Bernard Cornwell — [Saxon stories] 08 Tronul gol

BESTSELLER INTERNAŢIONAL 


Cel mai mare seriitor d J 
de romane istorice din zilele noastre.” 


BERNARD CORNWELL 


Seria: The Saxon Stories 
— Partea a VIII-a — 


TRONUL GOL 


Original: The Empty Throne (2014) 


Traducere din limba engleză: 
SORIN PETRESCU 


7 


virtual-project.eu 


“LL 


Editura: LITERA 
— 2018 — 


Pentru Peggy Davis 


3% 


Toponime 


Modul de scriere a toponimelor în Anglia anglo-saxonă 
suscită controverse, neexistând un acord pe deplin 
acceptat nici măcar în privinţa denumirilor înseşi. Astfel, 
Londra a fost redată ca Lundonia, Lundenberg, Lundenne, 
Lundene, Lundenwic, Lundenceaster şi Lundres. Fără 
îndoială, unii cititori vor prefera alte versiuni ale numelor 
de mai jos, dar de obicei am apelat la denumirea indicată 
în Oxford Dictionary of English Place-Names pentru 
perioada domniei lui Alfred (871-899 d.Hr.). Însă nici 
această soluţie nu este infailibilă. Insula Hayling se scria, 
în anul 956, atât Heilincigae, cât şi Haeglingaiggae. Nici eu 
nu am fost constant tot timpul; am preferat versiunea 
modernă, Anglia, termenului Anglaland, şi în loc de 
Norhymbralond am folosit Northumbria pentru a nu 
induce ideea că graniţele străvechiului regat ar coincide 
cu cele ale ţării moderne. Prin urmare, această listă este 
rezultatul unui compromis, la fel ca ortografierea în sine a 
denumirilor. 


Abergwaun Fishguard, Pembrokeshire 

Alencestre Alcester, Warwickshire 

Beamfleot Benfleet, Essex 

Bebbanburg castelul Bamburgh, 
Northumberland 

Brunanburh Bromborough, Cheshire 

Cadum Caen, Normandia 


Ceaster Chester, Cheshire 
Cirrenceastre Cirencester, Gloucestershire 
Cracgelad Cricklade, Wiltshire 
Cumbraland Cumbria 

Defnascir Devonshire 


4% 


Eoferwic 
Eveshomme 
Exanceaster 
Fagranforda 
Fearnhamme 
Gleawecestre 
Lundene 
Lundi 

Meerse 
Neustria 


Saefern 
Scireburnan 
Sealtwic 
Teotanheale 
Thornseeta 
Tyddewi 
Wiltunscir 
Wintanceaster 
Wirhealum 


York 

Evesham, Worcestershire 
Exeter, Devon 

Fairford, Gloucestershire 
Farnham, Surrey 
Gloucester, Gloucestershire 
Londra 

insula Lundy, Devon 

fluviul Mersey 

provincia vestică a regatului 
franc, incluzând Normandia 
fluviul Severn 

Sherborne, Dorset 
Droitwich, Worcestershire 
Tettenhall, West Midlands 
Dorset 

St Davids, Pembrokeshire 
Wiltshire 

Winchester, Hampshire 
The Wirral, Cheshire 


5% 


Prolog 


Numele meu este Uhtred. Sunt fiul lui Uhtred, care a 
fost fiul lui Uhtred, iar pe tatăl său îl chema tot Uhtred. 
Tata îşi scria aşa numele, Uhtred, dar l-am mai văzut scris 
şi Utred, Ughtred sau chiar Ootred. Unele dintre numele 
acestea se găsesc în vechile hrisoave care proclamă că 
Uhtred, fiul lui Uhtred şi nepotul lui Uhtred, este 
proprietarul legal, unic şi veşnic al unui ţinut delimitat de 
pietre, de canale, de stejari şi de frasini, de mlaştină şi de 
mare. Aflat în nordul ţării căreia am învăţat să-i spunem 
Englaland, e un tărâm bătut de valuri, sub un cer vântos. 
Este domeniul Bebbanburg. 

Am văzut întâi Bebbanburgul când nu mai eram copil, şi 
prima oară când i-am atacat zidurile înalte am dat greş. Pe 
atunci, fortăreaţa era stăpânită de vărul tatălui meu. Tatăl 
lui o furase de la tatăl meu. Era o duşmănie transmisă de 
la o generaţie la alta. Biserica a încercat să-i pună capăt 
spunând că inamicii tuturor saxonilor creştini erau păgânii 
din nord, fie ei danezi sau normanzi, dar tata m-a pus să 
jur că aveam să-l răzbun. Dacă aş fi refuzat jurământul m- 
ar fi dezmoştenit, aşa cum îl dezmoştenise şi-l renegase pe 
fratele meu mai mare, nu pentru că fratele meu nu ar fi dat 
curs răzbunării, ci pentru că se făcuse popă creştin. 
Odinioară mă chemase Osbert, dar când fratele meu mai 
mare a intrat în cinul bisericesc, mi s-a dat numele lui. 
Acum sunt Uhtred de Bebbanburg. 

Tatăl meu a fost păgân, un despot războinic şi 
înfricoşător. Adesea îmi spunea că era înspăimântat de 
propriul tată, dar mie nu-mi vine să cred, căci nimic nu 
părea să-l sperie. Mulţi spun, şi pe bună dreptate, că ţara 
noastră s-ar fi numit Dania şi i-am fi venerat cu toţii pe 
Thor şi pe Odin dacă nu ar fi fost tatăl meu. Culmea, îl ura 


6% 


pe zeul creştin, pe care-l numea „zeul bătut în cuie”; cu 
toate astea, în ciuda urii sale, şi-a petrecut cea mai mare 
parte din viaţă luptând împotriva păgânilor. Biserica n-a 
vrut să-i recunoască meritele, pretinzând că Englalandul 
fusese făurit şi păstrat de luptătorii creştini, însă poporul 
ştia adevărul. Tatălui meu ar fi trebuit să i se spună Uhtred 
de Englaland. 

Englalandul nu exista încă în anul Domnului 911. Atunci, 
pe când iarna se prefăcea într-o primăvară mohorâtă, mă 
aflam la graniţa dintre Mercia şi Northumbria, într-un 
ţinut împădurit, la nord de fluviul Meerse. Eram călare, 
treizeci şi opt la număr, şi aşteptam printre crengile 
dezgolite. În spatele nostru se găsea o vale străbătută de 
un pârâu iute, unde gheaţa încă mai zăbovea în ravenele 
cu umbră deasă. Valea era pustie, deşi cu doar câteva clipe 
înainte vreo şaizeci şi cinci de călăreţi galopaseră spre 
sud, dispărând acolo unde pârâul cotea brusc spre vest. 

— Nu mai e mult, spuse neliniştit Raedwald. 

Nu i-am răspuns. Neliniştit eram şi eu, dar mă străduiam 
să n-o arăt. În schimb, mi-am imaginat ce-ar fi făcut tatăl 
meu. Ar fi rămas în şa, încruntat şi neclintit, aşa că m-am 
încruntat şi eu şi, privind spre vale, mi-am atins mânerul 
spadei. 

Se numea Pliscul-Corbului. Socot că avusese un alt 
nume înainte, căci îi aparținuse lui Sigurd Thorsson şi 
trebuie că-i spunea cumva, deşi niciodată n-am aflat cum. 
Mai întâi am crezut că spada se numea Vlfberht, întrucât 
acest cuvânt straniu era înscris pe tăiş cu litere mari. 
Arăta aşa: 


TVLFEBERHIT 


Dar Finan, prietenul tatei, mi-a spus că Vlfberht e 
numele fierarului franc care a făurit-o, un meşter de sub 
barosul căruia ies cele mai bune şi mai scumpe lame din 
toată creştinătatea. La rândul lui trebuie să fie creştin, 
pentru că pune cruci în faţa numelui său şi printre litere. 
L-am întrebat pe Finan cum îl putem găsi pe Vlfberht ca să 


97% 


cumpărăm mai multe spade, însă Finan spune că e un 
fierar vrăjitor care lucrează în taină. Fierarul obişnuit îşi 
lasă cuptorul peste noapte şi, când se întoarce a doua zi 
dimineaţa, vede că Vlfberht a trecut pe acolo şi a lăsat o 
spadă forjată în focurile iadului şi răcită cu sânge de 
dragon. l-am zis Pliscul-Corbului pentru că stindardul lui 
Sigurd avea un corb drept emblemă. Cu spada asta m-a 
atacat Sigurd cândva, dar jungherul meu i-a sfâşiat burta, 
nelăsându-i timp să mă vatăme. Imi amintesc foarte bine 
lovitura tăişului, îmi amintesc cum zalele lui au opus 
rezistenţă ca apoi subit să cedeze, îmi amintesc privirea 
din ochii săi când şi-a dat seama că murea şi exaltarea pe 
care am simţit-o când l-am spintecat dintr-o parte în alta, 
pustiindu-i sufletul. Lupta aceasta a avut loc cu un an 
înainte de bătălia de la Teotanheale care i-a scos pe danezi 
din centrul Merciei, aceeaşi bătălie în care tatăl meu l-a 
ucis pe Cnut Ranulfson, fiind însă rănit de spada lui Cnut, 
Ură-de-Gheaţă. 

Pliscul-Corbului era o spadă bună, o preţuiam chiar mai 
mult decât pe Răsuflarea-Şarpelui, arma tatei. Avea o lamă 
lungă, dar surprinzător de uşoară, şi o mulţime de alte 
spade s-au rupt când i-au întâlnit tăişul. Nici nu era de 
mirare, căci îi aparținuse unui mare războinic. În ziua 
aceea, pe când aşteptam în pădurea de deasupra văii 
îngheţate, eram înarmat cu Pliscul-Corbului şi cu jungherul 
meu, Attor, însemnând „venin”. Attor era un pumnal scurt, 
bun să loveşti cu el din spatele unui zid de scuturi. Doar 
înţepa, dar veninul lui îl omorâse pe Sigurd. Aveam la mine 
şi scutul rotund pe care era pictat capul de lup, emblema 
familiei noastre. Purtam un coif împodobit cu un cap de 
lup, zale făcute în Francia peste o jiletcă de piele şi, pe 
deasupra, o mantie din blană de urs. Eu sunt Uhtred 
Uhtredson, adevăratul senior de Bebbanburg, şi în acea zi 
eram la capătul răbdării. 

Imi conduceam pâlcul de oşteni. Aveam doar douăzeci şi 
unu de ani, unii oameni din spatele meu aveau aproape de 
două ori vârsta mea şi o experienţă mult mai bogată, însă 
eu eram fiul lui Uhtred, un lord, aşa că-mi ascultau 


8% 


poruncile fără să crâcnească. Majoritatea erau retraşi în 
spatele copacilor, doar Raedwald şi Sihtric erau cu mine. 
Amândoi mai în vârstă şi amândoi trimişi să-mi ofere 
sfaturi sau, mai degrabă, să-mi înfrâneze încăpăţânarea 
prostească. Il cunoşteam dintotdeauna pe Sihtric, era unul 
dintre oamenii de încredere ai tatei, pe când Rædwald era 
un războinic în slujba lui Lady ZEthelfleed. 

— Poate că n-o să vină, spuse el. 

Inţelept şi prudent din fire, nădăjduia că inamicul nu 
avea să apară. 

— O să vină, mormăi Sihtric. 

Şi au venit. Soseau în grabă dinspre nord, o trupă de 
călăreţi cu scuturi, sulițe, topoare şi spade. Normanzi. M- 
am aplecat în faţă în şa, încercând să-i număr pe 
războinicii care-şi îmboldeau caii pe malul celălalt al 
pârâului. Trei echipaje? Cel puţin o sută de oameni, şi 
printre ei era şi Haki Grimmson; oricum, stindardul lui 
înfăţişând o corabie flutura în vânt. 

— O sută douăzeci, spuse Sihtric. 

— Mai mulţi, zise Reedwald. 

— O sută douăzeci, stărui impasibil Sihtric. 

O sută douăzeci de călăreţi îi urmăreau pe cei şaizeci şi 
cinci care trecuseră prin vale cu câteva clipe înainte. O 
sută douăzeci de oameni sub stindardul lui Haki Grimmson 
care trebuia să înfăţişeze o corabie roşie pe o mare albă, 
dar vopseaua roşie de pe lână se închisese la culoare şi se 
scursese, lăsând impresia că nava cu prova înaltă sângera. 
Stegarul călărea în spatele unei matahale pe un armăsar 
negru, de bună seamă Haki. Era un normand aşezat în 
Irlanda care traversase în Britania, stabilindu-se la nord de 
fluviul Meerse, iar acum nădăjduia să se îmbogăţească 
făcând raiduri în Mercia. Luase vite, robi şi bunuri, ba 
chiar atacase zidurile romane de la Ceaster, deşi asaltul 
fusese respins cu destulă uşurinţă de garnizoana lui Lady 
ZEthelflaed. Pe scurt, Haki era o pacoste, şi din pricina asta 
ne aflam noi la nord de Mærse, ascunşi printre copacii 
dezgoliţi, privind cum trupa lui înainta spre sud pe poteca 
îngheţată de dincolo de pârâu. 


9% 


— Ar trebui să... începu Raedwald. 

— Încă nu, l-am întrerupt eu atingând Pliscul-Corbului 
ca să mă asigur că se mişca uşor în teacă. 

— Încă nu, confirmă Sihtric. 

— Godric! am strigat, şi servitorul meu, un băiat de 
doisprezece ani pe nume Godric Grindanson, se iţi dintre 
copaci. Suliţa, i-am poruncit. 

— Stăpâne! zise el întinzându-mi prăjina lungă de frasin 
cu vârful greu de fier. 

— Vei călări în spatele nostru, i-am spus, mult în spate. 
Ai cornul? 

— Da, stăpâne. 

Înălţă cornul ca să mi-l arate. Sunetul cornului urma să-i 
cheme în ajutor pe cei şaizeci şi cinci de călăreţi dacă 
lucrurile aveau să meargă prost, deşi mă îndoiam că ne-ar 
fi putut oferi un sprijin real dacă mica mea oştire era 
atacată de războinicii sumbri ai lui Haki. 

— Dacă descalecă, o să ne ajuţi să le gonim caii, îi spuse 
Sihtric băiatului. 

— Ar trebui să stau lângă... începu Godric, vrând să 
spună că trebuia să stea lângă mine şi să participe la luptă, 
dar se opri dintr-odată când Sihtric îi arse o scatoalcă 
peste faţă. 

— Dai o mână de ajutor la gonirea cailor, mârâi Sihtric. 

— Aşa voi face, bâigui Godric. 

Buza îi sângera. g 

Sihtric îşi lăsă spada în teacă. In copilărie fusese 
servitorul tatălui meu şi fără îndoială că visase şi el să 
lupte alături de adulţi, dar pentru un băiat nu exista o 
metodă mai rapidă de a muri decât să încerce să se bată 
cu normanzii căliţi în lupte. 

— Suntem gata? mă întrebă el. 

— Hai să-i ucidem pe nemernici, am spus. 

Trupa lui Haki o luase spre apus şi se pierduse din 
vedere. Mergeau de-a lungul pârâului, care se vărsa într- 
un afluent al fluviului Mærse la vreo două mile de cotitura 
pe care valea o făcea brusc spre vest. Cele două ape se 
uneau la poalele unei coline scunde, nimic mai mult decât 


%10 # 


o ridicătură lungă şi ierboasă, asemenea tumulilor din 
vechime care se găseau peste tot prin ţinut; acolo Haki 
urma să moară sau să fie învins, ceea ce, până la urmă, 
însemna acelaşi lucru. 

Ne-am pus în mişcare la pas, nevrând ca oamenii lui 
Haki să ne observe dacă priveau în spate, iar când am 
ajuns la pârâu am luat-o spre sud. Sihtric o luă înainte ca 
să cerceteze împrejurimile. L-am văzut descălecând şi 
găsind un loc din care putea scruta spre apus, apoi 
ridicând o mână ca să ne prevină. După o vreme, se 
întoarse la calul său şi ne făcu semn să pornim. Când am 
ajuns lângă el, îmi zâmbi larg. 

— S-au oprit mai încolo în vale, îmi spuse şuierând, căci 
o suliță daneză îi spărsese dinţii din faţă în bătălia de la 
Teotanheale. Pe urmă şi-au scos scuturile. 

Călăriseră pe lângă noi cu scuturile legate de spinări, 
dar era limpede că Haki se aştepta la necazuri, aşa că le 
lăsase răgaz oamenilor săi să se pregătească de luptă. 
Scuturile noastre erau deja în poziţia de apărare. 

— O să descalece când ajung la capătul văii, am zis. 

— Apoi o să formeze un zid de scuturi, spuse Sihtric. 

— Aşa că nu-i nicio grabă, i-am sfârşit eu gândul rânjind. 

— S-ar putea să se zorească, sugeră Raedwald, îngrijorat 
că lupta avea să înceapă fără noi. 

Am clătinat din cap. 

— Sunt şaizeci şi cinci de saxoni care-i aşteaptă. Chiar 
dacă Haki îi depăşeşte numeric, tot va fi precauit. 

Normanzii aveau aproape de două ori mai mulţi 
războinici decât saxonii care adăstau, dar saxonii aceia se 
aflau pe un deal şi deja formaseră un zid de scuturi. Haki 
era nevoit să-şi dispună trupele la o distanţă apreciabilă, 
astfel încât să nu fie atacat cât timp oamenii lui îşi ocupau 
poziţiile în zidul de scuturi; doar după ce intrau în formaţie 
şi caii erau puşi la adăpost avea să le dea ordinul să 
avanseze, însă cu paşi mici. Trebuie să ai un curaj uriaş să 
lupţi în zidul de scuturi când poţi mirosi răsuflarea 
inamicului tău, iar tăişurile cad şi împung. Avea să 
înainteze încet, conştient de superioritatea sa numerică, 


%11 # 


dar precaut în caz că saxonii care aşteptau i-ar fi întins o 
cursă. Haki nu-şi putea permite să piardă oameni. Avea 
mari şanse să învingă, dar tot trebuia să fie cu băgare de 
seamă. 

Normanzii din Irlanda se răspândeau prin toată Britania. 
Finan, tovarăşul tatei, pretindea că triburile irlandeze erau 
un inamic de temut, astfel că normanzii nu putuseră 
înainta dincolo de coasta de est a insulei. Cum însă ţinutul 
de pe malul britanic al mării, între Mærse şi regatele 
scote, era sălbatic, neumblat, ei înfruntaseră valurile 
pentru a se stabili în văile din Cumbraland. Cumbraland 
era de fapt o parte din Northumbria, dar regele danez din 
Eoferwic îi primise cu dragă inimă pe nou-veniţi. Danezii 
se temeau de puterea crescândă a saxonilor, iar normanzii 
din Irlanda erau luptători neînfricaţi care-i puteau ajuta să- 
şi apere pământurile. Haki era doar ultimul din şirul celor 
care sosiseră cu speranţa de a se îmbogăţi pe spezele 
Merciei, lucru pentru care fuseserăm trimişi să-l 
distrugem. 

— Aduceţi-vă aminte! le-am strigat oamenilor mei. Doar 
unul dintre ei trebuie lăsat în viaţă! 

„Lasă-l pe unul în viaţa” a fost întotdeauna sfatul tatălui 
meu. „Lasă pe unul să ducă veştile proaste acasă ca să-i 
înfricoşeze pe ceilalţi”, deşi bănuiam că Haki îşi luase toţi 
oamenii cu el, ceea ce însemna că supravieţuitorul, dacă 
avea să fie unul, urma să ducă vestea înfrângerii văduvelor 
şi orfanilor. Preoţii ne spun să ne iubim duşmanii, dar să 
nu le arătăm milă. Haki n-o merita oricum. Se apucase să 
jefuiască ţinuturile din jurul Ceasterului, iar garnizoana de 
acolo, nu îndeajuns de numeroasă încât să păzească 
zidurile şi în acelaşi timp să trimită o ceată care să-l atace 
peste fluviu, trimisese după ajutor. Noi eram ajutorul, şi 
acum călăream spre apus pe lângă pârâul care devenea tot 
mai lat, mai adânc şi mai leneş. Pe mal, crengile golaşe ale 
aninilor erau înclinate spre est din pricina vântului care 
bătea necontenit dinspre largul mării. Am lăsat în urmă o 
fermă arsă din care nu mai rămăseseră decât pietrele 
înnegrite ale unei vetre. Fusese cea mai sudică fermă a lui 


%12 # 


Haki şi prima pe care-o atacaserăm. În cele două 
săptămâni de când ne aflam în Ceaster îi nimiciserăm o 
duzină de ferme, luându-i vitele, ucigând bărbaţii şi 
ducând copiii în robie. Acum credea că ne prinsese în 
cursă. 

Mişcarea armăsarului meu făcea ca greaua cruce de aur 
care-mi atârna la gât să-mi salte pe piept. Am privit spre 
miazăzi, unde soarele era un disc de argint ascuns în nori, 
şi am ridicat o rugă tăcută către Odin. Sunt pe jumătate 
păgân, poate mai puţin de jumătate, dar până şi tatei i se 
întâmpla să se roage la zeul creştin. 

— Sunt mulţi zei, îmi spunea el adesea, şi nu ştii 
niciodată care dintre ei e treaz, aşa că roagă-te la toţi. 

Aşa că m-am rugat lui Odin. „Sunt din sângele tău”, i-am 
spus, „aşa că apără-mă”, şi chiar eram din sângele lui, 
pentru că familia noastră se trage din Odin. El a coborât 
pe pământ şi s-a culcat cu o fată, dar asta cu mult timp 
înainte ca poporul nostru să traverseze marea ca să ocupe 
Britania. 

„Nu s-a culcat cu fata aia”, îl puteam auzi pe tata 
mustrându-mă. „l-a tras-o ca lumea, şi nu dormi când faci 
asta.” 

Mă întrebam de ce zeii nu mai coboară pe pământ. Dacă 
ar face-o, tuturor le-ar fi mult mai lesne să creadă. 

— Nu aşa de repede! strigă Sihtric, alungându-mi 
gândurile despre zeii care şi-o trăgeau cu fete. Am văzut 
că trei dintre oamenii noştri mai tineri dăduseră pinteni 
înainte. Retrageţi-vă! le ordonă Sihtric, apoi îmi zâmbi. Nu- 
s departe, stăpâne! 

— Ar trebui să trimitem iscoade, spuse Rædwald. 

— Le-am lăsat destul timp, am zis. Mergem peste ei. 

Ştiam că Haki avea să-şi pună oamenii să descalece ca 
să atace zidul de scuturi care-i aştepta. Caii nu se reped 
într-un zid de scuturi, ci încearcă să-l ocolească. Prin 
urmare, oamenii lui Haki aveau să-şi formeze propriul zid 
de scuturi ca să-i înfrunte pe saxonii poziţionaţi pe movila 
lungă şi joasă. Dar noi aveam să le cădem în spate luând 
cu asalt partea dindărăt a zidului de scuturi, care nu este 


% 139 


aşa îndesată precum cea din faţă. Partea din faţă eo 
barieră de netrecut, pe când partea din spate e cea de 
unde se răspândeşte panica. 

Ne-am întors uşor către nord şi, când am trecut creasta 
unui deal, i-am văzut. Soarele se strecurase printr-o 
spărtură din nori luminând emblemele creştine de pe 
culme şi licărind în tăişurile care aşteptau acolo. Şaizeci şi 
cinci de oameni, doar şaizeci şi cinci, un zid de scuturi 
strâns, pe două rânduri, în spatele stindardelor ornate cu 
cruci, iar între ei şi noi se aflau războinicii lui Haki, 
pregătindu-se să se aşeze în poziţie. Şi mai aproape de noi, 
puţin în dreapta, se aflau caii lui, păziţi de nişte băieţi. 

— Reedwald, am spus, trei oameni care să alunge caii! 

— Da, stăpâne! 

— Mergi cu ei, Godric! i-am strigat servitorului meu în 
timp ce cumpăneam în mână sulița grea cu mâner de 
frasin. 

Normanzii tot nu ne văzuseră. Tot ce ştiau era că nişte 
mercieni călare pătrunseseră adânc în teritoriul lui Haki, 
iar ei îi urmăriseră, cu gând să-i măcelărească, însă acum 
descopereau că fuseseră atraşi într-o capcană. 

— Ucideţi-i! am strigat înfigându-mi pintenii în coastele 
calului. 

„Ucideţi-i!” Despre asta cântă poeţii. Seara, în sala 
mare, când fumul din vatră se ridică spre grinzi şi 
cornurile sunt umplute cu bere, iar harpistul ciupeşte 
strunele, ascultăm cu toţii cântecul bătăliei. Sunt cântecele 
familiei noastre, ale poporului nostru, şi în felul acesta 
rememorăm trecutul. Poetului îi spunem bard, căci cu 
barda poţi da formă lucrurilor, iar un poet dă formă 
trecutului ca să ne amintim de măreţia strămoşilor noştri 
şi de felul în care ne-au adus ei pământuri, femei, vite şi 
glorie. „Nu va fi niciun cântec normand despre Haki”, m- 
am gândit, „pentru că va fi un cântec saxon despre o 
victorie saxonă.” 

Şi am atacat cu sulița bine strânsă, cu scutul lipit de 
trup. Hearding, armăsarul meu, fiară curajoasă, bătea în 
pământ cu copitele grele, la stânga şi la dreapta mea 


%14 e 


galopau alţi cai, suliţele erau ţinute în jos, bidiviii scoteau 
aburi pe nări. Oamenii din ultimul rând al zidului de 
scuturi se întoarseră uluiţi, neştiind ce să facă. Unii 
alergară spre caii lor, alţii se străduiră să facă alt zid de 
scuturi ca să ne înfrunte. Când am observat spărturile tot 
mai largi din formaţia lor am ştiut că deja erau morţi. 
Dincolo de ei, pe movilă, războinicii saxoni îşi aduceau caii, 
dar noi urma să începem măcelul. 

Şi asta am şi făcut. 

Mi-am fixat privirea pe o matahală cu barbă neagră ce 
purta o cămaşă de zale de preţ şi un coif cu pene de vultur 
pe creastă. Urla, pasămite îşi chema oamenii să închidă 
zidul lipindu-şi scuturile de al său, pe care era vopsit un 
vultur cu aripile întinse, dar când mi-a surprins privirea şi- 
a cunoscut soarta. Şi-a ridicat scutul, şi-a dus înapoi spada 
şi am ştiut că avea să dea în Hearding, sperând să-l 
orbească ori să-i spargă dinţii. Luptă-te întotdeauna cu 
calul, nu cu călăreţul. Răneşte sau ucide calul, şi călăreţul 
va deveni o victimă. Zidul de scuturi se sparse, pradă 
valului de panică, se auzeau urletele oamenilor care 
încercau să-i adune pe fugari. M-am aplecat ţintind cu 
sulița şi l-am atins pe Hearding cu genunchiul stâng. El 
făcu un salt în lături, iar bărbatul cu barbă neagră se roti. 
Spada lui făcu o tăietură pe pieptul armăsarului, una 
destul de brutală cât să-i dea sângele, dar nu aducătoare 
de moarte. În aceeaşi clipă, sulița mea trecu prin scutul 
lui, sfărâmând lemnul de salcie şi străpungându-i zalele. 
Când am simţit vârful zdrobindu-i osul pieptului am dat 
drumul mânerului de frasin, mi-am scos spada şi l-am tras 
înapoi pe Hearding ca să înfig Pliscul-Corbului în spinarea 
altui inamic. Lama făurită de vrăjitor străpunse zalele ca şi 
cum ar fi trecut prin scoarţa unui copac. Hearding se 
înfipse printre doi duşmani, aruncându-i pe amândoi la 
pământ, şi ne-am rotit iarăşi. Întregul câmp era un haos de 
oameni intraţi în panică printre care călăreţii îşi înfigeau 
pintenii căutând să ucidă, iar dinspre movilă veneau alţi 
călăreţi. Trupele noastre omorau şi urlau, cu stindardele 
fluturând deasupra capetelor. 


%15 # 


— Merewalh! strigă o voce ascuţită. Opreşte caii! 

Câţiva normanzi ajunseseră la caii lor, dar Merewalh, un 
războinic încercat, se repezi să-i omoare. Haki încă trăia, 
înconjurat acum de treizeci-patruzeci de soldaţi de-ai lui 
care formaseră un baraj de scuturi pentru stăpânul lor, iar 
oamenii aceia puteau doar privi cum mureau pe capete 
camarazii lor. Pieriseră şi unii dintre ai noştri. Puteam 
vedea trei cai fără călăreţi şi un alt cal în agonie, zvâcnind 
din copite într-o baltă de sânge. Când m-am întors spre el, 
am răsturnat un inamic care se străduia să se ridice. Era 
ameţit, iar eu l-am ameţit şi mai mult cu o lovitură peste 
coif, culcându-l la pământ. Din stânga mea mugea un altul, 
rotind un topor pe care-l ţinea cu amândouă mâinile. 
Hearding se răsuci, agil ca o pisică, şi toporul ricoşă din 
scutul meu. Ne-am întors iarăşi, Pliscul-Corbului tăie o 
dată şi am văzut strălucirea sângelui. Am răcnit voios, 
strigându-mi numele astfel încât duşmanii să ştie cine i-a 
trimis pe lumea cealaltă. 

Am dat pinteni înainte, cu spada lăsată în jos, căutând 
calul alb numit Gast. L-am zărit la o depărtare de cincizeci- 
şaizeci de paşi. Cel care-l călărea se năpusti spre 
rămăşiţele zidului de scuturi al lui Haki, dar alţi trei bidivii 
făcură un salt în calea lui. Apoi a trebuit să-l dau uitării pe 
Gast, pentru că un bărbat roti o spadă spre mine trecându- 
mi-o pe deasupra capului. Omul îşi pierduse coiful, şi 
jumătate din faţă îi era acoperită de sânge. Am putut să 
văd şi mai mult sânge scurgându-i-se de sub coaste, dar 
avea o expresie sumbră, ochi tăioşi, căliţi în luptă, şi 
mugea a moarte. Am parat cu Pliscul-Corbului care-i rupse 
spada în două, astfel încât vârful străpunse oblâncul şeii şi 
rămase acolo. Partea de jos mă izbi în cizma dreaptă, şi am 
simţit sângele şiroind când omul se împletici. l-am 
sfărâmat ţeasta cu Pliscul-Corbului şi am gonit mai 
departe, văzând că Gerbruht se dăduse jos de pe cal şi 
lovea cu toporul un inamic mort sau doar muribund. 
Gerbruht îi scosese deja măruntaiele, iar acum părea 
hotărât să separe carnea de oase. Urlând furios, izbea de 
zor împroşcând iarba cu bucăţi de carne, sânge, zale şi 


%16 # 


aşchii de os. 

— Ce faci acolo? i-am strigat. 

— M-a făcut gras! îmi răspunse Gerbruht, un frizon care 
ni se alăturase în timpul iernii. Nemernicul ăsta m-a făcut 
gras! 

— Păi eşti gras! i-am zis, şi ăsta era adevărul. 

Gerbruht avea o burtă ca de porc, picioare ca 
trunchiurile de copac şi trei guşi sub barbă, dar era şi 
extrem de puternic. Un om înfricoşător când îl înfruntai în 
luptă şi un prieten bun pe care să-l ai alături în zidul de 
scuturi. 

— N-o să mă mai facă gras, mârâi Gerbruht, după care 
îşi înfipse toporul în ţeasta inamicului, scoţându-i la iveală 
creierul. Nemernic slăbănog! 

— Înfuleci prea mult, i-am spus. 

— Pentru că mi-e tot timpul foame, de aia! 

Când mi-am rotit calul, mi-am dat seama că lupta se 
terminase. Haki şi apărătorii lui erau încă în viaţă, dar 
erau depăşiţi numeric şi înconjurați. Saxonii noştri 
descălecau ca să-i ucidă pe răniţi şi să despoaie cadavrele 
de zale, arme, argint şi aur. Ca tuturor oamenilor de la 
miazănoapte, acestor războinici le plăcea să-şi 
împodobească braţele cu verigi pentru a se făli cu 
priceperea lor în luptă; am adunat verigile, fibulele, tecile 
împodobite şi colanele într-o mantie zdrenţuită şi îmbibată 
în sânge. De pe stârvul celui cu barbă neagră am luat o 
verigă de aur gravată cu literele colţuroase folosite de 
normanzi şi mi-am tras-o pe încheietura stângă, alături de 
celelalte brățări. Sihtric rânjea. Avea un prizonier, un 
flăcău speriat care era aproape de maturitate. 

— Unicul nostru supravieţuitor, stăpâne, mă înştiinţă el. 

— Foarte bine, am zis. Taie-i mâna cu care ţine spada şi 
dă-i un cal. Pe urmă, poate să plece. 

Haki ne urmărea. M-am apropiat călare de normanzii 
care mai rămăseseră şi m-am oprit să-l privesc. Era un 
bărbat îndesat, cu faţa plină de cicatrice şi cu o barbă 
castanie. Coiful îi dispăruse în luptă, şi părul negru, în 
neorânduială, era îmbibat de sânge. Urechile îi erau ieşite 


%17 # 


ca toartele unei carafe. Îmi întoarse sfidător privirea. 
Ciocanul lui Thor, de aur, îi atârna pe pieptarul zalei. Am 
numărat douăzeci şi şapte de oameni în jurul lui. Formau 
un cerc strâns, cu scuturile în afară. 

— Creştinează-te, şi ai putea să rămâi în viaţă, i-am 
strigat în daneză. 

Mă înţelese, deşi mă îndoiam că daneza era limba lui. 
Râse la propunerea mea, apoi scuipă. Nici măcar nu eram 
sigur că-i spusesem adevărul, deşi mulţi inamici învinşi 
erau cruţaţi dacă acceptau să se convertească şi să se 
boteze. Nu eu luam hotărârea, ci persoana din şaua iepei 
înalte şi albe pe nume Gast. M-am întors spre oamenii mei 
care-i înconjuraseră pe Haki şi pe supraviețuitori şi am 
văzut că persoana de pe calul alb privea dincolo de mine. 

— Lăsaţi-l pe Haki în viaţă, ucideţi-i pe ceilalţi. 

Nu a durat mult. Cei mai mulţi dintre curajoşii normanzi 
îşi pierduseră deja viaţa, aşa că doar o mână de luptători 
hârşiţi în bătălii mai erau cu Haki, restul fiind adolescenţi, 
dintre care mulţi strigau că se predau, dar erau 
numaidecât doborâţi. Merewalh, un om de ispravă care-l 
părăsise pe lordul ZEthelred ca s-o urmeze pe /ZEthelflaed, 
comanda atacul, şi Merewalh fu cel care-l trase pe Haki 
din grămada însângerată, îi luă spada şi scutul şi-l sili să 
cadă în genunchi în faţa calului alb. 

Haki îşi ridică privirea. Soarele coborâse spre asfintit, 
aflându-se acum în spatele lui Gast şi deci orbindu-l, dar 
normandul percepea fără greş ura şi disprețul persoanei 
din şa. Îşi înclină capul ca să şi-l plaseze în umbra iepei, 
aşa că acum putea să vadă zalele france lustruite, frecate 
cu nisip până luceau ca argintul. Putea să vadă mantia 
albă de lână, tivită cu blană mătăsoasă de nevăstuică. 
Putea să vadă cizmele înalte, legate cu şnur alb, şi teaca 
spadei, lungă, împodobită cu argint. Dacă ar fi îndrăznit 
să-şi ridice ochii mai mult ar fi văzut ochii albastru-intens 
de pe faţa severă, încadrată de părul blond ce ieşea de sub 
coiful la fel de bine lustruit ca şi zalele. Coiful era încercuit 
de o bandă de argint şi avea o cruce de argint pe creastă. 

— Daţi-i jos zalele, ordonă călăreaţa îmbrăcată în alb de 


%18 # 


pe calul alb. 

— Îndată, stăpână, spuse Merewalh. 

Era chiar Lady Æthelflæd, fiica lui Alfred, fostul rege al 
Wessexului. Era măritată cu /Ethelred, cârmuitorul 
Merciei, dar toţi cei din Wessex şi din Mercia ştiau că 
fusese ani în şir iubita tatălui meu. Æthelflæd venise cu 
trupele sale să întărească garnizoana din Ceaster, şi tot ea 
născocise capcana care-l adusese acum pe Haki în 
genunchi în faţa calului ei. 

— Ai făcut treabă bună, îmi spuse, aproape cu pizmă. 

— Mulţumesc, doamnă. 

— Duceţi-l la miazăzi, porunci ea arătând spre Haki. 
Poate să moară la Gleawecestre. 

M-am gândit că era o hotărâre ciudată. De ce nu-l lăsa 
să moară acolo, pe iarba palidă a iernii? 

— Nu te întorci şi Domnia Ta în sud, stăpână? am 
întrebat-o. 

Deşi întrebarea era obraznică, îmi răspunse: 

— Am multe de făcut aici. O să-l duci tu. Ridică mâna 
înmănuşată să mă oprească pe când făceam stânga- 
mprejur şi adăugă: Fă în aşa fel încât să ajungi înainte de 
ziua sfântului Cuthbert. M-ai auzit? 

Am făcut o plecăciune, apoi i-am legat mâinile lui Haki la 
spate şi l-am suit pe o gloabă. Am ajuns la Ceaster după ce 
se lăsase seara. Lăsaserăm trupurile normanzilor acolo 
unde căzuseră, hrană pentru corbi, dar morţii noştri, în 
număr doar de cinci, i-am cărat cu noi. Am luat toţi caii lor, 
împovărându-i cu armele capturate, cu zale, haine şi cu 
scuturi. Ne-am întors victorioşi, ducând steagul lui Haki. 
Arboram stindardul lordului ZEthelred, înfăţişând un cal 
alb, pe acela al sfântului Oswald şi drapelul ciudat al lui 
ZEthelfleed, cu o gâscă albă ţinând o spadă şi o cruce. 
Gâsca era simbolul sfintei Werburgh, o femeie cuvioasă 
care odinioară alungase un cârd de gâşte dintr-un lan cu 
porumb, deşi nu puteam să pricep de ce o treabă pe care 
ar fi putut-o face orice copilă de zece ani strigând din toţi 
rărunchii era socotită o minune. Până şi un câine cu trei 
picioare ar fi putut să alunge din lan păsările flămânde, 


%19 # 


dar nu era un comentariu pe care aş fi cutezat să-l fac de 
faţă cu Æthelflæd, care o ţinea la mare preţ pe sfânta 
sperietoare de gâşte. 

Burhul Ceaster fusese construit de romani, drept care 
meterezele erau de piatră, pe când cele ridicate de noi, 
saxonii, au întărituri de pământ şi lemn. Am trecut pe sub 
platforma de luptă de la poartă, apoi printr-un tunel 
luminat de torţe şi de acolo în strada principală, care se 
întindea dreaptă ca o săgeată printre clădirile de piatră. 
Bocănitul copitelor răsuna cu ecou, dar fu acoperit peste 
câteva clipe de clopotele bisericii Sfântul Petru care 
anunțau întoarcerea lui ZEthelfleed. 

ZEthelfleed şi însoțitorii ei merseră la biserică spre a 
mulţumi pentru victorie, urmând să se adune apoi în sala 
mare din centrul oraşului. Sihtric şi cu mine l-am dus pe 
Haki într-o mică colibă de piatră, lăsându-l legat la mâini 
peste noapte. 

— Am aur, spuse el în daneză. 

— Ai paie drept pat şi pişat drept bere, se răsti Sihtric. 

Am închis uşa şi, lăsând doi oameni să-l păzească, am 
pornit spre sala mare. 

— Aşadar, plecăm la Gleawecestre? mă întrebă Sihtric. 

— Aşa a spus ea. 

— Atunci o să fii fericit. 

— Eu? 

Zâmbi ştirb. 

— Roşcata de la Snopul de Grâu. 

— Una dintre multe altele, Sihtric, am spus voios, una 
dintre multe altele. 

— Şi fata de la ferma de lângă Cirrenceastre? 

— Este văduvă, am spus ţeapăn, şi ţi-am explicat că e 
datoria noastră de creştini să protejăm văduvele. 

— Aşa se cheamă acuma? Protecţie? râse el. O să te 
însori cu ea? 

— Bineînţeles că nu. O să mă însor pentru pământ. 

— Ar trebui să fii deja însurat. Câţi ani ai? 

— Cred că douăzeci şi unu. 

— Atunci, ar fi trebuit să fii însurat demult. Ce zici de 


4 209 


ZElfwynn? 

— Ce să zic? 

— E o iepşoară drăguță, şi îndrăznesc să spun că se 
pricepe la galop, chicoti Sihtric împingând uşa grea. 

Am intrat în sala luminată de opaițe cu seu şi de focul 
uriaş din vatra de piatră brută care spărsese podeaua 
romană. Nu erau destule mese pentru garnizoana burhului 
şi pentru oamenii lui /Ethelfleed, aşa că unii stăteau 
ghemuiţi pe podea, deşi mie mi se rezervase un loc la masa 
înaltă, aproape de Æthelflæd. Unul din cei doi preoţi care o 
încadrau intonă o rugăciune lungă în latină înainte de a ni 
se îngădui să mâncăm. 

Mi-era teamă de Æthelflæd. Avea trăsături aspre, deşi se 
spunea că fusese frumoasă în tinereţe. În anul acela, 911, 
probabil că avea patruzeci de ani sau mai mult, iar în părul 
blond îi apăruseră şuviţe de un cenuşiu-deschis. Avea ochi 
foarte albaştri şi o privire care-i tulbura şi pe cei mai bravi 
bărbaţi. Era o privire rece şi meditativă, ca şi cum ţi-ar fi 
pătruns gândurile şi le-ar fi disprețuit. Nu eram singurul 
care se temea de ZEthelflaed. Propria ei fiică, ZElfwynn, se 
ascundea de maică-sa. Îmi plăcea Ælfwynn, care râdea şi 
făcea pozne tot timpul. Era ceva mai tânără decât mine, 
copilăriserăm împreună şi mulţi credeau că ar fi trebuit să 
ne căsătorim. Habar n-aveam dacă Æthelflæd ar fi fost de 
acord. Părea să nu mă placă, dar părea să nu-i placă pe cei 
mai mulţi; cu toate astea, era adorată în Mercia. Soţul ei, 
ZEthelred, era cârmuitorul Merciei, însă poporul o iubea pe 
soţia lui, de care se despărţise. 

— Gleawecestre, îmi spuse ea acum. 

— Da, doamnă. 

— Să iei toată prada, pe toată. Foloseşte căruţe. Şi ia şi 
prizonierii. 

— Aşa voi face, doamnă. 

Prizonierii erau în cea mai mare parte copii pe care-i 
luaserăm de la fermele lui Haki în primele zile ale raidului 
nostru. Urmau să fie vânduți ca robi. 

— Şi trebuie să ajungi înainte de ziua sfântului Cuthbert, 
stărui ea. Ai înţeles? 


219 


— Înainte de ziua sfântului Cuthbert, am repetat 
conştiincios. 

Mă privi lung, în tăcere. Preoţii care o flancau se 
holbară şi ei la mine, cu expresii la fel de ostile pe chip. 

— Şi o să-l iei pe Haki, urmă ea. 

— Şi pe Haki, am spus. 

— Şi-o să-l spânzuri în faţa conacului soţului meu. 

— S-o faci încet, completă unul dintre preoţi. 

Există două moduri de a spânzura un om, modul rapid şi 
modul încet, agonizant. 

— Da, părinte, am zis. 

— Dar mai întâi arată-l oamenilor, porunci ZEthelfleed. 

— Aşa voi face, doamnă, bineînţeles, am spus, după care 
am şovăit. 

— Ce e? întrebă ea, observându-mi ezitarea. 

— Oamenii vor vrea să ştie de ce ai rămas aici. 

Ea se înfurie, iar cel de-al doilea preot se încruntă. 

— Nu e treaba lor... începu el. 

ZEthelfleed îi făcu semn să tacă. 

— Mulţi normanzi părăsesc Irlanda, spuse ea alegându- 
şi cuvintele, şi vor să se stabilească aici. Trebuie opriţi. 

— Înfrângerea lui Haki o să-i înfricoşeze, am sugerat eu 
precaut. 

Ea nu luă în seamă complimentul meu stângaci. 

— Ceaster îi împiedică să urce pe Dee, dar Mærse este 
deschis. Voi construi un burh pe malul lui. 

— O idee bună, doamnă. 

M-am ales cu o privire atât de dispreţuitoare, că am 
roşit. Concediat cu un gest, m-am întors la tocana de oaie. 
O urmăream cu colţul ochiului, remarcându-i linia aspră a 
bărbiei şi gura strânsă într-o expresie tristă, şi mă 
întrebam ce anume îl atrăsese pe tata la ea şi de ce 
bărbaţii o adorau. 

Mai aveam însă numai o zi în care să stau la ordinele ei. 


— Oamenii o urmează pentru că, în alt fel decât tatăl 
tău, ea e singura care se dovedeşte întotdeauna gata să 
lupte, îmi spuse Sihtric. 


4 22 9 


Călătoream spre sud pe un drum pe care ajunsesem să-l 
cunosc bine în ultimii ani. Urma hotarul dintre Mercia şi 
Ţara Galilor, un hotar care era obiect de permanentă 
dispută între regatele galeze şi cele merciene. Fireşte, 
galezii erau duşmanii noştri, dar era o duşmănie fără 
noimă, pentru că şi ei erau creştini, şi n-am fi câştigat 
niciodată bătălia de la Teotanheale fără ajutorul acelor 
galezi creştini. Uneori luptau pentru Hristos, cum o 
făcuseră la Teotanheale, dar la fel de des luptau şi pentru 
pradă, mânând vite şi robi în văile dintre munţii lor. Aceste 
raiduri constante duseseră la apariţia burhurilor de-a 
lungul drumului, orăşele fortificate unde oamenii îşi 
puteau găsi refugiu atunci când venea inamicul şi de unde 
o garnizoană putea porni să-l atace. 

Călătoream cu treizeci şi şase de oameni şi cu Godric, 
servitorul meu. Patru războinici erau mereu în faţă, 
cercetând marginile drumului de teama unei ambuscade, 
în vreme ce restul îl păzeau pe Haki şi cele două căruţe 
pline cu pradă. Mai păzeam şi optsprezece copii destinaţi 
pieţei de sclavi, deşi Æthelflæd insistase ca mai întâi să-i 
arătăm pe prizonieri gloatei din Gleawecestre. 

— Vrea spectacol, îmi spuse Sihtric. 

— Chiar aşa! zise părintele Fraomar. Le vom da de ştire 
celor din Gleawecestre că i-am înfrânt pe inamicii lui 
Hristos. 

Era unul dintre preoţii docili ai lui ZEthelfleed, încă tânăr, 
zelos şi entuziast. Dădu din cap spre căruţa din faţa 
noastră, încărcată cu zale, scuturi şi arme. 

— Cu banii pe care-i luăm pe astea o să putem ridica 
noul burh, lăudat fie Domnul! 

— Lăudat fie Domnul, am repetat scrupulos. 

După cum ştiam, banii erau marea problemă a lui 
ZEthelfleed. Pentru a construi noul burh care să păzească 
fluviul Mærse avea nevoie de argint, şi niciodată nu era de- 
ajuns. Soțul ei încasa rentele  latifundiare, taxele 
comerciale şi plăţile obişnuite, iar lordul ZEthelred o ura pe 
ZEthelfleed. O fi fost ea iubită în Mercia, însă ZEthelred 
controla vistieria, iar oamenii se fereau să-l supere. Chiar 


4 239 


şi acum, când /Ethelred zăcea bolnav la Gleawecestre, 
supuşii veneau să-i aducă omagii. Doar cei mai curajoşi şi 
mai înstăriți riscau să-şi atragă mânia lui oferindu-i oameni 
şi argint lui Æthelflæd. _ 

ZEthelred era pe moarte. În timpul bătăliei de la 
Teotanheale fusese lovit în ceafă de o suliță care-i găurise 
coiful şi-i intrase în ţeastă. Supravieţuise în ciuda tuturor 
aşteptărilor, deşi unele zvonuri spuneau că era ca şi mort, 
că aiura ca un lunatic, că-i curgeau balele şi era străbătut 
de spasme; mai mult, uneori urla ca un lup spintecat. 
Intreaga Mercie îi aştepta moartea şi întreaga Mercie se 
întreba ce urma să se întâmple după aceea. Dar nimeni nu 
vorbea despre asta, cel puţin nu făţiş, deşi în spatele uşilor 
închise acesta era principalul subiect de discuţie. 

Totuşi, spre surprinderea mea, părintele Fraomar aduse 
vorba despre starea lui /ZEthelred încă din prima noapte. 
Mergeam încet din cauza căruţelor şi a prizonierilor, aşa 
că trebuiserăm să poposim la o fermă de lângă Westune. În 
partea aceasta din Mercia apăruseră aşezări noi ce erau 
păzite de burhul de la Ceaster. Ferma îi aparținuse unui 
danez, dar acum era locuită de un mercian chior cu soţia 
sa, patru fii şi şase robi. Casa era o cocioabă de lut, lemn şi 
paie, şopronul vitelor era ca vai de el, făcut din răchită 
prin care pătrundea apa, dar toate astea erau înconjurate 
de o palisadă zdravănă din trunchiuri de stejar. 

— Galezii nu sunt prea departe, mă lămuri el observând 
că priveam mirat întăriturile. 

— Nu te poţi apăra cu şase robi, i-am spus. 

— Vin şi vecinii, zise el. 

— Ei te-au ajutat să ridici palisada? 

— Da. 

I-am legat gleznele lui Haki, ne-am asigurat că nodurile 
erau bine făcute, apoi l-am priponit de un plug care fusese 
abandonat în spatele unui morman de bălegar. Cei 
optsprezece copii fură înghesuiți în casă, unde-i păzeau doi 
oameni, iar noi, ceilalţi, ne-am căutat fiecare câte un loc în 
curtea plină de bălegar. Am aprins un foc. Gerbruht mânca 
temeinic, umplându-şi burta cât un butoi, în vreme ce 


Y 249 


Redbad, un alt frizon, cânta la naiul lui făcut din trestii. 
Notele melancolice umpleau cu tristeţe aerul nopţii. 
Scânteile zburau spre cer. Plouase mai devreme, dar norii 
se împrăştiaseră descoperind stelele. Câteva scântei 
căzură pe acoperişul colibei; m-am întrebat dacă paiele 
aveau să ia foc, dar muşchiul umed stingea rapid fărâmele 
aprinse. 

— Nunnaminster, spuse deodată părintele Fraomar. 

— Nunnaminster? am întrebat după o pauză. 

Părintele urmărea şi el scânteile care zburau pe 
acoperiş, unde se stingeau. 

— Mănăstirea din Wintanceaster unde a murit Lady 
ZElswith, îmi zise, fără a mă lămuri câtuşi de puţin. 

— Soţia regelui Alfred? 

— Dumnezeu să-i odihnească sufletul, murmură el 
făcând semnul crucii. Ea a construit mănăstirea după 
moartea regelui. 

— Şi ce e cu ea? am întrebat, încă năuc. 

— O parte a mănăstirii a ars după moartea ei. Din cauza 
scânteilor căzute pe acoperişul de paie. 

— Ăsta e prea umed, am spus arătând spre casă. 

— Fireşte, zise preotul fără să-şi ia ochii de la scânteile 
care cădeau pe acoperiş. Unii spun că focul a fost 
răzbunarea diavolului. Se opri ca să-şi facă iar cruce, apoi 
continuă: Pentru că Lady ZElswith era un suflet tare pios şi 
scăpase de uneltirile lui. 

— Tata susţinea tot timpul că nu era decât o căţea 
duşmănoasă, am cutezat să spun. 

Părintele Fraomar se încruntă, apoi se destinse şi-mi 
oferi un zâmbet ironic. 

— Dumnezeu să-i odihnească sufletul. Am auzit că nu a 
fost o femeie blândă. 

— Care femeie este? oftă Sihtric. 

— Lady ZEthelflaed n-o să vrea, murmură Fraomar. 

Am şovăit, pentru că discuţia se îndrepta într-o direcţie 
periculoasă. 

— Ce n-o să vrea? am întrebat în cele din urmă. 

— Să meargă la mănăstire. 


4 259 


— Asta o să se întâmple? 

— Ce altceva? zise Fraomar sumbru. Soţul ei moare, 
rămâne văduvă, şi încă o văduvă cu mari moşii şi o putere 
imensă. Oamenii nu vor vrea s-o vadă măritându-se iar. 
Noul ei soţ ar putea deveni prea puternic. Şi apoi... 

Vocea i se stinse. 

— Şi apoi? întrebă calm Sihtric. 

— Lordul ZEthelred şi-a făcut testamentul, Dumnezeu să- 
l aibă în paza Lui. 

— lar testamentul spune că soţia sa va merge la 
mănăstire? am şoptit. 

— Ce altceva ar putea să facă? Ăsta e obiceiul. 

— Nu mi-o pot închipui călugăriţă, am spus. 

— Păi este o femeie sfântă. O femeie bună, spuse 
Fraomar cu înflăcărare, după care-şi aminti că era o 
adulteră. Nu e perfectă, fireşte, dar toţi greşim, nu-i aşa? 
Toţi avem păcate. 

— Şi fiica ei? am vrut să ştiu. FElfwynn? 

— Eh, o prostuţă, pufni Fraomar. 

— Dar dacă cineva se însoară cu ea... am sugerat, însă 
am fost întrerupt. 

— Este femeie! Nu poate moşteni puterea tatălui ei! 
Părintele Fraomar râse la o asemenea idee. Nu, cel mai 
bun lucru pentru ZElfwynn va fi să se mărite peste hotare. 
Să se mărite departe de aici! Poate cu un senior franc? Ori 
asta, ori va merge la mănăstire cu maică-sa. 

Discuţia devenise periculoasă, căci nimeni nu ştia ce 
urma după moartea lui ZEthelred, până la care nu mai era 
mult. Mercia nu avusese un rege, însă /Ethelred avea 
aproape aceleaşi puteri ca un suveran. Îşi dorise din tot 
sufletul să ajungă rege, dar avea nevoie de saxonii din vest 
ca să apere hotarele Merciei, şi aceştia nu priveau cu ochi 
buni ideea unui rege mercian, sau mai degrabă voiau ca un 
om de-al lor să conducă în Mercia. Deşi Mercia şi Wessex 
erau aliate, între ele nu exista vreo poveste de dragoste. 
Mercienii aveau un trecut de care erau mândri, acum erau 
vasalii vecinilor, iar dacă Edward al Wessexului se 
proclama rege şi peste ei le-ar fi stârnit nemulţumirea. 


