Bernard Cornwell — [Saxon stories] 04 Cantecul sabiei

BESTSELLER INTERNA VLONAL 


„Bernina Cornwell desene scenele 
de bănălic mai bine decăt arice ali 
autor pe care l-am citil vreoadati, 
clasic sau contemporan" 


GEORGE R.R. MARTIN 


ORNWELL 


CÂNTECUL 
SABIEI A 


f 


BERNARD CORNWELL 


Seria: The Saxon Stories 
Partea a IV-a 


CÂNTECUL SABIEI 


Original: Sword Song (2007) 


Traducere din limba engleză: 
MANUELA BULAT / GRAAL SOFT 


7 


virtual-project.eu 


ag 


ITERA? 


iLi 
Editura: LITERA 
2017 


Sword Song is voor Aukje, 
mit liefde: 
Er was eeris...! 


1 Cântecul sabiei este pentru Aukje, cu dragoste: A fost odată ca 
niciodată... (în limba neerlandeză în original) (n.tr.). 


Toponime 


Modul de scriere a toponimelor din Anglia anglo-saxonă 
a fost întotdeauna o chestiune disputată, neexistând un 
acord unanim nici măcar în privinţa denumirilor înseşi. 
Astfel, Londra apare în textele medievale ca Lundonia, 
Lundenberg, Lundenne, Lundene, Lundenwic, 
Lundenceaster sau Lundres. Fără îndoială, unii cititori vor 
prefera alte versiuni ale toponimelor din lista de mai jos, 
dar eu le-am folosit în general pe cele existente în Oxford 
Dictionary of English Place-Names pentru anii din preajma 
perioadei în care a domnit Alfred, 871-899 d.Hr. Această 
soluţie nu este infailibilă, desigur. În 956, Hayling Island 
era scrisă şi Heilincigae, şi Hæglingaiggæ. Eu, personal, 
am preferat England, în loc de Englaland, şi forma 
modernă Northumbria, în loc de Norăhymbralond, pentru 
a nu lăsa impresia că hotarele străvechiului regat 
coincideau cu cele ale ţării moderne. Prin urmare, lista de 
mai jos este pur orientativă. 


fEscengum Eashing, Surrey 

Arwan râul Orwell, Suffolk 
Beamfleot Benfleet, Essex 
Bebbanburg Bamburgh, Northumberland 
Berrocscire Berkshire 

Cair Ligualid Carlisle, Cumbria 

Caninga insula Canvey, Essex 

Cent Kent 


Cippanhamm 
Cirrenceastre 
Cisseceastre 
Coccham 
Colaun 


Chippenham, Wiltshire 
Cirencester, Gloucestershire 
Chichester, Sussex 
Cookham, Berkshire 

râul Colne, Essex 


Contwaraburg 
Cornwalum 
Cracgelad 
Dunastopol 


Dunholm 
Eoferwic 
Ethandun 
Exanceaster 
Fleot 

Francia 
Fughelness 
Grantaceaster 
Gyruum 
Hastengas 
Horseg 
Hothlege 
Hrofeceastre 
Hwealf 
Lundene 
Maeides Stana 
Medwæg 
Oxnaforda 
Padintune 
Pant 
Scaepege 
Sceaftes Eye 
Sceobyrig 
Scerhnesse 
Sture 
Sutherge 


Suthriganaweorc 


Swealwe 
Temes 
Thunresleam 
Wæced 


Wæclingastræt 


Welengaford 


Canterbury, Kent 

Cornwall 

Cricklade, Wiltshire 
Dunstable (numele roman 
Durocobrivis), Bedfordshire 
Durham, comitatul Durham 
York, Yorkshire 

Edington, Wiltshire 

Exeter, Devon 

râul Fleet, Londra 
Germania 

insula Foulness, Essex 
Cambridge, Cambridgeshire 
Jarrow, comitatul Durham 
Hastings, Sussex 

insula Horsey, Essex 

râul Hadleigh, Essex 
Rochester, Kent 

râul Crouch, Essex 

Londra 

Maidstone, Kent 

râul Medway, Kent 

Oxford, Oxfordshire 
Paddington, Greater London 
râul Blackwater, Essex 

Isle of Sheppey, Kent 
insula Sashes (la Coccham) 
Shoebury, Essex 
Sheerness, Kent 

râul Stour, Essex 

Surrey 

Southwark, Greater London 
râul Swale, Kent 

fluviul Tamisa 
Thundersley, Essex 
Watchet, Somerset 
Watling Street 

Wallingford, Oxfordshire 


Werham 
Wiltunscir 
Wintanceaster 
Wocca's Dun 
Wodenes Eye 


Wareham, Dorset 
Wiltshire 

Winchester, Hampshire 
South Ockenden, Essex 
insula Odney (la Coccham) 


PROLOG 


Întuneric. Iarnă. O noapte cu ger şi fără lună. 

Pluteam pe fluviul Temes, iar dincolo de prora înaltă a 
corabiei se vedeau stelele reflectate în apa vălurită. 
Zăpada se topise, umplând albiile pâraielor care curgeau 
de pe înălțimile de cretă ale Wessexului. Vara, aveau să 
sece, dar acum se prăvăleau spumegând pe versanţii 
lungilor dealuri verzi şi umflau fluviul, revărsându-se în 
marea îndepărtată. 

Corabia noastră, care nu avea niciun nume, se afla lângă 
ţărmul Wessexului, în timp ce Mercia era la nord. Prorele 
noastre erau îndreptate spre amonte. Ne ascundeam sub 
crengile desfrunzite ale trei sălcii, iar un odgon din piele 
împletită legat de una dintre ele ne împiedica să fim luaţi 
de curent. 

Eram treizeci şi opt de oameni pe acea corabie fără 
nume, o navă comercială care de obicei naviga pe Temes. 
Căpitanul, Ralla, stătea lângă mine, cu o mână pe vâsla de 
cârmit. Abia îl vedeam prin întuneric, dar ştiam că purta o 
vestă din piele şi avea o sabie la brâu. Ceilalţi eram 
îmbrăcaţi în piele şi zale şi aveam coifuri, scuturi, securi, 
săbii şi lănci. În noaptea asta, aveam să ucidem. 

Sihtric, servitorul meu, stătea pe vine în apropiere şi 
trecea o tocilă peste lama sabiei lui scurte. 

— Ea zice că mă iubeşte, îmi spuse el. 

— Fireşte că zice asta, i-am replicat. 

Făcu o pauză, iar când vorbi din nou, vocea i se 
însufleţise, de parcă ar fi fost încurajat de cuvintele mele. 

— Iar eu probabil că am deja nouăsprezece ani, stăpâne! 
Poate, chiar douăzeci? 

— Sau optsprezece? am sugerat eu. 

— M-aş fi putut însura acum patru ani, stăpâne! 

Vorbeam aproape în şoaptă. Noaptea era plină de 
zgomote. Valurile clipoceau, crengile desfrunzite se 
legănau în vânt şi se ciocneau una de alta, o vulpe urla de 
parcă s-ar fi chinuit în ghearele morţii, iar o bufniţă tipa în 


depărtare. Corabia scârţâia. Piatra lui Sihtric şuiera şi 
zgâria metalul. Un scut se lovi de o bancă a vâslaşilor. În 
ciuda zgomotelor nopţii, nu îndrăzneam să vorbesc mai 
tare, deoarece corabia inamică era la mică distanţă în 
amonte, iar cei care coborâseră pe mal lăsaseră 
neîndoielnic santinele. Chiar dacă ne văzuseră coborând 
spre mare pe lângă ţărmul mercian, îşi închipuiau probabil 
că ne îndreptaserăm de mult spre Lundene. 

— Dar de ce să te însori cu o prostituată? l-am întrebat 
pe Sihtric. 

— Este... începu el. 

— Este bătrână, am mârâit, trebuie să aibă vreo treizeci 
de ani. Şi nu-i întreagă la minte. E de-ajuns să vadă un 
bărbat, că-şi şi desface picioarele! Dacă-i aduni pe toţi cei 
care i-au tras-o, ai o armată destul de mare ca să cucereşti 
Britania. Alături de mine, Sihtric chicoti. Ai fi şi tu în 
armata aia, Ralla? m-am întors spre căpitan. 

— De peste douăzeci de ori, se făli acesta. 

— Mă iubeşte! spuse Sihtric posomorât. 

— Ba îţi iubeşte argintul, i-am zis. Pe deasupra, de ce să 
bagi o sabie nouă într-o teacă veche? 

E ciudat despre ce vorbesc bărbaţii înaintea unei bătălii. 
Despre orice, numai despre ce-i aşteaptă nu. Odată, pe 
când făceam parte dintr-un zid de scuturi, faţă în faţă cu 
inamicul înarmat până-n dinţi, negru de o furie 
amenințătoare, i-am auzit pe doi dintre oamenii mei 
certându-se aprig în privinţa cărei taverne făcea o bere 
mai bună. Frica pluteşte în aer ca un nor, iar noi vorbim 
despre nimicuri, prefăcându-ne că norul nu este acolo. 

— Caută una tânără, l-am sfătuit pe Sihtric. Fata olarului 
e numai bună de măritiş. Cred că are treisprezece ani. 

— E proastă, bombăni servitorul. 

— Şi tu cum eşti? Eu îţi dau argint, şi tu îl arunci în 
prima gaură întâlnită! Ultima dată când am văzut-o, purta 
o brățară pe care ţi-o dădusem ţie. 

El pufni, dar nu spuse nimic. Tatăl lui fusese Kjartan cel 
Crud, un danez care-l făcuse cu una dintre sclavele sale 
saxone. Era un băiat bun, deşi, ca să fiu drept, nu mai era 


băiat. Era un bărbat care făcuse parte dintr-un zid de 
scuturi. Un bărbat care ucisese. Un bărbat care avea să 
ucidă din nou, în noaptea asta. 

— Îţi voi găsi eu o nevastă, i-am promis. 

Atunci am auzit ţipătul. Era slab pentru că venea de 
foarte departe, doar un fel de zgârietură în întuneric care 
ne vorbea despre durere şi moarte la sud de noi. Urmară 
tipete şi urlete. Femeile ţipau şi bărbaţii, fără îndoială, 
mureau. 

— Dracu” să-i ia! mormăi Ralla. 

— O să-i trimitem noi în iad! am spus eu cu asprime. 

— Ar trebui... începu căpitanul, apoi se gândi că era mai 
bine să tacă. 

Ştiam ce voise să spună, că ar fi trebuit să protejăm 
satul acela, dar îşi dăduse seama ce i-aş fi răspuns. 

I-aş fi zis că nu ştiusem ce sat aveau să atace danezii şi, 
chiar dacă aş fi ştiut, nu l-aş fi apărat. Am fi putut apăra 
satul dacă am fi prins de veste ce intenţii aveau năvălitorii. 
Ne-am fi ascuns în case, iar în clipa atacului am fi ieşit pe 
străzi cu săbii, sulițe şi securi. Am fi ucis câţiva, dar, pe 
întuneric, mult mai mulţi ar fi scăpat, iar eu nu doream să 
scape vreunul. Voiam ca absolut toţi danezii, toţi 
norvegienii, toţi invadatorii să moară. Toţi cu excepţia 
unuia, pe care să-l trimit în est pentru a le da de veste 
vikingilor din taberele de pe malurile fluviului Temes că 
Uhtred de Bebbanburg îi aştepta. 

— Sărmanii oameni! murmură Ralla. 

Spre sud, prin încâlceala de crengi negre, am văzut o 
strălucire roşiatică ce trăda incendierea unui acoperiş de 
stuf. Strălucirea se extinse şi deveni tot mai intensă, 
luminând cerul iernii dincolo de un şir de copaci golaşi. Se 
reflecta în coifurile oamenilor mei, conferind metalului o 
nuanţă roşiatică, iar eu le-am cerut să şi le dea jos, ca nu 
cumva santinelele inamice de pe marea corabie aflată în 
faţa noastră să ne observe. 

Mi-am scos şi eu coiful cu creastă din argint în formă de 
lup. 

Eu sunt Uhtred, senior de Bebbanburg, iar în vremurile 


acelea eram un senior al războiului. Stăteam acolo 
îmbrăcat în zale şi piele, cu mantia pe umeri, tânăr şi 
puternic. Jumătate din trupele mele se aflau pe corabia lui 
Ralla, iar restul erau undeva spre vest, călare, sub 
comanda lui Finan. 

Sau cel puţin speram că aşteptau pe malul învăluit în 
noapte. Noi, cei de pe corabie, avuseserăm sarcina mai 
uşoară de a naviga pe fluviu în căutarea duşmanului, pe 
când Finan fusese nevoit să-şi conducă oamenii prin 
ţinutul cufundat în beznă. Dar aveam încredere în Finan. 
Sigur era acolo, foindu-se, strâmbându-se, aşteptând 
nerăbdător să-şi dezlănţuie sabia. 

Nu era prima noastră încercare de a organiza o 
ambuscadă pe Temes în acea iarnă lungă şi umedă, însă 
era prima dată când aveam sorţi de izbândă. În două 
rânduri mi se dăduse de ştire că vikingii intraseră prin 
spărtura creată de podul rupt de la Lundene ca să atace 
satele paşnice şi prospere ale Wessexului, dar, de ambele 
dăţi când coborâsem pe râu, nu găsisem nimic. Acum însă, 
lupii erau prinşi în capcană. Mi-am strâns degetele pe 
plăselele Răsuflării-Şarpelui, sabia mea, apoi mi-am atins 
amuleta de la gât, ce reprezenta ciocanul lui Thor. 

„Ucide-i pe toţi, ucide-i pe toţi în afară de unul!” m-am 
rugat zeului. 

Probabil că a fost frig în acea noapte lungă. Apa 
îngheţase în bălțile de pe câmp, dar nu-mi amintesc frigul. 
Am atins din nou Răsuflarea-Şarpelui şi mi s-a părut că 
începuse să vibreze. Uneori, aveam impresia că sabia 
cânta. Era un cântec slab, abia auzit, un cântec de dor, 
cântecul sabiei care tânjea după sânge. 

După aceea, când totul se sfârşi, Ralla îmi zise că nu 
încetasem nicio clipă să zâmbesc. 


Am crezut că ambuscada noastră va fi un eşec, pentru că 
invadatorii nu se întoarseră la corabia lor decât atunci 
când zorii aduseră primele gene de lumină. M-am gândit 
că santinelele lor sigur ne văzuseră, însă nu fusese aşa. 
Crengile sălciilor ne ascunseseră suficient de bine, sau 


poate că soarele de iarnă care se înălța la răsărit îi orbise. 

Noi i-am văzut pe ei. l-am văzut pe bărbaţii înzăuaţi 
mânând o ceată de femei şi copii pe o pajişte inundată de 
ploaie. Am estimat că erau vreo cincizeci de duşmani şi că 
prizonierii lor erau cam tot atâţia. Femeile probabil că 
erau tinerele din satul incendiat, cu care atacatorii 
intenționau să-şi satisfacă plăcerile. Copiii aveau să ajungă 
la piaţa de sclavi din Lundene, iar de acolo, peste mare, în 
Francia sau chiar mai departe. După ce erau folosite, şi 
femeile urmau să fie vândute. Nu eram atât de aproape 
încât să-i aud pe prizonieri plângând, dar îmi imaginam că 
asta făceau. Spre sud, unde nişte dealuri joase şi verzi se 
înălţau din lunca fluviului, mari vălătuci de fum murdăreau 
cerul senin al iernii, marcând locul unde invadatorii 
incendiaseră satul. 

Ralla dădu s-o ia din loc. 

— Aşteaptă! am murmurat, iar el încremeni. 

Era un bărbat cărunt, cu ochii ca nişte despicături 
înguste după atâţia ani în care scrutase mările. Era căpitan 
de corabie, soldat şi prieten. 

— Încă nu, am adăugat eu în şoaptă, atingând 
Răsuflarea-Şarpelui ca să mai simt vibrația oţelului. N 

Vocile bărbaţilor erau puternice, relaxate şi vesele. Işi 
împingeau prizonierii pe corabie şi-i sileau să se 
ghemuiască în cala plină de apă, astfel încât nava 
supraîncărcată să fie stabilă în timp ce naviga spre mare 
prin canalul cunoscut numai de cei mai buni şi mai bravi 
căpitani. Apoi războinicii urcară şi ei la bord cărându-şi 
prada, cazmale, găleți, cuțite şi orice altceva putea fi 
vândut, topit sau folosit. Erau oameni care uciseseră şi 
care urmau să se îmbogăţească din vânzarea prizonierilor, 
aşa că erau veseli şi nepăsători. 

lar Răsuflarea-Şarpelui cânta domol în teaca sa. 

Am auzit un zornăit când, pe cealaltă corabie, vâslele 
fură aşezate în furcheţi. Cineva strigă o comandă. 

— Împingeţi! 

Prora corabiei inamice, împodobită cu un cap de 
monstru, se îndreptă spre mijlocul fluviului, iar oamenii 


proptiră vâslele în mal şi împinseră. Nava se pusese în 
mişcare în direcţia noastră, purtată de curentul creat de 
umflarea apelor. Ralla mă privi. 

— Acum! Tăiaţi odgonul! am strigat, iar Cerdic, aflat la 
proră, reteză funia de piele care ne ţinea priponiţi de 
salcie. Foloseam doar douăsprezece vâsle, care fură 
cufundate în apă în timp ce eu m-am repezit printre 
băncile vâslaşilor răcnind: Îi vom ucide pe toţi! Îi vom 
ucide pe toţi! 

— Trageţi! ordonă Ralla, iar cei doisprezece bărbaţi se 
opintiră ca să înfrunte puterea fluviului. 

— li vom ucide pe ticăloşi până la ultimul! am strigat eu 
pe când urcam pe mica platformă de la prora, unde-mi 
lăsasem scutul. Ucideţi-i pe toţi! Ucideţi-i pe toţi! 

Mi-am pus coiful, mi-am trecut braţul stâng prin curelele 
scutului şi am scos Răsuflarea-Şarpelui din teaca sa 
căptuşită cu lână. Nu mai cânta. Ţipa. 

— Ucideţi! am zbierat. Ucideţi, ucideţi, ucideţi! 

__ Vâslele împingeau corabia în cadenţa răcnetelor mele. 
În faţa noastră, nava inamică se clătina haotic, fiindcă 
vâslaşii panicaţi nu reuşeau să-şi găsească ritmul. Oamenii 
strigau şi se loveau de bănci căutându-şi scuturile în timp 
ce câţiva se străduiau să vâslească. Femeile urlau, iar 
bărbaţii se împiedicau unii de alţii. 

— Trageti! strigă Ralla. 

Corabia noastră fără nume se năpusti pe firul curentului 
în vreme ce nava inamică era adusă spre noi. Capul ei 
monstruos avea o limbă roşie, ochi albi şi dinţi ca nişte 
pumnale. 

— Acum! am ţipat eu la Cerdic, iar el azvârli ancora cu 
gheare, care se agăţă de prora corabiei inamice, după care 
trase de lanţ pentru ca ghearele să intre în lemnul navei şi 
astfel s-o poată trage spre noi. 

— Acum, ucideţi! am răcnit, sărind la bordul ei. 

Oh, ce bucurie să fii tânăr! Să ai douăzeci şi opt de ani, 
să fii puternic, să fii un senior al războiului. Toate astea s- 
au dus deja, au mai rămas doar amintirile, iar acestea 
pălesc, însă bucuria aceea mi s-a întipărit în minte pe 


vecie. 

Prima lovitură a Răsuflării-Şarpelui fu din zbor, în timp 
ce aterizam pe platforma de la prora corabiei inamice, 
unde un om încerca să scoată ancora din lemn. Sabia mea 
îl izbi în gât atât de repede şi cu atâta forţă, încât îi reteză 
capul, care-i căzu pe spate în timp ce sângele ţâşni în jur, 
stropindu-mi faţa. Eu eram moartea care venea în zori, 
moartea cu zale şi mantie neagră împroşcate cu sânge, 
moartea purtând un coif cu creastă în formă de lup. 

Sunt bătrân acum. Atât de bătrân! Vederea îmi slăbeşte, 
muşchii şi-au pierdut vlaga, urina îmi picură, oasele mă 
dor, adorm din senin, iar apoi mă trezesc obosit. Dar îmi 
amintesc acele lupte, acele lupte de demult. Ultima mea 
soţie, o femeie cucernică şi proastă, care se vaită 
necontenit, tresare de fiecare dată când îmi aude poveştile, 
dar ce altceva mai au bătrânii, în afară de poveşti? Mă 
mustră, spunând că nu vrea să audă despre capete tăiate 
care cad în vreme ce sângele ţâşneşte strălucitor, dar cum 
altfel să-i pregătim pe tineri pentru războaiele pe care 
trebuie să le poarte? Eu am luptat toată viaţa. Asta a fost 
soarta mea, soarta tuturor. Alfred dorea să fie pace, însă 
pacea a fugit de el, iar danezii au venit şi au venit şi 
norvegienii, aşa că n-am avut încotro şi a trebuit să 
luptăm. După moartea lui Alfred, când regatul lui era deja 
puternic, au venit şi mai mulţi danezi, şi mai mulţi 
norvegieni, iar britonii au atacat din Țara Galilor şi 
scoţienii s-au năpustit din nord. Ce altceva poate face un 
bărbat decât să lupte pentru pământul lui, pentru familia 
lui, pentru casa lui şi pentru ţara lui? Mă uit la copiii mei şi 
la copiii lor şi ştiu că vor trebui să lupte şi că va fi război 
atâta vreme cât va exista o familie pe nume Uhtred şi câtă 
vreme va exista un regat pe această insulă bătută de 
vânturi. Aşa că nu putem tresări când auzim de război. Nu 
ne putem ascunde de cruzimea lui, de sângele lui, de 
duhoarea lui, de răutatea lui şi de bucuria lui pentru că 
războiul va veni peste noi fie că vrem, fie că nu. Războiul 
ne e soarta, iar wyrd bið ful âroed. Soarta nu poate fi 
schimbată. 


Aşa că spun aceste poveşti astfel încât copiii copiilor mei 
să-şi cunoască soarta. Soţia mea scânceşte, însă eu o silesc 
să asculte. Trebuie să afle cum s-a izbit corabia noastră de 
flancul celeilalte şi cum impactul a împins prora navei 
inamice spre malul sudic. Asta îmi dorisem, iar Ralla 
reuşise manevra perfect. Corabia noastră se lipi de a 
inamicului şi rupse vâslele danezilor în timp ce oamenii 
mei săreau la bord rotindu-şi săbiile şi securile. Mă 
clătinasem după prima lovitură, dar cadavrul căzuse pe 
punte, împiedicându-i pe doi danezi să ajungă la mine. Cu 
un urlet de luptă, am sărit jos să-i înfrunt. Răsuflarea- 
Şarpelui era letală. Era şi este o sabie minunată, făurită în 
nord de un fierar saxon care-şi cunoştea meseria. Luase 
şapte vergele, patru din fier şi trei din oţel, le încinsese şi 
le bătuse împreună, făcând o lamă lungă, cu două tăişuri şi 
vârful în formă de frunză. Cele patru vergele din fier, mai 
moi, fuseseră răsucite în foc, iar acele răsuciri se 
păstraseră în lamă ca nişte fâşii fantomatice care se 
unduiau ca răsuflarea de foc a unui dragon, motiv pentru 
care o numisem astfel. 

În clipa următoare, un tânăr cu barba abia crescută îşi 
năpusti securea spre mine. Am parat lovitura întinzând 
scutul, apoi mi-am înfipt Răsuflarea-Şarpelui în pântecul 
lui. Am  răsucit-o puternic cu dreapta pentru ca 
măruntaiele şi carnea muribundă să nu se încleşteze pe 
lamă, apoi am smuls-o într-un şuvoi de sânge şi mi-am tras 
spre corp scutul în care era înfiptă securea, ca să parez o 
lovitură de sabie. Sihtric era alături de mine, înfigându-şi 
sabia scurtă în vintrele altui atacator. Tot mai mulţi dintre 
oamenii mei erau deja la bord, făcând să scânteieze săbiile 
şi securile. Copii plângeau, femeile jeleau, invadatorii 
mureau. 

Prora corabiei inamice se înfipse în noroiul de la mal, în 
vreme ce pupa începu să se legene sub forţa curentului. 
dându-şi seama că aveau să moară dacă rămâneau la bord, 
câţiva danezi săriră pe mal, urmaţi de tovarăşii lor. Panica 
pusese stăpânire pe toţi atunci când Finan apăru dinspre 
vest. Peste lunca râului se lăsase o ceaţă uşoară, nişte 


fuioare rare ce pluteau deasupra băltoacelor îngheţate, iar 
din ele se iviră mândrii călăreţi ai lui Finan în formaţie de 
linie dublă, cu săbiile ridicate ca nişte sulițe. Ştiind ce avea 
de făcut, Finan, necruţătorul meu irlandez, conduse prima 
linie în galop spre cei care încercau să scape, tăindu-le 
retragerea, în vreme ce a doua linie atacă frontal. 

— Ucideţi-i pe toţi! i-am strigat. Ucideţi-i până la 
ultimul! 

Îmi răspunse printr-o fluturare a sabiei înroşite de 
sânge. L-am văzut pe Clapa, marele meu danez, 
străpungând cu lancea un duşman aflat în apa de la mal. 
Rypere îl tăia cu sabia pe unul care încerca să se ferească. 
Mâna în care Sihtric ţinea sabia era roşie. Cerdic legăna o 
secure şi striga ceva neinteligibil în timp ce lama izbea şi 
spărgea coiful unui danez, sângele şi creierii acestuia 
revărsându-se peste prizonierii îngroziţi. Imi amintesc că 
am trântit un om pe punte şi i-am înfipt Răsuflarea- 
Şarpelui în gât, apoi, sprijinindu-mă în sabie, m-am uitat 
cum faţa i se schimonosea, iar limba îi ieşea împreună cu 
sângele printre dinţii înnegriţi. Peste câteva clipe i-am 
văzut pe oamenii lui Finan întorcându-şi caii şi năpustindu- 
se spre inamicii încercuiți. Călăreţii loveau în dreapta şi-n 
stânga, vikingii ţipau, iar câţiva încercară să se predea. Un 
tânăr îngenunche pe o bancă de vâslaş, aruncându-şi 
securea şi scutul, şi îşi ridică rugător mâinile spre mine. 

— Ia-ţi securea! i-am spus în daneză. 

— Stăpâne... începu el. 

— Ia-o, l-am întrerupt eu, şi aşteaptă-mă în Valhalla. 

După ce se înarmă, Răsuflarea-Şarpelui îi reteză gâtul 
dintr-o mişcare rapidă. M-am uitat în ochii lui în timp ce-i 
curmam zilele, i-am văzut sufletul luându-şi zborul, apoi 
am păşit peste trupul care, zvârcolindu-se, alunecă de pe 
bancă în poala unei prizoniere. Femeia începu să urle 
cuprinsă de isterie. 

— Taci! i-am poruncit. 

M-am încruntat la celelalte femei şi la copii, care 
plângeau ghemuiţi în cala corabiei. Am luat Răsuflarea- 
Şarpelui cu mâna pe care aveam scutul, l-am apucat pe 


muribund de gulerul din zale şi l-am pus din nou pe bancă. 

Unul dintre copii nu plângea. Era un băiat de vreo nouă 
sau zece ani care mă privea cu gura căscată. Oare ce 
vedea? Vedea un bărbat din metal, pentru că luptasem cu 
apărătoarele de obraji ale coifului închise. Acestea te 
împiedică să vezi în lateral, dar îţi conferă un aer de-a 
dreptul înfricoşător. Băiatul acela vedea un războinic înalt, 
înzăuat, cu sabia însângerată, cu chipul oţelit, care venise 
cu o corabie a morţii. Mi-am dat jos coiful şi mi-am clătinat 
capul pentru ca părul să mi se răsfire pe umeri, apoi i-am 
aruncat coiful cu creastă de lup. 

— Ai grijă de el, băiete, i-am spus, apoi i-am dat sabia 
unei fete care abia se oprise din plâns, poruncindu-i: Spal- 
o în râu şi şterge-o cu mantia unui mort. 

I-am întins scutul lui Sihtric, apoi mi-am desfăcut larg 
braţele şi mi-am ridicat chipul spre soarele dimineţii. 

Fuseseră cincizeci şi patru de invadatori, iar şaisprezece 
încă trăiau. Erau prizonieri. Nimeni nu trecuse de oamenii 
lui Finan. Mi-am scos Acul-Viespii, sabia scurtă, care 
aducea moartea într-un zid de scuturi unde oamenii sunt 
lipiţi unul de altul ca nişte îndrăgostiţi. 

— Dacă vreuna dintre voi vrea să-l ucidă pe cel care a 
siluit-o, acum e momentul! le-am îndemnat pe femei. 

Două dintre ele doreau să se răzbune, aşa că le-am lăsat 
să folosească  Acul-Viespii. Amândouă îşi măcelăriră 
victimele. Una îl înjunghie de nenumărate ori, iar cealaltă 
îl hăcui, ambii murind încet. Dintre cei paisprezece oameni 
rămaşi, unul nu purta zale. Era căpitanul corabiei inamice. 
Avea părul sur, o barbă rară şi ochi căprui care mă priveau 
cu ostilitate. 

— De unde aţi venit? l-am întrebat. 

Se gândi să nu-mi răspundă, apoi îşi dădu seama că nu 
era o idee bună. 

— De la Beamfleot. 

— Dar cu Lundene ce-i? Vechiul oraş încă este în mâinile 
danezilor? 

— Da. 

— Da, stăpâne, l-am corectat eu. 


— Da, stăpâne, rosti el supus. 

— Atunci, te vei duce la Lundene, apoi la Beamfleot şi de 
acolo unde pofteşti, şi le vei spune vikingilor că Uhtred de 
Bebbanburg păzeşte fluviul Temes. Şi le vei mai spune că 
sunt bine-veniţi aici oricând doresc. 

Acel om rămase în viaţă. Înainte de a-l lăsa să plece i-am 
tăiat mâna dreaptă, astfel încât să nu mai poată folosi 
niciodată o sabie, şi i-am băgat ciotul sângerând în tăciuni 
aprinşi pentru a închide rana. Era un bărbat curajos. 
Tresări, dar nu ţipă când sângele îi dădu în clocot, iar 
carnea sfârâi. I-am bandajat braţul cu fâşie de pânză ruptă 
din cămaşa unui mort. 

— Pleacă! i-am poruncit. Pleacă! 

Porni spre est. Dacă era norocos, avea să 
supravieţuiască acelei călătorii şi să împrăştie vestea 
despre masacrul săvârşit de mine. 

Pe ceilalţi i-am ucis, pe absolut toţi. 

— De ce i-aţi ucis? m-a întrebat cândva noua mea soţie, 
fără să-şi ascundă dezgustul. 

— Pentru ca ei să înveţe ce este frica, desigur. 

— Dar morţii n-au cum să se teamă! 

Incerc să fiu răbdător cu ea. 

— O corabie a plecat din Beamfleot şi nu s-a mai întors, 
i-am explicat. Iar alţii care doreau să atace Wessexul, 
auzind de soarta acelei corăbii, au decis să-şi ia săbiile şi 
să atace în altă parte. Am ucis echipajul acelei corăbii 
pentru a nu trebui să ucid sute de alţi danezi. 

— Domnul lisus ar fi dorit să dai dovadă de milă, mi-a 
replicat ea cu ochii măriţi. 

E idioată, n-am ce să-i fac. 

Finan îi conduse pe săteni la casele lor arse, unde 
săpară morminte pentru morţii lor, în vreme ce oamenii 
mei atârnau leşurile inamicilor de crengile copacilor de pe 
malul fluviului. Am făcut frânghii din fâşii rupte din hainele 
lor. Le-am luat zalele, armele şi brăţările. Le-am tăiat părul 
lung pentru că-mi place să-mi călăfătuiesc scândurile 
corabiei cu părul duşmanilor ucişi, apoi i-am spânzurat, iar 
trupurile lor albe şi goale începură să se legene în vântul 


domol în vreme ce corbii se grăbeau să le ciugulească 
ochii. 

Cincizeci şi trei de cadavre atârnate de crengile 
copacilor de pe malul fluviului. Un avertisment pentru cei 
care ar fi putut să vină în urma lor. Cincizeci şi trei de 
semnale că orice invadator risca să fie nimicit dacă urca pe 
Temes. 

Apoi ne-am dus acasă, luând corabia inamicului cu noi. 

Iar Răsuflarea-Şarpelui adormi în teaca sa. 


PARTEA ÎNTÂI 


Mireasa 


Unu 
a 


— Mortul vorbeşte, îmi spuse Æthelwold. 

Era treaz de data asta. Treaz şi înfricoşat la culme. 
Vântul nopţii izbea casa, iar curenţii reci care intrau prin 
gaura pentru fum din acoperiş, pe lângă uşi şi obloane se 
înverşunau asupra licăririi roşiatice a opaiţelor. 

— Mortul vorbeşte? l-am întrebat. 

— Da, un cadavru se ridică din mormânt şi vorbeşte. Mă 
privi cu ochii măriţi, apoi dădu din cap ca să-şi întărească 
spusele. Era aplecat spre mine, iar mâinile încleştate i se 
frământau între genunchi. L-am văzut! stărui el. 

— Un cadavru care vorbeşte? 

— Se ridică! 

Îşi înălţă mâna ca să-mi arate. 

— Cine? 

— Mortul. Se ridică şi vorbeşte. E adevărat! adăugă el, 
de parcă ar fi ştiut că nu-l credeam. 

Mi-am tras banca mai aproape de vatră. Trecuseră zece 
zile de când îi ucisesem pe invadatori şi le spânzurasem 
cadavrele pe malul fluviului, iar acum, o ploaie rece răpăia 
pe acoperişul de stuf şi bătea în obloanele zăvorâte. Doi 
dintre dulăii mei zăceau în faţa focului; unul mă privi cu 
reproş când auzi banca frecându-se de podea, apoi îşi lăsă 
din nou capul jos. Casa fusese construită de romani, ceea 
ce însemna că pardoseala era din lespezi, iar pereţii, din 
piatră, însă acoperişul din stuf eu îl făcusem. Ploaia cădea 
prin gaura pentru fum. 

— Şi ce spune mortul? se interesă Gisela. 

Era soţia mea şi mama celor doi copii ai mei. 

Æthelwold nu-i răspunse imediat, poate fiindcă era de 
părere că o femeie nu trebuia să participe la o discuţie 
serioasă, dar tăcerea mea îi arătă că Gisela avea tot 


dreptul să vorbească în propria casă. Oricum, era prea 
nervos ca să-mi ceară s-o pun la locul ei. 

— Zice că eu ar trebui să fiu rege, murmură el, apoi mă 
privi, temându-se de reacţia mea. 

— Regele cui? am întrebat eu sec. 

— Al Wessexului, desigur. 

— Oh, al Wessexului, am făcut, ca şi cum nu auzisem 
nicicând de acel loc. 

— Şi chiar ar trebui să fiu rege! protestă Æthelwold. 
Tata a fost rege! 

— Iar acum, fratele tatălui tău e rege, şi oamenii sunt de 
părere că e un rege bun. 

— Şi tu crezi asta? mă provocă el. 

Nu i-am răspuns. Toată lumea ştia că nu-l plăceam pe 
Alfred şi că Alfred nu mă plăcea pe mine, dar asta nu 
însemna că Æthelwold, nepotul lui Alfred, ar fi fost un rege 
mai bun. La fel ca mine, Æthelwold se apropia de treizeci 
de ani, însă el îşi crease o reputaţie de beţiv şi de afemeiat. 
Totuşi, pretindea tronul Wessexului. Într-adevăr, tatăl lui 
fusese rege. Dacă Alfred ar fi avut o fărâmă de minte, ar fi 
pus să-i fie retezat gâtul nepotului său. În schimb, Alfred 
conta pe setea de bere a lui Æthelwold pentru a-l 
împiedica să-i facă necazuri. 

— Unde ai văzut acest cadavru viu? l-am întrebat, în loc 
să-i răspund. 

Îşi flutură mâna spre nord. 

— Pe partea cealaltă a drumului. Chiar vizavi. 

— Weeclingastreet? am zis, iar el încuviinţă din cap. 

Deci, vorbea şi cu danezii, şi cu mortul. Waeclingastreet 
este un drum care porneşte din Lundene către nord-vest, 
traversând Britania şi sfârşindu-se la Marea Irlandei, la 
graniţa cu Ţara Galilor. Tot ce se afla la sud de acel drum 
era pământ saxon şi tot ce era la nord de el fusese cedat 
danezilor. Asta se întâmplase în urma păcii încheiate în 
anul 885, cu toate că era o pace întinată de lupte şi ură. 

— Este un cadavru danez? am vrut să ştiu. 

Æthelwold aprobă. 

— Îl cheamă Bjorn, şi a fost scald la curtea lui Guthrum, 


dar a refuzat să se creştineze, aşa că Guthrum l-a ucis. 
Poate fi chemat din mormânt. Eu l-am văzut. 

M-am uitat la Gisela, care era daneză. Vrăjitoria descrisă 
de Æthelwold nu semăna cu nimic din ceea ce ştiam de la 
saxonii mei. Gisela ridică din umeri, dându-mi de înţeles că 
nici ea nu mai auzise de aşa ceva. 

— Cine îl cheamă pe mort? întrebă ea. 

— Un cadavru nou, spuse Æthelwold. 

— Cum adică un cadavru nou? 

— Cineva trebuie trimis în lumea morţilor ca să-l 
găsească pe Bjorn şi să-l aducă înapoi, explică el ca şi cum 
ar fi fost evident. 

— Aşa că trebuie omorât un om? se cutremură Gisela. 

— Cum altfel să-i trimiţi mortului un mesager? se răsti 
Æthelwold plin de arţag. 

— Şi acest Bjorn vorbeşte engleza? am intervenit. 

Pusesem acea întrebare ştiind că Æthelwold habar nu 
avea de daneză. 

— Vorbeşte engleza, răspunse el acru, neplăcându-i să 
fie chestionat. 

— Cine te-a dus la el? 

— Nişte danezi, spuse el vag. 

Am pufnit dispreţuitor. 

— Deci, nişte danezi au venit la tine şi ţi-au spus că un 
bard mort vrea să-ţi vorbească, iar tu te-ai dus cuminte pe 
pământul lui Guthrum? 

— M-au plătit cu aur, zise el pe un ton defensiv. 

Æthelwold avea veşnic datorii. 

— Şi de ce ai venit la noi? 

Fără să răspundă, prinţul se foi stânjenit. M-am uitat 
cum Gisela trăgea un fir de lână din furca de tors, apoi m- 
am răsucit spre el. 

— Te-ai dus pe pământul lui Guthrum ca să vorbeşti cu 
un mort, după care ai venit la mine. De ce? 

— Fiindcă Bjorn a spus că şi tu vei fi rege, murmură 
ZEthelwold. 

Am ridicat o mână pentru a-l face să tacă şi am privit 
neliniştit spre uşă, parcă aşteptându-mă să văd pe cineva 


trăgând cu urechea din întunericul camerei alăturate. 
Ştiam că Alfred avea spioni printre servitorii mei şi 
bănuiam cine erau, dar nu eram complet sigur că-i 
identificasem pe toţi, motiv pentru care trebuia să am grijă 
să-i ţin departe de camera în care eu şi Æthelwold stăteam 
de vorbă. Chiar şi aşa, nu era înţelept să spui cu glas tare 
astfel de lucruri. 

Gisela încetase să toarcă şi se uita la Æthelwold. Şi eu 
mă uitam la el. 

— Ce-a spus? l-am iscodit. 

— A spus că tu, Uhtred, vei fi încoronat rege al Merciei. 

— Ai băut? 

— Nu, zise el. Doar bere. Aplecându-se spre mine, 
continuă: Bjorn cel Mort doreşte să stea de vorbă şi cu 
tine, ca să-ţi dezvăluie ce soartă te aşteaptă. Noi doi, 
Uhtred, vom fi regi şi vecini. Zeii vor asta şi au trimis un 
mort pentru a mi-o spune. Æthelwold tremura puţin şi 
transpira, însă nu era beat. Ceva îl speriase şi-l făcuse să 
rămână treaz, iar asta m-a convins că zicea adevărul. Ei 
vor să ştie dacă eşti dispus să-l întâlneşti pe mort, urmă el, 
iar dacă da, vor trimite pe cineva după tine. 

Am privit-o pe Gisela, a cărei faţă era lipsită de orice 
expresie. Am privit-o în continuare nu pentru că aşteptam 
un răspuns de la ea, ci pentru că era frumoasă, foarte 
frumoasă. Daneza mea brunetă, minunata mea Gisela, 
mireasa mea, iubirea mea. Probabil că-mi ghicise 
gândurile, fiindcă pe chipul ei prelung şi grav apăru un 
zâmbet. 

— Uhtred va fi rege? întrebă ea curmând tăcerea. 

— Aşa spune mortul, zise Æthelwold pe un ton sfidător. 
Iar Bjorn a auzit asta de la cele trei surori. 

Se referea la cele trei ursitoare, cele trei surori care ne 
tes destinul. 

— Uhtred va fi regele Merciei?  stărui Gisela 
neîncrezătoare. 

— Iar tu vei fi regina, spuse Æthelwold. 

Gisela mă privi întrebător, însă nu i-am dat niciun 
răspuns. Mă gândeam că, într-adevăr, Mercia nu avea 


rege. Cel bătrân, o corcitură saxonă în lesă daneză, murise 
şi nu avea urmaşi, iar regatul era împărţit între danezi şi 
saxoni. Pe de altă parte, fratele mamei fusese ealdorman în 
Mercia înainte de a fi ucis de galezi, aşa că aveam sânge 
mercian. Era o idee care merita mai multă chibzuinţă. 

— Cred că ar fi bine să auzi ce are mortul de zis, spuse 
Gisela cu gravitate. 

— Dacă vor trimite după mine, o voi face, i-am făgăduit. 

Şi chiar aveam de gând s-o fac, pentru că un mort 
vorbise, spunând că urma să fiu rege. 


Alfred sosi o săptămână mai târziu, într-o zi frumoasă, 
cu cer albastru, când soarele amiezii atârna jos deasupra 
pământului rece. Lişiţe, găinuşe-de-baltă şi cufundaci 
lipăiau pe marginile canalelor prin care Temes curgea 
domol în dreptul insulelor Sceaftes Eye şi Wodenes Eye, în 
vreme ce o mulţime de sturzi şi de mierle vânau viermi şi 
melci pe noroiul îngheţat de pe Sceaftes Eye. 

Eram acasă, la Coccham, la marginea Wessexului, unde 
Temes curgea spre Lundene şi mare. Asta era casa mea de 
doi ani încoace. Eu, Uhtred, senior din Northumbria, 
războinic exilat, devenisem constructor, negustor şi tată. Il 
slujeam pe Alfred, regele Wessexului, pentru că asta 
doream, nu pentru că-i jurasem credinţă. 

Iar Alfred îmi dăduse o sarcină - să-i construiesc un nou 
burg la Coccham. Burgul era un oraş transformat în 
fortăreață, şi Alfred plănuia să împânzească regatul cu 
astfel de cetăţi. De-a lungul hotarelor Wessexului, pe 
ţărmul mării, pe râuri şi în mlaştinile care mărgineau 
sălbăticia Cornwalumului se ridicau ziduri de apărare. O 
armată daneză ar fi putut să invadeze, dar, înaintând pe 
pământul lui Alfred, avea să descopere tot mai multe 
cetăţi, fiecare cu garnizoana ei. Într-un rar moment de 
euforie războinică, Alfred îmi descrisese burgurile ca pe 
nişte cuiburi de viespi din care oamenii puteau năvăli 
pentru a-i înţepa pe atacatorii danezi. Se construiau 
burguri la Exanceaster şi Werham, la Cisseceastre şi 
Hastengas, la /ZEscengum şi Oxnaforda, la Cracgelad şi 


Waeced, precum şi în zeci de alte locuri. Pe zidurile şi 
palisadele lor se aflau oameni înarmaţi cu sulițe şi scuturi. 
În condiţiile în care Wessexul se transforma într-o 
fortăreață uriaşă, sarcina mea era să transform orăşelul 
Coccham într-un burg. 

Pusesem la treabă toţi saxonii care aveau peste 
doisprezece ani. Jumătate lucrau la construcţii, iar restul 
munceau la câmp. Ar fi trebuit să am la dispoziţie cinci 
sute de oameni în orice clipă, dar de obicei erau mai puţini 
de trei sute care săpau, făceau diguri şi tăiau lemne pentru 
ziduri. Am înălţat astfel două fortărețe, una pe malul sudic 
şi alta pe insula Sceaftes Eye, care împărțea Temesul în 
două canale. În ianuarie 885, treaba era aproape gata şi 
nicio corabie daneză nu mai putea urca pe fluviu ca să 
atace fermele şi satele de pe maluri. Puteau încerca, însă 
danezii trebuiau să treacă de noile mele metereze şi ştiau 
că trupele mele i-ar fi urmărit, i-ar fi prins în capcană la 
mal şi i-ar fi ucis. 

Un negustor danez pe nume Ulf îşi ancorase în acea 
dimineaţă corabia la cheiul de pe Sceaftes Eye, unde un 
om de-al meu îi inventaria marfa ca să stabilească taxa de 
plătit. Rânjind cu gura lui fără dinţi, Ulf veni să mă salute 
şi-mi dădu o bucată de chihlimbar învelită în piele de ied. 

— Pentru lady Gisela. E bine, sănătoasă? 

— Da, este, am zis eu atingând ciocanul lui Thor pe care- 
l purtam la gât. 

— Am auzit că aveţi un al doilea copil, aşa-i? 

— O fată. Unde ai aflat vestea? 

— La Beamfleot, spuse el, ceea ce era plauzibil. Ulf era 
din nord, dar nicio corabie nu călătorea din Northumbria 
până în Wessex în toiul unei ierni reci. Probabil că-şi 
petrecuse iarna în sudul Angliei de Est, în meandrele 
mlăştinoase din estuarul fluviului Temes. N-am adus mare 
lucru, adăugă negustorul arătând spre corabia sa. Am 
cumpărat nişte piei şi lame de secure din Grantaceaster şi 
m-am gândit să urc pe râu să văd dacă nu cumva voi, 
saxonii, nu mai aveţi nişte bani de cheltuit. 

— Ai urcat pe râu ca să vezi dacă am terminat 


fortăreaţa. Eşti spion, Ulf, şi cred c-o să te spânzur de un 
copac. 

— Ba nu, n-o s-o faci, replică el, deloc impresionat de 
ameninţare. 

— Sunt plictisit, am spus, vârând chihlimbarul în punga 
de la brâu. M-ar înveseli să văd cum se zvârcoleşte un 
danez în ştreang. 

— Înseamnă că te-ai distrat de minune când ai spânzurat 
echipajul lui Jarrel, mormăi el. 

— Aşa-l chema? Jarrel? Nu l-am întrebat cum îl cheamă. 

— Am văzut treizeci de trupuri atârnând din copaci, 
spuse Ulf arătând cu capul spre aval. Sau poate că erau 
mai multe? M-am gândit că pare o treabă făcută de lordul 
Uhtred. 

— Numai treizeci? Nici vorbă, erau cincizeci şi trei. Ar 
trebui să adaug şi cadavrul tău mizerabil, ca să crească 
numărul. 

— Nu mă vrei pe mine, vrei unul tânăr, pentru că cei 
tineri se zvârcolesc mai mult decât noi, bătrânii. Ulf se uită 
spre corabia lui şi scuipă către un băiat roşcat care privea 
în gol dincolo de fluviu. Poţi să-l spânzuri pe ticălosul ăla 
mic. E băiatul cel mai mare al nevestei mele şi nu-i altceva 
decât un zgârci de broască-râioasă. El o să se 
zvârcolească. 

— Cine mai e în Lundene zilele astea? am vrut să ştiu. 

— Contele Haesten vine şi pleacă, dar mai mult stă 
decât e plecat. N 

Vestea mă surprinse. Il cunoşteam pe Haesten. Era un 
danez tânăr, care-mi jurase credinţă cândva, dar îşi 
încălcase jurământul, iar acum aspira să devină un senior 
războinic. Îşi zicea „conte”, ceea ce mă amuza, însă m-am 
mirat că se dusese la Lundene. Ştiam că-şi făcuse o tabără 
înconjurată de ziduri pe coasta Angliei de Est, dar acum se 
mutase mai aproape de Wessex, ceea ce sugera că-şi căuta 
necazul cu lumânarea. 

— Şi ce face? am întrebat eu dispreţuitor. Fură rațele 
vecinilor? 

Ulf suspină şi clătină din cap. 


— Are aliaţi. 

Ceva din tonul lui îmi stârni îngrijorarea. 

— Ce aliaţi? 

— Fraţii  Thurgilson, zise negustorul  atingându-şi 
amuleta-ciocan. 

Numele nu însemna nimic pentru mine. 

— Cine sunt fraţii Thurgilson? 

— Sigefrid şi Erik, îmi explică Ulf strângând amuleta 
între degete. Conti norvegieni. 

Asta era o noutate. De obicei, norvegienii nu veneau în 
Anglia de Est sau în Wessex. Auzeam adesea poveşti 
despre incursiunile lor în ţinuturile scoțiene şi în Irlanda, 
dar căpeteniile lor rareori se apropiau de Wessex. 

— Ce caută norvegienii în Lundene? 

— Au venit cu două zile în urmă, spuse Ulf, cu douăzeci 
şi două de corăbii. Contele Haesten s-a dus cu ei şi a luat 
nouă corăbii. 

Am fluierat încetişor. Treizeci şi una de corăbii 
constituiau o flotă impresionantă, iar asta însemna că fraţii 
Thurgilson, împreună cu Haesten, comandau o armată de 
cel puţin o mie de oameni. Acei oameni erau în Lundene, la 
graniţa cu Wessexul. 

Lundene era un oraş ciudat pe vremea aceea. Oficial, 
era în Mercia, dar Mercia nu avea rege, aşa că Lundene nu 
avea niciun conducător. Nu era nici saxon, nici danez, ci o 
amestecătură, un loc unde un om putea să se 
îmbogăţească ori să moară, sau amândouă. Situat acolo 
unde se întâlneau regatele Mercia, Anglia de Est şi 
Wessex, era un oraş de negustori şi marinari. lar acum, 
dacă Ulf avea dreptate, între zidurile sale se afla o armată 
de vikingi. 

Ulf chicoti. 

— Te-au prins ca pe un şobolan într-un sac. 

M-am întrebat cum de era posibil ca o flotă să se fi 
strâns şi să fi urcat cu fluxul până la Lundene fără ca eu să 
fi prins de veste cu mult înainte de plecarea corăbiilor. 
Coccham era burgul cel mai apropiat de Lundene, aşa că 
de obicei aflam cu o zi întârziere ce se întâmpla acolo. 


Acum însă, duşmanul ocupase oraşul, şi eu habar n-aveam. 

— Te-au trimis cei doi fraţi să-mi spui asta? l-am întrebat 
pe Ulf. 

Presupuneam că fraţii  Thurgilson şi  Haesten 
capturaseră Lundene doar pentru a fi plătiţi de cineva, 
probabil de Alfred, ca să plece de-acolo. Caz în care aveau 
tot interesul ca noi să aflăm că erau în oraş. Ulf clătină din 
cap. 

— Am plecat fără să stau de vorbă cu ei. Îmi ajunge că 
trebuie să-ţi plătesc ţie taxe, nu voiam să le dau şi lor 
jumătate din marfă. Se cutremură. Contele Sigefrid este un 
om rău. Nu e cineva cu care să faci afaceri. 

— Eu de ce n-am ştiut că erau cu Haesten? 

— Nu erau. Ei au fost în Francia. Au venit de-a dreptul 
peste mare şi au urcat pe fluviu. 

— Cu douăzeci şi două de corăbii pline de vikingi, am 
rostit eu posomorât. 

— Sunt de toate soiurile, zise Ulf. Danezi, frizoni, saxoni, 
norvegieni, tot felul. Sigefrid găseşte oameni oriunde îşi 
varsă zeii oalele de noapte. Sunt oameni flămânzi. Oameni 
fără stăpân. Nelegiuiţi. Vin de pretutindeni. 

Oamenii fără stăpân erau soiul cel mai rău. Nu aveau 
nicio credinţă. Nu aveau decât sabia, foamea şi ambiția. Şi 
eu fusesem cândva un astfel de om. 

— Deci, Sigefrid şi Erik ne vor face necazuri? 

— Sigefrid, fără îndoială, spuse negustorul. Erik? El este 
fratele cel mic. Oamenii îl vorbesc de bine, însă Sigefrid 
abia aşteaptă să tulbure apele. 

— Vrea o răscumpărare? am întrebat. 

— S-ar putea. Trebuie să-i plătească pe toţi oamenii ăia, 
iar în Francia n-a găsit decât rahaţi de şoareci. Dar cine 
să-i plătească o răscumpărare? Lundene aparţine Merciei, 
nu-i aşa? 

— Aşa-i. 

— lar Mercia nu are rege, zise Ulf. Nu e normal, nu? 
Cum se poate ca un regat să nu aibă un rege? 

M-am gândit la vizita lui Æthelwold şi am atins amuleta- 
ciocan pe care o purtam la gât. 


— Ai auzit vreodată de un mort care să se ridice din 
mormânt? l-am întrebat pe danez. 

— Cum să se ridice un mort din mormânt? Se holbă 
alarmat la mine şi-şi atinse amuleta-ciocan. Cel mai bine e 
ca morţii să fie lăsaţi în Niflheim. 

— Nu există vreo magie veche? Care să-i scoale pe 
morţi? 

— Se spun poveşti, murmură Ulf strângând cu putere 
amuleta în palmă. 

— Ce poveşti? 

— De departe din nord. Din ţinutul gheţurilor şi al 
mestecenilor. Acolo se petrec lucruri stranii. Se spune că 
oamenii pot zbura pe întuneric şi am auzit că morţii umblă 
pe marea îngheţată, dar eu n-am văzut niciodată aşa ceva. 
Îşi ridică amuleta la buze şi o sărută. Bănuiesc că sunt 
poveşti de speriat copiii în nopţile de iarnă. 

— Poate. 

Am zărit cu coada ochiului un băiat care venea în goană 
pe lângă zidul nou construit, aşa că m-am întors să-l 
privesc. 

Sări peste buştenii din care avea să se facă platforma de 
luptă, alunecă pe o porţiune cu noroi, urcă dâmbul, apoi 
rămase în picioare, gâfâind prea tare ca să poată vorbi. L- 
am aşteptat să-şi recapete răsuflarea. 

— Haligast, stăpâne, gemu el. Haligast! 

Ulf mă privi întrebător. Ca toţi negustorii, ştia puţină 
engleză, însă cuvântul „haligast” îl nedumerea. 

— Sfântul Duh, i-am tradus eu în daneză. 

— Vine, stăpâne, icni agitat băiatul arătând spre amonte. 
Vine acum! 

— Vine Sfântul Duh? întrebă Ulf neliniştit. 

Probabil că habar n-avea ce era Sfântul Duh, dar ştia 
destule ca să se teamă de toate duhurile; pe deasupra, 
întrebările mele despre morţi sculaţi din morminte îl 
speriaseră de-a binelea. 

— Corabia lui Alfred, i-am explicat eu, după care m-am 
întors iarăşi spre băiat. 

— Este regele la bord? 


— Steagul lui flutură pe catarg, stăpâne. 

— Atunci, e la bord, am conchis. 

Ulf îşi îndreptă tunica. 

— Vine Alfred? Ce vrea? 

— Vrea să afle cui îi sunt loial, am spus eu sec. 

Negustorul rânji. 

— Deci, s-ar putea ca tu să te zvârcoleşti într-un ştreang, 
nu? 

— Am nevoie de lamele de secure, i-am zis. Du-le la mine 
acasă pe cele mai bune, iar mai târziu, vom vorbi despre 
preţ. _ 

Nu mă mira sosirea lui Alfred. În acei ani, îşi petrecea o 
mare parte a timpului călătorind de la un burg la altul, ca 
să vadă cum mergeau lucrările. Fusese de zece ori la 
Coccham, în tot atâtea luni, însă bănuiam că de data asta 
nu voia să examineze zidurile, ci să afle de ce venise 
Æthelwold la mine. Spionii regelui îşi făcuseră treaba, aşa 
că regele venea să mă chestioneze. 

Corabia lui se apropia rapid, purtată de curenţii de iarnă 
ai fluviului. În lunile reci te deplasai mai repede pe apă, iar 
lui Alfred îi plăcea Haligast pentru că putea să lucreze la 
bord în timp ce călătorea de-a lungul frontierei nordice a 
Wessexului. Haligast avea douăsprezece vâsle şi oferea 
suficient loc pentru jumătate din gărzile lui Alfred şi 
inevitabila trupă de preoţi. Steagul regelui, un dragon 
verde, flutura pe catarg, iar alte două steaguri se aflau pe 
verga pe care ar fi fost întinsă o velă dacă vasul ar fi 
navigat pe mare. Unul înfăţişa un sfânt, iar pe celălalt, 
care era verde, era brodată o cruce albă. La pupă se afla o 
cabină mică, destinată cârmaciului, dar acolo îşi instalase 
Alfred biroul. Pe o a doua corabie, Heofonhlaf, se aflau 
restul gărzilor şi alţi preoţi. „Heofonhlaf” însemna „pâinea 
cerului”. Alfred se dovedea incapabil să găsească un nume 
potrivit pentru o corabie. 

Heofonhlaf acostă prima, şi câţiva bărbaţi înzăuaţi, cu 
scuturi şi lănci, coborâră pe mal şi se aliniară pe 
debarcaderul din lemn. Cârmaciul lui Haligast lovi zdravăn 
cu pupa un stâlp, astfel că Alfred, care aştepta în mijlocul 


punţii, se clătină. Sunt regi care ar spinteca un cârmaci 
pentru că i-a făcut să-şi piardă demnitatea, însă Alfred nu 
păru să se sinchisească de asta. Îi vorbea înflăcărat unui 
călugăr cu chipul subţire, palid şi fără barbă. Era galezul 
Asser. Auzisem că fratele Asser era noul favorit al regelui 
şi ştiam că mă ura, ceea ce era firesc, având în vedere că şi 
eu îl uram. l-am zâmbit totuşi, iar el se feri de parcă 
tocmai vomitasem pe roba lui şi-şi aplecă fruntea spre 
suveran, care ar fi putut să fie fratele lui geamăn, căci 
Alfred de Wessex semăna mai mult cu un preot decât cu un 
rege. Purta o mantie lungă şi neagră, iar chelia lui tot mai 
pronunţată aducea cu o tonsură de călugăr. La fel ca ale 
unui scrib, mâinile lui erau veşnic pătate cu cerneală, în 
vreme ce pe chipul slab şi palid se citeau seriozitatea şi 
francheţea. Adesea, se bărbierea de tot, dar acum avea o 
barbă înspicată din belşug cu fire albe. 

Marinarii legară corabia la mal, apoi Alfred îl luă pe 
Asser de cot şi cobori împreună cu el. Galezul avea o cruce 
supradimensionată pe piept, iar regele o atinse în treacăt 
înainte de a se uita la mine. 

— Lord Uhtred, rosti el entuziasmat. 

Era neobişnuit de amabil, nu pentru că se bucura să mă 
vadă, ci fiindcă mă suspecta de trădare. Altfel, ce motiv aş 
fi avut să iau cina cu Æthelwold, nepotul lui? 

— Sire, am spus eu făcând o plecăciune. 

L-am ignorat pe fratele Asser. Galezul mă acuzase 
cândva de piraterie, de crimă şi de vreo zece alte 
nelegiuiri, şi majoritatea acuzațiilor fuseseră întemeiate, 
însă reuşisem să scap cu viaţă. Imi aruncă o privire 
dispreţuitoare, apoi se îndepărtă grăbit prin noroi, evident 
ducându-se să se asigure că niciuna dintre călugărițele de 
la mănăstirea din Coccham nu era însărcinată, beată sau 
fericită. 

Urmat de Egwine, comandantul gărzilor sale, şi de şase 
soldaţi, Alfred porni de-a lungul noilor mele fortificaţii. Se 
uită la corabia lui Ulf, dar nu făcu niciun comentariu. 
Ştiam că trebuia să-i spun de capturarea oraşului Lundene, 
însă am decis să-l las mai întâi să-mi pună întrebările care- 


| interesau. Deocamdată, se mulțumea să inspecteze 
lucrările; nu găsi nimic de criticat, după cum mă aşteptam. 
Burgul Coccham era mult mai reuşit decât toate celelalte. 
Următorul fort aflat la vest pe Temes, la Welengaford, abia 
dacă depăşea nivelul solului, nemaivorbind de faptul că nu 
avea o palisadă, în vreme ce zidurile de la Oxnaforda 
alunecaseră în şanţul din faţa lor după o săptămână de 
ploaie violentă, chiar înainte de Yule. 

— Mi s-a spus că fyrdul n-are chef să muncească, zise 
regele. Este adevărat? 

Fyrdul era oastea adunată din comitat; membrii săi nu 
trebuiau doar să construiască burgurile, ci şi să le apere. 

— Într-adevăr, fyrdul nu are niciun chef să muncească, 
sire. 

— Şi totuşi, aproape aţi terminat, nu? 

Am zâmbit. 

— Am spânzurat zece oameni, iar asta i-a încurajat pe 
ceilalţi să muncească plini de avânt. 

Se opri să scruteze fluviul, căruia lebedele îi dădeau un 
aer de basm. M-am uitat la el. Ridurile erau mai adânci, iar 
pielea, mai palidă. Părea bolnav, dar, în fond, Alfred de 
Wessex fusese mereu un om bolnăvicios, suferind de 
dureri cumplite de pântece. L-am văzut strâmbându-se 
când îl străbătu un junghi. 

— Am auzit, spuse el cu răceală, că i-ai spânzurat fără 
judecată, aşa este? 

— Aşa e, sire. 

— În Wessex există legi, îmi aminti el cu asprime. 

— Dacă burgul nu e construit, n-o să mai fie niciun 
Wessex, i-am replicat. 

— Tare-ţi place să mă sfidezi! 

— Nu, sire, ţi-am jurat credinţă, aşa că nu fac decât să-ţi 
îndeplinesc vrerea. 

— Atunci, nu mai spânzura pe nimeni fără un proces 
corect, îmi porunci el sever. Se răsuci să privească spre 
malul mercian şi adăugă: Un rege trebuie să împartă 
dreptatea, lord Uhtred. Asta-i treaba unui rege. lar dacă o 
țară nu are rege, cum poate exista lege? Vorbea cu 


blândeţe, însă era limpede că mă punea la încercare. 
Există oameni care ar dori să ajungă regi ai Merciei, 
continuă el. Eram sigur că ştia tot ce-mi spusese 
Æthelwold, însă următoarele lui vorbe îmi arătară că nu 
avea habar şi că temerile mele fuseră neîntemeiate: Este 
Æthelwold unul dintre ei? 

Am izbucnit într-un hohot de râs pe care uşurarea îl făcu 
să fie prea puternic. 

— Æthelwold nu vrea să fie regele Merciei! Vrea tronul 
tău, sire. 

— Ţi-a zis el asta? mă întrebă el cu asprime. 

— Fireşte că mi-a zis asta. O zice tuturor! 

— De asta a venit să te vadă? mă iscodi Alfred, incapabil 
să-şi mai ascundă curiozitatea. 

— A venit să cumpere un cal, sire, am minţit eu. Vrea să- 
mi cumpere armăsarul, pe Smoca, însă l-am refuzat. 

Smoca avea o culoare neobişnuită, un amestec de gri cu 
negru, de unde şi numele, care însemna „fum”, şi câştigase 
toate întrecerile la care participase în viaţa lui, plus că nu 
se temea de oameni, de scuturi, de arme şi de zgomot. L-aş 
fi putut vinde pe Smoca oricărui războinic din Britania. 

— Şi a vorbit despre faptul că vrea să fie rege? întrebă 
Alfred suspicios. 

— Fireşte că da. 

— Nu mi-ai spus, mă mustră el. 

— Dacă ţi-aş da de veste ori de câte ori vorbeşte 
Æthelwold despre trădare, ar însemna să te deranjez 
întruna. Dar acum sunt de părere că ar trebui să-i tai 
capul. 

— Este nepotul meu şi are sânge regal! 

— Are şi un cap care poate fi tăiat, am stăruit eu. 

Dădu neglijent din mână, ca şi cum ideea mea era 
ridicolă. 

— M-am gândit să-l fac regele Merciei, însă ar pierde 
tronul imediat. 

— Da, l-ar pierde, am fost eu de acord. 

— E slab, spuse el dispreţuitor, iar Mercia are nevoie de 
un conducător puternic. De cineva care să-i înspăimânte 


pe danezi. Mărturisesc că, în clipa aceea, am crezut că se 
referea la mine şi am fost gata să-i mulţumesc, ba chiar să 
cad în genunchi şi să-i iau mâna, dar apoi Alfred mă 
lumină: îl am în vedere pe vărul tău. 

— ZEthelred? am exclamat, incapabil să-mi ascund 
indignarea. 

Vărul meu era o mică jigodie îngâmfată, convinsă de 
propria importanţă, dar îi era şi apropiat lui Alfred. Atât de 
apropiat, încât urma să se însoare cu fata cea mare a 
regelui. 

— Ar putea să fie ealdorman în Mercia şi să cârmuiască 
ţara cu binecuvântarea mea. 

Cu alte cuvinte, mizerabilul meu văr avea să conducă 
Mercia ţinut în lesă de Alfred, ceea ce, sincer să fiu, era o 
soluţie mai bună pentru Alfred decât să lase pe cineva ca 
mine să ocupe tronul Merciei. Insurat cu /Ethelflaed, 
ZEthelred urma să-i fie fidel, iar Mercia, sau cel puţin 
partea de la sud de Waeclingastraet, avea să fie un fel de 
provincie a Wessexului. 

— Dacă vărul meu va fi lord de Mercia, atunci va fi şi 
lord de Lundene? am întrebat eu. 

— Desigur. 

— Atunci, are o problemă, sire, am spus. Recunosc, mi-a 
făcut plăcere să-l înştiinţez că arogantul meu văr urma să 
înfrunte o mie de ticăloşi aflaţi sub comanda unor conți 
norvegieni, aşa că am continuat cu însufleţire: O flotă de 
treizeci şi una de corăbii a sosit la Lundene acum două 
zile, comandată de conții Sigefrid şi Erik Thurgilson. 
Haesten de Beamfleot s-a aliat cu ei. Din câte ştiu, sire, 
Lundene este acum în mâinile norvegienilor şi danezilor. 

Preţ de câteva clipe, Alfred nu zise nimic, mărginindu-se 
să privească apa pe care pluteau lebede. Părea mai palid 
decât oricând. Maxilarele îi erau încleştate. 

— Pari încântat de asta, constată el mohorât. 

— N-am vrut să par astfel, sire, l-am asigurat. 

— Cum Dumnezeu s-a putut întâmpla aşa ceva? Furios, 
se răsuci spre zidurile burgului. Fraţii Thurgilson erau în 
Francia, din câte ştiu. 


Nu auzisem niciodată de Sigefrid şi de Erik, dar Alfred 
era întotdeauna la curent cu locurile prin care rătăceau 
bandele vikingilor. 

— Acum, sunt la Lundene, am zis fără nicio remuşcare. 

El tăcu din nou, căzut pe gânduri. Se gândea că Temes 
era drumul nostru către alte regate, către restul lumii, iar 
dacă danezii şi norvegienii blocau fluviul, Wessexul avea să 
rămână fără o importantă legătură comercială cu lumea 
mare. Desigur, existau şi alte porturi, şi alte râuri, însă 
Temes era cel care atrăgea corăbii de pe toate mările. 

— Vor bani? întrebă el ursuz. 

— Asta-i problema Merciei, sire. 

— Nu fi prost! se răsti Alfred. O fi Lundene în Mercia, 
dar fluviul aparţine ambelor regate. Se răsuci din nou şi 
privi spre aval, de parcă s-ar fi aşteptat să vadă apărând 
catargele corăbiilor norvegiene. Dacă nu pleacă, vor trebui 
alungaţi. 

— Da, sire. 

— lar acesta va fi darul de nuntă pe care i-l voi face 
vărului tău. 

— Lundene? 

— Iar tu îl vei obţine, rosti el înverşunat. Vei reda oraşul 
Lundene Merciei, lord Uhtred. Până de sfântul David, să- 
mi comunici câţi oameni îţi trebuie pentru a obţine acel 
cadou. Se încruntă gânditor. Vărul tău va comanda armata, 
dar e prea ocupat ca să planifice campania. Tu vei face 
pregătirile necesare şi-l vei sfătui. 

— Serios? am pufnit eu cu acreală. 

— Da. Tu vei face asta. 

Nu rămase la masă. Se rugă în biserică, dărui nişte 
argint mănăstirii, se îmbarcă pe Haligast şi dispăru în 
amonte. 

lar eu urma să cuceresc Lundene-ul pentru ca toată 
gloria să-i revină vărului meu ZEthelred. 


Chemarea pentru a mă întâlni cu mortul veni două 
săptămâni mai târziu, luându-mă prin surprindere. 
Dacă zăpada nu era prea mare, în fiecare dimineaţă o 


mulţime de oameni mă aşteptau la poartă cu jalbele lor. Eu 
eram conducătorul  Cocchamului, cel care împărțea 
dreptatea, iar Alfred îmi dăduse această putere ştiind că 
era esenţială pentru construirea burgului. De fapt, îmi 
dăduse mai mult de-atât. Aveam dreptul la a zecea parte 
din recoltele adunate în nordul Berrocscire-ului, mi se 
dădeau porci, vite şi grâne, iar din acel venit plăteam 
pentru lemn şi arme. Bănuitor ca de obicei, Alfred îmi 
trimisese un preot viclean, pe nume Wulfstan, a cărui 
sarcină era să se asigure că nu furam prea mult. Dar 
Wulfstan era cel care fura. Venise la mine în timpul verii 
şi-mi spusese rânjind că taxele pe care le încasam de la 
negustorii care navigau pe fluviu erau imprevizibile, aşa că 
Alfred n-ar fi putut estima niciodată dacă tineam o 
socoteală corectă. Se aştepta să-l aprob, dar se alesese cu 
o lovitură în capul tuns. L-am trimis sub pază la Alfred, 
împreună cu o scrisoare în care-i descriam necinstea, apoi 
mi-am însuşit eu acele taxe. Preotul fusese un prost. 
Absolut niciodată nu vorbeşti despre fărădelegile tale, asta 
dacă nu cumva sunt atât de mari, încât nu pot fi ascunse, 
iar atunci zici că sunt măsuri cu bătaie lungă sau forme de 
exercitare a artei guvernării. 

Nu furam mult, nu mai mult decât oricine altcineva în 
poziţia mea, şi aspectul zidurilor îi dovedea lui Alfred că-mi 
făceam treaba. Mi-a plăcut întotdeauna să construiesc, iar 
viaţa îţi oferă puţine plăceri mai mari decât aceea de a 
sporovăi cu oameni care taie, modelează şi îmbină buşteni. 
Mă ocupam şi de justiţie, cu aceeaşi competenţă, pentru că 
tata, care fusese lord de Bebbanburg, în Northumbria, mă 
învățase că seniorul are o datorie faţă de oamenii săi, iar 
aceştia îi iartă multe păcate atâta vreme cât îi protejează. 
Prin urmare, le ascultam ofurile în fiecare zi. La vreo două 
săptămâni după vizita lui Alfred, într-o dimineaţă ploioasă, 
peste douăzeci de oameni îngenuncheară în noroiul din 
faţa casei mele atunci când am ieşit. Nu-mi amintesc toate 
jalbele de-atunci, dar fără îndoială că era vorba despre 
obişnuitele plângeri legate de mutarea pietrelor de hotar 
sau de neplata zestrei după căsătorie. Am dat rapid 


verdictele, în funcţie de comportamentul reclamantului. De 
obicei, un reclamant sfidător minţea, pe când unul în 
lacrimi reuşea să-mi stârnească mila. Mă îndoiesc că toate 
verdictele erau juste, însă oamenii se arătau mulţumiţi cu 
judecăţile mele şi ştiau că nu acceptam să fiu mituit pentru 
a-i favoriza pe cei bogaţi. 

Îmi amintesc de un petiţionar din acea dimineaţă. Venise 
singur, ceea ce era neobişnuit, fiindcă majoritatea 
oamenilor veneau cu rude sau cu prieteni care să jure că 
respectivul zicea adevărul, dar acest bărbat era singur. 
Cum le permitea tuturor celorlalţi să-şi spună păsurile 
înaintea lui, era limpede că dorea să fie ultimul la rând; 
bănuind că avea nevoie de mult timp, am fost tentat să 
închei acea sesiune fără a-i acorda audienţă, dar, până la 
urmă, l-am lăsat să vorbească. Din fericire, a fost scurt. 

— Bjorn mi-a tulburat pământul, stăpâne, murmură el. 

Îngenunchease în faţa mea, aşa că nu-i vedeam decât 
părul încâlcit, pe care mizeria formase o crustă. Preţ de 
câteva clipe n-am recunoscut numele. 

— Bjorn? Cine-i Bjorn? 

— Cel care-mi tulbură pământul în timpul nopții, 
stăpâne. 

— Un danez? am întrebat eu mirat. 

— Iese din mormânt, stăpâne, spuse bărbatul. 

În clipa aceea, înțelegând, i-am făcut semn să tacă 
pentru ca preotul care-mi consemna verdictele să nu afle 
prea multe. 

I-am cerut să se ridice ca să-i pot vedea chipul. După 
limba vorbită, am bănuit că era saxon, însă ar fi putut fi un 
danez care vorbea perfect limba noastră, aşa că l-am 
încercat în daneză. 

— De unde vii? 

— Dintr-un ţinut tulburat, stăpâne, răspunse el, dar, din 
felul în care pocea cuvintele, mi-a fost clar că nu era 
danez. 

— De dincolo de drum? am vorbit eu iarăşi în engleză. 

— Da, stăpâne. 

— Şi când îţi va tulbura Bjorn pământul din nou? 


— Poimâine, stăpâne. Va veni după răsăritul lunii. 

— Ai fost trimis ca să mă conduci acolo? 

— Da, stăpâne. 

A doua zi am plecat călare. Gisela ar fi vrut să mă 
însoţească, dar n-aveam încredere în acea invitaţie, motiv 
pentru care am luat cu mine şase oameni, pe Finan, Clapa, 
Sihtric, Rypere, Eadric şi Cenwulf. Ultimii trei erau saxoni, 
Clapa şi Sihtric erau danezi, iar Finan era irlandezul aprig 
care-mi comanda gărzile. Toţi şase îmi juraseră credinţă; 
viaţa mea le aparţinea, iar vieţile lor îmi aparţineau. Gisela 
rămase în spatele zidurilor Cocchamului, păzită de fyrd şi 
de restul gărzilor mele. 

Călătoream înzăuaţi şi înarmaţi. La început, am mers 
spre vest şi nord, pentru că fluviul era umflat de zăpada 
topită şi ne-a luat mult să găsim un vad prin care să 
traversăm. Acesta se afla la Welengaford, un alt burg, 
unde am remarcat că zidurile de pământ nu erau terminate 
şi că buştenii din care trebuia făcută palisada putrezeau în 
noroi. Comandantul garnizoanei, un bărbat pe nume Oslac, 
vru să ştie de ce traversam râul; era dreptul lui să afle, 
deoarece era însărcinat cu paza acelei porţiuni a graniţei 
dintre Wessex şi Mercia. l-am spus că un fugar evadase 
din Coccham şi că primiserăm de ştire că se ascundea pe 
malul nordic al fluviului Temes, poveste pe care Oslac o 
crezu. Avea să ajungă la Alfred cât de curând. 

Bărbatul care venise să mă cheme, pe nume Huda, îmi 
spuse că era slujitorul lui Eilaf, un danez care avea un 
domeniu mărginit la vest de Waclingastraet. Asta însemna 
că Eilaf era din Anglia de Est şi-i era supus regelui 
Guthrum. 

— Eilaf este creştin? l-am întrebat pe Huda. 

— Toţi suntem creştini, stăpâne. Regele Guthrum a 
impus asta. 

— Şi ce poartă Eilaf la gât? am vrut să ştiu. 

— Ce porţi şi dumneata, stăpâne, zise el. 

Eu purtam ciocanul lui Thor pentru că nu eram creştin; 
din răspunsul lui Huda am înţeles că Eilaf, la fel ca mine, îi 
venera pe vechii zei, dar, pentru a-i face pe plac regelui 


său, se pretindea creştin. Îl cunoşteam pe Guthrum de pe 
vremea când ataca Wessexul în fruntea unor mari armate, 
însă acum îmbătrânea. Adoptase religia duşmanului său şi 
nu mai dorea să stăpânească toată Britania, mulţumindu- 
se cu câmpiile fertile din Anglia de Est, care era regatul 
său. Totuşi, mulţi dintre cei de-acolo - Sigefrid, Erik, 
Haesten şi, probabil, Eilaf - n-aveau stare. Ei erau 
războinici norvegieni şi danezi, le făceau sacrificii lui Thor 
şi Odin, aveau grijă ca săbiile lor să fie mereu ascuţite şi 
visau, ca toţi oamenii nordului, la pământul mai bogat al 
Wessexului. 

În timp ce străbăteam Mercia, ţara fără rege, am 
remarcat cât de multe ferme fuseseră incendiate, singurele 
urme ale existenţei lor fiind peticele de pământ înnegrit 
din care creşteau buruieni. Alte buruieni acopereau ceea 
ce fusese terenul agricol. Puieţii de alun invadaseră 
păşunile. Puţinii localnici rămaşi erau înspăimântați, iar 
când ne vedeau venind fugeau în păduri sau se ferecau în 
spatele palisadelor. 

— Cine domneşte aici? l-am întrebat pe Huda. 

— Danezii, spuse el, apoi arătă cu capul spre vest. Iar 
saxonii, acolo. 

— Eilaf nu vrea acest pământ? 

— Are o mare parte din el, stăpâne, dar saxonii îl 
hărţuiesc. 

Conform tratatului încheiat între Alfred şi Guthrum, 
Mercia era pământ saxon, însă danezii nu se satură 
niciodată, iar Guthrum nu-i putea controla pe toţi thegnii 
lui. Aşa că acesta era un câmp de luptă, un loc pentru care 
ambele părţi purtau un război tacit, un regat a cărui 
coroană îmi era oferită de către danezi. 

Eu sunt saxon. Din nord. Sunt Uhtred de Bebbanburg, 
dar am fost crescut de danezi şi-i cunosc. Le vorbesc 
limba, m-am însurat cu o daneză şi cred în zeii lor. Dacă 
era să ocup tronul Merciei, saxonii s-ar fi mulţumit cu 
gândul că aveau un rege saxon, iar danezii m-ar fi acceptat 
pentru că-i fusesem ca un fiu contelui Ragnar. Însă asta ar 
fi însemnat să mă întorc împotriva lui Alfred, iar dacă 


mortul spusese adevărul, nepotul beţiv al lui Alfred ar fi 
ajuns pe tronul Wessexului. Cât ar fi fost în stare 
Æthelwold să-l păstreze? Ar fi trecut mai puţin de un an 
până să-l ucidă danezii, iar apoi, toată Britania ar fi fost 
sub stăpânire daneză, mai puţin Mercia, unde eu, un saxon 
care gândea ca danezii, aş fi fost rege. Şi cât m-ar fi tolerat 
danezii? 

— Vrei să fii rege? mă întrebase Gisela în noaptea de 
dinaintea plecării. 

— Nu m-am gândit niciodată că aş putea ajunge rege, 
am răspuns eu precaut. 

— Atunci, de ce te duci acolo? 

Am privit focul. 

— Pentru că mortul aduce un mesaj de la ursitoare, i-am 
spus în cele din urmă. 

Ea îşi atinse amuleta şi murmură: 

— Soarta nu poate fi evitată. Wyrd bið ful âroed. 

— Deci, trebuie să mă duc pentru că asta îmi cere 
soarta, am conchis. Şi fiindcă vreau să văd un mort 
vorbind. 

— Şi dacă mortul spune că vei fi rege? 

— Atunci, tu vei fi regină. 

— Şi te vei lupta cu Alfred? mă întrebă Gisela. 

— Dacă asta spun ursitoarele... 

— Şi cum rămâne cu jurământul pe care i l-ai făcut? 

— Ursitoarele cunosc răspunsul, eu nu, i-am replicat. 

Călăream pe la poalele dealurilor acoperite de fagi care 
se înălţau spre est şi nord. Am petrecut noaptea la o fermă 
părăsită, făcând de pază cu rândul. Nimic nu ne deranjă, 
iar în zori, sub un cer de culoarea oţelului de sabie, am 
pornit mai departe. Am vorbit cu Huda o vreme şi am aflat 
că era vânător şi că-l slujise pe un lord saxon ucis de Eilaf, 
iar acum era mulţumit să aibă un stăpân danez. 
Răspunsurile lui deveniră tot mai seci şi mai scurte pe 
măsură ce ne apropiam de Waeclingastraet, aşa că după o 
vreme am rămas în urmă pentru a călări alături de Finan. 

— Ai încredere în el? mă întrebă Finan arătând cu capul 
spre Huda. 


Am ridicat din umeri. 

— Stăpânul lui ascultă de Sigefrid şi Haesten. Pe 
Haesten îl cunosc. l-am salvat viaţa, iar asta înseamnă 
ceva. 

— I-ai salvat viaţa? Cum? 

— L-am salvat de nişte frizoni. Mi-a jurat credinţă. 

— Şi şi-a încălcat jurământul. 

— Da. 

— Deci în Haesten nu se poate avea încredere, rosti 
Finan cu fermitate. _ 

N-am comentat. In partea cealaltă a păşunii, trei 
căprioare stăteau încremenite şi gata s-o ia la fugă. 
Călăream pe o potecă plină de buruieni, mărginită de un 
gard viu la baza căruia creşteau brânduşe. 

— Ceea ce vor ei este Wessexul, continuă irlandezul. Iar 
ca să pună mâna pe Wessex, trebuie să lupte. Şi ei ştiu că 
Alfred nu e un mare războinic. 

— Ceea ce vor ei este burgul de la Coccham, i-am zis. 

Iar ca să-l obţină, îmi ofereau coroana Merciei, însă asta 
nu i-am mai spus lui Finan şi nimănui altcuiva. Doar Gisela 
ştia. Desigur, doreau mult mai mult de-atât. Voiau 
Lundene-ul pentru că era un oraş fortificat cu o situare 
excepţională, dar Lundene se afla pe malul mercian, iar 
asta nu-i ajuta să invadeze Wessexul. Pe de altă parte, 
dacă eu le dădeam Cocchamul, ar fi avut acces pe malul 
sudic al fluviului şi ar fi putut folosi burgul ca punct de 
pornire pentru incursiuni în Wessex. În cel mai rău caz, 
Alfred avea să-i plătească pentru a pleca din Coccham, aşa 
că, dacă nu reuşeau să-l dea jos de pe tron, puteau spera la 
o mare cantitate de argint. 

Bănuiam însă că Sigefrid, Erik şi Haesten nu erau 
interesaţi doar de argint. Premiul cel mare era Wessexul, 
iar pentru a-l cuceri aveau nevoie de oameni. Guthrum nu 
intenţiona să-i ajute; în Mercia, împărţită între danezi şi 
saxoni, se puteau găsi câţiva bărbaţi dispuşi să-şi lase 
casele nepăzite, dar dincolo de Mercia era Northumbria, 
unde domnea un rege danez sprijinit de un mare războinic 
danez. Regele era fratele Giselei, iar războinicul era 


Ragnar, prietenul meu. Cumpărându-mă, sperau să implice 
Northumbria în războiul lor. Nordul danez avea să 
cucerească Sudul saxon. Asta doreau ei. Asta-şi doriseră 
danezii de când mă ştiam. Tot ce trebuia să fac era să-mi 
încalc jurământul făcut lui Alfred şi să devin regele 
Merciei, iar pământul pe care unii îl numeau Anglia avea 
să devină Danemarca. Bănuiam că de aceea mă chemase 
mortul. 

Am ajuns la  Weclingastret la apus. Romanii 
consolidaseră drumul cu un pat de pietriş şi margini de 
piatră, iar lucrările lor încă se vedeau pe alocuri prin iarba 
uscată. Intr-o parte se afla o piatră de hotar acoperită cu 
muşchi pe care scria Durocobrivis V. 

— Ce înseamnă Durocobrivis? l-am întrebat pe Huda. 

— Noi îi spunem Dunastopol, zise el ridicând din umeri 
în semn că acel loc nu era important. 

Am traversat drumul. Într-o ţară bine cârmuită, m-aş fi 
aşteptat să văd patrule care să-i protejeze pe călători, dar 
n-am zărit pe nimeni, doar nişte ciori ce zburau spre 
pădurea din apropiere. Treptat, întunericul învăluia Anglia 
de Est în faţa noastră. Huda ne conduse către dealurile 
joase dinspre Dunastopol printr-o vale lungă şi puţin 
adâncă, unde meri desfrunziţi se înălţau ca nişte strigoi în 
lumina slabă a crepusculului. Noaptea se instalase de-a 
binelea când am ajuns acasă la Eilaf. 

Oamenii lui Eilaf mă întâmpinară de parcă aş fi fost deja 
rege. Câţiva servitori aşteptau lângă poarta palisadei ca să 
ne ia caii, iar un altul îngenunche în pragul casei, oferindu- 
mi un vas cu apă în care să-mi spăl mâinile şi un prosop cu 
care să mi le şterg. Un vechil îmi luă cele două săbii, 
Răsuflarea-Şarpelui cu lamă lungă şi Acul-Viespii pentru 
spintecat pântece. Se arătă plin de respect, ca şi cum ar fi 
regretat obiceiul ca nimeni să nu intre înarmat într-o casă, 
însă eu îl socotesc un obicei bun. Armele şi berea nu se 
împacă bine. 

Inăuntru erau cel puţin patruzeci de oameni, majoritatea 
îmbrăcaţi cu zale sau cu pieptare, stând de o parte şi de 
cealaltă a vetrei din care fumul se înălța spre tavanul 


susţinut de grinzi. Unii mă salutară printr-o plecăciune, 
alţii doar se uitară la mine în timp ce mă apropiam să salut 
gazda, care stătea împreună cu soţia şi cu cei doi fii lângă 
vatră. Haesten era alături de ei şi rânjea. Un servitor îmi 
aduse un corn plin cu bere. 

— Lord Uhtred! mă salută Haesten cu voce tare, pentru 
ca fiecare bărbat şi femeie din sală să afle cine eram. 
Rânjea, ca şi cum noi doi am fi împărtăşit un secret 
amuzant. Avea părul de culoarea aurului, un chip pătrăţos, 
ochi strălucitori şi purta o tunică din lână fină vopsită în 
verde, peste care atârna un lanţ gros de argint. Braţele îi 
erau pline de brățări din argint şi aur, în vreme ce pe 
cizmele înalte avea prinse agrafe de argint. Mă bucur să te 
văd, spuse el făcând o plecăciune vagă. 

— Încă trăieşti, Haesten? l-am întrebat, ignorându-l pe 
stăpânul casei. 

— Încă trăiesc. 

— Nu-i de mirare că ultima dată când te-am văzut erai la 
Ethandun. 

— Din câte îmi amintesc, a fost o zi ploioasă, zise el. 

— lar tu fugeai ca un iepure, Haesten. : 

Am văzut o umbră întunecându-i chipul. Il acuzasem de 
laşitate, dar merita atacul meu, căci îmi jurase credinţă şi 
îşi trădase jurământul părăsindu-mă. 

Simţind că urmau necazuri, Eilaf îşi drese glasul. Era un 
bărbat masiv, înalt, cu cel mai strălucitor păr roşu pe care 
l-am văzut vreodată. Coama era cârlionţată, la fel ca barba, 
şi ambele aveau culoarea flăcărilor, motiv pentru care i se 
spunea Eilaf cel Roşu. În ciuda staturii sale, cumva părea 
mai mic decât Haesten, care avea o încredere neclintită în 
calităţile proprii. 

— Bun venit, lord Uhtred, rosti Eilaf. 

Fără să-l bag în seamă, i-am zâmbit larg lui Haesten, 
care mă privea posomorât. 

— Toată armata lui Guthrum a fugit în ziua aceea, iar cei 
care n-au făcut-o sunt morţi cu toţii. Aşa încât mă bucur că 
te-am văzut fugind. 

Zâmbi şi el. 


— Am ucis opt oameni la Ethandun, spuse tare, dorind 
ca oamenii lui să ştie că nu era laş. 

— Atunci, mă simt uşurat că n-a trebuit să am de-a face 
cu sabia ta, am zis, compensând insulta de mai devreme cu 
o flatare nesinceră. Apoi m-am uitat la roşcatul Eilaf. Şi tu 
ai fost la Ethandun? 

— Nu, n-am fost. 

— Atunci, ai pierdut o bătălie extraordinară. Nu-i aşa, 
Haesten? O bătălie memorabilă! 

— A fost un masacru în ploaie, mormăi Haesten. 

— Eu încă şchiopătez din cauza rănii căpătate atunci, am 
spus, ceea ce era adevărat, deşi şchiopătatul nu mă 
deranja aproape deloc. 

Am făcut cunoştinţă cu alţi trei danezi. Toţi erau bine 
îmbrăcaţi şi aveau brățări ce le dovedeau vitejia. Nu-mi 
amintesc cum îi chema, însă veniseră acolo anume ca să 
mă cunoască, însoţiţi de războinicii lor. Din felul cum a 
făcut Haesten prezentările, mi-am dat seama că se fălea cu 
mine. Arătându-le că mă aliasem cu el, le sugera ca, la 
rândul lor, să-i devină aliaţi. Haesten punea la cale o 
rebeliune în acea casă. L-am tras deoparte. 

— Cine sunt ăştia? am vrut să ştiu. 

— Au pământuri şi oameni în această parte a regatului 
lui Guthrum. 

— Şi tu ai nevoie de oamenii lor? 

— Trebuie să ne formăm o armată, zise Haesten cu 
simplitate. 

M-am uitat la el şi m-am gândit că acea rebeliune nu era 
împotriva lui Guthrum al Angliei de Est, ci contra lui Alfred 
de Wessex, iar dacă era încununată de succes, întreaga 
Britanie avea să fie trecută prin foc şi sabie. 

— Şi dacă refuz să mă aliez cu voi? l-am întrebat. 

— O vei face, spuse el încrezător. 

— Serios? 

— Pentru că, în seara asta, mortul îţi va vorbi. Chiar în 
clipa aceea, Eilaf ne dădu de ştire că totul era pregătit. Il 
vom trezi pe mort, zise Haesten pe un ton dramatic, 
atingându-şi amuleta de la gât, iar apoi vom petrece. A 


arătat spre uşa din fundul încăperii. Pofteşte pe-aici, te 
rog. Pe-aici. 
Aşa că m-am dus să mă întâlnesc cu mortul. 


În timp ce-l urmam pe Haesten prin întuneric, eu m-am 
gândit că, în bezna aceea, era simplu să pretinzi că un 
mort se trezise din somnul de veci şi începuse să 
vorbească. De unde era să ştim ce se petrecea de fapt? 
Probabil că puteam auzi vocea cadavrului, dar nu-l puteam 
vedea; tocmai eram pe cale să protestez, când doi dintre 
oamenii lui Eilaf ieşiră din casă cu făclii aprinse, care 
ardeau strălucitor în noaptea umedă. Ne conduseră pe 
lângă un ţarc în care erau porci, iar lumina se reflectă în 
ochii animalelor. Plouase cât timp stătuserăm înăuntru, o 
ploaie trecătoare de iarnă, dar apa încă picura de pe 
crengile desfrunzite. Finan se ţinea aproape de mine şi era 
nervos din pricina vrăjitoriei la care urma să fim martori. 

Am coborât dealul spre o mică păşune unde se afla ceea 
ce mi s-a părut a fi un hambar. Oamenii vârâră torţele în 
nişte maldăre de lemne pregătite dinainte, iar focul se 
aprinse rapid, luminând pereţii hambarului şi acoperişul 
de stuf. Mi-am dat seama că aceea nu era o păşune, ci un 
cimitir. Câmpul era presărat cu mormane scunde de 
pământ şi era împrejmuit cu un gard solid pentru ca 
animalele să nu dezgroape morţii. 

— Asta a fost biserica noastră, îmi explică Huda arătând 
spre clădirea pe care o luasem drept hambar. 

— Eşti creştin? l-am întrebat. j 

— Da, stăpâne. Dar acum, nu mai avem niciun preot. Işi 
făcu semnul crucii. Morţii noştri intră în pământ fără 
slujbă. _ 

— Am un fiu într-un cimitir creştin, am spus. În clipa 
aceea mi-am dat seama că rareori mă gândesc la băiatul 
meu mort. Nu l-am cunoscut. Eu şi mama lui ne 
înstrăinaserăm. Totuşi, mi-am amintit de el în acea noapte 
întunecată, în acel loc umed al morţii. După o scurtă 
tăcere, l-am întrebat pe Huda: De ce este îngropat un scald 
danez într-un mormânt creştin? Mi-ai zis că nu era creştin. 


— A murit aici, stăpâne, iar noi l-am îngropat înainte să 
aflăm asta. Poate că de aceea nu se poate odihni în pace. 

— Poate, am spus. 

Auzind zgomotul unei încăierări în spatele nostru, mi-a 
părut rău că nu mă gândisem să-mi cer săbiile înapoi 
înainte de a ieşi din casa lui Eilaf. 

M-am răsucit aşteptându-mă la un atac, însă am văzut 
doi oameni care-l trăgeau spre noi pe un al treilea, un 
tânăr firav şi blond, cu nişte ochi ce păreau uriaşi în 
lumina flăcărilor. Scâncea. Bărbaţii care-l târau erau mult 
mai mari, iar efortul lui de a scăpa era inutil. M-am uitat 
întrebător la Haesten. 

— Ca să trezim mortul, trebuie să trimitem un mesager 
pe lumea cealaltă, mă lămuri el. 

— Cine este? 

— Un saxon, spuse Haesten nepăsător. 

— Merită să moară? 

Nu mă deranja moartea, dar simţeam că Haesten era 
dispus să ucidă aşa cum un copil ar fi înecat un şoarece, şi 
eu nu doream să am moartea cuiva pe conştiinţă dacă acel 
om nu merita să moară. Aceasta nu era o bătălie, aşa că n- 
ar fi avut şansa să plece spre eternele bucurii din palatul 
lui Odin. 

— Este hoţ, zise Haesten. 

— E de două ori hoţ, adăugă Eilaf. 

M-am apropiat de tânăr şi, apucându-l de bărbie, am 
văzut că avea stigmatul de hoţ condamnat aplicat pe frunte 
cu fierul încins. 

— Ce-ai furat? 

— O haină, stăpâne, şopti el. Mi-era frig. 

— Acesta a fost primul lucru pe care l-ai furat sau al 
doilea? 

l-am întrebat. 

— Primul a fost un miel, rosti Eilaf din spatele meu. 

— Mi-era foame, stăpâne, se tângui tânărul, şi copiii mei 
mureau fiindcă nu mâncaseră nimic. 

— Ai furat de două ori, iar asta înseamnă că trebuie să 
mori, am conchis. 


Aceasta era legea chiar şi în acest loc unde nu existau 
legi. Printre lacrimi, tânărul se uita la mine, sperând să mă 
înduplece să-i cruţ viaţa, însă eu m-am îndepărtat. Am 
furat multe lucruri la viaţa mea, aproape toate mai 
valoroase decât un miel sau o haină, dar le-am furat sub 
ochii proprietarului, astfel încât acesta le-ar fi putut apăra 
cu sabia. Hoţul care fură pe întuneric merită să moară. 

Huda îşi făcea întruna semnul crucii. Era agitat. Tânărul 
hoţ îmi striga cuvinte neinteligibile, asta până când unul 
dintre paznici îl lovi cu putere peste gură; atunci, îşi lăsă 
capul în jos şi începu iarăşi să plângă. Finan şi cei trei 
saxoni ai mei îşi strângeau în palme crucile pe care le 
purtau la gât. 

— Eşti gata? mă întrebă Haesten. 

— Da, am spus eu încercând să par încrezător, dar 
adevărul e că mă simţeam la fel de neliniştit ca Finan. 

Există un văl între lumea noastră şi lumea morţilor, şi n- 
aş fi vrut să fie dat la o parte. Instinctiv, am căutat 
plăselele Răsuflării-Şarpelui, dar, fireşte, nu le-am găsit. 

— Puneţi-i mesajul în gură, porunci Haesten. 

Unul dintre paznici încercă să deschidă gura tânărului, 
dar prizonierul se opuse. Rezistenţa îi fu înfrântă cu lama 
unui cuţit înfiptă între buze. 

— O coardă de harpă, îmi explică el. Bjorn îi cunoaşte 
semnificaţia. Ucideţi-l, le ceru paznicilor. 

— Nu! a ţipat tânărul scuipând coarda încolăcită. 

Începu să urle şi să plângă în vreme ce doi bărbaţi îl 
trăgeau spre un morman de pământ. Se postară de-o parte 
şi de cealaltă a movilei, ţinându-şi prizonierul deasupra 
mormântului. Luna strălucea argintie printr-o spărtură din 
nori. În curtea bisericii mirosea a ploaie proaspătă. 

— Nu, vă rog, nu! imploră tânărul tremurând din toate 
încheieturile. Am o soţie, am copii, nu! Vă rog! 

— Ucideţi-l! porunci Eilaf cel Roşu. 

Unul dintre gardieni îndesă din nou coarda în gura 
mesagerului şi-i apăsă maxilarele ca să i-o ţină închisă, 
apoi îi trase capul mult spre spate, expunându-i gâtul. Al 
doilea danez i-l reteză cu o mişcare rapidă, experimentată. 


