Bernard Cornwell — [Saxon stories] 02 Calaretul mortii

BESTSELLER INTERNAŢIONAL 


„Berna Cornwell descrie scenele 
de băi lie mai bine decit orice 

alt autor pe care l-am citit vreodată, 
clasic sau comtermporan.™ 


GEORGE K.R. MARTIN 


BERNARD; 
CORNWELL 


CALARETUL 
MORTII 


BERNARD CORNWELL 


Seria: The Saxon Stories 
Partea a Il-a 


CĂLĂREŢUL MORŢII 
Original: The Pale Horseman (2005) 


Traducere din limba engleză: 
MANUELA BULAT / GRAAL SOFT 


7 


virtual-project.eu 


“LL 


Editura: LITERA 
2017 


Lui George MacDonald Fraser, 
cu admiraţie 


3% 


Ac her forp berad; fugelas singad, 
gylleð groeghama. 


Aici începe războiul, hoitarii cântă, 
iar lupii cenuşii urlă. 


Din Bătălia de la Finnsburh 


94% 


Toponime 


Modul de scriere a toponimelor din Anglia anglo-saxonă 
a fost întotdeauna o chestiune disputată, neexistând un 
acord unanim nici măcar în privinţa denumirilor înseşi. 
Astfel, Londra apare în textele medievale ca Lundonia, 
Lundenberg, Lundenne, Lundene, Lundenwic, 
Lundenceaster sau Lundres. Fără îndoială, unii cititori vor 
prefera alte versiuni ale toponimelor din lista de mai jos, 
dar eu le-am folosit în general pe cele existente în Oxford 
Dictionary of English Place-Names pentru anii din preajma 
perioadei în care a domnit Alfred, 871-899 d.Hr. Această 
soluţie nu este infailibilă, desigur. În 956, Hayling Island 
era scrisă şi Heilincigae, şi Hæglingaiggæ. Eu, personal, 
am preferat England, în loc de Englaland, şi forma 
modernă Northumbria, în loc de Norăhymbralond, pentru 
a nu lăsa impresia că hotarele străvechiului regat 
coincideau cu cele ale ţării moderne. Prin urmare, lista de 
mai jos este pur orientativă. 


ZEsc's Hill Ashdown, Berkshire 
Æthelingæg Athelney, Somerset 
Afen râul Avon, Wiltshire 
Andefera Andover, Wiltshire 
Ba6um (pronunţat Bathum) Bath, Avon 
Bebbanburg Castelul Bamburgh, 
Northumberland 
Bran Brent Knoll, Somerset 
Bru râul Brue, Somerset 
Cippanhamm Chippenham, Wiltshire 
Contwaraburg Canterbury, Kent 
Cornwalum Cornwall 
Cracgelad Cricklade, Wiltshire 


5% 


Cridianton 
Cynuit 


Cornwalum 
Cridianton 
Cynuit 


Daerentmora 
Defereal 
Defnascir 
Dornwaraceaster 
Dreyndynas 


Dunholm 
Dyfed 


Dyflin 
Eoferwic 


Ethandun 
Exanceaster 
Exanmynster 
Gewæsc 

Gifle 
Gleawecestre 
Glwysin 


Hamptonscir 
Hamtun 
Lindisfarena 


Lundene 
Lundi 
Mærlebeorg 
Ocmundtun 
Palfleot 
Pedredan 


Crediton, Devon 

Cynuit Hillfort, lângă 
Cannington, Somerset 
Cornwall 

Crediton, Devon 

Cynuit Hillfort, lângă 
Cannington, Somerset 
Dartmoor, Devon 

Kingston Deverill, Wiltshire 
Devonshire 

Dorchester, Dorset 

„Fortul spinilor”, fictiv, în 
Cornwall 

Durham, comitatul Durham 
sud-vestul Țării Galilor, în 
mare parte actualul 
Pembrokeshire 

Dublin, Irlanda 

York (dar şi danezul Jorvic, 
pronuntat Yorvik) 

Edington, Wiltshire 

Exeter, Devon 

Exminster, Devon 

estuarul The Wash 

Yeovil, Somerset 
Gloucester, Gloucestershire 
Ţara Galilor, aproximativ 
Glamorgan şi Gwent 
Hampshire 

Southampton, Hampshire 
Lindisfarne (Insula Sfântă), 
Northumberland 

Londra 

insula Lundy, Devon 
Marlborough, Wiltshire 
Okehampton, Devon 
Pawlett, Somerset 

râul Parrett 


6% 


Penwith 
Readingum 
Saefern 
Sceapig 
Scireburnan 
Sillans 
Soppan Byrg 


Sumorseete 
Suth Seaxa 
Tamur 
Temes 
Thon 
Thornseeta 
Uisc 
Werham 
Wilig 
Wiltunscir 
Winburnan 
Wintanceaster 


Land's End, Cornwall 
Reading, Berkshire 

râul Severn 

insula Sheppey, Kent 
Sherborne, Dorset 
insulele Scilly 

Chipping Sodbury, 
Gloucestershire 

Somerset 

Sussex (saxonii din sud) 
râul Tamar 

fluviul Tamisa 

râul Tone, Somerset 
Dorset 

râul Exe 

Wareham, Dorset 

râul Wylye 

Wiltshire 

Wimborne Minster, Dorset 
Winchester, Hampshire 


PARTEA ÎNTÂI 
Vikingul 


Unu 
3 


Mă uit acum la tinerii de douăzeci de ani şi mă gândesc 
că sunt înduioşător de fragezi, abia desprinşi de la sânul 
mamei, dar, pe vremea când eu aveam această vârstă, mă 
consideram bărbat în toată firea. Făcusem un copil, 
luptasem în zidul de scuturi şi nu acceptam sfaturile 
nimănui. Pe scurt, eram trufaş, prost şi încăpățânat. Motiv 
pentru care, după victoria noastră de la Cynuit, am făcut o 
greşeală. 

Ne bătuserăm cu danezii pe malul apei, acolo unde râul 
iese din mlaştina cea mare, iar valurile mării Sæfern se 
sparg pe un țărm plin de noroi, şi-i învinseserăm. Fusese 
un mare măcel, iar eu, Uhtred de Bebbanburg, îmi 
făcusem datoria. Făcusem chiar mai mult decât atât, 
pentru că, spre sfârşitul bătăliei, când marele Ubba 
Lothbrokson, cel mai temut dintre conducătorii danezi, îşi 
croise drum prin zidul nostru de scuturi cu uriaşa lui 
secure de luptă, îl înfruntasem, îl biruisem şi-l trimisesem 
în einherjar, armata morţilor care chefuiesc şi se dedau 
plăcerilor carnale în palatul lui Odin. 

Ceea ce ar fi trebuit să fac atunci, ce îmi spusese Leofric 
să fac, era să mă duc în goana calului la Exanceaster, unde 
Alfred, regele saxonilor din vest!, îl asedia pe Guthrum. Ar 
fi trebuit să ajung în toiul nopţii, să-l trezesc pe rege din 
somn şi să depun la picioarele sale stindardul de luptă al 
lui Ubba, cu un corb negru pe el, şi marea lui secure de 
luptă, încă năclăită de sânge închegat. Ar fi trebuit să-i dau 
lui Alfred vestea cea bună că armata daneză fusese 
înfrântă, că puţinii supraviețuitori fugiseră pe corăbiile lor 


1 Kingdom of Wessex sau Kingdom of the West Saxons a fost un regat 
anglo-saxon din sud-vestul Angliei, care a existat din secolul al VI-lea 
până la apariţia statului englez unificat, în secolul al X-lea (n.tr.). 


9% 


cu dragoni la proră, că Wessexul era în siguranţă şi că eu, 
Uhtred de Bebbanburg, reuşisem toate astea. 

In schimb, m-am dus la soţie şi la copil. 

La douăzeci de ani, preferam să mă culc cu Mildrith 
decât să culeg răsplata adusă de norocul meu, şi asta a 
fost greşeala mea, deşi, privind în urmă, n-o regret prea 
mult. Destinul este inexorabil, iar Mildrith, cu toate că nu 
dorisem să mă însor cu ea şi cu toate că după aceea am 
ajuns s-o detest, era minunată în pat. 

Prin urmare, la sfârşitul primăverii anului 877, mi-am 
petrecut acea zi de sâmbătă gonind spre Cridianton în 
fruntea unei cete de douăzeci de bărbaţi, în loc să mă duc 
la Alfred. li făgăduisem lui Leofric că aveam să ajung la 
Exanceaster până la amiaza zilei de duminică, pentru a-i 
da de ştire lui Alfred că-i câştigasem bătălia şi-i salvasem 
regatul. 

— Probabil că Odda cel Tânăr e deja acolo, mă avertiză 
Leofric. Leofric avea aproape de două ori vârsta mea şi era 
un războinic asprit de anii de luptă împotriva danezilor. 
Neprimind niciun răspuns de la mine, insistă: M-ai auzit? 
Odda cel Tânăr e deja acolo, şi rahatul ăsta cu ochi o să-şi 
asume tot meritul. 

— Adevărul nu poate fi ascuns, i-am replicat eu cu trufie. 

Leofric pufni ironic. Era o brută bărboasă şi îndesată, un 
bărbat care ar fi trebuit să fie comandantul flotei lui 
Alfred, doar că nu se născuse într-o familie bună. După o 
lungă ezitare, Alfred îmi dăduse mie în grijă cele 
douăsprezece corăbii pentru că eram ealdorman?, de viţă 
nobilă, şi pentru că era potrivit ca un nobil să comande 
flota saxonilor din vest, cu toate că aceasta fusese mult 
prea firavă pentru a înfrunta nenumăratele corăbii daneze 
care veniseră pe coasta sudică a Wessexului. 

— Ai momente când eşti un şterc. 

Ştercul este ceea ce iese din fundul animalelor şi era 
una dintre insultele preferate ale lui Leofric. Eram 


2 Conducătorul unui comitat din Anglia anglo-saxonă, numit de rege, 
care era responsabil cu aplicarea legii în teritoriul său şi comanda în 
luptă oastea locală (n.tr.). 


%10 # 


prieteni. 

— O să-l vedem mâine pe Alfred, i-am zis. 

— lar Odda cel Tânăr l-a văzut azi, spuse Leofric 
răbdător. 

Odda cel Tânăr era fiul lui Odda cel Bătrân, ealdormanul 
care-i oferise adăpost soţiei mele, şi nu mă plăcea deloc. 
Nu mă plăcea pentru că voia să se culce cu Mildrith, ceea 
ce era un motiv suficient ca să mă deteste. 

— O să-l vedem mâine pe Alfred, am repetat eu. 

În dimineaţa următoare am pornit cu toţii spre 
Exanceaster, oamenii mei escortându-i pe Mildrith, pe fiul 
meu şi pe dădaca lui. 

L-am găsit pe Alfred la nord de Exanceaster, unde 
stindardul lui cu dragon, în verde şi alb, flutura deasupra 
corturilor. Şi alte steaguri fluturau în vântul umed, o 
mulţime de fiare, cruci, sfinţi şi arme anunțând că marii 
bărbaţi din Wessex îşi însoțeau regele. Pe unul dintre acele 
stindarde era un cerb negru, ceea ce însemna că Leofric 
avusese dreptate: Odda cel Tânăr se afla acolo, în sudul 
Defnascirului. Între marginea dinspre miazăzi a taberei şi 
fortificațiile oraşului se afla un mare pavilion făcut din 
pânze de corabie întinse între stâlpi ancoraţi, iar asta îmi 
spunea că Alfred, în loc să se bată cu Guthrum, stătea de 
vorbă cu el. Negociau un armistițiu, deşi nu chiar în acea 
zi, pentru că era duminică, şi Alfred nu lucra duminica, 
dacă putea să evite acest lucru. L-am găsit în genunchi 
într-o capelă improvizată dintr-o altă velă de corabie, cu 
toţi nobilii şi thegnii* strânşi în spatele lui. Unii îşi 
întoarseră capetele când auziră copitele cailor noştri. Odda 
cel Tânăr se număra printre ei, aşa că am putut să văd 
neliniştea ce-i apăruse pe chipul îngust. 

Episcopul care ţinea slujba făcu o pauză pentru ca 
oamenii să se poată închina, iar asta i-a oferit lui Odda 
prilejul să-şi ia privirea de la mine. Era îngenuncheat 
foarte aproape de rege, ceea ce sugera că se bucura de 
aprecierea lui. N-aveam nicio îndoială că adusese la 


3 Nobili anglo-saxoni de rang mai mic decât magistraţii şi ealdormanii 
(n.tr.). 


%11 # 


Exanceaster stindardul cu corb şi securea de luptă 
aparţinându-i lui Ubba cel mort şi că-şi asumase meritul 
pentru câştigarea bătăliei de pe ţărmul mării. 

— Într-o zi, i-am spus lui Leofric, o să-l despic pe ticălos 
de la vintre până la gât şi o să ţopăi pe stârvul lui. 

— Ar fi trebuit să faci asta ieri. 

Când mă zări, un preot care îngenunchease lângă altar, 
unul dintre numeroşii preoţi care-l însoțeau mereu pe 
Alfred, se trase îndărăt cât de discret putu, apoi se ridică 
şi se apropie grăbit de mine. Saşiu, cu o claie de păr roşcat 
şi mâna stângă înţepenită, părea nespus de bucuros să mă 
vadă. 

— Uhtred! strigă el în timp ce alerga spre caii noştri. 
Uhtred! Te crezuserăm mort! 

— Eu, mort? i-am zâmbit. 

— Ai fost luat ostatic! 

Mă numărasem printre cei doisprezece ostatici englezi 
de la Werham, dar, în vreme ce restul fuseseră ucişi de 
Guthrum, eu fusesem cruțat datorită contelui Ragnar, un 
comandant danez care mi-era ca un frate. 

— N-am murit, părinte Beocca, şi mă mir că n-ai ştiut. 

— De unde să ştiu? 

— Pentru că am fost la Cynuit, părinte, şi Odda cel 
Tânăr ti-ar fi putut spune că am luptat acolo şi c-am scăpat 
cu viaţă. 

Mă uitam la Odda în timp ce vorbeam, iar, Beocca, 
simţindu-mi înverşunarea din glas, se nelinişti. 

— Ai fost la Cynuit? mă întrebă el. 

— Nu v-a spus Odda cel Tânăr? 

— Nu ne-a spus nimic. 

— Nimic? 

Am dat pinteni calului printre oamenii îngenuncheaţi ca 
să mă apropii de Odda. Beocca încercă să mă oprească, 
dar i-am îndepărtat mâna de pe frâie. Mai înţelept decât 
mine, Leofric rămăsese în spate, însă eu mi-am îmboldit 
calul printre şirurile de credincioşi până când n-am mai 
putut înainta din pricina înghesuielii. Fără să-l scap pe 
Odda din ochi, i-am zis lui Beocca: 


129 


— Nu v-a povestit cum a murit Ubba? 

— A spus că Ubba a murit în zidul de scuturi, îmi 
răspunse preotul în şoaptă, ca să nu tulbure slujba, şi că a 
fost ucis de mai mulţi oameni. 

— Asta a spus? 

— A zis că el însuşi l-a înfruntat pe Ubba. 

— Deci, în ochii oamenilor de aici, al cui e meritul 
pentru uciderea lui Ubba Lothbrokson? am vrut să ştiu. 

Beocca, simțind că urmau necazuri, încercă să mă 
potolească. 

— Putem vorbi despre asta mai târziu. Deocamdată, 
Uhtred, vino să ni te alături în rugăciune. Mi se adresase 
pe nume, nu potrivit rangului, deoarece mă ştia de când 
eram copil. Beocca era din Northumbria, la fel ca mine, şi 
fusese preotul tatălui meu, dar, când danezii ne ocupaseră 
ţara, venise în Wessex, ultimul regat care li se mai opunea 
invadatorilor. E vremea rugăciunilor, nu a certurilor, stărui 
el. 

Însă eu aveam chef de ceartă. 

— Al cui e meritul pentru uciderea lui Ubba 
Lothbrokson? l-am întrebat din nou. 

— Oamenii îi mulţumesc lui Dumnezeu că păgânul e 
mort, şopti Beocca ocolind răspunsul şi încercând să mă 
tempereze cu gesturi frenetice din mâna înţepenită. 

— Tu cine crezi că l-a ucis pe Ubba? Crezi că Odda cel 
Tânăr l-a omorât? Am citit în ochii lui că asta credea şi m- 
am înfuriat, ridicând şi mai tare glasul. Ubba m-a înfruntat, 
ne-am bătut unu la unu, doar el şi cu mine. Sabia mea 
împotriva securii lui. Şi, părinte, nu era rănit când a 
început lupta, însă la sfârşit era mort. Plecase la fraţii lui 
de pe tărâmul morţii. 

Eram în culmea furiei, iar vocea mi se transformase în 
strigăt, aşa încât credincioşii, distraşi de la slujbă, se 
întoarseră cu toţii pentru a se uita la mine. Prelatul - pe 
care l-am recunoscut a fi episcopul de Exanceaster, cel 
care ne cununase pe mine şi pe Mildrith - se încruntă 
nervos. Numai Alfred părea să nu fi băgat de seamă 
întreruperea; totuşi, după câteva clipe se ridică şi se 


%13 # 


întoarse spre mine, în vreme ce soţia lui, ZElswith cea cu 
chipul uscăţiv, îi şoptea ceva la ureche. Atunci am răcnit 
cât mă ţineau bojocii: 

— Există aici vreun bărbat care neagă că eu, Uhtred de 
Bebbanburg, l-am ucis pe Ubba Lothbrokson în luptă 
dreaptă? 

Se lăsă tăcerea. Nu avusesem de gând să întrerup 
slujba, dar o mândrie monstruoasă şi o furie de nestăpânit 
mă făcuseră să mă port astfel. Toţi ochii se holbau la mine, 
steagurile fluturau în vânt, şi chiar atunci o ploaie măruntă 
începu să cadă pe la marginile velei întinse. Nimeni nu-mi 
răspunse, dar oamenii văzuseră că mă uitam fix la Odda 
cel Tânăr. Unii îşi îndreptară privirile spre el în aşteptarea 
unui răspuns, însă Odda încremenise năucit. 

— Cine l-a ucis pe Ubba? am tipat la el. 

— Nu se cuvine să te porţi aşa, mă dojeni Alfred supărat. 

— Asta l-a ucis pe Ubba! am răcnit eu smulgând din 
teacă Răsuflarea-Şarpelui, credincioasa mea sabie. 

Asta fu o altă greşeală. 


Pe timpul iernii, cât fusesem închis la Werham ca ostatic 
al lui Guthrum, în Wessex se dăduse o lege nouă, potrivit 
căreia niciun om, cu excepţia celor din garda regală, nu 
avea dreptul să scoată vreo armă în prezenţa regelui. 
Legea nu era menită doar să-l protejeze pe Alfred, ci şi să 
împiedice ca disputele dintre nobilii lui să se încheie cu 
vărsare de sânge. Prin urmare, fără s-o ştiu, încălcasem 
legea atunci când scosesem Răsuflarea-Şarpelui din teacă, 
ceea ce-i făcu pe oamenii regelui să-şi îndrepte suliţele şi 
săbiile spre mine. Într-un târziu, Alfred, învăluit într-o 
pelerină roşie şi cu capul descoperit, porunci cu glas 
răsunător ca toată lumea să se potolească. 

Apoi se apropie de mine, şi am putut să-i văd furia de pe 
chip. Avea o faţă îngustă, cu nasul şi bărbia prelungi, o 
frunte înaltă şi o gură cu buze subţiri. De obicei era bine 
bărbierit, însă acum avea o barbă scurtă, care îl făcea să 
pară mai în vârstă. Încă nu avea treizeci de ani, dar arăta 
ca de patruzeci. Era groaznic de slab şi mereu ursuz, din 


%14 ø 


pricina bolilor de care suferea. Semăna mai mult cu un 
preot decât cu un rege, pentru că avea chipul palid şi iritat 
al unui om care îşi petrece prea mult timp ferit de soare şi 
aplecat deasupra cărţilor, dar în ochii lui se citea o 
autoritate neîndoielnică. Ochii aceia, cenuşii ca o platoşă, 
erau neiertători. 

— Mi-ai tulburat pacea, rosti el, şi ai tulburat şi pacea lui 
Hristos. 

Mi-am băgat Răsuflarea-Şarpelui în teacă, ascultând de 
Beocca; preotul îmi şoptise să nu mă mai port ca un prost 
şi să-mi vâr arma la loc, iar acum începuse să mă tragă de 
piciorul drept ca să mă facă să descalec şi să îngenunchez 
în faţa regelui, pe care-l adora. ZElswith, soţia lui Alfred, se 
uita la mine cu cel mai pur dispreţ. 

— Ar trebui să fie pedepsit, strigă ea. 

— Du-te acolo, îmi spuse regele arătând spre unul dintre 
corturile lui, şi aşteaptă-mi judecata. 

N-am avut de ales, pentru că oştenii din garda lui, cu 
toţii înzăuaţi şi cu coifuri pe cap, mă înconjurară şi mă 
duseră spre cort. Am descălecat, după care am păşit 
înăuntru. Aerul mirosea a iarbă îngălbenită, călcată în 
picioare. Ploaia răpăia pe acoperişul din pânză, iar un şiroi 
se scurgea pe altarul unde se aflau un crucifix şi două 
sfeşnice goale. Fără îndoială, mă aflam în capela personală 
a regelui, unde am avut de aşteptat multă vreme. 
Multimea credincioşilor se împrăştie, ploaia conteni şi 
nişte raze firave ieşiră dintre nori. Undeva cânta o harpă, 
poate pentru Alfred şi soţia lui în timp ce mâncau. Un 
câine intră în cort, se uită la mine, îşi ridică piciorul lângă 
altar, apoi ieşi. Soarele dispăru la loc în spatele norilor, iar 
ploaia începu din nou să răpăie pe pânză. Dintr-odată se 
auzi zgomot la intrarea în cort, şi doi bărbaţi intrară. Unul 
era Æthelwold, nepotul regelui şi cel care ar fi trebuit să 
moştenească tronul Wessexului de la tatăl său, doar că 
fusese prea tânăr, aşa încât coroana ajunsese la unchiul 
lui. Acum, el îmi zâmbi sfielnic, lăsându-şi însoţitorul să 
înceapă discuţia. Masiv, bărbos, cu vreo zece ani mai în 
vârstă decât Æthelwold, acesta strănută, îşi suflă nasul în 


%15 # 


mână şi-şi şterse mucii pe haina de piele. 

— Cică-i primăvară, mormăi el, după care îmi aruncă o 
privire fioroasă. A naibii ploaie nu se mai opreşte! Ştii cine 
sunt eu? 

— Wulfhere, am răspuns. Ealdormanul de Wiltunscir. 

Era văr cu regele şi unul dintre conducătorii Wessexului. 
Încuviinţă din cap. 

— Şi ştii cine-i neghiobul ăsta afurisit? mă întrebă el 
arătând spre Æthelwold, care ţinea în braţe o boccea din 
pânză albă. 

— Ne cunoaştem, am zis. 

Æthelwold era doar cu o lună mai tânăr decât mine; din 
fericire pentru el, unchiul său era un bun creştin, fiindcă 
altminteri s-ar fi putut pomeni cu un cuţit înfipt noaptea în 
inimă. Era mult mai chipeş decât Alfred, însă părea cam 
prostănac şi frivol. De obicei umbla beat, deşi în acea 
dimineaţă de duminică se arăta a fi destul de treaz. 

— Mă ocup de Æthelwold, spuse Wulfhere, şi acum şi de 
tine. lar regele m-a trimis să te pedepsesc. Nevasta lui 
vrea să-ţi scot maţele prin fundul ăla puturos şi să le dau la 
porci. Încruntându-se aprig, mă întrebă: Ştii care este 
pedeapsa pentru scoaterea sabiei din teacă în prezenţa 
regelui? 

— Nişte bani de plătit? mi-am dat eu cu părerea. 

— Moartea, prostule, moartea. Au dat legea asta iarna 
trecută. 

— Şi eu de unde era să ştiu? 

— Dar Alfred se simte milos, continuă Wulfhere fără să 
mă bage în seamă. Aşa că nu te vei legăna în laţul 
spânzurătorii, însă vrea să-l asiguri că vei păstra pacea. 

— Care pace? 

— Pacea lui, neghiobule! Vrea să ne luptăm cu danezii, 
nu să ne ciopârţim unul pe altul. Aşa că, deocamdată, 
trebuie să juri că vei păstra pacea. 

— Deocamdată? 

— Deocamdată, spuse el pe un ton neutru, iar ridicarea 
mea din umeri o luă ca pe o acceptare. Peste câteva clipe 
mă întrebă: Care va să zică, tu l-ai ucis pe Ubba? 


%16 # 


— Da. 

— Mda, aşa am auzit. Strănută din nou. Îl cunoşti pe 
Edor? 

— ÎI cunosc. 

Edor era una dintre căpeteniile ealdormanului Odda, un 
războinic din Defnascir care luptase alături de noi la 
Cynuit. 

— Edor mi-a povestit ce s-a întâmplat, spuse Wulfhere, 
însă numai pentru că are încredere în mine. Pentru numele 
lui Dumnezeu, potoleşte-te! 

Răcnetul îi fusese adresat lui Æthelwold, care îşi băgase 
mâna pe sub acoperământul altarului, probabil căutând 
ceva de preţ. În loc să-şi omoare nepotul, Alfred părea 
hotărât să-l plictisească de moarte. Lui Æthelwold nu i se 
permisese niciodată să lupte, ca nu cumva să-şi facă o 
reputaţie bună, fiind în schimb silit să înveţe, ceea ce el 
detesta, aşa că îşi pierdea vremea vânând, bând, 
curvăsărind şi mustind de ranchiună că nu era el regele. 

— Stai locului, băiete, mârâi Wulfhere. 

— Edor ţi-a spus asta numai pentru că are încredere în 
tine? m-am mirat eu. Adică, ce s-a întâmplat la Cynuit este 
secret? O mie de oameni m-au văzut ucigându-l pe Ubba! 

— Dar Odda cel Tânăr şi-a asumat meritul, zise 
Wulfhere. Taică-său e grav rănit. Când o să moară, Odda 
cel Tânăr o să devină cel mai bogat om din Wessex, o să 
aibă o armată mai mare şi-o să poată plăti mai mulţi preoţi 
decât vei fi tu în stare s-o faci vreodată, aşa că oamenii nu 
vor să-l jignească, nu-i aşa? Ca să-i câştige favorurile, o să 
pretindă că-l cred. Iar regele îl crede deja, şi de ce nu l-ar 
crede? Odda a adus steagul şi securea de război ale lui 
Ubba Lothbrokson. Le-a depus la picioarele lui Alfred, apoi 
a îngenuncheat, i-a mulţumit lui Dumnezeu şi a promis că 
va construi o biserică şi o mănăstire la Cynuit. Tu ce-ai 
făcut? Te-ai năpustit cu calul în toiul slujbei şi ţi-ai fluturat 
sabia în faţa regelui. N-a fost o treabă prea deşteaptă. 

Vorbele lui m-au făcut să zâmbesc, pentru că avea 
dreptate. Alfred era neobişnuit de pios, iar o modalitate 
sigură de a reuşi în Wessex era să cânţi în struna acestei 


%17 # 


pietăţi, s-o imiţi şi să pui în seama lui Dumnezeu toate 
lucrurile bune care se întâmplau. 

— Odda e o jigodie, mârâi Wulfhere luându-mă prin 
surprindere, dar acum e jigodia lui Alfred, şi tu n-ai cum să 
schimbi asta. 

— Dar eu l-am omorât... 

— Ştiu ce-ai făcut, mă întrerupse el. Alfred bănuieşte că 
spui adevărul, însă crede că Odda te-a ajutat să învingi. 
Crede că tu şi Odda v-aţi luptat amândoi cu Ubba. Poate că 
nici nu-i pasă care dintre voi l-a omorât. Îl interesează doar 
că danezul e mort, ceea ce-i grozav, iar Odda i-a adus 
vestea, aşa că acum soarele răsare din fundul lui Odda. În 
caz că vrei ca gărzile regelui să te spânzure de vreo 
creangă, n-ai decât să te cerţi cu Odda. Pricepi ce-ţi spun? 

— Da. 

Wulfhere suspină. 

— Leofric a zis c-o să pricepi până la urmă, dacă te bat 
la cap destul de mult. 

— Vreau să-l văd pe Leofric, am cerut. 

— Nu poţi, se burzului Wulfhere. A fost trimis înapoi la 
Hamtun, unde i-e locul. Cât despre flotă, va fi dată în grija 
altcuiva. Tu trebuie să faci penitenţă. 

Preţ de câteva clipe am crezut că n-auzisem bine. 

— Ce trebuie să fac? 

— Să te umileşti. Æthelwold, care nu mai deschisese 
gura până atunci, îmi rânji. Nu eram tocmai prieteni, dar 
băuserăm de multe ori împreună şi părea să mă placă. 
Trebuie să te îmbraci ca o muiere, să mergi în genunchi şi 
să te umileşti. 

— Şi asta chiar acum, adăugă Wulfhere. 

— Să fiu al naibii... 

— O să fii al naibii oricum, mârâi Wulfhere, după care 
smulse bocceaua din mâinile lui Æthelwold şi mi-o aruncă 
la picioare. Văzând că era o cămaşă de penitenţă, nu m-am 
aplecat s-o ridic. Pentru numele lui Dumnezeu, flăcăule, se 
răsti zdrahonul, dă dovadă de puţină minte! Ai o nevastă şi 
pământ aici, nu-i aşa? Ce crezi c-o să se întâmple dacă nu-i 
faci voia regelui? Vrei să devii proscris? Vrei ca nevasta să- 


%18 # 


ti fie trimisă la mănăstire? Vrei ca biserica să-ţi ia 
pământul? 

M-am holbat la el. 

— N-am făcut decât să-l omor pe Ubba şi să spun 
adevărul. 

Wulfhere oftă din rărunchi. 

— Nu ştiu cum merge treaba în Northumbria, de unde 
vii tu, dar aici este Wessexul lui Alfred. In Wessex poţi face 
orice, numai să nu te pişi pe biserica lui, iar tu exact asta 
ai făcut. Te-ai pişat, băiete, şi acum biserica o să se pişe pe 
tine. Se strâmbă auzind că ploaia începuse să răpăie mai 
tare pe pânza cortului, apoi privi încruntat la băltoaca 
formată chiar în faţa intrării. După o lungă tăcere, întoarse 
capul spre mine şi mă întrebă: Crezi că ceva din toate 
astea are vreo însemnătate? 

Da, credeam, însă eram atât de uimit de amărăciunea 
din glasul lui, încât n-am avut nimic de spus. 

— Crezi că moartea lui Ubba contează? adăugă el, 
surprinzându-mă iarăşi. Chiar dacă Guthrum acceptă 
pacea, crezi că noi am câştigat? Faţa lui mare căpătase un 
aer sălbatic. Cât va mai fi Alfred rege? Cât va mai trece 
până când danezii vor fi stăpâni aici? 

Tot nu-mi găseam cuvintele. Am văzut că Æthelwold 
asculta cu atenţie. Tânjea să fie rege, însă nu avea adepţi, 
iar Wulfhere fusese desemnat să-l păzească tocmai ca să 
nu se apuce de stârnit necazuri. Totuşi, cuvintele lui 
Wulfhere sugerau că necazurile urmau să vină oricum. 

— Fă ce vrea Alfred, mă sfătui ealdormanul, şi după 
aceea, găseşte o cale să rămâi în viaţă. Asta-i tot ce poate 
face oricare dintre noi. Dacă Wessexul e cucerit, o să fie 
vai de capul nostru, dar, până atunci, pune-ţi odată cămaşa 
aia afurisită! 

— Amândoi o s-o facem, spuse Æthelwold. 

În acea clipă am văzut că adusese două cămăşi, 
împăturite laolaltă. 

— Şi tu? se răsti Wulfhere la el. Eşti beat? 

— Fac penitenţă pentru că sunt beat. Sau fac penitenţă 
pentru că am fost beat. Rânjind către mine, îşi trase 


%19 # 


cămaşa peste cap. O să mă duc la altar cu Uhtred, spuse 
el, vocea fiindu-i estompată de pânză. 

Wulfhere nu-l putu împiedica, dar îşi dădea seama, la fel 
ca şi mine, că Æthelwold îşi bătea joc de ritual. Pe 
deasupra, tânărul o făcea şi ca favoare pentru mine, deşi, 
din câte ştiam, nu-mi datora nimic. Însă i-am fost 
recunoscător, aşa că mi-am pus cămaşa aia afurisită şi, 
alături de nepotul regelui, am pornit să ne primim 
pedeapsa. 


Eu nu însemnam nimic pentru Alfred. Avea grupul lui de 
mari seniori din Wessex, iar dincolo de hotarul cu Mercia 
erau alţi nobili şi thegni care trăiau sub stăpânire daneză, 
dar, dacă Alfred le-ar fi dat ocazia, ar fi luptat pentru 
Wessex. Toţi acei oameni de vază îi puteau aduce oşteni 
care să-şi aşeze săbiile şi suliţele sub flamura cu dragon a 
Wessexului, în vreme ce eu nu aveam nimic, cu excepţia 
sabiei mele, Răsuflarea-Şarpelui. Adevărat că eram lord, 
însă eram din îndepărtata Northumbrie şi nu aveam 
oameni pe care să-i conduc în luptă, aşa că nu-i puteam fi 
de folos decât în viitorul îndepărtat. Dar încă nu 
înţelegeam asta. Cu timpul, pe măsură ce stăpânirea 
Wessexului s-a întins spre nord, am devenit un ealdorman 
de care trebuia să se ţină seama, însă tânărul furios care 
eram atunci, în 877, nu avea nimic mai mult decât o 
ambiţie uriaşă. 

Mi-am îndeplinit cazna fără o vorbă. Chiar şi astăzi, 
după o viaţă de om, ţin minte cât de chinuitor a fost să mă 
târăsc în genunchi. De ce mă pusese Alfred să fac asta? li 
obţinusem o mare victorie, dar el insistase să mă facă de 
râs, şi pentru ce? Pentru că tulburasem o slujbă? În parte, 
da. Îl iubea pe Dumnezeul creştin, iubea biserica şi credea 
cu tărie că supraviețuirea Wessexului depindea de 
supunerea faţă de biserică, aşa că o proteja cu aceeaşi 
dârzenie cu care lupta pentru ţara lui. De asemenea, iubea 
ordinea, fiind convins că fiecare om şi lucru avea locul său. 
Eu nu mă potriveam nicăieri, însă regele credea sincer că, 
dacă aş fi fost făcut să mă închin Domnului, m-aş fi putut 


4 209 


integra în ordinea lui mult iubită. Pe scurt, mă considera 
un căţelandru rebel care trebuia biciuit zdravăn ca să intre 
în rând în haita disciplinată. 

Aşa că mă puse să mă târăsc în genunchi. 

Iar Æthelwold se dădu în spectacol. 

Nu de la început. Iniţial, ritualul se desfăşură cu toată 
solemnitatea. Toţi bărbaţii din armata lui Alfred fuseseră 
chemaţi să privească, înşiraţi pe două rânduri în ploaie. 
Liniile se întindeau până la altarul de sub vela de corabie, 
unde Alfred şi soţia lui aşteptau împreună cu episcopul şi 
cu un grup de preoţi. 

— Îngenunchează, îmi spuse Wulfhere. Trebuie să 
îngenunchezi şi să te târăşti până la altar. Acolo, vei săruta 
acoperământul altarului şi te vei întinde cu faţa în jos. 

— Şi apoi? 

— Apoi, Dumnezeu şi regele te vor ierta. Cum nu mă 
clinteam, voinicul ealdorman mârâi: Fă-o! 

Aşa că am făcut-o, m-am lăsat în genunchi şi am mers 
prin noroi în timp ce oamenii înşiraţi mă priveau în tăcere. 
Dintr-odată, Æthelwold, care se afla imediat în urma mea, 
începu să se vaiete că era un păcătos. Îşi ridică braţele 
spre cer, se trânti cu faţa în mocirlă, urlă că se pocăia, 
răcni că săvârşise nişte păcate de neînchipuit. In primele 
clipe oamenii părură stânjeniţi, dar în curând izbucniră în 
chicote de râs. 

— Am cunoscut o sumedenie de femei! strigă Æthelwold 
către ploaie. Şi erau femei stricate! lartă-mă! 

Alfred era furios, dar nu putea împiedica un om să se 
facă de râs în faţa lui Dumnezeu. Credea oare că 
remuşcările lui Æthelwold erau sincere? 

— Am pierdut şirul femeilor! ţipă Æthelwold, apoi începu 
să lovească în noroi cu pumnii. O, Doamne, ador ţâţele! O, 
Doamne, ador muierile goale! Doamne, iartă-mă pentru 
asta! 

Râsetele se răspândiră prin mulţime, toţi amintindu-şi 
probabil că Alfred, înainte ca pietatea să-l cuprindă ca într- 
o menghină, fusese un muieratic de mâna-ntâi. 

— Trebuie să mă ajuţi, Doamne! răcni Æthelwold pe 


%21 # 


când înaintam. Trimite-mi un înger! 

— Ca să-l poţi încăleca dacă-i femeie? strigă o voce din 
mulţime, iar râsetele se prefăcură într-un hohot general. 

ZElswith fu luată de-acolo, ca nu cumva să audă ceva 
nepotrivit. Preoţii şopteau între ei, însă pocăinţa lui 
Æthelwold, deşi neobişnuită, părea sinceră. Plângea de se 
scutura cămaşa pe el. Ştiam că de fapt râdea, dar urla ca şi 
cum sufletul i-ar fi fost în agonie. 

— Nu mai vreau ţâţe, Doamne! se tângui el. Nu mai 
vreau ţâţe! Se făcea de râs, însă asta nu-l deranja, dată 
fiind reputaţia lui de neghiob. Fereşte-mă de ţâţe, 
Doamne! mai răcni tânărul. 

Alfred plecă, ştiind că solemnitatea momentului fusese 
distrusă, iar majoritatea preoţilor îl însoţiră, aşa că eu şi 
Æthelwold ne-am târât până la altar, unde Æthelwold îşi 
scoase cămaşa plină de noroi şi se sprijini de masă. 

— İl urăsc, murmură el, şi mi-am dat seama că se 
referea la unchiul lui. Il urăsc, iar acum îmi datorezi o 
favoare, Uhtred. 

— 'Ţi-o datorez, am recunoscut. 

— O să mă gândesc la ceva, zise Æthelwold. 

Odda cel Tânăr nu plecase cu Alfred. Părea amuzat. 
Umilirea mea, la care abia aşteptase să asiste, se 
transformase într-un prilej de distracţie, şi era conştient că 
oamenii îl urmăreau atent, vrând să vadă cum se purta în 
acele clipe. Se apropie de un bărbat uriaş care făcea parte 
din garda lui. Omul era înalt şi lat în umeri, însă faţa lui 
era cea care atrăgea atenţia, deoarece pielea îi era foarte 
întinsă pe craniu, împiedicându-l să afişeze altă expresie în 
afară de ură şi o sălbăticie de lup înfometat. Violenţa 
emana din el precum o duhoare de câine ud. Imi aruncă o 
privire de fiară, şi eu am înţeles dintr-odată că acela era 
războinicul care avea să mă ucidă dacă Odda găsea ocazia 
să comită crima. Odda era o nulitate, fiul unui ealdorman 
bogat, dar banii îi îngăduiau să aibă ucigaşi în subordine. 
În cele din urmă, Odda îşi trase acolitul de mânecă, şi 
amândoi se întoarseră şi plecară. 

Părintele Beocca rămăsese lângă altar. 


4 22 9 


— Sărută-l, îmi porunci el, apoi întinde-te pe jos! 

Fără să-l ascult, m-am ridicat. 

— Poţi să mă pupi în fund, părinte. 

Eram furios, iar furia mea îl sperie pe Beocca, făcându-l 
să se tragă îndărăt. 

Totuşi,  îndeplinisem voința regelui. Îmi  făcusem 
penitenţa. 


Pe bărbatul înalt de lângă Odda cel Tânăr îl chema 
Steapa. Oamenii îi spuneau Steapa Snotor sau Steapa cel 
Deştept. 

— E o glumă, îmi zise Wulfhere în timp ce-mi dădeam jos 
cămaşa de penitenţă şi-mi puneam zalele. 

— O glumă? 

— Îi spun aşa pentru că e prost ca un bou. Are icre de 
broască în loc de creier. Cu toate astea, nu-i un războinic 
de lepădat. Nu l-ai văzut la Cynuit? 

— Nu, am rostit eu sec. 

— Ce treabă ai cu Steapa? mă întrebă Wulfhere. 

— Niciuna. 

Îl întrebasem cine era omul din garda lui Odda ca să aflu 
numele celui care voia să-mi ia zilele, însă motivele mele 
nu-l priveau pe Wulfhere. 

FEaldormanul vru să insiste, dar îşi dădu seama că n-avea 
să primească un răspuns mai bun. 

— Când năvălesc danezii, vei fi binevenit alături de 
oamenii mei, îmi spuse peste câteva clipe. 

Æthelwold, nepotul lui Alfred, care îmi ţinea cele două 
săbii, scoase din teacă Răsuflarea-Şarpelui şi cercetă 
ornamentele fine de pe lamă. 

— Dacă vin danezii, îi zise el lui Wulfhere, trebuie să mă 
laşi să mă bat cu ei. 

— Tu nu ştii să te baţi. 

— Atunci, trebuie să mă înveţi, replică tânărul vârând 
Răsuflarea-Şarpelui înapoi în teacă. Wessexul are nevoie 
de un rege care să ştie să se bată, nu să se roage. 

— Ai grijă ce vorbeşti, băiete, dacă nu vrei să-ţi taie 
careva limba. Wulfhere smulse armele din mâinile lui 


4 239 


Æthelwold şi mi le dădu, spunându-mi: Danezii vor năvăli 
cu siguranţă, şi atunci te aştept la mine. 

Am încuviinţat din cap fără să rostesc vreun cuvânt. 
Atunci când soseau danezii, aveam de gând să trec în 
tabăra lor. După ce fusesem capturat, la vârsta de zece 
ani, fusesem crescut de danezi, care, deşi ar fi putut să mă 
omoare, se purtaseră frumos cu mine. Le învăţasem limba 
şi le venerasem zeii până nu mai ştiusem dacă eram danez 
sau englez. Dacă ealdormanul Ragnar cel Bătrân ar mai fi 
fost în viaţă, nu i-aş fi părăsit niciodată, însă el fusese ucis 
într-o noapte de trădare şi foc, iar eu fugisem spre sud, în 
Wessex. Acum era momentul să mă întorc. De îndată ce 
danezii plecau din Exanceaster, intenţionam să mă duc la 
fiul lui Ragnar, Ragnar cel Tânăr, dacă mai trăia, căci 
vasul lui făcuse parte din flota lovită de marea furtună. 
Multe corăbii se scufundaseră, iar ce mai rămăsese din 
flotă ajunsese cu greu la Exanceaster, unde ambarcaţiunile 
ardeau acum mocnit pe malul râului de lângă oraş. Nu 
ştiam dacă Ragnar supravieţuise. Speram că da şi că avea 
să scape din Exanceaster, iar atunci aveam să mă duc la el, 
să-i pun la dispoziţie sabia mea şi să întorc acea sabie 
împotriva lui Alfred de Wessex. Apoi, într-o bună zi, aveam 
să-i poruncesc lui Alfred să se îmbrace într-o rasă de 
călugăr şi să se târască în genunchi până la un altar 
închinat lui Thor. După care aveam să-l ucid. 

Acestea erau gândurile mele în timp ce călăream spre 
Oxton, domeniul adus de Mildrith ca zestre, un loc frumos, 
dar împovărat de datorii. Terenul moşiei se afla pe 
versanţii unor dealuri mărginite la est de marele râu Uisc, 
care se vărsa în mare, iar deasupra casei se găsea o 
pădure deasă de stejari şi frasini străbătută de pârâiaşe 
limpezi ce se îndreptau spre lanurile de secară, grâu şi orz. 
Casa, lungă şi joasă, construită din chirpici şi lemn de 
stejar, arăta ca un dâmb acoperit cu muşchi verde, numai 
fumul ce ieşea prin gaura din mijlocul acoperişului dând de 
ştire că era o locuinţă. În curtea alăturată erau porci, pui 
şi mormane de bălegar mari cât casa. Tatăl lui Mildrith se 
ocupase de moşie cu ajutorul unui vechil pe nume Oswald, 


Y 249 


care era un hoţoman, iar în acea duminică mohorâtă, pe 
când ne întorceam acasă, numai de necazuri din partea lui 
n-aveam nevoie. 

Eram furios şi dornic de răzbunare, întrucât Alfred mă 
umilise. Fu ghinionul lui Oswald că alesese acea după- 
amiază de duminică pentru a târî un stejar din pădure. 
Meditam la plăcerile răzbunării, lăsându-mi calul să 
meargă la pas pe cărare, când am văzut opt boi trăgând un 
copac uriaş către râu. Trei bărbaţi mânau boii, în vreme ce 
al patrulea, Oswald, stătea călare pe trunchi, cu un bici în 
mână. Când mă văzu, sări iute jos; în prima clipă vru să 
fugă în pădure, dar, dându-şi seama că nu avea cum să 
scape de mine, aşteptă să mă apropii de stejarul doborât. 

— Bună ziua, stăpâne. 

Era surprins să mă vadă. Probabil crezuse că fusesem 
ucis împreună cu ceilalţi ostatici, iar asta îl făcuse să fie 
neglijent. 

Calul meu, adulmecând nervos sângele care curgea pe 
crupele boilor, făcea paşi mici înainte şi înapoi. L-am 
potolit mângâindu-l pe grumaz, apoi m-am uitat la 
trunchiul stejarului, care avea o lungime de vreo patruzeci 
de picioare şi era gros cât un stat de om. 

— Frumos copac, i-am spus lui Oswald. 

Vechilul se uită spre Mildrith, care stătea ceva mai 
departe. 

— Ziua bună, stăpână, rosti el strângând în mâini căciula 
de lână pe care o purta peste părul roşu şi cârlionţat. 

— E o zi tare umedă, Oswald, replică ea. 

Tatăl ei îl numise vechil, iar Mildrith, neştiutoare, avea 
deplină încredere în loialitatea şi priceperea lui. 

— Am spus că este un copac frumos, am zis eu cu voce 
aspră. Unde a căzut? 

Oswald îşi îndesă căciula la cingătoare. 

— Pe culme, stăpâne, răspunse el vag. 

— Pe culmea de pe pământul meu? 

Bărbatul şovăi. Probabil îi trecea prin minte să spună că 
arborele provenea de pe pământul unui vecin, însă ar fi 
fost prins imediat cu minciuna, aşa că tăcu. 


4 259 


— De pe pământul meu? l-am întrebat din nou. 

— Da, stăpâne, recunoscu el. 

— Şi unde-l duci? 

Şovăi iarăşi, dar până la urmă răspunse: 

— La joagărul lui Wigulf. 

— Îl cumpără Wigulf? 

— El o să-l taie, stăpâne. 

— N-am întrebat ce va face cu el, ci dacă o să-l cumpere. 

Mildrith interveni spunând că, uneori, tatăl ei trimitea 
buşteni la joagărul lui Wigulf, dar i-am făcut semn să tacă. 

— O să-l cumpere? l-am întrebat pe Oswald. 

— Stăpâne, avem nevoie de lemn pentru reparaţii, iar 
Wigulf este plătit în buşteni ca să-l taie. 

— Şi tu duci acolo un copac într-o zi de duminică? 
Neprimind răspuns, am continuat cu asprime: Spune-mi, 
dacă avem nevoie de scânduri pentru reparaţii, de ce nu 
tăiem noi buştenii? Nu avem oameni? Sau icuri? Sau 
topoare? 

— Wigulf a făcut asta mereu, zise posomorât vechilul. 

— Mereu? am repetat, însă Oswald rămase tăcut. Wigulf 
locuieşte în Exanmynster? 

Exanmynster se află cam la o milă spre nord şi este cea 
mai apropiată aşezare de Oxton. 

— Da, stăpâne. 

— Deci, dacă mă duc acum la Exanmynster, Wigulf o să- 
mi spună câţi arbori de mărimea asta i-ai livrat în ultimul 
an? 

Nu se auzeau decât ploaia picurând de pe frunze şi câte 
un ciripit de pasăre. Mi-am îmboldit calul să se apropie de 
Oswald, care-şi încleştă mâna pe bici de parcă s-ar fi 
pregătit să-l folosească împotriva mea. 

— Câţi? l-am întrebat. 

Oswald nu zise nimic. 

— Bărbate, murmură Mildrith. 

— Taci! am repezit-o, în timp ce privirea lui Oswald se 
mută de la mine la ea şi înapoi la mine. Cât ţi-a plătit 
Wigulf? l-am întrebat. Cât face un stejar ca ăsta? Opt 
şilingi? Nouă? 


4 26 9 


Furia care mă făcuse să mă comport atât de violent în 
timpul slujbei regale mă cuprinsese din nou. Era limpede 
că Oswald fura lemn şi că era plătit pentru asta; ar fi 
trebuit să-l acuz de furt şi să-l trimit la judecată, unde un 
juriu ar fi decis dacă era vinovat sau nu, însă nu aveam 
chef de aşa ceva. Mi-am scos din teacă Răsuflarea-Şarpelui 
şi am dat pinteni calului. Mildrith ţipă să mă oprească, însă 
n-am băgat-o în seamă. Oswald o luă la fugă, ceea ce fu o 
greşeală, pentru că l-am ajuns cu uşurinţă din urmă, am 
legănat Răsuflarea-Şarpelui o dată şi i-am despicat ţeasta 
de i se văzu creierul în timp ce se prăbuşea zvârcolindu-se 
pe frunzele putrede. În clipa următoare mi-am înfipt sabia 
în gâtul lui. 

— Asta a fost o crimă! ţipă Mildrith. 

— Ba a fost dreptate, un lucru care lipseşte în Wessex. 
Plin de scârbă, am scuipat pe trupul lui Oswald, care încă 
zvâcnea. Ticălosul ne fura! 

Mildrith îşi îndemnă calul să urce pe deal, iar dădaca o 
urmă, cu pruncul nostru în braţe. Am lăsat-o să plece. 

— Duceţi copacul acasă, le-am poruncit robilor care 
mânau boii. Dacă este prea mare ca să-l trageţi la deal, 
tăiaţi-l şi aşezaţi scândurile în şopron. 

În seara aceea am scotocit casa lui Oswald şi am 
descoperit cincizeci şi trei de şilingi îngropaţi în podea. Am 
luat banii, precum şi vasele de gătit, frigarea, cuţitele, 
cataramele şi o manta din piele de căprioară, apoi i-am 
alungat de pe pământul meu nevasta şi pe cei trei copii ai 
săi. Mă întorsesem acasă. 


4 279 


Doi 


Furia nu-mi fusese domolită de uciderea lui Oswald. 
Moartea unui vechil necinstit nu era o consolare pentru 
nedreptatea monstruoasă pe care o suferisem. Wessexul 
nu era ameninţat de danezi deocamdată, însă asta numai 
pentru că eu îl ucisesem pe Ubba Lothbrokson, iar răsplata 
mea fusese umilinţa. 

Sărmana Mildrith! Era o femeie blândă, care avea o 
părere bună despre toţi cei pe care îi cunoştea, iar acum 
se pomenise măritată cu un războinic furios şi plin de 
ranchiună. Se temea de mânia lui Alfred, era îngrozită că 
Biserica avea să mă pedepsească pentru că-i tulburasem 
pacea şi îşi făcea griji că rudele lui Oswald aveau să-mi 
ceară un wergild pentru uciderea lui. Şi chiar aveau s-o 
facă. Wergildul era valoarea sângelui oricărui bărbat, 
femeie sau copil. Dacă ucideai un om, trebuia să plăteşti 
preţul, altminteri erai şi tu omorât, şi nu mă îndoiam că 
familia lui Oswald avea să se ducă la Odda cel Tânăr, care 
fusese numit ealdorman de Defnascir după ce tatăl lui 
fusese prea grav rănit pentru a mai îndeplini această 
funcţie, iar Odda avea să-i ceară intendentului comitatului 
să fiu judecat, însă nu-mi păsa de asta. Am vânat mistreți şi 
cerbi în timp ce aşteptam veşti despre negocierile de la 
Exanceaster. De îndată ce aflam că, la fel ca alte dăţi, 
Alfred făcuse pace cu danezii şi le îngăduise să plece, 
aveam să mă duc la Ragnar. 

Nu trecu mult până să-mi găsesc primul însoțitor, un rob 
pe care l-am descoperit la Exanmynster într-o frumoasă zi 
de primăvară, când se ţinea târgul de slujbe pentru 
muncile câmpului. Ca la toate târgurile, erau acolo 
jongleri, povestitori, umblători pe catalige, muzicanți şi 
saltimbanci. Un bărbat înalt, cu părul alb şi faţa ridată şi 


4 28 9 


serioasă, vindea  săculeţe din piele fermecate, ce 
transformau fierul în argint. L-am văzut cu ochii mei 
punând într-un săculeţ două cuie obişnuite şi, o clipă mai 
târziu, scoţându-le; de data asta erau din argint pur. După 
cum ne zise, mie şi celorlalţi gură-cască, ca să pregătim 
vraja trebuia să punem înăuntru un crucifix din argint şi să 
dormim peste noapte cu săculeţul legat la gât. I-am plătit 
trei şilingi de argint pentru un asemenea săculeţ, dar nici 
pomeneală de vrajă. Mi-am petrecut zadarnic luni de zile 
căutându-l pe individ. Chiar şi astăzi întâlnesc astfel de 
bărbaţi şi femei care vând punguţe şi cutiuţe vrăjitoreşti şi 
pun să fie biciuiţi şi alungaţi de pe pământul meu, însă 
atunci, la douăzeci de ani, credeam ce-mi vedeau ochii. 
Omul atrăsese o mare de curioşi, dar şi mai mulţi oameni 
erau adunaţi lângă poarta bisericii, de unde izbucneau 
ţipete la fiecare câteva minute. Mi-am îndreptat calul 
printre rândurile din spate, atrăgându-mi priviri urâte din 
partea celor care ştiau că-l omorâsem pe Oswald, dar 
nimeni nu îndrăzni să mă acuze de crimă, deoarece aveam 
la mine şi Răsuflarea-Şarpelui, şi Acul-Viespii. 

Un tânăr se afla lângă poarta bisericii. Era dezbrăcat 
până la brâu şi desculţ, iar în jurul gâtului avea o funie 
care era legată de unul dintre stâlpii porţii. Ţinea într-o 
mână o ghioagă scurtă şi solidă. Avea părul blond lăsat pe 
umeri, ochi albaştri şi un chip încăpățânat, şi era plin de 
sânge pe piept, pântec şi braţe. Il păzeau trei bărbaţi, tot 
blonzi şi cu ochi albaştri, care strigau cu un accent ciudat: 

— Veniţi şi luptaţi-vă cu păgânul. Trei penny pentru a-l 
face pe ticălos să sângereze! Veniţi şi luptaţi-vă! 

— Cine este? am întrebat. 

— Un danez, stăpâne, un danez păgân. Bărbatul îşi 
scoase căciula când îmi vorbi, apoi se adresă din nou 
mulţimii: Veniţi şi luptaţi-vă cu el! Răzbunaţi-vă! Faceţi-l 
pe danez să sângereze! Fiţi buni creştini! Bateţi un păgân! 

Cei trei bărbaţi erau frizonit. Am bănuit că dezertaseră 
din armata lui Alfred fiindcă acesta purta discuţii cu 
danezii, în loc să se bată cu ei. Frizonii traversaseră marea 


4 Populaţie germanică din nord-vestul Europei (n.red.). 
Y% 29 ș 


cu un singur motiv, şi anume banii, iar aceştia trei, care 
izbutiseră cumva să-l captureze pe tânărul danez, voiau să 
profite de el cât mai mult. Părea să reziste de ceva timp, 
pentru că era foarte bun. Un tânăr saxon puternic achită 
cei trei penny şi primi o sabie cu care se repezi sălbatic la 
prizonier, însă danezul pară toate loviturile cu ghioaga, 
azvârlind în jur aşchii de lemn, şi, de îndată ce avu prilejul, 
îşi izbi adversarul în cap atât de tare, încât din urechea 
acestuia începu să curgă sânge. Când saxonul se retrase 
împleticindu-se, danezul îl lovi cu ghioaga în stomac, apoi 
o trimise iarăşi spre capul nefericitului, pe care l-ar fi spart 
ca pe un ou dacă frizonii n-ar fi tras de funie, făcându-l pe 
danez să cadă pe spate. 

— Mai avem vreun erou? strigă unul dintre frizoni în 
timp ce tânărul saxon era ajutat să se îndepărteze. Haideţi, 
flăcăi! Arătaţi-vă puterea! Bateţi un danez! 

— Eu o să-l bat, am spus, descălecând şi apropiindu-mă 
prin mulţime. Am dat frâiele calului unui băiat, apoi mi-am 
scos Răsuflarea-Şarpelui. Trei penny? i-am întrebat pe 
frizoni. 

— Nu, stăpâne, zise unul dintre ei. 

— De ce nu? 

— Păi, nu ne dorim un danez mort, nu-i aşa? 

— Noi ne dorim! strigă cineva din mulţime. 

Oamenii din valea râului Uisc nu mă plăceau, dar pe 
danezi îi plăceau şi mai puţin, aşa că i-ar fi încântat să 
vadă cum era măcelărit un prizonier. 

— Nu aveţi voie decât să-l răniţi, stăpâne, îmi spuse 
frizonul. Şi trebuie să folosiţi sabia noastră. 

Imi întinse arma. Am cercetat-o şi, observându-i tăişul 
tocit, am scuipat dispreţuitor. 

— Cum adică „trebuie”? am mârâit. 

Frizonul nu voia să se certe cu mine. 

— Şi nu puteţi decât să-l răniţi, stăpâne. 

Danezul îşi îndepărtă părul de pe ochi şi mă privi. 
Ghioaga îi era coborâtă. Vedeam că era neliniştit, dar în 
ochi nu i se zărea nici urmă de frică. Probabil că se bătuse 
de o sută de ori de când îl capturaseră frizonii, dar 


% 30 # 


adversarii lui fuseseră nepricepuţi în mânuirea armelor, pe 
când cele două săbii ale mele îi dădeau de înţeles că eram 
un războinic. Pielea îi era învineţită, brăzdată de sânge şi 
cicatrice; cu siguranţă se aştepta ca Răsuflarea-Şarpelui 
să-i facă o altă rană, însă era hotărât să se lupte cu mine. 

— Cum te cheamă? l-am întrebat eu în daneză. 

El clipi surprins. 

— Cum te cheamă, băiete? 

Il numisem astfel, deşi nu era mult mai tânăr decât 
mine. 

— Haesten, zise el. 

— Haesten şi mai cum? 

— Haesten  Storrison, îmi răspunse, dezvăluindu-mi 
astfel numele tatălui său. 

— Bate-te cu el! Nu sta la taclale! strigă o voce din 
mulţime. 

M-am întors ca să mă uit la bărbatul care ţipase, însă 
acesta îşi feri privirea. Cu o iuţeală de fulger, m-am răsucit 
şi am lansat o lovitură pe care Haesten o pară instinctiv, 
dar Răsuflarea-Şarpelui trecu prin ghioaga lui de parcă ar 
fi fost putredă. Haesten rămase cu un ciot de lemn în 
mână, restul armei sale, un metru de frasin gros, ajungând 
pe pământ. 

— Ucide-l! mă îndemnă careva din mulţime. 

— Răniţi-l doar, stăpâne, spuse unul dintre frizoni. Vă 
rugăm, stăpâne! Nu e un băiat rău, pentru un danez. Doar 
răniţi-l, şi noi o să vă plătim. 

Am lovit cu piciorul ghioaga de frasin, îndepărtând-o de 
Haesten. 

— Ridic-o! i-am poruncit. 

In ochii lui se citea neliniştea. Ca s-o ia de jos ar fi 
trebuit să întindă funia la maximum şi apoi să se aplece, 
iar în clipa aceea şi-ar fi expus spinarea sabiei mele. Mă 
scrută duşmănos pe sub bretonul murdar, apoi hotări că n- 
aveam să-l atac în acel moment. Se apropie de ghioagă, 
dar, când dădu s-o atingă, am mai îndepărtat-o puţin. 

— Ridic-o! i-am poruncit din nou. 

Mai făcu un pas trăgând de funie, apoi se răsuci brusc şi 


$ 31% 


încercă să mă lovească în burtă cu ciotul. Fusese rapid, 
dar eu mă aşteptasem la asta, aşa că l-am prins de 
încheietură cu mâna stângă şi l-am strâns cu putere. 

— Ridic-o! i-am cerut pentru a treia oară. 

De data asta mă ascultă. Când se aplecă să ia ghioaga, 
funia se întinse, iar eu mi-am repezit Răsuflarea-Şarpelui, 
tăind-o, astfel că Haesten căzu cu faţa în jos. Mi-am pus 
piciorul stâng pe spinarea lui şi i-am proptit vârful sabiei în 
coloana vertebrală. 

— Alfred a poruncit ca toţi prizonierii danezi să fie duşi 
la el. Cei trei frizoni, cărora le vorbisem, se uitau la mine 
cu gurile căscate. De ce nu i l-aţi dus regelui pe acest om? 
i-am întrebat. 

— N-am ştiut, stăpâne, spuse unul dintre ei, nimeni nu 
ne-a zis. 

Ceea ce nu era de mirare, deoarece Alfred nu dăduse un 
astfel de ordin. 

— I-l vom duce regelui, stăpâne, îmi făgădui altul. 

— O să vă scutesc de osteneală, am spus eu luându-mi 
piciorul de pe spatele lui Haesten şi zicându-i în daneză să 
se ridice. I-am aruncat un ban băiatului care-mi ţinea calul, 
apoi m-am urcat în şa şi, întinzându-i tânărului o mână, i- 
am poruncit: Urcă-te în spatele meu. 

Nemulţumiţi, frizonii se apropiară de mine cu săbiile 
scoase, aşa că mi-am tras din teacă Acul-Viespii şi i l-am 
dat lui Haesten, care încă nu încălecase. Apoi mi-am întors 
calul spre frizoni şi le-am zâmbit. 

— Aceşti oameni, am spus eu arătând cu Răsuflarea- 
Şarpelui spre mulţime, deja mă cred un ucigaş. Şi tot eu 
sunt cel care s-a luptat cu Ubba Lothbrokson pe ţărmul 
mării şi care l-a ucis. Vă zic toate astea ca să vă puteţi făli 
că l-aţi omorât pe Uhtred de Bebbanburg. 

Mi-am coborât sabia cu vârful spre cel mai apropiat 
dintre ei, iar omul se dădu îndărăt. Ceilalţi, cu nimic mai 
dornici să se lupte, se retraseră odată cu el. Haesten se 
urcă în spatele meu, iar eu am dat pinteni calului spre 
mulţime, care-mi făcu loc fără nicio tragere de inimă. 

După ce ne-am îndepărtat, i-am cerut lui Haesten să 


Y% 32 # 


descalece şi să-mi înapoieze Acul-Viespii. 

— Cum ai fost capturat? am vrut să ştiu. 

Mi-a spus că se aflase pe una dintre corăbiile lui 
Guthrum care fuseseră prinse de furtună şi că vasul lui se 
scufundase, dar el se agăţase de nişte resturi şi fusese dus 
de valuri la mal, unde frizonii îl găsiseră. 

— Am fost doi, stăpâne, dar celălalt a murit. 

— De-acum, eşti un om liber, i-am spus. 

— Liber? 

— Eşti omul meu. După ce-mi vei jura credinţă, o să-ţi 
dau o sabie. 

— De ce? 

— Pentru că un danez m-a salvat cândva, iar mie îmi 
plac danezii. 

Pe deasupra, aveam nevoie de oameni. Nu aveam 
încredere în Odda cel Tânăr şi mă temeam de Steapa 
Snotor, războinicul lui Odda, aşa că trebuia să-mi asigur o 
gardă la Oxton. Desigur, Mildrith nu dorea danezi înarmaţi 
în casa ei. Voia numai ţărani care să lucreze pământul şi să 
aibă grijă de animale, lăptărese şi slujnice, dar i-am 
amintit că eram lord şi că un lord are o armată. 

Şi chiar sunt lord, un lord de Northumbria. Sunt Uhtred 
de Bebbanburg. Strămoşii mei, care se trag din zeul 
Woden, danezul Odin, au fost cândva regi în nordul 
Angliei, şi dacă unchiul meu nu mi-ar fi furat 
Bebbanburgul, când aveam doar zece ani, acum aş fi putut 
trăi acolo ca un lord de Northumbria, în siguranţa 
fortăreței de la malul mării. Danezii puseseră stăpânire pe 
Northumbria, iar regele lor marionetă, Ricsig, domnea la 
Eoferwic, însă Bebbanburgul era prea puternic pentru 
oricare danez. Unchiul meu Ælfric era cârmuitor acolo, 
zicându-şi ealdorman, şi danezii îl lăsau în pace atâta 
vreme cât nu le crea probleme. Visam adesea să mă întorc 
în Northumbria şi să-mi redobândesc dreptul din naştere. 
Dar cum? Ca să cuceresc Bebbanburgul aveam nevoie de o 
armată, iar eu nu aveam decât un tânăr danez, pe Haesten. 

Şi aveam şi alţi duşmani în Northumbria, mai cu seamă 
contele Kjartan şi fiul lui, Sven, care-şi pierduse un ochi 


$ 33 9 


din cauza mea. Ei m-ar fi ucis bucuroşi, iar unchiul meu i- 
ar fi plătit pentru asta, aşa că nu aveam niciun viitor în 
Northumbria, nu atunci. Dar aveam să mă întorc acolo, nu 
singur, ci împreună cu Ragnar cel Tânăr, prietenul meu, 
care încă trăia, întrucât corabia lui biruise furtuna. Am 
aflat asta de la un preot care participase la negocierile 
purtate la Exanceaster şi care era sigur că contele Ragnar 
fusese unul dintre seniorii danezi din delegaţia lui 
Guthrum. „Un bărbat înalt”, îmi spusese preotul, „şi care 
vorbea foarte tare.” Acea descriere m-a convins că Ragnar 
trăia, şi asta mă bucura peste măsură, fiindcă ştiam că 
viitorul meu era alături de el, nu de Alfred. După 
încheierea negocierilor şi suspendarea ostilităţilor, fără 
îndoială că danezii aveau să plece din Exanceaster, iar eu 
intenţionam să-mi pun sabia la dispoziţia lui Ragnar şi s-o 
întorc împotriva lui Alfred, care mă ura şi pe care-l uram 
cu înverşunare. 

I-am spus lui Mildrith că vom pleca din Defnascir şi că 
ne vom duce la Ragnar, că voi deveni omul lui şi că mă voi 
răzbuna pe Kjartan şi pe unchiul meu sub stindardul cu 
vultur al lui Ragnar, iar Mildrith îmi răspunse cu un şuvoi 
de lacrimi. 

Nu suport când o femeie plânge. Mildrith suferea şi nu 
părea să priceapă nimic, iar eu eram furios, aşa că ne 
stropşeam unul la altul ca nişte pisici sălbatice. În timp ce 
ploaia cădea întruna, turbam ca o fiară în cuşcă, dorindu- 
mi ca Alfred şi Guthrum să încheie odată discuţiile. Toată 
lumea ştia că Alfred avea să-l lase pe Guthrum să plece, iar 
după ce Guthrum pleca din Exanceaster, puteam să mă 
alătur danezilor, şi nu-mi păsa dacă Mildrith venea sau nu 
cu mine atâta vreme cât fiul meu, care-mi purta numele, 
îmi era alături. Aşa că ziua vânam, iar noaptea beam şi-mi 
visam răzbunarea. Într-o seară, când m-am întors acasă, l- 
am găsit pe părintele Willibald aşteptându-mă. 

Willibald, care fusese preotul flotei lui Alfred în perioada 
când eu comandasem cele douăsprezece corăbii, era un om 
cumsecade. Mi-a spus că se întorcea la Hamtun, dar se 
gândise că aş fi vrut să ştiu cum se desfăşuraseră lungile 


$ 349 


discuţii dintre Alfred şi Guthrum. 

— E pace, îmi zise el, slavă Domnului, e pace! 

— Slavă Domnului! repetă Mildrith. 

Ocupat să şterg sângele unui mistreţ de pe suliță, am 
tăcut. Mă gândeam că Ragnar scăpase de asediu şi că mă 
puteam duce la el. 

— Înțelegerea a fost parafată ieri, cu jurăminte solemne, 
adăugă Willibald, aşa că acum e pace. 

— Şi anul trecut şi-au făcut jurăminte solemne, am 
mormăit eu cu acreală. 

Alfred şi Guthrum făcuseră pace la Werham, însă 
Guthrum încălcase acordul şi-i ucisese pe ostaticii aflaţi la 
el. Din cei doisprezece oameni, unsprezece muriseră, iar 
eu scăpasem doar pentru că Ragnar se aflase acolo şi mă 
protejase. 

— Şi ce înţelegere au făcut? am întrebat. 

— Danezii ne vor da toţi caii şi se vor întoarce pe jos în 
Mercia. 

Ei bine, acolo aveam să mă duc şi eu. Nu i-am zis asta lui 
Willibald, ci m-am arătat nemulţumit că Alfred îi lăsa pur şi 
simplu să plece. 

— De ce nu se luptă cu ei? am vrut să ştiu. 

— Pentru că sunt prea mulţi. Pentru că ar muri prea 
mulţi oameni de ambele părţi. 

— Ar trebui să-i ucidă pe toţi. 

— Pacea este mai bună decât războiul, spuse Willibald. 

— Amin! rosti Mildrith. 

M-am apucat să-mi ascut lancea trecând tocila pe toată 
lungimea lamei. Mi se părea că Alfred fusese absurd de 
generos. La urma urmelor, Guthrum era singura căpetenie 
mai importantă care le rămăsese danezilor şi fusese prins 
în capcană. Dacă aş fi fost în locul lui Alfred, n-aş fi stat la 
discuţii, ci aş fi continuat asediul, iar la sfârşit, în sudul 
Angliei n-ar mai fi existat stăpânire daneză. În loc de asta, 
lui Guthrum i se permisese să plece din Exanceaster. 

— E mâna Domnului, adăugă Willibald. 

M-am uitat la el. Era cu câţiva ani mai în vârstă decât 
mine, dar mereu păruse mai tânăr. Era onest, entuziast şi 


$ 35% 


cumsecade. Fusese un bun preot pentru marinarii de pe 
cele douăsprezece corăbii, dar sărmanul om suferea de rău 
de mare şi se albea la vederea sângelui. 

— Dumnezeu a făcut să fie pace? l-am întrebat eu 
neîncrezător. 

— Cine a trimis furtuna care a scufundat corăbiile lui 
Guthrum? replică Willibald cu convingere. Cine l-a trimis 
pe Ubba în mâinile noastre? 

— Eu. 

Fără să ia aminte la răspunsul meu, omul Bisericii 
continuă: 

— Avem un rege evlavios, iar Dumnezeu îi răsplăteşte pe 
cei care-l. slujesc cu credinţă. Alfred i-a învins pe danezi, şi 
Guthrum a priceput c-a fost o intervenţie divină. A pus 
întrebări despre Hristos. 

Nu am comentat nimic. 

— Regele nostru crede că Guthrum este pe cale să vadă 
adevărata lumină a lui Hristos. Preotul se aplecă spre mine 
şi-mi atinse genunchiul, zicând: Am postit cu toţii şi ne-am 
rugat. Regele crede că danezii vor găsi credinţa în Hristos, 
iar atunci va fi pace pentru totdeauna. 

Era convins de fiecare cuvânt al acestei aiureli care, 
desigur, însemna o muzică dulce pentru urechile lui 
Mildrith. Era o bună creştină şi avea mare încredere în 
Alfred, iar dacă regele credea că Dumnezeu avea să-i 
aducă victoria, atunci şi ea credea acelaşi lucru. Mie mi se 
părea o nebunie, însă n-am spus nimic în timp ce un 
servitor ne aduse bere de orz, pâine, macrou afumat şi 
brânză. 

— Vom avea o pace creştină, zise Willibald făcând 
semnul crucii deasupra pâinii înainte de a mânca. O pace 
întărită prin păstrarea unor ostatici. 

— Iarăşi i-am dat lui Guthrum ostatici? am spus eu uimit. 

— Nu. Dar el a acceptat să ne dea ostatici. Printre care 
şase conți! 

Am încetat să-mi ascut sulița şi l-am privit cercetător. 

— Şase conți? 

— Inclusiv prietenul tău Ragnar! 


Y% 36 # 


Willibald părea încântat de această veste, dar pe mine 
mă cuprinsese groaza. În lipsa lui Ragnar, nu mă puteam 
duce la danezi. El era prietenul meu, duşmanii lui erau 
duşmanii mei, însă, fără protecţia lui Ragnar, n-aş fi avut 
nicio şansă în faţa lui Kjartan şi Sven, tatăl şi fiul care-l 
uciseseră pe Ragnar Neînfricatul şi care-mi doreau şi mie 
moartea. Ştiam că, fără Ragnar, nu puteam să părăsesc 
Wessexul. 

— Ragnar se numără printre ostatici? am întrebat. Eşti 
sigur? 

— Fireşte că sunt sigur! Va fi în grija ealdormanului 
Wulfhere. Toți ostaticii vor fi păziţi de Wulfhere. 

— Pentru cât timp? 

— Cât timp va dori Alfred, sau până când Guthrum se va 
creştina. lar Guthrum a acceptat ca preoţii noştri să 
vorbească cu oamenii lui. Trebuie să avem încredere în 
Dumnezeu, adăugă Willibald privindu-mă rugător. Trebuie 
să-i lăsăm răgaz Domnului să ajungă la inima danezilor. 
Guthrum înţelege acum că Dumnezeu este puternic. 

M-am dus la uşă, am tras draperia din piele şi m-am 
uitat spre locul unde râul Uisc se vărsa în mare. Inima mi- 
era plină de durere. Il uram pe Alfred, nu voiam să mă aflu 
în Wessex, dar, după cum se părea, eram blestemat să 
rămân acolo. 

— Şi eu ce fac? am întrebat peste câteva clipe. 

— Regele te va ierta, îmi zise Willibald neliniştit. 

— Mă va ierta? M-am răsucit spre el. Şi ce crede regele 
că s-a petrecut la Cynuit? Ai fost acolo, părinte. De ce nu-i 
spui? 

— l-am spus. 

— Şi? 

— Ştie că eşti un războinic viteaz şi că sabia ta este de 
preţ pentru Wessex. Sunt sigur că te va primi bucuros. Du- 
te la biserică, plăteşte-ţi datoriile şi dovedeşte că eşti un 
bun locuitor al Wessexului. 

— Eu nu sunt saxon din vest. Sunt din Northumbria, am 
mârâit. 

Ceea ce reprezenta o parte a problemei. Eram un străin. 


$ 37% 


Vorbeam o altă engleză. Oamenii din Wessex aveau 
legături de rudenie, eu veneam din nordul straniu, iar 
lumea mă socotea un păgân şi un ucigaş pentru că-l 
omorâsem pe Oswald. Uneori, când călăream pe moşie, 
oamenii făceau semnul crucii ca să alunge diavolul pe 
care-l vedeau în mine. Mă numeau Uhtredeerwe, ceea ce 
însemna Uhtred cel Rău. Pe mine nu mă deranja insulta, 
însă pe Mildrith, da. Le tot repeta că eram creştin, însă 
asta era o minciună. Nefericirea ne-a chinuit toată vara 
aceea. Ea se ruga pentru sufletul meu, însă pe mine mă 
frământa dorul de libertate. Când Mildrith mă implora s-o 
însoțesc la biserica din Exanmynster, îi răspundeam cu 
asprime că, tot restul vieţii, n-aveam să mai pun piciorul în 
vreo biserică. Ea începea să plângă auzind asta, iar 
lacrimile ei mă alungau din casă. Plecam la vânătoare, şi 
adeseori se întâmpla ca goana după vreun animal să mă 
ducă pe ţărmul mării, unde mă opream să mă uit la 
Heahengel. 

Corabia abandonată zăcea într-o rână pe ţărmul noroios, 
în voia fluxului şi a refluxului. Făcuse parte din flota lui 
Alfred, fiind una dintre cele douăsprezece nave de război 
pe care le construise pentru a învinge vasele daneze care 
atacau coasta Wessexului. La bordul ei, eu şi Leofric 
urmăriserăm flota lui Guthrum, şi, după ce reuşiserăm să 
scăpăm cu viaţă din furtuna care ucisese atât de mulţi 
danezi, îi dăduserăm jos pânza şi catargul şi o lăsaserăm la 
gura de vărsare a râului Uisc, unde putrezea în uitare. 

Arhanghel. Asta însemna numele ei. Alfred o botezase 
aşa, spre marele meu necaz. O corabie trebuia să poarte 
un nume mândru, nu unul sclifosit luat din cărţile creştine, 
iar la proră trebuia să aibă o fiară înaltă şi sfidătoare, un 
dragon care să provoace marea sau un lup care să-i 
îngrozească pe duşmani. Uneori, urcam la bordul lui 
Heahengel şi vedeam că ţăranii o mai despuiaseră de 
câteva scânduri din partea superioară şi că în cală se 
adunase apă, apoi îmi aminteam de zilele sale glorioase, 
când vântul plesnea odgoanele din piele de focă şi când 
intram în câte o corabie daneză, zdrobind-o. 


Y% 38 # 


La fel ca mine, Heahengel fusese lăsată de izbelişte, şi 
visam s-o repar, să-i instalez un catarg şi o velă noi, să 
găsesc nişte marinari de nădejde şi s-o scot în larg. Îmi 
doream să fiu oriunde, numai unde eram nu, îmi doream să 
fiu cu danezii; ori de câte ori îi mărturiseam asta lui 
Mildrith, ea se punea iarăşi pe plâns. 

— Nu-mi poţi cere să trăiesc printre danezi! 

— De ce nu? 

— Sunt păgâni! Fiul meu va deveni păgân! 

— Este şi fiul meu, aşa că va venera zeii pe care îi 
venerez eu. 

Asta o făcea să plângă şi mai tare, aşa că ieşeam 
valvârtej din casă şi mă duceam cu câinii în pădure, 
întrebându-mă de ce iubirea se acreşte asemenea laptelui. 
După Cynuit îmi fusese dor de Mildrith, însă nu-i mai 
puteam suporta nefericirea şi pietatea, iar ea nu-mi mai 
putea îndura furia. Tot ce voia era să-mi cultiv pământul, 
să-mi mulg vacile şi să-mi culeg recoltele pentru a plăti 
marea datorie pe care mi-o adusese măritându-se cu mine. 
Cu mulţi ani în urmă, tatăl ei se angajase să cedeze 
Bisericii jumătate din ce producea pământul lui, 
promisiune valabilă şi pentru urmaşii săi, însă raidurile 
danezilor şi recoltele proaste îl ruinaseră. Veninoşi precum 
şerpii, oamenii Bisericii insistau că datoria trebuia plătită, 
spunând că, dacă nu puteam plăti, pământul urma să le 
revină călugărilor. Ori de câte ori mă duceam la 
Exanceaster, îi simţeam pe preoţi şi pe călugări 
bucurându-se de perspectiva îmbogăţirii atunci când mă 
priveau. 

Englezii ocupaseră iarăşi oraşul Exanceaster deoarece 
Guthrum oferise ostaticii ceruţi şi se dusese în nord, astfel 
că în Wessex se instalase un soi de pace. Fyrdurile, 
armatele comitatelor, fuseseră desfiinţate, şi oamenii, 
trimişi la casele lor. În toate bisericile se cântau psalmi, iar 
Alfred, pentru a-şi celebra victoria, trimisese daruri 
fiecărei mănăstiri. Odda cel Tânăr, care era privit ca un 
erou în Wessex, primise tot pământul de la Cynuit, unde se 
purtase bătălia; poruncise ca acolo să se înalțe o biserică, 


Y% 39 # 


şi se zvonea că altarul lăcaşului avea să fie din aur, pentru 
a-i mulţumi lui Dumnezeu că îngăduise Wessexului să 
supravieţuiască. 

Cât timp avea să supravieţuiască însă? Guthrum trăia, 
iar eu nu împărtăşeam credinţa creştină că Dumnezeu 
făcuse pace în Wessex. Şi nu eram singurul. În miezul 
verii, Alfred se întoarse la Exanceaster, unde ceru 
întrunirea Witanului, un consiliu format din thegnii şi 
prelaţii care conduceau ţara. Wulfhere de Wiltunscir era 
unul dintre oamenii chemaţi, iar într-o seară, când m-am 
dus în oraş, mi se spuse că ealdormanul şi oamenii lui se 
cazaseră la hanul Lebăda, aflat lângă poarta de răsărit. Nu 
se afla acolo, însă l-am văzut pe Æthelwold, nepotul 
regelui, străduindu-se să consume toată berea hangiului. 

— Nu-mi spune că ticălosul te-a chemat şi pe tine la 
Witan, mă întâmpină el cu acreală. 

„Ticălosul” era Alfred, care-i furase tronul cu ani în 
urmă. 

— Nu, am venit să-l văd pe Wulfhere. 

— Spre deosebire de mine, ealdormanul e la biserică, mă 
înştiinţă Æthelwold, apoi rânji şi-mi arătă cu mâna banca 
din faţa lui. Stai jos şi bea. Imbată-te. După aia o să găsim 
două fete. Trei, dacă vrei. Patru, dacă vrei. 

— Uiţi că sunt însurat. 

— De parcă asta a oprit pe cineva vreodată. 

M-am aşezat, iar una dintre servitoare îmi aduse bere. 

— Faci parte din Witan? l-am întrebat pe Æthelwold. 

— Tu ce crezi? Crezi că ticălosul ăla vrea sfatul meu? l- 
aş zice: „Stăpâne, de ce nu sari de pe o stâncă înaltă şi nu-l 
rogi pe Dumnezeu să-ţi dea aripi?” Impingând spre mine 
un talger cu coaste de porc, adăugă: M-au chemat aici ca 
să mă poată supraveghea. Au grijă să nu pun la cale o 
trădare. 

— Şi asta faci? 

— Fireşte. Imi zâmbi. Mi te alături? Că tot îmi datorezi o 
favoare. 

— Vrei să-mi pun sabia în slujba ta? 

— Da. 


409 


Vorbise pe un ton serios. 

— Deci, suntem noi doi împotriva întregului Wessex, am 
spus eu. Cine va mai lupta alături de noi? 

Se încruntă gânditor, dar nu rosti niciun nume. Îmi 
părea rău pentru /Ethelwold. Îl plăcusem mereu, dar 
nimeni nu se putea încrede în el, deoarece era pe cât de 
uşuratic, pe atât de iresponsabil. Mă gândeam că Alfred îl 
judecase bine. Lăsat de capul lui, ar fi băut în neştire şi ar 
fi petrecut cu femei uşoare, irosindu-şi viaţa. 

— Ceea ce-ar trebui să fac ar fi să mă alătur lui 
Guthrum, zise el peste câteva clipe. 

— Şi de ce n-o faci? 

Îşi ridică privirea spre mine fără să răspundă, probabil 
pentru că ştia ce urma să se întâmple: Guthrum l-ar fi 
întâmpinat prietenos, s-ar fi folosit de el şi, în cele din 
urmă, l-ar fi ucis. Dar poate că asta era o perspectivă mai 
bună decât viaţa pe care o avea în acel moment. 
Æthelwold înălţă din umeri, se sprijini de spătar şi-şi 
îndepărtă părul de pe faţă. Era un tânăr extraordinar de 
frumos, motiv pentru care fetele erau atrase de el precum 
preoţii de aur. 

— Wulfhere crede că Guthrum va veni şi ne va ucide pe 
toţi, bolborosi el. 

— Probabil, am zis. 

— Iar dacă unchiul meu moare, urmă Æthelwold fără a 
se deranja să-şi coboare vocea, deşi sala hanului era plină, 
fiul lui este mult prea mic ca să fie rege. 

— Adevărat. 

— Aşa că va fi rândul meu! încheie el triumfător. 

— Sau al lui Guthrum, i-am atras atenţia. 

— Atunci, bea, prietene, pentru că suntem cu toţii în 
rahat. Zâmbetul larg îi scotea în evidenţă farmecul ieşit 
din comun. Deci, dacă nu vrei să lupţi pentru mine, cum 
îmi vei răsplăti favoarea? mă întrebă el. 

— Cum vrei să ţi-o răsplătesc? 

— L-ai putea ucide pe stareţul Hewald? Într-un mod 
foarte chinuitor? Să moară încet? 

— Aş putea face asta. 


%41 ø 


Hewald era stareţ la Wimburnan şi i se dusese faima 
pentru asprimea cu care-i învăţa pe băieţi să citească. 

— Pe de altă parte, continuă Æthelwold, mi-ar plăcea să- 
l ucid eu pe ticălosul ăla sfrijit, aşa că n-o face tu. O să mă 
gândesc la ceva care să-l scoată din minţi pe unchiul meu. 
Nu-ţi place de el, nu? 

— Nu. 

— Atunci, o să punem la cale o poznă. O, Doamne! 
Exclamaţia fusese pricinuită de faptul că vocea puternică a 
lui Wulfhere răsuna de dincolo de uşă. E supărat pe mine. 

— De ce? 

— Una dintre lăptăresele lui e însărcinată. Cred că a 
vrut să facă el asta, dar eu am încălecat-o primul. 
Terminându-şi berea, Æthelwold zise: Mă duc la Trei 
Clopote. Vrei să vii cu mine? 

— Trebuie să vorbesc cu Wulfhere. 

Æthelwold ieşi pe uşa din spate în vreme ce ealdormanul 
intra pe cea din faţă. Wulfhere era însoţit de o duzină de 
thegni, dar când mă văzu, traversă încăperea spre mine. 

— Au sfinţit din nou biserica episcopului, mormăi el. A 
durat ore întregi! Nimic altceva decât psalmodieri şi 
rugăciuni, ore întregi de rugăciuni numai pentru că danezii 
pângăriseră locul. Trântindu-se pe un scaun, mă întrebă: L- 
ai văzut pe Æthelwold prin preajmă? 

— Da. 

— A vrut să te alături rebeliunii lui, nu-i aşa? 

— Da. 

— Prostul naibii. În sfârşit, de ce ai venit aici? Vrei să-mi 
oferi spada ta? 

Adică să-i jur supunere şi să devin războinicul lui. 

— Vreau să-l văd pe unul dintre ostatici, am spus eu, aşa 
că am nevoie de permisiunea ta. 

— Ostaticii, bombăni el pocnind din degete ca să ceară 
bere. Ai naibii ostatici! A trebuit să fac case noi în care să-i 
adăpostesc. Şi cine plăteşte pentru asta? 

— Tu? 

— Fireşte că eu. Şi acum mai trebuie să-i şi hrănesc? Să- 
i hrănesc? Să-i păzesc? Să le fac case? Şi plăteşte Alfred 


4429 


ceva? 

— Spune-i că vrei să construieşti o mănăstire, i-am 
sugerat. 

El mă privi de parcă o luasem razna, dar apoi, pricepând 
ironia, începu să râdă. 

— Corect, atunci mi-ar da banii, nu-i aşa? Ai auzit de 
mănăstirea care se construieşte la Cynuit? 

— Am auzit că altarul o să fie din aur. 

Wulfhere râse din nou. 

— Şi eu am auzit asta. Nu cred, dar aşa umblă vorba. Cu 
ochii la o slujnică ce străbătea încăperea legănând din 
şolduri, mai spuse: Nu de permisiunea mea ai nevoie ca să- 
i vezi pe ostatici, ci de a lui Alfred, iar el nu ţi-o va da. 

— De permisiunea lui Alfred? m-am mirat. 

— Nu sunt pur şi simplu ostatici, ci prizonieri. Trebuie 
să-i ţin închişi şi să-i păzesc zi şi noapte. Astea-s ordinele 
regelui. O crede el că Dumnezeu ne-a adus pacea, dar a 
stăruit să primească ostatici de viţă nobilă. Şase conți! Ştii 
câţi servitori au? Câte femei? Câte guri de hrănit? 

— Dacă mă duc la Wiltunscir, pot să-l văd pe contele 
Ragnar? 

Wulfhere se încruntă la mine. 

— Contele Ragnar? Cel gălăgios? Îmi place de el. Nu, 
flăcăule, nu poţi, pentru că nimeni n-are voie să-i vadă, în 
afară de un afurisit de preot care a fost însărcinat de rege 
să-i aducă la dreapta credinţă. Dacă te duci fără 
încuviințarea mea, Alfred o să afle că ai fost acolo şi-o să- 
mi ceară socoteală. Nimeni nu poate să-i vadă pe danezi. 
Se opri să strivească un păduche care-l gâdila sub guler, 
apoi spuse: Mai trebuie să-l hrănesc şi pe preot, iar Alfred 
nu plăteşte nici asta. Nu plăteşte nici măcar mâncarea pe 
care i-o dau mocofanului de Æthelwold! 

— Când am fost ostatic în Werham, contele Ragnar mi-a 
salvat viaţa, i-am zis. Guthrum i-a ucis pe ceilalţi, însă 
Ragnar m-a protejat pe mine. A spus că vor trebui să-l 
omoare pe el înainte să mă atingă. 

— Şi pare un om greu de omorât, dar, dacă Guthrum 
atacă Wessexul, asta ar trebui să fac, oftă Wulfhere. Să-i 


Y 43 


omor pe toţi. Poate că nu şi pe femei. Privi posomorât spre 
curtea hanului, unde oamenii lui jucau zaruri la lumina 
lunii, şi murmură: Nu încape îndoială că Guthrum o să ne 
atace. 

— Nu asta am auzit eu. 

Îmi aruncă o privire bănuitoare. 

— Şi ce anume ai auzit, tinere? 

— Că Dumnezeu ne-a dat pacea. 

Ironia mea îl făcu să izbucnească în râs. 

— Guthrum e în Gleawecestre, care se află la jumătate 
de zi de mers de la hotarul nostru. Şi se spune că tot mai 
multe corăbii daneze sosesc în fiecare zi. Sunt la Lundene, 
sunt la Humber, sunt la Gewæsc. Se încruntă la mine. Tot 
mai multe corăbii, tot mai mulţi oameni, iar Alfred 
construieşte biserici! Şi mai e şi tipul ăsta, Svein. 

— Svein? 

— Şi-a adus corăbiile din Irlanda. Ticălosul e în Ţara 
Galilor acum, dar n-o să rămână acolo, nu-i aşa? O să vină 
în Wessex. Şi se pare că alţi danezi i se alătură din Irlanda. 
Wulfhere căzu pe gânduri. Nu ştiam dacă zvonurile erau 
adevărate, însă era limpede că ealdormanul le credea. Ar 
trebui să ne ducem la Gleawecestre, zise el, şi să-i 
măcelărim înainte să ne măcelărească ei, dar regatul 
nostru e cârmuit de popi. 

M-am gândit că asta era la fel adevărat ca faptul că 
Wulfhere n-avea să mă lase să-mi văd prietenul. 

— Dar un mesaj îi poţi transmite lui Ragnar? l-am 
întrebat. 

— Cum? Nu vorbesc daneza. L-aş putea ruga pe preot, 
dar i-ar spune lui Alfred. 

— Ragnar are o femeie cu el? 

— Toţi au. 

— O fată subţire, cu părul negru. Care seamănă cu un 
şoim. 

Wulfhere încuviinţă din cap. 

— Da, seamănă. Şi are un câine, da? 

— Are un câine, îl cheamă Nihtgenga. 

El ridică din umeri de parcă nu i-ar fi păsat cum îl chema 


Y 44 


pe câine, dar apoi înţelese semnificaţia numelui său. 

— Un nume englezesc? O daneză îşi numeşte câinele 
Goblin? 

— Nu e daneză, l-am lămurit eu. O cheamă Brida şi este 
saxonă. 

Ealdormanul mă privi fix, apoi râse. 

— Ce ticăloasă vicleană! Ascultă ce vorbim, nu-i aşa? 

Brida era într-adevăr vicleană. Fusese prima mea 
ibovnică, o fată din Anglia de Est crescută de tatăl lui 
Ragnar şi care se culca acum cu Ragnar. 

— Vorbeşte cu ea, l-am îndemnat. Transmite-i salutările 
mele şi zi-i că, dacă se ajunge la război... 

Am făcut o pauză, nesigur cum să continui. N-avea rost 
să promit că voi face tot posibilul pentru a-l salva pe 
Ragnar fiindcă, dacă izbucnea războiul, ostaticii aveau să 
fie ucişi cu mult înainte ca eu să ajung la ei. 

— Dacă se ajunge la război? mă îmboldi Wulfhere. 

— Dacă se ajunge la război, cu toţii vom căuta o cale de 
a rămâne în viaţă, am spus, repetând cuvintele pe care mi 
le adresase Wulfhere înainte să fac penitenţă. 

El mă privi încruntat. Deşi n-aveam cum să-i transmit un 
mesaj lui Ragnar, mi-am dat seama că-i dădusem de gândit 
ealdormanului. Luă o duşcă de bere. 

— Deci, ticăloasa vorbeşte engleza, nu? 

— E saxonă. 

La fel cum eram şi eu, dar îl uram pe Alfred şi aveam să 
mă alătur lui Ragnar de îndată ce mi se ivea prilejul, 
indiferent dacă Mildrith dorea sau nu - cel puţin asta 
gândeam. Dar în adâncul pământului, acolo unde şarpele 
roade rădăcinile lui Yggdrasil, copacul vieţii, există trei 
ursitoare. Trei femei care ne făuresc soarta. Om crede noi 
că facem alegeri, dar adevărul este că vieţile noastre sunt 
în mâinile ursitoarelor. Destinul e totul, danezii ştiu asta; o 
ştiu chiar şi creştinii. „Wyrd bið ful arced”, spunem noi, 
saxonii, adică soarta este inexorabilă, iar ursitoarele îmi 
hotărâseră soarta, astfel că, la o săptămână după 
întrunirea Witanului, când în Exanceaster încă era linişte, 
mi-au trimis o corabie. 


459 


Am aflat de ea când un sclav a venit în fugă de pe 
câmpia de la Oxton, spunând că era o corabie în estuarul 
Uiscului. Mi-am pus cizmele şi zalele, mi-am înşfăcat 
săbiile, am strigat să fie înşeuat un cal şi m-am dus către 
ţărmul unde putrezea Heahengel. 

Şi unde, dincolo de lunga limbă de pământ care 
protejează Uiscul de mare, se zărea o altă corabie. Pânza 
ei era întinsă pe toată verga, vâslele coborau şi se ridicau 
ca nişte aripi, iar carena prelungă lăsa în urmă o dâră 
argintie ce strălucea în lumina soarelui. La proră se afla un 
bărbat înzăuat complet, cu un coif şi o lance. In spatele 
meu, din colibele în care locuiau câţiva pescari, oamenii se 
grăbeau către dealuri, luând cu ei puţinele bunuri pe care 
le putuseră înşfăca în grabă. I-am strigat unuia dintre ei: 

— Nu e daneză! 

— Stăpâne? 

— E o corabie de-a saxonilor din vest, am spus, dar ei nu 
m-au crezut şi s-au grăbit să fugă împreună cu animalele 
lor. 

De ani de zile făceau asta. Când vedeau o corabie, o luau 
la fugă, deoarece corăbiile aduceau danezi, iar danezii 
aduceau moartea, însă aceea nu avea la proră un cap de 
dragon, de lup sau de vultur. O cunoşteam bine. Era 
Eftwyrd, corabia cel mai potrivit botezată din toată flota lui 
Alfred, ale cărei vase aveau în general nume biblice, 
precum  Heahengel,  Ceruphin sau  Cristenlic, care 
însemnau Arhanghel, Heruvim şi Creştin. Eftwyrd însemna 
„Ziua Judecăţii”, ceea ce descria cu acuratețe soarta pe 
care o avuseseră mulţi danezi. 

Omul de la proră îmi făcu semn cu mâna, iar starea mea 
de spirit se însenină pentru prima dată după ce mă 
tâărâsem în genunchi până la altarul lui Alfred, căci l-am 
recunoscut pe Leofric. În cele din urmă, când Eftwyrd se 
opri la țărm, Leofric îşi duse mâinile pâlnie la gură. 

— Cât de adânc e mâlul aici? 

— Foarte puţin! am strigat la rându-mi. N-are mai mult 
de-o palmă adâncime! 

— Se poate merge pe el? 


4469 


— Fireşte că se poate! am strigat din nou. 

Sări de la bord, după cum ştiusem că o va face, şi, spre 
marele meu amuzament, se scufundă până la coapse în 
mocirla neagră şi groasă. M-am încovoiat de râs peste 
oblâncul şeii, iar echipajul de pe Eftwyrd râdea odată cu 
mine, în timp ce Leofric înjura. Avu nevoie de zece minute 
ca să iasă, stropindu-ne din cap până în picioare cu noroiul 
puturos, dar apoi echipajul, format în mare parte din foştii 
mei vâslaşi şi războinici, aduse la țărm bere, păstramă de 
porc şi pâine, ca să luăm prânzul lângă marea care 
creştea. 

— Eşti un şterc, mormăi Leofric privind noroiul care i se 
întărea pe zale. 

— Sunt un şterc plictisit, i-am spus. 

— Eşti plictisit? Şi noi suntem. 

Flota stătea mai mult la mal. Fusese dată în grija unui 
om pe nume Burgweard, care era un soldat respectabil, 
dar anost, al cărui frate era episcop de Scireburnan, iar 
Burgweard avea ordine să nu tulbure pacea. 

— Dacă danezii nu părăsesc coasta, nici noi nu ieşim în 
larg, zise Leofric. 

— Atunci, ce căutaţi aici? 

— Ne-a trimis să luăm gunoiul ăsta, spuse el arătând cu 
capul spre Heahengel. Vrea să aibă din nou douăsprezece 
corăbii. 

— Credeam c-o să construiască mai multe. 

— Construiau mai multe, dar lucrările s-au oprit pentru 
că nişte ticăloşi au furat lemnul în timp ce noi ne băteam la 
Cynuit, apoi cineva şi-a adus aminte de Heahengel, aşa că 
am venit aici. Burgweard nu se poate descurca doar cu 
unsprezece corăbii. 

— Dacă tot nu iese în larg, de ce-i trebuie încă o 
corabie? 

— În caz că va fi nevoit să iasă, vrea să aibă 
douăsprezece. Nu unsprezece, ci douăsprezece. 

— Douăsprezece? De ce? 

— Pentru că... Leofric făcu o pauză ca să muşte dintr-o 
bucată de pâine, apoi mă lămuri: Pentru că în evangheliar 


479 


se spune că Hristos şi-a trimis discipolii doi câte doi. Aşa 
va trebui să facem şi noi, să mergem cu câte două corăbii, 
toate sfinţite, iar dacă avem doar unsprezece, asta 
însemnă că de fapt avem doar zece, dacă pricepi ce vreau 
să zic. 

L-am privit fix, nesigur dacă nu cumva glumea. 

— Burgweard insistă să navigaţi în perechi? 

Leofric încuviinţă din cap. 

— Pentru că aşa scrie în evangheliarul părintelui 
Willibald. 

— În evangheliar? 

— Asta ne-a spus părintele Willibald, rosti Leofric 
solemn, apoi, văzând expresia de pe chipul meu, ridică din 
umeri. Pe cuvânt! Iar Alfred e de acord cu asta. 

— Fireşte. 

— Iar dacă faci ce-ţi spune evangheliarul, urmă Leofric 
pe acelaşi ton, atunci nimic nu poate merge prost, nu-i 
aşa? 

— Nimic, am zis eu. Deci, aţi venit să reparaţi 
Heahengel? 

— O să-i punem un catarg, o velă, parâme, înlocuim 
scândurile lipsă, o călăfătuim, după care o ducem la 
Hamtun. S-ar putea să dureze o lună. 

— Cel puţin. 

— Eu unul nu mă pricep deloc la treburile astea. Sunt 
bun la luptă, pot să beau bere la fel ca oricare alt bărbat, 
dar niciodată n-am prea ştiut ce să fac cu un ciocan, cu o 
pană sau cu o teslă, însă ei se pricep. 

Arătă cu capul spre un grup de bărbaţi pe care nu-i 
cunoşteam. 

— Cine sunt? 

— Marangozi. 

— Deci, ei vor face toată treaba. 

— Nu te poţi aştepta s-o fac eu! protestă Leofric. Eu sunt 
comandant pe FEftwyrd! 

— Aşadar, plănuieşti să-mi bei berea şi să-mi mănânci 
mâncarea o lună de zile, timp în care oamenii ăştia o să 
repare corabia? 


489 


— Ai o idee mai bună? 

M-am uitat la FEftwyrd. Era o corabie bine făcută, mai 
lungă decât majoritatea ambarcaţiunilor daneze, cu bordaj 
înalt, care o făcea bună pentru luptă. 

— Ce ţi-a spus Burgweard să faci? l-am întrebat. 

— Să mă rog, zise Leofric cu acreală, şi să ajut la 
repararea lui Heahengel. 

— Am auzit că e un nou comandant danez pe marea 
Safern şi aş vrea să ştiu dacă este adevărat. Un om pe 
nume Svein. Şi am mai auzit şi că i se alătură corăbii din 
Irlanda. 

— Acest Svein este în Ţara Galilor? 

— Aşa am auzit. 

— Atunci, va veni în Wessex, spuse Leofric. 

— Dacă este adevărat. 

— Deci, tu crezi... începu Leofric, apoi se opri când îşi 
dădu seama unde băteam. 

— Cred că unei corăbii şi echipajului nu le prinde bine 
să stea locului o lună, am spus, şi mai cred că este posibil 
să aibă loc jafuri pe marea Safern. 

— Dar dacă Alfred aude că ne-am bătut acolo, o să ne 
spintece, mormăi Leofric. 

Am arătat cu capul spre amontele râului, către 
Exanceaster. 

— Au ars o sută de corăbii daneze acolo, iar epavele lor 
încă se află pe mal. Ar trebui să găsim cel puţin un cap de 
dragon pe care să i-l punem la provă. 

Leofric se uită la Eftwyrd. 

— S-o deghizăm? 

— S-o deghizăm, am încuviinţat. Dacă punem un cap de 
dragon pe Eftwyrd, nimeni nu va şti că este o corabie 
saxonă. Se va crede că este un vas danez, o corabie de 
pradă, coşmarul Angliei. 

Leofric zâmbi. 

— N-am nevoie de ordine ca să mă duc în patrulare, nu-i 
aşa? 

— Fireşte că nu. 

— Şi după Cynuit, nu ne-am mai luptat, spuse el 


Y 49 


nostalgic, iar dacă nu te baţi, nu poţi să jefuieşti. 

— Dar echipajul ce va zice? am întrebat eu. 

Leofric se întoarse şi se uită la oameni. 

— Cei mai mulţi sunt nişte ticăloşi afurisiţi, aşa că n-o să 
le pese. Şi toţi au nevoie de pradă. 

— Dar între noi şi marea Sæfern se află britonii, i-am 
amintit. 

— Şi ei sunt nişte prădători, absolut toţi, spuse Leofric. 
Se uită la mine şi rânji. Deci, dacă Alfred nu vrea să 
meargă la război, ne ducem noi? 

— Ai vreo idee mai bună? 

Leofric nu-mi răspunse vreme îndelungată. În schimb, 
căzut pe gânduri, începu să arunce cu pietricele într-o 
băltoacă. In timp ce priveam micile jerbe de apă şi 
cercurile create de pietricelele care cădeau, mi-am dat 
seama că el aştepta o îndrumare din partea destinului. 
Danezii aruncau bețe cu scriere runică, noi urmăream 
zborul păsărilor şi încercam să auzim şoaptele zeilor, iar 
Leofric privea căderea pietricelelor pentru a-şi afla soarta. 
Ultima sări de pe apă şi alunecă prin noroi, lăsând în urmă 
o dâră care se îndrepta spre sud, către mare. 

— Nu, rosti el, n-am nicio idee mai bună. 

Plictiseala mi-a dispărut ca prin farmec, pentru că urma 
să fim vikingi. 


Am găsit mai multe capete de fiară pe malul râului de 
sub zidurile oraşului Exanceaster, acolo unde fusese 
incendiată flota lui Guthrum. Am ales două dintre cele mai 
puţin arse şi le-am dus la bordul lui Eftwyrd. Prova şi pupa 
corăbiei se terminau cu stinghii simple, pe care a trebuit 
să le tăiem până când au intrat în scobiturile capetelor 
sculptate. Creatura de la pupa, cea mai mică dintre cele 
două, era un şarpe cu gura deschisă, întruchipându-l 
probabil pe mâncătorul de leşuri, monstrul care, după cum 
cred danezii, îi sfâşie pe morţi în lumea de apoi, în vreme 
ce fiara pe care am pus-o la proră era un dragon, deşi era 
atât de înnegrit şi desfigurat de foc, încât arăta mai 
degrabă ca un cap de cal. Am scobit în ochii carbonizaţi 


$ 50% 


până când am găsit lemn nears şi am făcut acelaşi lucru şi 
cu gura, care era deschisă, iar la sfârşit arăta de-a dreptul 
înspăimântător. 

— Acum seamănă cu un fyrdraca, zise Leofric încântat. 
Un dragon-de-foc. 

Danezii puteau scoate oricând capetele fiarelor de la 
prorele şi de la pupele corăbiilor deoarece nu doreau ca 
acele creaturi teribile să sperie spiritele din ţinuturile 
prietene. Şi noi am făcut acelaşi lucru, ascunzând capetele 
de fyrdraca şi de şarpe în cala lui Eftwyrd atunci când am 
coborât pe râu spre locul unde meşterii începuseră să 
lucreze la Heahengel. Leofric nu dorea ca aceştia să afle 
de planul său. 

— Ăla e mai creştin decât papa, spuse el arătând cu 
capul spre un bărbat înalt, slab, cu părul cărunt, care era 
şeful celorlalţi. Ne-ar pâri îndată preoţilor dacă ar afla că 
ne ducem să ne batem cu cineva. Preoţii i-ar zice lui 
Alfred, iar Burgweard m-ar lăsa fără Eftwyrd. 

— Nu-ţi place de Burgweard? 

Leofric scuipă în loc de răspuns. 

— Bine că nu sunt danezi pe coastă. 

— E laş? 

— Nu e laş, însă crede că Dumnezeu va purta bătăliile în 
locul nostru. Ne petrecem mai mult timp în genunchi decât 
la vâsle. Când comandai tu flota, făceam bani. Acum, până 
şi şobolanii de la bord se roagă să primească nişte 
firimituri. 

Înainte, făcuserăm bani capturând corăbii daneze şi 
luându-le prada; deşi niciunul dintre noi nu se îmbogăţise 
din asta, cu toții aveam nişte argint pus deoparte. Eu eram 
destul de bogat, căci ascunsesem la Oxton tezaurul lăsat 
moştenire de Ragnar cel Bătrân, tezaur pe care Biserica şi 
rudele lui Oswald şi l-ar fi însuşit dacă ar fi putut, însă 
argintul nu prisoseşte nimănui. Cu argint poți cumpăra 
terenuri şi loialitatea războinicilor, argintul reprezintă 
puterea unui nobil, iar dacă nu-l ai, trebuie să 
îngenunchezi ca să nu devii rob. Danezii supuneau ţinuturi 
întregi ademenindu-le conducătorii cu argint, iar noi 


%51 # 


făceam acelaşi lucru. Dacă voiam să domnesc, dacă voiam 
să-mi recapăt cetatea, Bebbanburg, aveam nevoie de 
oameni şi de bani ca să cumpăr săbii, scuturi şi lănci, 
precum şi inimile războinicilor. Prin urmare, trebuia să 
ieşim în larg în căutarea prăzii, deşi meşterilor le-am spus 
că ne duceam să patrulăm de-a lungul coastei. Am urcat la 
bord butoaie cu bere, lăzi cu pesmeţi, brânză, butoiaşe cu 
macrou afumat şi şuncă afumată şi sărată. Lui Mildrith i- 
am zis aceeaşi poveste, că aveam să navigăm în susul şi în 
josul coastei, prin dreptul comitatelor Defnascir şi 
Thomseeta. 

— Ceea ce ar trebui să facem oricum, spuse Leofric, în 
caz că sosesc danezii. 

— Danezii sunt potoliţi acum, am zis eu. 

— lar când un danez stă potolit, e limpede că urmează 
necazuri, adăugă Leofric. 

I-am dat dreptate. Guthrum se afla aproape de Wessex, 
iar Svein, dacă exista, era la doar o zi distanţă de coasta 
nordică. O fi crezut Alfred că pacea avea să ţină, mai ales 
că primise şi ostaticii drept zălog, dar eu ştiam încă din 
copilărie cât de tare îşi doreau danezii să aibă cât mai mult 
pământ şi cât aprig tânjeau după câmpiile roditoare şi 
după păşunile bogate din Wessex. Aveau să vină, iar dacă 
Guthrum nu-i conducea, atunci un alt comandant danez 
avea să adune corăbii şi oameni şi să se năpustească cu 
săbii şi securi asupra regatului lui Alfred. La urma 
urmelor, danezii stăpâneau trei regate engleze. Aveau 
Northumbria mea, instalau colonişti în Anglia de Est, iar 
limba lor se răspândea spre sud, prin Mercia, aşa că nu le- 
ar fi convenit ca ultimul regat englez să înflorească la sud 
de ei. Erau ca nişte lupi care se ascundeau deocamdată, 
dar pândeau turma de oi cum se îngrăşa. 

Am recrutat unsprezece tineri de pe moşia mea şi i-am 
luat la bordul lui Eftwyrd. L-am luat şi pe Haesten, care 
era util pentru că îşi petrecuse o mare parte din tânăra lui 
viaţă la vâsle. Apoi, într-o dimineaţă ceţoasă, pe când 
refluxul făcea apele să se retragă spre apus, am împins 
Eftwyrd de pe malul râului, am vâslit pe lângă limba de 


$ 52 # 


pământ care străjuieşte Uiscul şi am pornit să străpungem 
valurile line ale mării. Vâslele scârţâiau în suporturile lor 
căptuşite cu piele, iar prova tăia valurile împroşcând 
carena cu apă înspumată, ascultând de cârma pe care o 
manevram eu. Simţind cum mă înseninam sub adierea 
brizei slabe, mi-am înălţat privirea spre cerul sidefat şi le- 
am mulţumit lui Thor, Odin, Njord şi Hoder. 

Câteva bărci de pescuit erau risipite prin apele din 
apropierea țărmului, dar, cum noi mergeam de la sud la 
vest, îndepărtându-ne de uscat, le-am lăsat repede în 
urmă. M-am uitat îndărăt, la dealurile joase şi cenuşii 
despărțite de porţiuni de un verde aprins acolo unde 
râurile se vărsau în mare, apoi şi verdele se preschimbă în 
gri, uscatul deveni o umbră, până când am rămas singuri 
cu păsările albe care ţipau ascuţit. Atunci am scos din cală 
capetele de şarpe şi defyrdraca, le-am fixat la locurile lor 
de la proră şi de la pupă şi ne-am continuat drumul spre 
vest. 

Eftwyrd nu mai exista. Devenise Fyrdraca şi pornise la 
vânătoare. 


$ 53% 


Trei 


Echipajul de pe Eftwyrd, corabie care devenise 
Fyrdraca, fusese cu mine la Cynuit. Oamenii erau 
războinici de meserie şi fuseseră ofensaţi de faptul că 
Odda cel Tânăr îşi asumase meritul victoriei câştigate de 
ei. De asemenea, ajunseseră să se plictisească după acea 
bătălie. Leofric îmi spuse că, din când în când, Burgweard 
îşi trimitea flota pe mare ca să facă exerciţii, dar, în cea 
mai mare parte a timpului, stăteau degeaba la Hamtun. 

— Totuşi, o dată ne-am dus la pescuit, recunoscu 
Leofric. 

— La pescuit? 

— După ce părintele Willibald a ţinut o slujbă despre 
hrănirea a cinci mii de oameni cu două pâini şi un coş cu 
heringi, Burgweard a spus că ar trebui să ne luăm plasele 
şi să ne ducem la pescuit. Voia să hrănească tot oraşul, 
pricepi? Sunt mulţi oameni flămânzi. 

— Şi aţi prins ceva? 

— Macrou. O grămadă. 

— Dar niciun danez? 

— Niciun danez, oftă Leofric, şi niciun hering, doar 
macrou. Ticăloşii de danezi au dispărut. 

Am aflat mai târziu că Guthrum dăduse ordin ca nicio 
corabie daneză să nu atace coasta Wessexului, încălcând 
astfel armistițiul. Alfred trebuia convins că era pace, ceea 
ce însemna că nu existau pirați care să bântuie apele 
dintre Kent şi Cornwalum, iar absenţa lor îi încuraja pe 
negustori să vină din ţinuturile de la miazăzi ca să vândă 
vin şi să cumpere lână. În primele patru zile, Fyrdraca 
prădă două astfel de corăbii. Ambele erau vase de-ale 
francilor, cu pântecele dolofane, şi niciunul nu avea mai 
mult de şase vâsle pe o parte. Oamenii luară Fyrdraca 


$ 54% 


drept o corabie a vikingilor, pentru că văzură capetele 
fiarelor, ne auziră pe mine şi pe Haesten vorbind daneză 
şi-mi zăriră brăţările. N-am ucis echipajele, doar le-am 
furat banii, armele şi cât de multă marfă am putut. Una 
dintre corăbii era ticsită cu baloturi de lână, fiindcă 
oamenii de peste mare preţuiau lâna saxonă, însă n-am 
putut lua decât trei baloturi, de teamă să nu aglomerăm 
prea mult băncile de pe Fyrdraca. 