4 26 9 


Nimeni nu ştia ce urma să se întâmple, cum nimeni nu ştia 
ce să facă. Să jure credinţă Wessexului? Sau vreunui 
ealdorman mercian? 

— Păcat că lordul ZEthelred nu are un moştenitor, oftă 
părintele Fraomar. 

— Nu un moştenitor legal, am spus eu. 

Spre surprinderea mea, preotul râse. 

— Nu un moştenitor legal, într-adevăr, dar Domnul o să 
ne lumineze calea, încheie el pios. 

A doua zi, cerul se întunecă de nori groşi care veneau 
dinspre dealurile galeze. Pe la mijlocul dimineţii ploua 
deja, şi continua să plouă şi când am pornit spre sud. 
Drumurile pe care mergeam fuseseră făcute de romani, şi 
noaptea găseam adăpost în ruinele forturilor romane. Nu 
am întâlnit niciun tâlhar galez, iar după bătălia de la 
Teotanheale eram siguri că danezii nu s-ar fi aventurat să 
ne hărţuiască atât de departe de ţinuturile lor. 

Deşi ploaia şi prizonierii ne îngreunau înaintarea, am 
reuşit să ajungem cu două zile înainte de ziua sfântului 
Cuthbert, însă abia după ce am intrat în oraş am înţeles de 
ce /Ethelfleed acorda o asemenea importanţă acelei zile. 
Părintele Fraomar dădu pinteni calului ca să ne anunţe 
sosirea; clopotele bisericilor din oraş prinseră să bată în 
cinstea noastră, iar o mică gloată se adună să ne aştepte 
lângă arcada porţii. Ne-am arborat stindardele: capul meu 
de lup, steagul sfântului Oswald, calul alb al lui ZEthelred 
şi gâsca lui /Ethelfleed. Stindardul lui Haki era purtat de 
Godric, servitorul meu, care-l târa prin noroi. Mica noastră 
procesiune era deschisă de un car cu prăzi, după care 
veneau copiii prizonieri, apoi Haki legat cu o funie de 
coada calului lui Godric. A doua căruţă venea în spate, în 
vreme ce războinicii mei se desfăşuraseră de ambele părţi 
ale coloanei. Era o paradă meschină, căci după 
Teotanheale plimbaserăm prin oraş peste douăzeci de 
căruţe cu prăzi, alături de prizonieri, cai şi o duzină de 
stindarde duşmane. Totuşi, chiar şi mica mea procesiune le 
oferea cetățenilor din  Gleawecestre un prilej de 
sărbătoare, şi am fost ovaţionaţi pe tot drumul de la poarta 


4 279 


de nord până la intrarea în palatul lui ZEthelred. Doi preoţi 
azvârleau cu balegă în Haki, iar gloata se distra de minune 
văzând nişte băieţei care alergau pe de lături şi-l 
batjocoreau pe normand. 

Pe trepte ne aştepta Eardwulf, comandantul gărzii şi 
fratele lui Eadith, ibovnica lordului ZEthelred. Eardwulf era 
isteţ, chipeş, ambițios şi eficient. Condusese trupele lui 
ZEthelred împotriva galezilor obţinând victorii importante, 
iar oamenii spuneau că luptase bine la Teotanheale. 

— Puterea lui vine dintre coapsele surorii sale, dar să 
nu-l subestimezi, îmi spusese tata. E primejdios. 

Primejdiosul Eardwulf purta o cămaşă de zale strălucind 
de atâta lustruire şi o mantie bleumarin tivită cu blană de 
vidră. Avea capul descoperit, iar părul negru, uns cu ulei şi 
lins pe spate, şi-l legase cu o panglică maronie. Spada grea 
era învelită în piele moale decorată cu aur. Era flancat de 
doi preoţi şi de şase oameni de-ai săi, purtând cu toţii 
simbolul lordului /Ethelred - calul alb. Când ne văzu, 
zâmbi. Am văzut cum privirea i se opri pe stindardul lui 
ZEthelfleed în timp ce venea alene spre noi. 

— Mergi la piaţă, Lord Uhtred? 

— Am sclavi, armuri, spade, sulițe, topoare. Vrei să 
cumperi? 

— Şi el? întrebă Eardwulf smucind degetul mare spre 
Haki. 

M-am răsucit în şa. 

— E Haki, o căpetenie normandă ce se gândea să se 
îmbogăţească pe spinarea Merciei. 

— Şi pe el îl vinzi? 

— Îl spânzur. Stăpâna mea vrea să-l spânzur chiar aici. 

— Stăpâna ta? 

— Ca şi a ta, am spus, ştiind că-l scoteam din minţi. Lady 
ZEthelflzed. 

Dacă se mâniase, n-o arăta, ci continua să zâmbească. 

— A fost ocupată în ultima vreme, zise el pe un ton 
glumeţ. Are de gând să vină încoace? 

Am clătinat din cap. 

— Are treabă în nord. 


4 28 9 


— Şi eu care credeam c-o să fie aici peste două zile 
pentru întrunirea witanului! 

— Witanul? am făcut uimit. 

— Nu e treaba ta, spuse el caustic, nu eşti invitat. 

Mi-am dat seama că witanul urma să se întrunească de 
ziua sfântului Cuthbert; aşadar, Æthelflæd voise să 
ajungem înainte ca seniorii de vază din Mercia să se adune 
la sfat. Trebuia să le amintim că ea îi ţinea pe inamicii lor 
la distanţă. 

Eardwulf se apropie de Haki, îl măsură din priviri, după 
care se întoarse spre mine. 

— Văd că arborezi stindardul lordului ZEthelred. 

— Fireşte. 

— Şi l-ai arborat şi în încăierarea unde ai prins creatura 
asta? spuse el dând din cap către Haki. 

— Ori de câte ori stăpâna mea luptă pentru Mercia, 
arborează stindardul soţului ei. 

— Atunci prizonierii şi prada îi aparţin lordului 
ZEthelred, conchise Eardwulf. 

— Am primit poruncă să-i vând, am spus. 

— Zău? râse Eardwulf. Ei bine, acum ai porunci noi. 
Toate astea îi aparţin lordului ZEthelred, aşa că o să mi le 
dai mie. 

Mă privea fix, provocându-mă să-l contrazic. Probabil că 
arătam pus pe harţă, pentru că oamenii lui îşi lăsară uşor 
în jos suliţele. 

În acel moment, părintele Fraomar se repezi spre calul 
meu. 

— Fără bătaie, îmi şuieră el. 

— Lordul Uhtred n-ar concepe să tragă spada împotriva 
războinicilor lordului ZEthelred, spuse Eardwulf făcându-le 
semn oamenilor săi. Duceţi totul înăuntru, porunci el 
arătând spre căruţe, spre pradă, spre Haki şi spre robi, 
apoi se întoarse către mine: Mulţumeşte-i lui Lady 
ZEthelfleed pentru mărunta contribuţie pe care a adus-o la 
vistieria soţului ei. 

Am privit cum oamenii lui duceau prada şi robii dincolo 
de poartă. La final, Eardwulf îmi zâmbi larg. 


4 29 9 


— Dar Lady /ZEthelfleed nu va dori să ajungă la întrunirea 
witanului? 

— Este invitată? am întrebat. N 

— Bineînţeles că nu, este femeie. Insă ar putea fi 
curioasă în legătură cu hotărârile consiliului. 

Voia să afle dacă Æthelflæd intenţiona să vină la 
Gleawecestre. Întâi am vrut să-i spun că habar n-aveam de 
planurile ei, dar m-am răzgândit. 

— Nu va veni aici pentru că este ocupată. Ridică un burh 
pe Mærse. 

— Ah, un burh pe Meerse! repetă el izbucnind în râs. 

Porţile se închiseră în spatele lui. 

— Nemernicul, am mormăit. 

— Are dreptul, îmi zise părintele Fraomar. Lordul 
ZEthelred este soţul lui Lady Æthelflæd, deci ce-i al ei este 
şi al lui. 

— ZEthelred este un nemernic scârbos, un godac 
înţărcat, am spus, privind la porţile închise. 

— Este seniorul Merciei, murmură stingherit părintele 
Fraomar. 

Era un adept al lui ZEthelflaed, dar simţea că moartea 
soţului ei avea să-i reducă mult puterea şi influenţa. 

— Oricum o fi nemernicul, n-o să ne dea bere, interveni 
Sihtric. 

— Berea este o idee bună, am oftat. 

— Atunci, roşcata de la Snopul de Grâu? întrebă el 
rânjind. Doar dacă nu vrei să înveţi mai multe despre 
agricultură?! 

I-am rânjit înapoi. Tata îmi dăduse o fermă la nord de 
Cirrenceastre, spunând că era momentul să învăţ despre 
creşterea animalelor. 

— Un bărbat trebuie să cunoască la fel de mult despre 
recolte, nutreţ şi vite pe cât vătaful lui, mă boscorodise 
tata, altfel nemernicul te va înşela pe nevăzute. 

Fusese mulţumit de timpul pe care-l petrecusem la 
moşie, deşi trebuie să mărturisesc că nu am învăţat 
aproape nimic despre recolte, nutreţ şi vite; în schimb, am 
învăţat o grămadă despre tânăra văduvă căreia i-am oferit 


$ 30 # 


găzduire în sala mare de la fermă. 

— Deocamdată Snopul de Grâu să fie, am zis mânându-l 
pe Hearding spre capătul străzii. 

„lar mâine”, am gândit, „voi porni spre văduva mea.” 

Emblema tavernei era un lemn cioplit întruchipând 
destul de fidel un snop de grâu. Am trecut pe sub ea în 
curtea înnoroiată de ploaie şi i-am întins hăţurile unui 
servitor. Ştiam că părintele Fraomar avea dreptate. Lordul 
ZEthelred avea dreptul legal să ia orice aparţinea soţiei 
sale, pentru că tot ce era al ei era şi al lui. Cu toate astea, 
mişcarea lui Eardwulf mă luase prin surprindere. ZEthelred 
şi /ZEthelfleed se aflau în război de ani de zile, deşi nu 
ajunseseră să se înfrunte pe faţă. El avea puterea legală în 
Mercia, în vreme ce ea avea dragostea mercienilor. Lui 
ZEthelred i-ar fi fost destul de uşor să ordone arestarea 
soţiei sale şi închiderea ei într-o mănăstire, însă fratele ei 
era regele Wessexului, iar Mercia supravieţuia doar pentru 
că saxonii din vest îi veneau în ajutor atunci când duşmanii 
o copleşeau. Astfel, cei doi soţi se urau reciproc, se tolerau 
reciproc şi pretindeau că nu exista nicio vrajbă, motiv 
pentru care Æthelflæd avea grijă să arboreze stindardul 
soţului ei. 

M-am aplecat să intru pe uşa tavernei, visând cu ochii 
deschişi la răzbunare. Visam să-i scot maţele lui Eardwulf, 
sau să-i tai capul, sau să-i ascult implorările în timp ce-i 
tineam Pliscul-Corbului la gât. „Nemernic”, am gândit, 
„nemernic sclifosit, unsuros şi arogant.” 

— Spârcâială, mă interpelă o voce aspră din mijlocul 
tavernei. Ce diavol rânced te-a adus aici ca să-mi strici 
ziua? 

M-am holbat. Şi iar m-am holbat. Pentru că ultima 
persoană pe care mă aşteptam s-o întâlnesc în bârlogul lui 
ZEthelred din Gleawecestre mă străfulgera cu privirea. 

— Ia zi, spârcâială, ce faci aici? 

Era tatăl meu. 


$ 31% 


PARTEA ÎNTÂI 


Un senior pe moarte 


Y% 32 9 


Unu 
3 


Fiul meu arăta istovit şi supărat. Era ud leoarcă, 
acoperit cu glod din cap până-n picioare, părul îi aducea cu 
o căpiţă de fân udă după o zbenguială reuşită, iar o cizmă 
îi era tăiată. Pielea era înnegrită acolo unde o lamă îi 
străpunsese gamba, dar nu şchiopăta, aşa că n-aveam de 
ce să-mi fac griji pentru el, doar că se holba la mine ca un 
lunatic. 

— Nu sta să te zgâieşti la mine, idiotule, i-am spus, 
cumpără-mi nişte bere. Zi-i fetei că vrei bere din butoiul 
negru. Sihtric, mă bucur să te văd. 

— Şi eu, stăpâne, spuse Sihtric. 

— Tată! îngăimă fiul meu, tot cu ochii bulbucaţi. 

— Cine credeai că e? Sfântul Duh? am pufnit trăgându- 
mă la marginea băncii. Stai lângă mine, Sihtric, şi zi-mi ce 
mai e nou. lar tu, Uhtred, nu te mai holba, pune o fată să 
ne aducă nişte bere. Din butoiul negru! 

— De ce din butoiul negru, stăpâne? întrebă Sihtric 
aşezându-se. 

— E făcută din orzul nostru, l-am lămurit. Hangiul o ţine 
pentru cei care-i sunt la inimă. 

M-am sprijinit cu spatele de perete. Aveam dureri când 
mă aplecam în faţă, mă durea chiar şi să stau în capul 
oaselor, mă durea când respiram. Sufeream ca un câine, 
dar era o minune că încă mai trăiam. Cnut Spadă-Lungă 
mai că mă ucisese cu vestita lui Ură-de-Gheaţă, şi era o 
consolare slabă că Răsuflarea-Şarpelui îi tăiase gâtlejul în 
acelaşi moment în care spada lui îmi străpungea o coastă 
înfigându-mi-se în plămân. 

— lisuse Hristoase, îmi spusese Finan, iarba era 
alunecoasă de la sânge. Arăta ca o sărbătoare a tăierii 
porcului, zău aşa! 


$ 33 9 


Dar era alunecoasă de la sângele lui Cnut, iar Cnut era 
mort, iar armata lui, distrusă. Danezii fuseseră alungaţi din 
mare parte a nordului Merciei, iar saxonii îi aduseseră 
prinosuri zeului lor bătut în cuie pentru izbăvirea aceasta. 
Fără îndoială că vreo câţiva se rugaseră să fie izbăviţi şi de 
mine, dar am scăpat. Ei erau creştini, eu nu, deşi se 
zvonea că un preot creştin îmi salvase viaţa. Æthelflæd 
trebuise să mă care la ea acasă, în Cirrenceastre, cu o 
căruţă, şi mă dăduse pe mâna unui preot vestit ca fiind 
tămăduitor şi vraci de oase. Din câte povestea /Ethelfleed, 
omul bisericii îmi vârâse printre coaste o trestie prin care 
ţâşnise o rafală de aer împuţit. 

— Puţea ca o hazna. Preotul mi-a zis că era răul care 
ieşea din tine, îmi spusese ea. 

Apoi astupase rana cu bălegar de vacă. Rahatul ăla 
formase o crustă care, după cum pretindea vraciul, avea să 
oprească răul să mai intre înapoi în mine. Să fi fost 
adevărat? Habar n-am. Tot ce ştiu e că m-a costat 
săptămâni întregi de durere, săptămâni în care aşteptam 
să-mi dau duhul, şi mai ştiu că în anul următor am reuşit 
să mă ridic din nou pe picioare. Peste vreo două luni eram 
în stare să călăresc şi să merg cam o milă, însă nu mi-am 
recăpătat puterile de dinainte. Abia puteam ridica 
Răsuflarea-Şarpelui. Durerea era neîncetată, uneori 
cumplită, alteori suportabilă, şi pe tot parcursul zilei, zi 
după zi, din rană mi se scurgea puroiul care puţea ca 
dracu'. Probabil că vrăjitorul creştin a lipit rana înainte ca 
tot răul să iasă. Uneori mă întreb dacă nu cumva a făcut-o 
dinadins, căci creştinii, cei mai mulţi dintre ei, chiar mă 
urăsc. Îşi intonează psalmii şi pretind că, fără putinţă de 
tăgadă, crezul lor e numai despre iubire, dar spune-le că tu 
crezi într-un alt zeu şi, dintr-odată, fac spume la gură şi 
scuipă. Prin urmare, mă simt bătrân şi jigărit şi de prisos; 
în unele zile nu mai sunt sigur nici dacă vreau să trăiesc. 

— Cum ai ajuns aici, stăpâne? mă întrebă Sihtric. 

— Călare, fireşte, cum credeai? 

Ceea ce nu era pe deplin adevărat. Nu era o distanţă 
mare între Cirrenceastre şi Gleawecestre, şi o parte a 


$ 349 


călătoriei o făcusem călare, dar cu câteva mile înainte de 
oraş mă opintisem să urc într-un car ca să-mi odihnesc 
oasele pe un aşternut de paie. Aşa am ajuns la 
Gleawecestre. Când l-am zărit pe Eardwulf am gemut, 
prefăcându-mă că eram prea slăbit ca să-l recunosc. 
Nemernicul cu părul lins mi-a însoţit carul o vreme, lăsând 
să se creadă că mă compătimea. 

— Ce trist e să te vedem în starea asta, Lord Uhtred! 
oftase el, vrând de fapt să spună că era o bucurie să mă 
vadă sfrijit şi poate pe moarte. Eşti o pildă pentru noi toţi! 
mai zisese, vorbind rar şi tare ca şi cum ar fi avut de-a face 
cu un neghiob. 

Eu am gemut fără să scot un cuvânt. 

— Nu ne aşteptam să mai apari, urmase Eardwulf. Când 
colo, uite! 

Jigodia! 

Witanul fusese convocat de ziua sfântului Cuthbert. 
Scrisorile cu pecetea cu cal alb a lui ZEthelred îi chemaseră 
la Gleawecestre pe cei mai însemnați oameni din Mercia, 
ealdormeni şi episcopi, stareţi şi thegni pentru a-l „sfătui” 
pe cârmuitorul Merciei, dar, cum se zvonea că acesta era 
acum doar un infirm care delira şi care se pişa pe el, îmi 
puteam închipui că witanul se întrunea ca să încuviinţeze 
vreo ticăloşie născocită de Eardwulf. Eu unul nu mă 
aşteptam să fiu invitat, dar, spre uimirea mea, un mesager 
îmi adusese un pergament pe care trona pecetea grea a lui 
ZEthelred. De ce mă voia acolo, din moment ce eram 
principalul susţinător al nevestei lui? Niciunul dintre 
ceilalţi seniori care-o sprijineau pe Æthelflæd nu fusese 
chemat, doar eu. De ce? 

— Vrea să te ucidă, stăpâne, sugerase Finan. 

— Sunt deja îndeajuns de mort. La ce să-şi mai bată 
capul? 

— Te vrea acolo pentru că plănuiesc s-o facă praf pe 
ZEthelfleed. Dacă vei fi prezent, n-o să se poată pretinde că 
n-a sărit nimeni în apărarea ei. 

Mie mi se părea un motiv subţire, dar nici nu-mi venea 
altul în minte. 


$ 35% 


— Poate. 

— Şi ei ştiu că tu nu eşti vindecat. Nu le poţi face 
necazuri prea mari. 

— Poate, am spus din nou. 

Era limpede că witanul fusese convocat pentru a hotări 
viitorul Merciei, şi la fel de limpede că Æthelred avea să 
facă tot ce-i stătea în putinţă ca să se asigure că soţia sa, 
de care se separase, nu urma să joace niciun rol în acest 
viitor. Aşadar, de ce mă invitase? I-aş fi luat apărarea, el şi 
oamenii lui ştiau asta, însă mai ştiau şi că eram slăbit de 
pe urma rănilor. Oare voiau să poată dovedi după aceea că 
toate părerile fuseseră ascultate? Mi se părea straniu, dar 
dacă ei se bazau pe slăbiciunea mea ca să fie siguri că 
sfatul meu va fi trecut cu vederea, cu atât mai bine. De 
aceea avusesem grijă să mă înfăţişez lui Eardwulf aşa de 
prăpădit. Jigodia trebuia să creadă că eram neputincios. 

Cam aşa şi eram. Doar că în viaţă. 

Fiul meu aduse bere şi trase un taburet ca să şadă lângă 
mine. Îşi făcea griji în ce mă privea, dar i-am dat deoparte 
întrebările şi le-am pus pe ale mele. Îmi povesti de lupta cu 
Haki, apoi se plânse că Eardwulf îi furase robii şi prada. 

— Cum îl puteam opri? 

— Nu se aştepta nimeni să-l opreşti, i-am spus, apoi, 
văzându-i nedumerirea, l-am lămurit: Æthelflæd ştia că aşa 
o să se întâmple. Altfel de ce te-ar fi trimis la 
Gleawecestre? 

— Are nevoie de bani! 

— Are şi mai mare nevoie de sprijinul Merciei. 
Trimiţându-te aici, arată că se luptă. Dacă ar fi vrut banii, 
ar fi trimis robii la Lundene. 

— Aşadar, ea crede că o mână de robi şi două căruţe 
încărcate cu zale ruginite o să influenţeze witanul? 

— L-ai văzut pe vreunul dintre oamenii lui ZEthelred la 
Ceaster? 

— Nu, fireşte că nu. 

— Şi care este prima datorie a unui cârmuitor? 

Uhtred cugetă preţ de câteva bătăi de inimă. 

— Să-şi apere pământul? 


$ 36 # 


— Şi dacă Mercia îşi caută un nou cârmuitor? 

— O să vrea pe cineva, care poate să lupte? răspunse el 
încet. 

— Pe cineva care poate să lupte, care poate să conducă 
şi să inspire curaj. 

— Adică tu? 

Mai că l-aş fi pocnit pentru tâmpenia lui, dar nu mai era 
un puşti. 

— Nu eu, am spus în cele din urmă. 

Fiul meu cugetă mai adânc, încruntându-se. Ştia ce 
răspuns aşteptam, dar era tare căpos. 

— Eardwulf? sugeră într-un târziu. Am tăcut mâlc, aşa 
că se mai gândi puţin. A luptat cu galezii, urmă el, şi 
oamenii spun că e vrednic. 

— S-a luptat cu nişte hoţi de vite zdrenţăroşi, am spus cu 
dispreţ, cu nimeni altcineva. Când a invadat ultima oară o 
armată galeză Mercia? Unde mai pui că Eardwulf nu este 
nobil. 

— Păi, dacă el nu poate conduce Mercia, cine poate? 

— Ştii cine poate, am spus. Cum el refuza în continuare 
să-i rostească numele, am făcut-o eu: ZEthelfleed. 

— ZEthelfleed, repetă el numele, după care se mărgini să 
clatine din cap. 

Ştiam că era precaut în ce-o privea şi probabil şi 
înfricoşat de ea, şi ştiam că /Ethelfleed îl trata cu dispreţ, 
aşa cum îşi trata şi propria fiică. Din punctul ăsta de 
vedere semăna cu taică-său: nu-i plăceau oamenii frivoli şi 
nepăsători, preţuind numai sufletele cumpătate care luau 
viaţa ca pe o datorie fermă. Pe mine mă tolerase poate 
doar pentru că eram la fel de vajnic în luptă ca oricare 
dintre preoţii ei şterşi în rugăciune. 

— Şi de ce nu Æthelflæd? am întrebat. 

— Pentru că e femeie, spuse el. 

— Şi? 

— E femeie! 

— Ştiu asta! Am văzut că are ţâţe! 

— Witanul n-o să aleagă niciodată o femeie în fruntea 
ţării, zise el cu toată convingerea. 


$ 37% 


— Adevărat, întări şi Sihtric. 

— Şi pe cine ar putea alege? am întrebat. 

— Pe fratele ei? sugeră Uhtred, şi probabil că avea 
dreptate. 

Edward, regele Wessexului, dorea tronul Merciei, însă 
nu voia să-l ia pur şi simplu. Voia să i se ofere. Poate că 
asta trebuia să aprobe witanul? Nu puteam găsi nici un alt 
motiv pentru care să fi fost chemaţi nobilii şi înalții clerici. 
Avea noimă ca urmaşul lui /ZEthelred să fie ales acum, 
înainte ca /Ethelred să moară, pentru a preveni gâlcevile şi 
chiar războiul care urmează uneori morţii unui cârmuitor. 
Pe deasupra, însuşi /Ethelred ar fi vrut să se asigure că 
soţia lui nu avea să-i moştenească puterea. Mai degrabă ar 
fi lăsat dulăii turbaţi să-l muşte de boaşe decât să îngăduie 
una ca asta. Prin urmare, cine putea fi alesul? Nu 
Eardwulf, nici vorbă. Era vrednic, curajos şi deloc prost, 
însă witanul ar fi vrut un nobil, iar Eardwulf, oricâte 
calităţi ar fi avut, nu era un ealdorman. Şi nici nu se găsea 
în Mercia vreun ealdorman care să se ridice deasupra 
tuturor celorlalţi, poate cu excepţia lui Æthelfrith, care 
stăpânea un ţinut întins de la nord de Lundene. Æthelfrith 
era cel mai bogat dintre toţi nobilii Merciei, după 
ZEthelred, dar stătuse departe de Gleawecestre şi 
ciorovăielile de acolo, preferând să se alieze cu saxonii din 
vest. Din câte ştiam eu, nici măcar nu se obosise să ajungă 
la întrunire. Oricum, probabil că n-avea nicio însemnătate 
ce hotăra witanul, căci, până la urmă, saxonii din vest 
alegeau soarta Merciei. 

Sau cel puţin aşa gândeam eu. 

Şi ar fi trebuit să gândesc mai temeinic. 


Witanul începu, bineînţeles, cu o slujbă plictisitoare 
ţinută în biserica Sfântul Oswald, parte a abației construite 
de /ZEthelred. Ajunsesem şi eu, opintindu-mă în cârje; n- 
aveam nevoie de ele, dar planul era să arăt mult mai 
dărâmat decât mă simţeam. Starețul Ricseg mă întâmpină 
mieros, încercând chiar să-mi facă o plecăciune, însă nu 
reuşi, pentru că avea un burdihan de scroafă gestantă. 


Y% 38 # 


— Mă amărăşte să te văd atât de suferind, Lord Uhtred, 
spuse el, însemnând că, dacă nu ar fi fost aşa de afurisit de 
gras, ar fi sărit în sus de bucurie. Dumnezeu să te 
binecuvânteze! 

Schiţă cu mâna durdulie semnul crucii în vreme ce se 
ruga în taină ca zeul lui să mă facă terci cu un trăsnet. 

l-am mulțumit la fel de  fariseic precum mă 
binecuvântase el, apoi m-am aşezat pe o bancă de piatră 
din fundul bisericii şi m-am sprijinit cu spatele de perete, 
flancat de Finan şi de Osferth. Ricseg se bălăngănea ca o 
rață de colo colo întâmpinând pe unul şi pe altul, în timp 
ce de afară se auzea zornăitul armelor aruncate la intrarea 
în lăcaş. Îi lăsasem pe fiul meu şi pe Sihtric acolo ca să fiu 
sigur că niciun nemernic nu avea să-mi fure Răsuflarea- 
Şarpelui. Am ridicat privirea, încercând să socotesc cât 
costaseră sfeşnicele de argint aflate de o parte şi de alta a 
altarului. Erau mari, grele precum securile de luptă, iar 
lumina de la cele douăsprezece lumânări din ceară de 
albine parfumată se reflecta în relicvariile de argint şi 
vasele de aur îngrămădite pe altar. A 

Biserica creştină este o chestie deşteaptă. În momentul 
în care un senior se îmbogăţeşte, înalţă o biserică sau o 
mănăstire. /Ethelfleed insistase să ridice o biserică în 
Ceaster chiar înainte de a stabili pe unde să treacă zidurile 
şi de a săpa şanţul. li spusesem că era o risipă de bani, tot 
ce avea să obţină ar fi fost un loc unde să se îngraşe 
oameni ca Ricseg, dar ea stăruise. Sute de bărbaţi şi femei 
trăiesc pe seama bisericilor, abaţiilor şi mănăstirilor 
construite de seniori, şi cei mai mulţi nu fac nimic altceva 
decât să se îndoape, să bea şi să zică o rugăciune în şoaptă 
cu o ocazie sau alta. Călugării muncesc, fireşte. Ei lucrează 
pământul, plivesc buruienile, taie lemne de foc, scot apă şi 
copiază manuscrise, dar numai aşa pot superiorii lor să 
trăiască precum nobilii. Este o dovadă de mare isteţime să 
pui alţi oameni să plătească pentru luxul tău. Am mârâit. 

— Ceremonia o să se termine curând, spuse Finan ca să 
mă consoleze, crezând că gemeam de durere. 

— Să cer nişte mied, stăpâne? mă întrebă îngrijorat 


Y% 39 # 


Osferth. 

Era copilul din flori al regelui Alfred, şi nici că a mai 
existat pe pământul ăsta vreun om mai cinstit. M-am 
întrebat adesea ce soi de rege ar fi fost Osferth dacă ar fi 
fost născut de o soţie, şi nu de o servitoare speriată care-şi 
ridicase fustele pentru puţa regală. Ar fi fost un mare rege, 
înţelept şi onest, dar Osferth era însemnat pe vecie drept 
bastard. Tatăl lui voise să-l facă preot, însă fiul alesese cu 
bună ştiinţă calea armelor, şi eram norocos să-l am în 
garda mea personală. 

Am închis ochii. Călugării cântau, iar unul dintre 
vrăjitori vântura un vas de metal aflat la capătul unui lanţ, 
împrăştiind fumul prin biserică. Am strănutat, ceea ce-mi 
stârni un nou junghi de durere. In acel moment, la uşă se 
stârni o agitaţie neaşteptată. M-am gândit că sosea 
ZEthelred, dar când am deschis un ochi am văzut că era 
episcopul Wulfheard, trăgând un stol de preoţi slugarnici 
după el. 

— Dacă e să fie vreo mârşăvie, curvarul ăsta e vârât 
precis, am mormăit. 

— Nu aşa tare, stăpâne, mă dojeni Osferth. 

— Curvar? se miră Finan. 

Am încuviinţat. 

— Asta mi-au zis la Snopul de Grâu! 

— O, nu! Nu! exclamă Osferth în culmea uluirii. Nu se 
poate! E însurat! 

Am râs şi am închis din nou ochii. 

— N-ar trebui să spui lucruri de soiul ăsta, l-am dojenit 
pe Osferth. 

— De ce nu, stăpâne? E doar un zvon bicisnic! Episcopul 
este însurat. 

— N-ar trebui s-o spui pentru că mă doare când râd! 

Wulfheard era episcopul Herefordului, dar îşi petrecea 
cea mai mare parte din timp la Gleawecestre pentru că aici 
îşi ţinea Æthelred cuferele adânci. Wulfheard mă ura, îmi 
incendiase hambarele la Fagranforda sperând că aşa avea 
să mă alunge din Mercia. Nu făcea parte dintre preoţii 
graşi, ci era subţirel ca o lamă, cu o faţă dură pe care îşi 


409 


lipi un zâmbet în silă atunci când dădu cu ochii de mine. 

— Lord Uhtred! mă salută el. 

— Wulfheard, am răspuns eu ca necioplitul. 

— Mă bucur să te văd în biserică. 

— Dar nu cu ăla la gât, se stropşi unul dintre preoţii 
care-l însoțeau. 

Când am deschis ochii am văzut că arăta spre ciocanul 
pe care-l purtam atârnat de o cureluşă de piele. Era 
simbolul lui Thor. 

— Ai grijă, l-am atenţionat, deşi eram prea slab să 
răspund în vreun fel obrăzniciei lui. 

— Părinte Penda, spuse Wulfheard, să ne rugăm ca 
Domnul să-l convingă pe lordul Uhtred să se lepede de 
fleacurile păgâne. Dumnezeu ne ascultă rugile, adăugă 
pentru mine. 

— Zău? 

— Eu m-am rugat pentru însănătoşirea ta, minţi el. 

— Şi eu, i-am replicat atingând ciocanul lui Thor. 

Wulfheard zâmbi vag şi se întoarse. Preoţii îl urmară ca 
nişte boboci de rață grăbiţi, toţi cu excepţia părintelui 
Penda, care rămase lângă mine, pus pe harţă. 

— Nesocoteşti biserica Domnului, spuse el cu voce tare. 

— Pleacă de aici, părinte, îi zise Finan. 

— E un semn păgân! se răsti preotul arătând spre 
ciocan. Oamenii se întoarseră să ne privească. Şi o ocară 
faţă de Dumnezeu, continuă Penda aplecându-se să mi-l 
smulgă de la gât. 

l-am înşfăcat sutana neagră şi l-am tras spre mine, 
efortul trimiţându-mi un junghi dureros prin partea mea 
stângă. Veşmântul preotului îmi acoperea chipul şi puţea a 
balegă, dar aşa mi-am putut ascunde strâmbătura în lâna 
groasă. În cele din urmă, Finan îl apucă pe preot şi-l 
desprinse din strânsoare. 

— Păgânule! urla Penda pe când era tras înapoi. 

Osferth se ridicase pe jumătate să-i dea o mână de 
ajutor lui Finan, dar l-am prins de mânecă să-l opresc. 
Penda se repezi din nou spre mine, însă doi preoţi reuşiră 
să-l prindă de umeri şi să-l tragă de acolo. 


%41 ø 


— E un neghiob, dar are dreptate, spuse cu asprime 
Osferth. N-ar trebui să porţi ciocanul într-o biserică, 
stăpâne. 

Mi-am sprijinit şira spinării de perete, încercând să-mi 
domolesc respiraţia. Durerea venea în valuri, ascuţită, apoi 
mai slabă. Avea să se sfârşească vreodată? Mă obosise, şi 
probabil că-mi întuneca şi gândurile. 

Cugetam că /Ethelred, cârmuitorul Merciei, era pe 
moarte. Lucrul ăsta era limpede. Era o minune că 
supravieţuise atât de mult, însă limpede era şi că witanul 
fusese convocat ca să discute ce urma să se întâmple după 
moartea sa, şi tocmai aflasem că ealdormanul /Ethelhelm, 
socrul regelui Edward, se găsea la Gleawecestre. Nu era în 
biserică, cel puţin eu nu-l puteam vedea, şi era greu să nu-l 
observi, căci era corpolent, jovial şi zgomotos. Îmi plăcea 
ZEthelhelm, deşi nu aveam deloc încredere în el. Şi se afla 
acolo pentru witan. Cum de ştiam asta? Pentru că 
părintele Penda, preotul cu bale la gură, era omul meu. 
Când îl trăsesem peste mine, îmi şoptise la ureche: 

— ZEthelhelm e aici. A sosit de dimineaţă. 

Şi-mi mai şuierase ceva, dar fusese tras rapid în spate. 

Ascultam incantaţia călugărilor şi murmurul preoţilor 
adunaţi în jurul altarului unde un crucifix mare de aur 
reflecta flăcările lumânărilor mirositoare. În altar se găsea 
o raclă masivă de argint incrustată cu cristale. Numai asta 
costase probabil cât toată biserica, şi dacă cineva se 
apleca să se uite prin cristale ar fi putut vedea vag un 
schelet culcat pe un aşternui de mătase albastră foarte 
scumpă. În zilele de sărbătoare racla era deschisă, şi 
auzisem că oamenii care plăteau ca să atingă oasele 
galbene aveau parte de miracole. Furunculele erau 
vindecate ca prin minune, negii dispăreau, infirmii 
începeau să umble, şi toate astea pentru că scheletul îi 
aparţinea chipurile sfântului Oswald. Cea mai mare 
minune ar fi fost ca oasele să fie cu adevărat ale lui, pentru 
că eu le găsisem. li aparținuseră probabil vreunui călugăr 
obscur, deşi la fel de bine ar fi putut proveni de la un 
porcar. Când i-am povestit părintelui Cuthbert, mi-a spus 


442 9 


că mai mulţi porcari deveniseră sfinţi, deci ciolanele acelea 
puteau să fie nişte moaşte numai bune de venerat. 
Creştinii au răspuns la orice. 

Pe lângă cei treizeci sau patruzeci de preoţi, în biserică 
se mai aflau cel puţin o sută douăzeci de oameni, cu toţii 
stând sub grinzile înalte pe unde zburau vrăbiile. 
Ceremonia trebuia să aducă binecuvântarea zeului bătut în 
cuie asupra dezbaterilor din witan, aşa că nimeni nu se 
miră când episcopul Wulfheard ţinu o predică înflăcărată 
despre datoria de a asculta sfatul oamenilor cumpătaţi, al 
oamenilor de ispravă, al celor mai în vârstă şi al 
conducătorilor. 

— Vârstnicii să fie cinstiţi cu dublă măsură, ne învăţă el, 
pentru că acesta este cuvântul Domnului! 

O fi fost, dar în gura lui Wulfheard însemna că nobilii nu 
fuseseră chemaţi ca să-şi spună părerea, ci mai degrabă ca 
să încuviinţeze orice fusese deja hotărât între episcop, 
ZEthelred şi, aşa cum abia aflasem, ZEthelhelm din Wessex. 

După rege, ginerele său, ZEthelhelm era cel mai bogat 
om din Wessex. Poseda mari întinderi de pământ, iar garda 
sa personală forma aproape o treime din armata saxonilor 
din vest. Era sfetnicul cel mai apropiat al lui Edward, şi 
apariţia lui neaşteptată la Gleawecestre lăsa de înţeles că 
Edward al Wessexului decisese soarta Merciei. Il trimisese 
pe /JEthelhelm ca să anunţe hotărârea, dar Edward şi 
ZEthelhelm ştiau amândoi că Mercia avea mândria ei. 
Mercienii nu l-ar fi acceptat pur şi simplu pe Edward drept 
rege, aşa că probabil le oferise ceva în schimb, dar ce? 
Fireşte, Edward se putea proclama suveran după moartea 
lui ZEthelred, însă asta ar fi provocat tulburări, chiar o 
opoziţie făţişă. Eram sigur că Edward îşi dorea ca Mercia 
să-l roage, şi de aceea îl trimisese pe /ZEthelhelm, blajinul 
ZEthelhelm, generosul ZEthelhelm, supusul ZEthelhelm. Toţi 
îl plăceau pe /ZEthelhelm. Şi eu îl plăceam pe ZEthelhelm, 
dar prezenţa lui în Gleawecestre anunţa vremuri grele. 

Am reuşit să moţăi în cea mai mare parte a predicii lui 
Wulfheard, şi apoi, după ce corul intonă un psalm care nu 
se mai termina, Osferth şi Finan mă ajutară să părăsesc 


Y 43 


biserica, în vreme ce fiul meu căra Răsuflarea-Şarpelui şi 
cârjele. Mi-am exagerat slăbiciunea sprijinindu-mă din 
greu de umerii lui Finan şi târşâindu-mi picioarele. În mare 
parte era doar o prefăcătorie, dar nu de tot. Mă săturasem 
de durere şi de puroiul urât mirositor care se scurgea din 
rană. Câţiva oameni se opriră să-şi exprime regretul 
pentru înfăţişarea mea jalnică, şi compasiunea lor era în 
parte sinceră, dar mulţi manifestau o plăcere vădită 
văzându-mă într-un asemenea hal. Înainte să fiu rănit se 
temuseră de mine, acum mă puteau dispreţui fără riscuri. 

Şoapta părintelui Penda nu-mi folosea prea mult, pentru 
că în marea sală aştepta /Ethelhelm, dar am presupus că 
tânărul preot voise să-mi dea chiar şi cea mai neînsemnată 
veste ca să-mi arate că-şi merita aurul cu care-l plăteam. 
Faldormanul era înconjurat de oameni mai puţin 
importanţi, toţi aceştia înțelegând că adevărata lui putere 
consta în faptul că vorbea în numele lui Edward de 
Wessex, şi fără armata saxonilor din vest Mercia n-ar mai 
fi existat. L-am privit, întrebându-mă de ce se afla acolo. 
Bărbatul masiv, vânjos, cu părul rărit, un zâmbet ager şi 
ochi blânzi, se arătă şocat când mă văzu. Îi părăsi pe 
oamenii care-i vorbeau şi zori spre mine. 

— Dragul meu Lord Uhtred! 

— Lord ZEthelhelm, am spus eu cu voce slabă şi răguşită. 

— Dragul meu Lord Uhtred, repetă el luându-mi o mână 
într-ale lui. Nu pot să-mi exprim simţămintele! Spune-mi ce 
putem face pentru tine! Îmi strânse mâna şi mă îndemnă: 
Spune-mi! 

— Mă puteţi lăsa să mor în pace. 

— Sunt convins că mai ai mulţi ani în faţă, nu ca draga 
de nevastă-mea. 

Asta era o noutate pentru mine. Ştiam că ZEthelhelm era 
însurat cu o fiinţă palidă, firavă care-i adusese drept zestre 
jumătate din Defnascir. Dăduse nu ştiu cum naştere unui 
şir de prunci graşi şi sănătoşi. Era o minune că rezistase 
aşa de multă vreme. 

— Imi pare rău, am zis cu voce pierită. 

— Boleşte, sărmana făptură. Işi pierde vigoarea, şi 


Y 44 


sfârşitul nu poate fi departe. 

Nu părea foarte tulburat, dar am presupus că însoţirea 
lui cu o femeie care arăta ca o stafie avusese drept unic 
scop obţinerea de pământuri. 

— O să mă însor din nou, spuse el. N-am nicio îndoială c- 
o să vii la nuntă! 

— Dacă trăiesc până atunci. 

— Sigur c-o să trăieşti! O să mă rog pentru tine! 

Trebuia să se roage şi pentru /ZEthelred. Cârmuitorul 
Merciei nu participase la liturghie, ci aştepta pe tronul de 
pe podiumul aflat în partea de vest a marii săli. Stătea 
cocoşat, cu privirea absentă, cu trupul înfăşurat într-o 
mantie mare din blană de castor. Părul roşcat i se albise, 
deşi în cea mai mare parte era ascuns sub o scufie de lână 
care-i masca rana. Nu aveam iubire pentru /ZEthelred, dar 
îmi părea rău de el. Păru să devină conştient de privirea 
mea, căci se foi, îşi ridică fruntea şi se uită prin sală spre 
banca din spate pe care mă aşezasem. O clipă îşi fixă 
privirea pe mine, apoi, cu gura căscată într-o strâmbătură, 
îşi sprijini capul de spătarul înalt al jilţului. 

Episcopul Wulfheard urcă pe podium, stârnindu-mi 
teama că urma să ţină iar o predică. În loc de asta, bătu cu 
toiagul în scândurile de lemn şi, când se aşternu liniştea, 
rosti o scurtă binecuvântare. Am observat că /Ethelhelm 
ocupase un loc modest într-o parte a adunării, în vreme ce 
Eardwulf stătea lângă peretele opus, iar între ei, aşezaţi pe 
băncile tari, se găseau conducătorii Merciei. Războinicii 
din garda personală a lui /Ethelred se aliniaseră de-a 
lungul pereţilor, fiind singurii cărora li se permisese să 
poarte arme înăuntru. Fiul meu se strecură pe uşă şi se 
ghemui lângă mine. 

— Spadele sunt la loc sigur, murmură el. 

— Sihtric e acolo? 

— Este. 

Episcopul Wulfheard vorbea aşa de încet, încât a trebuit 
să mă aplec în faţă ca să aud ce spunea, învingându-mi 
durerea. Lordului /Ethelred, spunea episcopul, îi făcea 
mare plăcere să vadă regatul Merciei mai bine păzit şi mai 


459 


întins decât fusese odinioară. 

— Am obţinut pământ prin puterea spadelor noastre, 
spuse Wulfheard, şi prin mila Domnului i-am alungat pe 
păgâni din ţinuturile lucrate de strămoşii noştri. Li 
mulţumim lui Dumnezeu pentru asta! 

— Amin! interveni zgomotos /Ethelhelm. 

— Pentru această binecuvântare suntem datori victoriei 
obţinute anul trecut de lordul Æthelred cu ajutorul fidelilor 
aliaţi care sunt saxonii din vest, zise Wulfheard făcând un 
gest spre /Ethelhelm, iar sala se umplu de tropotul 
picioarelor în semn de aprobare. 

„Nemernicul”, mi-am zis. ZEthelred fusese rănit din 
spate, iar bătălia fusese câştigată de oamenii mei, nu de ai 
lui. 

Episcopul aşteptă să se facă linişte. 

— Am cucerit pământuri, urmă el, pământuri cultivabile, 
şi este plăcerea lordului ZEthelred să le împartă celor care 
au luptat pentru Domnia Sa anul trecut. 

Episcopul arătă spre o masă aflată într-o latură a sălii, 
unde doi preoţi stăteau în spatele unui morman de acte. 
Mita era vădită: dacă susțineau propunerile lui ZEthelred, 
oricare ar fi fost acestea, oamenii se puteau aştepta să 
primească o bucată de pământ. 

— Mie n-o să-mi dea nimic, am mormăit. 

Finan chicoti. 

— O să-ţi dea destul pentru un mormânt, stăpâne. 

— Şi totuşi, reluă episcopul ceva mai tare, ceea ce 
însemna că mă puteam sprijini de perete, păgânii încă 
deţin oraşe care făceau parte din regatul nostru străvechi. 
Pământul nostru este încă necinstit de prezenţa lor. Dacă 
vrem să lăsăm moştenire copiilor noştri câmpurile arate de 
străbuni, trebuie să fim gata să-i alungăm pe păcătoşi, aşa 
cum lisus i-a alungat pe păcătoşii din Ierihon! 

Făcu o pauză, aşteptând probabil să audă din nou 
tropotul de picioare, dar în sală era linişte. Sugerase că 
trebuia să luptăm, ceea ce şi făcuserăm, însă episcopul 
Wulfheard nu era omul care să mâne războinicii la 
înfruntările sângeroase din faţa unui zid de scuturi dublat 


Y 46 


de suliţele daneze. 

— Dar nu vom lupta singuri, continuă prelatul. Lordul 
ZEthelhelm a venit din Wessex ca să ne dea asigurări, chiar 
să ne promită, că trupele Wessexului vor lupta alături de 
noi! 

Acum se auziră aplauze. Altcineva avea să lupte, se 
părea, aşa că oamenii bătură din picioare în vreme ce 
ZEthelhelm urca treptele de lemn ale podiumului. Zâmbi 
spre sală, un bărbat voinic care-şi lua autoritatea drept 
ceva firesc. Pe pieptul său înzăuat lucea un lanţ de aur. 

— Nu am dreptul să vorbesc în această nobilă adunare, 
spuse el cu modestie, vocea lui bogată umplând sala, dar 
cu permisiunea lordului /Ethelred?... Se întoarse spre 
ZEthelred, care aprobă din cap. Regele meu, continuă 
ZEthelhelm, se roagă zilnic pentru regatul Merciei. Se 
roagă ca păgânii să fie învinşi şi-i mulţumeşte Domnului 
pentru victoria de anul trecut. Să nu uităm însă că trupele 
noastre au fost conduse de lordul Uhtred! Care a fost rănit 
în acea bătălie! Care i-a prins în capcană pe păcătoşi şi i-a 
împins în spadele noastre! 

Asta era o surpriză. Nu exista nimeni acolo care să nu 
ştie că-l duşmăneam pe /Ethelred, şi iată că taman în sala 
lui ZEthelred eram ridicat în slăvi! Oamenii se întoarseră să 
mă privească, apoi câţiva se porniră să bată din picioare şi, 
curând, marea sală se umplu de zgomot. Chiar şi ZEthelred 
reuşi să bată de două ori cu braţul în scaunul său. 
ZEthelhelm zâmbea, însă eu mi-am păstrat aerul sobru, 
întrebându-mă ce şarpe se ascundea în linguşeala lui 
neaşteptată. 

Când vacarmul se mai domoli, ealdormanul spuse: 

— Este voia regelui meu să păstreze la Lundene o oaste 
care va fi mereu pregătită să se bată cu danezii ce-au 
invadat părţile de răsărit ale ținutului nostru. 

Cuvintele lui fură întâmpinate cu tăcere, deşi nu mai era 
o surpriză. Lundene, cel mai mare oraş din Britania, era 
parte din Mercia, dar de ani de zile se afla sub dominaţia 
saxonilor din vest. Ceea ce voia să spună Æthelhelm pe 
ocolite era că oraşul intra de-a binelea în stăpânirea 


479 


Wessexului, iar oamenii prezenţi în sală înţeleseseră asta. 
Chiar dacă nu le plăcea, era preţul ajutorului dat de 
saxonii din vest în lupta împotriva danezilor. 

— Vom păstra oastea aceasta puternică în est, spuse 
ZEthelhelm, o oaste devotată ţelului de a readuce Anglia de 
Est sub stăpânirea saxonă. Iar voi, domnilor, veţi mobiliza 
o armată aici, în vest, ca împreună să-i alungăm pe păgâni 
de pe pământurile noastre! Vom lupta împreună! Făcu o 
pauză, plimbându-şi privirea prin sală, după care repetă: 
Împreună! i 

Aici îşi termină cuvântarea. Un sfârşit tare abrupt. Ii 
zâmbi episcopului, le zâmbi oamenilor tăcuţi de pe băncile 
din faţa lui, apoi cobori de pe podium. „Impreună”, 
spusese el, lucru prin care înţelegea cu siguranţă un 
mariaj forţat între Wessex şi Mercia. Şarpele era pe care 
să fie slobozit, mi-am zis. 

Episcopul Wulfheard se aşezase să asculte cuvintele lui 
ZEthelhelm, dar acum se ridică din nou. 

— Domnilor, este nevoie să menţinem o armată în 
Mercia care să elibereze partea de nord a tărâmului nostru 
de ultimii păgâni şi să răspândească astfel legea lui Hristos 
în toate colţurile străvechiului nostru regat. Cineva din 
sală prinse să vorbească, deşi nu am distins ce spunea, dar 
episcopul îl întrerupse cu asprime: Noile pământuri pe 
care le vom împărţi ne vor aduce războinicii de care avem 
nevoie. 

Cuvintele lui închiseră discuţia pe acel subiect. 

Fără îndoială, protestul se referise la costul menţinerii 
unei armate permanente. O armată trebuie hrănită, plătită, 
echipată, instruită şi înzestrată cu cai, arme, armuri şi 
scuturi, iar witanul mirosise noi taxe, însă episcopul părea 
să sugereze că fermele capturate de la danezi aveau să 
asigure banii necesari. Foarte posibil, m-am gândit, şi nici 
măcar nu era o idee rea. li învinseserăm pe danezi, îi 
alungaserăm din mare parte din Mercia şi era firesc să 
obţinem foloase de pe urma acelor pământuri. Ceea ce 
făcea /Ethelfleed lângă Ceaster, numai că fără sprijinul 
banilor sau oamenilor soţului ei. 


Y 489 


— lar armata are nevoie de un comandant, spuse 
episcopul Wulfheard. 

De-acum şarpele îşi flutura limba. 

În sală se lăsă tăcerea. 

— Ne-am gândit îndelung la lucrul acesta şi ne-am rugat 
cu înflăcărare, zise pios Wulfheard. Am supus problema 
aceasta judecății Domnului, iar El, Atoateştiutorul, ne-a 
sugerat răspunsul. 

Şarpele se târa la lumină cu ochi scânteietori. 

— În această sală se află o duzină de bărbaţi care ar 
putea conduce o armată împotriva păgânilor, iar dacă l-am 
ridica pe unul dintre ei deasupra celorlalţi n-am izbuti 
decât să stârnim invidii. Dacă lordul Uhtred ar fi fost într-o 
stare de sănătate bună, n-ar fi existat altă alegere! 

„Nemernic mincinos!” am gândit. 

— Şi ne rugăm cu toţii pentru însănătoşirea lordului 
Uhtred, continuă episcopul, dar până la acea fericită zi 
avem nevoie de un războinic care şi-a dovedit priceperea, 
cu un caracter neînfricat şi cu o reputaţie de om evlavios. 

Eardwulf. Toți ochii se îndreptară spre el, şi am simţit 
cum printre ealdormeni se isca revolta. Eardwulf nu făcea 
parte din tagma lor. Era un parvenit care-şi datora funcţia 
de comandant al gărzii personale a lui Æthelred surorii 
sale, Eadith, care-i încălzea patul lui /ZEthelred. Mă 
aşteptasem s-o văd acolo, sub pretextul că avea grijă de 
cârmuitorul Merciei, dar fie dovedise bun-simţ, fie 
altcineva îi spusese să se ţină deoparte. 

În cele din urmă, episcopul ne dădu vestea, iar gura 
şarpelui se deschise pentru a-şi expune colții curbați. 

— Este voia lordului ZEthelred ca scumpa lui fiică să se 
mărite cu Eardwulf. 

În sală se auzi un icnet colectiv, un murmur, după care 
se lăsă din nou tăcerea. Îi puteam vedea pe oameni 
încruntându-se, mai mult stupefiaţi decât dezaprobatori. 
Insurându-se cu ZElfwynn, Eardwulf intra în familia lui 
ZEthelred. Poate că nu se născuse nobil, dar nimeni nu 
putea nega obârşia soţiei sale. Ælfwynn era strănepoata 
regelui Alfred şi nepoata regelui Edward. Coapsele 


499 


deschise ale surorii sale îi oferiseră lui Eardwulf comanda 
gărzii personale a lui ZEthelred, iar acum ZElfwynn îşi putea 
desface picioarele pentru a-l ajuta să avanseze şi mai mult. 
„Isteaţă treabă”, mi-am zis. Câţiva oameni prinseră să 
murmure, dar în clipa aceea am avut parte de altă 
surpriză: vorbi însuşi /Ethelred. 

— Este voia mea, spuse el, după care se opri căutându-şi 
suflul. Cum vocea îi era pierită, cei din sală ţistuiră, cerând 
linişte ca să-l poată auzi. Este voia mea, reluă el poticnit, 
de parcă ar fi avut prune în gură, ca fiica mea Ælfwynn să 
se mărite cu lordul Eardwulf. 

„Lord?” mi-am spus în gând. „Lord Eardwulf?” M-am 
holbat la /Ethelred. Părea să zâmbească. L-am privit pe 
ZEthelhelm. Ce câştiga Wessexul din mariajul acesta? Poate 
că planul era ca niciun ealdorman mercian să nu se 
însoare cu /Elfwynn ca să moştenească puterea lui 
ZEthelred, lăsând astfel deschisă calea spre tron pentru 
Edward, dar ce l-ar fi oprit pe Eardwulf să-şi croiască drum 
spre coroană? Totuşi, ZEthelhelm zâmbea, dând din cap 
aprobator. Peste câteva clipe străbătu sala şi-şi deschise 
braţele pentru a-l strânge la piept pe Eardwulf. Nu putea fi 
un semnal mai limpede decât acesta. Regele Edward al 
Wessexului voia ca nepoata sa să se mărite cu Eardwulf. 
Dar de ce? 

Pe lângă mine zori părintele Penda, îndreptându-se spre 
uşă. Îmi aruncă o privire, iar Osferth se încordă, 
aşteptându-se la un alt atac din partea tânărului preot, 
însă Penda nu se opri din mers. 

