Bernard Cornwell — [Saxon stories] 05 Tinuturi in flacari

BESTSELILE:R IN TERNA PL ONAL 


„Bernard Cornwell descrie scenele 
de bătălie mai bine decăt orice alt 
autor pe care l-am citit vreodată. 
clasic sau contemporan.“ 


GEORGE RR-YARTIN 


a 
E, Doza 


erat Coca 


“BERNA 
CORNWELL 


SI INUTUR 
NFLACNK 


BERNARD CORNWELL 


Seria: The Saxon Stories 
Partea a V-a 


ŢINUTURI ÎN FLĂCĂRI 
Original: The Burning Land (2009) 


Traducere din limba engleză: 
ANDREI POGACIAŞ 


7 


virtual-project.eu 


“LL 


Editura: LITERA 
2018 


Ținuturi în flăcări 
este pentru 
Alan şi Jan Rust 


3% 


Toponime 


Modul de scriere a toponimelor în Anglia anglo-saxonă 
suscită controverse, neexistând un acord pe deplin 
acceptat nici măcar în privinţa denumirilor înseşi. Astfel, 
Londra a fost redată ca Lundonia, Lundenberg, Lundenne, 
Lundene, Lundenwic, Lundenceaster şi Lundres. Fără 
îndoială, unii cititori vor prefera alte versiuni ale numelor 
de mai jos, dar de obicei am apelat la denumirea indicată 
în Oxford Dictionary of English Place-Names pentru 
perioada domniei lui Alfred (871-899 d.Hr.). Însă nici 
această soluţie nu este infailibilă. Insula Hayling se scria, 
în anul 956, atât Heilincigae, cât şi Haeglingaiggae. Nici eu 
nu am fost constant tot timpul; am preferat versiunea 
modernă, Anglia, termenului Anglaland, şi în loc de 
Norhymbralond am folosit Northumbria pentru a nu 
induce ideea că graniţele străvechiului regat ar coincide 
cu cele ale ţării moderne. Prin urmare, această listă este 
rezultatul unui compromis, la fel ca ortografierea în sine a 
denumirilor. 


Dealul lui Æsc Ashdown, Berkshire 

ZEscengum Eashing, Surrey 

Æthelingæg Athelney, Somerset 

Beamfleot Benfleet, Essex 

Bebbanburg castelul Bamburgh, 
Northumberland 

Caninga insula Canvey, Essex 

Cent Kent 

Defnascir Devonshire 

Dumnoc Dunwich, Suffolk (acum în 
cea mai mare parte înghițit 
de ape) 


94% 


Dunholm 
East Sexe 
Eoferwic 
Ethandun 
Exanceaster 
Farnea 


Fearnhamme 
Fughelness 
Gleawecestre 
Godelmingum 
Grantaceaster 
Heethlegh 
Haithabu 


Hocheleia 
Hothlege 
Humbre 
Hwealf 
Lecelad 
Liccelfeld 
Lindisfarena 


Lundene 
Saefern 
Scaepege 
Silcestre 
Sumorseete 


Suthriganaweorc 


Temes 
Thunresleam 
Tinan 
Torneie 


Durham, comitatul Durham 
Essex 

York 

Edington, Wiltshire 

Exeter, Devon 

insulele Farne, 
Northumberland 

Farnham, Surrey 

insula Foulness, Essex 
Gloucester, Gloucestershire 
Godalming, Surrey 
Cambridge, Cambridgeshire 
Hadleigh, Essex 

Hedeby, aşezare comercială 
în sudul Danemarcei 
Hockley, Essex 

Hadleigh Ray, Essex 
estuarul Humber 

râul Crouch, Essex 
Lechlade, Gloucestershire 
Lichfield, Staffordshire 
Lindisfarne (Insula Sfântă), 
Northumberland 

Londra 

fluviul Severn 

insula Sheppey, Kent 
Silchester, Hampshire 
Somerset 

Southwark, regiunea 
Londrei 

fluviul Tamisa 

Thundersley, Essex 

fluviul Tyne 

insula Thorney, acum 
dispărută - se afla în 
apropierea gării West 
Drayton de azi, lângă 
aeroportul 


5% 


Heathrow 


Uisc fluviul Exe 

Wiltunscir Wiltshire 
Wintanceaster Winchester, Hampshire 
Yppe Epping, Essex 

Zegge insulă fictivă din Frizia 


6% 


Familia regală din Wessex 


FEthelwulf 
Regele Wessexului 
(839-858) 

c. Osburga 


Æthelstan Æthelbert Alfred 
Regele Wessexului Regele Wessexului (871-899) 
(860-865) c. Ealhswith 


Æthelbald Æthelred 
Regele Wessexului Regele Wessexului 
(858-860) (866-871) 


Æthelflæd 
c. Æthelred al Merciei 


Æthelgifu Ælfthryth 


Edward Æthling Æthelweard 
(Surghiunitul) 
Regele saxonilor 
din vest (870-924) 


97% 


PARTEA ÎNTÂI 


Seniorul războiului 


Unu 
3 


Nu cu multă vreme în urmă am fost la o mănăstire 
oarecare. Am uitat unde, dar era în teritoriile ce formau 
odinioară Mercia. Călătoream înspre casă cu vreo duzină 
de oameni, era o zi umedă de iarnă şi nu voiam decât un 
adăpost, mâncare şi căldură, dar călugării s-au comportat 
de parcă se treziseră cu o bandă de normanzi în faţa 
porţilor. Uhtred de Bebbanburg era între zidurile lor, şi 
aveam o asemenea reputaţie, încât se aşteptau să-i 
măcelăresc. 

— Vreau doar pâine, am reuşit într-un târziu să-i fac să 
priceapă, brânză dacă aveţi şi ceva bere. Aruncând bani pe 
podeaua sălii, am repetat: Pâine, brânză, bere şi un pat 
cald. Nimic altceva! 

A doua zi dimineaţă ploua de parcă era sfârşitul lumii, 
astfel că am aşteptat până când vântul şi vremea rea s-au 
mai potolit. În timp ce mă plimbam prin mănăstire am 
ajuns într-un coridor întunecat, unde trei călugări amărâţi 
copiau manuscrise. li supraveghea un călugăr mai în 
vârstă, cu părul alb, faţa posomorâtă şi o mină antipatică. 
Purta o şubă din blană peste rasă şi avea o biciuşcă din 
piele cu care să-i îndemne la mai mult zel pe cei trei 
copişti. 

— Nu trebuie să fie deranjaţi, stăpâne, îndrăzni el să-mi 
şuiere. Stătea pe un scaun lângă un mangal, a cărui 
căldură nu ajungea până la cei trei scribi. 

— Latrinele n-au fost spălate lună, i-am zis, şi tu pari că 
pierzi vremea. 

Aşa că bătrânul călugăr tăcu, iar eu m-am uitat peste 
umărul copiştilor pătaţi de cerneală. Unul, un tânăr tras la 
faţă, cu buze groase şi cu o guşă mare, copia o poveste a 
vieţii sfântului Ciaran, care zicea cum un lup, un viezure şi 


9% 


o vulpe au ajutat la construirea unei biserici în Irlanda, iar 
dacă tânărul călugăr credea bazaconiile astea, atunci era 
la fel de prost precum arăta. Al doilea făcea ceva folositor, 
copiind un act de donaţie a unui teren, cu toate că era cel 
mai probabil un fals. Mănăstirile se pricep să inventeze 
acte vechi prin care să dovedească donarea unei moşii 
bogate pentru biserică de către un rege de demult şi pe 
jumătate uitat, forțând astfel proprietarul de drept să 
cedeze terenul sau să le plătească o mare sumă în chip de 
compensație. 

Au încercat o dată şi cu mine aşa ceva. Când un preot 
mi-a adus documentele, m-am pişat pe ele, apoi am postat 
douăzeci de soldaţi cu spade pe pământul cu pricina şi i- 
am trimis vorbă episcopului să vină să-l ia oricând doreşte. 
N-a venit niciodată. Oamenii le spun copiilor că vor izbândi 
în viaţă numai prin muncă sârguincioasă şi chibzuinţă, dar 
asta e o bazaconie la fel de mare ca a crede că un viezure, 
o vulpe şi un lup ar putea să construiască o biserică. Calea 
către bogăţie este să devii episcop creştin sau abatele unei 
mănăstiri şi astfel să fii învestit de Ceruri cu permisiunea 
de a minţi, a înşela şi a fura ca să-ţi atingi țelul. 

Al treilea tânăr copia o cronică. I-am dat pana la o parte 
ca să văd ceea ce tocmai scrisese. 

— Ştiţi să citiţi, stăpâne? întrebă călugărul bătrân. 

Părea o întrebare inocentă, dar sarcasmul era 
neîndoielnic. 

— „În acest an”, am citit cu voce tare, „păgânii au venit 
din nou în Wessex, cu o mare armie, o hoardă cum nu se 
mai văzuse până atunci, şi au pustiit toate pământurile, 
provocând mare durere poporului lui Dumnezeu, care, prin 
mila Domnului nostru lisus Hristos, a fost salvat de 
conducătorul Merciei ZEthelred, care a venit cu armata sa 
la Fearnhamme, unde i-a făcut una cu pământul pe 
păgâni.” Mi-am pus degetul pe text. În ce an s-a întâmplat 
asta? l-am întrebat pe copist. 

— În anul Domnului nostru 892, stăpâne, murmură el 
fâstâăcit. 

— Şi asta ce-i? am întrebat, răsfoind paginile 

% 10 9 


pergamentului pe care-l copia. 

— Sunt anale, răspunse călugărul mai bătrân în locul 
tânărului, Analele Merciei. Acela este singurul exemplar, 
stăpâne, iar acum facem o copie. 

M-am uitat din nou la pagina proaspăt scrisă. 

— ZEthelred a salvat Wessexul? am întrebat ridicând 
glasul. 

— Aşa a fost, spuse bătrânul călugăr, cu ajutorul lui 
Dumnezeu. 

— Dumnezeu? am mârâit. A fost cu ajutorul meu! Eu am 
dat acea bătălie, nu Æthelred! 

Niciunul dintre călugări nu spuse nimic. Doar se holbau 
la mine. Un om de-al meu veni la capătul boltit al 
coridorului şi se rezemă acolo, cu un rânjet pe faţa pe 
jumătate ştirbă. 

— Am fost la Fearnhamme! am adăugat, smulgând 
singurul exemplar al Analelor Merciei şi frunzărindu-i 
paginile aspre, /ZEthelred, /ZEthelred, ZEthelred, fără să 
pomenească de Uhtred, Alfred abia dacă e menţionat, 
ZEthelfleed deloc, doar ZEthelred. Am dat la pagina care 
povestea evenimentele de după Fearnhamme. „lar în acest 
an”, am citit cu voce tare, „din marea milă a lui Dumnezeu, 
căpetenia /Ethelred şi sthelingul Edward au condus 
oamenii din Mercia la Beamfleot, unde Æthelred a luat 
mare pradă şi a făcut un masacru grozav printre păgâni.” 
M-am uitat la călugărul bătrân. ZEthelred şi Edward au 
condus acea armată? 

— Aşa se spune, stăpâne. 

Vorbea nervos, fără nicio urmă din disprețul de dinainte. 

— Eu i-am condus, nenorocitule! 

Am smuls paginile copiate şi le-am dus la mangal cu 
analele originale cu tot. 

— Nu! protestă bătrânul. 

— Sunt minciuni, i-am zis. 

Ridică împăciuitor o mână şi-mi spuse pe un ton smerit: 

— Timp de patruzeci de ani, stăpâne, scrierile acestea 
au fost întocmite şi păstrate. Sunt povestea poporului 
nostru! Este singurul exemplar! 


%11 # 


— Sunt minciuni, am zis din nou. Am fost acolo. Am fost 
pe dealul de la Fearnhamme şi în mlaştina de la Beamfleot. 
Ai fost acolo? 

— Eram doar un copil, stăpâne. 

Scoase un țipăt îngrozit când am aruncat manuscrisele 
pe mangal. Încercă să salveze pergamentele, dar i-am dat 
peste mână. 

— Am fost acolo, am repetat, cu privirea aţintită la foile 
care se înnegreau, se contorsionau şi pârâiau înainte ca 
focul să le înghită marginile. Am fost acolo. 

— Patruzeci de ani de muncă! icni bătrânul călugăr, 
nevenindu-i să creadă. 

— Dacă vrei să ştii ce s-a întâmplat, hai la mine la 
Bebbanburg, şi-ţi voi spune adevărul. 

N-au venit. Bineînţeles că n-au venit. Dar eu am fost la 
Fearnhamme, şi acela a fost doar începutul poveştii. 


129 


Doi 


Era dimineaţă şi eram tânăr şi marea licărea argintie şi 
roz sub fuioarele de ceaţă care acopereau ţărmul. La sud 
era Cent, la nord era Anglia de Est şi în spatele meu era 
Lundene, în timp ce în faţă răsărea soarele, aurind cei 
câţiva nori mărunți care se întindeau pe cerul luminos al 
zorilor. 

Eram în estuarul fluviului Temes. Corabia mea, 
Seolferwulf, era proaspăt construită şi lua apă, aşa cum fac 
corăbiile noi. Meşteri frizoni o făcuseră din scânduri de 
stejar care erau neobişnuit de deschise la culoare, şi de 
aici numele - Lupul Argintiu. 

In spatele meu erau Kenelm, botezată de regele Alfred 
după nu ştiu ce sfânt martirizat, şi Dragonul Călător, o 
navă pe care o capturaserăm de la danezi. Dragonul 
Călător era o frumuseţe, construită aşa cum numai danezii 
ştiau. O navă zveltă, uşor de manevrat şi letală în luptă. 

Seolferwulf era şi ea o frumuseţe; carenă lungă, 
scânduri late şi provă înaltă. Plătisem pentru ea cu banii 
mei, le-am dat aur constructorilor frizoni şi am urmărit 
cum îi creşteau coastele, cum se învelea în scânduri şi cum 
i se ridica prova semeaţă. 

La provă era un cap de lup din stejar pictat în alb, cu o 
limbă roşie atârnândă, ochi roşii şi colţi galbeni. Episcopul 
Erkenwald, care conducea Lundene, mă dojenise, spunând 
că ar fi trebuit să-mi botez corabia după vreun sfânt papă- 
lapte, şi-mi dăduse un crucifix pe care dorea să-l pun pe 
catargul lui Seolferwulf: eu, în schimb, l-am ars pe zeul de 
lemn pe crucea lui de lemn şi i-am amestecat cenuşa cu 
mere zdrobite, cu care am hrănit două scroafe. Eu cred în 
Thor. 

În dimineaţa aceea de demult, când eram încă tânăr, am 


% 139 


vâslit înspre est pe marea roz-argintie. Prova mea cu cap 
de lup era ornamentată cu o cracă de stejar plină de 
frunze, ca să arătăm că nu voiam să ne atacăm inamicii; 
oamenii mei aveau totuşi cămăşile de zale pe ei şi scuturile 
şi armele lângă vâsle. Finan, mâna mea dreaptă, se ghemui 
lângă mine la cârmă să-l asculte amuzat pe părintele 
Willibald, care vorbea prea mult. 

— Alţi danezi au primit mila lui Hristos, Lord Uhtred, 
zise el. 

Povestea tâmpeniile astea încă de când plecaserăm de la 
Lundene, dar îl suportam, fiindcă mi-era simpatic. 
Willibald era un om înfocat, muncitor şi vesel. 

— Cu bunul ajutor al lui Dumnezeu, continuă el, vom 
răspândi lumina lui Hristos printre aceşti păgâni! 

— De ce nu ne trimit danezii misionari? l-am întrebat. 

— Dumnezeu nu îngăduie aceasta, zise Willibald, iar 
tovarăşul său, un preot căruia i-am uitat de mult numele, 
încuviinţă solemn din cap. 

— Poate au lucruri mai bune de făcut? am sugerat. 

— Dacă danezii au urechi să audă, stăpâne, atunci vor 
primi mesajul lui Hristos cu bucurie şi încântare! mă 
asigură Willibald. 

— Eşti un nărod, părinte, i-am zis cu drag. Ştii câţi 
misionari de-ai lui Alfred au fost căsăpiţi? 

— Toţi trebuie să fim pregătiţi pentru martiriu, stăpâne, 
spuse Willibald, nu foarte în largul lui. 

— Li se varsă măruntaiele alea preoţeşti, am zis 
gânditor, li se scot ochii, li se taie boaşele şi li se smulge 
limba. Îţi aminteşti de călugărul acela găsit la Yppe? Cum 
a murit amărâtul? l-am întrebat pe Finan. 

Finan era un fugar din Irlanda, unde fusese crescut 
creştineşte, deşi religia lui era atât de amestecată cu 
legendele de prin partea locului, încât n-ai fi zis că era 
aceeaşi religie pe care o predica Willibald. 

— L-au jupuit de viu pe săracul om, zise Finan. 

— Au început de la degetele de la picioare? 

— Au luat pielea de pe el încet, cred că a durat ore în 
şir. 


%14 e 


— N-au putut s-o tragă uşor, am zis, nu jupoi un om la 
fel ca un miel. 

— Adevărat, spuse Finan, trebuie s-o smulgi cu putere! 

— Era misionar, i-am zis lui Willibald. 

— Şi un binecuvântat martir, adăugă vesel Finan. Dar 
cred că s-au plictisit, fiindcă l-au hăcuit până la urmă. Au 
folosit un joagăr să-i taie burta. 

— Cred că a fost un topor, am zis. 

— Nu, a fost un joagăr, stăpâne, insistă Finan rânjind, şi 
unul cu dinţi al dracu de mari. L-au sfârtecat în două, da. 

Părintele Willibald, care suferise întotdeauna de rău de 
mare, se clătina peste marginea copastiei. 

Am întors corăbiile înspre sud. Estuarul Temesului e un 
loc nesigur, cu bancuri de mâl şi curenţi puternici, dar, 
cum navigam în apele acestea de cinci ani, abia dacă mă 
uitam la reperele de pe mal în timp ce vâsleam spre ţărmul 
de la Scaepege. Şi acolo, în faţa mea, aşteptând între două 
nave trase pe uscat, era inamicul. Danezii. Erau pe puţin o 
sută de oameni, toţi în zale, toţi cu coifuri, toţi cu arme 
lucitoare. 

— Am putea să-i măcelărim, i-am zis lui Finan, avem 
destui oameni. 

— Ne-am înţeles să venim în pace, protestă părintele 
Willibald, ştergându-şi gura cu o mânecă. 

Avea dreptate, şi aşa am şi făcut. 

Le-am poruncit celor de pe Kenelm şi Dragonul Călător 
să ţină aproape de ţărmul mâlos, apoi am navigat spre apa 
puţin adâncă dintre cele două nave daneze. Prova lui 
Seolferwulf a scos un şuier când a încetinit şi s-a oprit. Era 
bine înfiptă pe fundul apei, dar mareea era în flux, deci era 
în siguranţă deocamdată. Am sărit de pe provă în nămolul 
rece şi am înaintat cu greu înspre locul unde aşteptau 
duşmanii noştri. 

— Lord Uhtred, mă salută căpetenia daneză. 

Rânji şi-şi desfăcu larg braţele. Era un tip îndesat, cu 
păr auriu şi fălci proeminente. Barba îi era împletită în 
cinci şuviţe groase, legate cu copci de argint. Mâinile îi 
luceau de inele de aur şi argint, iar cureaua de care atârna 


%15 # 


o spadă cu lama groasă era şi ea ornată cu mult aur. Arăta 
înstărit, după cum şi era, şi ceva din sinceritatea feţei lui îl 
făcea demn de încredere, ceea ce nu era. 

— Sunt atât de fericit să te văd, dragul meu vechi 
prieten! îmi spuse el zâmbitor. 

— Jarl Haesten, am răspuns, folosind titulatura pe care-i 
plăcea s-o audă, deşi pentru mine Haesten nu era altceva 
decât un pirat. 

Il ştiam de ani întregi. Din păcate, îi salvasem viaţa 
cândva, şi din ziua aceea tot încercam să-l omor, dar 
reuşise să scape de fiecare dată. Imi scăpase cu cinci ani 
înainte, şi de atunci tot aflam de raidurile pe care le făcea 
în Francia. Adunase mari cantităţi de argint de acolo, 
avusese încă un fiu de la nevastă-sa şi-şi strânsese o 
armată. Acum adusese optzeci de nave în Wessex. 

— Speram ca Alfred să te trimită pe tine, spuse Haesten 
întinzându-mi mâna. 

— Dacă Alfred nu mi-ar fi poruncit să vin în pace, i-am 
zis strângându-i mâna, ţi-aş fi tăiat deja capul de pe umeri. 

— Latri mult, dar cu cât latră mai tare o javră, cu atât 
muşcă mai slab, râse el. 

Am trecut asta cu vederea. Nu venisem să mă lupt, ci să 
îndeplinesc ordinul lui Alfred, iar regele îmi poruncise să-i 
aduc lui Haesten nişte misionari. Willibald şi însoţitorul 
său, aduşi la mal de oamenii mei, au venit lângă mine, 
zâmbind nervos. Ambii preoţi vorbeau daneza, de aceea 
fuseseră aleşi. li adusesem de asemenea lui Haesten şi 
daruri bogate, însă el se prefăcu indiferent şi insistă să-l 
însoțesc în tabără. 

Scaepege nu era tabăra principală a lui Haesten, aceea 
se afla mai la est, unde cele optzeci de nave ale sale erau 
trase pe un mal apărat de o fortificaţie proaspăt construită. 
Nevrând să-mi dea prilejul să-i văd fortăreaţa, ceruse 
insistent ca emisarii lui Alfred să vină pe câmpul de la 
Scaepege, care şi vara e un loc cu bălți reci, măcriş şi 
mlaştini. Sosise acolo cu două zile înainte şi-şi făcuse o 
întăritură simplă dintr-un gard din tufe ţepoase în jurul 
unei bucăţi de teren mai înalte, în interiorul căreia ridicase 


%16 # 


două corturi din pânză de vele. 

— Să mâncăm, Lord Uhtred, m-a invitat mărinimos, 
arătând înspre o masă înconjurată de douăsprezece 
scaune. 

Finan, alţi doi soldaţi şi cei doi preoţi mă însoţiră, dar 
Haesten nu îngădui ca preoţii să stea la masă. 

— N-am încredere în vrăjitorii creştini, aşa c-o să stea pe 
jos. 

Mâncarea, o tocană de peşte cu pâine tare ca piatra, era 
servită de sclave goale pe jumătate, nu mai mari de 
paisprezece-cincisprezece ani, toate saxone. 

Hasten le umilea pe fete ca să mă provoace şi-mi 
urmărea atent reacţia. 

— Sunt din Wessex? l-am întrebat. 

— Bineînţeles că nu, zise, părând jignit de întrebare. Le- 
am luat din Anglia de Est. O vrei pe vreuna? Uite, cea mică 
de acolo are sânii ţepeni ca merele! 

Am întrebat-o pe cea cu sânii ca merele de unde fusese 
capturată, dar ea nu făcu decât să-şi scuture capul în 
tăcere, prea speriată să răspundă. Mi-a turnat bere 
îndulcită cu fructe. 

— De unde eşti? am întrebat-o din nou. 

Haesten se uită la fată, cu ochii lipiţi de sânii ei. 

— Răspunde-i seniorului, îi zise în engleză. 

— Nu ştiu, stăpâne, îngăimă ea. 

— Wessex? Anglia de Est? De unde? 

— Un sat, stăpâne. 

Lămurit că atâta ştia, i-am făcut semn cu mâna să plece. 

— Soţia ta e bine? mă întrebă Haesten, uitându-se după 
fată. 

— Da, este. 

— Mă bucur, spuse el destul de convingător, apoi ochii 
lui vicleni luciră veseli. Vârându-şi lingura cu zeamă de 
peşte în gură şi lăsând să i se scurgă pe barbă, adăugă: 
Deci, care este mesajul stăpânului tău pentru mine? 

— Să părăseşti Wessexul. 

— Să părăsesc Wessexul! Părând şocat, arătă cu mâna 
mlaştinile dezolante. De ce ar vrea cineva să părăsească 


%17 # 


un astfel de loc, Lord Uhtred? 

— Trebuie să  părăseşti  Wessexul, i-am spus cu 
încăpățânare, să nu ataci Mercia, să-i dai regelui meu doi 
ostatici şi să-i accepţi pe misionarii lui. 

— Misionari! pufni Haesten, gesticulând cu lingura din 
corn. Cu asta nu poţi fi de acord nici tu, nobile Uhtred. Tu, 
cel puţin, îi venerezi pe adevărații zei! Se întoarse pe 
scaun şi se uită la cei doi preoţi. Poate o să-i omor. 

— Fă-o, şi-ţi voi scoate ochii din cap. 

Veninul din vocea mea îl surprinse. Am văzut o 
străfulgerare de ură în ochii lui, dar îşi păstră vocea calmă. 

— Ai devenit creştin, Lord Uhtred? 

— Părintele Willibald este prietenul meu. 

— Trebuia să-mi spui, îmi zise cu reproş, şi nu i-aş fi 
batjocorit. Bineînţeles că vor rămâne în viaţă şi pot chiar 
să ne predice, dar n-o să obţină nimic. Deci, Alfred mă 
sfătuieşte să-mi iau navele şi să plec? 

— Foarte departe. 

— Dar unde? mă întrebă cu falsă inocenţă. 

— Francia? i-am sugerat. 

— Francii m-au plătit să-i las în pace, zise Haesten, chiar 
ne-au construit nave să ne grăbească plecarea! Ne face 
Alfred nişte nave? 

— Părăseşti Wessexul, laşi Mercia în pace, accepti 
misionari şi-i dai ostatici lui Alfred, i-am spus cu 
încăpățânare. 

— Ah, zâmbi Haesten, ostaticii. Mă aţinti cu privirea 
câteva clipe, apoi păru că uită de ostatici, arătând în 
schimb marea. Şi unde ar trebui să mergem? 

— Alfred te plăteşte să părăseşti Wessexul, nu e treaba 
mea unde pleci, dar să fii la foarte mare distanţă de spada 
mea. 

Haesten râse. 

— Spada ta, nobile Uhtred, rugineşte în teacă. Arătă cu 
degetul peste umărul său, înspre sud. Wessexul arde, şi 
Alfred vă lasă să dormiţi. 

Avea dreptate. Departe înspre miazăzi, pierdute în cerul 
de vară, se zăreau trâmbe de fum de la o duzină sau mai 


%18 # 


bine de sate care ardeau, şi asta era doar ce puteam eu să 
văd. Ştiam că sunt mai multe. Estul Wessexului era pustiit 
şi, în loc să mă trimită să-i resping pe invadatori, Alfred îmi 
ordonase să stau în Lundene să apăr oraşul. Haesten rânji. 

— Poate Alfred crede că eşti prea bătrân să lupţi, nobile 
Uhtred? 

N-am răspuns provocării. Privind înapoi, mă credeam 
tânăr la vremea aceea, cu toate că trebuie să fi avut 
treizeci şi cinci sau treizeci şi şase de ani. 

Cei mai mulţi nici măcar nu trăiesc atâta, dar eu am avut 
noroc. Nu-mi pierdusem talentul de a mânui spada, 
şchiopătam uşor de la o veche rană căpătată într-o bătălie, 
dar aveam calitatea de aur a oricărui războinic: reputaţia. 
Totuşi, ştiind că venisem la el ca emisar, Haesten îşi 
permitea să mă întărâte. li transmiteam o rugăminte din 
partea regelui, fiindcă două flote daneze sosiseră în Cent, 
partea cea mai estică a Wessexului. Flota lui Haesten era 
cea mai mică, şi până acum se mulţumise să-şi 
construiască fortificația şi să facă raiduri doar atât cât să 
pună mâna pe mâncare şi pe câţiva sclavi. Nici nu se 
atinsese de traficul de pe Temes. Nu voia un război contra 
Wessexului, nu încă, fiindcă aştepta să vadă ce se întâmpla 
în sud, unde acostase o altă flotă vikingă, mult mai mare. 
Jarlul Harald Păr-Sângeriu venise cu peste două sute de 
nave pline de oameni hămesiţi, iar armata sa atacase un 
oraş fortificat doar pe jumătate şi-i căsăpise pe toţi cei 
dinăuntru; acum, războinicii lui se împrăştiau prin Cent, 
ardeau, omorau, luau sclavi şi prădau. Oamenii lui Harald 
mânjiseră cerul cu fum. Alfred ieşise la luptă împotriva 
ambilor invadatori. Regele era bătrân acum, bătrân şi tot 
mai bolnav, aşa că trupele sale erau comandate de fapt de 
ginerele lui, nobilul /ZEthelred din Mercia, şi de către 
sethelingul Edward, cel mai vârstnic fiu al lui Alfred. 

Şi nu făcuseră nimic. Îşi aşezaseră oamenii pe marea 
culme împădurită din mijlocul Centului, de unde puteau să- 
i lovească atât pe Haesten la nord, cât şi pe Harald în sud, 
dar nu se clintiseră de acolo, speriaţi probabil că, dacă ar 
fi atacat vreuna din armatele daneze, cealaltă i-ar fi lovit 


%19 # 


din spate. 

Aşadar, convins că duşmanii lui erau prea puternici, 
Alfred mă trimisese să-l conving pe Haesten să părăsească 
Wessexul. Alfred ar fi trebuit să-mi ordone să-mi conduc 
trupele împotriva lui Haesten, să-mi dea voie să umplu 
mlaştinile cu sânge danez; în loc de asta, mă însărcinase 
să-l mituiesc pe Haesten. După plecarea acestuia, gândea 
regele, armata sa putea să se ocupe de războinicii sălbatici 
ai lui Harald. 

Haesten folosea un spin ca să se scobească între dinţi. 
La un moment dat scoase o bucată de peşte de acolo. 

— De ce nu-l atacă regele tău pe Harald? 

— 'Ţi-ar plăcea asta, am spus. 

Rânji. 

— Fără Harald şi fără târfa aia nenorocită a lui, o 
mulţime de oameni mi s-ar alătura mie. 

— Târfă nenorocită? 

Rânji, mulţumit că ştia ceva ce eu nu ştiam. 

— Skade, zise el simplu. 

— Nevasta lui Harald? 

— Femeia lui, căţeaua lui, iubita lui, vrăjitoarea lui. 

— N-am auzit niciodată de ea. 

— O s-auzi, şi dacă o vezi, prietene, o s-o vrei. Dar o să-ţi 
bată craniul în cuie deasupra uşii dacă i se iveşte prilejul. 

— Ai văzut-o? Haesten încuviinţă din cap. Ai vrut-o? 

— Harald e impulsiv, zise el, ignorându-mi întrebarea. Şi 
Skade o să-l îndemne la prostii. Când o să se întâmple asta, 
mulţi dintre oamenii lui o să caute o altă căpetenie. Cu un 
zâmbet viclean adăugă: Dă-mi încă o sută de nave, şi aş 
putea fi regele Wessexului într-un an. 

— Îi voi spune lui Alfred şi poate asta îl va convinge să te 
atace pe tine prima dată. 

— N-o s-o facă, spuse Haesten fără ezitare. Dacă mă 
atacă pe mine, oamenii lui Harald o să se împrăştie prin tot 
Wessexul. 

Asta era adevărat. 

— Atunci de ce nu-l atacă pe Harald? l-am întrebat. 

— Ştii de ce. 


4 209 


— Spune-mi. 

Făcu o pauză, întrebându-se dacă să-mi spună tot ce 
ştia, dar nu putu rezista tentaţiei să se laude cu 
informaţiile sale. Zgârie o linie pe lemnul mesei cu spinul, 
apoi făcu un cerc tăiat de acea linie. 

— Temesul, zise el atingând linia, apoi arătă cercul: 
Lundene. Tu eşti în Lundene cu o mie de oameni, iar în 
spatele tău - arătă mai sus de Temes - nobilul Aldhelm are 
cinci sute de soldaţi din Mercia. Dacă Alfred îl atacă pe 
Harald, va vrea ca oamenii tăi şi ai lui Aldhelm să meargă 
în sud, ceea ce va lăsa Mercia larg deschisă atacurilor. 

— Cine ar ataca Mercia? am întrebat naiv. 

— Danezii din Anglia de Est? sugeră Haesten cu aceeaşi 
naivitate prefăcută. Au nevoie doar de o căpetenie 
curajoasă. 

— Iar înţelegerea noastră prevede clar că nu vei ataca 
Mercia. 

— Aşa este, spuse Haesten zâmbind, dar nu avem încă o 
înţelegere. 

În cele din urmă am avut-o. l-am dat lui Haesten 
Dragonul Călător, în cala căruia erau patru cufere ferecate 
în fier, pline de argint. Acesta era preţul. In schimbul navei 
şi argintului, Haesten promise să părăsească Wessexul şi 
să nu atace Mercia. Acceptă misionarii şi-mi dădu doi 
băieţi drept ostatici. Pretinse că unul era nepotul său, 
probabil era adevărat. Celălalt băiat, mai mic, purta haine 
fine de in şi o fibulă scumpă din aur. Era un copil frumos, 
cu păr blond strălucitor şi ochi albaştri şi ageri. Haesten se 
aşeză în spatele băiatului şi, punându-şi mâinile pe umerii 
lui mici, rosti solemn: 

— Acesta, nobile Uhtred, este fiul meu cel mai mare, 
Horic. Îl dau ostatic. Haesten făcu o pauză şi păru că-şi 
alungă o lacrimă. Îl dau ostatic, nobile Uhtred, ca să-mi 
arăt buna-credinţă, dar te rog să ai grijă de el. Il iubesc 
foarte mult. 

M-am uitat la Horic. 

— Câţi ani ai? 

— Şapte, răspunse Haesten, bătându-l uşor pe umăr. 


%21 # 


— Lasă-l să răspundă singur, am insistat. Câţi ani ai? 

Băiatul scoase un sunet gutural şi Haesten se aplecă să-l 
îmbrăţişeze. 

— Este surdo-mut, nobile Uhtred. Zeii au hotărât ca fiul 
meu să fie surd şi mut. 

— Zeii au hotărât să fii un nenorocit mincinos, i-am 
replicat în şoaptă, astfel încât ai lui să nu audă jignirea. 

— Şi dacă sunt? făcu el amuzat. Ce are a face? Şi dacă 
zic că acest băiat este fiul meu, cine poate dovedi 
contrariul? 

— Vei părăsi Wessexul? l-am întrebat. 

— Voi respecta înţelegerea. _ 

M-am prefăcut că-l cred. li spusesem lui Alfred că 
Haesten nu era demn de încredere, dar disperarea îi 
întuneca minţile. Era bătrân, îşi privea moartea în faţă şi 
voia să vadă Wessexul scăpat de nenorociţii ăştia de 
păgâni. Astfel, am plătit argintul, am luat ostaticii şi, la 
ceas de seară, am vâslit înapoi spre Lundene. 

Lundene este construit într-un loc unde pământul urcă 
în terase uriaşe dinspre fluviu. Terasă după terasă se 
ridică până sus, unde romanii şi-au construit cele mai 
grandioase clădiri; unele, deşi măcinate de trecerea 
timpului, încă mai stăteau în picioare, fiind cârpite cu 
împletituri şi năpădite de colibele acoperite cu stuf pe care 
le-am făcut noi, saxonii. 


În acele vremuri, Lundene era parte a Merciei, cu toate 
că Mercia era ca marile clădiri romane: pe jumătate 
decăzută, năpădită de jarli danezi care se stabiliseră pe 
pământurile ei mănoase. Vărul meu /ZEthelred era cel dintâi 
dintre ealdormanii Merciei, conducătorul ei teoretic, dar 
era ţinut din scurt de Alfred al Wessexului, care se 
asigurase că propriii oameni controlau Lundene. Eu 
comandam garnizoana oraşului, în timp ce episcopul 
Erkenwald conducea restul. 

Astăzi, bineînțeles, este cunoscut drept sfântul 
Erkenwald, dar îl ţin minte ca pe un lingău împuţit. Era 
eficient, trebuie să recunosc, şi oraşul era bine condus în 


4 22 9 


timpul său, dar ura sa pură împotriva tuturor păgânilor îl 
făcea inamicul meu. 

Il veneram pe Thor, deci pentru el eram diabolic, însă 
eram şi necesar. Eram războinicul care-i apăra oraşul, 
păgânul care-i ţinea pe danezi la distanţă de cinci ani deja, 
omul care asigura liniştea teritoriilor din jurul Lundene- 
ului, astfel încât Erkenwald să-şi poată aduna dările. 

Acum stăteam pe cea mai înaltă treaptă a unei case 
romane construite pe cea mai înaltă terasă din Lundene. 
Episcopul Erkenwald era în dreapta mea. Era mult mai 
scund decât mine, aşa cum sunt majoritatea bărbaţilor; 
totuşi, înălţimea mea îl enerva. Câţiva preoţi pătaţi de 
cerneală, palizi şi nervoşi erau adunaţi pe scările de mai 
jos, iar Finan, luptătorul meu irlandez, stătea în stânga 
mea. Toți ne uitam spre sud. 

Vedeam amestecul de stuf şi ţiglă care acoperea 
Lundene, presărat cu turnurile scunde ale bisericilor 
ridicate de Erkenwald. Ereţi roşii se învârteau deasupra 
lor, plutind în aerul cald; şi mai sus puteam să văd primele 
gâşte zburând spre miazăzi deasupra Temesului. Fluviul 
era tăiat de ruinele podului roman, o lucrare minunată 
care, din păcate, fusese ruptă grosolan la mijloc. 
Făcuserăm un podeţ din scânduri care să acopere gaura, 
dar şi eu aveam emoţii de fiecare dată când trebuia să trec 
peste reparația aceea improvizată care ducea spre 
Suthriganaweorc, fortificația din pământ şi lemn care 
proteja capătul sudic al podului. Acolo erau nişte mlaştini 
întinse şi o adunătură de colibe formând un sat în jurul 
fortului. Dincolo de mlaştini, pământul se ridica spre 
dealurile din Wessex, joase şi verzi, şi peste acele dealuri, 
departe de tot, ca nişte piloni fantomatici înspre cerul 
liniştit de vară târzie, se zăreau coloane de fum. Am 
numărat cincisprezece, însă norii acopereau orizontul, aşa 
că puteau foarte bine să fie mai multe. 

— S-au apucat să jefuiască! zise episcopul Erkenwald, 
surprins şi indignat în acelaşi timp. 

Wessexul fusese scutit de ani buni de raiduri vikinge de 
amploare, apărat fiind de burhuri, care erau oraşele 


4 239 


fortificate şi înarmate de către Alfred, dar oamenii lui 
Harald incendiau, violau şi jefuiau acum prin toată partea 
de răsărit a Wessexului. Ocoleau burhurile, atacând doar 
aşezările mici. 

— Au trecut bine de Cent! observă episcopul. 

— Şi se afundă în Wessex, am zis. 

— Câţi sunt? întrebă Erkenwald. 

— Am auzit că au acostat două sute de nave, deci 
trebuie să aibă cel puţin cinci mii de luptători. Poate că 
două mii dintre aceia sunt cu Harald. 

— Doar două mii? şuieră episcopul. 

— Depinde de câţi cai au, i-am explicat. Doar luptătorii 
călare participă la raid, ceilalţi păzesc navele. N 

— Hoarda asta păgână, mormăi episcopul nervos. Îşi 
atinse crucea care-i atârna la gât. Stăpânul nostru, regele, 
a hotărât să-i învingă la ZEscengum. 

— PEscengum? 

— Şi de ce nu? se răsti episcopul, indignat de hohotul 
meu de râs. Nu este nimic amuzant în asta. 

Dar era. Alfred, sau probabil /ZEthelred, avansase cu 
armata Wessexului în Cent, amplasând-o pe teren înalt şi 
împădurit între forţele lui Haesten şi ale lui Harald, după 
care nu mai făcuse nimic. Acum se părea că Alfred, sau 
probabil ginerele lui, hotărâse să se retragă la /ZEscengum, 
un burh în mijlocul Wessexului, sperând că Harald avea să 
atace şi să fie înfrânt sub zidurile oraşului. Era o idee 
jalnică. Harald era un lup, Wessexul, o turmă de oi, iar 
armata lui Alfred, un ciobănesc care ar fi trebuit să apere 
oile, dar Alfred îl ţinea legat, în speranţa că lupul avea să 
vină şi să se lase muşcat. Între timp, lupul alerga liber prin 
turmă. 

— lar stăpânul nostru, regele, continuă  ţanţoş 
Erkenwald, a cerut să i te alături cu o parte din trupele 
tale, dar numai dacă eu sunt convins că Haesten nu va 
ataca Lundene în lipsa ta. 

— Nu va ataca, i-am spus, cuprins de un val de exaltare. 

Alfred, în sfârşit, îmi ceruse ajutorul, ceea ce însemna că 
ciobănescul îşi ascuţea colții. 


4249 


— Haesten se teme că-i vom omori pe ostatici? 

— Lui Haesten nu-i pasă de ostatici nici cât de o băşină. 
Cel pe care-l numeşte fiul său e un ţărănuş îmbrăcat în 
glumă în haine bogate. 

— Şi atunci de ce l-ai acceptat? se revoltă episcopul. 

— Ce era să fac? Să atac tabăra principală a lui Haesten 
ca să-i găsesc pruncii? 

— Deci Haesten ne înşală? 

— Bineînţeles că ne înşală, dar n-o să atace Lundene 
decât dacă Harald îl învinge pe Alfred. 

— Aş vrea să fim siguri de asta. 

— Haesten e grijuliu, am zis. Luptă atunci când e sigur 
că poate câştiga, altfel aşteaptă. 

Erkenwald încuviinţă din cap. 

— Porneşte mâine cu oamenii înspre miazăzi, îmi 
ordonă, după care plecă, urmat rapid de preoţii săi. 

Privesc acum peste anii aceştia lungi şi-mi dau seama că 
episcopul Erkenwald şi cu mine cârmuiam bine Lundene. 
Nu-l plăceam, iar el mă ura, şi detestam timpul pe care 
trebuia să-l petrecem împreună, însă nu s-a amestecat 
niciodată în chestiunile mele militare şi nici eu în treburile 
lui de conducere. Un altul m-ar fi întrebat câţi oameni 
plănuiam să duc înspre sud sau câţi vor rămâne să apere 
oraşul, dar Erkenwald avea încredere în mine că voi lua 
hotărârile corecte. Asta nu înseamnă că nu era un 
nesuferit. 

— Câţi oameni vin cu tine? mă întrebă Gisela în acea 
noapte. 

Eram la noi acasă, casa unui negustor roman, construită 
pe malul nordic al Temesului. Fluviul puţea adesea, dar ne 
obişnuiserăm, şi toată lumea din gospodărie era 
mulţumită. Aveam sclavi, servitori şi paznici, îngrijitoare şi 
bucătari şi pe cei trei copii ai noştri: Uhtred, cel mai mare, 
care trebuie să fi avut vreo zece ani atunci, sora lui; 
Stiorra, şi Osberth, cel mai mic, care avea abia doi ani şi 
era un curios încăpățânat. Uhtred era botezat după mine, 
aşa cum fusesem şi eu botezat după tatăl meu şi el după al 
lui, dar acest tânăr Uhtred mă enerva fiindcă era un plod 


4 259 


gălbejit şi emotiv care se ţinea de fusta maică-sii. 

— Trei sute de oameni, i-am răspuns. 

— Numai? 

— Alfred are destui, şi trebuie să las o garnizoană şi aici. 

Gisela tresări. Era din nou însărcinată şi nu mai avea 
mult până să nască. Îmi văzu privirea îngrijorată şi zâmbi. 

— Scuip copiii ca pe sâmburi, îmi zise ca să mă 
liniştească. Cât va dura să-i omorâţi pe oamenii lui Harald? 

— O lună? mi-am dat cu părerea. 

— O să nasc până atunci, îmi spuse, moment în care am 
pus mâna pe amuleta cu ciocanul lui Thor pe care-o aveam 
la gât. Gisela îmi zâmbi din nou împăciuitoare. Am avut 
noroc la naşteri, continuă ea, ceea ce era adevărat. 
Naşterile ei fuseseră destul de uşoare şi toţi cei trei copii 
trăiau. O să te întorci şi-o să găseşti un ţânc care plânge, şi 
asta o să te enerveze la culme. 

Am răspuns aprobator cu un zâmbet scurt, apoi am ieşit 
prin draperia de piele pe terasă. Era întuneric. Se zăreau 
câteva lumini pe malul celălalt al Temesului, acolo unde 
fortul apăra podul, şi flăcările lor tremurau pe apă. Înspre 
vest era o dâră roşie ce apărea printr-o crăpătură în nori. 
Fluviul se lovea cu zgomot de arcele înguste ale podului, 
dar altfel oraşul era tăcut. Nişte câini lătrau din când în 
când şi se auzeau râsete sporadice de la bucătării. 
Seolferwulf, ancorată la docul de lângă casă, scârţâia când 
adia vântul. Am privit în aval unde, la marginea oraşului, 
construisem un mic turn din stejar pe mal. Zi şi noapte, 
oamenii mei se uitau după navele care ar fi putut ataca 
Lundene, dar acum în vârf nu era niciun foc de avertizare. 
Totul era liniştit. Danezii erau în Wessex, însă Lundene se 
odihnea. 

— Când toate astea se termină, spuse Gisela din uşă, 
poate ar trebui să mergem în nord. 

— Da, am zis, întorcându-mă să-i admir frumuseţea 
chipului prelung, cu ochi negri. 

Era daneză şi, la fel ca mine, se săturase de creştinismul 
din Wessex. Fiecare trebuie să creadă în zei şi probabil 
există o oarecare rațiune în a crede doar într-unul singur, 


4 26 9 


dar de ce să-l alegi pe unul care iubeşte biciul şi pintenul 
atât de mult? Zeul creştin nu era al nostru, totuşi eram 
obligaţi să trăim printre oameni care se temeau de el şi 
care ne condamnau fiindcă veneram un zeu diferit. Totuşi, 
îi jurasem credinţă lui Alfred, aşa că stăteam acolo unde- 
mi spusese să stau. 

— Nu mai poate trăi mult, am zis. 

— Şi după ce moare eşti liber? 

— Nu am depus jurământ faţă de nimeni altcineva. 

Spuneam adevărul. De fapt mai depusesem un jurământ, 
şi acel jurământ avea să se întoarcă împotriva mea, dar îmi 
ieşise complet din minte; prin urmare, în acea noapte am 
crezut că i-am spus Giselei adevărul. 

— Şi după ce moare? 

— Mergem în nord, i-am zis. În nord, înapoi la casa 
strămoşilor mei de pe ţărmul Mării Northumbriei, la 
căminul furat de unchiul meu. În nord, la Bebbanburg, în 
nord, la pământurile unde păgânii puteau să trăiască fără 
sâcâiala necontenită a zeului creştin bătut în cuie. Mergem 
acasă. 

Il slujisem pe Alfred destul şi îl slujisem bine, dar voiam 
să merg acasă. 

— Îţi promit, i-am spus Giselei, jur, vom merge acasă. 

Zeii râdeau. 


Am trecut râul în zori, cu trei sute de războinici şi 
jumate pe atâta băieţi care să aibă grijă de cai şi să care 
armele de rezervă. Potcoavele duduiau tare pe podul 
încropit în timp ce ne îndreptam spre coloanele de fum 
care arătau că Wessexul era prădat. Am trecut mlaştina 
cea mare unde, la flux, râul lasă bălți negre printre ierburi, 
apoi am urcat pe dealurile domoale. Lăsasem grosul 
garnizoanei să păzească Lundene, luându-i doar pe 
războinicii şi mercenarii care-mi alcătuiau garda 
personală, luptători în care aveam încredere până la 
moarte. Şase dintre aceşti oameni rămăseseră la Lundene 
să-mi păzească gospodăria, sub comanda lui Cerdic, care 
mi-era tovarăş de lupte de mulţi ani şi care aproape că a 


4279 


plâns când m-a implorat să-l iau cu mine. 

— Trebuie s-o aperi pe Gisela şi pe restul familiei mele, 
i-am spus; prin urmare, Cerdic a rămas acolo, iar noi am 
pornit spre vest, călcând pe urmele lăsate de oile şi vitele 
care erau duse la tăiat la Lundene. 

Nu am văzut lume panicată. Sătenii se uitau la fumul din 
depărtare, iar thegnii puseseră iscoade pe acoperişuri şi în 
vârful copacilor. Am fost luaţi drept danezi de câteva ori, 
oamenii fugeau spre păduri, dar reveneau imediat ce-şi 
dădeau seama cine eram. Trebuiau să-şi ducă turmele spre 
cel mai apropiat burh în caz de pericol, însă ţăranii sunt 
întotdeauna încăpăţânaţi când vine vorba să-şi părăsească 
gospodăriile. Am poruncit unor sate întregi să-şi mâne 
vitele, oile şi caprele la Suthriganaweorc, dar mă îndoiesc 
că au făcut-o. Mai degrabă ar fi stat până danezii le-ar fi 
suflat în ceafă. Dar danezii erau încă departe în sud, deci 
probabil ţăranii aceia judecaseră bine. Am cotit-o şi noi 
spre sud, urcând tot mai sus şi aşteptându-ne să vedem 
hoarda de prădalnici în orice clipă. Aveam cercetaşi care 
călăreau mult în faţa noastră, şi pe la jumătatea dimineţii 
unul dintre ei flutură o pânză roşie, semn că văzuse ceva 
îngrijorător. Am galopat spre vârful dealului, însă n-am 
văzut nimic în valea de dincolo. 

— Nişte ţărani fugeau acolo, stăpâne, zise iscoada. Când 
m-au văzut s-au ascuns printre copaci. 

— Poate fugeau de tine? 

Scutură din cap. 

— Erau deja speriaţi, stăpâne, când i-am zărit. 

Ne uitam la o vale largă, verde şi luxuriantă în soarele 
verii. În partea sa cea mai îndepărtată erau dealuri 
împădurite, dincolo de care se înălța o trâmbă de fum. 
Valea părea liniştită. Vedeam petice de câmpuri, 
acoperişurile de paie ale unui sat, o cărare înspre vest şi 
licărul unui pârâu unduind printre pajişti. Nu se observa 
niciun inamic, dar copacii încărcaţi de frunze puteau 
ascunde întreaga armată a lui Harald. 

— Ce ai văzut, mai exact? l-am întrebat. 

— Femei, stăpâne, femei şi copii. Câteva capre. Alergau 


4 28 9 


într-acolo. 

Arătă spre vest. 

Deci fugarii părăsiseră satul. Iscoada îi zărise printre 
copaci, dar acum nu mai era nici urmă de ei, cum nu era 
nici urmă de năvălitori. Nu se vedea niciun fum în toată 
valea aceea largă, însă asta nu însemna că oamenii lui 
Harald nu erau acolo. Am prins de hăţuri calul iscoadei, 
ducându-l sub buza dealului, în timp ce-mi aminteam ziua 
de acum mulţi ani când am mers prima dată la război. 
Eram cu tatăl meu, care conducea fyrdul, adunătura de 
oameni strânşi de pe tarini şi înarmaţi cu sape, coase sau 
topoare. Mergeam pe jos, fiind deci o armată lentă şi 
greoaie. Duşmanii noştri, danezii, erau călare. Primul lucru 
pe care l-au făcut după ce şi-au tras navele la țărm a fost 
să facă rost de cai, după care s-au apucat să ne hărţuiască. 
Invăţaserăm din asta. Am învăţat să ne batem ca danezii, 
deşi acum Alfred se bizuia pe oraşele lui fortificate ca să 
oprească invazia, ceea ce însemna că Harald avea libertate 
de mişcare în zona rurală a Wessexului. Ştiam că oamenii 
lui erau călare, atâta doar că avea sub comandă prea mulţi 
luptători, aşa că cei porniţi după pradă căutau fără 
îndoială şi mai mulţi cai. Prima noastră sarcină era să-i 
omorâm pe acei prădalnici şi să luăm înapoi caii capturati, 
şi aveam impresia că exact o astfel de trupă era la capătul 
estic al văii. Am găsit un om printre ai mei care ştia bine 
ţinutul acela. 

— Edwulf are un domeniu aici, stăpâne, îmi zise el. 

— Edwulf? 

— Un thegn, stăpâne. Rânji şi-şi trecu o mână peste 
pântec ca să arate o umflătură. E un grăsan mare. 

— Deci e bogat? 

— Foarte bogat, stăpâne. 

Toate astea arătau că danezii găsiseră un cuib numai 
bun de jefuit, iar noi, o pradă uşor de măcelărit. Singura 
greutate era să ducem trei sute de oameni pe culmea 
dealului fără să fie văzuţi din capătul estic al văii, însă am 
descoperit o cale umbrită de copaci, astfel încât pe la 
amiază oamenii mei erau deja ascunşi în pădurea de la 


4 29 9 


vest de domeniul lui Edwulf. Apoi am întins capcana. 

L-am trimis pe Osferth cu douăzeci de oameni pe o 
cărare care ducea spre sud, spre trâmbele de fum. Duceau 
vreo şase cai fără călăreț şi mergeau încet, ca şi cum ar fi 
fost obosiţi şi rătăciţi. Le-am poruncit să nu se uite în 
direcţia conacului lui Edwulf, unde se aflau danezii. Finan, 
care se putea mişca printre copaci ca o fantomă, se 
strecurase aproape de conac şi adusese informaţii despre 
satul cu câteva case, o biserică şi două hambare solide. 

— Trag jos paiele, îmi zise Finan, semn că danezii căutau 
în acoperişurile tuturor clădirilor, fiindcă unii săteni îşi 
ascundeau avuţiile în paiele din acoperiş înainte să fugă. Şi 
fac cu rândul la câteva femei, adăugă irlandezul. 

— Cai? 

— Doar femei, spuse Finan, apoi îmi văzu privirea şi se 
opri din rânjit. Au o întreagă herghelie de cai într-un ţarc, 
stăpâne. 

Aşadar, Osferth călări într-acolo, şi danezii muşcară 
momeala ca un păstrăv care sare după o muscă. Îl văzură, 
însă el chipurile nu-i zări; imediat, mai mult de patruzeci 
de danezi galopau să-l prindă pe Osferth, care, prefăcându- 
se a se dezmetici la apariţia pericolului, se întoarse spre 
vest şi galopă prin faţa oamenilor mei, bine ascunși printre 
copaci. 

Apoi a fost simplu, la fel de simplu cum e să furi 
bomboana unui copil. 

O sută de oameni de-ai mei se aruncară dintre copaci în 
flancul danezilor, care nu mai aveau nicio şansă de 
scăpare. Doi duşmani îşi întoarseră caii prea repede, şi 
animalele căzură într-un haos de nechezaturi, potcoave şi 
bulgări de pământ. Alţii încercară să se întoarcă, dar fură 
loviți în spate de sulițe. Danezii experimentați o luară spre 
noi, trăgând nădejde să poată traversa direct prin şarja 
noastră, însă eram prea mulţi, aşa că vreo doisprezece nu 
reuşiră să scape din împresurare. Eu nu eram acolo. 
Conduceam restul trupei spre conacul lui Edwulf, unde 
danezii rămaşi alergau să încalece. Un om, gol de la brâu 
în jos, se ridică de pe o femeie care urla şi se întoarse în 


$ 30 # 


direcţia mea. Calul meu, Smoka, încetini, danezul dădu să 
se ferească, dar Smoka nu avea nevoie să fie ghidat de 
mine, şi Răsuflarea-Şarpelui, spada mea, îl lovi pe om în 
creştet. Lama rămase blocată, astfel că am târât o vreme 
după mine trupul muribundului. Sângele mă împroşcă de-a 
lungul braţului, apoi în sfârşit corpul său contorsionat 
căzu. Am dat pinteni mai departe, spre latura de răsărit a 
aşezării, ca să le tăiem retragerea danezilor 
supraviețuitori. 

Finan trimisese deja iscoade pe creasta dealului de la 
sud. Mă întrebam de ce nu puseseră danezii santinele pe 
dealul de unde-i văzuserăm prima dată pe fugari. Erau 
atâtea încăierări în zilele acelea. Danezii din Anglia de Est 
prădau fermele din zona Lundene-ului, iar noi ripostam, 
atacând cu oamenii noştri adânc în teritoriul danez. Şi unii 
şi alţii omorau, incendiau şi jefuiau. Oficial, exista un tratat 
de pace între Wessexul lui Alfred şi Anglia de Est, dar un 
danez înfometat nu băga în seamă cuvintele de pe un 
pergament. Un om care voia sclavi, animale sau pur şi 
simplu o aventură trecea în Mercia şi lua ce voia, iar după 
aceea noi atacam în est şi făceam la fel. Îmi plăceau aceste 
raiduri. Îmi dădeau ocazia să-mi antrenez cei mai tineri 
recruți, care dădeau ochi cu inamicul şi încrucişau spadele 
cu el. Poţi să instruieşti un om timp de un an, să faci o 
droaie de antrenamente cu spada şi cu lancea, tot va 
învăţa mai multe în cinci minute de luptă. Au fost atâtea 
încăierări, că pe cele mai multe le-am uitat, dar o ţin minte 
pe cea de la conacul lui Edwulf. De fapt, n-a fost mare 
lucru. l-am luat pe danezi pe nepusă masă, aşa că n-am 
avut pierderi, însă o ţin minte fiindcă la sfârşit, după ce 
spadele tăcuseră, unul dintre oamenii mei m-a chemat la 
biserică. 

Era o biserică mică, abia încăpătoare pentru cele 
cincizeci sau şaizeci de suflete care trăiau sau trăiseră pe 
lângă conac. Construcţia era din stejar şi avea un acoperiş 
de paie pe care stătea semeaţă o cruce de lemn. Un clopot 
grosolan atârna la frontonul de vest deasupra singurei uşi, 
iar fiecare perete lateral avea câte două ferestre acoperite 


$ 31% 


cu stinghii de lemn; lumina care se strecura prin acestea 
cădea pe un om gras, gol puşcă, legat de o masă care 
bănuiam că era altarul. Se tânguia. 

— Dezleagă-l, m-am răstit, şi Rypere, comandantul 
trupei care-i adusese în biserică pe danezii capturați, porni 
ca şi cum l-aş fi trezit dintr-o transă. 

Deşi văzuse multe orori în puţinii săi ani, Rypere, la fel 
ca oamenii săi, părea uimit de cruzimile săvârşite asupra 
grasului. Orbitele ochilor erau un amestec de sânge şi clei, 
obrajii erau sfâşiaţi şi roşii, urechile, tăiate, bărbăţia, 
tăiată, degetele fuseseră întâi rupte şi apoi tăiate. Doi 
danezi stăteau dincolo de masă, păziţi de oamenii mei; 
mâinile lor înroşite arătau că ei fuseseră torţionarii. Totuşi, 
liderul danezilor era principalul responsabil de cruzimi, şi 
de aceea îmi amintesc încăierarea. 

Fiindcă aşa am cunoscut-o pe Skade, şi dacă vreodată 
vreo femeie a mâncat din merele din Asgard care le dau 
zeilor frumuseţe eternă, aceea era Skade. Era înaltă, 
aproape cât mine, cu un corp mlădios ascuns de cămaşa de 
zale pe care o purta. Avea probabil douăzeci de ani, faţa 
îngustă, nasul cârn şi nişte ochi albaştri cum n-am mai 
văzut vreodată. Părul ei, negru ca penele corbului lui Odin, 
atârna lung şi drept spre talia subţire, unde o centură 
ţinea o teacă goală. Mă uitam fix la ea. 

Şi ea se uita fix la mine. Şi ce vedea? _ 

Il vedea pe comandantul războinicilor lui Alfred. Îl vedea 
pe Uhtred de Bebbanburg, păgânul în slujba unui rege 
creştin. Eram înalt, şi în vremea aceea aveam umerii laţi. 
Eram redutabil cu spada şi cu lancea, iar războiul mă 
făcuse bogat, astfel încât armura îmi lucea, aveam un coif 
lucrat cu argint şi brățări strălucitoare pe mânecile de 
zale. Centura îmi era decorată cu capete de lup din argint, 
teaca spadei mele, Răsuflarea-Şarpelui, era încrustată cu 
lamele de argint, în timp ce catarama şi fibula de la 
pelerină erau din aur. Doar mica amuletă cu ciocanul lui 
Thor, care-mi atârna la gât, era ieftină, însă o aveam din 
copilărie. O am şi acum. Gloria tinereţii mele a trecut, 
mâncată de timp, dar asta este ce a văzut Skade. A văzut 


Y% 32 9 


un comandant de oşti. 

Aşa că m-a scuipat. Flegma a ajuns pe obrazul meu şi am 
lăsat-o acolo. 

— Cine-i căţeaua? am întrebat. 

— Skade, îmi răspunse Rypere, apoi arătă cu capul 
înspre cei doi torţionari: E căpetenia lor, din câte zic ăştia. 

Grasul se tângui. Fusese eliberat din legături şi acum îşi 
rostogolea corpul ca o bilă. 

— Găsiţi pe cineva care să aibă grijă de el, am spus 
nervos, moment în care Skade a scuipat din nou, de data 
aceasta direct în gura mea. 

— Cine e omul? am întrebat, ignorând-o. 

— Credem că e Edwulf, zise Rypere. 

— Scoateţi-l de aici, am zis, apoi m-am întors să mă uit 
la frumuseţea care mă scuipase: Şi cine e Skade? 

Era daneză, născută la o fermă în partea de nord a ţării 
lor mohorâte, fiica unui om fără bogății importante, care 
îşi lăsase văduva săracă de-a dreptul. Dar văduva o avea 
pe Skade, cu frumuseţea ei izbitoare, aşa că o măritase cu 
un om dispus să plătească bani grei ca să aibă corpul acela 
lung şi suplu în patul său. Soţul era o căpetenie frizonă, un 
pirat, dar Skade îl cunoscuse apoi pe Harald Păr-Sângeriu, 
şi jarlul Harald îi oferise mai multă aventură decât traiul în 
spatele unei palisade pe un mal nisipos bătut de flux, aşa 
că fata fugise cu el. Toate acestea urma să le aflu mai 
târziu, acum nu ştiam decât că era femeia lui Harald şi că 
Haesten spusese adevărul: dacă o vedeai, o doreai. 

— Eliberează-mă, îmi ceru, vădind o încredere în sine 
uimitoare. 

— Fac ce vreau, i-am replicat, şi nu primesc ordine de la 
un prost. 

Se enervă brusc. Văzând că era gata să scuipe din nou, 
am ridicat o mână ca şi cum aş fi vrut s-o lovesc, şi se 
calmă imediat. 

— Nicio iscoadă, am spus. Care comandant nu pune 
santinele? Numai unul prost. 

Vorbele mele o scoaseră din fire, tocmai fiindcă erau 
adevărate. 


Y 33% 


— Jarlul Harald o să-ţi dea bani ca să-mi dai drumul. 

— Preţul pe care-l cer ca să-ţi dau drumul e ficatul lui 
Harald, i-am răspuns. 

— Tu eşti Uhtred? 

— Sunt seniorul Uhtred de Bebbanburg. 

Pe chip îi miji un zâmbet. 

— Atunci Bebbanburg va avea nevoie de un nou senior 
dacă nu mă eliberezi. Te voi blestema şi vei cunoaşte 
agonia, Uhtred de Bebbanburg, o agonie chiar mai mare 
decât a lui, încheie ea dând din cap spre Edwulf, care era 
cărat afară din biserică de patru dintre oamenii mei. 

— Şi el e un prost, am zis, fiindcă n-a pus santinele. 

Trupa de prădalnici a lui Skade se aruncase asupra 
satului la răsărit şi nimeni nu o văzuse venind. Câţiva 
ţărani, cei pe care-i văzuserăm de pe deal, scăpaseră, însă 
majoritatea fuseseră capturați, iar dintre aceia doar 
femeile tinere şi copiii care puteau fi vânduți ca sclavi mai 
trăiau. 

Am lăsat în viaţă un danez, un singur danez, şi pe Skade. 
Pe ceilalţi i-am omorât. Le-am luat caii, cămăşile de zale şi 
armele. Le-am poruncit ţăranilor să-şi mâne turmele spre 
nord la Suthriganaweorc, pentru că oamenii lui Harald nu 
trebuiau să găsească mâncare, deşi asta era cam greu, 
căci recolta se afla deja în hambare şi fructele atârnau de 
crengile pomilor din livezi. Încă-i mai căsăpeam pe ultimii 
năvălitori când cercetaşii lui Finan au raportat că se 
apropiau nişte călăreţi dinspre sud. Le-am ieşit în 
întâmpinare cu şaptezeci de oameni, plus danezul lăsat în 
viaţă, Skade şi lunga funie de cânepă de care atârnase 
micul clopot al bisericii. Alături de Finan am călărit pe 
coama înierbată a dealului, de unde ne puteam uita spre 
miazăzi. Noi trâmbe de fum se îngroşau în zare, dar mai 
aproape, mult mai aproape, se zărea un grup de călăreţi 
venind pe malurile unui pârâu străjuit de sălcii. Le-am 
estimat numărul ca fiind egal cu al oamenilor mei, care 
erau acum aliniaţi pe culmea dealului de fiecare parte a 
steagului meu cu cap de lup. 

— Descalecă, i-am poruncit lui Skade. 


$ 349 


— Oamenii aceia mă caută pe mine, zise ea sfidător, 
arătând înspre călăreţii care se opriseră la vederea liniei 
mele de bătaie. 

— În cazul ăsta, te-au găsit, deci descalecă. 

Mă fixa mândră, fără să scoată o vorbă. Era o femeie 
care ura să primească ordine. 

— Poţi să descaleci, i-am zis răbdător, sau pot să te trag 
eu jos din şa. Alegerea îţi aparţine. 

Când, în cele din urmă, se supuse, i-am făcut semn lui 
Finan să descalece. Îşi scoase spada şi se apropie de fată. 

— Acum dezbracă-te, i-am spus acesteia. 

O privire de ură oarbă îi înnegri faţa. Deşi nu se clintise, 
am simţit o furie ca o năpârcă încordată în sufletul ei. Voia 
să mă omoare, voia să urle, voia să cheme zeii din cerul 
pătat de fum, dar nu putea face nimic. 

— Fă-o, i-am zis, altfel o să te dezbrace oamenii mei. 

Se întoarse ca şi cum ar fi căutat o cale de scăpare, dar 
nu era niciuna. Cu o lacrimă mijindu-i la colţul ochiului, îşi 
dădu seama că nu avea altă alegere decât să mă asculte. 
Finan mă privea întrebător, fiindcă nu eram cunoscut 
drept crud faţă de femei, însă nu i-am dat nicio explicaţie. 
Imi amintisem ce-mi zisese Haesten, că Harald era 
impulsiv, şi voiam să-l provoc pe Harald Păr-Sângeriu. 
Insultându-i femeia, speram să-l forţez să se enerveze în 
loc să judece raţional. 

Faţa lui Skade era o mască fără expresie atunci când îşi 
scoase pe rând cămaşa de zale, vesta de piele şi nădragii 
de pânză. Unul sau doi dintre oamenii mei chiuiră când 
vesta căzu, scoțând la iveală sânii mici, dar fermi, însă 
mârâitul meu îi reduse la tăcere. l-am aruncat funia lui 
Finan. 

— Pune-i-o în jurul gâtului, i-am zis. 

Era superbă. Şi acum, când închid ochii, văd corpul 
acela lung stând în iarba cafenie şi lucioasă. Danezii din 
vale se zgâiau în sus, oamenii mei se uitau şi ei, iar Skade 
stătea acolo ca o creatură din Asgard coborâtă în 
tărâmurile de mijloc. Nu aveam dubii că Harald ar fi plătit 
pentru ea. Orice bărbat s-ar fi sărăcit ca s-o aibă pe Skade. 


$ 35% 


Am luat de la Finan capătul funiei şi mi-am îmboldit 
calul în faţă, ducând-o în jos pe o treime din pantă. 

— Harald e acolo? am întrebat-o, arătând spre danezii 
care erau la două sute de paşi. 

— Nu, se răsti ea, deopotrivă umilită şi mânioasă. O să 
te omoare pentru asta. 

Am zâmbit. 

— Harald Păr-Sângeriu e un şobolan borât, plin de 
căcat. 

M-am întors în şa şi i-am făcut semn lui Osferth, care-l 
aduse la vale pe prizonierul danez. Era tânăr, şi în ochii săi 
de un albastru deschis se citea o spaimă cumplită. 

— Aceasta este femeia căpeteniei tale, i-am zis. Uită-te 
la ea. _ 

Abia cuteză să se uite la goliciunea lui Skade. li aruncă o 
privire fugară, apoi se întoarse spre mine. 

— Du-te şi spune-i lui Harald Păr-Sângeriu că Uhtred de 
Bebbanburg o are pe curva lui. Spune-i lui Harald că e 
goală şi o s-o folosesc ca să mă distrez cu ea. Du-te şi 
spune-i. Du-te! 

Omul alergă în josul pantei. Danezii din vale nu aveau de 
gând să ne atace. Eram aproape egali ca număr, noi 
ocupam înălţimea, iar danezii nu vor niciodată să aibă prea 
multe pierderi. Prin urmare, se mulţumiră să ne privească; 
deşi vreo doi se apropiară destul de mult ca s-o vadă clar 
pe Skade, niciunul nu încercă s-o salveze. 

Luasem cu mine vesta, nădragii şi cizmele lui Skade. I 
le-am aruncat la picioare, apoi m-am aplecat din şa să-i 
scot funia de la gât. 

— Imbracă-te. 

Am văzut că se gândea să scape. Se gândea să alerge cu 
picioarele ei lungi în josul pantei, sperând să ajungă la 
călăreţii danezi înainte s-o prind eu. În acel moment am 
atins crupa lui Smoka, şi calul se puse în faţa ei. 

— Ai muri cu o spadă în creştet mult înainte să ajungi la 
tovarăşii tăi, i-am zis. 

— Şi tu o să mori fără vreo spadă în mână, spuse ea 
aplecându-se după haine. 


Y% 36 9 


Mi-am atins talismanul de la gât. 

— Alfred îi spânzură pe păgânii capturați. Tot ce poţi 
face e să speri că izbutesc să te ţin în viaţă când ne 
întâlnim cu el. 

— O să te blestem, pe tine şi pe cei pe care-i iubeşti. 

— Să mai speri că mă ţine răbdarea, am continuat, altfel 
te dau oamenilor mei înainte să te spânzure Alfred. 

— Un blestem şi moartea, zise Skade, şi aproape că era 
triumf în vocea ei. 

— Loveşte-o dacă mai deschide gura, i-am poruncit lui 
Osferth. 

Apoi am luat-o spre vest să-l găsim pe Alfred. 


$ 37% 


Trei 


Primul lucru pe care l-am observat a fost căruţa. 

Era enormă, destul de mare cât să care recolta de pe o 
duzină de câmpuri, dar această căruţă n-avea să care 
niciodată ceva atât de lumesc cum sunt paiele de grâu. 
Avea două osii groase şi patru roţi solide întărite cu fier. 
Pe roţi fusese pictată o cruce verde pe fond alb. Laturile 
căruţei erau casetate şi fiecare casetă purta imaginea unui 
sfânt. Pe scândurile de sus erau dăltuite cuvinte latineşti, 
dar nu m-am deranjat niciodată să întreb ce înseamnă, 
fiindcă nici nu m-a interesat vreodată şi nici n-a trebuit să 
întreb. Vor fi fost nişte poveţe creştine, care sunt toate la 
fel. Podeaua căruţei era acoperită cu saci din lână, 
chipurile ca să-i protejeze pe pasageri de zgâlţâielile 
vehiculului, în timp ce un scaun bine capitonat, cu spătar 
înalt, trona în spatele caprei. 

O apărătoare de velă dungată, sprijinită de patru stâlpi 
torsadaţi, fusese ridicată peste întreaga drăcie bătătoare 
la ochi, iar dintr-un stâlp se înălța o cruce de lemn ca 
acelea de pe frontoanele bisericilor. Prapuri cu sfinţi 
atârnau din ceilalţi trei stâlpi. 

— O biserică pe roţi? am întrebat acru. 

— Nu mai poate călări, zise posomorât Steapa. 

Steapa era comandantul gărzii regale. Era un individ 
uriaş, unul dintre puţinii mai înalţi decât mine, de o 
ferocitate cumplită în luptă şi de o loialitate neclintită faţă 
de regele Alfred. Steapa şi cu mine eram prieteni, deşi 
începuserăm ca duşmani atunci când a trebuit să lupt 
contra lui. 

Fusese ca şi cum ar fi trebuit să atac un munte, dar 
amândoi scăpaserăm teferi din acea încleştare; nu exista 
alt om lângă care aş fi stat într-un zid de scuturi. 


Y% 38 # 


— Nu poate călări deloc? 

— Mai călăreşte uneori, zise Steapa, dar îl doare prea 
tare. Abia poate umbla. 

— Câţi bivoli trag asta? am întrebat, arătând spre 
căruţă. 

— Şase. Nu-i place, dar trebuie s-o folosească. 

Eram la  /Escengum, burhul construit să apere 
Wintanceaster dinspre est. Era un burh mic, menit să 
apere un vad din râul Wey, deşi era un mister de ce vadul 
avea nevoie de apărare, fiindcă râul putea fi trecut uşor şi 
la nord şi la sud de Æscengum. Cum oraşul nu era de mare 
însemnătate, mă pronunţasem împotriva acestei fortificaţii, 
însă Alfred insistase să facă din ZEscengum un burh pentru 
că, în urmă cu nişte ani, un mistic creştin pe jumătate 
nebun ar fi redat cică neprihănirea unei fete violate exact 
în acel loc, aşa că era un loc sfânt. Alfred poruncise să fie 
construită acolo o mănăstire, iar acum regele aştepta în 
biserică, mă înştiinţă Steapa. 

— Vorbesc, dar niciunul nu ştie ce-i de făcut, zise el 
sumbru. 

— Credeam că-l aşteptaţi pe Harald să vă atace aici. 

— Le-am spus că n-o să atace, mormăi uriaşul, dar ce se 
întâmplă dacă nu atacă? 

— Îl găsim pe nemernic şi-l omorâm, bineînţeles, am zis 
uitându-mă spre est, unde noi trâmbe de fum arătau unde 
oamenii lui Harald prădau alte sate. 

Steapa arătă spre Skade. 

— Cine e fata? 

— Curva lui Harald, am spus, destul de tare ca să mă 
audă şi Skade, însă faţa ei nu indică nicio schimbare faţă 
de obişnuita căutătură trufaşă. A torturat un om pe nume 
Edwulf, încercând să-l facă să dezvăluie unde şi-a îngropat 
aurul. 

— Îl ştiu pe Edwulf, zise Steapa, îşi mănâncă şi-şi bea 
aurul. 

— Aşa era, dar e mort acum. 

Edwulf murise înainte să-i părăsim domeniul. 

Steapa întinse o mână ca să-mi ia spadele. Mănăstirea 


Y% 39 # 


slujea drept sediu al lui Alfred în zilele acestea, şi nimeni 
în afară de rege, rudele şi gărzile sale nu aveau dreptul să 
poarte o armă în prezenţa suveranului. Le-am predat pe 
Răsuflarea-Şarpelui şi pe Acul-Viespii, apoi mi-am înmuiat 
mâinile într-un bol cu apă adus de un servitor. 

— Bine aţi venit în casa regelui, Lord Uhtred, rosti 
ceremonios servitorul, urmărind apoi cum îi puneam lui 
Skade laţul la gât. 

M-a scuipat în faţă, ceea ce m-a scos din fire. 

— Este timpul să-l cunoşti pe rege, Skade. Scuipă-l, şi te 
va spânzura, i-am zis. 

— O să vă blestem pe amândoi! 

Doar Finan ne însoţi pe Steapa, Skade şi pe mine dincolo 
de ziduri. Ceilalţi oameni ai mei îşi duseră caii prin poarta 
de vest să-i adape într-un pârâu în timp ce Steapa ne 
îndruma spre biserica mănăstirii, o frumoasă clădire din 
piatră cu acoperişul susţinut de bârne grele din stejar. 
Lumina ce intra prin ferestrele înalte scotea în evidenţă 
pieile pictate; cea de deasupra altarului arăta cum o fată 
într-o cămaşă albă era ridicată în picioare de către un 
bărbat cu barbă şi aură. Faţa fetei, rotundă ca un măr, era 
foarte uimită, şi am presupus că era tânăra cu virginitatea 
proaspăt redată, în vreme ce expresia bărbatului arăta că 
fata va avea nevoie curând de acelaşi miracol. Sub ea, 
şezând pe un scaun acoperit cu un tol, pus în faţa altarului 
plin cu piese de argint, era Alfred. Oamenii prezenţi în 
biserică vorbeau când am ajuns, dar vocile le-au amuţit 
când am intrat. În stânga lui Alfred era o adunătură de 
clerici, printre care vechiul meu prieten, părintele Beocca, 
şi vechiul meu duşman, episcopul Asser, un galez care 
ajunsese cel mai intim consilier al regelui. In naos, aşezaţi 
pe bănci, erau vreo şase ealdormani, şefii de comitate ai 
căror oameni fuseseră chemaţi la oaste pentru a opri 
invazia lui Harald. La dreapta lui Alfred, aşezat pe un 
scaun puţin mai mic, era ginerele lui, vărul meu /ZEthelred, 
iar în spatele lui stătea soţia lui şi fiica lui Alfred, 
ZEthelflzed. 

ZEthelred era stăpânul Merciei. Mercia, desigur, era ţara 


409 


de la miazănoapte de Wessex, iar părţile sale nordice şi 
estice erau ocupate de danezi. Nu avea rege, în schimb îl 
avea pe vărul meu, care era conducătorul recunoscut al 
părţilor saxone ale Merciei, cu toate că de fapt îi era supus 
lui Alfred. Alfred, deşi nu ceruse niciodată aceasta, era 
adevăratul conducător al Merciei, iar ZEthelred făcea ce 
spunea socrul său. Totuşi, era sub semnul întrebării cât va 
mai dura această obedienţă, pentru că Alfred arăta mai 
bolnav decât îl văzusem vreodată. Faţa lui palidă şi 
bisericoasă era mai trasă ca niciodată, şi ochii săi aveau un 
aer suferind, cu toate că nu-şi pierduseră deloc din 
inteligenţă. 

Se uită la mine în tăcere, aşteptă până m-am înclinat, 
apoi schiţă un salut scurt. 

— Aduci oameni, Lord Uhtred? 

— Trei sute, stăpâne. 

— Doar atât? întrebă Alfred tresărind. 

— Doar atât, acesta în cazul în care nu vreţi să pierdeţi 
Lundene. 

— Şi îţi aduci femeia? mârâi episcopul Asser. 

Episcopul Asser era un rahat, adică o chestie care cade 
dintr-un fund. El picase dintr-un fund galez, de unde se 
târâse până la favorurile lui Alfred. Alfred avea un respect 
deosebit pentru Asser, care mă ura. l-am zâmbit. 

— V-o aduc pe târfa lui Harald. 

Nimeni nu mai zise nimic. Toţi se zgâiau la Skade, şi 
niciunul nu se holba mai tare decât tânărul care stătea 
chiar în spatele tronului lui Alfred. Avea o faţă slabă cu 
oase proeminente, piele palidă, păr negru care atârna 
până deasupra gulerului brodat şi ochi vii şi luminoşi. 
Părea neliniştit, timorat probabil de prezenţa atâtor 
războinici cu umeri laţi, în timp ce el era zvelt, aproape 
fragil. Il cunoşteam destul de bine. Era Edward, Ftheling- 
ul, adică fiul cel mare al regelui şi urmaşul la tron. Acum 
se holba la Skade ca şi cum nu ar mai fi văzut vreo femeie 
vreodată, dar, când ea îi susţinu privirea, roşi şi se prefăcu 
foarte interesat de podeaua acoperită cu papură. 

— Ce-ai adus? 


%41 ø 


Episcopul Asser rupse tăcerea uimită. 

— O cheamă Skade, am zis împingând-o în faţă. Edward 
şi-a ridicat ochii şi i-a aţintit asupra ei ca un căţel care 
vede carne proaspătă. Pleacă-te în faţa regelui, i-am 
poruncit în daneză. 

— Fac ce vreau, zise ea şi, exact cum anticipasem, 
scuipă în direcţia lui Alfred. 

— Loveşte-o! ţipă Asser. 

— Oamenii Bisericii lovesc femei? l-am întrebat. 

— Taci puţin, Lord Uhtred, spuse Alfred obosit. Am 
văzut cum mâna sa dreaptă era chircită într-o gheară care 
strângea mânerul scaunului. Se uită la Skade, care-i 
întoarse sfidătoare privirea. E o femeie remarcabilă, 
adăugă blând regele. Vorbeşte engleza? 

— Se preface că nu, am zis, dar o înţelege destul de 
bine. 

Skade răspunse cu o căutătură piezişă de ură. 

— Te-am blestemat, îmi şopti. 

— Cea mai simplă cale pentru a scăpa de un blestem, i- 
am zis la fel de încet, este să tai limba de pe care a ieşit. 
Acum taci, căţea împuţită. 

— Blestemul morţii, murmură ea. 

— Ce zice? întrebă Alfred. 

— Se spune că ar fi vrăjitoare, stăpâne, şi pretinde că m- 
a blestemat. 

Alfred şi majoritatea clericilor îşi atinseră crucile care le 
atârnau la gât. Este un lucru ciudat pe care l-am văzut la 
creştini: deşi pretind că zeii noştri n-au nicio putere, se 
tem de blestemele făcute în numele acelor zei. 

— Cum ai capturat-o? vru Alfred să ştie. 

Le-am spus pe scurt ce se întâmplase la conacul lui 
Edwulf. Când am terminat, Alfred o privi cu răceală. 

— L-a omorât şi pe preotul lui Edwulf? 

— L-ai omorât şi pe preotul lui Edwulf, căţea? am 
întrebat-o în daneză. g 

— Bineînţeles că da, îmi răspunse ea zâmbind. li omor 
pe toţi preoţii. 

— L-a omorât şi pe preot, stăpâne, i-am spus lui Alfred. 


4429 


Regele se cutremură. 

— Du-o afară, îi porunci lui Steapa, şi păzeşte-o bine. 
Dar să nu-i faceţi niciun rău! 

Aşteptă până Skade dispăru înainte să se uite la mine. 

— Eşti bine-venit, Lord Uhtred, tu şi oamenii tăi. Dar 
speram să aduci mai mulţi. 

— Am adus destui, stăpâne. 

— Destui pentru ce? întrebă episcopul Asser. 

M-am uitat la aşchimodie. Era episcop, dar purta tot 
straiele simple de călugăr, încinse strâns în jurul taliei sale 
sfrijite. Avea o faţă ca o nevăstuică lihnită de foame, cu 
ochi verzi spălăciţi şi buze subţiri. Îşi petrecuse jumătate 
din viaţă în pustietăţile locului de baştină, Ţara Galilor, şi 
cealaltă jumătate şoptind otravă pioasă în urechile lui 
Alfred. Cei doi bărbaţi făcuseră împreună un cod de legi 
pentru Wessex, iar distracţia şi ambiția mea era să încalc 
fiecare dintre acele legi înainte ca ori regele, ori episcopul 
galez să moară. 

— Destui, am zis, ca să le aducem lui Harald şi 
oamenilor săi un sfârşit sângeros. 

Æthelflæd zâmbi la auzul acestor vorbe. Din toată 
familia lui Alfred, ea era singura mea prietenă. N-o mai 
văzusem de patru ani şi părea mult mai slabă acum. Avea 
doar un an sau doi peste douăzeci, însă părea mai în vârstă 
şi mai îngândurată; totuşi, părul îi era tot auriu, iar ochii, 
albaştri precum cerul de vară. l-am făcut cu ochiul, mai 
mult să-i fac în ciudă soţului ei, vărul meu, care imediat 
muşcă momeala şi izbucni: 

— Dacă Harald ar fi atât de uşor de distrus, am fi făcut-o 
deja. 

— Cum? l-am întrebat. Uitându-vă la el de pe dealuri? 

Æthelred făcu o grimasă. În mod normal, s-ar fi certat cu 
mine, fiindcă era un om belicos şi mândru, dar părea palid. 
Era bolnav, nimeni n-o ştia, şi din această cauză era obosit 
şi slăbit în cea mai mare parte a timpului. Avea vreo 
patruzeci de ani pe atunci, şi în părul roşu îi apăruseră 
şuviţe albe la tâmple. Aceasta, cred, era una dintre zilele 
sale proaste. 


Y 43 


— Harald ar fi trebuit să fie ucis acum câteva săptămâni, 
l-am provocat plin de nervi. 

— Ajunge! Alfred lovi mânerul scaunului, speriind un 
şoim cu capul acoperit cu o glugă din piele care era pe o 
strană lângă altar. 

Pasărea bătu din aripi, dar legăturile o ţineau strâns. 

Regele făcu o grimasă. Faţa lui arăta ceea ce ştiam 
dintotdeauna - avea nevoie de mine şi nu voia să aibă 
nevoie de mine. 

— Nu l-am putut ataca pe Harald, explică el calm, atâta 
vreme cât Haesten ne ameninţa flancul nordic. 

— Haesten n-ar putea ameninţa niciun căţel ud, se teme 
prea rău să nu fie înfrânt. 

Am fost arogant în acea zi, arogant şi încrezător, pentru 
că există momente când oamenii trebuie să vadă aroganta. 
Aceşti bărbaţi petrecuseră zile întregi dezbătând ce 
trebuia făcut. În final nu făcuseră nimic, iar în tot acest 
timp îşi înmulţiseră în cap forţele lui Harald, până se 
convinseseră că era invincibil. Alfred nu-mi ceruse ajutorul 
pentru că voia să dea conducerea Wessexului şi Merciei 
fiului şi ginerelui său, ceea ce însemna că le acorda 
recunoaşterea ca lideri. Cum cei doi eşuaseră, regele 
trimisese după mine. lar acum, fiindcă de asta aveau 
nevoie, le combăteam temerile cu o încredere arogantă. 

— Harald are cinci mii de oameni, şopti ealdormanul 
ZEthelhelm din Wiltunscir. 

ZEthelhelm era un om bun, dar şi el părea infestat cu 
timiditatea care acaparase anturajul lui Alfred. 

— A venit cu două sute de nave, adăugă el. 

— Aş fi uimit să aibă două mii de oameni, am zis. Câţi cai 
are? 

Nu ştia nimeni, sau cel puţin nu răspunse nimeni. 
Harald putea foarte bine să fi adus şi cinci mii de oameni, 
dar armata lui consta doar din cei care aveau cai. 

— Oricâţi oameni are, trebuie să atace acest burh pentru 
a avansa mai departe în Wessex, spuse Alfred răspicat. 

Asta era o prostie, bineînţeles. Harald putea să meargă 
pe la nord sau la sud de Æscengum, dar nu avea rost să-l 


Y 44 


contrazic pe Alfred, care avea o dragoste aparte pentru 
burhul cu pricina. 

— Deci plănuiţi să-l învingeţi aici, stăpâne? am întrebat 
în schimb. 

— Am nouă sute de oameni, mai e şi garnizoana 
burhului, iar acum cei trei sute ai tăi. Harald se va zdrobi 
de aceste ziduri. 

I-am văzut pe ZEthelred, Æthelhelm şi pe ealdormanul 
ZEthelnoth din Sumorseete aprobând din cap. 

— Şi mai am cinci sute de oameni la Silcestre, completă 
ZEthelred, ca şi cum asta ar fi însemnat mare lucru. 

— Şi ce fac acolo? am întrebat. Se pişă în Temes în timp 
ce noi ne batem? 

ZEthelfleed zâmbi, în timp ce fratele ei Edward păru 
jignit. Dragul părinte Beocca, care fusese tutorele meu în 
copilărie, îmi aruncă o privire plină de reproş. Alfred se 
mulţumi să ofteze. 

— Oamenii lordului  ZEthelred pot să  hărţuiască 
duşmanul în timp ce acesta ne asediază, explică el. 

— Deci victoria noastră, stăpâne, depinde de faptul dacă 
Harald ne atacă aici? Dacă Harald ne dă voie să-i omorâm 
oamenii în timp ce aceştia încearcă să ne treacă zidurile? 

Alfred nu răspunse. Două vrăbii se ciorovăiau printre 
grinzi. O lumânare groasă din ceară de albine de pe altar 
se scurse şi fumegă, şi un călugăr se grăbi să taie fitilul. 
Flacăra crescu din nou, iar lumina ei se răsfrânse într-un 
relicvariu înalt şi aurit, care părea să conţină o mână 
uscată. 

— Harald o să vrea să ne învingă. 

Edward făcu prima sa încercare de a contribui la 
discuţie. 

— De ce, când facem tot posibilul să ne învingem 
singuri? Fără să bag în seamă murmurul jignit ce se auzea 
dinspre curteni, am continuat, privindu-l pe Alfred: Daţi-mi 
voie să vă spun ce va face Harald, stăpâne. Işi va duce 
armata la nord de noi şi va ataca Wintanceaster. Este mult 
argint acolo, tot îngrămădit foarte convenabil în noua 
voastră catedrală. V-aţi adus armata aici, aşa că nu va avea 


459 


probleme mari să spargă zidurile de la Wintanceaster. Şi 
chiar dacă ne asediază aici, am zis şi mai tare, ca să 
acopăr protestul nervos al lui Asser, tot ce trebuie să facă 
este să ne împresoare şi să ne înfometeze. Câtă mâncare 
avem? 

Regele dădu din mână înspre Asser, cerându-i să-şi 
înceteze bolboroseala. 

— Prin urmare, ce ai face dumneata, Lord Uhtred? 

Se simţea o notă de tânguire în glasul lui Alfred. Era 
bătrân, obosit şi bolnav, iar invazia lui Harald părea să 
amenințe tot ce realizase. 

— Aş sugera, stăpâne, ca lordul Æthelred să le ordone 
celor cinci sute de oameni ai săi să treacă Temesul şi să 
mărşăluiască până la Fearnhamme. 

Un dulău scânci într-un colţ al bisericii, dar în rest nu 
mai era niciun sunet. Toţi se holbau la mine, însă am văzut 
şi câteva feţe care se luminau. După ce se bălăciseră atâta 
în indecizie, aveau nevoie de lovitura de spadă a 
certitudinii. Alfred rupse tăcerea. 

— Fearnhamme? întrebă el cu grijă. 

— Fearnhamme, am repetat, uitându-mă la /ZEthelred, 
dar pe faţa lui palidă nu se citea nicio reacţie; de 
asemenea, nimeni din biserică nu făcu vreun comentariu. 

Mă gândisem la teritoriul de mai sus de /Escengum. 
Războiul nu înseamnă doar oameni, nici măcar provizii, 
înseamnă şi dealuri şi văi, râuri şi mlaştini, locurile unde 
pământul şi apa te vor ajuta să-ţi înfrângi duşmanul. 
Trecusem prin Fearnhamme destul de des în călătoriile 
mele de la Lundene la Wintanceaster, şi, pe oriunde aş fi 
luat-o, observasem relieful gândindu-mă cum putea fi 
folosit dacă în apropiere era vreun inamic. 

— Este un deal chiar la nord de râu la Fearnhamme, am 
Zis. 

— Este, îl ştiu bine! spuse unul dintre călugării din 
dreapta lui Alfred. Are şi o fortificaţie de pământ. 

M-am uitat la el, era un om cu faţa roşie şi nas încovoiat. 

— Şi dumneata cine eşti? l-am întrebat rece. 

— Oslac, stăpâne, stareţul de aici. 


Y 46 


— Fortificația e în bună stare? 

— A fost făcută de poporul de demult, aşa că e năpădită 
de iarbă, dar şanţul este adânc şi valul e încă solid. 

Erau multe astfel de fortificaţii în Britania, martori muţi 
ai războaielor care măcinaseră această ţară înainte ca noi, 
saxonii, să aducem şi mai multe. 

— Valul este destul de înalt ca să uşureze apărarea? l- 
am întrebat pe stareţ. 

— Ar putea fi ţinut pe veci, cu numărul de oameni care 
trebuie, spuse Oslac încrezător. 

M-am uitat la el, observând cicatricea care-i traversa 
rădăcina nasului. Starețul Oslac, mi-am zis, fusese 
războinic înainte să devină călugăr. 

— Dar de ce să-l invităm pe Harald să ne atace acolo, 
când avem. /Escengum cu zidurile şi depozitele sale? se 
interesă Alfred. 

— Şi cât vor ţine depozitele acelea? l-am întrebat. Avem 
destui oameni în interiorul acestor ziduri ca să ţinem 
duşmanul pe loc până la Judecata de Apoi, dar hrana nu ne 
ajunge ca să rezistăm până la Crăciun. 

Burhurile nu erau destinate găzduirii unor armate mari. 
Rolul oraşelor înconjurate de ziduri era să ţină duşmanul 
pe loc până când armata regelui, formată din oameni 
antrenați, îi ataca pe asediatori în câmp deschis. 

— Dar Fearnhamme? întrebă Alfred. 

— Acolo îl vom zdrobi pe Harald, am zis într-o doară. M- 
am uitat la /Ethelred. Trimite-ţi oamenii la Fearnhamme, 
vere, şi-l vom prinde pe Harald în capcană acolo. 

Fusese o vreme când Alfred mi-ar fi pus la îndoială 
ideile, dar în ziua aceea părea prea obosit şi prea bolnav 
ca să se certe, şi de fapt nu avea răbdarea să-i audă pe 
ceilalţi contrazicându-mi planurile. Pe lângă asta, învățase 
să aibă încredere în mine când venea vorba de război. 
Aşteptam să-mi aprobe fără discuţii propunerea vagă, dar 
el mă surprinse. 

Se întoarse spre clerici şi făcu semn cu mâna ca unul 
dintre ei să se apropie. Episcopul Asser îl prinse de cot pe 
unul tânăr şi îndesat şi-l conduse la scaunul regelui. 


479 


Călugărul avea o faţă dură şi osoasă şi un păr negru tuns 
scurt, la fel de zburlit şi dur ca o piele de viezure. Era 
arătos, dacă nu puneai la socoteală ochii lăptoşi; pesemne 
că era orb din naştere. Întinse mâinile înspre scaunul 
regelui şi, când, îl găsi, îngenunche lângă Alfred, care îşi 
puse o mână părintească pe capul lui plecat. 

— Deci, frate Godwin? 

— Sunt aici, stăpâne, aici sunt, spuse Godwin cu o voce 
ca o şoaptă răguşită. 

— Şi l-ai auzit pe lordul Uhtred? 

— L-am auzit, stăpâne. 

Fratele Godwin îşi ridică ochii orbi spre rege. Nu zise 
nimic o vreme, dar faţa lui se tot învârtea, se învârtea şi se 
schimonosea ca a unui om posedat de un spirit malefic. 
Incepu să scoată un sunet înăbuşit, iar ce mă uimea era că 
nimic din toate astea nu-l alarma pe Alfred, care aşteptă 
răbdător până când, într-un final, tânărul călugăr îşi 
recăpătă o mimică normală. 

— Va fi bine, stăpâne, murmură Godwin, va fi bine. 

Alfred îl mângâie din nou pe cap, apoi, zâmbindu-mi, îmi 
spuse hotărât: N 

— Vom face cum zici, Lord Uhtred. Iți vei duce oamenii 
la Fearnhamme, îi porunci lui Æthelred, după care se 
întoarse spre mine: Fiul meu va comanda forțele saxonilor 
din vest. 

— Da, stăpâne, i-am spus cu respect. 

Edward, cel mai tânăr bărbat din biserică, părea 
stânjenit; ochii lui clipeau nervos între mine şi tatăl lui, 
care tocmai se răsucise să-l privească. 

— Iar tu, fiule, îl vei asculta pe lordul Uhtred. 

ZEthelred nu mai putu să se abţină. 

— Ce garanții avem că păgânii vor merge la 
Fearnhamme? întrebă el nervos. 

— Ale mele, am zis dur. 

— Dar nu poţi fi sigur, protestă Æthelred. 

— Harald va merge la Fearnhamme, am spus, şi va muri 
acolo. 

Aici greşeam. 


489 


Mesagerii au pornit în goană spre oamenii lui /ZEthelred 
de la Silcestre pentru a le transmite ordinul de a pleca la 
Fearnhamme a doua zi la răsărit. Odată ajunşi, urmau să 
ocupe dealul de la nord de râu. Acei cinci sute de oameni 
erau nicovala, în timp ce oamenii de la /ZEscengum erau 
ciocanul meu, dar pentru a-l atrage pe Harald la nicovală 
ar fi însemnat să ne separăm forţele, şi una dintre regulile 
războiului este să nu faci aşa ceva. Aveam, după estimările 
mele cele mai bune, cu vreo cinci sute de oameni mai puţin 
decât danezii, iar dacă împărţeam armata în două, îl 
invitam pe Harald să le distrugă pe rând. 

— Dar mă bazez pe faptul că Harald este un prost 
impulsiv, stăpâne, i-am zis lui Alfred în acea seară. 

Regele venise alături de mine pe zidul răsăritean de la 
ZEscengum. Venise cu anturajul său obişnuit de preoţi, dar 
îi trimisese mai departe, astfel încât să poată vorbi cu mine 
între patru ochi. Rămase pentru un moment cu privirea 
aţintită la strălucirea mată a focului din satele prădate de 
oamenii lui Harald, şi am ştiut că-i părea rău după toate 
bisericile arse. 

— Este un prost impulsiv? 

— Spuneti-mi asta dumneavoastră, stăpâne. 

— E sălbatic, imprevizibil şi pradă nervilor de moment, 
zise regele. 

Alfred plătea bine informaţiile despre nordici şi păstra 
notite meticuloase despre fiecare comandant. Harald 
prădase în Francia înainte ca populaţia de acolo să-l 
plătească să plece, şi nu aveam dubii că spionii lui Alfred îi 
spuseseră tot ce reuşiseră să afle despre Harald Păr- 
Sângeriu. 

— Ştii de ce i se spune Păr-Sângeriu? întrebă Alfred. 

— Pentru că înainte de fiecare bătălie îi sacrifică un cal 
lui Thor şi-şi îmbibă părul în sângele animalului. 

— Da, spuse Alfred rezemându-se de palisadă. Cum poţi 
fi sigur că va merge la Fearnhamme? 

— Pentru că-l voi atrage acolo, stăpâne. O să-i întind o 
capcană şi o să-l străpung cu suliţele noastre. 


499 


— Femeia? întrebă Alfred cu un uşor tremurat. 

— Se spune că o ţine la mare preţ, stăpâne. 

— Aşa am auzit şi eu. Dar trebuie să aibă şi alte târfe. 

— Ea nu este singurul motiv pentru care va merge la 
Fearnhamme, stăpâne, dar e un motiv destul de important. 

— Femeile au adus păcatul în această lume, spuse el 
atât de încet, încât abia l-am auzit. 

Sprijinindu-se de bârnele de stejar ale palisadei, se uită 
înspre mica aşezare Godelmingum, aflată la doar câteva 
mile spre est. Sătenii primiseră ordinul de evacuare, iar 
acum singurii locuitori erau cincizeci de oameni de-ai mei 
care stăteau de pază să ne avertizeze despre venirea 
danezilor. Peste câteva clipe, regele rupse tăcerea: 

— Am sperat că danezii n-o să mai jinduiască după 
regatul acesta. 

— Întotdeauna o să jinduiască după Wessex, stăpâne. 

— Tot ce-i cer lui Dumnezeu, continuă el, ignorându-mi 
spusele, este ca Wessexul să fie în siguranţă şi condus de 
fiul meu. 

Nu i-am răspuns. Nu era nicio lege care să decreteze că 
fiul trebuia să-şi urmeze tatăl la tronul regal; dacă ar fi 
fost, Alfred n-ar fi ajuns conducătorul Wessexului. li 
urmase la tron fratelui său, iar acel frate avusese un fiu, 
Æthelwold, care voise cu disperare să ajungă rege în 
Wessex. Æthelwold fusese prea tânăr pentru a lua tronul la 
moartea tatălui său, însă acum trecuse de treizeci de ani, 
un om în floarea beţiilor cu bere. Alfred oftă, apoi se 
îndreptă de spate. 

— Edward o să aibă nevoie de tine pe post de consilier. 

— Voi fi onorat, stăpâne, am spus. 

Alfred, simțind respectul forţat din tonul meu, se crispă. 
Mă aşteptam la unul dintre reproşurile sale obişnuite, dar 
glasul lui era plin de mâhnire. 

— Dumnezeu m-a binecuvântat. Când am urcat pe tron, 
Lord Uhtred, părea imposibil să le rezistăm danezilor. 
Totuşi, prin mila lui Dumnezeu, Wessexul trăieşte. Avem 
biserici, mănăstiri, şcoli, legi. Am făurit o ţară unde 
locuieşte Dumnezeu, şi nu pot crede că dorinţa Domnului 


$ 50 # 


este ca ea să dispară după ce voi fi chemat la Judecată. 

— Fie ca aceasta să se întâmple peste mulţi ani, stăpâne, 
am zis, pe acelaşi ton ca înainte. n 

— Of, nu fi prost, mormăi el cu o furie subită. Işi închise 
ochii pentru o clipă, ca pentru a-şi stăpâni tremurul. Când 
vorbi din nou, vocea îi era joasă şi slabă: Simt cum vine 
moartea, Lord Uhtred. Este ca o ambuscadă. Ştiu că este 
acolo şi nu pot face nimic să o evit. Mă va lua şi mă va 
distruge, dar nu vreau să distrugă şi Wessexul odată cu 
mine. 

— Dacă asta este voia Dumnezeului vostru, atunci nici 
eu, nici Edward nu putem face ceva ca s-o oprim, i-am 
replicat aspru. 

— Nu suntem păpuşi în mâinile lui Dumnezeu, zise el 
repede. Suntem instrumentele Sale. Ne câştigăm soarta. 

Se uită la mine cu oarecare amărăciune, fiindcă nu-mi 
iertase niciodată că abandonasem creştinismul în favoarea 
vechii religii. 

— Zeii voştri nu vă răsplătesc pentru buna purtare? 

— Zeii mei sunt capricioşi, stăpâne. IÎnvăţasem acest 
cuvânt de la episcopul Erkenwald, care-l folosise pe post 
de insultă, dar, odată ce-i pricepusem sensul, îmi plăcuse. 
Zeii mei sunt capricioşi. 

— Cum poţi să slujeşti un zeu capricios? întrebă Alfred. 

— N-o fac. 

— Dar spuneai... 

— Sunt capricioşi, l-am întrerupt, dar aceasta este 
plăcerea lor. Treaba mea nu este să-i slujesc, ci să-i amuz, 
iar dacă reuşesc, ei mă vor răsplăti în viaţa următoare. 

— Să-i amuzi? 

Păru şocat. 

— De ce nu? Avem pisici, câini şi şoimi pentru plăcerea 
noastră, zeii ne-au creat pentru acelaşi motiv. De ce v-a 
făcut zeul vostru? 

— Pentru a fi servitorul Său, spuse el răspicat. Dacă sunt 
pisica lui Dumnezeu, atunci trebuie să prind şoarecii 
diavolului. Aceasta este o obligaţie, Lord Uhtred, o 
obligaţie. 


$ 51% 


— În timp ce obligaţia mea este să-l prind pe Harald şi 
să-i tai capul. Aceasta, cred, o să-i amuze pe zeii mei. 

— Zeii tăi sunt cruzi, spuse el tremurând. 

— Şi oamenii sunt cruzi. Zeii ne-au făcut precum sunt ei, 
iar unii zei sunt blânzi, alţii sunt cruzi. Aşa suntem şi noi. 
Dacă-i amuză pe zei, atunci Harald îmi va tăia capul. 

Mi-am atins amuleta în formă de ciocan. 

Alfred făcu o grimasă. 

— Dumnezeu te-a făcut instrumentul lui. Habar n-am de 
ce te-a ales pe tine, un păgân, dar a făcut-o, şi m-ai slujit 
bine. 

Impresionat de vorbele sale hotărâte, mi-am plecat capul 
în semn de recunoştinţă. 

— Mulţumesc, stăpâne. 

— Şi acum doresc să-i slujeşti fiului meu, adăugă el. 

Trebuia să ştiu că asta avea să urmeze, dar, cumva, 
cererea lui mă luă prin surprindere. Am tăcut un moment, 
gândindu-mă la ce să-i răspund, şi într-un final am zis: 

— Am fost de acord să vă slujesc, stăpâne, şi aşa am şi 
făcut, dar am de dus şi propriul meu război. 

— Bebbanburg, spuse el acru. 

— Este al meu, şi înainte să mor vreau să-mi văd 
stindardul fluturând deasupra porţii şi fiul destul de 
puternic încât să-l poată apăra. 

Privi spre licărul focurilor duşmane. Erau răzlețe, ceea 
ce însemna că Harald nu-şi strânsese încă armata la un 
loc. Era nevoie de timp pentru a-i aduna pe toţi acei 
oameni din zona rurală devastată; prin urmare, am socotit 
că bătălia nu avea să se dea a doua zi, ci peste două zile. 

— Bebbanburg, spuse Alfred, este o insulă engleză într-o 
mare de danezi. 

— Aşa este, stăpâne, am zis, observând cum folosise 
cuvântul „engleză”. Cuprindea toate triburile care veniseră 
de peste mare, fără a conta dacă erau saxoni, angli sau 
iuți, şi arăta ambiția regelui Alfred, pe care acum o 
dezvăluia limpede. 