Noaptea ne adăposteam într-un golfuleţ sau la gura unui 
râu, iar ziua navigam în căutarea prăzii; ne duceam tot mai 
departe spre vest, până am fost sigur că ajunseserăm în 
dreptul coastei din Cornwalum, stăpânită de vechiul 
duşman cu care se confruntaseră strămoşii noştri când 
veniseră peste Marea nordului ca să întemeieze Anglia. 
Britonii, vorbind o limbă ciudată, trăiau atât la nord de 
Northumbria, cât şi în [ara Galilor şi în Cornwalum, 
situate în întregime la marginile sălbatice ale insulei, unde 
fuseseră alungaţi la venirea noastră. Erau creştini, 
părintele Beocca îmi spusese că se creştinaseră înaintea 
noastră şi că niciun creştin nu putea fi cu adevărat 
duşmanul altui creştin; cu toate astea, britonii ne urau. 
Uneori se aliau cu oamenii nordului ca să ne atace, alteori, 
oamenii nordului îi atacau pe ei, iar câteodată ne atacau 
singuri. În trecut, cei din Cornwalum pricinuiseră mari 
necazuri Wessexului, dar Leofric susţinea că fuseseră 
pedepsiţi atât de rău, încât se înfuriau ori de câte ori 
vedeau un saxon. 

La început, n-am întâlnit niciun briton. Locurile unde am 
tras peste noapte erau pustii, cu excepţia unei guri de râu 
unde o barcă din piele se desprinse de la țărm, iar un 
bărbat pe jumătate gol vâsli până la noi ca să ne vândă 
nişte crabi. Am luat un coş şi i-am plătit doi penny. În 
seara următoare am dus /Fyrdraca pe țărm la vremea 
fluxului şi am luat apă proaspătă dintr-un pârâu, iar eu şi 
Leofric am urcat un deal şi am privit spre interiorul insulei. 
Din văile îndepărtate se ridica fum, însă nu se vedea 
nimeni, nici măcar un păstor. 

— Ce te aştepţi să vezi, duşmani? mă întrebă Leofric. 


$ 55% 


— O mănăstire, am spus eu. 

— O mănăstire! Era amuzat. Vrei să te rogi? 

— Mănăstirile au argint. 

— Cele de aici n-au. Sunt sărace lipite pământului. Şi nu 
e numai asta. 

— Dar ce mai e? 

Arătă cu capul spre echipaj. 

— Ai la bord o duzină de buni creştini. Desigur, ai şi 
mulţi răi, dar sunt cel puţin o duzină de buni creştini. N-o 
să atace o mănăstire împreună cu tine. 

Avea dreptate. Câţiva oameni avuseseră unele reţineri în 
privinţa pirateriei, dar îi asigurasem că danezii foloseau 
corăbiile negustorilor pentru a-şi iscodi duşmanii. Ceea ce 
era oarecum adevărat, deşi mă îndoiesc că victimele 
noastre erau în slujba danezilor. Pe de altă parte, 
echipajului de pe Fyrdraca nu-i plăceau deloc străinii, cu 
toate că făceau excepţie în cazul lui Haesten şi a celor 
doisprezece frizoni pe care-i luasem cu mine. Frizonii erau 
pirați din născare, la fel de răi precum danezii, iar cei 
doisprezece veniseră în Wessex ca să se îmbogăţească de 
pe urma războiului, aşa încât erau bucuroşi că Fyrdraca 
umbla după pradă. 

Pe măsură ce înaintam spre vest, am început să zărim 
aşezări pe coastă, unele dintre ele surprinzător de mari. 
Cenwulf, un om de ispravă care luptase cu noi la Cynuit, 
ne spuse că britonii din Cornwalum scoteau cositor din 
pământ şi-l vindeau străinilor. Ştia asta pentru că tatăl lui 
fusese neguţător şi venise adesea prin părţile acelea. 

— Dacă vând cositor, înseamnă că au bani, am spus. 

— Şi oameni care să-l păzească, rosti sec Cenwulf. 

— Au un rege? 

Nimeni nu-mi putu răspunde. Părea probabil, deşi unde 
locuia şi cine era regele nu ştiam, sau poate că erau mai 
mulţi regi, după cum sugeră Haesten. Arme aveau însă, 
fiindcă într-o noapte, când Fyrdraca se furişă într-un golf, 
o săgeată veni în zbor de pe faleză şi se înfipse în apă 
lângă vâslele noastre. Poate că n-am fi aflat niciodată că 
acea săgeată, având pene de un cenuşiu murdar în coadă, 


$ 56 # 


fusese trasă spre noi, însă chiar atunci se întâmplase să 
mă uit în sus şi s-o văd cum cobora din cer, dispărând apoi 
cu un pleoscăit. Nu fusese urmată şi de altele, aşa că poate 
fusese doar un avertisment. În zori, văzând două vaci ce 
păşteau lângă un pârâu, Leofric îşi luă securea. 

— Vacile se află acolo ca să ne ucidă, ne preveni 
Haesten în engleza lui nu foarte bună. 

— Vacile o să ne ucidă? l-am întrebat eu râzând. 

— Am mai văzut asta, stăpâne. Aduc vaci ca să ne atragă 
într-acolo, apoi atacă. 

Am lăsat vacile în pace, am ridicat ancora şi ne-am 
îndreptat spre ieşirea din golf. În acea clipă am auzit un 
urlet, şi o mulţime de oameni apărură din spatele 
tufişurilor şi copacilor. Mi-am scos una dintre brăţările de 
argint de pe braţul stâng şi i-am dat-o lui Haesten. Era 
prima lui brățară şi, danez fiind, ne bucură nespus s-o 
capete. O lustrui toată dimineaţa. 

Coasta devenea tot mai sălbatică, iar locurile de refugiu, 
tot mai greu de găsit, însă vremea era liniştită. Am 
capturat o corăbioară cu opt vâsle care se întorcea în 
Irlanda, de pe care am luat şapte monede din argint, trei 
pumnale, un maldăr de lingouri de cositor, un sac cu pene 
de gâscă şi şase piei de capră. Nu ne îmbogăţeam, dar cala 
corăbiei noastre începea să fie ticsită cu piei, lână şi 
lingouri de cositor. 

— Trebuie să vindem toate astea, spuse Leofric. 

Dar cui? Nu cunoşteam niciun neguţător acolo. M-am 
gândit că trebuia să tragem la țărm lângă una dintre 
aşezările mari şi să furăm tot ce găseam. Să dăm foc 
caselor, să ucidem oamenii, să jefuim casa căpeteniei şi să 
ne întoarcem în larg. Dar britonii aveau străji de veghe pe 
promontorii; prin urmare, ori de câte ori ne apropiam de 
unul dintre oraşele lor, vedeam oameni înarmaţi 
aşteptându-ne. Învăţaseră cum să-i înfrunte pe vikingi, 
motiv pentru care, după cum îmi spuse Haesten, aceştia 
navigau acum în grupuri de câte cinci sau şase corăbii. 

— Lucrurile se vor îmbunătăţi când ne vom îndepărta de 
coastă. 


$ 57% 


Din câte ştiam, Cornwalum se termina undeva la vest, 
după care puteam înainta în marea Sæfern, unde ne 
aşteptam să întâlnim un vas danez care se întorcea din 
Irlanda, dar peninsula părea să nu se mai termine. Ori de 
câte ori vedeam un promontoriu care părea să indice 
sfârşitul uscatului, se dovedea că-mi făcusem false 
speranţe, o altă faleză înălțându-se dincolo de el, apoi încă 
una. Pe deasupra, mareea era atât de puternică, încât, şi 
atunci când navigam spre apus, eram traşi înapoi, spre 
răsărit. Să fii viking era mult mai dificil decât crezusem. 
Intr-o zi, vântul începu să bată dinspre vest, valurile se 
înălţară cu crestele lor zdrenţuite şi ploaia prinse să cadă 
şuierând din norii joşi, aşa că ne-am îndreptat spre nord, 
pentru a căuta adăpost dincolo de un promontoriu. Am 
aruncat ancora acolo, simțind cum Fyrdraca se smucea şi 
sălta ca un bidiviu nervos la capătul lungii funii de piele 
răsucită. 

Toată noaptea şi ziua următoare furtuna vui dincolo de 
promontoriu. Apa se spărgea înspumată de stâncile înalte. 
Noi eram în siguranţă, dar mâncarea era pe sfârşite, aşa 
că am hotărât să renunţăm la planurile de îmbogăţire şi să 
ne întoarcem la Uisc, unde puteam pretinde că 
patrulaserăm de-a lungul coastei. A doua zi însă, pe când 
vântul se domolea, iar ploaia se transforma într-o burniţă, 
o corabie apăru de după limba de pământ din est. 

— Scuturi! strigă Leofric, iar oamenii, înfriguraţi şi 
posomorâţi, îşi luară armele şi se aliniară în dreptul 
copastiei. 

Vasul lor era mai mic decât al nostru, mult mai mic. Era 
scund şi lăbărţat, cu prora înaltă şi un catarg scurt, cu o 
vergă mare, pe care era întinsă o velă murdară. Şase 
vâslaşi trăgeau la rame, iar cârmaciul îi mâna direct spre 
Fyrdraca. Pe măsură ce se apropia, croindu-şi drum prin 
apa înspumată, am văzut că o creangă înfrunzită fusese 
legată de catarg. 

— Vor să vorbească cu noi, am spus eu. 

— Să sperăm că vor să cumpere, mormăi Leofric. 

Pe micuța corabie se afla un preot. Nu mi-am dat seama 


$ 58% 


de la început că era preot, deoarece părea la fel de 
zdrenţuit ca membrii echipajului, dar strigă, într-o daneză 
destul de proastă, că dorea să discute cu noi, aşa că am 
lăsat vasul să se apropie de noi. Eu şi Cenwulf l-am tras pe 
preot la bord. Alţi doi oameni voiră să-l urmeze, însă 
Leofric îi ameninţă cu o lance, făcându-i să se retragă. 
Vasul se îndepărtă, aşteptând la o oarecare distanţă ca 
preotul să termine de vorbit cu noi. 

Acesta, care se prezentă drept părintele Mardoc, se 
aşeză pe una dintre băncile ude ale vâslaşilor. 

— li urăsc pe creştini, aşa că de ce nu i te-am da lui 
Njord? am spus eu, privindu-i crucifixul de la gât. 

Mardoc îmi ignoră cuvintele, sau poate nu ştia că Njord 
era unul dintre zeii mării. 

— V-am adus un dar de la stăpânul meu, zise el scoțând 
de sub pelerină două brățări ponosite. 

Le-am luat. Erau nişte obiecte sărăcăcioase, nişte inele 
din cupru vechi, coclite, aproape fără nicio valoare. Preţ de 
o clipă am fost tentat să le arunc dispreţuitor în mare, însă 
am socotit că voiajul nostru fusese atât de puţin profitabil, 
încât până şi acele nimicuri meritau păstrate. 

— Cine este stăpânul tău? l-am întrebat. 

— Regele Peredur. 

Aproape că am izbucnit în râs. Regele Peredur? E de 
aşteptat ca un rege să fie faimos, dar eu nu auzisem 
niciodată de regele Peredur, ceea ce arăta că era numai o 
căpetenie locală cu un titlu impozant. 

— Şi de ce-mi trimite acest Peredur daruri mizerabile? 

Părintele Mardoc încă nu-mi ştia numele şi era prea 
înspăimântat ca să mă întrebe cum mă cheamă. Era 
înconjurat de războinici îmbrăcaţi în piele şi în zale, de 
scuturi, săbii, securi şi lănci, şi credea că eram cu toţii 
danezi, deoarece poruncisem ca toţi membrii echipajului 
care purtau cruci sau crucifixuri să le ascundă sub haine şi 
le cerusem să tacă, astfel încât eu şi Haesten purtam toată 
discuţia. Părintele Mardoc nu comentă, chiar dacă i s-o fi 
părut ciudat. În schimb, îmi spuse că stăpânul lui, regele 
Peredur, fusese atacat mişeleşte de un vecin pe nume 


Y% 59 9 


Callyn, care pusese stăpânire pe un fort aflat pe o culme 
de lângă mare, şi că Peredur avea să ne plătească bine 
dacă-l ajutam să recucerească fortul care se numea 
Dreyndynas. 

L-am trimis pe părintele Mardoc să stea la prora câtă 
vreme am discutat despre cererea lui. Unele lucruri erau 
evidente. O plată bună nu însemna că aveam să ne 
îmbogăţim. În plus, era posibil ca Peredur să ne tragă pe 
sfoară dându-ne nişte bani, iar după aceea să ne ucidă 
pentru a-i recupera. 

— Ar fi bine să-l găsim pe Callyn şi să vedem cu cât ne- 
ar plăti el, spuse Leofric. 

Sfatul era destul de bun, doar că nimeni nu ştia unde se 
afla Callyn, despre care mai târziu am aflat că era regele 
Callyn, ceea ce nu însemna mare lucru, pentru că oricare 
om din Cornwalum care avea peste cincizeci de oameni 
înarmaţi se putea făli cu titlul de rege. Prin urmare, m-am 
dus la prora să-i cer lămuriri părintelui Mardoc. El mi-a zis 
că Dreyndynas era un fort construit de oamenii din 
vechime pentru a străjui drumul spre est, iar atâta vreme 
cât Callyn îl avea în stăpânire, oamenii lui Peredur erau 
captivi pe pământurile lor. 

— Văd că aveţi corăbii, i-am zis. 

— Şi Callyn are corăbii, spuse el, iar noi nu putem 
transporta vite cu corăbiile noastre. 

— Vite? 

— Aşa ne câştigăm traiul, prin vânzarea de vite. 

Deci, Callyn îl încercuise pe Peredur, iar noi puteam 
înclina balanţa în favoarea acestuia din urmă în micul lor 
război. 

— Şi cu cât ne va plăti regele tău? am vrut să ştiu. 

— Cu o sută de monede de argint, zise preotul. 

Mi-am scos sabia Răsuflarea-Şarpelui din teacă. 

— Eu îi venerez pe zeii adevăraţi, am rostit încruntat, 
mai cu seamă pe Hoder, iar lui Hoder îi place sângele, şi 
eu nu i-am mai oferit de multe zile. 

Părintele Mardoc păru îngrozit, şi pe bună dreptate. Era 
un bărbat tânăr, deşi era greu să-ţi dai seama de asta, 


% 60 # 


pentru că părul şi barba lui erau atât de mari, încât nu i se 
vedeau decât nasul spart şi ochii înconjurați de o claie 
neagră şi slinoasă. Îmi spuse că învățase daneza când 
fusese luat sclav de o căpetenie pe nume Godfred, dar 
izbutise să evadeze când Godfred atacase Sillans, insule 
aflate departe în mările vestice. 

— Există bogății pe insulele Sillans? l-am întrebat. 

Auzisem de acele insule, deşi unii susțineau că sunt doar 
un mit, iar alţii ziceau că apar şi dispar în funcţie de fazele 
lunii, însă părintele Mardoc spuse că existau şi că se 
numeau Insulele Morților. 

— Asta înseamnă că nimeni nu locuieşte acolo? 

— Ba sunt oameni care trăiesc acolo, dar morţii au case 
pe acele insule. 

— Au şi bogății? 

— Corăbiile voastre au luat totul, oftă el. 

Îmi destăinui toate astea, apoi îmi promise că Peredur 
avea să fie mai generos, cu toate că nu ştia cât de generos, 
dar, în tot cazul, regele era dispus să plătească mai mult 
de o sută de monede pentru ajutorul nostru, aşa că l-am 
pus să le strige celor de pe corabia lui că aveam să-i 
urmăm de-a lungul coastei până la aşezarea lui Peredur. 
Nu l-am lăsat pe părintele Mardoc să se întoarcă pe vasul 
său; îl ţineam zălog în eventualitatea că povestea pe care 
ne-o spusese era falsă şi că Peredur ne ademenea acolo ca 
să ne prindă în capcană. 

Nu a fost cazul. Am ajuns în scurt timp la aşezarea lui 
Peredur, care, înghesuită pe versantul abrupt al unui deal 
aflat lângă un golf, era protejată de nişte tufişuri dese de 
spini. Locuitorii se îndeletniceau fie cu pescuitul, fie cu 
creşterea vitelor, şi nimeni nu era bogat, deşi regele avea 
o casă mare. Am mai luat nişte ostatici - trei tineri, despre 
care am fost asiguraţi că erau fiii lui Peredur, au fost 
trimişi pe Fyrdraca, cu poruncă să fie omorâţi dacă nu ne 
întorceam -, apoi m-am dus pe țărm împreună cu Haesten 
şi Cenwulf. Eram îmbrăcat de luptă, cu zalele şi coiful 
lustruite, iar oamenii lui Peredur, cu hainele lor zdrenţuite, 
ne priviră înfricoşaţi când am trecut pe lângă bordeiele lor. 


$ 61% 


Locul duhnea a peşte şi a rahat. Lângă reşedinţa lui 
Peredur, situată în vârful dealului, era o biserică având 
acoperişul plin de muşchi verde şi frontonul decorat cu o 
cruce din lemne albite de mare şi aduse la țărm. 

Peredur avea de două ori vârsta mea, era un om îndesat 
şi solid, cu o faţă vicleană şi o barbă neagră bifurcată. Ne 
salută de pe tron, care era de fapt un scaun cu un spătar 
înalt, şi aşteptă să ne înclinăm în faţa lui, lucru pe care, 
bineînţeles, nu-l făcu niciunul dintre noi. Alături de el erau 
doisprezece oameni, fără îndoială curtenii lui, deşi aveau 
un aer modest. Toţi erau vârstnici, cu excepţia unui bărbat 
mult mai tânăr, care ieşea în evidenţă în acea încăpere 
înnegrită de fum ca un corb într-un stol de pescăruşi, 
deoarece veşmântul lui călugăresc era curat, chipul îi era 
proaspăt ras şi avea o tunsoare îngrijită. Abia dacă era mai 
în vârstă decât mine, era slab, cu trăsături severe şi o 
expresie duşmănoasă pe chip. Noi eram păgâni, sau cel 
puţin eu şi Haesten eram păgâni, şi îi spusesem lui 
Cenwulf să-şi ţină gura închisă şi crucifixul ascuns, aşa 
încât călugărul credea că toţi trei eram danezi 
necredincioşi. Vorbea daneza mult mai bine decât 
părintele Mardoc, lucru de care ne-am dat seama când ne 
zise: 

— Regele vă salută. Avea o voce la fel de subţire ca 
buzele şi la fel de neprietenoasă ca şi ochii lui verde- 
deschis. Vă salută şi ar dori să ştie cine sunteţi, continuă 
el. 

— Numele meu este Uhtred Ragnarson, am spus. 

— De ce vă aflaţi aici, Uhtred Ragnarson? 

L-am studiat. Nu m-am mulţumit să mă uit la el, ci l-am 
studiat aşa cum studiezi un bou înainte să-i curmi zilele. 
Citind în ochii mei că mă întrebam unde să-l tai, ela 
înţeles şi n-a mai aşteptat răspunsul, căci era evident. Ne 
aflam acolo ca să jefuim şi să ucidem, ce altceva putea face 
echipajul unei corăbii vikinge? 

Peredur i se adresă călugărului şi vorbiră câteva clipe în 
şoaptă. În timpul ăsta m-am uitat în jur, căutând dovezi de 
bogăţie. N-am văzut aproape nimic, în afară de trei oase de 


Y% 62 # 


balenă puse într-un colţ, însă Peredur nu era chiar lipit 
pământului, pentru că purta la gât un colier de bronz greu, 
pe degetele butucănoase avea inele de argint, pelerina îi 
era prinsă la gât cu o fibulă de chihlimbar, iar un crucifix 
de aur era ascuns în faldurile ei pline de păduchi. 
„Probabil că îşi ţine tezaurul îngropat”, mi-am zis. Nu 
credeam că vreunul dintre noi avea să se îmbogăţească de 
pe urma acelei alianţe, dar adevărul e că nu ne 
îmbogăţiserăm nici până atunci, şi Peredur măcar avea să 
ne hrănească atâta vreme cât ne tocmeam. 

— Regele, îmi întrerupse gândurile călugărul, doreşte să 
ştie câţi oameni puteţi duce în luptă împotriva duşmanului. 

— Destui, am replicat eu sec. 

— Oare nu depinde asta de numărul duşmanilor? 
observă el viclean. 

— Nu! Depinde de asta, am spus eu scoțând Răsuflarea- 
Şarpelui din teacă. Era o replică potrivită, arogantă, 
probabil ceea ce aştepta călugărul. Nu avea cum să nu fie 
convingătoare, pentru că dominam încăperea ca un gigant, 
fiind cu un cap mai înalt decât toţi ceilalţi. Şi tu cine eşti? 
l-am întrebat. 

— Numele meu este Asser, spuse el. 

Era un nume briton, desigur, care în limba engleză 
însemna „el-cur”. Asta m-a făcut ca, întotdeauna după 
aceea, să-l numesc în mintea mea „Cur”. Şi „întotdeauna 
după aceea” avea să însemne multă vreme, deşi pe atunci 
nu ştiam că tocmai cunoscusem un om care avea să-mi 
chinuiască viaţa ca un păduche. Tocmai făcusem 
cunoştinţă cu alt duşman, cu toate că, în acea zi, în casa lui 
Peredur, era doar un ciudat călugăr briton care se 
evidenția printre cei din jurul lui fiindcă era spălat. Mă 
invită să-l urmez către o uşiţă de pe peretele lateral al 
încăperii, iar eu, după ce le-am făcut semn lui Haesten şi 
lui Cenwulf să rămână acolo, m-am aplecat şi am ieşit. M- 
am pomenit lângă un morman de bălegar, însă el mă 
scosese afară pentru a-mi arăta priveliştea spre est. 

Am văzut o vale. Pe versantul cel mai apropiat se aflau 
acoperişurile înnegrite de fum ale aşezării lui Peredur, 


Y% 63 # 


apoi urma gardul de spini care fusese amenajat de-a lungul 
unui râu ce se vărsa în mare. Pe malul celălalt al râului se 
înălța un deal domol, pe a cărui creastă îndepărtată, 
curmând ca un furuncul linia orizontului, se afla 
Dreyndynas. 

— Duşmanul, rosti Asser. 

Am constatat că fortul era mic. 

— Câţi oameni sunt acolo? 

— Are vreo importanţă? mormăi el cu acreală, plătindu- 
mi pentru refuzul de a-i spune câţi oameni aveam, deşi 
probabil că părintele Mardoc îi numărase cât stătuse la 
bordul corăbiei, aşa că sfidarea mea fusese inutilă. 

— Voi, creştinii, credeţi că după moarte vă duceţi în rai, 
i-am zis. Nu-i aşa? 

— Şi ce dacă? 

— Cu siguranţă, sunteţi bucuroşi să aveţi o astfel de 
soartă, nu? Fiindcă ajungeţi alături de zeul vostru. 

— Mă ameninţi? 

— Eu nu ameninţ paraziţii, i-am spus râzând. Câţi 
oameni sunt în acel fort? 

— Vreo patruzeci. Sau cincizeci. Noi putem aduna 
patruzeci. 

— Atunci, mâine, regele tău îşi poate recăpăta fortul. 

— Nu e regele meu, zise Asser iritat de presupunerea 
mea. 

— Regele tău sau nu, mâine îşi poate recăpăta fortul 
dacă ne plăteşte bine. 

Negocierea dură până la căderea nopţii. După cum 
spusese părintele Mardoc, Peredur era dispus să plătească 
peste o sută de şilingi, dar se temea că aveam să luăm 
banii şi să plecăm fără a ne lupta, aşa că dorea o asigurare 
sub forma unor ostatici, ceea ce am refuzat să-i dau. In 
cele din urmă, după mai bine de o oră de discuţii în 
contradictoriu, când tot nu ajunseserăm la niciun rezultat, 
Peredur îşi chemă regina. Asta nu însemna nimic pentru 
mine, dar l-am văzut pe Asser înţepenind de parcă fusese 
insultat grav, apoi am simţit că toţi ceilalţi bărbaţi din 
încăpere erau ciudat de neliniştiţi. Asser protestă, însă 


$ 649 


regele îi tăie vorba cu un gest hotărât. Apoi, o uşă din 
fundul sălii se deschise, şi Iseult intră în viaţa mea. 

Iseult. Găsirea ei a fost precum descoperirea unei 
bijuterii din aur în gunoi. Am văzut-o şi am uitat de 
Mildrith. Iseult cea smeadă, Iseult cea cu plete de mătase, 
Iseult cea cu ochi uriaşi. Era scundă, zveltă ca un elf, cu un 
chip luminos şi părul negru ca pana corbului. Purta o 
pelerină neagră şi avea coliere de argint la gât şi brățări 
de argint la încheieturi, iar bijuteriile îi zornăiau delicat în 
timp ce se apropia de noi. Era cu vreo doi ani mai tânără 
decât mine, dar cumva, în ciuda tinereţii sale, izbutea să-i 
sperie pe curtenii lui Peredur, care se retraseră grăbiţi din 
calea ei. Regele părea neliniştit, iar Asser, care se afla 
alături de mine, îşi făcu semnul crucii, apoi scuipă pentru 
a-l alunga pe diavol. 

O priveam fascinat. Pe chipul ei se citea durere, ca şi 
cum viaţa i se părea insuportabilă, iar pe faţa soţului ei se 
desluşi teama când i se adresă cu voce joasă, plină de 
respect. Iseult se cutremură în prima clipă, şi m-am gândit 
că poate era nebună, deoarece se schimonosise într-o 
grimasă ce-o desfigura, însă apoi îşi reveni şi se uită la 
mine. Regele îi şopti câteva cuvinte lui Asser. 

— Spune-i reginei cine eşti şi ce vei face pentru regele 
Peredur, îmi ceru Asser pe un ton distant, dezaprobator. 

— Vorbeşte daneza? am întrebat. 

— Fireşte că nu, se răsti el. Spune-i ce ai de spus, şi să 
terminăm odată cu farsa asta. 

M-am uitat în ochii ei, în acei ochi imenşi şi negri, şi am 
avut impresia stranie că putea să vadă dincolo de privirea 
mea şi-mi putea desluşi gândurile cele mai ascunse. Cel 
puţin nu se strâmbă când ni se întâlniră privirile, aşa cum 
făcuse când îşi auzise soţul vorbind. 

— Numele meu este Uhtred Ragnarson, şi mă aflu aici ca 
să lupt pentru soţul tău dacă mă plăteşte atât cât merit. 
Dacă nu mă plăteşte, plecăm. 

Am crezut că Asser avea să traducă, dar călugărul 
rămase tăcut. 

Iseult mă privea fără să scoată o vorbă. Avea un ten 


% 65 # 


impecabil, neatins de boală, şi un chip puternic, dar trist. 
Trist şi frumos. Aprig şi frumos. Mi-a amintit de Brida, 
femeia cu care mă culcasem prima dată şi care acum era 
cu Ragnar, prietenul meu. Furia o umplea pe Brida aşa 
cum o sabie umple o teacă, şi am simţit acelaşi lucru la 
acea regină atât de tânără şi de stranie, atât de sumbră şi 
de încântătoare. 

— Mă cheamă Uhtred Ragnarson, m-am pomenit 
repetând, şi sunt capabil să fac miracole. 

Nu ştiu de ce am spus asta. Mai târziu am aflat că ea 
habar n-avea ce spusesem, căci pe atunci nu vorbea decât 
limba britonilor; cu toate astea, păru să mă înţeleagă şi-mi 
zâmbi. Asser îşi tinu respiraţia. 

— Ai grijă, danezule, este o regină! îmi şuieră el. 

— O regină? am întrebat, fără să-mi iau ochii de la 
chipul ei. Sau regina? 

— Regele este binecuvântat cu trei soţii, spuse călugărul 
pe un ton dezaprobator. 

În acel moment, Iseult se duse să-i şoptească ceva 
regelui. El încuviinţă din cap, apoi făcu un gest respectuos 
spre uşa prin care venise ea mai devreme, cerându-i în 
mod evident să plece. Iseult se îndreptă supusă spre uşă, 
se opri în prag ca să mă mai privească o dată, după care 
dispăru. 

Brusc, totul se limpezi. Peredur se declară de acord să 
ne plătească o avere în argint şi ne arătă tezaurul care 
fusese ascuns într-o cameră din spate. Erau monede, 
giuvaiere rupte, cupe lovite şi trei sfeşnice care fuseseră 
luate din biserică, iar când le-am cântărit cu o balanţă 
adusă din piaţă, am descoperit că valorau trei sute 
şaisprezece şilingi, ceea ce nu era deloc de neglijat. Asser 
împărţi obiectele în două grămezi, una doar pe jumătate 
cât cealaltă. 

— În seara asta vă vom da partea mai mică, spuse 
călugărul, iar restul, după ce veţi recuceri Dreyndynas. 

— Mă crezi prost? am răbufnit, ştiind că după bătălie 
avea să fie greu să obţinem restul plăţii. 

— Dar tu mă crezi prost? replică el ştiind că, dacă ne 


$ 66 # 


dădea tot argintul, Fyrdraca avea să dispară până la ivirea 
zorilor. 

Până la urmă, ne-am înţeles să luăm o treime atunci, iar 
restul obiectelor să fie duse pe câmpul de luptă, pentru a fi 
uşor accesibile. Peredur sperase că aveam să las cea mai 
mare parte a argintului în casa lui; apoi, ca să-l recuperez, 
ar fi trebuit să dau o luptă pe străzile pline de bălegar de 
pe deal. Probabil că perspectiva unei asemenea bătălii fără 
şanse de victorie îi împiedicase pe oamenii lui Callyn să 
atace casa lui Peredur. Sperau să-l înfometeze, sau cel 
puţin Asser credea asta. 

— Vorbeşte-mi despre Iseult, i-am cerut călugărului 
după ce ne-am înţeles. 

El pufni. 

— Te pot citi ca pe un misal. 

— Habar n-am ce-i asta, am minţit. 

— E o carte de rugăciuni, şi vei avea nevoie de rugăciuni 
dacă o atingi pe Iseult. Făcându-şi semnul crucii, adăugă 
pe un ton vehement: Este diavolul în persoană. 

— Este regină, o tânără regină, cum poate fi diavolul? 

— Ce ştii despre britoni? 

— Că put ca nişte hermine şi că sunt la fel de hoţi ca 
nişte stăncuţe. 

Mă privi duşmănos. Preţ de o clipă am avut impresia că 
nu avea să-mi mai spună nimic, dar în cele din urmă îşi 
călcă pe mândria de briton şi zise: 

— Noi suntem creştini, şi îi mulţumim lui Dumnezeu că 
s-a îndurat de noi şi ne-a făcut acest mare bine, dar 
oamenii noştri încă mai cred în nişte superstiții vechi. 
Păgâne. Iseult are o legătură cu asta. 

— Ce legătură? 

Nu-i plăcea să vorbească despre asta, dar el o descrisese 
pe Iseult ca pe întruchiparea diavolului, aşa că trebui să-mi 
explice: 

— S-a născut primăvara, cu optsprezece ani în urmă, iar 
la naşterea ei a fost eclipsă de soare. Oamenii de-aici, nişte 
neghiobi, au credinţa că un copil smead născut la moartea 
soarelui are puteri deosebite. Spun că este o... Făcu o 


$ 67 # 


pauză pentru că nu cunoştea termenul danez. O gwrach, 
zise el peste câteva clipe, dar cuvântul nu însemna nimic 
pentru mine. Dewines, adăugă iritat, apoi, văzând că nici 
pe acesta nu-l pricepeam, exclamă: Vrăjitoare. 

— Vrăjitoare? 

— Iar Peredur s-a însurat cu ea. A făcut-o regina lui 
întunecată. Asta fac regii cu astfel de fete. Le ţin aproape 
ca să le folosească puterea. 

— Ce putere? 

— Puterea pe care diavolul le-o dă reginelor 
întunericului, fireşte, spuse Asser nervos. Peredur crede că 
ea poate să vadă viitorul. Dar ăsta-i un talent pe care-l va 
avea doar atât timp cât va rămâne fecioară. 

Am râs auzind asta. 

— Călugăre, dacă femeia asta te sperie într-atât, ţi-aş 
face o favoare dacă aş silui-o. Cum el, în loc de răspuns, 
mă străfulgeră cu privirea, l-am întrebat: Chiar poate să 
vadă viitorul? 

— Te-a văzut victorios şi i-a zis regelui că se poate 
încrede în tine, aşa că tu să-mi spui dacă poate să-l vadă. 

— Atunci n-am nicio îndoială că poate să vadă viitorul, 
am zis. 

Cuvintele mele îl făcură să rânjească dispreţuitor. 

— Ar fi trebuit s-o stranguleze la naştere cu aţa 
buricului, mormăi el. Este o căţea păgână, o creatură a 
diavolului! 

În seara aceea regele dădu o petrecere în cinstea 
înţelegerii noastre. Speram că avea să vină şi Iseult, dar 
nu veni. Soţia mai vârstnică a lui Peredur fu prezentă, dar 
era o făptură tristă, murdară, cu două furuncule pe gât, 
care abia dacă scoase o vorbă. Totuşi, ospăţul se dovedi 
surprinzător de bun, cu peşte, carne de vită, oaie, pâine, 
bere, mied şi brânză. În timp ce mâncam, Asser îmi spuse 
că venise din regatul Dyfed, aflat la nord de marea Sæfern, 
şi că regele lui, care avea un nume briton imposibil, ce 
suna ca o tuse cu scuipat de flegmă, îl trimisese în 
Cornwalum pentru a-i convinge pe regii britoni de acolo să 
nu-i mai sprijine pe danezi. 


Y% 68 # 


Am fost uimit să aud asta, atât de uimit, încât mi-am luat 
privirea de la fetele care serveau mâncarea. O harpistă 
cânta în fundul încăperii, iar două slujnice se legănau în 
ritmul muzicii în timp ce mergeau. 

— Nu-ţi plac danezii, am zis. 

— Sunteţi păgâni, scrâşni Asser dispreţuitor. 

— Şi cum de-ai ajuns să înveţi limba păgânilor? 

— Starețul meu vrea să ne trimită ca misionari la danezi. 

— Ar trebui să vă duceti. Ar fi o cale rapidă de a ajunge 
în rai. 

Călugărul îmi ignoră cuvintele. 

— Nu am învăţat doar limba daneză, spuse el trufaş. 
Vorbesc şi limba saxonilor. Şi cred că tu nu te-ai născut în 
Danemarca. 

— De unde ştii? 

— După glas. Eşti din Northumbria? 

— Sunt de pe mare, am spus. 

El ridică din umeri. 

— În Northumbria, danezii i-au corupt pe saxoni, 
făcându-i să se considere danezi. Greşea, dar nu-l puteam 
corecta în clipa aceea. Ba mai rău, continuă el, au stins 
lumina lui Hristos. 

— Este lumina lui Thor prea puternică pentru tine? 

— Saxonii apuseni sunt creştini, şi este de datoria 
noastră să-i susţinem, nu pentru că i-am iubi, ci fiindcă şi 
noi, şi ei îl iubim pe Hristos. 

— L-ai cunoscut pe Alfred de Wessex? l-am întrebat eu 
cu acreală. 

— Abia aştept să-l cunosc, spuse el entuziasmat, 
deoarece am auzit că e un bun creştin. 

— Şi eu am auzit acelaşi lucru. 

— Iar Hristos îl răsplăteşte, urmă Asser. 

— Îl răsplăteşte? 

— Hristos a trimis furtuna care a distrus flota daneză, 
iar îngerii lui Hristos l-au distrus pe Ubba. A fost dovada 
puterii lui Dumnezeu. Dacă luptăm cu Alfred înseamnă să 
ne împotrivim lui Hristos, şi nu trebuie să facem asta. Asta- 
i mesajul meu către regii din Cornwalum. 


Y% 69 # 


Am fost impresionat de faptul că un călugăr briton de la 
capătul pământului ştia atât de multe despre ce se 
întâmplase în Wessex şi m-am gândit că Alfred ar fi fost 
încântat să audă aiurelile lui Asser, deşi, desigur, Alfred le 
trimisese mulţi mesageri britonilor. Solii lui, cu toţii preoţi 
sau călugări, predicaseră despre zeul lor care îi măcelărise 
pe danezi, iar, după cum se vedea, Asser le preluase 
teoriile cu mare avânt. 

— Şi de ce vă luptaţi cu Callyn? am întrebat eu. 

— El vrea să se alăture danezilor. 

— Iar noi vom învinge, aşa că alegerea lui e înţeleaptă. 

Asser clătină din cap. 

— Dumnezeu va triumfa. 

— Speri tu, am zis, atingând mica amuletă care 
reprezenta ciocanul lui Thor şi pe care o purtam la gât pe 
un şnur de piele. Dar dacă greşeşti, călugăre, atunci vom 
cuceri Wessexul, iar Callyn va împărţi prada cu noi. 

— Callyn nu va împărţi nimic, pentru că-l vei ucide 
mâine, replică Asser ironic. 

Britonii nu ajunseseră niciodată să-i iubească pe saxoni. 
De fapt, ne urau de-a binelea, iar în anii în care ultimul 
regat englez se aflase în pragul distrugerii, ar fi putut 
înclina balanţa în favoarea danezilor dacă s-ar fi unit cu 
Guthrum. În loc de asta, îşi ţinuseră săbiile în teacă, lucru 
pentru care saxonii trebuiau să mulţumească Bisericii, căci 
oameni precum Asser hotărâseră că ereticii danezi erau 
duşmani mai răi decât creştinii englezi. Dacă aş fi fost 
briton, nu mi-ar fi convenit asta, pentru că britonii şi-ar fi 
putut recupera o mare parte din pământuri dacă s-ar fi 
aliat cu păgânii veniţi de la miazănoapte. Religia creează 
alianţe stranii. 

La fel şi războiul, iar ca să pecetluiască înţelegerea 
Peredur ne oferi, mie şi lui Haesten, două dintre fetele 
care serveau la masă. L-am trimis pe Cenwulf înapoi pe 
Fyrdraca, pentru a-i transmite lui Leofric să fie gata în 
dimineaţa următoare, şi m-am gândit că ar fi fost bine ca şi 
eu şi Haesten să ne întoarcem pe corabie, dar fetele erau 
drăguţe, aşa că am rămas. N-ar fi trebuit să-mi fac griji, 


% 709 


fiindcă nimeni n-a încercat să ne omoare în noaptea aceea, 
nici măcar atunci când eu şi Haesten am cărat prima 
treime de argint la malul apei, de unde o mică barcă ne-a 
dus la corabie. 

— Ne aşteaptă de două ori pe-atât, i-am spus lui Leofric. 

El împinse sacul cu piciorul ca să vadă cât de greu era. 

— Şi unde ai fost azi-noapte? 

— În pat cu o britonă. 

— Eşti un şterc! râse el. Deci, cu cine ne luptăm? 

— Cu o hoardă de sălbatici. 

Am lăsat zece oameni de pază pe corabie. Dacă 
războinicii lui Peredur s-ar fi străduit cu adevărat să 
captureze Fyrdraca, cei zece ar fi avut de dat o luptă grea, 
pe care probabil că ar fi pierdut-o, dar aveau trei ostatici 
care erau sau nu erau fiii lui Peredur, aşa că era un risc pe 
care trebuia să ni-l asumăm. Riscul nu părea să fie prea 
mare, căci Peredur îşi adunase oastea la marginea dinspre 
răsărit a oraşului. l-am zis „oaste”, dar de fapt erau doar 
patruzeci de oameni. Războinicii mei, în număr de treizeci, 
erau bine înarmaţi şi arătau feroce în veşmintele lor de 
piele. Eu şi Leofric purtam zale, la fel ca şi alţi şase oameni 
din echipaj. Pe deasupra, îmi pusesem coiful cu vizieră, aşa 
că măcar eu arătam ca o căpetenie războinică. 

Peredur era îmbrăcat în piele, iar de păr şi de barba 
bifurcată avea prinse lungi cozi de cal împletite, care îi 
dădeau o înfăţişare sălbatică şi înfricoşătoare. Cei mai 
mulţi dintre oamenii lui erau înarmaţi cu lănci, însă 
Peredur avea o sabie de calitate. Unii aveau scuturi, câţiva 
aveau coifuri, dar, cu toate că nu mă îndoiam de vitejia lor, 
nu mi se păreau de temut. Războinicii mei însă erau de 
temut. Alungaseră corăbii daneze de pe coasta Wessexului 
şi luptaseră în zid de scuturi la Cynuit, şi nu mă îndoiam că 
puteau distruge orice trupe adusese Callyn la Dreyndynas. 

Se făcu după-amiază până să urcăm dealul. Ar fi trebuit 
să plecăm dimineaţă, dar unii dintre oamenii lui Peredur 
aveau nevoie să-şi revină după beţia din ajun, iar femeile îi 
tot trăgeau pe alţii deoparte, vrând să-i ferească de o 
soartă cumplită. După aceea, Peredur şi sfetnicii lui se 


%71 # 


adunară să vorbească despre cum trebuia să fie purtată 
bătălia, deşi nu ştiu ce era de vorbit. Oamenii lui Callyn 
erau în fort, noi eram afară, aşa că trebuia să-i asediem pe 
ticăloşi. Nu era nicio mare strategie, doar un simplu atac, 
însă vorbiră vreme îndelungată. La sfârşit, părintele 
Mardoc rosti o rugăciune, sau mai bine zis o strigă, însă eu 
am refuzat să pornesc la drum pentru că restul argintului 
nu fusese adus. 

Până la urmă, doi oameni veniră cu el într-un cufăr şi, în 
sfârşit, sub soarele după-amiezii, am început să urcăm 
dealul dinspre răsărit. Unele femei ne urmau scoțând 
strigăte războinice, ceea ce era o risipă de energie, pentru 
că duşmanul era prea departe ca să le audă. 

— Deci, ce facem? mă întrebă Leofric. 

— Alcătuim o formaţie în săgeată, i-am zis. Cei mai buni 
oameni în primul rând, cu noi doi în faţa lor, şi-i nimicim 
pe ticăloşi. 

El se strâmbă. 

— Ai atacat vreodată un fort construit de oamenii din 
vechime? 

— Niciodată. 

— Poate fi greu, mă avertiză el. 

— Dacă e prea greu, îi omorâm pe Peredur şi pe oamenii 
lui şi le luăm argintul. 

Fratele Asser, cu poalele îngrijitei sutane negre pline de 
noroi, se apropie grăbit de mine. 

— Oamenii tăi sunt saxoni! spuse el pe un ton acuzator. 

— li urăsc pe călugări, i-am replicat răstit. li urăsc mai 
mult decât pe preoţi. Îmi place să-i omor. Îmi place să le 
spintec burţile. Imi place să-i văd pe ticăloşi murind. 
Pleacă de-aici şi mori înainte să-ţi tai eu gâtul! 

El dădu fuga la Peredur pentru a-l înştiinţa că eram 
saxoni. Regele ne privi posomorât. Crezuse că recrutase 
un echipaj de vikingi danezi, iar acum nu era deloc 
încântat să descopere că eram saxoni din vest, aşa că mi- 
am scos Răsuflarea-Şarpelui şi mi-am lovit cu ea scutul din 
lemn de tei. 

— Vrei să porţi bătălia asta sau nu? l-am întrebat prin 


Y 72 9 


intermediul lui Asser. 

Peredur hotări că voia să lupte, sau mai degrabă că voia 
ca noi să dăm acea luptă pentru el, aşa am urcat mai 
departe dealul. Abia pe la mijlocul după-amiezii am ajuns 
pe piscul prelung şi îngust, de unde am văzut în depărtare 
pereţii acoperiţi cu muşchi verde ai fortului Dreyndynas. 
Un steag flutura pe ziduri. De formă triunghiulară, montat 
pe un cadru în formă de cruce ataşat de un stâlp, înfăţişa 
un cal alb cabrat pe un câmp verde. 

M-am oprit când l-am văzut. Steagul lui Peredur era o 
coadă de lup prinsă de un băț, iar eu nu aveam niciunul, 
deşi al meu ar fi fost dreptunghiular, ca al majorităţii 
saxonilor. Cunoşteam un singur neam care avea steaguri 
triunghiulare, aşa că m-am întors acuzator spre fratele 
Asser, care urca asudat dealul. 

— Sunt danezi! 

— Şi ce? se răsti el. Am crezut că eşti danez, şi toată 
lumea ştie că danezii se bat cu oricine pentru argint, chiar 
şi cu alţi danezi. Dar tu te temi de ei, saxonule? 

— Maică-ta nu te-a născut, ci te-a căcat pe curul ei 
stafidit! 

— Speriat sau nu, ai luat argintul lui Peredur, aşa că 
trebuie să te baţi cu ei. 

— Dacă mai spui un singur cuvânt, călugăre, îţi retez 
coaiele sfrijite, am mârâit. 

Priveam spre fort, încercând să estimez numărul 
inamicilor. Totul se schimbase din clipa în care văzusem 
steagul triunghiular pentru că, în loc să luptăm cu nişte 
britoni sălbatici şi pe jumătate înarmaţi, aveam de 
înfruntat o trupă de danezi războinici. Pe de altă parte, şi 
danezii păreau la fel de surprinşi să ne vadă. Se adunaseră 
pe zidurile fortului Dreyndynas, care era făcut din pământ 
bătătorit, avea în jur un şanţ, iar apoi un gard de spini. M- 
am gândit că era greu de atacat, mai ales dacă-l apărau 
danezii. Numărasem peste patruzeci de oameni şi ştiam că 
mai erau şi alţii, pe care nu-i vedeam, iar asta îmi spunea 
că atacul avea să dea greş. Am fi putut ajunge până la 
gardul din spini, dar mă îndoiam că puteam trece de el. 


% 739 


Am fi fost norocoşi dacă reuşeam să ne retragem la vale 
fără pierderi prea mari. 

— Suntem în rahat, oftă Leofric. 

— Până la gât. 

— Ce facem? li atacăm pe ei şi le luăm banii? 

N-am răspuns pentru că danezii desprinseseră o parte 
din gardul de spini, iar trei dintre ei săriseră de pe 
metereze şi se îndreptau spre noi. Doreau să vorbim. 

— Cine dracu-i ăla? întrebă Leofric. 

Se uita la liderul danez. Era un bărbat uriaş, la fel de 
mare ca Steapa Snotor, şi purta zale care fuseseră 
lustruite cu nisip până ajunseseră să strălucească. La fel 
de lustruit ca zalele, coiful lui avea o vizieră modelată ca o 
mască de mistreţ cu un rât scurt şi lat, iar din creştet îi 
atârna o coadă de cal albă. Purta brățări pe braţe, pe 
deasupra zalelor, brățări de argint şi de aur care 
proclamau că era o căpetenie războinică. Mergea pe 
coama dealului de parcă ar fi fost proprietatea lui, şi aşa şi 
era, din moment ce stăpânea fortul. 

Asser se grăbi să-i întâmpine pe danezi împreună cu 
Peredur şi doi dintre curtenii acestuia. Pe când ne 
apropiam la rândul nostru, am constatat că Asser încerca 
să-i convertească pe danezi spunându-le că Dumnezeu ne 
adusese acolo şi că aveam să-i măcelărim pe toţi, aşa că 
lucrul cel mai bun pe care-l puteau face era să se predea şi 
să-i ofere Domnului sufletele lor păgâne. 

— O să vă creştinăm, încheie Asser, şi veţi avea parte de 
multă fericire în rai. 

Căpetenia daneză îşi scoase încet coiful, şi am putut 
vedea că faţa lui era la fel de înfricoşătoare ca masca de 
mistreţ. Avea un chip lat, asprit de soare şi de vânt, şi ochii 
inexpresivi ai unui ucigaş. În vârstă de vreo treizeci de ani, 
avea o barbă scurtă şi o cicatrice care pornea de la coada 
ochiului stâng şi îi brăzda obrazul. Fără să spună un 
cuvânt, îi dădu coiful unuia dintre oamenii lui, îşi ridică 
poalele cămăşii de zale şi începu să urineze pe sutana lui 
Asser. Călugărul sări îndărăt. 

Incă urinând, danezul se uită la mine. 


Y 74 9 


— Cine eşti? 

— Uhtred Ragnarson. Dar tu? 

— Svein Cal Alb, rosti el sfidător, de parcă ar fi trebuit 
să-l cunosc după reputaţie. 

Pentru o clipă am rămas tăcut. Oare era acel Svein care 
aduna trupe în Ţara Galilor? Dar ce căuta acolo? 

— Eşti Svein de Irlanda? l-am întrebat într-un târziu. 

— Sunt Svein de Danemarca. Îşi lăsă jos poalele cămăşii 
de zale şi se uită urât la Asser, care-i ameninţa pe danezi 
cu mânia cerească. Dacă vrei să trăieşti, taci din gura aia 
spurcată, îi porunci, iar călugărul închise pe dată gura. 
Ragnarson, mi se adresă apoi Svein. Contele Ragnar? 
Ragnar Ravnson? Acel Ragnar care l-a slujit pe Ivar? 

— Acela. 

— Deci, tu eşti fiul saxon? 

— Eu sunt. Dar tu? Tu eşti acel Svein care a adus 
oameni din Irlanda? 

— Am adus oameni din Irlanda, admise el. 

— Şi care a adunat trupe în Ţara Galilor? 

— Fac ce am de făcut, zise el vag. 

Se uită la oamenii mei încercând să estimeze cât de buni 
războinici erau, apoi mă măsură din cap până-n picioare. 
Imi studie zalele şi coiful, oprindu-se în special asupra 
brăţărilor de pe braţe, apoi, după ce încheie inspecția, îmi 
făcu semn cu capul să ne îndepărtăm câţiva paşi pentru a 
discuta între patru ochi. 

Asser obiectă spunând că toată lumea trebuia să audă ce 
vorbeam, însă eu, fără să-l bag în seamă, l-am urmat pe 
danez. 

— Nu poţi cuceri acest fort, îmi spuse el. 

— Adevărat. 

— Deci, ce vei face? 

— Mă întorc la aşezarea lui Peredur, desigur. 

Svein încuviinţă din cap. 

— Şi dacă atac acea aşezare? 

— O s-o cucereşti, dar vei pierde nişte oameni, i-am 
răspuns. Poate vreo zece. 

— Ceea ce ar însemna să am zece vâslaşi în minus. 


% 75% 


Rămase pe gânduri câteva clipe, apoi se uită pe lângă 
Peredur, către cei doi oameni care cărau cufărul. Ăla-i 
preţul ca să te lupti? 

— Da. 

— ÎI împărţim? 

După o scurtă şovăire, l-am întrebat: 

— Şi împărţim şi ce-i în oraş? 

— De acord, zise el. Văzând că Asser, neliniştit, îi şoptea 
ceva lui Peredur, adăugă încruntat: Ştie ce punem la cale. 

Incă mă străduiam să pricep ce voise să spună când mă 
izbi cu pumnul în faţă. Instinctiv, mâna mea se îndreptă 
spre Răsuflarea-Şarpelui, iar cei doi oameni ai lui se 
repeziră spre noi cu săbiile în mâini. 

— O să plec din fort şi o să vin la tine, murmură Svein. 
Apoi, cu voce tare: Rahat de capră ce eşti! 

Am scuipat spre el în timp ce oamenii lui se prefăceau 
că-l trag spre fort, apoi m-am dus la Asser. 

— O să-i ucidem pe toţi! am zis eu cu sălbăticie. 

— Ce ţi-a spus? vru să ştie călugărul. 

Se temuse că eu şi Svein ne aliaserăm, după cum se şi 
întâmplase, dar reacţia rapidă a danezului îi alungase 
îndoielile, la fel şi faptul că eu începusem să urlu ca un 
nebun, strigând către Svein că aveam să-i trimit sufletul 
păcătos la Hel, zeiţa morţii. 

— Te vei lupta? mă întrebă Asser. 

— Fireşte că ne vom lupta! am răcnit, după care m-am 
apropiat de Leofric şi i-am spus în şoaptă: Suntem în 
aceeaşi tabără cu danezii. li ucidem pe britoni, le 
capturăm oraşul şi împărţim totul cu danezii. Spune-le 
oamenilor, dar vorbeşte încet. 

Svein se ţinu de cuvânt şi-şi scoase oamenii din fortul 
Dreyndynas. Asta ar fi trebuit să-i avertizeze pe Asser şi pe 
Peredur de trădarea noastră, pentru că nimeni zdravăn la 
cap n-ar fi abandonat o poziţie defensivă fără cusur, 
precum un zid de pământ şi o palisadă de spini, pentru a 
se bate în câmp deschis, însă ei puseră asta pe seama 
aroganţei daneze. Svein le întări presupunerile trimițând 
la înaintare un grup de călăreţi, ceea ce sugera că avea de 


%76 


gând să străpungă zidul nostru de scuturi cu săbiile şi cu 
securile lui, iar apoi să-i urmărească pe supraviețuitori cu 
cavaleria înarmată cu lănci. Alcătui şi el un zid de scuturi 
în faţa călăreţilor, în timp ce eu formam un alt zid de 
scuturi la stânga liniei lui Peredur. Când formaţiile erau pe 
poziţii, am început să strigăm insulte unii către ceilalţi. 
Leofric mergea de-a lungul liniei noastre şi le şoptea 
oamenilor, pe când Cenwulf şi alţi doi le transmiteau 
ordinele celor din spate. Chiar atunci, Asser veni în fugă la 
noi. 

— Atacaţi! ne ceru călugărul arătând către Svein. 

— Când vom fi pregătiţi, am zis, pentru că Leofric încă 
nu dăduse ordinele fiecărui om. 

— Atacaţi acum! se răsti Asser la mine. 

Fu cât pe ce să-l spintec pe loc, ceea ce m-ar fi scutit de 
o mulţime de necazuri viitoare, însă mi-am păstrat 
cumpătul. Asser se întoarse la Peredur şi începură să se 
roage, amândoi ridicându-şi mâinile împreunate spre cer şi 
cerându-i lui Dumnezeu să trimită focul pentru a-i nimici 
pe păgâni. 

— Ai încredere în Svein? mă întrebă Leofric venind 
lângă mine. 

— Am încredere în Svein, am spus. 

De ce aveam încredere în el? Pentru că era danez, iar 
mie îmi plăceau danezii. Desigur, astăzi suntem cu toţii de 
acord că sunt progeniturile satanei, nişte păgâni în care nu 
se poate avea încredere, nişte sălbatici şi oricum ne mai 
vine la gură, însă realitatea este că danezii sunt războinici 
şi apreciază alţi războinici, şi, cu toate că era posibil ca 
Svein să mă fi convins să-l atac pe Peredur pentru ca apoi 
să ne poată ataca el pe noi, eu nu credeam asta. În plus, în 
casa lui Peredur se găsea ceva ce-mi doream foarte tare, 
iar ca s-o am pe Iseult trebuia să schimb taberele. 

— Fyrdraca! am strigat, acela fiind semnalul nostru. 

Războinicii mei întoarseră scuturile spre dreapta şi 
atacară. 

Urmă un măcel în toată puterea cuvântului. Oamenii lui 
Peredur nu ştiau să se bată. Speraseră că noi vom duce 


Y 77% 


greul luptei contra danezilor, iar ei aveau să-i prade pe 
răniții lui Svein; în schimb, noi îi atacaserăm în forţă, aşa 
că o luară la fugă. Acela fu momentul când călăreţii lui 
Svein dădură pinteni bidiviilor, îşi coborâră lăncile şi 
porniră pe urmele lor. 

Nu a fost o bătălie, a fost un masacru. Doi dintre 
oamenii lui Peredur opuseră o oarecare rezistenţă, dar 
Leofric le zdrobi lăncile cu securea, trimiţându-i pe lumea 
cealaltă. Peredur căzu sub lovitura sabiei mele fără să se 
lupte deloc, părând resemnat în faţa morţii rapide pe care 
i-o ofeream. Cenwulf şi cei doi tovarăşi ai lui făcură ce le 
poruncisem, şi anume să pună mâna pe cufărul cu argint, 
iar la sfârşit ne-am adunat în jurul lor în timp ce călăreţii 
lui Svein îi urmăreau pe fugari. Nu scăpă decât Asser, care 
o luase spre nord, nu spre vest. Călăreţii lui Svein galopau 
la vale străpungându-i cu lăncile pe oamenii lui Peredur, 
iar călugărul, văzând încotro se îndrepta iureşul, 
schimbase direcţia surprinzător de iute şi trecuse în goană 
pe lângă oamenii mei, cu sutana ridicată până la genunchi. 
Am strigat la cei din dreapta liniei să-l ucidă pe ticălos, 
însă ei, aruncându-mi o căutătură lungă, îl lăsară să scape. 

— V-am spus să-l ucideţi! m-am răstit. 

— E călugăr! replică unul dintre ei. Vrei să ajung în iad? 

De fapt nu mi-a păsat prea mult dacă trăia sau murea, 
mi-am zis privindu-l cum alerga pieziş la vale. M-am gândit 
că războinicii călare ai lui Svein aveau să-l prindă, dar 
probabil că nu-l văzuseră. Îl prinseră însă pe părintele 
Mardoc, iar unul dintre ei îi reteză capul dintr-o singură 
lovitură de spadă, ceea ce-i făcu pe mulţi luptători de-ai 
mei să se închine. 

Călăreţii îi ucideau pe oamenii lui Peredur, însă ceilalţi 
danezi ai lui Svein formaseră un zid de scuturi în faţa 
noastră. În centrul acestuia, sub steagul cu cal alb, se afla 
însuşi Svein, cu coiful său cu mască de mistreţ. Pe scut era 
pictat un cal alb, iar în mână ţinea o secure, cea mai mare 
secure de luptă pe care o văzusem vreodată. Oştenii mei se 
foiau nervoşi. 

— Staţi locului! am mârâit la ei. 


4789 


— Suntem în rahat până-n gât, îmi şopti Leofric. 

Svein ne privea fix, şi am văzut licărul morţii în ochii lui. 
Avea chef să ucidă, iar noi eram saxoni, deci o pradă 
numai bună. Se auzi o singură bufnitură surdă când 
oamenii lui ridicară scuturile pentru a forma zidul, şi chiar 
în acea clipă am aruncat în aer Răsuflarea-Şarpelui. În 
vreme ce lama se răsucea prin faţa soarelui, toţi se 
întrebau dacă aveam s-o prind sau dacă va cădea în iarbă. 

Am prins-o, i-am făcut cu ochiul lui Svein şi am vârât-o 
în teacă. El râse, iar cheful de sânge îi trecu ca prin 
farmec. Îşi dădea seama că nu-şi permitea pierderile pe 
care inevitabil le-ar fi suferit dacă s-ar fi bătut cu noi. 

— Chiar ai crezut că o să vă atac? strigă el peste pajişte. 

— Am sperat c-o să ne ataci, am strigat la rându-mi, ca 
să nu mai trebuiască să împart prada cu tine. 

El lăsă jos securea şi se apropie de noi, iar eu am făcut 
câţiva paşi înainte. Văzând că ne îmbrăţişam, oamenii din 
ambele tabere îşi coborâră armele. 

— Mergem să cucerim satul ăla de mizerie? întrebă 
Svein. 

Am coborât cu toţii dealul, trecând pe lângă leşurile 
oamenilor lui Peredur. Cum nu era nimeni care să apere 
împrejmuirea de spini, ne-a fost uşor să intrăm. Câţiva 
oameni încercară să-şi apere casele, dar foarte puţini. 
Majoritatea fugiseră spre plajă, însă nu aveau destule 
bărci în care să se suie, aşa că danezii lui Svein îi 
înconjurară şi începură să-i sorteze în utili şi morţi. Cei 
utili erau femei tinere şi bărbaţi care puteau fi vânduți ca 
sclavi, iar restul fură ucişi. 

N-am luat parte la asta. În schimb, m-am dus cu toţi 
oamenii mei acasă la Peredur. Câţiva danezi, gândindu-se 
că acolo era argintul, purceseră şi ei să urce dealul, dar eu 
am ajuns primul. Când am deschis uşa, am văzut-o pe 
Iseult aşteptând acolo. 

Jur că pe mine mă aştepta, deoarece pe chipul ei nu se 
citea nici teamă, nici surprindere. Şedea pe tronul regelui, 
dar se ridică să mă întâmpine atunci când mă văzu, apoi îşi 
scoase giuvaierele de la gât, de la încheieturi şi de la 


%79 


glezne şi mi le întinse ca pe o ofrandă, fără să spună nimic. 
Le-am luat şi i le-am aruncat lui Leofric. 

— Le vom împărţi cu Svein, am zis. 

— Dar pe ea? întrebă el părând amuzat. O împărţim şi 
pe ea? 

Drept răspuns, am desfăcut pelerina de la gâtul lui 
Iseult. Pe dedesubt purta o rochie neagră. Incă aveam 
Răsuflarea-Şarpelui în mână, şi am folosit sabia 
însângerată ca să tai pelerina până am desprins o fâşie de 
la poale. Sub privirea inexpresivă a tinerei femei, i-am dat 
înapoi pelerina, apoi am legat un capăt al fâşiei la gâtul ei, 
iar pe celălalt, la cingătoarea mea. 

— Ea este a mea! am rostit. 

Mai mulţi danezi intrară în casă şi se uitară pofticioşi la 
Iseult, însă Svein le porunci să se apuce de săpat în 
căutare de argint sau monede ascunse. Rânji când văzu 
lesa femeii. 

— Poţi s-o păstrezi, saxonule, îmi spuse el. E drăguță, 
dar mie îmi plac cele cu mai multă carne pe oase. 

Am ţinut-o pe Iseult lângă mine cât am chefuit în 
noaptea aceea, bând cantităţi uriaşe de bere şi mied. Le 
poruncisem oamenilor mei să nu se bată cu danezii, iar 
Svein le zisese oamenilor lui să nu se bată cu noi; ne 
respectară ordinele, deşi, inevitabil, unii se certară în 
privinţa femeilor capturate şi unul dintre băieţii pe care îi 
luasem de pe domeniul meu se alese cu un cuţit în burtă şi 
muri dimineaţă. Faptul că eram comandantul unei corăbii 
de-a lui Alfred îl amuza la culme pe Svein. 

— Alfred te-a trimis? mă întrebă el. 

— Nu. 

— Nu vrea să lupte, nu-i aşa? 

— Ba da, însă e convins că zeul lui se va lupta pentru el. 

— Atunci, e un idiot, pufni Svein. Zeii nu ne fac treaba. 
Mi-aş dori s-o facă. În timp ce sugea un os de porc, mă 
iscodi; Aşadar, ce cauţi aici? 

— Caut bani, la fel ca tine. 

— Eu caut aliaţi. 

— Aliați? 


$ 80 # 


Era suficient de beat ca să vorbească mai liber decât o 
făcuse la început, şi mi-am dat seama că, într-adevăr, era 
acel Svein despre care se zicea că adună oameni în Țara 
Galilor. Recunoscu asta, dar mărturisi că nu avea destui 
războinici. 

— Guthrum poate duce două mii de oameni în luptă, 
poate chiar mai mulţi. Trebuie să strâng cel puţin tot 
atâţia. 

Deci, pe Guthrum îl viza. Am pus la păstrare acea 
informaţie. 

— Crezi că cei din Cornwalum vor lupta alături de tine? 

— Au promis că o s-o facă, zise el scuipând un zgârci. 
Tocmai de asta am venit încoace. Dar ticăloşii au minţit. 
Callyn nu-i un rege, e un hoţ! Îmi pierd vremea aici. 

— N-am putea să-l batem pe Callyn? l-am întrebat. 

Chibzui câteva clipe, apoi încuviinţă din cap. 

— Am putea. 

Dintr-odată se încruntă, privind spre partea întunecată a 
încăperii, şi am văzut că se uita la unul dintre oamenii lui, 
care avea o fată în poală. Era limpede că Svein o plăcea pe 
fată, pentru că izbi cu palma în masă şi se uită urât la 
danez, care, după un moment de şovăire, i-o aduse. Svein o 
îndemnă să se aşeze, îi desfăcu tunica pentru a-i vedea 
sânii, apoi îi dădu stacana lui cu bere. 

— O să mă gândesc la asta, îmi spuse în cele din urmă. 

— Sau te gândeşti să mă ataci? l-am întrebat. 

El rânji. 

— Uhtred Ragnarson, am auzit despre lupta de la râu, în 
care l-ai ucis pe Ubba. 

Era evident că aveam o reputaţie mai bună printre 
duşmani decât printre aşa-zişii prieteni. Svein insistă să 
afle povestea morţii lui Ubba, iar eu m-am conformat şi i- 
am spus adevărul, şi anume că Ubba alunecase şi căzuse, 
ceea ce-mi îngăduise să-i curm zilele. 

— Dar oamenii zic că ai luptat bine, spuse danezul. 

Iseult asculta toate astea. Nu vorbea limba noastră, dar 
ochii ei mari păreau să urmărească fiecare cuvânt. La 
sfârşitul ospăţului am dus-o spre încăperile mici din 


81% 


spatele casei, iar ea se folosi de lesa improvizată ca să mă 
tragă în camera ei tapetată cu scânduri. Am făcut un pat 
din pelerinele noastre. 

— După ce vom face asta, i-am spus cu vorbe pe care nu 
le putea înţelege, îţi vei fi pierdut puterile. 

Ea îşi puse un deget pe buzele mele ca să mă facă să tac 
şi, pentru că era regină, m-am supus. 


Dimineaţă am terminat de jefuit oraşul, pe măsură ce 
Iseult îmi arăta casele în care era posibil să fie ceva de 
preţ. A trebuit să le demolăm, întrucât oamenii îşi 
ascundeau micile comori în acoperişuri, aşa că am speriat 
toţi şobolanii şi şoarecii în timp ce am distrus paiele 
mucegăite şi am scotocit prin ele, iar apoi am săpat sub 
fiecare vatră şi în toate locurile unde cineva îşi putea 
îngropa argintul. Am luat tot ce era de metal, de la vasele 
de gătit până la cârligele de pescuit, iar căutarea a durat 
întreaga zi. În seara aceea ne-am dus pe plajă şi am 
împărţit prada. 

Svein nu contenise să se gândească la Callyn şi, trezit 
fiind din beţie, hotărâse că regele era prea puternic. 

— L-am putea înfrânge cu uşurinţă, dar am pierde 
oameni, spuse el. 

Echipajul unei corăbii nu-şi permite să sufere prea multe 
pierderi. Nu pierduserăm niciunul în lupta cu Peredur, dar 
Callyn era un rege puternic şi era de aşteptat să aibă 
suspiciuni în privinţa lui Svein, ceea ce însemna că gărzile 
lui erau pregătite şi înarmate. 

— Şi nici n-are cine ştie ce avere, adăugă Svein 
dispreţuitor. 

— Te plăteşte? 

— Mă plăteşte la fel cum te-a plătit Peredur pe tine. 

— Am făcut deja împărţeala, i-am adus eu aminte. 

— Nu şi banii pe care ţi i-a dat înainte de luptă, zise 
Svein rânjind, ăia n-au intrat la împărţeală. 

— Care bani? 

— Deci, suntem chit, râse el. 

Amândoi câştigaserăm destul din moartea lui Peredur - 


Y% 82 9 


Svein se alesese cu sclavi şi fiecare dintre noi avea acum 
peste nouă sute de şilingi în argint şi alte metale, ceea ce 
nu era mare lucru, având în vedere că trebuia să împărţim 
totul cu oamenii, însă era mai mult decât ce obţinuserăm 
până atunci. lar eu o aveam şi pe Iseult. N-o mai ţineam 
legată, dar stătea alături de mine şi simţeam că era 
bucuroasă de asta. Cum îi făcuse o plăcere perversă să-şi 
vadă casa distrusă, am tras concluzia că-l urâse pe 
Peredur. Dacă era cu adevărat clarvăzătoare, însemna că 
mă văzuse şi-l sfătuise prost pe soţul ei pentru ca acel 
viitor să devină realitate. 

— Unde te duci acum? mă întrebă Svein. 

Ne plimbam pe plajă, pe lângă sclavii care se uitau la noi 
cu ochi întunecaţi, plini de ranchiună. 

— Mă gândesc să mă duc în marea Sæfern, i-am zis. 

— N-a mai rămas nimic acolo, mă înştiinţă el. 

— Chiar nimic? 

— A fost curățată toată, spuse el, dându-mi de înţeles că 
navele daneze şi ale oamenilor din nord jefuiseră populaţia 
de pe coastă de toate bunurile de preţ. In marea Sæfern 
nu vei găsi decât corăbiile noastre care aduc oameni din 
Irlanda. 

— Ca să atace Wessexul? 

— Nu, rânji el. Mă gândesc să mă apuc de negoţ cu cei 
din regatele galeze. 

— Iar eu mă gândesc să-mi duc corabia pe Lună şi să 
construiesc acolo un palat al ospeţelor, i-am replicat, 
făcându-l să râdă în hohote. 

— Apropo de Wessex, am auzit că vor să ridice o biserică 
în locul unde l-ai ucis pe Ubba. Aşa-i? 

— Şi eu am auzit acelaşi lucru. 

— O biserică în care altarul va fi din aur? 

— Am auzit şi asta. Mi-am ascuns surprinderea că ştia 
de planurile lui Odda cel Tânăr, însă n-ar fi trebuit să mă 
mire. Dacă era vorba de aur, zvonurile se răspândeau ca 
buruienile. Am auzit de asta, am repetat, dar nu cred. 

— Bisericile au bani, zise el gânditor. Totuşi, e un loc 
neobişnuit ca să ridici o biserică. 


% 83 9 


— De ce? 

— Atât de aproape de mare? E uşor de atacat. 

— Sau poate că vor să fie atacați, am spus, şi au oameni 
pregătiţi s-o apere. 

— Vrei să spui că-i o momeală? zise el gânditor. 

— Şi n-a poruncit Guthrum ca saxonii din vest să nu fie 
provocaţi? i-am atras eu atenţia. 

— Guthrum poate porunci orice pofteşte, replică danezul 
cu asprime, dar eu sunt Svein Cal Alb şi nu primesc ordine 
de la Guthrum. Pe când treceam printre plasele de pescuit 
întinse la uscat de nişte oameni care acum erau morţi, 
adăugă: Lumea zice că Alfred nu e prost. 

— Nu este. 

— Înseamnă că, dacă pune lucruri de preţ pe malul 
mării, nu le lasă nepăzite. 

Svein era războinic, dar, asemenea celor mai buni 
războinici, nu era nechibzuit. În zilele noastre, când 
oamenii vorbesc despre danezi, sunt de părere că toţi erau 
nişte păgâni sălbatici, care nu gândeau deloc în violenţa 
lor cumplită, însă majoritatea erau precum Svein şi se 
temeau să nu-şi piardă oamenii. Asta a fost mereu marea 
spaimă şi slăbiciune a danezilor. Corabia lui Svein se 
numea Calul Alb şi avea un echipaj format din cincizeci şi 
trei de oameni, iar dacă o duzină dintre ei erau ucişi sau 
grav răniţi, nava ar fi fost slăbită în mod fatal. Desigur, în 
luptă era înfricoşător ca toţi danezii, dar întotdeauna se 
gândea bine înainte de a se implica într-o bătălie. Se 
scărpină din cauza unui păduche, apoi arătă spre sclavii 
luaţi de oamenii lui. 

— În plus, îi am pe ăştia. 

Ceea ce însemna că nu avea să atace la Cynuit. 
Vânzarea sclavilor avea să-i aducă argint, şi probabil 
socotise că nu avea rost să piardă oameni încercând să 
jefuiască biserica de acolo. 

În dimineaţa următoare, Svein avu nevoie de ajutorul 
meu. Corabia lui se afla în portul lui Callyn, şi danezul mă 
rugă să-i duc pe el şi o parte din oamenii lui s-o ia. Restul 
echipajului său rămase în aşezarea lui Peredur să păzească 


$ 849 


sclavii şi să dea foc caselor în vreme ce eu l-am dus pe 
Svein spre est de-a lungul coastei, către oraşul lui Callyn. 
Am aşteptat o zi acolo, până când Svein şi-a încheiat 
socotelile cu Callyn, şi ne-am folosit de acel timp pentru a 
ne vinde lâna şi cositorul negustorilor lui Callyn. Cu toate 
că am primit un preţ destul de mic, era mai bine să avem 
argint la bord decât să fie cala plină. Fyrdraca ajunsese să 
strălucească de atâta metal preţios, iar echipajul, ştiind că 
îşi va primi partea cuvenită, era în culmea voioşiei. 
Haesten ar fi vrut să plece cu Svein, însă i-am refuzat 
rugămintea. 

— Ţi-am salvat viaţa, iar tu trebuie să mă slujeşti mai 
mult de-atât pentru a mă răsplăti. 

El acceptă situaţia şi se arătă încântat când i-am dăruit 
o a doua brățară drept răsplată pentru oamenii pe care-i 
ucisese la Dreyndynas. 

Corabia lui Svein era mai mică decât Fyrdraca. La proră 
avea un cap de cal, iar la pupă, unul de lup, în timp ce 
catargul era decorat cu o giruetă în formă de cal alb. Svein 
râse când l-am întrebat ce semnifica acel cal. 

— Când aveam şaisprezece ani, am pariat armăsarul 
tatei contra calului alb al regelui nostru. Trebuia să-l 
înving pe campionul regelui atât în luptă corp la corp, cât 
şi cu sabia. Tata m-a bătut pentru că am pus acel pariu, 
dar am învins! Prin urmare, calul alb îmi poartă noroc. 
Călăresc numai cai albi. 

Aşa îşi căpătase corabia lui numele. Fyrdraca o urmă 
înapoi de-a lungul coastei, către locul unde un fum gros 
marca aşezarea peste care domnise Peredur. 

— Rămânem cu el? mă întrebă Leofric mirat că ne 
întorceam spre vest, în loc să pornim către Defnascir. 

— Vreau să văd unde se termină Britania, i-am spus, mai 
ales că nu aveam niciun chef să mă întorc la Uisc şi la 
nefericirea lui Mildrith. 

Svein îi vârâse pe sclavi în cala corăbiei sale. Am 
petrecut o ultimă noapte în golf, sub fumul gros, iar 
dimineaţă, când soarele strălucea deja deasupra mării, am 
plecat de-acolo. Când am trecut de promontoriul vestic, 


% 85 9 


îndreptându-ne spre larg, am zărit un om care ne urmărea 
de pe faleză. Am remarcat că purta o sutană neagră şi, în 
ciuda distanţei, mi s-a părut că-l recunosc pe Asser. Iseult 
îl văzu şi ea şi se stropşi ca o pisică, apoi îşi repezi pumnul 
spre el desfăcându-şi degetele în ultima clipă, de parcă ar 
fi aruncat o vrajă asupra călugărului. 

După aceea am uitat de el, pentru că Fyrdraca ajunsese 
în larg, navigând spre locul unde se sfârşea pământul. 

Aveam alături o regină a întunericului. 


% 86 9 


PARIEA A DOUA 


Regele mlaştinii 


% 87 # 


Patru 


Iubesc marea. Am crescut lângă ea, cu toate că, în 
amintirile mele, apele de la Bebbanburg sunt cenuşii, de 
obicei mohorâte, rar însorite. Nu se compară cu valurile 
care se rostogolesc de dincolo de Insulele Morților, 
bubuind şi zdrobindu-se de stâncile din vestul Britaniei. 
Marea se umflă acolo de parcă zeii săi şi-ar încorda 
muşchii, păsările albe ţipă întruna şi vântul împroaşcă 
falezele cu apă. Mânată de vântul prielnic, Fyrdraca 
înainta uşor, lăsând o dâră înspumată, în timp ce cârma 
nărăvaşă pulsa de însufleţirea apei, de încordarea corăbiei 
şi de bucuria călătoriei. Băgând de seama că Iseult mă 
privea surprinsă, i-am dat cârma şi am urmărit cum trupul 
ei firav se luptă cu forţa mării până când înţelese puterea 
corăbiei şi izbuti s-o stăpânească. În acea clipă începu să 
râdă din toată inima. 

— Mi-ar plăcea să trăiesc pe mare, i-am spus, deşi nu 
înţelegea o iotă. 

li dădusem o brățară din tezaurul lui Peredur, un inel de 
argint pentru degetele de la picioare şi un colier din dinţi 
de monstru, lungi, albi şi ascuţiţi, înşiraţi de un fir de 
argint. 

M-am întors şi am privit Calul Alb al lui Svein, care 
despica apele. Când se înălța pe un val, partea din faţă a 
carenei, verde şi neagră din cauza ierburilor şi a 
paraziţilor, se înălța către cer, cu figura semeaţă de la 
prora nechezând sfidător către soare, după care se 
prăbuşea într-o explozie de spumă. Vâslele sale, la fel ca 
ale noastre, fuseseră trase la bord, iar găurile lor, 
astupate, aşa că ambele corăbii navigau doar cu velele. 
Fyrdraca era mai rapidă, nu pentru că ar fi fost mai bine 
construită, ci pentru că era mai prelungă. 


4% 88 9 


E o mare bucurie să te afli pe o corabie bună, iar 
bucuria e şi mai mare dacă pântecul său este plin de 
argintul altora. E o bucurie de viking să cârmuieşti o 
corabie cu cap de dragon pe o mare cu vânt prielnic, către 
un viitor plin de ospeţe şi de râsete. De la danezi am 
învăţat acest lucru şi îi iubesc pentru asta, chiar dacă sunt 
nişte porci păgâni. În clipa aceea, gonind în faţa Calului 
Alb al lui Svein, eram în culmea fericirii, departe de toţi 
oamenii Bisericii şi de legile şi obligaţiile din Wessexul lui 
Alfred, dar în curând am poruncit ca pânza să fie coborâtă, 
astfel că o duzină de oameni desfăcură parâmele şi dădură 
jos marea vergă de pe catarg. Ajunseserăm la capătul 
Britaniei, de unde aveam să ne întoarcem, aşa că i-am 
făcut semn cu mâna lui Svein în timp ce Calul Alb trecea 
pe lângă noi. Îmi făcu şi el cu mâna, privind cum Fyrdraca 
se legăna pe valurile lungi ale mării. 

— Ai văzut destul? mă întrebă Leofric. 

Priveam către capătul Britaniei, unde stâncile înfruntau 
atacul mării. 

— Penwith, spuse Iseult, rostind numele briton al acelui 
promontoriu. 

— Vrei să te duci acasă? l-am întrebat pe Leofric. 

El ridică din umeri. Câţiva marinari roteau verga în 
lungul corăbiei ca s-o poată aşeza pe suporturi, în vreme 
ce restul oamenilor strângeau pânza şi pregăteau vâslele 
pentru drumul spre est. Calul Alb devenea tot mai mic, 
îndepărtându-se pe marea Sæfern. 

Am privit invidios în urma lui Svein. 

— Trebuie să mă îmbogăţesc, i-am spus lui Leofric. Cum 
el râse, am continuat: Am o cale pe care trebuie s-o urmez, 
iar aceasta duce către nord. Spre Bebbanburg. Insă 
Bebbanburgul n-a fost niciodată cucerit, aşa că am nevoie 
de mulţi oameni pentru asta. De mulţi oameni buni şi de 
multe săbii ascuţite. 

— Avem argint, îmi aminti el arătând spre cala corăbiei. 

— Nu destul, i-am răspuns eu cu amărăciune. 

Duşmanii mei erau bogaţi, Alfred susţinea că datoram 
bani Bisericii, iar oamenii legii din Defnascir aveau să mă 


4% 89 # 


hărţuiască pentru plata wergildului. Nu mă puteam duce 
acasă decât dacă aveam argint de ajuns ca să plătesc 
Biserica, să-i mituiesc pe oamenii legii şi să atrag destui 
oameni sub steagul meu. Am privit Calul Alb, din care abia 
dacă se mai zărea pânza deasupra mării învolburate de 
vânt, şi am simţit vechea tentaţie de a trece de partea 
danezilor. Să aştept până când Ragnar îşi recăpăta 
libertatea şi să-i ofer spada mea, însă asta ar fi însemnat să 
lupt împotriva lui Leofric, plus că tot ar fi trebuit să fac 
rost de bani, să adun oameni, să mă duc în nord şi să lupt 
pentru dreptul meu din naştere. Am atins ciocanul lui 
Thor, rugându-mă să primesc un semn. 

În acea clipă, Iseult scuipă. De fapt, nu fusese un 
scuipat, ci un cuvânt care se auzise ca şi cum cineva şi-ar 
fi curăţat gâtul. Arătă dincolo de bordul corăbiei, iar eu am 
văzut un peşte straniu sărind cu boltă din apă. Peştele era 
de mărimea unui ogar nordic şi avea o aripioară 
triunghiulară pe spate. 

— Un marsuin, zise Leofric. 

— Llamhydydd, repetă Iseult numele briton al peştelui”. 

— Le poartă noroc marinarilor, spuse Leofric. 

Nu mai văzusem niciodată un marsuin, şi brusc apărură 
vreo zece creaturi cenuşii care se îndreptau spre nord cu 
spinările strălucind în soare. 

— Ridicaţi din nou pânza! i-am cerut lui Leofric. 

El se holbă la mine. Echipajul tocmai dezlega vâslele şi 
scotea dopurile din găurile lor. 

— Vrei să ridicăm pânza? 

— Mergem către nord! 

Mă rugasem să primesc un semn, iar Thor îmi trimisese 
marsuinii. 

— Nu e nimic în marea Sæfern, zise Leofric. Nu l-ai auzit 
pe Svein? 

— Svein a spus că nu e nimic de jefuit în marea Saefern, 
pentru că danezii au luat totul, ceea ce înseamnă că 
danezii au prada. Copleşit de bucurie, i-am tras lui Leofric 
un pumn în umăr, iar pe Iseult am îmbrăţişat-o. Şi a mai 


> În realitate, marsuinul este mamifer (n.tr.). 


$ 90 # 


spus că vasele lor vin din Irlanda. 

— Şi? mormăi Leofric masându-şi umărul. 

— Vin din Irlanda! Danezi care vin din Irlanda să atace 
Wessexul. Dacă aduci din Irlanda un echipaj, ce altceva 
mai aduci? 

— Toate bunurile tale, zise el, începând să priceapă. 

— Iar ei nu ştiu că noi suntem aici! Ei sunt oile, iar noi, 
un dragon-de-foc. 

— Ai dreptate, rânji Leofric. 

— Fireşte că am dreptate! Sunt un senior! Am dreptate 
şi voi fi bogat! Toţi vom fi bogaţi! O să mâncăm de pe 
talere de aur, o să ne pişăm în gâturile duşmanilor, iar din 
nevestele lor o să facem târfele noastre. Strigam toate 
aceste aiureli în timp ce mă îndreptam spre centrul 
corăbiei, dezlegând legăturile velei. O să fim cu toţii 
bogaţi, o să avem încălțări de argint şi coifuri de aur. O să 
fim mai bogaţi decât regii! O să ne scăldăm în argint, o să 
ne acoperim târfele cu aur şi-o să ne căcăm bucăţi de 
chihlimbar! Legaţi vâslele la bord! Astupaţi găurile, că ne 
ducem spre nord ca să devenim bogaţi ca episcopii, 
absolut fiecare dintre noi! 

Oamenii rânjeau încântați de entuziasmul meu tunător, 
încântați să fie călăuziţi spre o asemenea ţintă ispititoare. 
Totuşi, îi neliniştea faptul că navigam spre nord, fiindcă 
asta însemna să pierdem pământul din ochi. Niciodată nu 
mă îndepărtasem atât de mult de țărm, aşa că şi eu mă 
temeam, mai ales că Ragnar cel Bătrân îmi povestise 
adesea despre oamenii nordului care fuseseră atraşi de 
vastitatea mării, ducându-se tot mai departe către vest, 
dincolo de Insulele Morților, unde găsiseră pământuri 
bântuite de fantome. Nu ştiu cât de adevărate erau 
poveştile lui, dar, din câte spunea el, multe dintre acele 
corăbii nu se mai întorseseră. Se duseseră spre soare- 
apune, înaintând mereu, pentru că nu se îndurau să se 
întoarcă, aşa că navigaseră până în locul unde mor 
corăbiile pierdute, la capătul întunecat al lumii. 

Însă lumea nu se sfârşea în nord. Ştiam asta, deşi nu 
eram sigur ce se afla acolo. Dyfed era undeva în acele 


$ 919 


părţi, la fel şi Irlanda, şi mai erau câteva locuri cu nume 
barbare şi popoare sălbatice, care trăiau ca nişte câini 
înfometați la marginea pământului. Mai era şi o mare 
imensă, o sălbăticie de valuri pustii, aşa că, după ce 
echipajul ridică vela, iar vântul începu să poarte Fyrdraca 
spre nord, am tras de cârmă ca s-o îndrept puţin către est, 
de teamă să nu ne rătăcim în vastitatea oceanului. 

— Ai idee unde mergi? mă întrebă Leofric. 

— Nu. 

— Îţi pasă? 

I-am rânjit drept răspuns. Vântul, care bătuse dinspre 
sud, ne purta acum înspre răsărit, şi la amiază se zărea 
deja uscatul. M-am gândit că probabil era teritoriul 
britonilor de la nord de Saefern, dar, pe măsură ce ne 
apropiam, mi-am dat seama că era o insulă. Mai târziu am 
descoperit că era locul căruia oamenii nordului îi spuneau 
Lundi, cuvântul folosit de ei pentru pufin, iar falezele înalte 
erau pline de asemenea păsări care începură să ţipe la noi 
când am intrat într-un golf de pe partea apuseană a 
insulei. Cum nu puteam ancora acolo din cauza valurilor 
mari, am coborât pânza, am scos vâslele şi am ocolit 
ţărmul până am găsit adăpost pe coasta estică. 

Am mers pe țărm împreună cu Iseult şi am scotocit în 
cuiburile de păsări în căutare de ouă, dar din toate ieşiseră 
puii, aşa că ne-am mulţumit să ucidem două capre pentru 
masa de seară. Nimeni nu locuia pe insulă, însă ruinele 
unei biserici şi un cimitir în paragină dovedeau că în trecut 
fuseseră oameni acolo. Danezii arseseră totul, dărâmaseră 
biserica şi răscoliseră mormintele, căutând aur. Am urcat 
pe o colină şi am privit marea; deşi nu se vedea nicio 
corabie, mi s-a părut că zăream pământ către miazăzi. Nu 
puteam fi sigur, căci orizontul sudic era plin de nori 
întunecaţi, dar fâşia neagră ar fi putut să fie dealurile din 
Cornwalum sau de la marginea de apus a Wessexului. 

Iseult cânta pentru sine în timp ce scotea măruntaiele 
unei capre cu gesturi neîndemânatice, deoarece nu era 
obişnuită cu o astfel de muncă. Era slabă, atât de slabă, 
încât semăna cu un ælfcynn, un elf, dar se simţea bine. Cu 


% 92 # 


timpul, aveam să aflu cât de mult îl urâse pe Peredur. O 
preţuise şi o făcuse regină, dar o şi ţinuse prizonieră în 
casa lui, pentru ca nimeni altcineva să nu poată profita de 
puterile ei. Oamenii îl plăteau pe Peredur ca să audă 
profeţiile lui Iseult, iar unul dintre motivele pentru care 
Callyn îl atacase fusese dorinţa lui de a pune mâna pe 
Iseult. Reginele întunericului erau preţuite de britoni 
pentru că aveau legătură cu misterele din vechime, puteri 
care existaseră pe acele meleaguri înainte de sosirea 
călugărilor, şi Iseult era una dintre ultimele regine ale 
întunericului. Se născuse când soarele fusese acoperit de 
umbră, însă acum era liberă, şi aveam să descopăr că 
sufletul ei era la fel de sălbatic ca un şoim. Mildrith, 
sărmana Mildrith, nu visa decât la ordine şi rutină. Dorea 
să fie măturat în casă, hainele să fie curate, vacile să fie 
mulse, soarele să răsară, soarele să apună şi nimic să nu 
se schimbe, însă Iseult era altfel, ciudată, născută în 
întuneric, plină de mister. În acele prime zile nu 
înţelegeam nimic din ce spunea, fiindcă nu aveam nicio 
limbă în comun. Acolo, pe insulă, la asfinţit, pe când eu îmi 
scoteam cuțitul ca să termin de scos maţele caprei, ea se 
apucă să adune surcele şi încropi o mică colivie. Mi-o 
arătă, apoi o distruse, iar degetele ei albe şi lungi mimară 
zborul unei păsări eliberate. În cele din urmă, arătând spre 
sine, râse fericită. 

În dimineaţa următoare am văzut două corăbii care 
ocoleau insula pe la apus, îndreptându-se spre nord. Erau 
nişte ambarcaţiuni mici, probabil ale unor negustori din 
Cornwalum, iar vântul de sud-vest le purta către ţărmul 
ascuns unde credeam că Svein îşi ancorase Calul Alb. 

Am hotărât să le urmărim. Până am ajuns pe Fyrdraca, 
am ridicat ancora şi ne-am îndepărtat vâslind de ţărmul 
ferit de vânt al insulei, corăbiile aproape că nu se mai 
vedeau, dar, după ce am ridicat pânza, am început să ne 
apropiem de ele. Probabil că oamenii se îngroziseră 
văzând o corabie cu cap de dragon apărând de după 
insulă, dar am coborât puţin vela ca să încetinim. Am 
navigat pe urmele lor aproape toată ziua, până când, în 


Y 93 9 


sfârşit, o dungă cenuşie apăru la orizont. Pământ. Am 
întins complet pânza ca să  depăşim cele două 
ambarcaţiuni mici şi butucănoase, moment în care am 
văzut pentru prima dată ţărmul Țării Galilor. Britonii o 
numesc altfel, dar noi îi spunem „Țara Galilor”, „gali” 
însemnând „străini”. Mult mai târziu mi-am dat seama că 
probabil ajunseserăm în Dyfed, cel mai vestic regat galez, 
ce purta numele preotului care-i convertise la creştinism 
pe britonii din Ţara Galilor. 

Am găsit un golfuleţ adânc în care să ne adăpostim. N-a 
fost uşor să trecem printre stâncile înalte ce păzeau 
intrarea, dar, după ce am ajuns înăuntru, vântul şi valurile 
nu ne mai puteau atinge. Locul era atât de îngust, încât, 
atunci când am întors corabia cu prora spre larg, pupa s-a 
zgâriat de pietre. Am dormit la bord, bărbaţii şi femeile lor 
întinzându-se sub băncile  vâslaşilor. Erau vreo 
douăsprezece femei pe corabie, toate capturate din 
aşezarea lui Peredur, iar una dintre ele reuşi să evadeze în 
noaptea aceea, probabil sărind în apă şi înotând până la 
țărm. Iseult dormi împreună cu mine în spaţiul îngust de 
sub platforma cârmei, a cărui intrare o acoperisem cu o 
pelerină. Leofric mă trezi în zori, îngrijorat că femeia care 
fugise avea să-i ridice pe localnici împotriva noastră. Am 
ridicat din umeri. 

— Nu vom rămâne mult aici. 

Totuşi, am rămas în acel golfuleţ toată ziua, căci voiam 
să atac corăbiile care veneau pe lângă coastă. Am văzut 
două, însă navigau împreună, aşa că nu mi-am asumat 
riscul să le înfrunt. Ambele vase aveau pânzele ridicate şi 
erau purtate de vântul de sud-vest. Le aparţineau 
danezilor, sau poate oamenilor din nord, şi erau pline cu 
războinici. Probabil că veneau din Irlanda sau de pe coasta 
estică a Northumbriei; fără îndoială se duceau să se 
întâlnească cu Svein, oamenii fiind atraşi de perspectiva de 
a captura pământul bun din Wessex. 

— Burgweard ar fi trebuit să fie aici cu toată flota, am 
spus. l-ar fi putut distruge pe aceşti ticăloşi. 

După-amiază, doi călăreţi se iviră în depărtare. Unul 


$ 94 # 


avea la gât un lanţ strălucitor, ceea ce sugera că era de 
rang înalt, dar niciunul din ei nu cobori pe plaja cu pietre. 
Ne priviră din capătul micii văi care dădea în golf, iar după 
o vreme plecară. Soarele coborâse, însă zilele verii erau 
lungi. 

— Dacă aduc oameni... zise Leofric, fără să-şi ducă până 
la capăt gândul. 

M-am uitat spre cele două faleze înalte care mărgineau 
golful. Nişte luptători care ar fi prăvălit stânci de sus ne-ar 
fi spart corabia ca pe un ou. 

— Ar trebui să punem santinele acolo, am sugerat, dar 
chiar atunci Eadric, şeful vâslaşilor de la tribord, răcni că 
se zărea o corabie. M-am repezit spre prora şi am văzut-o. 

Prada perfectă! 

Era o corabie mare, deşi nu la fel de mare ca Fyrdraca, 
şi era scufundată mult, ceea ce însemna că era 
supraîncărcată. Într-adevăr, la bord se aflau atât de mulţi 
oameni, încât echipajul nu îndrăznise să întindă pânza, cu 
toate că vântul era moderat, fiindcă nava s-ar fi înclinat 
primejdios într-o parte. Purtată de forţa vâslelor, ajunsese 
aproape de mal, căutând un loc unde să înnopteze, şi 
marinarii îşi dădură seama prea târziu că golful era deja 
ocupat. În timp ce oamenii mei se înarmau, am strigat la 
Haesten să preia cârma. Ştiam că avea să-şi îndeplinească 
sarcinile fără greş, cu toate că asta putea însemna 
uciderea unor danezi, neam din care şi el făcea parte. Am 
poruncit să se desprindă parâmele care ne ţineau legaţi de 
țărm şi să fie lăsate vâslele în apă, apoi m-am echipat 
pentru luptă punându-mi zalele şi coiful pe care mi le 
adusese în grabă Leofric. 

— Porniţi! am strigat. 

Vâslaşii traseră cu putere, şi Fyrdraca se năpusti spre 
ieşirea din golf. 

Unele vâsle se loviră de stânci, dar niciuna nu se rupse. 
Uitându-mă la corabia din faţă, aflată deja foarte aproape, 
am văzut că avea la proră un lup ameninţător. Bărbaţii şi 
femeile de pe punte se holbau la noi, nevenindu-le a crede 
ce aveau în faţa ochilor. Arătam ca nişte danezi de-ai lor, şi 


% 95 # 


totuşi ne năpusteam înarmaţi să-i atacăm. Când, într-un 
târziu, bărbaţii se repeziră să-şi ia armele, Leofric răcni la 
oamenii noştri să tragă cu tot sârgul la vâsle, astfel că 
lungile prăjini se îndoiau de efort în vreme ce Fyrdraca 
străpungea valurile. Peste câteva momente le-am poruncit 
tuturor să lase ramele şi să vină la prora, dar Cenwulf şi 
cei doisprezece oameni ai lui se aflau deja acolo când 
etrava noastră intră în vâslele corăbiei duşmane şi le 
frânse. 

Haesten făcuse o treabă bună. Îi spusesem să cârmească 
spre partea din faţă a vasului, unde bordul era jos, şi acum 
prora noastră trecu peste el, cufundându-l în apă. Ne-am 
clătinat cu toţii când se produse impactul, dar am sărit 
primul pe puntea corăbiei cu cap de lup, urmat de Cenwulf 
şi oamenii lui. 

Inamicii ne depăşeau numeric, însă erau epuizați după o 
zi de vâslit şi nu se aşteptaseră la un atac, pe când noi 
eram dornici să ne îmbogăţim. Mai făcuserăm asta, 
luptătorii mei erau bine pregătiţi, aşa că-şi croiră drum 
prin apa ce se revărsase peste punte lovind cu săbiile şi cu 
securile. Ca să scape, unii dintre oamenii de pe corabia 
duşmană săriră peste bord şi se agăţară de resturile 
vâslelor. Un războinic cu barba vâlvoi şi ochi sălbatici se 
repezi înainte cu o sabie mare, însă Eadric îşi înfipse 
lancea în pieptul lui, iar Leofric îl lovi în cap cu securea. 
Sângele ţâşni cu putere, stropind vela înfăşurată pe vergă 
de-a lungul punţii. Când omul căzu în genunchi, Eadric îşi 
înfipse lancea şi mai adânc în el, stârnind un nou şuvoi de 
sânge care înroşi apa. Chiar atunci, un val aproape culcă 
nava pe-o parte, făcându-mă să-mi pierd echilibrul. Un 
bărbat urlă şi repezi o lance spre mine, dar am parat, după 
care l-am lovit cu Răsuflarea-Şarpelui în faţă şi, fără să-i 
dau timp să-şi revină, l-am izbit cu scutul, trimiţându-l 
peste bord. Am simţit o mişcare în dreapta şi mi-am repezit 
lama ca pe o coasă, lovind în cap o femeie care-şi 
îndreptase sabia spre mine. Se prăbuşi ca un vițel 
înjunghiat, fără să dea drumul armei, aşa că i-am împins-o 
cu piciorul şi am călcat-o pe burtă. Am auzit un țipăt de 


$ 96 # 


copil, dar n-am stat pe gânduri şi m-am năpustit spre un 
bărbat care-şi aţintea securea asupra mea. Mi-am ridicat 
scutul ca să parez lovitura, apoi l-am înjunghiat cu 
Răsuflarea-Şarpelui. Sabia îi intrase atât de adânc în 
burtă, încât lama se înţepenise, şi a trebuit să mă urc pe el 
ca s-o smulg. Cenwulf trecu pe lângă mine; faţa lui 
sălbatică era acoperită cu sânge, iar sabia lui lovea în 
dreapta şi-n stânga. Dintr-odată, corabia se zgudui din 
toate încheieturile, şi mi-am dat seama că fusese dusă de 
valuri spre țărm şi se lovise de stânci. Doi cai ce se aflau în 
cală nechezau aţâţaţi de mirosul sângelui. Unul îşi rupse 
căpăstrul şi sări peste bord, înotând disperat către mal. 

— Ucideţi-i! Ucideţi-i! m-am pomenit urlând. 

Era singura modalitate de a pune stăpânire pe o corabie, 
de a o goli de luptători, dar se golea de la sine, căci 
supraviețuitorii săreau pe stânci şi se îndepărtau prin 
valurile însângerate care se spărgeau de țărm. Şase 
oameni rămăseseră pe Fyrdraca şi mânuiau vâslele pentru 
a o ţine la loc sigur. În acel moment, o lamă mi se înfipse 
în spatele gleznei drepte, iar când m-am răsucit, am văzut 
un bărbat plin de răni care încerca să-mi taie tendoanele 
de la genunchi cu un pumnal. L-am străpuns cu sabia 
iarăşi şi iarăşi, măcelărindu-l în apa adunată pe punte, şi 
cred că el a fost ultimul care a murit pe acea corabie, deşi 
câţiva danezi încă se agăţau de parapet. Pe aceia, 
războinicii mei îi desprinseră hăcuindu-i cu săbiile şi-i 
azvârliră în mare. 

Fyrdraca se îndepărtase, aşa că le-am strigat oamenilor 
s-o aducă aproape ca să aruncăm prada la bordul ei. Am 
găsit saci, cufere şi butoaie. Multe era grele, iar unele 
zornăiau de monede. Am luat obiectele de preţ de pe 
cadavre, şase cămăşi de zale şi o duzină de coifuri, plus 
alte trei cămăşi de zale care se aflau în cala inundată. În 
ceea ce mă priveşte, m-am ales cu opt brățări de la danezii 
morţi. Am aruncat armele pe puntea corăbiei noastre, am 
tăiat cordajul vasului capturat, am eliberat calul care 
rămăsese acolo şi tremura în apa tot mai înaltă şi, în 
sfârşit, am luat verga şi vela. In tot acest timp, 


$ 97 # 


supraviețuitorii ne priveau de pe țărm, unde îşi găsiseră un 
refugiu precar pe stâncile spălate de mare. M-am vârât în 
spaţiul rezervat comandantului şi am găsit un mare coif de 
război, un obiect frumos, cu viziera ornamentată, având în 
creştet un lup din argint. Mi-am aruncat vechiul coif pe 
Fyrdraca şi mi l-am pus pe cel nou, apoi am scos sacii cu 
monede. Sub saci era ceva ce mi s-a părut a fi un mic scut 
învelit într-o pânză neagră şi am fost tentat să-l las acolo, 
dar până la urmă l-am aruncat şi pe el pe Fyrdraca. Eram 
bogaţi! 

— Cine eşti? strigă un bărbat de pe țărm. 

— Uhtred! am strigat drept răspuns. 

Scuipă spre mine, însă nu primi în schimb decât un 
hohot de râs. 

Oamenii noştri începeau să se întoarcă pe Fyrdraca. 
Leofric le ceru s-o ducă mai departe în larg, de teamă să 
nu eşueze pe stânci. 

— Haide! mă îndemnă el. 

Văzând că rămăsesem ultimul, m-am agăţat de prora 
corăbiei noastre, am pus piciorul pe o vâslă şi m-am săltat 
pe punte. 

— Vâsliţi! porunci Leofric, iar Fyrdraca se îndepărtă de 
vasul prădat. 

Lângă catarg plângeau în hohote două fete care fuseseră 
urcate pe puntea noastră odată cu prada. Una vorbea o 
limbă necunoscută mie, am aflat mai târziu că era din 
Irlanda, însă cealaltă era daneză. Când m-am lăsat pe vine 
lângă ea, mă plesni şi mă scuipă. Am lovit-o şi eu, ceea ce 
o făcu să mă atace iarăşi. Era înaltă, puternică, cu o coamă 
încâlcită de păr blond şi ochi de un albastru intens. Cum 
încerca să-şi înfigă degetele în găurile pentru ochi ale 
noului meu coif, a trebuit s-o plesnesc din nou, ceea ce-i 
făcu pe oameni să râdă. Unii o îndemnară să se bată cu 
mine, dar, în loc de asta, fata izbucni în lacrimi şi se lăsă 
cu spatele sprijinit de catarg. Mi-am scos coiful şi am 
întrebat-o cum o chema, însă n-am putut scoate de la ea 
decât o lungă jelanie din care reieşea că voia să moară. 
Totuşi, când i-am spus că era liberă să se arunce peste 


% 98 # 


bord, nu se clinti. O chema Freyja, avea cincisprezece ani, 
iar tatăl ei fusese proprietarul vasului pe care-l 
scufundasem. Era vorba de bărbatul mătăhălos care mă 
atacase cu sabia. Pe nume Ivar, avusese pământ în Dyflin, 
oriunde o fi fost acel loc, iar Freyja începu să plângă din 
nou când se uită la noul meu coif, care-i aparținuse lui. 

— A murit fără să-şi fi tăiat unghiile, rosti ea pe un ton 
acuzator, de parcă eu aş fi fost de vină pentru acest 
ghinion. 

Chiar că a fost ghinion, deoarece făpturile sinistre de pe 
lumea cealaltă o să se folosească de unghiile lui Ivar 
pentru a construi corabia care va aduce haos la sfârşitul 
lumii. 

— Unde vă duceaţi? am întrebat-o. 

La Svein, desigur. In Irlanda, unde se afla Dyflin, erau 
mai mulţi normanzi decât danezi, iar triburile băştinaşe 
erau de o sălbăticie înfiorătoare, aşa că Ivar fusese atras 
de perspectiva pământului din Wessex. Prin urmare, îşi 
abandonase moşia irlandeză, îşi încărcase toată averea pe 
corăbii şi pornise spre est. 

— Corăbii? am întrebat-o surprins. 

— Aveam trei când am plecat, dar pe celelalte le-am 
pierdut noaptea trecută, suspină fata. 

Am bănuit că erau cele două pe care le văzusem mai 
devreme. Oricum, zeii fuseseră buni cu mine, căci Freyja 
îmi confirmă că tatăl ei pusese bunurile cele mai de preţ 
pe vasul capturat de noi. Găsiserăm acolo butoaie cu 
monede şi cufere cu argint, chihlimbar, jais şi fildeş, 
precum şi arme şi armuri. Abia dacă ne venea să credem 
pe ce comoară puseserăm mâna. Într-un cufăr se aflau mici 
bucăţi de aur modelate în formă de cărămizi, dar cel mai 
grozav se dovedi a fi obiectul învelit în pânză, despre care 
crezusem că era un scut mic; după ce am dat țesătura la o 
parte, am descoperit că era o tipsie de argint pe care era 
reprezentată o scenă de crucificare, având de jur împrejur 
chipurile a doisprezece sfinţi. Am presupus că aceia erau 
apostolii şi că tipsia aparținuse vreunei biserici sau 
mănăstiri irlandeze înainte ca Ivar s-o fure. Le-am arătat-o 


$ 99 # 


oamenilor mei. 

— Asta nu face parte din pradă, le-am spus. Trebuie să 
fie înapoiată bisericii. 

Leofric mă privi lung, dar nu făcu niciun comentariu. 

— Va fi înapoiată bisericii, am repetat, iar unii dintre 
oamenii mei, cei mai pioşi, încuviinţară printr-un murmur. 

Am învelit din nou tipsia şi am pus-o la loc sigur. 

— Cât datorezi Bisericii? vru Leofric să ştie. 

— Ai o minte precum curul unei capre, i-am replicat. 

El râse, apoi privi dincolo de mine. 

— Ce facem acum? 

Am crezut că mă întreba ce urma să facem cu restul 
minunatelor noaste vieţi, dar el se uita spre țărm, unde, în 
lumina serii, nişte oameni înarmaţi se înşirau pe faleză. 
Britonii din Dyfed veniseră să ne atace, însă era prea 
târziu. Totuşi, prezenţa lor însemna că nu puteam reveni în 
golf, aşa că le-am ordonat oamenilor să treacă la vâsle şi 
am pornit spre est. Britonii ne urmăriră pe țărm. Probabil 
că femeia care evadase pe timpul nopţii le spusese că eram 
saxoni, şi acum se rugau să căutăm refugiu pe mal, ca să 
ne poată omori. Puţine corăbii rămâneau pe mare peste 
noapte, şi o făceau doar dacă nu aveau încotro, însă am 
preferat să cârmesc spre sud şi să mă îndepărtez de țărm 
în vreme ce, dinspre apus, soarele revărsa foc roşu printre 
nori, aşa că tot cerul strălucea de parcă un zeu ar fi 
sângerat în înalturi. 

— Ce facem cu fata? mă întrebă Leofric. 

— Cu Freyja? 

— Aşa o cheamă? O vrei tu? 

— Nu. 

— Atunci, o vreau eu. 

— O să te mănânce de viu, l-am avertizat. 

Era cam cu un cap mai înaltă decât Leofric. 

— Îmi plac muierile de felul ăsta, zise el. 

— E a ta, i-am spus. 

Asta-i viaţa. Într-o zi, Freyja fusese fiica răsfăţată a unui 
conte, iar a doua zi se trezise în sclavie. 

Le-am dat cămăşile de zale celor care le meritau. 


% 100 # 


Pierduserăm doi oameni şi alţi trei erau grav răniţi, însă 
era un preţ mic. La urma urmelor, uciseserăm douăzeci 
sau treizeci de danezi, iar supraviețuitorii ajunseseră la 
țărm, unde britonii n-aveau motive să-i trateze prea bine. 
Cel mai bun lucru era că ne îmbogăţiserăm, un gând cu 
care m-am desfătat la apusul soarelui. 

Sosise clipa să-i înalţ rugăciuni lui Hoder, zeul nopţii. 
Mi-am aruncat vechiul coif peste bord, oferindu-i-l în dar, 
pentru că toţi eram speriaţi de bezna care ne înghiţise. 
Norii se adunaseră dinspre vest, acoperind cerul, aşa că nu 
se zăreau nici luna, nici stelele. O vreme se văzu 
strălucirea unui foc de pe ţărmul nordic, dar întunericul îl 
acoperi şi pe acesta. Vântul se înăsprise, iar marea ne 
ridica şi ne cobora tot mai iute; am tras vâslele la bord, 
lăsând aerul şi apa să ne poarte, deoarece nu vedeam 
nimic. Am rămas pe punte să scrutez noaptea alături de 
Iseult, care se cuibărise sub pelerina mea, şi mi-am amintit 
încântarea pe care i-o observasem pe chip când 
porniserăm la luptă. 

Când m-am trezit, zorii erau cenuşii, marea era tot 
cenuşie, dar cu dungi albe, vântul era rece şi pământul nu 
se mai zărea deloc. Când două păsări albe zburară pe 
deasupra noastră, le-am luat drept un semn de la zei, aşa 
că am vâslit în direcţia urmată de ele şi peste câteva ore, 
pe o mare învolburată şi o ploaie rece, am ajuns să vedem 
uscatul, care era de fapt insula pufinilor. Ne-am adăpostit 
în golf şi am aprins focuri pe țărm. 

— Când danezii o să afle ce-am făcut... zise Leofric. 

— ...0 să ne caute, am încheiat eu. 

— O să fie mulţi. 

— Ar cam fi vremea să ne ducem acasă. 

Zeii se arătară buni cu noi, potolind mânia mării. În 
dimineaţa următoare am vâslit spre sud, către pământ, şi 
am urmat linia coastei spre apus. Aveam să ocolim 
promontoriile sălbatice unde înotau marsuinii, apoi să 
cârmim spre est şi să mergem acasă. 


Am aflat mult mai târziu ce făcuse Svein după ce ne-am 


% 101 # 


despărţit. Cum evenimentele acestea mi-au afectat viaţa şi 
au agravat duşmănia dintre mine şi Alfred, le voi povesti 
aici. 

Presupun că gândul la altarul de aur de la Cynuit i se 
înfipsese bine în minte până să ajungă în Glwysing, unde 
se adunau oamenii lui. Glwysing era un alt regat al 
britonilor, aflat în sudul Ţării Galilor, cu un țărm prielnic 
pentru acostarea corăbiilor. Regele de acolo îi primea cu 
braţele deschise pe danezi, deoarece prezenţa lor îi 
împiedica pe oamenii lui Guthrum să facă incursiuni peste 
hotarul cu Mercia. 

Cu două corăbii, Calul Alb şi încă una, Svein porni 
înspre Cynuit. Sosiră în zori, ascunşi de ceaţă, şi-mi 
închipui cum navele cu capete de fiare apărură în lumina 
cenuşie a dimineţii ca nişte monştri dintr-un coşmar. 
Urcară pe râu cu ajutorul vâslelor, apoi traseră corăbiile 
pe uscat. Când se năpustiră pe mal, danezii cu zale şi 
coifuri, cu lănci şi săbii dădură peste o biserică şi o 
mănăstire construite pe jumătate. 

Odda cel Tânăr ştia că erau prea aproape de mare, aşa 
că hotărâse să facă un aşezământ fortificat. Turla bisericii 
urma să fie din piatră şi destul de înaltă pentru ca străjile 
să stea de veghe în vârf, iar ansamblul urma să fie protejat 
de o palisadă şi de un şanţ cu apă. Cum însă lucrările nu 
fuseseră terminate la sosirea lui Svein, apărarea era 
imposibilă. In plus, acolo se aflau doar patruzeci de soldaţi, 
care-şi pierdură viaţa sau fugiră imediat după debarcarea 
danezilor. Năvălitorii incendiară zidurile deja ridicate şi 
doborâră înalta cruce de lemn care indica faptul că acolo 
urma să se înalțe o mănăstire. 