— Du-te după popă, i-am spus fiului meu. 

— Tată... 

— Se duce să se pişe. Pişă-te şi tu lângă el. Du-te! 

— Nu am nevoie de... 

— Du-te şi pişă-te! 

Când Uhtred plecă, ZEthelhelm tocmai îl conducea pe 
Eardwulf pe podium. Tânărul arăta chipeş, încrezător în 
sine şi puternic. Îngenunche în faţa lui ZEthelred, care-i 
întinse o mână. Eardwulf sărută mâna, iar Æthelred spuse 
ceva, prea slab ca să-l putem auzi. Episcopul Wulfheard se 


$ 50 # 


încovoie ca să asculte, apoi îşi îndreptă spatele şi se 
întoarse spre sală. 

— Este voia scumpului nostru Lord ZEthelred, anunţă el, 
ca fiica sa să se mărite de sărbătoarea sfântului 
ZEthelwold. 

Unii preoţi prinseră să bată din picioare, urmaţi de 
restul celor prezenţi în sală. 

— Când este sărbătoarea sfântului Æthelwold? l-am 
întrebat pe Osferth. 

— Sunt doi Æthelwold, îmi răspunse el cu pedanterie. Ar 
fi trebuit să ştii şi tu asta, stăpâne, din moment ce amândoi 
se trag de pe lângă Bebbanburg. 

— Când? am mârâit. 

— Cel mai apropiat este peste trei zile, stăpâne. Dar 
sărbătoarea episcopului Æthelwold a fost luna trecută. 

Trei zile? Mult prea repede ca ZEthelfleed să mai poată 
interveni. Fiica ei /Elfwynn avea să se mărite cu un 
duşman, şi ea nici nu apucase să afle. Acest duşman era 
încă îngenuncheat în faţa lui ZEthelred, în vreme ce witanul 
îl ovaţiona. Cu doar câteva minute înainte îl priviseră cu 
dispreţ din cauza originii sale precare, dar îşi dăduseră 
seama dincotro bătea vântul, şi bătea cu putere dinspre 
sud, dinspre Wessex. La urma urmei, Eardwulf era 
mercian, şi astfel Mercia era cruţată de umilinţa de a-i 
cere unui saxon din vest să vină la conducere. 

Chiar atunci, fiul meu se întoarse în biserică şi se aplecă 
să-mi vorbească în şoaptă. 

Şi eu am înţeles în sfârşit de ce Æthelhelm încuviinţase 
cununia şi de ce fusesem eu invitat la witan. 

Ar fi trebuit s-o ştiu, sau măcar s-o bănuiesc. Adunarea 
asta a witanului nu era doar despre viitorul Merciei, ci şi 
despre soarta regilor. 

I-am spus lui Uhtred ce trebuia să facă, după care m-am 
ridicat. M-am ridicat încet şi cu grijă, lăsând durerea să mi 
se întipărească pe faţă. 

— Domnilor, am strigat, şi asta mi-a stârnit un junghi 
cumplit. Domnilor! am strigat din nou, lăsând durerea să 
mă sfâşie. 


$ 51% 


Se întoarseră să mă privească. Toţi cei din sală ştiau ce 
urma să se întâmple, chiar şi ZEthelhelm şi episcopul se 
temuseră, motiv pentru care speraseră să-mi închidă gura 
cu măguliri. Acum ştiau că măgulirile nu dăduseră roade, 
deoarece eram pe cale să afirm că Æthelflæd avea un 
cuvânt de spus legat de soarta fiicei sale. Aveam să-i 
provoc pe /Ethelred şi pe ZEthelhelm, care mă priveau 
aşteptând în tăcere. Episcopul rămăsese cu gura căscată. 

Spre uşurarea lor, nu am spus nimic. 

Pur şi simplu m-am prăbuşit la podea. 


Cu toţii începură să se agite în timp ce eu tremuram şi 
gemeam. Lângă mine îngenuncheară câţiva oameni, însă 
Finan urlă la ei să nu-mi ia aerul. Urlă şi la fiul meu, 
cerându-i să mă ajute, dar Uhtred plecase să-mi 
îndeplinească poruncile. Părintele Penda îşi făcu loc prin 
mulţime şi, văzându-mă doborât, anunţă răsunător că era 
dreapta judecată a Domnului în ce mă privea, dar până şi 
episcopul Wulfheard se încruntă la el. 

— Tăcere, omule! 

— Păgânul şi-a primit osânda, proclamă părintele Penda, 
străduindu-se din răsputeri să-şi merite banii. 

— Stăpâne? Stăpâne! spuse Finan frecându-mi mâna 
dreaptă. 

— Spada! am îngăimat cu voce pierită, apoi mai tare: 
Spada! 

— Nu în sală, insistară câţiva nătângi. 

— Fără arme în sală, rosti Eardwulf pe un ton sever. 

Aşa că Finan şi alţi patru bărbaţi mă cărară în faţa sălii, 
sub ploaia răzleaţă, şi mă depuseră pe iarbă. Sihtric îmi 
aduse Răsuflarea-Şarpelui şi-mi strânse degetele peste 
mânerul ei. 

— Păgânism! şuieră părintele Penda. 

— Mai trăieşte? întrebă episcopul aplecându-se ca să mă 
privească. 

— Nu pentru mult timp, zise Finan. 

— Duceţi-l la adăpost, spuse episcopul. 

— Acasă, am murmurat, duceţi-mă acasă. Finan! Du-mă 


Y% 52 % 


acasă! 

— Te duc acasă, stăpâne. 

Sosi şi ZEthelhelm, dând mulţimea la o parte ca un taur 
care împrăştie nişte oi. 

— Lord Uhtred! exclamă el îngenunchind lângă mine. Ce 
s-a întâmplat? 

Osferth făcu semnul crucii. 

— Nu te poate auzi, stăpâne. 

— Ba pot, am spus. Du-mă acasă. 

— Acasă? întrebă /Ethelhelm. 

Părea neliniştit. 

— Acasă pe deal, am zis. Vreau să mor pe deal. 

— În apropiere e o mănăstire, spuse ZEthelhelm ţinându- 
mi mâna dreaptă şi strângându-mi degetele peste mânerul 
Răsuflării-Şarpelui. Acolo o să se îngrijească de Domnia 
Ta, Lord Uhtred. 

— Dealurile, am spus eu cu voce slabă. Duceţi-mă pe 
dealuri. 

— E o aiureală păgână, pufni dispreţuitor părintele 
Penda. 

— Dacă lordul Uhtred vrea să fie dus pe dealuri, spuse 
cu fermitate /ZEthelhelm, atunci acolo să fie dus! 

Oamenii mă priveau  descumpăniţi. Moartea mea 
însemna pierderea celui mai puternic susţinător al lui 
Æthelflæd şi se întrebau, fără îndoială, ce avea să se 
întâmple cu pământurile lor şi ale mele atunci când 
Eardwulf devenea stăpânul Merciei. Am gemut, şi nu era 
doar prefăcătorie. 

— O să răceşti, sfinţia ta, spuse părintele Penda 
observând că ploaia se înteţise. 

— Şi încă mai avem multe de discutat, spuse Wulfheard 
îndreptându-şi spinarea. Trimite-ne veşti, îi ceru lui Finan. 

— E judecata Domnului, stărui Penda în timp ce se 
îndepărta. 

— Chiar că este! zise Wulfheard pe un ton sever. Şi să 
fie o lecţie pentru toţi păgânii. 

Făcu semnul crucii, după care-l urmă pe Penda în sală. 

— Ne dai de veste? îl întrebă /ZEthelhelm pe Finan. 


Y% 53% 


— Bineînţeles, stăpâne. Rugaţi-vă pentru el. 

— Din tot sufletul. 

Am aşteptat până am fost sigur că toţi cei din adunare 
se adăpostiseră de ploaie şi mi-am ridicat ochii spre Finan. 

— Uhtred aduce o căruţă, i-am zis. Urcă-mă în ea. Pe 
urmă, plecăm cu toţii spre est. Sihtric! 

— Stăpâne! 

— Caută-i pe oamenii noştri. la tavernele la rând. 
Pregăteşte-i de călătorie. Du-te! 

— Stăpâne, bâigui Finan, zăpăcit de vigoarea mea 
subită. 

— Mor, l-am lămurit eu făcându-i cu ochiul. 

— Zău? 

— Sper să nu, dar răspândeşte zvonul că mor. 

Lui Uhtred îi luă ceva timp, dar în cele din urmă aduse 
căruţa la care erau înhămaţi doi cai, iar eu am fost depus 
pe stratul umed de paie. Cei mai mulţi dintre oamenii mei 
mă însoţiseră la Gleawecestre, şi acum călăreau în faţa, în 
spatele şi pe de laturile căruţei. Când ne vedeau trecând, 
oamenii îşi scoteau cuşmele. Nu ştiu cum, vestea morţii 
mele iminente se răspândise prin oraş, şi locuitorii ieşeau 
de prin ateliere şi case ca să mă salute pentru ultima oară. 
Preoţii făceau semnul crucii spre căruţa care înainta. 

Mă temeam că deja întârziasem prea mult. Fiul meu, 
care se dusese să se uşureze alături de Penda pe zidul 
bisericii, aflase veştile de la preot. /ZEthelhelm trimisese 
oameni la Cirrenceastre. 

Şi eu ar fi trebuit să ştiu asta. 

Din pricina asta fusesem invitat la witan, nu pentru că 
ZEthelred şi ZEthelhelm voiseră să convingă Mercia că 
ZEthelfled era tratată drept, ci ca să mă scoată din 
Cirrenceastre, sau mai degrabă să-i scoată din oraş pe 
războinicii mei, pentru că /Ethelhelm îşi dorea tare mult 
ceva de acolo. 

Îl voia pe ZEthelstan. 

ZEthelstan era un băiat de vreo zece ani, dacă tineam 
bine minte. Maică-sa fusese o fată frumuşică din Cent care 
murise la naştere, însă tatăl lui era în viaţă, chiar foarte în 


$ 54% 


viaţă: era vorba de Edward, fiul regelui Alfred, acum el 
însuşi regele Wessexului. Între timp, Edward se însurase 
cu fiica lui /Ethelhelm şi făcuse un copil, ceea ce-l 
transformase pe ZEthelstan într-un ghimpe în coaste. Putea 
fi considerat primul născut? Sau, după cum insista 
ZEthelhelm, nu era decât un bastard? Dacă era bastard nu 
avea niciun drept, dar exista un zvon persistent cum că 
Edward se însurase cu fata din Cent. Zvonul era adevărat, 
o ştiam, căci părintele Cuthbert oficiase cununia. Lui 
Æthelhelm îi era teamă de zvonurile acelea larg 
răspândite, deşi poporul se prefăcea că nu le crede. 
Îngrijorat că ZEthelstan ar fi putut deveni un rival al 
nepotului său la tronul Wessexului, bogatul ealdorman 
hotărâse să ia măsuri. Potrivit lui Penda, trimisese 
douăzeci de oameni sau chiar mai mulţi oameni la 
Cirrenceastre, acolo unde trăia /Ethelstan, în casa lui 
ZEthelfleed, ştiind că în lipsa mea băiatul era apărat doar de 
şase luptători. Ar fi îndrăznit /Ethelhelm să-l ucidă? Mă 
îndoiam, dar ar fi cutezat cu siguranţă să-l răpească şi să-l 
trimită undeva departe ca să nu-i amenințe ambițiile. Şi 
dacă Penda avea dreptate, atunci oamenii trimişi să-l 
înşface pe /Ethelstan aveau o zi avans faţă de noi. Dar 
Æthelhelm se temuse în mod cert că voi merge la 
Cirrenceastre sau poate la Fagranforda, ceea ce însemna 
că oamenii săi încă mai erau acolo. Din pricina asta 
mormăisem eu că aş vrea să mor pe coline. Dacă va fi să 
mor, aş vrea să mă aflu în patul cald al unei fete, nu pe 
vreo culme de deal ruptă de ploi din Mercia. 

Nu îndrăzneam să mă grăbesc. Oamenii ne urmăreau de 
pe zidurile din Gleawecestre, aşa că înaintam dureros de 
încet, ca şi cum însoțitorii nu ar fi vrut ca muribundul să 
fie zdruncinat de hurducăturile căruţei. Nu puteam 
renunţa la prefăcătoria asta până nu ajungeam în pădurile 
de fag de pe panta abruptă care urca spre dealurile unde 
oile mențineau iarba scurtă întreaga vară. Odată ajunşi 
acolo, feriţi de privirile iscoditoare, am coborât din căruţă 
şi am încălecat. L-am lăsat pe Godric Grindanson, 
servitorul fiului meu, să aducă el căruţa, în vreme ce noi, 


$ 55% 


ceilalţi, am dat pinteni. 

— Osferth! am strigat. 

— Stăpâne! 

— Nu te opri la Cirrenceastre. Mergi mai departe cu doi 
oameni şi asigură-te că părintele Cuthbert este păzit. 
Smulge-l pe ticălosul orb din pat şi adu-i pe amândoi la 
Cirrenceastre. 

— Pe ei? Din pat? 

Uneori, Osferth pricepea mai greu. 

— Unde în altă parte ar putea să fie? l-am întrebat, 
făcându-l pe Finan să izbucnească în râs. 

Părintele Cuthbert era preotul meu. Nu voiam un preot, 
dar îmi fusese trimis de regele Edward, şi cu timpul îmi 
devenise simpatic. Fusese orbit de Cnut. După cum mi se 
tot repeta, era un preot bun, ceea ce însemna că muncea 
sârguincios. „Ce muncă?” îl întrebasem o dată pe Osferth, 
iar el mă lămurise că părintele Cuthbert îi vizita pe 
bolnavi, se ruga şi-şi ţinea predicile; cu toate astea, ori de 
câte ori veneam să-l văd în căsuţa lui din spatele bisericii 
din Fagranforda trebuia să aştept până se îmbrăca. Într-un 
târziu apărea zâmbitor, ciufulit şi tulburat, urmat o clipă 
mai târziu de Mehrasa, sclava cu pielea închisă la culoare 
cu care se însurase. Era o frumuseţe. 

Acum, Cuthbert era în primejdie. Nu era sigur dacă 
ZEthelhelm ştia că părintele Cuthbert îi cununase pe 
Edward şi pe fata din Cent. Dacă ştia, atunci Cuthbert 
trebuia redus la tăcere, deşi era posibil ca Edward să nu fi 
dezvăluit vreodată identitatea preotului. Lui Edward îi era 
drag de fiul său, ca şi de Cuthbert, dar cât de departe 
mergea această afecţiune? Edward nu era un rege slab, în 
schimb era leneş, fericit să lase treburile regatului în 
seama lui /Ethelhelm şi a unui grup de preoţi zeloşi care, 
într-adevăr, conduceau Wessexul cu onestitate şi mână 
fermă. Ceea ce-i oferea lui Edward libertatea de a vâna şi 
preacurvi. 

În timp ce regele vâna căprioare, mistreți şi femei, 
ZEthelhelm acumula putere. Şi o folosea îndeajuns de bine. 
În Wessex domnea dreptatea, burhurile erau refăcute, 


$ 56 # 


fyrdul se instruia cu armele, danezii se convinseseră în 
sfârşit că invadarea Wessexului s-ar fi terminat cu o 
înfrângere, şi însuşi /ZEthelhelm era un om destul de onest, 
cu excepţia faptului că întrezărea şansa de a fi bunicul 
unui mare rege. Şi-ar fi îndrumat nepotul aşa cum îl 
călăuzea pe Edward, şi nu mă îndoiam că ambiția lui 
ZEthelhelm era una şi aceeaşi cu visul care-l bântuise pe 
Alfred. Era visul de a-i uni pe saxoni, de a alipi cele patru 
regate într-unul singur. Şi era un vis bun, însă /Ethelhelm 
voia să se asigure că familia lui avea să fie aceea care să-l 
prefacă în realitate. 

Eu l-aş fi oprit. 

Dacă aş fi putut. 

L-aş fi oprit deoarece ştiam că ZEthelstan era un copil 
legitim. Era prinţul, cel mai mare fiu al regelui. Pe 
deasupra, îl îndrăgeam pe băiat. În timp ce ZEthelhelm nu 
s-ar fi împiedicat de nimic ca să-l distrugă, eu aş fi făcut 
orice ca să-l protejez. 

N-am avut de mers prea departe. De pe culmea dealului 
puteam zări fuioarele de fum care se ridicau din vetrele 
din Cirrenceastre. Ne zoream, şi coastele mă dureau. 
Pământul traversat de drumul roman îi aparţinea lui 
ZEthelfleed, şi era un pământ mănos. Primii miei apăruseră 
pe câmp, păziţi de oameni şi câini. Mogşiile acestea îi 
fuseseră lăsate lui Æthelflæd de Alfred, însă fratele ei i le 
putea lua, iar prezenţa neaşteptată a lui ZEthelhelm la 
Gleawecestre sugera că Edward era de partea lui 
ZEthelred, sau mai degrabă că /ZEthelhelm lua hotărârile 
care aveau să stabilească soarta Merciei. 

— Ce-o să-i facă băiatului? mă întrebă Finan, gândindu- 
se vădit la acelaşi lucru. O să-i taie gâtul? 

— Nu. Ştie că lui Edward îi plac gemenii. 

ZEthelstan avea o soră geamănă, Eadgyth. 

— O să-l ducă pe ZEthelstan într-un schit, sugeră fiul 
meu, iar pe mica Eadgyth la o mănăstire. 

— Aşa se pare. 

— Undeva departe, urmă Uhtred, cu vreun călugăr 
nemernic care te bate de te zvântă la fiecare două zile. 


$ 57% 


— O să vrea să-l facă preot, spuse Finan. 

— Sau speră c-o să se îmbolnăvească şi-o să moară, am 
Zis. 

În clipa următoare am tresărit, deoarece calul meu se 
poticnise de o porţiune bolovănoasă. 

Drumurile se aflau în paragină. Totul se afla în paragină. 

— N-ar fi trebuit să călăreşti, tată, mă dojeni fiul meu. 

— Mă doare tot timpul, i-am spus, şi dacă m-aş lăsa 
învins, n-aş mai face nimic. 

Dar călătoria aceea fusese chinuitoare şi, pe când am 
ajuns la poarta de vest a oraşului, eram la un pas de 
agonie. Am încercat să-mi ascund suferinţa. Uneori, mă 
întreb dacă morţii îi pot vedea pe cei vii. Oare stau în 
marea sală de ospeţe din Walhalla şi privesc la cei pe care 
i-au lăsat în urmă? Mi-l puteam imagina pe Cnut gândind 
că ar trebui să vin lângă el cât de curând ca să ciocnim un 
corn cu bere împreună. În Walhalla nu există durere, nici 
tristeţe, nici lacrimi, nici jurăminte încălcate. Il puteam 
vedea pe Cnut rânjind la mine, nu că i-ar fi făcut vreo 
plăcere durerea mea, ci mai degrabă pentru că ne 
simpatizaserăm în viaţa asta. „Vino la mine”, îmi spunea, 
„vino la mine şi trăieşte din plin!” Era tentant. 

— Tată! se auzi glasul îngrijorat al fiului meu. 

Am clipit, şi umbrele care-mi înnouraseră privirea se 
stinseră. Am văzut că ajunseserăm la poartă, iar unul din 
paznicii din turn se încrunta la mine. 

— Stăpâne, zise omul. 

— Ce veşti ai? 

— Oamenii regelui sunt în casa stăpânei mele. 

— Oamenii regelui! am exclamat. M-am întors spre 
Osferth. Du-te! Găseşte-l pe Cuthbert! 

Drumul lui spre Fagranforda trecea prin oraş. 

— Oamenii regelui? i-am repetat paznicului. 

— Oamenii regelui Edward, stăpâne! 

— Şi mai sunt aici? 

— Eu aşa ştiu, stăpâne. 

Am dat pinteni bidiviului. Casa lui /Ethelfleed îi 
aparținuse pe timpuri comandantului roman, sau aşa 


Y% 58 # 


credeam, pentru că era o locuinţă luxoasă aşezată în colţul 
unui străvechi fort roman. Zidurile fortului fuseseră 
doborâte, cu excepția părţii de nord, care forma 
meterezele oraşului, însă casa era lesne de apărat. Se afla 
într-o curte largă, iar pereţii exteriori erau din piatră de 
culoarea mierii, fără ferestre. Spre sud era o intrare cu 
pilaştri, iar ZEthelflaed construise o nouă poartă prin zidul 
de nord al oraşului. L-am trimis pe Sihtric cu şase 
însoțitori ca să păzească această intrare, în vreme ce eu 
călăream cu treizeci de oameni către mica piaţă din faţa 
porţii sudice. În piaţă se găsea o gloată de gură-cască, 
întrebându-se cu toţii de ce regele Edward al Wessexului 
trimisese oameni înarmaţi în Cirrenceastre. Când auziră 
zgomotul năvalnic de copite se dădură în lături, aşa că ne- 
am trezit în spaţiu deschis, putând să-i vedem pe cei doi 
suliţaşi de la uşa lui ZEthelflzed. Unul şedea pe o urnă de 
piatră în care creştea un mic păr. Când ne zări, se ridică şi- 
şi apucă scutul, în timp ce tovarăşul său bătu cu mânerul 
suliţei în uşa închisă. Ambii purtau zale şi coifuri, iar 
scuturile lor rotunde erau proaspăt pictate cu dragonul 
Wessexului. În uşă exista o mică vizetă, şi am văzut cum se 
deschise într-o parte şi cineva se uită la noi. Doi băieţi 
păzeau caii de pe partea de est a pieţei, lângă biserica 
înaltă de lemn a lui Æthelflæd. 

— Numără caii, i-am zis fiului meu. 

— Douăzeci şi trei, răspunse el aproape numaidecât. 

Aşadar, eram mai mulţi decât ei. 

— Nu mă aştept la o luptă, am spus. 

Apoi, din casă răzbi un țipăt. 

Un țipăt care ne străpunse urechile cu toată forţa unei 
lănci zdravene care străpunge lemnul de salcie al unui 
scut. 

— Dumnezeule! icni Finan. 

Şi ţipătul se stinse. 


Y% 59 # 


Doi 


Uşa casei lui Æthelflæd se deschise. 

Apăru Brice. 

Îl ştiam pe Brice. Nu foarte bine, dar în mod inevitabil 
căile ni se intersectaseră în decursul anilor lungi de lupte 
când ne străduiam să-i împingem pe danezi departe, în 
nord. Îl văzusem în tabere, chiar schimbaserăm un cuvânt, 
două înainte de bătălie, şi era un veteran încercat, un om 
care luptase în zidul de scuturi de nenumărate ori, 
întotdeauna sub steagul cu cerb al ealdormanului 
ZEthelhelm. Se pricepea la arme, era puternic ca un taur, 
dar slab la minte, motiv pentru care nu primise niciodată 
comanda unei companii mai mari. Astăzi, totuşi, Brice 
părea să fie în fruntea oamenilor trimişi să-l găsească pe 
ZEthelstan. Se îndreptă spre noi, un războinic în toată 
splendoarea, dar fusesem de prea multe ori îmbrăcat la fel 
ca să mă mai impresioneze înfăţişarea lui. 

Cămaşa de zale era meşteşugită, probabil francă, dar 
fusese tăiată în vreo şase locuri, unde noile verigi luceau 
pe metalul mai tern. Purta cizme înalte de piele închisă la 
culoare, iar centura de care atârna spada, încătărămată 
strâns pe zalele strălucitoare, era ornată cu bumbi de 
argint. Spada lungă şi grea era vârâtă într-o teacă roşie 
străbătută în zigzag de dungi argintii. La gât îi atârna un 
lanţ de argint. Peste umerii largi îşi trăsese o mantie roşu- 
închis, prinsă cu o fibulă împodobită cu granate. Nu purta 
coif. Părul lui roşcat, mai lung decât îl purtau majoritatea 
saxonilor, încadra o figură care văzuse mulţi duşmani. Îşi 
crestase o cruce în obrazul drept, după care frecase rana 
cu funingine sau nămol ca să fixeze semnul întunecat care- 
l proclama ca fiind un războinic creştin. Era un om dur, dar 
ce altceva putea să fie? Fusese în zidul de scuturi, îi văzuse 


% 60 9 


pe danezi năpustindu-se în atac şi scăpase cu viaţă. Nu mai 
era un tinerel. Barba îi era cenuşie, iar pe chip i se 
întindeau cute adânci. 

— Lord Uhtred, spuse el. 

Vorbise pe un ton acru, fără pic de respect, ca şi cum 
sosirea mea ar fi fost o pacoste enervantă, ceea ce, 
bănuiam, chiar era. 

— Brice. 

— Regele m-a trimis, spuse ei. 

— Eşti în slujba regelui Edward acum? Ce s-a întâmplat? 
Lordul ZEthelhelm s-a plictisit de duhoarea ta? 

— M-a trimis să-i aduc bastardul, zise el trecând cu 
vederea insulta. 

Mi-am ridicat privirea spre turnul de lemn care încorona 
biserica lui Æthelflæd. Acolo era atârnat un clopot care-o 
costase o ladă mare cu argint. Fusese tare mândră de 
clopotul făurit de meşterii frizoni şi adus pe mare. Pe o 
parte avea o inscripţie: „ZEthelfleed, prin voia Domnului şi 
cu binecuvântarea sfintei Werburgh, a făcut acest clopot”, 
şi tot prin voia Domnului clopotul crăpase chiar când 
fusese bătut prima oară, stârnindu-mi veselia. De atunci 
clopotul nu mai suna ca să adune lumea la biserică, ci doar 
vătăma cerut cu zgomotul lui aspru. 

— M-ai auzit? stărui Brice. 

Mi-am luat fără grabă ochii de la clopot ca să-l măsor 
din cap până-n picioare. 

— Care bastard? l-am întrebat în cele din urmă. 

— Ştii care. 

— Ar trebui să-i cumpăr un alt clopot lui Lady 
ZEthelflaed, i-am zis lui Finan. 

— l-ar face plăcere, spuse el. 

— Poate că-l voi inscripţiona cu „Un dar de la Thor”. 

— lar asta n-o să-i placă deloc. 

— Lord Uhtred! ne întrerupse Brice discuţia fără noimă. 

— Mai eşti aici? am întrebat, prefăcându-mă surprins.. 

— Unde este? 

— Unde este cine? 

— Bastardul /Ethelstan. 


$ 61% 


Am clătinat din cap. 

— Nu cunosc un bastard pe nume /ZEthelstan. Tu 
cunoşti? l-am întrebat pe Finan. 

— N-am auzit niciodată de el, stăpâne. 

— Băiatul /ZEthelstan, spuse Brice străduindu-se să-şi 
reprime furia. Băiatul regelui Edward. 

— Nu-i acasă? am zis, prefăcându-mă din nou surprins. 
Ar trebui să fie acasă sau la şcoală. 

— Nu e aici, şi l-am căutat şi la şcoală. Aşa că găseşte-l. 

Am respirat adânc şi am descălecat. Am făcut un efort 
mare pentru a-mi ascunde durerea şi, pentru un moment, a 
trebuit să mă ţin de cal când am simţit un junghi într-o 
parte. Chiar mă întrebam dacă voi putea merge fără 
sprijin, dar în cele din urmă am reuşit să mă desprind de 
şa. 

— Sună ca un ordin, i-am spus lui Brice, făcând câţiva 
paşi înceţi spre el. 

— E un ordin de-al regelui. 

— Al regelui Wessexului? m-am mirat. Dar aici e Mercia. 

— Regele vrea ca fiul său să se întoarcă în Wessex, zise 
Brice pe un ton impasibil. 

— Eşti un războinic bun, te-aş primi în orice zid de 
scuturi, dar n-aş avea încredere în tine să-mi goleşti 
ţucalul. Nu eşti îndeajuns de isteţ pentru asta. De aceea 
nici nu comanzi gărzile personale ale lui ZEthelhelm. Prin 
urmare, nu, nu-l slujeşti pe rege, pentru că regele nu te 
vrea. Aşadar, cine te-a trimis? Lordul /ZEthelhelm? 

Îl înfuriasem, dar izbuti să-şi stăpânească pornirile. 

— Regele îşi vrea fiul, spuse el rar, iar Domnia Ta, Lord 
Uhtred, vei căuta băiatul şi-l vei aduce aici. 

— Poate c-o să ţi se pară straniu, am zis, dar nu primesc 
ordine de la tine. 

— O, ba da, vei primi. 

Se străduia să-şi ascundă neliniştea prin agresivitate, 
dar îi puteam vedea deruta. Avea ordin să-l aducă pe 
ZEthelstan, însă băiatul dispăruse, iar războinicii mei îi 
depăşeau numeric pe ai lui. Nu avu inspiraţia să-şi 
abandoneze misiunea, ci o trată aşa cum trata orice altă 


% 62 # 


problemă, cu o francheţe brutală. Îşi întoarse capul spre 
casă şi strigă: 

— Aduce-ţi-o aici! 

Uşa se deschise, şi un oştean o aduse pe Stiorra în 
lumina soarelui. Prin mulţime trecu un murmur, pentru că 
fiica mea avea sânge pe faţă şi-şi ţinea strâns peste piept 
rochia ruptă. Finan se aplecă în şa şi-mi puse o mână pe 
braţ, reţinându-mă, însă n-aveam nevoie de gestul lui. Da, 
eram furios, dar nu eram şi prost. Eram prea slăbit ca să 
mă reped la Brice, şi apoi, mânia mea era rece. Urma să 
înving în această confruntare, dar nu prin forţă brută. Nu 
încă. Între timp, Brice gândea că nu aveam de ales decât 
să mă supun lui. 

— Îmi aduci băiatul, spuse el rânjind, şi o eliberez pe 
fiica ta. 

— Şi dacă nu vreau? 

El ridică din umeri. 

— O să afli ce-o să se întâmple, nu-i aşa? 

M-am întors şi am făcut un semn din cap spre fiul meu. 

— Vino aici. I-am dat răgaz să descalece şi să se apropie, 
apoi l-am întrebat în şoaptă: Unde-i? 

Dacă cineva ştia unde se ascundea /Ethelstan, acela era 
fiul meu. 

Uhtred îi aruncă o privire lui Brice şi, întorcându-şi pe 
jumătate spatele spre el, murmură: 

— Îşi petrece timpul la fierărie. 

— La fierărie? 

— La forja lui Godwulf. Are prieteni acolo. Vorbea prea 
încet ca să-l audă Brice. Fiul şi fiica lui Godwulf. Adevărul 
e că de dragul ei merge. 

— Nu are decât zece ani! 

— Nouă, cred. Şi ea are doisprezece. 

— Îi plac femeile mai coapte, nu? am mormăit. Du-te şi 
caută-l pe micul sălbatic şi adu-l aici, dar nu te grăbi. Nu 
da zor. 

Încuviinţă din cap şi plecă, făcându-şi loc prin gloata 
ursuză. 

— Unde merge? vru Brice să ştie. 


Y% 63 # 


— Să-l aducă pe băiat, fireşte, am spus. 

Era bănuitor, dar nu îndeajuns de isteţ ca să gândească 
dincolo de următorul pas. 

— Spune-le oamenilor tăi să plece, îmi ceru. 

— Să plece? m-am prefăcut eu la fel de nătâng precum 
Brice. 

— Să plece, mârâi el. Vreau să dispară acum din faţa 
ochilor mei! 

Nădăjduia să scape astfel de ameninţarea lor, deşi, ca să 
fiu cinstit, tocmai asta voisem eu să-mi ceară. 

— Du oamenii pe zidul oraşului, i-am şoptit lui Finan, şi 
când dau semnalul intraţi prin acoperişul grajdului. 

— Ce i-ai spus? voi Brice să afle. 

— Să aştepte la hanul Orzul şi Secara. Berea e bună 
acolo, mult mai bună decât mizeria râncedă pe care o 
servesc la Gâsca Innoroiată. 

I-am făcut semn din cap lui Finan şi el plecă cu oamenii, 
dispărând pe una dintre străduţele înguste care porneau 
din piaţa bisericii. Când zgomotul copitelor se stinse, m-am 
apropiat încet de fiica mea. 

— Cum te cheamă? l-am întrebat pe bărbatul care o 
tinea. 

— Hrothard, stăpâne. 

— Tăcere! mârâi Brice la el. 

— Dacă-i faci vreun rău, Hrothard, vei muri foarte încet. 

Brice făcu doi paşi rapizi ca să-mi vină în faţă. 

— Hrothard va face ceea ce-o să-i spun eu să facă. 

I-am simţit răsuflarea împuţită, dar şi el putea mirosi, 
fără îndoială, puroiul puturos care mi se scurgea din rană. 

— Şi-i vei spune să-i dea drumul când eu îl aduc pe 
ZEthelstan, i-am zis. Nu asta vrei? 

El încuviinţă din cap. Bănuielile nu-i dispăruseră cu 
totul, dar era prea tâmpit ca să vadă capcana. Fie ca 
Domnul să-mi trimită mereu duşmani idioţi. 

— Ştii unde se află băiatul? mă întrebă el. 

— Aşa cred. Şi, bineînţeles, dacă regele îşi vrea fiul, cine 
sunt eu să stau în calea dorinţei sale? 

Cugetă la aceste vorbe preţ de câteva bătăi de inimă, 


$ 649 


până hotări că cedasem cu totul cerinţelor lui. 

— Regele a poruncit ca lordul /Ethelhelm să-i aducă 
băiatul, îmi spuse, încercând să-şi ascundă minciunile sub 
un adevăr. 

— Ar fi trebuit să-mi zici asta de la început, pentru că 
întotdeauna mi-a plăcut de /Ethelhelm. Brice zâmbi în 
colţul gurii, liniştit de cuvintele mele. Dar nu-mi plac 
oamenii care-mi lovesc fiica, am adăugat. 

— A fost un accident, spuse el prea repede. Omul va fi 
pedepsit. 

— Bine, am spus. Acum nu ne rămâne decât să 
aşteptăm. 

Am aşteptat până ce oamenii lui Finan descălecară şi 
suiră pe zidurile oraşului pe treptele ascunse din spatele 
bisericii, departe de ochii lui Brice. Vechiul fort, dărâmat 
în mare parte, se găsea în colţul acelor ziduri, astfel că 
meterezele formau laturile de nord şi de vest ale casei lui 
ZEthelfleed. Locuinţele servitorilor şi grajdurile se aflau în 
partea de nord; de-a lungul anilor, acoperişurile lor se 
ruinaseră, fiind înlocuite de paie întinse peste căpriori şi 
plase de răchită. Dacă trăgeai la o parte paiele şi treceai 
prin împletitură, puteai să pătrunzi în grajd. De-acum îi 
puteam vedea pe Finan şi oamenii lui pe ziduri, şi i-ar fi 
văzut şi Brice dacă s-ar fi întors, dar îi reţineam atenţia 
întrebându-l despre Teotanheale şi ascultându-l cum îşi 
descria contribuţia la bătălia aceea. M-am prefăcut 
impresionat, încurajându-l să povestească mai multe, în 
vreme ce oamenii lui Finan se ghemuiau ca să nu fie 
văzuţi. Doar unul stătea drept, sprijinindu-se alene de zidul 
exterior. 

— Şi ce se întâmplă cu sora geamănă a băiatului? l-am 
întrebat pe Brice. 

— Regele o vrea şi pe ea. 

— Unde-i acum? 

— În casă. Cu slujnicele de la bucătărie. 

— Ar fi bine să fie nevătămată, am spus. 

— Este, mă asigură Brice. 

M-am întors să plec. 


% 65 # 


— O să mă ierţi, dar rana încă mă chinuie. Trebuie să mă 
aşez. 

— Mă rog pentru însănătoşirea ta, spuse el, deşi trebui 
să facă un efort ca să rostească acele cuvinte. 

— Zeii vor face după cum le e voia. 

Acestea fiind zise, m-am îndreptat spre calul meu care 
era ţinut de noul meu slujitor, Eric, un băieţandru de vreo 
opt-nouă ani. 

În timp ce eu urcam anevoie în şa, Brice se urni şi el 
către uşa casei, unde se puse pe aşteptat lângă Stiorra. 

Ea se uita la mine. Fusesem un tată rău, deşi îmi 
iubisem copiii. Totuşi, ţâncii mă scoteau din sărite, şi cât 
au fost mici eram mereu plecat la luptă. Imi instruisem fiul 
să devină un războinic, şi eram mândru de el, dar Stiorra 
mă zăpăcise. Era fata mea cea mai mică şi mă durea s-o 
privesc pentru că semăna tare mult cu răposata ei mamă: 
înaltă şi agilă, avea faţa prelungă a maică-sii, acelaşi păr 
negru, aceiaşi ochi întunecaţi şi aceeaşi expresie gravă 
care se putea lumina cu un simplu zâmbet. Nu o 
cunoscusem prea bine, pentru că o ţinusem dintr-o bătălie 
în alta când era mică, aşa că Æthelflæd se ocupase de ea. 
Îşi petrecuse mare parte din copilărie la călugărițele din 
Cracgelad, unde învățase religia şi tot felul de deprinderi 
femeieşti. Avea o înfăţişare dulce, cu toate că dincolo de 
miere găseai oţel, şi era afectuoasă, deşi niciodată n-am 
ştiut ce era în capul ei. Ştiam că venise timpul să se 
mărite, dar nu găsisem niciun flăcău vrednic de Stiorra 
mea; pe de altă parte, nici ea nu se arătase dornică de 
măritiş. Nici nu vorbea prea mult, păstrându-şi porţia de 
adevăr în spatele tăcerii şi calmului. 

Buza de jos îi fusese spartă. Era umflată şi sângera. 
Cineva o lovise cu putere ca să arate astfel, şi eu aveam să- 
] găsesc pe omul acela şi să-l ucid. Stiorra era fiica mea şi 
nimeni nu putea s-o lovească fără să-i dau eu voie, iar 
acum era prea mare ca să fie bătută. Copiii mai trebuie 
biciuiţi ca să fie ascultători, dar când cresc, bătăile 
încetează. Bărbaţii îşi bat nevestele, fireşte, deşi eu n-o 
bătusem niciodată pe Gisela şi nici pe vreuna dintre 


Y% 66 # 


ibovnicele mele. Şi nu eram singurul. Mulţi bărbaţi nu-şi 
băteau nevestele, deşi legea o permitea şi Biserica o 
încuraja, dar un bărbat nu-şi câştigă renumele bătând pe 
cineva mai slab decât el. ZEthelred o bătuse pe ZEthelflaed, 
dar el era un om slab, şi un om slab trebuie să-şi arate 
puterea bătând o femeie. 

Chibzuiam la toate astea în timp ce mă uitam la Stiorra, 
care stătea liniştită, cu spatele drept. Dintr-odată, o pală 
de vânt aduse o rafală de ploaie. Mi-am ridicat privirea 
surprins, pentru că fusese senin în cea mai mare parte a 
zilei, însă ploaia fu scurtă şi uşoară. 

— Lord Uhtred, strigă Brice pe un ton aspru. 

Devenise din nou bănuitor, dar nu apucă să dea glas 
temerilor sale, căci fiul meu apăru aducându-l pe 
ZEthelstan. 

— Adu băiatul aici, îi spuse Brice fiului meu. 

— Adu-l la mine, i-am poruncit eu, şi, supus, Uhtred îl 
mână pe ZEthelstan până la scara şeii mele. 

I-am zâmbit băiatului pe care-l îndrăgeam ca pe un fiu. 
Era un băiat bun, poznaş aşa cum trebuie să fie, dar isteţ şi 
vânjos. Începuse să înveţe cum să mânuiască spada şi 
scutul, iar exerciţiile îl formaseră. Urma să devină un tânăr 
chipeş, am cugetat. Avea părut negru, trăsături fine şi ochi 
verzi, moşteniţi probabil de la mama lui. 

— O să ai băiatul când o s-o am pe fiica mea, i-am strigat 
lui Brice. 

Asta îl puse pe gânduri. Era tare nătâng. Creierii lui 
parc-ar fi fost făcuţi din terci de ovăz. Un bun războinic, 
da, dar oamenii precum Brice trebuie ţinuţi din scurt 
asemenea câinilor. ZEthelhelm îl trimisese la Cirrenceastre 
ştiind că Brice avea să-i îndeplinească orice poruncă, era 
de neoprit, ca un pitbull, dar când bivolul îşi înfige cornul 
în burta câinelui şi-i scoate intestinele, dulăul trebuie să 
ştie că e bătut. Brice încă se gândea, un lucru care i se 
părea de bună seamă chinuitor, dar în cele din urmă dibui 
capcana aparentă din vorbele mele. 

— Vom face schimbul în afara oraşului, propuse el. 

— Afară din oraş? am întrebat, prefăcându-mă că nu 


$ 67 # 


înţelegeam. 

— Crezi că-s prost? 

— N-aş crede niciodată una ca asta, am zis eu politicos. 

— Oamenii tăi vor rămâne înăuntrul zidurilor, iar tu vei 
aduce băiatul afară. 

Mi-am unit sprâncenele ca şi cum aş fi rumegat la 
propunerea lui. Bineînţeles, îi trecuse prin minte că 
oamenii mei l-ar fi putut încolţi pe străduţele înguste din 
Cirrenceastre, or, dacă schimbul se petrecea pe câmpul 
din afara oraşului, pericolul unei asemenea ambuscade nu 
mai exista. 

— Ei? mă îmboldi el. 

Am privit la războinicul de pe ziduri şi, foarte încet, mi- 
am ridicat capul, apoi am făcut un gest scurt de 
încuviinţare. Bărbatul dispăru, dar Brice, fireşte, îşi 
închipui că aprobarea îi fusese adresată lui. 

— O s-o facem aşa cum doreşti, i-am spus lui Brice, dar 
îţi cer să-ţi dai cuvântul de onoare. 

— Cuvântul de onoare? 

— Că omul care mi-a vătămat fiica va fi pedepsit. 

— Aşa am şi spus, nu? 

Am dat pinteni calului ca să mă apropii de el. Copitele 
bocăneau zgomotos pe pavajul roman. 

— Vreau să mi-l dai mie, am spus. 

— Va fi pedepsit, zise Brice cu încăpățânare. 

În acel moment răsunară strigăte şi clinchete de spade, 
dându-mi de înţeles că Finan şi oamenii săi pătrunseseră 
în casă. Nu se mai îngrijiseră să dea paiele la o parte şi să 
tragă răchita, ci săriseră pur şi simplu pe acoperişul care 
se spărsese instantaneu. Gerbruht, un frizon care părea să 
nu se oprească niciodată din mâncat şi cântărea cât un cal, 
sărise primul, iar restul oamenilor lui Finan îl urmaseră 
prin gaura făcută de el. N-am reacţionat nicicum la 
zgomote, rămânând cu ochii la Brice. 

— Mi-l vei da mie pe omul acela, i-am spus, dar puteam 
să-mi păstrez vorbele, căci Brice auzi deodată agitația şi-şi 
dădu seama că fusese păcălit. 

Era gata să dau pinteni calului ca să mă reped la atac, 


Y% 68 # 


folosind greutatea armăsarului ca să-l dobor, dar el îşi 
trase spada şi alergă spre mine. 

— Nemernicule! strigă el. 

Era iute. Niciun războinic nu rămâne în viaţă dacă e 
moale, dar pentru o matahală era surprinzător de rapid. 
Intr-o clipită, străbătu cei câţiva paşi care-l despărţeau de 
mine rotindu-şi spada pentru a-mi lovi calul în faţă. Am 
smuls hăţurile, aproape leşinând din cauza durerii care-mi 
izbucnise în partea de jos a coastelor, dar ştiam că 
pierdusem, că el era prea rapid, că avea să mă tragă din şa 
ori ca să mă omoare, ori, dacă avea un bob de minte, să mă 
ia ostatic. 

Dar oricât de rapid era el, fiul meu era precum fulgerul. 

Spada lui Brice nu apucă să mă lovească pe mine sau pe 
calul meu. Abia-mi dădeam seama ce se petrecea, însă l- 
am văzut pe Uhtred scoţându-şi pumnalul, pe Attor, şi 
azvârlindu-l. Lama scurtă lovi picioarele lui Brice, făcându- 
l să se poticnească. Am auzit bufnitura când căzu, în timp 
ce mă străduiam să-mi recapăt suflul. Brice se ridică de 
îndată, dar Uhtred îşi trăsese afară spada lungă, Pliscul- 
Corbului, şi-l împinsese pe ZEthelstan înapoi, în afara ariei 
de luptă. 

— Vino-ncoa, spârcâială, mârâi el la Brice. 

Gloata, până atunci atât de tăcută, se porni pe aclamații. 

— Ticălosule! zbieră Brice. 

Lovi pumnalul cu piciorul şi se repezi la fiul meu. Brice 
era un spadasin experimentat, un om care se lupta de-o 
viaţă întreagă, un om care se îmbogăţise din mânuirea 
armelor. Nu se temea de nimic, pe când Uhtred, fiul meu, 
avea o faţă deschisă, zâmbitoare, care-i dădea o aparenţă 
candidă. Brice socotea că-l va face bucăţi fără mare efort; 
prin urmare, ţinându-şi spada ca pe o coasă, îi dădu o 
lovitură menită să-i despice burta aidoma unui cuţit ce ar fi 
tăiat un sac de ţipari. N 

Uhtred sări înapoi şi râse. Işi coborî Pliscul-Corbului şi 
râse din nou, iar Brice muşcă momeala şi atacă a doua 
oară, de data asta fandând. Când Pliscul-Corbului se ridică 
să pareze, el se răsuci, întorcându-se spre arma fiului meu 


Y% 69 # 


şi trăgându-şi spada înapoi ca să-i taie gâtul adversarului, 
însă Uhtred i-o devie pur şi simplu. Brice, cu extraordinara 
sa viteză, repezi spada într-o încercare de a-l lovi pe fiul 
meu în cap, dar Pliscul-Corbului se afla acolo. 

Spadele zăngăneau la fiecare ciocnire, nu ca nişte 
clopoței, ci cu un scrâşnet aspru ce reverbera în jur. 
Ultima lovitură a lui Brice sfârşise însă într-un pocnet 
surd, asemenea clopotului lui ZEthelfleed. Deşi lama nu se 
rupsese, sunetul era de rău augur, şi el o ştia. Făcu un pas 
înapoi. 

Dinspre casă se apropiau oameni, oşteni de-ai lui Brice 
urmaţi de ai mei. Nimeni nu se amestecă atunci când fiul 
meu atacă pentru prima oară. Până acum se mulţumise să 
se apere şi să-şi bată joc de Brice, dar acum se aruncă 
înainte fandând, mai degrabă ca să forţeze o parare, după 
care dădu o lovitură spre mijloc pe care Brice o pară din 
nou. Lovitura nu păruse prea rapidă sau violentă, dar când 
spada lui Brice întâlni Pliscul-Corbului, se rupse. Se rupse 
pur şi simplu în două bucăţi, moment în care Uhtred îşi 
roti încheietura şi fixă vârful lamei sale în gâtul lui Brice. 

— Ce să fac cu el, tată? 

— Aruncă arma, cât ţi-a mai rămas din ea, i-am strigat 
lui Brice. 

El şovăia, aşa că mi-am scos jungherul, Acul-Viespii, şi i 
l-am întins lui ZEthelstan, care-şi găsise refugiu lângă calul 
meu. 

— Băiete, dacă nu-şi azvârle spada, foloseşte-te de ăsta 
ca să-i tai şira spinării de la ceafă, i-am zis. A venit timpul 
să înveţi cum să ucizi un om. 

ZEthelstan ezită, nesigur dacă vorbisem serios. l-am 
aruncat jungherul. 

— Ia-l! Când băiatul îl prinse, am adăugat: Eşti fiu de 
rege, şi într-o bună zi ai putea să fii tu însuţi rege. Viaţa şi 
moartea vor fi darurile tale, aşa că învaţă cum să le oferi. 

Se îndreptă spre Brice, care se întorsese pe jumătate, 
apoi rămăsese nemişcat când fiul meu îi împunsese gâtul 
cu vârful lamei. În cele din urmă, în creierul zdrahonului 
pătrunse o oarecare rațiune, aşa că aruncă restul spadei. 


% 709 


— Lasă-l să trăiască, i-am spus lui ZEthelstan, care păru 
uşurat la auzul ordinului. 

Şaisprezece oameni de-ai lui Brice ieşiseră din casă. N- 
aveau chef de luptă, şi acum oamenii lui Finan îi 
dezarmau. Stiorra, eliberată, alergă spre mine. l-am 
zâmbit şi i-am luat mâna. 

— Cine te-a lovit? am întrebat-o. 

— Preotul, spuse ea. 

— Preotul? am exclamat surprins, apoi l-am văzut pe 
individ printre prizonieri. 

Se încruntase, un om furios într-o sutană neagră, cu o 
cruce de argint grea atârnându-i de gât. Era mai în vârstă, 
la vreo patruzeci de ani, cu sprâncene groase şi cărunte şi 
buze subţiri. 

— El te-a făcut să ţipi? 

— Când am auzit copitele am sperat că tu eşti, spuse ea. 
Aşa că am ţipat. 

— Şi atunci te-a lovit? 

— M-a lovit înainte de asta, şi mi-a rupt hainele, oftă 
Stiorra arătându-mi pieptarul sfâşiat al rochiei de in. 

Finan traversă mica piaţă. 

— Nemernicii nu vor să lupte, zise el părând dezamăgit. 

Brice şi oamenii care-i mai rămăseseră se aflau lângă 
uşa casei, păziţi de spade. 

— Du-i înapoi în casă, am ordonat, după care am tras 
adânc aer în piept, stăpânindu-mi durerea. Gata! le-am 
strigat privitorilor. Nu mai e nimic de văzut! Aşa că 
întoarceţi-vă la treabă! 

Părintele Creoda, preotul care vedea de biserica lui 
ZEthelflzed şi care preda la mică şcoală din oraş, se grăbi 
să i se alăture lui /Ethelstan. Luă faţa băiatului în mâini şi, 
cu ochii închişi, începu să murmure o rugăciune de 
mulţumire. 

— Părinte Creoda! am strigat. Deci micul bastard nu era 
la şcoală? 

— Nu era, stăpâne. 

— Şi ar fi trebuit să fie? 

— Da, stăpâne. 


%71 # 


— Atunci trage-i o bătaie, am spus. 

— Nu ajută, stăpâne, suspină preotul. 

Părintele Creoda era un om de treabă, serios şi cinstit. 
Venise în Mercia din Wessex şi credea în visul regelui 
Alfred despre o comunitate instruită, pioasă şi harnică, iar 
eu nu mă îndoiam că /Ethelstan, care era isteţ ca un vulpoi, 
hotărâse demult că autoritatea părintelui Creoda putea fi 
încălcată cu uşurinţă. 

— Poate că nu ajută, dar sigur o să te facă să te simţi 
mai bine. Dacă nu-i tragi tu o bătaie, i-o trag eu. Şi 
încetează să mai rânjeşti cu faţa ta hidoasă, am adăugat 
către micul bastard aplecându-mă să-i iau jungherul. 

Dar şi eu rânjeam. Timp în care mă întrebam ce noi 
duşmani tocmai îmi făcusem. 

Oricum, eram pe cale să-mi fac şi mai mulţi. 


Casa lui Æthelflæd era clădită în jurul unei curţi. Nu se 
deosebea de casa din Lundene unde locuisem cu Gisela, 
doar că asta era mai mare. Curtea avea în centru un bazin 
pătrat unde broaştele depuneau straturi groase de ouă. 
Adesea căutam să mi-i imaginez pe romani în această casă. 
Lăsaseră tablouri ce-i înfăţişau, fie pictate pe tencuiala 
peretelui, fie în mozaicul din pardoseală, însă picturile se 
decoloraseră şi purtau urmele umezelii, iar mozaicul de 
obicei era spart. Totuşi, rămăsese destul de văzut ca să 
ştim că bărbaţii romani purtau un soi de cearşaf alb 
înfăşurat pe trup sau o fustă scurtă întărită cu tăblițe de 
metal, peste care îmbrăcau o platoşă. Dar adesea erau goi, 
mai ales femeile. Mozaicul de pe podeaua din cea mai 
mare încăpere a casei lui /Ethelfleed înfăţişa femei 
dezbrăcate alergând printre copaci frunzoşi, fiind urmărite 
de un om cu coarne şi picioare păroase de tap. Când 
ajunsese prima oară la Cirrenceastre, părintele Creoda 
insistase ca mozaicul să fie distrus pentru că, spunea el, 
înfăţişa un zeu păgân, dar Æthelflæd refuzase. 

— Se uită tot timpul la mozaicul acela, îmi spusese ea 
amuzată, aşa că i-am zis că e un avertisment cu privire la 
pericolele păgânismului. 


Y 72 # 


Acum, părintele Creoda se uita iar la mozaic, mai precis 
la o fată graţioasă care privea peste umăr la zeul-ţap aflat 
pe urmele ei. 

— E drăguță, părinte, am spus. 

Îşi mută privirea de îndată şi-şi drese glasul, dar nu găsi 
nimic de comentat. 

Deşi nu-i cerusem să vină cu noi în casă, era acolo, stând 
protector aproape de ZEthelstan. 

— Prin urmare, n-ai fost la şcoală, i-am zis băiatului. 

— Am uitat să merg, stăpâne. 

— Nu erai la fierărie? l-am întrebat, neluându-i în seamă 
zâmbetul. 

— Ba da, stăpâne. 

— Pentru că acolo e şi drăguţa ta? 

— Drăguţa, stăpâne? făcu el pe nevinovatul. Nu, 
stăpâne, eram acolo pentru că Godwulf îmi făureşte o 
spadă. Mă învaţă cum să lucrez metalul. 

l-am luat mâinile într-ale mele şi i-am cercetat 
încheieturile, într-adevăr, se vedeau mici semne cafenii 
acolo unde-l atinseseră scânteile. 

— Şi Godwulf nu ştia că trebuia să fii la şcoală? 

Băiatul surâse. 

— Ştia, stăpâne, dar e de părere că ar trebui să învăţ 
ceva folositor. 

— Folositor, am mormăit eu încercând să par sever, deşi 
băiatul îmi simţise încântarea la răspunsul lui, pentru că 
zâmbisem. L-am privit pe părintele Creoda. Ce-l înveţi, 
părinte? 

— Latina, stăpâne, şi vieţile sfinţilor. Şi alfabetul, fireşte. 

— Latina este folositoare? 

— Sigur că da, stăpâne! Este limba sfintei noastre 
Evanghelii. 