— Cea mai bună cale pentru a păstra Bebbanburg în 
siguranţă este să-l înconjurăm cu şi mai mult pământ 


Y% 52 % 


englezesc, spuse el. 

— Să-i alungăm pe danezi din Northumbria? 

— Dacă aceasta este voia lui Dumnezeu, doresc ca fiul 
meu să înfăptuiască această sarcină măreaţă. Se întoarse 
spre mine, şi pentru o clipă nu fu rege, ci tată. Ajută-l, 
Lord Uhtred, îmi zise rugător. Eşti dux bellorum al meu, 
comandantul războaielor mele, iar oamenii ştiu că vor 
câştiga atunci când îi conduci. Alungă-l pe duşman din 
Anglia, ia-ţi astfel fortăreaţa înapoi şi oferă-i siguranţă 
fiului meu pe tronul dat lui de către Dumnezeu. 

Nu mă flatase, spusese adevărul. Eram comandantul 
armatelor Wessexului şi eram mândru de reputaţia mea. 
Mergeam în luptă lucind de aur, argint şi mândrie şi 
trebuia să ştiu că zeilor nu le va plăcea acest lucru. 

— Doresc, rosti Alfred încet, dar ferm, să-i depui 
jurământ fiului meu. 

Am tras o înjurătură în sinea mea, dar am vorbit plin de 
respect. 

— Ce jurământ, stăpâne? 

— Doresc să-l slujeşti pe Edward aşa cum m-ai slujit pe 
mine. 

Astfel, Alfred mă lega de Wessex, de Wessexul creştin, 
care se afla atât de departe de casa mea din nord. Imi 
petrecusem primii zece ani din viaţă la Bebbanburg, 
citadela de pe stânca de la malul mării de la miazănoapte, 
iar când am plecat prima dată la război, fortăreaţa a fost 
lăsată în grija unchiului meu, care mi-a furat-o. 

— Voi depune un jurământ faţă de tine, stăpâne, şi faţă 
de nimeni altcineva. 

— Am deja jurământul tău, replică el aspru. 

— Şi-l voi respecta, i-am făgăduit. 

— Dar după ce voi muri, ce se va întâmpla atunci? mă 
întrebă el cu amărăciune. 

— Atunci, stăpâne, voi merge la Bebbanburg, îl voi lua, îl 
voi păstra şi îmi voi petrece restul zilelor la malul mării. 

— Şi dacă fiul meu va fi ameninţat? 

— Atunci Wessexul trebuie să-l apere, aşa cum eu vă 
apăr acum. 


$ 53% 


— Şi ce te face să crezi că mă poţi apăra? Era nervos 
acum. Imi duci armata la Fearnhamme? Nu ai nicio 
certitudine că Harald va merge acolo! 

— Va merge, i-am zis. 

— Nu ai de unde şti! 

— Îl voi sili. 

— Cum? 

— Zeii se vor ocupa de aceasta pentru mine. 

— Eşti un prost, şuieră el. 

— Dacă nu aveţi încredere în mine, am spus la fel de 
tranşant, ginerele vostru ţine morţiş să vă comande 
armatele. Sau o puteţi face singur? Sau o să-i acordaţi 
această şansă lui Edward? 

Incepu să tremure, am crezut că de nervi, dar când vorbi 
din nou, vocea îi era liniştită. 

— Doresc doar să ştiu de ce eşti atât de sigur că 
duşmanul va face ceea ce vrei tu. 

— Fiindcă zeii sunt capricioşi, am zis arogant, şi sunt pe 
cale să-i amuz. 

— Spune-mi cum. 

— Harald este un prost, şi este un prost îndrăgostit. O 
avem pe femeia lui. O voi duce la Fearnhamme şi el va veni 
acolo, fiindcă este înnebunit după ea. Şi chiar dacă n-am 
avea-o pe femeia lui, tot ar veni după mine. 

Am crezut că-mi va lua în râs vorbele, dar chibzui în 
linişte câteva clipe, apoi îşi adună mâinile ca pentru 
rugăciune. 

— Sunt înclinat să nu te cred, însă fratele Godwin m-a 
asigurat că ne vei aduce victoria. 

— Fratele Godwin? 

Voisem oricum să-l întreb despre ciudatul călugăr orb. 

— Dumnezeu îi vorbeşte, spuse Alfred cu o siguranţă 
absolută. 

Aproape că am râs, dar apoi mi-am amintit că zeii într- 
adevăr ne vorbesc, cu toate că în mod obişnuit o fac prin 
semne şi minuni. 

— Elia toate deciziile în locul Domniei Voastre, stăpâne? 
am întrebat acru. 


$ 54% 


— Dumnezeu este alături de mine în toate cele, zise 
Alfred tăios, apoi se întoarse, fiindcă clopotul îi chema pe 
creştini la rugăciune în noua biserică din ZEscengum. 

Zeii sunt capricioşi, iar eu urma să-i amuz. 

Alfred avea dreptate. Eram un prost. 


Ce voia Harald? Sau, la rândul lui, Haesten? Era uşor de 
răspuns pentru Haesten, pentru că era mai deştept şi mai 
ambițios decât celălalt şi voia pământ. Voia să fie rege. 

Oamenii din nord veniseră în Britania în căutare de 
regate, iar cei norocoşi îşi găsiseră tronuri. Un nordic 
conducea în Northumbria, un altul în Anglia de Est, iar 
Haesten voia să fie egalul lor. Voia coroana, vistieria, 
femeile şi statutul, şi existau două locuri unde le putea 
găsi. Unul era Mercia şi celălalt, Wessex. 

Mercia era varianta mai bună. Nu avea rege şi era 
sfâşiată de războaie. Nordul şi estul ţării erau conduse de 
jarli, danezi puternici care aveau trupe solide de războinici 
şi-şi baricadau porţile în fiecare noapte, în timp ce sudul şi 
vestul erau pământ saxon. 

Saxonii aşteptau protecţie de la vărul meu, ZEthelred, iar 
acesta le-o oferise, însă numai fiindcă moştenise o mare 
avere şi se bucura de ajutorul ferm al socrului său, Alfred. 
Mercia nu era parte din Wessex, dar făcea ce-i spunea 
Wessexul, Alfred fiind adevărata putere din spatele lui 
ZEthelred. Haesten putea să atace Mercia şi ar fi găsit 
aliaţi în nord şi est, dar în cele din urmă s-ar fi aflat faţă în 
faţă cu armatele Merciei saxone şi ale Wessexului lui 
Alfred. Iar Haesten era precaut. Îşi făcuse tabăra pe un 
țărm pustiu din Wessex şi nu făcuse nimic provocator. 
Aştepta, sigur că Alfred avea să-l plătească să plece, ceea 
ce Alfred şi făcuse. Mai aştepta să vadă şi ce grozăvii va 
face Harald. 

Harald voia probabil un tron, dar mai presus de toate 
voia tot ce strălucea. Voia argint, aur şi femei. Era ca un 
copil mic care vede ceva drăguţ şi ţipă până îl are. Ar fi 
putut să înşface tronul Wessexului dacă şi-ar fi întins 
tentaculele lacome, însă nu urmărea acest lucru. Venise în 


$ 55% 


Wessex fiindcă ţara era plină de bogății şi acum o răscolea, 
prădând-o, în timp ce Haesten se mulțumea să privească. 
Cred că Haesten spera ca trupele sălbatice ale lui Harald 
să-l slăbească atât de mult pe Alfred, încât el să vină din 
urmă şi să ia întreaga ţară. Dacă Wessex era un taur, 
atunci oamenii lui Harald erau nişte terieri înnebuniţi de 
sânge, care atacă în haită. Majoritatea vor muri în timpul 
atacului, dar îl rănesc pe taur, pe care Haesten, mastifful, 
îl va birui apoi. Aşadar, ca să-l descurajez pe Haesten, 
trebuia să zdrobesc forţele mai tari ale lui Harald. Taurul 
nu putea fi slăbit, însă terierii trebuiau omorâţi. Erau 
periculoşi, răi, dar erau şi lipsiţi de disciplină. Nu voiam 
să-i ademenesc cu vreo comoară, ci cu frumuseţea zveltă a 
lui Skade. 

Cei cincizeci de oameni pe care-i postasem la 
Godelmingum  părăsiră oraşul a doua zi dimineaţă, 
retrăgându-se din faţa unui grup mai mare de danezi. 
Oştenii mei trecură râul călare şi intrară în ZEscengum, în 
timp ce danezii se aliniară pe malul opus, privind la 
steagurile strălucitoare de pe palisada estică a burhului. 
Steagurile înfăţişau cruci şi sfinţi, panoplia statului lui 
Alfred, şi, ca să-i conving pe danezi că regele era în burh, 
l-am pus pe Osferth să se plimbe încet de-a lungul zidului, 
îmbrăcat într-o mantie strălucitoare şi cu un cerc de bronz 
strălucitor pe cap. 

Osferth, omul meu, era bastardul lui Alfred. Puţini 
oameni o ştiau, deşi asemănarea lui Osferth cu tatăl său 
era izbitoare. Era fiul unei slujnice tinere pe care Alfred o 
luase la el în pat cu mult timp în urmă, înainte să-i ia 
minţile creştinismul. Odată, într-un moment de neatentie, 
Alfred îmi spusese că Osferth era pentru el un reproş 
continuu. 

— O amintire a păcătosului care am fost cândva. 

— Un păcat dulce, stăpâne, i-am spus voios. 

— Majoritatea păcatelor sunt dulci, aşa le face diavolul, 
zisese regele. 

Ce fel de religie perversă transformă plăcerea în păcat? 
Vechii zei, cu toate că nu ne interzic plăcerea, pălesc în 


$ 56 # 


ziua de azi. Poporul îi abandonează, preferând biciul şi 
căpăstrul zeului bătut în cuie al creştinilor. 

Aşadar, Osferth, amintirea dulcelui păcat al lui Alfred, se 
juca de-a regele în acea dimineaţă. Mă îndoiesc că-i făcea 
plăcere, pentru că îl dispreţuia pe Alfred, care încercase 
să-l facă preot. Osferth se revoltase împotriva acelei 
meniri, devenind unul dintre războinicii mei de casă. Nu 
era un talent înnăscut în luptă, aşa cum era Finan, dar 
aducea o inteligenţă fină în planificarea şi purtarea 
bătăliilor, iar inteligenţa este o lamă care are un tăiş 
ascuţit şi ajunge departe. 

Orice luptă se încheie cu zidul de scuturi, unde oamenii 
se hăcuiesc într-o furie beată cu topoare şi spade, însă arta 
supremă este să-l manipulezi pe inamic astfel încât, atunci 
când se ajunge la momentul urletelor nervoase, situaţia să 
fie în avantajul tău. Plimbându-l pe Osferth pe zidul de la 
ZEscengum, încercam să-l atrag pe Harald. „Unde se află 
regele, acolo este şi comoara”, îi sugeram duşmanului. 
„Haideţi la ZEscengum”, le spuneam, iar pentru a creşte 
tentaţia, am expus-o pe Skade războinicilor danezi care se 
adunau pe malul celălalt al râului. 

Arcaşii traseră câteva săgeți spre noi, dar se opriră când 
o recunoscură pe Skade. Ea mă ajută fără să-şi dea seama 
atunci când le strigă oamenilor de peste apă: 

— Haideţi şi omorâţi-i pe toţi! 

— Îi închid gura, se oferi Steapa. 

— Lasă căţeaua să urle, i-am zis. 

Deşi se prefăcea că nu pricepe engleza, mi-a aruncat o 
privire furioasă înainte să le urle iarăşi danezilor: 

— Sunt laşi. Saxoni laşi! Spuneţi-i lui Harald că vor muri 
ca nişte oi! 

Păşi mai aproape de palisadă. Nu putea trece peste zid, 
fiindcă ordonasem să fie legată cu o funie care-i era 
înfăşurată de gât şi ţinută de unul dintre oamenii lui 
Steapa. 

— Spuneţi-i lui Harald că târfa lui este aici! am strigat la 
cei de peste râu. Şi e gălăgioasă! Poate îi tăiem limba şi i-o 
trimitem lui Harald pentru cină! 


$ 57% 


— Căcărează! mârâi ea. Scuipă înspre mine, apoi se 
întinse peste palisadă şi apucă una dintre săgețile care se 
înfipseseră în bârnele de stejar. 

Steapa dădu s-o dezarmeze, însă i-am făcut semn să stea 
unde era. Skade ne ignora. Uitându-se fix la vârful de 
săgeată, îl desprinse cu o mişcare iute şi aruncă băţul 
peste zid. Îmi aruncă o privire, îşi ridică vârful de săgeată 
la buze, închise ochii şi sărută oţelul. Bolborosind câteva 
cuvinte pe care nu le-am putut auzi, atinse din nou oţelul 
cu buzele, apoi şi-l băgă sub rochie şi, după o scurtă 
ezitare, şi-l înfipse într-un sân. Imi arătă cu un aer 
triumfător oţelul însângerat, apoi aruncă vârful de săgeată 
în râu şi-şi ridică mâinile şi faţa înspre cerul verii târzii. 
Urlă pentru a atrage atenţia zeilor, iar când urletul slăbi, 
se întoarse către mine. 

— Eşti blestemat, Uhtred, rosti ea pe acelaşi ton pe care 
l-ar fi folosit ca să vorbească despre o vreme deloc ieşită 
din comun. 

Am rezistat impulsului de a atinge ciocanul care-mi 
atârna la gât. Dacă aş fi făcut-o, i-aş fi arătat că mi-era 
frică de blestemul ei; în schimb, m-am prefăcut că-l 
ignoram cu dispreţ. 

— Iroseşte-ţi suflul, târfă! 

Totuşi, mi-am dus mâna la spadă şi mi-am plimbat 
degetul peste crucea de argint încastrată în mânerul 
Răsuflării-Şarpelui. Crucea nu însemna nimic pentru mine, 
în afara faptului că fusese un cadou primit de la Hild, o 
fostă iubită de-a mea, acum o călugăriţă de o extraordinară 
pietate. Credeam oare că atingerea crucii era acelaşi lucru 
cu atingerea ciocanului? Zeii ar fi fost de altă părere. 

— Când eram mică, zise Skade brusc, pe acelaşi ton, de 
parcă am fi fost vechi prieteni, tata a bătut-o pe mama 
până a lăsat-o fără simţire. 

— Fiindcă era ca tine? am întrebat. 

Nu-mi băgă în seamă vorbele. 

— I-a rupt coastele, o mână şi nasul, şi mai târziu în acea 
zi m-a luat cu el pe păşunile înalte ca să-l ajut să aducă 
înapoi turma. Aveam doisprezece ani. Ţin minte că fulguia 


Y% 58% 


şi mi-era frică de el. Voiam să-l întreb de ce o rănise pe 
mama, dar mă temeam să nu mă bată. Până la urmă, mi-a 
spus oricum. A spus că voia să mă mărite cu cel mai 
apropiat prieten al lui, însă mama nu era de acord. Nici eu 
nu voiam, dar tata a zis că n-aveam de ales. 

— Ar trebui să-mi pară rău pentru tine? 

— Aşa că l-am împins peste faleză, continuă Skade. Mi-l 
amintesc căzând printre fulgi. În timp ce mă uitam la el 
cum se lovea de stânci l-am auzit urlând. Spatele îi era 
rupt. Zâmbind, adăugă: L-am lăsat acolo. Încă trăia când 
am adus turma jos. M-am dus printre stânci şi m-am pişat 
pe faţa lui înainte să moară. Acesta a fost primul meu 
blestem, Lord Uhtred, dar nu şi ultimul, spuse ea privindu- 
mă calm. Voi ridica blestemul dacă mă laşi să plec. 

— Crezi că mă poţi înspăimânta într-atât, încât să te dau 
înapoi lui Harald? am întrebat-o amuzat. 

— O vei face, zise ea plină de încredere. O vei face. 

— Luaţi-o de aici, am poruncit, sătul de ea. 


Harald veni la amiază. Când îmi aduse vestea, unul 
dintre oamenii lui Steapa, am urcat din nou pe ziduri ca să 
mă uit. Harald Păr-Sângeriu era pe celălalt mal cu 
cincizeci de însoțitori, toţi în cămăşi de zale. Stindardul 
său reprezenta un tăiş de topor, şi băţul avea în capăt un 
craniu de lup pictat în roşu. 

Era ditamai zdrahonul. Deşi avea un cal pe măsură, 
Harald părea uriaş pe lângă bidiviul său. Era prea departe 
de mine ca să-l văd clar, însă părul lui blond, lung, gros şi 
nepătat de vreo picătură de sânge era foarte vizibil, aşa 
cum era şi barba lui mare. O vreme doar s-a uitat la zidul 
ZEscengumului, apoi şi-a desprins centura cu spada, a 
aruncat-o unuia dintre oamenii lui şi şi-a mânat calul în 
râu. Cu toate că era cald în acea zi, cămaşa sa de zale era 
acoperită de o blană uriaşă şi neagră de urs, care-l făcea 
să pară monstruos. Purta aur la încheieturi şi la gât, iar 
hăţurile calului erau decorate cu aur. Îşi mână calul până 
în mijlocul râului, unde apa îi trecea de cizme. Oricare 
dintre arcaşii din ZEscengum ar fi putut să-l săgeteze, dar 


Y% 59 9 


se dezarmase în văzul tuturor, ceea ce însemna că voia să 
discute, aşa că am dat ordin ca nimeni să nu tragă în el. Îşi 
dădu jos coiful şi căută cu privirea printre oamenii de pe 
zid, până îl văzu pe Osferth cu cercul său în jurul capului. 
Cum nu-l mai văzuse pe Alfred, Harald crezu că bastardul 
era chiar regele. 

— Alfred! strigă el. 

— Regele nu discută cu tâlharii, i-am răspuns. 

Harald rânji. Avea faţa lată cât o lopată, nasul încovoiat 
ca un cârlig, gura mare, ochii sălbatici ca de lup. 

— Eşti Uhtred Scârnăson? mă salută. 

— Ştiu că tu eşti Harald Laşul, i-am replicat fără să stau 
pe gânduri. 

Se uită la mine. Acum că era mai aproape, puteam vedea 
că părul lui galben şi barba erau mânjite de mizerie, 
cleioase şi unsuroase, precum părul unui cadavru îngropat 
în bălegar. Râul trecea în valuri pe lângă calul său. 

— Spune-i regelui tău, îmi strigă Harald, că poate scăpa 
de multe probleme dacă-mi cedează tronul. 

— Te invită să vii să-l iei, am zis. 

— Dar mai întâi o să-mi dai înapoi ce-i al meu, adăugă el 
aplecându-se să mângâie gâtul calului. 

— Nu avem nimic de-al tău. 

— Skade, rosti el simplu. 

— E a ta? l-am întrebat, prefăcându-mă surprins. Cu 
siguranţă, o târfă aparţine oricui o poate plăti, nu? 

Îmi aruncă o privire plină de ură. Fixându-mă cu un 
deget învelit în pielea mănuşii, mârâi: 

— Dacă ai atins-o, jur pe scula lui Thor c-o să vă omor 
atât de încet, încât urletele voastre o să ajungă până la 
morţii din peşterile de gheaţă. 

Era un prost, mi-am zis. Un bărbat deştept ar fi pretins 
că femeia însemna puţin sau nimic pentru el, însă Harald 
îşi afişa deja preţul. 

— Arată-mi-o! ceru. . 

Am ezitat, ca şi cum ar fi trebuit să mă hotărăsc. Însă 
voiam ca Harald să vadă momeala, aşa că i-am trimis pe 
doi dintre oamenii lui Steapa s-o aducă pe Skade. Veni cu 


$ 60 9 


funia încă în jurul gâtului, dar era atât de frumoasă şi de 
semeaţă, încât domina palisada. M-am gândit în acel 
moment că era femeia cea mai asemănătoare cu o regină 
din câte văzusem vreodată. Merse la marginea palisadei şi- 
i zâmbi lui Harald, care-şi struni calul câţiva paşi înainte. 

— Te-au atins? strigă spre ea. 

Îmi aruncă o privire batjocoritoare înainte să răspundă. 

— Nu sunt bărbaţi adevăraţi, stăpâne! 

— Jură-mi! urlă el, cu disperarea răzbătându-i din glas. 

— Jur, răspunse ea, iar vocea îi suna a mângâiere. 

Harlad îşi întoarse calul astfel încât să fie cu o parte 
înspre mine, apoi îşi ridică ameninţător mâna înmănuşată. 

— Ai  înfăţişat-o goală în văzul tuturor, Uhtred 
Scârnăson! 

— Ai vrea s-o arăt aşa încă o dată? 

— Pentru asta o să-ţi pierzi ochii, mă înştiinţă el, făcând- 
o pe Skade să râdă. Las-o acum să plece, şi n-o să te omor! 
În schimb, o să te ţin orb şi gol, la capătul unei funii, şi-o 
să te arăt lumii întregi. 

— Chelălăi ca un căţeluş, i-am strigat. 

— Ia-i funia de la gât, îmi ordonă, şi trimite-o la mine 
acum! 

— Hai şi ia-o, căţelandrule! 

Mă cuprinsese exaltarea. Harald, mă gândeam, nu era 
doar prost, ci şi încăpățânat. O voia pe Skade mai mult 
decât voia Wessexul, într-adevăr mai mult decât voia toate 
comorile regatului lui Alfred. Tocmai îmi spuneam că-l 
adusesem exact acolo unde voiam, la capătul lesei mele, 
dar în clipa următoare îşi întoarse calul şi gesticulă spre 
mulţimea mereu crescândă de războinici de pe mal. 

Din păduricea deasă pe cealaltă parte a râului se ivi un 
şir de femei şi copii. Erau oameni de-ai noştri, saxoni, şi 
erau legaţi împreună fiindcă fuseseră luaţi în sclavie. 
Oamenii lui Harald, în timp ce prădau estul Wessexului, 
capturaseră fără îndoială toate femeile şi toţi copiii pe 
care-i găsiseră. În mod obişnuit, când şi-ar fi terminat 
distracţia cu ei i-ar fi trimis la târgurile de sclavi din 
Francia, dar aceste femei şi aceşti copii fuseseră aduşi la 


$ 61% 


malul râului şi, la ordinul lui Harald, obligaţi să 
îngenuncheze. Cel mai mic era de vârsta lui Stiorra al meu, 
şi încă mai pot vedea ochii acelui copil care se uita la mine. 
Vedea un comandant militar în culmea gloriei, pe când eu 
vedeam doar disperare vrednică de milă. 

— Începeţi, le strigă Harald oamenilor săi. 

Unul dintre războinicii lui, o brută imensă care arăta de 
parcă ar fi putut bate la trântă un bou, păşi în spatele 
femeii de la capătul sudic al liniei. Îşi roti în sus toporul de 
luptă, apoi îl lăsă în jos, astfel încât lama îi despică femeii 
craniul şi i se împlântă în trunchi. Am auzit scrâşnitul 
lamei în oase peste zgomotul râului şi am văzut sângele 
ţâşnind mai sus decât stătea Harald pe calul său. 

— Unu, strigă Harald. 

Arătă cu mâna spre războinicul plin de sânge, iar acesta 
păşi imediat în stânga sa, în spatele unui copil care urla 
fiindcă tocmai îşi văzuse mama ucisă. Toporul cu lama 
însângerată se ridică. 

— Aşteaptă, am strigat. 

Harald, ţinându-şi mâna sus ca să-l oprească pe uriaş, 
îmi aruncă un zâmbet batjocoritor. 

— Ai zis ceva, Lord Uhtred? 

N-am răspuns. Mă uitam la vârtejul de sânge care 
dispărea în aval. Careva tăie funia care o lega pe moartă 
de copilul ei, apoi împinse cadavrul în râu. 

— Vorbeşte, Lord Uhtred, te rog, chiar vorbeşte, zise 
Harald cu exagerată curtoazie. 

Mai erau treizeci şi trei de femei şi copii. Dacă nu 
făceam ceva, ar fi murit toţi. 

— Eliberaţi-o, am zis încet. Când funia din jurul gâtului 
lui Skade fu tăiată, i-am spus: Pleacă. 

Speram să-şi rupă picioarele atunci când sări de pe 
palisadă, dar ajunse jos lin, se căţără pe valul de dincolo al 
şanţului şi merse la malul râului. Harald îşi îmboldi calul 
spre ea, întinse o mână, iar Skade sări în spatele şeii lui. 
Privindu-mă, îşi duse un deget la gură, după care şi-l 
îndreptă spre mine şi-mi spuse zâmbind: 

— Eşti blestemat, Lord Uhtred. 


% 62 # 


Harald îşi mână calul spre celălalt mal, unde femeile şi 
copiii fuseseră conduşi în spatele copacilor cu frunziş 
bogat. 

Aşadar, Harald primise ce voise. 

Insă Skade voia să fie regină şi Harald mă voia orb. 

— Şi acum? întrebă Steapa cu vocea lui guturală. 

— Îl omorâm pe nenorocit, am zis. 

În aceeaşi clipă, ca o fantomă palidă într-o zi anostă, am 
simţit blestemul ei. 


În acea noapte am privit lumina focurilor lui Harald. Nu 
pe cele mai apropiate, de la Godelmingum, cu toate că 
erau destul de dese, ci mai ales strălucirea mai slabă a 
focurilor mai depărtate, şi am băgat de seamă că acolo 
cerul era în mare parte întunecat. În ultimele câteva nopţi, 
focurile fuseseră împrăştiate în estul Wessexului, dar acum 
se apropiau, şi asta însemna că oamenii lui Harald 
începeau să se adune laolaltă. Spera fără îndoială că Alfred 
va sta în Æscengum, aşa că îşi aduna armata, dar nu ca să 
ne asedieze, ci probabil ca să dea un atac rapid, prin 
surprindere, asupra capitalei lui Alfred, Wintanceaster. 

Câţiva danezi trecuseră râul ca să dea ocol zidurilor 
noastre, dar majoritatea erau încă pe celălalt mal. Deşi se 
purtau exact aşa cum voiam eu, inima îmi era mohorâtă în 
acea noapte şi-mi venea greu să mă arăt încrezător. 

— Mâine, stăpâne, duşmanul va trece râul, i-am zis lui 
Edward, fiul lui Alfred. O să vină după mine; tu îi laşi pe 
toţi să treacă de burh, aştepţi o oră, apoi îi urmezi. 

— Am înţeles, zise el nervos. 

— Urmăreşte-i, dar nu începeţi lupta înainte să ajungeţi 
la Fearnhamme. 

Steapa, care stătea lângă Edward, se încruntă. 

— Şi dacă ne atacă? 

— N-o s-o facă, i-am spus. Aşteptaţi doar până când 
armata lor a trecut de voi şi urmăriţi-o tot drumul până la 
Fearnhamme. 

Suna ca o instrucţiune destul de uşoară, dar mă îndoiam 
că va fi atât de lesne. Cei mai mulţi duşmani aveau să 


Y% 63 9 


traverseze râul într-un iureş sălbatic, nerăbdători să mă 
prindă, însă destui întârziaţi aveau să se perinde tot restul 
zilei. Edward trebuia să judece când trecuse grosul 
armatei daneze, să le lase un avans de o oră şi apoi, fără 
să-i bage în seamă pe întârziaţi, să-l urmărească pe Harald 
la Fearnhamme. Urma să fie o decizie grea, dar îl avea pe 
Steapa drept sfătuitor. Steapa nu era probabil foarte 
deştept, însă era înzestrat cu un instinct criminal în care 
aveam încredere. 

— La Fearnhamme, începu Edward, apoi ezită. 

Semiluna care ieşea dintre nori îi lumina faţa palidă şi 
încordată. Arăta ca tatăl său, dar vădea o nesiguranţă 
deloc surprinzătoare. Deşi avea numai şaptesprezece ani, i 
se dăduse o răspundere de adult. Urma să-l aibă pe Steapa 
alături, dar, dacă voia să fie rege, trebuia să înveţe greaua 
meserie de a lua decizii. 

— La Fearnhamme o să fie simplu, am zis nepăsător. O 
să stau la nord de râu, împreună cu trupele din Mercia. O 
să fim pe un deal apărat de palisade. Oamenii lui Harald o 
să treacă vadul ca să ne atace, iar voi o să le săriţi în 
spate. În acel moment, noi le atacăm avangarda. 

— Simplu? pufni Steapa cu un aer amuzat. 

— Îi zdrobim între noi, am zis. 

— Cu ajutorul lui Dumnezeu, spuse ferm Edward. 

— Chiar şi fără, am mârâit. 

Edward mă descusu aproape o oră, până când clopotul îl 
chemă la rugăciune. Era ca tatăl său. Voia să înţeleagă 
totul şi să aibă totul aranjat în liste frumoase, dar acesta 
era război şi războiul nu e niciodată frumos. Eram convins 
că Harald mă va urmări şi aveam încredere în Steapa că va 
aduce grosul armatei lui Alfred în spatele lui Harald, însă 
nu-i puteam face promisiuni lui Edward. El voia certitudini, 
dar eu plănuiam o bătălie, aşa că m-am simţit uşurat când 
s-a dus să se roage cu tatăl său. 

Rămăsesem singur pe zid. Santinelele se ţineau departe, 
nevrând să mă tulbure. Când am auzit paşi, i-am ignorat, 
sperând că respectivul, oricine era, avea să-şi vadă de 
treabă şi să mă lase în pace. 


$ 649 


— Lordul Uhtred, spuse o voce uşor ironică când paşii se 
opriră în spatele meu. 

— Lady ZEthelfleed, am zis, fără să mă întorc spre ea. 

Veni lângă mine, mantia ei atingând-o pe a mea. 

— Ce mai face Gisela? 

Am atins ciocanul lui Thor de la gât. 

— Este aproape să nască din nou. 

— Al patrulea copil? 

— Da, am zis, şi am înălţat o rugăciune către casa zeilor 
ca Gisela să supravieţuiască naşterii. Ce mai face 
ZElfwynn? am întrebat. 

ZElfwynn era fiica lui Æthelflæd, de câţiva anişori. 

— O duce bine. 

— Singurul copil? 

— Şi va şi rămâne aşa, spuse Æthelflæd cu tristeţe în 
glas. 

M-am uitat la faţa ei, atât de delicată în lumina lunii. O 
cunoşteam de când era mică, pe atunci era cel mai fericit 
şi mai lipsit de griji dintre copiii lui Alfred, dar acum faţa ei 
era încordată, ca şi cum s-ar fi trezit dintr-un coşmar. 

— Tatăl meu e supărat pe tine, adăugă ea peste câteva 
clipe. 

— Când nu e aşa? 

Mimă un zâmbet care dispăru rapid. 

— Vrea să-i depui jurământ lui Edward. 

— Ştiu. 

— Şi atunci de ce nu vrei? 

— Fiindcă nu sunt un sclav care să fie pasat unui nou 
stăpân. 

— Oh, nu eşti femeie? făcu ea sarcastic. 

— Îmi duc familia în nord, i-am zis. 

— Dacă tatăl meu moare... După o scurtă şovăire, 
ZEthelfleed continuă: Când tatăl meu moare, ce se va 
întâmpla cu Wessexul? 

— Edward va conduce. 

— Are nevoie de tine. 

Am ridicat din umeri în chip de răspuns. 

— Cât vei trăi, Lord Uhtred, danezii vor ezita să ne 


% 65 # 


atace. 

— Harald n-a ezitat. 

— Pentru că este un prost, zise ea dispreţuitor. Oricum, 
mâine o să-l omori. 

— Probabil, am spus cu băgare de seamă. 

Un murmur de voci o făcu pe Æthelflæd să se întoarcă 
pentru a-i vedea pe oamenii care ieşeau din biserică. 

— Soţul meu i-a trimis un mesaj lordului Aldhelm. 

— Aldhelm comandă trupele din Mercia? 

Æthelflæd încuviinţă din cap. Îl ştiam pe Aldhelm. Era 
favoritul vărului meu şi un om de o ambiţie fără măsură, 
alunecos şi deştept. 

— Sper că soţul tău i-a ordonat lui Aldhelm să meargă la 
Fearnhamme, am zis. 

— Da, spuse /Ethelfleed, apoi îşi cobori vocea şi adăugă 
în grabă: Dar i-a mai transmis lui Aldhelm să se retragă 
spre nord dacă ar crede că duşmanul este prea puternic. 

Bănuisem că urma să se întâmple asta. 

— Aşadar, Aldhelm trebuie să păstreze armata Merciei 
intactă? 

— Cum altfel poate soţul meu să ia Wessexul la moartea 
tatei? întrebă Æthelflæd cu inocenţă. 

Am privit-o, însă ea se uita înspre focurile de la 
Godelmingum. 

— Aldhelm va lupta? am întrebat-o. 

— Nu dacă asta înseamnă să şubrezească armata 
Merciei. 

— Deci mâine va trebui să-l conving pe Aldhelm să-şi 
facă datoria. 

— Dar n-ai nicio autoritate asupra lui, îmi atrase ea 
atenţia. 

Am mângâiat mânerul Răsuflării-Şarpelui. 

— O am pe asta. 

— Şi el are cinci sute de oameni. Dar există o persoană 
de care va asculta. 

— De tine? 

— Da. Mâine o să vin cu tine. 

— Soţul tău n-o să-ţi dea voie. 


$ 66 # 


— Bineînţeles, spuse ea calm, dar soţul meu n-o să ştie. 
Şi o să-mi faci un serviciu, Lord Uhtred. 

— Sunt întotdeauna în serviciul tău, doamnă, am zis 
lejer. 

— Eşti? mă întrebă, întorcându-se să se uite în ochii mei. 

l-am cercetat chipul superb şi trist şi am ştiut că 
întrebarea ei era serioasă. 

— Da, doamnă, am spus cu blândeţe. 

— Atunci, mâine omoară-i pe toţi, îmi zise ea cu 
amărăciune. Omoară-i pe toţi danezii. Fă-o pentru mine, 
Lord Uhtred. Imi atinse mâna cu vârful degetelor ei. 
Omorâţi-i pe toţi. 

Iubise un danez şi îl pierduse în luptă, iar acum i-ar fi 
omorât pe toţi. 

La rădăcina lui Yggdrasil, Copacul Vieţii, sunt trei 
ursitoare care ne torc firul vieţii. La început făcuseră un 
ghem de aur curat pentru viaţa lui ZEthelfleed, dar în acei 
ani ţesuseră firul luminos într-o pânză mult mai întunecată. 
Cele trei ursitoare ne văd viitorul. Darul zeilor către 
oameni este că noi nu putem vedea unde merg firele. 

Auzeam cântece dinspre tabăra danezilor. A doua zi 
aveam să-i atrag pe singurul deal de lângă râu. Şi acolo 
aveam să-i omor. 


$ 67 # 


Patru 


Următoarea zi era joi, Ziua lui Thor, lucru care mi se 
părea de bun augur. Alfred propusese odată să fie 
redenumite zilele săptămânii, sugerând ca joia să devină 
Ziua Mariei, sau parcă era Ziua Sfântului Duh, dar ideea 
dispăruse ca roua sub soarele verii. In Wessexul creştin, 
chiar dacă regelui îi plăcea sau nu, Tyr, Odin, Thor şi Frigg 
erau pomeniţi în fiecare săptămână. 

În acea zi a lui Thor comandam două sute de războinici 
spre Fearnhamme, cu toate că mai mult de şase sute de 
călăreţi se adunaseră pe străzile lungi ale oraşului înainte 
să răsară soarele. Era haosul obişnuit. Curelele de piele de 
la scări se rupeau şi oamenii încercau să găsească altele, 
copiii fugeau printre caii uriaşi, spadele erau ascuţite o 
ultimă oară, fumul de la focurile de gătit se pierdea printre 
case ca ceața, clopotul bisericii dăngănea, călugării 
psalmodiau, iar eu stăteam pe zid şi mă uitam pe malul 
celălalt al râului. 

Danezii care veniseră pe malul nostru în ajun trecuseră 
înapoi până la căderea nopţii. Puteam să văd fumurile 
focurilor lor ridicându-se dintre copaci, dar altfel nu se 
zăreau decât două santinele ghemuite pe mal. Pentru o 
clipă, am fost tentat să abandonez tot ce planificasem şi în 
schimb să-i conduc pe cei şase sute de oameni peste râu şi 
să-i las să dezlănţuie iadul în tabăra lui Harald, însă fusese 
doar o tentaţie trecătoare. Presupuneam că majoritatea 
oamenilor lui erau în Godelmingum şi că ar fi fost treji 
atunci când ajungeam la ei. Ar fi urmat o luptă intensă, în 
cursul căreia, profitând de avantajul lor numeric, danezii 
ne-ar fi zdrobit. Voiam să-mi ţin promisiunea faţă de 
ZEthelfleed. Voiam să-i omor pe toţi. 

Am făcut prima mişcare la răsăritul soarelui. Cornurile 


Y% 68 # 


sunară în ZEscengum, apoi poarta din nord se deschise şi 
patru sute de călăreţi umplură câmpurile din jur. Primii 
călăreţi se adunară pe malul râului, sub privirile danezilor, 
şi aşteptară ca restul oamenilor să treacă de poartă. Odată 
ce toţi patru sute fură la un loc, se întoarseră spre vest şi 
năvăliră printre copaci spre drumul care ducea la 
Wintanceaster. Eu eram încă pe ziduri, de unde îi 
urmăream pe danezii care ne supravegheau mişcările, şi 
nu aveam niciun dubiu că nişte mesageri galopau deja să-l 
anunţe pe Harald că armata saxonă se retrăgea. 

Doar că noi nu ne retrăgeam; odată ajunşi printre 
copaci, cei patru sute de oameni se întoarseră din drum şi 
reintrară în /Escengum prin poarta de vest, care era în 
afara privirilor duşmanului. Abia atunci am coborât pe 
strada principală şi m-am aruncat în şaua lui Smoka. Eram 
îmbrăcat de luptă, în zale, aur şi oţel. Alfred apăru în uşa 
bisericii din sfânta penumbră, aşa că trebui să-şi mijească 
ochii din cauza luminii soarelui. Îmi întoarse salutul cu o 
înclinare a capului, dar nu zise nimic. ZEthelred, vărul meu, 
era mai zgomotos, cerând să ştie unde-i era soţia. Am auzit 
un servitor spunând că Æthelflæd era la rugăciune în 
mănăstirea de maici, iar asta se pare că l-a mulţumit pe 
ZEthelred, care m-a asigurat că trupele sale din Mercia 
aveau să aştepte la Fearnhamme. 

— Aldhelm este un om bun, zise el, îi place lupta. 

— Mă bucur, am spus mimând prietenia cu vărul meu, 
aşa cum /Ethelred se prefăcea că Aldhelm nu primise 
instrucţiuni secrete să se retragă spre nord dacă ar fi fost 
speriat de numărul duşmanilor din faţa sa. Chiar i-am 
întins o mână de la înălţimea şeii lui Smoka. Vom câştiga o 
mare victorie, Lord Æthelred, i-am zis cu voce tare. 

ZEthelred păru uimit o clipă de aparenta mea 
bunăvoință, dar îmi prinse mâna şi-mi spuse: 

— Cu ajutorul lui Dumnezeu, vere, cu ajutorul lui 
Dumnezeu. 

— Mă rog pentru asta, am răspuns. 

Regele îmi aruncă o privire plină de suspiciune, dar eu 
am zâmbit vesel. 


Y% 69 # 


— Adu trupele atunci când crezi de cuviinţă, i-am strigat 
lui Edward, fiul lui Alfred, şi întotdeauna să asculţi 
sfaturile lordului ZEthelred. 

Edward se uită la tatăl său căutând îndrumare, dar nu 
obţinu nimic. Încuviinţă din cap nervos. 

— Aşa voi face, Lord Uhtred, şi Domnul fie cu tine! 

Poate că Dumnezeu venea cu mine, dar ZEthelred nu. 
Alesese să rămână cu trupele saxonilor de vest care-i 
urmăreau pe danezi, astfel devenind ciocanul care să-i 
zdrobească pe oştenii lui Harald pe nicovala războinicilor 
săi din Mercia. Mă temeam pe jumătate că avea să mi se 
alăture, dar era mai firesc ca Æthelred să stea cu socrul 
său. Astfel, dacă Aldhelm alegea să se retragă, ZEthelred 
nu putea fi învinuit. Suspectam că mai era un motiv. După 
moartea lui Alfred, Edward ar fi fost numit rege doar în 
cazul în care sfatul bătrânilor n-ar fi vrut un bărbat mai 
vârstnic şi mai experimentat, iar /ZEthelred credea fără 
îndoială că i-ar fi prins mult mai bine să lupte în acea zi 
alături de armata saxonilor de vest. 

Mi-am pus coiful cu creastă în formă de lup şi l-am 
mânat pe Smoka spre Steapa, care, arătând fioros în zale 
şi înarmat până în dinţi, aştepta lângă o fierărie de unde 
fumul de cărbuni se strecura pe la marginea uşii. M-am 
aplecat şi am lovit coiful prietenului meu. 

— Ştii ce ai de făcut? 

— Mai spune-mi o dată, şi-ţi smulg ficatul şi-l frig, 
mormăi el. 

Am rânjit. 

— Ne vedem diseară. 

Mă prefăceam că Edward îi comanda pe saxonii de vest 
şi că Æthelred era sfătuitorul său principal, dar în realitate 
aveam încredere în Steapa să ducă planul la îndeplinire. 
Voiam ca Steapa să aleagă momentul când cei şapte sute 
de războinici părăseau ZEscengum în urmărirea oamenilor 
lui Harald. Dacă plecau prea repede, Harald se putea 
întoarce să-i taie în bucăţi, în timp ce, dacă plecau prea 
târziu, cei şapte sute de războinici ai mei aveau să fie 
măcelăriți la Fearnhamme. 


% 709 


— Vom obţine o victorie straşnică azi, i-am zis lui 
Steapa. 

— Dacă aşa vrea Dumnezeu. 

— Dacă tu şi cu mine vrem, i-am spus vesel, apoi m-am 
aplecat să-mi iau scutul greu din lemn de tei din braţele 
unui slujitor. După ce mi l-am atârnat pe spate, i-am dat 
pinteni lui Smoka spre poarta de nord, unde căruţa 
împopoţonată a lui Alfred aştepta în spatele unui echipaj 
de şase cai. Înhămaserăm cai la căruţa greoaie fiindcă 
erau mai rapizi decât boii. Osferth, arătând jalnic, era 
singurul ocupant al căruţei. Purta o mantie albastru- 
deschis şi cu un cerc de bronz pe cap. Danezii nu ştiau că 
Alfred se ferea de majoritatea simbolurilor regalității. Se 
aşteptau ca regele să poarte o coroană, deci îi ordonasem 
lui Osferth să poarte acel fleac lustruit. 

Il convinsesem şi pe abatele Oslac să-mi dea două dintre 
relicvariile mai puţin valoroase ale mănăstirii. Unul, o 
cutie din argint cu imagini de sfinţi, bătută cu pietre de 
agat şi chihlimbar, ţinuse oasele degetelor de la picioarele 
sfântului Cedd, dar acum conţinea nişte pietricele care le- 
ar fi dat bătăi de cap danezilor dacă, aşa cum speram, ar fi 
capturat căruţa. Al doilea relicvariu, tot din argint, avea o 
pană de porumbel înăuntru, pentru că, după cum era bine 
cunoscut, Alfred călătorea peste tot însoţit de o pană 
smulsă de la porumbelul pe care Noe îl lăsase să zboare de 
pe arcă. Pe lângă relicvarii mai puseserăm în căruţă şi un 
cufăr de lemn ferecat în fier. Cufărul era umplut pe 
jumătate cu argint şi existau mari şanse să-l pierdem, dar 
speram să câştigăm mult mai mult. Abatele Oslac, purtând 
o cămaşă de zale pe sub straiele sale monahale, insistase 
să-i însoţească pe cei două sute de oameni ai mei. Pe 
stânga îi atârna un scut, iar un topor de luptă monstruos 
de mare era legat de spatele-i lat. 

— Pare foarte folosit, i-am zis, observând crestăturile din 
lama lată a toporului. 

— A trimis mulţi păgâni în iad, îmi răspunse el voios. 

Am rânjit şi am dat pinteni calului spre poarta unde 
părintele Beocca, vechiul şi statornicul meu prieten, 


%71 # 


aştepta să ne binecuvânteze. 

— Dumnezeu să fie cu voi, îmi spuse atunci când am 
ajuns la el. 

I-am zâmbit. Era slab, cu părul alb, ochii încrucişaţi şi cu 
picioarele strâmbe. Era şi unul dintre cei mai de treabă 
oameni pe care-i cunoşteam, deşi mă dojenea aspru ori de 
câte ori i se ivea prilejul. 

— Roagă-te pentru mine, părinte. 

— Niciodată nu încetez să o fac, zise Beocca. 

— Şi nu-l lăsa pe Edward să-şi scoată oamenii de aici 
prea repede! Ai încredere în Steapa! Poate că e prost ca 
un păstârnac, dar ştie cum să lupte. 

— O să mă rog ca Domnul să le dea amândurora bună 
judecată, zise vechiul meu prieten. Îşi întinse mâna teafără 
şi mă prinse de mănuşă. Ce mai face Gisela? 

— Poate că este deja mamă din nou. Şi Thyra? 

Faţa i se lumină ca iasca atunci când se aprinde. Omul 
acesta urât şi infirm de care îşi băteau joc copiii pe stradă 
se însurase cu o daneză de o frumuseţe răpitoare. 

— Dumnezeu o ţine în palma sa iubitoare, îmi spuse. 
Este o perlă de mare preţ! 

— Aşa eşti şi dumneata, părinte, am zis, apoi i-am zburlit 
părul alb, numai ca să-l enervez puţin. 

Finan îşi aduse calul lângă mine. 

— Suntem gata, stăpâne. 

— Deschideţi poarta! am strigat. 

Căruţa trecu prima pe sub arcada lată, iar stindardele ei 
sfinte se clătinară alarmant în timp ce se hurduca pe 
drumul desfundat. Cei două sute de oameni ai mei, 
strălucind în zale, năvăliră călare după ea şi o luară spre 
vest. Aveam steaguri, cornurile ne anunţaseră plecarea şi 
căruţa regală strălucea sub razele soarelui. Noi eram 
momeala, iar danezii ne văzuseră. Începea vânătoarea. 

Căruţa deschidea calea, huruind pe şleaul care ne ducea 
spre drumul către Wintanceaster. Un danez isteţ s-ar fi 
întrebat de ce, dacă voiam să ne retragem spre oraşul mai 
mare Wintanceaster, foloseam poarta de nord în locul celei 
de vest, care ducea direct la drum, dar cumva mă îndoiam 


Y 72 % 


că aceste griji ar fi ajuns până la Harald. 

În schimb, el avea să audă că regele Wessexului o luase 
la fugă, lăsând Æscengum în paza garnizoanei formate din 
oameni adunaţi din fyrd, iar oamenii fyrdului erau arareori 
războinici instruiți, fiind ţărani şi zilieri, tâmplari şi meşteri 
de acoperişuri de stuf. Cu siguranţă, pe Harald îl tenta să 
atace burhul slab apărat, dar nu credeam că va ceda 
tentaţiei, nu atât timp cât îi stătea la îndemână un premiu 
mult mai mare, Alfred însuşi. Cercetaşii danezi aveau să-l 
informeze că regele Wessexului era în câmp deschis, 
călătorind într-o căruţă lentă, apărat de abia vreo două 
sute de călăreţi, şi el avea să ordone armatei să pornească 
urmărirea. 

Îi cerusem lui Finan, care-mi comanda ariergarda, să mă 
anunţe când urmăritorii se apropiau prea tare. Îndată ce- 
am intrat pe drumul spre Wintanceaster, la o jumătate de 
milă de /ZEscengum, un călăreț uşor veni lângă mine. Era 
ZEthelfleed, îmbrăcată într-o cămaşă lungă de zale care 
părea a fi făcută din inele de argint, peste o tunică din 
piele de căprioară. Zalele i se lipeau parcă de trupul zvelt, 
şi am bănuit că erau încheiate la spate cu găici şi nasturi, 
fiindcă nimeni nu putea să-şi tragă o astfel de cămaşă 
strâmtă peste cap şi umeri. Peste zale purta o mantie albă 
cu dungi roşii şi avea o spadă cu teacă albă. Un coif vechi 
şi uzat, cu apărătoare de faţă, atârna de oblâncul şeii. Cu 
siguranţă îl folosise pentru a-şi acoperi chipul atunci când 
am părăsit Æscengum, cu toate că-şi mai luase şi precauţia 
de a-şi acoperi mantia şi armura uşor de recunoscut cu o 
veche pelerină neagră, pe care o aruncă în şanţ când 
ajunse la mine. Zâmbi larg, arătând la fel de fericită cum 
era odinioară, înainte de măritiş, apoi arătă cu capul spre 
căruţa care se hurduca. 

— Acela este fratele meu vitreg? 

— Da. L-ai mai văzut şi până acum. 

— Nu prea des. Aşa-i că seamănă cu tatăl lui? 

— Seamănă, am zis, spre deosebire de tine, lucru pentru 
care sunt recunoscător. 

Vorbele mele o făcură să râdă. 


Y 739 


— De unde ai luat zalele? am întrebat-o. 

— Lui ZEthelred îi place să le port. Mi le-a comandat în 
Francia. 

— Inele de argint? am pufnit. Le-aş putea străpunge cu o 
nuia! 

— Nu cred că soţul meu vrea să mă lupt, zise ea sec. 
Vrea doar să mă arate tuturor. 

Pe bună dreptate, m-am gândit. ZEthelfleed ajunsese o 
femeie încântătoare, cel puţin atunci când frumuseţea ei 
nu era umbrită de tristeţe. Avea ochii limpezi şi pielea 
deschisă, buze pline şi un păr auriu şi des. Era deşteaptă, 
ca tatăl său, şi mult mai deşteaptă decât soţul. Fusese 
măritată cu el pentru un singur motiv, şi anume ca să 
unească teritoriile din Mercia cu Wessexul lui Alfred, iar în 
acest sens măcar, căsătoria fusese un succes. 

— Spune-mi despre Aldhelm, i-am cerut. 

— Ştii deja totul despre el. 

— Ştiu că nu mă place, am zis vesel. N 

— Cui îi place de tine? replică ea zâmbind larg. Işi 
încetini calul, care ajunsese prea aproape de căruţa 
greoaie. Purta mănuşi din piele moale de ied, peste care 
luceau şase inele de aur cu pietre preţioase. Adăugă pe un 
ton coborât: Aldhelm este sfetnicul soţului meu şi l-a 
convins pe Æthelred de două lucruri. Primul este că 
Mercia are nevoie de un rege. 

— Tatăl tău nu va îngădui aceasta, am zis. 

Alfred prefera ca Mercia să asculte de autoritatea regală 
din Wessex. 

— Tatăl meu nu va trăi pentru totdeauna, iar Aldhelm l-a 
mai convins pe soţul meu că un rege are nevoie de un 
urmaş. Râzând de grimasa mea, se grăbi să adauge: Nu 
eu! ZElfwynn a fost de ajuns! Nu am cunoscut niciodată o 
asemenea durere, îmi mărturisi ea înfiorată. Pe lângă asta, 
dragul meu soţ dispreţuieşte Wessexul. Urăşte mâna care 
îl hrăneşte. Nu, i-ar plăcea un urmaş de la o tânără 
frumoasă din Mercia. 

— Vrei să spui... 

— N-o să mă omoare, mă întrerupse ea voioasă, dar i-ar 


Y 74% 


plăcea la nebunie să divorţeze de mine. 

— Tatăl tău nu ar permite-o niciodată! 

— Ar permite-o, dacă aş fi acuzată de adulter, spuse 
ZEthelflaed pe un ton remarcabil de plat. 

Neîncrezător, am cercetat-o cu ochii mijiţi. Observându- 
mi reacţia, îmi surâse larg. 

— Doar m-ai întrebat despre Aldhelm. 

— ZEthelred vrea ca tu... 

— Da, după aceea poate să mă surghiunească la o 
mănăstire şi să uite că am existat vreodată. 

— Şi Aldhelm încurajează această idee? 

— O, da, da, confirmă ea zâmbind, ca şi cum întrebarea 
mea ar fi fost prostească. Spre norocul meu am servitori 
dintre saxonii de vest care mă apără, dar după ce tatăl 
meu moare... 

Se înfioră. 

— I-ai spus tatălui tău? 

— I s-a spus, dar nu cred că a crezut. Crede, bineînţeles, 
în cucernicie şi rugăciune, aşadar mi-a trimis un pieptene 
care i-a aparţinut sfintei Milburga, spunându-mi că mă va 
întări. 

— De ce nu te crede? 

— Are impresia că sunt predispusă la coşmaruri. 
Totodată, îl crede pe ZEthelred foarte loial. lar mama mea, 
bineînţeles, îl adoră pe ZEthelred. 

— Bineînţeles, am zis posomorât. 

Soţia lui Alfred, ZElswith, era o creatură acră şi, la fel ca 
ZEthelred, din Mercia. 

— Ai putea să iei otravă, am sugerat. Ştiu o femeie în 
Lundene care face nişte poţiuni straşnice. 

— Uhtred, mă dojeni Æthelflæd, dar înainte să mai poată 
spune ceva, unul dintre oamenii lui Finan veni în galop din 
ariergardă, calul său aruncând bucăţi de pământ rupte din 
pajiştea de lângă drum. 

— Stăpâne! Trebuie să ne grăbim! 

— Osferth! am strigat. 

Într-o clipită, regele nostru închipuit sări sprinten din 
căruţă şi se aruncă în şaua unui cal, punându-şi din mers 


% 75% 


un coif în locul cercului de bronz. 

— Arunc-o, i-am strigat căruţaşului. Du-o în şanţ! 

Reuşi să bage două roţi în şanţ. Lăsând vehiculul greoi 
acolo, înclinat, fără să deshămăm caii înspăimântați, am 
galopat până la o porţiune împădurită şi am aşteptat 
sosirea ariergărzii. Chiar când ajunse Finan cu oamenii săi, 
primii danezi urmăritori apărură în zare. 

işi mânau tare caii, dar căruţa abandonată avea să-i 
întârzie câteva momente, dacă totul mergea potrivit 
planului. Câtă vreme primii urmăritori se învârteau în jurul 
vehiculului, noi puteam să ne continuăm drumul. 

— Este o întrecere, îmi zise Finan. 

— Dar caii noştri sunt mai rapizi, i-am replicat. 

Probabil că aşa era. Danezii călăreau tot felul de 
animale pe care trupele lor pornite după pradă reuşiseră 
să le captureze, pe când noi călăream unii dintre cei mai 
buni armăsari din Wessex. Am aruncat o ultimă privire la 
duşmanii care descălecaseră să cerceteze căruţa, apoi m- 
am afundat mai adânc printre copaci. 

— Câţi sunt acolo? am strigat la Finan. 

— Câteva sute, îmi strigă la rândul lui, rânjind. 

Ceea ce însemna că toţi danezii care puteau călări se 
alăturaseră urmăririi. Harald simţea extazul victoriei. 
Oamenii săi prădaseră tot estul Wessexului, iar acum 
credea că alungase toată armata lui Alfred din ZEscengum, 
fapt care-i permitea să treacă prin foc şi sabie partea 
centrală a ţării. Inainte de aceste plăceri, totuşi, voia să-l 
captureze chiar pe Alfred, astfel încât oamenii lui ne 
urmăreau ca o hoardă sălbatică, iar Harald, deloc 
preocupat de lipsa lor de disciplină, se bizuia pe norocul 
care-l ajutase până atunci. 

Principala noastră grijă era să-i ademenim pe danezi 
după noi. Nu călăream cât de repede puteam, în schimb îi 
tineam pe danezii urmăritori în raza vizuală. Ne-au ajuns 
doar o dată. Rypere, unul dintre cei mai valoroşi oameni ai 
mei, călărea la distanţă în dreapta noastră, şi calul lui şi-a 
prins copita într-un muşuroi. Era la treizeci de paşi, dar am 
auzit trosnitul osului care s-a rupt şi l-am văzut pe Rypere 


5769 


rostogolindu-se de pe calul care se prăbuşea nechezând de 
durere. Când l-am întors pe Smoka spre el, am văzut un 
grup de danezi apropiindu-se rapid. l-am strigat unui alt 
om de-al meu: 

— Lance! 

Am prins lancea grea din frasin şi m-am îndreptat direct 
spre danezii care dădeau pinteni cailor să-l omoare pe 
Rypere. Finan mă urma îndeaproape cu o duzină de 
oameni; danezii, văzându-ne, încercară să vireze brusc, dar 
Smoka bătea acum din copite şi fornăia cu nările lui largi. 
Am coborât lancea şi l-am lovit pe cel mai apropiat danez 
în partea laterală a pieptului. Coada din frasin sări înapoi, 
mâna mea înmănuşată alunecă pe lemn, dar vârful lăncii 
se împlântă adânc şi sângele izvori şi se scurse în spaţiile 
dintre zalele danezului. În clipa în care am dat drumul 
lăncii, un al doilea danez mă atacă cu spada, dar m-am 
apărat cu scutul şi l-am întors pe Smoka doar folosindu-mi 
apăsarea genunchilor, în timp ce Finan îi tăia faţa cu spada 
altui duşman. Am luat hăţurile celui pe care-l ucisesem cu 
lancea şi i-am dus calul lui Rypere. 

— Aruncă-l jos pe nenorocitul ăsta şi încalecă, i-am 
strigat. 

Danezii care scăpaseră se retrăgeau. Fuseseră mai 
puţini de o duzină, căci erau doar cercetaşii, cei cu caii cei 
mai rapizi. Până ce le veneau întăriri noi aveam să fim 
departe. Picioarele lui Rypere erau prea scurte să ajungă 
la noile sale scăriţe şi blestema în timp ce se ţinea de 
oblâncul şeii. Finan zâmbea. 

— Asta o să-i enerveze, Lord Uhtred. 

— Îi vreau nebuni de furie, am zis. 

Voiam să fie năvalnici, fără grijă şi încrezători. 

Deja, în acea zi de vară, în timp ce urmam cursul sinuos 
al unui pârâu cu marginile acoperite de iarbă deasă, 
Harald făcea tot ce-mi puteam dori. Cum să nu fiu 
încrezător? Este periculos să presupui că duşmanul va face 
ceea ce îţi doreşti, dar în acea zi a lui Thor aveam o 
convingere crescândă că Harald pica într-o capcană atent 
pregătită. 


Y 77% 


Drumul nostru ducea la vadul pe unde puteam trece râul 
pentru a ajunge la Fearnhamme. Dacă destinaţia noastră 
ar fi fost într-adevăr Wintanceaster, am fi rămas pe malul 
de miazăzi al râului şi am fi luat-o pe drumul roman care 
mergea spre vest. Cum voiam ca danezii să creadă că asta 
ne era intenţia, ne-am oprit chiar la sud de vad. Voiam ca 
urmăritorii noştri să ne vadă, voiam să creadă că eram 
nehotărâţi, voiam să creadă, în cele din urmă, că ne 
panicaserăm. Terenul era deschis, o fâşie de pajişte de-a 
lungul râului, unde oamenii îşi păşteau caprele şi oile. Spre 
est, de unde veneau danezii, era teren împădurit, spre vest 
era drumul pe care Harald se aştepta s-o luăm, iar spre 
nord erau stâlpii de piatră măcinaţi de vreme ai podului pe 
care-l făcuseră romanii peste Wey. Fearnhamme şi dealul 
său jos erau de partea cealaltă a podului ruinat. M-am 
uitat la deal şi nu am putut vedea trupe. 

— Acolo îl voiam pe Aldhelm, am mârâit, arătând spre 
deal. 

— Stăpâne, strigă Finan ca să ne avertizeze. 

Danezii urmăritori se adunau la marginea unei păduri la 
vreo jumătate de milă spre est. Ne puteau vedea clar şi 
pricepeau că eram prea mulţi ca să ne atace înainte de a-şi 
îngroşa rândurile, dar întăririle nu conteneau să vină. M- 
am uitat din nou peste râu şi n-am văzut pe nimeni. Dealul, 
cu fortificația sa antică de pământ, trebuia să fie nicovala 
mea, întărită cu cinci sute de războinici din Mercia, însă 
părea să fie gol. Oare cei două sute de oameni ai mei 
aveau să fie de ajuns? 

— Stăpâne! strigă din nou Finan. 

Danezii, care acum ne depăşeau numeric în proporţie de 
doi la unu, dădeau pinteni cailor spre noi. 

— Prin vad! am urlat. 

Aveam să pun în funcţiune capcana oricum, aşa că ne- 
am gonit caii obosiţi prin vadul adânc care se afla chiar în 
amonte de pod. Odată trecuţi, le-am ordonat oamenilor 
mei s-o ia la galop spre vârful dealului. Voiam să dăm 
impresia de panică. Voiam să lăsăm impresia că, pierzând 
orice speranţă de a ajunge la Wintanceaster, căutam 


4789 


refugiu pe cel mai apropiat deal. 

Am trecut călare prin Fearnhamme. Era o adunătură de 
colibe acoperite cu stuf, în jurul unei biserici, cu toate că 
mai era încă o clădire romană care-şi pierduse acoperişul 
de ţiglă. Nu erau locuitori, în afară de o singură vacă, care 
mugea jalnic fiindcă trebuia să fie mulsă. Mi-am închipuit 
că populaţia fugise, auzind zvonurile că se apropiau 
danezii. 

— Sper că nenorociţii tăi de oameni sunt pe deal! i-am 
strigat lui Æthelflæd, care călărea aproape de mine. 

— Vor fi acolo! îmi strigă înapoi. 

Părea sigură de ea, dar eu aveam dubii. Prima sarcină a 
lui Aldhelm, cel puţin din câte afirmase Æthelred, era să 
păstreze intactă armata Merciei. Refuzase pur şi simplu să 
înainteze spre Fearnhamme? Dacă făcuse aşa ceva, eram 
silit să mă bat contra unei armate de danezi cu doar două 
sute de oameni, iar danezii aceia se apropiau rapid. 
Amuşinau victoria şi îşi mânau sălbatic caii prin vad şi în 
sus spre uliţa din Fearnhamme, aşa că le puteam auzi 
strigătele. 

Chiar în clipa în care Smoka ajunse pe valul înierbat al 
vechii fortificaţii, am văzut că ZEthelfleed avusese dreptate. 
Aldhelm venise, în fruntea trupei de cinci sute de oameni. 
Toţi erau acolo, însă Aldhelm îi poziţionase pe partea 
nordică a fortificaţiei, astfel încât să nu fie văzuţi de 
duşmanul care s-ar fi apropiat din sud. Prin urmare, aşa 
cum plănuisem, aveam şapte sute de oameni pe deal şi 
încă şapte sute, speram, apropiindu-se dinspre ZEscengum; 
între aceste două forţe erau două mii de danezi sălbatici, 
neatenţi, mult prea încrezători, convinşi că erau pe cale să 
îndeplinească vechiul vis viking de a cuceri Wessexul. 

— Zid de scuturi! le-am strigat oamenilor mei. Zid de 
scuturi! 

Danezii trebuiau opriţi pentru un moment, iar cel mai 
simplu mod de-a o face era să le arăt un zid de scuturi în 
vârful dealului. Urmă un moment de haos în timp ce 
oamenii săreau din şa şi alergau spre buza valului, dar 
aceştia erau războinici de nădejde, bine antrenați, aşa că 


%79 


scuturile lor s-au intercalat repede. Danezii, venind 
dinspre case spre panta de jos a dealului, văzură zidul de 
răchită legată în fier, văzură lăncile, spadele şi lamele 
topoarelor şi mai văzură şi înclinarea pantei, iar şarja lor 
sălbatică se opri. 

Grupuri de inamici treceau râul şi încă şi mai mulţi 
ieşeau dintre copacii de pe malul sudic, aşadar în câteva 
clipe ar fi fost mai mult decât suficienţi pentru a-mi sparge 
zidul de scuturi, însă pentru moment stăteau liniştiţi. 

— Steagurile! am zis. 

Aduseserăm steagurile noastre, stindardul meu cu cap 
de lup şi dragonul Wessexului, şi voiam să le văd fluturând, 
ca o invitaţie pentru oamenii lui Harald. 

Aldhelm, înalt şi palid, venise să mă salute. Nu mă 
agrea, şi chipul lui o arăta limpede, dar arăta şi uimire faţă 
de numărul danezilor care se adunau la vad. 

— Împarte-ţi oamenii în două, i-am zis fără drept de 
apel, şi aliniază-i pe ambele părţi ale oamenilor mei. 
Rypere! 

— Stăpâne? 

— Ia vreo doisprezece oameni şi priponeşte caii aceia! 

Caii noştri, lăsaţi de izbelişte, se plimbau pe vârful 
dealului, şi mă temeam că unii se vor rătăci şi vor ajunge 
înapoi peste val. 

— Câţi danezi sunt? întrebă Aldhelm. 

— Destui cât să avem de omorât o zi întreagă, i-am zis. 
Acum adu-ţi oamenii aici. 

Tonul meu îl enervă. Era un om slab, elegant, într-o 
superbă cămaşă lungă de zale, care avea semiluni de bronz 
cusute la îmbinări. Avea o mantie din in albastru brodată 
cu stofă roşie şi purta un lanţ de aur masiv, învârtit de 
două ori în jurul gâtului. Cizmele şi mănuşile îi erau din 
piele neagră, centura îi era decorată cu cruci din aur, iar 
părul lung şi negru, parfumat şi dat cu ulei, era prins la 
ceafă cu un pieptene cu dinţi de fildeş încastraţi într-o 
ramă din aur. 

— Am ordinele mele, îmi replică el. 

— Da, să-ţi aduci oamenii aici. Avem de omorât danezi! 


$ 80 # 


Întotdeauna mă detestase, încă de când îi stricasem 
înfăţişarea frumoasă spărgându-i falca şi nasul, cu toate că 
în acea zi minunată el fusese înarmat şi eu nu. În loc să se 
uite la mine, se zgâia la danezii care se adunau la poalele 
dealului. 

— Am ordine să păstrez intacte forţele lui ZEthelred, îmi 
spuse. 

— Ordinele tale s-au schimbat, Lord Aldhelm, rosti o 
voce veselă din spatele nostru, iar Aldehelm se întoarse să 
privească uimit la /Ethelfleed, care îi zâmbea din şaua ei 
înaltă. 

— Doamnă, zise el înclinându-se. Lordul ZEthelred este 
aici? 

— Soţul meu m-a trimis să contramandez ultimele sale 
ordine, spuse suav /Ethelfled. Acum este atât de 
încredinţat de victorie, încât vă cere să rămâneţi aici, în 
ciuda numărului duşmanilor. 

Aldhelm începu să răspundă, dar, presupunând că eu nu 
cunoşteam ultimele ordine pe care i le dăduse ZEthelred, 
tăcu. 

— Soţul vostru v-a trimis, doamnă? întrebă în schimb, 
complet zăpăcit de prezenţa neaşteptată a tinerei femei. 

— Altfel de ce aş fi aici? întrebă seducător Æthelfæd. Pe 
deasupra, dacă ar exista o primejdie reală, m-ar fi lăsat 
soţul meu să vin? 

— Nu, doamnă, zise Aldhelm, dar fără convingere. 

— Aşadar, vom lupta! strigă tare Æthelflæd, vorbind 
trupelor din Mercia. Işi întoarse iapa cea sură, astfel încât 
soldaţii să-i poată vedea faţa şi să-i audă vorbele mai clar. 
Vom omori danezi! Iar soţul meu m-a trimis să fiu martora 
vitejiei voastre, aşa că nu mă dezamăgiţi! Omorâţi-i pe toţi! 

În uralele sălbatice ale războinicilor, îşi plimbă calul de- 
a lungul primului rând al formaţiei. Intotdeauna 
considerasem Mercia un loc amărât, înfrânt şi supus, fără 
rege şi obidit, dar în acel moment am văzut cum 
ZEthelfleed, strălucitoare în zale de argint, era în stare să le 
trezească entuziasmul mercienilor. O iubeau. Ştiam că 
ţineau puţin la Æthelred, Alfred era un personaj undeva 


81% 


departe şi, pe lângă asta, regele Wessexului, dar 
ZEthelfleed îi inspira. Le dădea mândrie. 

Danezii încă se adunau la poalele dealului. Trebuie să fi 
fost vreo trei sute de oameni care descălecaseră şi care 
acum îşi făceau propriul zid de scuturi. Încă puteau să-i 
vadă numai pe cei două sute de oameni ai mei, dar era 
timpul să îndulcesc momeala. 

— Osferth, am strigat, urcă înapoi pe cal şi joacă-ţi rolul 
de rege. 

— Chiar trebuie, stăpâne? 

— Da, trebuie! 

I-am spus lui Osferth să-şi pună calul sub steaguri. Avea 
mantie, iar acum purta un coif pe care-l ornasem cu 
propriul meu lanţ de aur, astfel încât, de la distanţă, arăta 
ca un coif încoronat. Danezii, văzându-l, urlară insulte în 
susul pantei domoale. Osferth arăta destul de regal, cu 
toate că oricine care-l cunoştea pe Alfred ar fi ştiut că 
personajul acela nu era regele Wessexului, pur şi simplu 
fiindcă nu era înconjurat de preoţi, dar mi-am zis că Harald 
nu va observa niciodată această lipsă. M-am amuzat s-o 
văd pe Æthelflæd, vizibil curioasă de fratele ei vitreg, 
mânându-şi calul lângă armăsarul lui. 

M-am întors să mă uit spre sud, unde tot mai mulţi 
danezi treceau râul. Nu voi uita peisajul acela cât voi trăi. 
Toată zona dincolo de râu era acoperită de danezi, copitele 
cailor ridicând praful în timp ce călăreţii le dădeau pinteni 
înspre vad, toţi grăbiţi să fie prezenţi la distrugerea lui 
Alfred şi a regatului său. Aşa de mulţi oameni voiau să 
treacă râul, încât erau siliţi să aştepte într-o mare gloată 
frământată pe cealaltă parte a vadului. 

Aldhelm le ordonă oamenilor săi să avanseze. Probabil 
că o făcea fără voie, dar /Ethelfleed îi mobilizase, şi el era 
acum prins între disprețul ei şi entuziasmul lor. Dintr- 
odată, danezii de la poalele dealului văzură scurta mea 
linie lungindu-se, văzură mai multe scuturi şi tăişuri, mai 
multe steaguri. Tot ne erau superiori numeric, dar acum 
aveau nevoie de jumătate din armată să asalteze dealul. 
Un om într-o mantie neagră şi cărând un topor de luptă cu 


Y% 82 # 


mânerul roşu îi comanda pe oamenii lui Harald, aşezându-i 
în linie. Cred că acum erau deja cinci sute de oameni în 
zidul de scuturi al duşmanilor, şi alţii li se alăturau în 
fiecare clipă. Unii danezi rămăseseră călare, presupuneam 
că voiau să vină în spatele nostru ca să ne atace atunci 
când zidurile de scuturi s-ar fi întâlnit. Linia duşmană era 
doar la două sute de paşi distanţă, destul de aproape ca să 
văd corbii şi topoarele şi vulturii şi şerpii pictaţi de pe 
scuturile lor ferecate în metal. Unii începură să-şi lovească 
armele de paveze, făcând un vacarm îngrozitor. Alţii urlau 
înspre noi că suntem copii de ţâţă sau bastarzii unor capre. 

— Gălăgioşi, aşa-i? remarcă Finan lângă mine. Cum m- 
am mulţumit să zâmbesc, îşi ridică spada scoasă din teacă 
înspre faţa încadrată de coif şi sărută tăişul. Iti aminteşti 
de fata aceea frizonă pe care am găsit-o în mlaştină? Ea 
era gălăgioasă. 

Este ciudat la ce se gândesc oamenii înaintea bătăliei. 
Fata aceea frizonă scăpase de la un traficant danez de 
sclavi şi era terifiată. Mă întrebam ce se întâmplase cu ea. 

Aldhelm era nervos, atât de nervos încât îşi lăsase 
deoparte ura pe care mi-o purta şi se ţinea pe lângă mine. 

— Dar dacă Alfred nu apare? mă întrebă. 

— Atunci fiecare dintre noi trebuie să ucidă doi danezi 
înainte ca ceilalţi să-şi piardă curajul, am spus cu 
încredere prefăcută. 

Dacă cei şapte sute de oameni ai lui Alfred nu veneau, 
am fi fost înconjurați, bătuţi şi masacrați. 

Doar jumătate dintre danezi trecuseră râul, atât era de 
mare învălmăşeala de la vadul îngust, şi tot mai mulţi 
călăreţi veneau din est pentru a se alătura mulţimii care 
aştepta să treacă râul Wey. Fearnhamme era plin de 
oameni care trăgeau jos acoperişurile de stuf în căutare de 
comori. Vaca nemulsă zăcea moartă pe uliţă. 

— Dacă... începu Aldhelm, apoi ezită. Dacă trupele lui 
Alfred întârzie? 

— Atunci toţi danezii vor fi de această parte a râului, am 
Zis. 

— Atacându-ne pe noi, completă Finan. 


% 83% 


Ştiam că Aldhelm se gândea la retragere. În spatele 
nostru, spre nord, erau dealuri mai înalte care ofereau 
protecţie mai bună, sau poate, dacă ne retrăgeam destul 
de repede, am fi putut traversa Temesul înainte ca danezii 
să ne prindă şi să ne distrugă. Fiindcă, dacă oamenii lui 
Alfred nu veneau, am fi murit în mod sigur. În acel moment 
am simţit şarpele morţii încolăcindu-se rece în jurul inimii 
mele care bătea ca o tobă de război. Blestemul lui Skade, 
m-am gândit, şi dintr-odată am înţeles amploarea riscului 
la care mă expuneam. Presupusesem că danezii vor face 
exact ce voiam eu şi că armata saxonilor de vest va apărea 
la momentul potrivit; în schimb, eram izolaţi pe un deal 
puţin înalt, iar duşmanul nostru se întărea. Încă mai era o 
mulţime imensă pe malul celălalt, dar în mai puţin de o oră 
întreaga armată a lui Harald va fi trecut râul. Simţind 
iminenţa dezastrului şi frica unei înfrângeri cumplite, mi- 
am amintit de ameninţarea lui Harald că mă va orbi, mă va 
jugăni şi apoi mă va plimba peste tot la capătul unei 
frânghii. Am atins ciocanul şi am lovit mânerul Răsuflării- 
Şarpelui. 

— Dacă trupele saxonilor de vest nu ajung... începu 
Aldhelm cu vocea sumbră. 

— Lăudat fie Dumnezeu, ne întrerupse Æthelflæd din 
spatele nostru. 

Pentru că printre copacii îndepărtați se zărea un licăr de 
oţel în care se reflecta soarele. 

Şi mai mulţi călăreţi apărură. Sute de călăreţi. 

Armata Wessexului venise. 

Iar danezii erau prinşi în capcană. 


Poeţii exagerează. Ei trăiesc din cuvinte, şi barzii de la 
curtea mea se tem că voi înceta să le mai arunc arginţi 
dacă nu exagerează. Îmi amintesc de încăierări unde au 
murit probabil doisprezece oameni, dar în spusele poetului 
morţii s-au numărat cu miile. Întotdeauna am hrănit corbii 
din recitările lor, dar niciun poet nu ar putea exagera 
masacrul care a avut loc în acea zi a lui Thor pe malurile 
râului Wey. 


$ 849 


A fost şi un masacru rapid. Majoritatea bătăliilor au 
nevoie de timp să înceapă, în timp ce ambele părţi îşi 
adună curajul, îşi aruncă insulte şi se uită să vadă ce va 
face inamicul, dar Steapa, conducându-i pe cei şapte sute 
de oameni ai lui Alfred, observă confuzia de pe malul sudic 
al râului şi, imediat ce avu destui oameni la dispoziţie, 
lansă atacul de cavalerie. ZEthelred, mi-a zis Steapa mai 
târziu, voia să aştepte până ce toţi cei şapte sute ar fi fost 
adunaţi, însă uriaşul îi ignorase sfatul. Începu atacul cu 
trei sute de oameni şi le permise celorlalţi să-l ajungă din 
urmă, pe măsură ce ieşeau dintre copaci înspre terenul 
deschis. 

Cei trei sute atacară spatele duşmanului, unde cei mai 
puţin entuziaşti din armata lui Harald aşteptau să treacă 
râul. Erau codaşii, slujitorii şi băieţii, femeile şi copiii, şi 
aproape toţi erau încărcaţi cu pradă. Niciunul nu era 
pregătit să lupte; nu era niciun zid de scuturi, unii nici nu 
aveau scut. Danezii cei mai nerăbdători să lupte trecuseră 
deja râul şi se organizau să atace dealul, aşa că le-au 
trebuit câteva momente să priceapă că un masacru oribil 
începuse pe celălalt mal. 

— A fost ca şi cum am fi omorât purceluşi, mi-a zis 
Steapa mai târziu. Plin de guiţături şi sânge. 

Călăreţii se izbiră de danezi. Steapa conducea gărzile lui 
Alfred, restul oamenilor mei şi o trupă de războinici 
încercaţi din Wiltunscir şi Sumorsete. Erau nerăbdători să 
lupte, bine înfipţi în şa, înzestrați cu cele mai bune arme, 
iar atacul lor produse un haos general. Danezii, incapabili 
să formeze un zid de scuturi, încercară să fugă, dar 
singura scăpare se afla dincolo de vad şi era blocată de 
oamenii care aşteptau să treacă, aşa că duşmanii panicaţi 
se agăţară de propriii camarazi, oprind orice încercare de 
a face un zid de scuturi, iar oamenii lui Steapa, uriaşi pe 
caii lor, loviră şi hăcuiră şi-şi tăiară calea prin mulţime. 
Mai mulţi saxoni veniră dintre copaci să se alăture luptei. 
Caii se afundau cu copitele în sânge, dar spadele şi 
topoarele zdrobeau şi tăiau în continuare. Alfred suportase 
drumul, în ciuda durerii pe care i-o cauza şaua, şi privea 


% 85 # 


de la marginea pădurii în timp ce preoţii şi călugării 
cântau laude zeului lor pentru masacrul păgânilor care 
înroşeau pajiştea umedă de pe malul sudic al râului Wey. 

Edward lupta cu Steapa. Era un tânăr fragil, însă uriaşul 
îi aduse laude la sfârşitul bătăliei. 

— Are curaj, îmi zise el. 

— Ştie să se bată cu spada? 

— Are o încheietură rapidă, spuse Steapa aprobator. 

ZEthelred, care înţelesese înaintea lui Steapa că, în cele 
din urmă, călăreţii aveau să fie opriţi de grămezile de 
cadavre, îl convinse pe ealdormanul /Ethelnoth din 
Sumorsete să-şi pună o sută de oameni să descalece şi să 
formeze un zid de scuturi. Acel zid avansa constant şi, în 
timp ce caii erau răniţi sau ucişi, tot mai mulţi saxoni se 
alăturau zidului, înaintând ca un şir de secerători. Sute de 
danezi pieriră. Pe acel mal sudic, sub soarele amiezii, avu 
loc un masacru, iar duşmanul nu reuşi nici măcar o dată să 
se organizeze şi să contraatace. Fie au murit, fie au trecut 
înapoi râul, fie au fost luaţi prizonieri. 

Totuşi, probabil jumătate din armata lui Harald trecuse 
vadul, şi acei oameni erau gata de luptă. Chiar în timp ce 
masacrul începuse în spatele lor, porniră să ne omoare. 
Harald însuşi îşi făcu apariţia, urmat de un slujitor ce 
trăgea un cal de povară. Harald veni câţiva paşi în faţa 
zidului său de scuturi pentru a se asigura că vedem 
ritualul cu care-şi speria duşmanii. Se puse cu faţa spre 
noi, uriaş în mantie şi cămaşă de zale, apoi îşi întinse 
braţele ca şi cum ar fi fost crucificat, având în mâna 
dreaptă un topor de luptă imens cu care, după ce mugi că 
toţi aveam să ajungem hrană pentru viermii slinoşi ai 
morţii, omori calul. O făcu dintr-o singură lovitură a 
toporului şi, în timp ce animalul încă se zbătea în ghearele 
morţii, îi deschise burta şi-şi vâri capul fără coif adânc în 
măruntaiele însângerate. 

Oamenii mei priveau în tăcere. Harald, nebăgând în 
seamă spasmele copitelor, îşi ţinu capul adânc în burta 
calului, apoi se ridică şi se întoarse ca să ne arate o faţă 
acoperită de sânge, cu părul îmbibat de sânge şi barba 


Y% 869 


deasă din care curgea sângele. Harald Păr-Sângeriu era 
gata de luptă. 

— Thor! răcni el, ridicându-şi faţa şi toporul către cer. 
Thor! Îşi îndreptă toporul spre noi. Acum vă omorâm pe 
toţi! 

Un slujitor îi aduse scutul imens, pictat cu topoare. 

Nu sunt sigur că Harald ştia ce se întâmplase pe celălalt 
mal al râului, care îi era ascuns de casele din 
Fearnhamme. Trebuie să fi ştiut că saxonii îi atacau 
spatele, într-adevăr trebuie să fi primit rapoarte despre 
lupte în cursul dimineţii, fiindcă, după cum mi-a spus 
Steapa, saxonii care-i urmăreau se întâlneau permanent cu 
danezi răzleţi pe drumul de la ZEscengum, însă atenţia lui 
Harald era fixată asupra dealului de la Fearnhamme, unde, 
credea el, Alfred era prins în capcană. Putea să piardă 
bătălia de pe malul sudic al râului şi să câştige un regat pe 
malul nordic. Astfel, îşi conduse oamenii înainte. 

Plănuisem să-i las pe danezi să ne atace, bizuindu-mă pe 
protecţia fortificaţiei străvechi, dar, în timp ce linia lui 
Harald avansa cu un mare muget de furie, am observat că 
erau vulnerabili. Harald probabil că nu era conştient de 
dezastrul pe care-l sufereau oamenii săi de dincolo de râu, 
însă mulţi dintre danezii săi se tot întorceau, vrând să vadă 
ce se întâmpla acolo, iar oamenii speriaţi de un atac în 
spatele lor nu luptă cu multă vigoare. Trebuia să-i atacăm. 
Mi-am băgat în teacă Răsuflarea-Şarpelui şi am scos Acul- 
Viespii, spada mea scurtă. 

— Cap de porc! am urlat. Cap de porc! 

Oamenii mei ştiau ce voiam. Îl repetaseră de sute de ori, 
până obosiseră de la atâta exerciţiu, dar acum acele ore de 
instrucţie îşi dovedeau utilitatea, în timp ce conduceam 
trupa în josul valului de pământ şi treceam şanţul. 

Un cap de porc era pur şi simplu un triunghi format din 
oameni, un vârf de lance uman, şi era cea mai rapidă 
modalitate de a sparge un zid de scuturi. Am luat 
comanda, cu toate că Finan a încercat să mă împingă la o 
parte ca să mă protejeze. Danezii încetiniseră, probabil 
surprinşi că abandonam fortificația, sau pentru că în 


% 87% 


sfârşit înţeleseseră capcana care se închidea în jurul lor. 
Exista o singură cale de scăpare din capcană, şi aceea era 
să ne distrugă. Harald, înțelegând, mugi spre oamenii lui 
să atace în susul dealului. Eu le urlam oamenilor mei să 
atace în josul dealului. Lupta începu cu o repeziciune 
uimitoare. Eu duceam capul de porc în jos pe panta 
domoală, iar el îşi grăbea oamenii în sus, însă danezii erau 
nedumeriţi, brusc înspăimântați, iar zidul său se destrămă 
încă înainte să ajungem la el. Unii oameni îl ascultară pe 
Harald, alţii o luară înapoi, astfel că linia se îndoi, cu toate 
că în centru, unde fâlfâia stindardul lui Harald cu craniul 
de lup şi toporul, zidul de scuturi rămase pe poziţie. Acolo 
erau concentrați oamenii din echipajul lui Harald, şi exact 
acolo se îndrepta capul meu de porc. 

Urlam toţi un mare răcnet de provocare. Scutul meu cu 
margini de fier îmi trăgea greu în mâna stângă, Acul- 
Viespii era pregătit. Era o spadă scurtă, pentru împuns. 
Răsuflarea-Şarpelui era o minunăţie, dar o spadă lungă, ca 
un topor cu mâner pentru două mâini, poate fi un 
dezavantaj într-o luptă de ziduri de scuturi. Ştiam că 
atunci când ne vom izbi, voi fi presat către inamici la fel de 
aproape ca înspre o iubită, iar în înghesuiala aceea, o 
spadă scurtă putea fi letală. 

L-am ţintit direct pe Harald. Nu purta coif, bazându-se 
pe sângele care lucea în soare ca să-şi îngrozească 
duşmanii, şi era într-adevăr înspăimântător: un individ 
mare, fioros, cu ochi sălbatici, cu părul ca o încâlceală de 
funii din care curgeau stropi roşii, cu un scut având pictat 
un tăiş de topor şi mânuind un topor de luptă cu lama 
grea. Urla ca un demon, cu ochii fixaţi asupra mea, cu gura 
împroşcând ocări dintr-o mască de sânge. Mă gândeam în 
timp ce atacam în josul dealului că avea să-şi folosească 
toporul pentru a mă lovi, ceea ce m-ar fi făcut să ridic 
scutul, iar cel de lângă el, un războinic tuciuriu cu o spadă 
scurtă de împuns, avea să-şi împingă tăişul pe sub scutul 
meu să-mi taie burta. 

Îl aveam însă pe Finan în dreapta mea, ceea ce însemna 
că tuciuriul era condamnat. 


4% 88 9 


— Omorâţi-i pe toţi! am urlat strigătul de luptă al lui 
ZEthelfleed, omorâţi-i pe toţi! Nici nu m-am întors să văd 
dacă Aldhelm îşi adusese oamenii înainte, cu toate că o 
făcuse. Am simţit doar frica de lupta în zidul de scuturi şi 
exaltarea luptei în zidul de scuturi. Omorâţi-i pe toţi! am 
urlat. 

Şi scuturile s-au izbit unele de altele. 

Poeţii spun că şase mii de danezi au venit la 
Fearnhamme, iar câteodată consideră că au fost zece mii 
şi, fără îndoială, cu cât povestea se va învechi, numărul va 
creşte. De fapt, cred că Harald a adus aproape o mie şase 
sute de oameni, fiindcă o parte a armatei lui a rămas în 
apropiere de ZEscengum. Comanda mult mai mulţi oameni 
decât cei care erau la ZEscengum şi Fearnhamme. Venise 
din Francia cu vreo două sute de nave şi probabil cinci sau 
şase mii de oameni veniseră cu navele acelea, dar mai 
puţin de jumătate găsiseră cai, şi nu toţi călăreţii aceştia 
veniseră la Fearnhamme. Unii rămăseseră în Cent, unde 
au emis pretenţii asupra pământului ocupat, alţii au rămas 
să prade Godelmingum, deci câţi oameni am avut în faţă? 
Probabil jumătate dintre oamenii lui Harald trecuseră râul, 
deci oamenii mei şi ai lui Aldhelm atacau nu mai mult 
decât opt sute de danezi, iar unii dintre aceia nici nu erau 
măcar în zidul de scuturi, ci încă mai căutau pradă în 
casele din Fearnhamme. Poeţii îmi spun că eram depăşiţi 
numeric, însă eu cred că probabil aveam mai mulţi oameni. 

Şi noi eram mai disciplinaţi. Şi aveam avantajul 
terenului mai înalt. Şi am lovit zidul de scuturi. Am lovit cu 
scutul meu. Pentru a obţine rezultatul dorit cu capul de 
porc, atacul trebuie să fie rapid şi necruţător. Ţin minte că 
urlam strigătul de luptă al lui /ZEthelflzed, „Omorâţi-i pe 
toţi!”, apoi am făcut ultimul pas, cu toată greutatea 
concentrată pe braţul meu stâng, şi scutul greu s-a izbit de 
scutul lui Harald, aruncându-l pe uriaş în spate, în timp ce 
împingeam Acul-Viespii pe sub marginea de jos a pavezei 
mele. Lama a lovit şi a străpuns ceva. Momentul acela este 
vag, o chestie neclară. Ştiu că Harald a izbit în jos cu 
toporul său, fiindcă lama mi-a sfârtecat zalele de pe spate, 


4% 89 # 


fără a ajunge însă la piele. Pasul meu brusc trebuie să mă 
fi băgat direct în arcul descris de topor. Mai târziu am 
descoperit pe umărul stâng o julitură neagră, şi bănuiesc 
că acolo a lovit mânerul toporului, însă nu m-a durut nimic 
în timpul bătăliei. 

O numesc bătălie, dar a fost gata repede. Ţin minte că 
Acul-Viespii a pătruns în ceva şi am simţit senzaţia de lamă 
înfiptă în carne şi am ştiut în acel moment că-l rănisem pe 
Harald, dar el apoi s-a învârtit spre stânga mea, aruncat 
lateral de viteza şi forţa atacului nostru, şi Acul-Viespii a 
ieşit din rană. Cum Finan, la dreapta mea, mă acoperea cu 
scutul, m-am aruncat în a doua linie inamică şi am împuns 
din nou cu Acul-Viespii, fără a mă opri din înaintare. L-am 
lovit pe un danez cu protuberanţa metalică din centrul 
scutului şi l-am văzut pe Rypere băgându-i sulița în ochi. 
Era sânge în aer, urlete cu duiumul; la un moment dat, o 
spadă veni din dreapta mea, intrând între scut şi corpul 
meu, însă am continuat să avansez în timp ce Finan tăia cu 
arma lui scurtă mâna acelui individ. Spada căzu aproape. 
Mă mişcam încet acum, întâmpinând rezistenţa duşmanilor 
care se îmbulzeau şi fiind împins şi de către oamenii mei 
din spate în vreme ce împungeam scurt, dar puternic cu 
Acul-Viespii. În amintirea mea, acea parte a bătăliei a fost 
destul de silenţioasă. Bineînţeles că nu a putut fi 
silenţioasă, dar astfel mi se pare când mă gândesc la 
Fearnhamme. Văd oamenii cu gurile deschise, pline de 
dinţi stricaţi. Văd chipuri schimonosite. Văd licărul 
tăişurilor. Ţin minte că m-am aplecat în timp ce mă 
aruncam înainte, ţin minte cum a venit din stânga o 
lovitură de topor şi cum Rypere a prins-o pe scutul său, 
care s-a spart. Ţin minte că m-am împiedicat de stârvul 
calului pe care Harald i-l sacrificase lui Thor, dar am fost 
împins în sus de un danez care încerca să-mi despice burta 
cu o spadă scurtă. Lama a fost oprită de catarama din aur 
a centurii mele, şi ţin minte cum i-am băgat Acul-Viespii 
între picioare şi l-am tras iute înapoi, în timp ce-i vedeam 
ochii deschizându-i-se de o durere teribilă. A pierit în 
aceeaşi clipă, şi imediat, chiar imediat, nu mai erau scuturi 


$ 90 # 


în faţa mea, vedeam o grădină cu legume şi o grămadă de 
bălegar şi un bordei cu acoperişul de stuf tras la pământ, 
îmi amintesc toate acestea, dar nu-mi amintesc niciun 
zgomot. 

ZEthelfleed mi-a spus mai târziu că formațiunea noastră 
cap de porc trecuse direct prin linia lui Harald. Aşa trebuie 
să-i fi părut, privind de pe vârful dealului, cu toate că mie 
mi se păruse a fi o treabă înceată şi grea, dar fusese 
îndeplinită, spărseserăm zidul de scuturi al lui Harald şi 
acum adevăratul măcel putea începe. 

Zidul danez de scuturi era spulberat. In acel moment, în 
loc să-şi ajute aproapele, fiecare om era pe cont propriu, 
iar ai noştri, saxoni de vest şi mercieni laolaltă, era încă 
aşezaţi scut lângă scut şi-i hăcuiau şi-i tăiau şi-i împungeau 
pe duşmanii înnebuniţi. Panica se răspândi repede, ca 
focul în miriştea uscată, iar danezii o luară la fugă. 
Singurul meu regret era că ne rămăseseră caii pe vârful 
dealului, păziţi de băieţi, altfel am fi putut să-i urmărim şi 
să-i terminăm. Nu toţi danezii au fugit. Câţiva călăreţi care 
se pregătiseră să înconjoare dealul şi să ne cadă în spate 
atacară zidul nostru de scuturi, dar caii sunt şovăielnici 
când trebuie să atace un zid bine făcut. Danezii aruncară 
sulițe în scuturi şi forţară linia să se îndoaie, în timp ce mai 
mulţi pedestraşi veniră să ajute cavaleria. Capul meu de 
porc îşi pierduse forma de ic, dar oamenii mei încă stăteau 
laolaltă şi i-am condus spre noul val de atacatori furioşi. 
Când un cal se cabră în faţa mea biciuind aerul cu copitele, 
mi-am întins scutul ca să primească loviturile. Armăsarul 
se aruncă să mă muşte şi călăreţul lovi cu o spadă care fu 
oprită de marginea de fier a pavezei. Dându-şi seama că 
erau înconjurați de oamenii mei, danezii se retraseră, şi 
abia atunci am văzut de ce atacaseră în primul rând. 
Veniseră să-l salveze pe Harald. Doi dintre oştenii mei 
capturaseră stindardul căpeteniei, cu craniul de lup vopsit 
în roşu încă fixat de băţul flamurii cu toporul, însă Harald 
zăcea însângerat printre tufele de mazăre. Am urlat că 
trebuia să-l capturăm, dar calul era în faţa mea şi călăreţul 
încă izbea sălbatic cu spada. Am împuns cu Acul-Viespii în 


$ 919 


burta animalului, moment în care l-am văzut pe Harald 
tras înapoi de glezne. Un danez uriaş îl aruncă pe o şa şi 
alţi oameni duseră calul de acolo. Am încercat să-l ajung 
din urmă, însă Acul-Viespii se înfipsese în calul care 
tremura, şi călăreţul încă încerca prosteşte să mă omoare, 
aşa că am dat drumul mânerului spadei, am prins 
încheietura omului şi am tras. Am auzit un țipăt în clipa în 
care călăreţul căzu din şa. 

— Omoară-l, am mârâit la oşteanul de lângă mine, apoi 
am eliberat Acul-Viespii, dar era prea târziu, danezii 
reuşiseră să-l salveze pe rănitul Harald. 

Am băgat în teacă Acul-Viespii şi am scos Răsuflarea- 
Şarpelui. N-avea să mai fie nicio luptă la zid de scuturi în 
acea zi, fiindcă urma să-i vânăm pe danezi prin ulițele din 
Fearnhamme şi mai departe. Majoritatea oamenilor lui 
Harald fugiseră spre est, dar nu toţi. Cele două atacuri ale 
noastre loviseră bine hoarda năvălitorilor, despărţind-o, 
astfel că unii trebuiseră să fugă spre vest, mai adânc în 
Wessex. Primii călăreţi saxoni treceau acum râul ca să-i 
prindă. Danezii care aveau să scape acestei urmăriri 
urmau să fie vânaţi de ţărani. Oamenii care fugiseră spre 
est, cei care-l cărau pe comandantul lor căzut, erau mai 
mulţi; se opriră să se adune la vreo jumătate de milă 
distanţă, însă, văzându-i pe călăreţii saxoni, îşi reluară 
galopul disperat. Şi tot mai erau danezi în Fearnhamme, 
oameni care se refugiaseră în casele unde-i vânam acum 
ca pe şobolani. Cereau milă, dar nu le-am arătat aşa ceva, 
fiindcă eram încă sub vraja dorinţei sălbatice a lui 
ZEthelfleed. 

Am omorât un om pe o grămadă de bălegar, hăcuindu-l 
cu Răsuflarea-Şarpelui şi tăindu-i gâtul cu vârful ei. Finan 
fugi după alţi doi într-o casă; m-am grăbit să-l ajung, însă 
cei doi erau deja morţi când am năvălit pe uşă. Finan îmi 
aruncă o brățară din aur, apoi am ieşit amândoi în haosul 
scăldat de lumina soarelui. Călăreţii galopau pe stradă, în 
căutare de victime. Am auzit strigăte din spatele unui 
bordei şi am alergat cu Finan într-acolo. Un danez uriaş, 
lucind de argint şi inele de aur şi cu un lanţ de aur în jurul 


% 92 # 


gâtului, se lupta cu trei mercieni. Era un comandant de 
navă, din câte am ghicit, unul care-şi adusese echipajul în 
slujba lui Harald în speranţa de a găsi pământuri saxone, 
dar în schimb găsea un mormânt saxon. Era bun şi rapid, 
spada şi scutul său uzat ţinând la distanţă inamicii, dar în 
clipa următoare mă zări şi, după bogăţia echipamentului 
meu războinic, îşi dădu seama de rangul meu. Cei trei 
mercieni făcură câte un pas în spate, ca pentru a-mi oferi 
privilegiul de a-l omori pe uriaş. 

— Ţine-ţi bine spada, i-am zis. 

Incuviinţă din cap. Se uită la ciocanul care-mi atârna la 
gât. Transpira, dar nu de frică. Era o zi caldă şi eram toţi 
în piele şi zale. 

— Aşteaptă-mă în sala de ospeţe, am zis. 

— Numele meu este Othar. 

— Uhtred. 

— Othar Călăreţul-Furtunii. 

— Am auzit acest nume, am spus politicos, cu toate că 
nu era aşa. Othar voia să-i aflu numele ca să le pot spune 
oamenilor că Othar Călăreţul-Furtunii murise luptând cu 
bravură, iar eu îi spusesem să-şi țină bine spada, astfel 
încât Othar Călăreţul-Furtunii să meargă la ospățul din 
Valhalla, unde ajung toți războinicii care mor curajos. In 
aceste zile, chiar dacă sunt bătrân şi slăbit, port 
întotdeauna o spadă, astfel încât, atunci când moartea va 
veni, să merg în acea sală îndepărtată unde mă aşteaptă 
oameni ca Othar. Abia aştept să-i întâlnesc. 

— Spada mea se cheamă Focul-Luminos, îmi spuse, 
sărutându-i lama. M-a slujit bine. Făcu o pauză. Uhtred de 
Bebbanburg? 

— Da. 

— L-am întâlnit pe Ælfric cel Generos, zise Othar. 

Am avut nevoie de o clipă ca să înţeleg că vorbea despre 
unchiul meu, care-mi furase moştenirea din Northumbria. 

— Cel Generos? am întrebat. 

— Cum altfel îşi păstrează pământurile, decât plătindu-i 
pe danezi să stea departe de ele? mă întrebă Othar la 
rândul său. 


$ 93 ş 


— Sper să-l omor şi pe el, am zis. 

— Are mulţi războinici, spuse Othar, apoi lovi repede cu 
Focul-Luminos, sperând să mă surprindă, sperând că putea 
să meargă în Valhalla şi să se laude cu uciderea mea, dar 
am fost la fel de rapid ca el, Răsuflarea-Şarpelui i-a deviat 
lovitura şi l-am izbit cu protuberanţa metalică a scutului 
meu, împingându-l. Nici măcar n-a încercat să se apere 
când Răsuflarea-Şarpelui i-a tăiat gâtul. N 

Am luat Focul-Luminos din mâna lui moartă. li tăiasem 
gâtul ca să-i protejez cămaşa de zale de alte daune. Zalele 
sunt scumpe, un trofeu aproape la fel de valoros ca inelele 
de pe mâinile lui Othar. Fearnhamme era plin de morţi şi 
de viii triumfători. Singurii danezi care supravieţuiseră 
erau cei care se refugiaseră în biserică, şi trăiau doar 
fiindcă Alfred trecuse râul şi insistase că biserica era un 
refugiu. Stătea călare, cu faţa ţeapănă de durere, 
înconjurat de preoţi, privind cum danezii erau scoşi din 
biserică. /Ethelred era acolo, cu spada însângerată. 
Aldhelm  rânjea. Obţinuserăm o victorie straşnică, o 
victorie imensă; veştile despre măcel aveau să se 
răspândească oriunde ajungeau corăbiile nordicilor, iar 
comandanții de nave aveau să ştie că debarcarea în 
Wessex însemna o cale scurtă spre mormânt. 

— Lăudat fie Dumnezeu, mă salută Alfred. 

Cămaşa mea de zale era acoperită de sânge. Ştiam că 
rânjetul meu era la fel de larg ca al lui Aldhelm. Părintele 
Beocca aproape că plângea de fericire. Æthelflæd apăru 
atunci, tot călare, iar doi dintre războinicii ei mercieni 
aduceau un prizonier. 

— Ea a încercat să te omoare, Lord Uhtred! mă înştiinţă 
Æthelflæd veselă, şi atunci mi-am dat seama că prizonierul 
era călăreţul al cărui cal îl împunsesem cu Acul-Viespii. 

Era Skade. 

Æthelred se  zgâia la  nevastă-sa, fără îndoială 
întrebându-se ce căuta ea la Fearnhamme îmbrăcată în 
zale, dar nu avu vreme să întrebe, fiindcă Skade începu să 
urle. Era un țipăt teribil, ca strigătele unei femei mâncate 
de viermele morţii, şi în clipa următoare căzu la pământ, 


Y 94 # 


zvârcolindu-se şi smulgându-şi părul din cap. 

— Vă blestem pe toţi! 

Lua pumni de pământ şi-i freca de părul ei negru şi-i 
îndesa în gură, iar în tot acest timp hohotea şi tipa 
strident. Unul dintre păzitorii ei ducea cămaşa de zale pe 
care Skade o purtase în luptă; ea era acum doar într-o 
cămăşuţă de in, pe care şi-o rupse brusc, dezgolindu-şi 
sânii şi mânjindu-i cu pământ. Am zâmbit văzându-l pe 
Edward, lângă tatăl său, holbându-se cu ochii cât cepele la 
goliciunea lui Skade. 

Alfred avea un aer încă şi mai suferind ca înainte. 

— Faceţi-o să tacă, ordonă el. 

Unul dintre păzitorii mercieni o lovi de-a lungul 
creştetului cu coada unei sulițe, şi Skade căzu într-o rână 
pe uliţă. Acum, sângele era amestecat cu pământ în părul 
ei negru ca al unui corb şi am crezut că leşinase, dar apoi 
scuipă ţărâna din gură şi se uită la mine. 

— Blestemat, mârâi ea. 

Şi una dintre ursitoare îmi luă firul. Îmi place să cred că 
a ezitat, dar poate nu a făcut-o. Poate a zâmbit. Indiferent 
dacă a ezitat sau nu, şi-a înfipt acul său de os în țesătura 
mai închisă la culoare. 

Wyrd bið ful âroed. Soarta nu poate fi schimbată. 


% 95 # 


Cinci 


Lame ascuţite lovindu-se, vârfuri de sulițe ucigând 
Căci ZEethelred, stăpânul măcelului, a măcelărit mii, 
Umflând râul de sânge, râu hrănit cu spade, 

Iar Aldhelm, războinic nobil, şi-a urmat stăpânul 

În luptă, luptă grea, doborând duşmani 


Şi astfel poemul merge înainte multe, multe, multe alte 
versuri. 

Am pergamentul în faţa mea, cu toate că-l voi arde la un 
moment dat. Numele meu nu este menţionat, bineînţeles, 
şi tocmai de aceea îl voi arde. Bărbaţii mor, femeile mor, 
vitele mor, însă reputaţia supravieţuieşte ca ecoul unui 
cântec. Până la urmă, de ce ar trebui oamenii să cânte 
despre /Ethelred? A luptat destul de bine în acea zi, dar 
Fearnhamme nu a fost bătălia lui, a fost a mea. 

Ar trebui să-mi plătesc propriii poeţi să scrie cântece, 
dar ei preferă să zacă la soare şi să-mi bea berea. Pe 
deasupra, sincer să fiu, poeţii mă plictisesc. li suport de 
dragul oaspeţilor mei, care se aşteaptă să audă harpa şi 
înşiruirea de laude. Curiozitatea m-a făcut să cumpăr acest 
pergament de la un călugăr care vinde astfel de lucruri la 
conacele nobililor. Venise din teritoriile care formaseră pe 
vremuri Mercia, bineînţeles, şi este normal ca poeţii din 
Mercia să-şi preamărească ţara, altfel nimeni n-ar auzi de 
ea vreodată, şi astfel îşi scriu minciunile, dar nici măcar ei 
nu pot concura cu clericii. 

Analele vremurilor noastre sunt toate scrise de către 
călugări şi preoţi, iar un om care a fugit dintr-o sută de 
bătălii şi n-a ucis în viaţa lui un danez, însă dă bani 
bisericii, va fi zugrăvit ca erou. Două lucruri au dus la 
câştigarea bătăliei de la Fearnhamme. În primul rând, 


$ 96 # 


Steapa i-a adus pe oamenii lui Alfred pe câmp chiar atunci 
când era nevoie de ei; privind înapoi, totul putea foarte 
uşor să meargă prost. /Ethelingul Edward, bineînţeles, era 
nominal la comanda acelei jumătăţi de armată şi atât el, 
cât şi Æthelred aveau mai multă autoritate decât Steapa. 
Într-adevăr, amândoi insistaseră să amâne plecarea din 
ZEscengum şi anulaseră ordinul uriaşului, dar Alfred îi 
redusese la tăcere. Alfred era prea bolnav ca să conducă el 
însuşi armata, însă, la fel ca mine, avea încredere în 
instinctul pur al lui Steapa. Şi astfel, călăreţii ajunseseră în 
spatele armatei lui Harald când aceasta era dezorganizată 
şi când jumătate încă mai aştepta să treacă râul. 