Constructorii erau călugări, mulţi dintre ei novici. Svein 
îi adună şi le ceru să-i arate unde erau obiectele de preţ, 
promiţându-le îndurare dacă-i spuneau adevărul. Nu era 
mare lucru, nici vorbă de altar de aur, dar, pentru a 
cumpăra provizii şi lemn, călugării aveau o casetă cu bani 
de argint. Furioşi că trebuiau să se mulţumească doar cu 
atât, danezii dărâmară turla pe jumătate gata, distruseră 
palisada neterminată şi uciseră câteva vite. Svein îi întrebă 


% 102 # 


pe călugări unde era îngropat Ubba, însă aceştia păstrară 
o tăcere posomorâtă. Le porunci războinicilor să-şi scoată 
săbiile din teci şi repetă întrebarea, iar călugării 
mărturisiră atunci că biserica se găsea chiar în locul 
mormântului, căci, înainte de a se apuca de construit, 
dezgropaseră leşul căpeteniei şi-l aruncaseră în râu. Orice 
urmă de îndurare dispăru din sufletele danezilor când 
aflară această istorie. 

li siliră pe călugări să intre în râu şi să caute oasele, 
apoi să le aşeze pe cele găsite pe un rug funerar. Din câte 
se spune, era un rug imens, clădit cu buştenii ce urmau să 
fie folosiţi la construcţia lăcaşului. Îndată ce osemintele 
fură cuprinse de vâlvătaie, războinicii lui Svein îi azvârliră 
pe oamenii Bisericii în flăcări. În vreme ce trupurile lor 
ardeau, danezii aleseră două fete dintre cele care le ţineau 
tovărăşie apărătorilor saxoni, le siluiră şi apoi le 
sugrumară, trimiţându-le sufletele să-i aducă plăcere lui 
Ubba, în Valhalla. Am aflat toate astea de la doi copii care 
au supravieţuit ascunzându-se în urzici şi de la nişte 
locuitori din oraşul învecinat care au fost târâţi acolo ca să 
asiste la stingerea rugului funerar. Li se spuse că „Svein 
Cal Alb a făcut asta” şi li se ceru să repete cuvintele. 
Danezii aveau obiceiul să lase în viaţă măcar un martor al 
ororilor săvârşite de ei pentru a insufla spaima într-un 
tinut întreg; într-adevăr, povestea călugărilor arşi şi a 
fetelor ucise se răspândi în tot Wessexul ca un vânt 
puternic prin iarba uscată. Fiecare om care o transmitea 
mai departe o înflorea puţin, aşa cum se întâmplă de 
fiecare dată; prin urmare, numărul călugărilor morţi 
crescu de la şaisprezece la şaizeci, al fetelor violate de la 
două la douăzeci, iar argintul furat se transformă dintr-o 
cutie cu mărunţiş într-o avere uriaşă. Când, printr-un sol, 
Alfred îl ameninţă pe Guthrum cu uciderea ostaticilor, 
danezul îi trimise în dar nişte aur, două cărţi de rugăciuni 
furate şi o scrisoare umilă în care susţinea că acele două 
corăbii nu fuseseră ale lui, ci ale unor pirați de peste mare. 
Alfred îl crezu, aşa că ostaticii scăpară cu viaţă; cu toate 
astea, porunci ca un blestem să fie aruncat asupra lui 


% 103 # 


Svein în toate bisericile din Wessex. Căpetenia daneză 
trebuia să fie damnată de-a pururi, oamenii săi să ardă în 
flăcările iadului, iar copiii săi şi copiii copiilor săi să poarte 
pecetea lui Cain. L-am întrebat pe un preot despre ce era 
vorba şi el mi-a explicat că acel Cain era fiul lui Adam şi al 
Evei şi cel dintâi criminal. În privinţa peceţii nu ştia mare 
lucru, însă Dumnezeu avea s-o recunoască, fără îndoială. 

În orice caz, corăbiile lui Svein plecară lăsând pe ţărmul 
Wessexului o trâmbă groasă de fum. Eu aveam să aflu 
toată povestea mai târziu; deocamdată mă întorceam 
acasă. 


Am navigat încet, adăpostindu-ne în fiecare noapte pe 
țărm. Ne întorceam pe unde veniserăm: am trecut pe lângă 
versantul înnegrit al dealului unde se aflase aşezarea lui 
Peredur, apoi ne-am continuat drumul sub o ploaie de 
vară, până când am ajuns la gura Uiscului. 

Heahengel era în apă deja, iar catargul său fusese 
înălţat, ceea ce însemna că Leofric putea să se întoarcă la 
Hamtun cu acea corabie şi cu Eftwyrd, fiindcă Fyrdraca nu 
mai exista. Mai întâi am împărţit prada, şi, cu toate că eu 
şi Leofric am luat cea mai mare parte, toată lumea fu 
mulţumită. Am rămas cu Haesten şi cu Iseult, pe care i-am 
dus la Oxton. Când mă zări, Mildrith plânse de uşurare. I- 
am spus că patrulasem de-a lungul coastei, ceea ce era 
destul de adevărat, şi capturasem o navă daneză plină de 
bogății. Am răsturnat pe podea monedele şi lingourile din 
aur şi i-am dat o brățară din chihlimbar şi un colier din 
jais. Darurile îi distraseră atenţia de la Iseult, care o privea 
cu ochii ei mari şi întunecaţi, şi Mildrith, chiar dacă o fi 
văzut giuvaierele britonei, nu zise nimic. 

Ne întorseserăm la timp pentru strânsul recoltei, care 
însă era săracă, deoarece plouase mult în cursul verii. Pe 
secară era un mucegai negru, ceea ce însemna că nu era 
bună nici pentru animale, dar paiele le-am putut folosi la 
acoperişul casei pe care am ridicat-o. Mereu mi-a plăcut să 
construiesc. Pereţii i-am făcut din lut, pietriş şi paie 
amestecate şi i-am întărit cu grinzi de stejar. Acoperişul 


% 104 # 


înalt şi lung, auriu datorită paielor proaspete, era susţinut 
de căpriori tot din stejar. Când ne-am apucat de zugrăvit, 
un localnic adăugă în var nişte vopsea roşie, aşa că pereţii 
aveau culoarea cerului de vară în amurg. Uşa mare a casei 
dădea spre răsărit, către Uisc, şi am plătit un om din 
Exanceaster să sculpteze în stâlpii ei şi în buiandrug nişte 
lupi alergând, fiindcă pe steagul Bebbanburgului, steagul 
meu, se află un cap de lup. Mildrith ar fi vrut nişte chipuri 
de sfinţi, dar se alesese cu lupi. l-am plătit bine pe 
constructori, iar când se răspândi vestea că aveam argint, 
o mulţime de oameni veniră să-mi ceară de lucru. I-am luat 
însă numai pe aceia care ştiau să lupte, echipându-i cu 
lopeţi, securi, topoare, tesle, arme şi scuturi. 

— Îţi faci o armată, mă acuză Mildrith. 

Fusese uşurată să mă revadă, dar îşi dădea seama cu 
amărăciune că nu eram mai creştin decât când plecasem. 

— Sunt şaptesprezece oameni. Asta-i o armată? 

— E pace, îmi aminti ea. 

Credea asta fiindcă i-o spuneau preoţii, iar preoţii o 
spuneau doar pentru că aşa le ceruseră episcopii, care 
primeau ordine de la Alfred. Un om al Bisericii, care poposi 
la noi pentru o noapte, insistă că războiul cu danezii se 
încheiase. 

— Danezii încă sunt la graniţa noastră, i-am zis. 

— Dar Dumnezeu i-a îmbunat, replică preotul, adăugând 
că Dumnezeu îi ucisese pe fraţii Lothbrok, Ubba, Ivar şi 
Halfdan, iar restul danezilor erau atât de şocaţi de 
moartea lor, încât nu mai îndrăzneau să lupte împotriva 
creştinilor. E adevărat, stărui el, am auzit asta în 
Cippanhamm. Regele se afla acolo şi i-a mulţumit lui 
Dumnezeu pentru asta. Trebuie să facem din săbii lame de 
plug, din securi să facem seceri. 

Am râs la gândul de a topi Răsuflarea-Şarpelui ca s-o 
transform într-o unealtă cu care să sap câmpul de la 
Oxton. Danezii pur şi simplu aşteptau momentul prielnic, 
asta era tot, dar la vremea aceea, când vara lăsa treptat 
loc toamnei, încă părea să fie pace. Niciun duşman nu 
trecu graniţa Wessexului, nicio corabie nu ne atacă de pe 


% 105 % 


mare. Am treierat porumbul, am prins potârnichi, am 
vânat cerbi pe deal, am întins năvoadele în râu şi am făcut 
exerciţii cu armele. Femeile torceau, adunau nuci şi 
culegeau ciuperci şi mure. Era perioada anului când 
merele şi perele se găseau din belşug, perioada când 
animalele erau îngrăşate pentru iarnă. Când casa a fost 
gata, am dat un ospăț. Mildrith zări capul de taur de 
deasupra uşii şi ştiu că era o ofrandă pentru Thor, dar nu 
spuse nimic. 

Mildrith o ura pe Iseult, ceea ce nu era deloc de mirare, 
întrucât îi spusesem că Iseult era o regină a britonilor şi că 
o tineam în aşteptarea răscumpărării pe care aceştia aveau 
s-o ofere. Ştiam că nu voi primi niciodată o astfel de 
răscumpărare, însă povestea explica prezenţa lui Iseult. Pe 
Mildrith o nemulţumea faptul că britona avea o casă numai 
a ei. 

— Este regină, i-am spus. 

— O iei cu tine la vânătoare, se plânse ea. 

Făceam mai mult de-atât, dar Mildrith prefera să închidă 
ochii. Mildrith nu-şi dorea altceva în afară de biserică, un 
copil şi o rutină neştirbită. Se ocupa de femeile care 
mulgeau vacile, băteau untul, torceau lâna şi adunau 
mierea şi se mândrea cu faptul că totul mergea ca pe 
roate. Dacă primea veste că urma să ne viziteze un vecin, 
începea nebunia  dereticatului, fiindcă era foarte 
îngrijorată de părerea celorlalţi. De asemenea, insista să 
plătesc wergildul pentru Oswald. Pentru Mildrith nu conta 
că-l prinsesem furând, ci că plata wergildului avea să 
readucă pacea în valea Uiscului. Ba chiar mă îndemna să-l 
vizitez pe Odda cel Tânăr. 

— Aţi putea fi prieteni, zise ea. 

— Cu şarpele ăla? 

— Iar Wirken mi-a spus că n-ai plătit zeciuiala. 

Wirken era preotul din Exanmynster, pe care îl uram. 

— Individul bea şi mănâncă taman din zeciuiala mea. 

Toţi proprietarii de pământ trebuiau să trimită o parte 
din recoltă bisericii, însă eu n-o făcusem. Totuşi, preotul 
venea adeseori la Oxton, când mă ştia la vânătoare, şi îmi 


% 106 # 


mânca mâncarea, îmi bea berea şi se îngrăşa pe seama 
mea. 

— Vine să se roage cu noi, spuse Mildrith. 

— Ba vine să mănânce. 

— Şi zice că episcopul o să-ţi ia pământul dacă nu plătim 
datoria. 

— Datoria va fi plătită, am asigurat-o eu. 

— Când? Că bani avem! Arătă spre casa cea nouă. Când? 
insistă ea. 

— Când o să am chef! am mârâit. 

Nu i-am spus când şi cum, deoarece nu voiam să afle 
Wirken şi, de la acesta, episcopul. Nu era de ajuns să 
plătesc datoria. Tatăl lui Mildrith făcuse prostia de a dona 
Bisericii o parte din recoltele noastre viitoare, iar ca să 
scap de această povară trebuia să-l iau prin surprindere pe 
episcop. Până atunci, toate disputele noastre se încheiau 
cu lacrimi. Mă plictisisem de ea, lucru de care-şi dăduse 
seama. Într-o zi, am găsit-o bătând-o pe slujnica lui Iseult. 
Fata era o saxonă pe care o pusesem s-o ajute pe Iseult, 
însă lucra şi la lăptărie, iar Mildrith o bătea fiindcă nişte 
brânză nu ieşise cum trebuia. Am tras-o pe Mildrith 
departe de biata slujnică, ceea ce n-a făcut decât s-o mânie 
şi mai tare. Dovedindu-mi că nu era atât de oarbă pe cât 
crezusem, mă acuză că voiam să am copii din flori cu 
Iseult, ceea ce era adevărat, însă i-am amintit că şi tatăl ei 
făcuse destui bastarzi, şi anume şase, care lucrau pentru 
noi. 

— Lasă-le în pace pe Iseult şi pe slujnica ei, i-am 
poruncit, făcând-o iarăşi să plângă. 

Nu erau deloc vremuri fericite. 

Cam pe atunci, Iseult începu să vorbească engleza, de 
fapt versiunea din Northumbria a englezei, fiindcă în cea 
mai mare măsură o învățase de la mine. 

— Tu eşti bărbatul meu, îmi spuse. Eram bărbatul lui 
Mildrith şi bărbatul lui Iseult. Imi mărturisi că se născuse a 
doua oară în ziua când intrasem în casa lui Peredur. Te-am 
visat aşa cum eşti, adăugă ea, înalt şi cu părul auriu. 

— Mai visezi? am întrebat-o. 


% 107 # 


— Mai visez. Fratele meu îmi vorbeşte. 

— Fratele tău? m-am mirat. 

— Am avut un frate geamăn. El s-a născut primul, iar 
când m-am născut eu, el a murit. S-a dus pe tărâmul 
umbrelor, şi acum îmi spune ce vede acolo. 

— Şi ce vede? 

— Il vede pe regele tău. 

— Pe Alfred? Asta e de bine sau de rău? 

— Nu ştiu. Visele nu-s limpezi. 

Iseult nu era creştină. În schimb, credea că fiecare loc şi 
fiecare lucru au propriul zeu sau zeiţă - o nimfă pentru un 
râu, o driadă pentru o pădure, un spirit pentru un copac, 
un zeu pentru foc şi altul pentru mare. Zeul creştinilor, 
precum Thor sau Odin, era doar o altă zeitate printre 
forţele nevăzute, iar visele ei, după cum mi se destăinui, 
erau ca şi cum ar fi tras cu urechea la ce vorbeau zeii. Intr- 
o zi, în timp ce călărea alături de mine pe dealurile de 
lângă mare, îmi spuse brusc că Alfred avea să-mi dea 
puterea. 

— Mă urăşte, i-am replicat, n-o să-mi dea nimic. 

— O să-ţi dea puterea, rosti Iseult, privind către locul 
unde norii se uneau cu valurile. Fratele meu mi-a spus. 
Alfred îţi va da puterea, tu îţi vei redobândi căminul de la 
miazănoapte, iar femeia ta va fi o făptură din aur. 

— Femeia mea? 

Se uită la mine cu tristeţe. 

— Poftim, acum ştii, îmi spuse, apoi dădu pinteni calului 
şi porni în goană de-a lungul falezei, cu părul fluturând, cu 
ochii în lacrimi. 

Doream să aflu mai multe, dar trebuia să mă mulţumesc 
cu atât. 

La sfârşitul verii am dus porcii în pădure, ca să mănânce 
jirul şi ghindele care căzuseră din copaci. Am cumpărat 
saci cu sare deoarece se apropia vremea sacrificării, iar 
carnea porcilor şi vitelor trebuia sărată şi pusă în butoaie 
pentru iarnă. Rezervele urmau să vină de la oamenii care 
arendaseră pământ la marginea domeniului, aşa că i-am 
vizitat pe toţi ca să le aduc aminte că trebuiau să plătească 


4 108 # 


în grâu, orz şi animale. Ca să le arăt ce-i păştea dacă 
încercau să mă înşele, am cumpărat o duzină de săbii bune 
de la un fierar din Exanceaster, le-am împărţit oamenilor 
mei şi i-am învăţat să le folosească. O fi crezut Mildrith că 
pacea era trainică, dar eu nu credeam că Dumnezeu îi 
îmbunase pe danezi. 

Spre sfârşitul toamnei, când ploile păreau să nu mai 
contenească, îşi făcu apariţia intendentul comitatului, 
Harald, care avea sarcina să menţină pacea în Defnascir. 
Veni călare, însoţit de şase oameni, toţi purtând zale şi 
coifuri şi toţi înarmaţi cu săbii sau lănci. N-am ieşit din 
casă, preferând să-l aştept în camera întunecată şi plină de 
fum. Descălecă şi intră precaut, temându-se de o 
ambuscadă, apoi, când ochii i se obişnuiră cu 
semiîntunericul, mă văzu aşezat lângă vatra din mijloc. 

— Eşti chemat la tribunalul comitatului, îmi spuse. 

— Intraţi cu săbiile în casa mea? l-am întrebat, privind 
spre însoțitorii lui. 

Harald se uită prin încăpere şi-mi văzu oamenii înarmaţi 
cu lănci şi securi. În momentul în care prinsesem de veste 
că se apropiau călăreţii, îmi chemasem oamenii şi le 
poruncisem să-şi ia armele. 

Cunoscut drept un om cumsecade, ager la minte şi 
cinstit, Harald ştia că prezenţa armelor într-o casă putea 
duce la un măcel. 

— Aşteptaţi-mă afară, le zise oamenilor săi, iar eu le-am 
făcut semn alor mei să lase jos armele. Eşti chemat... 
începu el din nou. 

— Te-am auzit. 

— Ai o datorie de plătit şi moartea unui om de 
răscumpărat. 

N-am zis nimic. Unul dintre dulăii mei mârâi încetişor, 
aşa că i-am pus o mână pe cap pentru a-l face să tacă. 

— Curtea se va reuni de Ziua Tuturor Sfinţilor, la 
catedrală, mă înştiinţă Harald. 

— Voi fi acolo. 

Işi scoase coiful, dând la iveală un petic de chelie 
mărginit de păr castaniu. Mai vârstnic decât mine cu cel 


% 109 # 


puţin zece ani, era un bărbat masiv, căruia îi lipseau două 
degete de la mâna în care se ţinea scutul. Când se apropie 
de mine şchiopătând, am potolit câinii şi am aşteptat calm. 

— Am fost la Cynuit, rosti el încet. 

— Şi eu am fost, deşi unii susţin altceva. 

— Eu ştiu că ai fost. 

— Şi eu ştiu. 

Harald îmi arăta simpatie, dar eram prea mândru ca să-i 
răspund cu recunoştinţă. 

— Ealdormanul a trimis oameni ca să ocupe această 
casă după pronunţarea sentinţei. 

Am auzit un icnet în spatele meu şi mi-am dat seama că 
Mildrith intrase în încăpere. Harald îi făcu o plecăciune. 

— O să ne ia casa? întrebă ea. 

— Dacă datoria nu va fi plătită, pământul va fi dat 
Bisericii, o lămuri Harald. 

Se uită la căpriorii proaspăt ciopliţi, parcă întrebându-se 
de ce mă apucasem de construit pe un pământ care urma 
să-i fie dat Domnului. 

Mildrith se aşeză lângă mine. Era clar tulburată de 
cuvintele lui Harald, însă făcea un mare efort să se 
stăpânească. 

— Îmi pare rău de soţia ta, îi spuse ea. 

O expresie îndurerată apăru pentru scurt timp pe chipul 
lui Harald. Făcându-şi semnul crucii, el murmură: 

— A fost bolnavă multă vreme. Dumnezeu i-a făcut un 
bine că a luat-o în ceruri. 

Nu ştiusem că era văduv, dar nici nu-mi păsa. 

— A fost o femeie bună, adăugă Mildrith. 

— A fost, încuviinţă Harald. 

— Mă rog pentru ea. 

— Iţi mulţumesc. 

— Şi mă rog şi pentru Odda cel Bătrân, continuă 
Mildrith. 

— A scăpat cu viaţă, Domnul fie lăudat! Harald se 
închină din nou. Dar e slăbit şi are dureri. Îşi atinse 
creştetul ca să arate unde fusese rănit Odda cel Bătrân. 

— Cine va fi judecătorul? am întrebat eu cu asprime, 


% 110% 


întrerupându-i pe cei doi. 

— Episcopul, spuse Harald. 

— Nu ealdormanul? 

— Ealdormanul e la Cippanhamm. 

Mildrith insistă să le ofere lui Harald şi oamenilor lui 
bere şi mâncare. Ea şi Harald discutară vreme îndelungată 
despre vecini şi rude, căci amândoi erau din Defnascir. Eu 
nu-i prea cunoşteam pe cei despre care vorbeau, însă mi- 
am ciulit urechile auzind că Odda cel Tânăr se însura cu o 
fată din Mercia. 

— A fost surghiunită aici împreună cu familia ei, spuse 
Harald. 

— E de neam nobil? a întrebat Mildrith. 

— Foarte nobil. 

— Le doresc multă fericire, zise Mildrith cu vădită 
sinceritate. 

Fusese bine dispusă în ziua aceea, compania lui Harald 
făcându-i plăcere, dar după plecarea lui mă dojeni că 
fusesem necioplit. 

— Harald e un om bun, un om cumsecade. i-ar fi dat un 
sfat. Te-ar fi ajutat. 

N-am băgat-o în seamă, însă peste două zile m-am dus la 
Exanceaster însoţit de Iseult şi de toţi oamenii mei. Cu tot 
cu Haesten, aveam optsprezece războinici pe care-i 
înarmasem şi cărora le dădusem scuturi, şi, în fruntea lor, 
am străbătut bâlciul care apare întotdeauna când se 
întruneşte Curtea. Erau acolo oameni care umblau pe 
catalige, jongleri, harpişti, povestitori şi cerşetori, precum 
şi ţarcuri cu oi, capre, vite, porci, gâşte, rațe şi găini. Erau 
brânzeturi fine, peşte afumat, burdufuri cu untură, vase cu 
miere, lăzi cu mere şi coşuri cu pere. Iseult, care nu mai 
fusese la Exanceaster, era uimită de mărimea oraşului şi 
de forfota care domnea acolo. Unii oameni îşi făceau 
semnul crucii la vederea ei, deoarece auziseră de regina 
întunericului care se afla la Oxton şi ştiau că era străină şi 
păgână. 

La poarta episcopului se înghesuiau cerşetorii, de la o 
femeie oloagă cu un copil orb până la bărbaţi care îşi 


4% 111 # 


pierduseră braţele sau picioarele în războaie. Le-am 
aruncat nişte bănuţi, apoi, pentru că eram călare, m-am 
aplecat ca să intru pe sub arcadă în curtea catedralei, 
unde o duzină de nelegiuiţi în lanţuri îşi aşteptau soarta. 
Câţiva călugări tineri, neliniştiţi să se afle atât de aproape 
de tâlharii aceia, împleteau stupi, iar trei pâlcuri de oşteni 
se încălzeau în jurul focurilor. În timp ce toţi se uitau 
bănuitori la oamenii mei, un preot tânăr se apropie grăbit 
prin băltoace fluturând din mâini. 

— În acest loc nu pot fi aduse arme! îmi spuse el cu 
asprime. 

— Dar ei au arme, am replicat eu arătând spre bărbaţii 
care se încălzeau la focuri. 

— Ei sunt oamenii intendentului. 

— Atunci, cu cât mai repede îmi închei afacerea, cu atât 
mai repede armele mele vor dispărea de-aici, am zis. 

— Ce afacere? 

— O afacere cu episcopul. 

— Episcopul este la rugăciune, spuse preotul pe un ton 
dezaprobator, de parcă ar fi trebuit să ştiu asta. Şi nu 
poate primi pe oricine se arată la poarta lui. Poţi vorbi cu 
mine. 

Am zâmbit şi am ridicat puţin vocea: 

— Acum doi ani, la Cippanhamm, episcopul tău era 
prieten cu Eanflaed. Ea are părul roşcat şi îşi face meseria 
în taverna Corncrake. E prostituată. 

Mâinile preotului începură din nou să fluture, în 
încercarea de a mă lămuri să-mi cobor glasul. 

— Şi eu am fost cu Eanfleed, am continuat, iar ea mi-a zis 
de episcop. A spus... 

Călugării se opriseră din lucru ca să asculte, dar preotul 
mă întrerupse aproape ţipând: 

— S-ar putea ca Sfinţia Sa să aibă câteva clipe libere. 

— Atunci, spune-i că vreau să-l văd. 

— Eşti Uhtred de Oxton? 

— Nu, am zis. Sunt lordul Uhtred de Bebbanburg. 

— Am înţeles, domnule. 

— Uneori mi se spune Uhtredaerwe, am adăugat eu 


% 112% 


ironic. 

Adică, Uhtred cel Rău. 

— Am înţeles, domnule, repetă preotul, după care se 
îndepărtă grăbit. 

Prelatul se numea Alewold şi de fapt era episcop de 
Cridianton, dar acel oraş nu era la fel de sigur ca 
Exanceaster, aşa că, de ani de zile, episcopii de Cridianton 
locuiau în oraşul mai mare. După cum o dovedise 
Guthrum, nu era cea mai înţeleaptă decizie, căci danezii lui 
jefuiseră de curând catedrala şi casa episcopului, care încă 
era sumar mobilată. L-am găsit pe Alewold şezând în 
spatele unei mese care aparținuse cândva unui măcelar, 
dacă era să mă iau după tăieturile de cuţit şi petele de 
sânge vechi de pe lemn. Mă privea încruntat. 

— N-ar fi trebuit să vii aici. 

— De ce nu? 

— Pentru că mâine apari în faţa Curţii. 

— Mâine vei fi judecător, i-am spus. Astăzi eşti episcop. 

Incuviinţă din cap, pricepând unde băteam. Era un om în 
vârstă, cu fălcile căzute, şi avea reputaţia de judecător 
sever. Fusese cu Alfred la Scireburnan când danezii 
prădaseră oraşul Exanceaster, motiv pentru care încă 
trăia, şi, la fel ca toţi episcopii din Wessex, era un 
susţinător fervent al regelui. Fără îndoială ştia de antipatia 
pe care o avea Alfred faţă de mine, ceea ce însemna că nu 
era cazul să mă aştept la clemenţă din partea lui în sala de 
judecată. 

— Sunt ocupat, îmi zise Alewold arătând spre 
pergamentele de pe masa pătată. 

La aceeaşi masă se mai aflau doi oameni ai Bisericii, iar 
alţi şase preoţi încruntaţi se adunaseră în spatele 
scaunului episcopului. 

— Soţia mea a moştenit o datorie faţă de Biserică, am 
spus. 

Alewold se uită la Iseult, care mă însoțea. Era frumoasă, 
mândră şi părea bogată. La gât şi în păr avea piese din 
argint, iar pelerina îi era prinsă cu două broşe, una de jais 
şi cealaltă de chihlimbar. 


% 113 # 


— Ea este soţia ta? mă întrebă ironic episcopul. 

— Vreau să achit datoria, i-am replicat, fără să-i bag în 
seamă vorbele. 

Am pus un sac pe masă, iar tipsia de argint pe care-o 
luasem de la Ivar alunecă din el cu un clinchet. Brusc, în 
acea încăpere mică şi prost luminată, cu doar trei opaițe şi 
având doar o ferestruică cu zăbrele din lemn, păru să iasă 
soarele. Argintul masiv strălucea sub ochii uimiţi ai lui 
Alewold. 

Există preoţi buni. Beocca este unul dintre ei, Willibald e 
altul, dar, în lunga mea viaţă, am descoperit că majoritatea 
fetelor bisericeşti predică despre meritele sărăciei, în 
vreme ce nu ştiu cum să se îmbogăţească mai mult. 
Biserica atrage bani precum atrage o lumânare fluturii-de- 
noapte. Ştiam că Alewold era un om lacom, tânjind după 
înavuţire în aceeaşi măsură în care tânjea după plăcerile 
oferite de prostituata roşcată din Cippanhamm, aşa că pur 
şi simplu nu era în stare să-şi ia ochii de la tipsia 
strălucitoare. Întinse mâna şi mângâie marginea groasă de 
parcă nu-i venea a crede, apoi o trase spre el să cerceteze 
chipurile celor doisprezece apostoli. 

— Un artofors, rosti el cu respect. 

— O tipsie, am spus eu nepăsător. 

Unul dintre preoţi se aplecă peste umărul unui copist. 

— Lucrătură irlandeză, observă el. 

— Da, pare irlandeză, încuviinţă Alewold, după care se 
întoarse spre mine bănuitor. Îl înapoiezi Bisericii? 

— Să-l înapoiez? am întrebat eu cu prefăcută candoare. 

— E limpede că a fost furat, aşa că fă bine, Uhtred, şi dă- 
l înapoi. 

— Am pus să fie făcut anume pentru tine, l-am asigurat. 

Întoarse platoul cu fundul în sus, ceea ce necesită un 
oarecare efort, pentru că era greu, şi arătă spre 
zgârieturile făcute în argint. 

— E vechi, zise el. 


S Platou pe care se pune artosul, pâinea specială dusă la biserică în 
ajunul sărbătorilor religioase sau al altor evenimente, pentru a fi 
binecuvântată de preot, şi care serveşte la împărtăşanie (n.tr.). 


Y 114 # 


— Am dat poruncă să fie făcut în Irlanda, am spus eu cu 
trufie, şi fără îndoială că n-a fost mânuit cu grijă de 
oamenii care l-au adus peste mare. 

Îşi dădea seama că-l minţeam, dar nu-mi păsa. 

— Există şi în Wessex meşteri care lucrează argintul şi 
care ţi-ar fi putut face un artofor, se răsti unul dintre 
preoţi. 

— M-am gândit că ţi-ar plăcea, i-am zis episcopului, 
întinzându-mă să-i iau platoul din mâini. Dar, dacă preferi 
lucrătura celor din Wessex, atunci pot să... 

— Dă-mi-l înapoi! se răsti Alewold, apoi, văzând că nu 
aveam de gând să mă supun, vocea îi deveni rugătoare. 
Este un obiect frumos. 

Îl şi vedea în biserica lui, sau poate în casa lui, şi nu-şi 
putea desprinde ochii de la el. Dacă i-aş fi spus lui 
Mildreth de existenţa platoului, episcopul ar fi aflat şi ar fi 
avut răspunsul pregătit, dar aşa, luat prin surprindere, nu- 
şi putea stăpâni lăcomia. O slujnică aduse o carafă, însă el 
îi făcu semn să iasă. Am remarcat că era roşcată. 

— Tu ai comandat platoul? mă întrebă Alewold 
neîncrezător. 

— În Dyflin, i-am zis. 

— Acolo te-ai dus cu corabia regelui? vru să ştie preotul 
care se răstise la mine. 

— Am patrulat de-a lungul coastei, nimic mai mult. 

— Valoarea platoului... începu Alewold. 

— Este mult mai mare decât datoria moştenită de 
Mildrith, am spus eu. 

Probabil că nu era adevărat, dar era pe-aproape, şi-mi 
dădeam seama că lui Alewold oricum nu-i păsa. Aveam să 
obţin ce-mi doream. 

Datoria era achitată. Am stăruit ca acest lucru să fie 
confirmat în scris, în trei exemplare, şi i-am uimit cu faptul 
că ştiam să citesc, ceea ce m-a ajutat să descopăr că pe 
primul pergament nu se menţiona că Biserica nu mai avea 
niciun drept asupra viitoarelor recolte ale domeniului meu. 
După ce copistul făcu modificarea cuvenită, i-am lăsat 
episcopului un exemplar şi le-am păstrat pe celelalte două. 


% 115% 


— Nu vei mai fi judecat pentru datorie, îmi spuse 
prelatul în timp ce-şi apăsa sigiliul pe ceara ultimului 
exemplar, dar mai rămâne chestiunea wergildului pentru 
Oswald. 

— Mă bazez pe buna şi înţeleaptă ta judecată. Am 
deschis punga pe care o aveam la brâu, am scos din ea o 
bucată de aur şi am pus-o pe platou, lăsându-l să vadă că 
mai aveam şi altele. Oswald a fost un hoţ, i-am zis. 

— Familia lui va jura că nu era. 

— Iar eu voi aduce oameni care să jure că era. 

Procesele se bazau pe jurăminte, iar ambele părţi 
aduceau cât de mulţi mincinoşi puteau, aşa încât de obicei 
câştiga cea care avea mincinoşi mai buni. Dacă ambele 
părţi erau la fel de convingătoare, câştiga cea care-şi 
atrăgea simpatia publicului. Totuşi, era mai bine să te 
bucuri de simpatia judecătorului. Familia lui Oswald avea 
mulţi susţinători în Exanceaster şi în împrejurimi, însă 
aurul este de departe cel mai bun argument într-un 
tribunal. 

Se dovedi că aveam dreptate. Spre surprinderea lui 
Mildrith, datoria fu ştearsă, iar familiei lui Oswald i se 
refuză un wergild de două sute de şilingi, pe motiv că, 
după cum ştia toată lumea, defunctul fusese un hoţ. 
Bizuindu-mă pe puterea de convingere a aurului, nici 
măcar nu m-am ostenit să mă duc la judecată. Sentința nu 
m-a făcut cu nimic mai popular. Pentru locuitorii din valea 
Uiscului, eram un intrus din Northumbria, ba chiar mai 
rău, un păgân, însă nimeni nu îndrăznea să mă înfrunte 
pentru că nu ieşeam de pe moşie fără oamenii mei, iar 
oamenii mei nu se duceau nicăieri fără săbii. 

Recolta era în hambare. Acela era momentul în care ne 
puteam aştepta la sosirea danezilor, căci puteau fi siguri 
că aveau să găsească hrană pentru armatele lor, însă nici 
Guthrum, nici Svein nu trecură graniţa. În schimb veni 
iarna, aşa că am tăiat animalele, am sărat carnea, am 
tăbăcit pieile şi am făcut piftie din picioare de vită. Eram 
atent la clopotele bisericii, care ar fi putut vesti în orice 
clipă atacul danezilor, dar nu bătură decât atunci când o 


% 116 # 


cerea ritul bisericesc. 

Mildrith se ruga fierbinte ca pacea să se menţină, pe 
când eu, fiind tânăr şi plictisit, mă rugam să se sfârşească. 
În timp ce ea se ruga la zeul creştin, am luat-o pe Iseult şi 
ne-am dus în pădure, unde am făcut un sacrificiu pentru 
Hoder, Odin şi Thor. Zeii mă ascultară şi, în întunericul de 
sub copacul lumii, unde cele trei ursitoare ne făuresc 
destinele, un fir roşu fu ţesut şi împletit în viaţa mea. 
Soarta este totul, am ştiut-o dintotdeauna. Aşa se face că, 
imediat după Yule”, ursitoarele trimiseră la Oxton un 
mesager care mă înştiinţă că regele mă chema la 
Cippanhamm. Visul lui Iseult părea să se adeverească, era 
posibil ca Alfred să-mi încredinţeze puterea, căci urma să 
particip la întrunirea Witanului. 


7 Sărbătoarea solstițiului de iarnă la popoarele germanice, asociată 
ulterior cu Crăciunul (n.red.). 


%117% 


Cinci 


Mildrith era încântată. Tatăl ei nu fusese niciodată 
îndeajuns de bogat sau de important pentru a i se cere să 
facă parte din Witan, aşa încât se bucurase nespus să afle 
că regele îmi dorea prezenţa. Witanegemotul, după cum se 
numea întrunirea, se ţinea întotdeauna de sfântul Ştefan, a 
doua zi după Crăciun, însă eu fusesem chemat în a 
douăsprezecea zi de la Crăciun, ceea ce-i lăsa lui Mildrith 
destul timp ca să-mi spele nişte haine. Trebuiau fierte şi 
frecate, uscate şi periate; trei femei se spetiră muncind 
până când Mildrith se declară satisfăcută că n-aveam s-o 
fac de râs apărând la Cippanhamm ca un vagabond. Nu se 
aştepta s-o iau cu mine, dar avu grijă să le spună tuturor 
vecinilor că fusesem chemat să-l sfătuiesc pe rege. 

— Să nu porţi asta, îmi spuse ea arătând spre amuleta 
înfăţişând ciocanul lui Thor. 

— O port întotdeauna, i-am replicat. 

— Atunci, ascunde-o. Şi nu mai fi atât de bătăios! 

— Cum aşa? 

— Ascultă ce spun alţii, mă sfătui ea. Fii modest. Şi nu 
uita să-l feliciţi pe Odda cel Tânăr. 

— Pentru ce să-l felicit? 

— Pentru că se însoară. Spune-i că mă rog pentru ei doi. 

Era din nou fericită, fiind sigură că urma să recâştig 
aprecierea lui Alfred, din moment ce plătisem datoria către 
Biserică. N-o întristă nici măcar anunţul că aveam s-o iau 
pe Iseult cu mine. Se enervă puţin când auzi vestea, apoi 
spuse că era normal ca Iseult să fie dusă la curtea lui 
Alfred: 

— Dacă e regină, locul ei este la curtea lui Alfred. Acesta 
nu este un loc potrivit pentru ea. 

Stărui să mergem împreună la biserica din Exanceaster, 


4 118 # 


unde le împărţi săracilor bani de argint şi-i mulţumi lui 
Dumnezeu că intrasem din nou în grațiile lui Alfred. li 
mulţumi şi pentru sănătatea fiului nostru, Uhtred. Il 
vedeam puţin, pentru că încă era foarte mic, şi eu 
niciodată n-am avut prea multă răbdare cu copilaşii, însă 
femeile din Oxton mă asigurau că urma să devină un băiat 
frumos şi puternic. 

În călătoria de două zile i-am luat cu mine pe Haesten şi 
încă şase oameni pentru că, deşi oştenii intendentului 
patrulau pe drumuri, existau multe locuri sălbatice unde 
tâlharii stăteau la pândă. Eram îmbrăcaţi cu zale sau 
pieptare de piele şi aveam săbii, lănci, securi şi scuturi. 
Toţi eram călare. Iseult, purtând o capă din blană de vidră, 
îndemna hotărâtă iapa neagră pe care i-o cumpărasem 
anume; când treceam prin sate, oamenii se holbau la ea 
uimiţi, deoarece călărea ca un bărbat, cu părul negru prins 
în creştet cu un şnur de argint, aşa că îngenuncheau în 
faţa noastră şi ne cereau pomană. Nu-şi luase slujnica, 
deoarece, ştiind cât de aglomerate erau toate hanurile şi 
casele din Exanceaster în perioada în care se întrunea 
Witanul, o convinsesem că abia puteam găsi camere 
pentru noi, darămite pentru servitoare. 

— Ce doreşte regele de la tine? mă întrebă ea în timp ce 
urcam prin valea Uiscului. 

Apa de ploaie formase băltoace în făgaşele lungi de pe 
drum, iar frunzele de ilice şi boabele de sorb, porumbar, 
soc şi tisă luceau în pădure sub soarele iernii. 

— N-ar trebui să-mi spui tu asta? i-am întors întrebarea. 

Iseult zâmbi. 

— Să vezi viitorul este ca şi cum ai merge pe un drum 
straniu. De obicei, nu poţi vedea prea departe, iar când 
poţi, doar întrezăreşti ceva. Oricum, fratele meu nu-mi 
transmite vise despre tot. 

— Mildrith crede că regele m-a iertat. 

— Chiar te-a iertat? 

Am ridicat din umeri. 

— Poate. Asta speram, nu pentru că mi-aş fi dorit 
iertarea lui Alfred, ci pentru că voiam să recapăt comanda 


% 119 # 


flotei. Tânjeam să fiu cu Leofric. Voiam să simt iarăşi 
vântul în faţă şi stropii apei de mare pe obraji. Peste 
câteva clipe am adăugat: Totuşi, mă mir că regele nu vrea 
să fiu acolo pe toată perioada witanegemotului. 

— Poate că mai întâi dezbat chestiuni religioase, sugeră 
ea. 

— Într-adevăr, n-aş avea ce să caut la o asemenea 
discuţie. 

— La început o să vorbească despre zeul lor, dar la 
sfârşit vor discuta despre danezi. Pentru asta te-a chemat 
regele, ştie că are nevoie de tine. 

— Sau poate că m-a chemat doar la ospăț, am zis. 

— Care ospăț? 

— Petrecerea din a douăsprezecea noapte, am lămurit-o 
eu. 

Asta mi se părea cea mai probabilă explicaţie: Alfred 
hotărâse să mă ierte şi, ca să-mi arate că mă aprecia din 
nou, mă invitase la petrecerea de iarnă. 

În sinea mea, speram că aşa stăteau lucrurile, ceea ce 
era destul de ciudat. Cu câteva luni în urmă fusesem gata 
să-l omor pe Alfred, dar acum, deşi ura nu mi se potolise, îi 
căutam aprobarea. Aşa se manifestă ambiția. Dacă nu 
putusem obţine mărirea alături de Ragnar, aveam să-mi 
fac o reputaţie alături de Alfred. 

— Drumul tău, Uhtred, este ca o lamă strălucitoare 
printr-o mlaştină întunecată, îmi spuse Iseult. Il văd clar. 

— Şi ce-i cu femeia din aur? Neprimind răspuns, am 
insistat: Tu eşti? 

— Soarele era acoperit când m-am născut eu, aşa că 
sunt o femeie din întuneric şi argint, nu din aur. 

— Şi cine este ea? 

— Cineva de departe, Uhtred, de foarte departe. 

Nu vru să-mi zică mai multe. Poate că doar atât ştia sau 
poate era numai o presupunere. 

Am ajuns la Cippanhamm la sfârşitul celei de-a 
unsprezecea zile de Yule. Când am intrat pe poarta vestică, 
având grijă să nu alunecăm pe gheaţa din făgaşe, soarele 
era o minge mare şi roşie aflată jos pe cer, chiar deasupra 


4 120 # 


încâlcelii de crengi desfrunzite. Oraşul era plin de lume, 
dar ne-am dus la taverna Corncrake s-o căutăm pe roşcata 
Eanflæd, şi ea ne găsi adăpost într-un grajd de vite pe 
jumătate prăbuşit, unde se afla o haită de ogari aparţinând 
lui Huppa, ealdormanul de Thornseta. Fata socotea că 
animalele puteau supravieţui o noapte sau două în curte. 

— Huppa s-ar putea să nu fie de acord cu mine, dar n- 
are decât să putrezească în iad. 

— Nu plăteşte? am întrebat-o. 

Ea scuipă drept răspuns, apoi mă privi curioasă. 

— Am auzit că şi Leofric se află aici. 

— Chiar aşa? am exclamat eu în culmea bucuriei. 

— Nu l-am văzut, dar cineva mi-a zis că-i aici. In palatul 
regal. L-o fi adus Burgweard. 

Burgweard era noul comandant al flotei, cel care dorea 
ca vasele să navigheze două câte două, după cum 
umblaseră discipolii lui Hristos. 

— Totuşi, lui Leofric i-ar prii să se afle oriunde 
altundeva, urmă Eanfleed. 

— De ce? 

— Pentru că n-a venit să mă vadă! pufni ea indignată. De 
aia! Era cu cinci sau şase ani mai mare decât mine, avea 
faţa rotundă, fruntea înaltă şi părul inelat. Era atât de 
apreciată, încât se bucura de multă libertate la tavernă, 
profitul acesteia datorându-se mai mult talentelor ei decât 
calităţii berii. Cine-i femeia? mă întrebă Eanfleed arătând 
cu capul spre Iseult. 

— O regină. 

— Presupun că i se poate spune şi aşa. Ce mai face 
nevastă-ta? 

— E în Defnascir. 

— Eşti la fel ca toţi ceilalţi, oftă ea. Dacă vă e frig la 
noapte, băgaţi ogarii înapoi, ca să vă ţină de cald. Mă duc 
la muncă. i 

Ne-a fost frig, dar eu am dormit destul de bine. In 
dimineaţa următoare, în a douăsprezecea zi de la Crăciun, 
mi-am lăsat cei şase oameni la Corncrake, i-am luat pe 
Iseult şi pe Haesten şi ne-am dus la palatul regelui, care se 


% 121 # 


afla în sudul oraşului, acolo unde râul cotea pe lângă 
ziduri. Este de aşteptat ca un nobil să vină la witanegemot 
cu servitori, dar nu cu un danez şi o britonă. Iseult voia să- 
l] cunoască pe rege şi să participe la ospăț, deşi o 
avertizasem că ospeţele lui Alfred erau sărăcăcioase. 
Înzăuat şi având sabia la el, Haesten se afla acolo ca s-o 
protejeze; dacă lui Iseult nu i se îngăduia să intre în palat 
în timpul dezbaterilor, ar fi trebuit să aştepte până seara 
pentru a-l vedea pe Alfred. 

Paznicul de la poartă ne ceru să predăm armele, lucru 
pe care l-am făcut fără nicio tragere de inimă, dar nimeni, 
cu excepţia celor din garda regelui, nu avea voie să fie 
înarmat în prezenţa lui Alfred. După cum ne spuse 
paznicul, discuţiile zilei începuseră deja, aşa că am trecut 
grăbiţi pe lângă grajduri şi pe lângă noua capelă regală, cu 
turlele sale gemene. Printre preoţii adunaţi lângă uşa 
principală a palatului l-am recunoscut pe Beocca, bătrânul 
duhovnic al tatălui meu. l-am zâmbit în semn de salut, însă 
chipul lui era tras şi palid când se apropie de noi. 

— Ai întârziat, mă dojeni el. 

— Nu te bucuri că mă vezi? l-am întrebat sarcastic. 

Se uită la mine. În ciuda strabismului, a părului roşu şi a 
mâinii stângi paralizate, Beocca ajunsese la un rang înalt. 
Era capelanul, confesorul şi confidentul regelui, iar 
responsabilităţile îi gravaseră riduri adânci pe chip. 

— M-am rugat ca această zi să nu vină niciodată, 
suspină el făcând semnul crucii. Cine e? mă întrebă, 
aruncându-i o privire lui Iseult. 

— O regină britonă. 

— Ce este? 

— O regină. A venit cu mine. Vrea să-l vadă pe Alfred. 

Nu ştiu dacă mă crezuse; nu părea să-i pese. Părea 
neatent şi îngrijorat, dar, pentru că trăia într-o lume bizară 
a privilegiilor regale şi a pietăţii obsesive, am presupus că 
nefericirea lui fusese cauzată de vreo dispută teologică 
măruntă. În copilăria mea fusese preot la Bebbanburg, iar 
după moartea tatei plecase din Northumberland, deoarece 
nu suporta să trăiască printre păgânii danezi. Işi găsise 


% 122 # 


refugiu la curtea lui Alfred, unde se împrietenise cu regele. 
Era însă şi prietenul meu, şi păstra cu sfinţenie 
pergamentele care atestau că Bebbanburg îmi aparţinea 
de drept. Totuşi, în acea a douăsprezecea zi de Yule nu era 
deloc fericit să mă vadă. Mă apucă de braţ şi mă trase 
către uşă. 

— Trebuie să intrăm. Fie ca Dumnezeu, în marea lui 
milă, să te ocrotească! 

— Să mă ocrotească? 

— Dumnezeu este îndurător, spuse Beocca. Roagă-te să- 
şi reverse milostenia asupra ta. 

Gărzile deschiseră uşa, lăsându-ne să intrăm în palat. 
Nimeni n-o opri pe Iseult, şi am văzut că erau acolo şi alte 
femei, care urmăreau discuţiile de pe margine. 

Erau şi peste o sută de bărbaţi, deşi numai patruzeci sau 
cincizeci participau efectiv la witanegemot. Thegnii şi 
prelaţii de rang înalt şedeau pe scaune sau pe bănci puse 
în semicerc în faţa unei estrade pe care tronau Alfred, doi 
preoţi şi ZElswith, soţia lui, care era însărcinată. În spatele 
lor era un altar acoperit cu o țesătură roşie, pe care se 
găseau două lumânări groase şi o cruce masivă de argint. 
De-a lungul pereţilor erau înşirate laviţe unde, în mod 
normal, oamenii dormeau sau mâncau feriţi de curenţii de 
aer puternici. În ziua aceea însă, erau ticsite de slujitorii 
thegnilor şi nobililor veniţi la Witan, precum şi de o 
mulţime de preoţi şi călugări, deoarece curtea lui Alfred 
era mai degrabă o mănăstire decât un palat regal. Beocca 
făcu semn ca Iseult şi Haesten să li se alăture acelor 
spectatori, apoi mă trase spre semicercul participanţilor 
privilegiați. 

Nimeni nu-mi remarcă sosirea. Sala era întunecată, 
deoarece prea puţin din lumina soarelui de iarnă intra pe 
ferestrele mici, aflate la înălţime. Mangalurile puse din loc 
în loc nu dădeau suficientă căldură, izbutind doar să 
îngroaşe fumul adunat sub tavanul înalt. În mijloc era o 
vatră mare, dar focul fusese stins ca să se facă loc pentru 
semicercul de scaune şi bănci. Un bărbat înalt, cu o mantie 
albastră, care vorbea despre necesitatea reparării 


4 123 # 


podurilor şi despre faptul că thegnii locali nu-şi făceau 
datoria, sugeră ca regele să numească un oficial care să se 
ocupe de menţinerea siguranţei pe drumurile regatului. Un 
altul îl întrerupse pentru a se plânge că o astfel de numire 
ar fi afectat privilegiile ealdormanilor, ceea ce stârni un 
cor de voci, unele în favoarea propunerii, dar cele mai 
multe împotriva ei. Doi preoţi care şedeau la o măsuţă de 
lângă estrada lui Alfred încercau să noteze toate 
comentariile. L-am recunoscut pe Wulfhere, ealdormanul 
de Wiltunscir, care căsca plictisit la culme. Lângă el era 
Alewold, episcopul de Exanceaster, înfăşurat în blănuri. 
Nimeni nu mă observase încă. Beocca mă ţinuse în spate, 
parcă aşteptând un moment de pauză ca să-mi găsească un 
loc. Doi slujitori aduseră coşuri cu cărbuni pentru a-i pune 
în mangaluri, şi chiar atunci ZElswith mă văzu şi se aplecă 
spre Alfred, şoptindu-i ceva la ureche. Regele, care era 
foarte atent la discuţii, îşi ridică privirea în direcţia mea. 

Dintr-odată se lăsă tăcerea. Se auzise un murmur când 
oamenii observaseră că atenţia regelui fusese distrasă de 
la discuţia despre poduri şi toţi întorseseră capetele ca să 
se uite la mine, dar imediat se făcuse linişte. Peste câteva 
clipe, un preot strănută, iar apoi, brusc, se auzi un foşnet 
ciudat când oamenii aflaţi lângă mine, cei care şedeau pe 
pietrele reci ale vetrei, se dădură la o parte. Nu-mi făceau 
loc să trec, ci se fereau din calea mea. 

ZElswith zâmbea; în clipa aceea am înţeles că dădusem 
de necaz. Mâna mi se duse instinctiv spre stânga trupului, 
dar nu aveam sabia la brâu, aşa că n-am putut să-i ating 
plăselele ca să-mi poarte noroc. 

— O să vorbim mai târziu despre poduri, spuse Alfred. 

Se ridică în picioare. Purta o bandă din bronz în loc de 
coroană şi un veşmânt albastru tivit cu blană, care se 
asorta cu rochia soţiei lui. 

— Ce se petrece? l-am întrebat pe Beocca. 

— Tăcere! 

Odda cel Tânăr fusese cel care strigase. Era îmbrăcat 
într-o falnică ţinută de război, cu zale strălucitoare 
acoperite de o mantie neagră, cizme înalte şi o cingătoare 


Y 124 # 


de piele roşie de care era prinsă teaca spadei, pentru că 
Odda, în calitate de comandant al trupelor regale, avea 
voie să intre înarmat în palatul regelui. M-am uitat în ochii 
lui şi am văzut triumf acolo, acelaşi triumf care se citea şi 
pe faţa trasă a lui Lady ZElswith. Mi-am dat seama că nu 
fusesem chemat ca să mă bucur de aprecierea regelui, ci 
ca să mă confrunt cu duşmanii mei. 

Aveam dreptate. I se dădu un ordin unui preot din 
cârdul în sutane negre de lângă uşă. Era un tânăr cu o faţă 
boţită şi încruntată şi cu mişcări repezite, de parcă nu-i 
ajungea ziua ca să-şi termine treaba. Făcu o plecăciune în 
faţa regelui, apoi luă un pergament de pe masa la care 
şedeau cei doi preoţi şi veni în faţa adunării. 

— Există o chestiune urgentă, de care, cu permisiunea 
Witanului, ne vom ocupa acum, spuse regele. Când 
murmurul de încuviinţare se stinse, Alfred continuă, 
înainte de a se aşeza la loc pe tron: Părintele Erkenwald va 
citi acuzaţiile. 

Acuzaţii? Eram năucit ca un mistreţ încercuit de ogari şi 
sulițe; simțind că n-aş fi putut să mă clintesc de acolo, m- 
am  holbat la părintele  Erkenwald, care  desfăcu 
pergamentul şi-şi drese glasul. 

— Uhtred de Oxton, rosti el cu o voce înaltă şi clară, eşti 
acuzat de săvârşirea următoarelor nelegiuiri: ai luat o 
corabie regală fără permisiunea regelui şi ai dus această 
corabie în Cornwalum, unde ai pornit război contra 
britonilor, tot fără permisiunea regelui. Putem dovedi 
aceste fapte prin mărturie sub jurământ. 

În sală se auzi un murmur slab pe care Alfred îl curmă 
ridicând o mână. 

— De asemenea, continuă Erkenwald, eşti învinuit că te- 
ai aliat cu păgânul pe nume Svein, iar cu ajutorul lui, ai 
ucis creştini în Cornwalum, cu toate că aceşti oameni 
trăiau în pace cu regele nostru. Şi acest lucru poate fi 
dovedit prin mărturie sub jurământ. Făcu o pauză, iar de 
data asta nu se mai auzi niciun murmur. Mai eşti învinuit 
că... Erkenwald îşi coborâse vocea de parcă nu-i venea a 
crede ce citea. Mai eşti învinuit că, unindu-te cu păgânul 


% 125 # 


Svein, ai săvârşit un atac pe tărâmul regelui nostru 
binecuvântat, comiţând crime odioase şi distrugând 
biserica de la Cynuit. Izbucniră nu murmure, ci urlete de 
indignare, iar Alfred nu făcu nimic pentru a le pune capăt, 
aşa că Erkenwald trebui să-şi ridice glasul ca să termine 
citirea acuzațiilor. Şi aceste fapte, răcni el, le vom dovedi 
prin mărturie sub jurământ. 

Lăsă în jos pergamentul şi, aruncându-mi o privire plină 
de scârbă, se întoarse lângă estradă. 

— Minte! am strigat eu. 

— Vei avea ocazia să vorbeşti, îmi spuse un prelat cu 
înfăţişare aprigă, care şedea lângă Alfred. 

Purta o sutană de călugăr, însă peste ea avea o pelerină 
scurtă, cu cruci brodate. Capul îi era acoperit cu păr alb, 
iar glasul îi era profund şi aspru. 

— Cine-i individul? am întrebat în şoaptă. 

— Preasfinţia sa /Ethelred, îmi răspunse cu voce joasă 
Beocca, apoi, văzând că nu recunoşteam numele, adăugă: 
Arhiepiscopul de Contwaraburg, desigur. 

Arhiepiscopul se aplecă spre Erkenwald ca să-i 
vorbească.. /Elswith mă privea fix. Nu mă plăcuse 
niciodată, iar în clipa aceea se bucura la culme să asiste la 
distrugerea mea. Între timp, Alfred studia bârnele 
tavanului de parcă nu le mai văzuse până atunci, şi mi-am 
dat seama că nu intenţiona să participe la acel proces, 
fiindcă proces era. Avea de gând să-i lase pe alţii să-mi 
dovedească vinovăția, dar, fără îndoială, el avea să 
pronunţe sentinţa. Se părea că nu eram singurul învinuit, 
fiindcă arhiepiscopul se încruntă. 

— Celălalt prizonier e aici? 

— E ţinut în grajduri, spuse Odda cel Tânăr. 

— Ar trebui să se afle aici, rosti indignat arhiepiscopul. 
Orice om are dreptul să audă învinuirile care i se aduc. 

— Cine este celălalt prizonier? am vrut eu să ştiu. 

Era Leofric, care fu adus în sală cu lanţuri la mâini şi la 
picioare. Sosirea lui nu stârni comentarii, deoarece toţi îl 
considerau servitorul meu. Nelegiuirile fuseseră săvârşite 
de mine; Leofric participase la ele fiind obligat, şi acum 


4 126 # 


avea să plătească pentru asta, dar în general oamenii îl 
compătimeau. Era de-al lor, din Wessex, pe când eu eram 
un intrus din Northumbria. Îmi aruncă o privire tristă în 
timp ce paznicii îl aduceau lângă mine. 

— Suntem în rahat până la gât, murmură el. 

— Linişte! şopti Beocca. 

— Ai încredere în mine, am zis eu. 

— Să am încredere în tine? oftă Leofric plin de 
amărăciune. 

În acel moment m-am uitat la Iseult, iar ea clătină foarte 
vag din cap, ceea mă făcu să cred că văzuse finalul acelei 
zile şi că era bun. 

— Ai încredere în mine, am repetat. 

— Prizonierii să tacă, ceru arhiepiscopul. 

— Până la gât, rosti Leofric în şoaptă. 

Arhiepiscopul i se adresă părintelui Erkenwald: 

— I-ai adus pe martori? 

— Da, Sfinţia Ta. 

— Atunci, să-l auzim pe primul. 

Erkenwald îi făcu semn unui preot care se afla în capătul 
sălii. Uşa care dădea spre un coridor se deschise, iar o 
siluetă subţire, acoperită cu o pelerină neagră, intră. Nu i- 
am văzut chipul, deoarece avea gluga pe cap. Înaintă 
grăbit spre estradă, unde se înclină adânc în faţa regelui şi 
apoi îngenunche în faţa arhiepiscopului, care întinse mâna 
pentru ca inelul său masiv, cu nestemate, să poată fi 
sărutat. Abia atunci, omul se ridică, îşi dădu jos gluga şi se 
răsuci spre mine. 

Era Curul. Asser, călugărul galez. Mă privi fix în vreme 
ce un alt preot îi aduse o carte de rugăciuni pe care să-şi 
aşeze mâna subţire. 

— Jur că spun numai adevărul, rosti el într-o engleză cu 
accent, fără să-şi desprindă ochii de pe faţa mea. Aşa să-mi 
ajute Dumnezeu sau să mă condamne la flăcările veşnice 
ale iadului dacă voi trece vreo faptă sub tăcere. 

Se aplecă şi sărută cartea de rugăciuni cu tandreţea 
unui bărbat care-şi mângâie iubita. 

— Ticălosul! am murmurat eu. 


% 127 # 


Asser era un martor bun. Vorbi clar, descriind cum 
venisem în Cornwalum cu o corabie care avea un cap de 
fiară la prora şi altul la pupa. Spuse că mă înţelesesem cu 
regele Peredur să-l ajut, pentru că acesta era atacat de un 
vecin care-l angajase pe păgânul Svein, iar eu îl trădasem 
pe Peredur aliindu-mă cu danezul. 

— Împreună au săvârşit un măcel îngrozitor, şi am văzut 
cu ochii mei cum un preot a fost ucis, zise Asser în 
încheiere. 

— Ai fugit ca un iepure fricos, am spus eu, aşa că n-ai 
văzut nimic. 

Asser se întoarse către rege şi făcu o plecăciune. 

— Am fugit, înălţimea Ta. Sunt călugăr, nu războinic, iar 
când Uhtred a înroşit versantul dealului cu sânge creştin, 
am fugit. Nu sunt mândru de asta, înălţimea Ta, şi i-am 
cerut sincer iertare lui Dumnezeu pentru laşitatea mea. 

Alfred zâmbi, iar arhiepiscopul îşi flutură mâna, de 
parcă remuşcările lui Asser n-ar fi avut nicio însemnătate. 

— Şi ce s-a întâmplat după ce ai părăsit locul unde se 
desfăşura măcelul? întrebă Erkenwald. 

— Am privit de pe o culme şi l-am văzut pe Uhtred de 
Oxton părăsind acel loc împreună cu corabia păgână. Cele 
două vase s-au îndreptat spre vest. 

— S-au îndreptat spre vest? insistă Erkenwald. 

— Spre vest, confirmă Asser. 

Erkenwald se uită la mine. În sală era linişte, toţi erau 
aplecaţi în faţă, dornici să audă fiecare cuvânt. 

— Şi ce se află la vest? întrebă Erkenwald peste câteva 
clipe. 

— N-aş putea spune, zise Asser. Dar, dacă nu s-au dus la 
capătul lumii, atunci presupun că au cârmit lângă 
Cornwalum pentru a intra în marea Sæfern. 

— Asta-i tot ce ştii? 

— Mai ştiu că am ajutat la îngroparea morţilor şi am 
rostit rugăciuni pentru sufletele lor şi am văzut cum 
fumegau ruinele bisericii incendiate, dar ce a făcut Uhtred 
după ce a părăsit locul măcelului nu ştiu. Ştiu doar că a 
pornit spre vest. 


4 128 # 


Alfred nu participa la proces, dar era limpede că-l plăcea 
pe Asser, deoarece, după ce galezul îşi isprăvi mărturia, îi 
făcu semn să se apropie de estradă şi-l răsplăti cu o 
monedă şi cu o conversaţie de câteva clipe. Membrii 
Witanului începură să discute între ei, uitându-se la mine 
cu acea curiozitate cu care-i privim pe osândiţi. Brusc 
foarte amabilă, Lady ZElswith îi zâmbi lui Asser. 

— Ai ceva de spus? mă întrebă Erkenwald după plecarea 
călugărului. 

— Voi aştepta până se termină toate minciunile, i-am 
replicat. 

Desigur, realitatea era că Asser spusese adevărul, şi 
încă de o manieră simplă, clară şi convingătoare. Sfetnicii 
regelui fuseseră impresionați, iar al doilea martor al lui 
Erkenwald îi impresionă şi mai mult. 

Era Steapa Snotor, războinicul care se afla mereu în 
apropierea lui Odda cel Tânăr. Avea spatele drept, umerii 
masivi şi o expresie sumbră pe chipul feroce. Se uită la 
mine, îi făcu o plecăciune regelui, apoi, aşezându-şi mâna 
uriaşă pe cartea de rugăciuni, îl lăsă pe Erkenwald să-l 
îndrume în privinţa jurământului. Jură să spună adevărul, 
altminteri urmând să aibă parte de focul iadului, după care 
se puse pe îndrugat minciuni. Minţea calm, cu o voce 
seacă, neutră. Zise că el îi comanda pe oştenii care păzeau 
biserica în construcţie de la Cynuit şi că două corăbii 
apăruseră în zori, şi că războinicii năvăliseră de pe ele, şi 
că el se luptase cu ei, ucigând şase duşmani, dar erau prea 
mulţi, mult prea mulţi, aşa încât fusese silit să se retragă, 
dar îi văzuse pe atacatori măcelărindu-i pe preoţi şi o 
auzise pe căpetenia păgână strigându-şi numele pentru a 
se făli. 

— Numele său era Svein. 

— Şi Svein a venit cu două corăbii? 

Steapa făcu o pauză, se încruntă de parcă i-ar fi fost 
greu să numere până la doi, apoi încuviinţă din cap. 

— Avea două corăbii. 

— Era comandantul amândurora? 

— Svein era comandantul uneia, rosti Steapa, după care 


4 129 # 


îndreptă un deget spre mine. lar el era comandantul 
celeilalte. 

Zgomotul făcut de membrii Witanului era atât de 
ameninţător, încât Alfred lovi cu palma în braţul scaunului, 
iar în cele din urmă se ridică pentru a face linişte. Steapa 
părea neimpresionat. Era solid ca un stejar, şi, cu toate că 
nu-şi istorisise povestea la fel de convingător ca fratele 
Asser, mărturia lui cântărea foarte greu. Vorbise pe un ton 
cu desăvârşire neutru, lipsit de emoție, direct, dar nimic 
din ce spusese nu era adevărat. 

— Uhtred a condus a doua corabie, zise Erkenwald, dar 
a participat Uhtred la comiterea crimelor? 

— Dacă a participat? pufni Steapa. El i-a condus pe 
războinici. 

Oamenii din sală scoaseră icnete de furie. Erkenwald se 
întoarse spre rege. 

— Înălţimea Ta, Uhtred trebuie să moară. 

— Iar pământul şi bunurile lui trebuie confiscate! strigă 
episcopul Alewold cu un asemenea entuziasm, încât nişte 
stropi de salivă căzură cu un sfârâit peste cărbunii din cel 
mai apropiat mangal. Confiscate de către Biserică! 

Oamenii din sală începură să tropăie în semn de 
aprobare.  /Elswith  încuviinţa cu convingere, dar 
arhiepiscopul bătu din palme, cerând să se facă tăcere. 

— El nu a vorbit încă, spuse Erkenwald arătând spre 
mine. Să auzim versiunea ta, îmi ceru el pe un ton tăios. 

— Imploră milă! mă sfătui în şoaptă Beocca. 

Dar, când eşti în rahat până-n gât, nu poţi face decât un 
singur lucru. Să ataci. Prin urmare, am recunoscut că 
fusesem la Cynuit, iar acea recunoaştere stârni murmure 
în sală. 

— Însă n-am fost vara trecută, am continuat. Am fost 
primăvara, când l-am ucis pe Ubba Lothbrokson, iar în 
această sală există oameni care m-au văzut curmându-i 
zilele. Totuşi, Odda cel Tânăr şi-a asumat meritul. A luat 
steagul lui Ubba, pe care eu l-am obţinut, şi i l-a dus 
regelui, pretinzând că el îl omorâse pe Ubba. Iar acum, ca 
nu cumva să răspândesc adevărul, şi anume că el este un 


% 130 # 


laş şi un mincinos, vrea să mă ucidă cu ajutorul altor 
minciuni. Am arătat spre Steapa. Minciunile lui! 

Steapa scuipă ca să-şi arate disprețul. Odda cel Tânăr 
era furios, dar nu spuse nimic, şi unii remarcară asta. 
Când cineva te face laş şi mincinos, practic te invită la 
luptă, dar Odda rămase nemişcat ca o statuie. 

— Nu poţi dovedi nimic, zise Erkenwald. 

— Pot dovedi că eu l-am ucis pe Ubba, i-am răspuns. 

— Nu ne aflăm aici pentru a discuta astfel de lucruri, ci 
ca să stabilim dacă ai încălcat pacea regelui printr-un atac 
mişelesc la Cynuit. 

— Atunci, chemaţi-i pe cei din echipajul meu, am cerut. 
Aduceţi-i aici, puneţi-i să jure şi întrebaţi-i ce-au făcut vara 
trecută. 

Aşteptam, dar Erkenwald nu zise nimic. Se uita la rege, 
parcă solicitându-i ajutorul, însă ochii lui Alfred erau 
închişi în clipa aceea. Peste câteva clipe am adăugat: 

— Sau vă grăbiţi atât de tare să mă ucideţi, încât nu 
puteţi aştepta până aflaţi adevărul? 

— Avem mărturia sub jurământ a lui Steapa, spuse 
Erkenwald, de parcă acest lucru făcea inutilă orice altă 
mărturie. 

Era tulburat. 

— Şi puteţi avea mărturia mea sub jurământ, şi pe a lui 
Leofric şi a unui om din echipaj care se află aici. M-am 
răsucit şi i-am făcut semn lui Haesten, care păru 
înspăimântat de faptul că-l chemam, dar, îmboldit de 
Iseult, veni lângă mine. Pune-l să jure, i-am cerut lui 
Erkenwald. 

Erkenwald nu ştia ce să facă, însă câţiva oameni din 
Witan strigară că aveam dreptul să aduc martori, iar nou- 
venitul trebuia ascultat, aşa că un preot îi aduse lui 
Haesten cartea de rugăciuni. Făcându-i semn că nu era 
cazul, mi-am scos amuleta lui Thor de sub cămaşă. 

— Va jura pe asta. 

— Nu e creştin? întrebă Erkenwald surprins. 

— E danez, l-am lămurit eu. 

— Cum putem avea încredere în cuvântul unui danez? 


% 131 # 


— Regele nostru are. Are încredere în cuvântul lui 
Guthrum că va menţine pacea, aşa că în cuvântul acestui 
danez de ce n-aţi avea încredere? 

Vorbele mele stârniră câteva zâmbete. Mulţi din Witan 
considerau că Alfred avea mult prea multă încredere în 
Guthrum, şi am simţit cum balanţa simpatiei celor din sală 
se înclina în favoarea mea. În acel moment, arhiepiscopul 
interveni spunând că jurământul unui păgân nu are nicio 
valoare. 

— Absolut niciuna, se răsti el. Să se retragă. 

— Atunci, puneţi-l pe Leofric să jure, iar apoi chemaţi-i 
pe membrii echipajului şi ascultați mărturiile lor, am 
propus. 

— Şi toţi veţi zice aceeaşi minciună, mormăi Erkenwald. 
Dar nu eşti acuzat numai pentru ceea ce s-a petrecut la 
Cynuit. Negi că ai navigat cu o corabie a regelui? Că te-ai 
dus în Cornwalum, iar acolo l-ai trădat pe Peredur şi ai 
ucis creştini? Negi că fratele Asser a spus adevărul? 

— Şi dacă regina lui Peredur ar zice că Asser minte? 
Dacă v-ar spune că minte cu neruşinare? În timp ce toată 
lumea se holba la mine, m-am răsucit şi i-am făcut semn lui 
Iseult, care se apropie, suplă şi delicată, cu giuvaiere din 
argint la gât şi la încheieturi. Ea este regina lui Peredur, 
am anunţat, şi vă cer să-i ascultați mărturia sub jurământ, 
fiindcă astfel veţi auzi cum plănuia soţul ei să se alieze cu 
danezii ca să atace Wessexul. 

Asta era o născocire de la un cap la altul, fireşte, însă 
nu-mi trecuse nimic altceva prin minte. Oricum, ştiam că 
Iseult avea să confirme sub jurământ. De ce s-ar fi bătut 
Svein cu Peredur dacă britonii intenționau să-l sprijine, 
asta era o scăpare primejdioasă a invenţiei mele, dar nu 
prea conta, pentru că zăpăcisem în asemenea hal mersul 
judecății, încât nimeni nu mai ştia sigur ce avea de făcut. 
Erkenwald rămăsese fără cuvinte. Bărbaţii se ridicară ca 
să se uite la Iseult, iar ea îi privi calmă, în vreme ce regele 
şi arhiepiscopul se aplecară unul spre altul şi începură să 
vorbească în şoaptă. Ţinând o mână pe pântecele rotunjit 
de sarcină, ZElswith îi sfătuia cu voce joasă. Niciunul dintre 


4 132 # 


ei nu dorea ca Iseult să depună mărturie, fiindcă se 
temeau de ce-ar fi putut spune. Alfred îşi dăduse probabil 
seama că acea judecată, în care deja se rostiseră o 
sumedenie de minciuni, nu putea decât să degenereze şi 
mai mult. 

— Eşti tare, ştercule, murmură Leofric. Eşti foarte tare! 

Odda cel Tânăr se uită la rege, apoi la colegii lui din 
Witan. Înţelegând că eram pe cale să scap din capcana pe 
care mi-o întinsese, îl trase pe Steapa deoparte şi-i vorbi 
cu înflăcărare. Regele se încrunta, arhiepiscopul părea 
perplex, pe faţa pătată a lui /ZElswith se citea furie, iar 
Erkenwald părea neajutorat. Steapa îi salvă. 

— Nu mint! strigă el. 

Părea nesigur în legătură cu ce avea de spus mai 
departe, însă captase atenţia întregii săli. Regele îi făcu 
semn, parcă invitându-l să continue, iar Odda cel Tânăr 
şopti ceva la urechea uriaşului. 

— El zice că eu mint, tună Steapa arătând spre mine. Eu 
spun că nu mint, şi la fel zice şi sabia mea. 

Se opri brusc, după ce rostise probabil cel mai lung 
discurs din viaţa lui, dar fusese de ajuns. Oamenii bătură 
cu picioarele în podea şi strigară că Steapa avea dreptate, 
deşi nu avea. Reuşise să transforme toată încâlceala de 
minciuni şi acuzaţii într-un conflict care avea să se rezolve 
prin luptă, iar asta le plăcea tuturor. Alfred ceru să se facă 
linişte şi mă privi. 

— Ei bine? Steapa spune că sabia lui va susţine adevărul 
cuvintelor sale. A ta îţi va susţine afirmaţiile? 

Aş fi putut să refuz. Aş fi putut să insist ca Iseult să fie 
lăsată să vorbească şi apoi Witanul să decidă care parte 
spunea adevărul şi să-i comunice regelui opinia sa, însă 
eram tânăr şi impetuos, iar invitaţia de a lupta elimina 
toate complicațiile. Dacă înfruntarea se sfârşea cu victoria 
mea, toate învinuirile la adresa mea şi a lui Leofric ar fi 
fost şterse. 

Nici măcar nu-mi trecea prin minte că puteam pierde. 
M-am răstit la Steapa: 

— Sabia mea zice că spun adevărul şi că tu eşti un gunoi 


4 133 # 


împuţit, un mincinos blestemat, un sperjur ordinar care 
merită să moară. 

— Iarăşi am ajuns în rahat până-n gât, murmură Leofric. 

Oamenii ovaţionară. Le plăceau luptele pe viaţă şi pe 
moarte, se distrau mult mai bine aşa decât ascultând-o pe 
harpista lui Alfred cântând psalmi. Regele şovăia; ZElswith 
îşi plimbă privirea de la mine la Steapa şi probabil hotărî 
că uriaşul era un războinic mai bun, pentru că se aplecă în 
faţă, atinse cotul soţului ei şi-i vorbi cu patimă. În cele din 
urmă, Alfred încuviinţă din cap. 

— De acord! Părea obosit, ca şi cum minciunile şi 
insultele îl întristaseră. Vă veţi lupta mâine. Cu săbii şi 
scuturi, nimic altceva. Înălţă o mână pentru a curma 
uralele. Lord Wulfhere? 

— Da, sire! rosti Wulfhere ridicându-se anevoie în 
picioare. 

— Te vei ocupa de organizarea luptei. Şi fie ca 
Dumnezeu să dea câştig de cauză adevărului! 

Alfred se ridică, îşi strânse veşmântul pe lângă trup şi 
plecă. 

lar Steapa zâmbi pentru prima dată de când îl 
cunoşteam. 


— Eşti un prost afurisit! se stropşi Leofric. 

Fusese eliberat din lanţuri şi i se îngăduise să-şi 
petreacă seara cu mine. Şi Haesten se afla acolo, la fel şi 
Iseult şi restul oamenilor mei. Eram la reşedinţa regelui, 
într-un grajd de vite care duhnea a balegă, însă eu nu 
remarcam mirosul. Era a douăsprezecea noapte de 
Crăciun, aşa că în palat se petrecea pe cinste, dar noi 
fuseserăm lăsaţi în frig, supravegheați de doi oşteni din 
garda regelui. 

— Steapa e bun, mă avertiză Leofric. 

— Şi eu sunt bun. 

— El e mai bun, stărui Leofric. Te va ucide. 

— Nu-l va ucide, spuse calmă Iseult. 

— La naiba, chiar e bun! insistă Leofric. 

— E vina blestematului de călugăr, am zis eu cu 


Y 134 # 


amărăciune. S-a dus să i se vaite lui Alfred, nu-i aşa? 

Adevărul era că Asser fusese trimis de regele din Dyfed 
pentru a-i asigura pe saxonii din vest că nu intenţiona să 
pornească un război împotriva lor, dar Asser profitase de 
ocazie pentru a relata povestea lui FEftwyrd, după care 
fusese uşor de tras concluzia că rămăsesem cu Svein când 
atacase Cynuitul. Alfred nu avea nicio dovadă că eram 
vinovaţi, însă Odda cel Tânăr, văzând un bun prilej de a mă 
distruge, îl convinsese pe Steapa să mintă. 

— Acum, Steapa o să-ţi facă felul, indiferent ce spune ea, 
mormăi Leofric. 

Iseult nu se osteni să-l contrazică. Luase o mână de paie 
murdare şi îmi curăța zalele. Armura îmi fusese adusă de 
la taverna Corncrake, dar armele aveam să le primesc abia 
în dimineaţa următoare, ceea ce însemna că nu-mi 
rămânea timp să le ascut. Pentru că era slujitorul lui Odda 
cel Tânăr, Steapa făcea parte din garda regelui, aşa că 
avea toată noaptea să-şi pregătească sabia. Mi se adusese 
şi mâncare de la bucătăria regală, însă nu-mi era foame. 

— Ia-o domol mâine dimineaţă, mă sfătui Leofric. 

— Cum adică s-o iau domol? 

— Ai obiceiul să te baţi cu furie, pe când Steapa e mereu 
calm. 

— Tocmai de asta e bine să mă înfurii, am zis. 

— Asta şi vrea. Îți parează loviturile aşteptând să 
oboseşti, după care te ucide. Aşa luptă el. 

Harald ne spuse acelaşi lucru. Harald era intendentul 
din Defnascir, văduvul care mă chemase la judecată în 
Exanceaster, dar luptase alături de mine la Cynuit, şi asta 
creează o legătură puternică între oameni. Veni pe 
întuneric, prin ploaie şi noroi, şi intră în grajdul luminat de 
un foc prea slab ca să dea căldură. Se opri în pragul uşii, 
privindu-mă cu reproş. 

— Ai fost cu Svein la Cynuit? mă întrebă el. 

— Nu! i-am răspuns fără preget. 

— Nici nu credeam asta. 

Harald intră în grajd şi se aşeză lângă foc fără să-i bage 
în seamă pe cei doi soldaţi din garda regelui, ceea ce mi se 


4 135 % 


păru interesant. În mod clar, intendentul se bizuia pe 
faptul că oştenii n-aveau să-i pomenească lui Odda despre 
vizita lui, fapt care sugera că nu erau fericiţi în slujba 
tânărului ealdorman. Puse un vas cu bere pe podea şi-mi 
zise: 

— Steapa stă la masa regelui. 

— Asta înseamnă că mănâncă prost, i-am replicat. 

Harald încuviinţă din cap, dar nu zâmbi. 

— Nu e cine ştie ce ospăț, recunoscu el. Privi focul preţ 
de câteva momente, apoi se uită la mine. Ce mai face 
Mildrith? 

— Bine. 

— E o fată tare drăguță. Harald contemplă o clipă 
frumuseţea întunecată a lui Iseult, după care îşi îndreptă 
din nou ochii spre foc. În zori se va ţine o slujbă, apoi tu şi 
Steapa vă veţi lupta. 

— Unde? 

— Pe un câmp de pe malul celălalt al râului, zise el 
împingând vasul cu bere spre mine. Steapa e stângaci. 

Nu-mi aminteam să mă fi bătut vreodată cu un om care 
ţinea sabia în mâna stângă, dar nici nu vedeam vreun 
dezavantaj în asta. Scuturile urmau să fie faţă în faţă, în 
loc ca arma unuia să întâlnească scutul celuilalt, însă asta 
avea să fie problema amândurora. Am ridicat din umeri. 

— Spre deosebire de tine, el e obişnuit cu asta, îmi 
explică Harald. lar cămaşa lui de zale e până aici, adăugă 
el atingându-şi gamba, şi are o bandă de fier pe cizma 
stângă. 

— Pentru că e piciorul lui vulnerabil? 

— Şi-l scoate în faţă, invitându-şi adversarul să-l atace, 
apoi îi retează braţul în care ţine sabia. 

— Deci e un om greu de ucis, am spus eu pe un ton 
domol. 

— Încă n-a făcut-o nimeni, zise Harald mohorât. 

— Nu-ţi place de el? 

Nu-mi răspunse imediat, ci sorbi din bere înainte de a-i 
da vasul lui Leofric. 

— Îmi place bătrânul, spuse într-un târziu, referindu-se 


4 136 # 


la Odda cel Bătrân. E pătimaş, dar destul de cinstit. Fiul lui 
însă... Clătină cu tristeţe din cap. Cred că fiul lui nu are 
experienţă. Cât despre Steapa, nu-mi displace neapărat, 
dar e ca un câine de luptă. Ştie doar să ucidă. 

Am privit focul, căutând un semn din partea zeilor în 
flăcările firave, dar nu apăru niciunul, sau nu l-am văzut 
eu. 

— Totuşi, cred că-i îngrijorat, zise Leofric. 

— Steapa? întrebă Harald. De ce ar fi îngrijorat? 

— Uhtred l-a ucis pe Ubba. 

Harald clătină din cap. 

— Steapa nu gândeşte destul ca să fie îngrijorat. Tot ce 
ştie e că mâine o să-l omoare pe Uhtred. 

Mi-am amintit de lupta cu Ubba. Fusese un mare 
războinic, cu o reputaţie ieşită din comun, şi eu izbutisem 
să-l ucid, dar numai pentru că în toiul încleştării alunecase 
pe măruntaiele revărsate ale unui muribund, pierzându-şi 
echilibrul şi dându-mi astfel prilejul să-i tai tendoanele 
braţului. Am atins amuleta-ciocan şi m-am gândit că, la 
urma urmelor, zeii îmi dăduseră un semn. 

— Are o bandă de fier în cizmă? am întrebat. 

Harald încuviinţă. 

— Nu-i pasă cât de tare-l ataci. Ştie că vii din stânga, aşa 
că-ţi parează majoritatea atacurilor cu sabia. Are o sabie 
mare, grea. Unele lovituri vor trece de apărarea lui, însă 
nu-i va păsa. Vor nimeri fierul de pe el. Zalele, coiful, 
cizma, nu contează, toate sunt solide, e ca şi cum ai lovi un 
stejar. După un timp, nu se poate să nu faci o greşeală. El 
o să aibă câteva vânătăi, iar tu o să fii mort. 

Avea dreptate. Loviturile de sabie asupra unui războinic 
înzăuat provocau rareori mai mult decât o vânătaie, 
deoarece lama era oprită de zale şi de coif. Zalele nu 
puteau fi sparte de o sabie, motiv pentru care mulţi aveau 
securi în luptă, dar în acest caz regula era să nu ne batem 
decât cu săbii. Dintr-o fandare, vârful lamei putea trece 
printre zale, dar Steapa nu avea să se lase cu uşurinţă 
atacat din fandare. 

— E rapid? am vrut să ştiu. 


4 137 # 


— Destul de rapid, spuse Harald ridicând din umeri. Nu 
la fel de rapid ca tine, dar nici lent nu este. 

— Banii ce zic? întrebă Leofric, deşi sigur ştia răspunsul. 

— Nimeni nu pariază nici măcar un penny pe Uhtred, 
oftă Harald. 

— Tu ar trebui să pariezi, i-am zis. 

El zâmbi, dar mi-am dat seama că nu avea să-mi urmeze 
sfatul. 

— În orice caz, Steapa se va alege cu mulţi bani dacă te 
va ucide. Odda i-a promis o sută de şilingi. 

— Uhtred nu valorează atât, chicoti Leofric, găsind 
puterea să glumească până şi în acele clipe sumbre. 

— De ce îşi doreşte atât de mult să mor? m-am întrebat 
cu voce tare. 

Mildrith nu putea fi motivul, iar disputa în privinţa 
uciderii lui Ubba ţinea deja de trecut; cu toate astea, Odda 
cel Tânăr conspira împotriva mea. 

Harald tăcu vreme îndelungată. M-am gândit că se ruga, 
dar apoi îşi ridică privirea şi spuse încet: 

— Reprezinţi o ameninţare pentru el. 

— Nu l-am văzut de luni de zile, am protestat, cum să fiu 
o ameninţare pentru el? 

Harald tăcu din nou, alegându-şi cuvintele cu grijă. 

— Regele se îmbolnăveşte adesea, şi cine ştie cât va mai 
trăi? lar dacă, Doamne fereşte, moare, Witanul nu-l va 
pune rege pe fiul lui. Va alege un nobil care şi-a făcut o 
reputaţie pe câmpul de luptă. Un om care le poate face 
faţă danezilor. 

— Odda? 

Am râs gândindu-mă că Odda ar fi putut ajunge pe tron. 

— Cine altcineva? Dar dacă tu ajungi în faţa Witanului şi 
declari sub jurământ adevărul despre bătălia în care a 
murit Ubba, s-ar putea să nu-l aleagă pe el. Prin urmare, 
reprezinţi o ameninţare pentru el. 

— Aşa că îl plăteşte pe Steapa să te taie bucăţi, conchise 
Leofric posomorât. 

Harald plecă. Era un om cumsecade, onest şi muncitor, 
şi îşi asumase un mare risc venind să mă vadă, iar eu nu-i 


4 138 # 


arătasem pic de recunoştinţă. Era convins că aveam să 
mor în dimineaţa următoare, aşa că făcuse tot posibilul ca 
să mă pregătească pentru luptă; previziunile lui Iseult 
spuneau altceva, dar tot n-am reuşit să dorm bine. Eram 
îngrijorat şi mi-era frig. Peste noapte, ploaia se transformă 
în lapoviţă, iar vântul începu să bată şi în grajd. Până în 
zori, lapoviţa şi vântul se opriră, însă ceața învăluise 
clădirile, iar din acoperiş picura o apă rece ca gheaţa. In 
timp ce mâncam un mic dejun sărăcăcios, format din pâine 
umedă, părintele Beocca veni să mă înştiinţeze că Alfred 
dorea să vorbească cu mine. l-am răspuns cu acreală: 

— Adică vrea să se roage cu mine? 

— Vrea să discute cu tine, insistă Beocca. Văzând că nu 
mă clinteam, bătu din piciorul beteag. Nu e o rugăminte, 
Uhtred. E o poruncă regală! 

Mi-am pus zalele, nu pentru că ar fi fost vremea să mă 
pregătesc de luptă, ci în speranţa că aveau să-mi ţină cât 
de cât de cald în acea dimineaţă friguroasă. În ciuda 
eforturilor lui Iseult, zalele nu erau foarte curate. 
Majoritatea oamenilor aveau armuri scurte, dar eu 
preferam varianta daneză, lungă, pe care am legat-o cu un 
şnur la spate în timp ce Iseult scotea resturile de paie 
agăţate prin verigi. 

— Trebuie să ne grăbim, spuse Beocca. 

L-am urmat prin noroi, trecând de palat şi de biserica 
abia construită până am ajuns la o clădire mai mică, făcută 
din buşteni, care încă nu devenise cenuşie din pricina 
intemperiilor. Tatăl lui Alfred folosise casa din 
Cippanhamm drept cabană de vânătoare, dar Alfred o 
extindea. Biserica fusese înălțată prima, înainte de 
repararea şi extinderea palisadei, ceea ce dădea o măsură 
a priorităţilor lui. Chiar şi acum, când toată nobilimea din 
Wessex era adunată la doar o zi distanţă de danezi, acolo 
păreau să se afle mai multe feţe bisericeşti decât soldaţi, 
iar acesta era un alt indiciu despre modul cum socotea 
Alfred să-şi protejeze ţara. 

— Regele este amabil, îmi şuieră Beocca atunci când am 
intrat pe o uşă, aşa că fii smerit! 


4 139 # 


Preotul bătu la altă uşă, nu aşteptă să i se răspundă, ci o 
deschise şi-mi făcu semn că puteam intra, după care 
închise uşa În spatele meu, lăsându-mă într-un 
semiîntuneric sumbru. 

Două lumânări din ceară de albine erau aprinse pe un 
altar, iar la lumina lor am văzut doi bărbaţi îngenuncheaţi 
în faţa unei cruci simple din lemn. Cei doi erau cu spatele 
la mine, însă am recunoscut veşmântul albastru, tivit cu 
blană, al lui Alfred. Al doilea bărbat era călugăr. Amândoi 
se rugau în tăcere, aşa că nu puteam decât să aştept. 
Încăperea era mică, evident o capelă privată, singurul 
mobilier fiind altarul acoperit cu o țesătură şi un taburet 
pentru îngenunchere pe care se afla o carte închisă. 

— În numele Tatălui, zise Alfred curmând tăcerea. 

— Şi al Fiului, rosti călugărul cu un accent pronunţat; 
am recunoscut pe dată vocea Curului. 

— Şi al Sfântului Duh, amin! continuă Alfred. 

— Amin! repetă Asser. Se ridicară, pe chipurile lor 
citindu-se bucuria creştinilor devotați care tocmai îşi 
rostiseră rugăciunile cu sârg, iar Alfred clipi de parcă era 
surprins să mă vadă, deşi probabil că-l auzise pe Beocca 
bătând şi uşa deschizându-se şi închizându-se. 

— Sper că ai dormit bine, Uhtred. 

— Şi eu sper că ai dormit bine, sire. 

— Durerea m-a ţinut treaz, se plânse Alfred atingându-şi 
burta, apoi se duse la perete să deschidă două obloane de 
lemn, inundând capela cu o lumină slabă, ceţoasă. 

Fereastra dădea spre o curte, unde am văzut că se 
strânseseră destul de mulţi oameni. 

— Este ziua sfântului  Cedd, îmi zise regele 
cutremurându-se de frig. Cum tăceam, mă întrebă: Ai auzit 
de sfântul Cedd? Ignoranţa mea îl făcu să zâmbească 
îngăduitor. Era din Anglia de est, nu-i aşa, frate? 

— Într-adevăr, binecuvântatul Cedd era din Anglia de 
est, sire, confirmă Asser. 

— A propovăduit la Lundene, dar şi-a sfârşit zilele la 
Lindisfarena. Probabil cunoşti acel loc, Uhtred. 

— Îl cunosc, sire, am spus eu. Insula era la mică distanţă 


% 140 # 


de Bebbanburg, şi nu cu mult timp în urmă călărisem 
împreună cu Ragnar spre mănăstirea de-acolo şi îi 
privisem pe călugări murind sub săbiile daneze. Îl cunosc 
bine, am adăugat. 

— Este faimos Cedd în ţara ta natală? 

— N-am auzit de el, sire. 

— Îl consider un simbol, rosti Alfred, un om care s-a 
născut în Anglia de est, şi-a îndeplinit menirea în Mercia şi 
a murit în Northumbria. Îşi apropie mâinile lungi şi albe, 
împletindu-şi degetele. Saxonii din Anglia, Uhtred, s-au 
unit în faţa lui Dumnezeu. 

— Şi s-au unit în rugăciune şi cu britonii, zise Asser pe 
un ton pios. 

— Îl implor pe Dumnezeu cel Atotputernic să îngăduie o 
asemenea încheiere fericită, spuse regele zâmbindu-mi, 
dar eu deja mă lămurisem despre ce era vorba. Stătea 
acolo umil, fără coroană, fără vreun colier de preţ, fără 
brățări, având doar o mică fibulă cu granat care îi prindea 
pelerina la gât, şi vorbea despre o încheiere fericită, însă 
de fapt şi-i imagina pe toţi saxonii uniţi sub un singur rege. 
Regele Wessexului. Pietatea lui Alfred ascundea o ambiţie 
monstruoasă. Trebuie să învăţăm de la sfinţi, continuă el. 
Vieţilor lor reprezintă o lumină călăuzitoare în întunericul 
care ne înconjoară, iar exemplul sfântului Cedd ne învaţă 
că trebuie să fim uniţi, aşa că-mi repugnă să vărs sânge 
saxon în ziua sfântului Cedd. 

— Nu e nevoie să fie vărsat sânge, am spus eu. 

— Mă bucur să aud asta, replică Alfred. 

— Dacă sunt retrase acuzaţiile care mi-au fost aduse. 

Zâmbetul îi dispăru de pe chip. Se apropie de fereastră 
şi privi în curtea plină de ceaţă, unde, din câte vedeam, se 
dădea un mic spectacol anume pentru mine. Lui Steapa i 
se punea armura. Doi bărbaţi aşezau o cămaşă greoaie de 
zale pe umerii lui laţi, în vreme ce un al treilea aştepta 
ţinând în mâini un scut imens şi o sabie enormă. 

— Am vorbit cu Steapa aseară, zise regele întorcându-se 
de la fereastră, iar el mi-a spus că era ceaţă când Svein a 
atacat la Cynuit. O ceaţă matinală, ca asta. 


Y 141 # 


Arătă cu mâna spre valurile albe care intrau în capelă. 

— N-am de unde să ştiu, sire, am zis eu. 

— Aşa încât este posibil, continuă Alfred, ca Steapa să se 
fi înşelat când a crezut că te aflai acolo. 

Aproape că am zâmbit. Regele ştia că Steapa minţise, 
dar nu avea să spună asta. 

— De asemenea, părintele Willibald a stat de vorbă cu 
echipajul de pe Eftwyrd, şi niciunul dintre oameni nu a 
confirmat povestea lui Steapa. 

Echipajul încă era la Hamtun, ceea ce însemna că regele 
ştiuse de la bun început că nu eram vinovat de măcelul de 
la Cynuit. 

— Atunci, de ce am fost acuzat pe nedrept? am întrebat 
eu cu asprime. 

— Ai fost acuzat, mă corectă Alfred, şi abia la judecată 
se vede dacă acuzaţiile au fost drepte sau nedrepte. 

— Acuzaţiile pot fi retrase. 

— Într-adevăr. 

Afară, Steapa îşi legăna sabia, asigurându-se că armura 
îi venea bine pe trup. Sabia aceea era uriaşă, cu lama 
solidă ca un ciocan. Apoi regele închise oblonul pe 
jumătate, împiedicându-mă să-mi mai văd inamicul. 

— Pot retrage acuzaţia legată de Cynuit, spuse el, dar nu 
cred că fratele Asser ne-a minţit. 

— Am o regină care spune că minte, i-am zis. 

— O regină a întunericului, şuieră Asser, o păgână. O 
vrăjitoare! Este o făptură a diavolului, sire, o vrăjitoare! 
Maleficos non patieris vivere! 

— Vrăjitoarelor nu li se poate îngădui să trăiască, îmi 
traduse Alfred. Asta e porunca lui Dumnezeu, Uhtred, scrie 
în sfintele scripturi. 

— Dacă o femeie rosteşte adevărul, replica ta este s-o 
ameninţi cu moartea? am mârâit. 

Alfred tresări auzindu-mi cuvintele. 

— Fratele Asser este un bun creştin şi spune adevărul, 
zise el cu vehemenţă. Ai pornit la război fără ca eu să-ţi fi 
dat vreun ordin. Mi-ai folosit corabia şi oamenii şi te-ai 
comportat mişeleşte! Tu eşti mincinosul, Uhtred, tu eşti cel 


Y 142 # 


necinstit! Reuşind să-şi stăpânească indignarea, urmă: 
Convingerea mea este că ţi-ai plătit datoria faţă de biserică 
cu lucruri furate de la alţi buni creştini. 

— Nu-i adevărat! am zis eu cu asprime; în definitiv, 
plătisem datoria cu lucruri furate de la un danez. 

— Făgăduieşte că vei plăti cinstit acea datorie, şi nimeni 
nu va trebui să moară în această binecuvântată zi a 
sfântului Cedd. 

Mi se oferea viaţa. Alfred zâmbea aşteptându-mi 
răspunsul. Era sigur că aveam să-i accept propunerea, 
deoarece i se părea rezonabilă. Nu îndrăgea deloc 
războinicii, armele şi vărsarea de sânge. Soarta decretase 
că trebuia să-şi petreacă domnia luptând, însă asta nu era 
pe gustul lui. Dorea să facă din Wessex o ţară civilizată, 
pioasă şi paşnică, iar o înfruntare pe viaţă şi pe moarte 
între doi veterani nemiloşi era departe de concepţiile sale. 

Numai că eu îl uram pe Alfred. Îl uram pentru că mă 
umilise la Exanceaster, când mă pusese să port sutana 
penitenţei şi să mă târăsc în genunchi. Şi nici nu-l 
consideram regele meu, căci era din Saxonia de vest, pe 
când eu mă trăgeam din Northumbria. Atâta vreme cât 
domnea el, Wessexul avea mici şanse să supravieţuiască. 
Credea că Dumnezeu avea să-l protejeze de danezi, în timp 
ce eu credeam că trebuiau învinşi prin forţa săbiilor. În 
plus, aveam o idee despre cum să-l înving pe Steapa, doar 
o idee, şi nu voiam să mă împovărez iarăşi cu o datorie pe 
care o plătisem deja, şi eram tânăr, şi eram prost, şi eram 
arogant, şi niciodată n-am fost capabil să rezist unui 
impuls stupid. Prin urmare, i-am răspuns fără să clipesc: 

— Tot ce am spus este adevărat, şi voi apăra acest 
adevăr cu sabia. 

Alfred tresări auzindu-mi tonul. 

— Vrei să zici că fratele Asser a minţit? 

— Răsuceşte adevărul, aşa cum o femeie răsuceşte gâtul 
unei găini. 

Regele deschise din nou oblonul, arătându-mi-l pe 
Steapa în toată măreţia costumului său de luptă. 

— Chiar vrei să mori? 


4 143 # 


— Vreau să lupt pentru adevăr, sire, am spus eu cu 
încăpățânare. 

— Atunci, eşti un prost, izbucni Alfred, lăsându-şi furia 
la iveală. Eşti un mincinos, un prost şi un păcătos. Trecu 
pe lângă mine, deschise uşa şi-i strigă unui servitor să-i 
spună ealdormanului Wulfhere că lupta urma să aibă loc. 
Pleacă, îmi zise, şi fie ca sufletul tău să primească răsplata 
pe care o merită. 

Wulfhere primise sarcina de a organiza lupta, dar nu 
puteam începe, deoarece ealdormanul dispăruse. Fu căutat 
în oraş, în clădirile reşedinţei regale, însă nu se găsi nici 
urmă de el până când un sclav de la grajduri spuse că 
Wulfhere şi oamenii lui plecaseră călare din Cippanhamm, 
înainte de ivirea zorilor. Nimeni nu ştia de ce, dar unii 
bănuiau că Wulfhere nu dorea să fie implicat într-o 
judecată care să se încheie printr-o vărsare de sânge. Nu 
mă convingea această explicaţie, deoarece bărbatul nu mi 
se  păruse niciodată din cale-afară de  scrupulos. 
FEaldormanului Huppa de Thornseta i se ceru să-l 
înlocuiască, şi aproape că se făcuse miezul zilei când mi- 
am recăpătat săbiile, după care am fost escortaţi pe 
pajiştea aflată dincolo de podul de la poarta estică a 
oraşului. O mulţime uriaşă se adunase pe celălalt mal al 
râului. Erau invalizi, cerşetori, jongleri, femei care vindeau 
plăcinte, zeci de preoţi, copii entuziasmați şi, desigur, 
războinicii nobililor din Wessex, veniţi cu toţii în 
Cippanhamm pentru întrunirea Witanului. Toată lumea era 
nerăbdătoare să-l vadă pe Steapa Snotor etalându-şi 
renumita pricepere. 

— Eşti un prost afurisit, bombăni Leofric. 

— Pentru că am insistat să lupt? 

— Ai fi putut scăpa de luptă. 

— lar oamenii ar fi zis că sunt un laş. 

Ceea ce era corect, pentru că un bărbat nu poate să 
refuze o luptă şi să rămână bărbat. Putem face multe în 
viaţa asta dacă suntem capabili. Facem copii şi avere, şi 
adunăm tot mai mult pământ, şi construim case, şi 
strângem armate, şi dăm mari ospeţe, însă un singur lucru 


Y 144 9 


ne supravieţuieşte. Reputația. Aşa că nu puteam renunţa la 
luptă. 

Alfred nu veni să asiste. În schimb, plecă spre vest, 
însoţit de Ælswith şi de cei doi copii ai lor şi escortat de un 
grup de soldaţi şi de numeroşi preoţi şi curteni. Îl 
conducea pe fratele Asser în prima parte a călătoriei 
acestuia spre Dyfed, un gest menit să arate că regele 
prefera compania unei fețe bisericeşti  britone 
spectacolului oferit de doi dintre războinicii săi, care aveau 
să se lupte ca nişte dulăi încrâncenaţi. Nimeni altcineva 
din Wessex n-ar fi acceptat să piardă acea bătălie. Toţi o 
aşteptau cu nerăbdare, însă Huppa ţinea ca regulile să fie 
respectate strict, aşa că porunci ca mulţimea să se retragă 
de pe terenul umed de lângă râu pentru a ne lăsa loc să ne 
desfăşurăm. În cele din urmă, oamenii se îngrămădiră pe 
porţiunea înălţată a malului, de unde se vedea foarte bine 
pajiştea de lângă râu, iar Huppa se duse la Steapa ca să-l 
întrebe dacă era gata. 

Era gata. Zalele lui străluceau în soarele slab. La fel şi 
coiful. Scutul uriaş, cu armătură şi margini din fier, 
cântărind probabil cât un sac cu grăunţe, era o armă în 
sine dacă izbutea să mă lovească cu el, însă arma lui 
principală era sabia, mai lungă şi mai grea decât oricare 
alta din câte văzusem. 

Urmat de două gărzi, Huppa veni la mine. Picioarele lui 
plescăiau în iarbă, făcându-mă să mă gândesc că pământul 
acela se putea dovedi înşelător. 

— Uhtred de Oxton, eşti gata? 

— Numele meu este Uhtred de Bebbanburg. 

— Eşti gata? repetă el, ignorându-mi corecţia. 

— Nu, i-am răspuns. 

Un murmur se iscă dinspre oamenii aflaţi în apropiere, 
apoi se răspândi în mulţime, transformându-se în 
huiduială. Mă credeau un laş, credinţă întărită când mi-am 
lăsat scutul şi sabia jos şi i-am cerut lui Leofric să mă ajute 
să-mi dezbrac cămaşa de zale. Aflat lângă războinicul lui, 
Odda cel Tânăr râdea. 

— Ce faci? mă întrebă Leofric. 


Y 145 # 


— Sper că ai pariat pe mine, i-am zis. 

— Fireşte că n-am făcut-o. 

— Refuzi să lupti? vru Huppa să ştie. 

— Nu! i-am replicat scurt, iar după ce am rămas fără 
zale, am luat înapoi Răsuflarea-Şarpelui de la Leofric. 

Doar Răsuflarea-Şarpelui. Nici coiful, nici scutul, doar 
buna mea sabie. Nu mai aveam nicio povară. Terenul era 
dificil, Steapa avea armura pe el, însă eu eram uşor şi 
eram rapid, şi eram gata să mă lupt. 

— Sunt gata, i-am spus lui Huppa. 

El se duse în centrul pajiştii, ridică un braţ, apoi îl 
cobori, iar mulţimea ovaţionă. 

Mi-am sărutat ciocanul de la gât, mi-am încredinţat 
sufletul marelui zeu Thor şi am pornit spre Steapa. 


Steapa se apropie hotărât de mine, cu scutul ridicat, 
ţinând întinsă sabia în mâna stângă. Nu se vedea nici urmă 
de îngrijorare în ochii lui de profesionist al curmării de 
vieţi. M-am întrebat câţi oameni ucisese, în vreme ce el 
probabil se gândea că urma să mă omoare cu uşurinţă 
pentru că nu aveam niciun fel de protecţie, nici măcar un 
scut. Ne-am îndreptat unul spre celălalt până când, 
ajungând la vreo zece paşi de el, am luat-o la fugă. Am 
alergat spre el, m-am prefăcut că o iau la dreapta, către 
sabia lui, apoi am cotit brusc la stânga, trecând pe lângă 
el. Mi-am dat seama că-şi aţintise sabia uriaşă spre mine în 
timp ce se răsucea, însă am ajuns în spatele lui, m-am lăsat 
în genunchi şi m-am aplecat, iar când am auzit lama tăind 
aerul peste capul meu, m-am ridicat brusc, în fandare. 

Sabia mea îi străpunse zalele, făcându-l să sângereze 
sub umărul stâng, dar el se dovedi mai rapid decât mă 
aşteptasem, retrăgându-şi deja sabia şi răsucindu-se ca să 
scape de Răsuflarea-Şarpelui. 

M-am retras cu agilitate doi paşi şi am luat-o din nou 
spre stânga, iar el m-a atacat sperând să mă zdrobească cu 
greutatea scutului. Atunci am fugit înapoi spre stânga, 
îndepărtându-i sabia cu Răsuflarea-Şarpelui, şi ciocnirea 
lamelor se auzi precum clopotul apocalipsei. Am fandat din 


4 146 9 


nou, de data aceasta ţintindu-i pieptul, însă el se retrase 
iute. L-am tot atacat din dreapta, braţul vibrându-mi din 
pricina forţei cu care se ciocneau săbiile. Mă mişcam 
rapid, obligându-l să se răsucească; la un moment dat m- 
am prefăcut că fandez, păcălindu-l să înainteze, şi am 
revenit în stânga. Pământul era mocirlos. Mă temeam să 
nu alunec, dar viteza era arma mea. Trebuia să-l fac să se 
răsucească întruna, să lovească în gol şi să profit de toate 
ocaziile pentru a-l lovi cu vârful Răsuflării-Şarpelui. M-am 
gândit că, dacă-l făceam să sângereze, avea să obosească, 
însă el mi-a ghicit tactica şi a început să dea atacuri scurte 
pentru a-mi dejuca planul, fiecare atac fiind însoţit de 
şuieratul acelei săbii uriaşe. Voia să mă silească să parez, 
sperând că va reuşi să frângă Răsuflarea-Şarpelui. Mă 
temeam că acest lucru era posibil. 

Mă forţă să mă retrag, încercând să mă înghesuie în 
malul pe care stăteau spectatorii, pentru a mă putea hăcui 
în faţa lor. L-am lăsat să mă împingă într-acolo, apoi m-am 
aplecat spre dreapta, direcţie în care îmi alunecase 
piciorul stâng, şi am căzut în genunchi. Mulțimea, aflată 
deja foarte aproape în spatele meu, icni, şi o femeie ţipă, 
fiindcă uriaşa sabie a lui Steapa se repezi ca o secure spre 
gâtul meu, numai că eu nu alunecasem, ci doar mă 
prefăcusem. M-am împins în piciorul drept, am ieşit de sub 
sabia lui şi l-am ocolit prin dreapta, iar el şi-a repezit 
scutul şi a reuşit să mă lovească în umăr cu marginea 
întărită. Am ştiut că urma să am o vânătaie acolo, însă 
aveam o şansă de o fracțiune de secundă, aşa că am lovit 
cu Răsuflarea-Şarpelui, iar vârful său îi străpunse din nou 
zalele şi i se înfipse în spinare, printre coaste. El urlă 
răsucindu-se şi smulgându-mi sabia din zalele lui, dar eu 
deja mă retrăgeam. 

M-am oprit la zece paşi distanţă. Şi el se opri, uitându-se 
la mine. Pe faţa lui lată apăruse o uşoară surprindere. Işi 
puse în faţă piciorul stâng - după cum mă avertizase 
Harald -, sperând să-l atac, căci banda de fier ascunsă în 
cizmă avea să-l protejeze în vreme ce el avea să mă 
lovească, să mă toace, să mă omoare. Zâmbind, am 


Y 147 # 


aruncat Răsuflarea-Şarpelui din mâna dreaptă în mâna 
stângă şi am lăsat sabia acolo, ceea ce a reprezentat un 
nou motiv de uimire pentru el. Unii oamenii puteau lupta 
cu oricare dintre mâini - oare eram unul dintre ei? Îşi 
retrase piciorul. 

— De ce ţi se spune Steapa Snotor? l-am întrebat. Că 
deştept nu eşti. Ai mintea unui ou stricat. 

Incercam să-l înfurii, sperând că avea să-şi piardă 
concentrarea, dar insulta mea nu-l atinse. În loc să se 
repeadă mânios la mine, se apropie încet, privindu-mi 
sabia, pe care o ţineam în mâna stângă, în timp ce oamenii 
de pe deal îl îndemnau să mă ucidă. Am alergat brusc 
către el, virând pe neaşteptate la dreapta, şi el mă atacă 
puţin prea târziu, crezând că o luam la stânga. Am legănat 
Răsuflarea-Şarpelui spre spate, apoi i-am lovit braţul 
înarmat. Am putut să simt tăişul frecându-se de zalele lui, 
dar nereuşind să pătrundă printre ele. În clipa următoare, 
m-am îndepărtat de el şi mi-am trecut sabia din nou în 
mâna dreaptă. M-am răsucit, l-am atacat şi m-am ferit în 
ultima clipă, astfel că lama lui trecu la mare distanţă de 
corpul meu. 

Nu-şi revenea din uimire. Era ca un taur atacat de un 
câine, problema lui fiind să mă aducă într-o poziţie în care 
să se poată folosi de avantajul pe care i-l dădeau forţa şi 
greutatea evident mai mari. Asemenea câinelui, treaba 
mea era să-l ademenesc, să-l hărţuiesc şi să-l muşc până îşi 
pierdea puterile. El crezuse că aveam să vin înzăuat şi cu 
un scut şi că urma să ne batem câteva momente, până 
când îmi pierdeam vlaga, după care avea să mă ucidă cu 
lovituri puternice şi să mă taie bucăţi, dar deocamdată 
sabia lui nu mă atinsese. Pe de altă parte, nici eu nu-i 
slăbisem forţele. Cele două tăieturi pe care i le făcusem 
sângerau, dar nu erau adânci. Aşa că mă atacă din nou, 
sperând să mă mâne spre râu. O femeie ţipă de pe mal, 
probabil ca să-l încurajeze; pe măsură ce strigătul devenea 
mai puternic, mi-am grăbit retragerea, făcându-l pe Steapa 
să se năpustească greoi spre mine. În acel moment mă 
strecurasem deja prin dreapta lui şi-l atacam din nou, 


4 148 # 


obligându-l să se răsucească. Se opri brusc şi privi dincolo 
de mine, apoi cobori şi scutul, şi arma. Tot ce aveam de 
făcut era să fandez. Scopul lui era să mă ucidă. li puteam 
înfige Răsuflarea-Şarpelui în piept ori în gât sau îl puteam 
lovi în burtă, dar n-am făcut nimic din toate astea. Steapa 
nu era prost când venea vorba de luptă, aşa încât, 
presupunând că voia să mă păcălească, n-am muşcat 
momeala. M-am gândit că, dacă fandam, avea să mă 
zdrobească între scutul şi sabia lui. Dorea să-l cred lipsit 
de apărare ca să ajung în raza de acţiune a armelor lui, 
însă eu m-am oprit şi mi-am desfăcut braţele, invitându-l să 
mă atace, la fel cum şi el mă poftea să-l atac. 

Totuşi, el mă ignoră, continuând să privească peste 
umărul meu. Ţipătul femeii se transformase în urlet, se 
auzeau şi strigăte de bărbaţi, iar Leofric îmi răcnea ceva 
ce nu puteam pricepe. Spectatorii nu se mai uitau la noi, ci 
fugeau cuprinşi de panică. 

Aşa că m-am întors cu spatele la Steapa şi am privit spre 
oraşul aflat pe dealul de la cotul râului. 

Şi am văzut că Cippanhamm ardea. Fumul înnegrea 
cerul iernatic, iar orizontul era acoperit de oameni, bărbaţi 
călări, bărbaţi cu săbii şi securi, şi scuturi, şi lănci, şi 
steaguri, iar alţi călăreţi intraseră pe poarta estică şi se 
năpusteau bubuind pe pod. 

Fiindcă rugăciunile lui Alfred dăduseră greş, iar danezii 
veniseră în Wessex. 


4 149 # 


Sase 
a 


Steapa îşi veni în fire înaintea mea şi dădu fuga la 
stăpânul lui, Odda cel Tânăr, care striga să-i fie aduşi caii. 
Danezii coborau de pe pod şi se răspândeau pe pajişte, 
galopând cu săbiile scoase şi lăncile coborâte. Fumul care 
se ridica din oraşul incendiat intra în norii joşi şi 
plumburii. Câteva dintre clădirile regelui ardeau. Am privit 
un cal fără călăreț şi cu scările fluturând ce galopa prin 
iarbă, apoi Leofric mă înşfăcă de cot şi mă trase spre nord, 
pe lângă râu. Majoritatea oamenilor fugiseră spre sud, iar 
danezii porniseră pe urmele lor, aşa încât se părea că era 
mai sigur să ne îndreptăm către nord. În timp ce-mi 
îmbrăcam cămaşa de zale, lăsându-i lui Iseult Acul-Viespii, 
am auzit urlete de groază, căci danezii intraseră în masa 
de oameni panicaţi. Lumea se răspândi care-ncotro. 
Călăreţi care încercau să scape treceau în goană pe lângă 
noi, copitele cailor aruncând la fiecare pas bucăţi de 
pământ umed amestecat cu iarbă. L-am văzut pe Odda cel 
Tânăr îndepărtându-se împreună cu alţi trei bărbaţi. Unul 
dintre ei era Harald, intendentul ținutului, dar Steapa nu 
se zărea nicăieri; pentru o clipă, m-am temut că uriaşul mă 
căuta. Am uitat de el când un grup de danezi coti spre 
nord, în urmărirea lui Odda. 

— Unde sunt caii noştri? am strigat la Leofric, care mă 
privi uimit. Atunci mi-am adus aminte că nu venise la 
Cippanhamm împreună cu mine. 

Probabil că animalele încă erau în curtea din spatele 
tavernei Corncrake, ceea ce însemna că le pierdusem. Am 
găsit o salcie căzută într-un pâlc de arini desfrunziţi de pe 
malul râului şi ne-am oprit să ne tragem sufletul ascunşi 
după trunchiul ei. Am strâns legăturile cămăşii de zale, mi- 
am prins săbiile la brâu şi am luat coiful şi scutul de la 


% 150 # 


Leofric. 

— Unde-i Haesten? l-am întrebat. 

— A fugit. La fel şi restul oamenilor noştri. 

Se alăturaseră mulţimii panicate şi fugiseră spre sud. 

Leofric arătă către miazănoapte şi spuse: 

— Avem necazuri. 

Un grup de danezi se apropia călare pe malul pe care ne 
aflam noi, dar încă era destul de departe. Întrucât cei care- 
l urmăreau pe Odda dispăruseră, Leofric ne conduse prin 
luncă spre o încâlceală de tufe cu ghimpi, arini, urzici şi 
iederă. În mijloc se afla o colibă din nuiele care, cu toate 
că era pe jumătate prăbuşită, reprezenta o ascunzătoare 
mai bună decât trunchiul salciei, aşa că toţi trei am intrat 
în urzici şi ne-am ghemuit în spatele lemnelor putrede. 

Un clopot răsuna în oraş. Era dangătul lent care anunţa 
o înmormântare. Se opri brusc, începu din nou, apoi se 
opri de tot. Se auzi un corn. Doisprezece călăreţi trecură în 
galop pe lângă ascunzătoarea noastră, toţi având pelerine 
şi scuturi negre, însemnele războinicilor lui Guthrum. 

Guthrum. Guthrum Cel Fără de Noroc. Se intitulase 
regele Angliei de est, dar îşi dorea să fie regele 
Wessexului, iar aceea era a treia lui încercare de a cuceri 
ţara. Era foarte posibil ca de data asta să aibă noroc. In 
vreme ce Alfred sărbătorea a douăsprezecea noapte de 
Yule şi Witanul se întrunea ca să discute despre 
întreţinerea podurilor şi pedepsirea răufăcătorilor, 
Guthrum pornea atacul. Armata danezilor era în Wessex, 
oraşul Cippanhamm căzuse, iar marii oameni ai regatului 
lui Alfred fuseseră luaţi prin surprindere şi fugiseră sau 
fuseseră ucişi. Când se auzi iarăşi cornul, cei doisprezece 
călăreţi în negru făcură cale întoarsă şi porniră în direcţia 
sunetului. 