Am mârâit. Stăteam jos, ceea ce era o uşurare. Finan îi 
dusese pe prizonieri într-o încăpere aflată de cealaltă parte 
a curţii interioare, iar eu îmi strânsesem familia, pe 
părintele Creoda şi pe /Ethelstan în camera încăpătoare 
unde fetele goale alergau pe pardoseală. Era preferata lui 
ZEthelfleed. 


Y 739 


— Şi ai auzit că aici erau oameni înarmaţi? l-am întrebat 
pe /ZEthelstan. 

— Da, stăpâne. 

— Şi ai avut inspiraţia să rămâi la fierărie? 

— Godwulf mi-a spus să rămân acolo, stăpâne. 

„Fierarul e un om de ispravă”, m-am gândit, apoi m-am 
uitat la Stiorra. 

— Şi tu? 

— Eu, tată? 

— Ce ai făcut când au venit aici oamenii lui Brice? 

— I-am întâmpinat, tată. Crezusem c-au venit din partea 
regelui Edward. 

— Şi preotul de ce te-a lovit? 

— Voia să ştie unde era ZEthelstan, dar nu i-am spus. 

— Ştiai? 

Stiorra se uită la Æthelstan şi zâmbi. 

— Ştiam. 

— Şi ai spus că nu ştii? De ce? 

— Pentru că nu-mi plăcea de ei. 

— Şi nu te-au crezut? 

Fiica mea clătină din cap. 

— Atunci, părintele Aldwyn s-a înfuriat. 

— Au scotocit biserica şi şcoala, interveni părintele 
Creoda. 

— Cum n-au dat de el, continuă Stiorra, părintele 
Aldwyn m-a făcut stricată mincinoasă şi a spus c-o să afle 
adevărul. 

— O stricată mincinoasă? am întrebat-o. 

— Da. 

O servitoare îi reparase rochia cu o broşă de-a lui 
ZEthelfleed şi-i ştersese sângele de pe faţă, dar avea buza 
umflată şi urâţită de o coajă. 

— Ţi-a scos şi un dinte? 

— Nu, tată. 

Finan deschise uşa şi rămase în prag, lenevos şi sigur pe 
el. L-am privit. 

— L-ai învăţat pe fiul meu meşteşugul spadei, i-am spus. 

—Da. 


Y 74% 


— E mai iute decât tine. 

— M-am mai înmuiat odată cu trecerea anilor, stăpâne, 
replică el zâmbind. 

— L-ai învăţat bine, a dănţuit în jurul lui Brice ca un 
şoim în jurul unui cocor. Câţi morţi sunt? 

— Doar doi. Şi patru răniţi. Restul sunt sub pază. 

Am privit spre părintele Creoda. 

— Du-l pe ZEthelstan în altă cameră şi bagă-i nişte latină 
în cap. Finan, adu-mi-l pe preot. 

Nu prea avea rost să-l iau la întrebări pe Brice. Era 
câinele lui /Ethelhelm, dar bănuiam că preotul era 
adevăratul comandant al oştenilor. ZEthelhelm ştia că Brice 
ar fi trecut peste orice obstacol să obţină ceva, dar nu-l 
bănuia de prea multă isteţime şi subtilitate; fără îndoială, 
părintele Aldwyn fusese trimis să-l îndrume pe zdrahon şi 
să-l preia pe /Ethelstan. Voiam să aflu ce soartă îi fusese 
menită băiatului. 

Preotul se clătină în prag, împins în mod vădit de Finan, 
care venea în urma lui. 

— Protestează, îl îndemnă amuzat irlandezul. 

— Sunt capelanul lordului ZEthelhelm, duhovnicul său şi 
tatăl său întru Domnul! 

— Eşti prizonierul meu, am zis, şi-mi vei spune ce 
porunci ţi-a dat ealdormanul ZEthelhelm. 

— N-o să-ţi spun nimic, pufni el dispreţuitor. 

— Arde-i una! i-am spus fiului meu, dar Uhtred ezită. 

Vrăjitorii creştini au putere, şi fiul meu se temea de 
urmări. A 

— Vezi? rânji Aldwyn. Dumnezeul meu mă apără. Întinse 
un deget spre fiul meu. Atinge-mă, tinere, şi-o să putrezeşti 
în iadul cel veşnic! 

— Dar de unde ştim noi că eşti preot? am întrebat eu. 

— Sunt capelanul lordului ZEthelhelm. 

M-am încruntat. 

— Aldwyn, da? Ăsta-i numele tău? Dar eu ţin minte că l- 
am cunoscut pe părintele Aldwyn. Un bătrân cu părul alb, 
lung, şi o mână care-i tremura. Suferea de dambla, aşa;i, 
Finan? 


% 75% 


— Aşa-i, el era, unul micuţ, cu un picior beteag. Finan 
îmi prinse minciuna din zbor şi începu să brodeze pe ea. Li 
cam curgeau balele. 

— Deci ăsta nu-i părintele Aldwyn? 

— Nu poa’ să fie, nu băleşte. 

— Eşti un şarlatan, i-am spus preotului. 

— Nu sunt... începu el, dar l-am întrerupt. 

— Scoate-i rasa, i-am zis lui Finan. Nu e mai preot decât 
sunt eu. 

— Să nu îndrăzneşti! urlă părintele Aldwyn, dar se opri 
dintr-odată, căci Finan îi trăsese un pumn în stomac. 

Irlandezul îl propti pe Aldwyn de perete şi scoase un 
cuţit. 

— Vezi? i-am spus fiului meu. E un şarlatan. Se dă drept 
preot, cum a făcut şi grăsanul ăla care a venit iarna 
trecută la Cirrenceastre. 

Individul aduna monede care erau destinate, spunea el, 
hrănirii celor săraci şi înfometați, dar de fapt urmau să-i 
hrănească lui burdihanul. Înşelătoria îi mersese până-l 
luase la întrebări părintele Creoda. Grăsanul ăla nu putea 
nici măcar să repete Crezul, aşa că l-am lăsat doar în 
cămaşă şi l-am scos afară din oraş. 

Când Finan îi tăie sutana neagră, Aldwyn scoase un 
icnet. Irlandezul îşi vâri cuțitul în teacă, apoi rupse 
veşmântul până în talie şi-l smulse de pe umerii preotului. 
Aldwyn rămase într-o cămeşoaie murdară care-i atârna 
până la genunchi. 

— Vezi? am repetat. Nu e preot. 

— Ţi-l faci duşman pe Dumnezeu! şuieră Aldwyn către 
mine. Pe Dumnezeu şi pe toţi sfinţii săi! 

— Nu dau niciun rahat de şobolan pe dumnezeul tău, am 
mormăit. Şi apoi, nu eşti preot. Eşti un şarlatan. 

— Eu... 

Dar îşi înghiţi cuvintele, căci Finan îi mai arse una în 
stomac. 

— Aşa că, ia zi-mi, şarlatane, ce plănuia lordul 
ZEthelhelm să facă cu prinţul ZEthelstan? 

— Nu e prinţ, scrâşni Aldwyn. 


769 


— Uhtred, loveşte-l! 

Fiul meu şovăi o clipă, apoi traversă încăperea şi-i trase 
o scatoalcă peste cap. 

— Bun, am spus. 

— E copil din flori, stărui Aldwyn. 

— Încă o dată, i-am spus lui Uhtred, şi el îi mai arse un 
dos de palmă. Am continuat cu glas hotărât: Regele 
Edward şi mama lui ZEthelstan s-au căsătorit la biserică, 
iar preotul care i-a cununat trăieşte. 

Speram că părintele Cuthbert era în viaţă. Judecând 
după uimirea omului din faţa mea, chiar era. Aldwyn se 
holba la mine, încercând să discearnă adevărul din spusele 
mele; dacă ar fi cunoscut precis soarta părintelui Cuthbert, 
nu s-ar fi zgâit cu aerul acela tâmp. 

— Trăieşte, am zis, şi va jura că l-a cununat pe regele 
Edward cu Lady Ecgwynn. Ceea ce înseamnă că /Ethelstan 
este fiul cel mai mare al regelui, este setheling, întâiul 
urmaş la tron. 

— Minti, spuse Aldwyn, deşi fără convingere. 

— lar acum răspunde întrebării mele, i-am cerut 
răbdător. Ce aveai de gând să faci cu sethelingul? 

Fu nevoie de timp şi ameninţări, dar în cele din urmă ne 
spuse. ZEthelstan urma să fie trimis în sud, pe mare, în 
Neustria, o întindere mare de pământ stâncos care 
formează o provincie în vestul îndepărtat al Franciei. 

— Acolo este o mănăstire, încheie Aldwyn. Băiatul le-ar 
fi fost încredinţat călugărilor pentru educare. 

— Pentru întemniţare, vrei să spui. 

— Pentru educare, stărui Aldwyn. 

— Într-un ţinut măcinat de războaie, am spus. 

Provincia Neustria fusese invadată de hoarde întregi de 
normanzi care-şi dăduseră seama că recoltele din Francia 
erau mai uşor de obţinut decât cele din Britania. Orice 
mănăstire din acele locuri sălbatice de pe țărm era în 
pericol să fie jefuită de normanzi, aşa că toţi dinăuntru 
aveau spadele pregătite. 

— Voiaţi ca sethelingul să moară fără să vă pătaţi 
mâinile cu sângele lui. 


Y 77% 


— În Neustria sunt oameni pioşi, spuse preotul cu glas 
pierit. 

— Temniceri pioşi, l-am corectat. Regele Edward ştie 
ceva despre toate astea? 

— Regele este de acord ca fiul său bastard să fie educat 
de biserică. 

— Şi crede că va fi dus într-o mănăstire de undeva din 
Wessex, nu în vreo hazna din Neustria, aşteptând ca 
normanzii să-i scoată maţele cu spadele, am spus. 

— Ori să-l vândă ca sclav, interveni calm Finan. 

Ceea ce avea o noimă. ZEthelstan şi sora lui? Doi copii 
mici? Puteau obţine un preţ ridicat pe piaţa de sclavi din 
Francia. 

— Nemernicule, i-am spus lui Aldwyn. Şi ce s-ar fi 
întâmplat cu sora lui geamănă? Sperai să cadă şi ea în 
robie? Fără să răspundă, îşi ridică fruntea şi mă privi cu 
dispreţ. Tu ai fost vreodată în Neustria? l-am întrebat. 

Aldwyn ezită, apoi clătină din cap. 

— Nu, de ce aş fi făcut-o? 

M-am ridicat, tresărind din pricina durerii inevitabile. 
Am scos Acul-Viespii şi m-am apropiat de el atât de mult, 
încât îi puteam simţi răsuflarea infectă. 

— Îţi mai ofer o şansă, i-am spus. Ai călătorit vreodată în 
Neustria? 

El şovăi din nou, dar de data asta din pricina lamei 
scurte a pumnalului. 

— Da, recunoscu în cele din urmă. 

— Şi cu cine te-ai văzut acolo? 

Am zvâcnit din mâna care ţinea Acul-Viespii, iar el se 
strâmbă. 

— Cu stareţul de la Sfântul Ştefan, din Cadum, spuse 
peste câteva clipe, cuprins de panică. 

— Minti, nemernicule! 

Dacă ar fi vrut pur şi simplu să-l ducă pe băiat la şcoala 
mănăstirii, o scrisoare ar fi fost de ajuns. Mi-am înfipt lama 
în tivul scămoşat al cămeşoaiei lui. 

— Cu cine te-ai văzut? 

Simţind vârful pumnalului în vintre, Aldwyn se 


4789 


cutremură şi şopti: 

— Hrolf. 

— Mai tare! 

— Hrolf! 

Hrolf era o căpetenie normandă care devastase întinderi 
mari de pământ din Francia. În Britania sosiseră veşti că 
Hrolf capturase o bună parte din Neustria şi intenţiona să 
rămână acolo. 

— Plănuiai să i-i vinzi pe gemeni lui Hrolf? 

— Hrolf este creştin. l-ar fi crescut cum se cuvine! 

— Hrolf nu e mai creştin decât sunt eu, am mârâit. 
Susţine că-l slujeşte pe zeul vostru pentru că francii i-o cer 
ca să-l lase să stea acolo. Aş spune şi eu acelaşi lucru, dacă 
mi-ar da un regat în stăpânire. I-ai fi vândut pe ZEthelstan 
şi pe Eadgyth ticălosului, şi el ce-ar fi făcut? l-ar fi ucis? 

— Nu, şopti nesigur preotul. 

— Şi aşa, nepotul lordului /Ethelhelm ar fi devenit 
singurul moştenitor al regatului Wessex. Am ridicat Acul- 
Viespii până când vârful îi atinse burta nenorocitului. Eşti 
un trădător, Aldwyn. Plănuiai să-i omori pe copiii cei mai 
mari ai regelui. 

— Nu, şopti el din nou. 

— Dă-mi un motiv pentru care să nu te ucid. 

— Sunt preot, bâigui el. 

— Nu eşti îmbrăcat ca un preot şi, pe deasupra, mi-ai 
lovit fiica. Nu aşa se poartă un preot, nu? 

Nu avu nimic de zis. Îmi cunoştea renumele de ucigaş de 
preoţi. Fireşte, cei mai mulţi se temeau să ucidă un om al 
bisericii, ştiind că pentru o asemenea faptă zeul bătut în 
cuie i-ar fi osândit la chinuri veşnice, dar mie nu mi-era 
frică de răzbunarea zeului creştin. 

— Eşti un trădător, Aldwyn, am repetat. De ce să nu te 
ucid? O meriti. 

— Lasă-mă pe mine, spuse dintr-odată fiica mea. 

M-am întors uluit. Stiorra făcuse doi paşi în faţă şi mă 
privea cu o expresie impasibilă. Întinse mâna dreaptă după 
jungher. 

— Lasă-mă pe mine, repetă ea. 


% 799 


Am clătinat din cap. 

— Asta nu-i treabă de muiere. 

— De ce nu? Noi dăm viaţă, n-o putem şi lua? 

— Nu, gemu Aldwyn, nu! 

Nu l-am băgat în seamă. 

— Să ucizi un om e mai greu decât crezi, i-am spus 
Stiorrei. Pe de altă parte, deşi nemernicul ăsta merită să 
moară, ar avea un sfârşit prea rapid. 

— De ce? Voia să-şi facă mendrele cu mine, tată. Asta ar 
fi fost rapid? 

— Gândeşte-te la sufletul tău, spuse Uhtred. 

— Sufletul meu? îl întrebă ea. 

— Dumnezeu o să te vadă, şi uciderea unui preot e un 
păcat de neiertat. 

— Nu şi pentru zeii mei! 

Mă holbam la fiica mea, nevenindu-mi să-mi cred 
urechilor. Voiam să spun ceva, dar nimic nu-mi venea pe 
buze. Se întoarse spre mine zâmbitoare şi-mi zise: 

— Mama mea era păgână, ca şi tine. Eu de ce n-aş fi? 

Fiul meu părea îngrozit, Finan rânjea. 

— Îi venerezi pe zeii mei? am întrebat-o. 

— Da, tată. 

— Dar ai fost crescută creştină! izbucni fratele ei. 

— Ca şi tata, spuse Stiorra, şi ca şi tine, frate, dar nu-mi 
spune că nu te rogi şi tu la zeii noştri. Ştiu că o faci. Apoi 
îşi mută privirea de la mine la Aldwyn, şi faţa i se înăspri; 
în acel moment semăna aşa de mult cu maică-sa, că mă 
durea sufletul. Lasă-mă pe mine, tată, îmi ceru, întinzând 
din nou mâna. 

I-am dat Acul-Viespii. 

— Nu! ţipă Aldwyn. 

Stiorra trase rochia din prinsoarea broşei, dezgolindu-şi 
un sân. 

— Nu asta voiai să vezi, preotule? Priveşte-l! 

— Nu! bâigui Aldwyn cocoşându-se şi neîndrăznind să se 
uite. 

— Stiorra! şopti fiul meu. 

Dar fiica mea nu avea nicio milă. l-am urmărit expresia 


$ 80 # 


feţei când îl ucidea pe preot, şi era aspră, nemiloasă şi 
hotărâtă. Mai întâi îi crestă scalpul şi gâtul, după care-i 
spintecă braţele când el încercă să se apere. Sânul şi 
rochia îi fură împroşcate de sângele lui când îl dobori la 
pământ cu încă două lovituri în cap, şi abia atunci îşi 
strânse ambele mâini pe mânerul scurt al Acului-Viespii ca 
să i-l înfigă adânc în gât. Cum lama se înţepenise, o trase 
înapoi cu un mârâit şi-i spintecă dintr-o lovitură grumazul. 
Îl urmări cum se prăbuşea în timp ce sângele îi ţâşnea din 
trup, acoperind-o pe una dintre femeile fugărite de zeul- 
tap. Stiorra îl privea pe Aldwyn murind, iar eu o priveam 
pe ea. Mereu îmi fusese greu să-i descifrez expresiile, dar 
n-am întrezărit nici cel mai mic dezgust pentru fapta pe 
care-o săvârşise, ci doar ceva aducând a curiozitate. Ba 
chiar zâmbi uşor când preotul scoase un ultim horcăit. 
Degetele i se crispară pe plăcuţele de mozaic, apoi se 
cutremură tot şi rămase nemişcat. 

Stiorra îmi întinse jungherul cu mânerul în faţă. 

— Mulţumesc, tată, spuse ea calm. Acum trebuie să mă 
spăl. 

Părăsi încăperea acoperindu-şi goliciunea cu rochia 
ruptă, îmbibată de sânge. 

— Iisuse Hristoase! murmură Uhtred. 

— E fiica ta, nu încape îndoială, spuse Finan, care se 
apropiase de stârvul preotului ca să-l împingă cu piciorul. 
Şi imaginea maică-sii, adăugă el. 

— Avem nevoie de şase căruţe, am zis. Cel puţin şase. 

Finan şi fiul meu rămăseseră cu privirile pe preotul mort 
care, fără veste, trase un pârţ. 

— Şase căruţe, am repetat, la care să fie înhămaţi cai, 
nu boi. Să fie încărcate cu fân sau paie. Şi cu ceva greu, 
oricum. Buturugi, de pildă. 

— Şase căruţe? întrebă Finan. 

— Cel puţin şase. Şi avem nevoie de ele mâine. 

— De ce, stăpâne? 

— Pentru că mergem la o nuntă, bineînţeles. 

Şi asta urma să facem. 


81% 


Trei 


Dedesubtul bisericii părintelui Creoda se găsea un 
spaţiu boltit aşa de mare, că se întindea dincolo de zidurile 
bisericii, susţinute de stâlpi mari de piatră şi de arcade. 
Zidurile beciului erau făcute tot din piatră, blocuri mari 
tăiate grosolan, în vreme ce podeaua era din pământ 
bpătătorit. Pe un raft de piatră de pe peretele dinspre 
răsărit erau adunate câteva oase vechi, dar în rest beciul 
era gol, întunecos şi muced. Probabil că fusese ridicat de 
romani, deşi în zilele acelea nu cred c-ar fi îngăduit ca 
haznaua să fie atât de aproape. 

— Pute până în biserică, spuse cu tristeţe părintele 
Creoda, e bine doar când vântul bate spre est. 

— Se scurge rahatul prin zidărie? l-am întrebat. 

N-aveam de gând să aflu răspunsul după ce cădeam prin 
chepeng în bezna de jos. 

— Tot timpul, pentru că mortarul s-a fărâmiţat. 

— Atunci lipeşte-l cu smoală, i-am sugerat eu, ca pe 
scândurile unei bărci. Umple crăpăturile cu păr de cal şi 
acoperă-le cu smoală. 

— Smoală? 

— Poţi s-o cumperi din Gleawecestre. Am privit în 
întunericul de jos. Ale cui sunt oasele? 

— Nu ştim. Se aflau acolo înainte ca Lady Æthelflæd să 
ridice biserica, şi n-am vrut să le tulburăm, zise el făcându- 
şi semnul crucii. Mai bine să nu trezim stafiile, stăpâne. 

— Vinde-le ca moaşte şi foloseşte banii să cumperi un 
clopot nou, l-am sfătuit. 

— Dar pot să fie oase de păgân! 

Părea şocat. 

— Şi? am zis, îndreptându-mi spinarea şi tresărind la 
inevitabila durere. 


Y% 82 9 


Deocamdată, beciul acela puturos avea să slujească 
drept temniţă pentru Brice şi oamenii lui. Meritau ceva şi 
mai rău. Scotociseră prin casa lui /Ethelfled, făcând 
grămadă lucrurile ei de preţ: haine, tapiserii, giuvaieruri, 
oalele de la bucătărie şi opaiţele. „Toate sunt ale soţului 
ei”, îmi spusese Brice bosumflat, „şi n-o aibă nevoie de 
găteli la mănăstire.” 

Aşadar, un punct al înţelegerii încheiate de /Ethelhelm 
cu /ZEthelred era trimiterea lui Æthelflæd la mănăstire. Mă 
întrebam dacă fratele ei ar fi încuviinţat, însă răspunsul 
veni repede: foarte probabil, Edward era gelos pe 
renumele lui Æthelflæd. Era tot timpul comparat cu Alfred, 
şi comparaţia nu-l avantaja, iar acum lucrurile se 
înrăutăţiseră, căci era socotit un războinic mai puţin 
înzestrat decât sora sa. Regii, chiar şi unii oneşti precum 
Edward, au mândrie. De voie, de nevoie, accepta că n-avea 
să se poată măsura niciodată cu tatăl lui, dar fără îndoială 
îl irita să audă cum era lăudată sora lui. l-ar fi plăcut 
grozav s-o vadă retrasă la o mănăstire. 

Trupul părintelui Aldwyn fu adus în biserică. Finan îl 
îmbrăcase în sutana neagră şi ruptă, dar nu ascunsese 
nimic din violenţa care-i adusese sfârşitul. 

— Ce s-a întâmplat? şopti uluit părintele Creoda. 

— Cuprins de remuşcări, şi-a luat zilele, i-am spus. 

— El... 

— Şi-a luat zilele, am mârâit. 

— Înţeleg, stăpâne. 

— Aşadar, fiind un sinucigaş, nu poate fi îngropat în 
pământ sfinţit. Habar n-am de ce l-o fi adus Finan în 
biserică! 

— Nu ştiu ce-o fi fost în capul meu, rânji irlandezul. 

— Atunci ai face bine să-i sapi nemernicului o groapă 
adâncă undeva în afara oraşului, l-am sfătuit. 

— La o răscruce, zise Finan. 

— La o răscruce? întrebă părintele Creoda. 

— Ca sufletul lui să fie năuc, îl lămuri Finan. N-o să ştie 
pe care drum s-o ia. Nu vrei ca duhul lui să se întoarcă 
aici, Doamne fereşte, aşa că-l îngropăm la o răscruce şi-l 


% 83% 


zăpăcim. 

— Îl zăpăcim, repetă părintele Creoda privind cu groază 
la faţa schimonosită a mortului. 

Brice şi oamenii lui fură îmbrânciţi în beciul puţind a 
rahat. Li se scoseseră zalele, cizmele, bijuteriile şi 
cingătorile. 

— Le poţi da drumul peste două zile, i-am spus 
magistratului din Cirrenceastre. Aruncă-le nişte pâine 
ticăloşilor, dă-le câteva găleți de apă şi lasă-i acolo două 
zile întregi. Vor încerca să te convingă să le dai drumul 
mai devreme, vor încerca să te cumpere, dar nu te lăsa 
înduplecat. 

— Aşa voi face, stăpâne. 

— Dacă le dai drumul, îţi faci duşmani din mine şi din 
Lady Æthelflæd. 

Fusese un timp când o asemenea ameninţare cântărea 
greu, m-am gândit. 

— Şi din mine, adăugă Finan. 

La cuvintele molatice ale irlandezului, magistratul se 
cutremură. 

— Vor sta acolo două zile, stăpâne, făgăduiesc. Jur pe 
trupul Domnului nostru! 

Se întoarse şi făcu o plecăciune spre altar, unde, 
încastrate în argint, se găseau penele de la gâştele 
alungate de sfânta Werburgh din lanul cu porumb. 

— Dă-le drumul mai devreme, şi stafiile oaselor de acolo 
o să vină să te bântuie, zise Finan. 

— Jur, stăpâne! spuse disperat magistratul. 

— Presupun c-o să mă îngroape şi pe mine la o răscruce, 
i-am zis lui Finan pe când ne întorceam la casa lui 
ZEthelfleed. 

El rânji. 

— O să-ţi facem o înmormântare pe cinste. O să 
aprindem un foc atât de mare, încât o să întunece soarele. 
Ai încredere în mine, zeii tăi vor şti că vii la ei. 

Am zâmbit, dar mă gândeam la răscruci, la toate 
drumurile făcute de romani care ajunseseră în paragină 
peste tot în Britania. Părţi din ele fuseseră luate de 


$ 849 


şuvoaie, şi adesea lespezile erau furate pentru a fi folosite 
ca pietre de hotar între câmpuri ori ca temelii pentru 
stâlpii caselor. De multe ori, călătorind prin ţară, fusesem 
nevoit s-o iau pe lângă drum, atât era de prost; drumurile 
romane ajunseseră doar nişte poteci năpădite de buruieni 
care ne indicau traseul. Mă întrebam ce se va alege de 
toate aceste căi care străbăteau Britania în lung şi-n lat. 

— Finan, tu crezi că după moarte o să mai putem vedea 
ce se întâmplă pe aici? 

El mă privi ciudat. 

— Preoţii aşa zic. 

— Zău? am făcut eu surprins. 

— Ei spun că poţi să vezi iadul. De ce n-ai vedea şi lumea 
asta? 

— Mi-ar plăcea să ştiu ce se întâmplă, am oftat. 

Presupuneam că drumurile aveau să dispară, câmpurile 
de pe margini aveau să se umple cu puieţi de alun, după 
care tufişurile cu ghimpi aveau să acopere vechile poteci. 
Asta urma să văd din Walhalla? Şi oare se uita acum vreun 
roman la Cirrenceastre, întrebându-se prin ce nenorocire 
se prefăcuseră pietrele de culoarea mierii şi marmura albă 
în paie jilave şi scânduri putrezite? Ştiam că-i stârnisem 
gânduri neplăcute lui Finan, dar mai ştiam şi că nornele, 
femeile acelea sinistre care ne controlează vieţile, îmi 
pipăiau aţa, întrebându-se când s-o taie cu foarfecile lor 
ascuţite. Mi-era teamă de mult timp de lucrul acesta, dar 
acum mai că mi-l doream. Îmi doream un sfârşit al durerii, 
al necazurilor, dar voiam şi să aflu cum aveau să se 
sfârşească toate astea, în măsura în care exista un sfârşit. 
li alungaserăm pe danezi, însă acum se profila o altă luptă, 
o luptă pentru Mercia. 

— A venit părintele Cuthbert, anunţă Finan. 

M-am trezit din gândurile mele văzându-l pe Osferth, 
care-l adusese pe preot de la Fagranforda. 

Era o uşurare. Soţia lui Cuthbert, Mehrasa, era cu el. 

— Acum te duci în nord, i-am spus lui Osferth. 

— Stăpâne! strigă Cuthbert, recunoscându-mi vocea. 

Fusese orbit de Cnut, iar faţa lui se rotea în toate 


% 85 g 


direcţiile ca şi cum ar fi încercat să afle unde mă găseam. 

— Nord? întrebă Osferth. 

— Cu toţii vom merge, am spus. Cu familii cu tot. 
Mergem la Ceaster. 

— Stăpâne? repetă Cuthbert. 

— Eşti în siguranţă, i-am zis. Tu şi cu Mehrasa sunteţi în 
siguranţă. 

— Dar ce primejdie ne paşte, stăpâne? 

— Aţi rămas ultimii martori la prima cununie a lui 
Edward, şi în Wessex sunt câţiva care vor să dovedească 
faptul că acea cununie nu a avut niciodată loc. 

— Dar s-a petrecut! spuse el pe un ton tânguitor. 

— Tocmai de asta te duci în nord, la Ceaster. M-am 
întors apoi spre Osferth: Iei toate familiile în nord. Vreau 
să pleci mâine. Poţi să iei două căruţe din Fagranforda 
pentru tot calabalâcul, şi neapărat să treci prin Alencestre. 

Existau două drumuri bune spre Ceaster. Unul mergea 
pe lângă hotarul cu Țara Galilor, şi eu îmi încurajasem 
oamenii să-l folosească pentru a le dovedi galezilor că nu 
ne temeam de ei, dar drumul prin Alencestre era mai 
sigur, deoarece se afla mult mai departe de ţinuturile de 
graniţă. 

— Ia cu tine zece oameni şi aşteaptă-ne la Alencestre. Să 
iei tot ce este de preţ. Bani, metal, straie, hamuri, totul. 

— Plecăm pentru totdeauna de la Fagranforda? întrebă 
Osferth. 

Am şovăit. Fireşte, răspunsul era da, însă nu eram sigur 
cum vor reacţiona oamenii mei la această veste. Işi 
făcuseră case şi-şi creşteau copiii la Fagranforda, iar acum 
îi mutam la frontiera de nord a Merciei. Puteam să le spun 
că trebuia să apărăm Ceasterul de normanzi şi danezi, şi 
era adevărat, dar adevărul complet era că voiam zidurile 
de piatră ale Ceasterului în jurul meu în situaţia în care aş 
fi fost nevoit să mă apăr de ranchiuna lui Eardwulf şi de 
ambițiile lui ZEthelhelm. 

— Mergem în nord pentru o vreme, am spus în doi peri, 
şi dacă nu suntem la Alencestre peste două zile, atunci să 
ştii că nu venim. Atunci îi vei duce pe Æthelstan şi pe sora 


% 86 9 


lui la Ceaster. 

Osferth se încruntă. 

— Ce te-ar putea opri să ajungi? 

— Soarta, am răspuns fără să stau pe gânduri. 

Chipul lui Osferth se înăspri. 

— Ai de gând să porneşti un război! 

— Nici vorbă. 

— ZEthelhelm vrea băiatul, îl lămuri Finan pe Osferth, şi 
o să se lupte ca să pună mâna pe el. 

— Ceea ce înseamnă că el porneşte un război, nu eu, am 
Zis. 

Ochii gravi ai lui Osferth fulgerară de la mine la Finan. 
Aşa, încruntat, era leit taică-său, regele Alfred. 

— Dar tu îl provoci, spuse el dezaprobator. 

— Ai fi vrut mai degrabă ca /Ethelstan să fie mort? 

— Sigur că nu. 

— Şi ce-ai fi vrut să fac? N 

La asta nu mai avu răspuns. În schimb, se strâmbă 
nemulţumit. 

— Vor fi saxoni contra saxoni. Creştini contra creştini. 

— Aşa va fi, am spus cu asprime. 

— Dar... 

— Nu putem decât să ne asigurăm că vor câştiga 
creştinii care merită, am zis. Haideţi, pregătiţi-vă de 
plecare. 

— La Ceaster? întrebă Finan. 

— Osferth merge la Alencestre, dar tu şi cu mine 
mergem la Gleawecestre. Trebuie să oprim o cununie. 

Şi izbucnirea unui război. 


Fiica mea refuză să călărească alături de Osferth şi 
familiile oamenilor mei. 

— Vin la Gleawecestre, stărui ea. 

— Ba mergi cu Osferth, i-am zis. 

Scotocea prin hainele lui Æthelflæd pe care Brice şi 
oamenii săi le aruncaseră în dezordine prin curte. Scoase 
la iveală o rochie aleasă, făcută din mătase rară, de 
culoarea smântânii, brodată cu frunze de stejar din aur. 


% 87 # 


— E drăguță, spuse ea fără să-mi ia în seamă porunca. 

— Şi-i aparţine lui ZEthelfleed, i-am amintit. 

Îşi ridică rochia la umeri şi privi în jos să vadă dacă-i 
acoperea bine picioarele. 

— Iţi place? 

— Trebuie să coste mai mult decât o corabie. 

Mătasea era una dintre acele rarităţi care puteau fi 
găsite la Lundene. Neguţătorii pretindeau că o aduseseră 
dintr-o ţară îndepărtată de la soare-răsare, unde era ţesută 
de oameni ciudaţi, unii cu trei picioare, unii cu capete de 
câini şi unii fără cap deloc. Poveştile difereau, însă oamenii 
jurau că erau toate adevărate. 

— E frumoasă, murmură Stiorra. 

— O să ajungă în nord cu Osferth şi cu tine. 

Ea împături rochia peste un braţ şi trase o mantie albă 
de in din grămadă. 

— Asta se potriveşte de minune cu rochia. 

— Toate familiile se duc în nord, am insistat. Osferth ia 
cu el două căruţe, aşa că poţi să călătoreşti într-una din 
ele. 

— Tată, pot să călăresc. Şi să trag cu arcul. Asta se 
potriveşte şi mai bine, adăugă ea trăgând din maldăr o altă 
mantie albă, pentru că are şi glugă. O! Şi o broşă de 
argint, vezi? 

— Tu mă asculţi? am mârâit. 

— Desigur, tată. Şi putem culege nişte gheţişoară, nu-i 
aşa? 

— Gheţişoară? 

— Să o pun în păr. 

— Ai înnebunit? Pleci în nord cu Osferth. De ce ai vrea 
să porţi flori în păr? 

— Pentru că-i prea devreme ca să înflorească merii, de 
aia. 

Se întoarse şi mă privi; preţ de o clipă răsuflarea mi se 
opri în gât, căci mi s-a părut că o aveam pe maică-sa în 
faţa ochilor. 

— Tată, spuse ea pe un ton răbdător, cum ai de gând să 
ajungi la FElfwynn? 


4% 88 9 


— Să ajung la ea? 

— Va fi în palatul lordului ZEthelred. Ca să se mărite, va 
trebui să treacă prin poarta de lângă uşa bisericii Sfântul 
Oswald, şi presupun că vor fi străjeri pe drum, ca şi în 
biserică. Nu poţi să intri călare şi s-o iei. Aşa că spune, 
cum vei ajunge la ea? 

M-am holbat la Stiorra. Adevărul era că n-aveam nicio 
idee. Uneori e cu neputinţă să-ţi faci planuri, pur şi simplu 
ajungi pe câmpul de bătălie şi profiţi de orice şansă îţi 
apare în faţă. Asta fusese greşeala făcută de Brice, mi-am 
dat seama, şi acum eram pe cale să cad în aceeaşi 
capcană. 

— E prietena mea! spuse Stiorra când deveni limpede că 
nu aveam niciun răspuns. 

— Te-am văzut cu ea, am recunoscut în silă. 

— Eu o plac. Nu toată lumea o place, dar eu o plac, şi se 
obişnuieşte ca fetele s-o însoţească pe mireasă la cununie. 

— Zău? 

— Aşa că-mi dai doi flăcăi de-ai tăi şi-o să mergem la 
palatul lordului ZEthelred cu un dar de nuntă. 

— Nici n-o să intri bine c-o să fii azvârlită în temniţă. 

— Dacă ştiu cine sunt, poate... Dar am petrecut doar 
câteva zile la Gleawecestre şi nu am de gând să merg în 
sala mare, ci doar în curtea exterioară, unde locuieşte 
Ælfwynn. 

— Aşadar, intri în curte. Şi după aia? 

— Spun că am venit cu un dar din partea lordului 
Æthelfrith. 

Un lucru isteţ. Æthelfrith era un ealdorman mercian 
bogat ale cărui pământuri se învecinau cu Lundene. Nu-l 
plăcea pe Æthelred şi refuza să meargă la Gleawecestre. 
Ar fi fost un aliat pentru Æthelflæd, doar că le era profund 
loial saxonilor din vest. 

— Şi la ce dar te-ai gândit? am vrut să ştiu. 

— Un cal, o iapă tânără. Am ţesălat-o şi i-am împletit 
panglici în coamă. Sunt sigură că o să-i îngăduie lui 
ZElfwynn să vadă darul. 

— Cine o să-i îngăduie? 


4% 89 ş 


— Va fi păzită, mă lămuri Stiorra de parcă aş fi fost slab 
de minte. 

— Şi pur şi simplu o să se urce pe iapă şi o să călărească 
alături de tine? 

— Da. 

— Şi străjerii de la poartă n-o să vă oprească? am rânjit. 

— Asta-i treaba oamenilor tăi. 

— Şi dacă nu vrea să fugă? 

— Cum să nu vrea? exclamă Stiorra. Nu s-ar mărita nici 
în ruptul capului cu Eardwulf! E un porc. 

— Un porc? 

— Nu există nicio fecioară în Gleawecestre care să fie în 
siguranţă cu el. Lady ZEthelfleed îmi spune că, deşi niciun 
bărbat nu e de încredere, în unii poţi avea mai multă 
încredere decât în alţii. Eardwulf? Stiorra se cutremură. Îi 
place şi să bată femeile. 

— De unde ştii? 

— O, tată! făcu ea zâmbindu-mi compătimitor. Aşa că, 
vezi, o să vin cu tine la Gleawecestre. 

Şi aşa se şi întâmplă, pentru că nu mă puteam gândi la 
un plan mai bun. Sperasem s-o răpesc pe Ælfwynn în 
drumul ei spre biserică, dar Stiorra avea dreptate, oamenii 
lui ZEthelred n-ar fi scăpat-o din ochi. Sau aş fi putut să 
intru chiar în biserică, însă ar fi fost o tentativă disperată, 
pentru că lăcaşul avea să fie plin cu aliaţii lui ZEthelred. 
Deşi nu-mi plăcea să-mi pun fiica în primejdie, nu vedeam 
un plan mai bun. 

Imi propusesem să ajung la Gleawecestre în ziua aceea, 
însă mi-a luat timp să găsesc căruţe şi încă şi mai mult 
timp să-mi instruiesc temeinic oamenii. Prin urmare, am 
ajuns cu întârziere, puţin după ivirea zorilor de 
sărbătoarea sfântului Æthelwold. Sperasem să am şase 
căruţe, dar nu găsisem decât trei la Cirrenceastre, şi astea 
trebuiau să fie de ajuns. Le trimisesem spre vest cu o 
noapte înainte. Cei care le mânau erau siliţi să petreacă o 
noapte sub cerul liber, aşteptând să se deschidă porţile 
oraşului, dar pe când aveam să plecăm şi noi din 
Cirrenceastre, două din cele trei căruţe trebuiau să fie 


$ 90 # 


înăuntrul zidurilor. Erau toate încărcate cu fân, iar oamenii 
fuseseră învăţaţi să le spună străjerilor că era nutreţ 
pentru grajdurile lordului ZEthelred. 

Era o zi tipică de martie. Cerul era cenuşiu ca fierul, iar 
vântul bătea rece de pe dealurile din spatele nostru. 
Osferth şi cei zece oşteni ai săi se întorseseră la 
Fagranforda, unde, după ce încărcau cele două căruţe, 
aveau să plece spre nord cu /Ethelstan, părintele Cuthbert 
şi familiile oamenilor mei. Căruţele aveau să-i încetinească 
şi zece oameni nu prea erau de-ajuns ca să-i apere dacă 
dădeau de necaz, dar dacă totul mergea bine urma să ne 
întâlnim pe seară. 

Dacă supravieţuiam în următoarele ore. 

Stiorra călărea lângă mine înfăşurată într-o mantie 
mare, cafenie. Sub ea purta straiul de mătase crem şi 
mantia albă de in, lanţuri de argint şi broşe de chihlimbar. 
Aleseserăm o iapă tânără, o ţesălaserăm, o pieptănaserăm, 
îi lustruiserăm copitele, dar panglicile prinse cu grijă 
fuseseră mânjite de stropii de ploaie. 

— Prin urmare, eşti păgână? am întrebat-o în vreme ce 
coboram în vale. 

— Da, tată. 

— De ce? 

Ea zâmbi sub gluga groasă a mantiei care-i ascundea 
coroniţa de gheţişoare. 

— De ce nu? 

— Pentru că ai fost crescută creştină. 

— Poate de aia. Mârâitul meu o făcu să izbucnească în 
râs, dar apoi redeveni serioasă. Ştii cât de crude sunt 
călugărițele? Mă loveau şi chiar mă ardeau pentru că eram 
fiica ta. 

— Te ardeau? 

— Cu o frigare încinsă în vatră, spuse ea ridicându-şi 
mâneca stângă ca să-mi arate semnele. 

— De ce nu mi-ai zis? 

— l-am zis lui Lady ZEthelfleed, aşa că, fireşte, nu s-a mai 
întâmplat. După care mi-ai trimis-o pe Hella. 

— Hella? 


%91 # 


— Slujnica mea. 

— Eu ţi-am trimis-o? 

— Da, tată, după Beamfleot. 

— Aşa am făcut? Luasem atâţia prizonieri la Beamfleot, 
încât pe cei mai mulţi îi uitasem. Cine-i Hella? 

— E în spatele tău, tată, spuse Stiorra rotindu-se în şa ca 
să mi-o arate pe femeia ce ne urma călare. M-am întors 
înfiorându-mă de durere şi am văzut o fată cârnă, cu o faţă 
rotundă, care păru neliniştită când văzu că mă holbam la 
ea. Este daneză, mă lămuri Stiorra, puţin mai tânără decât 
mine, şi e păgână. Imi spune poveşti despre Freya, şi 
Idunn, şi Nanna, şi Hyrokin. Uneori, stăm de vorbă toată 
noaptea. 

Am scos un mormăit, după care mi-am continuat drumul 
în tăcere. 

Nu-mi cunoşteam fiica. O iubeam, dar n-o cunoşteam, şi 
acum aveam cu mine treizeci şi trei de oameni, treizeci şi 
trei de oameni ca să stricăm, o nuntă şi să scăpăm dintr-un 
oraş plin de războinici puşi pe răzbunare, iar eu îmi 
trimiteam propria fiică într-un cuib de viespi? Dacă era 
prinsă? 

— Creştinilor nu le plac păgânii, am spus, şi dacă 
oamenii lui Æthelred te prind, o să te supună caznelor, o 
să te prigonească. De aceea ai fost crescută creştină, ca să 
nu fii în primejdie. 

— Poate că-i venerez pe zeii tăi, dar nu mă laud cu asta. 
Stiorra îşi deschise mantia şi-mi arătă crucea de argint 
care atârna pe frumoasa rochie de mătase. Vezi? Pe mine 
nu mă răneşte, iar pe ei îi ţine potoliţi. 

— ZEthelfleed ştie? 

Ea clătină din cap. 

— Cum spuneam, tată, nu mă laud cu asta. 

— Şi eu mă laud? 

— Ca un păun, râse ea. 

Peste un ceas ne aflam în faţa porţilor de la 
Gleawecestre, care fuseseră împodobite cu ramuri verzi în 
cinstea cununiei. Opt oameni străjuiau poarta de est, unde 
o mulţime voia să pătrundă în oraş, întârziată de faptul că 


4% 92 # 


un şir de căruţe erau verificate minuţios. Una dintre 
căruțele mele se afla acolo, dar oamenii nu încercau să 
intre, ci o trăseseră pe marginea drumului. Când am trecut 
prin mulţimea care aştepta nu ne luară în seamă, iar 
gloata, văzându-ne călare şi înarmaţi, ne făcu loc. 

— Ce căutaţi? l-am întrebat pe şeful gărzii, o matahală 
cu cicatrice pe faţă şi o barbă neagră. 

— Plata dărilor, stăpâne, căci uneori neguţătorii ascund 
lucruri de preţ sub grămezi de haine vechi sau piei 
netăbăcite, lipsind oraşul de banii cuveniţi. Iar oraşul e 
plin, mormăi el. 

— Nunta? 

— Şi regele e aici. 

— Regele! 

— Regele Edward! zise el, ca şi cum ar fi trebuit să ştiu. 
El şi încă o mie. 

— Când a venit? 

— Ieri, stăpâne. Faceţi loc pentru lordul Uhtred! strigă, 
folosindu-şi sulița lungă pentru a împinge oamenii la o 
parte. Mă bucur că sunteţi în viaţă, stăpâne, adăugă el 
când arcada porţii se eliberă. 

— Şi eu. 

— Am fost cu Domnia Voastră la Teotanheale, şi nu 
numai. Îşi atinse cicatricea de pe obrazul stâng. Asta o am 
de când luptam în Anglia de Est. 

Am dibuit o monedă în pungă şi i-am întins-o. 

— La cât e cununia? 

— Nu mi-au zis, stăpâne. De bună seamă, când regele o 
să-şi scoboare din pat bucile lui regeşti. Işi lipi de buze 
şilingul pe care i-l dădusem şi murmură abia auzit: Biata 
fată! 

— Biată? 

Ridică din umeri, ca şi cum nu mai trebuia să-mi dea 
nicio lămurire. 

— Dumnezeu să vă binecuvânteze, stăpâne, îmi spuse, 
atingându-şi marginea coifului. 

— Nu sunt pe-aici, am zis mai întinzându-i o monedă. 

— Nu sunteţi... începu el, apoi privi la oamenii înarmaţi 


Y 93 9 


care mă urmau. Nu, stăpâne, nu sunteţi aici. Nu v-am 
văzut. Dumnezeu să vă binecuvânteze, stăpâne! 

Am înaintat aplecându-mă pe sub o piele mare care 
atârna deasupra unei tăbăcării. Edward era acolo? Asta mă 
înfuria. Edward avusese dintotdeauna o slăbiciune pentru 
ZEthelstan şi sora lui. Îi pusese sub protecţia lui ZEthelflaed, 
aşa cum îl pusese pe părintele Cuthbert sub protecţia mea, 
şi eu crezusem că făcuse asta ca să-i apere de oamenii din 
Wessex care le voiau răul. Dar dacă Edward venise la 
nuntă, însemna că cedase complet în faţa lui ZEthelhelm. 

— Te-a recunoscut, spuse Finan dând din cap către 
străjerul de la poartă. Dacă o să dea de ştire? 

— N-o va face, am spus, sperând că nu mă înşelam. Nu-l 
poate suferi pe Eardwulf. 

— Dar dacă Eardwulf află că eşti aici? întrebă Finan, tot 
neliniştit. 

— Va pune şi mai mulţi străjeri, am zis, trăgându-mi şi 
mai mult gluga peste cap ca să-mi ascund faţa. 

Ploaia se înteţise, umplând de băltoace străzile mizere 
care-şi pierduseră în cea mai mare parte vechile lespezi. 
Marea poartă a palatului era drept în faţă, nu prea 
departe, iar sub arcada ei se adăposteau lăncierii. Biserica 
se găsea în stânga, ascunsă de case şi de ateliere. Când 
am ajuns la o răspântie am văzut că una din căruțele mele 
mari bloca drumul la dreapta. Cea de-a treia trebuia să 
aştepte lângă palat. 

Oraşul era plin de lume, ceea ce nu era de mirare. Toţi 
cei care fuseseră la adunarea witanului se găseau încă aici, 
şi-şi aduseseră gărzile personale, nevestele şi servitorii, în 
timp ce populaţia din satele învecinate venise la 
Gleawecestre cu speranţa să participe la sărbătoarea 
oferită de tatăl miresei. Erau acolo jongleri şi scamatori, 
saltimbanci şi harpişti şi un bărbat care ducea de un lanţ 
un urs uriaş. În piaţă se făcuse ditamai focul, unde urma să 
fie pus un bou la frigare. Ploua cu găleata. Un preot cu păr 
unsuros le ţinea o predică trecătorilor, strigând că aceştia 
trebuiau să se căiască înainte ca Hristos să se întoarcă în 
măreţia lui, dar nimeni nu părea să-l asculte, cu excepţia 


Y 94 # 


unui dulău jigărit care lătra atunci când preotul se oprea 
să-şi tragă suflul. 

— Nu-mi place asta, am mârâit. 

— Ce nu-ţi place? mă întrebă Stiorra. 

— O să intri în palat. E prea primejdios. 

Ea îmi aruncă o privire îngăduitoare de sub gluga 
mantiei. 

— Şi-o să intri tu, tată? O să intri şi o să începi o luptă? 

— Parcă ai fi maică-ta, am bombănit. 

Dar fireşte că avea dreptate. Nu puteam să intru fără să 
fiu recunoscut, după care ce aveam să fac? Să-mi croiesc 
drum prin luptă în palatul lui ZEthelred ca să dau de fiică- 
sa? În palat nu se găseau doar războinicii lui ZEthelred, ci 
şi cei ai lui ZEthelhelm şi ai regelui Edward, şi poate că 
prezenţa regelui îi făcuse aşa de vigilenţi pe străjerii de la 
poartă. Când ne văzură, doi înaintară ca să blocheze 
arcada cu lăncile lor uriaşe, dar se retraseră când noi ne- 
am abătut pe strada care înconjura zidul palatului, în 
apropierea locului unde era trasă a treia căruţă. 

— Aşadar, ce vei face? am întrebat-o pe Stiorra. 

— O s-o găsesc pe ZElfwynn, o să-i spun că e bine-venită 
să ni se alăture şi, dacă încuviinţează, o aduc, spuse ea ca 
şi cum nu se putea închipui o sarcină mai uşoară. 

— Şi dacă spune nu? 

— N-o să spună. Îl urăşte pe Eardwulf. 

— Atunci, fă-o. 

Hella, slujnica, avea s-o însoţească, întrucât nicio femeie 
de neam nu mergea singură. Urmau să fie escortate de doi 
războinici, Eadric şi Cenwulf, care erau demult în slujba 
mea. Exista un risc, unul mic, să fie recunoscuţi drept 
oamenii mei, dar preferam experienţa lor, în loc să trimit 
doi tineri care s-ar fi putut panica dacă erau provocati. Aş 
fi putut, fireşte, să spun pur şi simplu că iapa era un dar 
din partea mea, însă generozitatea asta ar fi putut trezi 
suspiciuni; era mai bine să se pretindă că venea din partea 
lui Æthelfrith, din îndepărtatul Lundene. Mă îndoiam că 
străjerii de la poartă aveau să-şi dea seama că nu fusese 
timp ca veştile despre nuntă să ajungă la Æthelfrith. 


% 95 # 


Străjerii erau înfriguraţi, uzi şi amărâţi, şi probabil că nu 
avea să le pese dacă iapa era un cadou de la Æthelfrith sau 
de la Sfântul Duh. 

— Plecaţi, le-am spus celor patru, hai, plecaţi! 

Am descălecat, şi durerea a fost aşa de mare, încât preţ 
de câteva clipe a trebuit să mă aplec peste şa. Când mi-am 
redeschis ochii, am văzut-o pe Stiorra scoţându-şi mantia 
uriaşă ca să poată apărea în crem şi alb, cu argint la gât şi 
flori în păr. Işi întinse poalele albe peste crupa calului şi 
înaintă cu spatele drept, bine ţintuită în şa. Hella ducea de 
dârlogi iapa destinată lui ZElfwynn, în vreme ce Cenwulf şi 
Eadric călăreau de o parte şi de alta a fiicei mele. 

— Arată ca o regină, şopti Finan. 

— O regină udă, am spus. 

Ploua şi mai abitir. 

Străjerii blocau arcada, dar apariţia impresionantă a 
Stiorrei îi făcu să-şi retragă lăncile. Îşi plecară respectuoşi 
capetele, recunoscând-o drept o doamnă de neam. Am 
văzut-o vorbindu-le, dar n-am auzit ce le spunea. Peste 
câteva clipe, cei cinci cai şi cei patru călăreţi dispărură 
prin poarta înaltă de piatră. 

M-am întors de-a lungul străzii până am reuşit să privesc 
dincolo de zid. În curtea largă, acoperită cu iarbă, se aflau 
câţiva cai înşeuaţi plimbaţi de servitori şi cel puţin încă 
doisprezece străjeri care păzeau clădirile îndepărtate. 
Păreau mulţi, dar erau atât de liniştiţi, încât m-am întrebat 
dacă nu cumva cununia avusese deja loc. 

— Când e nunta? l-am întrebat pe unul dintre oştenii de 
la poartă. 

— Când va hotărî lordul Æthelred, îmi răspunse el ursuz. 

Nu-mi putea vedea faţa, căci era bine ascunsă de gluga 
mantalei. 

— Poate că aşteaptă să se termine ploaia? zise un străjer 
mai tânăr, vrând să se arate de ajutor. 

— Trebuie să aibă loc la lumina zilei, spuse cel mai în 
vârstă. Şi cerul o să se pişe până la căderea nopţii. 

— Atunci lordul Eardwulf va trebui să aştepte, nu? 
chicoti răutăcios cel mai tânăr. 


$ 96 # 


— Ce să aştepte? O să ia ce-şi doreşte. Biata fată cred că 
abia putea să meargă în dimineaţa asta. 

Ăsta era un alt motiv de îngrijorare. Să-şi fi cerut 
Eardwulf drepturile mai devreme? Oare ZElfwynn se afla în 
odăile lui? Atunci, Stiorra n-ar mai fi putut ajunge la ea. 
Am păşit printre băltoacele împrăştiate peste tot. Din 
glugă mi se scurgeau picături de ploaie. Mantaua mi-era 
prinsă cu fibule ca să-mi ascundă zalele şi să ascundă şi 
Răsuflarea-Şarpelui, care-mi atârna într-o parte. Stiorra şi 
Hella descălecaseră amândouă şi dispăruseră în palat, nu 
în marea clădire făcută din pietre romane, ci printr-o uşiţă 
care ducea într-o sală lungă şi joasă de lemn. Străjerii de 
acolo le puseseră întrebări, dar le lăsaseră să treacă. 
Cenwulf şi Eadric aşteptau lângă uşă. Amândoi aveau 
spade. Armele nu erau permise în clădirile care ţineau de 
palat, dar cei doi fuseseră lăsaţi singuri, din moment ce nu 
aveau de gând să intre. L-am trimis pe Sihtric să arunce o 
privire în biserică. 

— Vezi dacă e totul pregătit pentru o cununie, i-am spus. 

Ploaia cădea în şiroaie, năvălind în şanţul de pe drum şi 
scurgându-se de pe acoperişuri. 

— Fata n-o să iasă pe ploaia asta nici dacă ar fi să vadă 
un inorog, darămite un cal, mormăi Finan. 

— Părintele Pyrlig a văzut un inorog, i-am spus. 

— Zău? 

— În munţi. Spunea că era alb şi alerga ca un iepure. 

— Tare-i mai place berea părintelui Pyrlig! 

— În Ţara Galilor există făpturi stranii. Şerpi cu două 
capete, de pildă. Din câte zicea el, cornul inorogului era 
roşu. 

— Roşu? 

— Roşu ca sângele. Am privit spre uşa îndepărtată unde 
se adunaseră străjerii. Ælfwynn o să vină dacă Stiorra îi 
spune că suntem aici, am adăugat, sperând că aveam 
dreptate. 

— Şi dacă nu e păzită. 