Am auzit un sunet gutural înăbuşit şi am văzut cum 
sângele îi împroşcă pe cei doi bărbaţi, căzu în stropi mari 
pe mormânt şi se împrăştie pe iarba umedă. Trupul 
mesagerului se zvârcoli în timp ce şuvoiul de sânge 
devenea tot mai subţire; până la urmă se prăbuşi între cei 
care-l ţineau, ultimele picături prelingându-se pe movilă. 
Abia când nu mai curse sânge îl târâră de-acolo, lăsându-i 
cadavrul să cadă lângă gardul de lemn al cimitirului. Mi- 
am ţinut respiraţia. Niciunul dintre noi nu se clinti. Cu 
aripile surprinzător de albe în noapte, o bufniţă zbură pe 
lângă mine, iar eu mi-am atins instinctiv amuleta-ciocan, 
convins că văzusem sufletul hoţului ducându-se pe lumea 
cealaltă. 

Haesten se apropie de mormântul îmbibat cu sânge. 

— Ai primit sânge, Bjorn! strigă el. Ţi-am dat o viaţă! Ţi- 
am trimis un mesaj! 

Nu se întâmplă nimic. Vântul suspina pe acoperişul de 
stuf al bisericii. Undeva, un animal se mişcă în întuneric, 
apoi se opri. O buturugă se prăbuşi în foc, iar scânteile 
săriră în toate părţile. 

— Ai primit sânge! strigă Haesten din nou. Mai vrei şi alt 
sânge? 

M-am gândit că n-avea să se întâmple nimic. Că 
pierdusem degeaba vremea pe drum. 

Apoi mormântul începu să se mişte. 


Doi 


Movila de pământ se mişca. 

Ţin minte că inima îmi îngheţase şi eram copleşit de 
spaimă. Nu puteam nici să respir, nici să mă mişc, aşa că 
mă holbam încremenit, aşteptând oroarea. 

Pământul se cufundă puţin, de parcă o cârtiţă ar fi săpat 
dedesubt. Apoi, se mişcă mai tare, şi ceva cenuşiu apăru. 
Făptura cenugşie se clătină şi începu să se înalțe, răscolind 
solul în jur. Focurile erau în spatele nostru, aşa că umbrele 
noastre cădeau pe fantoma care ieşea din pământul iernii, 
o fantomă ce căpătase forma unui cadavru murdar care se 
ridica împleticindu-se din mormântul deschis. Am văzut 
mortul răsucindu-se, căzând pe jumătate, străduindu-se să- 
şi găsească echilibrul şi, în cele din urmă, stând în 
picioare. 

Finan mă apucă de braţ. Habar n-avea că făcuse asta. 
Huda îngenunchease şi-şi ţinea strâns în palmă crucea de 
la gât. Eu doar priveam. 

Cadavrul tuşi, un sunet înecat, ca horcăitul unui 
muribund. Ceva îi căzu din gură, apoi tuşi din nou, după 
care îşi îndreptă încet trupul. În lumina îndepărtată a 
focurilor, am văzut că era acoperit cu un linţoliu cenuşiu 
pătat de pământ. Faţa palidă îi era murdară de ţărână, dar 
neatinsă de putreziciune. Părul lung îi cădea drept şi alb 
pe umerii slabi. Respira, însă o făcea anevoie, asemenea 
unui muribund. M-am gândit că, din moment ce omul 
tocmai se sculase din morţi, era normal să fie ca atunci 
când îşi începuse călătoria pe tărâmul morţii. Gemu 
îndelung, apoi scoase ceva din gură şi aruncă acel obiect 
spre noi, iar eu am făcut involuntar un pas în spate înainte 
să-mi dau seama că era o coardă de harpă încolăcită. In 
clipa aceea am ştiut că lucrul imposibil pe care-l vedeam 


era real, fiindcă văzusem cum paznicii îndesaseră coarda 
în gura mesagerului, iar acum, cadavrul ne arăta că o 
primise. 

— Nu vreţi să mă lăsaţi în pace, rosti mortul într-o 
şoaptă răguşită. 

Lângă mine, Finan scoase un sunet asemănător cu un 
geamăt disperat. 

— Bun venit, Bjorn, spuse Haesten. 

Haesten era singurul dintre noi care nu părea afectat de 
prezenţa cadavrului viu. Ba chiar am desluşit un oarecare 
amuzament în vocea lui. 

— Vreau să-mi daţi pace, croncăni Bjorn. 

— Acesta este lordul Uhtred, zise Haesten arătând spre 
mine. A trimis mulţi danezi pe tărâmul unde trăieşti tu 
acum. j 

— Eu nu trăiesc, spuse Bjorn cu amărăciune. Incepu să 
horcăie în timp ce pieptul i se ridica şi cobora spasmodic, 
de parcă aerul nopţii i-ar fi afectat plămânii. Te blestem, îi 
zise lui Haesten, dar cu o voce atât de slabă, încât 
cuvintele nu păreau deloc amenințătoare. 

Haesten râse. _ 

— Astăzi, am avut o femeie, Bjorn. lţi aminteşti de 
femei? Îţi aminteşti ce plăcute-s părţile lor moi? Căldura 
pielii lor? Îţi aminteşti sunetele pe care le scot când le 
călăreşti? 

— Fie ca Hel să te sărute de-a pururi, până la haosul 
final! icni Bjorn. 

Hel este zeiţa morţii, cadavrul putred al unei zeițe, dar, 
din cauză că Bjorn abia putea vorbi, şi acel blestem, la fel 
ca primul, păru inofensiv. Ochii mortului erau închişi, 
pieptul încă i se ridica şi cobora spasmodic, iar mâinile 
parcă încercau să apuce aerul rece. 

Eram îngrozit, şi nu mă sfiesc să recunosc asta. Pe 
această lume avem certitudinea că morţii se duc în casele 
lor veşnice din pământ şi rămân acolo. Creştinii spun că 
trupurile noastre se vor ridica într-o zi şi că atunci vor 
răsuna goarnele îngerilor, iar cerul va străluci ca aurul în 
timp ce morţii vor ieşi din morminte, dar eu n-am crezut 


niciodată asta. Murim şi mergem pe lumea cealaltă, şi 
rămânem acolo. lată însă că Bjorn se întorsese. Se luptase 
cu vânturile întunericului şi cu valurile morţii şi venise 
înapoi, iar acum stătea în faţa noastră, slab şi înalt şi 
murdar, croncănind şi blestemând. Finan căzuse într-un 
genunchi şi ştiam că oamenii mei, aflaţi în spate, tremurau 
la fel ca mine. Numai Haesten părea neafectat de prezenţa 
mortului. 

— Spune-i lordului Uhtred ce ţi-au zis nornele, îi porunci 
el lui Bjorn. 

Nornele sunt ursitoarele, cele trei femei care torc firele 
vieților la rădăcinile lui Yggdrasil, copacul vieţii. Ori de 
câte ori se naşte un copil, ele trag un nou fir şi ştiu încotro 
va duce, cu ce alte fire se va împleti şi cum se va sfârşi. Ele 
ştiu totul. Şed şi torc şi râd de noi; uneori revarsă asupra 
noastră noroc, în vreme ce alteori ne hărăzesc durere şi 
lacrimi. 

— Spune-i ce au zis nornele despre el, îi ceru Haesten pe 
un ton imperativ. 

Bjorn nu zise nimic. Pieptul i se ridica şi cobora, iar 
mâinile îi zvâcneau. Ochii îi erau închişi. 

— Spune, insistă Haesten, şi-ţi voi da înapoi harpa. 

— Harpa mea! gemu Bjorn. Îmi vreau harpa! 

— Ți-o voi pune la loc în mormânt, ca să le poţi cânta 
morţilor, îi promise Haesten. Dar mai întâi, vorbeşte-i 
lordului Uhtred. 

Bjorn deschise ochii şi se uită la mine. Am avut o 
tresărire la vederea acelor ochi negri, dar m-am silit să-l 
privesc şi eu, mimând o vitejie pe care n-o simţeam. 

— Vei fi rege, lord Uhtred, rosti Bjorn cu un nou geamăt 
lung. Vei fi rege! suspină el. 

Vântul era rece. Câţiva stropi de ploaie îmi atinseră 
obrajii. Nu am spus nimic. 

— Regele Merciei, zise Bjorn brusc, cu o voce 
surprinzător de puternică. Vei fi regele saxonilor şi al 
danezilor, duşmanul galezilor, regele dintre râuri şi stăpân 
a tot ce se află acolo. Vei fi puternic, lord Uhtred, pentru 
că cele trei ursitoare te iubesc. Se uită la mine şi, cu toate 


că soarta pe care mi-o anunţase era minunată, am desluşit 
răutate în ochii lui morţi. Vei fi rege, încheie el, scuipând 
ultimul cuvânt de parc-ar fi fost otrăvit. 

Frica-mi trecu în clipa aceea, înlocuită de un val de 
mândrie şi putere. Nu m-am îndoit de mesajul lui Bjorn 
pentru că zeii nu vorbeau aiurea, iar ursitoarele cunoşteau 
soarta oamenilor. Noi, saxonii, spunem wyrd biðd ful âroed, 
şi chiar şi creştinii acceptă acest adevăr. Or nega ei 
existenţa celor trei norne, dar ştiu că wyrd bið ful ăroed. 
Soarta este inexorabilă. Soarta nu poate fi schimbată. 
Soarta ne conduce vieţile. Vieţile ne sunt stabilite înainte 
ca noi să le trăim, iar eu aveam să fiu regele Merciei. 

Atunci nu m-am gândit la Bebbanburg. Bebbanburg este 
pământul meu, fortăreaţa mea de la marea nordică, casa 
mea. Rostul vieţii mele era să-l iau înapoi de la unchiul 
meu, care mi-l furase în copilărie. Visam la Bebbanburg, în 
visele mele îi vedeam stâncile spintecând marea albă şi 
simţeam furtunile atacând acoperişul din stuf al casei, dar 
când l-am auzit pe Bjorn vorbind nu m-am mai gândit la 
Bebbanburg. M-am gândit că o să fiu rege. Că voi cârmui o 
ţară. Că voi conduce o mare armată care-i va zdrobi pe 
duşmanii mei. 

Şi m-am gândit la Alfred, la datoria faţă de el şi la 
promisiunile pe care i le făcusem. Ştiam că trebuia să-mi 
încalc jurământul pentru a fi rege, dar cui îi sunt făcute 
jurămintele? Regilor, aşa că un rege are puterea de a 
elibera un om de un jurământ. Mi-am spus că, în calitate 
de rege, m-aş fi putut elibera de orice jurământ. Toate 
astea îmi trecură prin minte ca o pală de vânt care mătură 
o podea murdară, ridicând toată mizeria spre cer. Nu 
gândeam limpede. La fel de confuz ca pleava învârtejindu- 
se în vânt, n-am pus în balanţă jurământul meu faţă de 
Alfred şi viitorul meu ca rege. Pur şi simplu, am văzut două 
căi în faţa mea, una grea şi stâncoasă şi alta largă şi plină 
de verdeață, care ducea spre un regat. Şi în plus, nu 
aveam de ales. Wyrd bið ful âroed. 

Apoi, în tăcerea lăsată, Haesten îngenunche brusc în 
faţa mea. 


— Sire! rosti el, cu un respect neaşteptat. 

— Ţi-ai încălcat jurământul faţă de mine, am spus eu 
aspru. Nu ştiu de ce am zis asta atunci. Aş fi putut să-i fac 
reproşul mai devreme, în casă, dar i-am adresat acuzaţia 
lângă acel mormânt deschis. 

— Aşa este, sire, şi îmi pare rău. 

Am rămas tăcut. Ce era în mintea mea, că eram deja 
rege? 

— Te iert, am spus într-un târziu. 

Îmi puteam auzi bătăile inimii. Bjorn ne privea, iar 
lumina torţelor aprinse îi arunca umbre întunecate pe 
chip. 

— Îţi mulţumesc, sire, zise Haesten. Eilaf cel Roşu, aflat 
lângă el, îngenunche, apoi toţi oamenii din acel cimitir 
umed îngenuncheară în faţa mea. 

— Încă nu sunt rege, le-am amintit, brusc ruşinat de 
tonul regal cu care-i vorbisem lui Haesten. 

— Vei fi, sire. Asta zic nornele. 

M-am uitat la cadavru. 

— Ce altceva au spus cele trei ursitoare? 

— Că vei fi rege, răspunse Bjorn, şi că vei fi regele altor 
regi. Vei fi stăpânul pământului dintre râuri şi-ţi vei 
distruge duşmanii. Vei fi rege. 

Se opri brusc, pradă convulsiilor. În cele din urmă, când 
spasmele încetară, se încovoie şi rămase nemişcat câteva 
clipe, după care se prăbuşi încet pe pământul răscolit. 

— Îngropaţi-l la loc, le porunci Haesten oamenilor care-i 
tăiaseră gâtul saxonului. 

— Dă-i harpa, am spus eu. 

— I-o voi da mâine, mă asigură Haesten, apoi arătă spre 
casa lui Eilaf. Sire, avem acolo mâncare şi bere. Şi o 
femeie pentru tine. Două, dacă vrei. 

— Am o soţie, am replicat eu dojenitor. 

— Atunci, te aşteaptă mâncare, bere şi căldură, zise el 
pe un ton supus. 

Şi ceilalţi oameni se ridicară. Războinicii mei mă priveau 
nedumeriţi, dar i-am ignorat. Regele altor regi. Stăpânul 
pământului dintre râuri. Regele Uhtred. 


M-am uitat peste umăr şi i-am văzut pe cei doi bărbaţi 
săpând pământul pentru a-l îngropa la loc pe Bjorn, apoi l- 
am urmat pe Haesten în casă şi m-am aşezat pe scaunul de 
la mijlocul mesei, scaunul stăpânului. In jurul meu, 
oamenii care fuseseră martori la trezirea mortului păreau 
convinşi de spusele lui, ceea ce însemna că aveau să se 
alieze cu Haesten, punându-i la dispoziţie trupele lor. 
Rebeliunea împotriva lui Guthrum, rebeliunea care urma 
să cuprindă toată Britania şi să distrugă Wessexul, era 
condusă de un mort. Mi-am sprijinit capul în palme şi m- 
am gândit. M-am gândit cum ar fi fost să fiu rege. M-am 
gândit cum ar fi fost să conduc armate. 

— Am auzit că soţia ta e daneză, mi se adresă Haesten, 
smulgându-mă din visare. 

— Aşa este. 

— Atunci, saxonii din Mercia vor avea un rege saxon, iar 
danezii din Mercia vor avea o regină daneză. Toată lumea 
va fi fericită. 

Mi-am ridicat capul şi l-am privit. Ştiam că era deştept şi 
viclean, dar în noaptea aceea avea grijă să pară supus şi 
plin de respect. 

— Ce doreşti, Haesten? l-am întrebat. 

— Sigefrid şi fratele lui vor să cucerească Wessexul, 
spuse el ocolindu-mi întrebarea. 

— Asta visează toată lumea, am comentat eu 
dispreţuitor. 

— lar pentru asta, continuă Haesten trecând peste 
replica mea, avem nevoie de oameni din Northumbria. 
Ragnar va veni dacă i-o ceri. 

— I-o voi cere, m-am învoit eu. 

— Iar dacă vine Ragnar, alţii îl vor urma. 

Rupse o pâine şi împinse bucata mai mare spre mine. Un 
castron cu tocană se afla în faţa mea, dar nu m-am atins de 
ea. În schimb, am început să fărâmiţez pâinea, căutând 
bucăţelele de granit căzute din piatra de moară. Pur şi 
simplu îmi făceam de lucru cu mâinile în timp ce-l priveam 
pe Haesten. 

— Nu mi-ai răspuns la întrebare, i-am zis. Tu ce vrei? 


— Anglia de Est. 

— Vrei să fii regele Haesten? 

— De ce nu? zâmbi el. 

— De ce nu, sire, l-am corectat, făcându-l să zâmbească 
şi mai larg. 

— Regele /ZEhelwold în Wessex, regele Haesten în Anglia 
de Est şi regele Uhtred în Mercia. 

— Æthelwold? am mormăit, gândindu-mă la nepotul 
beţiv al lui Alfred. 

— El este de drept regele Wessexului, sire. 

— Şi cât timp va mai trăi? 

— Nu prea mult, recunoscu Haesten, asta dacă nu 
cumva e mai puternic decât Sigefrid. 

— Deci, până la urmă, va fi Sigefrid de Wessex? am 
întrebat. 

Haesten zâmbi. 

— Până la urmă, da, sire. 

— Şi cu fratele lui, Erik, cum rămâne? 

— Lui Erik îi place să fie viking. Fratele lui se va alege 
cu Wessexul, iar el, cu corăbiile. Erik va fi un rege al 
mărilor. 

Deci urmau să fie Sigefrid de Wessex, Uhtred de Mercia 
şi Haesten de Anglia de Est. M-am gândit că am fi fost ca 
trei nevăstuici într-un sac, dar n-am lăsat să se vadă ce era 
în mintea mea. 

— Şi unde începe acest vis? am întrebat în schimb. 

Zâmbetul îi dispăru, fiind înlocuit de o expresie serioasă. 

— Eu şi Sigefrid avem oameni. Nu destui, dar ar forma 
scheletul unei armate bune. Dacă-l aduci pe Ragnar cu 
danezii lui din Northumbria, vom avea un număr suficient 
de războinici ca să cucerim Anglia de Est. Iar când vă vor 
vedea pe tine şi pe Ragnar, jumătate dintre conții lui 
Guthrum ni se vor alătura. Apoi, îi vom lua pe oamenii din 
Anglia de Est în armata noastră şi vom cuceri Mercia. 

— După care îi veţi lua pe oamenii din Mercia pentru a 
cuceri Wessexul, i-am terminat eu ideea. 

— Da. Când vor cădea frunzele, iar hambarele vor fi 
pline, vom ataca Wessexul. 


— Dar fără Ragnar nu puteţi face nimic. 

Haesten încuviinţă din cap. 

— Iar Ragnar nu va veni decât dacă te aliezi cu noi. 

M-am gândit că planul avea şanse de reuşită. Guthrum, 
regele danez din Anglia de Est, ratase toate ocaziile de a 
cuceri Wessexul. Acum făcuse pace cu Alfred, însă faptul 
că Guthrum devenise creştin şi aliat al lui Alfred nu 
însemna că restul danezilor abandonaseră visul de a pune 
mâna pe câmpiile mănoase ale Wessexului. Dacă puteau fi 
adunaţi destui oameni, Anglia de Est avea să cadă, iar 
conții săi, veşnic dornici de pradă, aveau să invadeze 
Mercia. Apoi, cei din Northumbria, Mercia şi Anglia de Est 
aveau să atace Wessexul, ultimul şi cel mai bogat regat 
saxon. 

Totuşi, eu îi jurasem credinţă lui Alfred. Jurasem să apăr 
Wessexul. Îi jurasem lui Alfred, iar fără jurăminte, nu 
suntem cu nimic mai buni decât animalele. Pe de altă 
parte, nornele vorbiseră. Soarta este inexorabilă, nu poate 
fi păcălită. Firul vieţii mele era deja ţesut, şi nu mai 
puteam schimba nimic, după cum nu puteam face soarele 
să se întoarcă din calea sa. Nornele trimiseseră un 
mesager de pe tărâmul celălalt pentru a-mi spune că 
trebuia să-mi încalc jurământul şi că aveam să fiu rege; 
prin urmare, am dat din cap spre Haesten. 

— Aşa să fie! am spus. 

— Trebuie să te întâlneşti cu Sigefrid şi cu Erik şi să 
facem jurăminte. 

— Bine. 

— Mâine vom pleca la Lundene, zise el privindu-mă cu 
atenţie. 

Deci, începuse. Sigefrid şi Erik făceau pregătiri ca să 
apere Lundene-ul, iar prin asta îi sfidau pe mercieni, 
cărora le aparţinea oraşul, îl sfidau pe Alfred, care se 
temea ca inamicul să nu-şi facă o garnizoană acolo, şi îl 
sfidau pe Guthrum, care dorea ca pacea să fie respectată. 
Doar că nu avea să fie pace. 

— Mâine vom porni spre Lundene, insistă Haesten. 


A doua zi am pornit la drum. Eu îi conduceam pe cei 
şase oameni ai mei, în vreme ce Haesten avea douăzeci şi 
unu de însoțitori. Înaintam spre sud pe Waeclingastreet 
printr-o ploaie persistentă, care transforma marginile 
drumului în noroi gros. Caii erau nefericiţi, noi eram 
nefericiţi. În timp ce călăream, am încercat să-mi amintesc 
fiecare cuvânt pe care mi-l spusese Bjorn cel Mort, ştiind 
că Gisela va dori să afle toate detaliile conversatiei. 

— Deci? mă provocă Finan curând după amiază. 

Cum Haesten pornise înainte, irlandezul dădu pinteni 
calului pentru a ajunge alături de mine. 

— Deci, ce? l-am întrebat. 

— Deci, vei fi regele Merciei? 

— Aşa spun ursitoarele, am zis, fără să mă uit la el. 

Eu şi Finan fuseserăm sclavi pe corabia unui negustor. 
Suferiserăm, îngheţaserăm, înduraserăm şi ajunseserăm să 
ne iubim unul pe altul ca nişte fraţi, aşa că-mi păsa de 
opinia lui. 

— Ursitoarele joacă renghiuri, mormăi Finan. 

— Asta e părerea unui creştin? am replicat. 

Zâmbi. Avea gluga pelerinei trasă peste coif, aşa că 
vedeam prea puţin din chipul lui uscăţiv şi sălbatic, dar i- 
am zărit sclipirea dinţilor când îşi depărtă buzele într-un 
zâmbet. 

— Am fost un om important în Irlanda, spuse el. Aveam 
cai care fugeau mai repede decât vântul, femei care făceau 
soarele să pălească şi arme cu care puteam cuceri întreaga 
lume, dar ursitoarele m-au blestemat. 

— Trăieşti şi eşti un om liber, i-am amintit. 

— Ţi-am jurat credinţă şi am făcut-o de bunăvoie. Iar tu 
i-ai jurat credinţă lui Alfred. 

— Aşa este. 

— Ai fost obligat să-i juri credinţă lui Alfred? mă întrebă 
Finan. 

— Nu, am recunoscut eu. 

Ploaia îmi biciuia faţa. Norii erau joşi, iar pământul, 
întunecat. 

— Dacă soarta este inevitabilă, de ce mai facem 


jurăminte? 

I-am ignorat întrebarea. 

— Dacă-mi încalc jurământul pe care i l-am făcut lui 
Alfred, şi tu îţi vei încălca jurământul pe care mi l-ai făcut? 

— Nu, spuse el zâmbind din nou. Mi-ar lipsi compania ta, 
dar ţie nu ţi-ar lipsi Alfred. 

— Nu, am admis eu. 

Am lăsat conversaţia să se sfârşească în ploaia bătută de 
vânt, însă cuvintele lui Finan îmi rămăseseră în minte şi 
mă tulburaseră. 

Ne-am petrecut noaptea în apropiere de marea biserică 
a sfântului Alban. Romanii construiseră un oraş acolo, dar 
acesta devenise o ruină, aşa că am stat într-o casă daneză 
de la margine. Gazda noastră se arătă primitoare, dar 
precaută în conversaţie. Auzise că Sigefrid îşi dusese 
oamenii în vechiul oraş Lundene, dar fapta nu i se părea 
nici de condamnat, nici de lăudat. Purta la gât o amuletă- 
ciocan, la fel ca mine, însă avea şi un preot saxon, care 
binecuvântă pâinea, şunca şi fasolea puse pe masă. 
Prezenţa preotului ne amintea că acea gospodărie se afla 
în Anglia de Est şi că Anglia de Est era oficial creştină şi în 
relaţii bune cu vecinii creştini, dar gazda noastră avu grijă 
ca poarta palisadei să fie bine zăvorâtă şi puse oameni 
înarmaţi să stea de pază în noaptea umedă. Atmosfera 
părea încremenită acolo, ca şi cum o furtună ar fi fost pe 
cale să izbucnească din clipă în clipă. 

Furtuna însoţită de o ploaie puternică se isprăvi în 
timpul nopţii. Am pornit la drum în zori, călărind într-o 
lume îngheţată şi încremenită, dar Weclingastret se 
aglomeră treptat. Am întâlnit oameni care mânau vite spre 
Lundene. Animalele erau sfrijite, însă fuseseră cruţate cu 
ocazia tăierilor din toamnă, aşa că-i puteau hrăni pe 
locuitorii oraşului în lunile de iarnă. Când treceam pe 
lângă ei, văcarii cădeau în genunchi la vederea atâtor 
oameni înarmaţi. Norii se risipiră spre est, aşa că, atunci 
când am ajuns la Lundene, în miezul zilei, soarele 
strălucea dincolo de fumul gros şi negru care pluteşte 
veşnic deasupra oraşului. 


Mi-a plăcut întotdeauna Lundene-ul. Este un oraş al 
ruinelor, comerţului şi ticăloşiei care se întinde de-a lungul 
malului nordic al fluviului Temes. Ruinele erau clădirile 
abandonate de romani când se retrăseseră din Britania, iar 
oraşul lor vechi, împrejmuit cu un zid din cărămidă şi 
piatră, încununa dealurile din estul oraşului actual. 
Saxonilor nu le plăcuseră niciodată clădirile romane 
deoarece se temeau de fantomele de-acolo, aşa că-şi 
înălţaseră propriul oraş, la vest, cu case din buşteni, nuiele 
şi stuf, cu alei înguste şi şanţuri împuţite prin care mizeria 
ar fi trebuit să se scurgă în râu, dar de obicei aceasta 
băltea acolo până când o curăța o ploaie torențială. Oraşul 
saxon era un loc aglomerat, duhnind de fumul fierăriilor şi 
răsunând de strigătele negustorilor, prea aglomerat ca să 
merite osteneala ridicării unui zid de apărare. De ce să 
construiască un zid de apărare, argumentau saxonii, când 
danezii erau mulţumiţi să locuiască în oraşul vechi şi nu 
vădeau nicio dorinţă de a-i măcelări pe locuitorii din oraşul 
nou? În câteva locuri existau palisade, dovadă a faptului că 
unii încercaseră să protejeze noul oraş care se dezvolta 
rapid, însă entuziasmul de a pune în practică proiectul se 
stingea rapid de fiecare dată; prin urmare, palisadele 
putrezeau sau lemnele lor erau furate pentru a se construi 
alte case de-a lungul străzilor cu rigole împuţite. 

Comerţul din Lundene era avantajat de existenţa 
fluviului şi a drumului care duceau în toate părţile 
Britaniei. Desigur, drumurile erau romane, iar pe ele erau 
aduse lână şi obiecte din ceramică, lingouri şi piele, în 
vreme ce pe fluviu veneau obiecte de lux din străinătate şi 
sclavi din Francia, şi oameni înfometați care creau 
necazuri. Erau mulţi astfel de oameni, pentru că oraşul 
construit la întâlnirea a trei regate nu avea un conducător 
în momentul acela. 

La răsărit de Lundene se afla Anglia de Est, unde 
domnea Guthrum. La sud, pe malul celălalt al fluviului 
Temes, era Wessexul, iar la apus se întindea Mercia, 
căreia îi aparţinea de fapt oraşul, însă Mercia era o ţară cu 
probleme, unde nu exista rege, aşa că nu exista niciun 


intendent care să păstreze ordinea în Lundene şi niciun 
mare lord care să impună aplicarea legii. Oamenii umblau 
înarmaţi pe străzi, soțiile aveau gărzi personale, iar porţile 
erau păzite de câini mari. În fiecare dimineaţă erau găsite 
cadavre, asta dacă nu cumva fluviul le ducea spre mare, în 
largul coastei pe care danezii îşi instalaseră tabăra, la 
Beamfleot, de unde corăbiile nordice îi vămuiau pe 
negustorii care intrau pe larga gură de vărsare a 
Temesului. Vikingii nu aveau nicio autoritate să încaseze 
taxe, însă aveau corăbii şi oameni, săbii şi securi care-i 
ajutau să se facă ascultati. 

Haesten încasase destule taxe ilegale, se îmbogăţise din 
piraterie şi devenise puternic; totuşi, am văzut că era 
îngrijorat în timp ce intram în oraş. Vorbiserăm întruna pe 
când ne apropiam de Lundene, în general despre nimicuri, 
el râzând cu prea multă uşurinţă când făceam vreun 
comentariu ironic la flecărelile lui. Apoi, când am trecut 
printre turnurile pe jumătate prăbuşite care străjuiau o 
poartă largă, tăcu brusc. Santinelele îl recunoscuseră 
probabil, căci nu ne opriră din drum, ci pur şi simplu 
dădură la o parte barierele ce blocau intrarea pe sub 
arcada în ruine. Dincolo de arcadă am văzut un maldăr de 
buşteni, ceea ce însemna că poarta urma să fie 
reconstruită. 

Ajunseserăm la oraşul roman, oraşul vechi, iar caii noştri 
porniră să urce pe strada cu o pantă domoală, pavată cu 
dale mari, între care creşteau buruieni din abundență. Era 
frig. Încă exista gheaţă în colţurile întunecate unde soarele 
abia dacă pătrundea. Fumul se strecura pe la marginile 
obloanelor ce închideau ferestrele şi se învârtejea pe 
stradă. 

— Ai mai fost pe-aici? mă întrebă Haesten deodată. 

— De multe ori. 

Eu şi Haesten călăream în faţa celorlalţi. 

— Sigefrid... începu Haesten, apoi se gândi că n-avea 
nimic de zis. 

— Din câte am auzit, e norvegian, am spus eu. 

— Este imprevizibil, mormăi Haesten, iar din tonul vocii 


lui mi-am dat seama că Sigefrid era motivul pentru care se 
simţea neliniştit. 

Haesten se confruntase cu un cadavru viu fără să 
clipească, dar gândul la Sigefrid îl făcea să se teamă. 

— Şi eu pot fi imprevizibil, i-am spus, şi la fel poţi fi şi tu. 

Fără vreun comentariu, îşi atinse amuleta-ciocan, apoi 
îşi mână calul spre o poartă, de unde servitorii ieşiră în 
fugă să ne întâmpine. 

— Palatul regelui, rosti Haesten. 

Cunoşteam palatul. Era o clădire mare, cu acoperiş 
boltit şi coloane, construită de romani din blocuri de 
piatră. Fusese reparată de regii mercieni, care puseseră să 
se astupe golurile din pereţii pe jumătate prăbuşiţi cu stuf 
compactat, împletituri din nuiele şi scânduri de lemn. Sala 
principală avea pereţii de cărămidă şi coloane romane de 
jur împrejur, dar pe ici, pe colo supravieţuiseră cumva 
petice din faţada din marmură. Privind edificiul, m-am 
minunat că oamenii din vechime putuseră să construiască 
astfel de ziduri. Noi ne făceam casele din lemn şi stuf, 
materiale ce putrezeau, deci nu lăsam nimic în urma 
noastră. Romanii lăsaseră marmură şi piatră, cărămidă şi 
măreție. 

Un servitor ne spuse că Sigefrid şi fratele lui erau la 
vechea arenă romană, situată la nord de palat. 

— Ce fac acolo? întrebă Haesten. 

— Un sacrificiu, stăpâne. 

— Atunci, mergem şi noi acolo, zise Haesten cerându-mi 
aprobarea din priviri. 

— Da, mergem, am spus. 

Cerşetorii se fereau din calea noastră. Aveam bani, iar ei 
ştiau asta, însă nu îndrăzneau să ne ceară pentru că eram 
nişte străini înarmaţi. Săbiile, scuturile, securile şi lăncile 
atârnau pe lângă crupele pline de noroi ale cailor noştri. 
Prăvăliaşii ne făceau plecăciuni, iar femeile îşi ascundeau 
copiii după fuste. Majoritatea celor care locuiau în partea 
romană a Lundene-ului erau danezi, însă chiar şi ei erau 
îngrijoraţi. Oraşul lor fusese ocupat de oamenii lui 
Sigefrid, care erau înfometați de bani şi de femei. 


Cunoşteam arena romană. În copilărie, Toki Căpitanul 
mă învățase loviturile de bază cu sabia în marea arenă 
ovală înconjurată de trepte de piatră roasă, pe care cândva 
se aflaseră bănci de lemn. Treptele de piatră obosită erau 
aproape goale, doar câţiva oameni privindu-i pe cei din 
mijlocul arenei sufocate de buruieni. Erau vreo patruzeci 
sau cincizeci de bărbaţi acolo, şi în margine am văzut un 
grup de cai înşeuaţi, dar ceea ce m-a surprins cel mai mult 
în timp ce treceam prin bolta înaltă de la intrare a fost 
crucea creştină înfiptă în mijlocul micii mulţimi. 

— Sigefrid e creştin? l-am întrebat uimit pe Haesten. 

— Nu! replică el cu hotărâre. 

Oamenii auziră zgomotul făcut de copitele cailor noştri 
şi se întoarseră spre noi. Toţi erau îmbrăcaţi ca pentru 
luptă, în zale sau piele, şi înarmaţi cu săbii sau securi, dar 
erau veseli, în ciuda aspectului fioros. Apoi, din centrul 
acelei mulţimi, de undeva de lângă cruce, apăru Sigefrid. 

L-am recunoscut pe dată. Sigefrid era un bărbat masiv, 
care părea şi mai mare datorită mantiei din blană de urs 
negru, care-l învăluia de la gât până la glezne. Avea cizme 
înalte din piele neagră, zale strălucitoare, o cingătoare 
pentru sabie cu ţinte de argint şi o barbă stufoasă ce se 
răsfira de sub coiful de fier cu ornamente de argint. Işi 
scoase coiful în timp ce se apropia de noi, şi am putut 
vedea că părul îi era la fel de negru şi de stufos ca barba. 
Avea ochi negri pe o faţă mare, un nas turtit, care fusese 
spart cândva, şi o gură lată care-i dădea o înfăţişare de 
sălbatic. S-a oprit în faţa noastră cu picioarele depărtate, 
de parcă se aştepta la un atac. 

— Lord Sigefrid! îl salută Haesten cu o veselie forţată. 

— Lord Haesten! Bun venit! Mă bucur să te văd. Vocea 
lui Sigefrid era curios de stridentă, nu feminină, doar că 
părea ciudată pentru un om atât de mare şi înfricoşător. 
Iar tu, arătă el cu o mână pe care avea o mănuşă neagră, 
tu trebuie să fii lord Uhtred! 

— Uhtred de Bebbanburg, mi-am rostit eu numele 
complet. 

— Şi tu eşti bine-venit, mă bucur să te văd! Se apropie şi 


luă el însuşi frâiele calului meu, ceea ce era o onoare, apoi 
îmi zâmbi, iar chipul lui, care păruse înspăimântător, păru 
brusc amabil, aproape prietenos. Se spune că eşti înalt, 
lord Uhtred! 

— Da, aşa am auzit. 

— Atunci, hai să vedem cine-i mai înalt, eu sau tu? 
propuse el voios. 

Am sărit din şa şi mi-am dezmorţit picioarele. Uriaş cu 
mantia lui de blană, Sigefrid încă-mi ţinea frâiele şi încă 
zâmbea. 

— Ei bine? îi întrebă pe oamenii aflaţi lângă el. 

— Tu eşti mai înalt, stăpâne, rosti grăbit unul dintre ei. 

— Şi dacă te-aş întreba cine e mai frumos, ce-ai spune? 

Omul se uită de la Sigefrid la mine şi de la mine la 
Sigefrid, dar nu ştiu ce să zică. Părea îngrozit. 

— Se teme că, dacă îmi dă un răspuns greşit, îl voi 
ucide, mi se confesă amuzat Sigefrid. 

— Şi l-ai ucide? 

— M-aş gândi la asta. Vino! îl chemă pe bărbat, care se 
apropie neliniştit. Ia frâiele şi plimbă calul. Deci, cine-i mai 
înalt? îl întrebă Sigefrid pe Haesten. 

— Sunteţi la fel de înalţi, spuse Haesten. 

— Şi la fel de frumoşi, completă Sigefrid izbucnind în 
râs. Mă cuprinse în braţe, îngăduindu-mi să simt duhoarea 
râncedă a mantiei de blană. Bun venit, lord Uhtred, bun 
venit! Făcu un pas îndărăt şi rânji. Mi-a plăcut de el în 
clipa aceea, pentru că zâmbetul îi era cu adevărat 
primitor. Am auzit multe despre tine! spuse el. 

— Şi eu despre tine, lord Sigefrid. 

— Şi fără îndoială, amândurora ni s-au spus multe 
minciuni! Dar minciuni de bine. Totuşi, am un dinte 
împotriva ta. Aştepta rânjind, dar, cum n-am zis nimic, mă 
lămuri: L-ai omorât pe Jarrel! 

— Da, l-am omorât. 

Jarrel fusese conducătorul vikingilor pe care-i nimicisem 
pe Temes. 

— Îmi plăcea de Jarrel, spuse Sigefrid. 

— Atunci, ar fi trebuit să-l sfătuieşti să-l evite pe Uhtred 


de Bebbanburg, i-am replicat. 

— Adevărat. E la fel de adevărat că l-ai ucis şi pe Ubba? 

— Da. 

— Probabil că a fost greu de omorât. Şi pe Ivarr? 

— L-am ucis şi pe Ivarr. 

— Dar el era bătrân, îi venise vremea să plece. Fiul lui te 
urăşte, ştii asta? 

— Ştiu. 

Sigefrid pufni dispreţuitor. 

— Fiul lui e un nimic. Un gunoi. Te urăşte, dar de ce ar 
trebui să-i pese unui şoim că o vrabie îl urăşte? Imi zâmbi, 
apoi se uită la Smoca, armăsarul meu care era plimbat prin 
arenă pentru a se răcori încet după lunga călătorie. Ala-i 
un cal frumos! rosti Sigefrid plin de admiraţie. 

— Este, am fost eu de acord. 

— Aş putea să ţi-l iau? 

— Mulţi au încercat. 

Asta îi plăcu. Râse din nou şi-şi puse mâna grea pe 
umărul meu ca să mă îndrume spre cruce. 

— Am auzit că eşti saxon, aşa este? 

— Da. 

— Dar nu eşti creştin? 

— Mă închin la zeii adevăraţi. 

— Fie ca ei să te iubească şi să te răsplătească pentru 
asta, spuse el strângându-mi umărul astfel încât, în ciuda 
zalelor şi a tunicii din piele, i-am simţit forţa. Se răsuci. 
Erik? Faci pe timidul? 

Fratele lui ieşi din mulţime. Avea acelaşi păr negru şi 
stufos, dar al lui Erik era bine legat cu un şnur. Barba îi 
era tunsă cu grijă. Era tânăr, de vreo douăzeci sau 
douăzeci şi unu de ani, şi avea o faţă mare, cu ochi 
strălucitori, pe care se citeau curiozitatea şi bunăvoința. 
Fusesem surprins să descopăr că-mi plăcea de Sigefrid, 
dar nu m-a mirat că-l plăceam pe Erik. Zâmbetul lui era 
instantaneu, iar chipul îi era deschis şi sincer. La fel ca 
fratele Giselei, era un om pe care-l simpatizai din prima 
clipă. 

— Eu sunt Erik, mi se adresă tânărul. 


— Fl este sfătuitorul meu, conştiinţa mea şi fratele meu, 
spuse Sigefrid. 

— Conştiinţa? 

— Erik n-ar ucide un om pentru că a zis o minciună, nu-i 
aşa, frate? 

— Nu, rosti Erik. 

— Deci, este un prost, dar un prost pe care-l iubesc. 
Sigefrid râse. Dar să nu crezi că prostul e vreun 
neputincios, lord Uhtred. Se luptă ca un demon din 
Niflheim. Îşi bătu fratele pe umăr, apoi mă luă de cot şi mă 
conduse spre crucea care nu părea a-şi avea locul acolo. 
Am nişte prizonieri, mă lămuri el arătându-mi cinci oameni 
îngenuncheaţi, cu mâinile legate la spate. 

Li se luaseră pelerinele, armele şi tunicile, aşa că erau 
doar în pantaloni. Tremurau în aerul rece. Crucea, făcută 
din doi pari care fuseseră grosolan bătuţi în cuie, era 
înfiptă într-o groapă săpată în pripă. La baza ei se aflau 
nişte cuie groase şi un ciocan mare. 

— Statuile şi gravurile lor înfăţişează adesea crucificări, 
îmi explică Sigefrid, şi aşa ceva apare şi pe amuletele pe 
care le poartă, însă eu n-am văzut niciodată o crucificare în 
realitate. Tu ai văzut? 

— Nu, am recunoscut eu. 

— Şi nu înţeleg cum este posibil ca un om să moară 
astfel, spuse el cu o uimire sinceră în voce. Sunt doar trei 
cuie! Am suferit răni mult mai grave în luptă. 

— Şi eu la fel. 

— Aşa că m-am gândit să aflu! zise el voios, apoi arătă 
cu barba lui mare spre prizonierii de lângă cruce. Cei doi 
ticăloşi din capăt sunt preoţi creştini. O să-l batem în cuie 
pe unul din ei, ca să vedem dacă moare. Am pus rămăşag 
zece arginţi că asta n-o să-l ucidă. 

Unul din preoţi era pântecos, atât puteam vedea. Capul 
îi era aplecat, nu pentru că se ruga, ci fiindcă fusese bătut 
rău. Spatele şi pieptul descoperite îi erau pline de răni, iar 
sângele îi păta părul cârlionţat şi încâlcit. 

— Cine sunt? l-am întrebat pe Sigefrid. 

— Cine sunteţi? se răsti el la prizonieri. Neprimind 


niciun răspuns, îl lovi cu putere în coaste pe cel mai 
apropiat. Cine sunteţi? 

Bărbatul îşi înălţă capul. Era în vârstă, avea cel puţin 
patruzeci de ani, iar pe chipul cu riduri adânci se citea 
resemnarea unuia care ştia că va muri. 

— Eu sunt contele Sihtric, consilierul regelui Æthelstan. 

— Guthrum! răcni Sigefrid. Fusese un răcnet de furie 
pură, izbucnit de nicăieri. Cu o clipă în urmă fusese 
amabil, apoi devenise brusc un demon. Din gură îi ţâşniră 
stropi de salivă când strigă numele a doua oară. Guthrum! 
Numele lui e Guthrum, ticălosule. Îi trase lui Sihtric un 
picior în piept, iar eu m-am gândit că lovitura fusese 
suficient de puternică pentru a-i rupe o coastă. Cum îl 
cheamă? zbieră Sigefrid. 

— Guthrum, murmură Sihtric. 

— Guthrum! strigă Sigefrid, izbindu-l din nou pe bătrân. 

După ce făcuse pace cu Alfred, Guthrum se botezase, 
luându-şi numele creştin /Ethelstan. Eu tot Guthrum îl 
numeam, la fel şi Sigefrid, care acum părea hotărât să-l 
ucidă pe Sihtric călcându-l în picioare. Bătrânul încerca să 
se ferească de loviturile lui, dar Sigefrid îl trântise la 
pământ, de unde nu putea scăpa. Erik părea neimpresionat 
de furia sălbatică a fratelui său, însă, după o vreme, se 
apropie şi-l apucă de braţ, iar uriaşul îngădui să fie 
îndepărtat de-acolo. 

— Ticălosul! scuipă Sigefrid spre omul care gemea, apoi 
se întoarse revoltat spre mine: Cum să-i spună lui Guthrum 
pe numele creştin? Încă tremura din pricina furiei care-l 
cuprinsese brusc. Ochii îi erau îngustaţi, iar chipul, 
schimonosit, dar se stăpâni şi-mi cuprinse umerii cu braţul 
lui greu. Guthrum i-a trimis ca să-mi zică să plec din 
Lundene, mă lămuri el. Dar asta nu-i treaba lui Guthrum! 
Lundene nu este în Anglia de Est! E în Mercia! Este al 
regelui Uhtred de Mercia! 

Asta era prima dată când cineva îmi folosea titlul, şi mi-a 
plăcut cum suna. Regele Uhtred. Sigefrid se răsuci din nou 
spre Sihtric, care acum avea sânge pe buze. 

— Care este mesajul lui Guthrum? 


— Că oraşul aparţine Merciei şi că trebuie să-l părăseşti, 
izbuti Sihtric să îngaime. 

— Atunci, Mercia n-are decât să mă alunge. 

— Şi dacă regele Uhtred ne permite să rămânem? 
sugeră Erik zâmbind. 

N-am spus nimic. Titlul suna bine, dar, în mod ciudat, 
parcă nu se potrivea cu firul ţesut de cele trei ursitoare. 

— Alfred nu vă va permite să rămâneţi, îndrăzni să 
vorbească alt prizonier. 

— Cine dă un rahat pe Alfred? se răsti Sigefrid. Ticălosul 
n-are decât să-şi trimită armata să moară aici. 

— Ăsta este răspunsul tău, stăpâne? întrebă prizonierul 
cu umilinţă. 

— Răspunsul meu va fi să vă tai capetele, declară 
Sigefrid. 

M-am uitat la Erik. El era fratele mai mic, dar, în mod 
limpede, el era cel care gândea. Ridică din umeri. 

— Dacă negociem, asta le va oferi timp duşmanilor să-şi 
adune armatele. E mai bine să fii sfidător. 

— Veţi intra în război şi cu Guthrum, şi cu Alfred? am 
întrebat eu. 

— Guthrum nu se va bate, zise Erik. Ameninţă, dar nu se 
va bate. Imbătrâneşte, lord Uhtred, şi va prefera să se 
bucure de viaţa care i-a mai rămas. lar dacă-i trimitem 
capetele mesagerilor, va pricepe că şi capul lui este în 
primejdie dacă nu ne lasă-n pace. 

— Dar Alfred? am întrebat. 

— El e precaut, spuse Erik, nu-i aşa? 

— Ba da. 

— Ne va oferi bani ca să părăsim oraşul? 

— Probabil. 

— Şi poate că-i vom lua, interveni Sigefrid, dar vom 
rămâne aici. 

— Alfred nu ne va ataca până la vară, spuse Erik fără să- 
şi bage în seamă fratele, iar până atunci, lord Uhtred, 
sperăm că-l vei aduce pe contele Ragnar în Anglia de Est. 
Alfred nu poate ignora o asemenea ameninţare. Se va bate 
cu armatele noastre unite, nu va ataca garnizoana de la 


Lundene, iar treaba noastră este să-l ucidem pe Alfred şi 
să-l punem pe nepotul lui pe tron. 

— Pe Æthelwold? am zis eu cu îndoială în glas. E un 
beţiv. 

— Beţiv sau nu, un rege saxon ar fi mai uşor de acceptat 
de către localnici. 

— Asta până când nu veţi mai avea nevoie de el. 

— Asta până nu vom mai avea nevoie de el, confirmă 
Erik. 

Preotul cu pântec mare de la capătul şirului de 
prizonieri îngenuncheaţi ne ascultase atent. Se uită la 
mine, apoi la Sigefrid, care-i observă privirea. 

— La ce te uiţi, rahatule? Fără să-i răspundă, preotul se 
uită din nou la mine, apoi îşi înclină capul. O să începem cu 
el, hotărî Sigefrid. O să-l batem în cuie pe cruce pe 
ticălosul ăsta gras şi-o să vedem dacă moare. 

— De ce nu-l laşi să lupte? am sugerat eu. 

Sigefrid se holbă la chipul meu, neştiind sigur dacă 
auzise bine. 

— Să-l las să lupte? 

— Celălalt preot e slab, aşa că ar fi mult mai uşor de 
crucificat. Celui gras ar trebui să i se dea o sabie şi să fie 
pus să lupte. 

Sigefrid surâse dispreţuitor. 

— Crezi că un preot e în stare să lupte? 

Am ridicat din umeri ca şi cum nu mi-ar fi păsat. 

— Pur şi simplu, îmi place să-i văd pe burtoşi pierzând o 
luptă, i-am zis. Îmi place să le văd burţile despicate. Îmi 
place să văd cum li se revarsă maţele. Îl scrutam pe preot 
în timp ce vorbeam, iar el îşi ridică privirea şi se uită în 
ochii mei. Vreau să-i văd maţele lungi revărsându-se, iar 
apoi, să mă uit cum câinii tăi îi mănâncă intestinele în timp 
ce el încă trăieşte, am rostit cu sălbăticie. 

— Sau l-am putea face să şi le mănânce, spuse Sigefrid 
gânditor, după care trăsăturile i se destinseră brusc într- 
un rânjet, îmi place de tine, lord Uhtred! 

— Va muri prea uşor, zise Erik. 

— Atunci, daţi-i un motiv pentru care să lupte, am 


propus. 

— Pentru ce ar putea lupta un preot gras ca un porc? 
întrebă Sigefrid batjocoritor. 

Erik răspunse în locul meu: 

— Pentru libertatea lui? Dacă învinge, toţi prizonierii vor 
fi eliberaţi, iar dacă pierde, îi vom crucifica. Asta ar trebui 
să-l facă să lupte. 

— Tot va pierde, am zis. 

— Da, dar va face un efort, spuse Erik. 

Sigefrid râse, înveselit de acea propunere. Pe jumătate 
gol şi speriat de moarte, preotul cel gras se uită pe rând la 
fiecare dintre noi, dar nu văzu decât amuzament şi 
ferocitate. 

— Ai ţinut vreodată o sabie în mână? vru Sigefrid să ştie. 

Preotul tăcea înfricoşat. 

— Doar va fugi de colo-colo ca un porc, am spus eu 
râzând. 

— Vrei să te lupti cu el? mă întrebă Sigefrid. 

— Nu la mine a fost trimis ca mesager, lord Sigefrid, am 
replicat eu respectuos. În plus, am auzit că nimeni nu te 
întrece în lupta cu sabia. Te provoc să-l spinteci chiar în 
buric. 

Lui Sigefrid îi plăcu acea provocare. Se uită la preot. 

— Ia spune, părinţele, vrei să te lupţi pentru libertatea 
voastră? 

Bărbatul tremura de frică. Aruncă o privire spre 
tovarăşii săi, dar nu găsi nicio susţinere din partea lor. 
Izbuti să dea din cap. 

— Da, stăpâne, îngăimă el. 

— Atunci, te vei lupta cu mine, zise Sigefrid vesel, iar 
dacă voi învinge, veţi muri. Dacă vei învinge tu, puteţi 
pleca. Ştii să lupţi, nu? 

— Nu, stăpâne. 

— Ai ţinut vreodată o sabie în mână? 

— Nu, stăpâne. 

— Deci, eşti gata să mori? îl întrebă Sigefrid. 

Preotul se uită la norvegian şi, în ciuda rănilor şi 
vânătăilor, am văzut un licăr de furie în ochii lui, contrazis 


de umilinţa din voce. 

— Da, stăpâne, rosti el, sunt gata să mor şi să mă duc la 
Mântuitorul meu. 

— Dezleagă-l, îi porunci Sigefrid unuia dintre oamenii 
lui. Dezleagă-l şi dă-i o sabie. Işi scoase propria sabie, o 
lamă lungă, cu două tăişuri, şi ne-o arătă: Dătătoarea-de- 
Spaimă, credincioasa mea armă. Are nevoie de exerciţiu. 

— Poftim, am spus eu scoțând Răsuflarea-Şarpelui. 

Am răsucit-o, am apucat-o de lamă şi i-am aruncat-o 
preotului ale cărui mâini tocmai fuseseră dezlegate. 

El dădu s-o prindă, dar Răsuflarea-Şarpelui căzu în 
buruienile uscate ale iernii. Preţ de câteva clipe, privi 
sabia ca şi cum nu mai văzuse niciodată aşa ceva, apoi se 
aplecă s-o ridice. Nu era sigur dacă s-o apuce cu mâna 
dreaptă sau cu stânga. În cele din urmă, se decise pentru 
stânga şi încercă să reteze aerul cu o lovitură 
neîndemânatică, spre amuzamentul soldaţilor. 

— De ce i-ai dat sabia ta? mă întrebă Sigefrid. 

— Oricum n-o să ştie ce să facă cu ea, am replicat eu 
dispreţuitor. 

— Şi dacă ţi-o rupe? 

— Atunci, voi şti că fierarul care a făcut-o nu-şi cunoaşte 
meseria. 

— Sabia ta, treaba ta, mormăi Sigefrid, apoi se întoarse 
spre preotul care ţinea Răsuflarea-Şarpelui cu vârful pe 
pământ. Eşti gata? 

— Da, stăpâne, spuse preotul, acela fiind primul răspuns 
sincer pe care i-l dăduse norvegianului. 

Preotul ţinuse de multe ori o sabie în mână, ştia să se 
lupte şi mă îndoiam că avea să moară. Era părintele Pyrlig. 


Dacă ai un câmp de argilă tare şi udă, poţi înjuga doi boi 
la un plug şi îi poţi mâna biciuindu-i până la sânge pentru 
ca lama să are pământul. Animalele trebuie să tragă 
împreună, motiv pentru care sunt legate împreună, iar în 
viaţă, unul dintre boi se numeşte Soartă şi celălalt, 
Jurăminte. 

Soarta decide ce facem. Nu putem scăpa de soarta pe 


care o avem. Wyrd bið ful ârced. Nu avem de ales în viaţă, 
cum am putea avea? 

Insă noi decidem ce jurăminte facem. Când mi-a dat 
sabia lui şi mi-a întins mâinile ca să le cuprind în ale mele, 
Alfred nu-mi poruncise să-i jur credinţă. Imi propusese, iar 
eu alesesem. Dar chiar fusese alegerea mea, sau tot 
ursitoarele hotărâseră? În cazul ăsta, ce rost are să ne mai 
ostenim cu jurămintele? M-am întrebat asta adesea, şi 
chiar şi acum, la bătrâneţe, tot mă mai întreb. Eu l-am ales 
pe Alfred? Sau ursitoarele au râs când am îngenuncheat şi 
i-am luat sabia şi mâinile în ale mele? 

Cu siguranţă, cele trei norne au râs în acea zi rece şi 
senină de la Lundene pentru că, din clipa în care am văzut 
pântecul mare al părintelui Pyrlig, am ştiut că nimic nu era 
simplu. În momentul acela mi-am dat seama că ursitoarele 
nu-mi ţesuseră un fir de aur care ducea la un tron. Râdeau 
la rădăcinile lui Yggdrasil, copacul vieţii. Făcuseră o farsă, 
iar eu eram victima şi trebuia să fac o alegere. 

Oare eu am făcut-o? Poate că ursitoarele au făcut 
alegerea, dar, în clipa aceea, la umbra crucii improvizate, 
am crezut că trebuia să aleg între fraţii Thurgilson şi 
Pyrlig. 

Sigefrid nu-mi era prieten, însă era un om teribil, iar 
aliindu-mă cu el, aş fi devenit rege al Merciei. Gisela ar fi 
fost regină. I-aş fi putut ajuta pe Sigefrid, Erik, Haesten şi 
Ragnar să jefuiască Wessexul. M-aş fi îmbogăţit. Aş fi 
condus armate. Mi-aş fi arborat steagul cu cap de lup, şio 
oaste de lăncieri înzăuaţi ar fi călărit pe urmele lui Smoca. 
Duşmanii mei ar fi auzit ropotul copitelor cailor noştri în 
coşmarurile lor. Toate astea ar fi fost ale mele dacă 
alegeam să mă aliez cu Sigefrid. 

Dacă-l alegeam pe Pyrlig, aveam să pierd tot ce-mi 
promisese mortul. Ceea ce însemna că Bjorn minţise, dar 
cum putea minţi un om trimis de pe lumea cealaltă cu un 
mesaj de la norne? Îmi amintesc că am gândit toate astea 
într-o fracțiune de secundă, înainte de a mă decide, dar, 
sincer să fiu, nu am avut nicio ezitare. Nu a existat nici 
măcar o urmă de ezitare. 


Pyrlig era galez, deci briton, iar noi, saxonii, îi urâm pe 
britoni. Britonii sunt nişte hoţi mişei. Se ascund în 
fortărețele lor de pe dealuri şi coboară călare pentru a ne 
jefui pământurile, ne iau vitele şi, uneori, femeile şi copiii, 
iar când îi urmărim, se afundă tot mai adânc în sălbăticia 
plină de ceaţă, stânci, mlaştini şi nenorociri. Plus că Pyrlig 
era şi creştin, iar mie nu-mi plac deloc creştinii. Alegerea 
părea foarte uşoară! Pe de-o parte erau o coroană, 
prietenii vikingi şi bogății nemăsurate, iar pe de alta era 
preotul unei religii care alungă bucuria din lume la fel cum 
amurgul alungă lumina zilei. Totuşi, n-am stat pe gânduri. 
Am ales - sau soarta a ales - prietenia. Pyrlig îmi era 
prieten. Îl cunoscusem în iarna cea mai grea a Wessexului, 
când danezii păreau să fi cucerit regatul, iar Alfred şi 
câţiva dintre oamenii lui fuseseră nevoiţi să se refugieze în 
mlaştinile din vest. Pyrlig fusese trimis ca sol de către 
regele lui ca să descopere şi poate să exploateze 
slăbiciunile lui Alfred, însă, în loc de asta, el trecuse de 
partea lui Alfred şi luptase pentru Alfred. Eu şi Pyrlig 
fuseserăm împreună într-un zid de scuturi. Luptaserăm cot 
la cot. Un galez şi un saxon. Un creştin şi un păgân. Ar fi 
trebuit să fim duşmani, dar îl iubeam ca pe un frate. 

Aşa că i-am dat sabia mea şi, în loc să mă uit cum era 
răstignit pe cruce, i-am oferit şansa de a lupta pentru viaţa 
lui. Desigur, nu fu o luptă dreaptă. Se termină în câteva 
clipe! Abia începuse, că se şi sfârşi, iar eu eram singurul 
pe care nu-l şocă deznodământul. 

Sigefrid se aştepta să se confrunte cu un preot gras şi 
nepriceput, însă eu ştiam că Pyrlig fusese războinic înainte 
de a-şi descoperi credinţa. Fusese un mare războinic, un 
ucigaş de saxoni, un bărbat căruia oamenii săi îi 
închinaseră cântece. Acum, nu arăta ca un mare războinic. 
Era pe jumătate gol, gras, cu părul zburlit, rănit şi plin de 
vânătăi. Aştepta atacul lui Sigefrid cu o expresie îngrozită 
pe chip şi cu vârful Răsuflării-Şarpelui încă pe pământ. Se 
retrase când îl văzu pe norvegian apropiindu-se şi scoase 
un fel de schelălăit. Sigefrid râse şi-şi repezi sabia aproape 
în dorul lelii, aşteptându-se să dea cu uşurinţă la o parte 


lama lui Pyrlig şi astfel să-i expună pântecul mare pentru 
ca Dătătoarea-de Spaimă să i-l spintece. 

Numai că Pyrlig se feri cu iuţeala unei nevăstuici. 

Ridică Răsuflarea-Şarpelui şi dansă puţin spre spate, 
făcând ca atacul neglijent al lui Sigefrid să se piardă în 
aer, apoi păşi spre inamic şi năpusti sabia cu toată forţa în 
jos, din încheietură, izbind braţul înarmat al lui Sigefrid în 
timp ce acesta încă nu-şi încheiase mişcarea. Lovitura nu 
fu atât de puternică încât să frângă zalele, dar îndepărtă şi 
mai mult braţul norvegianului de corp, expunându-i trupul 
la un atac din fandare. Aşa că Pyrlig fandă cu o asemenea 
iuţeală, încât Răsuflarea-Şarpelui păru o nălucă argintie 
care se repezi în pieptul lui Sigefrid. 

Din nou, lama nu străpunse zalele uriaşului, dar îl obligă 
să se retragă împleticindu-se. Cu o furie nebună în ochi, 
norvegianul îşi lansă din nou sabia cu o forţă care şi-ar fi 
decapitat instantaneu adversarul. Lovitura fusese de o 
sălbăticie de neînchipuit, dar Pyrlig, care păruse la un pas 
de moarte, reuşi să pareze parcă fără să se mişte din loc. 
Într-o clipită, Răsuflarea-Şarpelui licări în sus şi în lateral. 

Vârful lamei se roti scurt şi găsi încheietura lui Sigefrid, 
moment în care i-am văzut sângele împroşcat ca o ceaţă 
roşie în aer. 

Şi l-am văzut pe Pyrlig zâmbind. Era mai mult o 
strâmbătură, dar acel zâmbet reflecta mândria şi triumful 
războinicului. Lama urcă pe antebraţul lui Sigefrid, tăind 
zalele şi spintecând pielea şi carnea şi muşchii de la 
încheietură până la cot, aşa încât braţul drept al 
norvegianului deveni inert. Pyrlig făcu brusc un pas 
îndărăt şi răsuci Răsuflarea-Şarpelui ca să poată lovi în jos, 
pentru prima oară dând semne că avea nevoie de un 
oarecare efort ca s-o mânuiască. Lama scoase un şuierat 
când galezul o repezi în încheietura însângerată a lui 
Sigefrid. Aproape că i-o reteză cu totul, dar sabia ricoşă de 
un os şi tăie în schimb degetul mare al norvegianului. În 
clipa în care Dătătoarea-de-Spaimă căzu pe pământ, 
Răsuflarea-Şarpelui pătrunse prin barba lui Sigefrid şi i se 
propti în gât. 


— Nu! am strigat eu. 

Sigefrid era prea îngrozit ca să fie furios. Nu-i venea a 
crede ce se întâmplase. Probabil că-şi dăduse repede 
seama că adversarul său era spadasin, dar nu voia să 
priceapă că fusese învins. Îşi ridică mâinile însângerate, 
parcă vrând să apuce sabia lui Pyrlig, însă lama galezului 
zvâcni, făcându-l pe uriaş să încremenească în aşteptarea 
morţii. 

— Nu! am repetat. 

— De ce să nu-l omor? întrebă Pyrlig. 

Vocea lui era de războinic acum, dură şi nemiloasă, şi 
ochii îi erau tot de războinic, reci ca gheaţa şi furioşi. 

— Nu! am rostit eu din nou. 

Ştiam că, dacă Pyrlig îl omora pe Sigefrid, oamenii 
acestuia aveau să se răzbune. 

Şi Erik ştia asta. 

— Ai câştigat, preotule, spuse el cu glas domol în timp 
ce se apropia de fratele lui. Ai câştigat, îi zise lui Pyrlig, 
aşa că lasă sabia jos. 

— El ştie că l-am învins? întrebă Pyrlig privind în ochii 
negri ai lui Sigefrid. 

— Eu vorbesc în numele lui, replică Erik. Ai învins, 
preotule, aşa că sunteţi liberi. 

— Mai întâi, am un mesaj de transmis, spuse Pyrlig. 

Cu sângele şiroindu-i din mână, Sigefrid se holba la 
galez, incapabil să scoată o vorbă. 

— Mesajul pe care îl aducem de la regele /ZEthelstan, 
continuă Pyrlig referindu-se la Guthrum, este că trebuie să 
plecaţi din Lundene. Acest oraş nu se află pe pământul 
cedat de Alfred stăpânirii daneze. Înţelegeţi asta? Apăsă 
din nou Răsuflarea-Şarpelui pe gâtul lui Sigefrid, deşi 
acesta nu spusese nimic. O să ne daţi cai, iar lordul Uhtred 
şi oamenii lui o să ne conducă afară din Lundene. De 
acord? 

Erik se uită la mine, iar eu am încuviinţat din cap. 

— De acord, îi zise Erik preotului. 

Am luat Răsuflarea-Şarpelui din mâna lui Pyrlig. Erik îşi 
tinea fratele de braţul rănit. Preţ de o clipă, am crezut că 


Sigefrid avea să-l atace pe galezul neînarmat, dar Erik 
izbuti să-l oprească. 

_ Se aduseră caii. Oamenii din arenă erau tăcuţi şi iritaţi. 
Işi văzuseră căpetenia umilită şi nu înțelegeau de ce lui 
Pyrlig i se îngăduia să plece împreună cu ceilalţi soli, însă 
trebuiau să accepte decizia lui Erik. 

— Fratele meu este încăpățânat, îmi spuse Erik. 

Mă luase deoparte ca să vorbim câtă vreme erau 
înşeuaţi caii. 

— Se pare că, la urma urmelor, preotul ştie să lupte, am 
zis, dând de înţeles că-mi părea rău că propusesem acea 
înfruntare. 

Erik se încruntă, nu de furie, ci de mirare. 

— Sunt curios ce-i cu zeul lor. Zeul lor pare să fie 
puternic. Probabil că şi tu gândeşti la fel, nu? mă întrebă el 
observând crucea de argint încastrată în mânerul 
Răsuflării-Şarpelui. 

— E un cadou de la o femeie, l-am lămurit. O femeie 
bună. O iubită. La un moment dat, zeul creştin a convins-o 
să-l slujească, şi de atunci nu mai are de-a face cu bărbaţii. 

Erik se apropie şi atinse crucea cu un gest şovăitor. 

— Crezi că dă puteri sabiei tale? 

— Amintirea iubirii ei s-ar putea să-i dea, însă puterile 
adevărate vin de-aici, am spus, atingând amuleta care 
reprezenta ciocanul lui Thor. 

— Eu mă tem de zeul lor, mărturisi Erik. 

— Este aspru, e nemilos. Este un zeu căruia îi place să 
dea legi. 

— Ce legi? 

— Nu ai voie s-o doreşti pe nevasta aproapelui tău. 

Erik râse, apoi văzu că nu glumeam. 

— Vorbeşti serios? mă întrebă el neîncrezător. 

— Preotule! l-am strigat eu pe Pyrlig. Zeul tău îi lasă pe 
bărbaţi să le dorească pe nevestele altora? 

— li lasă, stăpâne, răspunse Pyrlig umil, de parcă s-ar fi 
temut de mine, dar găseşte că e un lucru rău. 

— A dat o lege în privinţa asta? 

— Da, stăpâne, a dat. Şi a mai dat una, care spune că nu 


ai voie să doreşti boul aproapelui tău. 

— Poftim, i-am zis lui Erik. Dacă eşti creştin, nu poţi să 
doreşti nici măcar un bou. 

— Ciudat, rosti el gânditor. Se uita la solii lui Guthrum, 
care fuseseră cât pe ce să-şi piardă capetele. Te 
deranjează că trebuie să-i escortezi? 

— Nu. 

— Poate că nu-i rău că au scăpat cu viaţă. Ce rost are să- 
i oferim lui Guthrum un motiv să ne atace? 

— N-ar fi atacat nici dacă i-aţi fi ucis, am spus eu cu 
convingere. 

— Probabil că nu, dar am convenit că, dacă preotul 
învinge, toţi vor scăpa cu viaţă, aşa că-i vom lăsa să 
trăiască. Sigur nu te deranjează să-i escortezi? 

— Fireşte că nu, l-am asigurat. 

— După aceea, să te întorci, îmi spuse Erik cu căldură. 
Avem nevoie de tine. 

— Aveţi nevoie de Ragnar, l-am corectat eu. 

— Adevărat, recunoscu el zâmbind. Ai grijă ca oamenii 
ăia să iasă teferi din oraş, apoi întoarce-te. 

— Am o soţie şi copii pe care trebuie să mă ocup mai 
întâi. 

— Da, spuse Erik cu un nou zâmbet. Ai noroc în privinţa 
asta. Dar te vei întoarce? 

— Aşa mi-a spus Bjorn cel Mort, am zis, evitând să-i 
răspund la întrebare. 

— Da, aşa ţi-a spus. Mă îmbrăţişă. Avem nevoie de tine, 
repetă el. Împreună, putem cuceri toată insula asta. 

Am străbătut călare străzile oraşului, am ieşit pe poarta 
vestică, cunoscută ca Ludd's Gate, apoi am traversat râul 
Fleot prin vad. Sihtric stătea aplecat în şa, încă suferind de 
pe urma loviturii încasate de la Sigefrid. Când am ajuns pe 
malul celălalt al vadului, m-am uitat în spate, aşteptându- 
mă ca Sigefrid să fi anulat decizia fratelui său şi să fi trimis 
oameni pe urmele noastre, însă nu se vedea nimeni. Am 
dat pinteni cailor pe terenul mocirlos, apoi am urcat panta 
domoală spre oraşul saxon. 

N-am rămas pe drumul care ducea spre vest, ci am cotit 


către cheiul unde erau ancorate vreo zece corăbii. Erau 
nave ale negustorilor care făceau comerţ în Wessex şi în 
Mercia. Puțini căpitani îndrăzneau să treacă prin 
deschizătura din ruinele podului construit de romani peste 
Temes, aşa că acele vase erau mai mici, manevrate de 
vâslaşi. Toţi negustorii şi căpitanii mă cunoşteau, deoarece 
trebuiau să-mi plătească taxe ori de câte ori treceau pe 
lângă Coccham. 

Ne-am croit drum printre baloturile de mărfuri, pe lângă 
focurile făcute pe mal şi pe lângă sclavii care încărcau sau 
descărcau corăbiile. Una singură era gata de plecare. Se 
numea Lebăda, iar eu o cunoşteam bine. Avea echipaj 
saxon şi mi-am dat seama că era pe cale să ridice ancora, 
pentru că vâslaşii aşteptau pe chei în vreme ce căpitanul, 
un bărbat pe nume Osric, îşi încheia socotelile cu 
negustorul ale cărui mărfuri le transporta. 

— Ne vei lua şi pe noi, i-am spus. 

Am lăsat majoritatea cailor acolo, dar am stăruit să se 
găsească loc pentru Smoca. Cum şi Finan voia să-şi 
păstreze armăsarul, animalele fură urcate pe puntea 
deschisă a Lebedei, apoi vâslele se cufundară în apă şi 
corabia porni spre amonte. 

— Unde vreţi să vă duc? mă întrebă Osric, căpitanul. 

— La Coccham, i-am răspuns. 

Şi înapoi la Alfred. 


Apele fluviului erau umflate, cenuşii şi mohorâte. 
Curentul era puternic, alimentat de ploile iernii, iar fluxul i 
se împotrivea tot mai greu. In timp ce Lebăda înainta 
anevoie, cei zece oameni luptându-se din răsputeri cu forţa 
apei, i-am prins privirea lui Finan şi ne-am zâmbit unul 
altuia. Ne aminteam lungile luni petrecute ca sclavi la 
vâslele unei corăbii de negoţ. Suferiserăm amarnic, 
sângeraserăm şi tremuraserăm, crezând că numai moartea 
ne putea elibera de acea soartă, însă acum alţi oameni 
vâsleau, iar Lebăda se străduia să treacă de coturile 
strânse ale fluviului Temes, care fuseseră lărgite de apele 
revărsate în lunci. 


M-am aşezat pe mica platformă construită la pupa 
boantă a corabiei, iar părintele Pyrlig mi se alătură. li 
dădusem mantia mea, pe care şi-o înfăşurase strâns în 
jurul trupului. Găsise nişte pâine şi brânză, ceea ce nu mă 
surprinse, pentru că nu mai văzusem vreun om care să 
mănânce atât de mult. 

— De unde ai ştiut că o să-l înving pe Sigefrid? mă 
întrebă el. 

— N-am ştiut. De fapt, am sperat că o să te învingă el şi 
o să fie un creştin mai puţin pe lume. 

Zâmbi, cu ochii la păsările de apă care-şi căutau prada. 

— Ştiam că nu-i pot da decât două sau trei lovituri până 
să-şi dea seama că mă pricep la luptă. Apoi, avea să-mi dea 
jos carnea de pe oase. 

— Aşa ar fi fost, dar am socotit că acele trei lovituri îţi 
vor fi îndeajuns. 

— Îţi mulţumesc pentru asta, Uhtred, spuse el, apoi 
rupse o bucată de brânză şi mi-o dădu. Ce-ai mai făcut în 
ultima vreme? 

— M-am plictisit. 

— Am auzit că te-ai însurat. 

— De nevastă nu m-am plictisit, am zis eu repede. 

— Mă bucur pentru tine! Eu, unul, n-o mai suport pe 
nevastă-mea. Dragă Doamne, ce limbă are vipera aia! Ar 
putea să despice o placă de ardezie doar vorbindu-i! N-ai 
cunoscut-o pe nevastă-mea, nu? 

— Nu. 

— Uneori, îl blestem pe Dumnezeu că i-a luat o coastă 
lui Adam şi a făcut-o pe Eva, dar apoi văd câte o fetişcană 
şi inima îmi tresaltă. Atunci mă gândesc că, la urma 
urmelor, Dumnezeu a ştiut ce face. 

Am zâmbit. 

— Credeam că preoţii creştini trebuie să aibă un 
comportament exemplar. 

— Şi e rău să admiri creaţiile lui Dumnezeu? pufni Pyrlig 
indignat. Mai ales una tânără, cu ţâţe dolofane şi rotunde 
şi cu fese bucălate. Aş păcătui dacă aş ignora astfel de 
dovezi ale milosteniei sale. Rânji, apoi sprâncenele i se 


împreunară a îngrijorare. Am auzit că ai fost captiv, aşa 
este? 

— Da. 

— M-am rugat pentru tine. 

— Îţi mulţumesc, i-am răspuns cu sinceritate. 

Nu mă închinam zeului creştin, dar, la fel ca Erik, mă 
temeam să nu aibă anumite puteri, aşa că rugăciunile 
adresate lui nu erau inutile. 

— Am auzit că Alfred e cel care te-a eliberat, aşa a fost? 
Zise Pyrlig? 

Am tăcut câteva clipe. Ca întotdeauna, detestam să 
recunosc că îi eram îndatorat lui Alfred, dar nu aveam de 
ales. 

— Da, el i-a trimis pe oamenii care m-au eliberat, am 
mormăit într-un târziu. 

— Iar tu, lord Uhtred, îl răsplăteşti înscăunându-te ca 
rege al Merciei? 

— Ai auzit tu asta? l-am întrebat precauit. 

— Fireşte că am auzit! Vikingul ăla uriaş şi bădăran a 
strigat-o la numai cinci paşi de urechea mea. Chiar eşti 
regele Merciei? 

— Nu, am spus, reprimându-mi dorinţa aprigă de a 
adăuga, „nu încă”. 

— Nici nu credeam că eşti, zise Pyrlig cu blândeţe. Aş fi 
aflat de asta, nu-i aşa? Şi nici nu vei fi, nu dacă nu vrea 
Alfred. 

— Din partea mea, Alfred n-are decât să se pişe în gâtul 
lui, am bombănit. 

— Fireşte că ar trebui să-i spun ce-am aflat, continuă 
Pyrlig. 

— Da, fireşte că ar trebui, am spus eu cu amărăciune. 

M-am sprijinit de lemnul arcuit al etravei şi am privit 
spinările vâslaşilor. De asemenea, voiam să văd dacă nu ne 
urmărea vreo navă, pe jumătate aşteptându-mă să zăresc o 
corabie de război împinsă iute de o mulţime de vâsle lungi, 
dar n-am zărit niciun catarg dincolo de coturile fluviului, 
ceea ce sugera că Erik reuşise să-şi convingă fratele să nu 
se răzbune imediat pe umilinţa provocată de Pyrlig. 


— A cui a fost ideea să fii regele Merciei? se interesă 
Pyrlig. Neprimind răspuns, adăugă: A lui Sigefrid, nu-i 
aşa? Ideea dementă a lui Sigefrid. 

— De ce dementă? am întrebat eu făcând pe niznaiul. 

— Omul nu e prost, şi frate-său cu atât mai puţin. Ei ştiu 
că, în Anglia de Est, /Ethelstan îmbătrâneşte, aşa că se 
întreabă cine va fi rege după moartea lui. Iar în Mercia nu 
e niciun rege. Insă Sigefrid nu poate să pună pur şi simplu 
mâna pe Mercia, nu-i aşa? Saxonii din Mercia i s-ar opune, 
iar Alfred le-ar veni în ajutor, astfel că fraţii Thurgilson s- 
ar confrunta cu mânia saxonilor. Prin urmare, lui Sigefrid 
i-a venit ideea să adune oameni şi să pună mâna mai întâi 
pe Anglia de Est, apoi pe Mercia, iar după aceea, pe 
Wessex! Pentru a face toate astea, este esenţial ca Ragnar 
să aducă luptători din Northumbria. 

Faptul că Pyrlig, care era prieten cu Alfred, cunoştea tot 
ce plănuiseră Sigefrid, Erik şi Haesten mă înfricoşa, dar n- 
am lăsat să se vadă. 

— Ragnar nu va lupta, am spus, încercând să pun capăt 
conversaţiei. 

— Dacă nu i-o ceri tu, replică Pyrlig cu asprime. 

Am ridicat din umeri. 

— Dar ce-ţi poate oferi Sigefrid? mă întrebă Pyrlig. 
Tăcerea mea îl făcu să dea tot el răspunsul: Mercia. 

Am zâmbit condescendent. 

— Toate astea par foarte complicate. 

— Sigefrid şi Erik au ambiția de a fi regi, zise Pyrlig 
trecând peste vorbele mele în doi peri. Însă aici sunt doar 
patru regate. Pe Northumbria nu pot pune mâna fiindcă 
nu-i va lăsa Ragnar. Nu pot lua nici Mercia, pentru că nu-i 
va lăsa Alfred. Insă /ZEthelstan îmbătrâneşte, aşa că ar 
putea pune stăpânire pe Anglia de Est. Iar apoi, de ce să 
nu termine treaba? Sigefrid anunţă că-l va pune pe tron pe 
nepotul beţiv al lui Alfred, ceea ce-i va calma pe saxoni 
timp de câteva luni. Desigur, Sigefrid îl va omori în cele 
din urmă; până atunci, Haesten va deveni rege în Anglia de 
Est şi altcineva, poate tu, va ajunge la cârma Merciei. La 
final se vor întoarce împotriva ta, apoi vor împărţi Mercia 


între ei. Asta-i ideea, lord Uhtred, şi nu e proastă deloc! 
Dar cine i-ar urma pe cei doi briganzi? 

— Nimeni, am minţit eu. 

— Asta dacă nu cumva oamenii ar fi convinşi că 
ursitoarele sunt de partea lor, rosti Pyrlig pe un ton 
aproape neutru, apoi se uită la mine. L-ai întâlnit pe mort? 
Cum, şocat de întrebare, nu eram în stare să-i răspund, 
galezul vâri o altă bucată de pâine în gură şi adăugă senin: 
Bjorn îl cheamă. 

— Morţii nu mint, m-am răstit eu. 

— Cei vii mint însă! Pentru numele lui Dumnezeu, mint 
de îngheaţă apele! Până şi eu mint, lord Uhtred, zise el 
rânjind răutăcios. I-am trimis un mesaj nevestei mele şi i- 
am spus că ar detesta traiul în Anglia de Est! Alfred îi 
ceruse lui Pyrlig să se ducă în Anglia de Est pentru că era 
preot şi fiindcă vorbea daneza, sarcina lui acolo fiind să-l 
educe pe Guthrum în privinţa creştinismului. De fapt, i-ar 
plăcea la nebunie acolo! continuă Pyrlig. E mai cald decât 
acasă şi nu sunt dealuri de urcat. Terenul este drept şi 
umed, aşa-i în Anglia de Est, fără niciun deal mai răsărit. 
Neveste-mii nu i-au plăcut niciodată dealurile, acesta fiind 
probabil motivul pentru care mi-am găsit chemarea 
preoțească. Obişnuiam să colind dealurile ca să fiu departe 
de ea, şi pe culmea unui deal eşti mai aproape de 
Dumnezeu. Bjorn nu e mort. 

Rostise ultimele patru cuvinte pe un ton brutal, iar eu i- 
am răspuns cu aceeaşi asprime. 

— L-am văzut cu ochii mei! 

— Ai văzut un om care a ieşit dintr-un mormânt, asta ai 
văzut. 

— Chiar l-am văzut! am insistat. 

— Fireşte că l-ai văzut! Şi nu te-ai îndoit nicio clipă de 
ceea ce ai văzut? mă întrebă mânios galezul. Bjorn a fost 
băgat în mormânt chiar înainte de sosirea ta. L-au acoperit 
cu nişte pământ, îngăduindu-i să respire printr-o tulpină de 
trestie. 

Mi-am amintit că Bjorn scuipase ceva când se ridicase. 
Nu coarda harpei, ci altceva. Crezusem că era un bulgăre 


de pământ, dar adevărul era că fusese ceva mai deschis la 
culoare. Nu mă gândisem la asta atunci, dar, după ce 
Pyrlig mi-a atras atenţia, am înţeles că ridicarea din morţi 
fusese o înscenare. Incapabil să mă mişc, acolo, pe puntea 
Lebedei, am simţit cum ultimele rămăşiţe ale visului meu 
se spulberau. Nu aveam să fiu rege. 

— De unde ştii toate astea? l-am întrebat posomorât. 

— Regele /Ethelstan nu e prost. Are spioni. Pyrlig îmi 
puse o mână pe braţ. A fost chiar atât de convingător? 

— Foarte, am mormăit. 

— E unul dintre oamenii lui Haesten, iar dacă vom pune 
vreodată mâna pe el, îl vom trimite de-a binelea în iad. Ce 
ţi-a spus de fapt? 

— Că voi fi rege al Merciei. Că voi fi rege al saxonilor şi 
danezilor, duşmanul galezilor, regele dintre râuri şi stăpân 
a tot ce se află acolo. L-am crezut, am mărturisit cu glas 
coborât. 

— Dar cum ai putea fi regele Merciei dacă nu te 
înscăunează Alfred? replică Pyrlig. 

— Alfred? 

— I-ai jurat credinţă, nu-i aşa? 

Îmi era ruşine să recunosc, dar n-aveam încotro. 

— Da. 

— Asta înseamnă că trebuie să-i spui, rosti Pyrlig aspru, 
pentru că încălcarea unui jurământ este o chestiune 
serioasă, lord Uhtred. 

— Aşa este. 

— Iar în acel moment Alfred va avea dreptul să te ucidă. 

Am ridicat din umeri. 

— E mai bine să-ţi respecţi jurământul decât să te laşi 
prostit de unii care pretind că un om viu e un cadavru, 
continuă Pyrlig. Ursitoarele nu sunt de partea ta, lord 
Uhtred. Crede-mă! 

M-am uitat la el şi i-am văzut tristeţea din ochi. Ţinea la 
mine, fără îndoială, însă avea dreptate. Fusesem păcălit, 
iar visul se prăbuşea în jurul meu. 

— Ce pot face? l-am întrebat cu amărăciune. Tu ştii că 
m-am dus la Lundene şi trebuie să-i zici asta lui Alfred. N-o 


să mai aibă niciodată încredere în mine. 

— Mă îndoiesc că acum are, zise Pyrlig voios. Dar te 
cunoaşte, Uhtred, ştie că eşti un războinic bun şi are 
nevoie de războinici. Se opri cât să-şi scoată crucea de 
lemn de sub haină. Jură pe asta, îmi ceru el. 

— Ce să jur? 

— Că nu vei încălca jurământul pe care l-ai rostit în faţa 
lui! Dacă faci asta, nu-i voi zice nimic. Dacă faci asta, voi 
nega ce s-a întâmplat. Dacă faci asta, te voi proteja. 

Am şovăit. 

— Dacă-ţi încalci jurământul faţă de Alfred, adăugă 
Pyrlig, vei deveni duşmanul meu şi voi fi silit să te ucid. 

— Crezi că poţi? 

Rânji răutăcios. 

— Ah, îţi place de mine, deşi sunt galez şi preot, aşa că 
ai ezita să mă omori, iar eu aş avea trei lovituri de dat 
înainte ca tu să accepti că eşti în primejdie, deci, da, te-aş 
ucide. 

Am pus mâna dreaptă pe cruce. 

— Jur! am spus cu glas limpede. 

Şi astfel, am rămas în continuare omul lui Alfred. 


Trei 


În seara aceea, când am ajuns la Coccham, am văzut-o 
pe Gisela - care îndrăgea creştinismul la fel de puţin ca 
mine - bucurându-se de prezenţa părintelui Pyrlig. Flirtă 
cu ea în mod revoltător, îi făcu complimente extravagante 
şi se jucă cu copiii noştri. Aveam doi pe-atunci; prin 
mărinimia sorții, amândoi supravieţuiseră naşterii, la fel şi 
mama lor. Uhtred era cel mai mare. Fiul meu. Avea patru 
ani, păr auriu ca al meu şi o feţişoară puternică, cu un 
năsuc cârn, ochi albaştri şi o bărbie încăpăţânată. Fiica 
mea, Stiorra, avea doi ani. Numele era ciudat. La început 
nu-mi plăcuse, însă Gisela se rugase de mine, iar eu nu-i 
puteam refuza aproape nimic, cu siguranţă nu alegerea 
numelui pentru fiica noastră. „Stiorra” însemna „stea”, iar 
Gisela spusese că noi doi ne întâlniserăm sub o stea 
norocoasă şi că fiica noastră se născuse sub aceeaşi stea. 
M-am obişnuit cu numele şi l-am îndrăgit la fel ca pe copila 
care moştenise de la mama sa părul negru, chipul prelung 
şi zâmbetul şăgalnic. 

— Stiorra, Stiorra! îmi plăcea să repet în timp ce o 
gâdilam sau o lăsam să se joace cu brăţările mele. 

Stiorra era foarte frumoasă. M-am jucat cu ea în seara 
de dinainte ca eu şi Gisela să plecăm la Wintanceaster. Era 
primăvară, şi apele fluviului Temes scăzuseră, lăsând 
vederii luncile mănoase. Lumea întreagă se înverzea pe 
măsură ce copacilor le apăreau frunzele. Primii miei 
mergeau  împleticit pe pajiştile care străluceau de 
ciuboţica-cucului, iar mierlele umpleau cerul cu triluri 
vibrante. Somonii se întorseseră în apele fluviului, iar 
capcanele noastre din ramuri de salcie împletite ne 
ofereau hrană din belşug. Perii din Coccham erau ticsiţi de 
muguri şi la fel de ticsiţi de botgroşi, care trebuiau 


alungaţi de băieţei ca să avem fructe la vară. Era o 
perioadă bună a anului, o perioadă în care lumea se trezea 
la viaţă, o perioadă în care fuseserăm chemaţi în capitala 
lui Alfred ca să asistăm la nunta lui ZEhelflaed, fiica lui, cu 
ZEthelred, vărul meu. În seara aceea, în timp ce 
pretindeam că genunchiul meu era un cal, iar Stiorra era o 
călăreaţă, m-am gândit la promisiunea de a-i obţine lui 
ZEthelred darul de nuntă. Darul sub forma unui oraş. 
Lundene. 

Gisela torcea lână. Ridicase din umeri la vestea că nu 
avea să fie regina Merciei şi dăduse din cap cu gravitate 
când îi zisesem că-mi voi respecta jurământul făcut lui 
Alfred. Accepta situaţia mai uşor decât mine, spunând că 
soarta şi acea stea norocoasă ne aduseseră şi ne ţinuseră 
împreună, deşi lumea făcuse tot posibilul să ne despartă. 

— Dacă-ţi respecţi jurământul făcut lui Alfred, rosti ea 
brusc, întrerupându-mi jocul cu Stiorra, atunci trebuie să 
cucereşti Lundene-ul şi să-l alungi pe Sigefrid? 

— Da, i-am răspuns, minunându-mă cât de adesea 
gândeam la fel. 

— Şi poţi face asta? 

— Da. 

Sigefrid şi Erik se aflau în oraşul vechi, iar oamenii lor 
păzeau fortificațiile romane, pe care le reparaseră cu 
buşteni. Nicio corabie nu putea urca pe Temes fără să le 
plătească fraţilor o taxă; cum taxa aceea era uriaşă, 
traficul pe fluviu încetase, negustorii căutând alte căi de a- 
şi aduce mărfurile în Wessex. Regele Guthrum al Angliei 
de Est îi ameninţase pe Sigefrid şi pe Erik că va porni un 
război împotriva lor, însă ameninţarea se dovedise deşartă. 
Guthrum nu voia să se lupte, ci doar să-l convingă pe 
Alfred că făcea tot ce-i stătea în puteri pentru a respecta 
tratatul de pace. Prin urmare, numai cei din Wessex l-ar fi 
putut alunga pe Sigefrid, şi eu aveam să-i conduc în luptă. 

Îmi făcusem planurile. Îi scrisesem regelui, iar el le 
scrisese ealdormenilor din comitate, care-mi promiseseră 
patru sute de războinici experimentați şi fyrdul din 
Berrocscire. Fyrdul era o oaste alcătuită din ţărani şi 


pădureni care, cu toate că erau mulţi, nu ştiau să se lupte. 
Mă puteam bizui doar pe cei patru sute de războinici, în 
condiţiile în care, potrivit iscoadelor, Sigefrid avea cel 
puţin şase sute de oameni în oraşul vechi. Aceeaşi spioni 
îmi spuseră că Haesten se întorsese în tabăra lui de la 
Beamfleot, dar asta nu era departe de Lundene, aşa că 
putea veni repede în ajutorul aliaţilor săi, la fel cum aveau 
să facă şi danezii din Anglia de Est care urau creştinismul 
lui Guthrum şi doreau ca Sigefrid şi Erik să înceapă 
războiul de cucerire. Socoteam că duşmanul urma să aibă 
cel puţin o mie de oameni, toţi pricepuţi la mânuirea 
sabiei, securii sau suliţei. Erau danezi războinici. Un 
inamic de temut. 

— Regele va dori să ştie care-ţi sunt planurile, zise 
Gisela cu glas molcom. 

— Atunci, îi voi spune. 

Mă privi neîncrezătoare. 

— Chiar îi vei spune? 

— Desigur. În fond, el e regele. 

Îşi puse furca în poală şi se încruntă la mine. 

— Îi vei spune adevărul? 

— Fireşte că nu. O fi el regele, dar eu nu sunt vreun 
prost. 

Izbucni în râs, ceea ce o făcu pe Stiorra să râdă şi ea. 

— Mi-aş dori să pot veni cu tine la Lundene, zise Gisela 
peste câteva clipe. 

— Nu poţi, i-am replicat aspru. 

— Ştiu, răspunse ea cu o supunere care nu-i era 
caracteristică, apoi îşi atinse pântecul. Chiar nu pot. 

M-am uitat la ea. Am privit-o timp îndelungat, lăsând 
vestea să-mi pătrundă în minte. Apoi, i-am zâmbit şi am 
început să râd. Am aruncat-o pe Stiorra atât de sus, încât 
părul ei negru aproape că atinse tavanul înnegrit de fum. 

— Mama ta e însărcinată, i-am spus fetiţei care ţipa 
fericită. 

— Şi e numai vina tatălui tău, adăugă Gisela cu 
prefăcută dojană. 

Eram cu toţii în culmea fericirii. 


x 


Æthelred era vărul meu, fiul fratelui mamei mele. Era 
mercian, dar de ani de zile îi era loial lui Alfred de Wessex, 
şi în ziua aceea, la Wintanceaster, în marea biserică pe 
care o construise Alfred, Æthelred de Mercia primi 
răsplata pentru loialitatea sa. 

Primi mâna lui Æthelflaed, fata cea mare a lui Alfred şi 
al doilea copil al său. Avea părul de aur şi ochii de 
culoarea şi strălucirea cerului de vară. Æthelflaed avea 
treisprezece sau paisprezece ani atunci, vârsta potrivită 
pentru măritiş, şi devenise o tânără zveltă, cu trupul drept 
şi privirea îndrăzneață. Era deja la fel de înaltă ca bărbatul 
care avea să-i fie soţ. 

ZEthelred este un erou acum. Aud poveşti despre el, 
poveşti spuse la vetrele din casele saxonilor de pe tot 
cuprinsul Angliei. /Ethelred cel Neînfricat, /Ethelred 
Războinicul, ZEthelred cel Loial. Zâmbesc când le aud, dar 
nu zic nimic nici măcar când oamenii mă întreabă dacă 
este adevărat că l-am cunoscut pe ZEthelred. Fireşte că l- 
am cunoscut, şi e adevărat că era războinic înainte ca 
boala să-l încetinească şi să-l oprească, şi chiar a fost 
viteaz, însă cea mai mare ispravă a sa a fost să plătească 
barzi care să compună cântece despre vitejia lui. Oricine 
se putea îmbogăţi la curtea lui ZEthelred dacă ştia să înşire 
cuvintele ca pe mărgele. 

Nu a ajuns regele Merciei, deşi şi-a dorit să fie. Alfred a 
avut grijă să nu se întâmple asta deoarece nu dorea ca în 
Mercia să existe vreun rege. Dorea ca un supus loial să 
cârmuiască Mercia şi a avut grijă ca acel supus loial să fie 
dependent de banii Wessexului, iar ZEthelred a fost alesul. 
A primit titlul de ealdorman de Mercia şi toate puterile 
unui rege, cu excepţia coroanei, însă danezii din nordul 
ținutului nu i-au recunoscut niciodată autoritatea. I-au 
recunoscut puterea, iar acea putere era conferită de faptul 
că era ginerele lui Alfred, acesta fiind şi motivul pentru 
care thegnii din sudul Merciei l-au acceptat. Nu l-or fi 
plăcut pe ealdormanul ZEthelred, dar ştiau că putea aduce 
trupele din Wessex pentru a contracara orice atac al 


danezilor. 

Aşa se face că, într-o zi de primăvară, o zi însorită şi 
plină de trilurile păsărilor, ZEthelred îşi primi puterea la 
Wintanceaster. Intră ţanţoş în noua şi marea biserică a lui 
Alfred, cu un zâmbet larg pe chipul acoperit de o barbă 
roşcată. I se păruse întotdeauna că oamenii îl plăceau, şi 
poate că unii îl plăceau, dar nu şi eu. Vărul meu era scund, 
certăreţ şi lăudăros. Avea fălcile late, o mină arţăgoasă şi 
ochi  sfidători. Timp de aproape cinci ani fusese 
comandantul gărzilor lui Alfred, funcţie pe care o datora 
obârşiei, nu calităţilor. Avusese norocul să moştenească 
pământuri care se întindeau în cea mai mare parte a 
sudului Merciei, şi asta-l făcuse cel mai de seamă nobil din 
Mercia, fapt care, bănuiam eu înciudat, îi dădea dreptul să 
cârmuiască ţara. Mai bănuiam, de data asta fără ciudă, că 
era un rahat. 

Alfred nu-şi dăduse seama de asta. Se lăsase păcălit de 
pioşenia exagerată a lui ZEthelred şi de faptul că acesta îi 
ţinuse mereu isonul. Da, sire, nu, sire, dă-mi voie să-ţi 
golesc oala de noapte, sire, lasă-mă să-ţi pup fundul regal, 
sire. Ăsta era /Ethelred, iar răsplata lui a fost /ZEthelflaed. 

Ea intră în biserică la câteva momente după ZEthelred şi, 
la fel ca mirele, zâmbea. Era îndrăgostită de dragoste, 
ajunsese în ziua aceea pe o culme a bucuriei care făcea să- 
i radieze chipul dulce. Era o tânără mlădioasă, cu şoldurile 
deja arcuite. Avea picioare lungi, zvelte şi o faţă cu năsuc 
cârn, neafectată de vreo boală. Purta o rochie din olandă 
azurie pe care erau brodaţi sfinţi cu aure şi cruci. Avea o 
cingătoare dintr-o țesătură aurie, de care atârnau ciucuri 
şi clopoței de argint. Pe umeri purta o mantie albă, prinsă 
la gât cu o broşă de cuarţ, care mătura lespezile de piatră 
ale pardoselii în timp ce păşea. Părul ei de un auriu 
strălucitor era răsucit pe creştet şi prins cu piepteni de 
fildeş. Acea zi de primăvară era prima în care-şi purta 
părul ridicat, semn că era măritată, dezvăluindu-şi gâtul 
lung şi subţire. 

În timp ce se îndrepta grațios spre altarul acoperit cu o 
pânză albă, îmi întâlni privirea, şi în ochii ei, deja plini de 


încântare, păru să se aprindă o nouă flacără. Îmi zâmbi, iar 
eu a trebuit să-i zâmbesc la rându-mi. ZEthelflaed râse 
fericită înainte de a-şi continua drumul spre tatăl ei şi spre 
bărbatul care avea să-i fie soţ. 

— "Ţine foarte mult la tine, spuse Gisela zâmbind. 

— Suntem prieteni de pe vremea când era o copilă, i-am 
răspuns. 

— Încă este o copilă, murmură Gisela când mireasa 
ajunse la altarul presărat cu flori, pe care se afla o cruce. 

Atunci m-am gândit că ZEthelflaed urma să fie sacrificată 
pe acel altar, dar, dacă aşa stăteau lucrurile, era o victimă 
foarte dornică să accepte. Fusese întotdeauna o copilă 
neastâmpărată şi încăpăţânată, şi nu mă îndoiam că o 
iritaseră privirile severe ale mamei sale şi regulile rigide 
ale tatălui. Socotea căsătoria o cale de scăpare de la 
curtea mohorâtă şi plină de pioşenie a regelui, iar în acea 
zi, noua biserică a lui Alfred se umpluse de fericirea ei. L- 
am văzut pe Steapa - poate, cel mai mare războinic al 
Wessexului - plângând. La fel ca mine, şi Steapa ţinea la 
ZEthelflaed. 

Erau aproape trei sute de oameni în biserică. Veniseră 
soli din Francia, de peste mare, iar alţii veniseră din 
Northumbria, Mercia, Anglia de Est şi regatul galez, toţi 
acei oameni, preoţii şi nobilii având locuri de onoare în 
apropierea altarului. Ealdormenii şi intendenţii din Wessex 
erau şi ei acolo. Cel mai aproape de altar stătea un grup 
întunecat de preoţi şi călugări. Am auzit foarte puţin din 
slujbă pentru că eu şi Gisela am stat aproape de uşă, unde 
am vorbit cu prietenii noştri. Din când în când, un preot 
cerea cu asprime să se facă linişte, însă nimeni nu-l băga 
în seamă. 

