
Englaland, un regat al celor care vorbeau „aenglisc”. Pare 
destul de simplu, dar, în realitate, unui locuitor din Kent îi 
era greu să înţeleagă engleza vorbită de cineva din 
Northumbria şi invers, deşi era una şi aceeaşi limbă. Alfred 
era renumit pentru pioşenia lui, ca om care-şi închinase 
viaţa Bisericii. Toţi creştinii, saxoni, danezi sau vikingi, 
făceau parte din visul lui. Convertirea era la fel de 
importantă precum cucerirea. Atunci când a ajuns pe 
tronul tatălui său, ZEthelstan a moştenit un regat şi mai 
mare, un regat care-i includea pe mai toţi vorbitorii de 
limbă engleză, dar mai exista acel regat răzvrătit, parţial 
creştin şi parţial păgân, parţial saxon şi parţial locuit de 
danezi şi de vikingi: regatul Northumbriei. Soarta acestei 
ţări va trebui să aştepte povestea care va urma. 

ZEthelstan a domnit cincisprezece ani şi a desăvârşit 
unirea vorbitorilor de engleză. Nu s-a însurat niciodată şi 
nu a avut moştenitori. I-au urmat la tron mai întâi Edmund, 
băiatul cel mare al lui Edward şi al lui Eadgifu, apoi fratele 
mai mic al acestuia, Eadred. Am plasat lupta de la sfârşitul 
cărţii la Crepelgate, Cripplegate; deşi numele ne duce cu 
gândul la vremurile saxone, decretul lui Alfred care le-ar fi 
permis schilozilor să cerşească la această poartă nu a 
existat. 

Spada regilor este ficţiune, dar ea ne aduce aminte de 
un proces prea puţin cunoscut: geneza unei ţări numite 
Anglia. Naşterea ei va mai dura şi se va dovedi sângeroasă. 
Dar Uhtred va trăi ca să-i fie martor. 


Y 383 # 


| VIRTUAL 


| VAr | 
S PROJECT 


% 384 9 


LOIALITĂTI ÎMPĂRŢITE. 
IUBIRI IMPOSIBILE, 
EROISM DINCOLO DE LIMITE 


SPADA REGILOR este al doisprezecelea roman din seria 
de succes Ultimul regat scrisă de Bernard Cornwell, o cronică 
a istorici Anglici de la începuturile sale, „la fel de captivantă 
ca Urzeala tronurilor, dar inspirată din evenimente reale” (The 
Observed. serie care a stat la baza unui exceptional serial de 
televiziune realizat de BBC. 


— 


ANGLIA ESTE ÎN PLINĂ FRĂMÂN TARE, în timp ce vikin- 
gii și saxonii se luptă pentru teritoriu. Se zvoneste că regele e pe 
moarte, iar țara așteaptă un succesor la tron. O ciocnire violentă 
pe mare îl obligă pe războinicul Uhtred să-și conducă oamenii 
din fortăreața. sa din Northumbria la Londra și să se arunce în 
epicentrul furtunii. Doi regi pretind tronul rămas gol, iar un 
nou regat nu se poate naște fără vărsare de sânge. Spada lui 
Uhured îl va lăsa pe unul din ci mort, iar pe celălalt îl va face 
rege. Dar este greu să știi care e voința zeilor... 


— = 


BERNARD CORNWELL serie un roman istoric şi de aventuri 
excepțional, un roman despre curaj, trădare, datorie, devota- 
ment, dragoste și luptă, asa cum se văd prin ochii unui războinic 
a cărui loialitate este împărțită între două lumi. 


CP 


„Nimeni nu serie mai bine decât Bernard Cornwell.“ 


Lec Child 


Y% 386 9