Al doilea motiv al reuşitei a fost viteza cu care capul 
meu de porc zdrobise zidul de scuturi al lui Harald. Astfel 
de atacuri nu funcţionaseră întotdeauna, însă aveam 
avantajul pantei, iar danezii, cred, erau cu moralul la 
pământ din cauza măcelului de dincolo de vad. Şi astfel am 
câştigat. 


Dumnezeu a dat victoria şi binecuvântarea Sa lui 
ZEthelred, 

Care, lângă râu, a rupt linia de scuturi. 

Şi Edward era acolo, nobilul Edward, fiul lui Alfred. 

Acesta, apărat de îngeri, privea cum /Ethelred 

Hăcuia căpetenia oamenilor de la miazănoapte... 


Arderea este prea bună pentru aşa ceva. Poate că o să 
rup pergamentul în bucățele mici şi o să-l arunc în latrină. 

Eram prea obosiţi ca să organizăm o urmărire aşa cum 
trebuia, iar oamenii noştri erau uimiţi de rapiditatea 
triumfului. Totodată, găsiseră bere, mied şi vin franc în 
coburii şeilor danezilor şi mulţi se îmbătaseră umblând de 
colo colo. Unii începură să arunce cadavrele danezilor în 
râu, dar erau atât de multe, încât trupurile se adunară la 
picioarele podului roman, formând un baraj care inundă 
malurile vadului. Cămăşile de zale şi armele capturate 
erau puse în grămezi. Puţinii prizonieri erau sub pază într- 
un şopron, femeile şi copiii lor smiorcăiţi erau afară, în 


$ 97 # 


timp ce Skade fusese dusă într-un hambar gol unde era 
păzită de doi dintre oamenii mei. Alfred, bineînţeles, se 
dusese la biserică, însoţit de toţi călugării şi preoţii, să-i 
aducă mulţumiri zeului său. Episcopul Asser făcu o pauză 
înainte să meargă la rugăciune. Se uită la morţi şi la 
pradă, apoi îşi întoarse ochii reci spre mine. Mă privi lung 
câteva clipe, de parcă aş fi fost unul dintre acei viței cu 
două capete arătaţi pe la târguri, apoi, părând 
descumpănit, îi făcu semn cu mâna lui Edward, chemându- 
l la biserică. 

Edward ezită. Era un tânăr timid, însă era clar că voia 
să-mi spună ceva şi habar n-avea ce cuvinte să folosească. 
Am vorbit eu în schimb: 

— Vă felicit, stăpâne. 

Se încruntă şi pentru o clipă păru la fel de descumpănit 
ca Asser, apoi se scutură şi se îndreptă. 

— Nu sunt prost, Lord Uhtred. 

— Nici nu am gândit aşa ceva vreodată. 

— Trebuie să mă înveţi. 

— Să vă învăţ? 

Arătă cu mâna spre carnagiu, şi spaima îi schimonosi 
trăsăturile. 

— Cum faci asta, izbucni el. 

— Gândiţi ca duşmanul vostru, stăpâne, am zis, şi apoi 
gândiţi mai mult. 

Aş fi zis mai multe, dar chiar atunci l-am văzut pe Cerdic 
pe o cărare între două cocioabe. M-am întors pe jumătate, 
apoi am fost distras de episcopul Asser care-l chema ferm 
pe Edward şi, când m-am uitat înapoi, nu mai era nici urmă 
de Cerdic. Nici nu putea fi, mi-am zis, căci îl lăsasem pe 
Cerdic în Lundene să o păzească pe Gisela. Probabil că era 
doar o festă din cele pe care le joacă minţile obosite. 

— Uitaţi, stăpâne. 

Sihtric, care fusese slujitorul meu, dar era acum unul 
dintre războinicii mei de încredere, îmi aşternu la picioare 
o cămaşă grea de zale. 

— Are zale de aur, stăpâne, spuse el plin de entuziasm. 

— Păstreaz-o, i-am zis. 


$ 98 # 


— Stăpâne? 

Se uită la mine plin de uimire. 

— Nevasta ta are gusturi scumpe, nu-i aşa? 

Sihtric se însurase cu o târfă, Ealhswith, împotriva 
sfatului meu şi fără permisiunea mea, dar îl iertasem. Spre 
mirarea mea, aveau o căsnicie fericită, iar cei doi copii ai 
lor erau nişte flăcăi zdraveni şi frumoşi. 

— la-o de aici, am zis. 

— Mulţumesc, stăpâne. 

Sihtric înşfăcă zalele. 

Timpul încetineşte. 

E straniu cum am uitat anumite lucruri. Nu-mi pot 
aminti cu adevărat momentul în care mi-am împins capul 
de porc în linia lui Harald. Mă uitam oare la faţa lui? Chiar 
îmi amintesc sângele proaspăt al calului sărindu-i din 
barbă când şi-a întors capul? Sau mă uitam la omul din 
stânga lui, al cărui scut îl apăra pe jumătate? Uit atât de 
multe, dar nu acel moment în care Sihtric a luat de jos 
cămaşa de zale. Am văzut un om mânând o duzină de cai 
capturați peste vadul inundat. Alţi doi oameni trăgeau 
trupuri din barajul de cadavre de la podul în ruină. Unul 
din ei avea părul roşu şi creţ şi celălalt râdea în hohote de 
vreo glumă. Alţi trei aruncau cadavre în râu, contribuind la 
blocajul de trupuri mai repede decât puteau cei doi să le 
scoată. Un câine slab se scărpina pe uliţa unde Osferth, 
bastardul lui Alfred, vorbea cu Lady /Ethelflaed, şi eram 
uimit că ea nu era în biserică cu tatăl, fratele şi soţul ei. 
Eram şi mai uimit că ea şi fratele său vitreg păreau să fi 
legat o relaţie de prietenie atât de repede. Mi-l amintesc 
pe Oswi, noul meu slujitor, ducându-l pe Smoka pe uliţă şi 
oprindu-se să vorbească cu o femeie, moment în care mi- 
am dat seama că oamenii din Fearnhamme se întorceau 
deja. Presupun că se ascunseseră în pădurile din apropiere 
imediat ce văzuseră oameni înarmaţi dincolo de râu. Altă 
femeie, purtând o pelerină galbenă simplă, folosea un cuţit 
de dulgher ca să taie un deget cu inel de la mâna unui 
danez mort. Imi amintesc un corb făcând rotocoale negre- 
albăstrui în cerul care mirosea a sânge. Am simţit o 


$ 99 # 


exaltare puternică atunci când am văzut pasărea. Era 
acela unul din cei doi corbi ai lui Odin? Auziseră zeii înşişi 
de măcelul din acea zi? Am râs tare, un sunet nelalocul lui, 
fiindcă în amintirea mea era o linişte deplină în acel 
moment. 

Până când vorbi ZEthelfleed, care venise aproape şi se 
uita fix la mine. 

— Lord Uhtred? îmi zise ea blând. 

Finan era la câţiva paşi în urma ei, alături de Cerdic, şi 
atunci am ştiut. Am ştiut, dar nu am zis nimic. /Ethelfleed 
veni chiar lângă mine şi-şi puse o mână pe braţul meu. 

— Uhtred? zise din nou. 

Cred că doar mă holbam la faţa ei. Ochii ei albaştri 
luceau de lacrimi. 

— Naşterea, murmură ea. 

— Nu, am şoptit, nu. 

— Ba da, spuse ea simplu. 

Finan se uita la mine, cu faţa îndurerată. 

— Nu, am zis mai tare. 

— Mama şi copilul, adăugă /Ethelfleed cu nesfârşită 
blândeţe. 

Mi-am închis ochii. Lumea mi s-a întunecat, se 
întunecase, fiindcă Gisela mea murise. 

Wyn eal gedreas. Toată fericirea a murit. Aceasta este 
dintr-un alt poem pe care-l aud câteodată cântat în sala 
mea de ospeţe. Este un poem trist, aşadar un adevărat 
poem. Wyrd bið ful ârced. Soarta este neînduplecată. Şi 
wyn eal gedreas. Toată fericirea a murit. 

Toată fericirea mea murise, şi eu mă cufundasem în 
întuneric. Finan a spus că am urlat ca un lup şi probabil că 
aşa am făcut, cu toate că nu-mi amintesc aşa ceva. 
Mâhnirea trebuie ascunsă. Primul om care a cântat că 
soarta este neînduplecată a continuat spunând că trebuie 
să ne înlănţuim gândurile noastre cele mai lăuntrice. O 
minte întristată nu face niciun bine, zicea el, şi gândurile 
sale trebuie ascunse, şi poate că am urlat ca un lup, dar 
apoi am scuturat mâna lui /ZEthelfleed şi m-am răstit la 
oamenii care aruncau leşuri în râu, ordonând ca doi dintre 


% 100 # 


ei să-i ajute pe cei care încercau să îndepărteze trupurile 
dintre picioarele podului în ruină. 

— Asigură-te că toţi caii noştri sunt aduşi din vârful 
dealului, i-am zis lui Finan. 

Nu m-am gândit la Skade în acel moment, altfel poate că 
aş fi lăsat Răsuflarea-Şarpelui să-i ia sufletul împuţit. Mai 
târziu mi-am dat seama că blestemul ei o ucisese pe 
Gisela, fiindcă murise în aceeaşi dimineaţă în care Harald 
mă forţase s-o eliberez pe Skade. Asta venise Cedric să-mi 
spună. Cu inima grea, îşi mânase calul prin ţara infestată 
de danezi până la /Escengum, doar ca să afle că 
plecaserăm. 

Când află, Alfred veni la mine şi-mi luă braţul. Am pornit 
împreună pe uliţa din Fearnhamme. Şchiopăta, şi oamenii 
păşeau într-o parte ca să ne facă loc. Mă prinse de cot şi 
era cât pe ce să vorbească de vreo douăsprezece ori, dar 
cuvintele îi mureau pe buze de fiecare dată. Într-un final, 
ne-am oprit, iar el mă privi în ochi. 

— Nu am vreun răspuns la întrebarea de ce Dumnezeu 
cauzează atâta durere. Cum n-am spus nimic, urmă peste 
câteva clipe: Soţia ta a fost un giuvaier. Mă rog ca zeii tăi 
să-ţi dea alinare, Lord Uhtred. 

Ultimele sale cuvinte fuseseră cu atât mai generoase, cu 
cât îi venise atât de greu să le rostească. 

Mă conduse la casa romană care fusese rechiziţionată 
pe post de reşedinţă regală, unde Æthelred părea a sta 
stânjenit, în timp ce părintele Beocca, dragul de el, mă 
făcu să mă simt eu stânjenit, apucându-mi mâna dreaptă şi 
rugându-se tare ca zeul lui să aibă milă faţă de mine. 
Plângea. Gisela poate că fusese păgână, dar Beocca o 
iubise. Episcopul Asser, care mă ura, spuse totuşi cuvinte 
blânde, în timp ce fratele Godwin, călugărul orb căruia 
Dumnezeu îi vorbea, începu să geamă răsunător, până 
când Asser îl trimise de acolo. În aceeaşi zi, mai târziu, 
Finan îmi aduse un borcan de mied şi-şi cântă cântecele lui 
irlandeze triste până am fost prea beat ca să-mi mai pese. 
El singur m-a văzut plângând în acea zi şi nu a spus 
nimănui. 


% 101 # 


— Avem ordin să ne întoarcem la Lundene, îmi zise 
Finan a doua zi dimineaţă. 

Am încuviinţat doar din cap, prea nepăsător faţă de lume 
ca să mă mai intereseze ordinele. 

— Regele se întoarce la Wintanceaster, continuă Finan, 
iar nobilii ZEthelred şi Edward trebuie să-l urmărească pe 
Harald. 

Harald, grav rănit, fusese dus de supraviețuitorii 
armatei sale la nord de Temes până când, cu dureri prea 
mari să continue, le ordonase să găsească un loc de 
refugiu, ceea ce şi făcuseră, pe o insulă acoperită cu 
mărăciniş, numită 'Torneie. 

Insula era pe râul Colaun, nu departe de locul unde se 
varsă în Temes, iar oamenii lui Harald o fortificaseră, întâi 
făcând o palisadă cu tufe de mărăcini, apoi săpând şanţuri. 
Lordul /Ethelred şi /Ethelingul Edward îi ajunseseră din 
urmă acolo şi începură asediul. Gărzile lui Alfred, sub 
comanda lui Steapa, merseseră în est, prin Cent, 
alungându-i pe ultimii oameni ai lui Harald şi recuperând 
mari cantităţi din pradă. În urma victoriei extraordinare de 
la Fearnhamme, Harald eşuase pe o insulă infestată cu 
febră, pe când restul oamenilor lui fugiseră la navele lor şi 
părăsiră Wessexul, cu toate că multe dintre echipaje se 
alăturaseră lui Haesten, care îşi avea încă tabăra pe malul 
nordic al Centului. 

Eu eram la Lundene. Încă îmi dau lacrimile când îmi 
amintesc cum am salutat-o pe Stiorra, fiica mea, micuța 
mea orfană, care se agăţase de mine şi nu mai voia să se 
desprindă. Vărsam amândoi lacrimi amare, şi o strângeam 
la piept de parcă era singurul lucru care mă mai ţinea în 
viaţă. Osberth, cel mai mic, plângea în braţele doicii, în 
timp ce Uhtred, fiul meu cel mare, poate că a plâns, dar 
niciodată în faţa mea, şi asta nu dintr-o reticenţă 
admirabilă, ci pentru că se temea de mine. Un copil agitat 
şi nervos, mă scotea adesea din fire. Insistasem să înveţe 
să se bată cu spada, însă n-avea pic de talent, iar când îl 
luasem pe Seolferwulf nu arătase niciun fel de entuziasm 
pentru navigaţie. 


% 102 # 


Era cu mine la bordul lui Seoiferwulf în ziua în care m- 
am văzut cu Haesten. Am părăsit Lundene pe întuneric, în 
momentul fluxului, ghidându-ne după razele lunii palide. 
Alfred dăduse o lege, îi plăcea la nebunie să dea legi, 
potrivit căreia fiii ealdormanilor şi thegnilor trebuiau să 
meargă la şcoală, dar eu refuzasem să-i îngădui lui Uhtred 
cel Tânăr să frecventeze şcoala pe care o înființase 
episcopul Erkenwald la Lundene. Nu mă interesa dacă 
învăţa sau nu să scrie şi să citească, pe ambele deprinderi 
se pune mult prea mult preţ, dar mă interesa să nu fie 
expus predicilor episcopului. Oricât ar fi stăruit 
Erkenwald, am argumentat că Lundene era de fapt parte 
din Mercia, ceea ce şi era în acele vremuri, şi că legile lui 
Alfred nu se aplicau acolo. Episcopul îmi aruncase o privire 
urâtă, dar nu putea să-l constrângă pe băiat să participe la 
cursuri. Preferam să-l instruiesc pe fiul meu în arta 
războiului; prin urmare, în acea zi îl îmbrăcasem într-o 
haină de piele şi îi dădusem o curea de spadă pe măsura 
lui, astfel încât să se obişnuiască să poarte echipamentul. 
În loc să se simtă mândru, păru doar stingherit. 

— Trage-ţi umerii în spate, m-am răstit. Stai drept. Nu 
eşti un căţel! 

— Da, tată, se tângui băiatul. 

Stătea cu umerii adunaţi, zgâindu-se la punte. 

— După ce mor, tu vei fi stăpânul Bebbanburgului, i-am 
zis, însă el nu făcu niciun comentariu. 

— Trebuie să-i arăţi cetatea Bebbanburg, stăpâne, 
sugeră Finan. 

— Poate o voi face, am spus. 

— Mergem spre nord, zise încântat Finan, în sfârşit o 
călătorie pe mare aşa cum trebuie! Lovi umărul fiului meu. 
O să-ţi placă, Uhtred! Poate c-o să vedem o balenă! 

Fiul meu îl privea în tăcere. 

— Bebbanburg este o fortăreață lângă mare, i-am 
explicat, o cetate grozavă. Bătută de vânturi, spălată de 
valuri, invincibilă. 

Am simţit cum îmi dau lacrimile, fiindcă visasem mereu 
să o fac pe Gisela stăpână la Bebbanburg. 


% 103 # 


— Nu este invincibilă, stăpâne, interveni Finan, fiindcă o 
s-o luăm într-o bună zi. 

— Aşa vom face, am spus, deşi nu simţeam nicio urmă 
de entuziasm, nici măcar la ideea de a-mi lua cu asalt 
propria fortăreață şi de a-mi masacra unchiul şi pe oamenii 
săi. 

Mi-am întors faţa de la fiul meu cel palid şi, postându-mă 
la prova navei, sub capul de lup, m-am uitat spre est, unde 
tocmai se ivea soarele. Acolo, în ceața răsăritului, în 
negura mării şi aerului, în pâlpâitul luminii de pe apele 
mişcătoare, am văzut navele. O flotă. 

— Încet! am strigat. 

Vâslele noastre se ridicară şi căzură lin înapoi; fluxul ne 
purta spre flota străină care naviga spre nord, de-a 
curmezişul rutei noastre. 

— Vâsliţi înapoi! am strigat, iar Seolferwulf încetini până 
se opri, după care o luă în amonte. 

— Ăsta trebuie să fie Haesten, zise Finan, care venise 
lângă mine. 

— Părăseşte Wessexul, am spus. 

Peste o clipă, o singură navă se desprinse din flotă, şi 
am văzut licărul vâslelor în timp ce mateloţii trăgeau 
puternic în direcţia noastră. Celelalte vase îşi continuau 
drumul spre nord; erau mult mai multe decât cele optzeci 
pe care Haesten le adusese în Cent, fiindcă flota sa fusese 
mărită de fugarii din armata lui Harald. Nava care ieşise 
din rând era aproape de-acum. 

— Este Dragonul Călător, am zis, recunoscând-o. 

Era cea pe care i-o dădusem lui Haesten în ziua în care 
luase comoara lui Alfred şi ne dăduse ostaticii aceia fără 
valoare. 

— Scoatem scuturile? întrebă Finan. 

— Nu, am spus. Dacă Haesten ar fi vrut să mă atace, ar 
fi adus mai mult de o navă. 

Prin urmare, scuturile noastre rămaseră în cala lui 
Seolferwulf. 

Vâslele Dragonului Călător se ridicară când nava ajunse 
la o lungime şi jumătate de corabie de noi. Preţ de o clipă 


% 104 # 


echipajul ei se uită la echipajul meu, apoi l-am văzut pe 
Haesten urcându-se pe platforma de la cârmă. 

— Pot să vin la bord? strigă. 

— Poţi să vii la bord, i-am răspuns. 

Am privit cum vâslaşii lui întoarseră vasul cu foarte 
mare pricepere, astfel încât pupa lui ajunse foarte aproape 
de a noastră. Când vâslele lungi ale ambelor nave fură 
trase înăuntru, Haesten sări. Cineva îmi făcea cu mâna de 
pe platforma cârmei de pe Dragonul Călător, şi am văzut 
că era părintele Willibald. I-am făcut cu mâna la rândul 
meu, apoi m-am dus să-l salut pe Haesten. 

Era cu capul gol. Îşi deschise braţele în timp ce mă 
apropiam, un gest care arăta neputinţă, şi mi se adresă de 
parcă-i venea greu să-şi găsească vorbele. 

— Îmi pare rău, Lord Uhtred, îmi spuse pe un ton umil şi 
convingător. N-am cuvinte. 

— A fost o femeie de treabă, am zis. 

— Lucru ştiut de toată lumea, şi sunt foarte trist, Lord 
Uhtred. 

— Mulţumesc. 

Se uită la vâslaşii mei, fără îndoială aruncând un ochi la 
armamentul lor, apoi îşi întoarse privirea spre mine. 

— Această ştire tristă, Lord Uhtred, a umbrit veştile 
despre victoria ta. A fost un adevărat triumf. 

— Se pare că pe tine te-a convins să părăseşti Wessexul, 
am replicat eu sec. 

— Aveam oricum de gând să plec, după înţelegerea pe 
care am încheiat-o, dar unele dintre navele noastre aveau 
nevoie de reparaţii. Haesten îl văzu apoi pe Uhtred şi 
observă plăcuţele de argint cusute pe cureaua spadei lui. 
Fiul tău? mă întrebă. 

— Fiul meu. Uhtred. 

— Un tânăr impresionant, minţi danezul. 

— Uhtred, vino încoace, i-am spus băiatului. 

Se apropie neliniştit, aruncându-şi ochii în dreapta şi în 
stânga, de parcă se aştepta la un atac. Era la fel de 
impresionant ca o răţuşcă. 

— Acesta este jarlul Haesten, i-am spus, un danez. Într-o 


% 105 % 


bună zi, fie îl omor eu, fie mă omoară el pe mine. Haesten 
chicoti, dar fiul meu rămase cu ochii fixaţi asupra punţii. 
Dacă mă omoară, am continuat, datoria ta este să-l omori 
pe el. 

Haesten aşteptă vreun răspuns de la Uhtred cel Tânăr, 
însă băiatul tăcea stingher. Danezul rânji răutăcios. 

— Şi fiul meu, Lord Uhtred? mă întrebă el cu un aer 
nevinovat. O duce bine, bănuiesc, ca ostatic? 

— L-am înecat pe amărâtul acela acum o lună, i-am zis. 

Haesten râse la auzul minciunii. 

— Nu era oricum nevoie de ostatici, fiindcă mă voi ţine 
de înţelegere. Părintele Willibald ţi-o va confirma. Făcu un 
semn înspre Dragonul Călător şi adăugă: Voiam să-l trimit 
pe părintele Willibald la Lundene cu o scrisoare. Poţi să-l 
duci chiar tu acolo, Lord Uhtred? 

— Doar părintele Willibald? am întrebat. Nu ţi-am adus 
doi preoţi? 

— Celălalt a murit după ce a mâncat prea mulţi ţipari, 
zise nepăsător Haesten. Îl duci pe Willibald? 

— Bineînţeles, am spus, uitându-mă la flota care vâslea 
spre nord. Unde mergeţi? 

— In nord. Anglia de Est. Undeva. Nu Wessex. 

Nu voia să-mi spună destinaţia, dar era clar că navele lui 
se îndreptau spre Beamfleot. Ne luptaserăm acolo cu cinci 
ani înainte şi Haesten avea probabil nişte amintiri 
neplăcute despre acel loc; totuşi, Beamfleot, pe malul 
nordic al estuarului Temesului, oferea două avantaje 
nepreţuite. Primul era golful numit Hothledge, ascuns în 
spatele insulei Caninga, golf care putea adăposti trei sute 
de nave, în timp ce deasupra lui, pe un deal înalt şi verde, 
se afla vechea fortificaţie. Era un loc care oferea mare 
siguranţă, mult mai sigur decât tabăra pe care şi-o făcuse 
Haesten pe ţărmul din Cent cu unicul scop de a-l forţa pe 
Alfred să-i dea bani ca să plece. Acum pleca, dar se ducea 
într-un loc mult mai periculos pentru Wessex. În Beamfleot 
ar fi avut o fortăreață aproape de necucerit, la distanţă 
foarte mică de Lundene şi Wessex. Era un şarpe. 

Părintele Willibald nu era de aceeaşi părere. A trebuit să 


% 106 # 


lipim navele pentru ca preotul să treacă dintr-una într-alta. 
Se întinse stângaci până pe puntea lui Seolferwulf, apoi îl 
salută prieteneşte pe Haesten, care îmi rânji la plecare, 
înainte să sară înapoi la bordul navei sale. _ 

Părintele Willibald mă privi contrariat. Intr-o clipă faţa 
lui era plină de îngrijorare, în cealaltă era exaltată, şi se 
lupta permanent să găsească vorbele potrivite pentru 
expresia respectivă. În cele din urmă, îngrijorarea câştigă. 

— Lord Uhtred, spune-mi, spune-mi că nu este adevărat. 

— Este adevărat, părinte. 

— Bunule Dumnezeu! Îşi scutură capul şi-şi făcu semnul 
crucii. Mă voi ruga pentru sufletul ei, Lord Uhtred. Mă voi 
ruga în fiecare noapte pentru sufletul ei şi pentru sufletele 
dragilor tăi copii. Vocea lui se stinse sub privirea mea 
încruntată, dar apoi îl apucă entuziasmul: Veşti, stăpâne, 
am nişte veşti! 

Pierzându-şi nădejdea din pricina căutăturii mele, se 
întoarse să-şi ia de pe jos bocceaua pe care i-o azvârliseră 
danezii de pe Dragonul Călător. 

— Ce veşti? am întrebat. 

— Jarlul  Haesten, Lord Uhtred, zise Willibald cu 
nerăbdare. Cere ca nevasta lui şi cei doi fii să fie botezați! 

Zâmbea ca şi cum se aştepta să-i împărtăşesc bucuria. 

— Ce vrea? am făcut, surprins. 

— Cere botezul pentru familia lui! Am scris o scrisoare 
din partea lui către regele nostru! Se pare că 
propovăduirea noastră a dat roade, Lord Uhtred. Soţia 
jarlului, Dumnezeu să-i binecuvânteze sufletul, a văzut 
lumina! Caută izbăvirea Dumnezeului nostru! A ajuns să-l 
iubească pe Mântuitorul nostru, iar soţul ei i-a îngăduit să 
se convertească. 

Tot ce făceam era să mă uit la el, erodându-i bucuria cu 
faţa mea acră, dar Willibald nu se lăsă aşa de uşor 
descurajat. Işi adună entuziasmul din nou. 

— Nu vezi, Lord Uhtred? Dacă ea se converteşte, o s-o 
facă şi el! Aşa se întâmplă adesea, mai întâi soţia găseşte 
izbăvirea, şi când femeile conduc, soţii urmează! 

— Încearcă să ne adoarmă, părinte, am zis, privind cum 


% 107 # 


Dragonul Călător, care se realăturase deja flotei, vâslea 
hotărât spre nord. 

— Jarlul este un suflet tulburat, spuse Willibald. Am stat 
de vorbă cu el de multe ori. Îşi întinse mâinile spre cer, 
unde nenumărate păsări zburau spre sud bătând iute din 
aripi. E bucurie în ceruri, Lord Uhtred, atunci când un 
singur păcătos se căieşte. Şi el este atât de aproape de 
izbăvire! Pe deasupra, când un comandant acceptă să se 
convertească, oamenii săi îl urmează întru Hristos. 

— Comandant? am râs a batjocură. Haesten este doar un 
rahat. Este un rahat. Şi tot ce-l tulbură e lăcomia, părinte. 
Tot va trebui să-l omorâm. 

Willibald îşi pierdu nădejdea din cauza reacției mele 
cinice, aşa că merse să se aşeze lângă fiul meu. l-am 
urmărit cum vorbeau şi m-am întrebat de ce Uhtred nu a 
arătat niciodată vreo urmă de entuziasm pentru 
învăţăturile mele, în timp ce părea fascinat de cuvintele 
preotului. 

— Sper că nu-i otrăveşti capul băiatului, am zis. 

— Vorbim despre păsări, Lord Uhtred, explică Willibald 
senin, şi despre locul unde merg ele iarna. 

— Unde merg? 

— Pe fundul mării? spuse el, nu foarte convins. 

Fluxul scăzu şi se calmă, iar la reflux am luat-o spre 
amonte. Stăteam alături de Finan, care mânuia marea 
cârmă, şi chibzuiam la cele întâmplate. Oamenii mei 
vâsleau calm, bucuroşi să lase fluxul să-şi facă treaba, şi 
cântau cântecul lui Ægir, zeul mării, şi al soţiei lui, Rán, şi 
al celor nouă fiice ale lor, care trebuie toate măgulite, 
pentru ca o navă să fie în siguranţă pe apele sălbatice. 
Cântau acest cântec fiindcă ştiau că-mi place, dar melodia 
suna în gol şi cuvintele nu păreau să aibă nicio noimă. 
Posomorât, mă uitam la pâcla de fum de deasupra 
Lundene-ului în timp ce amurgul întuneca cerul de vară, 
dorindu-mi să fiu o pasăre care să dispară sus în acel 
neant. 


Scrisoarea lui Haesten îi stârnise lui Alfred o agitaţie 
% 108 ș 


nouă. Scrisoarea, spunea el, era un semn al proniei cereşti, 
iar episcopul Erkenwald, bineînţeles, era de acord. 
Dumnezeu, afirma episcopul, îi măcelărise pe păgâni la 
Fearnhamme şi acum crease un miracol în inima lui 
Haesten. Willibald fu trimis la Beamfleot cu o invitaţie 
pentru Haesten de a-şi aduce familia la Lundene, unde 
Alfred şi /ZEthelred urmau să fie naşii de botez pentru 
Brunna, Haesten cel Tânăr şi adevăratul Horic. Nimeni nu 
se mai deranja acum să pretindă că băiatul ostatic, surd şi 
mut, era fiul lui Haesten, dar păcăleala aceasta fu iertată 
în efervescenţa care cuprinse Wessexul în timp ce vara se 
pierdea în toamnă. 

Ostaticul surd şi mut, pe care l-am numit Harald, fu 
trimis la mine acasă. Cum era un tânăr isteţ, l-am pus să 
lucreze la fierărie, unde a arătat pricepere la folosirea 
uneltelor de ascuţit şi râvnă la deprinderea artei de a 
mânui armele. O mai aveam în grijă şi pe Skade, fiindcă 
nimeni altcineva nu părea s-o vrea. 

O vreme am tinut-o la vedere într-o cuşcă în faţa uşii 
mele, dar acea umilinţă era o consolare minoră faţă de 
blestemul ei. În plus, nu mai avea nicio valoare ca ostatic, 
fiindcă iubitul ei era blocat pe insula Torneie. Într-o zi am 
dus-o în amonte într-una dintre bărcile mai mici pe care le 
păstram mai sus de podul rupt din Lundene. 

Torneie era aproape de Lundene; cu treizeci de oameni 
la vâsle, am ajuns la râul Colaun înainte de amiază. Am 
vâslit încet în susul apei, dar nu era mare lucru de văzut. 

Oamenii lui Harald, mai puţini de trei sute, făcuseră un 
val de pământ cu o palisadă deasă de mărăcini deasupra. 
Se vedeau sulițe deasupra acelui obstacol, dar niciun 
acoperiş, fiindcă Torneie nu avea lemn din care să poată fi 
construite case. Râul curgea lin de ambele părţi ale insulei 
şi era mărginit de mlaştini, dincolo de care puteam vedea 
taberele pereche ale forţelor saxone ce asediau insula. 
Două nave erau ancorate la mal, ambele cu echipaje din 
Mercia, având ca scop să oprească orice posibilitate de 
aprovizionare a danezilor încolţiţi. 

— Acolo este iubitul tău, i-am zis lui Skade arătând 


% 109 # 


mărăcinii. 

I-am ordonat lui Ralia, care cârmea nava, să ne ducă 
atât de aproape de insulă cât putea. Când prova aproape 
că atingea trestiile, am tras-o pe Skade lângă mine. 

— Acolo este iubitul tău olog şi neputincios, i-am spus. 

Câţiva danezi care dezertaseră povestiseră că Harald 
fusese rănit la coapsa stângă şi între picioare. Acul-Viespii 
îl lovise cu siguranţă pe sub marginea de jos a cămăşii de 
zale; ţin minte cum lama s-a lovit de os şi cum am împins-o 
mai tare, astfel încât oţelul i-a alunecat pe coapsă, rupând 
muşchi şi tăind vene, şi-i ajunsese între picioare. Piciorul 
se infectase şi fusese tăiat, dar scăpase cu viaţă. Probabil 
că ura şi înflăcărarea lui îi însufleţeau pe oamenii pe care-i 
comanda, puşi acum în faţa unui viitor sumbru. 

Skade nu zise nimic. Se uita la zidul de mărăcini, de 
deasupra căruia se iţeau câteva vârfuri de suliță. Era 
îmbrăcată într-o tunică de sclavă, strânsă bine în jurul 
taliei subţiri. 

— Şi-au mâncat caii, i-am spus, şi prind ţipari, broaşte şi 
peşti. 

— Vor trăi, zise ea sec. 

— Sunt prinşi în capcană, şi de data asta Alfred n-o să 
plătească bani strălucitori de aur ca ei să plece în altă 
parte. La iarnă, când o să moară de foame, o să se predea, 
şi Alfred o să-i ucidă pe toţi. Unul câte unul, femeie. 

— Vor trăi, insistă ea. 

— Vezi viitorul? 

— Da, zise Skade, moment în care mi-am atins ciocanul 
lui Thor. 

Deşi o uram, nu-mi puteam lua ochii de la ea. Fusese 
înzestrată cu darul frumuseţii, dar era frumuseţea unei 
arme. Era zveltă, cu o carnaţie fermă şi un ten strălucitor. 
Chiar şi în postura de prizonieră amărâtă, nespălată şi 
îmbrăcată în zdrenţe, radia splendoare. Faţa îi era osoasă, 
dar îndulcită de buzele pline şi de părul des. Oamenii mei o 
priveau lacom. Voiau să le-o dau ca pe o jucărie, iar apoi s- 
o omoare. Era cunoscută drept o vrăjitoare daneză, la fel 
de periculoasă pe cât era de dorită, şi ştiam că blestemul 


% 110% 


ei îi luase viaţa Giselei. Pe de altă parte, Alfred nu ar fi 
avut nimic împotrivă s-o omor; totuşi, n-o puteam omori. 
Mă fascina. 

— Poţi merge la ei, am zis. 

Işi întoarse ochii mari şi negri spre mine, dar nu scoase 
o vorbă. 

— Sari peste bord, am îndemnat-o. Nu eram atât de 
departe de ţărmul insulei. Poate că ar fi trebuit să înoate 
vreo douăzeci de paşi, dar apoi ar fi putut să se târască 
prin mâl până la mal. Ştii să înoţi? 

— Da. 

— Atunci du-te la el. Nu vrei să fii regina Wessexului? 
am întrebat-o în batjocură. 

Se uită înapoi spre insula sumbră şi murmură: 

— Visez, şi în visele mele, Loki vine la mine. 

Loki era zeul trişor, pacostea Asgardului, zeul care 
merita să moară. Creştinii vorbesc despre şarpele din 
Paradis, acela era Loki. 

— Îţi spune lucruri rele? am întrebat-o. 

— Este trist, şi vorbeşte. Il alin. 

— Ce legătură are asta cu săritul tău peste bord? 

— Nu e destinul meu. 

— Loki ţi-a spus asta? 

Încuviinţă din cap. 

— Ţi-a zis că vei fi regina Wessexului? 

— Da, zise ea simplu. 

— Dar Odin are mai multă putere, i-am răspuns, şi mi- 
am dorit în acel moment ca Odin s-o fi protejat pe Gisela în 
loc să protejeze Wessexul, iar apoi m-am întrebat de ce zeii 
le-au îngăduit creştinilor să câştige la Fearnhamme, în loc 
să-i lase pe adoratorii lor să cucerească Wessexul, însă zeii 
sunt capricioşi, plini de intenţii necurate, şi niciunul mai 
mult decât vicleanul Loki. Şi ce îţi spune Loki să faci 
acum? am întrebat-o aspru. 

— Să mă supun. 

— Nu am nevoie de tine, aşa că sari. Înoată. Du-te. Mori 
de foame. 

— Nu acesta este destinul meu, repetă Skade. 


4% 111 # 


Vocea îi era seacă, de parcă n-ar mai fi existat viaţă în 
sufletul ei. 

— Şi dacă te împing? 

— N-o s-o faci. 

Părea încredinţată de asta, şi avea dreptate. Am lăsat-o 
la provă în timp ce întorceam nava spre Lundene. În acea 
noapte am eliberat-o din magazia care-i servea drept 
închisoare şi i-am spus lui Finan să nu îngăduie nimănui s- 
o atingă şi să nu o lege, deoarece era liberă. Dimineaţă era 
tot acolo, ghemuită, uitându-se la mine, fără să deschidă 
gura. 

A devenit sclavă la bucătărie. Ceilalţi sclavi şi servitori 
se temeau de ea. Era tăcută, încruntată, ca şi cum viaţa i- 
ar fi fost scursă din trup. Majoritatea celor din gospodăria 
mea erau creştini şi îşi făceau semnul crucii când Skade le 
tăia calea, dar ordinele mele să rămână neatinsă au fost 
ascultate. Ar fi putut să plece în orice clipă, însă a rămas. 
Ar fi putut să ne otrăvească, dar nimeni nu s-a îmbolnăvit. 

Toamna aduse vânturi umede şi reci. Emisari fuseseră 
trimişi în ţările de dincolo de mare şi în regatele galeze, 
anunțând că familia lui Haesten urma să fie botezată şi 
invitând soli pentru a participa la ceremonie. Bineînţeles, 
Alfred vedea dorinţa lui Haesten de a-şi sacrifica soţia şi 
fiii creştinismului ca pe o victorie la fel de importantă ca 
aceea de la Fearnhamme, şi ordonase ca străzile din 
Lundene să fie împodobite cu steaguri pentru a-i întâmpina 
pe danezi. Alfred veni în oraş la sfârşitul după-amiezii, pe o 
furtună cu ploaie torențială. Se grăbi la palatul episcopului 
Erkenwald, care se afla lângă biserica reconstruită din 
vârful dealului, şi în acea seară se ţinu o slujbă de 
mulţumire la care am refuzat să particip. 

A doua zi dimineaţă mi-am luat cei trei copii la palat. 
ZEthelred şi ZEthelflaed, care măcar se prefăceau că au o 
căsnicie fericită atunci când vreo ceremonie o impunea, 
veniseră la Lundene, iar /ZEthelfleed îi invitase pe cei trei 
copii ai mei să se joace cu fiica ei. 

— Asta înseamnă că nu mergi la biserică? am întrebat-o. 

— Bineînţeles că merg, spuse ea zâmbind, dacă Haesten 


% 112% 


vine. 

Fiecare clopot din Lundene bătea în aşteptarea 
danezilor, iar mulțimile se adunau pe străzi, în ciuda ploii 
foarte reci şi a vântului care sufla dinspre est. 

— Vine, i-am spus. 

— Ştii tu sigur? 

— Au plecat în zori. 

Cercetaşii mei de pe malurile noroioase ale estuarului 
Temesului aprinseseră focurile de avertizare la răsărit, 
semnalizând că nişte nave părăsiseră golful de la 
Beamfleot şi navigau în amonte. 

— O face doar ca să împiedice un atac din partea tatei, 
zise /Ethelfleed. 

— E abil ca o nevăstuică. 

— Vrea Anglia de Est. Eohric este un rege slab, şi 
Haesten îi vrea coroana. 

— Posibil, am zis cu îndoială, dar ar prefera Wessexul. 

ZEthelfleed încuviinţă din cap. 

— Soţul meu are un informator în tabăra lui şi este sigur 
că Haesten pregăteşte un atac la Grantaceaster. 

Grantaceaster era capitala noului rege danez al Angliei 
de Est, şi un atac încununat de izbândă putea să-i aducă lui 
Haesten tronul ocupat în acel moment de Eohric. Cu 
siguranţă voia un tron şi toate rapoartele spuneau că 
Eohric era un rege slab, însă Alfred încheiase cu Guthrum, 
regele anterior, un tratat prin care se angaja să nu se 
amestece în treburile Angliei de Est, deci, dacă ambiția lui 
Haesten era să ia tronul, de ce avea nevoie să-l îmbuneze 
pe Alfred? Haesten voia în realitate Wessexul, bineînţeles, 
însă Fearnhamme îl convinsese că era o ambiţie dificil de 
realizat. Apoi mi-am adus aminte de singurul tron vacant, 
şi totul mi-a devenit clar. 

— Cred că este mai interesat de Mercia, am zis. 

ZEthelfleed chibzui câteva momente, după care scutură 
din cap. 

— Ştie că ar trebui să se bată şi cu noi, şi cu Wessexul 
pentru a cuceri Mercia. Şi spionul soţului meu e sigur că e 
vorba de Anglia de Est. 


% 113% 


— Vom vedea. 

Aruncă o privire în cealaltă cameră, unde copiii se jucau 
cu jucării sculptate din lemn. 

— Uhtred este destul de mare ca să asiste la slujbă, 
observă ea. 

— Nu-l cresc ca pe un creştin, am zis ferm. 

Îmi zâmbi, faţa ei arătând pentru o clipă la fel de 
poznaşă cum o ştiam din copilărie. 

— Dragul Lord Uhtred, mereu înotând împotriva 
curentului. 

— Şi tu, doamnă? i-am replicat, amintindu-mi cum 
aproape că fugise cu un danez păgân. 

— Plutesc în derivă în barca soţului meu, spuse ea 
oftând. 

Un slujitor trimis de /Ethelred veni atunci s-o cheme. 
Străjerii de pe ziduri îl văzuseră pe Haesten. 

Apăru în Dragonul Călător, pe care-l ancoră la unul 
dintre debarcaderele în ruină din aval de casa mea. Fu 
salutat de Alfred şi de /Ethelred, ambii purtând mantii 
căptuşite cu blană şi coroniţe din bronz. Cornurile sunară 
şi toboşarii bătură în ritm rapid până când ploaia se înteţi 
şi udă pielea tobelor. Haesten, probabil avertizat de 
Willibald, nu purta armură sau arme, cu toate că lunga sa 
haină de piele părea destul de groasă ca să reziste la o 
lovitură de spadă. Barba îi era împletită în şuviţe legate cu 
bucăţi de piele, şi puteam să jur că o amuletă în formă de 
ciocan era ascunsă printre firele roşcate. Soţia şi copiii lui, 
îmbrăcaţi în albul penitenţei, mergeau în picioarele goale 
în procesiunea care urca dealul din Lundene. Pe nevasta 
lui o chema Brunna, dar în această zi urma să primească 
un nume nou, creştin. Era mică şi bondoacă, iar ochii săi 
agitaţi se mişcau neîncetat, de parcă aştepta un atac din 
partea mulțimilor care se aliniau de-a lungul străzilor 
înguste. Înfăţişarea ei deloc atrăgătoare mă surprindea. 
Haesten era un tip ambițios, nerăbdător să fie recunoscut 
drept un mare comandant de oşti, şi pentru un astfel de 
om modul cum îi arăta nevasta era la fel de important ca 
splendoarea armurii sau bogăţia însoţitorilor săi. Insă 


Y 114 # 


Haesten n-o luase pe Brunna de dragul înfăţişării ei, ci 
pentru zestrea pe care i-o adusese. Era nevasta lui, dar nu 
cred că era şi partenera lui în pat, sala de ospeţe sau 
oriunde altundeva. li îngăduia să se boteze pur şi simplu 
fiindcă nu era atât de importantă pentru el; Alfred, cu 
viziunea lui idilică asupra căsniciei, n-ar fi priceput 
niciodată un asemenea cinism. Cât despre fiii lui Haesten, 
mă îndoiesc că le lua botezul în serios. Imediat ce plecau 
din Lundene avea să-i oblige să uite ceremonia. Copiii sunt 
uşor influenţaţi de religie, de aceea este bine că multora le 
vine mintea la cap în cele din urmă. În fruntea alaiului 
erau călugări care cântau, urmaţi de copii cu ramuri verzi, 
alţi călugări, un grup de abaţi şi episcopi, apoi Steapa cu 
cincizeci de oameni din garda regală, care mergeau chiar 
în faţa lui Alfred şi a oaspeţilor lui. Alfred mergea încet, 
chinuit de dureri, dar refuzase să urce într-o căruţă. 
Vechea lui căruţă, cea pe care o aruncasem în şanţ înainte 
de Fearnhamme, fusese recuperată, însă Alfred insista să 
umble pe jos fiindcă voia să se umilească pe deplin în faţa 
zeului său. Se sprijinea de Æthelred uneori, astfel că 
regele şi ginerele său şontâcăiau împreună pe deal. 
ZEthelfleed mergea cu un pas în urma soţului său, iar în 
spatele ei şi în spatele lui Haesten erau solii din Țara 
Galilor şi Francia, care veniseră pentru a fi martori la 
miracolul acestei convertiri daneze. 

Haesten ezită înainte să intre în biserică, probabil 
temându-se de o ambuscadă, însă Alfred îl încurajă. 
Danezii păşiră cu băgare de seamă înăuntru, unde nu-i 
aştepta nimic mai ameninţător decât o adunătură de 
călugări îmbrăcaţi în rase negre. Lăcaşul era neîncăpător 
pentru toată acea mulţime. Nu aş fi vrut să fiu acolo, dar 
un sol de-al lui Alfred insistase să vin, aşa că stăteam chiar 
în spate şi, uitându-mă la fumul care se ridica din 
lumânările înalte, ascultam cântarea călugărilor, acoperită 
uneori de ploaia torențială care izbea acoperişul de paie. 
Un preot ud leoarcă stătea pe un scăunel în uşa bisericii ca 
să repete cuvintele episcopului Erkenwald către oamenii 
care se strânseseră în piaţă. Preotul trebuia să urle ca să 


% 115% 


se facă auzit din cauza vântului şi ploii. 

Trei butoaie legate cu argint stăteau în faţa altarului, 
fiecare umplut pe jumătate cu apă din Temes. Brunna, 
părând complet zăpăcită, fu convinsă să se urce în butoiul 
din mijloc. Scoase un mic țipăt de groază când căzu în apa 
rece, apoi stătu tremurând cu mâinile încrucişate peste 
sâni. Cei doi fii fură aruncaţi fără fasoane în celelalte 
butoaie, apoi episcopul Erkenwald şi episcopul Asser 
turnară apă cu nişte linguri mari peste capetele băieţilor 
înspăimântați. 

— Iată duhul cum se pogoară! strigă episcopul Asser în 
timp ce-i uda pe băieţi. Ambii episcopi udară apoi părul 
Brunnei şi-i pronunţară noul nume creştin, ZEthelbrun. 
Alfred radia de fericire. Cei trei danezi stăteau tremurând 
în timp ce un cor de copii îmbrăcaţi în alb intona un cântec 
care nu se mai termina. Îmi amintesc că Haesten s-a întors 
încet pentru a-mi prinde privirea. Îşi ridică o sprânceană şi 
se înfrână din greu să-şi oprească un rânjet, căci umilinţa 
nevestei sale părea să-l distreze de minune. 

Alfred vorbi cu Haesten după ceremonie, apoi danezii 
plecară, încărcaţi cu daruri. Alfred le dădu un cufăr cu 
monede, un crucifix mare din argint, o Evanghelie şi un 
relicvariu care conţinea un os de la un deget de-al 
sfântului /Ethelburg, un sfânt care cică fusese tras în 
ceruri cu lanţuri de aur, dar se pare că lăsase măcar un 
deget în urmă. Ploaia cădea şi mai tare în timp ce 
Dragonul Călător se desprindea de la chei. L-am auzit pe 
Haesten dând un ordin vâslaşilor lui, vâslele intrară în apa 
murdară a Temesului şi nava o luă spre est. 

În acea noapte a fost un ospăț pentru a sărbători marele 
eveniment al zilei. Haesten, se pare, ceruse să-i fie iertată 
absenţa; deşi nepoliticos, având în vedere că mâncarea şi 
berea erau în cinstea lui, probabil că fusese un gest 
înţelept. Bărbaţii nu aveau voie să poarte arme în sala de 
ospeţe, dar berea ar fi stârnit fără îndoială bătăi între 
oamenii lui Haesten şi saxoni. Alfred, în orice caz, nu i-o 
luă în nume de rău. Era pur şi simplu prea fericit. Probabil 
îşi vedea moartea apropiindu-se, dar considera că zeul lui 


% 116 # 


îi acordase nişte daruri de mare preţ: îl văzuse pe Harald 
înfrânt zdrobitor şi asistase la botezul familiei lui Haesten. 

— Voi lăsa Wessexul în siguranţă, îi spuse tare 
episcopului Erkenwald, ca să-l aud şi eu. 

— Sper să nu ne părăsiţi mulţi ani de acum înainte, 
stăpâne, răspunse pios Erkenwald. 

Alfred îl bătu uşor pe umăr. 

— Aceasta este în mâinile lui Dumnezeu, sfinţia ta. 

— Şi Dumnezeu ascultă rugile poporului său, stăpâne. 

— Atunci  roagă-te pentru fiul meu, zise Alfred 
întorcându-se să se uite la Edward, care stătea stânjenit la 
masa conducătorilor. 

— Mă rog neîncetat, îl asigură episcopul. 

— Atunci roagă-te acum, spuse Alfred vesel, şi roagă-l pe 
Dumnezeu să ne binecuvânteze acest ospăț! 

Erkenwald aşteptă ca regele să se aşeze la masă, apoi se 
rugă tare şi îndelung, cerându-i zeului său să 
binecuvânteze mâncarea care se răcea, apoi mulţumindu-i 
pentru pacea care asigura acum viitorul Wessexului. Dar 
zeul lui nu asculta. 


La ospăţul acela au început necazurile. Mă gândesc că 
zeii erau plictisiţi de noi; văzând fericirea nemăsurată a lui 
Alfred, au decis, aşa cum fac zeii, că era timpul să arunce 
zarurile. 

Eram în marele palat roman, o clădire din cărămidă şi 
marmură peticită de saxoni cu stuf şi împletituri de nuiele. 
Pe podium se afla în mod normal un tron, dar acum era o 
masă lungă aşezată pe capre de lemn, acoperită cu 
țesătură verde. Alfred şedea la mijloc, flancat de nevasta 
lui, ZElswith, şi de fiica lui, ZEthelfleed. Erau singurele femei 
prezente, în afară de slujnice. /Ethelred stătea lângă 
ZEthelfleed, în timp ce Edward stătea lângă mama lui. 
Celelalte şase locuri la masa regelui erau ocupate de 
episcopul Erkenwald, episcopul Asser şi cei mai importanţi 
emisari din alte ţări. Un cântăreţ la harpă, aşezat la 
marginea podiumului, cânta un lung imn de proslăvire a 
zeului lui Alfred. Sub podium, între pilonii sălii, erau alte 


Y% 117 # 


patru mese aşezate pe capre, unde mâncau oaspeţii. Acei 
oaspeţi erau un amestec de clerici şi războinici. Eu şedeam 
între Finan şi Steapa în cel mai întunecat colţ al sălii, şi 
mărturisesc că eram într-o mare stare de nervozitate. Îmi 
era clar că Haesten îl prostise pe Alfred. Regele era unul 
dintre cei mai înţelepţi oameni pe care-i cunoscusem 
vreodată, însă avea o slăbiciune pentru zeul său şi nu-i 
trecuse nici măcar o dată prin minte că putea să existe un 
calcul politic în spatele concesiunilor de faţadă ale lui 
Haesten. Lui Alfred i se părea pur şi simplu că zeul lui 
făcuse un miracol. Ştia, bineînţeles, de la ginerele lui şi de 
la propriii spioni că Haesten avea ambiția de a lua tronul 
Angliei de Est, dar asta nu-l îngrijora, fiindcă ţara vecină 
era deja condusă de danezi. Deşi visa s-o recupereze, ştia 
ce era posibil şi ce era doar dorinţă. 

In acei ultimi ani ai vieţii sale, Alfred se prezenta 
întotdeauna drept Regele Angelcynn, regele poporului 
englez, înțelegând prin asta tot pământul Britaniei unde se 
vorbeau limbi saxone, dar ştia că titlul cu pricina era o 
speranţă, nu o realitate. Asigurase neatârnarea Wessexului 
şi-şi extinsese autoritatea peste mare parte din Mercia, dar 
restul Angelcynnului era sub control danez, şi Alfred nu 
putea face nimic în această privinţă. Totuşi, era mândru că 
făcuse Wessexul destul de puternic încât să distrugă 
marea armată a lui Harald şi să-l silească pe Haesten să 
ceară botezul pentru familia sa. 

La aceste lucruri cugetam. Steapa povestea vrute şi 
nevrute cu glasul său bubuitor, dar abia îl auzeam, Finan 
făcea bancuri proaste la care zâmbeam din obligaţie, însă 
tot ce voiam era să ies din sala aceea. Ospeţele lui Alfred 
nu erau niciodată o plăcere. Berea era puţină, şi distracţia, 
pioasă. Trei călugări intonară o lungă rugăciune în latină, 
apoi copiii cântară un cântecel despre cum erau ei 
mieluşeii zeului, ceea ce-l făcu pe Alfred să radieze de 
fericire. 

— Minunat! exclamă el atunci când copiii îmbrăcaţi în 
rase murdare îşi terminară miorlăiala. Cu adevărat 
minunat! 


4 118 9 


Credeam că vrea să le mai ceară un cântec, dar 
episcopul Asser se aplecă în spatele lui Ælswith şi făcu o 
sugestie care-i aprinse lui Alfred o licărire de încântare în 
ochi. 

— Frate Godwin, strigă spre călugărul orb, nu ne-ai mai 
cântat de multe săptămâni! 

Tânărul călugăr păru luat prin surprindere, dar un 
tovarăş de masă îl luă de cot şi-l conduse spre spaţiul 
deschis în timp ce copiii, ghidaţi de o călugăriţă, erau duşi 
de acolo. Fratele Godwin rămase tăcut în timp ce harpistul 
scoase câteva sunete pe corzile lui din păr de cal. Am 
sperat câteva clipe că nu avea de gând să cânte, dar dintr- 
odată îşi smuci capul în faţă şi-n spate, în vreme ce 
sunetele harpei deveneau tot mai sinistre, şi începu să 
scoată un fel de scâncete. 

Mulţi îşi făcură semnul crucii. 

— E complet nebun, i-am zis lui Finan. 

— Nu, stăpâne, este posedat. Irlandezul atinse cu 
degetul crucea care-i atârna întotdeauna la gât şi şopti: 
Acasă am văzut asemenea oameni sfinţi. 

— Spiritele vorbesc prin el, murmură Steapa cu evlavie. 

Cred că Alfred ne auzise şopocăielile, fiindcă îşi întoarse 
faţa iritată spre noi. Am tăcut, şi imediat Godwin începu să 
se zvârcolească şi scoase un urlet care umplu sala. 
Fumurile din mangaluri se încolăceau în jurul lui înainte să 
dispară prin gaura de fum făcută în acoperişul roman. 

Am aflat abia mult mai târziu că fratele Godwin fusese 
descoperit de episcopul Asser, care-l găsise pe tânărul 
călugăr orb încuiat într-o celulă a mănăstirii de la 
Æthelingæg. Era încuiat deoarece abatele îl socotea 
nebun, dar episcopul Asser, hotărând că Godwin chiar 
auzea vocea lui Dumnezeu, îl adusese pe călugăr la Alfred. 
Regele credea că orice venea de la Æthelingæg era 
prielnic, fiindcă acolo supravieţuise el în timpul marii crize 
a domniei sale. 

Godwin începu să chelălăie. Sunetul era al unui om în 
mari dureri, şi harpistul îşi luă mâinile de pe strune. Câinii 
răspunseră imediat, urlând în camerele întunecoase din 


% 119 9 


spatele palatului. 

— Vine sfântul duh, şopti Finan evlavios. 

În acel moment, Godwin slobozi un urlet teribil, de parcă 
măruntaiele i-ar fi fost smulse din trup. 

— Lăudat fie Domnul, zise Alfred. 

El şi familia lui se uitau fix la călugărul care, după ce 
încremeni scurtă vreme ca şi când ar fi fost crucificat, îşi 
apropie mâinile de corp şi începu să vorbească. Vocea îi 
oscila, acum stridentă, acum prea joasă ca să poată fi 
auzită. Dacă era un cântec, era cel mai straniu sunet pe 
care l-am auzit vreodată. La început, cuvintele lui nu avură 
niciun sens, sau erau cântate într-o altă limbă, dar cu 
timpul trăncăneala se transformă în propoziţii coerente. 
Alfred era alesul lui Dumnezeu. Wessex era ţara aleasă, 
unde curgeau lapte şi miere. Femeile aduceau păcatul în 
lumea noastră. Îngerii luminoşi ai lui Dumnezeu îşi 
întinseseră aripile deasupra noastră. Dumnezeu din ceruri 
este necruţător. Apele Israelului se înroşiseră. Târfa 
Babilonului era printre noi. 

Aici se opri. Harpistul prinsese un ritm în cuvintele lui 
Godwin şi-l îngâna încet, dar mâinile sale opriră strunele 
când călugărul îşi întoarse faţa spre sală cu o înfăţişare 
confuză. 

— Târfa! Târfa! Târfa! Târfa! Este printre noi! 

Scoase un miorlăit şi căzu în genunchi, unde începu să 
scâncească. 

Nimeni nu vorbea, nimeni nu se mişca. Am auzit vântul 
prin gaura din acoperiş şi m-am gândit la copiii mei, aflaţi 
undeva prin camerele lui ZEthelfleed, întrebându-mă dacă 
ascultau nebunia asta. 

— Târfa, zise Godwin, urlând prelung cuvântul. Apoi se 
ridică, părând dintr-odată sănătos la minte. Târfa este 
printre noi, stăpâne, îi spuse lui Alfred, cu o voce perfect 
normală. 

— Târfa? întrebă nesigur Alfred. 

— Târfa! urlă Godwin din nou, după care îşi reluă tonul 
firesc. Târfa, stăpâne, este viermele din fruct, şobolanul 
din hambar, lăcusta din câmpul cu cereale, boala din 


4 120 # 


copilul lui Dumnezeu. Îl întristează pe Dumnezeu, stăpâne, 
spuse el izbucnind în plâns. 

Am atins ciocanul lui Thor. Probabil că Godwin nu mai 
putea fi ajutat, mă gândeam, dar toţi creştinii din acea sală 
se uitau la el de parcă ar fi fost trimis din Ceruri. 

— Unde este Babilonul? i-am şoptit lui Finan. 

— Undeva foarte departe, stăpâne, răspunse încet, 
pesemne chiar dincolo de Roma. 

Cum Godwin plângea încet fără să mai spună nimic, 
Alfred îi făcu semn harpistului să-şi atingă din nou 
strunele. Călugărul începu din nou să psalmodieze, fără 
ritm de data aceasta. 

— Babilonul este casa diavolului, târfa este copilul 
diavolului, drojdia din pâine nu se va mai face, târfa a venit 
la noi. Târfa a murit şi diavolul a readus-o la viaţă, târfa ne 
va distruge, opreşte-te! 

Ultima comandă era către harpist, care, înfricoşat, îşi 
puse mâinile pe strune pentru a le opri freamătul. 

— Dumnezeu este de partea noastră, rosti calm Alfred, 
deci cine ne poate distruge? 

— Târfa ne poate distruge, zise episcopul Asser; cred, nu 
sunt sigur, că a privit spre mine, deşi mă îndoiesc că putea 
să mă vadă, fiindcă eram adânc în umbră. 

— Târfa! urlă Godwin spre Alfred. Prostule! Târfa! 

Nimeni nu-l apostrofa pentru insulta adusă regelui. 

— Dumnezeu cu siguranţă ne va apăra! zise episcopul 
Erkenwald. 

— Târfa a fost printre noi şi târfa a murit, iar Dumnezeu 
a trimis-o în focurile iadului şi diavolul a reînviat-o şi este 
aici, spuse Godwin convingător. Este aici! Duhoarea ei îl 
acreşte pe poporul ales al lui Dumnezeu! Trebuie să fie 
ucisă. Trebuie să fie tăiată în bucăţi, şi bucăţile împuţite să 
fie aruncate în marea fără fund! Dumnezeu o porunceşte! 
Dumnezeu plânge în ceruri pentru că nu-i urmaţi 
poruncile, iar el porunceşte ca târfa să moară! Dumnezeu 
plânge! Suferă! Dumnezeu plânge! Lacrimile lui Dumnezeu 
cad pe noi ca picături de foc, şi târfa e cea care stârneşte 
aceste lacrimi! 


% 121 # 


— Care târfă? întrebă Alfred, moment în care Finan mă 
atinse pe braţ ca pentru a mă preveni. 

— O chema Gisela, şuieră Godwin. 

În prima clipă am crezut că nu auzisem bine. Oamenii 
mă priveau, Finan mă ţinea de braţ, iar eu eram sigur că 
nu auzisem bine, dar apoi Godwin îşi reluă psalmodierea: 

— Gisela, marea târfă, este acum Skade. Este o bucată 
de scârnă sub formă umană, o târfă a putregaiului, un 
rahat de diavol cu sâni, o târfă, Gisela! Dumnezeu a ucis-o 
fiindcă era gunoi, şi acum s-a întors! 

— Nu, îmi zise Finan când m-am ridicat în picioare. 

— Lord Uhtred! strigă tăios Alfred. 

Episcopul Asser se uita la mine, zâmbind pe jumătate, în 
timp ce călugărul lui supus scrâşnea şi ţipa. 

— Lord Uhtred! strigă din nou regele, lovind masa. 

Mă dusesem cu paşi mari în centrul sălii, unde-l 
prinsesem pe Godwin de umăr şi-i întorsesem faţa oarbă 
spre mine. 

— Lord Uhtred! 

Alfred se ridicase la rândul lui. 

— Minţi, călugărule, am zis. 

— Era un gunoi! Godwin mă scuipă şi începu să-mi 
lovească pieptul cu pumnii. Nevasta ta a fost târfa 
diavolului, o târfă urâtă de Dumnezeu, iar tu eşti unealta 
diavolului, soţul unei târfe, păgânule, păcătosule! 

Sala era cuprinsă de agitaţie. Nu băgăm în seamă nimic, 
decât furia roşie care mă consuma şi mocnea în mine şi-mi 
umplea urechile cu sunetul ei urlător. Nu aveam nicio 
armă, căci eram într-o clădire regală şi armele erau 
interzise, dar, cum nebunul continua să mă lovească şi să 
urle la mine, mi-am tras mâna dreaptă în spate şi l-am 
pocnit. 

Poate că a simţit că vine lovitura, fiindcă s-a dat înapoi 
rapid. Mâna mea îl izbi în falcă, dislocându-i-o astfel încât 
bărbia îi fu mutată într-o parte, şi sângele îi ţâşni pe gură. 
Scuipă un dinte şi dădu să mă lovească sălbatic. 

— Destul! strigă Alfred. 

Câţiva oameni interveneau în sfârşit, dar mi se părea că 


% 122 # 


se mişcau cu o încetineală exagerată în timp ce Godwin mă 
împroşca cu sânge. 

— Iubitor de târfe, mârâi el, sau asta mi s-a părut că 
aud. 

— Opriţi-vă! V-o ordon! strigă Alfred. 

— Sot de târfă, spuse clar gura însângerată. 

Aşa că l-am lovit din nou, şi cu a doua lovitură i-am rupt 
gâtul. 

Nu voiam să-l omor, voiam doar să-l fac să tacă, dar am 
auzit cum îi pârâia gâtul şi am văzut cum capul îi atârna 
nefiresc într-o parte. Căzu peste unul dintre mangaluri, şi 
părul lui scurt şi negru se aprinse cu o flacără 
strălucitoare. Când se prăbuşi pe mozaicurile distruse ale 
podelei, sala se umplu de putoarea părului ars şi cărnii 
pârlite. 

— Prindeţi-l! l-am auzit pe episcopul Asser strigând tare. 

— Trebuie să moară! urlă episcopul Erkenwald. 

Alfred mă privea îngrozit. Nevasta lui, care mă urâse 
dintotdeauna, ţipa că trebuia să plătesc pentru păcatele 
mele. Finan mă prinse de braţ şi mă trase spre uşă. 

— Acasă, stăpâne, zise. 

— Steapa! Prinde-l! răcni Alfred. 

Dar lui Steapa îi plăcea de mine, aşa că se apropie 
destul de încet încât să pot ajunge la uşă. Gărzile regale 
făcură un efort lipsit de convingere să mă oprească, însă 
un mârâit ameninţător din partea lui Finan le dădu suliţele 
la o parte. În clipa următoare, irlandezul mă târî în noapte. 

— Acum hai, repede! 

Am luat-o la fugă în josul dealului spre râul întunecat. 

În spatele nostru erau un călugăr mort şi multă zarvă. 


4 123 # 


PARTEA A DOUA 
Vikingul 


Y 124 # 


Sase 
a 


Furios, neîmpăcat, umblam de colo colo în marea 
cameră dinspre râu unde slujitorii, reduşi la tăcere de furia 
mea, se străduiau să aprindă focul. Este interesant cum se 
răspândesc veştile într-un oraş. În câteva minute, în faţa 
casei se adunase o mulţime dornică să vadă cum avea să 
se sfârşească noaptea. Oamenii tăceau, mulţumindu-se să 
privească. Finan baricadase porţile dinspre oraş şi 
ordonase să fie aprinse torţe în curte. Ploaia sfârâia în 
flăcări şi băltea pe pietrele din pavaj. 

Majoritatea oamenilor mei locuiau aproape şi veniră 
unul câte unul, clătinându-se pe picioare din cauza berii. 
Finan sau Cerdic îi întâmpinau la poartă şi-i trimiteau să-şi 
ia zalele şi armele. 

— Te aştepţi la vreo luptă? l-am întrebat pe Finan. 

— Sunt luptători, zise el simplu. 

Avea dreptate, aşa că mi-am pus şi eu zalele. M-am 
îmbrăcat ca un comandant de trupe. M-am îmbrăcat 
pentru luptă, cu aur pe mâini şi ambele spade la brâu. 
Imediat după ce-mi închisesem catarama centurii apăru şi 
emisarul lui Alfred. 

Emisarul era părintele Beocca. Vechiul meu prieten 
venise singur, cu straiele sale preoţeşti pline de noroi de 
pe drum şi ude de la ploaie. Întrucât tremura, i-am pus un 
scaun lângă vatra centrală şi o pelerină de blană peste 
umeri. 

Se aşeză, apoi îşi întinse mâinile sale binefăcătoare spre 
flăcări. Finan, care îl escortase de la poarta din faţă, 
rămăsese şi el. Am văzut că şi Skade se furişase într-un 
colţ întunecat. l-am văzut privirea şi i-am făcut un semn 
scurt din cap că putea rămâne. 

— Te-ai uitat sub podea? mă întrebă brusc părintele 


% 125 # 


Beocca. 

— Sub podea? 

— Romanii încălzeau această casă cu un cuptor care 
trimitea căldura în spaţiul de sub podea. 

— Ştiu. 

— Pe când noi facem vetre şi găuri în acoperişuri, spuse 
el cu tristeţe. 

— Te vei îmbolnăvi dacă te încăpăţânezi să umbli în 
nopţile ude şi reci, i-am replicat. 

— Bineînţeles că multe dintre acele podele s-au prăbuşit, 
zise Beocca, de parcă era un lucru foarte important pe 
care trebuia să-l demonstreze. Frecă plăcile de teracotă cu 
bastonul de care se sprijinea în ultima vreme. Ale tale par 
totuşi să fie în bună stare, totuşi. 

— Îmi plac vetrele. 

— O vatră aduce mângâiere sufletească. Beocca îşi 
întoarse ochiul cel bun spre mine şi zâmbi. Călugării de la 
mănăstirea de la Aescengum au reuşit să inunde spaţiul de 
sub podele cu apa din canalizare, şi singura soluţie a fost 
să fie dărâmată întreaga construcţie şi să facă alta! A fost 
o binecuvântare de-a dreptul. 

— O binecuvântare? 

— Au găsit nişte monede de aur printre rahaţi, deci 
bănuiesc că Dumnezeu a călăuzit scurgerea, nu crezi? 

— Zeii mei au lucruri mai bune de făcut decât să se 
îngrijoreze de nişte rahaţi. 

— De aceea nu ai găsit aur printre rahaţii tăi! râse 
Beocca. lată, Uhtred, zise el victorios, în sfârşit am 
demonstrat că Dumnezeul meu este mai puternic decât zeii 
tăi cei falşi! 

Îmi zâmbi, dar zâmbetul păli încet, astfel încât păru 
iarăşi bătrân şi ostenit. Îl iubeam pe Beocca. Fusese 
învățătorul meu în copilărie, întotdeauna enervant şi 
tipicar, dar era un om bun. 

— Ai vreme până dimineaţă, îmi spuse. 

— Să fac ce? 

Vorbi cu oboseală în glas, ca şi cum ceea ce urma să 
spună îi răpea şi ultima fărâmă de speranţă. 


4 126 # 


— Te vei duce la rege ca să te căieşti, fără zale sau 
arme. Vei fi umil. O vei preda pe vrăjitoare regelui. Tot 
pământul pe care-l ai în Wessex este confiscat. Vei plăti 
wergild Bisericii pentru viaţa fratelui Godwin, iar copiii tăi 
vor fi ţinuţi ostatici până la plată. 

Tăcere. 

Scânteile din vatră se răsuceau în sus. Doi dintre ogarii 
mei irlandezi veniră în încăpere. Unul mirosi hainele lui 
Beocca, scheună, apoi amândoi se puseră lângă foc, ochii 
lor melancolici fixându-mă pentru o clipă înainte să se 
închidă. 

— Cât e acel wergild? vru Finan să ştie. 

— O mie şi cinci sute de şilingi, răspunse preotul. 

Am pufnit. 

— Pentru un călugăr nebun? 

— Pentru un sfânt. 

— Un prost nebun, am mârâit. 

— Un prost sfânt, zise calm Beocca. 

Wergild este preţul pe care-l plătim pentru moarte. Dacă 
la judecată sunt găsit vinovat, sau dacă ucid fără temei un 
bărbat sau o femeie, trebuie să le plătesc neamurilor lor 
un preţ, care depinde de rang, şi lucrul acesta este drept, 
dar Alfred stabilise wergildul pentru Godwin la un nivel 
aproape regal. 

— Ca să plătesc ar trebui să vând aproape tot ce am, iar 
regele tocmai mi-a luat pământul, am zis. 

— Şi mai trebuie să depui un jurământ de credinţă faţă 
de zetheling, urmă Beocca. 

De obicei se enerva din cauza mea şi începea să se 
bâlbâie şi să împroaşte cu salivă în timp ce vorbea, dar în 
acea noapte era foarte calm. 

— Deci, pe lângă faptul că mă sărăceşte, regele mă şi 
leagă de fiul său? 

— Şi o va returna pe vrăjitoare soţului ei, spuse Beocca 
uitându-se la Skade, îmbrăcată într-o haină neagră, doar 
ochii sclipindu-i din cel mai îndepărtat colţ al camerei. 
Skirnir a oferit o recompensă. 

— Skirnir? am întrebat. 


% 127 # 


Numele nu-mi era cunoscut. 

— Skirnir este soţul ei, îmi explică Beocca. Un frizon. 

M-am uitat la Skade, care dădea afirmativ şi energic din 
cap. 

— Dacă o înapoiaţi, moare, am spus. 

— Şi asta te îngrijorează? 

— Nu-mi place să omor femei. 

— Legea lui Moise ne spune că nu trebuie să lăsăm o 
vrăjitoare să trăiască. Pe lângă asta, este o adulteră, aşa 
că soţul ei are dreptul dat de Dumnezeu să o omoare, dacă 
aceasta îi este dorinţa. 

— Skirnir este creştin? am întrebat, dar nici Skade, nici 
părintele Beocca nu răspunseră. Te va omori? am întrebat- 
o pe Skade, la care ea confirmă din cap. Deci, m-am întors 
spre Beocca, până plătesc wergildul, depun jurământul 
faţă de Edward şi o trimit pe Skade la moarte, copiii mei 
sunt ostatici? 

— Potrivit voinţei regelui, copiii tăi vor fi îngrijiţi în 
familia lui ZEthelfleed, răspunse Beocca. Mă cercetă din cap 
până în picioare cu ochiul său cel bun. De ce eşti îmbrăcat 
de luptă? Neprimind răspuns, se cutremură. Ai crezut că 
regele îşi va trimite gărzile? 

— M-am gândit că ar putea. 

— Şi te-ai fi luptat contra lor? 

— Le-aş fi arătat pe cine au venit să aresteze, am zis. 

— Ai omorât un om! exclamă preotul, părând să-şi 
recapete vigoarea. Omul te-a jignit, ştiu, dar era Duhul 
Sfânt care vorbea prin el! L-ai lovit, Uhtred! Regele a 
iertat prima lovitură, dar nu şi a doua, şi trebuie să plăteşti 
pentru ea! Se lăsă pe spate, arătând din nou obosit, şi 
murmură: Ai mijloacele să plăteşti fără probleme 
wergildul. Episcopul Asser a cerut să fie stabilit la o 
valoare mult mai mare, dar regele este milos. 

Un butuc din vatră pocni, speriind ogarii, care începură 
să scheaune. Focul prinse o nouă viaţă, luminând camera 
şi aruncând umbre mişcătoare. 

— Episcopul Asser, am mârâit, uitându-mă la Beocca 
peste flăcări. 


4 128 # 


— Ce-i cu el? 

— Godwin era căţelandrul lui. 

— Episcopul vedea sfinţenie în el, da. 

— Vedea o cale prin care să-şi îndeplinească ambiția de 
a mă alunga din Wessex. 

Mă gândisem la întâmplările de la ospăț încă din clipa în 
care mâna mea îi luase viaţa lui Godwin, şi ajunsesem la 
concluzia că Asser era în spatele cuvintelor călugărului 
nebun. Episcopul Asser credea că Wessexul era în 
siguranţă. Puterea lui Harald era distrusă şi Haesten îşi 
trimisese familia să fie botezată, deci Wessexul nu avea 
nevoie de un comandant de oşti păgân, iar Asser îl folosise 
pe Godwin să-i otrăvească mintea lui Alfred contra mea. 

— Acel maldăr de rahat galez i-a spus lui Godwin ce să 
îndruge, am zis. Nu Sfântul Duh vorbea prin gura lui 
Godwin, ci episcopul Asser. 

Beocca mă privi cercetător. 

— Ştiai că flăcările din iad nu aruncă lumină? 

— Nu ştiam, am zis. 

— Este unul dintre misterele lui Dumnezeu, spuse 
preotul, apoi se ridică, îşi scutură de pe umeri mantia de 
blană pe care i-o dădusem şi se rezemă puternic pe băţul 
său. Ce să-i spun regelui? 

— Este zeul tău răspunzător pentru iad? 

Se încruntă în timp ce se gândea. 

— O întrebare bună, zise într-un final. La fel cum este a 
mea. Ce să-i spun regelui? 

— Că va avea răspunsul meu în zori. 

Beocca zâmbi cu jumătate de gură. 

— Şi care va fi acel răspuns, Lord Uhtred? 

— Îl va descoperi în zori. 

Preotul încuviinţă din cap. 

— Vei veni la palat singur, fără arme, fără zale şi 
îmbrăcat simplu. Vom trimite oameni s-o ia pe vrăjitoare. 
Copiii tăi îţi vor fi înapoiaţi contra plăţii a o sută de şilingi, 
restul wergildului trebuie plătit în şase luni. 

Şchiopătă spre uşa ce dădea în curte, apoi se întoarse şi 
se uită la mine. 


4 129 # 


— Lasă-mă să mor în pace, Lord Uhtred. 

— În timp ce priveşti cum sunt umilit? 

— Ştiind că spada ta va fi la ordinul regelui Edward. Că 
Wessexul este în siguranţă. Că munca lui Alfred nu va muri 
odată cu el. 

Era prima oară când auzeam că Edward era numit rege. 

— Veţi avea răspunsul meu la răsărit, am zis. 

— Domnul fie cu tine, răspunse Beocca, şi dispăru în 
noapte. 

Am ascultat cum se închidea cu zgomot poarta grea 
dinspre oraş şi cum cădea zăvorul şi mi l-am amintit pe 
Ravn, skaldul orb care fusese tatăl lui Ragnar cel Bătrân, 
spunându-mi că vieţile noastre sunt ca o călătorie pe o 
mare necunoscută. Câteodată, zicea el, ne săturăm de 
apele liniştite şi vânturile domoale; atunci, nu avem de ales 
decât să tragem cu putere de cârmă, îndreptându-ne spre 
norii negri, petele albe de spumă şi tumultul pericolului. 

„Acesta este tributul nostru faţă de zei”, îmi spusese 
Ravn. Nici acum nu ştiu exact ce voise să spună, dar în 
acel sunet al porţii închizându-se am auzit ecoul cârmei 
trase cu putere. 

— Ce facem? întrebă Finan. 

— Îţi spun ce nu voi face, am mârâit. Nu-i voi jura 
credinţă acelui copil nenorocit. 

— Edward nu este un copil, spuse blând irlandezul. 

— Este un bastard neînţărcat, am zis nervos. Este 
zăpăcit de zeul lui, la fel ca taică-său, şi a supt de la ţâţele 
acre ca oţetul ale căţelei de maică-sa. Cum să-i jur 
credinţă? 

— Va fi în curând rege al Wessexului, adăugă Finan. 

— Şi de ce? Fiindcă tu şi cu mine le-am păzit regatul, tu 
şi cu mine! Wessexul, prietene, dăinuie numai pentru că un 
pitic irlandez şi un păgân din Northumbria l-au ţinut în 
viaţă! Şi ei uită asta! 

— Pitic? întrebă Finan zâmbind. 

— Uită-te cât eşti, am zis. Îmi plăcea să-l tachinez din 
cauza staturii lui scunde; era însă un lucru înşelător, 
fiindcă avea o viteză uimitoare cu spada. Sper ca zeul lor 


% 130 # 


să le blesteme regatul lor blestemat! 

M-am dus la un cufăr din colţul camerei, l-am deschis şi 
am scos dinăuntru un pachet. Am simţit un junghi când am 
atins învelitoarea de piele, fiindcă aceste lucruri îi 
aparținuseră Giselei. 

— Vreau să citeşti în ele, i-am zis lui Skade, aruncându-i 
pachetul. 

Tânăra despachetă beţele de arin. Erau două duzini, 
niciunul mai lung decât antebraţul unui om, toate lustruite 
cu ceară de albine. Finan îşi făcu semnul crucii când văzu 
magia păgână, dar eu mă obişnuisem să cred în beţele cu 
rune. Skade le ţinu într-o mână, le ridică încet şi, închizând 
ochii, le lăsă să cadă. Când beţele zornăiră pe podea, se 
aplecă înainte ca să le descifreze mesajul. 

— N-o să-şi vadă propria moarte acolo, mă avertiză încet 
Finan, insinuând că nu puteam să am încredere în 
interpretarea danezei. 

— Toţi murim, zise Skade, şi beţele nu vorbesc despre 
mine. 

— Ce spun? am întrebat-o. 

Se uită la bețe. 

— Văd o cetate, spuse într-un final, şi văd apă. Apă 
cenuşie. 

— Cenuşie? 

— Da, stăpâne, zise ea, numindu-mă astfel pentru prima 
dată. Cenugşie ca uriaşii de gheaţă. 

Se referea deci la o fortificaţie din nord, acolo unde 
bântuie uriaşii de gheaţă. 

— Şi cetatea? am iscodit-o. 

— Arde, lord. Arde şi arde şi arde. Nisipul țărmului este 
negru din cauza cenuşii. 

I-am spus să adune beţele cu rune, apoi am ieşit pe 
terasă. Era încă noapte, iar cerul acoperit de nori arunca 
duşmănos o ploaie măruntă. Am ascultat torentul de apă 
strecurându-se printre picioarele vechiului pod şi m-am 
gândit la Stiorra, fiica mea. 

— Cenuşie? mă întrebă Finan, venind lângă mine. 

— Înseamnă nord, am zis. Bebbanburg este în nord, şi 


% 131 # 


un vânt din sud i-ar duce cenuşa până la nisipurile de la 
Lindisfarena. 

— Nord, murmură Finan. 

— Spune-le oamenilor că au de ales. Pot să rămână şi să- 
l slujească pe Alfred, sau pot veni cu mine. Şi tu ai aceeaşi 
alegere. 

— Ştii ce voi face. 

— Şi vreau ca Seolferwulf să fie gata până în zori. 

Patruzeci şi trei de oameni veniră cu mine, restul 
rămaseră în Lundene. Patruzeci şi trei de războinici, 
douăzeci şi şase de neveste, cinci curve, o liotă de copii şi 
şaisprezece dulăi. Am vrut să-mi iau caii, în special pe 
Smoka, dar corabia nu era echipată cu ramele de lemn 
care ţin animalele în siguranţă în timpul unei călătorii pe 
mare, aşa că l-am mângâiat pe bot şi, cu tristeţe, mi-am 
luat rămas-bun de la el. Skade veni la bord, pentru că o 
aştepta moartea dacă rămânea în Lundene. Îmi pusesem 
zalele şi armele şi coifurile şi cufărul cu averea în micul 
spaţiu de sub cârmă, şi am văzut-o punându-şi bocceluţa 
cu haine în acelaşi loc. 

Nu aveam un echipaj complet, dar destui oameni îşi 
ocupară locul pe băncile de vâslit. Se crăpa de ziuă când 
am dat poruncă să fie montat capul de lup la provă. 
Sculptura aceea, cu gura care-şi arăta colții, stătea sub 
platforma de la provă şi era etalată doar atunci când 
ieşeam din apele noastre. Rişti să-ţi atragi ghinionul din 
partea spiritelor casei dacă afişezi un dragon provocator 
sau un lup care mârâie sau un corb sculptat, dar acum nu 
mai aveam casă, aşa că i-am dat voie lupului să sfideze 
spiritele din Lundene. Cu toate că războinicii în zale trimişi 
de Alfred să stea de pază ne vedeau de sus, niciunul n-a 
intervenit când am aruncat funiile şi am împins-o pe 
Seolferwulf în curentul puternic al Temesului. M-am întors 
să privesc oraşul învăluit ca de obicei într-un fum subţire. 

— Ridicaţi! strigă Finan, şi douăzeci de vâsle se înălţară 
deasupra mizeriei din râu. Vâsliţi! ordonă irlandezul, şi 
nava lunecă spre răsărit. 

Eram fără stăpân. Eram proscris. Eram liber. 


4 132 # 


Devenisem viking. 


Plutirea îţi aduce o anume bucurie. Eram încă sub 
influenţa morții Giselei, dar plecarea pe mare îmi 
readusese o fărâmă de speranţă. Să-ţi duci nava în larg, să 
vezi capul de lup afundându-se în crestele valurilor şi 
ieşind într-o explozie de spumă albă, să simţi vântul tare şi 
rece, să vezi vela umflându-se ca pântecul unei femei 
însărcinate, să auzi şuieratul mării pe sub carenă şi să 
simţi cârma tremurându-ţi în mână în ritmul bătăilor de 
inimă ale corabiei, toate acestea aduc bucurie. 

Timp de cinci ani nu-mi dusesem corabia dincolo de 
apele largi ale estuarului Temesului, dar odată ce am 
scăpat de bancurile de nisip înşelătoare de la Fughelness 
am putut coti spre nord, şi acolo am ridicat vela, am tras 
înăuntru vâslele lungi şi am lăsat-o pe Seolferwulf să 
plutească liberă. Acum navigam spre miazănoapte pe 
marea nervoasă, bătută de vânt şi ucigaşă de corăbii. 
Coasta Angliei de Est era joasă şi întunecată la stânga 
noastră, în dreapta noastră marea cenuşie intra în cerul 
cenuşiu, în timp ce în faţa mea era necunoscutul. 

Cerdic era cu mine, la fel şi Sihtric, Rypere şi 
majoritatea oamenilor mei de ispravă. Ce m-a surprins a 
fost că Osferth, bastardul lui Alfred, venise şi el. Urcase 
tăcut la bord, aproape ultimul dintre membrii echipajului; 
eu am ridicat o sprânceană, iar el doar a zâmbit pe 
jumătate şi şi-a luat locul pe banca de vâslaş. În timp ce 
legam ramele de furcile care de obicei ţineau vela pe lunga 
ei vergă l-am întrebat dacă era sigur de decizia lui. 

— De ce să nu fiu cu tine, Lord Uhtred? 

— Eşti fiul lui Alfred, am zis, un saxon din vest. 

— Jumătate dintre oamenii aceştia sunt saxoni din vest, 
spuse el uitându-se la echipaj. Probabil mai mult de 
jumătate. 

— Tatăl tău nu va fi fericit că ai rămas cu mine. 

— Şi ce a făcut el pentru mine? întrebă Osferth cu 
amărăciune. A încercat să mă facă preot sau călugăr, ca să 
uite că exist? Şi dacă aş rămâne în Wessex, la ce m-aş 


4 133 # 


putea aştepta? La favoruri? încheie el râzând amar. 

— S-ar putea să nu mai vezi Wessexul vreodată. 

— Atunci îi voi mulţumi lui Dumnezeu pentru asta. Pe 
neaşteptate, Osferth zâmbi. Nu se mai simte putoarea, 
Lord Uhtred. 

— Putoarea? 

— Putoarea din Lundene, îmi explică. S-a dus. 

Şi aşa şi era, pentru că eram pe mare, şi străzile 
împuţite de dejecţii erau mult în spatele nostru. Am 
navigat doar cu vela întreaga zi, şi n-am întâlnit decât 
nişte bărci care pescuiau şi care, văzându-ne capul de lup 
ameninţător, fugiră din calea noastră, oamenii de pe ele 
trăgând la rame disperaţi să scape de ameninţarea lui 
Seolferwulf În acea seară am dus corabia aproape de 
țărm, am coborât vela şi am vâslit printr-un canal de mică 
adâncime ca să ne facem tabăra. Se apropia iarna, aşa că 
întunericul şi frigul se lăsară repede. Nu aveam cai, deci 
era imposibil să explorăm zona din jurul locului unde 
aruncaserăm ancora, dar nu eram îngrijoraţi, fiindcă nu 
puteam vedea nicio aşezare în afară de o coşmelie 
acoperită cu stuf aflată departe spre nord, iar cei care 
locuiau acolo, oricine ar fi fost, se temeau mai mult de noi 
decât noi de ei. Era un ţinut cu noroi şi stuf şi iarbă şi 
izvoare sub un cer vast bătut de vânturi. Spun tabără, dar 
tot ce am făcut a fost să ducem mantii deasupra liniei 
groase a fluxului, plină de alge şi de bucăţi de lemne. Am 
lăsat santinele pe corabie şi am pus oameni de pază la 
capetele micii insule, apoi am aprins focuri şi am cântat 
sub norii nopţii. 

— Avem nevoie de oameni, zise Finan, aşezându-se 
lângă mine. 

— Aşa e, am încuviinţat. 

— Unde îi găsim? 

— În nord. 

Mergeam în Northumbria, departe de Wessex şi de 
preoţii de acolo, mergeam acolo unde prietenul meu avea o 
fortăreață în cotul unui râu şi unchiul meu avea o 
fortăreață pe ţărmul mării. Mergeam acasă. 


Y 134 # 


— Dacă suntem atacați, începu Finan, dar nu-şi mai 
termină gândul. 

— Nu vom fi, i-am zis încrezător. 

Orice navă putea atrage atenţia piraţilor, dar 
Seolferwulf era o navă de război. Era mai lungă decât 
majoritatea navelor comerciale şi, cu toate că burta îi era 
lată, avea o agilitate pe care doar navele de luptă o au. Iar 
de la distanţă părea să aibă echipajul complet, datorită 
numărului femeilor de la bord. Două nave ar fi îndrăznit să 
ne atace, dar şi asta era improbabil, din moment ce găseau 
prăzi mult mai uşoare în apropiere. 

— Dar avem nevoie de oameni şi de argint, am spus. 

— Argint? rânji irlandezul. Ce-o fi în cufărul ăla mare? 

Îşi întoarse capul spre corabia ancorată. 

— Argint, i-am zis, dar am nevoie de mai mult. Mult mai 
mult. Văzându-i privirea întrebătoare, i-am explicat: Sunt 
stăpânul Bebbanburgului, şi ca să iau fortăreaţa aceea am 
nevoie de oameni. Cel puţin trei echipaje. Şi chiar aşa s-ar 
putea să nu fie de ajuns. 

Încuviinţă din cap. 

— Şi unde găsim argint? 

— Îl furăm, bineînţeles. 

Se uita la inima strălucitoare a focului. Unii zic că poţi 
citi viitorul în formele mişcătoare din acel infern 
strălucitor; probabil că Finan încerca să vadă ce ne 
rezerva soarta, dar peste câteva clipe se încruntă. 

— Oamenii au învăţat să-şi păzească argintul. Sunt prea 
mulţi lupi, şi oile au devenit grijulii. 

— Aşa este, am zis. 

În copilăria mea, Britania era uşor de jefuit. Vikingii 
ajungeau pe țărm, omorau şi furau, dar acum aproape tot 
ce era de valoare se afla în spatele unei palisade apărate 
de sulițe, cu toate că mai erau câteva mănăstiri şi biserici 
care-şi încredinţau apărarea zeului bătut în cuie. 

— Şi nu poţi fura de la biserică, spuse Finan, gândindu- 
se la aceleaşi lucruri. 

— Nu pot? 

— Majoritatea oamenilor noştri sunt creştini, şi te vor 


% 135 % 


urma, stăpâne, dar nu în porţile iadului. 

— Atunci vom fura de la păgâni. 

— Păgânii sunt hoţii, stăpâne. 

— Atunci au argintul pe care-l vreau. 

— Şi cu ea ce se întâmplă? şopti Finan uitându-se la 
Skade, care era ghemuită aproape de mine, dar uşor în 
spatele cercului de oameni din jurul focului. 

— Ce să se întâmple cu ea? 

— Femeile nu o plac, stăpâne. Se tem de ea. 

— De ce? 

— Ştii de ce. 

— Pentru că e vrăjitoare? M-am întors să mă uit la ea. 
Skade, am întrebat-o, vezi viitorul? 

Mă privi în tăcere o vreme. O pasăre de noapte ţipă în 
mlaştină, şi probabil vocea ei stridentă o îmboldi, fiindcă 
dădu scurt din cap. 

— Crâmpeie din el, stăpâne, câteodată. 

— Atunci spune-ne ce vezi, i-am ordonat. Ridică-te şi 
spune-ne ce vezi. 

Ezită, apoi se ridică. Purta o mantie din blană neagră 
care-i învelea trupul, astfel încât, cu părul ei negru lăsat să 
curgă spre şale, părea o creatură înaltă şi slabă a nopţii, 
doar faţa ei lucind albă. Cântatul scăzu, apoi se opri, şi i- 
am văzut pe câţiva dintre oamenii mei făcându-şi semnul 
crucii. 

— Spune-ne ce vezi, i-am poruncit din nou. 

Îşi îndreptă faţa palidă spre nori, dar nu zise nimic. 
Nimeni altcineva nu vorbi. Apoi începu să tremure, şi mi- 
am amintit imediat de Godwin, omul pe care-l omorâsem. 
Unii bărbaţi şi unele femei chiar aud şoaptele zeilor, şi 
eram convins că Skade vedea şi auzea lucruri ascunse 
celorlalţi dintre noi. Apoi, chiar când părea că nu va mai 
vorbi niciodată, râse tare. 

— Spune-ne, i-am cerut nervos. 

— Vei comanda oştiri, oştiri care să umbrească 
pământul, stăpâne, şi în spatele tău recolta va creşte 
înaltă, hrănită de sângele duşmanilor tăi. 

— Şi oamenii aceştia? am întrebat, arătând cu mâna 


% 136 # 


spre bărbaţii şi femeile care o ascultau. 3 

— Eşti cel care le va da aur, eşti seniorul lor. Ii vei 
îmbogăți. 

Se auziră murmure din jurul focului. Le plăcea ce 
auzeau. Oamenii urmează un comandant fiindcă acel 
comandant oferă daruri. 

— Şi de unde ştim că nu minţi? am întrebat-o. 

Işi deschise braţele. 

— Dacă mint, stăpâne, voi muri acum. 

Aşteptă lovitura ciocanului lui Thor, dar singurele 
sunete erau cel al vântului printre sălcii, trosnitul lemnelor 
aprinse şi foşnetul apei care intra în mlaştină odată cu 
fluxul nocturn. 

— Şi tu? Ce se va întâmpla cu tine? am vrut să ştiu. 

— Voi fi mai mare decât tine, stăpâne. 

Unii dintre oamenii mei pufniră, dar cuvintele ei nu mă 
jigneau defel. 

— Şi ce înseamnă asta, Skade? 

— Ce decid Sorţii, stăpâne. 

I-am făcut semn să şadă. Mă gândeam la un moment 
petrecut cu ani buni înainte, când o femeie ascultase 
murmurul zeilor şi spusese şi ea că voi comanda armate. 
Dar acum eram un om vrednic de dispreţ; un om care-şi 
călcase jurământul, un om care fugea de suzeranul său. 

Oamenii noştri sunt legaţi de jurăminte. Când un om îmi 
jură credinţă, îmi devine mai apropiat decât un frate. Viaţa 
mea este a lui, aşa cum viaţa lui este a mea, iar eu jurasem 
să-l slujesc pe Alfred. Mă gândeam la acestea în timp ce 
cântatul reîncepea şi Skade se ghemuia din nou în spatele 
meu. Ca vasal al lui Alfred, eram obligat să-l slujesc; cu 
toate acestea fugisem, pierzându-mi onoarea. 

Nu ne controlăm vieţile. Cele trei ursitoare ne ţes firele. 
Wyrd bið ful âroed, spunem, şi este adevărat. Soarta este 
neiertătoare. Totuşi, dacă destinul decide şi ursitoarele 
ştiu care va fi soarta, de ce mai facem jurăminte? Este o 
întrebare care m-a urmărit toată viaţa, şi răspunsul cel mai 
apropiat de adevăr la care am ajuns este că jurămintele 
sunt făcute de către oameni, în timp ce soarta este 


4 137 # 


hotărâtă de zei, şi că jurămintele sunt încercările 
oamenilor de a dicta sorții. Cu toate acestea, nu putem 
hotări ce am dori. Să faci un jurământ este ca şi cum ai 
cârmi pe o cale, dar dacă vânturile şi valurile sorții sunt 
prea puternice, atunci cârma îşi pierde forţa. Aşadar facem 
jurăminte, dar suntem neajutoraţi în faţa sorții. Îmi 
pierdusem onoarea fugind din Lundene, însă onoarea îmi 
fusese luată de către destin; gândul îmi oferea o anume 
consolare în acea noapte neagră pe ţărmul rece al Angliei 
de Est. A 

Mai era o consolare. In timpul nopţii m-am trezit şi m- 
am dus la navă. Prova ei se ridica încet pe fluxul care 
venea. 

— Puteţi să dormiţi, le-am spus santinelelor. Focurile 
noastre de pe mal încă luceau, cu toate că flăcările lor se 
micşoraseră. Mergeţi la femeile voastre, stau eu de veghe. 

Seolferwulf nu avea nevoie de pază fiindcă nu era niciun 
duşman acolo, dar am obiceiul să pun santinele; astfel, m- 
am aşezat la pupa şi am chibzuit la soartă şi la Alfred, la 
Gisela şi Iseult, la Brida şi la Hilda şi la toate femeile pe 
care le cunoscusem şi la toate întorsăturile vieţii. Căzut pe 
gânduri, n-am băgat în seamă înclinarea uşoară a navei 
când cineva a urcat la prova lui Seolferwulf, aflată încă pe 
uscat. Peste câteva clipe, creatura întunecată se furişă 
printre băncile vâslaşilor. 

— Nu am omorât-o, stăpâne, zise Skade. 

— M-ai blestemat, femeie. 

— Atunci erai duşmanul meu, ce era să fac? 

— Şi blestemul a ucis-o pe Gisela. 

— Nu a fost blestemul. 

— Atunci ce a fost? 

— I-am rugat pe zei să te facă prizonierul lui Harald. 

M-am uitat atunci la ea pentru prima dată de când 
urcase la bord. 

— Nu a funcţionat, am zis. 

— Nu. 

— Deci ce fel de vrăjitoare eşti? 

— Una speriată, murmură ea. 


4 138 # 


Aş biciui un om care nu e atent când trebuie să stea de 
pază, dar o mie de duşmani puteau să vină în acea noapte, 
şi eu nu-mi făceam datoria. Am dus-o pe Skade sub 
platforma cârmei, în micul spaţiu de acolo, i-am dat jos 
mantia şi am întins-o pe jos. Când am terminat, eram 
amândoi înlăcrimaţi, strângându-ne în braţe. Am simţit 
cum Seolferwulf se ridica din noroi şi trăgea încet funia de 
ancorare, dar nu m-am mişcat. O ţineam pe Skade 
aproape, vrând ca noaptea să nu se mai termine. 

Mă convinsesem că-l părăsisem pe Alfred deoarece 
insista să-mi impună un jurământ pe care nu-l voiam, 
jurământul de a-i sluji fiul. Însă nu era întregul adevăr. Mai 
era o condiţie pe care nu puteam să o accept, iar acum 
tineam strâns în braţe obiectul acelei condiţii. 

— Este timpul să mergem, am zis într-un final, pentru că 
auzeam voci. Am aflat mai târziu că Finan ne văzuse şi 
ţinuse echipajul pe mal. Mi-am slăbit îmbrăţişarea, dar 
Skade se ţinea strâns de mine. 

— Ştiu unde poţi găsi tot aurul din lume, îmi spuse. 

M-am uitat în ochii ei. 

— Tot aurul? 

Zâmbi uşor. 

— Aur destul, stăpâne, mai mult decât îndeajuns, o 
comoară bântuită de un dragon, stăpâne, aur. 

Wyrd bið ful âroed. 


Am luat un lanţ de aur din cufărul meu şi l-am agăţat de 
gâtul lui Skade, fapt care îi anunţa noul statut, dacă mai 
era nevoie. Am crezut că oamenii mei o vor uri şi mai tare, 
dar s-a întâmplat exact opusul. Păreau uşuraţi. O văzuseră 
ca pe o ameninţare, însă acum era una dintre noi, aşa că 
ne-am putut relua drumul în linişte spre nord. 

Spre nord, de-a lungul coastei joase a Angliei de Est, sub 
cerul gri, mânaţi de un vânt sudic care aducea constant 
ceţuri groase. Ne adăposteam în pâraie mlăştinoase când 
ceața cobora deasupra mării sau, dacă ne lua prin 
surprindere şi nu ne lăsa timpul să descoperim un golf 
sigur, cârmeam nava înspre larg, unde nu erau bancuri de 


4 139 # 


nisip pe care să eşuăm. Ceaţa ne-a încetinit, aşa că am 
avut nevoie de şase zile lungi ca să ajungem la Dumnoc. 
Am intrat în acel port într-o după-amiază ceţoasă, şi 
vâslaşii au dus-o pe Seolferwulf spre râu printre movile 
lucioase de noroi, pline de păsări de apă. Deşi canalul era 
bine marcat cu sălcii, aveam un om plasat la provă, care 
testa adâncimea canalului cu o vâslă, în caz că sălciile ne 
trădau şi nimeream într-un banc de aluviuni. Dădusem jos 
capul de lup pentru a arăta că veneam în pace, dar 
santinelele care păzeau dintr-un turn şubred de lemn 
trimiseră un băiat în fugă să alerteze oraşul de sosirea 
noastră. 

Dumnoc era un port bun şi înstărit, construit pe malul 
sudic al râului. O palisadă înconjura oraşul pentru a-l 
proteja de un atac de pe uscat, cu toate că portul era larg 
deschis înspre malul presărat cu debarcadere la care erau 
acostate o mulţime de bărci de pescuit şi de negoţ. Fluxul 
era aproape la maximum când am sosit, şi am văzut cum 
marea urca pe malurile nămoloase, inundând partea de jos 
a palisadei. Câteva case mai aproape de mare erau 
construite pe piloni scurţi, şi toată lemnăria oraşului era 
colorată de vreme în gri-argintiu. Era un loc atractiv, 
mirosind din abundență a sare şi crustacee. O turlă de 
biserică împodobită cu o cruce de lemn era cea mai înaltă 
clădire, o amintire a faptului că Guthrum, danezul care 
devenise rege al Angliei de Est, îşi convertise regatul la 
creştinism. 

Tatăl meu nu-i iubise niciodată pe cei din Anglia de Est 
deoarece, cu ani în urmă, regatul lor se unise cu Mercia ca 
să atace Northumbria. Târziu, mult mai târziu, în timpul 
copilăriei mele, cei din Anglia de Est asiguraseră mâncare, 
cai şi adăpost armatei daneze care cucerise Northumbria, 
însă acea trădare se întorsese împotriva lor atunci când 
danezii au atacat Anglia de Est, care a rămas un regat 
danez, chiar dacă acum era cică un regat creştin, după 
cum o atesta turla bisericii. Ceaţa trecea pe lângă crucea 
înaltă în timp ce cârmeam nava spre mijlocul râului, puţin 
mai în amonte de chei. Am întors-o pe loc, vâslind cu un 


% 140 # 


rând de rame, iar atunci când prova fără lup fu orientată 
spre mare am dus-o lângă o navă comercială pântecoasă 
ancorată la primul debarcader. Finan rânji. 

— Pregătiţi să facem o evadare rapidă spre mare, 
stăpâne? 

— Întotdeauna, am zis. Îţi aminteşti de Corbul-de-Mare? 

Râse. La puţină vreme după ce am capturat Lundene, 
Corbul-de-Mare, o navă daneză, venise în oraş şi ancorase 
naiv la chei, doar pentru a descoperi că o armată a 
saxonilor de vest ocupa acum locul şi nu era prietenoasă 
faţă de danezi. 

Echipajul fugise la corabie, dar fusese nevoit s-o 
întoarcă mai întâi; oamenii fuseseră cuprinşi de panică, 
astfel încât vâslele li se loviseră unele de altele şi corabia 
fusese dusă de curent înapoi la chei, unde o capturaserăm. 

Era o corabie oribilă, care lua apă şi avea o cală 
împuţită. În cele din urmă am demontat-o şi i-am folosit 
coastele pe post de bârne pentru acoperişurile unor case 
pe care le-am făcut în partea de est a Lundene-ului. 

Un tip gras, cu barbă stufoasă, în zale ruginite, se căţără 
anevoie de pe chei pe nava comercială, apoi, după ce primi 
permisiunea, trecu peste bord şi veni pe Seolferwulf. 

— Guthlac, magistrat al Dumnocului, se prezentă el. 
Cine sunteţi? 

Tonul categoric al întrebării era întărit de duzina de 
oameni care aşteptau pe chei cu spade şi topoare. Păreau 
nervoşi, şi nu fără motiv, fiindcă echipajul meu îi depăşea 
numeric. 

— Numele meu este Uhtred, am zis. 

— Uhtred de unde? se interesă Guthlac. 

Vorbea în daneză şi era pus pe harţă, prefăcându-se că 
nu-l îngrijora formidabilul aspect al echipajului meu. Avea 
mustăţi lungi, legate cu şnur dat cu smoală neagră, care-i 
atârnau mult sub bărbia rasă. Se tot trăgea de o mustață, 
un semn, mi-am dat seama, de nervozitate. 

— Uhtred de Bebbanburg, am zis. 

— Şi unde este Bebbanburg? 

— Northumbria. 


Y 141 # 


— Eşti la mare distanţă de casă, Uhtred de Bebbanburg. 
Guthlac se uita în cala noastră pentru a vedea ce 
încărcătură aveam. La mare distanţă de casă, repetă. 
Sunteţi negustori? 

— Arătăm a negustori? 

Alţi oameni se adunau pe mal în faţa celor mai apropiate 
case. Majoritatea erau neînarmaţi, deci prezenţa lor era 
explicată probabil de curiozitate. 

— Arătaţi ca nişte vagabonzi, mârâi Guthlac. Acum două 
săptămâni a fost un atac la câteva mile mai la sud. O fermă 
a fost arsă, bărbaţii ucişi, femeile luate. De unde ştiu că nu 
aţi fost voi? 

— Nu ştii, am zis calm. 

— Poate ar trebui să vă ţin aici până o putem dovedi 
într-un fel sau altul? 

— Şi poate ar trebui să-ţi cureţi zalele? i-am sugerat. 

Mă sfredeli cu o privire aspră, se uită în ochii mei câteva 
clipe, apoi încuviinţă din cap. 

— Deci, ce treabă aveţi aici? 

— Ne trebuie mâncare şi bere. 

— De-astea avem. Se întrerupse cât ţipară nişte 
pescăruşi deasupra noastră, apoi adăugă: Dar mai întâi 
trebuie să plătiţi taxa regală de port. Întinse o mână. Doi 
şilingi. 

— Doi pence, poate. 

Ne-am înţeles la patru pence, din care cu siguranţă doi 
merseră direct în punga lui Guthlac. După asta am fost 
liberi să mergem pe țărm, deşi Guthlac a insistat să nu 
purtăm alte arme decât nişte cuțite scurte. 

— Găâsca este o tavernă bună, zise, arătând spre o 
clădire mare cu o firmă pe care era pictată o gâscă. De 
acolo puteţi cumpăra hering uscat, scoici uscate, făină, 
bere şi curve saxone. 

— Taverna este a ta? 

— Şi ce-i cu asta? 

— Sper doar ca berea să fie mai bună decât primirea pe 
care ne-a făcut-o proprietarul ei, am zis. 

Râse. 


Y 142 # 


— Bun venit la Dumnoc. Vă dau voie să petreceţi 
noaptea aici în linişte. Dar dacă unul singur comite vreo 
crimă, vă arestez pe toţi! făcu o pauză şi se uită spre pupa 
lui Seolferwulf. Cine e aceea? 

Se zgâia la Skade, cu toate că trebuie s-o fi observat mai 
devreme. Era din nou îmbrăcată cu mantia neagră, astfel 
încât faţa ei palidă lucea în pâcla după-amiezii. Avea 
colanul de la gât. 