Hild, stareţa unei mănăstiri din Wintanceaster, o 
îmbrăţişă pe Gisela. Gisela avea două prietene bune care 
erau creştine. Prima era Hild, care cândva părăsise 
Biserica pentru a-mi deveni iubită, iar a doua era Thyra, 
sora lui Ragnar, alături de care crescusem şi pe care o 
iubeam ca pe o soră. Desigur, Thyra era daneză şi fusese 
crescută în credinţa lui Thor şi Odin, dar se convertise şi 


venise în Wessex. Era îmbrăcată în straie de călugăriţă. 
Purta o sutană de un gri mohorât, cu o glugă care-i 
ascundea frumuseţea ieşită din comun. O cingătoare 
neagră îi cuprindea talia, care în mod obişnuit era la fel de 
subţire ca a Giselei, dar acum îi era îngroşată din pricina 
sarcinii. 

— Altul? am întrebat eu. 

— Şi foarte curând, spuse Thyra. 

Născuse trei copii, însă doar unul, un băieţel, mai trăia. 

— Soţul tău e nesătul, am rostit eu cu asprime 
prefăcută. 

— Asta-i voia lui Dumnezeu, replică Thyra fără să 
clipească. 

Umorul pe care îmi aminteam că-l avusese în copilărie 
se evaporase după convertire, deşi, dacă stau să mă 
gândesc, probabil o părăsise când fusese răpită de 
duşmanii fratelui ei şi ţinută în sclavie la Dunholm. 
Ticăloşii o siluiseră, o supuseseră caznelor şi-o făcuseră să- 
şi piardă minţile până când eu şi Ragnar am intrat cu forţa 
în Dunholm ca s-o eliberăm, însă creştinarea fusese ceea 
ce o vindecase de nebunie şi o transformase în femeia 
senină care mă privea acum în ochi. 

— Şi ce mai face soţul tău? am întrebat-o. 

— Mulţumesc, bine, răspunse ea luminându-se la faţă. 

Thyra găsise dragostea, nu doar a lui Dumnezeu, ci şi a 
unui bărbat bun, iar pentru asta eram recunoscător. 

— Desigur, vă veţi boteza copilul Uhtred dacă e băiat. 

— Dacă regele ne va permite, îl vom numi Alfred, iar 
dacă va fi fată, îi vom spune Hild, mă înştiinţă Thyra. 

Asta o făcu pe Hild să plângă. Gisela dezvălui că şi ea 
era însărcinată, apoi cele trei femei începură o conversaţie 
interminabilă despre copii. M-am retras şi l-am găsit pe 
Steapa, uriaşul care domina mulţimea. 

— Ştii că urmează să-i alung pe Sigefrid şi pe Erik din 
Lundene? l-am întrebat. 

— Am auzit, spuse el cu vocea sa lentă şi calculată. 

— Vii şi tu? 

l-am luat zâmbetul drept consimţire. Avea un chip 


înspăimântător, cu pielea atât de întinsă pe craniul cu oase 
mari, încât părea că se strâmbă permanent. În luptă era 
cumplit, un războinic uriaş, care mânuia sabia cu 
pricepere şi neînduplecare. Se născuse în sclavie, dar 
statura şi talentul de luptător îl ajutaseră să obţină un 
statut de invidiat. Făcea parte din gărzile lui Alfred, avea 
sclavi şi o fermă pe o frumoasă întindere de pământ din 
Wiltunscir. Din pricina mâniei care i se citea permanent pe 
chip, lumea se temea de el, însă eu ştiam că era un om 
bun. Nu era inteligent. Steapa nu fusese niciodată genul 
care să gândească, dar era cumsecade şi loial. 

— O să-i cer regelui să te lase, i-am spus. 

— Ba o să vrea să mă duc cu Æthelred, zise Steapa. 

— Cred că ai prefera să fii cu oamenii care se luptă, nu-i 
aşa? 

Steapa clipi, mintea fiindu-i prea lentă ca să priceapă 
insulta pe care i-o adresasem vărului meu. 

— Voi lupta, rosti el, apoi îşi puse braţul uriaş pe umerii 
soţiei lui, o făptură micuță, cu chipul neliniştit şi ochii mici. 

N-am reuşit niciodată să-i rețin numele, aşa că am 
salutat-o politicos şi m-am îndepărtat prin mulţime. 

Æthelwold mă găsi la un moment dat. Nepotul lui Alfred 
începuse iarăşi să bea, aşa că ochii îi erau injectaţi. Fusese 
un tânăr frumos, însă faţa i se buhăia, iar venele îi erau 
roşii şi sparte sub piele. Mă trase la o margine a bisericii, 
sub un steag pe care, cu lână roşie, fusese brodată o 
povaţă lungă. „Dacă ai credinţă, vei primi tot ce-i ceri lui 
Dumnezeu. Când rugăciunile sunt bune, credinţa este 
răsplătită cu bunătate.” Am presupus că soţia lui Alfred şi 
doamnele ei făcuseră acea broderie, dar cuvintele îi 
aparţineau neîndoielnic lui Alfred. Æthelwold mă strângea 
cu atâta putere de cot, că mă durea. 

— Am crezut că eşti de partea mea, şuieră el pe un ton 
plin de reproş. 

— Sunt, i-am spus. 

Mă privi bănuitor. 

— L-ai văzut pe Bjorn? 

— Am văzut un om care se prefăcea a fi mort. 


El îmi ignoră vorbele, ceea ce mă surprinse, ţinând cont 
că întâlnirea cu Bjorn îl afectase enorm. Fusese atât de 
impresionat, încât nu mai băuse o vreme, dar acum nu 
părea să-l deranjeze afirmaţia mea. 

— Nu pricepi că asta-i cea mai bună şansă pe care o 
avem? mârâi el încă strângându-mi cotul. 

— Cea mai bună şansă ca să ce? am întrebat eu 
răbdător. 

— Ca să scăpăm de el, spuse Æthelwold cu prea multă 
vehemenţă, stârnind curiozitatea celor din jur. Fireşte că 
voia să scape de unchiul lui, dar îi lipsea curajul de a da el 
însuşi lovitura, motiv pentru care căuta permanent aliaţi 
asemenea mie. Îşi ridică privirea spre chipul meu şi, 
negăsind nici urmă de susţinere, îmi dădu drumul şi-mi 
spuse aproape în şoaptă: Ei vor să ştie dacă i-ai cerut lui 
Ragnar să vină. 

Deci. Æthelwold încă ţinea legătura cu Sigefrid? Asta 
era interesant, dar poate că nu şi surprinzător. 

— Nu, am spus, n-am făcut-o. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, de ce nu? 

— Pentru că Bjorn a minţit, şi nu mi-e scris să fiu rege al 
Merciei. 

— Dacă voi deveni vreodată rege al Wessexului, ar fi 
bine să fugi dacă vrei să scapi cu viaţă. Cum n-am 
reacţionat decât printr-un zâmbet, continuând să-l privesc 
fix în ochi, întoarse capul şi murmură ceva de neînțeles, 
probabil o scuză. Apoi, încruntat, îşi roti privirea prin 
biserică. Uite-o şi pe târfa aia daneză! spuse el pe un ton 
aprig. 

— Care târfă daneză? l-am întrebat, pentru o clipă 
crezând că se referea la Gisela. 

— Târfa aia, zise el arătând cu capul spre Thyra. Cea 
măritată cu idiotul. Târfa pioasă. Aia cu burtă mare. 

— Thyra? 

— E frumoasă. 

— Da, este. 

— Şi e măritată cu un prost bătrân! răbufni Æthelwold 
cu o expresie dezgustată pe chip. După ce o să-şi fete 


căţelandrul, o s-o pun pe spate şi o să-i arăt cum ară 
câmpul un bărbat adevărat. 

— Ştii că este prietena mea? 

Păru alarmat. Chiar nu ştiuse de îndelungata afecţiune 
pe care i-o purtam Thyrei, aşa că încercă s-o dreagă. 

— Pur şi simplu cred că-i frumoasă, mormăi el, asta-i tot. 

Am zâmbit şi m-am aplecat spre urechea lui să-i şoptesc: 

— Dacă o atingi, o să-ţi bag o sabie în fund şi o să te 
spintec de la vintre până la gât, apoi o să-mi hrănesc porcii 
cu măruntaiele tale. Dacă o atingi o singură dată, eşti 
mort, Æthelwold! 

M-am îndepărtat de el. Cum era prost, beţiv şi desfrânat, 
îl socoteam inofensiv, dar s-a dovedit că mă înşelasem. La 
urma urmelor, era regele de drept al Wessexului, însă 
numai el şi alţi câţiva neghiobi credeau sincer că trebuia 
să ocupe tronul în locul lui Alfred. Alfred era opusul 
nepotului său - nu bea, era inteligent, harnic şi serios. 

lar în ziua aceea era şi fericit. Privea cum fiica lui se 
mărita cu un bărbat pe care îl iubea aproape ca pe un fiu, 
îi asculta pe călugări psalmodiind, se uita la biserica 
înălţată de el, cu pereţi auriţi şi statui vopsite, şi se gândea 
că, prin acea căsătorie, căpăta controlul asupra Merciei. 

Ceea ce însemna că Wessexul, la fel ca pruncii din 
pântecele Thyrei şi Giselei, se mărea. 


Părintele Beocca mă găsi în curtea bisericii, unde 
oaspeţii stăteau la soare şi aşteptau să fie poftiţi la ospăţul 
din casa lui Alfred. 

— Prea multă vorbărie în sfântul lăcaş! se plânse 
Beocca. Era o zi sacră, Uhtred, iar oamenii sporovăiau ca 
la piaţă. 

— Am fost unul dintre ei, am recunoscut. 

— Serios? făcu el privindu-mă cu ochii îngustaţi. Ei bine, 
n-ar fi trebuit să vorbeşti. Asta e o lipsă de bun-simţ, pur şi 
simplu! Şi o insultă la adresa lui Dumnezeu! Mă mir de 
tine, Uhtred, zău că mă mir. Sunt surprins şi dezamăgit. 

— Da, părinte, am replicat eu zâmbind. 

Beocca mă dojenea de ani de zile. Fusese preotul şi 


confesorul tatălui meu şi, la fel ca mine, fugise din 
Northumbria când unchiul meu şi-a însuşit Bebbanburgul. 
Beocca găsise refugiu la curtea lui Alfred, unde pioşenia, 
cunoştinţele şi entuziasmul lui fuseseră apreciate de rege. 
Durase mult până când aprecierea regală să-i fi convins pe 
oameni să nu-şi mai bată joc de bietul preot, care era cu 
adevărat cel mai urât om din tot Wessexul. Avea un picior 
strâmb, era saşiu, iar mâna stângă îi era paralizată. 
Albeaţa îi acoperise un ochi, făcându-l de aceeaşi culoare 
cu părul cărunt, firesc pentru vârsta sa de aproape 
cincizeci de ani. Copiii îl batjocoreau pe străzi, iar unii 
oameni îşi făceau semnul crucii crezând că urâţenia era un 
semn al diavolului, însă el era un creştin mai bun decât 
oricare altul din câţi am cunoscut. 

— Mă bucur să te văd, zise el pe un ton indiferent, ca şi 
cum s-ar fi temut că l-aş putea crede. Ştii că regele vrea să 
vorbească cu tine? Ţi-aş sugera să te întâlneşti cu el după 
ospăț. 

— O să fiu beat atunci. 

El suspină, apoi întinse mâna teafără ca să-mi ascundă 
sub tunică amuleta-ciocan. 

— Încearcă să nu te îmbeţi. 

— N-am putea vorbi mâine? 

— Regele este ocupat, Uhtred! N-o să aştepte până când 
îţi convine ţie. 

— Atunci, va trebui să vorbească cu mine când voi fi 
beat. 

— Te avertizez că vrea să ştie cât de curând vei putea 
cuceri Lundene-ul. Asta-i motivul pentru care vrea să stea 
de vorbă cu tine. Se opri brusc, transfigurat de fericire, 
zărindu-le pe Gisela şi Thyra, care se apropiau de noi. Se 
uita la Thyra ca un om care vede un înger, iar când ea îi 
zâmbi, am crezut că inima avea să-i explodeze de mândrie 
şi adoraţie. Nu ţi-e frig, draga mea? o întrebă el grijuliu. 
Ţi-aş putea aduce o mantie. 

— Nu mi-e frig. 

— Să-ţi aduc totuşi mantia albastră? 

— Mi-e cald, dragul meu, zise ea punându-şi mâna pe 


braţul lui. 

— Nu e niciun deranj! stărui Beocca. 

— Nu mi-e frig, iubitule, îl asigură Thyra, răspuns care-l 
aduse în pragul extazului. 

Toată viaţa lui, Beocca visase la femei. La femei 
frumoase. La o femeie care să se mărite cu el şi care să-i 
facă copii, dar, toată viaţa, fusese disprețuit din cauza 
înfăţişării. Asta până când, pe culmea unui deal 
însângerat, o cunoscuse pe Thyra şi alungase demonii din 
sufletul ei. Se căsătoriseră cu patru ani în urmă. Dacă te 
uitai la ei, puteai fi sigur că nu existau alţi doi oameni mai 
puţin potriviţi unul cu celălalt. Un preot bătrân, urât şi 
tipicar şi o tânără daneză blondă. Dar când te aflai în 
preajma lor, le simţeai fericirea ca pe căldura unui foc într- 
o noapte de iarnă. 

— N-ar trebui să stai în picioare, draga mea, nu având în 
vedere starea în care eşti. Mă duc să-ţi aduc un taburet. 

— O să mă aşez curând, iubitule. 

— Totuşi, mă gândesc că ar fi bine să-ţi aduc un taburet 
sau un scaun. Şi eşti sigură că nu vrei o mantie? N-ar fi 
nicio problemă să-ţi aduc! 

Gisela se uită la mine şi zâmbi, dar Beocca şi Thyra nici 
nu ne băgau în seamă. Peste câteva clipe, Gisela făcu un 
mic semn cu capul; privind într-acolo, am văzut un tânăr 
călugăr care mă scruta. Era evident că aştepta să-mi 
întâlnească privirea, iar neliniştea lui era la fel de 
evidentă. Era slab, nu foarte înalt şi avea un chip palid 
care semăna remarcabil cu al lui Alfred. Avea aceeaşi 
înfăţişare nesigură şi anxioasă, aceiaşi ochi serioşi, aceeaşi 
gură subţire şi, judecând după sutana de călugăr, aceeaşi 
pioşenie. Părul nu-i era tuns, ceea ce însemna că era 
novice. Când m-am uitat la el, se lăsă într-un genunchi. 

— Lord Uhtred, rosti el cu umilinţă în glas. 

— Osferth! exclamă  Beocca remarcând prezența 
tânărului călugăr. Ar trebui să studiezi! Nunta s-a 
terminat, iar novicii nu sunt invitaţi la ospăț. 

Fără să-i acorde atenţie, Osferth mi se adresă cu capul 
plecat: 


— L-ai cunoscut pe unchiul meu, lord Uhtred. 

— Serios? Am cunoscut mulţi oameni, am spus, 
pregătindu-mă pentru refuzul pe care eram sigur că aveam 
să i-l servesc indiferent ce mă ruga. 

— Leofric a fost unchiul meu. 

Suspiciunea şi ostilitatea dispărură la auzul acelui nume. 
Leofric. Pe chip mi se ivi un zâmbet larg. 

— L-am cunoscut, am zis cu căldură, şi am ţinut la el. 

Leofric fusese un veteran saxon care mă învățase tot ce 
era de ştiut despre război. Avea obiceiul să mă facă şterc, 
însemnând ceva ce iese din fundul animalelor, şi mă 
bruscase, se răstise la mine, mă bătuse şi îmi devenise 
prieten, rămânându-mi prieten până în ziua în care murise 
pe câmpul de bătălie udat de ploaie de la Ethandun. 

— Mama este sora lui, spuse Osferth. 

— Du-te la studiile tale, tinere! se răsti Beocca. 

Mi-am pus o mână pe braţul paralizat al preotului pentru 
a-l opri. 

— Cum o cheamă pe mama ta? l-am întrebat pe Osferth. 

— Eadgyth, Lord Uhtred. 

M-am aplecat ca să-i văd mai bine faţa. Nu era de mirare 
că semăna cu Alfred, căci era fiul nelegitim al regelui, pe 
care-l făcuse cu o servitoare de la palat. Nimeni nu 
recunoscuse vreodată că Alfred era tatăl băiatului, deşi era 
un secret cunoscut de toată lumea. Inainte ca Alfred să-l 
găsească pe Dumnezeu, descoperise plăcerile oferite de 
slujnice, iar Osferth era rezultatul exuberanţei din 
tinereţe. 

— Mai trăieşte Eadgyth? 

— Nu. A murit de febră, cu doi ani în urmă. 

— Şi tu ce cauţi aici, în Wintanceaster? 

— Studiază învăţăturile creştine deoarece chemarea lui 
este să devină călugăr, proclamă Beocca. 

— Vreau să te slujesc, lord Uhtred, spuse Osferth 
privindu-mă neliniştit. 

_ — Pleacă! strigă  Beocca. Pleacă! Pleacă de-aici! 
Intoarce-te la studiile tale, sau îl voi pune pe învățătorul 
novicilor să te biciuiască! 


— Ai ţinut vreodată o sabie în mână? l-am întrebat pe 
Osferth. 

— Da, pe cea dată de unchiul meu. 

— Dar ai luptat vreodată cu ea? 

— Nu, lord Uhtred, îngăimă el speriat. 

— Studiem viaţa sfântului Cedd, şi vreau să copiezi 
primele zece pagini până la apusul soarelui, i se adresă 
Beocca mânios. 

— Vrei să fii călugăr? l-am iscodit pe tânăr. 

— Nu, lord Uhtred. 

— Atunci, ce vrei să fii? l-am întrebat ignorându-l pe 
părintele Beocca, care protesta în continuare, dar nu 
reuşea să scape de mâna mea dreaptă care-l ţinea locului. 

— Aş vrea să calc pe urmele unchiului meu. 

Îmi veni să râd. Leofric fusese unul dintre cei mai 
grozavi războinici care existaseră vreodată, în vreme ce 
Osferth era firav şi palid. Totuşi, am izbutit să rămân 
serios. 

— Finan! am strigat. 

Irlandezul apăru lângă mine. 

— Lord Uhtred? 

— Acest om va intra în garda mea, l-am înştiinţat, 
dându-i câteva monede. 

— Nu poţi... începu Beocca să protesteze, dar închise 
gura când eu şi Finan ne-am uitat urât la el. 

— Ia-l pe Osferth, i-am spus irlandezului, găseşte-i nişte 
haine potrivite pentru un bărbat şi fă-i rost de arme. 

— Arme? se miră Finan, privindu-l neîncrezător pe 
tânărul alb la faţă. 

— Are sânge de războinic, aşa că-l vom învăţa să lupte. 

— Bine, zise Finan pe un ton care sugera că mă 
considera nebun, dar apoi se uită la monedele pe care i le 
dădusem şi se gândi că avea ocazia să obţină un profit. 
Bine, o să-l facem războinic, spuse el rânjind, după care se 
îndepărtă împreună cu Osferth. 

Îndată ce-am rămas singuri, Beocca se răsti la mine: 

— Ai idee ce-ai făcut? 

— Da. 


— Ştii al cui băiat este? 

— E bastardul regelui, şi tocmai i-am făcut lui Alfred un 
serviciu. 

— Serios? mă întrebă preotul clocotind de furie. Ce fel 
de serviciu i-ai făcut? 

— Cât crezi că va rezista după ce-l voi pune într-un zid 
de scuturi? Cât crezi că va dura până când o sabie daneză 
o să-l spintece ca pe un hering ud? Ăsta e serviciul pe care 
i l-am făcut, părinte. Tocmai l-am scăpat pe regele tău 
evlavios de bastardul care-l deranja. 

Ne-am dus la ospăț. 


Petrecerea fu oribilă, după cum mă aşteptam. Mâncarea 
lui Alfred nu era niciodată bună, rar era suficientă, şi 
berea era mereu slabă. Se ţinură discursuri, însă eu n-am 
ascultat niciunul; harpiştii cântară, dar nici pe ei nu i-am 
auzit. Am stat de vorbă cu prietenii, m-am încruntat la 
diverşi preoţi nemulţumiţi de amuleta-ciocan pe care o 
purtam şi în cele din urmă am urcat pe estrada unde se 
afla masa principală ca să-i dau un sărut cast lui 
ZEthelflaed. Era în culmea fericirii. 

— Sunt cea mai norocoasă fată din lume! 

— Eşti femeie de-acum, i-am replicat uitându-mă la părul 
ei prins în creştet. 

Ea îşi muşcă buza de jos, părând intimidată, apoi surâse 
când o văzu pe Gisela apropiindu-se. In timp ce se 
îmbrăţişau, părul auriu contrastând cu părul negru, am 
observat că Ælswith, acra soţie a lui Alfred, se încrunta la 
mine. l-am făcut o plecăciune adâncă. 

— Este o zi fericită, milady. 

ZElswith nu mă băgă în seamă. Şedea lângă vărul meu, 
care-mi făcu semn cu o coastă de porc. 

— Noi doi avem nişte treburi de discutat. 

— Da, avem, am zis. 

— Da, avem, milord, mă corectă ZElswith cu asprime. 
Lordul /Ethelred este ealdorman de Mercia. 

— lar eu sunt senior de Bebbanburg, i-am replicat pe 
acelaşi ton. Ce mai faci, vere? 


— Mâine-dimineaţă o să te înştiinţez care sunt planurile 
noastre. 

— Am înţeles că vom vorbi cu regele în seara asta, i-am 
zis, trecând peste faptul că Alfred îmi ceruse mie să 
concep planurile pentru cucerirea Lundene-ului. 

— Am alte lucruri de făcut în seara asta, spuse Æthelred 
uitându-se la tânăra lui mireasă. Preţ de o clipă, expresia îi 
deveni animalică, aproape feroce, după care îmi zâmbi. 
Mâine-dimineaţă, după rugăciuni, zise el şi flutură iarăşi 
coasta de porc, în semn că discuţia se încheiase. 

Gisela şi cu mine ne-am petrecut noaptea aceea în 
camera principală de la hanul Doi Cocori. Am stat în pat 
îmbrăţişaţi şi am vorbit foarte puţin. Fumul din vatra sălii 
de mese se ridica prin scândurile prost îmbinate ale 
podelei, iar oamenii cântau sub noi. Copiii dormeau în 
partea cealaltă a camerei, împreună cu doica Stiorrei, în 
vreme ce şoarecii fojgăiau în acoperişul de stuf. 

— Bănuiesc că acum se întâmplă, spuse Gisela 
gânditoare, curmând tăcerea. 

— Ce se întâmplă acum? 

— Sărmana Æthelflaed devine femeie. 

— Abia aştepta să se întâmple asta. 

Gisela clătină din cap. 

— O s-o siluiască asemenea unui mistreţ, spuse ea în 
şoaptă. 

N-am zis nimic. Gisela îşi puse capul pe pieptul meu, 
acoperindu-mi gura cu părul ei mătăsos. 

— Dragostea ar trebui să fie tandră, continuă ea. 

— Păi, este tandră. 

— Cu tine, da, murmură Gisela, iar pentru o clipă am 
avut impresia că plângea. 

I-am mângâiat părul. 

— Ce este? 

— Imi place de ea, asta-i tot. 

— De ZEthelflaed? 

— Are caracter, pe când el n-are deloc. Îşi înălţă capul 
ca să se uite la mine, dar, din cauza întunericului, nu i-am 
văzut decât strălucirea ochilor. Nu mi-ai spus că Doi 


Cocori e un bordel, mă dojeni ea. 

— În Wintanceaster nu sunt multe locuri unde poţi 
dormi, nici pe departe câte ar trebui pentru toţi oaspeţii, 
aşa că am fost foarte norocoşi să le găsim pe astea. 

— Am văzut că eşti foarte cunoscut aici, Uhtred, spuse 
Gisela pe un ton acuzator. 

— Este şi han, m-am apărat eu. 

Ea râse, apoi întinse un braţ lung şi subţire pentru a 
deschide un oblon ca să se uite la cerul luminat de o 
mulţime de stele. 

Cerul era senin şi în dimineaţa următoare, când m-am 
dus la palat, unde, după ce mi-am predat cele două săbii, 
am fost condus de un preot tânăr şi foarte serios în camera 
lui Alfred. Mă întâlnisem adesea cu el în acea cameră mică 
şi sumar mobilată, dar ticsită cu pergamente. Mă aştepta 
acolo, îmbrăcat în veşmântul pământiu care-l făcea să 
semene cu un călugăr, iar alături de el se afla. ZEthelred, 
care avea săbiile la brâu pentru că, în calitate de 
ealdorman de Mercia, i se acordase privilegiul de a le 
păstra în interiorul palatului. În cameră mai era un om, 
Asser Galezul, care mă privea cu o aversiune nedisimulată. 
Era slab, scund, cu un chip foarte palid şi bărbierit cu 
grijă. Avea un motiv întemeiat să mă urască. Îl cunoscusem 
în Cornwalum, unde condusesem un atac împotriva 
regatului pentru care făcea oficii de emisar, şi încercasem 
să-l ucid şi pe el, lucru pe care am regretat toată viaţa că 
n-am reuşit să-l fac. Se încruntă la mine, iar eu l-am 
răsplătit cu un rânjet vesel, ştiind că avea să-l enerveze. 

Fără să-şi ridice privirea, Alfred îmi făcu un semn cu 
pana. Era evident un gest de bun-venit. Stătea la biroul 
înalt pe care-l folosea pentru a scrie, iar preţ de câteva 
clipe nu se auzi decât zgomotul penei care zgâria 
pergamentul. /Ethelred surâdea afectat, părând foarte 
mulţumit de sine, dar aşa părea întotdeauna. 

— De consolatione philosophiae’, murmură Alfred 
continuând să aştearnă un rând după altul. 


2 Consolarea filosofiei, lucrare scrisă de Boethius în preajma anului 
524 (n.tr.). 


— Se pare că o să plouă în curând, am zis. Se vede o 
pâclă spre apus, iar vântul bate cu putere, sire. 

Se uită exasperat la mine şi întrebă: 

— Ce poate fi mai plăcut în viaţa asta decât să-ţi slujeşti 
regele şi să-i stai aproape? 

— Nimic! răspunse /ZEthelred cu entuziasm. 

Eu n-am deschis gura, pentru că eram stupefiat. Lui 
Alfred îi plăceau manierele alese, însă rareori dorea să 
vadă slugărnicie. Cu toate astea, tocmai sugerase că 
aştepta de la mine exprimarea unei adoraţii prosteşti. 
Observându-mi surprinderea, mă lămuri oftând: 

— Este o întrebare din opera pe care o traduc. 

— Abia aştept s-o citesc, îl asigură. ZEthelred. 

Asser nu făcu niciun comentariu, mulţumindu-se să mă 
scruteze cu ochii lui negri, de galez. Era un om inteligent 
şi nu se putea avea încredere în el nici cât într-o 
nevăstuică şchioapă. 

Alfred lăsă pana jos. 

— Lord Uhtred, în acest context regele poate fi 
considerat un reprezentant al atotputernicului Dumnezeu, 
iar întrebarea sugerează - nu-i aşa? - pacea care poate fi 
dobândită atunci când te apropii de Dumnezeu. Totuşi, mă 
tem că tu nu vei găsi consolare nici în filosofie, nici în 
religie. 

Clătină din cap, apoi încercă să-şi şteargă cerneala de 
pe mâini cu o cârpă umedă. 

— Ar fi bine să-şi găsească consolarea alături de 
Dumnezeu, sire, dacă nu vrea ca sufletul să-i ardă în focul 
etern, vorbi Asser pentru prima dată. 

— Amin! încheie /ZEthelred. 

Alfred îşi privi nemulţumit mâinile pătate cu cerneală. 

— Lundene! zise el, schimbând brusc subiectul. 

— Briganzii şi-au făcut o garnizoană acolo şi sufocă 
negoţul, am spus. 

— Atât lucru ştiu şi eu, replică el cu răceală. Omul 
acela... Sigefrid. 

— Datorită părintelui Pyrlig, nu mai are decât un singur 
deget mare. 


— Ştiu şi asta, spuse regele, dar tare aş vrea să aflu ce 
căutai tu în compania lui Sigefrid. 

— Îl spionam, sire, am zis eu senin, aşa cum şi tu l-ai 
spionat pe Guthrum, cu mulţi ani în urmă. 

Mă refeream la o noapte de iarnă în care Alfred se 
deghizase ca un prost în muzician şi se dusese în 
Cippanhammul ocupat de Guthrum, care, pe vremea 
aceea, era duşmanul Wessexului. Bravura lui Alfred fusese 
cât pe ce să aibă consecinţe dezastruoase, şi îndrăznesc să 
afirm că, dacă n-aş fi fost acolo, Guthrum ar fi devenit 
regele Wessexului. I-am zâmbit lui Alfred, iar el îşi dădu 
seama că-i aminteam de faptul că-i salvasem viaţa, însă, în 
loc să fie recunoscător, păru dezgustat. 

— Nu asta am auzit noi, continuă fratele Asser atacul. 

— Şi ce-aţi auzit, frate? l-am întrebat. 

Ridică un deget lung şi subţire. 

— Că ai sosit în Lundene împreună cu piratul ăla de 
Haesten. Un al doilea deget se alătură primului. Că ai fost 
întâmpinat cu braţele deschise de Sigefrid şi de fratele lui, 
Erik. Făcu o pauză şi mă privi cu răutate, după care ridică 
al treilea deget. Şi că păgânii ţi s-au adresat cu titlul de 
rege al Merciei. 

Îşi îndoi încet cele trei degete, ca şi cum acuzaţiile sale 
ar fi fost incontestabile. 

Am clătinat din cap, prefăcându-mă că mă minunez. 

— Îl cunosc pe Haesten de când i-am salvat viaţa, cu 
mulţi ani în urmă, şi m-am folosit de el ca să fiu invitat în 
Lundene. Şi cine e de vină că Sigefrid mi s-a adresat cu un 
titlu pe care nu-l am şi nici nu-l doresc? Asser nu răspunse, 
ZEthelred se foi lângă mine, iar Alfred mă scrută în tăcere. 
Dacă nu mă credeţi, întrebaţi-l pe părintele Pyrlig, am spus 
într-un final. 

— A fost trimis înapoi în Anglia de Est ca să-şi ducă la 
bun sfârşit misiunea, se răsti Asser. Dar îl vom întreba. 
Poţi fi sigur de asta. 

— L-am întrebat deja, interveni Alfred făcând un gest 
pentru a-l calma pe Asser. Părintele Pyrlig a garantat 
pentru tine, adăugă el precaut. 


— Şi de ce nu s-a răzbunat Guthrum pentru insultarea 
solilor săi? am vrut să ştiu. 

— Regele  /Ethelstan, spuse Alfred folosind numele 
creştin al lui Guthrum, a renunţat la orice pretenţie asupra 
Lundene-ului. Oraşul aparţine Merciei. Trupele lui nu vor 
intra acolo. Însă i-am promis că-i voi trimite pe Sigefrid şi 
pe Erik ca prizonieri. lar asta-i treaba ta. 

Am încuviinţat din cap fără să scot vreo vorbă. 

— Aşa că spune-mi cum plănuieşti să cucereşti Lundene- 
ul, îmi ceru Alfred. 

Am tăcut câteva clipe. 

— Ai încercat să răscumperi oraşul, sire? 

Alfred păru iritat de întrebare, apoi aprobă printr-un 
gest. 

— Le-am oferit argint, spuse el fără chef. 

— Oferă-le mai mult, am sugerat eu. 

Se uită foarte nemulţumit la mine. 

— Mai mult? 

— Oraşul va fi greu de cucerit, sire. Sigefrid şi Erik au 
sute de oameni. Haesten li se va alătura de îndată ce va 
auzi că am pornit spre ei. Va trebui să luăm cu asalt nişte 
fortificaţii de piatră, sire, iar oamenii mor ca muştele în 
astfel de cazuri. 

ZEthelred se foi din nou lângă mine. Ştiam că voia să 
râdă de temerile mele numindu-le laşitate, însă avu destulă 
minte cât să păstreze tăcerea. 

Alfred clătină din cap. 

— Le-am oferit argint, zise el posomorât, mai mult argint 
decât poate să viseze un om. Le-am oferit aur. Au spus că 
vor lua jumătate din ce le ofer dacă le mai dau ceva. 

Am dat uşor din umeri pentru a sugera că probabil 
refuzase târgul. 

— Au vrut-o pe ZEthelflaed, continuă el. 

— O să aibă parte de sabia mea în schimb, declară 
ZEthelred pe un ton războinic. 

— Au vrut-o pe fiica ta? am întrebat eu uimit. 

— Mi-au cerut-o, fiindcă ştiau că nu voi accepta şi pentru 
că au dorit să mă insulte. Alfred ridică din umeri, dând de 


înţeles că insulta era pe cât de slabă, pe atât de puerilă. 
Deci, dacă vrem ca fraţii Thurgilson să fie alungaţi din 
Lundene, tu va trebui s-o faci. Spune-mi cum. 

M-am prefăcut că-mi adunam gândurile. 

— Sigefrid nu are suficienţi oameni ca să păzească tot 
perimetrul zidurilor, aşa că putem să atacăm cu mulţi 
oameni poarta vestică, iar apoi, să lansăm atacul real din 
nord. 

Alfred se încruntă şi începu să răscolească pergamentele 
aflate pe pervazul ferestrei. Când găsi ce dorea, se apucă 
de citit. 

— Din câte înţeleg, oraşul vechi are şase porţi, zise el 
peste câteva clipe. La care te referi? 

— La cea de apus, cea care se află cel mai aproape de 
fluviu. Localnicii o numesc Ludd's Gate. 

— Iar la nord? 

— Acolo sunt două porţi. Una dă direct spre vechiul fort 
roman, iar cealaltă, spre piaţă. 

— Forum, mă corectă Alfred. 

— O vom ataca pe cea care dă spre piaţă, am spus, fără 
să-i iau în seamă remarca. 

— Nu pe cea care dă spre fort? 

— Fortul este în spatele zidurilor. Dacă reuşim să intrăm 
pe acea poartă, va trebui să trecem de peretele sudic al 
fortului. Dacă o atacăm pe cea dinspre piaţă, oamenii 
noştri vor împiedica retragerea lui Sigefrid. 

Îndrugam aiureli dintr-un anumit motiv, însă erau aiureli 
plauzibile. Lansarea unui atac din oraşul saxon nou, de 
peste râul Fleot, asupra zidurilor vechiului oraş i-ar fi atras 
pe apărători la Ludd's Gate, iar dacă o trupă mai mică, dar 
formată din oameni experimentați, ataca imediat după 
aceea dinspre nord, avea şanse să găsească zidurile 
respective slab păzite. După ce intra în oraş, a doua trupă 
putea să-i atace pe oamenii lui Sigefrid din spate şi să 
deschidă Ludd's Gate ca să permită accesul restului 
armatei. De fapt, era modalitatea evidentă de a ataca 
oraşul, atât de evidentă, încât eram sigur că Sigefrid se 
aştepta la asta. 


Alfred cântări ideea. 

ZEthelred nu zise nimic. Aştepta opinia socrului său. 

— Fluviul, murmură regele pe un ton ezitant, apoi 
clătină din cap ca şi cum acel gând nu ducea nicăieri. 

— Ce-i cu fluviul, sire? 

— Să-i atacăm de pe corăbii? sugeră Alfred fără mare 
convingere. 

Am lăsat ideea să atârne în aer ca o bucată de carne 
legănată pe la nasul unui căţelandru nedresat. lar 
căţelandrul fireşte că se năpusti spre ea. 

— Sincer să fiu, un atac de pe apă este o idee mai bună, 
spuse /Ethelred încrezător. Cu patru sau cinci corăbii? 
Care să navigheze în sensul curentului? Am putea să 
acostăm la chei şi să atacăm zidurile de-acolo. 

— Un atac de pe sol ar fi riscant, zise Alfred. 

— Şi probabil sortit eşecului, completă ZEthelred. 

Nu făcea niciun efort pentru a-şi ascunde disprețul faţă 
de planul meu. 

— Tu te-ai gândit la un atac de pe apă? mă întrebă 
Alfred. 

— Da, sire. 

— Mie mi se pare o idee foarte bună! rosti ZEthelred cu 
fermitate. 

Aşa că i-am dat căţelandrului bătaia pe care o merita. 

— Sire, la mal există un zid, am spus. Putem debarca pe 
chei, dar trebuie să trecem de zid. 

Zidul era construit chiar dincolo de chei. Era tot o 
construcţie a romanilor, din cărămidă şi împânzită cu 
bastioane circulare. 

— Ah! exclamă Alfred. 

— Dar desigur, sire, dacă vărul meu asta doreşte, poate 
să conducă un atac asupra zidului de pe malul fluviului. 

ZEthelred rămase tăcut. 

— Este înalt acel zid? vru Alfred să ştie. 

— Destul de înalt şi reparat de curând, am zis, dar, 
fireşte, respect experienţa ginerelui tău. 

Alfred sesiză ironia, aşa că-mi aruncă o privire iritată 
înainte de a se decide să mă pună într-o situaţie proastă, 


aşa cum îl pusesem eu pe ZEthelred. 

— Părintele Beocca mi-a zis că l-ai luat pe fratele 
Osferth în serviciul tău. 

— Aşa este, sire. 

— Nu asta doresc eu pentru fratele Osferth, aşa că să-l 
trimiţi înapoi. 

— Desigur, sire. 

— Chemarea lui este să slujească Biserica, adăugă 
Alfred, pe care răspunsul meu prompt îl făcuse bănuitor. 
Răsucindu-se să privească pe fereastră, spuse: Nu mai pot 
suporta prezenţa lui Sigefrid. Trebuie să redeschidem 
fluviul pentru navigaţie cât mai curând. Mâinile pătate cu 
cerneală îi erau încleştate la spate, şi i-am văzut degetele 
desfăcându-se şi strângându-se. Vreau ca treaba asta să fie 
făcută până la primul cântat al cucilor. Lordul ZEthelred va 
comanda trupele. 

— Mulţumesc, sire, rosti /ZEthelred lăsându-se într-un 
genunchi. 

— Dar vei urma sfaturile lordului Uhtred, preciză regele 
întorcându-se spre ginerele său. 

— Desigur, sire, spuse  /Ethelred  ascunzându-şi 
nemulţumirea. 

— Lordul Uhtred este mai experimentat decât tine în 
privinţa războiului. 

— Voi preţui sfaturile lui, sire, minţi /ZEthelred foarte 
convingător. 

— Şi vreau ca oraşul să fie cucerit până la primul cântat 
al cucilor! repetă regele. 

Ceea ce însemna că aveam vreo şase săptămâni. 

— Vei începe deja să aduni oameni? l-am întrebat. 

— Da, spuse el, iar tu te vei ocupa de pregătirile tale. 

— lar eu îţi voi da Lundene-ul, spuse /Ethelred 
entuziasmat. Sire, rugăciunile bune sunt ascultate. 

— Nu vreau Lundene-ul, replică Alfred cu asprime. 
Aparține Merciei, ţie, explică el înclinând capul spre 
ZEthelred, dar poate că-mi vei permite să-i numesc pe 
episcopul şi pe guvernatorul oraşului. 

— Desigur, sire, spuse Æthelred. 


Mi se dădu voie să plec, aşa că i-am lăsat pe socru şi pe 
ginere cu posomorâtul Asser. M-am oprit în soarele de- 
afară gândindu-mă cum puteam să cuceresc Lundene-ul, 
fiindcă ştiam că trebuia s-o fac şi că trebuia s-o fac fără ca 
ZEthelred să-mi bănuiască planurile. Era posibil, însă doar 
pe furiş şi cu noroc. Wyrd bið ful âroed. 

Pe când traversam curtea exterioară am văzut un grup 
de femei lângă o uşă. Eanfleed era una dintre ele, aşa că m- 
am îndreptat spre ea s-o salut. Fusese prostituată cândva, 
apoi devenise iubita lui Leofric, iar acum era doamnă de 
onoare a soţiei lui Alfred. Mă îndoiam că ZElswith ştia că 
doamna ei de onoare fusese prostituată pe vremuri, deşi 
poate că ştia, dar nu-i păsa fiindcă legătura dintre cele 
două femei se baza pe nemulţumirea pe care o simțeau 
amândouă. /Elswith era ofensată că soţia regelui din 
Wessex nu era numită regină, în vreme ce Eanfleed ştia 
prea multe despre bărbaţi ca să se ataşeze de vreunul. 
Totuşi, eu tineam la ea, aşa că m-am abătut din drum ca 
să-i dau bineţe, dar, văzându-mă venind, ea clătină din cap 
pentru a mă avertiza să nu mă apropii. 

M-am oprit şi am văzut că Eanflaed ţinea pe după umeri 
o tânără care şedea pe un scaun cu capul plecat. Îşi ridică 
brusc privirea şi mă zări. Era /thelflaed, iar chipul ei 
frumos era palid, tras şi speriat. Plânsese, iar ochii încă îi 
străluceau de lacrimi. Păru să nu mă recunoască, apoi, 
dându-şi seama cine eram, îmi adresă un zâmbet trist şi 
şovăielnic. I-am zâmbit şi eu, am făcut o plecăciune şi m- 
am îndepărtat. 

Şi m-am gândit la Lundene. 


PARTEA A DOUA 
Oraşul 


Patru 


Conveniserăm la Wintanceaster că /Ethelred avea să 
coboare pe fluviu până la Coccham, aducând cu el o trupă 
formată din o parte din gărzile lui Alfred, propriii 
războinici şi oamenii pe care-i putea aduna de pe întinsele 
lui pământuri din Mercia. După ce ajungea acolo, aveam să 
pornim împreună spre Lundene, împreună cu fyrdul din 
Berrocscire şi gărzile mele. Alfred insistase să ne grăbim, 
iar /Ethelred promisese că avea să fie gata în două 
săptămâni. 

Totuşi, trecu o lună întreagă, şi ZEthelred tot nu venise. 
În cuiburile de pe crengile abia înfrunzite ale copacilor, 
primii puişori ieşeau din ouă. Florile părului erau albe, iar 
codobaturile îşi făceau de lucru pe sub streaşina 
acoperişului casei noastre. Am văzut un cuc privindu-le cu 
atenţie cuiburile, plănuind când să-şi lase oul printre 
celelalte. Cucul încă nu începuse să cânte, dar avea s-o 
facă în curând, acela fiind momentul până la care Alfred 
dorea ca Lundene să fie cucerit. 

Am aşteptat. Mă plictiseam, la fel şi gărzile mele, care 
erau gata de luptă şi îndurau cu greu pacea. Erau doar 
cincizeci şi şase de războinici. Erau puţini, abia de ajuns ca 
să formeze echipajul unei corăbii, însă oamenii costau 
bani, iar eu îmi drămuiam banii pe vremea aceea. Cinci 
dintre ei erau tineri care încă nu dăduseră proba supremă 
a unei bătălii, şi anume zidul de scuturi, aşa că, în timp ce-l 
aşteptam pe /ZEthelred, i-am supus zi de zi unei instrucţii 
dure. Osferth, bastardul lui Alfred, era unul dintre ei. 

— Nu-i bun de nimic, îmi tot spunea Finan. 

— Dă-i un răgaz, îi ceream eu la fel de des. 

— Dacă se întâlneşte cu o sabie daneză, roagă-te să-i 
spintece burta aia de călugăr, bombăni Finan într-o zi. 


Parcă regele dorea ca el să se întoarcă la Wintanceaster, 
nu? 

— Aşa este. 

— Şi atunci, de ce nu-l trimiţi înapoi? Nouă nu ne este de 
niciun folos. 

— Alfred are altele pe cap, aşa că nu-şi va aminti de 
Osferth, am zis eu ignorându-i întrebarea. 

Ceea ce nu era adevărat. Având o minte foarte metodică, 
Alfed n-ar fi uitat că-mi poruncise să-l trimit pe tânăr 
înapoi la studiile sale. 

— Dar de ce nu-l trimiţi? stărui Finan. 

— Pentru că am ţinut la unchiul lui. 

Asta era adevărat. Îl iubisem pe Leofric, iar de dragul 
lui, aveam să fiu bun cu nepotul său. 

— Sau pur şi simplu încerci să-l enervezi pe rege? 
întrebă Finan, apoi se îndepărtă rânjind, fără să-mi aştepte 
răspunsul. 

— Agaţă şi trage, ticălosule! strigă el la Osferth. Agaţă şi 
trage! 

Osferth se întoarse ca să se uite la Finan şi fu imediat 
lovit în cap de o bâtă de stejar mânuită de Clapa. Dacă ar fi 
fost o secure, lama i-ar fi spart coiful şi i-ar fi intrat adânc 
în craniu, însă bâta doar îl ameţi, făcându-l să cadă în 
genunchi. 

— Ridică-te, becisnicule! se răsti Finan. Ridică-te, agaţă 
şi trage! 

Osferth încercă să se ridice. Chipul lui palid părea 
groaznic de nefericit sub coiful deformat. Izbuti să se pună 
pe picioare, dar începu imediat să se clatine şi căzu din 
nou în genunchi. 

— Dă-mi aia, zise irlandezul smulgând securea din 
mâinile firave ale lui Osferth. Acum, priveşte! Nu e greu s- 
o faci. Până şi nevastă-mea e în stare! 

Cei cinci oameni noi se confruntau cu cinci dintre 
războinicii mei experimentați. Tinerii primiseră securi, 
arme adevărate, şi li se ceruse să spargă zidul de scuturi 
din faţa lor. Era un zid mic, format din numai cinci scuturi 
suprapuse şi apărat cu bâte de lemn. Clapa rânji când 


Finan se apropie. 

— Ce ai de făcut, îi explică Finan lui Osferth, este să 
agăţi cu lama securii partea de sus a scutului inamicului. E 
chiar atât de greu? Il agăţi, tragi scutul în jos şi îl laşi pe 
cel de lângă tine să-l ucidă pe şterc. O vom face încet, 
Clapa, ca să vadă bine cu toţii. Şi nu mai rânji! 

Făcură toate mişcările ridicol de încet: securea cobori 
domol pe deasupra capului pentru a-şi înfige lama în 
spatele scutului ţinut de Clapa, după care Clapa îi permise 
lui Finan să tragă spre el partea de sus a scutului. 

— Poftim, aşa se sparge un zid de scuturi! rosti 
irlandezul răsucindu-se spre Osferth când trupul lui Clapa 
rămase expus. Acum, o vom face de-adevăratelea, Clapa. 

Clapa rânji din nou, bucurându-se că avea ocazia să-l 
lovească pe Finan cu bâta. Irlandezul păşi îndărăt, îşi linse 
buzele, apoi atacă rapid. Işi repezi bâta exact aşa cum 
demonstrase, însă Clapa îşi înclină pavăza spre trup 
pentru ca securea să lovească suprafaţa de lemn, simultan 
repezindu-şi cu sălbăticie bâta pe sub scut, direct în 
vintrele lui Finan. 

Era întotdeauna o plăcere să-l priveşti pe irlandez 
luptând. În luptă, era cel mai rapid om pe care-l văzusem 
vreodată, şi am văzut mulţi. Am crezut că lovitura lui Clapa 
îl va frânge în două şi-l va face să se prăbuşească 
agonizând în iarbă, dar Finan făcu un pas într-o parte, 
apucă partea de jos a scutului cu mâna stângă şi-l smuci cu 
putere în sus, marginea superioară de fier lovindu-l pe 
Clapa în faţă. Acesta se împletici în spate, cu nasul 
însângerat, moment în care securea se repezi cu iuţeala 
unui şarpe în atac şi-i agăţă glezna. Finan trase, iar Clapa 
căzu pe spate. Era rândul irlandezului să rânjească. 

— Asta nu e agăţare şi tragere, îi spuse el lui Osferth, 
dar merge la fel de bine. 

— N-ar fi mers dacă şi tu ai fi avut un scut, protestă 
Clapa. 

— Clapa, ştii chestia aia de pe faţa ta care se închide şi 
se deschide? îl întrebă Finan. Chestia aia urâtă în care 
îndeşi mâncare. Ţine-o închisă! 


Îi aruncă securea lui Osferth, care încercă s-o prindă din 
zbor. Nu reuşi, astfel că arma căzu într-o băltoacă. 


Primăvara devenise ploioasă. Ploua cu găleata, fluviul 
ieşise din matcă şi era noroi pretutindeni. Cizmele şi 
hainele putrezeau. Puținele grâne care mai rămăseseră în 
hambare încolţiseră, aşa că am trimis oameni să vâneze şi 
să pescuiască pentru a avea ce mânca. Primii viței se 
născură, apărând plini de sânge într-o lume udă. În fiecare 
zi, mă aşteptam ca Alfred să vină pentru a inspecta 
progresele făcute la Coccham, dar, din cauza vremii urâte, 
prefera să rămână la Wintanceaster. Trimise însă un 
mesager, un preot palid, care aduse o scrisoare cusută 
într-o punguţă din piele de miel. 

— Dacă nu o puteţi citi, milord, aş putea... sugeră el 
ezitant în timp ce deschideam punga. 

— Pot s-o citesc, am mârâit. 

Şi chiar puteam. Nu era o realizare cu care să mă 
mândresc, pentru că numai preoţii şi călugării aveau cu 
adevărat nevoie să ştie asta, dar, în copilărie, părintele 
Beocca mă biciuise ca să învăţ alfabetul, şi lecţiile se 
dovediseră utile. Alfred decretase că toţi lorzii lui trebuiau 
să ştie carte, nu doar ca să priceapă ce scria în culegerile 
religioase pe care regele insista să le trimită ca daruri, ci 
şi ca să-i poată citi mesajele. 

M-am gândit că scrisoarea aducea veşti despre 
ZEthelred, poate o explicaţie pentru faptul că întârzia atât 
de mult să-şi aducă oamenii la Coccham; de fapt, regele 
îmi poruncea să iau un preot pentru fiecare treizeci de 
oameni cu care aveam să atac Lundene-ul. 

— Chiar trebuie să fac asta? am întrebat cu voce tare. 

— Regele îşi face griji cu privire la sufletele oamenilor, 
zise preotul. 

— Aşa că vrea să car după mine guri inutile, pe care va 
trebui să le hrănesc? Spune-i să-mi trimită cereale, şi o să 
iau câţiva preoţi afurisiţi. 

Am parcurs din nou scrisoarea, care fusese scrisă de 
unul dintre scribii regali, însă la sfârşit am văzut un rând 


cu scrisul îndrăzneţ al lui Alfred. „Unde e Osferth”, 
scrisese el. „Trebuie să se întoarcă astăzi. Trimite-l cu 
părintele Cuthbert.” 

— Tu eşti părintele Cuthbert? l-am întrebat pe preotul 
neliniştit. 

— Da, stăpâne. 

— Ei bine, nu poţi să-l iei pe Osferth, pentru că este 
bolnav. 

— E bolnav? 

— Este bolnav ca un câine şi probabil că va muri. 

— Dar mi s-a părut că l-am zărit, spuse părintele 
Cuthbert arătând dincolo de uşa deschisă, spre locul unde 
Finan încerca să-l facă pe Osferth să dea dovadă de ceva 
pricepere şi entuziasm. Uitaţi-l, adăugă preotul cu 
însufleţire, încercând să fie de ajutor. 

— Este foarte probabil că va muri, am spus eu încet şi 
ameninţător. 

Părintele Cuthbert dădu să replice, dar îmi întâlni 
privirea şi vocea i se stinse. 

— Finan! am răcnit. Când irlandezul intră în casă cu o 
sabie în mână, l-am întrebat: Cât crezi că va trăi tânărul 
Osferth? 

— Are noroc dacă supravieţuieşte o zi, îmi răspunse el, 
presupunând că voiam să ştiu cât ar fi rezistat Osferth în 
luptă. 

— Vezi? i-am spus părintelui Cuthbert. E bolnav. Va 
muri. Aşa că zi-i regelui că o să-l jelesc. Şi mai spune-i că, 
cu cât vărul meu întârzie mai mult, cu atât inamicul va 
deveni mai puternic în Lundene. 

— Vremea e de vină, milord, oftă părintele Cuthbert. 
Lordul ZEthelred nu găseşte proviziile necesare. 

— Spune-i că există mâncare în Lundene, m-am răstit, 
ştiind că vorbeam degeaba. 

În cele din urmă, ZEthelred veni la mijlocul lunii aprilie. 
Trupele noastre reunite însumau aproape opt sute de 
oameni, din care mai puţini de patru sute erau cu adevărat 
utili. Restul fuseseră luaţi din fyrdul Berrocscire-ului sau 
chemaţi de pe pământurile din Mercia, pe care Æthelred le 


moştenise de la tatăl lui, fratele mamei mele. Cei din fyrd 
erau ţărani şi veniseră înarmaţi cu securi sau cu arcuri de 
vânătoare. Puţini aveau săbii sau lănci şi încă şi mai puţini 
aveau altă protecţie în afara unei veste de piele, în vreme 
ce unii nu aveau decât sape ascuţite. O sapă poate fi o 
armă de temut într-o încăierare, dar nu este deloc potrivită 
pentru a înfrânge un viking înzăuat şi înarmat cu un scut, 
o secure, o sabie lungă sau o sabie scurtă. 

Luptătorii cu adevărat utili erau gărzile mele, în număr 
similar cu ale lui ZEthelred, şi cei trei sute de oameni din 
garda lui Alfred, care erau conduşi de Steapa, al cărui chip 
era la fel de înspăimântător şi de întunecat ca de obicei. 
Acei oameni experimentați aveau să ducă greul luptei, în 
vreme ce restul se aflau acolo doar pentru a face ca 
armata noastră să pară numeroasă şi amenințătoare. 

Totuşi, Sigefrid şi Erik aveau să ştie exact cât de 
primejdioşi eram. De-a lungul iernii şi la începutul 
primăverii veniseră destui călători de la Lundene, şi unii 
erau, fără îndoială, spioni ai celor doi fraţi. Era clar că 
aceştia aflaseră câţi oameni aveam şi câţi dintre ei erau 
războinici adevăraţi şi primiseră de veste că urma un atac 
în ziua în care, în cele din urmă, am trecut pe malul nordic. 

Am traversat în amonte de Coccham, iar treaba asta 
dură toată ziua. ZEthelred bombănea din cauza întârzierii, 
însă vadul, care fusese de netrecut în timpul iernii, era din 
nou adânc, şi caii se lăsau cu greu convinşi să intre. 
Proviziile trebuiră încărcate pe corăbii ca să fie duse pe 
celălalt mal, dar nu la bordul corabiei lui ZEthelred, care 
insistă că nu le putea transporta. 

Alfred îi dăduse ginerelui său corabia Heofonhlaf pentru 
această campanie. Era mai mică decât navele fluviale ale 
regelui, iar ZEthelred pusese să se instaleze o apărătoare 
de pânză la pupa, făcându-şi un adăpost chiar în faţa punţii 
cârmaciului. Avea acolo perne, piei, o masă şi taburete, şi 
îşi petrecu toată ziua privind cum oamenii traversau, în 
vreme ce servitorii îi aduceau mâncare şi bere. 

Se uita împreună cu /ZEthelflaed, care, spre surprinderea 
mea, îl însoţise. O văzusem prima dată atunci când păşise 


pe mica punte înălţată a lui Heofonhlaf, iar ea, zărindu-mă, 
ridicase o mână ca să mă salute. La amiază, eu şi Gisela 
am fost chemaţi de soţul ei, iar /Ethelred o întâmpină pe 
Gisela ca pe o veche prietenă, străduindu-se s-o facă să se 
simtă cât mai bine şi cerând să fie adusă pentru ea o 
mantie de blană. /ZEthelflaed, care asista la scenă, îmi 
aruncă o privire goală. 

— Te întorci la Wintanceaster, milady? am întrebat-o. 

Era deja femeie măritată cu un ealdorman, aşa că am 
folosit titlul „milady”. 

— Vin cu voi, replică ea sec. 

M-am mirat. 

— Vii...? am început, dar n-am apucat să termin. 

— Soţul meu doreşte asta, spuse ea pe un ton solemn, 
apoi am întrezărit o licărire din vechea /Ethelflaed atunci 
când îmi zâmbi fugar. lar eu mă bucur. Vreau să vădo 
bătălie. 

— Un câmp de bătălie nu este un loc potrivit pentru o 
lady, am zis eu cu fermitate. 

— Nu o face să se îngrijoreze, Uhtred! strigă /Ethelred 
din partea cealaltă a punţii. Am asigurat-o pe soţia mea că 
va fi în siguranţă. 

— Războiul nu este un loc potrivit pentru femei, am 
insistat eu. 

— Îşi doreşte să ne vadă obţinând victoria, spuse 
ZEthelred, aşa că asta o să vadă, nu, răţuşca mea? 

— Mac, mac, făcu /Ethelflaed atât de încet, încât numai 
eu am auzit-o. 

Desluşisem amărăciune în glasul ei, dar, când m-am 
uitat la ea, am văzut că-i zâmbea dulce soţului său. 

— Aş veni şi eu dacă aş putea, spuse Gisela, apoi îşi 
atinse pântecul. Bebeluşul încă nu era destul de mare ca 
să se vadă. 

— Nu poţi, i-am replicat, primind drept răsplată o 
strâmbătură ironică. 

În acel moment se auzi un strigăt furios de la prora lui 
Heofonhlaf 

— Chiar nu poate un om să doarmă? ţipa omul. Şterc 


saxon! Ai reuşit să mă trezeşti! 

Părintele Pyrlig dormise sub mica platformă de la prora, 
iar un nefericit reuşise să-l deranjeze. Galezul ieşi la 
lumina mohorâtă a zilei şi clipi când dădu cu ochii de mine. 

— Dumnezeule mare! pufni el dezgustat. E chiar lordul 
Uhtred! 

— Am crezut că eşti în Anglia de Est. 

— Acolo eram, dar regele ZEthelstan m-a trimis să mă 
asigur că tu şi saxonii tăi nevolnici n-o să faceţi pe voi când 
îi vedeţi pe vikingi pe zidurile Lundene-ului. 

Mi-au trebuit câteva clipe să-mi aduc aminte că 
ZEthelstan era numele creştin al lui Guthrum. Pyrlig se 
apropie cu crucea de lemn bălăngănindu-i-se pe pântecele 
enorm. 

— Bună dimineaţa, milady, i se adresă el voios lui 
ZEthelflaed. 

— Este după-amiază, părinte, zise /Ethelflaed, iar 
căldura din vocea ei îmi spuse că îl plăcea pe preotul 
galez. 

— E după-amiază? Dumnezeule mare, am dormit ca un 
prunc! Lady Gisela! Mă bucur să te văd. Vai, dar toate 
frumuseţile s-au adunat aici! Le zâmbi celor două femei. 
Dacă n-ar fi plouat, aş fi crezut că am ajuns în rai. Milord! 
îi zise Pyrlig vărului meu, din tonul lui reieşind limpede că 
cei doi bărbaţi nu erau prieteni. Ai nevoie de vreun sfat, 
milord? 

— N-am! rosti aspru Æthelred. 

Părintele Pyrlig rânji spre mine. 

— Alfred mi-a cerut să vin ca sfătuitor. Făcu o pauză 
pentru a-şi scărpina o pişcătură de purice de pe pântec, 
apoi adăugă: Aşa că trebuie să te sfătuiesc, lord Æthelred. 

— La fel şi eu, am spus. 

— Şi fără îndoială că sfatul lordului Uhtred va fi acelaşi 
ca al meu, continuă Pyrlig, şi anume că trebuie să ne 
mişcăm cu viteza unui saxon care vede o sabie galeză. 

— Asta înseamnă că trebuie să ne mişcăm repede, i-am 
explicat eu lui /ZEthelred, care înţelesese perfect ironia 
galezului. 


Vărul meu mă ignoră. 

— Ne insulţi anume? îl întrebă el pe Pyrlig. 

— Da, milord, rânji preotul, asta fac! 

— Am ucis zeci de galezi, spuse vărul meu. 

— Atunci, danezii nu vor fi nicio problemă pentru tine, 
nu-i aşa? replică Pyrlig vesel. Dar sfatul meu e valabil în 
continuare. Dă-i zor! Păgânii ştiu că venim şi, cu cât le 
lăsăm un răgaz mai mare, cu atât mai puternică va fi 
apărarea lor! 

Ne-am fi putut mişca mai repede dacă am fi avut corăbii 
care să ne ducă în aval, însă Sigefrid şi Erik, ştiind că 
veneam, blocaseră traficul pe Temes, iar fără Heofonhlaf, 
nu reuşiserăm să găsim decât şapte, nici pe departe 
suficiente pentru a-i transporta pe oamenii noştri, aşa că 
doar cei lenți, proviziile şi prietenii lui ZEthelred călătoriră 
pe apă. Am pornit în cele din urmă la drum, care dură 
patru zile, şi în fiecare zi am văzut călăreţi la nord şi 
corăbii în aval de noi. Ştiam că erau iscoadele lui Sigefrid, 
care ne numărau pentru ultima dată în vreme ce armata 
noastră înainta anevoie spre Lundene. Am pierdut o zi 
întreagă pentru că era duminică, iar ZEthelred insistă ca 
preoţii care ne însoțeau să ţină o slujbă. Pe când ascultam 
zumzetul vocilor, m-am uitat cum călăreţii inamici ne 
dădeau târcoale. Ştiam că Haesten probabil ajunsese deja 
la Lundene, iar oamenii lui, cel puţin două sau trei sute, 
aveau să întărească apărarea zidurilor. 

ZEthelred călătorea la bordul lui Heofonhlaf, coborând 
pe mal doar seara, ca să inspecteze santinelele pe care le 
postasem. Veşnic le schimba locurile, parcă pentru a 
sugera că nu ştiam ce am de făcut, dar l-am lăsat în pace. 
În ultima noapte am campat pe o insulă la care am ajuns 
de pe malul nordic pe un dig îngust. 'Ţărmul său era atât 
de plin de stuf, încât, dacă i-ar fi trecut prin minte să ne 
atace, Sigefrid ar fi constatat că era foarte greu de ajuns la 
tabăra noastră. Ne-am băgat corăbiile pe un canal care 
şerpuia la nord de insulă, iar când veni refluxul şi 
broaştele umplură amurgul cu orăcăieli, chilele se aşezară 
pe noroiul gros. Am aprins focul pe malul fluviului ca să-i 


putem vedea pe eventualii atacatori şi am postat oameni 
de jur împrejurul insulei. N 

Æthelred nu coborî pe mal în acea seară. In schimb, 
trimise un servitor care-mi ceru să mă duc la bordul lui 
Heofonhlaf, aşa că mi-am scos cizmele şi pantalonii şi m- 
am poticnit prin mâlul cleios, după care m-am săltat la 
bordul corabiei. Steapa, care venise cu o parte din gărzile 
lui Alfred, mă însoțea. Un servitor se duse în partea 
cealaltă a corabiei şi scoase două găleți cu apă din fluviu 
ca să ne spălăm pe picioare, apoi ne-am îmbrăcat din nou. 
L-am găsit pe vărul meu sub acoperitoarea de la pupa, 
împreună cu comandantul gărzilor sale, un tânăr nobil 
mercian pe nume Aldhelm, care avea un chip prelung şi 
trufaş, ochi negri şi un păr negru şi des pe care-l dăduse 
cu atâta ulei, încât lucea. 

Şi /ZEthelflaed era acolo, însoţită de o slujnică şi de 
părintele Pyrlig, care rânjea. l-am făcut o plecăciune, iar 
ea îmi zâmbi, dar fără entuziasm, după care îşi cobori 
privirea spre ghergheful ei, care era luminat de un felinar 
făcut dintr-un corn. Broda cu lână albă pe un material 
verde, creând imaginea unui cal cabrat, acela fiind steagul 
soţului ei. Un steag similar, dar mult mai mare atârna 
nemişcat pe catargul corabiei. Vântul nu bătea deloc, aşa 
că fumul celor două oraşe ce formau Lundene-ul era o pată 
nemişcată pe cerul tot mai întunecat de la răsărit. 

— Vom ataca în zori, anunţă Æthelred fără a se osteni să 
ne salute. Era îmbrăcat în zale şi avea la brâu cele două 
săbii, pe cea lungă şi pe cea scurtă. Părea neobişnuit de 
înfumurat, deşi încerca să vorbească pe un ton normal. 
Dar eu nu voi da semnalul de plecare pentru trupa mea 
până nu te aud că ai pornit atacul. 

M-am încruntat la auzul acelor cuvinte. 

— Nu vei da semnalul de plecare pentru trupa ta până 
nu vei auzi că am pornit eu atacul? am repetat eu precaut. 

— E clar, nu-i aşa? întrebă Æthelred pe un ton agresiv. 

— Foarte clar, rosti Aldhelm batjocoritor. 

Se purta cu /Ethelred aşa cum se purta /Ethelred cu 
Alfred şi, fiind convins că era în grațiile vărului meu, nu se 


jena să-mi adreseze o insultă voalată. 

— Mie nu mi-e clar! interveni părintele Pyrlig. Planul pe 
care l-am convenit, continuă galezul adresându-i-se lui 
ZEthelred, este ca tu să simulezi un atac asupra zidului de 
apus, iar după ce-i vei fi atras pe apărătorii zidului nordic, 
oamenii lui Uhtred să dea atacul real. 

— Ei bine, m-am răzgândit, spuse /Ethelred nepăsător. 
Oamenii lui Uhtred vor face diversiunea, iar eu voi da 
atacul real. 

Îşi ridică bărbia mare şi se uită la mine, provocându-mă 
să-l contrazic. Şi ZEthelflaed mă privea, iar eu am simţit că 
dorea să mă opun soţului ei, însă i-am surprins pe toţi 
încuviinţând din cap. 

— Dacă insişti, am zis. 

— Insist, confirmă /ZEthelred, incapabil să-şi ascundă 
plăcerea de a fi obţinut atât de uşor aparenta victorie. Poţi 
să iei gărzile tale, adăugă el în silă, de parcă ar fi avut vreo 
autoritate să decidă în privinţa lor, plus alţi treizeci de 
oameni. 

— Ne-am înţeles că pot lua cincizeci, i-am adus aminte. 

— M-am răzgândit şi în privinţa asta! replică arţăgos 
ealdormanul. Deja insistase ca oştenii din fyrdul 
Berrocscire-ului, oamenii mei, să se alăture trupei sale, iar 
eu acceptasem supus, la fel cum tocmai acceptasem ca 
gloria reuşitei atacului să-i revină lui. Poţi lua treizeci de 
oameni, încheie el cu asprime. 

M-aş fi putut opune şi poate că ar fi trebuit s-o fac, însă 
ştiam că n-avea niciun rost. ZEthelred n-ar fi cedat în faţa 
nici unui argument, dorind doar să-şi demonstreze 
autoritatea în faţa tinerei sale soţii. 

— Nu uita că Alfred mi-a dat mie comanda, spuse el. 

— N-am uitat, am zis. 

Părintele Pyrlig mă privea cu viclenie, fără îndoială 
întrebându-se de ce oare cedasem cu atâta uşurinţă. 
Aldhelm zâmbea pe jumătate, probabil crezând că fusesem 
intimidat de Æthelred. 

— Vei pleca înaintea noastră, continuă /Ethelred. 

— Voi pleca foarte curând, pentru că aşa trebuie, am zis. 


— Gărzile mele, spuse Æthelred uitându-se la Steapa, 
vor da atacul real. Tu vei conduce trupele regale în urma 
lor. 

— Eu mă duc cu Uhtred! spuse Steapa. 

ZEthelred clipi. 

— Tu eşti comandantul gărzilor lui Alfred! rosti el încet, 
de parcă ar fi vorbit cu un copil mic. Şi le vei aduce lângă 
zid de îndată ce oamenii mei vor înălța scările. 

— Eu mă duc cu Uhtred, repetă Steapa. Aşa a poruncit 
regele. 

— Regele nu a poruncit aşa ceva! zise /Ethelred 
dispreţuitor. 

— A făcut-o în scris, ripostă uriaşul. 

Încruntat, scotoci în punga de la brâu şi scoase un mic 
pergament. Îl privi nesigur dacă scrisul era sau nu cu susul 
în jos, apoi ridică din umeri şi i-l dădu vărului meu. 

ZEthelred se posomori pe măsură ce citea mesajul la 
lumina felinarului soţiei sale. 

— Ar fi trebuit să-mi dai asta mai devreme, spuse el 
nemulţumit. 

— Am uitat, zise Steapa. Şi voi lua şase oameni pe care-i 
voi alege eu. 

Steapa avea un fel de a vorbi care descuraja orice 
contradicţie. Vorbea încet, aspru şi monoton, izbutind să 
dea impresia că era prea prost ca să înţeleagă obiecțiile 
stârnite de cuvintele lui. De asemenea, dădea impresia că 
era foarte posibil să-l măcelărească pe cel care insista să-l 
contrazică. lar /Ethelred, în faţa vocii încăpăţânate a lui 
Steapa şi a simplei prezenţe a unui om atât de înalt şi de 
lat şi cu un chip atât de sinistru, cedă fără luptă. 

— Dacă asta este porunca regelui... mormăi el 
returnându-i pergamentul. 

— Asta este! insistă Steapa. 

Păru că nu ştia ce să facă cu pergamentul. Pentru o 
clipă, am crezut că-l va mânca, dar apoi îl azvârli peste 
bord şi se încruntă spre est, privind marele nor de fum 
care atârna deasupra oraşului. 

— Ai grijă să ajungi la timp mâine, îmi zise ZEthelred, 


succesul nostru depinde de asta. 

Era clar că pusese capăt întrevederii. Altcineva ne-ar fi 
oferit bere şi mâncare, însă /Ethelred se îndepărtă de noi, 
aşa că eu şi Steapa ne-am dezbrăcat din nou şi am pornit 
spre mal prin noroiul cleios. 

— Tu l-ai întrebat pe Alfred dacă poţi veni cu mine? l-am 
iscodit pe Steapa în vreme ce ne croiam drum prin stuf. 

— Nu, regele a fost cel care a dorit să vin cu tine. A fost 
ideea lui. 

— Bine. Mă bucur. Şi chiar aşa era. Eu şi Steapa 
fuseserăm iniţial duşmani, însă deveniserăm prieteni, 
legătura dintre noi fiind întărită de faptul că stătuserăm 
scut lângă scut şi înfruntaserăm inamicul. Nici că aş fi vrut 
să am pe altcineva alături, i-am zis eu cu căldură, în timp 
ce mă aplecam să-mi pun cizmele. 

— Vin cu tine ca să te ucid, spuse el. 

M-am oprit şi m-am holbat la el prin întuneric. 

— Ca să faci ce? 

— Ca să te ucid, repetă el, apoi îşi aminti ordinul 
complet al lui Alfred. Ca să te ucid dacă se dovedeşte că 
eşti de partea lui Sigefrid. 

— Dar nu sunt! 

— Vrea doar să fie sigur de asta. lar călugărul acela, 
Asser, zice că nu se poate avea încredere în tine, aşa că, 
dacă nu respecţi ordinele, trebuie să te ucid. 

— De ce îmi spui asta? l-am întrebat. 

Uriaşul ridică din umeri. 

— Nu contează dacă eşti prevenit sau nu, eu tot o să te 
ucid. 

— Ba nu, vei încerca să mă ucizi, l-am corectat eu. 

Se gândi îndelung la cuvintele mele, apoi clătină din 
cap. 

— Ba nu, o să te ucid, zise el în cele din urmă. 

Şi chiar ar fi făcut-o. 


Am pornit la drum în toiul nopţii, sub un cer acoperit de 
nori. Călăreţii inamici care ne urmăriseră se întorseseră în 
oraş la căderea serii, însă eram sigur că Sigefrid avea 


iscoade ascunse în întuneric, aşa că, vreme de un ceas, am 
urmat o cărare care ducea spre nord, prin mlaştină. Era 
greu să nu te abaţi de la potecă, dar, după un timp, 
pământul deveni mai ferm, urcând spre un sat unde mici 
focuri ardeau în colibele cu pereţi de lut şi acoperişuri din 
stuf. Am deschis o uşă şi am văzut o familie îngrozită 
ghemuită lângă vatră. Oamenii erau înspăimântați pentru 
că ne auziseră venind şi ştiau că noaptea nu se auzeau alte 
zgomote în afara celor făcute de creaturile primejdioase. 

— Cum se numeşte acest sat? am vrut să ştiu. Preţ de 
câteva clipe, nimeni nu-mi răspunse, apoi un bărbat începu 
să facă plecăciuni necontenite şi bâigui că acel loc se 
numea Padintune. Padintune? am întrebat. Domeniul lui 
Padda? Este aici Padda? 

— A murit, stăpâne, zise bărbatul, a murit cu mulţi ani în 
urmă. Nimeni din cei de-aici nu l-a cunoscut, stăpâne. 

— Padda şi cu mine am fost prieteni, dar, dacă vreun 
sătean iese din casă, nu vom fi prieteni. Nu doream ca 
vreun sătean să dea fuga în Lundene şi să-l avertizeze pe 
Sigefrid că trecusem prin Padintune. Ai înţeles, omule? 

— Da, stăpâne. 

— Cel care iese din casă va muri, am rostit eu 
ameninţător. 

Mi-am adunat oamenii pe uliţă şi i-am cerut lui Finan să 
pună câte un om de pază lângă fiecare colibă. 

— Nimeni nu pleacă, i-am spus. Pot să doarmă în 
paturile lor, dar nimeni nu iese din sat. 

Steapa apăru din întuneric. 

— N-ar trebui să mărşăluim spre nord? 

— Ba da, dar n-o facem, i-am zis. Ăsta e momentul în 
care ar trebui să mă omori. Nu mă supun ordinelor. 

— Ah! făcu el, apoi se lăsă pe vine. 

I-am auzit pielea armurii scârţâind şi zalele zornăind. 

— Ţi-ai putea scoate pumnalul acum, am sugerat eu, şi 
să mă spinteci dintr-o mişcare? O singură tăietură în 
burtă? Doar fă-o repede, Steapa. Despică-mi burta şi ridică 
pumnalul prin ea până ajunge la inimă. Dar înainte, lasă- 
mă să-mi scot sabia din teacă, da? Iţi promit că n-o s-o 


folosesc împotriva ta. Doar vreau să mă duc în palatul lui 
Odin după ce mor. 

Uriaşul chicoti. 

— N-o să te înţeleg niciodată, Uhtred. 

— Sunt un om foarte simplu. Vreau doar să mă duc 
acasă. 

— Nu în palatul lui Odin? 

— În cele din urmă, da, însă mai întâi vreau să ajung 
acasă. 

— În Northumbria? 

— Unde am o fortăreață lângă mare, am spus eu plin de 
dor. M-am gândit ce frumos era Bebbanburgul pe stânca 
lui înaltă şi la sălbatica mare cenuşie care se unduia la 
nesfârşit spărgându-se de faleză, şi la vântul rece care 
bătea dinspre nord, şi la pescăruşii albi care ţipau în 
jerbele de spumă împroşcată de valuri. Acasă! am repetat. 

— Casa pe care ţi-a furat-o unchiul tău? mă întrebă 
Steapa. 

— Ælfric, am zis eu pe un ton care exprima dorinţa de 
răzbunare. M-am gândit din nou la soartă. Ælfric, fratele 
mai mic al tatălui meu, rămăsese la Bebbanburg când eu îl 
însoţisem pe tata la Eoferwic. Eram copil pe vremea aceea. 
Tata murise la Eoferwic, spintecat de o sabie daneză, iar 
eu îi fusesem dat ca sclav lui Ragnar cel Bătrân, care mă 
crescuse ca pe fiul lui. Unchiul meu, ignorând dorinţa 
tatei, păstrase Bebbanburgul pentru el. Acea trădare îmi 
rămăsese permanent întipărită în inimă, făcându-mă să 
acumulez o furie teribilă, iar într-o zi aveam să mă răzbun. 
Într-o zi, i-am spus lui Steapa, o să-l spintec pe Ælfric de la 
vintre până la stern şi o să-l privesc cum moare, dar n-o s-o 
fac repede. N-o să-i străpung inima. O să mă uit cum 
moare şi cum se pişă pe el în timp ce se zvârcoleşte. Apoi o 
să-i ucid fiii. 

— Dar în noaptea asta ce vei face? Pe cine vei ucide în 
noaptea asta? 

— În noaptea asta vom cuceri Lundene-ul. 

Nu i-am putut vedea faţa pe întuneric, dar l-am simţit că 
zâmbea. 


— l-am zis eu lui Alfred că poate avea încredere în tine. 

Fu rândul meu să zâmbesc. Un câine urlă undeva în 
Padintune, dar se potoli repede. 

— Totuşi, nu sunt sigur că Alfred poate avea încredere în 
mine, am zis după o tăcere îndelungată. 

— De ce? mă întrebă Steapa uimit. 

— Pentru că, într-un fel, sunt un foarte bun creştin. 

— Tu? Creştin? 

— Îmi iubesc duşmanii. 

— Pe danezi? 

— Da. 

— Eu nu-i iubesc, spuse uriaşul posomorât. 

Părinţii lui Steapa fuseseră ucişi de danezi. Nu i-am 
răspuns. Mă gândeam la destin. Dacă cele trei ursitoare ne 
cunosc soarta, de ce facem jurăminte? lar dacă ne 
încălcăm un jurământ, este trădare? Sau aşa vrea soarta? 

— Deci, mâine ne vom bate cu ei? vru Steapa să ştie. 

— Desigur. Dar nu aşa cum se aşteaptă ZEthelred. Aşa că 
nu mă supun ordinelor, iar ţie ţi s-a poruncit să mă ucizi 
dacă fac asta. 

— O să te ucid mai târziu, îmi promise el. 

ZEthelred modificase planul convenit, fără să bănuiască 
vreo clipă că oricum nu intenţionasem să-l respect. Era 
prea previzibil. Cum altfel să atace o armată un oraş dacă 
nu încercând să-i îndepărteze pe apărători de meterezele 
vizate? Sigefrid şi-ar fi dat seama că primul atac era o 
momeală şi şi-ar fi lăsat garnizoana la locul ei până ar fi 
fost sigur că identificase ameninţarea reală, iar noi am fi 
murit sub zidurile lui şi Lundene ar fi rămas fortăreaţa 
vikingilor. 

Astfel, singura modalitate de a cuceri Lundene-ul era să- 
i păcălim, să ne furişăm pe nevăzute şi să ne asumăm un 
risc disperat. 

— Ceea ce intenţionez să fac, i-am spus lui Steapa, este 
să aştept ca Æthelred să plece de lângă insulă. Atunci o să 
luăm două corăbii. Va fi primejdios, foarte primejdios, 
pentru că va trebui să trecem pe întuneric prin spaţiul 
dintre ruinele podului, iar corăbiile naufragiază acolo chiar 


şi pe lumină. Dar, dacă reuşim să trecem, ne va fi uşor să 
intrăm în oraşul vechi. 

— Am crezut că există un zid pe malul fluviului. 

— Există, dar e spart într-un loc. 

Un roman îşi construise o casă mare pe malul fluviului şi 
săpase un mic canal lângă ea. Canalul străpungea zidul, 
creând o breşă. Presupuneam că romanul fusese bogat şi 
dorise să aibă un debarcader propriu pentru corabia lui, 
iar spărtura aceea era calea pe unde aveam să intru în 
Lundene. 

— De ce nu i-ai spus lui Alfred? mă întrebă Steapa. 

— Alfred e în stare să păstreze un secret, dar Æthelred 
nu este. Ar fi spus cuiva, şi danezii ne-ar fi aflat planurile 
în două zile. 

Acesta era adevărul. Noi aveam spioni şi ei aveau spioni, 
iar dacă mi-aş fi dezvăluit intenţiile reale, Sigefrid şi Erik 
ar fi blocat canalul cu corăbii şi ar fi umplut cu oameni 
marea casă de lângă fluviu. Am fi murit pe mal, dar încă 
puteam muri, deoarece nu ştiam dacă puteam găsi 
deschizătura dintre ruinele podului. Chiar dacă o găseam, 
nu era sigur că puteam trece prin acel spaţiu primejdios 
unde apa era joasă şi înspumată. Dacă ratam deschizătura, 
dacă una dintre corăbii se abătea cu doar o jumătate de 
lungime de vâslă de la ea, curentul avea să ne ducă spre 
stâlpii de susţinere sparţi, oamenii aveau să fie azvârliţi 
peste bord, iar eu nici măcar n-aş fi auzit că se înecau, 
fiindcă zalele şi armele i-ar fi tras la fund instantaneu. 

Steapa chibzui o vreme, ceea ce era întotdeauna un 
proces lent, dar într-un târziu îmi puse o întrebare 
deşteaptă. 

— De ce nu debarcăm în amonte de pod? Probabil că 
sunt porţi în zid. 

— Sunt vreo zece, poate chiar mai multe, însă Sigefrid 
sigur le păzeşte. Şi ultimul lucru la care s-ar aştepta este 
ca nişte corăbii să încerce să treacă prin deschizătura din 
ruinele podului. 

— Deoarece corăbiile se scufundă acolo? 

— Deoarece corăbiile se scufundă acolo, i-am confirmat. 


Văzusem asta întâmplându-se o dată, mă uitasem cum o 
corabie de negoţ încercase să treacă prin spărtură şi să 
ajungă în apa liniştită de dincolo de ea, însă cârmaciul se 
îndepărtase prea mult de o parte, iar stâlpii prăbuşiţi îi 
sfâşiaseră carena. Deschizătura avea o lăţime de vreo 
patruzeci de paşi, şi când apele fluviului erau calme, când 
nu era nici flux, nici reflux, nici vânt care să stârnească 
valuri, acel gol părea inofensiv, dar niciodată nu era. Podul 
de la Lundene era un ucigaş nemilos, iar pentru a cuceri 
Lundene-ul trebuia să trec de acel pod. 

Şi dacă  supravieţuiam? Dacă reuşeam să găsim 
debarcaderul roman şi să coborâm pe mal? Atunci, am fi 
fost puţini, iar duşmanii ar fi fost mulţi, aşa că unii dintre 
noi aveau să moară pe străzile oraşului înainte ca trupa lui 
ZFthelred să poată trece de zid. Am atins mânerul 
Răsuflării-Şarpelui şi am pipăit micuța cruce de argint 
încrustată în el. Cadoul de la Hild. Darul unei iubite. 

— Ai auzit cântecul vreunui cuc? l-am întrebat pe 
Steapa. 

— Încă nu. 

— E vremea să plecăm, am zis. Asta dacă nu cumva vrei 
să mă omori... 

— Poate, mai târziu, spuse uriaşul. Deocamdată, voi 
lupta alături de tine. 

Şi avea să fie o luptă crâncenă. Ştiam asta. Mi-am atins 
amuleta-ciocan şi m-am rugat pe întuneric să trăiesc 
pentru a vedea copilul din pântecul Giselei. 

Apoi, ne-am întors spre sud. 


Osric, care ne luase de la Lundene pe mine şi pe 
părintele Pyrlig, era unul dintre căpitanii noştri, iar celălalt 
era Ralla, participant la ambuscada în urma căreia 
pusesem să fie spânzurate cadavrele danezilor pe malul 
fluviului. Ralla trecuse de nenumărate ori prin 
deschizătura din ruinele podului de la Lundene. 

— Dar niciodată noaptea, îmi spuse el în acea noapte, 
când ne-am întors la corăbii. 

— Dar se poate face? 


— Rămâne de văzut, milord, nu-i aşa? 

ZEthelred lăsase o sută de oameni să păzească insula 
lângă care se aflau corăbiile, iar acei oameni se aflau sub 
comanda lui Egbert, un războinic bătrân, a cărui autoritate 
era dovedită de lanţul de argint pe care-l purta la gât. 
Egbert mă luă la întrebări când ne-am întors pe 
neaşteptate. Nu avea încredere în mine şi credea că 
abandonasem atacul pe care trebuia să-l dau în nordul 
oraşului deoarece nu voiam ca ZEthelred să învingă. Aveam 
nevoie de o parte din oamenii lui, dar, cu cât mă rugam 
mai mult de el, cu atât devenea mai ostil. Luptătorii mei se 
îmbarcau pe cele două corăbii, înaintând prin apa rece şi 
săltându-se la bord. 

— De unde să ştiu că nu te întorci la Coccham? mă 
întrebă Egbert suspicios. 

— Steapa! am strigat. Spune-i lui Egbert ce vom face. 

— Vom ucide danezi, mârâi uriaşul de lângă un foc. 

Flăcările se reflectau în armura lui de zale şi în ochii 
duri şi sălbatici. 

— Dă-mi douăzeci de oameni, l-am rugat pe Egbert. 

El se uită la mine, apoi clătină din cap. 

— Nu pot. 

— De ce? 

— Trebuie s-o păzim pe Lady Æthelflaed, spuse el. Astea 
sunt ordinele lordului ZEthelred. Treaba noastră este s-o 
păzim. 

— Atunci, lasă douăzeci de oameni pe corabia ei şi dă- 
mi-i mie pe ceilalţi. 

— Nu pot, stărui Egbert cu încăpățânare. 

Am suspinat. 

— Tatwine mi-ar fi dat oameni. 

Tatwine comandase garda tatălui lui ZEthelred. 

— L-am cunoscut pe Tatwine, am continuat eu. 

— Ştiu că l-ai cunoscut. 

Egbert vorbise pe un ton tăios, mesajul fiind că nu-i 
plăcea de mine. Tatwine îmi fusese comandant timp de 
câteva luni, în tinereţe, pe când eram nesăbuit, ambițios şi 
arogant. În mod clar, Egbert gândea că şi acum eram 


nesăbuit, ambițios şi arogant, şi poate că avea dreptate. 

Se răsuci, iar eu am crezut că încheiase discuţia cu 
mine, însă de fapt privea o siluetă albă şi fantomatică ce 
apăruse dincolo de focurile de tabără. Era Æthelflaed, 
care, văzând că ne întorseserăm, venise la mal înfăşurată 
într-o mantie albă ca să vadă despre ce era vorba. 
Părintele Pyrlig o însoțea. 

— De ce nu te-ai dus cu /Ethelred? l-am întrebat, 
surprins să-l văd acolo. 

— Domnia sa a considerat că nu mai are nevoie de 
sfaturile mele, spuse Pyrlig, aşa că mi-a cerut să rămân 
aici şi să mă rog pentru el. 

— Nu ţi-a cerut, îl corectă /Ehelflaed, ţi-a poruncit să 
rămâi aici şi să te rogi pentru el. 

— Aşa este, şi, după cum se poate vedea, sunt îmbrăcat 
pentru rugăciune. Preotul galez purta zalele şi avea cele 
două săbii prinse la brâu. Dar tu? Credeam că eşti în drum 
spre nordul oraşului. 

— O să mergem pe fluviu şi-o să atacăm Lundene-ul de 
la mal, i-am explicat. 

— Pot să vin şi eu? întrebă /Ethelflaed plină de speranţă. 

— Nu! 

Zâmbi auzind acel refuz aspru. 

— Soţul meu ştie ce faci? 

— O să afle, milady. 

Zâmbi din nou, apoi veni lângă mine, îmi dădu mantia la 
o parte ca să se sprijine de trupul meu şi trase mantia mea 
neagră peste veşmântul ei alb. 

— Mi-e frig, îi spuse ea lui Egbert, pe chipul căruia 
apăruseră surprinderea şi indignarea. 

— Suntem prieteni vechi, am adăugat eu. 

— Prieteni foarte vechi, confirmă  /Ethelflaed 
cuprinzându-mi talia cu un braţ. Egbert nu-i putea vedea 
mâna pe sub mantia mea. Eu îi simţeam părul auriu sub 
barbă şi trupul subţire tremurând. Îl consider pe Uhtred 
unchiul meu, mai spuse ea. 

— Un unchi care va obţine victoria pentru soţul tău, am 
zis. Însă am nevoie de luptători. Iar Egbert nu vrea să-mi 


dea. 

— De ce nu? 

— Pretinde că are nevoie de toţi oamenii lui ca să te 
păzească. 

— Dă-i cei mai buni oameni ai tăi, îi spuse ea lui Egbert 
cu o voce domoală, plăcută. 

— Milady, ordinele mele sunt să... 

— Îi vei da cei mai buni oameni! Æthelflaed ieşise de sub 
mantia mea şi intrase în lumina puternică a focurilor. Sunt 
fiica regelui, rosti ea cu aroganță, şi soţia ealdormanului 
de Mercia! Şi îţi poruncesc să-i dai lui Uhtred cei mai buni 
oameni pe care îi ai! Acum! 

Vorbise foarte tare, atrăgând atenţia tuturor oştenilor 
aflaţi pe malul insulei. Egbert păru ofensat, dar nu zise 
nimic. În schimb, îşi îndreptă trupul, cu o expresie 
încăpăţânată pe chip. Pyrlig îmi întâlni privirea şi zâmbi 
şiret. 

— Niciunul dintre voi nu are curaj să lupte alături de 
Uhtred? îi întrebă ZEthelflaed pe oamenii care se holbau la 
noi. Avea paisprezece ani, era o fetişcană subţire şi palidă, 
dar întreaga ei atitudine arăta că era descendenta unui 
lung şir de regi. Tatăl meu ar dori să daţi dovadă de curaj 
în noaptea asta! continuă ea. Sau vreţi ca, atunci când mă 
voi întoarce la Wintanceaster, să-i spun tatălui meu că voi 
aţi stat lângă foc în timp ce Uhtred lupta? 

Pusese întrebarea uitându-se la Egbert. 

— Dă-mi douăzeci de oameni, l-am rugat eu. 

— Dă-i mai mulţi! rosti ferm ZEthelflaed. 

— Pe corăbii nu e loc decât pentru alţi patruzeci, am zis. 

— Atunci, dă-i patruzeci! 

— Milady... spuse Egbert încă ezitând, dar se opri când 
ZEthelflaed ridică o mână mică şi mă întrebă: 

— Pot avea încredere în tine, lord Uhtred? 

Mi se părea o întrebare ciudată din partea unei copile pe 
care o cunoşteam aproape de când se născuse, aşa că am 
zâmbit şi am răspuns cu seninătate: 

— Poţi avea încredere în mine. 

Chipul ei se aspri, iar ochii îi scânteiară. Poate că era 


doar reflexia focului în pupile, însă eu mi-am dat seama 
deodată că era mult mai mult decât doar o copilă, era fiica 
regelui. 

— Tata, rosti ea cu voce limpede, pentru ca toţi s-o poată 
auzi, spune că eşti cel mai bun războinic al lui. Dar nu are 
încredere în tine. 

Urmă o tăcere neplăcută. Egbert îşi drese glasul şi-şi 
cobori privirea. 

— Nu l-am lăsat niciodată la greu, am replicat fără să 
şovăi. 

— Se teme că loialitatea ta este de vânzare. 

— I-am jurat credinţă, am spus cu aceeaşi hotărâre. 

— Iar acum, vreau să-mi juri mie, îmi ceru ea întinzându- 
mi mâna subţire. 

— Ce să-ţi jur? 

— Că nu vei încălca jurământul făcut tatălui meu, spuse 
ZEthelflaed, şi că vei fi loial saxonilor, nu danezilor, şi că 
vei lupta pentru Mercia când Mercia ţi-o va cere. 

— Milady... am bâiguit, consternat de lista cerinţelor ei. 

— Egbert! mă întrerupse ea. Nu-i vei da lordului Uhtred 
niciun om dacă nu va jura că va sluji Mercia cât timp voi 
trăi eu. 

— Nu, milady, murmură Egbert. g 

Cât avea să trăiască ea? Ce voia să spună cu asta? Imi 
amintesc că m-am întrebat ce era cu acele cuvinte, 
gândindu-mă că planul meu de a cuceri Lundene-ul 
depindea de răspunsul pe care i-l dădeam. ZEthelred mă 
lipsise de oamenii de care aveam nevoie, iar /Ethelflaed 
avea puterea să mi-i redea, însă, pentru a obţine victoria, 
trebuia să mă leg printr-un alt jurământ pe care nu doream 
să-l fac. Ce-mi păsa mie de Mercia? Dar în noaptea aceea 
voiam să-mi duc oamenii prin ruinele unui pod al morţii 
pentru a dovedi că puteam s-o fac. Îmi păsa de reputaţia 
mea, îmi păsa de numele meu, îmi păsa de faimă. 

După o scurtă chibzuinţă, am scos din teacă Răsuflarea- 
Şarpelui şi i-am întins-o cu plăselele spre ea, apoi am 
îngenuncheat şi i-am cuprins mâinile încleştate pe mânerul 
sabiei mele. 


— Îţi jur, milady! 

— Juri că-l vei sluji cu credinţă pe tatăl meu? 

— Da, milady! 

— Şi că, atâta vreme cât voi trăi eu, vei sluji Mercia? 

— Atâta vreme cât vei trăi, milady! am spus, 
îngenunchind în noroi şi minunându-mă ce prost eram. 
Voiam să mă duc în nord, voiam să scap de pioşenia lui 
Alfred, voiam să fiu cu prietenii mei, dar juram să fiu loial 
ambițiilor lui Alfred şi blondei lui fiice. Jur! am rostit, 
strângându-i puţin mâinile, ca semn al sincerităţii mele. 

— Dă-i oameni, Egbert! porunci Æthelflaed. 

Imi dădu treizeci de oameni şi trebuie să recunosc că 
erau cei mai buni, cei tineri, războinicii mai bătrâni 
rămânând s-o păzească pe /Ethelflaed şi tabăra. Aşa că 
acum aveam peste şaptezeci de luptători, iar unul dintre ei 
era părintele Pyrlig. 

— Mulţumesc, milady! i-am spus lui /Ethelflaed. 

— M-ai putea răsplăti, zise ea regăsindu-şi dintr-odată 
glasul de copiliţă zburdalnică. 

— Cum? 

— Ila-mă cu tine. 

— Nici vorbă! 

Ea se încruntă auzindu-mi tonul şi mă privi în ochi. 

— Eşti supărat pe mine? mă întrebă cu voce moale. 

— Sunt supărat pe mine, milady. 

— Uhtred! gemu ea. 

— Îmi voi respecta jurămintele, milady, i-am promis, 
după care m-am răsucit pe călcâie şi-am plecat. 

Nu-mi convenea că jurasem, dar cel puţin aveam 
şaptezeci de oameni cu care să cuceresc un oraş, şaptezeci 
de oameni la bordul a două corăbii care în scurt timp 
părăsiră canalul şi intrară în curentul puternic al fluviului 
Temes. 

Eu mă aflam la bordul corabiei lui Ralla, corabie pe care 
o capturasem de la Jarrel, danezul al cărui cadavru 
spânzurat devenise de mult un schelet. Ralla se afla la 
pupa, lângă vâsla pentru cârmit. 

— Nu sunt sigur că ar trebui să facem asta, milord, 


spuse el. 

— De ce? 

Scuipă peste bord, în fluviul întunecat. 

— Apa curge cu viteză prea mare. Probabil că se revarsă 
prin spărtură ca o cascadă. Chiar şi când curentul este 
domol, locul acela e înşelător. 

— Du corabia drept şi roagă-te zeului în care crezi, l-am 
îndemnat. 

— Asta dacă reuşim să vedem deschizătura, zise el 
sumbru. Se uită în spate, încercând să zărească corabia lui 
Osric, dar aceasta era înghițită de întuneric. Am văzut o 
corabie reuşind să treacă în timpul refluxului, însă era zi, 
iar apele nu erau umflate de ploi, adăugă Ralla. 

— Suntem în timpul refluxului? 

— În plin reflux, mormăi căpitanul posomorât. 

— Atunci, roagă-te! am zis eu sec. 

Am atins amuleta-ciocan, apoi mânerul Răsuflării- 
Şarpelui, în vreme ce corabia prindea viteză în curentul 
puternic. Malurile fluviului erau departe. Ici şi colo se 
zărea câte o licărire, dovada unui foc care ardea într-o 
casă, iar în faţă, sub cerul fără lună, era o lumină slabă 
acoperită cu un văl negru - noul oraş saxon al Lundene- 
ului. Lumina provenea de la vetrele din oraş, iar vălul era 
fumul scos de ele. Ştiam că, undeva sub acel văl, ZEthelred 
mărşăluia cu oamenii lui, traversând valea râului Fleot şi 
urcând spre zidul roman. Sigefrid, Erik şi Haesten aflaseră 
că se apropia, pentru că precis cineva din oraşul nou 
dăduse fuga în oraşul vechi ca să-i avertizeze. Danezii, 
norvegienii şi frizonii, ba chiar şi câţiva saxoni fără stăpân, 
probabil că se treziseră şi alergau spre meterezele oraşului 
vechi. 

Iar noi coboram pe fluviul întunecat. 

Nimeni nu vorbea prea mult. Fiecare om de pe cele două 
corăbii cunoştea primejdia cu care ne confruntam. Am 
înaintat printre oamenii care stăteau ghemuiţi pe punte, 
iar părintele Pyrlig probabil simţi că mă apropiam sau 
poate că o rază de lumină se reflectă din creasta în formă 
de lup a coifului meu, pentru că mă salută înainte să mă 


vadă. 

— Stai jos, milord, spuse el. 

Şedea la capătul băncii unui vâslaş, însă eu am rămas în 
picioare lângă el, cu cizmele împroşcate de apa din 
santină. 

— Te-ai rugat? am vrut să ştiu. 

— M-am rugat întruna, îmi răspunse el cu sinceritate. 
Uneori, mă gândesc că Dumnezeu s-o fi săturat de vocea 
mea. Şi fratele Osferth se roagă. 

— Nu sunt frate, zise Osferth supărat. 

— Dar rugăciunile tale s-ar putea să dea rezultate mai 
bune dacă Dumnezeu crede că eşti, spuse galezul. 

Fiul nelegitim al lui Alfred stătea ghemuit lângă 
părintele Pyrlig. Finan îl echipase pe Osferth cu o cămaşă 
de zale care fusese reparată după ce fostul ei posesor, un 
danez, se alesese cu burta străpunsă de o lance saxonă. 
Avea şi un coif, cizme înalte, mănuşi de piele, un scut 
rotund, o sabie lungă şi una scurtă, aşa că măcar arăta ca 
un războinic. 

— Mi se cere să te trimit înapoi la Wintanceaster, i-am 
Zis. 

— Ştiu. 

— Milord, îi aminti Pyrlig tânărului. 

— Milord, se supuse Osferth fără niciun chef. 