— Ar fi trebuit să ne dăm seama că danezii vor veni, am 
spus eu furios. 

— Tu mereu ai zis că vor veni, observă Leofric. 

— Alfred n-a avut iscoade la Gleawecestre? 

— A avut preoţi, oftă Leofric, şi a avut încredere în 
pacea încheiată cu Guthrum. 


% 151 # 


Mi-am atins amuleta-ciocan. O luasem de la un băiat din 
Eoferwic. Eu însumi eram un copil pe-atunci, abia capturat 
de danezi. Adversarul meu se luptase cu mine într-un 
vârtej de pumni şi picioare, iar eu îl doborâsem pe malul 
râului şi îi luasem amuleta. O am şi acum. O ating adesea, 
amintindu-i lui Thor că trăiesc, dar în ziua aceea am atins- 
o gândindu-mă la Ragnar. Ostaticii probabil că erau morţi; 
oare acela să fi fost motivul pentru care Wulfhere plecase 
în zori? Dar de unde să fi ştiut el de venirea danezilor? 
Dacă Wulfhere ştiuse, atunci şi Alfred ştiuse, iar trupele 
vest-saxone ar fi trebuit să fie pregătite. Nimic din toate 
astea nu avea sens, exceptând faptul că Guthrum încălcase 
din nou un armistițiu, iar ultima dată când făcuse asta, 
dovedise că era dispus să-şi sacrifice oamenii lăsaţi ostatici 
tocmai pentru a preveni un astfel de atac. Situaţia părea să 
se repete, aşa încât Ragnar probabil că era mort, iar lumea 
mea se micşora. 

Erau atât de mulţi morţi! Lunca dintre ascunzătoarea 
noastră şi râu era plină de cadavre, şi măcelul continua. 
Unii saxoni fugiseră spre oraş, descoperiseră că podul era 
păzit şi încercau să scape spre nord, însă danezii îi 
urmăreau şi-i omorau fără milă. Trei bărbaţi încercară să 
reziste aşezându-se spate în spate, cu săbiile pregătite, 
însă un danez scoase un urlet puternic şi se năpusti cu 
calul în ei, lancea lui trecând prin zalele unuia şi 
străpungându-i pieptul, în vreme ce ceilalţi doi fură 
azvârliţi în laterale de trupul bidiviului. Imediat, alţi danezi 
îi înconjurară cu săbiile şi securile ridicate şi dădură 
pinteni cailor. O fată tipa şi alerga înnebunită în cercuri 
până când un danez cu părul fluturând în vânt se aplecă 
din şa şi-i trase rochia peste cap, orbind-o şi lăsând-o pe 
jumătate goală. Ea se împletici în iarba umedă, spre 
veselia danezilor, apoi unul o lovi peste fundul gol cu latul 
sabiei, iar altul o târî spre sud, ţipetele ei fiind estompate 
de rochia pe care nu reuşea să şi-o coboare. Dându-mi 
seama că Iseult tremura, i-am cuprins umerii cu braţul 
acoperit de zale. 

M-aş fi putut alătura danezilor de pe pajişte. Vorbeam 


4 152 % 


limba lor, iar cu părul meu lung şi cu brăţările de pe mâini, 
arătam ca un danez. Insă Haesten era undeva în 
Cippanhamm şi era posibil să mă fi trădat, iar Guthrum nu 
mă îndrăgea din cale-afară. In plus, chiar dacă eu aş fi 
scăpat cu viaţă, lui Leofric şi lui Iseult nu le-ar fi fost bine. 
Danezii aceia erau extrem de violenţi, îmbătaţi de succesul 
obţinut uşor, şi dacă zece dintre ei o doreau pe Iseult, ar fi 
luat-o indiferent dacă m-ar fi crezut sau nu danez. Vânau în 
grupuri, aşa că cel mai bine era să rămânem ascunşi până 
trecea nebunia. Dincolo de râu, pe coama dealului scund 
pe care fusese construit oraşul Cippanhamm, cea mai mare 
dintre bisericile sale ardea. Din acoperişul de paie, flăcări 
mari şi vălătuci de fum plini de scântei se înălţau spre cer. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, ce făceai acolo? mă 
întrebă Leofric. 

— Ce făceam unde? am replicat eu nedumerit. 

— 'Ţopăiai în jurul lui Steapa ca un ied! Ar fi rezistat aşa 
toată ziua! 

— L-am rănit de două ori. 

— L-ai rănit? Sfinte Hristoase, se răneşte singur mai rău 
atunci când îşi rade barba! 

— Nu mai contează, nu-i aşa? am oftat. 

Bănuiam că Steapa era mort deja. Sau poate că scăpase. 
Nu ştiam. Niciunul dintre noi nu ştia ce se petrecea, ci 
doar că danezii veniseră. Ce se întâmplase cu Mildrith? Cu 
fiul meu? Se aflau departe; speram să aibă timp să se 
refugieze din calea năvălitorilor, dar nu mă îndoiam că 
aceştia aveau să pătrundă adânc în Wessex, şi eu nu 
puteam face nimic pentru a proteja Oxtonul. Nu aveam cai, 
nu aveam oameni şi nu aveam nicio şansă de a ajunge pe 
coasta sudică înaintea soldaţilor călări ai lui Guthrum. 

Am văzut un danez trecând cu o fată pusă de-a 
curmezişul şeii. 

— Ce s-a întâmplat cu daneza pe care ai luat-o acasă? l- 
am întrebat pe Leofric. Cea pe care am capturat-o din 
apele Țării Galilor. 

— E la Hamtun, şi, având în vedere că eu nu sunt acolo, 
probabil că-i în patul altcuiva. 


% 153 % 


— Probabil? Cu siguranţă! 

— Atunci, ticălosul n-are decât s-o păstreze, mormăi 
Leofric. Plânge prea mult. 

— Şi Mildrith plânge mult, am spus eu. După câteva 
clipe am adăugat: Eanflaed era supărată pe tine. 

— Eanflaed? Supărată pe mine? De ce? 

— Pentru că nu te-ai dus s-o vezi. 

— Cum aş fi putut? Eram legat în lanţuri. Totuşi, părea 
satisfăcut că roşcata întrebase de el. Eanflæd nu plânge, 
nu-i aşa? 

— Eu n-am văzut-o niciodată plângând. 

— E o fată bună. Cred că i-ar plăcea la Hamtun. 

Dacă Hamtun mai exista. Oare venise o flotă daneză din 
Lundene? Oare Svein ataca venind de pe marea Safern? 
Nu ştiam nimic, cu excepţia faptului că în Wessex se 
instalase haosul. Incepuse din nou să plouă, o ploaie 
măruntă de iarnă, rece şi înţepătoare. Iseult se ghemui şi 
mai mult, iar eu am acoperit-o cu scutul. Majoritatea 
oamenilor care se adunaseră să privească lupta de lângă 
râu fugiseră spre sud, ceea ce însemna că erau mai puţini 
danezi lângă ascunzătoarea noastră. Cei aflaţi în partea de 
miazănoapte a luncii se apucaseră deja să-şi adune prada 
despuind cadavrele de arme, de cingători, de zale, de 
haine, de orice lucru de preţ. Câţiva bărbaţi saxoni care 
supravieţuiseră erau luaţi de-acolo împreună cu copiii şi 
femeile mai tinere pentru a fi vânduți ca sclavi. Bătrânii 
erau ucişi. Un rănit se târa în mâini şi în genunchi, iar vreo 
zece danezi îl chinuiau ca nişte pisici care se jucau cu o 
vrabie beteagă, împungându-l cu săbiile şi cu lăncile ca să- 
l facă să sângereze şi să moară lent. Haesten era unul 
dintre călăi. 

— Mi-a plăcut mereu Haesten, am spus cu tristeţe. 

— E danez, pufni Leofric dispreţuitor. 

— Totuşi, îmi plăcea de el. 

— L-ai ajutat să rămână în viaţă, iar acum s-a întors la ai 
lui. 

M-am uitat cum Haesten îl lovea pe bărbatul rănit. 
Acesta tipa în agonie, implorând să fie ucis, însă tinerii 


$ 154% 


continuară să-l taie, râzând în hohote. În acel moment 
apărură primii corbi. M-am întrebat adesea dacă ei simt 
mirosul sângelui, pentru că este posibil să nu vezi pe cer 
nici măcar unul o zi întreagă, dar când un om moare, apar 
de nicăieri, purtaţi de strălucitoarele lor aripi negre. Poate 
că Odin îi trimite, deoarece corbii sunt păsările lui. 
Aterizau bătând din aripi ca să-şi înceapă ospăţul cu ochii 
şi cu buzele morţilor, primul fel de mâncare la toate 
festinurile corbilor. Câinii şi vulpile aveau să urmeze în 
curând. 

— Sfârşitul Wessexului, murmură Leofric posomorât. 

— Sfârşitul Angliei, am rostit eu. 

— Noi ce facem? întrebă Iseult. 

N-am ştiut ce să-i răspund. Ragnar probabil că era mort, 
ceea ce însemna că nu mă puteam refugia printre danezi, 
iar Alfred probabil că era mort şi el, sau fugise. Singura 
datorie pe care o mai aveam era faţă de fiul meu. Era doar 
un copilaş, dar era fiul meu şi-mi purta numele. 
Bebbanburg avea să fie al lui dacă îl puteam recăpăta; 
altfel, îi revenea lui sarcina să-l recupereze, astfel ca 
numele Uhtred de Bebbanburg să se perpetueze până în 
ultima clipă de haos a sfârşitului lumii. 

— Trebuie să ne ducem la Hamtun şi să găsim echipajul, 
spuse Leofric. 

Fără îndoială, danezii erau deja acolo, sau foarte 
aproape pe drum. Ştiau unde se afla forţa Wessexului, 
unde îşi aveau reşedinţele marii lorzi, unde erau strânşi 
soldaţii, iar Guthrum avea să trimită oameni care să 
incendieze, să ucidă şi să distrugă armata ultimului regat 
al saxonilor. 

— Avem nevoie de mâncare, am zis eu, de mâncare şi de 
căldură. 

— Dacă aprindem un foc aici, suntem morţi, replică 
Leofric. 

Aşa că am aşteptat. Ploaia măruntă se transformă în 
lapoviţă. Victima lor murind în cele din urmă, Haesten şi 
noii lui tovarăşi plecară, lăsând pe pajişte numai cadavrele 
şi corbii. 

% 155 9 


Iseult, care era la fel de slabă ca Alfred, începuse să 
tremure incontrolabil, aşa că, după-amiază târziu, mi-am 
scos coiful şi mi-am dezlegat părul, lăsându-l liber. 

— Ce faci? vru Leofric să ştie. 

— Pentru moment, suntem danezi, i-am spus. Ai grijă să- 
ţi ţii gura. 

Am pornit spre oraş. Aş fi preferat să aşteptăm până la 
căderea întunericului, dar Iseult mai avea puţin şi murea 
de frig. Nu puteam decât să sper că danezii se calmaseră 
deja. Oi fi arătat eu ca un danez, dar tot era primejdios. 
Haesten putea să mă vadă, iar dacă le spunea celorlalţi 
cum atacasem vasul danez pe coasta Dyfedului, nu mă 
puteam aştepta decât la o moarte lentă. Înaintam 
neliniştiţi pe lângă cadavrele însângerate de pe malul 
râului. Corbii protestau când ne apropiam, zburând 
indignaţi în sălciile desfrunzite, apoi îşi reluau ospăţul 
după trecerea noastră. Lângă pod erau îngrămădite alte 
cadavre, iar tinerii capturați pentru a fi vânduți ca sclavi 
fuseseră puşi să sape un mormânt comun. Danezii care-i 
păzeau erau beţi şi niciunul nu ne interpelă când am 
traversat podul de lemn şi am intrat pe poarta boltită de 
care încă erau atârnate ramuri de ilice şi iederă, puse 
acolo cu ocazia sărbătorii Crăciunului. 

Incendiile erau pe cale să se stingă, fie în bătaia ploii, fie 
datorită danezilor care jefuiau casele şi bisericile. Am mers 
pe aleile dosnice, trecând pe lângă o fierărie, pe lângă 
prăvălia unui negustor de piei şi pe lângă atelierul unui 
olar. Cizmele noastre scrâşniră pe cioburile de ceramică. 
Un tânăr danez vomita la intrarea pe alee, ceea ce-mi 
spuse că Guthrum se afla în reşedinţa regală şi că acolo 
avea să fie o petrecere în noaptea aceea. Tânărul îşi 
îndreptă trupul făcând eforturi ca să respire, dar era 
suficient de treaz ca să-mi ofere o pungă cu bani în 
schimbul lui Iseult. Din case se auzeau femei ţipând sau 
plângând; asta îl înfurie pe Leofric, însă i-am poruncit să 
păstreze tăcerea. Doar noi doi nu puteam elibera 
Cippanhammul, iar dacă lucrurile ar fi stat invers şi 
armata saxonilor din vest ar fi cucerit un oraş danez, s-ar fi 


% 156 # 


auzit aceleaşi sunete. 

— Alfred n-ar îngădui aşa ceva, protestă Leofric. 

— Dar voi aţi face-o oricum. Aţi făcut şi voi aşa ceva, i- 
am amintit. 

Voiam informaţii, însă niciunul dintre danezii întâlniți pe 
străzi nu putu să mă lămurească. Veniseră din 
Gleawecestre, plecând cu mult înaintea zorilor, 
capturaseră Cippanhammul şi doreau să se bucure de tot 
ce avea de oferit oraşul. Marea biserică arsese, însă 
oamenii scotoceau prin tăciunii care fumegau, căutând 
argint. Neavând unde să ne ducem, am urcat dealul spre 
taverna Corncrake, unde beam de obicei, şi am descoperit 
că Eanfleed, prostituata roşcată, era ţinută pe o masă de 
doi tineri danezi, în vreme ce alţi trei, niciunul neavând 
mai mult de şaptesprezece sau optsprezece ani, o siluiau 
pe rând. Alţii, cam o duzină, beau liniştiţi, abia băgând în 
seamă violul. 

— Dacă o vreţi, va trebui să aşteptaţi, ne preveni unul 
dintre tineri. 

— Eu o vreau acum, am zis. 

— N-ai decât să te bagi într-o latrină, replică el. Era 
beat, avea barba zburlită şi ochi insolenţi. N-ai decât să te 
bagi într-o latrină, repetă el, evident încântat de insultă, 
apoi arătă spre Iseult. lar eu o să mă ocup de ea în timp ce 
tu te îneci. 

I-am tras un pumn, spărgându-i nasul şi umplându-i faţa 
cu sânge, iar când icni, l-am lovit cu putere între picioare, 
astfel că se prăbuşi scâncind. Am izbit în burtă alt danez, 
în vreme ce Leofric îşi descărcă frustrarea acumulată 
întreaga zi atacându-l pe altul cu sălbăticie. Cei doi bărbaţi 
care o ţinuseră pe Eanfleed se repeziră la noi, însă unul 
începu să urle când fata îl înşfăcă de păr şi-şi înfipse 
unghiile ascuţite în ochii lui. Leofric îşi călcă pe gât 
adversarul, ajuns pe duşumea, în timp ce eu l-am lovit pe 
băiatul meu în cap până s-a prelins pe lângă perete, după 
care i-am tras un pumn altuia în coaste şi m-am grăbit să-l 
salvez pe cel chinuit de Eanfleed rupându-i maxilarul. În 
cele din urmă m-am întors la individul care ameninţase că 


% 157 % 


o violează pe Iseult, i-am smuls cercelul de argint din 
ureche, i-am scos singura brățară pe care o avea şi i-am 
luat punga în care zornăiau monede. Am aruncat argintul 
în poala lui Eanfleed, apoi l-am lovit între picioare pe 
bărbatul care gemea, l-am mai lovit o dată, după care l-am 
azvârlit în stradă. 

— Bagă-te tu într-o latrină, i-am spus, înainte de a trânti 
uşa. 

Ceilalţi danezi, care îşi văzuseră de băutură în celălalt 
capăt al tavernei şi urmăriseră amuzaţi lupta, aplaudară 
ironic. 

— Nenorociţii! bombăni Eanflæd, referindu-se la bărbaţii 
pe care-i alungasem. Mă doare ca naiba. Ce căutaţi aici? 

— Ei cred că suntem danezi, i-am explicat. 

— Avem nevoie de mâncare, adăugă Leofric. 

— Au mâncat aproape tot, zise Eanflaed arătând cu capul 
spre danezii care stăteau la mese, dar s-ar putea să mai fi 
rămas ceva în spate. Legându-şi corsetul, ne înştiinţă: 
Edwulf e mort. 

Edwulf fusese proprietarul tavernei. 

— Şi multam pentru ajutor, molâilor! strigă ea spre 
danezi, care nu înţeleseră nicio vorbă. 

Porni spre încăperea din spate, dar unul dintre bărbaţi 
ridică o mână ca s-o oprească. 

— Unde te duci? o întrebă el în daneză. 

— Doar trece pe lângă tine, am strigat eu. 

— Vreau bere, zise el. Dar tu cine eşti? 

— Sunt cel care îţi va tăia gâtul dacă o împiedici să ne 
aducă mâncare. 

— Linişte! rosti un bărbat mai în vârstă, apoi se încruntă 
la mine. Nu cumva te cunosc? 

— Am fost cu Guthrum la Readingum şi la Werham, i-am 
spus. 

— Probabil că de-acolo te ştiu. S-a descurcat mai bine de 
data asta, nu? 

— S-a descurcat mai bine, am fost eu de acord. 

Bărbatul arătă spre Iseult. 

— E ata? 


% 158 # 


— Nu-i de vânzare. 

— Doar întrebam, prietene, doar întrebam. 

Eanfleed ne aduse nişte pâine veche, carne de porc rece, 
mere zbârcite şi o brânză tare ca piatra, în care colcăiau 
viermi roşii. Bărbatul mai în vârstă veni cu un vas cu bere 
la masa noastră, evident în semn de pace, apoi se aşeză la 
taclale, îngăduindu-ne să aflăm mai multe despre ce se 
întâmpla. Guthrum atacase Cippanhammul cu aproape trei 
mii de oameni. Guthrum însuşi se afla acum în palatul lui 
Alfred, iar jumătate din oamenii lui aveau să rămână în 
Cippanhamm, unde se înfiinţa o garnizoană, în vreme ce 
restul urmau să plece fie spre sud, fie spre vest, în 
dimineaţa următoare. 

— Ca să-i punem pe ticăloşi pe fugă de-a binelea, nu? 
chicoti omul, apoi se încruntă la Leofric. Nu vorbeşte prea 
mult. 

— E mut, am zis eu. 

— Am cunoscut un bărbat care avea o nevastă mută. Era 
foarte fericit. Se uită cu invidie la brăţările mele. In slujba 
cui eşti? 

— Svein Cal Alb. 

— Svein? El n-a fost la Readingum. Şi nici la Werham. 

— Era în Dyflin. În bătăliile astea am fost cu Ragnar cel 
Bătrân. 

— Ah, Ragnar! Sărmanul ticălos! 

— Presupun că fiul lui a murit, nu? am întrebat eu. 

— Cum altfel? oftă bărbatul. Bieţii ostatici! se gândi 
câteva clipe, apoi se încruntă din nou. Ce caută Svein aici? 
Credeam că vine cu corabia lui. 

— Aşa este, am zis. Noi am venit să vorbim cu Guthrum. 

— Svein a trimis un mut să vorbească cu Guthrum? 

— Pe mine m-a trimis să vorbesc, i-am explicat. Pe el, am 
spus arătând cu degetul mare spre Leofric, care se uita 
urât la danez, l-a trimis ca să-i ucidă pe cei care pun prea 
multe întrebări. 

— Bine, bine! 

Bărbatul ridică o mână pentru a mă potoli. 

Am dormit în podul grajdului, înveliţi în fân, şi am plecat 


4 159 # 


înainte de ivirea zorilor, moment în care cincizeci de 
saxoni ar fi putut recuceri oraşul, căci danezii erau beţi 
turtă. Leofric fură o sabie, o secure şi un scut de la un 
bărbat care sforăia în tavernă, apoi am ieşit nestingheriţi 
pe poarta vestică a oraşului. Pe un câmp din apropiere am 
găsit peste o sută de cai păziţi de doi oameni care dormeau 
într-o colibă de paie; am fi putut să-i luăm pe toţi, însă nu 
aveam nici şei, nici frâie, aşa că, nemulţumiţi, a trebuit să 
ne continuăm drumul pe jos. Eanfleed se hotărâse să vină 
cu noi, aşa că eram patru. O înfofolise pe Iseult în două 
pelerine mari, dar britona tot tremura. 

Am mers spre vest şi sud pe un drum care şerpuia 
printre dealuri scunde. Ne îndreptam spre Ba6um, de unde 
o puteam lua spre miazăzi, către Defnascir şi fiul meu, dar 
era limpede că danezii ne-o luaseră înainte. Probabil că 
unii veniseră călare pe acolo cu o zi înainte, pentru că, în 
primul sat în care am ajuns, nu am auzit cocoşi cântând, de 
fapt n-am auzit niciun sunet, iar ceea ce luasem drept 
ceaţă matinală se dovedea a fi fumul care se ridica din 
colibele incendiate. Un fum şi mai gros se vedea în 
depărtare, sugerând că danezii probabil ajunseseră la 
Ba6Gum, oraş pe care îl cunoşteau foarte bine fiindcă acolo 
negociaseră un armistițiu. Apoi, în după-amiaza aceea, un 
grup de danezi călări apăru pe drum în spatele nostru, 
obligându-ne s-o luăm spre vest, către dealuri, în căutarea 
unei ascunzători. 

Am mers o săptămână întreagă. Ne-am adăpostit în 
bordeie. Unele erau părăsite, în altele se aflau oameni 
speriaţi, şi în fiecare zi am văzut fumul incendiilor iscate 
de danezii care pustiau Wessexul. Într-o zi am găsit o vacă 
legată în grajdul său, casa de alături fiind pustie. Vaca 
avea un vițel şi mugea de foame, aşa că în seara aceea ne- 
am ospătat cu carne proaspătă. A doua zi n-am putut pleca 
mai departe pentru că era groaznic de frig, ploaia cădea 
pieziş în bătaia vântului şi copacii se zvârcoleau parcă în 
agonie. În clădirea unde ne adăpostiserăm curgea apă, 
fumul era înecăcios, iar Iseult şedea nemişcată, privind cu 
ochi mari şi goi flăcările pâlpâitoare. 


% 160 # 


— Vrei să te întorci în Cornwalum? am întrebat-o. 

Păru surprinsă să-mi audă vocea. Avu nevoie de câteva 
clipe pentru a-şi aduna gândurile, apoi ridică din umeri. 

— Ce m-ar aştepta acolo? 

— Acolo e acasă, spuse Eanfleed. 

— Uhtred înseamnă acasă pentru mine. 

— Uhtred e însurat, îi aminti roşcata cu asprime, însă 
Iseult n-o băgă în seamă. 

— Uhtred va conduce oameni, zise ea legănându-se 
înainte şi înapoi. Sute de oameni. O mare armată. lar eu 
vreau să văd asta. 

— O să te ducă pe tine în păcat, asta-i tot ce-o să facă, 
bombăni Eanflaed. Du-te acasă, fato, şi roagă-te fierbinte 
să nu vină danezii. 

Am luat-o spre sud, înaintând câte puţin în fiecare din 
acele zile scurte şi geroase, însă danezii păreau a fi 
pretutindeni. Chiar şi când mergeam pe câmpuri, departe 
de orice drum, tot vedeam câte o patrulă de-a lor în zare. 
Ca să-i evităm, a trebuit să cotim către vest, ţinându-ne 
departe de drumul roman ce pornea din Ba6um şi ajungea 
în cele din urmă la Exanceaster, principala cale din acea 
parte a Wessexului, pe care, fără îndoială, năvălitorii o 
păzeau cu străşnicie. Ne apropiam de marea Safern, dar 
nici acolo nu puteam fi în siguranţă, ştiind că Svein venise 
din Țara Galilor. 

Presupuneam că Wessexul fusese cucerit în cele din 
urmă. Am întâlnit câţiva oameni care fugiseră din satele 
lor şi se ascundeau în păduri, dar nimeni nu avea 
informaţii, ci doar zvonuri! Nimeni nu văzuse soldaţi 
saxoni, nimeni nu ştia nimic de Alfred, nu văzuseră decât 
danezi şi fumul omniprezent. Din când în când, ajungeam 
într-un sat pustiit sau dădeam peste o biserică arsă. Acolo 
unde vedeam corbi rotindu-se pe cer, găseam cadavre 
putrezind. Ne rătăciserăm şi orice speranţă de a ajunge în 
Oxton fusese de mult pierdută, dar mă gândeam că 
Mildrith fugise pe dealurile vestice, aşa cum făceau 
întotdeauna oamenii din valea Uiscului când veneau 
danezii. Speram că era în viaţă, speram că fiul meu era în 


% 161 9 


viaţă, însă viitorul care-l aştepta era la fel de sumbru ca 
lungile nopţi ale iernii. 

— Poate că ar trebui să ne împăcăm cu gândul 
înfrângerii, i-am spus lui Leofric într-o seară. Ne aflam în 
coliba unui păstor, ghemuiţi lângă un foc ce umplea cu fum 
micul adăpost cu acoperiş jos, făcut din paie. Prăjiserăm 
nişte coaste de berbec pe care le desprinseserăm dintr-un 
leş pe jumătate mâncat. Eram murdari, uzi şi ne era frig. 
Poate că ar trebui să ne ducem la danezi, am adăugat, şi să 
le jurăm supunere. 

— Ca să ne ia în robie? mormăi abătut Leofric. 

— Nu, vom fi în continuare războinici. 

— Să luptăm pentru un danez? Scormoni focul, stârnind 
un nou val de fum. Nu se poate să fi cucerit tot Wessexul, 
protestă el. 

— De ce nu? 

— E prea mare. E imposibil să nu fi rămas nişte oameni 
care să se bată cu ei. Trebuie doar să-i găsim. 

M-am gândit la discuţiile care se purtaseră la Lundene 
de mult, pe când eram copil. Căpeteniile daneze susțineau 
că metoda cea mai bună de a cuceri Wessexul era atacarea 
zonei din vest, care era cea mai importantă, distrugând 
astfel forţa regatului. Alţii doreau să înceapă prin 
cotropirea vechiului regat al Kentului, cea mai slabă parte 
a Wessexului şi locul unde se afla marea biserică de la 
Contwaraburg, însă ideea cea mai îndrăzneață avusese 
câştig de cauză, aşa că atacaseră în vest. Prima oară 
dăduseră greş, dar de data asta Guthrum învinsese. Oare 
cât de departe ajunsese? Kentul mai era saxon? Dar 
Defnascirul? 

— Şi ce-o să se întâmple cu Mildrith dacă li te alături 
danezilor? mă întrebă Leofric. 

— Probabil că s-a ascuns, am zis eu fără chef. 

Se lăsă tăcerea, dar am văzut că Eanflaed se enervase. 
Speram că-şi va ţine gura, însă nu şi-o tinu. 

— Nu-ţi pasă? mă provocă ea. 

— Ba îmi pasă. 

Eanfleed pufni dispreţuitoare. 


4 162 # 


— A început să te plictisească, nu-i aşa? 

— Fireşte că-i pasă de ea, zise Leofric împăciuitor. 

— E soaţa lui, ripostă roşcata fără să-şi ia ochii de la 
mine. Bărbaţii se satură de neveste, continuă ea. 

Iseult asculta, plimbându-şi ochii ei mari de la mine la 
Eanflaed. 

— Ce ştii tu despre neveste? am întrebat-o. 

— Am fost măritată, spuse Eanfleed. 

— Serios? făcu Leofric surprins. 

— Am fost măritată timp de trei ani cu un om din garda 
lui Wulfhere. Mi-a dăruit doi copii, apoi a fost ucis în 
bătălia în care a murit şi regele /Ethelred. 

— Ai doi copii? se miră Iseult. 

— Au murit, zise Eanfled cu asprime. Asta fac copiii. 
Mor. 

— Ai fost fericită cu el? vru Leofric să ştie. Cu soţul tău. 

— Vreo trei zile. În următorii trei ani, am aflat că 
bărbaţii sunt nişte ticăloşi. 

— Toţi? 

— Majoritatea. Îi zâmbi lui Leofric, apoi îi atinse 
genunchiul. Tu nu eşti. 

— Dar eu? am iscodit-o. 

— Tu? Mă privi câteva clipe. N-aş avea încredere în tine 
nici până unde îmi ajunge scuipatul, spuse ea cu un 
asemenea venin în voce, încât Leofric se foi stânjenit. 

Vine un moment în viaţă când ne vedem aşa cum ne văd 
ceilalţi. Presupun că face parte din procesul maturizării şi 
nu este întotdeauna plăcut. După o clipă, Eanfleed regretă 
că vorbise cu atâta asprime şi încercă s-o dreagă. 

— Nu te cunosc. Ştiu doar că eşti prietenul lui Leofric. 

— Uhtred este generos, interveni Iseult loială. 

— De obicei, bărbaţii sunt generoşi când îşi doresc ceva, 
replică Eanfleed. 

— Eu vreau Bebbanburgul, am spus. 

— Indiferent ce-o fi, ai face orice ca să-l obţii. Orice! 

Se lăsă tăcerea. Am văzut un fulg de zăpadă apărând în 
uşa doar pe jumătate acoperită. Pluti spre foc şi se topi. 

— Alfred e un om bun, zise Leofric în cele din urmă. 


% 163 # 


— Încearcă să fie bun, îl corectă Eanflzed. 

— Doar încearcă? am întrebat eu sarcastic. 

— E ca tine. Ar ucide ca să obţină ce vrea, dar există o 
deosebire. El are conştiinţă. 

— Adică se teme de preoţi. 

— Se teme de Dumnezeu. Şi toţi ar trebui să ne temem. 
Pentru că, într-o zi, va trebui să-i dăm socoteală. 

— Eu nu, am zis. 

Eanflæd pufni cu dispreţ, dar Leofric schimbă subiectul 
remarcând că ningea. După o vreme, ne-am culcat. 
Scâncind, Iseult se agăţă de mine în somn, iar trupul îi 
zvâcni în timp ce eu stăteam treaz, pe jumătate visând, 
gândindu-mă la spusele ei că voi conduce o mare armată. 
Părea de necrezut, probabil că puterile îi dispăruseră 
odată cu fecioria, mi-am zis, apoi mă luă somnul. M-am 
trezit într-o lume albă. Crengile erau pline de zăpadă care 
deja se topea, picurând în zorii înceţoşaţi. Când am ieşit, 
am văzut chiar lângă uşă o mică pitulice moartă şi m-am 
temut că era un semn rău. 

leşi şi Leofric din colibă, clipind orbit de strălucirea 
zorilor. 

— N-o băga în seamă pe Eanflaed, mă sfătui el. 

— N-o bag. 

— Lumea ei s-a sfârşit. 

— Atunci, trebuie s-o refacem. 

— Asta înseamnă că n-o să treci în tabăra danezilor? 

— Sunt saxon, i-am spus. _ 

Leofric zâmbi pe jumătate. Işi desfăcu pantalonii şi se 
uşură. 

— Dacă prietenul tău Ragnar ar trăi, ai mai fi saxon? mă 
întrebă el privind aburul care se ridica din urina caldă. 

— E mort, nu-i aşa? am rostit eu posomorât. A fost 
sacrificat de ambiția lui Guthrum. 

— Aşa că acum eşti saxon? 

— Sunt saxon. 

Aş fi vrut să fiu atât de sigur pe cât sunaseră vorbele 
mele, dar nu ştiam ce-mi rezerva viitorul. Cum aş fi putut 
şti? Poate că era adevărat ce spusese Iseult, poate că 


Y 164 9 


Alfred avea să-mi ofere putere şi urma să conduc o mare 
armată şi să am o femeie de aur, însă începeam să mă 
îndoiesc de previziunile ei. 

Era posibil ca Alfred să fie mort deja, iar regatul lui să 
fie sortit pieirii, dar tot ce ştiam în clipa aceea era că 
pământul se întindea spre sud până la o culme acoperită 
cu zăpadă, unde se sfârşea într-o strălucire ciudată şi 
pustie. Linia orizontului arăta precum marginea lumii, 
dincolo de care urma un abis de lumină perlată. 

— Mergem în continuare spre sud, am hotărât. 

N-aveam de ales decât să înaintăm spre acea strălucire. 
Am urmat o potecă de oi până pe culme, şi acolo am văzut 
că versantul celălalt al dealului cobora abrupt către 
vastele mlaştini de la malul mării. Ajunseserăm la mlaştina 
cea mare, iar strălucirea pe care o văzusem era reflexia 
luminii iernatice în bălți şi pâraiele cu meandre. 

— Şi acum ce facem? mă întrebă Leofric. 

Cum nu ştiam ce să-i răspund, ne-am aşezat sub o tisă 
înclinată de vânt şi am privit imensitatea întinderii de apă, 
iarbă şi stuf. Era vasta mlaştină care începea de pe ţărmul 
mării Seefern, iar dacă doream să ajung la Defnascir, 
trebuia fie s-o ocolesc, fie să încerc s-o traversez. Dacă o 
ocoleam, am fi ajuns pe drumul roman, unde se aflau 
danezii, iar dacă încercam s-o traversăm, aveam de 
înfruntat alte primejdii. Auzisem sute de poveşti despre 
oameni care se rătăciseră şi pieriseră în încâlceala plină de 
apă. Se spunea că erau fantome acolo, spirite care apăreau 
noaptea sub formă de lumini vagi, şi că erau poteci care se 
sfârşeau cu nisipuri mişcătoare sau cu iazuri în care te 
înecai, dar erau şi sate, locuri unde oamenii prindeau 
peşte şi ţipari. Oamenii mlaştinii erau protejaţi de spirite şi 
de năvala bruscă a fluxului mării, care putea acoperi un 
drum într-o clipită. În momentul acela, când zăpada se 
topea de pe stuf, mlaştina arăta ca o întindere de pământ 
îmbibat cu apă, bălțile şi pâraiele dând pe dinafară din 
pricina ploilor iernii, dar la vremea fluxului semăna cu o 
mare interioară presărată cu insulițe. Una dintre acele 
insulițe se vedea la mică distanţă, cu nişte colibe unde am 


4 165 # 


fi putut găsi mâncare şi căldură, dacă reuşeam să ajungem 
la ele. Până la urmă, puteam traversa toată mlaştina 
găsind o cale de la o insulă la alta, dar avea să dureze mult 
mai mult de o zi şi trebuia să ne găsim un refugiu ori de 
câte ori venea fluxul. 

Pe când priveam lungile şi îngheţatele întinderi de apă, 
aproape negre sub norii plumburii care veneau dinspre 
mare, m-am simţit deprimat pentru că nu ştiam încotro ne 
îndreptam, nici de ce şi nici ce ne rezerva viitorul. 

Se făcu tot mai frig, apoi o zăpadă uşoară începu să cadă 
din norii întunecaţi. Doar câţiva fulgi, dar erau de ajuns ca 
să mă convingă că trebuia să ne găsim grabnic un adăpost. 
Din cel mai apropiat sătuc al mlaştinii se ridica fum, ceea 
ce dovedea că era locuit. Probabil că în colibelor acelor 
oameni se găsea mâncare şi puţină căldură. 

— Trebuie să ajungem la insula aceea, am spus arătând 
cu degetul. 

Ceilalţi se uitau însă spre vest, unde un stol de porumbei 
îşi luase brusc zborul din copacii de la baza versantului. 
Păsările se înălţară şi începură să zboare în cercuri. 

— E cineva acolo, zise Leofric. 

Am aşteptat cu toţii. Porumbeii se aşezară în copacii 
aflaţi mai sus pe deal. 

— Să fie un mistreţ? am sugerat eu. 

— Porumbeii nu şi-ar fi luat zborul din cauza unui 
mistreţ, replică Leofric. Porumbeii nu se sperie de mistreți, 
după cum nu se sperie nici de cerbi. Sunt oameni acolo. 

Vorbele despre cerbi şi mistreți mă făcură să mă întreb 
ce se întâmplase cu ogarii mei. Oare Mildrith îi părăsise? 
Nici măcar nu-i dezvăluisem unde ascunsesem restul prăzii 
pe care o luasem de pe coasta Ţării Galilor. Săpasem o 
groapă în colţul noii mele case, lângă stâlpul de susţinere 
din piatră, şi vârâsem acolo aurul şi argintul, însă nu era 
cea mai deşteaptă ascunzătoare. Dacă danezii ajunseseră 
la Oxton, era de aşteptat să sape la marginile podelei, mai 
ales dacă înfigeau o suliță din loc în loc şi descopereau că 
pământul fusese răscolit. Un cârd de gâşte zbură pe 
deasupra noastră. Ninsoarea devenea tot mai deasă, 


Y 166 # 


împiedicându-ne să vedem departe în mlaştină. 

— Preoţi! rosti Leofric. 

Şase oameni îmbrăcaţi în sutane negre apăruseră dintre 
copaci. Mergeau pe marginea mlaştinii, evident căutând o 
potecă, dar nu se zărea niciuna care să ducă la micul sat 
de pe insuliţă, aşa că preoţii se apropiară de noi, ocolind 
poalele dealului. Unul avea un baston lung; în ciuda 
distanţei, am zărit ceva strălucitor în vârful lui şi am 
bănuit că era o cârjă de episcop, terminată cu o cruce din 
argint. Alţi trei cărau anevoie nişte saci. 

— Crezi că e mâncare în sacii ăia? întrebă Leofric plin 
de speranţă. 

— Sunt preoţi, am rostit eu cu brutalitate. Cară argint 
după ei. 

— Sau cărţi, sugeră Eanflæd. Preoţilor le plac cărţile. 

— S-ar putea să fie mâncare, spuse Leofric, dar nu 
foarte convins. 

Apăru şi un grup format din trei femei şi doi copii. Una 
dintre femei purta o mantie bogată din blană argintie, iar 
alta avea în braţe un copil mic. Preoţii se opriră să le 
aştepte, apoi porniră cu toţii spre est, până ajunseră sub 
noi. Acolo descoperiră o cărăruie care şerpuia prin 
mlaştină. Cinci preoţi le conduseră pe femei pe solul 
mustind de apă, în vreme ce al şaselea, evident mai tânăr 
decât ceilalţi, se întoarse grăbit spre vest. 

— Unde se duce? întrebă Leofric. 

Un alt cârd de gâşte zbură pe deasupra noastră, foarte 
jos, îndreptându-se spre bălțile de formă alungită. „Plase”, 
m-am gândit. Probabil că sătenii de-acolo aveau plase cu 
care am fi putut să prindem peşte şi păsări sălbatice. 
Puteam mânca bine timp de câteva zile. Ţipari, rațe, peşte, 
gâşte. 

— Nu ajung nicăieri pe-acolo, zise Leofric dispreţuitor, 
arătând cu capul spre preoţii care înaintaseră cam o sută 
de paşi în mlaştină. 

Poteca era înşelătoare. Părea că duce spre sat, dar se 
termina într-un pâlc de stuf, unde preoţii se opriră. Nu 
doreau să se întoarcă, nu puteau să înainteze, aşa că 


% 167 # 


rămaseră locului, rătăciţi, înfriguraţi şi disperaţi. Păreau 
să discute în contradictoriu. 

— Trebuie să-i ajutăm, zise Eanfleed, apoi, văzând că nu 
spuneam nimic, îmi atrase atenţia că una dintre femei avea 
în braţe un copil. Trebuie să-i ajutăm! stărui ea. 

Tocmai eram pe cale să-i răspund că ultimul lucru de 
care aveam nevoie erau nişte guri în plus de hrănit, dar 
cuvintele aspre pe care mi le zisese cu câteva seri în urmă 
mă convinseseră că trebuia să-i arăt că nu eram atât de 
prefăcut cum mă credea, aşa că m-am ridicat, mi-am luat 
scutul şi am început să cobor dealul. Ceilalţi mă urmară, 
însă înainte de a ajunge la jumătatea versantului am auzit 
tipete dinspre vest. Preotul care plecase într-acolo era 
acum însoţit de patru oşteni, şi toţi se răsuciră când nişte 
călăreţi apărură din pădure. Erau şase bărbaţi, în spatele 
cărora se iviră apoi alţi opt, după aceea alţi zece. Mi-am 
dat seama că o întreagă coloană de soldaţi călare ieşea 
dintre copacii desfrunziţi. Cu scuturi şi pelerine negre, 
erau neîndoielnic oamenii lui Guthrum. Unul dintre preoţii 
împotmoliţi în mlaştină se repezi înapoi pe cărare, iar eu 
am constatat că avea o sabie şi că intenţiona să-şi ajute 
tovarăşii. 

Era o dovadă de vitejie din partea unui preot singur, 
însă nu avea niciun rost. Cei patru oşteni şi preotul 
fuseseră înconjurați. Danezii se năpustiră asupra lor 
lovindu-i, după care doi călăreţi, văzându-l pe preotul cu 
sabia în mână, se repeziră spre el. 

— Ăia doi sunt ai noştri! i-am spus lui Leofric. 

Era o prostie ce făceam. Cei patru bărbaţi şi preotul 
erau condamnaţi dacă nu interveneam, însă eram doar doi 
şi, chiar dacă-i ucideam pe călăreţi, tot nu aveam şanse. 
Totuşi, disprețul lui Eanflaed mă rănise, mă săturasem să 
mă furişez pe câmpuri în plină iarnă şi eram furios, aşa că 
am pornit în goană spre baza dealului, fără să-mi pese de 
zgomotul pe care-l făceau paşii mei pe vegetaţia 
sfărâmicioasă. Preotul singuratic ajunsese cu spatele la 
mlaştină, iar călăreţii tocmai îl atacau când eu şi Leofric 
am ieşit dintre copaci şi ne-am repezit la ei din stânga. 


4 168 # 


Am lovit cu scutul crupa celui mai apropiat cal. Bidiviul 
necheză, se iscă o vâltoare de pământ umed, iarbă, zăpadă 
şi copite, iar cal şi călăreț căzură pe o parte. Impactul mă 
trânti şi pe mine, dar m-am ridicat primul. Văzându-l pe 
călăreț încurcat în scări, cu un picior prins sub calul care 
se zbătea, l-am lovit zdravăn cu Răsuflarea-Şarpelui. I-am 
tăiat gâtul, l-am izbit cu piciorul în faţă, l-am tăiat din nou, 
am alunecat în sângele lui, apoi l-am lăsat şi m-am dus să-l 
ajut pe Leofric, care se bătea cu al doilea inamic, încă aflat 
pe cal. Danezul lovi scutul lui Leofric, apoi trebui să-şi 
întoarcă bidiviul pentru a ajunge cu faţa la mine, moment 
în care securea lui Leofric izbi animalul în frunte; acesta se 
dădu  îndărăt,  îngăduindu-mi să-i înfig călăreţului 
Răsuflarea-Şarpelui în şira spinării. Isprăviserăm cu doi. 
Aflat la câţiva paşi distanţă, preotul cu sabia în mână nu se 
clintise. Pur şi simplu se holba la noi. 

— Du-te înapoi în mlaştină! i-am strigat. Pleacă! Pleacă! 

Iseult şi Eanfleed, care ajunseseră lângă noi, îl înşfăcară 
şi-l traseră pe potecă. Deşi nu ducea nicăieri, era mai bine 
să-i înfruntăm pe ceilalţi danezi acolo decât pe pământul 
tare de la poalele dealului. 

lar danezii cu mantii negre veneau întruna. Văzând că 
doi dintre oamenii lor fuseseră omorâţi, doreau să se 
răzbune. 

— Haide! am mârâit eu la Leofric şi, luând de căpăstru 
calul rănit, am luat-o la fugă pe mica potecă şerpuită. 

— Un cal nu ţi-e de niciun ajutor aici, observă el. 

Am tras calul nervos spre micul petic de pământ pe care 
se adunaseră refugiații. Danezii deja ajunseseră pe potecă 
şi veneau după noi. Descălecaseră. Nu puteau înainta 
decât câte doi, iar pe alocuri, un singur om încăpea pe 
cărare. Într-un astfel de loc, m-am oprit, i-am dat 
Răsuflarea-Şarpelui lui Leofric şi i-am cerut securea. Calul 
mă privea cu un ochi mare şi căprui. 

— Pentru Odin! am strigat. 

L-am izbit cu securea în gât, iar aceasta îi trecu prin 
coamă şi piele. O femeie ţipă în spatele meu când sângele 
ţâşni strălucitor, cu putere, înălțându-se spre cerul 


4 169 # 


plumburiu. Nechezând, calul încercă să se dea înapoi, însă 
l-am lovit din nou. În cele din urmă, se prăbuşi dând din 
copite, stârnind o jerbă de sânge şi apă. Zăpada deveni 
roşie când l-am lovit a treia oară, transformându-l într-un 
obstacol în calea danezilor, care trebuiau să se bată peste 
cadavrul lui. Mi-am luat înapoi Răsuflarea-Şarpelui. 

— O să-i ucidem unul câte unul, i-am spus lui Leofric. 

— Cât timp? 

Arătă cu capul spre vest, unde am văzut alţi danezi care 
se apropiau, un întreg echipaj de corabie format din 
călăreţi care înaintau pe marginea mlaştinii. Să fi fost 
cincizeci de oameni? Poate mai mulţi, dar oricum nu 
puteau veni pe potecă decât câte unul sau doi, şi trebuiau 
să se bată peste trupul calului, înfruntând Răsuflarea- 
Şarpelui şi securea lui Leofric. Şi-o pierduse pe a lui când 
fusese adus la Cippanhamm, dar părea să-i placă arma 
furată. Işi făcu semnul crucii, atinse lama securii, apoi îşi 
ridică scutul, căci danezii se apropiaseră. 

Mai întâi veniră doi tineri. Erau sălbatici şi înflăcăraţi, 
dornici să-şi facă o reputaţie, dar primul fu oprit de 
securea lui Leofric, care-i izbi scutul, după care eu l-am 
lovit cu Răsuflarea-Şarpelui pe sub scut, tăindu-i glezna. 
Se prăbuşi înjurând, făcându-l pe tovarăşul lui să se 
împiedice, moment în care Leofric îşi eliberă securea cu 
lamă lată şi lovi din nou, făcându-l să cadă peste leşul 
calului. Răsuflarea-Şarpelui îl tăie sub bărbie, deasupra 
pieptarului, iar sângele ţâşni în şuvoaie. Astfel, baricada 
noastră se mări cu două trupuri. Am început să-i 
batjocoresc pe ceilalţi danezi, numindu-i „viermi de 
cadavre” şi spunându-le că ştiam doi copii care erau în 
stare să se lupte mai bine decât ei. Un altul veni urlând de 
furie şi dădu să sară peste cal. Scutul lui Leofric îl izbi, iar 
Răsuflarea-Şarpelui se ciocni cu un zgomot surd de sabia 
lui, pe care i-o frânse. Doi oameni încercară să ocolească 
trupul calului, înaintând anevoie prin apa până la 
genunchi, însă eu am înfipt Răsuflarea-Şarpelui în burta 
primului, prin protecţia din piele, apoi, lăsându-l să moară, 
m-am răsucit spre dreapta, unde al doilea se străduia să 


% 170 # 


iasă din apă. Vârful sabiei mele îi crestă faţa, iar sângele 
ţâşni prin ninsoarea deasă. Am făcut o nouă fandare şi, 
cum el nu putea să se mişte în mocirlă, i-am retezat 
beregata. Am scos un răcnet de bucurie pentru că se 
instalase calmul bătăliei, aceeaşi încremenire 
binecuvântată pe care o trăisem şi la Cynuit. Plăcerea pe 
care i-o stârneşte unui războinic nu se poate compara 
decât cu aceea pe care o simte cu o femeie. 

Dintr-odată, ritmul vieţii încetineşte. Inamicul se mişcă 
de parcă ar înota prin noroi, dar eu sunt rapid ca un 
pescăruş. Există furie, dar o furie controlată, şi există 
bucurie, bucuria pe care o ridică în slăvi poeţii, şi există 
certitudinea că moartea nu urmează să lovească în acea zi. 
În minte îmi răsuna un cântec cu note funebre, înalte şi 
stridente, imnul morţii. Nu-mi doream decât să vină şi alţi 
danezi în bătaia Răsuflării-Şarpelui, şi am avut impresia că 
sabia căpătase o viaţă proprie în momentele acelea. 
Gândul era urmat simultan de acţiune. Un danez veni 
peste cadavrul calului, m-am gândit să-i tai glezna, dar mi- 
am dat seama că îşi va cobori scutul, aşa că va avea trupul 
descoperit, iar înainte ca gândul să devină coerent, 
Răsuflarea-Şarpelui îi scosese un ochi. Coborâse şi se 
ridicase, deja aţintită spre dreapta, ca să întâmpine un alt 
inamic ce încerca să ocolească leşul, dar eu l-am lăsat să 
treacă de capul însângerat al calului, apoi l-am trântit cu 
dispreţ în apă, am pus piciorul pe capul lui şi i l-am ţinut 
sub apă până s-a înecat. Am strigat la danezi că eu eram 
paznicul de la intrarea în Valhalla, că fuseseră înţărcaţi cu 
lapte de laşi şi că abia aşteptam să vină şi să se înfigă în 
sabia mea. I-am poftit să se apropie, însă şase oameni de-ai 
lor zăceau morţi în jurul calului, iar ceilalţi începuseră să 
se codească. 

M-am urcat pe stârvul calului şi mi-am desfăcut braţele. 
Am ridicat scutul sus în mâna stângă, iar sabia, în dreapta; 
zalele îmi erau împroşcate cu sânge, zăpada cădea pe 
coiful cu un lup în creştet, şi nu simţeam decât bucuria de 
a ucide. 

— Eu l-am omorât pe Ubba Lothbrokson! am răcnit. Eu l- 


91719 


am ucis! Aşa că veniţi, ca să ajungeţi lângă el! Veniţi să 
simţiţi gustul morţii de care a avut parte! Sabia mea vă 
vrea! 

— Bărci! exclamă atunci Leofric. 

Nu l-am auzit. Cel pe care crezusem că-l înecasem încă 
trăia şi ieşise brusc cu spatele din mlaştină, sufocându-se 
şi vomitând apă, aşa că am sărit de pe cal şi i-am apăsat 
din nou capul cu piciorul. 

— Lasă-l să trăiască! strigă cineva din spatele meu. 
Vreau un prizonier! 

Bărbatul încercă să-mi îndepărteze piciorul, dar 
Răsuflarea-Şarpelui îl dobori. Dădu iarăşi să se ridice, însă 
i-am retezat şira spinării dintr-o lovitură, încheind 
socotelile. 

— Am spus că vreau un prizonier, protestă vocea din 
spatele meu. 

— Veniţi să muriţi! am strigat eu la danezi. 

— Bărci! rosti Leofric din nou, iar eu m-am uitat în spate 
şi am văzut trei luntri venind prin mlaştină. 

Erau bărci lungi, cu fundul plat, puse în mişcare de 
bărbaţi ce mânuiau câte o vâslă. Acostară de cealaltă parte 
a insuliţei unde se strânseseră refugiații, iar aceştia se 
grăbiră să se urce în ele. Dându-şi seama că eu şi Leofric 
trebuia să ne retragem dacă voiam să ajungem în 
siguranţa oferită de lotci, danezii se pregătiră să atace, iar 
eu le-am zâmbit, invitându-i s-o facă. 

— A mai rămas o singură barcă, spuse Leofric. Pentru 
noi. Va trebui să fugi mâncând pământul. 

— Rămân aici! am strigat eu, dar în daneză. Mă distrez 
foarte bine. 

Apoi, pe cărare se produse o oarecare agitaţie, iar un 
bărbat veni în faţa danezilor, ceilalţi dându-se la o parte 
pentru a-i face loc. Era îmbrăcat în zale şi avea un coif 
argintiu cu o aripă de corb în creştet. Zărindu-i osul aurit 
din păr, mi-am dat seama că era Guthrum însuşi. Osul era 
una dintre coastele mamei lui, iar el îl purta în păr din 
dragoste pentru amintirea ei. Se uită posomorât la mine, 
apoi îşi cobori privirea spre oamenii pe care-i ucisesem. 


Y 172 # 


— O să te vânez ca pe un câine, Uhtred Ragnarson, şi-o 
să te ucid ca pe un câine. 

— Numele meu este Uhtred Uhtredson! 

— Trebuie să fugim, îmi şopti Leofric. 

Ninsoarea se învârtejea deasupra mlaştinii, deja atât de 
deasă, încât abia dacă mai puteam vedea culmea de unde 
zărisem porumbeii descriind cercuri. 

— Eşti mort, Uhtred! mârâi Guthrum. 

— N-am cunoscut-o pe mama ta, am strigat, dar mi-ar fi 
plăcut s-o întâlnesc. 

Pe faţa lui apăru expresia respectuoasă care se ivea ori 
de câte ori mama lui era pomenită. Părând să regrete că- 
mi vorbise cu atâta asprime, făcu un gest împăciuitor. 

— A fost o mare femeie, rosti el. 

I-am zâmbit. Privind în urmă, în clipa aceea aş fi putut 
schimba foarte uşor taberele, iar Guthrum m-ar fi primit cu 
braţele deschise dacă i-aş fi făcut maică-sii un compliment, 
dar eram un tânăr bătăios, stăpânit de euforia luptei. 

— I-aş fi scuipat mutra urâtă, i-am spus danezului. Mă 
piş pe sufletul maică-tii şi îţi zic că fiarele din Niflheim& 
ţopăie pe oasele ei putrede. 

Guthrum urlă de furie şi cu toţii se repeziră înainte, 
încercând cu disperare să ajungă la mine şi să mă 
pedepsească pentru cumplita insultă, dar eu şi Leofric am 
luat-o la goană ca nişte mistreți vânaţi, fugind prin stuf şi 
prin apă, după care ne-am aruncat în ultima luntre. 
Primele două plecaseră, însă a treia ne aştepta; în clipa în 
care ne-am trântit pe fundul său ud, bărbatul cu vâsla o 
împinse cu putere, iar barca ţâşni prin apa întunecată. 

Danezii încercară să vină după ea, dar luntrea se 
îndepărta surprinzător de repede, prelingându-se prin 
ninsoare. Guthrum răcni mânios şi aruncă o lance, însă 
omul mlaştinii vâsli din nou, astfel că sulița se înfipse 
inofensivă în noroi. 


8 În mitologia nordică, Niflheim sau Ţara Negurii este unul dintre cele 
nouă tărâmuri ale universului (Yggdrasil), un ţinut al gheții, al frigului, 
aflat la nord de spaţiul gol Ginnungagap. Uneori, e chiar tărâmul 
morţii, guvernat de Hel. (n.tr.). 


% 173 % 


— O să te găsesc! urlă Guthrum. 

— Ar trebui să-mi pese? am strigat eu. Oameni tăi nu 
ştiu decât să moară! Am ridicat Răsuflarea-Şarpelui şi am 
sărutat lama năclăită de sânge. lar maică-ta a fost târfa 
piticilor! 

— Ar fi trebuit să-l laşi în viaţă pe omul acela, fiindcă 
doream să-i pun nişte întrebări, rosti cineva din spatele 
meu. În afară de mine şi de Leofric, în luntre se afla un 
singur pasager, şi anume preotul cu sabia, care şedea la 
prora şi mă privea încruntat. Nu era nevoie să-l omori pe 
omul acela, zise el cu asprime, însă privirea mea furioasă îl 
făcu să se tragă îndărăt. A 

„La naiba cu toţi preoţii!”, am gândit eu. li salvasem 
viaţa ticălosului, iar el nu contenea cu reproşurile. Apoi, 
am văzut că nu era preot. 

Era Alfred. 


Luntrea înainta prin mlaştină, uneori prin apă, alteori 
foşnind prin iarbă sau stuf. Cel care vâslea era un om 
cocoşat, măsliniu, cu o barbă mare, haine din piele de 
vidră şi o gură fără dinţi. Danezii lui Guthrum rămăseseră 
mult în urma noastră, cărându-şi morţii pe pământ solid. 

— Trebuie să aflu ce planuri au, îmi explică Alfred. 
Prizonierul ne-ar fi putut spune. 

Mi se adresa cu mai mult respect. Privind în urmă, îmi 
dau seama că-l speriasem, fiindcă partea din faţă a cămăşii 
de zale, obrazul şi coiful îmi erau pline de sânge. 

— Plănuiesc să distrugă Wessexul, i-am răspuns. N-ai 
nevoie de un prizonier ca să afli asta. 

— Sire, adăugă el. 

L-am privit fix. 

— Sunt rege! insistă Alfred. Trebuie să-mi arăţi 
respectul cuvenit. 

— Regele cărui regat? am vrut să ştiu. 

— Nu sunteţi rănit, sire, nu? interveni Leofric. 

— Nu, slavă Domnului! Nu. Îşi privi sabia. Slavă 
Domnului! Am văzut că nu purta o sutană preoțească, ci o 
mantie neagră pe care şi-o strânsese pe trup. Chipul lui 


Y 174 # 


prelung era foarte palid. Mulţumesc, Leofric, spuse el, apoi 
se uită la mine şi păru că se cutremură. 

Ne apropiam de celelalte două bărci şi am văzut că 
ZElswith, înfăşurată într-o blană de vulpe argintie, era în 
una dintre ele, alături de Iseult şi Eanflæd, pe când preoţii 
se  înghesuiseră în cealaltă. Episcopul Alewold de 
Exanceaster era şi el acolo. 

— Ce s-a întâmplat, sire? întrebă Leofric. 

Alfred suspină şi, tremurând de frig, începu să 
povestească. 

Plecase călare din Cippanhamm, împreună cu familia, 
garda de corp şi câteva feţe bisericeşti, pentru a-l însoţi pe 
călugărul Asser în prima parte a călătoriei acestuia. 

— Am participat la o slujbă de mulţumire care s-a ţinut 
la biserica din Soppan Byrg. Este o biserică nouă şi foarte 
frumoasă, îi spuse el lui Leofric. Am cântat psalmi, am 
rostit rugăciuni, iar apoi fratele Asser a plecat mai 
departe. Alfred îşi făcu semnul crucii. Mă rog lui 
Dumnezeu să fie în siguranţă. 

— Sper că nemernicul ăla mincinos e mort, am mârâit 
eu. 
Alfred nu mă băgă în seamă. După slujba de la biserică 
se duseseră cu toţii la o mănăstire din apropiere, ca să 
mănânce, moment în care veniseră danezii. Grupul regelui 
fugise să se adăpostească în pădurea din apropiere, în 
vreme ce mănăstirea era incendiată. Incercaseră să ajungă 
în inima Wessexului, dar, la fel ca noi, trebuiseră să se 
abată permanent din cauza danezilor care patrulau. Într-o 
seară, pe când se aflau într-o colibă de pe moşie, fuseseră 
surprinşi de trupele daneze, care uciseseră câţiva soldaţi şi 
le luaseră toţi caii, iar de atunci merseseră pe jos, rătăcind 
ca noi, până când ajunseseră la mlaştină. 

— Dumnezeu ştie ce se va întâmpla acum, suspină 
Alfred. 

— Vom lupta, am spus eu. Privirea lui întrebătoare mă 
făcu să ridic din umeri şi să repet: Vom lupta! 

Alfred se uită spre mlaştină. 

— Găseşte o corabie, zise el, dar atât de încet, încât abia 


% 175% 


dacă l-am auzit. Găseşte o corabie şi du-te în Francia. 

Îşi strânse şi mai tare mantia în jurul trupului slab. 
Ninsoarea se înteţise, dar zăpada se topea de îndată ce 
cădea pe apa întunecată. Danezii dispăruseră, pierzându- 
se în omătul din spatele nostru. 

— Ăla era Guthrum? mă întrebă Alfred. 

— Era Guthrum. Ştia că tu făceai parte din grupul pe 
care-l urmărea? 

— Cred că da. 

— Ce altceva l-ar fi atras pe Guthrum aici? Te vrea mort. 
Sau prizonier. 

Totuşi, deocamdată eram în siguranţă. Sătucul de pe 
insulă era format din câteva bordeie umede, acoperite cu 
stuf, şi câteva hambare înălțate pe stâlpi. Toate aveau 
culoarea noroiului, pe drum era noroi, caprele şi oamenii 
erau plini de noroi, dar acea aşezare, aşa sărăcăcioasă 
cum era, ne putea oferi hrană, adăpost şi puţină căldură. 
Sătenii îi văzuseră pe refugiaţi şi, după ce se sfătuiseră, 
hotărâseră să intervină. Bănuiam că mai degrabă doreau 
să ne jefuiască decât să ne salveze vieţile, dar eu şi Leofric 
aveam o înfăţişare înspăimântătoare, şi, după ce înţeleseră 
că-l aveau ca oaspete pe regele lor, oamenii se sirăduiră să 
facă tot ce puteau pentru el şi familia lui. Intr-un dialect pe 
care abia dacă l-am putut înţelege, unul dintre ei dori să 
afle numele regelui. Nu auzise niciodată de Alfred. De 
danezi ştia, dar spuse că vasele lor nu ajunseseră nicicând 
în satul acela sau în alte aşezări din mlaştină. Ne zise că 
sătenii se hrăneau cu căprioare, capre, peşte, tipari şi 
păsări sălbatice şi că aveau destulă mâncare, dar cu 
lemnele de foc şi cărbunele stăteau prost. 

ZElswith era însărcinată cu al treilea copil, primii doi 
fiind în grija doicilor. Edward, moştenitorul lui Alfred, avea 
trei ani şi era bolnav. Tuşea, iar Ælswith îşi făcea griji 
pentru el, însă episcopul Alewold insista că era doar o 
răceală de iarnă. /Ethelflaed, sora lui Edward, era mai 
mare decât el, avea şase ani şi bucle blonde strălucitoare, 
un zâmbet încântător şi ochi inteligenţi. Alfred o adora; în 
primele zile petrecute în mlaştină, ea a fost singura lui 


Y 176 # 


rază de lumină şi de speranţă. Într-o seară, pe când 
şedeam lângă un foc muribund, iar /Ethelflaed adormise cu 
capul ei auriu în poala tatălui său, el mă întrebă de fiul 
meu. 

— Nu ştiu unde este, am spus. 

Eram numai noi doi, toţi ceilalţi dormeau. Eu stăteam 
lângă uşă şi priveam spre mlaştina îngheţată, care se 
întindea neagră şi argintie sub luna care se vedea pe 
jumătate. 

— Nu vrei să te duci să-l cauţi? 

— Chiar vrei să fac asta? Observându-i nedumerirea, i- 
am explicat: Oamenii ăştia îţi oferă adăpost, însă n-ar şovăi 
să vă taie gâtul. Dar nu vor face asta cât sunt eu aici. 

Fu pe cale să protesteze, apoi înţelese că probabil aşa 
era. Mângâie părul fiicei lui. Edward tuşi în coliba în care 
se afla cu mama lui. Starea i se înrăutăţise, şi noi toţi 
bănuiam că suferea de tuse măgărească, în faţa căreia 
copiii mici n-aveau nicio şansă de supravieţuire. Sunetul îl 
făcu pe Alfred să tresară. 

— Te-ai bătut cu Steapa? vru el să ştie. 

— Ne-am luptat, am spus eu sec, dar au venit danezii, 
aşa că n-am isprăvit. Am apucat să-l rănesc, el nu m-a rănit 
pe mine. 

— L-ai rănit? 

— Întreabă-l pe Leofric. A fost acolo. 

Rămase tăcut vreme îndelungată, apoi spuse încet: 

— Încă sunt rege. 

„Al unei mlaştini”, am gândit eu, fără să deschid gura. 

— Şi se obişnuieşte ca unui rege să i se zică „sire”, 
continuă el. 

I-am privit chipul slab, palid, luminat de focul pe cale să 
se stingă. Părea foarte solemn, dar şi înspăimântat, ca şi 
cum ar fi făcut un efort uriaş ca să se agaţe de resturile 
demnităţii lui. Lui Alfred nu-i lipsise niciodată curajul, însă 
nu era războinic şi nici nu prea-i plăcea compania 
războinicilor. După părerea lui, eu eram o brută - 
primejdioasă, neinteresantă, dar brusc indispensabilă. Işi 
dădu seama că nu aveam să-i spun „sire”, dar nu insistă. 


Y 177% 


— Ce remarci la acest loc? mă întrebă. 

— E umed, am zis. 

— Şi mai cum? 

Am căutat capcana din întrebare, dar n-am găsit niciuna. 

— Se poate ajunge aici numai cu barca, şi danezii n-au 
aşa ceva. Dar când vor face rost de nişte luntri, eu şi 
Leofric n-o să-i putem ţine la distanţă. 

— Nu are nicio biserică, spuse el. 

— Nu-mi dădusem seama de ce-mi place, am replicat. 

Alfred nu păru să-mi audă vorbele răutăcioase. 

— Ştim atât de puţine despre regatul nostru! Credeam 
că peste tot sunt biserici. Închise ochii pentru câteva clipe, 
apoi mă privi cu tristeţe. Ce-ar trebui să fac? 

li spusesem să lupte, dar nu vedeam la el dorinţa de a 
lupta, ci doar disperare. 

— Te-ai putea duce în sud, am spus eu gândind că asta 
dorea să audă, traversează marea şi du-te în sud. 

— Ca să fiu un alt rege saxon exilat? oftă el cu 
amărăciune. 

— Ne ascundem aici, iar când danezii nu sunt atenţi, ne 
ducem pe coasta sudică şi căutăm o corabie. 

— Cum ne ascundem? Ei ştiu că suntem aici. Şi sunt în 
ambele părţi ale mlaştinii. 

Un localnic ne spusese că flota daneză acostase la 
Cynuit, care se afla la marginea de apus a mlaştinii. 
Presupuneam că acea flotă era condusă de Svein, care cu 
siguranţă se întreba cum să pună mâna pe Alfred. Bănuiam 
că regele şi familia lui nu aveau nicio şansă. Dacă 
ZEthelflaed era norocoasă, avea să fie crescută de o familie 
daneză, aşa cum fusesem şi eu, dar cel mai probabil toţi 
aveau să fie ucişi, astfel încât niciun saxon să nu mai poată 
pretinde vreodată coroana Wessexului. 

— Iar danezii sigur păzesc coasta sudică, urmă Alfred. 

— Fireşte. 

Privi spre mlaştina ale cărei ape erau vălurite de vântul 
nopţii, făcând să tremure reflexia prelungă a lunii. 

— Nu se poate ca danezii să fi pus stăpânire pe tot 
Wessexul, spuse el, apoi tresări, fiindcă Edward începuse 


4 178 # 


să tuşească din nou. 

— Probabil că nu, am fost eu de acord. 

— Dacă am reuşi să găsim oameni... murmură el, fără 
să-şi ducă gândul mai departe. 

— Ce să facem cu oamenii? 

— Să atacăm flota, zise Alfred arătând spre vest. Să 
scăpăm de Svein, dacă Svein e la Cynuit, apoi să cucerim 
dealurile de la Defnascir. Dacă obţinem o victorie, vor veni 
şi alţi oameni. Vom deveni tot mai puternici, iar într-o bună 
zi îl vom putea înfrunta pe Guthrum. 

Vorbise pe un ton plictisit, ca şi cum nici el nu credea 
asta, dar mi-am dat seama că ideea lui avea o noimă. In 
Wessex erau oameni, oameni care nu erau conduşi de 
nimeni, dar care aşteptau o căpetenie, care doreau să 
lupte. Poate că reuşeam să apărăm mlaştina, apoi să-l 
învingem pe Svein, după care să cucerim Defnascir şi tot 
aşa, bucată cu bucată, să recuperăm Wessexul. Era însă 
doar un vis. Danezii învinseseră. Noi eram nişte fugari. 

Alfred mângâia părul auriu al fiicei sale. 

— Danezii ne vor vâna, nu-i aşa? 

— Da. 

— Ne poţi apăra? 

— Doar eu şi Leofric? 

— Eşti războinic, nu-i aşa? Oamenii mi-au spus că de 
fapt tu l-ai învins pe Ubba. 

— Ştiai că eu l-am ucis pe Ubba? 

— Ne poţi apăra? 

Nu aveam să gând să mă las distras. 

— Ştiai că eu ţi-am obţinut victoria de la Cynuit? am 
insistat. 

— Da, îmi răspunse el simplu. 

— Şi m-ai răsplătit punându-mă să mă târăsc până la 
altar? Să mă umilesc? 

Furia mă făcuse să ridic glasul, iar Æthelflaed deschise 
ochii şi se uită la mine. 

— Am comis nişte greşeli, spuse Alfred, însă după ce 
toate astea se vor isprăvi, iar Dumnezeu va reda Wessexul 
saxonilor, voi face şi eu acelaşi lucru. Voi îmbrăca sutana 


4 179 # 


penitenţei şi mă voi supune lui Dumnezeu. 

Îmi venea să-l omor pe ticălosul ăla pios, însă ZEthelflaed 
mă privea cu ochii ei mari. Nu se mişcase, aşa că tatăl ei 
nu ştia că era trează, dar eu ştiam; prin urmare, în loc să 
dau frâu liber mâniei, mi-am stăpânit-o. 

— Vei descoperi că penitenţa ajută, am spus într-un 
târziu. 

Chipul i se lumină auzind asta. 

— Te-a ajutat? mă întrebă el. 

— M-a înfuriat şi m-a făcut să urăsc. Iar furia e bună. Şi 
ura e bună. 

— Nu vorbeşti serios, mă dojeni Alfred. 

Am scos Răsuflarea-Şarpelui pe jumătate din teacă, iar 
ochii micuţei ZEthelflaed se lărgiră. 

— Asta ucide! am rostit eu şi am lăsat sabia să alunece 
la loc în teaca ei căptuşită cu lână. Insă furia şi ura sunt 
cele care-i dau forţa de a ucide, iar tu ai nevoie de toată 
ura şi de toată furia pe care ţi le poţi stârni dacă vrei să 
supravieţuim. 

— Dar poţi s-o faci? Ne poţi apăra aici? Destul timp cât 
să-i ţinem pe danezi departe până ne hotărâm ce să facem? 

— Da. 

Mă îndoiam sincer că eram în stare, dar aveam o 
mândrie de războinic, aşa că i-am dat un răspuns de 
războinic, ZEthelflaed nu-şi luase ochii de la mine. Avea 
doar şase ani, însă jur că înţelegea tot ce vorbeam. 

— Atunci, te însărcinez cu asta, spuse Alfred. Aici şi 
acum, te numesc apărătorul familiei mele. Accepţi această 
responsabilitate? 

Eram o brută trufaşă. Încă mai sunt. Desigur, mă 
provoca anume, dar eu nu ştiam asta. 

— Fireşte că accept! am zis. 

— Da, ce? mă îndemnă Alfred. 

Am ezitat, dar el mă flatase dându-mi o responsabilitate 
de războinic, aşa că i-am oferit ce dorea, ce fusesem 
hotărât să nu-i ofer. 

— Da, sire, am rostit. 

Întinse mâna. Mi-am dat seama că voia mai mult. Nici 


4 180 # 


prin cap nu-mi trecuse să-i îndeplinesc vreodată această 
dorinţă, dar îi zisesem „sire”, aşa că am îngenuncheat în 
faţa lui şi, peste trupul lui ZEthelflaed, i-am luat mâna în 
ale mele. 

— Spune! îmi ceru el, aşezând crucifixul care-i atârna la 
gât între mâinile noastre. 

— Jur să fiu omul tău până când familia ta va fi în 
siguranţă, am spus uitându-mă în ochii lui şterşi. 

Ezită. Îi jurasem, dar precizând că nu aveam să fiu omul 
lui pentru totdeauna. Cu toate astea, îmi acceptă condiţia. 
M-ar fi sărutat pe ambii obraji, însă ar fi deranjat-o pe 
ZFthelflaed, aşa că îmi ridică mâna dreaptă, îmi atinse 
încheieturile degetelor cu buzele, apoi sărută crucifixul. 

— Mulţumesc! 

Desigur, Alfred era terminat, dar, cu trufia şi 
nechibzuinţa tinereţii, îi jurasem că aveam să lupt pentru 
el. 

Şi cred că am făcut asta pentru că o copilă de şase ani 
mă privea fix. Şi avea părul de aur. 


% 181 # 


Sapte 
a 


Regatul Wessex se redusese la o mlaştină, iar timp de 
câteva zile constă doar dintr-un rege, un episcop, patru 
preoţi, doi soldaţi, soţia însărcinată a regelui, două doici, o 
prostituată, doi copii, din care unul era bolnav, şi Iseult. 

Trei din cei patru preoţi părăsiră primii mlaştina. Alfred 
suferea de febră şi de durerile pântecului care îl chinuiau 
adesea şi părea incapabil să ia o decizie, aşa că i-am 
adunat pe cei trei preoţi tineri, le-am spus că erau guri 
inutile, pe care nu ne permiteam să le hrănim, şi i-am 
trimis să afle ce se petrecea în ţinut. 

— Găsiţi nişte soldaţi şi spuneţi-le că regele le 
porunceşte să vină aici, le-am zis. 

Doi dintre ei mă implorară să nu le dau acea misiune, 
afirmând că erau doar nişte erudiţi incapabili să 
supravieţuiască iernii sau unei confruntări cu danezii, sau 
să îndure vreun disconfort, sau să facă vreo muncă 
adevărată. Alewold, episcopul de Exanceaster, îi susţinu 
spunând că rugăciunile lor cumulate erau necesare pentru 
sănătatea şi siguranţa regelui. I-am amintit episcopului că 
Eanflaed se afla acolo. 

— Eanflaed? 

Se uită nedumerit la mine, de parcă nu auzise niciodată 
acel nume. 

— Prostituata din Cippanhamm, l-am lămurit, însă el mă 
privea mirat în continuare. Cippanhamm, oraşul unde voi 
doi v-aţi tras-o, în taverna Corncrake, iar ea zice... 

— Preoţii vor pleca, spuse el în grabă. 

— Sigur că vor pleca, dar vor lăsa argintul aici. 

— Argintul? 

Preoţii căraseră tezaurul lui Alewold, care includea 
marele artofor pe care i-l dădusem ca să lichidez datoria 


4 182 # 


lui Mildrith. Pentru mine, acel tezaur era o altă armă. L-am 
scos din saci şi l-am arătat oamenilor mlaştinii, spunându- 
le că vor primi argint pentru mâncarea şi lemnele pe care 
ni le aduceau, pentru bărcile pe care ni le procurau şi 
pentru veştile pe care le obțineau despre danezii aflaţi în 
partea cealaltă a mlaştinii. Vederea argintului îi făcu să 
accepte cu bucurie, însă episcopul Alewold dădu imediat 
fuga la Alfred şi i se plânse că furasem bunurile Bisericii. 
Regele se simţea prea rău ca să-i pese, dar Ælswith, soţia 
lui, interveni în conflict. Era merciană, Alfred însurându-se 
cu ea pentru a întări legăturile dintre Wessex şi Mercia, 
deşi asta nu ne era de folos în clipa aceea, întrucât danezii 
stăpâneau Mercia. Erau o sumedenie de mercieni care ar fi 
luptat pentru un rege saxon, dar niciunul nu şi-ar fi riscat 
viaţa pentru un rege exilat într-o mlaştină creată de maree. 

— Dă-i înapoi artoforul! îmi porunci Ælswith. Era 
neîngrijită, părul îi atârna în laţe slinoase, burta îi era 
umflată, iar hainele, murdare. Dă-i-l înapoi acum! În clipa 
asta! 

M-am uitat la Iseult. 

— Să i-l dau? 

— Nu! rosti britona. 

— Ea n-are niciun cuvânt de spus aici! ţipă ZElswith. 

— Ea e regină, iar tu nu eşti. 

Acesta era unul dintre motivele supărării lui ZElswith: 
saxonii din vest nu o considerau pe soţia regelui regină. 
Dorea să fie regina /Elswith, însă trebuia să se 
mulţumească cu mai puţin. Incercă să-mi smulgă artoforul, 
dar eu l-am trântit pe jos, şi, când ea se aplecă să-l ridice, 
l-am izbit cu securea lui Leofric. Lama muşcă din marele 
platou, retezând crucifixul din argint, iar /ZElswith ţipă 
speriată şi se trase îndărăt. A trebuit să-l izbesc de câteva 
ori, dar până la urmă l-am spart în fragmente de argint pe 
care le-am aruncat peste monedele pe care le luasem de la 
preoţi. 

— Vă oferim argint pentru ajutorul vostru! le-am spus 
oamenilor mlaştinii. 

ZElswith scuipă spre mine, apoi se întoarse la fiul ei, care 


4 163 # 


nu mai avea mult de trăit. Alewold susţinuse că era doar o 
răceală de iarnă, însă era mai rău, mult mai rău. În fiecare 
noapte îl auzeam tuşind, un sunet cumplit de gol şi de 
chinuitor din partea unui copil atât de mic; stăteam treji cu 
toţii, aşteptând îngroziţi următoarea criză, tresărind când 
auzeam următorul sunet disperat, hârşâit, apoi, când tusea 
înceta, ne temeam că n-o vom mai auzi din nou. Fiecare 
tăcere era precum venirea morţii, însă băiatul reuşea 
cumva să se agaţe de viaţă în acele zile reci şi umede 
petrecute în mlaştină. Episcopul Alewold şi femeile 
încercară toate leacurile pe care le ştiau. O carte de 
rugăciuni îi fu aşezată pe piept, iar episcopul se rugă. 
lerburi, găinaţ de pui şi cenuşă fierseră până deveniră o 
pastă care-i fu întinsă pe piept, iar episcopul se rugă. 
Alfred nu mergea nicăieri fără preţioasele lui relicve, şi 
pieptul copilului fu frecat cu inelul pentru degetul de la 
picior al Mariei Magdalena, după care episcopul se rugă, 
însă Edward era tot mai slăbit. O femeie din mlaştină care 
avea reputaţia de a fi tămăduitoare încercă să-i alunge 
tusea făcându-l să transpire; cum nu izbuti, încercă să i-o 
alunge prin frig. Când şi această soluţie dădu greş, îi legă 
de piept un peşte viu şi porunci tusei şi febrei să intre în 
el. Bineînţeles, peştele muri, dar băiatul continuă să 
tuşească, în timp ce episcopul se ruga din răsputeri. 
Alfred, la fel de slab ca fiul lui, era disperat. Ştia că danezii 
îl căutau, dar, atâta vreme cât copilul era bolnav, nu 
îndrăznea să plece şi nici măcar să plănuiască lungul drum 
până pe coasta sudică, unde ar fi putut să găsească o 
corabie care să-i ducă pe el şi familia lui în exil. 

Se resemnase deja în faţa acelei sorţi. Indrăznise să 
spere că şi-ar putea recăpăta regatul, însă realitatea dură 
îl adusese cu picioarele pe pământ. Danezii cuceriseră 
Wessexul, Alfred era un rege fără regat, iar fiul lui murea. 

— Este o pedeapsă, murmură el. 

În seara de după plecarea celor trei preoţi, Alfred îşi 
despovără sufletul în faţa mea şi a episcopului Alewold. 
Eram afară, priveam luna argintând ceața mlaştinii, iar pe 
chipul regelui se prelingeau lacrimi. De fapt, nu ni se 


Y 184 # 


adresase cu adevărat nouă, ci vorbise cu sine. 

— Dumnezeu nu ia un fiu pentru a-i pedepsi tatăl, spuse 
Alewold. 

— Dumnezeu şi-a sacrificat propriul fiu şi i-a cerut lui 
Avraam să-l omoare pe Isaac. 

— Dar i-a cruțat viaţa lui Isaac, îi aminti episcopul. 

— Însă pe a lui Edward nu o cruţă, oftă Alfred, apoi 
tresări, pentru că o nouă criză de tuse cumplită izbucnise 
în colibă. 

Îşi lăsă capul în mâini, acoperindu-şi ochii. 

— Pentru ce să te pedepsească? 

Întrebarea mea lipsită de delicateţe îl făcu pe episcop să 
ţâţâie dezaprobator. 

— Pentru Æthelwold, zise Alfred mohorât. 

Æthelwold era nepotul lui, fiul beţiv şi plin de 
resentimente al fostului rege. 

— Æthelwold n-ar fi putut să fie rege, bombăni Alewold. 
E un prost! 

— Dacă îl numesc rege acum, urmă Alfred ignorând 
cuvintele episcopului, poate că Dumnezeu îl va cruța pe 
Edward. 

Tusea încetă, fiind înlocuită de un plânset cu suspine, 
răguşit, jalnic. Alfred îşi acoperi urechile cu mâinile. 

— Las-o pe Iseult să se ocupe de el, i-am zis. 

— E o păgână! se revoltă Alewold. O adulteră! Mi-am dat 
seama că Alfred era tentat de sugestia mea, dar episcopul 
avea argumente convingătoare. Dacă Dumnezeu nu-l va 
vindeca pe Edward, adăugă el, crezi că-i va îngădui unei 
vrăjitoare să reuşească? 

— Nu e vrăjitoare! 

— Mâine, zise Alewold fără să mă bage în seamă, este 
ziua sfintei Agnia. Este o zi sfântă, sire, o zi a miracolelor! 
Ne vom ruga sfintei Agnia, iar ea cu siguranţă va pogori 
puterea lui Dumnezeu asupra băiatului. Îşi ridică mâinile 
spre cerul întunecat. Mâine, sire, vom implora puterea 
îngerilor şi ajutorul divin pentru fiul tău, iar binecuvântata 
Agnia va alunga boala diavolească din micul Edward. 

Alfred nu spuse nimic. Privea bălțile din mlaştină, pe 


% 185 # 


marginea cărora se formase o pojghiţă de gheaţă ce 
strălucea în lumina slabă a lunii. 

— Cunosc miracole săvârşite de sfânta Agnia, stărui 
episcopul. La Exanceaster era un copil care nu putea 
merge, dar sfânta i-a dat putere, şi acum aleargă plin de 
voioşie! 

— Adevărat? se minună regele. 

— Am văzut cu ochii mei. Am fost martor la acel miracol. 

Alfred se mai linişti puţin. 

— Atunci, rămâne pe mâine. 

Eu n-am stat să văd puterea lui Dumnezeu pogorând. În 
schimb, am luat o luntre şi m-am dus spre o insulă numită 
ZEthelingeeg, care se afla la marginea sudică a mlaştinii. 
Începeam să mă descurc prin acel labirint. Leofric 
rămânea cu regele şi familia lui, ca să-i protejeze, iar eu 
exploram împrejurimile, descoperind tot felul de căi prin 
vastitatea plină de apă. Cărările, numite „beamweguri”, 
erau făcute din buturugi pe care picioarele lipăiau când 
mergeai, şi se întindeau pe mile întregi. Erau şi râuri care 
şerpuiau prin câmpia joasă; cel mai mare dintre ele, 
Pedredan, curgea în apropiere de /ZEthelingeeg, insulă 
acoperită în cea mai mare parte cu arini printre care 
trăiau căprioare şi capre sălbatice. În locul cel mai înalt se 
afla un sat, al cărui staroste îşi construise o casă destul de 
mare. Nu era un palat regal, nu era nici măcar cât casa pe 
care o înălţasem la Oxton, dar un om putea sta în picioare 
sub tavan şi era suficient de spațioasă pentru ca în ea să 
încapă o mică armată. 

Douăsprezece  beamweguri porneau de pe insula 
Æthelingæg, însă niciunul nu ducea direct pe uscat. Lui 
Guthrum i-ar fi fost dificil să atace insula pentru că ar fi 
trebuit să străbată cumva mlaştina, dar Svein, despre care 
deja ştiam că era comandantul trupelor daneze de la 
Cynuit, aflat la gura râului Pedredan, putea ajunge uşor, 
urcând cu corăbiile pe râu şi cotind spre sud pe râul Thon, 
care curgea chiar pe lângă Æthelingæg. M-am dus cu 
luntrea pe mijlocul râului Thon şi am descoperit că, după 
cum mă temusem, era suficient de adânc pentru corăbiile 


4 186 # 


daneze cu capete de fiare. 

M-am întors în locul unde Thon se vărsa în Pedredan. Pe 
malul celălalt al râului mai mare se afla un deal abrupt şi 
înalt, care semăna cu o gigantică movilă funerară ridicată 
în mlaştina din jur. Era un loc perfect pentru un fort, iar 
dacă se construia şi un pod peste Pedredan, nicio corabie 
daneză n-ar fi putut urca pe râu. 

În sat am descoperit că starostele era un bătrân cărunt 
şi încăpățânat, pe nume Haswold, care nu era dispus să ne 
ajute. l-am promis o cantitate mare de argint pentru a 
pune să se facă un pod peste Pedredan, însă Haswold 
declară că războiul dintre Wessex şi danezi nu era treaba 
lui. 

— E o nebunie acolo, zise el arătând vag spre dealurile 
din est. Mereu e nebunie acolo, dar aici, în mlaştină, noi ne 
vedem de ale noastre. Nimeni nu ne deranjează, noi nu 
deranjăm pe nimeni. Duhnea a peşte şi a fum. Era 
îmbrăcat în blănuri de vidră pătate cu ulei de peşte, iar în 
barbă avea solzi de peşte. Ochii îi erau mici şi vicleni pe o 
faţă bătrână şi vicleană. Avea şase soţii, cea mai tânără 
fiind o copilă care ar fi putut să-i fie nepoată, şi se apucă s- 
o pipăie în faţa mea, de parcă asta i-ar fi dovedit bărbăţia. 
Eu sunt fericit, adăugă el privindu-mă chiorâş, aşa că de ce 
mi-ar păsa de fericirea ta? 

— Fiindcă danezii ar putea pune capăt fericirii tale. 

— Danezii? Hohotul de râs i s-a transformă în tuse. După 
ce scuipă, îmi zise rânjind: Dacă vin danezii, ne ducem 
departe în mlaştină şi-i aşteptăm să plece. 

Am simţit nevoia să-l ucid, dar din asta n-ar fi ieşit nimic 
bun. Erau peste cincizeci de oameni acolo, aşa că n-aş fi 
rezistat nici măcar un minut; cel mai mult mă temeam de 
un bărbat înalt cu umeri largi, încovoiat, cu o expresie 
mirată pe faţă. Ce mă speria la el era faptul că avea un arc 
de vânătoare lung. Nu unul dintre cele scurte, cum aveau 
mulţi oameni ai mlaştinii, ci un ucigaş de cerbi, cât un stat 
de om, o săgeată trasă de el fiind capabilă să străpungă o 
cămaşă de zale. Probabil că Haswold îmi simţise teama de 
arc, pentru că-l chemă lângă el pe bărbat. Omul apăru 


4 187 # 


nedumerit de acea solicitare, dar se supuse. Haswold îşi 
vâri mâna noduroasă sub hainele fetei, apoi se uită la mine 
râzând în timp ce o pipăia. 

— Dacă vin danezii, repetă el, ne ducem departe în 
mlaştină, şi-i aşteptăm să plece. Îşi băgă mâna mai adânc 
sub rochia din piele de capră a fetei şi începu să-i frământe 
sânii. Danezii nu pot veni după noi, iar dacă o fac, Eofer îi 
ucide. Eofer era arcaşul şi, auzindu-şi numele, păru 
surprins, apoi îngrijorat. Eofer este omul meu, se făli 
Haswold, şi înfige săgeți unde îi spun eu să le înfigă. 

Eofer încuviinţă din cap. 

— Regele tău vrea să construieşti un pod, am zis, un pod 
şi un fort. 

— Regele meu? Haswold chicoti. Nu cunosc niciun rege. 
Dacă aici există vreun rege, acela-s eu. M-am uitat la 
săteni şi n-am văzut decât feţe posomorâte. Nimeni nu 
împărtăşea amuzamentul starostelui. M-am gândit că nu 
erau fericiţi sub domnia lui, iar el, ghicind asta, se înfurie 
brusc şi o alungă pe fată. Pleacă! se răsti la mine. Pleacă 
de-aici! 

M-am întors la mica insulă unde se adăpostea familia lui 
Alfred. Era seară deja, iar rugăciunile episcopului la sfânta 
Agnia dăduseră greş. Din ce-mi spuse Eanflzed, Alewold îl 
convinsese pe Alfred să renunţe la una dintre cele mai 
preţioase relicve ale sale, o pană a porumbelului pe care 
Noe îl eliberase de pe arcă. Alewold tăiase pana în două, îi 
dăduse o parte regelui, iar cealaltă fusese arsă într-o tigaie 
curată, până când se transformase în cenuşă, care fusese 
amestecată cu apă sfinţită, ZElswith silindu-şi apoi fiul s-o 
bea. Băiatul fusese învelit în piele de miel, pentru că mielul 
era simbolul sfintei Agnia, care fusese o copilă-martiră din 
Roma. 

Nici pana, nici pielea de miel nu dăduseră rezultate. Din 
câte zicea Eanfleed, băiatul se simţea şi mai rău. Alewold 
se ruga lângă el. 

— Îi face slujba Sfântului Maslu, murmură Eanfleed cu 
ochii în lacrimi. Iseult nu poate să-l ajute? 

— Episcopul n-o să-i îngăduie. 


Y% 188 # 


— N-o să-i îngăduie? răbufni ea. Nu el este cel care 
moare! 

Aşa că Iseult fu chemată, iar Alfred ieşi din colibă, urmat 
de Alewold. Edward tuşea din nou, sunetul auzindu-se 
cumplit în liniştea serii. Alfred vru să ştie dacă britona îi 
putea vindeca fiul. A 

Iseult nu răspunse imediat. În schimb, se răsuci şi privi 
peste mlaştină către locul unde luna se înălța din ceţuri. 

— Luna se măreşte, spuse ea. 

— Cunoşti vreun leac? o întrebă Alfred plin de speranţă. 

— Luna în creştere e bună, zise Iseult întorcându-se spre 
el. Dar va exista un preţ. 

— Orice doreşti! 

— Nu vreau să mă plăteşti, replică ea iritată că fusese 
înţeleasă greşit. Dar întotdeauna există un preţ. Pentru ca 
un om să trăiască, altul trebuie să moară. 

— Asta-i o erezie! interveni Alewold. 

Mă îndoiesc că Alfred înţelesese ultimele patru cuvinte 
ale lui Iseult; poate că pur şi simplu nu-i păsa ce însemnau, 
preferând doar să se agaţe de firava speranţă că ea îl 
putea ajuta. 

— Îl poţi vindeca pe fiul meu? vru el să ştie. 

După o clipă de tăcere, britona încuviinţă din cap. 

— Există o cale. 

— Ce cale? 

— Calea mea. 

— Erezie! ţipă Alewold din nou. 

— Părinte! rosti Eanfleed pe un ton ameninţător, iar 
episcopul tăcu ruşinat. 

— Acum? o întrebă Alfred pe Iseult. 

— Mâine noapte. Durează. Sunt lucruri de făcut. Dacă 
mai trăieşte până mâine la căderea nopţii, îl pot ajuta. 
Trebuie să mi-l aduceţi când răsare luna. 

— Nu în noaptea asta? zise Alfred rugător. 

— Mâine! replică Iseult cu fermitate. 

— Mâine este sfântul Vincențiu, spuse Alfred, de parcă 
asta putea fi de vreun ajutor. 

Băiatul supravieţui cumva acelei nopţi, iar în ziua 


4 189 # 


următoare, de sfântul Vincențiu, m-am dus cu Iseult pe 
țărmul estic, de unde am adunat licheni, brusturi, 
rostopască şi vâsc. Nu m-a lăsat să folosesc nimic metalic 
pentru a desprinde lichenii şi a tăia ierburile, iar înainte de 
a o face, a trebuit să ocolim de trei ori plantele respective, 
care, iarnă fiind, erau tare pipernicite. De asemenea, mă 
puse să tai crengi pline de ghimpi, dar pentru astea mi-a 
îngăduit să folosesc un cuţit, ghimpii nefiind probabil la fel 
de importanţi ca lichenii şi ierburile. În acest timp am tot 
privit spre orizont, uitându-mă după danezi; deşi obişnuiau 
să patruleze la marginea mlaştinii, în ziua aceea nu apăru 
niciunul. Era frig, iar vântul care bătea în rafale se încurca 
în hainele noastre. Dură mult până am găsit plantele de 
care avea nevoie Iseult, dar în cele din urmă sacul ei se 
umplu. Am târât crengile cu ghimpi pe insulă şi le-am dus 
în colibă, unde ea îmi ceru să sap două gropi în podea. 

— Trebuie să fie adânci cât un stat de copil, iar distanţa 
dintre ele, cât lungimea antebraţului tău. 

Nu voi să-mi dezvăluie pentru ce erau gropile. Era 
abătută, în pragul lacrimilor. Agăţă rostopasca şi brusturii 
de o bârnă din tavan, apoi pisă lichenii şi vâscul, 
transformând plantele într-o pastă pe care o umezi cu 
salivă şi urină, după care se apucă să psalmodieze pe 
limba ei deasupra vasului de lemn puţin adânc. Toate astea 
durară mult timp; din când în când, se aşeza epuizată în 
întunericul din spatele vetrei şi se legăna înainte şi înapoi. 

— Nu ştiu dacă o pot face, murmură ea la un moment 
dat. 

— Poţi încerca, am spus eu simţindu-mă neajutorat. 

— Dar dacă dau greş, mă vor uri şi mai mult decât până 
acum. 

— Nimeni nu te urăşte. 

— Mă consideră o păcătoasă şi o păgână, şi mă urăsc. 

— Atunci, vindecă-l pe copil, şi te vor iubi. 

N-am putut săpa gropi atât de adânci cum voia ea, 
pentru că solul devenea tot mai mocirlos, şi în scurtă 
vreme începură să se umple cu apă sălcie. 

— Fă-le mai late, îmi ceru Iseult, atât de late cât un copil 


% 190 # 


să poată sta ghemuit în ele. 

După aceea mă puse să le unesc săpând un pasaj în 
peretele de pământ ud dintre ele. A trebuit să sap cu mare 
grijă pentru ca între cele două gropi să rămână o boltă de 
pământ deasupra tunelului. 

— Nu e bine. Iseult nu se referea la săpăturile mele, ci la 
farmecele pe care intenţiona să le facă. Cineva o să moară, 
Uhtred. Undeva, un copil va muri pentru ca acesta să 
trăiască. 

— De unde ştii? 

— Pentru că fratele meu a murit când m-am născut eu. 
Am puterile astea, dar dacă le folosesc, el va veni din 
lumea întunericului şi mi le va lua. 

La căderea nopţii, băiatul continuă să tuşească, dar mai 
slab, ca şi cum n-ar mai fi fost suficientă viaţă în micul 
trup. Alewold încă se ruga. Iseult se lăsă pe vine în pragul 
colibei noastre, privind ploaia, iar când Alfred se apropie, 
îi făcu semn să plece. 

— Moare, gemu regele neajutorat. 

— Încă nu, spuse Iseult, încă nu. 

Respirația lui Edward deveni anevoioasă. Ne gândeam 
că fiecare răsuflare avea să fie ultima, dar Iseult tot nu se 
clintea. Apoi, în sfârşit, apăru o spărtură în norii de ploaie 
şi lumina palidă a lunii se revărsă timidă peste mlaştină. In 
acel moment, îmi ceru să-l aduc pe băiat. 

ZElswith nu voi să-l lase. Dorea ca Edward să se vindece, 
dar, când i-am zis că Iseult insista să-şi facă farmecele în 
singurătate, /ZElswith începu să se tânguie că băiatul nu 
trebuia să moară departe de mama lui. Plânsul ei îl necăji 
pe Edward, care începu să tuşească din nou. Eanfleed îl 
mângâie pe frunte. 

— Poate Iseult să-l vindece? mă întrebă ea. 

— Da, am zis, fără să ştiu dacă aşa era. 

Eanflæd o apucă pe Ælswith de umeri. 

— Lăsaţi-l pe băiat să se ducă, doamnă, lăsaţi-l să se 
ducă. 

— Va muri! 

— Lăsaţi-l să se ducă, repetă Eanfleed, iar ZElswith se 


% 191 # 


prăbuşi în braţele prostituatei. 

L-am ridicat în braţe pe fiul lui Alfred, şi am descoperit 
că era la fel de uşor ca pana care nu-l vindecase. Era 
fierbinte, dar tremura, aşa că l-am învelit într-o haină de 
lână şi l-am dus la Iseult. 

— Nu poţi rămâne aici, îmi zise ea. Lasă-l cu mine. 

Am aşteptat împreună cu Leofric, în întuneric. Iseult 
insistase să n-o supraveghem, dar eu mi-am pus coiful în 
faţa uşii şi, după ce m-am ghemuit sub streaşină, am putut 
vedea reflectându-se în el ce se petrecea înăuntru. Ploaia 
domoală încetase, şi luna strălucea tot mai puternic. 

Băiatul începu din nou să tuşească. Iseult îl dezbrăcă la 
pielea goală şi îi frecă pieptul cu pasta din ierburi, apoi 
începu o incantaţie pe limba ei, o litanie care mi s-a părut 
nesfârşită, ritmată, tristă şi atât de monotonă, încât 
aproape că mă adormi. La un moment dat, Edward ţipă, şi 
ţipătul i se transformă în tuse. Mama lui strigă din coliba 
ei că voia să-i fie adus înapoi, dar Alfred o calmă, apoi veni 
lângă noi. l-am făcut semn să se aşeze pentru a nu 
împiedica lumina lunii să intre pe uşa lui Iseult. 

Am privit coiful şi, în lumina reflectată a focului, am 
văzut cum Iseult, şi ea goală, îl împinse pe băiat în una 
dintre gropi, după care, fără a înceta să psalmodieze, îl 
trase prin tunelul din pământ. Când sfârşi incantaţia, 
începu să icnească, apoi ţipă, după care icni din nou. 
Alfred îşi făcu semnul crucii. Peste câteva clipe, Iseult 
scoase brusc un strigăt puternic, un țipăt de uşurare, ca şi 
cum o mare durere se sfârşise, şi am văzut-o trăgându-l pe 
băiatul gol din a doua gaură. Îl întinse pe patul ei, îndesă 
crengile cu ghimpi în tunel, apoi se lungi alături de 
Edward şi se înveli cu mantia mea mare. 

Se făcu linişte. Am aşteptat şi am tot aşteptat, dar 
liniştea nu era tulburată de nimic. Tăcerea se prelungi 
până când am înţeles că Iseult dormea şi că băiatul 
dormea şi el, dacă nu era mort. Atunci mi-am luat coiful şi 
m-am dus în coliba lui Leofric. 

— Să-l iau? mă întrebă Alfred neliniştit. 

— Nu. 


4 192 # 


— Mama lui... începu el. 

— Trebuie să aştepte până dimineaţă, sire. 

— Ce să-i spun? 

— Că fiul ei nu mai tuşeşte, sire. 

ZElswith ţipă că Edward era mort, însă Eanfleed şi Alfred 
o potoliră. Cum liniştea se prelungea, până la urmă am 
adormit cu toţii. 

M-am trezit în zori. Ploua ca şi cum lumea era pe cale să 
se sfârşească, o ploaie torențială cenuşie, vaste perdele de 
apă venite dinspre marea Saefern, o ploaie care răpăia pe 
pământ şi curgea şuvoaie de pe acoperişul de stuf, creând 
pârâiaşe pe mica insulă. M-am dus la coliba lui Leofric şi 
am văzut că ZElswith privea din uşa ei. Părea disperată ca 
o mamă pe cale să afle că i-a murit copilul, dar din coliba 
lui Iseult nu se auzea nimic. În timp ce /ZElswith vărsa 
lacrimile cumplite ale unei mame îndoliate, se auzi un 
sunet ciudat. În prima clipă n-am ştiut ce era, din cauza 
răpăitului ploii, dar apoi mi-am dat seama că erau râsete, 
râsetele unui copil. Edward, încă gol ca un ou şi plin de 
noroi ca urmare a renaşterii sale prin tunelul din pământ, 
ieşi în fugă din coliba lui Iseult şi se duse la mama lui. 

— Dumnezeule mare! rosti Leofric. 

Am găsit-o pe Iseult plângând şi n-am reuşit s-o liniştesc. 

— Am nevoie de tine, i-am spus aspru. 

Îşi ridică privirea nedumerită. 

— Ai nevoie de mine? 

— Pentru construirea unui pod. 

Se încruntă. 

— Crezi că un pod poate fi construit cu vrăji? 

— De data asta, magia va fi a mea. Vreau să fii 
sănătoasă. Am nevoie de o regină. 

Ea încuviinţă din cap. lar Edward, începând din ziua 
aceea, înflori. 


Sosiră primii oameni, trimişi de preoţii cărora le 
cerusem să-i caute. Veneau câte unul sau câte doi, 
luptându-se cu frigul, cu ploaia şi cu mlaştina, aducând 
poveşti despre raidurile danezilor. Odată cu îmbunătăţirea 


4 193 # 


vremii începură să apară în grupuri de câte şase sau şapte, 
aşa încât insula ajunse să fie foarte aglomerată. I-am trimis 
să patruleze, dar n-am cerut nimănui să se ducă prea 
departe spre vest pentru că nu doream să-l provoc pe 
Svein, ai cărui oameni îşi aveau tabăra pe ţărmul mării. El 
nu ne atacase încă, ceea ce era o prostie din partea lui, 
fiindcă ar fi putut să-şi aducă vasele pe râu şi apoi să 
înainteze cumva prin mlaştină, dar ştiam că avea să ne 
atace atunci când va fi pregătit, aşa că trebuia să 
pregătesc apărarea. Şi pentru asta aveam nevoie de 
ZEthelingeeg. 

Alfred se însănătoşea. Încă era bolnav, dar considera că 
Dumnezeu Îi făcuse o favoare vindecându-i fiul, 
netrecându-i prin cap că înzdrăvenirea acestuia se datora 
magiei păgâne. Până şi Ælswith devenise generoasă; când 
i-am cerut cu împrumut blana de vulpe argintie şi cele 
câteva bijuterii pe care le avea, mi le-a dat fără să 
comenteze. Mantia era murdară, dar Eanfleed izbuti s-o 
curețe şi s-o pieptene. 

Erau deja peste douăzeci de oameni pe insulă, probabil 
destui pentru a lua Æthelingæg de la starostele cel ursuz, 
dar Alfred nu voia să ucidem localnici, zicând că erau 
supuşii lui şi că, dacă danezii ne atacau, ar fi putut totuşi 
să lupte de partea noastră. Prin urmare, trebuia să ne 
folosim de viclenie ca să ocupăm insula şi satul de pe ea. 
La o săptămână după renaşterea lui Edward, am pornit cu 
Leofric şi cu Iseult spre sud, către aşezarea lui Haswold. 
Iseult purta mantia de blană, avea un lănţişor de argint în 
păr şi o mare broşă cu granat la piept. li pieptănasem 
părul până începuse să strălucească, iar în acea lumină a 
dimineţii de iarnă arăta ca o prinţesă venită din ceruri. 

Îmbrăcaţi în zale şi cu coifuri pe cap, eu şi Leofric n-am 
făcut altceva decât să ne plimbăm pe Æthelingæg. După o 
vreme apăru un om trimis de Haswold, care ne spuse că 
acesta dorea să vorbească cu noi. Cred că Haswold se 
aştepta să ne ducem în casa lui împuţită, însă eu am cerut 
să vină el la noi. Desigur, ar fi putut să ne omoare într-o 
clipită, pentru că eram doar trei, iar el avea destui oameni, 


Y 194 # 


inclusiv pe Eofer, arcaşul, dar starostele înţelesese în 
sfârşit că în lumea de dincolo de mlaştină se întâmplau 
lucruri groaznice şi că acele evenimente puteau răzbate 
până în fortăreaţa lui. Când ajunse la poarta nordică a 
aşezării, care era de fapt un ţarc pentru oi lângă nişte 
capcane în care putrezeau peşti, se uită la Iseult de parcă 
nu mai văzuse niciodată o femeie, după cum mă 
aşteptasem. Ochii lui mici şi vicleni se îndreptară spre 
mine, apoi din nou către ea. 

— Cine este? mă întrebă. 

— Îmi ţine tovărăşie, am zis eu nepăsător. 

M-am răsucit să mă uit spre dealul abrupt de pe celălalt 
mal al râului, unde doream să fie construit fortul. 

— E nevasta ta? se interesă Haswold. 

— Îmi ţine tovărăşie, am repetat. Am zece ca ea. 

— Îţi dau bani buni la schimb, îmi propuse starostele. 

În spatele lui se afla o ceată de oameni, însă numai Eofer 
era înarmat cu ceva mai periculos decât o suliță pentru 
tipari. Am întors-o pe Iseult cu faţa spre el, m-am postat în 
spatele ei, mi-am trecut mâinile peste umerii ei şi i-am 
desfăcut broşa cu granat. Ea se cutremură puţin, dar i-am 
şoptit că era în siguranţă. După ce acul broşei ieşi din 
pielea groasă, am dat mantia din blană la o parte, 
arătându-i lui Haswold goliciunea britonei. El saliva în 
barba plină cu solzi de peşte, degetele chircindu-i-se în 
blănurile de vidră murdare. Am acoperit-o pe Iseult cu 
mantia, iar ea îşi prinse broşa. 

— Cât îmi dai pe ea? 

— Aş putea s-o iau pur şi simplu, zise Haswold arătând 
cu capul spre oamenii lui. 

Am zâmbit auzindu-i cuvintele. 

— Ai putea, însă mulţi dintre ai tăi vor muri înaintea 
noastră, iar spiritele noastre se vor întoarce pentru a vă 
ucide femeile şi a-i face pe copiii voştri să ţipe. N-ai aflat 
că avem o vrăjitoare printre noi? Crezi că armele voastre 
pot lupta cu magia? 

Niciunul dintre ei nu se clinti. 

— Am argint, spuse Haswold. 


4 195 # 


— N-am nevoie de argint. Ceea ce vreau este un pod şi 
un fort. M-am răsucit şi am arătat peste râu. Cum se 
numeşte dealul acela? 

Ridică din umeri. 

— Dealul. Aşa i se spune, dealul. 

— Trebuie să devină un fort, cu pereţi din buşteni, cu o 
poartă din bârne şi cu un turn din care oamenii să poată 
vedea până departe pe râu. Apoi, vreau un pod care să 
ducă la fort, un pod destul de zdravăn încât să oprească 
trecerea corăbiilor. 

— Vrei să opreşti corăbiile? Haswold se scărpină în 
nădragi şi clătină din cap. Nu se poate construi un pod. 

— De ce? 

— Apa e prea adâncă. ; 

Ceea ce probabil că era adevărat. In clipa aceea, la 
reflux, râul Pedredan curgea mohorât printre bancuri de 
noroi abrupte şi adânci. 

— Dar pot bloca râul, continuă starostele fără să-şi ia 
ochii de la Iseult. 

— Blochează râul şi construieşte un fort, i-am cerut. 

— Dă-mi-o, şi le vei avea pe amândouă, îmi promise 
Haswold. 

— Dacă-mi îndeplineşti dorinţa, le poţi avea şi pe ea, şi 
pe surorile ei, şi pe verişoarele ei. Pe toate zece. 

Haswold ar fi secat toată mlaştina şi ar fi construit un 
nou Ierusalim pentru şansa de a o avea pe Iseult, căci nu 
gândea decât cu mădularul. Niciodată n-am văzut o treabă 
făcută atât de repede, în numai câteva zile. Mai întâi blocă 
râul, construind o barieră plutitoare din buşteni şi copaci 
căzuţi, plus crengile lor încâlcite, toate legate cu funii din 
piele de capră. Echipajul unei corăbii ar fi putut, până la 
urmă, să dezmembreze acel obstacol, dar nu în condiţiile 
în care era atacat cu sulițe şi săgeți din fortul de pe deal, 
care avea o palisadă din lemn, un şanţ plin cu apă şi un 
turn înalt şi îngust făcut din buşteni de arin legaţi cu funii 
din piele. Construcţia era rudimentară, dar zidul era destul 
de zdravăn. Mă temeam chiar că micul fort avea să fie gata 
înainte să se adune suficienţi saxoni ca să instalez o 


4 196 # 


garnizoană acolo, însă cei trei preoţi îşi făceau treaba, 
aducând încontinuu oşteni. Pe unii i-am trimis la 
ZEthelingaeg, cerându-le să ajute la isprăvirea fortului. 

Când treaba fu aproape gata, am dus-o pe Iseult din nou 
pe Æthelingæg, îmbrăcată ca înainte, doar că purta o 
tunică din piele de căprioară pe sub blana prețioasă. Ne- 
am oprit în mijlocul satului şi i-am spus lui Haswold că 
putea s-o ia. Starostele mă privi îngrijorat, apoi se uită la 
tânăra britonă. 

— Ea mea? 

— E toată a ta, am zis, dându-mă la o parte. 

— Dar surorile ei? întrebă el lacom. Şi verişoarele? 

— Le voi aduce mâine. 

Îi făcu semn lui Iseult să vină în coliba lui. 

— Haide, frumoaso. 

— În ţara ei este obiceiul ca un bărbat s-o conducă pe 
femeie către patul lui, am explicat. 

Haswold se uită drăgăstos la Iseult, al cărei chip 
măsliniu se înălța deasupra bogatei mantii argintii. Când 
m-am retras şi mai mult, abandonând-o, el se repezi s-o 
apuce, însă ea îşi scoase mâinile de sub blana groasă şi-i 
înfipse Acul-Viespii în burtă. Haswold strigă de oroare şi 
de surprindere, şi am văzut-o pe Iseult ezitând înainte de a 
ridica tăişul în pântecul lui, şocată de efortul necesar 
pentru a spinteca un om şi de gândul că tocmai săvârşea o 
crimă. Peste câteva clipe strânse din dinţi şi smuci arma cu 
putere, despicându-l ca pe un crap. Starostele scoase un 
țipăt straniu, mai degrabă un schelălăit, în timp ce se 
împleticea îndărăt din faţa ochilor ei răzbunători, cu 
maţele revărsându-i-se. M-am repezit lângă Iseult, cu 
Răsuflarea-Şarpelui afară din teacă. Ea gâfâia tremurând. 
Dorise s-o facă, dar mă îndoiam că ar fi vrut să repete acea 
experienţă. 

— Vi s-a cerut să luptaţi pentru regele vostru, m-am 
răstit la sătenii care priveau uluiţi. 

Haswold se zvârcolea pe jos, şi am văzut cum sângele îi 
îmbiba hainele din blană de vidră. Scoase un nou schelălăit 
în timp ce bâjbâia cu o mână murdară printre maţele 


4 197 # 


căzute. 

— Pentru regele vostru! am repetat. Când vi se spune că 
luptaţi pentru regele vostru, nu e o rugăminte, ci obligaţia 
voastră! Fiecare bărbat de-aici este oştean, duşmanii voştri 
sunt danezii, iar dacă nu luptaţi cu ei, atunci veţi lupta cu 
mine! 

Iseult rămăsese lângă Haswold, care zvâcnea ca un 
peşte muribund. Am îndepărtat-o şi am înfipt Răsuflarea- 
Şarpelui în gâtul lui. 

— Ia-i capul, îmi spuse ea. 

— De ce să-i iau capul? 

— Pot face vrăji puternice cu el. 

Am agăţat capul lui Haswold pe zidul fortului, cu faţa 
spre danezi, iar cu timpul, alte opt capete i se alăturară. Le 
aparţineau principalilor susţinători ai starostelui, care 
fuseseră ucişi de sătenii bucuroşi să scape de ei. Eofer, 
arcaşul, nu se număra printre aceştia. Era un om nătâng, 
incapabil să lege două vorbe; putea doar să mormăie, iar 
din când în când, scotea zgomote stridente. S-ar fi lăsat 
condus chiar şi de un copil, dar, când i se cerea să-şi 
folosească arcul, dovedea o forţă teribilă şi o precizie 
uimitoare. Era vânătorul satului Æthelingæg, şi se spunea 
că putea să doboare un mistreţ adult de la o sută de paşi. 
Numele lui chiar asta însemna, „mistreţ”. 

L-am lăsat pe Leofric să comande garnizoana de la 
ZEthelingaeg şi m-am întors cu Iseult la refugiul lui Alfred. 
Cum tăcea, am crezut-o cufundată în nefericirea ei, dar, la 
un moment dat, izbucni în râs. 

— Uite! zise ea arătând spre sângele mortului care 
pătase blana lui /Elswith. 

Incă ţinea la cingătoare Acul-Viespii. Asta era sabia mea 
scurtă, o sabie saxonă, o armă de temut într-o luptă de 
aproape, când nu ai loc să foloseşti o sabie lungă sau o 
secure. Îi trecu lama prin apă, apoi o şterse de sânge cu 
poalele mantiei lui ZElswith. 

— Să omori un om este mai greu decât am crezut, spuse 
ea. 

— E nevoie de forţă. 


Y 198 # 


— Dar acum am sufletul lui. 

— Acesta este motivul pentru care ai făcut-o? 

— Ca să dai viaţă, trebuie s-o iei de undeva. 

Acestea fiind zise, îmi dădu înapoi Acul-Viespii. 

Alfred se bărbierea. Îşi lăsase barba să crească nu ca să 
se deghizeze, ci pentru că fusese prea deprimat ca să-i 
pese de înfăţişarea lui, dar acum stătea gol până la brâu 
lângă o albie de lemn plină cu apă fierbinte. Pieptul îi era 
jalnic de slab, burta îi era lipită de şira spinării, dar se 
spălase, îşi pieptănase părul şi îşi dădea barba jos cu un 
brici străvechi, pe care îl împrumutase de la un localnic. 
Fiica lui, ZEthelflaed, îi ţinea o bucată de argint pe post de 
oglindă. 