— Numele ei este Edith, am zis, şi este o curvă saxonă. 

— Edith, repetă, poate o cumpăr de la tine? 

— Poate o cumperi. 

Ne-am privit fără ca vreunul din noi să-l creadă pe 
celălalt, în cele din urmă, Guthlac dădu din mână a vag 
salut şi plecă. 

Am tras la sorţi pentru a hotărî cine mergea pe țărm în 
acea noapte. Aveam nevoie de oameni care să stea la bord 
să păzească nava, şi Osferth se oferi să comande acel grup. 
Am pus douăzeci şi trei de boabe uscate de mazăre într-un 
vas, alături de douăzeci de monede de argint, apoi Finan 
luă vasul şi se întoarse cu spatele la mine, în timp ce eu 
eram cu faţa spre echipaj. Una după alta, Finan scotea ori 
o monedă, ori o boabă de mazăre din vas şi o ţinea în sus. 

— Cine o va avea pe aceasta? întreba, iar eu alegeam un 
bărbat din echipaj, fără a şti dacă Finan ţinea o boabă de 
mazăre sau o monedă. 

Cei care primeau mazăre trebuiau să stea cu Osferth, 
ceilalţi aveau voie pe țărm. Aş fi putut să-i aleg eu, dar un 
echipaj funcţionează mai bine când oamenii ştiu că 
seniorul lor este drept. Copiii au rămas toţi, însă nevestele 
celor care coborau i-au însoţit pe bărbaţii lor. 

— Staţi în tavernă, le-am zis. Oraşul acesta nu ne este 
prietenos! Stăm laolaltă! 

Poate că oraşul nu ne era prietenos, dar Gâsca era o 
tavernă bună. Berea era acidulată, proaspăt făcută în 
marile ciubere din curtea hanului. Sala principală avea 
bârne de la corăbii demontate şi era încălzită cu un foc de 
lemne care ardea în vatra din mijloc. Înainte să le dau liber 
oamenilor mei la bere am negociat heringul afumat, bucăţi 


Y 143 # 


de şuncă, butoiaşe de bere, pâine şi ouă afumate şi am dus 
toate proviziile pe Seolferwulf. Guthlac postase gărzi pe 
capătul dinspre uscat al cheiului şi acei oameni trebuiau să 
se asigure că niciunul dintre noi nu purta arme, dar eu îmi 
păstrasem Acul-Viespii în teaca agăţată la spate pe sub 
mantie şi nu aveam vreun dubiu că majoritatea oamenilor 
mei erau înarmaţi la fel. M-am dus de la o masă la alta şi 
le-am spus să nu se ia la bătaie. 

— Decât dacă vreţi să vă bateţi cu mine, i-am avertizat, 
iar ei au rânjit. 

Taverna era destul de liniştită. Vreo duzină de localnici 
beau acolo, toţi saxoni, nevădind niciun interes faţă de 
echipajul lui Seolferwulf. Lui Sihtric, care câştigase un 
şiling de argint la tragerea la sorţi, îi ordonasem să iasă 
des în curte. 

— Uită-te după oameni înarmaţi, i-am spus. 

— De ce vă e teamă, stăpâne? 

— De trădare. 

Seolferwulf valora cât venitul anual al unui thegn de pe 
un domeniu mare, şi Guthlac trebuie să-şi fi dat seama că 
aveam argint la bord. Oamenii lui ar fi avut dificultăţi în a 
captura nava cât timp Osferth şi oamenii lui păzeau 
celălalt capăt al cheiului, dar nişte oameni beţi într-o 
tavernă erau o pradă mai uşoară. Mă temeam că ar fi putut 
să ne ia ostatici şi să ceară apoi o răscumpărare imensă, 
aşa că Sihtric se strecura constant prin uşa din spate. De 
fiecare dată se întorcea clătinând negativ din cap. 

— Vezica ta este prea mică, îl luă în râs unul dintre 
oamenii mei. 

Stăteam cu Skade, Finan şi nevasta lui scoțiană, Ethne, 
într-un colţ al încăperii, unde nu băgam în seamă râsetele 
şi cântecele gălăgioase de la celelalte mese. Mă întrebam 
câţi oameni trăiau în Dumnoc şi de ce erau aşa puţini la 
tavernă. Mă întrebam dacă se ascuţeau arme. Mă întrebam 
unde era ascuns tot aurul din lume. 

— Aşadar, am întrebat-o pe Skade, unde este tot aurul 
din lume? 

— În Frizia. 


Y 144 9 


— Un loc mare. 

— Soţul meu are o fortăreață pe malul mării. 

— Povesteşte-mi despre soţul tău. 

— Îl cheamă Skirnir Thorson. 

— Îi ştiu numele. 

— Îşi spune Lupul-de-Mare, zise Skade uitându-se la 
mine, dar conştientă că Finan şi Ethne ascultau. 

— Poate să îşi spună cum vrea, am zis, dar asta nu 
înseamnă că-şi merită porecla. 

— E faimos. 

Vorbele lui Skade aveau noimă. Existau multe cuiburi de 
pirați pe coasta frizonă, unde erau bancuri de nisip 
înşelătoare şi dune mişcătoare. Finan şi cu mine, când 
fuseserăm înrobiţi de către Sverri, vâsliserăm prin acele 
ape, şi câteodată dăduserăm cu vâslele de nisip sau nămol. 

Sverri, un comandant de navă deştept, scăpase de 
urmărirea corabiei roşii fiindcă ştia canalele, şi nu aveam 
niciun dubiu că Skirnir cunoştea apele foarte bine. Se 
autodenumea jarl, echivalentul unui lord, dar în realitate 
era un pirat sălbatic care jefuia nave. Insulele Frizone 
produseseră întotdeauna năvălitori şi pirați, majoritatea 
oameni disperaţi care mureau destul de repede, dar Skade 
insista că Skirnir prosperase. Captura nave sau cerea bani 
pentru a le lăsa să treacă în siguranţă, astfel îmbogăţindu- 
se şi căpătând faimă. 

— Câte echipaje are? am întrebat-o pe Skade. 

— Ultima dată când am fost acolo, şaisprezece nave mici 
şi două mari. 

— Când ai fost ultima dată acolo? 

— Acum două veri. 

— De ce ai plecat? întrebă Ethne. 

Skade îi aruncă scoţienei o privire întrebătoare, dar 
Ethne îi întoarse privirea. Era o femeie mică, roşcată şi 
focoasă, pe care o eliberaserăm din robie şi îi era extrem 
de loială lui Finan, cu care avea un fiu şi o fiică. Ştia unde 
ducea conversaţia şi, înainte ca soţul ei să meargă la luptă, 
voia să afle cât mai multe amănunte. 

— Am plecat fiindcă Skirnir este un porc, spuse Skade. 


Y 145 # 


— Este un bărbat, zise Ethne, atrăgându-şi un ghiont de 
reproş în coaste din partea lui Finan. 

Am văzut-o pe o slujnică ducând butuci la vatra tavernei. 

Focul se lumină, şi m-am întrebat din nou de ce atât de 
puţini oameni beau în acea tavernă. 

— Skirnir se împerechează ca un porc, sforăie ca un 
porc şi loveşte femeile. 

— Deci ai scăpat de la porc? insistă Ethne. 

— Skirnir a capturat o navă care avea un cufăr cu 
monede de aur, zise Skade, şi a luat o parte din aur la 
Haithabu să cumpere arme noi şi m-a luat şi pe mine cu el. 

— De ce? am întrebat. 

— Fiindcă nu suporta să nu fie cu mine, îmi replică ea 
sec. 

Am zâmbit auzind aceasta. 

— Dar Skirnir trebuie să fi avut oameni care să te 
păzească la Haithabu? 

— Trei echipaje. 

— Şi te-a lăsat să faci cunoştinţă cu Harald? 

Clătină din cap. 

— N-am făcut cunoştinţă. Pur şi simplu m-am uitat o 
dată la el, şi el s-a uitat la mine. 

— Şi? 

— În noaptea aceea Skirnir era beat, sforăia, iar oamenii 
lui erau beţi, aşa că am plecat. Am mers la corabia lui 
Harald şi am navigat departe de acolo. Nici nu vorbisem cu 
el vreodată. 

— Opriţi-vă! am strigat la doi dintre războinicii mei, care 
se certau pentru una dintre curvele de la tavernă. 

Femeile îşi câştigau traiul într-o cămăruţă unde se 
ajungea pe o scară, iar unul încerca să-l tragă jos pe 
celălalt de pe scară. 

— Tu primul, am arătat spre cel mai beat din cei doi, şi 
tu după. Sau amândoi deodată, nu mă interesează! Dar nu 
începeţi o ceartă din cauza ei! 

l-am urmărit până s-au domolit, apoi m-am întors la 
Skade. 

— Skirnir, am zis simplu. 


Y 146 9 


— Are o insulă, Zegge, şi locuieşte pe un terpen. 

— Terpen? 

— Un deal construit de om, explică ea, este singura cale 
de a trăi pe majoritatea insulelor. Fac un deal din lemne şi 
lut, construiesc casele şi aşteaptă fluxul să le spele de 
acolo. Skirnir are o fortăreață pe Zegge. 

— Şi o flotă, am completat eu. 

— Unele nave sunt foarte mici, zise Skade. 

Aşa mi-am putut da seama că Skirnir trebuia să aibă cel 
puţin trei sute de războinici, poate chiar cinci sute. Eu 
aveam patruzeci şi trei. 

— Nu toţi locuiesc pe Zegge, continuă Skade, este prea 
mică. Majoritatea au case pe insulele din apropiere. 

— Are o fortăreață? 

— Un conac, construit pe un terpen şi înconjurat de o 
palisadă. 

— Dar ca să ajungem la el trebuie să trecem pe lângă 
toate celelalte insule, am spus. 

Orice navă care trecea prin canalul acela, care era cu 
siguranţă puţin adânc şi bântuit de maree, s-ar fi trezit cu 
oamenii lui Skirnir urmărind-o, şi mă imaginam debarcând 
pe Zegge cu două echipaje de duşmani în spatele meu. 

— Dar în conacul lui, zise Skade coborându-şi vocea, 
este o gaură în podea, şi sub podea este o cameră placată 
cu ulm, şi înăuntrul camerei este aur. 

— A fost aur, o corectă Finan. 

Ea scutură din cap. 

— Nu poate suporta să se despartă de el. Este generos 
cu oamenii lui. Cumpără arme, zale, corăbii, vâsle, 
mâncare. Cumpără sclavi. Dar păstrează ce poate. li place 
să deschidă trapa să se uite la comoara sa. Tremură când o 
vede. O iubeşte. O dată a făcut un pat din monede de aur. 

— Şi nu te-a durut spatele? întrebă Ethne amuzată. 

Skade mă privi fără s-o bage în seamă. 

— Este aur şi argint în acea cameră, stăpâne, destul cât 
să-ţi lumineze visele. 

— Cu siguranţă alţi oameni au încercat să pună mâna pe 
el. 


Y 147 9 


— Au încercat, dar apa, nisipul şi mareea sunt la fel de 
bune pentru apărare ca zidurile de piatră, şi garda lui îi 
este loială. Are trei fraţi, şase veri, şi toţi îl slujesc. 

— Fii? întrebă Ethne. 

— Niciunul de la mine. Mulţi, de la roabele lui. 

— De ce te-ai măritat cu el? vru Ethne să ştie. 

— l-am fost vândută. Aveam doisprezece ani, mama nu 
avea bani, iar Skirnir mă voia pe mine. 

— Încă te mai vrea, am zis gânditor, amintindu-mi că 
oferta lui pentru întoarcerea lui Skade ajunsese la urechile 
lui Alfred. 

— Nenorocitul are o mulţime de oameni, spuse Finan 
nesigur. 

— Pot să găsesc oameni, i-am replicat, iar apoi m-am 
întors, fiindcă Sihtric venise în fugă de la uşa din spatele 
tavernei. 

— Oameni, îmi spuse, cel puţin treizeci afară, toţi 
înarmaţi. Deci suspiciunile mele erau corecte. Guthlac mă 
voia pe mine, îmi voia comoara, nava şi femeia. lar eu 
voiam aurul lui Skirnir. 


4 148 # 


Sapte 
a 


Când am ieşit pe uşa din faţă a tavernei am văzut mai 
mulţi oameni aşteptând pe chei. Părură luaţi prin 
surprindere de apariţia mea, atât de surprinşi, încât 
majoritatea făcură involuntar un pas înapoi. Erau cel puţin 
cincizeci, câţiva înarmaţi cu sulițe şi spade, dar 
majoritatea cu topoare, seceri şi bâte, ceea ce sugera că 
erau orăşeni adunaţi în pripă de Guthlac. Fapt mult mai 
îngrijorător, câţiva aveau arcuri. Nu făcuseră nicio 
încercare de a o captura pe Seolferwulf, vizibilă la capătul 
cheiului în lumina slabă a focurilor uscătorilor de heringi, 
care ardeau deasupra liniei fluxului. Lumina aceea slabă 
era reflectată de zalele pe care le purtau Osferth şi 
oamenii lui şi de lamele suliţelor, spadelor şi topoarelor. 
Osferth făcuse de-a latul cheiului un zid de scuturi care 
arăta formidabil. 

Am închis uşa şi am pus zăvorul. 

Era clar că Guthlac nu avea chef să-i atace pe oamenii 
lui Osferth, ceea ce însemna că voia să ne captureze pe noi 
întâi şi să ne folosească apoi ca ostatici pentru a captura 
nava. 

— Ne aşteaptă o luptă, le-am spus oamenilor mei. 

Am scos Acul-Viespii din ascunzătoare şi am privit 
amuzat cum apăreau şi alte arme. În general erau spade 
scurte precum Acul-Viespii, dar Rorik, un danez pe care-l 
capturasem într-unul dintre raidurile de pedepsire din 
Anglia de Est şi care-mi jurase mie loialitate în loc să se 
întoarcă la vechiul lui comandant, reuşise cumva să aducă 
un topor. 

— Sunt oameni în direcţia aceea, le-am spus arătând uşa 
din faţă, şi în direcţia aceea, am adăugat arătând înspre 
berărie. 


4 149 # 


— Câţi sunt, stăpâne? întrebă Cerdic. 

— Prea mulţi. 

Nu mă îndoiam că puteam să ne deschidem calea prin 
luptă până la Seolferwulf fiindcă orăşenii înarmaţi cu 
seceri şi bâte erau pradă uşoară pentru războinicii mei 
antrenați, însă arcaşii de dincolo de uşă puteau să le 
cauzeze oamenilor mei răni grave, şi deja aveam mai puţini 
decât îmi trebuiau. Arcurile lor erau mici, de vânătoare, 
dar săgețile lor tot erau letale împotriva unor oameni 
neînzăuaţi. 

— Dacă sunt prea mulţi, stăpâne, nu este mai bine să-i 
atacăm acum, decât să aşteptăm până se mai adună şi 
alţii? sugeră Finan. 

— Sau să aşteptăm să obosească, am spus. 

Exact atunci, un ciocănit timid sună la uşa din spate a 
tavernei. l-am făcut semn cu capul lui Sithric, care trase 
zăvorul, dezvăluind o creatură jalnică, slabă şi 
înspăimântată, îmbrăcată într-o rasă neagră şi jerpelită. 
Strângându-şi nervos crucea de lemn de la gât, îşi plecă 
fruntea în semn de salut. Am putut să-i zăresc o clipă pe 
oamenii înarmaţi din curte înainte ca străinul să intre în 
tavernă şi Sihtric să baricadeze din nou uşa în spatele lui. 

— Eşti preot? l-am întrebat, iar el încuviinţă din cap. 
Deci Guthlac trimite un preot pentru că îi este prea teamă 
să-şi arate faţa aici? 

— Magistratul nu vrea să vă facă rău, stăpâne, zise 
preotul. 

Era danez, şi asta mă surprinse. Ştiam că danezii din 
Anglia de Est se convertiseră la creştinism, dar credeam că 
era o convertire cinică, menită să reducă ameninţarea 
Wessexului lui Alfred. Totuşi, se părea că unii danezi 
deveniseră cu adevărat creştini. 

— Cum te cheamă, preotule? 

— Cuthbert, stăpâne. 

Am pufnit. 

— Ţi-ai luat un nume creştin? 

— Aşa facem când ne convertim, zise el iritat. Cuthbert a 
fost un om dintre cei mai sfinţi, stăpâne. 


% 150 # 


— Ştiu cine este, am spus, chiar i-am văzut cadavrul. 
Deci, dacă Guthlac nu ne vrea răul, ne putem întoarce pe 
nava noastră? 

— Oamenii tăi pot, stăpâne, murmură timid părintele 
Cuthbert, atâta vreme cât domnia voastră şi femeia 
rămâneţi. 

— Femeia? am întrebat, prefăcându-mă că nu-l 
înţelegeam. Vrei să spui că Guthlac vrea să stau cu una 
dintre curvele lui? 

— Curvele lui? repetă derutat Cuthbert, apoi scutură 
puternic din cap. Nu, vrea să spună femeia, stăpâne. 
Skade. 

Deci Guthlac ştia cine era Skade. Probabil ştia încă de 
când ajunseserăm la Dumnoc. Blestemam ceața care ne 
întârziase călătoria. Alfred trebuie să fi ghicit că vom trage 
într-unul dintre porturile din Anglia de Est să ne refacem 
stocul de provizii şi fără îndoială îi oferise regelui Eohric o 
recompensă pentru capturarea noastră, iar Guthlac găsise 
o cale rapidă, chiar dacă nu uşoară, de îmbogăţire. 

— Mă vreţi pe mine şi pe Skade? l-am întrebat pe preot. 

— Doar pe voi doi, zise părintele Cuthbert, şi dacă vă 
predati, stăpâne, oamenii voştri pot să plece cu mareea de 
dimineaţă. 

— Să începem cu femeia. l-am întins Acul-Viespii lui 
Skade şi m-am dat la o parte, apoi i-am spus preotului: Poţi 
s-o iei. 

Părintele Cuthbert se uită cum Skade îşi plimba încet un 
deget lung pe lama spadei. li zâmbi preotului, care se 
înfioră. 

— Stăpâne? bolborosi el plângăcios. 

— Ia-o! i-am spus. 

Skade ţinea spada cu lama în sus, iar părintele Cuthbert 
nu avea nevoie de prea multă imaginaţie ca să vadă oţelul 
acela lucios tăindu-i măruntaiele. Se încruntă, stânjenit de 
rânjetele de pe feţele oamenilor mei, apoi îşi adună curajul 
şi-i făcu semn cu capul lui Skade. 

— Lasă spada jos, femeie, şi vino cu mine. 

— Lordul Uhtred ţi-a spus să mă iei, preotule, replică ea. 


% 151 # 


Cuthbert îşi umezi buzele. 

— O să mă omoare, stăpâne, mi se plânse. 

M-am prefăcut că mă gândesc la acea afirmaţie, apoi am 
încuviinţat din cap. 

— Foarte probabil. 

— Mă voi consulta cu magistratul, rosti el cu toată 
demnitatea pe care şi-o mai putea aduna, după care se 
repezi spre uşă. 

I-am făcut un semn cu capul lui Sihtric să-l lase să plece, 
apoi mi-am luat spada din mâna lui Skade. 

— Am putea să ne croim calea până la navă, stăpâne? 
sugeră Finan. 

Se uita printr-o gaură din uşa din faţă a tavernei, şi în 
mod clar nu era impresionat de oamenii care ne aşteptau 
în ambuscadă. 

— Le-ai văzut arcurile? am întrebat. 

— A, aşa este, au arcuri. Un rahat într-un poloboc cu 
varză, aşa-i? bombăni el îndreptându-se de spate. Deci 
aşteptăm să obosească, stăpâne? 

— Sau să am eu o idee mai bună, am zis. 

Chiar atunci se auzi o nouă bătaie în uşa din spate, mai 
tare de această dată, şi din nou i-am făcut semn lui Sihtric 
să tragă zăvorul. j 

Acum Guthlac stătea în prag. Îşi purta în continuare 
zalele, dar îşi luase şi un coif şi purta un scut ca protecţie 
suplimentară. 

— Facem armistițiu până vorbim? propuse el. 

— Vrei să spui că suntem în război? 

— Vreau să spun că mă laşi să vorbesc, apoi mă laşi să 
plec, zise el dur, trăgând de mustaţa sa lungă. 

— Vom discuta, apoi poţi să pleci. 

Făcu un pas atent în încăpere, părând oarecum surprins 
să vadă cât de bine înarmaţi erau oamenii mei. 

— Am trimis după trupele stăpânului meu, îmi zise. 

— Un lucru probabil înţelept, pentru că oamenii tăi nu-i 
pot bate pe ai mei. 

Se încruntă auzind aceasta. 

— Nu vrem să ne luptăm! 


4 152 # 


— Dar noi vrem, am spus entuziasmat, speram să ne 
batem. Nimic nu încheie o seară într-o tavernă atât de 
frumos ca o luptă, nu eşti de acord? 

— Poate o femeie? rânji Finan, uitându-se la Ethne. 

— Adevărat, am zis. Întâi bere, apoi o luptă, apoi o 
femeie. Ca în Valhalla. Deci spune-ne când eşti pregătit, 
Guthlac, şi dăm lupta. 

— Predă-te, Lord Uhtred. Ni s-a spus că s-ar putea să vii, 
iar Alfred al Wessexului te vrea. Nu-ţi vrea viaţa, doar 
trupul. Al tău şi al femeii. 

— Nu vreau ca Alfred să aibă trupul meu, am zis. 

Guthlac oftă. 

— Nu te vom lăsa să pleci, Lord Uhtred. Am paisprezece 
vânători cu arcuri care te aşteaptă. Cu siguranţă vei omori 
nişte oameni, iar aceasta va fi o altă crimă pe care să ţi-o 
adaugi păcatelor tale, însă arcaşii mei vor omori câţiva 
dintre oamenii tăi şi nu vrem asta. Oamenii tăi şi nava ta 
sunt liberi să plece, dar domnia ta nu. Nici femeia nu 
poate. Se uită la Skade. Edith. 

I-am zâmbit. 

— Aşadar, ia-mă! Dar adu-ţi aminte că eu sunt omul care 
l-a ucis pe Ubba, fiul lui Lothbrok, la malul mării. 

Guthlac se uită la spada mea, trase iar de mustață şi 
făcu un pas în spate. 

— Nu voi muri de acea spadă, Lord Uhtred, voi aştepta 
trupele stăpânului meu. O să te ia şi o să-ţi omoare 
oamenii. Deci te sfătuiesc să te predai înainte să ajungă ei. 

— Vrei să mă predau acum ca să primeşti recompensa? 

— Şi ce e rău în asta? întrebă el belicos. 

— Cât este de mare? 

— Destul. Deci te predai? 

— Aşteaptă afară, i-am zis, şi vei vedea. 

— Ce se întâmplă cu ei? mă întrebă, arătând cu capul 
spre localnicii care rămăseseră închişi în tavernă alături de 
noi. 

Niciunul nu avea vreo valoare ca ostatic, aşa că i-am 
trimis afară cu Guthlac. Alergară în curtea din spate, fără 
îndoială uşuraţi că nu vor fi victimele masacrului care, 


4 153 # 


erau convinşi, urma să înroşească podeaua tavernei. 

Guthlac era prost. Ce-ar fi trebuit să facă era să atace 
taverna şi să ne copleşească, sau, dacă voia doar să ne ţină 
închişi până ajungeau trupele, ar fi trebuit să baricadeze 
ambele uşi cu câteva dintre uriaşele butoaie de bere din 
curte. El, în schimb, îşi împărţise ceata în două. 

Am estimat că vreo cincizeci de oameni aşteptau între 
noi şi Seolferwulf şi cam tot atâţia în curtea din spate. 
Grupul meu putea să-şi croiască drum printre cei cincizeci 
de pe chei, dar ştiam că vom avea pierderi până să 
ajungem la navă. Arcurile aveau să ne omoare câţiva 
oameni, mai ales că niciunul dintre noi nu purta zale. 
Voiam să scap fără ca vreunul dintre membrii echipajului 
meu să fie omorât sau rănit. 

I-am ordonat lui Sihtric să păzească uşa dinspre curtea 
din spate, ceea ce era uşor de făcut printr-un spaţiu gol din 
peretele din nuiele împletite. Un alt om ţinea cheiul sub 
observaţie. 

— Spune-mi când pleacă, i-am zis. 

— Când pleacă? întrebă Finan rânjind. De ce-ar pleca, 
stăpâne? 

— Întotdeauna determină-l pe inamic să facă ceea ce 
vrei tu să facă, i-am răspuns, după care m-am căţărat pe 
scară la camera târfelor. 

Am găsit trei fete care se ţineau în braţe pe una dintre 
saltelele de paie. 

— Ce faceţi, doamnelor? le-am întrebat zâmbitor. 

Fără să scoată o vorbă, se uitau cum atacam cu Acul- 
Viespii partea interioară a acoperişului de paie. 

— Noi plecăm în curând, le-am spus în engleză, şi 
sunteţi bine-venite să ne însoţiţi. Mulţi dintre oamenii mei 
nu au femeie. Mai bine măritate cu nişte războinici decât 
să fiţi curve pentru danezul acela gras. Este un stăpân 
bun? 

— Nu, şopti una dintre ele. 

— li place să vă biciuiască, nu-i aşa? 

Rupsesem o bucată mare de împletitură de stuf, şi fumul 
din tavernă începu s-o ia în sus. Guthlac avea să vadă cu 


$ 154% 


siguranţă gaura proaspăt apărută în acoperişul lui, dar era 
puţin probabil că va trimite oameni s-o închidă. Ar fi avut 
nevoie de scări. 

— Finan! am strigat în jos. Adu-mi foc! 

O săgeată izbi acoperişul, confirmându-mi că Guthlac 
văzuse într-adevăr gaura. Trebuie să se fi gândit că 
încercam să-mi scot oamenii prin stuful rupt; prin urmare, 
arcaşii lui trăgeau acum în acoperiş, dar nu se aflau în 
locul potrivit. Puteau trage razant peste gaură, ceea ce 
însemna că orice om ar fi încercat să scape ar fi fost lovit 
imediat ce-ar fi scos capul prin despărţitură, dar nu de 
aceea dădusem jos stuful mucegăit. M-am uitat înapoi la 
fete. 

— Vom pleca foarte curând, le-am zis. Dacă vreţi să 
veniţi cu mine, atunci îmbrăcaţi-vă şi duceţi-vă să aşteptaţi 
lângă uşa din faţă. 

Apoi a fost simplu. Am aruncat prin gaură nişte bucăţi 
aprinse de lemn cât de departe am putut şi le-am văzut 
căzând pe acoperişurile de stuf ale cocioabelor din 
apropiere. M-am ars la mână, dar ăsta era un preţ mic 
pentru ceea ce-am obţinut: flăcările au cuprins imediat 
stuful, creând o lumină puternică. Vreo doisprezece dintre 
oamenii mei dădeau bucăţile aprinse în sus pe scară şi le 
aruncam pe fiecare cât de departe puteam, încercând să 
dau foc la cât mai multe case. 

Niciun om nu poate să stea cu mâinile-n sân când îi arde 
oraşul. Focul stârneşte o frică imensă, fiindcă stuful şi 
lemnul ard repede, şi incendiul se răspândeşte cu iuţeala 
fulgerului de la o casă la alta. Oamenii lui Guthlac, auzind 
tipetele femeilor şi copiilor, îşi părăsiră şeful, grăbindu-se 
să tragă cu cârlige stuful aprins de pe căpriori şi să care 
ciubere cu apă de la râu. Tot ce trebuia să facem era să 
deschidem uşa tavernei şi să mergem la navă. 

Majoritatea oamenilor mei şi două dintre târfe exact 
asta făcură, străbătând cheiul în fugă şi adăpostindu-se la 
bordul corabiei, unde oamenii lui Osferth erau înzăuaţi şi 
înarmaţi, dar Finan şi cu mine ne-am ascuns pe uliţa de 
lângă tavernă. Oraşul ardea acum ca o torţă. Oamenii 


% 155 # 


urlau, câinii lătrau şi pescăruşii treziţi din somn ţipau. 
Printre trosnetele lemnelor în flăcări, oamenii cuprinşi de 
panică strigau comenzi contradictorii în timp ce încercau 
disperaţi să-şi salveze avutul. Mormane de stuf aprins 
umpleau ulițele, iar cerul era roşu de la scântei. Guthlac, 
pornit să salveze taverna, urla la oameni să dărâme casa 
cea mai apropiată de aceasta, dar în acea confuzie nimeni 
nu-l mai băga în seamă. Nu ne văzură nici pe mine şi pe 
Finan atunci când am apărut pe strada din spate. 

Mă înarmasem cu un lemn din tavernă, unul dintre cele 
de pus pe foc. L-am învârtit cu putere şi am izbit partea 
laterală a coifului lui Guthlac, făcându-l să se prăbuşească 
asemenea unui taur care a fost lovit între ochi. M-am 
folosit de cămaşa lui de zale ca să-l trag pe uliţă şi apoi pe 
chei. Era greu, aşa că a fost nevoie de trei dintre oamenii 
mei să-l care peste corabia de negoţ şi să-l arunce pe 
Seolferwulf. În cele din urmă, mulţumit că întregul meu 
echipaj era în siguranţă, am slăbit funiile care ne ţineau de 
uscat. Cum începuse fluxul, a trebuit să vâslim viguros ca 
să ne putem îndepărta de mal. 


În Dumnoc ardeau cu vuiet şase sau şapte case, flăcările 
lor scuipând scântei spre cerul nocturn şi aruncând o 
lumină crudă de cealaltă parte a râului. Ne uitam amuzaţi 
cum unii oameni dărâmau case pentru a împiedica focul să 
se răspândească, iar alţii scoteau apă din râu. Când îşi 
reveni, Guthlac constată că se găsea pe mica platformă de 
la provă, sub capul de lup, fără zale şi legat de mâini şi de 
picioare. 

— Bucură-te de privelişte, Guthlac, i-am zis. 

Gemu, apoi, amintindu-şi de punga de la brâu unde 
pusese argintul pe care i-l plătisem pentru proviziile 
noastre, se grăbi s-o pipăie. Bineînţeles, era goală. Gemu 
din nou şi se uită la mine; de data asta îl văzu pe 
războinicul care-l omorâse pe Ubba, fiul lui Lothbrok, la 
malul mării. Eram în echipament complet, cu zale şi coif, 
cu Răsuflarea-Şarpelui atârnând la centura bătută cu 
argint. 


% 156 # 


— Mi-am făcut datoria, stăpâne, îngăimă Guthlac. 

Am văzut oameni în zale pe țărm şi m-am gândit că 
seniorul lui Guthlac îi trimisese întăriri, dar nu puteau face 
nimic să ne oprească. Nici măcar nu încercară să urce pe 
una dintre navele ancorate. 

Doar priveau cum ardea oraşul şi din când în când se 
întorceau să se uite la noi. 

— Ar putea măcar să se pişe pe flăcări, zise Finan cu 
reproş, să facă ceva folositor! Se încruntă spre Guthlac. Ce 
facem cu ăsta, stăpâne? 

— Mă gândeam să i-l dau lui Skade, am spus. 

Guthlac se uită la tânăra daneză, iar zâmbetul ei îl făcu 
să se cutremure. 

— Când am cunoscut-o prima dată, tocmai torturase un 
thegn, l-am înştiinţat. Până la urmă l-a omorât, dar n-a fost 
deloc plăcut. 

— Voiam să ştiu unde-şi ţinea aurul, se justifică ea. 

— N-a fost deloc plăcut, am repetat, iar Guthlac se 
înfioră. 

Fluxul ajunsese la maximum, aşa că Seolferwulf plutea 
nemişcată. Râul părea lat, dar imaginea era înşelătoare, 
fiindcă sub suprafaţa roşiatică erau bancuri de nisip şi 
nămol. Curentul avea să ne ajute în curând, dar voiam să 
aşteptăm până era destulă lumină ca să vedem semnele de 
pe marginea canalului. Deocamdată, oamenii mei dădeau 
din vâsle doar cât să ne ţină la distanţă de oraşul care 
ardea. 

— Ar fi trebuit să-ţi aduci oamenii direct în tavernă în 
timp ce beam, i-am zis lui Guthlac. Ai fi pierdut câţiva, dar 
măcar ai fi avut o şansă. 

— Mă veţi lăsa pe mal? întrebă el rugător. 

— Bineînţeles, am spus amabil, dar nu încă. Ia priveşte! 

O casă tocmai se prăbuşise în flăcări, iar bârnele şi 
căpriorii aruncau limbi de foc, fum şi scântei spre nori. 
Acoperişul tavernei luase foc şi el, şi, când flăcările lui 
luminară cerul, oamenii mei izbucniră în chiote de bucurie. 

Am plecat de acolo nevătămaţi, începând să alunecăm în 
aval la primele crâmpeie de lumină ale zilei. Am vâslit 


% 157 % 


până la capătul canalului, unde apa era înspumată de-a 
lungul bancurilor lungi, şi abia acolo l-am dezlegat pe 
Guthlac şi l-am împins la pupa. Stăteam lângă el pe 
platforma cârmei. Fluxul ne ducea mai departe spre mare, 
şi nava tremura şi sălta pe valurile mânate de vânt. 

— Azi-noapte, i-am zis lui Guthlac, ne-ai spus că suntem 
bine-veniţi la Dumnoc. Ne-ai spus că ne putem petrece 
noaptea În linişte, îţi aminteşti? Cum mă privea în tăcere, 
am adăugat: Ţi-ai călcat cuvântul. Ţi-ai călcat cuvântul, am 
repetat, dar singurul lui răspuns fu să-şi scuture capul 
îngrozit. Deci vrei să mergi la țărm? 

— Da, stăpâne. 

— Atunci croieşte-ţi drum, i-am zis, împingându-l peste 
bord. 

Scoase un urlet neomenesc şi căzu cu un pleoscăit în 
apă. În clipa următoare, Finan dădu ordin vâslelor să 
pornească. 

Mai târziu, multe zile mai târziu, Osferth m-a întrebat de 
ce îl omorâsem pe Guthlac. 

— Era inofensiv, fără îndoială, stăpâne. Era doar un 
prost. 

— Reputația, i-am răspuns eu enigmatic. Văzându-i 
nedumerirea, am simţit nevoia să-i explic: M-a provocat, şi 
dacă l-aş fi lăsat în viaţă, s-ar fi lăudat peste tot că l-a 
provocat pe Uhtred de Bebbanburg şi încă mai trăieşte. 

— Deci trebuia să moară, stăpâne? 

— Da. 

Guthlac muri sub ochii mei. În timp ce ne îndepărtam de 
țărm, l-am văzut pe magistrat agitându-se în urma noastră. 
Pentru o clipă sau două reuşi să-şi ţină capul deasupra 
apei, apoi dispăru. Am ridicat vela şi, când nava se aşeză 
de-a lungul vântului, ne-am îndreptat spre nord. 


Am avut parte de şi mai multă ceaţă, de şi mai multe zile 
şi nopţi în golfuri goale, dar apoi vânturile au cotit spre 
est, aerul s-a limpezit şi Seolferwulf a ţâşnit spre nord. 
Iarna se făcea simțită. Ultima zi a călătoriei a fost 
luminoasă şi rece. Ne petrecuserăm noaptea în larg şi am 


4 158 # 


ajuns la destinaţie dimineaţa. Capul de lup era la provă, şi 
vederea lui trimitea micile bărci de pescuit la adăpost 
printre  insuliţele stâncoase unde focile sclipeau şi 
papagali-de-mare  grăsuţi  zbârnâiau prin văzduh. 
Dăduserăm jos vela şi, cu lovituri lungi de vâslă, am dus-o 
pe Seolferwulf mai aproape de plaja nisipoasă. 

— 'Ţine-o aici, i-am ordonat lui Finan. 

Vâslele se opriră, şi nava se mişcă încet. Stăteam la 
provă cu Skade şi mă uitam spre vest. Eram îmbrăcat în 
toată gloria echipamentului meu de luptă. Zale şi coif şi 
spadă şi brățări. 

Îmi aminteam o zi de demult când, aflat pe aceeaşi plajă, 
privisem uimit cum trei nave veneau spre sud spintecând 
valurile aşa cum o făcea acum Seolferwulf. Eram copil, şi 
acela fusese primul meu contact cu danezii. Mă 
minunasem de corăbiile lor, atât de zvelte şi frumoase, şi 
de simetria rândurilor de vâsle care se ridicau şi cădeau ca 
vânturile magice. Privisem înmărmurit cum comandantul 
danez alergase peste vâsle în armură completă, sărind de 
pe un ax pe altul, riscându-şi viaţa la fiecare pas, şi îi 
ascultasem pe tatăl şi pe unchiul meu blestemându-i pe 
nou-veniţi. În câteva ore, fratele meu fusese ucis, peste 
câteva săptămâni tatăl meu îl urmase în mormânt, iar 
unchiul meu furase cetatea Bebbanburg, pe când eu mă 
alăturasem celui care alerga peste vâsle, Ragnar 
Neînfricatul. Am învăţat daneza, am luptat pentru danezi, 
l-am uitat pe Hristos şi l-am îmbrăţişat pe Odin, şi totul 
pornise aici, la Bebbanburg. 

— Casa ta? mă întrebă Skade. 

— Casa mea, am spus, fiindcă sunt Uhtred de 
Bebbanburg. 

Mă uitam la măreaţa fortăreață de pe stânca sa ridicată 
deasupra mării. Oamenii aliniaţi pe zid ne priveau cu 
luare-aminte. Deasupra lor, pe frontonul dinspre mare al 
marii săli, flutura steagul familiei mele, capul de lup, şi am 
ordonat ca acelaşi steag să fie ridicat pe catargul nostru, 
cu toate că abia era un pic de vânt care să-l sufle pentru a 
fi văzut. 


4 159 # 


— Vreau să ştie că eu sunt în viaţă, i-am spus lui Skade, 
şi că, atât timp cât sunt în viaţă, ei trebuie să se teamă. 

În acel moment soarta mi-a strecurat un gând în minte, 
şi am ştiut că nu voi recupera niciodată Bebbanburgul, nu 
voi escalada niciodată stânca şi nu mă voi căţăra pe ziduri, 
decât dacă voi face ceea ce făcuse Ragnar cu atâţia ani 
înainte. Ideea mă înspăimânta, dar soarta este nemiloasă. 
Ursitoarele mă priveau, aşteptând cu acele pregătite, şi 
dacă nu le făceam pe plac, aş fi fost sortit eşecului. 
Trebuia să alerg peste vâsle. 

— Ţineţi vâslele! le-am ordonat celor douăzeci de vâslaşi 
de pe partea uscatului. Ţineţi-le drepte şi ţineţi-le bine! 

— Stăpâne, îmi zise Skade pe un ton de avertizare, dar 
am văzut exaltarea şi în ochii ei. 

Imi luasem întreaga armură ca să le ofer imaginea unui 
războinic de temut oamenilor unchiului meu din 
Bebbanburg, şi acum puteau să mă vadă murind, fiindcă o 
alunecare pe axurile lungi ale vâslelor m-ar fi trimis direct 
pe fundul mării, tras în jos de greutatea zalelor. Dar eram 
prea sigur pe menirea mea. Ca să câştige totul, un om 
trebuie să rişte totul. 

Am scos Răsuflarea-Şarpelui. Am tinut-o sus în aer, 
astfel încât garnizoana cetăţii să vadă soarele reflectându- 
se pe lama de oţel, apoi am păşit pe marginea navei. Ca să 
poţi umbla peste vâsle trebuie să te mişti repede, dar nu 
atât de repede încât să pară o fugă panicată. Erau 
douăzeci de paşi care trebuiau făcuţi cu spatele drept, ca 
să pară că este simplu, şi îmi amintesc nava clătinându-se 
şi frica încolăcindu-se în mine, şi fiecare vâslă lăsându-se 
sub apăsarea mea; cu toate astea, am făcut cei douăzeci de 
paşi şi am sărit de pe ultima vâslă la pupa, unde Sihtric mă 
sprijini în timp ce oamenii mei mă ovaţionau. 

— Nebunul dracului ce eşti, stăpâne, zise Finan cu drag. 

— Vin! am strigat înspre fortăreață, dar mă îndoiesc că 
m-au auzit. 

Valurile se spărgeau în nori de spumă albă şi se 
retrăgeau de pe plajă. Stâncile de deasupra erau albe de la 
îngheţ. Era o fortăreață alb-cenuşie. Era acasă. 


% 160 # 


— Într-o zi, le-am spus oamenilor mei, toţi vom trăi aici. 

Apoi am întors nava, am ridicat vela din nou şi am luat-o 
spre sud. M-am uitat la ziduri până au dispărut. 

În aceeaşi zi am ajuns la gura râului pe care-l cunoşteam 
atât de bine. Când am văzut postul de veghe de pe deal şi 
mănăstirea ruinată şi plaja unde mă salvase corabia roşie, 
am dat jos capul de lup de la prova, iar apoi, în plin flux, 
am dus-o pe Seolferwulf pe prundişul unde mai erau peste 
treizeci de nave, toate păzite de un fort mic aflat lângă 
ruinele mănăstirii. Am sărit pe mal şi mi-am afundat 
picioarele în prundiş, moment în care am zărit un pâlc de 
călăreţi galopând dinspre fort. Când se apropiară, unul îşi 
îndreptă lancea spre mine. 

— Cine sunteţi? 

— Uhtred de Bebbanburg. 

Vârful lăncii se lăsă în jos, şi omul zâmbi. 

— Ni s-a spus să vă aşteptăm mai devreme, stăpâne. 

— A fost ceaţă. 

— Şi sunteţi bine-venit, stăpâne. Luaţi tot ce vă trebuie. 
Orice! 

Ne-am bucurat de căldură, mâncare, bere şi o primire 
plină de simpatie. A doua zi, lăsând-o pe Seolferwulf în 
siguranţă pe râu, păzită de garnizoana de acolo, am luat 
cai pentru Finan, Skade şi pentru mine şi am pornit spre 
sud-vest, urmaţi de membrii echipajului şi de o căruţă 
trasă de boi care ducea cufărul cu comoara, armurile şi 
armele tuturor. Ne îndreptam spre cetatea mai mare, locul 
unde ştiam că vom fi întâmpinați cu bunăvoință, iar lordul 
acelei fortărețe veni călare să ne salute. Când mă văzu, 
începu să răcnească de bucurie. Sări de pe cal, aşa cum 
am făcut şi eu, şi se repezi să mă îmbrăţişeze. 

Ragnar. Jarlul Ragnar, prieten şi frate. Ragnar din 
Dunholm, danez şi viking, stăpân al nordului, mă apucă și- 
mi trase un pumn în umăr. 

— Arăţi mai bătrân, mai bătrân şi mult mai urât! 

— Atunci seamăn din ce în ce mai mult cu tine, i-am zis. 

Râse. Făcu un pas înapoi, şi atunci am văzut cât de mare 
îi crescuse burta de când nu ne mai văzuserăm. Nu era mai 


% 161 # 


gras, dar era mai mare şi părea mai fericit ca oricând. 

— Sunteţi toţi bine-veniţi, strigă înspre echipajul meu. 
De ce n-aţi venit mai repede? 

— Ne-a întârziat ceata, i-am explicat. 

— M-am gândit că poate sunteţi morţi, dar apoi mi-am 
dat seama că zeii n-au chef de compania voastră 
mizerabilă. Amintindu-şi ceva brusc, se încruntă şi-şi feri 
privirea. Am plâns când am auzit despre Gisela, spuse el 
cu voce joasă. 

— Mulţumesc. 

Înclină din cap, apoi îşi puse un braţ pe după umărul 
meu şi veni cu mine. Mâna cu care mă ţinea, cea în care 
purta scutul, îi fusese schilodită în bătălia de la Ethandun, 
unde Alfred distrusese armata cea mare a lui Guthrun. 
Luptasem pentru Alfred în ziua aceea, pe când Ragnar, cel 
mai apropiat prieten al meu, luptase pentru Guthrun. 

Ragnar semăna atât de mult cu tatăl său! Avea o faţă 
lată şi generoasă, ochi luminoşi şi cel mai rapid zâmbet pe 
care l-am cunoscut vreodată. Părul îi era blond, ca al meu, 
adeseori ni se spusese că suntem fraţi. Tatăl lui mă tratase 
ca pe un fiu şi, dacă aveam un frate, acela era Ragnar. 

— Ai auzit ce s-a întâmplat în Mercia? mă întrebă. 

— Nu. 

— Trupele lui Alfred l-au asaltat pe Harald. 

— Pe insula Torneie? 

— Oriunde o fi fost. Tot ce am auzit este că Harald era 
țintuit la pat, oamenii săi mureau de foame, erau prinşi în 
capcană, erau depăşiţi numeric, aşa că mercienii şi saxonii 
din vest au hotărât să-i distrugă. 

— Deci Harald este mort? 

— Bineînţeles că nu! chicoti Ragnar. Harald este danez! 
S-a luptat cu nenorociţii şi i-a pus pe fugă, râse el. Din câte 
aud, Alfred nu-i tocmai fericit. 

— N-a fost niciodată, am spus. E bântuit de zei. 

Ragnar se întoarse şi aruncă o privire spre Skade, care 
încă nu descălecase. 

— Aceea este femeia lui Harald? 

— Da. 


4 162 # 


— Nu-mi miroase-a bine. I-o vindem înapoi lui Skirnir, 
nu? 

— Nu. 

Rânji. 

— Deci nu mai este femeia lui Harald acum? 

— Nu. 

— Biata femeie, spuse el râzând. 

— Ce ştii despre Skirnir? 

— Ştiu că oferă mult aur pentru ea. 

— Şi Alfred oferă aur pentru mine? 

— Bineînţeles! zise voios Ragnar. Mă gândeam să te pun 
într-o cuşcă, la fel ca pe o capră, şi să mă îmbogăţesc şi 
mai tare. 

Se opri, fiindcă ajunseserăm în punctul de unde se putea 
vedea Dunholm, tronând pe vârful măreţei sale stânci la 
cotul râului. Steagul lui Ragnar, înfăţişând o aripă de 
vultur, fâlfâia deasupra cetăţii. 

— Bine ai venit acasă, îmi spuse cu căldură. 

Venisem în nord şi, pentru prima dată în ani întregi, mă 
simţeam liber. 


Brida aştepta în fortăreață. De loc din Anglia de Est, era 
femeia lui Ragnar. Mă luă în braţe fără să scoată o vorbă, 
lăsându-mă să-i simt tristeţea pentru moartea Giselei. 

— Soarta, am zis. 

Se dădu în spate şi îşi plimbă un deget pe faţa mea, 
privindu-mă ca şi cum s-ar fi întrebat ce făcuseră anii. 

— Şi fratele ei este pe moarte, îmi spuse. 

— Dar este încă rege? 

— Ragnar domneşte aici şi-l lasă pe Guthred să se 
numească rege. 

Guthred, fratele Giselei, conducea Northumbria din 
capitala sa de la Eoferwic. Era un om de treabă, dar slab, 
şi se menținea pe tron doar fiindcă Ragnar şi ceilalţi jarli 
din nord i-o permiteau. 

— A înnebunit, adăugă Brida, e nebun şi fericit. 

— Mai bine decât nebun şi trist. 

— Preoţii au grijă de el, dar nu mănâncă. Azvârle cu 


% 163 # 


mâncarea în pereţi şi strigă că e Solomon. 

— Deci este tot creştin? 

— Venerează orice zeu, ca o precauţie, bombăni ea. 

— Ragnar se va declara rege? am întrebat. 

— N-a zis. 

— Tu ai vrea asta? 

— Vreau ca Ragnar să-şi găsească menirea, spuse Brida, 
şi era ceva de rău augur în cuvintele ei. 

În noaptea aceea a fost un ospăț în sala mare. Am stat 
lângă Brida, căreia focul vioi îi lumina faţa dârză şi 
întunecată. Semăna puţin cu Skade, doar că era mai în 
vârstă, iar cele două femei, recunoscându-şi reciproc 
asemănarea, se tratau cu ostilitate. Un harpist cânta într-o 
margine a sălii o baladă despre un raid de-al lui Ragnar în 
Scoţia, dar cuvintele erau înecate de sunetul vocilor. Unul 
dintre oamenii lui Ragnar se împletici spre uşă, însă vomă 
înainte să ajungă afară. Câinii alergară să-i mănânce voma, 
iar omul merse înapoi la masă şi strigă să i se mai aducă 
bere. 

— Aveam un trai prea tihnit aici, observă Brida. 

— Şi e un lucru rău? 

— Ragnar este fericit, zise ea, prea încet ca jarlul să 
audă. Stătea în dreapta ei, iar Skade era dincolo de el. Bea 
prea mult, adăugă Brida, apoi oftă. Cine s-ar fi gândit? 

— Că lui Ragnar îi place berea? 

— Că vei fi atât de temut. Mă inspectă de parcă nu m-ar 
fi văzut niciodată, apoi conchise: Bătrânul Ragnar ar fi 
mândru de tine. 

Brida, la fel ca mine, crescuse în casa lui Ragnar. Ne 
jucaserăm împreună în copilărie, după aceea fuseserăm 
iubiţi, acum eram prieteni. Ea era deşteaptă, nu ca Ragnar 
cel Tânăr, care era impulsiv şi aprins, dar cu destulă minte 
încât să aibă încredere în înţelepciunea Bridei. Regretul ei 
era că nu avea copii, cu toate că Ragnar făcuse destui 
bastarzi. 

Unul dintre acei bastarzi, o fată, ajuta la servitul mesei. 
Ragnar o prinse de cot. 

— Eşti a mea? 


Y 164 # 


— A voastră, stăpâne? 

— Eşti fiica mea? 

— O, da, stăpâne, zise ea veselă. 

— Mă gândeam că eşti, râse el plesnind-o peste fund. 
Fac fete drăguţe, Uhtred! 

— Aşa este! 

— Şi băieţi faini! 

Rânji încântat, apoi dădu drumul unui râgâit enorm. 

— Nu vede pericolul, îmi zise Brida. 

Ea singură din toată sala nu zâmbea, dar viaţa fusese 
întotdeauna o chestiune foarte serioasă pentru Brida. 

— Ce-i tot îndrugi acolo lui Uhtred? o mustră Ragnar. 

— Că orzul nostru s-a mănat anul ăsta, îi răspunse ea. 

— Atunci o să cumpărăm nişte orz din Eoferwic, zise el 
fără grijă, după care se întoarse spre Skade. 

— Ce pericol? am întrebat-o. 

Brida îşi cobori din nou vocea. 

— Alfred a făcut Wessexul puternic. 

— Da. 

— Şi este ambitios. 

— Nu mai are mult de trăit, deci ambiția lui nu contează. 

— Atunci este ambițios pentru fiul său, zise ea 
nerăbdătoare. Vrea să aducă ţinuturile de la miazănoapte 
sub ocârmuire saxonă. 

— Adevărat. 

— Şi asta ne ameninţă pe noi, urmă ea aspru. Cum îşi 
spune? Regele Angelcynn? Northumbria are destui 
vorbitori de engleză. El vrea ca preoţii şi cărturarii lui să 
conducă aici. 

— Adevărat, am zis din nou. 

— Deci trebuie opriţi, spuse Brida fără ocolişuri. Mă fixă 
cu privirea, încercând să-mi citească gândurile. Nu te-a 
trimis ca iscoadă? 

— Nu. 

— Nu, încuviinţă ea în timp ce se juca neatentă cu o 
bucată de pâine, privind înspre lungile mese cu războinici 
zgomotoşi. Este simplu, Uhtred, dacă nu distrugem 
Wessexul, Wessexul ne va distruge pe noi. 


% 165 # 


— Le-ar trebui ani întregi saxonilor de vest să ajungă în 
Northumbria, am zis nepăsător. 

— Şi asta face rezultatul mai acceptabil? întrebă amar 
Brida. Şi nu, nu le-ar trebui ani. Mercia este divizată şi 
slabă, şi Wessexul o va înghiţi în scurt timp. Apoi se vor 
îndrepta spre Anglia de Est, după care toate trei regatele 
se vor întoarce contra noastră. Şi unde merg saxonii de 
vest, Uhtred - vocea ei era cumplit de tristă acum - ne 
distrug zeii. Şi-l aduc pe zeul lor, cu regulile lui şi mânia 
lui şi frica lui. 

La fel ca mine, Brida fusese crescută în credinţa 
creştină, dar devenise păgână. 

— Trebuie să-i oprim înainte să înceapă, ceea ce 
înseamnă să atacăm primii. Şi să atacăm curând, încheie 
ea. 

— Curând? 

— Haesten plănuieşte să invadeze Mercia, îmi dezvălui 
ea coborându-şi vocea. Asta va atrage forţele lui Alfred la 
nord de Temes. La rândul nostru, ar trebui să luăm o flotă 
şi să debarcăm pe coasta de sud a  Wessexului. 
Strângându-mi braţul, murmură: Anul viitor nu va mai fi 
vreun Uhtred de Bebbanburg care să apere ţara lui Alfred. 

— Tot despre orz povestiţi? tună Ragnar. Ce mai face 
soră-mea? Tot măritată cu preotul ăla infirm? 

— O face fericită, l-am asigurat. 

— Săraca Thyra, zise Ragnar. 

M-am gândit cât de ciudată era soarta, cât de ciudate 
erau iţele ei. Thyra, sora lui Ragnar, se măritase cu 
Beocca, o pereche pe care nimeni nu şi-ar fi putut-o nici 
măcar închipui, dar ea găsise fericirea curată. Şi firul 
meu? În noaptea aceea am simţit că întreaga mea lume a 
fost întoarsă cu susul în jos. Timp de atâţia ani, datoria 
mea fusese să apăr Wessexul, şi mi-o îndeplinisem 
sârguincios, nicăieri mai bine decât la Fearnhamme. Acum, 
brusc, auzeam despre visele Bridei de a distruge Wessexul. 
Cei din familia Lothbrok încercaseră acest lucru şi 
eşuaseră, Guthrum fusese aproape, înainte să fie înfrânt, 
iar Harald păţise un dezastru. Acum Brida încerca să-l 


4 166 # 


convingă pe Ragnar să cucerească regatul lui Alfred? M- 
am uitat la prietenul meu, care cânta voios şi lovea masa 
cu un corn de băut în ritmul cântecului. 

— Pentru a cuceri Wessexul, i-am spus Bridei, vei avea 
nevoie de cinci mii de oameni şi cinci mii de cai şi de încă 
un lucru. Disciplină. 

— Danezii se luptă mai bine decât saxonii. 

— Dar danezii luptă doar atunci când vor, i-am zis tăios. 

Armatele daneze erau coaliţii de ocazie, formate din 
echipajele împrumutate de jarli câte unui comandant 
ambițios, şi se topeau imediat ce se ivea un prilej de jaf cu 
mai puţină bătaie de cap. Erau ca o haită de lupi care 
atacă o turmă, dar o iau la goană dacă destui câini apără 
oile. Danezii şi nordicii stăteau cu urechile ciulite după 
veşti despre prăzile uşoare; de pildă, un zvon despre o 
mănăstire nepăzită ar fi putut trimite un grup de nave într- 
o expediţie de jaf, dar în timpul vieţii mele văzusem cât de 
uşor puteau fi respinşi danezii. Regii construiseră burhuri 
peste tot în zona creştină, şi danezii nu făceau asedii lungi. 
Voiau să obţină rapid o pradă sau să se stabilească pe 
terenuri mănoase. Trecuse însă de mult vremea cuceririlor 
uşoare, a oraşelor fără ziduri şi a apărătorilor slab 
antrenați. Dacă Ragnar sau oricare alt nordic voiau să ia 
Wessexul, trebuiau să comande o armată de oameni 
disciplinati, pregătiţi să facă şi asedii. M-am uitat la 
prietenul meu, pierdut în bucuria petrecerii şi berii, şi nu 
mi-l puteam imagina plănuind răbdător să înfrângă 
apărarea organizată a lui Alfred. 

— Dar tu ai putea, zise Brida foarte încet. 

— Îmi citeşti gândurile? 

Se aplecă şi mai aproape spre mine să-mi şoptească: 

— Creştinismul este o boală care se împrăştie ca o 
ciumă. Trebuie să-l oprim. 

— Dacă zeii vor să fie oprit, o s-o facă singuri. 

— Zeii noştri preferă să chefuiască. Ei trăiesc, Uhtred. 
Trăiesc şi râd şi se distrează, şi ce face zeul lor? Este 
deprimat, răzbunător, se mânie, unelteşte. Este un zeu 
posomorât şi singur, Uhtred, şi zeii noştri îl ignoră din 


% 167 # 


păcate. 

Am zâmbit. Dintre toţi bărbaţii şi toate femeile pe care-i 
cunoşteam, Brida era singura care nu vedea nimic ciudat 
în a-i muştrului pe zei pentru greşelile lor, ba chiar încerca 
să le facă treaba. Dar avea dreptate, zeul creştin era 
posomorât şi ameninţător. Petrecerile, râsetele în sala de 
ospeţe, berea şi miedul nu-i făceau nicio plăcere. Stabilea 
reguli şi cerea disciplină, însă regulile şi disciplina erau 
chiar avantajele de care aveam nevoie dacă trebuia să-l 
învingem. 

— Ajută-mă, zise Brida. 

Am văzut doi jongleri aruncând bețe aprinse în aerul 
plin de fum, în timp ce hohotele de râs ale mesenilor 
răsunau în marea sală. Am simţit o ură neînduplecată 
pentru soborul lui Alfred, preoţii îmbrăcaţi în rase negre, 
pentru întregul trib de clerici care negau viaţa şi a căror 
singură bucurie era să interzică bucuria. 

— Am nevoie de oameni, i-am spus Bridei. 

— Ragnar are oameni. 

— Am nevoie de ai mei, am insistat. N-am decât 
patruzeci şi trei. Îmi trebuie de zece ori mai mulţi. 

— Dacă oamenii vor şti că eşti în fruntea unei armate 
care atacă Wessexul, te vor urma. 

— Nu fără aur, am zis, privind spre Skade, care se uita 
la mine cu suspiciune, neştiind ce secrete îmi şoptea Brida 
la ureche. Aur, am continuat, aur şi argint. Am nevoie de 
aur. 


Aveam nevoie de mai multe. Aveam nevoie să ştiu dacă 
visele Bridei de cucerire a Wessexului erau cunoscute 
dincolo de Dunholm. Brida susţinea că nu mai vorbise cu 
nimeni în afară de Ragnar, dar Ragnar era cunoscut ca 
gură slobodă. Era de-ajuns să-i dai un corn cu bere ca să 
povestească orice secret i s-ar fi încredinţat, şi dacă 
Ragnar i-ar fi spus fie şi unui singur om, Alfred ar fi prins 
de veste îndată. De aceea m-am bucurat când Offa, femeile 
şi câinii lui ajunseră la Dunholm. 

Offa era saxon, un mercian care fusese odinioară preot. 


Y 168 # 


Era înalt, slab, cu o faţă lugubră care sugera că văzuse 
toate nebuniile din lume. Acum era bătrân, cu părul 
cărunt, dar continua să străbată Britania în lung şi-n lat cu 
două femei certăreţe şi trupa lui de terieri care făceau 
giumbuşlucuri. Îşi ducea câinii la târguri şi ospeţe, unde 
mergeau pe picioarele din spate, dansau împreună, săreau 
prin cercuri, iar unul chiar călărea un mic ponei, în timp ce 
restul duceau găletuşe de piele ca să adune bani de la 
spectatori. 

Nu era cea mai spectaculoasă distracţie, dar copiii îi 
iubeau pe terieri, şi Ragnar, bineînţeles, era vrăjit de ei. 

Offa renunţase la preoţie, atrăgându-şi animozitatea 
episcopilor, însă beneficia de protecţia tuturor seniorilor 
din Britania, fiindcă adevăratul lui mijloc de trai nu erau 
terierii, ci capacitatea sa extraordinară de a culege 
informaţii. Vorbea cu toţi, trăgea concluzii şi vindea 
rezultatul deducţiilor sale. Alfred îl folosise ani în şir. 
Câinii îi deschideau uşile în aproape fiecare casă nobilă din 
Britania, iar Offa asculta bârfele şi ducea ce auzea de la 
senior la senior, lungindu-şi poveştile monedă cu monedă. 

— Cu siguranţă eşti bogat, i-am spus când ne-am 
revăzut. 

— Vă place să glumiţi, Lord Uhtred. 

Stătea la o masă în afara sălii lui Ragnar, cu cei opt câini 
aşezaţi cuminţi în semicerc. Un servitor îi adusese bere şi 
pâine. Ragnar fusese încântat de sosirea neaşteptată a lui 
Offa, gândindu-se la râsetele care acompaniau mereu 
spectacolul terierilor. 

— Unde îţi ţii toţi banii? l-am întrebat. 

— Chiar vreţi să vă răspund la asta, Lord Uhtred? 

Offa răspundea la întrebări, dar răspunsurile lui 
trebuiau plătite întotdeauna. 

— E cam târziu pentru o călătorie în nord, am remarcat. 

— Totuşi, până acum iarna este surprinzător de blândă. 
Şi treburile m-au adus în nord, treburile domniei voastre, 
Lord Uhtred. 

Căută într-o geantă mare de piele şi scoase un 
pergament sigilat şi împăturit pe care-l împinse peste 


Y 169 # 


masă. 

Am luat scrisoarea. Sigiliul, o picătură de ceară fără 
vreo emblemă întipărită, părea neatins. 

— Ce zice scrisoarea? l-am întrebat pe Offa. 

— Sugeraţi că am citit-o? 

— Bineînţeles că ai citit-o, deci scuteşte-mă de efort. 

Zâmbi uşor. 

— Cred că o veţi găsi prea puţin importantă, Lord 
Uhtred. Cel care a scris-o este prietenul vostru, părintele 
Beocca. Spune că odraslele voastre sunt în siguranţă în 
casa lui Lady Æthelflæd şi că Alfred încă este mânios pe 
domnia voastră, dar nu vă va osândi la moarte dacă vă 
întoarceţi în sud aşa cum o prevede jurământul pe care l- 
aţi depus. Părintele Beocca termină prin a vă spune că se 
roagă pentru sufletul domniei voastre în fiecare zi şi cere 
să vă întoarceţi la îndatoririle voastre aşa cum decurg din 
jurământ. 

— Îmi cere? 

— Cu multă severitate, Lord Uhtred, spuse Offa, 
schiţând din nou o urmă de zâmbet. 

— Nimic altceva? 

— Nimic, stăpâne. 

— Deci pot să ard scrisoarea? 

— Ar fi o risipă de pergament, Lord Uhtred. Femeile 
mele pot să răzuiască pielea ca să fie folosit din nou. 

I-am împins scrisoarea înapoi. 

— Să o răzuiască, i-am spus. Ce s-a întâmplat la 
Torneie? 

Se gândi la întrebare câteva clipe, apoi, hotărând că 
răspunsul avea să fie arhicunoscut în curând, zise: 

— Regele Alfred a poruncit un atac care să pună capăt 
ocupaţiei insulei de către Harald. Comandantul Steapa 
urma să ducă oameni în amonte cu navele, în timp ce 
lordul ZEthelred şi ZEtheling-ul Edward se năpusteau peste 
braţul mai mic al râului. Ambele atacuri au eşuat. 

— De ce? 

— Harald pusese pari ascuţiţi în râu, şi navele saxonilor 
de vest s-au lovit de ei, astfel că majoritatea nici măcar n- 


% 170 # 


au ajuns la insulă. Atacul lordului ZEthelred pur şi simplu s- 
a împotmolit. Se zbăteau în noroi în vreme ce războinicii 
lui Harald trăgeau în ei cu săgeți şi cu sulițe. Niciun saxon 
n-a ajuns la palisada de mărăcini. A fost un masacru, Lord 
Uhtred. 

— Masacru? 

— Danezii au ieşit din fortificaţie şi i-au măcelărit pe 
mulţi dintre oamenii lordului ZEthelred în râu. 

— Înveseleşte-mă spunându-mi că lordul Æthelred a fost 
omorât. 

— Trăieşte, stăpâne, zise Offa. 

— Şi Steapa? 

— Şi el trăieşte. 

— Deci ce se întâmplă acum? 

— Ei, asta-i întrebarea, spuse calm Offa. Aşteptă până 
am pus o monedă pe masă, apoi, strecurând-o în punga de 
la brâu, continuă: Sfetnicii regelui se ceartă, dar sugestia 
prudentă a episcopului Asser va triumfa, sunt sigur. 

— Şi ce sugestie a făcut? 

— Oh, să-i plătească argint lui Harald, bineînţeles. 

— Să-l mituiască să plece? am pufnit. De ce ar trebui 
cineva să mituiască o trupă de fugari danezi înfrânți? 

— De multe ori, argintul dobândeşte ce nu poate oţelul, 
rosti solemn Offa. 

— Zece bărbaţi şi un băiat ar putea captura Torneie, am 
zis nervos. 

— Dacă îi comanzi, probabil că da, însă domnia ta eşti 
aici, Lord Uhtred. 

— Sunt. 

Mă costă mai mult argint să aflu ce-mi spusese deja 
Brida, şi anume că Haesten, în siguranţă în cetatea înaltă 
de la Beamfleot, plănuia un atac asupra Merciei. 

— I-ai spus asta lui Alfred? l-am întrebat. 

— Da, zise, dar ceilalţi spioni mă contrazic, şi regele 
crede că mă înşel. 

— Te înşeli? 

— Rareori, Lord Uhtred. 

— Este Haesten destul de puternic încât să ia Mercia? 


%171% 


— Nu în acest moment. I s-au alăturat o seamă dintre 
echipajele lui Harald care au scăpat din victoria voatră de 
la Fearnhamme, dar nu mă îndoiesc că-i trebuie mai mulţi 
oameni. 

— Îi va căuta în Northumbria? 

— Este o posibilitate. 

Acest răspuns îmi dezvălui ce voiam să ştiu, că nici Offa, 
cu abilitatea sa supranaturală de a mirosi secrete, habar n- 
avea de ambiția Bridei ca Ragnar să conducă o armată 
împotriva Wessexului. Dacă Offa ar fi ştiut despre această 
ambiţie, ar fi insinuat că danezii din Northumbria aveau 
lucruri mai bune de făcut decât să atace Mercia, dar 
trecuse pe lângă întrebarea mea fără să simtă vreo ocazie 
de a-mi mai lua nişte arginţi. 

— Însă jarlului Haesten i se mai alătură încă nave, 
continuă Offa, şi s-ar putea să fie destul de puternic la 
primăvară. Sunt sigur că va căuta şi ajutorul domniei 
voastre, Lord Uhtred. 

— Aşa cred şi eu, am zis. 

Îşi întinse picioarele lungi şi slabe pe sub masă. Unul 
dintre terieri scânci, dar lui Offa îi fu de ajuns să 
pocnească din degete ca să-l facă să tacă. 

— Jarlul Haesten, spuse el cu precauţie, vă va oferi aur 
ca să-l însoţiţi. 

Am zâmbit. 

— Nu ai venit aici ca mesager, Offa. Dacă Alfred ar fi 
vrut să-mi trimită vreo scrisoare, avea căi mai ieftine decât 
să-ţi satisfacă ţie lăcomia. 

Offa păru jignit când auzi ultimul cuvânt, dar nu 
protestă. 

— Şi Alfred e cel care i-a ordonat părintelui Beocca să 
scrie, nu-i aşa? Când Offa dădu uşor din cap în semn de 
confirmare, am adăugat: Deci Alfred te-a trimis să-mi afli 
planurile. 

— În Wessex se manifestă o anume curiozitate în 
această privinţă. 

Am pus două monede de argint pe masă. 

— Spune-mi. 


Y 172 # 


— Ce să vă spun, Lord Uhtred? întrebă el uitându-se la 
bani. 

— Spune-mi care sunt planurile mele. 

Zâmbi, încântat să fie plătit pentru un răspuns pe care-l 
ştiam cu siguranţă. 

— Sunteţi generos, Lord Uhtred, spuse el în timp ce 
degetele lui lungi se închiseră în jurul monedelor. Alfred 
crede că-l veţi ataca pe unchiul vostru. 

— S-ar putea. 

— Dar pentru aceasta aveţi nevoie de oameni, şi oamenii 
au nevoie de argint. 

— Am argint. 

— Nu destul, Lord Uhtred, replică încrezător Offa. 

— Deci poate mă voi alătura lui Haesten? 

— Niciodată, Lord Uhtred, îl dispreţuiţi. 

— Atunci unde-o să găsesc argintul? 

— La Skirnir, bineînţeles, zise Offa, cu ochii ţintă pe 
mine. 

Am încercat să nu trădez nimic. 

— Skirnir este unul dintre oamenii care te plătesc? 

— Nu suport călătoriile pe mare, aşa că le evit. Nu m-am 
întâlnit niciodată cu Skirnir. 

— Deci Skirnir nu ştie ce am de gând? 

— Din câte am auzit, Skirnir crede că fiecare om 
plănuieşte să-l jefuiască, deci, fiind pregătit contra tuturor, 
va fi pregătit şi contra domniei voastre. 

Am scuturat din cap. 

— Este pregătit contra hoţilor, Offa, nu contra unui 
comandant de oşti. 

Mercianul îşi ridică o sprânceană, semn că era nevoie de 
mai mult argint. Am pus o monedă pe masă şi am privit-o 
dispărând în punga încăpătoare. 

— Va fi pregătit contra voastră, Lord Uhtred, fiindcă 
unchiul domniei voastre îl va pune în gardă. 

— Fiindcă îi vei spune unchiului meu? 

— Dacă mă plăteşte, da. 

— Ar trebui să te omor acum, Offa. 

— Da, Lord Uhtred, ar trebui. Dar n-o veţi face, spuse el 


Y 173 # 


zâmbind. 

Deci Skirnir urma să afle că veneam, iar Skirnir avea 
nave şi oameni, dar soarta este neînduplecată. Aveam să 
merg în Frizia. 


Y 174 # 


Opt 
a 


Am încercat să-l conving pe Ragnar să vină cu mine în 
Frizia, dar a refuzat râzând. 

— Crezi că vreau să-mi ud fundul pe vremea asta? 

Era o zi rece, cu pământul îmbibat după două zile de 
ploaie puternică venită dinspre mare. Ploaia se oprise, însă 
terenul era noroios, culorile iernii, sumbre şi aerul, umed. 

Călăream peste dealuri. Treizeci de oameni de-ai mei şi 
patruzeci de-ai lui Ragnar. Eram toţi în zale, toţi cu coifuri, 
toţi înarmaţi. Scuturile ne atârnau pe lateral sau pe spate, 
iar spadele lungi se aflau în tecile de la brâu. 

— Mă duc iarna fiindcă Skirnir nu mă aşteaptă decât la 
primăvară, i-am explicat. 

— Aşa speri tu. Dar dacă a auzit că eşti idiot? 

— Atunci hai cu mine, hai să luptăm din nou împreună. 

Zâmbi, dar îmi ocoli privirea. 

— Ţi-l dau pe Rollo, precum şi pe oricine vrea să meargă 
cu el. Ţi-l aminteşti pe Rollo? 

— Bineînţeles. 

Era unul dintre cei mai buni războinici ai săi. 

— Eu am îndatoriri, zise vag Ragnar. Ar trebui să stau 
aici. 

Nu din laşitate îmi refuza invitaţia. Nimeni nu l-ar fi 
putut acuza de aşa ceva. În schimb, cred că era vorba de 
lene. Era fericit şi nu voia să-i fie stricată fericirea aceea. 
Îşi întoarse calul pe creasta unei ridicături şi arătă cu 
mâna spre fâşia lată de coastă care se afla sub noi. 

— Uite-l, îmi spuse, regatul englez. 

— Ce? am izbucnit indignat. 

Mă uitam la pământul înnegrit de ploaie, cu dealurile 
sale mici şi câmpurile sale şi mai mici, împrejmuite de 
ziduri de piatră. 


% 175% 


— Aşa îi spune toată lumea. Regatul englez. 

— Nu este un regat, am mormăit eu acru. 

— Aşa i se spune, îmi replică el calm. Unchiul tău s-a 
descurcat bine. 

Am scos un sunet ca şi cum aş fi vomitat, şi Ragnar 
începu să râdă. 

— Gândeşte-te, tot nordul este danez, în afară de 
pământul Bebbanburgului. 

— Fiindcă niciunul dintre voi nu a putut cuceri 
fortăreaţa, i-am amintit. 

— Probabil nu poate fi cucerită. Tatăl meu întotdeauna 
spunea că este prea greu. 

— O voi cuceri, am zis. 

Am coborât de pe dealuri. Copacii îşi pierdeau ultimele 
frunze în vântul venit de pe mare. Pajiştile erau 
întunecate, stuful de pe case, aproape negru, iar mirosul 
bogat de descompunere udă ne umplea nările. M-am oprit 
la o fermă lăsată de izbelişte, căci oamenii ne văzuseră 
venind şi fugiseră în pădure, şi m-am uitat în hambar. 
Recolta fusese foarte bună. 

— Unchiul meu se tot îmbogăţeşte, am zis. De ce nu-i 
distrugi domeniile? 

— O facem când ne plictisim, după care ni le distruge el 
pe ale noastre. 

— De ce nu-i ocupați pur şi simplu pământurile? am 
întrebat. Ar trebui să-l lăsaţi să moară de foame în cetate. 

— Au încercat unii şi alţii. Ori se luptă, ori îi plăteşte să 
plece. 

Despre unchiul meu, care-şi spunea Ælfric de Bernicia, 
se zvonea că avea peste o sută de războinici în fortăreață 
şi putea să adune de patru ori mai mulţi din satele 
împrăştiate prin regat. Era, într-adevăr, un mic regat. Spre 
nord, graniţa era de-a lungul râului Tuede; dincolo de 
acesta era pământul scoţilor, care făceau mereu incursiuni 
în căutare de vite şi hrană. La sud de pământul 
Bebbanburgului era Tinan, unde se afla acum Seolferwulf, 
şi la vest erau dealuri, şi tot pământul dincolo de aceste 
dealuri şi la sud de Tinan era în mâinile danezilor. Ragnar 


% 176 # 


domnea la sud de râu. 

— Câteodată facem raiduri pe teritoriul unchiului tău, 
îmi spuse, dar dacă luăm douăzeci de vaci, el vine şi ne ia 
douăzeci de-ale noastre. Şi când scoţii fac probleme? 

Se cutremură, lăsând gândul neterminat. 

— Scoţii întotdeauna fac probleme, am zis. 

— Războinicii lui sunt folositori atunci când scoţienii dau 
năvală, recunoscu Ragnar. 

Deci Ælfric de Bernicia putea fi un vecin bun: coopera cu 
danezii pentru a-i respinge şi pedepsi pe scoţi, în schimb 
cerând doar să fie lăsat în pace. Aşa supravieţuise 
Bebbanburg ca o enclavă creştină într-o ţară de danezi. 
Ælfric era fratele mai mic al tatălui meu şi fusese 
întotdeauna cel mai deştept din familie. Dacă nu l-aş fi urât 
în aşa măsură, aş fi putut chiar să-l admir. Ştia un lucru 
bine, şi anume că supraviețuirea lui depindea de cetatea 
unde mă născusem şi pe care toată viaţa am socotit-o casa 
mea. Odinioară existase un regat adevărat ocârmuit de la 
Bebbanburg.  Strămoşii mei fuseseră regii Berniciei, 
stăpânind un teritoriu care mergea adânc în ce scoţii 
numeau acum fără ruşine pământul lor, şi în sud înspre 
Eoferwic, însă Bernicia fusese înghițită de Northumbria, 
iar Northumbria căzuse în mâinile danezilor. Cu toate 
acestea, bătrâna cetate încă trona pe stânca ei înaltă, şi în 
jurul ei erau rămăşiţele vechiului regat englez. 

— L-ai întâlnit pe Ælfric? l-am întrebat pe Ragnar. 

— De multe ori. 

— Nu l-ai omorât pentru mine. 

— Ne întâlnim în condiţiile unui armistițiu. 

— Povesteşte-mi despre el. 

— Bătrân, gri, alunecos, cu ochii-n patru. 

— Am auzit că Ælfric este bolnav. 

Ragnar se încruntă. 

— Are aproape cincizeci de ani, care om ce trăieşte atâta 
nu-i bolnav? Dar îşi revine. 

Pe cel mai mare fiu al unchiului meu îl chema Uhtred. 
Numele acela era un afront. Generaţii de-a rândul, cel mai 
mare fiu în familia noastră fusese numit Uhtred şi, dacă 


Y 177% 


acel moştenitor murea, numele trecea la următorul fiu, aşa 
cum mi se întâmplase şi mie. Unchiul meu, numindu-şi fiul 
Uhtred, proclama că urmaşii săi vor fi stăpânii 
Bebbanburgului. In aceste condiţii, cel mai mare inamic al 
lor nu erau danezii, nici măcar scoţii, ci eu. Ælfric 
încercase să mă omoare, şi nu avea să renunţe la aceste 
încercări cât trăia. Pusese o recompensă pe capul meu, 
însă eram greu de ucis; trecuseră ani de când mă 
înfruntase vreun războinic. Acum mă îndreptam spre el, 
calul meu de împrumut afundându-şi copitele în noroiul 
cărării de vite pe care o urmam în jos de pe dealuri. 
Puteam mirosi marea şi, cu toate că valurile nu erau 
vizibile, cerul dinspre est avea acea goliciune a aerului de 
deasupra apei. 

— Ştie că venim? l-am întrebat pe Ragnar. 

— Ştie. Primeşte veşti de peste tot. 

Nişte călăreţi se grăbiseră cu siguranţă la Bebbanburg 
să anunţe că danezii trecuseră dealul. Nu încăpea îndoială 
că eram urmăriţi. Unchiul meu nu şi-ar fi dat seama că mă 
număram printre călăreţi, căci santinelele sale zăriseră 
doar steagul cu aripă de vultur al lui Ragnar. Încă nu 
sosise momentul să-mi înalţ stindardul. 

Aveam propriii noştri cercetaşi care călăreau în faţa 
noastră şi pe flancuri. Ani de-a rândul, aceasta fusese viaţa 
mea. Ori de câte ori vreun danez agitat din Anglia de Est 
credea că poate fura vreo două oi sau o vacă de pe vreo 
pajişte aproape de Lundene, ne năpusteam asupra lor să 
ne luăm revanşa. Aceasta era însă altă ţară. Lângă 
Lundene terenul era plat, pe când aici dealurile mici 
ascundeau relieful, aşa că cercetaşii se ţineau aproape de 
noi. Nevăzând nimic care să-i alarmeze, într-un final s-au 
oprit pe o creastă împădurită, unde i-am ajuns din urmă. 

Dedesubt se afla casa mea. 

Se întindea între nori şi mare pe imensul ei bloc de 
stâncă, legată de uscat printr-o fâşie îngustă de nisip. Spre 
nord şi sud erau dune înalte, dar cetatea rupea coasta, la 
poalele stâncii aflându-se un golf larg şi puţin adânc, unde 
erau ancorate câteva bărci de pescuit. Am văzut că satul 


Y 178 # 


crescuse, dar şi fortăreaţa. Când eram copil, dacă treceai 
limba de nisip ajungeai la o palisadă de lemn cu o poartă 
mare, deasupra căreia era o platformă de luptă. Intrarea 
aceea, Poarta Joasă, încă era acolo, şi dacă vreun duşman 
şi-ar fi croit drum prin acea poartă, tot ar fi trebuit să urce 
la o a doua poartă aflată în altă palisadă de lemn, care era 
construită direct pe stâncă. Acea a doua palisadă 
dispăruse, fiind înlocuită de un zid înalt din piatră fără 
poartă. Deci vechea intrare, Poarta Înaltă, nu mai exista; 
un atacator, dacă trecea de palisada exterioară şi ajungea 
la fierărie şi la grajduri, ar fi trebuit să urce pe acel nou zid 
de piatră. Era gros, înalt şi avea propria platformă de 
luptă, deci săgeți, sulițe, apă clocotită, pietre şi orice 
altceva puteau găsi apărătorii s-ar fi revărsat în capul 
invadatorilor. 

Vechea poartă fusese la capătul sudic al cetăţii, dar 
unchiul meu făcuse un drum de-a lungul plajei pe partea 
dinspre mare a Bebbanburgului, şi acum vizitatorul trebuia 
să meargă pe acel drum la noua poartă, aflată la capătul 
nordic. Drumul începea în împrejmuirea exterioară, deci 
pentru a ajunge la el trebuia să cucereşti vechiul zid şi 
Poarta Joasă, apoi atacatorii trebuiau să treacă pe sub 
zidurile dinspre mare ale Bebbanburgului, sub ploaia de 
proiectile, şi cumva să-şi croiască drum luptând prin noua 
poartă, care era şi ea protejată de un zid de piatră. Chiar 
dacă reuşeau, un al doilea zid aştepta cu şi mai mulţi 
apărători, iar atacatorii ar fi trebuit să captureze acest zid 
interior înainte să pătrundă în inima Bebbanburgului, unde 
două mari clădiri şi o biserică încoronau stânca. Fuioare 
de fum zburau peste acoperişurile fortăreței. 

Am înjurat în barbă. 

— La ce te gândeşti? întrebă Ragnar. 

Mă gândeam că Bebbanburgul era de necucerit. 

— Mă gândesc la Smoka, am zis. Al cui o fi acum? 

— Smoka? 

— Cel mai bun cal pe care l-am avut vreodată. 

Ragnar chicoti şi făcu semn cu capul înspre fortăreață. 

— Este un monstru, aşa-i? 


4 179 # 


— Nave ancorate la capătul de nord, am sugerat. 

Dacă navele acostau în dreptul noii porţi, atacatorii nu 
trebuiau să se lupte prin Poarta Joasă. 

— Plaja este îngustă acolo, mă avertiză Ragnar, cu toate 
că ştiam ca nimeni altul apele din jurul Bebbanburgului. Şi 
nu poţi băga nave în port, adăugă el, arătând înspre 
bărcile de pescuit. Unele mici, da, dar orice mai mare 
decât un ciubăr de spălat? Poate la fluxul de primăvară, 
însă numai pentru o oră, iar canalul acela e cumplit de 
înşelător când fluxul şi vântul vin deodată. Se formează 
nişte valuri ucigătoare, ai fi norocos să scapi întreg. 

Şi chiar dacă aş fi reuşit să duc o duzină de echipaje 
aproape de noua poartă, ce i-ar fi oprit pe apărători să 
trimită o trupă de-a lungul noului drum pentru a-i prinde în 
capcană pe atacatori? Asta s-ar fi întâmplat însă doar dacă 
unchiul meu ar fi fost prevenit şi ar fi putut să adune 
destui oameni ca să se poată lipsi de trupa cu pricina. 

Prin urmare, răspunsul era un atac-surpriză. Dar un 
astfel de atac ar fi fost dificil. Santinelele ar fi văzut navele 
apropiindu-se şi ar fi dat alarma, în timp ce atacatorii ar fi 
trebuit să debarce în mare grabă, apoi să care scări şi 
arme pe o porţiune stâncoasă de o sută de yarzi până la 
locul unde noul zid de piatră le bara calea. Până atunci n- 
ar mai fi fost o surpriză, iar apărătorii ar fi avut suficient 
timp să se adune la poarta nouă. Deci două atacuri? Asta 
însemna să încep un asediu după toate regulile, folosind 
trei sau patru sute de oameni pentru a bloca total fâşia de 
pământ care ducea la Poarta Joasă. Astfel, întăririle n-ar 
mai fi putut ajunge la garnizoană, şi acei atacatori ar fi 
asaltat Poarta de Jos în vreme ce corăbiile s-ar fi apropiat 
de cea nouă. Apărătorii ar fi fost împărţiţi, dar aş fi avut 
nevoie de cel puţin tot atâţia luptători ca să atac poarta 
nouă, ceea ce însemna că trebuia să caut o mie de oameni, 
să zicem douăzeci de echipaje, iar oamenii aceştia şi-ar fi 
adus neveste, servitori, sclavi şi copii, deci ar fi trebuit să 
hrănesc cel puţin trei mii. 

— Trebuie s-o facem, am zis încet. 

— Nimeni nu a capturat vreodată Bebbanburgul, îmi 


4 180 # 


aminti Ragnar. 

— Ida a reuşit. 

— Ida? 

— Strămoşul meu. Ida Purtătorul Făcliei. Unul dintre 
primii saxoni în Britania. 

— Ce fel de fortăreață a capturat el? 

M-am strâmbat. 

— Probabil una mică. 

— Probabil nimic altceva decât un gard din spini păzit 
de sălbatici pe jumătate dezbrăcaţi, zise Ragnar. Cea mai 
bună metodă de a captura cetatea este să-i înfometezi pe 
nenorociţi. 

Aceasta era o posibilitate. O mică armată putea să 
bareze accesul dinspre uscat, iar corăbiile puteau patrula 
pe mare, astfel încât unchiul meu să nu mai primească 
provizii, dar vremea proastă le-ar fi împrăştiat, dând ocazia 
micilor nave locale să ajungă la fortificaţie. Ar fi trebuit cel 
puţin şase luni să înfometezi Bebbanburgul până să se 
predea. Şase luni de hrănit o armată şi de convins danezii 
neliniştiţi să stea şi să lupte. M-am uitat la insulele Fernea, 
unde marea înspumată se spărgea de stânci. Gytha, mama 
mea vitregă, obişnuia să-mi spună poveşti despre sfântul 
Cuthbert, care le predica focilor şi papagalilor-de-mare pe 
acele stânci. Trăise pe insule ca un pustnic, mâncând 
scoici şi frunze de ferigă, scărpinându-şi păduchii, deci 
insulele erau sfinte pentru creştini, dar aveau puţină 
utilitate practică. Nu puteam ţine o flotă pentru blocadă 
acolo, pentru că insuliţele împrăştiate nu ofereau vreun 
adăpost, aşa cum nu oferea nici Lindisfarena, care era mai 
la nord. Acea insulă era mult mai mare. Vedeam rămăşiţele 
mănăstirii, însă Lindisfarena nu oferea niciun port demn 
de acest nume. 

Mă tot uitam la Lindisfarena, amintindu-mi cum Ragnar 
cel Bătrân îi măcelărise pe călugării de acolo. Eram doar 
un copil, şi Ragnar cel Bătrân mă lăsase să-l omor pe 
Weland, un om trimis de unchiul meu să mă ucidă. îl 
atacasem cu spada, tăindu-l şi rănindu-l, făcându-l să 
sângereze până la moarte în agonie cruntă. Priveam 


% 181 # 


insula, gândindu-mă la moartea duşmanilor mei, când 
Ragnar îmi atinse cotul. 

— l-am făcut curioşi. 

Nişte călăreţi veneau dinspre Poarta Joasă. Am numărat 
vreo şaptezeci, ceea ce însemna că unchiul meu nu voia să 
se bată. Un om cu o sută de războinici nu vrea să piardă 
zece într-o încăierare fără noimă, deci venea cu o trupă 
egală cu a noastră, pentru ca nicio parte să nu aibă motiv 
s-o atace pe cealaltă. Purtau zale şi coifuri, scuturi şi arme, 
dar se opriră la vreo patru sute de paşi distanţă, toţi cu 
excepţia a trei oameni care, după ce-şi lăsară ostentativ 
spadele şi scuturile, se apropiară călare. 

Nu aveau niciun stindard. 

— Vor să discute, zise Ragnar. 

— Acela este unchiul meu? 

— Da. 

Războinicii îşi opriră caii la jumătatea distanţei dintre 
cele două trupe înarmate. 

— Aş putea să-l omor pe nenorocit acum, am zis. 

— Fiul lui ar moşteni totul, zise Ragnar, şi toată lumea 
va şti că ai omorât un om neînarmat care venea să-ţi oferi 
un armistițiu. 

— Ticălosul! am mormăit. 

Mi-am scos centurile cu cele două spade şi i le-am 
aruncat lui Finan, apoi i-am dat pinteni calului meu de 
împrumut. 

Ragnar veni cu mine. Sperasem ca unchiul meu să vină 
însoţit de cei doi fii ai lui, caz în care aş fi fost tentat să-i 
omor pe toţi trei, dar tovarăşii săi erau doi războinici cu un 
aer ameninţător, fără îndoială cei mai buni oameni ai săi. 

Cei trei aşteptau lângă hoitul în putrefacție al unei oi. 
Bănuiesc că fusese omorâtă de un lup, apoi târâtă de câini, 
şi carcasa zăcea acolo, plină de viermi, ruptă de corbi şi 
bâzâind de muşte. Vântul sufla putoarea înspre noi, 
probabil de aceea Ælfric alesese să se oprească acolo. 

Unchiul meu era un bărbat distins. Era slab şi cu faţa 
îngustă, cu un nas acvilin şi ochi negri şi atenţi. Părul lui, 
puţinul care se vedea de sub marginea coifului, era alb. Mă 


4 182 # 


privea calm, fără să arate teamă când m-am oprit în faţa 
lui. 

— Bănuiesc că tu eşti Uhtred? 

— Uhtred de Bebbanburg, am spus. 

— Atunci trebuie să te felicit. 

— De ce? 

— Pentru victoria asupra lui Harald. Vestea le-a stârnit o 
mare bucurie bunilor creştini. 

— Deci tu nu te-ai bucurat? am zis. 

— Jarl Ragnar, spuse Ælfric ignorându-mi mica insultă şi 
înclinând din cap spre tovarăşul meu, mă onoraţi cu vizita 
voastră, dar trebuia să mă anunţaţi din timp. Aş fi dat un 
ospăț pentru domnia voastră. 

— Nu facem decât să ne antrenăm caii, zise Ragnar 
vesel. 

— La mare distanţă de casa voastră, observă Ælfric. 

— Nu de a mea, am spus. 

Ochii întunecaţi se întoarseră spre mine. 

— Eşti întotdeauna bine-venit aici, Uhtred. Oricând vrei 
să vii acasă, haide. Crede-mă, mă voi bucura să te văd. 

— Voi veni, i-am promis. 

Urmă un moment de linişte. Calul meu bătea dintr-un 
picior plin cu noroi. Cele două linii de războinici înzăuaţi 
ne priveau. Auzeam pescăruşii de pe ţărmul îndepărtat. 
Ţipetele lor, alături de vuietul fără sfârşit al mării, fuseseră 
sunetele copilăriei mele. Dintr-odată, unchiul meu rupse 
tăcerea stranie: 

— Când erai mic, erai neascultător, încăpățânat şi 
nesăbuit. Se pare că nu te-ai schimbat. 

— Întreabă-l pe Alfred al Wessexului, nu ar fi acum rege 
fără nesăbuinţa mea încăpăţânată. 

— Alfred a ştiut cum să te folosească, observă unchiul 
meu. Ai fost câinele lui. Te-a hrănit şi te-a ţinut. Dar, ca un 
prost, ai fugit din lesa lui. Cine te va hrăni acum? 

— Eu, zise Ragnar voios. 

— Dar domnia ta, Jarl Ragnar, nu ai destui războinici 
încât să-i vezi murind în timp ce-mi atacă zidurile. Uhtred 
va trebui să-şi găsească propriii oameni. 


4 163 # 


— Sunt mulţi danezi în Northumbria, am spus. 

— Şi danezii caută aur, zise Ælfric. Chiar crezi că este 
destul aur în interiorul zidurilor mele, ca să-i atragă pe 
danezii din Northumbria la Bebbanburg? Schiţă un 
zâmbet. Va trebui să-ţi găseşti propriul aur, Uhtred. Făcu o 
pauză, aşteptând să răspund, dar am tăcut. Un corb, 
alungat de la hoitul oii de prezenţa noastră, protestă dintr- 
un copac golaş. Crezi că aglæcwif a ta o să te conducă la 
aur? mă întrebă el peste câteva clipe. 

O aglaecwif era o femeie posedată, o vrăjitoare, şi se 
referea la Skade. 

— Nu am nicio agleecwif, am spus. 

— Te momeşte cu averile soţului ei, zise Ælfric. 

— Serios? 

— Cum altfel? Dar Skirnir ştie că ea face asta. 

— Fiindcă i-ai dat de ştire? 

Unchiul meu încuviinţă din cap. 

— Se cuvenea să-i trimit veşti despre soţia lui. O 
curtoazie, cred, pentru un vecin de peste mare. Skirnir, 
fără îndoială, te va întâmpina în primăvară aşa cum te voi 
întâmpina eu, Uhtred, dacă te vei hotări să vii acasă. 
Accentuă ultimul cuvânt, după care îşi apucă hăţurile. Nu 
mai am nimic să-ţi spun. 

Dădu din cap spre Ragnar, apoi către oamenii săi, şi cei 
trei se întoarseră. 

— O să te omor! am strigat după el. Pe tine şi pe 
căcăcioşii ăia de fii ai tăi! 

Unchiul meu flutură din mână a lehamite şi îşi continuă 
drumul. 

Eram convins, ţin minte, că pierdusem acea confruntare. 
Ælfric venise din întăritura lui şi mă tratase ca pe un copil, 
iar acum călărea înapoi spre locul acela frumos de lângă 
mare, unde nu puteam pune mâna pe el. Nu m-am mişcat. 

— Şi acum? întrebă Ragnar. 

— O să-l spânzur cu maţele primului său născut şi-o să 
mă piş pe hoitul lui. 

— Şi cum o să faci asta? 

— Am nevoie de aur. 


Y 164 # 


— Skirnir? 

— Unde altundeva? 

Ragnar îşi întoarse calul. 

— Este argint în Scoţia. E şi în Irlanda. 

— Şi hoarde de sălbatici le protejează pe amândouă, am 
spus. 

— Atunci Wessex? sugeră el. 

Cum nu mă mişcasem, fu nevoit să se întoarcă la mine. 

— Wessex? l-am îngânat. 

— Se spune că bisericile lui Alfred sunt bogate. 

— O, da. Sunt atât de bogate, încât îşi pot permite să-i 
trimită argint papei. Argintul se revarsă din ele. Altarele 
sunt poleite cu aur. Sunt bani în Wessex, prietene, munţi 
de bani. 

Ragnar le făcu un semn din cap oamenilor lui, şi doi 
dintre ei veniră să ne aducă spadele. Nu ne-am mai simţit 
despuiaţi odată ce ne-am încins centurile în jurul taliei. 
Vântul de mare aduse mirosul de acasă, atenuând 
putoarea hoitului. 

— Deci vei ataca la anul? mi-am întrebat prietenul. 

Se gândi un moment, apoi se încruntă. 

— Brida crede că am devenit gras şi fericit. 

— Aşa şi este. 

Zâmbi puţin. 

— De ce ne luptăm? 

— Pentru că ne-am născut, am răspuns sălbatic. 

— Să găsim un loc pe care să-l numim casă, zise Ragnar. 
Un loc unde nu trebuie să mai luptăm. 

— Dunholm? 

— Este o fortăreață la fel de sigură ca Bebbanburg, şi o 
iubesc. 

— Dar Brida vrea s-o părăseşti? 

Încuviinţă din cap. 

— Are dreptate, recunoscu el cu glas stins. Dacă nu 
facem nimic, Wessexul o să se întindă ca o molimă. O să fie 
preoţi peste tot. 

Scrutăm viitorul. Ne uităm în ceața lui şi sperăm să 
găsim un reper care să aducă un înţeles destinului. Toată 


4 185 # 


viaţa mea am încercat să înţeleg trecutul, fiindcă acel 
trecut a fost atât de glorios şi vedem urme ale acelei glorii 
pretutindeni în Britania. Vedem marile săli de marmură 
clădite de romani şi circulăm pe drumurile făcute de ei şi 
trecem podurile construite de ei şi totul dispare. Marmura 
crapă la îngheţ, şi zidurile se prăbuşesc. Alfred şi ai lui 
credeau că ridicau spre civilizaţie o lume rea, decăzută, 
dar tot ce făceau era să instituie reguli. Acestea erau însă 
doar o expresie a speranţei, pentru că realitatea o 
reprezentau burhurile, zidurile, suliţele şi palisadele, 
scânteierea coifurilor în zori, frica de călăreţii înzăuaţi, 
duduitul copitelor şi urletele victimelor. Alfred era mândru 
de şcolile şi mănăstirile lui şi de bisericile lui pline cu 
argint, dar acele lucruri erau apărate de arme. Şi ce era 
Wessexul în comparaţie cu Roma? 

Este greu să-ţi pui gândurile în ordine, dar simt, 
întotdeauna am simţit, că alunecăm de la lumină la 
întuneric, de la glorie la haos, şi probabil acesta este un 
lucru bun. Zeii mei ne spun că lumea va sfârşi în haos, deci 
probabil că trăim ultimele zile. Poate chiar eu voi trăi 
destul pentru a vedea dealurile crăpând şi marea clocotind 
şi cerul arzând în timp ce măreţii zei se luptă. Ei bine, în 
faţa marelui sfârşit, Alfred construia şcoli. Preoţii lui se 
agitau ca  şoarecii în acoperişul de paie mucegăit, 
impunându-şi regulile, de parcă pura ascultare ar putea să 
oprească sfârşitul. „Să nu ucizi”, propovăduiau ei, apoi 
urlau la noi, la războinici, să-i omorâm pe păgâni. „Să nu 
furi”, propovăduiau ei în timp ce falsificau acte ca să ia 
terenurile oamenilor. „Să nu comiţi adulter”, propovăduiau 
ei în timp ce se împerecheau cu nevestele altor bărbaţi ca 
iepurii tâmpiţi primăvara. 

Nu există o logică. Trecutul este siajul unei nave trasat 
pe o mare gri, dar viitorul nu se întrezăreşte defel. 

— La ce te gândeşti? întrebă Ragnar amuzat. 

— Că Brida are dreptate. 

— Trebuie să merg în Wessex? 

Am încuviinţat, deşi ştiam că nu voia să meargă unde 
atâţia eşuaseră. Toată viaţa mea, până în acel moment, mi- 


Y 186 # 


o petrecusem, într-un fel sau altul, atacând sau apărând 
Wessexul. De ce Wessex? Ce era Wessex pentru mine? Era 
bastionul unei religii întunecate în Britania, era un loc cu 
reguli, un loc al saxonilor, iar eu îi veneram pe vechii zei, 
pe acei zei pe care-i veneraseră înşişi saxonii, înainte ca 
misionarii să vină de la Roma şi să le bage prostii în cap. 
Totuşi, luptasem pentru Wessex. Danezii încercaseră 
mereu să captureze Wessexul, Uhtred de Bebbanburg îi 
ajutase mereu pe saxonii de vest. Îl omorâsem pe Ubba, 
fiul lui Lothbrok, pe ţărmul mării, urlasem în zidul de 
scuturi care zdrobise marea armată a lui Guthrun şi-l 
distrusesem pe Harald. Atâţia danezi încercaseră, atâţia 
dăduseră greş, iar eu i-am ajutat să dea greş, fiindcă 
destinul mă pusese să lupt de partea taberei cu preoți. 

— Vrei să fii regele Wessexului? l-am întrebat pe 
Ragnar. 

Râse. 

— Nu! Tu? 

— Vreau să fiu Lord de Bebbanburg. 

— Şi eu vreau să fiu Lord de Dunholm. Dar... 

— Dar dacă nu-i oprim, vor veni aici, i-am terminat eu 
vorbele. 

— Pentru aşa ceva merită să luptăm, zise Ragnar cu 
reţinere, altfel copiii noştri vor fi creştini. 

Am făcut o grimasă, gândindu-mă la copiii mei din casa 
lui ZEthelfleed. Cu siguranţă învățau despre creştinism. 
Poate că fuseseră deja botezați, şi acest gând îmi stârni un 
amestec de furie şi vină. Ar fi trebuit să stau în Lundene şi 
să accept soarta pe care mi-o impunea Alfred? Dar Alfred 
mă mai umilise o dată, obligându-mă să mă târăsc în 
genunchi până la unul dintre altarele lui nenorocite, şi nu 
aveam de gând să mai fac asta. 

— Vom merge în Wessex, am zis, şi te vom face rege şi 
te voi apăra aşa cum l-am apărat pe Alfred. 

— La anul, spuse Ragnar. 

— Dar nu mă voi duce cu mâna goală, am adăugat ritos. 
Am nevoie de aur, am nevoie de oameni. 

— Poţi să-i comanzi pe oamenii mei, sugeră Ragnar. 


4 187 # 


— Ţi-au jurat ţie credinţă. Îi vreau pe ai mei. Îmi trebuie 
aur. 

Dădu din cap aprobator. Un om este judecat după fapte, 
după reputaţia sa, după numărul de vasali. Eram cunoscut 
drept comandant de oşti, dar atâta vreme cât comandam 
abia o mână de luptători, cei ca unchiul meu puteau să mă 
insulte. Aveam nevoie de războinici. Aveam nevoie de aur. 

— Deci chiar vei face o călătorie în Frizia pe timp de 
iarnă? întrebă Ragnar. 

— De ce altceva mi-au trimis-o zeii pe Skade? 

În acel moment a fost ca şi cum ceața s-ar fi ridicat şi 
puteam în sfârşit să văd calea înainte. Soarta mi-o 
trimisese pe Skade, Skade avea să mă ducă la Skirnir, cu 
aurul lui Skirnir aş fi adunat luptători care să se lupte 
alături de mine prin burhurile din Wessex, apoi aş fi luat 
argintul zeului creştin şi l-aş fi folosit ca să strâng o 
armată care să cucerească Bebbanburgul. 

Totul era atât de limpede. Chiar părea uşor. 

Ne-am întors caii şi am pornit spre Dunholm. 


Prova lui Seoiferwulf izbi un val, şi apa se sparse în 
cioburi albe care biciuiră puntea ca nişte proiectile de 
gheaţă. Marea verde venea în valuri peste provă şi băltea 
rece în cală. 

— Scoateţi apa! am strigat. 

Oamenii care nu vâsleau aruncau apa frenetic peste 
bord, în timp ce capul nostru de lup se cabra înspre cer. 

— Vâsliţi! am urlat, şi vâslele muşcară apa. 

Seolferwulf căzu într-o adâncitură în ocean cu un trosnet 
care-o făcu să tremure din toate încheieturile. Iubesc 
marea. 

Cei patruzeci şi trei de oameni ai mei erau la bord, fără 
femei sau copii. Skade ne însoțea doar fiindcă ştia toate 
cotloanele insulei Zegge, unde-şi ţinea Skirnir comoara. 
Mai aveam treizeci şi patru dintre oamenii lui Ragnar, toţi 
voluntari, şi laolaltă navigam spre est sub colții unui vânt 
de iarnă. Nu era momentul să fii pe mare. Iarna, navele 
erau trase pe uscat şi oamenii stăteau în săli luminate de 


Y 188 # 


foc, dar Skirnir mă aştepta în primăvară, aşa că trebuia să 
risc acum. 

— Se înteţeşte vântul! îmi strigă Finan. 

— Aşa face el! am strigat înapoi, atrăgându-mi o privire 
sceptică. Finan nu era niciodată aşa de fericit pe mare cum 
eram eu. 

Luni întregi împărţiserăm o bancă de vâslit şi suportase 
brav lipsa de confort, dar nu ajunsese niciodată să 
considere ameninţarea mării drept o desfătare. 

— Nu ar trebui să ne întoarcem? mă întrebă el. 

— În adierea asta? Niciodată! am răcnit peste vuietul 
vântului, apoi m-am înfiorat când o palmă de apă rece îmi 
lovi faţa. Vâsliţi, nenorociţilor, am strigat. Vâsliţi, dacă 
vreţi să scăpaţi cu viaţă! 

Am vâslit şi am scăpat cu viaţă, atingând coasta frizonă 
într-o dimineaţă rece, cu vânturi muribunde şi valuri 
calme. Vremea mai bună le îngăduise vaselor să iasă din 
porturi, şi am urmărit-o pe una prin canalele întortocheate 
care duceau în marea interioară, o fâşie de apă puţin 
adâncă între insule şi continent. Nava aceasta avea opt 
vâslaşi şi o încărcătură ascunsă sub un acoperământ mare 
din piele, ceea ce însemna că ducea sare, faină sau orice 
altceva ce trebuia ferit de ploaie. 

Cârmaciul era îngrozit. Vedea o navă cu cap de lup, 
ticsită cu războinici, şi se temea că va fi atacat, dar i-am 
strigat că aveam doar nevoie de ghidaj prin canale. Fluxul 
era în creştere, deci nici dacă deviam de la curs nu riscam 
să eşuăm, dar corabia ne duse în siguranţă, la apă adâncă. 
Acolo am dat pentru prima dată de autoritatea lui Skirnir. 

O corabie, mult mai mică decât Seolferwulf, stătea în 
aşteptare la o jumătate de milă după locul unde canalul se 
vărsa în marea interioară. Mi-am dat seama că avea un 
echipaj de vreo douăzeci de oameni şi era clar că era acolo 
să supravegheze canalele, gata să atace orice navă, cu 
toate că apariţia lui Seolferwulf a făcut-o prevăzătoare. 
Cred că în mod normal ar fi interceptat nava comercială, 
dar rămase nemişcată, urmărindu-ne. Cârmaciul de pe 
corabia de negoţ arătă neputincios în faţă. 


4 189 # 


— Trebuie să-i plătesc, stăpâne. 

— Skirnir? am întrebat. 

— Este una dintre navele lui. 

— Plăteşte-i! i-am spus. 

Vorbeam în engleză, fiindcă limba frizonilor este atât de 
apropiată de a noastră. 

— Mă va întreba despre voi, stăpâne, strigă el. 