N-ar fi trebuit s-o las pe Stiorra să intre acolo. Toată 
povestea asta era nebunie curată. Nu eram cu nimic mai 


$ 97 # 


bun decât se arătase Brice, dând buzna orbeşte într-un loc 
fără să am o idee cât de cât clară despre cum aveam să 
obţin ceea ce doream. Mă lăsasem convins de Stiorra 
pentru că, atunci când mi-l descrisese ea, planul păruse să 
aibă noimă, dar acum, văzând străjile peste tot prin curte, 
îmi părea rău că nu chibzuisem mai bine. 

— S-ar putea să trebuiască s-o aducem noi, am oftat. 

— Noi împotriva tuturor gărzilor ălora? întrebă Finan. 

— Sunt doar vreo douăzeci, am spus. 

Erau cei doi de la poartă şi ceilalţi din curte. 

— Douăzeci putem vedea noi. Cei mai mulţi dintre 
nemernicii ăştia s-au adăpostit de ploaie. Dar dacă asta 
vrei tu... 

Am clătinat din cap. Nu erau numai oamenii lui 
ZEthelred, ci şi toţi războinicii din Wessex. Probabil că dacă 
m-aş fi simţit bine, dacă aş fi putut mânui Răsuflarea- 
Şarpelui fără să mă chircesc de durere, aş fi dat buzna în 
palat. Palat! O adunătură de case din scânduri împuţite, 
ridicate în jurul rămăşiţelor unei case romane. Mi-am 
imaginat plăcerea lui /ZEthelred dacă ar fi pus mâna pe 
Stiorra. Era vărul meu şi ne uram încă din copilărie. 
Eliberarea ei m-ar fi costat o avere. 

— Sunt tare prost, am mormăit. 

— Nu te contrazic, râse Finan, dar fiică-ta e isteaţă. 
Seamănă cu maică-sa. 

În depărtare se auziră tunete. Mi-am ridicat privirea în 
ploaie şi am văzut numai nori negri, dar ştiam că Thor 
trimisese un vultur de furtună, poate chiar pe însuşi 
Reesvelg, vulturul uriaş care aducea vântul pe aripile sale 
şi, mai mult ca sigur, ploaia care căzuse până atunci drept 
şi care dintr-odată începuse să toarne oblic şi în rafale, 
umplând cu apă străzile din Gleawecestre. Finan îşi făcu 
cruce. Firmele atelierelor scârţâiau rotindu-se în toate 
părţile.  Lăncierii care păzeau poarta palatului se 
retrăseseră mult sub arcadă, în vreme ce gărzile din curte 
se înghesuiseră sub veranda acoperită cu paie a marii 
clădiri. Cenwulf şi Eadric rămăseseră răbdători pe caii lor, 
în aşteptare. 


% 98 # 


Sihtric se apropie împroşcând apă în toate părţile. 

— Au aprins lumânările în biserică, stăpâne, mai că 
strigă el ca să se facă auzit peste răpăitul ploii. lar 
acoperişul e spart. 

— Aşadar, cununia nu s-a făcut? 

— Nici vorbă, s-ar putea să aştepte până mâine. 

— În mod sigur vor aştepta să se termine puhoiul înainte 
s-o mărite pe biata fată, spuse Finan. 

Tunetul se auzi şi mai puternic, un bufnet uriaş în cer, şi 
de data asta am văzut fulgerul despicând norii. Mi-am 
atins ciocanul de la gât şi am trimis o rugăciune către 
Thor, cerându-i s-o aibă în pază pe Stiorra. Ploaia îmi 
bătea furios în glugă, pătrunzându-mă până la oase. 

În acea clipă apăru Stiorra. 

leşi în curte şi ridică privirea spre nori, ca şi cum s-ar fi 
desfătat cu ploaia care continua să toarne. Işi desfăcu 
braţele şi am putut să văd că râdea. După ea ieşi un pâlc 
de fete în culmea veseliei, ciripind încântate în ploaia 
torențială. Ţopăiau prin băltoace, dansând cu o bucurie 
nebună, urmărite de doi străjeri din prag. Apoi, Stiorra 
alergă la cai, urmată îndeaproape de ZElfwynn. Oare cum 
puteau să fie prietene? Stiorra era aşa de serioasă, atât de 
chibzuită, în vreme ce ZElfwynn era uşuratică şi prostuţă. 
Ca şi Stiorra, era îmbrăcată în alb, iar rochia udată de 
ploaie îi atârna pe trupul subţire. Străjerii o urmăreau cum 
mângâia botul iepei sure. Celelalte fete se adunară în 
spatele ei. Părul blond, strălucitor al lui ZElfwynn devenise 
lins, ud leoarcă. Se întoarse spre Stiorra şi ţopăi de 
fericire, chiuind din nou şi împroşcând în jur apa de sub 
picioarele ei goale. Apoi, fără veste, ea, Stiorra şi Hella se 
aruncară în şei. Străjerii părură să nu bage de seamă. La 
urma urmei, era un dar de nuntă, şi dacă fata era 
îndeajuns de smintită să iasă în ploaie, atunci era 
îndeajuns de smintită şi să se plimbe călare prin curte. 

Porniră spre sala mare, urmate de Cenwulf şi Eadric. 
Oamenii mei încălecară. l-am făcut semn servitorului meu; 
când băiatul îmi aduse armăsarul am tras aer în piept, 
ştiind că voi fi lovit de un junghi dureros atunci când voi 


$ 99 # 


urca în şa. Şi durerea veni, făcându-mă să mă cutremur. 
Am reuşit să-mi înăbuş geamătul, apoi mi-am pus piciorul 
în scară şi m-am aplecat în faţă să privesc prin arcada 
porţii, însă durerea mă făcu să mă îndrept la loc. Finan, 
care nu încălecase încă, vedea bine în curtea palatului. 

— Sunteţi gata? strigă el către oamenii din căruţa cu 
fân. Vin, îmi spuse, după care se aruncă în şa. 

Stiorra o  îndrumase pe /ZElfwynn spre clădirea 
principală, dar în ultima clipă cotise spre poartă. Le-am 
auzit înainte să le văd, am auzit ropotul copitelor pe 
lespezi, apoi cele trei fete şi cei doi războinici ai mei ieşiră 
din curte. 

— Acum! strigă Finan, iar oamenii mânară căruţa înainte 
ca să blocheze arcada porţii. 

Unul ducea un topor ca să despice o roată. Odată ce 
căruţa se împotmolea acolo, aveau să încalece şi să ne 
urmeze. Aduseserăm cai pentru ei şi pentru cei cu căruţa 
care avea să blocheze strada la jumătatea drumului spre 
poartă. 

Ploaia golise străzile. Am trecut la trap prin răspântie şi 
le-am strigat oamenilor care mă aşteptau acolo să pună 
căruţa în mijlocul străzii. Oamenii lui ZEthelred trebuiau să 
folosească una din celelalte două porţi ale oraşului ca să 
ne ajungă. Căruţele erau menite să-i ţină cât mai mult în 
loc. Chiar şi câteva minute ne-ar fi fost de mare folos. 

Când am trecut pe sub poarta oraşului m-am oprit să 
privesc la omul cu barbă neagră care luptase la 
Teotanheale. 

— Îmi cer iertare pentru ce urmează să se întâmple, i-am 
spus. 

— Stăpâne? făcu el nedumerit. 

— Poarta ta va fi blocată, dar ai încredere în mine, ştiu 
ce fac. 

— Întotdeauna ai ştiut, stăpâne, spuse el zâmbind. 

Am răsturnat a treia căruţă în faţa porţii, împrăştiind 
fânul sub arcadă. Sigur, urmăritorii noştri puteau folosi 
celelalte porţi, dar avea să le ia timp până să descopere că 
drumul principal era blocat. Ploaia avea să-i întârzie, ca şi 


% 100 # 


nevoia de a înşeua caii, aşa că le trebuia cel puţin o oră 
înainte să plece în urmărirea noastră. Oamenii care 
mânaseră căruțele plecau spre nord, folosind drumul care 
trecea chiar pe lângă hotarul cu galezii şi care ducea 
direct către Ceaster. În două-trei zile, ZEthelflaed avea să 
primească veştile despre năzdrăvănia mea. 

— Unchiule! strigă ZElfwynn, călărind în rând cu mine. 

Mereu îmi spusese aşa. 

— Nu ţi-e frig? 

— Îngheţ! Zâmbea. Îi plăceau poznele, şi asta era o 
poznă pe cinste. Încotro mergem? vru ea să ştie. 

— La mama ta. 

Asta făcu să-i dispară zâmbetul de pe faţă. Æthelflæd n-o 
privise niciodată cu ochi buni, socotind-o uşuratică şi fără 
judecată. „Are minte cât o vrăbiuţă”, obişnuia ea să spună. 

— La mama? întrebă Ælfwynn neliniştită. 

— Vrei mai bine să te duc înapoi la Gleawecestre? 

— Nu, nu! Zâmbi din nou. Întotdeauna e mai drăguță 
când eşti şi tu cu ea. 

— O să fiu cu tine, am asigurat-o. 

— Se spunea că eşti pe moarte! 

— Sunt. 

— Ah, sper că nu! 

Finan se apropie şi-i întinse o mantie. Probabil că 
oamenilor mei li se făcuse milă de ea, pentru că nu purta 
nimic altceva decât o rochie uşoară de in care, îmbibată de 
apă, îi atârna pe umeri. 

— Călăreşti bine, am lăudat-o. 

— Ca şi Stiorra! 

Mi-am îndemnat calul la pas ca să pot călări lângă fiica 
mea. 

— Eram îngrijorat, i-am mărturisit. 

Îmi zâmbi fără întârziere. 

— Nici măcar nu se dăduse jos din pat când am ajuns eu. 
A trebuit să aştept. 

— Şi niciun necaz? 

Ea clătină din cap. 

— Străjerii n-au bănuit nimic. Le-am spus că adusesem 


% 101 # 


calul drept dar de nuntă şi i-au dat drumul fetei să-l vadă. 
Li s-a părut o sminteală să iasă în ploaie, dar erau deprinşi 
cu toanele ei. 

M-am rotit în şa, regretând imediat mişcarea, dar nu se 
vedea niciun semn de poteră. Oraşul zăcea cenuşiu sub 
fumul vetrelor şi sub ploaia zdrenţuită de vânt. 

— O să vină după noi, am spus sumbru. 

ZElfwynn lăsă calul la pas ca să ni se alăture. 

— Mama e la Cirrenceastre? 

— E la Ceaster. 

— Şi Ceasterul nu e pe acolo? spuse ea arătând spre 
nord. 

— Vreau să-l fac pe taică-tău să creadă că ne îndreptăm 
spre Cirrenceastre, am lămurit-o. 

— Eh, n-o să-şi bată capul. 

— O să se înfurie! am avertizat-o. 

— Ba deloc. 

— A trimis oameni să ne prindă şi să te aducă înapoi. 

— Poate că Eardwulf a trimis oameni, spuse ea, şi poate 
şi unchiul Edward, dar nu tata. 

— Şi de ce nu? am vrut să ştiu. 

— Pentru că a murit ieri. 

Stiorra şi cu mine ne-am holbat la ea. 

— A murit... am început eu. 

— Nimeni nu trebuie să afle, urmă ZElfwynn cu voioşie, 
este o taină, dar nu poţi păstra taine într-un palat. 
Slujitorii mi-au spus, şi, bineînţeles, ei ştiu! Ei ştiu totul! 

— Bârfele slujitorilor? S-ar putea să fie numai nişte 
aiureli. 

— Dar erau popi peste tot prin palat! Toată noaptea a 
fost vânzoleală, uşi trântite şi o grămadă de rugăciuni. 
Cred că e adevărat. 

Nu părea tulburată câtuşi de puţin. 

— Îmi pare rău, am spus. 

— Rău? 

— Păi, ţi-ai pierdut tatăl, am mormăit stingher. 

— Cred că mie ar trebui să-mi pară rău, zise ZElfwynn, 
dar nu-i plăcea de mine şi nici mie nu-mi plăcea de el. Se 


% 102 # 


uită la Stiorra şi zâmbi, făcându-mă să mă întreb dacă nu 
cumva asta aveau în comun cele două fete: nişte taţi răi. 
Şi-i sărea ţandăra din orice, urmă ZElfwynn. Pe deasupra, 
nu voiam să mă mărit cu Eardwulf, aşa că mie ar trebui să- 
mi pară rău, dar nici vorbă! 

— De aceea păstrează secretul morţii lui, am spus. Ca să 
te poată mărita cu Eardwulf înainte ca vestea să se 
răspândească. 

— Păi nu mai pot să facă asta acum, nu-i aşa, unchiule? 
zise ea bucuroasă. 

Dar puteau şi aveau s-o facă, pentru că fără ea Eardwulf 
nu era nimic, pe când ea soţ al ei ar fi devenit mâna 
dreaptă a lui ZEthelhelm în Mercia. 

Aşa că trebuia să-şi găsească mireasa. Am privit în spate 
şi am văzut un drum pustiu, dar asta nu însemna nimic. 
Urmărirea avea să înceapă. 


% 103 # 


PARIEA A DOUA 


Stăpâna Merciei 


% 104 # 


Patru 


Tunetele încetaseră şi odată cu ele şi rafalele de vânt, 
dar ploaia continua să cadă năvalnic. Părea imposibil ca 
cerul să aibă aşa de multă apă. Era ca şi cum oceanele 
zeilor se revărsau asupra noastră fără oprire, o ploaie 
torențială care ne udase leoarcă pe când urcam dealurile 
abrupte. Odată ajunşi pe culme, am cotit spre nord, 
urmând poteca oilor de-a lungul crestei. Oamenii de pe 
zidurile de la Gleawecestre ne văzuseră mergând spre est, 
spre Cirrenceastre, şi nădăjduiam că Eardwulf va crede că 
aceea era destinaţia noastră, dar acum părăsiserăm 
drumul roman ca să traversăm dealurile şi să ajungem pe 
drumul care ducea spre Alencestre. 

Deşi poteca era alunecoasă, am reuşit să coborâm destul 
de repede în valea Eveshomme, însă acolo înaintarea 
noastră deveni greoaie. Il auzisem odată pe un preot 
creştin care susţinea că Adam şi Eva trăiseră în această 
vale largă şi fertilă, şi că prin acest Eden pătrunsese 
păcatul în lume. Omul predica de parcă ar fi fost ţicnit, 
dând din mâini, scuipând cuvintele şi holbându-se la 
enoriaşi. 

— Femeia, răcnise el, femeia e cea care a adus păcatul 
în lume! Femeia este cea care a distrus paradisul 
Domnului! Femeia este cea care a adus răul! 

Eram tânăr pe atunci, prea tânăr ca să-mi dau seama de 
prostiile pe care le înşira. Şi apoi, părintele Beocca îmi 
spusese că adevăratul Eden se afla departe, dincolo de 
soare-răsare, pe un tărâm păzit de îngeri şi ascuns de 
ceţuri de aur, pe când valea Eveshomme, pretindea el, era 
cunoscută pentru faptul că un porcar stătuse de vorbă cu 
Sfânta Fecioară în vreme ce porcii lui râmau prin pădurile 
de fag. 


% 105 # 


— Şi despre ce au vorbit? îl întrebasem. 

— Despre harul divin, sunt sigur! 

— Sună fermecător! 

— Păi este, Uhtred, este! Şi bărbaţii, şi femeile merg la 
Eveshomme în speranţa că o s-o vadă pe Sfânta Fecioară. 

— Şi o văd? 

— Mă rog să fie aşa. 

Nu părea prea convins. 

— Tu ai fost? îl întrebasem, iar el dăduse din cap fără 
tragere de inimă. Şi ai văzut-o? 

— Vai, nu! 

— Poate că ai fi avut mai multe şanse dacă ai fi luat şi 
nişte porci cu tine! 

— Porci? făcuse el nedumerit. 

— Poate că-i place şunca? 

— Nu e amuzant, bombănise el. 

Bietul părinte Beocca, mort acum. 

Nu era niciun semn că am fi fost urmăriţi, dar nu puteau 
să întârzie. Eardwulf avea nevoie s-o găsească repede pe 
ZElfwynn, avea nevoie s-o aducă înapoi în biserică şi să se 
însoare cu ea, abia atunci putând să devină moştenitor 
legitim al puterii lui ZEthelred. Altfel, seniorii din Mercia 
nici nu l-ar fi băgat în seamă pe acel parvenit. Dacă o avea 
pe fiica lui Æthelred în patul lui şi în spate puterea 
Wessexului, erau siliţi să-i accepte autoritatea. Dar fără 
ZElfwynn? Fără ZElfwynn nu era altceva decât un uzurpator. 
Fecioria ei, dacă mai exista, avea să-l lege de neamul şi 
statutul lui ZEthelred. Mă gândeam să găsesc un preot pe 
undeva prin valea asta măturată de ploaie ca s-o cunune 
pe ZElfwynn cu fiul meu, după care să aştept ca Uhtred s-o 
ducă într-o colibă şi să-şi facă datoria de soţ. Mă gândeam 
intens la asta, însă absenţa urmăritorilor mă îndemna să- 
mi continui călătoria. 

Pâraiele pe care le traversam erau umflate de ploaie, 
apa ieşea din matcă şi se învolbura peste vaduri. Se 
vedeau numeroase gospodării, căci pământul era mănos. 
Satele erau măricele şi se lărgeau. Victoria noastră asupra 
danezilor la Teotanheale îi făcuse pe săteni să se simtă în 


% 106 # 


siguranţă, acum construiau ditamai casele şi renunţaseră 
la palisade. Noile hambare erau la fel de mari precum 
bisericile, iar bisericile aveau acoperişuri înalte din paie 
strălucitoare. Erau livezi bogate şi pajişti cu iarbă grasă, 
un pământ bun, dar jos, drept care păşunile fuseseră deja 
inundate de ploaia încăpăţânată. Eram înfriguraţi, istoviţi 
şi uzi până la oase. Ne-am fi oprit cu dragă inimă la oricare 
dintre fermele pe lângă care treceam ca să ne uscăm la 
focul din vatră, dar nu îndrăzneam să facem popas înainte 
de Alencestre. 

Am ajuns la asfintit, nu mult după Osferth şi convoiul lui. 
Sătucul se găsea la răspântia dintre două râuri şi două 
drumuri, unde romanii construiseră două forturi. Vechiul 
fort, cu zidurile lui de pământ acum năpădite de tufe, trona 
pe un deal la sud, în vreme ce fortul mai nou fusese 
construit în punctul în care se întâlneau cele două râuri. 
Acolo ne aştepta şi Osferth. În afara zidurilor dărăpănate 
ale fortului se găseau câteva colibe, o sală mare şi un 
şopron, iar înăuntru, vreo şase staule de vite. Sala îi 
aparținuse unui danez care murise la Teotanheale; 
pământul lui fusese confiscat de către /ZEthelred şi dat 
Bisericii. 

— Episcopul Wulfheard se roagă să fie o mănăstire aici, 
îmi spuse vătaful. 

— Altă mănăstire? Nu-s de-ajuns? 

Alencestre fusese pesemne un loc important pentru 
romani, căci ruinele caselor lor se întindeau în jurul 
fortului. Acum erau acoperite de iederă şi urzici, în afară 
de nişte ziduri pe care vătaful le curăţase. 

— Episcopul spune că ar trebui să facem o biserică aici, 
îmi explică. 

— Mai bine aţi repara zidurile fortului, am zis. 

— Crezi că danezii se vor întoarce, stăpâne? mă întrebă 
el neliniştit. 

— Danezii se întorc mereu, am mormăit eu drept 
răspuns, în parte pentru că eram într-o stare proastă, în 
parte pentru că omuleţul acela tânguitor încerca să 
ascundă de noi proviziile de mâncare şi bere, pretinzând 


% 107 # 


că-i aparţineau episcopului Wulfheard. 

Fusesem pregătit să plătesc cu argint orice aş fi luat, 
însă acum am hotărât să înhăţăm pur şi simplu proviziile. 
Episcopul nu avea decât să facă bube de ciudă, puţin îmi 
păsa. 

Am postat santinele la zidul ruinat al fortului. Pe măsură 
ce seara se lăsa peste pământul ud, ploaia îşi pierdea din 
putere. În sală ardea un foc mare, şi am aprins încă unul în 
şopron. Stăteam pe metereze, urmărind şuvoaiele de apă 
în lumina tot mai slabă. Resturile se adunaseră în jurul 
pilonilor de la podul roman; în acele locuri apa spumega, 
repezindu-se învolburată pe ambele părţi ale construcţiei 
de piatră. Dacă Eardwulf ne urmărea, trebuia să treacă 
peste acel pod, aşa că am pus şase oameni de pază acolo, 
ridicând şi o baricadă grosolană făcută din căpriori rupti 
din staulele vitelor. Şase oameni erau de ajuns, deoarece 
nu credeam că urmăritorii noştri aveau să vină în noaptea 
aceea. Erau la fel de obosiţi, uzi şi înfriguraţi ca şi noi, iar 
noaptea se anunţa întunecată ca smoala, prea întunecată 
pentru ca oştenii să poată călători în siguranţă. 

— Oare /Ethelred chiar a murit? mă întrebă Osferth, 
venind lângă mine pe metereze. 

— Aşa a spus FElfwynn. 

— Am mai auzit zvonul ăsta. 

— Cred că e adevărat. Dar o să-l ţină secret atât cât vor 
putea. 

— Ca Eardwulf să se poată însura cu ZElfwynn? 

Am încuviinţat din cap. Zărind-o pe Ingulfrid, femeia lui 
Osferth, i-am făcut semn să vină lângă noi. „Viaţa e tare 
încâlcită”, mi-am zis. Ingulfrid era măritată cu un văr de-al 
meu, un alt Uhtred, fiul unchiului meu care uzurpase titlul 
de senior de Bebbanburg. Alesese să stea cu noi când 
făcuserăm încercarea zadarnică de a captura fortăreaţa. 
Fiul ei o însoţise, dar Osferth îl trimisese înapoi la tatăl 
său. I-aş fi tăiat gâtul micului nemernic, dar îi dăruisem lui 
Osferth viaţa lui, şi acesta se arătase mărinimos. 

— Eardwulf o să ne găsească în curând, spuse Osferth. 
Nu poate păstra prea mult trupul lui ZEthelred. O să 


4 108 # 


înceapă să pută. 

— Mai are cam o săptămână, am apreciat eu. 

Osferth privi spre sud. Lumina aproape pierise, şi dealul 
de peste râu se vedea ca o formă întunecată. 

— Câţi oameni o să trimită? 

— Tot ce au. 

— Câţi adică? întrebă Ingulfrid. 

— Două sute? Trei sute? 

— Şi noi câţi suntem? 

— Patruzeci şi trei, am spus posomorât. 

— Nu îndeajuns ca să apărăm fortul, oftă Osferth. 

— Îi putem opri la pod, am zis, dar o să treacă prin vad 
îndată ce scad apele râului. 

— Prin urmare, pornim mâine? 

N-am răspuns pentru că mi-am seama dintr-odată de 
prostia mea. Îl socotisem pe Brice un neghiob, dar acum 
mă alăturasem şi eu în şirul neghiobilor, dându-i lui 
Eardwulf toate avantajele de care avea nevoie. Nu era 
prost, nici ZEthelhelm nu era, fără îndoială ştiau încotro mă 
îndreptam. Oricât aş fi pretins eu că mă duceam la 
Cirrenceastre, ştiau că intenţionam să mă alătur lui 
ZEthelflzed, aşa că nu aveau de ce să mă urmărească pe 
drumul spre Alencestre, ci trebuiau s-o ia pe calea mai 
rapidă spre Ceaster, de-a lungul hotarului cu galezii, şi să- 
şi dispună forţele în faţa mea, în vreme ce eu, binevoitor, 
foloseam ruta mai lungă şi mai înceată către inima 
Merciei. Cele şase santinele de pe pod nu aveau nimic de 
păzit, pentru că Eardwulf nu ne urmărea, ci se grăbise 
spre nord pe drumul de la vest de noi. Iscoadele lui aveau 
să ne caute şi să ne găsească în scurt timp, şi atunci 
FEardwulf avea să-şi trimită oamenii spre est ca să ne iasă 
în cale. 

— Stăpâne, spuse Osferth neliniştit. 

— N-o să vină dinspre sud, ci de acolo, am zis arătând cu 
degetul. 

— Dinspre vest? întrebă el nedumerit. 

Nu i-am spus ce prostie făcusem. Aş fi putut să dau vina 
pe durere, dar era o scuză jalnică. li trimisesem pe 


% 109 # 


Osferth, pe Æthelstan şi pe sora lui, împreună cu familiile 
oamenilor mei, pe drumul acesta ca să-i feresc de tâlharii 
galezi, dar tot ce reuşisem fusese să-i arunc într-o 
capcană. 

— Vor veni dinspre vest, am spus cu amărăciune, doar 
dacă nu-i încetinesc inundaţiile. 

— Pe noi o să ne încetinească, murmură Osferth privind 
în bezna umedă. 

— Ar trebui să mergi înăuntru, stăpâne, îmi zise 
Ingulfrid, eşti înfrigurat şi ud. 

„Şi probabil învins”, m-am gândit. Fireşte, Eardwulf nu 
mă urmărea, nici nu avea nevoie! Se afla înaintea mea, şi 
curând avea să-mi taie calea şi s-o ia pe ZElfwynn. Nu 
puteam să nu mă întreb dacă mă situam de partea bună a 
acestei dispute, căci Eardwulf, chiar şi însurat cu ZElfwynn, 
nu avea să fie numit niciodată cârmuitorul Merciei. În mod 
sigur Edward avea să preia tronul, Eardwulf rămânând 
doar unealta lui, primul magistrat. Poate că Æthelflæd nu 
s-ar fi împotrivit ca fratele ei să preia coroana Merciei, 
căci astfel ar fi adus visul tatălui lor mai aproape de 
realitate. 

Alfred visase să-i unească pe saxoni. Ceea ce însemna 
să-i alunge pe danezi din nordul Merciei, din Anglia de Est 
şi, în cele din urmă, din Northumbria. Apoi, cele patru 
regate aveau să devină unul singur, Englaland. De ani de 
zile Mercia depinsese de Wessex ca să supravieţuiască, aşa 
că de ce nu şi-ar fi asumat regele Wessexului coroana? Trei 
regate erau mai bune decât patru, trei regate puteau 
deveni mai degrabă unul singur; aşadar, nu cumva eram 
încăpățânat şi nătâng? /Ethelfleed nu-l suferea pe Eardwulf, 
care fusese dintotdeauna duşmanul ei, dar dacă 
înnobilarea lui era un preţ care merita să fie plătit pentru a 
aduce mai aproape visul Englalandului? 

Am respins gândul acesta. Edward nu putea să vadă 
lucrurile astfel. Fără îndoială că i-ar fi plăcut să fie regele 
Merciei, dar cu preţul vieţii fiului său? Îl voia Edward mort 
pe /Ethelstan? Mă îndoiam. Era mâna lordului /ZEthelhelm, 
el voia să-l îndepărteze pe /Ethelstan ca să se asigure că 


% 1109 


propriul său nepot avea să devină regele Wessexului şi al 
Merciei şi, dacă zeii războiului ar fi îngăduit-o, şi regele 
Englalandului. Or, ZEthelstan îmi era la fel de drag ca 
odraslele mele, şi eu îl adusesem în fortul ăsta noroios din 
centrul Merciei în timp ce duşmanii lui se aflau deja 
departe în nord, tăindu-i calea spre oamenii lui ZEthelfleed, 
care erau singura lui speranţă de supravieţuire. 

— Stăpâne? spuse Osferth. 

— Mergi înăuntru şi roagă-te, i-am zis. 

Pentru că fusesem un prost. 


Tunetele tulburară liniştea ținutului. Cândva pe la 
miezul nopţii, ploaia, care slăbise la asfinţit, redeveni 
torențială şi turnă fără încetare până în zori. 

— Ar trebui să construim o arcă, stăpâne, îmi spuse 
părintele Cuthbert chiar înainte să se crape de ziuă. 

Mă găseam la uşa sălii, ascultând ploaia care cădea pe 
acoperişul de paie. 

— De unde ai ştiut că sunt eu? 

— Fiecare miroase altfel, mă lămuri el. Pipăi zidul până 
găsi tocul uşii, apoi, sprijinindu-se, adăugă: Pe deasupra, 
bodogăneai ceva. 

— Da? 

— Spuneai că eşti un prost, aşa cum de obicei îmi spui 
mie. 

— Păi chiar eşti, am zis. 

Îşi întoarse faţa nevăzătoare spre mine. 

— Acum ce-am mai făcut? 

— L-ai cununat pe Edward cu fata aia din Cent. Mare 
prostie! 

— L-am ferit de păcat, stăpâne. 

— Păcat! Adică, dacă i-o tragi unei fete este păcat? 

— Nimeni nu spune că viaţa e dreaptă. 

— Zeul tău face legi ciudate. 

Îşi întoarse faţa spre ploaie. Puteam să zăresc prima 
geană de lumină apărând în zare ca o dungă cenuşie şi 
jilavă. 

— Plouă, spuse el, ca şi cum eu nu mi-aş fi dat seama. 


% 111 # 


— Toarnă, am mormăit. 

— Vezi? Avem nevoie de o arcă. Dihori. 

— Dihori? 

— Oi, mai pot înţelege. Lui Noe nu i-a fost greu să 
găsească o pereche de oi sau de vaci. Dar cum o fi reuşit 
să convingă doi dihori să suie pe arcă? 

Am zâmbit. 

— Chiar crezi că s-a petrecut cu adevărat? Povestea ta 
cu potopul? 

— O, da, stăpâne! A fost osânda lui Dumnezeu pentru o 
lume rea. 

— Atunci cineva a fost tare rău dacă ne-a trimis ploaia 
asta, am spus încet. 

— Nu Domnia Ta, stăpâne, zise el cu devotament. 

— Măcar de data asta, am spus, încă zâmbind. 

Părintele Cuthbert avea dreptate. Aveam nevoie de o 
arcă. Ceea ce ar fi trebuit să fac ar fi fost să-l pun pe 
Osferth să ducă familiile şi avutul lor la Temes şi să 
găsească o barcă, după care să-l urmăm şi noi. 

Călătoria spre Ceaster ar fi durat mult, foarte mult, dar 
pe mare am fi fost greu de urmărit. Şi mai bine ar fi fost să 
avem o barcă pe Safern, la sud de Gleawecestre, dar după 
lupta mea cu Cnut devenisem prea slăbit să mă gândesc la 
aşa ceva. 

— Aşadar, o ţinem tot înainte, stăpâne? întrebă Cuthbert 
pe un ton care sugera că ultimul lucru pe care-l dorea era 
o altă călătorie istovitoare prin ploaie. 

— Nu-s sigur că putem, am spus. 

Peste câteva clipe, când am păşit prin iarba udă şi am 
urcat pe palisada joasă, mi-am dat seama că fortul era de- 
acum o insulă. În lumina slabă a zorilor cenuşii, nu se 
vedea decât apă de jur-împrejur. Râurile ieşiseră din 
matcă, iar ploaia continua să cadă. Priveam la lumina care 
creştea treptat când am auzit un scâncet. Întorcându-mă, 
am văzut că părintele Cuthbert mă urmase şi acum se 
pierduse, stând în apa până la glezne şi bâjbâind cu toiagul 
lung pe care-l căra cu el ca să-şi îndrume paşii. 

— Ce faci? l-am întrebat. Nu poţi vedea, de ce ai venit 


Y% 112% 


aici? 

— Habar n-am, suspină el. 

L-am dus pe palisada roasă de vreme. 

— Nu-i nimic de văzut, am spus, doar apă. 

Se lăsă pe toiag, îndreptându-şi orbitele goale spre nord. 

— Ai auzit vreodată de sfântul Loginos? 

— Niciodată. 

— Uneori i se spune Longinus, adăugă el, ca şi cum asta 
ar fi dat un imbold memoriei mele. 

— Ce mai făcea şi ăsta? Predica dihorilor? 

— Nu, după câte ştiu eu, stăpâne, deşi poate că da. Era 
un soldat orb, cel care a înfipt lancea în pieptul Domnului 
nostru răstignit pe cruce. 

M-am întors spre Cuthbert. 

— De ce să i se fi dat unui soldat orb o lance? 

— Nu ştiu. Aşa s-a întâmplat. 

— Zi mai departe. 

Eram sătul de poveştile cu sfinţi, de cum îşi atârnau 
pelerinele pe razele de soare, trezeau morţii ori prefăceau 
creta în brânză. Deşi nu credeam în prostiile astea, i-am 
făcut pe plac părintelui Cuthbert. Îmi era tare drag. 

— Nu era creştin, dar când a înfipt lancea câţiva stropi 
din sângele Domnului i-au căzut pe ochi, şi dintr-odată a 
văzut din nou! Se lecuise! Şi atunci s-a creştinat. 

Am zâmbit fără să spun nimic. Ploaia cădea vertical, nu 
exista nicio pală de vânt. 

— Longinus s-a lecuit, urmă părintele Cuthbert, dar era 
blestemat. Îl rănise pe Mântuitorul nostru, şi blestemul era 
să nu moară niciodată! 

— Cumplit blestem, am spus compătimitor. 

— Încă trăieşte, stăpâne, şi în fiecare zi este rănit de 
moarte. Poate că te-ai luptat şi Domnia Ta cu el! Poate că i- 
ai dat lovitura ucigătoare din acea zi, iar el, în fiecare 
noapte, se întinde pe jos să moară, însă lancea pe care-a 
folosit-o împotriva Domnului nostru zace alături de el şi-l 
vindecă. 

Mi-am dat seama că-mi spunea povestea aceea pentru că 
voia să-mi fie de ajutor. Am păstrat tăcerea, privind către 


% 113 # 


cele câteva petice de pământ care se mai arătau deasupra 
apei atotstăpânitoare. Pe unul din ele se adunaseră vitele. 
Un miel înecat fusese adus la temelia palisadei, şi primii 
corbi deja îi sfâşiau blana. Chipul răvăşit al părintelui 
Cuthbert era întors către mine. Cu toate că ştiam unde 
bătea, l-am întrebat oricum: 

— Ce vrei să spui? 

— Arma care a rănit poate să şi vindece, stăpâne. 

— Dar lancea lui Longinus nu l-a rănit pe Longinus, am 
subliniat eu. 

— Longinus s-a rănit pe el însuşi când a străpuns trupul 
lui Hristos, stăpâne. Ne-a rănit pe noi toţi. A rănit 
omenirea. 

— E o poveste cam încâlcită. A devenit creştin, dar a fost 
blestemat? Moare în fiecare zi, şi totuşi trăieşte? Lancea 
lui îl vindecă, chiar dacă nu l-a rănit? 

— Stăpâne, mă imploră părintele Cuthbert, găseşte 
spada care te-a rănit. Te va vindeca. 

— Ură-de-Gheaţă. 

— Trebuie să fie pe undeva! 

— Cu siguranţă. Probabil că unul dintre oamenii lui Cnut 
a luat-o de pe câmpul de bătălie. Dar cum s-o găsesc? 

— Nu ştiu, ştiu doar că trebuie. 

Vorbise cu toată convingerea, şi ştiam că spusele lui 
izvorau dintr-un adânc devotament. Nu era primul care să 
sugereze că tăişul care mă rănise mă putea vindeca, şi eu 
o credeam, dar cum să găsesc acel tăiş prin toată Britania? 
Mă gândeam că spada lui Cnut se afla în mâinile unui 
duşman, şi acel duşman o folosea ca să-mi producă durere. 
Existau vrăji şi incantaţii pentru asta. 

Era o magie veche, mai veche decât vrăjitoria creştină a 
lui Cuthbert, o magie care venea din negura vremurilor. 

— O s-o caut, prietene. Acum însă vino, nu trebuie să 
stai în ploaie. 

L-am dus înapoi în casă. 

Ploaia nu se oprea. 

Şi nici duşmanul. 


91149 


Ploaia ne prinsese în capcană. Căruţele pe care le 
adusese Osferth de la Fagranforda nu mai puteau înainta, 
cel puţin nu până nu se retrăgeau apele, însă nu voiam să 
le las acolo. Tot ce aveam de preţ se găsea în căruțele 
acelea. În plus, chiar dacă am fi putut străbate puhoaiele 
către un teren mai ridicat, urmăritorii ne-ar fi prins în 
spaţiul deschis. Era mai bine să stăm în vechiul fort unde, 
pentru moment, eram în siguranţă. Datorită inundaţiei nu 
puteam fi atacați decât dinspre nord, nu şi pe flancuri. 

Pe de altă parte, rămânând, îi invitam pe duşmani să ne 
găsească, şi imediat după retragerea apelor puteam fi 
supuşi asaltului dinspre est, vest sau nord, drept care am 
trimis către est trei dintre războinicii mai tineri. O luară 
mai întâi spre nord, urmând drumul roman care răsărise 
puţin din ape, până ajunseră la dealurile joase şi putură 
coti către est. Mergeau în căutarea susținătorilor lui 
ZEthelfleed. 

— Spuneţi-le că ZEthelred este mort şi că Eardwulf vrea 
să devină cârmuitorul Merciei. Şi cereţi-le să trimită 
oameni încoace. 

— Incepi o răscoală, mă acuză Osferth. 

— Impotriva cui? l-am provocat. 

— ZEthelred? sugeră el după o clipă de şovăială. 

— E mort. 

— Nu ştiam asta. 

— Şi ce-ai vrea să fac? 

li pusesem aceeaşi întrebare ca la Cirrenceastre şi, din 
nou, nu avu niciun răspuns. 

Nu că mi s-ar fi opus mie, ci mai degrabă, asemenea 
tatălui său, Osferth era un om care respecta legea. 
Dumnezeu, credea el, avea să sprijine cauza dreaptă, aşa 
că se străduia din răsputeri să descopere ce era drept şi ce 
era greşit; de obicei, i se păreau drepte acele fapte care 
veneau în sprijinul bisericii. 

— Presupunând că Æthelred încă mai e în viaţă, l-am 
presat eu, oare asta îi dă dreptul de a-l ajuta pe /Ethelhelm 
să-l distrugă pe ZEthelstan? 

— Nu, recunoscu el. 


% 115% 


— Ori s-o mărite pe Ælfvvynn cu Eardwulf? 

— E fiica lui. Poate să dispună de ea după cum pofteşte. 

— lar maică-sa n-are niciun cuvânt de spus? 

— ZEthelred este cârmuitorul Merciei, şi chiar dacă n-ar 
fi fost, soţul este capul familiei. 

— Păi şi atunci tu de ce i-o tragi nevestei altuia? l-am 
întrebat. Era în culmea nefericirii, bietul de el, sfâşiat între 
dragostea lui pentru Ingulfrid şi dezaprobarea zeului bătut 
în cuie. Ca să nu-l mai chinui, i-am pus o altă întrebare: 

— Şi dacă Æthelred este mort, unde trebuie să plece 
ZEthelfleed? Se posomori şi mai tare. ZEthelflzed era sora lui 
vitregă, şi lui îi era dragă, dar pretenţiile caraghioase ale 
zeului său nu încetau să-l bântuie. 

— Obiceiul este ca soţia cârmuitorului să meargă la 
mănăstire, murmură el. 

— Şi tu asta îi doreşti? m-am răstit furios. 

Osferth tresări auzind întrebarea. 

— Ce altceva ar putea să facă? 

— Ar putea să-i ia locul soţului ei. 

— Ar putea conduce Mercia? îngăimă el holbându-se la 
mine. 

— Cunoşti pe cineva mai bun? 

— Dar femeile nu conduc! 

— ZEthelfleed poate. 

— Dar... începu el, după care tăcu. 

— Cine-i mai bun? 

— Fratele ei? 

— Edward! Şi dacă Mercia nu vrea să fie condusă de 
Wessex? 

— Păi deja e condusă de Wessex! 

Lucru adevărat, deşi toată lumea pretindea contrariul. 

— Şi cine ar fi atunci un cârmuitor mai bun? am stăruit. 
Fratele tău vitreg sau sora ta vitregă? 

O vreme nu spuse nimic, dar Osferth era întotdeauna 
onest. 

— ZEthelfleed, recunoscu el în cele din urmă. 

— Ea ar trebui să conducă Mercia, am spus pe un ton 
hotărât, deşi asta s-ar fi putut întâmpla doar dacă o ţineam 


% 116% 


pe fata ei departe de patul lui Eardwulf, astfel încât 
Wessexul să nu înghită Mercia. 

Şansele erau neînsemnate, căci pe la mijlocul dimineţii, 
când ploaia dădu în sfârşit semne de oprire, călăreţii 
apărură dinspre vest. La început doar unul, care scrută 
valea inundată de pe culmea unui deal. Privi spre noi, apoi 
dădu pinteni şi dispăru, dar peste câteva clipe în acelaşi 
loc se iviră şase călăreţi. Li se alăturară şi alţii, poate zece- 
unsprezece; era greu de spus, pentru că se împrăştiară de 
pe creastă ca să cerceteze lunca râului, căutând un vad. 

— Ce se întâmplă acum? vru să ştie fiica mea. 

— Cât timp valea e inundată, nu ne pot face nimic, i-am 
spus. Nu exista decât o cale îngustă pe care se puteau 
apropia de fortul vechi, iar eu aveam destui oameni ca s-o 
apăr. 

— Şi când se retrag apele? 

— Atunci o să fie greu, am zis strâmbându-mă. 

Dintr-odată, Stiorra îmi întinse un săculeţ din piele de 
miel. 

L-am privit, dar nu l-am luat. 

— Unde l-ai găsit? 

— La Fagranforda. 

— Credeam că a ars laolaltă cu restul. 

Îmi pierdusem tot avutul atunci când creştinii îmi 
dăduseră foc la gospodărie. 

— L-am găsit acum câţiva ani, spuse ea, înainte ca 
Wulfheard să ardă conacul. Şi vreau să învăţ cum să le 
folosesc. 

— Eu nu ştiu, din păcate. 

Am luat săculeţul şi i-am desfăcut băierile. 

Înăuntru erau două duzini de bețe de anin, subţiri şi 
lustruite, nu mai lungi decât antebraţul unui om. Erau bețe 
pentru rune, îi aparținuseră mamei Stiorrei. Runele puteau 
spune viitorul, iar Gisela învățase să le citească, însă 
niciodată nu aflasem secretul. 

— Hella ştie? 

— N-a învățat niciodată, zise Stiorra. 

Întorceam beţele subţiri, amintindu-mi cum le arunca 


Y% 117 # 


Gisela. 

— Sigunn o să te înveţe, am spus în cele din urmă. 

Sigunn era femeia mea şi, la fel ca slujnica Stiorrei, 
fusese prinsă la Beamfleot. Era printre femeile şi copiii 
care fuseseră aduşi până acolo de Osferth. 

— Sigunn poate citi beţele? întrebă Stiorra, părând să se 
îndoiască. 

— Cât de cât. Zice că trebuie să repeţi. Să repeţi şi să 
visezi. Am strecurat beţele înapoi în săculeţ şi am zâmbit 
cu tristeţe. Beţele astea au spus odată că tu vei ajunge 
mamă de regi. 

— A fost profeția mamei? 

— Da. 

— Şi beţele nu mint? 

— Pe mama ta, niciodată. 

— Atunci, oamenii aceia nu ne pot face niciun rău, 
conchise Stiorra arătând spre valea unde se găseau 
călăreţii. 

Dar puteau şi aveau s-o facă de cum se retrăgeau apele, 
şi eu nu găseam nicio cale de a-i opri. Trimisesem oameni 
să caute bere în satele inundate, alţii doborâseră încă un 
staul ca să avem lemne de foc, dar simţeam că duşmanii ne 
încercuiau treptat. Pe la prânz, ploaia se rări, iar vântul 
dinspre est prinse să bată în rafale. Cocoţat pe palisadă, 
vedeam călăreţi în toate părţile, iar apoi, când praful 
înnegri apele revărsate, am zărit un şir de cai şi călăreţi pe 
culmea dinspre nord. Unul ducea o flamură, dar pânza era 
atât de udă, încât atârna de prăjină şi nu se puteau 
descifra însemnele. 

În noaptea aceea, strălucirea focurilor lumină cerul 
dinspre nord. Ploaia se oprise, doar din când în când 
întunericul mai era măturat de câte o rafală duşmănoasă. 
Santinelele mele păzeau singurul drum spre nord, dar 
nimeni nu încercă să se apropie de noi prin beznă. Se 
mulţumeau să aştepte, ştiind că apa avea să se retragă şi 
să ne lase fără apărare. La lumina focului din casă, 
oamenii stăteau cu ochii pe mine. Aşteptau o minune. 

Sigunn, femeia mea, îi arăta Stiorrei meşteşugul runelor, 


4 118 # 


dar eu ştiam că Sigunn nu le înţelegea nici ea în totalitate. 
Aruncase beţele şi, împreună cu Stiorra, privea la figurile 
pe care le alcătuiau, dar ce însemnau ele nimeni nu putea 
spune. Nimic bun, îmi închipuiam; eu nu aveam nevoie de 
bețe ca să văd viitorul. Dimineaţă, duşmanul urma să vină 
cu două cerinţe: /ZEthelstan şi ZElfwynn. Dacă-i dădeam, 
aveam să fim lăsaţi în pace, dar dacă refuzam? 

Şi Finan o ştia. Se ghemuise lângă mine. 

— Deci? 

— Aş vrea să ştiu. 

— Nu vor să se bată cu noi. 

— Dar o vor face dacă va trebui. 

— Da. Şi vor fi câtă frunză, câtă iarbă. 

— Nu-mi mai rămâne decât să-l însor pe Uhtred cu 
ZElfwynn, am zis. Părintele Cuthbert îi poate cununa. 

— Dacă faci asta, îl inviţi pe Eardwulf să-l ucidă şi s-o 
facă pe ZElfwynn văduvă. Nu se va da în lături să se însoare 
cu o văduvă, dacă-i aduce Mercia. 

Irlandezul avea dreptate. 

— Atunci iei şase oameni şi-l duci undeva pe ZEthelstan. 

— Sunt peste tot în jurul nostru, spuse el. 

— Mâine-noapte, am zis, pe întuneric. 

Încuviinţă din cap, dar ştia la fel de bine ca şi mine că 
era zadarnic. Încercaserăm şi dăduserăm greş. Îmi 
condusesem oamenii, cu femeile, copiii şi toată averea lor, 
în acel fort mocirlos din mijlocul Merciei, iar duşmanii ne 
împresuraseră. Dacă aş fi fost în putere, dacă aş fi fost acel 
Uhtred care-şi condusese oamenii în luptă împotriva lui 
Cnut, duşmanii ar fi fost neliniştiţi, însă ştiau că eram 
slăbit. Odinioară stârneam spaimă; acum, eu eram cel 
înspăimântat. 

— Dacă trecem peste asta, i-am zis lui Finan, vreau s-o 
găsesc pe Ură-de-Gheaţă. 

— Ca să te vindece? 

— Da. 

— Chiar o s-o facă, să ştii. 

— Dar cum? l-am întrebat posomorât. Probabil că e în 
mâna unui nenorocit de danez, cine ştie unde. 


% 119 # 


Mă privi şi clătină din cap. 

— Un danez? 

— Păi cine altcineva? 

— Nu poate fi un danez, spuse el încruntându-se. Tu 
coborai dealul să-l înfrunţi pe Cnut şi el îl urca. 

— Imi aduc aminte. 

— Voi doi v-aţi luptat la vedere. Nu era niciun danez 
lângă tine. Iar după ce l-ai ucis, danezii au rupt-o la fugă. 
Eu am ajuns primul acolo. 

Nu-mi aminteam asta, dar şi din luptă ţineam minte doar 
lovitura surprinzătoare a spadei lui Cnut dintr-o parte şi 
urletul pe care-l scosesem când îi tăiasem gâtul. 

— Şi danezii nu aveau cum să-i ia spada, urmă Finan, 
pentru că nici nu s-au apropiat de trupul lui. 

— Atunci cine? 

— Noi. Cnut era la pământ şi tu erai deasupra, cu spada 
lui în tine. Te-am tras şi ţi-am smuls-o din trup, dar n-am 
păstrat-o. Nu-mi păsa decât de tine. M-am uitat după ea 
mai târziu, însă dispăruse. Apoi am dat-o uitării. 

— Aşadar, e pe-aici, am murmurat, înțelegând prin asta 
că spada era pe undeva prin Britania saxonă. Cine mai era 
cu tine? 

— lisuse! Coborau cu toţii dealul! Oamenii noştri, 
galezii, părintele Pyrlig, părintele... 

Şi se opri brusc. 

— Părintele Iuda, am terminat eu în locul lui. 

— Fireşte că a venit şi el! Era îngrijorat din pricina ta. 

Părintele Iuda. Cel care fusese fiul meu. În acele zile îşi 
spunea altfel. 

— Nu ţi-ar face rău, stăpâne, adăugă Finan în grabă. 

— Deja o face, m-am răstit. 

— Nu e el, spuse Finan cu hotărâre. 

Oricine ar fi fost, învinsese. Pentru că eram prins în 
capcană, iar zorile arătau că apele deja se retrăseseră. Apa 
spumega la podul roman acolo unde crengi şi trunchiuri de 
copaci se agăţaseră de piloni, în vreme ce drumurile de pe 
maluri erau încă inundate, lucru care-i ţinea departe de 
fort pe oamenii de pe dealurile din sud şi din vest. Aceia 


% 120 # 


erau războinicii care puteau ataca direct de pe drumul 
roman, şi erau cel puţin o sută cincizeci pe coama care 
răsărea din ape. Câţiva îşi îndemnaseră caii în şuvoaie, 
dar, când apa le trecuse de scări, se lăsaseră păgubaşi. 
Acum se mulţumeau să aştepte, agitându-se în zare sau 
pur şi simplu stând pe panta cea mai apropiată şi privind 
spre noi. Puteam vedea acolo şi sutanele negre ale 
preoţilor, dar cei mai mulţi erau războinici ale căror zale şi 
coifuri luceau slab în ziua înnorată. 

Pe la mijlocul după-amiezii, apa se retrăsese în mare 
parte de pe drumul care apărea acum la câteva palme 
deasupra câmpului, în acel moment, doisprezece călăreţi 
coborâră dealul. Erau doi preoţi, doi stegari şi în rest 
războinici. Cea mai lată flamură înfăţişa calul alb al lui 
ZEthelred, pe când cea mai mică avea un sfânt ţinând o 
cruce. 

— Mercia şi biserica, spuse Finan. 

— Niciun saxon din vest, am observat eu. 

— Să-l fi trimis pe Eardwulf să le facă treaba murdară? 

— El are cel mai mult de câştigat, am zis, şi cel mai mult 
de pierdut. 

Am respirat adânc, cuprinzându-mă cu braţele din cauza 
durerii, şi m-am aruncat în şa. Osferth, Finan şi fiul meu 
erau deja pe cai. Tuspatru eram înzăuaţi de război, deşi, 
asemenea oamenilor care se apropiau dinspre nord, nu 
aveam scuturi. 

— Să luăm o flamură? mă întrebă fiul meu. 

— Nu-i măguli, am mormăit eu îmboldindu-mi calul. 

Poarta fortului era deasupra apei, dar după câţiva yarzi, 
picioarele cailor erau în baltă până la chişiţă. După 
optzeci-nouăzeci de paşi m-am oprit şi m-am pus pe 
aşteptare. 

Eardwulf era în fruntea mercienilor. Faţa lui sumbră era 
încadrată de un coif împodobit cu şerpi de argint care se 
încolăceau de jur-împrejur. Peste zale purta o mantie albă 
tivită cu blană de hermină, iar teaca spadei sale era de 
piele vârstată cu dungi argintii. La gât avea un lanţ greu 
de aur de care atârna o cruce de aur bătută în ametiste. 


% 121 # 


Cei doi preoţi care-l însoțeau aveau cai mai mici, iar 
sutanele lor negre se udaseră şi atârnau lălâi peste scări. 
Erau gemenii Ceolnoth şi Ceolberht care, în urmă cu vreo 
treizeci de ani, căzuseră prizonieri la danezi, la fel ca 
mine. Dacă eu îmi îmbrăţişasem soarta, gemenii li se 
opuseseră cu înverşunare păgânilor. Şi pe mine mă urau, 
mai ales Ceolberht, pe care-l lăsasem fără dinţi, dar cel 
puţin asta mă ajuta să-i deosebesc unul de altul. Pâlcul se 
opri la cincizeci de paşi; însă Eardwulf şi gemenii înaintară 
până ce ajunseră în faţa noastră pe drumul inundat. Fără 
să salute, Ceolnoth vorbi: 

— Aduc un mesaj din partea regelui Edward, care spune 
că tu trebuie... 

— Ţi-ai adus căţelandrii să latre în locul tău? l-am 
întrebat pe Eardwulf. 

— Spune că tu trebuie să te întorci la Gleawecestre, zise 
Ceolnoth ridicând vocea, cu băiatul /Ethelstan şi cu 
nepoata regelui, Ælfwynn. 

I-am privit pe toţi trei. O rafală de vânt aduse un început 
de ploaie aspră şi iute, care dispăru însă aproape în 
aceeaşi clipă. Mi-am ridicat ochii la cer, sperând ca ploaia 
să înceapă iarăşi, deoarece, cu cât dura inundația mai 
mult, cu atât mai mult timp ne rămânea şi nouă, însă norii 
păreau să se răsfire. Finan, Osferth şi fiul meu se uitau la 
mine, aşteptând să-i răspund lui Ceolnoth, dar eu pur şi 
simplu mi-am întors calul, spunându-le: 

— Să mergem. 

— Lord Uhtred! strigă Eardwulf. 

Am dat pinteni calului. Aş fi râs dacă nu m-ar fi durut 
aşa rău. Eardwulf strigă din nou, dar curând nu l-am mai 
auzit şi am trecut la trap prin poarta fortului. 

— Lasă-i să-şi înghită scuipatul, am spus. 

Il năucisem pe Eardwulf. Sperase să mă pună la 
încercare, poate sperase chiar să mă supun unei chemări 
din partea regelui Wessexului, dar refuzul meu de a vorbi 
cu el îi dăduse de înţeles că trebuia să se lupte. Ştiam că 
Eardwulf şovăia să atace. Poate că mă depăşea numeric, 
oştenii lui fiind de trei ori mai mulţi decât ai mei, dar în 


% 122 # 


orice luptă ar fi suferit pierderi grele, şi nimeni nu voia să 
înfrunte un războinic precum Finan. Eardwulf nu putea fi 
sigur nici măcar că toţii oamenii săi erau dispuşi să lupte: 
cei mai mulţi slujiseră sub comanda mea ani de zile şi ar fi 
ezitat să mă atace. Mi-l aminteam pe străjerul cu barbă 
neagră de la Gleawecestre, era un mercian în slujba lui 
Æthelred şi Eardwulf, dar mă întâmpinase cu mare 
bucurie, şi era greu să convingi astfel de oameni să lupte 
împotriva mea. Pe deasupra, cu toate că Eardwulf era un 
războinic şi-şi câştigase deja o anume faimă, nu inspira 
devotament. Nimeni nu vorbea despre cuceririle lui 
Eardwulf, despre inamici pe care să-i fi doborât într-o luptă 
corp la corp. Era un conducător destul de isteţ, dar lăsa pe 
alţii să facă treaba murdară a vărsării de sânge, şi asta nu- 
i aducea adepţi loiali. Æthelflæd însă reuşea acest lucru, şi 
îndrăznesc să spun că şi eu. 