— Mă simt mai bine, îmi spuse el pe un ton solemn. 

— Mă bucur, sire, la fel şi eu. 

— Asta înseamnă că ai omorât pe cineva? 

— Ea a făcut-o, am zis arătând cu capul spre Iseult. 

Alfred o privi întrebător. 

— Soţia mea, spuse el cufundând briciul în apă, întreba 
dacă Iseult este cu adevărat regină. 

— A fost, dar asta nu înseamnă mare lucru în 
Cornwalum. A fost regina unui morman de bălegar. 

— Şi e păgână? 

— Păi, era un regat păgân. Nu ţi-a spus fratele Asser? 

— A zis că nu erau buni creştini. 

— Credeam că Dumnezeu este cel care hotărăşte asta. 

— Bine, Uhtred, bine! Flutură briciul spre mine, apoi se 
aplecă spre oglinda de argint ca să se radă deasupra buzei 
de sus. Poate prevedea viitorul? 

— Poate. 

Se bărbieri în tăcere preţ de câteva clipe. ZEthelflaed o 
fixa pe Iseult cu privirea. 

— Spune-mi, a zis dacă voi mai fi regele Wessexului? mă 
întrebă Alfred în cele din urmă. 

— Vei fi, zise Iseult pe un ton neutru, luându-mă prin 
surprindere. 

Alfred o scrută cu atenţie. 

— Soţia mea spune că acum, având în vedere că Edward 


4 199 # 


se simte mai bine, putem căuta o corabie. Am putea găsi 
una cu care să ne ducem în Francia sau poate la Roma. La 
Roma există o comunitate saxonă. Trecându-şi briciul 
peste maxilar, adăugă: Ne-ar primi bine acolo. 

— Danezii vor fi înfrânți, rosti Iseult pe acelaşi ton 
neutru, dar ferm. 

Alfred îşi masă obrajii. 

— Exemplul lui Boethius îmi spune că are dreptate. 

— Boethius e unul dintre războinicii tăi? l-am întrebat. 

— Boethius a fost un roman, Uhtred, zise regele pe un 
ton plin de reproş faţă de neştiinţa mea, a fost un creştin şi 
un filosof, şi un om care avea cunoştinţe bogate luate din 
cărţi. Cu adevărat bogate! Făcu o pauză gândindu-se la 
povestea lui Boethius, apoi reluă: Când păgânul Alaric a 
invadat Roma, iar civilizaţia şi religia adevărată păreau 
sortite pieirii, Boethius s-a ridicat singur împotriva 
păcătoşilor. A avut de suferit, dar a învins, şi noi îi putem 
urma pilda. Fireşte că putem. Îndreptă briciul spre mine. 
Nu trebuie să uităm niciodată exemplul lui Boethius, 
Uhtred, niciodată. 

— N-o să-l uit, sire, dar crezi că învăţătura cărţilor te va 
ajuta să scapi de-aici? 

— Cred că, după plecarea danezilor, îmi voi lăsa barba 
să crească aşa cum trebuie. Mulţumesc, scumpa mea, îi 
spuse el lui /ZEthelflaed. Du-i oglinda înapoi lui Eanfleed, te 
TOg. 

ZEthelflaed o luă la fugă, iar Alfred mă privi cu un 
oarecare amuzament. 

— Te miră că soţia mea şi Eanflaed s-au împrietenit? 

— Mă bucur de asta, sire. 

— Şi eu. 

— Dar ştie soţia ta ce meserie are Eanflaed? 

— Nu tocmai. Crede că Eanflæd era bucătăreasă la o 
tavernă. Ceea ce este destul de adevărat. Deci, avem un 
fort la Æthelingæg? 

— Avem. Leofric este comandant acolo şi are patruzeci 
şi trei de oameni. 


% 200 # 


— Iar aici avem douăzeci şi opt. Tribul madianiţilor*! 
chicoti el. În condiţiile astea, ne mutăm acolo. 

— Poate peste o săptămână sau două. 

— De ce să aşteptăm atât? 

Am ridicat din umeri. 

— Acel loc se află mai departe în mlaştină. Când vom 
avea mai mulţi oameni, când vom fi siguri că putem apăra 
insula /Ethelingaeg, atunci va fi vremea să ne mutăm. 

Îşi puse o cămaşă jerpelită. 

— Noul tău fort nu-i poate opri pe danezi? 

— Îi va încetini, sire. Dar tot ar putea pătrunde în 
mlaştină. 

Totuşi, le-ar fi fost greu, fiindcă Leofric săpa şanţuri 
pentru apărarea părţii vestice a insulei. 

— Vrei să spui că insula Æthelingæg este mai 
vulnerabilă decât asta? 

— Da, sire. 

— Tocmai de aceea trebuie să mă duc acolo. Nu se poate 
ca oamenii să spună că regele s-a ascuns într-un loc 
inaccesibil, nu-i aşa? Alfred îmi zâmbi. Trebuie să spună că 
regele nu se teme de danezi. Că a aşteptat acolo până când 
inamicii au ajuns foarte aproape de el, că s-a pus în 
primejdie. 

— Dar familia lui? 

— Şi familia lui, rosti el cu fermitate. Se gândi câteva 
clipe. Dacă atacă în forţă, pot cuceri toată mlaştina, nu-i 
aşa? 

— Da, sire. 

— Deci nu există un loc mai sigur decât altul. Dar câţi 
oameni are Svein? 

— Nu ştiu, sire. 

— Nu ştii? 

Era un reproş, delicat ce-i drept, dar tot reproş. 

— Nu m-am apropiat de ei, sire, fiindcă până acum am 
fost prea slabi ca să-i înfruntăm, iar atât timp cât ne lasă în 


” Populaţie antică nomadă din regiunea Madian, la sud-est de 
Palestina, descinzând, potrivit Vechiului Testament, din Madian, al 
patrulea fiu al lui Avraam (n.tr.). 


% 201 # 


pace, şi noi îi vom lăsa în pace. N-are rost să stârneşti un 
cuib de albine sălbatice dacă nu eşti hotărât să obţii 
mierea. 

Incuviinţă din cap, acceptând argumentul. 

— Totuşi, trebuie să ştim câte albine sunt, nu-i aşa? Prin 
urmare, mâine ne vom duce să aruncăm o privire. Noi doi, 
Uhtred. 

— Nu, sire, am ripostat. Mă voi duce singur. Tu nu 
trebuie să rişti. 

— Ba exact asta trebuie să fac, iar oamenii trebuie să 
ştie că o fac pentru că sunt regele lor. De ce şi-ar dori un 
rege care nu împarte primejdia cu ei? Aşteptă să-i dau un 
răspuns, însă nu-mi venea niciunul, aşa că spuse: Bine, hai 
să ne rostim rugăciunile, apoi să mâncăm. 

Tocană de peşte. Mereu era tocană de peşte. 

A doua zi am pornit în căutarea inamicului. 


Eram şase. Vâslaşul luntrii, eu şi Iseult, doi oşteni şi 
Alfred, pe care încercasem zadarnic să-l conving să 
rămână pe insulă. 

— Dacă e să rămână cineva, aceea ar trebui să fie Iseult. 

— Ea va merge cu noi, am zis. 

— Evident. 

Ne-am urcat cu toţii într-o luntre mare şi am pornit spre 
vest. Alfred privea păsările, miile de păsări. Erau lişiţe, 
găinuşe-de-baltă, cufundaci, rațe şi bâtlani, iar către apus, 
pe fundalul cerului mohorât, se zărea un stol de pescăruşi. 

Localnicul ne duse cu repeziciune pe nişte canale numai 
de el ştiute. In unele momente părea că intră direct în câte 
o insuliţă acoperită cu stuf sau iarbă, dar barca aluneca 
printr-o deschizătură şi ajungea din nou în întinderea de 
apă. Fluxul în creştere făcea apa să se vălurească prin 
canalele înguste, aducând peşti în năvoade şi în coşuri. 
Sub stolul de pescăruşi, departe spre vest, am reuşit să 
zăresc catargele flotei lui Svein, care fusese trasă pe țărm. 
Le văzu şi Alfred. 

— De ce nu i se alătură lui Guthrum? 

— Pentru că Svein nu vrea să primească ordine de la 


4 202 # 


Guthrum, i-am explicat. 

— De unde ştii? 

— El mi-a zis. 

Alfred făcu o pauză, probabil gândindu-se la modul în 
care fusesem judecat în faţa Witanului. Mă privi cu 
tristeţe. 

— Ce fel de om este? 

— Cumplit. 

— Atunci, de ce nu ne-a atacat încă? 

Şi eu mă întrebasem acelaşi lucru. Svein ratase ocazia 
perfectă de a invada mlaştina şi a-l ucide pe Alfred. De ce 
nici măcar nu încercase? 

— Pentru că în alte părţi există prăzi mai uşor de 
obţinut, am sugerat într-un târziu, şi fiindcă nu vrea să 
asculte de Guthrum. Ei doi sunt rivali. Dacă Svein acceptă 
să primească ordine de la Guthrum, îl recunoaşte drept 
regele lui. 

Alfred se uită la catargele îndepărtate, care arătau ca 
nişte mici zgârieturi pe cer. Eu am arătat spre un deal 
abrupt care se înălța din ape spre apus, şi omul mlaştinii 
cârmi în direcţia aceea. Ajunşi la mal, am urcat printre 
arini cu trunchiul gros sub privirile oamenilor posomorâţi, 
îmbrăcaţi în blănuri de vidră murdare, care stăteau lângă 
nişte colibe dărăpănate. Barcagiul nu ştia ca acel loc să 
aibă vreun nume, ci doar că i se spunea „Brant”, ceea ce 
însemna „abrupt”, şi aşa şi era. Abrupt şi înalt, oferind o 
vedere bună spre sud, către locul unde râul Pedredan se 
ondula ca un şarpe uriaş în inima mlaştinii. Iar la gura 
râului, unde nisipul şi mâlul se cufundau în marea Seefern, 
am zărit corăbiile daneze. 

Erau trase pe celălalt mal al Pedredanului, în acelaşi loc 
unde Ubba îşi lăsase corăbiile înainte de a-şi întâlni 
moartea pe câmpul de luptă. De acolo, Svein putea vâsli cu 
uşurinţă până la Æthelingæg, fiindcă râul era lat şi adânc, 
şi n-ar fi întâlnit nicio piedică până la digul de lângă fortul 
unde-l aştepta Leofric. Doream ca Leofric şi oamenii din 
garnizoana lui să fie avertizaţi dacă danezii atacau, iar de 
pe acel deal înalt, tabăra lui Svein se vedea bine. În acelaşi 


4 203 # 


timp, era suficient de departe pentru ca instalarea unui 
avanpost să nu provoace un atac din partea inamicului. 

— Ar trebui să înfiinţăm aici un post de strajă, i-am spus 
lui Alfred. Ar putea să aprindă focul şi să-i prevină pe cei 
de pe Æthelingæg cu două-trei ore înainte de un atac al 
danezilor. 

El încuviinţă din cap fără să facă vreun comentariu. 
Privea corăbiile duşmane, însă distanţa era mult prea mare 
ca să le poată număra. Era palid; dându-mi seama că 
urcuşul îl istovise, l-am condus la poalele dealului, către 
colibele din care ieşea fum. 

— Ar trebui să te odihneşti aici, sire. Eu mă duc să 
număr corăbiile. 

Nu mă contrazise, probabil pentru că durerile de 
pântece îl chinuiau din nou. Am găsit o colibă locuită de o 
văduvă şi de cei patru copii ai ei, i-am dat un ban de argint 
şi i-am zis că regele avea nevoie de adăpost şi de căldură 
pe durata acelei zile. Nu cred că pricepuse cine era 
oaspetele, dar cunoştea valoarea unui şiling, aşa că Alfred 
intră în casa ei şi se aşeză lângă foc. 

— Dă-i o supă, i-am spus văduvei pe nume Elwide, şi 
lasă-l să doarmă. 

Ea se încruntă. 

— Oamenii nu dorm când e atâta treabă de făcut! Sunt 
tipari de curăţat, peşti de afumat, plase de reparat, 
capcane de împletit. 

— Pot să muncească ei, i-am zis arătând spre cei doi 
oşteni. 

I-am lăsat pe toţi la mila lui Elwide, în vreme ce eu şi 
Iseult am pornit cu luntrea spre sud. Barcagiul rămase să 
ajute la curăţarea şi afumarea ţiparilor, fiindcă gura râului 
Pedredan era la doar vreo patru mile distanţă, iar Brant 
reprezenta un reper foarte vizibil. 

Am traversat un râu mai mic, apoi am vâslit printr-o 
lungă baltă presărată cu tufe de păruşcă, de unde se zărea 
dealul de pe celălalt mal al Pedredanului unde fuseserăm 
asediați de Ubba. l-am spus lui Iseult povestea luptei, în 
timp ce duceam luntrea prin apa puţin adâncă. Dându-mi 


% 204 # 


seama că refluxul se producea rapid, am legat barca de un 
par putred, după care am pornit înspre Pedredan pe o 
porţiune de mâl întărit, presărat cu levănţică-de-mare. 
Lăsasem luntrea cam departe de râu, aşa că am avut mult 
de mers prin vântul rece, dar, după ce am urcat pe malul 
abrupt al râului, am reuşit să vedem perfect tabăra 
inamică. Şi danezii ne puteau vedea. Nu purtam zale, însă 
aveam săbiile la mine; când mă zăriră, oştenii se apropiară 
pe celălalt mal şi începură să strige ocări peste apa 
învolburată. Fără să-i bag în seamă, am numărat douăzeci 
şi patru de corăbii cu capete de fiare trase pe fâşia de 
pământ unde-l învinseserăm pe Ubba cu un an în urmă. Şi 
corăbiile arse ale lui Ubba se aflau acolo, cu carenele lor 
negre pe jumătate îngropate în nisip lângă oamenii care 
ţopăiau şi strigau insulte. 

— Câţi bărbaţi vezi? am întrebat-o pe Iseult. 

Printre ruinele mănăstirii unde Svein îi ucisese pe 
călugări se aflau câţiva danezi, dar cei mai mulţi erau 
lângă corăbii. 

— Doar bărbaţi? 

— Lasă femeile şi copiii, i-am spus. 

Se vedeau grupuri de femei, mai ales în satul aflat în 
amonte. Cum nu ştia să spună pe limba mea numerele mai 
mari, Iseult îmi comunică estimarea ei ridicându-şi şi 
coborându-şi degetele de şase ori. 

— Sunt şaizeci? am zis. Aha, cel mult şaptezeci. Şi sunt 
douăzeci şi patru de corăbii. 

Ea se încruntă, neînţelegând ce voiam să spun. Am 
continuat socotelile: 

— Douăzeci şi patru de corăbii înseamnă o armată de 
câţi oameni? Opt sute? Nouă sute de oşteni? Deci, cei 
şaizeci sau şaptezeci de bărbaţi sunt paznicii corăbiilor. 
Dar ceilalţi unde sunt? m-am întrebat eu privind cum cinci 
danezi trăgeau o barcă spre gura râului. Plănuiau să-l 
traverseze şi să ne prindă, dar nu intenţionam să zăbovesc 
acolo atât de mult. Ceilalţi, mi-am răspuns singur la 
întrebare, au plecat spre miazăzi. Şi-au lăsat femeile aici şi 
s-au dus la prădat. Incendiază, ucid, se îmbogăţesc. 


4 205 # 


Distrug Defnascirul. 

— Vin! rosti Iseult când îi văzu pe cei cinci bărbaţi 
urcând în barcă. 

— Vrei să-i ucid? 

— Poţi? mă întrebă ea privindu-mă plină de speranţă. 

— Nu, aşa că hai să plecăm. 

Am pornit îndărăt, traversând lunga întindere de mâl şi 
nisip. Fluxul revenea, şi apa acoperea pământul cu o 
rapiditate surprinzătoare, clipocind şi unduindu-se în timp 
ce umplea micile albii. M-am răsucit şi am văzut că cei 
cinci danezi abandonaseră urmărirea şi se întorseseră pe 
malul vestic, unde focurile de tabără păreau firave pe 
fundalul înserării. 

— Se vede barca, spuse Iseult. 

— Acolo, am zis eu fără a fi sigur că aveam dreptate, 
deoarece lumina era tot mai slabă, iar luntrea noastră era 
legată în faţa unui pâlc de trestii. 

Ajunseserăm să sărim dintr-un loc uscat în altul în timp 
ce apa continua să crească, porțiunile uscate devenind tot 
mai rare. Până la urmă, am luat-o de-a dreptul prin apă, 
zgribulindu-ne sub palele de vânt care împingeau fluxul 
spre interiorul ținutului. 

Mareele sunt înalte în marea Saefern. Poţi să 
construieşti o colibă în perioada refluxului, dar aceasta va 
dispărea sub ape la venirea fluxului. La reflux apar insule 
ale căror maluri se înalţă la zece metri deasupra apei, însă 
la punctul maxim al fluxului nici măcar nu se mai văd. În 
clipa aceea, marea creştea repede, apa era rece, iar Iseult 
începuse să se împleticească, aşa că am ridicat-o şi am 
purtat-o în braţe ca pe un copil. Aveam impresia că 
străbăteam o nesfârşită mare îngheţată, dar apoi, poate 
pentru că Hoder, zeul orb al nopţii, se îndurase de mine, 
am văzut luntrea legănându-se lângă priponul său. 

Am culcat-o pe Iseult cu grijă şi am urcat şi eu peste 
bordul jos. Am tăiat funia, apoi, îngheţat, ud şi speriat, m- 
am prăbuşit în barcă şi am lăsat-o să fie dusă de flux. 

— Trebuie să ajungem la un foc, îmi spuse Iseult. 

Imi doream să-l fi luat cu noi pe barcagiu, pentru că 


4 206 # 


trebuia să găsesc o cale de întoarcere prin frigul acela 
pătrunzător şi pe lumina tot mai slabă a zilei. Iseult se 
ghemui lângă mine şi privi în zare, către dealul care se 
înălța verde şi abrupt în faţa pământului aflat la răsărit. 

— Eanflaed mi-a zis că acel deal este Avalon, spuse ea cu 
respect. 

— Avalon? 

— Locul unde e îngropat Arthur. 

— Din câte am avut impresia, tu credeai că doarme. 

— Da, doarme, zise ea cu convingere. Doarme în 
mormânt, împreună cu războinicii lui. Cu ochii la dealul 
îndepărtat, care părea să strălucească în bătaia ultimelor 
raze rătăcite ale soarelui ce-şi arunca săgețile dinspre 
vest, din spatele norilor, şopti: Arthur! A fost cel mai mare 
rege care a existat vreodată. Avea o sabie magică. 

Pe când îmi povestea cum Arthur îşi scosese sabia dintr- 
o piatră şi cum îşi condusese în luptă marii războinici, m- 
am gândit că inamicii lui fuseserăm noi, anglo-saxonii. 
Acum, Avalonul se afla în Anglia; nu puteam să nu mă 
întreb dacă, peste câţiva ani, aflaţi sub stăpânire daneză, 
saxonii aveau să-şi mai amintească de regii din trecut şi să 
afirme că fuseseră măreţi. La apusul soarelui, Iseult începu 
să cânte încetişor pe limba ei. Îmi spuse că acel cântec era 
despre Arthur şi despre felul în care el înălţase o scară 
până la lună pentru a culege stelele şi a face din ele o 
pelerină pentru regina lui, Guinevere. Vocea ei ne purtă 
peste apa crepusculară în vreme ce barca noastră aluneca 
printre trestii. In spate, focurile aprinse de paznicii 
corăbiilor daneze se pierdeau în întunericul care cuprindea 
totul, iar undeva departe, un câine urla. Dintr-odată, stropi 
de ploaie începură să cadă în apa aproape neagră. Iseult 
încetă să cânte când Brant apăru la orizont. 

— Va fi o mare bătălie, murmură ea. Cuvintele ei mă 
luară prin surprindere; credeam că încă se gândea la 
Arthur şi îşi imagina că regele adormit avea să se ridice 
brusc de pe patul lui de ţărână, într-o izbucnire de pământ 
şi oţel. O bătălie care se va da lângă un deal, continuă 
Iseult, un deal abrupt, şi va fi un cal alb, iar pe versantul 


4 207 # 


dealului va curge sânge şi danezii vor fugi de saesoni. 

Saesonii eram noi, saxonii. 

— Ai visat tu asta? am întrebat-o. 

— Da, am visat. 

— Deci, aşa va fi? 

— Asta-i soarta, rosti ea, şi chiar atunci prora bărcii 
ajunse pe ţărmul insulei, alunecând pe nisip. 

Era beznă, dar pe plajă erau focuri la care se afuma 
peştele, aşa că ne-am folosit de lumina lor, ca să găsim 
drumul spre casa lui Elwide, făcută din lemn de arin şi 
acoperită cu stuf. Alfred şedea în mijloc, lângă vatră, şi 
privea absent flăcările. Elwide, cei doi soldaţi şi barcagiul 
jupuiau tipari într-o parte a colibei, unde trei dintre copiii 
văduvei făceau capcane din ramuri de salcie împletite, iar 
al patrulea eviscera o ştiucă mare. 

M-am aşezat lângă foc, sperând să-mi dezmorţesc 
picioarele îngheţate. Alfred clipi, parcă surprins să mă 
vadă. 

— Ce fac danezii? vru el să ştie. 

— Au plecat de pe țărm, s-au dus la prădat. Au lăsat vreo 
şaizeci sau şaptezeci de oameni de pază la corăbii. 

M-am tras mai aproape de foc, întrebându-mă dacă avea 
să-mi mai fie vreodată cald. 

— Avem mâncare aici, zise Alfred vag. 

— Bine, pentru că suntem lihniţi. 

— Nu, vreau să spun că e mâncare în mlaştină. E 
suficientă mâncare pentru a hrăni o armată. Am putea să-i 
atacăm, Uhtred, să adunăm oameni şi să-i atacăm. Dar 
asta nu-i îndeajuns. M-am gândit. M-am gândit toată ziua. 
Alfred arăta mai bine, mai puţin suferind. Probabil că 
avusese nevoie de un răgaz ca să chibzuiască şi-l găsise în 
acea colibă urât mirositoare. Nu voi fugi! declară el cu 
fermitate. Nu mă duc în Francia. 

— Bine, am zis, deşi mi-era frig şi nu prea îl ascultam. 

— O să rămânem aici, strângem o armată şi ne luăm 
Wessexul înapoi. 

— Bine, am repetat. _ 

Simţeam miros de ars. In jurul vetrei erau pietre plate 


4 208 # 


pe care Elwide pusese la copt nişte lipii din ovăz, însă 
marginile dinspre foc începuseră să se înnegrească. Am 
mutat una, dar Alfred se încruntă şi-mi făcu semn să mă 
opresc, de teamă să nu-l distrag. 

— Problema este că nu-mi permit să port un mic război. 

Nu-mi dădeam seama ce alt război ar fi putut să poarte, 
însă am păstrat tăcerea. Peste câteva clipe grăi iarăşi: 

— Cu cât danezii rămân mai mult aici, cu atât mai mult 
îşi impun stăpânirea. Oamenii vor începe să i se supună lui 
Guthrum. Nu pot tolera asta. 

— Nu, sire. 

— Aşa că trebuie să-i înfrângem, spuse el cu hotărâre. 
Nu să-i batem, Uhtred, ci să-i înfrângem! 

M-am gândit la visul lui Iseult, dar n-am zis nimic, apoi 
m-am gândit la cât de des făcuse Alfred pace cu danezii, în 
loc să se lupte cu ei. Din nou, n-am zis nimic. 

— La primăvară o să vină şi alţi danezi, şi se vor 
răspândi prin tot Wessexul, iar până la sfârşitul verii nu va 
mai fi niciun Wessex. Aşa că trebuie să facem două lucruri. 
De fapt, nu vorbea cu mine, ci mai degrabă gândea cu voce 
tare. În primul rând, zise el ridicându-şi un deget lung, 
trebuie să-i împiedicăm să-şi disperseze armata. Trebuie să 
se lupte cu noi aici. Trebuie să rămână laolaltă, să nu mai 
poată trimite prin ţară trupe care să pună stăpânire pe 
pământurile oamenilor. 

Aici avea dreptate. Din câte auzisem, danezii făceau 
incursiuni în tot Wessexul, atacând rapid, jefuind tot ce 
puteau înainte ca alţii să le-o ia înainte, dar în câteva 
săptămâni aveau să înceapă a-şi căuta locuri unde să se 
stabilească. Alfred spera să împiedice acest lucru făcându-i 
să se concentreze asupra mlaştinii. 

— Iar cât ei sunt ocupati cu noi, trebuie adunat fyrdul. 

L-am privit fix. Presupusesem că avea să rămână în 
mlaştină până când fie eram învinşi, fie reuşeam să 
strângem o armată suficient de mare încât să recucerim un 
comitat, apoi încă unul şi tot aşa, dar viziunea lui era mult 
mai măreaţă. Voia să adune armata Wessexului chiar sub 
nasul danezilor şi să-şi ia regatul înapoi cu totul. Era ca un 


4 209 # 


joc de zaruri, şi el decisese să rişte tot ce avea, aşa puţin 
cât era, pe o singură aruncare. 

— Îi vom provoca la o mare bătălie, spuse el cu hotărâre, 
iar cu ajutorul lui Dumnezeu, îi vom distruge. 

Brusc, se auzi un țipăt. Parcă smuls dintr-o reverie, 
Alfred îşi ridică privirea, dar prea târziu; Elwide era deja 
lângă el, certându-l că lăsase lipiile să se ardă. 

— Ţi-am spus să le păzeşti! strigă ea şi, furioasă, îl lovi 
pe rege cu un ţipar jupuit. 

Lovitura avu destulă forţă pentru a-l face pe Alfred să 
cadă într-o parte. Cei doi oşteni săriră de la locurile lor, cu 
mâinile pe săbii, dar le-am făcut semn să nu intervină, în 
timp ce Elwide se grăbea să ia lipiile arse de pe pietre. 

— 'Ţi-am spus să le păzeşti! ţipă ea din nou. 

Alfred rămase acolo unde căzuse, şi mi s-a părut că 
plângea, dar apoi mi-am dat seama că râdea. 

Râdea în hohote, cu lacrimi, fericit cum nu-l mai 
văzusem niciodată. Fiindcă avea un plan pentru a-şi 
recupera regatul. 


În garnizoana de la Æthelingæg se aflau deja şaptezeci 
şi trei de oameni. Alfred se mută acolo împreună cu familia 
şi-i trimise pe şase dintre oamenii lui Leofric la Brant, 
înarmaţi cu securi şi având ordine să construiască un turn 
de veghe. Era în plină formă, calm şi încrezător, panica şi 
disperarea din primele zile de ianuarie fiind alungate de 
convingerea iraţională că avea să-şi recapete regatul până 
la sosirea verii. Se bucură nespus să-l vadă pe părintele 
Beocca; acesta cobori şchiopătând dintr-o barcă, apoi 
îngenunche la picioarele regelui. 

— Trăieşti, sire! strigă fericit Beocca apucându-l pe 
Alfred de glezne. Dumnezeu fie lăudat, trăieşti! 

Cu lacrimi în ochi, Alfred îl ridică şi-l îmbrăţişă. A doua 
zi, duminică, Beocca ţinu o slujbă pe care n-am putut să n- 
o aud pentru că avea loc în aer liber, sub un cer senin şi 
rece, iar insula Æthelingæg era prea mică pentru vocea 
preotului. Beocca povesti cum David, regele Israelului, 
fiind silit să fugă de duşmani, îşi găsise refugiu în peştera 


% 210 # 


Adullam, iar Dumnezeu îl ajutase să se întoarcă în Israel şi 
să-şi învingă inamicii. 

— Acesta este Adullamul nostru! rosti Beocca arătând cu 
mâna  teafără spre  acoperişurile din stuf de pe 
Æthelingæg, iar el este David al nostru! Şi Dumnezeu ne 
va ajuta să învingem! 

— Mare păcat, părinte, că n-ai fost la fel de bătăios 
acum două luni, i-am spus mai târziu. 

— Mă bucur că eşti în grațiile regelui, zise el mândru. | 

— A descoperit valoarea ticăloşilor ucigaşi ca mine. În 
scurt timp o să-şi dea seama că nu poate avea încredere în 
sfaturile unor ticăloşi smiorcăiţi ca tine, care-i zic că 
danezii pot fi învinşi prin rugăciuni. 

Pufni auzind insulta, apoi se uită dezaprobator la Iseult. 

— Ai veşti despre soţia ta? 

— Niciuna. 

Beocca avea nişte veşti, dar nu despre Mildrith. El 
fugise spre sud din calea invadatorilor danezi, ajungând la 
Dornwaraceaster, în 'Thornseta, unde se adăpostise la 
nişte călugări. Danezii veniseră, însă călugării fuseseră 
avertizaţi de apropierea lor, aşa că se ascunseseră într-un 
fort străvechi de lângă oraş. Danezii  jefuiseră 
Dornwaraceasterul, luând argint, bani şi femei, apoi o 
luaseră spre est. La scurt timp după aceea, Huppa, 
ealdormanul de Thornseeta, intrase în oraş cu cincizeci de 
războinici şi-i pusese pe călugări şi pe locuitori să repare 
zidurile fortului roman. 

— Oamenii de acolo sunt în siguranţă deocamdată, 
încheie Beocca, însă n-au destulă mâncare dacă danezii se 
întorc să-i asedieze. 

La un moment dat, Beocca aflase că Alfred era în 
mlaştina cea mare şi pornise singur la drum, dar în ultima 
zi a călătoriei întâlnise şase soldaţi care şi ei veneau la 
Alfred, aşa că sosiseră împreună. Nu ştia nimic despre 
Wulfhere, însă auzise că Odda cel Tânăr se afla undeva 
spre izvoarele Uiscului, într-un fort construit de oamenii 
din vechime. 

— Danezii fac incursiuni pretutindeni, zise el posomorât, 


% 211% 


dar, Dumnezeu fie binecuvântat, n-am văzut niciunul pe 
drum. 

— Dornwaraceaster e un oraş mare? l-am întrebat. 

— Destul de mare. Avea trei biserici frumoase. Trei! 

— Piaţă avea? 

— Da, era un loc prosper înainte de venirea danezilor. 

— Şi totuşi danezii n-au rămas acolo? 

— Şi nici la Gifle, un alt oraş mare, spuse Beocca. 

Guthrum îl luase prin surprindere pe Alfred, îi învinsese 
trupele de la Cippanhamm şi-l obligase să se ascundă, dar 
pentru a stăpâni Wessexul trebuia să cucerească toate 
oraşele care aveau ziduri de apărare. Dacă Beocca 
umblase trei zile prin ţară fără să vadă vreun danez, asta 
sugera că Guthrum nu avea suficienţi oameni ca să-şi 
păstreze toate cuceririle. Ar fi putut aduce oameni din 
Mercia sau Anglia de est, dar atunci locuitorii de-acolo s-ar 
fi putut ridica împotriva stăpânitorilor danezi care n-ar mai 
fi avut destui războinici, aşa că Guthrum probabil spera să 
primească în ajutor nişte corăbii din Danemarca. Până 
atunci, avea garnizoane în Baum,  Readingum, 
Meerlebeorg şi Andefera, şi probabil şi în alte locuri. Alfred 
bănuia - şi pe bună dreptate, după cum avea să se 
dovedească - că partea de est a Wessexului se afla în 
mâinile danezilor, dar multe zone din ţară încă nu fuseseră 
ocupate. Oamenii lui Guthrum făceau incursiuni în acele 
teritorii, însă nu erau destul de mulţi ca să înfiinţeze 
garnizoane în oraşe precum Wintanceaster, Gifle sau 
Dornwaraceaster. Ştiind că la începutul verii aveau să vină 
alte corăbii cu danezi, Alfred trebuia să atace până atunci, 
motiv pentru care, a doua zi după sosirea lui Beocca, 
convocă un consiliu. 

Pe insula Æthelingæg erau deja destui oameni pentru ca 
formalismul curţii regale să fie reluat. Nu-l mai găseam pe 
Alfred şezând seara în faţa colibei, ci trebuia să cer să fiu 
primit în audienţă. În lunea în care se întruni consiliul, 
dădu ordin ca una dintre casele mari să fie transformată în 
biserică, familia care locuia acolo să fie evacuată, iar 
câţiva dintre soldaţii nou-veniţi să facă o cruce mare pe 


% 212 # 


care s-o pună deasupra uşii şi să taie noi ferestre în pereţi. 
Consiliul se reuni în casa care-i aparținuse lui Haswold, iar 
Alfred aşteptă şi-şi făcu intrarea abia după ce ne-am 
adunat cu toţii. Ne-am ridicat şi am rămas în picioare până 
când el se aşeză pe unul din cele două scaune de pe 
estrada abia construită. ZElswith luă loc lângă el, burta ei 
mare fiind acoperită de mantia din blană argintie încă 
pătată cu sângele lui Haswold. 

Nu ni se îngădui să ne aşezăm până când episcopul de 
Exanceaster nu rosti o rugăciune, iar asta dură ceva 
vreme. În cele din urmă, regele ne făcu semn să luăm loc. 
Erau şase preoţi care stăteau în semicerc şi şase 
războinici: eu, Leofric şi patru soldaţi care făcuseră parte 
din garda lui Alfred. Unul dintre ei era un voinic cu barbă 
căruntă, pe nume Egwine, care-mi spuse că, întrucât 
comandase o sută de oameni pe dealul Æsc, i se cuvenea 
să conducă trupele adunate în mlaştină. Ştiam că discutase 
despre asta cu regele şi cu Beocca, aflat cu ocazia acelei 
adunări lângă estradă, la o masă şubredă, străduindu-se să 
noteze tot ce se spunea în consiliu. Beocca avea dificultăţi 
fiindcă cerneala era veche şi decolorată, pana se tot 
despica, iar pergamentele erau fâşii rupte de la marginea 
paginilor unei cărţi de rugăciuni, însă lui Alfred îi plăcea 
ca discuţiile să fie consemnate. 

Regele îi mulţumi episcopului pentru rugăciune, apoi 
anunţă, logic de altfel, că nu puteam spera să-l biruim pe 
Guthrum până nu-l învingeam pe Svein. Svein reprezenta 
ameninţarea imediată fiindcă, deşi majoritatea oamenilor 
săi plecaseră spre sud ca să atace Defnascirul, avea 
destule corăbii cu care să intre în mlaştină. 

— Are douăzeci şi patru de corăbii, spuse Alfred ridicând 
o sprânceană spre mine. 

— Douăzeci şi patru sunt, am confirmat. 

— Deci, cu toţii sunt aproape o mie de oameni. 

Alfred tăcu, lăsându-i pe oameni să cuprindă cu mintea 
acel număr. Beocca se încruntă fiindcă pana i se despicase 
din nou şi stropise cu cerneală mica fâşie de pergament. 

— Dar cu câteva zile în urmă, continuă regele, numai 


4 213 # 


şaptezeci de oameni păzeau corăbiile de la gura râului 
Pedredan. 

— Aproximativ şaptezeci, am intervenit. Poate că erau 
mai mulţi, dar nu i-am văzut. 

— Totuşi erau mai puţini de o sută, nu? 

— Bănuiesc că da, sire. 

— Aşa că trebuie să-i nimicim înainte ca restul să se 
întoarcă la corăbii, zise Alfred. 

Urmă o altă tăcere. Cu toţii ştiam cât de slabe erau 
forţele noastre. În fiecare zi soseau câţiva oameni, precum 
cei şase care veniseră cu Beocca, dar se adunau încet, fie 
pentru că vestea despre locul unde se afla regele se 
răspândea lent, fie pentru că vremea era neprielnică, iar 
oamenilor nu le plăcea să călătorească prin frig şi 
umezeală. Printre nou-veniţi nu se afla nici măcar un 
thegn. Thegnii erau nobili, oameni care aveau proprietăţi, 
care puteau aduce servitori bine înarmaţi, iar flecare 
comitat avea thegnii săi, de rang mai mic decât intendenţii 
şi ealdormanii, care erau şi ei thegni. Thegnii reprezentau 
puterea Wessexului, însă niciunul nu venise pe insula 
Æthelingæg. După cum am aflat, unii fugiseră peste 
graniţă, iar alţii încercau să-şi apere domeniile. Eram sigur 
că Alfred s-ar fi simţit mai bine având alături vreo zece 
thegni, dar trebuia să se mulţumească cu mine şi cu 
Leofric. 

— Câţi oameni avem acum? vru regele să ştie. 

— Peste o sută, rosti Egwine cu însufleţire. 

— Din care doar şaizeci sau şaptezeci sunt apți să lupte, 
am adăugat eu. 

Se răspândise o molimă, iar oamenii vomau, tremurau şi 
abia puteau să-şi controleze pântecăraia. Băgasem de 
seamă că, ori de câte ori se aduna o armată, apăreau şi 
astfel de boli. 

— Sunt de ajuns? întrebă Alfred. 

— De ajuns pentru ce, sire? 

Egwine gândea mai încet. 

— De ajuns ca să ne descotorosim de Svein, fireşte, 
pufni Alfred, iar tăcerea se lăsă din nou, pentru că 


% 214 # 


întrebarea fusese absurdă. 

În cele din urmă, Egwine îşi îndreptă umerii. 

— Mai mult decât de ajuns, sire! 

ZElswith îi zâmbi. 

— Şi cum propui s-o facem? îl întrebă regele. 

— Să luăm toţi oamenii pe care-i avem, sire, toţi oamenii 
capabili să lupte, şi să-i atacăm. Să-i atacăm pe danezi! 

Beocca nu mai scria. Îşi dădea seama când auzea o 
tâmpenie şi n-avea de gând să-şi irosească puţina cerneală 
cu idei proaste. 

Alfred se uită la mine. 

— Ar fi posibil? 

— O să prindă de veste că venim şi-o să ne aştepte 
pregătiţi. 

— Am putea s-o luăm pe uscat, propuse Egwine, şi să-i 
atacăm dinspre deal. 

Alfred mă privi din nou. 

— Dacă facem asta, insula Æthelingæg va rămâne 
neprotejată, iar drumul va dura cel puţin trei zile, la 
sfârşitul cărora oamenii noştri vor fi flămânzi, obosiţi şi 
îngheţaţi. Danezii ne vor vedea coborând dealul şi astfel 
vor avea timp să-şi pună zalele şi să-şi ia armele. În cel mai 
bun caz, şi de-o parte, şi de alta vor fi tot atâţia oameni. În 
cel mai rău? 

Am ridicat din umeri. După trei sau patru zile, era 
posibil ca restul oamenilor lui Svein să se întoarcă, iar cei 
şaptezeci sau optzeci de saxoni se puteau pomeni în faţa 
unei armate în toată puterea cuvântului. 

— Tu ce-ai face? mă întrebă Alfred. 

— Le-aş distruge corăbiile. 

— Continuă. 

— Fără corăbii, am zis eu, nu pot urca pe râu. Fără 
corăbii, sunt obligaţi să rămână pe uscat. 

Alfred încuviinţă din cap. Beocca începuse din nou să 
scrie. 

— Şi cum ai distruge corăbiile? 

Nu ştiam. Puteam să punem şaptezeci de oameni de-ai 
noştri să lupte cu cei şaptezeci de danezi, însă la sfârşitul 


% 215 # 


bătăliei, chiar dacă am fi învins, ar fi fost mare lucru să 
rămânem cu douăzeci de soldaţi. Desigur, cei douăzeci 
puteau să incendieze corăbiile, dar mă îndoiam că aveam 
să supravieţuim atât de mult. La Cynuit se aflau multe 
daneze, iar dacă se isca o luptă, implicarea lor ar fi fost 
hotărâtoare. 

— Cu torţe, interveni Egwine entuziasmat. Cărăm torţele 
în luntri şi le aruncăm de pe râu. 

— Corăbiile sunt păzite, am spus eu obosit, şi străjile vor 
arunca în noi cu sulițe, securi şi săgeți. Poate vom incendia 
o corabie, dar nu mai multe. 

— Ne ducem noaptea, stărui Egwine. 

— E aproape lună plină, aşa c-o să ne vadă de departe. 
lar dacă luna e acoperită de nori, n-o să le vedem noi 
corăbiile. 

— Şi atunci, cum facem? oftă Alfred. 

— Dumnezeu va trimite focul din cer, anunţă episcopul 
Alewold, dar nimeni nu-i răspunse. 

Regele se ridică, iar noi am făcut acelaşi lucru. Apoi 
arătă spre mine şi spuse: 

— Tu vei distruge flota lui Svein, şi vreau să aflu până 
diseară ce plan ai. Dacă nu reuşeşti, atunci tu, zise el 
arătând spre Egwine, te vei duce în Defnascir, la 
ealdormanul Odda, şi-i vei spune să-şi trimită trupele la 
gura râului şi să se ocupe de treaba asta în locul nostru. 

— Aşa voi face, sire, zise Egwine. 

— În seara asta! adăugă Alfred încruntându-se în 
direcţia mea, apoi ieşi. 

Mă înfuriase. O făcuse anume. M-am dus cu Leofric în 
fortul nou construit şi am scrutat locul unde norii se 
îngrămădeau deasupra mării Sæfern. 

— Cum să incendiem douăzeci şi patru de corăbii? am 
întrebat. 

— Dumnezeu va trimite focul din cer, fireşte, replică 
Leofric. 

— Aş prefera să trimită o mie de războinici. 

— Alfred n-o să-l cheme pe Odda. A spus-o doar ca să te 
enerveze. 


% 216 # 


— Dar are dreptate, nu-i aşa? am zis eu înciudat. 
Trebuie să scăpăm de Svein. 

— Cum? 

M-am uitat la digul pe care Haswold îl făcuse din copaci 
căzuţi. În loc să curgă la vale, apa se îndrepta spre amonte 
pentru că era vremea fluxului, aşa că mici valuri porneau 
spre vest dintre crengile împletite. 

— Am auzit o poveste când eram copil. Am făcut o pauză 
încercând să-mi aduc aminte ce-mi istorisise Beocca. Zeul 
creştin a despărţit apele unei mări, nu-i aşa? 

— Moise a făcut-o, zise Leofric. 

— Iar când duşmanii s-au luat după el, s-au înecat. 

— Foarte inteligent. 

— Aşa vom face şi noi, l-am înştiinţat. 

— Cum? 

În loc să-i spun, am chemat câţiva localnici şi am vorbit 
cu ei. Până la căderea serii, planul meu fu gata; cum 
fusese inspirat din scripturi, Alfred se grăbi să-l aprobe. 
Pregătirile mai durară o zi, căci trebuia să adunăm 
suficiente bărci pentru a transporta patruzeci de oameni. 
De asemenea, aveam nevoie de Eofer, arcaşul cel nătâng. 
Nu se arătă deloc încântat, părea îngrozit şi bolborosea 
neinteligibil, dar apoi o fetiţă de vreo zece sau unsprezece 
ani îl luă de mână şi-l lămuri că trebuia să meargă cu noi la 
vânătoare. 

— Are încredere în tine? am întrebat-o pe copilă. 

— E unchiul meu. 

Eofer, din nou calm, o ţinea în continuare de mână. 

— Eofer face mereu ce-i zici? 

Ea încuviinţă din cap cu un aer serios. l-am spus că 
trebuia să vină cu noi pentru a-l linişti pe unchiul ei. 

Am plecat înainte de ivirea zorilor. Erau cu mine 
douăzeci de localnici pricepuţi la mânuirea luntrilor, 
douăzeci de războinici, un arcaş nătâng, o copilă şi Iseult. 
Desigur, Alfred n-ar fi vrut ca britona să ne însoţească, 
însă, văzând că nu-i băgam în seamă opoziţia, nu insistă. 
Ne privi plecând, apoi se duse la biserica din ZEthelingaeg, 
care avea deasupra uşii o cruce nouă, făcută din lemn de 


% 217 # 


arin. 

Luna plină se afla jos, deasupra orizontului. Era 
fantomatică şi lumina tot mai slab pe măsură ce soarele se 
înălța. În timp ce bărcile noastre coborau pe râu, i-am 
adresat în gând o rugăciune lui Hoder, căci Luna este 
femeia lui, şi de la ea aşteptam sprijin pentru a obţine 
victoria. O meritam: prima dată de când Guthrum ne 
invadase în zorii unei zile de iarnă, saxonii îi răspundeau la 
atac. 


4 218 # 


Opt 
a 


Înainte ca Pedredan să se reverse în mare, face un 
amplu ocol prin mlaştină, descriind aproape trei sferturi de 
cerc. Acolo unde începea curba se afla o altă mică aşezare 
- doar şase colibe construite pe stâlpi înfipţi într-o mică 
insuliţă. Satul se numea Palfleot, ceea ce înseamnă „locul 
cu ţepuşe”, fiindcă oamenii care locuiseră cândva acolo 
vânaseră ţipari cu ţepuşe şi prinseseră peşti în capcane 
puse în pâraiele din apropiere, însă danezii îi alungaseră şi 
le incendiaseră cocioabele, aşa că în Palfleot nu mai erau 
decât stâlpi carbonizaţi şi nămol înnegrit. Am acostat 
acolo, tremurând de frig în lumina zorilor. Apa se retrăgea 
la reflux, lăsând la vedere bancuri de nisip şi mâl 
asemenea celor pe care eu şi Iseult merseserăm anevoie 
cu ceva timp în urmă. Vântul bătea dinspre apus, rece şi 
proaspăt, vestind ploaia, deşi deocamdată lumina soarelui 
cădea pieziş, alungând umbrele lungi ale tufelor şi stufului 
din mlaştină. Două lebede îşi luară zborul spre sud; ştiam 
că era un mesaj de la zei, însă nu l-am putut interpreta. 

Luntrile au plecat, lăsându-ne acolo. Au pornit spre 
nord-est, pe întortocheatele canale cunoscute doar de 
oamenii  mlaştinii. Am rămas o vreme în Palfleot, 
prefăcându-ne că munceam cu mare însufleţire pentru ca 
danezii, aflaţi departe peste bucla râului, să ne vadă bine. 
Am doborât stâlpii înnegriţi în timp ce Iseult, care avea o 
vedere extraordinară, supraveghea orizontul la apus, acolo 
unde catargele corăbiilor daneze zgâriau norii. 

— Pe un catarg e un om, mă înştiinţă ea. 

Văzându-l la rândul meu pe bărbatul care se agăța de 
vârful stâlpului, am ştiut că fuseserăm zăriţi. 

Apa se retrăgea tot mai mult, descoperind mari 
suprafeţe de nămol şi nisip, aşa că am pornit să traversăm 


4 219 # 


porţiunea închisă de bucla râului. 

Pe măsură ce ne apropiam, zăream tot mai mulţi danezi 
pe catargele corăbiilor. Ne supravegheau, dar încă nu-şi 
făceau griji, pentru că ne despărţea apa râului şi erau mai 
numeroşi decât cei câţiva soldaţi ai mei. Probabil că 
războinicul care-i comanda le ordonase totuşi să se 
înarmeze. Era firesc să vrea să fie pregătit pentru orice 
eventualitate, dar speram să fie un om deştept. Ii 
întindeam o capcană, şi pentru ca aceasta să funcţioneze, 
el trebuia să facă ce doream eu. Iniţial, dacă era deştept, 
nu avea să facă nimic. Ştia că nu reprezentam o 
ameninţare reală, mai ales că ne aflam pe cealaltă parte a 
râului Pedredan, aşa că se mulţumi să ne urmărească 
apropiindu-ne de malul opus celui pe care îşi avea 
corăbiile, după care am coborât alunecând pe povârnişul 
lăsat la vedere de apele în retragere. Râul curgea 
învolburat în faţa noastră, cenușiu şi rece. 

Aproape o sută de danezi ne priveau de pe corăbiile 
trase la mal, strigând insulte la adresa noastră. Unii 
râdeau pe motiv că bătuserăm degeaba atâta drum, însă 
nu cunoşteau talentul lui Eofer. Am chemat-o lângă mine 
pe nepoata marelui arcaş. 

— Vreau ca unchiul Eofer să-i omoare pe câţiva dintre 
oamenii aceia, i-am explicat fetiţei. 

— Să-i omoare? întrebă ea privindu-mă cu ochi mari. 

— Sunt oameni răi, care vor să vă ucidă, i-am explicat. 

Încuviinţă din cap cu solemnitate, apoi îl luă de mână pe 
uriaş şi-l conduse la malul apei, unde el se cufundă până la 
glezne în noroi. Era o distanţă mare până pe malul celălalt, 
şi mă întrebam pesimist dacă nu cumva era prea departe 
chiar şi pentru arcul lui imens, dar Eofer îi puse o coardă, 
apoi înaintă prin apă până când găsi o fâşie de pământ 
înălţată, care îi permitea să se ducă şi mai departe spre 
mijlocul râului. Când ajunse unde voia, scoase o săgeată 
din tolbă, o puse în arc, trase coarda îndărăt şi o eliberă cu 
un mârâit feroce. Am privit săgeata ţâşnind din arc şi 
avântându-se spre malul opus, unde plonjă într-un grup de 
danezi aflaţi în jurul cârmei unei corăbii. Se auzi un țipăt 


4 220 # 


de furie la apariţia săgeţii. Nu lovi pe nimeni din grup, dar 
următoarea săgeată a lui Eofer se înfipse în umărul unui 
bărbat, aşa că danezii se grăbiră să coboare din punctul de 
observaţie de la pupa. Eofer, care dădea în neştire din 
capul lăţos şi scotea icnete animalice, se răsuci ca să 
țintească o altă corabie. Avea o forţă extraordinară. 
Distanţa era mult prea mare pentru a trage cu precizie, 
însă pericolul reprezentat de lungile săgeți cu penaj alb îi 
făcu pe danezi să se retragă, aşa că venise rândul nostru 
să-i batjocorim. Un danez luă un arc şi încercă să ne 
ochească, dar săgeata lui căzu în râu, la vreo douăzeci de 
yarzi de noi. I-am batjocorit şi mai tare, am râs de ei şi am 
ţopăit de colo-colo în vreme ce săgețile lui Eofer se 
înfigeau în lemnul corăbiilor. Un singur om fusese rănit, 
dar îi siliserăm să se retragă, ceea ce era umilitor pentru 
ei. L-am lăsat pe Eofer să irosească douăzeci de săgeți, 
apoi am intrat în râu şi i-am pus mâna pe arc. M-am postat 
în faţa lui, pentru ca danezii să nu vadă ce făceam. 

— Spune-i să nu-şi facă griji, i-am zis fetiţei, iar ea îl 
linişti pe Eofer, care se încrunta la mine şi încerca să-şi 
desprindă arcul dintre degetele mele. 

Am scos un cuţit, ceea ce-l alarmă şi mai mult. Mârâi, 
apoi îmi smulse arcul din mână. 

— Spune-i că-i în regulă, i-am cerut fetiţei, iar ea îşi 
potoli unchiul, care mă lăsă să tai pe jumătate coarda din 
cânepă împletită. M-am dat la o parte din faţa lui şi am 
arătat spre un grup de danezi. Ucide-i! 

Eofer nu vru să tragă. Bâjbâi pe sub căciula lui 
unsuroasă şi scoase o altă coardă, însă eu am clătinat din 
cap, iar fetiţa îl convinse că trebuia să lase coarda pe 
jumătate tăiată. Se supuse fără chef. După cum mă 
aşteptam, chiar înainte ca arcul să se încordeze la 
maximum, coarda plesni, săgeata se repezi învârtindu-se 
nebuneşte spre cer, apoi căzu în râu. Apele o duseră cu 
iuţeală spre amonte, şi am ştiut atunci că fluxul revenise. 

— Gata, plecăm! am strigat la oamenii mei. 

Era rândul danezilor să ne batjocorească. Credeau că ne 
retragem pentru că unica noastră coardă se rupsese, aşa 


% 221 # 


că ne strigară insulte în timp ce urcam anevoie malul 
noroios. Văzând cum doi oameni o porniseră în goană pe 
plajă, am sperat că duceau ordinele pe care le doream. 

Aşa era. Scăpaţi de ameninţarea cumplitului arc al lui 
Eofer, danezii intenționau să lanseze la apă două dintre 
corăbiile lor mai mici. Îi stârniserăm, râseserăm de ei, aşa 
că voiau să ne omoare. 

Toţi războinicii sunt mândri. Mândria, furia şi ambiția 
sunt imboldul pentru crearea unei reputaţii, iar danezii 
voiau să ne arate că nu-i puteam stârni fără a fi pedepsiţi 
pentru temeritatea noastră. Voiau să ne dea o lecţie, şi nu 
doar atât. Inainte de a pleca din Æthelingæg, insistasem ca 
oamenii mei să primească toate cămăşile de zale 
disponibile. Egwine, care rămăsese alături de rege, ezitase 
să ne dea preţioasa lui armură, însă Alfred îi poruncise s-o 
facă, aşa că şaisprezece dintre oamenii mei erau înzăuaţi. 
Arătau superb, ca nişte războinici de elită, iar danezii şi-ar 
fi sporit faima dacă învingeau o asemenea trupă şi-i 
capturau armurile. Pieptarul de piele oferă o oarecare 
protecţie, dar zalele sunt mult mai bune şi mult mai 
scumpe. In aceste condiţii, posibilitatea de a obţine 
şaisprezece armuri reprezenta o momeală irezistibilă 
pentru danezi. 

Aşa că se repeziră s-o înşface. 

Inaintam încet, lăsând impresia că ne luptam cu 
pământul moale în timp ce ne întorceam la Palfleot. Şi 
danezii aveau dificultăţi, străduindu-se din răsputeri să 
împingă cele două corăbii prin mâlul gros de pe mal, dar în 
cele din urmă acestea ajunseră în apă. Apoi, ajutaţi de 
fluxul în creştere, inamicii făcură ce sperasem că vor face. 

Nu traversară râul. Dacă l-ar fi traversat, n-ar fi reuşit 
decât să ajungă pe malul estic al Pedredanului, iar noi am 
fi fost la jumătate de milă în faţă şi greu de ajuns din urmă, 
aşa încât căpetenia lor alese manevra pe care-o socotea 
deşteaptă şi încercă să ne taie calea. Ne văzuseră acostând 
la Palfleot şi presupuneau că bărcile ne aşteptau acolo, aşa 
că vâsliră pe râu în sus, ca să ajungă la bărcile noastre şi 
să le distrugă. 


% 222 Ø 


Doar că luntrile noastre nu erau la Palfleot. Plecaseră 
spre nord-est, unde ne aşteptau în stufăriş, dar încă nu 
venise timpul să ne folosim de ele. În schimb, pe când 
danezii acostau la Palfleot, ne-am oprit pe nisip şi ne-am 
uitat la ei, făcându-i să creadă că eram prinşi în capcană. 
Ne aflam cu toţii pe aceeaşi parte a râului, echipajele celor 
două corăbii însumau de două ori mai mulţi oameni decât 
aveam noi, aşa că, în timp ce se apropiau dinspre stâlpii 
arşi ai satului Palfleot, danezii erau mai mult decât 
convinşi că urmau să ne ucidă în mlaştină. 

Făceau exact ce doream eu să facă. 

Atunci am început să ne retragem. Pe alocuri mergeam 
la pas, pe alocuri fugeam ca să mărim distanţa dintre noi şi 
încrezătorii danezi. Am numărat şaptezeci şi şase de 
războinici, pe când noi eram doar treizeci, pentru că o 
parte dintre oamenii mei se aflau în bărcile ascunse. 
Danezii socoteau că eram ca şi morţi, aşa că înaintau cu 
iuţeală prin nisip şi pâraie, silindu-ne să grăbim pasul tot 
mai mult şi mai mult pentru a menţine distanţa faţă de ei. 
La un moment dat, vântul rece dinspre apus aduse un nor 
de ploaie; eu am privit tot înainte, printre stropii mărunți, 
până când am văzut licărirea unei fâşii argintii la marginea 
mlaştinii şi am ştiut că fluxul începea să aducă rapid apele 
peste întinderile golaşe. 

Ne retrăgeam în continuare, şi danezii ne urmăreau, dar 
începuseră să  obosească. Câţiva strigară la noi, 
provocându-ne să ne oprim şi să ne batem cu ei, însă alţii 
nu mai aveau suflu ca să ţipe, ci doar o dorinţă sălbatică de 
a ne prinde şi a ne ucide. Atunci am luat-o spre est, către o 
zonă întinsă acoperită cu tufe de cătină şi stuf, unde ne-am 
aruncat epuizați în luntrile noastre care aşteptau pe un 
canal. 

Bărcile cu fundul plat străbătură un pârâu ce se vărsa în 
Bru, apoi înaintară rapid spre sud, împotriva curentului, 
ducându-ne în viteză prin dreptul danezilor, care nu 
puteau decât să ne privească de la un sfert de milă 
distanţă. Cu cât ne îndepărtam de ei, cu atât mai izolaţi 
păreau pe acea întindere pustie unde ploaia cădea 


4 223 # 


neabătut, iar apa adusă de flux clocotea în albiile pâraielor 
şi începea să pătrundă adânc în mlaştină, mai ales că 
mareea era mai puternică pe lună plină. Dându-şi brusc 
seama de primejdie, danezii se întoarseră spre Palfleot. 

Palfleot se afla însă departe. Noi ieşiserăm deja din 
canal şi ne îndreptam spre un pârâu care se vărsa în 
Pedredan, iar pe apele acestuia am ajuns până în locul 
unde stâlpii înnegriţi se sprijineau de cerul care plângea. 
Acolo îşi lăsaseră danezii cele două corăbii, păzite de 
numai patru oameni, care, când ne văzură debarcând cu 
strigăte sălbatice şi săbiile scoase, fugiră cât îi ţineau 
picioarele. Ceilalţi danezi încă erau în mlaştină, doar că nu 
mai era mlaştină, ci o întindere acoperită de apa adusă de 
flux, prin care abia dacă puteau să se mişte. 

lar eu aveam două corăbii. Am urcat luntrile la bordul 
lor şi i-am trimis pe barcagii la vâsle, eu şi Leofric 
preluând fiecare câte o cârmă. Am pornit împotriva 
fluxului puternic spre Cynuit, unde corăbiile daneze 
rămăseseră păzite doar de câţiva bărbaţi şi o mulţime de 
femei şi copii, care priveau vasele noastre fără să ştie că-i 
aparţineau duşmanului. Probabil că s-or fi întrebat de ce 
atât de puţine vâsle muşcau apa, dar cum ar fi putut să-şi 
imagineze că patruzeci de saxoni aveau să învingă aproape 
optzeci de danezi? Aşa că nimeni nu se opuse când am tras 
corăbiile pe țărm, iar eu mi-am debarcat războinicii. 

— Puteţi să vă luptaţi cu noi, am strigat către cei câţiva 
soldaţi rămaşi de pază, sau puteţi rămâne în viaţă. 

Eram îmbrăcat cu cămaşa de zale şi aveam pe cap noul 
meu coif. Eram o căpetenie războinică. Lovindu-mi scutul 
cu Răsuflarea-Şarpelui, am pornit spre ei. 

— Luptaţi-vă dacă vreţi! Veniţi să vă bateţi cu noi! 

Nu veniră. Erau prea puţini, aşa că se retraseră spre sud 
şi se uitară cum le incendiam corăbiile. A durat aproape 
toată ziua până am fost siguri că au ars cu totul, dar până 
la urmă au ars, iar acele focuri au fost un semnal pentru 
vestul Wessexului că Svein fusese învins. Nu era la Cynuit 
în ziua aceea, ci undeva în sud; în vreme ce corăbiile 
ardeau, am scrutat dealurile împădurite, temându-mă că 


% 224 Ø 


avea să apară cu câteva sute de războinici, însă era prea 
departe, iar danezii de la Cynuit nu putură face nimic ca să 
ne oprească. Am distrus douăzeci şi trei de corăbii, inclusiv 
Calul Alb, păstrând-o pe a douăzeci şi patra, una din cele 
două pe care le capturaserăm, ca să plecăm cu ea la 
lăsarea serii. Ne-am ales cu o pradă bună din tabăra 
danezilor - mâncare, parâme, piei, arme şi scuturi. 

Un grup de danezi rămăsese izolat pe insuliţa cătunului 
Palfleot. Ceilalți muriseră în apa care crescuse. 
Supraviețuitorii ne priviră trecând pe lângă ei, dar nu 
făcură nimic pentru a ne provoca, aşa că i-am lăsat în pace 
şi am vâslit către Æthelingæg. În urma noastră, sub cerul 
care se întuneca, apa acoperea mlaştina unde pescăruşi 
albi ţipau deasupra oamenilor înecaţi. În lumina 
amurgului, două lebede zburau spre nord, aripile lor 
fâlfâind hotărâte pe fundalul cerului. 

Fumul corăbiilor incendiate se înălţă spre nori timp de 
trei zile. A doua zi, Egwine luă corabia capturată şi porni 
în aval împreună cu patruzeci de oameni. Debarcară la 
Palfleot şi-i uciseră pe toţi danezii care scăpaseră cu viaţă, 
în afară de şase, pe care-i luară prizonieri. Cinci dintre ei 
fură dezbrăcaţi de armuri şi legaţi de stâlpi în timpul 
refluxului, aşa că se înecară lent atunci când apele 
crescură din nou. Egwine pierdu trei oameni în acea luptă, 
dar se întoarse cu zale, scuturi, coifuri, arme, brățări şi un 
prizonier care nu ştia nimic cu excepţia faptului că Svein 
pornise călare spre Exanceaster. Prizonierul muri în a treia 
zi, când Alfred ceru să se ţină o slujbă de mulţumire lui 
Dumnezeu pentru victoria noastră. Deocamdată, eram în 
siguranţă. Svein nu ne putea ataca pentru că îşi pierduse 
corăbiile, Guthrum nu avea cum să ajungă în mlaştină, iar 
Alfred era mulţumit de mine. 


— Regele este mulţumit de tine, îmi spuse Beocca. 

Cu două săptămâni în urmă, regele mi-ar fi zis singur 
asta. Ar fi stat cu mine pe malul apei şi am fi vorbit, însă 
deja se formase o curte regală, alcătuită în cea mai mare 
parte din preoți. 


% 225 # 


— Ar fi şi cazul să fie încântat, am zis. 

Făceam instrucţie atunci când Beocca venise la mine. 
Exersam în fiecare zi, folosind bețe în loc de săbii. Unii 
mormăiau că nu le plăcea să se joace de-a lupta, iar cu 
aceia mă băteam chiar eu. După ce ajungeau în noroi, le 
spuneam că trebuiau să se joace mai mult şi să se plângă 
mai puţin. 

— E mulţumit de tine, continuă Beocca în timp ce 
mergeam pe poteca de lângă râu, dar crede că eşti prea 
precaut. 

— Eu? Precaut? 

— Fiindcă nu te-ai dus la Palfleot să termini treaba. 

— Treaba era terminată. Svein nu ne putea ataca fără 
corăbii. 

— Dar nu toţi danezii se înecaseră. 

— Muriseră destui. Ai idee câte au îndurat? Ce spaimă 
le-a stârnit fluxul care venea cu repeziciune? M-am gândit 
la ce trăisem eu în mlaştină, când apa rece creştea 
inexorabil, iar teama îmi încleşta inima. Nu mai aveau 
corăbii, am adăugat. De ce să legi nişte oameni şi să-i laşi 
să moară? 

— Pentru că sunt păgâni, spuse Beocca, şi sunt urâţi de 
Dumnezeu şi de oameni, şi sunt danezi. 

— Cu doar câteva săptămâni în urmă, credeai c-o să se 
creştineze şi că din săbiile lor vor fi făcute pluguri pentru 
aratul câmpurilor. 

Beocca ridică din umeri. 

— Ce va face Svein acum? 

— Va ocoli mlaştina şi i se va alătura lui Guthrum, i-am 
răspuns. 

— Iar Guthrum e la Cippanhamm. 

Era destul de sigur de asta. Oamenii care nu conteneau 
să sosească în mlaştină aduceau veşti. Unele erau simple 
zvonuri, dar mulţi auziseră că Guthrum consolidase 
zidurile oraşului Cippanhamm şi că îşi petrecea iarna 
acolo. Danezii încă făceau incursiuni de amploare în 
diverse zone ale Wessexului, dar evitau oraşele mari din 
sudul ţării, unde saxonii din vest înfiinţaseră garnizoane. O 


4 226 # 


astfel de garnizoană era la Dornwaraceaster, alta era la 
Wintanceaster, iar Beocca era de părere că Alfred trebuia 
să se ducă în unul din aceste oraşe, însă regele nu era de 
acord, gândindu-se că Guthrum l-ar fi asediat imediat. 

Ar fi ajuns să fie captiv într-un oraş, pe când mlaştina 
era prea mare pentru a fi asediată, iar Guthrum nu avea 
nicio şansă să ajungă până în mijlocul ei. 

— Ai un unchi în Mercia, nu-i aşa? mă întrebă preotul 
schimbând brusc subiectul. 

— ZEthelred. Este fratele mamei şi e ealdorman. 

Beocca îmi percepu răceala din glas. 

— Nu prea-ţi place de el, nu? 

— Abia dacă-l cunosc. 

Petrecusem câteva săptămâni acolo, suficient de mult ca 
să mă cert cu fiul lui, pe care-l chema tot ZEthelred. 

— Este prieten cu danezii? 

Am clătinat din cap. 

— Ei îl lasă-n pace, el îi lasă-n pace. 

— Regele a trimis mesageri în Mercia, spuse Beocca. 

M-am strâmbat. 

— Dacă vrea ca ei să se ridice împotriva danezilor, află 
că n-o vor face. Ar fi ucişi pe dată. 

— Vrea ca ei să aducă oameni în sud la venirea 
primăverii. M-am întrebat cum ar fi putut câţiva războinici 
mercieni să treacă de danezi pentru a ajunge la noi, însă n- 
am spus nimic. Beocca urmă: Ne aşteptăm ca primăvara să 
ne aducă salvarea, dar până atunci regele vrea să se ducă 
cineva la Cippanhamm. 

— Un preot? am zis. Ca să stea de vorbă cu Guthrum? 

— Un soldat, replică Beocca, pentru a estima numărul 
lor. 

— Să mă trimită pe mine, m-am oferit eu. 

Beocca încuviinţă din cap, apoi continuă să meargă 
şchiopătând pe malul râului, spre locul unde capcanele 
pentru peşte împletite din nuiele de trestie fuseseră lăsate 
la vedere de reflux. 

— Este atât de diferit de Northumbria, spuse el 
melancolic. 


% 227 # 


Am zâmbit. 

— 'Ţi-e dor de Bebbanburg? 

— Mi-ar plăcea să-mi sfârşesc zilele la Lindisfarena. Mi- 
ar plăcea să-mi rostesc ultima rugăciune pe acea insulă. Se 
răsuci să privească spre dealurile vestice. Regele ar vrea 
să se ducă el însuşi la Cippanhamm, zise el, de parcă abia 
atunci îşi adusese aminte. 

Mi s-a părut că nu înţelesesem bine, apoi mi-am dat 
seama că nu era cazul. 

— Asta-i o nebunie, am protestat. 

— Asta înseamnă regalitatea. 

— Regalitatea? 

— Witanul îl alege pe rege, spuse Beocca ferm, iar 
regele trebuie să aibă încrederea poporului. Dacă Alfred se 
duce la Cippanhamm, printre duşmani, poporul va şti că 
merită să fie rege. 

— Iar dacă va fi capturat, poporul va şti că e un rege 
mort. 

— Aşa că trebuie să-l protejezi, încheie el. 

Nu i-am răspuns. Era o mare nebunie, însă Alfred era 
hotărât să arate că merita să fie rege. La urma urmelor, 
uzurpase tronul nepotului său, iar în acei primi ani de 
domnie era foarte preocupat de asta. 

— Va pleca un grup restrâns, zise Beocca. Tu, câţiva 
războinici, un preot şi regele. 

— Preotul ce rost are? 

— Să se roage, desigur. 

Am pufnit. 

— Tu vei fi preotul? 

Beocca arătă spre piciorul beteag. 

— Nu eu. Un preot tânăr. 

— Mai bine merge Iseult, am propus. 

— Nu. 

— De ce nu? Datorită ei, regele este sănătos. 

Într-adevăr, regele se simţea mai bine decât se simţise 
de ani de zile, iar asta, datorită leacurilor preparate de 
Iseult. Rostopasca şi brusturele culese de ea îi potoliseră 
durerile de şezut, iar alte plante îi vindecaseră pântecul. 


4 228 # 


Alfred păşea cu încredere, avea ochii strălucitori şi părea 
în putere. 

— Iseult rămâne aici, zise Beocca. 

— Dacă vrei ca regele să trăiască, va veni cu noi. 

— Rămâne aici, insistă preotul, tocmai pentru că vrem 
ca regele să trăiască. 

Am avut nevoie de câteva clipe ca să înţeleg ce voia să 
spună, iar când mi-am dat seama de semnificaţia 
cuvintelor lui, m-am răsucit spre el cu o asemenea furie, 
încât se împletici doi paşi îndărăt. Nu i-am dat nicio 
replică, deoarece nu eram sigur că mi-aş fi putut stăpâni 
violenţa. Beocca încerca să pară sever, dar am văzut 
limpede că era înfricoşat. 

— Trăim vremuri grele, se tângui el, şi regele nu se 
poate încrede decât în oamenii care-l slujesc pe 
Dumnezeu. În oamenii care sunt legaţi de el prin dragostea 
faţă de Hristos. 

Am lovit cu piciorul o capcană de ţipari, care zbură 
învârtindu-se şi ajunse în râu. 

— O vreme, aproape că mi-a plăcut de Alfred. Acum, şi-a 
recăpătat preoţii, iar voi îi turnati otravă în suflet. 

— Regele... începu Beocca. 

M-am răsucit spre el, reducându-l la tăcere. 

— Cine l-a salvat pe ticălos? Cine a incendiat corăbiile 
lui Svein? Pentru numele nefericitului vostru zeu, cine l-a 
ucis pe Ubba? Şi voi tot n-aveţi încredere în mine? 

Beocca încerca să mă calmeze dând împăciuitor din 
mâini. 

— Mă tem că eşti păgân, iar femeia ta cu siguranţă este 
păgână. 

— Faptul că femeia mea l-a vindecat pe Edward nu 
înseamnă nimic? m-am răstit eu. 

— Ar putea însemna că a făcut lucrarea diavolului. 

Eram atât de şocat, încât n-am putut spune nimic. 

— Diavolul îşi face lucrarea pe pământ, urmă Beocca 
plin de convingere, şi i-ar prinde tare bine dacă Wessexul 
ar dispărea. Diavolul vrea ca regele să moară. Vrea ca 
păgânii lui să se înmulțească în toată Anglia. Există un 


4 229 # 


război mai important, Uhtred. Nu cel dintre saxoni şi 
danezi, ci acela dintre Dumnezeu şi diavol, dintre bine şi 
rău! lar noi participăm la el! 

— Am omorât mai mulţi danezi decât poţi tu să-ţi 
închipui, i-am amintit. 

— Dar să presupunem că femeia ta a fost trimisă de 
diavol, zise el pe un ton rugător. Că diavolul i-a îngăduit 
să-l vindece pe Edward pentru ca regele să aibă încredere 
în ea. lar apoi, când regele se va duce să-i spioneze pe 
danezi, ea îl va trăda. 

— Crezi că ea l-ar trăda? am mârâit. Sau vrei să zici că 
eu l-aş putea trăda? 

— Toată lumea ştie că-i iubeşti pe danezi, îmi replică 
Beocca, o dovadă în plus fiind faptul că i-ai cruțat pe cei de 
la Palfleot. 

— Deci, tu crezi că nu se poate avea încredere în mine? 

— Eu am încredere în tine, spuse preotul fără să pară 
prea convins. Nu ştiu dacă şi ceilalţi au, adăugă el făcând 
cu mâna beteagă un gest care semnifica neputinţa. Dar 
dacă rămâne aici... Ridică din umeri fără a-şi isprăvi 
gândul. 

— Adică să rămână aici ca ostatică, am spus eu. 

— Mai degrabă, ca o chezăşie. 

— Dar i-am jurat credinţă regelui! 

— Ţi-ai mai încălcat jurămintele, se ştie că eşti mincinos; 
deşi ai o soţie şi un copil, trăieşti cu o târfa păgână. Pe 
deasupra, îi iubeşti pe danezi la fel cum te iubeşti pe tine. 
Chiar crezi că eşti vrednic de încredere? Rostise toate 
astea cu o grabă plină de amărăciune. Uhtred, continuă el, 
te cunosc de când te târâi pe podelele de la Bebbanburg. 
Eu te-am botezat, eu ţi-am dat lecţii, eu te-am pedepsit, eu 
te-am văzut crescând, eu te cunosc mai bine decât oricine 
altcineva, dar n-am încredere în tine. Privindu-mă cu 
asprime, se răsti: Uhtred, dacă regele nu se întoarce, târfa 
ta va fi dată la câini. Îmi transmisese mesajul, dar, părând 
să regrete maniera în care o făcuse, clătină din cap. 
Regele n-ar trebui să meargă. Ai dreptate. Este o nebunie. 
Este o prostie! Este... Se opri o clipă, căutând cuvântul 


4 230 # 


potrivit, şi în cele din urmă găsi calificativul cel mai sever 
din vocabularul lui. Este pură nechibzuinţă! Totuşi, insistă 
să meargă, iar tu trebuie să te duci cu el pentru că eşti 
singurul care poate fi luat drept danez. Dar adu-l înapoi, 
Uhtred, adu-l înapoi pentru că le este drag lui Dumnezeu şi 
tuturor saxonilor. 

„Mie nu mi-e drag”, am gândit eu, „nu mi-e drag deloc!” 
În noaptea aceea, gândindu-mă la cuvintele lui Beocca, am 
fost tentat să fug din mlaştină, să plec împreună cu Iseult, 
să-mi găsesc un stăpân, să pun Răsuflarea-Şarpelui în 
slujba lui, însă Ragnar fusese luat ostatic, aşa că nu aveam 
niciun prieten printre duşmani, iar dacă fugeam, mi-aş fi 
încălcat jurământul faţă de Alfred şi oamenii ar fi spus că 
în Uhtred de Bebbanburg nu se putea avea deloc 
încredere. Din toate aceste motive, am hotărât să rămân. 
Am încercat să-l conving pe Alfred să nu se ducă la 
Cippanhamm, însă regele nici nu voia să audă. 

— Dacă rămân aici, zise el, oamenii vor spune că mă 
ascund de danezi. Alţii îi înfruntă, iar eu să mă ascund? 
Nu! Oamenii trebuie să mă vadă, să afle că trăiesc şi că 
lupt. 

Măcar o dată, eu şi ZElswith am fost de acord. Ne-am 
străduit amândoi să-l convingem să rămână la Æthelingæg, 
dar Alfred era de neclintit. Avea o stare de spirit ciudată, 
era în culmea fericirii, sincer convins că Dumnezeu era de 
partea lui; pe deasupra, vindecarea bolii îi dăduse energie 
şi încredere. 

Luă şase însoțitori. Preotul, un tânăr pe nume Adelbert, 
avea la el o mică harpă învelită în piele. Părea ridicol să iei 
o harpă când te duceai la duşman, însă Adelbert era faimos 
pentru muzica lui, iar Alfred spusese vesel că noi toţi 
trebuia să-l slăvim prin cântec pe Dumnezeu când aveam 
să fim printre danezi. Ceilalţi patru erau războinici 
experimentați, care făcuseră parte din garda regală. 
Numele lor erau Osferth, Wulfrith şi Beorth, ultimul fiind 
Egwine, care îi jurase lui /Elswith că avea să-l aducă pe 
rege acasă, ceea ce o făcuse pe aceasta să se uite urât la 
mine. Recunoştinţa pe care mi-o arătase pentru că Iseult îl 


% 231 # 


lecuise pe Edward dispăruse ca urmare a influenţei 
preoţilor. 

Ne-am îmbrăcat pentru război, cu zale şi coifuri, în 
vreme ce Alfred stărui să poarte o mantie albastră tivită cu 
blană, care îl făcea să iasă în evidenţă, dar el dorea ca 
oamenii să vadă un rege. Aleseserăm cei mai buni cai, câte 
unul pentru fiecare dintre noi şi trei de rezervă. Am 
traversat râul, după care am luat-o pe podeţe de buşteni 
până am ajuns pe pământ solid, în apropierea insulei 
despre care Iseult spusese că adăpostea mormântul lui 
Arthur. O lăsasem pe Iseult cu Eanfleed, care împărțea o 
colibă cu Leofric. 

Era deja februarie. După ce incendiaserăm flota lui 
Svein fusese o perioadă de vreme frumoasă, iar eu 
socotisem că ar fi trebuit să plecăm atunci, însă Alfred 
insistase să aşteptăm până în a opta zi din februarie, când 
era sfântul Cuthman, un sfânt saxon din Anglia de est, 
gândind că aceea era o zi propice. Poate că nu se înşelase, 
pentru că se dovedi a fi o zi ploioasă şi amarnic de 
friguroasă, iar danezii evitau să-şi părăsească adăposturile 
pe vreme urâtă, după cum aveam să descoperim. Am 
plecat în zori, iar la mijlocul dimineţii eram deja pe culmea 
dealului de lângă mlaştină, care era pe jumătate ascunsă 
de o ceaţă îngroşată de fumul focurilor aprinse pentru 
gătit în satele din jur. 

— Ştii cine a fost sfântul Cuthman? mă întrebă vesel 
Alfred în timp ce călăream spre nord, pe creastă, având 
mlaştina în stânga. 

— Nu, sire. 

— A fost un pustnic. Mama lui era oloagă, aşa că i-a 
făcut o roabă. 

— O roabă? Ce poate face cu o roabă un om care nu 
poate merge? 

— Nu, nu, nu! Elo plimba cu roaba! Aşa că ea îi putea fi 
alături când el predica. O ducea peste tot. 

— Probabil că ei îi plăcea asta. 

— Nu există nicio scriere despre viaţa lui, din câte ştiu 
eu, zise Alfred, dar sigur ar trebui să facem noi una. N-ar 


4 232 # 


putea fi un sfânt al mamelor? 

— Sau al roabelor, sire. 

Spre prânz am dat de prima dovadă a prezenţei 
danezilor, într-o vale de lângă mlaştină am zărit o casă 
mare, cu pereţi văruiţi şi cu un acoperiş solid din stuf. Din 
gaura aflată în acoperiş ieşea fum, iar într-o livadă de meri 
împrejmuită cu un gard păşteau nişte cai. Niciun danez n- 
ar fi lăsat în picioare un astfel de loc, ceea ce sugera că 
transformaseră gospodăria în garnizoană, iar caii le 
aparţineau. 

— De acolo supraveghează mlaştina, spuse Alfred. 

— Probabil. 

Îmi era frig. Purtam o pelerină de lână groasă, dar tot 
îmi era frig. 

— Ar trebui să trimitem oameni acolo, pentru a-i învăţa 
să nu mai fure mere, zise regele. 

Am înnoptat într-un cătun. Danezii trecuseră pe-acolo, 
iar oamenii erau înspăimântați. La început, când am trecut 
călare pe uliţa desfundată dintre case, se ascunseră 
crezând că eram danezi, dar când ne auziră vocile, ieşiră şi 
se uitară la noi de parcă tocmai picaserăm din lună. 
Preotul lor fusese ucis de păgâni, aşa că Alfred stărui ca 
Adelbert să ţină o slujbă printre ruinele bisericii 
incendiate. Alfred însuşi cântă, acompaniat de acordurile 
micii harfe a preotului. 

— Am învăţat să cânt pe vremea când eram copil, îmi 
zise. Mama mea vitregă a insistat, dar nu mă pricep foarte 
bine. 

— Nu te pricepi, am încuviinţat eu, spre marea lui 
neplăcere. 

— N-am niciodată suficient timp ca să exersez, se plânse 
el. 

Ne-am adăpostit în casa unui ţăran. Gândindu-se că 
danezii luaseră toate recoltele din locurile pe unde 
trecuseră, Alfred încărcase caii de rezervă cu peşte şi 
tipari afumati şi cu lipii, aşa că noi am asigurat cam toată 
mâncarea din acea seară. la sfârşit, gazdele 
îngenuncheară în faţa mea, iar femeia îmi atinse şovăielnic 


4 233 # 


poalele cămăşii de zale. 

— Copiii mei, şopti ea, am doi. Fata are şapte ani, iar 
băiatul e puţin mai mare. Sunt copii buni. 

— Ce-i cu ei? interveni Alfred. 

— l-au luat păgânii, stăpâne, spuse femeia printre 
lacrimi. Tu poţi să-i găseşti, stăpâne, urmă ea trăgând de 
zalele mele, poţi să-i găseşti şi să mi-i aduci înapoi? Poţi să 
mi-i aduci pe micuţii mei? Te rog! 

l-am promis că voi încerca, dar era o promisiune 
deşartă, deoarece copiii probabil că fuseseră de mult 
vânduți ca sclavi şi fie lucrau pe vreun domeniu danez, fie, 
dacă erau frumuşei, fuseseră trimişi peste hotare, unde 
necredincioşii plăteau bine pentru odrasle de creştini. 

Am aflat că danezii veniseră acolo la scurt timp după a 
douăsprezecea noapte de Crăciun. Uciseseră, capturaseră, 
prădaseră şi porniseră călare spre sud. După câteva zile se 
întorseseră, îndreptându-se spre nord împreună cu un 
grup de prizonieri şi cu o herghelie de cai încărcaţi cu 
bunurile provenite din jafuri. De atunci, sătenii nu mai 
văzuseră danezi, cu excepţia celor câţiva de lângă 
mlaştină. Femeia ne spuse că aceia nu le făcuseră 
necazuri, poate pentru că erau foarte puţini şi nu 
îndrăzneau să-i provoace pe localnici. Am auzit aceeaşi 
poveste şi în alte sate. Danezii veniseră, jefuiseră şi 
porniseră spre nord. 

În a treia zi am văzut în sfârşit o trupă a duşmanului pe 
drumul roman care duce de la Baum spre est, peste 
dealuri. Erau aproape şaizeci şi călăreau la galop prin faţa 
norilor negri, în lumina palidă a înserării. 

— Se întorc la Cippanhamm, zise Alfred. 

Caii lor de povară erau încărcaţi cu fân pentru hrănirea 
cailor de luptă, ceea ce mi-a amintit de iarna petrecută la 
Readingum când danezii invadaseră prima oară Wessexul. 
Cât de greu fusese ca oamenii şi caii să rămână în viaţă pe 
frigul acela! Culeseserăm firava iarbă rămasă pe câmp şi 
scoseserăm paie din acoperiş pentru a hrăni caii, însă 
aceştia tot scheletici şi slăbiţi erau. Se spune adesea că tot 
ce trebuie făcut ca să câştigi un război e să strângi o 


4 234 # 


armată şi să-ţi ataci inamicul, dar niciodată nu este atât de 
uşor. Oamenii şi caii trebuie hrăniţi, iar foamea poate 
înfrânge o armată mult mai repede decât suliţele. l-am 
privit pe danezi îndreptându-se spre nord, apoi ne-am dus 
să ne adăpostim într-un hambar pe jumătate distrus. 

Peste noapte începu să ningă, o ninsoare neobosită, 
tăcută şi deasă, aşa că, până în zori, lumea devenise albă 
sub cerul albastru. Am sugerat să aşteptăm până se oprea 
ninsoarea înainte de a pleca mai departe, dar Egwine, care 
era din acea parte a ţării, spuse că eram la numai două sau 
trei ore sud de Cippanhamm. Alfred era nerăbdător. 

— Mergem acum, stărui el. Ne ducem acolo, aruncăm o 
privire şi plecăm. 

Aşa că am pornit spre nord, călărind într-o lume nouă şi 
curată. Copitele cailor noştri scârţâiau în omătul proaspăt 
aşternut. Zăpada acoperea toate rămurelele şi crengile, iar 
gheaţa strălucea la suprafaţa şanţurilor şi iazurilor. Am 
văzut urmele unei vulpi traversând câmpul şi m-am gândit 
că primăvara avea să aducă o invazie de animale sălbatice, 
pentru că nu avusese cine să le vâneze. Mieii aveau să fie 
ucişi cu cruzime, iar oile aveau să behăie îndurerate. 

Am ajuns să vedem Cippanhammul înaintea prânzului, 
dar fumul gros produs de sutele de vetre se zărise pe cer 
toată dimineaţa. Ne-am oprit la sud de oraş, în locul unde 
drumul ieşea dintr-un pâlc de stejari. Danezii probabil că 
ne văzuseră, însă nimeni nu ieşi pe poartă ca să se 
lămurească cine eram. Era prea frig pentru ca oamenii să 
se deranjeze. Câţiva străjeri apărură pe ziduri, dar niciunul 
nu rămase prea mult, preferând să se retragă la căldură 
între  scurtele incursiuni pe meterezele din lemn. 
Meterezele străluceau de scuturi rotunde, vopsite în 
albastru, alb şi roşu-sângeriu, precum şi în negru, semn că 
oamenii lui Guthrum se aflau acolo. 

— Ar trebui să numărăm scuturile, spuse Alfred. 

— Nu ne va fi de folos, i-am replicat. Fiecare are câte 
două sau trei scuturi şi le atârnă pe ziduri pentru a părea 
că sunt mai mulţi oameni. 

Cum regele tremura, am insistat să căutăm un adăpost. 


4 235 # 


Ne-am întors în pădure şi am urmat o cărare ce ducea spre 
râu, iar după ce am mers o milă în amonte, am dat deo 
moară. Piatra de măcinat dispăruse, însă clădirea era 
întreagă şi bine construită, cu pereţi din piatră şi un 
acoperiş întărit cu pământ, susţinut de căpriori solizi. In 
încăperea în care locuise familia morarului era o vatră, dar 
nu l-am lăsat pe Egwine să aprindă focul pentru ca fumul 
să nu-i atragă pe danezii curioşi din oraş. 

— Aşteaptă până se lasă întunericul, i-am zis. 

— O să îngheţăm până atunci, mormăi el. 

— Atunci, n-ar fi trebuit să veniţi, m-am răstit eu. 

— Trebuie să ne apropiem mai mult de oraş, interveni 
Alfred. 

— Voi nu vă apropiaţi, o voi face singur, le-am spus. 

Cum văzusem nişte cai adăpostiţi lângă zidul vestic, 
plănuiam să iau cel mai bun cal al nostru şi să mă apropii 
de marginea vestică a oraşului ca să număr animalele 
aflate acolo. Astfel, aş fi aflat câţi danezi erau, deoarece 
era de aşteptat ca aproape fiecare om să aibă un cal. 
Alfred vru să vină şi el, dar am clătinat din cap. Nu avea 
niciun rost să meargă mai mulţi oameni şi era logic ca 
acela care se ducea să vorbească daneza, aşa că, 
promiţându-i că aveam să mă întorc la moară până la 
căderea nopţii, am pornit călare spre nord. Întrucât 
Cippanhamm era construit pe un deal aproape complet 
înconjurat de un râu, nu puteam să-l ocolesc. Mergând cât 
mai aproape de ziduri, m-am uitat peste râu, dar n-am 
văzut cai pe malul celălalt, ceea ce sugera că danezii îşi 
ţineau toţi caii în vestul oraşului. M-am îndreptat într-acolo 
prin pădurea înzăpezită; cu toate că danezii mă văzuseră 
probabil, nu se osteniră să facă tot acel drum greu ca să 
urmărească un singur om, aşa că am reuşit să ajung în 
dreptul locului unde tremurau caii lor. Mi-am petrecut 
restul zilei numărându-i. Cei mai mulţi se aflau pe câmpul 
de lângă clădirile regale şi erau câteva sute. După-amiază 
târziu, estimasem deja că erau o mie două sute. Era de 
aşteptat ca bidiviii cei mai buni să fie în oraş, însă 
socoteala mea era suficient de bună. Avea să-i permită lui 


4 236 # 


Alfred să-şi facă o idee despre cât de mare era armata lui 
Guthrum. Să fi fost vreo două mii de oameni? Iar prin alte 
părţi ale Wessexului, în oraşele ocupate de danezi, 
probabil că mai erau vreo mie. Asta însemna o armată 
puternică, dar nu destul de puternică pentru a cuceri tot 
regatul. Era clar că trebuiau să aştepte primăvara ca să 
primească întăriri din Danemarca şi din cele trei regate 
englezeşti cucerite. La lăsarea serii m-am întors la moară. 
În timp ce descălecam, am văzut trei ciori zburând peste 
râu. M-am gândit să-l pun pe unul dintre oamenii lui Alfred 
să-mi ţesale calul, căci tot ce-mi doream era să ajung la 
căldură, şi dorinţa avea să-mi fie îndeplinită: regele îşi 
asumase riscul să aprindă focul, de vreme ce fumul se 
revărsa prin gaura din acoperiş. 

Stăteau cu toţii ghemuiţi lângă vatră, iar eu m-am dus 
lângă ei şi mi-am întins mâinile spre flăcări. 

— Sunt vreo două mii de oameni, i-am înştiinţat. 

Nimeni nu spuse nimic. 

— N-aţi auzit ce-am zis? i-am întrebat, întorcându-mă să- 
i privesc. 

În jurul vetrei erau cinci feţe. Doar cinci. 

— Unde-i regele? 

— A plecat, zise Adelbert posomorât. 

— S-a dus în oraş, adăugă preotul. 

Purta mantia albastră a lui Alfred, aşa încât am 
presupus că regele luase veşmântul lui simplu. 

L-am privit fix. 

— Şi l-aţi lăsat să plece? 

— A insistat, murmură Egwine. 

— Cum l-am fi putut opri? zise Adelbert pe un ton 
rugător. El e regele! _ 

— Îl pocneaţi pe ticălos, desigur, m-am răstit eu. Îl 
ţineaţi locului până îi trecea nebunia. Când a plecat? 

— Imediat după tine, spuse nefericit preotul. Şi mi-a luat 
harfa, adăugă el. 

— Şi a zis când se întoarce? 

— Până la căderea nopţii. 

— E noapte deja, am mormăit, ridicându-mă să sting 


4 237 # 


focul. Chiar vreţi ca danezii să vină ca să vadă ce-i cu 
fumul? Mă îndoiam că danezii ar fi venit, dar doream ca 
proştii ăia afurisiţi să sufere. Tu, am zis, arătând spre unul 
dintre cei patru soldaţi. Du-te şi ţesală-mi calul. Şi 
hrăneşte-l. 

M-am dus la uşă. Primele stele licăreau pe cer, iar 
zăpada strălucea sub secera lunii. 

— Unde pleci? mă întrebă Adelbert venind după mine. 

— Să-l găsesc pe rege, fireşte. 

Dacă mai trăia. lar dacă nu mai trăia, şi Iseult era 
moartă. 


Am bătut la poarta vestică a Cippanhammului, iar o voce 
supărată vru să ştie cine eram. 

— De ce nu eşti pe metereze? l-am întrebat eu în replică. 

Drugul fu ridicat, iar poarta se deschise puţin. Un chip 
se iţi, apoi dispăru când eu am împins poarta cu putere, 
izbindu-l cu ea pe paznicul bănuitor. 

— Calul meu s-a accidentat, aşa că a trebuit să vin pe jos 
până aici. 

Omul îşi recăpătă echilibrul şi închise poarta. 

— Cine eşti? mă întrebă el din nou. 

— Un mesager trimis de Svein. 

— Svein! Ridică drugul şi-l puse la locul lui. L-a prins în 
sfârşit pe Alfred? 

— O să-i dau vestea asta lui Guthrum înainte de a-ți 
spune ţie. 

— Fusese doar o întrebare, zise el spăsit. 

— Unde-i Guthrum? 

N-aveam nici cea mai vagă intenţie de a mă apropia de 
căpetenia daneză; având în vedere că-i insultasem mama 
moartă, tot ce puteam spera de la el era o moarte rapidă, 
dar cel mai probabil aş fi avut parte de una foarte lentă. 

— Este în palatul lui Alfred, spuse paznicul arătând spre 
sud. În partea aia a oraşului, aşa că mai ai ceva de mers. 

Nu-i trecuse prin minte că un mesager al lui Svein n-ar fi 
călărit de unul singur prin Wessex, ci ar fi avut o escortă 
de vreo cincizeci sau şaizeci de oameni, dar era prea 


4 238 # 


îngheţat ca să gândească. În plus, cu părul meu lung şi cu 
brăţările groase de pe braţe, arătam ca un danez. Se 
retrase în postul de gardă, unde camarazii lui erau adunaţi 
în jurul unei vetre, iar eu am pornit prin oraşul pe care nu-l 
mai recunoşteam. Multe case nu mai erau, fiind incendiate 
în furia atacului iniţial al danezilor, iar din marea biserică 
de lângă piaţa de pe culmea dealului nu mai rămăseseră 
decât nişte bârne înnegrite acoperite de zăpada albă. Eram 
singurul om ce străbătea noroiul îngheţat de pe străzi, 
deoarece frigul îi ţinea pe danezi în casele care mai 
rămăseseră în picioare. Am auzit cântece şi râsete. Lumina 
se prelingea prin obloane sau strălucea prin găurile pentru 
fum din acoperişurile joase. Îmi era frig şi eram furios. În 
oraş se aflau oameni care mă puteau recunoaşte şi oameni 
care îl puteau recunoaşte pe Alfred, iar prostia lui ne 
pusese pe amândoi în primejdie. Oare era atât de nebun, 
încât să se fi dus la palatul lui? Probabil îşi imaginase că 
acolo se afla Guthrum şi sigur n-ar fi riscat să fie 
recunoscut de căpetenia daneză, ceea ce sugera că se afla 
în oraş, nu la curtea regală. 

Mă îndreptam spre fosta tavernă a lui Eanfleed când am 
auzit urlete dinspre partea estică a oraşului. M-am dus 
într-acolo, ajungând la mănăstirea de maici aflată chiar 
lângă zidul de la râu. Nu mai intrasem niciodată în 
mănăstire, însă poarta era deschisă, iar curtea era 
luminată de două focuri mari, care ofereau o oarecare 
căldură celor aflaţi în jurul lor. Erau cel puţin o sută de 
oameni, care scoteau ţipete de încurajare sau strigau 
insulte către doi bărbaţi ce se luptau în noroiul dintre 
focuri. Se băteau cu săbii şi scuturi, iar la fiecare ciocnire 
a metalelor sau a metalului cu lemnul izbucneau urlete 
răguşite. M-am uitat în treacăt la combatanți, apoi am 
privit chipurile din mulţime. Îl căutam pe Haesten şi pe 
oricine altcineva care m-ar fi putut recunoaşte, dar n-am 
zărit pe nimeni, deşi mi-era greu să disting feţele în 
umbrele pâlpâitoare. Nu se vedea nici urmă de călugăriţe, 
aşa încât am presupus că fie fugiseră, fie erau moarte, fie 
fuseseră luate de invadatori pentru a se distra cu ele. 


4 239 # 


M-am strecurat pe lângă peretele curţii. Purtam coiful, 
iar viziera îmi oferea o deghizare adecvată, însă câţiva 
oameni îmi aruncară priviri curioase, deoarece era 
neobişnuit să vezi un bărbat purtând coif altundeva decât 
pe câmpul de luptă. Până la urmă, nevăzând nicio figură 
cunoscută, mi-am dat jos coiful şi l-am atârnat la 
cingătoare. Biserica mănăstirii fusese transformată în sală 
de ospeţe, dar înăuntru erau numai câţiva betivi cărora nu 
le păsa de zgomotul de-afară. Am furat o jumătate de pâine 
de la unul dintre ei şi am ieşit să privesc lupta. 

Unul dintre combatanți era Steapa Snotor. Îmbrăcat cu 
o haină de piele, fără armură, se lupta cu un scut mic şi o 
sabie lungă, dar în jurul taliei avea un lanţ care se întindea 
până în partea nordică a curţii, unde doi oameni îl ţineau 
şi, ori de câte ori adversarul lui Steapa ajungea să fie în 
pericol, îl trăgeau pe uriaşul saxon, dezechilibrându-l. Era 
pus să se bată la fel cum fusese pus şi Haesten când îl 
descoperisem. Fără îndoială, cei care îl prinseseră pe 
Steapa scoteau bani buni de la proştii care doreau să-şi 
măsoare forţele cu un războinic de mare valoare. 
Adversarul lui din acel moment era un danez slab, care 
Trânjea şi care dansa în jurul uriaşului, încercând să-şi 
strecoare sabia pe sub scutul acestuia, aşa cum făcusem şi 
eu când mă bătusem cu Steapa. Zdrahonul se apăra cu 
tenacitate, parând fiecare lovitură, iar când lanţul i-o 
îngăduia, contraataca rapid. Ori de câte ori danezul sărea 
înapoi, mulţimea îl batjocorea. O dată, când oamenii 
traseră de lanţ prea tare, se repezi spre ei, dar fu 
întâmpinat de trei sulițe lungi. În urletele mulţimii, se 
răsuci ca să pareze următorul atac, apoi merse îndărăt, 
aproape de vârful suliţelor. Bărbatul slab îl urmă rapid, 
crezând că Steapa era în dezavantaj, însă uriaşul reveni 
brusc, izbi cu scutul sabia adversarului, îşi repezi mâna 
stângă cu pumnul încleştat pe mânerul sabiei ridicate şi-l 
lovi pe celălalt în cap. Când danezul se prăbuşi, Steapa îşi 
cobori sabia, însă lanţul îl trase înapoi, dezechilibrându-l, 
iar suliţele îl ameninţară cu moartea dacă-şi isprăvea 
treaba. Mulțimea îl ovaţionă. Învinsese. 


4 240 # 


Steapa se aşeză lângă foc, pe chipul lui aspru necitindu- 
se nimic. Unul dintre oamenii care ţineau lanţul începu să 
strige, invitând alt adversar. 

— Zece bani de argint dacă-l răniţi! Cincizeci dacă-l 
ucideţi! 

Steapa, care probabil nu înţelegea niciun cuvânt, privea 
mulţimea cu un aer sfidător. Curând, o brută pe jumătate 
beată îşi croi drum în faţă. Se încheiară rămăşagurile, iar 
Steapa a fost pus să se ridice. Era ca o luptă între câini şi 
un taur, doar că Steapa avea parte de un singur adversar o 
dată. Fără îndoială, ar fi trebuit să pună trei sau patru 
oameni să se lupte cu el pentru a-l dobori, doar că danezii 
care-l luaseră prizonier nu doreau ca el să moară atâta 
vreme cât încă mai existau proşti dispuşi să plătească 
pentru a se bate cu el. 

M-am strecurat pe la marginea curţii, căutând în 
continuare chipuri cunoscute. 

— Dai şase penny? rosti o voce în spatele meu. 

M-am întors şi am văzut un bărbat rânjind de lângă o 
uşă, una dintre cele vreo zece uşi similare tăiate la 
distanţe egale în peretele văruit. 

— Pentru ce să dau şase penny? m-am mirat eu. 

— E ieftin, zise el şi dădu la o parte un mic oblon de pe 
uşă, invitându-mă să privesc înăuntru. 

I-am urmat îndemnul. O lumânare de seu lumina mica 
încăpere care probabil că fusese chilia unei călugăriţe. Pe 
patul modest era o femeie goală, pe jumătate acoperită de 
un bărbat cu pantalonii în vine. 

— Nu mai durează mult, spuse omul. 

Am clătinat din cap şi m-am îndepărtat de oblon. 

— A fost călugăriţă aici, adăugă el. Tânără şi drăguță. 
Chiar frumoasă. De obicei, guiţă ca o scroafa. 

— Nu! m-am răstit. 

— Patru penny? Nu se va opune. Acum, nu se mai opune. 

Am plecat mai departe convins că-mi pierdeam timpul. 
Oare Alfred fusese aici şi plecase deja? „Mai degrabă”, am 
gândit eu furios, „prostul s-a dus la palatul lui.” Îmi trecu 
prin minte să merg acolo, dar gândul la răzbunarea lui 


% 241 # 


Guthrum îmi tăie elanul. O nouă luptă începuse. Danezul 
se lăsa pe vine încercând să-i reteze lui Steapa picioarele, 
dar Steapa îi devia loviturile cu uşurinţă. În timp ce 
treceam prin spatele oamenilor care ţineau lanţul am văzut 
o altă încăpere, o cameră mare, în care călugărițele 
probabil că obişnuiau să ia masa. O licărire aurie în lumina 
focului pe cale să se stingă mă atrase înăuntru. 

Auriul nu era o reflexie metalică, ci venea de la rama 
unei mici harfe care fusese călcată în picioare cu atâta 
forţă, încât se rupsese. M-am uitat prin semiîntunericul din 
jur şi, văzând un om care zăcea grămadă în capătul sălii, 
m-am dus la el. Era Alfred. Abia dacă mai era conştient, 
dar trăia şi, din câte mi-am dat seama, nu era rănit, dar 
era clar şocat, aşa că l-am tras până la perete şi l-am 
sprijinit de el. Nu mai avea mantia, iar cizmele îi 
dispăruseră şi ele. Lăsându-l acolo, m-am întors la biserică, 
unde am găsit un beţiv cu care m-am împrietenit. L-am 
ajutat să se ridice, i-am pus braţul pe umerii mei şi l-am 
convins că îl duc la culcare, apoi l-am scos pe uşa din spate 
şi l-am dus la latrina din curtea din spate a mănăstirii, 
unde l-am lovit de două ori în burtă şi de trei ori în faţă. 
Fără să mai zăbovesc, i-am dus lui Alfred mantia cu glugă 
şi cizmele omului. 

Regele îşi recăpătase cunoştinţa. Se uită la mine fără să 
dea vreun semn de surprindere, apoi îşi frecă bărbia 
zgâriată. 

— Nu le-a plăcut cum am cântat, spuse el. 

— Asta pentru că danezilor le place muzica bună, i-am 
zis. Pune-ţi astea. Am aruncat cizmele lângă el, l-am 
acoperit cu pelerina şi i-am pus gluga pe cap pentru a-i 
ascunde chipul. Chiar vrei să mori? l-am întrebat, în 
culmea mâniei. 

— Vreau să aflu informaţii despre duşmanii mei. 

— Le-am aflat eu pentru tine. Sunt vreo două mii. 

— Aşa am estimat şi eu, rânji el. Dar ce-i pe mantia asta? 

— Vomă daneză, l-am lămurit. 

Se cutremură. 

— Trei danezi m-au atacat, îmi spuse, de parcă nu i-ar fi 


% 242 # 


venit să creadă. M-au lovit cu pumnii şi cu picioarele. 

— Ţi-am spus că danezilor le place muzica bună, am 
mormăit eu ajutându-l să se ridice. Ai noroc că nu te-au 
ucis. 

— Au crezut că sunt danez, îmi explică el, apoi a scuipat 
nişte sânge care i se prelingea din buza de jos. 

— Erau beti? Nici măcar nu arăţi ca un danez. 

— M-am prefăcut că sunt un cântăreţ mut. Părea 
mândru de viclenia lui, însă lipsa oricărui răspuns din 
partea mea îl făcu să suspine. Erau foarte beti, dar trebuia 
să aflu care este starea lor de spirit, Uhtred. Sunt 
încrezători? Se pregătesc să atace? Făcu o pauză pentru a- 
şi şterge sângele proaspăt de pe buze. Nu puteam afla asta 
decât dacă veneam eu însumi. L-ai văzut pe Steapa? 

— Da. 

— Vreau să-l luăm cu noi. 

— Sire, eşti neghiob? m-am burzuluit eu. E în lanţuri. 
Şase oameni îl păzesc. 

— Daniel a fost în bârlogul leului, dar a scăpat. Sfântul 
Pavel a fost la închisoare, dar Dumnezeu l-a eliberat. 

— Atunci, lasă-l pe Dumnezeu să se ocupe de Steapa. Tu 
te întorci cu mine. Acum! 

Se încovoie ca să-şi potolească un junghi din stomac. 

— M-au lovit în burtă, zise el în timp ce-şi îndrepta 
trupul. M-am gândit că în dimineaţa următoare avea să se 
trezească şi cu un ochi vânăt. Tresări când nişte ovaţii 
puternice izbucniră în curte, însemnând că Steapa fie îşi 
ucisese, fie îşi doborâse adversarul. Vreau să-mi văd 
palatul, rosti Alfred cu încăpățânare. 

— De ce? 

— Sunt genul de om căruia îi pasă de casa lui. Poţi să vii 
cu mine sau să rămâi aici. 

— Guthrum se află acolo. Vrei să fii recunoscut? Vrei să 
mori? 

— Guthrum e înăuntru, pe când eu vreau doar să mă uit 
de afară. 

Nu s-ar fi lăsat convins să renunţe, aşa că l-am condus 
prin curte către stradă, întrebându-mă dacă nu era mai 


4 243 # 


bine să-l iau pe sus şi să-l duc de-acolo. La cât era de 
îndărătnic, probabil că s-ar fi zbătut şi ar fi strigat până 
când danezii ar fi venit să afle motivul gălăgiei. 

— Mă întreb ce s-a întâmplat cu călugărițele, spuse el 
după ce am plecat de la mănăstire. 

— Una dintre ele este vândută pentru câţiva penny 
oricui vrea să se culce cu ea, i-am zis. 

— O, Dumnezeule mare! 

Îşi făcu semnul crucii şi se întoarse din drum. Dându-mi 
seama că se gândea s-o salveze pe femeie, l-am tras înapoi. 

— Asta-i o nebunie! am protestat. 

— Este o nebunie necesară, zise el calm, apoi se opri 
pentru a-mi ţine o predică. Ce crede Wessexul? Crede că 
sunt înfrânt, crede că danezii au câştigat, se pregăteşte 
pentru venirea primăverii şi, odată cu ea, a unui număr şi 
mai mare de danezi. Wessexul trebuie să afle că lucrurile 
stau altfel. Trebuie să afle că regele trăieşte, că umblă 
printre duşmani şi că-i face de ocară. 

— Că cineva i-a zdrobit nasul şi i-a învineţit un ochi, am 
completat eu. 

— N-o să spui asta nimănui, după cum n-o să spui că 
femeia aia afurisită m-a lovit cu un ţipar. Uhtred, trebuie 
să le dăm oamenilor speranţe, iar la primăvară, din acele 
speranţe o să se nască victoria. Aminteşte-ţi de Boethius, 
Uhtred, aminteşte-ţi de Boethius! Nu renunţa niciodată la 
speranţă. 

Era sincer. Credea că Dumnezeu îl proteja, că putea să 
umble fără teamă printre duşmani; într-o oarecare măsură 
avea dreptate, pentru că danezii aveau din belşug bere, vin 
de mesteacăn şi mied, iar majoritatea erau mult prea beti 
ca să le pese de un bărbat rănit care avea în mână o harpă. 

Nimeni nu ne împiedică să intrăm în curtea palatului. 
Totuşi, văzându-i pe cei şase soldaţi cu pelerine negre care 
făceau de gardă, nu i-am permis lui Alfred să se apropie de 
ei. 

— Le e de ajuns să se uite la faţa ta însângerată ca să le 
vină cheful să termine ce-au început tovarăşii lor, i-am 
spus. 


Y 244 # 


— Atunci, lasă-mă cel puţin să mă duc la biserică. 

— Vrei să te rogi? l-am întrebat eu sarcastic. 

— Da, replică el simplu. 

Am încercat să-l opresc. 

— Dacă mori aici, şi Iseult va muri. 

— Nu eu am hotărât asta. 

— Tu eşti regele, nu-i aşa? 

— Episcopul s-a gândit că vei trece de partea danezilor, 
iar ceilalţi au fost de acord cu el. 

— Nu mai am prieteni printre danezi. Au fost ostaticii tăi 
şi au murit. 

— Atunci, mă voi ruga pentru sufletele lor păgâne, spuse 
el, apoi îmi îndepărtă mâna cu care-l ţineam şi porni spre 
uşa bisericii, unde, în semn de respect, îşi dădu instinctiv 
gluga jos. 

I-am tras-o repede înapoi pe cap, ascunzându-i vânătăile. 
Fără să se opună la gestul meu protector, deschise uşa şi- 
şi făcut semnul crucii. 

Biserica era folosită ca adăpost de unii dintre oamenii lui 
Guthrum. Pe jos erau saltele de paie, maldăre de zale, 
grămezi de arme şi un grup de bărbaţi şi femei strânşi în 
jurul vetrei recent făcute în naos. Jucau zaruri, iar sosirea 
noastră nu le trezi atenţia decât prin aerul rece pe care-l 
aduseserăm înăuntru. Cineva ne strigă să închidem uşa. 

— Hai să plecăm, i-am spus lui Alfred. Nu te poţi ruga 
aici. 

Nu-mi răspunse. Privea cu venerație către locul unde 
fusese altarul şi unde în clipa aceea erau legaţi şase cai. 

— Plecăm! am insistat. 

Chiar în clipa aceea, o voce îmi strigă numele. L-am 
văzut pe unul dintre jucătorii de zaruri ridicându-se şi 
holbându-se la mine. Un câine se repezi din umbre şi 
începu să ţopăie în jurul meu, încercând să mă lingă pe 
faţă, şi mi-am dat seama că acel câine era Nihtgenga, iar 
omul care mă recunoscuse era Ragnar. Contele Ragnar, 
prietenul meu. 

Pe care-l crezusem mort. 


% 245 # 


Nouă 


Ragnar mă îmbrăţişă. Ochii ne erau plini de lacrimi, iar 
preţ de câteva clipe niciunul dintre noi nu putu vorbi, deşi 
eu mi-am păstrat cumpătul suficient cât să mă uit în spate 
pentru a mă asigura că Alfred era în siguranţă. Se 
retrăsese lângă uşă, ascuns în umbra unui balot, cu gluga 
pelerinei trasă peste faţă. 

— Am crezut că ai murit! i-am spus lui Ragnar. 

— Am sperat c-o să vii, zise el în acelaşi timp. 

O vreme, am vorbit amândoi fără ca vreunul dintre noi 
să asculte, după care Brida veni din partea din spate a 
bisericii. Eram uimit să văd o femeie, în loc de o fată, însă 
ea râse şi mă sărută prieteneşte, rostindu-mi numele cu 
voce mângâietoare. 

— Uhtred! 

Fuseserăm iubiţi cândva, pe vremea când abia ieşeam 
din copilărie. Ea era saxonă, însă alesese tabăra daneză 
pentru a fi cu Ragnar. Celelalte femei de-acolo erau 
împodobite cu argint, granate, jais, chihlimbar şi aur, dar 
Brida nu avea nicio bijuterie cu excepţia unui pieptăn din 
fildeş care-i ţinea strâns în creştet bogatul păr negru. 

— Uhtred! murmură ea din nou. 

— Cum de eşti în viaţă? l-am întrebat eu pe Ragnar. 

Fusese ostatic, iar vieţile ostaticilor trebuiau să fie 
curmate în clipa în care Guthrum trecea graniţa. 

— Lui Wulfhere i-a plăcut de noi, zise Ragnar. Mă 
cuprinse cu braţul pe după umeri şi mă trase spre vatra 
din centrul încăperii. El este Uhtred, îi anunţă pe jucătorii 
de zaruri, un saxon, ceea ce-l face un ticălos, fireşte, dar, 
în acelaşi timp, e prietenul şi fratele meu. Bere, adăugă el 
arătând spre urcioare, vin! Wulfhere ne-a lăsat în viaţă. 

— Iar voi l-aţi lăsat pe el în viaţă? 


4 246 # 


— Bineînţeles! E aici. Chefuieşte cu Guthrum. 

— Wulfhere este aici? E prizonier? 

— Ne este aliat! spuse Ragnar punându-mi o cană în 
mână şi trăgându-mă lângă foc. E de-al nostru acum. Îmi 
zâmbi, iar eu am râs de-a binelea, fericit că-l găsisem în 
viaţă. Era un bărbat mare, cu părul auriu şi un chip sincer, 
plin de voioşie şi bunătate, semănându-i leit tatălui său. 
Wulfhere obişnuia să stea de vorbă cu Brida, continuă 
Ragnar, iar prin intermediul ei, cu mine. Ne-am plăcut 
unul pe altul. E greu să omori pe cineva de care-ţi place. 

— L-ai convins să schimbe taberele? 

— N-a fost nevoie să mă străduiesc prea tare. Şi-a dat 
seama că aveam să câştigăm, şi trecând de partea noastră 
a putut să-şi păstreze pământurile. Ai de gând să bei berea 
aia sau doar te uiţi la ea? 

M-am prefăcut că beau, lăsând nişte bere să mi se 
prelingă în barbă. Mi-am amintit cum Wulfhere îmi zisese 
că, atunci când danezii aveau să vină, cu toţii trebuia să 
facem tot ce era posibil ca să supravieţuim. Dar Wulfhere? 
Vărul lui Alfred şi ealdorman de Wiltunscir? Schimbase 
taberele? Oare câţi dintre thegni îi urmaseră exemplul şi 
ajunseseră în slujba danezilor? 

— Cine-i el? întrebă Brida uitându-se la Alfred. 

Se afla în penumbră, dar era ceva ciudat în felul în care 
stătea acolo singur şi tăcut. 

— Un servitor, i-am zis. 

— Poate veni lângă foc. 

— Nu poate, am replicat eu cu asprime. L-am pedepsit. 