I-am înţeles groaza. Nava care aştepta voia să ştie ce 
hram purtam şi avea să ceară răspunsuri de la căpitanul 
corabiei de  negoţ. Dacă nu primea o explicaţie 
satisfăcătoare, putea foarte bine să treacă la atac. 

— Spune-i că suntem danezi în drum spre casă, i-am zis. 
Numele meu este Lief Thorsson, şi dacă vrea bani trebuie 
să vină să-mi ceară. 

— Nu vă va cere, stăpâne, zise omul. Un şobolan nu cere 
de mâncare de la un lup. 

Am zâmbit auzind aceasta. 

— Poţi să-i spui şobolanului că nu căutăm gâlceavă, doar 
mergem acasă, şi doar te-am urmat prin canal, nimic 
altceva. 

l-am aruncat o monedă, asigurându-mă că purta 
inscripţia Christiano Religio, ceea ce însemna că provenea 
din Francia. Nu voiam să trădez faptul că veneam din 
Britania. 

M-am uitat cum corabia de negoţ se apropia de nava lui 
Skirnir. Skade fusese în micul spaţiu sub platforma cârmei, 
dar acum veni lângă mine. 

— Aceea este Corbul-de-Mare, îmi zise, arătând cu capul 
spre nava lui Skirnir. Căpitanul ei este Haakon, un văr de- 
al soţului meu. 

— Deci te-ar recunoaşte? 

— Bineînţeles. 

— Atunci nu-l lăsa să te vadă. 

Nu-i plăcu ordinul direct, dar nu comentă, spunând în 
schimb: 

— N-o să se apropie de noi. 

— Nu? 

— Skirnir nu atacă navele de război decât dacă le 


% 190 # 


depăşeşte numeric cu patru sau cinci la unu. 

M-am uitat la Corbul-de-Mare. 

— Spuneai că are şaisprezece astfel de nave? 

— Acum doi ani avea şaisprezece de mărimea asta şi 
două mai mari. 

— Acum doi ani, am zis sumbru. 

Ajunseserăm în bârlogul lui Skirnir, unde am fi fost 
depăşiţi numeric în mod categoric, dar îmi dădeam seama 
că avea să fie totuşi prudent în privinţa noastră. Dacă ne 
ataca, se putea aştepta ca alţi vikingi să caute să ne 
răzbune. Îi va fi trecut prin cap că Uhtred de Bebbanburg 
îşi asuma riscul de a călători în nord pe timp de iarnă? 
Chiar dacă nu, Lief Thorrson îi stârnise precis curiozitatea, 
şi n-avea să se liniştească până nu şi-o satisfăcea. 

Am ordonat să fie dat jos capul de lup de la provă, apoi 
am cârmit-o pe Seolferwulf spre ţărmul continentului. 
Corbul-de-Mare nu făcu nicio mişcare să ne intercepteze, 
dar se luă după noi. Totuşi, atunci când am dat ordin să se 
oprească vâslele, ca şi cum am fi aşteptat să ne ajungă din 
urmă, a cotit brusc. Am continuat să vâslim, iar nava lui 
Skirnir a ieşit din raza noastră vizuală undeva în spate. 

Voiam un loc unde să ne ascundem, dar se foiau prea 
multe ambarcaţiuni pe-acolo ca să avem vreo speranţă. 
Oriunde ne-am fi adăpostit, am fi fost văzuţi, şi ştirea ar fi 
trecut de la barcă la barcă până ar fi ajuns la Skirnir. Dacă 
eram într-adevăr o navă daneză în trecere, mergând acasă 
pentru negrele nopţi de iarnă, s-ar fi aşteptat să plecăm 
din aceste ape în două sau trei zile, deci cu cât mai mult 
pierdeam vremea, cu atât mai mult i-ar fi crescut 
bănuielile. Şi aici, în apele joase şi înşelătoare din marea 
interioară, noi eram şobolanul şi Skirnir lupul. 

Am vâslit spre nord şi est toată ziua, dar fără să ne 
grăbim. Skirnir, aflând că ne continuam trecerea, după 
cum era de aşteptat, îşi închipuia desigur că eram în 
căutarea unui adăpost pentru noapte. Am găsit acel 
adăpost într-un intrând pe ţărmul continental, deşi 
amestecul de mlaştină, nisip şi canale abia putea fi numit 
țărm. Era un loc al păsărilor acvatice, stufului şi 


% 191 # 


bordeielor. Pe malul sudic al golfului era un sătuc, abia 
vreo douăsprezece cocioabe şi o bisericuţă de lemn. 
Pescarii de acolo se uitau agitaţi la Seolferwulf, temându- 
se că am fi putut să debarcăm pentru a le lua şi puţinul pe 
care-l aveau. În schimb, am cumpărat ţipari şi heringi de la 
ei, plătind cu argint franc şi cu un butoi de bere de 
Dunholm. 

Am luat şase oameni cu mine, toţi danezi de-ai lui 
Ragnar, lăsându-i pe restul pe Seolferwulf. Am început să 
ne lăudăm cu un raid de peste vară din ţinuturile de la 
miazăzi. 

— Nava noastră are burta plină de aur şi argint, am 
strigat. 

Sătenii se holbau la noi, încercând să-şi imagineze viaţa 
oamenilor care navigau pentru a fura comori de pe ţărmuri 
îndepărtate. Am lăsat ca discuţia înlesnită de bere să 
ajungă la Skirnir, dar la rândul nostru n-am aflat mare 
lucru. Avea oameni, avea nave, avea familie şi stăpânea 
marea interioară. În mod clar nu era un prost. Lăsa navele 
de război ca Seolferwulf să treacă neatinse, dar toate 
celelalte corăbii trebuiau să plătească pentru a folosi 
canalele sigure dintre insulele unde-şi avea el sălaşul. 
Dacă un căpitan nu putea să plătească, îi lua încărcătura, 
nava şi probabil viaţa. 

— Deci toţi plătesc, mormăi un localnic ursuz. 

— Pe cine plăteşte Skirnir? am întrebat. 

— Cum aşa? făcu el nedumerit. 

— Cine îi permite să stea aici? am întrebat, dar ei nu 
cunoşteau răspunsul. 

Trebuia să fie un stăpân al acestor teritorii, le-am zis, 
arătând cu mâna înspre bezna de dincolo de foc, însă dacă 
exista un astfel de senior care-i permitea lui Skirnir să 
controleze marea, aceşti săteni nu ştiau nimic despre el. 
Chiar şi parohul, un individ la fel de păros şi jegos ca 
enoriaşii lui, habar n-avea dacă exista un stăpân al 
mlaştinilor. 

— Ce vrea Skirnir de la voi? am întrebat. 

— Trebuie să-i dăm mâncare, stăpâne, zise preotul. 


4 192 # 


— Şi oameni, adăugă unul dintre săteni. 

— Oameni? 

— Băieţii tineri merg la el. Ajung marinari pe corăbiile 
lui. 

— Se duc de bunăvoie? 

— Plăteşte cu argint, spuse un sătean în silă. 

— Ia şi fete, completă preotul. 

— Deci îşi plăteşte oamenii cu argint şi femei? 

— Da, stăpâne. 

Nu ştiau câte nave avea Skirnir, deşi preotul era sigur 
că avea doar două de dimensiunile lui Seolferwulf. Am 
auzit acelaşi lucru în noaptea următoare, când ne-am oprit 
într-un alt sat de pe ţărmul acela fără copaci. Vâsliserăm 
toată ziua, având continentul în dreapta şi insulele la nord 
şi la vest. Skade ne arătase unde era Zegge, dar de la 
distanţa aceea nu se deosebea cu nimic de restul insulelor. 
Multe dintre ele aveau movile făcute de oameni, acele 
terpen, însă eram prea departe ca să observăm vreun 
detaliu. 

Câteodată, doar forma întunecată a unui terpen apărând 
la marginea mării trăda existenţa unei insule dincolo de 
orizont. 

— Aşadar, ce facem? mă întrebă Finan în acea noapte. 

— Nu ştiu, am recunoscut. 

Rânji. Apa se izbea de carena lui Seolferwulf. Dormeam 
la bordul navei, şi membrii echipajului se înveliseră deja în 
mantii şi se culcaseră între bănci, în timp ce Skade, Finan, 
Osferth şi Rollo, care era comandantul oamenilor lui 
Ragnar, vorbeau cu mine pe platforma cârmei. 

— Skirnir are în jur de patru sute de oameni, a spus. 

— Poate patru sute cincizeci, interveni Skade. 

— Deci omorâm câte şase oameni fiecare, zise Rollo. 

Era un tip de viaţă, ca Ragnar, cu o faţă rotundă şi 
sinceră care-i păcălea pe mulţi, căci, în ciuda tinereţii, îşi 
câştigase deja faima de războinic de temut. Era numit 
Rollo cel Păros, nu doar fiindcă îşi purta părul blond până 
la brâu, ci pentru că din şuviţele tăiate de la inamicii ucişi 
îşi împletise o centură groasă pentru spadă. 


4 193 # 


— Aş vrea ca saxonii să-şi lase părul să crească mai 
lung, îmi mormăise pe când traversam marea. 

— Dacă ar face aşa ceva, îi replicasem, ai avea zece 
centuri pentru spadă. 

— Am deja şapte, spusese el rânjind. 

— Câţi oameni sunt pe Zegge? am întrebat-o acum pe 
Skade. 

— Nu mai mulţi de o sută. 

Osferth scuipă un os de peşte. 

— Te gândeşti să atacăm direct Zegge, stăpâne? 

— N-am reuşi, i-am zis. N-am putea să ne croim drum 
printre bancurile de nisip. 

Aflasem de la săteni că Zegge era înconjurată de ape 
joase, canalele se mutau în funcţie de nisip şi flux şi 
niciuna dintre căile de acces nu era marcată. 

— Şi atunci? stărui Osferth. 

O stea căzu, lăsând o dâră de lumină pe cer înainte de a 
dispărea. Priveliştea asta îmi dădu o idee. 

Mă gândisem să atac navele lui Skirnir una după alta, 
distrugându-le pe cele mici şi astfel slăbindu-i forţele, dar 
după o zi sau două şi-ar fi dat seama ce se întâmplă şi ne- 
ar fi nimicit cu corăbiile mai mari. Nu exista vreo cale 
sigură de a-l ataca pe Skirnir. Găsise refugiul perfect în 
insule, şi aş fi avut nevoie de zece nave ca Seolferwulf să-l 
provoc acolo. 

Deci trebuia să-l atrag afară din refugiul lui perfect. Am 
zâmbit. 

— Mă vei trăda, i-am spus lui Osferth. 

— Serios? 

— Cine este tatăl tău? 

— Ştii cine este tatăl meu, zise el nervos, căci nu-i 
plăcea să i se aducă aminte că era bastardul lui Alfred. 

— Şi tatăl tău e bătrân, am spus, moştenitorul lui abia a 
fost înţărcat, iar tu eşti un războinic. Vrei aur. 

— Vreau? 

— Vrei aur ca să aduni oameni, fiindcă vrei să fii rege al 
Wessexului. 

Osferth pufni auzind aceasta. 


Y 194 # 


— Nu vreau. 

— Vrei acum, i-am zis, fiindcă eşti fiul bastard al unui 
rege şi ai reputaţia unui războinic. Şi mâine mă vei trăda. 

I-am spus cum. 


Niciun lucru măreț nu se face fără riscuri, dar sunt clipe 
când privesc înapoi la acele zile şi mă minunez de 
primejdia în care m-am vârât în Frizia. A fost, la scară mai 
redusă, un plan asemănător cu cel de a-l atrage pe Harald 
la Fearnhamme, fiindcă din nou mi-am divizat forţele şi din 
nou am riscat totul, bazându-mă pe presupunerea că 
inamicul avea să facă exact ceea ce doream eu. Şi, din nou, 
momeala era Skade. 

Era splendidă, o frumuseţe neagră şi unduitoare. S-o 
priveşti însemna să o doreşti, s-o cunoşti însemna să nu ai 
încredere în ea, dar neîncrederea era copleşită de acea 
extraordinară frumuseţe. Faţa ei avea pomeţi osoşi, un ten 
de mătase, ochi mari şi buzele pline. Părul ei negru 
strălucea, mişcările îi erau languroase. Bineînţeles că 
multe fete sunt chipeşe, dar viaţa este grea pentru o 
femeie. Naşterile îi distrug corpul aşa cum sfărâmă furtuna 
corăbiile, şi munca nesfârşită de a măcina cereale şi a 
toarce fire îşi pune pecetea pe trăsăturile copilăreşti, dar 
Skade, cu toate că trecuse de douăzeci de ani, îşi păstrase 
frumuseţea proaspătă. Era conştientă de ea şi o preţuia, 
fiindcă o dusese de la casa unei văduve sărmane la mesele 
înalte ale sălilor de ospeţe. Îi plăcea să spună că-i fusese 
vândută lui Skirnir, dar de fapt îl acceptase cu braţele 
deschise, apoi fusese dezamăgită de el fiindcă, în ciuda 
comorilor pe care le aduna, nu avea alte ambiţii dincolo de 
Insulele Frizone. Găsise un loc bun pentru piraterie, aşa că 
nu avea rost să navigheze departe pentru a găsi un loc şi 
mai bun. Prin urmare, Skade sărise în braţele lui Harald, şi 
acum în ale mele. 

— Se foloseşte de tine, îmi zisese Brida la Dunholm. 

— Eu mă folosesc de ea, răspunsesem. 

— Sunt aici o mulţime de curve mai ieftine, replicase 
Brida ţâfnoasă. 


4 195 # 


Deci Skade mă folosea, dar pentru ce? Cerea jumătate 
din averea soţului ei, dar ce ar fi făcut cu ea? Când am 
întrebat-o, a ridicat din umeri ca şi cum întrebarea n-ar fi 
fost importantă, însă mai târziu în acea noapte, înainte de 
falsa trădare a lui Osferth, veni să-mi vorbească. De ce 
voiam banii soţului ei? 

— Ştii de ce. 

— Ca să-ţi iei înapoi fortăreaţa? 

— Da. 

Rămase tăcută o vreme. Apa clipocea de-a lungul 
carenei lui Seolferwulf. Auzeam sforăitul oamenilor mei, 
paşii santinelelor la provă şi deasupra noastră, pe 
platforma cârmei. 

— Şi apoi? întrebă ea. 

— Voi fi senior de Bebbanburg, am spus. 

— Aşa cum Skirnir este senior peste Zegge? 

— Era o vreme când seniorii de Bebbanburg stăpâneau 
ţinuturi vaste, departe înspre nord şi toată partea din sud 
până la Humbre. 

— Conduceau Northumbria? 

— Da. 

Eram vrăjit de ea. Strămoşii mei nu conduseseră 
niciodată Northumbria, ci abia partea de nord a regatului, 
atunci când fusese împărţit între două tronuri, dar puneam 
tributuri imaginare la picioarele ei. Îi ofeream posibilitatea 
de a fi regină, fiindcă asta dorea Skade. Voia să 
domnească, pentru asta avea nevoie de un comandant de 
oşti, şi credea că eu aş fi putut să joc acel rol. 

— Guthred conduce Northumbria acum? mă întrebă. 

— Da, dar e nebun şi bolnav, am spus. 

— Şi când moare? 

— Altcineva o să fie rege. 

Îşi lipi piciorul lung de al meu, mă mângâie pe piept şi 
mă sărută pe umăr. 

— Cine? vru ea să ştie. 

— Oricine este mai puternic. 

Mă sărută din nou, apoi rămase nemişcată, visând. Şi eu 
visam la Bebbanburg, la sălile bătute de vânt, la câmpurile 


4 196 # 


mici şi la oamenii aspri din satele din jur. Şi m-am gândit 
la primejdia pe care urma s-o înfruntăm în zori. 

Mai devreme în acea noapte, la adăpostul întunericului, 
încărcaserăm într-o barcă mică nişte cămăşi de zale, arme, 
coifuri şi cufărul meu ferecat în fier. Am dus preţioasa 
încărcătură pe partea de nord a golfului şi am ascuns-o în 
stufăriş. Doi oameni au rămas s-o păzească, având ordin să 
stea ascunşi. 

Dimineaţa, în timp ce pescarii se îndreptau agale spre 
navele lor ancorate, am făcut semn să izbucnească cearta. 
Am strigat, ne-am urlat insulte şi apoi, când sătenii s-au 
oprit să se uite la Seolferwulf, am început să ne batem. Am 
încrucişat spadele, am lovit oţelul de lemnul scuturilor, 
răniții urlau, cu toate că nimeni nu a fost de fapt rănit. Unii 
dintre oamenii mei râdeau că trebuiau să se prefacă, dar 
de pe ţărmul golfului totul părea real. Încet, o parte a 
echipajului a fost împinsă la pupa lui Seolferwulf, de unde 
oamenii au început să sară, chipurile ca să-şi scape pielea. 
Mă număram printre ei. Nu purtam zale, şi singura armă 
pe care o aveam era Acul-Viespii, pe care am ţinut-o bine 
când am sărit. Skade era alături de mine. Nava noastră era 
ancorată pe partea sudică a golfului, departe de apa mai 
adâncă din mijlocul canalului, aşa că nu trebuia să înotăm. 
M-am împotmolit o clipă, dar când picioarele mele au dat 
de fundul mâlos, am prins-o pe Skade şi am tras-o spre sat. 
Oamenii rămaşi pe Seolferwulf îşi băteau joc de noi, şi 
Osferth aruncă o suliță care trecu periculos de aproape de 
mine. 

— Du-te şi mori! strigă Osferth. 

— Şi ia-ţi curva cu tine! adăugă Finan. 

O altă suliță ajunse în apă, şi am luat-o înainte de a-mi 
continua drumul anevoios spre plajă. 

Eram treizeci şi doi, aproape jumătate din echipaj, în 
timp ce restul rămăseseră la bordul lui Seolferwulf Am 
ajuns la țărm uzi leoarcă, niciunul în zale, unii dintre noi 
chiar fără arme. Sătenii se zgâiau la noi. Pescarii se 
opriseră să se uite la luptă, dar acum unii se îndreptau 
spre mare. M-am asigurat c-o vedeau bine pe Skade. Purta 


4 197 # 


o cămăşuţă subţire de in care i se lipise de trupul 
tremurând şi avea aur la gât şi la mâini. Sătenii poate că 
nu o recunoşteau, dar aveau s-o ţină minte. 

Două bărci de pescuit încă erau ancorate. M-am dus prin 
apă la una din ele şi m-am urcat la bord. Pe plajă, mica 
mea trupă se aduna să se încălzească în jurul unui foc de 
afumat heringi. Il aveam pe Rollo cu zece dintre oamenii 
lui, restul erau războinicii mei. Am privit cum Osferth 
ridică ancora de piatră, ducând-o apoi pe Seolferwulf afară 
din golf. Cum folosea doar zece vâsle pe fiecare parte, se 
deplasa încet. 

M-am crispat atunci când s-a întors spre nord-est şi 
carena ei deschisă la culoare mi-a fost ascunsă de dunele 
de nisip. O navă este un soi de fortăreață, şi eu o 
abandonasem; mi-am atins ciocanul lui Thor într-o rugă 
tăcută ca zeii să ne apere. 

Ştiam că Skirnir va auzi despre încăierare. Va afla că 
Seolferwulf avea doar jumătate din echipaj şi va auzi 
despre fata înaltă, cu părul negru şi plină de aur. Va afla 
că am fost lăsaţi acolo fără zale şi fără arme. Astfel îl 
momisem. Aruncasem jos carnea crudă, şi acum aşteptam 
ca lupul să vină la capcană. 

Am trecut golful cu barca de pescuit şi am făcut un foc 
pe plajă. Am stat acolo toată ziua, lăsând impresia că n- 
aveam un plan. Spre amiază începu să plouă, şi după o 
vreme ploaia se înteţi, căzând în şiroaie din cerul 
plumburiu. Am îngrămădit lemne pe foc astfel încât să nu 
se stingă şi, la adăpostul perdelei de apă, am adus armele 
şi zalele pe care le ascunseserăm în ajun. Aveam treizeci şi 
patru de oameni, iar pe doi dintre ei i-am trimis să 
exploreze marginile golfului. Ambii crescuseră pe malurile 
Temesului, acolo unde fluviul se lăţeşte pentru a intra în 
mare, iar coasta de acolo nu este diferită de ţărmul unde 
eram acum sinistraţi. Amândoi ştiau să înoate, amândoi se 
simțeau în largul lor în mlaştini, le-am spus ce căutam şi 
au pornit să găsească. Au venit înapoi după-amiază, chiar 
când ploaia se calma. La căderea serii, când bărcile de 
pescuit se întoarseră odată cu fluxul, am traversat 


Y 198 # 


împreună cu şase oameni de cealaltă parte a golfului şi am 
cumpărat nişte peşte, plătind cu câteva bucățele de argint. 
Din moment ce toţi aveam spade, sătenii ne tratau cu un 
respect precaut. 

— Ce-i acolo? i-am întrebat, arătând în susul golfului. 

Ştiau că era o mănăstire în interiorul uscatului, dar era 
departe, şi doar trei localnici o văzuseră vreodată. 

— Călătoria durează o zi întreagă, ţinură ei să mă 
prevină. 

— Ei bine, nu putem pleca pe mare, căci Skirnir o să ne 
prindă, am zis. 

Nu răspunseră. Simpla rostire a numelui lui Skirnir le 
dădea fiori de spaimă. 

— Am auzit că e foarte bogat, am spus. 

Unul dintre bătrâni îşi făcu semnul crucii. Văzusem idoli 
de lemn în sat, însă oamenii auziseră şi de creştinism, iar 
gestul lui rapid îmi arătă că-l speriasem. 

— Comoara lui, stăpâne, este într-o movilă uriaşă, păzită 
de cogeamite dragonul. 

— Un dragon? 

— Un dragon de foc, stăpâne, cu aripi negre care 
acoperă luna. 

Îşi făcu iar semnul crucii, apoi, ca să fie sigur, scoase o 
amuletă în formă de ciocan de sub cămaşa murdară şi o 
sărută. 

Am dus mâncarea pe partea noastră a golfului, apoi am 
profitat de ultima parte a fluxului ca să plecăm. Bărcuţa 
era mică şi, din cauza greutăţii, scufundată în apă până la 
limita de plutire. Sub privirile sătenilor am continuat să 
vâslim printre ostroave şi bancuri de nămol până am ajuns 
la locul ales de cercetaşii mei. Se descurcaseră bine. Era 
întocmai ce voiam, o insulă de nisip izolată într-un belciug 
de apă şi accesibilă doar din două locuri. Am tras barca pe 
uscat şi am aprins un alt foc. Ziua era pe sfârşite. Norii 
negri zburaseră spre apus, astfel încât marea lui Skirnir 
era într-o umbră adâncă, în timp ce spre est pământul 
lucea sub soarele muribund. Vedeam fumul de la trei 
aşezări şi, departe la orizont, nişte dealuri joase, unde se 


Y 199 # 


termina amestecul de mlaştină şi nisip. Presupuneam că 
mănăstirea era în partea aceea, însă n-o puteam vedea. 
Apoi soarele se strecură pe sub norii de ploaie şi totul fu 
aruncat în umbră, dar strigătul lui Rollo mă făcu să mă 
întorc. Am văzut nişte corăbii care se apropiau de țărm în 
ultimele clipe de lumină. Două mai mari veneau primele, 
urmate de o a treia, mai deschisă la culoare decât celelalte 
şi deplasându-se mult mai încet fiindcă avea mai puţini 
vâslaşi. 

Seolferwulf era ultima dintre cele trei nave, în timp ce 
primele două, mai închise la culoare, erau ale lui Skirnir. 

Lupul venise după femela lui. 


% 200 # 


Nouă 


Îi spusesem lui Finan să facă pe nebunul, un lucru care-i 
ieşea foarte bine. Nu nebun în sensul de lunatic, ci un 
vulcan clocotind de furie, de parcă un singur cuvânt 
nelalocul lui ar fi putut să-l dezlănţuie într-un haos ucigaş. 
Finan, dacă nu-l cunoşteai bine, era înspăimântător. Era 
mic şi vânos, cu faţa osoasă şi brăzdată toată de cicatrici. 
Când te uitai la Finan, vedeai un om care îndurase 
războaie şi sclavie şi greutăţi extreme, un om care nu avea 
nimic de pierdut, şi mă bazam pe asta ca Skirnir să se 
poarte cu grijă cu echipajul lui Seolferwulf. Nu exista 
vreun motiv pentru care brigandul să nu sară pur şi simplu 
la abordaj şi să măcelărească echipajul, cu excepţia 
temerii că ar fi putut să-şi piardă nişte oameni în această 
încercare. E adevărat, n-ar fi pierdut mulţi, dar nici nu-i 
convenea să se lipsească de douăzeci sau treizeci de 
luptători. Pe lângă asta, Osferth şi Finan îi aduseseră un 
cadou, şi, din câte ştia Skirnir, erau gata să-l ajute să şi-l ia 
în primire. Nu mă îndoiam că voia să pună gheara pe 
Seolferwulf, dar prefera să aştepte până o lua pe Skade şi 
mă omora pe mine înainte să se ocupe de corabie. Aşa că-i 
spusesem lui Finan să-l sperie. 

După ce părăsiseră golful, Osferth şi Finan o duseseră 
pe Seolferwulf în sus pe coastă şi apoi, ca şi când n-ar fi 
ştiut ce să facă, o opriseră în mijlocul mării interioare, 
lăsând-o să plutească pe valurile mici. 

— Am văzut corăbiile de pescuit cum se luau la întrecere 
peste mare şi mi-am dat seama că se duceau la Zegge, îmi 
spuse Finan mai târziu. 

Skirnir, bineînţeles, auzise despre încăierarea din golf şi 
despre faptul că nava vikingă plutea acum fără direcţie; 
curiozitatea îl împinsese să-şi trimită corăbiile cele mari să 


% 201 # 


investigheze. Fratele lui mai mic vorbise cu Finan şi 
Osferth şi aflase cum se răsculaseră ei împotriva lui 
Uhtred de Bebbanburg. Mai aflase că Uhtred o avea pe 
Skade şi că acum Uhtred, Skade şi un mic grup de oameni 
erau blocaţi în amalgamul de insule şi golfuri. 

— L-am lăsat pe frate-su să vină la bord, mi-a povestit 
Finan mai târziu, şi i-am arătat grămada de cămăşi de zale 
şi arme. I-am spus că sunt toate ale tale. 

— Deci a crezut că suntem neînarmaţi? 

— l-am spus că ai o spadă scurtă, dar numai una scurtă. 
Grageld, fratele lui Skirnir, n-a numărat cămăşile de zale 
din grămadă, nici armele din maldărul de spade, sulițe şi 
topoare. 

Dacă ar fi făcut-o, probabil l-ar fi bănuit pe Finan de 
minciună, fiindcă erau doar atâtea zale şi arme cât să-i 
echipeze pe oamenii de pe corabie. In schimb, pur şi 
simplu a crezut ce-i spusese irlandezul. 

— Apoi l-am zăpăcit cu povestea noastră, adăugă Finan. 

Acea poveste începea cu adevărul. Finan îi explicase lui 
Grageld că veniserăm în Insulele Frizone cu gândul de a-l 
prăda pe Skirnir, dar apoi împănase adevărul cu fantezie. 

— l-am zis că, aflând că aurul era prea bine păzit, am 
insistat să i-o vinzi pe Skade înapoi soţului ei, dar tu n-ai 
fost de acord. l-am spus că toţi o urâm pe căţea, şi el a zis 
că avem dreptate s-o urâm. 

— Lui Grageld nu-i plăcea de ea? 

— Niciunuia nu-i plăcea de ea, stăpâne, dar Skirnir era 
înnebunit după femeia asta. Fratele o bănuia că aruncase o 
vrajă asupra lui. 

Finan mi-a relatat toate acestea în sala de ospeţe a lui 
Skirnir; ţin minte că mă uitam la Skade peste lumina 
marelui foc care ardea în vatra centrală. Era o agleecwif, 
mă gândeam, o vrăjitoare. Cu mulţi ani înainte, părintele 
Beocca îmi istorisise o poveste din vremurile de mult 
trecute, din zilele de odinioară, când oamenii înălţau 
clădiri impunătoare din marmură lucioasă, zilele de 
dinainte ca lumea să devină întunecată şi murdară. În 
sfârşit, nu era o poveste despre Dumnezeu sau prorocii săi, 


4 202 # 


ci despre o regină care a fugit de la soţul său fiindcă se 
îndrăgostise de un alt bărbat. Soţul venise cu o mare flotă 
ca s-o aducă înapoi, şi la final un oraş întreg a fost 
incendiat şi toţi oamenii lui omorâţi, şi totul din cauza 
acelei aglaecwif moarte de mult. Poeţii spun că ne luptăm 
pentru glorie, pentru aur, pentru reputaţie şi pentru 
căminele noastre, însă de-a lungul vieţii mele am luptat la 
fel de des pentru câte o femeie. Ele au puterea. 

Am auzit-o adeseori pe ZElswith, acritura de nevastă a lui 
Alfred, mereu nemulțumită că Wessexul nu acorda titlul de 
regină, plângându-se că trăim într-o lume a bărbaţilor. 
Poate că este aşa, dar femeile au putere asupra bărbaţilor. 
De dragul lor, flote imense traversează mările, de dragul 
lor sunt făcute scrum palate regeşti, de dragul lor ajung în 
mormânt războinici curajoşi. 

— Bineînţeles, Grageld a vrut să mergem la Skirnir, zise 
Finan, dar noi am refuzat. Întrebaţi ce vrem, am răspuns 
că am venit pentru recompensă, fiindcă vrem să-l 
înscăunăm pe Osferth, şi pentru asta avem nevoie de 
argint. 

— V-a crezut? 

— Ai nevoie de un motiv ca să vrei argint? pufni 
irlandezul. Ne-a crezut, stăpâne, şi Osferth a fost 
convingător. 

— Când i-am spus povestea, interveni Osferth, mi-am dat 
seama că până şi eu o credeam. 

Am râs auzind aceasta. 

— Vrei să fii rege, Osferth? 

Zâmbi, şi în acea clipă asemănarea cu taică-său era atât 
de limpede, încât m-am înfiorat. 

— Nu, stăpâne, spuse el calm. 

— Şi nu sunt foarte sigur că Grageld ştia cine este 
Alfred, continuă Finan. Îi cunoştea numele şi-i cunoştea 
monedele, bineînţeles, dar părea să creadă că Wessex e 
undeva departe. Aşa că i-am zis că e o ţară unde argintul 
creşte în frasini şi că regele ei e bătrân şi obosit şi că 
Osferth va fi noul rege şi va fi prieten cu Skirnir. 

— A crezut toate astea? 


4 203 # 


— Se pare că da! Fratele a vrut să mergem la Zegge, dar 
eu am zis nu. N-aş fi dus-o pe Seolferwulf printre canalele 
acelea, stăpâne, să rămână blocată acolo, aşa că am 
aşteptat în afara lor. Skirnir a ieşit cu a doua corabie şi le- 
a pus pe amândouă de-a stânga şi de-a dreapta noastră, 
ceea ce mi-a dat de înţeles că plănuiau să ne atace. 

Exact de asta mi-era frică. Mi-o imaginam pe Seoiferwulf 
cu echipajul ei micşorat, flancată de ambele nave ale lui 
Skirnir, pline de oameni. 

— Dar ne gândiserăm la asta, urmă vesel Finan, aşa că 
ridicaserăm ancora pe vergă. 

Ancorele noastre sunt nişte roţi uriaşe, de dimensiunea 
unor pietre de moară, cu o gaură în mijloc. Finan ridicase 
ancora lui Seolferwulf folosind verga pe post de macara, 
iar mesajul acelei pietre ridicate era foarte clar. Dacă 
oricare dintre navele lui Skirnir ataca, atunci piatra ar fi 
fost aruncată asupra corabiei respective: funia care o ţinea 
ar fi fost tăiată cu un topor, iar piatra în cădere ar fi rupt 
carena atacatorilor. Skirnir ar fi câştigat o corabie şi ar fi 
pierdut una, deci alesese cu înţelepciune să-şi retragă 
navele, prefăcându-se că nici nu-i trecuse prin minte să 
captureze Seolferwulf. 

— Piatra ancorei a fost o idee bună, am zis. 

— Osferth s-a gândit la ea, stăpâne, recunoscu Finan. 

— Şi Skirnir v-a crezut povestea? 

— A vrut s-o creadă, stăpâne, deci a crezut-o! O voia 
morţiş pe Skade. Nu vedea nimic altceva decât pe Skade, 
stăpâne, se putea vedea în ochii lui. 

— Şi aşa aţi venit s-o prindeţi. 

— Aşa am făcut, stăpâne, spuse Finan zâmbind. 

Cele trei nave ajunseră la golf când atât lumina zilei, cât 
şi fluxul dădeau înapoi. Deşi ştiam că Skirnir n-avea să 
vină până când fluxul de dimineaţă nu ridica nivelul apei, 
am postat santinele, însă nu avură nimic de raportat. Am 
dormit prost în noaptea aceea. Ţin minte că stăteam treaz, 
gândindu-mă că n-o să adorm niciodată, dar visele au venit 
până la urmă. Am văzut-o pe Gisela zâmbind, apoi am avut 
un vis cu ochii deschişi despre oameni cu scuturi şi cu 


4 204 # 


sulițe care le zburau din mâini. Am rămas o clipă pe nisip, 
uitându-mă la stele, apoi m-am ridicat, întinzându-mi 
braţele şi picioarele înţepenite. 

— Câţi oameni are, stăpâne? mă întrebă Cerdic. 

Inteţise din nou focul, aşa că dădea o lumină puternică. 
Lui Cerdic nu-i lipsea curajul, dar noaptea îi fusese 
bântuită de imaginea acelor corăbii mari venind spre 
coastă. 

— Are două echipaje. Observând că oamenii se apropiau 
de foc să mă asculte, am adăugat: Două echipaje, deci are 
cel puţin o sută de oameni, o sută cincizeci, poate. 

— Iisuse, murmură Cerdic atingându-şi crucea pe care o 
purta la gât. 

— Dar sunt pirați, zise tare Rollo. 

— Spune-le, i-am cerut, mulţumit că omul lui Ragnar 
înţelesese cu cine aveam de-a face. 

Rollo stătea în lumina flăcărilor. 

— Oamenii lui Skirnir sunt asemenea câinilor sălbatici: 
caută prada slabă, n-o atacă niciodată pe cea puternică. 
Nu luptă pe uscat şi nu folosesc zidul de scuturi. Noi îl 
cunoaştem. 

— Işi spune Lupul-de-Mare, dar Rollo are dreptate, am 
zis. E un câine, nu un lup. Noi suntem lupii! Am stat în faţa 
celor mai buni războinici din Danemarca şi din Britania şi 
i-am trimis în mormânt! Suntem oamenii zidului de scuturi, 
şi înainte ca soarele să urce în înaltul cerului, Skirnir va fi 
în mormânt! 

Nu că am fi văzut vreun soare, fiindcă zorii erau cenuşii. 
Norii joşi fugeau repede spre mare, umbrind mlaştinile. 
Apa se ridica odată cu fluxul, inundând marginile terenului 
unde ne aveam refugiul. Am urcat pe vârful unei dune de 
unde am urmărit cele trei nave înaintând încet prin golf. 
Skirnir era în frunte; oamenii lui vâsleau până ce nava cu 
cap de fiară lovea fundul apei, apoi aşteptau ca fluxul să-i 
ducă puţin mai departe. Cele două corăbii ale lui erau în 
faţă, urmate de Seolferwulf, ceea ce m-a făcut să râd. 
Skirnir, încrezător în numărul oamenilor săi şi orbit de 
perspectiva redobândirii lui Skade, nu se gândise niciun 


4 205 # 


moment că avea inamici în spate. 

Şi ce vedea Skirnir pe mal? Aflat la prova navei din 
frunte, putea observa doar cinci oameni stând pe dune, 
niciunul nepurtând zale. Convins că urma să captureze o 
bandă zdrenţăroasă de fugari, era cum nu se poate mai 
încrezător. În timp ce se apropia, i-am spus lui Skade să 
stea lângă mine. 

— Ce ti-ar face dacă te-ar prinde? am vrut să ştiu. 

— M-ar batjocori, apoi m-ar omori. 

— Şi pentru asta e gata să plătească? am întrebat-o, 
gândindu-mă la recompensa pe care o oferise piratul în 
schimbul ei. 

— Mândria este costisitoare. 

— De ce să nu te păstreze ca sclavă? 

— Din cauza acelei mândrii, zise ea. Odată a pus să fie 
omorâtă o sclavă fiindcă îl trădase. A dat-o oamenilor lui 
întâi, i-a lăsat să-şi facă mendrele cu ea, apoi a legat-o de 
un stâlp şi a jupuit-o de vie, silindu-i mama să-i asculte 
urletele în timp ce murea. 

Mi-am adus aminte de Edwulf, jupuit de viu în biserica 
lui, dar nu am spus nimic. Mă uitam la nava lui Skirnir, 
care venea tot mai aproape. Locul devenise prea strâmt ca 
să permită vâslelor să mai intre în apă, aşa că oamenii lui 
împingeau corabia cu vâslele lungi pe post de prăjini. 
Fluxul creştea încet. Cu cât se apropia de nivelul maxim 
avea să crească mai repede, astfel încât Skirnir ştia că 
golful era acolo destul de adânc pentru navele sale. 

— Este timpul să ne echipăm, am spus. 

Am coborât pe cealaltă parte a dunei, ascunsă vederii lui 
Skirnir, şi Oswi, servitorul meu, mă ajută să mă îmbrac. 
Căptuşeala de piele îmi puţi în nări în timp ce-mi trăgeam 
zalele peste cap, dar m-am simţit bine să am acea greutate 
familiară pe umeri. Oswi îmi puse centura cu spada în jurul 
taliei şi strânse catarama. 

— Tu să stai în spatele meu, i-am zis. 

— Da, stăpâne. 

— Dacă totul se duce de râpă, băiete, să fugi ca un 
iepure. Mergi pe uscat, găseşti o mănăstire şi ceri adăpost. 


4 206 # 


— Da, stăpâne. 

— Dar nu se va duce nimic de râpă, i-am spus. 

— Ştiu că nu, stăpâne, zise el hotărât. 

Avea unsprezece ani, un orfan care fusese găsit căutând 
prin noroi sub terasa casei mele din Lundene. Unul dintre 
oamenii mei îl acuzase de furt şi mi-l adusese să fie biciuit, 
dar îmi plăcuse focul din ochii copilului, aşa că mi-l 
făcusem servitor şi îl învăţam acum arta mânuirii spadei. 
Intr-o bună zi, la fel ca servitorul meu de dinainte, Sihtric, 
Oswi avea să devină un războinic. 

Am mers la marginea dunei şi am văzut că nava lui 
Skirnir trecea de barca noastră trasă pe plajă. Era destul 
de aproape cât să se facă auzit, aşa că răcnea la Skade, 
care stătea singură pe vârful dunei. O numea târfă şi căcat 
de diavol şi-i promitea că avea să urle pe tot drumul ei 
spre iad. 

— Este timpul să ne arătăm, i-am spus lui Rollo în timp 
ce-mi luam scutul din lemn de tei, care avea capul de lup al 
Bebbanburgului pictat în jurul protuberanţei din fier. 

Rollo, care avea un topor de luptă, îi sărută lama lată 
promiţându-i: 

— Te voi hrăni în curând, brav tovarăşi. 

— Se apropie! strigă Skade de pe dună. 

Insula pe care o alesesem avea forma unei semilune, cu 
duna pe post de parte plină a semilunei. Coarnele 
semicercului atingeau golful, şi între ele era mlaştină. Deci 
duna putea fi atinsă de pe oricare din coarne, pe când 
mlaştina, lungă de vreo sută de paşi şi lată de cincizeci în 
cel mai îndepărtat punct, reprezenta un obstacol. Mlaştina 
putea fi trecută, însă era o treabă foarte anevoioasă. 

Cornul dinspre mare era mai lat, dar zece oameni 
puteau bara uşor calea spre insuliţă; eu aveam douăzeci, 
căci îi lăsasem pe ceilalţi sub comanda lui Rollo. Sarcina 
lor era să apere al doilea corn, însă nu trebuiau să iasă la 
iveală decât atunci când Skirnir îşi trimitea oameni pe 
acolo. 

Ce văzu Skirnir în acele clipe? Văzu un zid de scuturi. 
Văzu luptători cu coifuri şi zale, luptători cu arme lucioase, 


4 207 # 


nicidecum fugarii disperaţi la care se aşteptase. Trebuie 
să-şi fi dat seama că Finan şi Osferth îl minţiseră, dar îşi 
închipuia probabil că fusese o minciună mică, o minciună 
despre arme şi zale; speranţa lui de a o redobândi pe 
Skade era atât de fierbinte, încât tot mai lua drept bună 
minciuna cea mare. Poate credea că pur şi simplu fuseseră 
induşi în eroare? Pe deasupra, noi eram foarte puţini în 
comparaţie cu oamenii lui, cu toate că vederea unui zid de 
scuturi îl făcu să-şi ia un răgaz. 

Cârmaciul lui Skirnir tocmai băga botul navei din frunte 
în bancul de nisip când am apărut, iar Skirnir ridică 
imediat o mână pentru a-i opri pe vâslaşi să împingă cu 
vâslele lungi. Crezuse că nu va avea mult de furcă în acea 
dimineaţă înnorată, ci doar să atace pe țărm şi să 
captureze un grup de oameni demoralizaţi, dar armele şi 
zidul nostru de scuturi îl sileau să-şi schimbe planurile. L- 
am văzut întorcându-se şi urlând la oamenii care 
împingeau corabia. Arătă în susul golfului şi era evident că 
voia ca nava să fie trasă la cornul mai îndepărtat, astfel 
încât să ne poată înconjura. Dar apoi, spre mirarea mea, 
sări de pe punte. El şi cincisprezece oameni de-ai lui săriră 
în apă şi-şi croiră drum spre mal în timp ce nava era încă 
împinsă. Skirnir şi grupul său erau acum la cincizeci de 
paşi distanţă, dar ar fi fost imediat întăriţi de echipajul 
celei de-a doua nave, care se apropia rapid. Am rămas 
unde eram. 

Skirnir nu se uită înapoi la Seolferwulf. Dacă ar fi făcut- 
o, ar fi văzut o corabie amenințătoare, la a cărei provă era 
plin de oameni înzăuaţi şi cu coifuri. Zăream scutul cel 
negru al lui Finan. 

— Uhtred? strigă Skirnir. 

— Eu sunt Uhtred! 

— Dă-mi târfa! urlă el. Era un om solid, cu o faţă plată, 
ochi mici şi o barbă lungă şi neagră care-i acoperea 
jumătate din cămaşa de zale. Dă-mi-o, şi plec! Poţi să-ţi 
duci mai departe viaţa mizerabilă! Numai dă-mi târfa! 

— Nu am terminat cu ea! am răcnit. 

M-am uitat în stânga şi am văzut că nava lui Skirnir 


4 208 # 


aproape că ajunsese la al doilea corn. Echipajul avea să 
debarce într-o clipă. 

Între timp, a doua navă a lui ajunsese la țărm chiar în 
spatele lui Skirnir, şi echipajul sărea de la bord. Nu era 
destul loc pe mica plajă pentru mai mult de treizeci de 
oameni, aşa că restul, poate încă vreo treizeci, aşteptau la 
bord. Seolferwulf venea din ce în ce mai aproape. 

— Oswi? am spus încet. Adu-l pe Rollo acum. 

Am simţit exaltarea victoriei. Aveam şaptezeci de 
oameni, cu tot cu cei de pe Seolferwulf, şi Skirnir făcuse ce 
voisem, îşi divizase forţele. Şaizeci sau şaptezeci dintre 
oamenii săi erau în faţa noastră la prima cale de acces, 
unii încă la bordul navei, pe când ceilalţi merseseră la al 
doilea loc de debarcare. Cu toate că, odată pe țărm, ar fi 
putut să ne atace din spate, mă aşteptam ca până atunci să 
fiu deja stăpânul insulei. Când am auzit cum Seolferwulf 
lovea cu carena barca noastră de pe uscat, am dat 
comanda: 

— Înainte! 

Mărşăluiam ca nişte adevăraţi războinici, încrezători şi 
disciplinati. Am fi putut să şarjăm aşa cum făcuserăm la 
Fearnhamme, dar voiam ca frica să-şi croiască drumul său 
putrezit în oamenii lui Skirnir, aşa că am mers încet, cu 
pavezele din primul rând intercalându-se, în timp ce 
oamenii din rândul al doilea băteau cu lamele spadelor în 
scuturi în ritmul paşilor noştri. 

— Moarte lepădăturilor! am strigat, şi oamenii mei au 
preluat strigătul. 

— Moarte lepădăturilor! Moarte lepădăturilor! 

Avansam pas cu pas, încet şi neînduplecaţi, iar spadele 
dintre scuturile noastre promiteau moarte. 

Linia era lată de abia opt oameni, dar, când calea se lăţi, 
Rollo îşi aduse luptătorii în dreapta mea. Dacă majoritatea 
celor din primul rând aveau sulițe, eu aveam Răsuflarea- 
Şarpelui. Nu era cea mai bună armă pentru lupta de 
aproape din zidul de scuturi, dar ştiam că oamenii lui 
Skirnir nu vor rezista mult, fiindcă nu erau obişnuiţi cu 
acest tip de luptă. Abilitatea lor era de a se arunca prin 


4 209 # 


surprindere asupra unei bărci slab apărate şi de a omori 
cu sălbăticie nişte oameni înspăimântați, însă acum se 
confruntau cu războinici care ştiau să lupte cu spada şi cu 
sulița, iar în spatele lor era Finan. Şi Finan atacă acum. 

Lăsă doar doi băieţi pe Seolferwulf. Fluxul încă urca, 
deci curentul ţinea corabia noastră lipită de a doua navă 
de-a lui Skirnir. Irlandezul îşi conduse oamenii peste 
bordul ei şi printre băncile vâslaşilor, cu toţii slobozind 
urlete de luptă. Poate că o clipă, doar o clipă, Skirnir crezu 
că veniseră să-l ajute, dar apoi Finan începu măcelul. 

Şi noi am lovit în aceeaşi clipă. 

— Acum! am strigat, şi zidul meu de scuturi s-a aruncat 
înainte, suliţele căutându-i pe inamici, spadele intrând în 
carne. Am vârât Răsuflarea-Şarpelui pe sub un scut frizon 
şi i-am învârtit lama lungă în burta moale a omului. 
Omorâţi-i! am urlat, şi Finan a repetat urletul. 

Suliţele se împlântară în carnea frizonă. Luptătorii mei 
aruncară apoi lungile cozi de frasin ale suliţelor şi-şi 
traseră spadele ori luară topoarele de la cei din spate. 
Oamenii lui Skirnir nu spărseseră formaţia fiindcă nu 
aveau unde. Erau blocaţi într-un spaţiu mic, şi atacul meu 
îi împinse înapoi spre carena întunecată a navei lor, în 
timp ce atacul lui Finan împinse ce mai rămăsese din 
echipaj înspre platforma de la provă. Înaintam fără preget, 
nelăsându-le loc să lupte, şi i-am învăţat ce înseamnă un 
zid de scuturi. Cerdic, în dreapta mea, îşi folosea tăişul 
toporului ca pe un cârlig, ca să agaţe marginea scutului 
din faţa noastră. În clipa în care acesta era tras în jos, eu 
împlântam  Răsuflarea-Şarpelui în gâtul inamicului, iar 
Cerdic îi zdrobea faţa cu lama toporului, după care se 
întindea să agaţe alt scut. Rollo urla în daneză. Îşi 
aruncase scutul şi-şi învârtea toporul cu două mâini în 
timp ce răcnea un imn pentru Thor. Rorik, unul dintre 
danezii care mă slujeau, era în genunchi în spatele meu, 
împungând cu sulița picioarele piraţilor frizoni astfel încât 
să-i pot omori când cădeau. 

A fost un masacru într-un spaţiu restrâns. Ne 
antrenaserăm ore, zile, săptămâni şi luni ca să stăpânim 


% 210 # 


acest tip de luptă. Nu contează de câte ori un om stă într- 
un zid de scuturi, va scăpa cu viaţă doar dacă s-a antrenat 
sârguincios şi a practicat acest tip de luptă, cu care 
oamenii lui Skirnir nu erau obişnuiţi. Erau marinari şi unii 
nici măcar nu aveau scuturi, fiindcă o bucată mare şi 
rotundă de lemn cu o piesă metalică în mijloc este un lucru 
greu de mânuit la bordul unei nave unde pasul nu este 
sigur şi rişti în orice clipă să te împiedici de băncile 
vâslaşilor. Erau neantrenaţi, prost echipați şi pradă unei 
groaze cumplite. Nu ne vedeau feţele. Majoritatea 
coifurilor noastre au obrăzare, aşa că vedeau nişte oameni 
de metal, cu măşti de metal şi haine de metal. Am înaintat 
fără oprire, războinici de oţel în spatele scuturilor 
intercalate, lovindu-i nemilos cu tăişurile noastre, până 
când, în acea dimineaţă cenuşie, sângele se răspândi în 
golful invadat de flux. 

Finan avea sarcina mai grea, dar Finan era un războinic 
de renume pe care-l încântau luptele grele, aşa că i-a făcut 
plăcere să-şi conducă oamenii pe nava întunecată şi să 
omoare în stânga şi-n dreapta în timp ce intona cântecul 
sângelui. Rollo, stând până la glezne în apă, învârtindu-şi 
toporul cu lovituri ucigătoare, bloca retragerea inamicului. 
Frizonii, trecuţi de la încredere oarbă la o spaimă care le 
murdărise  nădragii, începură să-şi arunce armele. 
Îngenuncheară, implorând milă, iar eu am strigat liniei din 
spatele meu să se întoarcă şi să fie gata să-i ia în primire 
pe oamenii care duseseră nava lui Skirnir mai sus în golf şi 
care ar fi trebuit să vină prin spatele nostru. 

Acei oameni apărură de după dună tocmai la timp ca să 
vadă că lupta se terminase. Câţiva se aruncaseră peste 
bord şi ajunseseră cu greu de cealaltă parte a mlaştinii, 
însă majoritatea oamenilor lui Skirnir erau morţi sau 
prizonieri. Unul dintre acei prizonieri era chiar Skirnir, 
care era lipit cu spatele de parapet cu o suliță la barbă. 
Cerdic împingea sulița doar atât cât să-l ţină pe uriaş 
liniştit. 

— Să-l omor, stăpâne? 

— Nu încă, am spus, distras de altceva. Mă uitam la 


% 211 # 


inamicii abia veniţi. Rollo? Ţine-i la distanţă. 

Rollo îşi organiză oamenii într-un zid de scuturi. Strigă 
la frizonii nesiguri, invitându-i să vină să încerce sângele 
de pe armele lui, însă ei nu se mişcară. Un om urlă. Era un 
frizon care zăcea la marginea nisipului, cu picioarele 
zvâcnindu-i în apa plină de sânge. Fusese rănit, şi Skade, 
îngenuncheată lângă el, îi băga încet un cuţit într-un ochi 
şi de acolo în creier. 

— Opreşte-te! am strigat. 

Omul gemea cu o voce ascuţită, demnă de milă, în timp 
ce zeama ochiului găurit i se scurgea pe obrazul plin de 
sânge. 

Skade se întoarse să se uite la mine. Sălbăticia de pe 
chipul ei mă duse cu gândul la un animal încolţit. 

— li urăsc, zise ea şi băgă din nou cuțitul, astfel încât 
omul urlă şi-şi pierdu controlul sfincterelor. 

— Sihtric! am strigat, şi Sihtric păşi înspre om şi-şi 
înfipse spada în gâtlejul lui ca să-i curme suferinţa. 

— Vreau să-i omor pe toţi, şuieră Skade spre mine. 
Tremura. Şi pe el! arătă spre Skirnir, mai ales pe el! 

— A luat-o razna, şopti Finan, care sărise jos pe plajă 
lângă mine şi acum îşi înmuia spada în apă ca să şi-o spele 
de sânge. Sfinte Iisuse, e la fel de nebună ca o căţea în 
călduri! 

Oamenii mei o priveau îngroziţi. Una este să omori în 
luptă, dar un duşman este şi el un războinic, şi când este 
înfrânt merită respect. Am omorât de multe ori, şi uciderea 
poate continua mult după ce lupta a luat sfârşit, sub 
efectul setei de sânge şi al spaimei care te macină în zidul 
de scuturi, dar când setea de sânge piere, îndurarea îi ia 
locul. 

— Nu-i vei lăsa să trăiască, scuipă Skade spre mine. 

— Cerdic, am spus, fără să mă întorc să mă uit la el, fă-o 
repede! 

Am auzit, dar nu am văzut cum a murit Skirnir. Vârful 
suliţei fu băgat atât de puternic, încât îi străpunse gâtul şi 
apoi intră în scândurile navei. 

— Eu voiam să-l omor! ţipă Skade. 


% 212 # 


Am ignorat-o. În schimb, am înaintat pe lângă Rollo spre 
frizonii neînvinşi. Aceşti oameni formând echipajul lui 
Skirnir, probabil şaizeci în total, mă priveau tăcuţi. Îmi 
aruncasem scutul ca să-mi vadă zalele stropite de sânge şi 
să vadă sângele stropit pe coiful meu şi să vadă sângele 
coagulându-se pe lama Răsuflării-Şarpelui. Pe coif aveam 
un lup de argint, cureaua mea avea plăcuţe de aur şi 
brăţările de pe mâinile mele străluceau de la aurul din 
care erau făcute. 

Vedeau o căpetenie războinică, şi m-am apropiat la zece 
paşi de ei ca să le arăt că nu mi-e frică de pirati. 

— Sunt Uhtred de Bebbanburg, am spus, şi vă las să 
alegeţi. Puteţi trăi sau puteţi muri. 

Rollo, în spatele meu, începuse muzica scuturilor. 
Oamenii lui îşi loveau spadele de lemnul de tei în ritmul 
sumbru al promisiunii morţii. 

— Suntem danezi, le-am spus frizonilor, şi suntem 
saxoni, şi suntem războinici cărora le place să lupte. În 
sălile noastre de ospeţe, noaptea, cântăm poveştile 
oamenilor pe care i-am omorât, ale femeilor pe care le-am 
lăsat văduve şi ale copiilor pe care i-am lăsat orfani. Deci 
alegeţi! Ori îmi daţi un nou cântec pe care să-l cânt, ori vă 
aruncaţi armele! 

Îşi aruncară armele. I-am pus să-şi dea jos zalele, cei 
care aveau, sau altfel tunicile de piele. Le-am luat 
încălţările, centurile, armurile şi armele şi le-am 
îngrămădit pe Seolferwulf, după care am dat foc ambelor 
nave ale lui Skirnir. În câteva clipe, trâmbele de flăcări 
urcau pe catarge pe sub fumul negru şi învolburat care se 
ridica spre norii joşi. 

Skirnir venise cu o sută treizeci şi unu de oameni. Din 
aceştia omorâserăm douăzeci şi trei, iar şaisprezece erau 
răniţi oribil. Unul dintre luptătorii lui Rollo îşi pierduse un 
ochi din cauza unei lovituri de suliță şi Ælric, un saxon în 
slujba mea, trăgea să moară. În timp ce se lupta lângă 
Finan, se împiedicase de o bancă de vâslaş şi luase o 
lovitură de topor în spate. Am îngenuncheat lângă el pe 
nisip şi, ţinându-i mâna strâns în jurul mânerului spadei, i- 


4 213 # 


am promis că-i voi da văduvei lui aur şi că-i voi creşte 
copiii ca şi cum ar fi ai mei. Mă auzi, chiar dacă nu putea 
răspunde, şi i-am ţinut mâna până când a horcăit şi trupul i 
s-a scuturat uşor în timp ce sufletul i-a plecat spre bezna 
cea lungă. l-am luat trupul cu noi şi l-am încredinţat mării, 
nu înainte ca Osferth să rostească o rugăciune pentru 
mortul Ælric, deoarece era creştin. 

Am mai luat un leş cu noi, acela al lui Skirnir, pe care l- 
am despuiat complet de haine şi l-am atârnat de prova 
noastră cu cap de lup ca să arătăm că am învins. 

Am împins-o pe Seolferwulf pe apa refluxului. Când 
golful s-a lărgit, am întors-o şi am început să vâslim, 
trăgând după noi şi mica barcă de pescuit, pe care am 
lăsat-o lângă satul de pescari. Apoi am ieşit în larg, şi 
corabia tremură la primele valuri mai mici. Norii gri care 
acoperiseră locul masacrului dispăreau acum, lăsând o 
lumină solară apoasă să ajungă pe marea agitată. 

— Nu trebuia să-i laşi să trăiască, mă mustră Skade. 

— Pe oamenii lui Skirnir? De ce să-i omorâm? Erau 
înfrânți. 

— Ar trebui să fie toţi morţi, se răsti ea privindu-mă 
furioasă. I-ai lăsat doi fraţi în viaţă! Ar trebui să fie morţi! 

— l-am lăsat să trăiască, am spus. 

Fără Skirnir şi navele sale mari erau inofensive, cu toate 
că Skade nu vedea lucrurile astfel. 

— Papă-lapte! îmi strigă. 

— Ai grijă, femeie, am mârâit, făcând-o să tacă 
îmbufnată. 

Luaserăm un singur prizonier cu noi, pe comandantul 
navei lui Skirnir. Era un om bătrân, peste patruzeci de ani, 
şi anii de privit la marea care reflectă soarele îi 
îngustaseră ochii până la nişte crăpături încreţite pe chipul 
înnegrit de sare şi de vreme. El urma să fie călăuza 
noastră. 

— Dacă nava mea atinge numai puţin un banc de nisip, i- 
am spus, o s-o las pe Skade să te omoare aşa cum ştie ea. 

Seolferwulf nu atinse niciun banc de nisip cât timp am 
vâslit până la Zegge. Canalul era întortocheat, şi semne 


% 214 # 


înşelătoare fuseseră plasate ca să-i atragă pe atacatori 
spre bancuri, dar teroarea pură pe care i-o insufla Skade îl 
făcea pe prizonier să fie atent. Am ajuns înainte de căderea 
serii. Ceaţa umedă spălase leşul lui Skirnir până îl 
curăţase, iar pescărugşii, mirosindu-l, ţipau în timp ce se 
roteau cu o frustrare înfometată în jurul provei noastre. 

Am trecut sub privirile nedumerite ale localnicilor prin 
canalul care  şerpuia printre două dintre insulele 
interioare. La gura acestuia, apa reflecta într-un auriu 
tremurător soarele ce apunea. Privitorii erau oamenii lui 
Skirnir, dar aceştia nu navigaseră cu stăpânul lor în zori, şi 
acum, văzând scuturile mândre care atârnau de bordaj şi 
leşul care se bălăngănea în funie, nu voiau să ne provoace. 

Erau şi mai puţini oameni pe Zegge decât pe celelalte 
insule, fiindcă de pe Zegge plecaseră cele două echipaje 
înfrânte şi acolo trăiseră majoritatea celor morţi, răniţi sau 
rămaşi la locul bătăliei. Un grup mare de femei veni la 
debarcaderul din piatră cenuşie de sub movila pe care se 
înălța casa lui Skirnir. Când nava noastră se apropie 
îndeajuns, câteva recunoscură leşul care era trofeul nostru 
şi fugiră toate, trăgându-şi copiii după ele. 

Opt oameni, îmbrăcaţi în zale şi având arme, veniră 
dinspre casă, dar când văzură echipajul meu debarcând 
puseră armele jos. Acum ştiau că stăpânul lor era mort şi 
niciunul nu voia să lupte pentru reputaţia lui. 

Şi astfel, în amurgul acelei zile, am urcat pe movila de 
pe Zegge şi, uitându-mă la clădirea mare şi neagră, m-am 
gândit la dragonul care dormea pe grămada lui de argint şi 
aur. Sala cu acoperiş înalt avea coarne mari din lemn la 
cornişe, coarne care dispăreau în cerul negru unde 
primele stele împungeau amurgul. 

Movila fusese făcută din grinzi mari de lemn plantate 
într-un dreptunghi lung care fusese umplut cu nisip, iar pe 
acel prim strat fusese construit un alt dreptunghi mai mic, 
apoi un al treilea. Pe stratul din vârf se ridica o palisadă, 
care însă nu mai părea descurajantă acum, deoarece 
poarta grea de lemn stătea deschisă larg. Oamenii lui 
Skirnir nu mai aveau chef de luptă. Stăpânul lor era mort. 


% 215 # 


Uşa sălii era flancată de o pereche de oase imense, 
curbate, provenind de la cine ştie ce monstru marin. Am 
trecut pe sub ele cu spada trasă, flancat de Rollo şi Finan. 
Un foc ardea în vatra principală, scuipând fum şi stropi de 
apă din cauza lemnului adunat de pe mare. Skade veni în 
urma noastră, şi slujitorii începură să tremure când o 
văzură. Vătaful lui Skirnir, un om gras, se înclină în faţa 
mea. 

— Unde este comoara? am întrebat aspru. 

Vătaful era prea speriat ca să mai răspundă, şi Skade îl 
dădu la o parte. 

— Făclii, le zise servitorilor. i 

Fură aduse nişte feştile din trestie. In lumina lor slabă, 
ea mă conduse la o uşă în spatele sălii, care se deschidea 
într-o cameră mică plină cu piei de focă. 

— Aici dormea, Îmi spuse. 

— Deasupra dragonului? 

— El era dragonul, zise ea ţâfnoasă, era un dragon şi un 
porc. 

Se puse în genunchi şi aruncă pieile împuţite la o parte. 
L-am chemat pe vătaful cel gras al lui Skirnir s-o ajute. 
Finan se uită la mine cu o sprânceană ridicată în 
aşteptare, şi nu mi-am putut reţine un zâmbet. 

Ca să iau Bebbanburgul aveam nevoie de oameni. Ca să 
atac acel mare zid de piatră şi să-i căsăpesc pe războinicii 
unchiului meu aveam nevoie de oameni, iar ca să angajez 
oameni aveam nevoie de aur. Aveam nevoie de argint. 
Aveam nevoie de o comoară păzită de un dragon ca să-mi 
îndeplinesc acest vis de demult, aşa că i-am zâmbit lui 
Skade când vătaful trase la o parte toate pieile care 
acopereau ascunzişul. 

Apoi, în lumina feştilelor care fumegau, apăru uşa. 

Era o trapă grea din lemn cu un inel de fier. Mi-l 
amintesc pe părintele Beocca, cu nişte ani înainte, 
spunându-mi cum vizitase o mănăstire în Sumorseete şi 
cum stareţul îi arătase cu multă evlavie o sticluţă de cristal 
în care era păstrat lapte din sânul Sfintei Fecioare. „Am 
tremurat, Uhtred”, îmi spusese onest Beocca, „am 


4 216 # 


tremurat ca o frunză în vânt. Nu am îndrăznit să ţin 
sticluţa, de frică să n-o scap! Tremuram!” 

Nu cred că am tremurat în acel moment, dar am simţit 
aceeaşi înfiorare, acelaşi sentiment de a fi aproape de ceva 
inexplicabil. 

Viitorul meu se afla sub acea trapă. Speranţele mele, 
viitorul copiilor mei, visele mele de libertate sub cerul 
nordic, toate erau atât de aproape! 

— Deschideţi-o, am ordonat cu glas răguşit. 

Rollo şi vătaful apucară inelul. Trapa era blocată în rama 
ei, aşa că trebuiră să facă mari eforturi ca s-o mişte. Apoi, 
brusc, uşa cea grea se deschise, şi cei doi oameni se 
opintiră s-o tragă deoparte. 

Am făcut un pas în faţă şi am privit în jos. 

Şi am început să râd. 

Nu era niciun dragon. N-am văzut vreodată un dragon, 
deşi sunt sigur că există şi am auzit oameni descriind acele 
cumplite bestii cu ochii lor malefici şi roşii, guri din care 
scuipă foc, gâtlejuri şerpuite şi aripi cât nişte vele de 
corabie. Cu toate că am navigat în nordul îndepărtat, acolo 
unde gheaţa albeşte cerul cu reflexiile sale, nu am ajuns 
niciodată în ţinuturile îngheţate unde se spune că-şi au 
dragonii sălaşurile. 

Nu era niciun dragon în groapa lui Skirnir, doar un 
schelet şi nişte şobolani. Speriaţi, cu ochii lor mici clipind 
des în lumina feştilelor noastre, şobolanii se adăpostiră în 
crăpăturile dintre scândurile de ulm de pe marginile 
gropii. Cei doi care se aflau în cutia toracică a scheletului 
fugiră ultimii, întâi zvârcolindu-se printre oase, apoi 
strecurându-se rapid în ascunzătoarea lor. Peste câteva 
clipe, când ochii mei se obişnuiră cu penumbra, am văzut 
monedele şi bucăţile de argint. Prima dată le-am auzit, 
zornăind sub picioarele şobolanilor, apoi le-am văzut, 
lucind palid, curgând din sacii de piele în care erau. Sacii 
putreziţi fuseseră roşi de şobolani. 

— Ce-i cu scheletul? am întrebat. 

— Un om care a încercat să fure comoara stăpânului 
Skirnir, răspunse şoptit vătaful. 


% 217 # 


— A fost lăsat aici să moară? 

— Da, stăpâne. A fost orbit întâi, apoi i-au fost tăiate 
tendoanele şi a fost aruncat în groapă să moară încet. 

Skade zâmbi. 

— Scoateţi afară tot, i-am poruncit lui Finan, apoi l-am 
împins pe vătaf înspre sală, ordonându-i: O să ne hrăneşti 
seara asta. 

În sală era o singură masă, ceea ce însemna că 
majoritatea oamenilor mâncau pe podeaua acoperită cu 
rogojini. Era întuneric acum, singura lumină venind de la 
focul cel mare pe care-l alimentam cu lemne scoase de 
oamenii mei din palisadă. M-am aşezat şi am privit cum 
comoara lui Skirnir era adusă în faţa mea. Râsesem 
dispreţuitor când groapa fusese deschisă, fiindcă, în 
lumina slabă, comoara păruse atât de amărâtă. La ce mă 
aşteptasem? O grămadă lucitoare de aur, împănată cu 
nestemate? 

Râsesem acru deoarece averea lui Skirnir era într- 
adevăr amărâtă. Se lăudase cu bogăţiile pe care le poseda, 
însă adevărul era ascuns în spatele acelor laude şi sub 
pieile împuţite de pe patul lui. Nu era sărac, dar comoara 
lui era exact ce ar fi trebuit să aştept de la un om care nu 
făcea decât să fure piese de argint de la comercianţi 
mărunți. 

Oamenii mei se holbau la masă. Era important să vadă 
ce câştigaseră, ca să ştie că nu-i înşelam la împărţirea 
prăzii. În mare parte era argint, dar erau şi două piese de 
aur, două colane subţiri făcute din fire răsucite, şi am pus 
unul în grămada pentru Rollo şi oamenii lui, păstrându-l pe 
celălalt pentru oamenii mei. Apoi erau monede, 
majoritatea argint franc, dar şi câţiva şilingi saxoni şi o 
mână de bănuţi din aceia misterioşi, cu un scris încârligat 
pe care nu-l poate citi nimeni şi despre care se zvoneşte că 
ar veni dintr-o mare împărăție de la răsărit. Erau şi patru 
lingouri de argint, dar cea mai mare parte a comorii era 
formată din bucăţi de argint. Nordicii nu au monede, altele 
decât cele pe care le fură, astfel că plătesc pentru bunurile 
pe care le cumpără, atunci când plătesc, cu bucăţi de 


4 218 # 


argint. Un viking care fură o brățară de argint, atunci când 
trebuie să cumpere ceva, o taie în bucăţi pe care 
negustorul le cântăreşte în balanţă. 

Administratorul ne aduse o balanţă cu care să cântărim 
argintul şi monedele. Erau puţin peste treisprezece 
kilograme. 

Nu era de lepădat. Toţi aveam să ne întoarcem acasă 
mai bogaţi. Dar partea mea din comoară cu greu putea 
angaja un echipaj pentru un sezon de lupte. Mă uitam fix la 
comoara împărţită, ultimele bucăţi de argint aflându-se 
încă în talerul balanței, şi am ştiut că nu avea să-mi aducă 
Bebbanburgul înapoi. 

Nu avea să-mi aducă vreo armată. Nu aveam să-mi 
cumpere împlinirea visului de-o viaţă. Simţind cum îmi 
scădea entuziasmul, mi-am imaginat râsul lui Ælfric. 
Unchiul meu urma să afle în curând că mă dusesem în 
Insulele Frizone, învinsesem şi fusesem dezamăgit. Tocmai 
în acest moment când mă gândeam la satisfacția lui, Skade 
alese să vorbească: 

— Ai spus c-o să-mi dai jumătate. 

Pumnul meu se izbi de masă atât de tare, încât 
grămăjoarele de argint zăngăniră. 

— Nu am spus aşa ceva, am mârâit. 

— Ai spus... 

Am întins un deget spre ea, făcând-o să tacă. 

— Vrei să mergi în groapă? Vrei să trăieşti cu şobolanii 
în hruba cu argint? 

Oamenii mei zâmbiră. De când veniseră în Frizia, Skade 
le plăcea tot mai puţin, şi din acea clipă ea începu să mă 
urască. Eu începusem s-o urăsc dinainte, când văzusem 
cruzimea de sub frumuseţea ei. Era ca o spadă bântuită de 
duhul lăcomiei, ca o spadă de o frumuseţe strălucitoare, 
dar cu o inimă întunecată ca sângele. Mai târziu în acea 
noapte îmi ceru iarăşi partea ei; i-am amintit că, deşi 
ceruse jumătate din averea celui care-i fusese soţ, nu-i 
promisesem niciodată aşa ceva. 

— Şi nu te mai gândi să mă blestemi din nou, i-am spus, 
fiindcă dacă o faci, femeie, te vând în sclavie, dar nu 


4 219 # 


înainte de a te desfigura. Vrei să te sluţesc? Dacă nu, ține- 
ţi blestemele pentru tine. 

Nu ştiu unde a dormit în acea noapte, nici nu mi-a păsat. 

Am părăsit Zegge în zori. Am dat foc la cele şase nave 
mai mici pe care Skirnir le lăsase în port, dar clădirea am 
lăsat-o în pace. Vântul şi fluxul urmau să aibă grijă de ea. 
Insulele apar şi dispar, canalele se schimbă de la un an la 
altul şi nisipul se mută pentru a forma noi insule. Oamenii 
locuiesc pe acele insule pentru câţiva ani, apoi mareele 
puternice distrug din nou pământul. Când am revăzut 
insulele, mulţi ani mai târziu, Zegge dispăruse, ca şi cum 
n-ar fi existat vreodată. 

Am avut vreme bună pe drumul spre casă. Soarele 
strălucea de pe apa mării, cerul era senin şi aerul, rece. 
Doar când ne-am apropiat de coasta Britaniei au apărut 
norii şi s-a pornit vântul. Mi-a luat ceva timp să găsesc un 
reper pe care-l cunoşteam; a trebuit să vâslim puternic 
împotriva vântului de la miazănoapte ca să ajungem la 
estuarul fluviului Tinan, şi era aproape întuneric când am 
adus-o pe Seolferwulf la poalele mănăstirii. Am tras-o pe 
plajă, iar a doua zi am mers la Dunholm. 

Nu ştiam, dar nu aveam s-o mai văd pe Seolferwulf 
niciodată. 

A fost o corabie nobilă. 


4 220 # 


PARIEA A TREIA 


În vâltoarea luptei 


% 221 # 


Zece 


Veni iarna grea, şi cu ea şi fierbinţeala. Sunt norocos, 
bolile m-au ocolit îndeobşte, dar la o săptămână după ce 
am ajuns la Dunholm am început să tremur, apoi să 
transpir, apoi să mă simt ca şi cum un urs mi-ar fi zgâriat 
ţeasta pe dinăuntru. Brida îmi făcu un pat într-o căsuţă 
unde focul ardea zi şi noapte. larna aceea a fost rece, dar 
erau momente când credeam că trupul mi-era în flăcări, 
apoi erau momente când tremuram de parcă aş fi fost 
băgat în gheaţă, cu toate că focul duduia atât de aprig în 
vatra sa de piatră, încât pârlea bârnele acoperişului. Nu 
puteam mânca. Am slăbit. Mă trezeam noaptea, câteodată 
mă gândeam la Gisela şi la copii şi plângeam. Ragnar mi-a 
spus că deliram în somn, însă nu-mi amintesc nebunia 
aceea, ci doar că eram convins că voi muri, aşa că am 
forţat-o pe Brida să-mi lege mâna de mânerul Acului- 
Viespii. 

Brida mi-a adus infuzii de ierburi în mied, mi-a dat miere 
cu lingura şi s-a asigurat să-mi fie păzită casa de răutatea 
lui Skade. 

— Te urăşte, îmi zise într-o noapte rece, pe când vântul 
răscolea acoperişul de stuf şi umfla bucata de piele care 
servea drept uşă. 

— Fiindcă nu i-am dat nicio bucată de argint? 

— Da. 

— Nu era o comoară, am spus, nu aşa cum o descrisese 
ea. 

— Dar neagă că te-ar fi blestemat. 

— Ce altceva mă putea aduce în halul ăsta? 

— Am legat-o de un stâlp şi i-am arătat biciul. A jurat că 
nu te-a blestemat. 

— Ar face-o, am mormăit. 


% 222 Ø 


— Şi a negat şi când spatele îi era plin de sânge. 

M-am uitat la Brida, la ochii ei negri, la faţa ei umbrită 
de părul negru şi sălbatic. 

— Cine a biciuit-o? 

— Eu, îmi răspunse calm. Apoi am dus-o la piatră. 

— La piatră? 

Arătă cu capul spre răsărit. 

— Dincolo de râu, Uhtred, este un deal, şi pe deal este o 
piatră. Una mare, pusă în picioare. A fost pusă acolo de 
oamenii din vechime, şi are puteri. Piatra are sâni. 

— Sâni? 

— Aşa este făcută, zise ea cuprinzându-şi în palme sânii 
mici. Este înaltă, chiar mai înaltă decât tine. Pe Skade am 
dus-o acolo noaptea. Am aprins focuri pentru zei, am 
aşezat cranii într-un cerc şi i-am spus că voi chema 
demonii să-i facă pielea galbenă şi părul alb şi să-i facă 
faţa ridată şi sânii să-i atârne şi spatele cocoşat. A plâns. 

— Ai fi putut să faci toate acestea? 

— Ea a crezut că da, spuse Brida cu un zâmbet 
ştrengăresc. Mi-a jurat pe viaţa ei că nu te-a blestemat, şi 
nu minţea, sunt sigură. 

— Deci este doar o fierbinţeală? 

— Mai mult decât o fierbinţeală, o molimă. Mai mulţi o 
au. Doi oameni au murit săptămâna trecută. 

Un preot venea în fiecare săptămână şi-mi lăsa sânge. 
Era un saxon ursuz care predica în orăşelul care apăruse 
chiar la sud de fortăreaţa lui Ragnar. Ragnar adusese 
prosperitate împrejurimilor şi oraşul creştea repede, 
mirosul lemnului proaspăt tăiat şi al celui de canalizare 
împletindu-se până în vale, spre râu. Brida, bineînţeles, se 
opusese construirii bisericii, dar Ragnar o îngăduise. 

— Vor venera orice zeu aleg ei, îmi explicase, indiferent 
de ce aş vrea eu. lar saxonii de aici erau creştini dinainte 
să vin eu. Câţiva s-au întors la zeii adevăraţi. Primul preot 
a vrut să doboare piatra Bridei şi m-a numit bastard păgân 
vândut dracilor când l-am oprit, aşa că l-am înecat în râu. 
Preotul de acum e mult mai politicos. 

Noul preot era totodată un tămăduitor priceput, cu toate 


4 223 # 


că Brida, care avea propriile cunoştinţe despre ierburi, nu- 
l lăsa să-mi prescrie poţiuni. Nu avea voie decât să-mi facă 
o tăietură în vena braţului şi să privească sângele pulsând 
încet într-o cupă din corn. Când termina, fusese instruit să 
toarne sângele peste foc, apoi să curețe bine cupa, lucru 
pe care-l făcea încruntat, fiindcă era o precauţie păgână. 
Brida voia ca sângele să fie distrus, ca nimeni să nu-mi 
poată face vrăji cu el. 

— Mă mir că Brida îţi permite să vii la cetate, i-am spus 
preotului într-o bună zi, în timp ce sângele meu sfârâia şi 
bolborosea pe butucii aprinşi. 

— Fiindcă îi urăşte pe creştini, stăpâne? 

— Da. 

— A fost bolnavă acum trei ierni, zise preotul, şi jarlul 
Ragnar a trimis după mine când toate leacurile dăduseră 
greş. Am vindecat-o, sau Dumnezeu cel atotputernic şi-a 
manifestat vindecarea prin mine. De atunci îmi îngăduie să 
vin. 

Brida tolera şi prezenţa lui Skade. Ar fi omorât-o sub 
orice pretext, dar Skade îi spusese lui Ragnar că nu voia 
răul nimănui şi Ragnar, prietenul meu, nu avea chef să 
omoare femei, mai ales femei care arătau bine. li dăduse 
de lucru la bucătăria sălii de ospeţe. 

— A lucrat în bucătăria mea din Lundene, i-am spus 
Bridei. 

— De unde s-a strecurat în patul tău, zise ea ţâfnoasă. 
Deşi nu cred că a trebuit să se străduiască prea mult. 

— E frumoasă. 

— Şi tu eşti acelaşi prost ca întotdeauna. Şi acum alt 
prost o s-o găsească şi-o să işte necazuri. l-am spus lui 
Ragnar că trebuia s-o despice de la fătătoare până la 
gâtlej, dar e la fel de prost ca tine. 

Eram deja pe picioarele mele la Yule, cu toate că n-am 
putut participa la jocurile care-i făceau atâta plăcere lui 
Ragnar. Au fost curse, probe de forţă şi, favoritele lui, 
lupte. El însuşi câştigă primele şase lupte, pierzând apoi în 
faţa unui sclav saxon imens care fu răsplătit cu un pumn 
de argint. Înainte de marele ospăț, câinilor din cetate li se 


% 224 # 


dădu drumul să atace un taur, o distracţie care-l făcu pe 
Ragnar să râdă cu lacrimi. Taurul, o creatură uriaşă şi 
sălbatică, se năpusti pe vârful dealului printre clădiri, 
atacând când avea ocazia şi transformând câinii în 
ghemuri de blană şi mate, dar în cele din urmă pierdu prea 
mult sânge şi dulăii izbutiră să-l dovedească. 

— Ce s-a întâmplat cu Nihtgenga? am întrebat-o pe 
Brida în timp ce taurul se prăbuşea mugind într-o grămadă 
înnebunită de câini agitati. 

— A murit acum multă, multă vreme. 

— A fost un câine bun, am spus. 

— A fost, zise ea uitându-se la câinii care rupeau în 
bucăţi burta taurului. 

Skade, aflată de cealaltă parte, îmi ocoli privirea. 

Festivităţile de Yule erau extravagante, fiindcă lui 
Ragnar, la fel ca tatălui său, nu-i plăcea nimic mai mult 
decât sărbătorile de iarnă. Un brad mare fusese tăiat şi 
adus în sală, unde fusese decorat cu monede de argint şi 
giuvaieruri. Skade era printre servitorii care aduceau 
fripturile de vită, de porc şi de căprioară, cârnaţii în sânge, 
şunca, pâinea şi berea. Încă îmi ocolea privirea. Bărbaţii o 
observară imediat, cum s-ar fi putut altfel? Unul beat 
încercă s-o prindă şi să o tragă la el în poală, însă Ragnar 
lovi masa atât de tare cu palma, încât lovitura făcu să se 
răstoarne un corn cu vin. Gestul fu de ajuns ca să-l 
convingă pe acel om s-o lase în pace pe Skade. 

Erau şi harpişti şi skalzi care cântau versuri de laudă 
pentru Ragnar şi familia lui. Ragnar strălucea de încântare 
ascultând balada despre aventurile tatălui său. 

— Mai spune o dată, tuna atunci când era povestită vreo 
aventură dragă lui. Cunoştea versurile şi cânta şi el, dar la 
un moment dat îl amuţi pe skald când lovi din nou în masă: 
Ce-ai zis acum? 

— Că tatăl vostru, stăpâne, l-a slujit pe marele Ubba. 

— Şi cine l-a ucis pe Ubba? 

Skaldul se încruntă. 

— Un câine saxon, stăpâne. 

— Iată câinele saxon, strigă Ragnar ridicându-mi braţul. 


% 225 Ø 


Oamenii încă nu se opriseră din râs când sosi mesagerul. 
Venea din întuneric, şi pentru o clipă nimeni nu-l băgă în 
seamă pe danezul înalt care, după cum avea să se 
dovedească, dăduse pinteni calului tocmai de la Eoferwic. 
Purta zale pentru că erau tâlhari pe drumuri, şi poalele 
armurii, cizmele şi teaca bogat împodobită a spadei erau 
pline de noroi. Era cu siguranţă obosit, dar avea un zâmbet 
larg pe faţă. Ragnar îl zări primul. 

— Grimbald! Ar fi trebuit să ajungi înainte de ospăț, nu 
după! Dar nu-ţi face griji, avem destulă mâncare şi bere! 

Grimbald se plecă în faţa jarlului. 

— Vă aduc veşti, stăpâne. 

— Veşti care nu pot aştepta? întrebă binedispus Ragnar. 
Sala tăcuse, fiindcă oamenii se întrebau ce putea aduce 
Grimbald cu atâta grabă prin noaptea rece şi udă. 

— Veşti care te vor mulţumi, stăpâne, spuse Grimbald, 
încă zâmbind. 

— A scăzut preţul fecioarelor? 

— Alfred al Wessexului, stăpâne - Grimbald făcu o pauză 
- e mort. 

După o clipă de încremenire, sala izbucni în urale. 
Oamenii băteau în mese cu mâinile şi scandau bucuroşi. 
Ragnar era pe jumătate beat, dar avu destulă rațiune cât 
să-şi ridice mâinile cerând linişte. 

— De unde ştii? 

— Vestea a fost adusă la Eoferwic ieri, zise Grimbald. 

— De către cine? am întrebat. 

— De un preot saxon din vest, stăpâne. 

Solul cel înalt făcea parte din garda regelui nebun 
Guthred; deşi nu mă cunoştea, locul meu de onoare lângă 
Ragnar îl convinsese să mi se adreseze respectuos. 

— Deci plodul lui e rege acum? întrebă Ragnar. 

— Aşa se spune, stăpâne. 

— Regele Edmund? pufni jarlul. O să ne ia o vreme să ne 
deprindem cu asta. 

— Edward, l-am corectat. 

— Edmund sau Edward, cui îi pasă? Nu mai are mult din 
viaţa asta, zise Ragnar vesel. Ce fel de băiat este? mă 


4 226 # 


întrebă. 

— Agitat. 

— Nu-i un războinic? 

— Nici tatăl lui nu a fost un războinic, am spus. Cu toate 
astea, l-a înfrânt pe fiecare danez care a venit să-i ia 
tronul. 

— Tu ai făcut asta pentru el, hohoti Ragnar lovindu-mă 
peste spate. 

Sala se umpluse brusc de zgomotul discuţiilor, fiindcă 
oamenii întrezăreau un nou viitor. Erau în culmea bucuriei; 
ţin minte însă că, la o masă, l-am văzut pe Osferth 
încruntându-se într-o tăcere solitară. Apoi Ragnar se 
aplecă spre mine. 

— Nu arăţi fericit, Uhtred. 

Cum mă simţeam în acel moment? Nu eram fericit. Nu- 
mi plăcuse niciodată Alfred. Era prea pios, prea ursuz şi 
prea rigid. Plăcerea lui era ordinea. Voia să reducă 
întreaga lume la liste, la organizare, la supunere. Îi plăcea 
foarte mult să colecţioneze cărţi şi să scrie legi. Credea că, 
dacă fiecare bărbat, femeie şi copil ar fi respectat legile, 
am fi avut un regat paradiziac pe pământ, însă uitase de 
plăcerile lumeşti. Le cunoscuse atunci când fusese tânăr, 
Osferth era dovada, dar apoi îi permisese zeului bătut în 
cuie al creştinilor să-l convingă că plăcerea era păcat, aşa 
că încercase să facă legi care să condamne aspru păcatul. 
La fel de bine ai putea să încerci să dai apei forma unei 
bile. 

Aşadar, nu mi-a plăcut de Alfred, dar întotdeauna am 
fost conştient că sunt în prezenţa unui om extraordinar. 
Era chibzuit şi nicidecum naiv. Mintea lui fusese rapidă şi 
deschisă la idei, atâta vreme cât acele idei nu se 
împotriveau convingerilor sale religioase. Era un rege care 
nu credea că tronul îi aducea cunoaşterea tuturor 
lucrurilor de pe lume şi fusese, în felul său, un om modest. 
Mai presus de toate, fusese un om bun, deşi niciodată unul 
uşor de suportat. De asemenea, crezuse în destin, un lucru 
pe care toate religiile se pare că-l împărtăşesc; nu-i 
împărtăşeam însă convingerea că destinul înseamnă 


% 227 # 


progres. Voia să facă lumea mai bună, pe când eu nu 
credeam şi nu am crezut vreodată că putem să facem 
lumea mai bună, ci doar să supravieţuim în timp ce ea se 
prăbuşeşte în haos. 

— L-am respectat pe Alfred, i-am spus lui Ragnar. 

Încă nu credeam pe deplin vestea aceea. Zvonurile 
zboară ca funigeii vara, aşa că i-am făcut semn lui 
Grimbald să vină mai aproape. 

— Ce ţi-a spus preotul, mai precis? 

— Că, atunci când era în biserică la Wintanceaster, 
Alfred s-a prăbuşit în timpul slujbei şi a fost dus în patul 
lui. 

Suna convingător. 

— Şi fiul lui este rege acum? 

— Aşa a zis preotul. 

— Harald mai este blocat în Wessex? 

— Nu, stăpâne, Alfred i-a dat argint ca să plece. 

Ragnar strigă să se facă linişte şi-l puse pe Grimbald să 
repete ultimele cuvinte despre Harald. Vestea că jarlul 
rănit fusese plătit să plece de pe insula Torneie iscă un nou 
val de urale în sală. Danezilor le place să audă despre 
saxonii care dau argint să scape de danezi. Asta îi 
încurajează să atace pământuri saxone în speranţa unor 
plocoane similare. 

— Unde s-a dus Harald? întrebă Ragnar, şi am văzut-o 
pe Skade ascultând cu atenţie. 

— 1 s-a alăturat lui Haesten, stăpâne. 

— La Beamfleot? am întrebat, dar Grimbald nu ştia. 

Vestea despre moartea lui Alfred şi îmbogățirea rănitului 
Harald însufleţi ospăţul. Oamenii erau atât de bucuroşi, 
încât nu se luară la bătaie nici măcar atunci când miedul, 
berea şi vinul puseră stăpânire pe minţile lor. Toţi mesenii, 
probabil cu excepţia câtorva dintre tovarăşii mei, vedeau o 
nouă şansă de a prăda câmpurile, satele şi oraşele bogate 
din Wessex. 

Şi aveau dreptate. Wessex era vulnerabil, dacă nu luam 
în seamă un amănunt. 

Vestea era doar un zvon. 


4 228 # 


Alfred trăia. 


Totuşi, în acea perioadă întunecată a anului, fiecare om 
din nordul Britaniei crezu vestea. Brida era în culmea 
încântării. 

— E un semn de la zei, declară ea. 

Îl convinse pe Ragnar să-i adune pe jarlii din nord. 
Întâlnirea fu planificată pentru începutul primăverii, după 
sfârşitul ploilor de iarnă, când se putea trece iarăşi prin 
vaduri. Perspectiva unui război trezi Dunholmul din 
amorţeala iernii. În oraş şi în cetate, fierarii începuseră să 
facă sulițe, iar Ragnar le  transmisese tuturor 
comandanților de nave că urma să aibă nevoie de echipaje 
la primăvară. Ştirile aveau să ajungă în Frizia şi mai 
departe, până în Danemarca, şi o mulţime de oameni 
înfometați aveau să vină în Northumbria, cu toate că, 
pentru moment, Ragnar împrăştia zvonul că aduna trupe 
doar ca să atace pământul scoţilor. Offa, mercianul mereu 
avid de noutăţi, veni în nord în ciuda vremii. Pretinse că 
obişnuia să călătorească în Northumbria sub ploaia rece 
din zilele moarte ale anului, dar era limpede că voia să afle 
ce plănuia Ragnar. Spre dezamăgirea lui, jarlul nu-i 
îngădui să urce în cetate. Cred că Brida îl ameninţase că 
avea să se supere, şi Ragnar nu-i ieşea niciodată din 
cuvânt. 

Însoţit de Finan şi de Osferth, m-am dus să mă întâlnesc 
cu Offa într-o tavernă mai jos de fortăreață. În scurt timp 
m-am prefăcut că mă îmbătasem. 

— Am auzit că aţi fost bolnav, stăpâne, zise Offa. Mă 
bucur că v-aţi revenit. 

— Am auzit că şi Alfred al Wessexului a fost bolnav, 
strecură Osferth. 

Offa, ca de obicei, îşi cântări răspunsul, nedorind să dea 
informaţii pe care mai bine le-ar fi vândut, dar îşi dădu 
seama rapid că informaţiile pe care le avea, oricare ar fi 
fost acestea, urmau să iasă oricum la iveală în curând. În 
afară de asta, venise aici ca să ne iscodească. 

— S-a prăbuşit în biserică, zise, şi medicii erau 


4 229 # 


încredinţaţi c-o să moară. A fost foarte bolnav! I s-a dat 
împărtăşania de două ori, după cum am aflat din sursă 
sigură, dar Dumnezeu S-a înduplecat de el. 

— Dumnezeu îl iubeşte, am spus, bălmăjind cuvintele şi 
lovind în masă să ne mai aducă bere. 

_ — Nu îndeajuns cât să-l tămăduiască, zise Offa rezervat. 
Incă este slăbit. 

— Întotdeauna a fost slăbit, i-am replicat. 

Ăsta era adevărul despre sănătatea lui Alfred, sau mai 
curând despre bolile lui, dar vorbisem în scârbă, ca o 
insultă voită, astfel încât Offa se uită la mine, întrebându- 
se fără îndoială cât de beat eram de fapt. 

Întotdeauna mi-am bătut joc de preoţii creştini, 
deoarece repetă cui stă să-i asculte că dovada religiei lor 
sunt minunile făcute de Hristos, dar apoi spun că acele 
miracole au dispărut odată cu el. Dacă un preot ar putea 
să vindece un olog sau să-i redea vederea unui orb, aş 
crede în zeul lor. Iată însă că în acel moment, în taverna 
plină de fum de la poalele cetăţii Dunholm, s-a întâmplat o 
minune. Offa a plătit berea şi a comandat şi mai multă. 

Întotdeauna am fost în stare să beau mai mult decât 
majoritatea oamenilor, dar şi aşa am simţit încăperea 
învârtindu-se ca fumul care se ridica din vatră. Mi-am 
păstrat mintea limpede, totuşi. 

l-am spus lui Offa nişte bârfe despre Skade, am 
recunoscut că fusesem dezamăgit de comoara lui Skirnir şi 
apoi m-am plâns că n-aveam nici bani, nici destui oameni. 
Acea ultimă  lamentaţie beată i-a stârnit interesul 
mercianului. 

— Şi de ce ai avea nevoie de oameni, stăpâne? 

— Toţi avem nevoie de oameni, am spus. 

— Adevărat, strecură Finan. 

— Mai mulţi oameni, zise Osferth. 

— Întotdeauna tot mai mulţi oameni. 

Şi Finan se prefăcea că este mai beat decât era. 

— Am auzit că jarlii din nord se adună aici, spuse Offa cu 
nevinovăție. 

Era disperat să afle ce se punea la cale. Toată Britania 


4 230 # 


ştia că seniorii din Northumbria erau invitaţi la Dunholm, 
dar nimeni nu era sigur de ce, şi Offa se putea îmbogăţi 
dacă descoperea motivul. 

— Pentru asta am nevoie de mai mulţi oameni! i-am 
replicat, luându-mi cel mai sincer ton cu putinţă. 

Offa îmi turnă mai multă bere. Am observat că el abia se 
atingea de cornul său. 

— Jarlii din nord au destui oameni, şi aud că jarlul 
Ragnar oferă argint pentru echipaje. 

M-am aplecat în faţă cu aerul că-i făceam o destăinuire. 

— Cum pot să vorbesc cu ei de la egal la egal, dacă am 
un sigur echipaj? Am făcut o pauză de râgâit, apoi am 
adăugat: Şi încă un echipaj mic. 

— Aveţi o reputaţie, stăpâne, zise el, reuşind cumva să- 
mi suporte răsuflarea îmbibată de bere şi să nu se dea în 
spate. 

— Am nevoie de oameni, am spus, oameni, oameni, 
oameni. 

— Oameni buni, întări Osferth. 

— Danezi cu sulițe, danezi cu spade, spuse Finan 
visător. 

— Jarlii vor avea destui oameni ca să-i zdrobească pe 
scoţi, zise Offa, aşezându-şi cuvintele ca o momeală pe un 
cârlig. 

— Scoţii! am pufhnit cu dispreţ. De ce aş strica un singur 
echipaj pe scoţi? Finan îmi atinse cotul ca să mă 
atenţioneze, dar nu l-am băgat în seamă. Ce este Scoţia? 
am întrebat belicos. Oameni sălbatici într-o ţară golaşă, 
abia dacă au o cârpă ca să-şi acopere mădularul. Regatul 
de Alba, am scuipat numele regatului lărgit al Scoției, nu 
produce nici cât o moşie saxonă obişnuit. Nu sunt decât 
nişte nenorociţi păroşi cu mădulare îngheţate. Cine îi vrea? 

— Totuşi, jarlul Ragnar i-ar cuceri? întrebă Offa. 

— Da, spuse Finan. 

— Le-ar curma nenorocirile, adăugă Osferth, dar Offa îi 
ignora pe amândoi. 

Mă sfredelea cu privirea, şi eu m-am uitat drept în ochii 
lui. 


4 231 # 


— Bebbanburg, am zis încrezător. 

— Bebbanburg, stăpâne? întrebă el naiv. 

— Sunt lord de Bebbanburg, nu? 

— Sunteţi, stăpâne. 

— Scoţii! am zis în zeflemea, apoi mi-am lăsat capul pe 
braţ ca şi cum m-ar fi luat somnul. 

Într-o lună, toată Britania ştia că jarlul Ragnar aduna 
oameni. Alfred, zăcând bolnav în patul său, o aflase, aşa 
cum aflase şi /Ethelred, întâiul senior al Merciei. Probabil 
că vestea ajunsese până în Francia, în timp ce Offa, din 
câte auzeam, devenise destul de bogat încât să-şi cumpere 
o casă frumoasă şi o pajişte în Liccelfeld şi să cocheteze cu 
ideea de a se însura cu o tânără. Banii pentru o asemenea 
extravaganţă veneau, bineînţeles, de la unchiul meu, 
Ælfric, la care se grăbise să ajungă Offa imediat ce vremea 
i-o permisese. Vestea pe care o ducea acolo era că jarlul 
Ragnar îşi ajuta prietenul, pe lordul Uhtred, să recâştige 
Bebbanburgul şi că în vară urma să fie război în 
Northumbria. 

Intre timp, Ragnar trimisese spioni în Wessex. 


Nu fusese o idee atât de rea să adunăm o armată pentru 
a invada Scoţia. Ne făceau necazuri atunci, fac necazuri 
acum şi îndrăznesc să spun că o să facă necazuri până la 
sfârşitul lumii. La capătul acelei ierni, o bandă de scoţi 
pătrunse în teritoriile din nord ale lui Ragnar, ucigând cel 
puţin cincisprezece oameni şi furând vite, femei şi copii. 
Ragnar făcu un raid de represalii la care am luat şi eu 
parte, cu douăzeci de oameni pe lângă cei o sută ai săi, dar 
misiunea se dovedi anevoioasă. Nici nu am fost siguri când 
am trecut în ţinutul scoţilor, fiindcă graniţa era un lucru 
nesigur, mişcându-se permanent în funcţie de puterea 
seniorilor de pe ambele părţi ale ei; în cele din urmă, după 
două zile de călărit, am ajuns la un sat amărât. Oamenii, 
avertizaţi de venirea noastră, fugiseră, luându-şi şi 
animalele cu ei. Casele lor joase aveau pereţi grosolani din 
piatră şi acoperişuri de iarbă care aproape că atingeau 
pământul, în timp ce grămezile de bălegar erau mai înalte 


4 232 # 


decât cocioabele. Am dărâmat acoperişurile rupându-le 
căpriorii şi am aruncat cu lopeţile balegă de cal în 
bisericuţa din piatră, dar nu mai aveam ce alte pagube să 
mai facem. Eram urmăriţi de patru călăreţi de pe un deal 
aflat la nord. 

— Nenorociţilor, strigă Ragnar, deşi erau mult prea 
departe ca să-l audă. 

Scoţii, la fel ca noi, foloseau călăreţi pe post de iscoade, 
însă călăreţii lor nu purtau niciodată zale, şi de obicei 
singura lor armă era o lance. Întrucât aveau cai agili şi 
iuți, chiar dacă i-am fi urmărit, nu i-am fi prins niciodată. 

— Mă întreb pe cine slujesc, am spus. 

— Pe Domnal, probabil, regele Albei. 

Ragnar scuipă ultimul cuvânt. Domnal stăpânea peste 
cea mai mare parte a teritoriilor de la miazănoapte de 
Northumbria. Tot pământul acela se numeşte Scoţia 
deoarece fusese cucerit de către scoţi, un trib sălbatic de 
irlandezi, cu toate că, la fel ca în cazul Angliei, numele 
„Scoţia” nu însemna mai nimic. 

Domnal conducea cel mai mare regat, dar mai erau şi 
altele, ca Dalriada şi Strathclota, precum şi insulele bătute 
de furtuni din largul coastelor de vest, unde se 
înstăpâniseră sălbaticii jarli norvegieni. Tatăl meu spunea 
că, în relaţia cu scoţii, era ca şi cum ai fi încercat să 
jugăneşti nişte pisici sălbatice cu dinţii; din fericire, 
pisicile sălbatice îşi petreceau mult timp luptându-se între 
ele. 

După ce am distrus satul, ne-am retras pe o culme, 
temându-ne că prezenţa celor patru călăreţi putea însemna 
sosirea unei forţe mai mari, dar nu apăru nimeni. A doua zi 
am luat-o spre vest, dar patru zile de călărit nu ne aduseră 
nimic, în afară de o capră bolnavă şi un tăuraş amărât. 
Cercetaşii nu ne slăbeau deloc. Chiar şi atunci când o 
ceaţă groasă se aşternu peste dealuri, îngăduindu-ne să 
schimbăm direcţia nevăzuţi, ne găsiră imediat ce aerul se 
limpezi. Nu se apropiau de noi, mulţumindu-se să ne 
urmărească. În cele din urmă am pornit spre casă, urmând 
şirul de dealuri înalte care împart Britania. Încă era frig, şi 


4 233 # 


în văile de pe înălţimi era zăpadă. Nu izbutiserăm să ne 
luăm revanşa pentru raidul scoţilor, dar aveam moralul 
ridicat, căci ne făcea plăcere să călărim în spaţiu deschis 
cu spadele la noi. 

— O să-i bat până la sânge pe nenorociţi după ce 
terminăm cu Wessexul, îmi promise Ragnar voios. N-o să 
uite lecţia prea repede. 

— Chiar vrei să te lupţi contra Wessexului? l-am 
întrebat. 

Eram singuri, călărind la o sută de paşi în faţa oamenilor 
noştri. 

— Să lupt contra Wessexului? Ridică din umeri. Sincer? 
Nu. Sunt fericit aici. 

— Atunci de ce s-o faci? 

— Fiindcă Brida are dreptate. Dacă nu luăm Wessexul, o 
să ne ia Wessexul pe noi. 

— Nu în timpul vieţii tale, i-am zis. 

— Dar am băieţi. Toţi fiii lui erau bastarzi, însă lui 
Ragnar nu-i păsa de legitimitatea lor. li iubea pe toţi şi 
voia ca unul dintre ei să conducă Dunholm după moartea 
lui. Nu vreau ca fiii mei să se plece în faţa vreunui rege 
vest-saxon, adăugă el. Vreau să fie liberi. 

— Deci vei deveni rege al Wessexului? 

Începu să râdă nechezat. 

— Nici gând! Vreau să fiu jarl de Dunholm, prietene! 
Poate tu ar trebui să fii rege al Wessexului? 

— Eu vreau să fiu jarl de Bebbanburg. 

— Găsim noi pe cineva care să vrea tronul, spuse el 
nepăsător. 

— Poate Sigurd sau Cnut? 

Sigurd Thorrson şi Cnut Ranulfson erau, după Ragnar, 
cei mai puternici conducători din Northumbria şi, dacă nu- 
şi uneau trupele cu ale noastre, nu aveam nicio şansă de a 
cuceri Wessexul. 

— O să luăm Wessexul, zise Ragnar încrezător, şi o să-i 
împărţim comorile. Ai nevoie de oameni pentru 
Bebbanburg? Cu argintul bisericilor din Wessex o să-ţi poţi 
tocmi destui cât să cucereşti zece fortărețe ca 


4 234 # 


Bebbanburg. 

— Adevărat. 

— Deci fii fericit! Soarta îţi zâmbeşte. 

Mergeam pe creasta unui deal. Sub noi, pâraie şerpuite 
luceau în văile adânci. Vedeam la mile întregi, şi în toată 
acea privelişte largă nu era nicio casă, nici măcar vreun 
copac. Era pământ golaş, unde oamenii îşi duceau traiul de 
azi pe mâine crescând oi, dar acum îşi ascunseseră 
turmele de teama noastră. Cercetaşii scoţi cu lăncile lor 
lungi erau pe culmea dinspre est, în timp ce la sud creasta 
se termina brusc cu un deal lung care cobora abrupt într-o 
vale cu pereţi înalţi unde se întâlneau două pâraie. Şi, 
acolo unde pâraiele se învolburau peste stânci, am zărit 
paisprezece călăreţi. Era limpede că ne aşteptau pe noi şi 
era la fel de limpede că trebuia să fie o capcană. Cei 
paisprezece erau momeala, însemnând că alţii trebuiau să 
fie în apropiere. Ne-am uitat înapoi pe drumul pe care 
veniserăm, dar nu se vedea niciun duşman pe creasta 
lungă, după cum nu erau nici pe dealurile din apropiere. 
Cei patru cercetaşi care ne urmăriseră dădeau pinteni 
cailor în josul pantei acoperite cu ierburi, ca să se alăture 
grupului mai mare. 

Ragnar scruta pâlcul de călăreţi. 

— Oare ce vor să facem? 

— Să coborâm acolo? 

— Ceea ce oricum trebuie să facem, zise jarlul. Ei 
trebuie s-o ştie, deci de ce să-şi dea osteneala să ne atragă 
acolo? Ridicând din umeri, se uită repede la dealurile din 
jur, dar niciun inamic nu se arăta pe povârniş. Sunt scoţi? 
mă întrebă. 

Finan, care ni se alăturase, avea ochii unui şoim de 
vânătoare. 

— Sunt scoţi, spuse el. 

— De unde îţi dai seama? l-am întrebat. 

— Unul are o stemă în formă de porumbel, stăpâne. 

— Porumbel? pufni dezgustat Ragnar. 

Gândea, la fel ca mine, că stema unui bărbat trebuia să 
fie războinică: un vultur sau un lup. 


4 235 # 


— Este semnul lui Collum Cille, stăpâne, explică Finan. 

— Cine? 

— Sfântul Columba, stăpâne. Un sfânt irlandez. A venit 
pe pământurile picţilor şi a gonit un monstru uriaş care 
trăieşte într-un lac de aici. Scoţii îl venerează. 

— Sfinţii ăştia sunt nişte oameni de ispravă, zise Ragnar 
amuzat. 

Se uită din nou în spate, dar pe creastă nu se zărea 
nimeni. 

— Doi dintre ei sunt prizonieri şi unul este un ţânc, urmă 
Finan privindu-i pe oamenii din vale. 

— Este o capcană? se întrebă Ragnar cu voce tare, apoi 
hotări că doar un prost ar fi cedat terenul înalt; prin 
urmare, cei paisprezece oameni, acum optsprezece, fiindcă 
cercetaşii li se alăturaseră, nu căutau să se lupte. 
Coborâm, ne înştiinţă el. 

Optsprezece dintre noi am luat-o în jos pe panta 
abruptă. Când am ajuns pe terenul mai domol din fundul 
văii, doi scoţi veniră în întâmpinarea noastră. Ragnar, 
luându-se după exemplul lor, ridică o mână pentru a-şi ţine 
oamenii în loc, şi doar el şi cu mine ne-am apropiat de ei. 