Când am descălecat, Eardwulf încă ne privea. Rămase 
aşa încă un timp, apoi îşi întoarse calul şi se înapoie pe 
pământul uscat. Care pământ se mărea pe măsură ce se 
retrăgeau apele şi veştile rele se înmulţeau odată cu 
apropierea serii. Şi mai mulţi oameni veniseră să i se 
alăture lui Eardwulf dinspre nord, bănuiam că erau 
patrulele care ne căutaseră şi fuseseră chemate înapoi. 
Spre seară se adunaseră peste două sute de oameni pe 
dealul acela scund, iar inundația dispăruse aproape în 
totalitate. 

— Vor veni în zori, spuse Finan. 

— Probabil, am zis. 

Unii dintre oamenii lui Eardwulf se puteau arăta 
şovăitori, dar cu cât aduna mai mulţi războinici, cu atât 
mai primejdios devenea atacul asupra noastră. Cei fără 
tragere de inimă aveau să fie în rândul din spate, sperând 
ca alţii să intre în focul luptei, în timp ce preoţii îi 
îndemnau cu înflăcărare şi Eardwulf le promitea o pradă 
bogată. 

Eardwulf trebuia să atace. Mi-era limpede că Edward şi 
ZEthelhelm nu voiau să ia parte la această luptă. Puteau 
pune mâna pe Mercia oricând ar fi vrut, însă Eardwulf 


4 123 # 


risca să piardă moştenirea lăsată de /ZEthelred. Dacă dădea 
greş, atunci saxonii din vest l-ar fi lăsat în voia vântului, 
aşa că trebuia să învingă. Avea să apară în zori. 

— Şi dacă atacă la noapte? întrebă fiul meu. 

— Nici gând, i-am răspuns. Va fi o beznă ca smoala, vor 
înainta cu greu prin apă şi se vor rătăci. Ar putea să 
trimită nişte oameni să ne hărţuiască, dar vom pune 
santinele pe drum. 

Am aprins focuri pe palisadă, punând la pământ ultimele 

staule ca să avem lemnele necesare. Eardwulf putea să 
vadă străjile mele mişcându-se la lumina focurilor, deşi 
probabil nu ştia că-mi trimisesem oameni mai aproape de 
el. Nu avea nevoie să întreprindă un atac riscant în toiul 
nopţii, nu când avea oameni destui ca să ne copleşească în 
zori. 
__ Chiar înainte de răsăritul soarelui, pe cer străluci o stea. 
In sfârşit, norii se împrăştiaseră, alungaţi de vântul rece 
din est. Mă gândisem să-l trimit pe Osferth cu patruzeci de 
oameni peste pod, căci erau mai puţin duşmani pe malul 
sudic al râului. Luându-i cu ei pe /ZEthelstan, pe sora sa şi 
pe /ZElfwynn, s-ar fi îndreptat în grabă spre est, spre 
Lundene, în vreme ce eu îl înfruntam pe Eardwulf; se 
părea însă că mercianul îmi ghicise planurile, căci, de cum 
se crăpă de ziuă, am zărit patruzeci de călăreţi aşteptând 
dincolo de pod. Acolo, apele se retrăseseră aproape 
complet. Soarele răsări luminând o lume udă. Câmpurile 
erau pe jumătate verzi, pe jumătate acoperite de bălți. 
Dinspre mare veniseră pescăruşi care se adunaseră pe 
pământul udat de ape. 

— Păcat, i-am spus lui Finan, arătând spre călăreţii care 
blocaseră podul. 

Ne aflam amândoi la intrarea în vechiul fort. 

— Păcat, oftă el. 

Asta era soarta, m-am gândit. Doar soarta. Noi credem 
că ne putem controla vieţile, dar zeii se joacă cu noi aşa 
cum copiii se joacă cu păpuşile de paie. Mă gândeam la cât 
de des îmi păcălisem duşmanii să intre în capcane sau la 
bucuria pe care o simţisem când îmi impusesem voinţa 


Y 124 # 


asupra unui inamic. Duşmanii cred că au de ales între mai 
multe căi, după care descoperă că nu le rămâne niciuna, 
iar acum eu eram cel prins în cursă. Eardwulf mă 
înconjurase, îmi era superior numeric şi-mi prevăzuse 
încercarea disperată de a scăpa peste pod. 

— Încă mai ai timp să-ţi însori fiul cu ZElfwynn, spuse 
Finan. 

— Iar tu ai zis că aşa l-aş invita pe Eardwulf să-l ucidă, 
ca să se poată însura cu o văduvă. N 

Soarele arunca umbre lungi peste câmpurile ude. li 
puteam vedea pe oamenii lui Eardwulf încălecând pe 
creasta de la nord. Acum aveau scuturi, scuturi şi arme. 

— De Æthelstan îmi fac eu griji, am spus. 

M-am rotit să mă uit la băiat, care-mi întoarse privirea 
cu un aer curajos. „E terminat”, m-am gândit. „ZEthelhelm 
o să-i ia gâtul într-o clipită.” I-am făcut semn. 

— Da, stăpâne! 

— Te-am dezamăgit, am spus. 

— Nu, stăpâne, niciodată. 

— Taci, băiete, şi ascultă-mă. Eşti fiul unui rege. Eşti fiul 
cel mai mare. Nimic din legile noastre nu spune că fiul cel 
mai mare trebuie să fie regele următor, însă sthelingul 
are mai multe şanse decât oricine altcineva. Tu ar trebui 
să fii regele Wessexului după tatăl tău, dar Æthelhelm vrea 
ca pe tron să urce fratele tău vitreg. Pricepi? 

— Fireşte, stăpâne. 

— Am depus jurământ să te protejez, şi am dat greş. 
Pentru asta, Înălţimea Ta, îmi pare rău. 

Clipi când i-am spus „Inălţimea Ta”. Până atunci nu mai 
folosisem titulatura regală faţă de el. Deschise gura, ca şi 
cum ar fi vrut să vorbească, dar nu găsi nimic de zis. 

— Am de făcut o alegere acum, am urmat. Pot să mă 
lupt, dar suntem depăşiţi numeric şi este o bătălie pe care 
n-o pot câştiga. Pe la mijlocul dimineţii, aici vor fi o sută de 
leşuri, iar tu vei fi prizonier. Ei plănuiesc să te trimită 
peste mare, la o mănăstire, şi peste doi-trei ani, când vei fi 
uitat în Wessex, te vor ucide. 

— Da, stăpâne, şopti el. 


% 125 # 


— Cealaltă posibilitate este să mă predau, am spus, şi 
cuvântul îmi răni gura. Dacă fac asta, voi trăi ca să lupt 
altă dată. Voi trăi ca să iau o corabie spre Neustria. Te voi 
găsi şi te voi salva. 

Era o făgăduială tot atât de firavă ca respiraţia într-o 
dimineaţă de iarnă, dar ce altceva puteam să spun? Cel 
mai probabil, Eardwulf avea să-i taie gâtul băiatului şi să 
dea vina pe mine. Avea să fie un dar pentru ZEthelhelm. 

ZEthelstan privi dincolo de mine. Se uita la călăreţii de 
pe dealul îndepărtat. 

— Te vor lăsa în viaţă, stăpâne? 

— Dacă ai fi Eardwulf, l-am întrebat, ai face-o? 

Clătină din cap. 

— Nu, spuse pe un ton grav. 

— O să fii un rege bun. Îşi doresc să mă ucidă, dar nu le- 
ar plăcea să lupte cu mine. Eardwulf n-o să vrea să-şi 
piardă jumătate din oameni, aşa că o să mă lase în viaţă. O 
să mă umilească, dar n-o să mă omoare. 

Nu aveam de gând să mă predau prea uşor. Dacă-l 
convingeam că o bătălie i-ar fi adus pierderi mari, poate 
mi-ar fi pus condiţii mai blânde. Chiar în afara fortului, 
spre sud, râul făcea o cotitură, şi am trimis femeile şi copiii 
să aştepte în zăvoiul înconjurat din trei părţi de apă. 
Războinicii făcură în faţa lor un zid de scuturi care se 
întindea de la un mal la altul al râului, în felul acesta, 
Eardwulf nu putea ataca decât dintr-o parte. Cu toate 
astea, avea aşa de mulţi oameni, încât nu mă puteam 
închipui victorios. Trebuia doar să-l întârzii. Poate că 
aveau să sosească cei trei oşteni pe care-i trimisesem după 
ajutoare. Sau poate că Thor avea să coboare din Asgard ca 
să-mi lovească duşmanii cu ciocanul? 

Finan şi cu mine aşteptam călare în faţa zidului de 
scuturi. Oamenii din spatele nostru, ca şi familiile lor, erau 
până la glezne în apă. Caii şi bagajele noastre erau tot în 
fort. Nu aduseserăm la cotitura râului decât averea mea, 
sacii de piele cu aur şi argint. Aproape tot ce aveam şi 
aproape toţi cei ce-mi erau dragi mie erau acum prinşi în 
curba făcută de bucla râului. 


4 126 # 


Nornele râdeau de mine, cele trei cotoroanţe de la 
rădăcinile copacului care ne hotărau destinul. Mi-am atins 
ciocanul de la gât. Când soarele se înălţă, o ceaţă subţire 
se ridică de pe câmpiile umede. Undeva, dincolo de râu, 
behăi un miel. 

Iar Eardwulf le porunci oştenilor săi să atace. 


% 127 # 


Cinci 


FEardwulf apăru în toată splendoarea sa de războinic, 
înarmat şi înzăuat, cu coiful înconjurat de şerpi strălucind 
de atâta lustru, cu armăsarul învelit cu un valtrap stacojiu 
ţesut cu aur. Scutul său înfăţişa calul cabrat al lui 
ZEthelred; m-am întrebat cât avea să mai rămână acest 
simbol pe scuturile de lemn de salcie. Odată ce se însura 
cu Ælfwynn şi era confirmat moştenitor al pământurilor şi 
averii lui ZEthelred, avea să-şi impună fără îndoială propria 
emblemă. Care avea să fie aceea? Dacă aş fi fost în locul 
lui, mi-aş fi pus capul de lup uns cu sânge şi cu o cruce 
deasupra, ca să arate că mă bătuse. Avea să fie Eardwulf 
Cuceritorul, şi am avut o viziune subită a ascensiunii lui, 
nu doar dominând Mercia, ci probabil întreaga Britanie. 
Ştiau Edward şi ZEthelhelm ce viperă hrăniseră la sân? 

Wyrd bið ful ăred. Soarta este neiertătoare. Ni se dă 
putere şi o pierdem. Eram rănit şi bătrân, tot mai slab, şi-l 
vedeam pe noul bărbat, pe noul stăpân, arătând 
impresionant în timp ce oamenii lui înaintau peste 
câmpurile pe jumătate acoperite de apă. Işi aranjase 
războinicii într-o lungă linie de bătaie, peste două sute de 
călăreţi pe cai mari. Purtau toţi echipamentul de luptă, iar 
coifurile, scuturile, spadele şi suliţele scânteiau prin ceața 
subţire care se risipea pe măsură ce soarele urca pe cer. In 
spatele lui Eardwulf veneau preoţii şi cei doi stegari care 
duceau flamura cu calul cabrat al lui ZEthelred şi una cu 
sfântul Oswald, înfăţişând un schelet cu un singur braţ 
care ţinea o cruce roşie strălucitoare. 

— E o femeie cu ei, observă Finan. 

— Trebuie să fie soră-sa, am zis. 

Eadith fusese ibovnica lui ZEthelred. Mi se spusese că 
era la fel de ambițioasă şi şireată ca fratele ei, şi fără 


4 128 # 


îndoială că venise să se bucure de victoria lui, cu atât mai 
dulce cu cât era pe seama mea. Eram urât, o ştiam. Într-o 
oarecare măsură era şi vina mea, sunt arogant. Aşa cum 
Eardwulf era pe cale să se desfete cu victoria asupra mea, 
şi eu mă desfătasem cu izbânzile mele toată viaţa. Trăim 
într-o lume în care cel mai puternic învinge, şi cel mai 
puternic trebuie să se aştepte la ură. Apoi, mai eram şi 
păgân, şi, deşi creştinii învaţă că trebuie să-şi iubească 
duşmanii, puţini reuşesc s-o facă. 

— Dacă ar fi să iei viaţa de la început, l-am întrebat pe 
Finan, ce-ai schimba? 

Îmi aruncă o privire ciudată. 

— Stranie întrebare. 

— Dar ce-ai face? 

Ridică din umeri şi în cele din urmă mârâi: 

— L-aş ucide pe fratele meu mai mic. 

— În Irlanda? 

— Unde în altă parte? 

Nu vorbise niciodată despre motivul pentru care-şi 
părăsise ţara, dar din cuvintele lui răzbătea amărăciunea. 

— De ce? l-am întrebat, dar el tăcu mâlc. Poate că ar 
trebui să mergem acolo, i-am spus. 

Îmi surâse scurt, dar fără să pară amuzat. 

— Vrei să moară careva, aşa-i? zise el, apoi îşi întoarse 
privirea spre călăreţii care se apropiau. Se pare că ţi se va 
îndeplini dorinţa. O să te lupţi cu ei? 

— Altă ameninţare n-am. 

— Aşa-i, dar te vei lupta? 

— Nu poţi să nu iei în considerare o ameninţare, ştii 
asta. 

Finan încuviinţă din cap. 

— Adevărat. Se uită la oamenii lui Eardwulf, mângâindu- 
şi mânerul spadei. Dar tu ce ai schimba în viaţa ta? mă 
iscodi după o vreme. 

— Aş avea mai multă grijă de copiii mei. 

El zâmbi auzind asta. 

— Ai copii buni. Şi ai face bine să rămâi în viaţă ca să ai 
grijă de ei, ceea ce înseamnă că nu vei lupta în linia întâi. 


4 129 # 


— Nu... am dat să spun. 

— Nu eşti îndeajuns de refăcut! mă întrerupse el. O să 
stai în linia a doua, şi eu o să-l ucid pe nenorocitul ăla de 
fiu de târfă înainte să mă căsăpească el! 

— Dacă nu-l ucid eu primul, interveni fiul meu, care 
apăruse pe neaşteptate. Dar ştiu un lucru sigur despre 
Eardwulf, nu luptă niciodată în prima linie. Îşi vâri Pliscul- 
Corbului în teacă, apoi duse la buze crucea care-i atârna 
de gât şi adăugă: Va trebui să ne croim drum spre el. 

— Tu şi cu mine, spuse Finan. 

— O vom face, zise Uhtred fioros. 

Părea fericit. Eram depăşiţi numeric,  înfruntând 
moartea sau dezonoarea, şi el părea fericit. 

I-am văzut pe Eardwulf, pe sora lui şi pe preoţi părăsind 
drumul şi tăind pieziş câmpul inundat spre bucla făcută de 
râu, unde-i aşteptam. Eardwulf ridică o mână ca să-şi 
oprească oamenii la o distanţă de o sută de paşi, dar el şi 
însoțitorii săi îşi îmboldiră armăsarii prin băltoace până 
ajunseră la zece paşi de noi. 

— Lord Uhtred, mă salută Eardwulf. 

Vocea îi era înăbuşită de obrăzarele late ale coifului de 
argint care aproape că-i acopereau gura. Nu am spus 
nimic. 

— Ni-i vei da... începu părintele Ceolnoth. 

— Tăcere! urlă Eardwulf, cu o autoritate surprinzătoare. 

Preotul îl privi uluit, dar rămase tăcut. 

Eardwulf îşi îndepărtă obrăzarele de pe faţă. 

— Am venit să-i luăm pe băiatul /Ethelstan şi pe Lady 
ZElfwynn înapoi la Gleawecestre, rosti el cu glas potolit. 

— Principele Æthelstan, i-am spus, a fost dat în grija lui 
Lady ZEthelfleed. I-l duc ei, dimpreună cu Lady Ælfwynn. 

— Soţul lui Lady Æthelflæd a hotărât altceva, zise 
Eardwulf. 

— Lady Æthelflæd nu are soţ. 

Păru surprins, dar îşi reveni repede. 

— Pleci urechea la zvonuri, Lord Uhtred. 

— Lordul Æthelred este mort. 

— Trăieşte, spuse Eardwulf cu asprime, dar eu o 


% 130 # 


priveam pe Eadith şi am putut să citesc adevărul pe faţa ei. 

Era drăguță. Eram pregătit s-o urăsc, dar cine putea uri 
o femeie aşa de frumoasă? Nu era de mirare că făcuse rost 
de avere şi de putere. Ştiam că era fiica unui thegn din 
sudul Merciei, un om fără stare şi rang, dar devenise 
ibovnica lui ZEthelred şi astfel ea şi fratele ei căpătaseră un 
statut şi o influenţă de invidiat. După toate zvonurile 
despre ambițiile ei perfide mă aşteptasem la o femeie mai 
dură, însă chipul palid al lui Eadith era inteligent, iar ochii 
ei verzi scânteiau de lacrimi. Părul de un roşu aprins îi era 
ascuns în cea mai mare parte sub o căciulă de hermină 
asortată cu capa albă pe care o purta peste o rochie de 
lână verde-deschis. 

— N-ar trebui să porţi doliu, doamnă? am întrebat-o. 

Fără să-mi răspundă, îşi feri privirea uitându-se spre 
răsărit, unde soarele strălucea peste ce mai rămăsese din 
inundaţii. Razele oglindite îi jucau pe faţă. 

— Sănătatea lordului /ZEthelred nu e treaba ta, spuse 
Eardwulf. Dorinţa lui e ca fiica lui să se întoarcă, la fel şi 
băiatul. 

— Iar dorinţa mea este să-i duc la Lady Æthelflæd, am 
răspuns. 

Eardwulf zâmbi. Era o brută chipeşă şi foarte sigură pe 
sine. Privi în spatele meu, spre oamenii mei care formaseră 
un zid de scuturi. 

— În acest moment, Lord Uhtred, dorinţele mele au 
prioritate. 

— Vrei să vezi dacă e aşa sau nu? l-am întrebat. 

— Nu, spuse el, şi sinceritatea răspunsului mă luă prin 
surprindere. Nu vreau ca douăzeci sau treizeci din oamenii 
mei să moară şi încă pe atâţia să fie răniţi. Şi nu vreau nici 
ca toţi oamenii tăi să fie ucişi. Nu-i vreau decât pe băiat, 
pe sora lui şi pe Lady Ælfwyrin. 

— Şi dacă te las să-i iei? 

— Vor fi în siguranţă, minţi el. 

— Şi pleci după asta? 

— Nu chiar. 

Zâmbi din nou. Gemenii Ceolnoth şi Ceolberht se holbau 


% 131 # 


la mine. Vedeam că voiau să intervină, probabil ca să-mi 
arunce ameninţări, dar nu puteau trece peste autoritatea 
lui. Sora lui se uita spre răsărit, dar se întoarse dintr-odată 
şi mă privi în faţă, îngăduindu-mi să-i văd tristeţea de pe 
chip. Aşadar, îl iubise pe vărul meu? Sau deplângea faptul 
că-şi pierduse puterea? /thelred o făcuse bogată şi 
influentă, iar acum? Doar ambițiile fratelui ei îi mai puteau 
salva viitorul. 

— Nu chiar, repetă Eardwulf, silindu-mă să-mi întorc 
privirea la el. 

— Nu chiar? am întrebat. 

Calul lui smuci din cap, iar mercianul îl linişti punându- 
şi mâna înmănuşată pe gâtul musculos. 

— Nimeni nu-ţi pune la îndoială meritele, Lord Uhtred. 
Eşti cel mai mare războinic al vremurilor noastre. Ai parte 
de tot respectul meu! Se opri, ca şi cum ar fi aşteptat un 
răspuns, însă eu m-am mărginit să-l privesc, aşa că spuse 
mai departe: Dacă te-aş lăsa în pace, ştiu că vei încerca să- 
l salvezi pe /Ethelstan. Poate chiar şi pe Lady Ælfwynn? 
Folosise un ton întrebător, dar din nou am tăcut mâlc. Prin 
urmare, îmi vei ceda toate armele şi caii, şi mi-i vei da pe 
fiul şi pe fiica ta drept ostatici ca să mă asigur că nu vei 
face rele. 

— Şi vei fi trimis în surghiun! izbucni părintele Ceolnoth, 
nemaiputând să se abţină. Ai murdărit mult prea mult timp 
pământul creştinesc! 

Eardwulf ridică o mână ca să-l potolească. 

— După cum spunea părintele Ceolnoth, continuă el pe 
acelaşi ton rezonabil, va trebui să pleci din Wessex şi 
Mercia. 

Îmi simţeam inima luând-o din loc. 

— Mai e ceva? am mârâit. 

— Nimic altceva, Lord Uhtred. 

— Şi te aştepţi să-ţi dau spada mea? l-am întrebat furios. 

— O să-ţi fie înapoiată după o vreme. 

— Îi vrei pe principele ZEthelstan, pe principesa Eadgyth, 
pe Lady Ælfwynn şi pe fiul şi pe fiica mea? 

— Şi jur pe sfânta cruce că fiica şi fiul tău nu vor păţi 


4 132 # 


nimic atât timp cât stai departe de Mercia şi Wessex. 

— Şi mai vrei armele şi caii noştri! 

— Care-ţi voi fi înapoiaţi, spuse Eardwulf. 

— După o vreme, m-am răstit. 

— Iisuse, murmură Finan. 

— Şi dacă nu-ţi dau ce-mi ceri? am vrut să ştiu. 

— Atunci povestea vieţii tale se sfârşeşte aici, Lord 
Uhtred. 

M-am prefăcut a cântări cerinţele. Am zăbovit un timp 
îndelungat. Nerăbdător, părintele Ceolnoth încercă în două 
rânduri să deschidă gura, dar de fiecare dată Eardwulf îl 
opri. Aştepta, sigur că-mi cunoştea răspunsul şi la fel de 
sigur că-l amânam doar pentru că nu-mi venea să-l rostesc. 
În cele din urmă am încuviinţat din cap şi am zis: 

— Atunci poţi să ai ce-ţi doreşti. 

— O decizie înţeleaptă, Lord Uhtred, spuse Eardwulf. 

Sora lui se încruntă, ca şi cum aş fi surprins-o neplăcut. 

— Dar ca să ai lucrurile pe care ţi le doreşti, am adăugat 
eu, trebuie să le iei. 

Acestea fiind zise, mi-am întors armăsarul şi am dat 
pinteni spre zidul de scuturi. Pe când mă îndepărtam, 
Eardwulf strigă ceva, însă n-am distins cuvintele. Scuturile 
se depărtară, lăsându-ne să trecem pe mine, pe Finan şi pe 
Uhtred. Când am descălecat, durerea mă cuprinse din nou, 
şi am simţit cum mi se scurgea puroiul din rana 
însângerată. Mi-am sprijinit coiful de cal, aşteptând să-mi 
treacă. Probabil că arătam ca şi cum m-aş fi rugat, şi chiar 
asta făceam. „Odin, Thor, ajutaţi-ne!” Am atins chiar şi 
crucea de argint de pe mânerul Răsuflării-Şarpelui, o 
amintire de la o fostă ibovnică, şi am înălţat o rugă către 
zeul creştin. Toţi aveau puteri, toţi zeii, şi eu aveam nevoie 
de ajutorul lor. Când mi-am îndreptat spinarea, am văzut 
că Finan şi fiul meu se aflau la mijlocul primei linii. Dacă l- 
ar fi putut ucide pe Eardwulf, aveam şanse să ieşim cu 
bine din acel dezastru. 

Eardwulf ne mai privi o vreme, apoi îi spuse ceva surorii 
sale şi se întoarse la oamenii săi. l-am văzut descălecând şi 
ridicându-şi scuturile. Am văzut cum băieţii veneau să ia 


4 133 # 


caii şi cum războinicii formau un zid, unindu-şi pavezele 
astfel încât să obţină un zid închegat. 

Iar eu mă aflam în linia a doua şi ştiam că ar fi trebuit să 
mă predau. Aveam să pierdem oricum, la ce să mai fac 
văduve şi orfani? Mă gândisem că Eardwulf ar fi putut să 
aleagă să nu lupte sau că oamenii lui ar fi ezitat să se bată 
cu mine, dar mă înşelasem; mai rău, Eardwulf ştia exact ce 
avea de făcut. Nu-şi aducea zidul de scuturi să se înfrunte 
cu al meu, ci îşi schimba formaţia dintr-un zid într-un aşa 
numit cap de porc, o pană pe care s-o îndrepte spre flancul 
meu drept. Avea să şarjeze cu toată forţa la capătul zidului 
nostru, iar după ce-l străpungea avea să-i înconjoare pe 
supraviețuitori şi să-i măcelărească. 

— Ne întoarcem către el când vine, spuse Finan, 
preluând în mod tacit comanda oamenilor mei. De cum 
sosesc, atacăm latura penei lor. 

— Şi-l vânăm pe Eardwulf, adăugă fiul meu. 

Eardwulf avea să stea călare în spatele penei, astfel 
încât dacă, printr-o minune, i-am fi împrăştiat oamenii, să 
poată fugi din faţa primejdiei. 

— Am mai spart capete de porci şi înainte, zise Finan 
încercând să le dea oamenilor încredere în forţele lor. 
Atacaţi flancul, şi va plesni. 

— Nu, am murmurat. 

— Stăpâne? 

— Nu-mi pot ucide oamenii, i-am spus lui Finan. Fie că 
lupt sau nu, tot Eardwulf câştigă. 

— Atunci, să ne predăm? 

— Ce altă alegere am? am oftat. 

Eram ispitit să-l las pe Finan să rotească zidul nostru de 
scuturi ca să atace partea dreaptă a penei lui Eardwulf. Ar 
fi fost o manevră rară şi am fi ucis o seamă de mercieni, 
dar superioritatea numerică e întotdeauna hotărâtoare în 
final. 

Nu aveam de ales. Era dureros, însă aş fi risipit vieţile 
oamenilor mei, bunilor şi devotaţilor mei oameni. 

— Se pare că ai totuşi o şansă, spuse Finan, şi am văzut 
că privea dincolo de Eardwulf, spre dealul din nord. Vezi? 


Y 134 # 


Pe deal se aflau mai mulţi călăreţi. 


Se auzi un corn. Era un sunet melancolic ce dispăru 
înainte de a fi urmat de un altul. Eardwulf, încă în şa, se 
întoarse. 

Pe dealul din depărtare apăruseră douăzeci de călăreţi. 
Unul dintre ei sunase din corn. Călăreţii erau adunaţi în 
jurul unei flamuri pe care lipsa vântului o făcea să atârne, 
dar în scurtă vreme mai apărură încă trei. Patru flamuri 
ţinute de patru călăreţi înşiraţi de-a lungul crestei. Fiecare 
dintre cei trei stegari nou-veniţi era însoţit de un grup de 
călăreţi înarmaţi, dar în spatele lor se mai aflau şi alţii, pe 
care nu-i puteam distinge. Ce puteam vedea era cenuşiul 
zalelor şi scânteierea razelor soarelui în vârfurile suliţelor 
şi în coifuri. 

Eardwulf se uită la mine, apoi îşi întoarse privirea spre 
culmea dealului. Ştia să numere. Nu era o regulă, însă un 
steag aduna în jur cam o sută de oameni, iar în spatele lui 
se aflau patru steaguri. Călăreţii care apăruseră primii se 
retrăseseră, ascunşi ca şi ceilalţi de coama îndepărtată, 
dar flamurile rămăseseră. Peste câteva clipe cornul sună a 
treia oară, şi pe culme apărură patru călăreţi care, însoţiţi 
doar de un stegar, porniră să coboare panta spre noi. 

— Cine sunt ăştia? întrebă Finan. 

— Cine ştie? am spus. 

Eardwulf arăta şi el nedumerit, căci mă privi din nou 
înainte să-şi rotească bidiviul spre drum. 

— Oamenii lui ZEthelhelm? am sugerat, întrebându-mă 
de ce nu i-o fi trimis să stea alături de Eardwulf. 

Bănuiala mea era că Æthelhelm şi Edward hotărâseră 
să-l lase pe Eardwulf să se descurce în bulibăşeala pe care 
o creasem eu. Nu voiau ca saxonii din vest să lupte cu 
mercienii, era mai bine să-i lase pe mercieni să se bată 
între ei. 

lar călăreţii care se apropiau erau mercieni. Când 
stegarul îşi flutură flamura, mi-am simţit inima în gât, 
pentru că înfăţişa calul cabrat al lui ZEthelred. 

— Păcat, am spus pe un ton sumbru. 


% 135 % 


Dar Finan râdea. M-am încruntat la el, apoi mi-am întors 
privirea spre cei cinci călăreţi care galopau pe lângă 
Eardwulf. Copitele cailor împroşcau cu apă înspumată, 
albă ca şi mantia călăreţului din frunte, şi mi-am dat seama 
de ce râdea Finan. 

Călărețul cu mantie albă era ZEthelfleed. 

Îl ignoră pe Eardwulf, trecând pe lângă el ca şi cum ar fi 
fost un nimeni. Purta armură, dar fără coif, şi nu încetini 
când se apropie de ariergarda lui Eardwulf. 

O călărea pe Gast, iapa ei, al cărei trup acoperit de noroi 
arăta cât de mult galopase în ultimele două-trei zile. Odată 
trecută de zidul de scuturi, ZEthelfleed îşi răsuci iapa într-o 
mantie de apă. Stegarul şi cei trei oşteni opriră în spatele 
ei. Nu privi spre mine şi nici eu nu m-am apropiat de ea. 

— Duceţi-vă acasă, le spuse oamenilor lui Eardwulf. 
Arătă spre sud, dincolo de fort, unde războinicii lui păzeau 
podul. O luaţi pe acolo şi plecaţi acum. 

Fără să se clintească, se holbau la ea, aşteptând ca 
Eardwulf să-şi mâne calul în faţă. 

— Soţul tău a hotărât... începu el pe un ton aspru. 

— Soţul ei e mort! am strigat eu. 

— Soţul tău... încercă Eardwulf iarăşi. 

— Este mort! am strigat şi mai tare, şi am tresărit când 
durerea îmi săgetă coastele. 

ZEthelfleed se întoarse spre mine. Puteam citi pe faţa ei 
că nu ştiuse de moartea lui ZEthelred. Dar nici eu nu eram 
absolut sigur, mă bazam doar pe vorbele lui ZElfwynn, 
gândind că fata spusese adevărul. Cum /Ethelfled mă 
privea încruntată, aşteptând un semn, am dat din cap. 

— Este mort, doamnă. 

ZEthelfleed îşi făcu semnul crucii şi se întoarse spre zidul 
de scuturi al lui Eardwulf. 

— Stăpânul vostru este mort! Lordul /ZEthelred este 
mort. Îl vom plânge şi vom ţine slujbe pentru sufletul lui 
care merge la Domnul. lar datoria voastră acum este să 
mergeţi acasă. Aşa că plecaţi! 

— Doamnă... începu din nou Eardwulf. 

— Cine porunceşte aici? îl întrerupse ea cu brutalitate. 


4 136 # 


Tu sau eu? 

Era o întrebare bună, una la care Eardwulf nu avea 
răspuns. Dacă ar fi zis că Æthelflæd poruncea ar fi 
însemnat să se plece în faţa autorităţii ei; dacă şi-ar fi 
rostit propriul nume ar fi însemnat să uzurpe autoritatea 
cârmuitorului Merciei. Îndreptăţirea lui depindea de 
căsătoria cu Ælfwynn şi de sprijinul saxonilor din vest, şi 
amândouă îi scăpau printre degete. Iar Æthelflæd era sora 
regelui Wessexului. Atacând-o sau sfidând-o, risca să 
preschimbe în duşmănie sprijinul pe care i-l acordase până 
acum Edward. Eardwulf pierduse şi o ştia. 

— Soţul meu vă lăuda ascultarea, le spuse ea celor din 
zidul de scuturi, şi ar fi vrut ca această ascultare să 
continue. Voi duce mai departe munca lui până când 
witanul îl va alege pe cel care să-i urmeze. Până atunci, mă 
aştept să fiţi supuşi şi să mă sprijiniti. 

Am observat că unii o priveau, pe când alţii îşi plecau 
ochii; mi-am dat seama că aceştia din urmă erau cei juraţi 
lui Eardwulf, şi nu lui ZEthelred. Poate că o treime din ei 
păreau stingheriţi, dar restul, ca mine, arătau uşuraţi. 

— Tu, îi spuse /Ethelfleed lui Eardwulf, vei fi la comanda 
gărzii mele şi-i vei duce înapoi la Gleawecestre. Te voi 
urma. Pleacă acum, pleacă! i 

El şovăi. Îi puteam citi gândurile în momentul acela. Îi 
trecuse prin minte că putea să-şi tragă spada şi s-o atace 
pe Æthelflæd. Femeia care-i năruia speranţele era atât de 
aproape! Oamenii ei se găseau tot pe deal, mult prea 
departe ca să-i sară imediat în ajutor, în timp ce el avea o 
trupă numeroasă căreia nu i s-ar fi opus decât ceata mea. 
Mercianul îşi cântărea viitorul. Era suficient sprijinul lui 
ZEthelhelm ca să potolească furia lui Edward dacă o ucidea 
pe Æthelflæd? Buzele i se subţiară dintr-odată, ochii i se 
îngustară. l-am văzut mâna dreaptă plecând spre mânerul 
spadei, dar Ceolnoth înaintă şi-l prinse de braţ. 

— Nu, stăpâne, nu! 

— Ne vedem la Gleawecestre, spuse Æthelflæd cu voce 
aspră. 

Eardwulf se întoarse, simțind că întregul lui viitor se 


4 137 # 


prefăcuse în cenuşă. Ţin minte că-i priveam neîncrezător, 
cuprins de un val de uşurare când războinicii lui Eardwulf 
încălecară şi, fără un cuvânt, trecură podul şi dispărură 
spre sud. 

— Doamne, Dumnezeule, suflă Finan. 

— Ajută-mă, i-am spus fiului meu, şi el mă ridică în şa, 
unde mi-am ţinut respiraţia până mi-a trecut durerea. 

Æthelflæd le făcu semn oamenilor mei să-i facă loc ca să 
vină în mijlocul nostru. 

— E adevărat? 

Pusese abrupt întrebarea, fără să mă salute. 

— Aşa cred, am zis. 

— Crezi! 

— Fiica ta a auzit vestea, deşi Eardwulf a negat-o. 

— Dar nu şi sora lui, interveni Finan. Ea plângea. Jelea. 

— A murit în ajunul sărbătorii sfântului Æthelwold, am 
spus, în noaptea de dinaintea nunţii. 

— Este adevărat, mamă, zise /ZElfwynn, care ni se 
alăturase. ZEthelfleed îşi plimbă privirea de la fată la Finan, 
apoi la mine. 

— E mort, am insistat. Nu vor să se afle, dar a murit. 

— Dumnezeu să-l odihnească, murmură  /Ethelfleed 
făcându-şi semnul crucii, şi Dumnezeu să mă ierte. 

În ochi îi apărură lacrimi; n-aş fi putut spune dacă erau 
pentru /Ethelred sau pentru păcatul ei. Peste câteva clipe 
îşi scutură capul şi mă privi. Chipul îi era sever, aşa că 
vorbele ei rostite cu voce joasă mă luară prin surprindere: 

— Cum te mai simţi? 

— Mă chinuie aceeaşi durere, fireşte, dar mă bucur că ai 
venit. Mulţumesc! 

— Sigur că am venit! Acum, în vocea ei se distingea 
furia. S-o mărite pe ZElfwynn cu Eardwulf! Pe propria lui 
fiică! 

De aceea plecase spre sud. Ca şi mine, avea iscoade la 
curtea lui ZEthelred, şi careva îi dăduse de veste. 

— Ştiam că n-o să ajung la timp la Gleawecestre, spuse 
ea, dar trebuia să încerc. Apoi i-am întâlnit pe oamenii tăi 
care mergeau spre nord. 


4 138 # 


Erau cei care puseseră căruțele de-a curmezişul pe 
străzile din Gleawecestre. Manevra nu fusese probabil de 
niciun ajutor, pentru că Eardwulf nu plecase imediat în 
urmărire, dar oamenii îi dăduseră lui/Ethelfleed vestea că o 
răpisem pe fiica ei din palatul lui ZEthelred şi aveam de 
gând s-o iau spre nord pe drumul ce trecea prin 
Alencestre. 

— După asta, mai rămânea doar să dau de tine, încheie 
ea. 

— Câţi oameni ai adus? 

— Treizeci şi doi. Pe ceilalţi i-am lăsat să apere 
Ceasterul. 

— Treizeci şi doi? am exclamat uluit, căci mă aşteptasem 
la sute de războinici. Şi cele patru steaguri? 

— Trei dintre ele erau mantii atârnate de ramuri de 
frasin, mă lămuri ea. 

Mai că-mi venea să râd, doar că durerea s-ar fi întețit. 

— Şi acum încotro? am întrebat-o în schimb. Inapoi la 
Ceaster? 

— Ceaster! Mai că scuipase numele. Mercia nu e 
condusă de la Ceaster. Mergem la Gleawecestre. 

— Cu Eardwulf înaintea noastră, am zis. 

— Şi? 

— Îl păstrezi ca şef al gărzii tale? 

— Bineînţeles că nu. 

Am privit spre sud, în direcţia în care dispăruse 
Eardwulf. 

— Poate că ar fi trebuit să-l luăm prizonier? 

— Cu ce drept? Comanda trupele soţului meu. Şi 
oamenii lui ar fi putut lupta pentru el. 

— Ar fi putut, am spus. Dar tot i-a mai rămas o şansă. 
Ştie că, dacă se însoară cu Ælfwynn şi te ucide pe tine, va 
fi cârmuitorul Merciei. Şi într-un ceas va mai şti un lucru: 
că trupele noastre nu-s nici cât jumătate din ale lui. 

— O să stea cu ochii pe noi? 

— Fireşte. 

Eardwulf era constrâns să pună iscoade pe urmele 
noastre. 


4 139 # 


Æthelflæd privi spre sud ca şi cum i-ar fi căutat pe 
oamenii lui Eardwulf. 

— Şi atunci de ce nu m-a omorât acum? mă întrebă 
peste câteva clipe. 

— Pentru că nu toţi oamenii lui i s-ar fi supus, şi-şi 
închipuia că aveai două-trei sute de oameni pe deal. Intr- 
adevăr, dacă ai fi adus două sute de oameni ar fi fost ca şi 
mort. Dar acum? Acum ştie că nu mai are nimic de pierdut. 

— Chiar crezi c-o să ne atace? 

— N-are încotro, am zis. Nu-i mai rămâne decât o zi ca 
să-şi împlinească ambițiile. O zi şi o noapte! 

— Atunci, va trebui să-l opreşti, spuse ea simplu. 

Şi am plecat spre sud. 


Întâi ne-am lăsat calabalâcul şi familiile la fort, cu 
douăzeci şi cinci de oameni care să le păzească, tot sub 
comanda lui Osferth. 

— Când noroiul se usucă pe drumuri, mergeţi la Ceaster, 
i-am spus. 

— La Ceaster? întrebă el surprins. 

— Unde în altă parte? 

— Nu e mai sigur să ne întoarcem la Fagranforda? 

Am clătinat din cap. 

— Mergem spre nord. 

Nu aveam ce să caut în sud. Patria mea este 
Northumbria, tărâmul de la miazănoapte unde harpiştii 
cântă cu toată vigoarea ca să-şi ridice muzica peste 
mugetul vântului sălbatic ce bate dinspre marea rece, un 
tărâm cu nopţi lungi de iarnă, cu dealuri golaşe şi stânci 
ascuţite, un tărâm cu oameni aspri şi pământuri greu de 
cultivat. Danezii se împrăştiaseră spre sud prin Britania, 
alungându-i pe conducătorii saxoni din Northumbria, 
Mercia şi Anglia de Est, însă acum erau împinşi înapoi. 
Mercia era eliberată aproape în totalitate şi, dacă aveam 
destule zile, urma să văd armatele noastre saxone 
mărşăluind mai departe spre nord, mereu spre nord, până 
când toţi locuitorii vorbitori de saxonă aveau să fie 
ocârmuiţi de ai lor. Asta era visul lui Alfred, şi devenise şi 


% 140 # 


al meu, deşi îi îndrăgeam pe danezi şi le veneram zeii şi le 
vorbeam limba. Atunci, de ce să mă bat cu ei? Pentru că-i 
jurasem credinţă lui ZEthelfleed. 

Fiecare om trebuie să-şi respecte jurămintele; în vreme 
ce călăream spre sud în seara aceea, mă gândeam la cei 
care-l urmaseră pe Eardwulf. Câţi oare îi juraseră lui 
credinţă? Şi câţi i se supuseseră lui Æthelred, şi nu lui 
Eardwulf? Şi câţi dintre ei aveau să tragă spada împotriva 
lui ZEthelflaed? Ar fi cutezat Eardwulf s-o ucidă? Era un om 
care ajunsese sus, însă deţinea o putere precară. 
Depinsese de favoarea lui Æthelred, iar acum depindea de 
căsătoria cu fiica acestuia. Dacă ar fi izbutit să se însoare 
cu ZElfwynn, moştenind astfel averea lui Æthelred, atunci, 
avându-i pe saxonii din vest în spate, ar fi fost seniorul 
atotputernic al Merciei, dar fără Ælfwynn nu era nimic. Un 
bărbat nu stă pe gânduri când trebuie să aleagă între 
nimic şi totul. 

— Poate că n-o să te ucidă, i-am spus lui ZEthelflaed. 

— Şi de ce nu? 

— Prea mulţi mercieni te iubesc. Le va pierde simpatia. 

Ea râse fără veselie. 

— Şi atunci ce-o să facă? O să mă ia pe mine de nevastă, 
în loc s-o ia pe fiica mea? 

— Ar putea, am zis. La asta nu mă gândisem. Dar 
bănuiala mea este că vei fi silită să mergi la mănăstire. 
Edward şi ZEthelhelm ar fi de acord cu asta. 

Câteva clipe, ZEthelflaed călări tăcută. 

— Poate că au dreptate, spuse într-un târziu. Poate că ar 
trebui să mă retrag la o mănăstire. 

— De ce? 

— Sunt o păcătoasă. 

— Şi duşmanii tăi nu sunt? am mârâit eu. 

Nu răspunse. Treceam prin păduri de fagi unde apa încă 
băltea. Trimisesem iscoade mult în faţă; deşi ştiam că şi 
iscoadele lui Eardwulf ne căutau pe noi, n-aveam nicio 
îndoială că oamenii mei erau mai buni. Ne luptam cu 
danezii de atâta vreme, încât deveniserăm foarte pricepuţi 
la găsirea urmelor. Le spusesem oamenilor mei să lase 


Y 141 # 


iscoadele lui Eardwulf să ne vadă, dar fără să le dea de 
ştire că erau urmăriţi la rândul lor, căci pregăteam o 
capcană. Până acum mercianul se dovedise mai isteţ decât 
mine, însă urma să-i vin de hac. M-am întors în şa, 
tresărind la durerea neaşteptată. 

— Vino încoace, băiete! i-am strigat lui ZEthelstan. 

Ne însoțea, la fel şi fiica mea şi ZElfwynn. Pe fete le-aş fi 
trimis cu Osferth, dar voiam să le am sub ochi. Şi apoi, cu 
războinici ca Finan, erau bine apărate. Mai mult, aveam 
nevoie de ZElfwynn în chip de momeală pentru capcana pe 
care-o ticluiam. Îl puneam pe ZEthelstan în primejdie, 
pentru că eram mai expuşi unui atac decât oamenii lui 
Osferth, însă lupta asta ar fi fost şi pentru el, şi trebuia s-o 
ştie, s-o vadă, s-o adulmece şi să-i supravieţuiască. Il 
pregăteam să devină nu doar un războinic, ci şi un rege. 

— Aici sunt, stăpâne, spuse el întorcându-şi calul pentru 
a veni lângă noi. 

— Te pot mirosi, aşa că nu e nevoie să-mi spui că eşti 
prin preajmă. 

— Da, stăpâne! 

Călărea de cealaltă parte a iepei lui ZEthelfleed. 

— Cum se numeşte ţara asta, băiete? l-am întrebat. 

El şovăi, căutând şiretlicul din vorbele mele. 

— Mercia, stăpâne. 

— Iar Mercia face parte din...? 

— Britania, stăpâne. 

— Ia vorbeşte-mi despre Britania. 

Se uită la mătuşa lui, dar ZEthelfleed nu se oferi să-l 
ajute. 

— Britania, stăpâne, este un tărâm locuit de patru 
neamuri. 

Am aşteptat. 

— Asta-i tot? am izbucnit în cele din urmă. Asta e tot ce 
ştii? Un tărâm locuit de patru neamuri? am spus, imitându- 
i vocea şi făcând-o şi mai jalnică. Mai încearcă, spârcâială! 

— În nord sunt scoţii, urmă el grăbit, şi ei ne urăsc. La 
vest sunt galezii, care ne urăsc, iar restul este împărţit 
între noi şi danezi, care şi ei ne urăsc. 


Y 142 # 


— Dar noi îi urâm pe danezi, pe scoţi şi pe galezi? 

— Toţi sunt duşmanii noştri, stăpâne, însă Biserica 
spune că ar trebui să-i iubim. 

ZEthelfleed râse. Eu m-am încruntat. 

— Tu îi iubeşti? 

— Îi urăsc, stăpâne. 

— Pe toţi? 

— Poate pe galezi nu, stăpâne, pentru că sunt creştini şi, 
cât timp rămân în munţii lor, putem să nu-i luăm în seamă. 
De scoţi nu ştiu, stăpâne; totuşi, îi urăsc pentru că mi-ai 
spus că sunt hoţomani şi mincinoşi, iar eu te cred întru 
totul. Cât despre danezi, îi urăsc de-a binelea. 

— De ce? 

— Pentru că ne-au luat pământul. 

— Noi n-am luat pământ de la galezi? 

— Ba da, stăpâne, dar ne-au îngăduit s-o facem. Ar fi 
trebuit să se roage mai mult şi să lupte mai abitir. 

— Aşadar, dacă danezii ne iau pământul este vina 
noastră? 

— Da, stăpâne. 

— Şi cum îi oprim? Prin rugăciuni? 

— Prin rugăciuni, stăpâne, şi luptându-ne cu ei. 

— Cum ne luptăm cu ei? l-am întrebat, dar tocmai atunci 
una dintre iscoade apăru lângă mine, strunindu-şi calul. 
Gândeşte-te la răspuns, i-am zis lui ZEthelstan, cât timp 
vorbesc eu cu Beadwulf. 

Beadwulf era un oştean mititel şi vânos, una dintre cele 
mai bune iscoade ale mele. Era saxon, dar îşi vopsise faţa 
asemenea danezilor. O mulţime de oameni de-ai mei 
adoptaseră moda asta, folosind un pieptăn cu dinţi ascuţiţi 
ca să-şi impregneze sucul ghindei în obraji şi frunte. După 
părerea lor îi făcea să arate fioroşi, deşi mie mi se păreau 
îndeajuns de fioroşi şi fără tatuajele alea. 

— Ai găsit locul? l-am întrebat pe Beadwulf. 

El încuviinţă din cap. 

— E unul care ar trebui să-ţi convină, stăpâne. 

— Vorbeşte. 

— O fermă. Casă mică, şopron mare. Sunt vreo 


Y 143 # 


doisprezece ţărani, dar nu există palisade. 

— Şi în jur? 

— În cea mai mare parte păşune, stăpâne, şi ceva 
pământ cultivat. 

— Şi oamenii lui Eardwulf sunt cu ochii pe noi? 

Beadwulf rânji. 

— Trei, stăpâne, neîndemânatici ca nişte bivoli. Băiatul 
meu de cinci ani s-ar descurca mai bine. 

— Cât de departe este pădurea de fermă? 

— La o aruncătură de săgeată, poate două. 

Era cam devreme pentru un popas, dar locul descris de 
Beadwulf corespundea perfect cu ce aveam eu în minte. 

— Cât facem de aici? 

— Un ceas călare, stăpâne. 

— Du-ne acolo. 

— Prea bine, stăpâne. 

Dădu pinteni să ajungă în faţă la Finan, care ne 
deschidea calea. 

— Aşadar, băiete, am spus privind iar la ZEthelstan, cum 
ne batem cu danezii? 

— Ridicând burhuri, stăpâne. 

— Burhul apără pământul şi sătenii, dar cine cucereşte 
teritorii? 

— Războinicii, stăpâne. 

— Şi războinicii sunt conduşi de...? 

— Lorzi, spuse ZEthelstan sigur pe el. 

— Şi care lorzi, băiete, şi-au condus războinicii împotriva 
danezilor? 

— Tata? 

O zisese ca pe o întrebare, deoarece ştia că nu era 
răspunsul corect, deşi era plin de tact. 

Am încuviinţat din cap. 

— Unde a luptat cu ei? 

— În Anglia de Est, stăpâne. 

Era adevărat până la un punct. Trupele Wessexului erau 
concentrate la Lundene, care se învecina cu danezii din 
Anglia de Est, iar în ţinuturile de la nord şi est de oraş 
aveau loc înfruntări dese. 


Y 144 # 


— Prin urmare, tatăl tău s-a luptat cu danezii la est. Dar 
la nord cine a luptat cu ei? 

— Domnia Ta, stăpâne, spuse el ferm. 

— Eu sunt bătrân şi nevolnic, rahat duhnitor de broască! 
Cine a luptat cu danezii în nordul Merciei? 

— Lady Æthelflæd, zise el. 

— Bine, este răspunsul corect. Acum, închipuie-ţi că o 
mare tragedie a lovit Mercia şi Wessexul, pentru că tu 
tocmai ai devenit rege al acestor ţinuturi. Regele 
ZEthelstan, un mucos care încă se mai scapă pe el, s-a 
urcat pe tron. Ai două războaie de purtat, unul cu Anglia 
de Est şi celălalt în nordul Merciei, şi nici măcar un rege 
nu poate să fie în două locuri în acelaşi timp. Pe cine te vei 
bizui să lupte în nord? 

— Pe Lady ZEthelfleed, spuse el fără să şovăie. 

— Bine! Ca rege al Wessexului şi probabil şi al Merciei, 
ai propune ca Lady Æthelflæd să meargă la mănăstire 
pentru că a rămas văduvă? Când băiatul se încruntă, deloc 
în largul lui, m-am răstit: Răspunde! Tu eşti regele! 
Trebuie să iei astfel de hotărâri! 

— Nu, stăpâne! 

— De ce nu? 

— Pentru că Lady Æthelflæd se bate, stăpâne. Domniile 
Voastre sunteţi singurii care se luptă cu danezii. 

— Aici sfârşeşte catehismul tău, am spus, acum şterge-o! 

— Da, stăpâne. 

Rânji şi dădu pinteni calului. 

I-am zâmbit lui ZEthelfleed. 

— N-o să mergi la mănăstire. Viitorul rege al Wessexului 
tocmai a hotărât lucrul ăsta. 

— Dacă scapă cu viaţă, râse ea. 

— Dacă vreunul dintre noi scapă cu viaţă. 

Pământul urca uşor. Codrii erau deşi, întrerupţi de 
ferme, dar la sfârşitul după-amiezii am ajuns la ferma 
descrisă de Beadwulf. Se găsea doar la vreo sută de paşi 
de drumul roman şi era exact ceea ce-mi trebuia. 

Era locul unde puteam să-mi întind cursa. 


% 145 # 


Bătrânul se numea Lidulf. Îi spuneam bătrân, deşi 
probabil era mai tânăr decât mine, dar îşi petrecuse viaţa 
săpând şanţuri, tăind lemne în pădure, plivind, arând 
câmpul, cioplind lemne şi crescând vite, treburi care-i 
albiseră părul, îl gheboşaseră şi-l orbiseră pe jumătate. Şi 
tot pe jumătate îl surziseră. 

— Ce anume doreşti, stăpâne? îmi strigă el. 

— Casa ta! i-am strigat drept răspuns. 

— Treizeci de ani, zise el. 

— Treizeci de ani? 

— Stau în ea de treizeci de ani, stăpâne! 

— Şi o să mai stai treizeci! I-am arătat monedele de aur. 
Sunt ale tale toate. 

În cele din urmă pricepu. Nu era fericit, nici nu mă 
aşteptasem la aşa ceva. Probabil că avea să-şi piardă casa 
şi şopronul, dar îi dădeam aur mai mult decât îndeajuns ca 
să le reconstruiască de două ori. Lidulf, nevasta lui cu 
limba ascuţită, fiul cu un picior beteag şi opt robi trăiau cu 
toţii în sala pe care o împărțeau cu trei vaci de lapte, două 
capre, patru porci şi un dulău jigărit ce lătra ori de câte ori 
vreunul dintre noi se apropia de vatră. Şopronul stătea 
într-o rână, scândurile îi putreziseră, iar acoperişul de paie 
era împânzit de buruieni, dar era destul de mare ca să ne 
ascundem bidiviii de iscoadele lui Eardwulf care-i văzuseră 
trecând prin poarta mare şi presupuseseră că urmau să fie 
deşeuaţi. Ne plimbam fără grijă printre cele două clădiri. 
Le-am spus oamenilor mei să vorbească tare, să râdă, să-şi 
scoată zalele şi coifurile. Unii dintre cei mai tineri prinseră 
să se întreacă în lupte chiuind şi veselindu-se, cel care 
pierdea fiind aruncat într-o baltă cu rațe. 

— Alea ne dau ouă! îmi strigă Lidulf. 

— Ouă? 

— Ouă de rață! Îmi plac ouăle de rață. Am rămas fără 
dinţi, vezi? Nu pot să mănânc carne, aşa că mănânc ouă de 
rață şi supă. 

M-am asigurat că printre spectatorii care urmăreau 
lupta se aflau şi Stiorra, ZElfwynn şi /Ethelstan. Beadwulf, 
care se putea strecura prin pădure ca o stafie, îmi spuse că 


Y 146 9 


doi dintre oamenii lui Eardwulf îi priveau dintre copaci. 

— Le puteam trage spadele din teci şi n-ar fi ştiut, 
stăpâne. 