— Nu vreau să-i trimit regelui cadavrul tău, aşa că ține- 
te aproape de părintele Pyrlig, am adăugat. 

— Foarte aproape, băiete, prefă-te că mă iubeşti, întări 
preotul. 

— Stai în spatele lui, i-am poruncit lui Osferth. 

— Uită chestia cu iubirea, zise Pyrlig repede, mai bine 
prefă-te că eşti câinele meu. 

— Şi spune-ţi rugăciunile, am încheiat. 

Nu aveam alte sfaturi mai bune pentru Osferth, singura 
alternativă fiind să-i dau hainele jos şi să-l trimit înot la 
țărm. Credeam la fel de mult ca şi Finan în calităţile lui de 
războinic, adică deloc. Osferth era dezagreabil, încet la 
minte şi neîndemânatic. Dacă n-ar fi fost Leofric, răposatul 
lui unchi, l-aş fi trimis bucuros înapoi la Wintanceaster, dar 


Leofric mă luase de când eram un băiat necopt şi mă 
transformase într-un războinic de temut, aşa că aveam să-l 
suport pe Osferth de dragul lui. 

Am ajuns în dreptul oraşului nou. Simţeam mirosul de 
cărbune ars din fierării şi vedeam reflexiile focurilor 
departe pe străzile întunecate. Am privit în faţă, spre locul 
unde podul traversa fluviul, dar bezna era de nepătruns. 

— Trebuie să văd deschizătura, strigă Ralla de la cârmă. 

M-am întors la pupa păşind orbeşte printre oamenii 
ghemuiţi pe punte. 

— Dacă n-o văd, adăugă el când mă auzi venind, nu pot 
încerca să trec prin ea. 

— Cât de aproape suntem? 

— Prea aproape, zise căpitanul, iar eu i-am desluşit 
panica din voce. _ 

Am urcat pe platforma cârmei, lângă el. În lumina slabă 
a focurilor se zărea oraşul vechi, oraşul de pe dealuri 
înconjurat de zidul roman. Mi-am dat seama că Ralla avea 
dreptate. Eram aproape. 

— Trebuie să luăm o decizie, spuse el. Va trebui să 
debarcăm în amonte de pod. 

— Dacă debarcăm acolo, o să ne vadă, i-am atras 
atenţia. 

Fără îndoială, danezii păzeau fortificațiile din amonte de 
pod. 

— Atunci, fie mori aici cu o sabie în mână, fie mori 
înecat, mormăi căpitanul. 

Am privit spre aval, dar n-am văzut nimic. 

— Atunci, aleg sabia, am zis posomorât, acceptând că 
ideea mea disperată nu putea fi pusă în practică. 

Ralla trase adânc aer în piept ca să strige la vâslaşi, dar 
nu apucă s-o facă pentru că brusc, departe în faţă, acolo 
unde Temes se lărgea şi se revărsa în mare, apăru o 
lumină galbenă. Nu era un galben aprins, nu era un galben 
de viespe, ci un galben întunecat, mohorât, bolnăvicios, 
care se prelingea printre nori. Erau zorii care se iveau pe 
mare, nişte zori palizi, ezitanţi, dar era lumină. Ralla nici 
nu strigă, nici nu întoarse vâsla de cârmit ca să îndrepte 


corabia spre mal. În schimb, îşi atinse amuleta de la gât şi 
menţinu cursul. 

— Lasă-te pe vine, milord, şi ţine-te zdravăn de ceva! 

Corabia fremăta ca un cal înainte de bătălie. Nu mai 
aveam ce să facem, eram prinşi în strânsoarea fluviului. 
Apa curgea cu putere la vale, umflată de ploile de 
primăvară şi de râurile ieşite din mătci, formând valuri 
înalte acolo unde se izbea de ruinele podului. Clocotea, 
mugea şi spumega printre stâlpii de piatră, însă la mijlocul 
podului, acolo unde se afla spărtura, se revărsa ca o 
panglică strălucitoare de la o înălţime cât un stat de om, 
apoi se învârtejea şi şopotea, după care se calma din nou. 
Auzeam apa luptându-se cu podul, o auzeam tunând la fel 
de tare ca valurile ce atacă o plajă pe timp de furtună. 

Ralla cârmi spre deschizătură, care abia se întrezărea în 
zorii gălbui. În spatele nostru era întuneric, însă la un 
moment dat am văzut lumina slabă a dimineţii reflectându- 
se în etrava strălucind de apă a corăbiei lui Osferth şi mi- 
am dat seama că era foarte aproape în urma noastră. 

— 'Ţineţi-vă bine! le strigă Ralla oamenilor noştri în timp 
ce corabia parcă prinse puteri, şuierând şi fremătând peste 
ape. 

Am văzut podul venind spre noi, înălțându-se negru şi 
ameninţător în vreme ce, ghemuit lângă bord, mă tineam 
cu toate puterile de margine. Când am ajuns în 
deschizătură, am avut senzaţia că ne prăbuşeam într-un 
abis dintre lumi. Zgomotul era asurzitor. Era zgomotul 
făcut de apa care se lupta cu piatra, apa sfâşiindu-se, apa 
spărgându-se, apa revărsându-se, un zgomot care umplea 
cerul, un zgomot mai puternic chiar şi decât tunetul lui 
Thor. Corabia se clătină, iar eu am crezut că se lovise de 
piatră, că avea să se răstoarne într-o parte şi să ne azvârle 
în genune, însă se redresă cumva şi pluti mai departe. 
Deasupra noastră era întuneric, nu puteam vedea buştenii 
frânţi ai podului. Peste câteva clipe, zgomotul se dublă ca 
intensitate, stropi imenşi de apă se împrăştiară pe punte, 
iar corabia se înclină la prora, făcându-ne să ne prăvălim 
în faţă. Am auzit un trosnet de parcă s-ar fi trântit porţile 


palatului lui Odin, în vreme ce apa se revărsa peste noi. 
Gândindu-mă că nava se izbise de piatră, am aşteptat să 
mă înec, ba chiar mi-am amintit să apuc mânerul 
Răsuflării-Şarpelui ca să mor cu sabia în mână, dar în acel 
moment, cu o scuturătură, corabia reveni în poziţia 
firească de plutire. Mi-am dat seama că trosnetul fusese 
produs de prora care lovise apa de dincolo de pod şi că 
eram în viaţă. 

— Vâsliţi! zbieră Ralla. Vâsliţi, ticăloşi plini de noroc ce 
sunteţi! 

Se adunase multă apă în santină, însă corabia plutea. La 
răsărit, lumina palidă care se revărsa prin golurile dintre 
nori ne permise să vedem oraşul şi locul unde zidul era 
spart. 

— Restul depinde de tine, milord, rosti Ralla cu mândrie 
în voce. 

— Depinde de zei, am spus eu. M-am uitat în spate, unde 
am zărit corabia lui Osric luptându-se să iasă din vârtejul 
provocat de căderea apei. 

Deci ambele corăbii scăpaseră. Curentul ne ducea în 
aval de locul unde am fi vrut să acostăm, dar vâslaşii se 
opintiră împotriva apei ca să ajungă la debarcader dinspre 
est, ceea ce nu era rău, pentru că oricine ne-ar fi zărit ar fi 
crezut că urcam pe fluviu dinspre Beamfleot. Ar fi gândit 
că eram danezi trimişi să întărească apărarea oraşului 
înainte de atacul lui ZEthelred. 

O corabie mare era trasă la cheiul unde intenţionam să 
debarcăm. Am văzut-o clar, deoarece pe zidul alb al casei 
romane se aflau torţe aprinse. Corabia era frumoasă, 
etrava şi etamboul înălţându-i-se mândre deasupra apei. 
Nu avea capete de animale la vedere, pentru că niciun 
viking nu doreşte ca vreun cap sculptat să sperie spiritele 
de pe un pământ prietenos. Singurul om aflat la bord ne 
privi în timp ce ne apropiam. 

— Cine sunteţi? strigă el. 

— Ragnar Ragnarson! am strigat la rându-mi. l-am 
aruncat un odgon făcut din piele de morsă. A început 
lupta? 


— Încă nu, milord. Omul apucă odgonul şi-l înfăşură pe 
după etrava corăbiei sale. lar când va începe, îi vom 
măcelări! 

— Deci, nu am întârziat prea mult, nu? M-am clătinat 
când corăbiile noastre se loviră una de cealaltă şi am 
trecut peste bord păşind pe una dintre băncile goale ale 
vâslaşilor. A cui este corabia asta? am vrut să ştiu. 

— A lui Sigefrid, milord. Se numeşte ÎImblânzitoarea de 
Valuri. 

— E frumoasă, am spus, apoi m-am răsucit spre corabia 
mea, strigând: Debarcaţi! l-am văzut pe oamenii mei 
înşfăcându-şi scuturile şi armele din santina inundată. 

Corabia lui Osric venea în urma noastră, cufundată mult, 
şi mi-am dat seama că se umpluse cu apă când trecuse 
prin deschizătura din ruinele podului. Când oamenii săriră 
la bordul Îmblânzitoarei de Valuri, danezul care legase 
odgonul aruncat de mine le zări crucile de la gât. 

— Voi... începu el, dar apoi îşi dădu seama că nu avea 
rost să spună nimic. 

Se răsuci pe jumătate dând să fugă pe mal, însă l-am 
oprit. Pe chipul lui se citea stupefacţia. 

— Pune mâna pe mânerul sabiei, i-am spus scoțând 
Răsuflarea-Şarpelui din teacă. 

— Milord, zise el ca şi cum ar fi vrut să mă roage să-i 
cruţ viaţa, dar apoi înţelese că n-avea rost, deoarece nu-l 
puteam lăsa să trăiască. 

Nu-i puteam permite să plece, pentru că l-ar fi avertizat 
pe Sigefrid în privinţa sosirii noastre, iar dacă-i legam 
mâinile şi picioarele şi-l lăsam la bordul Imblânzitoarei de 
Valuri, cineva ar fi putut să-l găsească şi să-l elibereze. Pe 
măsură ce-şi dădea seama de toate astea, stupefacţia de pe 
chipul lui se transformă în sfidare, şi, în loc să apuce doar 
mânerul sabiei, dădu s-o scoată din teacă. 

Şi muri. 

Răsuflarea-Şarpelui îi spintecă gâtul. Cu forţă şi rapid. I- 
am simţit vârful străpungând muşchiul şi țesutul tare. Am 
văzut sângele. I-a văzut braţul căzând şi sabia alunecând 
înapoi în teacă, iar atunci am întins braţul stâng şi i-am 


ţinut mâna pe mânerul sabiei în timp ce se stingea, astfel 
încât să ajungă în palatul unde petrec războinicii după 
moarte. l-am ţinut strâns mâna şi l-am lăsat să se 
prăbuşească la pieptul meu, sângele lui prelingându-mi-se 
pe zale. 

— Du-te în palatul lui Odin, i-am spus cu blândeţe, şi 
păstrează-mi şi mie un loc. 

Nu putea să vorbească, sufocat de sângele ce se 
revărsase în trahee. 

— Numele meu este Uhtred, iar într-o zi vom petrece 
împreună în palatul morţilor şi vom râde împreună, şi vom 
bea împreună, şi vom fi prieteni. 

I-am lăsat trupul să cadă, apoi am îngenuncheat şi i-am 
tăiat cu Răsuflarea-Şarpelui şnurul amuletei-ciocan pe care 
o purta la gât. Am pus-o în punga mea, mi-am şters vârful 
sabiei cu mantia mortului, apoi am vârât-o în teacă şi mi- 
am luat scutul de la Sihtric, servitorul meu. 

— Hai să debarcăm şi să cucerim oraşul! am spus. 

Pentru că era vremea să luptăm. 


Cinci 


Apoi, brusc, se făcu linişte. 

Desigur, nu o linişte desăvârşită. Apele fluviului şuierau 
la trecerea prin spărtura podului, mici valuri se izbeau de 
carena corabiei, iar torţele de pe peretele casei sfârâiau. 
Scuturile şi lăncile oamenilor care debarcau se loveau de 
lemnul corabiei, nişte câini lătrau în oraş şi undeva un 
gânsac tipa hotărât, dar altminteri părea să fie linişte. La 
răsărit, soarele era acoperit pe jumătate de nori negri. 

— Şi acum, ce facem? întrebă Finan apărând lângă 
mine. 

Steapa veni şi el, însă nu spuse nimic. 

— Acum ne ducem la poartă, la Ludd's Gate, le-am zis. 

Cu toate astea, nu m-am clintit. Voiam să Fiu la 
Coccham, cu Gisela. Nu era laşitate. Laşitatea ne însoţeşte 
mereu, iar vitejia, calitatea care-i face pe barzi să ne 
închine cântece, este de fapt doar voinţa de a depăşi 
teama. Ceea ce mă împiedica să mă urnesc era oboseala, 
dar nu o oboseală fizică. Eram tânăr pe-atunci, şi rănile 
căpătate în războaie încă nu-mi storseseră vlaga. Cred că 
mă săturasem de Wessex, mă săturasem să lupt pentru un 
rege pe care nu-l plăceam. Acum, privind în urmă, mă 
întreb dacă nu cumva acea lehamite fusese pricinuită de 
omul pe care tocmai îl ucisesem şi căruia îi promisesem că 
ne vom întâlni în palatul lui Odin. Credinţa mea este că 
oamenii pe care-i ucidem sunt indisolubil legaţi de noi. 
Firele vieților le sunt răsucite de ursitoare în jurul firului 
nostru, iar povara morţii lor ne bântuie până când, în cele 
din urmă, şi viaţa noastră se curmă. Aveam remuşcări că-l 
omorâsem. 

— Ce faci, dormi? mă întrebă părintele Pyrlig, care 
venise lângă Finan. 


— Atacăm poarta! i-am răspuns. 

Mi se părea că visez. Mergeam, dar mintea îmi era în 
altă parte. Mă gândeam că aşa merg morţii prin lumea 
noastră, pentru că morţii se întorc. Nu aşa cum se 
prefăcuse Bjorn că se întoarce, ci, în nopţile cele mai 
întunecoase, când niciun om viu nu-i poate vedea, rătăcesc 
prin lumea noastră. Mă gândeam că probabil o văd doar pe 
jumătate, ca şi cum locurile cunoscute de ei ar fi învăluite 
într-o ceaţă de iarnă, şi m-am întrebat dacă tata mă privea. 
Nu ştiu de ce mi-a trecut asta prin minte. N-am ţinut 
niciodată prea mult la tata, nici el la mine, şi a murit când 
eu eram mic, însă a fost un războinic. Barzii cântau despre 
el. Oare ce ar fi crezut despre mine? Mergeam prin 
Lundene, în loc să fac ceea ce ar fi trebuit, adică să 
recuceresc Bebbanburgul. Trebuia să mă fi dus în nord. 
Trebuia să-mi fi cheltuit tot argintul ca să angajez 
războinici şi, în fruntea lor, să străbat limba de pământ 
care duce la Bebbanburg, să trec de zidurile ce înconjoară 
înalta fortăreață şi să-i măcelăresc pe cei aflaţi acolo. După 
aceea, aş fi putut să stau pentru totdeauna în casa mea, în 
casa tatălui meu. Aş fi fost aproape de Ragnar şi departe 
de Wessex. 

Doar că spionii mei - angajasem o duzină în 
Northumbria - îmi spuseseră ce făcuse unchiul meu cu 
fortăreaţa mea. Inchisese porţile spre uscat. Le scosese cu 
totul, şi în locul lor construise metereze consolidate cu 
piatră, iar acum, dacă doreai să intri în cetatea aflată în 
vârful unei stânci golaşe, trebuia să urmezi un drum îngust 
care trecea pe sub zidurile înalte, păzite de arcaşi, până la 
o mică poartă situată la extremitatea nordică, unde se 
spărgeau valurile mării şi apa te trăgea în larg. Dincolo de 
acea poartă era un drum abrupt, care ducea la alt zid şi la 
o altă poartă. Bebbanburgul fusese închis complet, iar 
pentru a-l cuceri, aveai nevoie de o armată pe care n-o 
puteai cumpăra nici măcar cu argintul adunat de mine. 

— Să aveţi noroc! 

Un glas de femeie mă trezi din reverie. Locuitorii din 
oraşul vechi se treziseră şi ne priveau trecând, dar ne 


luară drept danezi, deoarece le poruncisem oamenilor mei 
să-şi ascundă crucile. 

— Ucideţi-i pe ticăloşii de saxoni! strigă altcineva. 

Paşii noştri răsunau între zidurile caselor înalte, toate 
având cel puţin două caturi. Unele aveau decoraţiuni din 
piatră prinse de cărămizi, şi m-am gândit că lumea fusese 
cândva plină cu asemenea clădiri frumoase. Amintindu-mi 
ce impresionat fusesem prima dată când am urcat o scară 
romană, mi-am dat seama că, în acele vremuri trecute, 
oamenii considerau fireşti astfel de lucruri. Acum, lumea 
era plină de paie şi bălegar, şi lemn ud. Desigur, aveam şi 
case din piatră, dar era mai rapid să le faci din lemn. 
Lemnul putrezea, însă nimănui nu părea să-i pese. 
Întreaga lume putrezea în vreme ce noi treceam de la 
lumină la întuneric, apropiindu-ne tot mai mult de haosul 
negru în care această lume a oamenilor avea să dispară, 
iar zeii aveau să lupte, şi toată iubirea, lumina şi râsetele 
aveau să se sfârşească. 

— Treizeci de ani, am rostit eu cu voce tare. 

— Asta-i vârsta ta? mă întrebă amuzat părintele Pyrlig. 

— Atât rezistă o casă dacă n-o repari întruna, am spus. 
Se alege praful de lumea noastră, părinte. 

— Dumnezeule, eşti sinistru! chicoti Pyrlig. 

— Mă uit la Alfred, am continuat eu, şi văd cum încearcă 
să facă ordine în lumea noastră. Face liste şi scrie 
pergamente. Parcă ar pune un gard din nuiele ca să 
stăvilească un potop. 

— Dacă întăreşti zdravăn un gard din nuiele, poate ține- 
n loc un râu, interveni Steapa, care ascultase conversaţia 
noastră. 

— Şi este mai bine să te lupţi cu apele decât să te îneci, 
comentă Pyrlig. 

— Uitaţi-vă la asta! am spus arătând spre un cap 
sculptat în piatră ce fusese fixat pe un perete din 
cărămidă. Fiara era ceva ce nu mai văzusem, o mare pisică 
flocoasă, al cărei bot deschis se afla deasupra unui bazin 
din piatră ciobită, ceea ce sugera că din gura sa cursese 
cândva apă. Noi suntem în stare să facem aşa ceva? am 


întrebat cu amărăciune. 

— Există meşteşugari care pot face astfel de lucruri, zise 
Pyrlig. 

— Şi unde sunt? am întrebat eu furios, gândindu-mă că 
toate acele lucruri - sculpturile, cărămizile şi marmura - 
erau de dinainte ca religia lui Pyrlig să ajungă pe insula 
noastră. 

Acesta să fi fost motivul pentru decăderea lumii? Ne 
pedepseau zeii adevăraţi pentru că atât de mulţi dintre noi 
îl venerau pe zeul crucificat? Nu i-am zis asta lui Pyrlig. 
Casele se înălţau de o parte şi de alta a străzii, cu excepţia 
uneia care se prăbuşise, transformându-se într-un morman 
de moloz. Un câine care amuşina pe lângă zid se opri, 
ridică un picior, apoi mârâi la noi. Un bebeluş începu să 
plângă într-o casă. Paşii noştri răsunau între ziduri. 
Majoritatea oamenilor mei erau tăcuţi, fiind convinşi că 
acele relicve din trecut erau bântuite de fantome. Copilul 
începu să plângă din nou, mai tare. 

— Probabil că maică-sa e tânără, zise vesel Rypere. 

Rypere era porecla lui şi însemna „hoţ”, iar el era un 
slăbănog din nordul Angliei de Est, isteţ şi mucalit. Măcar 
el nu se gândea la fantome. 

— În locul tău, aş rămâne la capre, spuse Clapa. Pe ele 
nu le deranjează că puti. 

Clapa era un danez care-mi jurase credinţă şi care mă 
slujea cu loialitate. Era un băiat masiv, care crescuse la o 
fermă, puternic ca un bou şi veşnic binedispus. El şi 
Rypere erau prieteni şi se tachinau permanent. 

— Linişte! le-am cerut înainte ca Rypere să poată 
răspunde. 

Ne  apropiam de zidul vestic. Din locul unde 
debarcaserăm, oraşul urca pe marele deal terasat pe 
culmea căruia se afla palatul, însă coasta dealului era de 
acum plată, ceea ce însemna că ne apropiam de valea 
râului Fleot. În spatele nostru, cerul se lumina a dimineaţă. 
ZEthelred îşi imagina probabil că nu reuşisem să dau atacul 
fals înainte de ivirea zorilor; m-am temut ca nu cumva, din 
acest motiv, să fi abandonat propriul atac. Poate că deja se 


întorcea cu oamenii lui pe insulă. În acest caz, am fi rămas 
singuri, înconjurați de duşmani şi sortiţi pieirii. 

— Dumnezeu să ne ajute! rosti brusc Pyrlig. 

Am ridicat mâna pentru a-mi opri luptătorii fiindcă în 
faţa noastră, înainte ca strada să treacă pe sub arcada de 
piatră numită Ludd's Gate, se aflau o mulţime de oameni. 
Bărbaţi înarmaţi, ale căror coifuri, securi şi lănci reflectau 
lumina slabă a zilei înnorate în care soarele abia răsărise. 

— Dumnezeu să ne ajute! repetă Pyrlig făcându-şi 
semnul crucii. Sunt vreo două sute. 

— Mai mulţi, am spus eu. 

Erau atât de mulţi, încât nu încăpeau pe stradă, unii 
fiind pe aleile laterale. Toţi cei pe care-i vedeam erau cu 
faţa la Ludd's Gate, şi dintr-odată am înţeles ce făcea 
inamicul, mintea limpezindu-mi-se de parcă s-ar fi ridicat o 
ceaţă. Observând în stânga o poartă ce dădea spre o curte 
interioară, am arătat într-acolo şi le-am poruncit oamenilor 
să intre. 

La mult timp după aceea m-a vizitat un preot, un tip 
inteligent, care m-a rugat să-i povestesc ce-mi aminteam 
despre Alfred deoarece voia să scrie o carte. Nu a apucat 
s-o facă fiindcă a murit de diaree la scurt timp după 
întâlnirea noastră, însă era un om perspicace şi mai 
înţelegător decât majoritatea preoţilor. Ţin minte că mi-a 
cerut să-i descriu bucuria luptei. 

— Barzii soţiei mele îţi vor spune, i-am zis. 

— Barzii soţiei dumitale nu au luptat niciodată, ci doar 
au preluat cântece despre alţi eroi şi au schimbat numele. 

— Serios? 

— Desigur, n-ai face şi dumneata la fel, milord? 

Mi-a plăcut acel preot, aşa că am stat de vorbă cu el. 
Până la urmă, i-am zis că bucuria bătăliei este de fapt 
încântarea de a-ţi păcăli inamicul. Să ştii ce are de gând şi 
să ai riposta pregătită, astfel încât, atunci când face 
mişcarea menită să te ucidă, să moară el în schimb. În 
momentul acela, pe acea stradă din Lundene slab luminată 
la începutul dimineţii, am intuit ce făcea Sigefrid şi mi-am 
dat seama că, fără să ştie, îmi oferea Ludd's Gate pe tavă. 


Curtea aparţinea unui negustor de piatră. Stive de 
moloane? recuperate din clădirile romane ale Lundene-ului 
se înşirau pe lângă ziduri, gata să fie îmbarcate pe corăbii 
pentru a fi trimise în Francia. Alte pietre blocau poarta din 
zid care dădea spre chei. M-am gândit că Sigefrid probabil 
se temuse de un atac dinspre fluviu, aşa că blocase toate 
porţile aflate la vest de pod, dar nu-şi imaginase nicio clipă 
că cineva o să treacă prin spărtura din ruinele podului ca 
să atace din partea estică, lăsată fără pază. Noi o 
făcuserăm; iar acum, în timp ce oamenii mei se regrupau 
în curtea negustorului, eu îi scrutam de lângă poartă pe 
duşmanii înghesuiți la Ludd's Gate. 

— Ne ascundem? mă întrebă Osferth. 

Avea un glas ascuţit, de parcă se văita întruna. 

— Sunt sute de oameni între noi şi poartă, şi suntem 
prea puţini ca să trecem de ei, i-am explicat răbdător. 

— Deci, am dat greş, spuse el, rostind cuvintele nu ca pe 
o întrebare, ci sub forma unei afirmaţii iritate. 

Imi venea să-l pocnesc, dar am izbutit să rămân calm. 

— Spune-i ce se întâmplă, i-am cerut lui Pyrlig. 

— În înţelepciunea lui, Dumnezeu l-a convins pe Sigefrid 
să dea un atac în afara oraşului. Vor deschide poarta, 
băiete, şi vor porni peste mlaştină ca să-i măcelărească pe 
oamenii lordului /Ethelred. Cum majoritatea oamenilor 
lordului /ZEthelred fac parte din fyrd, iar majoritatea 
oamenilor lui Sigefrid sunt războinici adevăraţi, ştim cu 
toţii ce se va întâmpla. Părintele Pyrlig îşi atinse zalele sub 
care era ascunsă crucea de lemn. Mulţumescu-ţi, Doamne! 

Osferth se holbă la preot. 

— Vrei să spui că oamenii lordului ZEthelred vor fi ucişi? 

— Unii dintre ei vor muri, confirmă Pyrlig vesel, iar eu 
mă rog să moară cu credinţă în Dumnezeu, altminteri nu 
vor auzi niciodată corul ceresc. 

— Detest corurile, am mormăit eu. 

— Nu-i adevărat, zise Pyrlig, după care se uită din nou la 
Osferth. Vezi tu, băiete, după ce vor ieşi pe acea poartă, 


3 Molon - bloc de piatră naturală prelucrat pe feţele vizibile, folosit în 
zidărie (n.tr.). 


doar o mână de oameni vor rămâne s-o păzească. Aşa că 
atunci vom ataca! Sigefrid se va pomeni cu un inamic în 
faţă şi cu altul în spate, situaţie în care oricine şi-ar dori să 
fi rămas în pat în loc să se războiască. 

Un oblon se deschise la una dintre ferestrele de la etaj 
care dădeau spre curte. O tânără privi cerul care se 
lumina, apoi, căscând, îşi întinse mâinile în sus, gest care-i 
întinse pe sâni țesătura fină a cămăşii. Dintr-odată îi văzu 
pe oamenii mei şi-şi acoperi instinctiv pieptul cu mâinile. 
Era îmbrăcată, dar probabil se simţea ca şi cum ar fi fost 
goală. 

— O, îţi mulţumesc, Mântuitorule drag, pentru aşa o 
dovadă de milostenie! murmură Pyrlig holbându-se la fată. 

— Dar dacă trecem de poartă, zise Osferth îngrijorat, 
oamenii rămaşi în oraş o să ne atace. 

— Aşa este, am spus. 

— Iar Sigefrid... începu el. 

— Probabil că se va întoarce ca să ne măcelărească, am 
isprăvit eu propoziţia în locul lui. 

— Deci... spuse el, apoi se opri, căci nu vedea decât 
sânge şi moarte în viitorul său. 

— Totul depinde de vărul meu, i-am replicat. Dacă ne 
vine în ajutor, vom învinge. Dacă nu, trebuie să ne ţinem 
săbiile bine strânse în mâini. 

În acel moment se auzi un răcnet dinspre Ludd's Gate. 
Mi-am dat seama că fusese deschisă şi că războinicii 
năvăleau pe drumul care ducea spre Fleot. ZEthelred, dacă 
încă se pregătea să atace, avea să-i vadă venind şi să 
aleagă între opţiunile care i se ofereau. Fie rămânea pe 
poziţii şi lupta în oraşul saxon, fie se retrăgea. Eu speram 
că avea să rămână. Nu-mi plăcea de el, dar niciodată nu-l 
văzusem lipsit de curaj. Pe de altă parte, văzusem multă 
prostie, ceea ce însemna că probabil avea să accepte lupta. 

Dură mult până când toţi oamenii lui Sigefrid ieşiră pe 
poartă. Urmărindu-i de lângă zidul curţii, am socotit că cel 
puţin patru sute de oameni părăsiseră oraşul. ZEthelred 
avea peste trei sute de oameni bine antrenați, majoritatea 
fiind gărzile lui Alfred, dar ceilalţi erau din fyrd şi n-ar fi 


putut niciodată să se opună unui atac sălbatic. Avantajul 
era de partea lui Sigefrid, ai cărui oameni erau odihniti, 
hrăniţi şi veniţi de la căldură, pe când trupa lui ZEthelred 
mersese toată noaptea şi era obosită. 

— Cu cât o facem mai repede, cu atât mai bine, am spus 
eu fără a mă adresa cuiva anume. 

— Atunci, să pornim? sugeră Pyrlig. 

— Vom merge spre poartă! am strigat spre oamenii mei. 
Nu alergaţi! Vă purtaţi de parcă aţi fi de-ai lor! 

Şi aşa am făcut. 

lar acea luptă crâncenă începu cu o plimbare pe o 
stradă din Lundene. 


Nu rămăseseră decât vreo treizeci de oameni la Ludd's 
Gate. Unii erau străjeri care păzeau intrarea, dar 
majoritatea erau gură-cască ce urcaseră pe metereze ca să 
privească atacul lui Sigefrid. Un bărbat masiv, cu un 
singur picior, urca treptele de piatră inegale sprijinindu-se 
în cârje. 

— Dacă vă grăbiţi, milord, îi ajungeţi din urmă! îmi 
strigă el. 

Mă numise astfel deoarece văzuse că eram un senior. 
Văzuse un senior al războiului. 

Doar o mână de oameni puteau pleca la luptă aşa cum o 
făceam eu. Aceştia erau căpetenii de oşti, conți, regi şi 
lorzi - războinici care-şi uciseseră destui semeni ca să 
strângă averea necesară pentru a cumpăra zale, un coif şi 
arme. Şi nu aveam orice fel de zale. Cămaşa mea de zale 
era făcută în Francia şi costa mai mult decât o corabie de 
război. Sihtric lustruise metalul cu nisip, aşa că strălucea 
precum argintul. Poalele îmi ajungeau până la genunchi, 
iar de ele atârnau treizeci şi opt de ciocane ale lui Thor 
făcute din os, din fildeş sau din argint, luate de la gâtul 
bravilor duşmani pe care-i ucisesem în luptă. Purtam 
amuletele acelea pentru ca, atunci când aveam să ajung în 
palatul morţii, foştii lor posesori să mă recunoască, să mă 
salute şi să bea bere cu mine. 

Purtam o mantie din lână vopsită în negru, pe care 


Gisela brodase un fulger alb ce pornea de la gât şi se 
termina la călcâie. Mantia mă stânjenea în luptă, dar acum 
o purtam pentru că mă făcea să par mai mare, deşi oricum 
eram mai înalt şi mai masiv decât majoritatea bărbaţilor. 
La gât îmi atârna ciocanul lui Thor; era singurul obiect 
sărăcăcios din toată ţinuta, făcut din fier care ruginea 
întruna, iar de cât fusese frecat şi curăţat de-a lungul 
anilor, se subţiase şi se deformase, dar ţineam mult la el 
fiindcă-l obţinusem în copilărie, în urma unei bătăi cu 
pumnii. Îl port până-n ziua de azi. 

Coiful era un obiect impresionant, atât de lustruit, încât 
strălucea orbitor. Avea incrustaţii din argint şi o creastă 
tot din argint, în forma unui cap de lup, iar acoperitorile 
feţei erau decorate cu spirale din argint. Coiful îi indica 
duşmanului că eram un războinic de seamă. Dacă cineva 
m-ar fi ucis şi mi-ar fi luat coiful, s-ar fi îmbogăţit peste 
măsură, însă duşmanii mei ar fi preferat să-mi ia brăţările 
pe care, la fel ca danezii, le purtam peste mânecile cămăşii 
din zale. Făcute din argint şi din aur, erau atât de multe, 
încât unele îmi stăteau deasupra coatelor. Acestea 
spuneau câţi oameni ucisesem şi câtă avere adunasem. 
Cizmele din piele groasă aveau plăci din fier cusute de jur 
împrejur ca să mă ferească de loviturile de lance date pe 
sub scut. Scutul avea marginile din fier, iar pe el era pictat 
un cap de lup, emblema mea. În sfârşit, pe şoldul drept îmi 
atârna Răsuflarea-Şarpelui, iar pe stângul, Acul-Viespii. Pe 
când mă îndreptam spre poartă, soarele care se înălța în 
spatele meu îmi proiecta umbra lungă pe strada murdară. 

Eram un senior al războiului în toată gloria şi venisem să 
ucid, dar nimeni de la poartă nu ştia asta. 

Ne văzură venind, însă presupuseră că eram danezi. 
Majoritatea inamicilor erau pe metereze, dar cinci 
rămăseseră în poarta deschisă, uitându-se în urma trupei 
lui Sigefrid, care cobora pe scurta pantă abruptă către râul 
Fleot. Aşezarea saxonă nu era departe, şi speram că 
ZEthelred încă se afla acolo. 

— Steapa! am strigat, ştiind că eram destul de departe 
ca duşmanii să nu ne audă vorbind în engleză. Ia-ţi oamenii 


şi ucideţi-i pe rahaţii de la poartă. 

Steapa rânji. 

— Vrei să închid poarta? 

— Las-o deschisă, i-am spus. 

Voiam să-l atrag pe Sigefrid înapoi pentru ca oamenii lui 
experimentați să nu măcelărească fyrdul lui ZEthelred; 
dacă poarta era deschisă, Sigefrid ar fi preferat să ne 
atace. 

Poarta fusese construită între două bastioane din piatră, 
fiecare având propria scară. Mi-am adus aminte cum, în 
copilărie, părintele Beocca îmi povestise despre raiul 
creştin spunându-mi că avea o scară de cleştar şi 
descriindu-mi entuziasmat treptele strălucitoare ce urcau 
spre un tron din aur pe care stătea zeul lui. Tronul era 
înconjurat de îngeri, fiecare mai luminos decât soarele, în 
vreme ce sfinţii, după cum îi numea pe creştinii morţi, erau 
adunaţi lângă scară şi cântau. Mi s-a părut plictisitor 
atunci, şi la fel mi se pare şi acum. 

— Pe lumea cealaltă, toţi vom fi zei, i-am spus lui Pyrlig. 

Se uită surprins la mine, întrebându-se ce mi se 
năzărise. 

— Vom fi cu Dumnezeu, mă corectă el. 

— În raiul tău, poate, dar nu în al meu. 

— Există un singur rai, lord Uhtred. 

— Atunci, raiul este cel în care cred eu, i-am replicat. În 
clipa aceea am ştiut că a mea era credinţa adevărată, iar 
Pyrlig, Alfred şi toţi ceilalţi creştini se înşelau. Se înşelau 
complet. Noi nu mergem spre lumină, ci ieşim din ea. Ne 
îndreptăm spre haos. Ne îndreptăm spre moarte şi spre 
raiul morţii. Prin urmare, când ne-am apropiat de poartă 
am început să răcnesc: Un rai pentru oameni! Un rai 
pentru războinici! Un rai pentru săbii strălucitoare! Un rai 
pentru viteji! Un rai pentru sălbăticie! Un rai pentru morţi 
deveniți zei! Un rai al morţii! 

Toţi se holbară la mine, şi prietenii, şi duşmanii. Se 
holbau la mine crezându-mă nebun, şi poate că am fost 
nebun când am urcat scara din dreapta, de unde ologul mă 
privea stupefiat, şi i-am lovit cu piciorul una din cârje, care 


căzu zornăind pe trepte până când unul dintre oamenii mei 
o opri cu vârful cizmei. 

— Raiul morţii! am urlat. Luptătorii de pe metereze mă 
luau în continuare drept unul de-al lor, pentru că ciudatul 
meu strigăt de luptă fusese în daneză. 

Am zâmbit în spatele acoperitorilor feţei şi am scos 
Răsuflarea-Şarpelui din teacă. Jos, ascuns vederii mele, 
Steapa şi oamenii lui începuseră să ucidă. 

Cu nici zece minute în urmă trăisem un vis cu ochii 
deschişi, iar acum mă copleşise nebunia. Ar fi trebuit să-mi 
aştept oamenii să urce scara şi să formăm un zid de 
scuturi, însă un impuls nedefinit mă mâna înainte. În timp 
ce Răsuflarea-Şarpelui îşi cânta cântecul înfometat, mi-am 
strigat triumfător numele, ca un senior al războiului ce 
eram. 

Bucuria luptei. Extazul. Nu este vorba doar despre 
înşelarea inamicului, ci şi de faptul că te simţi ca un zeu. 
Când am încercat să-i explic asta Giselei, ea mi-a mângâiat 
faţa cu degetele sale lungi şi mi-a zâmbit. 

— Este mai plăcut decât asta? 

— E la fel, i-am răspuns. 

Dar nu este la fel. In luptă, un bărbat riscă totul pentru 
reputaţie. În pat, nu riscă nimic. Bucuria e comparabilă, 
însă bucuria de a fi cu o femeie este trecătoare, pe când 
reputaţia supravieţuieşte pentru totdeauna. Bărbaţii mor, 
femeile mor, dar reputaţia rămâne, şi de aceea mi-am 
strigat numele în vreme ce Răsuflarea-Şarpelui curma 
prima viaţă. Era un bărbat înalt, cu un coif plin de lovituri 
şi cu o lance cu vârful lung, pe care o repezi instinctiv spre 
mine. Fără să stau pe gânduri, am deviat-o cu scutul şi i- 
am tăiat gâtul cu Răsuflarea-Şarpelui. Pe omul din dreapta 
mea l-am izbit cu umărul şi l-am trântit, apoi i-am tras un 
călcâi în vintre în timp ce cu scutul am parat o lovitură de 
sabie din stânga. Păşind peste omul ale cărui vintre le 
zdrobisem, am ajuns să am meterezele protectoare în 
dreapta, ceea ce şi dorisem, şi duşmanii în faţa mea. Am 
intrat în ei. 

— Uhtred! strigam necontenit. Uhtred de Bebbanburg! 


Practic, invitam moartea. Atacând singur, permiteam 
inamicului să ajungă în spatele meu, dar, în clipa aceea, 
eram nemuritor. Timpul îşi încetinise curgerea, aşa că 
duşmanul se mişca precum melcul, pe când eu eram rapid 
ca fulgerul de pe mantia mea. Încă ţipam când Răsuflarea- 
Şarpelui se înfipse cu putere în ochiul unui om, oprindu-se 
în orbită, apoi m-am repezit spre stânga ca să deviez o 
sabie care venea spre faţa mea. Scutul meu se înălţă ca să 
pareze o lovitură de secure, iar Răsuflarea-Şarpelui cobori 
rapid şi străpunse vesta din piele a omului căruia îi 
parasem lovitura de sabie. Am răsucit Răsuflarea-Şarpelui 
astfel încât lama să nu-i rămână blocată în burtă în timp 
ce-i revărsa sângele şi maţele. În clipa următoare am păşit 
spre stânga şi am împins bosajul de fier al scutului spre cel 
care mă atacase cu securea. 

Omul se împletici îndărăt, iar Răsuflarea-Şarpelui ieşi 
din burta spadasinului şi zbură spre dreapta ca să devieze 
altă sabie. M-am răsucit după atacator, încă ţipând, şi i-am 
văzut teroarea de pe chip. Nimic nu stârneşte mai aprig 
cruzimea decât teroarea de pe chipul unui duşman. 

— Uhtred! am urlat, privindu-l crâncen. El văzu moartea 
pogorându-se asupra lui şi încercă să dea înapoi, însă alţi 
oameni veniră din spate şi-i blocară retragerea. Am zâmbit 
când i-am tăiat faţa cu Răsuflarea-Şarpelui. 

Sângele îi ţâşni, iar a doua lovitură îi reteză gâtul, 
moment în care se năpustiră alţi doi oameni pe lângă el. 
Am parat lovitura unuia cu sabia, iar pe a celuilalt, cu 
scutul, însă nu erau nişte nepricepuţi. Inaintau cu scuturile 
lipite, vrând să mă împingă spre metereze şi să mă 
ţintuiască acolo, împiedicându-mă să-mi folosesc sabia. 
După ce mă blocau cu pavezele lor, alţii aveau să vină şi să 
mă spintece până aş fi pierdut prea mult sânge ca să mă 
mai pot ţine pe picioare. Cei doi nu aveau altă ambiţie 
decât să mă omoare şi ştiau perfect cum s-o facă. 

Cu toate astea, eu râdeam. Râdeam fiindcă le ghicisem 
intenţiile. Când mi-am repezit scutul ca să le despart pe 
ale lor, ei au crezut că mă prinseseră, pentru că n-aş fi 
avut cum să dau doi oameni la o parte din calea mea. Se 


aplecară în spatele scuturilor şi se năpustiră în faţă, însă 
eu am păşit îndărăt, retrăgându-mi scutul, astfel că se 
dezechilibrară când obstacolul pe care se aşteptau să-l 
întâlnească dispăru. Scuturile lor coborâră puţin, şi asta fu 
de ajuns ca Răsuflarea-Şarpelui să se repeadă ca limba 
unei vipere, izbind cu vârful ei însângerat fruntea omului 
din stânga mea. Am simţit osul gros spărgându-se, i-am 
văzut ochii devenind sticloşi, am auzit zgomotul făcut de 
scutul lui când căzu pe jos, apoi mi-am repezit sabia spre 
dreapta, însă al doilea inamic mi-o devie. Îşi împinse scutul 
spre mine, sperând să mă dezechilibreze, dar, chiar în 
clipa aceea, am auzit un strigăt puternic în stânga mea. 

— Pentru lisus Hristos şi Alfred! Era părintele Pyrlig, iar 
în spatele lui, marele bastion forfotea de oamenii mei. 
Naiba să te ia, păgân prost! ţipă preotul la mine. 

Am râs. Sabia lui Pyrlig tăie braţul adversarului meu, iar 
Răsuflarea-Şarpelui îi dobori scutul. Ţin minte că s-a uitat 
în ochii mei atunci. Avea un coif frumos, cu aripi de corb 
pe laterale. Barba îi era aurie, ochii, albaştri, iar în acei 
ochi se citea că era conştient de iminenţa morţii; cu toate 
astea, încercă să-şi ridice sabia cu braţul rănit. 

— Ţine-ţi strâns sabia! i-am spus, iar el încuviinţă din 
cap. 

N-am stat să mă uit când îl ucise Pyrlig, ci m-am dus să-i 
atac pe inamicii rămaşi. Lângă mine, Clapa îşi legăna 
securea cu o asemenea violenţă, încât era la fel de 
primejdios pentru noi ca şi pentru duşmani, dar niciun 
danez nu se arătă dornic să ne înfrunte. Fugiră pe 
metereze, astfel că poarta rămase a noastră. 

M-am sprijinit de zidul exterior, însă mi-am îndreptat 
imediat trupul, pentru că pietrele se mişcau sub greutatea 
mea. Construcţia era şubredă. Am lovit cu palma pietrele 
slăbite şi am râs de bucurie. Sihtric îmi zâmbi. Avea sabia 
însângerată. 

— Luaţi vreo amuletă, milord? mă întrebă el. 

— Pe aceea, am zis, arătând spre omul al cărui coif era 
decorat cu aripi de corb. A murit cu demnitate, aşa că o s-o 
iau pe a lui. 


Sihtric se aplecă pentru a-i desprinde amuleta-ciocan de 
la gât. Dincolo de el, Osferth se uita la cei şase morţi care 
zăceau pe pietre în bălți de sânge. Lancea lui avea vârful 
înroşit. 

— Ai ucis pe cineva? l-am întrebat. 

Mă privi cu ochii măriţi, apoi încuviinţă din cap. 

— Da, milord. 

— Bine. Pe cine? 

— Nu este aici, milord, spuse el. Păru mirat pentru o 
clipă, apoi se uită îndărăt, la scara pe care urcase. Acolo, 
milord. 

— Pe trepte? 

— Da. 

L-am fixat atât de stăruitor, încât se foi stânjenit. 

— Te-a ameninţat? am zis în cele din urmă. 

— Era un duşman, milord. 

— Ce-a făcut, te-a ameninţat cu cârja? I 

— A... începu Osferth, însă nu-şi mai găsi cuvintele. Işi 
cobori privirea spre cadavrul unui inamic, apoi se încruntă. 
Milord? 

— Da? 

— Ne-ai spus că, dacă ieşim din zidul de scuturi, ne 
aşteaptă moartea. 

M-am aplecat ca să şterg lama Răsuflării-Şarpelui cu 
mantia mortului. 

— Şi? 

— Tu ai părăsit zidul de scuturi, milord, zise Osferth pe 
un ton aproape mustrător. 

Mi-am îndreptat trupul şi mi-am atins brăţările. 

— Rămâi în viaţă dacă respecţi regulile, i-am spus cu 
asprime. Şi îţi faci o reputaţie dacă le încâlci, băiete. Dar 
nu-ţi faci o reputaţie ucigând invalizi. 

După ce am scuipat ultimele cuvinte, m-am răsucit ca să 
văd dacă oamenii lui Sigefrid traversaseră râul Fleot, însă 
aceştia auziseră hărmălaia din spatele lor şi se opriseră să 
se uite spre poartă. Pyrlig apăru lângă mine. 

— Hai să dăm jos cârpa asta, spuse el, arătându-mi 
steagul cu un corb, simbolul lui Sigefrid, ce atârna de zid. 


Astfel, îşi vor da seama că oraşul are un nou stăpân. Îşi 
ridică poalele cămăşii de zale şi scoase un steag împăturit, 
pe care-l avusese înfipt la cingătoare. Când îl desfăcu, am 
văzut că era o cruce neagră pe un anost fundal alb. Lăudat 
fie Domnul! rosti preotul, apoi atârnă steagul peste zid, 
fixându-l în partea de sus cu armele celor ucişi. 

Acum, Sigefrid avea să ştie că pierduse Ludd's Gate. 
Steagul creştin flutura falnic în faţa lui. 

O vreme fu linişte. Am presupus că oamenii lui Sigefrid 
erau prea uimiţi de cele întâmplate şi încercau să-şi revină 
din şoc. Nu se mai îndreptau spre oraşul saxon, ci 
încremeniseră privind în urmă, spre poarta deasupra 
căreia apăruse steagul creştin, pe când în oraş oamenii se 
adunau pe străzi şi se uitau la noi. 

Am privit spre oraşul nou. Nu se vedea nici urmă de 
oamenii lui ZEthelred. Observând palisada de lemn de pe 
culmea dealului scund pe care era construit oraşul saxon, 
mi-am zis că poate trupa lui Æthelred era în spatele acelui 
gard, care putrezise pe alocuri, iar în altele, dispăruse cu 
totul. 

— Dacă ZEthelred nu vine... murmură Pyrlig. 

— Atunci, suntem morţi, am încheiat eu. 

În stânga, fluviul curgea sumbru spre podul spart şi 
marea îndepărtată. Pescăruşii pluteau pe cerul cenuşiu. 
Undeva departe, pe malul sudic, am văzut câteva colibe 
din care se înălța fum. Acolo era Wessexul. În faţa mea, 
unde oamenii lui Sigefrid stăteau nemişcaţi, era Mercia, în 
timp ce în spatele meu, la nord de râu, se afla Anglia de 
Est. 

— Să închidem poarta? mă întrebă Pyrlig încet. 

— Nu. l-am zis lui Steapa s-o lase deschisă. 

— De ce? 

— Vrem ca Sigefrid să ne atace, am spus, gândindu-mă 
că, dacă Æthelred abandonase atacul, aveam să murim la 
poarta unde se întâlneau cele trei regate. 

Încă nu-i vedeam pe oamenii lui ZEthelred, dar mă bazam 
pe ei ca să obţin victoria. Dacă-i atrăgeam pe războinicii 
lui Sigefrid la poartă şi le dădeam de lucru acolo, ZEthelred 


îi putea ataca din spate. Acesta era motivul pentru care 
trebuia să las poarta deschisă, ca să fie o invitaţie pentru 
Sigefrid. Dacă aş fi închis-o, el ar fi folosit o altă intrare în 
oraşul roman, şi oamenii lui n-ar mai fi fost expuşi atacului 
vărului meu. 

Problema mai urgentă o reprezentau danezii care 
rămăseseră în oraş şi care, în cele din urmă, îşi reveneau 
din surprindere. Unii erau pe străzi, iar alţii se adunaseră 
pe zid, de o parte şi de alta a porţii. Zidul era mai jos decât 
bastioanele porţii, ceea ce însemna că orice atac asupra 
noastră trebuia dat pe îngustele scări de piatră care urcau 
de la zid spre bastioane. Fiecare din cele două scări 
trebuia apărată de cinci oameni, la fel şi cele două care 
începeau din stradă. M-am gândit să  abandonez 
bastioanele, dar, dacă lupta de la poartă decurgea prost, 
meterezele înalte reprezentau cel mai bun refugiu. 

— Vei avea douăzeci de oameni cu care să aperi acest 
bastion, i-am spus lui Pyrlig. Şi poţi să-l păstrezi şi pe el, 
am adăugat arătând cu capul spre Osferth. 

Nu doream ca fiul lui Alfred, ucigaşul de invalizi, să se 
afle la poartă, unde avea să se dea cea mai crâncenă luptă. 
Acolo aveam să formăm două ziduri de scuturi, unul cu 
faţa spre oraş, altul cu faţa spre Fleot, şi acolo, zidurile de 
scuturi aveau să se ciocnească. M-am gândit că tot acolo 
aveam să şi murim, pentru că armata lui ZEthelred încă nu 
se zărea. 

Am fost tentat să renunţ. Ar fi fost destul de simplu să 
ne retragem pe unde veniserăm, trecând peste duşmanii 
de pe străzi. Am fi putut să luăm corabia lui Sigefrid, 
Îmblânzitoarea de Valuri, şi să traversăm cu ea pe malul 
Wessexului. Însă eu eram Uhtred de Bebbanburg, mândria 
de războinic clocotea în mine şi jurasem că voi cuceri 
Lundene-ul. Aşa că am rămas. 

Împreună cu cincizeci de camarazi am coborât şi am 
umplut spaţiul porţii. Douăzeci de oameni erau cu faţa 
spre oraş, iar restul eram cu faţa spre Sigefrid. Sub arcada 
porţii era loc doar pentru opt oameni aliniaţi şi cu scuturile 
atingându-se, aşa că am format zidurile de scuturi sub 


metereze. Steapa îi comanda pe cei douăzeci, iar eu 
stăteam în primul rând al zidului îndreptat către vest. 

Am ieşit din zidul de scuturi şi am făcut câţiva paşi spre 
valea râului Fleot. Întinat de tăbăcarii din amonte, firul de 
apă curgea murdar şi leneş către Temes. Dincolo de râu, 
Sigefrid, Erik şi Haesten îşi întorseseră în cele din urmă 
armata spre noi, iar războinicii vikingi traversau acum 
Fleotul ca să spulbere mica mea trupă. 

Stăteam pe linia orizontului lor. Aveam în spate soarele 
voalat de nori, însă lumina lui slabă se reflecta în argintul 
coifului meu şi în lama fumurie a Răsuflării-Şarpelui. O 
scosesem din teacă şi o ţineam sus în mâna dreaptă, în 
vreme ce pe braţul stâng aveam scutul. Mă aflam deasupra 
lor, un lord în toată măreţia lui, un bărbat în zale, un 
războinic care-i invita pe războinici la luptă, însă armata 
aliată tot nu se vedea pe dealul din spatele lor. 

M-am gândit că, dacă ZEthelred plecase, urma să murim. 

Am strâns cu putere mânerul Răsuflării-Şarpelui şi, 
uitându-mă la oamenii lui Sigefrid, mi-am lovit de trei ori 
scutul cu sabia. După ce sunetul se reflectă de fortificația 
din spatele meu, m-am răsucit şi m-am întors în micul meu 
zid de scuturi. 

În acel moment, cu urletul de furie al unor oameni care 
deja se considerau victorioşi, armata lui Sigefrid se năpusti 
să ne ucidă. 


Un bard ar fi trebuit să scrie povestea acelei lupte. 

Asta-i rostul barzilor. 

Soţia mea actuală, care este o proastă, plăteşte barzi ca 
să cânte despre lisus Hristos, care e zeul ei, iar barzii tac 
stânjeniţi când intru şchiopătând în cameră. Cunosc o 
droaie de imnuri despre sfinţii lor şi psalmodiază cântece 
triste despre ziua când zeul lor a fost răstignit pe cruce, 
dar când mă aflu acolo cântă poeme adevărate, baladele 
despre care acel preot deştept mi-a zis că au fost scrise 
pentru alţii, ale căror nume au fost înlocuite cu al meu. 

Acele cântece sunt despre măceluri, cântece despre 
războinici, cântece adevărate. 


Războinicii îşi apără patria, îşi apără copiii, îşi apără 
femeile, îşi apără recoltele şi-i ucid pe duşmanii care vin să 
le fure toate astea. Fără războinici, o ţară ar fi un loc 
pustiu, trist şi plin de tânguiri. Totuşi, răsplata adevărată a 
unui războinic nu o reprezintă argintul şi aurul pe care le 
poate purta pe braţe, ci reputaţia lui, iar acesta este 
motivul pentru care există barzi. Barzii spun poveşti 
despre oamenii care apără patria şi care-i ucid pe 
duşmanii ţării. Asta-i rostul barzilor, însă nu există nicio 
baladă despre lupta de la Ludd's Gate. 

Există o baladă care se cântă în ceea ce a fost Mercia şi 
care vorbeşte despre cum a capturat lordul /Ehelred 
Lundene-ul. Şi e o baladă frumoasă, doar că nu pomeneşte 
nici numele meu, nici pe al lui Steapa, nici pe al lui Pyrlig, 
nici pe ale oamenilor care au luptat cu adevărat în acea zi. 
Ascultând acea baladă, ai crede că a fost de-ajuns ca 
ZEthelred să apară pentru ca cei pe care bardul îi numeşte 
„Păgâni” să dea bir cu fugiţii. 

Dar nu a fost aşa. 

Nu a fost deloc aşa! 

De fapt, vikingii au dat năvală, Sigefrid nefiind prost 
când era vorba de o bătălie. Văzuse cât de puţini eram la 
poartă, încercând s-o blocăm, şi-şi dăduse seama că, dacă 
reuşea să spargă rapid zidul meu de scuturi, avea să ne 
nimicească sub vechea arcadă romană. 

Eu mă întorsesem la oamenii mei şi-mi încălecasem 
scutul peste cele din dreapta, şi stânga mea. Chiar în clipa 
în care mă pregăteam pentru atacul inamic, am înţeles ce 
plănuia Sigefrid. 

Oamenii lui nu se uitaseră pur şi simplu la Ludd's Gate, 
ci se reorganizaseră, astfel că opt războinici fuseseră 
plasați în fruntea atacului. Patru dintre ei aveau lănci lungi 
şi masive, care trebuiau ţinute cu două mâini. Aceştia 
patru nu aveau scuturi, însă lângă fiecare lăncier se afla un 
războinic masiv, înarmat cu secure şi scut, iar în spatele 
lor se aflau alţi oameni cu scuturi, lănci şi săbii lungi. Mi- 
am dat seama ce urma să se întâmple. Cei patru aveau să 
vină în fugă şi să-şi înfigă lăncile în patru dintre scuturile 


noastre. Forţa atacului avea să-i împingă pe patru dintre 
noi în rândul din spate, după care aveam să fim loviți de 
cei cu securi. Nu intenționau să ne spargă scuturile, ci să 
lărgească breşa creată de cei patru lăncieri, să agaţe şi să 
tragă în jos scuturile din rândul al doilea al zidului nostru, 
expunându-ne astfel săbiilor lungi ale oştenilor care-i 
urmau pe cei înarmaţi cu securi. Sigefrid avea o singură 
ambiţie, şi anume să ne spargă rapid zidul, iar eu nu mă 
îndoiam că acei opt oameni nu doar că erau antrenați să 
spargă rapid un zid de scuturi, ci mai făcuseră asta în 
luptă. 

— Pregătiţi-vă! am strigat, deşi fără rost. 

Oamenii mei ştiau ce aveau de făcut. Trebuiau să reziste 
pe poziţii şi să moară. Asta-mi promiseseră atunci când îmi 
juraseră credinţă. 

Şi aveam să murim dacă nu venea. Æthelred. Forţa 
atacului dat de Sigefrid urma să ne spargă zidul de scuturi, 
şi nu aveam destule lănci ca să le contracarăm pe cele care 
se năpusteau spre noi. Tot ce puteam face era să ne ţinem 
aproape unul de altul, însă eram depăşiţi numeric şi moral. 
Duşmanii, încrezători în victorie, strigau insulte, 
promiţându-ne moartea, iar moartea se apropia. 

— Să închidem poarta, milord? sugeră neliniştit Cerdic, 
care se afla lângă mine. 

— E prea târziu, i-am spus. 

Atunci am fost atacați. 

Cei patru lăncieri se repeziră urlând spre noi. Lăncile lor 
erau masive precum cozile vâslelor, iar capetele acestora 
erau cât nişte săbii scurte. Le ţineau jos, şi mi-am dat 
seama că voiau să lovească în partea inferioară a 
scuturilor noastre, pentru ca partea de sus să se aplece în 
faţă. Astfel, războinicii cu securi le puteau agăța mai uşor, 
lipsindu-ne de orice apărare. 

Am ştiut că planul lor avea şanse mari de izbândă, 
fiindcă ne atacau înşişi spărgătorii de ziduri ai lui Sigefrid. 
Asta fuseseră antrenați să facă şi asta făceau, iar palatul 
morţilor probabil că era plin de victimele lor. Deja le 
vedeam feţele schimonosite în timp ce alergau spre noi 


răcnind cu sălbăticie. Opt bărbaţi masivi, cu bărbi mari şi 
îmbrăcaţi în zale, războinici de temut. Mi-am încordat 
braţul pe care tineam scutul şi m-am aplecat puţin, 
sperând că lancea va lovi solidul bosaj metalic din centrul 
pavezei. 

— Împingeţi-ne! am strigat către cei din al doilea rând. 

Am văzut că o lance era îndreptată spre scutul meu. 
Dacă lovea suficient de jos, partea superioară avea să se 
încline spre faţă, iar o secure avea să mi-l tragă în jos cu 
lama sa mare. Moarte într-o dimineaţă de primăvară. Mi- 
am proptit scutul cu piciorul stâng, sperând să-l pot ţine 
drept, însă bănuiam că lancea avea să spargă lemnul de 
tei, înfigându-şi vârful în pântecele meu. 

— Pregătiţi-vă! am strigat din nou. 

Ca la un semn, armele înaintară spre noi. Am văzut 
chipul lăncierului schimonosindu-se când se pregăti să-mi 
lovească scutul. Zgomotul metalului izbind lemnul tocmai 
era pe cale să răsune când Pyrlig atacă. 

Iniţial, nu mi-am dat seama ce se întâmplase. Aşteptam 
lovitura lăncii şi mă pregăteam să parez lovitura securii cu 
Răsuflarea-Şarpelui când ceva se prăvăli din cer pe 
atacatorii noştri. Lungile lănci căzură, vârfurile lor loviră 
drumul la numai câţiva paşi în faţa mea, iar cei opt oameni 
se poticniră în faţa noastră, pierzându-şi elanul. În primul 
moment am crezut că doi dintre oamenii lui Pyrlig săriseră 
de pe meterezele de deasupra porţii, însă apoi am văzut că 
galezul aruncase două cadavre din vârful bastionului. Încă 
îmbrăcate în zale, trupurile erau ale unor bărbaţi masivi, 
iar greutatea lor smulse lăncile din mâinile atacatorilor, 
creând haos în primul rând al inamicului. De unde 
formaseră un şir ordonat şi ameninţător, acum se 
împleticeau peste cadavre. 

Am acţionat fără să gândesc. Răsuflarea-Şarpelui şuieră 
prin aer, iar lama ei sparse coiful unuia dintre războinicii 
înarmaţi cu securi. Am tras-o spre mine, lăsând sângele să 
ţâşnească prin spărtura din metal, şi omul se prăbuşi în 
timp ce izbeam cu bosajul dur al scutului faţa unui lăncier, 
simțind cum i se frângeau oasele. 


— Zid de scuturi! am strigat eu păşind îndărăt. 

Finan avansase, la fel ca mine, şi ucisese alt lăncier. 
Acum, drumul era blocat de patru leşuri, însă alte două 
fură aruncate de pe bastion. Acestea se izbiră cu putere de 
sol, ricoşară, apoi se întinseră, formând noi piedici în calea 
înaintării lui Sigefrid. În clipa aceea l-am văzut. 

Se afla în rândul al doilea, o siluetă amenințătoare, 
învăluită în mantia sa groasă din blană de urs. Blana 
singură ar fi putut opri cele mai multe lovituri de sabie, 
dar pe sub ea purta cămaşa de zale strălucitoare. Striga la 
oamenii lui să atace, însă căderea bruscă a cadavrelor îi 
oprise. 

— Înainte! urlă Sigefrid şi intră în primul rând, 
repezindu-se direct spre mine. 

Mă privea în ochi şi răcnea, dar nu ţin minte ce anume. 
Atacul lui Sigefrid îşi pierduse toată impetuozitatea. În loc 
să ne lovească din fugă, ne atacară din mers; îmi amintesc 
ciocnirea scuturilor noastre şi şocul forţei cu care mă izbi 
Sigefrid, dar probabil că şi el simţi acelaşi lucru, pentru că 
niciunul dintre noi nu se dezechilibră. Când îşi repezi sabia 
spre mine, lovindu-mi scutul, am contraatacat. Băgasem 
Răsuflarea-Şarpelui în teacă. Era şi este o sabie minunată, 
dar o sabie lungă nu e de niciun folos când scuturile sunt 
lipite unul de altul ca nişte îndrăgostiţi. Mi-am scos Acul- 
Viespii, sabia scurtă, am căutat cu lama sa un gol printre 
scuturile inamicilor şi am năpustit-o înainte, însă am lovit 
în gol. 

Sigefrid mă atacă din nou. Am atacat şi noi. Cele două 
ziduri de scuturi se ciocniră, iar oamenii din spatele lor 
împinseră blestemând şi urlând şi începură să lovească cu 
săbiile şi securile. O secure cobori spre capul meu, 
mânuită de omul din spatele lui Sigefrid, însă Clapa îşi 
ridicase scutul, aşa că pară lovitura, care fusese atât de 
puternică, încât scutul îmi izbi coiful. Preţ de o clipă, n-am 
mai văzut nimic, dar mi-am scuturat capul, şi vederea mi 
se limpezi. O altă secure îmi agăţă partea de sus a 
scutului. Omul încercă să mi-l tragă în jos, însă era prea 
bine lipit de al lui Sigefrid, aşa că nu izbuti să-l clintească. 


În timp ce Sigefrid mă blestema şi mă scuipa în faţă, eu îl 
făceam fiu de curvă futută de un tap şi îl loveam cu Acul- 
Viespii. La un moment dat, găsind un trup în spatele 
zidului de scuturi, mi-am înfipt sabia cu putere, de două 
ori, dar nici până în ziua de azi nu ştiu pe cine şi cât de 
tare a rănit. 

Barzii cântă despre astfel de bătălii, dar niciun bard din 
câţi cunosc nu a fost vreodată în primul rând al unui zid de 
scuturi. Ridică în slăvi vitejia războinicilor şi spun câţi 
oameni au ucis aceştia. Vorbesc despre dansul strălucitor 
al săbiilor prin aer şi despre zborul lăncilor, dar nu aşa 
era. Săbiile nu dansau, ci dădeau lovituri scurte. Oamenii 
înjurau, se îmbrânceau şi asudau. Nu mureau mulţi oameni 
când zidurile de scuturi se ciocneau şi fiecare începea să 
împingă, pentru că nu aveai loc să loveşti cu sabia. 
Măcelul adevărat începea după ce un zid era spart, însă al 
nostru rezistă la primul atac. N-am văzut mare lucru, 
deoarece coiful îmi fusese împins pe ochi, dar îmi amintesc 
gura deschisă a lui Sigefrid, dinţii săi stricaţi şi saliva 
galbenă în timp ce ne blestemam unul pe altul. Chiar 
atunci când scutul mi se sparse din cauza loviturilor, am 
auzit un urlet, apoi încă unul, şi Sigefrid făcu brusc câţiva 
paşi înapoi. Toată linia lui se retrăgea; poate că voiau să ne 
scoată de sub arcada porţii, m-am gândit, însă am rămas 
acolo unde eram. Nu îndrăzneam să-mi scot micul zid de 
scuturi de sub boltă, pentru că zidurile de piatră îmi 
protejau flancurile. Am auzit un al treilea urlet şi am văzut 
de ce oamenii lui Sigefrid se retrăseseră. Mari blocuri de 
piatră cădeau de pe metereze. Pyrlig nu fusese atacat, aşa 
că oamenii lui desprindeau pietre din zid şi le aruncau spre 
duşmani. Luptătorul din spatele lui Sigefrid fusese lovit în 
cap, şi căpetenia se împiedicase de el. 

— Rămâneţi aici! le-am strigat oamenilor mei. 

Erau tentaţi să înainteze şi să profite de dezordinea din 
rândurile inamicilor, dar asta ar fi însemnat să lase poarta 
nepăzită. 

— Staţii aici! am răcnit, iar ei rămaseră locului. 

Sigefrid părea deopotrivă furios şi mirat. Se aşteptase la 


o victorie uşoară; în schimb, pierduse oameni, în vreme ce 
noi eram neatinşi. Chipul lui Cerdic era acoperit de sânge, 
însă clătină din cap când l-am întrebat dacă fusese rănit 
grav. Apoi, am auzit vuiet de glasuri în spatele meu, iar 
oamenii mei, strânşi unul lângă altul sub arcadă, fură 
împinşi în faţă când nişte inamici atacară de pe străzi. 
Ştiind că Steapa era acolo, nici măcar nu m-am ostenit să 
mă răsucesc pentru a vedea ce se întâmplă, deoarece eram 
sigur că Steapa avea să reziste. Tot atunci am auzit săbii 
ciocnindu-se deasupra mea şi am ştiut că şi Pyrlig fusese 
atacat. 

Sigefrid îi văzu pe oamenii lui Pyrlig luptând şi deduse 
că nimeni nu va mai arunca în ei cu pietre, aşa că le strigă 
războinicilor lui să atace. 

— Ucideţi-i pe ticăloşi! urlă el. Ucideţi-i! Dar pe cel mare 
prindeţi-l viu. Îl vreau viu! Mă arătă cu sabia, şi eu mi-am 
amintit cum se numea - Dătătoarea-de-Spaimă. Eşti al 
meu! strigă el la mine. Şi încă n-am apucat să crucific un 
om. Tu vei fi acela! Râzând, vâri Dătătoarea-de-Spaimă în 
teacă şi luă de la un oştean o secure de luptă cu coada 
lungă, apoi îşi acoperi trupul cu scutul decorat cu un corb 
şi le porunci oamenilor lui să atace. Ucideţi-i pe toţi! Pe 
toţi, cu excepţia acelui ticălos mare! 

De data asta, în loc să se apropie de noi pentru a ne 
împinge prin poartă ca pe un dop în gâtul unei sticle, se 
opriră la o lungime de sabie şi încercară să ne dea jos 
scuturile cu securile lor cu cozi lungi. Lupta devenise 
disperată. 

O secure este o armă de temut în înfruntarea dintre 
două ziduri de scuturi. Dacă nu reuşeşte să tragă un scut 
în jos, îl poate sparge. Am simţit securea lui Sigefrid 
izbindu-mi scutul şi i-am văzut lama apărând printr-o 
spărtură în lemnul de tei. Tot ce puteam face era să rezist 
atacului. N-am îndrăznit să înaintez pentru că asta ar fi 
însemnat să stric zidul nostru, iar dacă tot zidul înainta, 
oamenii din flancuri ar fi fost expuşi şi ar fi murit. 

O lance dădu să mi se înfigă în glezne. O a doua secure 
îmi izbi scutul. De-a lungul scurtei noastre linii, loviturile 


cădeau, scuturile se spărgeau, iar moartea se apropia. Nu 
aveam o secure cu care să dau replica, fiindcă niciodată nu 
mi-a plăcut această armă, deşi îi recunosc calităţile letale. 
Aveam Acul-Viespii în mână şi speram că Sigefrid avea să 
se apropie suficient de mult ca să-mi strecor sabia pe lângă 
scutul lui şi să i-o înfig adânc în pântecul mare, însă 
Sigefrid rămase la o lungime de secure. Cum scutul îmi era 
spart, mi-am dat seama că, foarte curând, o lovitură avea 
să-mi transforme antebraţul într-o masă de carne, sânge şi 
oase zdrobite. 

Am riscat şi am făcut un pas înainte. Mişcarea fusese 
bruscă, astfel că următoarea lovitură a lui Sigefrid căzu în 
gol, dar coada securii îmi atinse umărul stâng. Trebuise să- 
şi coboare scutul pentru a lovi cu securea, aşa că am 
fandat şi l-am lovit cu Acul-Viespii în umărul drept, însă 
zalele lui scumpe rezistară. Când am dat să-i tai faţa, el mi- 
a izbit scutul cu al lui, împingându-mă îndărăt, şi, o clipă 
mai târziu, securea lui îmi lovi din nou scutul. Rânjea, 
chipul lui fiind tot numai dinţi stricaţi, ochi furioşi şi barbă 
stufoasă. 

— Te vreau viu, mârâi el legănându-şi securea într-o 
parte. Am izbutit să-mi trag scutul spre mine exact cât să 
nimerească în bosajul acestuia. Viu, repetă norvegianul, ca 
să primeşti moartea potrivită pentru un om care şi-a 
încălcat jurământul. 

— Nu ţi-am jurat nimic, i-am zis. 

— Dar vei muri ca şi cum ai fi făcut-o, cu mâinile şi 
picioarele bătute în cuie pe o cruce, şi ţipetele tale nu vor 
conteni decât atunci când mă voi sătura de ele. Rânji din 
nou în timp ce-şi retrase securea pentru a da o ultimă 
lovitură, care să-mi spulbere scutul. Şi îţi voi jupui leşul, 
Uhtred Trădătorule, şi-mi voi acoperi scutul cu pielea ta 
tăbăcită. O să mă piş în gâtul tău şi o să dănţuiesc pe 
oasele tale. 

În momentul în care îşi repezi securea spre mine, cerul 
se prăbuşi. 

Un şir întreg de blocuri de piatră fuseseră desprinse din 
zid şi prăvălite de pe metereze peste oamenii lui Sigefrid 


într-un nor de praf. Şase războinici erau la pământ sau îşi 
apăsau oasele rupte. Sigefrid se răsuci spre ei surprins, 
însă chiar atunci Osferth, bastardul lui Alfred, sări de 
deasupra porţii. Ar fi trebuit să-şi rupă gleznele în acea 
săritură nesăbuită, dar scăpă teafăr cumva. Ateriză printre 
pietrele sparte şi cadavrele împrăştiate ale celor care 
făcuseră parte din al doilea rând al lui Sigefrid şi ţipă ca o 
fată când îşi năpusti sabia spre capul uriaş al 
norvegianului. Lama nu sparse metalul coifului, dar 
probabil că-l ameţi pe Sigefrid pentru o clipă. Am rupt 
zidul meu de scuturi făcând doi paşi în faţă şi l-am izbit cu 
scutul meu spart pe omul năucit, înfigându-i simultan Acul- 
Viespii în coapsa stângă. De data asta, i-a trecut prin zale, 
aşa că am răsucit sabia, tăindu-i muşchiul. Sigefrid se 
împletici, iar în momentul acela, Osferth, al cărui chip era 
o mască a terorii pure, îşi băgă sabia în noada 
norvegianului. Nu cred că Osferth era conştient de ceea ce 
se petrecea. Făcuse pe el de frică, era ameţit, era confuz, 
duşmanul îşi venea în fire şi se pregătea să-l ucidă, aşa că 
Osferth pur şi simplu îşi înfipse sabia cu toată forţa dată de 
disperare pentru a străpunge mantia din blană de urs, 
zalele şi pe Sigefrid însuşi. 

Uriaşul ţipă în agonie. În stânga mea, Finan dansa, aşa 
cum dansa mereu în luptă, iar omul de lângă Sigefrid se 
lăsă păcălit de simularea unei fandări. Irlandezul îi tăie 
faţa cu sabia, apoi strigă la Osferth să vină alături de noi. 

Însă fiul lui Alfred era încremenit de groază. N-ar fi trăit 
mai mult de o clipă dacă n-aş fi aruncat resturile scutului 
meu şi, întinzând mâna pe lângă Sigefrid, care urla, nu l-aş 
fi tras pe tânăr spre mine. L-am împins în rândul al doilea 
şi, lipsit de orice protecţie, am aşteptat următorul atac. 

— Doamne, îţi mulţumesc, îţi mulţumesc, Dumnezeule 
mare! tot îngăima Osferth cu lacrimi în ochi. 

Sigefrid căzuse în genunchi şi scâncea. În timp ce doi 
oameni îl târau de-acolo, l-am văzut pe Erik uitându-se 
speriat la fratele său rănit. 

— Vino să mori! i-am strigat, însă Erik răspunse la furia 
mea cu o privire tristă. Înclină din cap de parcă ar fi vrut 


să-mi transmită că ştia că-l ameninţam doar pentru că aşa 
se obişnuia, dar că acea ameninţare nu afecta cu nimic 
stima pe care mi-o purta. Vino! l-am îndemnat. Vino şi fă 
cunoştinţă cu Răsuflarea-Şarpelui! 

— Când voi socoti eu că se cuvine, lord Uhtred, strigă 
Erik, cu o politeţe ce se voia un reproş la adresa sălbăticiei 
mele. 

Surprinşi de rănirea lui Sigefrid, inamicii ezitau să reia 
lupta. Asta mi-a lăsat răgazul să mă întorc şi să văd că 
Steapa respinsese atacul din interiorul oraşului. 

— Ce se întâmplă pe ziduri? l-am întrebat pe Osferth. 

Tânărul se holbă la mine cu o teroare pură în ochi. 

— Mulţumesc, sfinte Iisuse! se bâlbâi el. 

L-am pocnit cu pumnul stâng în burtă. 

— Ce se întâmplă pe ziduri? am tipat. 

El mă privi cu gura căscată, se clătină, apoi izbuti să 
îngaime: 

— Nimic, milord. Păgânii nu pot urca scările. 

M-am răsucit spre inamic. Pyrlig rezista pe bastion, 
Steapa rezista dincolo de poartă, aşa că eu trebuia să 
rezist acolo. Mi-am atins amuleta-ciocan, am mângâiat cu 
stânga mânerul Răsuflării-Şarpelui şi le-am mulţumit zeilor 
că încă eram în viaţă. 

— Dă-mi scutul tău, i-am cerut lui Osferth. 

I l-am smuls de pe braţ. Pe când îmi treceam mâna lovită 
prin curelele de piele, am observat că inamicii formau o 
nouă linie de atac. 

— I-ai văzut pe oamenii lui ZEthelred? l-am întrebat pe 
Osferth. 

— ZEthelred? făcu el, de parcă nu mai auzise niciodată 
numele acela. 

— Vărul meu! m-am răstit. L-ai văzut? 

— O, da, milord, vine, zise Osferth nepăsător, de parcă 
m-ar fi înştiinţat că văzuse nori de ploaie în zare. 

Am riscat să întorc capul spre el. 

— Vine? 

— Da, milord. 

Aşadar, lupta noastră se isprăvea acolo, pentru că 


ZEthelred nu renunţase la planul lui de a ataca oraşul, iar 
acum îşi aducea oamenii peste Fleot, ca să-i atace pe 
duşmani din spate. Cum aceştia fugiră spre nord, către 
poarta următoare, i-am urmărit o vreme. Mi-am scos 
Răsuflarea-Şarpelui, deoarece era o armă mai bună pentru 
lupta în câmp deschis, şi l-am prins pe un danez prea gras 
ca să alerge repede. El se răsuci şi-şi repezi lancea spre 
mine, însă eu i-am deviat-o cu scutul împrumutat şi l-am 
trimis în palatul morţilor dintr-o fandare cu sabia. Oamenii 
lui ZEthelred urcau panta urlând; mi-am dat seama că i-ar fi 
putut confunda uşor pe luptătorii mei cu inamicii, aşa că 
le-am ordonat să se întoarcă la Ludd's Gate. În poartă nu 
mai era nimeni, dar de-o parte şi de alta se aflau cadavre 
însângerate şi scuturi sparte. Soarele urca pe cer, părând 
în continuare de un galben murdar din cauza norilor. 

Unii dintre oamenii lui Sigefrid muriră în faţa zidurilor. 
Atât de mare era panica lor, încât unii fură ucişi cu sape 
ascuţite. Cei mai mulţi izbutiră să intre în oraşul vechi pe 
poarta următoare, iar noi i-am vânat şi i-am doborât acolo. 

Nu conteneam să urlăm în timp ce-i măcelăream. Aceia 
dintre oamenii lui Sigefrid care nu participaseră la 
incursiunea din afara oraşului au aflat târziu de înfrângere. 
Rămaseră pe metereze până când văzură moartea venind, 
iar apoi o luară la goană pe străzile care deja erau ticsite 
cu bărbaţi, femei şi copii ce fugeau din faţa saxonilor. Se 
prăvăliră pe dealurile terasate ale oraşului, îndreptându-se 
spre corăbiile acostate la cheiul aflat în aval de pod. Unii, 
cei proşti, încercară să-şi salveze bunurile, ceea ce le 
aduse sfârşitul, deoarece nu mai puteau să alerge din 
cauza poverilor. O fată ţipă când un lăncier mercian o 
trase într-o casă. Morţii ce zăceau în şanţuri erau 
adulmecaţi de câini. Pe unele clădiri era câte o cruce, ceea 
ce arăta că acolo locuiau creştini, dar asta nu oferea nicio 
protecţie dacă fata din gospodăria respectivă era drăguță. 
Un preot aflat în pragul unei uşi scunde întinse un crucifix 
de lemn şi strigă că în mica lui biserică se adăposteau 
femei creştine, însă fu ucis de o secure. Câţiva vikingi care 
păzeau comorile adunate de Sigefrid şi Erik muriră sub 


loviturile saxonilor, sângele lor şiroind printre plăcuţele de 
mozaic ale duşumelei din palatul roman. 

Oştenii din fyrd pricinuiră cele mai mari distrugeri. 
Gărzile, disciplinate, rămaseră împreună ca să-i alunge pe 
vikingi din Lundene. Eu am continuat lupta pe strada de 
lângă zidul dinspre fluviu, strada pe care venisem de la 
corăbiile noastre pe jumătate scufundate, urmărindu-i pe 
fugari de parcă erau nişte oi alergate de lupi. Părintele 
Pyrlig îşi prinsese steagul cu cruce de o lance daneză şi-l 
flutura pe deasupra capetelor noastre pentru a le arăta 
oamenilor lui ZEthelred că eram de-ai lor. Ţipete şi urlete 
răsunau de pe străzile aflate mai sus. Când am păşit peste 
trupul unei fetiţe moarte, i-am văzut buclele aurii încleiate 
de sângele tatălui ei, care zăcea ucis în apropiere. Ultimul 
lui gest fusese să apuce braţul copilei, iar mâna lui moartă 
încă îi cuprindea cotul. M-am gândit la fiica mea, la 
Stiorra. 

— Milord! strigă Sihtric. Milord! repetă el arătând ceva 
cu sabia. 

Văzuse că nişte vikingi, probabil despărțiți de cei care se 
retrăgeau spre corăbiile lor, se refugiaseră pe podul în 
ruine. Capătul nordic al podului era străjuit de un bastion 
roman în care se intra printr-o arcadă, însă poarta lipsea 
de mult. În schimb, trecerea spre drumul din bârne sparte 
de pe pod era blocată de un zid de scuturi. Se aflau în 
aceeaşi poziţie în care fusesem noi la Ludd's Gate, cu 
flancurile protejate de ziduri înalte. Scuturile lor umpleau 
arcada, şi am numărat cel puţin şase rânduri de oameni în 
spatele celor din prima linie, care aveau pavezele 
suprapuse. Cu un mârâit înfundat, Steapa îşi ridică 
securea. 

— Nu! i-am zis, punând o mână pe braţul gros care 
susţinea scutul. 

— Hai să facem un colţ de mistreţ şi să-i ucidem pe 
ticăloşi, spuse el cu sălbăticie. Să-i ucidem pe toţi! 

— Nu! am repetat. 

Un colţ de mistreţ este o pană formată din oameni care 
intră în zidul de scuturi ca un vârf de lance, însă niciun 


colţ de mistreţ n-ar fi spart acel zid. Erau într-o formaţie 
prea compactă şi erau prea disperaţi, iar oamenii disperaţi 
luptă cu fanatism pentru şansa de a supravieţui. Până la 
urmă, aveau să moară, asta era adevărat, dar, odată cu ei, 
ar fi murit şi mulţi dintre oamenii mei. 

— Rămâneţi aici, le-am spus. l-am dat lui Sihtric scutul 
pe care-l împrumutasem, apoi i-am dat şi coiful. Am băgat 
Răsuflarea-Şarpelui în teacă. Pyrlig mă imită dându-şi jos 
coiful. Nu e nevoie să vii şi tu, i-am zis. 

— Şi de ce n-aş veni? mă întrebă el zâmbind. 

li dădu steagul lui Rypere şi îşi puse scutul jos, după 
care ne-am îndreptat amândoi spre poarta podului. Eram 
bucuros să-l am alături pe galez. 

— Sunt Uhtred de Bebbanburg, i-am anunţat pe oamenii 
cu feţe dure care ne priveau pe deasupra scuturilor, iar 
dacă vreţi să benchetuiţi în palatul lui Odin la noapte, eu 
sunt dispus să vă trimit acolo. 

In spatele meu se auzea vacarmul luptelor din oraş, iar 
fumul plutea gros pe cer. Cei nouă oameni din primul rând 
al inamicului se holbară la mine, însă niciunul nu vorbi. 

— Dar dacă vreţi să mai gustaţi bucuriile acestei lumi, 
atunci trebuie să vorbiţi cu mine, am continuat. 

— ÎI slujim pe contele nostru, spuse în cele din urmă un 
războinic. 

— Şi cine este el? 

— Sigefrid Thurgilson. 

— Care a luptat bine, am zis. Cu nici două ore în urmă îi 
strigasem insulte lui Sigefrid, dar acum era vremea pentru 
vorbe mai domoale. Era timpul ca duşmanul să se predea, 
şi astfel să salvez vieţile oamenilor mei. Mai trăieşte 
contele Sigefrid? 

— Trăieşte, replică tăios omul, arătând cu capul spre 
spate ca să indice că Sigefrid se afla pe pod. 

— Atunci, spune-i că Uhtred de Bebbanburg vrea să 
vorbească cu el pentru a hotări dacă-l va lăsa în viaţă sau 
dacă-l va ucide. 

Nu eu am făcut această alegere. Ursitoarele deciseseră 
deja, nu eram altceva decât instrumentul lor. După ce 


luptătorul strigă mesajul către cei din spatele lui, tot ce 
puteam face era să aşteptăm. Pyrlig se ruga, însă nu ştiu 
dacă a cerut îndurare pentru oamenii care ţipau în spatele 
nostru sau moarte pentru cei din faţa noastră, nu l-am 
întrebat niciodată. 

Într-un târziu, zidul de scuturi de sub arcadă se desfăcu 
şi oamenii se dădură la o parte pentru a face loc să trecem. 

— Contele Erik va sta de vorbă cu voi, îmi spuse 
războinicul. 


Sase 
3 


— Fratele meu mi-a spus că ar trebui să te omor, îmi 
zise Erik când mă văzu. 

Cel mai tânăr dintre frații Thurgilson mă aşteptase pe 
pod. Cu toate că vorbele lui fuseseră amenințătoare, pe 
chipul lui nu se citea ferocitatea. Era calm şi nu părea să-şi 
facă griji din pricina situației neplăcute în care se afla. 
Părul lui negru era strâns sub un coif simplu, iar zalele lui 
de calitate erau împroşcate cu sânge. La poalele cămăşii 
de zale avea o ruptură, unde fusese lovit probabil de o 
lance strecurată pe sub scut, însă nu sângera. Sigefrid, pe 
de altă parte, era rănit grav. Zăcea pe mantia lui din blană 
de urs, zvârcolindu-se de durere în timp ce doi oameni îl 
oblojeau. 

— Fratele tău crede că moartea este răspunsul potrivit 
pentru orice, am spus, privindu-l pe Sigefrid. 

— Atunci, dacă eşti aşa cum se zice că eşti, seamănă cu 
tine în această privinţă, rosti Erik cu un zâmbet vag. 

— Ce se spune despre mine? am întrebat eu curios. 

— Că ucizi ca un viking. 

Se răsuci să se uite la fluviu. Câteva corăbii daneze şi 
norvegiene izbutiseră să scape şi încercau să-i salveze pe 
fugarii care se înghesuiseră pe mal, însă saxonii deja 
măcelăreau acea mulţime condamnată la pierzanie. 

— Uneori, cred că moartea este adevăratul sens al vieţii, 
spuse Erik cu tristeţe. Venerăm moartea, ucidem, credem 
că după ce murim vom avea parte de bucurie. 

— Eu nu venerez moartea. 

— Creştinii o venerează, replică Erik uitându-se la 
Pyrlig, pe al cărui piept înzăuat era etalată crucea de lemn. 

— Nu-i adevărat, spuse preotul galez. 

— Atunci, de ce peste tot apare imaginea unui mort? 


— Domnul nostru lisus Hristos a înviat din morţi, a 
învins moartea! zise Pyrlig cu însufleţire. A murit pentru a 
ne dărui nouă viaţa şi şi-a recăpătat propria viaţă murind. 
Moartea, milord, este doar o poartă spre altă viaţă. 

— Atunci, de ce ne temem de moarte? întrebă Erik pe un 
ton care sugera că nu aştepta un răspuns. 

Se răsuci din nou să privească haosul din aval. Cele 
două corăbii cu care trecuserăm prin spărtura din pod 
fuseseră luate de oamenii care fugeau. Una din ele, care 
eşuase la doar câţiva yarzi de chei, zăcea pe o parte, pe 
jumătate scufundată. Unii oameni se înecaseră, dar alţii 
izbutiseră să ajungă pe malul nămolos, unde erau ucişi de 
saxoni veseli, înarmaţi cu lănci, săbii, securi şi sape. 
Supraviețuitorii agăţaţi de epavă încercau să se ferească 
de arcaşii ale căror lungi săgeți de vânătoare se înfigeau în 
lemnul corabiei. Atât de multă moarte se răspândea în 
acea dimineaţă! Străzile oraşului învins duhneau de sânge 
şi răsunau de jelaniile femeilor sub cerul galben pătat de 
fum. 

— Noi am avut încredere în tine, lord Uhtred, zise Erik 
posomorât. Urma să ni-l aduci pe Ragnar, urma să fii rege 
al Merciei şi urma să ne dai toată insula britanică. 

— Mortul a minţit, am spus. Bjorn a minţit. 

Erik se întoarse spre mine cu o expresie gravă pe chip. 

— Eu am zis că nu te puteam păcăli atât de uşor, însă 
contele Haesten a insistat. Norvegianul se uită la părintele 
Pyrlig, remarcându-i zalele şi mânerele uzate ale săbiilor. 
Dar şi tu ne-ai păcălit, lord Uhtred. Cred că ştiai că acest 
om este războinic, nu preot. 

— Este şi una, şi alta. 

Erik se strâmbă, poate amintindu-şi priceperea cu care 
Pyrlig îl învinsese pe fratele lui în arenă. 

— Tu ai minţit, spuse el cu tristeţe, noi am minţit, dar tot 
am fi putut cuceri Wessexul împreună. Şi acum...? Se 
întoarse să se uite în lungul podului. Acum, nu ştiu dacă 
fratele meu va supravieţui sau nu. 

Se strâmbă din nou. Sigefrid zăcea nemişcat acum, şi 
preţ de o clipă am crezut că se dusese deja în palatul 


morţilor, dar apoi îşi întoarse încet capul şi-mi aruncă o 
privire ucigătoare. 

— Mă voi ruga pentru el, spuse Pyrlig. 

— Da, te rog, zise Erik. 

— Iar eu ce să fac? am întrebat. 

— Tu? Erik se încruntă, uimit de întrebarea mea. 

— Să te las să trăieşti, Erik Thurgilson? Sau să te ucid? 

— Vei constata că va fi greu să ne omori. 

— Dar dacă trebuie, vă voi ucide, i-am replicat. 

Erik şi ai lui erau încercuiți şi condamnaţi la pieire, dar 
pentru a-i omori trebuia să spargem un puternic zid de 
scuturi şi apoi să ne batem cu nişte oameni disperaţi, al 
căror singur gând ar fi fost să-i ia pe cât mai mulţi dintre 
noi pe lumea cealaltă, împreună cu ei. Aş fi pierdut peste 
douăzeci de oameni, iar alţii din garda mea ar fi devenit 
invalizi pe viaţă. Era un preţ pe care nu doream să-l 
plătesc, Erik ştia asta, dar ştia şi că aveam să-l plătesc 
dacă el nu se dovedea rezonabil. 

— Haesten este aici? l-am întrebat, privind în lungul 
podului rupt. 

Erik clătină din cap. 

— L-am văzut plecând, spuse el arătând spre fluviu. 

— Păcat, pentru că şi-a încălcat jurământul pe care mi l- 
a făcut. Dacă ar fi fost aici, v-aş fi lăsat pe toţi să plecaţi în 
schimbul vieţii lui. 

Erik mă privi câteva clipe, încercând să-şi dea seama 
dacă spusesem sau nu adevărul. 

— Atunci, ucide-mă pe mine în locul lui Haesten şi lasă-i 
pe ceilalţi să plece, rosti el în cele din urmă. 

— Tu n-ai încălcat niciun jurământ faţă de mine, aşa că 
nu am de ce să-ţi iau viaţa. 

— Vreau ca aceşti oameni să trăiască, zise Erik cu o 
însufleţire bruscă, iar viaţa mea este un preţ mic în 
schimbul vieților lor. Voi plăti eu preţul, lord Uhtred. In 
schimb, tu îi vei lăsa în viaţă pe oamenii mei şi le vei da 
Îmblânzitoarea de Valuri, adăugă el arătând spre corabia 
fratelui său, care încă era legată la chei. 

— ȚŢi se pare un preţ corect, părinte? l-am întrebat pe 


Pyrlig. 

— Cine poate stabili valoarea unei vieţi? replică el. 

— Eu pot. Preţul este acesta, i-am spus lui Erik. Vă veţi 
lăsa pe pod toate armele. Vă veţi lăsa scuturile. Vă veţi 
lăsa zalele şi vă veţi lăsa coifurile. Vă veţi lăsa brăţările, 
lanţurile, fibulele, monedele şi cataramele. După ce lăsaţi 
tot ce aveţi de valoare, Erik Thurgilson, puteţi să luaţi 
corabia aleasă de mine şi să plecaţi. 

— Corabia aleasă de tine? se miră Erik. 

— Da. 

Zâmbi vag. 

— Eu am construit Îmblânzitoarea de Valuri pentru 
fratele meu. Mai întâi, am căutat lemnul pentru chilă în 
pădure. Am găsit un stejar cu trunchiul drept precum 
coada unei vâsle şi l-am tăiat eu însumi. Am folosit alţi 
unsprezece stejari pentru osatură, pentru etravă, etambou 
şi bordaj, lord Uhtred. Am călăfătuit corabia cu părul din 
blana de la şapte urşi pe care i-am ucis cu lancea, iar 
cuiele eu le-am făcut la forjă. Mama i-a făcut vela, eu i-am 
împletit odgoanele, apoi i-am dăruit-o lui Thor ucigând un 
cal pe care-l iubeam şi stropindu-i etrava cu sângele lui. 
Ne-a dus pe mine şi pe fratele meu prin furtuni, ceaţă şi 
gheţuri. Se răsuci să se uite la Imblânzitoarea de Valuri. 
Este frumoasă! Iubesc această corabie. 

— O iubeşti mai mult decât îţi iubeşti viaţa? 

Se gândi o clipă, apoi clătină din cap. 

— Nu. 

— Atunci, eu voi alege corabia, am spus cu 
încăpățânare. Poate că aici s-ar fi încheiat negocierea 
noastră dacă nu s-ar fi auzit o rumoare dinspre arcada 
unde zidul de scuturi al vikingilor încă era poziţionat în 
faţa oamenilor mei. 

ZEthelred ajunsese lângă pod şi cerea să fie lăsat să 
intre. Erik mă privi întrebător când ne fu adusă această 
veste, însă eu am ridicat din umeri. 

— El comandă aici, am spus. 

— Deci, vom avea nevoie de permisiunea lui pentru a 
pleca? 


— Da. 

Erik le trimise vorbă celor din zidul de scuturi să-l lase 
pe JEthelred să treacă, iar vărul meu înaintă pe pod cu 
obişnuita lui  făloşenie. Il însoțea doar Aldhelm, 
comandantul gărzilor sale. ZEthelred îl ignoră pe Erik, 
postându-se în schimb în faţa mea cu o expresie războinică 
pe chip. 

— Crezi că ai dreptul să negociezi în numele meu? 

— Nu, i-am răspuns. 

— Atunci, ce faci aici? 

— Negociez în numele meu. Acesta e contele Erik 
Thurgilson, l-am prezentat eu pe norvegian în engleză, 
apoi i-am spus lui Erik în daneză: lar el este ealdormanul 
de Mercia, lordul /ZEthelred. 

Erik răspunse la prezentare făcându-i o mică plecăciune 
lui ZEthelred, însă politeţea lui nu fu remarcată. ZEthelred 
se uita pe pod, numărându-i pe oamenii care se 
refugiaseră acolo. 

— Nu sunt prea mulţi, zise el cu asprime. Toţi trebuie să 
moară. 

— Le-am promis deja că-i voi lăsa în viaţă, am spus. 

ZEthelred se întoarse spre mine. 

— Ni s-a ordonat, rosti el pe un ton caustic, să-i 
capturăm pe Sigefrid, pe Erik şi pe Haesten şi să-i predăm 
ca prizonieri regelui ZEthelstan. 

Am văzut ochii lui Erik lărgindu-se puţin. Crezusem că 
nu vorbea engleza, dar mi-am dat seama că probabil 
învățase destul cât să înţeleagă cuvintele lui ZEthelred. 

— Nesocoteşti porunca socrului meu? mă provocă 
ZEthelred văzând că nu spuneam nimic. 

Mi-am păstrat cumpătul. 

— N-ai decât să te baţi cu ei, însă vei pierde mulţi 
oameni buni, i-am explicat răbdător. Prea mulţi. N-ai decât 
să-i ţii captivi aici, dar în perioada dintre flux şi reflux o 
corabie o să se apropie de pod şi o să-i salveze. Deşi era o 
misiune dificilă, constatasem că niciodată nu trebuia să 
subestimezi calităţile de navigatori ale vikingilor. Sau poţi 
scăpa Lundene-ul de prezenţa lor, am continuat, ceea ce 


am ales eu să fac. 

Aldhelm  pufni dispreţuitor, sugerând că alesesem 
varianta laşă. M-am uitat la el, fără să mă las descumpănit 
de ostilitatea din ochii lui. 

— Ucide-i pe toţi, milord, îi spuse Aldhelm lui ZEthelred, 
privindu-mă în continuare. 

— Dacă doreşti să te lupti cu ei, este alegerea ta, dar eu 
nu mă voi implica, am zis. 

Preţ de o clipă, amândoi fură tentaţi să mă acuze de 
laşitate. Am văzut asta pe chipurile lor, dar şi ei au văzut 
ceva pe faţa mea, ceva ce-i făcu să nu-şi exprime acel 
gând. 

— Tu i-ai iubit mereu pe păgâni, se răsti /ZEthelred în 
schimb. 

— Îi iubesc atât de mult, încât am trecut pe întuneric cu 
două corăbii prin spărtura din pod. Am arătat spre locul 
unde se vedeau buştenii frânţi ai podului. Mi-am dus 
oamenii în oraş, vere, şi am capturat Ludd's Gate, iar în 
acea poartă am dat o bătălie cum nu-mi doresc să mai dau 
vreodată, ucigând păgâni pentru tine. Şi da, îi iubesc. 

ZEthelred privi spărtura din pod. Apa învolburată se 
prăvălea prin deschizătură cu o asemenea forţă, încât 
străvechiul drum din lemn vibra într-un zgomot asurzitor. 

— Nu aveai ordine să vii aici pe apă, zise /Ethelred 
indignat, iar eu mi-am dat seama că se temea ca fapta mea 
să nu-i ştirbească gloria de a fi cucerit Lundene-ul. 

— Am avut ordine să cuceresc oraşul pentru tine, aşa că, 
poftim! Am arătat spre dealul de pe care se auzeau ţipete 
şi de pe care se ridica fum. Cadoul tău de nuntă, am rostit 
eu făcând o plecăciune batjocoritoare. 

— Şi nu doar oraşul, milord, ci şi tot ce-i în el, îi zise 
Aldhelm lui ZEthelred. 

— Totul? întrebă ZEthelred, parcă nevenindu-i a crede ce 
noroc avea. 

— Totul! confirmă Aldhelm pe un ton rapace. 

— lar dacă e să fii recunoscător pentru asta, am 
intervenit eu tăios, atunci mulţumeşte-i soţiei tale. 

ZEthelred se răsuci spre mine cu ochii holbaţi. Pe faţa lui 


mare se citeau neîncrederea şi furia, iar pentru o clipă fu 
incapabil să deschidă gura. 

— Ce legătură are soţia mea? întrebă el în cele din 
urmă. 

— Dacă n-ar fi fost /ZEthelflaed, n-am fi putut cuceri 
oraşul. Noaptea trecută, ea mi-a dat oameni. 