Erau un bărbat şi un băiat. Bărbatul, care purta tunica 
brodată cu porumbelul pe sub o mantie lungă şi albastră, 
era cu câţiva ani mai tânăr decât mine. Călărea drept şi 
avea la gât un lanţ fin din aur cu o cruce groasă din acelaşi 
metal. Chipul lui era plăcut, proaspăt ras, cu ochi albaştri 
şi luminoşi. Avea capul descoperit, şi părul său şaten era 
tăiat scurt, în stil saxon. Băiatul, călare pe un mânz, avea 
doar cinci sau şase ani şi purta aceleaşi haine ca bărbatul, 
care bănuiam că-i era tată. Cei doi îşi opriră caii la câţiva 
paşi de noi, şi bărbatul, care avea o spadă cu mâner cu 
pietre preţioase, îşi mută privirea de la mine la Ragnar şi 
pe urmă înapoi la mine. 

— Eu sunt Constantin, fiul lui Aed, prinţ de Alba, iar 
acesta este fiul meu, Cellach mac Constantin, tot prinţ de 
Alba, în ciuda mărimii. 

Vorbea în daneză, deşi era limpede că nu stăpânea bine 
limba. li zâmbi fiului său. E straniu cum ne dăm seama pe 


4 236 # 


loc dacă ne plac unii oameni sau nu; cu toate că era scot, 
îmi plăcu de Constantin imediat. 

— Bănuiesc că unul dintre domniile voastre este jarlul 
Ragnar, iar celălalt este jarlul Uhtred, dar iertaţi-mă că nu 
ştiu care cine sunteţi. 

— Eu sunt Ragnar Ragnarson, zise Ragnar. 

— Vă salut, spuse Constantin cu deferenţă. Sper că v-au 
plăcut călătoriile prin ţara noastră. 

— Atât de mult, că am de gând să mai vin, doar că data 
viitoare o să aduc mai mulţi oameni cu care să împărtăşesc 
această plăcere. 

Constantin râse când auzi aceasta, apoi vorbi cu fiul său 
în limba lor, făcându-l pe băiat să se uite la noi cu ochii 
căscaţi. 

— Îi spuneam că sunteţi mari războinici şi că într-o zi va 
trebui să înveţe cum să învingă astfel de războinici. 

— Constantin, am spus. Nu e un nume scoţian. 

— Este totuşi numele meu, menit să-mi aducă aminte că 
trebuie să urmez pilda marelui împărat care şi-a convertit 
poporul la creştinism. 

— Nu le-a făcut niciun bine, ba chiar dimpotrivă, i-am 
Zis. 

— A făcut-o învingându-i pe păgâni, replică zâmbind 
scotul, deşi sub acea expresie plăcută se ascundea o 
duritate de oţel. 

— Eşti nepotul regelui de Alba? întrebă Ragnar. 

— Domnal, da. Este bătrân şi nu va mai domni mult. 

— Şi tu vei fi rege? 

— Dacă aşa vrea Dumnezeu, da. 

Vorbise blând, dar am avut impresia că voinţa lui 
Dumnezeu trebuia să coincidă cu propriile dorinţe ale lui 
Constantin. 

Calul meu de împrumut fornăi şi se trase câţiva paşi 
nervoşi îndărăt. L-am calmat. Cei şaisprezece oameni ai 
noştri nu erau cu mult în spate, toţi cu mâinile pe 
mânerele spadelor, dar scoţii nu arătau vreun semn de 
duşmănie. M-am uitat în sus spre dealuri şi nu am văzut 
niciun inamic. 


4 237 # 


— Aceasta nu este o capcană, Lord Uhtred, zise 
Constantin. Nu puteam lăsa să ne scape şansa de a vă 
cunoaşte. Unchiul domniei voastre a trimis soli la noi. 

— Să ceară ajutor? am zis în zeflemea. 

— Ne va plăti o mie de şilingi de argint dacă în această 
vară aducem oameni să vă atacăm. 

— Şi de ce m-aţi ataca pe mine? 

— Fiindcă veţi asedia Bebbanburgul. 

Am încuviinţat din cap. 

— Deci trebuie să te omor şi pe domnia ta, nu doar pe 
Ælfric? 

— Aceasta bineînțeles că va spori renumele domniei 
tale, dar eu aş propune o altă înțelegere. 

— Şi anume? întrebă Ragnar. 

Constantin mi se adresă tot mie: 

— Unchiul domniei tale nu este cel mai mărinimos dintre 
oameni. O mie de şilingi de argint ar fi bine-veniţi, desigur, 
dar tot mi se pare o plată cam mică pentru un război mare. 

Am înţeles atunci de ce Constantin făcuse atâtea 
manevre ca să avem această întrevedere secretă: dacă ar fi 
trimis emisari la Dunholm, unchiul meu ar fi prins de veste 
imediat şi l-ar fi bănuit de trădare. 

— Şi care este preţul vostru? 

— Trei mii de şilingi îi vor ţine pe războinicii Albei în 
casele lor toată vara, îmi răspunse scotul. 

Nu aveam nici măcar o sumă apropiată, însă Ragnar 
dădu din cap aprobator. Constantin chiar credea că 
plănuiam să atacăm Bebbanburgul; bineînţeles că nu era 
aşa, dar Ragnar tot se temea de o invazie a scoţilor în 
teritoriul său în timp ce el ar fi fost în Wessex. O astfel de 
invazie era mereu posibilă, fiindcă Alfred avea grijă să 
păstreze relaţii bune cu regii scoţi, ca o ameninţare 
împotriva danezilor din nordul Angliei. 

— Hai să ne înţelegem în felul următor, zise Ragnar cu 
băgare de seamă. Eu vă plătesc trei mii de şilingi de 
argint, şi voi juraţi să vă ţineţi războinicii afară din 
Northumbria un an întreg. 

Constantin medită la propunere. Sugestia lui Ragnar nu 


4 238 # 


se deosebea aproape deloc de a lui, dar mica diferenţă era 
importantă. Scotul îmi aruncă o privire ageră, şi mi-am dat 
seama că nu se lăsase păcălit. Înţelesese că nu 
Bebbanburg era ambiția noastră. 

— Aş putea să accept asta, zise el peste câteva clipe. 

— Şi regele Domnal o să accepte? l-am întrebat. 

— Va face ce spun eu, replică el încrezător. 

— Dar cum vom şti că vă veţi ţine de cuvânt? interveni 
Ragnar. 

— Vă aduc un cadou, spuse Constantin, după care le 
făcu semn oamenilor lui. Cei doi prizonieri fură daţi jos de 
pe cai şi, cu mâinile legate, aduşi peste pârâu lângă prinţul 
scot. Aceşti doi oameni sunt fraţi, îi explică el lui Ragnar, 
şi ei au condus raidul împotriva pământurilor voastre. Vă 
voi returna femeile şi copiii pe care i-au capturat, dar 
pentru moment vi-i dau pe aceştia doi. 

Ragnar se uită la cei doi bărboşi. 

— Două vieţi drept chezăşie? După ce vor muri, ce vă 
opreşte să vă călcaţi cuvântul? 

— Vă dau trei vieţi, zise Constantin atingând umărul 
fiului său. Cellach este cel mai mare, şi mi-e drag ca 
lumina ochilor. Vi-l dau drept ostatic. Dacă unul dintre 
oamenii mei trece în Northumbria cu o spadă, puteţi să-l 
omorâţi pe Cellach. 

Mi-am amintit bucuria lui Haesten când ni-l vârâse pe 
gât pe aşa-zisul său fiu ca ostatic, dar nu exista nicio 
îndoială că Cellach era fiul lui Constantin. Asemănarea era 
izbitoare. M-am uitat la băiat şi am simţit un mare regret 
că fiul meu cel mare nu avea aerul lui curajos şi privirea lui 
hotărâtă. 

Ragnar se gândi un moment, dar nu văzu niciun 
dezavantaj. Dădu pinteni calului şi întinse mâna, iar 
Constantin i-o strânse. 

— Voi trimite argintul, promise jarlul. 

— Şi va fi schimbat pentru Cellach, răspunse Constantin. 
Îmi permiteţi să trimit servitori şi un tutore cu băiatul? 

— Vor fi bine-veniţi, zise Ragnar. 

Constantin se arătă mulţumit. 


4 239 # 


— Atunci înţelegerea noastră este încheiată, cred. 

Aşa şi era. După ce scoţii plecară, oamenii noştri îi 
despuiară pe cei doi prizonieri, apoi Ragnar îi omori cu 
spada. O făcu repede. Ceaţa curgea moale şi tăcută în josul 
dealurilor, aşa că nu era bine să zăbovim acolo. l-am 
decapitat pe cei doi şi le-am lăsat leşurile lângă punctul de 
întâlnire a pâraielor, după care ne-am suit în şei şi am luat- 
o spre sud. 

Ragnar se asigurase că la frontiera sa nordică avea să 
fie linişte cât timp el se lupta în Wessex. Era, într-adevăr, o 
înţelegere bună, dar rămâneau câteva lucruri care mă 
îngrijorau. Deşi îmi plăcuse Constantin, vădea o inteligenţă 
şi o viclenie care promiteau că va fi un inamic de temut. 
Cum aranjase întâlnirea secretă cu Ragnar? Instigând un 
raid care ne provocase să lansăm o incursiune de 
represalii. Pe deasupra, ni-i predase fără să clipească pe 
oamenii care săvârşiseră jafurile din Northumbria. Era 
deştept şi era tânăr. Urma să am de-a face cu el multă 
vreme, şi dacă aş fi ştiut atunci ce ştiu acum, le-aş fi tăiat 
gâtlejurile şi lui, şi băiatului. 

Dar, cel puţin pentru următoarele şase luni, s-a ţinut de 
cuvânt. 


Vara veni târziu, dar când îşi făcu în sfârşit apariţia, 
pământul se înverzi iute. Se născură mieii, zilele deveniră 
lungi şi calde, iar minţile oamenilor se întoarseră spre 
război. 

Cei doi jarli puternici din Northumbria, Sigurd Thorrson 
şi Cnut Ranulfson, veniră la Dunholm împreună, şi după ei 
o liotă de jarli mai mici, toţi danezi. Chiar şi cel mai 
neînsemnat era în stare să ducă la luptă mai mult de o sută 
de războinici instruiți. Fiecare era însoţit doar de o mână 
de războinici, servitori şi sclavi, dar sălile spaţioase ale lui 
Ragnar tot nu-i puteau cuprinde, aşa că unii dintre jarlii de 
mâna a doua fură cazaţi în oraşul de la poalele fortăreței. 

Avură loc ospeţe şi schimburi de daruri şi, în timpul 
zilei, discuţii. Jarlii veniseră convinşi că adunam oameni 
pentru un atac asupra Bebbanburgului, însă Ragnar îi 


4 240 # 


lămuri în prima zi. 

— Alfred o să afle că plănuim să atacăm Wessexul, îi 
avertiză el. Unii dintre voi o să le spuneţi oamenilor voştri, 
ei o să le-o spună altora, şi vestea o să ajungă la Alfred în 
câteva zile. 

— Atunci nu vorbiţi, mormăi Sigurd Thorrson. 

Jarlul Sigurd era o namilă cu înfăţişare aspră, cu o barbă 
împletită în două cozi mari pe care şi le îndoia în jurul 
gâtului său gros. Stăpânea pământul care se întindea din 
sudul Northumbriei până în nordul Merciei şi se obişnuise 
să se lupte cu războinicii lui ZEthelred. Prietenul lui, Cnut 
Ranulfson, era mai atletic, dar avea aceeaşi forţă brută pe 
care o vădea şi Finan. Despre Cnut se spunea că era cel 
mai bun luptător cu spada din întreaga Britanie, şi arma 
sa, laolaltă cu hoarda de războinici pe care îşi permitea să- 
i plătească, îl ajutase să cucerească pământuri lângă cele 
ale lui Sigurd. Părul lui era alb ca osul, deşi abia împlinise 
treizeci de ani, şi avea ochii cei mai deschişi la culoare pe 
care i-am văzut vreodată, ochi care, împreună cu pletele, îi 
dădeau înfăţişarea unui strigoi. Avea însă o fire blajină, 
nimeni nu ştia mai multe istorioare hazlii ca el. 

— Am avut o sclavă saxonă la fel de drăguță ca asta, îmi 
spusese când ne-am întâlnit prima dată. Se uita la una 
dintre sclavele lui Ragnar, care căra blide de lemn în sala 
cea mare. Dar a murit, continuă el posomorât, a murit din 
pricina laptelui. 

— Laptele era stricat? 

— Vaca s-a prăbuşit peste ea, spusese Cnut izbucnind în 
râs. 

Cnut era într-un moment de seriozitate când Ragnar 
anunţă că voia să conducă un atac asupra Wessexului. 
Ragnar ţinu o cuvântare bună, explicând că puterea 
saxonilor de vest creştea şi că ambițiile lor erau să 
cucerească Mercia, apoi Anglia de Est şi într-un final să 
invadeze Northumbria. 

— Alfred se autoproclamă rege peste Angelcynn, iar 
engleza este vorbită pe pământurile mele, aşa cum este 
vorbită în toate ţinuturile voastre. Dacă nu facem nimic, 


% 241 # 


englezii o să ne învingă unul după celălalt. 

— Alfred e pe moarte, obiectă Cnut. 

— Dar ambițiile lui nu mor odată cu el, zise Ragnar. 
Wessexul ştie că cea mai bună apărare a sa este atacul, şi 
nutreşte dintotdeauna visul de a-şi împinge graniţa până la 
pământurile scoţilor. 

— Aş vrea ca nenorociţii să-i cucerească pe scoţi, oftă un 
jarl. 

— Dacă nu facem nimic, spuse Ragnar, într-o bună zi, 
Northumbria va fi condusă de Wessex. 

Urmă o dispută despre adevărata forţă a Wessexului. 

Am tăcut, cu toate că ştiam mai multe decât fiecare 
dintre oamenii de acolo. După lungi dezbateri, sub 
îndrumarea lui Ragnar, înţeleseră măcar că Wessexul era o 
ţară pregătită pentru război. Apărarea ei consta în burhuri 
păzite de soldaţii din fyrd, însă forţa ei ofensivă era dată 
de numărul tot mai mare de războinici instruiți care se 
puteau aduna sub stindardul regelui. Individual, danezii 
erau mai de temut, dar ei nu se organizaseră niciodată aşa 
cum organizase Alfred Wessexul. Fiecare jarl danez îşi 
proteja pământul şi nu voia să urmeze ordinele unui alt 
jarl. Era posibil să fie uniţi, aşa cum făcuse Harald, dar la 
primul eşec echipajele se duceau să găsească o pradă mai 
uşoară. 

— Deci trebuie să cucerim burhurile? întrebă Sigurd nu 
foarte convins. 

— Harald a cucerit unul, sublinie Ragnar. 

— Dar construcţia lui nu era terminată, zise Sigurd. 

Se uită la mine pentru confirmare, iar eu am dat 
afirmativ din cap. 

— Dacă vreţi Wessexul, trebuie să capturăm burhurile. 
Ragnar se forţă să zâmbească încrezător. Ne ducem pe 
coasta de miazăzi cu o mare flotă, cucerim Exanceaster, 
după care o luăm spre Wintanceaster. Alfred se aşteaptă la 
un atac dinspre nord, aşa că o să-l atacăm dinspre sud. 

— Navele lui o să ne vadă flota, iar soldaţii lui o să fie pe 
poziţii, obiectă Cnut. 

— Soldaţii lui, interveni o nouă voce din fundul sălii, o să 


% 242 # 


se bată cu trupele mele, aşa că veţi avea de luptat contra 
celor din fyrd. Vorbitorul stătea în cadrul uşii, şi soarele 
era atât de puternic, încât niciunul dintre noi nu-l putea 
vedea bine. O să atac Mercia, rosti cu hotărâre 
necunoscutul. Oamenii lui Alfred o să se repeadă s-o apere, 
lăsând Wessexul la mila voastră. Omul veni câţiva paşi în 
faţă, urmat de o duzină de războinici în zale. Salutări, Jarl 
Ragnar, şi vouă tuturor, zise el arătând cu mâna într-un 
gest larg spre întreaga audienţă. 

Era Haesten. Nu fusese invitat la acest consiliu, totuşi 
iată-l, orbindu-ne cu strălucirea colanelor lui de aur. Deşi 
era o zi călduţă, alesese să poarte o mantie din blană de 
vidră cusută cu mătase galbenă rară pentru a-şi arăta 
bogăţia. După o clipă de stinghereală, fiindcă nimeni nu 
ştia dacă să-l trateze ca pe un prieten sau ca pe un intrus, 
Ragnar sări în picioare şi-l îmbrăţişă. 

Nu voi descrie nebunia din următoarele două zile. Cu 
toate că puteau să adune cea mai mare armată daneză 
văzută vreodată în Britania, jarlii reuniți la Dunholm erau 
încă temători, deoarece ştiau că Wessexul respinsese 
fiecare atac. Ragnar trebuia să-i convingă acum că situaţia 
se schimbase. Alfred, bolnav, nu putea să se comporte ca 
un conducător tânăr şi plin de energie, fiul lui era lipsit de 
experienţă şi, aici mă flată, Uhtred de Bebbanburg 
părăsise Wessexul. Până la urmă toţi se puseră de acord că 
Wessexul era vulnerabil, dar cine avea să fie rege după 
cucerirea daneză? Mă aşteptam ca disputa să dureze la 
infinit, însă Sigurd şi Cnut discutaseră deja între ei şi se 
înţeleseseră ca Sigurd să conducă Wessexul, în timp ce 
Cnut avea să ocupe tronul Northumbriei la moartea lui 
Guthred, regele bolnav, nebun şi trist. 

Nici Ragnar, nici eu nu voiam să trăim în sud. Deşi spera 
să i se ofere coroana Wessexului, Haesten acceptă fără 
nazuri să devină regele Merciei. 

Odată cu sosirea lui Haesten, întreaga idee de a ataca 
Wessexul nu mai părea nebunească. Nimeni nu avea 
încredere cu adevărat în el, dar puţini se îndoiau că 
pregătea un atac împotriva Merciei. Chiar voia ca trupele 


4 243 # 


noastre să intre în luptă, şi într-adevăr aceasta ar fi fost 
varianta logică, fiindcă aşa am fi avut o armată magnifică, 
însă era cu neputinţă să ne înţelegem asupra 
comandantului. Prin urmare, se decise ca Haesten să 
comande cel puţin două mii de oameni spre vest de la 
fortăreaţa lui de la Beamfleot, iar atunci când trupele 
saxonilor de vest mărşăluiau împotriva lui, flota 
Northumbriei urma să asalteze coasta sudică. Fiecare 
dintre cei prezenţi jură să păstreze planurile secrete, însă 
nu credeam că acel jurământ solemn valora mai mult decât 
o ceapă degerată. Alfred avea să afle în curând. 

— Deci voi fi regele Merciei, îmi zise Haesten în ultima 
noapte, când marea sală era din nou luminată de foc şi 
ospăţul era în toi. 

— Doar dacă îi ţii în loc destul de mult pe saxonii de 
vest, l-am avertizat. Când dădu din mână, ca şi cum acea 
sarcină era neînsemnată, l-am sfătuit: Ocupă un burh din 
Mercia şi sileşte-i să te asedieze. 

Mugşcă dintr-un picior de gâscă, şi grăsimea îi lunecă în 
barbă. 

— Cine o să-i comande? 

— Edward, probabil, dar va fi ajutat de ZEthelred şi de 
Steapa. 

— Ei nu sunt tu, prietene, zise Haesten împungându-mi 
braţul cu osul de gâscă. 

— Copiii mei sunt în Mercia, i-am spus. Ai grijă să nu 
păţească nimic. 

Îndârjirea din glasul meu nu-i scăpă danezului. 

— Îţi promit, o jur pe viaţa mea. Copiii tăi vor fi în 
siguranţă. Îmi atinse braţul ca pentru a mă linişti, apoi 
arătă cu osul de gâscă spre Cellach. Cine-i băiatul ăla? 

— Un ostatic din Scoţia. 

Cellach ajunsese de câteva zile, cu o mică escortă. Avea 
doi războinici să-l păzească, doi servitori să-l îmbrace şi un 
preot cocoşat să-l educe. Îmi plăcea de el. Era un băiat 
voinic care-şi acceptase curajos exilul. Işi făcuse deja 
prieteni printre copiii din fortăreață şi fugea tot timpul de 
la lecţiile cocoşatului ca să se plimbe pe zidurile cetăţii ori 


Y 244 # 


să coboare panta abruptă şi stâncoasă de la Dunholm. 

— Deci scoţii n-o să ne facă necazuri? 

— Băiatul moare dacă îndrăznesc şi să se pişe măcar 
peste graniţă, am spus. 

Haesten rânji. 

— Deci eu o să fiu regele Merciei, Sigurd, al Wessexului, 
Cnut, al Northumbriei. Şi tu? 

I-am turnat mied şi am făcut o pauză ca să mă uit la un 
ins care jongla cu făclii. 

— O să iau argintul saxonilor de vest şi-o să cuceresc 
Bebbanburgul. 

— Nu vrei să fii rege? mă întrebă el neîncrezător. 

— Vreau Bebbanburgul. E tot ce-am vrut de când mă 
ştiu. O să-mi duc copiii acolo, o să-i cresc şi n-o să mai plec 
niciodată. 

Haesten nu spuse nimic. Nici nu cred că mă auzise, căci 
se holba la Skade. Deşi era în haine de slujnică, 
frumuseţea ei strălucea ca un foc în întuneric. Cred că în 
acea clipă aş fi putut să fur lanţurile de aur de la gâtul lui 
Haesten fără ca el să-şi dea seama. Skade, simţindu-i 
privirea, se întoarse şi se uită la el. Ochii li se întâlniră. 

— Bebbanburg e tot ce am vrut de când mă ştiu, am 
repetat. 

— Da, zise el distras, te-am auzit. 

Încă se holba la Skade. Nimeni altcineva nu mai exista 
pentru ei în acea sală tumultuoasă. 

Brida, aşezată mai departe la masa cea lungă, le văzuse 
privirile înlănţuite, iar acum se întoarse spre mine şi ridică 
o sprânceană. Am ridicat din umeri. Brida era fericită în 
noaptea aceea. Rezolvase viitorul Britaniei, cu toate că 
influenţa ei fusese exercitată prin Ragnar. Totuşi, ambiția 
ei îl îmboldise, iar acea ambiţie era de a distruge Wessexul 
şi, în cele din urmă, puterea preoţilor care-şi propovăduiau 
atât de perfid învăţăturile. Peste un an, ne gândeam noi, 
singurul rege creştin din Anglia avea să fie Eohric al 
Angliei de Est, iar el avea să-şi schimbe credinţa atunci 
când înţelegea că lucrurile se schimbaseră. Într-adevăr, nu 
avea să mai existe deloc Anglia, doar Dania. Totul părea 


% 245 # 


atât de simplu, atât de uşor, atât de clar! În acea noapte cu 
sunet de harpă şi râsete, cu bere şi camaraderie, niciunul 
dintre noi nu putea anticipa eşecul. Mercia era slabă, 
Wessexul era vulnerabil şi noi eram danezii, temuţii 
luptători din nord. 

Apoi, a doua zi, părintele Pyrlig veni la Dunholm. 


4 246 # 


Unsprezece 


În noaptea aceea se iscă furtuna. Veni brusc din nord, 
primul său semn fiind o pală violentă de vânt care zgudui 
întreaga fortăreață. În câteva clipe, norii acoperiră stelele 
şi fulgerul brăzdă cerul. Vijelia mă trezi în casa unde 
transpirasem şi îngheţasem în timpul bolii; am auzit primii 
stropi grei căzând tare şi sonor pe acoperiş, apoi am avut 
impresia că un râu întreg se revărsase peste cetate. Cerul 
fierbea, şi răpăitul ploii era mai puternic decât orice tunet. 
M-am dat jos din pat, mi-am pus pe umerii goi o învelitoare 
din blănuri de oaie şi m-am dus să stau în cadrul uşii, după 
ce am tras la o parte bucata de piele. Cum fata din patul 
meu, o sclavă saxonă, se smiorcăia de frică, i-am spus să 
vină lângă mine şi am ridicat învelitoarea s-o acopăr şi pe 
ea. Lipită de trupul meu, se uita cu ochi mari la noaptea 
bântuită de stihii. Zise ceva, dar nu ştiu ce, fiindcă vântul 
şi ploaia îi înecau vorbele. 

Furtuna veni repede şi trecu repede. Am văzut cum 
fulgerele se duceau spre sud şi am auzit ploaia domolindu- 
se, iar apoi păru că noaptea îşi ţinea răsuflarea în liniştea 
care urmă tunetelor. Într-un târziu, ploaia se opri, cu toate 
că apa mai curgea din jgheaburi şi câteva picături trecură 
prin paie şi sfârâiră pe tăciuni. Am aruncat nişte lemne 
peste jar şi am scormonit în foc până când flăcările ţâşniră 
în sus. Am văzut focul aprinzându-se în alte case din cetate 
şi în cele două săli mari. Era o noapte agitată în Dunholm. 
Sub ochii atenţi ai fetei, care era din nou întinsă pe pat, 
acoperită cu pături şi blănuri, am scos Răsuflarea-Şarpelui 
din teacă şi am trecut-o încet prin flăcările renăscute. Am 
făcut-o de două ori, călindu-i fiecare parte a lamei lungi, 
apoi ştergând oţelul cu blana de oaie. 

— De ce faceţi asta, stăpâne? 


% 247 # 


— Nu ştiu, am spus, şi chiar nu ştiam; doar că 
Răsuflarea-Şarpelui, ca toate spadele, se născuse în flăcări, 
şi câteodată îmi plăcea s-o îmbăiez în foc pentru a-i 
împrospăta vraja. Am sărutat cu evlavie oţelul cald şi am 
vârât spada înapoi în teacă. 

— Nu putem fi siguri de nimic, am spus, decât de armele 
noastre şi de moarte. 

— Putem fi siguri de Dumnezeu, stăpâne, murmură ea. 

Am zâmbit. Mă întrebam dacă zeilor noştri chiar le pasă 
de noi. Ăsta e avantajul zeului creştin: i-a convins cumva 
pe adepţii săi că-i pasă, că veghează asupra lor şi-i apără, 
deşi nu mor mai puţin copii creştini decât păgâni, şi 
creştinii nu par să fie scutiţi de boli, inundaţii şi foc. 
Totuşi, creştinii îşi declarau dragostea faţă de zeul lor. 

Se auziră paşi afară. Cineva alerga spre coliba mea şi, 
cu toate că eram în siguranţă în interiorul fortificaţiei lui 
Ragnar, am întins mâna din instinct spre Răsuflarea- 
Şarpelui. Peste câteva clipe, un om zdravăn apăru în 
cadrul uşii. 

— Sfinte Iisuse, frig mai e! 

Am dat drumul spadei în timp ce părintele Pyrlig se 
ghemuia de cealaltă parte a focului. 

— N-ai putut să dormi? l-am întrebat. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, cum să poţi dormi pe o 
asemenea furtună? Ar trebui să fii surd, orb, beat şi prost. 
Bună dimineaţa, stăpâne, aşa gol ca un prunc nou-născut 
cum eşti, îmi spuse el voios, apoi îşi întoarse capul şi-i 
zâmbi sclavei: Binecuvântată să fii, copilă. 

Iritată din cauza oaspetelui nepoftit, fata se uita 
nerăbdătoare la mine. 

— Este un om de treabă, am asigurat-o, şi este şi preot. 

Părintele Pyrlig era îmbrăcat cu nişte nădragi şi o 
tunică, fără niciun fel de însemne preoţeşti. Sosise în seara 
precedentă, fiind primit rece de Brida, dar încântându-l pe 
Ragnar cu poveştile sale războinice. Era beat când Ragnar 
mersese la culcare, aşa că nu avusesem timp să stau de 
vorbă cu vechiul meu prieten. 

Am luat o mantie dintr-un cui şi mi-am legat-o în jurul 


4 248 # 


gâtului. Blana era umedă. 

— Te iubeşte Dumnezeul tău? l-am întrebat pe Pyrlig. 

Râse. 

— Ce întrebare, stăpâne! Păi, mă ţine la mile întregi 
distanţă de nevasta mea, şi ce altă binecuvântare mai mare 
poate să ceară un om? Şi îmi umple burta şi mă ţine 
înveselit. 'Ţi-am spus despre sclava care a murit din cauza 
laptelui? 

— Vaca a căzut pe ea, am zis calm. 

— E un tip hazliu, acel Cnut. O să-mi pară rău când o să- 
l omori. 

— ÎI omor? am întrebat. 

Fata se uita fix la mine. 

— Probabil va trebui, zise Pyrlig. 

— Nu-l asculta, i-am spus fetei, omul aiurează. 

— Sunt galez, draga mea, îi explică el sclavei, apoi se 
întoarse spre mine: Şi poţi să-mi spui, stăpâne, de ce un 
galez de treabă ar trebui să se ocupe de treburi saxone? 

— Fiindcă eşti un rahat băgăreţ, şi Dumnezeu ştie din ce 
cur ai căzut, dar ai ajuns aici. 

— Dumnezeu foloseşte instrumente ciudate pentru 
măreţele sale scopuri. De ce nu te îmbraci să privim 
împreună răsăritul? 

Părintele Pyrlig era un galez care-şi găsise o slujbă în 
serviciul lui Alfred, asemenea episcopului Asser. Acum însă 
nu venise la Dunholm din Wessex, ci din Mercia. 

— Ultima dată am fost la Wintanceaster de Crăciun, îmi 
spuse. Doamne, cât de bolnav e bietul Alfred! Arată ca un 
cadavru încălzit, exact aşa, şi nici măcar prea bine încălzit. 

— Ce-ai făcut în Mercia? 

— Am adulmecat, zise el misterios, apoi, la fel de 
misterios, adăugă: E vorba de nevastă-sa. 

— Nevasta cui? 

— ZElswith. De ce s-a însurat Alfred cu ea? Ar trebui să-l 
hrănească, să-i dea nişte unt şi smântână, să-i dea nişte 
carne bună de vită. 

Părintele Pyrlig îşi mâncase porţia lui de unt şi 
smântână. Avea burta mare şi umerii laţi şi era mereu 


4 249 # 


binedispus. Părul îi era în neorânduială, iar zâmbetul, 
molipsitor. Îşi practica religia cu voioşie, cu toate că 
niciodată superficial. În timp ce stăteam împreună 
deasupra porţii de sud a Dunholmului, i-am povestit cum 
Ragnar şi cu mine cuceriserăm cetatea. Pyrlig, înainte să 
devină preot, fusese războinic şi ascultă încântat cum mă 
strecurasem în Dunholm printr-o ecluză din partea de vest, 
cum rezistasem suficient cât să deschid poarta deasupra 
căreia stăteam în acele clipe şi cum Ragnar îi condusese 
pe danezii săi înfocaţi în incinta fortificaţiei, unde se 
luptase cu oamenii lui Kjartan până-i zdrobise. 

— Ce păcat că n-am fost aici, oftă el. Pare că a fost o 
bătălie de care rar ai parte. 

— Dar acum ce te-a mânat încoace? 

Îmi zâmbi larg. 

— Nu poate un om doar să-şi viziteze un vechi prieten? 

— Alfred te-a trimis, am mormăit. 

— Ţi-am spus, vin din Mercia, nu din Wessex. Se sprijini 
de vârful palisadei. ii minte noaptea de dinainte să 
cucereşti Lundene? 

— Ţin minte că mi-ai zis că te îmbrăcaseşi pentru 
rugăciune în acea noapte. Erai în zale şi purtai două spade. 

— Ce moment mai bun este pentru rugă, decât înaintea 
unei bătălii? Şi aceea a fost o bătălie cum rar găseşti. 

— A fost. 

— Şi înainte de asta, stăpâne, ai făcut un jurământ. 

Furia mă cuprinse la fel de repede cum fusese umflat 
râul de ploaia furtunii. 

— Să-l ia naiba pe Alfred cu jurămintele lui! Să-l ia 
dracu' în iadul lui. I-am dat nenorocitului cei mai buni ani 
din viaţa mea! N-ar sta pe tronul Wessexului dacă n-aş fi 
luptat pentru el! Harald Păr-Sângeriu ar fi rege acum, iar 
Alfred ar putrezi în mormânt. Aşa îmi mulţumeşte? Din 
când în când mă mai mângâia pe cap ca pe un amărât de 
câine, dar apoi l-a lăsat pe călugărul ăla cu minte cât o 
muscă s-o insulte pe Gisela, şi acum se aşteaptă să mă 
târăsc în faţa lui cerând iertare după ce l-am omorât pe 
nemernic. Da, am făcut un jurământ, am spus întorcându- 


4 250 # 


mă să mă uit la faţa lată a lui Pyrlig. Te înştiinţez că îl calc. 
Este rupt. Din partea mea, zeii pot să-mi dea ce osândă vor 
şi Alfred poate să putrezească în fundul iadului. 

— Mă îndoiesc că va fi el cel din iad, rosti Pyrlig calm. 

— Crezi că aş vrea să fiu în raiul vostru? Cu toţi preoţii 
şi călugării ăia şi măicuţele alea stafidite? Iadul nu poate fi 
mai rău. Nu, părinte, nu-mi ţin jurământul faţă de Alfred. 
Poţi să mergi să-i spui că nu am niciun jurământ faţă de el, 
nicio credinţă, nicio datorie, nicio loialitate, nimic! Este un 
nenorocit râios, nerecunoscător, saşiu şi băşinos! 

— Îl cunoşti mai bine decât mine, zise Pyrlig încet. 

— Să-şi ia jurământul şi să se cace pe el, am mârâit. Du- 
te înapoi în Wessex şi dă-i răspunsul ăsta. 

Un strigăt îmi atrase atenţia, însă era doar un servitor 
care striga la un cal mai nărăvaş. Unul dintre jarli se 
pregătea de plecare. Câţiva războinici cu coifuri şi zale 
erau deja călare, în timp ce doi cai aşteptau cu şeile goale. 
Doi oameni de-ai lui Ragnar alergară la poartă şi ridicară 
drugul de lemn. 

— Nu Alfred m-a trimis, zise Pyrlig. 

— Vrei să spui că toată chestia asta e ideea ta? Să vii să- 
mi aminteşti de jurământul meu? N-am nevoie. 

— Să-ţi calci jurământul este... 

— Ştiu! am strigat. 

— Totuşi, oamenii îşi calcă jurămintele tot timpul, 
continuă Pyrlig privind spre sud, unde lumina gri a zorilor 
atingea vârfurile dealurilor. Probabil de aceea întărim 
jurămintele cu legi şi cutume stricte, fiindcă ştim că vor fi 
călcate. Cred că Alfred ştie că nu te vei întoarce. De aceea 
este trist. Dacă Wessexul e atacat, îi va lipsi cea mai 
ascuţită spadă a sa. Chiar şi aşa, nu el m-a trimis. El crede 
că Wessexul o duce mai bine fără tine. Vrea o ţară 
dumnezeiască, iar tu erai ca un spin în coastă. 

— O să aibă nevoie de nişte spini dacă danezii se întorc 
în Wessex, am mârâit. 

— Are încredere în Dumnezeu, Lord Uhtred, are 
încredere în Dumnezeu. 

Am râs când am auzit. Să apere Dumnezeul creştin 


4 251 # 


Wessexul împotriva danezilor din Northumbria când aveau 
să debarce acolo în vară. 

— Dacă Alfred nu mă vrea înapoi, de ce mă faci să-mi 
pierd vremea? 

— Din cauza jurământului pe care l-ai făcut în ajunul 
bătăliei pentru Lundene, zise Pyrlig. Persoana faţă de care 
ai făcut acel jurământ m-a rugat să vin aici. 

M-am uitat fix la el şi mi s-a părut că aud râsul Nornelor. 
Cele trei ursitoare. Nornele cele cu degetele ocupate, care 
ne tes soarta. 

— Nu, am spus, dar fără vlagă. 

— Ea m-a trimis. 

— Nu, am repetat. 

— Vrea ajutorul tău. 

— Nu! 

— Şi m-a rugat să-ţi aduc aminte că odată ai jurat să o 
slujeşti. 

Mi-am închis ochii. Era adevărat, totul era adevărat. 
Uitasem acel jurământ făcut înaintea atacului de la 
Lundene? Nu-l uitasem, dar nici nu mă gândisem vreodată 
că mă va lega astfel. 

— Nu, am şoptit. 

— Toţi suntem păcătoşi, Lord Uhtred, dar şi Biserica 
recunoaşte că unele păcate sunt mai rele decât altele. 
Jurământul pe care i l-ai făcut lui Alfred îl îndatora şi 
trebuia să fie răsplătit cu recunoştinţă, pământuri şi 
argint. Este greşit din partea ta să calci acel jurământ şi 
nu pot fi de acord cu aceasta, dar înţeleg că Alfred nu şi-a 
îndeplinit datoria faţă de tine. Pe de altă parte, jurământul 
făcut doamnei a fost făcut din dragoste, şi acel jurământ 
nu-l poţi călca fără să-ţi distrugi sufletul. 

— Dragoste? am ripostat, pe un ton voit provocator. 

— Ai iubit-o pe Gisela, ştiu, şi nu ţi-ai încălcat 
jurămintele faţă de ea, dar o iubeşti pe doamna care m-a 
trimis. Întotdeauna ai iubit-o. O văd pe chipul tău, chiar 
dacă tu n-o ştii, şi o văd pe al ei. 

— Nu, am spus. 

— Are necazuri, zise Pyrlig. 


4 252 # 


— Necazuri? am întrebat plictisit. 

— Soţul ei este bolnav la cap. 

— E nebun? 

— Nu în aşa măsură încât să-ţi dai seama. 

Sub mine, balamalele scârţâiră când cele două porţi 
mari fură împinse în afară. Ragnar, în picioarele goale şi 
înfăşurat în mantie, le striga rămas-bun călăreţilor care 
treceau prin Poarta Mare a Dunholmului. Unul se întoarse 
şi am văzut că era Haesten. Ridică o mână să mă salute, 
iar eu i-am răspuns prin acelaşi gest, însă peste o clipă am 
îngheţat: călăreţul de lângă el se răsuci în şa la rândul său 
şi-mi adresă un zâmbet sălbatic. Era Skade. Cu siguranţă 
îmi observă uimirea de pe chip, fiindcă râse, apoi dădu 
pinteni calului şi se îndepărtă la galop. 

— Necazuri, am spus uitându-mă la ea. Mai multe 
necazuri decât ştii. 

— Fiindcă Haesten va ataca Mercia? întrebă Pyrlig. 

N-am confirmat, deşi mă îndoiam că Haesten şi-ar fi 
ţinut intenţiile secrete. 

— Fiindcă acea femeie este cu el, am zis. 

— Femeile au adus păcatul în această lume şi, pentru 
numele lui Dumnezeu, îl stârnesc în continuare. Dar nu-mi 
pot imagina o lume fără ele, tu poţi? 

— Vrea să merg eu la ea? 

— Da, sunt aici ca să te aduc. Mi-a mai cerut să-ţi spun 
că, dacă nu-ţi poţi respecta jurământul, te dezleagă de el. 

— Deci nu trebuie să merg, am zis. 

— Nu. 

— Dar am făcut jurămintele. 

— Da. 

Lui Æthelflæd. Abia ce scăpasem de Alfred şi mă 
bucurasem de libertate, iar acum fiica lui mă convoca. 
Pyrlig avea dreptate. Unele jurăminte sunt făcute din 
dragoste, şi pe acelea nu le putem încălca. 

Toată iarna mă simţisem ca un cârmaci în ceaţă, dus de 
valuri nicăieri, purtat de vânt în niciun port, pierdut, dar 
acum era ca şi cum ceața s-ar fi ridicat. Nornele îmi 
arătaseră reperul pe care-l căutasem; chiar dacă nu era 


4 253 # 


reperul pe care-l voiam, tot dădea o direcţie corabiei mele. 

Într-adevăr, îi jurasem lui /ZEthelfleed. Aproape fiecare 
promisiune pe care i-o făcusem tatălui ei trebuise să-mi fie 
smulsă cu forţa, dar aşa fusese şi jurământul dat lui 
ZEthelfleed. Imi ceruse acest preţ ca să-mi dea întăriri 
pentru atacul disperat asupra oraşului Lundene. Ţin minte 
că asta îmi displăcuse, dar tot îngenuncheasem în faţa ei 
şi-i făcusem jurământul. 

O ştiam pe ZEthelflaed de copilă, era singura odraslă a lui 
Alfred care avea neastâmpăr şi viaţă şi veselie, şi am văzut 
acele calităţi dispărând după căsătoria cu vărul meu. În 
lunile şi anii de după jurământ ajunsesem s-o iubesc, nu 
aşa cum am iubit-o pe Gisela, care era prietenă cu 
ZEthelfleed, ci ca pe o domniţă strălucitoare a cărei lumină 
era obturată de cruzimea oamenilor. Şi o slujisem. O 
protejasem. Acum însă mă ruga s-o protejez din nou, şi 
eram măcinat de îndoieli. Mi-am umplut următoarele zile 
cu diverse activităţi, vânând şi antrenându-mă cu armele. 
La un moment dat, Finan, care adesea se antrena cu mine 
la duelurile cu spada, făcu un pas în spate şi mă întrebă 
dacă voiam să-l omor. 

— Îmi pare rău, i-am zis. 

— Este vorba despre preotul galez, aşa-i? 

— Este soarta. 

— Şi unde ne duce soarta, stăpâne? 

— Spre sud, am zis. 

Uram acel cuvânt. Eram un nordic, Northumbria era 
ţara mea, totuşi ursitoarele mă duceau în sud. 

— La Alfred? întrebă Finan neîncrezător. 

— Nu, am spus, la Æthelflæd, şi când i-am rostit numele 
am ştiut că nu mai puteam amâna. 

Deci, la o săptămână după plecarea lui Haesten, m-am 
dus la Ragnar şi l-am minţit, fiindcă nu voiam să-mi vadă 
trădarea. 

— Mă duc să-mi apăr copiii, i-am spus. 

— Haesten cu siguranţă nu-i va omori. 

— Dar Skade o va face. 

Se gândi, apoi încuviinţă din cap. 


4 254 # 


— Adevărat. 

— Sau îi va vinde ca sclavi, am spus sumbru. Mă urăşte. 

— Atunci trebuie să pleci. 

Şi astfel am plecat de la Dunholm. Oamenii mei mă 
însoțeau, fiindcă îmi juraseră credinţă, familiile lor veneau 
şi ele, şi din această cauză Ragnar a ştiut că fugeam pe 
veci. Pe când oamenii mei încărcau caii de povară cu zale 
şi arme, mă privi mâhnit şi mă întrebă: 

— Pleci în Wessex? 

— Nu, i-am spus, şi nu minţeam. 

Brida ştia. 

— Atunci unde? mă iscodi nervoasă. 

— La copiii mei. 

— Îi vei aduce înapoi aici? întrebă Ragnar nerăbdător. 

— Prietena care are grijă de copiii mei este la ananghie, 
am răspuns eu pe ocolite, însă Brida îmi tăie scurt vorbele: 

— Fiica lui Alfred? 

— Da. 

— Care-i urăşte pe danezi, zise Brida. 

— Mi-a cerut stăruitor ajutorul, i-am spus lui Ragnar, şi 
nu o pot refuza. 

— Femeile te slăbesc, mârâi Brida. Ce se alege de 
promisiunea ta de a-l însoţi pe Ragnar? 

— N-am făcut nicio promisiune de felul ăsta, i-am 
replicat tăios. 

— Avem nevoie de tine! îmi spuse rugător Ragnar. 

— De mine şi de jumătatea mea de echipaj? 

— Dacă nu ne ajuţi să distrugem Wessexul, zise Brida, n- 
o să ai partea ta din comorile Wessexului, şi fără asta, 
Uhtred, nu ai nicio speranţă pentru Bebbanburg. 

— Mă duc să-mi găsesc copiii, am zis cu încăpățânare. 

Brida şi Ragnar ştiau amândoi că spusesem adevărul 
numai pe jumătate, în cel mai bun caz. 

— Întotdeauna ai fost saxon înainte de a fi danez, pufni 
ea batjocoritor. Vrei să fii danez, dar nu ai curajul. 

— S-ar putea să ai dreptate, am recunoscut. 

— Ar trebui să te omorâm, zise Brida, şi vorbea serios. 

Ragnar îi puse o mână pe braţ pentru a o face să tacă, 


4 255 # 


apoi mă îmbrăţişă. 

— Eşti fratele meu. 

Mă tinu strâns o clipă. Ştiam amândoi că mă duceam la 
saxoni, că aveam să fim pentru totdeauna în tabere opuse. 
Tot ce puteam face era să promit că nu voi lupta niciodată 
împotriva lui. 

— Şi ne vei trăda planurile lui Alfred? întrebă Brida. 

Ragnar putea probabil să se împace cu plecarea mea, 
dar nevasta lui n-avea să mă ierte niciodată. 

— Îl urăsc pe Alfred, i-am spus, şi sper să vă distraţi 
cucerindu-i regatul. 

lată, am scris-o, şi m-a durut s-o scriu, fiindcă amintirea 
acelei plecări este atât de dureroasă. Brida m-a urât în 
acel moment, Ragnar s-a întristat, iar eu am fost un laş. M- 
am ascuns în spatele sorții copiilor mei şi mi-am trădat 
prietenia. Toată iarna, Ragnar mă adăpostise şi îmi hrănise 
oamenii, şi acum eu îl părăseam. Fusese fericit cu mine 
alături şi era nefericit la gândul că va lupta contra 
Wessexului, dar crezuse că aveam să purtăm acel război 
împreună. Acum îl părăseam. Îmi dădea voie să-l părăsesc. 
Brida m-ar fi omorât în acea zi, însă Ragnar m-a iertat. Era 
o zi senină de primăvară. A fost ziua în care viaţa mea s-a 
schimbat. Wyrd bið ful âroed. 

Am pornit deci spre sud. Multă vreme n-am fost în stare 
să scot o vorbă. Părintele Pyrlig îmi simţi starea şi nu zise 
nimic, până când, în sfârşit, mi-am rupt tăcerea 
morocănoasă. 

— Zici că vărul meu este bolnav la cap? am întrebat. 

— Da şi nu. 

— Mulţumesc pentru lămurire. 

Zâmbi din colţul gurii. Călărea lângă mine, cu ochii 
strânşi din cauza soarelui din faţă. 

— Nu-i nebun aşa cum e bietul Guthred, zise el după o 
vreme. Nu are viziuni, nu vorbeşte cu îngerii şi nu mestecă 
rogojini. Îl macină faptul că nu e rege. Æthelred ştie că 
atunci când va muri, Mercia va cădea în stăpânirea 
Wessexului. Asta vrea Alfred, şi ce vrea Alfred, de obicei şi 
obţine. 


4 256 # 


— Atunci de ce trimite Æthelflæd după mine? 

— Vărul tău îşi urăşte soţia, zise Pyrlig cu voce joasă, 
astfel încât să nu audă Finan şi Sihtric, care călăreau în 
spatele nostru. Un câine alunga oile de pe pajişte, 
ascultând de fluierul ascuţit al unui cioban aflat pe un deal 
în depărtare. Preotul oftă şi spuse: De fiecare dată când o 
vede pe Æthelfæd, simte lanţurile cu care l-a legat Alfred. 
Ar vrea să fie rege, dar nu poate, fiindcă Alfred nu permite 
acest lucru. 

— Fiindcă Alfred vrea să fie rege al Merciei? 

— Alfred vrea să fie rege al Angliei, zise Pyrlig, şi dacă el 
nu poate purta acest titlu, ar vrea ca fiul lui să poarte 
coroana. Nu mai poate exista un alt rege saxon. Un rege 
este unsul lui Dumnezeu, un rege este sacru, deci nu 
trebuie să existe un alt rege care să-i stea în cale. 

— Şi asta îl înnebuneşte pe ZEthelred, am conchis. 

— Aşa e, şi ar fi în stare să-şi pedepsească soţia. 

— Cum? 

— Divorţând de ea. 

— Alfred nu ar accepta, am spus dezaprobator. 

— Alfred este un om bolnav. Ar putea muri în orice clipă. 

— Să divorţeze de ea, ceea ce înseamnă... M-am oprit 
brusc. Æthelflæd îmi vorbise despre ambițiile soţului ei, 
dar tot le găseam puţin credibile. Nu, n-ar face aşa ceva! 

— A încercat atunci când toţi credeam că Alfred este pe 
moarte, zise Pyrlig. Æthelflæd, aflând ce urma să se 
întâmple, s-a refugiat într-o mănăstire la Lecelad. 

— La graniţa Wessexului? 

Preotul încuviinţă din cap. 

— Ca să poată fugi la tatăl ei dacă vor încerca din nou, 
ceea ce vor face. 

Am înjurat în barbă. 

— Aldhelm? 

— Lordul Aldhelm, încuviinţă Pyrlig. 

— ZEthelred o va sili să intre în patul lui Aldhelm? am 
întrebat neîncrezător. 

— Ar fi plăcerea lordului ZEthelred, rosti sec Pyrlig, şi, 
fără îndoială, plăcerea imensă a lordului Aldhelm. După ce 


4 257 # 


adulterul s-a consumat, ZEthelred oferă dovezile bisericii, o 
închide pe Lady ZEthelfleed într-o mănăstire şi anulează 
căsătoria. Apoi este liber să se însoare din nou, să aibă 
urmaşi şi, imediat ce Alfred moare, să urce pe tron. 

— Pe ea cine o apără acum? am întrebat. Şi cine-mi 
protejează copiii? 

— Călugăriţele. 

— Niciun bărbat? 

— Soţul ei este cel care dă aurul, nu ea, zise Pyrlig. 
Oamenii o iubesc, însă Lady Æthelflæd nu le poate oferi 
nimic. 

— Acum poate, am spus, înfigându-mi pintenii în calul pe 
care-l cumpărasem la Dunholm. 

Nu-mi rămăsese multă avere. Cumpărasem mai mult de 
şaptezeci de cai pentru a face posibilă această călătorie şi 
puţinul argint necheltuit era în doi săculeţi atârnaţi de şa, 
dar aveam Răsuflarea-Şarpelui şi Acul-Viespii şi acum, 
fiindcă cele trei ursitoare îmi încâlciseră viaţa din nou, 
aveam un scop. Mă duceam la ZEthelfleed. 


Lecelad era o adunătură de case construite de-a lungul 
malului nordic al Temesului, unde Lecul, un pârâu noroios, 
se vărsa în fluviu. În locul acela se afla o moară, iar la 
debarcaderul de alături erau legate câteva bărcuţe 
prăpădite. La capătul estic al uliţei satului, care era de fapt 
o înşiruire de bălți nămoloase, puteam vedea mănăstirea. 
Era înconjurată de o palisadă menită, mă gândeam, mai 
degrabă să ţină călugărițele înăuntru decât duşmanii 
afară, iar peste gardul înnegrit de ploaie se zărea o 
biserică mică şi urâtă, făcută din lemn şi vălătuci. 

Clopotnița zgâria norii joşi în timp ce ploaia se strecura 
dinspre vest. Pe cealaltă parte a Temesului era un 
debarcader din lemn; deasupra lui, pe mal, un grup de 
oameni se adăposteau sub o acoperitoare improvizată 
sprijinită pe pari. Toţi erau în zale, cu suliţele rezemate de 
o salcie. Am păşit pe mal, mi-am pus mâinile pâlnie la gură 
şi am strigat la ei: 

— Pe cine slujiţi? 


% 258 # 


— Pe lordul ZEthelnoth, strigă înapoi unul dintre oameni. 

Nu mă recunoscu. Eram înfăşurat într-o mantie neagră 
şi aveam o glugă peste părul meu blond. 

— De ce sunteţi acolo? am strigat, dar singurul răspuns 
fu o ridicare din umeri fiindcă nu înţelesese. 

Malul sudic era în teritoriul saxonilor de vest, de aceea, 
fără îndoială, Æthelflæd alesese Lecelad. Putea să fugă în 
regatul tatălui său în orice clipă, cu toate că Alfred, pentru 
care legăturile căsătoriei erau sacre, ar fi ezitat să-i acorde 
protecţie, de frica scandalului care ar fi urmat. Totuşi, cred 
că-i ordonase ealdormanului ZEthelnoth din Sumorsate să 
supravegheze mănăstirea, chiar fără alt motiv decât să 
raporteze orice întâmplare stranie de pe malul mercian al 
fluviului. Acum aveau ceva de raportat, mă gândeam. 

— Cine sunteţi, domnule? întrebă omul de peste râu. 

Poate că nu mă recunoscuse, dar văzuse că eram în 
fruntea unui grup de călăreţi, şi fibula din aur a mantiei 
mele lucea în aerul umed. 

Fără să bag în seamă întrebarea, m-am întors spre 
Finan, care-mi zâmbea larg din şa. 

— Doar treizeci, stăpâne, îmi zise. 

Îl trimisesem să cerceteze satul şi să vadă câţi oameni 
păzeau mănăstirea. 

— Doar atâţia? 

— Mai sunt sate la nord. 

— Cine îi comandă pe ăştia treizeci? 

— Un amărât care aproape că s-a căcat pe el când ne-a 
văzut. 

Cei treizeci de oameni erau postați chiar în Lecelad, mai 
mult ca sigur la ordinele vărului meu, ca s-o ţină pe 
ZEthelfleed închisă în mănăstirea aceea urâtă. M-am suit în 
şaua udă şi alunecoasă şi mi-am băgat piciorul drept în 
scăriţă. 

— Să spargem cuibul acesta de viespi, am spus. 

Mi-am condus oamenii spre est pe lângă cocioabe, 
grămezi de bălegar şi porci care se împerecheau. Sătenii 
se uitau la noi din uşă, în timp ce la capătul străzii, în faţa 
intrării mănăstirii, aşteptau câţiva bărbaţi în tunici de piele 


4 259 # 


şi coifuri ruginite. Dacă primiseră ordin să oprească pe 
cineva să intre în mănăstire, nu aveau niciun chef să-l 
urmeze. Se mişcară încet într-o parte în timp ce ne 
apropiam. l-am ignorat, iar ei nici nu mă întrebară cum mă 
cheamă, nici nu încercară să ne oprească. 

Am izbit în poarta mănăstirii, făcând să sară din ea 
stropi de apă. Calul meu necheză când am lovit poarta a 
doua oară. Trupele merciene se uitau. Unul o luă la fugă 
pe o uliţă, şi m-am gândit că se ducea să caute ajutoare. 

— Înainte de sfârşitul zilei o să ne batem cu careva, i-am 
spus lui Finan. 

— Sper, stăpâne, zise el trist. A trecut tare multă vreme 
de ultima dată. 

In acea clipă se deschise o uşiţă tăiată în poarta mare, şi 
un chip de femeie se iţi cu băgare de seamă. 

— Ce vrei? 

— Să mă adăpostesc de ploaia aceasta, am spus. 

— Sătenii îţi vor oferi adăpost, zise femeia şi începu să 
închidă uşiţa, dar am reuşit să-mi bag vârful cizmei în 
spaţiul acela. 

— Puteţi să deschideţi poarta, am spus, sau puteţi să vă 
uitaţi cum o facem aşchii. 

— Sunt prieteni cu Lady Æthelflæd, interveni părintele 
Pyrlig. 

Uşiţa se deschise complet. 

— Tu eşti, părinte? 

— Eu, soră. 

—A dispărut buna-cuviinţă de pe pământul lui 
Dumnezeu? bombăni ea. 

— Nu se poate înfrâna, soră, zise Pyrlig, este o brută. 

Îmi zâmbi larg. 

— Ia-ţi piciorul, ceru femeia îmbufnată. 

Când am făcut-o, a închis uşiţa şi am auzit cum se ridica 
zăvorul. Apoi poarta se deschise larg. 

M-am dat jos din şa. 

— Aşteptaţi, le-am spus oamenilor mei înainte de a intra 
în curtea mănăstirii. 

Biserica cea urâtă ocupa întreaga parte sudică; în rest 


4 260 # 


erau clădiri joase din lemn, acoperite cu paie, în care am 
presupus că dormeau, mâncau şi torceau lână călugărițele. 
Cea care ne întâmpinase, care s-a prezentat drept stareţa 
Werburgh, se plecă în faţa mea. Era o femeie în vârstă, 
atât de mică încât abia îmi ajungea până la brâu, dar avea 
un chip sever. 

— Sunteţi cu adevărat prieten cu Lady Æthelflæd? 

— Sunt. 

Werburgh clătină din cap când îmi văzu la gât ciocanul 
lui Thor. 

— Şi numele domniei voastre? mă întrebă, dar chiar 
atunci se auzi un țipăt ascuţit; o fetiţă sări peste pragul 
unei uşi şi alergă cât o ţineau picioarele prin curtea 
noroioasă. 

Era Stiorra, fiica mea, care mi se aruncă în braţe, 
înlănţuindu-mi gâtul cu mâinile şi mijlocul cu picioarele. 
M-am bucurat că ploua, altfel călugăriţa ar fi crezut că 
picăturile de pe faţa mea erau lacrimi. Erau. 

— Ştiam că vei veni, strigă fericită Stiorra, ştiam, ştiam, 
ştiam. 

— Sunteţi lordul Uhtred? întrebă stareţa. 

— Da. 

— Slavă Domnului! 

Stiorra îmi povestea peripeţiile ei, iar Osbert, cel mic, 
venise în goană şi încerca să mi se urce pe picior. Uhtred, 
cel mare, nu era de văzut nicăieri. L-am luat în braţe pe 
Osbert şi i-am strigat lui Finan să-i aducă pe ceilalţi 
oameni înăuntru. 

— Nu ştiu cât stăm, i-am spus stareţei Werburgh, dar 
caii au nevoie de un grajd şi de mâncare. 

— Credeţi că suntem tavernă? 

— N-o să mai pleci, aşa-i? mă întreba insistent Stiorra. 

— Nu, i-am spus, nu, nu, nu, apoi m-am oprit din vorbit, 
fiindcă Æthelflæd apăruse în cadrul unei uşi. 

În acea zi gri şi mohorâtă, chiar dacă era îmbrăcată într- 
o mantie cu glugă dintr-o stofă aspră, maronie, mi se părea 
că strălucea. 

Şi mi-am amintit profeția lui Iseult, făcută cu mulţi ani 


4 261 # 


înainte, pe când Æthelflæd nu era mai mare decât Stiorra, 
o profeție făcută când Wessexul era în cel mai slab 
moment al existenţei sale, când danezii invadaseră ţara şi 
Alfred era un biet fugar în mlaştini. Iseult, acea femeie 
ciudată şi frumoasă, întunecată ca umbrele, îmi promisese 
că Alfred îmi va da putere şi că femeia mea va fi o creatură 
de aur. 

Şi m-am uitat la Æthelflæd şi ea se uită înapoi şi am ştiut 
că aveam să-mi ţin promisiunea făcută fiicei mele. Nu 
aveam să plec. 

Mi-am pus jos copiii, avertizându-i să stea departe de 
copitele cailor, şi am mers de cealaltă parte a curţii pline 
de bălți, fără să le bag în seamă pe călugărițele care 
ieşiseră curioase. Mă gândeam să mă plec în faţa lui 
ZEthelflzed, căci era fiica unui rege şi soţia conducătorului 
Merciei, dar, văzându-i lacrimile de fericire, n-am mai 
făcut-o, ci mi-am întins mâinile. Ea veni la mine, şi i-am 
simţit trupul tremurând în timp ce o tineam strâns. Cred 
că putea să-mi simtă bătăile inimii, fiindcă mie mi se 
păreau la fel de puternice ca un ropot de tobă. 

— Ai venit, zise. 

— Da. 

— Ştiam c-o să vii. 

I-am împins gluga pentru a-i vedea părul, la fel de auriu 
ca al meu. 

— O creatură de aur, am spus zâmbind. 

— Prostănacule, râse ea. 

— Ce se întâmplă acum? am întrebat-o. 

— Probabil că soţul meu va încerca să te omoare, zise 
ZEthelfleed făcând un pas uşor în spate şi trăgându-şi gluga 
peste frunte. 

— Şi poate să adune... Am făcut o pauză de gândire, apoi 
am reluat: Poate să adune o mie cinci sute de războinici 
instruiți? 

— Cel puţin atâţia. 

— Atunci nu văd care-i problema, am spus vesel. Am cel 
puţin patruzeci de oameni. 

În acea după-amiază îşi făcură apariţia primii războinici 


4 262 # 


mercieni. Sosiră în grupuri, zece sau douăzeci deodată, şi 
formară un lanţ larg în jurul mănăstirii. Din clopotniţă, de 
unde-i priveam, am numărat peste o sută de războinici, 
însă alţii continuau să vină. 

— Cei treizeci de oameni din sat erau aici ca să te 
împiedice să pleci? am întrebat-o pe ZEthelflzed. N 

— Erau aici ca să nu putem primi mâncare, zise ea. Însă 
n-au fost foarte eficienți. Proviziile au venit de peste fluviu 
cu bărcile. 

— Voiau să vă înfometeze? 

— Soţul meu credea că asta mă va face să plec. Aşa aş fi 
fost obligată să mă întorc la el. 

— Nu la tatăl tău? 

Făcu o grimasă. 

— M-ar fi trimis înapoi la soţul meu, nu? 

— Te-ar fi trimis? 

— Căsnicia este un legământ sfinţit de Dumnezeu, 
Uhtred, spuse ea cu oboseală în glas. Ştii că tatăl meu nu l- 
ar jigni pe Dumnezeu. 

— Şi de ce n-a venit /Ethelred să te ducă înapoi? 

— Să atace o mănăstire? Tatăl meu nu ar fi de acord cu 
aşa ceva. 

— Nu ar fi, am spus, uitându-mă la un grup mai mare de 
călăreţi ce apăruse dinspre nord. 

— Credeau că tatăl meu va muri în orice clipă, zise ea, 
referindu-se la vărul meu şi la prietenul lui, Aldhelm. 

— Dar tatăl tău trăieşte. 

— Îşi revine. Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru asta. 

— Uite cum vin necazurile, am spus. 

Călăreţii din noul grup, cel puţin cincizeci la număr, 
purtau un stindard; aşadar, comandantul trupelor care 
păzeau mănăstirea, oricine ar fi fost acesta, venea în 
persoană. Când călăreţii se apropiară, am văzut că steagul 
avea o cruce făcută din două topoare de luptă cu tăişurile 
mari. 

— A cui stemă e asta? am întrebat. 

— A lui Aldhelm, îmi răspunse placid ZEthelfleed. 

Două sute de oameni înconjurau mănăstirea acum, iar 


4 263 # 


Aldhelm, călărind un armăsar negru, se opri la cincizeci de 
paşi de poartă. Avea o suită formată din doi preoţi şi o 
duzină de războinici. Războinicii, care purtau scuturi cu 
stema stăpânului lor, priveau în linişte, la fel ca el, porţile 
mănăstirii. Ştia Aldhelm că eram înăuntru? Probabil că 
suspecta, dar nu putea fi sigur. Traversaserăm Mercia 
repede, prin partea ei de la răsărit, stăpânită de danezi, 
deci puţini oameni din Mercia saxonă şi-ar fi dat seama că 
veniserăm în sud. Totuşi, Aldhelm bănuia că mă aflam 
acolo, fiindcă nu făcu nicio încercare să intre în mănăstire. 
Ori asta, ori avea ordine să nu-l ofenseze pe zeul lor prin 
vreun sacrilegiu. Alfred probabil l-ar fi iertat pe ZEthelred 
pentru că-i amărâse viaţa fiicei sale, însă n-ar fi iertat 
niciodată o insultă adusă zeului său. 

M-am dus în curte. 

— Ce mai aşteaptă? mă întrebă Finan. 

— Pe mine, am spus. 

M-am îmbrăcat de luptă. Mi-am luat zalele strălucitoare, 
centura, cizmele, coiful cu creastă în formă de lup şi scutul 
cu stema cu lup şi am ales să-mi iau un topor pe lângă cele 
două spade ale mele. Am ordonat să fie deschisă uşa din 
poarta mănăstirii, apoi am ieşit singur. Nu călăream, 
fiindcă nu apucasem să-mi cumpăr un armăsar antrenat 
pentru luptă. 

Înaintam calm sub privirile oamenilor lui Aldhelm. Dacă 
Aldhelm ar fi avut un dram de curaj, ar fi trebuit să se 
năpustească spre mine şi să mă doboare cu spada cea 
lungă care-i atârna la brâu, şi chiar fără curaj ar fi putut 
ordona gărzii sale personale să mă căsăpească; în schimb, 
nu făcea decât să se uite la mine. 

M-am oprit la vreo zece paşi de el şi mi-am rezemat 
toporul pe umăr. Îmi deschisesem obrăzarele, ca oamenii 
lui Aldhelm să-mi vadă faţa. 

— Bărbaţi ai Merciei! am strigat, astfel încât nu doar 
trupele lui Aldhelm să mă audă, ci şi trupele saxonilor de 
vest de peste fluviu. Peste puţine zile, jarlul Haesten va 
porni un atac împotriva ţării voastre! Vine cu mii de 
oameni, oameni înfometați, danezi cu sulițe, danezi cu 


4 264 # 


spade, danezi care vă vor silui femeile, vă vor lua copiii în 
robie şi vă vor fura pământurile. Vor fi o armată mai mare 
decât hoarda de războinici pe care aţi înfrânt-o la 
Fearnhamme! Câţi dintre voi aţi fost la Fearnhamme? 

Oamenii se uitară unii la alţii, dar niciunul nu ridică 
mâna în semn că fusese prezent la acea mare victorie. 

— Vă este ruşine de triumful vostru? i-am întrebat. Aţi 
făcut un masacru care va fi ţinut minte atâta vreme cât 
mai există oameni în Mercia! Şi vă este ruşine de el? Câţi 
dintre voi aţi fost la Fearnhamme? 

Câţiva îşi găsiră curajul să ridice mâinile. Dintr-odată, 
unul chiui, şi tovarăşii săi îl imitară. Se ovaţionau pe ei. 
Aldhelm, confuz, ridică o mână să facă linişte, dar nu-l 
băgară în seamă. 

— Şi cine, am strigat mai tare, vreţi să vă conducă 
împotriva jarlului Haesten, care vine aici cu vikingi şi 
pirați, cu criminali şi negustori de sclavi, cu sulițe şi 
topoare, cu omor şi foc? Lady /Ethelflaed a fost cea care v-a 
încurajat să obţineţi victoria de la Fearnhamme, şi acum o 
vreţi închisă într-o mănăstire? M-a implorat să vin să mă 
lupt din nou alături de voi, şi iată-mă-s, iar voi mă 
întâmpinați cu spade? Cu sulițe? Deci cine vreţi să vă 
conducă împotriva jarlului Haesten şi a criminalilor lui? 
Am lăsat întrebarea să plutească preţ de câteva bătăi de 
inimă, apoi mi-am îndreptat toporul spre Aldhelm şi-am 
răcnit: îl vreţi pe el sau pe mine? 

Ce prost putea să fie! În acel moment, în ultimele 
zvâcniri ale ploii venite de la apus, ar fi trebuit ori să mă 
omoare iute, ori să mă îmbrăţişeze. Ar fi putut să sară din 
şa şi să-mi ofere prietenia, mimând astfel o alianţă care i- 
ar fi acordat timpul necesar pentru a-mi pregăti moartea; 
în schimb, Aldhelm arătă frică. Era un laş, întotdeauna 
fusese un laş, curajos doar când era în faţa unora slabi, iar 
frica i se vedea pe faţă, în ezitarea lui prelungită. Abia 
când unul dintre oamenii lui se aplecă şi-i spuse ceva la 
ureche îşi regăsi vocea. 

— Acest om e proscris în Wessex, strigă el arătând spre 
mine. 


4 265 # 


Era o noutate, însă nu mă mira. Îmi călcasem jurământul 
faţă de Alfred, deci Alfred nu avea de ales decât să mă 
declare proscris, lăsându-mă pradă oricui ar fi fost atât de 
brav încât să mă captureze. 

— Sunt proscris, am strigat, deci haideţi şi omorâţi-mă! 
Şi cine-o să vă apere de jarlul Haesten? 

Aldhelm, venindu-şi în fire, îi spuse ceva omului care-i 
şoptise mai înainte, iar acela, un războinic cu umeri laţi, 
dădu pinteni calului. Spada îi era scoasă din teacă. Ştia ce 
face. Nu călări spre mine nebunește, ci calculat. Venea să 
mă omoare, îi vedeam ochii cântărindu-mă din umbra 
coifului său. Spada îi era deja trasă în spate, şi-şi încordase 
braţul pentru lovitura vijelioasă care avea să se izbească în 
scutul meu cu greutatea omului şi calului din spatele 
tăişului, ca să mă dezechilibreze. Apoi calul avea să se 
întoarcă spre mine şi spada avea să se repeadă asupra mea 
din spate. El ştia că eu ştiam toate acestea, şi i s-a 
confirmat atunci când am ridicat scutul, fiindcă asta 
însemna că voi face exact ce se aştepta să fac. Am văzut 
cum i se încleştă gura şi călcâiele loviră calul. Bestia mare 
şi cenuşie se aruncă înainte, iar spada străluci în aerul fără 
viaţă. i 

Toată forţa războinicului era în acea lovitură. Imi veni 
din dreapta. Scutul îmi era în stânga, toporul în dreapta. 
Am făcut două lucruri. 

M-am pus într-un genunchi şi mi-am ridicat scutul 
deasupra capului; în acelaşi moment am înfipt toporul în 
picioarele calului. 

Spada se lovi de scutul meu, alunecă pe lemn şi se opri 
în metalul din mijloc. Exact în acea clipă, calul necheză şi 
se împiedică. Eram în picioare când călăreţul lovi din nou, 
însă el şi calul lui erau dezechilibraţi, aşa că lama nu făcu 
decât să zgârie inofensiv marginea metalică a scutului. 
Aldhelm le strigă oamenilor lui să-i ajute campionul, dar 
aceştia şovăiră, deoarece Finan, Sihtric şi Osferth erau 
deja afară din mănăstire, pe cai şi înarmaţi. Războinicul 
lovi din nou, în continuare stânjenit de mişcările calului 
său; de data asta, lăsând scutul să devieze lovitura în jos, 


4 266 # 


pur şi simplu am întins mâna, i-am prins încheietura şi am 
tras tare, astfel încât el căzu din şa şi se prăvăli pe uliţa 
udă. Preţ de o clipă, păru ametit. Armăsarul lui, 
nechezând, se îndepărtă cu picioarele împleticite în timp 
ce omul stătea fără să mişte. Scutul lui, legat de braţul 
stâng, era pătat de noroi. 

Făcusem un pas în spate. Când am scos Răsuflarea- 
Şarpelui, şuieră în canalul strâmt al tecii. 

— Cum te cheamă? l-am întrebat. 

Mai mulţi oameni de-ai mei ieşeau din mănăstire, cu 
toate că Finan îi ţinea în loc. 

Omul se aruncă spre mine, sperând să mă dezechilibreze 
cu scutul său, dar am păşit într-o parte şi l-am lăsat să 
treacă pe lângă mine. 

— Cum te cheamă? am întrebat din nou. 

— Beornoth. 

— Ai fost la Fearnhamme? Când el încuviinţă din cap, i- 
am spus: N-am venit aici să te omor, Beornoth. 

— Am depus un jurământ faţă de stăpânul meu. 

— Un stăpân nedemn. 

— Tu eşti cel care-şi calcă jurămintele, mârâi el, şi cu 
aceasta atacă din nou. 

Mi-am ridicat scutul să preiau lovitura. Braţul său cobori 
iute spada ca să mi-o înfigă în gambă, dar întotdeauna am 
purtat lamele de fier cusute în pielea cizmelor, deoarece 
lovitura dată pe sub scut este atât de periculoasă. Unii 
poartă armuri de picioare, dar vederea lor îl va face pe 
inamic să nu lovească sub scut, pe când lamelele de fier 
ascunse îi dau de înţeles că picioarele sunt vulnerabile şi-l 
invită să atace acolo, ceea ce-l îndreaptă direct spre pieire. 
Lamelele mele opriră lovitura lui Beornoth, iar în clipa 
următoare l-am surprins izbindu-l în faţă cu pumnul învelit 
în zale, care ţinea bine mânerul Răsuflării-Şarpelui. Se 
dădu înapoi clătinându-se. Piciorul stâng mă durea, dar el 
sângera din nasul spart. L-am lovit cu scutul, împingându-l 
din nou în spate, apoi am repetat mişcarea. De data asta 
căzu; i-am dat braţul cu spada la o parte, i-am pus un 
picior pe burtă şi vârful Răsuflării-Şarpelui la gât. Mă 


4 267 # 


privea cu ură, dându-şi seama că nu mai avea timp să mă 
lovească. Trebuia doar să-mi mişc mâna, şi s-ar fi înecat în 
propriul sânge. 

— Stai liniştit, Beornoth, am spus încet, apoi m-am uitat 
la oamenii lui Aldhelm. Nu am venit aici să omor mercieni! 
am strigat. Am venit aici să mă lupt contra jarlului 
Haesten! 

Am păşit într-o parte şi mi-am luat spada din faţa lui 
Beornoth. 

— Ridică-te, i-am zis. 

Se ridică şovăielnic, fără a fi sigur dacă lupta se 
terminase sau nu. Ura din ochi îi dispăruse, fiind înlocuită 
de nedumerire. 

— Du-te, l-am îndemnat. 

— Dar am jurat să te omor! 

— Nu fi nebun, Beornoth, am spus plictisit. Tocmai ţi-am 
dăruit viaţa, iar asta te face acum al meu. M-am întors 
spre luptătorii care ne priveau şi am strigat: Lordul 
Aldhelm trimite un om curajos să facă ceea ce el nu 
îndrăzneşte! Vreţi să fiţi comandaţi de un laş? 

Erau acolo oameni care-şi aminteau de mine, nu doar de 
la Fearnhamme, ci şi de la cucerirea Lundene-ului. Aceştia 
erau războinici, şi toţi războinicii vor să fie comandati de 
un om care le aduce izbânda. Aldhelm nu era războinic. 
Ştiau acest lucru, dar erau încă uimiţi şi nesiguri. Toţi 
aceşti mercieni îi juraseră credinţă lui Aldhelm, şi unii se 
îmbogăţiseră din darurile primite de la el. Acei oameni îşi 
duseră caii aproape de Aldhelm şi-şi apucară mânerele 
spadelor. 

— La Fearnhamme, lordul Aldhelm a vrut să fugă, strigă 
o voce din spatele meu. Acesta este omul care să ne apere? 

Era /Ethelfleed, urcată pe calul meu şi încă purtând 
straiele mohorâte de mănăstire, dar cu părul ei de aur 
neacoperit. 

— Cine v-a condus în luptă? întrebă ea. Cine v-a apărat 
casele? Cine v-a apărat soțiile şi copiii? Pe cine aţi sluji mai 
degrabă? 

Careva dintre războinicii mercieni strigă numele meu, şi 


4 268 # 


mulţimea izbucni în urale. Aldhelm ştia că pierduse. Îi 
strigă lui Beornoth să mă omoare, dar luptătorul nu se 
clinti, aşa că Aldhelm, cu vocea disperată, le ordonă celor 
care-l sprijineau să mă căsăpească. 

— Nu vreţi să vă luptaţi între voi, am strigat, veţi avea 
inamici adevăraţi foarte curând! 

— Să te ia dracu”! mârâi unul dintre apropiații lui 
Aldhelm. 

Îşi trase spada şi dădu pinteni calului, iar acţiunea lui 
stârni haosul. 

Oamenii trebuiră să aleagă într-o clipă dacă să lupte de 
partea lui Aldhelm sau împotriva lui. Cum cei mai mulţi 
hotărâseră că nu merita să-l urmeze, se năpustiră asupra 
gărzii lui chiar atunci când războinicul mă ataca. Am 
deviat lovitura cu scutul, în timp ce călăreţii se învârteau 
în jurul meu într-o încleştare de spade. Finan se ocupă de 
atacatorul meu. Am observat că Osferth îşi pusese calul în 
faţa lui Æthelflæd pentru a-şi proteja sora vitregă, însă ea 
nu era în pericol. Oştenii lui Aldhelm erau căsăpiţi, cu 
toate că Aldhelm însuşi, cuprins de panică, izbuti să-şi 
elibereze calul din lupta plină de sălbăticie. Tot ce voia era 
să scape, dar erau oameni peste tot în jurul lui. Peste 
câteva clipe mă văzu şi, înțelegând că avea o mare şansă, 
fiind călare spre deosebire de mine, dădu pinteni calului şi 
porni să mă omoare. 

Atacă mânat de disperarea omului care nu credea că 
poate câştiga. Nu mă cântări din priviri, aşa cum făcuse 
Beornoth, ci se năpusti cât de repede putu şi lovi cu spada 
cât de tare putu. l-am parat lovitura puternică ţinându-mi 
Răsuflarea-Şarpelui deasupra. Cunoşteam această spadă, îi 
ştiam forţa, privisem cum Ealdwulf Fierarul forjase patru 
bare de fier şi trei de oţel într-o lamă lungă. Luptasem cu 
ea, omorâsem cu ea şi o izbisem de tăişurile saxonilor, 
danezilor, normanzilor şi frizonilor. O cunoşteam şi aveam 
încredere în ea, iar când spada lui Aldhelm o lovi cu un 
sunet care trebuie să se fi auzit şi dincolo de râu, am ştiut 
ce se va întâmpla. 

Spada lui se rupse. Se făcu bucăţi. Partea ruptă, două 


4 269 # 


treimi din lamă, îmi lovi coiful şi căzu în noroi. Aldhelm, 
ţinând ciotul în mână, încercă să fugă, dar nu avea 
scăpare. Lupta se terminase. Oamenii care-l sprijiniseră 
erau ori morţi, ori dezarmaţi, iar războinicii care trecuseră 
de partea mea formau un cerc care ne înconjura pe 
amândoi. Aldhelm îşi întoarse armăsarul şi se uită la mine. 
Deschise gura, însă nu-şi găsea cuvintele. 

— Jos, i-am spus. Văzând că ezita, i-am strigat din nou: 
Jos! M-am uitat la Beornoth, care-şi recuperase calul, şi i- 
am poruncit: Dă-i spada ta. 

Aldhelm nu stătea bine pe picioare. Avea un scut şi 
acum avea spada lui Beornoth, dar nu avea vână în el. Se 
tânguia. Nu-i nicio plăcere să omori un asemenea om, aşa 
că am făcut-o repede. Lama mea se îndreptă spre scutul 
său cu topoare încrucişate, ceea ce-l făcu să-l ridice, dar 
am lăsat Răsuflarea-Şarpelui să cadă înainte de a atinge 
pavăza, tăindu-i încheietura stângă cu destulă forţă pentru 
a-l răsturna. Căzu într-un genunchi, şi Răsuflarea-Şarpelui 
îl izbi într-o parte a gâtului. Purta o glugă de zale pe sub 
coif şi inelele nu se rupseră, dar lovitura îl aruncă într-o 
baltă. Am izbit din nou, de data asta rupându-i zalele din 
zona gâtului, astfel încât sângele i se împrăştie şi-i 
împroşcă pe călăreţii din apropiere. În timp ce Aldhelm 
tremura şi plângea, am tras spada înspre mine până când 
vârful lamei ajunse în rana ferfeniţă de sânge şi zale, apoi 
i-am împlântat-o puternic în gâtlej şi am învârtit-o. Zvâcni 
câteva momente, sângerând ca un porc, apoi muri. 

După ce i-am aruncat stindardul în Temes, mi-am pus 
mâinile pâlnie la gură şi am strigat la oamenii de pe malul 
celălalt: 

— Spuneţi-i lui Alfred că Uhtred de Bebbanburg s-a 
întors! 

Abia acum luptam pentru Mercia. 


ZFthelfleed insistă ca Aldhelm să fie înmormântat 
creştineşte. 

În sat era o bisericuţă puţin mai mare decât un staul de 
vite, cu o cruce bătută în cuie deasupra intrării, iar în jurul 


4 270 # 


ei era un cimitir unde am săpat şase gropi pentru cei şase 
morţi. Mormintele existente erau prost marcate, şi 
cazmaua unuia dintre oamenii mei lovi un cadavru, rupând 
giulgiul de lână şi scoțând la iveală grăsime şi coaste 
împuţite. L-am pus pe Aldhelm în mormântul acela. Fiindcă 
mulţi dintre mercieni luptaseră pentru el şi nu voiam să le 
forţez loialitatea şi mai mult, am îngăduit să fie 
înmormântat în hainele lui frumoase şi în cămaşa de zale. 
l-am păstrat coiful, un lanţ de aur şi calul. După ce 
părintele Pyrlig se rugă deasupra mormintelor proaspete, 
am hotărât că puteam să plecăm. Vărul meu era 
bineînţeles la domeniul său de lângă Gleawecestre, aşa că 
am mers acolo. 

Comandam acum peste două sute de oameni, 
majoritatea mercieni şi, fără îndoială, în ochii vărului meu, 
rebeli. 

— Vrei să-l omor pe /Ethelred? am întrebat-o pe 
ZEthelfleed. 

— Nu! 

Părea şocată. 

— De ce nu? 

— Vrei să fii Lord al Merciei? 

— Nu. 

— Este ealdormanul principal al Merciei, zise ZEthelflaed, 
şi soţul meu. Ridică din umeri. Poate că nu-l plac, dar sunt 
măritată cu el. 

— Nu poţi fi măritată cu un mort. 

— Omorul este în continuare un păcat, îmi atrase ea 
atenţia. 

— Păcat, am spus în zeflemea. 

— Unele păcate sunt atât de grave, încât o viaţă întreagă 
de penitenţă nu este de ajuns să le ispăşeşti. 

— Atunci lasă-mă pe mine să păcătuiesc, am sugerat. 

— Ştiu ce este în inima ta, şi dacă nu te opresc, sunt la 
fel de vinovată ca tine. 

Am mârâit ceva drept răspuns, apoi am dat din cap scurt 
către oamenii care îngenuncheau când treceam prin satul 
lor amărât. Sătenii habar n-aveau cine eram, dar 


% 271 # 


recunoşteau zalele şi armele şi scuturile. În curând, m-am 
gândit, era posibil ca danezii să-şi facă apariţia, să le ardă 
cocioabele şi să le ia copiii în sclavie. 

— Când o să te afli în faţa morţii, o să vrei să ai o spadă 
în mână, zise /Ethelfleed. 

— Bineînţeles. 

— De ce? 

— Ştii de ce. 

— Deci vei merge în Valhalla. Când voi muri, Uhtred, 
vreau să ajung în Rai. Mi-ai refuza asta? 

— Sigur că nu. 

— Atunci nu pot săvârşi păcatul cumplit al omorului. 
Æthelred trebuie să trăiască. În afară de asta, tatăl meu nu 
m-ar ierta niciodată dacă l-aş omori pe ZEthelred. Sau dacă 
ţi-aş da voie să-l omori. Şi nu vreau să-l dezamăgesc pe 
tata. E un om foarte bun. 

Vorbele ei mă făcură să râd. 

— Tatăl tău va fi oricum nervos. 

— De ce? 

— Fiindcă mi-ai cerut ajutorul, de bună seamă. 

ZEthelfleed mă privi uimită. 

— Cine crezi că mi-a sugerat să-ţi cer ajutorul? 

— Poftim? Tatăl tău a vrut să vin la tine? am întrebat cu 
neîncredere. 

— Bineînţeles! 

Mă simţeam ca un prost. Credeam că scăpasem de 
Alfred, doar ca să descopăr că mă atrăsese în sud. Pyrlig 
cu siguranţă ştiuse, dar avusese mare grijă să nu-mi 
spună. 

— Dar tatăl tău mă urăşte! i-am zis lui ZEthelflaed. 

— Nici vorbă. Atâta doar că te crede un dulău rătăcit, 
unul care are nevoie de câte un bici din când în când. Imi 
aruncă un zâmbet dezaprobator, apoi se încruntă. Ştie că 
Mercia va fi atacată, Uhtred, şi se teme că Wessexul nu va 
fi în stare s-o ajute. 

— Wessexul întotdeauna ajută Mercia. 

— Nu şi dacă danezii debarcă pe coasta Wessexului. 

Mi-a venit să râd. Ne chinuiserăm atâta la Dunholm ca 


% 272 # 


să păstrăm secretul, şi Alfred se pregătea deja să dejoace 
planurile danezilor, folosindu-şi fiica pentru a mă atrage în 
sud. M-am gândit întâi cât de deştept era, iar apoi m-am 
întrebat ce păcate era în stare să tolereze acel om doar ca 
să-i împiedice pe danezi să distrugă creştinismul în Anglia. 

Am ieşit din sat. Pe pajiştile scăldate de soare, iarba 
înverzise şi creştea repede. Vitele, eliberate din 
închisoarea lor de pe timpul iernii, mâncau lacome. Un 
iepure stătu pe picioarele din spate să ne privească, apoi o 
luă la fugă, după care se opri iarăşi să se uite la noi. 
Drumul urca încet printre dealurile domoale. Era un ţinut 
prielnic şi mănos, genul de ţinut pe care-l voiau danezii. 

Fusesem în ţara lor şi văzusem cum oamenii îşi duceau 
traiul de azi pe mâine. 

Nu era de mirare că voiau Anglia. 

La apusul soarelui am ajuns în alt sat. 

O fată ducând două ciubere de lapte se sperie atât de 
tare la vederea oamenilor înarmaţi, încât se împiedică în 
timp ce încerca să îngenuncheze şi preţiosul lapte se 
scurse în făgaşurile drumului. Începu să plângă. l-am 
aruncat o monedă de argint, de ajuns să-i usuce lacrimile, 
şi am întrebat-o dacă trăia vreun senior pe aproape. Arătă 
cu degetul spre nord, unde, în spatele unor ulmi, am 
descoperit un frumos conac înconjurat de o palisadă 
dărăpănată. 

Thegnul de care ţinea satul se numea Ealdhith. Era un 
om solid şi roşcat care se uită îngrijorat la sumedenia de 
călăreţi care veniseră să-i ceară adăpost pentru noapte. 

— Nu pot să vă hrănesc pe toţi, mormăi el. Cine sunteţi? 

— Numele meu este Uhtred, am zis, şi aceasta este Lady 
ZEthelfleed. 

— Doamna mea, spuse el grăbindu-se să îngenuncheze. 

Faldhith ne hrăni destul de bine, deşi se plânse a doua zi 
dimineaţă că i-am golit toate butoaiele de bere. L-am 
consolat cu un inel de aur luat din lanţul lui Aldhelm. 

Ealdhith nu avea veşti proaspete pentru noi. Auzise, 
bineînţeles, că Æthelflæd era ţinută închisă în mănăstirea 
de la Lecelad. 


4 273 # 


— Le-am trimis ouă şi făină, îmi zise. 

— De ce? 

— Fiindcă stau la o aruncătură de băț de Wessex, şi 
vreau ca saxonii de vest să fie prietenoşi faţă de poporul 
meu. 

— Aţi văzut vreo trupă de danezi în primăvara asta? 

— Danezi, stăpâne? Nenorociţii ăia nu vin aici. 

Ealdhith era sigur că nu-l pândea nicio primejdie, de 
aceea îngăduise şi palisadei să se deterioreze. 

— Doar ne lucrăm pământul şi ne creştem vitele, spuse 
el prevăzător. 

— Şi dacă Lord ZEthelred te cheamă la oaste? Mergi la 
război? 

— Mă rog să nu se întâmple, dar aş face-o, stăpâne. Pot 
să iau cu mine şase războinici buni. 

— Ai fost la Fearnhamme? _ 

— Nu am putut merge, am avut un picior rupt. Işi 
sumese nădragii ca să-mi arate o gleznă sucită. Am avut 
noroc c-am scăpat cu viaţă. 

— Fiţi pregătiţi pentru o convocare acum, l-am avertizat. 

Işi făcu semnul crucii. 

— Vin necazuri? 

— Întotdeauna vin necazuri, am spus, după care m-am 
aruncat în şaua frumosului armăsar al lui Aldhelm. 

Calul, neobişnuit cu mine, tremură, aşa că l-am 
mângâiat pe gât. 

Am luat-o spre vest în aerul răcoros al dimineţii. Copiii 
mei călăreau cu mine. Un cerşetor îngenunche lângă şanţ 
ca să ne lase să trecem, întinzând o mână schilodită. 

— Am fost rănit în lupta de la Lundene, strigă. 

Erau mulţi astfel de oameni, ajunşi la cerşetorie din 
cauza rănilor de război. l-am dat fiului meu Uhtred o 
monedă de argint şi i-am spus să i-o arunce omului, ceea 
ce şi făcu, adăugând: 

— Hristos să te binecuvânteze! 

— Ce-ai spus? am întrebat. 

— L-ai auzit. 

Æthelflæd, călărind în stânga mea, era amuzată. 


Y 274 # 


— I-am dat o binecuvântare, tată, zise Uhtred. 

— Nu-mi spune că te-ai făcut creştin, m-am răstit. 

Se înroşi la faţă, dar, înainte să poată răspunde, Osferth 
veni în goană din spatele coloanei de călăreţi. 

— Stăpâne! 

— Ce este? 

Se mulţumi să arate cu degetul în direcţia din care 
veniserăm. 

M-am întors să văd o trâmbă de fum care se îngroşa la 
orizont spre est. Cât de des am văzut aceste uriaşe trâmbe 
de fum, semne ale războiului! Am cauzat şi eu destule. 

— Ce este? întrebă Æthelflæd. 

— Haesten, am spus, uitând de idioţenia fiului meu. Cu 
siguranţă este Haesten. 

Nu puteam să mă gândesc la altă explicaţie. 

Războiul începuse. 


% 275 # 


Doisprezece 


Şaptezeci dintre noi am pornit spre rugul de foc ce arăta 
acum ca o pată imensă care se mişca încet pe orizontul 
înnegurat. Jumătate dintre cei şaptezeci erau oamenii mei 
şi jumătate, mercieni. Imi lăsasem copiii în sat, unde 
Osferth şi Beornoth aveau ordine să ne aştepte. ZEthelfleed 
insistă să vină cu noi. Am încercat s-o opresc, dar nu voia 
să asculte ordine de la mine. 

— Aceasta este ţara mea, ăsta e poporul meu şi trebuie 
să văd ce li se întâmplă. 

— Probabil nimic, am spus. 

Incendiile erau frecvente, casele aveau acoperişuri de 
paie şi vetre deschise, iar scânteile şi fânul nu merg bine 
împreună. Totuşi, o presimţire rea mă făcuse să-mi iau 
zalele. Prima mea reacţie când văzusem fumul fusese să 
dau vina pe Haesten şi, cu toate că puţină gândire făcea ca 
această explicaţie să pară din ce în ce mai puţin probabilă, 
nu puteam să-mi las suspiciunile deoparte. 

— Nu mai este fum în altă parte, observă Finan când 
străbătuserăm deja jumătate din distanţă. 

De obicei, când o armată caută provizii, incendiază 
fiecare sat, dar numai acest fum negru se ridica spre cer. 

— Şi Lecelad este la mare distanţă de Anglia de Est, 
continuă el, dacă acel foc este în Lecelad. 

— Adevărat, am spus. 

Satul cu mănăstirea era la mare distanţă de tabăra lui 
Haesten din Beamfleot, într-adevăr atât de adânc în 
teritoriul saxon, încât orice armată daneză care-ar fi 
mărşăluit direct spre Lecelad se punea singură în pericol. 
Nimic din toate acestea nu avea logică, decât dacă, aşa 
cum şi eu şi Finan voiam să credem, era vorba pur şi 
simplu despre o scânteie rebelă şi un acoperiş uscat de 


4 276 # 


paie. 

Focul era într-adevăr la Lecelad. Ne-a trebuit ceva 
vreme să ne dăm seama de asta, fiindcă terenul era plat şi 
vederea noastră era obturată de copaci, dar n-am mai avut 
nicio îndoială când am ajuns la o distanţă destul de mică. 

Am cotit de pe malul fluviului ca să ne apropiem de sat 
din nord. Aceea, credeam, era direcţia în care s-ar fi retras 
danezii, şi am fi avut ocazia să-i interceptăm. Rațiunea ne 
tot spunea că trebuia să fie un simplu foc care mistuia o 
casă, dar instinctele îmi sugerau altceva. Drumul de la 
nord fusese frământat de copite. Cum nu plouase, urmele 
nu se distingeau foarte bine, dar la prima vedere puteam 
deja să spun că nu fuseseră lăsate de oamenii lui Aldhelm 
care, cu numai o zi înainte, folosiseră aceeaşi cale să 
ajungă la Lecelad. Erau prea multe, şi acelea care 
mergeau spre nord aproape că le acoperiseră pe cele care 
mergeau spre sud. Aceasta însemna că oricine venise la 
Lecelad plecase deja. 

— Venit şi plecat, zise părintele Pyrlig. 

Purta straiele preoţeşti, dar avea o spadă mare legată la 
brâu. 

— Cel puţin o sută de oameni, adăugă Finan privind 
urmele de copite care se întindeau de ambele părţi ale 
cărării. 

M-am uitat spre nord, însă n-am putut vedea nimic. Dacă 
pâlcul de călăreţi ar fi fost încă aproape, aş fi văzut praf în 
aer, dar terenul era verde şi calm. 

— Să vedem ce au făcut nenorociţii, am spus întorcându- 
mi calul spre sud. 

Cei care veniseră şi plecaseră, fără îndoială oamenii lui 
Haesten, fuseseră rapizi. Probabil sosiseră la Lecelad în 
amurg, îşi făcuseră mendrele şi apoi plecaseră în zori. 
Ştiau că intraseră periculos de adânc în Mercia saxonă, 
aşa că nu pierduseră vremea. Loviseră rapid şi chiar acum 
se întorceau spre teritorii mai sigure, în timp ce noi 
călăream spre mirosul din ce în ce mai gros de fum de 
lemn. Fum de lemn şi carne arsă. 

Mănăstirea dispăruse, sau mai degrabă fusese redusă la 


% 277 # 


o grămadă aprinsă de bârne de stejar care, atunci când ne- 
am apropiat, se prăbuşiră cu un zgomot care-mi făcu 
armăsarul să dea înapoi de spaimă. Cenugşa fierbinte se 
învârti în sus laolaltă cu fumul umflat de vânt. 

— O, Dumnezeule, zise /Ethelfled făcându-şi semnul 
crucii. Se uita îngrozită la o parte a palisadei mănăstirii 
care nu arsese. Acolo, printre lemne, legat cu mâinile larg 
desfăcute, era un trup mic şi alb. Nu! ţipă ea şi dădu 
pinteni calului prin cenuşa fierbinte care se împrăştiase 
din cauza focului. 

— Hai înapoi! am strigat, dar ZEthelflzed se aruncase din 
şa să îngenuncheze la picioarele cadavrului unei femei. 

Era Werburgh, stareţa, care fusese crucificată pe 
palisadă. Mâinile şi picioarele îi erau găurite de piroane 
mari şi negre de fier care-i zdrobiseră carnea, tendoanele 
şi oasele, astfel încât dâre de sânge închegat îi brăzdau 
braţele extrem de subţiri. 

ZEthelfleed săruta picioarele bătute în cuie ale stareţei şi 
se împotrivi când am vrut să o trag de acolo. 

— A fost o femeie bună, Uhtred, protestă ea. 

Chiar atunci, mâna dreaptă a lui Werburgh se eliberă 
din piron şi cadavrul se mişcă brusc, braţul lovindu-se în 
cădere de capul lui ZEthelflaed. 

Fiica regelui ţipă uşor, apoi prinse mâna zdrelită şi 
însângerată şi o sărută. 

— M-a binecuvântat, Uhtred. Era moartă, dar m-a 
binecuvântat! Ai văzut? 

— Hai de aici, i-am spus calm. 

— M-a atins! 

— Hai de aici, am repetat, şi de data asta mă lăsă s-o 
trag de lângă cadavru şi departe de fierbinţeala focului. 

— Trebuie să fie înmormântată aşa cum se cuvine, 
insistă /Ethelfleed, care încerca să se smucească din 
braţele mele pentru a se întoarce la cadavru. 

— Va fi, i-am spus, ţinând-o. 

— N-o lăsa să ardă! gemu ea printre lacrimi. Nu trebuie 
să îndure focurile iadului, Uhtred! Lasă-mă s-o cruţ de foc! 

Werburgh era foarte aproape de palisada despre care 


4 278 # 


ştiam că va lua foc în orice moment. Am împins-o într-o 
parte pe /ZEthelfleed şi m-am dus să eliberez trupul din 
celelalte două piroane. L-am ridicat pe umăr tocmai când o 
pală de vânt împinse un nor negru de fum înecăcios care 
mă învălui. Am simţit brusc căldură pe spate şi am ştiut că 
palisada izbucnise în flăcări, dar trupul lui Werburgh era 
în siguranţă. L-am întins cu faţa în jos pe malul râului, şi 
ZEthelfleed îl acoperi cu o pelerină. Trupele vest-saxone, 
întărite acum la aproape patruzeci de oameni, ne priveau 
de pe malul sudic. 

— Iisuse, Patrick şi Iosif, murmură Finan uitându-se la 
ZEthelfleed, care era îngenuncheată lângă trupul stareţei. 

Am simţit că irlandezul nu voia ca ZEthelfleed să audă ce 
avea de spus, aşa că l-am îndrumat în josul râului, spre 
moara care ardea şi ea. 

— Nenorociţii au deschis mormântul lui Aldhelm, zise 
Finan. 

— Eu l-am băgat acolo, nu? De ce ar trebui să mă 
îngrijoreze asta? 

— L-au mutilat, spuse Finan nervos. l-au luat toate 
hainele şi cămaşa de zale şi i-au tăiat corpul în bucăţi. 
Mâncau nişte porci din el când l-am găsit, adăugă 
irlandezul făcându-şi semnul crucii. 

Am privit spre sat. Biserica, mănăstirea şi moara 
fuseseră incendiate, dar numai două cocioabe arseseră, 
deşi, fără îndoială, toate fuseseră prădate. Năvălitorii 
fuseseră grăbiţi şi dăduseră foc la ce era mai de valoare, 
dar nu avuseseră vreme să distrugă toată aşezarea. 

— Haesten este o creatură diabolică, am spus, dar să 
mutileze un cadavru şi să crucifice o femeie? Nu e ceva ce- 
ar face el. A 

— Era Skade, stăpâne, zise Finan. li făcu semn cu capul 
unui om îmbrăcat într-o cămaşă scurtă de zale, cu un coif 
ruginit pe la îmbinările nituite, şi-i strigă: Tu! Hai aici! 

Omul îngenunche în faţa mea şi-şi dădu jos coiful. 

— Numele meu este Cealworth, stăpâne, şi îl slujesc pe 
ealdormanul /Ethelnoth. 

— Eşti dintre străjile de peste râu? l-am întrebat. 


4 279 # 


— Da, stăpâne. 

— L-am adus pe malul nostru cu o barcă, explică Finan. 
Acum spune-i lordului Uhtred ce-ai văzut. 

— A fost o femeie, stăpâne, îngăimă Cealworth. O femeie 
înaltă cu părul lung şi negru. Aceeaşi femeie, stăpâne... Se 
opri, apoi hotări că nu mai avea nimic de spus. 

— Continuă, i-am cerut. 

— Aceeaşi femeie pe care am văzut o la Fearnhamme, 
stăpâne. După bătălie. 

— Ridică-te. Mai sunt săteni în viaţă? L-am întrebat pe 
Finan. 

— Câţiva, zise el sumbru. 

— Câţiva au trecut râul înot, stăpâne, spuse Cealworth. 

— Şi toţi spun aceeaşi poveste, adăugă Finan. 

— Skade? 

Irlandezul încuviinţă din cap. 

— Se pare că ea îi comanda, stăpâne. 

— Haesten nu a fost aici? 

— Dacă a fost, nimeni nu l-a observat. 

— Femeia dădea toate ordinele, zise Cealworth. 

M-am uitat spre nord, întrebându-mă ce se întâmplase în 
restul Merciei. Căutam pe cer trâmbele de fum, dar n-am 
văzut niciuna. /Ethelfleed veni lângă mine şi, fără să mă 
gândesc, mi-am pus braţul în jurul umerilor ei. Nu se 
mişcă. 

— De ce au venit aici? întrebă Finan. 

— Pentru mine, spuse ZEthelflaed cu amărăciune. 

— Asta ar avea noimă, zise Finan. 

Într-un fel, avea noimă. Nu mă îndoiam că Haesten 
trimisese iscoade în Mercia. Puteau fi neguţători sau 
vagabonzi, oricine cu un motiv să călătorească, şi de la ei 
aflase probabil că ZEthelfleed era prizonieră la Lecelad. 
Fiica lui Alfred ar fi fost cu siguranţă un ostatic de preţ, 
dar de ce o trimisese pe Skade s-o captureze? Era mult mai 
probabil ca Skade să fi venit după copiii mei, mi-am dat 
seama. Iscoadele lui Haesten trebuie să fi aflat că ei erau 
cu Æthelflæd, iar Skade mă ura acum. Şi când Skade ura, 
nimic nu-i putea ostoi pofta de cruzime. Gândul mă făcu să 


Y% 280 # 


mă cutremur. Dacă Skade ar fi venit cu doar două zile mai 
devreme, mi-ar fi luat copiii şi m-ar fi avut în puterea ei. 
Am atins ciocanul lui Thor. 

— Îngropăm morţii, apoi plecăm, am spus. 

Exact atunci, o albină se aşeză pe mâna mea dreaptă, 
care se odihnea pe umărul lui ZEthelflzed. Nu am încercat 
s-o scutur, fiindcă nu voiam să-mi iau mâna. Am simţit-o 
întâi, apoi am văzut-o mergând spre degetul meu mare. 
Avea să zboare, m-am gândit, dar apoi, fără vreun motiv, 
mă înţepă. Am înjurat din cauza durerii bruşte şi am 
omorât albina, speriind-o şi pe ZEthelfleed. 

— Freacă o ceapă pe înţepătură, îmi spuse ea, dar nu 
era momentul să mă apuc de căutat ceapă, aşa că i-am dat 
pace. 

Ştiam că înţepătura era un semn, un mesaj de la zei, 
însă nu voiam să mă gândesc la asta, pentru că nu putea fi 
un semn bun. 

Am îngropat morţii. Majoritatea călugăriţelor fuseseră 
reduse la mici cadavre arse, puţin mai mari decât nişte 
copii, iar acum împărțeau un mormânt cu stareţa lor 
crucificată. Părintele Pyrlig rosti câteva cuvinte deasupra 
trupurilor lor, apoi am luat-o din nou spre vest. Până când 
am dat de Osferth şi de Beornoth, de oamenii lor şi de 
familia mea, mâna mi se umflase atât de rău, încât abia 
puteam să ţin hăţurile. Cu siguranţă nu puteam să ţin o 
spadă şi s-o mânuiesc. 

— Trece într-o săptămână, zise Finan. 

— Dacă mai avem o săptămână, am spus posomorât. Se 
uită întrebător la mine, iar eu am dat din umeri. Danezii 
sunt în mişcare, şi nu ştim ce se întâmplă. 

Soţiile şi copiii războinicilor ne încetineau, aşa că i-am 
lăsat în urmă cu un grup de oameni care să-i păzească şi 
ne-am grăbit spre Glaweacestre. Ne-am petrecut noaptea 
pe dealurile de la vest de oraş, iar în zori am văzut pete pe 
cer, departe spre răsărit şi miazănoapte. Erau prea multe 
ca să le numărăm. În unele locuri se uneau, formând pete 
mai întunecate care era posibil să fie nori, cu toate că mă 
îndoiam. /ZEthelfleed le văzu şi ea şi se cutremură. 


4 281 # 


— Biata mea ţară! 

— Haesten, am spus. 

— Soţul meu ar fi trebuit să mărşăluiască deja împotriva 
lor. 

— Crezi că a făcut-o? 

Clătină din cap. 

— Va aştepta să-i spună Aldhelm ce să facă. 

Am râs. Ajunseserăm la dealurile de deasupra fluviului 
Saefern, şi m-am oprit să mă uit la moşia vărului meu de la 
sud de Gleawecestre. Tatăl lui ZEthelred se mulţumise cu 
un conac pe jumătate faţă de cel ridicat de fiul său, iar pe 
lângă acel conac nou şi magnific erau grajduri, o biserică, 
hambare şi un grânar înălţat pe piloni din piatră, pentru a 
tine şobolanii la distanţă. Toate clădirile, noi şi vechi, erau 
înconjurate cu o palisadă. 

Am coborât dealul. Erau gărzi pe platforma din lemn de 
deasupra porţii, dar cu siguranţă o recunoscuseră pe 
Æthelflæd, fiindcă nu schiţară niciun gest ostil, ci dădură 
ordin ca porţile să fie deschise. Vătaful lui ZEthelred ne 
întâmpină în curtea largă. Dacă era uimit să o vadă pe 
ZEthelfleed, nu o arătă; făcu o plecăciune adâncă şi-i ură 
respectuos bun-venit. Sclavi ne aduseră vase cu apă să ne 
spălăm pe mâini, în timp ce grăjdari ne luară caii. 

— Stăpânul meu este în sală, Lady /ZEthelfleed, spuse 
vătaful cu o urmă de iritare în glas. 

— Este bine? întrebă ea. 

— Mulţumim lui Dumnezeu, da. Ochii lui se mutară de la 
ea la mine şi înapoi. Aţi venit pentru consiliu, probabil? 

— Ce consiliu? întrebă Æthelflæd luând o bucată de 
pânză de la un sclav pentru a-şi usca mâinile. 