Alte trei iscoade de-ale mele îmi raportară că însuşi 
Eardwulf se afla la vreo trei mile spre nord. Se oprise 
atunci când aflase de la cercetaşii săi că ne găsiserăm 
adăpost peste noapte. 

— Ai avut dreptate, stăpâne, îmi zise la căderea serii 
Eadric, un danez care ştia să se strecoare nevăzut la fel de 
bine ca Beadwulf. Sunt împărţiţi în două grupuri, unul mai 
mare, altul mai mic. 

— Câţi sunt? 

— Cu Eardwulf, treizeci şi patru, stăpâne. 

— Ceilalţi şovăie? 

— Par tare abătuţi, stăpâne. 

— Treizeci şi patru sunt de-ajuns, am zis. 

— De-ajuns pentru ce? întrebă fiica mea. 

Eram în sală. Oamenii care fuseseră aruncaţi în baltă îşi 
uscau hainele la focul ce ardea cu vâlvătăi. 

— De-ajuns să dea foc la şandramaua asta, am spus. 

Trecuseră ani de când nu mai văzusem o sală arzând, 
dar câţiva oameni pot ucide mult mai mulţi dacă-i iau prin 
surprindere, şi eram sigur că asta plănuia Eardwulf. La 
miezul nopţii, când era beznă, avea să aducă tăciuni într-o 
ulcică de lut. În timp ce majoritatea oamenilor săi aşteptau 
afară, lângă uşă, câţiva aveau să dea ocol sălii ca să-i dea 
foc pe partea cealaltă. Apoi aveau să aprindă acoperişul. 
Chiar şi paiele ude ardeau dacă focul era zdravăn, şi, odată 
pornit, acesta avea să se întindă cu repeziciune, umplând 
sala cu fum şi panică. Oamenii aveau să fugă spre uşă, 
intrând în spadele şi suliţele care-i aşteptau. Cei rămaşi 
înăuntru aveau să ardă de vii, sala avea să se năruie, iar 
căpriorii uriaşi aveau să se prăbuşească. Riscul era ca 
Ælfwynn să piară în incendiu, dar Eardwulf socotise 
probabil că fetele aveau să fie scoase primele afară, 
căzându-i astfel în braţe. Era un risc pe care trebuia să şi-l 
asume, pentru că această noapte întunecată era singura lui 
şansă. Asemenea unuia care pierde la zaruri, avea să rişte 


Y 147 9 


totul pe o singură aruncare. 

— Roagă-te, am îndemnat-o pe Æthelflæd. 

— Întotdeauna mă rog, spuse ea cu amărăciune. 

— Roagă-te să fie beznă, i-am zis. Roagă-te pentru o 
noapte neagră ca smoala. Roagă-te ca norii să acopere 
luna. 

l-am pus pe oameni să cânte, să strige, să râdă. Cu 
excepţia a trei iscoade ascunse la liziera pădurii, eram cu 
toţii în casă, îmbrăcaţi în zale, cu scuturi şi coifuri. Focul 
strălucitor se reflecta în metalul suliţelor şi în 
protuberanţele scuturilor, iar dulăul jigărit urla odată cu 
mugetul războinicilor. Treptat, norii pentru care mă 
rugasem apărură şi acoperiră luna, iar când noaptea 
deveni tot atât de întunecată ca ambițiile lui Eardwulf, le- 
am poruncit oamenilor să iasă în grupuri mici. Merseră la 
şopron, găsiră fiecare câte un cal, pe oricare, şi porniră 
către sud. Le spusesem să păstreze tăcerea, dar mi se 
părea că făceau tot atâta zgomot cât nişte beţivi ce se 
clatină pe o stradă la miezul nopţii, deşi, fără îndoială, 
sunetele nu însemnau mare lucru pentru oamenii lui 
Eardwulf care, potrivit iscoadelor mele, se adunau printre 
copacii de la nord. Am plecat împreună cu /Ethelfleed şi cu 
fetele, păziţi de Finan şi patru oameni, ducându-ne de 
căpestre caii înşeuaţi până când am putut să încălecăm şi 
s-o luăm spre sud la adăpostul pădurii de fag. Sihtric, 
însoţit de şase oşteni, îi duse la loc sigur pe Lidulf, pe soţia 
lui şi pe ceilalţi. Bătrâna se plângea cu voce stridentă, dar 
vaietele ei erau acoperite de corul răguşit al celor câţiva 
rămaşi în casă. 

La sfârşit mai rămaseră doisprezece oameni care cântau 
dirijaţi de fiul meu. Apoi plecară şi aceştia, închizând uşile 
mari ale sălii şi trecând în şopron, unde găsiră ultimii 
bidivii. Încă mai cântau. Noaptea se făcuse neagră ca 
smoala când cântecul lor pieri în cele din urmă. Sperasem 
să le ofer iscoadelor lui Eardwulf impresia unei nopţi de 
beţie în casă, o noapte de strigături şi cântece, de bere şi 
râs. O noapte bună pentru ucis. 

Şi ne-am pus pe aşteptare printre copaci. 


4 148 # 


Şi am aşteptat. Se auzi o bufniţă. Undeva, un țipăt de 
vulpe. 
Şi am aşteptat. 


4 149 # 


Sase 
a 


Noaptea, timpul trece mai încet. Cu ani în urmă, pe când 
eram un puştan, tata îl întrebase pe preotul nostru de ce 
era aşa, iar părintele Beocca, dragul de părinte Beocca, 
ținuse o predică despre asta în duminica următoare. 
Soarele, spusese el, este făclia zeului creştin, pe când luna 
este opaițul care abia luminează prin întunericul păcatului. 
Noi toţi, ne explicase el, înaintăm mai încet noaptea pentru 
că nu putem vedea; prin urmare, noaptea trece mult mai 
încet decât ziua pentru că soarele se mişcă în strălucirea 
creştină, pe când luna se împleticeşte în bezna diavolului. 
Pentru mine predica nu avusese nicio noimă, dar când îl 
rugasem pe părintele Beocca să mă lămurească, el îmi 
trăsese una peste ureche cu mâna lui beteagă, zicându-mi 
să citesc cum a creştinat sfântul Cuthbert nişte papagali- 
de-mare. Oricare ar fi motivul, timpul trece mai greu 
noaptea, iar papagalii-de-mare ajung în rai, sau cel puţin 
papagalii aceia care au avut bafta să-l întâlnească pe 
sfântul Cuthbert. 

— Şi heringii merg în rai? ţin minte că-l întrebasem pe 
părintele Beocca. 

— Nu cred. 

— Şi atunci ce-o să mănânce papagalii-de-mare dacă n-o 
să aibă peşte? 

— Nimeni nu mănâncă în rai. În loc de asta cântăm 
imnuri de slavă Domnului. 

— Nu mâncăm? Doar cântăm veşnic? 

— De-a pururea, amin! 

Suna cam plictisitor, sună cam plictisitor şi acum, 
aproape la fel de plictisitor cum era să aşteptăm în beznă 
atacul despre care ştiam sigur că va veni, dar care părea 
să nu se mai petreacă. Era linişte, nu se auzeau decât 


% 150 # 


vântul care sufla prin vârfurile copacilor şi oamenii şi caii 
care se uşurau. O vreme ţipă o bufniţă, apoi tăcu şi ea. 

În linişte apar şi îndoielile. Dacă Eardwulf anticipase 
capcana? Nu cumva îşi trimisese călăreţii printre copaci, 
spre noi, ca să ne ia prin surprindere? Nu, era cu 
neputinţă. Norii erau tot mai groşi, nimeni nu putea 
străbate pădurea fără să se piardă. Căutam să mă conving 
că mai degrabă renunţase la ambiţii, că acceptase 
înfrângerea şi că-mi tineam degeaba oamenii în teamă şi 
nesiguranţă. 

Tremuram. Nu doar de frig, ci şi pentru că noaptea 
stafiile, strigoii, vârcolacii şi piticii vin în Midgard şi dau 
târcoale prin beznă în tăcere. S-ar putea să nu-i vezi şi să 
nu-i auzi până când nu vor ei să fie auziţi, dar sunt acolo, 
creaturi malefice ale întunericului. Oamenii mei erau 
tăcuţi, înspăimântați nu de războinicii lui Eardwulf, ci de 
făpturile pe care nu le puteau vedea. Iar odată cu teama 
vin şi amintirile; am revăzut cu ochii minţii moartea lui 
Ragnar într-un incendiu cumplit. Eram copil pe-atunci, 
tremurând cu Brida pe deal în timp ce priveam vâlvătăile 
uriaşe care cuprinseseră sala prăbuşită şi ascultam 
tipetele bărbaţilor, femeilor şi copiilor care mureau. 
Kjartan şi oamenii săi înconjuraseră sala şi-i masacrau pe 
cei care încercau să scape de flăcări, în afara femeilor 
tinere care puteau fi luate şi folosite, precum iubita fiică a 
lui Ragnar, Thyra, care fusese siluită şi batjocorită. In cele 
din urmă, îşi găsise fericirea măritându-se cu părintele 
Beocca, şi încă trăia, acum fiind călugăriţă. Niciodată n-am 
vorbit cu ea despre noaptea aceea în care şi-a pierdut 
părinţii. Îl iubisem pe Ragnar. Fusese adevăratul meu tată, 
danezul care mă învățase să fiu bărbat şi care murise în 
incendiu; întotdeauna am sperat că apucase să ia în mână 
spada înainte de a fi ucis, ca să ajungă în Walhalla şi să mă 
vadă răzbunându-l, să mă vadă măcelărindu-l pe Kjartan 
pe un deal din nord. În flăcările de atunci murise Ealdwulf, 
al cărui nume semăna atât de mult cu cel al ultimului meu 
duşman. Ealdwulf fusese fierarul de la Bebbanburg, 
fortăreaţa pe care mi-o furase unchiul meu, dar părăsise 


% 151 # 


Bebannburgul ca să mă urmeze. El fusese cel care a făurit 
Răsuflarea-Şarpelui pe nicovala lui uriaşă. 

Atât de mulţi morţi. Atât de multe vieţi schimbate de 
soartă, iar acum dansul începuse din nou. Moartea lui 
ZEthelred stârnise ambiţii, lăcomia lui ZEthelhelm ameninţa 
pacea, sau poate era încăpăţânarea mea care încerca să 
dejoace speranţele saxonilor din vest. 

— La ce te gândeşti? mă întrebă Æthelflæd aproape în 
şoaptă. 

— Că trebuie să-l găsesc pe cel care a luat-o pe Ură-de- 
Gheaţă la Teotanheale, i-am răspuns pe acelaşi ton 
coborât. 

Ea oftă, deşi, probabil, era doar vântul prin frunziş. 

— Ar trebui să te supui Domnului, îmi spuse în cele din 
urmă. 

Eu am zâmbit. 

— Doar nu crezi asta. Trebuia doar să mi-o ceri. Şi apoi, 
nu e vorba de magie păgână. Părintele Cuthbert mi-a spus 
să găsesc spada. 

— Uneori mă întreb dacă părintele Cuthbert este un bun 
creştin, oftă ea. 

— E un om de treabă. 

— Da, este. 

— Şi un om de treabă poate să fie un creştin rău? 

— Cred că da. 

— Şi atunci, am spus, un om rău poate să fie un creştin 
bun? Neprimind răspuns, am urmat: Asta ar fi o explicaţie 
pentru jumătate dintre episcopi. De pildă, pentru 
Wulfheard. 

— Este un om foarte capabil. 

— Dar lacom. 

— Da, recunoscu /ZEthelfleed. 

— Lacom de putere, lacom de bani. Şi de femei. 

Un timp, rămase tăcută. Într-un târziu vorbi: 

— Trăim într-o lume de ispite, şi doar câţiva dintre noi 
au scăpat neatinşi de ghearele diavolului. Iar diavolul se 
repede cu cea mai mare înverşunare asupra oamenilor lui 
Dumnezeu. Wulfheard este un păcătos, dar cine dintre noi 


4 152 # 


nu este? Crezi că el nu-şi cunoaşte lipsurile? Că nu se 
roagă să fie mântuit? Slujeşte Mercia cum trebuie. Aplică 
legea, păstrează vistieria plină, dă sfaturi înțelepte. 

— Şi mi-a dat foc casei, am mârâit. Ca să nu mai spunem 
că, din câte ştim, unelteşte cu Eardwulf să te omoare. 

ZEthelfleed trecu această acuzaţie cu vederea. 

— Sunt atât de mulţi preoţi buni, atât de mulţi oameni 
de treabă care-i hrănesc pe cei înfometați, care adăpostesc 
pe bolnavi şi-i alină pe cei în suferinţă! Ca şi călugărițele! 
Atât de multe sunt omenoase. 

— Ştiu, am zis. Mă gândeam la Beocca şi la Pyrlig, la 
Willibald şi Cuthbert, la stareţa Hild, dar aceşti bărbaţi şi 
aceste femei rareori ajung să urce în ierarhia bisericească. 
Pentru asta sunt preferate fiinţele viclene şi ambiţioase 
asemenea lui Wulfheard. Peste câteva clipe am adăugat: 
Episcopul Wulfheard vrea să te îndepărteze. Il vrea pe 
fratele tău rege al Merciei. 

— Şi ce e rău în asta? 

— Te vor trimite la mănăstire. 

ZEthelfleed căzu pe gânduri. 

— De treizeci de ani Mercia nu mai are un rege, spuse 
ea. În cea mai mare parte a acestui timp soţul meu a 
condus-o, şi numai pentru că i-a îngăduit-o tata. Acum tu 
spui că /Ethelred a murit. Aşadar, cine-i va urma? Nu avem 
un fiu. Cine este mai potrivit decât fratele meu? 

— Tu! 

Vreme îndelungată nu mai scoase nicio vorbă. 

— Crezi că vreun ealdorman va sprijini dreptul unei 
femei de a conduce? mă întrebă într-un târziu. Sau vreun 
episcop? Vreun stareţ? Wessexul are un rege şi Wessexul a 
tinut Mercia în viaţă în toţi aceşti treizeci de ani. De ce nu 
s-ar uni cele două ţări? 

— Pentru că nu o vor mercienii. 

— Unii nu vor. Cei mai mulţi nu vor. Ei ar vrea ca aici să 
domnească un mercian, dar oare ar accepta o femeie pe 
tron? 

— Dacă vei fi tu, da. Te iubesc. 

— Unii, da, alţii, nu. Şi tuturor li se pare nefiresc să fie 


% 153 % 


cârmuiţi de o femeie. 

— E nefiresc, într-adevăr, am zis. Ar trebui să torci lână 
şi să faci copii, nu să conduci o ţară. Dar tot eşti cea mai 
bună alegere. 

— Sau fratele meu Edward. 

— Nu e un războinic, spre deosebire de tine, i-am 
amintit. 

— Este regele, spuse ea cu simplitate. 

— Şi atunci, îi dai pur şi simplu regatul lui Edward? 
„Uite, frate, ia tu Mercia!” 

— Nu, murmură /Ethelflaed. 

— Nu? 

— De ce crezi că mergem la Gleawecestre? Acolo se va 
aduna witanul, asta e rânduiala, aşa că-i vom lăsa să 
aleagă. 

— Şi tu crezi că te vor alege pe tine? 

Făcu o pauză lungă. Am simtit-o zâmbind. 

— Da, spuse ea într-un târziu. 

Am izbucnit în râs. 

— De ce? Tocmai ai spus că niciun bărbat nu va sprijini 
dreptul unei femei de a conduce. Cum de te-ar alege pe 
tine? 

— Pentru că oi fi tu bătrân, schilod şi căpos, dar încă le e 
teamă de tine, şi tu o să-i convingi. 

— Eu? 

— Da, tu. 

Am zâmbit la adăpostul întunericului. 

— Asta dacă scăpăm cu viaţă până atunci, am spus. 

În clipa următoare am auzit sunetul de neconfundat al 
unei copite care loveşte o piatră pe câmpul din partea de 
nord. 

Aşteptarea luase sfârşit. 

Eardwulf fusese precaut. Cum uşa sălii dădea spre nord, 
îşi adusese oamenii pe câmpul de la sud unde nu puteau fi 
zăriţi de străjile puse la intrare. Am auzit acel sunet de 
copită, apoi mai multe copite, apoi zornăitul stins al 
căpestrelor. Ne tineam răsuflarea. Nu puteam vedea nimic, 
doar auzeam oamenii şi caii care se aflau între noi şi sală, 


Y 154% 


însă dintr-odată se zări o lumină. 

Fusese o străfulgerare, o flamă ce scânteiase mult mai 
aproape decât m-aş fi aşteptat, şi mi-am dat seama că 
Eardwulf aprinsese torţele departe de sală. Lumina subită 
mă făcu să mă întreb dacă nu cumva oamenii lui ne 
văzuseră, dar niciunul dintre ei nu privea înapoi în 
umbrele amestecate ale codrului. Prima torţă se ridică în 
noapte, apoi fură aprinse încă şase, un şomoiog de paie 
aprinzându-l pe altul. Când toate ardeau în vâlvătăi, faclele 
cu mânere lungi fură preluate de şapte călăreţi. 

— Plecaţi! am auzit limpede ordinul, şi i-am urmărit pe 
cei şapte galopând peste păşune. Ţineau torţele departe de 
corp, iar scânteile se împrăştiau în spatele lor. Erau urmaţi 
de oamenii lui Eardwulf. 

Mi-am îmboldit calul spre liziera pădurii şi am rămas 
acolo. Alături de oamenii mei am privit cum torţele aprinse 
fură aruncate pe acoperişul sălii, iar oamenii lui Eardwulf 
descălecară şi-şi scoaseră spadele. 

— Unul din strămoşii mei a traversat marea, am spus, şi 
a cucerit stânca pe care se ridică Bebbanburg. 

— Bebbanburg? întrebă ZEthelflzed. 

Nu i-am răspuns, cu ochii la cele şapte focuri. Pentru un 
moment păru că acoperişul n-avea să se aprindă, dar 
flăcările se întinseră când dădură peste paiele uscate de 
sub stratul umed de fân, focul răspândindu-se apoi cu 
iuţeală. Cei mai mulţi oameni ai lui Eardwulf formaseră un 
cordon în faţa sălii, aşa că nu-i vedeam, însă unii 
rămăseseră călare şi vreo şase alţii zăboveau pe latura de 
sud în caz că cineva dinăuntru ar fi încercat să spargă 
peretele de lemn ca să scape. 

— Ce are Bebbanburgul de-a face cu asta? întrebă 
ZEthelfleed. 

— Numele strămoşului meu era Ida Purtătorul Făcliei, 
am spus privind vâlvătăile şi respirând din adâncul 
pieptului. Acum! am strigat în timp ce scoteam Răsuflarea- 
Şarpelui din teacă. Durerea mă străbătu ca un cuţit, dar 
am strigat din nou: Acum! 

Eadric avusese dreptate. Cu Eardwulf nu erau mai mult 


% 155 # 


de treizeci de oameni, restul probabil refuzaseră să fie 
părtaşi la uciderea lui ZEthelfleed. Şi treizeci de oameni ar 
fi fost de-ajuns, dacă am fi rămas înăuntru. Dimineaţa ar fi 
lăsat vederii tăciuni aprinşi şi fum gros şi l-ar fi făcut pe 
Eardwulf moştenitorul lui ZEthelred; în schimb, acum el era 
victima mea. Mi-am îmboldit calul la galop, iar oamenii mei 
ieşiră dintre copaci şi atacară prin întunericul luminat de 
flăcări. 

În acea clipă, speranţele lui Eardwulf se năruiră. Fusese 
luat prin surprindere şi urma un măcel. Războinicii care se 
aşteptaseră să vadă oameni treziţi din somn şi cuprinşi de 
panică ieşind din sală erau copleşiţi de lăncieri călare 
apăruţi din beznă. Oştenii mei atacară din ambele părţi ale 
clădirii, întâlnindu-se în faţa războinicilor de la uşă, care 
nu mai aveau unde să fugă. I-am tocat cu spadele sau i-am 
străpuns cu lăncile. L-am văzut pe fiul meu despicând un 
coif cu Pliscul-Corbului, am văzut sângele zburând la 
lumina focului, l-am văzut pe Finan străpungând cu lancea 
pântecul unui om şi lăsând arma în burta muribundului, 
după care-şi scoase spada şi porni în căutarea următoarei 
victime. Gerbruht folosea un topor ca să spargă coiful unui 
om şi să-i despice ţeasta, mugind fără contenire în frizona 
lui natală. 

Eu mă uitam după Eardwulf, încercând să uit de durerea 
tot mai cruntă. Lui ZEthelfleed, care galopa în faţa mea, i- 
am strigat să se retragă. Mi-am întors calul să mă iau după 
ea şi s-o trag la o parte, însă chiar atunci l-am zărit pe 
FEardwulf. Era tot călare. O văzuse şi el pe ZEthelfleed şi 
dăduse pinteni ca să se apropie de ea, urmat de un pâlc de 
călăreţi de-ai lui. Am pornit spre el. ZEthelfleed dispăru în 
stânga mea, pe când Eardwulf era în dreapta; mi-am rotit 
Răsuflarea-Şarpelui într-o mişcare largă, lovindu-l în 
coaste, însă lama nu-i rupse zalele. Sosiră şi mai mulţi 
dintre oamenii mei, aşa că Eardwulf trase de frâu şi-şi 
mână calul în spate. 

— După el! am urlat. 

Era haos. Călăreţii se roteau, oamenii strigau, unii 
încercau să se predea, totul învăluit într-un vârtej de 


% 156 # 


scântei şi fum. La lumina aceea pâlpâitoare, era greu de 
spus care erau inamicii. Apoi i-am văzut pe Eardwulf şi pe 
tovarăşii săi galopând să scape şi mi-am îmboldit 
armăsarul într-acolo. Focul lumina îndeajuns de bine 
păşunea, aruncând umbre lungi şi negre din smocurile de 
iarbă. Câţiva dintre oamenii mei plecară în urmărire, 
chiuind ca şi cum ar fi fost la o vânătoare. Calul unui fugar 
se împiedică. Călărețul avea un păr lung şi negru care-i 
atârna afară din coif. Se uită înapoi şi, văzând că era cât pe 
ce să-l prind, azvârli din picior cu disperare. Mi-am întins 
braţul ce ţinea Răsuflarea-Şarpelui îndreptând vârful lamei 
spre spinarea bărbatului, dar calul se răsuci brusc într-o 
parte, astfel că spada nimeri în ridicătura şeii. Calul se 
împiedică din nou şi omul căzu. Am auzit un strigăt. 
Armăsarul meu se dădu într-o parte din faţa calului care se 
prăbuşea, aproape făcându-mă să scap Răsuflarea-Şarpelui 
din mână. Călăreţii mei galopau pe lângă mine, copitele 
împroşcând cu bucăţi de lut umed, dar Eardwulf şi 
tovarăşii lui erau de-acum departe, dispărând în pădurile 
din nord. Am blestemat şi am tras de frâu. 

— De-ajuns! Opriţi-vă! 

ZEthelflaed strigase, şi m-am întors spre sala care ardea. 
Crezusem că era la ananghie; când colo, ea oprise măcelul. 

— Nu voi mai ucide mercieni! Gata! 

Supraviețuitorii fură strânşi laolaltă şi dezarmaţi. 

Eu rămăsesem nemişcat, căci durerea îmi cotropise 
pieptul. Acoperişul sălii căzu pradă flăcărilor umplând 
noaptea cu fum, scântei şi cu o lumină sângerie. Finan veni 
lângă mine. 

— Stăpâne? întrebă el agitat. 

— Nu sunt lovit. E doar rana. 

Irlandezul îmi mână calul spre locul unde Æthelflæd 
adunase prizonierii. 

— Eardwulf a scăpat, i-am spus. 

— N-are unde să se ducă, zise ea. Acum e un proscris. 

Un căprior se prăbuşi, stârnind noi vâlvătăi şi mai înalte 
şi stropind cerul cu scântei strălucitoare. ZEthelfleed îşi 
îmboldi calul spre prizonierii, în număr de paisprezece, 


Y 157 % 


care se găseau lângă şopron. Între şopron şi sală se aflau 
şase stârvuri. 

— Îngropaţi-i, porunci /ZEthelfleed, apoi se uită la cei 
paisprezece. Câţi dintre voi i-au jurat credinţă lui 
Eardwulf? 

Toţi în afară de unul singur ridicară mâna. 

— Omoară-i, am mârâit, însă ea nu mă luă în seamă. 

— Stăpânul vostru este acum un proscris. Dacă scapă cu 
viaţă, va fugi într-un ţinut îndepărtat, pe pământuri 
păgâne. Câţi dintre voi vor să-l însoţească? 

Niciunul nu ridică mâna. Rămaseră tăcuţi şi 
înspăimântați. Unii erau răniţi, sângerând la cap sau la 
umeri de la tăieturile de spadă făcute de călăreţii mei care- 
i prinseseră în cursă. 

— Nu poţi să ai încredere în ei, aşa că omoară-i, am 
sfătuit-o. 

— Sunteţi cu toţii mercieni? întrebă /ZEthelfleed, şi toţi 
dădură din cap cu excepţia unuia, cel care nu-şi 
recunoscuse loialitatea faţă de Eardwulf. Ce eşti tu? îl 
întrebă /Ethelfleed. Văzând că omul şovăia, îi porunci: 
Spune! 

— Grindwyn, doamnă! Sunt din Wintanceaster. 

— Un saxon din vest? 

— Da, doamnă. 

Mi-am îndemnat calul să se apropie de Grindwyn. Era un 
om mai în vârstă, avea vreo treizeci-patruzeci de veri, cu o 
barbă îngrijită, o cămaşă de zale scumpă şi o cruce fin 
lucrată la gât. Zalele şi crucea sugerau că era un om care 
câştigase mult argint în decursul anilor, nu un aventurier 
mânat de sărăcie care căutase o slujbă la Eardwulf. 

— Pe cine slujeşti? l-am întrebat. 

Şovăi din nou. 

— Răspunde! porunci ZEthelfleed. 

Şovăia în continuare. Mi-am dat seama că era ispitit să 
mintă, dar toţi mercienii cunoşteau adevărul, aşa că vorbi 
fără tragere de inimă: 

— Pe lordul /Ethelhelm, doamnă. 

Am râs cu amărăciune. 


4 158 # 


— Te-a trimis ca să se asigure că Eardwulf îşi face 
datoria? 

Încuviinţă fără o vorbă. l-am făcut un semn lui Finan, 
indicându-i să-l ia deoparte. 

— Păzeşte-l bine, i-am spus irlandezului. 

ZEthelfleed îşi cobori privirea spre prizonierii rămaşi. 

— Soţul meu i-a acordat privilegii însemnate lui 
Eardwulf, dar Eardwulf nu are niciun drept să vă ceară să-i 
juraţi credinţă lui şi nu soţului meu. A fost servitorul 
soţului meu şi a depus un jurământ în faţa lui. Însă soţul 
meu a murit, Dumnezeu să-l odihnească, iar credinţa pe 
care ar fi trebuit să i-o juraţi lui trebuie să-mi revină mie. 
Există printre voi careva care nu vrea să-mi jure credinţă? 

Clătinară cu toţii din cap. 

— Sigur că-ţi vor oferi credinţa lor, am mârâit eu, 
nemernicii ăştia vor să trăiască. Omoară-i! 

ZEthelfleed nu mă luă în seamă nici de astă dată, privind 
în schimb la Sihtric, care stătea pe o grămadă de arme 
capturate. 

— Dă-le spadele, porunci ea. 

Sihtric privi spre mine, dar, cum m-am mărginit să ridic 
din umeri, se supuse. Cără un maldăr de spade şi-i lăsă pe 
oameni să şi le aleagă pe-ale lor. Rămaseră cu armele în 
mâini, încă nedumeriţi, întrebându-se dacă vor fi atacați; în 
loc de asta, Æthelflæd descălecă, îi dădu lui Sihtric 
căpăstrul iepei şi se apropie de cei paisprezece bărbaţi. 

— V-a dat Eardwulf ordin să mă ucideţi? întrebă ea. 

Ei ezitară. 

— Da, doamnă, răspunse unul dintre cei mai în vârstă. 

ZEthelfleed râse. 

— Păi acum aveţi prilejul s-o faceţi! 

Şi-şi desfăcu larg braţele. 

— Doamnă... am început eu. 

— Tăcere! se răsti ea la mine, fără să-şi întoarcă 
privirea, cu ochii fixaţi pe prizonieri. Ori mă ucideţi, ori 
îngenuncheaţi în faţa mea şi-mi juraţi credinţă. 

— Păzeşte-o! am strigat la fiul meu. 

— Dă-te înapoi! îi spuse /Ethelfleed lui Uhtred, care-şi 


4 159 # 


scosese Pliscul-Corbului şi venise lângă ea. Mult înapoi! 
Aceşti bărbaţi sunt mercieni. Nu am nevoie să fiu păzită de 
mercieni. Le zâmbi prizonierilor. Care dintre voi este la 
comandă? Neprimind răspuns, continuă: Atunci, cine este 
cel mai bun conducător dintre voi? 

Ei se mutară de pe un picior pe altul, dar în cele din 
urmă, doi sau trei îl împinseră pe cel mai în vârstă în faţă. 
Era bărbatul care confirmase că ambiția lui Eardwulf 
fusese aceea de a o ucide pe Æthelflæd. Faţa îi era plină 
de cicatrice, avea o barbă scurtă şi un ochi cu albeaţă. Îşi 
pierduse în luptă jumătate de ureche, şi sângele i se 
înnegrise în păr şi pe gât. 

— Cum te cheamă? îl întrebă /Ethelfleed. 

— Hoggar, doamnă. 

— Deocamdată tu îi vei comanda pe aceşti oameni, 
spuse ea arătând spre prizonieri. Trimite-i unul câte unul 
la mine să-mi jure credinţă. 

Rămase singură la lumina focului în vreme ce inamicii ei 
veniră unul după altul, fiecare ţinând în mână o spadă şi 
fiecare îngenunchind în faţa ei şi jurându-i credinţă. Şi, 
fireşte, niciunul nu ridică spada s-o ucidă. Puteam vedea 
pe chipurile lor că-i cucerise, că jurau din toată inima. 
Avea puterea aceasta asupra bărbaţilor. Hoggar jură 
ultimul, şi am zărit lacrimi în ochii lui când îi simţi mâinile 
prinzându-le pe ale sale pe mânerul spadei, în vreme ce el 
rostea cuvintele ce-i legau viaţa de viaţa ei. Æthelflæd îi 
zâmbi, apoi îi atinse părul cărunt, ca şi cum i-ar fi dat 
binecuvântarea. 

— Mulţumesc, îi spuse, după care se întoarse spre 
oamenii mei. Aceşti războinici nu mai sunt prizonieri! De- 
acum sunt oamenii mei, camarazii voştri, şi vor împărtăşi 
soarta noastră, la bine şi la rău! 

— Nu şi ăsta! am strigat arătând spre Grindwyn, omul 
lui ZEthelhelm. 

— Nu şi ăsta, căzu de acord ZEthelfleed, atingând din nou 
părul lui Hoggar. Tămăduieşte-ţi rănile, Hoggar, îi spuse 
ea cu blândeţe. 

Cei paisprezece prizonieri fură aduşi la lumina focului, 


% 160 # 


călăreţul cu păr lung şi negru al cărui cal se împiedicase 

aflându-se chiar în faţa mea. Purta o cămaşă lungă de zale 

şi un coif splendid încrustat, pe care Eadric i-l dădu jos. 
Era sora lui Eardwulf, Eadith. 


În zori am pornit spre tabăra lui Eardwulf. Nu mă 
aşteptam să-l găsesc acolo, şi nici nu era. In schimb am dat 
peste restul oamenilor săi care refuzaseră să-l însoţească 
în noapte, şi care fie stăteau lângă focuri, fie înşeuau caii. 
Când am apărut intrară în panică şi câţiva săriră în şa, dar, 
văzându-i pe cei şase războinici comandaţi de Finan, se 
întoarseră la camarazii lor. Doar câţiva purtau zale şi 
niciunul nu arăta pregătit de luptă, în vreme ce oamenii 
noştri erau pe cai, înzăuaţi şi purtând arme. l-am văzut pe 
câţiva dintre oamenii lui Eardwulf făcându-şi semnul 
crucii, ca şi cum s-ar fi aşteptat să urmeze un măcel. 

— Hoggar! strigă tare ZEthelfleed. 

— Doamnă! 

— Tu şi oamenii tăi veţi fi escorta mea. Restul, spuse ea 
întorcându-se şi fixându-mă cu privirea, vor aştepta aici. 

Insista că nu avea nevoie de protecţie în faţa mercienilor 
şi că, aşa cum în noaptea aceea îi sedusese pe Hoggar şi 
oamenii săi, putea să farmece şi restul trupelor lui 
Eardwulf. 

Deşi îmi poruncise să stau în spate, călăream îndeajuns 
de aproape ca să-i aud spusele. Preoţii gemeni, Ceolberht 
şi Ceolnoth, veniră în faţa ei, îşi plecară cu respect 
capetele şi pretinseră că-i împiedicaseră pe mulţi dintre 
oamenii lui Eardwulf să se alăture atacului de noapte. 

— Le-am zis, doamnă, că urma să săvârşească un mare 
păcat şi că avea să fie pedepsit de Dumnezeu, spuse 
părintele Ceolnoth. 

Geamănul lui ştirb dădu cu putere din cap spre 
confirmare. 

— Şi le-ai zis şi că neprevenindu-ne săvârşeau un păcat? 
am rostit eu cu glas puternic. 

— Am vrut să vă prevenim, doamnă, spuse părintele 
Ceolnoth, dar ne-a pus sub pază. 


% 161 9 


Am râs. 

— Când voi eraţi două sute şi ei, patruzeci? 

Ambii preoţi ignorară întrebarea. 

— Îi mulţumim lui Dumnezeu că eşti în viaţă, doamnă, 
sâsâi în schimb Ceolberht. 

— Cum i-aţi fi mulţumit zeului vostru şi pentru izbânda 
lui Eardwulf dacă ar fi ucis-o pe Lady Æthelflæd, am zis. 

— Destul! se răsti ZEthelfleed făcându-mi semn să tac şi 
întorcându-şi privirea spre preoţii gemeni. Spuneţi-mi 
despre soţul meu, le ceru. 

Şovăiră amândoi, privind de la unul la altul, apoi 
Ceolnoth îşi făcu semnul crucii. 

— Soţul Domniei Tale a murit. 

— Aşa auzisem şi eu, spuse ea, dar am simţit că era 
uşurată să afle că zvonul se adeverea. Mă voi ruga pentru 
sufletul lui, adăugă peste câteva clipe. 

— Cum vom face noi toţi, îi făgădui Ceolberht. 

— A murit liniştit, spuse celălalt geamăn, şi a primit 
împărtăşania cu bunăvoință şi seninătate. 

— Atunci soţul meu /ZEthelred şi-a primit răsplata 
cerească, conchise ZEthelfleed. 

Am pufnit în râs, neputându-mă stăpâni. Ea îmi aruncă o 
privire mustrătoare şi apoi, escortată doar de oamenii care 
cu numai câteva ore înainte căutaseră s-o ucidă, trecu 
printre oştenii mercieni. Formaseră garda soţului ei, erau 
probabil cei mai buni războinici din Mercia şi de ani de zile 
inamicii ei juraţi, şi, cu toate că nu puteam auzi ce le 
spunea, i-am văzut îngenunchind în faţa ei. 

Finan se apropie de mine şi se aplecă peste oblânc. 

— Oamenii ăştia o iubesc. 

— Da. 

— Şi acum? 

— Şi acum o s-o facem conducătoarea Merciei, am spus. 

— Cum? 

— Tu cum crezi? Ucigând orice nemernic care i se 
opune. 

Finan zâmbi. 

— Aha, deci vom folosi arta convingerii. 


4 162 # 


— Întocmai! am spus amuzat. 

Dar mai întâi trebuia să mergem la Gleawecestre având 
în spate trei sute de oameni, o trupă de războinici care, nu 
cu multe ceasuri în urmă, se luptaseră între ei. ZEthelfleed 
porunci ca flamura ei să fie ridicată lângă cea a soţului. 
Asta dădea de ştire în ţinuturile prin care treceam că 
neamul ei rămăsese la putere în Mercia, deşi nu ştiam 
dacă membrii witanului aveau să fie de acord cu această 
pretenţie. Mă mai întrebam şi cum va primi Edward de 
Wessex ambiția surorii lui. Dintre toţi, era singurul care-i 
putea dejuca planurile, iar Æthelflæd trebuia să i se 
supună, căci el era regele. 

Răspunsul la aceste întrebări trebuia să aştepte; în 
schimb, i-am căutat pe preoţii gemeni, căci voiam să aflu 
unele lucruri de la ei. Când mi-am îndemnat armăsarul 
între caii lor jugăniţi, se grăbiră să-i strunească. Ceolberht, 
căruia-i împuţinasem dinţii, încercă s-o ia înainte, dar eu 
m-am aplecat şi am prins căpăstrul. 

— Voi doi eraţi la Teotanheale. 

— Eram, spuse Ceolnoth precaut. 

— O mare victorie, adăugă fratele său, slăvit fie Domnul! 

— Acordată de Atotputernicul lordului ZEthelred, încheie 
Ceolnoth încercând să mă enerveze. 

— Nu regelui Edward? am întrebat. 

— Şi lui, fireşte, se grăbi să adauge Ceolnoth. Lăudat fie 
Domnul! 

Eadith călărea în dreptul lui Ceolnoth, păzită de doi 
dintre oamenii mei. Încă purta zalele peste care atârna o 
cruce strălucitoare de argint. Se gândise probabil că cei 
doi preoţi îi erau aliaţi pentru că fuseseră partizani loiali ai 
lui ZEthelred. Îmi aruncă o privire îmbufnată, întrebându-se 
desigur ce planuri aveam cu ea, deşi, ca să spun adevărul, 
nu aveam niciunul. 

— Unde crezi că s-a dus fratele tău? am întrebat-o. 

— Cum aş putea şti, stăpâne? zise ea cu răceală. 

— Ştii că e un proscris? 

— Aşa presupun. 

— Vrei să i te alături? Vrei să putrezeşti într-o vale 


4 163 # 


galeză? Sau să tremuri într-o şandrama de-a scoţilor? 

Se strâmbă, dar nu spuse nimic. 

— Lady Eadith, interveni părintele Ceolnoth, poate găsi 
refugiu într-o mănăstire. 

Am observat-o cutremurându-se şi am zâmbit. 

— Poate că o s-o însoţească pe Lady ZEthelfleed? l-am 
întrebat pe Ceolnoth. 

— Dacă fratele ei o doreşte, spuse el înţepat. 

— Obiceiul este ca o văduvă să caute adăpostul 
Domnului, zise Ceolberht. 

— Dar Lady Eadith, am spus accentuând cu dispreţ pe 
titlul de nobleţe, nu este o văduvă. Este o adulteră ca şi 
Lady Æthelflæd. 

Ceolnoth mă privi şocat. Era un lucru cunoscut de toţi, 
dar nu-i trecuse prin minte că aş fi putut să-l dezvălui în 
gura mare. 

— Cum sunt şi eu, am adăugat. 

— Domnul îi protejează pe cei păcătoşi, spuse Ceolnoth 
mieros. 

— Mai ales pe cei păcătoşi, stărui Ceolberht. 

— O să-mi amintesc de asta când o să termin de 
păcătuit. Deocamdată însă, am zis privindu-l pe Ceolnoth, 
vreau să ştiu ce s-a întâmplat la sfârşitul luptei de la 
Teotanheale. 

Arăta nedumerit de întrebare, dar păru să-şi dea toată 
silinţa să răspundă. 

— Forţele regelui Edward i-au urmărit pe danezi, dar noi 
eram mai preocupaţi de rana lordului ZEthelred. Am dat o 
mână de ajutor să fie luat de pe câmp, aşa că am văzut 
puţin din urmărirea aceea. 

— Dar înainte de asta m-aţi văzut luptând cu Cnut? 

— Bineînţeles, spuse el. 

— Bineînţeles, stăpâne, l-am corectat eu. 

Ceolnoth se strâmbă şi zise fără tragere de inimă: 

— Bineînţeles, stăpâne. 

— Şi eu am fost luat de pe câmp? 

— Da, şi-i mulţumim Domnului că ai rămas în viaţă. 

Nemernic mincinos! 


Y 164 # 


— Şi Cnut? Ce s-a întâmplat cu hoitul lui? 

— A fost dezbrăcat, spuse părintele Ceolberht, lipsa 
dinţilor făcând ca vorbele să iasă cu un şuierat dogit. A 
fost înmormântat alături de ceilalţi danezi... Făcu o pauză, 
apoi se sili să pronunţe:... stăpâne. 

— Şi spada lui? 

Avu un moment de ezitare, un moment atât de scurt 
încât cu greu putea fi băgat de seamă, dar eu l-am 
observat, aşa cum am observat că niciunul din ei nu mă 
privi atunci când Ceolnoth răspunse: 

— Nu i-am văzut spada, stăpâne. 

— Cnut a fost cel mai temut războinic din Britania. 
Spada lui a ucis sute de saxoni. Era o armă faimoasă. Cine 
a luat-o? 

— De unde să ştim noi, stăpâne? ripostă Ceolnoth. 

— Probabil vreun saxon din vest, spuse vag Ceolberht. 

Nemernicii ăştia minţeau, însă fără să-i bumbăcesc cu 
greu puteam scoate adevărul de la ei, iar Æthelflæd, care 
călărea la douăzeci de paşi în urma mea, nu era de acord 
cu maniera în care îi tratam eu pe preoţi. 

— Dacă descopăr că m-aţi minţit, am spus, o să vă tai 
limbile alea afurisite. 

— N-avem cunoştinţă, rosti ferm Ceolnoth. 

— Atunci să-mi spuneţi ce anume ştiţi... 

— Ţi-am spus, stăpâne, nimic! se grăbi el să răspundă. 

— ...despre următoarea persoană care va conduce 
Mercia, mi-am încheiat eu întrebarea. Cine ar putea fi? 

— Nu Domnia Ta! zise Ceolberht, neputându-se abţine. 

— Ascultaţi-mă bine, rahaţi cu ochi, eu nu vreau să 
conduc Mercia, nici Wessexul, nici alt ţinut în afară de 
casa mea din Bebbanburg. Dar voi doi l-aţi sprijinit pe 
fratele său, am spus arătând spre Eadith, care trăgea cu 
urechea la discuţie. De ce? 

Ceolnoth şovăi, apoi ridică din umeri. 

— Lordul /ZEthelred nu a lăsat niciun testament. Şi nici 
nu era vreun ealdorman vrednic să-i fie urmaş. Am discutat 
această chestiune cu lordul ZEthelhelm, care ne-a convins 
că Mercia are nevoie de un om puternic care să-i apere 


% 165 # 


hotarele de nord, iar Eardwulf este un bun războinic. 

— Ieri-noapte n-a fost îndeajuns de bun, am spus. 

Gemenii îmi trecură cu vederea remarca. 

— S-a hotărât că poate conduce ca locţiitor al regelui 
Edward, spuse Ceolnoth. 

— Aşadar, Edward va stăpâni în Mercia? 

— Cine altcineva, stăpâne? întrebă Ceolberht. 

— Lorzii Merciei şi-ar fi păstrat pământurile şi 
privilegiile, lămuri Ceolnoth, dar Eardwulf ar fi condus 
garda regală ca pe o armată care să-i înfrunte pe danezi. 

— Şi acum că Eardwulf nu mai este? am întrebat. 

Gemenii căzură pe gânduri. 

— Regele Edward va trebui să cârmuiască fără interpuşi, 
zise Ceolnoth, şi să dea altcuiva comanda trupelor Merciei. 

— De ce nu surorii lui? 

Ceolnoth râse amar. 

— O femeie. Să comande războinici? Ce idee! Sarcina 
femeii este să se supună soţului. 

— Sfântul Pavel ne-a lăsat instrucţiuni precise! întări 
Ceolberht. El i-a scris lui Timotei spunând că nicio femeie 
nu poate avea autoritate asupra unui bărbat. Scriptura 
este simplu de înţeles. 

— Sfântul Pavel avea ochi maronii? am vrut să ştiu. 

Ceolnoth se încruntă nedumerit. 

— Nu ştim, stăpâne, dar de ce întrebi? 

— Pentru că ţeasta lui e plină de rahat, am mârâit eu 
răzbunător. 

Eadith izbucni într-un râs pe care şi-l reţinu aproape 
numaidecât, în vreme ce preoţii îşi făcură semnul crucii. 

— Lady Æthelflæd trebuie să se retragă la o mănăstire 
ca să chibzuiască la păcatele sale, bombăni Ceolberht. 

Am privit-o pe Eadith. 

— Ce viitor te aşteaptă! 

Ea se cutremură din nou. Am dat dintr-un pinten, 
făcându-mi calul să se rotească. „Cineva ştie unde a fost 
ascunsă Ură-de-Gheaţă”, mi-am zis. „Şi eu o s-o găsesc.” 


Când am ajuns la Gleawecestre începu din nou ploaia. 


Y 166 # 


Apa băltea pe câmp, scurgându-se în şanţurile gâtuite de 
pietre şi înnegrind zidurile romane. Călăream spre poarta 
de est îmbrăcaţi în zale, cu coifuri şi scuturi, cu lăncile 
îndreptate spre cer. Gărzile de la poartă se dădură înapoi 
fără murmur şi ne priviră cum treceam pe sub arcadă, cu 
lăncile coborâte pentru moment, după care sunetul 
copitelor răsună de-a lungul străzii lungi. Oraşul părea 
ameninţător, dar poate era numai din cauza norilor joşi şi 
negri şi a ploii care se scurgea din acoperişurile de paie 
spălând rahatul de pe drum ca să-l verse în Sæfern. Ne-am 
coborât din nou lăncile şi flamurile ca să trecem pe sub 
arcada palatului, păzită de trei oameni ce aveau scuturi 
pictate cu calul cabrat al lui ZEthelred. Mi-am strunit 
armăsarul şi m-am uitat la cel mai în vârstă dintre ei. 

— Regele mai este aici? 

El clătină din cap. 

— Nu, stăpâne. A plecat ieri. Mi-am îmboldit calul, însă 
el adăugă: Regina a rămas, stăpâne. 

M-am oprit şi m-am întors în şa. 

— Regină? 

Oşteanul părea buimac. 

— Regina Ælflæd, stăpâne! 

— Saxonii din vest nu au regine, i-am zis. 

Edward era rege, dar lui Ælflæd, soţia lui, îi era refuzat 
titlul de regină. Aşa fusese dintotdeauna în Wessex. 

— Vrei să spui Lady ZElfleed! 

— Este aici, stăpâne. 

Arătă spre casa cea mai mare, o clădire romană către 
care am pornit şi eu. Aşadar, fiica lui ZEthelhelm era acolo? 
Asta sugera că însuşi Æthelhelm stătuse la Gleawecestre. 
Într-adevăr, când am intrat în curtea plină de iarbă am 
zărit oameni ducând scuturi cu emblema lui reprezentând 
cerbul în săritură. Alte scuturi înfăţişau dragonul 
Wessexului. 

— Ælflæd e aici, i-am spus lui ZEthelfleed. Probabil că 
ocupă apartamentele tale. 

— Ale soţului meu, mă corectă ea. 

Am privit la gărzile vest-saxone care ne urmăreau în 


4 167 # 


tăcere. 

— Mi-au zis că s-au mutat aici şi că n-au de gând să 
plece, am înştiinţat-o. 

— Dar Edward a plecat? 

— Da. 

— Nu vrea să fie amestecat în înfruntare. 

— Pe care trebuie s-o câştigăm, am spus, ceea ce 
înseamnă c-o să te muţi în apartamentele regale. 

— Fără tine, zise ea cu amărăciune. 

— Ştiu asta! Eu o să dorm într-un grajd, dar tu nu poti. 

M-am întors în şa şi l-am chemat pe Rædwald, un 
războinic care-o slujea pe ZEthelflaed de ani de zile. Era un 
om precaut şi vrednic de încredere. 

— Lady ZEthelfleed va folosi apartamentele soţului ei, i- 
am spus, iar oamenii tăi o vor păzi. 

— Am înţeles, stăpâne. 

— Şi dacă cineva încearcă s-o împiedice, ai permisiunea 
să-i ucizi. 

Reedwald păru preocupat, dar Æthelflæd îl salvă. 

— Voi împărţi odăile cu Lady Ælflæd, spuse ea pe un ton 
sever, şi nimeni nu va omori pe nimeni! 

M-am întors spre poartă şi i-am făcut semn paznicului 
care-mi vorbise despre plecarea lui Edward. 

— Eardwulf s-a întors aici? 

— Ieri-dimineaţă, stăpâne. 

— Ce-a făcut? 

— A venit în grabă, stăpâne, şi a plecat iarăşi după un 
ceas. 

— Avea oameni? 

— Opt sau nouă, stăpâne. Au plecat cu el. 

M-am dus la Eadith să-i dau vestea. 

— Fratele tău a venit aici ieri, a stat puţin şi a plecat. 

Ea îşi făcu semnul crucii. 

— Mă rog să trăiască! 

Nu fusese timp ca veştile despre încercarea lui Eardwulf 
de a o ucide pe Lady Æthelflæd să ajungă la Gleawecestre, 
aşa că nimeni nu-l bănuise de trădare, deşi, fără îndoială, 
se întrebaseră de ce pleca aşa de repede. 


Y 168 # 


— De ce a venit aici? am întrebat-o pe Eadith. 

— Tu de ce crezi? 

— Unde ţinea banii? 

— Erau ascunşi în capela privată a lordului ZEthelred. 

— Du-te acolo, să vezi dacă mai sunt. 

— Bineînţeles că nu mai sunt! 

— Ştiu asta, am spus, şi ştii şi tu, dar tot vreau să mă 
asigur. 

— Şi după aceea? întrebă ea. 

— După aceea? 

— Ce se întâmplă cu mine? 

Am privit-o şi am fost invidios pe ZEthelred. 

— Tu nu eşti un duşman. Dacă vrei să te duci după 
fratele tău, o poţi face. 

— În Ţara Galilor? 

— Acolo s-a dus? 

— Habar n-am unde s-a dus, zise ea ridicând din umeri, 
dar Ţara Galilor e cel mai aproape. 

— Tu spune-mi dacă banii au fost luaţi, şi după aia poţi 
să pleci. 

Ochii ei scânteiară, dar dacă era doar ploaia sau erau 
lacrimi, n-aş fi putut spune. Am coborât din şa, tresărind 
din cauza durerii din coaste, şi am intrat ca să văd cine 
poruncea în palatul din Gleawecestre. 


N-am fost nevoit să dorm în grajd, ci am găsit nişte 
încăperi într-una dintre clădirile romane mai mici. Era o 
casă construită în jurul unei curţi cu o singură intrare 
deasupra căreia era prinsă în cuie o cruce de lemn. Un 
vechil neliniştit îmi spuse că încăperile erau folosite de 
capelanii lui ZEthelred. 

— Câţi capelani avea? l-am întrebat. 

— Cinci, stăpâne. 

— Cinci în casa asta! Ar fi putut dormi douăzeci! 

— Aveau şi slujitori, stăpâne. 

— Unde-s capelanii? 

— Stau la priveghi în biserică, stăpâne. Lordul ZEthelred 
va fi înmormântat mâine. 


4 169 # 


— Lordul /Ethelred nu mai are nevoie de capelani, am 
spus, aşa că nemernicii ăia se pot muta de aici. Pot să 
doarmă în grajdurile lui. 

— În grajdurile lui, stăpâne? mă întrebă uimit vechilul. 

— Zeul vostru bătut în cuie nu s-a născut într-un staul? 
Cum se mulțumea să mă privească tâmp, am adăugat: 
Dacă un staul a fost îndeajuns de bun pentru lisus, e 
îndeajuns de bun şi pentru afurisiţii lui de preoţi. Dar nu şi 
pentru mine. 

Am aruncat lucrurile preoţilor în curte, după care 
oamenii mei ocupară încăperile eliberate. Stiorra şi 
ZElfwynn împărțeau o cameră cu slujnicele lor, în vreme ce 
ZEthelstan urma să doarmă sub acelaşi acoperiş cu Finan şi 
şase oşteni. L-am chemat pe flăcău în odaia pe care mi-o 
luasem. Eram lungit pe patul jos, căci durerea de sub 
coaste se înteţise. Puteam să simt cum mi se scurgeau 
puroiul şi mizeriile din rană. 

— Stăpâne, spuse /Ethelstan îngrijorat. 

— Lordul /Ethelhelm este aici. 

— Ştiu, stăpâne. 

— la spune-mi, ce vrea să-ţi facă? 

— Să mă omoare? 

— Probabil. Dar tatălui tău nu i-ar plăcea asta. Ce 
altceva? 

— Vrea să mă ia de lângă Domnia Ta, stăpâne. 

— De ce? 

— Astfel încât nepotul lui să fie rege. 

Am încuviinţat din cap. Fireşte că ştia răspunsurile la 
întrebările mele, dar voiam să mă asigur că le înţelegea. 

— Bravo! Şi unde vrea să te ducă? 

— In Neustria, stăpâne. 

— Şi ce se va întâmpla în Neustria? 

— Fie mă omoară, fie mă vinde ca rob, stăpâne. 

Mi-am închis ochii, chinuit de durere. Mizeria care mi se 
scurgea din rană putea ca o hazna. 

— Aşadar, ce trebuie să faci tu? am întrebat, deschizând 
ochii ca să-l privesc. 

— Să stau aproape de Finan, stăpâne. 


% 170 # 


— Să n-o ştergi, am spus cu brutalitate. Să nu cauţi 
aventuri în oraş. Să nu-ţi găseşti o drăguță! Să stai lângă 
Finan! M-ai înţeles? 

— Da, stăpâne. 

— Ai putea fi următorul rege al Wessexului, dar n-o să fii 
nimic dacă eşti mort sau dacă vei fi aruncat în vreo 
mănăstire ca să-şi bată joc de tine o ceată de călugări, aşa 
că ţine aproape! 

— Da, stăpâne. 

— Şi dacă lordul /ZEthelhelm trimite după tine, să nu te 
supui. Să-mi dai de ştire. Acum, pleacă! 

Am închis ochii. Blestemata de durere, blestemata de 
durere, blestemata de durere! Aveam nevoie de Ură-de- 
Gheaţă. 


Veni la mine după căderea întunericului. Adormisem, şi 
Finan, sau poate servitorul meu, adusese în cameră o 
lumânare lungă de biserică. Ardea cu mult fum, aruncând 
o lumină firavă peste tencuiala crăpată şi jupuită a 
pereţilor şi făcând să dănţuiască umbre stranii pe tavan. 