— Ai văzut-o noaptea trecută? bâigui el. 

L-am privit întrebându-mă dacă nu cumva era nebun. 

— Fireşte că am văzut-o noaptea trecută. Ne-am întors 
pe insulă ca să luăm corăbiile. Ea era acolo. I-a făcut de 
ocară pe oamenii tăi şi le-a poruncit să vină cu mine. 

— Şi i-a cerut lordului Uhtred să-i jure credinţă, adăugă 
Pyrlig, să jure că-ţi va apăra Mercia, lord ZEthelred. 

Fără să-l bage în seamă pe galez, ZEthelred mă privea 
fix, dar acum din ochii săi răzbătea ura. 

— Te-ai urcat pe corabia mea şi te-ai văzut cu soţia mea? 

— Ea a coborât pe mal, împreună cu părintele Pyrlig, i- 
am spus. 

Cuvintele mele nu avuseseră niciun înţeles ascuns. 
Sperasem că /ZEthelred avea să-şi admire soţia pentru 
iniţiativa ei, dar în clipa aceea mi-am dat seama că mă 
înşelasem. Preţ de o secundă am avut impresia că 
ZEthelred urma să mă lovească, atât de furios părea, însă, 
reuşind să se stăpânească, îmi întoarse spatele şi se 
îndepărtă. Aldhelm porni grăbit pe urmele lui şi îi spuse 
ceva, la care /ZEthelred ridică mânios braţele. Aldhelm se 
întoarse la noi. 

— Fă cum crezi că este mai bine, zise el, apoi se duse 
după stăpânul lui. Sub arcadă, zidul de scuturi al vikingilor 
se desfăcu pentru a le face loc să treacă. 

— Asta fac mereu, am rostit eu fără a mă adresa cuiva 
anume. 

— Ce faci mereu? întrebă părintele Pyrlig privind spre 
arcada pe sub care vărul meu dispăruse atât de brusc. 

— Ce cred că e mai bine, am zis, apoi m-am încruntat. 
Ce s-a întâmplat de fapt? 

— Nu-i place ca alţi bărbaţi să vorbească cu soţia lui, mă 
lămuri galezul. Am remarcat asta cât am fost pe corabie cu 


ei. E gelos. 

— Dar eu o cunosc pe /Ethelflaed dintotdeauna! am 
exclamat. 

— Se teme că o cunoşti prea bine, şi asta-l înnebuneşte. 

— Dar asta-i o prostie! 

— E gelozie, spuse Pyrlig, şi gelozia este prostească. 

Erik era la fel de nedumerit ca mine. 

— El este comandantul tău? mă întrebă norvegianul. 

— E vărul meu, am zis posomorât. 

— Şi este şi comandantul tău? insistă Erik. 

— Lordul ZEthelred comandă, iar lordul Uhtred nu se 
supune, îi explică Pyrlig. 

Erik zâmbi. 

— Deci, lord Uhtred, ne-am înţeles? mă întrebă el în 
engleză, ezitând puţin la unele cuvinte. 

— Vorbeşti bine engleza, am remarcat. 

— Am învăţat de la o sclavă saxonă, spuse el surâzând. 

— Sper că era frumoasă. Da, ne-am înţeles, dar cu un 
amendament. 

— Ce amendament? vru el să ştie, dintr-odată precaut. 

— Poţi să iei îmblânzitoarea de Valuri. 

Am crezut că avea să mă sărute. Preţ de o secundă nu-i 
veni să creadă ce auzise, apoi, văzând că eram sincer, 
zâmbi larg. 

— Lord Uhtred... începu el. 

— la corabia, l-am întrerupt eu nedorind să-i ascult 
mulţumirile, ia-o şi plecaţi! 

Cuvintele lui Aldhelm mă făcuseră să mă răzgândesc. 
Avea dreptate, tot ce era în oraş aparţinea acum Merciei, 
iar Æthelred, conducătorul Merciei, râvnea la tot ce era 
frumos, aşa că, dacă descoperea că-mi doream 
Imblânzitoarea de Valuri - şi chiar îmi doream acea 
corabie -, s-ar fi grăbit să mi-o ia. Prin urmare, ca să nu 
ajungă la el, preferam să le-o restitui fraţilor Thurgilson. 

Oamenii mei îi escortară pe vikingii rămaşi fără arme şi 
obiectele de preţ până la Îmblânzitoarea de Valuri. Dură 
mult, dar, până la urmă, se îmbarcară toţi şi corabia se 
desprinse de mal. Am privit-o cum cobora pe fluviu, spre 


ceața rară care încă zăbovea deasupra apei. 
Iar undeva în Wessex, primul cuc îşi slobozi cântecul. 


l-am scris o scrisoare lui Alfred. Am  detestat 
întotdeauna să scriu, şi au trecut ani de zile de când n-am 
mai pus mâna pe o pană. Acum, preoţii soţiei îmi 
întocmesc scrisorile, având grijă să scrie exact ce le spun, 
căci ştiu că i-aş prinde uşor cu minciuna. Totuşi, în seara 
zilei în care am cucerit Lundene-ul, i-am scris cu mâna 
mea lui Alfred. „Lundene este al tău, sire, iar eu voi 
rămâne aici să-i reconstruiesc zidurile”, l-am înştiinţat. 

Mă enerva să scriu chiar şi acele câteva cuvinte. Pana 
scârţâia, pergamentul era inegal, iar cerneala - pe care o 
găsisem într-un cufăr de lemn furat neîndoielnic de la o 
mănăstire - stropea, făcând o mulţime de pete. 

— Acum cheamă-i pe părintele Pyrlig şi pe Osferth, i-am 
cerut lui Sihtric. 

— Milord... zise Sihtric agitat. 

— Ştiu, vrei să te însori cu târfa ta. Dar mai întâi, 
cheamă-i pe părintele Pyrlig şi pe Osferth. Târfa poate să 
aştepte. 

Când sosi Pyrlig, am împins scrisoarea spre el, pe masă. 

— Vreau să te duci la Alfred, să-i dai asta şi să-i 
povesteşti ce s-a întâmplat aici. 

Pyrlig citi mesajul, şi am văzut un mic zâmbet apărându- 
i pe chipul urât, zâmbet care dispăru rapid ca să nu mă 
simt ofensat de opinia lui despre scrisul meu. Se uită 
surprins când Sihtric îl aduse pe Osferth în cameră. 

— Fratele Osferth va merge cu tine, i-am explicat 
galezului. 

Osferth se posomori. Detesta să fie numit „frate”. 

— Vreau să rămân aici, milord, zise el. 

— Regele vrea să te întorci la Wintanceaster, am rostit 
eu pe un ton categoric, iar noi ne supunem regelui. 

Am luat scrisoarea de la Pyrlig, am muiat pana în 
cerneală şi am mai adăugat câteva cuvinte. „Sigefrid a fost 
învins de Osferth, pe care aş vrea să-l păstrez în garda 
mea”, am scris eu anevoie. 


De ce am scris asta? Nu-mi plăcea de Osferth, după cum 
nu-mi plăcea nici de tatăl lui. Totuşi, sărise de pe bastion şi 
dăduse dovadă de curaj. Un curaj prostesc, într-adevăr, 
dar dacă n-ar fi sărit, poate că Lundene ar fi al 
norvegienilor sau danezilor şi în ziua de azi. Osferth îşi 
câştigase locul în zidul de scuturi, chiar dacă şansele lui de 
supravieţuire încă erau groaznic de mici. 

— Părintele Pyrlig, i-am zis lui Osferth suflând spre 
scrisoare ca să usuc cerneala, îi va spune regelui ce-ai 
făcut astăzi, iar prin acest mesaj îi cer să-ţi permită să te 
întorci la mine. Dar trebuie să laşi această decizie în 
seama lui Alfred. 

— Va refuza, suspină tânărul. 

— Părintele Pyrlig îl va convinge. 

Galezul ridică întrebător o sprânceană, iar eu am dat 
vag din cap pentru a-i da de înţeles că vorbeam serios. I- 
am dat scrisoarea lui Sihtric şi am privit cum împăturea 
pergamentul şi-l sigila cu ceară. Am apăsat pecetea cu cap 
de lup, apoi i-am întins scrisoarea lui Pyrlig. 

— Spune-i lui Alfred adevărul despre ce s-a întâmplat 
aici, fiindcă va auzi o versiune diferită de la vărul meu. Şi 
grăbeşte-te! 

Pyrlig zâmbi. 

— Vrei să ajungem la rege înaintea solului trimis de 
vărul tău? 

— Da, am spus. 

Era o lecţie pe care o învăţasem deja - în general, prima 
versiune este cea crezută. Nu mă îndoiam că Æthelred 
avea să-i trimită socrului său un mesaj triumfător, în care 
rolul nostru în obţinerea victoriei avea să fie redus la zero. 
Părintele Pyrlig avea să se asigure că Alfred afla adevărul, 
cu toate că dacă regele îl credea sau nu era o altă 
chestiune. 

Pyrlig şi Osferth plecară înainte de ivirea zorilor, călare 
pe doi bidivii aleşi dintre numeroşii cai pe care-i 
capturaserăm în Lundene. În timp ce soarele răsărea, am 
dat ocol zidurilor, inventariind locurile care trebuiau 
reparate. Oamenii mei stăteau de pază. Majoritatea erau 


din fyrdul Berrocscire-ului, care luptase sub comanda lui 
Æthelred în ziua precedentă, iar entuziasmul pe care li-l 
stârnise victoria aparent uşoară încă nu dispăruse. 

Câţiva dintre oamenii lui ZEthelred erau şi ei postați pe 
ziduri, însă cei mai mulţi erau mahmuri după berea şi 
miedul băute în cursul nopţii. La una dintre porţile 
nordice, care dădea spre dealurile verzi învăluite în ceaţă, 
l-am întâlnit pe Egbert, bărbatul mai vârstnic care se 
supusese poruncii lui ZEthelflaed şi mi-i dăduse pe cei mai 
buni oameni ai lui. L-am răsplătit cu o brățară de argint pe 
care o luasem de la un cadavru. Morţii încă nu erau 
îngropaţi, iar în zori, corbii şi ereţii se înfruptaseră din ei. 

— Mulţumesc, i-am spus. 

— Ar fi trebuit să am încredere în tine, zise el stânjenit. 

— Ai avut încredere în mine. 

Ridică din umeri. 

— Pentru că mi-a cerut-o ea. 

— ZEthelflaed este aici? 

— A rămas pe insulă. 

— Credeam că tu o păzeşti. 

— Am păzit-o, spuse Egbert mohorât, dar, seara trecută, 
lordul Æthelred a pus să fiu înlocuit. 

— De ce a pus să fii înlocuit? l-am întrebat, apoi am 
văzut că nu mai avea la gât laţul de argint care-i indica 
statutul de comandant. 

Înălţă din umeri în semn că nici el nu înţelegea motivul 
acelei decizii. 

— Mi-a poruncit să vin aici, dar nu m-a primit încă. E 
bolnav. 

— Sper că are ceva grav, nu? 

Un zâmbet vag apăru şi se stinse pe chipul lui Egbert. 

— Mi s-a zis că vomită. Probabil că n-are mare lucru. 

Vărul meu se instalase în palatul de pe culmea dealului 
pe care se afla Lundene-ul, în vreme ce eu stăteam în casa 
romană de lângă fluviu. Imi plăcea acolo. Mi-au plăcut 
întotdeauna clădirile romane, deoarece pereţii lor au 
marea calitate de a ţine la distanţă vântul, ploaia şi 
zăpada. Casa era mare. Se intra printr-o arcadă într-o 


curte înconjurată de o boltă susţinută de coloane. Pe cele 
trei laturi ale curţii erau mici încăperi care fuseseră 
probabil dormitoarele servitorilor sau magazii. In una 
dintre ele se afla bucătăria, cu un cuptor de cărămidă atât 
de mare, încât puteai coace pâine pentru a hrăni oamenii 
de pe trei corăbii. În a patra latură a curţii se afla o uşă 
care dădea spre şase încăperi, două dintre ele suficient de 
mari pentru ca toţi cei din garda mea să încapă acolo. 
Dincolo de cele două camere mari era o terasă pavată care 
dădea spre fluviu. Seara era un loc plăcut, cu toate că la 
reflux duhoarea apei era copleşitoare. 

M-aş fi putut întoarce la Coccham, dar am preferat să 
rămân. Oamenii din fyrdul Berrocscire-ului au rămas şi ei, 
deşi nu erau prea încântați, deoarece aveau treabă la 
fermele lor. I-am ţinut în Lundene ca să repare zidurile. Aş 
fi plecat acasă dacă aş fi fost sigur că ZEthelred va face 
asta, însă el părea să ignore cu desăvârşire starea proastă 
în care se găsea apărarea oraşului. Sigefrid cârpise 
zidurile în câteva locuri şi consolidase porţile, dar încă 
erau multe de făcut. Vechile fortificaţii se sfărâmau, iar pe 
alocuri, pietrele căzuseră în şanţuri, aşa că oamenii mei 
tăiară copaci pentru a face palisade în locurile unde 
zidurile erau slăbite. Apoi, am curăţat şanţurile exterioare, 
am scos mizeria întărită şi am înfipt ţepuşe ascuţite ca să-i 
întâmpinăm aşa cum se cuvine pe eventualii atacatori. 

Alfred trimise ordine ca tot oraşul vechi să fie 
reconstruit. Clădirile romane care puteau fi reparate aveau 
să fie păstrate, iar ruinele trebuiau îndepărtate pentru ca 
în locul lor să se înalțe construcţii solide din buşteni, cu 
acoperiş de stuf. Doar că nu existau nici oameni, nici bani 
pentru aşa ceva. Ideea lui Alfred era ca saxonii din oraşul 
nou, care nu era apărat, să se mute în vechiul Lundene, ca 
să fie în siguranţă în spatele meterezelor sale, dar saxonii 
se temeau de fantomele constructorilor romani şi se 
opuneau cu încăpățânare invitaţiilor de a ocupa casele 
goale. Oamenii mei din fyrdul Berrocscire-ului erau la fel 
de speriaţi de fantome, însă le era şi mai frică de mine, aşa 
că rămaseră să muncească. 


JEthelred nu veni să vadă ce făceam. Probabil că boala îi 
trecuse, fiindcă îşi petrecea vremea la vânătoare. În 
fiecare zi se ducea pe dealurile împădurite aflate la nord 
de oraş, unde fugărea căprioare. Nu lua niciodată mai 
puţin de patruzeci de oameni cu el, pentru că veşnic exista 
posibilitatea ca o bandă de jefuitori danezi să se apropie de 
Lundene. Erau multe astfel de bande, însă soarta a decis 
ca niciuna să nu dea peste Æthelred. În fiecare zi vedeam 
călăreţi la est, înaintând cu grijă prin mlaştina întunecată 
aflată în aval de oraş. Erau danezi care ne supravegheau şi 
care, fără îndoială, îi dădeau raportul lui Sigefrid. 

Am primit veşti despre Sigefrid. Trăia, însă era atât de 
slăbit din pricina rănii, încât nu putea nici să umble, nici să 
stea în picioare. Se refugiase la Beamfleot, împreună cu 
fratele lui şi cu Haesten, iar de-acolo trimiteau oameni 
care să facă incursiuni la gura fluviului Temes. Corăbiile 
saxone nu îndrăzneau să pornească spre Francia, pentru 
că vikingii erau dornici de răzbunare după înfrângerea 
suferită la Lundene. La un moment dat, o corabie daneză 
cu un dragon la proră urcă pe Temes ca să ne sfideze din 
apropierea apelor clocotitoare de sub spărtura podului. 
Aveau prizonieri saxoni la bord, iar danezii i-au ucis unul 
câte unul, asigurându-se că puteam vedea sângeroasele 
execuţii. Erau şi femei captive, şi ţipetele lor se auzeau 
până la mal. Drept răspuns, l-am trimis pe pod pe Finan cu 
zece oameni şi un vas de lut cu tăciuni aprinşi. Odată 
ajunşi acolo, îşi folosiră arcurile de vânătoare ca să trimită 
săgeți arzânde pe corabia inamică. Toţi căpitanii se tem de 
foc, aşa că săgețile, deşi multe îşi ratară ţinta, îi 
convinseră să coboare pe fluviu pentru a ieşi din raza lor 
de acţiune. Insă nu se îndepărtară prea mult; în timp ce 
vâslaşii lor mențineau corabia împotriva curentului, 
prizonierii erau ucişi în continuare. Nu plecară până când 
nu am adunat un echipaj pe care l-am pus să ia una dintre 
navele acostate şi să-i atace. Abia atunci întoarseră 
corabia şi începură să vâslească pe fluviu în jos, în 
amurgul tot mai întunecat. 

Alte corăbii de la Beamfleot traversară largul estuar al 


fluviului Temes, iar oamenii de pe ele debarcară în 
Wessex. Acel ţinut era aparte. Cândva, acolo fusese 
regatul Cent, însă saxonii din vest îl cuceriseră; totuşi, cu 
toate că locuitorii erau saxoni, vorbeau cu un accent 
ciudat. Fusese mereu un loc sălbatic, aflat în apropierea 
pământurilor de peste mare şi mereu expus la raidurile 
vikingilor. Acum, oamenii lui Sigefrid traversau estuarul 
adesea şi intrau adânc în Cent pentru a jefui satele. Luau 
sclavi şi incendiau casele. Swithwulf, episcopul de 
Hrofeceastre, trimise un mesager ca să-mi ceară ajutorul. 

— Păgânii au venit la Contwaraburg, mă înştiinţă 
posomorât solul, un preot tânăr. 

— L-au ucis pe arhiepiscop? am întrebat eu vesel. 

— Nu era acolo, milord, slavă Domnului! Preotul îşi făcu 
semnul crucii. Păgânii sunt pretutindeni, milord, şi nimeni 
nu este în siguranţă. Episcopul de Swithwulf te imploră să- 
l ajuţi. 

Insă eu nu-i puteam îndeplini rugămintea. Aveam nevoie 
de oameni pentru a păzi Lundene-ul, nu Centul, mai ales 
că, la o săptămână după cucerirea oraşului, Gisela, Stiorra 
şi şase servitoare veniseră acolo. Îl trimisesem pe Finan 
împreună cu treizeci de oameni să le escorteze în 
siguranţă pe fluviu, iar casa de pe Temes părea să fi 
devenit mai caldă datorită râsetelor femeilor. 

— Ai fi putut să deretici puţin, mă tachină Gisela. 

— Am dereticat! 

— Ha! Dar alea ce sunt? spuse ea arătând spre tavan. 

— Pânze de păianjen, fixează bârnele la locul lor. 

Pânzele de păianjen fură îndepărtate, iar servitorii 
aprinseră focul în bucătărie. In curte, sub un colţ unde se 
întâlneau bolțile acoperişurilor, se afla o veche urnă de 
piatră plină cu mizerii. Gisela se apucă s-o curețe, dând la 
iveală marmura albă în care erau sculptate femei ce 
păreau să se fugărească fluturându-şi harpele. Giselei îi 
plăcură tare mult acele sculpturi. Se lăsă pe vine lângă ele, 
îşi trecu un deget peste părul femeilor romane, iar apoi, ea 
şi servitoarele încercară să le copieze coafura. li plăcea şi 
casa, ba chiar suporta duhoarea fluviului, făcându-şi 


obiceiul să stea seara pe terasă ca să privească apa. 

— O bate, îmi spuse ea într-o seară. 

Ştiam la cine se referea, însă n-am zis nimic. 

— Are vânătăi, adăugă Gisela, şi e însărcinată, dar el tot 
o bate. 

— Cum este? am întrebat surprins. 

— ZEthelflaed e însărcinată, îmi explică ea răbdătoare. 

Gisela se ducea aproape în fiecare zi la palat şi îşi 
petrecea timpul cu /ZEthelflaed, dar soţia vărului meu nu 
avea voie să vină acasă la noi. 

Am fost surprins de vestea că /Ethelflaed era 
însărcinată. Nu ştiu de ce am fost surprins, dar am fost. 
Bănuiesc că încă o consideram pe /ZEthelflaed o fetiţă. 

— Dar de ce o bate? am vrut să ştiu. 

— Crede că ea iubeşte alţi bărbaţi, spuse Gisela. 

— Şi aşa este? 

— Nu, fireşte că nu, dar el se teme că da. Gisela făcu o 
pauză pentru a mai pune lână pe furcă. Crede că 
ZEthelflaed te iubeşte pe tine. 

Mi-am amintit de brusca furie care-l apucase pe 
ZEthelred pe podul de la Lundene. 

— E nebun! am exclamat. 

— Nu, e gelos, zise Gisela punându-mi o mână pe braţ. 
lar eu ştiu că nu are de ce să fie gelos. Imi zâmbi, apoi 
începu din nou să toarcă. Este un mod ciudat de a-ţi arăta 
dragostea, nu-i aşa? 

ZEthelflaed venise în oraş a doua zi după bătălie. Corabia 
o lăsase în oraşul saxon, iar de acolo, un car tras de boi o 
dusese peste râul Fleot şi în sus pe deal, până la noul palat 
al soţului ei. De-a lungul drumului fuseseră înşiraţi oameni 
care să fluture crengi înfrunzite, iar un preot mersese în 
faţa boilor, stropind cu apă sfinţită, în vreme ce un cor de 
femei venea în spatele căruţei decorate, la fel ca şi 
coarnele boilor, cu flori de primăvară. Ţinându-se de 
marginile căruţei ca să-şi păstreze echilibrul, ZEthelflaed 
păruse stânjenită, dar îmi zâmbise vag când alaiul intrase 
pe poartă. 

Sosirea lui ZEthelflaed fusese sărbătorită cu un ospăț la 


palat. Sunt sigur că ZEthelred nu dorise să mă invite, însă 
rangul meu nu-i dăduse de ales, aşa că un mesaj printre 
ale cărui rânduri se citea duşmănia îmi fusese adus în 
după-amiaza de dinaintea petrecerii. Ospăţul nu avusese 
nimic special, cu toate că fusese destulă bere. Doisprezece 
preoţi împărțeau cu /Ethelred şi /Ethelflaed masa de pe 
estradă, iar mie mi se oferise un taburet la capătul acelei 
platforme lungi. ZEthelred se uitase urât la mine, preoţii 
mă ignoraseră, aşa că plecasem devreme spunând că 
trebuia să inspectez zidurile ca să mă asigur că santinelele 
erau treze. Vărul meu fusese palid în acea seară, dar abia 
îi trecuse starea de vomă. Când îl întrebasem cum stătea 
cu sănătatea, replicase printr-o fluturare a mâinii, de parcă 
ar fi fost ceva irelevant. 

Gisela şi /Ethelflaed se împrieteniră în Lundene. Eu 
reparam zidul, iar JEthelred mergea la vânătoare în vreme 
ce oamenii lui jefuiau oraşul pentru a-i decora palatul. Intr- 
o zi, când m-am întors acasă, i-am găsit pe şase dintre 
oamenii lui în curte. Printre ei, Egbert, cel care-mi dăduse 
luptători în ajunul atacului, îmi aruncă o privire lipsită de 
expresie. 

— Ce doriţi? i-am întrebat. 

Cinci dintre ei erau înzăuaţi, iar al şaselea purta o vestă 
cu o broderie frumoasă, înfăţişând nişte ogari ce fugăreau 
o căprioară. Avea şi un lanţ de argint, semn că era de rang 
nobil. Era Aldhelm, prietenul vărului meu şi comandantul 
gărzii sale. 

— Asta! răspunse Aldhelm. 

Stătea lângă urna pe care o curăţase Gisela. Acum 
servea la strânsul apei de ploaie care cădea de pe 
acoperiş, o apă dulce şi curată, o raritate în orice oraş. 

— Dă-mi două sute de şilingi de argint, şi e a ta, i-am 
spus lui Aldhelm. 

Pufni. Preţul era revoltător. Cei patru bărbaţi mai tineri 
reuşiseră să încline urna, aşa că apa din ea se revărsase. 
Acum se străduiau s-o îndrepte la loc, deşi se opriseră la 
apariţia mea. Gisela ieşi din casa principală şi-mi zâmbi. 

— Le-am zis că n-o pot avea. 


— Lordul ZEthelred o vrea, insistă Aldhelm. 

M-am încruntat la el. 

— Pe tine te cheamă Aldhelm, doar Aldhelm, iar eu sunt 
Uhtred, lord de Bebbanburg, aşa că mi te adresezi cu 
„Milord”. 

— Ăsta nu ştie să se poarte, comentă Gisela suav. M-a 
făcut „târfă băgăcioasă”. 

Oamenii mei care se aflau acolo, patru la număr, veniră 
alături de mine şi-şi puseră mâinile pe armele de la brâu. 
Făcându-le semn să se retragă, mi-am desfăcut catarama 
cingătorii de care erau prinse tecile săbiilor. 

— Mi-ai făcut soţia târfa? l-am întrebat pe Aldhelm. 

— Lordul meu vrea această urnă, spuse el ignorându-mi 
întrebarea. 

— Îi vei cere scuze soţiei mele, apoi îmi vei cere scuze 
mie! 

Mi-am lăsat cingătoarea cu cele două săbii grele pe 
dalele de piatră. 

El se întoarse cu spatele la mine. 

— Puneţi-o pe o parte şi rostogoliţi-o în stradă, le-a 
poruncit el celor patru oameni. 

— Vreau să ne ceri scuze! am spus răspicat. 

Aldhelm desluşi ameninţarea din vocea mea şi se răsuci 
alarmat spre mine. 

— Această casă îi aparţine lordului ZEthelred. Locuiţi aici 
pentru că el v-a permis asta. Se alarmă şi mai tare văzând 
că mă apropiam. Egbert! spuse el pe un ton ridicat, dar 
singura replică a fostului comandant fu un gest cu mâna 
dreaptă pentru a le indica oamenilor lui să stea liniştiţi. 
Egbert ştia că, dacă o singură sabie ar fi ieşit din teaca sa 
lungă, ar fi izbucnit o luptă între oamenii lui şi ai mei. Dacă 
el avea bunul-simţ de a evita un măcel inutil, Aldhelm nu 
avea atâta minte. Ticălos impertinent! se răsti el. Smulse 
un pumnal dintr-o teacă de la brâu, apoi se repezit spre 
mine, încercând să mi-l înfigă în burtă. 

I-am spart maxilarul şi nasul şi i-am rupt mâinile şi poate 
vreo două coaste înainte ca Egbert să mă tragă de lângă 
el. Când Aldhelm îi ceru scuze Giselei, o făcu scuipând 


câţiva dinţi odată cu sângele, iar urna rămase în curtea 
noastră. Am dat cuțitul lui fetelor de la bucătărie, unde se 
dovedit util la tăiat ceapa. 

A doua zi veni Alfred. 


Regele sosi fără tam-tam, acostând la un chei din 
amonte de podul rupt. Haligast aşteptă plecarea unei 
corăbii de negoţ, apoi trase la mal pe nesimţite, din câteva 
mişcări scurte şi eficiente ale vâslelor. Însoţit de un grup 
de preoţi şi călugări şi păzit de şase bărbaţi în zale, Alfred 
debarcă neanunţat şi fără să-l recunoască nimeni. Trecu 
printre mărfurile stivuite pe chei, păşi peste un beţiv care 
dormea la umbră şi se aplecă pentru a intra pe mica poartă 
din zid care dădea spre curtea unui negustor. 

Se îndreptă spre palat. /ZEthelred nu era acolo, fiind 
plecat la vânătoare, dar regele se duse în camera fiicei lui 
şi stătu acolo vreme îndelungată. După aceea cobori 
dealul, în continuare însoţit de clerici, şi veni acasă la noi. 
Eu eram cu oamenii care reparau zidurile, dar Gisela 
fusese anunţată de sosirea regelui şi, bănuind că ar fi 
putut să ne viziteze, pusese să se pregătească o masă cu 
pâine, bere, brânză şi linte fiartă. In meniu nu era şi carne, 
pentru că Alfred nu mânca aşa ceva. Stomacul lui era 
delicat, măruntaiele îi erau chinuite mereu, aşa că se 
convinsese cumva că nu-i făcea bine să mănânce carne. 

Gisela trimisese o servitoare care să mă înştiinţeze de 
sosirea regelui, dar am ajuns acasă destul de târziu. Mi-am 
găsit curtea neagră de sutanele preoţilor printre care se 
aflau părintele Pyrlig şi Osferth, acesta purtând din nou 
veşmântul de călugăr. In timp ce Osferth mă privea cu 
reproş, parcă învinovăţindu-mă că trebuise să revină în 
sânul Bisericii, Pyrlig mă îmbrăţişă. 

— ZEthelred nu te-a pomenit în raportul pe care i l-a dat 
regelui, murmură el cu răsuflarea mirosind a bere. 

— Noi nu eram aici când oraşul a fost cucerit? l-am 
întrebat. 

— După spusele vărului tău, nu, chicoti Pyrlig. Dar i-am 
spus eu adevărul lui Alfred. Intră, te aşteaptă. 


Alfred se afla pe terasa care dădea spre râu, iar gărzile 
lui erau aliniate în spatele său, lângă peretele casei. M-am 
oprit în prag, surprins că faţa lui, de obicei foarte palidă şi 
solemnă, avea o expresie însufleţită. Ba chiar zâmbea. Era 
aplecat spre Gisela şi-i vorbea, iar soţia mea, care era cu 
spatele la mine, asculta. Am rămas locului, admirând o 
privelişte rară - Alfred fericit. La un moment dat bătu în 
genunchiul ei cu arătătorul lui lung şi alb, pentru a 
sublinia ceva. Nu era nimic nepotrivit în gestul lui, doar că 
era foarte neobişnuit pentru el. 

Sau poate că era ceva foarte obişnuit pentru el. Alfred 
fusese un fustangiu faimos înainte de a cădea în mrejele 
creştinismului, iar Osferth era produsul poftelor princiare 
din tinereţe. Lui Alfred îi plăceau femeile frumoase, şi era 
evident că o plăcea pe Gisela. Am auzit-o râzând brusc, iar 
Alfred, flatat de amuzamentul ei, zâmbi timid. Părea să nu- 
l deranjeze faptul că nu era creştină şi că purta o amuletă 
păgână la gât, pur şi simplu era bucuros să se afle în 
compania ei. Am fost tentat să-i las singuri. Nu-l văzusem 
niciodată fericit alături de ZElswith, soţia lui cu limbă de 
nevăstuică, cu faţă de hermină şi cu voce stridentă ca a 
unui sfrâncioc. Însă el se uită întâmplător peste umărul 
Giselei şi mă văzu. Expresia de pe chipul lui se schimbă 
imediat. Îşi îndreptă trupul, deveni rigid şi, fără nicio 
tragere de inimă, îmi făcu semn să mă apropii. 

Am luat taburetul pe care stătea de obicei fiica mea şi 
am auzit un scrâşnet când gărzile lui Alfred îşi scoaseră 
săbiile. Alfred le porunci printr-un gest să le bage la loc, 
având suficientă minte pentru a-şi da seama că, dacă aş fi 
vrut să-l atac, n-aş fi folosit un mic taburet cu trei picioare. 
În semn de respect, i-am dat săbiile mele unui om din 
garda sa, apoi am păşit pe lespezile terasei, apropiindu-mă 
de ei cu taburetul în mână. 

— Lord Uhtred, mă întâmpină el cu răceală. 

— Bun venit în casa noastră, sire. 

I-am făcut o plecăciune, apoi m-am aşezat cu spatele la 
fluviu. 

Rămase tăcut câteva clipe. Purta o mantie maro 


înfăşurată strâns pe trup. O cruce de argint îi atârna la 
gât, iar pe părul care i se rărea avea o coroană simplă, din 
bronz, ceea ce m-a mirat, fiindcă purta rar simbolurile 
regalității,  considerându-le  fleacuri superficiale. Se 
gândise probabil că era bine ca oamenii din Lundene să 
vadă un rege. Observându-mi mirarea, îşi dădu jos 
coroana. 

— Am sperat că saxonii din oraşul nou şi-au abandonat 
casele, spuse el pe un ton de gheaţă. Că s-au mutat aici. 
Aici, ar fi protejaţi de ziduri! De ce nu au venit? 

— Se tem de fantome, sire. 

— Şi tu nu te temi? 

M-am gândit câteva clipe. 

— Ba da, am zis în cele din urmă. 

— Şi totuşi, locuieşti aici, remarcă el arătând spre casă. 

— Noi am împăcat spiritele, îi explică Gisela cu 
blândeţe, iar când regele ridică o sprânceană, îi spuse că 
puneam mâncare şi băutură în curte pentru a întâmpina 
cum se cuvine orice fantomă care ar fi vrut să ne viziteze. 

Alfred îşi frecă ochii. 

— Poate că ar fi mai bine dacă preoţii noştri ar exorciza 
străzile. Dacă ar spune rugăciuni şi le-ar stropi cu apă 
sfinţită. Astfel, am alunga fantomele. 

— Sau dă-mi voie să iau trei sute de oameni şi să distrug 
oraşul nou, am sugerat eu. Dacă le incendiez casele, vor fi 
nevoiţi să locuiască în oraşul vechi. 

Un zâmbet vag îi apăru pe chip, dar dispăru la fel de 
repede precum se ivise. 

— Este greu să-i sileşti pe oameni să se supună fără a 
stârni resentimente. Uneori, cred că n-am cu adevărat 
autoritate decât asupra familiei mele, dar şi de asta mă 
îndoiesc. Lord Uhtred, dacă te las să dezlănţui săbii şi 
lănci în oraşul nou, oamenii de-acolo te vor uri. Lundene 
trebuie să fie un oraş supus, dar şi un bastion al saxonilor 
creştini, iar dacă ajung să ne urască, se vor bucura de 
întoarcerea danezilor, care i-au lăsat în pace. Clătină brusc 
din cap. Îi vom lăsa în plata Domnului, dar nu le construi o 
palisadă. Lasă-i să vină în oraşul vechi de bunăvoie. Acum, 


te rog să mă scuzi, i se adresă el Giselei, dar trebuie să 
vorbim despre nişte lucruri mai neplăcute. 

Alfred îi făcu semn unui om din garda sa, iar acesta 
deschise uşa terasei, lăsându-i să intre pe părintele Beocca 
şi pe un al doilea preot, un om încruntat, cu faţa boţită şi 
cu părul negru, pe nume Erkenwald. Individul mă ura. 
Cândva, încercase să mă trimită la spânzurătoare 
acuzându-mă de piraterie, dar, cu toate că acuzaţiile 
fuseseră întru totul adevărate, reuşisem să scap din 
ghearele lui furioase. Îmi aruncă o privire duşmănoasă în 
vreme ce Beocca dădu cu solemnitate din cap, apoi ambii 
clerici se uitară cu luare-aminte la Alfred. 

— Spune-mi, ce fac Sigefrid, Haesten şi Erik acum? mă 
întrebă Alfred. 

— Sunt în Beamfleot, sire, şi îşi întăresc tabăra. Au 
treizeci şi două de corăbii şi suficienţi oameni pentru 
echipaje. 

— Ai văzut acel loc? vru să ştie părintele Erkenwald. 

Ştiam că cei doi preoţi fuseseră chemaţi pe terasă 
pentru a fi martorii conversaţiei noastre. Veşnic precaut, 
lui Alfred îi plăcea ca asemenea discuţii ori să fie 
consemnate în scris, ori să fie memorate. 

— Nu l-am văzut, am rostit eu cu răceală. 

— Dar spionii tăi l-au văzut? mă întrebă Alfred. 

— Da, sire. 

Se gândi câteva clipe. 

— Corăbiile pot fi incendiate? 

Am clătinat din cap. 

— Au fost duse pe un canal, sire. 

— Trebuie distruse, zise el pe un ton răzbunător, iar 
mâinile lungi şi subţiri i se încleştară în poală. Au atacat 
Contwaraburgul! 

— Am aflat, sire. 

— Au incendiat biserica şi au furat totul! urmă el plin de 
indignare. Cărţile de rugăciuni, crucile, până şi relicvele! 
Se cutremură. În biserică se afla o frunză din smochinul pe 
care lisus Hristos l-a blestemat şi care s-a uscat. Am atins- 
o o dată şi i-am simţit puterea. Se cutremură din nou. Totul 


a fost luat de păgâni! 

Părea pe cale să izbucnească în plâns. N-am spus nimic. 
Beocca începuse să scrie, pana lui zgâriind pergamentul 
pe care îl ţinea într-o poziţie nefirească în mâna paralizată. 

— Ai spus că au treizeci şi două de corăbii? mă întrebă 
Beocca. 

— Asta mi s-a zis ultima dată. 

— Pe canale se poate intra, remarcă Alfred, nefericirea 
dispărându-i brusc. 

— Sire, canalul de la Beamfleot seacă la reflux, i-am 
explicat, iar pentru a ajunge la corăbiile inamicului, ar 
trebui să trecem pe lângă tabăra sa, care se află pe un deal 
la poalele căruia sunt acostate corăbiile. lar conform 
ultimului raport pe care l-am primit, o corabie stă 
permanent de-a curmezişul canalului. Am putea s-o 
distrugem şi să înaintăm în forţă spre celelalte, însă ar fi 
nevoie de o mie de oameni pentru asta, din care cel puţin 
două sute şi-ar pierde viaţa. 

— Chiar ar fi nevoie de o mie de oameni? întrebă el 
sceptic. 

— Din ultimele veşti reiese că Sigefrid are aproape două 
mii de oameni. 

Inchise ochii pentru o clipă. 

— Sigefrid trăieşte? 

— Se simte foarte rău, i-am zis. Primisem majoritatea 
veştilor de la Ulf, negustorul meu danez, căruia îi plăcea 
tare mult argintul cu care-l plăteam. Nu mă îndoiam că Ulf 
primea argint şi de la Haesten şi Erik ca să le spună ce 
făceam eu în Lundene, dar informaţiile pe care mi le 
furniza îşi meritau preţul. Fratele Osferth l-a rănit foarte 
grav, am adăugat. 

Ochii inteligenţi ai regelui se uitară într-ai mei. 

— Osferth, spuse el pe un ton neutru. 

— El a câştigat bătălia, sire. Nu ţi-a zis părintele Pyrlig? 
Când Alfred încuviinţă fără o vorbă, am continuat: Sire, ce 
a făcut Osferth a fost o faptă de vitejie la care eu nu sunt 
sigur că m-aş fi încumetat. A sărit de la mare înălţime şi a 
atacat un războinic faimos, ba a mai şi scăpat cu viaţă. 


Sire, dacă n-ar fi fost Osferth, Sigefrid s-ar fi aflat şi astăzi 
în Lundene, iar eu aş fi zăcut în mormânt. 

— ÎI vrei înapoi? mă întrebă Alfred. 

Răspunsul era nu, desigur, dar Beocca încuviinţă 
imperceptibil din capul lui cărunt, dându-mi de înţeles că 
Osferth nu era dorit în Wintanceaster. Nu-mi plăcea 
tânărul şi, judecând după mesajul tăcut al preotului, 
nimeni din Wintanceaster nu-l plăcea, însă curajul lui 
fusese exemplar. M-am gândit că, în inima sa, Osferth era 
un războinic adevărat. 

— Da, sire, am răspuns, şi în acea clipă Gisela îmi zâmbi. 

— E al tău, zise Alfred. 

Beocca îşi ridică spre cer ochiul teafăr, în semn de 
mulţumire. 

— Şi vreau ca toţi vikingii să fie alungaţi din estuarul 
fluviului Temes, urmă regele. 

Am înălţat din umeri. 

— Nu este asta treaba lui Guthrum? 

Beamfleot se află în Anglia de Est, cu care, oficial, 
aveam relaţii de pace. Alfred păru iritat, probabil pentru că 
folosisem numele danez al lui Guthrum. 

— Regele /Ethelstan a fost informat în legătură cu 
această problemă. 

— Şi nu face nimic? 

— Face promisiuni. 

— Iar vikingii îşi fac de cap pe pământul lui fără a se 
teme că vor fi pedepsiţi, am comentat eu. 

Alfred se burzului. 

— Sugerezi să-i declar război regelui ZEthelstan? 

— Le permite invadatorilor să intre în Wessex, sire, aşa 
că de ce să nu-i întoarcem favoarea? De ce nu trimitem 
corăbii în Anglia de Est pentru a ataca aşezările de pe 
pământul regelui /ZEthelstan? 

Ignorându-mi întrebarea, Alfred se ridică. 

— Cel mai important este să nu pierdem Lundene-ul. 
Întinse o mână spre părintele Erkenwald, care deschise un 
săculeţ de piele şi scoase un pergament sigilat cu ceară. 
Alfred luă pergamentul şi mi-l dădu. Te-am numit 


guvernator militar al acestui oraş. Să nu-l laşi pe inamic 
să-l recucerească! 

— Guvernator militar? 

— Toate trupele şi toţi membrii fyrdului vor fi sub 
comanda ta. 

— Dar oraşul, sire? am vrut eu să ştiu. 

— Va fi un loc cu frică de Dumnezeu, zise Alfred. 

— Îl vom curăța de păcate, interveni părintele 
Erkenwald, şi va fi mai alb decât zăpada. 

— Amin! rosti cu ardoare Beocca. 

— Îl numesc pe părintele Erkenwald episcop de 
Lundene, spuse Alfred, iar el va fi însărcinat cu guvernarea 
civilă. 

Am simţit cum mi se strângea inima. Erkenwald? Care 
mă ura? 

— Şi cum rămâne cu ealdormanul de Mercia? Nu se 
ocupă el de guvernarea civilă aici? 

— Ginerele meu, spuse Alfred pe un ton distant, nu va 
anula numirile făcute de mine. 

— Şi câtă autoritate are aici? 

— Aceasta este Mercia! zise regele bătând cu piciorul în 
terasă. Iar el e conducătorul Merciei! 

— Deci, poate numi un alt guvernator militar? am vrut 
eu să ştiu. 

— Va face întocmai ce-i spun eu! se răsti Alfred cu o 
furie bruscă în voce. lar peste patru zile, continuă el 
recăpătându-şi calmul, ne vom aduna cu toţii şi vom 
discuta despre ce trebuie făcut pentru ca oraşul să fie în 
siguranţă, iar oamenii să trăiască în pace şi cu credinţă în 
Dumnezeu. 

Dădu scurt din cap spre mine, îl înclină spre Gisela, apoi 
o luă spre uşă. 

— Sire, rosti Gisela cu blândeţe, cum se simte fiica ta? 
Am văzut-o ieri şi era plină de vânătăi. 

Privirea lui se îndreptă spre fluviu, unde şase lebede 
pluteau în apa calmă dincolo de tumultul de la spărtura 
podului. 

— Se simte bine, spuse el pe un ton distant. 


— Vânătăile... începu Gisela. 

—A fost întotdeauna o copilă neastâmpărată, o 
întrerupse Alfred. 

— Neastâmpărată? întrebă Gisela pe un ton nesigur. 

— O iubesc, zise Alfred, şi în mod evident aşa era, având 
în vedere neaşteptata pasiune din vocea lui. O iubesc, dar, 
dacă neastâmpărul unui copil este amuzant, la un adult, e 
un păcat. Draga mea /ZEthelflaed trebuie să înveţe a se 
supune. 

— Aşa că învaţă să urască? am întrebat, reluând ideea 
căreia îi dăduse chiar el glas mai devreme. 

— Acum, e măritată, spuse regele, iar datoria ei în faţa 
lui Dumnezeu este să i se supună soţului. Sunt sigur că va 
învăţa asta şi că va fi recunoscătoare pentru lecţia primită. 
E greu să pedepseşti un copil pe care-l iubeşti, dar este un 
păcat să nu-l pedepseşti. Mă rog lui Dumnezeu ca ea să se 
poarte aşa cum se cuvine. 

— Amin! rosti părintele Erkenwald. 

— Doamne ajută! spuse Beocca. 

Gisela nu zise nimic, iar Alfred plecă. 


Ar fi trebuit să-mi dau seama că invitaţia la adunarea de 
la palat era legată de preoţi. Mă aşteptasem la un consiliu 
de război şi la discuţii aprinse despre cum era mai bine să 
curăţăm fluviul Temes de briganzii care infestau estuarul; 
în schimb, după ce mi-am predat săbiile, am fost poftit în 
sala cu coloane unde fusese instalat un altar. Finan şi 
Sihtric erau cu mine. Finan, bun creştin, îşi făcu semnul 
crucii, dar Sihtric, păgân ca mine, mă privi alarmat, de 
parcă se temea de vreo magie religioasă. 

Am suportat slujba. Călugării cântară, preoţii se rugară, 
clopotele răsunară, iar oamenii îngenuncheară. Erau vreo 
patruzeci de bărbaţi în sală, aproape toţi preoţi, însă 
numai o femeie. /JEthelflaed şedea lângă soţul ei. Era 
îmbrăcată într-un veşmânt alb strâns în talie cu o eşarfă 
albastră, iar părul de culoarea grâului era strâns într-un 
coc în care erau prinse flori de verbină. La un moment dat, 
când se întoarse spre tatăl ei, am văzut că ochiul drept îi 


era vânăt. Alfred nu o privi, ci rămase în continuare în 
genunchi şi cu capul aplecat. M-am uitat la el, m-am uitat 
la umerii încovoiaţi ai lui /ZEthelflaed şi m-am gândit la 
Beamfleot şi la cum putea fi stârpit cuibul de viespi de- 
acolo. În primul rând, trebuia să cobor cu o corabie pe 
fluviu şi să văd Beamfleotul cu ochii mei. 

Alfred se ridică brusc, dându-mi speranţa că slujba se 
terminase în sfârşit, dar se răsuci spre noi şi ne ţinu un 
discurs, din fericire scurt. Ne încurajă să ne gândim la 
cuvintele profetului Ezechiel, oricine o fi fost acela. 

— „Atunci, păgânii care au rămas în jurul vostru vor şti 
că Eu, Domnul, am reconstruit locurile în ruină şi am 
cultivat pământul pustiu.” Alfred lăsă jos pergamentul pe 
care erau scrise cuvintele lui Ezechiel, apoi continuă: 
Lundene este din nou un oraş saxon şi, cu toate că e în 
ruină, cu ajutorul lui Dumnezeu îl vom reconstrui. Îl vom 
face un loc al lui Dumnezeu, o lumină pentru păgâni. 

Tăcu, zâmbi grav şi-i făcu semn episcopului Erkenwald, 
care, purtând pe umeri o pelerină albă cu panglici roşii pe 
care fuseseră brodate cruci argintii, se ridică să-şi înceapă 
predica. Am gemut. În loc să discutăm despre alungarea 
duşmanilor de pe fluviu, eram torturați cu slujbe 
plictisitoare. 

Mă deprinsesem de mult să ignor slujbele. Am avut 
ghinionul să ascult multe, dar cuvintele preoţilor cădeau în 
jurul meu ca ploaia de pe un acoperiş nou. Totuşi, la 
câteva minute după ce Erkenwald luă cuvântul, am devenit 
atent. 

Pentru că nu predica despre reconstruirea oraşelor din 
ruine şi nici măcar despre păgânii care amenințau 
Lundene-ul, ci i se adresa lui Æthelflaed. 

Stătea lângă altar şi ţipa. A fost întotdeauna un om 
furios, dar, în acea zi de primăvară, în acea veche sală 
romană, se dovedi plin de o furie pătimaşă. Spuse că 
Dumnezeu vorbea prin intermediul lui. Că Dumnezeu avea 
un mesaj, iar cuvântul lui Dumnezeu nu putea fi ignorat, 
altminteri pucioasa şi focul iadului aveau să distrugă toată 
omenirea. Nu pomeni numele lui /Ethelflaed, dar se uita fix 


la ea, şi nimeni nu se îndoia că mesajul zeului creştin îi era 
adresat sărmanei fete. Se părea că Dumnezeu se ostenise 
chiar să scrie mesajul într-o carte de rugăciuni. Erkenwald 
înşfăcă tomul de pe altar, îl ridică astfel încât lumina care 
intra prin gaura pentru fum din acoperiş să cadă pe el, 
apoi îl deschise şi citi cu voce tare: 

— Trebuie să fie modestă! Îşi înălţă privirea şi se uită 
urât la /Ethelflaed. Castă! Să aibă grijă de casă! Să fie 
bună! Să se supună soţului ei! Acestea sunt cuvintele lui 
Dumnezeu. Asta îi cere Dumnezeu unei femei! Să fie 
modestă, castă, să aibă grijă de casă, să fie supusă! 
Dumnezeu ne-a vorbit! Aproape că se crispă de extaz când 
rosti ultima propoziţie. Dumnezeu încă ne vorbeşte! Işi 
ridică privirea spre tavan ca şi cum şi-ar fi putut zări zeul 
uitându-se prin gaura din acoperiş. Dumnezeu ne vorbeşte! 

Predică mai bine de o oră. Stropii salivei împroşcate se 
zăreau în fasciculul de lumină care cădea prin gaura 
pentru fum. Se ploconi, ţipă, se cutremură. Şi reveni iar şi 
iar la cuvintele din cartea de rugăciuni care spuneau că 
soțiile trebuie să li se supună soţilor. 

— Să fie supusă! strigă el, apoi tăcu. 

Am auzit o bufnitură din vestibul, când una dintre gărzi 
îşi sprijini scutul de perete. 

— Să fie supusă! strigă Erkenwald din nou. 

Æthelflaed îşi ţinea fruntea sus. Din câte îmi dădeam 
seama, se uita direct la preotul nebun şi plin de răutate 
care acum era episcopul şi conducătorul Lundene-ului. 
ZEthelred se foia lângă ea; când am reuşit să-i zăresc faţa, 
am văzut că era foarte plin de sine şi satisfăcut. 
Majoritatea bărbaţilor păreau plictisiţi, unul singur, şi 
anume părintele Beocca, părând să dezaprobe predica 
episcopului. La un moment dat îmi întâlni privirea şi mă 
făcu să zâmbesc când ridică indignat o sprânceană. Sunt 
sigur că Beocca nu dezaproba mesajul, dar gândea că n-ar 
fi trebuit transmis într-un mod atât de public. Alfred privea 
senin spre altar, unde episcopul vorbea cu emfază, însă 
pasivitatea lui era doar o mască, întrucât acea predică 
înverşunată n-ar fi putut fi rostită fără ştiinţa şi 


permisiunea regelui. 

— Să fie supusă! strigă Erkenwald din nou, înălţându-şi 
privirea spre cer de parcă acel ultim cuvânt era soluţia la 
toate problemele omenirii. 

Regele dădu mulţumit din cap. Am avut impresia că 
Alfred nu doar aprobase predica lui Erkenwald, ci o şi 
ceruse. Să se fi gândit că o admonestare publică ar fi 
scăpat-o pe ZEthelflaed de bătaie? Cu certitudine, mesajul 
era în ton cu filosofia lui Alfred: el credea că un regat nu 
putea înflori decât dacă era guvernat de legi, condus de o 
formă de guvernământ şi supus lui Dumnezeu şi regelui. 
Dar putea să vadă vânătăile fiicei lui şi să le aprobe? Işi 
iubise întotdeauna copiii. Eu îi văzusem crescând şi îl 
văzusem pe Alfred jucându-se cu ei, însă religia lui chiar îi 
permitea s-o umilească pe fiica pe care o iubea? Uneori, 
când mă rog zeilor mei, le mulţumesc cu ardoare că m-au 
lăsat să scap de zeul lui Alfred. 

În cele din urmă, Erkenwald rămase fără cuvinte. Urmă 
o pauză, apoi Alfred se ridică şi se întoarse spre noi. 

— Cuvântul Domnului! rosti el zâmbind. Preoţii 
murmurară rugăciuni scurte, apoi Alfred clătină din cap ca 
şi cum şi-ar fi alungat gândurile religioase. Oraşul 
Lundene aparţine acum Merciei. Pe fundalul murmurului 
aprobator din sală, adăugă: Am încredinţat guvernarea 
civilă episcopului Erkenwald. Se întoarse să-i zâmbească 
episcopului, care surâse cu superioritate şi făcu o 
plecăciune. Şi am încredinţat guvernarea militară lordului 
Uhtred, care va răspunde de apărarea oraşului, continuă 
Alfred uitându-se la mine. g 

Eu nu am făcut nicio plecăciune. In clipa aceea, 
ZEthelflaed se răsuci. Cred că nu ştiuse că eram acolo, dar, 
auzindu-mi numele, se întoarse şi mă privi. l-am făcut cu 
ochiul, iar pe chipul ei învineţit apăru un zâmbet. ZEthelred 
nu observă scena, căci mă ignora ostentativ. 

— Desigur, urmă Alfred cu vocea brusc rece ca gheaţa, 
deoarece văzuse că-i făcusem cu ochiul lui /ZEthelflaed, 
oraşul este condus de iubitul meu ginere. Cu timpul, va 
deveni o parte prețioasă a posesiunilor sale, însă, pentru 


moment, a acceptat cu amabilitate ca Lundene-ul să fie 
administrat de oameni cu experienţă din suita mea. Cu alte 
cuvinte, o fi aparţinut Lundene-ul Merciei, dar Alfred nu 
avea nicio intenţie să-l lase din mână. Episcopul Erkenwald 
are autoritatea de a stabili şi încasa taxe, explică regele. O 
treime din bani vor fi cheltuiţi pentru guvernarea civilă, o 
treime vor reveni Bisericii, iar restul vor fi cheltuiţi pentru 
apărarea oraşului. Şi ştiu că, sub conducerea episcopului 
şi cu ajutorul lui Dumnezeu cel Atotputernic, vom reuşi să 
clădim un oraş care să-l cinstească pe Hristos şi biserica 
Lui. 

Aproape toţi cei prezenţi erau thegni mercieni care 
fuseseră chemaţi la Lundene pentru a-l întâlni pe Alfred. 
Aldhelm era printre ei, cu faţa încă înnegrită şi 
însângerată de loviturile mele. Se uitase la mine o dată, 
dar îşi întorsese repede privirea. lInvitaţia fusese 
neaşteptată, aşa că doar câţiva thegni făcuseră călătoria 
până la Lundene. Îl ascultau cu destulă politeţe pe Alfred, 
dar făceau eforturi vizibile pentru a se decide pe care din 
cei doi stăpâni să-l aleagă. Nordul Merciei era sub 
stăpânire daneză, în vreme ce partea sudică, care avea o 
graniţă comună cu Wessexul, putea fi numită pământ 
saxon liber, însă incursiunile vikingilor erau permanente 
acolo. Un thegn mercian care dorea să rămână în viaţă, 
care dorea ca fiicele lui să nu ajungă sclave şi care dorea 
ca vitele să nu-i fie luate trebuia să le plătească tribut 
danezilor şi taxe lui ZEthelred, care, fiindcă moştenise mult 
pământ, se căsătorise cu fiica regelui Wessexului şi se 
trăgea dintr-un neam de viţă nobilă, era considerat cel mai 
de seamă dintre thegnii mercieni. Ar fi putut să-şi spună 
rege dacă voia, şi nu mă îndoiesc că voia, însă Alfred nu 
dorea asta, iar /Ethelred nu însemna nimic fără Alfred. 

— Intenţia noastră este să scăpăm Mercia de invadatorii 
păgâni, spuse Alfred. Pentru asta, trebuie să consolidăm 
Lundene-ul şi să punem capăt raidurilor danezilor pe 
fluviul Temes. Ei bine, cum vom reuşi să păstrăm Lundene- 
ul? 

Răspunsul era evident, dar asta nu împiedică stârnirea 


unei discuţii generale, în care toţi băteau câmpii, începând 
să se certe în privinţa numărului de oameni necesari 
pentru a apăra zidurile. Nu m-am amestecat. M-am 
sprijinit de peretele din spate şi i-am studiat pe thegni, 
dorind să văd care erau entuziasmați şi care erau 
rezervaţi. Episcopul Erkenwald se uita din când în când la 
mine, evident întrebându-se de ce nu interveneam să-mi 
etalez cunoştinţele, însă am rămas tăcut. ZEthelred ascultă 
cu atenţie, şi la final trase concluzia discuţiei. 

— Sire, rosti el cu însufleţire, oraşul are nevoie de o 
garnizoană formată din două mii de oameni. 

— Mercieni, zise Alfred. Acei oameni trebuie să fie 
mercieni. 

— Desigur, încuviinţă ZEthelred fără ezitare. 

Am remarcat că mulţi dintre thegni îl priveau cu 
îndoială. Şi Alfred văzu asta, aşa că mi se adresă: 

— Aceasta este responsabilitatea ta, lord Uhtred. Nu ai 
nicio opinie? 

A fost cât pe ce să casc, dar am izbutit să mă abţin. 

— Am ceva mai bun decât o opinie, sire. ţi pot oferi 
fapte. 

Alfred ridică o sprânceană şi izbuti să-mi arunce o 
privire dezaprobatoare în acelaşi timp. 

— Ei bine? întrebă el iritat, văzând că făceam o pauză 
prea lungă. 

— Patru oameni la distanţă de o prăjină, am spus. 

O prăjină avea aproximativ şase paşi, iar repartizarea a 
patru oameni la o prăjină nu era ideea mea, ci a lui Alfred. 
Când poruncise construirea burgurilor, calculase cu 
meticulozitate câţi oameni erau necesari pentru apărarea 
unuia, iar rezultatul depindea de lungimea zidurilor. 
Zidurile Cocchamului aveau o lungime de o mie patru sute 
de paşi, aşa că foloseam pentru apărare o mie de oameni 
din gărzile mele şi din fyrd. Însă Cocchamul era un burg 
mic, pe când Lundene era un oraş. 

— Şi ce lungime au zidurile Lundene-ului? vru Alfred să 
ştie. 

M-am uitat la ZEthelred ca şi cum aş fi aşteptat să dea el 


răspunsul. La rândul lui, Alfred îşi privi stăruitor ginerele. 
ZEthelred se gândi o clipă, apoi, în loc să spună adevărul, şi 
anume că nu ştia, îşi dădu cu presupusul. 

— Opt sute de prăjini, sire? 

— Partea dinspre uscat a zidului, l-am întrerupt eu cu 
asprime, are şase sute nouăzeci şi două de prăjini. Partea 
dinspre fluviu are trei sute cincizeci şi opt. In total, zidul 
care trebuie apărat, sire, are o mie cinci sute de prăjini. 

— Asta înseamnă patru mii două sute de oameni, zise 
imediat episcopul Erkenwald. 

Mărturisesc că am fost impresionat; mie îmi luase mult 
timp până să ajung la acel număr şi nu fusesem sigur că 
socoteala era corectă până nu o făcuse şi Gisela. 

— Sire, niciun duşman nu poate ataca simultan peste 
tot, aşa încât cred că oraşul poate fi apărat de o 
garnizoană formată din trei mii patru sute de oameni, am 
spus. 

Unul dintre thegnii mercieni scoase un şuierat 
dezaprobator. 

— Asta înseamnă cu o mie în plus faţă de garnizoana de 
la Wintanceaster, sire, am subliniat eu. 

Desigur, diferenţa era că Wintanceasterul se afla într-un 
comitat loial din Wessex, unde oamenii erau obişnuiţi să-şi 
facă datoria în fyrd. 

— Şi de unde-i iei pe aceşti luptători? se interesă un 
mercian. 

— De la voi, am rostit eu cu asprime. 

— Dar... începu thegnul, apoi renunţă. 

Dorise să spună că fyrdul mercian nu era bun de nimic. 
Nu mai fusese folosit de mult în luptă, căci orice încercare 
de a-l strânge ar fi atras atenţia căpeteniilor daneze care 
stăpâneau nordul Merciei, aşa că acei oameni se 
învăţaseră să nu atragă atenţia şi să fie tăcuţi. Erau ca 
nişte ogari scoțieni care tremurau ascunşi în tufe, 
temându-se să nu atragă lupii. 

— Dar, nimic! am strigat. Dacă un bărbat nu contribuie 
la apărarea ţării sale, atunci este un trădător. Ar trebui să 
fie deposedat de pământ şi ucis, iar membrii familiei lui să 


devină sclavi. 

M-am gândit că Alfred ar fi putut obiecta la acele 
cuvinte, însă nu făcu niciun comentariu, ba chiar încuviinţă 
din cap. Eu eram sabia din teaca lui, iar el era evident 
încântat că îmi arătasem oţelul pentru câteva clipe. 
Mercienii nu spuseră nimic. 

— De asemenea, vom avea nevoie şi de oameni pentru 
corăbii, sire, am adăugat. 

— Corăbii? se miră Alfred. 

— Corăbii? repetă Erkenwald. 

— Avem nevoie de echipaje, le-am explicat. Capturasem 
douăzeci şi una de corăbii când cucerisem Lundene-ul, din 
care şaptesprezece erau de luptă. Celelalte erau mai 
greoaie, construite pentru comerţ, dar puteau fi utile. Am 
corăbiile, am continuat eu, însă au nevoie de echipaje, iar 
acele echipaje trebuie formate din războinici pricepuţi. 

— Vrei să aperi oraşul cu corăbii? mă întrebă Erkenwald 
sfidător. 

— Dar banii tăi de unde crezi că vor veni? Din taxe! Însă 
niciun negustor nu îndrăzneşte să navigheze până aici, aşa 
că trebuie să curăţ estuarul de corăbiile inamice. Asta 
înseamnă să-i ucid pe pirați, lucru pentru care am nevoie 
de echipaje de războinici. li pot folosi pe cei din garda 
mea, dar alţii vor trebui să-i înlocuiască în garnizoana 
oraşului. 

— Am nevoie de corăbii, interveni ZEthelred brusc. 

ZEthelred avea nevoie de corăbii? Eram atât de surprins, 
încât n-am spus nimic. Treaba vărului meu era să apere 
sudul Merciei şi să-i împingă pe danezi spre nord, iar asta 
însemna să lupte pe uscat. Şi acum, avea brusc nevoie de 
corăbii? Ca să facă ce? Să dea la vâsle pe imaşuri? 

— Sire, zise  /ZEthelred cu o voce domoală şi 
respectuoasă, zâmbind în timp ce vorbea, aş sugera ca 
toate corăbiile aflate la vest de pod să-mi fie date mie 
pentru a le folosi în slujba ta. Făcând o plecăciune, 
adăugă: lar vărul meu să le primească pe cele care se 
găsesc la est de pod. 

— Asta... am început, dar Alfred mă întrerupse ferm: 


— E corect aşa. ; 

Nu era deloc corect, era ridicol. In aval de pod erau 
numai două corăbii de luptă, faţă de cincisprezece în 
amonte. Prezenţa celor cincisprezece corăbii sugera că, 
înainte să-l alungăm, Sigefrid plănuise un atac major în 
Wessex, iar eu aveam nevoie de acele corăbii pentru a 
curăța estuarul de inamici. Însă Alfred, dornic să fie văzut 
susţinându-şi ginerele, îmi ignoră obiecțiile. 

— Vei folosi corăbiile pe care le ai, lord Uhtred, iar eu îţi 
voi da şaptezeci de oameni din garda mea ca să formezi 
echipajul uneia dintre ele. 

Deci, trebuia să-i gonesc pe danezi din estuar cu numai 
două corăbii? Abătut, m-am sprijinit de perete în vreme ce 
discuţia continua monoton. Se vorbea în special despre 
nivelul taxelor vamale care urmau să fie impuse şi despre 
cât de mult aveau să fie taxate comitatele vecine, iar eu m- 
am întrebat din nou de ce nu mă aflam în nord, unde sabia 
unui bărbat nu trebuia să se supună nimănui, unde nu prea 
existau legi şi unde se râdea mult. 

Când întâlnirea luă sfârşit, episcopul Erkenwald mă 
încolţi. Tocmai îmi prindeam cingătoarea de care atârnau 
săbiile când el îşi ridică spre mine ochii mici ca nişte 
mărgele. 

— Ar trebui să ştii că m-am opus numirii tale. 

— Şi eu m-aş fi opus numirii tale, i-am replicat eu 
posomorât şi încă furios că /Ethelred îmi furase 
cincisprezece corăbii. 

— Dumnezeu s-ar putea să nu binecuvânteze un 
războinic păgân, dar regele, cu înţelepciunea lui, te 
consideră un soldat destoinic. 

— Iar înţelepciunea lui Alfred este faimoasă, am zis eu 
pe un ton binevoitor. 

— Am vorbit cu lordul ZEthelred, continuă el fără să-mi 
bage în seamă remarca, şi a fost de acord să emit ordine 
de chemare la oaste pentru comitatele din jurul Lundene- 
ului. Ai vreo obiecţie? 

Erkenwald voia să spună că acum avea puterea de a 
aduna fyrdul. Aş fi preferat s-o am eu, dar mă îndoiam că 


ZEthelred ar fi acceptat. Totuşi, nu credeam că Erkenwald, 
aşa nesuferit cum era, i-ar fi fost neloial lui Alfred. 

— N-am nicio obiecţie, am spus. 

— Atunci, îl voi informa pe lordul ZEthelred că am 
consimţământul tău. 

— lar când vei vorbi cu el, spune-i să nu-şi mai bată 
soţia. 

Erkenwald tresări de parcă i-aş fi dat o palmă. 

— Este datoria lui creştinească să-şi disciplineze soţia, 
spuse rigid episcopul, iar datoria ei e să se supună. Nu mi- 
ai ascultat predica? 

— Fiecare cuvânt, te asigur. 

— A căutat-o cu lumânarea, mormăi Erkenwald. Are un 
spirit rebel, îl tot sfidează! 

— Abia dacă a ieşit din copilărie, şi este o copilă 
însărcinată. 

— lar nerozia este adânc înrădăcinată în inima unui 
copil, acestea sunt cuvintele Domnului! Şi ce spune 
Dumnezeu că trebuie făcut în privinţa neroziei unui copil? 
Că băţul corecţiei trebuie s-o alunge! Episcopul se 
cutremură brusc. Asta trebuie făcut, lord Uhtred! Trebuie 
să baţi un copil ca să-l înveţi supunerea. Un copil învaţă 
prin suferinţă, iar acea copilă însărcinată trebuie să înveţe 
care este datoria ei. Asta doreşte Dumnezeu! Domnul fie 
lăudat! 

Săptămâna trecută am aflat că vor să-l sanctifice pe 
Erkenwald. Nişte preoţi au venit la casa mea de pe ţărmul 
mării nordice şi mi-au spus că sunt cât pe ce să ard în focul 
iadului. Au zis că tot ce trebuie să fac este să mă căiesc, 
după care voi ajunge în rai şi voi trăi în binecuvântata 
companie a sfinţilor. 

Insă prefer să ard până când timpul însuşi va arde. 


Sapte 


3 


Apa picura de pe vâslele noastre, stropii vălurind uşor 
marea formată parcă din lespezi de lumină care se mişcau 
încet şi se  despărţeau, apoi se reîntâlneau şi se 
suprapuneau. 

Corabia noastră plutea tăcută pe acea lumină 
mişcătoare. 

Spre est, cerul era parcă din aur topit, revărsându-se pe 
lângă un grup de nori scăldat în soare, pe când restul era 
albastru. Albastru-deschis spre răsărit, albastru-închis spre 
apus, unde noaptea fugea către pământurile necunoscute 
aflate dincolo de ocean. 

Spre sud se vedea ţărmul jos al Wessexului. Era verde şi 
maroniu, lipsit de copaci şi nu foarte îndepărtat, însă nu 
intenţionam să mă apropii, pentru că marea luminoasă 
ascundea depuneri de aluviuni şi bancuri de nisip. Deşi 
vântul nu sufla deloc şi vâslele noastre se odihneau, ne 
îndreptam necontenit spre est, purtaţi de maree şi de 
curentul puternic al fluviului. Acesta era estuarul lui 
Temes - o mare întindere de apă, mâl, nisip şi teroare. 

Corabia noastră nu avea niciun nume, iar pe etravă şi pe 
etambou nu se aflau capete de fiare. Era o corabie 
comercială, una dintre cele două capturate la Lundene, 
lată, greoaie, lentă şi cu pântecul mare. Avea o velă, însă 
aceasta era strânsă pe vergă, iar verga era în furcheţii săi. 
Am plutit duşi de maree către zorii aurii. 

Stăteam în picioare, cu mâna dreaptă pe vâsla de 
cârmit. Eram îmbrăcat cu cămaşa de zale, dar nu aveam 
coiful pe cap. Cingătoarea cu cele două săbii îmi era prinsă 
la brâu, însă, la fel ca zalele, era ascunsă sub o mantie 
murdară din lână maro. Pe bănci se aflau doisprezece 
vâslaşi, Sihtric era alături de mine, un om stătea pe puntea 
de la proră, şi niciun membru al echipajului nu avea la 
vedere nici armura, nici armele. 


Păream a ne afla pe o corabie de negoţ, navigând de-a 
lungul coastei Wessexului cu speranţa că nimeni de pe 
ţărmul nordic al estuarului nu avea să ne zărească. 

Ei ne văzuseră însă. 

Şi o corabie de pirați ne urmărea. 

Oamenii săi vâsleau la nord de noi, aşteptând ca noi să 
întoarcem şi să căutăm scăpare în amonte, împotriva 
refluxului. Se afla cam la o milă distanţă, iar eu am reuşit 
să-i zăresc etrava scundă, pe care se găsea capul unei 
fiare. Nu se grăbea. Căpitanul corabiei putea să vadă că nu 
vâsleam şi probabil lua asta drept un semn de panică. 
Credea că discutam despre cum era mai bine să facem. 
Vâslele sale se scufundau lent, dar fiecare mişcare apropia 
rapid de noi acea corabie îndepărtată, tăindu-ne 
retragerea spre larg. 

Finan, care manevra una dintre vâslele de cârmit de la 
pupa, se uită peste umăr. 

— Un echipaj de cincizeci de oameni? sugeră el. 

— S-ar putea să fie mai mulţi, am zis. 

— Cât de mulţi? 

— Vreo şaptezeci. 

Noi eram patruzeci şi trei, dar numai cincisprezece se 
aflau pe punte, restul fiind ascunşi în cală, unde se ţineau 
în mod obişnuit mărfurile. Oamenii ascunşi erau acoperiţi 
cu o velă veche, care făcea să pară că transportam sare 
sau cereale, adică o încărcătură care trebuia ferită de 
ploaie şi de apa împroşcată de valuri. 

— O să fie o luptă pe cinste dacă sunt şaptezeci, zise 
Finan încântat. 

— N-o să fie nicio luptă, căci ei nu sunt pregătiţi pentru 
riposta noastră. 

Era adevărat. Păream victime uşoare, o mână de oameni 
pe o corabie greoaie. Când nava piraţilor se lipea de a 
noastră, zece oameni urmau să sară la bordul nostru, în 
vreme ce restul echipajului avea să privească măcelul. Cel 
puţin, asta speram. Desigur, privitorii aveau să fie 
înarmaţi, însă nu aveau să se aştepte la o bătălie, iar 
oamenii mei erau mai mult decât pregătiţi. 


— Nu uitaţi, am strigat eu cu putere, pentru ca şi cei de 
sub velă să mă audă, trebuie să-i ucidem pe toţi! 

— Chiar şi pe femei? întrebă Finan. 

— Pe femei, nu, am zis, deşi mă îndoiam că erau femei la 
bordul acelei corăbii. 

Sihtric, care stătea pe vine lângă mine, se ridică. 

— De ce să-i ucidem pe toţi, milord? 

— Ca să prindă teamă de noi, i-am răspuns. 

Auriul de pe cer pălea pe măsură ce soarele se înălța 
deasupra norilor. Imaginea reflectată a corabiei inamice 
era prelungă pe apa sclipitoare, care se unduia lent. 

— Vâslele de la tribord în apă! am strigat. Vâsliţi cu 
stângăcie! 

Oamenii rânjiră şi începură să vâslească neîndemânatic, 
mai mult împroşcând apă. Prora se întoarse lent spre 
fluviu, dând impresia că încercam să scăpăm în amonte. 
Dacă am fi fost atât de inocenți şi vulnerabili cum păream, 
inteligent ar fi fost să vâslim spre ţărmul sudic, să punem 
corabia pe uscat şi să fugim pentru a ne salva vieţile, însă 
noi am întors şi am început să vâslim împotriva refluxului 
şi a curentului. Vâslele noastre se loveau una de alta, 
făcându-ne să părem nişte proşti nepricepuţi şi speriaţi. 

— A muşcat momeala, le-am spus vâslaşilor, cu toate că, 
prora noastră fiind îndreptată acum spre vest, puteau 
vedea şi singuri că inamicii începuseră să vâslească din 
greu. Vikingii veneau direct spre noi; vâslele lor se ridicau 
şi coborau ca nişte aripi, iar apa înspumată se învolbura la 
pupa în vreme ce, cu fiecare opintire a vâslelor, corabia se 
apropia rapid de noi. 

Am continuat să ne prefacem panicaţi. Vâslele noastre 
se tot loveau una de alta, aşa că nu înaintam mai deloc, ci 
doar agitam neîndemânatici apa în jurul nostru. Doi 
pescăruşi dădură roată catargului scund şi gros, ţipetele 
lor răsunând triste în dimineaţa senină. Departe spre est, 
unde cerul era înnegrit de fumul Lundene-ului, care se afla 
dincolo de orizont, am văzut un minuscul beţişor negru - 
catargul altei corăbii. Venea spre noi, şi mi-am dat seama 
că şi cei de pe corabia inamică o văzuseră şi se întrebau 


dacă erau prieteni sau duşmani. 

Nu că ar fi contat, pentru că vikingii aveau nevoie doar 
de cinci minute ca să captureze mica noastră corabie 
comercială, iar cea aflată la vest ar fi avut nevoie de 
aproape o oră până când refluxul şi vâslitul în forţă s-o 
aducă în locul unde noi chipurile ne luptam să scăpăm. 
Corabia vikingilor se apropia repede, vâslele ei mişcându- 
se minunat la unison, însă faptul că se deplasa cu viteză 
însemna că vâslaşii aveau să fie obosiţi şi nepregătiţi 
pentru luptă în momentul abordajului. Pe etrava înaltă 
trona capul unui vultur cu ciocul deschis vopsit în roşu, de 
parcă pasărea tocmai sfâşiase carnea însângerată a unei 
victime, iar sub acel cap sculptat, se înghesuiau pe punte 
vreo zece oameni înarmaţi. Ei erau cei care trebuiau să 
sară la bordul corabiei noastre şi să ne ucidă. 

Douăzeci de vâsle pe o parte însemnau patruzeci de 
oameni. Cei care urmau să ne atace erau cam zece, deşi 
era greu să numeri nişte oameni care stăteau atât de 
înghesuiți unul în altul, iar alţi doi se aflau la cârmă. 

— Sunt între cincizeci şi şaizeci, am strigat eu. 

Vâslaşii inamici nu purtau zale. Cum nu se aşteptau să 
lupte, cei mai mulţi dintre ei aveau probabil săbiile la 
picioare şi scuturile adunate în cală. 

— Opriţi vâslitul! am strigat. Vâslaşi, ridicaţi-vă! 

Corabia cu cap de vultur era aproape acum. Auzeam 
scârţâitul furcheţilor în care se sprijineau  vâslele, 
bolborositul stropilor împroşcaţi de rame, foşnetul mării la 
despicarea apei de către etravă. Vedeam lamele 
strălucitoare ale securilor, feţele acoperite de coifuri ale 
oamenilor care credeau că ne vor ucide şi nervozitatea de 
pe chipul cârmaciului care încerca să lipească dintr-o 
mişcare corabia de a noastră. Vâslaşii vikingi se opintiră 
pentru ultima oară, apoi căpitanul lor le porunci să ridice 
vâslele la bord. Corabia lor se năpusti spre a noastră cu 
apa prelingându-i-se de pe etravă, iar oamenii de pe 
puntea de la pupa îşi înălţară scuturile în timp ce 
cârmaciul îndreptă prora astfel încât să se prelingă pe 
lângă bordul vasului nostru. Am aşteptat o clipă, am 


aşteptat până când duşmanul nu ne-ar mai fi putut evita, 
apoi ne-am dezvăluit ambuscada. 

— Acum! am răcnit. 

Vela fu trasă la o parte, şi mica noastră corabie se umplu 
brusc cu oameni înarmaţi. Mi-am dat jos mantia în timp ce 
Sihtric îmi aducea coiful şi scutul. Cineva strigă un 
avertisment pe corabia inamică, iar cârmaciul se opinti cu 
toată forţa în vâslă, reuşind să vireze puţin, însă era prea 
târziu. Peste câteva clipe, prora sa frânse cu zgomot 
vâslele noastre. 

— Acum! am strigat din nou. 

Clapa, omul meu de la prora, aruncă o gheară pentru a 
trage inamicul în îmbrăţişarea noastră. Gheara trecu peste 
bordul corabiei duşmane şi se înfipse în el, Clapa trase cu 
forţă, iar avântul iniţial o făcu să se legene şi să se 
lovească de flancul nostru. Oamenii mei săriră imediat la 
bordul său. Făceau parte din garda mea, erau războinici 
experimentati, îmbrăcaţi în zale şi dornici să ucidă, şi se 
năpustiră ca o furtună printre vâslaşii fără zale, total 
nepregătiţi pentru luptă. Cei care se pregătiseră să ne 
captureze nava ezitară când cele două corăbii se loviră. I- 
ar fi putut ataca pe oamenii mei, care deja ucideau; în 
schimb, căpetenia lor le strigă să sară pe corabia noastră. 
Spera să-i atace pe luptătorii mei din spate, ceea ce era o 
tactică destul de isteaţă, doar că noi mai aveam suficienţi 
oameni la bord pentru a-i dejuca planul. 

— Ucideţi-i pe toţi! am urlat. 

Un danez, presupun că era danez, încercă să sară pe 
puntea unde mă aflam, însă eu pur şi simplu l-am lovit cu 
scutul, iar el căzu între corăbii, zalele trăgându-l 
instantaneu pe fundul mării. Ceilalţi vikingi pregătiţi să ne 
atace ajunseseră la băncile de la pupa ale vâslaşilor, unde 
se băteau cu oamenii mei şi-i înjurau. Eu mă aflam 
deasupra, în spatele lor, alături de Sihtric, şi am fi putut 
rămâne în siguranţă pe puntea cârmei, dar nu-ţi conduci 
oamenii eschivându-te de la luptă. 

— Rămâi aici, i-am spus lui Sihtric, după care am sărit 
spre ei. 


În timpul saltului am scos un răcnet provocator, iar un 
bărbat înalt se răsuci spre mine. Avea o aripă de vultur pe 
coif, braţele îi străluceau de câte brățări purta şi pe scutul 
lui era pictat un vultur. Mi-am dat seama că a lui era 
corabia inamică. Era un lord viking cu barbă blondă şi ochi 
căprui şi avea o secure cu coadă lungă. Repezi spre mine 
lama deja înroşită, dar eu am parat lovitura cu scutul. Îşi 
cobori arma în ultima clipă pentru a-mi reteza gleznele, 
însă, prin bunăvoința lui Thor, corabia se clătină, iar 
securea nimeri în bordul corabiei de negoţ. 

M-aş fi aşteptat să cadă, dar se împletici îndărăt, 
sprijinindu-se de oamenii lui, şi rămase în picioare. Mi-am 
repezit sabia spre gleznele lui, însă Răsuflarea-Şarpelui 
scrâşni pe metal. La fel ca ale mele, cizmele lui aveau 
protecţii din benzi metalice. Securea descrise un arc de 
cerc şi-mi lovi scutul, iar scutul lui se opuse sabiei mele, 
dubla lovitură împingându-mă spre spate. Când m-am izbit 
cu umerii de marginea punţii cârmei vikingul mă atacă din 
nou, încercând să mă doboare. Am remarcat în treacăt că 
Sihtric, încă aflat pe mica punte de la pupa, îl lovi pe 
adversarul meu cu sabia, însă lama ricoşă în coiful 
danezului, ajungând pe umărul lui înzăuat. Profitând de 
faptul că-mi pierdusem echilibrul, acesta îmi trase un 
picior în genunchi, făcându-mă să cad. A 

— Rahatule! mârâi el, apoi se trase îndărăt. In spatele 
său, oamenii lui mureau, însă mai avea timp să mă ucidă 
înainte să moară şi el. Sunt Olaf Gheară-de-Vultur, îmi 
spuse cu mândrie, şi ne vom întâlni în palatul morţilor. 

— Uhtred de Bebbanburg, am rostit eu. 

Încă nu reuşisem să mă ridic când el îşi înălţă securea, 
moment în care scoase un urlet. 

Căzusem cu intenţie. Era mai greu decât mine şi mă 
încolţise, iar eu ştiam că avea să mă tot atace şi că nu voi 
reuşi să-l dau la o parte din calea mea; pe deasupra, 
loviturile de sabie directe erau inutile din pricina armurii 
lui de calitate şi a coifului strălucitor. În schimb, din acea 
poziţie am repezit Răsuflarea-Şarpelui în sus, pe sub 
cămaşa de zale, în vintrele neprotejate, şi m-am ridicat 


odată cu sabia, despicându-i burta în vreme ce sângele lui 
inunda puntea între noi. Se holbă la mine cu ochii măriţi şi 
cu gura căscată, iar securea îi scăpă din mână. Eram deja 
în picioare când se prăbuşi cuprins de convulsii, moment 
în care i-am smuls sabia din trup. l-am văzut mâna căutând 
coada securii, aşa că am împins-o cu vârful cizmei spre el. 
În clipa în care degetele lui se îndoiră în jurul lemnului, 1l- 
am ucis înfigându-i sabia rapid în gât. Alt şuvoi de sânge se 
revărsă pe puntea corabiei. 

Din această descriere pare să fi fost o luptă uşoară. Nu a 
fost deloc aşa. E adevărat că am căzut anume, dar Olaf m-a 
făcut să cad, şi eu, în loc să încerc să-mi păstrez echilibrul, 
am preferat să mă las la pământ. Ajuns la bătrânețe, 
uneori mă trezesc lac de sudoare amintindu-mi clipele în 
care am păcălit moartea. Aceasta este una dintre ele. Oare 
să nu se fi întâmplat chiar aşa? Vârsta întunecă multe 
lucruri. Probabil că se auzeau ropot de picioare pe punte, 
icnetele bărbaţilor când loveau şi gemetele răniților. 
Probabil că se simţea duhoarea din santina împuţită. Imi 
amintesc teama pe care am simţit-o când am căzut, felul 
cum mi s-a strâns stomacul, panica înnebunitoare stârnită 
de iminenţa morţii. A fost doar un moment din viaţă, care a 
trecut repede, un vârtej de lovituri şi panică, o luptă pe 
care nu merita s-o ţii minte. Cu toate astea, Olaf Gheară- 
de-Vultur încă mă poate trezi pe întuneric, iar atunci, zac 
întins şi ascult cum foşneşte marea pe nisip, ştiind că el 
mă aşteaptă în palatul morţilor şi că va dori să afle dacă l- 
am ucis din noroc pur sau am plănuit lovitura fatală. Îşi va 
aminti că am împins securea spre el ca să poată muri cu o 
armă în mână, iar pentru asta îmi va fi recunoscător. 

Mă va bucura reîntâlnirea cu el. 

Până să moară Olaf, oamenii mei puseseră stăpânire pe 
corabia lui şi măcelăriseră echipajul. Finan condusese 
atacul de pe Vulturul Mării. Ştiam că acela era numele său 
pentru că era scris cu rune pe etravă. 

— Nu a fost nicio luptă, îmi raportă nemulţumit 
irlandezul. 

— Ţi-am spus că n-o să fie. 


— Câţiva vâslaşi au pus mâna pe arme, zise el, 
desconsiderându-le efortul cu o ridicare din umeri. Apoi 
arătă spre cala scăldată în sânge a Vulturului Mării, unde 
cinci oameni stăteau ghemuiţi şi tremurau. Remarcându- 
mi privirea întrebătoare, îmi explică: Sunt saxoni, milord, 
de asta i-am lăsat în viaţă. 

Cei cinci erau pescari şi mi-au spus că trăiau într-un loc 
numit Fughelness. I-am înţeles cu greu. Vorbeau engleza, 
dar într-un mod ciudat, care o făcea să sune ca o limbă 
străină. Totuşi, am priceput că Fughelness era o insulă 
stearpă pe o întindere mlăştinoasă străbătută de canale. 
Un loc pustiu, unde trăiau doar păsări şi câţiva oameni 
sărmani care se hrăneau cu zburătoarele ce le cădeau în 
capcane şi cu ţiparii şi peştii pe care-i prindeau. Spuseră 
că Olaf îi capturase cu o săptămână în urmă şi-i silise să 
dea la vâsle. Fuseseră unsprezece, dar şase muriseră în 
furia atacului dat de Finan, înainte ca supraviețuitorii să 
poată dovedi că erau prizonieri, nu duşmani. 

I-am despuiat pe inamici de tot ce aveau, apoi am făcut 
un maldăr din zalele, armele, brăţările şi hainele lor la 
baza catargului Vulturului Mării. Aveam să împărţim prada 
mai târziu. Fiecare om urma să primească o parte, Finan 
avea să ia trei, iar eu, cinci. Ar fi trebuit să păstrez o 
treime pentru Alfred şi altă treime pentru episcopul 
Erkenwald, însă foarte rar le-am dat ceva din prada 
dobândită în luptă. 

I-am aruncat pe morţii despuiaţi pe corabia de negoţ, 
formând astfel o  sinistră încărcătură de cadavre 
însângerate. Ţin minte că m-a frapat cât de albe erau acele 
corpuri, dar cât de întunecate le erau feţele. Nişte 
pescăruşi ţipară la noi, dornici să coboare şi să ciugulească 
trupurile, dar se temeau prea tare de prezenţa noastră ca 
să cuteze să se apropie. Chiar atunci, corabia pe care o 
văzuserăm venind dinspre vest, purtată de reflux, ajunsese 
lângă noi. Era o frumoasă navă de luptă, cu etrava 
încoronată cu capul unui dragon şi cu catargul decorat cu 
o giruetă reprezentând un vultur. Aceasta era una dintre 
cele două corăbii pe care le capturasem în Lundene, iar 


Ralla o botezase Sabia Domnului. Alfred ar fi aprobat 
numele. Când se opri cu o răsucire, Ralla, căpitanul său, îşi 
făcu mâinile pâlnie la gură. 

— Bună treabă! 

— Am pierdut trei oameni, am strigat eu. 

Toţi trei muriseră luptându-se cu atacatorii lui Olaf, iar 
trupurile lor se aflau la bordul Vulturului Mării. l-am fi 
aruncat în apă, lăsându-i să fie cuprinşi în îmbrăţişarea 
zeului mării, însă erau creştini, şi prietenii lor voiau să-i 
îngroape într-un cimitir creştin din Lundene. 

— Vrei s-o iau la remorcă? strigă Ralla arătând spre 
corabia de negoţ. 

Am confirmat. Oamenii lui legară un odgon de etrava 
corabiei încărcate cu leşuri, după care am pornit împreună 
spre nord, traversând estuarul fluviului. Căpătând curaj, 
pescăruşii începuseră să ciugulească ochii morţilor. Era 
aproape amiază, iar forţa refluxului se domolise. Apa din 
estuar se legăna uleioasă şi leneşă sub soarele aflat sus pe 
cer, în vreme ce noi vâsleam lent, conservându-ne forţele, 
plutind lin pe suprafaţa argintată de soare. Treptat, ţărmul 
nordic al estuarului apăru în faţa ochilor noştri. 

Dealurile joase licăreau în căldura zilei. Mai vizitasem 
acel țărm şi ştiam că dealurile împădurite se aflau dincolo 
de o câmpie mlăştinoasă străbătută de canale. Ralla, care 
cunoştea coasta mult mai bine decât mine, deschise calea, 
iar eu am memorat reperele de teren în timp ce ne 
apropiam. Observând un deal puţin mai înalt, o mică faleză 
şi un pâlc de copaci, mi-am dat seama că aveam să le 
revăd, pentru că vâsleam spre Beamfleot. Acela era 
bârlogul piraţilor, vizuina şarpelui de mare, refugiul lui 
Sigefrid. 

De asemenea, era vechiul regat al saxonilor din est, un 
regat care dispăruse demult, dar despre care legendele din 
vechime spuneau că fusese de temut cândva. Fusese un 
popor de oameni ai mării, de invadatori, însă anglii de la 
nord îi cuceriseră, iar acum, acea zonă a coastei se afla pe 
teritoriul lui Guthrum, Anglia de Est. 

Era un loc fără legi, departe de capitala lui Guthrum. 


Aici, pe canalele secate la reflux, corăbiile puteau să 
aştepte, iar când venea fluxul, ieşeau din adăposturile lor 
pentru a-i jefui pe negustorii care încercau să-şi ducă 
mărfurile pe Temes. În acest cuib de pirați îşi aveau tabăra 
Sigefrid, Erik şi Haesten. 

Probabil că ne zăriseră, dar ce vedeau de fapt? Vulturul 
Mării, una dintre navele lor, şi o altă corabie daneză, 
ambele împodobite falnic cu capete sculptate. Şi mai 
vedeau un vas, o corabie greoaie de negoţ, ceea ce le 
sugera că Olaf se întorcea după o incursiune reuşită. S-or 
fi gândit că Sabia Domnului era o corabie vikingă care abia 
venise în Anglia. Pe scurt, ne vedeau, dar nu bănuiau 
nimic. 

În timp ce ne apropiam de uscat, am poruncit ca acele 
capete sculptate să fie scoase de pe etravă şi etambou. 
Acestea nu sunt niciodată lăsate la vedere când corabia 
intră în apele ţării sale, pentru că rostul lor este să sperie 
spiritele ostile, iar Olaf ar fi presupus că spiritele de pe 
canalele de la Beamfleot erau prietenoase, aşa că n-ar fi 
vrut să le înspăimânte. Deci, oamenii din tabăra lui 
Sigefrid, văzând cum capetele erau scoase, or fi gândit că 
eram prieteni care se întorceau acasă. 

În timp ce priveam spre acel țărm ştiind că soarta avea 
să mă mai aducă acolo, am atins mânerul Răsuflării- 
Şarpelui, pentru că şi sabia avea soarta sa, şi am ştiut că şi 
ea va reveni. Era un loc unde sabia mea avea să cânte. 

Beamfleot se află la poalele unui deal abrupt. Unul 
dintre pescari, un tânăr care părea binecuvântat cu mai 
multă minte decât tovarăşii săi, stătea lângă mine şi îmi 
spunea numele locurilor pe care i le arătam. Îmi confirmă 
că aşezarea de la poalele dealului era Beamfleot, dar 
canalul era de fapt un râu, şi anume Hothlege. Beamfleot 
se afla pe malul nordic al Hothlege-ului, în vreme ce malul 
sudic era de fapt o insulă plată, întunecată, mare şi 
sălbatică. 

— Caninga, îmi zise pescarul. 

Repetam şi memoram numele pe care el mi le spunea, 
după cum îmi întipăream în minte şi locurile pe care le 


vedeam. 

Caninga era o insulă mlăştinoasă, plină de stuf, păsări 
sălbatice şi mâl. Hothlege, care mi se părea mai degrabă 
un canal decât un râu, era o albie cu maluri noroioase prin 
care apa şerpuia spre dealul de lângă Beamfleot. După ce 
am ocolit Caninga prin est, am văzut tabăra lui Sigefrid pe 
culme. Era un deal verde, pe care zidurile făcute din 
pământ, în care fusese înfiptă o palisadă din lemn, arătau 
ca nişte cicatrice maro. La poalele versantului sudic, mai 
multe corăbii se sprijineau în noroiul expus de reflux. Gura 
râului Hothlege era păzită de o corabie care bloca 
intrarea. Era pusă de-a curmezişul, iar etrava şi etamboul 
erau legate cu lanţuri pentru a nu fi luată de maree. Un 
lanţ ducea către un stâlp masiv înfipt în malul Caningăi, iar 
celălalt era legat de un copac singuratic de pe insula mai 
mică ce forma ţărmul nordic al gurii canalului. 

— Insula Two Trees, spuse pescarul văzând încotro mă 
uitam. 

— Dar e un singur copac acolo, am comentat eu. 

— Pe vremea tatălui meu erau doi, milord. 

Cum începuse fluxul, marea se năpustea în estuar, aşa 
că cele trei corăbii ale noastre erau purtate spre tabăra 
inamicului. 

— Întoarce! am strigat la Ralla, şi i-am văzut uşurarea 
de pe chip. Dar mai întâi, pune la loc capul de dragon. 

Oamenii lui Sigefrid zăriră capul de dragon şi pe cel de 
vultur de pe etrava Vulturului Mării, şi probabil îşi dădură 
seama că era ceva în neregulă, nu doar pentru că 
expuseserăm capetele, ci şi pentru că întorseserăm 
corăbiile, iar Ralla tăiase odgonul cu care era legat vasul 
de negoţ. Privind din fortul lor aflat la înălţime, probabil 
că-mi văzură steagul, care flutura acum pe catargul 
Vulturului Mării. Gisela şi femeile ei brodaseră capul de 
lup de pe steag, iar eu l-am arborat pentru ca oamenii care 
se uitau să ştie cine ucisese echipajul de pe Vulturul Mării. 

Apoi, ne-am îndepărtat vâslind cu putere pentru a 
învinge forţa fluxului. Am cârmit spre sud-vest faţă de 


4 Doi copaci (în limba engleză în original) (n.tr.). 


Caninga, după care am lăsat curentul să ne poarte în sus 
pe fluviu, spre Lundene. 

lar corabia de negoţ, cu cala plină de cadavre 
însângerate şi ciugulite de pescăruşi, fu dusă de acelaşi 
curent pe canal, ciocnindu-se de nava ancorată de-a 
curmezişul. 

Acum, aveam trei corăbii de luptă, în timp ce vărul meu 
avea cincisprezece. Dusese în amonte vasele capturate, iar 
din câte ştiam, putrezeau acolo. Dacă aş fi avut încă zece 
corăbii şi echipajele aferente, aş fi putut cuceri 
Beamfleotul, însă nu aveam decât trei, în vreme ce canalul 
de sub fortul aflat pe deal era ticsit de catarge. 

Totuşi, le trimisesem vikingilor un mesaj. 

Moartea venea la Beamfleot. 


Însă moartea vizită mai întâi Hrofeceastre-ul. Acesta era 
un oraş aflat în apropiere de Lundene, pe malul sudic al 
estuarului fluviului Temes, în vechiul regat Cent. Romanii 
construiseră un fort acolo, iar în interiorul şi în jurul vechii 
fortărețe se dezvoltase un oraş. Desigur, Cent făcuse 
vreme îndelungată parte din Wessex, şi Alfred poruncise 
ca zidurile de apărare ale oraşului să fie consolidate, lucru 
uşor de făcut, deoarece valurile de pământ ale fortului 
roman încă erau în picioare, aşa că nu fusese nevoie decât 
de adâncirea şanţului, construirea unei palisade din stejar 
şi distrugerea unor clădiri aflate la exterior, prea aproape 
de metereze. Mare noroc că treaba apucase să fie 
terminată, pentru că, la începutul verii, o flotă daneză veni 
din Francia. Îşi găsiseră refugiul în Anglia de Est, de unde 
navigaseră spre sud, urcaseră cu fluxul pe Temes, apoi îşi 
trăseseră corăbiile pe malul râului Medwæg, afluentul pe 
care se afla Hrofeceastre. Danezii speraseră să jefuiască 
oraşul, să semene foc şi groază, dar noile ziduri şi 
puternica garnizoană îi descurajară. 

Am aflat de sosirea lor înaintea lui Alfred. Am trimis un 
mesager pentru a-i spune de atac, apoi, în aceeaşi zi, am 
coborât cu Vulturul Mării pe Temes şi am urcat pe 
Medwæg. Am constatat însă că n-aveam ce să fac. Cel 


puţin şaizeci de corăbii de luptă se aflau pe malul noroios, 
iar alte două fuseseră legate una de alta şi puse de-a 
curmezişul râului pentru a împiedica un atac al vaselor din 
Wessex. Am văzut că, pe mal, invadatorii ridicau un zid de 
pământ, ceea ce sugera că voiau să înconjoare 
Hrofeceastre-ul cu propria fortificaţie. 

Căpetenia invadatorilor era un bărbat pe nume Gunnkel 
Rodeson. Mai târziu am aflat că venise din Francia, după 
un sezon slab, sperând să pună mâna pe argintul care se 
zvonea că s-ar fi găsit în biserica şi mănăstirea din 
Hrofeceastre. Ne-am îndepărtat vâslind de corăbiile lui, 
apoi, fiindcă bătea un vânt bun dinspre sud-est, am ridicat 
vela Vulturului Mării şi am traversat estuarul. Speram să 
găsesc Beamfleotul pustiu, însă, deşi era evident că multe 
dintre corăbiile şi mulţi dintre oamenii lui Sigefrid i se 
alăturaseră lui Gunnkel, şaisprezece vase rămăseseră, iar 
pe zidul fortului de pe deal se aflau numeroşi oameni şi 
vârfuri de lănci. 

Aşa că ne-am întors în Lundene. 

— Îl cunoşti pe Gunnkel? mă întrebă Gisela. 

Vorbeam în daneză, aşa cum făceam aproape 
întotdeauna. 

— N-am auzit niciodată de el. 

— Este un nou duşman? 

— Vin necontenit din nord, am spus. Azi, omori unul, iar 
mâine vin alţi doi. 

— Atunci, ăsta ar fi un motiv foarte bun să nu-i mai 
omori, zise ea. 

Acesta fusese comentariul cel mai apropiat de reproş pe 
care-l făcuse vreodată Gisela pentru că-i ucideam pe cei 
de-un neam cu ea. 

— I-am jurat credinţă lui Alfred, am spus eu posomorât. 