— Ce-ai făcut? strigă Brida spre el în engleză. 

Işi înălţă fruntea şi se uită la ea, dar gluga îi umbrea în 
continuare faţa. 

— Vorbeşte, ticălosule, şi te voi biciui până la os, l-am 
ameninţat, moment în care i-am zărit ochii în umbra glugii. 
M-a insultat, am spus mai departe în daneză, şi l-am 
pedepsit să tacă. Altminteri, pentru fiecare cuvânt rostit, 
primeşte zece lovituri de bici. 

Cuvintele mele părură să-i satisfacă. Uitând de ciudatul 
servitor cu faţa ascunsă de glugă, Ragnar îmi povesti cum 


% 247 # 


îl convinsese pe Wulfhere să-i trimită un mesager lui 
Guthrum pentru a-i promite că avea să-i cruţe pe ostatici, 
iar Guthrum îl anunţase pe Wulfhere când plănuia să 
pornească la luptă pentru ca ealdormanul să-i poată feri pe 
ostatici de răzbunarea lui Alfred. M-am gândit că acela 
fusese motivul plecării atât de matinale a lui Wulfhere în 
dimineaţa atacului. 

— Tu îl numeşti aliat, am zis. Asta înseamnă că e doar 
prieten? Sau va lupta pentru Guthrum? 

— A jurat să lupte pentru noi, mă lămuri Ragnar. Sau cel 
puţin a jurat să lupte pentru regele saxon. 

— Pentru regele saxon? am întrebat eu confuz. Pentru 
Alfred? 

— Nu pentru Alfred. Pentru adevăratul rege. Pentru 
băietan, fiul celuilalt. 

Ragnar se referea la Æthelwold, care era urmaşul 
fratelui lui Alfred, regele Æthelred. Desigur, l-ar fi dorit pe 
acesta în fruntea ţării. De fiecare dată când cucereau un 
regat saxon, numeau un rege saxon, ceea ce dădea 
stăpânirii lor un aer de legalitate, deşi saxonul nu rezista 
niciodată prea mult. Guthrum, care deja se intitulase rege 
al Angliei de est, dorea să fie şi regele Wessexului, dar 
punându-l pe Æthelwold pe tron îi putea atrage pe alţi 
saxoni, care s-ar fi convins că luptă pentru adevăratul 
moştenitor. Când luptele luau sfârşit şi stăpânirea daneză 
se întărea, Æthelwold avea să fie ucis discret. 

— Dar va lupta Wulfhere pentru voi? am insistat eu. 

— Fireşte că va lupta! Dacă vrea să-şi păstreze 
pământurile, spuse Ragnar, apoi se strâmbă. Dar care 
luptă? Că doar stăm aici ca oile şi nu facem nimic. 

— E iarnă. 

— Cea mai bună perioadă ca să te lupţi. Nu e altceva de 
făcut. 

Vru să afle unde fusesem după Yule, iar eu i-am zis că 
mă dusesem departe, în Defnascir. El presupuse că 
dorisem să mă asigur că familia mea era teafără; de 
asemenea, îşi închipuia că venisem la Cippanhamm ca să 
mă alătur danezilor. 


4 248 # 


— Nu i-ai jurat credinţă lui Alfred, nu-i aşa? 

— Cine ştie unde-i Alfred? am evitat eu să-i răspund. 

— I-ai jurat credinţă, zise el cu reproş. 

— l-am jurat credinţă, însă doar pentru un an, iar acel 
an s-a încheiat de mult. 

Asta nu era o minciună. Totuşi am omis să-i spun că-i 
jurasem din nou credinţă lui Alfred. 

— Atunci, poţi să mi te alături? mă întrebă el 
nerăbdător. Îmi juri credinţă? 

Am încercat să iau totul în glumă, deşi situaţia începea 
să mă îngrijoreze. 

— Vrei să-ţi jur credinţă ca să stau aici ca o oaie, fără să 
fac nimic? 

— Mai facem nişte incursiuni din când în când, se 
justifică Ragnar, şi oamenii păzesc mlaştina. Acolo se află 
Alfred. În mlaştină. Dar Svein o să-l scoată de-acolo. 

Deci, Guthrum şi oamenii lui nu aflaseră că flota lui 
Svein era scrum pe ţărmul mării. 

— Şi voi de ce staţi aici? 

— Pentru că Guthrum nu vrea să-şi împartă forţele, mă 
lămuri Ragnar. 

Îmi venea să zâmbesc, amintindu-mi că bunicul lui 
Ragnar îl sfătuise pe Guthrum să nu-şi mai împartă 
niciodată forţele. Guthrum făcuse asta pe dealul de la ZEsc, 
îngăduindu-le saxonilor din vest să obţină prima victorie 
împotriva danezilor. Săvârşise aceeaşi greşeală când 
abandonase Werhamul pentru a ataca Exanceasterul, iar 
acea parte a armatei care plecase pe mare fusese practic 
distrusă de furtună. 

— l-am zis că ar trebui să împărţim armata în 
douăsprezece companii, urmă Ragnar. Ca să cucerim alte 
douăsprezece oraşe şi să ne instalăm garnizoane acolo. I- 
am mai zis că ar trebui să capturăm toate oraşele mari din 
sudul Wessexului, dar n-a vrut să mă asculte. 

— Guthrum deja stăpâneşte nordul şi estul, am spus în 
apărarea căpeteniei. N 

— Ar trebui să ocupăm toată ţara! In loc de asta, 
aşteptăm venirea primăverii în speranța că ni se vor 


4 249 # 


alătura şi alţii. Şi ni se vor alătura. Pentru că aici există 
pământ, pământ bun. Mai bun decât pământul din nord. 

Părea să fi uitat de jurământul meu. În schimb, vorbi 
despre ce se petrecuse în Northumbria, povestindu-mi că 
duşmanii noştri Kjartan şi Sven o duceau cât se poate de 
bine la Dunholm, dar că tatăl şi fiul nu îndrăzneau să 
părăsească fortăreaţa de teama răzbunării lui Ragnar. O 
luaseră captivă pe sora lui, care era în continuare acolo, 
din câte ştia prietenul meu. Juraserăm amândoi să-i 
ucidem, nu aşteptam decât prilejul potrivit. Nu avea veşti 
despre Bebbanburg, cu excepţia faptului că trădătorul meu 
unchi nu se dădea dus din fortăreață. 

— După ce cucerim tot Wessexul, mergem în nord, îmi 
promise Ragnar. Vom merge amândoi. Vom merge la 
Dunholm în fruntea unei cete de războinici. 

— Aşa să fie! am spus, ridicându-mi stacana de bere. 

N-am băut mult sau, dacă am făcut-o, n-a avut mare 
efect. Şezând acolo, mă gândeam că, din câteva cuvinte, 
puteam să-l termin pe Alfred pentru totdeauna. Puteam să- 
l trădez, să mă uit cum era târât în faţa lui Guthrum, iar 
apoi să-l privesc murind. Dacă i-l dădeam pe Alfred, 
Guthrum mi-ar fi iertat până şi faptul că o insultasem pe 
maică-sa, şi astfel puteam distruge Wessexul pentru că, 
fără Alfred, nu exista niciun om în jurul căruia să se adune 
fyrdul. Puteam să rămân cu prietenul meu Ragnar, puteam 
să câştig şi mai multe brățări, îmi puteam face un renume 
care să fie amintit ori de câte ori oamenii nordului ar fi 
navigat cu lungile lor corăbii, iar pentru a obţine toate 
astea era suficientă o singură propoziţie. 

În acea noapte petrecută în biserica regală din 
Cippanhamm, am fost foarte tentat s-o fac. Există atâta 
bucurie în haos! Dacă bagi toate relele lumii în spatele 
unei uşi şi le spui oamenilor să n-o deschidă absolut 
niciodată, orice-ar fi, ei o vor deschide, pentru că 
distrugerea oferă o bucurie pură. La un moment dat, când 
Ragnar, hohotind de râs, mă lovi în umăr atât de tare, 
încât mă duru, am simţit cuvintele formându-mi-se pe 
limbă. „Acela este Alfred”, aş fi spus arătând spre rege, iar 


4 250 # 


întreaga mea lume s-ar fi schimbat şi Anglia ar fi dispărut. 
Totuşi, când primul cuvânt îmi ajunse pe buze, mi l-am 
reţinut. Brida mă privea cu ochii ei vicleni şi calmi, şi 
imaginea asta îmi aduse aminte de Iseult. M-am gândit că, 
peste un an sau doi, Iseult avea să arate ca Brida. Aveau 
aceeaşi frumuseţe rigidă, aceeaşi piele întunecată şi 
acelaşi foc care le ardea cu vâlvătăi în suflet. M-am gândit 
că, dacă rosteam acele cuvinte, Iseult avea să moară, şi n- 
aş fi putut suporta asta. Şi m-am gândit la /ZEthelfleed, fiica 
lui Alfred, care urma să fie făcută sclavă, şi mi-am 
imaginat că, ori de câte ori saxonii supraviețuitori aveau să 
se adune în jurul focurilor din surghiun, numele meu avea 
să fie blestemat. Aş fi fost pentru totdeauna Uhtredaerwe, 
omul care a distrus un popor. 

— Ce-ai vrut să spui? mă întrebă Brida. 

— Că niciodată n-am mai avut o iarnă atât de grea în 
Wessex. 

Se uită la mine, şi mi-am dat seama că nu mă credea. 
Apoi zâmbi. 

— Spune-mi, Uhtred, mi se adresă ea în engleză, dacă ai 
crezut că Ragnar e mort, de ce ai venit aici? 

— Pentru că n-am ştiut unde altundeva să mă duc. 

— Aşa că ai venit aici? La Guthrum? Pe care l-ai insultat? 

Deci aflaseră. Nu mă aşteptasem la asta, aşa că am 
simţit un fior de spaimă. N-am răspuns nimic. 

— Guthrum te vrea mort, urmă Brida în daneză. 

— N-a vorbit serios, interveni Ragnar. 

— Ba a vorbit serios, insistă ea. 

— Ei bine, nu-l voi lăsa să-l ucidă pe Uhtred, spuse 
Ragnar. Acum, eşti aici! 

Mă bătu din nou pe spate şi se uită ameninţător la 
oamenii lui, parcă provocându-i să-mi trădeze prezenţa lui 
Guthrum. Niciunul nu se clinti, însă aproape toţi erau beti, 
iar câţiva adormiseră deja. 

— Acum, eşti aici, repetă Brida, dar cu puţin timp în 
urmă te băteai pentru Alfred şi-l insultai pe Guthrum. 

— Eram în drum spre Defnascir, am spus, de parcă asta 
ar fi explicat totul. 


% 251 # 


— Sărmanul Uhtred! oftă Brida mângâind blana neagră 
cu alb de pe ceafa lui Nihtgenga. Şi eu care am crezut că 
vei fi un erou al saxonilor... 

— Un erou? De ce? 

— Eşti cel care l-a ucis pe Ubba. 

— Alfred nu vrea eroi, ci doar sfinţi, i-am replicat eu 
suficient de tare ca vorbele să răzbată până în colţul 
regelui. 

— Povesteşte-ne cum a fost cu Ubba! îmi ceru Ragnar, 
aşa că a trebuit să descriu lupta. 

Danezii, care sunt avizi după asemenea istorii, voiau să 
ştie toate detaliile. 

Am spus povestea aşa cum trebuia, făcându-l pe Ubba să 
pară un mare erou care aproape că distrusese armata 
saxonilor din vest. Le-am zis că luptase ca un zeu, 
insistând asupra felului în care spărsese zidul scuturilor 
noastre cu marea lui secure. Le-am descris corăbiile în 
flăcări, fumul lor plutind peste câmpul de bătălie ca un nor 
de pe lumea cealaltă, şi le-am spus că mă pomenisem faţă 
în faţă cu Ubba în atacul lui victorios. Desigur, asta nu era 
adevărat, danezii o ştiau prea bine. Nu mă pomenisem pur 
şi simplu faţă în faţă cu Ubba, ci îl căutasem, dar, când 
spui o poveste, trebuie să te arăţi modest. Ascultătorii, 
cunoscând obiceiul, murmurară aprobator. 

— Nu mi-a fost niciodată atât de frică, am spus. Le-am 
povestit cum ne-am luptat, Răsuflarea-Şarpelui împotriva 
securii lui, şi cum mi-a transformat scutul în surcele de 
foc, iar apoi le-am destăinuit cu sinceritate că Ubba 
alunecase pe măruntaiele unui mort. Danezii de lângă foc 
suspinară dezamăgiţi. I-am tăiat tendoanele braţului, am 
rostit eu lovind cu mâna stângă în încheietura cotului 
drept, pentru a le arăta unde-l tăiasem, apoi l-am doborât. 

— A murit aşa cum se cuvine? întrebă neliniştit un 
bărbat. 

— Ca un erou. l-am asigurat că îi pusesem securea 
înapoi în mână, înainte să moară, ca să se poată duce în 
Valhalla. A murit aşa cum se cuvine, am spus în încheiere. 

— A fost un războinic, bolborosi Ragnar. 


4 252 # 


Se îmbătase deja. Nu era foarte beat, dar destul cât să-l 
fi ajuns oboseala. Focul era pe cale să se stingă, 
semiîntunericul din capătul bisericii unde şedea Alfred 
devenind tot mai dens. Se depănară alte poveşti, apoi focul 
se stinse, iar cele câteva lumânări fură stinse şi ele. 
Oamenii dormeau, însă am aşteptat până când Ragnar se 
întinse pe spate şi începu să sforăie. Am mai stat o vreme, 
asigurându-mă că toţi erau cufundaţi într-un somn adânc, 
şi în cele din urmă m-am dus la Alfred. 

— Plecăm! i-am spus în şoaptă. 

Nu se opuse. 

Nimeni nu păru să ne bage în seamă când am ieşit în 
noapte, închizând încet uşa în urma noastră. 

— Cu cine ai vorbit? mă întrebă Alfred. 

— Cu contele Ragnar. 

Se opri, nevenindu-i să creadă. 

— Nu era ostatic? 

— Wulfhere i-a lăsat să trăiască. 

— I-a lăsat să trăiască? făcu el surprins. 

— Iar Wulfhere este acum de partea lui Guthrum, i-am 
dat eu vestea cea rea. E aici, în palat. A acceptat să lupte 
pentru Guthrum. 

— Aici? Vestea îl zgudui pe Alfred. Wulfhere era vărul 
lui, se însurase cu nepoata lui, făcea parte din familie. E 
aici? 

— Este de partea lui Guthrum, am rostit eu cu asprime. 

Se holba la mine fără să spună nimic. 

— Nu! Mai degrabă mimase cuvântul decât să-l 
rostească cu voce tare. Dar Æthelwold? întrebă el. 

— Este prizonier. 

— Prizonier? se răsti el cu asprime, şi pe bună dreptate: 
Æthelwold nu avea nicio valoare ca prizonier pentru 
danezi, asta dacă nu acceptase să fie regele lor marionetă 
pe tronul Wessexului. 

— Prizonier, i-am confirmat. Desigur, era o minciună, 
dar îmi plăcea de Æthelwold şi-i datoram o favoare. Este 
prizonier, am spus încă o dată, şi nu putem face nimic în 
privinţa asta, aşa că hai să plecăm de-aici. 


4 253 # 


Era însă prea târziu, căci uşa bisericii se deschise, iar 
Brida ieşi cu Nihtgenga. Văzându-ne, îi spuse câinelui să 
rămână lângă ea şi se apropie de noi. La fel ca mine, nici 
ea nu era beată, dar probabil că îi era foarte frig deoarece 
nu purta pelerină peste rochia simplă, din lână albastră. 
Cu toate că noaptea era îngheţată, nu tremura. 

— Pleci? mă întrebă în engleză. Nu rămâi cu noi? 

— Am o soţie şi un copil. 

Ea zâmbi. 

— Ale căror nume nu le-ai menţionat deloc în decursul 
serii, Uhtred. Ce s-a întâmplat? Cum nu i-am răspuns, se 
uită lung la mine, în privirea ei desluşindu-se ceva foarte 
neliniştitor. Care femeie îţi este acum alături? 

— Una care seamănă cu tine, am recunoscut eu. 

Râse. 

— Şi vrea ca tu să lupţi pentru Alfred? 

— Poate vedea viitorul, am zis, evitând să-i răspund la 
întrebare. Îl visează. 

Brida mă privea fix. Nihtgenga scheună încetişor, iar ea 
îşi puse mâna pe capul câinelui ca să-l potolească. 

— Şi l-a văzut pe Alfred scăpând cu viaţă? 

— Nu doar scăpând cu viaţă. L-a văzut învingând. 

Alfred se foi alături de mine. Speram că avea destulă 
minte ca să-şi ţină capul aplecat. 

— Învingând? 

— A văzut un deal verde plin de leşuri, un cal alb şi 
Wessexul renăscând. 

— Femeia ta are vise ciudate, dar tu încă nu mi-ai 
răspuns la prima întrebare, Uhtred. Dacă ai crezut că 
Ragnar era mort, de ce ai venit aici? 

Nu-mi trecea prin cap niciun răspuns, aşa că n-am zis 
nimic. 

— Pe cine te aşteptai să găseşti aici? insistă ea. 

— Pe tine, am spus eu cu însufleţire. 

Clătină din cap ştiind că minţisem. 

— De ce-ai venit? 

Tot n-am ştiut ce să-i răspund, iar Brida zâmbi cu 
tristețe. 


4 254 # 


— Dacă eram în locul lui Alfred, aş fi trimis la 
Cippanhamm un om care vorbeşte daneza, iar acel om s-ar 
fi întors în mlaştină şi mi-ar fi povestit tot ce-a văzut. 

— Dacă tu asta crezi, de ce nu le spui şi lor? am 
întrebat-o, arătând cu capul spre oamenii cu mantii negre 
ai lui Guthrum care păzeau uşa palatului. 

— Fiindcă Guthrum este un neghiob care nu-şi 
stăpâneşte firea, zise ea cu înverşunare. De ce să-l ajut pe 
Guthrum? Mai ales că, după ce Guthrum va da greş, 
Ragnar va prelua comanda. 

— De ce nu a preluat-o deja? 

— Fiindcă-i la fel ca tatăl lui. Este un om de onoare. I-a 
dat lui Guthrum cuvântul său şi nu şi-l va încălca. Iar în 
noaptea asta, a dorit ca tu să-i juri credinţă, însă tu n-ai 
făcut-o. 

— Nu vreau ca Bebbanburgul să fie un dar din partea 
danezilor, i-am răspuns. 

Se gândi la cuvintele mele şi înţelese ce voiam să spun. 

— Dar crezi că saxonii din vest îţi vor da Bebbanburgul? 
Este în capătul celălalt al Britaniei, Uhtred, iar ultimul 
rege saxon putrezeşte într-o mlaştină. 

— Asta mi-l va da înapoi, am rostit eu dându-mi mantia 
la o parte şi punând mâna pe Răsuflarea-Şarpelui. 

— Tu şi Ragnar puteţi stăpâni nordul, insistă ea. 

— Poate că o vom face. Spune-i lui Ragnar că, după ce 
toate astea se vor sfârşi, după ce apele se limpezesc, mă 
voi duce în nord împreună cu el. Mă voi bate cu Kjartan. 
Dar o voi face atunci când voi crede eu de cuviinţă. 

— Sper că vei supravieţui ca să-ţi ţii promisiunea, zise ea 
întinzându-se să mă sărute pe obraz. 

Apoi, fără un alt cuvânt, se întoarse şi porni spre 
biserică. 

Alfred suspină uşurat. 

— Cine-i Kjartan? 

— Un duşman, i-am răspuns eu sec. 

Am încercat să-l iau de-acolo, dar el mă opri. O privea pe 
Brida, care se apropia de biserică. 

— Asta e fata care a fost cu tine la Wintanceaster? 


4 255 # 


— Da. 

Se referea la perioada când venisem în Wessex, iar 
Brida fusese cu mine. 

— Şi Iseult chiar poate vedea viitorul? 

— Până acum, n-a greşit niciodată. 

El îşi făcu semnul crucii, apoi mă lăsă să-l conduc înapoi 
prin oraş. Era mai multă linişte decât înainte, dar Alfred nu 
vru să ieşim pe poarta vestică, ci stărui să ne întoarcem la 
mănăstire, unde, ca să ne încălzim, ne-am aşezat pentru 
câteva clipe lângă unul dintre focurile pe cale să se stingă. 
Cum oamenii se culcaseră în biserica mănăstirii, curtea 
era pustie şi tăcută. Peste câteva clipe, regele luă o bucată 
de lemn care ardea pe jumătate şi, folosind-o ca torţă, se 
apropie de şirul de uşi care dădeau spre chiliile 
călugăriţelor. Observând că una dintre ele fusese blocată 
cu două scoabe şi un lanţ scurt şi gros, se opri în faţa ei. 

— Scoate-ţi sabia, îmi ceru Alfred. 

După ce am scos Răsuflarea-Şarpelui, el desfăcu lanţul 
din scoabe, împinse uşa şi intră precaut, îndepărtându-şi 
gluga de pe faţă. Ridică sus torţa, iar la lumina ei l-am 
văzut pe uriaşul ghemuit pe podea. 

— Steapa! şuieră Alfred. 

Steapa, care doar se prefăcuse că dormea, ţâşni de jos 
cu viteza unui lup şi se repezi la Alfred. M-am grăbit să 
îndrept sabia spre pieptul lui, dar el, văzând faţa zgâriată a 
regelui, încremeni, fără să-i mai pese de ameninţare. 

— Sire? 

— Tu vii cu noi, spuse Alfred. 

— Sire! 

Steapa căzu în genunchi în faţa regelui său. 

— Este frig aici, zise Alfred, şi într-adevăr, în chilie era 
la fel de ger ca afară. Îţi poţi băga sabia în teacă, Uhtred. 

Steapa se uită la mine şi păru vag surprins să constate 
că eram cel cu care se bătuse când veniseră danezii. 

— Voi doi veţi fi prieteni, rosti Alfred cu fermitate, iar 
uriaşul încuviinţă din cap. Mai trebuie să luăm pe cineva, 
aşa că n-avem timp să zăbovim. 

— Pe cine? am întrebat eu. 


4 256 # 


— Mi-ai zis de o călugăriţă. 

Am căutat chilia călugăriţei, iar ea încă era acolo, 
zdrobită la perete de un danez care sforăia. La lumina 
torţei, am văzut un chip mic şi speriat, cu un păr auriu- 
deschis, pe jumătate ascuns de barba neagră a danezului. 
Era trează şi, văzându-ne, scoase un icnet de surprindere. 
Danezul clipi în lumina torţei, apoi mârâi la noi în timp ce 
încerca să dea la o parte mantiile folosite ca pături. În acel 
moment, Steapa îi trase un pumn care-ar fi doborât şi un 
bou, astfel că ţeasta bărbatului se smuci spre spate. Alfred 
trase mantiile la o parte, însă, cum tânăra călugăriţă 
încerca să-şi ascundă goliciunea, se grăbi stânjenit să le 
pună la loc. În ceea ce mă privea, nu eram stânjenit, ci 
impresionat de frumuseţea ei. Oare de ce şi-ar irosi o 
femeie darurile de dragul religiei? n-am putut să nu mă 
întreb. 

— Ştii cine sunt? i se adresă Alfred. 

Ea clătină din cap. 

— Sunt regele tău, rosti el cu blândeţe, iar tu, soră, vei 
veni cu noi. 

Hainele ei dispăruseră de mult, aşa că am înfăşurat-o în 
mantiile groase. Danezul era mort deja, cu gâtul tăiat de 
Acul-Viespii. La gâtul lui am găsit o pungă cu monede 
legată cu un şnur de piele. 

— Banii aceia vor reveni Bisericii, zise Alfred. 

— Eu i-am găsit şi eu l-am ucis, am ripostat. 

— Sunt bani obţinuţi din păcat, spuse el răbdător, iar 
păcatul trebuie răscumpărat. Zâmbindu-i călugăriţei, 
regele o întrebă: Mai sunt şi alte surori aici? 

— Numai eu, murmură ea. i 

— Acum eşti în siguranță, soră. Indreptându-şi trupul, 
Alfred ne zise: Putem pleca. 

Steapa o luă în braţe pe călugăriţa al cărei nume era 
Hild. Ea se agăţă de el scâncind fie de frig, fie, mult mai 
probabil, amintindu-şi chinurile pe care le îndurase. 

În noaptea aceea am fi putut să  recucerim 
Cippanhammul cu doar o sută de oameni. Era atât de frig, 
încât pe metereze nu se aflau gărzi. Santinelele de la 


4 257 # 


poartă erau în casa de lângă zid, ghemuite lângă foc, şi 
singura reacţie la ridicarea drugului a fost strigătul nervos 
al cuiva care dorea să ştie cine suntem. 

— Oamenii lui Guthrum, am strigat eu, iar ei nu ne-au 
mai deranjat. 

Peste jumătate de oră am ajuns la moară, unde se aflau 
fratele Adelbert, Egwine şi cei trei soldaţi. 

— Ar trebui să-i mulţumim lui Dumnezeu că ne-a adus 
teferi înapoi, îi zise Alfred clericului, care se înspăimântase 
văzând sângele şi vânătăile de pe faţa regelui. Spune o 
rugăciune, frate. 

Adelbert se rugă, însă eu n-am ascultat. M-am ghemuit 
lângă foc gândindu-mă că nu mă voi mai încălzi niciodată, 
şi în câteva clipe am adormit. 


A doua zi ninse fără oprire. Am aprins focul fără a ne 
face griji că danezii vor vedea fumul, fiindcă niciun danez 
n-ar fi înfruntat gerul amarnic şi zăpada tot mai înaltă ca 
să vadă ce era cu acel firicel de fum care se ridica pe 
fundalul cerului cenuşiu. 

Alfred era adâncit în gânduri. Vorbi puţin în ziua aceea, 
dar la un moment dat mă întrebă posomorât dacă chiar 
putea fi adevărat ce aflasem despre Wulfhere. 

— Noi nu l-am văzut cu Guthrum, zise el pe un ton 
rugător, sperând cu disperare că ealdormanul nu-l trădase. 

— Ostaticii au supravieţuit, i-am atras atenţia. 

— Dumnezeule mare! exclamă regele convins de acel 
argument, apoi îşi sprijini capul de perete. Mi-e rudă! 
gemu el după o vreme, apoi tăcu din nou. 

Am hrănit caii cu ultima porţie din fânul pe care-l 
aduseserăm cu noi, după care, neavând altceva de făcut, 
mi-am ascuţit săbiile. Hild plângea. Alfred încercă s-o 
liniştească, dar se purta stângaci şi nu reuşea să-şi 
găsească cuvintele. Până la urmă, în mod ciudat, Steapa fu 
cel care o potoli, vorbindu-i blând cu vocea lui de bas. 
Când am decis că Răsuflarea-Şarpelui şi Acul-Viespii nu 
puteau fi mai ascuţite de atât, am privit zăpada ce continua 
să se aştearnă peste lumea tăcută şi am căzut şi eu pe 


4 258 # 


gânduri, la fel ca Alfred. 

Mă gândeam la faptul că Ragnar îmi ceruse să-i jur 
credinţă. Mă gândeam la faptul că dorea să se alieze cu 
mine. 

Lumea s-a născut din haos şi o să se sfârşească în haos. 
Zeii au creat lumea şi tot ei o s-o distrugă luptându-se 
între ei, dar între haosul naşterii lumii şi haosul morţii 
lumii există o ordine. Ordinea este creată de jurăminte, iar 
jurămintele ne leagă precum curelele hamului. 

Eram legat de Alfred prin jurământ. E drept, înainte să-i 
jur credinţă, dorisem să mă aliez cu Ragnar, însă acum mă 
simţeam ofensat că danezul îmi ceruse asta. Motivul era 
mândria care creştea în mine şi care mă schimba. Eu eram 
Uhtred de Bebbanburg, cel care-l ucisese pe Ubba, şi, cu 
toate că eram dispus să-i jur credinţă unui rege, nu-mi 
convenea să-i jur credinţă unui egal, căci ar fi însemnat să 
mă supun acelui om. Ragnar ar fi spus că-i eram prieten, 
că avea să mă trateze ca pe un frate, dar presupunerea lui 
că i-aş fi putut jura credinţă dovedea că mă privea ca pe un 
inferior. Eu eram un lord de Northumbria, însă el era 
danez, iar pentru un danez, toţi saxonii sunt inferiori. Dacă 
i-aş fi îndeplinit cererea, ar fi fost generos cu mine, dar s- 
ar fi aşteptat la recunoştinţă din partea mea. În plus, n-aş 
fi putut avea Bebbanburgul decât dacă el mi-ar fi îngăduit. 
Nu mă gândisem niciodată la toate aceste aspecte, dar 
brusc, în acea zi geroasă, am înţeles că, printre danezi, eu 
nu aveam decât importanţa pe care o aveau prietenii mei, 
iar fără aceştia eram doar un alt războinic fără ţară şi fără 
stăpân. Pe de altă parte, printre saxoni eram un saxon ca 
şi ei, şi n-aveam nevoie de generozitatea nimănui. 

— Pari gânditor, Uhtred, zise Alfred curmându-mi 
reveria. 

— Mă gândeam, sire, că avem nevoie de mâncare caldă. 

Am mai pus lemne pe foc, apoi am ieşit şi m-am dus la 
râu, unde am spart pojghiţa de gheaţă şi am umplut un vas 
cu apă. Steapa mă urmase, dar nu ca să vorbească, ci ca să 
urineze. 

— La witanegemot ai minţit despre ce s-a întâmplat la 


4 259 # 


Cynuit, i-am spus. 

El îşi legă funia care-i ţinea nădragii şi se întoarse spre 
mine mârâind: 

— Dacă n-ar fi venit danezii, te-aş fi ucis. 

Probabil avea dreptate. 

— Unde erai când a murit Ubba, la Cynuit? l-am 
întrebat. 

— Acolo eram. 

— Nu te-am văzut. Am fost pe tot câmpul de luptă, dar 
nu te-am văzut. 

— Crezi că n-am fost acolo? se răsti el furios. 

— Ai fost cu Odda cel Tânăr? Când Steapa încuviinţă din 
cap, am continuat: Erai cu el pentru că tatăl lui ţi-l dăduse 
în grijă? 

Încuviinţă din nou. 

— Dar Odda cel Tânăr s-a ţinut oricum departe de 
primejdie. Nu-i aşa? 

Nu-mi răspunse, dar tăcerea lui îmi dovedi că aveam 
dreptate. Ursuz, porni înapoi spre moară, însă l-am apucat 
de braţ ca să-l opresc. Gestul meu îl surprinse. Steapa era 
atât de mare, de puternic şi de temut, încât nu era obişnuit 
ca vreun om să folosească forţa împotriva lui. Am observat 
că începea să se înfurie. 

— Ai fost doica lui Odda, am mârâit eu. Marele Steapa 
Snotor a fost doică. Alţi bărbaţi i-ar fi înfruntat pe danezi şi 
s-ar fi bătut cu ei, dar tu te-ai mulţumit să-l ţii pe Odda de 
mână. 

Mă privi fix, şi în ochii lui nu se citea nimic altceva decât 
sălbăticie, furie şi violenţă. Dorea să mă ucidă, mai ales că- 
i folosisem porecla, dar în clipa aceea am mai înţeles ceva 
despre Steapa Snotor. Era cu adevărat prost. M-ar fi ucis 
dacă i s-ar fi poruncit asta, însă, neavând cine să-i dea 
ordine, nu ştia ce să facă, aşa că i-am dat oala cu apă. 

— Du-o înăuntru, i-am spus. Întrucât şovăia, m-am răstit: 
Nu sta acolo ca un bou! Du-o! Şi ai grijă să nu verşi apa. 

Uriaşul luă oala fără să scoată o vorbă. 

— Trebuie pusă pe foc, i-am zis, iar data viitoare când ne 
vom bate cu danezii, vei sta alături de mine. 


4 260 # 


— Alături de tine? 

— Pentru că suntem războinici, iar treaba noastră este 
să-i ucidem pe duşmani, nu să-i dădăcim pe laşi. 

Am adunat lemne de foc, apoi am intrat în moară. Alfred 
privea în gol, iar Steapa şedea lângă Hild, care părea să-l 
consoleze, în loc să fie consolată de el. Am fărâmiţat în apă 
turte de ovăz şi peşte afumat şi am amestecat totul cu un 
băț. Era o fiertură care arăta urât şi avea un gust 
îngrozitor, dar era fierbinte. 

În noaptea aceea, ninsoarea conteni, iar în dimineaţa 
următoare am plecat spre casă. 


Alfred n-avusese de ce să se ducă la Cippanhamm. Tot 
ce descoperise acolo ar fi putut afla trimițând spioni, dar 
insistase să se ducă el însuşi şi se întorsese mai îngrijorat 
decât plecase. Aflase unele lucruri bune, şi anume că 
Guthrum nu avea destui oameni pentru a pune stăpânire 
pe tot Wessexul, aşa că aştepta întăriri, dar aflase şi că 
Guthrum încerca să atragă de partea sa nobilimea din 
Wessex. Dacă Wulfhere le jurase credinţă danezilor, cine 
altcineva o mai făcuse? 

— Oare fyrdul din Wiltunscir va lupta pentru Wulfhere? 
ne întrebă el. 

Fireşte că avea să lupte pentru Wulfhere. Majoritatea 
oamenilor din Wiltunscir erau loiali stăpânului lor, iar dacă 
stăpânul le ordona să urmeze steagul lui la război, aceştia 
aveau să se supună. Era posibil ca locuitorii din acele părţi 
ale comitatului care nu fuseseră ocupate de danezi să vină 
alături de Alfred, însă ceilalţi aveau să facă ce făceau 
întotdeauna, să-şi urmeze stăpânul. Iar alţi ealdormeni, 
văzând că Wulfhere nu-şi pierduse pământurile, aveau să- 
şi dea seama că viitorul lor şi siguranţa familiilor 
depindeau de danezi. Danezii asta făceau întotdeauna. 
Armatele lor erau prea mici şi prea dezorganizate ca să 
poată cuceri un mare regat, aşa că recrutau nobili din 
regatul respectiv, îi flatau, ba chiar îi făceau regi; apoi 
însă, când erau siguri pe cuceririle lor, se întorceau 
împotriva acelor saxoni şi-i ucideau. 


% 261 # 


Odată revenit la Æthelingæg, Alfred se apucă să facă ce 
ştia cel mai bine: să scrie scrisori. Le scrise tuturor 
nobililor, iar mesagerii fură trimişi în toate colţurile 
Wessexului, la ealdormeni, thegni şi episcopi, ca să ducă 
pergamentele. În ele scria: „Trăiesc, după Paşte voi lua 
Wessexul înapoi de la păgâni, iar voi mă veţi ajuta”. In 
următoarele zile am aşteptat răspunsurile. 

— Trebuie să mă înveţi să citesc, îmi zise Iseult. 

— De ce? 

— Este o magie. 

— Ce magie? Vrei să citeşti psalmi? 

— Cuvintele sunt precum răsuflarea, le spui, apoi dispar. 
Dar scrisul le ţine captive. Poţi scrie poveşti, poeme. 

— Hild o să te înveţe, i-am promis, şi, într-adevăr, 
călugăriţa o învăţă scriind literele în noroi. 

Uneori, privindu-le, mă gândeam că ar fi putut să fie 
luate drept surori, doar că una avea părul negru ca pana 
corbului, iar cealaltă avea părul ca aurul deschis la 
culoare. 

Şi astfel, Iseult învăţă literele, iar eu am exersat cu 
oamenii lupta cu săbii şi scuturi până fură prea obosiţi ca 
să mă înjure. De asemenea, am construit o fortăreață nouă. 
Am refăcut unul dintre beamwegurile care duceau spre 
sud, către dealurile de la marginea mlaştinii, iar în locul 
unde poteca din bârne întâlnea uscatul am înălţat un fort 
zdravăn, din pământ şi trunchiuri de copaci. Deşi danezii 
ne priveau de pe culmi, niciunul nu încercă să ne oprească 
din lucru, aşa că am terminat fortul înainte ca Guthrum să 
înţeleagă ce făceam acolo. Spre sfârşitul lunii februarie, o 
sută de danezi veniră să-l atace, dar, văzând palisada din 
ghimpi ce proteja şanţul de apărare, peretele solid din 
bârne din spatele şanţului şi numeroasele sulițe îndreptate 
spre cer, se întoarseră şi plecară. 

A doua zi am luat şaizeci de oameni şi ne-am dus la 
gospodăria unde văzusem caii danezilor. Plecaseră, iar 
casa şi acareturile fuseseră incendiate. Am călărit mai 
departe, însă n-am zărit nici urmă de duşman. Am întâlnit 
miei nou-născuţi ucişi de vulpi, dar niciun danez. Din ziua 


4 262 # 


aceea am început să mergem tot mai departe în Wessex, 
ducând mesajul că regele trăia şi lupta. In unele zile 
întâlneam cete de danezi, dar ne băteam cu ei numai dacă- 
i depăşeam numeric, pentru că nu ne permiteam să 
pierdem oameni. 

ZElswith născu o fată pe care ea şi Alfred o botezară 
ZEthelgifu. ZElswith dorea să plece din mlaştină. Ştia că 
Huppa de Thornseeta apăra Dornwaraceasterul, pentru că 
ealdormanul răspunsese la scrisoarea lui Alfred, spunând 
că oraşul era sigur şi că, de îndată ce Alfred dorea asta, 
fyrdul din Thornseta avea să-i vină în ajutor. Oraşul 
Dornwaraceaster nu era la fel de mare precum 
Cippanhamm, însă avea ziduri de apărare din vremea 
romanilor, şi ZElswith se săturase să trăiască în mlaştină, 
se săturase de umezeala permanentă şi de ceața rece. 
Spunea că bebeluşul ei nou-născut avea să moară de frig şi 
că boala lui Edward avea să revină, iar episcopul Alewold o 
susţinea, căci visa la o casă mare în Dornwaraceaster, la 
focuri care să-l încălzească şi la un confort demn de un 
înalt prelat, însă Alfred refuză. Dacă se muta la 
Dornwaraceaster, danezii aveau să abandoneze imediat 
Cippanhammul ca să-l asedieze acolo, iar foametea avea să 
amenințe curând garnizoana, pe când în mlaştină exista 
mâncare. La  Dornwaraceaster, Alfred ar fi ajuns 
prizonierul danezilor, în timp ce în mlaştină era liber. 
Continuă să scrie scrisori, spunând întregului Wessex că 
trăia, că armata lui devenea tot mai puternică şi că, după 
Paşte, dar înainte de Rusalii, avea să-i atace pe păgâni. 

Plouă mult la sfârşitul acelei ierni. O ploaie necontenită. 
Îmi amintesc că stăteam pe parapetul plin de noroi al 
noului fort şi priveam ploaia care cădea întruna. Cămăşile 
de zale ruginiră, ţesăturile putreziră, iar mâncarea 
mucegăi. Cizmele noastre se rupseră, şi nu aveam pe 
nimeni care să ştie a face unele noi. Mergeam alunecând şi 
împroşcând cu apă prin noroiul unsuros, hainele noaste nu 
erau niciodată uscate, iar norii de ploaie nu încetau să 
apară dinspre vest. Prin acoperişurile de stuf se prelingea 
apă, colibele fuseseră inundate, întreaga lume era sumbră. 


4 263 # 


Mâncam destul de bine, însă, pe măsură ce tot mai mulţi 
oameni veneau la Æthelingæg, hrana se împuţină. Totuşi, 
nimeni nu flămânzea şi nimeni nu se plânse, cu excepţia 
episcopului Alewold, care se strâmba ori de câte ori vedea 
din nou tocană de peşte. Nu mai existau căprioare în 
mlaştină, toate fuseseră prinse şi mâncate, dar măcar 
aveam peşte, tipari şi păsări sălbatice, în vreme ce pe 
uscat, în regiunile jefuite de danezi, oamenii răbdau de 
foame. Exersam lupta folosind bețe şi scrutam dealurile în 
aşteptarea mesagerilor. Burgweard, comandantul flotei, 
scrise din Hamtun că în oraş era o garnizoană saxonă, dar 
că în largul coastei erau corăbii daneze. 

— Presupun că nu se bate cu ei, se încruntă Leofric când 
auzi vestea. 

— Nu zice asta, i-am răspuns. 

— Nu vrea să-şi murdărească frumoasele lui corăbii, 
bombăni Leofric. 

— Măcar el încă mai are corăbii. 

Din îndepărtatul Kent veni o scrisoare trimisă de un 
preot, care spunea că vikingii din Lundene ocupaseră 
Contwaraburgul, alţii se instalaseră pe insula Sceapig, iar 
ealdormanul făcuse pace cu invadatorii. Din Suth Seaxa 
sosiră veşti despre alte raiduri daneze, dar şi o asigurare 
din partea ealdormanului Arnulf că fyrdul lui avea să se 
adune la primăvară. li trimisese lui Alfred o carte de 
rugăciuni în semn de loialitate, iar Alfred o cără după el 
zile întregi, până când ploaia i se impregnă în pagini şi 
şterse cerneala. Wiglaf, ealdorman de Sumorseete, veni la 
începutul lunii martie, cu şaptezeci de oameni. Susţinea că 
se ascunsese pe dealurile de la sud de Ba6um, iar Alfred 
ignoră zvonurile potrivit cărora Wiglaf purtase negocieri 
cu Guthrum. Tot ce conta era că ealdormanul venise la 
ZEthelingaeg, aşa că Alfred îi încredinţă comanda trupelor 
care făceau incursiuni pe uscat pentru a-i urmări pe danezi 
şi a-i ataca atunci când plecau după pradă. Nu toate veştile 
erau la fel de încurajatoare. Wilfrith de Hamptonscir fugise 
peste mare şi se dusese în Francia, la fel cum făcuseră şi 
alţi ealdormeni şi thegni. 


4 264 # 


Odda cel Tânăr, ealdorman de Defnascir, încă era în 
Wessex. Trimise un preot cu o scrisoare ce spunea că 
ealdormanul apăra Exanceasterul. „Domnul fie lăudat, în 
oraş nu se află păgâni”, scria el. 

— Atunci, unde sunt? îl întrebă Alfred pe preot. 

Ştiam că Svein, în ciuda faptului că-şi pierduse corăbiile, 
nu i se alăturase lui Guthrum, ceea ce sugera că încă se 
ascundea în Defnascir. Preotul, un tânăr care părea 
îngrozit de rege, ridică din umeri, şovăi, apoi îngăimă că 
Svein se afla în apropiere de Exanceaster. 

— Ce înseamnă „în apropiere”? vru regele să ştie. 

— Lângă oraş, bolborosi preotul. 

— Asediază oraşul? 

— Nu, sire. 

Alfred citi scrisoarea a doua oară. Avea mare încredere 
în cuvântul scris, iar în clipa aceea căuta un indiciu care 
să-i fi scăpat la prima citire. 

— Nu sunt în Exanceaster, conchise el, dar scrisoarea nu 
spune unde sunt. Şi nici câţi sunt. Şi nici ce fac. 

— Sunt în apropiere, sire, zise preotul neajutorat. Cred 
că spre vest. 

— Vest? 

— Cred că sunt spre vest. 

— Ce-i la vest? mă întrebă Alfred. 

— Un podiş mlăştinos, i-am spus. 

Regele aruncă dezgustat scrisoarea. 

— Poate că ar trebui să te duci la Defnascir şi să afli ce 
fac păgânii. 

— Aşa voi face, sire. 

— Cu ocazia asta, vei putea să-ţi cauţi soţia şi copilul, 
adăugă el. $ 

Cuvintele lui conțineau o înțepătură. In timpul ploilor de 
iarnă, preoţii îi turnaseră otravă în urechi, iar el fusese cât 
se poate de dispus să le asculte mesajul, şi anume că 
saxonii îi puteau învinge pe danezi doar dacă Dumnezeu 
dorea asta. Fără îndoială, adăugaseră că nu puteam obţine 
milostivirea Domnului dacă nu eram virtuoşi. Iseult era 
păgână, la fel cum eram şi eu. Pe deasupra, trăiam 


4 265 # 


împreună, deşi nu eram căsătoriţi, iar eu aveam o soţie, 
aşa că prin mlaştină începură să circule zvonurile că Iseult 
era cea care-l împiedica pe Alfred să obţină victoria. 
Nimeni nu spunea asta făţiş, nu încă, dar Iseult simţea ce 
se petrecea. Hild o protejă în acele zile, fiindcă Hild era 
călugăriţă, era creştină şi era o victimă a danezilor, dar 
mulţi gândeau că Iseult o corupea. M-am prefăcut că nu 
aud şoaptele până când nu veni fiica lui Alfred să-mi 
vorbească despre ele. ZEthelflzed avea aproape şapte ani şi 
era copilul favorit al tatălui ei. ZElswith ţinea mai mult la 
Edward, iar în acele umede zile de iarnă, îşi făcea griji cu 
privire la sănătatea băiatului şi a nou-născutei, ceea ce-i 
oferea lui ZEthelflaed o oarecare libertate. În cea mai mare 
parte a timpului stătea cu tatăl ei, dar se şi plimba pe 
insula Æthelingæg, fiind răsfăţată de soldaţi şi de săteni. 
Era ca o rază de soare în acele zile mohorâte. Avea părul 
auriu, un chip dulce, ochi albaştri şi nu se temea de nimic. 
Intr-o zi am găsit-o în fortul sudic, uitându-se la 
doisprezece danezi care veniseră să ne privească. l-am 
spus să se întoarcă la Æthelingæg, iar ea se prefăcu că mă 
ascultă, însă, o oră mai târziu, după ce danezii plecaseră, 
am găsit-o ascunsă sub unul dintre adăposturile acoperite 
cu stuf din spatele zidului. 

— Am sperat c-o să vină danezii, îmi spuse ea. 

— Ca să te ia cu ei? 

— Ca să pot vedea cum îi omorâţi. 

Era una dintre rarele zile fără ploaie, astfel că dealurile 
verzi erau scăldate de soare. M-am aşezat pe zid, am scos 
Răsuflarea-Şarpelui din teaca sa căptuşită cu lână şi m-am 
apucat să-i ascut cele două tăişuri cu o tocilă. ZEthelfleed 
insistă s-o las să folosească tocila. Peste câteva clipe, îşi 
puse sabia în poală şi, încruntată de concentrare, începu 
să treacă piatra peste lamă. 

— Câţi danezi ai omorât? vru ea să ştie. 

— Destui. 

— Mama spune că tu nu-l iubeşti pe Iisus. 

— Toţi îl iubim pe lisus, am răspuns evaziv. 

— Dacă îl iubeai pe lisus, puteai să omori mai mulţi 


4 266 # 


danezi, îmi spuse ea cu seriozitate. Ce-i asta? 

Găsise crestătura adâncă din tăişul lamei. 

— A lovit o altă sabie, i-am explicat. 

Se întâmplase la Cippanhamm, în timpul luptei cu 
Steapa, când spada lui uriaşă muşcase adânc din 
Răsuflarea-Şarpelui. 

— O îndrept eu, spuse fetiţa, şi începu să frece tocila cu 
toată vigoarea, încercând să niveleze tăişul armei. Mama 
zice că Iseult este un agloscwif. 

Se poticni rostind cuvântul, apoi râse triumfătoare când 
reuşi. N-am spus nimic. Un aglocwif era un demon, un 
monstru. 

— Şi episcopul zice asta, adăugă Æthelflæd cu 
sinceritate. Mie nu-mi place episcopul. 

— Nu-ţi place? 

— Îi curg balele. Vru să-mi demonstreze, şi stropii de 
salivă ajunseră pe Răsuflarea-Şarpelui. În timp ce o 
ştergea, mă întrebă: Este Iseult un aglcecwip. 

— Fireşte că nu! L-a însănătoşit pe Edward. 

— Iisus a făcut asta, şi tot lisus mi-a trimis o surioară. 

Se încruntă văzând că eforturile ei nu diminuaseră deloc 
crestătura din lamă. 

— Iseult este o femeie bună, i-am spus. 

— Învață să citească. Eu ştiu să citesc. 

— Ştii? 

— Aproape. Dacă ştie să citească, poate deveni creştină. 
Mie mi-ar plăcea să fiu un agloecwif. 

— De ce ţi-ar plăcea? am întrebat-o surprins. 

Drept răspuns, se încruntă la mine şi strânse degeţelele 
făcându-le să arate ca nişte gheare. Apoi izbucni în râs. 

— Ăia sunt danezi? 

Văzuse nişte călăreţi venind dinspre sud. 

— E Wiglaf, i-am zis. 

— E drăguţ. 

Am trimis-o pe insula Æthelingæg călare pe bidiviul lui 
Wiglaf. Gândindu-mă la cuvintele ei, m-am întrebat pentru 
a mia oară de ce mă aflam printre creştini, care mă 
considerau o ocară vie la adresa zeului lor. li numeau pe 


4 267 # 


zeii mei dwolgodi, adică zei falşi, ceea ce mă făcea 
Uhtredærwe, fiindcă trăiam cu un agloecwif şi veneram 
dwolgodi. Cu toate astea, nu mă sfiam să-mi arăt credinţa, 
purtând mereu amuleta-ciocan, iar în seara aceea, Alfred, 
ca întotdeauna, clipi când o văzu. Mă chemase în casa lui, 
unde l-am găsit aplecat peste o tablă de ta. Juca 
împotriva lui Beocca, care avea armata mai mare. Pare un 
joc simplu, un jucător având un rege şi douăsprezece alte 
piese, iar celălalt, un număr dublu de piese, dar niciun 
rege, piesele trebuind mutate pe pătrăţelele tablei până 
când unul dintre jucători nu mai are niciuna. Eu n-aveam 
răbdare să-l joc, însă lui Alfred îi plăcea mult. Când am 
sosit, regele părea pe punctul de a pierde, aşa că se simţi 
uşurat să mă vadă. 

— Vreau să te duci la Defnascir, îmi spuse el. 

— Desigur, sire. 

— Mă tem că regele îţi este ameninţat, sire, zise Beocca 
mulţumit. 

— Lasă asta, pufni Alfred. Te duci la Defnascir, continuă 
el întorcându-se spre mine, dar Iseult trebuie să rămână 
aici. 

M-am înfuriat când am auzit asta. 

— Ca să fie din nou ostatică? 

— Am nevoie de leacurile ei. 

— Chiar dacă sunt făcute de un aglcecwif? 

Regele mă sfredeli cu privirea. 

— Ea este o tămăduitoare, ceea ce înseamnă că este o 
unealtă a lui Dumnezeu, iar cu ajutorul lui Dumnezeu, va 
descoperi credinţa adevărată. În plus, trebuie să te 
deplasezi repede, aşa că n-ai nevoie de tovărăşia unei 
femei. Te duci la Defnascir şi-l cauţi pe Svein, iar când îl 
găseşti, îl pui pe Odda cel Tânăr să adune fyrdul şi să-l 
alunge pe danez din comitat. După ce Odda va reuşi asta, îi 
ordoni să vină aici cu trupele sale. Este comandantul gărzii 
mele, e firesc să se afle alături de mine. 


10 Numit Tafl, Hnefatafl, Jocul vikingilor sau Masa regilor, jocul 
simulează o incursiune a vikingilor asupra unui regat, „armatele” 
având dimensiuni diferite (n.tr.). 


Y% 268 # 


— Vrei ca eu să-i dau ordine lui Odda? am întrebat eu pe 
jumătate surprins, pe jumătate ironic. 

— Da, asta vreau, şi îţi poruncesc să faci pace cu el. 

— Prea bine, sire. 

Alfred desluşi sarcasmul din vocea mea. 

— Toţi suntem saxoni, Uhtred, iar acum, mai mult decât 
niciodată, este vremea să ne vindecăm rănile. 

Dându-şi seama că înfrângerea la tafl nu avea să 
îmbunătăţească starea de spirit a regelui, Beocca începuse 
să strângă piesele de pe tablă. 

— O casă dezbinată va fi distrusă, murmură el. Sfântul 
Matei a spus asta. 

— Să-l lăudăm pe Domnul pentru acest adevăr, rosti 
Alfred, şi să scăpăm de Svein! 

Exista şi un alt adevăr. Alfred dorea să-l atace pe 
Guthrum după Paşte, dar nu putea face asta dacă armata 
lui Svein îi stătea în coastă. 

— Găseşte-l pe Svein, îmi ceru Alfred. Steapa te va 
însoţi. 

— Steapa? 

— Cunoaşte acea parte a ţării, iar eu i-am spus să-ţi dea 
ascultare. 

— Este cel mai bine să mergeţi voi doi, adăugă Beocca. 
Aminteşte-ţi că Iosua a trimis doi spioni la Ierihon. 

— Mă dai pe mâna duşmanului, am zis eu cu 
amărăciune, cu toate că, dacă stăteam să mă gândesc, era 
logic să fiu trimis ca spion. 

Danezii din Defnascir probabil că le căutau pe iscoadele 
lui Alfred, dar eu vorbeam limba lor şi semănam cu ei, aşa 
că eram cel mai potrivit dintre toţi oamenii regelui. Cât 
despre Steapa, el era din Defnascir, cunoştea regiunea şi 
era omul lui Odda, deci era firesc să fie ales pentru a-i 
duce un mesaj ealdormanului. 

Prin urmare, într-o dimineaţă ploioasă, am plecat 
amândoi din ZEthelingaeg înspre miazăzi. 

Steapa nu mă plăcea pe mine, eu nu-l plăceam pe el, 
motiv pentru care nu aveam ce să ne spunem, iar când eu 
sugeram pe unde s-o apucăm, el nu mă contrazicea 


4 269 # 


niciodată. Ne ţineam aproape de drumul principal, 
construit de romani, însă mergeam cu grijă, pentru că 
astfel de drumuri erau folosite de danezi când se duceau 
după nutreţ pentru cai sau la jefuit. Tot pe-acolo trebuia s- 
o ia şi Svein dacă se ducea la Guthrum, dar n-am văzut 
niciun danez. Nici saxoni n-am văzut. Toate satele şi 
gospodăriile pe care le-am întâlnit fuseseră prădate şi 
incendiate, dându-ne impresia că străbăteam un tărâm al 
morţii. 

A doua zi, Steapa coti spre vest şi începu să urce cu 
hotărâre un deal fără să-mi dea nicio explicaţie. L-am 
urmat, pentru că el cunoştea ţinutul. Presupuneam că 
potecile acelea aveau să ne ducă în pustietăţile înalte din 
Deerentmora. Călărea înverşunat, cu o expresie mohorâtă 
pe chipul aspru, iar când i-am strigat că ar trebui să aibă 
mai multă grijă, fiindcă era posibil ca în văi să fie danezi 
veniţi după nutreţ, mă ignoră. La un moment dat, cobori 
aproape în galop spre o asemenea vale, până când am 
ajuns să vedem o gospodărie. De fapt, ruinele unei 
gospodării, căci nu mai rămăsese decât un morman de 
lemne arse pe o pajişte de un verde intens, mărginită de 
copaci înalţi care vădeau primele semne ale primăverii. La 
poalele copacilor era o abundență de flori, dar în locurile 
unde fuseseră clădirile se zăreau doar tăciuni şi noroi 
acoperit de cenuşă. Steapa, abandonându-şi calul, porni 
într-acolo. Îşi pierduse marea sabie când danezii îl 
capturaseră la Cippanhamm, dar avea o uriaşă secure de 
luptă, cu a cărei lamă lată începu să scormonească prin 
mormanele de resturi negre. 

I-am prins calul, am legat ambele animale de trunchiul 
ars al unui frasin care se înălţase cândva lângă curtea 
gospodăriei şi m-am uitat la Steapa. Nu am spus nimic, 
deoarece simţeam că un singur cuvânt i-ar fi declanşat 
toată furia. Se lăsă pe vine lângă scheletul unui câine, privi 
timp de câteva minute oasele înnegrite de foc, apoi întinse 
mâna şi mângâie craniul. Pe chipul lui apărură lacrimi, sau 
poate că era ploaia care cădea domol din norii joşi. 

Nişte oameni locuiseră acolo cândva. O casă mai mare 


4 270 # 


se aflase în capătul sudic al aşezării, şi m-am dus să 
cercetez rămăşiţele carbonizate, descoperind locurile de 
lângă stâlpii de susţinere unde danezii săpaseră în 
căutarea monedelor ascunse. Am văzut că Steapa se uita la 
mine. Stătea lângă unul dintre mormanele mai mici de 
buşteni arşi şi am bănuit că acolo crescuse, într-o colibă de 
slugi. Nu mă dorea lângă el, iar eu n-am făcut niciun gest 
să mă apropii, deşi trebuia să-i dau de înţeles cumva că era 
vremea să mergem mai departe. În schimb, el începu să 
sape, tăind pământul ud şi roşu cu uriaşa lui secure şi 
îndepărtându-l cu mâinile goale până când obţinu un 
mormânt puţin adânc pentru câine. Doar scheletul mai 
rămăsese de el. Pe oase mai erau petice de blană, însă 
carnea fusese mâncată, iar coastele erau împrăştiate, ceea 
ce însemna că totul se petrecuse cu câteva săptămâni în 
urmă. Steapa adună oasele şi le puse cu grijă în mormânt. 

Atunci apărură localnicii. Poţi să călăreşti pe tărâmul 
morţii şi să nu vezi pe nimeni, dar ei te văd. Sătenii se 
ascund când vine inamicul, se duc adânc în pădure şi 
aşteaptă acolo. De data asta, trei oameni ieşiră dintre 
copaci. 

— Steapa! am strigat eu. 

Se întoarse spre mine furios că-l întrerupsesem, apoi 
văzu că arătam spre vest. Scoase un muget recunoscându- 
i, iar cei trei bărbaţi, care aveau sulițe în mâini, alergară 
spre el. Işi lăsară armele să cadă şi-l îmbrăţişară pe uriaş, 
după care începură să vorbească toţi odată. Când, în cele 
din urmă, se potoliră, l-am tras pe unul deoparte şi l-am 
iscodit. Mi-a spus că danezii veniseră la scurt timp după 
Yule. Apăruseră pe neaşteptate, înainte să fi aflat cineva că 
păgânii erau în Defnascir. Ei scăpaseră pentru că tocmai 
tăiau un copac pe deal şi auziseră vacarmul măcelului. De 
atunci, trăiau în pădure, temându-se de danezii care 
bântuiau Defnascirul în căutare de hrană. Nu văzuseră 
niciun saxon. 

Când află că morţii fuseseră îngropaţi pe un izlaz aflat la 
sud, Steapa se duse acolo şi îngenunche în iarba udă. 

— Mama lui a murit, îmi spuse bărbatul. Vorbea engleza 


% 271 # 


cu un accent straniu şi trebuia să-i cer întruna să repete ce 
zisese, dar aceste patru cuvinte le-am înţeles imediat. 
Steapa a iubit-o mult pe mama lui, adăugă el. li aducea 
bani. Nu mai era sclavă. 

— Dar tatăl lui? 

— Ela murit cu mult timp în urmă. 

Mi s-a părut că Steapa avea de gând s-o dezgroape pe 
maică-sa, aşa că m-am postat în faţa lui. 

— Avem o treabă de făcut. Cum mă privea fără nicio 
expresie pe chipul lui aspru, am spus: Avem danezi de 
omorât. Danezii care i-au ucis pe cei de-aici trebuie 
omorâţi. 

Încuviinţă brusc din cap, apoi se ridică, dominându-mă 
din nou cu înălţimea lui. Îşi şterse lama securii şi urcă în 
şa. 

— Avem danezi de omorât! răcni el. 

Lăsând-o pe mama lui în mormântul său rece, ne-am dus 
să-i căutăm. 


% 272 Ø 


Zece 


Am luat-o spre sud. Înaintam cu prudenţă, deoarece 
oamenii ne spuseseră că danezii încă umblau prin acea 
parte a comitatului, însă n-am zărit niciunul. Steapa 
rămase tăcut până când, în lunca unui râu, am dat peste 
nişte stâlpi de piatră aşezaţi în cerc, unul dintre misterele 
lăsate de oamenii din vechime. Astfel de cercuri se află în 
toată Anglia, unele sunt uriaşe, însă acela era format doar 
din câteva pietre acoperite cu licheni, nu mai înalte de un 
stat de om, între care era o distanţă de cincisprezece paşi. 
Steapa le privi, apoi, spre mirarea mea, spuse: 

— Asta-i o nuntă. 

— O nuntă? 

— Nuntaşii  dansau, mormăi el, iar diavolul i-a 
transformat în pietre. 

— De ce a făcut diavolul asta? am întrebat eu precaut. 

— Pentru că au făcut nunta într-o zi de duminică, fireşte. 
Oamenii n-ar trebui să se cunune duminica. Niciodată! 
Toată lumea ştie asta. Am călărit în tăcere o vreme, apoi, 
uimindu-mă din nou, Steapa începu să vorbească despre 
părinţii lui, zicându-mi că fuseseră şerbii lui Odda cel 
Bătrân. Dar duceam o viaţă bună, adăugă el. 

— Serios? 

— Aram, semănăm, pliveam, recoltam, treieram. 

— Dar ealdormanul Odda nu locuia acolo, nu? am zis eu 
arătând cu degetul spre căminul distrus al lui Steapa. 

— Nu, nu locuia acolo! Uriaşul se amuză că-mi trecuse 
prin cap aşa ceva. Sigur că nu locuia acolo! Avea ditamai 
casa. Încă o mai are. Acolo stătea un vechil. Cel care ne 
spunea ce avem de făcut. Era un om mare! Foarte înalt! 

Am ezitat. 

— Dar tatăl tău era scund? 


4 273 # 


Steapa păru surprins. 

— De unde ştii? 

— Am bănuit doar. 

— Tata a fost un om harnic. 

— El te-a învăţat să lupţi? 

— Nu, nu el m-a învăţat. Nimeni nu m-a învăţat. Am 
învăţat singur. 

Cu cât înaintam spre miazăzi, întâlneam mai puţine 
distrugeri. Ceea ce era ciudat, pentru că danezii dintr- 
acolo veniseră. Ştiam de la oameni că danezii încă se aflau 
în sudul comitatului, dar viaţa părea să fi revenit la normal 
acolo. Am văzut oameni împrăştiind bălegar pe câmpuri, 
alţii săpau ori puneau garduri. Pe păşuni erau miei. Spre 
nord, vulpile se îngrăşaseră cu miei morţi, dar acolo 
ciobanii şi câinii lor câştigau aproape fiecare bătălie cu 
sălbăticiunile. 

Danezii erau la Cridianton. 

Ne spuse asta un preot dintr-un sat aflat la poalele unui 
deal înalt, acoperit cu o pădure de stejari, lângă un râu. 
Preotul era neliniştit pentru că-mi văzuse părul lung şi 
brăţările şi presupusese că eram danez, iar accentul meu 
nordic nu-l convinsese deloc că lucrurile stăteau altfel, 
însă Steapa îi potoli temerile. Cei doi stătură de vorbă, iar 
preotul îşi dădu cu părerea că avea să fie o vară ploioasă. 

— Aşa va fi, încuviinţă Steapa. Stejarilor le-au dat 
frunzele înaintea frasinilor. 

— Ăsta e întotdeauna un semn sigur, zise preotul. 

— Cât de departe este Cridiantonul? le-am întrerupt eu 
conversaţia. 

— Cale de-o dimineaţă. 

— Ai văzut danezi acolo? 

— Am văzut, da, am văzut. 

— Cine-i căpetenia lor? 

— Nu ştiu. 

— Au un steag? am vrut să ştiu. 

Preotul aprobă din cap. 

— L-au pus pe casa episcopului. Are pe el un cal alb. 

Deci era Svein. Calul alb îmi confirma că Svein nu se 


Y 274 # 


dusese la Guthrum, ci rămăsese în Defnascir. M-am răsucit 
în şa şi am privit satul preotului, care scăpase neatins de 
război. Niciun acoperiş nu fusese ars, niciun hambar nu 
fusese golit, iar biserica încă era în picioare. 

— N-au venit danezii aici? l-am întrebat. 

— Ba da, au venit. Nu doar o dată. 

— N-au siluit? N-au furat? 

— Nu. Dar au cumpărat nişte cereale. Ne-au plătit în 
argint. 

Ce danezi civilizaţi! Ăsta era un alt lucru straniu. L-am 
iscodit mai departe pe preot: 

— Asediază Exanceasterul? 

Asta ar fi avut o logică. Cridiantonul era destul de 
aproape de Exanceaster pentru a le oferi trupelor daneze 
adăpost ca să asedieze cu schimbul oraşul mai mare. 

— Nu, din câte ştiu eu, nu. 

— Atunci, ce fac? 

— Pur şi simplu, stau în Cridianton. 

— lar Odda e la Exanceaster? 

— Nu, e la Ocmundtun. Împreună cu lordul Harald. 

Ştiam că intendentul comitatului locuia la Ocmundtun, 
care se afla la baza nordică a podişului mlăştinos. Dar 
Ocmundtun era la mare distanţă de Cridianton, aşa că nu 
era un loc potrivit pentru cineva care dorea să-i alunge pe 
danezi. 

Am crezut spusele preotului că Svein era la Cridianton, 
dar ne-am dus acolo ca să vedem cu ochii noştri. Am urmat 
potecile din pădure, apoi am coborât spre oraş la amiază. 
Am zărit fumul ridicându-se din vetre şi scuturile danezilor 
înşirate pe palisadă. Ascunşi în pădure, eu şi Steapa i-am 
cercetat pe oştenii care păzeau poarta şi pe cei care 
vegheau pe un izlaz unde patruzeci sau cincizeci de cai 
păşteau primele fire de iarbă ale primăverii. Am văzut casa 
lui Odda cel Bătrân, unde mă întâlnisem cu Mildrith după 
bătălia de la Cynuit, precum şi steagul danez triunghiular 
ce flutura deasupra casei şi mai mari în care locuise 
episcopul. Poarta vestică era deschisă, însă era bine 
păzită. Cu toate astea, în ciuda santinelelor şi a scuturilor 


% 275 # 


de pe zid, în oraş părea să fie pace, nu război. M-am gândit 
că pe deal ar fi trebuit să fie saxoni care să-l supravegheze 
pe inamic şi care să fie gata de atac. În schimb, danezii 
trăiau netulburaţi acolo. 

— Cât de departe este Ocmundtunul? l-am întrebat pe 
Steapa. 

— Am putea ajunge acolo până la căderea nopţii. 

Am şovăit. Dacă Odda cel Tânăr era la Ocmundtun, de 
ce să mergem acolo? El era duşmanul meu şi jurase să mă 
omoare. Alfred îmi dăduse un pergament prin care îi 
poruncea să mă primească bine, dar ce putere aveau 
cuvintele asupra urii? 

— Nu te va ucide, îmi spuse Steapa, luându-mă din nou 
prin surprindere. Era evident că-mi ghicise gândurile. Nu 
te va ucide! repetă el. 

— De ce nu? 

— Pentru că nu-i voi îngădui eu să te ucidă, zise el, după 
care-şi întoarse calul spre vest. 

Am ajuns la Ocmundtun în amurg. Era un oraş mic, 
construit de-a lungul unui râu şi păzit de un pinten de 
calcar pe care o palisadă solidă oferea adăpost în caz că 
veneau atacatorii. Nimeni nu se afla în clipa aceea pe 
culme, iar în oraşul lipsit de ziduri părea să domnească 
liniştea. O fi fost război în Wessex, dar în Ocmundtun, la 
fel ca şi în Cridianton, era clar pace. Casa lui Harald se 
afla în apropiere de fortul de pe deal; nimeni nu ne întrebă 
ce căutam acolo când am intrat în curtea din faţă. 
Servitorii, recunoscându-l pe Steapa, îl întâmpinară 
precauţi, apoi un vătaf ieşi din casă şi, văzându-l pe uriaş, 
bătu încântat din palme. 

— Am auzit că ai fost prins de păgâni, spuse vătaful. 

— Am fost. 

— Şi ti-au dat drumul? 

— Regele meu m-a eliberat, mârâi Steapa, iritat de 
întrebare. Se lăsă să alunece de pe cal şi-şi întinse trupul 
imens. Alfred m-a eliberat. 

— Harald este aici? l-am întrebat eu pe vătaf. 

— Stăpânul meu este înăuntru, replică acesta, ofensat că 


4 276 # 


nu-i spusesem intendentului „lord”. 

— Atunci, intrăm şi noi, am zis, conducându-l pe Steapa 
în casă. 

Vătaful începu să se agite, deoarece obiceiul şi politeţea 
cereau ca vizitele să fie încuviinţate prin mijlocirea lui, 
însă eu l-am ignorat. Un foc ardea în vatra din mijloc, iar 
pe postamentele de pe marginea încăperii se aflau zeci de 
opaițe. Câteva sulițe pentru mistreți erau sprijinite de 
peretele pe care atârnau douăsprezece piei de căprioară şi 
o grămadă de blănuri preţioase de jder. Un grup de 
oameni stăteau de vorbă, evident aşteptând cina, iar un 
harpist cânta în capătul celălalt. Nişte ogari se apropiară 
în grabă să ne adulmece, însă Steapa îi goni pe când ne 
apropiam de foc ca să ne încălzim. 

— Bere! îi ceru el vătafului. 

Harald auzise probabil hărmălaia făcută de câini, pentru 
că intră pe uşa care dădea spre camera lui, aflată în 
spatele casei. Clipi surprins când ne văzu. Crezuse că eu şi 
Steapa eram inamici şi aflase că uriaşul fusese luat 
prizonier; cu toate astea, ne aflam în faţa lui, unul lângă 
celălalt. În cameră se instală tăcerea în vreme ce el se 
apropie şchiopătând de noi. Şchiopăta doar puţin, din 
cauza unei lovituri de lance pe care o încasase într-o 
bătălie în care îşi pierduse şi două degete de la mâna 
dreaptă. 

— Cândva, mi-ai interzis să intru cu arme în casa ta, 
spuse el. Totuşi, tu ai intrat înarmat în a mea. 

— Nu era niciun paznic la poartă, i-am zis. 

— Se dusese să se uşureze, stăpâne, explică vătaful. 

— Armele n-au ce căuta în casă, stărui Harald. 

Aşa era obiceiul. Oamenii se îmbată şi îşi pot face destul 
rău unul altuia cu cuţitele folosite pentru tăierea cărnii, 
dar dacă au la îndemână săbii şi securi, o încăpere de luat 
masa se poate transforma într-un abator. l-am dat 
vătafului armele noastre, apoi mi-am scos zalele şi i-am 
cerut acestuia să le pună la uscat şi să-i poruncească unui 
servitor să le curețe. 

Acum, Harald putea să ne ureze bun venit. Ne spuse că 


% 277 # 


locuinţa lui era şi a noastră şi că trebuia să luăm masa cu 
el ca oaspeţi de onoare. 

— Abia aştept să aud ce veşti aveţi, zise el făcându-i 
semn unui servitor să ne aducă bere. 

— Odda e aici? l-am întrebat. 

— Tatăl este, da. Fiul nu. 

Am blestemat în barbă. Ne duseserăm acolo cu un mesaj 
pentru  ealdormanul Odda, Odda cel Tânăr, dar 
descoperisem că numai tatăl rănit, Odda cel Bătrân, se afla 
la Ocmundtun. 

— Fiul unde-i? 

Deşi bruscheţea mea îl ofensase, Harald îmi răspunse la 
fel de politicos: 

— Ealdormanul este la Exanceaster. 

— E asediat acolo? 

— Nu. 

— lar danezii sunt la Cridianton? 

— Da. 

— Sunt asediați? 

Cunoşteam răspunsul, dar voiam să-l aud pe Harald 
recunoscând. 

— Nu, zise el. 

Am lăsat cana cu bere pe masă. 

— Noi venim din partea regelui. Chipurile, mă adresam 
lui Harald, dar am început să mă plimb prin încăpere ca să 
mă poată auzi toţi cei aflaţi acolo. Venim din partea lui 
Alfred, am spus eu, şi Alfred vrea să ştie de ce mai sunt 
danezi în Defnascir. Noi le-am incendiat corăbiile, i-am 
ucis pe cei care le păzeau şi i-am alungat pe ceilalţi din 
Cynuit, iar voi îi lăsaţi să trăiască aici? De ce? 

Nimeni nu răspunse. În sală nu era nicio femeie, pentru 
că Harald era văduv şi nu se recăsătorise, aşa că oaspeţii 
de la cină erau doar războinicii lui şi thegni însoţiţi de 
oamenii lor. Unii mă priveau cu ură, deoarece îi acuzasem 
practic de laşitate, pe când alţii se uitau în pământ. Harald 
îi aruncă o privire lui Steapa de parcă i-ar fi căutat 
sprijinul, dar uriaşul stătea calm lângă foc, pe chipul lui 
necitindu-se nimic. M-am răsucit încruntat spre Harald. 


4 278 # 


— De ce mai sunt danezi în Defnascir? 

— Pentru că sunt bine-veniţi aici, rosti o voce în spatele 
meu. 

M-am întors şi am văzut un bătrân în prag. Părul alb i se 
itea de sub bandajul înfăşurat în jurul capului şi era atât de 
subţire şi de slăbit, încât trebuise să se sprijine de cadrul 
uşii ca să se ţină pe picioare. În prima clipă nu l-am 
recunoscut, deoarece ultima dată când vorbisem cu el 
fusese un bărbat mare, bine clădit şi viguros, dar la Cynuit 
Odda cel Bătrân primise în cap o lovitură de secure care ar 
fi trebuit să-l ucidă. Cumva supravieţuise, însă era 
scheletic, palid, tras la faţă şi şubred. 

— Sunt aici, spuse Odda, pentru că sunt bine-veniţi. La 
fel cum eşti şi tu, lord Uhtred, cum eşti şi tu, Steapa. 

Femeia care-l îngrijea încercase să-l tragă din uşă şi să-l 
ducă înapoi în pat, dar apoi trecu pe lângă el, intră în 
cameră şi se uită la mine. Şi văzându-mă, făcu acelaşi 
lucru ca atunci când mă zărise prima dată în viaţa ei. Făcu 
acelaşi lucru ca atunci când venise să se mărite cu mine. 
Izbucni în lacrimi. 

Era Mildrith. 


Mildrith era îmbrăcată ca o călugăriţă, într-o rochie de 
un cenuşiu-deschis legată în talie cu o sfoară, şi avea la gât 
o mare cruce de lemn. Purta o bonetă cenuşie, o nuanţă 
apropiată de cea a rochiei, de sub care scăpaseră câteva 
şuviţe din părul ei blond. Plângând, îşi făcu semnul crucii, 
apoi dispăru. O clipă mai târziu, Odda cel Bătrân o urmă, 
fiind prea slăbit ca să se mai ţină pe picioare, iar uşa se 
închise. 

— Sunteţi cu adevărat bine-veniţi aici, rosti Harald 
repetând cuvintele lui Odda. 

— Dar de ce sunt danezii bine-veniţi aici? am vrut eu să 
ştiu. 

Pentru că Odda cel Tânăr încheiase un armistițiu, îmi 
explică Harald în timp ce mâncam. Nimeni din acea parte 
a Defnascirului nu aflase că corăbiile lui Svein fuseseră 
incendiate la Cynuit, ştiau doar că oamenii lui Svein, 


4 279 # 


urmaţi de femeile şi copiii lor, veniseră în sud să prade şi 
să distrugă. Odda cel Tânăr îşi dusese trupele la 
Exanceaster şi se pregătise pentru asediu, însă Svein îi 
propusese să stea de vorbă. Brusc, danezii îşi încetaseră 
incursiunile. In schimb, se instalaseră la Cridianton şi 
trimiseseră soli la Exanceaster, discuţiile încheindu-se cu 
un acord de pace. 

— Noi le vindem cai, iar ei ne plătesc bine pentru 
animale. Douăzeci de şilingi un armăsar şi cincisprezece 
şilingi o iapă. 

— Le vindeti cai, am spus neîncrezător. 

— Ca să plece, mă lămuri Harald. 

Servitorii trântiră în foc un mare buştean de mesteacăn, 
stârnind o salvă de scântei ce sperie câinii care se 
tolăniseră lângă cercul de pietre al vetrei. 

— Câţi oameni are Svein? am întrebat. 

— Mulţi, răspunse Harald. 

— Opt sute? Nouă sute? 

Intendentul ridică din umeri. 

— Au venit cu douăzeci şi patru de corăbii, am continuat 
eu, doar cu douăzeci şi patru. Deci, câţi oameni poate să 
aibă? Nu mai mult de o mie, dintre care noi am ucis câţiva, 
iar alţii probabil că au murit peste iarnă. 

— Noi credem că sunt vreo opt sute, zise Harald 
nesigur. 

— Şi câţi oameni are fyrdul? Două mii? 

— Din care doar patru sute sunt războinici 
experimentați, îmi atrase el atenţia. 

Ceea ce probabil că era adevărat. Majoritatea bărbaţilor 
din fyrd sunt ţărani, în vreme ce toţi danezii sunt luptători 
încercaţi, dar Svein nu şi-ar fi pus niciodată cei opt sute de 
oameni să se bată cu două mii. Nu pentru că s-ar fi temut 
de înfrângere, ci fiindcă s-ar fi temut că obţinerea victoriei 
l-ar fi făcut să piardă o sută de oameni. Acesta era motivul 
pentru care pusese capăt jafurilor şi încheiase pacea cu 
Odda. Pe deasupra, în sudul Defnascirului se putea reface 
după înfrângerea de la Cynuit. Oamenii lui puteau să se 
odihnească, să mănânce pe săturate, să-şi facă arme noi şi 


Y% 280 # 


să obţină cai. Svein avea grijă de armata lui şi o întărea 
pentru următoarea campanie. 

— N-a fost alegerea mea, se apără Harald. Ealdormanul 
a poruncit asta. 

— Iar regele i-a poruncit lui Odda să-l alunge pe Svein 
din Defnascir, i-am replicat eu. 

— De unde să ştim noi de ordinele regelui? oftă 
intendentul. 

Era rândul meu să-i dau veşti, să-i spun cum scăpase 
Alfred de Guthrum şi cum se refugiase în mlaştina cea 
mare. 

— La scurt timp după Paşte, vom aduna fyrdurile 
comitatelor şi-l vom zdrobi pe Guthrum. Nu i se vor mai 
vinde cai lui Svein! am rostit eu cu voce tare, pentru ca toţi 
oamenii din marea sală să mă poată auzi. 

— Dar... începu Harald, apoi clătină din cap. 

Fără îndoială, fusese pe cale să spună că Odda cel 
Tânăr, ealdormanul de Defnascir, poruncise să i se vândă 
cai danezului, însă preferase să tacă. 

— Ce porunceşte regele? l-am întrebat eu pe Steapa. 

— Să nu se mai vândă cai! bubui vocea lui. 

Se lăsă liniştea până când Harald făcu un gest iritat 
către harpist. Acesta atinse o coardă şi începu un cântec 
melancolic. 

— Trebuie să văd ce fac santinelele, zise Harald 
aruncându-mi o privire întrebătoare pe care am luat-o 
drept invitaţie, aşa că mi-am prins săbiile la brâu şi l-am 
urmat pe strada principală din Ocmundtun, către locul 
unde trei lăncieri stăteau de pază lângă o colibă de lemn. 

Intendentul se opri să discute cu ei câteva clipe, apoi mă 
conduse mai departe spre est, lăsând în urmă focul la care 
se încălzeau santinelele. Luna arginta valea, luminând 
drumul pustiu până în locul unde dispărea printre copaci. 

— Eu am treizeci de oameni capabili să lupte, spuse 
Harald brusc. 

De fapt, încerca să-mi explice că era prea slab ca să 
lupte. 

— Câţi oameni are Odda în Exanceaster? l-am întrebat. 


4 281 # 


— Cam o sută. Sau o sută douăzeci. 

— Fyrdul trebuia să se fi adunat deja. 

— Eu n-am primit nicio poruncă, se justifică Harald. 

— Ai întrebat dacă există vreuna? 

— Fireşte că am întrebat. Şi i-am spus lui Odda că ar 
trebui să-l alungăm pe Svein, dar n-a vrut să mă asculte. 

— Ţi-a zis că regele a poruncit adunarea fyrdului? 

— Nu. Harald făcu o pauză, privind drumul luminat de 
lună. N-am aflat nimic de Alfred, doar că a fost înfrânt şi că 
se ascunde. Şi am auzit că danezii sunt peste tot în Wessex 
şi că alţii se adună în Mercia. 

— Odda nu s-a gândit să-l atace pe Svein atunci când a 
debarcat? 

— S-a gândit să se protejeze pe sine, aşa că m-a trimis la 
Tamur. 

Tamur era râul care despărţea Wessexul de Cornwalum. 

— Britonii sunt liniştiţi? 

— Preoţii lor le spun să nu se lupte cu noi. 

— Dar indiferent ce zic preoţii, am spus eu, vor traversa 
râul dacă li se va părea că danezii sunt pe cale să câştige. 

— Nu câştigă deja? zise Harald cu amărăciune. 

— Încă suntem liberi! i-am replicat. 

Incuviinţă abătut. In spatele nostru, în oraş, un câine 
începu să urle, dar urletul fu înlocuit îndată de un chelălăit 
pătrunzător, care se stinse după câteva clipe. Harald lovi 
cu piciorul o piatră de pe drum. 

— Svein mă înspăimântă, recunoscu el deodată. 

— E un om înspăimântător, într-adevăr. 

— Este deştept, spuse Harald, deştept, puternic şi 
sălbatic. 

— Danez, am rostit eu sec. 

— Un om nemilos. 

— Aşa este, iar voi credeţi că, dacă-l hrăniţi, dacă-i 
oferiţi cai şi adăpost, o să vă cruţe? 

— Nu, dar Odda asta crede, zise intendentul. 

Atunci, Odda era un prost. Ingrijea un pui de lup care 
avea să-l sfâşie în bucăţi când prindea puteri. 

— De ce nu s-a dus Svein în nord, ca să i se alăture lui 


4 282 # 


Guthrum? 

— N-am de unde să ştiu. 

Eu ştiam. Guthrum venea în Anglia de ani de zile deja. 
Încercase şi cu alte ocazii să cucerească Wessexul, însă 
dăduse greş, iar acum, ajuns în pragul victoriei, se oprise. I 
se spunea Guthrum Cel Fără de Noroc, şi bănuiam că nu 
se schimbase. Era bogat, avea mulţi oameni, dar era 
precaut. Svein, pe de altă parte, venea din aşezările 
nordicilor din Irlanda şi era cu totul alt soi de om. Era mai 
tânăr decât Guthrum, mai puţin bogat decât el şi avea mai 
puţini oameni, dar, fără îndoială, era un războinic mai bun. 
Deşi suferise o grea lovitură când îşi pierduse flota, îl 
convinsese pe Odda cel Tânăr să-i ofere refugiu pentru a 
se reface astfel încât, atunci când dădea ochii cu Guthrum, 
să nu fie un luptător înfrânt, care avea nevoie de ajutor, ci 
o căpetenie daneză puternică. M-am gândit că Svein era 
mult mai primejdios decât Guthrum, iar Odda cel Tânăr nu 
făcea decât să-l întărească. 

— Mâine, am zis, trebuie să începem să adunăm fyrdul. 
Aceasta este porunca regelui. 

Harald încuviinţă din cap. Nu-i puteam vedea faţa în 
întuneric, dar simţeam că nu era încântat. Totuşi, era un 
om înţelept şi probabil îşi dădea seama că Svein trebuia 
alungat din ţinut. 

— Voi da de veste, spuse el, dar Odda s-ar putea să 
împiedice adunarea fyrdului. A încheiat un armistițiu cu 
Svein şi nu va dori să-l încalce. Oamenii îl vor asculta mai 
degrabă pe el decât pe mine. 

— Dar pe tatăl lui? Pe el l-ar asculta? 

— L-ar asculta, însă ai văzut în ce stare se află. E o 
minune că mai trăieşte. 

— Poate pentru că soţia mea are grijă de el? 

— Da, zise Harald, apoi rămase tăcut. In aer apăruse 
ceva straniu, ca un fel de nemulţumire. Soţia ta îl 
îngrijeşte bine, încheie el stânjenit. 

— Odda e naşul ei. 

— Da, ştiu. 

— Mi-a făcut plăcere s-o văd, am spus, nu pentru că aşa 


4 283 # 


ar fi fost, ci pentru că se cuvenea să spun asta, iar prin 
minte nu-mi trecea nimic altceva. Şi îmi va face plăcere să- 
mi văd fiul, am adăugat eu cu mai multă căldură. 

— Fiul tău... 

— E aici, nu-i aşa? 

— Da. Harald clipi de câteva ori. Se răsuci să privească 
luna, iar eu am crezut că nu va mai spune nimic, dar îşi 
adună curajul şi se uită din nou la mine. Fiul tău, Lord 
Uhtred, este în curtea bisericii. 

Cuvintele lui nu păreau să aibă niciun sens, oricât le-aş 
fi întors pe toate părţile. Am avut nevoie de câteva secunde 
ca să-i pricep cuvintele, dar nu aveau niciun sens. 
Tulburat, mi-am atins amuleta-ciocan. 

— Cum adică este în curtea bisericii? 

— Nu se cuvine să-ţi spun eu asta. 

— Dar îmi vei spune, am rostit eu cu o voce care suna ca 
mârâitul lui Steapa. 

Harald privi la râul luminat de lună, care curgea alb- 
argintiu pe sub copacii negri. 

— Fiul tău a murit. Aşteptă să spun ceva, dar eu nici n- 
am vorbit, nici nu m-am clintit. S-a sufocat şi a murit. 

— Cum s-a sufocat? 

— Cu o pietricică. Era foarte mic. Probabil că a luat o 
pietricică de jos şi a înghiţit-o. 

— O pietricică? am întrebat neîncrezător. 

— Cu el era o femeie, dar... Vocea lui Harald se stinse. A 
încercat să-l salveze, însă n-a putut face nimic. Iar el s-a 
dus. 

— De ziua sfântului Vincențiu, am murmurat. 

— Ştiai? 

— Nu, nu ştiam. 

Dar în ziua sfântului Vincențiu, Iseult îl trăsese pe fiul 
lui Alfred, Edward ZEtheling, prin pământ. Şi-mi spusese că 
un copil trebuia să moară pentru ca moştenitorul regelui, 
sthelingul, să trăiască. 

Şi cel care murise fusese copilul meu. Uhtred cel Tânăr. 
Pe care abia dacă-l cunoscusem. Lui Edward i se dăduse 
posibilitatea să respire, iar fiul meu se zvârcolise sufocat, 


4 284 # 


apoi murise. 

— Îmi pare rău, oftă Harald. Nu se cuvenea să-ţi spun 
eu, dar trebuia să afli înainte să te vezi din nou cu 
Mildrith. 

— Mă urăşte, am spus eu posomorât. 

— Da, te urăşte. Am crezut că va înnebuni de durere, 
însă Dumnezeu a avut grijă de ea. Mildrith ar vrea... 

— Ce-ar vrea? 

— Să se alăture surorilor de la Cridianton. După ce 
danezii vor pleca. Există o mănăstire acolo, o casă mică. 

Nu-mi păsa ce făcea Mildrith. 

— Iar fiul meu este înmormântat aici? 

— Sub tisa de lângă biserică, spuse el răsucindu-se ca 
să-mi arate. 

„Bine, să rămână acolo”, am gândit eu. „Să se 
odihnească în micul lui mormânt până va începe haosul 
sfârşitului lumii.” 

— Mâine vom aduna fyrdul! am zis. 

Pentru că aveam un regat de salvat. 

Preoţii fură chemaţi în casa lui Harald şi scriseră 
apelurile de adunare a fyrdului. Majoritatea thegnilor nu 
ştiau să citească, şi cei mai mulţi dintre preoţii lor abia 
puteau desluşi cele câteva cuvinte, însă mesagerii aveau să 
le spună ce scria în pergamentele însemnate cu pecetea lui 
Odda cel Bătrân, care înfăţişa un cerb: trebuiau să-şi 
înarmeze oamenii şi să-i aducă la Ocmundtun. 

— Va dura o săptămână până vor ajunge aici, mă 
avertiză Harald, iar ealdormanul va încerca să oprească 
adunarea fyrdului. 

— Ce va face? 

— Presupun că le va spune thegnilor să ignore 
poruncile. 

— Dar Svein? El ce va face? 

— Va încerca să ne ucidă? 

— Şi are opt sute de oameni care pot fi aici mâine, am 
Zis. 

— Eu am treizeci, replică Harald posomorât. 

— Dar noi avem o fortăreață, i-am atras atenţia, arătând 


4 285 # 


spre fortul de pe stâncă. 

Nu mă îndoiam că danezii aveau să vină. Cerând 
adunarea fyrdului, le ameninţam siguranţa, iar Svein nu 
era omul care să trateze cu superficialitate o ameninţare, 
aşa că, în vreme ce mesagerii se îndreptau spre nord şi 
sud, locuitorilor oraşului li se spuse să-şi ia bunurile de 
preţ şi să urce în fortul de lângă râu. Unii fură puşi să 
consolideze palisada, alţii duseră animalele pe podişul 
mlăştinos ca să nu poată fi luate de danezi, iar Steapa 
trecu prin toate aşezările din apropiere cerându-le 
oamenilor apți de luptă să vină la Ocmundtun cu orice 
arme aveau. Până după-amiază, în fort se strânseră peste 
optzeci de bărbaţi. Puţini erau războinici, majoritatea nu 
aveau alte arme cu excepţia unui topor, dar de la poalele 
dealului păreau impresionanţi. Femeile aduseră în fort 
mâncare şi apă, şi cei mai mulţi dintre locuitorii oraşului 
aleseră să doarmă acolo, în ciuda ploii, temându-se că 
danezii aveau să vină în cursul nopţii. 

Odda cel Bătrân refuză să urce în fort. Spuse că era prea 
bolnav şi prea slăbit, iar dacă era să moară, prefera să 
moară în casa lui Harald. Eu şi Harald am încercat să-l 
convingem, însă nu ne ascultă. 

— Mildrith poate să plece, zise el. 

— Nu! replică ea. 

Se aşezase lângă patul lui Odda, cu mâinile încleştate în 
mânecile sutanei cenuşii. Se uita la mine provocându-mă 
din priviri să-i poruncesc să-l abandoneze pe Odda şi să 
urce în fort. 

— Îmi pare rău, i-am spus. 

— Pentru ce-ţi pare rău? 

— Pentru fiul nostru. 

— Nu te-ai purtat ca un tată cu el, mă acuză Mildrith cu 
o licărire sălbatică în ochi. Ai vrut să fie danez! Ai vrut să 
fie păgân! Nu ţi-a păsat deloc de sufletul lui! 

— Mi-a păsat de el, am spus, însă ea nu mă băgă în 
seamă. 

Cuvintele acelea nu mi se păruseră nici măcar mie 
convingătoare. 


4 286 # 


— Sufletul lui este în siguranţă, interveni Harald cu 
blândeţe. El este acum în braţele Domnului nostru lisus 
Hristos. E fericit. 

Vorbele lui o alinară, dar Mildrith tot începu să plângă, 
strângându-şi degetele pe crucea de lemn. Odda cel Bătrân 
întinse mâna şi-i mângâie braţul. 

— Dacă vin danezii, i-am zis ealdormanului, vor trimite 
oameni care să te ia. 

M-am grăbit să ies din încăperea aceea mohorâtă. Nu 
suportam s-o aud pe Mildrith plângând şi nici să mă 
gândesc la fiul meu mort. Astfel de lucruri sunt dificile, 
mult mai dificile decât un război, aşa că mi-am prins 
săbiile la cingătoare, mi-am luat scutul şi mi-am pus 
superbul coif cu un lup în creştet, astfel că, atunci când 
Harald ieşi la rândul lui din camera lui Odda, mă văzu 
stând lângă vatră şi arătând ca o căpetenie războinică. 

— Dacă facem un foc mare în capătul estic al oraşului, o 
să-i putem vedea pe danezi de departe. Asta ne va oferi un 
răgaz pentru a-l duce pe lordul Odda la fort. 

— Da. 

Îşi ridică privirea spre căpriorii care susțineau 
acoperişul, probabil gândindu-se că nu avea să-i mai vadă 
aşa niciodată, deoarece danezii aveau să-i transforme casa 
într-o ruină. Îşi făcu semnul crucii. 

— Destinul este neînduplecat, am rostit eu. 

Ce altceva era de spus? Era posibil ca danezii să vină, 
era posibil ca acea casă să ardă, însă asta n-avea nicio 
însemnătate când era în joc soarta unui regat. Am poruncit 
să se aprindă un foc care să lumineze drumul, dar nimeni 
nu ne atacă în noaptea aceea. Ploaia nu se opri, aşa că, 
dimineaţă, toţi cei din fort erau uzi, înfriguraţi şi nefericiti. 
Apoi, când se lumină de-a binelea, sosiră primii oameni din 
fyrd. Se putea să treacă zile întregi până când cei din 
părţile îndepărtate ale comitatului aveau să primească 
apelul, să-şi înarmeze oamenii şi să-i aducă la Ocmundtun, 
dar cei aflaţi mai aproape îi trimiseseră imediat. Până la 
prânz, aproape trei sute se adunaseră sub fort, însă doar 
vreo şaptezeci puteau fi numiţi războinici, având arme 


4 287 # 


potrivite, scuturi şi măcar o haină de piele. Restul erau 
ţărani înarmaţi cu sape, seceri sau topoare. 

Harald trimise câteva grupuri să aducă nutreţ. Una era 
să aduni o armată şi cu totul alta s-o hrăneşti, şi niciunul 
dintre noi nu ştia cât va trebui să-i ţinem pe oameni 
adunaţi acolo. Dacă danezii nu veneau la noi, trebuia să ne 
ducem noi la ei şi să-i alungăm din Cridianton, scop în care 
aveam nevoie de tot fyrdul Defnascirului. M-am gândit că 
Odda cel Tânăr nu avea să îngăduie asta. 

Şi aşa a fost. După ce ploaia conteni şi se rostiră 
rugăciunile de la amiază, Odda însuşi îşi făcu apariţia la 
Ocmundtun. Nu venise singur, ci cu şaizeci de războinici 
înzăuaţi şi tot atâţia danezi în ţinută completă de luptă. 
Soarele, care tocmai ieşise dintre nori, se reflecta în zalele 
lor şi în vârfurile lăncilor, în prinderile metalice ale frâielor 
şi în scăriţele de fier, în coifurile lustruite şi în bosajele 
strălucitoare din centrul  scuturilor, înaintau spre 
Ocmundtun într-o linie lungă, având în centru două 
steaguri. Cel cu un cerb negru era al Defnascirului, iar 
celălalt era un triunghi danez pe care era înfăţişat un cal 
alb. 

— Nu va fi nicio luptă, i-am spus lui Harald. 

— Serios? 

— Nu sunt destui. Svein nu-şi permite să piardă oameni, 
aşa că a venit să stea de vorbă. 

— Nu vreau să mă întâlnesc cu ei aici, zise el arătând 
spre fort. Mai bine mergem acasă la mine. 

Le porunci oamenilor cel mai bine înarmaţi să coboare 
în oraş şi să ocupe strada plină de noroi din faţa casei, în 
timp ce Odda şi danezii veneau dinspre est. Călăreţii 
trebuiră să frângă linia pentru a intra în oraş, formând în 
schimb o coloană, în fruntea căreia se aflau trei oameni. 
Odda era în centru, între doi danezi, unul dintre ei fiind 
Svein Cal Alb. 

Svein arăta magnific. Călărea un cal alb, purta o mantie 
din lână albă, iar zalele lui şi coiful cu rât de mistreţ 
fuseseră frecate cu nisip până ajunseseră să strălucească 
argintii în lumina palidă a soarelui. În centrul scutului avea 


Y 288 # 


un bosaj argintiu în jurul căruia fusese pictat un cal alb. 
Pielea frâului, a şeii şi a tecii fusese decolorată. Mă zări, 
dar nu dădu niciun semn că m-ar fi recunoscut, 
mulţumindu-se să cerceteze dispreţuitor şirul de oameni 
care blocau strada. Steagul cu cal alb era purtat de al 
doilea călăreț, care avea chipul la fel de întunecat ca al 
stăpânului său, o faţă tăbăcită de soare şi ninsoare, de ger 
şi vânt. 

— Harald! Odda cel Tânăr o luase înaintea celor doi 
danezi. Era la fel de slab ca întotdeauna, strălucitor în 
cămaşa de zale acoperită cu o mantie neagră ce drapa 
crupele calului. Zâmbi ca şi cum se bucura de revedere. Ai 
cerut adunarea fyrdului. De ce? 

— Pentru că regele a poruncit-o, spuse Harald. 

Odda continua să zâmbească. Privirea lui trecu peste 
mine şi se opri la uşa casei, unde Steapa tocmai apăruse. 
Uriaşul stătuse de vorbă cu Odda cel Bătrân, iar acum se 
holba surprins la Odda cel Tânăr. 

— Steapa! exclamă Odda cel Tânăr. Loialul meu Steapa! 
Ce bine îmi pare să te văd! 

— Şi mie-mi pare bine, stăpâne! 

— Credinciosul meu Steapa! spuse Odda, sincer încântat 
să-şi regăsească garda de corp de odinioară. Vino aici! îi 
ceru el, iar uriaşul trecu pe lângă noi, îngenunche în 
mocirlă lângă calul ealdormanului şi sărută respectuos 
cizma stăpânului său, care-i porunci: Ridică-te! Steapa, cu 
tine alături, cine ne-ar putea face rău? 

— Nimeni, stăpâne. 

— Nimeni, repetă Odda, apoi îi zâmbi lui Harald. Ai spus 
că regele a poruncit adunarea fyrdului? Există vreun rege 
în Wessex? 

— Există un rege în Wessex! rosti Harald cu fermitate. 

— Există un rege care se ascunde în mlaştină! zise Odda 
suficient de tare pentru ca toţi oamenii intendentului să 
audă. O fi regele broaştelor? Un monarh al ţiparilor? Ce fel 
de rege e ăsta? 

Am răspuns în locul lui Harald, numai că în daneză. 

— Un rege care mi-a poruncit să incendiez corăbiile lui 


4 289 # 


Svein. Ceea ce am şi făcut. Le-am ars pe toate, cu excepţia 
uneia, pe care am păstrat-o şi încă o mai am. 

Svein îşi dădu jos coiful cu rât de mistreţ şi se uită la 
mine, tot fără a da vreun semn că m-ar fi recunoscut. 
Privirea lui era ca a marelui şarpe al morţii care stă la 
baza arborelui Yggdrasil. 

— Am incendiat Calul Alb şi mi-am încălzit mâinile la 
flăcările sale, am adăugat, iar Svein scuipă drept răspuns. 
Omul de lângă tine, i-am zis lui Odda, de data asta în 
engleză, este cel care ţi-a incendiat biserica de la Cynuit, 
cel care i-a ucis pe călugări. Este un om blestemat în rai, în 
iad şi în această lume, iar tu te-ai întovărăşit cu el? 

— Balega asta de capră vorbeşte în numele tău? îl 
întrebă Odda pe Harald. 

— Aceşti oameni vorbesc în numele meu, spuse Harald 
arătându-i pe războinicii din spatele lui. 

— Dar cu ce drept ceri tu adunarea fyrdului? Eu sunt 
ealdormanul! 

— Şi cine te-a făcut ealdorman? replică Harald. Făcu o 
pauză, dar Odda nu-i răspunse. Regele broaştelor? 
Monarhul ţiparilor? Dacă Alfred n-are nicio autoritate, 
atunci şi tu ţi-ai pierdut-o odată cu el. 

Odda era sincer surprins de sfidarea lui Harald şi 
probabil că era şi iritat, însă nu lăsă să se vadă. Continua 
să zâmbească. 

— Cred că nu înţelegi ce se petrece în Defnascir, îi zise 
el lui Harald. 

— Atunci, explică-mi. 

— O voi face, dar vom sta de vorbă la o bere şi cu 
mâncare în faţă. Odda îşi ridică privirea spre cer. Soarele 
dispăruse în spatele unui nor, iar un vânt rece bătea pe 
stradă. Şi sub un acoperiş, înainte ca ploaia să înceapă din 
nou, adăugă el. 

Înainte de asta erau câteva chestiuni de lămurit. 
Călăreţii danezi trebuiau să se retragă la est de oraş, iar 
oamenii lui Harald, să urce în fort. Din fiecare tabără, zece 
oameni aveau să intre în casă, şi toţi trebuiau să-şi lase 
armele în stradă, unde aveau să fie păzite de şase danezi şi 


4 290 # 


de tot atâţia saxoni. 

Servitorii lui Harald aduseră bere, pâine şi brânză. Nu 
se oferi carne pentru că era postul Paştelui. În timp ce 
slujitorii aşezau bănci de-o parte şi de alta a vetrei, Svein 
traversă încăperea şi în sfârşit catadicsi să mă bage în 
seamă. 

— Este adevărat că tu ai dat foc corăbiilor? 

— Inclusiv corăbiei tale. 

— A durat un an şi o zi să fie construit Calul Alb, şi a fost 
făcut din copaci în care am atârnat jertfe pentru Odin. A 
fost o corabie bună. 

— Acum, e cenuşă pe ţărmul mării, i-am zis. 

— Te voi răsplăti pe măsură într-o bună zi. Cu toate că 
vorbise pe un ton normal, în vocea lui se desluşise o 
ameninţare cumplită. Şi ai greşit, adăugă el. 

— Cu ce am greşit? Am greşit că ţi-am incendiat 
corăbiile? 

— Nu exista niciun altar de aur la Cynuit. 

— Unde le-ai dat foc călugărilor? am completat eu. 

— I-am ars de vii şi mi-am încălzit mâinile la flăcările lor, 
confirmă el, zâmbind la această amintire. Ai putea să mi te 
alături din nou. Te-aş ierta că mi-ai ars corabia, şi noi doi 
am putea lupta din nou de aceeaşi parte. Am nevoie de 
oameni buni. Plătesc bine. 

— I-am jurat credinţă lui Alfred. 

— Ah! Fie şi aşa. Atunci, suntem duşmani. 

Se întoarse la băncile lui Odda. 

— Vrei să-l vezi pe tatăl tău înainte de a sta de vorbă? îl 
întrebă Harald pe Odda arătând spre uşa din capătul sălii. 

— O să-l văd după ce vom drege prietenia noastră, 
răspunse tânărul. Noi doi trebuie să fim prieteni. Rostise 
ultimele cuvinte cu voce tare, ceea ce-i făcu pe oameni să 
se aşeze în grabă. Ai cerut adunarea fyrdului pentru că 
Uhtred ţi-a adus ordine de la Alfred? 

— Mi-a adus. 

— Atunci, ai făcut ce trebuia, iar asta e de apreciat. 

Svein, care asculta traducerea făcută de unul dintre 
oamenii lui, ne privea placid. 


4 291 # 


— Iar acum vei face din nou ceea ce trebuie, urmă Odda, 
şi-i vei trimite pe oameni acasă. 

— Regele a poruncit altceva, spuse Harald. 

— Care rege? 

— Alfred, care altul? 

— Dar mai sunt şi alţi regi în Wessex. Guthrum este 
regele Angliei de est, şi unii zic că Æthelwold va fi 
încoronat înainte de venirea verii. 

— Æthelwold? întrebă Harald. 

— N-ai auzit? se miră Odda. Wulfhere de Wiltunscir a 
trecut de partea lui Guthrum, iar Guthrum şi Wulfhere au 
decis ca Æthelwold să fie regele Wessexului. Şi de ce nu? 
Nu este Æthelwold fiul ultimului nostru rege? N-ar trebui 
să fie rege? 

Harald se uită nesigur la mine. Nu aflase de trădarea lui 
Wulfhere, şi asta era o veste dură pentru el. Am confirmat: 

— Wulfhere a trecut de partea lui Guthrum. 

— Aşa că Æthelwold, fiul lui ZEthelred, va fi regele 
Wessexului, spuse Odda, iar Æthelwold are mii de săbii în 
slujba sa. /Elfrig de Kent este de partea danezilor. Danezii 
sunt la Lundene, pe insula Sceapig, pe zidurile 
Contwaraburgului. Tot nordul Wessexului este în mâinile 
lor. Şi aici, în Defnascir, sunt danezi. Deci, zi-mi, al cui 
rege e Alfred? 

— Al Wessexului, am rostit eu. 

Odda îl privi pe Harald fără să mă bage în seamă. 

— Noi i-am jurat credinţă lui Alfred, spuse intendentul 
cu încăpățânare. 

— lar tu mi-ai jurat mie credinţă, îi aminti Odda. 
Dumnezeu ştie că nimeni nu i-a fost mai loial lui Alfred 
decât mine. Dar ne-a dezamăgit! Danezii au venit, danezii 
sunt aici, şi Alfred unde este? Se ascunde! Peste câteva 
săptămâni, armatele lor vor ataca. Vor veni din Mercia, din 
Lundene, din Kent! Flotele lor vor ajunge pe coastele 
noastre. Armatele danezilor şi flotele vikingilor! Ce vei face 
atunci? 

Harald se foi stânjenit. 

— Dar tu ce vei face? replică el. 


4 292 # 


Odda arătă spre Svein, care, după ce i se traduse 
întrebarea, vorbi pentru prima dată. Eu am tradus pentru 
Harald. 

— Wessexul este sortit pieirii, se răsti Svein. Până la 
vară, va fi plin de danezi, de oameni veniţi din nord, şi 
singurii saxoni care vor supravieţui vor fi cei care-i ajută 
pe danezi acum. Cei care luptă împotriva danezilor vor 
muri, femeile lor vor deveni târfe, copiii lor vor deveni 
sclavi, cu toţii îşi vor pierde casele, iar numele lor vor fi 
uitate ca fumul unui foc stins. 

— Iar Æthelwold va fi rege? am întrebat eu dispreţuitor. 
Crezi că noi toţi ne vom pleca în faţa unui beţiv afemeiat? 

Odda clătină din cap. 

— Danezii sunt generoşi. Îşi dădu mantia la o parte, 
lăsând să se vadă cele şase brățări de aur care-i 
împodobeau braţul. Cei care-i ajută, continuă el, vor fi 
răsplătiți cu pământ, averi şi onoruri. 

— lar Æthelwold va fi rege? am repetat. 

Odda îi făcu un semn lui Svein. Marele danez părea 
plictisit, dar îşi îndreptă trupul şi răspunse: 

— Este corect ca saxonii să fie conduşi de un saxon. Vom 
pune un rege de-aici. 

Am  pufnit dispreţuitor. Puseseră regi saxoni în 
Northumbria şi în Mercia, nişte regi slabi, aserviţi 
danezilor. În cele din urmă, înțelegând ce dorise Svein să 
spună, am izbucnit în râs. 

— Ţi-a promis tronul! i-am spus lui Odda. 

— Băşina unui porc e mai inteligentă decât cuvintele 
tale, replică ealdormanul, dar am ştiut că aveam dreptate. 

Æthelwold era candidatul lui Guthrum pentru tronul 
Wessexului, însă Svein nu era prieten cu Guthrum, aşa că 
dorea propriul rege saxon. Pe Odda. 

— Regele Odda, am rostit eu batjocoritor, după care am 
scuipat în foc. 

Odda ar fi vrut să mă ucidă pentru asta, dar întâlnirea se 
desfăşura în condiţiile unui armistițiu, aşa că se sili să 
ignore insulta. Se uită la intendent. 

— Ai de ales, Harald, poţi să mori sau să trăieşti. 


4 293 # 


Harald rămase tăcut. Nu ştiuse de Wulfhere, iar vestea îl 
năucise. Wulfhere era cel mai puternic ealdorman din 
Wessex, iar dacă el credea că Alfred era sortit pieirii, 
Harald ce să creadă? Mi-am dat seama de incertitudinea 
care-l măcina. Bunul-simţ îi cerea să-şi declare loialitatea 
faţă de Alfred, însă Odda sugerase că o astfel de decizie 
nu-i putea aduce decât moartea. 

— Eu... începu Harald, dar apoi se opri, fiind incapabil 
să ia o hotărâre. 

— Fyrdul a fost adunat la porunca regelui, am vorbit eu 
în locul lui, iar porunca regelui este să-i alungăm pe danezi 
din Defnascir. 

Odda scuipă în foc drept răspuns. 

— Svein a fost înfrânt, am zis mai departe. Corăbiile lui 
au fost arse. Este ca un câine biciuit pe care tu îl mângâi. 
După ce i se traduse, Svein îmi aruncă o privire ca o 
lovitură de bici. Svein, am continuat eu de parcă el nu se 
afla acolo, trebuie alungat până la Guthrum. 

— Tu n-ai nicio autoritate aici, zise Odda. 

— Am autoritatea încredinţată de Alfred, precum şi un 
ordin scris prin care ţi se cere să-l alungi pe Svein din 
comitatul tău. 

— Ordinele lui Alfred nu înseamnă nimic, iar tu orăcăi ca 
o broască din mlaştină. Ealdormanul se răsuci spre Steapa. 
Ai o treabă neterminată cu Uhtred, nu-i aşa? 

Steapa păru nesigur câteva clipe, apoi înţelese la ce se 
referea stăpânul lui. 

— Ba da, stăpâne. 

— Atunci, termin-o acum! 

— S-o termine acum? întrebă Harald. 

— Regele tău, spuse Odda accentuând sarcastic primul 
cuvânt, le-a poruncit lui Steapa şi lui Uhtred să se lupte 
până la moarte. Totuşi, amândoi trăiesc. Deci, porunca 
regelui nu a fost ascultată. 

— Există un armistițiu acum! protestă Harald. 

— Fie Uhtred încetează să se mai amestece în treburile 
Defnascirului, fie o să-i pun pe oamenii din Defnascir să-l 
omoare pe Uhtred. Vrei să afli cine e potrivit între mine şi 


4 294 # 


Alfred? Vrei să ştii cine va fi rege în Wessex? Æthelwold 
sau Alfred? Hai să facem o încercare, Harald. Lasă-i pe 
Steapa şi pe Uhtred să-şi isprăvească lupta, ca să vedem 
pe cine preţuieşte Dumnezeu mai mult. Dacă Uhtred 
învinge, vei avea sprijinul meu. Dar dacă pierde? 

Zâmbi. Nu avea nicio îndoială în privinţa învingătorului. 

Harald rămase tăcut. Eu m-am uitat la Steapa şi, la fel 
ca prima dată când îl întâlnisem, n-am văzut nimic pe faţa 
lui. Imi promisese că mă va proteja, însă asta fusese 
înainte să-şi regăsească stăpânul. Danezii păreau încântați. 
De ce le-ar fi păsat că doi saxoni se băteau? Dintr-odată, o 
voce obosită şi slăbită se auzi din uşa de la capătul sălii: 

— Lasă-i să se lupte, Harald, lasă-i să se lupte! Infăşurat 
într-o pătură din blană de lup, Odda cel Bătrân se afla în 
prag, cu un crucifix în mână. Lasă-i să se lupte, repetă el, 
iar Dumnezeu va călăuzi braţul învingătorului. 

Harald mă privi. Am încuviinţat din cap. Un bărbat nu 
poate refuza o luptă. Ce era să fac? Să spun că e o prostie 
să te aştepţi ca Dumnezeu să indice cursul unei acţiuni 
prin rezultatul unui duel? Să apelez la Harald? Să susţin că 
tot ce zisese Odda era greşit şi că Alfred avea să învingă? 
Dacă refuzam să lupt, confirmam că vorbele lui Odda erau 
adevărate. Ca să fiu sincer, aproape mă convinsese că 
Alfred nu mai avea nicio şansă; cât despre Harald, era pe 
deplin convins. Totuşi, nu doar mândria masculină mă 
determina să lupt în acea zi. Adânc în sufletul meu, aveam 
credinţa că Alfred avea să supravieţuiască cumva. Nu-mi 
plăcea de el, nu-mi plăcea zeul lui, însă credeam că soarta 
era de partea lui. Aşa că am încuviinţat din nou din cap, de 
data asta către Steapa. 

— Nu vreau să mă bat cu tine, dar i-am jurat credinţă lui 
Alfred, şi sabia mea spune că el va învinge şi că sângele 
danez va fi vărsat pe câmpiile noastre. 

Fără să scoată o vorbă, Steapa îşi îndoi braţele uriaşe, 
apoi aşteptă ca unul dintre oameni lui Odda să-i aducă de 
afară două săbii. Fără scuturi, doar cu săbii. Oşteanul, care 
luase la întâmplare două arme din grămadă, i le întinse 
mai întâi lui Steapa, însă acesta clătină din cap, indicându- 


4 295 # 


i că eu trebuia să aleg. Am închis ochii, am căutat pe 
bâjbâite şi am apucat primul mâner pe care l-am atins. Era 
o sabie grea, cu vârful întărit, o armă de retezat, nu de 
străpuns. Mi-am dat seama că făcusem o alegere greşită. 

Steapa o luă pe cealaltă şi o roti iute prin aer, făcând-o 
să vibreze. Svein, care până atunci nu trădase niciun fel de 
emoție, părea impresionat, în vreme ce Odda cel Tânăr 
zâmbea. 

— Poţi să laşi sabia jos, şi astfel să-mi dai dreptate, îmi 
spuse el. 

In loc de asta, am păşit în spaţiul liber de lângă vatră. 
Nu voiam să-l atac pe Steapa, ci să-l las pe el să vină la 
mine. Mă simţeam obosit şi resemnat. Destinul este 
inexorabil. 