— Păgânii ne fac necazuri, spuse cu grijă vătaful 
uitându-se la mine. 

— Acesta este lordul Uhtred de Bebbanburg, zise 
ZEthelflzed cu aparentă lejeritate, şi da, am venit pentru 
consiliu. 

— ÎI voi înştiinţa pe soţul domniei voastre că sunteţi aici. 

Vătaful se încruntase de spaimă când îmi auzise numele 
şi făcuse un pas iute înapoi. 


4 282 # 


— Nu este nevoie, replică tăios Æthelflæd. 

— Spadele domniilor voastre? ceru vătaful. Vă rog să-mi 
daţi spadele. 

— Mai este cineva înarmat în sală? am întrebat. 

— Gărzile ealdormanului, Lord Uhtred, nimeni altcineva. 

Am ezitat, apoi i-am dat vătafului cele două spade ale 
mele. Era normal să nu porţi arme în sala unui rege, iar 
ZEthelred se considera în mod evident aproape rege ca să 
ceară aceeaşi curtoazie. Era mai mult de o curtoazie, era o 
precauţie împotriva măcelului care putea avea loc la un 
ospăț stropit cu băutură. Îmi trecuse prin minte să păstrez 
Răsuflarea-Şarpelui, însă ar fi fost o provocare cu efecte 
greu de calculat. 

I-am luat pe Osferth, Finan, părintele Pyrlig şi Beornoth. 
Mâna mă durea, se înroşise şi era atât de umflată, încât mă 
gândeam că simpla atingere a lamei unui cuţit ar fi făcut-o 
să crape ca un fruct prea copt. Mi-o ţineam ascunsă sub 
pelerină în timp ce treceam de la soare în umbrele marii 
săli a lui ZEthelred. 

Dacă reacţia vătafului la vederea lui Æthelflæd fusese 
rezervată, a soţului ei nu lăsa loc de îndoială. Păru iritat 
când ne-am făcut apariţia în sală, neplăcându-i să fie 
întrerupt. Pe chipul lui se citi apoi speranţa, fiindcă îl 
aştepta pe Aldhelm, dar atunci ne recunoscu şi, preţ de o 
clipă plină de satisfacţie pentru mine, se arătă îngrozit. 
Şedea într-un scaun ce aducea izbitor cu un tron pe 
podiumul unde, în mod normal, ar fi stat marea masă de la 
ospeţe, iar pe creştet purta un cerculeţ din bronz 
asemănător unei coroane. Avea un lanţ gros de aur peste 
tunica brodată şi o mantie cu blană vopsită în roşu-închis. 
Două gărzi cu spade şi scuturi stăteau în spatele 
podiumului şi doi preoţi îl flancau pe Æthelred. În faţa lor, 
pe podeaua acoperită cu scoarţe, erau patru bănci ocupate 
de optsprezece oameni care se întoarseră ca la un semn să 
se uite la noi. Preotul din dreapta lui ZEthelred era vechiul 
meu duşman, episcopul Asser, şi se holba la mine fără să-şi 
poată ascunde uimirea. Dacă Alfred făcuse manevre ca să 
mă aducă înapoi, cu siguranţă nu-i spusese lui Asser. Asser 


4 283 # 


fu cel care rupse tăcerea, un fapt foarte interesant în sine. 
Sala îi aparţinea lui /Ethelred, care era ealdormanul 
Merciei, totuşi episcopul galez nu avea nicio problemă să- 
şi arate autoritatea. Era un semn al dominaţiei lui Alfred 
asupra Merciei saxone, o dominație pe care Æthelred o ura 
în secret. Abia aştepta să moară Alfred ca să-şi preschimbe 
cerculeţul într-o coroană adevărată, dar deocamdată avea 
nevoie de ajutorul pe care i-l dădea Wessexul. Episcopul 
Asser, şiret şi arţăgos, era acolo ca să transmită ordinele 
lui Alfred, dar acum se ridicase şi arăta cu degetul osos 
spre mine: 

— Tu! 

Doi ogari se repeziseră s-o salute pe ZEthelflaed, iar ea îi 
mângâia. Peste tumultul de voci din sală, Asser urlă: 

— Ai fost proscris! 

I-am cerut să tacă, dar el protestă tot mai vehement, 
până când părintele Pyrlig îi zise ceva în galeză. Habar nu 
am ce i-a spus Pyrlig, dar l-a redus la tăcere pe Asser, care 
se mulţumi să bolborosească arătând cu degetul spre 
mine. Probabil îi spusese că întoarcerea mea fusese dorită 
de Alfred, dar asta era o consolare neînsemnată pentru 
episcop, care mă considera o creatură trimisă de diavolul 
religiei lui. Oricum, tăcu atunci când Æthelflæd urcă pe 
podium şi pocni din degete către un servitor, care se grăbi 
să-i aducă un scaun. Tânăra femeie se aplecă spre 
ZEthelred şi-i dădu un sărut foarte public pe obraz, dar îi şi 
şopti ceva la ureche, făcându-l să se înroşească. Apoi se 
aşeză lângă el şi-l luă de mână. 

— Aşezaţi-vă, părinte episcop, îi spuse lui Asser, apoi se 
uită grav la seniorii din adunare şi continuă: Aduc veşti 
rele. Danezii au distrus mănăstirea de la Lecelad. Toate 
surorile dragi de acolo sunt moarte, la fel ca dragul meu 
Lord Aldhelm. Mă rog pentru sufletele lor. 

— Amin, zise tare părintele Pyrlig. 

— Cum a murit lordul Aldhelm? întrebă episcopul Asser. 

— Va veni o vreme pentru poveşti triste, după ce 
treburile noastre mai urgente vor fi rezolvate, spuse 
ZEthelfleed fără să se uite la Asser. Deocamdată vreau să 


4 284 # 


ştiu cum îl vom învinge pe jarlul Haesten. 

Urmară câteva momente de rumoare. Adevărul era că 
niciunul dintre lorzii prezenţi nu cunoştea întinderea 
invaziei lui Haesten. Cel puţin doisprezece mesageri 
veniseră peste noapte la Gleawecestre, aducând veşti 
cumplite despre atacurile sălbatice ale călăreţilor danezi. 
Cu cât ascultam mai multe relatări, cu atât îmi dădeam 
seama că Haesten voia să-i deruteze pe mercieni. Cu 
siguranţă comanda două sau trei mii de oameni şi-i 
împărţise în grupuri mai mici pe care le trimisese să 
sperie, să jefuiască şi să distrugă totul în nordul Merciei. 
Era imposibil să spui unde erau danezii, fiindcă se părea că 
erau peste tot. 

— Ce vor? întrebă abătut Æthelred. 

— Haesten vrea să şadă acolo unde şedeţi voi, am 
răspuns. 

— Nu ai nicio autoritate aici, mârâi episcopul Asser. 

— Părinte episcop, dacă aveţi ceva util de spus, simţiţi- 
vă liber să spuneţi, zise răspicat ZEthelflaed. Dar dacă nu 
vreţi decât să fiţi o pacoste, mergeţi la biserică şi adresati- 
vă plângerile lui Dumnezeu. 

Se lăsă o tăcere uimită. Adevărata autoritate în sală îi 
aparţinea episcopului Asser, fiindcă era emisarul lui 
Alfred; cu toate acestea, Æthelflæd tocmai îl pusese la 
punct. li întâmpină privirea indignată cu calm şi nu-şi luă 
ochii de la el până când Asser nu cedă. Apoi, fiica regelui 
din Wessex se întoarse spre lorzi. 

— Întrebările la care trebuie să răspundem sunt simple. 
Câţi danezi sunt aici? Care este scopul lor? Câţi oameni 
putem aduna ca să-i combatem? Şi de unde îi luăm pe 
aceşti oameni? 

ZEthelred încă părea şocat de apariţia soţiei sale. Toţi 
lorzii din sală aflaseră de despărţirea lor, totuşi ZEthelfleed 
era acolo, ţinând calmă mâna soţului ei, şi nimeni nu 
îndrăznea să-i conteste prezenţa. ZEthelred însuşi era atât 
de confuz, încât o lăsa să-i domine consiliul, şi ea o făcu 
foarte bine. Infăţişarea ei era blândă şi plină de graţie, dar 
acea blândeţe ascundea o minte la fel de chibzuită ca a 


4 285 # 


tatălui ei şi o voinţă la fel de tare ca a mamei sale. 

— Nu vorbiţi toţi deodată, ordonă ea ridicându-şi glasul. 
Lord ZElfwold, i se adresă zâmbitoare unui senior care 
şedea pe banca cea mai apropiată de podium, pământurile 
domniei voastre au suferit cel mai mult, se pare. La cât se 
ridică, după domnia voastră, numărul inamicilor? 

— Între două şi trei mii, răspunse el ridicând din umeri. 
S-ar putea să fie mult mai mulţi, este greu de zis. 

— Fiindcă sunt în grupuri mici? 

— Cel puţin douăsprezece grupuri, spuse ZElfwold, poate 
chiar douăzeci. 

— Şi câţi oameni putem duce împotriva lor? îl întrebă 
ZEthelflaed pe soţul ei. 

— O mie cinci sute, zise el morocănos. 

— Trebuie să avem mai mulţi războinici! 

— Tatăl tău, zise /Ethelred pronunţând zeflemitor cele 
două cuvinte, insistă să lăsăm cinci sute de oameni să 
apere Lundene. 

— Credeam că garnizoana din Lundene este a saxonilor 
de vest, m-am băgat şi eu. 

Ştiam acest lucru, fiindcă o comandasem timp de cinci 
ani. 

— Alfred a lăsat trei sute de oameni în Lundene, zise 
episcopul Asser încercând să folosească un ton cordial. 
Restul au plecat la Wintanceaster. 

— De ce? 

— Fiindcă Haesten ne-a trimis un avertisment, spuse cu 
amărăciune episcopul. Făcu o pauză, iar faţa lui de 
nevăstuică se schimonosi. Un avertisment că tu şi jarlii din 
nord plănuiţi să atacați Wessexul. Nu-şi mai putu ascunde 
ura din glas când mă întrebă: E adevărat? 

Am şovăit. Nu trădasem planurile lui Ragnar, fiindcă era 
prietenul meu, ceea ce însemna că lăsasem destinului 
descoperirea atacului northumbrian, dar Haesten, se 
părea, trimisese deja un avertisment. O făcuse ca să ţină 
trupele saxonilor de vest în afara Merciei, şi manevra lui 
fusese încununată de succes. 

— Deci? mă întrebă  /Ethelred,  observându-mi 


% 286 # 


stânjeneala. 

— Jarlii din Northumbria au discutat despre un atac 
asupra Wessexului, am zis încet. 

— Se va întâmpla? vru Asser să ştie. 

— Probabil, am spus. 

— Probabil, mă îngână episcopul. Şi care este rolul tău, 
Lord Uhtred? Zeflemeaua cu care-mi rostise numele avea 
un tăiş la fel de ascuţit ca Răsuflarea-Şarpelui. Să ne 
induci în eroare? Să ne trădezi? Să căsăpeşti mai mulţi 
creştini? Se ridică din nou şi strigă: în numele lui Hristos, 
cer ca acest om să fie arestat! 

Nimeni nu reacţionă. ZEthelred gesticulă spre cele două 
gărzi ale sale, dar niciunul nu se clinti. 

ZEthelfleed rupse tăcerea. 

— Lordul Uhtred este aici ca să mă protejeze. 

— Ai războinicii unei naţiuni care să te protejeze, spuse 
Asser rotindu-şi mâna pentru a-i cuprinde pe seniorii de pe 
bănci. 

— Ce nevoie am eu de războinicii naţiunii, când îl am pe 
lordul Uhtred? întrebă /Ethelfleed. 

— În lordul Uhtred nu putem avea încredere, spuse 
Asser cu vocea lui ascuţită. 

— Cum de-l ascultați pe zgârciul ăsta galez? m-am 
adresat celor din sală. Un galez care spune că nu poţi avea 
încredere într-un saxon? Câţi oameni şi-au pierdut 
prietenii, fiii sau fraţii din cauza trădării galeze? Dacă 
danezii sunt cel mai rău inamic al Merciei, galezii sunt pe 
locul doi. Acum luăm lecţii de loialitate de la un galez? 

L-am auzit pe părintele Pyrlig bolborosind în spatele 
meu în galeză. Bănuiesc că mă insulta, dar ştia foarte bine 
de ce vorbisem aşa cum vorbisem. Apelam la neîncrederea 
adânc înrădăcinată pe care toţi cei din Mercia o simțeau 
faţă de galezi. Încă de la începuturile Merciei, în vremurile 
de demult ale strămoşilor noştri, galezii făcuseră raiduri în 
teritoriul saxon ca să fure vite, femei şi averi. Pentru ei, 
pământul nostru e „ţara pierdută”, şi întotdeauna în 
inimile galeze va mocni dorinţa de a-i alunga pe saxoni 
dincolo de mare. Aşadar, puţini dintre oamenii din sala lui 


4 287 # 


ZEthelred nutreau vreo dragoste pentru inamicii lor 
ancestrali. 

— Galezii sunt creştini! strigă Asser. Şi acum este 
momentul ca toţi creştinii să se unească împotriva 
murdăriei păgâne care ne ameninţă credinţa. Priviţi! Arătă 
din nou cu degetul. Lordul Uhtred poartă simbolul lui 
Thor. Este un idolatru, un păgân, un duşman al stăpânului 
nostru iubit lisus Hristos! 

— Este prietenul meu, zise /Ethelfleed, şi mă încred în el 
cu propria viaţă! 

— Este un idolatru, repetă Asser, convins că ăsta era cel 
mai rău lucru pe care-l putea spune despre mine. Şi-a 
călcat jurământul! A omorât un sfânt! Este duşmanul a tot 
ce preţuim, este, este... 

Brusc, vocea îi pieri. 

Tăcuse deoarece urcasem pe podium şi-l împinsesem 
tare în piept, astfel încât fusese silit să se aşeze. M-am 
aplecat sprijinindu-mă de braţele scaunului şi m-am uitat 
în ochii lui. 

— Vrei să devii martir? 

Trase adânc aer în piept ca să răspundă, apoi se gândi 
că era mai bine să nu deschidă gura. Zâmbind, i-am atins 
uşor obrazul tras înainte să mă întorc spre bănci. 

— Sunt aici ca să lupt pentru Lady Æthelflæd, şi domnia 
sa este aici ca să lupte pentru Mercia. Dacă oricare dintre 
voi crede că Mercia va suferi din cauza ajutorului meu, 
sunt sigur că Lady Æthelflæd mă va dezlega de jurământul 
meu, iar atunci voi pleca. 

Nimeni nu părea să dorească asta. Oamenii din sală 
păreau stânjeniţi, însă /ZElfwold, care suferise deja din 
cauza invaziei lui Haesten, readuse discuţia la problema 
cea mai fierbinte. 

— Nu avem destui oameni ca să-l înfruntăm pe Haesten, 
oftă el. Nu fără ajutor de la saxonii de vest. 

— Şi acel ajutor nu va veni, am spus. Aşa este, 
episcopule? Când Asser încuviinţă din cap, prea nervos să 
mai vorbească, am continuat: Va urma un atac asupra 
Wessexului, şi Alfred va avea nevoie de armata lui ca să-i 


Y 288 # 


facă faţă, deci trebuie să ne descurcăm singuri cu Haesten. 

— Cum? întrebă /ZElfwold. Oamenii lui Haesten sunt 
peste tot şi nicăieri! Trimitem o armată să-i caute, însă ei 
ne ocolesc! 

— Vă retrageţi în burhuri, am spus. Haesten nu este 
echipat pentru a asedia oraşe fortificate. Cei din fyrd 
protejează burhurile şi vă duceţi vitele şi argintul în 
spatele acelor ziduri. Lăsaţi-l pe Haesten să ardă câte sate 
doreşte, nu poate captura un burh bine apărat. 

— Deci îl lăsăm pur şi simplu să distrugă Mercia în timp 
ce noi ne adăpostim speriaţi după ziduri? întrebă ZElfwold. 

— Bineînţeles că nu, am zis. 

— Şi atunci? mă iscodi ZEthelred. 

Am ezitat din nou. Conform rapoartelor, Haesten 
adoptase o nouă strategie. Când Harald invadase Wessexul 
cu un an înainte, adusese o armată mare, cu tot ce 
înseamnă asta: femei şi copii şi animale şi sclavi. Haesten 
însă, dacă mesajele urgente spuneau adevărul, nu adusese 
nimic altceva decât călăreţi. Oamenii lui, împreună cu 
supraviețuitorii armatei lui Harald şi războinicii danezi din 
Anglia de Est, se mişcau repede, incendiind şi jefuind cât 
ai clipi, după care galopau mai departe. Dacă am fi 
mărşăluit împotriva lor, ne-ar fi putut scăpa, sau, dacă ne- 
am fi aflat în teren nesigur, s-ar fi putut aduna să ne atace. 
Totuşi, dacă nu făceam nimic, Mercia ar fi fost atât de 
slăbită, încât oamenii ar fi căutat protecţia daneză. Deci 
trebuia să dăm o lovitură care să-i slăbească pe danezi, 
înainte ca ei să ne slăbească pe noi. Trebuia să fim 
îndrăzneţi. 

— Ei bine? întrebă Asser, crezând că ezitarea mea 
denota nesiguranţă. 

Ezitam în continuare, deoarece nu credeam că ideea 
mea putea fi dusă la capăt. 

Pe de altă parte, nu ştiam ce altceva am fi putut face. 

Toţi cei din sală se uitau la mine, unii cu dispreţ vădit, 
alţii cu speranţă. 

— Lord Uhtred? mă îmboldi ZEthelfleed. 

Aşa că le-am spus. 


Y% 289 # 


Nu era simplu. ZEthelred zise că ambiția lui Haesten era 
să captureze Gleawecestre. 

— Îl va folosi ca bază pentru a ataca Wessexul, 
argumentă el. 

Îi reaminti episcopului Asser cum, cu mulţi ani înainte, 
Guthrum folosise Gleawecestre ca loc de adunare a marii 
armate daneze care aproape cucerise Wessexul. Asser fu 
de acord, probabil fiindcă voia ca thegnii să-mi respingă 
planul. La final, Æthelflæd fu cea care tranșă discuţia. 

— Eu merg cu Uhtred, şi cei care doresc să vină pot să 
vină cu noi. 5 

Æthelred nu voia să mi se alăture. Intotdeauna avusese 
o aversiune faţă de mine, însă acum aversiunea se 
transformase în ură, fiindcă o salvasem pe Æthelflæd de 
răutatea lui. Voia să-i învingă pe danezi, dar şi mai mult 
voia ca Alfred să moară, /Ethelfleed să fie înlăturată şi 
scaunul său să se preschimbe într-un tron real. 

— O să-mi adun armata în Gleawecestre şi-o să opresc 
orice atac contra Wessexului, declară el. Aceasta este 
hotărârea mea. Se uită la oamenii de pe bănci. Vă aştept 
pe toţi să vă uniţi forţele cu ale mele. Ne adunăm în patru 
zile! 

ZEthelfleed îmi aruncă o privire întrebătoare. 

„Lundene”, i-am spus pe muteşte. 

— Eu merg la Lundene, zise în clipa următoare. Aceia 
dintre domniile voastre care vor să vadă o Mercie liberă de 
păgâni mi se vor alătura acolo. În patru zile. 

Dacă aş fi fost ZEthelred, aş fi curmat sfidarea tinerei 
femei atunci şi acolo. Avea oameni înarmaţi în sală, în timp 
ce niciunul dintre noi nu purta vreo armă, şi un singur 
ordin m-ar fi putut lăsa mort pe rogojinile de pe podea. Dar 
îi lipsea curajul. Ştia că am oameni afară şi probabil se 
temea de răzbunarea lor. Se înfioră când m-am apropiat de 
scaunul lui, apoi se uită în sus la mine cu ochi nervoşi şi 
resemnaţi. 

— ZEthelfleed rămâne soţia ta, i-am spus încet, dar dacă 
moare în mod misterios, sau dacă se îmbolnăveşte sau 


4 290 # 


dacă aud zvonuri de vreo vrajă contra ei, o să te găsesc, 
vere, o să-ţi sug ochii din orbite şi-o să ţi-i scuip pe gât în 
jos ca să te îneci cu ei. Am încheiat zâmbind: Trimite-ţi 
oamenii la Lundene şi păstrează-ţi ţara. 

Nu trimise oameni la Lundene, după cum nu o făcură cei 
mai mulţi dintre lorzii mercieni. Erau speriaţi de ideea mea 
şi căutau patronajul lui ZEthelred. El era cel care dădea 
aurul în Mercia, pe când Æthelflæd era aproape la fel de 
săracă precum eram eu. Aşa că majoritatea războinicilor 
Merciei se duseră la Gleawecestre şi /Ethelred îi tinu 
acolo, aşteptând un atac care nu veni niciodată. 

Haesten jefuia prin toată Mercia. In următoarele câteva 
zile, în timp ce aşteptam în Lundene şi ascultam istorisirile 
fugarilor, urmăream cum danezii se mişcau cu iuţeala 
fulgerului. Luau orice era de valoare, de la un hârleţ de 
fier la harnaşamente şi copii, şi toată prada aceea era 
trimisă înapoi la Beamfleot, fortăreaţa lui Haesten de pe 
malul Temesului. Aduna acolo o avere, o avere care putea 
fi vândută în Francia. Succesul îi aduse mai mulţi danezi 
de partea lui, oameni care prevedeau căderea iminentă a 
Merciei şi voiau să-şi ia partea din pământuri la încheierea 
cuceririi. 

Haesten captură câteva oraşe, dintre acelea care nu 
fuseseră transformate în burhuri, iar argintul din bisericile 
şi mănăstirile lor merse tot la Beamfleot. Alfred trimise 
oameni la Gleawecestre, însă puţini, fiindcă existau 
zvonuri despre o mare flotă northumbriană care naviga 
spre sud. Era un haos total. 

Şi eu eram neajutorat, fiindcă, după patru zile, 
comandam doar optzeci şi trei de oameni. Erau propriul 
meu echipaj împuţinat şi mâna de mercieni care veniseră 
ca răspuns la chemarea lui ZEthelfleed. Beornoth era unul 
dintre ei, însă majoritatea oamenilor care mi se 
alăturaseră la Lecelad rămăseseră cu /ZEthelred. 

— Ar fi venit mai mulţi, stăpâne, îmi zise Beornoth, dar 
sunt speriaţi de mânia ealdormanului. 

— Ce le-ar face? 

— Le-ar lua casele, Lord Uhtred. Cum trăiesc ei fără 


% 291 # 


generozitatea lui? 

— Dar tu ai venit. 

— Mi-aţi dăruit viaţa, Lord Uhtred. 

Vechea mea casă era acum ocupată de noul comandant 
al garnizoanei, un saxon aspru pe nume Weohstan care 
luptase la Fearnhamme. Episcopul Erkenwald îi ordonase 
să mă aresteze, dar când am ajuns la Lundene, pe 
neaşteptate, într-o noapte ploioasă, Weohstan ignoră cu 
încăpățânare ordinul. În schimb, veni să mă vadă în palatul 
regal mercian, care ocupa vechea vilă a guvernatorului 
roman. 

— Sunteţi aici pentru a lupta contra danezilor, Lord 
Uhtred? 

— Da, răspunse Æthelflæd în locul meu. 

— Atunci nu sunt sigur dacă am destui oameni să vă 
aresteze. 

— Câţi ai? 

— Trei sute, spuse Weohstan zâmbind. 

— Nu-s nici pe departe de ajuns, l-am asigurat. 

I-am spus ce plănuiam, însă el păru sceptic. 

— Vă voi ajuta dacă pot, îmi promise, dar din glas îi 
răzbătea îndoiala. 

Îşi pierduse aproape toţi dinţii, aşa că vorbirea îi era o 
bolboroseală sâsâită. Trecuse de treizeci de ani şi era chel 
ca un ou, cu faţa bronzată, mic de statură, dar lat în umeri. 
Ştia să mânuiască armele şi avea o asprime care-l făcea un 
bun comandant, însă Weohstan era şi precaut. Aş fi avut 
încredere în el să apere un zid pentru eternitate, dar nu 
era omul care să comande un atac îndrăzneţ. 

— Poţi să mă ajuţi acum, i-am spus, cerându-i să-mi 
împrumute o navă. 

Chibzui încruntat câteva clipe, apoi decise că nu risca 
prea mult dându-mi-o. 

— Să mi-o aduceţi înapoi, Lord Uhtred. 

Episcopul Erkenwald, vrând să mă oprească, mă aşteptă 
la cheiul de lângă vechea mea casă. 

Plin de tact, Weohstan îşi găsise ceva de făcut în altă 
parte. Cu toate că Erkenwald îşi adusese propria gardă de 


4 292 # 


corp, cei trei oameni nu erau vreo ameninţare pentru 
echipajul meu. Episcopul mă înfruntă. 

— Eu conduc Lundene, zise, ceea ce era adevărat. 
Trebuie să pleci. 

— Plec, am spus arătând cu mâna spre nava care mă 
aştepta. 

— Nu într-una dintre corăbiile noastre! 

— Opreşte-mă! 

— Părinte episcop, interveni /Ethelfleed, care era cu 
mine. 

— Nu este locul unei femei să discute despre treburile 
bărbaţilor! se burzului Erkenwald întorcându-se spre ea. 

ZEthelflzed se enervă. 

— Eu sunt... 

— Locul vostru, doamnă, este alături de soţul domniei 
voastre! 

L-am luat pe Erkenwald de umeri şi l-am dus pe terasa 
unde Gisela şi cu mine petrecuserăm atâtea seri liniştite. 
Episcopul, mult mai mic decât mine, încercă să se 
împotrivească braţului meu, dar până la urmă se potoli. 
Apa spumega printre golurile din vechiul pod roman, 
obligându-mă să ridic vocea. 

— Ce ştii despre Æthelred şi ZEthelflzed? 

— Omul nu trebuie să intervină în jurământul căsătoriei, 
spuse el nepăsător. 

— Nu eşti un prost, episcopule. 

Se uită la mine cu ochii lui întunecaţi. 

— Binecuvântatul apostol Pavel le învaţă pe femei să se 
supună bărbaţilor lor. Ai vrea să spun invers? 

— Aş vrea doar să fii raţional, am răspuns. Danezii vor 
să vă distrugă religia. Văd Wessexul slăbit de boala lui 
Alfred. O să distrugă puterea saxonă în Mercia, apoi o să 
se năpustească asupra Wessexului. Dacă le ies planurile, 
episcopule, în câteva săptămâni un danez cu o suliță o să-ţi 
străpungă burta şi-o să fii martir. Æthelflæd este aici ca să- 
i împiedice, şi eu sunt aici ca s-o ajut. 

În apărarea lui Erkenwald, trebuie să spun că nu m-a 
acuzat de trădare. În schimb, s-a enervat. 


4 293 # 


— Şi soţul ei vrea să-i oprească pe danezi, îmi atrase el 
atenţia. 

— Soţul ei vrea în acelaşi timp să separe Mercia de 
Wessex. Cum el nu spuse nimic, deoarece ştia că era 
adevărat, am stăruit: Deci, în cine ai încredere să te apere 
de martiriu? În Æthelred sau în mine? 

— Dumnezeu o să mă ocrotească, zise el încăpățânat. 

— Voi fi aici doar câteva zile, şi poţi fie să mă ajuţi, fie să 
mă încurci. Dacă vă luptaţi cu mine, episcopule, le măriţi 
danezilor şansele de victorie. 

Îi aruncă o privire lui ZEthelfleed, şi un tremur îi 
schimonosi faţa slabă. Adulmeca păcatul în alianţa noastră, 
dar se gândea şi la imaginea pe care i-o zugrăvisem, 
imaginea unui danez îmbrăcat în zale băgându-i o spadă în 
burtă. 

— Să aduceţi corabia înapoi, mormăi el imitându-l parcă 
pe Weohstan, apoi se întoarse brusc şi plecă. 

Corabia era Haligast, cea pe care odinioară o folosise 
Alfred în călătoriile sale pe Temes. Acum că boala îl 
împiedica să umble prea departe, mica Haligast fusese 
adusă prin spaţiul înşelător dintre pilonii podului pentru a 
îndeplini misiuni de cercetare. Căpitanul ei era Ralla, un 
vechi prieten. 

— Este uşoară şi rapidă, îmi spuse el. _ 

— Mai rapidă decât Seolferwulf? am întrebat. Imi 
cunoscuse bine nava. 

— Nici pe departe, dar fuge bine în vânt. Pe deasupra, 
dacă danezii se apropie prea tare, putem folosi apele puţin 
adânci. 

— Când eram aici, danezii fugeau de noi, am zis cu voce 
joasă. 

— Lucrurile se schimbă, oftă Ralla. 

— Păgânii atacă nave? întrebă Æthelflæd. 

— Fără îndoială, căci n-am mai văzut o corabie de negoţ 
de două săptămâni. î 

Æthelflæd insistase să vină cu mine. Întotdeauna am fost 
de părere că femeile nu trebuie expuse unui pericol dacă 
nu e necesar, dar mă învăţasem să nu mă cert cu fiica lui 


4 294 # 


Alfred. Voia să ia parte la campania împotriva danezilor şi 
nu putusem s-o fac să se răzgândească, aşa că stătea cu 
Ralla, Finan şi cu mine pe platforma cârmei, în timp ce 
echipajul experimentat al lui Ralla o ducea pe Haligast în 
aval. 

De câte ori făcusem această călătorie? Totul mi se părea 
bine cunoscut în timp ce navigam pe meandrele fluviului. 
Cei treizeci de oameni ai noştri trebuiau să vâslească doar 
din când în când ca să menţină direcţia. Lebede se 
zburătăceau din calea noastră, în vreme ce sus, cerul era 
plin de păsări care se îndreptau spre sud. Malurile 
mlăştinoase se îndepărtară tot mai mult pe măsură ce 
fluviul se lărgea, transformându-se imperceptibil într-o 
ieşire la mare, şi apoi am luat-o uşor spre nord, de-a lungul 
țărmului Angliei de Est. 

Din nou, totul era atât de familiar. Am privit la ţinutul 
acela jos, numit Sexe de Est. Era mărginit de terenuri 
mlăştinoase care se ridicau încet spre câmpuri arate, iar la 
capătul lor se înălța abrupt marele deal împădurit pe care-l 
cunoşteam atât de bine. Vârful fusese curăţat de copaci, 
făcând loc unui tăpşan de unde uriaşul fort domina 
Temesul. Beamfleot. 

ZEthelfleed fusese închisă în acel fort şi se uita la el fără 
să scoată vreo vorbă, cu toate că se întinse să-mi prindă 
mâna şi o tinu în timp ce-şi amintea de acele zile când era 
chipurile ostatică. Se îndrăgostise de războinicul care-o 
tinea prizonieră, însă-l pierduse sub tăişul spadei fratelui 
său. 

La poalele fortului se afla un sat, de asemenea numit 
Beamfleot, pe malul golfului mâlos Hothledge. Acest golf 
separa Beamfleot de Caninga, o insulă plină de stuf care 
putea fi inundată atunci când fluxul era mare şi vântul 
sufla cu putere din est. Puteam să văd că Hothledge era 
plin de nave, majoritatea trase pe țărm şi protejate de 
noile fortificaţii făcute la capătul estic al golfului. Erau de 
fapt două corăbii fără catarg, trase fiecare pe câte un mal, 
cu bordajele înălțate, astfel încât să formeze un zid. Mă 
gândeam că trecea şi un lanţ prin apă, ca să oprească 


4 295 # 


navele inamice să pătrundă în canalul îngust. 

— Mai aproape, i-am strigat lui Ralla. 

— Vrei să naufragiem? 

— Vreau să ajung mai aproape. 

Aş fi cârmit-o eu însumi pe Haligast, dar mâna mea 
muşcată de albină era încă umflată, cu pielea întinsă la 
maximum. Am lăsat mâna lui Æthelflæd ca să-mi scarpin 
mâncărimea. 

— N-o să se vindece dacă o tot scarpini, zise ea luându- 
mi mâna înapoi. 

Finan se suise pe catargul lui Haligast, de unde, cu 
privirea sa de şoim, număra navele daneze. 

— Câte? am strigat nerăbdător. 

— Multe! Peste câteva clipe adăugă: Vreo două sute! 

Era imposibil să le numeri precis, catargele fiind dese ca 
puieţii de arbori; unele nave erau fără catarge, carenele 
altora le ascundeau. 

— Să ne apere Sfânta Maria, murmură /Ethelfleed 
făcându-şi semnul crucii. 

— Nouă mii de oameni? sugeră Ralla posomorât. 

— Nu chiar atâţia, i-am spus. 

Multe nave aparţineau supravieţuitorilor armatei lui 
Harald, iar acele echipaje fuseseră înjumătăţite la 
Fearnhamme. Totuşi, îmi dădeam seama că Haesten avea 
de două ori mai mulţi oameni decât estimaserăm la 
Gleawecestre. Poate vreo cinci mii, şi majoritatea încă 
jefuiau prin Mercia, dar rămâneau destui la Beamfleot 
pentru a forma o garnizoană care ne privea de pe zidul 
înalt. Razele soarelui se oglindeau pe vârfurile lăncilor, 
însă când mi-am pus mâna streaşină la ochi şi m-am uitat 
la impunătoarea cetate de pe dealul abrupt, mi sa părut că 
era în ruină. 

— Finan! am strigat după o vreme. Sunt găuri în zidul 
acela? 

Aşteptă înainte să răspundă. 

— Au construit o fortăreață nouă, stăpâne! Jos pe mal! 

Nu puteam să văd noua cetate de pe puntea lui Haligast, 
dar aveam încredere în Finan, ai cărui ochi erau mai buni 


4 296 # 


decât ai mei. Peste câteva clipe, când se dădu jos de pe 
catarg, veni să-mi spună că, din câte se părea, Haesten 
abandonase cetatea de pe deal. 

— Are străji acolo, dar forţa lui principală este jos, lângă 
golf. Şi-a făcut un zid uriaş. 

— De ce să abandoneze poziţia de pe înălţime? întrebă 
ZEthelflzed. 

— Era prea departe de corăbii, am spus. 

Haesten ştia asta mai bine decât oricine, fiindcă luptase 
aici înainte şi oamenii lui reuşiseră să incendieze navele lui 
Sigefrid înainte ca războinicul de la miazănoapte să-şi 
poată cobori luptătorii de pe deal ca să-l oprească. Acum 
Haesten blocase golful de la poalele dealului, păzindu-i 
capătul estic cu navele trase pe mal şi accesul dinspre 
uscat cu o nouă şi formidabilă cetate. Între acele întărituri 
erau corăbiile lui. Aceasta însemna că puteam lua vechiul 
fort fără mari probleme, dar poziţia înaltă nu ne ajuta 
deloc, deoarece noua fortificaţie era în afara razei de 
acţiune a săgeţilor. 

— Nu am putut să văd foarte bine, zise Finan, dar mi s-a 
părut că noul fort este pe o insulă. 

— Aceasta ne îngreunează mult sarcina, am spus încet. 

— Putem s-o facem? întrebă Æthelflæd, plină de 
îndoială. 

— Trebuie s-o facem, am zis. 

— Nu avem oameni! 

— Deocamdată, am spus încăpățânat. 

Fiindcă planul meu era să capturăm acea fortificaţie. 
Era plină de prizonierii lui Haesten, toate femeile şi toţi 
copiii luaţi ca sclavi, şi în noul fort de la Beamfleot era 
stocată toată prada lui. Mă gândeam că familia lui Haesten 
era tot acolo, şi nu numai atât: familiile tuturor danezilor 
care jefuiau Mercia erau probabil acolo. Navele lor erau 
tot acolo, apărate de fort. Dacă puteam lua fortul, îl 
sărăceam pe Haesten, capturam sute de ostatici şi 
distrugeam o flotă daneză. Dacă puteam lua Beamfleot, am 
fi obţinut o victorie care i-ar fi demoralizat pe danezi şi ar 
fi bucurat fiecare inimă de saxon. Poate că n-am fi câştigat 


4 297 # 


războiul, dar l-am fi slăbit pe Haesten în mod hotărâtor, şi 
mulţi dintre oamenii lui, pierzându-şi încrederea, l-ar fi 
abandonat: ce fel de lider e acela care nu poate apăra 
familiile războinicilor săi? 

În timp ce ZEthelred era de părere că trebuia să 
aşteptăm ca Haesten să atace Gleawecestre, eu credeam 
că trebuia să-l atacăm pe Haesten acolo unde se aştepta 
cel mai puţin. Trebuia să-i atacăm baza, să-i distrugem 
flota şi să-i luăm înapoi prada. 

— Câţi oameni ai? întrebă Ralla. 

— Optzeci şi trei la ultima numărătoare. 

Râse. 

— Şi de câţi ai nevoie să capturezi Beamfleot? 

— De două mii. 

— Şi nu crezi în minuni? făcu amuzat căpitanul. 

ZEthelfleed îmi strânse mâna. 

— Oamenii vor veni, spuse, cu toate că nu părea deloc 
convinsă. 

— Poate, am zis. Uitându-mă la corăbiile adăpostite în 
golf, m-am gândit că Beamfleot, în felul ei, era la fel de 
inexpugnabilă ca Bebbanburg. Şi dacă nu vin? am 
murmurat peste câteva clipe. 

— Ce-o să faci? mă întrebă Æthelflæd. 

— Te duc în nord, îmi duc copiii în nord şi mă lupt până 
strâng destul argint pentru o armată care poate captura 
Bebbanburgul. 

Îşi întoarse faţa spre mine. 

— Nu. Sunt merciană acum, Uhtred. 

— Merciană şi creştină, am replicat sec. 

— Da, merciană şi creştină. Şi tu ce eşti, Lord Uhtred? 

Am privit spre locul de pe deal unde soarele se reflecta 
pe vârfurile de sulițe ale străjilor. 

— Un prost, am zis cu tristeţe. Un prost. 

— Prostul meu, spuse ea ridicându-se pe vârfuri să mă 
sărute pe obraz. 

— Vâsliţi, strigă dintr-odată Ralla. Vâsliţi! 

Trase cârma rapid şi puternic, astfel încât Haligast se 
întoarse spre sud şi apoi spre vest. Două corăbii mari 


4 298 # 


ieşeau din golf alunecând pe lângă navele-fortăreţe, iar 
vâslele lor luceau în soare în timp ce se afundau şi se 
ridicau. Ne-am grăbit să ne îndepărtăm. 

Totuşi, ca un prost ce eram, visam să cuceresc 
Beamfleot. 


Y% 299 # 


Treisprezece 


A doua zi, ealdormanul /Elfwold veni la Lundene. 
Pământurile sale, aflate în partea de nord a Merciei 
saxone, erau cele mai vulnerabile la atacurile daneze, iar 
el îşi păstrase moşia angajând mereu războinici, mituindu-i 
pe danezi şi luptând. Era bătrân, văduv, obosit de atâta 
luptă. 

— Imediat ce se strânge recolta apar şi danezii, spuse el. 
Şobolanii şi danezii vin împreună. 

Adusese aproape trei sute de oameni, în cea mai mare 
parte bine înarmaţi şi instruiți. 

— Pot la fel de bine să moară cu voi sau să putrezească 
la Gleawecestre, adăugă ealdormanul. 

Nu mai avea conacul, fiindcă fusese incendiat de una 
dintre bandele lui Haesten. 

— L-am abandonat, recunoscu el. Sunt obişnuit să mă 
lupt cu vreo două sute de nenorociţi, dar nu cu mii. Îşi 
trimisese servitorii, fiicele şi nepoţii în Wessex, sperând că 
vor fi în siguranţă acolo. E adevărat că jarlii din nord 
plănuiesc un atac contra lui Alfred? mă întrebă. 

— Da. 

— Dumnezeu să ne ajute. 

Oamenii începuseră să se mute în oraşul vechi. Lundene 
este alcătuit de fapt din două oraşe, cel roman construit pe 
teren înalt şi, la vest, dincolo de râul Fleot, noul oraş 
saxon. Primul era presărat cu ziduri înalte de piatră şi 
coloane de marmură amintind de-o glorie pierdută, în timp 
ce al doilea era o mlaştină împuţită de acoperişuri din stuf 
şi pereţi din lut, dar oamenii preferau mlaştina, deoarece 
jurau că ruinele romane erau bântuite de stafii. 

Acum, temându-se de oamenii lui Haesten mai mult 
decât de orice stafie, treceau râul Fleot şi găseau adăpost 


% 300 # 


în casele mai vechi. Oraşul puţea. Canalizările romane se 
surpaseră, haznalele nu erau destul de spaţioase şi străzile 
deveniseră respingătoare. Vitele erau priponite în vechea 
arenă romană şi porcii se plimbau pe stradă. Garnizoana 
lui Weohstan patrula pe ziduri, care erau înalte şi solide. 
Majoritatea întăriturilor fuseseră construite de romani, dar 
acolo unde timpul surpase zidurile de piatră erau palisade 
groase din stejar. 

Finan comanda călăreţi spre miazănoapte şi răsărit în 
fiecare zi şi aducea veşti despre danezi, care se întorceau 
în est. 

— Aduc pradă la Beamfleot, zise, pradă şi sclavi. 

— Rămân la Beamfleot? 

Scutură din cap. 

— Merg înapoi în Mercia. 

Era nervos fiindcă nu aveam destui oameni să-i atace pe 
călăreţii danezi. Tot ce putea să facă era să-i privească. 

De pe puntea lui Haligast, Ralla văzu tot mai mulţi 
danezi sosind de peste mare. Se răspândiseră zvonurile că 
şi Mercia şi Wessexul erau în haos, şi echipajele se 
grăbeau să împartă prada. Între timp, Haesten distrugea 
fermele din Mercia, pe când /ZEthelred aştepta la 
Gleawecestre un atac care nu avea să vină vreodată. Apoi, 
a doua zi după ce ZElfwold îşi adusese huscarilii la Lundene, 
sosi şi vestea pe care o aşteptam. Flota northumbriană 
ajunsese la Defnascir şi-şi făcuse tabără mai sus de Uisc, 
ceea ce însemna că armata vest-saxonă a lui Alfred 
mărşăluia să apere Exanceaster. 

Saxonii păreau  blestemaţi. La o săptămână după 
escapada în aval, stăteam în sala palatului şi priveam cum 
umbrele aruncate de foc jucau pe tavanul înalt. Îi auzeam 
pe călugări cântând din cavernoasa biserică a lui 
Erkenwald, care se afla lângă palatul mercian. Dacă m-aş fi 
suit pe acoperiş, aş fi văzut lumina focurilor din depărtare, 
spre nord şi vest. Mercia era în flăcări. 

Aceea fu noaptea când /Elfwold abandonă orice 
speranţă. 

— Nu putem doar să aşteptăm aici, Lord Uhtred, îmi 


% 301 # 


spuse la masa de seară. Oraşul are destui oameni să-l 
apere, iar cei trei sute ai mei sunt de trebuinţă în altă 
parte. 

Mâncam cu oamenii cei mai apropiaţi mie: Æthelflæd, 
Finan, ZElfwold, părintele Pyrlig şi Beornoth. 

— Dacă aş mai avea trei sute, am spus, deşi era o 
prostie. 

Chiar dacă soarta mi-ar fi adus încă trei sute de 
războinici, tot n-aş fi avut destui oameni pentru a cuceri 
Beamfleot.  /ZEthelred  câştigase. Il  provocaserăm, 
pierduserăm. 

— Dacă aţi fi în locul meu, Lord Uhtred, mă întrebă 
şiretul ZElfwold, ce aţi face? 

I-am dat un răspuns onest. 

— M-aş alătura din nou lui ZEthelred şi l-aş convinge să-i 
atace pe danezi. 

În timp ce fărâmiţa o bucată de pâine găsi o bucată 
dintr-o piatră de moară pe care începu s-o frece între 
degete. Nu era conştient de ce făcea. Se gândea la danezi, 
la bătălia despre care ştia că trebuia dată, la bătălia de 
care se temea că va fi pierdută, îşi scutură capul. 

— Mâine îmi duc oamenii spre vest. Îmi pare rău, Lord 
Uhtred. 

— N-ai altă alegere. 

Mă simţeam ca un om care pierduse aproape totul 
jucând la zaruri şi apoi, ca un nebun, riscase tot ce-i mai 
rămăsese pe o ultimă aruncare. Eşuasem. Ce-mi 
închipuisem? Că oamenii aveau să mi se alăture datorită 
reputației mele? Ei bine, rămăseseră cu cei care le dădeau 
aur. ZEthelred nu voia să câştig, de aceea îşi deschisese 
cuferele cu argint şi le oferise averi celor care-l urmau. 
Fără o mie de oameni nu puteam face nimic. M-am gândit 
cu tristeţe la profeția lui Iseult cum că Alfred îmi va da 
puterea, voi comanda o hoardă strălucitoare şi voi avea o 
femeie de aur. 

În acea noapte, în camera de sus a palatului unde aveam 
o saltea de paie, m-am uitat multă vreme la pâlpâirea 
palidă a focurilor din depărtare, de dincolo de orizont, 


% 302 # 


dorindu-mi să fi rămas în Northumbria. 

Pluteam în derivă de când murise Gisela. Crezusem că 
apelul lui ZEthelflaed dăduse un nou scop vieţii mele, dar 
acum nu puteam să întrezăresc vreun viitor. Stăteam la 
fereastră, un mare arc de piatră care înrăma cerul, auzind 
cântecele din taverne, strigătele oamenilor care se certau, 
râsul unei femei. M-am gândit că Alfred îmi luase puterea 
pe care tot el mi-o dăduse, iar hoarda strălucitoare 
promisă era o jumătate de echipaj care începea să se 
îndoiască de capacitatea mea de a-l comanda. 

— Deci ce vei face? întrebă Æthelflæd din spatele meu. 

N-o auzisem venind. Picioarele ei goale nu făceau vreun 
zgomot pe pardoseala din piatră. 

— Nu ştiu, am recunoscut. 

Veni să se aşeze lângă mine şi-şi plimbă un deget blând 
de-a lungul mâinii mele. 

— Umflătura a trecut, zise. 

— Şi mâncărimea la fel. 

— Vezi? Înţepătura nu a fost vreun semn. 

— A fost, am replicat, dar trebuie să descopăr ce 
înseamnă. 

Îşi lăsă mâna pe a mea, atingerea ei fiind uşoară ca o 
pană. 

— Părintele Pyrlig spune că am de făcut o alegere. 

— Şi anume? 

— Să merg înapoi la /Ethelred sau să găsesc o mănăstire 
în Wessex. 

Am încuviinţat din cap. Călugării cântau încă în biserică, 
zumzetul lor monoton fiind acoperit de râsetele şi 
cântecele din taverne. Lumea căuta uitare în bere sau în 
rugăciune. Toţi ştiau ce înseamnă luminile focurilor de pe 
cerul nopţii, şi anume că se apropia sfârşitul. 

— Mi-ai transformat fiul cel mare într-un creştin? am 
întrebat-o. 

— Nu, a găsit singur această cale. 

— O să-l duc în nord şi-o să-l bat până-i scot prostia asta 
din cap. Fără o vorbă, ZEthelfleed îşi apăsă mâna pe a mea. 
O mănăstire? am rostit sumbru după o tăcere prelungă. 


% 303 # 


— Sunt măritată, şi Biserica îmi spune că, dacă nu sunt 
cu soţul meu dat de Dumnezeu, trebuie să duc o viaţă 
virtuoasă. 

Mă uitam în continuare la orizontul mânjit de foc, unde 
flăcările luminau partea de jos a norilor. Deasupra 
Lundene-ului cerul era senin, astfel încât lumina lunii 
arunca umbre ascuţite de la marginea acoperişurilor cu 
tigle romane. Æthelflæd îşi puse capul pe umărul meu. 

— La ce te gândeşti? 

— Că dacă nu-i învingem pe danezi n-o să mai rămână 
nicio mănăstire în picioare. 

— Şi ce-o să mă fac atunci? întrebă ea voioasă. 

Am zâmbit. 

— Părintelui Beocca îi plăcea să vorbească despre roata 
norocului. M-am întrebat de ce vorbeam despre el de 
parcă ar fi rămas în trecut. Vedeam sfârşitul? Oare acele 
focuri din depărtare aveau să se apropie tot mai mult până 
când să ardă Lundene şi să-l mistuie şi pe ultimul saxon 
din Britania? La Fearnhamme, am spus, comandam 
armatele tatălui tău. Acum sunt un fugar cu prea puţini 
oameni ca să umple băncile unei corăbii. 

— Tatăl meu te numeşte slujitorul lui minune. E 
adevărat, întări /Ethelfleed observându-mi strâmbătura 
amuzată, aşa îţi spune. 

— Aş putea să fac o minune dacă mi-ar da oameni, am 
oftat. 

M-am gândit din nou la profeția lui Iseult, cum că Alfred 
îmi va da putere şi femeia mea va fi una de aur, şi atunci a 
fost momentul când m-am întors în sfârşit de la focurile din 
depărtare şi m-am uitat la părul auriu al lui ZEthelfleed şi 
am luat-o în braţe. 

A doua zi, ZElfwold avea să plece din Lundene, lăsându- 
mă fără putere. 


Mai întâi veniră trei călăreţi. Îşi făcură apariţia în zori, 
galopând prin valea mizeră a râului Fleot şi în sus spre 
porţile oraşului. Am auzit cornul sunând de pe metereze şi 
mi-am pus hainele, mi-am tras cizmele, am sărutat-o pe 


% 304 # 


ZEthelfleed şi am fugit pe scări în jos spre sala palatului 
tocmai când uşa se deschise şi cei trei oameni în zale 
intrară, sfărâmând sub tălpi lespezile deja sfărâmate. Cel 
din mijloc, un războinic înalt, aspru şi bărbos, se opri la doi 
paşi de mine. 

— Cu siguranţă ai nişte bere în oraşul ăsta care pute a 
căcat. Cum mă holbam la el nevenindu-mi să cred, se răsti: 
Vreau micul dejun! 

În momentul acela nu-şi mai putu stăpâni un hohot de 
râs. Era Steapa, însoţit de doi tineri războinici. Le-am 
strigat servitorilor să aducă mâncare şi bere, bucuros la 
culme de sosirea uriaşului. 

— Îţi aduc o mie două sute de oameni, zise el brusc. 

Pentru o clipă abia am putut vorbi. 

— O mie două sute? am bâiguit. 

— Cei mai buni ai lui Alfred, şi aethelingul vine şi el. 

— Edward? 

Eram prea uimit ca să dau un răspuns raţional. 

— Edward şi o mie două sute dintre cei mai buni oameni 
ai lui Alfred. Noi am călărit înaintea lor, explică Steapa, 
apoi se întoarse şi făcu o plecăciune atunci când 
ZEthelfleed, învelită într-o mantie mare, intră în sală: Tatăl 
domniei voastre vă trimite salutări, doamnă. 

— Şi ţi-l trimite pe fratele tău, am adăugat eu, cu o mie 
două sute de oameni. 

— Lăudat fie Domnul, zise Æthelflæd. 

Sala se umplu când se răspândi vestea. Veniră în grabă 
copiii mei, episcopul Erkenwald, ZElfwold şi părintele 
Pyrlig, apoi Finan şi Weohstan. 

— ZEthelingul Edward va comanda trupele, anunţă 
Steapa, dar va accepta sfaturile lui Uhtred. 

Episcopul Erkenwald părea şocat. Se uita de la 
ZEthelflzed la mine şi puteam să-mi dau seama că mirosea 
păcatul cu agerimea unui terier care adulmecă vizuina 
unei vulpi. 

— Regele te-a trimis? îl întrebă pe Steapa. 

— Da, stăpâne. 

— Ce se întâmplă cu danezii din Defnascir? 


4 305 # 


— Se scarpină... începu Steapa, apoi roşi, căci fusese 
foarte aproape de a spune ceva ruşinos nu doar pentru 
urechile unui episcop, ci şi pentru o fiică de rege. 

— Se scarpină-n cur? am completat eu. 

— Nu fac nimic, doamnă, mormăi Steapa. Era fiul unor 
sclavi şi, cu toată poziţia lui de comandant al gărzilor lui 
Alfred, era timorat de prezenţa lui Æthelflæd. Dar regele 
îşi vrea oamenii înapoi repede, în caz că se trezesc danezii 
northumbrieni, adăugă el privindu-mă. 

— Atunci termină-ţi micul dejun, după care du-te la 
Edward, i-am zis. Spune-i să nu intre în oraş. 

Nu voiam armata saxonilor de vest în Lundene, cu 
tavernele şi târfele sale ademenitoare. 

— Să mărşăluiască pe la nord în jurul oraşului, am 
ordonat, şi apoi să-şi continue drumul spre est. 

Steapa se încruntă. 

— Se aşteaptă să găsească provizii aici. 

M-am uitat la episcopul Erkenwald. 

— Veţi trimite mâncare şi bere armatei. Garnizoana lui 
Weohstan va asigura escorta. 

Episcopul, jignit de tonul meu răspicat, şovăi, dar peste 
o clipă încuviinţă din cap. Ştia că acum vorbeam cu 
autoritatea dată de Alfred. 

— Unde să trimit proviziile? 

— Îţi aminteşti de Thunresleam? l-am întrebat pe 
Steapa. 

— Vechiul conac de pe deal? s 

— Edward să mă aştepte acolo. Şi tu. Intorcându-mă 
spre episcop, i-am spus: Trimiteţi proviziile acolo. 

— La  Thunresleam? întrebă suspicios  Erkenwald, 
amuşinând şi mai mult păcat, fiindcă numele duhnea a 
păgânism. 

— La Crângul lui Thor, am confirmat. E aproape de 
Beamfleot. 

Episcopul îşi făcu semnul crucii, dar nu îndrăzni să 
protesteze. 

— Tu şi o sută de oameni de-ai tăi veniţi cu mine, i-am 
spus lui Weohstan. 


% 306 # 


— Ordinele mele sunt să apăr Lundene-ul, spuse nesigur 
Weohstan. 

— Dacă noi suntem la Beamfleot, niciun danez n-o sa 
amenințe Lundene, i-am replicat. Plecăm în două ore. 

A fost nevoie de aproape patru ore, dar cu mercienii lui 
ZElfwold, saxonii lui Weohstan şi propriii mei oameni, 
număram peste patru sute de războinici care tropoteau 
călare prin poarta de est a oraşului. Mi-am lăsat copiii în 
grija servitorilor lui ZEthelfleed. Æthelflæd insistase să vină 
cu noi. Am încercat s-o lămuresc să rămână, spunându-i că 
nu trebuia să-şi rişte viaţa, dar nici nu voia să audă. 

— Nu ai jurat să mă slujeşti? 

— Prostul de mine, da. 

— Atunci eu dau ordinele, spuse ea zâmbind. 

— Da, răţuşca mea, am spus, atrăgându-mi un ghiont în 
braţ. 

La începutul căsniciei lor, ZEthelred o numea tot timpul 
pe ZEthelflaed „răţuşca mea”, o alintare care o enerva. Aşa 
că acum călărea sub stindardul meu cu cap de lup, 
Weohstan flutura dragonul saxonilor de vest, în timp ce 
mercienii lui ZElfwold fluturau un steag lung cu crucea 
creştină. 

— Vreau un steag al meu, îmi spuse /Ethelfleed. 

— Atunci fă-ţi unul. 

— Va fi cu gâşte. 

— Gâşte? Nu rațe? 

Se strâmbă la mine şi mă lămuri: 

— Gâştele sunt simbolul sfintei Werburgh. Era un stol 
imens de gâşte care distrugeau un câmp de cereale, iar în 
urma rugăciunilor ei Dumnezeu a alungat păsările 
stricătoare. A fost o minune! 

— Stareţa de la Lecelad a făcut asta? 

— Nu, nu! Stareţa a fost numită după sfânta Werburgh. 
Sfânta a murit acum multă vreme. l-aş broda chipul pe 
steagul meu. Ştiu că mă apără! M-am rugat la ea aseară, şi 
vezi ce a făcut? Rugăciunile mi-au fost ascultate! încheie 
ZEthelfleed arătând cu mâna spre oamenii care ne urmau. 

Mă întrebam dacă se rugase înainte sau după ce venise 


4 307 # 


în camera mea, dar am hotărât să-mi păstrez curiozitatea 
pentru mine. 

Călăream pe la nordul mlaştinilor împuţite care 
mărgineau Temesul. Acesta era teritoriul Angliei de Est, 
dar nu existau moşii mari în apropiere de Lundene. 
Odinioară fuseseră conace frumoase şi sate pline de viaţă, 
însă raidurile dese şi contraatacurile lăsaseră conacele în 
cenuşă şi satele în teroare. 

Eohric, regele danez al Angliei de Est, era chipurile 
creştin şi semnase un tratat de pace cu Alfred, angajându- 
se ca danezii lui să stea departe de Mercia şi Wessex, dar 
cei doi regi ar fi putut la fel de bine să semneze un tratat 
care să le interzică oamenilor să bea bere. Danezii treceau 
tot timpul graniţa şi saxonii ripostau, ambele tabere 
făcându-le viaţa grea localnicilor. Îndată ce ne vedeau 
venind, aceştia fugeau în mlaştini sau în pădurile de pe 
dealurile scunde. Nu-i băgam în seamă. 

Beamfleot se afla la capătul sudic al şirului de dealuri 
împădurite care ne bara calea. Am cotit spre nord, urcând 
pe o cărare abruptă care ducea la Thunresleam. Înaintam 
cu mare grijă, fiindcă danezii ar fi putut trimite cu uşurinţă 
o trupă care să ne atace în timp ce suiam dealul printre 
copacii groşi. Mă aşteptam la acest atac. 

Le trimisesem pe Æthelflæd şi pe cele două servitoare 
ale ei în mijlocul coloanei noastre şi le poruncisem 
oamenilor să-şi ţină scuturile în mână şi să aibă armele 
pregătite. Ciulisem urechea, pândind fâlfâitul păsărilor 
printre frunze, clinchetul harnaşamentelor, lovitura unei 
copite pe pământul umed, strigătul brusc care ar fi anunţat 
o şarjă de călăreţi vikingi de pe dealul de deasupra, dar 
singurele păsări care se ridicau din frunziş erau porumbeii 
speriaţi de noi. Apărătorii de la Beamfleot abandonaseră 
complet dealul, şi niciun danez nu încerca să ne oprească. 

— Asta-i o prostie, zise Finan când am ajuns în vârf. Ar fi 
putut să ne omoare pe capete. 

— Sunt încrezători, am spus. Ştiu că zidurile fortului lor 
ne vor opri. 

— Altfel, habar n-au ce fac. 


% 308 # 


— Când ai întâlnit ultima oară un danez care nu ştia să 
lupte? l-am întrebat. 

Am trimis oameni să cerceteze pădurea din împrejurimi 
în timp ce ne apropiam de vechiul conac de la 
Thunresleam, dar tot nu apăru niciun duşman. Fuseserăm 
la acest conac cu ani înainte, atunci când am negociat cu 
normanzii Sigefrid şi Erik, iar apoi am dat o bătălie 
crâncenă în golful de sub fort. Acele evenimente păreau 
atât de depărtate acum, iar cei doi, Sigefrid şi Erik, erau 
morţi. Haesten supravieţuise bătăliei de odinioară şi 
venisem să mă lupt iarăşi cu el, deşi nu ştiam dacă se 
înapoiase la Beamfleot. Zvonurile spuneau că încă jefuia 
Mercia, fiind aşadar convins că garnizoana de la Beamfleot 
se poate apăra singură. 

Mi-am aşezat tabăra în jurul conacului cu bârne de 
stejar de la Thunresleam. Odinioară fusese o clădire 
magnifică, dar fusese abandonată de mult; bârnele 
putrezeau, iar stuful înnegrit şi ud atârna în smocuri. 

Bârnele erau pline de găinaţ, în timp ce din podea 
crescuseră buruienile. Chiar în afara conacului era un 
stâlp de piatră aproape de înălţimea unui om. În gaura din 
piatră se adunaseră o mulţime de pietricele şi bucăţi de 
stofă, ofrande lăsate de populaţia locală care fugise când 
ne văzuse venind. 

În satul aflat la o milă spre est era o biserică, dar 
creştinii din Thunresleam ştiau că dealul şi conacul erau 
sacre pentru Thor, astfel că veneau să se roage la vechiul 
zeu. Oamenii au nevoie de tot ajutorul pe care-l pot obţine. 
Poate că nu-mi place zeul creştin, dar nu-i neg existenţa şi, 
în momente grele ale vieţii mele, m-am rugat la el aşa cum 
m-am rugat la zeii mei. 

— Facem o palisadă? mă întrebă Weohstan. 

— Nu. 

Se uită fix la mine. 

— Nu? 

— Tăiaţi cât mai mulţi copaci puteţi, i-am ordonat, dar 
fără palisadă. 

— Dar... 


% 309 # 


— Fără palisadă! 

Îmi asumam un risc, dar dacă aş fi făcut o palisadă, le-aş 
fi dat oştenilor mei un loc sigur, şi ştiam cât de reticenţi 
sunt oamenii să abandoneze o astfel de siguranţă. Am 
observat adesea cum un taur, adus pentru distracţie la 
sărbători, îşi ia o bucată de teren drept refugiu şi se apără 
acolo cu o ferocitate teribilă de câinii care-l atacă; ia-l însă 
din acel loc, şi taurul îşi pierde încrederea, iar câinii, 
simţindu-i vulnerabilitatea, îl atacă cu o sălbăticie 
reînnoită. Nu voiam ca oamenii mei să se simtă în 
siguranţă. Îi voiam nervoşi şi în alertă. Voiam să ştie că 
siguranţa nu stă într-un fort făcut de ei, ci în cucerirea 
fortului inamic. Şi voiam ca acea cucerire să aibă loc iute. 

Le-am ordonat oştenilor lui /ZElfwold să taie copacii 
dinspre vest, să curețe zona împădurită până la baza 
dealului şi mai încolo, ca să putem vedea peste câmpuri 
departe, până la Lundene. Dacă danezii aduceau oameni 
înapoi din Mercia, voiam să-i văd. L-am pus pe Osferth 
responsabil peste santinelele noastre. Rolul lor era să 
alcătuiască un paravan între noi şi Beamfleot şi să ne 
avertizeze asupra oricărei ieşiri a danezilor. Dacă danezii 
veneau, mă aşteptam să mă lupt cu ei printre copaci, iar 
oamenii lui Osferth, ascunşi de vechiul fort de pe deal, i-ar 
fi încetinit până când întreaga mea forţă putea fi adusă 
împotriva atacatorilor. Am ordonat ca fiecare om să 
doarmă în cămaşa de zale şi cu armele lângă el. 

I-am cerut lui Ælfwold să apere flancurile noastre de 
nord şi de vest. Oamenii lui urmau să vegheze asupra 
convoaielor cu provizii şi să împiedice sosirea întăririlor 
trimise de oamenii lui Haesten care încă mai murdăreau 
orizontul îndepărtat cu fum. După ce am dat aceste ordine, 
am luat cincizeci de oameni pentru a explora zona din jurul 
taberei noastre care răsuna de zgomotul topoarelor 
muşcând din copaci. Finan, Pyrlig şi Osferth mă însoțeau, 
la fel şi Æthelflæd, care-mi ignora toate sfaturile de a se 
feri de pericol. Am mers prima dată în satul Thunresleam. 
Era o adunătură de cocioabe acoperite cu paie, construite 
în jurul ruinei unei biserici arse şi surpate. Ţăranii fugiseră 


% 310 # 


când urcaserăm dealul, dar câteva suflete mai curajoase 
apăreau acum din pădurile din spatele câmpurilor, unde 
primele mlădiţe de grâu, orz şi secară înverzeau arăturile. 
Erau saxoni, şi primii care se apropiară erau conduşi de un 
ţăran zdravăn cu părul şaten şi încâlcit, un singur ochi şi 
mâinile înnegrite de muncă. Se uită în sus la steagul lui 
ZElfwold care etala crucea creştină. Imprumutasem steagul 
pentru a arăta clar că nu eram danez; liniştit de-acum, 
chiorul îngenunche în faţa noastră şi le făcu semn 
tovarăşilor lui să-l imite. 

— Sunt părintele Heahberht, se prezentă el, spunându- 
mi că-i păstorea pe oamenii din acel sat şi din alte două 
aşezări mai departe spre est. 

— Nu arăţi a preot, am observat. 

— Dacă aş arăta, stăpâne, aş fi mort. Vrăjitoarea din 
cetate omoară toţi preoţii pe care-i găseşte. 

M-am uitat spre sud, cu toate că de aici vechiul fort de 
pe deal nu era vizibil. 

— Vrăjitoarea? 

— O cheamă Skade, stăpâne. 

— O cunosc pe Skade. 

— Ne-a ars biserica, stăpâne. 

— Şi a luat fetele, zise o femeie înlăcrimată, chiar şi pe 
cele mici. Mi-a luat fata de numai zece ani, stăpâne. 

— De ce să fi făcut... începu Æthelflæd întrebarea, dar 
se opri brusc, pricepând că răspunsul era evident. 

— Au abandonat vechiul fort? am zis. Cel de pe deal? 

— Nu, stăpâne, răspunse părintele Heahberht. Au străji 
acolo. Şi noi trebuie să le ducem de mâncare. 

— Câţi oameni sunt? 

— Vreo cincizeci. Acolo îşi ţin şi caii. 

Nu mă îndoiam că preotul spunea adevărul, dar danezii 
ne văzuseră sosind, deci îşi întăriseră garnizoana din 
vechiul fort. 

— Câţi oameni sunt în noul fort? am vrut să ştiu. 

— Nu ne lasă să ne apropiem de fortul nou, stăpâne, zise 
părintele Heahberht. Când m-am uitat de pe dealul de la 
Haethlegh, n-am putut număra toţi oamenii dinăuntru. Mă 


% 311 # 


privi neliniştit. Ochiul lui mort era alb ca laptele şi ulceros. 
Tremura de spaimă, nu fiindcă m-ar fi socotit un duşman 
asemenea danezilor, ci pentru că eram nobil. Se sili să 
vorbească atât cât putea de calm: Sunt cu sutele, stăpâne. 
Trei mii de oameni au călărit spre vest, dar şi-au lăsat toţi 
copiii şi femeile la Beamfleot. 

— I-ai numărat pe cei care au plecat? 

— Am încercat, stăpâne. 

— Soţiile şi copiii lor sunt aici? întrebă Æthelflæd. 

— Locuiesc pe navele trase pe plajă, doamnă, zise 
Heahberht. 

Preotul era un bun observator, şi l-am răsplătit cu o 
monedă de argint. 

— Deci cine comandă în noul fort? l-am întrebat. 
Haesten însuşi? 

Părintele Heahberht scutură din cap. 

— Skade, stăpâne. 

— Skade! Ea comandă? 

— Aşa ni se spune, stăpâne. 

— Haesten nu s-a întors? 

— Nu, stăpâne, sau nu am auzit. Ne povesti cum 
Haesten se apucase să-şi construiască noul fort imediat ce 
flota sa sosise din Cent. Ne-au pus să tăiem stejari şi ulmi 
pentru ei, încheie preotul. 

— Trebuie să văd acest fort nou, am zis. 

I-am dat lui Heahberht încă o monedă înainte să-mi duc 
calul printre două cocioabe spre un câmp cu orz. Mă 
gândeam la Skade, la cruzimile ei, la pofta ei disperată de 
a ajunge căpetenie. Putea să comande oameni prin forţa 
pură a voinţei sale, dar avea oare abilitatea de a-i mâna în 
luptă? Totuşi, Haesten nu era un prost, nu i-ar fi 
încredinţat fortul dacă ar fi avut dubii asupra capacităţilor 
ei, şi nu mă îndoiam că-i lăsase destule trupe şi sfătuitori 
competenţi. Mi-am îmboldit calul spre pădurea din sud, şi 
oştenii mei mă urmară. Călăream fără grijă, fără a-mi păsa 
că danezii ar putea avea oameni printre copaci. Intuiam că 
garnizoana lui Skade era mulţumită să stea în spatele 
zidurilor, încrezătoare că putea să reziste oricărui atac. 


4 312 # 


Am ajuns la marginea platoului de unde terenul cobora 
brusc spre încrengătura de pâraie şi intrânduri care 
formau mlaştina. Dincolo era Temesul, ţărmul său sudic 
fiind vizibil în ceața depărtată. Patru corăbii stăteau în 
acea apă largă care reflecta lumina. Erau danezi care 
căutau pradă sau aşteptau să se oprească navele saxone 
de război care ar fi venit dinspre Lundene. 

La dreapta zăream Caninga şi golful ei şi marea flotă 
trasă pe țărm. Noul fort abia era vizibil după marginea 
dealului înalt unde era vechea cetate. Ce spusese părintele 
Heahberht? Că doar vreo cincizeci de oameni păzeau 
vechile întărituri. Vârfurile de suliță care luceau lângă 
poarta de nord păreau a fi mult mai multe de cincizeci, iar 
zidul pe care-l apărau era într-o stare bună. Ştiam că zidul 
sudic, de deasupra golfului, se surpase, dar cel dinspre 
uscat părea intact. 

— Skade ne-a văzut venind şi a întărit vechiul fort, am 
spus. 

— Are destule sulițe acolo, zise Finan. 

— Deci trebuie să cucerim două forturi. 

— De ce să nu-l lăsăm pe ăla să putrezească? întrebă 
irlandezul arătând spre vechiul fort. 

— Fiindcă nu-i vreau pe nenorociţii de acolo în spatele 
nostru atunci când atacăm noul fort. Pe ăia trebuie să-i 
omorâm primii. 

Finan nu zise nimic. Nimeni nu vorbi. Războaiele care ne 
măcinau ţările de când ne ştiam îi obligaseră pe 
conducători să construiască fortărețe, aceasta fiind 
singura cale de a obţine victoria. Alfred apăra Wessexul cu 
burhuri, care nu erau altceva decât cetăţi mari şi bine 
apărate. Æthelred al Merciei înălța burhuri. Haesten, din 
câte ştiam, nu îndrăznise încă să atace vreun burh, fiindcă 
ştia că oamenii lui vor muri în șanțurile de sub ziduri. Voia 
să slăbească Mercia şi să-i înfometeze pe apărătorii 
burhurilor înainte să se repeadă la atac. Cele două forturi 
de la Beamfleot nu erau burhuri, dar întăriturile lor erau la 
fel de formidabile. Constau în ziduri, şanţuri cu ţepuşe şi, 
fără îndoială, un şanţ cu apă. Iar în spatele zidurilor erau 


% 313 # 


oameni care ştiau să omoare, danezi cu sulițe şi danezi cu 
spade. Pe deasupra, ne aşteptau nu doar într-o fortăreață, 
ci în două. 

— Trebuie să luăm ambele fortărețe? întrebă timid 
ZEthelfleed, rupând tăcerea. 

— Cu prima va fi uşor, am spus. 

— Uşor, stăpâne? zise Finan cu un rânjet strâmb. 

— Şi rapid, am spus, părând puţin mai încrezător decât 
mă simţeam. Vechiul fort era impresionant, dar mă 
îndoiam că danezii alocaseră destui oameni ca să apere 
fiecare bucată a întăriturilor. 

Odată ce ajungeau trupele sthelingului Edward, mă 
gândeam că aş fi avut destui oameni ca să atac fortul în 
câteva locuri deodată, subţiind numărul apărătorilor până 
când unul dintre atacuri ar fi izbutit. Nu era un plan 
elaborat, dar ar fi mers, deşi mă temeam că ne va costa 
mulţi oameni. 

Oricum, nu aveam de ales. Trebuia să fac imposibilul. 
Trebuia să cuceresc două forturi şi, sincer vorbind, habar 
n-aveam cum să-l iau pe al doilea, cel de lângă apă. Ştiam 
doar că trebuia s-o fac. 

Am luat-o înapoi spre tabără. 


Lucrurile se încurcară a doua zi dimineaţă. Era ca şi 
cum danezii se treziseră din amorţire şi deciseseră să facă 
ce-ar fi trebuit să facă în ajun. 

Ştiau că aveam tabăra în zona vechiului conac din 
Thunresleam. Pusesem un număr mare de santinele în 
pădurea de la sud de conac, dar, fără îndoială, un danez 
isteţ le ocolise şi spionase zona proaspăt defrişată din jurul 
conacului. Skade, sau oricine o sfătuia, hotărâse că un atac 
în zori avea să ne omoare mulţi oşteni şi să-i descurajeze 
pe restul. Era o idee destul de deşteaptă, numai că uşor de 
ghicit. Ca să mă pregătesc, mi-am trezit oamenii în 
mijlocul nopţii înstelate, mi-am chemat santinelele dintre 
copaci, apoi am înşeuat caii, ne-am pus zalele şi am plecat. 
Focurile ardeau mocnit, sugerând că mai dormeam. 
Plecarea noastră făcu destul zgomot cât să deranjeze 


% 314 # 


morţii din micul cimitir din Thunresleam, însă danezii, care 
făceau probabil zgomot la rândul lor pregătindu-se de 
luptă, habar n-aveau că ridicaserăm tabăra. 

— Nu putem să facem asta în fiecare dimineaţă, mormăi 
ZElfwold. 

— Dacă au de gând să ne atace, o s-o facă în dimineaţa 
asta, i-am replicat. Mâine o să fim în fortul lor de sus. 

— Mâine? se miră el. 

— Dacă Edward vine azi. 

Plănuiam să asaltez vechea cetate cât de repede 
puteam. Îmi trebuiau însă destui oameni ca să dau opt sau 
nouă atacuri simultane. 

Mi-am regrupat în mijlocul satului cei patru sute de 
oameni gata de luptă. Cum era posibil ca danezii să fi prins 
de veste, am insistat să rămânem în şa. Ţăranii abia treziţi 
ne aduseră bere amară, iar părintele Heahberht, agitat, 
îmi oferi un pahar de mied. Era surprinzător de bun, şi i- 
am spus să le dea puţin şi lui ZEthelflaed şi celor două 
slujnice ale sale, singurele două femei care erau cu trupa 
noastră. 

— Dacă danezii ne atacă, rămâi aici cu o gardă, i-am zis 
lui ZEthelfleed. 

S-a uitat la mine întrebătoare, dar pentru prima oară nu 
a comentat nimic. 

Era încă întuneric. Singurele sunete erau clinchetul 
frâielor şi loviturile copitelor fără astâmpăr. Câteodată mai 
vorbea câte unul, dar majoritatea picoteau în şeile lor. 
Fumul ieşea din găurile acoperişurilor cocioabelor; la un 
moment dat, când din pădure se auzi ţipătul posomorât al 
unei bufniţe, am simţit o tristeţe rece coborându-mi în 
suflet. 

Am atins ciocanul lui Thor şi m-am rugat la zei să-mi 
trimită un semn, însă tot ce auzeam era strigătul de jale al 
bufniței. Cum puteam să cuceresc două forturi? Mă 
temeam că zeii mă dăduseră uitării şi că, venind în sud din 
Northumbria, ieşisem din grațiile lor. Ce-i spusesem lui 
Alfred? Că suntem pe pământ ca să-i amuzăm pe zeii 
noştri, dar cum puteau zeii să se amuze de trădările mele? 


% 315 # 


M-am gândit la dezamăgirea lui Ragnar, şi acea amintire 
mi-a îndurerat sufletul. Mi-am amintit de disprețul Bridei, 
ştiind că fusese meritat. Mă simţeam nevolnic în acea 
dimineaţă, atunci când marginea cerului se lumina în 
spatele meu într-o dâră cenuşie, aveam senzaţia că viitorul 
meu nu conţinea nimic. Trăirea era atât de puternică, încât 
eram aproape de disperare. M-am întors în şa, căutându-l 
pe Pyrlig. Preotul galez era unul dintre puţinii faţă de care 
mă destăinuiam şi acum îi voiam sfatul, dar înainte să-l 
chem, un om scoase un strigăt de alarmă. 

— Stăpâne, vine un călăreț! 

Îi lăsasem pe Finan şi pe câţiva oşteni să vegheze la 
marginea câmpurilor, la jumătatea distanţei dintre sat şi 
conac. Irlandezul trimisese un om să-mi dea de veste că 
danezii se puseseră în mişcare. 

— Sunt în pădure, stăpâne, lângă tabăra noastră. 

— Câţi? 

— Greu de zis, dar fac gălăgie cât o hoardă. 

Ceea ce putea însemna două sute sau două mii. 
Prudenţa îmi spunea să aştept până Finan putea estima 
numărul dușmanului mai precis, dar eram în acea stare 
tristă, simţindu-mă blestemat şi dorindu-mi cu disperare 
un semn din partea zeilor, aşa că m-am întors spre 
ZEthelfleed: 

— Aştepţi aici cu garda ta. Fără să aştept un răspuns, 
mi-am scos Răsuflarea-Şarpelui, desfătându-mă cu sunetul 
oţelului lung frecându-se de gura tecii. Danezii sunt în 
tabăra noastră, şi-i vom omori! am strigat dând pinteni 
armăsarului, cel pe care i-l luasem lui Aldhelm. 

Era un cal bun, instruit cum trebuie, însă nu mă 
obişnuisem cu el. ZElfwold dădu şi el pinteni calului ca să 
mă ajungă din urmă. 

— Câţi sunt acolo? mă întrebă. 

— Destui! i-am strigat. 

Era o nebunie ceea ce voiam să fac, dar mă gândisem că 
danezii aveau să atace tabăra şi, dându-şi seama că le 
ghiciserăm planul, aveau să fie prudenţi. Voiam să-i luăm 
pe neaşteptate, aşa că am dat pinteni calului la trap. Toată 


% 316 # 


trupa mea, peste trei sute de oameni, se alinia de-a lungul 
drumului în spatele meu. Primele umbre ale zilei apăreau 
în brazde, şi păsările îşi luau zborul din păduri. 

M-am întors în şa ca să văd suliţele şi spadele, topoarele 
şi scuturile războinicilor saxoni, în zale cenuşii într-o 
dimineaţă cenuşie, cu feţele încruntate sub coifuri, şi am 
simţit furia bătăliei crescându-mi în suflet. 

Voiam să omor. Eram în acea stare sumbră, dominat de 
certitudinea că trebuia să mă arunc la cheremul zeilor. 
Dacă voiau să trăiesc, dacă ursitoarele voiau să-mi ţeasă 
firul înapoi în pânza de aur, atunci aveam să scap cu viaţă. 
Prevestiri şi semne, trăim după ele, m-am gândit în timp ce 
mă năpusteam să descopăr voinţa zeilor. Era o nebunie. 

Nişte călăreţi apărură în stânga noastră, luându-mă prin 
surprindere, însă era doar Finan cu cei şapte oameni ai săi 
care veneau să ni se alăture. 

— S-ar putea să fie trei sute, strigă el, sau poate patru 
sute! 

Am făcut semn că înţelesesem şi am dat din nou pinteni 
calului. Drumul spre vechiul conac era destul de lat ca 
patru sau cinci oameni să călărească unul lângă altul. 
Finan se aştepta probabil să-i opresc pe călăreţii noştri 
aproape de locul pe care-l defrişaserăm în jurul clădirii şi 
să aliniez oamenii pe lângă copaci, dar mă lăsam mânat de 
nechibzuinţă. 

O lumină luci în faţă. Ziua era încă gri, noaptea 
învăluind orizontul la vest, dar noua lumină era roşie şi 
strălucitoare. Foc. Danezii, mă gândeam, incendiaseră 
acoperişul conacului, aşa că aveau să moară scăldaţi în 
lumină. Vedeam marginea copacilor, vedeam trunchiurile 
căzute pe care le tăiaserăm cu o zi înainte, vedeam luciul 
tern al focurilor de tabără mocnite, formele întunecate ale 
oamenilor şi cailor şi licărul focului reflectat din coifuri, 
zale şi arme; am dat din nou pinteni calului şi am strigat 
chemarea la luptă: 

— Omorâţi-i! 

Am ţâşnit dintre copaci în neorânduială, cu spade şi 
sulițe, cu ură şi furie, şi aproape imediat ce am pătruns în 


% 317 # 


zona defrişată mi-am dat seama că eram depăşiţi numeric. 
Danezii veniseră în forţă, cel puţin patru sute, şi 
majoritatea nu descălecaseră, dar erau împrăştiaţi prin 
tabără şi puţini îşi dădură seama că ne apropiam înainte ca 
armele şi caii noştri să apară în lumina zorilor. Cel mai 
mare grup al inamicului era la marginea de vest a zonei 
defrişate, uitându-se peste pământul întunecat la lumina 
palidă a focurilor din Lundene. Poate se gândeau că 
renunţaserăm să mai cucerim forturile şi, la adăpostul 
nopţii, ne strecuraserăm înapoi spre oraşul din depărtare. 
În schimb, veneam dinspre est, cu lumina crescândă în 
spatele nostru. Se întoarseră brusc atunci când auziră 
primele urlete şi strigăte. 

Eram luminaţi în roşu de flăcările ce mistuiau acoperişul 
vechiului conac. Foc roşu ţâşnea din dinţii dezgoliţi ai 
cailor, din zalele noastre, din tăişurile noastre, şi încă mai 
strigam atunci când mi-am aruncat spada asupra primului 
om. Era pedestru şi avea o suliță cu vârf lat pe care 
încercă s-o ridice spre calul meu, dar Răsuflarea-Şarpelui îl 
lovi în partea laterală a capului. Am ridicat spada şi am 
împins-o spre alt om, fără să mă ostenesc să văd ce răni îi 
făcusem, dând pinteni în continuare pentru a stârni cât 
mai multă teamă. Îi luaserăm prin surprindere, aşa că-i 
puteam masacra în voie. Ne-am împrăştiat de pe cărare şi 
am început să căsăpim oamenii descălecaţi care căutau 
pradă pe lângă focurile muribunde. L-am văzut pe Osferth 
lovindu-l în cap pe unul cu latul toporului său, zburându-i 
coiful şi aruncându-l în foc. Omul cu siguranţă avusese 
obiceiul să-şi curețe mâinile după masă plimbându-şi-le 
prin păr, fiindcă grăsimea se aprinse cu flăcări 
strălucitoare. Urlă şi se zvârcoli cu ţeasta ca o văpaie, 
încercând să se ridice, dar un iureş de bidivii trecu peste 
el. O copită aruncă o jerbă de scântei, şi am putut vedea 
cum o mulţime de cai fără călăreț alergau panicaţi. 

Finan era cu mine. Împreună cu Finan, Cerdic şi Sihtric 
am şarjat spre grupul mare de călăreţi care priviseră spre 
vest peste pământul umbrit de noapte. Încă urlam când am 
intrat în ei, învârtindu-mi spada către un danez cu barba 


% 318 # 


galbenă. Îmi devie lovitura cu scutul său ridicat, însă apoi 
fu lovit de o suliță sub scut, tăişul rupând zalele şi 
intrându-i în burtă. Am simţit ceva lovindu-mi scutul, dar 
nu m-am putut uita în stânga, fiindcă un individ fără dinţi 
încerca să-şi bage spada prin gâtul armăsarului meu. l-am 
îndepărtat lama cu Răsuflarea-Şarpelui şi l-am tăiat la 
braţ, dar zalele îl protejară. 

Eram în mijlocul trupelor inamice, neputând călări mai 
departe, dar mai mulţi oşteni de-ai mei veneau în ajutor. 
Am lovit spre omul fără dinţi, însă fu rapid şi scutul devie 
spada. În clipa următoare, calul lui se împletici. Sihtric izbi 
cu un topor, şi am văzut metal rupându-se şi sânge ţâşnind 
brusc. 

Încercam să-mi ţin calul în mişcare. Erau şi danezi 
pedeştri printre călăreţi şi o lovitură peste picioarele 
calului meu putea să mă doboare, iar un om nu este 
niciodată mai vulnerabil decât atunci când cade din şa. O 
suliță lunecă dinspre dreapta mea peste burtă şi se 
împlântă în partea interioară a scutului, iar Răsuflarea- 
Şarpelui se repezi într-o faţă bărboasă zdrobindu-i dinţii. 
Am tras-o înapoi ca s-o vâr mai adânc. Un cal urlă. 
Oamenii lui ZElfwold se luptau cu avânt, şi şarja noastră îi 
împărţise pe danezi în două. Unii se retrăseseră în josul 
dealului, dar majoritatea merseseră ori la nord, ori la sud 
de-a lungul crestei. Acum se reorganizau şi veneau spre 
noi din ambele direcţii, urlându-şi strigătele de luptă. 
Soarele răsărise, orbindu-ne, conacul era un infern şi 
aerul, un vârtej de scântei în noua lumină strălucitoare. 

Haos. Pentru o clipă avuseserăm avantajul surprizei, dar 
danezii îşi reveniră iute şi se apropiară de noi. Marginea 
dealului era o confuzie de cai care călcau sub copite orice 
era dedesubt, oameni urlând şi sunetul crud de oţel pe 
oţel. Mă întorsesem spre nord şi încercam să-i împing pe 
danezii de pe deal, dar erau la fel de hotărâți să ne 
măcelărească. Am parat o lovitură de spadă, uitându-mă la 
dinţii strânşi ai omului care încerca să-mi taie capul. 
Incleştarea spadelor făcea să-mi tremure braţul, dar îi 
oprisem lovitura şi l-am izbit în faţă cu mânerul Răsuflării- 


4 319 # 


Şarpelui. Lovi din nou şi-mi nimeri coiful, umplându-mi 
capul de zgomot în timp ce-l izbeam a doua oară. Eram 
prea aproape de el ca să-mi folosesc tăişul spadei, aşa că 
mă lovi tare cu marginea scutului său peste braţul înarmat. 

— Căcatule, mârâi spre mine. 

Coiful îi era decorat cu bucăţi de lână vopsite în galben. 
Purta brățări peste zale, ceea ce însemna că era un om 
care câştigase averi în războaie. Se citea o furie pură în 
ochii care oglindeau focul din jur. Îmi voia moartea din 
răsputeri. Purtam coiful decorat cu argint, aveam mai 
multe brățări decât el şi ştia că sunt un războinic de 
renume. Poate ştia cine sunt şi voia să se laude că-l 
omorâse pe Uhtred de Bebbanburg. L-am văzut strângând 
din dinţi din nou în timp ce încerca să mă lovească în faţă; 
apoi grimasa se transformă în surpriză, ochii i se 
deschiseră larg şi culoarea roşie dispăru din ei. Işi scutură 
capul, disperat să-şi ţină spada care-i cădea din mână în 
timp ce toporul mânuit de Sihtric îi tăia coloana. Scoase un 
icnet şi căzu din şa, însă chiar atunci calul meu urlă şi se 
aplecă într-o parte, şi am văzut un danez pedestru 
băgându-i o suliță în burtă. În vreme ce Finan îl zdrobea cu 
copitele calului său, m-am grăbit să-mi scot picioarele din 
scări. 

Armăsarul căzu în convulsii, prinzându-mi piciorul drept 
sub el. Copita altuia lovi pământul chiar lângă capul meu. 
Mi-am acoperit corpul cu scutul şi am încercat să mă 
eliberez de sub cal. O armă se lovi de scut. Un cal călcă pe 
Răsuflarea-Şarpelui, aproape smulgându-mi-o din mână. 
Lumea mea era un tunet de copite, urlete şi confuzie. Am 
încercat din nou să mă eliberez, apoi ceva, armă sau 
copită, mă lovi în spatele coifului şi lumea mea deveni 
neagră. Dintr-odată, am auzit prin întuneric pe cineva 
gemând jalnic. Eram eu. Cineva încerca să-mi dea jos 
coiful şi, când îşi dădu seama că eram viu, îmi puse un 
cuţit la gură. in minte că mă gândeam la Gisela şi 
verificam disperat dacă aveam în palmă mânerul 
Răsuflării-Şarpelui; nu-l aveam, aşa că am început să urlu, 
ştiind că-mi vor fi interzise plăcerile din Valhalla, apoi totul 


4 320 # 


deveni roşu. Aveam căldură pe faţă şi roşu în faţa ochilor. 
Venindu-mi în fire, mi-am dat seama că omul care 
încercase să mă omoare murea el însuşi şi sângele lui îmi 
curgea pe faţă. In cele din urmă, Cerdic îl împinse pe 
muribund mai încolo şi mă scoase de sub leşul calului. 

— Aici! zise Sihtric punându-mi în mână Răsuflarea- 
Şarpelui. 

Şi el şi Cerdic descălecaseră. Un danez urlă victorios şi 
se întinse din şa cu o suliță cu coada groasă, dar Cerdic 
devie lovitura cu un scut brăzdat de urme de tăişuri. Am 
împuns coapsa călăreţului cu Răsuflarea-Şarpelui, însă 
lovitura nu avu forţă şi sulița lui veni spre mine, izbind 
puternic în scut. Danezii adulmecau victoria şi forţau 
înaintarea, simţeam asta în loviturile lor ce muşcau din 
scutul de tei. 

— Omorâţi-le caii! am strigat cu glas răguşit. 

Câţiva oameni de-ai lui Weohstan veniră călare din 
dreapta noastră şi se năpustiră asupra danezilor. L-am 
văzut pe un saxon învârtindu-se în şa, cu mâna în care 
ţinea sulița atârnându-i de un tendon din braţul 
însângerat. 

— Pentru lisus! Pentru lisus! răcnea un om. Era 
părintele Pyrlig care ni se alăturase. Preotul galez era 
pedestru, cu zalele întinse pe burta rotundă şi cu o suliță 
ca un mic trunchi de copac în mâini. Nu avea scut şi 
mânuia sulița cu amândouă mâinile, împungând cu vârful 
spre caii inamicului pentru a-i ţine la distanţă. 

— Mulţumesc, le-am spus lui Cerdic şi lui Sihtric. 

— Ar trebui s-o luăm înapoi, stăpâne, zise Cerdic. 

— Unde-i Finan? 

— Înapoi! urlă Cerdic prinzându-mă fără rezerve de 
umărul stâng şi trăgându-mă din faţa danezilor. 

Finan se lupta în spatele nostru, lovind cu toporul în 
danezii de pe partea sudică a crestei, unde era ajutat de 
majoritatea oamenilor mei şi de mercienii lui ZElfwold. 

— Am nevoie de un cal, am strigat. 

— E o adevărată harababură aici, zise Pyrlig. 

Aproape că am râs, tonul vocii şi cuvintele lui fiind atât 


4 321 # 


de blânde. Era mai mult decât o harababură, era un 
dezastru. li condusesem pe oamenii mei pe marginea 
dealului, însă danezii îşi reveniseră şi acum ne înconjurau. 
Erau danezi la est, la nord şi la sud şi încercau să ne 
împingă peste creastă şi să ne urmărească în josul pantei 
abrupte, unde corpurile noastre ar fi fost o dâră de sânge 
sub soarele care se ridica. Cel puţin o sută dintre saxonii 
mei erau descălecaţi acum, şi formam un cerc înăuntrul 
unui zid de scuturi disperat. Prea mulţi muriseră, unii 
omorâţi de ai lor, fiindcă, în iureşul bătăliei, era greu să 
deosebeşti prietenul de duşman. Mulţi saxoni aveau o 
cruce pe scut, dar nu toţi. Era plin şi de cadavre de-ale 
danezilor, dar cei rămaşi în viaţă ne depăşeau numeric. Îmi 
înconjurau micul zid de scuturi, în timp ce călăreţii lor îi 
împingeau înapoi în pădure pe saxonii rămaşi călare. 

ZElfwold, care îşi pierduse armăsarul, veni cu greu lângă 
mine. 

— Nenorocitule! Nenorocit trădător! 

Cu siguranţă credea că-i condusesem în mod voit 
oamenii într-o capcană, dar nu trădarea, ci nechibzuinţa 
mea fusese cea care ne mânase spre dezastru. Ælfwold îşi 
ridică scutul în timp ce danezii se apropiau şi loviturile 
începură să cadă. Am împuns Răsuflarea-Şarpelui în 
pieptul unui cal, am învârtit-o şi am împins din nou, iar 
Pyrlig îl înălţă pe un om pe jumătate din şa cu o lovitură 
teribilă a lungii sale sulițe. ZElfwold era căzut, cu coiful 
crăpat, sângele şi creierul curgându-i pe faţă, dar mai avu 
atâta conştienţă să mă privească cu reproş înainte să 
înceapă să tremure şi să aibă spasme. A trebuit să mă 
întorc să bag spada în alt danez al cărui cal se împiedicase 
de un cadavru, iar apoi inamicul se retrase din faţa zidului 
nostru de scuturi pentru a se pregăti de un nou atac. 

— Iisus, îngăimă /ZElfwold, apoi vocea i se opri în gât şi 
nu mai zise nimic. Zidul nostru de scuturi era micşorat, 
scuturile noastre, rupte şi însângerate. Danezii îşi băteau 
joc de noi, ne ocărau şi ne promiteau morţi agonizante. 

Oamenii se mişcară mai aproape unii de alţii şi ar fi 
trebuit să-i încurajez, dar nu ştiam ce să spun, fiindcă 


4 322 # 


aceasta era greşeala mea, nebunia mea. Atacasem fără să 
aflu întâi forţa inamicului. Moartea mea, m-am gândit, era 
justă, dar aş fi plecat în viaţa de apoi ştiind că luasem prea 
mulţi oameni buni cu mine. 

Singura cale era să mor demn, aşa că am împins scutul 
lui Sihtric şi am păşit spre inamic. Unul îmi acceptă 
provocarea şi călări spre mine. Nu-i puteam vedea faţa, 
fiindcă soarele era în spatele lui, orbindu-mă, dar i-am lovit 
armăsarul în gură cu Răsuflarea-Şarpelui şi mi-am ridicat 
scutul să întâmpin lovitura spadei lui. Calul se cabră, am 
dat să-l împung în burtă, dar am ratat, în timp ce un altul 
izbi cu un topor din stânga mea. Am păşit într-o parte, şi 
piciorul îmi alunecă într-o încâlceală de maţe de la un 
cadavru hăcuit de un topor. Am căzut într-un genunchi, 
dar din nou oamenii mei veniră să mă salveze. M-am 
ridicat şi am reuşit să-l lovesc pe călăreț, deşi nu puteam 
vedea unde, din cauza luminii orbitoare a soarelui. In 
dreapta mea, un armăsar cu o suliță înfiptă în piept tuşea 
sânge. Am început să urlu, cu toate că nu-mi amintesc ce, 
în momentul în care din stânga mea veni o nouă şarjă de 
călăreţi. Nou veniţii scoteau strigăte de luptă. 

Să mori demn. Să mori demn. Ce altceva poate să facă 
un om? Duşmanii lui trebuie să spună despre el că a murit 
ca un bărbat. Am împuns din nou, alungând calul, şi o 
spadă îmi lovi partea de sus a scutului, rupând marginea 
metalică şi aruncându-mi o aşchie de lemn în ochi. Am 
împuns din nou şi am simţit cum Răsuflarea-Şarpelui intră 
în os atunci când îi sfâşie coapsa călăreţului. Am clipit şi 
mi-am scos aşchia din ochi în timp ce spada lui se izbi de 
coiful meu, ricoşă şi mi se lovi de umăr. Zalele opriră 
lovitura care nu fusese atât de puternică, deoarece 
părintele Pyrlig îl împunsese pe călăreț în lateral. Galezul 
mă trase înapoi spre zidul de scuturi. 

— Slavă Domnului! nu contenea să bolborosească. 

Nou-veniţii erau saxoni. Călăreau sub stindardul 
dragonului de Wessex şi în fruntea lor era Steapa, care 
valora cât zece oameni. Fără să stea pe gânduri, se 
năpustiseră asupra danezilor. 


4 323 # 


— Un cal! am răcnit, şi cineva îmi aduse un armăsar. 

Pyrlig tinu animalul agitat în timp ce încălecam. Mi-am 
băgat cizmele în scările cu care nu eram obişnuit şi am 
strigat la oamenii mei să-şi găsească nişte cai. Erau prea 
multe animale moarte, dar destui armăsari fără călăreț 
încă mai umblau de colo colo în mijlocul masacrului. 

Un bubuit enorm anunţă căderea acoperişului conacului. 
Bârnele aprinse căzură una câte una, fiecare scuipând o 
nouă jerbă de scântei spre cerul înnegrit de fum. Am dat 
pinteni calului spre vechea piatră votivă, m-am aplecat din 
şa şi am atins vârful pietrei cât am spus o rugăciune 
pentru Thor. Văzând că o suliță era băgată prin gaură, am 
vârât în teacă Răsuflarea-Şarpelui şi am luat arma cea 
lungă. Lama îi era însângerată. Suliţaşul, un danez, zăcea 
mort lângă piatră. Un cal îi călcase pe faţă, sfârtecând-o şi 
lăsând un ochi să atârne peste marginea coifului. Am prins 
coada din frasin a suliţei şi m-am grăbit spre finalul luptei. 
Steapa şi oamenii săi îi surprinseseră complet pe danezii 
care se întorceau acum să fugă spre adăpostul fortului, 
urmăriţi de uriaşul Steapa. Am încercat să-l ajung, dar 
dispăru printre copaci. Toţi saxonii erau în urmărire acum, 
pădurile dese fiind pline de cai şi fugari. Finan mă găsi, nu 
ştiu cum, şi am înaintat împreună, aplecându-ne pe sub 
crengi. Un danez rănit şi descălecat fugi din calea noastră, 
apoi căzu în genunchi, dar nu l-am băgat în seamă. 

— Doamne, Dumnezeule, am crezut că suntem 
terminati! îmi strigă Finan. 

— Şi eu! 

— De unde aţi ştiut că vin oamenii lui Steapa? mă 
întrebă, apoi dădu pinteni calului după un danez care 
galopa furibund. 

— Nu am ştiut! am strigat, dar Finan era prea 
concentrat asupra prăzii sale ca să mă audă. 

L-am ajuns din urmă şi am ochit spinarea danezului cu 
sulița în timp ce frunze şi mucegai îmi săreau în faţă din 
copitele cailor. Finan lovi cu spada şi danezul căzu din şa. 

— ZElfwold e mort! strigă Finan în timp ce galopam mai 
departe. 


4 324 # 


— L-am văzut! Credea că l-am trădat! 

— Atunci îşi ţinea creierul în fund. Unde au dispărut 
nenorociţii? 

Danezii călăreau spre fort, şi urmărirea ne dusese uşor 
spre est. [in minte cum strălucea lumina soarelui prin 
frunzele copacilor, ţin minte cum am trecut pe lângă 
vizuina unui viezure, îmi amintesc sunetul tuturor copitelor 
prin pădure, uşurarea că trăiam după ce totul păruse 
moarte sigură. Când am ajuns la marginea pădurii am 
descoperit că haosul nu se sfârşise. 

În faţa noastră era o fâşie mare de iarbă unde în mod 
normal păşteau oile şi caprele. Terenul cobora spre o şa, 
apoi urca mai abrupt spre poarta vechiului fort din vârful 
dealului. Danezii galopau într-acolo, nerăbdători să se 
bucure de protecţia şanţului şi întăriturilor, dar oamenii lui 
Steapa îi ajunseseră din urmă, şi acum tăiau şi hăcuiau de 
ZOT. 

— Haide! îmi strigă Finan dând pinteni calului. 

Văzuse oportunitatea înainte s-o văd eu. Primul meu 
gând fu să-l opresc şi să pun capăt şarjei dezorganizate a 
lui Steapa, dar apoi nebunia mă luă din nou în stăpânire. 
Cu un urlet sălbatic, am dat pinteni calului după Finan. 

Pierdusem noţiunea timpului. Nu puteam să spun cât 
durase acea luptă de pe marginea dealului, dar soarele era 
sus acum, şi lumina lui se reflecta din Temes, scăldând 
într-un verde strălucitor iarba din faţa noastră. Coloana de 
călăreţi se întindea de la marginea pădurii până la fort. 
Calul meu obosit respira greu, transpiraţia albă îi curgea 
pe laterale, însă i-am dat din nou pinteni în timp ce ne 
apropiam de hoarda de fugari şi urmăritori. Finan 
înţelesese înaintea mea că danezii ar fi putut închide 
poarta prea târziu. IÎnţelesese că ar fi putut să fie atât de 
panicaţi, încât nici să nu le treacă prin minte să închidă 
poarta. Atâta vreme cât propriii lor oameni treceau peste 
podul de deasupra şanţului şi pe sub arcul de lemn aveau 
s-o lase deschisă, dar oamenii lui Steapa erau atât de 
amestecați cu danezii, încât unii ar fi putut să intre în 
cetate, şi dacă destui dintre ai noştri pătrundeau dincolo 


4 325 # 


de zid am fi putut s-o cucerim. 

Târziu, mult mai târziu, când poeţii au povestit despre 
lupta din acea zi, au spus că Steapa şi cu mine am atacat 
vechiul conac de la Thunresleam împreună şi că i-am 
împins pe danezii panicaţi şi că am asaltat fortul în timp ce 
inamicul era încă ameţit de la înfrângere. Au înţeles 
aiurea, dar, din nou, sunt poeţi, nu războinici. Adevărul 
este că Steapa m-a scăpat de la o înfrângere sigură şi 
niciunul nu a asaltat fortul, fiindcă nu a fost nevoie. Primii 
oameni ai lui Steapa au intrat prin poartă, şi abia după ce 
erau înăuntru şi-au dat seama danezii că inamicul intrase 
deodată cu propriii lor oameni. 

Începu o nouă bătălie disperată. Steapa le ordonă 
oamenilor săi să descalece şi să facă un zid de scuturi la 
poartă, un zid care era orientat atât înspre fort, cât şi 
înspre panta de afară, luminată de soare. Neputând să-l 
spargă, danezii rămaşi afară o luară la fugă. Dădură 
pinteni cailor pe panta abruptă dinspre vest, călărind cu 
disperare spre noul fort. lar noi pur şi simplu am 
descălecat şi am intrat prin poartă ca să ne alăturăm 
zidului de scuturi al lui Steapa, care creştea în interiorul 
fortului vechi. 

Apoi am văzut-o pe Skade. Nu am aflat niciodată dacă ea 
ia condus pe călăreţi la conacul arzând de la 
Thunresleam, dar ea comanda oamenii din vechiul fort şi 
urla la ei să ne atace. Acum însă, eram mult mai mulţi 
decât ei. Erau cel puţin patru sute de saxoni în zidul de 
scuturi al lui Steapa, şi alţii veneau călare. Mândrul 
stindard al Wessexului fâlfâia deasupra noastră, dragonul 
brodat stropit cu sânge, iar Skade urla la noi. Era călare, 
în zale, cu capul gol, părul ei lung şi negru fluturând în 
vânt în timp ce rotea o spadă. Işi îmboldi calul spre zidul 
de scuturi, însă avu destulă inspiraţie să se oprească 
atunci când scuturile rotunde se ridicară la unison şi 
suliţele lungi se întinseră spre ea. 

Weohstan veni cu şi mai mulţi călăreţi şi, ducându-i pe 
flancul drept al zidului lui Steapa, ordonă un atac. Steapa 
strigă zidului să avanseze şi am urcat pe panta uşoară spre 


4 326 # 


marile clădiri de pe vârful dealului. Oamenii lui Weohstan 
o luară înaintea noastră, iar danezii, înțelegând ce-i 
aştepta, fugiră cât îi ţineau picioarele. 

Astfel am cucerit vechiul fort. Duşmanii goneau la vale, 
un om trăgând calul lui Skade de hăţuri. Ea stătea întoarsă 
în şa, uitându-se la noi. N-am încercat să-i urmărim. Eram 
obosiţi, însângeraţi, răniţi şi uimiţi. Pe deasupra, un zid de 
scuturi danez păzea podul care ducea la noul fort. Nu toţi 
fugarii mergeau spre podul acela, unii treceau călare prin 
pârâul adânc ca să ajungă la Caninga. 

De pe zidurile vechii cetăţi fluturau alături dragonul 
Wessexului şi crucea lui ZElfwold. Steagurile anunțau o 
victorie, dar acea victorie nu însemna nimic dacă nu 
puteam captura noul fort, pe care, pentru prima dată, l-am 
văzut clar. 

Şi am înjurat. 


4 327 # 


Paisprezece 


ZEthelfleed mi se alătură pe metereze. Nu zise nimic la 
început, dar, fără să-i pese cine ar fi văzut, mă luă brusc în 
braţe. Îi simţeam trupul tremurând. Scutul meu greu 
încercat mi-era încă prins de braţul stâng şi o acoperi când 
am tras-o mai aproape. 

— Am crezut că ai murit, zise ea după o vreme. 

— Cine ţi-a spus asta? 

— Nimeni. M-am uitat. 

— Te-ai uitat? De unde? 

— De la marginea taberei, răspunse ea calm. 

— Eşti nebună? am izbucnit eu împingând-o ca s-o 
privesc în ochi. Voiai să te prindă danezii? 

— Ai sânge peste tot pe faţă, spuse ea atingându-mi 
obrazul cu un deget. Este uscat. A fost rău? 

— Da, dar acolo va fi mult mai rău, am zis arătând spre 
fortul cel nou. 