A doua zi, m-am trezit când nişte corăbii trecură prin 
spărtura podului. Un sunet de corn mă alertă. În corn sufla 
o santinelă de pe zidul unui mic burg pe care-l construiam 
la capătul sudic al podului. Numit Suthriganaweorc, ceea 
ce însemna „apărarea sudică”, era înălţat şi apărat de 
oameni din fyrdul Suthrige-ului. Cincisprezece corăbii îşi 


croiră drum prin spărtură când fluxul era la cotă maximă, 
iar tumultul apelor, cel mai puţin periculos. Toate cele 
cincisprezece nave trecură cu bine, iar pe catargul celei 
de-a treia am văzut fluturând steagul lui ZEthelred, cu un 
cal alb cabrat. După pod, corăbiile se îndreptară spre 
pontoane, unde fură legate câte trei. Se părea că ZEthelred 
se întorcea la Lundene. La începutul verii, o dusese pe 
ZEthelflaed la casa lui din vestul Merciei, prezenţa lui acolo 
fiind necesară pentru a lupta împotriva hoţilor de vite 
galezi, care îndrăgeau tare mult pământul mănos al acelui 
regat. Dar se întorsese. 

Desigur, ZEthelflaed era cu el, pentru că Æthelred nu 
voia s-o scape din ochi, deşi nu cred că din prea mare 
dragoste, ci pentru că era gelos. Mă aşteptam să mă 
cheme, dar niciun mesager nu veni, iar în dimineaţa 
următoare, când Gisela se duse la palat, nu fu primită. 1 se 
spuse că Lady Æthelflaed nu se simţea bine. 

— Nu au fost nepoliticoşi cu mine, ci doar au insistat că 
nu o pot vedea, îmi povesti când se întoarse. 

— Poate chiar nu se simţea bine, am zis. 

— Cu atât mai mult ar fi dorit compania unei prietene, 
spuse Gisela privind printre obloanele deschise către apa 
argintată de soare a fluviului Temes. A închis-o într-o 
colivie, nu-i aşa? 

Am fost întrerupţi de episcopul Erkenwald, sau mai 
degrabă de unul dintre preoţii lui, care anunţă sosirea 
iminentă a episcopului. Știind că Erkenwald nu vorbea 
niciodată deschis în faţa ei, Gisela se duse la bucătărie, iar 
eu l-am întâmpinat în pragul uşii. 

Nu mi-a plăcut niciodată omul acela. Uneori, ne-am urât 
de-a binelea, dar îi era loial lui Alfred, era eficient şi 
conştiincios. Fără să piardă vremea cu flecăreli, îmi spuse 
că emisese o chemare la oaste pentru alcătuirea fyrdului 
local. 

— Regele a poruncit ca oamenii din garda lui să se 
îmbarce pe corăbiile vărului tău. 

— Dar eu? 

— Tu rămâi aici, replică episcopul cu asprime, la fel şi 


eu. 

— Şi fyrdul? 

— Rostul lui este să apere oraşul. Va înlocui trupele 
regale. 

— Din pricina a ceea ce se petrece la Hrofeceastre? 

— Regele este hotărât să-i pedepsească pe păgâni, zise 
Erkenwald, dar, în vreme ce el îndeplineşte voia lui 
Dumnezeu la Hrofeceastre, există posibilitatea ca alţi 
păgâni să atace Lundene-ul. Treaba noastră este să 
împiedicăm reuşita unui asemenea atac. 

Niciun păgân nu atacă Lundene-ul, aşa că eu am rămas 
în oraş în vremea desfăşurării evenimentelor de la 
Hrofeceastre. În mod ciudat, acele evenimente au devenit 
faimoase. Astăzi, mulţi oameni vin la mine ca să mă întrebe 
de Alfred, fiindcă sunt unul dintre puţinii care-şi amintesc 
de el. Desigur, toţi sunt feţe bisericeşti şi vor să afle 
despre credinţa lui în Dumnezeu, iar eu mă prefac că nu 
ştiu nimic despre asta. Câţiva, foarte puţini, întreabă 
despre războaiele purtate de el. Ştiu de perioada cât s-a 
exilat în mlaştină şi de victoria de la Ethandun, însă vor să 
afle şi despre Hrofeceastre. Asta e ciudat. Alfred a obţinut 
multe victorii împotriva duşmanilor săi, şi cea de la 
Hrofeceastre a fost indiscutabil una dintre ele, dar nu a 
fost un mare triumf, aşa cum cred oamenii. 

Desigur, a fost o victorie, însă ar fi trebuit să fie o mare 
victorie. I se ivise ocazia să distrugă toată flota vikingilor şi 
să înroşească râul Medwæg cu sângele lor, dar a ratat-o. 
Alfred se bizuia pe apărarea Hrofeceastre-ului pentru a-i 
tine pe invadatori pe loc, iar acele ziduri şi garnizoana îşi 
făcură treaba în vreme ce el adună o armată de călăreţi. 
Trupele regale şi războinicii călare trimişi de fiecare 
ealdorman dintre Wintanceaster şi Hrofeceastre porniră 
spre est, oastea devenind tot mai mare pe măsură ce 
înaintau, şi se adunară la Mæides Stana, aflată chiar la sud 
de vechiul fort roman care devenise oraşul Hrofeceastre. 

Alfred se mişcase repede şi bine. Cei din oraş 
respinseseră două atacuri ale danezilor, iar apoi oamenii 
lui Gunnkel se pomeniră ameninţaţi nu doar de garnizoana 


din Hrofeceastre, ci şi de peste o mie de războinici din 
Wessex căliţi în lupte. Dându-şi seama că pierduse partida, 
Gunnkel trimise un sol la Alfred, care acceptă să discute. 
Insă Alfred aştepta sosirea corăbiilor lui ZEthelred la gura 
râului Medwæg, pentru că astfel Gunnkel ar fi fost prins în 
capcană, aşa că vorbi şi tot vorbi, sperând să primească 
mesajul că putea lansa atacul, dar corăbiile nu veniră. 
Când îşi dădu seama că Alfred nu avea de gând să-l 
plătească pentru a-l convinge să plece şi că discuţiile erau 
un şiretlic, regele Wessexului plănuind de fapt să lupte, 
Gunnkel alese să fugă. La miezul nopţii, după două zile de 
discuţii evazive, invadatorii îşi lăsară aprinse focurile din 
tabără, pentru a da impresia că încă se aflau pe uscat, şi se 
îmbarcară pe corăbii, coborând odată cu refluxul pe 
Temes. Şi aşa se sfârşi asediul Hrofeceastre-ului. Era o 
mare victorie, fiindcă o armată vikingă fusese alungată în 
mod ruşinos din Wessex, dar apele râului Medwæg nu 
fuseseră îngroşate de sânge. Gunnkel scăpă cu viaţă, şi 
corăbiile care veniseră de la Beamfleot se întoarseră acolo 
însoţite de alte câteva, astfel că tabăra lui Sigefrid se mări 
cu noi echipaje de războinici înfometați. Restul corăbiilor 
lui Gunnkel fie se duseră în Francia, în căutare de prăzi 
uşoare, fie îşi găsiră refugiu pe coasta Angliei de Est. 

În vreme ce se întâmplau toate astea, ZEthelred încă era 
la Lundene. ; 

Se plânse că berea de pe corăbiile lui era acră. li spuse 
episcopului Erkenwald că oamenii lui nu puteau lupta cu 
stomacul clocotind şi cu mațele golindu-se, aşa că insistă 
ca butoaiele să fie vărsate şi umplute cu bere proaspătă. 
Asta dură două zile, iar în următoarea stărui să împartă el 
dreptatea, sarcină care, în mod normal, îi revenea lui 
Erkenwald, însă ZEthelred, ca ealdorman de Mercia, avea 
tot dreptul să facă asta. N-o fi dorit el să mă vadă şi n-o fi 
fost Gisela primită la palat când încercase s-o viziteze pe 
ZEthelflaed, dar nici unui om liber nu i se putea interzice să 
participe la judecăţi, aşa că ne-am alăturat mulţimii din 
marea sală cu coloane. 

ZEthelred stătea tolănit pe un scaun care ar fi putut 


foarte bine să fie tron, căci avea spătarul înalt şi braţele 
sculptate şi era tapiţat cu blană. Nu ştiu dacă ne văzuse; 
dacă da, nu ne băgă în seamă, însă /Ethelflaed, care şedea 
pe un scaun mai scund, alături de el, ne zărise cu 
siguranţă. Se uită la noi, fără să dea vreun semn că ne 
recunoscuse, apoi îşi întoarse capul de parcă era plictisită. 
Cazurile de care se ocupa Æthelred erau neînsemnate, 
însă el insistă să-i asculte pe toţi martorii. Prima plângere 
era legată de un morar acuzat că folosea greutăţi false, iar 
Æthelred îi chestionă la nesfârşit pe martori. Aldhelm, 
prietenul lui, şedea în spatele său şi-i tot şoptea sfaturi la 
ureche. Faţa cândva frumoasă a lui Aldhelm avea acum 
cicatrice de pe urma bătăii pe care i-o dădusem, nasul îi 
rămăsese strâmb, iar unul dintre pomeţi era turtit. Mie, 
care judecasem adesea astfel de cazuri, mi-era clară 
vinovăția morarului, însă lui ZEthelred şi Aldhelm le luă 
mult timp să ajungă la aceeaşi concluzie. Omul fu 
condamnat la pierderea unei urechi şi însemnarea cu fierul 
roşu pe obraz, apoi un preot tânăr citi rechizitoriul 
împotriva unei prostituate învinuite că furase din cutia 
milei aflată în biserica Sfântul Alban. În vreme ce preotul 
vorbea, /ZEthelflaed fu cuprinsă brusc de dureri. Se aplecă 
în faţă, apăsându-şi pântecul cu o mână. Am crezut că o să 
vomite, dar din gură nu-i ieşi decât un geamăt stins. 
Rămase aplecată, cu gura deschisă şi cu mâna apăsându-şi 
burta, care nu vădea niciun semn că ar fi fost însărcinată. 

Toţi cei din sală amuţiseră. ZEthelred se uită la tânăra lui 
soţie, aparent neajutorat în faţa suferinţei sale, apoi două 
femei apărură pe sub o arcadă şi, după ce se lăsară într-un 
genunchi în faţa  ealdormanului pentru a-i cere 
permisiunea, o ajutară pe Æthelflaed să plece de-acolo. Cu 
chipul palid, vărul meu îi făcu un semn preotului. 

— Ia-o de la început, părinte. Atenţia mi-a fost distrasă. 

— Aproape terminasem, milord, zise preotul îndatoritor, 
şi am martori care pot descrie infracţiunea. 

— Nu, nu, nu! replică ZEthelred ridicând o mână. Vreau 
să aud rechizitoriul. Trebuie să fim minuţioşi în judecăţile 
noastre. 


Aşa că preotul o luă de la capăt. Oamenii începură să se 
foiască plictisiţi în timp ce el vorbea, iar la un moment dat, 
Gisela îmi atinse cotul. 

O femeie tocmai îi spusese ceva, iar ea mă trase de 
tunică, se răsuci şi o urmă printr-o uşă din capătul sălii. M- 
am dus şi eu, sperând că /Ethelred era prea preocupat să 
joace rolul unui judecător perfect ca să bage de seamă 
plecarea noastră. 

Am urmat-o pe femeie printr-un coridor care cândva 
fusese porticul de pe latura unei curţi, dar la un moment 
dat fusese închis cu pereţi din chirpici. La capătul 
coridorului, o uşă din lemn neprelucrat fusese fixată într- 
un cadru de piatră. Lujeri gravaţi şerpuiau pe zid. Dincolo 
de uşă era o încăpere cu duşumeaua din mici dale care 
înfăţişau un zeu roman aruncând un fulger, iar apoi am 
ajuns într-o grădină luminată de soare, unde trei peri 
umbreau un petec de iarbă presărat cu margarete şi 
gălbenele. ZEthelflaed ne aştepta sub pomi. 

Nu se vedea nici urmă a durerii care o făcuse să se 
încovoaie şi să plece abia ţinându-se pe picioare. Stătea cu 
spatele drept şi cu o expresie solemnă pe chip, dar 
solemnitatea se transformă în zâmbet când o văzu pe 
Gisela. Se îmbrăţişară, şi ZEthelflaed închise ochii pentru a- 
şi stăpâni lacrimile. 

— Nu eşti bolnavă, milady? am întrebat-o. 

— Sunt însărcinată, nu bolnavă, spuse ea cu ochii încă 
închişi. 

— Adineaori, păreai bolnavă. 

— Am vrut să stau de vorbă cu voi, zise ea desprinzându- 
se de Gisela, iar singura cale de a avea parte de puţină 
intimitate este să mă prefac bolnavă. El mă lasă în pace 
când vomit. 

— Ţi se face des rău? o întrebă Gisela. 

— În fiecare dimineaţă. Mi-e rău ca unui câine, dar nu 
aşa se simte toată lumea? 

— De data asta, nu, spuse Gisela atingându-şi amuleta. 

Purta la gât o mică imagine a lui Frigg, soţia lui Odin şi 
regina  Asgardului, tărâmul zeilor. Frigg este zeiţa 


maternității, iar amuleta era menită a o ajuta pe Gisela să 
nască în siguranţă pruncul pe care-l purta în pântece. Mica 
efigie funcţionase în cazul primilor doi copii, şi mă rugam 
zilnic să fie la fel şi la naşterea celui de-al treilea. 

— Vomit în fiecare dimineaţă, spuse /ZEthelflaed, apoi mă 
simt bine tot restul zilei. 

Îşi atinse pântecul, apoi mângâie burta Giselei, care 
acum era umflată de sarcină. 

— Aş vrea să-mi zici cum este naşterea, murmură 
ZEthelflaed neliniştită. E dureroasă, nu-i aşa? 

— Uiţi durerea, pentru că este alungată de bucurie. 

— Urăsc durerea! 

— Există ierburi care te ajută, şi simţi o mare bucurie 
când vine copilul, zise Gisela încercând să pară 
convingătoare. 

Cât timp ele vorbeau despre naştere, m-am sprijinit de 
zidul din piatră şi am privit peticul de cer albastru care se 
zărea dincolo de frunzele perilor. Femeia care ne 
condusese acolo plecase, aşa că eram singuri. Undeva 
dincolo de zid, un bărbat striga la nişte recruți să-şi ţină 
scuturile ridicate şi se auzea zgomotul bâtelor lovind 
lemnul în timp ce exersau. M-am gândit la oraşul nou, la 
Lundene-ul de dincolo de ziduri, la oraşul pe care şi-l 
făcuseră saxonii. Mi se cerea să-l împrejmuiesc cu o 
palisadă şi să-l apăr cu garnizoana mea, dar eu refuzam, 
pentru că Alfred îmi poruncise să refuz şi pentru că, dacă 
fortificam noul oraş, ar fi fost prea multe metereze de 
apărat. lar eu doream ca saxonii de-acolo să se mute în 
oraşul vechi. Câţiva veniseră, dorind să beneficieze de 
protecţia oferită de ziduri şi de garnizoana mea, însă cei 
mai încăpăţânaţi rămăseseră în oraşul nou. 

— La ce te gândeşti? zise /Ethelflaed, întrerupându-mi 
brusc reflecţiile. 

— Îi mulţumeşte lui Thor că este bărbat şi că nu trebuie 
să nască, râse Gisela. 

— Adevărat, am spus. Şi mă mai gândeam că, dacă 
oamenii preferă să moară în oraşul nou decât să trăiască în 
cel vechi, atunci ar trebui să-i lăsăm să moară. 


ZEthelflaed zâmbi auzind acea afirmaţie dură. Se apropie 
de mine. Era desculţă şi părea foarte mică. 

— Tu n-o loveşti pe Gisela, nu-i aşa? mă întrebă ea 
ridicându-şi privirea spre mine. 

— Nu, milady, am spus eu cu blândeţe. 

ZEthelflaed avea ochii albaştri cu picăţele căprui, nasul 
puţin cârn, iar buza de jos era mai mare decât cea de sus. 
Vânătăile îi dispăruseră, dar o vagă pată albăstruie de pe 
obraz arăta unde fusese lovită ultima dată. Părea foarte 
serioasă. Şuviţe de păr auriu i se iţeau de sub bonetă. 

— De ce nu m-ai avertizat, Uhtred? 

— Pentru că n-ai vrut să fii avertizată. 

Se gândi la cuvintele mele, apoi încuviinţă brusc din cap. 

— Nu, n-am vrut, ai dreptate. M-am băgat singură în 
colivie, nu-i aşa? Apoi, am încuiat uşa. 

— N-ai decât s-o descui, am spus eu cu brutalitate. 

— Nu pot. 

— De ce nu? vru Gisela să ştie. 

— Pentru că Dumnezeu are cheia. 

Am zâmbit. 

— Nu mi-a plăcut niciodată zeul tău, i-am spus. 

— Nu-i de mirare că soţul meu zice că eşti un om rău, 
replică /Ethelflaed zâmbind. 

— Serios, asta spune? 

— Zice că eşti nelegiuit, trădător şi că nu se poate avea 
încredere în tine. 

Am zâmbit, dar nu am spus nimic. 

— Încăpăţânat, smintit şi brutal, continuă Gisela 
enumerarea începută de /Ethelflaed. 

— Da, aşa sunt. 

— Şi foarte bun, isprăvi soţia mea. 

ZEthelflaed mă privea în continuare. 

— Se teme de tine, iar Aldhelm te urăşte. Te va ucide 
dacă va putea. 

— N-are decât să încerce. 

— Aldhelm vrea ca soţul meu să fie rege. 

— Dar soţul tău ce părere are? 

— l-ar plăcea, zise ZEthelflaed, ceea ce nu mă surprinse. 


Merciei îi lipsea un rege, şi ZEthelred ar fi avut dreptul 
să ocupe tronul, însă vărul meu era egal cu zero fără 
sprijinul lui Alfred, iar Alfred nu dorea să existe un rege al 
Merciei. 

— De ce nu se declară tatăl tău rege al Merciei? am 
întrebat-o pe ZEthelflaed. 

— Cred că, până la urmă, o va face, spuse ea. 

— Dar nu încă? 

— Mercia este o ţară mândră, şi nu toţi mercienii 
îndrăgesc Wessexul. 

— Aşa că tu te-ai dus acolo pentru a-i face să-l 
îndrăgească? 

ZEthelflaed îşi atinse pântecul. 

— Poate că tata doreşte ca primul lui nepot să fie rege al 
Merciei. Un rege cu sânge vest-saxon. 

— Şi cu sângele lui ZEthelred, am spus eu cu acreală. 

ZEthelflaed suspină. 

— Nu e un om rău, rosti ea îngândurată, de parcă ar fi 
încercat să se convingă singură. 

— Te bate, îi aminti Gisela. 

— Vrea să fie un om bun, insistă /Ethelflaed atingându- 
mi braţul. Vrea să fie ca tine, Uhtred. 

— Ca mine? am exclamat eu râzând. 

— Temut, mă lămuri ZEthelflaed. 

— Atunci, de ce pierde vremea aici? De ce nu ia corăbiile 
şi nu se duce să se lupte cu danezii? 

ZEthelflaed suspină. 

— Pentru că Aldhelm îi spune să nu se ducă. Aldhelm 
spune că, dacă Gunnkel rămâne în Cent sau în Anglia de 
Est, tata va trebui să menţină mai multe forţe aici. Trebuie 
să se păzească de amenințările de la răsărit. 

— Trebuie să facă asta oricum, am replicat. 

— Dar Aldhelm zice că, dacă tata va trebui să-şi facă 
permanent griji în legătură cu hoarda de păgâni din 
estuarul fluviului Temes, s-ar putea să nu bage de seamă 
ce se petrece în Mercia. 

— Unde vărul meu se va declara rege? 

— Acesta va fi preţul pe care-l va cere pentru apărarea 


hotarului nordic al Wessexului. 

— Iar tu vei fi regină, am spus. 

ZEthelflaed se strâmbă. 

— Crezi că eu vreau asta? 

— Nu. 

— Nu, confirmă ea. Ce vreau eu este ca danezii să 
dispară din Mercia. Vreau ca danezii să dispară din Anglia 
de Est. Vreau ca danezii să dispară din Northumbria. Abia 
dacă depăşise vârsta copilăriei, era o fetişcană cu năsuc 
cârn şi ochi strălucitori, dar avea o inimă de oţel. Şi ne 
spunea asta mie, care-i îndrăgeam pe danezi pentru că 
fusesem crescut de ei, şi Giselei, care era daneză, fără a 
încerca să-şi îndulcească vorbele, îi ura pe danezi, o ură 
moştenită de la tatăl ei. Apoi, se cutremură brusc, iar 
oţelul se topi când adăugă: Şi vreau să trăiesc! 

N-am ştiut ce să spun. Femeile mureau adesea la 
naştere. Atât de multe mureau! De ambele dăţi când Gisela 
născuse, le oferisem sacrificii lui Odin şi Thor, dar tot mă 
temusem. Eram înspăimântat şi acum, când al treilea 
prunc se pregătea să vină pe lume. 

— Le ai alături pe cele mai înțelepte femei, spuse Gisela, 
şi poţi avea încredere în ierburile şi farmecele lor. 

— Nu, nu-i vorba de asta, replică /Ethelflaed cu 
fermitate. 

— Atunci, despre ce-i vorba? 

— La miezul nopţii, zise ZEthelflaed. În biserica Sfântul 
Alban. 

— Ce se va întâmpla la miezul nopţii, în biserică? am 
întrebat eu confuz. 

Îşi ridică spre mine uriaşii ei ochi albaştri. 

— S-ar putea să mă omoare. 

— Nu! ţipă Gisela nevenindu-i a-şi crede urechilor. 

— Vrea să fie sigur că e copilul lui, spuse /Ethelflaed. Şi 
fireşte că este! Insă vrea să fie sigur, iar mie mi-e frică! 

Gisela o cuprinse în braţe şi-i mângâie părul. 

— Nimeni n-o să te omoare, murmură ea blând, uitându- 
se la mine. 

— Vă rog, veniţi la biserică, spuse Æthelflaed cu vocea 


înăbuşită, pentru că avea capul lipit de pieptul soţiei mele. 

— Vom fi alături de tine, îi promise Gisela. 

— La biserica mare, cea închinată lui Alban, zise 
ZEthelflaed plângând încetişor. Deci, cât de rea este 
durerea? E ca şi cum ai fi sfâşiată în două? Aşa mi-a spus 
mama. 

— Doare tare, recunoscu Gisela, dar după aceea simţi o 
bucurie cum nu există alta. 

În timp ce-o mângâia pe ZEthelflaed, se uită la mine ca şi 
cum i-aş fi putut spune ce urma să se întâmple la miezul 
nopţii, însă eu habar n-aveam ce era în mintea bănuitoare 
a vărului meu. 

În clipa aceea, femeia care ne condusese în grădina cu 
peri apăru în pragul uşii. 

— Milady, soţul domniei voastre doreşte să vă întoarceţi 
în sală, rosti ea pe un ton imperios. 

— Trebuie să plec, zise ZEthelflaed. 

Îşi şterse ochii cu mâneca, ne zâmbi fără veselie şi plecă 
grăbită. 

— Ce-i vor face? mă întrebă Gisela furioasă. 

— Nu ştiu. 

— Vreo vrăjitorie? insistă ea. Vreo vrăjitorie 
creştinească? 

— Nu ştiu, am repetat, şi chiar nu ştiam, doar că acel 
lucru avea să se întâmple la miezul nopţii, la ora cea mai 
întunecată, când răul vine pe pământ, când duhurile care- 
şi schimbă forma îi urmăresc pe oameni, când apar 
umbrele care rătăcesc între cele două lumi. 

La miezul nopţii. 


Opt 
a 


Biserica Sfântul Alban era străveche. Partea de jos a 
pereţilor era din piatră, ceea ce însemna că edificiul fusese 
construit de romani, însă la un moment dat acoperişul se 
prăbuşise, iar partea de sus a zidăriei se sfărâmase, aşa că 
aproape tot ce se afla mai sus de un stat de om era acum 
făcut din lemn, chirpici şi stuf. Biserica se afla pe strada 
principală, care străbătea Lundene-ul de la nord la sud, 
respectiv de la Bishop's Gate până la podul rupt. Beocca 
îmi spusese cândva că biserica fusese o capelă a regilor 
mercieni, şi poate că avea dreptate. 

— Iar Alban a fost soldat! adăugase Beocca. Mereu se 
entuziasma când povestea despre sfinţi, le cunoştea vieţile 
şi-i îndrăgea. Aşa că ar trebui să-ţi placă de el! 

— Ar trebui să-mi placă de el doar pentru că a fost 
soldat? îl întrebasem eu sceptic. 

— Pentru că a fost un soldat viteaz, replicase Beocca, 
apoi începuse să gâfâie, semn că avea o informaţie 
importantă de împărtăşit. lar când a fost martirizat, 
călăului său i-au căzut ochii din cap! Privindu-mă cu ochiul 
lui teafăr, adăugase: I-au căzut, Uhtred! Pur şi simplu, i-au 
sărit din cap! Asta a fost pedeapsa lui Dumnezeu, pricepi? 
Dacă ucizi un om sfânt, Dumnezeu îţi scoate ochii! 

— Deci, fratele Jzenberht nu a fost sfânt? sugerasem eu. 
Jeenberht era un călugăr pe care îl ucisesem într-o 
biserică, spre groaza lui Beocca şi a unei mulţimi de alte 
feţe bisericeşti. Eu încă am ochii în cap, părinte. 

— Ai fi meritat să orbeşti, spusese Beocca, dar 
Dumnezeu este milostiv. Câteodată, ciudat de milostiv, aş 
zice. 

— Dar dacă zeul tău poate scoate ochii unui om, de ce 
nu i-a salvat viaţa lui Alban? 


— Pentru că Dumnezeu a ales să n-o facă, desigur! 
pufnise Beocca, acesta fiind genul de răspuns pe care-l 
primeşti întotdeauna când îi ceri unui preot creştin să-ţi 
explice vreo faptă inexplicabilă a zeului lor. 

— Alban a fost un soldat roman? îl întrebasem, 
preferând să nu comentez cruzimea capricioasă a zeului 
său. 

— A fost briton. Un briton foarte viteaz şi sfânt. 

— Asta înseamnă că era galez? 

— Fireşte! 

— Poate că de aia zeul tău l-a lăsat să moară, zisesem 
eu, iar Beocca îşi făcuse semul crucii şi îşi ridicase ochiul 
teafăr spre cer. 

Deci, cu toate că Alban a fost galez, iar noi, saxonii, nu-i 
îndrăgim pe galezi, în Lundene exista o biserică ce-i purta 
numele. Atunci când eu, Gisela şi Finan am sosit acolo, 
biserica părea la fel de moartă precum cadavrul sfântului. 
Pe stradă era beznă. Câteva raze de lumină se strecurau 
printre obloanele unor case, iar din taverna aflată pe o 
stradă alăturată răsuna muzică, însă lăcaşul era întunecat 
şi tăcut. 

— Nu-mi place asta, şopti Gisela, iar eu mi-am dat seama 
că îşi atinsese amuleta de la gât. 

Inainte de a pleca de-acasă, îşi consultase oracolul runic 
sperând să afle ce urma să se întâmple, însă felul cum 
căzuseră beţişoarele o nedumerise. 

Ceva se mişcă pe o alee din apropiere. Poate că nu 
fusese decât un şobolan, dar şi eu şi Finan ne-am răsucit, 
săbiile noastre şuierând la ieşirea din teci. Cum zgomotul 
încetă aproape imediat, am lăsat Răsuflarea-Şarpelui să 
alunece înapoi în teaca sa căptuşită cu lână. 

Toţi trei purtam pelerine negre şi aveam glugile pe cap, 
aşa că, în timp ce stăteam la uşa întunecatei şi tăcutei 
biserici Sfântul Alban, dacă ne-ar fi văzut cineva, ne-ar fi 
luat drept preoţi sau călugări. Niciun firicel de lumină nu 
se strecura pe la marginile uşii. Am încercat s-o deschid 
trăgând de scurta funie ce ridica zăvorul din interior, dar 
uşa părea blocată. Am împins cu putere, făcând uşa 


încuiată să zornăie, apoi am bătut cu pumnul în lemnul 
său, însă n-am primit niciun răspuns. Apoi Finan îmi atinse 
braţul, căci se auzeau paşi. 

— Să traversăm, am şoptit, arătând spre aleea de unde 
venise zgomotul. 

Micul şi îngustul pasaj duhnea a mizerie. 

— Sunt preoţi, şopti Finan. 

Doi bărbaţi veneau pe stradă. Am putut să-i vedem 
câteva clipe, când trecură prin lumina slabă revărsată 
printr-un oblon care nu fusese bine închis. Purtau sutane 
negre, şi le-am zărit strălucirea crucilor de argint de la 
piept. Se opriră în faţa bisericii şi bătură la uşa zăvorâtă. 
Bătură de trei ori, făcură o pauză, mai bătură o dată, 
făcură altă pauză, apoi bătură iarăşi de trei ori. 

Am auzit cum drugul care bloca uşa era ridicat. 
Balamale scârţâiră, iar lumina din interior se revărsă pe 
stradă când o draperie din spatele uşii fu dată la o parte. 
Un preot sau un călugăr îi lăsă pe cei doi bărbaţi să intre 
în biserica luminată de lumânări, apoi se uită într-o parte 
şi în cealaltă a străzii. Mi-am dat seama că îl căuta pe cel 
care zgâlţâise uşa cu câteva momente în urmă. Probabil că 
i se pusese o întrebare, deoarece se răsuci şi zise: 

— Nu e nimeni, milord. 

Închise uşa. Am auzit cum punea drugul la loc, apoi pe la 
marginile uşii se zări lumină, însă draperia din interior fu 
trasă la loc, aşa că biserica se cufundă din nou în beznă. 

— Staţi! am şoptit. 

Ascultam vântul foşnind peste acoperişurile din stuf şi 
gemând printre ruinele caselor care fuseseră distruse. Am 
aşteptat vreme îndelungată, până când am hotărât că 
zguduirea uşii fusese uitată. 

— Cred că e aproape miezul nopţii, murmură Gisela. 

— Oricine va deschide uşa, trebuie redus la tăcere, i-am 
spus. 

Nu ştiam ce se petrecea înăuntru, dar ştiam că era ceva 
atât de secret, încât nu puteau intra în biserică decât cei 
care cunoşteau codul. Dacă omul care deschidea uşa 
începea să protesteze, era posibil să nu aflăm ce anume o 


ameninţa pe ZEthelflaed. 

— Lasă-l în seama mea, zise Finan vesel. 

— Este faţă bisericească, i-am replicat. Nu te 
îngrijorează asta? 

— Milord, pe întuneric, toate pisicile sunt negre. 

— Adică? 

— Lasă-l în seama mea, repetă irlandezul. 

— Atunci, hai să intrăm în biserică! am zis. 

Am traversat cu toţii strada şi am bătut cu putere în uşă. 
Am bătut de trei ori, apoi o dată, după care iarăşi de trei 
ori. Trecu multă vreme până când drugul fu ridicat, iar uşa 
se deschise spre exterior. 

— A început deja, şopti omul în sutană, apoi icni când l- 
am înşfăcat de guler şi l-am tras în stradă, unde Finan îl 
lovi în burtă. 

Irlandezul era un bărbat scund, dar avea o forţă 
extraordinară în braţe, aşa că omul în sutană se încovoie 
brusc, icnind din nou. Cum draperia din spatele uşii căzuse 
la loc, nimeni din biserică nu putea să vadă ce se petrecea 
afară. Finan îi mai trase un pumn omului, doborându-l, 
apoi se aplecă spre el. 

— Dacă vrei să trăieşti, şterge-o de-aici! îndepărtează-te 
cât mai mult de biserică şi uită că ne-ai văzut. Pricepi? 

— Da, gemu călugărul. 

Finan îl lovi uşurel în cap pentru a întări porunca, apoi 
se îndreptă de spate. Am privit cu toţii silueta întunecată 
făcând eforturi să se ridice în picioare şi împleticindu-se pe 
stradă. Am aşteptat puţin pentru a fi siguri că plecase, apoi 
am intrat. Finan închise uşa şi puse drugul, iar eu am dat 
draperia la o parte. 

Ne aflam în partea cea mai întunecată a bisericii, dar tot 
mă simţeam expus, deoarece capătul celălalt, unde se 
găsea altarul, era puternic luminat de opaițe şi lumânări. 
Un şir de oameni în sutane stăteau cu faţa spre altar. Unul 
se întoarse spre noi, dar, văzând trei siluete cu mantii 
negre şi cu glugile pe cap, îşi imagină probabil că eram 
preoţi, fiindcă se răsuci înapoi spre altar. 

Am avut nevoie de câteva clipe ca să văd cine se afla pe 


estrada altarului, fiindcă erau ascunşi de trupurile 
preoţilor şi ale călugărilor, dar, la un moment dat, toţi 
clericii se înclinară spre crucifixul de argint, aşa că i-am 
zărit pe /ZEthelred şi pe Aldhelm în stânga altarului, în 
dreapta fiind episcopul Erkenwald. Intre ei era ZEthelflaed. 
Purta o rochie albă strânsă cu o cingătoare sub sânii mici, 
şi părul blond i se revărsa liber pe spate, de parcă era 
fecioară din nou. Părea înspăimântată. O femeie în vârstă 
se afla în spatele lui Æthelred. Avea ochi duri, iar părul 
cărunt îi era răsucit strâns şi prins pe creştet. 

Episcopul Erkenwald se ruga în latină; la fiecare câteva 
minute, cei nouă preoţi şi călugări prezenţi îi repetau 
cuvintele. Episcopul era îmbrăcat într-o sutană roşie 
brodată cu cruci argintii. Aspră ca întotdeauna, vocea lui 
ricoşa de pereţii din piatră, pe când răspunsurile celorlalţi 
erau un murmur monoton. ZEthelred părea plictisit, în timp 
ce Aldhelm părea încântat de misterul care se desfăşura în 
sanctuarul luminat de lumânări. 

Episcopul îşi isprăvi rugăciunea, ceilalţi spuseră „amin”, 
apoi, după o scurtă pauză, Erkenwald luă o carte de pe 
altar. Deschise coperta din piele şi întoarse paginile rigide 
până într-un loc pe care-l marcase cu o pană de pescăruş. 

— Acesta este cuvântul Domnului, rosti el în engleză. 

— Ascultaţi cuvântul Domnului, murmurară preoţii şi 
călugării. 

— Dacă un bărbat se teme că soţia i-a fost 
necredincioasă, ridică tonul episcopul, sunetul vocii lui 
aspre fiind urmat de un ecou, atunci o va aduce în faţa 
preotului! Şi va aduce şi o ofrandă! Se uită semnificativ la 
ZEthelred, care purta o mantie verde-deschis peste cămaşa 
de zale. Ba chiar avea şi săbiile la brâu, lucru pe care 
majoritatea preoţilor nu l-ar fi permis într-o biserică. O 
ofrandă! 

ZEthelred tresări de parcă ar fi fost trezit din aţipeală, 
scotoci în punga de la cingătoare şi scoase o punguţă pe 
care i-o întinse episcopului. 

— Orz, spuse el. 

— După cum a poruncit Domnul Dumnezeu, răspunse 


Erkenwald, dar nu luă orzul. 

— Şi argint, adăugă /Ethelred grăbindu-se să scoată o a 
doua punguţă. 

Erkenwald luă cele două daruri şi le aşeză în faţa 
crucifixului. Se înclină spre imaginea strălucitoare a zeului 
său crucificat, apoi puse mâna pe cartea cea mare. 

— Cuvântul Domnului este să punem apă sfinţită într-un 
vas de lut, şi un preot să ia praf de pe podeaua bisericii şi 
să pună acel praf în apă, rosti el. Cartea fu lăsată pe altar, 
iar un preot îi întinse episcopului un vas de lut grosolan 
conţinând neîndoielnic apă sfinţită, pentru că Erkenwald 
făcu o plecăciune, după care se aplecă şi luă de jos o mână 
de praf şi ţărână pe care le risipi în apă. Aşeză vasul pe 
altar şi luă cartea din nou. Femeie, spuse el cu sălbăticie, 
ridicându-şi privirea de la carte şi uitându-se la ZEthelflaed, 
fie ca, dacă niciun bărbat nu s-a culcat cu tine, dacă n-ai 
păcătuit culcându-te cu alt bărbat în afară de soţul tău, 
blestemul acestei ape amare să nu te atingă! 

— Amin! spuse unul dintre preoţi. 

— Cuvântul Domnului! zise altul. 

— Dar dacă ai păcătuit cu alt bărbat, scuipă Erkenwald 
cuvintele citite, dacă te-ai spurcat, atunci Dumnezeu îţi va 
face coapsele să putrezească şi pântecul să se umfle. Puse 
cartea înapoi pe altar. Vorbeşte, femeie! 

ZEthelflaed se uită la episcop în tăcere. 

— Vorbeşte, femeie! se răsti el. Ştii ce trebuie să spui, 
aşa că spune! 

ZFthelflaed părea prea înfricoşată ca să vorbească. 
Aldhelm îi şopti ceva lui ZEthelred, care încuviinţă din cap, 
însă nu se mişcă. Sfetnicul îi mai şopti ceva şi, primindu-i 
aprobarea, făcu un pas în faţă şi o lovi pe ZEthelflaed. Nu 
fusese o lovitură puternică, doar o palmă pe cap, dar, fără 
să vreau, am înaintat puţin spre el. Gisela mă înşfăcă de 
braţ, oprindu-mă. 

— Vorbeşte, femeie! îi porunci Aldhelm lui ZEthelflaed. 

— Amin! izbuti ea să şoptească. Amin! 

Mâna Giselei încă era pe braţul meu. l-am mângâiat 
degetele pentru a-i da de veste că mă calmasem. Eram 


furios, eram stupefiat, dar eram calm. Desprinzându-mi 
mâna de a Giselei cu o ultimă mângâiere, am cuprins în 
palmă mânerul Răsuflării-Şarpelui. 

ZEthelflaed spusese probabil ce trebuia, pentru că 
episcopul Erkenwald luă vasul de lut de pe altar, îl ridică 
în faţa crucifixului, de parcă i l-ar fi arătat zeului său, apoi 
turnă cu grijă puţină apă amestecată cu praf într-un pocal 
de argint. Ridică iarăşi vasul de lut şi i-l întinse ceremonios 
tinerei femei. 

— Bea apa amară! îi porunci. 

ZEthelflaed ezită, dar, observând că braţul înzăuat al lui 
Aldhelm se pregătea s-o lovească din nou, întinse supusă 
mâna spre vas. Il luă, îl ţinu în dreptul gurii o clipă, apoi 
închise ochii, se încruntă şi bău. Bărbaţii o priveau cu 
atenţie, ca să se asigure că golea vasul. Flăcările 
lumânărilor pâlpâiră din pricina unui curent care intrase 
pe gaura pentru fum din acoperiş, iar undeva în oraş, un 
câine începu brusc să urle. Gisela îmi strângea braţul, 
degetele fiindu-i încleştate ca nişte gheare. 

Erkenwald luă vasul şi, satisfăcut că era gol, dădu din 
cap spre Aithelred. 

— A băut-o, confirmă episcopul. 

Lacrimile lui ZEthelflaed reflectau lumina licăritoare de 
pe altar. Am văzut că acolo se aflau o pană de scris, o 
călimară şi un pergament. 

— Ceea ce fac acum, rosti Erkenwald solemn, respectă 
întru totul cuvântul Domnului. 

— Amin! murmurară preoţii. 

ZEthelred îşi privea soţia de parcă se aştepta să-i vadă 
carnea putrezind în faţa ochilor lui, în vreme ce /Ethelflaed 
tremura atât de tare, încât am crezut că se va prăbuşi. 

— Dumnezeu îmi porunceşte să scriu blestemul, anunţă 
episcopul aplecându-se spre altar. 

În timp ce scria, ealdormanul şi preoţii o priveau cu 
atenţie pe ZEthelflaed. 

— Scriind blestemul, îl distrug, zise episcopul punând 
capacul călimării. Il distrug după cum porunceşte 
Dumnezeu Atotputernicul, Tatăl nostru din ceruri. 


— Ascultaţi cuvântul Domnului! spuse un preot. 

— Lăudat fie numele Lui! zise altul. 

Erkenwald luă cupa de argint în care turnase puţină apă 
murdară şi picură câţiva stropi pe cuvintele proaspăt 
scrise. Frecă cerneala cu un deget, apoi ridică 
pergamentul pentru a arăta că acele cuvinte fuseseră 
şterse. 

— S-a făcut! proclamă el, după care se întoarse spre 
femeia căruntă. Fă-ţi datoria! 

Bătrâna cu faţă rea se apropie de ZEthelflaed. Fata dădu 
înapoi, însă Aldhelm o apucă de umeri. Când /Ethelflaed 
ţipă îngrozită, replica lui Aldhelm fu s-o strângă cu braţul 
de gât. Am crezut că. ZEthelred va reacţiona la atacarea 
soţiei lui de către un alt bărbat, dar el evident aproba, 
deoarece nu făcu decât să privească în timp ce Aldhelm o 
apucă din nou de umeri, ţinând-o nemişcată. Bătrâna se 
aplecă să ridice poalele rochiei lui ZEthelflaed. 

— Nu! ţipă ZEthelflaed disperată. 

— Arată-ne-o! se răsti Erkenwald. Arată-ne coapsele şi 
pântecul ei. 

Supusă, femeia dădu să ridice rochia pentru a dezgoli 
trupul plăpând. 

— Destul! am strigat eu. 

Femeia încremeni. Preoţii se aplecaseră ca să vadă mai 
bine picioarele dezgolite ale lui /ZEthelflaed, aşteptând să-i 
vadă coapsele. Aldhelm încă o ţinea de umeri, iar episcopul 
se holba cu gura căscată spre umbrele de lângă uşa 
bisericii, de unde strigasem. 

— Cine-i acolo? vru Erkenwald să ştie. 

— Ticăloşi nenorociţi! În vreme ce mă îndreptam spre ei, 
paşii îmi răsunau între zidurile de piatră. Gunoaie 
împuţite! Îmi amintesc furia din acea noapte, o furie rece 
şi sălbatică, ce mă făcuse să intervin fără a mă gândi la 
consecinţe. Toţi preoţii soţiei mele spun că furia este un 
păcat, dar un războinic care nu se înfurie nu e un războinic 
adevărat. Furia este ca un pinten, ca un ghimpe, te face să 
depăşeşti frica şi te face să lupţi, iar eu aveam de gând să 
lupt pentru /Ethelflaed în acea noapte. Este fiica unui rege, 


m-am răstit, aşa că lasă-i rochia jos! 

— Vei face aşa cum îţi cere Dumnezeu! o repezi 
Erkenwald pe femeie, care rămăsese cu poalele 
veşmântului în mână, neîndrăznind nici să le ridice, nici să 
le dea drumul. 

Mi-am croit drum printre preoţii încă aplecaţi, trăgându- 
i unuia un şut în fund cu atâta forţă, încât plonjă spre 
estradă şi căzu la picioarele episcopului. Erkenwald îşi 
înşfăcase toiagul cu mânerul din argint îndoit precum 
cârligul unui păstor şi dădu să-l repeadă spre mine, însă, 
văzându-mi ochii, renunţă. Lama din oţel a Răsuflării- 
Şarpelui şuieră când am tras-o din teacă. 

— Vrei să mori? l-am întrebat pe Erkenwald, iar el 
desluşi ameninţarea din vocea mea, şi toiagul de păstor 
cobori încet. Lasă-i jos rochia! i-am zis femeii, însă ea 
ezită. Las-o jos, hoaşcă împuţită! Simţind că prelatul se 
mişcase, am descris instantaneu un arc de cerc cu 
Răsuflarea-Şarpelui, a cărei lamă străluci sub bărbia lui. 
Un singur cuvânt dacă rosteşti, episcopule, dacă aud un 
singur cuvânt din gura ta, îţi vei întâlni zeul în clipa asta. 
Gisela, vino încoace! Când ea se apropie de altar, i-am 
cerut: Ia-le pe hoaşcă şi pe ZEthelflaed şi vedeţi dacă i s-a 
umflat pântecul şi dacă-i putrezesc coapsele. Şi faceţi-o 
undeva unde nu vă vede nimeni. lar tu, am zis 
îndreptându-mi sabia spre faţa pocită a lui Aldhelm, ia-ţi 
mâinile de pe fiica regelui Alfred, altminteri te voi 
spânzura de podul Lundene-ului, iar păsările îţi vor ciuguli 
ochii şi-ţi vor mânca limba. 

Fără să stea pe gânduri, Aldhelm îi dădu drumul lui 
ZEthelflaed. 

— N-ai niciun drept... îngăimă /Ethelred şocat. 

— Am venit aici cu un mesaj din partea lui Alfred, l-am 
întrerupt eu. Vrea să ştie unde-ţi sunt corăbiile. Vrea să 
ridici pânzele. Vrea să-ţi faci datoria. Vrea să ştie de ce 
pierzi vremea aici când sunt danezi de ucis. Am băgat 
vârful Răsuflării-Şarpelui în teacă, lăsând sabia să alunece 
înăuntru. După ce ecoul şuieratului se stinse, am 
continuat: Şi vrea să ştii că fiica lui este prețioasă pentru 


el şi nu-i place ca lucrurile pe care le consideră preţioase 
să fie maltratate. 

Fireşte, inventasem acel mesaj. ZEthelred se holba la 
mine fără să spună nimic, deşi pe chipul lui cu maxilare 
mari se citea indignarea. Chiar credea că venisem cu un 
mesaj din partea lui Alfred? Nu mi-am dat seama, dar 
probabil că se temea de un asemenea mesaj, fiind 
conştient că nu-şi făcuse datoria. Episcopul Erkenwald, pe 
de altă parte, era revoltat. 

— Cum îndrăzneşti să intri cu o sabie în casa Domnului? 

— Îndrăznesc mai mult de-atât, episcopule. Ai auzit de 
fratele Jaenberht? Unul dintre preţioşii voştri martiri. L-am 
ucis într-o biserică, iar zeul vostru nici nu l-a salvat, nici nu 
mi-a oprit sabia. Am zâmbit amintindu-mi uimirea şi 
plăcerea pe care le simţisem când îi tăiasem gâtul lui 
Jeenberht. Îl urâsem pe acel călugăr. Regele tău, i-am spus 
lui Erkenwald, vrea să îndepliniţi dorinţa zeului vostru, iar 
dorinţa lui este să-i ucideţi pe danezi, nu să vă amuzaţi 
zgâindu-vă la goliciunea unei fete. 

— Ce facem aici este dorinţa lui Dumnezeu! strigă 
ZEthelred la mine. 

Am vrut să-l ucid în clipa aceea. Am simţit cum mă 
furnica degetele când se îndreptară spre mânerul 
Răsuflării-Şarpelui, dar chiar atunci hoaşca se întoarse. 

— Este... începu femeia, dar se opri când văzu cu câtă 
ură mă uitam la /Ethelred. 

— Vorbeşte, femeie! îi porunci episcopul. 

— E pură, milord, rosti femeia şovăielnic. Pielea îi este 
curată. 

— Dar pântecul şi coapsele? insistă Erkenwald. 

— Este pură! strigă Gisela dintr-o nişă aflată într-o 
laterală a bisericii. 

O ţinea pe /Ethelflaed pe după umeri, iar din glas îi 
răzbătea mânia. 

Erkenwald păru nemulţumit de cele auzite, dar se 
stăpâni şi declară în silă că ZEthelflaed era cu adevărat 
pură. 

— Este clar că nu a fost pângărită, milord, îi spuse el lui 


ZEthelred, ignorându-mă ostentativ. 

Aflat în spatele preoţilor, Finan se uita zâmbind la 
Aldhelm, care, la fel ca ealdormanul, avea sabia la brâu. 
Oricare din ei ar fi putut încerca să mă atace, însă niciunul 
nu şi-o scosese din teacă. 

— Soţia ta nu este pură, i-am zis lui ZEthelred. A fost 
pângărită de tine. 

Faţa lui se crispă de parcă-l plesnisem. 

— Eşti un... începu el. 

În clipa aceea m-am dezlănţuit. Eram mult mai înalt şi 
mai masiv decât vărul meu, aşa că l-am înşfăcat de lângă 
altar şi l-am lipit de peretele bisericii, unde i-am vorbit 
şuierând de furie. Numai el putu auzi ce-i spuneam. Poate 
că Aldhelm ar fi fost tentat să-i sară în ajutor, însă Finan îl 
supraveghea, iar reputaţia  irlandezului se dovedi 
suficientă pentru ca Aldhelm să rămână locului. 

— O cunosc pe /thelflaed din fragedă pruncie şi o 
iubesc ca pe copilul meu, i-am zis lui Æthelred. Inţelegi 
asta, rahatule? Imi este ca o fiică, iar ţie, îţi este soţie 
bună. Dacă o mai atingi o singură dată, vere, dacă mai văd 
o singură vânătaie pe chipul lui ZEthelflaed, te voi găsi şi te 
voi ucide! M-am întors şi m-am uitat mânios la Erkenwald. 
lar tu ce-ai fi făcut, episcopule, dacă coapsele lui Lady 
ZEthelflaed ar fi început să putrezească? Ai fi îndrăznit s-o 
ucizi pe fiica lui Alfred? Erkenwald murmură că ar fi 
condamnat-o să se călugărească, dar oricum nu mă 
interesa, căci mă oprisem lângă Aldhelm. lar tu ai 
îndrăznit să dai în fiica unui rege! L-am lovit atât de tare, 
încât se răsuci şi se izbi de altar, încercând să se sprijine 
de el ca să-şi recapete echilibrul. Am aşteptat, oferindu-i 
şansa să riposteze, dar curajul îl părăsise, aşa că i-am mai 
tras un pumn, apoi, îndepărtându-mă de el, am ridicat 
vocea pentru ca toţi cei aflaţi în biserică să mă audă: 
Regele Wessexului porunceşte ca lordul ZEthelred să ridice 
pânzele! 

Alfred nu poruncise aşa ceva, dar Æthelred n-ar fi 
îndrăznit să-i ceară socoteală socrului său. Cât despre 
Erkenwald, eram sigur că avea să-i spună regelui că 


intrasem cu o sabie în biserică şi proferasem ameninţări, 
iar Alfred avea să se înfurie. Avea să se înfurie mai tare 
pentru faptul că pângărisem o biserică decât pentru că 
nişte preoţi îi umiliseră fiica, însă eu voiam ca Alfred să se 
supere. Voiam să mă pedepsească pentru că-mi încălcasem 
jurământul şi să mă dea afară din serviciul lui. Doream ca 
Alfred să mă elibereze, să fiu din nou un om liber, cu o 
sabie, un scut şi duşmanii proprii. Voiam să scap de Alfred, 
dar Alfred era mult prea deştept ca să îngăduie asta. Ştia 
foarte bine cum să mă pedepsească. 
Avea să mă facă să-mi respect jurământul. 


Peste două zile, mult timp după ce Gunnkel fugise din 
Hrofeceastre, Æthelred ridică în sfârşit pânzele. Flota lui 
formată din cincisprezece corăbii de luptă, cea mai 
puternică flotă pe care Wessexul o avusese vreodată, 
cobori pe fluviu odată cu refluxul, urnită de mesajul furios 
pe care Steapa i-l adusese lui /Ethelred. Uriaşul venise 
călare din Hrofeceastre, iar mesajul era că Alfred dorea să 
ştie de ce flota nu făcea nimic în vreme ce vikingii învinşi 
fugeau. Steapa rămase peste noapte acasă la noi. 

— Regele este nemulţumit, îmi spuse el la cină. Nu l-am 
văzut niciodată atât de furios. Gisela era fascinată de 
spectacolul oferit de Steapa în timp ce mânca. Într-o mână 
avea nişte coaste de porc de pe care sfâşia carnea cu 
dinţii, iar cu cealaltă mână îndesa pâine într-un colţ 
nefolosit al gurii. Este foarte furios! întări el făcând o 
pauză ca să bea nişte bere, apoi adăugă enigmatic: Sture. 

— Ce-i cu Sture? 

— Gunnkel a avut o tabără acolo, şi Alfred crede că, 
probabil, s-a întors în acel loc. 

Sture era un râu din Anglia de Est, aflat la nord de 
Temes. Fusesem acolo cândva şi-mi aminteam că avea o 
gură de vărsare largă, protejată de vânturile dinspre 
răsărit de o lungă limbă de pământ nisipos. 

— E în siguranţă acolo, am spus. 

— De ce zici asta? mă întrebă Steapa. 

— E teritoriul lui Guthrum. 


Uriaşul tăcu câteva clipe, cât îşi scoase un rest de carne 
rămas între dinţi. 

— Guthrum i-a oferit adăpost acolo. Lui Alfred nu-i place 
asta. Crede că Guthrum trebuie altoit. 

— Alfred vrea să înceapă un război cu Anglia de Est? 
interveni Gisela surprinsă. 

— Nu, milady. Doar să-i tragă vreo două, mormăi Steapa 
zdrobind un os între dinţi. Mâncase deja o jumătate de 
porc, însă nu dădea niciun semn că începea să se sature. 
Guthrum nu doreşte un război, milady. Dar trebuie învăţat 
minte, ca să nu le mai ofere adăpost păgânilor. Aşa că 
Alfred îl trimite pe lordul /ZEthelred să atace tabăra de pe 
Sture a lui Gunnkel, şi dacă tot va fi acolo, să fure nişte 
vite de-ale lui Guthrum. Să-l altoiască puţin. Steapa mă 
privi solemn. Păcat că nu poţi veni şi tu. 

— Da, păcat. 

Mă întrebam de ce Alfred îl alesese pe Æthelred să 
conducă expediţia de pedepsire a lui Guthrum. ZEthelred 
nici măcar nu era vest-saxon, cu toate că-i jurase credinţă 
lui Alfred de Wessex. Vărul meu era mercian, iar mercienii 
niciodată n-au fost faimoşi pentru corăbiile lor. Deci, care 
era motivaţia regelui? Singura explicaţie la care m-am 
putut gândi a fost că fiul cel mare a lui Alfred, Edward, 
încă era un copil cu voce subţire, iar Alfred era bolnav. Se 
temea să nu moară şi se temea de haosul care ar fi cuprins 
Wessexul dacă Edward ajungea pe tron la vârsta copilăriei. 
Aşa că-i oferea lui ZEthelred şansa să-şi răscumpere vina de 
a nu fi blocat corăbiile lui Gunnkel pe Medwæg, dar şi o 
ocazie de a-şi crea o reputaţie destul de impresionantă 
pentru a-i convinge pe thegnii şi ealdormenii din Wessex 
că /Ethelred, lord de Mercia, putea cârmui regatul dacă 
Alfred murea înainte ca Edward să aibă vârsta potrivită 
pentru înscăunare. 

Flota lui ZEthelred avea un mesaj pentru danezi. Alfred 
le transmitea că, dacă atacau Wessexul, cei din Wessex îi 
vor ataca pe ei. Vor face incursiuni pe coasta lor, le vor 
incendia casele, le vor scufunda corăbiile, iar plajele lor 
vor duhni a moarte. Alfred îl făcuse pe ZEthelred viking, iar 


eu eram gelos. Doream să plec şi eu cu corăbiile mele, însă 
mi se poruncise să rămân în Lundene. M-am supus, 
mulţumindu-mă să privesc cum pleca marea flotă din 
Lundene. Era impresionantă. Cele mai mari dintre navele 
de luptă capturate, în număr de şase, aveau treizeci de 
vâsle pe o parte, iar cele mai mici aveau douăzeci. 
ZEthelred conducea aproape o mie de oameni în acel raid, 
toţi unul şi unul, războinici din garda lui Alfred şi din 
trupele lui experimentate. /ZEthelred călătorea pe una 
dintre corăbiile mari, pe a cărei etravă fusese cândva un 
mare cap de corb negru ca tăciunele, însă capul dispăruse, 
iar corabia se numea acum Rodbora, ceea ce însemna 
„purtătoarea crucii”, la proră aflându-se o cruce. La bordul 
său se aflau războinici, preoţi şi, desigur, /Ethelflaed, 
pentru că Æthelred nu pleca nicăieri fără ea. 

Era vară. Cei care n-au locuit niciodată într-un oraş în 
timpul verii nu-şi pot imagina nici duhoarea, nici roiurile 
de muşte. Stoluri de ereţi-roşii coborau pe străzi, 
hrănindu-se cu stârvuri. Când vântul bătea dinspre nord, 
mirosul de urină şi de excremente din curţile tăbăcarilor 
se combina cu izul şanţurilor pline cu mizerii. Pântecul 
Giselei creştea, şi, odată cu el, creştea şi teama mea 
pentru viaţa ei. 

leşeam pe mare cât de des puteam. La reflux, coboram 
pe fluviu cu Vulturul Mării şi Sabia Domnului, întorcându- 
ne la vremea fluxului. Vânam corăbiile de la Beamfleot, 
însă oamenii lui Sigefrid îşi învăţaseră lecţia şi nu-şi 
părăseau niciodată adăpostul fără cel puţin trei corăbii. 
Deşi danezii şi norvegienii umblau după pradă, corăbiile 
comerciale ajungeau în sfârşit la Lundene, pentru că 
negustorii se învăţaseră să navigheze în convoaie mari, de 
câte zece vase cu oameni înarmaţi la bord, aşa că 
succesele lui Sigefrid erau rare, dar la fel erau şi ale mele. 

Am primit veşti despre expediţia vărului meu abia după 
două săptămâni, când îmi făceam excursia obişnuită pe 
Temes. Întotdeauna era o binecuvântare să lăsăm în urmă 
fumul şi duhoarea Lundene-ului şi să simţim mirosul 
proaspăt al mării. Fluviul şerpuia printr-o mlaştină întinsă, 


plină de stârci. Ţin minte că în ziua aceea eram fericit, 
fiindcă pretutindeni zburau fluturi albaştri. Poposiră pe 
Vulturul Mării şi pe Sabia Domnului, care venea în urma 
noastră. Unul se aşeză pe degetul meu întins, unde-şi 
desfăcu şi-şi strânse aripile. 

— Ăsta e semn de noroc, milord, spuse Sihtric. 

— Serios? 

— Cu cât stă mai mult, cu atât norocul durează mai 
mult. 

Sihtric întinse şi el mâna, dar niciun fluture nu se aşeză 
pe ea. 

— Se pare că tu n-ai noroc, am zis în glumă. 

Cu ochii la fluturele de pe degetul meu, m-am gândit la 
Gisela şi la naşterea copilului. „Stai acolo!” i-am poruncit 
micii vietăţi, iar ea îmi dădu ascultare. 

— Ba am noroc, milord, spuse Sihtric rânjind. 

— Cum aşa? 

— Ealhswith a venit la Lundene. 

Ealhswith era prostituata pe care o iubea slujitorul meu. 

— Are mai mulţi clienţi în Lundene decât în Coccham, 
am spus. 

— Nu mai face asta, replică Sihtric. 

L-am privit surprins. 

— E adevărat? 

— Da, milord. Vrea să se mărite cu mine. 

Sihtric era un tânăr arătos, cu un chip care amintea de 
un şoim, cu părul negru şi trupul bine făcut. Îl cunoşteam 
de pe vremea când era un băieţandru şi presupun că asta- 
mi afecta impresia despre el, fiindcă încă îl consideram 
adolescentul disperat a cărui viaţă o cruţasem la Cair 
Ligualid. Probabil că Ealhswith îl vedea ca pe tânărul 
bărbat care devenise. Mutându-mi privirea, am zărit un 
firicel de fum care se ridica din sudul mlaştinii şi m-am 
întrebat cine erau cei care aprinseseră focul şi cum de 
puteau trăi în acel loc plin de țânțari. 

— Eşti de mult timp cu ea, am spus. 

— Da, milord. 

— S-o trimiţi la mine. Sihtric îmi jurase credinţă şi avea 


nevoie de permisiunea mea ca să se însoare, fiindcă soţia 
lui urma să facă parte din personalul gospodăriei mele. 
Vreau să vorbesc cu ea, am adăugat. 

— O să-ţi placă, milord. 

Am zâmbit. 

— Sper. 

Un stol de lebede trecu printre corăbiile noastre, aripile 
lor făcând un zgomot puternic în aerul verii. Exceptând 
temerile legate de Gisela, eram mulţumit, iar fluturele de 
pe deget îmi alina acea îngrijorare, cu toate că, după o 
vreme, îşi luă zborul, dând neîndemânatic din aripi în urma 
lebedelor. Am atins mânerul Răsuflării-Şarpelui, apoi 
amuleta, şi am înălţat o rugăciune către Frigg ca să aibă 
grijă de Gisela. 

Se făcu amiază până să ajungem la Caninga. Era 
perioada refluxului, iar mâlul se întindea departe în 
estuarul calm unde se aflau doar corăbiile noastre. Am dus 
Vulturul Mării aproape de ţărmul sudic al Caningăi şi am 
privit către Beamfleot, dar n-am văzut nimic prin pâcla pe 
care o forma aerul cald deasupra insulei. 

— Se pare că au plecat, comentă Finan. 

La fel ca mine, şi el privea spre nord. 

— Nu, sunt corăbii acolo. 

Mi se părea că văd catargele corăbiilor lui Sigefrid prin 
aerul unduitor. 

— Nu sunt atât de multe cât ar trebui, zise Finan. 

— Hai să ne uităm mai de aproape! am spus. Când am 
dat ocol extremității estice a insulei, am descoperit că 
Finan avea dreptate. 

Peste jumătate din flota lui Sigefrid plecase de pe micul 
râu Hothlege. Cu doar trei zile în urmă fuseseră treizeci şi 
şase de catarge acolo, iar acum erau doar paisprezece. 
Ştiam că nu urcaseră spre Lundene, pentru că le-am fi 
văzut, astfel că rămâneau doar două posibilităţi. Fie 
plecaseră spre nord pe lângă Anglia de Est, fie porniseră 
spre sud ca să facă o altă incursiune în Cent. Aflat sus pe 
cer, soarele se reflecta orbitor în vârfurile de lance de pe 
meterezele taberei de pe creasta dealului. Oamenii de pe 


zidul înalt ne văzură întorcându-ne şi ridicând velele 
pentru a ne folosi de vântul slab care se stârnise în zori 
dinspre nord-est, ajutându-ne să traversăm estuarul spre 
sud. Mă uitam după un mare nor de fum care să-mi spună 
unde acostase grupul de corăbii ca să atace, să jefuiască şi 
să incendieze vreun oraş, însă cerul de deasupra Centului 
era limpede. Am strâns velele şi am vâslit către est, spre 
gura râului Medweeg, dar nici acolo n-am văzut fum. În 
cele din urmă, Finan, care avea privirea ascuţită şi era 
postat la prora, zări corăbiile. 

Şase corăbii. 

Eu mă uitam după o flotă de cel puţin douăzeci de vase, 
nu după câteva corăbii, şi iniţial nu le-am băgat în seamă, 
presupunând că erau nave comerciale ce navigau 
împreună spre Lundene, însă Finan veni grăbit printre 
şirurile de bănci ale vâslaşilor. 

— Sunt corăbii de război, mă înştiinţă el. 

Am privit către est. Am văzut carenele ca nişte pete 
întunecate, dar ochii mei nu erau atât de ageri ca ai lui 
Finan, aşa că nu le-am desluşit formele. Şase nave licăreau 
în pâcla creată de căldură. 

— Se mişcă? l-am întrebat. 

— Nu, milord. 

— Oare de ce sunt ancorate acolo? m-am mirat eu. 

Corăbiile se aflau pe partea cealaltă a gurii râului 
Medwaeg, chiar dincolo de locul numit Scerhnesse, ceea ce 
însemna „promontoriul luminos”. Era un loc nepotrivit 
pentru ancorare, deoarece curenţii erau puternici în marea 
puţin adâncă. 

— Cred că sunt trase pe țărm, milord, zise Finan. 

Dacă ar fi fost ancorate, aş fi presupus că aşteptau fluxul 
ca să urce pe râu, dar faptul că erau trase pe țărm 
însemna că oamenii debarcaseră, şi singurul motiv ca să 
facă asta era că se duseseră după pradă. 

— Dar n-a mai rămas nimic de jefuit în Scerhnesse, am 
spus eu uimit. 

Scerhnesse se află la capătul vestic al insulei Scaepege, 
care se găseşte în partea de sud a estuarului fluviului 


Temes, şi fusese atacat de nenumărate ori de către vikingi. 
Oamenii care mai locuiau acolo se ascundeau pe canale. 
Cel dintre Scaepege şi insula mare se numea Swealwe, iar 
flotele vikingilor se adăposteau acolo pe vreme rea. 
Scaepege şi Swealwe erau locuri primejdioase, unde nu se 
găseau cufere cu argint şi sclavi. 

— Hai să ne apropiem, am zis. 

Finan se întoarse la proră, iar Ralla, aflat pe Sabia 
Domnului, a cârmit corabia alături de Vulturul Mării. 
Arătând spre vasele aflate în depărtare, i-am strigat: 

— Ne ducem să vedem ce-i cu cele şase corăbii! 

Ralla încuviinţă din cap, dădu o comandă, iar vâslele 
muşcară apa. 

Pe măsură ce străbăteam larga gură a râului Medwæg, 
mi-am dat seama că Finan avea dreptate: toate şase erau 
corăbii de război, mai lungi şi mai zvelte decât orice vas 
comercial, şi toate fuseseră trase pe țărm. Un firicel de 
fum purtat de vânt spre sud şi vest sugera că echipajele 
aprinseseră un foc pe mal. Am văzut că nu aveau la prore 
capete sculptate, dar asta nu însemna nimic. Poate că 
vikingii considerau Scaepege teritoriu danez, aşa că 
scoseseră dragonii, vulturii, corbii şi şerpii pentru a nu 
înspăimânta spiritele de pe insulă. 

L-am chemat pe Clapa la cârmă. 

— Du corabia direct spre celelalte, i-am cerut, apoi m- 
am dus la proră, unde se afla Finan. Osferth trăgea la una 
dintre vâsle, transpirând încruntat. Nimic nu-i mai bun 
decât vâslitul ca să pui nişte muşchi pe tine, i-am spus eu 
vesel, însă el mă răsplăti cu o privire acră. 

Am urcat alături de irlandez. 

— Par a fi danezi, îmi spuse el. 

— Nu ne putem lupta cu şase echipaje. 

Finan îşi scărpină vintrele. 

— Crezi că-şi fac o tabără acolo? 

Era un gând neplăcut. Şi aşa era rău că o parte dintre 
corăbiile lui Sigefrid plecaseră din nordul estuarului, dar 
chiar nu aveam nevoie de un alt cuib de vipere pe ţărmul 
sudic. 


— Nu, am zis. Măcar de data aceea, ochii mei se 
dovedeau mai buni decât ai irlandezului. Nu-şi fac o 
tabără. 

Mi-am atins amuleta. Finan îmi văzu gestul şi-mi desluşi 
furia din glas. 

— Ce este? 

— Corabia din stânga este Rodbora, am spus eu arătând 
într-acolo. 

Văzusem crucea instalată pe etravă. Finan deschise 
gura, dar nu zise nimic câteva clipe, mulţumindu-se să 
privească. Şase corăbii, doar şase corăbii din cele 
cincisprezece care plecaseră din Lundene. 

— Sfinte Iisuse Hristoase! exclamă Finan în cele din 
urmă, făcându-şi semnul crucii. Poate că restul au urcat pe 
râu? 

— Le-am fi văzut. 

— Poate că sunt pe drum încoace? 

— Bine ar fi să ai dreptate, am spus posomorât. Altfel, 
înseamnă că nouă corăbii au fost pierdute. 

— Dumnezeule, nu! 

Ne apropiaserăm deja, iar oamenii aflaţi pe țărm, văzând 
capul de vultur de pe corabia mea, mă luară drept viking. 
Câţiva dădură fuga între două corăbii şi formară un zid de 
scuturi, provocându-mă să-i atac. 

— E Steapa! am zis, recunoscând silueta înaltă din 
centrul zidului de scuturi. 

Am ordonat să fie dat jos capul de vultur, apoi am întins 
mâinile pentru a le arăta că aveam intenţii paşnice. Steapa 
înţelese, aşa că zidul de scuturi se desfăcu şi armele fură 
băgate în teci. Câteva clipe mai târziu, prora Vulturului 
Mării intră uşurel în mâlul nisipos, ajutată de flux. Am sărit 
în apă, care îmi ajungea până la brâu, şi m-am îndreptat 
spre țărm. Am socotit că erau cel puţin patru sute de 
oameni pe plajă, mult prea mulţi pentru doar şase corăbii; 
pe măsură ce mă apropiam, am văzut că mulţi dintre ei 
erau răniţi. Înconjuraţi de preoţi, zăceau întinşi, cu 
bandajele îmbibate de sânge şi chipurile palide. Dincolo de 
plajă, unde iarba uscată acoperea dunele joase, se zăreau 


cruci din lemn grosolane înfipte în morminte săpate 
recent. 

Expresia de pe faţa lui Steapa era mai sumbră ca 
oricând. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Întreabă-l pe el, zise Steapa cu amărăciune. 

Arătă cu capul în lungul plajei, iar eu l-am văzut pe 
ZEthelred şezând lângă un foc pe care o oală bolborosea 
încet. Anturajul lui obişnuit îi stătea alături, inclusiv 
Aldhelm, care mă privi duşmănos. Niciunul dintre ei nu 
spuse nimic în timp ce mă apropiam. Focul trosnea. Deşi 
probabil îmi remarcase sosirea, Æthelred se juca absent cu 
o algă fără să ridice ochii. M-am oprit lângă foc. 

— Unde sunt celelalte nouă corăbii? am întrebat. 

ZEthelred îşi înălţă brusc capul, ca şi cum ar fi fost 
surprins să mă vadă. Zâmbi. 

— Am veşti bune. Aştepta să-l întreb ce veşti, dar, cum 
n-am făcut-o, continuă voios: Am obţinut o mare victorie! 

— O victorie magnifică! exclamă Aldhelm. 

Totuşi, zâmbetul lui /Ethelred era forţat. Următoarele 
cuvinte îi ieşiră poticnite, de parcă ar fi făcut un mare 
efort ca să le articuleze. 

— Gunnkel a aflat care este puterea săbiilor noastre. 

— l-am incendiat corăbiile, interveni Aldhelm. 

— Şi am făcut un mare măcel, declară ZEthelred cu ochi 
strălucitori. 

M-am uitat într-o parte şi în cealaltă a plajei, spre 
locurile unde zăceau răniții şi unde cei teferi stăteau cu 
capetele plecate. 

— Ai plecat cu cincisprezece corăbii, i-am spus. 

— l-am incendiat corăbiile, replică ZEthelred, dându-mi 
impresia că mai avea puţin până să plângă. 

— Unde sunt celelalte nouă corăbii? am vrut să ştiu. 

— Ne-am oprit aici pentru că n-am putut vâsli împotriva 
refluxului, zise Aldhelm, închipuindu-şi că le criticam 
decizia de a trage navele pe plajă. 

— Unde sunt celelalte nouă corăbii? am insistat, dar n- 
am primit niciun răspuns. Priveam în continuare plaja, însă 


nu vedeam ce căutam. M-am uitat la ZEthelred, care-şi 
aplecase capul din nou. Îmi era teamă să pun următoarea 
întrebare, dar trebuia s-o pun. Unde-i soţia ta? 

Tăcere. 

— Unde este Æthelflaed? am întrebat, ridicând glasul. 

Un pescăruş scoase un țipăt strident. 

— A fost luată, bâigui în cele din urmă Æthelred. 

— Cum adică a fost luată? 

— A fost luată prizonieră, zise el cu o voce la fel de 
joasă. 

— Sfinte Iisuse Hristoase! am izbucnit, folosind 
exclamaţia favorită a lui Finan. 

Vântul îmi suflă puţin fum în faţă. Preţ de câteva clipe, 
nu-mi veni să cred ce auzisem, dar peste tot în jurul meu 
erau numai dovezi că magnifica victorie a lui ZEthelred 
fusese de fapt o înfrângere catastrofală. Nouă corăbii 
fuseseră pierdute, dar corăbiile puteau fi înlocuite; 
jumătate din oamenii lui ZEthelred lipseau, însă alţi oameni 
îi puteau înlocui pe cei morţi. Cine ar fi putut s-o 
înlocuiască pe fiica unui rege? 

— Cine a luat-o? am întrebat. 

— Sigefrid, murmură Aldhelm. 

Ceea ce explica unde se duseseră corăbiile care lipseau 
de la Beamfleot. 

lar /Ethelflaed, dulcea /Ethelflaed căreia îi jurasem 
credinţă, era prizonieră. 


Cele opt corăbii ale noastre urcară odată cu refluxul pe 
Temes, îndreptându-se spre Lundene. Era o seară de vară 
senină şi calmă, iar soarele părea să zăbovească precum 
un gigantic glob roşu suspendat în vălul de fum care 
acoperea oraşul. ZEthelred călătorea pe Rodbora, iar când 
le-am cerut vâslaşilor de pe Vulturul Mării să încetinească 
pentru a ajunge în dreptul corabiei lui, am văzut dârele de 
sânge înnegrit care-i pătau lemnul. Le-am comandat 
oamenilor să grăbească ritmul şi ne-am îndepărtat din nou. 

Steapa rămase alături de mine, pe Vulturul Mării, şi-mi 
povesti ce se întâmplase pe râul Sture. 


Într-adevăr, fusese o victorie magnifică. Flota lui 
ZEthelred îi surprinsese pe vikingi în timp ce aceştia îşi 
instalau tabăra pe malul sudic al râului. 

— Am ajuns acolo în zori, spuse Steapa. 

— Aţi rămas pe mare peste noapte? 

— Aşa a poruncit lordul ZEthelred. 

— Minunat! am bombănit. 

— A fost o noapte calmă, iar la prima geană a zorilor le- 
am zărit corăbiile. Şaisprezece corăbii. 

Steapa se opri brusc. Era un om taciturn şi-i venea greu 
să spună mai mult de câteva cuvinte odată. 

— Trase pe plajă? am întrebat. 

— Ancorate, zise el. 

Asta sugera că danezii îşi ţineau vasele pregătite de 
plecare, dar şi că nu le puteau apăra, deoarece membrii 
echipajelor erau pe țărm, unde construiau ziduri de 
pământ pentru a-şi face tabăra. Flota lui /Ethelred nu 
avusese mult de furcă cu cei câţiva care rămăseseră la 
bord, apoi marii bolovani legaţi cu funii, care serveau 
drept ancore, fuseseră ridicaţi din apă, iar cele şaisprezece 
corăbii fuseseră tractate până la ţărmul nordic şi trase pe 
plajă. 

— Avea de gând să le lase acolo până când terminam, 
după care să le aducă la Lundene, zise Steapa. 

— Ce să terminaţi? am vrut să ştiu. 

— Voia să-i ucidem pe toţi păgânii înainte de a pleca. 

Uriaşul îmi povesti că flota lui ZEthelred urcase pe Sture 
şi pe afluentul său, Arwan, iar luptătorii debarcaseră ca să 
incendieze satele danezilor, să le măcelărească vitele şi, 
când puteau, să-i omoare pe localnici. Saxonii stârniseră 
panică în acele locuri. Oamenii fugiseră spre interiorul 
insulei mari, dar Gunnkel, rămas fără corăbii în tabăra sa 
de la gura râului Sture, nu se panicase. 

— N-aţi atacat tabăra? l-am întrebat pe Steapa. 

— Lordul Æthelred a zis că era prea bine apărată. 

— Parcă ai spus că n-o terminaseră. 

Steapa ridică din umeri. 

— Cel puţin pe o latură nu construiseră palisada, aşa că 


am fi putut să intrăm şi să-i ucidem, dar am fi pierdut mulţi 
oameni. 

— Adevărat, am recunoscut eu. 

— Aşa că am atacat fermele, continuă Steapa. 

În timp ce oamenii lui ZEthelred jefuiau satele danezilor, 
Gunnkel trimisese mesageri în sud, la celelalte guri de 
vărsare de pe coasta Angliei de Est. Acolo, pe maluri, erau 
alte tabere ale vikingilor. Gunnkel chemase întăriri. 

— l-am spus lordului /Ethelred să plecăm, zise 
posomorât uriaşul. I-am spus a doua zi. l-am spus că am 
stat destul acolo. 

— Dar n-a vrut să te asculte, nu? 

— A zis că sunt prost, răspunse Steapa ridicând din 
umeri. 

ZEthelred dorise să jefuiască, aşa că rămăsese pe Sture, 
iar oamenii lui îi aduseseră tot ce găsiseră de valoare, de 
la vase de gătit la seceri. 

— A găsit şi nişte argint, adăugă Steapa, dar nu prea 
mult. 

lar în vreme ce /Ethelred stătea acolo ca să se 
îmbogăţească, inamicii strângeau rândurile. 

Corăbiile daneze veniră dinspre sud. Navele lui Sigefrid 
plecate de la Beamfleot li se alăturaseră celor care 
porniseră de la gurile râurilor Colaun, Hwealf şi Pant. 
Trecusem deseori pe acolo, şi mi-am imaginat acele corăbii 
zvelte şi rapide ieşind de pe canale în momentul refluxului, 
cu etravele lor înalte împodobite cu capete amenințătoare, 
cu punţile pline de oameni înarmaţi şi dornici de 
răzbunare. 

Vasele daneze se adunaseră lângă insula Horseg, la sud 
de Sture, în golful năpădit de păsări sălbatice. Apoi, într-o 
dimineaţă cenuşie, pe o furtună de vară venită dinspre 
mare, treizeci şi opt de corăbii intraseră de pe ocean pe 
râul Sture. 

— Era duminică, spuse Steapa, iar lordul ZEthelred a 
insistat să ascultăm slujba. 

— Alfred va fi încântat să audă asta, am rostit eu 
sarcastic. 


— S-a ţinut pe plajă, în locul unde erau trase corăbiile 
daneze. 

— De ce acolo? 

— Fiindcă preoţii au vrut să alunge spiritele rele care le 
bântuiau. 

Mi-a povestit cum luptătorii saxoni dăduseră jos 
capetele sculptate de pe corăbiile daneze şi le adunaseră 
într-un morman pe nisip. În jurul lor puseseră lemne găsite 
pe plajă şi stuf din acoperişul unei case aflate în apropiere, 
apoi, în timp ce preoţii se rugau, le dăduseră foc. Dragonii 
şi vulturii, corbii şi lupii arseseră, flăcările ridicându-se 
înalte spre cer. Probabil că fumul ajunsese până la insula 
mare în vreme ce ploaia sfârâia pe lemnul aprins. Preoţii 
se rugau şi cântau lăudând victoria lor asupra păgânilor, şi 
nimeni nu băgă de seamă siluetele întunecate care se 
apropiau de pe mare, prin furtună. 

Nu pot decât să-mi imaginez spaima oamenilor, fuga şi 
măcelul. Pe danezi sărind pe țărm. Danezi cu săbii, danezi 
cu lănci, danezi cu securi. Singurul motiv pentru care atât 
de mulţi oameni scăpaseră era că atât de mulţi oameni 
muriseră. Danezii începuseră să-i ucidă, dar descoperiseră 
că erau atât de mulţi de ucis, încât nu mai apucaseră să-i 
prindă pe cei care fugiseră la corăbii. Alte nave daneze 
atacaseră flota saxonă, însă Rodbora reuşise să le 
respingă. 

— Lăsasem oameni la bord, zise Steapa. 

— De ce? 

— Nu ştiu, mormăi el posomorât. Am avut un 
presentiment. 

— Cunosc astfel de presentimente, am spus. 

Sunt ca o furnicătură la ceafă, o bănuială vagă, nu pe 
deplin formată că primejdia e aproape, şi nu trebuie 
ignorate niciodată. Mi-am văzut adesea dulăii ridicându-şi 
brusc capetele din somn şi mârâind încetişor sau 
scheunând jalnic şi privindu-mă rugători. Ştiu că, atunci 
când se întâmplă asta, va urma un tunet, dar nu-mi dau 
seama cum de-l simt câinii. Probabil că este acelaşi soi de 
presentiment, neliniştea stârnită de o primejdie ascunsă. 


— A fost o bătălie teribilă, adăugă Steapa ursuz. 

Tocmai treceam de ultimul cot al fluviului Temes înainte 
de Lundene. Am văzut zidul reparat al oraşului, lemnul 
proaspăt tăiat între vechile pietre romane. Steaguri 
fluturau pe metereze, pe majoritatea fiind brodate chipuri 
de sfinţi şi cruci - simboluri menite a-i sfida pe duşmanii 
care veneau zilnic dinspre est ca să ne observe. lar acei 
duşmani tocmai obţinuseră o victorie care avea să-l 
năucească pe Alfred. 

Steapa fu zgârcit în privinţa detaliilor luptei, aşa că a 
trebuit să mă mulţumesc cu puţinul pe care l-am aflat de la 
el. Majoritatea corăbiilor inamice veniseră la capătul estic 
al plajei, atrase acolo de marele foc, pe când Rodbora şi 
alte şapte vase saxone se aflau ceva mai departe spre vest. 
Când pe plajă izbucnise haosul, saxonii încercaseră să se 
refugieze pe corăbii, iar Steapa formase un zid de scuturi 
ca să apere acele nave şi pe fugarii care se urcau la bordul 
lor. 

— ZEthelred a reuşit să ajungă la tine, am comentat eu 
cu acreală. 

— Aleargă foarte repede, zise Steapa. 

— Dar cu /Ethelflaed ce s-a întâmplat? 

— Nu ne-am putut duce după ea. 

— Nu, sunt sigur, am oftat, ştiind că spunea adevărul. 

Mi-a povestit cum /Ethelflaed fusese înconjurată de 
duşmani. 

Ea şi servitoarele ei rămăseseră lângă foc atunci când 
ZEthelred îi însoţise pe preoţii care stropeau cu apă sfinţită 
prorele corăbiilor daneze capturate. 

— Lordul /ZEthelred a vrut să se ducă după ea, zise 
Steapa. 

— Aşa şi e normal. 

— Dar nu s-a putut, aşa că am pus mâna pe vâsle şi am 
plecat. 

— N-au încercat să vă oprească? 

— Au încercat 

— Şi? l-am îmboldit eu. 

— Unii au reuşit să se urce la bord, spuse uriaşul 


ridicând din umeri. Mi l-am imaginat cu securea în mână, 
hăcuindu-i pe duşmani. Am izbutit să trecem pe lângă ei, 
adăugă el de parcă fusese ceva uşor. 

M-am gândit că danezii încercaseră să oprească toate 
corăbiile saxonilor, dar şase izbutiseră să ajungă în largul 
mării. 

— Am plecat cu opt corăbii, zise Steapa. 

Deci, două corăbii saxone fuseseră atacate. M-am 
crispat gândindu-mă la loviturile de securi şi de săbii, la 
punţile inundate de sânge. 

— Pe Sigefrid l-ai văzut? 

Steapa încuviinţă din cap. 

— Stătea pe un scaun. Era legat de el. 

— Şi eşti sigur că ZEthelflaed trăieşte? 

— Trăieşte. Am văzut-o în timp ce ne îndepărtam. Era pe 
corabia aia care a fost la Lundene. Aia pe care ai lăsat-o să 
plece. 

— Îmblânzitoarea de Valuri. 

— Da, corabia lui Sigefrid, zise Steapa. lar el ne-a 
arătat-o. A urcat-o pe puntea de la cârmă. 

— Era îmbrăcată? 

— Cum adică dacă era îmbrăcată? se răsti el, de parcă 
întrebarea mea fusese cumva nepotrivită. Da, era 
îmbrăcată, îmi spuse în cele din urmă. 

— Cu puţin noroc, n-o s-o siluiască. Este mai valoroasă 
pentru ei dacă rămâne teafără. 

— Cum adică mai valoroasă? 

— Pregăteşte-te pentru plata răscumpărării, i-am zis, 
simțind cum duhoarea Lundene-ului îmi năpădea nările. 

Vulturul Mării se opri la docul său. Gisela mă aştepta, 
iar eu i-am dat veştile. Scoase un țipăt îndurerat, apoi 
aşteptă ca ZEthelred să coboare pe mal, însă el o ignoră la 
fel cum mă ignoră şi pe mine. Palid la faţă, urcă dealul 
către palatul său. Oamenii lui, cei care supravieţuiseră, îl 
înconjurară protectori. 

Eu am luat călimara cu cerneală stătută, am ascuţit o 
pană şi i-am scris o altă scrisoare lui Alfred. 


PARIEA A TREIA 


Izgonirea 


Nouă 


Ne era interzis să coborâm pe Temes. 

Când episcopul Erkenwald îmi dădu ordinul, reacţia mea 
instinctivă fu să mă răstesc la el, spunându-i că trebuia să 
trimitem toate corăbiile saxone în estuar, pentru a-i vâna 
fără milă pe danezi. El mă ascultă fără să comenteze, însă 
păru să ignore tot ce-i zisesem. Scria, copia ceva dintr-o 
carte sprijinită pe biroul său vertical. 

— Şi ce am obţine cu violenţa? mă întrebă în cele din 
urmă, pe un ton acru. 

— I-am învăţa să se teamă de noi. 

— Să se teamă de noi, repetă episcopul dispreţuitor, în 
timp ce pana lui continua să zgârie pergamentul. 

Mă chemase acasă la el, casă care se afla lângă palatul 
lui ZEthelred şi care era surprinzător de inconfortabilă, în 
camera principală neaflându-se decât o vatră goală, o 
bancă şi biroul la care scria de zor. Un preot tânăr şedea 
tăcut pe bancă şi ne privea neliniştit. Eram sigur că se afla 
acolo doar pentru a fi martor la discuţie, astfel încât, dacă 
se isca ulterior vreo controversă în privinţa celor spuse, 
episcopul să aibă pe cineva care să-i susţină versiunea. Nu 
c-am fi vorbit prea mult. Erkenwald mă ignoră din nou o 
perioadă îndelungată, aţintindu-şi ochii asupra cuvintelor 
pe care le scria cu migală. 

— Dacă am dreptate, rosti el brusc, danezii tocmai au 
distrus cea mai mare flotă care a plecat vreodată din 
Wessex. N-aş crede că se vor speria dacă te apuci să 
tulburi apele cu cele câteva vâsle pe care le ai. 

— Aşa că lăsăm apele să fie calme? am întrebat eu 
furios. 

— Aş îndrăzni să spun, zise el, apoi făcu o pauză în care 
scrise o altă literă, că regele va dori să nu facem nimic... - 


altă pauză şi altă literă - ... care ar putea agrava această 
situaţie nefericită. 

— Situaţia nefericită fiind că fiica lui este violată zilnic 
de către danezi? Iar tu te aştepţi să nu facem nimic? 

— Exact. Ai prins esenţa ordinelor mele. Nu veţi face 
nimic pentru a înrăutăţi şi mai mult o situaţie proastă. 
Fără să se uite la mine, vâri pana în călimară şi scutură cu 
grijă surplusul de cerneală de pe vârf. Cum împiedici o 
viespe să te înţepe? mă întrebă el. 

— Ucigând-o înainte să o facă, i-am răspuns. 

— Rămânând nemişcat, replică episcopul, şi exact aşa ne 
vom comporta acum, nefăcând nimic pentru a agrava 
situaţia. Ai vreo dovadă că milady este violată? 

— Nu. 

— Ea este valoroasă pentru ei, spuse Erkenwald 
repetând argumentul pe care i-l dădusem lui Steapa, şi 
presupun că nu vor face nimic pentru a-i scădea valoarea. 
Fără îndoială, cunoşti mai bine decât mine modul cum 
gândesc păgânii, dar, dacă au vreun dram de minte, o vor 
trata cu respectul cuvenit rangului ei. În sfârşit se uită la 
mine, aruncându-mi o privire piezişă, plină de dispreţ, şi 
adăugă: Vom avea nevoie de soldaţi când va veni vremea 
să strângem răscumpărarea. 

Ceea ce însemna că luptătorii mei trebuiau să-i amenințe 
pe amărâţi şi să le ia ultimul ban. 

— Şi cam cât va fi răscumpărarea? am întrebat cu 
acreală, vrând să ştiu care ar fi fost contribuţia aşteptată 
din partea mea. 

— Cu treizeci de ani în urmă, în Francia, spuse episcopul 
apucându-se iarăşi de scris, abatele Ludovic de la 
mănăstirea Sfântul Denis a fost luat prizonier. Un om 
cucernic şi cumsecade. Răscumpărarea pentru abate şi 
fratele său a fost de şase sute optzeci şi şase de pfunzi de 
aur şi trei mii două sute cincizeci de pfunzi de argint. O fi 
lady /Ethelflaed doar o femeie, dar nu-mi imaginez că 
duşmanii noştri se vor mulţumi cu mai puţin de-atât. 

N-am zis nimic. Răscumpărarea de care pomenise 
episcopul era inimaginabilă, dar cu siguranţă avea 


dreptate gândindu-se că Sigefrid va dori cel puţin tot atât. 

— După cum vezi, continuă Erkenwald cu răceală, 
valoarea ei este foarte importantă pentru păgâni, aşa că 
vor face totul ca s-o protejeze. L-am asigurat pe lordul 
ZEthelred că aşa stau lucrurile şi ţi-aş fi recunoscător dacă 
nu l-ai lipsi de această speranţă. 

— Ai primit vreo veste de la Sigefrid? l-am întrebat, 
gândindu-mă că Erkenwald părea foarte sigur că 
ZEthelflaed era bine tratată. 

— Nu. Tu ai primit? 

Întrebarea era provocatoare, sugerând că eu aş fi putut 
să negociez în secret cu Sigefrid. N-am răspuns, dar 
episcopul nici nu se aştepta s-o fac. 

— Bănuiesc că regele va dori să conducă în persoană 
negocierile. Aşa că, până la sosirea lui aici sau până 
primesc alte ordine de la el, vei rămâne în Lundene. 
Corăbiile tale vor rămâne locului! 

Şi au rămas. Însă corăbiile vikingilor navigau. Comerţul, 
care înflorise în lunile de vară, încetase cu totul, pentru că 
vasele cu capete sculptate plecau de la Beamfleot şi 
patrulau prin tot estuarul. Cele mai bune surse de 
informaţii pe care le aveam dispăruseră odată cu 
negustorii, deşi câţiva oameni tot mai reuşeau să urce pe 
fluviu. În general, erau pescari care-şi aduceau capturile la 
piaţa de peşte din Lundene, iar aceştia susțineau că peste 
cincizeci de corăbii se aflau acum pe canalul de la poalele 
dealului pe care se afla fortul Beamfleot. Vikingii se 
adunau în estuar. 

— Ei ştiu că Sigefrid şi fratele lui vor fi bogaţi, i-am spus 
Giselei în seara zilei în care episcopul îmi ordonase să nu 
fac nimic provocator. 

— Foarte bogaţi, zise ea sec. 

— Suficient de bogaţi ca să adune o armată, am 
continuat eu posomorât. 

Odată ce primeau recompensa, fraţii Thurgilson aveau 
să cheme corăbii de pe toate mările, formând astfel o 
hoardă care putea ataca Wessexul. 

Visul celor doi fraţi de a cuceri toate pământurile 


saxone, vis a cărui înfăptuire depinsese cândva de Ragnar, 
avea acum şanse să devină realitate fără ajutor din nord, şi 
asta fiindcă o capturaseră pe ZEthelflaed. 

— Vor ataca Lundene-ul? mă întrebă Gisela. 

— Dacă aş fi în locul lui Sigefrid, aş traversa Temesul şi 
aş intra în Wessex prin Cent. Are suficiente corăbii ca să 
transporte o armată peste fluviu, iar noi nu avem nici pe 
departe destule pentru a-l opri. 

Stiorra se juca tăcută cu o păpuşă de lemn pe care i-o 
cioplisem dintr-o bucată de fag şi pe care Gisela o 
îmbrăcase cu resturi de pânză. Fiica mea părea foarte 
concentrată şi fericită, şi am încercat să-mi imaginez cum 
ar fi fost s-o pierd. Am încercat să-mi imaginez durerea lui 
Alfred, şi mi-am dat seama că inima mea nu putea suporta 
nici măcar gândul. 

— Bebeluşul dă din picioruşe, zise Gisela mângâindu-şi 
burta. 

Mă cuprinse panica pe care o simţeam întotdeauna când 
îmi aminteam că naşterea se apropia. 

— Trebuie să ne gândim la un nume pentru el, am spus, 
ascunzându-mi temerile. 

— Sau pentru ea. 

— Pentru el, am rostit eu ferm, dar fără bucurie, pentru 
că, în seara aceea, viitorul mi se părea sumbru. 


După cum prevăzuse episcopul, Alfred veni la Lundene. 
Am fost chemat din nou la palat, dar, de data asta, am fost 
scutiţi de slujbă. Regele era însoţit de garda sa - ce mai 
rămăsese din ea după dezastrul de pe Sture -, aşa că l-am 
găsit pe Steapa în curtea unde un servitor ne aduna 
săbiile. Preoţii erau un stol de ciori croncănitoare, dar 
printre ei am văzut şi nişte chipuri prietenoase: părintele 
Pyrlig, părintele Beocca şi, spre surpriza mea, părintele 
Willibald. Willibald, agitat şi vesel ca de obicei, traversă 
grăbit curtea ca să mă îmbrăţişeze. 

— Eşti mai înalt decât oricând, milord! râse el. 

— Ce mai faci, părinte? 

— Dumnezeu găseşte potrivit să mă binecuvânteze! zise 


el voios. Acum, păstoresc sufletele din Exanceaster. 

— Îmi place oraşul acela. 

— Ai avut o casă în apropiere, nu-i aşa? Cu... 

Willibald tăcu stânjenit. 

— Cu nefericita evlavioasă cu care am fost însurat 
înainte de Gisela, am spus. Mildrith încă trăia, dar se 
retrăsese într-o mănăstire, şi uitasem de mult durerea 
acelei căsnicii nefericite. Dar tu? Te-ai însurat? 

— Cu o femeie minunată, zise Willibald fericit. 

Îmi fusese tutore cândva. Deşi nu izbutise să mă înveţe 
mare lucru, era un om bun, blând şi destoinic. 

— Episcopul de Exanceaster încă le mai dă de lucru 
prostituatelor? l-am întrebat. 

— Uhtred, Uhtred! mă dojeni Willibald. Ştiu că spui asta 
doar ca să mă şochezi. 

— Dar e adevărat. Era o roşcată care-i plăcea în mod 
deosebit. Se spune că-i plăcea s-o îmbrace cu sutana lui 
şi... 

— Toţi am păcătuit, mă întrerupse repede Willibald, şi i- 
am înşelat aşteptările lui Dumnezeu. 

— Chiar şi tu? Era roşcată? am întrebat, apoi am 
izbucnit în râs văzându-i stânjeneala. Mă bucur să te văd, 
părinte. Ce te-a adus din Exanceaster în Lundene? 

— Regele, Dumnezeu să-l binecuvânteze, a dorit 
compania vechilor săi prieteni, spuse Willibald, apoi 
clătină din cap. E tare mâhnit, Uhtred. Te rog, ai grijă să 
nu faci nimic care să-l necăjească şi mai mult. Are nevoie 
de rugăciuni! 

— Are nevoie de alt ginere! am replicat eu acru. 

— Lordul /ZEthelred este un slujitor credincios al lui 
Dumnezeu şi un războinic nobil. Poate că încă nu are 
reputaţia ta, dar numele lui răspândeşte teamă printre 
duşmanii noştri. 

— Serios? Şi ce anume îi sperie? Că ar putea muri de râs 
dacă-i atacă din nou? 

— Lord Uhtred! mă dojeni el din nou. 

Râzând, l-am urmat pe Willibald în sala cu coloane, unde 
thegnii, preoţii şi ealdormenii începuseră să se adune. Nu 


era un witanegemot oficial, reuniunea consiliului regal 
format din oameni de seamă, care avea loc de două ori pe 
an, dar aproape toţi cei prezenţi făceau parte din Witan. 
Veniseră din tot Wessexul, unii veniseră din Mercia, toţi 
fiind chemaţi în Lundene pentru ca orice ar fi decis Alfred 
să aibă sprijinul ambelor regate. /Ethelred era deja 
înăuntru, tolănit pe un scaun de lângă estrada pe care 
urma să stea Alfred. Toţi îl evitau, cu excepţia lui Aldhelm, 
care stătea pe vine lângă scaunul lui şi-i şoptea ceva la 
ureche. 

Alfred intră urmat de Erkenwald şi de fratele Asser. Nu-l 
văzusem niciodată pe rege atât de dărâmat. Îşi apăsa burta 
cu o mână, ceea ce sugera că boala i se agravase, dar nu 
cred că acela era motivul pentru care pe faţă îi apăruseră 
riduri adânci, iar privirea îi era atât de pierdută, aproape 
disperată. Pentru prima oară l-am văzut ca pe un om 
bătrân. Avea treizeci şi şase de ani pe-atunci. Se aşeză pe 
scaunul care-i fusese pregătit pe estradă şi făcu semn cu 
mâna, îngăduindu-ne să ne aşezăm, dar nu spuse nimic. 
Lăsă în seama episcopului Erkenwald rostirea unei 
rugăciuni, apoi acesta îi invită să ia cuvântul pe toţi cei 
care aveau sugestii de făcut. 

Vorbiră şi tot vorbiră, apoi iarăşi vorbiră. Problema care- 
i frământa pe toţi era de ce nu venise niciun mesaj din 
tabăra de la Beamfleot. Un spion îi raportase lui Alfred că 
fiica lui trăia, ba chiar era tratată cu respect, după cum 
presupusese Erkenwald, dar niciun mesager nu sosise din 
partea lui Sigefrid. 

— Vrea ca noi să începem negocierile, sugeră 
Erkenwald, şi nimeni nu avu o idee mai bună. 

Cineva sublinie că Æthelflaed era ţinută prizonieră pe un 
teritoriu care aparţinea regelui /Ethelstan al Angliei de 
Est, iar acel danez creştinat cu siguranţă avea să ne ajute. 
Oare? Episcopul Erkenwald spuse că o delegaţie deja era 
în drum spre rege. 

— Guthrum nu va lupta, am rostit eu, intervenind pentru 
prima dată. 

— Regele  /Ethelstan, spuse episcopul Erkenwald, 


accentuând numele creştin al lui Guthrum, se dovedeşte 
un aliat loial. Sunt sigur că ne va oferi sprijinul său. 

— Nu va lupta, am repetat. 

Alfred făcu un gest fără vlagă înspre mine, indicând că 
dorea să audă ce aveam de spus. 