— De dragul meu, fă-o repede, rosti Odda cel Bătrân în 
spatele meu. 

— Aşa voi face, stăpâne, spuse Steapa. 

Inaintă un pas spre mine, apoi se repezi cu iuţeala unui 
şarpe care atacă, iar sabia lui străfulgeră ca un bici, 
tăindu-i gâtul lui Odda cel Tânăr. 

Sabia nu era atât de ascuţită cum ar fi trebuit, aşa încât 
lovitura îl dobori pe Odda, dar îi şi reteză beregata. 
Sângele ţâşni în aer pe o distanţă cât lungimea unei spade, 
apoi căzu în foc, unde începu să bolborosească. Odda 
ajunsese pe stuful de pe duşumea, cu mâinile încleştate pe 
gâtul din care încă mai curgea sânge. Scoase un sunet ca 
un gâlgâit şi se răsuci pe spate lovind podeaua cu 
călcâiele, căci fusese cuprins de spasme. Chiar când 
Steapa se apropie ca să-i dea lovitura de graţie, mai zvâcni 
o dată şi înţepeni. 

Steapa înfipse sabia în duşumea şi o lăsă vibrând acolo. 

— Alfred m-a salvat! proclamă el. Alfred m-a scăpat de 
danezi! Alfred este regele meu! 

— Iar noi i-am jurat credinţă, adăugă Odda cel Bătrân. 
Fiul meu nu trebuia să facă pace cu danezii. 

Danezii păşiră îndărăt. Svein se încruntă la sabia din 
mâna mea, apoi privi suliţele sprijinite de perete, 
întrebându-se dacă putea înşfăca una înainte să-l atac. Mi- 


4 296 # 


am lăsat sabia în jos. 

— Avem un armistițiu! strigă Harald. 

— Avem un armistițiu, i-am tradus eu lui Svein. 

Războinicul scuipă pe podeaua însângerată, apoi el şi 
purtătorul steagului făcură precauţi un alt pas în spate. 

— Mâine nu va mai fi armistițiu, continuă Harald, aşa că 
vom veni să vă ucidem. 

Danezii plecară în grabă din Ocmundtun, iar a doua zi 
părăsiră şi garnizoana din Cridianton. Ar fi putut rămâne 
dacă doreau. Erau mai mult decât suficienţi ca să apere 
Cridiantonul şi să ne dea de furcă în ţinut, dar Svein, ştiind 
că urma un asediu şi că oamenii lui aveau să fie ucişi rând 
pe rând până când ar fi rămas fără armată, porni spre nord 
ca să i se alăture lui Guthrum. Eu m-am dus la Oxton. 
Domeniul nu fusese niciodată mai frumos, copacii 
înverziseră, botgroşii se ospătau cu primii muguri ai 
florilor, în vreme ce anemonele, răcovinele şi violetele albe 
străluceau prin iarbă. Mieii alergau pe păşuni speriaţi de 
iepuri. Soarele licărea pe mare în largul coastei Uiscului, 
cerul răsuna de cântecele ciocârliilor, vulpile furau miei, 
coţofenele şi gaiţele se desfătau cu ouăle altor păsări, iar 
plugarii trăgeau ciori în ţepe la marginile câmpurilor 
pentru ca recoltele să fie bune. 

— În curând se va face untul, îmi spuse o femeie. 

Voia să ştie dacă mă întorceam pe domeniu, însă eu 
venisem să-mi iau rămas-bun. Le-am promis oamenilor că 
Mildrith avea să numească un vechil mai devreme sau mai 
târziu, apoi m-am dus acasă şi am săpat lângă stâlp. Mi-am 
găsit averea neatinsă. Danezii nu veniseră la Oxton. Aflând 
de sosirea mea, Wirken, ticălosul preot din Exanmynster, 
încălecă pe un măgar şi veni să mă vadă. Mă asigură că 
veghease cu atenţie asupra domeniului, sperând fără 
îndoială să fie răsplătit. 

— Îi aparţine lui Mildrith acum, i-am zis. 

— Lady Mildrith? Trăieşte? 

— Trăieşte, dar fiul ei a murit. 

— Dumnezeu să-i odihnească sărmanul suflet, murmură 
Wirken făcându-şi semnul crucii. 


4 297 # 


Tocmai mâncam nişte şuncă, iar el privi cu lăcomie, 
ştiind că încălcam regulile postului Paştelui. Nu spuse 
nimic, dar mi-am dat seama că mă blestema pentru că 
eram păgân. 

— Iar Lady Mildrith, am continuat eu, va duce o viaţă 
castă de-acum. Zice că vrea să li se alăture călugăriţelor 
de la Cridianton. 

— Nu mai sunt călugăriţe la Cridianton, mă înştiinţă 
Wirken. Toate au murit. Danezii au avut grijă de asta 
înainte să plece. 

— Vor veni alte călugăriţe acolo. 

Nu că-mi păsa de asta, soarta micii mănăstiri nu era 
treaba mea. Oxton nu mai era treaba mea. Danezii erau 
treaba mea, iar danezii se duseseră în nord şi eu aveam să 
mă duc după ei. i 

Pentru că asta era viața mea. In primăvara aceea 
împlinisem douăzeci şi unu de ani, dintre care petrecusem 
jumătate în diverse oştiri. Nu eram moşier. I-am privit pe 
sclavi rupând buruienile de pe câmp şi m-am convins că 
muncile agricole mă plictiseau. Eram un războinic care 
trebuise să plece de-acasă, de la Bebbanburg, ajungând 
până pe ţărmul sudic al Angliei. În timp ce Wirken 
trăncănea despre cum păzise el hambarele peste iarnă, m- 
am convins că aveam să mă duc din nou în nord. Acasă. 

— Ai trăit toată iarna din ce se afla în aceste hambare, l- 
am acuzat pe preot. 

— Le-am păzit toată iarna! 

— Iar în timp ce le păzeai, te-ai îngrăşat. 

Am urcat în şa. În spatele meu se aflau doi desagi plini 
cu bani, care au rămas acolo cât am călărit spre 
Exanceaster, unde l-am găsit pe Steapa la hanul Lebăda. În 
dimineaţa următoare, împreună cu şase războinici din 
garda ealdormanului Odda, am pornit spre nord. Pe drum 
am văzut nenumărate trâmbe de fum, pentru că Svein 
jefuia şi incendia totul în cale, dar cel mai important era că 
îndeplinisem voinţa lui Alfred. Îl trimisesem pe Svein la 
Guthrum, astfel că cele două mari armate daneze se 
uniseră. Dacă Alfred ar fi fost mai puternic, ar fi putut să le 


4 298 # 


atace pe rând, însă el ştia că avea o singură şansă să-şi 
recapete regatul, şi anume să câştige o singură bătălie. 
Trebuia să-i atace pe toţi danezii şi să-i distrugă dintr-o 
lovitură, iar pentru asta, se baza pe o armată care exista 
doar în mintea lui. Trimisese apeluri pentru ca fyrdul să se 
adune între Paşte şi Rusalii, însă nimeni nu ştia dacă acest 
lucru avea să se întâmple. Poate că aveam să părăsim 
mlaştina şi să constatăm că nimeni nu venise la locul de 
întâlnire. Sau poate că fyrdul avea să se adune, dar aveau 
să fie prea puţini oameni. Adevărul era că Alfred era prea 
slab ca să lupte, dar, dacă aştepta prea mult, devenea şi 
mai slab. Aşa că fie lupta, fie îşi pierdea regatul. 
Prin urmare, trebuia să luptăm. 


Y% 299 # 


Unsprezece 


— Vei avea mulţi fii, îmi spuse Iseult. 

Era întuneric, iar semiluna era acoperită de o pâclă. 
Undeva spre nord-est, douăsprezece focuri ardeau pe 
dealuri, dovadă că o puternică patrulă daneză supraveghea 
mlaştina. 

— Dar îmi pare rău de Uhtred, adăugă ea. 

Şi atunci, am plâns pentru el. Nu ştiu de ce lacrimile 
întârziaseră atât de mult, dar brusc m-am simţit copleşit 
gândindu-mă la neajutorarea lui, la zâmbetul lui vesel şi la 
toate regretele mele. Amândoi fraţii mei vitregi şi sora mea 
vitregă muriseră când erau mici, dar nu-mi amintesc ca 
tata să fi plâns, deşi probabil că o făcuse. Ţin minte însă că 
mama mea vitregă urla de durere şi că tata, dezgustat de 
zgomot, se dusese la vânătoare cu şoimii şi ogarii lui. 

— Ieri, am văzut trei pescăruşi-albaştri, spuse Iseult. 

Lacrimile îmi şiroiau pe obraji, înceţoşând şi mai mult 
imaginea lunii acoperite de pâclă. Nu am zis nimic. 

— Hild zice că albastrul penajului lor înseamnă feciorie, 
iar roşul, sângele lui Hristos. 

— Dar tu ce spui? 

— Că eu sunt vinovată pentru moartea fiului tău. 

— Wyrd bið ful aroed, i-am zis. 

Soarta este inexorabilă. Nu poate fi schimbată sau 
păcălită. Alfred insistase să mă însor cu Mildrith ca să mă 
leg de Wessex şi să-mi înfig adânc rădăcinile în pământul 
său bogat, dar eu deja aveam rădăcini în Northumbria, 
rădăcini bine înfipte în stânca Bebbanburgului. Moartea 
fiului meu era probabil un semn de la zei că nu-mi puteam 
face o casă nouă. Soarta dorea să mă întorc la căminul 
meu din nord, iar până ajungeam la Bebbanburg aveam să 
fiu un pribeag. Oamenii se tem de pribegi pentru că 


% 300 # 


aceştia nu au reguli. Danezii erau nişte străini fără 
rădăcini şi violenţi, şi poate că tocmai acesta e motivul 
pentru care m-am simţit mereu bine în compania lor. 
Alfred putea pierde ore întregi făcându-şi griji dacă o lege 
era dreaptă sau nu, indiferent dacă era legată de soarta 
orfanilor sau de sfinţenia pietrelor de hotar, şi avea 
dreptate să fie preocupat de asta, pentru că oamenii nu pot 
trăi împreună dacă nu există legi, altminteri orice vacă 
rătăcită ar duce la vărsare de sânge, însă danezii făceau 
legea cu sabia. Era mai simplu aşa, cu toate că, după ce se 
stabileau undeva, începeau să-şi întocmească propriile 
legi. 

— Nu a fost vina noastră, am zis în cele din urmă. Nu 
poţi schimba soarta. 

— Hild spune că nu există soartă. 

— Hild greşeşte. 

— Că există doar voința lui Dumnezeu, continuă Iseult, 
şi că, dacă ne supunem, ajungem în rai. 

— Iar dacă alegem să n-o facem, asta nu e soartă? 

— Asta e mâna diavolului, replică ea. Suntem ca nişte oi, 
Uhtred, şi ne alegem păstorul, unul bun sau unul rău. 

M-am gândit că Hild o otrăvise pe Iseult cu creştinismul, 
dar mă înşelam. De vină era un preot care venise la 
Æthelingæg cât eu fusesem în Defnascir, el îi împuiase 
capul cu religia lui. Era un preot briton din Dyfed, un preot 
care vorbea limba lui Iseult şi care ştia şi engleză, şi 
daneză. Eram gata să-l urăsc la fel de tare ca pe fratele 
Asser, însă părintele Pyrlig apăru în coliba noastră a doua 
zi de dimineaţă, înştiinţându-ne cu o voce bubuitoare că 
găsise cinci ouă de gâscă şi că murea de foame. 

— Mor! Asta fac, mor de foame! Păru încântat să mă 
vadă. Tu eşti faimosul Uhtred, aşa-i? Iseult mi-a zis că-l 
urăşti pe fratele Asser. Atunci, eşti prietenul meu! Nu ştiu 
de ce nu-l ia Avraam la sânul lui, sau poate că Avraam nu 
vrea ca micul ticălos să i se agaţe de sân. Eu unul n-aş 
vrea. Ar fi ca şi cum aş strânge un şarpe la sân. V-am spus 
că mi-e foame? 

Avea de două ori vârsta mea şi era un bărbat mare, cu 


% 301 # 


burtă mare şi cu inimă mare. Părul i se iţea în smocuri 
rebele, avea nasul spart, doar patru dinţi şi un zâmbet 
larg. 

— Pe vremea când eram un ţânc amărât, obişnuiam să 
mănânc noroi. Îţi vine să crezi? Mănâncă saxonii noroi? 
Fireşte că da, dar eu m-am gândit că nu mai vreau să 
mănânc noroi. Noroiul este pentru broaştele-râioase. Aşa 
că, până la urmă, m-am făcut preot. Şi ştii de ce? Pentru că 
niciodată n-am văzut un preot flămând! Niciodată! Tu ai 
văzut vreodată un preot flămând? Nici eu! Rostise toate 
astea rapid, fără vreo introducere, apoi începu să-i 
vorbească lui Iseult pe limba ei. Eram sigur că turna 
creştinism în ea, dar el mă lămuri: îi spun că se poate face 
o mâncare minunată cu ouăle de gâscă. Se sparg, se bat 
bine şi se adaugă puţină brânză fărâmiţată. Deci, 
Defnascirul este în siguranţă? 

— Da, dacă nu trimit danezii o flotă. 

— Guthrum se gândeşte la asta, zise Pyrlig. Vrea ca 
danezii din Lundene să-şi trimită corăbiile pe coasta 
sudică. 

— Ştii sigur? 

— Da, categoric! El mi-a spus! Tocmai am stat zece zile 
în Cippanhamm. Vezi tu, pentru că sunt deştept, vorbesc 
daneza, aşa că am fost ambasadorul regelui meu. Ce zici 
de asta? Eu, care mâncam noroi, am ajuns ambasador! 
Fărâmiţează brânza mai mult, draga mea. Da, aşa e bine. 
Vezi tu, trebuia să aflu câţi bani ne dădea Guthrum dacă 
ne aduceam lăncierii peste dealuri şi-i puneam la frigare 
pe saxoni. Să-i pună la frigare pe saxoni este o ambiţie 
frumoasă pentru britoni, însă danezii sunt păgâni, iar 
Dumnezeu ştie că nu-i putem lăsa pe păgâni de capul lor în 
lume. 

— De ce nu? _ 

— E doar o idee de-a mea, spuse preotul, doar o idee. Işi 
înfipse degetul într-un mic vas cu unt, apoi şi-l linse. Nu-i 
prea acru, i se adresă lui Iseult, aşa că poţi să amesteci şi 
nişte unt cu ouăle. Îmi zâmbi. Ce se întâmplă dacă bagi doi 
tauri într-o cireadă de vaci? 


4 302 # 


— Unul dintre tauri moare. 

— Exact! Cu zeii e la fel, şi de aceea nu vrem păgâni 
aici. Noi suntem vacile, iar zeii sunt taurii. 

— Aşa că suntem încălecaţi? 

Pyrlig râse. 

— Teologia nu-i lucru uşor. În sfârşit, Dumnezeu e taurul 
meu, aşa că am venit aici ca să le povestesc saxonilor 
despre Guthrum. 

— Guthrum ţi-a oferit bani? l-am întrebat. 

— Mi-a oferit regatele lumii! Mi-a oferit aur, argint, 
chihlimbar şi jais! Mi-a oferit chiar şi femei, sau băieţi 
dacă mă interesează, ceea ce nu e cazul. Însă n-am crezut 
nici măcar una dintre promisiunile lui. Nu c-ar fi contat. 
Britonii oricum n-o să lupte. Dumnezeu nu vrea s-o facem. 
Nu! Misiunea mea a fost o prefăcătorie. Fratele Asser m-a 
trimis. Voia să-i iscodesc pe danezi şi apoi să-i zic lui Alfred 
ce-am văzut, aşa că asta fac. 

— Asser te-a trimis? 

— Vrea ca Alfred să învingă. Nu pentru că i-ar iubi pe 
saxoni - nici măcar fratele Asser nu este atât de dus -, ci 
pentru că-l iubeşte pe Dumnezeu. 

— Şi va învinge Alfred? 

— Dacă Dumnezeu asta doreşte, da, spuse vesel Pyrlig, 
apoi ridică din umeri. Danezii au mulţi oameni. O armată 
mare! Însă nu-s prea fericiţi, asta pot să-ţi spun. Şi toţi 
sunt flămânzi. Nu chiar lihniţi de foame, doar că şi-au 
strâns curelele mai tare decât ar fi vrut, iar după venirea 
lui Svein, au şi mai puţină mâncare. Desigur, e vina lor. 
Sunt prea mulţi oameni în Cippanhamm! Şi prea mulţi 
sclavi, au grămezi de sclavi. Îi trimit la Lundene, ca să-i 
vândă acolo. Ar avea nevoie de nişte pui de ţipar. Asta i-ar 
îngrăşa. 

În marea Sæfern erau din abundență ţipari tineri, care 
intrau şi pe canalele puţin adânci din mlaştină, unde se 
prindeau în capcane cu zecile. Nu exista foamete pe insula 
ZEthelingaeg, dacă suportai să mănânci tipari în fiecare zi. 

— Ileri am prins trei coşuri cu ţipari, se lăudă voios 
Pyrlig, şi o broască. Avea o faţă exact ca a fratelui Asser, 


% 303 # 


aşa că am binecuvântat-o şi am aruncat-o înapoi. Nu 
amesteca ouăle, fetiţo! Bate-le! Am auzit că fiul tău a 
murit. 

— Da, am spus eu rigid. 

— Îmi pare rău, zise el cu sinceritate, îmi pare tare rău, 
pentru că e cumplit să pierzi un copil. Uneori, mă gândesc 
că lui Dumnezeu îi plac copiii. la atât de mulţi la el! Cred 
că în rai există o grădină, o grădină verde unde copiii se 
joacă mereu. Doi dintre fiii mei se află acolo, şi sunt 
convins că cel mic îi face şi pe îngeri să ţipe. Probabil că le 
trage pe fetiţe de păr şi-i bate pe ceilalţi băieţei ca pe 
ouăle de gâscă. 

— Ai pierdut doi fii? 

— Dar mi-au rămas alţi trei şi patru fiice. De ce crezi că 
nu dau pe-acasă? rânji el. Copiii sunt tare gălăgioşi şi au o 
poftă de mâncare extraordinară! Sfinte Iisuse, ar fi în stare 
să înfulece un cal pe zi! Sunt oameni care spun că preoţii 
n-ar trebui să se însoare, şi uneori îmi vine să le dau 
dreptate. Ai nişte pâine, scumpo? 

Iseult arătă spre o plasă care atârna de tavan. 

— Taie partea mucegăită, îmi zise ea. 

— Îmi place să văd un bărbat ascultând de o femeie, 
spuse părintele Pyrlig când i-am adus pâinea. 

— De ce? l-am întrebat. 

— Păi, asta înseamnă că nu sunt singur pe lume. 
Dumnezeule mare, ZElswith a fost înţărcată cu fiere, nu-i 
aşa? Are o limbă ca o nevăstuică flămândă! Săracul Alfred! 

— E destul de fericit. 

— Vai de mine, numai fericit nu este! Unii oamenii îl iau 
pe Dumnezeu ca pe o boală, iar el e unul dintre ei. E ca o 
vacă la ieşirea din iarnă. 

— Cum aşa? 

— Ştii iarba care apare spre sfârşitul primăverii? Verde 
şi proaspătă, şi deasă. Şi tu duci sărmana vacă la păscut, 
iar ea mănâncă şi se umflă ca o băşică. E numai piele şi os 
şi se îndoapă până nu mai poate, apoi începe să se clatine 
şi cade moartă dacă nu o iei de-acolo o vreme. Aşa-i şi 
Alfred. Dumnezeu a fost ca un exces de iarbă verde şi 


Y% 304 # 


bună, iar acum, s-a îmbolnăvit fiindcă a exagerat. Însă e un 
om bun, un om tare bun. E prea slab la trup, dare bun. Un 
adevărat sfânt în viaţă. A, bravo, fetiţo, hai să mâncăm! 
Luă nişte ouă cu degetele, apoi îmi întinse vasul. Slavă 
Domnului că Paştele e săptămâna viitoare! mormăi el cu 
gura plină, în timp ce nişte resturi îi cădeau în barba 
uriaşă. Abia aştept să putem mânca din nou carne. Simt 
că-mi pierd puterile fără carne. Ştii că Iseult va fi botezată 
de Paşte? 

— Mi-a spus. 

— Nu eşti de acord? Gândeşte-te că e doar o baie bună, 
poate că aşa n-o să te deranjeze prea mult. 

N-am fost la Æthelingæg în ziua botezului; ştiind că 
pentru Alfred Paştele nu însemna decât rugăciuni şi 
psalmi, preoţi şi slujbe, nici n-aş fi vrut să fiu acolo. În 
schimb, i-am luat pe Steapa şi cincizeci de oameni şi ne-am 
dus pe dealuri înspre Cippanhamm, deoarece Alfred 
ordonase ca danezii să fie stârpiţi fără milă în următoarele 
câteva săptămâni. Decisese ca fyrdul Wessexului să se 
adune în preajma zilei Înălţării Domnului, care era peste 
doar şase săptămâni. Guthrum spera să-şi întremeze cu 
iarbă de primăvară caii înfometați, aşa că atacam pâlcurile 
de danezi care se duceau după nutreţ. Dacă nimiceam un 
astfel de grup, următorul era protejat de o sută de călăreţi, 
ceea ce obosea şi mai mult caii, crescând nevoia de nutreţ. 
Treaba asta merse o vreme, dar apoi Guthrum începu să-şi 
trimită oamenii în Mercia după hrană pentru animale, 
fiindcă acolo nu-i ataca nimeni. 

Era o perioadă de aşteptare. La Æthelingæg aveam deja 
doi fierari, care, deşi nu aveau tot echipamentul necesar şi 
nici destul lemn pentru cuptoare, făceau vârfuri de lance 
bune. Una dintre sarcinile mele era să duc oameni la tăiat 
de frasini pentru a face prăjini de lănci. 

Alfred scrise o mulţime de scrisori, încercând să afle câţi 
oameni puteau aduce în luptă comitatele, şi trimise preoţi 
în Francia pentru a-i convinge pe thegnii care fugiseră să 
se întoarcă. Iscoadele de la Cippanhamm confirmară că 
Svein i se alăturase lui Guthrum şi că Guthrum îşi întrema 


% 305 # 


caii şi-şi aduna războinicii de pe teritoriile daneze ale 
Angliei. Le ordonase aliaţilor săi vest-saxoni, cum era 
Wulfhere, să-şi  înarmeze oamenii şi-şi  avertizase 
garnizoanele din Wintanceaster, Readingum şi BaGum să 
fie pregătite pentru a-şi abandona meterezele şi a-i veni în 
ajutor. Guthrum avea şi el spioni, aşa că aflase probabil că 
Alfred plănuia să adune o armată. Îndrăznesc să spun că 
era mulţumit de această veste, fiindcă acea armată era 
ultima speranţă a lui Alfred, iar dacă Guthrum o distrugea, 
Wessexul avea să cadă definitiv. 

La /Ethelingaeg, zvonurile soseau în valuri. Se spunea că 
Guthrum avea cinci mii de oameni. Veniseră corăbii din 
Danemarca, iar o nouă armată de oameni ai nordului 
debarcase din Irlanda. Britonii se pregăteau să ne atace. 
Fyrdul din Mercia era de partea lui Guthrum. Şi se mai 
zicea că danezii îşi instalaseră o mare tabără pe fluviul 
Temes, unde se adunau mii de soldaţi din Mercia, atât 
danezi, cât şi saxoni. Cum zvonurile despre armata lui 
Guthrum traversaseră marea, Wilfrith de Hamptonscir îi 
scrise lui Alfred din Francia, implorându-l să fugă din 
Wessex. „la o corabie şi vino aici. Salvează-ţi familia!” 

Leofric se ducea rareori să patruleze, petrecându-şi cea 
mai mare parte a timpului la Æthelingæg, deoarece fusese 
numit comandant al gărzii regale. Era mândru de asta, şi 
pe bună dreptate, având în vedere că era fiu de ţărani şi nu 
ştia nici să citească, nici să scrie, iar Alfred insista ca 
soldaţii pe care îi numea comandanţi să fie şcoliţi. In 
spatele acestei numiri se afla influenţa lui Eanfleed, care 
devenise confidenta lui /ZElswith. Soţia lui Alfred nu se 
ducea nicăieri fără Eanfleed, chiar şi la biserică o ţinea 
alături, iar când Alfred îşi întrunea Curtea, Eanfleed era 
întotdeauna prezentă. 

— Regina nu te place, îmi spuse Eanflæd într-o rară 
ocazie când am găsit-o singură. 

— Nu e regină, i-am replicat. Wessexul n-are regine. 

— Ar trebui să fie regină, aşa ar fi drept şi firesc! Avea în 
braţe un maldăr de plante, şi am remarcat că mâinile îi 
erau verzui până la coate. Pentru vopsit, îmi zise ea cu 


% 306 # 


asprime. Am urmat-o până în locul unde un mare cazan 
clocotea pe foc. După ce aruncă plantele în apă şi începu 
să le amestece, mă lămuri: Facem pânză verde. 

— Pentru ce faceţi pânză verde? 

— Alfred are nevoie de un steag, spuse ea indignată. Nu 
poate lupta fără un steag. 

Femeile făceau două steaguri. Unul era marele steag 
verde cu dragon al Wessexului, pe când în mijlocul celuilalt 
trona crucea creştinătăţii. 

— Iseult a ta se ocupă de cel cu cruce, îmi zise Eanflæd. 

— Ştiu. 

— Ar fi trebuit să vii la botezul ei. 

— Omoram danezi! _ 

— Mă bucur că a fost botezată. Începe să se poarte aşa 
cum trebuie. 

Eu m-am gândit că de fapt Iseult fusese hărţuită pentru 
a se creştina. Săptămâni de-a rândul îndurase duşmănia 
feţelor bisericeşti ale lui Alfred, fusese acuzată că era 
vrăjitoare şi unealta diavolului, iar toate astea o 
epuizaseră. Apoi apăruseră Hild, cu creştinismul ei mai 
blând, şi Pyrlig, care-i vorbea despre Dumnezeu pe limba 
ei, aşa că se lăsase convinsă, ceea ce însemna că eu eram 
singurul păgân care mai rămăsese în mlaştină. Eanflæd se 
uită semnificativ la amuleta-ciocan. Fără s-o menţioneze, 
mă întrebă dacă credeam sincer că-i puteam învinge pe 
danezi. 

— Da! am rostit eu încrezător, cu toate că, desigur, n- 
aveam de unde să ştiu. 

— Câţi oameni va avea Guthrum? 

Mi-am dat seama că întrebările nu erau ale lui Eanfleed, 
ci ale lui ZElswith. Nevasta lui Alfred dorea să ştie dacă 
soţul ei avea vreo şansă de supravieţuire sau dacă nu era 
mai bine să ia corabia capturată de la Svein şi să se ducă 
în Francia. 

— Guthrum va avea cel puţin patru mii de oameni. 

— Cel puţin? 

— Depinde câţi vin din Mercia, am spus, apoi m-am 
gândit câteva clipe. Mă aştept la patru mii. 


4 307 # 


— Dar Wessexul câţi va avea? 

— Tot atâţia. 

Minţeam. Dacă aveam un noroc extraordinar, puteam 
strânge trei mii de oameni, însă era greu de crezut. Două 
mii? Puțin probabil, dar posibil. Teama mea era că, în 
momentul în care-şi înălța steagul, Alfred avea să fie urmat 
de un număr foarte mic de războinici. Aveam deja trei sute 
de oameni la Æthelingæg, dar ce puteau face ei împotriva 
marii armate a lui Guthrum? 

Şi Alfred era îngrijorat în această privinţă, aşa că mă 
trimise în Hamptonscir ca să evaluez situaţia. Am 
descoperit că danezii îşi întăriseră poziţiile din nord, dar 
sudul era liber. La Hamtun, locul unde îşi avea baza flota 
lui Alfred, corăbiile erau trase pe plajă. Burgweard, 
comandantul flotei, avea peste o sută de oameni în oraş, 
cei care rămăseseră din echipaje, şi-i pusese să apere 
palisada. Susţinea că nu putea pleca din Hamtun de teamă 
că danezii aveau să atace şi să captureze corăbiile, dar eu 
aveam pergamentul regelui, cu sigiliul cu dragon, aşa că l- 
am folosit pentru a-i porunci să lase treizeci de oameni de 
pază, iar pe restul să-i ducă la Alfred. 

— Când? întrebă el posomorât. 

— Când vei fi chemat, iar asta se va întâmpla curând. Şi 
mai trebuie să aduni fyrdul local şi să-l duci la Alfred. 

— Şi dacă danezii vin aici? Dacă vin pe mare? 

— Atunci, ne vom pierde flota, am zis eu, şi vom construi 
alta. 

Temerea lui era destul de întemeiată. Corăbiile daneze 
erau din nou în largul coastei sudice. Deocamdată, în loc 
să încerce o invazie, făceau ce fac vikingii de obicei: 
debarcau, dădeau un iureş, violau, incendiau, furau şi 
plecau din nou pe mare. Erau însă destul de mulţi pentru 
ca Alfred să se îngrijoreze că o întreagă armată putea să 
debarce undeva pe coastă şi să-l atace. Eram chinuiţi de 
acea teamă şi de faptul că noi eram puţini, duşmanii erau 
mulţi, iar caii lor se îngrăşau cu iarba cea nouă. 

— În ziua Înălţării, mă anunţă Alfred când m-am întors 
de la Hamtun. 


% 308 # 


Atunci trebuia să încheiem pregătirile la /Ethelingeeg, 
iar în duminica de după aceea, de ziua sfintei Monica, 
aveam să adunăm fyrdul. Dacă avea să fie vreun fyrd. 
Iscoadele spuneau că danezii se pregăteau să atace şi era 
clar că aveau să o facă în sud, îndreptându-se către 
Wintanceaster, capitala Wessexului. Pentru a-i bara calea 
lui Guthrum, fyrdul urma să se strângă la Piatra lui Egbert. 
Nu auzisem niciodată de acel loc, dar Leofric mă asigură 
că era important, fiind locul unde regele Egbert, bunicul 
lui Alfred, îşi ţinea judecăţile. 

— Nu este doar o stâncă, spuse el, sunt trei. 

— Trei? 

— Doi stâlpi mari şi un bolovan deasupra. Giganţii le-au 
pus aşa, în vremurile de demult. 

Se trimiseră pergamentele prin care regele cerea să fie 
aduşi toţi oamenii, cu toate armele disponibile. Fiecare 
trebuia să-şi rostească rugăciunile, fiindcă tot ce mai 
rămăsese din oastea Wessexului avea să se adune la Piatra 
lui Egbert pentru a se lupta cu danezii. Nici nu plecaseră 
bine mesagerii, că dezastrul lovi. Se întâmplă cu numai o 
săptămână înainte de adunarea fyrdului. 

Huppa, ealdormanul de Thornseeta, scrise că patruzeci 
de corăbii daneze erau în largul coastei lui şi că nu 
îndrăznea să plece de-acolo cu oamenii săi de teama 
amenințării de pe mare. Mai rău, pentru că danezii erau 
atât de numeroşi, îl implora pe Harald de Defnascir să-i 
împrumute oameni. 

Scrisoarea aceea aproape că-l distruse pe Alfred. Se 
agăţase de visul că avea să-l ia prin surprindere pe 
Guthrum apărând cu o armată neaşteptat de puternică, 
însă de speranţele lui se alegea praful. Mereu fusese slab 
la trup, dar acum părea de-a dreptul descompus; îşi 
petrecea ore întregi în biserică, incapabil să înţeleagă de 
ce Atotputernicul îşi întorsese deodată faţa de la el. La 
două zile după primirea veştii despre flota daneză, trei 
sute de războinici comandaţi de Svein Cal Alb făcură o 
incursiune pe dealurile de la marginea mlaştinii şi furară 
caii  fyrdului din  Sumorssete, care sosise deja la 


% 309 # 


Æthelingæg. Nu aveam nici loc, nici suficient nutreţ ca să 
ţinem animalele pe insulă, aşa că le lăsaserăm să pască 
lângă podeţul din mlaştină. Am privit din fort cum Svein, 
călare pe un cal alb şi purtând mantia albă şi coiful cu o 
coadă de cal albă în creştet, le adună şi le luă cu el. N-am 
avut cum să-l oprim. În fort erau doar douăzeci de oameni, 
pe când Svein avea câteva sute. 

— De ce caii nu erau păziţi? vru Alfred să ştie. 

— Erau, spuse Wiglaf, ealdorman de Sumorsaete, însă 
paznicii au fost ucişi. Văzând furia lui Alfred, adăugă: De 
câteva săptămâni n-am văzut niciun danez pe-aici, cum era 
să ştim c-o să apară atât de mulţi? 

— Câţi oameni au murit? 

— Numai doisprezece. 

— „Numai”? se răsti regele. Şi câţi cai au fost luaţi? 

— Şaizeci şi trei. _ 

Cu o seară înainte de Înălţarea Domnului, Alfred se duse 
să se plimbe pe malul râului. Credincios ca un câine, 
Beocca îl urma la o oarecare distanţă, dorind să-i ofere 
regelui pacea lui Dumnezeu, însă Alfred mă chemă pe 
mine. Sub razele lunii, ochii lui de un albastru deschis 
păreau aproape albi. 

— Câţi oameni vom avea? mă întrebă el brusc. 

N-a trebuit să mă gândesc pentru a-i răspunde. 

— Două mii. 

Incuviinţă din cap. Ştia la fel de bine ca mine că acela 
era numărul. 

— Poate ceva mai mulţi, am sugerat eu. 

Mormăi în barbă. Urma să avem trei sute cincizeci de 
luptători de la Æthelingæg, iar Wiglaf, ealdormanul de 
Sumorsaete, ne promisese o mie, deşi mă îndoiam că vor fi 
atât de mulţi. Fyrdul din Wiltunscir pierduse oameni prin 
trădarea lui Wulfhere, însă partea sudică a comitatului ar 
fi trebuit să poată trimite cinci sute de oşteni. Mai 
aşteptam trupe şi din Hamptonscir, dar, pe lângă acestea, 
nu mai puteam spera decât la puţinii oameni care reuşeau 
să treacă de garnizoanele daneze ce încercuiau acum 
inima Wessexului. Dacă Defnascirul şi Thornseta şi-ar fi 


% 310 # 


trimis fyrdurile, ne-am fi apropiat de patru mii, însă 
acestea n-aveau să vină. 

— Dar Guthrum câţi oameni o să aibă? mă întrebă 
Alfred. 

— Patru mii. 

— Mai degrabă cinci mii. Regele privi spre râul care 
curgea printre malurile noroioase, apa unduindu-se în 
dreptul capcanelor pentru peşte. Oare ar trebui să ne 
batem? 

— Ce altă alegere avem? 

Zâmbi. 

— Avem de ales, Uhtred. Putem fugi. Ne putem duce în 
Francia. Aş putea fi un rege în exil şi m-aş ruga lui 
Dumnezeu să mă aducă înapoi. 

— Crezi că Dumnezeu o va face? 

— Nu, recunoscu el. 

Ştia că, dacă fugea, avea să moară în surghiun. 

— Aşa că vom lupta, am zis. 

— Iar conştiinţa mea va fi pentru totdeauna împovărată 
de faptul că am trimis atâţia oameni la moarte pentru o 
cauză pierdută. Două mii împotriva a cinci mii? Cum aş 
putea justifica faptul că vreau ca atât de puţini să se bată 
cu atât de mulţi? 

— Ştii foarte bine de ce o faci. 

— Ca să fiu rege în continuare? 

— Ca să nu fim sclavi în ţara noastră, i-am spus. 

Se gândi o vreme la cuvintele mele. Chiar atunci, o 
bufniţă trecu în zbor jos pe deasupra capetelor noastre, o 
bruscă învălmăşeală de pene albe şi un curent de aer 
stârnit de aripile scurte. Mi-am dat seama că era un semn, 
dar oare ce semnifica? 

— Poate că suntem pedepsiţi, murmură Alfred. 

— Pentru ce? 

— Pentru că le-am luat pământul britonilor. 

Asta mi se părea o prostie. Dacă zeul lui Alfred dorea să- 
l] pedepsească pentru că strămoşii lui le luaseră britonilor 
pământul, de ce să-i trimită pe danezi? De ce să nu-i 
trimită pe britoni? Dumnezeu putea să-l învie pe Arthur şi 


% 311 # 


să îngăduie poporului său să se răzbune, dar de ce să 
trimită alt popor ca să ocupe acele pământuri? 

— Vrei Wessexul sau nu? l-am întrebat cu asprime. 

După o lungă tăcere, Alfred zâmbi cu tristeţe. 

— În conştiinţa mea nu pot găsi vreo speranţă pentru 
câştigarea acestei bătălii, dar, în calitate de creştin, 
trebuie să cred că putem învinge. Dumnezeu nu ne va lăsa 
să pierdem. 

— Nici asta! am rostit eu, lovind cu palma plăselele 
Răsuflării-Şarpelui. 

— E chiar atât de simplu? 

— Viaţa e simplă. Bere, femei, o sabie şi o reputaţie. 
Nimic altceva nu contează. 

Clătină din cap. Mi-am dat seama că se gândea la 
Dumnezeu, rugăciuni şi datorie, dar nu mă contrazise. 

— Deci, dacă ai fi în locul meu, Uhtred, ai porni la luptă? 

— Te-ai hotărât deja, sire, de ce mă mai întrebi? 

Încuviinţă printr-un gest. Un câine începu să latre în sat, 
iar el se întoarse şi privi spre colibe, spre casă şi spre 
biserica pe care o făcuse, cu înalta ei cruce din lemn de 
arin. 

— Mâine vei lua o sută de călăreţi şi te vei duce în 
patrulare înaintea armatei. 

— Aşa voi face, sire. 

— Iar când vom întâlni inamicul, a continuă el fără a-şi 
dezlipi ochii de la cruce, vei alege cincizeci sau şaizeci de 
oameni din garda mea. Pe cei mai buni din câţi există. Şi 
îmi veţi păzi steagurile. 

Nu mai spuse nimic altceva, dar nici nu era nevoie. 
Trebuia să iau cei mai buni luptători, cei mai sălbatici, cei 
mai primejdioşi, şi să-i conduc acolo unde avea să se dea 
cea mai crâncenă bătălie, pentru că războinicii fac totul 
pentru a captura steagurile inamicului. Este o onoare să ţi 
se ceară asta, iar dacă lupta e pierdută, înseamnă o 
condamnare aproape certă la moarte. 

— O voi face bucuros, sire, am zis, dar îţi cer o favoare 
în schimb. 

— Dacă pot, spuse el precaut. 


4 312 % 


— Dacă poţi, nu mă îngropa. Arde-mi trupul pe un rug şi 
pune-mi o sabie în mână. 

Şovăi, apoi încuviinţă din cap, conştient că acceptase 
nişte funeralii păgâne. 

— Nu ţi-am spus, dar îmi pare tare rău pentru fiul tău. 

— Şi mie, sire. 

— Dar acum el este cu Dumnezeu, Uhtred, sigur e cu El. 

— Aşa mi s-a zis, sire, aşa mi s-a zis. 

A doua zi am pornit la drum. Soarta este inexorabilă; 
deşi raţiunea ne spunea că nu puteam învinge, nu 
îndrăzneam să pierdem, aşa că ne-am îndreptat spre Piatra 
lui Egbert. 


Am plecat în mare pompă. Douăzeci şi trei de preoţi şi 
optsprezece călugări, formând avangarda, intonau un 
psalm în timp ce Alfred îşi conducea trupele către est, spre 
inima Wessexului. 

Cântau în latină, aşa că vorbele lor nu însemnau nimic 
pentru mine, dar părintele Pyrlig - care călărea alături de 
mine îmbrăcat într-o haină de piele, având la cingătoare o 
mare sabie, iar pe umăr, o lance zdravănă - mi le traduse. 

— „Dumnezeule, m-ai abandonat, ne-ai risipit, eşti 
mânios pe noi, dar întoarce-ţi iarăşi faţa spre noi.” Asta 
pare o rugăminte rezonabilă, nu-i aşa? chicoti el. Ne-ai tras 
una în faţă, acum dezmiardă-ne, nu? 

— Chiar asta înseamnă? 

— Fără partea cu faţa şi dezmierdatul. Pe aia am 
adăugat-o eu. Pyrlig rânji. Chiar mi-e dor de război. Este 
ăsta un păcat? 

— Ai văzut vreun război? 

— Dacă am văzut? Am fost războinic înainte să devin 
preot! Mi se spune Pyrlig Neînfricatul. Odată, am ucis 
patru saxoni într-o zi. Singur şi fără altceva decât o lance. 
Iar ei aveau săbii şi scuturi. Când m-am întors acasă, mi-au 
făcut un cântec, dar să ştii că britonii cântă despre orice. 
Ţi-l pot cânta dacă vrei. Zice cum am măcelărit trei sute 
nouăzeci şi patru de saxoni într-o singură zi, dar nu este cu 
totul adevărat. 


% 313 # 


— Câţi ai ucis de fapt? 

— 'Ţi-am zis, patru. 

Râse. 

— Şi cum ai învăţat engleza? 

— Mama era saxonă, sărmana de ea. A fost luată cu 
ocazia unui raid în Mercia şi a devenit sclavă. 

— Şi de ce n-ai mai vrut să fii războinic? 

— Pentru că l-am găsit pe Dumnezeu, Uhtred. Sau 
Dumnezeu m-a găsit pe mine. Şi începusem să devin prea 
mândru. Cântecele despre tine ţi se urcă la cap, să ştii. 
Ajunsesem la o mândrie de-a dreptul diavolească. Mândria 
este un lucru cumplit. 

— Este arma unui războinic, i-am replicat. 

” Da, este, şi tocmai de aceea e un lucru cumplit, iar eu 
mă rog lui Dumnezeu să mă scape de ea. 

Eram deja mult în faţa preoţilor, urcând către culmea 
cea mai apropiată pentru a ne uita spre nord şi est, în 
căutarea inamicului, dar vocile oamenilor Bisericii 
ajungeau până la noi cântecul lor răsunând puternic în 
aerul dimineţii. 

— „Cu ajutorul lui Dumnezeu, ne vom purta cu vitejie, 
iar Dumnezeu îi va zdrobi pe duşmanii noştri”, îmi traduse 
Pyrlig. Ei bine, asta-i o perspectivă frumoasă într-o 
dimineaţă minunată, Lord Uhtred! 

— Şi danezii au rugăciuni, părinte. 

— Dar cărui zeu le adresează? N-are niciun rost să ţipi la 
un surd, nu? Îşi opri calul pe coama dealului şi se uită spre 
nord. Nici măcar un şoricel nu mişcă. 

— Danezii ne privesc, i-am spus. Noi nu-i putem vedea, 
dar ei ne văd pe noi. 

Dacă ne priveau, îi vedeau pe cei trei sute de oameni ai 
lui Alfred părăsind mlaştina călare sau pe jos, iar mai 
departe, pe alţi cinci sau şase sute care alcătuiau fyrdul 
din vestul comitatului Sumorsete. Aceştia îşi făcuseră 
tabăra la sud de mlaştină, iar acum se apropiau de mica 
noastră coloană. Majoritatea celor din Æthelingæg erau 
oşteni antrenați să formeze un zid de scuturi, dar erau şi 
cincizeci de locuitori ai mlaştinii. Dorisem ca Eofer, 


% 314 9 


puternicul arcaş, să vină cu noi, însă el nu putea lupta fără 
ca nepoata lui să-i spună ce să facă. Neavând nicio intenţie 
să duc un copil la război, l-am lăsat acolo pe iscusitul 
vânător. În timp ce un mare număr de femei şi copii urmau 
coloana, Alfred îi trimisese pe ZElswith şi pe copiii lui la 
Scireburnan, în sud, cu o gardă formată din patruzeci de 
oameni. Am fi avut nevoie de ei în oaste, însă regele 
insistase ca familia lui să plece. ZElswith trebuia să aştepte 
la Scireburnan, iar dacă primea vestea că soţul ei fusese 
învins şi danezii erau victorioşi, trebuia să fugă pe coastă 
şi să găsească o corabie care să-i ducă în Francia. De 
asemenea, i se ceruse să ia toate cărţile pe care le găsea la 
Scireburnan, fiindcă Alfred se temea că danezii ar fi ars 
toate cărţile din Wessex. ZElswith trebuia să salveze cărţile 
cu rugăciuni şi cu vieţile sfinţilor, şi cu părinţii Bisericii, şi 
cu istorie, şi pe ale filosofilor şi să-şi crească fiul, pe 
Edward, astfel încât să devină un erudit rege în exil. 

Iseult era în urma armatei, mergând împreună cu Hild şi 
cu Eanflaed, care o supărase pe /Elswith insistând să 
rămână cu Leofric. Femeile duceau de căpăstru cai 
încărcaţi cu scuturi, mâncare şi lănci de rezervă. Aproape 
toate aveau câte o armă. Până şi Hild, deşi călugăriţă, voia 
să se răzbune pe danezii care o violaseră, aşa că avea un 
pumnal lung, cu lama îngustă. 

— Dumnezeu să-i ajute pe danezi dacă ajung pe mâna 
lor, murmură părinte Pyrlig când văzu femeile adunându- 
se. 

Mergeam amândoi la trap spre est. De o parte şi de alta 
a coloanei aveam călăreţi pe culmile dealurilor, poziţionaţi 
astfel încât să se vadă între ei şi să poată semnala dacă 
zăreau duşmanul, dar era linişte. Am înaintat sub cerul 
primăverii, pe un pământ strălucind de flori, iar preoţii şi 
călugării continuară să cânte, deşi oamenii din spate se 
apucaseră să intoneze cântece de luptă. 

Părintele Pyrlig bătea tactul cu mâna, iar la un moment 
dat îmi zâmbi. 

— Bănuiesc că Iseult îţi cântă, nu-i aşa? 

— Da, îmi cântă. 


% 315 # 


— Nouă, britonilor, ne place să cântăm! Trebuie s-o 
învăţ nişte imnuri. Văzându-mi privirea duşmănoasă, 
izbucni în râs. Nu-ţi face griji, Uhtred, nu e creştină. 

— Nu este? am întrebat eu surprins. 

— Ei bine, este, deocamdată. Imi pare rău că n-ai venit 
la botezul ei. A fost foarte rece apa aia. Am îngheţat de-a 
dreptul! 

— A fost botezată, dar tu spui că nu-i creştină? 

— Este şi nu este, spuse Pyrlig rânjind. Vezi tu, acum 
este, fiindcă-i printre creştini. Dar e în continuare o regină 
a întunericului, şi ea nu va uita asta. 

— Chiar crezi că există regine ale întunericului? 

— Fireşte că da! Dumnezeule mare, omule! Ea este! 

Îşi făcu semnul crucii. 

— Fratele Asser zicea că-i vrăjitoare, am spus oftând. 

— Păi, e de înţeles. El e călugăr! Călugării n-au voie să 
se însoare. Fratele Asser este îngrozit de femei, asta dacă 
nu sunt foarte urâte, iar atunci, se poartă ca un ticălos cu 
ele. Dar dacă dă cu ochii de o femeie tânără şi frumoasă, 
se zăpăceşte de-a binelea. Normal că urăşte puterea 
femeilor. 

— Puterea femeilor? 

— Nu mă refer la sâni. Dumnezeu ştie că sânii au o mare 
putere, dar eu vorbesc de ceea ce contează cu adevărat. 
De putere! Mama o avea. Nu era o regină a întunericului, 
ci o vindecătoare şi o clarvăzătoare. 

— Vedea viitorul? 

Preotul clătină din cap. 

— Ştia ce se întâmpla la distanţă. Când tata a murit, ea a 
tipat brusc. A ţipat în clipa în care a fost ucis pentru că a 
ştiut ce se petrecea. Şi a avut dreptate. Bietul de el a fost 
tăiat de un saxon. Dar cel mai bine se pricepea să vindece 
bolnavii. Oamenii veneau la ea de la mare depărtare. Nu 
conta că era saxonă din naştere, mergeau şi o săptămână 
pe jos ca să fie atinşi de mâna ei. Eu am avut parte de asta 
gratis! Mă plesnea de nu mă vedeam şi aş zice că o 
meritam, însă era o vindecătoare extraordinară. Şi desigur, 
preoţilor nu le place asta. 


% 316 # 


— De ce nu? 

— Pentru că noi, preoţii, le spunem oamenilor că toată 
puterea vine de la Dumnezeu, iar dacă nu vine de la 
Dumnezeu, atunci trebuie să vină de la diavol. Aşa că, 
atunci când oamenii sunt bolnavi, Biserica vrea ca ei să se 
roage şi să le dea preoţilor bani. Preoţilor nu le place când 
nu înţeleg anumite lucruri şi nu le place ca oamenii să se 
ducă la femei ca să fie vindecaţi. Dar ce altceva să facă 
sărmanii? Mâna mamei mele, Dumnezeu s-o ierte, era mai 
bună decât orice rugăciune! Mai bună decât atingerea 
simbolurilor bisericeşti. Eu nu i-aş opri de oameni să se 
ducă la cineva care poate să-i vindece. Le-aş spune să se 
ducă! 

Încetă să vorbească, văzând că-mi ridicasem mâna. 
Zărisem o mişcare pe versantul unui deal de la nord, însă 
nu era decât o căprioară. Am lăsat jos mâna şi mi-am 
îmboldit calul. 

— Iseult a ta, continuă Pyrlig, are puterea din naştere şi 
nu şi-o va pierde. 

— Nu i-a alungat-o botezul? 

— Absolut deloc! Doar a făcut-o să fie mai înfrigurată şi 
mai curată. Nu-i nimic rău în a te spăla bine o dată sau de 
două ori pe an, spuse el râzând. Dar i-a fost teamă acolo, în 
mlaştină. Tu erai plecat, şi pretutindeni în jurul ei erau 
saxoni care o dispreţuiau fiindcă era păgână. Ce putea să 
facă? Vrea să fie una dintre ei, vrea ca oamenii să n-o mai 
dispreţuiască, aşa că a hotărât să se boteze. Oare o fi cu 
adevărat creştină? Mă rog lui Dumnezeu pentru asta, dar 
mai degrabă mă rog s-o facă fericită. 

— Nu crezi că este? 

— Normal că nu este! E îndrăgostită de tine! Râse din 
nou. Şi fiindcă e îndrăgostită de tine, trebuie să trăiască 
printre saxoni, nu-i aşa? Sărmana fată! Este o căprioară 
tânără şi frumoasă care s-a pomenit printre nişte porci 
grohăitori. 

— Ce te mai pricepi la cuvinte! 

Chicoti, peste măsură de încântat de insulta pe care o 
născocise. 


% 317 # 


— Câştigă războiul, Lord Uhtred, apoi du-o pe Iseult 
departe de preoţi şi fă-i o mulţime de copii. Atunci va fi 
fericită, iar într-o zi va fi pe deplin înţeleaptă. Acesta este 
darul adevărat al femeilor, înţelepciunea, şi nu mulţi 
bărbaţi îl au. 

Darul meu era să fiu războinic, însă n-a fost nicio luptă 
în ziua aceea. N-am văzut deloc danezi, deşi eram sigur că 
ei ne observau şi că Guthrum aflase deja că Alfred ieşise în 
sfârşit din mlaştină şi înainta spre interiorul ţării. îi 
dădeam ocazia să ne distrugă, să supună Wessexul, şi 
ştiam că danezii se pregăteau de confruntarea cu noi. 

Am petrecut noaptea într-un fort de pământ construit de 
oamenii din vechime, iar în dimineaţa următoare am pornit 
peste câmpuri spre nord-est. Ciorile zburau, iepurii 
ţopăiau, cucii se auzeau din pădurile pline de clopoței, însă 
danezi n-am întâlnit. Când soarele ajunse în punctul cel 
mai înalt pe cer, am cotit spre est. Grupul meu era format 
din zece oameni, iar călăuză ne era un om din Wiltunscir 
care cunoştea regiunea. El ne-a condus către valea Wilig, 
unde se află Piatra lui Egbert. 

La o milă de vale am văzut nişte călăreţi, dar erau la sud 
de noi. Am traversat în galop pe păşunea nepăscută şi am 
descoperit că erau Alfred escortat de Leofric, de cinci 
soldaţi şi de patru preoţi. 

— Aţi ajuns la pietre? strigă nerăbdător Alfred. 

— Nu, sire. 

— Sigur sunt oameni acolo, zise el, dezamăgit că nu-i 
adusesem veşti. 

— În orice caz, danezi n-am văzut, sire. 

— Le va lua două zile să se organizeze, spuse el 
dispreţuitor. Dar vor veni. Vor veni! Iar noi îi vom învinge! 
Se răsuci în şa şi se uită la părintele Beocca. Te doare 
ceva, părinte? 

— Mă doare tot corpul, sire. 

— Nu eşti călăreț bun, Beocca, dar nu mai avem mult. 
Suntem aproape şi te vei putea odihni. Alfred era uşor 
exaltat. Ne vom odihni înainte de a ne lupta. Ne vom 
odihni şi ne vom ruga, părinte, apoi ne vom ruga şi vom 


% 318 # 


lupta. Ne vom ruga şi vom lupta! 

Acestea fiind zise, îşi îmboldi calul la galop. Am pornit 
după el printr-o livadă în care pomii aveau flori roz, apoi 
am urcat versantul unui deal, îndreptându-ne spre o culme 
unde am zărit oasele unei vaci în iarba proaspătă. Un şoim 
zbură pieziş pe lângă noi, planând peste vale şi 
îndreptându-se spre resturile carbonizate ale unui hambar. 

— Este chiar dincolo de culme, stăpâne! strigă călăuza. 

— Ce anume? 

— Satul Defereal! 

Defereal era numele aşezării din valea râului Wilig lângă 
care ne aştepta Piatra lui Egbert. Alfred dădu pinteni 
calului şi o luă la galop, cu mantia fluturându-i în spate. 
Goneam cu toţii, răsfiraţi pe coama dealului, pentru că 
fiecare dorea să fie primul care trecea de creastă şi vedea 
trupele saxone, însă calul părintelui Beocca se poticni la 
un moment dat. După cum spusese Alfred, nu era un 
călăreț bun, dar asta nu era de mirare, având în vedere că 
avea un picior beteag şi mâna paralizată. În clipa 
următoare, calul lui se aplecă în faţă şi-l azvârli din şa. L- 
am văzut rostogolindu-se în iarbă şi m-am întors după el. 

— Nu sunt rănit! strigă Beocca. Nu mă doare. Nu prea 
tare. Du-te, Uhtred, du-te! g 

I-am prins calul şi i l-am adus. Intre timp, preotul se 
ridicase în picioare şi, şchiopătând, se îndrepta cât de 
repede putea spre locul unde Alfred şi ceilalţi călăreţi se 
opriseră să privească spre vale. 

— Ar fi trebuit să luăm steagurile cu noi, spuse Beocca 
atunci când i-am dat frâiele. 

— De ce? 

— Pentru ca fyrdul să ştie că vine regele, rosti el cu 
răsuflarea întretăiată. Trebuiau să-i vadă steagurile pe 
culmea dealului, Uhtred, şi să ştie că vine. Crucea şi 
dragonul! In hoc signo!” Alfred va fi noul Constantin, 
Uhtred, un războinic al crucii! In hoc signo, Domnul fie 


11 In hoc signo vinces (în limba latină) - „Sub acest semn, vei învinge”, 
deviza împăratului roman Constantin I, cu referire la monograma lui 
Iisus Hristos (n.red.). 


% 319 # 


lăudat, Domnul fie lăudat, Domnul fie veşnic lăudat! 

Habar n-aveam despre ce vorbea şi nici nu-mi păsa. 

Pentru că ajunsesem pe culme, de unde m-am putut uita 
în lunga şi încântătoarea vale a Wiligului. 

Care era goală. 

Nu se vedea nici picior de om. Doar râul şi sălciile, şi 
lunca, şi arinii, şi un stârc în zbor, şi iarba înclinată în 
bătaia vântului, şi cele trei pietre ale lui Egbert pe un 
versant deasupra Wiligului, unde trebuia să se fi adunat o 
armată. Dar niciun om nu era acolo. Nici măcar un singur 
om nu se vedea. Valea era goală. 


Oamenii pe care-i aduseserăm de la /Ethelingaeg 
pătrunseră în vale împreună cu fyrdul din Sumorsete. În 
total erau puţin peste o mie de oameni şi doar jumătate 
erau echipați pentru a lupta într-un zid de scuturi, restul 
fiind buni doar ca să împingă primele rânduri ori să curme 
zilele duşmanilor răniţi, sau mai degrabă ca să moară. 

Dezamăgirea lui Alfred era cumplită. Nu spuse nimic, 
însă chipul lui slab era palid şi încordat în timp ce încerca 
să hotărască unde să-şi instaleze tabăra acei o mie de 
oameni şi unde să pască puţinii noştri cai. Am urcat pe un 
deal înalt, aflat la nord, luând cu mine un grup din care 
făceau parte Leofric, Steapa şi părintele Pyrlig. Panta era 
abruptă, dar asta nu-i oprise pe oamenii din vechime să 
ridice în vârful ei unul dintre ciudatele lor morminte de 
forma unei movile alungite. Pyrlig preferă să facă un mare 
ocol decât să călărească peste ea. 

— E plin de dragoni, îmi explică el. 

— Ai văzut vreun dragon? l-am întrebat. 

— Aş mai fi în viaţă dacă aş fi văzut? Nimeni nu poate să 
vadă un dragon şi să scape cu viaţă! 

M-am răsucit în şa şi am privit movila. 

— Credeam că aici sunt îngropaţi oameni. 

— Da. Şi comorile lor! Aşa că dragonii le păzesc. Asta-i 
treaba dragonilor. Dacă îngropi aur, apare un dragon să le 
păzească, înţelegi? 

Caii urcau cu greu versantul abrupt, dar pe creastă am 


4 320 # 


fost răsplătiți cu o fâşie de pământ drept care ne permitea 
să vedem până departe spre nord. Urcaserăm dealul 
pentru a vedea dacă nu cumva, danezii aşteptau dincolo de 
el. O fi crezut Alfred că aveau să treacă două-trei zile până 
apăreau, dar eu mă aşteptam ca iscoadele lor să fie în 
apropiere, şi era posibil ca o trupă să încerce a-i hărţui pe 
oamenii care îşi făceau tabăra lângă Wilig. 

Totuşi, n-am văzut pe nimeni. Către nord-est erau văi 
adânci şi dealuri înalte, iar în faţă era un podiş peste care 
goneau umbrele norilor, întunecând florile de mai şi iarba 
proaspătă. 

— Şi acum, ce facem? mă întrebă Leofric. 

— Tu să-mi spui. 

— O mie de oameni? Nu ne putem bate cu danezii dacă 
avem doar o mie de oameni. 

N-am zis nimic. Departe, la miazănoapte, se adunau nori 
negri. 

— Nici măcar nu putem rămâne aici, adăugă Leofric. 
Dar unde să ne ducem? 

— Înapoi în mlaştină? sugeră părintele Pyrlig. 

— Danezii vor veni cu alte corăbii, iar până la urmă vor 
pune stăpânire pe mlaştină. Dacă trimit o sută de corăbii 
pe râuri, mlaştina e a lor. 

— Să mergem la Defnascir, mârâi Steapa. 

„Acelaşi lucru s-ar întâmpla acolo”, am gândit eu. O 
vreme, am fi fost în siguranţă pe dealuri şi în pădurile dese 
din Defnascir, însă danezii ar fi venit şi acolo, iar după o 
succesiune de mici bătălii, Alfred ar fi fost terminat. Când 
danezii de peste mare ar fi aflat că Alfred era țintuit într- 
un colţ al Wessexului, ar fi venit cu şi mai multe corăbii ca 
să ocupe pământul bun pe care el nu fusese în stare să-l 
apere. Aşa se justifica încercarea lui de a pune capăt 
războiului dintr-o lovitură: nu-şi permitea ca slăbiciunea 
Wessexului să devină cunoscută. 

Doar că noi chiar eram slabi. Eram doar o mie de 
oameni. Eram jalnici. Eram visuri spulberate. Brusc, am 
început să râd. 

— Ce este? mă întrebă Leofric. 


4 321 # 


— Mă gândeam că Alfred a insistat atâta să învăţ carte. 
La ce-mi foloseşte? 

Amintirea îl făcu să zâmbească. Una dintre regulile lui 
Alfred era că oricine comanda o trupă mai mare trebuia să 
poată citi, cu toate că regula fusese ignorată când Leofric 
fusese numit comandant al gărzii regale. În clipa aceea, 
părea amuzant. Făcusem atâtea eforturi pentru a-i putea 
citi ordinele, iar el nu-mi trimisese niciunul. Nici măcar 
unul. 

— E util să ştii carte, zise Pyrlig. 

— De ce? 

Se gândi o clipă. Vântul bătea în rafale, zburlindu-i părul 
şi barba. 

— Poţi citi toate acele poveşti interesante din cartea de 
rugăciuni şi vieţile sfinţilor. Ce spuneţi de asta? Sunt pline 
de lucruri minunate. De pildă, sfânta Donwen!?! Era o 
femeie tare frumoasă, care i-a dat iubitului ei o băutură ce 
l-a transformat în gheaţă. 

— De ce a făcut asta? se interesă Leofric. 

— Fiindcă n-a vrut să se mărite cu el, zise Pyrlig 
încercând să ne înveselească. Întrucât nimeni nu voia să 
mai afle amănunte despre frigida sfântă Donwen, se răsuci 
să se uite spre nord. De acolo vor veni, nu-i aşa? întrebă el. 

— Probabil, am spus eu. În acel moment i-am văzut sau 
mi s-a părut că-i văd. 

Pe dealul din zare era o mişcare, ceva care se foia în 
umbra norilor. Îmi doream ca Iseult să fi fost lângă mine, 
pentru că avea o vedere extraordinară, însă ea ar fi avut 
nevoie de un cal ca să urce până acolo, şi noi nu aveam cai 
şi pentru femei, pe când danezii aveau mii de cai, toţi cei 
capturați de la Alfred la Cippanhamm, plus animalele 
furate din tot Wessexul. Am reuşit să zăresc un grup de 
călăreţi pe acel deal îndepărtat. Probabil erau cercetaşii, 
care, văzându-ne, se retraseră într-o clipită. Fusese o 
întrezărire, nimic mai mult, şi atât de departe, încât nu 
puteam şti sigur ce văzusem. 


12 Saint Dwynwen, cunoscută şi ca Dwyn sau Donwen, este 


protectoarea velşă a îndrăgostiţilor (n.tr.). 
Y 322 ø 


— Sau poate că nu vor veni deloc, am continuat eu, 
poate că ne vor ocoli. Poate că se vor duce să captureze 
Wintanceasterul sau alt oraş. 

— Ticăloşii vor veni, rosti Leofric sumbru, iar eu m-am 
gândit că probabil avea dreptate. 

Danezii ştiau că eram acolo şi voiau să ne distrugă. Avea 
să le fie uşor, fără îndoială. Pyrlig îşi întoarse calul, parcă 
dorind să coboare în vale, apoi se opri. 

— Deci, nu mai e nicio speranţă, aşa-i? 

— Sunt de patru sau de cinci ori mai mulţi decât noi, i- 
am răspuns. 

— Atunci, trebuie să luptăm mai aprig! 

Am zâmbit. 

— Părinte, toţi danezii care vin în Britania sunt 
războinici. Țăranii rămân în Danemarca, iar războinicii vin 
aici. Pe când noi? Aproape toţi oamenii noştri sunt ţărani, 
şi e nevoie de trei sau patru ţărani pentru a dobori un 
războinic. 

— Voi sunteţi războinici, zise el, toţi sunteţi! Sunteţi 
războinici! Cu toţii ştiţi să luptaţi! Voi le puteţi fi pildă 
oamenilor, îi puteţi conduce şi vă puteţi ucide duşmanii. 
lar Dumnezeu este de partea voastră. Cu Dumnezeu de 
partea voastră, cine v-ar putea înfrânge? Vrei un semn? 

— Arată-mi un semn, i-am cerut. 

— Atunci, uită-te, zise el arătând spre Wilig. 

Mi-am întors calul şi, sub soarele după-amiezii, am văzut 
miracolul la care speraserăm cu toţii. Oameni veneau. 
Veneau cu sutele. Veneau dinspre est şi veneau dinspre 
sud, coborau de pe dealuri, fyrdul vest-saxon se aduna la 
porunca regelui să-şi salveze ţara. 

— Acum sunt doi ţărani la un războinic! proclamă Pyrlig 
voios. 

— Suntem în rahat până-n gât, mormăi Leofric. 

Dar nu mai eram singuri. Fyrdul se aduna. 


4 323 # 


PARTEA A TREIA 
Fyrdul 


4 324 # 


Doisprezece 


Majoritatea oamenilor soseau în grupuri mari, conduşi 
de thegnii lor, în vreme ce alţii veneau în cete mici, dar 
împreună formau o adevărată armată. Arnulf, ealdormanul 
de Suth Seaxa, adusese aproape patru sute de luptători. Îşi 
ceru scuze că nu putuse veni cu mai mulţi, dar în largul 
coastei lui erau corăbii daneze şi fusese silit să lase o parte 
din fyrd să păzească ţărmul. Oamenii din Wiltunscir 
fuseseră chemaţi de Wulfhere să se alăture armatei lui 
Guthrum, dar intendentul, un om aspru, pe nume Osric, îi 
alungase pe danezi din partea de sud a comitatului; la 
îndemnul lui, peste opt sute de oşteni ignoraseră apelul 
ealdormanului şi veniseră în schimb la Alfred. Alţii se 
adunaseră din părţile îndepărtate ale Sumorseete-ului 
pentru a se alătura fyrdului lui Wiglaf, care ajunsese la o 
mie de oameni, iar cinci sute veneau din Hamptonscir, 
inclusiv din garnizoana de la Burgweard, printre ei 
aflându-se  Eadric şi Cenwulf, din echipajul de pe 
Heahengel, care mă îmbrăţişară cu bucurie. Împreună cu 
ei era părintele Willibald, agitat ca de obicei. Aproape toţi 
oamenii veniseră pe jos, aşa că erau obosiţi şi înfometați, 
cu cizmele rupte, dar aveau săbii şi securi, şi lănci, şi 
scuturi. Până la mijlocul după-amiezii, aproape trei mii de 
oameni se strânseseră în valea Wilig şi alţii continuau să 
sosească atunci când eu am pornit călare spre dealul 
îndepărtat unde mi se păruse că am zărit iscoade daneze. 

Alfred mă trimisese să cercetez, iar părintele Pyrlig se 
oferise să mă însoţească. Surprins, regele stătu pe gânduri 
o clipă, apoi încuviinţă din cap şi spuse pe un ton solemn: 

— Să-l aduci teafăr înapoi pe Uhtred, părinte. 

N-am spus nimic cât am străbătut tabăra tot mai mare, 
dar după ce am rămas singuri, m-am uitat urât la Pyrlig. 


4 325 # 


— Toată treaba asta a fost aranjată, nu? 

— Ce anume? 

— Venirea ta cu mine. Calul tău era deja înşeuat! Ce 
vrea Alfred? 

Pyrlig rânji. 

— Vrea să te lămuresc să te creştinezi, fireşte. Regele 
are încredere în puterea de convingere a vorbelor mele. 

— Sunt creştin, am replicat eu. 

— Serios? 

— Am fost botezat, nu-i aşa? Chiar de două ori. 

— De două ori! Eşti de două ori sfânt? Cum se face că ai 
fost botezat de două ori? 

— Numele mi-a fost schimbat când eram copil, iar mama 
mea vitregă s-a gândit că nu voi fi recunoscut în rai cu 
vechiul meu nume. 

El râse. 

— Aşa că l-au alungat pe diavol din tine prima oară şi l- 
au băgat la loc a doua oară? După o lungă tăcere, Pyrlig 
spuse: Alfred vrea să fac din tine un bun creştin fiindcă 
vrea binecuvântarea lui Dumnezeu. 

— Crede că Dumnezeu o să ne pedepsească deoarece eu 
lupt pentru el? 

Preotul clătină din cap. 

— El ştie că duşmanii sunt păgâni. Dacă ei înving, 
Hristos este înfrânt. Acesta nu este doar un război pentru 
pământ, ci şi pentru Dumnezeu. lar Alfred, sărmanul de el, 
este slujitorul lui Hristos, aşa că va face tot ce poate 
pentru stăpânul său. In ceea ce te priveşte, trebuie să devii 
exemplu de smerenie creştină. Dacă te poate face pe tine 
să îngenunchezi, îi va fi uşor să-i facă pe danezi să se 
târască. 

Am râs, după cum îi fusese intenţia. 

— Dacă asta îl face pe Alfred să se simtă mai bine, 
spune-i că sunt un bun creştin. 

— Intenţionam să-i zic asta oricum, ca să-l înveselesc, 
dar adevărul este că am vrut să vin cu tine, îmi mărturisi 
preotul. 

— De ce? 


4 326 # 


— Pentru că mi-e dor de viaţa asta. Dumnezeule, cât de 
mult îmi lipseşte! Îmi plăcea să fiu războinic. Toată 
nechibzuinţa asta! Îmi plăcea la nebunie. Să ucid, să le las 
pe femei văduve, să-i sperii pe copii! Mă pricepeam la asta 
de minune. Şi îmi plăcea să fiu cercetaş. Vă vedeam pe voi, 
saxonii, deplasându-vă greoi ca nişte porci, fără să aveţi 
habar că vă supravegheam. Nu-ţi face griji, n-o să mă apuc 
să te bat la cap cu Hristos, indiferent ce vrea regele. 

Treaba noastră era să-i găsim de danezi, dacă se aflau 
pe-aproape. Alfred intrase în valea Wilig pentru a bloca 
înaintarea lui Guthrum către inima Wessexului, dar se 
temea că danezii aveau să reziste tentaţiei de a-i distruge 
mica armată, preferând să ne ocolească pentru a cuceri 
partea de sud a Wessexului şi să ne prindă astfel ca într-un 
cleşte. Această incertitudine îl făcea pe Alfred să-şi 
dorească cu disperare veşti despre inamic, aşa că eu şi 
Pyrlig ne-am dus pe culmile nord-estice ale văii până am 
ajuns într-un loc unde un pârâu se vărsa dinspre sud în 
Wilig. Înaintând de-a lungul lui, am găsit un sat mare care 
fusese transformat în cenuşă. Pârâul străbătea un teren 
fertil, dar nu am văzut nici vite, nici oi; câmpul nu era arat, 
iar buruienile creşteau în voie. Mergeam încet, deoarece 
ne îndepărtaserăm mult de tabăra noastră şi caii erau 
obosiţi. Soarele coborâse mult spre vest, cu toate că era 
început de mai şi zilele se lungeau. Pe râu erau musculiţe, 
iar păstrăvii săreau după ele; un foşnet ne făcu pe amândoi 
să ne oprim, însă nu erau decât doi pui de vidră care se 
grăbeau spre apă printre rădăcinile unei sălcii. Porumbeii 
îşi făceau cuiburi în prunii sălbatici, pitulicile cântau pe 
malul râului, iar undeva, o ciocănitoare bătea intermitent 
într-un copac. Am călărit în tăcere un timp, lăsând în urmă 
pârâul pentru a intra într-o livadă unde vârtecapii cântau 
printre florile roz ale pomilor. 

Pyrlig îşi opri calul şi arătă spre un petic de noroi din 
iarbă, iar eu am văzut urme de copite peste care căzuseră 
petale de flori. Urmele erau proaspete şi foarte multe. 

— Ticăloşii au fost aici, nu-i aşa? zise el. Şi nu cu mult 
timp în urmă. 


4 327 # 


M-am uitat prin vale. Nu se vedea nimeni. Dealurile se 
înălţau abrupte de o parte şi de alta, acoperite de păduri 
dese până spre vârf. Am avut brusc sentimentul neplăcut 
că eram priviţi, că eram expuşi şi că lupii erau aproape. 

— Dacă aş fi fost danez, m-aş fi aflat acolo, murmură 
Pyrlig arătând cu capul spre pădurea din vest. 

— De ce? 

— Pentru că, atunci când i-ai văzut, şi ei ne-au văzut, iar 
aia-i calea spre locul unde i-ai văzut. Are noimă ce zic? 
râse strâmb. Nu ştiu, Uhtred, pur şi simplu presupun că 
ticăloşii sunt acolo. 

Aşa că am luat-o spre est. Am mers încet, ca şi cum nu 
aveam nicio grijă pe lumea asta, dar, după ce am ajuns în 
pădure, am cotit spre nord. Amândoi ne uitam pe jos în 
căutarea urmelor de copite, însă n-am mai zărit. 
Sentimentul că eram priviţi dispăruse, deşi am aşteptat 
vreme îndelungată ca să vedem dacă nu ne urmărea 
nimeni. Nu era decât vântul care bătea printre copaci. Însă 
ştiam că danezii erau în apropiere, la fel cum câinii dintr-o 
casă ştiu că lupii pândesc în întunericul din preajmă. Blana 
de pe ceafă li se ridică, îşi arată colții, încep să tremure. 

Ajunşi aproape de marginea pădurii, am descălecat, am 
legat caii, apoi am început să scrutăm zarea. 

În cele din urmă, i-am văzut. 

Treizeci sau patruzeci de danezi se aflau pe versantul 
opus, deasupra pădurii. Urcaseră pe culme, cercetaseră 
valea, iar acum coborau într-o linie lungă spre pădurea de 
la poale. 

— Sunt cercetaşi, zise Pyrlig. 

— Nu se poate să fi văzut prea multe de pe creasta 
aceea. 

— Ne-au văzut pe noi. 

— Presupun că da. 

— Dar nu ne-au atacat. Preotul era uimit. De ce nu? 

— Uită-te la mine, i-am spus. 

— Am parte de plăcerea asta în fiecare zi. 

— Au crezut că sunt danez, l-am lămurit. Nu purtam 
zalele şi nici coiful, aşa că părul lung îmi cădea pe spinarea 


% 328 # 


acoperită de haina din piele, iar braţele îmi străluceau de 
atâtea brățări. Pe tine probabil că te-au luat drept ursul cu 
care dau spectacole, am adăugat eu pe un ton serios. 

A râs. 

— Şi ce facem, îi urmărim? 

Singurul risc era la traversarea văii, dar, dacă ne 
zăreau, probabil că aveau să presupună în continuare că 
eram un danez de-al lor, aşa că am ieşit în câmp deschis, 
apoi am intrat în pădurea cealaltă. l-am auzit pe danezi 
înainte de a-i vedea. N-aveau nicio grijă, vorbeau şi râdeau 
fără a bănui că saxonii erau în apropiere. Pyrlig îşi ascunse 
crucifixul sub haina de piele; când am fost siguri că ultimul 
danez trecuse, ne-am îmboldit caii la deal după ei. 
Umbrele erau tot mai lungi, iar asta m-a făcut să cred că 
armata daneză era în apropiere, pentru că iscoadele ar fi 
trebuit să ajungă în tabără înainte de căderea 
întunericului. Totuşi, pe măsură ce trenul deluros devenea 
plat, mi-am dat seama că patrula de cercetaşi nu avea 
nicio intenţie să se alăture trupelor lui Guthrum în acea 
seară, căci iscoadele daneze aveau propria tabără. În timp 
ce ne apropiam, aproape că am fost prinşi de un alt grup 
călare, care venea dinspre est. Din fericire, i-am auzit 
venind, aşa că am intrat în nişte tufe dese şi am privit cum 
doisprezece bărbaţi trecură pe lângă noi, apoi am 
descălecat şi ne-am furişat printre copaci ca să vedem câţi 
duşmani erau în tabără. Aproximativ o sută cincizeci de 
danezi se aflau pe o mică pajişte. Aprinseseră focuri, ceea 
ce sugera că plănuiau să-şi petreacă noaptea acolo. 

— Patrule de cercetaşi, zise Pyrlig. 

— Tare siguri de ei sunt ticăloşii, am mormăit eu. 

Acei oameni trimişi pentru a cerceta dealurile se 
simțeau la adăpost de primejdie; nu şi-ar fi făcut tabăra în 
câmp deschis dacă n-ar fi fost siguri că saxonii n-aveau să-i 
atace. Şi aveau dreptate. Armata noastră era departe spre 
sud şi n-aveam nicio trupă de războinici în zonă, aşa că 
danezii aveau să petreacă o noapte liniştită, iar dimineaţă, 
iscoadele aveau să se ducă din nou să supravegheze 
mişcările lui Alfred. 


Y% 329 # 


— Dar dacă ei sunt aici, asta înseamnă că Guthrum 
urmează să vină încoace, zise Pyrlig. 

— Poate, am spus eu. 

Sau poate că Guthrum înainta departe spre est sau vest 
şi îi trimisese pe oamenii aceia pentru a se asigura că 
Alfred nu-i afla mişcările. 

— Ar trebui să ne întoarcem, mă îndemnă Pyrlig. În 
curând va fi întuneric. 

Cum auzisem voci, am ridicat o mână pentru a-i cere să 
tacă, după care m-am dus spre dreapta, în spatele unor 
tufişuri dese. Nu mi se păruse, glasurile acelea vorbeau în 
engleză. 

— Sunt saxoni aici, am şoptit. 

— Oamenii lui Wulfhere? 

Ar fi fost firesc. Ne aflam în Wiltunscir, iar oamenii lui 
Wulfhere cunoşteau ţinutul, aşa că cine ar fi fost mai în 
măsură să-i călăuzească pe danezi pentru a-l supraveghea 
pe Alfred? 

Saxonii veneau spre pădure, aşa că am rămas ascunşi 
după nişte tufe de păducel până am auzit sunetul 
topoarelor. Tăiau lemne de foc. Păreau a fi vreo 
doisprezece oameni. Majoritatea celor care-l urmaseră pe 
Wulfhere probabil că nu erau împăcaţi cu gândul de a 
lupta împotriva lui Alfred, dar unii dintre ei sigur 
îmbrăţişaseră noua cauză a ealdormanului lor. Fără 
îndoială, aceia fuseseră trimişi să călăuzească patrulele 
daneze de cercetaşi. Wulfhere n-ar fi trimis decât oameni 
în care avea deplină încredere, temându-se că cei mai 
puţin loiali aveau să dezerteze şi să i se alăture lui Alfred 
sau pur şi simplu să fugă, aşa că acei saxoni probabil că 
făceau parte din garda lui Wulfhere, războinicii care ar fi 
profitat cel mai mult dacă ar fi fost de partea învingătorilor 
în războiul dintre danezi şi saxonii din vest. 

— Ar trebui să ne întoarcem la Alfred înainte de lăsarea 
întunericului, şopti Pyrlig. 

Chiar atunci, o voce arţăgoasă se auzi în apropiere. 

— Mâine mă duc! 

— Nu te duci! replică altă voce. 


% 330 # 


Se auzi un foşnet; mi-am dat seama că unul venise în 
pădure să se uşureze, iar celălalt îl urmase. 

— Nu te duci nicăieri mâine, continuă al doilea bărbat, 
rămâi aici! 

— Vreau doar să-i văd! rosti vocea arţăgoasă. 

— O să-i vezi curând, dar nu mâine. O să rămâi aici, cu 
soldaţii din gardă. 

— Nu mă poţi obliga! 

— Pot face orice vreau cu tine. Oi avea tu comanda aici, 
dar primeşti ordine de la mine. Vocea bărbatului era aspră 
şi profundă. Iar ordinele mele sunt să rămâi aici. 

— O să mă duc dacă vreau, insistă prima voce, cu mult 
mai puţin arţag. 

Foarte încet, astfel încât să nu se frece cu zgomot de 
gâtul tecii, am scos Răsuflarea-Şarpelui. Pyrlig mă privea 
uimit. 

— Du-te mai departe şi fă un zgomot, i-am spus în 
şoaptă. 

Se încruntă mirat, dar, dovedind că avea încredere în 
mine, se ridică, se îndreptă spre caii noştri şi începu să 
fluiere încetişor. Cei doi bărbaţi porniră imediat în direcţia 
sunetului. Cel cu voce gravă era primul. Era un războinic 
bătrân, mătăhălos şi cu o cicatrice pe faţă. 

— Tu! strigă el. Stai pe loc! 

In clipa aceea am ieşit din spatele tufei şi l-am lovit cu 
Răsuflarea-Şarpelui. Lama îi intră sub barbă, retezându-i 
gâtul atât de adânc, încât am auzit-o lovindu-i şira spinării, 
iar sângele ţâşni brusc şi strălucitor în amurgul de 
primăvară, împroşcând patul de frunze moarte de pe jos. 
Bărbatul se prăbuşi ca un bou înjunghiat. Tovarăşul lui, cel 
arţăgos, îl urmase îndeaproape, dar era prea şocat şi mult 
prea speriat ca s-o ia la fugă, aşa că l-am înşfăcat de braţ 
şi l-am tras jos în spatele tufelor. 

— Nu poţi... începu el, dar eu i-am acoperit gura cu latul 
sabiei însângerate, aşa că scânci îngrozit. 

— Niciun sunet! i-am ordonat. Sau mori! 

Pyrlig veni cu sabia scoasă. Se uită la bărbatul mort, ai 
cărui pantaloni încă erau desfăcuţi, se aplecă spre el şi-i 


% 331 # 


făcu semnul crucii pe frunte. Moartea omului fusese 
rapidă, la fel şi capturarea însoţitorului său, aşa că 
niciunul dintre tăietorii de lemne nu păruse a băga de 
seamă cele petrecute. Topoarele lor loveau în continuare 
lemnul, ecoul făcând frunzele copacilor să foşnească. 

— Pe ăsta i-l ducem lui Alfred, i-am zis lui Pyrlig, apoi 
am coborât Răsuflarea-Şarpelui la gâtul prizonierului. 
Dacă scoţi un singur sunet, i-am spus apăsându-i lama pe 
piele, te tai de la gâtlejul mult prea folosit până la 
mădularul mult prea folosit. Ai priceput? 

Încuviinţă din cap. 

— E momentul să-ţi întorc favoarea pe care ţi-o datorez, 
i-am explicat eu zâmbindu-i cu amabilitate. 

Prizonierul meu era Æthelwold, nepotul lui Alfred şi cel 
care ar fi urmat să devină regele saxonilor din vest. 


Bărbatul pe care-l ucisesem se numea Osbergh şi fusese 
comandantul gărzii lui Wulfhere. Treaba lui în acea zi 
fusese să se asigure că Æthelwold nu dădea de necaz. 

Æthelwold era un mare ghinionist. De drept, ar fi trebuit 
să fie regele Wessexului, dar îndrăznesc să spun că domnia 
lui ar fi coincis cu dispariţia regatului fiindcă era impetuos 
şi prost, iar cele două modalităţi de a se consola pentru că 
unchiul său îi luase tronul erau berea şi femeile. Totuşi, îşi 
dorise mereu să fie războinic. Alfred îi refuzase această 
şansă deoarece nu voia să-l lase să-şi facă un renume pe 
câmpul de luptă. Æthelwold, adevăratul rege, trebuia să 
rămână un ignorant, pentru ca nimeni să nu-l considere un 
pretendent real la tron. Lui Alfred i-ar fi fost mult mai uşor 
să-l ucidă, însă era sentimental în privinţa familiei. Sau 
poate credinţa lui creştină îl împiedicase s-o facă. 
Indiferent de motiv, lui Æthelwold i se permisese să 
trăiască, iar el răsplătea mila unchiului său făcându-se 
permanent de râs. 

În ultimele luni scăpase din lesa lui Alfred, şi ambiția lui 
reprimată ieşise la iveală. Purta zale şi avea săbii la brâu. 
Era un bărbat fascinant, frumos şi înalt, şi arăta ca un 
războinic, deşi nu avea suflet de războinic. Făcuse pe el 


4 332 # 


când îi pusesem Răsuflarea-Şarpelui la gât, iar odată ajuns 
prizonierul meu, nu mai era sfidător, ci de-a dreptul umil. 
Ne povesti cum îl sâcâise pe Wulfhere pentru a-i permite 
să lupte; până la urmă, ealdormanul îi încredinţase de 
formă comanda trupei lui Osbergh, venită să-i călăuzească 
pe danezi pe dealuri. 

— Wulfhere a spus că eu sunt comandantul lor, dar că 
trebuia să ascult de Osbergh, zise Æthelwold posomorât. 

— Wulfhere a fost un prost că te-a lăsat să pleci de lângă 
el, i-am replicat. 

— Cred că se săturase de mine, recunoscu tânărul. 

— Se săturase de tine? Îi călăreai femeile? 

— Era doar o slujnică! Dar am vrut să vin cu patrulele de 
cercetaşi, şi Wulfhere a spus că am multe de învăţat de la 
Osbergh. 

— Tocmai ai învăţat să nu te pişi niciodată într-o tufă de 
păducel, am zis eu, iar ăsta-i un lucru care merită ştiut. 

Æthelwold călărea calul lui Pyrlig, iar preotul galez 
ducea animalul de căpăstru, căci prizonierul avea mâinile 
legate. La apus mai era puţină lumină, suficient cât să 
putem înainta prin valea pârâului. Când i-am explicat lui 
Pyrlig cine era Æthelwold, preotul rânji. 

— Deci, eşti un prinţ al Wessexului, nu? 

— Ar fi trebuit să fiu rege, mormăi Æthelwold. 

— Nu, n-ar fi trebuit, am zis eu. 

— Tata a fost! Şi Guthrum mi-a promis coroana. 

— Iar dacă l-ai crezut, eşti un prost! Ai fi rege exact cât 
timp ar avea nevoie de tine, apoi te-ar ucide. 

— Acum, Alfred mă va ucide, spuse el nefericit. 

— Ar trebui, dar îţi datorez o favoare. 

— Crezi că-l poţi convinge să mă lase în viaţă? mă 
întrebă el cu însufleţire. 

— Tu îl vei convinge, i-am zis. Vei îngenunchea în faţa lui 
şi-i vei spune că ai aşteptat ocazia să scapi de danezi, iar 
când ai reuşit, te-ai grăbit să-ţi pui sabia în slujba lui. 
Întâlnirea noastră în pădure a fost o întâmplare fericită. 

ZEthelwold se holba la mine. 

— Îţi datorez o favoare, i-am explicat, aşa că-ți ofer 


Y 333 # 


viaţa. O să-ţi dezleg mâinile, iar tu te vei duce la Alfred şi-i 
vei spune că ai venit la el pentru că asta ai vrut să faci încă 
de la Crăciun. Ai priceput? 

Tânărul se încruntă. 

— Dar el mă urăşte! 

— Sigur că te urăşte, dar, dacă îngenunchezi în faţa lui 
şi-i juri că nu vei rupe niciodată alianţa cu el, ce altceva ar 
putea face? Te va îmbrăţişa, te va răsplăti şi va fi mândru 
de tine. 

— Serios? 

— Mai ales dacă-i zici unde se află danezii, interveni 
Pyrlig. 

— Pot face asta, spuse Æthelwold. Vin spre sud de la 
Cippanhamm. Au plecat azi-dimineaţă. 

— Câţi sunt? 

— Cinci mii. 

— Vin încoace? 

— Se duc oriunde se află Alfred. Consideră că au ocazia 
să-l distrugă, iar după aceea vor avea parte de o vară plină 
de femei şi argint. Rostise cu tristeţe ultimele cuvinte, 
dând de înţeles că se bucurase de perspectiva jefuirii 
Wessexului. Dar Alfred câţi oameni are? întrebă el. 

— Trei mii, i-am zis. 

— Doamne sfinte! icni el înspăimântat. 

— Mereu ai vrut să fii războinic, iar într-o armată mai 
mică ţi-ar fi mai uşor să-ţi faci un renume. 

— Iisuse Hristoase! 

Ultima geană de lumină dispăru. Luna nu se vedea, dar, 
având râul în stânga noastră, nu ne puteam rătăci. După o 
vreme am zărit strălucirea focurilor dintre dealuri şi am 
ştiut că ne apropiam de tabăra lui Alfred. M-am întors în şa 
şi mi s-a părut că văd o strălucire asemănătoare departe 
spre nord. Armata lui Guthrum. 

— Dacă-mi dai drumul, ce m-ar opri să mă întorc la 
Guthrum? se interesă tânărul. 

— Absolut nimic, cu excepţia faptului că poţi avea 
certitudinea că te voi vâna şi te voi ucide. 

Se gândi la asta puţin. 


% 334 # 


— Eşti sigur că unchiul meu mă va primi bine? 

Pyrlig răspunse în locul meu. 

— Te va primi cu braţele deschise! Va fi ca întoarcerea 
fiului rătăcitor. Vei fi primit cu viței la proţap şi cu psalmi 
de bucurie. Doar spune-i lui Alfred ce ne-ai zis nouă, că 
Guthrum se îndreaptă spre noi. 

Am ajuns la Wilig, iar de-acolo am înaintat mai uşor, 
pentru că lumina focurilor de tabără era mult mai 
strălucitoare. L-am dezlegat pe Æthelwold şi i-am dat 
săbiile înapoi. Avea două, la fel ca mine, una lungă şi una 
scurtă. 

— Ei bine, printe, a venit vremea să te ploconeşti, i-am 
spus. 

L-am găsit pe Alfred în mijlocul taberei. Nu era nimic 
fastuos acolo. Nu avuseserăm cai care să tragă căruţe 
pline cu corturi sau mobilier, aşa că regele şedea pe o 
mantie întinsă între două focuri. Părea abătut; mai târziu, 
am aflat că îşi adunase armata în amurg şi ţinuse un 
discurs, dar vorbele lui - după cum recunoscu până şi 
Beocca - nu avuseseră niciun succes. 

— A fost mai degrabă o slujbă decât un discurs, oftă 
Beocca. 

Alfred îl invocase pe Dumnezeu, vorbise despre doctrina 
sfântului Augustin cu privire la războiul drept şi despre 
Boethius şi regele David, însă cuvintele lui plutiseră peste 
capetele oamenilor obosiţi şi flămânzi. Când ne-am 
apropiat, Alfred şedea împreună cu căpeteniile armatei, cu 
toţii mâncând pâine veche şi tipari afumaţi. Părintele 
Adelbert, preotul care ne însoţise la Cippanhamm, cânta 
un cântec de jale la o mică harpă. Tocmai mă gândeam că 
nu era o muzică potrivită, când Alfred mă văzu şi-i făcu 
semn lui Adelbert să se oprească. 

— Ai veşti? mă întrebă el. 

Drept răspuns, m-am dat la o parte, m-am înclinat în faţa 
lui Æthelwold şi i-am făcut semn să se apropie de rege. 

— Sire, ţi-l aduc pe nepotul tău. 

Alfred se ridică. Fusese luat prin surprindere, mai ales 
că Æthelwold nu era prizonier, ci îşi purta săbiile la brâu. 


4 335 4 


Tânărul arăta bine, chiar semăna mai mult cu un rege 
decât unchiul său. Era bine făcut şi frumos, în vreme ce 
Alfred era mult prea slab, iar chipul îi era atât de tras, 
încât părea mult mai bătrân de cei douăzeci şi nouă de ani 
pe care îi avea. Iar dintre ei doi, Æthelwold fu cel care ştiu 
cum să se comporte în acel moment, îşi desprinse săbiile 
de la cingătoare şi le azvârli cu un zornăit puternic la 
picioarele unchiului său, apoi îngenunche, îşi împreună 
mâinile şi îşi ridică privirea spre chipul regelui. 

— Te-am găsit! rosti el cu o bucurie şi o convingere ce 
păreau izvorâte din suflet. 

Uimit, Alfred nu ştia ce să spună, aşa că am făcut un pas 
spre ei. 

— Sire, l-am descoperit pe dealuri. Te căuta. 

— Am fugit de la Guthrum, explică Æthelwold. Am 
scăpat de păgân, Domnul fie lăudat! Îşi împinse armele 
spre Alfred. Săbiile mele îţi aparţin, sire! 

Această manifestare extravagantă a loialității nu-i dădea 
de ales regelui, aşa că-şi ridică nepotul şi-l îmbrăţişă în 
aplauzele oamenilor de lângă focuri. Veştile aduse de 
Æthelwold erau de mare însemnătate. Guthrum se 
îndrepta spre noi, însoţit de Svein Cal Alb. Ştiau unde se 
afla Alfred, aşa că veneau cu cinci mii de oameni ca să-l 
înfrunte pe dealurile din Wiltunscir. 

— Când vor ajunge aici? vru Alfred să ştie. 

— Ar trebui să ajungă pe aceste dealuri mâine, sire. 

Æthelwold fu invitat să se aşeze lângă rege şi primi apă 
de băut, ceea ce, spre dezamăgirea lui, nu semăna deloc 
cu ceremoniile de întâmpinare a unui prinţ rătăcitor pe 
care i le descrisesem. În clipa aceea, printre oamenii din 
jurul regelui l-am văzut pe Harald, intendentul 
Defnascirului. 

— Ai venit? l-am întrebat surprins. 

— Cu cinci sute de oameni, rosti el cu mândrie. 

Nu ne aşteptaserăm să vină cineva din Defnascir şi 
Thomnseta, dar Harald adusese patru sute de oşteni din 
fyrdul lui şi o sută din cel al comitatului Thornseeta. 

— Au rămas destui ca să apere coasta de flota păgână, 


Y% 336 # 


adăugă el, iar Odda a insistat să vă ajutăm să-l învingeţi pe 
Guthrum. 

— Ce mai face Mildrith? 

— Se roagă pentru fiul ei şi pentru noi toţi, zise Harald. 

După cină se înălţară rugăciuni, aşa cum se întâmpla 
întotdeauna când Alfred era prin preajmă. Am încercat să 
scap de ele, însă Pyrlig îmi ceru să rămân, spunându-mi că 
regele voia să stea de vorbă cu mine. 

Când episcopul Alewold îşi termină litania, Alfred mă 
întrebă dacă Æthelwold chiar fugise de la danezi. 

— Asta mi-a spus el, sire, nu ştiu mai multe. Noi l-am 
găsit în pădure. 

— N-a fugit de noi, interveni Pyrlig, deşi ar fi putut s-o 
facă. 

— Deci băiatul ăsta are şi ceva bun în el, conchise 
Alfred. 

— Domnul fie lăudat pentru asta! rosti pios preotul. 

Alfred tăcu preţ de câteva clipe, uitându-se la tăciunii 
strălucitori ai focului. 

— In seara asta le-am vorbit oştenilor. 

— Am aflat, sire, i-am spus. 

Mă privi pătrunzător. 

— Ce-ai aflat? 

— Că le-ai ţinut o predică, sire. 

Tresări, apoi păru să accepte critica. 

— Dar ce vor să audă? 

— Vor să audă că eşti gata să mori pentru ei, răspunse 
Pyrlig. 

— Să mor? 

— Regele conduce, oamenii îl urmează, spuse preotul. 
Nu le pasă de sfântul Augustin, îi interesează doar ca 
femeile şi copiii lor să fie în siguranţă, ca pământurile lor 
să fie în siguranţă şi ei să aibă un viitor. Vor să ştie că vor 
învinge. Vor să ştie că danezii vor muri. Vor să audă că se 
vor îmbogăţi jefuindu-i. 

— Să le vorbesc despre lăcomie, răzbunare şi egoism? 
întrebă Alfred. 

— Dacă ai avea o armată de îngeri, sire, atunci, fără 


4 337 4 


îndoială, un discurs însufleţitor despre Dumnezeu şi 
sfântul Augustin şi-ar atinge scopul, însă ai o armată de 
oameni simpli, şi nimic nu-i mai bun decât lăcomia, 
răzbunarea şi egoismul pentru a-i inspira pe muritori. 

Alfred se încruntă auzind acel sfat, dar nu-l contrazise. 
Mi se adresă peste câteva clipe: 

— Deci, pot avea încredere în nepotul meu? 

— Nu ştiu dacă poţi avea încredere în el, dar nici 
Guthrum nu poate avea. Æthelwold a venit la tine, sire, 
deci mulţumegşte-te cu asta. 

— Da, aşa este. 

Ne ură noapte bună, apoi se duse să se întindă pe patul 
lui tare. 

Focurile din vale erau pe cale să se stingă. 

— De ce nu i-ai zis lui Alfred adevărul despre 
Æthelwold? l-am întrebat pe Pyrlig. 

— M-am gândit că pot avea încredere în judecata ta. 

— Eşti un om bun. 

— lar asta mă uimeşte mereu. 

M-am dus să mă culc alături de Iseult. 


A doua zi, toată partea dinspre miazănoapte a cerului 
era întunecată de nori, în vreme ce deasupra armatei 
noastre şi peste dealuri strălucea soarele. 

Armata saxonilor din vest, care număra deja aproape 
trei mii cinci sute de oameni, porni în amonte pe malul 
râului Wilig, apoi pe lângă pârâul pe care eu şi Pyrlig îl 
urmaserăm în seara precedentă. Am văzut iscoadele 
daneze pe dealuri şi ne-am dat seama că aveau să-i trimită 
mesageri lui Guthrum. 

M-am dus cu cincizeci de oameni pe una dintre culmi. 
Toţi eram călare, toţi eram înarmaţi, toţi aveam scuturi şi 
coifuri şi toţi eram gata să ne batem, însă cercetaşii danezi 
se retraseră. Erau doar doisprezece, şi coborâră dealul cel 
lung înainte ca noi să ajungem pe creasta unde un roi de 
fluturi albaştri zbura peste iarba de primăvară. M-am uitat 
spre nord, către cerul ameninţător, şi am văzut un uliu- 
păsărar intrând în picaj. Deodată, sub aripile strânse şi 


Y 338 # 


ghearele pregătite să înşface i-am zărit pe duşmanii noştri. 

Armata lui Guthrum venea spre sud. 

Apoi apăru frica. Zidul de scuturi este ceva teribil. E 
locul unde un războinic îşi creează reputaţia, iar noi 
preţuim reputaţia. Reputația însemnă onoare, şi pentru a o 
dobândi, un bărbat trebuie să facă parte dintr-un zid de 
scuturi, unde moartea pândeşte la fiecare pas. Luptasem în 
zidul de scuturi de la Cynuit şi cunoşteam mirosul morţii, 
duhoarea sa, incertitudinea supraviețuirii, oroarea 
securilor, săbiilor şi lăncilor, şi mă temeam de toate astea. 
Şi le vedeam apropiindu-se. 

Pe câmpia de la nord de dealuri, pe lunga şi dreapta 
întindere verde care ducea spre îndepărtatul Cippanhamn, 
înainta o armată. Marea Oaste, după cum îi spuneau 
danezii, războinicii păgâni ai lui Guthrum şi Svein, hoarda 
sălbatică a oamenilor sălbatici de dincolo de mare. 

Era ca o pată neagră în peisaj. Veneau pe câmpii, trupe 
după trupe de călăreţi ce se întindeau până în zare, părând 
că se iveau de pe tărâmul umbrelor. Lăncile, coifurile, 
zalele şi toate piesele din metal reflectau lumina, miriade 
de licăriri ale razelor frânte ale soarelui, care se 
multiplicau pe măsură ce tot mai mulţi oameni ieşeau de 
sub nori. 

— Doamne apără şi miluieşte! exclamă Leofric. 

Steapa nu spuse nimic, mulţumindu-se să-i privească 
încruntat. 

Osric, intendentul de Wiltunscir, îşi făcu semnul crucii. 

— Cineva trebuie să-i zică lui Alfred, spuse el. 

— Mă duc eu, se oferi părintele Pyrlig. 

— Spune-i că păgânii au traversat Afenul. Spune-i că se 
îndreptă spre... Osric făcu o pauză, încercând să estimeze 
încotro se deplasa hoarda, apoi zise: Spre Ethandun. 

— Ethandun, repetă Pyrlig. 

— Şi aminteşte-i că acolo se află un fort construit de 
oamenii din vechime. Acela era comitatul lui Osric, ţinutul 
lui, aşa că-i cunoştea bine dealurile şi câmpiile. Era 
posomorât, fără îndoială întrebându-se ce avea să se 
întâmple dacă danezii găseau vechea fortăreață şi o 


Y 339 # 


ocupau. Dumnezeu să ne ajute! adăugă el peste câteva 
clipe. Spune-i că vor ajunge pe dealuri mâine dimineaţă. 

— Mâine dimineaţă, la Ethandun, repetă Pyrlig, apoi 
întoarse calul şi-i dădu pinteni. 

— Unde-i fortul? am întrebat eu. 

Osric arătă cu mâna. 

— Se poate vedea. 

De la distanţa aceea, străvechea fortăreață părea o 
încreţitură verde pe culmea unui deal îndepărtat. 
Pretutindeni în Wessex erau astfel de forturi cu pereţi de 
lut, iar acela era construit pe culmea unui deal abrupt care 
se înălța din câmpie. 

— Unii dintre ticăloşi vor ajunge acolo la noapte, spuse 
Osric, dar cei mai mulţi, dimineaţă. Să sperăm că n-o să 
bage de seamă fortul. 

Toţi ne gândiserăm că Alfred avea să găsească un loc 
unde să aştepte atacul lui Guthrum, un versant potrivit 
pentru apărare, un loc unde puţinătatea oamenilor noştri 
avea să fie compensată de terenul dificil, dar, văzând acel 
fort îndepărtat, mi-am amintit că Guthrum putea să adopte 
aceeaşi tactică. Putea găsi un loc unde să ne fie greu să-l 
atacăm, punându-l pe Alfred în faţa unei alegeri dificile. Să 
atace ar fi însemnat să rişte dezastrul, care ar fi fost 
inevitabil în cazul unei retrageri. Mai aveam hrană numai 
pentru o zi sau două, iar dacă încercam să ne retragem 
spre sud printre dealuri, Guthrum avea să trimită o hoardă 
de călăreți împotriva noastră. Chiar dacă oastea 
Wessexului scăpa nevătămată, ar fi fost o oaste înfrântă. 
Dacă Alfred se retrăgea din fața duşmanului după ce se 
străduise atâta să adune fyrdul, oamenii ar fi luat-o ca pe o 
înfrângere şi ar fi început să plece ca să-şi apere 
gospodăriile. Trebuia să ne luptăm, pentru că 
neacceptarea bătăliei era acelaşi lucru cu o înfrângere. 

În seara aceea, oastea noastră îşi instală tabăra la nord 
de pădurea în care îl găsisem pe Æthelwold. Acesta se 
duse împreună cu Alfred şi cu căpeteniile lui pe creastă ca 
să privească armata daneză ce se apropia de dealuri. 

— Cât de departe sunt? întrebă regele. 


Y% 340 # 


— De aici? zise Osric. La patru mile. Faţă de oastea 
noastră? La şase mile. 

— Deci, mâine, spuse Alfred făcându-şi semnul crucii. 

Norii se apropiau dinspre nord, întunecând cerul, dar 
lumina se reflecta pieziş din lăncile şi securile aflate la 
fortul oamenilor din vechime. Se părea că, până la urmă, 
Guthrum nu-l trecuse cu vederea. 

Am coborât în tabără şi am constatat că alţi oameni 
soseau. Nu mulţi, doar mici pâlcuri, însă continuau să vină. 
O ceată, prăfuită şi obosită, venise călare, toţi cei 
şaisprezece oameni purtând zale şi coifuri de calitate. 

Erau din Mercia şi făcuseră un drum lung: traversaseră 
fluviul Temes, apoi ocoliseră prin Wessex pentru a-i evita 
pe danezi. Căpetenia lor era un bărbat scund, cu pieptul 
larg, cu faţa rotundă şi o expresie bătăioasă. Ingenunche 
în faţa lui Alfred, apoi îmi zâmbi, iar eu l-am recunoscut pe 
vărul meu /Ethelred. 

Mama fusese din Mercia, însă nu apucasem s-o cunosc, 
iar fratele ei /Ethelred era un nobil de vază în partea 
sudică a ţării. Stătusem pentru scurt timp în casa lui după 
ce fugisem din Northumbria. Pe vremea aceea mă 
certasem cu vărul meu, pe care îl chema /Ethelred, la fel 
ca pe tatăl lui, însă acum părea să fi uitat duşmănia din 
copilărie, căci veni să mă îmbrăţişeze. Creştetul lui îmi 
ajungea la umăr. 

— Am venit să luptăm, îmi spuse el cu vocea estompată 
de pieptul meu. 

— Vei avea parte de luptă, i-am promis. 

Se desprinse de mine şi se întoarse spre Alfred. 

— Sire, tata ar fi trimis mai mulţi oameni, dar trebuie să- 
şi apere pământul. 

— Trebuie, încuviinţă Alfred. 

— Însă ţi i-a trimis pe cei mai buni, continuă ZEthelred. 
Era tânăr şi plin de sine, debordând de mândria tinereţii, 
dar siguranţa lui îi plăcu lui Alfred, la fel ca şi strălucitorul 
crucifix de argint care-i atârna peste zale. Dă-mi voie să ţi-l 
prezint pe Tatwine, căpetenia gărzii tatălui meu. 

Mi l-am amintit pe Tatwine, un bărbat cât un butoi şi un 


% 341 # 


războinic adevărat, ale cărui braţe erau pline de pete 
negre făcute cu un ac şi cerneală, fiecare reprezentând un 
om ucis în luptă. Imi zâmbi strâmb. 

— Mai trăieşti? 

— Mai trăiesc, Tatwine. 

— Imi va face plăcere să lupt din nou alături de tine. 

— Mă bucur că eşti aici, i-am zis, şi eram sincer. 

Puţini oameni sunt războinici înnăscuţi, iar un bărbat 
precum Tatwine făcea câţi alţi zece. 

Alfred poruncise oştirii să se adune din nou. Făcuse asta 
pentru ca oamenii să vadă cât de mulţi erau, dar şi 
deoarece înţelesese că discursul lui din ajun îi nedumerise 
pe oameni şi nu-i motivase cu nimic. Voia să mai încerce o 
dată. 

— Aş prefera să n-o facă, mormăi Leofric. E capabil să 
ţină slujbe, nu şi discursuri. 

Ne-am adunat la poalele unui deal. Lumina zilei pălea. 
Alfred îşi pusese cele două steaguri, dragonul şi crucea, pe 
culmea dealului, dar vântul nu bătea destul de tare ca să le 
facă să fluture. Urcă şi se postă între ele. Era singur şi 
purta cămaşa de zale peste care îşi pusese mantia de un 
albastru spălăcit. Câţiva preoţi dădură să-l urmeze, însă el 
le făcu semn să rămână la baza dealului. O vreme se uită la 
mulţimea adunată pe câmpie fără să spună nimic, şi eu am 
putut simţi că oamenii erau tot mai nemulţumiţi. Doreau să 
li se toarne foc în suflete, dar se aşteptau la apă sfinţită. 

— Mâine! rosti el brusc. Vocea îi era stridentă, dar 
suficient de clară. Mâine vom lupta! Mâine! De ziua 
sfântului apostol Ioan! 

— O, Doamne! mormăi Leofric lângă mine. Suntem în 
rahat până-n gât cu atâţia sfinţi! 

— Sfântul apostol Ioan a fost osândit la moarte! urmă 
Alfred. A fost osândit să fiarbă în ulei! Dar a supravieţuit 
chinului! A fost cufundat în ulei clocotind, dar a 
supravieţuit! A ieşit din cazan mai puternic! lar noi vom 
face la fel. 

Făcu o pauză. Văzând că nimeni nu-i răspundea, îşi dădu 
probabil seama că predica despre sfântul loan nu avusese 


4 342 # 


efect, aşa că făcu un gest brusc cu mâna dreaptă, parcă 
alungându-i pe toţi sfinţii. 

— Tot mâine este şi ziua războinicilor! continuă el. O zi 
în care să vă ucideţi duşmanii. O zi în care să-i faceţi pe 
păgâni să-şi dorească să nu fi auzit niciodată de Wessex! 

Tăcu din nou, iar de data asta se auziră nişte murmure 
aprobatoare. 

— Acesta este pământul nostru! Luptăm pentru casele 
noastre! Pentru soțiile noastre! Pentru copiii noştri! 
Luptăm pentru Wessex! 

— Luptăm! strigă cineva. 

— Şi nu doar pentru Wessex! Vocea lui Alfred devenise 
mai puternică. Avem printre noi oameni din Mercia, 
oameni din Northumbria, oameni din Anglia de est! 

Nu ştiam să fie cineva din Anglia de Est, iar din 
Northumbria eram numai eu şi Beocca, însă nimănui nu 
părea să-i pese. 

— Suntem cu toţii oamenii Angliei, strigă Alfred, şi 
luptăm pentru toţi saxonii! 

Din nou, nimeni nu zise nimic. Oamenilor le plăcea 
discursul, dar treaba cu Anglia era doar în capul regelui, 
nu şi în al lor. El visa o singură ţară, însă acel vis era prea 
măreț pentru oastea adunată în vale. 

— Şi de ce sunt danezii aici? întrebă Alfred. Le vor pe 
nevestele voastre pentru plăcerile lor, vă vor copiii să le fie 
sclavi şi vă vor casele pentru ei, dar ei nu ne cunosc! 
Rostise lent ultimele cinci cuvinte, cu pauze între ele, 
subliniindu-le. Ei nu cunosc săbiile noastre, nu cunosc 
securile noastre, lăncile noastre, ferocitatea noastră! 
Mâine, le vom da o lecţie! Mâine, îi vom face bucăţi! 
Mâine, vom înroşi pământul cu sângele lor şi-i vom face să 
schelălăie! Mâine, îi vom face să ne ceară îndurare! 

— Nu le vom arăta! strigă un om. 

— Fără îndurare! răcni Alfred, însă eu ştiam că nu era 
sincer. 

Le-ar fi arătat îndurare danezilor, le-ar fi oferit iubirea 
lui Dumnezeu, ar fi încercat să se înţeleagă cu ei, dar în 
ultimele minute învățase în sfârşit cum să le vorbească 


4 343 # 


războinicilor. 

— Mâine, strigă el, nu voi veţi lupta pentru mine! Eu voi 
lupta pentru voi! Voi lupta pentru Wessex! Voi lupta 
pentru soțiile voastre, pentru copiii voştri şi pentru casele 
voastre! Mâine, vom lupta şi, vă jur pe mormântul tatălui 
meu şi pe vieţile copiilor mei, mâine vom învinge! 

Şi atunci izbucniră ovaţiile. De fapt, nu fusese un discurs 
de luptă prea grozav, însă era cel mai bun rostit de Alfred 
vreodată. Oamenii începură să bată din picioare, iar cei 
care aveau scuturile la ei le loviră cu săbiile sau cu lăncile, 
astfel că amurgul se umplu de bubuituri ritmice în timp ce 
oamenii scandau: „Fără milă!” Strigătul ricoşa de dealuri 
şi se întorcea la noi. 

— Fără milă, fără milă! 

Eram pregătiţi. Şi danezii erau pregătiţi. 

În noaptea aceea se înnoră. Stelele dispărură una câte 
una, iar luna subţire fu înghițită de întuneric. Somnul veni 
cu greu. Am stat lângă Iseult, care îmi curăța zalele, în 
timp ce eu îmi ascuţeam săbiile. 

— Veţi învinge mâine, îmi spuse ea. 

— Ai visat asta? 

Iseult clătină din cap. 

— Visele au dispărut după ce am fost botezată. 

— Deci, ai născocit-o? 

— Trebuie s-o cred. 

Am trecut tocila peste lama sabiei. Pretutindeni în jur, 
oamenii îşi ascuţeau armele. 

— După ce toate astea se vor termina, i-am spus, noi doi 
vom pleca. Ne vom face o casă. 

— După ce se va termina, te vei duce în nord. Departe în 
nord. Te vei întoarce acasă. 

— Atunci, vei veni cu mine. 

— Poate. Ridică zalele şi începu să frece o nouă porţiune 
cu o bucată de lână. Nu-mi pot vedea viitorul. Este 
întunecat. 

— Vei fi stăpână la Bebbanburg, iar eu te voi îmbrăca în 
blănuri şi-ţi voi pune o coroană de argint strălucitor. 

Zâmbi, însă am văzut lacrimi pe chipul ei. M-am gândit 


Y% 344 # 


că erau de teamă. În noaptea aceea întreaga tabără fu 
stăpânită de teamă, mai ales când oamenii zăriră luminile 
focurilor aprinse de danezi pe dealurile din apropiere. Toţi 
am adormit până la urmă, dar m-am trezit cu mult înaintea 
zorilor, din cauza unei ploi uşoare. Oştenii începură să se 
foiască şi apoi îşi puseră echipamentul de luptă. 

Am pornit când lumina încă era cenuşie. Ploaia începea 
şi contenea, duşmănoasă şi pătrunzătoare, dar mereu în 
spatele nostru. Cei mai mulţi am mers pe jos, folosind 
puţinii cai pentru a căra scuturile. Osric şi ai lui erau în 
faţă, deoarece cunoşteau ţinutul. Alfred poruncise ca 
oamenii din Wiltunscir să se poziţioneze în flancul drept, 
iar cei din Suth Seaxa să li se alăture. După aceea urma 
regele, care îşi conducea garda formată din toţi oamenii 
care veniseră la Æthelingæg, iar împreună cu el erau 
Harald şi oamenii lui din Defnascir şi  Thornseeta. 
Burgweard şi cei din Hamptonscir aveau să lupte tot 
alături de Alfred, la fel şi ZEthelred, vărul meu din Mercia, 
în vreme ce în stânga se afla puternicul fyrd din 
Sumorsete, condus de Wiglaf. Trei mii cinci sute de 
bărbaţi. Femeile veniră cu noi. Unele aveau armele 
bărbaţilor lor, altele, propriile arme. 