Fortul era construit la poalele dealului, unde povârnişul 
abrupt se transforma într-o pantă mai blândă, care se 
termina ca o creastă joasă şerpuind în mlaştina de lângă 
golf. Cum venea refluxul, se observau bancurile de nămol 
întortocheate acolo unde golful se amesteca cu mlaştina. 
Am văzut cum îşi construise Haesten noul său fort pe acea 
ultimă limbă de pământ uscat, dar apoi săpase un şanţ lat 
ca să apere zidul estic de un atac frontal. Făcuse din fort o 
insulă cu o lăţime de trei ori mai mare decât lungimea. 
Zidul de sud se întindea de-a lungul golfului şi era apărat 
de canalul cu apă adâncă, zidurile de vest şi de nord aveau 
în faţă intrânduri inundate şi mlaştini nesfârşite acoperite 
de maree, în timp ce palisada scurtă de la est, unde era şi 
poarta principală orientată spre noi, era apărată de şanţul 
proaspăt săpat. Un pod de lemn traversa şanţul, dar acum 


% 328 # 


că ultimii fugari îl trecuseră în siguranţă, danezii îl 
demontau şi duceau scândurile late înapoi în fort. Unii 
lucrau în apă, care în mijloc abia le ajungea la brâu. Asta 
era o slabă consolare, fiindcă aici diferenţa dintre flux şi 
reflux era cel puţin de două ori mai mare decât înălţimea 
unui om zdravăn; aşadar, atunci când şanţul putea fi 
trecut, malul opus ar fi fost o pantă abruptă de mâl cleios. 

Interiorul fortului era plin de clădiri, unele acoperite cu 
scânduri, altele cu pânze de corabie, dar niciuna cu paie, 
ceea ce însemna că Haesten evita riscul ca un val de săgeți 
aprinse să-i incendieze cetatea. M-am gândit că multe 
bârne şi mulţi stâlpi pentru case fuseseră luaţi din satul 
care fusese distrus la est de noul fort, unde panta de jos a 
dealului era mai largă. Inăuntru erau grupuri de danezi, 
dar şi mai mulţi locuiau la bordul navelor lor. Peste două 
sute de corăbii de război cu prova înaltă erau trase pe 
uscat pe celălalt mal al golfului. Majoritatea aveau 
catargul dat jos şi unele aveau tende trase peste catargele 
culcate pe punte, sprijinite pe nişte furci mari. Se vedeau 
haine spălate puse la uscat, iar în umbra carenelor copiii 
se jucau în nămol sau se uitau la noi. Am mai numărat 
douăzeci şi trei de nave cu catargul la locul lui şi cu 
pânzele desfăcute. Aveau oameni la bord, sugerând că 
erau gata să plece pe mare în orice clipă. Mă gândisem să 
aduc nişte corăbii de la Lundene, dar faptul că acestea 
erau clar pregătite de luptă sugera că flota noastră ar fi 
fost copleşită repede. 

Steapa venea spre noi agale. Faţa sa, atât de teribilă din 
cauza pielii întinse şi ochilor sălbatici, păru brusc agitată 
când îngenunche în faţa lui Æthelflæd şi îşi dădu jos coiful, 
dezvelindu-şi părul încâlcit. 

— Doamnă, zise el clipind des. 

— Ridică-te, Steapa. 

Acesta era un om care putea să biruiască o duzină de 
danezi şi a cărui spadă era temută în trei regate, dar era 
timorat în faţa lui Æthelflæd. Ea era spiţă regală, pe când 
el era fiul unui sclav. I-am spus pe un ton poruncitor: 

— Lady ZEthelflaed vrea să cobori dealul, să treci şanţul, 


4 329 # 


să dobori porţile şi să-i scoţi afară pe danezi. 

Pentru o clipă mă crezu. Păru alarmat, apoi se încruntă 
la mine, dar nu ştia ce să spună. 

— Mulţumesc, Steapa, rosti /Ethelfled cu căldură, 
salvându-l pe uriaş din confuzie. Ai câştigat o victorie 
magnifică! Mă voi asigura că tatăl meu află despre acest 
triumf. 

Steapa se lumină la faţă, dar bâlbâiala tot nu i se potoli. 

— Am avut noroc, doamnă. 

— Se pare că întotdeauna avem noroc când lupţi şi tu. 
Ce mai face Hedda? 

— Este bine, doamnă! 

Se uită lung la ea, uimit de întrebare. Eu nu-mi 
aminteam numele soţiei lui Steapa, o fiinţă mică şi ştearsă, 
însă /Ethelfleed îl ştia, ba ştia şi cum îl chema pe fiul lui. 

— Fratele meu este în preajmă? întrebă ZEthelfleed. 

— A fost cu noi în luptă, doamnă, deci trebuie să fie pe- 
aproape. 

— Merg să-l găsesc, spuse ea. 

— Nu fără gardă, am mârâit. 

Suspectam că unii danezi fugari mai umblau încă prin 
păduri. 

— Lordul Uhtred crede că sunt un bebeluş care are 
nevoie de protecţie, îi spuse Æthelflæd lui Steapa. 

— Domnia sa ştie cel mai bine, doamnă, replică loial 
uriaşul. 

Când fu adus calul lui ZEthelfleed mi-am făcut palmele 
căuş pentru a o ajuta să încalece. Le-am ordonat lui 
Weohstan şi călăreţilor lui s-o escorteze pe drumul spre 
ruinele vechiului conac, apoi i-am dat lui Steapa o palmă 
peste spate. Era ca şi cum aş fi dat un pumn unui stejar. 

— Mulţumesc, i-am zis. 

— Pentru ce? 

— Pentru că m-ai ţinut în viaţă. 

— Păreai că o duci destul de bine, mormăi el. 

— Doar muream încet până ai venit tu. 

Se încruntă şi se întoarse să se uite la noul fort. 

— La naiba, cum îl luăm? 


% 330 # 


— Aş vrea să ştiu. 

— Trebuie totuşi s-o facem. 

— Şi repede, am subliniat. Trebuia să ne grăbim, fiindcă 
aveam mâna în gâtul inamicului, dar el avea încă mâinile 
libere. Acele braţe erau trupele sălbatice care distrugeau 
Mercia şi care-şi lăsaseră familiile şi navele la Beamfleot, 
şi mulţi dintre acei oameni îşi preţuiau navele mai mult 
decât familiile. Danezii erau oportunişti. Atacau acolo unde 
simțeau slăbiciune, dar imediat ce lupta devenea prea 
grea, se urcau pe corăbii şi plecau în căutarea unei prăzi 
mai slabe. Dacă aş fi distrus această flotă uriaşă, atunci 
echipajele ar fi rămas blocate în Britania şi, dacă Wessexul 
supravieţuia, danezii puteau fi vânaţi şi măcelăriți. 
Haesten socotea probabil că noul fort de la Beamfleot era 
de necucerit, însă oamenii lui aveau să-l preseze în curând 
să scape de asediul nostru. Pe scurt, odată ce danezii care 
jefuiau Mercia ar fi aflat că reprezentam o ameninţare 
reală şi că aveam efective importante, s-ar fi întors să-şi 
apere navele şi familiile. Foarte repede, i-am repetat lui 
Steapa. 

— Păi, trebuie să trecem şanţul ăla şi să rezemăm 
scările pe zid. 

In gura uriaşului, totul suna foarte simplu. 

— Asta e şi ideea mea, am spus. 

— Doamne ajută, murmură el făcându-şi semnul crucii. 

Dinspre nord se auziră sunete de corn. M-am întors să 
mă uit peste şaua dintre dealuri unde zăceau împrăştiate 
cadavre de oameni şi de cai şi unde încă mai apăreau 
călăreţi din pădurile îndepărtate. Unul dintre ei purta un 
steag imens cu un dragon, ceea ce însemna că ethelingul 
Edward ajunsese. 

Fiul lui Alfred se opri în faţa fortului, în timp ce 
numeroşi servitori şi cai de povară se grăbeau prin poartă 
spre cea mai mare din cele două clădiri de piatră. Ambele 
erau în stare precară. Finan, care le cercetase, ni se 
alătură pe metereze şi ne spuse că fuseseră folosite drept 
grajduri. 

— Este ca şi cum ai sta într-o căcăstoare, zise el. 


% 331 # 


Edward încă mai aştepta dincolo de poartă, cu 
ZEthelfleed lângă el. 

— De ce nu intră în fort? am întrebat. 

— Trebuie să aibă un tron, zise Finan. Râzând de 
expresia de pe faţa mea, adăugă: E adevărat! I-au adus un 
covor, un tron şi naiba mai ştie ce. Şi un altar. 

— EI este viitorul rege, spuse Steapa. 

— Asta dacă nu reuşesc să-l omor pe nenorocit atunci 
când trecem de zidul acela, am spus arătând spre fortul 
danez. 

Steapa păru şocat, apoi se înveseli când l-am întrebat ce 
mai făcea Alfred. 

— E la fel de bine ca întotdeauna. Am crezut c-o să 
moară! Este mult mai bine acum. Poate să călărească din 
nou, chiar să umble! 

— Auzisem că a murit. 

— Era aproape. l-au dat ultima împărtăşanie, dar şi-a 
revenit. A plecat la Exanceaster. 

— Ce se întâmplă acolo? 

Steapa ridică din umeri. 

— Danezii au făcut o tabără şi stau în ea. 

— Vor ca Alfred să-i plătească să plece, am sugerat. 

M-am gândit la Ragnar şi mi-am imaginat nefericirea lui, 
fiindcă Brida cu siguranţă îl îndemna să asedieze 
Exanceaster, dar acel burh era greu de cucerit. Se afla pe 
un deal, pantele erau abrupte, iar trupele instruite ale lui 
Alfred îi păzeau întăriturile solide; de aceea, cel puţin până 
plecase Steapa, danezii nu făcuseră nicio încercare de a-l 
ataca. 

— Haesten a fost deştept, am zis peste câteva clipe. 

— Deştept? întrebă Steapa. 

— I-a convins pe northumbrieni să atace, spunând că va 
distrage armata lui Alfred, i-am explicat, iar apoi l-a 
prevenit pe Alfred de atacul northumbrian, ca să se 
asigure că nu trebuie să se lupte contra saxonilor de vest. 

— Trebuie să se bată cu noi, mormăi uriaşul. 

— Pentru că Alfred este tot atât de deştept, am spus. 

Alfred ştia că Haesten reprezenta ameninţarea mai 


4 332 # 


mare. Dacă Haesten putea fi înfrânt, northumbrienii ar fi 
fost descurajaţi şi ar fi plecat. Northumbrienii lui Ragnar 
trebuiau ţinuţi în şah, de aceea o parte atât de mare din 
armata saxonilor de vest era în Defnascir, însă Alfred îşi 
trimisese fiul şi o mie două sute dintre cei mai buni soldaţi 
ai săi la Beamfleot. Voia să-l slăbesc pe Haesten, dar voia 
mult mai mult decât atât. 

Voia ca reputaţia sthelingului Edward să fie încununată 
de victorie. Alfred nu fusese nevoit să-l trimită pe 
stheling. Steapa şi oamenii lui îmi erau indispensabili, pe 
când Edward era mai mult o povară, dar Alfred ştia că 
viaţa i se apropia de sfârşit şi voia să fie sigur că fiul lui îi 
urma la tron. Pentru asta trebuia să-i asigure lui Edward 
un renume de războinic, şi tocmai de aceea mă rugase să-i 
jur credinţă. Mă gândeam cu amărăciune că refuzul meu 
nu-l împiedicase pe Alfred să mă manipuleze, astfel încât 
eram aici, luptând pentru creştini şi luptând pentru 
Edward. 

Într-un târziu, sethelingul intră în fort, intrarea lui fiind 
anunţată de sunete de corn. Oamenii îngenuncheau în timp 
ce el înainta spre sala din piatră, şi l-am privit cum primea 
omagiul cu semne graţioase ale mâinii drepte. Arăta tânăr 
şi zvelt; amintindu-mi cum mă întrebase Ragnar dacă 
voiam să fiu rege al Wessexului, nu mi-am putut stăpâni un 
râset scurt şi amar. Finan se uită la mine curios. 

— Ne cheamă la el, zise Steapa. 

Marea sală puţea. Servitorii dăduseră la o parte cu 
lopeţile balegile de cal şi raşchetaseră podelele, dar 
încăperea plină de muşte grase tot duhnea a latrină. 
Fusesem la un ospăț aici pe când sala era luminată de foc 
şi răsuna de hohote de râs. Amintirea mă făcu să mă întreb 
dacă toate sălile de ospeţe cu bârne înalte sunt destinate 
pieirii. 

Nu exista un podium, aşa că scaunul lui Edward fu pus 
pe un covor mare, alături de scaunul pe care şedea 
Æthelflæd. În spatele fratelui şi surorii era un grup de 
preoţi în sutane negre. Nu-i ştiam, dar ei mă cunoşteau cu 
siguranţă, fiindcă patru dintre cei şase clerici îşi făcură 


Y 333 # 


semnul crucii când m-am apropiat de tronul improvizat. 

Steapa îngenunche în faţa sethelingului, Finan se plecă, 
iar eu mi-am înclinat capul. Edward, sperând neîndoielnic 
mai mult respect din partea mea, aşteptă, dar când fu 
limpede că i oferisem tot ce eram pregătit să ofer, se forţă 
să zâmbească. 

— Ai procedat bine, îmi spuse cu glasul lui subţire. 

Nu erau nici căldură, nici convingere în vorbele lui. 

L-am lovit pe Steapa peste spate. 

— Steapa a procedat bine, Înălţimea Ta. 

— Este un războinic loial şi un creştin bun, zise Edward, 
sugerând că eu nu mă încadram în niciuna din aceste 
categorii. 

— Totodată e o brută mare şi urâtă, am spus, şi-i face pe 
danezi să se cace pe ei de frică. 

Edward şi preoţii se simţiră jigniţi la auzul acestor 
cuvinte. Fiul regelui se pregătea să-mi facă un reproş, 
când râsul lui Æthelflæd se auzi în sală. Edward păru 
iritat, dar se stăpâni şi spuse: 

— Îmi pare rău că lordul Ælfwold a murit. 

— Vă împărtăşesc tristeţea. 

— Tatăl meu m-a trimis să cuceresc acest cuib de pirați 
păgâni. Vorbea în acelaşi fel cum şedea: ţeapăn. Era oribil 
de conştient de tinereţea lui şi de autoritatea lui fragilă, 
dar, la fel ca tatăl său, avea ochi inteligenţi. Era pierdut 
totuşi în această sală. Era speriat de faţa mea stropită cu 
sânge şi încă şi mai speriat de războinicii în vârstă, care 
omorau danezi de când el încă sugea la ţâţa doicii lui. 
Continuă prudent: Întrebarea este cum. 

— Steapa deja are răspunsul, am zis. 

Uşurarea de pe chipul sethelingului făcea pereche cu 
îngrijorarea uriaşului. 

— Vorbeşte, Steapa, îl îndemnă Edward. 

Steapa se uită la mine speriat, aşa că am răspuns în 
locul lui. 

— Trebuie să trecem şanţul şi să asaltăm zidul. Putem s- 
o facem doar la reflux, iar danezii ştiu aceasta. Mai ştiu şi 
că timpul nu e de partea noastră. 


Y 334 # 


Era linişte. Spusesem ceea ce era evident şi asta îl 
dezamăgea pe Edward, dar la ce se aştepta? Că aveam 
vreo soluţie magică, născută din ceva vrăjitorii păgâne? 
Sau credea că nişte îngeri vor zbura din cerul creştin şi-i 
vor ataca pe danezii din fort? Aveam doar două căi pentru 
a cuceri Beamfleot. Una era să-i înfometăm pe danezi, şi 
nu aveam timp să facem aşa ceva, iar cealaltă era să luăm 
zidurile cu asalt. Câteodată, în război, calea simplă este 
singurul răspuns, însă răspunsul acesta poate fi înecat în 
sânge. Toţi oamenii din sală o ştiau, iar unii se uitau la 
mine cu reproş, imaginându-şi grozăvia de a încerca să te 
caţeri pe o palisadă înaltă, apărată de danezi feroce. 

— Deci, am continuat încrezător, avem treabă. 
Weohstan, oamenii tăi vor patrula prin zona mlaştinilor, 
împiedicându-i pe mesageri să părăsească fortul. 
Beornoth, ia oamenii lordului ZElfwold şi postează-i la 
întăriturile făcute din corăbii de la marginea golfului. 
Oamenii domniei voastre, am zis uitându-mă la Edward, se 
vor apuca să facă scări. Şi voi, am arătat spre cei şase 
preoţi, voi la ce sunteţi buni? 

Edward mă privea cu groază în timp ce preoţii se 
încruntau jigniţi. 

— Se pot ruga, Lord Uhtred? sugeră dulce Æthelflæd. 

— Atunci rugaţi-vă din greu, le-am spus. 

Se lăsă liniştea. Oamenii aşteptau un consiliu de război, 
şi lui Edward, care era oficial la comandă, i-ar fi plăcut să 
lase impresia că el lua hotărârile, dar nu aveam timp de 
discuţii. 

— Scări, rosti într-un final cethelingul cu o voce 
şovăielnică. 

— Ne urcăm pe ele, i-am replicat aspru, şi avem nevoie 
de cel puţin patruzeci. 

Edward clipi. Vedeam că se gândea dacă să mă 
pedepsească atunci, dar decise că victoria la Beamfleot era 
de preferat decât să-şi facă un inamic. Chiar reuşi să 
zâmbească. 

— Vor fi făcute, spuse binevoitor. 

— Deci tot ce avem de făcut, am zis, este să le trecem 


4 335 # 


peste şanţ, apoi să le folosim pentru a ne urca pe zid. 
Zâmbetul lui Edward păli. Fiindcă şi el ştia că vor muri 
oameni. Prea mulţi oameni. 
Dar nu exista altă cale. 


Prima problemă era să trecem şanţul, la capătul căruia 
ne-am dus călare a doua zi. Îngrijorat că Haesten îşi va 
aduce oamenii înapoi ca să ridice asediul, trimisesem 
unităţi puternice de cercetaşi la vest şi la nord, însă 
armata lui nu-şi făcu apariţia. Haesten era încrezător în 
soliditatea fortificaţiei de la Beamfleot şi în curajul 
garnizoanei sale; prin urmare, în loc să încerce să ne 
distrugă, îşi trimise trupele de jaf tot mai departe în 
Mercia, atacând oraşele fără ziduri şi satele care se 
crezuseră în siguranţă fiindcă erau aproape de graniţa cu 
saxonii de vest. Cerul de deasupra Merciei era învăluit în 
fum. 

M-am dus la Thunresleam să-l caut pe preotul 
Heahberht. I-am spus ce voiam şi Osferth, care-i comanda 
pe cei optsprezece oameni care mă însoțeau, îi dădu un cal 
de rezervă. 

— O să cad, stăpâne, zise Heahberht agitat, uitându-se 
cu singurul său ochi la armăsarul înalt. 

— Vei fi în siguranţă, i-am spus. Doar ţine-te bine. Calul 
o să aibă grijă de tine. 

Il luasem pe Osferth cu trupa sa fiindcă mergeam spre 
nord în Anglia de Est, şi acela era teritoriu danez. Nu mă 
aşteptam la probleme. Orice danez care dorea să se bată 
contra saxonilor ar fi venit deja la Haesten, deci cei care 
rămăseseră pe pământul lor probabil nu voiau să ia parte 
la război; chiar şi aşa, trebuia să fim prudenţi. Eram pe 
cale să părăsim satul când Osferth mă avertiză că se 
apropiau mai mulţi călăreţi. M-am întors şi i-am zărit 
venind din pădurile care mascau cetatea Beamfleot. 

Primul meu gând a fost că armata lui Haesten fusese 
observată departe în vest şi aceşti călăreţi veneau să mă 
anunţe, dar apoi unul dintre ei ridică steagul cu dragon al 
sthelingului Edward. În spatele lui era însuşi fiul lui 


Y 336 # 


Alfred, însoţit de un grup de războinici şi de un preot. 

— Nu am văzut foarte mult din teritoriul Angliei de Est, 
îmi explică el, şi doresc să vă acompaniez. 

— Sunteţi bine-venit, Lord Edward, am spus pe un ton 
care sugera contrariul. 

— Acesta este părintele Coenwulf, îl prezentă Edward pe 
preotul care mă salută din cap reticent. Era un ins palid, 
cu vreo zece ani mai în vârstă decât sthelingul. Părintele 
Coenwulf a fost tutorele meu, adăugă Edward cu vădită 
afecţiune, şi acum este confesorul şi prietenul meu. 

— Ce l-ai învăţat? l-am întrebat pe Coenwulf. 

Fără să răspundă, preotul mă privi fix cu nişte ochi 
indignati şi foarte albaştri. 

— Filosofie, spuse Edward, şi scrierile părinţilor 
Bisericii. 

— Eu am învăţat o singură lecţie folositoare în copilărie, 
i-am spus. Ai grijă la lovitura care vine pe sub scut. Acesta 
este părintele Heahberht, am arătat cu mâna spre preotul 
cu un singur ochi, şi acesta este sethelingul Edward, i-am 
spus preotului satului, care aproape căzu de pe cal de 
uimire că făcea cunoştinţă cu un asemenea prinţ de rang 
înalt. 

Părintele Heahberht era ghidul nostru. Îl întrebasem 
unde puteau fi corăbii, şi îmi spusese că văzuse cum două 
fuseseră trase pe uscat de pe un râu la nord, cu mai puţin 
de o săptămână înainte. 

— Nu sunt departe, stăpâne, îmi zisese, explicându-mi 
că navele îi aparţineau unui negustor danez şi că fuseseră 
trase pe uscat pentru reparaţii. Dar s-ar putea să nu fie 
bune de navigat pe mare, adăugase el agitat. 

— Nu contează, doar du-ne acolo. 

Era o zi caldă, dezmierdată de soare. Străbăteam nişte 
terenuri bune pentru agricultură despre care părintele 
Heahberht ne spuse că-i aparţineau unui om numit 
Thorstein, care-l însoţise pe Haesten în Mercia. Thorstein 
se descurcase bine. Pământul său era mănos, avea păduri 
dese şi livezi sănătoase. 

— Unde îi este conacul? l-am întrebat pe Heahberhi. 


4 337 4 


— Acolo mergem, stăpâne. 

— Acest Thorstein este creştin? vru să ştie Edward. 

— El aşa spune, Înălţimea Ta, se bâlbâi Heahberht 
roşind. 

Ar fi vrut să spună mai multe, dar frica îl făcea să nu-şi 
găsească vorbele, aşa că se mulțumea să se holbeze la 
ætheling cu singurul său ochi. Edward îi făcu semn să 
treacă în faţa noastră, dar bietul om habar nu avea cum să- 
şi zorească calul, aşa că Osferth se aplecă să-i ia hăţul. O 
luară înainte, Heahberht ţinându-se de oblâncul şeii de 
parcă i-ar fi fost viaţa în joc. 

Edward se strâmbă. 

— Un preot de ţară, pufni el batjocoritor. 

— Fac mai mult rău decât bine, zise Coenwulf. Una 
dintre sarcinile noastre, Înălţimea Ta, va fi să educăm 
clerul de ţară. 

— Poartă tunica scurtă! observă Edward. 

Papa le ordonase preoţilor să poarte robe lungi, o 
comandă pe care Alfred o susţinuse cu entuziasm. 

— Părintele Heahberht este un om deştept şi bun, am 
intervenit. Dar se teme de voi. 

— De mine! exclamă Edward. De ce? 

— Fiindcă este ţăran, dar un ţăran care a învăţat să 
citească. Vă puteţi imagina cât de greu i-a fost să devină 
preot? Şi toată viaţa lui s-au pişat thegnii pe el. Deci 
bineînţeles că se teme de voi. Şi poartă o robă scurtă 
fiindcă nu-şi poate permite una lungă şi fiindcă trăieşte în 
noroi şi în căcat, iar robele scurte nu se murdăresc aşa de 
tare ca cele lungi. Deci cum v-aţi simţi dacă aţi fi un ţăran 
care-l întâlneşte pe omul care s-ar putea să fie regele 
Wessexului într-o bună zi? 

Edward nu zise nimic, dar părintele Coenwulf ripostă 
indignat: 

— S-ar putea? 

— S-ar putea, într-adevăr, am spus nepăsător. 

Îi aţâţam, amintindu-i lui Edward că avea un văr, 
Æthelwold, care avea mai multe drepturi la tron decât el, 
cu toate că Æthelwold, nepotul lui Alfred, era cam 


Y 338 # 


nevolnic. 

Vorbele mele îl amuţiră pe Edward o vreme, dar 
părintele Coenwulf era făcut dintr-o esenţă mai tare. 

— Am fost surprins, Lord Uhtred, s-o descopăr pe Lady 
ZEthelfleed aici. 

— Surprins? am întrebat. De ce? Este o doamnă care 
iubeşte aventura. 

— Locul domniei sale este alături de soţul ei, zise 
părintele Coenwulf. Stăpânul meu, sethelingul, va fi de 
acord cu mine, nu-i aşa, Înălţimea Ta? 

M-am uitat la Edward şi l-am văzut roşind. 

— Nu ar trebui să fie aici, se forţă el să rostească. 

Mi-am înăbuşit un hohot de râs. Acum îmi dădeam 
seama de ce venise cu noi. Nu era interesat să vadă câteva 
mile din Anglia de Est, ci să ducă la îndeplinire 
instrucţiunile tatălui său, şi acele instrucţiuni erau de a o 
convinge pe Æthelflæd să-şi facă datoria. 

— De ce îmi spuneţi mie? i-am întrebat pe cei doi. 

— Aveţi influenţă asupra doamnei, zise înverşunat 
părintele Coenwulf. 

Trecuserăm de o vale şi călăream pe o pantă lungă şi 
blândă. Drumul era mărginit de crânguri de sălcii, iar în 
faţă vedeam crâmpeie de apă, luciri argintii sub cerul 
palid. 

— Deci, am zis ignorându-l pe Coenwulf şi uitându-mă la 
Edward, tatăl vostru v-a trimis pentru a o trage la 
răspundere pe sora voastră? 

— Este 9) datorie creştină să-i reamintim 
responsabilităţile pe care le are. 

— Am auzit că regele şi-a revenit după boală. 

— Fapt pentru care trebuie să-i aducem laudă lui 
Dumnezeu, se vâri Coenwulf în vorbă. 

— Amin, murmură Edward. 

Dar Alfred nu putea să mai trăiască mult. Era deja 
bătrân, trecut cu mult de patruzeci de ani, şi acum privea 
spre viitor. Făcea ceea ce făcuse întotdeauna, aranja 
lucrurile, le netezea, încercând să impună ordinea într-un 
regat asaltat de duşmani. Credea că zeul lui rău avea să 


Y 339 # 


pedepsească Wessexul dacă nu era un regat evlavios, aşa 
că încerca s-o forţeze pe ZEthelflaed să se întoarcă la soţul 
ei sau, dacă refuza, să meargă la o mănăstire. Nu putea să 
existe vreun păcat la vedere în familia lui Alfred. Inspirat 
de acel gând, l-am privit din nou pe Edward. 

— II cunoaşteţi pe Osferth? am spus vesel. Roşi auzind 
aceasta, iar părintele Coenwulf îmi aruncă o căutătură 
aspră, ca şi cum m-ar fi avertizat să nu duc subiectul mai 
departe. Nu v-aţi întâlnit? l-am întrebat pe Edward cu o 
naivitate prefăcută, apoi l-am strigat pe Osferth: Aşteaptă- 
ne! 

Părintele Coenwulf încercă să ţină calul sethelingului, 
dar am prins hăţul şi l-am silit pe Edward să-l cunoască pe 
fratele său vitreg. 

— Spune-mi cum i-ai face pe mercieni să lupte, l-am 
îndemnat pe Osferth. 

Osferth se încruntă, întrebându-se ce se ascundea în 
spatele cererii mele. Se uită la Edward, dar nu-şi 
recunoscu fratele vitreg, cu toate că asemănarea dintre ei 
era uimitoare. Ambii aveau faţa lungă a lui Alfred, obraji 
supţi şi buze subţiri. Chipul lui Osferth era mai aspru, dar 
şi viaţa lui fusese astfel. Regele, ruşinat să aibă un 
bastard, încercase să-l facă preot, dar Osferth se făcuse 
războinic, un meşteşug în care folosea din plin inteligenţa 
moştenită de la tatăl său. 

— Mercienii pot să lupte la fel de bine ca oricine, spuse 
el cu grijă, încercând să-şi dea seama ce aveam în minte. 
Fără ca Edward şi Coenwulf, care călăreau în stânga mea, 
să mă vadă, mi-am făcut mâna căuş ca să-i indic un sân de 
femeie, şi Osferth, chiar dacă moştenise lipsa aproape 
completă de umor a tatălui său, îşi înfrână un zâmbet. Au 
nevoie de conducere, adăugă el încrezător. 

— Atunci îi mulţumim lui Dumnezeu pentru lordul 
ZEthelred, zise părintele Coenwulf, refuzând să se uite 
direct la Osferth. 

— Lordul /ZEthelred, am spus violent, nu ar putea să 
conducă o curvă udă într-un pat uscat. 

— Dar Lady Æthelflæd este foarte iubită în Mercia, zise 


Y% 340 # 


Osferth, jucându-şi acum rolul la perfecţie. Am văzut 
aceasta la Fearnhamme. Lady Æthelflæd a fost cea care i-a 
inspirat pe mercieni. 

— Veţi avea nevoie de mercieni, i-am spus lui Edward. 
Dacă veţi deveni rege, am continuat, accentuând acel 
„dacă” pentru a-i întreţine confuzia, mercienii vă vor apăra 
graniţa nordică, şi mercienii nu iubesc Wessexul. S-ar 
putea să lupte pentru voi, dar nu vă iubesc. Cândva erau o 
ţară mândră, şi nu le place ca Wessexul să le spună ce au 
de făcut. Există totuşi o saxonă de vest pe care ei o iubesc. 
Tocmai pe ea aţi închide-o într-o mănăstire? 

— Este măritată... începu părintele Coenwulf. 

— Mai ţine-ţi fleanca, m-am răstit la el. Regele vostru şi- 
a folosit fiica pentru a mă aduce în sud, şi iată-mă-s, şi voi 
sta aici atâta vreme cât mi-o cere Æthelflæd. Dar să nu 
credeţi că sunt aici pentru voi sau pentru zeul vostru sau 
pentru regele vostru. Dacă aveţi planuri cu ZEthelfleed, nu 
uitaţi să ţineţi cont şi de mine. 

Edward era prea jenat ca să-mi întâlnească privirea. 
Părintele Coenwulf era nervos, dar nu îndrăzni să 
vorbească, pe când Osferth îmi zâmbea larg. Părintele 
Heahberht ascultase conversaţia cu o expresie şocată, dar 
acum îşi regăsi vocea timidă. 

— Conacul este în direcţia aceea, stimaţi lorzi, zise el 
arătând cu mâna. 

Am mers pe drumul cu făgaşuri lăsate de roţile căruţelor 
până am văzut un acoperiş de stuf apărând printre nişte 
ulmi plini de frunze. Era conacul lui Thorstein, construit pe 
o coamă joasă deasupra râului. Casele satului erau 
împrăştiate de-a lungul malului, unde fumegau zeci de 
focuri. 

— Usucă heringi aici? l-am întrebat pe preot. 

— Şi fac sare, stăpâne. 

— Au palisadă? 

— Da, stăpâne. 

Palisada nu era păzită, şi porţile erau deschise. 
Thorstein plecase cu Haesten, lăsând doar o mână de 
războinici mai bătrâni să-i apere familia şi pământurile. 


% 341 # 


Acei oameni n-aveau niciun gând să ia parte la o luptă 
pierdută dinainte. În schimb, un servitor ne întâmpină cu 
un vas cu apă. 

Soţia căruntă a lui Thorstein privea din uşa conacului, 
dar când m-am întors spre ea, păşi înapoi în umbră şi uşa 
se trânti. 

Palisada înconjura conacul, trei hambare, un staul de 
vite şi două jgheaburi uscate din ulm, unde cele două nave 
fuseseră trase mult mai sus de linia fluxului. Erau corăbii 
de negoţ, iar burţile lor rotunde aveau petice într-o nuanţă 
mai deschisă, acolo unde tâmplarii băteau noi şipci din 
stejar. 

— Stăpânul vostru este constructor de corăbii? l-am 
întrebat pe servitor. 

— Întotdeauna s-au construit corăbii aici, stăpâne, 
răspunse el umil. 

Asta însemna că Thorstein furase şantierul de la un 
saxon. M-am întors spre Osferth. 

— Asigură-te că femeile nu păţesc nimic şi găseşte o 
căruţa şi cai de povară. Apoi i-am poruncit servitorului. Ne 
trebuie bere şi mâncare. 

— Da, stăpâne. 

M-am îndreptat spre clădirea lungă şi joasă de lângă 
jgheaburi. Nişte vrăbii se certau sub acoperişul din paie. 
Odată înăuntru, a trebuit să-mi las ochii să mi se 
obişnuiască cu penumbra, dar apoi am văzut ceea ce 
căutam. Catarge şi scondri şi vele. Am ordonat oamenilor 
mei să care toţi scondrii şi toate velele la căruţă, apoi m- 
am dus la capătul deschis al şopronului să mă uit la râu. 
Fluxul era în scădere, lăsând să se vadă bucăţi mari şi 
abrupte de mâl. 

— De ce scondri şi vele? întrebă Edward din spatele 
meu. Era singur. Servitorul a adus mied, explică el 
încurcat. 

li era frică de mine, dar făcea un efort mare să fie 
prietenos. 

— Spune-mi ce s-a întâmplat la Torneie, i-am cerut. 

— Torneie? 


% 342 # 


Edward părea confuz. 

— L-aţi atacat pe Harald pe insula lui şi aţi dat greş. 
Vreau să ştiu de ce. 

Auzisem povestea de la Offa, omul cu câinii, dar nu 
vorbisem cu nimeni care fusese acolo. Tot ce ştiam era că 
asaltul asupra fugarilor lui Harald sfârşise în înfrângere şi 
cu mari pierderi de oameni. 

ZEthelingul se încruntă. 

— A fost... Scutură din cap, amintindu-şi probabil de 
oamenii care abia se mişcau prin noroi spre palisada lui 
Harald. Nici nu am reuşit să ne apropiem, spuse cu 
amărăciune. 

— De ce nu? 

Se încruntă din nou. 

— Erau ţepuşe în râu. Noroiul era adânc. 

— Crezi că la Beamfleot va fi mai uşor? Văzând 
răspunsul pe faţa sa, am continuat: Cine a condus atacul la 
Torneie? 

— ZEthelred şi cu mine. 

— Tu ai fost la comandă? am întrebat răspicat. Tu erai în 
faţă? 

Se uită la mine şi îşi muşcă buza de jos. 

— Nu. 

— Tatăl tău s-a asigurat că erai protejat? 

— Da. 

— Dar lordul ZEthelred? El comanda trupele? 

— Este un om curajos, replică Edward sfidător. 

— Nu mi-ai răspuns. 

— A mers cu oamenii lui, spuse el evaziv, dar mulţumesc 
lui Dumnezeu că a scăpat din masacru. 

— Deci de ce ar trebui să fii tu rege al Wessexului? l-am 
întrebat brutal. 

— Eu... începu, apoi, rămas fără cuvinte, se uită la mine 
cu o expresie îndurerată. 

Venise în şopron cu gândul să fie prietenos, şi eu îl 
căsăpeam. g 

— Fiindcă tatăl tău este regele? am sugerat. In trecut l- 
am ales pe cel mai bun om drept rege, nu pe cel care se 


Y 343 # 


întâmpla să provină dintre picioarele soţiei unui rege. 

Se încruntă jignit, dar tot nu putu să răspundă. 

— Spune-mi de ce n-ar trebui să-l fac rege pe Osferth, 
am zis dur. Este fiul cel mai mare al lui Alfred. 

— Dacă nu este nicio regulă în ce priveşte succesiunea, 
spuse el cu precauţie, moartea unui rege va duce la haos. 

— Reguli, am pufnit. Tare vă mai plac vouă regulile. 
Deci, fiindcă mama lui Osferth a fost o servitoare, el nu 
poate fi rege? 

— Nu, nu poate. 

Se părea că-şi găsise curajul să-mi ţină piept. 

— Norocul tău este că el nu vrea să fie rege. Cel puţin, 
nu cred că vrea. Dar tu? 

Am aşteptat şi, în cele din urmă, răspunse cu o mişcare 
aproape imperceptibilă a capului. 

— Ai avantajul că te-ai născut între o pereche de 
picioare regale, dar tot mai trebuie să dovedeşti că meriţi 
să fii rege. 

Mă privi fără să facă vreun comentariu. 

— Vrei să fii rege, am continuat, deci trebuie să arăţi că 
o meriţi. Tu comanzi. Faci ceea ce n-ai făcut la Torneie, 
ceea ce vărul meu nu a făcut nici el. Mergi primul la atac. 
Nu te poţi aştepta ca oamenii să moară pentru tine dacă ei 
nu văd că eşti dispus să mori pentru ei. 

Încuviinţă din cap. 

— Beamfleot? întrebă, incapabil să-şi ascundă frica la 
gândul bătăliei. 

— Vrei să fii rege? Atunci tu comanzi asaltul. Acum hai 
cu mine să-ţi arăt cum. 

L-am condus afară, pe malul râului. Refluxul lăsase o 
pantă de noroi lucios de cel puţin patru metri lungime. 

— Cum urcăm pe o pantă ca aceea? l-am întrebat. 

Se încruntă gânditor, dar peste o clipă, spre crunta lui 
uimire, l-am împins tare peste margine. Strigă tare când îşi 
pierdu echilibrul, apoi alunecă pe fundul lui regal până la 
apă, unde în sfârşit izbuti să stea în picioare. Era mânjit de 
noroi şi nervos. Părintele Coenwulf, crezând că voiam să-l 
înec pe setheling, veni în fugă lângă mine, de unde se uită 


Y% 344 # 


în jos la prinţ. 

— Scoate-ţi spada şi urcă pe malul acela, i-am spus lui 
Edward. 

Îşi scoase spada şi încercă să facă nişte paşi, dar noroiul 
alunecos îl învingea, astfel că aluneca înapoi de fiecare 
dată. j 

— Încearcă mai tare, m-am răstit. Încearcă din toate 
puterile! Sunt danezi în vârful malului şi trebuie să-i 
omori! Aşa că urcă! 

— Ce faceţi? mă întrebă Coenwulf. 

— Un rege, i-am spus încet, apoi mi-am întors privirea 
spre Edward. Urcă, nenorocitule! Urcă acolo odată! 

Nu reuşea, împovărat cum era cu zalele grele şi cu 
spada cea lungă. Incercă să se târască în sus pe mal, dar 
tot aluneca înapoi. 

— Aşa va fi urcatul din noroi şi la Beamfleot! 

Se uită la mine, aşa murdar şi ud cum era. 

— N-am putea să facem poduri? 

— Cum să facem poduri cu o sută de danezi băşinoşi 
care aruncă cu sulițe în noi? Acum hai, urcă! 

Încercă din nou; din nou eşuă. Apoi, în timp ce oamenii 
lui şi ai mei priveau din vârful malului, Edward strânse din 
dinţi şi se aruncă în noroiul alunecos pentru o ultimă 
încercare hotărâtă, şi de data asta reuşi să stea pe pantă. 
Îşi folosea spada ca pe un băț, câştigând teren puţin câte 
puţin, în aclamaţiile războinicilor. Continua să alunece, dar 
hotărârea îi era evidentă şi fiecare pas mic îi era aplaudat. 
Moştenitorul tronului lui Alfred era acoperit de noroi şi 
preţioasa lui demnitate se dusese pe apa sâmbetei, dar 
părea să se simtă foarte bine. Zâmbind larg, îşi înfipse 
cizmele în noroi şi se rezemă în spadă până când, în 
sfârşit, izbuti să se caţere peste marginea malului. Stătea 
în picioare, salutându-i vesel pe cei ce-l ovaţionau, şi chiar 
părintele Coenwulf strălucea de mândrie. 

— Trebuie să urcăm malul şanţului pentru a ajunge la 
fort, i-am spus, şi va fi exact la fel de abrupt şi de alunecos 
ca această pantă. N-o să reuşim niciodată. Danezii vor 
arunca o ploaie de săgeți şi de sulițe. Şanţul va fi plin de 


% 345 # 


sânge şi de cadavre. Vom muri cu toţii acolo. 

— Velele, zise Edward, care începea să-mi înţeleagă 
planul. 

— Da, am spus, velele. 

I-am ordonat lui Osferth să desfăşoare una dintre cele 
trei vele pe care le furasem. A fost nevoie de şase oameni 
ca să desfăşoare bucata imensă de pânză ţeapănă, 
îmbibată de sare, din care săreau şoareci. l-am pus s-o 
ducă jos, în noroi. Vela în sine nu oferă stabilitate, fiindcă 
pânza este fragilă, dar pe ea sunt cusute frânghii menite s- 
o întărească; aveam să folosim acel grilaj de odgoane pe 
post de scări. L-am prins pe Edward de cot şi împreună am 
coborât pe velă până la marginea apei. 

— Acum încearcă din nou, i-am zis. Cu toată viteza. La 
întrecere cu mine! 

Câştigă. Fugi spre mal ancorându-şi cizmele în funiile 
velei şi ajunse în vârf fără să-şi folosească măcar o dată 
mâinile. Zâmbi larg şi triumfător când am ajuns al doilea, 
apoi avu o idee subită. 

— Voi toţi! strigă înspre gărzile lui. Coborâţi la râu şi 
urcați înapoi! 

Peste câteva clipe, distracţia era în toi. Toţi oamenii, şi 
ai mei şi ai lui Edward, voiau să încerce reţeaua de funii 
cusută pe velă. Erau prea mulţi oameni şi, în cele din 
urmă, pânza alunecă în josul malului, dar tocmai de aceea 
luasem şi scondrii. Aveam să întind reţeaua de funii pe 
scondri, apoi să fixez scondrii în solul nămolos, astfel încât 
scara improvizată să fie întărită de rama de molid. În acea 
zi ne-am mulţumit să agăţăm vela de mal şi să ne întrecem 
peste ea, întreceri pe care Edward, spre deliciul lui 
evident, le câştigă în mod repetat. Chiar îşi găsi curajul să 
vorbească puţin cu Osferth, deşi nu discutară decât despre 
vreme, pe care fraţii vitregi o găseau cât se poate de 
agreabilă. După o vreme le-am ordonat oamenilor să nu se 
mai urce pe velă, deoarece operaţiunea de împăturire era 
laborioasă, însă dovedisem că era un mijloc bun de a urca 
din şanţul fortului. Ne mai rămânea de trecut doar zidul, 
iar aceia dintre noi care nu mureau în şanţ aveau să moară 


Y% 346 # 


aproape cu siguranţă pe bucata de pământ de sub zid. 

Servitorul îmi aduse un mic corn cu mied. Dintr-un motiv 
necunoscut mie, în clipa în care mâna mi se închidea pe 
corn, înţepătura de albină, pe care o credeam vindecată, 
începu să mă mănânce iarăşi. Umflătura se retrăsese de 
mult, dar, pentru o clipă, mâncărimea reveni. Modul în 
care încremenisem privindu-mi mâna îl făcu pe Osferth să 
mă întrebe îngrijorat: 

— Ce este, Lord Uhtred? 

— Adu-mi-l pe părintele Heahberht, am spus. 

Când preotul veni, l-am întrebat cine făcuse miedul. 

— Este un om ciudat, stăpâne, zise Heahberht. 

— Nu mă interesează dacă are coadă şi ţâţe, doar du-mă 
la el. 

În timp ce velele şi scondrii erau încărcaţi în căruţă şi 
duşi înapoi la vechiul fort, am luat şase oameni şi am mers 
cu Heahberht într-un sat numit Hocheleia. Părea un loc 
paşnic şi pe jumătate uitat, doar o adunătură de cocioabe 
înconjurate de sălcii mari. Era şi o biserică mică, marcată 
de o cruce de lemn bătută în streaşină. 

— Cum de nu i-a dat foc Skade? l-am întrebat pe 
părintele Heahberht. 

— Thorstein îi apăra pe aceşti oameni, stăpâne. 

— Dar nu apăra şi Thunresleam? _ _ 

— Aceştia sunt oamenii lui Thorstein. li aparţin. Ii 
lucrează pământul. 

— Deci cine este stăpân la Thunresleam? 

— Oricine este în fort, spuse preotul cu amărăciune. Pe 
aici, Lord Uhtred. 

Mă conduse pe lângă un iaz cu rațe într-un tufăriş unde 
o cocioabă mică, acoperită cu atâtea paie încât părea mai 
degrabă o căpiţă decât o locuinţă, se zărea prin umbra 
copacilor. 

— Pe om îl cheamă Brun, stăpâne. 

— Brun? 

— Doar Brun. Unii spun că este nebun. 

Brun se târi afară din cocioabă. Se ridică pe jumătate, 
dar, văzându-mi cămaşa de zale şi brăţările de aur, căzu 


% 347 # 


înapoi în genunchi şi începu să râcâie pământul cu mâinile 
acoperite de murdărie, bolborosind vorbe de neînțeles. O 
femeie ieşi apoi de sub paiele acoperişului şi îngenunche 
lângă Brun, amândoi scâncind în timp ce-şi mişcau 
capetele în sus şi în jos. Părul le era lung, murdar şi 
încâlcit. Părintele Heahberht le spuse ce voiam şi Brun 
mormăi ceva, apoi se ridică brusc. Era un om mic de 
statură, nu mai înalt decât piticii de care se spune că 
trăiesc sub pământ. Părul îi era atât de des, încât nu-i 
vedeam ochii. Işi ridică în picioare femeia, nu mai înaltă 
decât el şi cu siguranţă nu mai frumoasă, apoi amândoi se 
apucară să-i îndruge ceva lui Heahberht, dar vorbele le 
erau prea deformate ca să pricep vreuna. 

— Spune că trebuie să mergem în spatele casei, zise 
Heahberht. 

— Poţi să-i înţelegi? 

— Destul de bine, stăpâne. 

Mi-am lăsat escorta pe cărare, ne-am legat caii de un 
carpen, apoi am urmat perechea măruntă prin buruieni 
dese până am găsit, ascunse pe jumătate de iarbă, şiruri 
după şiruri de stupi. Albinele nu ne băgau în seamă, 
zburând la şi de la ştiubeiele în formă de conuri, care 
păreau făcute din noroi uscat. Brun, cu o căldură 
neaşteptată în voce, ciocănea într-un stup. 

— Spune că albinele îi vorbesc, stăpâne, îmi zise 
Heahberht, şi el le răspunde. 

Când albinele se aşezară pe braţele lui goale, Brun le 
bolborosi ceva. 

— Ce-i spun? am întrebat. 

— Ce se întâmplă în lume, stăpâne. Şi el le zice că-i pare 
Tău. 

— Pentru ce se întâmplă în lume? 

— Ca să ia mierea pentru mied trebuie să spargă stupii, 
şi atunci albinele mor. Zice că le îngroapă şi spune 
rugăciuni la mormintele lor. 

Brun le cânta albinelor ca o mamă copiilor ei. 

— Până acum am văzut doar stupi din paie, am spus. 
Poate că cei din paie nu trebuie să fie sparţi? Poate că 


4 348 # 


albinele pot trăi? 

Brun înţelesese, fiindcă se întoarse nervos şi vorbi 
repede. 

— Nu este de acord cu stupii din paie, stăpâne, traduse 
Heahberht. Işi face ştiubeiele ca strămoşii lui, din nuiele 
de alun şi balegă de vacă. După el, mierea e mai dulce. 

— Spune-i ce vreau, am zis, şi spune-i că-l voi plăti bine. 

Am bătut palma; pe drumul de întoarcere spre vechiul 
fort de pe deal m-am gândit că exista o şansă. Doar o 
şansă. Fiindcă albinele vorbiseră. 


În acea noapte şi în următoarele două nopţi am trimis 
oameni la vale, spre fortul cel nou. I-am condus în primele 
două nopţi, părăsind vechiul fort după căderea 
întunericului. Oamenii cărau velele tăiate în două, fiecare 
jumătate fiind apoi cusută de o pereche de scondri, astfel 
încât aveam şase scări de frânghii. În momentul atacului 
propriu-zis trebuia să intrăm în şanţ, să desfăşurăm cele 
şase scări late şi să le fixăm pe malul opus, apoi oamenii 
trebuiau să urce pe funiile intercalate în timp ce cărau 
scări reale care trebuiau rezemate de palisadă. 

Timp de trei nopţi am dat atacuri false. Mergeam 
aproape de şanţ, strigam, iar arcaşii noştri, dintre care 
aveam puţin peste o sută, trăgeau cu săgeți în danezi. Ei, 
la rândul lor, lansau săgeți şi sulițe care ajungeau în noroi. 
Mai aruncau bucăţi de lemn aprinse pentru a lumina cerul 
nopţii; când văzură că nu aveam de gând să trecem şanţul, 
am auzit oameni urlând ordine să nu mai irosească 
suliţele. 

Aşa am aflat că palisadele erau bine apărate. Haesten 
lăsase o garnizoană mare, atât de mare încât unii danezi 
nu erau de trebuinţă în fort, fiind trimişi să păzească 
navele trase pe uscat pe malul Caningăi. 

N-am mai coborât dealul în a treia noapte. L-am lăsat pe 
Steapa să comande, în timp ce eu priveam de pe zidurile 
înalte ale fortului. Imediat după lăsarea întunericului, 
oamenii mei au adus de la Hocheleia o căruţă în care se 
aflau opt ştiubeie. Brun ne spusese că cel mai bun moment 


4 349 # 


pentru a închide un stup era în amurg, şi în acea seară 
închisese intrările cu capace de noroi amestecat cu 
bălegar de vacă, care acum se uscau încet. Mi-am pus 
urechea la un stup şi am auzit nişte vibrații ciudate. 

— Vor trăi albinele până mâine-seară? mă întrebă 
Edward. 

— Nu trebuie, fiindcă atacăm mâine-dimineaţă. 

— Mâine! exclamă el incapabil să-şi ascundă 
surprinderea, ceea ce-mi plăcu. 

Dând atacuri false seara, voiam să-i conving pe danezi 
că adevăratul atac avea să se producă imediat după apusul 
soarelui. Eu aveam să mă năpustesc asupra lor în zorii zilei 
următoare, dar speram ca Skade şi oamenii ei să fie 
convinşi, la fel ca Edward, că plănuiam un atac nocturn. 

— Mâine-dimineaţă, am spus, şi plecăm la noapte, pe 
întuneric. 

— În noaptea asta? făcu Edward, în continuare uimit. 

— În noaptea asta. 

Îşi făcu cruce, Æthelflæd, care alături de Steapa era 
singura persoană căreia îi dezvăluisem planurile mele, veni 
să mă ia de braţ. Edward păru să tremure la vederea 
afecțiunii dintre noi, dar se forţă să zâmbească. 

— Roagă-te pentru mine, soră. 

— Întotdeauna m-am rugat, răspunse ea. 

Se uita la el insistent; sethelingul îi întoarse privirea 
pentru o clipă, apoi îşi îndreptă atenţia asupra mea. Începu 
să vorbească, dar nervozitatea îi transformă primele 
cuvinte într-un croncănit incoerent. Încercă din nou. 

— Nu vrei să-mi juri credinţă, Lord Uhtred. 

— Nu, Înălţimea Ta. 

— Dar surorii mele i-ai jurat? 

ZEthelfleed mă strânse de braţ. 

— I-am jurat loialitate, Înălţimea Ta. 

— Atunci nu am nevoie de jurământul tău, spuse Edward 
zâmbind. 

M-am plecat în semn de recunoştinţă pentru mărinimia 
lui. _ 

— Nu ai nevoie de jurământul meu, Înălţimea Ta, am 


% 350 # 


spus, dar oamenii tăi au nevoie de încurajarea ta în 
această noapte. Vorbeşte-le. Insufleţeşte-i. 

Nu s-a dormit mult în acea noapte. Oamenilor le trebuia 
timp să se pregătească pentru bătălie. Era un moment de 
teamă, un moment în care imaginaţia face ca inamicul să 
pară şi mai de temut. Unii, puţini, fugiră din fort şi se 
adăpostiră în pădure, dar erau numai câţiva. Ceilalţi 
ascuţeau spade şi topoare. Nu-i lăsam să înteţească 
focurile, fiindcă nu voiam ca danezii să vadă ceva diferit în 
această noapte, aşa că majoritatea armelor erau şlefuite pe 
întuneric. Oamenii îşi puneau cizmele, zalele şi coifurile. 
Făceau glume serbede. Unii doar stăteau cu capetele 
plecate, dar îl ascultau pe Edward când le vorbea. 

În timp ce trecea de la un grup la altul, mi-am amintit 
cât de neinspirat fusese discursul tatălui său înainte de 
marea victorie de la Ethandun. Edward nu era un orator 
mult mai înzestrat, dar avea o onestitate convingătoare, şi 
oamenii murmurau aprobator când le promitea că avea să 
fie în fruntea atacului. 

— Trebuie să-l ţineţi în viaţă, îmi spuse cu severitate 
părintele Coenwulf. 

— Aceasta nu este responsabilitatea zeului vostru? am 
întrebat. 

— Tatăl lui nu vă va ierta niciodată dacă Edward moare. 

— Mai are un fiu, am spus în glumă. 

— Edward este un om bun şi va fi un rege bun, zise ritos 
părintele Coenwulf. 

Eram de acord. Nu mă gândisem înainte, dar începuse 
să-mi placă Edward. Avea bunăvoință şi nu mă îndoiam că 
se va dovedi curajos. Se temea, bineînţeles, aşa cum se 
tem toţi oamenii, dar îşi stăpânea bine frica. Era hotărât 
să-şi confirme dreptul de a fi moştenitorul tronului şi 
aceasta însemna să meargă în locul unde era moarte. Nu 
se poticnise de această idee, şi pentru asta îl respectam. 

— Va fi un rege bun, i-am spus lui Coenwulf, dacă 
dovedeşte că merită să fie. Ştii că aşa este. 

Preotul chibzui câteva clipe, apoi încuviinţă din cap. 

— Dar aveţi grijă de el, mă rugă. 


% 351 # 


— l-am spus lui Steapa să aibă grijă de el, nu pot să fac 
mai mult de atât. 

Părintele Pyrlig, în zalele lui ruginite, cu o spadă la brâu 
şi cu un topor şi un scut atârnate de umeri, veni din 
întuneric să-mi dea de ştire: 

— Oamenii mei sunt pregătiţi. 

Îi dădusem treizeci de oameni, a căror sarcină era să 
ducă stupii în josul dealului întunecat şi peste şanţ. 

M-am uitat spre răsărit, simțind că noaptea cea scurtă 
era pe sfârşite, şi am atins ciocanul lui Thor. 

— A sosit timpul să mergem, am spus. 

Oamenii lui Steapa făceau tărăboi la poalele dealului, un 
zgomot menit să-i distragă pe danezi în timp ce sute de 
oameni părăseau fortul şi coborau în beznă pe panta 
abruptă. În faţă, oamenii lui Edward cărau scările. Am 
văzut torţele luminând la marginea şanţului şi licărul 
penelor săgeţilor zburând spre palisadă. Aerul mirosea a 
sare şi scoici. M-am gândit la sărutul de rămas-bun al lui. 
ZEthelfleed, la îmbrăţişarea ei bruscă şi năvalnică, şi 
temerile mi se strecurară în suflet. Totul suna simplu. 
Treci un şanţ, pui scările pe micul spaţiu noroios dintre 
şanţ şi zid, urci pe scări. Mori. 

Nu exista vreo ordine în avansul nostru. Oamenii îşi 
găseau propriul drum în josul dealului şi comandanții lor îi 
chemau în şoaptă ca să-i adune la adăpostul ruinelor arse 
ale satului. Eram acum destul de aproape ca să-i auzim pe 
danezi bătându-şi joc de oamenii lui Steapa care plecau de 
acolo. Torţele care fuseseră aruncate pentru a lumina 
şanţul fumegau acum. Acum, speram, danezii aveau să se 
retragă. Oamenii aveau să se ducă la paturile şi femeile 
lor, în timp ce noi aşteptam în întuneric cu mâna pe armele 
şi amuletele noastre, ascultând fâsâitul apei care se 
scurgea din mlaştinile largi. 

Weohstan era undeva prin mlaştinile înierbate; îi 
ordonasem să-şi dispună oamenii în partea de apus a 
fortului, în speranţa că unii apărători vor merge în acea 
direcţie. Aveam alţi două sute de oameni spre est, pregătiţi 
să atace navele trase pe uscat de la capătul îndepărtat al 


4 352 # 


golfului. Acei luptători erau comandaţi de către Finan. Nu- 
mi plăcea să-l pierd pe Finan din postul de vecin de scut, 
dar aveam nevoie de un războinic încercat care să 
blocheze retragerea danezilor, şi niciunul nu era la fel de 
feroce în luptă sau la fel de lucid ca irlandezul. 

Şi Weohstan şi Finan trebuiau să stea ascunşi până în 
zori. Nimic nu se putea întâmpla până în zori. O ploaie 
măruntă venea rece cu vântul din vest. Preoţii se rugau. 
Oamenii lui Osferth, cărând velele împăturite, se chirceau 
printre urzicile înalte la capătul satului, la o sută de paşi 
de cel mai apropiat mal al şanţului. Stăteam cu Osferth la 
o lungime de braţ de Edward, care, fără să scoată un 
cuvânt, se ţinea strâns de crucea de aur care-i atârna la 
gât. Steapa ne găsise şi aştepta alături de setheling. Coiful 
îmi era rece pe urechi şi pe gât, iar zalele jilave îmi ţineau 
frig. 

Am auzit nişte danezi vorbind. Trimiseseră oameni să 
adune suliţele după fiecare dintre atacurile noastre false, 
şi bănuiam că asta făceau la lumina slabă a torţelor 
muribunde. Apoi i-am văzut, doar umbre în umbră, şi am 
ştiut că zorii erau aproape când lumina gri a morţii se 
întinse în spatele nostru ca o pată pe marginea lumii. M- 
am întors spre Edward. 

— Acum, Înălţimea Ta, i-am spus. 

Se ridică, un tânăr în vâltoarea luptei. O clipă nu putu 
să-şi găsească vocea, apoi îşi scoase spada lungă. 

— Pentru Dumnezeu şi Wessex, veniţi cu mine! 

Cu acest strigăt începu bătălia pentru Beamfleot. 


4 353 # 


Cincisprezece 


În prima clipă totul e aşa cum ţi-ai imaginat, apoi 
situaţia se schimbă şi detaliile ies în evidenţă. Detaliile 
unor lucruri irelevante. Probabil convingerea că aceste 
lucruri mărunte s-ar putea să fie ultimele pe care le vei 
mai vedea în această viaţă le face atât de memorabile. Imi 
amintesc de o stea care licărea ca o lumânare pe cale de a 
se stinge printre norii dinspre apus, zdrăngănitul săgeţilor 
în tolba de lemn a unui arcaş care alerga, lumina de pe 
Temes la sud, penele albe ale săgeţilor înfipte în zidul 
fortului şi zalele desprinse ale lui Steapa zornăind şi 
atârnând din marginea cămăşii sale în timp ce alerga în 
dreapta lui Edward. Îmi amintesc un câine alb cu negru 
fugind alături de noi, cu o funie jerpelită legată de gât. Mi 
se părea că alergam în linişte, dar nu putea fi linişte. Opt 
sute de oameni goneau spre fort în timp ce soarele atingea 
cu argint marginea pământului. 

— Arcaşii! strigă Beornoth. Arcaşii! La mine! 

Câţiva danezi încă mai adunau sulițe. Unul se uită la noi 
neîncrezător, cu un mănunchi de sulițe în braţe, apoi, 
intrând în panică, aruncă armele şi fugi. Un corn sună de 
pe palisadă. 

Ne împărţiserăm oamenii în unităţi, fiecare cu obiectivul 
său. Beornoth comanda arcaşii care se adunaseră în 
stânga noastră, chiar în faţa pilonilor podului ridicat. 
Arcaşii trebuiau să-i hărţuiască pe danezii de pe palisadă, 
să arunce în ei săgeți cu nemiluita, să-i silească să se 
apere în loc să ne atace cu sulițe, topoare şi spade. Osferth 
îi comanda pe cei cincizeci de luptători care aveau ca 
sarcină fixarea velelor în şanţ, iar în spatele lui venea 
Egwin, un veteran vest-saxon ai cărui o sută de oameni 
cărau scările de asalt la palisadă. Restul trupelor urmau să 


% 354 # 


dea asaltul. Imediat ce cărătorii scărilor ar fi fost dincolo 
de şanţ, i-ar fi urmat trupele de asalt, care ar fi urcat pe 
scări şi şi-ar fi pus nădejdea în zeul la care se rugaseră în 
timpul nopţii, oricare ar fi fost acesta. Ordonasem ca 
oamenii să se aranjeze în unităţi; Alfred, care aprecia 
listele şi ordinea, ar fi fost de acord cu asta, dar ştiam cât 
de repede astfel de planuri minuţioase urmau să se 
prăbuşească sub şocul realităţii. 

Cornul se lua la întrecere cu zorii, şi apărătorii fortului 
apăreau pe metereze. Oamenii care adunaseră sulițe se 
urcară pe cealaltă parte a şanţului cu ajutorul unei frânghii 
legate de un pilon şi de poarta fortului, iar unul dintre ei 
avu ideea să taie frânghia înainte să se refugieze în fort. 
Marile porţi se închiseră în spatele lui. Arcaşii noştri 
trăgeau, însă ştiam că săgețile lor nu făceau mari pagube 
cămăşilor de zale şi coifurilor din oţel. Totuşi, îi forţau pe 
danezi să folosească scuturi, incomodându-i. Apoi i-am 
văzut pe Osferth şi pe oamenii lui dispărând în şanţ, şi le- 
am strigat celorlalţi să aştepte. 

— Opriţi-vă! 

Ultimul lucru de care aveam nevoie era o masă de 
oameni prinşi în şanţ, loviți de o ploaie de sulițe şi 
încurcându-i pe oamenii lui Osferth. Mai bine să fie lăsaţi 
oamenii aceia să-şi facă treaba, urmaţi de luptătorii lui 
Egwin. 

Fundul şanţului avea ţepuşe ascuţite din lemn ascunse 
sub apa joasă, dar oamenii lui Osferth le descoperiră şi le 
scoaseră destul de uşor din mâlul moale. 

Velele au fost desfăşurate până pe celălalt mal şi 
scondrii au fost ancoraţi cu sulițe înfipte adânc în noroi. O 
găleată de tăciuni aprinşi fu aruncată de pe palisadă. Am 
văzut focul strălucitor căzând, apoi murind în mâlul umed 
de dedesubt. Focul nu răni pe nimeni, probabil că un danez 
se panicase şi golise ciubărul prea repede. Câinele lătra la 
marginea şanţului. 

— Scările! urlă Osferth. 

Oamenii lui Egwin se năpustiră înainte, în timp ce 
luptătorii lui Osferth aruncau sulițe pe deasupra palisadei. 


4 355 # 


Am privit cu plăcere cum oştenii care cărau scările urcară 
pe malul abrupt al şanţului, apoi am strigat trupelor de 
asalt să mă urmeze la scările proaspăt puse. 

Atâta doar că nu a fost aşa. Ori de cât ori încerc să le 
spun oamenilor cum arată o bătălie, istorisirea iese prost. 
La sfârşit, când frica a dispărut, împărtăşim poveşti din 
care alcătuim un model al bătăliei, dar în luptă totul e 
confuz. Da, am traversat şanţul şi reţeaua de frânghii a 
velelor a ţinut, cel puţin o vreme, şi scările au ajuns să fie 
rezemate de zidul danez, dar asta ar însemna să las 
deoparte învălmăşeala de oameni aruncându-se în apa 
refluxului, căderea suliţelor grele, sângele negru din apa 
neagră, urletele, sentimentul că habar n-ai ce se întâmplă, 
disperarea, zăngănitul armelor care cad de pe parapet, 
şuieratul săgeţilor care ajung până la tine, urletele 
oamenilor care nu ştiu ce se întâmplă, oameni care se tem 
de moarte, oameni care urlă la alţi oameni să aducă scări 
sau să arunce un scondru sus pe malul noroios. Mai era şi 
noroiul, la fel de gros precum cleiul de copite şi la fel de 
lipicios. Noroi cleios şi lipicios, oameni acoperiţi de noroi şi 
stropiţi cu sânge şi murind în noroi în timp ce danezii 
aruncau insulte din înalt. Urletele muribunzilor. Oameni 
strigând după ajutor, strigând după mamele lor, plângând 
pe drumul spre mormânt. 

Până la urmă, o bătălie se câştigă prin nişte lucruri 
mărunte. Poţi să arunci mii de oameni împotriva unui zid; 
majoritatea vor eşua sau se vor adăposti după zid sau se 
vor ghemui în apă, şi vor rămâne aceia puţini, curajoşi şi 
disperaţi care se luptă cu propria frică. M-am uitat la un 
războinic care ducea o scară. O rezemă de zid şi urcă pe ea 
cu spada scoasă, iar un danez îşi poziţionă sulița şi 
aşteptă. Am strigat un avertisment, însă apoi sulița fu 
împinsă direct în jos şi vârful intră prin coif. Oşteanul meu 
se cutremură pe scară şi căzu pe spate, împroşcând cu 
sânge dimineaţa, însă un altul îl aruncă din cale şi strigă 
sfidător în timp ce urca, azvârlindu-şi toporul cu mâner 
lung spre suliţaşul danez. În acel moment, când soarele 
inunda noua zi, haosul puse stăpânire peste noi. Făcusem 


4 356 # 


tot ce-mi stătea în puteri să plănuiesc atacul, dar acum 
trupele erau amestecate. Unii stăteau până la brâu în apa 
şanţului fiindcă nu puteam face ca scările să stea rezemate 
de zid. Danezii, cu toate că erau orbiţi de soare, aruncau 
scările la o parte cu topoarele lor lungi de război. Unele 
scări, cu treptele făcute din lemn verde, se rupseră, totuşi 
oamenii curajoşi încercau să urce pe palisada înaltă. Una 
dintre scările din vele alunecă înapoi, şi i-am văzut pe 
oameni trăgând-o la loc în timp ce suliţele se abăteau 
asupra lor. O ploaie de foc fu aruncată de sus, luminând 
coifuri şi spade, însă luptătorii mei stinseră tăciunii 
rostogolindu-se prin noroi. Suliţe se loveau de scuturi. 

Am luat o scară căzută, am lipit-o de zid şi am urcat, dar 
un om nu poate urca o scară ţinând şi spada şi scutul, aşa 
că mi-am aruncat scutul pe spate. Mă prindeam de trepte 
pe rând cu mâna stângă în timp ce ţineam Răsuflarea- 
Şarpelui cu dreapta; când un danez o prinse cu mănuşa şi 
încercă să mi-o tragă din mână, am tras-o înapoi, dar mi- 
am pierdut echilibrul şi am căzut pe un cadavru. În clipa 
următoare, Edward începu să urce aceeaşi scară. Coiful 
lui, cu un cerc de aur surmontat de un panaş din pene de 
lebădă, îl transforma într-o ţintă, şi am văzut cum danezii îl 
aşteptau să-l tragă peste palisadă ca să-i ia frumoasa 
armură, dar peste câteva clipe Steapa lovi scara într-o 
parte, şi sethelingul căzu în noroi. 

— O, Doamne, l-am auzit pe Edward rostind cu voce 
calmă, ca şi cum ar fi vărsat un pic de lapte sau bere. 

Mă umflă râsul, dar mânerul unui topor mă lovi în coif. 
M-am întors, am luat arma şi am aruncat-o spre chipurile 
de deasupra mea, însă zbură prea departe. Părintele 
Coenwulf îl ajută pe Edward să se ridice. 

— N-ar trebui să fii aici, am strigat la preot, dar nu mă 
băgă în seamă. 

Era un om curajos, fiindcă nu purta nici armură, nici 
arme. Steapa îl acoperi pe Edward cu scutul său uriaş şi 
suliţele se loviră în scut. Cumva, părintele Coenwulf 
supravieţui tăişurilor. Ridică un crucifix spre danezii care 
urlau şi strigă spre ei un blestem înfiorător. 


4 357 # 


— Aduceţi scările aici! răcni o voce. Aduceţi-le aici! 

Era părintele Pyrlig. 

— Scări! strigă din nou, apoi luă un stup de la unul 
dintre oamenii săi şi se întoarse spre zid. Luaţi nişte 
miere! urlă spre danezi aruncând ştiubeiul în sus. 

Zidul avea peste trei metri înălţime, aşa că îţi trebuia 
forţă să arunci stupul acela sigilat peste parapet. Danezii 
nu aveau de unde şti ce era, probabil au crezut că era un 
bolovan, cu toate că aveau convingerea că niciun om nu 
putea să arunce un bolovan atât de departe. Am văzut o 
spadă lovind, iar stupul dispăru după parapet. 

— Încă unul! strigă părintele Pyrlig. 

Primul stup aterizase fără îndoială pe palisadă. 

Şi fără îndoială se spărsese. 

Stupii erau pecetluiţi. Brun aşteptase până la răcoarea 
serii, când toate albinele se întorseseră acasă, ca să 
închidă intrările cu noroi şi balegă. Acum, peretele 
primului stup, care nu era altceva decât bălegar de vacă 
prins de nuiele de alun, se sparse ca o coajă de ou. 

Şi albinele ieşiră. 

Pyrlig aruncă un al doilea stup, şi alt oştean îl imită. Un 
ştiubei nu trecu de parapet şi căzu înapoi în noroi, unde, 
printr-o minune, nu se rupse. Alţi doi pluteau în şanţ. N-am 
descoperit niciodată ce se întâmplase cu restul stupilor, 
dar primii doi fuseseră de ajuns. Mii şi mii de albine 
nervoase se răspândiră printre apărătorii danezi, şi am 
auzit urlete bruşte de durere atroce. Oamenii erau împunşi 
în feţe şi mâini, şi această mică distragere era tot ce 
aşteptam. Pyrlig striga la oameni să monteze scările. 
Edward însuşi puse o scară şi încercă să urce pe ea, dar 
Steapa îl dădu la o parte şi urcă primul. Eu am urcat pe 
alta. 

Nu vă pot spune cum a fost luat fortul de la Beamfleot, 
fiindcă nu-mi amintesc nimic în afară de haos. Haos şi 
înţepături de albine. Ştiu doar că Steapa a ajuns în vârful 
scării şi a făcut loc în jur învârtind un topor cu atâta 
sălbăticie, încât lama era cât pe ce să-mi taie creasta în 
formă de lup, apoi a trecut peste parapet, folosind toporul 


% 358 # 


cu o eficienţă ucigătoare. Edward îl urmă. Albinele bâzâiau 
peste tot în jurul lui. 

— Strigă-le oamenilor tăi, l-am îndemnat. Cere-le să te 
urmeze! 

Imi aruncă o privire sălbatică, apoi înţelese. 

— Pentru Wessex! răcni el de pe zid. 

— Pentru Mercia! am strigat, şi acum oamenii ni se 
alăturau iute. 

Nu simţeam înţepăturile albinelor, deşi mai târziu am 
descoperit că fusesem înţepat de peste zece ori, dar ne 
aşteptaserăm să fim înţepaţi, pe când danezii fuseseră 
luaţi prin surprindere. Îşi reveniră destul de repede. Am 
auzit o voce de femeie strigând să ne omoare pe toţi şi am 
ştiut că Skade era pe aproape. Un grup veni de-a lungul 
platformei şi m-am întors spre ei cu scutul şi spada, am 
luat o lovitură de topor în scut şi am băgat Răsuflarea- 
Şarpelui în genunchiul inamicului. Cerdic era cu mine şi 
Steapa veni în stânga mea şi urlam ca diavolii în timp ce 
ne croiam drum luptând de-a lungul platformei de lemn a 
zidului. O suliță îmi lovi coiful, mişcându-l într-o parte. 
Soarele se arăta de sub nori, aruncând o lumină orbitoare 
care făcea umbre lungi, iar razele lui scânteiau din lamele 
spadelor, din tăişurile topoarelor şi din vârfurile suliţelor 
în timp ce loveam cu scutul în danezi şi împungeam cu 
Răsuflarea-Şarpelui, pe când Steapa urla şi-şi folosea forţa 
masivă ca să-şi arunce inamicii din cale, şi peste tot, peste 
tot erau albine. Un danez încercă să mă omoare cu o 
lovitură de topor pe care am luat-o în scut; îmi amintesc 
gura lui deschisă, cioturile galbene ale dinţilor şi albinele 
tâărându-i-se pe limbă. Edward, chiar în spatele meu, îl 
ucise pe danez cu o lovitură de spadă direct în gură, astfel 
încât albinele fură împroşcate de şuvoiul de sânge. Cineva 
adusese stindardul cu dragon al Wessexului şi-l fâlfâia de 
pe palisada capturată, iar oamenii aclamau în timp ce 
treceau şanţul şi se urcau pe scările rămase. 

Mă întorsesem la stânga pe zid şi-mi croiam drum 
luptând de-a lungul platformei înguste.  Steapa, 
înţelegându-mi motivul, făcu tot posibilul să-i înlăture pe 


4 359 # 


apărătorii din faţa noastră, astfel încât să ajungem la 
platforma mai mare de deasupra porţii. Şi acolo am făcut 
zidul de scuturi, acolo ne-am luptat împotriva danezilor, în 
timp ce Pyrlig şi oamenii lui îşi foloseau topoarele mari ca 
să spargă poarta. 

Cred că am strigat la danezi, cu toate că nu pot să spun 
ce. Insultele obişnuite. Danezii luptau cu ferocitate, dar 
acum îi aveam pe cei mai buni războinici ai noştri pe zid; 
veneau tot mai mulţi, aşa de mulţi, că unii săreau direct în 
fort şi lupta începea acolo. Unul lovi cu piciorul rămăşiţele 
unui stup şi mai multe albine roiră afară din el, dar eram 
deasupra porţii, apărat de cadavrele danezilor care 
încercaseră să ne scoată de acolo. Încă mai veneau. Cele 
mai bune arme ale lor erau suliţele grele pe care le 
aruncau peste bariera de leşuri, dar scuturile noastre erau 
solide. 

— Trebuie să ajungem jos la poartă! i-am strigat lui 
Steapa. 

Osferth mă auzi. El sărise din vârful porţii atunci când 
apăraserăm Lundene-ul, şi acum sări din nou. Mai erau 
saxoni în fort, dar erau covârşiţi şi mureau unul după altul. 
Lui Osferth nu-i păsă. Sări până jos, se ghemui la pământ o 
clipă, apoi se ridică strigând: 

— Alfred! Alfred! Alfred! 

Mi s-a părut un strigăt de luptă bizar, în special de la un 
om care-şi ura tatăl natural aşa de mult ca Osferth, însă 
avu efect. Alţi saxoni de vest săriră să i se alăture lui 
Osferth, care se apăra de doi danezi cu scutul şi de alţi doi 
cu spada. 

— Alfred! Un alt om preluă strigătul, apoi Edward urlă 
tare şi sări de pe palisadă ca să i se alăture fratelui său 
vitreg. 

— Alfred! 

— Apără-l pe setheling, am răcnit. 

Steapa, care avea misiunea de a-l ţine pe Edward în 
viaţă, sări jos. Am rămas pe platformă cu Cerdic, fiindcă 
trebuia să-i împiedicăm pe danezi să recucerească fâşia de 
zid unde erau puse scările noastre. Scutul îmi era greu 


Y% 360 # 


încercat de sulițe. Din lemnul de tei săreau aşchii, însă 
cadavrele de la picioarele noastre erau un obstacol, şi mai 
mulţi danezi se împiedicaseră de grămadă şi muriseră la 
rândul lor. Încă mai veneau. Un om începu să tragă 
leşurile din drum, aruncându-le în fort, şi i-am vârât 
Răsuflarea-Şarpelui sub braţ. Alt danez azvârli o suliță 
spre mine. Am parat cu scutul şi am lovit cu Răsuflarea- 
Şarpelui spre faţa strâmbă încadrată de un coif de oţel 
strălucitor, însă omul sări într-o parte. L-am văzut uitându- 
se în jos şi, înțelegând că voia să sară ca să-i atace pe 
oamenii mei de acolo, am păşit pe un cadavru şi l-am 
împuns cu Răsuflarea-Şarpelui sub scut, învârtind-o în 
timp ce-i intra în coapsă. Când el îşi aruncă scutul spre 
mine, Cerdic apăru şi-i reteză umărul cu toporul. Pavăza 
îmi atârna greu de la cele două sulițe înfipte în lemn. Am 
încercat să le scutur, însă a trebuit să mă las jos când un 
danez uriaş, urlând blesteme, mă atacă rotindu-şi toporul 
spre coiful meu. În momentul în care se aruncă în pavăza 
mea, spre norocul meu desprinzând suliţele, Sihtric îi 
despică ţeasta cu toporul. Ţin minte că am văzut sângele 
şiroindu-mi din scut când l-am împins pe muribund şi mi- 
am băgat spada în el. Sub mine auzeam strigătele 
crescând în intensitate. „Alfred!”, strigau, apoi: „Edward! 
Edward!” 

Steapa valora cât alţi trei oameni şi ucidea cu forţa lui 
uriaşă şi talentul său de pe altă lume de a mânui spada, 
însă acum avea ajutoare. Tot mai mulţi oameni săreau jos 
ca să formeze un zid de scuturi în interiorul porţii încuiate. 
Osferth şi Edward erau vecini de scut. Părintele Coenwulf, 
care era hotărât să stea aproape de setheling, sărise şi el 
jos, iar acum se străduia să ridice drugul care bloca 
poarta. Nu putu s-o deschidă la început, fiindcă oamenii cu 
topoare ai lui Pyrlig încă tăiau bârnele groase, dar 
strigătele lui Coenwulf îi înştiinţară pe toţi că era 
momentul să se oprească. Şi astfel se deschiseră porţile şi, 
în soarele răsăritului, sub fum şi în mijlocul roiurilor de 
albine, am adus moartea la Beamfleot. 

Danezii fuseseră surprinşi de atacul nostru. Crezuseră 


% 361 # 


că oamenii lui Steapa se retrăgeau în zori, în schimb îi 
atacaserăm, dar surpriza nu le curmase hotărârea, nici nu 
ne dăduse nouă vreun mare avantaj. Îşi reveniseră repede, 
apăraseră zidul cu îndârjire, şi dacă nu am fi trimis 
albinele în luptă ne-ar fi respins. Dar un om care este 
înţepat de un roi de albine nervoase nu poate lupta cum 
trebuie; aşa primiserăm acea mică şansă de a ajunge pe 
parapet. Acum că deschiseserăm poarta, saxonii se 
înghesuiau să treacă şanţul şi să atace fortul, iar danezii, 
adulmecând dezastrul, cedară. 

Am văzut asta atât de des! Un om luptă ca un erou, face 
văduve şi orfani, îi provoacă pe barzi să găsească noi 
cuvinte pentru a-i descrie realizările, iar apoi, brusc, 
spiritul cedează. Sfidarea se transformă în teroare. Danezii 
care, cu o clipă mai devreme, ar fi fost inamici teribili 
deveniră căutători disperaţi ai siguranţei. O luară la fugă. 

Erau doar două locuri unde puteau merge. Unii, cei mai 
puţin norocoşi, se retraseră de-a lungul fortului către 
clădirile din capătul vestic, pe când majoritatea se 
înghesuiau printr-o poartă din zidul de sud care ducea la 
un debarcader. Chiar şi la reflux, golful era prea adânc 
pentru a fi traversat pe jos. Nu era niciun pod, însă o navă 
era ancorată de-a curmezişul canalului, şi danezii se 
buluceau peste băncile sale de vâslit ca să ajungă pe malul 
Caningăi, unde aşteptau cei care nu participaseră la 
apărarea fortului. L-am trimis pe Steapa să-i alunge, iar el 
îi conduse pe huscarlii lui Alfred peste podul improvizat, 
însă danezii, neavând chef de luptă, fugiră. 

Câţiva danezi, foarte puţini, săriră de pe zidurile de sud 
şi de vest pentru a-şi croi drum prin şanţuri, dar călăreţii 
lui Weohstan, care aşteptau în mlaştină, îi uciseră iute şi 
brutal. Mult mai mulţi danezi rămaseră în interiorul 
fortului, retrăgându-se în spatele unui zid de scuturi 
amărât care se sparse sub iureşul tăişurilor saxone. 
Femeile şi copiii ţipau. Câinii urlau. Majoritatea femeilor şi 
copiilor erau pe Caninga şi le cereau deja bărbaţilor să 
meargă la nave. Siguranţa absolută a unui danez este 
corabia sa. Când lucrurile merg prost, omul iese pe mare şi 


4 362 # 


aşteaptă ca ursitoarele să-l ducă spre altă situaţie 
prielnică. Dar majoritatea navelor daneze erau trase pe 
uscat, fiindcă pur şi simplu erau prea multe ca să fie 
ancorate în canalul îngust. Oamenii de la Caninga fugiră 
de atacul lui Steapa. Unii o luară spre navele ancorate, dar 
exact atunci atacă şi Finan. Aşteptase până când oamenii 
care păzeau capătul estic al canalului fuseseră distraşi de 
dezastrul care se întâmpla la vest, apoi îşi condusese 
saxonii, toţi din garda lui Alfred, peste bancurile de noroi. 

— Proştii se grupaseră pe partea dinspre mare, mi-a 
spus mai târziu, aşa că am atacat în cealaltă parte. A fost 
simplu. 

Mă îndoiam de acest lucru. Avusese pierderi mari, 
optsprezece morţi şi treizeci de răniţi grav, dar luase 
corabia. Nu putuse să treacă golful, nici să blocheze 
canalul, însă era acolo unde voiam eu să fie. Şi noi eram în 
fort. Saxonii îşi luau revanşa urlând pentru tot fumul de 
deasupra Merciei. Masacrau danezi. Oameni care încercau 
să-şi protejeze familiile strigau că se predau, dar erau 
măcelăriți de topoare şi spade. Majoritatea femeilor şi 
copiilor fugiră la clădirea principală, acolo unde era 
adunată şi comoara strânsă după jafurile săvârşite de 
oamenii lui Haesten. 

Navigasem în Frizia să găsesc o comoară, şi în schimb o 
găseam la Beamfleot. Am găsit saci de piele plini cu 
monede, cruci din argint, casete din aur, munţi de fier, 
lingouri de bronz, grămezi de piei - pe scurt, o comoară 
uriaşă. Sala era întunecată. Câteva raze de lumină veneau 
prin micile ferestre din frontonul estic, decorat cu coarnele 
unui taur, dar altfel, singura lumină venea de la focul care 
ardea în vatra centrală, în jurul căreia fusese adunată 
comoara. Era expusă. Le spunea danezilor din Beamfleot 
că Haesten, stăpânul lor, era un om care făcea daruri. 
Oamenii care-i  juraseră credință aveau să se 
îmbogăţească, trebuiau doar să vină până acolo ca să vadă 
dovada. Se uitau la acea comoară strălucitoare şi vedeau 
noi corăbii şi noi pământuri. Era comoara Merciei, doar că, 
în loc să fie păzită de un dragon, era păzită de Skade, mai 


Y% 363 # 


primejdioasă decât orice dragon. Cred că în acel moment 
era posedată de furiile care-i dăduseră o nebunie teribilă. 
Stătea pe grămada de comori cu părul său negru neapărat 
de vreun coif, dar încâlcit în şuviţe sălbatice. Urla 
provocări. O mantie neagră îi atârna pe umeri, pe 
dedesubt avea o cămaşă de zale, iar peste ea, atâtea 
lanţuri de aur câte putuse lua din comoară. În spatele ei, la 
masa mare de pe podiumul înalt, era o adunătură de femei 
şi copii. Am văzut-o acolo pe nevasta lui Haesten cu cei doi 
fii ai lui, părând că erau la fel de speriaţi de Skade pe cât 
erau de speriaţi de noi. 

Ţipetele ascuţite ale lui Skade îi opriră pe oamenii mei. 
Omorâseră câțiva danezi,  căsăpindu-i pe podeaua 
acoperită cu rogojini şi îmbibată acum de sânge proaspăt, 
dar acum se holbau la femeia care-i blestema. Mi-am făcut 
loc printre ei, cu Răsuflarea-Şarpelui roşie în mână. 
Văzându-mă, Skade îşi întinse spada spre mine: 

— Trădătorul! Cel care-şi încalcă jurămintele! 

M-am înclinat în faţa ei şi-am spus batjocoritor: 

— Regina mlaştinii! 

— Ai promis! urlă Skade. Ochii i se căscară de uimire, o 
uimire imediat copleşită instant de furie. Ea este? mă 
întrebă. _ 

ZEthelfleed intrase în sală. Nu avea nicio treabă acolo. li 
spusesem să aştepte în vechiul fort de sus, dar imediat ce-i 
văzuse pe războinicii noştri trecând de palisadă insistase 
să coboare dealul. Acum oamenii le făceau loc ei şi celor 
patru războinici mercieni care fuseseră puşi s-o păzească. 
Purta o rochie azurie foarte simplă, udă la poale de la apa 
din şanţ. Pe deasupra avea o mantie de in, iar la gât îi 
atârna o cruce de argint; cu toate astea, arăta ca o regină. 
Nu purta aur, rochia şi pelerina îi erau mânjite cu noroi, şi 
totuşi strălucea. Skade urlă ca o vulpe muribundă, apoi, 
uşoară şi rapidă, sări de pe comoară şi, cu gura întărită 
într-un rictus de ură, se năpusti cu spada spre /ZEthelfleed. 

Am păşit în faţa ei, oprindu-i spada cu marginea de fier a 
scutului meu greu încercat, şi am lovit-o puternic cu 
protuberanţa metalică din mijloc. Scutul greu o izbi cu 


Y% 364 # 


atâta forţă, încât scăpă spada şi ţipă sălbatic în timp ce era 
aruncată înapoi pe comoară. Rămase acolo cu lacrimi în 
ochi, dar cu furia nestinsă în glas. 

— Te blestem, zise ea îndreptându-şi degetul spre 
pieptul meu. Îţi blestem copiii, femeia, viaţa, mormântul, 
aerul pe care-l respiri, mâncarea pe care-o mănânci, visele 
pe care le ai, pământul pe care calci. 

— Aşa cum m-ai blestemat pe mine? rosti o voce. Din 
umbra de la marginea sălii apăru o creatură care odinioară 
fusese un bărbat. Era Harald. Harald, care comandase 
primul atac asupra Wessexului, care-i promisese lui Skade 
coroana de regină a Wessexului, care fusese rănit atât de 
grav la Feamhamme şi care găsise refugiu printre 
mărăcini. Acolo organizase o apărare atât de dârză, încât 
Alfred îl plătise în cele din urmă să plece, iar el venise aici, 
căutând protecţia lui Haesten. Era un om zdrobit, infirm. 
Işi privise femeia suindu-se în patul lui Haesten şi nutrea o 
ură la fel de mare ca a lui Skade. M-ai blestemat fiindcă nu 
ţi-am dat un tron. Harald se mişcă brusc spre ea, târându- 
se cu ajutorul braţelor sale puternice. Părul lui blond, atât 
de des odinioară, îi atârna acum în fire subţiri peste faţa 
marcată de durere. Lasă-mă să te fac regină, îi spuse lui 
Skade, apoi luă un colan de aur din grămadă. Era un 
obiect frumos, din trei bare de aur împletite laolaltă şi 
ornate la extremităţi cu două capete de urşi cu ochi de 
smarald. Fii regină, dragostea mea. 

Barba îi crescuse până la brâu. Obrajii îi erau căzuţi, 
ochii, întunecaţi şi picioarele, chircite. Purta o tunică 
simplă şi nişte pantaloni strânşi pe picior pe sub o pelerină 
din lână aspră. Harald Păr-Sângeriu, care odinioară 
comanda cinci mii de oameni, care incendiase Wessexul şi 
băgase frica în Alfred, se târî pe rogojini. li întinse colanul 
lui Skade, însă ea îi aruncă doar o privire şi gemu. 

El ridică giuvaierul şi i-l puse în păr. Colanul stătu acolo, 
strâmb, iar Skade începu să plângă. Harald se trase şi mai 
aproape. 

— Dragostea mea, rosti el cu o duioşie uimitoare. 

Æthelflæd venise lângă mine. Nu cred că-şi dădea 


4 365 # 


seama, dar se prinsese de braţul pe care aveam scutul şi 
se ţinea de mine. Nu zise nimic. 

— Comoara mea, murmură Harald mângâindu-i părul. 
Te-am iubit. 

— Te-am iubit, replică Skade îmbrăţişându-l. 

Se ţineau în braţe în lumina focului, şi un om de lângă 
mine porni înainte cu un topor. L-am oprit, căci văzusem 
mişcarea mâinii drepte a lui Harald. În timp ce mângâia 
părul lui Skade cu stânga, scotocea pe sub mantie cu 
dreapta. 

— Dragostea mea, murmură el, apoi mâna dreaptă îi 
zvâcni. 

Un om care şi-a pierdut folosinţa picioarelor îşi dezvoltă 
o mare forţă în braţe. În momentul în care îi vâri lama 
cuţitului printre zale am văzut-o întâi înţepenind, apoi 
ochii i se căscară şi gura i se deschise. Harald o sărută în 
timp ce băga cuțitul mai sus, tot mai sus, trăgând cămaşa 
de zale după oţelul care-i străpunse pântecul şi apoi îi 
ajunse la piept. Skade îl îmbrăţişa în continuare, în vreme 
ce sângele i se scurgea lui în poala veştejită. Într-un final 
scoase un țipăt de moarte, braţele îi slăbiră şi căzu pe 
spate. 

— Termină ce ai început, mormăi Harald fără să se uite 
la mine. 

Se întinse după spada căzută a lui Skade, vrând s-o ţină 
drept chezăşie a intrării în Valhalla, dar mi-am amintit cum 
omorâse acea femeie la /Escengum. Mi-am amintit cum 
plânsese copilul ei, aşa că i-am aruncat spada departe. Mă 
privi surprins, şi faţa mea fu ultimul lucru pe care-l văzu în 
această lume. 

Am luat treizeci de nave de-ale lor şi le-am incendiat pe 
celelalte. Trei scăpară, deşi oamenii lui Finan aruncau în 
ele cu sulițe pe care le descoperiseră grămadă în cala 
uneia dintre corăbiile trase pe uscat. Garnizoana daneză a 
celei de-a doua nave transformate în fortificaţie dădu 
drumul marelui lanţ care bloca intrarea îngăduindu-le 
celor trei să scape în larg, dar a patra nu avu acelaşi 
noroc. Aproape că trecuse de Finan când o suliță se înfipse 


Y% 366 # 


în pieptul cârmaciului, care căzu; cârma lovi puternic apa, 
şi nava intră cu prova în bancul de nisip. Următoarea o lovi 
şi începu să ia apă, în timp ce fluxul o împingea înapoi în 
golf. 

Ne-a trebuit o zi întreagă să-i vânăm pe supraviețuitori 
prin labirintul de mlaştini, stuf şi pâraie. Am capturat sute 
de femei şi de copii, iar oamenii îşi aleseră pe cei pe care-i 
voiau drept sclavi. Aşa am cunoscut-o pe Sigunn, o fată pe 
care am găsit-o tremurând într-un şanţ. Era blondă, albă şi 
slabă, doar de şaisprezece ani, văduvă fiindcă soţul ei 
murise în fortul cucerit. Se înfioră când mă văzu păşind 
prin stuf. 

— Nu! repeta necontenit. Nu, nu, nu! 

I-am întins mâna şi, înțelegând că soarta nu-i oferea altă 
alegere, mi-o prinse. l-am dat-o în grijă lui Sihtric. 

— Ai grijă de ea, i-am spus fostului meu servitor în 
daneză, o limbă pe care o vorbea bine, şi asigură-te că nu 
păţeşte ceva. 

Am incendiat forturile. Voiam să le păstrez drept 
avanpost pentru apărarea Lundene-ului, dar Edward 
subliniase că lupta noastră de la Beamfleot era pur şi 
simplu un raid în teritoriul ce aparţinea Angliei de Est, iar 
să ţinem forturile însemna să încălcăm tratatul încheiat de 
tatăl lui cu regele Angliei de Est. Chiar dacă jumătate 
dintre danezii din Anglia de Est erau în campanie cu 
Haesten, Edward era hotărât să respecte înţelegerea 
asumată de tatăl său, aşa că am demolat zidurile, am pus 
lemnele în grămezi şi le-am dat foc, dar întâi am luat toată 
comoara şi am încărcat-o în patru dintre navele capturate. 

A doua zi, focurile încă ardeau. Abia după trei zile am 
putut păşi printre tăciuni ca să găsesc un craniu. Cred că 
era al lui Skade, dar nu pot fi sigur. Am băgat o suliță 
daneză cu coada în pământ şi am înfipt craniul în vârful ei 
crăpat. Faţa osoasă şi arsă se uita spre golful unde 
fumegau scheletele a aproape două sute de nave. 

— Este un avertisment, i-am spus părintelui Heahberht. 
Dacă vreun alt danez vine aici, să vadă ce soartă îl 
aşteaptă. Dându-i o pungă mare cu argint, am adăugat: 


4 367 # 


Dacă ai vreodată nevoie de ajutor, vino la mine. 

În zona şanţului, unde focurile nu ajunseseră, dar unde 
muriseră atât de mulţi saxoni de vest şi mercieni, noroiul 
era plin de albine moarte. 

— Spune-i lui Brun că ai înălţat o rugăciune pentru 
albinele lui, i-am zis. 

Am plecat a doua zi dimineaţă. Edward se îndrepta cu 
trupele lui spre vest, şi când ne-am luat rămas-bun, m-am 
gândit că faţa lui se înăsprise. 

— Vei rămâne în Mercia? mă întrebă. 

— Asta vrea tatăl Înălţimii Tale. 

— Aşa e. Deci vei rămâne? 

— Ştii răspunsul, i-am spus. 

Se uită la mine în tăcere, apoi zâmbi abia imperceptibil. 

— Cred că Wessexul va avea nevoie de Mercia. 

— Şi Mercia are nevoie de Æthelflæd, am zis. 

— Da, rosti el cu simplitate. 

Părintele Coenwulf se aplecă din şa şi-mi întinse mâna, 
apoi, fără o vorbă, o luă călare după stăpânul lui. 

Am dus navele capturate la Lundene. Marea din spatele 
meu era sidefie sub fuioarele de fum care încă se ridicau 
de la Beamfleot. Membrii echipajului meu, ajutaţi de un 
grup de mercieni neîndemânatici, vâsleau la corabia care-i 
ducea pe nevasta lui Haesten, cei doi fii ai lui şi alţi 
patruzeci de ostatici, paza tuturor fiind asigurată de Finan. 

ZEthelfleed stătea cu mine la cârmă. Se uita în spate, la 
fumul care se ridica în trâmbe spre cer, şi ştiam că-şi 
amintea de ultima dată când plecase de la Beamfleot. Şi 
atunci fuseseră morţi şi fum şi o tristeţe cumplită. Îşi 
pierduse iubitul, şi viitorul i se părea opac şi sumbru. 

Acum se uita la mine şi, asemenea fratelui ei, zâmbi. De 
data asta era fericită. Vâslele lungi intrau în apă, malurile 
râului se apropiau de noi, iar fumul de la Lundene învăluia 
cerul la apus. 

O duceam pe Æthelflæd acasă. 


Y% 368 # 


Notă istorică 


În Londra de la mijlocul secolului al XIX-lea s-a construit 
o cale ferată de pe Fenchurch Street până la Southend. 
Săpând în zona unde acum este South Benfleet 
(Beamfleot), lucrătorii au descoperit rămăşiţele 
carbonizate ale unor corăbii, printre care erau şi nişte 
schelete umane arse. Acele rămăşiţe, vechi de peste nouă 
sute de ani, proveneau de la armata şi flota lui Haesten. 

Am crescut în localitatea învecinată, Thundersley 
(Thunresleam), unde, în cimitirul St. Peter, se înălța un 
stâlp găurit pe care tradiţia locală îl considera piatra 
diavolului. Dacă-l înconjurai de trei ori în sensul invers 
acelor de ceasornic şi şopteai în gaură, se spunea că 
diavolul te auzea şi-ţi îndeplinea dorinţele. În ce mă 
priveşte n-a dat niciodată rezultate, dar nu fiindcă n-aş fi 
încercat. Piatra, bineînţeles, preceda cu mult nu doar 
apariţia creştinismului în Britania, ci şi venirea saxonilor 
care au adus cu ei cultul lui Thor, dând astfel numele 
satului. 

Chiar la vest de casa noastră era o pantă abruptă care 
coboară spre câmpia dinspre Londra. Zona este numită 
Bread and Cheese Hill, Dealul Pâinii şi al Brânzei, şi mi s-a 
spus că numele datează din epoca saxonă şi însemna „lat şi 
ascuţit”, fiind o descriere a armelor folosite pe deal într-o 
pătălie dintre vikingi şi saxoni. Probabil. Cu toate acestea, 
n-am putut afla ce rol a jucat Benfleet în lunga istorie a 
devenirii Angliei. 

În ultimul deceniu al secolului al IX-lea, Wessexul lui 
Alfred suferea un nou asalt hotărât din partea danezilor. 
Au fost trei atacuri. Un comandant necunoscut (pe care l- 
am numit Harald) a dus o flotă în Cent, aşa cum a făcut şi 
Haesten. În acelaşi timp, danezii northumbrieni dădeau un 


Y 369 # 


atac de pe mare asupra coastei de sud a Angliei. 

Cele două forţe daneze din Kent făcuseră anterior 
incursiuni în Franţa de azi şi primiseră stipendii imense ca 
să părăsească acel teritoriu şi să atace în schimb 
Wessexul. Haesten a luat apoi şi mai mulţi bani ca să 
părăsească Wessexul, ba chiar a acceptat ca soţia şi cei doi 
fii ai săi să fie botezați creştini. 

În acest timp, forţa daneză mai mare avansa spre vest 
din Kent, pentru a fi în cele din urmă înfrântă la Farnham 
în Surrey (Fearnhamme). Bătălia a fost una dintre cele mai 
mari victorii ale saxonilor asupra danezilor. A zdruncinat 
marea armată daneză, silindu-i pe supraviețuitori să-şi 
transporte comandantul rănit spre nord şi să se refugieze 
pe insula Torneie (Thorney), care a dispărut în timpul 
lucrărilor de extindere a aeroportului Heathrow. Fugarii 
au fost asediați aici, însă asediul a eşuat, astfel că saxonii 
au trebuit să-i mituiască iarăşi pe danezi ca să-i alunge. 
Mulţi supraviețuitori au plecat la Benfleet (atunci, parte a 
regatului Angliei de Est), unde Haesten îşi făcuse o 
fortificaţie. 

Haesten, în ciuda manifestărilor de prietenie de până 
atunci, a atacat Mercia. Alfred, protectorul Merciei, a fost 
distras de atacul danezilor northumbrieni, dar l-a trimis pe 
fiul său, Edward, să atace baza lui Haesten de la Benfleet. 
Asaltul a fost încununat de un mare succes: saxonii au 
reuşit să captureze vasta flotă a lui Haesten, au pus mâna 
pe comoara strânsă de Haesten prin jaf şi au luat 
nenumărați ostatici, inclusiv familia lui Haesten. A fost o 
victorie magnifică, deşi nu a pus capăt războiului. Mercia, 
vechiul regat din inima Angliei, nu avea rege în această 
perioadă, ceea ce-i convenea de minune lui Alfred. 
Adoptase titlul de „rege al Angelcynn”, care descria mai 
curând o ambiţie decât o realitate. Alţi regi saxoni 
pretinseseră că-i conduceau pe „englezi”, dar niciunul nu 
izbutise să unească regatele vorbitoare de engleză. Nici 
Alfred nu şi-a îndeplinit acest vis, dar a lăsat bazele pe 
care fiul său Edward, fiica sa Æthelflæd şi fiul lui Edward, 
ZEthelstan, aveau să reuşească. 


% 370 # 


Elementul care i-a salvat pe englezi de la înfrângere a 
fost burhul, acel tip de oraş fortificat care a fost răspunsul 
conducătorilor creştini faţă de ameninţarea vikingă. 
Soldaţii vikingi, în ciuda reputației lor de temut, nu aveau 
echipamentele necesare pentru asedii, şi prin fortificarea 
unor oraşe mari unde se puteau refugia atât oamenii, cât şi 
animalele, conducătorii creştini respingeau constant 
ambițiile vikinge. Danezii puteau să facă raiduri prin cea 
mai mare parte a Merciei şi Wessexului, dar inamicii lor 
erau în siguranţă în burhurile apărate de fyrd, armata de 
localnici. În cele din urmă, ca la Fearnhamme, armata 
profesionistă avea să-i înfrunte pe danezi, şi înspre 
sfârşitul secolului al IX-lea saxonii învăţaseră să lupte la fel 
de bine ca nordicii. 

Nordicii/normanzii sunt numiţi în general vikingi. Unii 
istorici sugerează că, departe de a fi temuţii prădători pe 
care-i descriu legendele, erau oameni paşnici care 
convieţuiau în general bine cu vecinii lor saxoni. Versiunea 
aceasta ignoră multe dovezi contemporane, lăsând la o 
parte scheletele care încă zac, fără îndoială, sub calea 
ferată de la Benfleet. Alfred a pregătit Wessexul pentru 
război şi a construit sisteme defensive incredibil de 
scumpe; nu ar fi făcut aşa ceva dacă vikingii ar fi fost atât 
de paşnici cum vor să ne facă să credem unii revizionişti. 

Primii vikingi s-au mulţumit cu raiduri de jaf, căutând 
sclavi şi argint, dar în curând au vrut şi pământuri, aşa că 
s-au stabilit în nordul şi estul Angliei, lăsând contribuţii 
toponimice şi lexicale. Este adevărat că acei colonişti 
danezi au fost asimilați în cele din urmă de populaţia 
saxonă, dar alţi normanzi mai râvneau la pământurile de la 
sud şi vest, astfel că războaiele au continuat. Abia după 
venirea lui William Cuceritorul în Anglia s-a pus capăt 
luptelor dintre scandinavi şi saxoni, iar William, 
bineînţeles, era normand; cuvântul îi denumeşte pe 
„nordici”, fiindcă normanzii şi conducătorii lor erau vikingi 
care se stabiliseră în peninsula scandinavă. Cucerirea 
normandă a fost într-adevăr ultimul succes al nordicilor, 
dar a venit prea târziu ca să distrugă visul lui Alfred, acela 


% 371 # 


de a crea o ţară unită numită Anglia. 

Am fost (şi voi fi) extrem de nedrept faţă de ZEthelred. 
Nu există nicio frântură de dovadă care să arate că 
ginerele lui Alfred era limitat şi ineficient, aşa cum l-am 
descris eu, şi în acest sens recomand superba carte a lui 
lan W. Walker, Mercia and the Making of England (Sutton 
Publishing, Stroud, 2000). Cât despre Æthelflæd, soţia lui 
ZEthelred şi fiica lui Alfred, a fost uitată în mod bizar, chiar 
şi atunci când istoricii feminişti au depus eforturi să scoată 
femeile din penumbra istoriei patriarhale.. Æthelflæd este 
o eroină, o femeie care va comanda armate împotriva 
danezilor şi va împinge mai departe graniţele mişcătoare 
ale Angliei. 

Farnham şi Benfleet au fost două lovituri serioase la 
adresa ambițiilor daneze de a distruge Anglia saxonă; 
totuşi, lupta neamului englez este departe de a se fi 
încheiat. Haesten încă mai jefuieşte Mercia, în timp ce 
danezii stăpânesc în Anglia de Est şi în Northumbria, aşa 
că Uhtred, acum aliat fidel al lui ZEthelfleed, îşi va continua 
campaniile. 


| VIRTUAL 


PROJ ECT 


4 372 # 


LOIALITĂȚŢI ÎMPĂRȚITE, 
IUBIRI IMPOSIBILE, 
EROISM DINCOLO DE LIMITE 


n 


ȚINUTURI ÎN FLĂCĂRI este al cincilea roman din seria de 
succes (/limul regat scrisă de Bernard Cornwell, o cronică a isto- 
rici Anglici de la începuturile sale. „la fel de captivantă ca Urzeala 
tronurilor, dar inspirată din evenimente reale“ (The Observer), 
serie care a stat la baza unui excepţional serial de televiziune 
realizat de BBC. 


ESTE OMUL DE ÎNCREDERE al regelui Alfred. A câștigat 
bogății, şi-a adus alături oameni loiali si o soţie iubitoare. Dar 
viața lui Uhured este marcată de trădare și tragedie. Aflat în 
suferință, Alfred îi cere lui Uhured să jure loialitate faţă de fiul și 
moștenitorul său Edward. Uihred va fi nevoit așadar să apere 
din nou creștinătatea într-o bătălie în care să zdrobească puterea 
crescândă a înlricosătorilor danezi. Astfel, el întâlnește o femeie 
mai periculoasă decât orice războinic, o ucigasă, o intrigantă cu 
o putere întunecată asupra inimilor bărbaților: Skade... 


—— ea 


BERNARD CORNWELL serie un roman istoric și de aven- 
turi excepțional, un roman despre curaj, trădare, datorie, de- 
votament, dragoste și luptă, aşa cum se văd prin ochii unui 
războinic a cărui loialitate este împărţită între două lumi. 


— Aa 


„Cel mai mare scriitor de romane istorice din zilele noastre.“ 


Washington Post 


EEFE TTT, 


-aT 


Y 374 #