— Guthrum este bătrân, şi nu vrea război. Şi nici nu se 
poate lupta cu cei de la Beamfleot. Vikingii de-acolo devin 
tot mai puternici pe zi ce trece. Dacă Guthrum s-ar bate cu 
ei, ar putea fi învins, iar dacă este învins, Sigefrid va 
deveni rege în Anglia de Est. 

Nimănui nu-i plăcea acest gând, dar nici nu mă puteau 
contrazice. În ciuda rănii pe care i-o pricinuise Osferth, 
Sigefrid devenea tot mai puternic şi deja avea destui 
luptători ca să facă faţă armatei lui Guthrum. 

— Nu doresc ca regele ZEthelstan să se lupte, spuse 
Alfred abătut. Un război ar pune în primejdie viaţa fiicei 
mele. În schimb, trebuie să ne gândim la necesitatea unei 
răscumpărării. 

În sală se făcu linişte, oamenii gândindu-se la uriaşa 
sumă de care avea să fie nevoie. Unii, cei bogaţi, evitau 
privirea regelui, dar toţi, sunt sigur, se întrebau unde şi-ar 
putea ascunde averea înainte de a fi vizitaţi de perceptorii 
şi trupele lui Alfred. Episcopul Erkenwald curmă tăcerea 
afirmând cu regret că Biserica era sărăcită, altminteri el ar 
fi fost bucuros să contribuie. 

— Puţinii bani pe care-i avem sunt destinaţi îndeplinirii 
lucrării Domnului. 

— Aşa este, confirmă un abate gras, pe pieptul căruia 
străluceau trei cruci de argint. 

— Iar lady /Ethelflaed este merciană acum, mormăi un 
thegn din Wiltunscir, aşa că mercienii ar trebui să strângă 
grosul răscumpărării. 

— Este fiica mea, murmură Alfred, aşa că, fireşte, voi 
contribui cu tot ce pot. 

— Dar de cât va fi nevoie? întrebă părintele Pyrlig pe un 
ton energic. Mai întâi trebuie să ştim asta, sire, ceea ce 
înseamnă că cineva trebuie să le facă o vizită păgânilor. 
Dacă ei nu vin să vorbească cu noi, trebuie să ne ducem 


noi să vorbim cu ei. După cum spune cinstitul episcop, zise 
Pyrlig înclinându-se respectuos în direcţia lui Erkenwald, 
ei vor ca noi să iniţiem negocierile. 

— Vor să ne umilească, mârâi un bărbat. 

— Aşa este! încuviinţă părintele Pyrlig. Aşa că trebuie să 
trimitem o delegaţie care să îndure această umilinţă. 

— Ai vrea să te duci la Beamfleot? îl întrebă Alfred plin 
de speranţă. 

Galezul clătină din cap. 

— Sire, acei păgâni au motive să mă urască. Nu sunt 
omul potrivit pe care să-l trimiţi acolo. Insă lordul Uhtred, 
spuse Pyrlig arătând spre mine, i-a făcut lui Erik 
Thurgilson o favoare. 

— Ce favoare? întrebă repede fratele Asser. 

— L-am avertizat în legătură cu perfidia călugărilor 
galezi, am zis eu, stârnind râsete în rândul asistenţei şi o 
privire dezaprobatoare din partea regelui. L-am lăsat să-şi 
ia corabia când a plecat din Lundene, am explicat peste 
câteva clipe. 

— Această favoare a permis crearea neplăcutei situaţii 
în care ne aflăm, spuse Asser. Dacă i-ai fi ucis pe fraţii 
Thurgilson, după cum ar fi trebuit s-o faci, nu ne-am afla 
astăzi aici. 

— Ceea ce ne-a adus astăzi aici a fost prostia de a zăbovi 
pe Sture, i-am replicat. Dacă pui mâna pe o turmă de oi 
grase nu le laşi să pască în faţa bârlogului unui lup. 

— Destul! spuse Alfred cu asprime. 

ZEthelred tremura de furie. Nu rostise niciun cuvânt 
deocamdată, dar acum se răsuci pe scaun şi-mi aruncă o 
privire plină de ură. Deschise gura, iar eu i-am aşteptat 
riposta mânioasă, însă el se întoarse şi vomă. Fusese ceva 
brusc şi violent, stomacul golindu-i-se de un lichid gros şi 
împuţit. Trupul îi era cuprins de convulsii în timp ce voma 
stropea cu zgomot estrada. Alfred se uita dezgustat, fără 
să spună nimic. Aldhelm se dădu repede la o parte. Câţiva 
preoţi îşi făcură semnul crucii. Nimeni nu zise nimic şi 
nimeni nu făcu nimic pentru a-l ajuta. Păru să se calmeze, 
dar apoi fu străbătut de un alt spasm, şi un alt val de 


mizerie i se revărsă din gură. ZEthelred scuipă lichidul 
care-i mai rămăsese, îşi şterse buzele cu mâneca, apoi, cu 
ochii închişi şi alb la faţă, se sprijini de spătarul scaunului. 

Alfred, care-l privise impasibil, întoarse capul spre cei 
din sală, fără să facă vreun comentariu. Un servitor apăru 
la marginea încăperii, dornic să-i vină în ajutor 
ealdormanului, dar temându-se să treacă pe lângă estradă. 
ZEthelred gemea încetişor şi îşi apăsa burta cu o mână. 
Aldhelm privea băltoaca de vomă ca şi cum n-ar mai fi 
văzut niciodată aşa ceva. 

— Lord Uhtred, zise regele, punând capăt tăcerii 
stinghere. 

— Sire, am răspuns eu făcând o plecăciune. 

Alfred se încruntă la mine. 

— Lord Uhtred, sunt oameni care afirmă că eşti prea 
prietenos cu vikingii. 

— Ţi-am jurat credinţă, sire, am rostit eu cu asprime, şi 
mi-am reînnoit jurământul în faţa părintelui Pyrlig, iar 
apoi, în faţa fiicei tale. Dacă cei care spun că sunt prea 
prietenos cu vikingii vor să mă acuze că am încălcat acel 
jurământ făcut de trei ori, îi poftesc s-o facă cu sabia în 
mână, în locul ales de ei. Şi vor avea de-a face cu o sabie 
care a ucis mai mulţi vikingi decât pot număra. 

Se făcu linişte. Pyrlig zâmbi discret. Nimeni nu dorea să 
se bată cu mine, iar singurul care m-ar fi putut înfrânge 
rânjea, cu toate că rânjetul lui Steapa era mai degrabă un 
rictus letal, care l-ar fi înfricoşat până şi pe un demon în 
propriul sălaş. 

Regele suspină de parcă etalarea furiei mele îl epuizase. 

— Va accepta Sigefrid să stea de vorbă cu tine? 

— Contele Sigefrid mă urăşte, sire. 

— Dar va sta de vorbă cu tine? insistă Alfred. 

— Fie va vorbi cu mine, fie mă va ucide. Pe de altă parte, 
fratele lui mă place, iar Haesten îmi este îndatorat, aşa că 
da, cred că vor sta de vorbă cu mine. 

— Trebuie să trimiţi şi un negociator priceput, sire, zise 
Erkenwald pe un ton insinuant, pe cineva care să nu fie 
tentat să le facă şi alte favoruri păgânilor. L-aş propune pe 


trezorierul meu. Este un om foarte subtil. 

— Este şi preot, iar Sigefrid îi urăşte pe preoţi, am spus. 
Mai mult, nutreşte dorinţa arzătoare de a vedea 
crucificarea unui preot. l-am zâmbit lui Erkenwald. Poate 
că ar trebui să-l trimiţi pe trezorierul tău. Sau, mai bine, 
vino chiar tu. 

Erkenwald mă privea cu ochi goi. Am presupus că se 
ruga la zeul lui să trimită un fulger pentru a mă pedepsi, 
însă zeul lui nu-i făcu pe plac. Regele suspină din nou. 

— Nu poţi negocia singur? mă întrebă el răbdător. 

— Am cumpărat cai adesea, sire, aşa că ştiu să negociez. 

— Să te târguieşti pentru un cal nu este totuna cu... 
începu Erkenwald furios, dar se opri când regele îi făcu un 
semn vag cu mâna. 

— Lordul Uhtred încearcă să te enerveze, îi spuse 
Alfred, şi e mai bine să nu-i oferi satisfacția de a vedea că a 
reuşit. 

— Ştiu să negociez, sire, am zis, dar în acest caz mă 
târguiesc pentru o iapă de foarte mare valoare. Nu va fi 
ieftină. 

Alfred încuviinţă din cap. 

— Poate că ar fi mai bine să-l iei pe trezorierul 
episcopului? sugeră el pe un ton ezitant. 

— Vreau un singur însoțitor, sire. Pe Steapa. 

— Pe Steapa? se miră el. 

— Când ai de-a face cu duşmanul, sire, cel mai bine este 
să fii însoţit de un om a cărui simplă prezenţă e o 
ameninţare. _ 

— Vei lua doi oameni cu tine, hotărî regele. În ciuda urii 
lui  Sigefrid, vreau ca fiica mea să primească 
binecuvântările după cum se cuvine. Aşa că vei lua şi un 
preot, lord Uhtred. 

— Dacă insişti, sire, am spus, fără a mă osteni să-mi 
ascund disprețul. 

— Insist! rosti Alfred cu o voce care-şi recăpătase o 
parte din forţă. Şi să vă întoarceţi repede, adăugă el, 
pentru că vreau să primesc veşti despre ea. 

Se ridică, şi toată lumea se grăbi să-i urmeze exemplul, 


făcându-i apoi o plecăciune. 
ZEthelred nu spusese nici măcar un singur cuvânt. 
Iar eu urma să mă duc la Beamfleot. 


O sută de oameni am pornit călare. Numai trei dintre noi 
aveau să intre în tabăra lui Sigefrid, dar trei oameni nu 
puteau călători fără protecţie între Lundene şi Beamfleoit. 
Era un teritoriu de frontieră, o câmpie sălbatică la graniţa 
Angliei de Est, aşa că eram înzăuaţi şi avem scuturile şi 
armele la îndemână, pentru ca oamenii pe care-i întâlneam 
să ştie că eram gata de luptă. Am fi ajuns mai repede cu 
corăbiile, dar îl convinsesem pe Alfred că eram mai 
avantajaţi dacă luam caii. 

— Am văzut Beamfleotul de pe mare, îi spusesem cu o 
seară în urmă, şi este de necucerit. E un deal înalt, sire, iar 
pe culmea lui se află un fort. De pe uscat n-am putut să 
văd fortul, sire, şi trebuie neapărat să-l văd. 

— De ce trebuie? 

Intrebarea fusese pusă de fratele Asser, care stătea 
lângă scaunul lui Alfred de parcă l-ar fi protejat pe rege. 

— Dacă se ajunge la luptă, s-ar putea să trebuiască să-i 
atacăm dinspre uscat. 

Regele mă privise obosit. 

— Vrei să se ajungă la luptă? 

— Lady Æthelflaed va muri dacă se ajunge la luptă, 
rostise fratele Asser. 

— Vreau să-ţi aduc fiica acasă, îi spusesem lui Alfred 
ignorându-l pe călugărul galez, dar numai un prost poate 
presupune, sire, că nu va trebui să ne batem cu ei înainte 
de sfârşitul verii. Sigefrid devine prea puternic. Dacă-i 
permitem asta, vom avea un duşman care poate ameninţa 
întregul Wessex, aşa că va trebui să-l învingem înainte. 

— Acum, nu se va da nicio luptă, insistase Alfred. Dacă 
trebuie, du-te pe uscat, vorbeşte cu ei şi adu-mi repede 
veşti. 

Insistase să trimită şi un preot, dar, spre uşurarea mea, 
părintele Willibald fusese ales. 

— Sunt un prieten vechi al lui lady ZEthelflaed, îmi 


explică Willibald în timp ce ieşeam călare din Lundene. Ea 
a ţinut întotdeauna la mine, iar eu am ţinut la ea. 

Călăream pe Smoca. Finan şi războinicii din garda mea 
mă însoțeau, precum şi cincizeci de oameni aleşi de Alfred 
şi conduşi de Steapa. Nu aveam steaguri, dar Sihtric luase 
o creangă de arin înfrunzită, ca semn că doream un 
armistițiu. 

Zona de la est de Lundene era cumplită, o câmpie 
pustie, cu canale, şanţuri, stuf, iarbă înaltă şi păsări 
sălbatice. În dreapta se vedea câteodată Temesul, ca o 
panglică cenuşie, iar mlaştina părea întunecată chiar şi 
sub soarele de vară. Am trecut pe lângă nişte colibe 
acoperite cu stuf, însă n-am zărit pe nimeni. Pescarii care 
locuiau acolo probabil că ne văzuseră venind, aşa că se 
grăbiseră să-şi ia familiile şi să se ascundă în locuri sigure. 

Drumul, care era mai degrabă o potecă, străbătea 
terenul puţin mai înalt de la marginea mlaştinii, solul 
argilos fiind presărat cu mărăcini. Puţinii copaci erau 
piperniciţi şi înclinați de vânt. Cu cât înaintam spre est 
casele se înmulţeau şi deveneau mai mari. La amiază, ne- 
am oprit la o gospodărie ca să ne adăpăm şi să ne odihnim 
caii. Casa şi acareturile erau înconjurate de o palisadă, iar 
un servitor apăru precaut la poartă şi ne întrebă ce 
doream. 

— Unde ne aflăm? am vrut eu să ştiu înainte de a-i 
răspunde la întrebare. 

— La Wocca's Dun, milord, răspunse el în engleză. 

Am râs pentru că „dun” însemna „deal”, însă nu se 
vedea niciun deal, deşi casa era construită pe o movilă 
scundă. 

— Wocca este aici? l-am întrebat. 

— Nepotul lui stăpâneşte acum pământul, milord. Nu e 
aici. 

M-am dat jos din şaua lui Smoca şi i-am aruncat frâul lui 
Sihtric. 

— Plimbă-l înainte de a-l lăsa să bea, i-am spus, apoi m- 
am întors spre servitor. 

— Şi acest nepot cui i-a jurat credinţă? 


— Lui Hakon, milord. 

— Şi Hakon? am întrebat, gândindu-mă că proprietarul 
gospodăriei, deşi saxon, îi jurase credinţă unui danez. 

— I-a jurat credinţă regelui ZEthelstan, milord. 

— Lui Guthrum? 

— Da, milord. 

— A chemat Guthrum oameni la oaste? 

— Nu, milord. 

— Dar dacă ar fi făcut-o, Hakon şi stăpânul tău s-ar fi 
supus? 

Servitorul se uită precaut la mine. 

— S-au dus la Beamfleot, zise el, oferindu-mi o 
informaţie cu adevărat interesantă. 

Servitorul îmi mai spuse că Hakon primise de la 
Guthrum o mare bucată din acest pământ argilos, însă nu 
ştia cum să împace datoria faţă de Guthrum, căruia îi 
jurase credinţă, cu teama sa faţă de Sigefrid. 

— Aşa că Hakon îl va sluji pe contele Sigefrid? l-am 
întrebat. 

— Cred că da, milord. Ştiu că a fost chemat la 
Beamfleot, milord, şi că stăpânul meu l-a însoţit. 

— Şi-au luat războinicii cu ei? 

— Doar pe câţiva, milord. 

— Războinicii n-au fost chemaţi? 

— Nu, milord. 

Deci, Sigefrid încă nu aduna armata, ci îi chema pe 
oamenii de vază din Anglia de Est ca să le spună ce aştepta 
din partea lor. Dorea ca ei să-şi trimită războinicii când 
avea să vină vremea şi, fără îndoială, îi ispitea cu 
perspectiva bogățiilor pe care aveau să le împartă după ce 
se plătea răscumpărarea pentru ZEthelflaed. Iar Guthrum? 
Guthrum pur şi simplu nu făcea nimic în timp ce oamenii 
care-i juraseră credinţă erau ademeniţi de Sigefrid. 
Socotea probabil că nu avea cum să-i împiedice, având în 
vedere promisiunile de îmbogăţire făcute de către vikingi. 
În aceste condiţii, era mai bine să-l lase pe Sigefrid să-şi 
conducă armata împotriva Wessexului decât să fie tentat 
să uzurpe tronul Angliei de Est. 


— Nepotul lui Wocca, stăpânul tău, este saxon? am 
întrebat, deşi cunoşteam răspunsul. 

— Da, milord. Dar fiica lui e măritată cu un danez. 

Deci se părea că saxonii de pe acest pământ sărăcăcios 
aveau să lupte pentru danezi, poate pentru că nu aveau de 
ales sau poate pentru că, prin căsătorie, alianțele lor se 
schimbaseră. 

Servitorul ne dădu bere, ţipari afumaţi şi pâine tare. 
După ce am mâncat, am pornit mai departe, în vreme ce 
soarele cobora spre apus, luminând culmile unui şir de 
dealuri care se înălţau brusc din terenul plat. Versanții 
erau atât de abrupți, încât păreau nişte metereze înverzite. 

— Acela este Beamfleotul, spuse Finan. 

— Da, pe culme, am încuviinţat eu. 

Totuşi, Beamfleotul se afla la capătul sudic al dealurilor, 
iar de la distanţa la care ne aflam, fortul era imposibil de 
observat. Am simţit cum mi se tăia avântul. Dacă urma să-l 
atacăm pe Sigefrid, era clar că trebuia să aducem trupe 
din Lundene, însă nu voiam să mă chinui pe pantele acelea 
abrupte. L-am văzut pe Steapa privindu-le la fel de 
posomorât. 

— Steapa, dacă se ajunge la luptă, o să vă trimit pe tine 
şi pe oamenii tăi să urcați primii! i-am strigat eu vesel. 

Singurul răspuns pe care mi-l dădu fu o privire urâtă. 

— Probabil că ne-au văzut, i-am zis lui Finan. 

— Ne privesc de o oră, milord, spuse el. 

— Serios? 

— Am văzut sclipirile vârfurilor de lănci. Nu încearcă să 
se ascundă de noi. 

Am început să urcăm dealul la începutul lungii seri de 
vară. Era cald, iar lumina piezişă se vedea frumos printre 
frunzele copacilor. Pe când urmam drumul ce ducea în 
zigzag spre culme, am zărit sclipiri departe deasupra 
noastră şi am ştiut că era soarele care se reflecta în 
vârfurile de lănci şi în coifuri. Duşmanii noştri erau 
pregătiţi să ne întâmpine. 

Doar trei călăreţi ne aşteptau. Toţi trei erau înzăuaţi şi 
purtau pe cap coifuri cu lungi panaşuri din păr de cal, care 


îi făceau să pară fioroşi. Văzuseră creanga de arin a lui 
Sihtric, iar când ne-am apropiat de creastă, au dat pinteni 
cailor şi au venit spre noi. Am ridicat mâna pentru a-i face 
pe oamenii mei să se oprească şi am călărit mai departe 
însoţit doar de Finan. 

— Aţi venit în sfârşit! strigă unul dintre ei într-o engleză 
cu accent puternic. 

— Am venit cu gânduri paşnice, am spus eu în daneză. 

Bărbatul râse. Protecţiile de obraji îi acopereau faţa, aşa 
că nu i-am zărit decât gura înconjurată de barbă şi 
licărirea ochilor. 

— Aţi venit cu gânduri paşnice pentru că n-aţi îndrăznit 
să veniţi altfel. Sau vreţi s-o spintecăm pe fiica regelui 
vostru după ce ne vom slobozi cu toţii între picioarele ei? 

— Vreau să vorbesc cu contele Sigefrid, am zis, 
ignorându-i provocarea. 

— Dar el vrea să vorbească cu tine? replică războinicul. 
Îşi atinse calul cu pintenii, iar bidiviul se răsuci rapid, fără 
vreun motiv anume, ci doar pentru a demonstra talentul de 
călăreț al stăpânului său. Şi tu cine eşti? vru el să ştie. 

— Uhtred de Bebbanburg. 

— Am mai auzit acest nume. 

— Atunci, spune-i-l contelui Sigefrid, şi mai spune-i că-i 
aduc salutări din partea regelui Alfred. 

— Am mai auzit şi numele ăsta. Războinicul făcu o 
pauză, punându-ne răbdarea la încercare. Puteţi merge 
mai departe pe acest drum, zise el în cele din urmă, 
arătând spre locul unde poteca dispărea peste sprânceana 
dealului, până ajungeţi la o stâncă mare. Dincolo de stâncă 
este o casă unde tu şi oamenii tăi veţi aştepta. Mâine, 
contele Sigefrid vă va informa dacă acceptă să stea de 
vorbă cu voi, dacă vrea să plecaţi sau dacă pofteşte să se 
amuze privindu-vă cum muriţi. 

Dădu din nou pinteni calului şi toţi cei trei bărbaţi se 
îndepărtară în goană, zgomotul copitelor răsunând 
puternic în aerul nemişcat al serii de vară. 

lar noi am pornit mai departe, către casa de după 
stâncă. 


Foarte veche, casa era făcută din lemn de stejar care se 
înnegrise odată cu trecerea anilor. Acoperişul din stuf era 
abrupt, iar de jur împrejur se aflau stejari înalţi, care o 
fereau de soare. In faţă, pe un petic de iarbă se afla un 
stâlp de piatră necioplită mai înalt de-un stat de om. În 
piatră era o gaură, iar în gaură se găseau pietricele şi 
aşchii de os, talismane ale cuiva care credea că stâlpul de 
piatră avea puteri magice. Finan îşi făcu semul crucii. 

— Probabil că oamenii din vechime l-au pus aici, spuse 
el. 

— Care oameni din vechime? 

— Cei care au locuit aici când lumea abia apăruse. Cei 
care au trăit înaintea noastră. Au pus astfel de pietre în 
toată Irlanda. 

Privi neliniştit piatra şi îşi puse calul s-o ocolească la o 
distanţă cât mai mare. 

Un servitor şchiop ne aştepta în faţa casei. Era saxon şi 
ne spuse că acel loc se numea Thunresleam. Denumirea, 
foarte veche, însemna „crângul lui Thor”, de unde am 
înţeles că acea casă fusese construită într-un loc unde 
saxonii din vechime, saxonii care nu-l recunoşteau pe zeul 
creştin crucificat, îşi veneraseră zeul mai vechi, pe zeul 
meu, Thor. M-am aplecat din şaua lui Smoca pentru a 
atinge piatra şi am încălţat o rugăciune către Thor ca 
Gisela să supravieţuiască naşterii şi s-o putem salva pe 
ZEthelflaed. 

— Vi s-a pregătit mâncare, milord, spuse servitorul 
şchiop apucând frâul lui Smoca. 

Nu ne aşteptau doar mâncare şi bere, ci un adevărat 
ospăț. Câteva sclave saxone pregătiră bucatele şi ne 
turnară bere, mied şi vin de mesteacăn. Ne serviră cu 
carne de porc, de vită, de rață, de gâscă, cu cod şi eglefin 
uscat, cu ţipari şi crabi. Mai puseră pe masă şi pâine, 
brânză, miere şi unt. Părintele Willibald se temea că 
mâncarea putea fi otrăvită, aşa că mă privi cu atenţie în 
timp ce înfulecam un copan de gâscă. 

— Uite, încă trăiesc! am zis ştergându-mi cu dosul 


palmei grăsimea de pe buze. 

— Slavă Domnului! murmură Willibald, fără să dea 
semne că se liniştise. 

— Slavă lui Thor, că ăsta-i dealul lui! am replicat. 

Willibald îşi făcu semnul crucii, apoi îşi înfipse precaut 
cuțitul într-o bucată de rață. 

— Mi s-a spus că Sigefrid îi urăşte pe creştini, zise el 
îngrijorat. 

— Aşa este. Mai ales pe preoţi. 

— Atunci, de ce ne hrăneşte atât de bine? 

— Pentru a ne arăta că ne dispreţuieşte. 

— Nu ca să ne otrăvească? întrebă Willibald încă 
temător. 

— Mănâncă şi distrează-te, l-am îndemnat. 

Mă îndoiam că vikingii aveau să ne otrăvească. Ne-or fi 
dorit ei moartea, dar nu înainte să ne umilească. Totuşi, 
am pus santinele pe cărarea care ducea spre casă, 
gândindu-mă că Sigefrid putea hotări să ne incendieze 
casa în cursul nopţii, în timp ce noi dormeam înăuntru. 
Văzusem cândva o casă arzând, şi este ceva cumplit. 
Războinicii stăteau afară şi îi alungau pe ocupanţii panicaţi 
înapoi în infernul unde tavanul se prăbuşea în flăcări peste 
oamenii care urlau până mureau. În dimineaţa următoare, 
după ce focul se stinsese, am constatat că victimele 
ajunseseră mici ca nişte copii; cadavrele lor erau micşorate 
şi  înnegrite, mâinile, răsucite, iar buzele arse le 
descopereau dinţii, făcându-i să pară încremeniţi într-un 
cumplit şi etern țipăt de durere. 

Dar nimeni nu încercă să ne ucidă în acea scurtă noapte 
de vară. Am stat şi eu o vreme de pază, ascultând 
bufniţele, apoi privind soarele care se ridica printre 
crengile dese. Ceva mai târziu, am auzit un corn răsunând. 
Sunetul ca o jelanie se repetă de trei ori, apoi de încă trei 
ori, şi mi-am dat seama că Sigefrid îşi chema oamenii. M- 
am gândit că, în curând, avea să trimită pe cineva după 
noi, aşa că m-am îmbrăcat cu grijă. Mi-am pus cele mai 
bune zale şi frumosul meu coif de război, şi, cu toate că 
ziua promitea să fie călduroasă, mantia neagră care avea 


brodat în spate un fulger de sus până jos. Mi-am încălţat 
cizmele şi mi-am prins la brâu cingătoarea de care atârnau 
săbiile. Şi Steapa era înzăuat, dar armura lui era prăfuită 
şi pătată, în vreme ce cizmele îi erau scâlciate, iar teaca îi 
era ruptă pe alocuri; totuşi, reuşea să pară mult mai 
înspăimântător decât mine. Părintele Willibald purta 
sutana lui neagră şi avea un mic sac în care se afla o carte 
de rugăciuni şi cele necesare sfintelor taine. 

— O să mă ajuţi cu traducerea, da? mă rugă el. 

— De ce nu a trimis Alfred un preot care să vorbească 
daneza? 

— Vorbesc puţină daneză, spuse Willibald, dar nu ştiu 
atât de multă câtă aş vrea. Nu, regele m-a trimis pe mine 
fiindcă s-a gândit că i-aş putea oferi alinare lui lady 
ZEthelflaed. 

— Ai grijă s-o faci, i-am zis, apoi m-am răsucit, pentru că 
Cerdic se apropia în fugă pe aleea care şerpuia dinspre 
sud printre copaci. 

— Vin, milord! 

— Câţi? 

— Şase, milord. Şase călăreţi. 

Şase bărbaţi intrară călare în poieniţa de lângă casă. Se 
opriră şi se uitară în jur. Măştile coifurilor le limitau 
câmpul vizual, silindu-i să-şi răsucească bizar capetele 
pentru a vedea caii noştri legaţi. li numărau ca să se 
asigure că nu trimiseserăm cercetaşi pentru a explora 
ţinutul. Satisfăcut, şeful lor catadicsi, în cele din urmă, să 
se uite la mine. Mi s-a părut că era acelaşi bărbat care ne 
întâmpinase pe creasta dealului, cu o zi în urmă. 

— Numai tu vei veni, spuse el arătând spre mine. 

— Eu şi încă doi oameni. 

— Numai tu! 

— În acest caz, ne întoarcem la Lundene chiar acum, am 
replicat. Strângeţi-vă lucrurile! Şeile pe cai! Repede! 
Plecăm! 

Bărbatul nu se mai opuse. 

— Bine, tu şi încă doi, zise el nepăsător, dar nu vă 
apropiaţi călare de contele Sigefrid. Mergeţi pe jos. 


N-am protestat. Ştiam că Sigefrid îşi propusese să ne 
umilească, şi ce umilinţă mai mare decât să intrăm pe jos 
în tabără? În mod normal, lozii călăreau, în vreme ce 
oamenii de rând mergeau pe jos, dar eu, Steapa şi 
părintele Willibald i-am urmat supuşi pe cei şase călăreţi 
pe cărarea dintre copaci, apoi pe un povârniş acoperit cu 
iarbă, de unde se vedea Temesul, care licărea în soare. Pe 
versant erau adăposturi grosolane construite de noile 
echipaje care veniseră să-l sprijine pe Sigefrid în speranţa 
că vor primi o parte din comoara pe care el avea s-o capete 
în curând. 

Până să ajungem la ultima pantă, care ducea spre tabăra 
lui Sigefrid, asudam deja din greu. In vale se vedeau 
Caninga şi malul estic al canalului, locuri pe care le 
cunoşteam bine dinspre mare, dar pe care nu le văzusem 
niciodată de la această înălţime. De asemenea, am 
observat că erau adunate mult mai multe corăbii pe râul 
Hothlege, din care marea tocmai se retrăgea. Vikingii 
cutreierau lumea în căutarea locurilor slab apărate, unde 
puteau năvăli cu săbii, securi şi lănci, iar capturarea lui 
ZEthelflaed le oferise o astfel de ocazie, aşa că se 
adunaseră ca să profite. 

Sute de oameni aşteptau dincolo de poartă. Creară un 
culoar spre sala mare a fortului, iar noi trei a trebuit să 
trecem printre şirurile de bărboşi sumbri şi înarmaţi, 
îndreptându-ne spre două căruţe care fuseseră lipite 
pentru a forma o platformă lungă. În centrul acelei scene 
improvizate era un scaun pe care Sigefrid stătea tolănit. In 
ciuda căldurii, purta mantia din blană de urs negru. Erik, 
fratele lui, stătea în picioare lângă scaun, de cealaltă parte 
aflându-se Haesten, care rânjea vag. Un rând de gărzi cu 
coifurile pe cap se afla în spatele celor trei, iar în faţa lor, 
peste marginile căruţelor, atârnau steaguri cu corbi, 
vulturi şi lupi. În faţa lui Sigefrid, pe pământ, erau 
steagurile capturate de pe corăbiile lui ZEthelred. Se afla 
acolo şi marele steag cu un cal cabrat al lordului de 
Mercia, având alături steaguri cu cruci şi sfinţi. Steagurile 
erau murdare, iar eu am bănuit că danezii urinaseră pe 


ele. Nu se vedea nici urmă de ZEthelflaed. Mă aşteptasem 
să fie prezentată publicului, dar probabil că era păzită în 
una dintre cele vreo zece case de pe creasta dealului. 

— Alfred şi-a trimis căţelandrii să chelălăie la noi! 
anunţă Sigefrid când am ajuns lângă steagurile murdărite. 

Mi-am scos coiful. 

— Alfred îţi transmite salutări. 

Crezusem că Sigefrid urma să mă primească în casa lui, 
dar apoi mi-am dat seama că dorea ca întrevederea să aibă 
loc afară, astfel încât umilirea mea să poată fi văzută de 
cât mai mulţi dintre oamenii săi. 

— Scheauni ca un căţelandru, zise Sigefrid. 

— Şi îţi doreşte să te bucuri de compania lui lady 
ZEthelflaed, am continuat eu. 

Se încruntă surprins. Faţa lui mare părea mai puhavă, 
de fapt tot corpul părea mai gras, pentru că rana pricinuită 
de Osferth îl silise să stea la pat, dar nu-i afectase cu nimic 
pofta de mâncare, aşa că zăcea pe scaun, invalid, lipsit de 
putere şi voluminos, şi se uita indignat la mine. 

— Cum adică să mă bucur de ea, căţelandrule? mârâi el. 
Ce tot chelălăi acolo? 

— Regele Wessexului, am rostit eu cu voce puternică, 
pentru ca toţi cei aflaţi acolo să mă audă, are şi alte fiice. 
Pe încântătoarea. ZEthelgifu şi pe ZEfthryth, sora ei, aşa că 
ce nevoie are de /Zthelflaed? Este rege şi are fii, pe 
Edward şi pe Æthelweard, iar fiii sunt cei care reprezintă 
mândria unui bărbat, în vreme ce fiicele sunt o povară. Aşa 
că îţi doreşte să te bucuri de ea, şi m-a trimis să-mi iau 
rămas-bun de la ea în numele lui. 

— Căţelandrul încearcă să ne amuze, spuse Sigefrid 
dispreţuitor. Fireşte, nu mă credea, însă trăgeam nădejde 
că semănasem o sămânță de îndoială, măcar cât să 
justifice recompensa mică pe care intenţionam să i-o ofer. 
Ştiam şi ştia şi Sigefrid că preţul final avea să fie uriaş, dar 
poate că, dacă repetam asta suficient de des, îl puteam 
convinge că lui Alfred nu-i păsa prea tare de /ZEthelflaed. 
Ce-ar fi să mi-o fac ibovnică? sugeră Sigefrid peste câteva 
clipe. 


Am remarcat că Erik, aflat lângă fratele lui, se foia 
nemulţumit. 

— Ar fi norocoasă dacă decizi asta, am zis eu nepăsător. 

— Minţi, căţelandrule! spuse Sigefrid, dar am desluşit în 
vocea lui o mică notă de nesiguranţă. Pe de altă parte, 
căţeaua saxonă e grea. Poate că tatăl ei vrea să-i 
răscumpere copilul. 

— Dacă este băiat, poate, am rostit eu cu îndoială în 
glas. 

— Atunci, fă-mi o ofertă. 

— Alfred poate că ar fi dispus să plătească o mică sumă 
pentru un nepot... am început eu. 

— Nu-mi spune mie, mă întrerupse Sigefrid. Trebuie să-l 
convingi pe Weland de buna ta credinţă. 

— Pe Wayland? am întrebat, gândindu-mă că se referea 
la fierarul zeilor. 

— Pe Weland Uriaşul, replică Sigefrid şi, zâmbind, arătă 
cu capul spre cineva aflat în spatele meu. Este danez, şi 
nimeni nu l-a învins vreodată pe Weland în lupta corp la 
corp. 

M-am întors şi m-am pomenit faţă în faţă cu cel mai 
mare om pe care l-am văzut vreodată. Un bărbat uriaş. 
Fără îndoială, un războinic, deşi nu era înzăuat şi nu avea 
arme. Purta pantaloni de piele şi cizme, dar de la brâu în 
sus era gol, ca să i se vadă muşchii răsuciţi ca nişte 
odgoane pe sub pielea care fusese crestată şi vopsită cu 
cerneală, astfel încât pe pieptul lat şi pe braţele masive se 
unduiau dragoni negri. Antebraţele erau pline de brățări 
mai largi decât văzusem vreodată, căci nicio brățară 
normală nu i s-ar fi potrivit lui Weland. În barba la fel de 
neagră ca dragonii erau legate mici amulete, în vreme ce 
ţeasta îi era cheală. Faţa îi era rea, abrutizată şi plină de 
cicatrici, dar zâmbi când privirile ni se întâlniră. 

— Trebuie să-l convingi pe Weland că nu minţi, 
căţelandrule, spuse Sigefrid, altfel nu stau de vorbă cu 
tine. 

Mă aşteptasem la ceva de genul ăsta. După mintea lui 
Alfred, urma să venim la Beamfleot, să purtăm o discuţie 


civilizată şi să ajungem la un compromis moderat, despre 
care trebuia să-l anunţ, însă eu îi cunoşteam pe vikingi mai 
bine. Aveau nevoie să se distreze. Dacă voiam să negociez 
cu ei, mai întâi trebuia să-mi dovedesc puterea. Trebuia să 
dovedesc că meritam, însă fusese suficient să mă uit la 
Weland ca să ştiu că voi fi învins. Era cu un cap mai înalt 
decât mine, iar eu eram cu un cap mai înalt decât 
majoritatea bărbaţilor. Din fericire, acelaşi instinct care 
mă avertizase că voi fi supus unei încercări grele mă 
convinsese să-l iau cu mine pe Steapa. 

Care-mi adresă zâmbetul lui sinistru. Nu înţelesese 
nimic din ce-i spusesem eu lui Sigefrid şi din ce îmi zisese 
el mie, dar pricepuse atitudinea lui Weland. 

— Trebuie învins? mă întrebă el. 

— Lasă-mă pe mine s-o fac, am zis. 

— Nu atâta vreme cât trăiesc, răspunse Steapa. 

Işi desfăcu centura de care-i atârnau săbiile şi i-o dădu 
părintelui Willibald, apoi îşi scoase peste cap greaua 
cămaşă de zale. Anticipând lupta, oamenii care priveau 
începură să ovaţioneze entuziasmați. 

— Singura ta şansă este ca omul tău să învingă, 
căţelandrule, mârâi Sigefrid în spatele meu. 

— O va face! am replicat, cu o siguranţă pe care n-o 
simţeam. 

— Astă-primăvară, căţelandrule, m-ai împiedicat să 
crucific un preot. Încă sunt curios în privinţa asta, aşa că, 
dacă omul tău pierde, îl voi crucifica pe pişatul de popă de 
lângă tine. 

— Ce zice? mă întrebă Willibald, neliniştit de privirea 
feroce pe care i-o aruncase Sigefrid. 

— Zice să nu-ţi foloseşti magia creştină ca să influenţezi 
lupta, l-am minţit eu. 

— Totuşi, mă voi ruga, promise curajos părintele 
Willibald. 

Weland îşi întindea braţele uriaşe şi-şi flexa degetele 
groase. Bătu de câteva ori din picioare, apoi îşi luă poziţia 
de luptă, deşi mă îndoiam că, în acest caz, avea să se ţină 
cont de reguli. L-am studiat cu atenţie. 


— Se sprijină mai mult pe piciorul drept, i-am spus lui 
Steapa, ceea ce ar putea să însemne că stângul i-a fost 
rănit cândva. 

M-am ostenit degeaba, fiindcă Steapa oricum nu mă 
asculta. Ochii îi erau îngustaţi şi furioşi, în vreme ce 
chipul, veşnic rigid, îi era o mască de mânie concentrată. 
Arăta ca un nebun. Mi-am amintit că, mai demult, mă 
luptasem o dată cu el. Fusese cu o zi înainte de Yule, 
aceeaşi zi în care danezii lui Guthrum năvăliseră pe 
neaşteptate în Cippanhamm, iar Steapa fusese calm 
înainte de luptă. În acea îndepărtată zi de iarnă, mi se 
păruse că arăta ca un meşteşugar care urma să se apuce 
de treaba lui, încrezător în priceperea şi uneltele sale, însă 
acum nu arăta deloc aşa. Acum, era cuprins de o furie 
brutală. Nu-mi dădeam seama dacă motivul era că urma să 
se bată cu un păgân pe care-l ura sau, pur şi simplu, în 
acea zi de la Cippanhamm mă subestimase. Şi nici nu-mi 
păsa. 

— Nu uita că Wayland Fierarul era şchiop, am încercat 
din nou. 

— Start! strigă Sigefrid din spatele meu. 

— Dumnezeu şi lisus, urlă Steapa, iadul şi Hristos! 

Nu fusese o reacţie la porunca lui Sigefrid, de fapt mă 
îndoiesc că o auzise. Nu făcea decât să se încordeze la 
maximum, aşa cum un arcaş mai trage încă puţin de 
coarda arcului de vânătoare ca să imprime săgeţii o forţă 
letală. Apoi Steapa scoase un urlet animalic şi atacă. 

Weland atacă şi el, iar cei doi se ciocniră ca nişte cerbi 
în sezonul de împerechere. 

Danezii şi norvegienii se adunaseră în jurul lor, formând 
un cerc delimitat de lăncile gărzilor lui Sigefrid, şi priveau 
cu sufletul la gură. Steapa îşi aplecase capul sperând să 
izbească cu ţeasta faţa lui Weland, însă Weland îl evită în 
ultima clipă. Trupurile lor se ciocniră, urmând un vârtej de 
braţe în timp ce fiecare încerca să-l apuce pe celălalt. 
Steapa îl înşfăcase de pantaloni pe Weland, iar Weland îl 
trăgea de păr pe Steapa, amândoi folosindu-şi mâinile 
libere pentru a lovi cu pumnul. Steapa încercă să-şi muşte 


adversarul, Weland îl izbi cu capul, apoi Steapa se aplecă 
încercând să-i zdrobească vintrele. După un alt vârtej 
disperat al braţelor, Weland îşi repezi cu forţă genunchiul 
masiv între coapsele lui Steapa. 

— Sfinte Iisuse! murmură Willibald lângă mine. 

Weland se desprinse din strânsoarea lui Steapa şi-i trase 
cu putere un pumn în faţă, iar zgomotul osului izbind 
carnea fu precum sunetul scos de toporul unui măcelar 
care loveşte un animal. Din nasul lui Steapa ţâşni sângele, 
însă el nu părea să bage de seamă. li trase lui Weland 
câţiva pumni în coaste şi în cap, apoi îşi îndreptă degetele 
şi le repezi spre ochii danezului. Weland izbuti să le evite 
şi-l lovi în gât pe Steapa cu o asemenea forţă, încât saxonul 
se împletici îndărăt, brusc incapabil să respire. 

— O, Doamne, o, Doamne! şopti Willibald făcându-şi 
semnul crucii. 

Weland se năpusti spre Steapa lovindu-l cu pumnii, apoi 
îl izbi în cap cu brăţările sale masive, ornamentele 
metalice zgâriindu-i ţeasta. Sângele începu să-i curgă din 
răni. Steapa se clătina, se împleticea, icnea şi se sufoca; 
dintr-odată căzu în genunchi, în urletele de batjocură ale 
mulţimii. Weland îşi retrase pumnul uriaş, pregătindu-se 
pentru o lovitură nimicitoare, dar nu apucă s-o lanseze, că 
Steapa se azvârli spre el şi-l înşfăcă de glezna stângă. 
Trase de ea şi o răsuci, până când Weland se prăbuşi ca un 
stejar tăiat. Se trânti cu putere de pământ, iar Steapa, 
mârâind şi sângerând, se aruncă deasupra duşmanului său 
şi începu din nou să-l lovească cu pumnii. 

— Se vor ucide unul pe celălalt, spuse Willibald plin de 
spaimă. 

— Sigefrid nu va îngădui ca omul lui să fie ucis, i-am zis, 

întrebându-mă dacă era adevărat. 
_ M-am răsucit spre Sigefrid şi am constatat că mă privea. 
Imi zâmbi vag, apoi se întoarse spre cei doi luptători. M- 
am gândit că era jocul lui. Rezultatul luptei nu avea să 
conteze în discuţiile care urmau. Nimic nu depindea de 
finalul sălbaticului spectacol - poate, doar viaţa părintelui 
Willibald. Era un simplu joc. 


Weland izbutise să-l dea jos pe Steapa de pe trupul lui, 
iar acum, zăceau unul lângă altul pe iarbă. După un 
schimb de lovituri date în silă, parcă punându-se de acord, 
se rostogoliră fiecare în câte o parte şi se ridicară în 
picioare. Urmă o pauză în care îşi traseră sufletul, apoi se 
ciocniră pentru a doua oară. Faţa lui Steapa era o masă 
însângerată, buza de jos şi urechea stângă ale lui Weland 
sângerau, un ochi îi era aproape complet închis, iar 
coastele se vedea că-i erau vătămate. Preţ de câteva clipe 
rămaseră încleştaţi, fiecare încercând să-l apuce pe 
celălalt, apoi Weland reuşi să-l prindă pe Steapa de 
pantaloni şi-l smuci, astfel că uriaşul saxon ajunse pe 
şoldul stâng al danezului, după care căzu pe pământ. Când 
Weland ridică piciorul pentru a-i zdrobi vintrele, Steapa îl 
înşfăcă de gleznă şi i-o răsuci. 

Weland scoase un scâncet. Era un sunet ciudat din 
partea unui om atât de mare, suferinţa din acel moment 
părând banală după bătaia pe care o încasase deja, însă 
Steapa îşi amintise în sfârşit că Wayland Fierarul fusese 
schilodit de regele Nidung, şi răsucind piciorul danezului, 
îi agrava vechea rană. Weland încercă să se smulgă, dar îşi 
pierdu echilibrul şi căzu din nou, iar Steapa, răsuflând 
anevoie şi scuipând sânge, se târî spre el şi începu din nou 
să-l lovească. Il izbea orbeşte, pumnii lui ca nişte ciocane 
nimerindu-i braţele, pieptul şi capul. Weland voi să-şi 
înfigă degetele în ochii lui, însă saxonul îşi înfipse dinţii în 
mâna care bâjbâia, rupându-i degetul mic cu un trosnet. 
Când Weland îşi smulse mâna, Steapa scuipă degetul şi-şi 
repezi labele uriaşe spre gâtul danezului. Pe măsură ce 
strângea, Weland începu să gâfâie, se smucească şi se 
zbată ca un păstrăv pe uscat. 

— Destul! strigă Erik. 

Nimeni nu se clinti. Ochii lui Weland se lărgeau în vreme 
ce Steapa, orbit de sânge şi cu dinţii descoperiţi, strângea 
tot mai tare, încercând să-şi înfigă degetele în gâtul 
danezului. 

— Destul! tună Sigefrid. 

Sângele lui Steapa picura pe faţa lui Weland în timp ce-l 


sugruma. Am auzit mârâitul lui Steapa şi mi-am dat seama 
că nu se va opri până când danezul nu va fi mort, aşa că 
am dat la o parte una dintre lăncile care-i ţineau pe 
spectatori la distanţă. 

— Opreşte-te! am strigat la Steapa. Constatând că mă 
ignora, am scos Acul-Viespii din teacă şi i-am lovit capul 
însângerat cu latul lamei. Opreşte-te! am strigat din nou. 

El mârâi la mine. Preţ de o clipă am crezut că avea să 
mă atace, dar raţiunea îi reveni în ochii lui pe jumătate 
închişi, aşa că-şi luă mâinile de pe gâtul lui Weland şi mă 
privi încruntat. 

— Am învins! rosti el furios. Spune-mi că am învins! 

— O, ai învins! l-am asigurat. 

Steapa se ridică în picioare. Se clătină puţin, apoi se 
sprijini ferm pe picioarele îndepărtate şi-şi înălţă braţele în 
aerul verii. 

— Am învins! răcni el. 

Weland încă gâfâia, respirând anevoie. Încercă să se 
ridice, dar se prăbuşi. 

M-am întors spre Sigefrid. 

— Saxonul a învins, iar preotul va trăi. 

— Preotul va trăi! 

Erik fusese cel care vorbise. Haesten rânjea, Sigefrid 
părea amuzat, iar Weland şuiera făcând eforturi să respire. 

— Ei bine, fă-mi o ofertă pentru căţeaua lui Alfred, îmi 
spuse Sigefrid. 

Deci, tocmeala putea începe. 


Zece 


Sigefrid fu luat de pe platforma formată de căruţe, patru 
oameni făcând mari eforturi să-l ridice cu tot cu scaun şi 
să-l pună cu bine pe pământ. Se încruntă furios la mine, de 
parcă eu eram vinovat de starea în care se afla, ceea ce nu 
era departe de adevăr. Cei patru bărbaţi îl transportară în 
casă, iar Haesten, care nici măcar nu mă salutase, 
mulţumindu-se să-mi zâmbească vag, ne făcu semn să-l 
urmăm. 

— Steapa are nevoie de ajutor, am spus. 

— O femeie îi va şterge sângele, zise Haesten nepăsător, 
apoi începu să râdă. Deci, ai descoperit că Bjorn era o 
iluzie? 

— Una reuşită, am recunoscut în silă. 

— E mort acum, rosti Haesten cu aceeaşi indiferenţă cu 
care ar fi vorbit despre un câine. La vreo două săptămâni 
după ce l-ai văzut, a făcut febră şi a murit. lar acum, 
ticălosul nu se mai poate ridica din mormânt! 

Haesten purta un lanţ de aur cu zale groase, care-i 
atârna greu pe pieptul lat. Mi-am amintit cum fusese în 
adolescenţă, când abia depăşise vârsta copilăriei, dar 
acum am văzut adultul din Haesten şi nu mi-a plăcut deloc. 
Ochii îi erau destul de prietenoşi, însă am desluşit în ei un 
soi de alertă, de parcă în spatele lor se afla un suflet gata 
să atace precum un şarpe. Îmi trase cu familiaritate un 
pumn în braţ. 

— Ştii că această căţea regală o să vă coste o grămadă 
de argint? 

— Dacă Alfred decide că o vrea înapoi, presupun că s-ar 
putea să plătească ceva, am zis eu nepăsător. 

Haesten râse. 

— Şi dacă n-o vrea înapoi? O s-o plimbăm prin toată 


Britania, prin Francia şi la noi în ţară, o vom despuia şi o 
vom lega de un cadru cu picioarele desfăcute pentru ca 
toată lumea s-o vadă pe fiica regelui Wessexului. Asta vrei 
pentru ea, lord Uhtred? 

— Dar tu vrei să-ţi fiu duşman, conte Haesten? 

— Cred că deja suntem duşmani, spuse el, îngăduind ca 
măcar o dată adevărul să iasă la iveală, însă imediat după 
aceea zâmbi parcă pentru a arăta că nu vorbise serios. 
Oamenii vor plăti bani mulţi de argint ca s-o vadă pe fiica 
regelui Wessexului, nu crezi? Şi vor plăti cu aur ca să se 
bucure de ea. Râse. Cred că Alfred al tău va dori să 
împiedice o asemenea umilinţă. 

Desigur, avea dreptate, dar n-am îndrăznit să recunosc 
asta. 

— A fost vătămată? am întrebat. 

— Erik nu ne permite să ne apropiem de ea! zise 
Haesten amuzat. Nu, e neatinsă. Dacă vrei să vinzi o 
scroafă, nu o baţi cu un băț de ilice, nu-i aşa? 

— Ba da. 

Dacă baţi un porc cu un băț făcut dintr-o creangă de 
ilice, care este plină de spini, îi rămân răni atât de adânci, 
încât carnea bătucită nu poate fi sărată ca să fie pusă la 
păstrare. Anturajul lui Haesten aştepta în apropiere, iar 
printre oamenii săi l-am recunoscut pe Eilaf cel Roşu, 
bărbatul a cărui casă fusese folosită pentru înscenarea cu 
Bjorn. Acesta îmi făcu o mică plecăciune, însă i-am ignorat 
gestul politicos. 

— Ar fi bine să intrăm, zise Haesten arătând spre casa 
lui Sigefrid, şi să vedem cât aur putem stoarce din Wessex. 

— Mai întâi, trebuie să văd ce face Steapa, am spus, dar, 
până să ajung la el, era deja înconjurat de sclave saxone 
care-i ungeau cu lanolină rănile şi vânătăile. 

Nu avea nevoie de mine, aşa că l-am urmat pe Haesten 
în casă. 

Un cerc de scaune şi bănci fusese aranjat în jurul vetrei 
centrale. Eu şi Willibald am primit două taburete scunde, 
în vreme ce Sigefrid ne privea duşmănos de pe scaunul său 
aflat în partea cealaltă a vetrei goale. Erik şi Haesten se 


aşezară de o parte şi de alta a invalidului, apoi ceilalţi 
războinici, toţi purtând brățări valoroase, completară 
cercul. Mi-am dat seama că erau cei mai importanţi dintre 
vikingi, cei care aduseseră două sau mai multe corăbii şi 
cei care, dacă Sigefrid reuşea să cucerească Wessexul, 
aveau să fie răsplătiți cu mari întinderi de pământ. 
Oamenii lor se îngrămădiră lângă pereţii sălii, iar femeile 
le aduseră bere. 

— Fă o ofertă! îmi ceru Sigefrid brusc. 

— Este fiica, nu fiul lui, i-am atras atenţia, aşa că Alfred 
n-are de gând să plătească prea mult. Trei sute de pfunzi 
de argint ar fi îndeajuns. 

Sigefrid mă scrută vreme îndelungată, apoi se uită prin 
sală, la oamenii care priveau şi ascultau. 

— Am auzit oare o băşină saxonă? Întrebarea lui fu 
răsplătită cu râsete. Pufni ostentativ, apoi strâmbă din nas, 
iar publicul izbucni într-un cor de sunete care imitau 
pârţurile. Peste câteva clipe, Sigefrid izbi cu pumnul său 
uriaş în braţul scaunului, şi cei din sală tăcură imediat. Mă 
insulţi, spuse el mânios. Dacă Alfred se gândeşte să ofere 
atât de puţin, atunci şi eu mă gândesc s-o aduc pe fată aici 
şi să te pun să priveşti cum o încălecăm cu toţii. De ce n-aş 
face-o? Se foi pe scaun de parcă ar fi vrut să se ridice, apoi 
se trânti la loc. Asta vrei, băşină saxonă? Vrei să vezi cum 
este siluită? 

M-am gândit că furia era prefăcută. La fel cum eu 
încercam să minimalizez valoarea lui /Ethelflaed, Sigefrid 
exagera ameninţarea la adresa ei, însă am remarcat 
dezgustul trecător de pe chipul lui Erik când Sigefrid 
pomenise de viol, iar acel dezgust nu fusese nici la adresa 
fratelui său, nici la a mea. Mi-am păstrat vocea calmă. 

— Regele mi-a îngăduit să măresc puţin oferta, dacă e 
cazul. 

— Vai, ce surpriză! rosti Sigefrid sarcastic. Şi care ar fi 
limita până la care ţi s-a permis să măreşti oferta? Noi 
dorim zece mii de pfunzi de argint şi cinci mii de pfunzi de 
aur. Făcu o pauză, aşteptând un răspuns, însă eu am 
păstrat tăcerea. lar banii, continuă el, trebuie să fie aduşi 


de însuşi Alfred. Trebuie să plătească personal. 

Fu o zi lungă, o zi foarte lungă, udată cu bere, mied şi 
vin de mesteacăn, iar negocierile fură presărate cu 
ameninţări, furie şi insulte. Eu am băut puţin, doar ceva 
bere, dar Sigefrid şi căpitanii lui dădeau pe gât o stacană 
după alta, acesta fiind probabil motivul pentru care au 
cedat mai mult decât mă aşteptasem. Adevărul era că 
doreau bani, voiau încărcătura unei corăbii în argint şi aur 
ca să poată angaja şi mai mulţi oameni, şi mai multe arme, 
ca să înceapă cucerirea Wessexului. Făcusem o estimare 
grosieră a numărului de luptători aflaţi în fortul de pe deal 
şi ajunsesem la concluzia că Sigefrid putea aduna o armată 
de vreo trei mii de oameni, dar asta nu era nici pe departe 
suficient pentru a invada Wessexul. Avea nevoie de cam 
cinci sau şase mii de oameni, însă, ca să fie sigur de 
victorie, trebuia să strângă opt mii de războinici. Cu o 
asemenea armată, putea să cucerească Wessexul şi să 
devină regele infirm al câmpiilor sale mănoase, dar pentru 
a face rost de acei războinici avea nevoie de argint. Dacă 
nu primea răscumpărarea, chiar şi oamenii care-i erau 
acum alături aveau să dispară în căutarea unor stăpâni 
care să le poată oferi aurul luminos şi argintul strălucitor. 

La mijlocul după-amiezii, pretenţiile lor scăzuseră la trei 
mii de pfunzi de argint şi cinci sute de aur. Insistau în 
continuare ca Alfred să le aducă banii, însă am refuzat 
categoric, ba chiar m-am ridicat şi l-am tras după mine pe 
părintele Willibald, spunându-i că plecam pentru că nu 
puteam ajunge la o înţelegere. Spectatorii, plictisiţi şi beţi, 
mârâiră furioşi când mă văzură ridicându-mă, şi pentru o 
clipă am crezut că ne vor ataca, însă Haesten interveni. 

— Dar bărbatul căţelei? 

— Ce-i cu el? am întrebat, întorcându-mă spre el în 
vreme ce oamenii din sală se potoleau. 

— Nu-şi spune bărbatul ei „Lord de Mercia”? zise 
Haesten râzând batjocoritor. Să aducă lordul de Mercia 
banii. 

— Şi să mă implore în genunchi să-i dau înapoi nevasta, 
adăugă Sigefrid. 


— De acord, am spus, surprinzându-i pe toţi cu uşurinţa 
cu care le acceptasem sugestia. 

Sigefrid se încruntă, gândindu-se că cedasem prea 
lesne. 

— De acord? întrebă el, neştiind sigur dacă auzise bine. 

— De acord, am repetat, aşezându-mă la loc. Lordul de 
Mercia va aduce răscumpărarea şi va îngenunchea în faţa 
ta. 

Sigefrid era în continuare suspicios. 

— Lordul de Mercia este vărul meu, i-am explicat, şi îl 
urăsc pe micul ticălos. 

La aceste cuvinte, până şi Sigefrid râse. 

— Banii să fie aici până la luna plină, zise el, apoi arătă 
spre mine cu un deget butucănos. Iar tu vei veni cu o zi 
înainte, ca să-mi dai de ştire că argintul şi aurul sunt pe 
drum. Vei avea o creangă înfrunzită pe catarg, ca semn că 
vii cu gânduri paşnice. 

Dorea să fie avertizat cu o zi înainte de sosirea 
răscumpărării ca să adune cât mai mulţi martori posibil la 
triumful lui. Am fost de acord, dar i-am explicat că asta nu 
se putea întâmpla curând, fiindcă era nevoie de timp ca să 
fie strânsă o sumă atât de mare. Sigefrid mormăi, însă eu 
m-am grăbit să continui, asigurându-l că Alfred era un om 
care se ţinea de cuvânt şi că, înainte de următoarea lună 
plină, banii adunaţi până atunci aveau să fie aduşi la 
Beamfleot. Am insistat ca /Ethelflaed să fie eliberată 
atunci, iar până la cealaltă lună plină urma să sosească şi 
restul argintului şi aurului. Fură nemulţumiţi de această 
cerere, dar oamenii, plictisiţi, începeau să se agite şi să se 
înfurie, aşa că Sigefrid acceptă ca răscumpărarea să fie 
plătită în două tranşe, iar eu am acceptat ca /ZEthelflaed să 
fie eliberată abia după ce erau aduşi toţi banii. 

— Şi vreau s-o văd pe lady ZEthelflaed acum, am dat eu 
glas ultimei cereri. 

Sigefrid îşi flutură nepăsător mâna. 

— De ce nu? Erik te va conduce. 

Erik abia dacă deschisese gura până atunci. La fel ca 
mine, nici el nu băuse şi nici nu se alăturase celor care ne 


insultaseră şi râseseră. Rămăsese serios şi închis în sine, 
ochii lui atenţi plimbându-se de la mine la fratele lui. 

— Vei cina cu noi în seara asta, hotări Sigefrid. Zâmbi 
brusc, dând la iveală ceva din farmecul pe care i-l simţisem 
când îl întâlnisem prima dată la Lundene. Vom celebra 
înţelegerea noastră cu un ospăț, continuă el, iar oamenii 
tăi de la Thunresleam vor primi şi ei mâncare. Poţi vorbi cu 
fata acum! Du-te cu fratele meu. 

Erik ne conduse pe mine şi pe părintele Willibald către o 
casă mică, păzită de zece oameni îmbrăcaţi în lungi cămăşi 
de zale, toţi având scuturi şi fiind înarmaţi. In mod clar, 
acela era locul unde /Ethelflaed era ţinută captivă, iar casa 
se afla lângă zidul care dădea spre mare. Erik nu vorbi pe 
drum, de parcă nici n-ar fi fost conştient de prezenţa mea. 
işi menținea cu atâta fermitate ochii aţintiţi asupra 
pământului de la picioarele sale, încât a trebuit să-l trag ca 
să nu ne împiedicăm de nişte capre din lemn pe care câţiva 
oameni făceau vâsle. Lungi fâşii ondulate cădeau de pe 
prăjinile rindeluite, răspândind un miros dulce în aerul 
cald al după-amiezii târzii. Erik se opri dincolo de capre şi 
se răsuci încruntat spre mine. 

— Ce ai spus astăzi este adevărat? mă întrebă el furios. 

— Am spus multe astăzi, am replicat eu precaut. 

— Mă refer la faptul că regele Alfred nu vrea să dea 
mulţi bani pentru lady Æthelflaed. Pentru că este fată. 

— Fiii valorează mai mult decât fiicele, am zis, ceea ce 
era destul de adevărat. 

— Sau doar te târguiai? stărui el pe un ton sălbatic. 

Am ezitat. Mi se părea o întrebare ciudată, pentru că 
Erik era cu siguranţă destul de inteligent ca să-şi dea 
seama că încercasem să scad valoarea răscumpărării, dar 
în vocea lui era o pasiune reală, şi mi-am dat seama că 
avea nevoie să audă adevărul. In pus, nimic din ce-aş fi 
spus acum n-ar fi schimbat înţelegerea stabilită cu 
Sigefrid. Noi doi băuserăm bere împreună în semn că 
ajunseserăm la o înţelegere, apoi scuipaserăm în palme şi 
dăduserăm mâna, după care juraserăm pe o amuletă- 
ciocan că aveam să ne respectăm cuvântul dat. Înțelegerea 


fusese făcută, aşa că acum îi puteam spune lui Erik 
adevărul. 

— Fireşte că a fost târguială. /Ethelflaed îi este dragă 
tatălui ei, foarte dragă. El suferă foarte tare din pricina a 
ceea ce se întâmplă acum. 

— M-am gândit eu că te tocmeşti, zise Erik pe un ton 
meditativ. Se răsuci să privească spre largul estuar al 
fluviului Temes. O corabie cu un dragon la proră intra 
odată cu refluxul pe canal, lamele vâslelor care se ridicau 
şi coborau alene captând şi reflectând razele soarelui la 
apus. Cât ar fi plătit regele pentru fiica lui? vru el să ştie. 

— Oricât ar fi fost necesar. 

— Adevărat? Părea entuziasmat acum. Nu a stabilit nicio 
limită? 

— Mi-a spus să plătesc oricât este necesar pentru ca 
ZFthelflaed să se întoarcă acasă, am răspuns eu cu 
sinceritate. 

— La soţul ei, replică el sec. 

— La soţul ei, am confirmat. 

— Care ar trebui să moară. 

Fu străbătut de un fior pe care şi-l stăpâni rapid, dar 
care-mi spuse că avea în suflet ceva din mânia fratelui său. 

— Când lordul ZEthelred va veni cu aurul şi cu argintul, 
nu te vei putea atinge de el, l-am avertizat. Va veni cu un 
steag al păcii. 

— Este adevărat că o bate? întrebă el brusc. 

— Da, i-am răspuns. 

Erik mă privi o clipă, şi mi-am dat seama că făcea 
eforturi pentru a-şi stăpâni accesul de furie. Încuviinţă din 
cap şi se întoarse. 

— Pe aici, zise el îndrumându-mă spre căsuţă. 

Am remarcat că paznicii erau toţi bărbaţi în vârstă şi am 
presupus că li se poruncise nu doar s-o păzească pe 
ZEthelflaed, ci şi să n-o molesteze. 

— Nu i s-a făcut niciun rău, spuse el, parcă citindu-mi 
gândurile. 

— Am fost asigurat de asta. 

— Trei dintre servitoarele ei sunt aici, şi i-am dat şi două 


fete daneze, ambele cumsecade. Şi i-am pus şi pe aceşti 
oameni să păzească locuinţa. 

— Oameni în care ai încredere. 

— Oamenii mei, spuse el cu căldură, şi da, sunt de 
încredere. Întinse o mână ca să mă oprească. O voi aduce 
afară pentru a se întâlni cu tine, fiindcă îi place să stea 
afară. 

Cât timp aşteptam, părintele Willibald se uită neliniştit 
la vikingii care ne priveau de lângă casa lui Sigefrid. 

— De ce ne întâlnim cu ea afară? 

— Pentru că Erik a zis că îi place să stea la aer, l-am 
lămurit. 

— Dar nu mă vor ucide dacă îi dau aici sfintele taine? 

— Fiindcă vor crede că faci o magie creştină? Mă 
îndoiesc, părinte. 

L-am privit pe Erik dând la o parte draperia de piele 
care servea drept uşă. Mai întâi, le spusese ceva gărzilor, 
iar războinicii se feriră, lăsând un spaţiu gol între faţada 
casei şi zidul fortului. Zidul era gros, din pământ, şi avea 
doar trei picioare înălţime, dar ştiam că de partea cealaltă 
se continua mult în jos. Deasupra era o palisadă din 
buşteni de stejar care fuseseră bine ascuţiţi la vârfuri. Era 
imposibil să urci dealul dinspre canal, după care să treci 
peste acel zid formidabil. Dar nu mi-am putut imagina 
niciun atac al fortului dinspre uscat, fiindcă ar fi presupus 
să urcăm versantul descoperit, iar apoi, să trecem de şanţ, 
de zid şi de palisadă. Era o tabără reuşită, nu 
inexpugnabilă, dar cucerirea ei ar fi presupus un preţ 
inimaginabil în vieţi omeneşti. 

— Trăieşte, şopti părintele Willibald. 

Am zărit-o pe /ZEthelflaed aplecându-se ca să iasă pe sub 
draperia de piele ţinută la o parte de o mână nevăzută. 
Părea mai mică şi mai tânără decât oricând, şi, cu toate că 
sarcina începuse să-i rotunjească pântecul, tot zveltă era. 

„Zveltă şi vulnerabilă”, am gândit. Când mă văzu, un 
zâmbet i se ivi pe chip. Părintele Willibald dădu să 
pornească spre ea, dar l-am ţinut locului apucându-l de 
umăr. Ceva din comportamentul lui ZEthelflaed mă făcuse 


să-l rețin. Mă aşteptasem să alerge uşurată spre mine, însă 
ea ezita lângă uşă, iar zâmbetul pe care mi-l oferise nu 
păruse deloc entuziasmat. Fără îndoială, se bucura să mă 
vadă, dar am desluşit îngrijorare în ochii ei până întoarse 
capul şi-l zări pe Erik urmând-o pe sub draperie. Abia după 
ce primi încurajarea lui se încumetă să se apropie de mine. 

Iar chipul începu să-i radieze. 

Mi-am amintit de ziua când se măritase în noua biserică 
din Wintanceaster a tatălui ei. Arăta la fel ca atunci. Era 
fericită. Strălucea. Se apropie cu paşi uşori, ca de 
dansatoare, şi-mi zâmbi atât de frumos, încât mi-am adus 
aminte că, în ziua nunţii ei, mă gândisem că era 
îndrăgostită de dragoste, apoi mi-am dat brusc seama care 
era diferenţa dintre ziua aceea şi aceasta. 

Zâmbetul acela radios nu era pentru mine. Se uită încă o 
dată în spate şi întâlni privirea lui Erik. Ar fi trebuit să-mi 
dau seama din ce îmi spusese el. Ar fi trebuit să-mi dau 
seama, pentru că era la fel de evident ca sângele proaspăt 
pe zăpada virgină. 

ZEthelflaed şi Erik se iubeau. 


Iubirea este un lucru primejdios. 

Vine deghizată şi ne schimbă vieţile. Crezusem că o 
iubesc pe Mildrith, dar fusese numai dorinţă trupească, cu 
toate că, pentru o vreme, crezusem că era iubire. Dorinţa 
trupească este înşelătoare. Ne dă peste cap vieţile până 
când nu mai contează nimic, cu excepţia fiinţei pe care 
credem că o iubim, iar din cauza acelei vrăji înşelătoare, 
ucidem pentru ea, facem totul pentru ea, după care, atunci 
când am obţinut ce dorim, constatăm că totul a fost o iluzie 
şi că de fapt nu există nimic. Dorinţa trupească este o 
călătorie către nicăieri, către un tărâm sterp, dar sunt 
bărbaţi cărora le plac astfel de călătorii şi nu le pasă unde 
ajung. 

Şi iubirea este o călătorie, o călătorie care n-are altă 
destinaţie decât moartea, însă e o călătorie a fericirii. O 
iubeam pe Gisela şi eram norocoşi că firele vieților noastre 
se întâlniseră şi se împletiseră, iar cele trei ursitoare erau 


bune cu noi, cel puţin pentru o vreme. Iubirea există chiar 
şi atunci când cele două fire nu sunt bine împletite. 
Ajunsesem să-mi dau seama că Alfred o iubea pe ZElswith a 
lui, deşi era ca oţetul în lapte. Sau poate că doar se 
obişnuise cu ea, sau poate că iubirea înseamnă mai mult 
prietenie decât dorinţă trupească, dar zeii ştiu că dorinţa 
este mereu prezentă. Eu şi Gisela ajunseserăm să simţim 
aceeaşi mulţumire sufletească pe care o simțeau Alfred şi 
ZElswith, însă călătoria noastră cred că era mai fericită 
decât a lor, deoarece corabia noastră dansa pe mări 
luminate de soare, pe când a lor era purtată de un vânt 
puternic şi cald. 

Dar /Ethelflaed? Am văzut-o pe chipul ei. În lumina 
aceea am văzut toată iubirea bruscă şi toată nefericirea 
care avea să vină, şi toată durerea inimii frânte. Şi ea era 
într-o călătorie, o călătorie a iubirii, însă naviga într-o 
furtună atât de sumbră şi de primejdioasă, încât aproape 
că mi s-a frânt inima pentru ea. 

— Lord Uhtred, spuse ea când ajunse în faţa mea. 

— Milady, am spus eu făcând o plecăciune. 

Willibald începu să sporovăiască, dar nu cred că vreunul 
dintre noi l-a auzit. M-am uitat la /ZEthelflaed, iar ea îmi 
zâmbi. Soarele strălucea pe acea pajişte primăvăratică 
aflată la înălţime, ciocârliile cântau, însă eu nu auzeam 
decât tunetul care spărgea cerul şi nu vedeam decât valuri 
înspumate năvălind furioase şi o corabie scufundându-se, 
şi un echipaj disperat înecându-se. /Ethelflaed era 
îndrăgostită. 

— Tatăl tău îţi transmite dragostea lui, am spus când mi- 
am regăsit vocea. 

— Sărmanul meu tată. Este supărat pe mine? 

— Nu se arată a fi supărat pe nimeni, dar ar trebui să fie 
furios pe soţul tău. 

— Da, ar trebui, confirmă ea calmă. 

— Mă aflu aici ca să-ţi obţin eliberarea, i-am zis, ştiind 
că eliberarea era ultimul lucru pe care şi-l dorea acum. Şi 
vei fi încântată să afli că totul a fost stabilit şi că în curând 
vei fi acasă, milady. 


Nu  păru deloc mulţumită de această veste. 
Necunoscându-i adevăratele sentimente, părintele 
Willibald îi zâmbi încântat, fiind răsplătit cu un surâs vag. 

— Mă aflu aici pentru a-ţi da sfintele taine, o înştiinţă el. 

— Mi-ar face plăcere, spuse ZEthelflaed pe un ton grav, 
apoi se uită la mine, şi pentru o clipă am desluşit disperare 
pe chipul ei. Mă aştepţi? 

— Pentru ce să te aştept? am întrebat eu nedumerit. 

— Aşteaptă-mă aici cât eu şi părintele Willibald ne vom 
ruga înăuntru, mă lămuri ea. 

— Desigur. 

Îmi zâmbi în semn de mulţumire, apoi îl conduse pe 
Willibald în casă. Eu am urcat pe zidul cel scund ca să mă 
uit la canal, sprijinindu-mă de palisada încălzită de soare. 
De pe corabia cu dragon fusese scos capul, iar acum vâslea 
în amonte. Am privit cum oamenii dezlegau nava ce bloca 
Hothlege-ul, având la proră şi la pupă lanţuri grele 
ancorate de nişte stâlpi masivi înfipţi în mal. Echipajul 
desfăcu lanţul de la pupa şi, după ce înnodă de el o funie 
lungă, îl lăsă să se scufunde, apoi trase corabia de lanţul 
de la prora, ca pe o poartă din calea fluxului în creştere. 
Când celălalt vas trecu pe lângă ea, echipajul trase de 
funie ca să ridice lanţul şi să blocheze din nou canalul. 
Erau cel puţin patruzeci de oameni pe acea corabie, şi nu 
se aflau acolo doar pentru a trage de funii şi de lanţuri. 
Flancurile fuseseră consolidate cu bârne masive, altfel că 
erau mai înalte decât ale oricărui vas care ar fi putut s-o 
atace. Bordurile acelei corăbii erau precum palisadele unei 
fortărețe. Vasul cu dragon continuă să urce pe Hothlege, 
trecând pe lângă corăbiile care fuseseră trase pe uscat şi 
pe care oamenii le călăfătuiau cu păr şi catran. Fumul 
focurilor de sub oalele cu catran se înălța pe versantul 
deasupra căruia pescăruşii ţipau strident în căldura după- 
amiezii. 

— Sunt şaizeci şi patru de corăbii, spuse Erik, care 
urcase lângă mine. 

— Ştiu, le-am numărat. 

— Iar până săptămâna viitoare vor fi o sută de echipaje 


aici. 

— Şi veţi rămâne fără mâncare cu atâtea guri de hrănit. 

— Avem destulă, zise Erik nepăsător. Avem plase pentru 
peşti şi capcane pentru ţipari, laţuri pentru păsări, aşa că 
mâncăm bine. lar cu perspectiva aurului şi argintului, 
putem obţine o grămadă de grâu, orz, ovăz, carne, peşte şi 
bere. 

— Plus oameni, am spus. 

— Da, şi oameni, confirmă el. 

— Şi astfel, Alfred de Wessex plăteşte pentru propria 
distrugere. 

— Aşa s-ar părea, murmură norvegianul. 

Privi spre sud, unde nori mari se adunaseră deasupra 
Centului. Crestele lor erau de un alb argintat, în vreme ce 
părţile inferioare erau negre, în contrast cu pământul 
verde. M-am răsucit să mă uit spre fort şi l-am văzut pe 
Steapa ieşind dintr-o colibă. Avea capul bandajat, 
şchiopăta uşor şi părea puţin ameţit de băutură. Mă zări, 
îmi făcu cu mâna, apoi se aşeză să picotească la umbra 
casei lui Sigefrid. 

— Crezi că Alfred nu s-a gândit la ce veţi face cu banii 
de răscumpărare? am întrebat, încă întors cu spatele la 
Erik. 

— Dar ce-ar putea să facă în privinţa asta? 

— Doar nu te aştepţi să-ţi spun? am zis, sugerând că 
exista un răspuns. 

În realitate, dacă vreo şapte sau opt mii de vikingi 
apăreau în Wessex, am fi fost obligaţi să ne luptăm cu ei, şi 
bătălia ar fi fost cumplită. Ar fi fost o vărsare de sânge mai 
mare chiar şi decât la Ethandun, iar la sfârşitul său, foarte 
probabil că Wessexul ar fi avut un alt rege şi un alt nume. 
Probabil, Norseland. 

— Povesteşte-mi despre Guthred, îmi ceru brusc Erik. 

— Despre Guthred? 

Surprins, m-am întors spre el. Guthred era fratele 
Giselei şi regele Northumbriei, şi nu-mi dădeam seama ce 
legătură ar fi putut avea cu Alfred, cu /ZEthelflaed sau cu 
Erik. 


— Este creştin, nu-i aşa? 

— Aşa zice el. 

— Şi este? 

— De unde să ştiu? Susţine că e creştin, dar mă îndoiesc 
că nu mai crede în zeii adevăraţi. 

— Îţi place de el? mă întrebă Erik nervos. 

— Toată lumea îl place pe Guthred, am spus eu, şi era 
adevărat, dar faptul că un om atât de prietenos şi indecis 
reuşise să-şi păstreze tronul atâta vreme era un motiv de 
mirare permanentă pentru mine. 

Totuşi, explicaţia era evidentă: cumnatul meu se bucura 
de sprijinul lui Ragnar, fratele meu de suflet, şi nimeni nu 
dorea să se bată cu armata lui sălbatică. 

— Mă gândeam... rosti Erik, apoi tăcu. 

Dintr-odată mi-am dat seama la ce visa. l-am spus-o cu 
brutalitate: 

— Te gândeai ca tu şi /Ethelflaed să luaţi o corabie, 
poate chiar corabia fratelui tău, să vă duceţi în 
Northumbria şi să trăiţi sub protecţia lui Guthred. 

Erik se uită la mine de parcă aş fi fost un magician. 

— Ţi-a zis ea? 

— Feţele voastre mi-au zis-o. 

— Guthred ne-ar proteja. 

— Cum? Crezi că o să-şi adune armata dacă fratele tău 
vine după tine? 

— De ce să vină fratele meu? întrebă Erik, de parcă 
Sigefrid i-ar fi iertat orice. 

— Pentru că fratele tău se aşteaptă să primească trei mii 
de pfunzi de argint şi cinci sute de aur, i-am spus eu cu 
asprime, iar dacă tu o iei pe Æthelflaed şi plecaţi, el pierde 
banii. Crezi că nu va dori s-o ia înapoi? 

— Prietenul tău Ragnar... sugeră Erik pe un ton ezitant. 

— Vrei ca Ragnar să lupte pentru tine? De ce ar face-o? 

— Pentru că o să-l rogi tu. ZEthelflaed mi-a zis că vă 
iubiţi ca nişte fraţi. 

— Aşa este. 

— Atunci, roagă-l, îmi ceru el. 

Am suspinat. Privind la norii îndepărtați, am chibzuit 


cum dragostea ne dă peste cap vieţile şi ne face să 
comitem nebunii. 

— Şi ce vei face împotriva ucigaşilor care vor veni în 
toiul nopţii? Împotriva celor care vor căuta răzbunare şi vă 
vor incendia casa? 

— Voi pune santinele pentru a-i opri, spuse el cu 
încăpățânare. 

Am observat că norii se înmulțeau şi m-am gândit că 
Thor avea să-şi trimită fulgerele asupra Centului înainte ca 
seara de vară să se sfârşească. 

— ZEthelflaed este măritată, am zis cu blândeţe. 

— Cu un ticălos pervers, replică el furios, apoi adăugă 
plin de convingere: Alfred n-o va aduce înapoi din 
Northumbria, nicio armată din Wessex n-ar putea ajunge 
atât de departe. 

— Va trimite preoţi care să facă apel la conştiinţa ei. Şi 
de unde ştii că nu va trimite oameni care s-o aducă înapoi? 
Nu e nevoie să fie o armată. Este suficient un echipaj de 
oameni hotărâți. 

— Tot ce vreau este o şansă! gemu Erik. O căsuţă într-o 
vale, un câmp de cultivat, nişte animale de crescut, un loc 
unde să avem linişte! 

O vreme, n-am spus nimic. Mă gândeam că Erik 
construia o corabie în visul lui, o corabie frumoasă, 
elegantă, rapidă, dar totul era doar un vis. Am închis ochii 
şi am încercat să găsesc cuvintele potrivite. 

— ZEthelflaed, am zis eu în cele din urmă, este un 
premiu. E valoroasă. Este fiica unui rege, iar zestrea ei a 
fost pământul. E bogată, frumoasă, de preţ. Orice bărbat 
care doreşte să se îmbogăţească va şti unde se află. Orice 
bandit care doreşte o recompensă rapidă va şti unde s-o 
găsească. Nu veţi avea niciodată linişte. M-am răsucit şi m- 
am uitat la el. În fiecare seară, când îţi vei zăvori uşa, te 
vei teme de duşmanii din întuneric. În fiecare zi te vei uita 
după duşmani. Nu veţi avea pic de linişte. 

— Dunholm, rosti el sec. 

Am zâmbit pe jumătate. 

— Cunosc locul. 


— Atunci, ştii că este o fortăreață de necucerit, spuse 
Erik cu încăpățânare. 

— Eu am cucerit-o. 

— Şi nimeni altcineva nu va mai face ce ai făcut tu, nici 
până la sfârşitul lumii. Am putea locui la Dunholm. 

— Dunholmul e al lui Ragnar. 

— Atunci, îi voi jura credinţă lui Ragnar, zise el 
entuziasmat. Voi deveni omul lui, îi voi încredința viaţa 
mea. 

M-am gândit la asta câteva clipe, punând în cumpănă 
visul nebunesc al lui Erik cu asprele realităţi ale acelei 
vieţi. Cocoţat pe o stâncă înaltă situată într-un cot al 
râului, Dunholm era, într-adevăr, o cetate aproape 
inexpugnabilă. Dacă aveai Dunholmul, te puteai gândi că 
vei muri în patul tău, pentru că erau suficienţi o mână de 
oameni ca să apere singura cale de acces, o cărare 
abruptă. Şi ştiam că Ragnar i-ar fi plăcut pe Erik şi pe 
ZEthelflaed, aşa că m-am simţit sedus de pasiunea 
norvegianului. Poate că visul lui nu era atât de nebunesc 
cum credeam. 

— Dar cum o s-o scoţi pe /ZEthelflaed de-aici fără ca 
fratele tău să prindă de veste? 

— Cu ajutorul tău. 

Am avut impresia că le aud pe ele trei norne râzând. Un 
corn răsună în tabără, şi am presupus că era chemarea la 
ospăţul lui Sigefrid. 

— I-am jurat credinţă lui Alfred, i-am amintit. 

— Nu-ţi cer să-ţi încalci jurământul. 

— Ba da, asta îmi ceri! am zis eu cu asprime. Alfred mi-a 
încredinţat o misiune, iar eu mi-am îndeplinit-o pe 
jumătate. Cealaltă jumătate presupune să-i duc fiica 
înapoi. 

Pumnii mari ai lui Erik se încleştară şi se descleştară pe 
palisadă. 

— Trei mii de pfunzi de argint şi cinci sute de aur. 
Gândeşte-te câţi oameni cumperi cu banii ăştia. 

— M-am gândit. 

— Un echipaj de războinici experimentați poate fi 


cumpărat cu un pfund de aur. 

— Aşa este. 

— Şi avem destui oameni ca să atacăm Wessexul. 

— Puteţi ataca Wessexul, dar asta nu înseamnă că o să-l 
cuceriţi. 

— Dar îl vom cuceri când vom avea aurul şi oamenii. 

— Aşa este, am repetat eu. 

— Aurul ne va permite să cumpărăm şi mai mulţi 
oameni, continuă Erik neobosit, şi mai multe corăbii, iar la 
toamnă sau în primăvara următoare, vom intra cu o mare 
armată în Wessex. Armata pe care ai învins-o la Ethandun 
ţi va părea mică. Vom înnegri pământul. Vom aduce lănci 
şi securi şi săbii în Wessex. Vă vom incendia oraşele, vă 
vom lua copiii în sclavie şi vă vom ucide oamenii. Asta 
înseamnă pentru tine să-l slujeşti pe Alfred? 

— Asta plănuieşte fratele tău? 

— Iar în acest scop, spuse Erik ignorându-mi întrebarea, 
deoarece îi era clar că ştiam deja răspunsul, trebuie să i-o 
vândă pe /ZEthelflaed tatălui ei. 

— Aşa e, am recunoscut eu. 

Dacă nu se plătea răscumpărarea, oamenii care-şi 
făcuseră tabăra în şi pe lângă Beamfleot aveau să dispară 
ca roua într-o dimineaţă fierbinte. Nu aveau să mai vină 
corăbii, iar Wessexul n-ar mai fi fost ameninţat. 

— Din câte înţeleg, ai jurat să-l slujeşti pe Alfred de 
Wessex, rosti Erik cu vădit respect. Chiar îi faci un serviciu 
îngăduindu-i fratelui meu să se îmbogăţească suficient de 
mult pentru a-l distruge, lord Uhtred? 

„Deci, iubirea l-a întors pe Erik împotriva fratelui său”, 
mi-am spus. Mânat de iubire, avea să taie cu sabia toate 
legăturile reprezentate de jurămintele pe care le făcuse 
vreodată. Iubirea are putere asupra puterii însăşi. In acel 
moment, cornul răsună din nou, mai insistent. Oamenii se 
îndreptau grăbiţi spre casa cea mare. 

— Fratele tău ştie că o iubeşti pe ZEthelflaed? 

— Crede că o iubesc deocamdată, dar că voi renunţa la 
ea în favoarea argintului. Are impresia că mă folosesc de 
ea pentru propria plăcere, şi asta îl amuză. 


— Şi te foloseşti de ea? am întrebat eu cu asprime. 

— Este cumva treaba ta? replică el sfidător. 

— Nu, dar vrei ajutorul meu. 

Ezită, apoi încuviinţă din cap. 

— N-aş spune că mă folosesc de ea, ci că ne iubim. 

„Deci, ZEthelflaed a băut apa amară înainte de a păcătui, 
iar ăsta a fost un lucru foarte inteligent din partea ei”, mi- 
am spus. Zâmbind la acest gând, m-am dus la ospăţul lui 
Sigefrid. 


ZEthelflaed şedea la loc de cinste, în dreapta lui Sigefrid, 
iar eu stăteam lângă ea. Erik era în stânga lui Sigefrid, şi 
lângă el se afla Haesten. Am remarcat că ZEthelflaed nu-i 
aruncă nicio privire lui Erik. Dacă ar fi făcut-o, oamenii de 
la mese, curioşi s-o observe pe fiica regelui Wessexului ar 
fi ghicit cu siguranţă că devenise ibovnica lui. 

Vikingii ştiu să dea un ospăț. Mâncarea era din belşug, 
berea curgea gârlă, iar distracţia nu lipsea. Erau prezenţi 
jongleri şi oameni care mergeau pe catalige, muzicieni şi 
acrobaţi, precum şi nebuni care stârneau hohote de râs la 
mesele de jos. 

— N-ar trebui să râdem de nebuni, îmi spuse /Ethelflaed. 

Nu mâncase mai nimic, ci doar ciugulise dintr-un bol cu 
scoici fierte. 

— Sunt bine trataţi, am zis eu, şi cu siguranţă le este 
mai bine să fie hrăniţi şi să aibă un acoperiş deasupra 
capului decât să stea printre animale. 

M-am uitat la un nebun în pielea goală, care îşi examina 
cu atenţie vintrele. Din când în când se uita în jur, la cei 
care râdeau, incapabil să înţeleagă motivul zgomotului. 
Imboldită cu strigăte răguşite, o femeie cu părul vâlvoi îşi 
scoase hainele una câte una, fără să ştie de ce făcea asta. 

ZEthelflaed îşi cobori privirea spre tăblia mesei. 

— Există mănăstiri unde nebunii sunt îngrijiţi. 

— Nu pe teritoriile stăpânite de danezi. 

Rămase tăcută o vreme. Doi pitici o trăgeau pe femeia 
acum goală către bărbatul gol, iar spectatorii se stricau de 
râs. /Ethelflaed îşi ridică puţin privirea, se cutremură, apoi 


îşi cobori din nou ochii. 

— Ai vorbit cu Erik? mă întrebă ea. 

Puteam vorbi liniştiţi în engleză, pentru că nimeni nu ne 
auzea şi, chiar dacă ne-ar fi auzit, n-ar fi înţeles mare lucru 
din ce spuneam. 

— După cum ţi-a fost dorinţa, i-am răspuns, dându-mi 
seama că acela fusese motivul pentru care insistase să-l ia 
pe părintele Willibald în casă. i-ai mărturisit toate 
păcatele? 

— Nu-i treaba ta. 

— Nu, am zis, apoi am început să râd. 

ZEthelflaed se uită la mine şi surâse îmbujorată. 

— Ne vei ajuta? 

— Să faceţi ce? 

Se încruntă. 

— Nu ţi-a spus Erik? 

— A zis că aveţi nevoie de ajutorul meu, dar ce fel de 
ajutor? 

— Vrem să ne ajuţi să plecăm de-aici. 

— Şi ce crezi că-mi va face tatăl tău dacă vă ajut? 
Neprimind răspuns, am adăugat: Credeam că-i urăşti pe 
danezi. 

— Erik e norvegian. 

— Danezi, norvegieni, scandinavi, vikingi, păgâni, toţi 
sunt duşmanii tatălui tău. 

ZEthelflaed se uită spre locul de lângă vatră unde cei doi 
nebuni se luptau, în loc să facă sex, după cum, fără 
îndoială, anticipase publicul. Bărbatul era mult mai mare, 
dar mai prost, şi femeia, în uralele spectatorilor, îl bătea în 
cap cu o mână de tulpini de rogoz adunate de pe jos. 

— De ce sunt lăsaţi să facă asta? oftă ea. 

— Pentru că-i distrează pe oameni, şi pentru că ei n-au o 
trupă de preoţi în sutane negre care să le spună ce e bine 
şi ce e rău, iar acesta, milady, este motivul pentru care îmi 
place de ei. 

Ea îşi cobori din nou privirea şi murmură: 

— N-am vrut să mă îndrăgostesc de Erik. 

— Dar ai făcut-o. 


În ochi îi apărură lacrimi. 

— Nu m-am putut opune. M-am rugat să nu se întâmple, 
dar cu cât mă rugam mai mult, cu atât mă gândeam mai 
mult la el. 

— Aşa că ai ajuns să te îndrăgosteşti de el. 

— Da. 

— Este un om bun, am asigurat-o. 

— Crezi? întrebă ea cu însufleţire. 

— Da, cred sincer. 

— Şi se va creştina, continuă /Ethelflaed entuziasmată. 
Mi-a promis. Chiar vrea s-o facă. Serios! 

Asta nu mă surprinse. Erik vădise de mult o anumită 
fascinaţie faţă de creştinism, aşa încât mă îndoiam că fiica 
lui Alfred trebuise să facă mari eforturi pentru a-l 
convinge. 

— Şi cum rămâne cu /Ethelred? am vrut să ştiu. 

— Îl urăsc! 

Şuierase cuvintele cu o asemenea vehemenţă, încât 
Sigefrid întoarse capul spre ea. Incapabil să înţeleagă ce 
spusese, ridică din umeri, apoi îşi îndreptă din nou privirea 
spre cei doi oameni goi care se băteau. 

— Îţi vei pierde familia, am avertizat-o. 

— Îmi voi face o familie, rosti ea ferm. Eu şi Erik vom fi o 
familie. 

— Şi vei trăi printre danezii pe care mi-ai zis că-i urăşti. 

— Şi tu trăieşti printre creştini, lord Uhtred, replică 
ZEthelflaed cu o urmă din vechea ei zburdălnicie. 

Am zâmbit. 

— Eşti sigură de asta? De Erik? 

— Da! 

Am suspinat, ştiind că dragostea era cea care vorbise. 

— Dacă pot, o să vă ajut. 

ZEthelflaed îşi puse mâna mică peste a mea. 

— Mulţumesc! 

Doi câini începuseră să se bată, iar oaspeţii ovaţionau, 
întărâtând animalele. Cum se întunecase, fură aprinse 
opaițe, şi la masa de pe estradă se aduseră lumânări. 
Berea şi vinul de mesteacăn curgeau în valuri, iar primii 


care se îmbătaseră începură să cânte cu glasuri răguşite. 

— În curând se vor bate, i-am spus lui ZEthelflaed, şi aşa 
a fost. 

Patru oameni se aleseră cu oase rupte înainte de 
sfârşitul petrecerii, iar altul îşi pierdu un ochi până ce 
atacatorul lui beat şi furios fu tras de lângă el. Steapa 
şedea lângă Weland; cei doi bărbaţi, deşi vorbeau limbi 
diferite, beau împreună dintr-un corn cu marginea de 
argint şi făceau comentarii jignitoare la adresa 
scandalagiilor care se trânteau unul pe altul mânaţi de 
furia beţiei. La un moment dat, Weland îşi puse braţul 
uriaş pe umerii lui Steapa şi începu să cânte. 

— Zbieri ca un vițel jugănit! tună Sigefrid la uriaşul 
luptător, apoi ceru să fie adus un cântăreţ adevărat. 

Unui scald orb i se oferi un scaun lângă vatră. Atingând 
strunele harpei, începu să cânte o baladă despre vitejia lui 
Sigefrid. Cântă despre francii pe care Sigefrid îi ucisese, 
despre saxonii tăiaţi de sabia lui Sigefrid, Dătătoarea-de- 
Spaimă, şi despre frizonele pe care norvegianul cu mantie 
din blană de urs le lăsase văduve. Balada îi menţiona pe 
mulţi dintre oamenii lui Sigefrid şi vorbea despre eroismul 
lor în luptă, iar pe măsură ce numele erau pomenite, 
fiecare bărbat se ridica şi prietenii lui îl ovaţionau. Dacă 
eroul respectiv murise, războinicii băteau de trei ori în 
masă pentru ca mortul să audă aclamaţia solemnă în 
palatul lui Odin. Însă cele mai puternice ovaţii erau pentru 
Sigefrid, care înălța un corn cu bere ori de câte ori numele 
lui era menţionat. 

Eu am rămas treaz. A fost greu, pentru că eram tentat să 
golesc câte un corn odată cu Sigefrid, însă ştiam că în 
dimineaţa următoare trebuia să mă întorc la Lundene, iar 
asta însemna că Erik trebuia să termine discuţia cu mine 
în noaptea aceea. Totuşi, cerul se lumina deja când am 
plecat din casa lui Sigefrid. lInsoţită de gardienii ei 
vârstnici, ZEthelflaed plecase la culcare cu câteva ore mai 
devreme. Beţivii zăceau răşchiraţi şi sforăiau zgomotos sub 
bănci, iar Sigefrid se prăbuşise cu capul pe masă. 
Simţindu-mi mişcarea, deschise un ochi şi se încruntă. 


— Ne-am înţeles? întrebă el somnoros. 

— Ne-am înţeles, am confirmat. 

— Adu banii, saxonule, mormăi el, apoi adormi la loc. 

După cum bănuisem, Erik mă aştepta în faţa casei în 
care stătea Æthelflaed. Ne-am dus din nou pe metereze, de 
unde am privit lumina cenuşie întinzându-se ca o pată pe 
apa calmă a estuarului. 

— Corabia aceea este Imblânzitoarea de Valuri, spuse 
Erik arătând cu capul spre vasele trase pe plaja mâloasă. O 
fi fost el în stare să distingă frumoasa corabie pe care o 
construise singur, dar pentru mine întreaga flotă părea un 
grup de pete negre pe un fundal gri. l-am curăţat carena, 
adăugă el, am călăfătuit-o şi am făcut-o să fie rapidă din 
nou. 

— Echipajul tău e de încredere? 

— Toţi mi-au jurat credință. Se poate avea încredere în 
ei. Erik făcu o pauză, iar o adiere de vânt îi ridică părul 
negru, însă nu se vor lupta cu oamenii fratelui meu, 
continuă el cu voce joasă. 

— S-ar putea să fie nevoie. 

— Se vor apăra, dar nu vor ataca. Sunt înrudiți unii cu 
alţii. 

M-am întins, am căscat şi m-am gândit la lungul drum 
călare până la Lundene. 

— Deci, problema ta este corabia care blochează 
canalul? l-am întrebat. 

— Pe care sunt oamenii fratelui meu. 

— Nu ai lui Haesten? 

— Pe oamenii lui Haesten i-aş ucide, zise el posomorât. 
Oamenii mei nu sunt înrudiţi cu ai lui. 

Şi am remarcat că nici nu ţinea la ei. 

— Deci, vrei să distrug corabia? 

— Vreau să deschizi canalul, mă corectă el. 

Am privit corabia întunecată, cu bordurile ei înălțate. 

— De ce nu le ceri pur şi simplu s-o dea la o parte? 

Mi se părea cea mai simplă şi sigură cale pentru ca Erik 
să scape de-acolo. Echipajului vasului legat cu lanţuri era 
obişnuit să-l manevreze pentru a permite corăbiilor să 


intre sau să plece de pe canal, aşa că de ce nu l-ar fi lăsat 
pe Erik să treacă? 

— Nicio corabie nu are voie să plece înainte de sosirea 
răscumpărării, îmi explică Erik. 

— Chiar niciuna? 

— Niciuna! 

Asta avea noimă. Ce l-ar fi oprit pe vreun om mai 
întreprinzător să ia trei sau patru corăbii, să urce pe 
Temes şi să aştepte pe vreun canal, ascuns în stuf, flota 
care transporta comoara lui Alfred, apoi să iasă trăgând la 
vâsle, cu oamenii urlând şi cu săbiile scoase? Monstruoasa 
ambiţie a lui Sigefrid se baza pe sosirea răscumpărării, aşa 
că nu dorea s-o piardă în favoarea vreunui viking mai 
ticălos decât el, şi aveam o idee destul de clară despre 
persoana care-i întruchipa temerile. 

— Haesten? l-am întrebat pe Erik. 

Încuviinţă din cap. 

— E un om viclean. 

— Este viclean şi nu se poate avea încredere în el. Un 
om care-şi încalcă jurămintele. 

— Desigur, va primi şi el o parte din răscumpărare, 
spuse Erik, trecând peste faptul că, dacă i se îndeplinea 
dorinţa, nu avea să mai fie nicio răscumpărare. Dar sunt 
sigur că ar prefera-o pe toată. 

— Deci, nicio corabie nu va pleca până nu pleci tu, am 
conchis. Dar poţi s-o duci pe Æthelflaed pe corabie fără să 
afle fratele tău? 

— Da. Erik îşi scoase pumnalul din teaca de la brâu. Mai 
sunt două săptămâni până la următoarea lună plină. Crestă 
o linie adâncă în vârful unei bârne de stejar şi bătu în ea 
cu degetul: Asta-i astăzi. Mai crestă o linie adâncă cu tăişul 
ascuţit al pumnalului. Zorii zilei de mâine, explică el 
arătând noua tăietură, apoi crestă mai departe palisada 
până ajunse la şapte tăieturi în lemn. Vei veni de-acum 
într-o săptămână, în zori? 

— Da. Dar în clipa în care o să atac, cineva o să sufle 
într-un corn şi-o să trezească toată tabăra, i-am atras eu 
atenţia. 


— Noi vom fi la bord, gata de plecare. Vei fi în larg până 
să apuce careva să ajungă la tine. Neliniştit de îndoielile 
mele, adăugă: Te voi plăti! 

Am zâmbit auzind acele cuvinte. Zorii albeau lumea, 
colorând norii joşi şi alungiţi cu fâşii aurii şi argintându-le 
marginile. 

— Fericirea lui /ZEthelflaed este răsplata mea. De azi într- 
o săptămână îţi voi deschide canalul. Voi plecaţi pe mare 
împreună, debarcaţi la Gyruum, porniţi în goana cailor 
spre Dunholm şi transmiteţi-i lui Ragnar urările mele de 
bine. 