Nimeni nu vorbea mult. Era o dimineaţă rece, iar ploaia 
făcuse ca iarba să fie alunecoasă. Oamenii erau flămânzi şi 
obosiţi. Toţi ne temeam. 

Alfred îmi spusese să iau vreo cincizeci de oameni pe 
care să-i conduc, dar Leofric nu voia să renunţe la atât de 
mulţi oşteni, aşa că i-am luat de la Burgweard. I-am ales pe 
oamenii care luptaseră cu mine pe Heahengel atunci când 
se numise Fyrdraca, în număr de douăzeci şi şase. Steapa 
era cu noi, pentru că începuse să-i placă tare mult de mine, 
la fel şi părintele Pyrlig, care purta veşminte de războinic, 
nu de preot. Cu totul, nu eram nici treizeci. În timp ce 
urcam pe lângă o movilă verde în care era înmormântat un 
om din vechime, Æthelwold veni la noi. 

— Alfred a zis că pot lupta alături de tine. 

— A zis el asta? 

— A zis să nu plec de lângă tine. 


% 345 9 


Am zâmbit. Dacă mi-aş fi dorit pe cineva alături, acela ar 
fi fost Eadric sau Cenwulf, Steapa sau Pyrlig, oameni în 
care puteam avea încredere că aveau să-şi ţină scuturile cu 
fermitate. 

— Să nu pleci din spatele meu, i-am zis lui Æthelwold. 

— Din spatele tău? 

— Iar în zidul de scuturi, să stai aproape în spatele meu. 
Şi să fii gata să-mi iei locul. 

Luă asta ca pe o insultă. 

— Vreau să fiu în faţă, insistă el. 

— Ai luptat vreodată într-un zid de scuturi? 

— Ştii bine că nu. 

— Atunci, nu vrei să fii în faţă. În plus, dacă Alfred 
moare, cine va fi rege? 

— Ah! zâmbi vag. Deci, să stau în spatele tău? 

— Stai în spatele meu! 

Iseult şi Hild îmi duceau calul de căpăstru. 

— Dacă pierdem, le-am spus, urcați amândouă în şa şi 
fugiţi. 

— Unde? 

— Nu contează, doar fugiţi. Luaţi banii şi plecaţi. 
Argintul şi comorile mele, toată averea mea, erau în 
coburii şeii. Iseult, fugi împreună cu Hild. 

Hild zâmbi. Era palidă, iar părul blond îi era lipit de 
creştet din pricina ploii. Nu avea nimic pe cap şi era 
îmbrăcată cu un veşmânt alb legat în talie cu o sfoară. Am 
fost surprins că venise împreună cu oastea, gândindu-mă 
că ar fi preferat să găsească o mănăstire, dar ea insistase 
să vină. 

— Vreau să-i văd morţi, îmi spuse acum. lar pe cel numit 
Erik vreau să-l omor eu însămi. 

Mângâie lungul pumnal cu lamă ascuţită pe care-l avea 
la brâu. 

— Erik este cel care... am început eu, apoi am ezitat. 

— Cel care m-a pus să mă prostituez, completă ea. 

— Deci nu era cel pe care l-am ucis în noaptea aceea? 

Clătină din cap. 

— Acela era cârmaciul corăbiei lui Erik. Dar îl voi găsi 


Y% 346 # 


pe Erik şi nu mă voi duce la nicio mănăstire până nu-l văd 
ţipând în propriul sânge. 

— E plină de ură, spuse părintele Pyrlig pe când urcam 
dealul în urma lui Iseult şi a lui Hild. 

— Nu e ceva rău pentru un creştin? 

Pyrlig râse. 

— Să trăiască e rău pentru un creştin. Spunem că o 
persoană e sfântă dacă e bună, dar foarte puţini dintre noi 
devin sfinţi. Toţi suntem răi! Însă câţiva dintre noi încearcă 
să fie buni. 

M-am uitat la Hild. 

— Se iroseşte la mănăstire. 

— Îţi plac cele slabe, nu-i aşa? chicoti Pyrlig. Mie îmi 
plac cele cărnoase ca nişte juninci bine hrănite. Dă-mi o 
britonă smeadă şi cu şoldurile ca două butoiaşe de bere şi 
m-ai făcut cel mai fericit preot. Sărmana Hild! E firavă ca o 
rază de soare, dar îl compătimesc pe danezul care-i va sta 
în cale astăzi. 

Iscoadele lui Osric se întoarseră la Alfred şi raportară că 
duşmanul aştepta la marginea coamei dealului, acolo unde 
se afla fortul oamenilor din vechime. După cum spuseră 
cercetaşii, steagurile lor erau nenumărate. De asemenea, 
văzuseră iscoade daneze, aşa că Guthrum şi Svein ştiau că 
venim. 

Am mers mai departe, tot mai sus, pe dealurile de 
calcar. Ploaia se opri, însă soarele nu apăru, pentru că tot 
cerul era un haos de cenuşiu şi negru. Vântul bătea în 
rafale dinspre vest. Am trecut pe lângă şiruri de morminte 
din vremuri străvechi, iar eu m-am întrebat dacă în ele se 
aflau războinici care se duseseră la luptă la fel ca noi şi 
dacă, în miile de ani ce aveau să vină, alţi oameni aveau să 
urce acele dealuri cu săbii şi scuturi. Am privit cerul 
întunecat în căutarea unui semn de la Thor sau Odin, 
sperând să văd vreun corb, dar n-am zărit nicio pasăre. 
Doar nori. 

Apoi, i-am văzut pe oamenii lui Osric luând-o pieziş spre 
dreapta. Când am ajuns în şaua dintre doi versanţi joşi, am 
zărit podişul, iar acolo, în faţa mea, se afla duşmanul. 


% 347 # 


Îmi plac danezii. Nu există oameni mai buni alături de 
care să lupti, să bei, să râzi şi să trăieşti. Dar în ziua aceea, 
ca în multe altele ale vieţii mele, îmi erau duşmani şi mă 
aşteptau într-un gigantic zid de scuturi care se întindea de- 
a lungul culmii. Erau mii de danezi, cu lănci, cu săbii, 
danezi care veniseră să ia acel pământ, iar noi trebuia să-l 
păstrăm pentru că era al nostru. 

— Dumnezeu să ne dea putere! rosti părintele Pyrlig 
când îi văzu pe duşmani, care începuseră să strige când 
am apărut. 

Îşi loveau lăncile şi săbiile de scuturile din lemn de tei, 
scoțând bubuituri ca de tunet. Străvechiul fort se afla în 
aripa dreaptă a armatei lor, iar pe pereţii de lut acoperiţi 
cu muşchi verde erau înghesuiți oameni. Mulţi aveau 
scuturi negre, şi deasupra lor flutura un steag negru, ceea 
ce însemna că acolo era Guthrum. Flancul lor stâng, aflat 
faţă în faţă cu flancul nostru drept, se întindea pe 
versantul descoperit, iar acolo am zărit un steag 
triunghiular susţinut de o mică prăjină care se termina cu 
o cruce, steag ce înfăţişa un cal alb. Deci, Svein comanda 
acea parte a oştirii. La dreapta danezilor, stânga noastră, 
versantul dădea spre râu. Era un povârniş abrupt, foarte 
dificil de urcat şi de coborât. Nu puteam spera să-i 
învăluim pe-acolo, fiindcă nimeni nu putea lupta pe o 
asemenea pantă. Trebuia să atacăm frontal zidul de scuturi 
şi meterezele de lut, adică lăncile, săbiile şi securile 
inamicului care ne depăşea numeric. 

Am căutat steagul cu aripă de vultur al lui Ragnar şi mi 
s-a părut că l-am zărit în fort, dar nu puteam fi sigur 
pentru că fiecare echipaj danez avea propriul steag, iar 
cele mici erau adunate laolaltă. Pe deasupra, ploaia 
începuse să cadă din nou, îngreunând desluşirea 
simbolurilor de pe ele. La dreapta, în afara fortului şi 
aproape de mai marele steag cu cal alb, se afla un steag 
saxon. Era o flamură verde, cu un vultur şi o cruce, ceea ce 
însemna că Wulfhere se afla acolo cu acea parte din fyrdul 
Wiltunscirului care-l urmase. Mai erau şi alte steaguri 
saxone în hoarda duşmană. Nu multe, poate vreo douăzeci, 


4 348 # 


şi am bănuit că danezii aduseseră oameni din Mercia ca să 
lupte pentru ei. Toate steagurile saxone erau în câmp 
deschis, nici măcar unul nefiind în fort. 

Încă eram departe, mai departe decât bătaia unei săgeți, 
şi nu puteam desluşi ce strigau danezii. Oamenii lui Osric 
alcătuiau aripa noastră dreaptă, în vreme ce Wiglaf îşi 
dusese fyrdul din Sumorsete în stânga. Formam o linie 
care să se opună liniei lor, însă, inevitabil, a noastră avea 
să fie mai scurtă. Nu erau chiar doi danezi la un saxon, dar 
pe-aproape. 

— Dumnezeu să ne ajute! murmură Pyrlig atingându-şi 
crucifixul. 

Alfred îşi chemă comandanții, adunându-i sub steagul cu 
dragon udat de ploaie. Bubuiturile danezilor continuară, 
ciocnirile a mii de arme şi scuturi, în vreme ce regele 
cerea sfatul căpeteniilor sale. 

Arnulf de Suth Seaxa, un bărbat vânos, cu barbă scurtă 
şi veşnic încruntat, propuse să atacăm. 

— Nu putem decât să atacăm, zise el arătând spre fort. 
Vom pierde nişte oameni pe ziduri, dar oricum vom pierde 
oameni. 

— Vom pierde mulţi oameni, avertiză /Ethelred, vărul 
meu. 

Conducea o trupă mică, dar statutul lui de fiu al unui 
ealdorman din Mercia îi dădea dreptul să participe la 
consiliul de război. 

— Ne-am descurca mai bine în apărare, mormăi Osric. 
Dacă un om trebuie să-şi apere pământul, nu dă înapoi, aşa 
că mai bine îi lăsăm pe ticăloşi să ne atace. 

Harald dădu din cap în semn că era de acord. 

Alfred se uită la Wiglaf de Sumorsete, care păru 
surprins că i se cerea părerea. 

— Ne vom face datoria, sire, ne vom face datoria 
indiferent ce hotărăşti. 

Eu şi Leofric ne aflam acolo, dar regele nu ne invită să 
ne spunem opinia, aşa că am tăcut. 

Alfred privi spre duşman, apoi se răsuci iarăşi spre noi. 

— Din experienţa mea, inamicul aşteaptă ceva din 


4 349 # 


partea noastră. Vorbea pedant, pe tonul cu care discuta 
teologie cu preoţii lui. Vor să facem anumite lucruri. Care 
sunt acele lucruri? 

Wiglaf ridică din umeri, în vreme ce Arnulf şi Osric 
păreau nedumeriţi. Amândoi se aşteptaseră la mai multă 
hotărâre din partea regelui. Pentru cei mai mulţi dintre 
noi, o bătălie presupunea o furie sălbatică, nimic 
inteligent, o orgie a uciderii, însă Alfred o considera o 
întrecere a inteligenţei sau poate un joc de tafl, pentru 
care aveai nevoie de minte ca să-l câştigi. Am fost sigur că 
exact asta erau pentru el cele două armate - piesele unui 
joc de tafl aşezate pe tabla cu pătrăţele. 

— Ei bine? întrebă el. 

— Se aşteaptă să atacăm, zise Osric nesigur. 

— Se aşteaptă să-l atacăm pe Wulfhere, am spus eu. 

Alfred mă răsplăti cu un zâmbet. 

— De ce pe Wulfhere? 

— Pentru că este un trădător şi un ticălos, şi un rahat de 
capră. 

— Nu, ci pentru că tu nu crezi că oamenii lui Wulfhere 
vor lupta cu aceeaşi îndârjire ca danezii, mă corectă 
regele. Şi ai dreptate, nu vor lupta la fel de aprig. Oamenii 
lui vor ezita să ucidă saxoni de-ai lor. 

— Dar Svein se află acolo, i-am atras atenţia. 

— Şi asta ce ne spune? 

Ceilalţi se holbară la el. Cunoştea răspunsul, dar nu 
putea rezista să nu facă pe învățătorul, aşa că mă îndemnă 
să vorbesc. 

— Ne spune că vor ca noi să atacăm stânga lor, dar nu 
vor să le rupem flancul, i-am zis. De aia e Svein acolo. El 
ne va ţine în loc, iar danezii din fort ne vor ataca dintr-o 
parte. Asta ne va frânge aripa dreaptă, apoi toţi nenorociţii 
se vor năpusti asupra noastră şi ne vor ucide. 

Alfred nu răspunse, dar părea îngrijorat, ceea ce sugera 
că era de acord cu mine. Ceilalţi bărbaţi se răsuciră şi se 
uitară la danezi de parcă vederea lor le-ar fi putut inspira 
un răspuns magic, dar nu fu cazul. 

— Atunci, să facem ce a sugerat lordul Arnulf, zise 


4 350 # 


Harald, să atacăm fortul. 

— Pereţii lui sunt drepţi, ne avertiză Wiglaf. 

Ealdormanul de Sumorsate era un om vesel, mereu pus 
pe râs şi generos, dar în clipa aceea, cu oamenii săi plasați 
în faţa meterezelor fortului, era mohorât. 

— Guthrum cu siguranţă ar vrea să atacăm fortul, 
remarcă regele. 

Asta creă confuzie pentru că, din spusele lui Alfred, 
reieşea că danezii îşi doreau să le atacăm aripa dreaptă la 
fel de mult cum voiau s-o atacăm pe cea stângă. Între timp, 
danezii începură să ne batjocorească pentru că nu atacam. 
Câţiva alergară spre liniile noastre şi ne strigară ocări, iar 
cei din zidul de scuturi continuau să-şi lovească armele 
într-un ritm ameninţător. Din cauza ploii, culorile de pe 
scuturile lor păreau întunecate. Erau de toate felurile, 
negre şi roşii, şi albastre, şi maro, şi galbene. 

— Deci, ce facem? întrebă Æthelred abătut. 

Nimeni nu răspunse, iar eu mi-am dat seama că Alfred, 
deşi înţelegea problema, nu avea nicio soluţie. Guthrum 
dorea să atacăm, şi probabil că nu-i păsa dacă ne 
năpusteam asupra experimentaţilor războinici ai lui Svein, 
care se aflau în stânga, sau peste cei din fortul apărat de 
şanţuri adânci şi alunecoase. Neîndoielnic, Guthrum ştia 
că nu îndrăzneam să ne retragem pentru că oamenii lui 
aveau să ne urmărească şi să ne sfâşie ca o haită de lupi 
care măcelăreşte o turmă înspăimântată. 

— Le atacăm aripa stângă, am spus eu deodată. 

Alfred încuviinţă din cap ca şi cum şi el ajunsese la 
aceeaşi concluzie. 

— Şi? mă invită el să continui. 

— Atacăm cu toţi oamenii pe care-i avem. 

În afara fortului erau probabil două mii de oameni, şi cel 
puţin jumătate din ei erau saxoni. Mă gândeam că trebuia 
să-i atacăm violent şi să-i copleşim numeric. Atunci s-ar fi 
văzut că poziţia danezilor era slabă pentru că se aflau 
chiar pe buza platoului, iar după ce ar fi fost siliţi să treacă 
de margine, n-ar fi avut încotro să se ducă decât pe panta 
lungă şi foarte abruptă. Am fi putut să-i nimicim pe cei 


% 351 # 


două mii, apoi să ne formăm din nou liniile de atac pentru 
misiunea mai dificilă de a ne confrunta cu cei trei mii aflaţi 
în fort. 

— Să atacăm cu toţi oamenii? întrebă Alfred. Dar atunci, 
Guthrum o să ne atace din flanc cu toţi luptătorii pe care-i 
are. 

— Nu va face asta, i-am zis. Va trimite nişte oameni să 
ne atace din flanc, dar îşi va ţine în fort majoritatea 
trupelor. Este precaut. Nu va abandona fortul şi nu va 
risca prea mult ca să-l salveze pe Svein. Nu se plac unul pe 
altul. 

Alfred medită la propunerea mea, dar nu părea convins. 
Se temea că, în timp ce noi îl atacam pe Svein, ceilalţi 
aveau să se repeadă asupra noastră din fort şi să ne 
copleşească aripa stângă. Încă mai cred că ar fi trebuit să- 
mi urmeze sfatul, însă destinul este inexorabil. În cele din 
urmă, regele hotărî să imite precauţia lui Guthrum: 

— Vom ataca în dreapta noastră şi-i vom alunga pe 
oamenii lui Wulfhere, dar trebuie să fim pregătiţi pentru 
un contraatac, aşa că aripa stângă rămâne pe loc. 

Osric şi Arnulf împreună cu oamenii din Wiltunscir şi 
Suth Seaxa aveau să se bată cu Svein şi cu Wulfhere în 
câmpul deschis aflat la est de fort, dar noi bănuiam că unii 
danezi aveau să iasă de după metereze şi să atace flancul 
lui Osric, aşa că Alfred avea să facă din garda lui o piedică 
în calea atacului acestora, între timp, Wigulf rămânea pe 
loc, ceea ce însemna că o treime din oamenii noştri nu 
aveau să facă nimic. 

— Dacă putem să-i înfrângem pe ăştia, spuse Alfred, 
ceilalţi se vor retrage în fort şi vom putea să-i asediem. N- 
au apă acolo, nu-i aşa? 

— N-au, confirmă Osric. 

— Deci, vor fi prinşi în capcană, conchise regele, de 
parcă problema era gata rezolvată, iar bătălia, ca şi 
câştigată. Se răsuci spre episcopul Alewold. Dacă eşti 
amabil, spune o rugăciune, te rog. 

Alewold se rugă, ploaia căzu în continuare, danezii 
continuară să ne batjocorească, iar eu mi-am dat seama că 


4 352 # 


momentul cumplit al ciocnirii zidului de scuturi era 
aproape. „Zeule, ajută-mă”, am gândit pe când îmi 
atingeam ciocanul de la gât. „Thor, ajută-ne pe toţi, fiindcă 
nu cred că vom putea învinge!” 


4 353 # 


Treisprezece 


Ne-am rugat cu toţii pe fundalul bubuiturilor daneze. 
Alewold i se adresă lui Dumnezeu vreme îndelungată, în 
general implorându-l să trimită îngeri cu săbii în flăcări, 
îngeri care ar fi fost utili, doar că nu apărură. Aşa că 
rămase în sarcina noastră să facem toată treaba. 

Ne-am pregătit de luptă. Mi-am luat scutul şi coiful de 
pe calul dus de Iseult, dar mai întâi am desprins o şuviţă 
groasă din părul ei negru. 

— Ai încredere în mine, i-am spus, văzând că era 
neliniştită. 

Am folosit un cuţitaş pentru a-i tăia părul. Am legat un 
capăt al şuviţei de plăselele Răsuflării-Şarpelui, iar la 
celălalt capăt am făcut o buclă. Iseult mă urmărea 
nedumerită. 

— De ce? vru ea să ştie. 

— Pun bucla pe încheietură, şi astfel nu mai am cum să 
pierd sabia. lar părul tău îmi va purta noroc. 

Episcopul Alewold cerea furios ca femeile să se retragă. 
Iseult se ridică pe vârfuri pentru a-mi prinde coiful cu un 
lup în creştet, apoi îmi trase capul în jos şi mă sărută prin 
deschizătura vizierei. 

— Mă voi ruga pentru tine, spuse ea. 

— Şi eu mă voi ruga, zise Hild. 

— Rugaţi-vă lui Odin şi lui Thor, le-am îndemnat, apoi le- 
am privit cum se îndepărtau trăgând calul după ele. 

Femeile urmau să stea cu caii la un sfert de milă în 
spatele zidului nostru de scuturi, dar Alfred insistă să se 
ducă şi mai departe, pentru ca nimeni să nu fie tentat să se 
repeadă la cai şi să fugă de-acolo. 

Era vremea să facem zidul de scuturi, iar asta este o 
treabă complicată. Unii se oferă să stea în primul rând, 


% 354 # 


însă majoritatea vor să rămână în spate. Osric şi 
comandanții săi îşi împingeau oamenii şi ţipau ca să-i 
aranjeze în formaţie. 

— Dumnezeu este cu noi! striga Alfred la ei. Trecea 
călare prin faţa zidului de scuturi al lui Osric şi încerca să 
încurajeze fyrdul. Dumnezeu este cu noi! răcni el din nou. 
Nu putem pierde! 

Ploaia începu să cadă mai tare. Preoţii mergeau de-a 
lungul liniilor ca să-i binecuvânteze pe oşteni şi să le 
stropească scuturile cu apă sfinţită, de parcă ploaia nu era 
îndeajuns. Fyrdul lui Osric forma patru linii, iar în spatele 
lor se aflau oameni cu sulițe. Sarcina lor era ca, atunci 
când cele două armate se întâlneau, să arunce suliţele 
peste capetele camarazilor. Danezii aveau şi ei aruncători 
de sulițe, care îşi pregăteau armele. 

— Dumnezeu este cu noi! strigă Alfred. E de partea 
noastră! Cerul ne veghează! Sfinţii se roagă pentru noi! 
Îngerii ne păzesc! Dumnezeu este cu noi! 

Vocea îi era deja răguşită. Oamenii îşi atinseră 
amuletele ca să aibă noroc, închiseră ochii rostind în gând 
o rugăciune şi îşi verificară cataramele. Cei din prima linie 
îşi atingeau repetat scuturile de-ale vecinilor. Marginea 
fiecărui scut trebuia să se suprapună peste cea a scutului 
alăturat, astfel ca inamicul să se confrunte cu un zid 
impenetrabil din lemn de tei întărit cu fier. Danezii aveau 
să formeze un zid similar, dar încă ne batjocoreau, 
provocându-ne să-i atacăm. Un tânăr se desprinse 
împleticindu-se din ultima linie a fyrdului lui Osric şi vărsă. 
Doi câini se apropiară în grabă ca să mănânce voma. Un 
suliţaş era în genunchi, tremurând şi rugându-se. 

Părintele Beocca stătea lângă steagurile lui Alfred şi se 
ruga cu mâinile ridicate. Eu mă aflam în faţa steagurilor, 
cu Steapa în dreapta şi cu Pyrlig în stânga. 

— Revarsă focul ceresc asupra lor, sfinte Dumnezeule! 
implora Beocca. Revarsă focul asupra lor şi nimiceşte-i! 
Pedepseşte-i pentru mârşăviile lor! 

Ochii îi erau strâns închişi, iar chipul îi era ridicat în 
ploaie, aşa că nu-l văzu pe Alfred galopând înapoi şi 


4 355 # 


străbătând liniile noastre. Regele urma să rămână călare 
pentru a urmări bătălia, iar Leofric şi alţi doisprezece 
oameni erau tot călare, având sarcina de a-l proteja cu 
scuturile lor de suliţele şi securile aruncate. 

— Înainte! strigă Alfred. 

— Înainte! repetă Leofric, dat fiind că vocea regelui era 
atât de răguşită. 

Nimeni nu se clinti. Osric şi oamenii lui trebuiau să 
pornească primii, dar oamenii întotdeauna ezită să se 
confrunte cu un zid de scuturi inamic. Ajută să fii beat. Am 
participat la bătălii în care ambele părţi erau ameţite bine 
cu vin de mesteacăn şi bere, însă noi nu aveam aşa ceva, 
aşa încât curajul trebuia să provină din inimi treze, numai 
că nu exista prea mult în acea dimineaţă rece şi umedă. 

— Înainte! răcni Leofric din nou. 

De data asta, Osric şi comandanții lui repetară strigătul, 
iar oamenii din Wiltunscir făcură câţiva paşi. In acel 
moment, scuturile daneze se ciocniră formând un zid la 
rândul lor, iar vederea acelui skjaldborg curmă înaintarea 
saxonilor. 

Aşa îşi numesc danezii zidul de scuturi, skjaldborg, ceea 
ce înseamnă fort de scuturi. Danezii începură să urle, 
batjocorindu-ne şi mai mult, iar doi dintre războinicii lor 
tineri s-au desprins din linia lor şi se apropiară invitându- 
ne la duel. 

— Rămâneţi în zid! bubui Leofric. 

— Nu-i băgaţi în seamă! strigă Osric. 

Din fort ieşiră cam o sută de călăreţi care se îndreptară 
la trap spre partea din spate a skjaldborgului format de 
războinicii lui Svein şi de saxonii lui Wulfhere. Svein li se 
alătură călăreţilor. I-am văzut calul alb, mantia albă şi 
coada de cal albă din creştetul coifului. Prezenţa lor îmi 
spunea că Svein se aştepta ca linia noastră să fie frântă şi 
intenţiona să-i urmărească şi să-i omoare pe oamenii care 
fugeau, la fel cum călăreţii lui îi măcelăriseră pe britonii 
lui Peredur la Dreyndynas. Danezii erau foarte încrezători, 
ceea ce era normal, având în vedere că ne depăşeau 
numeric şi erau cu toţii războinici, pe când cei mai mulţi 


Y% 356 # 


dintre oamenii noştri erau obişnuiţi mai degrabă cu plugul 
decât cu sabia. 

— Înainte! răcni Osric. 

Linia lui se urni, dar nu înaintă mai mult de un yard. 
Ploaia picura peste marginea coifului meu şi mi se 
prelingea pe sub vizieră, pe sub zale, pe piept şi pe burtă, 
făcându-mă să tremur. 

— Loveşte-i cu putere, Doamne! strigă  Beocca. 
Măcelăreşte-i fără milă! Fă-i bucăţi! 

Pyrlig se ruga, sau cel puţin asta cred că făcea, pentru 
că vorbea pe limba lui, însă am auzit cuvântul „duw” 
repetat la nesfârşit şi ştiam de la Iseult că „duw” era 
cuvântul britonilor pentru „zeu”. Æthelwold se afla în 
spatele lui Pyrlig. Ar fi trebuit să fie în spatele meu, dar 
Eadric insistase să stea el acolo, aşa că Æthelwold avea să- 
l protejeze pe Pyrlig. Pălăvrăgea neîncetat, încercând să-şi 
ascundă neliniştea. 

— Să-ţi ţii scutul ridicat, i-am spus, răsucindu-mă spre 
el. 

— Ştiu, ştiu. 

— Tu protejezi capul lui Pyrlig, pricepi? 

— Ştiu, repetă el iritat. 

— Înainte! Înainte! strigă Osric. 

Călărea înainte şi înapoi prin faţa liniei sale, cu sabia 
scoasă, şi am crezut că avea să-şi împungă oamenii cu ea 
ca să-i urnească din loc. Aceştia făcură câţiva paşi, 
scuturile danezilor se ridicară din nou, iar piesele grele din 
lemn de tei se loviră iarăşi zgomotos când se formă 
skjaldborgul, oprindu-ne avansarea. Svein şi călăreţii lui 
ajunseseră pe flancul îndepărtat, dar Osric plasase acolo 
un grup de războinici aleşi pe sprânceană, gata să apere 
capătul liniei sale. 

— Pentru Dumnezeu! Pentru Wiltunscir! strigă Osric. 
Înainte! 

Oamenii lui Alfred se aflau în stânga fyrdului lui Osric, 
puţin mai în spate, gata să înfrunte aşteptatul atac din fort. 
Am înaintat cu hotărâre; noi eram mai toţi războinici, însă 
nu puteam s-o luăm înaintea trupelor mai neliniştite ale lui 


4 357 # 


Osric. Aproape că am călcat într-o groapă unde, 
surprinzător, trei iepuraşi stăteau ghemuiţi şi tremurând. 
M-am uitat la ei şi am sperat că oamenii din spatele meu 
vor evita micuţele animale, dar am ştiut că nu aveau s-o 
facă. Nu ştiu de ce iepurii îşi lasă puii în loc deschis, dar 
asta fac, aşa că trei iepuraşi drăgălaşi stăteau speriaţi în 
acea gropiţă, fără îndoială urmând să fie primele victime 
din acea zi cu vânt şi ploaie. 

— Strigaţi la ei! ceru Osric. Spuneţi-le cât de ticăloşi 
sunt! Numiţi-i fii de târfe! ziceţi-le că sunt căcaţii nordului! 
Strigaţi la ei! 

Ştia că asta era o modalitate de a-i face pe oameni să se 
pună în mişcare. Danezii ţipau la noi făcându-ne muieri, 
zicând că nu aveam curaj, dar nimeni din rândurile noastre 
nu le dădea replica. Oamenii lui Osric începură s-o facă la 
îndemnul lui, iar cerul ud se umplu de zgomotul armelor 
lovind scuturile şi de ocările strigate de luptători. í 

Mi-am atârnat Răsuflarea-Şarpelui pe spinare. In 
încleştarea luptei, o sabie este mai uşor de apucat peste 
umăr decât de la şold, iar prima lovitură poate fi dată cu 
putere de sus. Acul-Viespii era în mâna dreaptă. Acul- 
Viespii era o sabie saxonă scurtă, o armă solidă şi foarte 
bună pentru înjunghiere; în lupta corp la corp împotriva 
unui zid de scuturi inamic putea face mai mult rău decât o 
sabie lungă. Scutul cu margini metalice îmi era prins cu 
două curele de antebraţul stâng. Avea în mijloc un bosaj 
metalic de dimensiunea unui cap de om, care reprezenta o 
armă în sine. Aflat la dreapta, Steapa avea o sabie lungă, 
nu la fel de lungă ca aceea pe care o folosise împotriva 
mea la Cippanhamm, dar era o armă zdravănă, care însă 
părea aproape firavă în mâna lui mare. Pyrlig avea o lance 
scurtă, solidă, cu vârful lat la bază. Repeta întruna o 
înşiruire de cuvinte: „Fin tad, yr hwn wyt yn y nefoedd, 
sancteiddier dy enw”. Am aflat mai târziu că era 
rugăciunea pe care discipolii o învăţaseră de la Iisus. 

Steapa murmura că danezii erau nişte ticăloşi. 

— Ticăloşilor, Doamne ajută-mă, ticăloşilor! repeta asta 
la nesfârşit: Ticăloşilor, Doamne ajută-mă, ticăloşilor! 


4 358 # 


Brusc, mi-am simţit gura prea uscată ca să pot vorbi, iar 
în stomac mi se puse un nod. 

— Înainte! Înainte! strigă Osric, iar noi am pornit, cu 
scuturile atingându-se, până am ajuns să desluşim feţele 
inamicilor. 

Le vedeam deja bărbile neîngrijite, rânjetele cu dinţi 
galbeni, le vedeam obrajii brăzdaţi de cicatrice, pielea 
ciupită de vărsat şi nasurile sparte. Viziera nu-mi permitea 
să văd decât înainte. Uneori e mai bine să n-ai viziera 
coborâtă când te baţi, ca să poţi vedea când eşti atacat din 
laterale, dar în ciocnirea a două ziduri de scuturi e o 
protecţie folositoare. Coiful era căptuşit cu piele. 
Năduşeam. Din spatele liniei daneze începură să zboare 
săgeți. Nu aveau mulţi arcaşi, aşa că săgețile erau răzlețe, 
dar ne-am ridicat scuturile ca să ne protejăm feţele. 
Oricum, niciuna nu se apropie de mine. Ne aflam puţin în 
spatele primei linii, pentru a supraveghea pereţii verzi ai 
fortului, pe care se înghesuiau danezi cu săbii. Am zărit 
acolo steagul cu aripă de vultur al lui Ragnar şi m-am 
întrebat ce avea să se întâmple dacă mă pomeneam faţă în 
faţă cu el. Am văzut securile şi lăncile, şi săbiile care ne 
căutau sufletele. Ploaia răpăia pe coifurile şi scuturile 
noastre. 

Linia se opri din nou. Zidul de scuturi al lui Osric şi 
skjaldborgul lui Svein ajunseseră la numai douăzeci de 
paşi unul de altul, iar oamenii puteau vedea feţele 
inamicilor direcţi, fiecare vedea chipul celui pe care 
trebuia să-l ucidă sau de care avea să fie ucis; în timp ce 
ambele tabere ţipau, scuipând furie şi insulte, suliţaşii îşi 
ridicară armele. 

— Ţineţi aproape! strigă cineva. 

— Scuturile să se atingă! 

— Dumnezeu este cu noi! răcni Beocca. 

— Înainte! 

Alţi doi paşi, mai degrabă împleticiţi decât hotărâți. 

— Ticăloşilor, rosti Steapa, Doamne ajută-mă, ticăloşilor! 

— Acum! urlă Osric. Acum! Atacaţi şi ucideţi! Atacaţi şi 
ucideţi! La atac! La atac! La atac! 


4 359 # 


lar oamenii din Wiltunscir atacară. Scoaseră un urlet 
războinic, atât pentru a-şi face curaj, cât şi pentru a-şi 
înspăimânta duşmanii, şi brusc, după ce durase atâta 
vreme să se urnească, zidul de scuturi înaintă. Din spatele 
liniei daneze veni o ploaie de sulițe, iar suliţele noastre 
zburară şi ele, apoi se produse ciocnirea, adevăratul tunet 
de luptă, când zidul nostru de scuturi întâlni skjaldborgul. 
Şocul coliziunii zgudui linia noastră cu atâta forţă, încât 
până şi trupele mele se clătinară, deşi încă nu se 
implicaseră în luptă. Am auzit primele ţipete, zornăitul 
tăişurilor,  bubuitul metalului izbindu-se de lemnul 
scuturilor, icnetele oamenilor, iar apoi i-am văzut pe 
danezi coborând de pe meterezele verzi, un şuvoi de 
danezi care ne atacau, intenţionând să ne distrugă din 
flanc. Exact acela era motivul pentru care Alfred ne 
plasase la stânga fyrdului lui Osric. 

— Scuturile! răcni Leofric. 

Mi-am ridicat scutul, am atins scuturile lui Steapa şi 
Pyrlig, apoi m-am aplecat pentru a întâmpina atacul. Cu 
bărbia în piept, cu trupul protejat de lemn, cu picioarele 
încordate, cu Acul-Viespii gata să lovească. În spatele şi în 
dreapta noastră, oamenii lui Osric luptau. Simţeam miros 
de sânge şi de rahat, ca în orice bătălie. Apoi am uitat de 
lupta lui Osric pentru că ploaia îmi bătea în faţă, iar 
danezii se apropiau în fugă, fără a fi format un zid de 
scuturi, doar năpustindu-se cu frenezie şi intenţia de a 
câştiga lupta dintr-un singur atac furios. În clipa aceea, 
suliţaşii noştri îşi lansară armele. 

— Acum! am strigat eu şi am făcut un pas în faţă. 

Un danez mă lovi, scut contra scut, apoi îşi cobori 
securea spre mine. Mi-am repezit Acul-Viespii şi am trecut 
de scutul lui prin laterală, iar securea lui se înfipse în 
scutul lui Eadric, care se afla deasupra capului meu. Am 
răsucit Acul-Viespii, l-am eliberat şi l-am înfipt din nou. Am 
simţit mirosul de bere din răsuflarea acră a danezului şi i- 
am văzut de aproape faţa schimonosită. Îşi trase securea, 
însă l-am înjunghiat din nou, răsucind vârful sabiei în zale 
sau os, nu mi-am dat seama în ce anume. 


Y% 360 9 


— Maică-cta a fost o balegă de porc, i-am spus. 

Urlând de furie, încercă să-şi repeadă securea spre 
coiful meu, dar eu m-am ferit şi m-am năpustit spre el, 
protejat de scutul lui Eadric. Acul-Viespii deja se înroşise, 
lama era caldă şi lipicioasă de la sângele lui; fără să stau 
pe gânduri, am smucit sabia în sus. 

Steapa striga incoerent, sabia lui lovind în stânga şi-n 
dreapta, iar danezii îl evitau. Inamicul meu se împletici şi 
căzu în genunchi. L-am lovit cu bosajul scutului, 
spărgându-i nasul şi dinţii, apoi i-am înfipt Acul-Viespii în 
gura însângerată. Alt om îi luă imediat locul, însă Pyrlig îi 
străpunse pântecul cu lancea. 

— Scuturi! am răcnit, iar Steapa şi Pyrlig îşi aliniară 
instinctiv scuturile cu al meu. 

Habar n-aveam ce se întâmpla în alte părţi de pe coama 
dealului. Ştiam doar ce se petrecea în raza de acţiune a 
Acului-Viespii. 

— Înapoi un pas! Înapoi un pas! strigă Pyrlig. 

Ne-am retras cu toţii un pas pentru ca danezii care luau 
locul celor căzuţi să se împiedice de trupurile prăbuşite ale 
camarazilor lor, apoi am păşit înainte ca să-i atacăm în 
timp ce erau dezechilibraţi. Aşa se procedează, aşa face un 
războinic, iar noi eram cei mai buni soldaţi ai lui Alfred. 
Danezii ne atacaseră cu sălbăticie, fără a se osteni să-şi 
unească scuturile, considerând că furia lor era suficientă 
pentru a ne copleşi. Fuseseră atraşi şi de vederea 
steagurilor lui Alfred, gândindu-se că, odată ce le 
capturau, bătălia era ca şi câştigată, însă atacul lor se 
lovise de zidul nostru de scuturi la fel cum un val oceanic 
se izbeşte de o faleză şi se sparge de stânci. Oamenii lor se 
prăbuşiseră pe pământ, iar sângele lor înroşea iarba, aşa 
că danezii alcătuiră în sfârşit un zid de scuturi în toată 
regula şi se îndreptară cu hotărâre spre noi. 

Am auzit scuturile duşmanilor lovindu-se, am văzut ochii 
sălbatici ai danezilor peste marginile rotunde, le-am văzut 
chipurile schimonosite în timp ce-şi adunau forţele. Apoi 
scoaseră un urlet şi se năpustiră să ne ucidă. 

— Acum! am strigat, şi ne-am repezit să-i întâmpinăm. 


% 361 # 


Zidurile de scuturi se ciocniră. Eadric se afla în spatele 
meu, împingându-mă cu putere, iar tactica de luptă în 
astfel de momente era să păstrez un spaţiu între corp şi 
pavăză încordându-mi cu putere braţul stâng şi să-mi 
înjunghii duşmanii cu Acul-Viespii pe sub scut. Eadric se 
putea bate cu sabia peste umărul meu. Aveam un spaţiu în 
dreapta pentru că Steapa era stângaci, ceea ce însemna că 
îşi ţinea scutul pe braţul drept, iar el şi-l tot îndepărta de 
mine ca să poată lovi cu sabia lui lungă. Spaţiul acela nu 
mai lat decât un picior era ca o invitaţie pentru danezi, dar 
se temeau de Steapa, aşa că nimeni nu încercă să treacă 
pe-acolo. Înălţimea lui îl făcea să se remarce în mulţime, 
iar faţa cu pielea foarte întinsă îl făcea înspăimântător. 
Mugea ca un vițel jugănit, pe jumătate țipăt, pe jumătate 
chiot de luptă, invitându-i pe danezi să se apropie pentru a 
fi ucişi. Însă ei refuzau, dându-şi seama că echipa formată 
din mine, Steapa şi Pyrlig era de temut. In alte părţi ale 
zidului de scuturi oamenii mureau şi ţipau, săbiile şi 
securile răsunau precum clopotele, dar în faţa mea danezii 
se fereau, mărginindu-se să ne ţină la distanţă cu ajutorul 
lăncilor. Le-am strigat că erau nişte laşi, dar asta nu i-a 
atras spre Acul-Viespii. Uitându-mă în stânga şi în dreapta, 
am observat că toată linia lui Alfred îi oprea pe danezi. 
Zidul nostru de scuturi era puternic. Toate exerciţiile 
făcute pe insula Æthelingæg dădeau roade, iar pentru 
danezi lupta devenea tot mai dificilă, deoarece trebuiau să 
păşească peste morţii şi răniții lor ca să ajungă la noi. În 
luptă, nimeni nu vede unde calcă, ci îşi priveşte inamicul, 
aşa că unii danezi se împiedicară, iar alţii alunecară pe 
iarba udă de ploaie. În momentul când se dezechilibrau îi 
loveam cu putere, lăncile şi săbiile repezindu-se ca nişte 
limbi de şarpe, mărind numărul de cadavre de care să se 
împiedice următorii atacatori. 

Noi, cei din garda lui Alfred, eram buni. Eram fermi pe 
poziţie. Îi băteam pe danezi, dar în spatele nostru, în 
rândurile trupelor lui Osric, Wessexul murea. 

Pentru că zidul de scuturi al lui Osric se dezmembrase. 


4 362 # 


Oamenii lui Wulfhere făcuseră asta. Nu frânseseră zidul 
de scuturi al lui Osric prin luptă, ci încercând să i se 
alăture. Cum puţini voiau să se bată pentru danezi, 
strigaseră la cei de-un neam cu ei că nu le erau duşmani şi 
că doreau să vină de partea lor, iar zidul de scuturi se 
deschisese pentru a-i lăsa să treacă, doar că oamenii lui 
Svein profitaseră de asta şi se strecuraseră prin spaţiile 
libere ca nişte pisici sălbatice. Una după alta, aceste 
deschideri fuseseră lărgite de danezii cu săbii. Îi 
înjunghiară din spate pe oamenii lui Wulfhere, împrăştiară 
trupele lui Osric şi semănară moarte în rândurile lor. 
Vikingii lui Svein erau războinici printre ţărani, ulii printre 
porumbei, iar toată aripa dreaptă a lui Alfred fu 
spulberată. Arnulf îi salvă pe oamenii din Suth Seaxa 
ducându-i în spatele rândurilor noastre, dar fyrdul lui 
Osric fu înfrânt şi alungat spre est şi sud. 

Ploaia încetase, şi un vânt rece şi umed se iscase printre 
dealuri. Oamenii lui Alfred, ale căror forţe fuseseră sporite 
cu cei patru sute de luptători ai lui Arnulf şi vreo 
doisprezece fugari ai lui Osric, rămaseră singuri după ce 
fyrdul din Wiltunscir se retrase. Oştenii de acolo erau 
împinşi departe de noi, speriaţi de Svein şi călăreţii lui. 
Fyrdul avusese opt sute de luptători aliniaţi în rânduri 
strânse, dar aceştia fuseseră dispersaţi în grupuri mici, iar 
acum se strângeau laolaltă ca să se apere unul pe altul, 
încercând să se ferească de călăreţii în galop care-i loveau 
cu lănci lungi. Tot locul era plin de cadavre. Unii dintre 
oamenii lui Osric erau răniţi şi se târau spre sud, de parcă 
ar fi fost în siguranţă acolo unde aşteptau femeile şi caii, 
lângă movila unde era înmormântat un om din vechime, 
însă călăreţii se întoarseră şi-i uciseră cu lăncile, în timp 
ce danezii care nu erau călări formau noi ziduri de scuturi 
ca să-i atace pe fugari. Nu puteam face nimic pentru a-i 
ajuta fiindcă încă ne luptam cu oamenii lui Guthrum care 
ieşiseră din fort. Cu toate că eram pe cale să câştigăm 
acea bătălie, nu puteam întoarce spatele duşmanului. Aşa 
că, lovindu-i, înjunghiindu-i şi împingându-i, i-am silit să se 
retragă spre fort. Dădură înapoi cu spatele, iar când 


Y 363 # 


băgară de seamă că nu veneam după ei, se răsuciră şi o 
luară la fugă spre pereţii verzi. Lăsară în urmă o mulţime 
de cadavre, vreo şaizeci sau şaptezeci de danezi, pe când 
noi nu pierduserăm mai mult de douăzeci de oameni. Am 
luat un lanţ de argint de la un mort, două brățări de la 
altul şi un frumos cuţit cu mâner de os, având un 
chihlimbar încrustat în plăsele, de la un al treilea. 

— Înapoi! strigă Alfred. 

Abia când am ajuns în locul unde începuserăm lupta mi- 
am dat seama de dezastrul din dreapta. Fusesem în centrul 
armatei lui Alfred, şi acum puteam vedea că puternicul 
flanc drept era împrăştiat haotic. Mulţi dintre oamenii lui 
Osric se retrăseseră pe înălţimea unde se aflau femeile şi 
caii şi făcuseră un zid de scuturi menit a-i proteja, însă cea 
mai mare parte a fyrdului fugise mai departe spre est, 
dezmembrându-se în grupuri din ce în ce mai mici. 

În cele din urmă, Svein renunţă la urmărire, dar deja 
aproape toată aripa noastră dreaptă dispăruse. Mulţi 
dintre acei oameni supravieţuiseră, dar fuseseră alungaţi 
de pe câmpie şi nu erau dispuşi să se întoarcă pentru a 
lupta din nou. Osric veni la Alfred cu două sute de oameni 
care găsiseră adăpost lângă femei şi cai, însă asta era tot 
ce rămăsese din trupele lui. Svein îşi aşeză din nou 
războinicii în formaţie cu faţa la noi, şi am văzut că le ţinea 
un discurs. 

— Ne atacă, am zis. 

— Dumnezeu o să ne apere, spuse Pyrlig. 

Avea sânge pe faţă. O sabie sau o secure îi străpunsese 
coiful şi îi tăiase pielea capului, aşa că sângele formase o 
crustă groasă pe obrazul stâng. 

— Unde era scutul tău? l-am întrebat pe Æthelwold. 

— L-am ţinut bine, răspunse el. 

Era palid şi înspăimântat. 

— Trebuia să-i protejezi capul lui Pyrlig, m-am răstit. 

— Nu-i nimic, interveni preotul, încercând să-mi 
potolească furia. 

Æthelwold păru că voia să protesteze, dar se aplecă 
brusc şi vomă. M-am întors cu spatele la el. Eram furios, 


Y% 364 # 


dar şi dezamăgit. Teama care îmi slăbea măruntaiele 
dispăruse, însă aveam impresia că toţi luptaserăm prost, 
fără tragere de inimă. Îi alungaserăm pe danezii care ne 
atacaseră, dar nu le făcuserăm atâtea pagube încât să 
abandoneze lupta. Îmi doream să simt furia luptei, bucuria 
de a ucide urlând; în loc de asta, lucrurile mergeau foarte 
greu. 

Mă uitasem după Ragnar în timpul bătăliei, temându-mă 
să nu fiu pus în situaţia de a-mi înfrunta prietenul. Când 
danezii se retrăseseră în fort, el continuase să lupte de-a 
lungul liniei. L-am zărit din nou pe metereze, privindu-ne, 
apoi m-am uitat în dreapta, aşteptându-mă să văd cum 
Svein conducea atacul împotriva noastră. În schimb, l-am 
văzut galopând spre fort şi am bănuit că se ducea să-i 
ceară întăriri lui Guthrum. 

Bătălia începuse cu mai puţin de o oră în urmă, dar 
luase o pauză. Câteva femei ne aduseră apă şi pâine 
mucegăită, în vreme ce răniții fură îngrijiţi atât cât se 
putu. l-am înfăşurat lui Eadric braţul stâng cu o fâşie de 
pânză, în locul unde o secure trecuse prin mâneca sa de 
piele. 

— Pe tine a vrut să te nimerească, stăpâne, zise el 
rânjind cu gura sa fără dinţi. 

I-am legat bine pânza. 

— Te doare? 

— Mă doare puţin, nu prea mult. Nu prea mult. 

Işi îndoi braţul, constată că-l putea mişca, apoi îşi luă 
scutul. M-am uitat din nou la oamenii lui Svein, însă nu 
păreau dornici să reia atacul. Chiar în faţa noastră, un om 
se ridică brusc dintre leşuri. Era danez, iar părul lui negru 
era împletit şi legat cu panglici. Îl crezusem mort, dar ne 
privi lung, după care căscă. Se uita direct la mine, cu gura 
deschisă; la un moment dat, un val de sânge i se revărsă 
peste buza de jos şi-i năclăi barba, apoi ochii i se dădură 
peste cap şi căzu pe spate. Oamenii lui Svein încă stăteau 
locului. Erau vreo opt sute aliniaţi. Încă formau aripa 
stângă a armatei lui Guthrum, dar acea aripă era mult mai 
mică decât atunci când oamenii lui Wulfhere fuseseră 


4 365 # 


acolo, aşa că m-am întors şi am trecut printre rândurile 
noastre ca să ajung la Alfred. 

— Sire! am strigat eu pentru a-i atrage atenţia. Să-i 
atacăm pe oamenii aceia! 

Am arătat spre trupele lui Svein. Erau la vreo două sute 
de paşi de fort, iar în clipa aceea nimeni nu-i comanda, 
căci Svein încă era dincolo de metereze. I-am cerut regelui 
să atace cu toţi oamenii din sectorul central al armatei 
noastre. Danezii aveau marginea platoului în spate, şi mă 
gândeam că i-am fi putut împinge pe acea pantă abruptă. 
Alfred mă ascultă, se uită la oamenii lui Svein, apoi clătină 
din cap fără să spună nimic. Beocca stătea în genunchi, cu 
mâinile desfăcute larg şi cu faţa crispată de intensitatea 
rugăciunii. 

— Îi putem alunga de-acolo, sire! am insistat eu. 

— Vor veni din fort, zise Alfred vrând să spună că 
danezii lui Guthrum aveau să-i ajute pe oamenii lui Svein. 

Unii ar fi făcut-o, dar mă îndoiam că ar fi venit foarte 
mulţi. 

— Dar noi vrem să-i scoatem din fort, am stăruit. Sunt 
mai uşor de omorât în câmp deschis, sire. 

Alfred clătină iarăşi din cap. Cred că, în clipa aceea, era 
aproape paralizat de teama de a nu lua o decizie greşită, 
aşa că hotărî să nu facă nimic. Purta un coif simplu, doar 
cu apărătoare pentru nas, fără vizieră, iar chipul îi era de o 
paloare bolnăvicioasă. Nu era capabil să recunoască o 
ocazie evidentă, aşa că avea să-l lase pe inamic să ia 
următoarea decizie. 

Svein fu cel care o luă. Veni cu alţi danezi din fort, vreo 
trei sau patru sute. Majoritatea oamenilor lui Guthrum 
rămaseră în spatele meterezelor, dar cei care dăduseră 
primul atac asupra gărzii lui Alfred ieşiră pe platou, 
alăturându-li-se războinicilor lui Svein şi formând zidul de 
scuturi. Am văzut steagul lui Ragnar printre ei. 

— Ne atacă, nu-i aşa? zise Pyrlig. Ploaia îi spălase o 
mare parte din sângele de pe faţă, dar spărtura din coif 
părea însângerată. Sunt teafăr, mă asigură el văzând că-i 
priveam coiful. Am fost rănit mai grav când m-am certat cu 


Y% 366 # 


nevastă-mea. Dar ticăloşii ăia ne atacă, nu? Vor să ne 
măcelărească din dreapta. 

— Îi putem învinge, sire! i-am strigat eu lui Alfred. 
Trimite-i pe toţi oamenii noştri împotriva lor! Pe toţi! 

Nu părea să mă audă. 

— Cheamă fyrdul lui Wiglaf aici, sire! i-am cerut. 

— Nu-l putem lua pe Wiglaf de-acolo, replică el indignat. 

Se temea că, dacă muta fyrdul din Sumorseete din faţa 
fortului, Guthrum avea să ne atace flancul stâng, însă eu 
ştiam că Guthrum era mult prea precaut pentru a face aşa 
ceva. Se simţea în siguranţă în spatele meterezelor şi 
dorea să rămână în siguranţă în timp ce Svein câştiga 
bătălia pentru el. Guthrum nu avea să se mişte de-acolo 
până când armata noastră nu era slăbită; abia atunci avea 
să pornească la atac. Însă Alfred nu vru să asculte. Deşi 
era un om deştept, probabil mai deştept decât mulţi alţii, 
nu înţelegea arta războiului. Nu pricepea că o bătălie nu 
depinde numai de numărul combatanţilor, că nu este ca şi 
cum ai muta piesele de tafl pe tablă şi nu depinde neapărat 
de avantajul terenului, ci de pasiune şi de nebunie, şi de o 
furie incontrolabilă, care te face să urli. 

Până în clipa aceea, eu nu simţisem nimic din toate 
astea. Noi, cei din garda lui Alfred, luptaserăm suficient de 
bine, însă doar în apărare. Nu ne năpustiserăm să-i 
măcelărim pe duşmani, aceasta fiind singura cale spre 
victorie. Şi se părea că urma să ne apărăm din nou, căci 
Alfred se răsuci pentru a ne da poruncă mie şi oamenilor 
mei, care ne aflam în dreapta liniei lui. 

— Lăsaţi steagurile la mine, şi aveţi grijă ca flancul 
nostru să fie în siguranţă. 

Ne onora cu această misiune. Capătul din dreapta al 
liniei era locul pe unde inamicul putea încerca să ne 
învăluie, iar Alfred avea nevoie de oameni buni ca să 
împiedice acest lucru, aşa că am format un grup strâns 
acolo. Departe peste vale, am văzut rămăşiţele fyrdului lui 
Osric. Se uitau la noi. M-am gândit că unii dintre ei aveau 
să se întoarcă dacă li se părea că învingem, dar în clipa 
aceea erau prea speriaţi ca să revină în armata lui Alfred. 


4 367 # 


Svein îşi călărea bidiviul alb prin faţa zidului de scuturi 
şi le striga încurajări trupelor sale. Le spunea că noi eram 
nişte cârpe şi că nu era nevoie decât de un bobârnac 
pentru a ne da de-a dura. 

— Iar eu m-am uitat, şi am văzut un cal gălbui, iar 
călăreţul său se numea Moartea, spuse Pyrlig. 

M-am uitat surprins la el. 

— E din cartea de rugăciuni, îmi explică el cu sfială, şi 
tocmai mi-a venit în minte. 

— Atunci, scoate-ţi-o din minte, i-am replicat cu asprime, 
pentru că treaba noastră este să-i ucidem, nu să ne temem 
de ei. 

M-am răsucit pentru a-i spune lui Æhelwold să aibă grijă 
să-şi ţină scutul ridicat, dar am văzut că se dusese în 
ultimul rând. Gândindu-mă că era mai bine să stea acolo, l- 
am lăsat în pace. Svein striga că eram nişte miei duşi la 
tăiere, iar oamenii lui începură să-şi lovească scuturile cu 
armele. Svein avea acum puţin peste o mie de luptători, iar 
aceştia aveau să atace divizia lui Alfred, care număra cam 
tot atâţia, însă danezii tot erau în avantaj, pentru că 
fiecare om din zidul lui de scuturi era războinic, pe când 
jumătate din oamenii noştri proveneau din fyrdurile 
comitatelor Defnascir, Thornseeta şi Hamptonscir. Dacă am 
fi avut şi fyrdul lui Wiglaf, l-am fi putut copleşi pe Svein, 
dar şi el ar fi putut face acelaşi lucru dacă Guthrum îşi 
făcea curaj să părăsească fortul. Ambele tabere erau 
precaute. Niciuna nu dorea să arunce totul în luptă, de 
teamă să nu piardă totul. 

Călăreţii lui Svein se aflau în flancul stâng, în faţa 
oamenilor mei. Doreau să ne intimideze, dar un cal nu 
intră niciodată într-un zid de scuturi, ci se fereşte într-o 
parte, aşa încât preferam să am de-a face cu călăreţi decât 
cu soldaţi pedeştri. Un cal îşi zvârlea capul dintr-o parte în 
alta, şi am văzut că avea sânge pe gât. Un altul zăcea mort 
printre cadavrele împrăştiate, în bătaia vântului rece care 
aducea primii corbi dinspre nord. 

Păsările lui Odin. 

— Veniţi să muriţi! răcni Steapa deodată. Veniţi să 


Y% 368 # 


muriţi, ticăloşilor! Veniţi! 

Strigătul lui îi făcu pe unii de-ai noştri să le arunce ocări 
danezilor. Svein se răsuci, aparent surprins de brusca 
noastră sfidare. Oamenii lui porniră spre noi, dar peste 
câteva clipe se opriră, şi mi-am dat seama mirat că erau la 
fel de temători ca noi. Îi respectasem întotdeauna pe 
danezi, considerându-i cei mai mari războinici de sub 
soare. Într-un moment de tristeţe, Alfred îmi spusese 
cândva că era nevoie de patru saxoni pentru a învinge un 
danez; era un adevăr, dar nu unul general valabil, şi în 
acea zi cu atât mai puţin, pentru că danezii nu aveau 
niciun chef să se bată. Erau posomorâţi, ezitau să 
înainteze, iar eu mi-am dat seama că Guthrum şi Svein se 
certaseră. Sau poate că frigul şi vântul umed tăiaseră 
elanul tuturor. 

— Vom câştiga această bătălie! am strigat eu fără să mă 
gândesc. 

Oamenii mă priviră întrebându-se dacă nu cumva 
avusesem o viziune trimisă de zeii mei. 

— Vom învinge! Abia dacă eram conştient că vorbeam. 
Nu intenţionasem să ţin un discurs, dar l-am ţinut. Se tem 
de noi! am strigat. Sunt speriaţi! Cei mai mulţi dintre ei se 
ascund în fort pentru că nu îndrăznesc să înfrunte armele 
saxone! lar oamenii aceia, am arătat cu Acul-Viespii spre 
rândurile lui Svein, ştiu că vor muri! Am făcut câţiva paşi 
în faţă şi mi-am desfăcut larg braţele ca să atrag atenţia 
danezilor. În mâna stângă aveam scutul, iar în dreapta, 
Acul-Viespii. Veţi muri! am răcnit în daneză, cât de tare am 
putut, apoi în engleză: Veţi muri! 

Toţi oamenii lui Alfred preluară strigătul: 

— Veţi muri! Veţi muri! 

Ceva ciudat se petrecu atunci. Beocca şi Pyrlig au 
susţinut după aceea că spiritul lui Dumnezeu cuprinsese 
armata noastră şi poate că asta se întâmplase, altminteri 
de ce am fi căpătat brusc încredere în propriile forţe. Eram 
convinşi că puteam învinge şi, în timp ce strigam, am 
început să înaintăm pas cu pas, lovind scuturile cu săbiile. 
Eu eram în fruntea oamenilor mei, batjocorindu-i pe 


Y% 369 # 


inamici, ţipând la ei, înaintând cu pas săltat, dar Alfred îmi 
strigă să-mi reiau locul în formaţie. Mai târziu, după ce 
totul se sfârşi, Beocca îmi spuse că Alfred mă strigase de 
mai multe ori, dar, în exaltarea mea, ajungând înaintea 
celorlalţi pe iarba unde zăceau cadavrele, nu-l auzisem. 
Oamenii lui Alfred mă urmau, însă el nu-i chemă înapoi, 
deşi nu le poruncise să atace. 

— Ticăloşilor! am răcnit. Căcaţi de capre! Vă bateţi ca 
nişte fete! 

Nu mai ştiu ce alte ocări am strigat în ziua aceea, ci 
doar că am strigat şi că am luat-o singur înainte, cerând ca 
măcar unul singur să vină şi să se lupte cu mine, să ne 
batem ca doi bărbaţi. 

Alfred nu aproba asemenea dueluri între zidurile de 
scuturi, poate fiindcă ştia că el n-ar fi fost în stare să se 
bată într-un astfel de duel. Oricum, le considera 
primejdioase. Când un bărbat cheamă la luptă corp la corp 
un războinic redutabil din tabăra inamică, practic îşi cere 
moartea, iar dacă moare, îi demoralizează pe ai lui şi-i dă 
curaj inamicului, aşa că Alfred ne interzicea întotdeauna să 
acceptăm provocările danezilor. În acea zi rece şi umedă, 
un om îmi acceptă provocarea. 

Svein însuşi. Svein Cal Alb, care-şi întoarse bidiviul şi-i 
dădu pinteni spre mine, având sabia în mâna dreaptă. Am 
auzit ropotul copitelor, am văzut bucăţile de pământ ud 
smulse de ele, am văzut coama armăsarului fluturând şi 
am văzut coiful cu viziera ca un cap de mistreţ pe 
deasupra scutului. În timp ce om şi cal se năpusteau spre 
mine, i-am auzit pe danezi batjocorindu-mă. În clipa aceea, 
Pyrlig strigă la mine: 

— Uhtred! Uhtred! 

Nu m-am uitat la el. Eram ocupat să-mi bag în teacă 
Acul-Viespii şi să apuc Răsuflarea-Şarpelui, dar exact 
atunci lancea cu vârf lat a lui Pyrlig se înfipse în iarba 
deasă de lângă mine. Înţelegând ce încerca să-mi spună, 
am lăsat Răsuflarea-Şarpelui pe umăr şi am înşfăcat lancea 
britonului exact când Svein ajunse lângă mine. Nu auzeam 
decât bubuitul copitelor şi nu vedeam decât mantia albă 


% 370 # 


fluturând, strălucirea sabiei ridicate, coada de cal care 
sălta în creştetul coifului, ochii albi ai calului, dinţii săi 
dezgoliţi, apoi Svein îşi smuci armăsarul spre stânga şi-şi 
repezi sabia spre mine. Ochii lui licăreau în spatele 
fantelor coifului când se aplecă să mă ucidă, dar, în vreme 
ce sabia lui cobora, eu m-am repezit spre cal şi i-am înfipt 
lancea în pântec. A trebuit să o fac cu o mână, pentru că 
pe braţul stâng aveam scutul, dar lama cea lată străpunse 
pielea şi muşchiul. Urlam încercând s-o înfig şi mai adânc, 
însă sabia lui Svein lovi ca un topor scutul meu ridicat, iar 
genunchiul lui îmi izbi coiful, aşa că am fost azvârlit cu 
putere spre spate şi am căzut în iarbă. A trebuit să dau 
drumul lăncii, care era adânc înfiptă în burta calului. 
Animalul necheza şi se zbătea, se ridica în două picioare şi 
azvârlea din copite, în timp ce un şuvoi gros de sânge se 
prelingea pe prăjina lăncii care sălta pe iarbă. 

Bidiviul o luă la goană, iar Svein reuşi cumva să rămână 
în şa. Din pântecul calului curgea sânge. Nu-l rănisem pe 
Svein, nici măcar nu-l atinsesem, dar fugea de mine, sau 
mai degrabă calul lui fugea de durere, luând-o spre zidul 
de scuturi al danezilor. Un cal coteşte instinctiv din faţa 
unui zid de scuturi, însă acela era orbit de durere. Chiar 
când ajunse lângă ele, căzu pe jumătate, alunecă pe iarba 
udă şi se izbi cu forţă de skjaldborg, spărgându-l. Oamenii 
fugiră din calea animalului. Svein se rostogoli din şa, apoi 
calul izbuti cumva să se ridice din nou, dădu cu spatele şi 
necheză disperat. Sângele îi curgea din pântec şi zbura în 
toate părţile, iar copitele lui loveau la întâmplare în danezii 
care fugeau. Venise rândul nostru să-i atacăm. Eu eram 
deja în picioare, cu Răsuflarea-Şarpelui în mâna dreaptă; 
cum inamicii se fereau de calul care nu înceta să dea din 
copite şi să se cabreze, i-am putut lovi în voie. 

Svein tocmai se ridica în picioare când oamenii lui Alfred 
ajunseră acolo. Eu n-am văzut, dar mi s-a povestit că sabia 
lui Steapa i-a tăiat capul lui Svein dintr-o lovitură. O 
lovitură atât de puternică, încât capul cu tot cu coif zbură 
prin aer. Nu ştiu dacă a fost chiar aşa, dar pot depune 
mărturie că ne cuprinsese înflăcărarea aceea clocotitoare, 


% 371 # 


oarbă a bătăliei, setea de sânge, furia de a ucide. Calul ne 
făcea treaba spărgând zidul de scuturi danez atât de bine, 
încât noi n-a trebuit decât să pătrundem prin spaţiile goale 
şi să ucidem. 

Aşa că am ucis. Alfred nu intenţionase să se întâmple 
asta. Crezuse că o să aşteptăm atacul danezilor şi sperase 
c-o să rezistăm; în schimb, noi scăpaserăm din lesa lui şi 
porniserăm masacrul. Totuşi, avu suficientă minte ca să-i 
trimită pe oamenii lui Arnulf în dreapta, pentru că oamenii 
mei erau printre danezi. Călăreţii încercaseră să ne 
ocolească şi să ajungă în spatele nostru, însă oamenii din 
Suth Seaxa îi alungară cu scuturile şi cu săbiile, apoi 
păziră flancul în timp ce toţi oamenii lui Alfred de pe 
ZEthelingeg şi toţi oamenii lui Harald din Defnascir şi 
Thornseeta se alăturară măcelului. Vărul meu era acolo cu 
mercienii lui, şi era un luptător bun. L-am văzut parând o 
lovitură, înjunghiind şi doborând un om, apoi trecând la 
altul şi ucigându-l, şi tot aşa. Umpleam culmea dealului de 
sânge danez pentru că eram furioşi, iar ei nu erau. În scurt 
timp, cei care fugiseră pe câmp, oamenii lui Osric, se 
întoarseră ca să participe la luptă. 

Călăreţii plecară. Nu i-am văzut plecând, dar povestea 
lor va fi spusă. Mă băteam, urlam, strigam la danezi să 
vină ca să fie ucişi, iar Pyrlig era alături de mine, cu o 
sabie în mână. Toată partea stângă a zidului de scuturi al 
lui Svein fusese spartă, supraviețuitorii formând mici 
grupuri care încercau să se apere. Am atacat cu scutul un 
asemenea pâlc, lovind cu bosajul său un om în spinare şi 
înjunghiindu-l cu Răsuflarea-Şarpelui. Leofric apăru de 
undeva izbind cu securea, iar Pyrlig îşi înfipse sabia în faţa 
unui om. Pentru fiecare danez erau doi saxoni, şi inamicul 
nu avu nicio şansă. Un om ceru îndurare, însă Leofric îi 
sparse coiful cu securea, iar sângele şi creierii i se 
revărsară pe metalul rupt. L-am lovit cu piciorul pentru a-l 
da la o parte din drum, apoi am înfipt Răsuflarea-Şarpelui 
în vintrele unui om care ţipă ca o femeie la naştere. Poeţii 
evocă adesea acea bătălie, vorbind despre bucuria săbiilor, 
cântecul armelor şi măcelul care a avut loc. l-am distrus 


4 372 4 


complet pe oamenii lui Svein, şi am făcut-o cu patimă, 
pricepere şi sălbăticie. Simţeam în sfârşit calmul bătăliei şi 
ştiam că nu mai puteam greşi cu nimic. Răsuflarea- 
Şarpelui avea propria viaţă, pe care o lua de la danezii 
care încercau să mi se opună, însă danezii erau deja bătuţi 
şi fugeau, toată aripa stângă a mândrilor soldaţi ai lui 
Svein fiind înfrântă. 

Brusc, n-am mai văzut niciun duşman lângă mine, cu 
excepţia celor morţi şi răniţi. Æthelwold, nepotul lui 
Alfred, îl împungea cu sabia pe un danez rănit. 

— Fie îl omori, fie îl laşi să trăiască, m-am răstit eu la el. 

Omul avea un picior rupt şi un ochi îi atârna pe obrazul 
însângerat, aşa că nu era o primejdie pentru nimeni. 

— Trebuie să omor un păgân, spuse Æthelwold. 

Dădu să-l împungă din nou cu vârful sabiei, dar eu i-am 
lovit-o cu piciorul. L-aş fi ajutat pe rănit, doar că atunci l- 
am observat pe Haesten fugind la marginea culmii. 

L-am strigat pe nume. Se răsuci şi mă văzu, de fapt văzu 
un războinic plin de sânge, înzăuat şi cu un coif cu un lup 
în creştet. Probabil că-mi recunoscuse coiful, pentru că o 
luă din nou la goană. 

— Laşule! am răcnit în urma lui. Trădătorule, laş ticălos! 
Mi-ai jurat credinţă! Eu te-am făcut bogat! Eu ţi-am salvat 
viaţa mizerabilă! 

Se opri, îmi zâmbi vag şi-şi flutură braţul stâng, de care 
atârnau resturile unui scut, apoi se repezi spre ce mai 
rămăsese din partea dreaptă a zidului de scuturi al lui 
Svein. Erau cinci sau şase sute de oameni acolo, care 
începuseră să se retragă spre fort, dar se opriră, pentru că 
oamenii lui Alfred, nemaiavând pe cine să omoare, îi 
atacau pe ei. Haesten intră în rândurile danezilor trecând 
printre scuturi, iar eu am văzut steagul cu o aripă de 
vultur deasupra lor şi am ştiut că Ragnar, prietenul meu, îi 
comanda pe acei supraviețuitori. 

Leofric striga la mine să formez un zid de scuturi. Mi-am 
dat seama că atacul îşi pierduse furia, însă deja le făcusem 
mult rău. Îi uciseserăm pe Svein şi pe mulţi dintre oamenii 
lui, iar danezii erau împinşi spre fort. M-am dus la 


4 373 # 


marginea culmii pe urmele unei dâre de sânge din iarba 
umedă şi am văzut că armăsarul alb fugise pe panta 
abruptă şi acum zăcea câţiva metri mai jos, cu picioarele 
îndoite grotesc în aer şi cu pielea albă împroşcată cu 
sânge. 

— A fost un cal bun, murmură Pyrlig. 

Venise lângă mine la marginea platoului. Crezusem că 
aceea era culmea dealului, dar pământul era scobit acolo 
de parcă un uriaş lovise versantul cu o cizmă enormă. Se 
crease o vale abruptă şi îngustă, din care se înălța un alt 
versant ce se termina cu o altă culme, iar acolo se sfârşea 
cu adevărat dealul, întrucât acea vale abruptă urca spre 
colţul estic al fortului, m-am întrebat dacă nu cumva 
oferea o cale de acces în fortăreață. Pyrlig se uita în 
continuare la calul mort. 

— Ştii ce se spune la mine acasă? întrebă el. Se spune că 
un cal bun face cât două femei bune, că o femeie bună face 
cât doi câini buni şi că un câine bun face cât doi cai buni. 

— Ce vrei să zici cu asta? 

— Las-o baltă! Aşezându-şi mâna pe umărul meu, îmi 
spuse: Pentru un saxon, te baţi bine, Uhtred. Ca un briton. 

Am decis că valea nu oferea niciun avantaj pentru un 
atac direct, aşa că am plecat de-acolo. Văzând că Ragnar 
se retrăgea pas cu pas spre fort, mi-am dat seama că acela 
era momentul potrivit pentru a-l ataca, pentru a menţine 
furia luptei şi dorinţa de a ucide, dar oamenii noştri 
începuseră să-i prade pe morţi şi pe muribunzi şi nimeni 
nu mai avea energie pentru un atac, ceea ce însemna că 
urma să asaltăm meterezele. M-am gândit la tata, care 
fusese ucis în atacul unui fort. Nu păruse să mă placă prea 
mult, probabil şi pentru că fusesem mic când el murise, iar 
acum, aveam să-i calc pe urme în capcana morţii 
reprezentată de un zid bine apărat. Destinul este 
inexorabil. 

Steagul cu cal alb al lui Svein fusese capturat, iar un om 
îl flutura către danezi. Un altul pusese coiful lui Svein în 
vârful unei lănci. Iniţial, am crezut că era capul 
războinicului, dar apoi am văzut că era doar coiful. Coada 


Y 374 # 


de cal din creştet devenise roz. Părintele Willibald avea 
mâinile înălțate către cer şi rostea o rugăciune de 
mulţumire, însă eu m-am gândit că era prematur, deoarece 
nu-i învinseserăm decât pe oamenii lui Svein, pe când 
trupele lui Guthrum încă ne aşteptau în spatele zidurilor. 
Şi Ragnar era acolo, în siguranţa fortului, ale cărui ziduri 
în semicerc se terminau la marginea platoului. Erau ziduri 
înalte, protejate de un şanţ. 

— Va fi cumplit de greu să trecem de meterezele alea, 
am spus. 

— Poate că nu va trebui s-o facem, replică Pyrlig. 

— Fireşte că va trebui. 

— Nu şi dacă Alfred îi convinge să iasă de-acolo. Preotul 
arătă cu mâna, şi l-am văzut pe rege apropiindu-se de fort 
însoţit de doi preoţi, de Osric şi de Harald. Le va permite 
să se predea, zise Pyrlig. 

Nu credeam că era vremea de discuţii. Era vremea de 
ucis, nu de negociat. 

_ — Nu se vor preda, am spus eu, fireşte că n-o vor face! 
Incă sunt convinşi că ne pot învinge. 

— Alfred va încerca să-i lămurească. 

— Nu! Am clătinat din cap furios. Le va oferi un 
armistițiu. Va propune să ia ostatici. Le va ţine o predică. 
Asta face mereu. 

M-am gândit să mă duc cu Alfred, măcar pentru a 
adăuga ceva fermitate propunerilor lui paşnice, dar n-am 
fost capabil să fac acel efort. Trei danezi se duseseră să 
discute cu el, însă am ştiut că nu aveau să-i accepte oferta. 
Nu erau învinşi, departe de asta. Aveau mai mulţi oameni 
decât noi, aveau şi zidurile fortului, aşa că încă puteau 
câştiga bătălia. 

În clipa aceea am auzit ţipete, strigăte de furie şi urlete 
de durere. Când m-am răsucit, am văzut că danezii călare 
ajunseseră la femeile noastre; femeile ţipau, şi noi nu 
puteam face nimic. 


Călăreţii danezi se  aşteptaseră să  măcelărească 
rămăşiţele zidului de scuturi al lui Alfred; în schimb, 


4 375 # 


oamenii lui Svein fuseseră cei împrăştiaţi, iar călăreţii, 
care se aflaseră pe flancul stâng al lui Svein, se 
retrăseseră în vale, gândindu-se probabil să ocolească 
armata noastră şi să ajungă la Guthrum prin vest. Pe 
drum, văzuseră femeile şi caii noştri şi consideraseră că 
erau o pradă uşoară. 

Femeile noastre aveau însă arme şi, împreună cu cei 
câţiva bărbaţi răniţi ce se aflau acolo, opuseseră o 
rezistenţă înverşunată. Avusese loc o scurtă luptă, soldată 
cu morţi, apoi călăreţii danezi, apreciind că nu merita 
efortul, plecaseră mai departe spre vest. Totul durase doar 
câteva momente, însă Hild înşfăcase o lance şi se repezise 
la un călăreț, urlând furioasă pentru ororile la care danezii 
o supuseseră în Cippanhamm. Eanfleed, care văzuse totul, 
a povestit că Hild înfipsese lancea în piciorul unui danez. 
Când omul dăduse s-o lovească cu sabia, Iseult, care fugise 
s-o ajute pe Hild, parase lovitura cu sabia ei, dar un al 
doilea danez o lovise din spate cu o secure, moment în 
care toate femeile se năpustiseră urlând şi-i alungaseră pe 
danezi. Hild supravieţuise, dar capul lui Iseult fusese spart 
aproape în două. Era moartă. 

— S-a dus la Dumnezeu, îmi spuse Pyrlig după ce Leofric 
ne dădu veştile. 

Am început să plâng, dar nu ştiu dacă de durere sau de 
furia care mă cuprinsese. N-am fost în stare să zic nimic. 
Pyrlig mă apucă de umeri. 

— Este cu Dumnezeu, Uhtred. 

— Atunci, oamenii care au trimis-o la El trebuie să 
ajungă în iad, am rostit eu. Oricare iad. Ticăloşii ăia 
trebuie să îngheţe sau să ardă! 

M-am desprins de Pyrlig şi m-am îndreptat spre Alfred. 
Şi atunci, l-am văzut pe Wulfhere. Era prizonier, păzit de 
doi oameni din garda regelui. Se lumină când mă văzu, 
deoarece credea că-i eram prieten, dar eu am scuipat spre 
el şi am mers mai departe. 

Alfred se încruntă când mă zări. Era însoţit de Osric şi 
de Harald, de părintele Beocca şi de episcopul Alewold. 
Niciunul dintre ei nu vorbea daneza, dar unul dintre danezi 


4 376 # 


vorbea engleza. Erau trei danezi pe care nu-i cunoşteam, 
însă auzisem de numele purtătorului lor de cuvânt, 
Hrothgar Ericson, care era una dintre căpeteniile lui 
Guthrum. 

— Le-au atacat pe femei, m-am răstit la Alfred. Regele se 
holbă la mine, probabil neînţelegând ce-i spusesem. Le-au 
atacat pe femei! am repetat. 

— Se vaită că femeile au fost atacate, le zise interpretul 
danez tovarăşilor săi. 

— Dacă eu mă vait, tu o să ţipi! i-am spus mânios în 
daneză. O să-ţi scot măruntaiele pe cur, o să ţi le înfăşor 
de gâtul împuţit, iar ochii tăi o să-i dau de mâncare câinilor 
mei. lar dacă vrei să traduci asta, jigodie nenorocită, tradu 
corect, sau întoarce-te să-ţi mănânci voma! 

Omul clipi, dar nu zise nimic. Hrothgar, într-o cămaşă 
strălucitoare de zale şi cu un coif argintat, zâmbi din colţul 
gurii. 

— Spune-i regelui tău că am putea fi de acord să ne 
retragem la Cippanhamm, dar vrem ostatici. 

M-am întors spre Alfred. 

— Câţi oameni mai are Guthrum? 

Tot era nemulţumit că venisem acolo, dar îmi luă în 
serios întrebarea. 

— Destui, zise el. 

— Destui pentru a păstra Cippanhammul şi alte şase 
oraşe. Trebuie să-i zdrobim acum. 

— N-aveţi decât să încercaţi, spuse Hrothgar după ce 
cuvintele mele fură traduse. 

M-am răsucit spre el. 

— Eu l-am ucis pe Ubba, el l-am doborât pe Svein şi tot 
eu îi voi tăia gâtul lui Guthrum şi-l voi trimise la curva de 
maică-sa. Aşa că vom încerca! 

— Uhtred! 

Alfred nu pricepuse ce spusesem, dar îmi auzise tonul şi 
încerca să mă calmeze. 

— Avem treabă de făcut, sire. 

Vorbea furia din mine, furia contra danezilor şi o furie la 
fel de intensă contra lui Alfred, care încă o dată era dispus 


4 377 # 


să accepte condiţiile duşmanului. O făcuse atât de des! Îi 
învingea în luptă, apoi imediat încheia un armistițiu 
deoarece credea că aveau să se creştineze, urmând să 
trăim cu toţii în pace frăţească. Asta era dorinţa lui, să 
trăiască într-o Britanie creştină, pioasă, dar în ziua aceea, 
eu aveam dreptate. Guthrum nu era învins, încă ne 
depăşea numeric şi trebuia distrus. 

— Spune-le că ni se pot preda acum, îmi ceru regele. 
Spune-le că pot să-şi lase jos armele şi să iasă din fort. 

Hrothgar trată acea propunere cu disprețul meritat. Cei 
mai mulţi dintre oamenii lui Guthrum încă nu luptaseră, şi 
danezii erau departe de a fi înfrânți. Zidurile verzi erau 
înalte, şanţurile erau adânci, iar imaginea acelor metereze 
îl determinase pe Alfred să stea de vorbă cu duşmanul. 
Ştia că mai trebuiau să moară oameni, mulţi oameni, şi că 
acela era preţul pe care nu fusese dispus să-l plătească cu 
un an în urmă, când Guthrum fusese captiv în Exanceaster, 
dar acel preţ trebuia plătit până la urmă. Era preţul 
Wessexului. 

Hrothgar nu mai avea nimic de spus, aşa că plecă. 

— Spune-i contelui Ragnar că încă sunt fratele lui, am 
strigat în urma sa. 

— Fără îndoială, te va întâlni într-o zi în Valhalla, strigă 
la rândul lui Hrothgar, apoi îşi flutură nepăsător mâna. 

Am bănuit că danezii nu intenţionaseră nicio clipă să 
negocieze un armistițiu, darămite capitularea, însă 
acceptaseră propunerea de discuţii a lui Alfred pentru că 
asta le oferea timp să-şi organizeze apărarea. 

Regele se încruntă la mine. Era enervat că intervenisem, 
dar, înainte să apuce să deschidă gura, Beocca mă întrebă: 

— Ce s-a întâmplat cu femeile? 

— S-au luptat şi i-au alungat pe ticăloşi, dar Iseult a 
murit. 

— Iseult... începu Alfred, apoi, văzându-mi lacrimile din 
ochi, nu mai ştiu ce să spună. Tresări, bolborosi ceva 
incoerent, după care închise ochii de parcă s-ar fi rugat. 
Mă bucur că a murit creştină, zise el după ce-şi adună 
gândurile. 


4 378 # 


— Amin! completă Beocca. 

— Aş fi preferat să rămână păgână şi să trăiască, m-am 
răstit eu. 

M-am întors la armata noastră, în timp ce Alfred îşi 
chema din nou comandanții. 

Chiar nu aveam de ales. Trebuia să atacăm fortul. Alfred 
vorbi o vreme despre un asediu, însă nu era o idee 
practică. Ar fi trebuit să întreţinem o armată pe culmea 
dealului, şi, cu toate că Osric insista că inamicul nu avea 
izvoare în fort, nici noi nu aveam izvoare în apropiere. 
Ambele armate ar fi suferit de sete, iar noi nu aveam 
suficienţi oameni pentru a-i opri pe danezi să coboare 
noaptea pe versantul abrupt ca să-şi aducă apă. In plus, 
dacă asediul ar fi durat mai mult de o săptămână, oamenii 
din fyrd ar fi început să plece acasă pentru a-şi vedea de 
treburile câmpului şi Alfred ar fi fost tentat să le arate milă 
danezilor, mai ales dacă Guthrum promitea să se 
convertească la creştinism. 

Aşa că i-am cerut lui Alfred să atacăm. Nu putea fi vorba 
de niciun plan sofisticat. Trebuiau alcătuite ziduri de 
scuturi şi oamenii trebuiau trimişi să atace meterezele. 
Alfred pricepu că întreaga oaste trebuia să participe la 
atac. Wiglaf şi cei din Sumorseete aveau să atace în stânga, 
ai lui Alfred, în centru, în vreme ce Osric, al cărui fyrd se 
adunase din nou şi fusese sporit cu oamenii care 
dezertaseră din armata lui Guthrum, urmau să atace în 
dreapta. 

— Ştiţi ce aveţi de făcut, spuse Alfred, însă fără niciun 
entuziasm, ştiind că ne cerea să declanşăm o orgie a 
morţii. Îi puneţi pe cei mai buni oameni în mijloc şi-i lăsaţi 
să conducă atacul, iar ceilalţi să preseze din spate şi din 
laterale. 

Nimeni nu zise nimic. Alfred zâmbi cu amărăciune. 

— Până acum, Dumnezeu a fost bun cu noi, şi nu ne va 
părăsi nici de-acum încolo. 

Totuşi, pe Iseult o părăsise. Sărmana, fragila Iseult, 
regină a întunericului şi suflet pierdut. M-am postat în 
prima linie deoarece singurul lucru pe care-l mai puteam 


4 379 # 


face pentru ea era răzbunarea. Steapa, la fel de murdar de 
sânge ca şi mine, mi se alătură. Leofric era în stânga, iar 
Pyrlig, în spatele meu. 

— Folosiţi lănci şi săbii lungi, ne sfătui preotul, nu 
chestiile alea scurte. 

— De ce? întrebă Leofric. 

— Veţi urca un zid, şi tot ce veţi putea face va fi să le 
retezaţi gleznele. Ca să-i doborâţi de-acolo. Eu am mai 
făcut asta. E nevoie de o armă lungă şi de un scut bun. 

— Doamne, ajută-ne! murmură Leofric. 

Toţi ne temeam pentru că, într-un război, puţine lucruri 
sunt atât de înfricoşătoare ca atacarea unei fortărețe. Dacă 
aş fi fost în toate minţile, aş fi ezitat să pornesc acel atac, 
dar eram chinuit de durerea pierderii lui Iseult şi n-aveam 
altceva în cap decât răzbunarea. 

— Haideţi, i-am îndemnat, să mergem! 

N-am putut pleca însă. Oamenii adunau suliţele aruncate 
în lupta de mai devreme, iar arcaşii erau aduşi în faţă. Ori 
de câte ori atacam, doream ca o ploaie de sulițe să ne 
preceadă, şi un potop de săgeți ascuţite să-l enerveze pe 
inamic, dar luă ceva timp până când suliţaşii şi arcaşii se 
postară în spatele pedestraşilor. 

Apoi, amenințătoare pentru arcaşii noştri, ploaia a 
început din nou. Puteau să tragă şi pe ploaie, dar apa le 
slăbea corzile. Cerul se întunecă şi mai tare când un mare 
nor negru se instală deasupra dealului, iar ploaia începu să 
răpăie pe coifuri. Danezii aliniaţi pe metereze îşi loveau 
scuturile cu armele în vreme ce armata noastră îşi ocupa 
poziţiile în jurul fortăreței lor. 

— Înainte! strigă Alfred, iar noi am pornit spre inamic, 
oprindu-ne la o distanţă la care nu puteam fi atinşi de 
săgețile trase din fort. 

Picăturile de ploaie erau ca nişte mărgele pe marginea 
de sus a scutului meu. In fierul de acolo era o cicatrice 
nouă, strălucitoare, lovitura unei lame, dar nu ştiam când 
se întâmplase. Danezii îşi băteau joc de noi. Aveam 
senzaţia că înaintarea noastră le convenea. Probabil că, de 
când urcase dealul şi descoperise fortul, Guthrum şi-i 


Y% 380 # 


imaginase pe oamenii lui Alfred atacându-i zidurile şi pe ai 
lui ucigându-i pe duşmani în timp ce aceştia făceau 
eforturi să ajungă la ei. Aceea era deja bătălia lui 
Guthrum. li plasase pe rivalul său, Svein, şi pe aliatul 
saxon, Wulfhere, în afara fortului sperând fără îndoială că 
aceştia aveau să distrugă o bună parte din armata noastră 
înainte ca noi să atacăm meterezele, iar pentru Guthrum 
nu conta prea mult că acele trupe fuseseră nimicite. În 
cele din urmă, oamenii lui aveau să dea bătălia pe care el 
şi-o dorise mereu. 

— În numele Domnului! strigă Alfred, însă fu amuţit de 
un tunet, un zgomot cumplit, care parcă sfărâma cerul, 
atât de puternic, încât unii dintre noi tresăriră. 

Un trăsnet căzu în interiorul fortului. Ploaia deveni 
torențială, o rupere de nori care ne lovi şi ne udă până la 
piele, apoi alte tunete se auziră din depărtare. Probabil cu 
toţii ne-am gândit că acele zgomote şi lumina sălbatică 
erau un mesaj de la Dumnezeu, pentru că întreaga oaste 
porni spre fort. Nimeni nu dăduse vreo comandă, asta dacă 
nu puneam la socoteală invocaţia lui Alfred. Pur şi simplu, 
am lansat atacul. 

Oamenii strigau în timp ce înaintau. Nu strigau insulte, 
ci doar făceau zgomot pentru a-şi da curaj. Nu alergam, ci 
mergeam, pentru că scuturile trebuiau ţinute aproape. 
Apoi, bubuitura unui alt tunet ne asurzi, iar ploaia păru să 
capete o intensitate nouă. Cădea spumegând şi pe morţi, şi 
pe vii, şi era atât de deasă, încât ne era greu să-i vedem pe 
danezii care ne aşteptau. În cele din urmă am zărit şanţul, 
din care apa deja dădea pe dinafară. Arcurile zbârnâiră şi 
săgețile zburară, zburară şi suliţele, iar pe când coboram 
în şanţ lăncile daneze se năpustiră spre noi. Una îmi lovi 
scutul şi căzu într-o parte, eu m-am împiedicat de prăjina 
ei şi m-am prăbuşit pe jumătate în apă, apoi m-am ridicat 
şi am început să urc. 

Nu toată armata încerca să traverseze şanţul. Curajul 
multora dispăruse în ultima clipă, dar peste zece grupuri 
continuară atacul. Eram ceea ce danezii numeau 
„svinfylkjas”, adică „icuri porceşti”, formaţii alcătuite din 


% 381 # 


războinici de elită care încearcă să străpungă skjaldborgul 
la fel cum un mistreţ încearcă să-şi lovească vânătorul cu 
colții. Dar de data asta trebuia nu doar să străpungem 
skjaldborgul, ci şi să traversăm un şanţ plin cu apă şi să 
urcăm pe malul celălalt. Ne-am ţinut scuturile deasupra 
capului în timp ce înaintam prin şanţ. Apoi, am început să 
urcăm, însă malul era atât de alunecos, încât cădeam 
întruna înapoi, iar suliţele danezilor ne atacau continuu. 
Cineva mă împinse din spate şi m-am târât în genunchi pe 
mal, cu scutul deasupra capului, scutul lui Pyrlig 
acoperindu-mi spinarea. Auzind un bubuit venit de sus, am 
crezut că era un tunet, doar că scutul mi se lovea de coif. 
Mi-am dat seama că un danez mă lovea încercând să-mi 
spargă scutul pentru a-şi înfige securea sau sabia în 
spinarea mea. Am înaintat puţin şi am ridicat marginea de 
jos a scutului până i-am văzut cizmele şi l-am atacat cu 
Răsuflarea-Şarpelui. Am încercat să mă ridic, dar, simțind 
o lovitură în picior, am căzut din nou. Steapa răgea lângă 
mine. Aveam noroi în gură şi auzeam lamele cufundându- 
se în scuturi sub ploaia biciuitoare: am ştiut că dăduserăm 
greş, dar am încercat din nou să mă ridic şi am atacat cu 
Răsuflarea-Şarpelui. La stânga mea, Leofric scoase un 
țipăt pătrunzător şi am văzut sânge şiroind în iarbă. Ploaia 
îl spălă instantaneu, iar un alt tunet bubui deasupra 
noastră în timp ce alunecam înapoi în şanţ. 

Malul era zgâriat în locurile unde încercaserăm să 
urcăm, iarba fusese smulsă până la calcarul alb. 
Eşuaserăm lamentabil, iar danezii ţipau sfidători. Apoi, un 
alt val de oameni se avântă în şanţ, iar ciocnirile lamelor şi 
a scuturilor reîncepură. Am urcat a doua oară, încercând 
să-mi înfig cizmele în calcar. Îmi tineam scutul ridicat, aşa 
că nu i-am văzut pe danezii care coborau spre mine, apoi 
m-am pomenit că o secure îmi lovi scutul cu atâta putere, 
încât lemnul se făcu ţăndări, iar o a doua secure îmi izbi 
coiful, făcându-mă să cad pe spate. Aş fi pierdut 
Răsuflarea-Şarpelui dacă n-ar fi fost prinsă de încheietură 
cu părul lui Iseult. Steapa izbuti să evite o lance daneză şi-l 
trase în şanţ pe inamicul care-l atacase, iar vreo şase 


4 382 # 


saxoni îl loviră şi-l înjunghiară cu o asemenea furie, încât 
se produse o vâltoare de apă, sânge şi lame. Într-un târziu, 
cineva ne îndemnă strigând să ne reluăm înaintarea. Am 
văzut că era Alfred, care descălecase şi se apropia cu gând 
să traverseze şanţul, şi am urlat la oamenii mei să-l 
protejeze. 

Eu şi Pyrlig am reuşit să ajungem în faţa regelui şi am 
rămas acolo, apărându-l în vreme ce încercam pentru a 
treia oară să urcăm pe malul însângerat. În timp ce Pyrlig 
tipa pe limba lui, iar eu înjuram în daneză, cumva am 
izbutit să urcăm până la jumătate şi să rămânem în 
picioare. Cineva, probabil Alfred, mă împingea din spate. 
Ploaia ne biciuia şi ne uda până la piele. Când bubuitul 
unui tunet zgudui cerul, mi-am repezit Răsuflarea-Şarpelui, 
încercând să dau la o parte scuturile daneze, apoi am 
repezit-o din nou, iar forţa ciocnirii sale cu un bosaj de 
scut mi se transmise prin tot braţul. Un danez tot numai 
barbă şi ochi măriţi îşi năpusti lancea spre mine. Eu m-am 
ferit, l-am atacat cu sabia, am strigat numele lui Iseult, am 
încercat să urc mai sus, danezul îşi repezi din nou lancea, 
iar vârful său mă lovi în partea din faţă a coifului, 
împingându-mi capul în spate. Atunci, un alt danez mă lovi 
în laterala capului, iar lumea întreagă începu să se 
învârtească şi se întunecă. Picioarele îmi alunecară, şi am 
fost pe jumătate conştient că mă scufundam în apa din 
şanţ. Cineva mă trase la suprafaţă şi mă târi pe celălalt 
mal al şanţului, unde am încercat să mă ridic, dar am căzut 
din nou. 

Regele! Regele! Trebuia protejat, iar ultima dată când îl 
văzusem se afla în şanţ, şi eu ştiam că Alfred nu era un 
războinic. Era viteaz, însă nu îndrăgea măcelul aşa cum îl 
îndrăgesc războinicii. Am încercat din nou să mă ridic, dar 
cizma dreaptă îmi era plină cu sânge, care se revărsă 
peste carâmb când am încercat să mă sprijin pe acel 
picior. Fundul şanţului era plin de morţi şi de muribunzi, 
jumătate din ei înecaţi, iar cei în viaţă fugiseră mâncând 
pământul, spre bucuria batjocoritoare a danezilor. 

— La mine! am strigat. 


Y 383 # 


Trebuia să mai facem un ultim efort. Steapa şi Pyrlig se 
apropiară de mine, Eadric era şi el acolo. Eram ametit, 
auzeam un ţiuit continuu şi braţul îmi era slăbit, dar 
trebuia să facem acel ultim efort. 

— Unde-i regele? am întrebat. 

— L-am scos din şanţ, spuse Pyrlig. 

— E în siguranţă? 

— Le-am zis preoţilor să-l ţină locului. Le-am spus să-l 
imobilizeze dacă încearcă iarăşi să vină. 

— Încă un atac! am rostit eu. 

Nu-l doream. Nu doream să calc pe cadavrele din şanţ şi 
să încerc o nouă ascensiune pe acel zid imposibil, ştiam că 
era o prostie, ştiam că probabil aveam să mor dacă atacam 
din nou, însă eram războinici, iar războinicii nu se lasă 
înfrânți. Este vorba de reputaţie. De mândrie. E nebunia 
luptei. Am început să lovesc cu Răsuflarea-Şarpelui scutul 
pe jumătate spart, apoi alţi oameni preluară ritmul. 
Danezii, aflaţi atât de aproape, ne chemau ca să ne ucidă, 
iar eu am strigat că veneam. 

— Doamne, ajută-ne! spuse Steapa. 

— Doamne, ajută-ne! repetă Pyrlig. 

Nu doream s-o fac. Eram înspăimântat, dar mă temeam 
mai tare să nu fiu numit laş decât să urc pe acele 
metereze, aşa că le-am strigat oamenilor mei să-i 
măcelărească pe ticăloşi, apoi am luat-o la fugă. Am călcat 
pe cadavrele din şanţ, am alunecat când am ajuns pe malul 
celălalt, am căzut pe scut şi m-am rostogolit într-o parte 
pentru ca niciun danez să nu-mi înfigă o lance în spinarea 
neprotejată. M-am ridicat repede, dar coiful mi se 
strâmbase în cădere, aşa că viziera mă împiedica să văd pe 
jumătate, însă, în timp ce urcam, l-am aranjat la loc cu 
mâna în care aveam sabia. Steapa era acolo, Pyrlig îmi era 
alături, aşa că eram pregătit pentru prima lovitură dură a 
danezilor. 

Aceasta nu veni. Urcam anevoie malul, cu scutul 
deasupra capului, aşteptând lovitura mortală, dar se lăsase 
tăcerea. Am ferit puţin scutul şi m-am gândit că probabil 
murisem, pentru că nu se vedea decât cerul plin de ploaie. 


Y% 384 # 


Danezii plecaseră. Cu o clipă în urmă ne insultaseră 
făcându-ne muieri şi laşi, lăudându-se cum aveau să ne 
despice burţile şi să hrănească corbii cu măruntaiele 
noastre, iar acum, dispăruseră. Am urcat pe zid şi am 
văzut un al doilea şanţ şi un al doilea zid dincolo de el. 
Danezii urcau pe acele metereze şi eu mi-am imaginat că 
aveau să-şi organizeze apărarea acolo, însă ei dispărură în 
spatele lor. Pyrlig mă apucă de braţ şi mă trase. 

— Danezii fug! strigă el. Pe Dumnezeu, ticăloşii fug! 

Trebuia să ţipe ca să se facă auzit peste zgomotul ploii. 

— Atacaţi! Atacaţi! răcni cineva, iar noi am alergat spre 
al doilea şanţ, am urcat pe malul său lipsit de apărare şi 
am văzut că oamenii lui Osric, fyrdul din Wiltunscir, care 
fusese înfrânt în primele momente ale bătăliei, izbutiseră 
să treacă de zidurile fortului. Mai târziu am aflat că se 
duseseră în valea unde calul alb zăcea mort şi, pe ploaia 
orbitoare, ajunseseră la colţul estic al fortului, care, fiindcă 
Guthrum îl considerase inaccesibil, era slab apărat. Zidul 
era mai scund acolo, aşa că năvăliseră peste el şi 
ajunseseră în spatele danezilor. 

Care fugeau. Dacă ar fi rămas, ar fi fost măcelăriți până 
la unul, aşa că traversaseră în fugă incinta mare a fortului; 
pe aceia care pricepuseră mai greu că bătălia era pierdută 
i-am încolţit noi. Eu nu doream decât să ucid pentru a o 
răzbuna pe Iseult, aşa că am doborât doi fugari lovindu-i 
cu Răsuflarea-Şarpelui atât de mânios, încât sabia trecu 
prin zale şi prin piele şi muşcă din carne la fel de adânc ca 
o secure. Urlam de furie, dorindu-mi cât mai multe victime, 
însă noi eram prea mulţi, iar danezii captivi, prea puţini. 
Ploaia cădea întruna şi tunetele bubuiau în timp ce eu 
căutam duşmani de ucis. Am văzut un ultim grup de 
danezi, spate în spate, luptând cu o mulţime de saxoni, şi 
am alergat spre ei, oprindu-mă brusc atunci când le-am 
zărit steagul. Aripa de vultur. Era Ragnar. 

În inferioritate numerică şi copleşiţi, oamenii lui 
mureau. 

— Lăsaţi-i să trăiască! am strigat. Lăsaţi-i să trăiască! 

Trei saxoni se răsuciră spre mine şi, văzându-mi părul 


4 385 # 


lung şi brăţările strălucind pe braţele acoperite de zale, 
mă crezură probabil danez, pentru că se năpustiră spre 
mine. Pe primul l-am înjunghiat cu Răsuflarea-Şarpelui, al 
doilea îmi lovi scutul cu securea, iar al treilea mă ocoli şi 
încercă să mă atace din spate, dar eu m-am întors rapid şi 
l-am lovit cu sabia. În tot acest timp, am strigat că eram 
saxon, dar nu m-au auzit. Apoi Steapa se repezi între ei şi-i 
împrăştie, iar Pyrlig mă apucă de braţ, însă eu m-am 
desprins şi am alergat spre Ragnar, care mârâia la cercul 
de inamici, invitându-i să încerce să-l omoare. Steagul lui 
căzuse şi oamenii lui erau morţi, dar el arăta ca un zeu al 
războiului cu zalele lui strălucitoare şi cu scutul spart, şi 
cu sabia lui lungă, şi cu chipul sfidător. Cercul începu să se 
strângă. M-am repezit urlând, iar el se răsuci spre mine 
crezând că veneam să-l ucid şi-şi ridică sabia, însă eu i-am 
dat-o la o parte cu scutul meu, l-am cuprins în braţe şi l-am 
trântit pe iarbă. In timp ce Steapa şi Pyrlig ne protejau, 
alungându-i pe saxoni şi spunându-le să-şi caute alte 
victime, m-am dezlipit de Ragnar, care se ridică în şezut şi 
mă privi surprins. Am văzut că mâna stângă îi era 
însângerată. O lamă care trecuse prin lemnul scutului îi 
retezase palma printre două degete, aşa încât părea că 
avea două mâini mici, în loc de una. 

— Trebuie să-ţi leg rana aia, am zis. 

— Uhtred! rosti el, parcă nevenindu-i a crede. 

— Te-am tot căutat, pentru că nu voiam să mă bat cu 
tine. 

Tresări când îşi îndepărtă rămăşiţele scutului de pe 
braţul rănit. L-am văzut pe episcopul Alewold alergând 
prin fort cu sutana plină de noroi, fluturându-şi braţele şi 
strigând că Dumnezeu îi dăduse pe păgâni pe mâinile 
noastre. 

— I-am zis lui Guthrum că trebuia să ne batem în afara 
fortului, spuse Ragnar. V-am fi ucis pe toţi. 

— Ne-aţi fi ucis, am fost eu de acord. 

Rămânând în fort, Guthrum ne îngăduise să-i tocăm 
armata pe bucățele, însă chiar şi-aşa era un miracol că 
învinseserăm. 


Y% 386 9 


— Sângerezi! observă Ragnar. 

Fusesem lovit cu o lance în spatele coapsei drepte. Am şi 
azi cicatricea. Pyrlig tăie o fâşie de material din haina unui 
mort şi bandajă mâna lui Ragnar. Vru să lege şi coapsa 
mea, dar sângerarea se domolise, aşa că am izbutit să mă 
ridic în picioare, deşi durerea, pe care n-o simţisem de 
când fusesem rănit, mă străfulgeră într-un junghi teribil. 
Am atins ciocanul lui Thor. Învinsesem! 

— Mi-au ucis femeia, i-am zis lui Ragnar. Fără un 
cuvânt, el se ridică lângă mine, şi deoarece piciorul 
începuse să mă doară cumplit, iar ultimele urme de vlagă 
mă părăsiseră, mi-am sprijinit un braţ pe umerii lui. O 
chema Iseult, am adăugat, şi fiul meu a murit şi el. Mi-a 
părut bine că ploua, altminteri mi s-ar fi văzut lacrimile de 
pe obraji. Unde-i Brida? 

— Am trimis-o în vale. 

Ne îndreptam şchiopătând spre meterezele nordice ale 
fortului. 

— Iar tu ai rămas? 

— Cineva trebuia să rămână ca ariergardă, zise el 
posomorât. 

Cred că şi el plângea, de ruşinea înfrângerii. Fusese o 
bătălie pe care Guthrum n-ar fi avut cum s-o piardă; cu 
toate astea, o pierduse. 

Pyrlig şi Steapa încă se aflau lângă mine şi am văzut că 
Eadric scotea zalele de pe un danez mort, dar pe Leofric 
nu l-am zărit. 

Când l-am întrebat pe Pyrlig unde era, preotul mă privi 
îndurerat şi clătină din cap. 

— A murit? 

— O secure l-a lovit în spinare, îmi spuse el. 

M-am simţit năucit, prea năucit pentru a vorbi, fiindcă 
nu părea posibil ca indestructibilul Leofric să fie mort. 
Totuşi era, şi-mi doream să-i fi putut oferi funeralii daneze, 
un rug funerar, aşa încât fumul trupului său să se ridice 
până în palatul zeilor. 

— Îmi pare rău, oftă Pyrlig. 

— Preţul Wessexului, am rostit eu, apoi ne-am urcat pe 


4 387 # 


meterezele nordice, care erau ticsite cu soldaţii lui Alfred. 

Ploaia se domolea, dar tot cădea în şuvoaie pe câmpia de 
jos. Era ca şi cum am fi stat la marginea lumii; în faţa 
noastră se afla un nor imens, în vreme ce sub noi, pe lunga 
pantă abruptă, sute de danezi se prăvăleau la vale, 
grăbindu-se să ajungă la caii lăsaţi la poalele dealului. 

— Guthrum, spuse Ragnar cu amărăciune. 

— Trăieşte? 

— A fost primul care a fugit. Svein i-a spus că era mai 
bine să luptăm în afara fortului, dar Guthrum s-a temut de 
înfrângere mai mult decât şi-a dorit victoria. 

Izbucniră ovaţii când steagurile lui Alfred fură aduse 
prin fortul capturat şi puse pe meterezele nordice. Regele, 
din nou călare şi cu o coroniţă de bronz pe coif, înainta 
lângă purtătorii flamurilor. Beocca era în genunchi şi îi 
mulțumea lui Dumnezeu, în vreme ce Alfred avea pe chip 
un zâmbet uimit şi o expresie neîncrezătoare. Aş putea să 
jur că a plâns când steagurile au fost înfipte în pământul 
de la marginea lumii. Dragonul şi crucea se înălţară 
deasupra regatului care aproape că fusese pierdut, dar 
fusese salvat pentru ca în Anglia să mai rămână un rege 
saxon. 

Insă Leofric era mort, la fel şi Iseult, şi o ploaie 
puternică şi deasă cădea peste pământul pe care-l 
salvasem. 

Wessex. 


| VIRTUAL r 


| fá ale 
PROJECT 


Y% 388 # 


Notă istorică 


Calul alb de la Westbury este cioplit în calcarul 
versantului de sub Bratton Camp, care se află la marginea 
dealurilor Wiltshire Downs. Dinspre nord, poate fi văzut de 
la mulţi kilometri distanţă. Superbul cal are 55 de metri 
înălţime şi 52 lăţime şi a fost cioplit în jur de 1770, fiind 
cel mai vechi dintre cei zece cai din Wiltshire, însă 
legendele locale spun că a înlocuit un cal mult mai vechi, 
care a fost tăiat în calcarul versantului după bătălia de la 
Ethandun, din 878. 

Mi-ar plăcea să cred că legenda este adevărată, dar 
istoricii nu sunt siguri în privinţa locului unde a avut loc 
bătălia de la Ethandun în care s-au înfruntat Alfred şi 
Guthrum, cu toate că Bratton Camp, care se înalţă lângă 
satul Edington, este principalul candidat. Bratton Camp 
este o fortăreață care datează din Epoca Fierului şi care 
încă stă în picioare deasupra calului alb de la Westbury. În 
foarte utila sa carte Alfred, Warrior King, John Peddie 
plasează Ethandunul la Bratton Camp şi Piatra lui Edgar la 
Kingston Deverill, în valea Wylye, iar eu sunt convins de 
argumentele sale. 

Nu există dubii în privinţa locului unde se afla 
Æthelingæg. În prezent se numeşte Athelney şi este în 
Somerset Levels, lângă Taunton, iar dacă Bratton Camp a 
rămas în mare măsură neschimbat faţă de cum era în 878, 
câmpia de lângă mare a cunoscut o transformare totală. 
Astăzi, în special datorită călugărilor medievali care au 
construit diguri şi au asanat pământul, acolo există un 
întins câmp fertil, însă în secolul al IX-lea era o mlaştină 
vastă, cu insulițe care apăreau în timpul refluxului. În acea 
zonă aproape impenetrabilă s-a retras Alfred după 
dezastrul de la Chippenham. 


Y 389 # 


Acel dezastru a fost urmarea generozităţii cu care a 
acceptat armistițiul ce i-a permis lui Guthrum să plece din 
Exeter şi să se retragă la Gloucester, oraş aflat în Mercia 
stăpânită de danezi. Armistițiul a fost întărit prin luarea de 
ostatici danezi, dar Guthrum, la fel cum încălcase 
armistițiul încheiat la Wareham, în 876, s-a dovedit din nou 
a nu fi de încredere şi, imediat după a douăsprezecea 
noapte de Crăciun, a atacat şi a capturat Chippenhamul, 
provocând astfel cea mai mare criză din îndelungata 
domnie a lui Alfred. Regele a fost învins, şi cea mai mare 
parte a ţării a fost cucerită de danezi. Unii dintre marii 
nobili, inclusiv Wulfhere, ealdorman de Wiltshire, au trecut 
în tabăra inamicului, iar regatul lui Alfred a fost redus la 
mlaştina din Somerset Levels. Cu toate astea, la venirea 
primăverii, după doar patru luni de la dezastrul din 
Chippenham, Alfred a adunat o armată, a condus-o la 
Ethandun, iar acolo, l-a învins pe Guthrum. Toate acestea 
s-au întâmplat. Ceea ce probabil nu s-a întâmplat, din 
păcate, este arderea turtelor. Povestea despre cum o 
femeie l-a lovit pe rege pentru că-i lăsase lipiile să se ardă 
este cel mai faimos basm despre Alfred, dar sursa este 
foarte târzie, aşa că nu e de încredere. 

Alfred, /ZElswith, Wulfhere, Æthelwold şi fratele (mai 
târziu, episcopul) Asser au existat cu toţii, la fel şi 
Guthrum. Svein este un personaj fictiv. Marii duşmani 
danezi de dinaintea lui Guthrum au fost cei trei fraţi 
Lothbrok, iar înfrângerea ultimului dintre ei, în bătălia de 
la Cynuit, s-a petrecut în timp ce Alfred era la Athelney. 
Din motive legate de firul naraţiunii, am mutat acea 
victorie saxonă cu un an mai devreme; ea reprezintă finalul 
romanului Ultimul regat, care îl precede pe acesta, ceea ce 
a făcut necesară inventarea unui personaj, Svein, şi a unui 
incident, incendierea corăbiilor lui Svein, pentru a înlocui 
evenimentul real de la Cynuit. 

Principalele două surse pentru domnia lui Alfred sunt 
Cronica anglo-saxonă şi Viaţa regelui Alfred scrisă de 
episcopul Asser, dar, din păcate, niciuna nu ne spune prea 
multe despre modul cum regele l-a învins pe Guthrum la 


% 390 # 


Ethandun. Conform standardelor de mai târziu, ambele 
armate erau mici, însă este aproape sigur că a lui Guthrum 
era considerabil mai mare decât a lui Alfred. Fyrdul vest- 
saxon care a învins la Ethandun era format în special din 
oameni din Somerset, Wiltshire şi vestul Hampshire-ului, 
ceea ce sugerează că tot estul Wessexului şi cea mai mare 
partea a nordului ţării erau sub stăpânire daneză. Ştim 
astăzi că fyrdul din Devonshire era intact (obținuse victoria 
la Cynuit), la fel şi fyrdul din Dorset, dar nicăieri nu se 
menţionează că au făcut parte din armata lui Alfred, fapt 
care sugerează că au rămas pe loc pentru a respinge 
atacuri de pe mare. Absența fyrdurilor din aceste două 
comitate puternice (dacă aşa a fost) nu face decât să 
confirme cât de remarcabilă a fost victoria lui Alfred. 

Saxonii au debarcat în Britania în secolul al V-lea. În 
secolul al IX-lea, stăpâneau aproape tot teritoriul Angliei 
de astăzi, însă atunci au venit danezii, iar regatele saxone 
s-au fărâmiţat. Ultimul regat descrie înfrângerea regatelor 
Northumbria, Mercia şi Anglia de Est, iar romanul de faţă 
relatează cum Wessexul a fost foarte aproape de a avea 
aceeaşi soartă ca a vecinilor nordici, fiind cât pe ce să se 
piardă şi el în uitare. Timp de câteva luni la începutul 
anului 878, Anglia, cu limba şi cultura sa, a fost redusă la 
câţiva kilometri pătraţi de mlaştină. Încă o înfrângere, şi 
probabil că n-ar mai fi existat o entitate politică numită 
Anglia. Poate că ar fi existat Danglia în locul ei, iar acest 
roman probabil că ar fi fost scris în daneză. Însă Alfred a 
supravieţuit, a învins, iar de aceea, istoria l-a onorat cu 
apelativul „cel Mare”. Urmaşii lui au trebuit să-i finalizeze 
opera, să recucerească cele trei regate nordice şi, pentru 
prima dată, să unească teritoriile saxone într-un regat 
numit Anglia, dar Alfred cel Mare a început totul. 

Totuşi, în 878, chiar şi după victoria de la Ethandun, 
acesta părea un vis imposibil. Este cale lungă de la calul 
alb aflat la Ethandun la mlaştinile sumbre de dincolo de 
Zidul lui Hadrian, aşa că Uhtred şi tovarăşii lui trebuie să 
participe la alte campanii militare. 


% 391 # 


4 392 # 


LOIALITĂTŢI ÎMPĂRŢITE. 
IUBIRI IMPOSIBILE, 
EROISM DINCOLO DE LIMITE 


CĂLĂRETUL MORII este al doilea roman din seria de suc- 
ces Diim regat scrisă de Bernard Cornwell, o cronică a istorici 
Angliei de la începuturile sale, „la fel de captivantă ca Urzeala 
tronurilor, dar imspirată din evenimente reale“ (Tie Observer), 
serie care a stat la baza unui excepiional serial de televiziune 
realizat de BBC. 


= 


WESSEX, ULTIMUL BASTION englez rămas neînlirăn, 
este privit cu nesat cde Horoşii cuceritori vikingi. Legat de piumâăn- 
tul amenintat prin nastere si căsătorie, dar crescut de inva- 
datorii danezi, Uhtred, un tânăr de viţă nobilă, stă în cumpănă 
întreliănclu-se cui ar trebui să-i [e credincios. Dar sångele este 
destinul său, iar când hoardele vikinge atacă, Ubired trebue 
să lase deoparte ura şi neincrederea și să lie alături de apărăto- 
rul ţării sale — regele fugar Allred. 
— 25 - 

BERNARD CORNWELL serie un roman istoric si de aven- 
turi excepțional, un roman despre curaj, datorie, devotament, 
măreție, dragoste si luptă, dând viä uncia dintre cele mai 
importante epoci din istoria Angliei. 


La 


„el mal mare scriitor de romane istorice din zilele noastre.” 


H casier Posi 


II