— Îi vei trimite un mesaj pentru a-l anunţa de venirea 
noastră? 

Am clătinat din cap. 

— Tu îi vei duce mesajul meu, i-am spus. 

În acel moment, instinctul mă făcu să mă răsucesc, şi am 
văzut că Haesten se uita la noi. 

Se afla în faţa casei mari, împreună cu doi dintre 
oamenii lui, şi îşi prindea la brâu săbiile aduse de 
servitorul lui Sigefrid din locul unde toţi ne predaserăm 
armele înainte de petrecere. Nu era nimic ciudat în ceea 
ce făcea Haesten, doar că simţurile mele fuseseră alertate 
de atenţia cu care ne privea. Am avut bănuiala oribilă că 
ştia despre ce vorbeam eu şi Erik. Mă mai scrută câteva 
clipe, apoi îmi făcu o plecăciune adâncă, în batjocură, şi 
plecă. Am observat că Eilaf cel Roşu era unul dintre 
însoțitorii săi. 

— Haesten ştie de tine şi de /Ethelflaed? l-am întrebat pe 
Erik. 

— Fireşte că nu. Ştie doar că eu răspund de paza ei. 

— Ştie că o placi? 

— Asta-i tot ce ştie, insistă Erik. 

Vicleanul Haesten, în care nu se putea avea încredere şi 
care-mi datora viaţa. Care-şi încălcase jurământul. Ale 
cărui ambiţii erau probabil mai mari decât visurile lui 
Sigefrid. L-am privit până l-am văzut intrând pe uşa casei 
lui. 

— Ai grijă în privinţa lui Haesten! l-am avertizat pe Erik. 


Nu trebuie să-l subestimezi. 

— E un lingău, pufni Erik, nesocotindu-mi temerile. Ce 
mesaj să-i transmit lui Ragnar? 

— Spune-i lui Ragnar că sora lui este fericită şi las-o pe 
ZEthelflaed să-i dea veşti despre ea. Nu avea rost să-i scriu, 
nici dacă aş fi avut un pergament şi cerneală, pentru că 
Ragnar nu ştia să citească, însă /Ethelflaed o cunoştea pe 
Thyra, iar veştile ei despre soţia lui Beocca urmau să-l 
convingă pe Ragnar că cei doi îndrăgostiţi fugari spuneau 
adevărul. Şi de-acum într-o săptămână, am adăugat, când 
partea de sus a soarelui va atinge marginea lumii, să fiţi 
pregătiţi. 

Erik stătu pe gânduri câteva clipe, făcând o socoteală 
rapidă în minte. 

— Apa va fi mică, va fi perioada dintre flux şi reflux. Vom 
fi pregătiţi! 

„Pentru o nebunie sau pentru iubire”, am gândit eu. 
Nebunie. Iubire. Nebunie. 

lar cele trei surori de la rădăcinile lumii probabil că 
râdeau în hohote. 


Am vorbit puţin pe drumul spre casă. Finan sporovăia 
vesel, minunându-se cât de generos fusese Sigefrid cu 
mâncarea, berea şi sclavele. Am ascultat pe jumătate, până 
când irlandezul, simţindu-mi în cele din urmă starea de 
spirit, se cufundă într-o tăcere prietenoasă. Abia când am 
văzut steagurile de pe meterezele estice ale Lundene-ului, 
i-am făcut semn s-o luăm înainte şi ne-am îndepărtat atât 
cât ceilalţi să nu ne poată auzi. 

— De-acum în şase zile, ai grijă ca Vulturul Mării să fie 
gata pentru o călătorie. Vom avea nevoie de mâncare şi 
bere pentru trei zile. Nu mă aşteptam să lipsim atât de 
mult, dar era bine să fim pregătiţi. Între fluxuri şi refluxuri, 
curăţaţi-i carena, am continuat, şi ai grijă ca toţi oamenii 
să fie treji când vom pleca. Treji, cu armele ascuţite şi gata 
de luptă. 

Finan zâmbi, dar nu spuse nimic. Călăream printre 
colibele răspândite la marginea mlaştinii de lângă Temes. 


Mulţi dintre cei care locuiau acolo erau sclavi care 
scăpaseră de stăpânii lor danezi din Anglia de Est şi care 
trăiau din ce găseau prin gunoaiele oraşului, însă câţiva 
plantaseră mici parcele cu secară, orz sau ovăz. 
Sărăcăcioasa recoltă tocmai era strânsă, şi m-am oprit o 
clipă să ascult foşnetul coaselor care tăiau tulpinile. 

— Nimeni din Lundene nu trebuie să ştie că plecăm, i- 
am zis lui Finan. 

— Nimeni nu va şti, spuse ferm irlandezul. 

— Să fie gata de luptă. 

— Vor fi, o să mă îngrijesc eu de asta! 

O vreme, am călărit în tăcere. Oamenii îmi vedeau zalele 
şi se grăbeau să se dea la o parte. Îşi atingeau frunţile şi 
îngenuncheau în noroi, apoi se repezeau când le aruncam 
câţiva bănuţi. Era seară deja, iar soarele era ascuns în 
spatele marelui nor de fum înălţat din vetrele pe care se 
gătea în Lundene, duhoarea oraşului plutind acră şi grea 
în aer. 

— Ai văzut corabia care blochează canalul de la 
Beamfleot? l-am întrebat pe Finan. 

— l-am aruncat o privire, milord. 

— Dacă o atacăm, ne vor vedea venind. Ne vor aştepta 
în spatele bordului înălţat. 

— E mai înaltă cu un stat de om decât a noastră, spuse 
Finan, dezvăluind că făcuse mai mult decât să arunce o 
privire. 

— Gândeşte-te cum am putea s-o dăm la o parte de pe 
canal. 

— Nu că s-ar pune problema s-o facem, nu-i aşa? întrebă 
el ironic. 

— Fireşte că nu. Totuşi, gândeşte-te. 

Scârţâitul unor balamale neunse anunţă deschiderea 
celei mai apropiate porţi, şi peste câteva clipe am intrat în 
oraş. 

Mesagerii îl informaseră pe Alfred că ne întorceam, aşa 
că, înainte de a apuca s-o văd pe Gisela, am fost chemat la 
palatul de pe deal. M-am dus împreună cu părintele 
Willibald, Steapa şi Finan. Regele ne întâmpină în sala cea 


mare, care era luminată de lumânări înalte, marcate astfel 
încât să permită cunoaşterea trecerii timpului. Ceara se 
prelingea din belşug pe ele, şi un servitor avea grijă să taie 
din când în când fitilurile pentru ca flacăra să se menţină 
constantă. Alfred scria, dar se opri când am intrat. Şi 
ZEthelred se afla acolo, la fel şi fratele Asser, părintele 
Beocca şi episcopul Erkenwald. 

— Ei bine? se răsti Alfred, nu furia, ci îngrijorarea 
făcându-i vocea stridentă. 

— Trăieşte, i-am răspuns. E teafără, e tratată cu 
respectul cuvenit rangului ei, este bine păzită şi ne va fi 
dată înapoi. 

— Slavă Domnului! murmură Alfred făcându-şi semnul 
crucii. Slavă Domnului! repetă el, părând că urma să cadă 
în genunchi. 

Fără să scoată o vorbă, Æthelred se uita la mine cu ochii 
lui de şarpe. 

— Cât vor? se interesă episcopul Erkenwald. 

— Trei mii de pfunzi de argint şi cinci sute de aur. 
Explicându-le că prima tranşă trebuia trimisă până la 
următoarea lună plină, iar următoarea, o lună mai târziu, 
am adăugat: Lady Æthelflaed va fi eliberată după ce toţi 
banii vor fi plătiţi. 

Şi episcopul Erkenwald, şi fratele Asser tresăriră la 
auzul sumei, însă Alfred nu avu nicio reacţie. 

— Practic, vom plăti pentru distrugerea noastră, mormăi 
episcopul Erkenwald. 

— Imi iubesc fiica, spuse Alfred pe un ton blajin. 

— Cu banii aceia, îl avertiză episcopul, vor putea 
cumpăra o mie de oameni! 

— Şi fără acei bani, ea ce va păţi? mă întrebă Alfred. 

— Va fi umilită, i-am zis. Adevărul era că, dacă nu se 
plătea răscumpărarea, /Ethelflaed ar fi avut şansa să-şi 
găsească fericirea alături de Erik, dar nu puteam să spun 
asta. Aşa că le-am descris soarta pe care Haesten o 
sugerase cu atâta cruzime: Va fi dusă în toate oraşele unde 
locuiesc vikingi, va fi dezbrăcată şi va fi expusă în faţa 
mulțimilor care o vor batjocori. Observând crisparea lui 


Alfred, am continuat necruţător: Apoi, cei care vor plăti 
mai mult o vor putea avea. 

ZEthelred îşi cobori privirea, iar clericii rămaseră tăcuţi. 

— Este vorba despre demnitatea Wessexului, spuse 
Alfred încet. 

— Şi trebuie să moară oameni pentru demnitatea 
Wessexului? întrebă episcopul Erkenwald. 

— Da! Alfred se înfuriase brusc. O ţară înseamnă istoria 
ei, suma tuturor poveştilor ei. Noi suntem ceea ce ne-au 
făcut taţii noştri să fim, victoriile lor ne-au oferit ce avem 
astăzi, iar tu vrei să las urmaşilor mei o poveste despre 
umilinţă? Vrei ca oamenii să spună cum Wessexul a 
devenit batjocura păgânilor urlători? Episcopule, asta-i o 
poveste care nu va pieri niciodată, iar dacă o astfel de 
poveste ajunge să fie spusă, ori de câte ori oamenii se vor 
gândi la Wessex îşi vor aminti de prinţesa Wessexului 
plimbată goală printre păgâni. Ori de câte ori se vor gândi 
la Anglia, la asta se vor gândi! 

M-am gândit că asta era interesant. Pe vremea aceea, 
rareori foloseam numele „Anglia”. Era un vis, însă Alfred, 
în furia lui, şi-l dezvăluise. Mi-am dat seama că dorea ca 
armata lui să înainteze tot mai mult spre nord, până când 
nu aveau să mai existe Wessex, Anglia de Est, Mercia şi 
Northumbria, ci doar Anglia. 

— Sire, rosti Erkenwald cu o umilinţă nefirească, nu ştiu 
dacă va mai exista Wessexul în caz că păgânii îşi vor aduna 
o armată. 

— O armată nu se adună peste noapte, replică ferm 
Alfred, şi nicio armată păgână nu va ataca înainte de 
strângerea recoltei. lar după strângerea recoltei, vom 
putea convoca fyrdul. 

Asta era adevărat, dar majoritatea oamenilor noştri ar fi 
fost ţărani lipsiţi de experienţă, în vreme ce Sigefrid ar fi 
avut vikingi urlători şi înfometați, care fuseseră crescuţi cu 
sabia în mână. Alfred se întoarse spre ginerele său. 

— Şi mă aştept ca fyrdul din sudul Merciei să lupte 
alături de noi. 

— Aşa va fi, sire, spuse Æthelred cu entuziasm. 


Pe chipul lui nu se vedea nicio urmă a bolii care-i 
provocase criza de vomă ultima dată când îl văzusem în 
acea sală. Culoarea îi revenise în obraji şi-şi recăpătase 
toată înfumurarea. 

— Poate că asta-i lucrarea Domnului, zise Alfred 
adresându-i-se din nou lui Erkenwald. În milostenia Lui, 
poate că-i face pe duşmanii noştri să se adune cu miile 
pentru ca noi să-i putem înfrânge într-o singură mare 
bătălie. Dumnezeu este de partea mea, iar eu nu mă tem! 

— Acesta este cuvântul Domnului! adăugă pios fratele 
Asser, făcându-şi semnul crucii. 

— Amin! încheie /Ethelred. Şi amin! Îi vom înfrânge, 
sire! 

— Dar înainte de a obţine acea mare victorie, i-am spus 
eu lui ZEthelred, simțind o plăcere răutăcioasă la gândul 
vorbelor care urmau, ai o treabă de făcut. Va trebui ca tu, 
personal, să duci banii de răscumpărare. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, nici vorbă! răbufni 
ZEthelred indignat, apoi, observând privirea lui Alfred, se 
potoli. 

— Şi va trebui să îngenunchezi în faţa lui Sigefrid, am 
continuat, răsucindu-i cuțitul în rană. 

Până şi Alfred păru deranjat de asta. 

— Insistă Sigefrid asupra acestor aspecte? 

— Insistă, sire, deşi eu m-am opus. Nu am fost de acord, 
sire, dar n-a vrut să cedeze, în ciuda tuturor rugăminţilor. 

ZEthelred mă privea îngrozit. 

— Atunci, aşa să fie, spuse Alfred. Uneori, Dumnezeu ne 
cere să ducem mai mult decât putem, dar pentru El 
trebuie să îndurăm. 

— Amin! am rostit eu cu fervoare, alegându-mă pe bună 
dreptate cu o privire sceptică din partea regelui. 

Vorbiră vreo două ore, după cum indica semnul de pe 
una dintre lumânările marcate ale lui Alfred. Vorbiră 
despre cum să fie adunaţi banii, despre cum să fie 
transportaţi la Lundene şi despre cum să fie duşi la 
Beamfleot. Am făcut câteva sugestii, iar Alfred îşi notă câte 
ceva pe marginea pergamentului său, dar era un efort 


inutil. Dacă îmi reuşea planul, răscumpărarea nu avea să 
fie plătită, ZEthelflaed nu avea să se întoarcă, iar tronul lui 
Alfred avea să fie în siguranţă. 

Iar eu trebuia să fac ca toate astea să se întâmple. 

Peste o săptămână. 


VIRTUAL 
O ZI 


VAr 
PROJECT 


Unsprezece 


= 


Întuneric. Lumina zilei se stinsese cu totul, iar 
întunericul ne învăluia. 

Luna era ascunsă după nori, argintându-le marginile, iar 
sub vastul cer argintiu, negru şi înstelat, Vulturul Mării 
cobora pe Temes. 

Ralla se afla la cârmă. Era un navigator mult mai bun 
decât puteam eu spera să fiu vreodată, aşa că i-am 
încredințat lui misiunea de a duce corabia prin meandrele 
dificile. In cea mai mare parte a timpului era imposibil să-ți 
dai seama unde se termina fluviul şi unde începea 
mlaştina, însă Ralla părea să nu aibă nicio grijă. Stătea pe 
punte cu picioarele depărtate şi bătea vârful cizmei în ritm 
cu mişcarea lentă a vâslelor. Vorbea puţin şi, din când în 
când, făcea mici corecţii cu lunga tijă de cârmit, dar 
niciodată vreo vâslă a oamenilor nu atinse malul. 
Ocazional, luna se iţea de după vreun nor, şi apa devenea 
brusc argintie în faţa noastră. Pe maluri se vedeau 
câteodată scânteieri roşietice - micile focuri aprinse în 
colibele din mlaştină. 

Ne foloseam de ultima perioadă a refluxului ca să 
coborâm pe fluviu. Licărirea intermitentă a lunii pe apă ne 
arăta malurile care se îndepărtau unul de altul, fluviul 
lărgindu-se înainte de vărsarea în mare. Priveam întruna 
spre nord, aşteptând să văd strălucirea de pe cer care să 
trădeze focurile taberei de la Beamfleot. 

— Câte corăbii păgâne sunt la Beamfleot? mă întrebă 
Ralla deodată. 

— Cu o săptămână în urmă erau şaizeci şi patru, dar 
acum probabil că sunt vreo optzeci. Sau poate peste o 
sută. 

— lar noi ne ducem singuri? chicoti el. 

— Singuri, i-am confirmat eu. 

— În largul coastei sunt alte corăbii. Am auzit că vikingii 


îşi fac o tabără la Sceobyrig, aşa-i? 

— Sunt acolo de o lună deja, cu cel puţin cincisprezece 
echipaje. Probabil că au ajuns să fie vreo treizeci. 

Sceobyrig era o limbă de pământ pustie, noroioasă, 
aflată la câteva mile est de Beamfleot. Cincisprezece 
corăbii daneze fuseseră trase pe uscat acolo, şi oamenii 
construiseră un fort de pământ cu stâlpi de lemn. Bănuiam 
că aleseseră Sceobyrigul pentru că pe canalul de la 
Beamfleot nu mai era loc, iar flota lui Sigefrid, aflată în 
apropiere, le oferea protecţie. Fără îndoială, îl plătiseră cu 
argint şi, fără îndoială, sperau să-l urmeze în Wessex, unde 
să prade tot ce puteau. Pe țărmurile fiecărei mări, în 
taberele de pe râuri şi în toată lumea vikingilor se 
răspândea vestea că regatul Wessexului era vulnerabil, aşa 
că războinicii se adunau. 

— Dar nu ne vom lupta astăzi? întrebă Ralla. 

— Sper că nu, e foarte primejdios să te lupti. 

Ralla râse. 

— N-ar trebui să ne luptăm, zise el peste câteva clipe. 
Fiindcă, în caz că ar trebui, nu avem niciun preot la bord. 

— Nu avem niciodată un preot la bord, i-am amintit. 

— Dar ar trebui să avem, milord, protestă el. 

— De ce? am întrebat eu arţăgos. 

— Pentru că, dacă tu ai vrea să mori cu o sabie în mână, 
noi am vrea să murim iertaţi de păcate, îmi spuse Ralla cu 
reproş. 

Cuvintele lui mă făcură să mă simt prost. Aveam o 
datorie faţă de aceşti oameni, iar dacă mureau fără 
binecuvântarea unui preot, se chema că nu-mi făcusem 
datoria faţă de ei. Preţ de câteva clipe, n-am ştiut ce să 
spun, apoi mă străfulgeră o idee. 

— Fratele Osferth poate fi preotul nostru astăzi. 

— Voi fi, declară Osferth de pe o bancă de vâslaş, iar eu 
am fost mulţumit de răspunsul lui, pentru că, în sfârşit, era 
dispus să facă ceva ce ştiam că nu dorea. 

Mai târziu am descoperit că, renunțând la noviciat, nu 
avea niciun drept să ofere binecuvântările creştine, însă 
oamenii mei considerau că era mai aproape de zeul lor 


decât ei, şi asta se dovedi a fi destul. 

— Dar nu mă aştept să avem parte de o luptă, am spus. 

Vreo zece oameni, aceia care se aflau cel mai aproape 
de puntea cârmei, ascultau. Desigur, Finan venise cu mine, 
la fel şi Cerdic, Sihtric, Rypere şi Clapa. Făceau parte din 
garda mea, erau oamenii mei, tovarăşii mei, fraţii mei de 
sânge şi mă urmaseră pe mare în noaptea aceasta, şi 
aveau încredere în mine, deşi nu ştiau unde mergeam şi de 
ce. 

— Atunci, ce vom face? întrebă Ralla. 

Am făcut o pauză, ştiind că răspunsul avea să-i 
entuziasmeze. 

— O vom salva pe lady /ZEthelflaed, am zis în cele din 
urmă. 

Am auzit icnete dinspre cei care ascultau, apoi un 
murmur în timp ce vestea era transmisă până la prora 
Vulturului Mării. Oamenii mei ştiau că această călătorie 
era primejdioasă şi fuseseră intrigaţi de modul categoric în 
care impusesem păstrarea secretului. Probabil bănuiseră 
că avea legătură cu răpirea lui /Ethelflaed, însă acum le 
confirmasem. 

Vâsla de cârmit trosni uşor când Ralla făcu o mică 
corecție. 

— Cum? se interesă el. 

— Cât de curând, regele va începe să strângă 
răscumpărarea pentru fiica lui, am spus, ignorându-i 
întrebarea şi vorbind tare pentru ca toţi oamenii de pe 
corabie să mă poată auzi. Dacă aveţi zece brățări, vă va 
cere patru! Dacă aveţi argint ascuns pe undeva, oamenii 
regelui îl vor găsi şi-şi vor lua partea! Însă ce vom face azi 
poate împiedica asta! g 

Răsună un alt murmur. În Wessex era deja o nefericire 
profundă la gândul banilor care aveau să fie storşi de la 
proprietarii de pământuri şi de la negustori. Alfred îşi 
dădea toată averea, dar era nevoie de mai mult, de mult 
mai mult, şi singurul motiv pentru care colectarea banilor 
nu începuse încă era reprezentat de disputele furioase 
dintre sfetnicii săi. Unii doreau ca Biserica să contribuie şi 


ea, deoarece, în ciuda insistenţei clericilor că nu aveau 
averi, toată lumea ştia că mănăstirile erau ticsite cu 
bogății. Replica Bisericii fusese să amenințe cu 
excomunicarea pe oricine îndrăznea să atingă chiar şi un 
bănuţ de argint care aparţinea lui Dumnezeu, sau mai 
exact episcopilor şi stareţilor lui Dumnezeu. Deşi, în 
secret, speram că răscumpărarea nu avea să fie necesară, 
recomandasem ca toată suma să fie luată de la Biserică, 
însă sfatul meu, desigur, fusese ignorat. 

— lar dacă răscumpărarea este plătită, am continuat, 
duşmanii noştri vor fi suficient de bogaţi ca să angajeze 
zece mii de săbii! În tot Wessexul va fi război! Casele vă 
vor fi incendiate, femeile voastre vor fi siluite, copiii vă vor 
fi răpiți, iar averea vă va fi confiscată. Însă ce vom face azi 
poate împiedica asta! 

Exagerasem, dar nu prea mult. Cu acea răscumpărare 
puteau fi cu certitudine adunate cinci mii de lănci, securi şi 
săbii, şi acesta era motivul pentru care vikingii se adunau 
în estuarul fluviului Temes. Simţeau mirosul slăbiciunii, iar 
slăbiciunea însemna sânge, iar sângele însemna bogăţie. 
Corăbiile de război veneau spre sud, chilele lor brăzdând 
marea în timp ce se îndreptau spre Beamfleot pentru ca 
apoi vikingii să invadeze Wessexul. 

— Dar vikingii sunt lacomi! am spus. Ei ştiu că 
ZEthelflaed reprezintă o mare valoare şi mârâie unii la alţii 
ca nişte câini înfometați! Ei bine, unul dintre ei este gata 
să-i trădeze pe ceilalţi! În zorii acestei zile, o va scoate pe 
ZFthelflaed din tabără! Ne-o va da în schimbul unei 
răscumpărări mult mai mici! Preferă o răscumpărare mai 
mică pentru el decât o parte şi mai mică dintr-o 
răscumpărare mare! Se va îmbogăţi! Dar nu va fi suficient 
de bogat ca să angajeze o armată! 

Aceasta era povestea pe care mă decisesem s-o spun. Nu 
puteam să mă întorc la Lundene şi să zic că o ajutasem pe 
ZEthelflaed să fugă cu iubitul ei, aşa încât aveam să pretind 
că Erik se decisese să-şi trădeze fratele şi că mă dusesem 
să-l ajut s-o facă, dar apoi Erik mă trădase şi pe mine, 
încălcând înţelegerea pe care o făcuserăm. Urma să susţin 


că, în loc să mi-o dea pe /Ethelflaed, plecase cu ea pe 
mare. Alfred avea să fie furios pe mine, însă nu m-ar fi 
putut acuza că trădasem Wessexul. Ba chiar luasem la 
bord un mare cufăr de lemn. Era plin cu nisip şi fusese 
bătut în cuie, astfel încât capacul nu putea fi ridicat. Toţi 
oamenii văzuseră cufărul adus pe Vulturul Mării şi băgat 
sub puntea cârmei, aşa că probabil erau convinşi că în el 
se afla răscumpărarea pe care aveam să i-o ofer lui Erik. 

— Înaintea zorilor, am continuat, lady Æthelflaed va fi 
dusă pe o corabie! Când soarele va apărea la marginea 
cerului, acea corabie o va duce de-acolo! Dar în calea lor 
se află o corabie care blochează gura canalului, fiind 
legată cu lanţuri de maluri. Treaba noastră este să 
îndepărtăm acea corabie! Asta-i tot! Trebuie doar să dăm 
la o parte o corabie, şi lady ZEthelflaed va fi liberă, iar noi o 
vom duce înapoi un Lundene, unde vom fi sărbătoriţi ca 
nişte eroi! Regele ne va fi recunoscător! 

Asta le plăcu. Le plăcea gândul că vor fi răsplătiți de 
rege, iar eu am simţit un fior de vină, fiindcă ştiam că nu 
vom face decât să stârnim furia lui Alfred, cu toate că-l 
scuteam de necesitatea de a aduna răscumpărarea. 

— Nu v-am spus asta mai devreme, şi nu i-am zis nici lui 
Alfred, pentru că, dacă aş fi făcut-o, unul dintre voi sau 
unul dintre oamenii regelui s-ar fi îmbătat şi ar fi vorbit 
despre asta în vreo cârciumă, spionii lui Sigefrid i-ar fi 
spus, iar când am fi ajuns în Beamfleot, am fi găsit o 
armată aşteptându-ne. Aşa, îi vom găsi pe oamenii lui 
dormind. Şi o vom salva pe lady Æthelflaed! 

Izbucniră în urale. Numai Ralla rămase tăcut, iar când 
zarva se sfârşi, mă întrebă cu voce joasă: 

— Şi cum dăm la o parte corabia aia? E mai mare decât 
a noastră, bordurile i-au fost înălțate şi are un echipaj 
format din războinici care sigur nu dorm. 

— N-o vom da noi la o parte. O voi da eu. Clapa! Rypere! 
Voi doi mă veţi ajuta. Noi trei ne vom ocupa de corabie. 

Iar /ZEthelflaed va fi liberă, dragostea va triumfa, vântul 
va fi mereu o adiere caldă, vom avea mâncare toată iarna, 
niciunul dintre noi nu va îmbătrâni, argintul va creşte în 


copaci, aurul va apărea ca roua pe firele de iarbă, şi steaua 
luminoasă a îndrăgostiţilor va străluci pentru totdeauna. 
Totul era foarte simplu. 
Am continuat să vâslim spre est. 


Înainte de a pleca din Lundene, dăduserăm jos catargul 
Vulturului Mării, care se sprijinea în furcheţi pe mijlocul 
corabiei. Nu-i puseserăm capetele sculptate nici la proră, 
nici la pupă, pentru că nu voiam să atragă atenţia. Doream 
să fie o siluetă întunecată în noapte, nu să se vadă catargul 
sau capul de vultur deasupra liniei orizontului. Ne-am 
apropiat pe furiş, înainte de ivirea zorilor. Eram o umbră 
pe mare. 

Am atins mânerul Răsuflării-Şarpelui, însă n-am simţit 
niciun freamăt în ea, nu am auzit-o cântând, nu am simţit-o 
înfometată de sânge, iar asta mă linişti. Aveam să 
deschidem canalul şi să ne uităm cum Zthelflaed pornea 
spre libertate, în timp ce Răsuflarea-Şarpelui se odihnea în 
teaca sa căptuşită cu lână. 

În cele din urmă am văzut o lumină apărând pe cer, o 
pată de un roşu palid care marca locul unde ardeau 
focurile în tabăra lui Sigefrid de pe coama dealului. 
Lumina se intensifica pe măsură ce ne apropiam prin apa 
liniştită, la perioada de maxim a fluxului, iar dincolo de ea 
apărură pe nori alte reflexii, ale focurilor care ardeau pe 
versanţii estici ai dealurilor din spate. Acele străluciri 
roşiatice indicau poziţiile noilor tabere presărate între 
dealul Beamfleot şi peninsula Sceobyrig. 

— Chiar şi fără răscumpărare, s-ar putea să fie tentaţi să 
ne atace, comentă Ralla. 

— S-ar putea, am fost eu de acord, dar mă îndoiam că 
Sigefrid avea destui oameni pentru a fi sigur că va învinge. 

Cu burgurile sale recent construite, Wessexul era dificil 
de atacat, şi presupuneam că Sigefrid va dori cel puţin trei 
mii de oameni în plus înainte de a arunca zarurile 
războiului. Ca să facă rost de acei luptători, trebuia să 
primească răscumpărarea. 

— Ştii ce ai de făcut? l-am întrebat pe Ralla. 


— Ştiu! răspunse el răbdător, dându-şi seama că 
insistam din pricina nervozităţii, nu pentru că n-aş fi avut 
încredere în el. Ocolesc Caninga şi vă iau de pe ţărmul 
estic. 

— Şi dacă nu reuşim să deschidem canalul? 

L-am simţit rânjind în întuneric. 

— Vă iau, iar tu o să hotărăşti ce e de făcut, zise el. 

Dacă nu reuşeam să dau la o parte corabia ce bloca gura 
canalului, ZEthelflaed avea să rămână captivă acolo, iar eu 
trebuia să decid dacă implicam Vulturul Mării într-o luptă 
cu vasul care avea bordurile înălțate şi al cărui echipaj 
avea să fie furios. Nu era o luptă pe care mi-o doream şi 
erau şanse mici s-o câştig, ceea ce însemna că trebuia să 
deschid canalul înainte ca înfruntarea să devină necesară. 

— Încetiniţi! le strigă Ralla vâslaşilor. Cârmise spre 
nord, iar acum înaintam precaut spre ţărmul întunecat al 
Caningăi. O să te uzi, îmi spuse el. 

— Cât mai e până în zori? 

— Vreo cinci sau şase ore. 

— Suficient, am zis. 

Chiar atunci, prora Vulturului Mării atinse mâlul de la 
mal, iar chila sa lungă se cutremură. 

— Vâsliţi înapoi! strigă Ralla, şi vâslele răscoliră apa 
puţin adâncă pentru a desprinde prora de acel țărm 
înşelător. Grăbiţi-vă, mă îndemnă el. Apa se retrage repede 
aici, şi nu vrem să ne înnămolim. 

M-am dus cu Clapa şi cu Rypere la proră. Mă gândisem 
dacă să port sau nu cămaşa de zale, sperând că nu trebuia 
să lupt în zorii acelei zile de vară. Până la urmă, precauţia 
avu câştig de cauză, aşa că mi-am pus zalele şi mi-am luat 
cele două săbii, dar nu şi coiful. Temându-mă că lumina 
slabă a nopţii avea să se reflecte în strălucitoarea creastă 
în formă de lup, mi-am pus doar căptuşeala din piele a 
coifului. De asemenea, purtam mantia neagră pe care mi-o 
făcuse Gisela, acea mantie care mă putea face nevăzut în 
noapte şi care avea pe spate un fulger brodat de la gât 
până la poale. Rypere şi Clapa purtau şi ei mantii negre, 


care le ascundeau zalele, şi fiecare avea două săbii. În 


plus, Clapa avea prinsă pe spinare o uriaşă secure având 
lama lăţită la un capăt. 

— Ar trebui să mă iei şi pe mine, bombăni Finan. 

— Tu rămâi şef aici, i-am zis. Dacă dăm de necaz, s-ar 
putea să trebuiască să ne abandonezi. Va fi decizia ta. 

— Vâsliţi înapoi! strigă Ralla din nou, iar Vulturul Mării 
se mai retrase câţiva yarzi ca să nu rămână blocată în mâl 
din cauza refluxului. 

— Nu vă vom abandona, îmi promise Finan întinzându- 
mi mâna. 

l-am strâns-o, apoi l-am lăsat să mă coboare peste 
bordul corabiei şi am sărit în amestecul murdar de nămol 
şi apă. 

— Ne vedem în zori, am strigat eu către silueta 
întunecată a irlandezului, apoi am pornit împreună cu 
Clapa şi Rypere să traversăm întinderea mâloasă. 

Am auzit vâslele de pe Vulturul Mării scârţâind în 
furcheţi şi împroşcând apa în timp ce Ralla o îndepărta de 
țărm; când am întors capul, corabia deja dispăruse. 

Debarcaserăm pe ţărmul vestic al Caningăi, insula care 
mărginea canalul de la Beamfleot, la mare distanţă de 
locul unde corăbiile lui Sigefrid erau ancorate sau trase pe 
nisip. Ne aflam suficient de departe pentru ca santinelele 
de pe zidul înalt al fortului să nu fi văzut corabia noastră 
întunecată şi fără catarg - sau cel puţin asta speram -, aşa 
că aveam un drum lung de făcut. Am traversat întinderea 
de mâl argintată de lună, care se lăţea tot mai mult pe 
măsură ce marea se retrăgea, şi în unele locuri a trebuit să 
facem eforturi ca să înaintăm. Ne poticneam şi ne 
împiedicam, ne afundam în nămol, înjuram şi stropeam cu 
apă în jur. Nu era nici pământ, nici apă, ci un noroi 
lipicios, aşa că ne-am grăbit până când începu să fie mai 
mult pământ decât apă. Dintr-odată începură să răsune 
tipetele păsărilor trezite de prezenţa noastră. Aerul nopţii 
era răscolit de bătăile aripilor şi de protestele lor 
stridente. M-am gândit că zgomotul acela cu siguranţă 
avea să-i alerteze pe duşmani, dar nu puteam decât să 
înaintăm rugându-ne să ajungem mai repede pe pământ 


stabil. În cele din urmă, am putut merge mai uşor, cu toate 
că pământul încă mirosea a sare. Ralla îmi spusese că, 
atunci când mareea era foarte înaltă, Caninga putea să 
dispară cu totul sub valuri, şi mi-am amintit de danezii pe 
care-i înecasem în mlaştina de pe ţărmul mării vestice 
după ce-i ademenisem într-un astfel de flux. Asta se 
întâmplase înainte de Ethandun, când Wessexul păruse 
sortit pieirii, dar Wessexul încă exista, pe când danezii 
muriseră. 

Am găsit o potecă. Printre smocurile de iarbă înaltă 
dormeau nişte oi, iar eu mi-am dat seama că aceea era o 
cărare pentru animale, însă era dificilă şi înşelătoare, fiind 
adesea întreruptă de şanţuri în care bolborosea apa mării 
ce se retrăgea. M-am întrebat dacă nu cumva nu era pe- 
acolo şi un păstor. Sau poate că, fiind pe o insulă, acele oi 
nu aveau nevoie să fie păzite de lupi, aşa că nu erau 
însoţite de un păstor sau, şi mai grav, de câini care să se 
trezească şi să înceapă să latre. Dacă totuşi erau câini 
acolo, dormiră în timp ce noi ne-am îndreptat spre est. M- 
am uitat după Vulturul Mării, dar, cu toate că lumina lunii 
strălucea pe apa estuarului, n-am zărit corabia. 

După o vreme am făcut un popas. Lovind cu piciorul trei 
oi, le-am trezit şi le-am alungat ca să ne aşezăm pe 
pământul încălzit de ele. În curând, Clapa adormi şi începu 
să sforăie. Eu scrutam fluviul, încercând să văd Vulturul 
Mării, însă era doar o umbră printre altele. M-am gândit la 
Ragnar, prietenul meu, şi la cum avea să reacționeze când 
Erik şi fiica lui Alfred aveau să apară la Dunholm. Ştiam că 
se va amuza, dar cât avea să-l ţină amuzamentul? Alfred 
avea să-i trimită soli lui Guthred, regele Northumbriei, 
cerând întoarcerea fiicei lui, şi toţi vikingii capabili să ţină 
o sabie în mână aveau să privească lacomi spre stânca pe 
care se înălța Dunholmul. În timp ce vântul făcea iarba să 
foşnească, m-am gândit din nou că era o nebunie. 

— Ce se petrece acolo, milord? mă întrebă Rypere, 
aducându-mă cu picioarele pe pământ. 

Păruse alarmat, aşa că am întors capul şi am văzut un 
foc uriaş izbucnit pe creasta Beamfleotului. Flăcările se 


înălţau spre cerul întunecat, conturând meterezele 
fortului, iar deasupra casei lui Siefrid se formase o coloană 
groasă de fum ce împroşca scântei. 

Cu o înjurătură, l-am trezit pe Clapa şi m-am ridicat. 

Casa lui Sigefrid ardea, ceea ce însemna că toţi cei din 
tabără se treziseră, însă nu aveam de unde să ştiu dacă 
incendiul era accidental sau deliberat. Poate că aceasta 
era diversiunea pusă la cale de Erik pentru a o scoate pe 
ZEthelflaed din casa unde stătea; totuşi, nu credeam că 
Erik ar fi riscat să-i dea foc fratelui său. 

— Indiferent care este cauza acelui foc, nu e de bine, am 
spus eu posomorât. 

Focul abia izbucnise, dar probabil că paiele acoperişului 
erau uscate, pentru că flăcările se întindeau cu o iuţeală 
extraordinară. Vâlvătaia se înteţi, luminând coama dealului 
şi aruncând umbre sinistre pe solul mlăştinos al Caningăi. 

— Ne vor vedea, milord, zise Clapa neliniştit. 

— Va trebui să riscăm, am spus, sperând că oamenii de 
pe corabia care bloca intrarea pe canal aveau să privească 
focul, nu să se uite după eventuali duşmani pe insula 
Caninga. 

Plănuiam să ajungem pe malul sudic al canalului, unde 
lanţul care ţinea corabia era legat de un stâlp uriaş. Dacă-l 
tăiam sau îl dezlegam, corabia avea să fie luată de reflux şi 
să se răsucească, deoarece lanţul de la prora o ţinea legată 
de stâlpul de pe malul nordic, permițându-i să deschidă 
calea asemenea unei porţi. 

— Să mergem! am zis, şi am pornit toţi trei pe cărarea 
oilor, înaintând uşor datorită luminii aruncate de marele 
incendiu. 

Zorii erau aproape, dar soarele nu avea să se arate 
decât peste mult timp. La un moment dat, am avut 
impresia că văd Vulturul Mării, că-i zăresc forma prelungă 
reliefându-se pe fundalul cenuşiu şi negru, dar nu eram 
sigur. 

Pe măsură ce ne apropiam de corabia care stătea de 
veghe, ne-am îndepărtat de poteca oilor şi am luat-o prin 
stuf ca să nu fim văzuţi. Păsările ţipară din nou. Ne opream 


la fiecare câţiva paşi şi ne uitam pe deasupra trestiilor, de 
fiecare dată constatând că echipajul privea spre incendiul 
de pe creasta dealului. Am ajuns la marginea stufărişului şi 
ne-am lăsat pe vine acolo, la o sută de paşi de uriaşul stâlp 
de care era legat lanţul de la pupa corabiei. 

— S-ar putea să nu avem nevoie de securea ta, i-am spus 
lui Clapa. 

Îi cerusem să ia securea în eventualitatea că trebuia să 
tăiem grelele verigi din fier. 

— Ai de gând să muşti lanţul, milord? mă întrebă Rypere 
amuzat. 

I-am tras o scatoalcă amicală peste ceafă. 

— Dacă te urci pe umerii lui Clapa, ar trebui să poţi 
ridica lanţul de pe stâlp. Va fi mai rapid aşa. 

— Ar trebui s-o facem până să se lumineze, spuse Clapa. 

— Aşa e, nu trebuie să le lăsăm timp să lege din nou 
corabia. 

Tocmai mă întrebam dacă n-ar fi trebuit să iau cu mine 
mai mulţi oameni, când mi-am dat seama că ar fi trebuit. 

Pentru că nu eram siguri pe Caninga. 

Am pus o mână pe braţul lui Clapa pentru a-l face să 
tacă. Dintr-odată, tot ce păruse simplu deveni dificil. 

Oamenii alergau pe malul sudic al canalului. Erau şase 
bărbaţi înarmaţi cu săbii şi securi, şase bărbaţi care se 
îndreptau spre stâlpul la care voiam noi să ajungem. În 
clipa aceea, am înţeles ce se întâmpla, sau am sperat că 
înţelegeam, dar a fost un moment în care am văzut tot 
viitorul atârnând în balanţă. Aveam o secundă ca să iau o 
decizie, şi m-am gândit la cele trei norne care stăteau la 
rădăcinile lui Yggdrasil. Mi-am dat seama că, dacă făceam 
alegerea greşită, puteam distruge tot ce doream să obţin 
în acea dimineaţă. 

M-am gândit că poate Erik decisese să deschidă singur 
canalul. 

Poate crezuse că nu voi veni. Sau poate găsise o cale de 
a deschide canalul fără să-i atace pe oamenii fratelui său. 
Poate că cei şase oameni erau războinicii lui Erik. 

Sau poate că nu erau. 


— Ucideţi-i! am rostit, abia conştientizând decizia pe 
care o luasem. 

— Poftim? întrebă Clapa. 

— Acum! Deja o luasem din loc. Repede, haideţi! 

Echipajul de pe corabie arunca lănci în cei şase oameni, 
dar niciunul nu fu nimerit în timp ce noi alergam spre 
stâlp. Sprinten şi rapid, Rypere mi-o luă înainte, însă l-am 
oprit cu mâna stângă, după care mi-am scos din teacă 
Răsuflarea-Şarpelui. 

Moartea veni în lumina lupească de dinaintea zorilor. 
Moarte pe un mal noroios. Cei şase bărbaţi ajunseră la 
stâlp înaintea noastră. Când unul dintre ei, un om înalt, 
repezi o secure de luptă în lanţul înfăşurat, o lance 
azvârlită de pe corabie îl nimeri în coapsă. Se împletici 
îndărăt înjurând, în vreme ce tovarăşii săi, uluiţi, se 
întoarseră spre noi. li luaserăm prin surprindere. 

Am scos un strigăt războinic şi m-am năpustit spre ei. A 
fost un atac furibund. O sabie mi s-ar fi putut înfige în 
pântec, făcându-mă să mă zvârcolesc într-o baltă de sânge, 
dar zeii erau de partea mea. Răsuflarea-Şarpelui lovi 
centrul de plumb al unui scut, iar omul căzu pe spate. M- 
am dus după el, sigur că Rypere şi Clapa se ocupau de cei 
patru camarazi ai săi. Clapa lovea cu securea lui uriaşă, în 
vreme ce Rypere dănţuia dansul sabiei, pe care îl învățase 
de la Finan. Am repezit Răsuflarea-Şarpelui spre bărbatul 
căzut, care încerca să se ridice, şi lama îi lovi coiful, 
făcându-l să se prăbuşească la loc. M-am răsucit şi am 
fandat cu Răsuflarea-Şarpelui spre bărbatul înalt care 
încercase să taie lanţul. 

Acesta se întoarse legănându-şi securea, iar în lumina 
slabă de pe cer am putut vedea părul roşu care se iţea de 
sub coif şi barba roşie care-i ieşea de sub apărătorile de 
obraji. Era Eilaf cel Roşu, omul lui Haesten, şi atunci mi- 
am dat seama ce se întâmplase de fapt în acea dimineaţă a 
trădării. 

Haesten pusese focul. 

Şi probabil că Haesten o luase pe ZEthelflaed. 

lar acum, dorea ca gura canalului să fie deschisă ca să 


poată ieşi cu corăbiile lui. 

În condiţiile acestea, trebuia să menţinem canalul închis. 
Veniserăm să-l deschidem, însă acum luptam de partea lui 
Sigefrid ca să-l menţinem închis. Mi-am repezit sabia spre 
Eilaf, care reuşi cumva s-o evite şi mă izbi cu securea în 
talie, dar lovitura nu avu forţă, aşa că abia am simtit-o prin 
mantie şi prin zale. O lance aruncată de pe corabie şuieră 
pe lângă mine, apoi alta izbi cu putere stâlpul, înfigându-se 
în el şi vibrând. M-am împleticit pe lângă Eilaf, cu 
picioarele nesigure pe terenul mlăştinos. 

Eilaf era rapid, iar eu nu aveam scutul. Când securea se 
legănă, m-am aplecat în timp ce mă întorceam spre el, 
apoi, cu ambele mâini, i-am repezit Răsuflarea-Şarpelui în 
pântec, însă scutul său preluă lovitura. Am auzit 
plescăituri în spatele meu şi mi-am dat seama că echipajul 
de pe corabie ne venea în ajutor. Un om ţipă în locul unde 
luptau Clapa şi Rypere, dar n-am avut vreme să mă 
răsucesc ca să văd ce se petrecea. Am atacat din nou; Eilaf 
cel Roşu încă îşi retrăgea braţul drept, iar cu stângul 
trebuia să-şi mişte scutul ca să-mi pareze lovitura, însă eu 
am ridicat Răsuflarea-Şarpelui, care zgârie cu zgomot 
marginea de fier a scutului, după care vârful se înfipse în 
capul danezului pe sub coif. 

Am simţit osul frângându-se. Securea venea spre mine, 
dar lent, aşa că am apucat-o de coadă cu mâna stângă şi 
am smuls-o în vreme ce Eilaf se împleticea cu ochii 
împăienjeniţi din cauza rănii pe care i-o făcusem. I-am tras 
un şut în piciorul lovit de lance, am eliberat Răsuflarea- 
Şarpelui de sub coif, apoi am repezit-o în jos ca să-i 
străpung zalele, făcându-l să se zvârcolească precum un 
tipar într-o suliță. Se prăbuşi în noroi şi încercă să-şi 
smulgă securea din strânsoarea mea. Mârâia la mine, cu 
fruntea transformată într-o masă de oase şi sânge. 
Înjurându-l, i-am tras securea din mână, i-am înfipt 
Răsuflarea-Şarpelui în gât şi l-am privit cum se zbătea în 
ghearele morţii. Cei de pe corabie trecură pe lângă mine 
ca să-i ucidă pe oamenii lui Eilaf, iar eu i-am smuls coiful 
de pe capul însângerat. Sângele picura din el, însă mi l-am 


pus peste căptuşeala de piele, sperând că apărătorile de 
obraji îmi vor ascunde chipul. 

Oamenii care veniseră de pe corabie puteau să mă fi 
văzut la petrecerea lui Sigefrid, iar dacă m-ar fi 
recunoscut, şi-ar fi întors săbiile spre mine. Erau vreo zece 
sau unsprezece şi-i uciseră pe cei cinci însoțitori ai lui Eilaf 
cel Roşu, dar nu înainte ca unul dintre aceştia să-i dea 
lovitura fatală lui Clapa. Sărmanul Clapa, atât de lent în 
gândire, atât de cumsecade din fire, atât de puternic în 
luptă, zăcea cu gura deschisă şi sângele i se revărsa în 
barbă. Văzând că trupul îi tremura puţin, m-am repezit să-i 
pun o sabie în mâna dreaptă, după care i-am strâns 
degetele pe mânerul ei. Fusese lovit în piept de o secure, 
iar coastele, plămânii şi zalele îi erau un amestec 
însângerat. 

— Cine eşti? strigă un om. 

— Ragnar Olafson, am inventat eu un nume. 

— Ce cauţi aici? 

— Corabia noastră a eşuat pe coastă şi am venit să caut 
ajutor. 

Rypere plângea. Îl ţinea pe Clapa de mâna stângă şi 
rostea întruna numele prietenului său. 

Ne facem prieteni în luptă. Ne tachinăm, glumim unul 
pe seama altuia şi ne insultăm, dar ne şi iubim. În luptă, te 
apropii de prietenul tău mai mult decât de un frate, iar 
Clapa şi Rypere erau prieteni care avuseseră parte de o 
asemenea apropiere, însă acum Clapa, care era danez, 
murea, şi Rypere, care era saxon, plângea. Totuşi, 
lacrimile lui nu erau de slăbiciune, ci de furie. În timp ce 
tineam mâna muribundă a lui Clapa strânsă pe mânerul 
sabiei, l-am văzut pe Rypere răsucindu-se şi ridicându-şi 
propria sabie. 

— Milord! rosti el. 

Intorcându-mă, am văzut alţi oameni venind pe țărm. 

Haesten trimisese un întreg echipaj să deschidă canalul. 
Corabia lor fusese trasă pe mal la cincizeci de paşi mai 
departe, şi dincolo de ea se vedeau altele care aşteptau să 
iasă pe mare după ce canalul era eliberat. Haesten şi toţi 


oamenii lui fugeau din Beamfleot luând-o pe ZEthelflaed cu 
ei, iar dincolo de canal, pe versantul abrupt de sub casa 
care ardea, i-am văzut pe oamenii lui Sigefrid şi Erik 
alergând la vale fără a le păsa de terenul dificil, ca să-l 
atace pe trădătorul Haesten. 

Ai cărui oameni se repezeau spre noi într-un număr 
copleşitor. 

— Zid de scuturi! strigă cineva. 

Habar n-am cine strigase, tot ce-mi amintesc este că m- 
am gândit că vom muri acolo, pe acel mal noroios. Am 
mângâiat obrazul plin de sânge al lui Clapa, apoi, văzându- 
i securea zăcând în mâl, am simţit aceeaşi furie pe care o 
simţise Rypere. Am băgat Răsuflarea-Şarpelui în teacă şi 
am înşfăcat uriaşa secure de război cu lama lată şi lungă. 

Echipajul lui Haesten venea urlând, mânat de graba de a 
scăpa de pe canal înainte ca oamenii lui Sigefrid să ajungă 
acolo şi să-i măcelărească. Haesten făcea tot posibilul să 
încetinească urmărirea incendiind corăbiile lui Sigefrid 
care erau trase pe celălalt mal al canalului. Eram vag 
conştient de acele noi focuri, de flăcările care urcau rapid 
pe greementele date cu catran, de fumul care se împrăştia 
peste apa în creştere, însă n-am avut timp să mă uit, ci 
doar să mă încordez pentru a-i întâmpina pe oamenii care 
se apropiau răcnind. 

Atacară cu câţiva paşi înainte de a ajunge la noi. Ar fi 
trebuit să murim acolo, doar că acela care ne îndemnase 
să formăm un zid de scuturi alesese bine locul, deoarece 
unul dintre numeroasele şanţuri de pe Caninga şerpuia 
prin faţa noastră. Nu era efectiv un şanţ, ci mai degrabă 
albia mâloasă a unui pârâiaş, însă atacatorii îşi pierdură 
echilibrul pe malurile sale alunecoase, aşa că venise 
rândul nostru să urlăm, iar furia din mine deveni furia 
roşie a bătăliei. Am repezit uriaşa secure spre un om care 
încerca să-şi recapete echilibrul, şi strigătul meu de luptă 
se transformă într-un țipăt triumfător când lama îi sparse 
coiful şi i se înfipse în craniu, tăindu-i creierul în două. În 
timp ce o jerbă de sânge ţâşnea în aer, am smucit securea 
ca s-o eliberez şi, urlând, am repezit-o din nou. Nu mai 


ştiam nimic altceva în afară de nebunie, furie şi disperare. 
Bucuria bătăliei. Nebunia sângelui. Războinici la luptă. Tot 
zidul nostru de scuturi se mutase la marginea şanţului, 
unde duşmanii încercau să ne ţină piept. Avu loc un măcel 
furios, cu lamele sclipind în lumina lunii, sângele negru ca 
smoala, oamenii ţipând în beznă la fel de sălbatic precum 
păsările. 

Totuşi, eram depăşiţi numeric, iar flancurile nu ne erau 
protejate. Ar fi trebuit să murim acolo, lângă stâlpul de 
care era legat lanţul corabiei ce bloca intrarea pe canal, 
doar că alţi oameni săriră de la bordul corabiei şi veniră în 
fugă prin apa puţin adâncă ca să se năpustească asupra 
celor care ne atacau flancul stâng. Însă oamenii lui 
Haesten tot erau mai mulţi decât noi, iar cei din rândurile 
aflate în spate treceau pe lângă camarazii lor muribunzi ca 
să ne atace. Treptat, am fost siliţi să ne retragem, 
deoarece ne erau superiori atât numeric, cât şi din punctul 
de vedere al echipamentului. Eu nu aveam scut. Loveam cu 
securea pe care o ţineam cu ambele mâini, mârâind, 
ţinându-i pe duşmani la distanţă cu ajutorul armei grele, 
dar un lăncier ce se găsea în afara razei de acţiune a 
securii mele îşi tot repezea arma spre mine. Alături de 
mine, Rypere culesese de pe jos un scut pierdut de cineva 
şi făcea tot posibilul să mă protejeze, însă lăncierul izbuti 
să evite scutul şi îşi repezi lancea cu intenţia de a mi-o 
înfige în gamba stângă. Am azvârlit securea, care-l izbi în 
faţă în timp ce-mi smulgeam Răsuflarea-Şarpelui din teacă 
şi o lăsam să-şi cânte cântecul de luptă. Zgârietura pe care 
mi-o făcuse el era banală, însă rănile pricinuite de 
Răsuflarea-Şarpelui nu erau. Un om înnebunit, cu gura 
căscată, în care i se vedeau gingiile fără dinţi, îşi năpusti 
securea spre mine, dar Răsuflarea-Şarpelui îi luă sufletul 
cu o uşurinţă elegantă, atât de elegantă, încât am râs 
triumfător în vreme ce-i smulgeam sabia din burtă. 

— Rezistăm! am urlat, şi nimeni nu băgă de seamă că 
strigasem în engleză. 

Cu toate că micul nostru zid de scuturi rezista ferm în 
faţa stâlpului, duşmanii noştri începuseră să ne atace 


flancul stâng, iar oamenii aflaţi acolo, loviți din două părţi, 
ieşiră din zid şi o rupseră la fugă. Ne-am împleticit îndărăt 
ca s-o luăm pe urmele lor. Armele inamicilor se izbeau de 
scuturile noastre, securile spintecau lemnul, săbiile se 
ciocneau răsunător, iar noi ne retrăgeam incapabili să ne 
păstrăm poziţia în faţa numeroşilor atacatori. Am fost 
împinşi dincolo de uriaşul stâlp, iar acum era destulă 
lumină ca să pot vedea clisa verzuie de la baza lui, în care 
lanţul cel gros zăcea ruginit. 

Oamenii lui Haesten scoaseră un urlet de victorie. 
Obrajii le erau umflaţi, ochii le străluceau în lumina 
revărsată dinspre est, ştiau că învinseseră, în vreme ce noi 
pur şi simplu dădeam bir cu fugiţii. N-am cum să descriu 
altfel momentul acela de dinaintea apariţiei soarelui pe 
cer. Şaizeci sau şaptezeci de oameni încercau să ne ucidă 
şi deja îi omorâseră pe unii dintre membrii echipajului de 
pe corabia ancorată, aşa că am fugit pe mal, unde noroiul 
era dens. M-am gândit din nou că voi muri acolo, pe acel 
teren vălurit şi alunecos, însă atacatorii noştri, mulţumiţi 
că ne alungaseră, se întoarseră la stâlpul de care era legat 
uriaşul lanţ. Unii strigau la noi, provocându-ne să ne 
întoarcem pe pământul ferm, în vreme ce alţii loveau lanţul 
cu securile. Dincolo de ei, forme negre pe cerul încă 
întunecat în partea aceea, pe când ultimele stele se 
stingeau, am văzut corăbiile lui Haesten aşteptând să 
poată ieşi pe mare. 

Securile izbeau şi tăiau, iar apoi se auziră urale când 
lanţul alunecă asemenea unui şarpe în noroi. Marea 
revenise, şi fluxul era puternic, aşa încât curentul începu 
să împingă corabia spre malul vestic. Nu puteam face 
altceva decât să asist la evadarea lui Haesten. 

Atacatorii noştri fugiră înapoi la corăbiile lor. Lanţul 
dispăruse în apa puţin adâncă, iar corabia se îndepărta 
încet de malul nostru. Ţin minte că am pornit poticnindu- 
mă prin noroi, cu o mână pe umărul lui Rypere, piciorul 
stâng lipăindu-mi în sângele din cizmă. Aveam Răsuflarea- 
Şarpelui în mână, dar ştiam că nu aveam cum să împiedic 
ducerea lui ZEthelflaed într-o captivitate mult mai rea. 


M-am gândit că răscumpărarea avea să se dubleze, iar 
Haesten avea să devină un senior al războiului, un om 
chiar mai bogat decât poftea lăcomia lui nemăsurată. Avea 
să-şi strângă o armată. Avea să distrugă Wessexul. Avea să 
fie rege, şi toate astea pentru că acel lanţ fusese tăiat, 
permiţând trecerea pe Hothlege. 

În clipa aceea l-am văzut pe Haesten. Stătea la prora 
corabiei lui, care se numea Dragonul Călător, acesta fiind 
primul vas care aştepta ca gura canalului să fie complet 
deblocată. Cu mantia şi armura pe el, Haesten stătea 
mândru sub capul de dragon de la proră. Coiful îi strălucea 
în lumina zorilor, la fel şi sabia scoasă din teacă, şi zâmbea 
larg, căci învinsese. Eram sigur că /Ethelflaed se afla pe 
acea corabie, iar în spatele lui erau alte douăzeci de nave - 
flota lui, oamenii lui. 

Oamenii lui Sigefrid şi Erik ajunseseră pe malul 
canalului şi lansaseră la apă câteva dintre corăbiile care 
fuseseră cruţate de foc. Începuseră să se bată cu cei de pe 
ultimele corăbii ale lui Haesten, iar la lumina flăcărilor de 
pe vasele care ardeau am zărit sclipirile armelor şi am 
ştiut că alţi oameni mureau, însă era prea târziu. 

Gura canalului se deschidea. 

Ţinută doar de lanţul de la proră, corabia se răsucea tot 
mai repede. Mi-am dat seama că, peste doar câteva clipe, 
îngustul canal avea să fie deschis complet. Am văzut cum 
vâslele lui Haesten se scufundară pentru ca Dragonul 
Călător să nu fie dus de flux şi am ştiut că, dintr-un 
moment în altul, aveau să fie manevrate cu forţă, iar zvelta 
corabie avea să treacă pe lângă cea care blocase calea. 
Avea să pornească spre est, către o nouă tabără, spre un 
viitor ce avea să-i aducă regatul care cândva se numise 
Wessex. 

Niciunul dintre noi nu spuse nimic. Nu-i cunoşteam pe 
oamenii alături de care luptasem, nici ei nu mă cunoşteau 
pe mine, aşa că pur şi simplu am stat acolo ca nişte străini 
posomorâţi, privind cum canalul se elibera, iar cerul se 
lumina. Astrul zilei aproape că atinsese marginea lumii, iar 
spre est, cerul era roşu, auriu şi argintiu. Acea lumină a 


soarelui strălucea pe vâslele ude ale lui Haesten în vreme 
ce oamenii lui se pregăteau să ducă corabia departe. Preţ 
de o clipă, acele reflexii mă orbiră, apoi Haesten strigă o 
comandă, vâslele dispărură în apă şi corabia lui prelungă 
se năpusti înainte. 

În momentul acela, mi-am dat seama că se desluşea 
panică în vocea lui Haesten. 

— Vâsliţi! striga el. Repede! 

Nu i-am înţeles panica. Niciuna dintre corăbiile lui 
Sigefrid pe care oamenii se îmbarcaseră în grabă nu se 
apropiase de el, iar marea se deschidea în faţa lui, aşa că 
nu pricepeam de ce vocea îi era disperată. 

— Vâsliţi! striga el. Vâsliţi! 

Dragonul Călător se îndrepta tot mai rapid spre estul 
aurit de soare. Capul său de dragon, cu botul ridicat şi cu 
colții la vedere, sfida astrul care se înălța. 

Şi în clipa aceea, am văzut de ce se speriase Haesten. 

Vulturul Mării se apropia. 


Finan decisese. Mai târziu, mi-a explicat, dar pe moment 
i-a fost greu să găsească o justificare pentru alegerea pe 
care o făcuse. Mai presus de toate fusese instinctul. Ştia că 
doream să deschid canalul, dar intrând cu Vulturul Mării 
pe Hothlege avea să-l blocheze din nou; cu toate astea, se 
hotărâse să vină. 

— Ţi-am văzut mantia, îmi zise el. 

— Cum mi-ai văzut mantia? 

— Fulgerul de pe ea, milord. Şi apărai stâlpul de care 
era legat lanţul, nu-l atacai. 

— Şi dacă de fapt fusesem ucis? Dacă un duşman îmi 
luase mantia? 

— L-am recunoscut şi pe Rypere, spuse Finan. N-ai cum 
să-l confunzi pe omuleţul ăla urât, nu-i aşa? 

Aşa că irlandezul îi ceruse lui Ralla să bage Vulturul 
Mării pe canal. Aşteptaseră la capătul estic al insulei Two- 
Tree, peticul de noroi care forma malul nordic al intrării, şi 
Ralla pătrunsese pe Hothlege odată cu fluxul. Chiar înainte 
de a intra pe canal, ceruse ca vâslele să fie ridicate la 


bord, apoi cârmise Vulturul Mării astfel încât să reteze 
vâslele de pe o laterală a Dragonului Călător. 

Am privit ce se întâmpla. Vulturul Mării se afla pe 
mijlocul canalului, în vreme ce corabia lui Haesten era mai 
aproape de mine, aşa că nu am văzut cum erau rupte 
vâslele, dar le-am auzit trosnind. Am auzit cum erau frânte 
una după alta şi am auzit tipetele oamenilor lui Haesten 
când cozile rupte le erau împinse în piept, asemenea 
lovituri fiind cumplite. ipetele încă răsunau când 
Dragonul Călător se opri brusc, clătinându-se. Ralla 
manevrase vâsla de cârmit astfel încât să împingă corabia 
lui Haesten în malul mocirlos al Caningăi, apoi Vulturul 
Mării se opri la fel de brusc, ajungând captivă între 
corabia care blocase canalul şi Dragonul Călător, care 
tocmai se înfipsese în mal. Canalul era închis din nou, 
blocat de trei corăbii. 

Între timp, soarele se ridicase complet deasupra mării, 
strălucitor ca aurul, inundând pământul cu o lumină 
orbitoare. 

Iar canalul de la Beamfleot devenise un imens câmp de 
luptă. 

Haesten le ordonă oamenilor lui să sară la bordul 
Vulturului Mării şi să-i ucidă echipajul. Mă îndoiesc că 
avea habar a cui era corabia aceea, ştia doar că-i dejucase 
planul. Urlând, luptătorii lui se repeziră pe punte, unde 
dădură de Finan, care îi conducea pe războinicii din garda 
mea, cele două ziduri de scuturi întâlnindu-se pe băncile 
de vâslit din faţă. Securi şi lănci, săbii şi scuturi. Preţ de 
câteva clipe, n-am putut decât să privesc. Am auzit 
trosnetele scuturilor care se ciocneau, am văzut lumina 
reflectându-se în lamele ridicate şi am văzut alţi oameni 
de-ai lui Haesten înghesuindu-se să urce pe la prora 
Vulturului Mării. 

Lupta se extinse pe toată intrarea în canal. În spatele 
celor trei corăbii, fluxul ducea restul flotei lui Haesten 
înapoi spre vasele incendiate de pe mal, dar nu toate 
corăbiile lui Sigefrid ardeau, ci pe tot mai multe se 
îmbarcau oameni, care vâsleau spre navele lui Haesten. 


Bătălia începuse şi acolo. Sus, pe dealul verde al 
Beamfleotului, casa încă ardea, iar pe malul Hothlege-ului 
erau o mulţime de corăbii în flăcări, aşa că lumina aurie 
era umbrită de pale de fum sub care mureau oameni, pe 
când din cer cădeau fulgi de cenuşă neagră, care se agitau 
ca nişte molii. 

Oamenii lui Haesten aflaţi pe mal, cei care ne 
alungaseră pe noroi şi care tăiaseră lanţul corabiei, se 
repeziră prin apa puţin adâncă pentru a urca la bordul 
Dragonului Călător, ca apoi să se poată alătura luptei de 
pe Vulturul Mării. 

— După ei! am strigat. 

Oamenii lui Sigefrid nu aveau niciun motiv să mă 
asculte. Nu ştiau cine eram, ci doar că luptasem alături de 
ei, însă, cuprinşi de furia bătăliei, îşi însuşiră ordinul. 
Haesten încălcase înţelegerea cu Sigefrid, iar ei erau 
oamenii lui Sigefrid, aşa că oamenii lui Haesten trebuiau 
să moară. 

Acei oameni, cei care ne atrăseseră într-o luptă infamă, 
uitaseră de noi. Ajunseseră la bordul Dragonului Călător şi 
se îndreptau spre Vulturul Mării intenţionând să ucidă 
echipajul care împiedicase plecarea lui Haesten; prin 
urmare, nimeni nu ne împiedică să urcăm la bordul 
corabiei lor. Oamenii pe care-i conduceam erau duşmanii 
mei, însă ei nu ştiau asta şi mă urmau din toată inima, 
dornici să-şi slujească stăpânul. Armele noastre îi loviră pe 
războinicii lui Haesten în spinări, iar ei muriră fără a şti că 
erau atacați, apoi supraviețuitorii se răsuciră spre noi, şi 
ne-am pomenit o mână de oameni în faţa a o sută. 

Erau mult prea mulţi războinici la bordul corabiei lui 
Haesten, iar la prora Vulturului Mării nu era nici pe 
departe loc pentru ca toţi să se alăture luptei. Dar oamenii 
de la bordul Dragonului Călător aveau acum propriii 
duşmani. Noi! 

Însă o corabie este îngustă. Zidul nostru de scuturi, ale 
cărui flancuri fuseseră atacate cu uşurinţă pe mal, se 
întindea acum de la un bord la altul, iar băncile de vâslit 
reprezentau obstacole care opreau atacurile rapide. 


Duşmanii trebuiau să se apropie încet, altminteri riscau să 
se împiedice de băncile înalte până la nivelul genunchilor; 
cu toate astea, atacau cu înverşunare. O aveau pe 
ZFthelflaed, aşa că fiecare om lupta visând să se 
îmbogăţească, iar tot ce trebuiau să facă pentru a deveni 
bogaţi era să ne ucidă. Luasem un scut de la unul dintre 
oamenii pe care-i doborâsem cu ocazia primului atac, şi 
acum stăteam locului, cu Rypere în dreapta mea şi cu un 
străin în stânga, aşteptându-i să vină. 

Aveam în mână Răsuflarea-Şarpelui. De obicei, sabia 
scurtă, Acul-Viespii, era mai bună într-o luptă în zid de 
scuturi, dar aici inamicii nu se puteau apropia prea mult de 
noi, fiindcă stăteam în spatele băncilor de vâslit. Pe 
mijlocul corabiei, unde mă aflam eu, nu erau bănci, însă un 
suport al catargului servea drept obstacol, aşa că trebuia 
să fiu atent în dreapta şi în stânga lui ca să văd unde era 
primejdia mai mare. Un bărbos sălbatic urcă pe banca din 
faţa lui Rypere cu gândul de a-l lovi cu securea în cap, dar 
îşi ridică scutul prea sus. Răsuflarea-Şarpelui îi străpunse 
burta, apoi se răsuci şi-l tăie pe laterală, astfel încât 
securea lui căzu în spatele lui Rypere. Ceva, o secure sau o 
sabie, îmi lovea scutul; bărbatul cu stomacul spintecat se 
prăbuşi pe acea armă, iar sângele lui se prelinse pe lama 
Răsuflării-Şarpelui, încălzindu-mi mâna. 

O lance trecu pe lângă mine, deviată de scut. Vârful său 
dispăru, apoi fu tras înapoi, iar eu mi-am suprapus 
marginea scutului peste al lui Rypere chiar înainte să 
lovească din nou. „N-are decât”, ţin minte că am gândit. N- 
aveau decât să ne lovească scuturile cu lănci toată 
dimineaţa, că n-ar fi obţinut nimic. Ca să ne spargă zidul, 
trebuiau să treacă peste bănci şi să lupte corp la corp cu 
noi. M-am uitat peste marginea de sus a scutului şi le-am 
văzut feţele bărboase. 'Ţipau, dar habar n-aveam ce insulte 
ne adresau, ştiam doar că aveau să se repeadă din nou. 
Când o făcură, l-am izbit cu scutul pe un om care se urcase 
pe banca din stânga mea şi i-am înfipt Răsuflarea-Şarpelui 
în picior, dar nu prea tare. Bosajul scutului meu îl lovi în 
burtă şi-l împinse îndărăt, moment în care o armă mă izbi 


în partea de jos a pântecului, dar zalele mele nu cedară. 
Duşmanii se înghesuiau să coboare de pe corabie, cei din 
spate împingându-i pe cei din faţă în lamele noastre. Mi- 
am dat seama vag că unii dintre oamenii noştri ne apărau 
spatele de contraatacul luptătorilor lui Haesten care 
urcaseră la bordul Vulturului Mării, iar acum încercau să 
revină pe Dragonul Călător. Doi bărbaţi izbutiră să treacă 
de suportul catargului şi mă atacară, ciocnirea scuturilor 
noastre făcându-mă să mă împleticesc îndărăt şi să mă 
împiedic de o bancă. Orbit de panică, am repezit 
Răsuflarea-Şarpelui pe lângă marginea scutului şi am 
simţit lama străpungând zale, piele, muşchi şi carne. M-am 
ridicat, cu sabia în continuare  înfiptă în carnea 
duşmanului, apoi mi-am suprapus scutul peste cele din 
stânga şi din dreapta şi am urlat cu sălbăticie în timp ce-mi 
eliberam arma răsucind-o şi smulgând-o. O secure agăţă 
marginea de sus a scutului meu şi încercă să mi-l coboare, 
dar eu l-am lăsat brusc în jos, apoi l-am ridicat din nou şi 
mi-am repezit sabia spre atacator. Eram tot numai 
instincte, numai furie, numai urlete mânioase, o ceaţă 
cuprinzându-mi mintea. 

Cât a durat lupta aceea? 

Poate, câteva clipe, sau poate o oră. Nici până în ziua de 
azi nu ştiu. li ascult pe barzi cântând despre bătăliile de 
demult şi mă gândesc că nu, nu a fost aşa. Cu siguranţă, 
lupta de la bordul corabiei lui Haesten nu are nicio 
legătură cu aiurelile barzilor. Nu a fost eroică şi măreaţă şi 
nu a fost niciun senior al războiului care să semene moarte 
cu sabia lui neobosită. A fost panică pură. A fost frică 
abjectă. Oamenii se căcau pe ei de teamă, oamenii se pişau 
pe ei, oamenii sângerau, oamenii se schimonoseau şi 
plângeau la fel de jalnic ca nişte copii bătuţi. Era un haos 
de lame care zburau în toate părţile, de scuturi care se 
ciocneau, de pericole întrezărite, de parări disperate şi de 
atacuri orbeşti. Picioarele alunecau pe sânge, morţii 
zăceau cu mâinile răsucite, cei răniţi îşi apăsau cumplitele 
răni care aveau să-i ucidă şi îşi strigau mamele, pescăruşii 
ţipau, iar barzii laudă toate astea fiindcă asta-i treaba lor. 


Fac ca totul să pară minunat. Vântul adia domol peste 
marea care intra pe canalul de la Beamfleot, sângele 
prelingându-se în apa învolburată, diluat în marea verde şi 
rece. 

La început fuseseră două bătălii. Echipajul meu de la 
bordul Vulturului Mării, condus de Finan şi ajutat de cei 
care mai rămăseseră dintre războinicii lui Sigefrid aflaţi pe 
corabia ce blocase canalul, se luptase cu disperare 
împotriva gărzilor lui Haesten. Noi i-am ajutat urcând la 
bordul Dragonului Călător, în vreme ce mai sus pe canal, 
unde nişte corăbii încă ardeau, oamenii lui Sigefrid şi Erik 
atacau ultimele vase din flota lui Haesten. 

Dar situaţia se schimbase la un moment dat. Erik văzuse 
ce se petrecea la gura canalului şi, în loc să se îmbarce pe 
o corabie, îşi condusese oamenii pe malul sudic, trecuse 
prin micul canal care ducea pe insula Two-Tree, apoi 
urcase pe corabia care blocase canalul. De pe ea, săriseră 
pe Vulturul Mării, întărind zidul de scuturi al lui Finan. Şi 
era mare nevoie de ei, pentru că primele corăbii ale lui 
Haesten veniseră în sfârşit să-l salveze, iar unii oameni 
încercau să ajungă la bordul Vulturului Mării, în vreme ce 
alţii urcau la bordul Dragonului Călător. Era un haos total. 
Când oamenii lui Sigefrid văzură ce făcuse Erik, mulţi îl 
urmară, iar Sigefrid, la bordul unei corăbii de luptă mai 
Mici, reuşi să găsească apă cu o adâncime suficientă ca să 
vâslească împotriva fluxului şi veni spre gura canalului, 
unde cele trei corăbii erau înghesuite una în alta, iar 
oamenii se luptau fără să aibă habar cine le erau 
adversarii. Se părea că toată lumea se bătea cu toată 
lumea. M-am gândit, ţin minte, că semăna cu bătăliile care 
ne aşteptau în palatul lui Odin, acea eternitate fericită în 
care războinicii se bat toată ziua şi învie ca să bea, să 
mănânce şi să-şi iubească femeile toată noaptea. 

Năvălind la bordul Vulturului Mării, oamenii lui Erik îi 
ajutară pe ai lui Finan să-i respingă pe atacatorii lui 
Haesten. Unii săriră în canal, care acolo era destul de 
adânc pentru ca un om să se înece, alţii scăpară pe 
corăbiile lui Haesten care tocmai veniseră, în vreme ce o 


ariergardă încăpăţânată formă un zid de scuturi la prora 
Vulturului Mării. Ajutat de Erik, Finan câştigase bătălia, 
ceea ce însemna că mulţi dintre oamenii lui putură să vină 
la bordul Dragonului Călător pentru a consolida zidul 
nostru de scuturi atacat întruna, iar lupta de pe corabia lui 
Haesten îşi pierdu din intensitate când oamenii lui văzură 
că nu-i aştepta decât moartea. Se retraseră păşind peste 
bănci şi lăsându-şi morţii în urmă, apoi începură să mârâie 
la noi de la o distanţă sigură. Venise rândul lor să aştepte 
atacul nostru. 

Şi atunci, în acea scurtă pauză în care oamenii din 
ambele tabere cântăreau probabilitățile de a trăi şi de a 
muri, am văzut-o pe /Ethelflaed. Stătea ghemuită sub 
puntea de la cârma Dragonului Călător, de unde privea 
haosul morţii, însă pe chip nu i se citea spaimă. Ar fi 
trebuit să fie îngrozită, pentru că, în ultimele câteva ore, în 
jurul ei nu fusese decât foc, moarte şi panică. După cum 
am aflat mai târziu, Haesten poruncise incendierea casei 
lui Sigefrid, iar în confuzia creată, atacase gărzile pe care 
Erik le pusese în faţa casei lui /ZEthelflaed. Acei oamenii 
fuseseră ucişi, şi ZEthelflaed fusese luată din camera ei şi 
târâtă în grabă la vale, unde aştepta Dragonul Călător. 
Fusese un plan deştept, simplu şi brutal, care ar fi putut să 
reuşească dacă Vulturul Mării n-ar fi aşteptat lângă gura 
canalului; acum, sute de oameni se hăcuiau şi se 
înjunghiau într-o luptă sălbatică, în care nimeni nu ştia 
precis cine era duşmanul, oamenii bătându-se pur şi 
simplu pentru că lupta era bucuria lor. 

— Ucideţi-i! Ucideţi-i! strigă Haesten, încercând să-şi 
stimuleze războinicii. 

Nu trebuia decât să-i ucidă pe oamenii noştri şi pe ai lui 
Erik, apoi ar fi avut cale liberă spre largul mării. Chiar 
atunci însă, venind repede din spate, corabia lui Sigefrid 
trecu pe lângă celelalte vase ale lui Haesten, iar cârmaciul 
ei o îndreptă spre cele trei corăbii care blocau canalul. 
Găsi destul spaţiu pentru ca vâslaşii să se opintească de 
trei ori cu toată forţa, iar vasul mai mic se înfipse hotărât 
în luptă. Se izbi de prora Vulturului Mării exact când 


ultimii atacatori ai lui Haesten formau zidul de scuturi, şi i- 
am văzut pe acei războinici aruncaţi într-o parte de forţa 
impactului, dar am văzut şi cum bordul Vulturului Mării 
era zdrobit de etrava corabiei lui Sigefrid. Sigefrid aproape 
că fu aruncat din scaun, dar reuşi să se redreseze şi, cu 
sabia în mână, începu să urle la duşmani, chemându-i să 
vină pentru a fi ucişi de sabia lui, Dătătoarea-de-Spaimă. 

Oamenii lui Sigefrid se năpustiră în luptă, în vreme ce 
Erik, cu părul vâlvoi şi cu sabia în mână, deja ajunsese la 
prora Vulturului Mării ca să treacă pe Dragonul Călător, 
iar acum îşi croia drum cu sălbăticie spre /Ethelflaed. 
Balanța luptei începea să se încline în favoarea noastră. 
Sosirea lui Erik şi a oamenilor lui şi apariţia brutală a 
corabiei lui Sigefrid îi făcuseră pe războinicii lui Haesten 
să intre în defensivă. Cei care mai rămăseseră la bordul 
Vulturului Mării cedară primii. l-am văzut grăbindu-se să 
sară la bordul Dragonului Călător şi am avut impresia că 
oamenii lui Sigefrid îi atacaseră cu ferocitate, din moment 
ce-i puseseră pe fugă atât de rapid, dar apoi am văzut că 
vasul meu se scufunda. Corabia lui Sigefrid îi spărsese 
bordul, şi marea năvălea printre plăcile rupte. 

— Ucideţi-i! striga Erik. Ucideţi-i! 

Conduşi de el, ne-am repezit înainte, însă inamicii se 
retraseră în spatele unui rând de bănci. Am înaintat peste 
acel obstacol, fiind întâmpinați cu o ploaie de lovituri. Mi- 
am întins orbeşte sabia, dar n-am nimerit decât lemnul 
unui scut. O secure şuieră deasupra capului meu şi mă 
rată doar pentru că Dragonul Călător zvăcni în clipa aceea, 
iar eu mi-am dat seama că fluxul ridicase corabia din mâl, 
făcând-o să plutească. 

— Luaţi vâslele! am auzit un urlet colosal. 

O secure se înfipse în scutul meu, despicându-i lemnul, 
şi am văzut un om uitându-se la mine cu o privire dementă 
şi încercând să-şi recupereze arma. Am smucit scutul într- 
o parte şi am fandat cu Răsuflarea-Şarpelui spre pieptul 
lui, folosindu-mi toată forţa ca să-i împlânt lama de oţel 
prin zale; el continuă să mă privească în timp ce sabia îi 
găsea inima. 


— Luaţi vâslele! Era Ralla, care striga la aceia dintre 
oamenii mei care nu mai trebuiau să se apere de atacatorii 
lui Haesten. Luaţi vâslele, ticăloşilor! răcni el, şi m-am 
gândit că înnebunise, din moment ce voia ca oamenii să 
vâslească într-o corabie care se scufunda. 

Însă Ralla nu înnebunise. Gândea foarte bine. Vulturul 
Mării se scufunda, dar Dragonul Călător plutea, şi prora sa 
era îndreptată către estuar. Cum el însuşi îi retezase 
vâslele de pe o parte, acum Ralla îi silea pe oamenii mei să 
care vâslele de pe Vulturul Mării la bordul Dragonului 
Călător. Intenţia lui era să ia corabia lui Haesten. 

Doar că pe Dragonul Călător era acum o mare 
debandadă de oameni disperaţi. Echipajul lui Sigefrid 
trecuse de la prora Vulturului Mării, pe cale să se 
scufunde, pe puntea cârmei sub care se afla /Ethelflaed, şi 
de acolo îi atacau pe oamenii lui Haesten, care erau 
împinşi de tovarăşii mei şi de oamenii lui Erik. Norvegianul 
lupta cu o furie dementă. Nu avea scut, ci doar sabia 
lungă, iar după cum se năpustea asupra inamicilor săi, am 
crezut de vreo zece ori că va muri, însă zeii au fost de 
partea lui în acele momente, aşa că Erik scăpă cu viaţă, pe 
când duşmanii lui muriră. Tot mai mulţi dintre oamenii lui 
Sigefrid urcau la pupa, aşa că Haesten şi echipajul lui fură 
prinşi la mijloc. 

— Haesten, am strigat, vino să mori! 

Păru stupefiat când mă văzu. Nu ştiu dacă mă auzise, 
dar în orice caz voia să trăiască pentru a lupta din nou. 
Dragonul Călător plutea, însă în apă atât de mică, încât îi 
auzeam chila lovindu-se de mâl, iar în spatele său se aflau 
alte corăbii ale lui Haesten. Haesten sări peste bord, căzu 
în apa până la genunchi şi fugi pe malul Caningăi până la 
adăpostul oferit de următoarea corabie. Lupta, care fusese 
atât de furioasă, se stinse într-o clipită. 

— Am găsit-o pe căţea! răcni Sigefrid. 

Ajunsese cumva la bordul corabiei lui Haesten. Scaunul 
şi cele două prăjini folosite pentru transportul său încă 
erau la bordul vasului care scufundase Vulturul Mării, ceea 
ce însemna că nu oamenii lui îl căraseră, ci Sigefrid 


folosise colosala forţă a braţelor sale ca să traverseze 
Vulturul Mării şi să urce la bordul Dragonului Călător. 
Acum, zăcea pe picioarele sale inutile, cu sabia într-o mână 
şi cu părul despletit al lui ZEthelflaed în cealaltă. 

Oamenii lui rânjiră. Câştigaseră. [Işi recuperaseră 
trofeul. 

Sigefrid îi zâmbi fratelui său. 

— Am găsit-o pe căţea! repetă el. 

— Dă-mi-o! rosti Erik. 

— O vom duce înapoi, spuse Sigefrid fără să priceapă. 

ZEthelflaed se uita la Erik. Fusese ţintuită pe punte, iar 
părul ei auriu era în mâna uriaşă a lui Sigefrid. 

— Dă-mi-o! insistă Erik. 

Nu voi spune că se făcuse linişte. Nu putea fi linişte 
atâta vreme cât luptele continuau pe corăbiile lui Haesten, 
focurile trosneau, iar răniții gemeau, însă păru să se facă 
linişte, iar ochii lui Sigefrid se îndreptară spre oamenii lui 
Erik şi se opriră când ajunseră la mine. Eram mai înalt 
decât ceilalţi şi, cu toate că mă aflam cu spatele la soarele 
care se înălța pe cer, probabil că mă recunoscuse, 
deoarece ridică vârful sabiei spre mine. 

— Scoate-ţi coiful! îmi porunci el cu vocea sa curios de 
piţigăiată. 

— Nu sunt omul tău, aşa că n-am de ce să-ţi ascult 
porunca, i-am replicat. 

Lângă mine se aflau câţiva dintre oamenii lui Sigefrid, 
cei care coborâseră de pe corabia ce bloca gura canalului 
ca să-i împiedice pe oamenii lui Haesten s-o dea la o parte. 
Se răsuciră spre mine şi ridicară armele, dar şi Finan se 
afla acolo, împreună cu gărzile mele. 

— Nu-i omorâţi, am spus, doar aruncaţi-i peste bord. Au 
luptat alături de mine. 

Sigefrid dădu drumul părului lui ZEthelflaed, o îmbrânci 
spre oamenii lui, apoi îşi săltă spre noi masivul trup invalid 
înveşmântat în negru. 

— Tu şi saxonul, ei? i se adresă lui Erik. Tu şi trădătorul 
saxon? Mă trădezi, frate? 

— Îţi voi plăti partea ta din răscumpărare, zise Erik. 


— Tu? Să plăteşti? În ce? În pişat? 

— Îţi voi plăti răscumpărarea, insistă Erik. 

— Tu n-ai cu ce să plăteşti o capră să-ţi lingă sudoarea 
de pe coaie! mugi Sigefrid. Duceţi-o la mal! le porunci el 
oamenilor săi. 

În clipa aceea, Erik atacă. Nu avea nevoie s-o facă. 
Oamenii lui Sigefrid n-ar fi avut cum s-o ducă pe 
ZEthelflaed la mal, pentru că Dragonul Călător fusese 
împins de flux pe lângă Vulturul Mării, care se scufunda, 
iar acum trecea pe lângă corăbiile lui Haesten. Mă temeam 
să nu fim abordaţi. Ralla se temea de acelaşi lucru, aşa că-i 
puse pe câţiva dintre oamenii mei să se ducă pe băncile 
din faţă. 

— Vâsliţi! strigă el. Vâsliţi! 

Erik atacă vrând să-i doboare pe cei care o ţineau pe 
ZFthelflaed, dar pentru asta trebuia să treacă pe lângă 
fratele său, care stătea întunecat şi furios pe puntea 
năclăită de sânge. L-am văzut pe Sigefrid ridicându-şi 
sabia şi am văzut privirea lui Erik şocată de faptul că 
propriul frate ridicase sabia la el, şi am auzit ţipătul lui 
ZEthelflaed când iubitul ei se înfipse în Dătătoarea-de- 
Spaimă. Pe chipul lui Sigefrid nu se desluşi nimic, nici 
furie, nici durere. Ţinu sabia ridicată în vreme ce fratele 
lui se îndoi în lama ei, moment în care, fără vreo comandă, 
noi am atacat. Umăr la umăr, oamenii lui Erik şi oamenii 
mei, am început să ucidem din nou. Am făcut o pauză doar 
ca să-l apuc de umăr pe unul dintre războinicii mei. 

— Ai grijă ca Sigefrid să nu moară, i-am cerut, fără să 
bag de seamă cine era, apoi mi-am dus Răsuflarea-Şarpelui 
în ultima luptă din acea dimineaţă însângerată. 

Oamenii lui Sigefrid muriră repede. Ei erau câţiva, noi 
eram mulţi. Rezistară câteva clipe, întâmpinându-ne atacul 
cu un zid de scuturi ferm, însă noi atacam mânaţi de o 
furie amară, iar Răsuflarea-Şarpelui ţipa ca un pescăruş. 
Îmi azvârlisem scutul, căci nu voiam decât să-i spintec pe 
acei oameni. Prima mea lovitură dobori un scut şi tăie falca 
unui om, care încercă să urle, însă doar scuipă sânge, 
fiindcă Sihtric îşi înfipse sabia în gura căscată. Furia 


noastră dobori zidul de scuturi. Oamenii lui Erik luptau ca 
să-şi răzbune stăpânul, iar oamenii mei luptau pentru 
ZEthelflaed, care stătea ghemuită, cu braţele deasupra 
capului, în vreme ce oamenii lui Sigefrid mureau în jurul 
ei. Ţipa şi jelea sfâşietor, ca o bocitoare, şi poate că tocmai 
asta o ajută să rămână în viaţă, pentru că, în acel măcel de 
la pupa Dragonului Călător, oamenii se speriară de acele 
tipete cumplite. Sunetele acelea copleşitoare, exprimând o 
tristeţe care părea să umple lumea, continuară şi după ce 
ultimul dintre oamenii lui Sigefrid sări peste bord, ca să 
scape de săbiile şi securile noastre. 

Doar Sigefrid rămase, iar Dragonul Călător porni la 
drum împotriva fluxului, încercând să iasă din canal împins 
doar de câteva vâsle. 

Mi-am pus mantia îmbibată de sânge pe umerii lui 
ZEthelflaed. Corabia începu să înainteze mai repede, 
vâslaşii lui Ralla găsindu-şi ritmul. Li se alăturară şi alţi 
oşteni, care-şi lepădară scuturile şi armele, iar apoi puseră 
mâna pe vâslele lungi şi le scoaseră prin găurile din 
flancurile Dragonului Călător. 

— Vâsliţi! strigă Ralla în timp ce străbătea puntea 
alunecoasă din pricina sângelui ca să ajungă la cârmă. 
Vâsliţi! 

Sigefrid stătea pe punte cu picioarele inutile îndoite sub 
el, cu mâna dreaptă goală şi cu o sabie la gât. Osferth, fiul 
lui Alfred, ţinea acea sabie şi mă privea nervos. Sigefrid 
înjura şi scuipa. Trupul fratelui său, cu Dătătoarea-de- 
Spaimă încă înfiptă în burtă, zăcea lângă el. Mici valuri se 
spărgeau de ţărmul Caningăi în timp ce fluxul acoperea 
întinderea mâloasă. 

M-am apropiat de Sigefrid. Mi-am coborât privirea spre 
el fără să-i aud insultele. M-am uitat la trupul lui Erik şi m- 
am gândit că fusese un om pe care l-aş fi putut îndrăgi, 
alături de care aş fi putut lupta, de care m-aş fi putut 
apropia ca de un frate, iar apoi am privit chipul lui Osferth, 
atât de asemănător cu al tatălui său. 

— Ţi-am spus cândva că nu-ți câştigi o reputaţie bună 
ucigând invalizi, i-am zis. 


— Da, milord. 

— M-am înşelat. Ucide-l! 

— Dati-mi sabia! ceru Sigefrid. 

Osferth ezită în timp ce eu mă uitam la norvegian. 

— Îmi voi petrece toată viaţa de după moarte în palatul 
lui Odin, i-am spus. lar acolo, voi petrece împreună cu 
fratele tău, şi nici el, nici eu nu vom dori compania ta. 

— Daţi-mi sabia! repetă Sigefrid, pe un ton rugător de 
data aceasta. 

Întinse mâna spre mânerul Dătătoarei-de-Spaimă, dar i- 
am lovit palma cu piciorul ca s-o îndepărtez de trupul lui 
Erik. 

— Ucide-l! i-am spus lui Osferth. 

Am aruncat cadavrul lui Sigefrid Thurgilson peste bord 
undeva în marea pe care dansa soarele, dincolo de 
Caninga, apoi am cârmit spre vest pentru ca fluxul să ne 
ducă în sus pe fluviu. Haesten, care izbutise să se urce pe 
altă corabie, ne urmări o vreme, însă noi aveam o corabie 
mai lungă şi mai rapidă, aşa că ne-am îndepărtat de el. 
După un timp, corăbiile lui abandonară cursa, iar fumul de 
la Beamfleot se diminuă până ajunse să arate ca un nor 
prelung şi jos. ZEthelflaed plângea în continuare. 

— Noi ce facem acum? mă întrebă cineva. 

Era unul dintre oamenii lui Erik, cel care îi conducea 
acum pe cei douăzeci şi doi de supraviețuitori care 
scăpaseră împreună cu noi. 

— Orice doriţi, am spus. 

— Am auzit că regele vostru îi spânzură pe toţi vikingii, 
zise el. 

— Atunci, pe mine mă va spânzura primul. Nu veţi păţi 
nimic, i-am promis, iar după ce ajungem în Lundene, vă voi 
da o corabie cu care puteţi să vă duceţi unde poftiţi. Am 
zâmbit. Sau aţi putea rămâne în serviciul meu. 

Acei oameni puseseră respectuoşi trupul lui Erik pe o 
mantie. Scoseseră sabia lui Sigefrid din burta stăpânului 
lor şi mi-o dăduseră, iar eu i-am dat-o lui Osferth. 

— O meriţi, i-am zis, şi chiar aşa era, pentru că, în acea 
vâltoare a morţii, fiul lui Alfred se luptase ca un bărbat. 


Erik ţinea propria sabie în mâna moartă, iar eu m-am 
gândit că deja era în palatul lui Odin şi mă aştepta. 

Am luat-o pe /ZEthelflaed de lângă trupul iubitului ei şi 
am dus-o la pupa, unde am strâns-o în braţe şi am lăsat-o 
să plângă. Părul ei auriu îmi atingea barba. Se agăţă de 
mine şi plânse până nu mai avu lacrimi, apoi începu să 
scâncească şi-şi ascunse faţa lipind-o de zalele mele 
însângerate. 

— Regele va fi mulţumit de noi, zise Finan. 

— Da, va fi, am spus eu. 

Nu mai trebuia plătită nicio răscumpărare. Wessexul era 
în siguranţă. Vikingii se luptaseră şi se omorâseră unii pe 
alţii, corăbiile lor ardeau, iar visurile lor se transformaseră 
în cenuşă. 

Am simţit trupul lui ZEthelflaed cutremurându-se lipit de 
al meu şi m-am uitat spre est, unde soarele strălucea 
deasupra Beamfleotului în flăcări. 

— Mă duci înapoi la ZEthelred, nu-i aşa? mă întrebă ea 
pe un ton acuzator. 

— Te duc la tatăl tău. Unde altundeva te-aş putea duce? 
Nu-mi răspunse, fiindcă ştia că nu aveam de ales. Wyrd bið 
ful ãræœd. Şi nimeni nu trebuie să afle vreodată de tine şi 
de Erik, am adăugat încet. 

Nu spuse nimic nici de data aceasta, căci hohotea prea 
tare, aşa că am cuprins-o în braţe de parcă aş fi putut s-o 
ascund de oamenii care priveau şi de lumea întreagă, şi de 
soţul care o aştepta. 

Lungile vâsle se scufundară în apă când, de o parte şi de 
alta, apărură malurile fluviului. Spre vest, fumul Lundene- 
ului păta cerul de vară. 

Iar eu am dus-o pe ZEthelflaed acasă. 


Notă istorică 


În Cântecul sabiei există mai multă ficţiune decât în 
celelalte romane despre Uhtred de Bebbanburg. Dacă 
ZEthelflaed chiar a fost răpită de vikingi, cronicarii au 
păstrat o tăcere curioasă în privinţa acestui incident, aşa 
că această parte a povestirii a fost inventată de mine. Insă 
este adevărat că fata cea mare a lui Alfred s-a măritat cu 
ZEthelred de Mercia, şi există destule dovezi că nu a fost o 
căsnicie fericită. Bănuiesc că am fost extrem de nedrept 
faţă de adevăratul /Ethelred, dar nu corectitudinea este 
prima îndatorire a unui autor de romane istorice. 

Consemnările despre domnia lui Alfred sunt numeroase, 
parţial datorită faptului că regele a fost un erudit şi a ţinut 
ca astfel de consemnări să fie făcute. Chiar şi aşa, rămân 
unele mistere. Ştim că trupele lui au cucerit Londra, dar 
există o controversă în privinţa anului în care acest oraş a 
fost integrat în Wessex. Oficial, a rămas al Merciei, însă 
Alfred era un om ambițios şi evident hotărât să menţină 
Mercia, lipsită de un rege, aservită Wessexului. După 
cucerirea Lundene-ului a început inexorabila expansiune 
spre nord, ceea ce, până la urmă, după moartea lui Alfred, 
a dus la transformarea regatului saxon al Wessexului în 
ceea ce astăzi se numeşte Anglia. 

Mare parte din restul poveştii se bazează pe adevăr. A 
existat un atac hotărât al vikingilor asupra Rochesterului 
(Hrofeceastre), aflat în Kent, care însă s-a soldat cu un 
eşec total. Acesta a determinat politica defensivă a lui 
Alfred, care a pus să se construiască de-a lungul hotarelor 
burguri, oraşe fortificate în care exista permanent o 
garnizoană formată din oamenii fyrdurilor. Totuşi, o 
căpetenie vikingă putea invada Wessexul, dar puţine 
armate vikinge cărau după ele echipament de asediu, aşa 


că o astfel de invazie ar fi riscat să lase în urmă un inamic 
puternic. Burgurile aveau o organizare impecabilă, ceea ce 
bănuiesc că reflecta obsesia lui Alfred pentru ordine, şi 
avem norocul să se fi păstrat un document original din 
secolul al XI-lea în care este descrisă organizarea unui 
burg.  Burghal Hildage, după cum este cunoscut 
documentul, menţionează câţi oameni erau necesari în 
fiecare burg şi cum urmau să fie adunaţi acei oameni, 
reflectând extraordinarul efort depus pentru apărarea 
regatului. Ruinele oraşelor antice au fost refăcute, iar 
zidurile, reconstruite. Alfred însuşi a întocmit planurile 
unora dintre oraşe, iar dacă te plimbi astăzi pe străzile din 
Wareham, în Dorset, sau din Wallingford, în Oxford, vei 
merge pe drumurile aşternute de geodezii lui şi vei vedea 
hotare de domenii peste care au trecut douăsprezece 
secole. 

Dacă schema defensivă a lui Alfred a reprezentat un 
succes strălucit, primele lui eforturi în privinţa strategiei 
ofensive au fost mai puţin remarcabile. Nu am găsit nicio 
dovadă că /Ethelred de Mercia a condus flota care i-a 
atacat pe danezi pe râul Stour şi mă îndoiesc sincer că 
ZEthelred a avut vreo legătură cu asta, însă povestea este 
în esenţă adevărată, iar saxonii, după o victorie iniţială, au 
fost învinşi de vikingi. De asemenea, nu am nici urmă de 
dovadă că /Ethelred şi-a supus tânăra soţie chinului de a 
bea apă amară, dar oricine este fascinat de asemenea 
vrăjitorii străvechi şi urâte poate găsi instrucţiunile lui 
Dumnezeu pentru această ceremonie în Vechiul Testament 
(Numerii:5). 

În momentul în care se încheie Cântecul sabiei, Alfred 
cel Mare mai are câţiva ani de domnie, ZEthelflaed de 
Mercia urmează să găsească gloria, iar Uhtred de 
Bebbanburg, un personaj fictiv, dar creat pe baza unei 
persoane reale, care a fost unul dintre strămoşii mei 
paterni, are un drum lung de străbătut. La finele secolului 
al IX-lea, Anglia încă este un vis în mintea câtorva 
vizionari. Dar visurile, după cum constată personajele mele 
mai norocoase, se pot îndeplini, aşa că povestea lui Uhtred 


va continua. 


LOIALITĂTI ÎMPĂRŢITE, 
IUBIRI IMPOSIBILE, 
EROISM DINCOLO DE LIMITE 


CÂNTECUL SABIEI este al patrulea roman din seria che suc- 
ces Uhinul regal scrisă de Bernard Cornwell, o cronică a istorici 
Anglici de la începuturile sale, „la fel de caprivantă ca Urzaria 
fronurilor, dar inspirată din evenimente reale” (The Obrerrerh 
serie care a stal la haza unui excepțional serial de televizie 
realizat de BBC. . 


-- EI i 


ESTE ANUL 885, iar în Anglia, divizată în regatul danez din 
nord și regatul Wessex din sud, domneste pacea. Războinic 
din instinct şi viking din fire, Uhtred, Nul unui nobil din North- 
umbria, are pământ, soţie și copii... şi o datorie [aţă de regele 
Alfred: să menţină granita pe Temes. Dar vikingii au invadat 
oraşul Lundenc, cu gândul să cucerească Wessexul... cu a juto- 


rul lui Uhtred. Farţat să aleagă între jurământul faţă der 


valul periculos de schimbări ce se prefigurează, Uhtred trebuie 
să ia acum decizia care va determina viitorul Anglici.