M-am trezit auzind voci ce veneau de afară, una 
imploratoare şi cealaltă răguşită. 

— Las-o să intre! am strigat, şi uşa se deschise făcând 
flacăra lumânării să pâlpâie şi umbrele să joace. Închide 
uşa, am spus. 

— Stăpâne... începu omul care stătea de pază. 

— Închide uşa, i-am poruncit, ea n-are de gând să mă 
ucidă. 

Deşi durerea era atât de cruntă, încât m-aş fi bucurat s-o 
facă. Eadith se apropie şovăielnic. Se schimbase într-o 
rochie de lână groasă, neagră, legată la mijloc cu un şnur 
de aur şi tivită cu flori galbene şi albastre. 

— N-ar fi trebuit să fii în doliu? am întrebat-o răutăcios. 

— Sunt în doliu. 

— Ei? 

— Crezi că o să fiu bine primită la înmormântare? spuse 
ea cu amărăciune. 

— Crezi că eu aş fi? i-am replicat râzând. 


91719 


Neliniştea din ochii ei mă făcu să-mi pară rău că 
râsesem. 

— Banii au dispărut, murmură peste câteva clipe. 

— Sigur că au dispărut. Am tresărit din cauza durerii. 
Câţi erau? 

— Nu ştiu. Mulţi. 

— Vărul meu era generos, am mormăit. 

— Era, stăpâne. 

— Unde a plecat nemernicul? 

— A luat o corabie, stăpâne. 

Am privit-o surprins. 

— O corabie? N-avea destui oameni să încropească un 
echipaj. 

— Poate că nu. Dar Sella i-a dat pâine şi şuncă, şi el i-a 
zis că o să caute un vas de pescari. 

— Sella? 

— O slujnică de la bucătărie, stăpâne. 

— E drăguță? 

— Destul de drăguță. 

— Cum de frate-tău n-a luat-o cu el? 

— El a vrut, stăpâne, dar ea l-a refuzat. 

Deci Eardwulf plecase, dar unde? Avea o mână de fideli 
şi o grămadă de bani şi trebuia să găsească un refugiu 
undeva. Un vas de pescari i-ar fi fost numai bun. Cei câţiva 
oameni ai lui puteau vâsli, i-ar mai fi împins şi vântul, dar 
încotro? Oare îi oferise Æthelhelm adăpost în Wessex? Mă 
îndoiam. Eardwulf îi era de folos lui /Ethelhelm doar 
pentru a-l îndepărta pe /Ethelstan, şi dăduse greş în 
această privinţă, aşa că nu în Wessex avea să se ducă, şi 
nici în Mercia. 

— Fratele tău e un bun marinar? am întrebat-o. 

— Nu, stăpâne. 

— Dar oamenii lui? 

— Mă îndoiesc, stăpâne. 

Prin urmare, cu greu ar fi putut naviga pe Safren spre 
Neustria într-o bărcuţă, aşa că trebuia să aleagă între 
Irlanda şi Ţara Galilor. Cu puţin noroc, avea să dea peste o 
corabie daneză sau normandă, şi ăsta ar fi fost sfârşitul lui 


Y 172 # 


Eardwulf. 

— Dacă nu se pricepe la navigaţie, şi dacă îl iubeşti, 
atunci ai face bine să te rogi pentru vreme bună. Dându-mi 
seama că fusesem grosolan, am zis cu blândeţe: 
Mulţumesc că mi-ai spus. 

— Mulţumesc că m-ai lăsat în viaţă. 

— Sau că nu te-am trimis la bucătărie lângă Sella? 

— Şi pentru asta, stăpâne, spuse ea smerită, după care 
strâmbă din nas la duhoarea care stăruia în încăpere. E de 
la rana ta? 

— Da. 

— Am simţit acelaşi miros atunci când a murit tatăl meu. 
Se opri, dar, cum eu n-am zis nimic, mă întrebă: Când ai 
bandajat-o ultima oară? 

— Acum o săptămână sau mai mult. Nu-mi amintesc. 

Se întoarse brusc şi ieşi din odaie. Am închis ochii. De ce 
plecase regele Edward? Nu fusese apropiat de Æthelred, 
dar tot părea straniu că părăsise Gleawecestre înaintea 
înmormântării. Mai mult, îl părăsise pe ZEthelhelm, socrul 
său, marele sfetnic şi puterea din spatele tronului 
Wessexului; bănuiala mea era că Edward voia să se 
distanţeze de treaba murdară pusă la cale de ZEthelhelm. 
Ealdormanul voia să se asigure că nobilii din Mercia aveau 
să-l numească pe Edward cârmuitorul ţării, încurajând-o 
pe/Ethelflaed să se retragă la o mănăstire. Să-l ia naiba! 
Încă nu eram mort, şi cât trăiam aveam să lupt pentru 
ZEthelfleed. 

Timpul trecea alene în noaptea aceea chinuitoare, dar 
apoi uşa se deschise din nou şi Eadith intră ţinând în mână 
un lighean şi nişte bucăţi de pânză. 

— Nu vreau să-mi cureţi tu rana, am mârâit. 

— Am făcut-o pentru tatăl meu. 

Îngenunche lângă pat şi dădu la o parte bandajul, 
strâmbându-se din pricina mirosului. 

— Când a murit tatăl tău? am întrebat-o. 

— După bătălia de la Fearnhamme, stăpâne. 

— După? 

— A fost rănit în pântec, stăpâne, şi a rezistat cinci 


4 173 # 


săptămâni. 

— Asta a fost acum aproape douăzeci de ani. 

— Aveam şapte ani, stăpâne, însă n-ar fi lăsat pe 
altcineva să aibă grijă de el. 

— Nici pe mama ta? 

— Era moartă, stăpâne. 

I-am simţit degetele desfacând centura ce-mi încingea 
talia. Avea gesturi blânde. Îmi scoase tunica, fără s-o 
murdărească de puroi, şi mă mustră: 

— Ar trebui curățată zilnic, stăpâne. 

— Am fost ocupat, am spus, tentat să adaug că fusesem 
ocupat cu dejucarea ambițiilor afurisitului ei de frate. Cum 
îl chema pe tatăl tău? am întrebat-o în schimb. 

— Godwin Godwinson, stăpâne. 

— Mi-l amintesc. 

Un om uscăţiv, cu mustăţi lungi. 

— Spunea mereu că eşti cel mai mare războinic din 
Britania, stăpâne. 

— Părerea asta i s-ar fi potrivit mai bine lordului 
ZEthelred. 

Aşeză o pânză umedă pe rană. Încălzise apa, şi atingerea 
era ciudat de plăcută. Ţinu pânza acolo, absorbind cu ea 
mizeria întărită de dedesubt. 

— Lordul /Ethelred era invidios pe Domnia Ta. 

— Mă ura. 

— Şi asta. 

— Invidios? 

— Ştia că eşti un războinic. Te numea brută. Spunea că 
eşti ca un dulău care atacă un bivol. Nu ai teamă pentru că 
nu ai nicio simţire. 

Am zâmbit la aceste vorbe. 

— Poate că avea dreptate. 

— N-a fost un om rău. 

— Eu aveam altă părere. 

— Pentru că erai iubitul soţiei lui. Suntem de o parte sau 
de alta, stăpâne, şi loialitatea ne îndrumă părerile. 

Aruncă prima pânză pe podea şi-mi puse o alta peste 
coaste. Căldura părea să risipească durerea. 


Y 174 # 


— Tu l-ai iubit, am spus. 

— El m-a iubit, zise ea. 

— Şi l-a pus pe fratele tău în posturi înalte. 

Eadith confirmă pe tăcute. La lumina lumânării, faţa îi 
era aspră, doar buzele le avea moi. 

— L-a ridicat pe fratele meu, e drept, dar Eardwulf este 
un războinic abil. 

— Abil? 

— Ştie când să lupte şi când nu. Ştie cum să atragă în 
cursă un inamic. 

— Dar nu luptă în prima linie, am spus cu dispreţ. 

— Nu oricine poate să facă asta, stăpâne, dar i-ai numi 
laşi pe oamenii tăi din linia a doua? 

M-am făcut că nu bag de seamă întrebarea. 

— Fratele tău m-ar fi ucis, ca şi pe Lady ZEthelfleed. 

— Da, aşa ar fi făcut. 

Sinceritatea ei mă făcu să zâmbesc. 

— Lordul ZEthelred ţi-a lăsat bani? 

Ea mă privi, ridicându-şi pentru prima oară ochii de pe 
rana mea. 

— Testamentul, mi s-a spus, depinde de însurătoarea 
fratelui meu cu Lady Ælfwynn. 

— Aşadar, eşti săracă lipită. 

— Am giuvaierurile pe care mi le-a dat lordul Æthelred. 

— Cât o să te ţină? 

— Un an, poate doi, spuse ea rece. 

— Dar nu vei primi nimic din testament. 

— Doar dacă Lady Æthelflæd este generoasă. 

— De ce ar fi ea generoasă? De ce i-ar da bani unei 
femei care a fost ibovnica soţului ei? 

— Ea n-o s-o facă, rosti calm Eadith, dar tu, da. 

— Eu? 

— Da, stăpâne. 

Am tresărit uşor când ea prinse să-mi curețe rana. 

— De ce ţi-aş da bani? an întrebat-o cu asprime. Pentru 
că eşti o târfă? 

— Bărbaţii aşa-mi zic. 

— Şi eşti? 


% 175% 


— Nădăjduiesc că nu, dar cred, stăpâne, că-mi vei da 
bani pentru un alt motiv. 

— Şi care motiv ar fi ăsta? 

— Faptul că ştiu ce s-a întâmplat cu spada lui Cnut, 
stăpâne. 

Îmi venea s-o sărut; după ce termină de curăţat rana, am 
şi făcut-o. 


Y 176 # 


Sapte 
3 


Am fost trezit de dangătul asurzitor al unui clopot de 
biserică. Am deschis ochii şi, pentru o clipă, n-am ştiut 
unde mă aflam. Lumânarea se terminase demult, şi singura 
lumină venea dinspre o mică deschizătură de deasupra 
uşii. Era ziuă, ceea ce însemna că dormisem mult. În clipa 
aceea am simţit miros de femeie şi mi-am întors faţa, 
nimerind într-o încurcătură de păr roşcat. Eadith se mişcă, 
scoase un soi de mieunat în somn şi-şi şerpui un braţ peste 
pieptul meu. În cele din urmă se trezi, îşi puse capul pe 
umărul meu şi începu să plângă. 

Am lăsat-o să se descarce câtă vreme am numărat 
douăzeci şi două de bătăi de clopot. 

— Regrete? am întrebat-o în şoaptă. 

Ea pufni şi clătină din cap. 

— Nu, nu, nu! E vorba de clopot! 

— De înmormântare, deci? Când încuviinţă, i-am spus pe 
un ton aproape acuzator: L-ai iubit. 

Îşi cumpăni îndelung răspunsul, pe care mi-l dădu abia 
după ce clopotul mai bătu de şaisprezece ori. 

— A fost bun cu mine. 

Era ciudat să mă gândesc la vărul meu /ZEthelred ca fiind 
bun, dar am crezut-o. Am sărutat-o pe frunte şi am strâns-o 
în braţe. Æthelflæd m-ar fi ucis pentru asta, mi-am zis, dar 
mi-am dat seama că nu-mi păsa. 

— Trebuie să mergi la înmormântare, i-am spus. 

— Episcopul Wulfheard mi-a zis că n-am voie. 

— Din cauza adulterului? 

— Da. 

— Dacă n-ar exista adulter, biserica ar fi pustie. Nici 
Wulfheard n-ar exista! 

Eadith pufni din nou. 


Y 177% 


— Wulfheard mă urăşte! 

Am izbucnit în râs. Durerea din coaste nu dispăruse, dar 
slăbise. 

— Ce-i aşa de hazliu? 

— Şi pe mine mă urăşte. 

— Odată, el... începu Eadith, după care se opri. 

— Ce-a făcut? 

— Ştii tu. 

— Zău? 

Ea confirmă printr-o înclinare a capului. 

— Mi-a cerut să mă spovedesc, apoi mi-a spus c-osă mă 
ierte de păcate dacă-i arăt ce făceam cu ZEthelred. 

— Şi i-ai arătat? 

— Fireşte că nu! 

— Iertare. 

Ridică privirea şi căută în ochii mei. Ochii ei erau verzi. 
Mă privi un timp îndelungat, apoi îşi plecă fruntea. 

— ZElfwynn mi-a spus că eşti un om de treabă. 

— Şi tu ce i-ai răspuns? 

— Că eşti o brută. 

Am râs din nou. 

— Nu m-ai cunoscut niciodată! 

— Asta a zis şi ea. 

— Dar tu aveai dreptate, să ştii. 

Eadith râse uşor. Era mai bine decât să bocească. 

Şi am rămas amândoi să ascultăm cântatul cocoşilor. 


Pe când mă îmbrăcam, clopotul încă bătea. Eadith stătea 
întinsă sub pături, privindu-mă. Mi-am pus hainele cu care 
călătorisem, pătate şi mirositoare, apoi m-am aplecat s-o 
sărut, moment în care mă străfulgeră un junghi. Durerea 
era mai puţin severă, dar tot nu dispăruse. 

— Vino să mănânci ceva, i-am spus înainte de a ieşi din 
încăpere. 

Pâcla ce venea dinspre râu era amestecată cu o burniţă 
deasă vărsată de norii joşi şi cenuşii. 

În curte aştepta Finan, care îmi rânji. 

— Ai dormit bine, stăpâne? 


4 178 # 


— Du-te şi aruncă-te în lac, bastard irlandez! Unde-i 
băiatul? : 

— S-a trezit. Eadric veghează asupra lui. Işi ridică 
privirea spre cer. Nu-i o zi bună să îngropi un suflet. 

— Orice zi în care-l îngroapă pe Æthelred este o zi bună. 

— O să văd ce mai e pe-afară, zise el dând din cap spre 
poarta arcuită. Acum un ceas era linişte peste tot. 

Palatul părea cufundat în somn. Lângă casa mare se 
vedeau câţiva paznici, nişte argaţi coseau iarba umedă, iar 
un preot singuratic grăbea pasul spre capela privată de 
lângă poarta principală. 

— Ai aruncat o privire înăuntru? l-am întrebat pe Finan. 

— Totu-i bine. Lady ZEthelfleed este în camera de sus, şi 
cei doi frizoni ai noştri blochează scara ca o pereche de 
tauri. Nimeni nu poate trece de ăştia doi. 

Eu îi trimisesem pe Gerbruht şi Folebald să întărească 
garda lui Æthelflæd. 

— Oricum, nimeni n-a încercat, adăugă Finan. 

— Şi ZEthelhelm? 

— E în casa principală cu fiica lui şi cu episcopul 
Wulfheard. Mi-a spus să-ţi transmit bună dimineaţa. Finan 
rânji. Nu trebuie să-ţi faci griji, stăpâne. 

— Ar fi trebuit să dorm şi eu acolo, am spus. 

— Da, ar fi fost un lucru înţelept. Ibovnicul lui Lady 
ZEthelfleed oferindu-i o împreunare pe cinste înainte de 
înmormântarea soţului ei! De ce oare nu m-am gândit la 
asta? 

Am zâmbit cu tristeţe, apoi m-am dus la bucătărie, unde 
fiul şi fiica mea îşi luau micul dejun. Mă priviră amândoi cu 
reproş, probabil din pricina zvonului despre fata cu care 
împărţisem patul. 

— Vă salut într-una din cele mai bune zile ale vieţii mele, 
le-am zis. 

— Cele mai bune? întrebă fiul meu. 

— Îl îngropăm pe ZEthelred, l-am lămurit. M-am aşezat, 
am rupt o bucată de pâine şi am tăiat nişte brânză. i-l 
aminteşti pe părintele Penda? 

— "Ţin minte că am făcut pipi împreună. 


4 179 # 


— După ce-ţi umpli burdihanul, vreau să te duci să-l 
cauţi. Probabil e în palat, aşa că găseşte-l şi spune-i că 
trebuie să-l văd. Dar spune-i asta între patru ochi. Asigură- 
te că nu află episcopul! 

— Părintele Penda? întrebă Stiorra. 

— E unul dintre preoţii episcopului Wulfheard, am zis. 

— Un preot! 

Părea surprinsă. 

— Mă creştinez, am spus, şi fiul meu se înecă cu berea 
tocmai când /Ethelstan apăru în pragul uşii. Te duci la 
înmormântare, i-am zis băiatului, şi te arăţi trist. 

— Bine, stăpâne, aşa am să fac. 

— Şi o să stai lângă Finan. 

— Bineînţeles, stăpâne. 

Am arătat cu cuțitul spre el. 

— Nu glumesc! Sunt acolo nişte nemernici care te vor 
mort. Am făcut o pauză, lăsând cuțitul să cadă cu vârful 
spre masă, apoi am mormăit: Totuşi, dacă stau să mă 
gândesc, s-ar putea să-mi facă viaţa mai uşoară. 

— Şezi, îi spuse Stiorra băiatului care zâmbea. 

Clopotul bătea în continuare. Presupuneam că va bate 
până la începutul slujbei, or pentru asta seniorii Merciei 
trebuiau să se urnească spre biserică. 

— O să se ţină o adunare a witanului îndată ce-l 
îngroapă pe nemernic, am zis. Dacă nu azi, sigur mâine. 

— Fără să trimită chemări? întrebă fiul meu. 

— N-au nevoie. Toţi se află aici. 

— În afară de regele Edward! 

— El nu este membru în witanul mercian, tâmpitule! E 
un saxon din vest. 

— Dar vrea să fie invitat, interveni Stiorra. 

— La witan? întrebă Uhtred. 

— Să preia coroana, spuse ea cu răbdare. Dacă ar fi 
rămas aici, ar fi fost ca şi cum ar fi luat-o deja. E mai bine 
să fie invitat. 

— Şi va fi invitat, am zis. De aceea se află aici episcopul 
Wulfheard şi lordul ZEthelhelm. Ca să se asigure de asta. 

— Şi ZEthelflaed? întrebă Stiorra. Ce se va întâmpla cu... 


4 180 # 


Se opri deodată când Eadith intră tulburată în încăpere. 

Părul îi era ridicat pe cap şi ţinut de piepteni de fildeş, 
deşi scăpaseră câteva şuviţe care-i fluturau peste faţă. 
Rochia verde părea şifonată. 

— Fă-i loc lui Lady Eadith, i-am cerut lui ZEthelstan, care 
stătea lângă Stiorra. Poţi să stai lângă principele 
ZEthelstan, i-am spus lui Eadith. E-n regulă, am urmat 
mutându-mi privirea la băiat, s-a hotărât ca, până la urmă, 
să nu te ucidă. 

— Nu-mi este foame, stăpâne, spuse Eadith. _ 

— Ba da, stai jos. Stiorra o să-ţi toarne bere. Întorcându- 
mă spre fiica mea, i-am spus: întrebai ce-o să se întâmple 
cu Lady Æthelflæd? Vor încerca s-o trimită la mănăstire. 

— Şi tu îi vei opri, zise fiul meu. 

— Nu, tu şi cu Lady Eadith o veţi face. 

— Eu? se miră Uhtred. 

— Găsindu-l pe preotul ăla. Acum! Du-te! Adu-l aici! 

Fiul meu plecă. Când deschise uşa, am văzut că ploua cu 
găleata. 

— Şi eu ce voi face, stăpâne? întrebă Eadith încet. 

— Orice-ţi voi cere, am zis abrupt. Şi vei merge la 
înmormântare cu Stiorra. Deşi nu în rochia asta. Găseşte-i 
o mantie neagră, neapărat cu glugă, i-am poruncit fiicei 
mele. 

— Cu glugă? 

— Una mare, ca nimeni să nu-i vadă faţa şi să-i ceară să 
iasă din biserică. 

Când Finan intră pe uşă, m-am întors spre el. 

Irlandezul blestemă, îşi trase de pe umeri bucata de sac 
cu care se acoperise şi o azvârli pe un scaun. 

— O să fie potop dacă o ţine aşa, mormăi el. Plouă de 
parcă se pişă diavolul. 

— Ce se mai întâmplă pe-acolo? 

— Nimic. Nemernicii sunt cu toţii în pat. Cel mai bun 
loc. 

Marele clopot prinse să bată. Ploaia ropotea pe 
acoperişul de paie, trecând prin el şi picurând pe podeaua 
de piatră. Pe vremuri casa fusese acoperită cu ţigle; acum, 


% 181 # 


căpriorii vechi erau acoperiţi cu paie şi trebuiau reparaţi, 
dar cel puţin focul din vatră ardea vioi şi provizia de lemne 
era îndestulătoare. 

După vreun ceas apăru şi părintele Penda. Arăta în 
ultimul hal şi era indignat că-l silisem să meargă prin 
ploaia care-i murase sutana lungă şi neagră, aşa că mă 
salută posomorât. 

— Stăpâne! 

Era cam zăpăcit văzând atâta lume în încăpere şi chiar şi 
mai zăpăcit când dădu cu ochii de Eadith. Loialitatea lui 
faţă de mine ar fi trebuit să fie o taină, şi nu pricepea de 
ce-l chemasem în faţa atâtor oameni. 

Aşa că l-am lămurit. 

— Părinte, am spus cu respect, vreau să mă creştinezi. 

El încremeni holbându-se la mine. Se holbau cu toţii. 
Fiul meu deschise gura să vorbească, dar negăsind nimic 
de spus, o închise la loc. 

— Să te  creştinez? reuşi părintele Penda să 
bolborosească. 

— Mi-am dat seama că am dus o viaţă ticăloasă şi vreau 
să mă întorc în biserica Domnului, am spus smerit. 

Părintele Penda clătină din cap, nu ca un refuz, ci pentru 
că voia să-şi limpezească mintea îmbibată de apă. 

— Ăsta ţi-e gândul, stăpâne? 

— Sunt un păcătos, părinte, şi caut iertarea. 

— Dacă ăsta ţi-e gândul... începu el. 

— Ăsta e. 

— Va trebui să-ţi mărturiseşti păcatele. 

— Aşa voi face. 

— Şi un dar către biserică îţi va dovedi sinceritatea. 

— Socoteşte-l înfăptuit, am zis cu fruntea plecată. 

Cu toţii mă priveau nevenindu-le să creadă. 

— Chiar îţi doreşti asta? stărui părintele Penda. 

Era bănuitor. La urma urmei, eram cel mai faimos păgân 
din Britania saxonă, un om care se opusese făţiş bisericii, 
un ucigaş de popi şi un barbar bine-cunoscut. Dar preotul 
era şi plin de nădejde. Convertirea mea şi botezul l-ar fi 
făcut vestit. 


4 182 # 


— O doresc din toată inima mea, am spus. 

— Te-aş putea întreba de ce? 

— De ce? 

— E prea dintr-odată, stăpâne. Ţi-a vorbit Dumnezeu? Ţi- 
a apărut Fiul Lui binecuvântat? 

— Nu, părinte, dar mi-a trimis un înger. 

— Un înger! 

— A venit noaptea, am zis. Avea plete ca focul şi ochi ce 
străluceau ca smaraldele şi mi-a luat durerea cu mâna, 
înlocuind-o cu bucurie! 

Stiorra se înecă. Părintele Penda o privi, şi ea îşi cobori 
iute capul în mâini, îngăimând: 

— Plâng de bucurie. 

Eadith roşise toată, dar părintele Penda n-o observase. 

— Lăudat fie Domnul! izbuti Stiorra să spună. 

— Cred că-i botezi pe convertiți în râul de aici, nu? am 
întrebat eu. 

Preotul încuviinţă din cap. 

— Dar când plouă, stăpâne... 

— E ploaie de la Domnul, am zis, a fost trimisă să mă 
purifice. 

— Aleluia! 

Ce altceva ar fi putut spune? 

Aşa că l-am dus pe Penda la râu şi acolo mă cufundă în 
apă, fiind a treia oară când mă creştinam. Prima dată 
fusesem prea tânăr ca să țin minte, dar mai târziu, când 
murise fratele meu mai mare şi tata îmi dăduse numele de 
Uhtred, mama mea vitregă insistase să fiu din nou îmbăiat 
în caz că sfântul Petru nu m-ar fi recunoscut la porţile 
raiului, şi astfel am fost scufundat într-un butoi cu apă din 
Marea Nordului, dar acest al treilea botez era în apele reci 
ale Sæfernului. Inainte de a trece la fapte, părintele Penda 
stărui să îngenunchez şi să-mi mărturisesc toate păcatele. 
L-am întrebat dacă voia să le spun chiar pe toate, iar el 
dădu din cap cu mult entuziasm, aşa că am început cu 
copilăria, deşi furtul unui calup de unt nu era tocmai ce 
spera el s-audă. 

— Lord Uhtred, spuse el alegându-şi cuvintele, nu mi-ai 


4 163 # 


zis că ai fost crescut ca un creştin? Prin urmare, când erai 
copil, nu te-ai spovedit? 

— Ba da, părinte, am răspuns eu umil. 

— Atunci nu e nevoie să-ţi mai auzim păcatele acelea. 

— Dar n-am mărturisit niciodată despre apa sfinţită, 
părinte, am spus cu tristeţe. 

— Apa sfinţită? Doar n-ai băut-o? 

— Am făcut pipi în ea, părinte. 

— Ai... 

Păru incapabil să continue. 

— Frate-meu şi cu mine am făcut un concurs de pişat, ca 
să vedem cine se poate pişa cel mai sus. Probabil că şi tu 
făceai asta pe când erai copil, părinte?! 

— Niciodată în apa sfinţită! 

— Mă căiesc pentru acest păcat, părinte. 

— Este cumplit, dar continuă! 

Aşa că i-am vorbit despre femeile cu care mă culcasem, 
sau cel puţin despre cele cu care nu fusesem însurat. În 
ciuda ploii, părintele Penda îmi cerea o mulţime de 
amănunte. Se smiorcăi o dată sau de două ori, mai ales 
când am istorisit cum i-o trăgeam unei călugăriţe, deşi am 
fost atent să nu-i dezvălui numele. 

— Cine era? 

— Nu i-am ştiut niciodată numele, părinte, am minţit eu, 
gândindu-mă cu duioşie la stareţa Hild. 

— Trebuie să-l fi ştiut! Spune-mi-l! 

— Voiam doar să... 

— Ştiu ce păcat ai săvârşit! mă mustră el, după care mă 
iscodi mai degrabă cu speranţă: Mai trăieşte? 

— Nu am cum să aflu, părinte. De fapt, Hild ducea o 
viaţă bună şi pioasă, hrănindu-i pe cei săraci, vindecându-i 
pe cei bolnavi şi îmbrăcându-i pe cei goi. Cred c-o chema 
Winfred, am zis, dar gemea aşa de tare, că mi-a fost greu 
să-i disting bolboroselile. 

Penda se smiorcăi iarăşi, apoi icni când am început să-i 
înşir pe oamenii bisericii pe care-i omorâsem. 

— Acum îmi dau seama ce tare am greşit, părinte, am 
spus. Mai rău, mi-a făcut plăcere să le curm zilele. 


Y 184 # 


— Nu! 

— Când a murit fratele Jzenberht, mi-a plăcut. 

Şi chiar îmi plăcuse! Fusese o plăcere să-l ucid pe 
nemernicul care uneltise să mă trimită în robie, aşa cum 
fusese o plăcere să-l fac pe părintele Ceolberht să-şi 
înghită dinţii cu o lovitură de picior. 

— Şi am atacat o mulţime de preoţi, cum a fost 
Ceolberht. 

— Trebuie să-i ceri iertare. 

— O, aşa voi face, părinte. Şi mi-am dorit să ucid şi alţi 
prelați, precum episcopul Asser. 

Părintele Penda făcu o pauză. 

— Uneori era greu de mulţumit. 

Mie mi-a venit să râd. 

— Dar e un păcat care-mi apasă cel mai tare conştiinţa, 
părinte. 

— O altă femeie? spuse el cu nerăbdare. 

— Nu, părinte. Eu am fost cel care a descoperit oasele 
sfântului Oswald. 

El se încruntă. 

— Ăsta nu e un păcat. 

Aşa că i-am povestit cum am pus în scenă totul, 
ascunzând oasele în locul unde ştiam că vor fi căutate. 

— Era un stârv dintr-o groapă, părinte. l-am tăiat un 
braţ ca să-l fac să arate ca sfântul Oswald. 

Penda tăcu un timp. 

— Nevasta episcopului, spuse el, referindu-se la ursuza 
femeie a lui Wulfheard, a avut o invazie de melci în 
grădină. Ea i-a trimis lui Wulfheard în dar o pânză de in 
minunată, pentru sfânt, şi melcii au dispărut! A fost o 
minune! 

— Vrei să spui... 

— Tu credeai că ai păcălit biserica, dar la raclă s-au 
petrecut minuni! Melcii au fost alungaţi! Cred că 
Dumnezeu te-a călăuzit spre oasele adevărate ale 
sfântului! zise preotul cu înflăcărare. 

— Dar sfântul are un singur braţ, am subliniat eu. 

— Un alt miracol! Lăudat fie Domnul! Ai fost 


4 185 # 


instrumentul lui, Lord Uhtred! Este un semn! 

Îmi acordă iertarea de păcate, mă făcu să-i promit din 
nou aur şi mă duse în râu. Apa rece mi se înfigea în rană 
precum un cuţit de gheaţă, dar am îndurat rugăciunile şi i- 
am adus laude zeului prins în cuie, după care părintele 
Penda îmi afundă capul în lintiţă. O făcu de trei ori, o dată 
în numele Tatălui, apoi al Fiului şi apoi al Sfântului Duh. 

Penda era fericit. Făcuse cea mai vestită convertire a 
lui, iar Finan şi Uhtred fuseseră martorii lui şi naşii mei. 
Am luat crucea mare de argint a lui Finan şi mi-am agăţat- 
o la gât, dându-i în schimb ciocanul meu de păgân, după 
care mi-am trecut braţul pe după umerii înguşti ai 
părintelui Penda şi, îmbrăcat în continuare doar în cămaşa 
udă leoarcă, l-am dus pe malul râului la adăpostul unei 
sălcii, unde am avut o discuţie liniştită. Am vorbit vreo 
câteva minute. La început, se arătă prea puţin dispus să-mi 
dezvăluie ce voiam eu, dar, în faţa puterii mele de 
convingere, cedă. 

— Vrei să te trezeşti cu un cuţit în coaste, părinte? 

— Dar, stăpâne... începu el, după care vocea îi pieri. 

— Cine te înspăimântă mai mult, eu sau episcopul 
Wulfheard? 

La întrebarea asta nu avu niciun răspuns, ci se mărgini 
să se holbeze la mine cu o expresie abătută. Era îngrozit 
de violenţa mea, ştiam asta, dar la fel de mult îl îngrozea 
gândul că Wulfheard l-ar fi putut osândi să rămână toată 
viaţa preot în vreun sat ca vai de lume, unde nu existau 
şanse de îmbogăţire sau avansare. 

— Vrei să fii episcop? l-am întrebat. 

— Dacă asta este voinţa Domnului, stăpâne! spuse el 
amărât, dând de înţeles că şi-ar fi jertfit şi mama de dragul 
unei dioceze. 

— O să-ţi împlinesc dorinţa, dacă-mi vei spune ceea ce 
vreau să ştiu. 

lar el îmi spuse; m-am îmbrăcat, m-am asigurat că 
crucea era ascunsă sub manta şi am plecat la 
înmormântare. 


4 186 # 


Cineva plătise nişte bocitoare să se vaite şi să tipe, 
stârnind un zgomot ce-mi amintea de ciocnirea tăişurilor 
de scuturi într-o bătălie. Femeile se aflau pe laturile 
bisericii, dându-şi cu pumnii în cap şi chirăind în pretinsa 
lor durere, în vreme ce un cor de călugări încerca să se 
facă auzit deasupra zarvei. Din când în când, un preot 
striga ceva ce nimeni nu părea să ia în seamă. 

Biserica era plină cu vreo patru sute de bărbaţi şi câteva 
femei care se aflau între stâlpii înalţi de lemn. Vorbeau 
între ei, neluând în seamă bocitoarele, corul sau pe prelati, 
şi abia când episcopul Wulfheard se urcă pe o platformă de 
lemn de lângă altarul înalt, prinzând să bată cu toiagul 
episcopal în lutrin, zgomotul se potoli. În acea clipă, 
cârligul de argint se desprinse de pe toiag şi se rostogoli 
zăngănind peste dale, oprindu-se dedesubtul sicriului lui 
ZEthelred, aşezat pe două capre şi învelit în flamura cu 
calul alb cabrat. Cum bocitoarele nu se opreau din jelit, doi 
preoţi se repeziră la ele de-a lungul zidurilor, cerându-le să 
termine cu dondăneala lor afurisită. O femeie icni şi eu am 
crezut că avea să se sufoce şi să moară, dar ea se lăsă în 
genunchi şi se apucă să verse. O pereche de dulăi se 
grăbiră să înfulece neaşteptata trataţie. 

— Suntem în casa Domnului! răcni episcopul Wulfheard. 

Slujba care urmă trebuie să fi durat vreo două ceasuri, 
deşi mie mi se păru că trecuseră patru sau cinci. 
Wulfheard preamări tăria, curajul şi înţelepciunea lui 
ZEthelred, reuşind chiar să fie convingător. 

— În această zi conducem pe drumul către odihna 
veşnică un om bun, proclamă episcopul. Credeam că slujba 
se terminase, dar el îi ceru unui preot o evanghelie, după 
care răsfoi paginile grele în căutarea unui pasaj anume şi-i 
dădu citire pe un ton lugubru: Dacă o împărăție se va 
dezbina în sine, acea împărăție nu mai poate dăinui!! 

Acestea fiind spuse, închise cu zgomot cartea grea şi 
tinu o pledoarie pentru unirea coroanelor Merciei şi 
Wessexului, despre care afirma că ar fi fost voinţa zeului 
bătut în cuie. 


1 Evanghelia după Marcu, 3:24 (n.red.). 
1879 


N-am ascultat-o cu băgare de seamă, căci o urmăream 
pe Stiorra, care stătea cu Eadith. O văzusem pe Eadith 
înclinându-şi capul şi ducând o mână la faţă, şi m-am 
gândit că plângea. /Ethelstan se găsea lângă mine, în 
spate, înconjurat de războinicii mei. Nimeni nu avea voie 
să intre înarmat în biserică, dar eram sigur că toţi cei care- 
| păzeau pe /Ethelstan aveau pumnale ascunse sub mantii, 
aşa cum eram sigur că /Ethelhelm avea oameni care 
pândeau un prilej de a pune mâna pe băiat. /Ethelhelm 
însuşi se afla în biserică, în faţă, încuviinţând viguros din 
cap la predica lui Wulfheard. Lângă el se afla fiica lui, 
Ælfæd, soţia regelui Edward. Era micuță, cu părul blond 
împletit în jurul capului pe care purta o bonetă neagră cu o 
coadă lungă de panglici negre care-i atârnau până la 
fundul rotunjor. Avea o gură mică şi bosumflată şi arăta 
total nefericită, lucru deloc surprinzător, având în vedere 
că trebuia să îndure două ore de pălăvrăgeală din partea 
lui Wulfheard. /ZEthelhelm îşi ţinea protector o mână pe 
umărul ei. El şi cu mine eram mai înalţi decât majoritatea 
bărbaţilor şi, în timp ce episcopul îşi continua pătimaş 
cuvântarea, ne-am privit schimbând zâmbete ironice. 
FEaldormanul ştia că se apropia o luptă, dar era încrezător 
că o va câştiga. Fiica lui urma să fie în curând regina 
Ælfæd a Merciei, ceea ce însemna că putea fi numită 
regină şi în Wessex, iar eu nu mă îndoiam că /Ethelhelm 
dorea ca fiica sa să capete acest titlu. Nu înţelesesem 
niciodată de ce Wessexul nu-şi extinsese bunăvoința şi 
asupra soţiei regelui, dar cu greu i-ar fi putut-o refuza lui 
Ælfæd dacă ea ar fi fost regina Merciei. lar dacă 
ZEthelhelm ar fi putut să scape de pacostea pe care o 
reprezenta /Ethelstan, ar fi devenit tată de regină şi bunic 
de regi. În timp ce Wulfheard îi dădea înainte cu predica 
lui despre  dezbinare, răcnind tot mai  înverşunat, 
ZEthelhelm îmi căută din nou privirea, smuci din cap 
aproape imperceptibil spre episcop şi-şi dădu ochii peste 
cap. l-am răspuns printr-un zâmbet făţarnic. 

Mereu îmi plăcuse de /Ethelhelm; fuseserăm amândoi de 
aceeaşi parte a baricadei, iar el îşi dedicase ambițiile şi 


Y 188 # 


puterea cauzei pentru care luptam şi eu. Totuşi, acum, 
eram inamici, şi el o ştia, urmând să-şi folosească averea şi 
influenţa ca să mă zdrobească. Eu voiam să-mi folosesc 
şiretenia, şi speram ca Sihtric să fi dus la bun sfârşit 
sarcina pe care i-o încredinţasem. 

În cele din urmă, episcopul nu mai avu ce să zică. Corul 
prinse să cânte din nou, şi şase dintre războinicii lui 
Æthelred ridicară coşciugul şi-l cărară spre mormântul 
care fusese deschis lângă altar. Se luptau din greu, 
probabil pentru că înăuntrul coşciugului de lemn, 
ornamentat din plin cu sfinţi şi războinici, se afla un alt 
sicriu de plumb. Vărul meu urma să fie înmormântat cât 
mai aproape posibil de oasele sfântului Oswald, sau mai 
degrabă aproape de oasele celui care fusese băgat în 
relicvariul de argint. În ziua Judecăţii de Apoi, zbierase 
episcopul, sfântul Oswald avea să sară ca prin minune din 
temniţa sa de argint şi să fie ridicat la cer, iar ZEthelred, 
fiind şi el prin preajmă, avea să fie luat odată cu sfântul. 
Nimeni nu se îndoia de faptul că acelea erau moaştele lui 
Oswald. Preoţii şi călugării pretindeau că în biserică se 
produseseră minuni, că şchiopii îşi recăpătaseră mersul şi 
orbii vederea, şi toate astea datorită oaselor. 

Episcopul urmări cum coşciugul era coborât în mormânt. 
Lângă el stăteau /Ethelhelm şi fiica lui, iar în partea 
îndepărtată a gropniţei se găsea Æthelflæd, într-o rochie 
neagră de mătase care sclipea atunci când se mişca. Lângă 
ea se afla fiica ei, ZElfwynn, care reuşea să pară tristă. 
Când, în cele din urmă, greul coşciug fu depus în criptă, l- 
am văzut pe /Ethelhelm zgâindu-se la /Ethelflaed, iar 
privirile li se  încrucişară. Rămaseră aşa un timp 
îndelungat, apoi ealdormanul se întoarse şi-şi conduse fiica 
afară din biserică. O servitoare îi întinse lui Æthelflæd o 
mantie grea pe care aceasta şi-o puse peste umeri şi păşi 
în ploaie. 

Şi astfel vărul meu /Ethelred ieşi din viaţa mea. 


Witanul se ţinu în ziua următoare. Începu nu mult după 
ce se crăpase de ziuă, o oră timpurie, dar am socotit că 


4 189 # 


ZEthelhelm voia să se întoarcă acasă cât mai repede. Sau 
poate urma ca Edward să fie adus din locul în care aştepta 
ca să-şi facă intrarea oficială în capitala noului său regat. 
Şi nu trebuiau să piardă vremea. Cei care fuseseră la 
înmormântarea lui /ZEthelred erau, cum era de aşteptat, 
nobilii care-l sprijiniseră, pe când prea puţini dintre 
oamenii lui ZEthelflzed se găseau la Gleawecestre. Witanul 
avea să asculte cererea lui Æthelhelm şi s-o încuviinţeze cu 
ovaţii, iar Wulfheard şi /Ethelhelm aveau să capete 
recunoştinţa noului rege al Merciei. 

Sau cel puţin aşa credeau. 

Witanul începu, bineînţeles, cu o rugăciune de-a 
episcopului Wulfheard. Credeam că, după slujba nesfârşită 
din ajun, va fi o rugăciune scurtă, dar nu, trebuia să-şi bată 
la cap zeul fără oprire. Îl rugă pe zeul prins în cuie să ofere 
witanului înţelepciune, o idee deloc rea, după care-l instrui 
să aprobe orice avea episcopul să propună. Rugăciunea se 
lungi aşa de mult, încât ealdormenii, thegnii şi înalții 
prelați începuseră să-şi târşâie picioarele sau să mişte 
băncile pe podeaua cu dale până când, în cele din urmă, 
ZEthelhelm îşi drese gâtlejul cu zgomot, iar episcopul se 
grăbi să încheie. 

Tronul lui ZEthelred se găsea pe o platformă de lemn. 
Fusese îmbrăcat într-o pânză neagră pe care se găsea un 
coif împodobit. În vremurile trecute, regii nu erau 
încoronați, ci primeau un coif regal, şi eu nu mă îndoiam 
că toţi cei din sală cunoşteau semnificaţia coifului. În 
stânga tronului, cum priveam la el, se afla un lutrin cărat 
probabil din biserică, iar la dreapta erau o masă simplă de 
lemn uşor şi două scaune. Preoţii gemeni, Ceolberht şi 
Ceolnoth, erau aşezaţi acolo cu penele pregătite. Aveau să 
întocmească dările de seamă ale întrunirii, care începu cu 
o cuvântare a episcopului. 

Mercia, spuse el, rămăsese timp de o generaţie fără 
rege. Era voinţa Domnului ca un regat să aibă un rege, 
afirmaţie care stârni un murmur de aprobare din partea 
seniorilor adunaţi acolo. 

— Un regat fără un rege, urmă episcopul, este ca o 


% 190 # 


dioceză fără episcop, sau ca o corabie fără căpitan. Şi 
nimeni din cei de aici, şi privi spre mine când zise asta, nu 
va putea să nege că Mercia este unul dintre cele mai vechi 
regate din Britania. Un alt murmur de aprobare, mai 
zgomotos, umplu sala, iar episcopul, încurajat, îi dădu 
înainte ridicând glasul: Lordul ZEthelred era prea modest 
ca să-şi atribuie domnia! 

Era să izbucnesc în râs auzind asta. Æthelred şi-ar fi dat 
un ochi, un braţ sau amândouă boaşele ca să câştige 
coroana Merciei, dar ştia prea bine că stăpânii lui l-ar fi 
pedepsit, pentru că Wessexul nu voia nicidecum vreun 
rege în Mercia, cu excepţia propriului lor rege vest-saxon. 

— Cu toate acestea, a fost un rege în toate, mai puţin cu 
numele! zbieră Wulfheard, probabil ştiind că nu prea avea 
argumente. Şi pe patul de moarte, stăpânul nostru al 
Merciei, dragul nostru Lord Æthelred plecat acum dintre 
noi, a anunţat că voinţa lui este ca regele Edward al 
Wessexului, cumnatul său, să fie poftit să ia vechea 
coroană a preascumpei noastre patrii! 

Episcopul se opri, probabil pentru a permite un val de 
ovaţii, dar sala rămase tăcută, cu excepţia lui ZEthelhelm şi 
a oamenilor săi, care bătură încântați din picioare. 

Tăcerea aceea era interesantă, mi-am zis. Cei mai mulţi 
seniori de acolo erau gata să facă tot ceea ce voiau 
Wulfheard şi  /Ethelhelm, deşi nu se arătau prea 
entuziasmați. Mercienii erau oameni mândri. Ar fi acceptat 
un rege vest-saxon, însă ar fi fost o căsătorie lipsită de 
dragoste, aşa că rămaseră tăcuţi cu excepţia unuia singur, 
ealdormanul Aidyn. 

— Acest witan are puterea să aleagă un rege, mârâi el. 

Era un nobil din partea de est a Merciei, un om ale cărui 
trupe fuseseră timp îndelungat aliate cu vest-saxonii în 
incursiunile făcute printre danezii din Anglia de Est, un om 
de la care m-aş fi aşteptat să aprobe cu înfocare pretenţia 
lui Edward la tron, dar până şi el mustea de neîncredere. 

— Witanul are dintotdeauna dreptul de a-şi alege regele, 
zise fără chef episcopul Wulfheard. Ai vreo propunere? 

Aidyn ridică din umeri. Mă întrebam dacă nu cumva 


% 191 # 


spera să fie ales el însuşi. 

— Mercia ar trebui condusă de un mercian, spuse el. 

— Dar cine? lătră episcopul Wulfheard, şi asta era o 
întrebare bună. 

Aidyn simţi că vreo câţiva oameni din sală i-ar fi susţinut 
pretenţia, dacă într-adevăr avea vreuna, aşa că nu mai zise 
nimic. 

— Coroana, vorbi un altul, dar nu am reuşit să văd cine, 
trebuie să meargă la fiul regelui. 

— Lordul Æthelred nu are niciun fiu, se răsti episcopul. 

— Atunci, la ruda cea mai apropiată, zise omul. 

— Ruda cea mai apropiată este fratele văduvei sale, 
regele Edward, spuse Wulfheard. 

Nu era adevărat, deşi nu am rostit niciun cuvânt în 
această privință. Episcopul nu întârzie să continue: 

— Şi dati-mi voie să reamintesc acestui witan că mama 
regelui Edward era merciană. 

Asta era adevărat, şi câțiva nobili dădură din cap. 
Wulfheard aşteptă o altă intervenție, dar nu veni niciuna. 

— Prin urmare, eu propun... începu el, dar se opri, căci 
mă ridicasem în picioare. 

— Am o întrebare, Sfinţia Ta, am spus cu respect. 

— Lord Uhtred! zise el precaut. 

— Ar putea cârmuitorul Merciei să numească un urmaş 
dacă nu are un moştenitor? 

Wulfheard se încruntă, căutând capcana din întrebare, 
după care decise să întindă propria capcană. 

— Vrei să spui, Lord Uhtred, întrebă el cu voce 
catifelată, că lordul /ZEthelred era cârmuitorul acestui 
ţinut? 

— Fireşte că era, am spus, dându-i răspunsul pe care şi-l 
dorea. Dar eu unul nu mă pricep la rânduielile merciane la 
fel de bine ca Sfinţia Ta, aşa că vreau doar să ştiu dacă 
ultimele dorinţe ale lordului ZEthelred au vreo susţinere în 
pravilă. 

— Sigur că da! zise Wulfheard triumfător. Dorinţele 
cârmuitorului au o mare forţă, şi nu au nevoie decât de 
sprijinul acestei adunări a nobililor ca să fie consfinţite! 


4 192 # 


Se lăsă din nou tăcerea. Oamenii se întoarseră să mă 
privească. Ştiau că o voiam pe Æthelflæd pe tronul 
Merciei, dar vorbele mele smerite sugerau că aş fi fost 
gata să-l sprijin pe fratele ei. Zâmbind, încredinţat că mă 
îngenunchease, Wulfheard vorbi din nou pe un ton mieros: 

— Nu ne-am face datoria dacă n-am lua în seamă aşa 
cum se cuvine ultima dorinţă a lordului /ZEthelred, iar 
dorinţa lui era ca regele Edward al Wessexului, cumnatul 
său, să devină regele Merciei. 

Se opri iarăşi, şi iarăşi se lăsă tăcerea. Witanul putea să 
admită inevitabilitatea alegerii, lucru care nu însemna că-i 
şi era pe plac. Aceşti oameni erau martori la moartea unei 
ţări mândre, o ţară condusă odată de marele rege Offa, 
care stăpânise întreaga Britanie. Wulfheard făcu un semn 
spre /Ethelhelm. 

— Lordul ZEthelhelm din Wessex nu este un membru al 
acestui witan... 

— Încă, îl întrerupse cineva, fiind răsplătit cu râsete. 

— Încă, aprobă episcopul, dar, cu permisiunea voastră, 
el ne va spune cum va cârmui regele Edward această ţară. 

ZEthelhelm se ridică în picioare. Fusese întotdeauna un 
bărbat chipeş şi amabil, iar purtarea lui de acum era 
prietenoasă, de-a dreptul umilă. El declară că witanul îi 
făcea o mare onoare lui Edward, care avea să le fie veşnic 
recunoscător, şi promise că Edward avea să muncească „zi 
şi noapte” pentru a susţine Mercia, pentru a-i proteja 
hotarele şi pentru a-i alunga pe acei danezi care mai 
rămăseseră în partea de nord a ţării. 

— El nu va întreprinde nimic, spuse /Ethelhelm cu 
fervoare, fără a primi călăuzire din partea acestui witan. 
Sfetnicii din Mercia vor fi tovarăşii nedespărţiţi ai regelui! 
Iar fiul cel mai mare al regelui, nepotul meu /ZElfweard, 
sthelingul, îşi va petrece jumătate din timp la 
Gleawecestre, pentru a învăţa să iubească această ţară la 
fel de mult ca tatăl lui şi toţi saxonii din vest! 

Vorbise bine, dar cuvintele lui fură primite cu aceeaşi 
tăcere reţinută. Cum Wulfheard se pregătea să ia din nou 
cuvântul, m-am gândit că venise timpul să dau cu mucii în 


4 193 # 


fasole. 

— Şi cu sora regelui Edward cum rămâne? am întrebat, 
înainte ca episcopul să tragă aer în piept. Cu Lady 
ZEthelfleed? 

Ea asculta, ştiam asta. Nu fusese primită în witan, 
pentru că femeile nu aveau dreptul să-şi spună părerea în 
sfat, dar aştepta chiar în dosul uşii celei mai apropiate de 
podium. Şi ZEthelhelm ştia că trăgea cu urechea. 

— Lady /Ethelfleed, spuse el cu precauţie, este acum 
văduvă. Fără îndoială că va vrea să se retragă pe moşiile 
sale, dacă nu la o mănăstire unde să se poată ruga pentru 
sufletul soţului ei plecat dintre noi. 

— Şi ar fi în siguranţă în orice mănăstire? am stăruit. 

— În siguranţă? Episcopul Wulfheard păru deranjat de 
întrebare. Va fi în mâinile Domnului, Lord Uhtred. 
Bineînţeles că va fi în siguranţă! 

— Cu toate astea, acum numai două zile, am spus, 
ridicându-mi vocea şi vorbind rar, astfel încât să-mi audă 
cuvintele şi cei mai bătrâni şi mai surzi membri ai 
witanului, ealdormanul /Ethelhelm şi-a aliat războinicii cu 
trupele trădătorului Eardwulf într-o încercare de a o ucide. 
De ce am crede că nu va încerca din nou? 

— Este revoltător! bolborosi Wulfheard. 

— Visezi, spuse /Ethelhelm, deşi vocea lui îşi pierduse 
tonul prietenos. 

— Negi? l-am întrebat. 

— Neg cu toată puterea, spuse el clocotind de furie. 

— Atunci voi chema martori care să depună mărturie în 
faţa acestui witan, am zis făcând semn către uşa principală 
a sălii. 

Acolo apăru Hoggar, conducându-i pe oamenii care-l 
întovărăşiseră pe Eardwulf. Cu ei era şi Finan, care-l avea 
prizonier pe Grindwyn. Mâinile acestuia din urmă erau 
legate. Finan veni lângă mine. 

— Sihtric este în spate, şopti el, şi are ceea ce ai vrut. 

— Bine, am spus, adăugând cu voce tare: Acest om, şi 
am arătat spre Grindwyn, i-a jurat credinţă lordului 
Æthelhelm. Îi este supus lordului ZEthelhelm, şi voi mai 


Y 194 # 


aduce şi alţi martori care vor jura în faţa acestui witan că 
îndeplineau porunca lordului ZEthelhelm atunci când l-au 
însoţit pe trădătorul Eardwulf în încercarea sa de a o ucide 
pe Lady Æthelflæd. Am bătut din palme, şi sunetul o aduse 
în sală pe Eadith. Ea veni lângă Grindwyn, palidă la faţă, 
cu spatele drept. Femeia asta nu are nevoie de prezentare, 
am zis, dar va vorbi despre trădarea fratelui ei şi despre 
faptul că lordul /Ethelhelm a încuviinţat această trădare. 
Cer ca un preot să-i pună pe martorii mei să jure că vor 
spune numai adevărul. 

— Asta e o grozăvie! se răsti episcopul Wulfheard. 

— O grozăvie ar fi fost uciderea lui Lady /Ethelfleed, m- 
am răstit şi eu. 

— Cuvântul unei adultere nu poate proba adevărul! urlă 
Wulfheard. Iți cer s-o îndepărtezi pe această femeie din 
adunare, să-ţi retragi minciunile sfruntate şi să... 

Orice altceva mai era pe cale să-mi ceară rămase 
nerostit, pentru că am bătut din nou din palme, şi de data 
asta apăru Sihtric cu încă trei femei. Una era înaltă, 
roşcată şi zveltă ca Eadith, a doua era blondă şi durdulie, 
iar a treia era brunetă şi micuță. Tustrele păreau speriate, 
deşi tustrele câştigaseră în cinci minute mai mult argint 
decât ar fi câştigat cu fundurile lor într-o săptămână. Când 
apărură femeile, câţiva din sală izbucniră în râs, iar alţii 
părură furioşi, dar aproape toţi le recunoscuseră. Erau 
târfe de la Snopul de Grâu, iar părintele Penda îmi dăduse 
numele lor fără nicio tragere de inimă. Îmi spusese că 
adeseori le însoţise, câte una, câte două sau chiar pe toate 
trei, de la tavernă la locuinţa episcopului din palatul lui 
ZEthelred. 

— Cine sunt creaturile astea? întrebă ZEthelhelm. 

— Daţi-mi voie să vi le prezint, am zis. Doamna cea 
înaltă se numeşte... 

— Lord Uhtred! 

De-acum episcopul răcnea de-a dreptul. 

Am băgat de seamă că Ceolnoth şi Ceolberht se opriseră 
din scris. 

— Sfinţia Ta? am spus cu nevinovăție. 


4 195 # 


— Ce vrei de fapt? 

Ştia de ce erau acolo târfele acelea, mai ştia şi că, dacă 
li se oferea prilejul, aveau să gâgâie ca nişte gâşte. Iar 
Wulfheard, fireşte, era un om însurat. 

— Mai insişti, Sfinţia Ta, că adulterinii nu au dreptul să 
vorbească în witan? 

— Te-am întrebat ce vrei, insistă el, stacojiu la faţă. 

— Vreau ca înțelegerile dintre Wessex şi Mercia să 
continue ca şi până acum şi ca Lady Æthelflæd să preia 
responsabilităţile soţului ei. 

— O femeie? mârâi cineva. 

— O femeie nu poată să conducă! spuse Aidyn, şi cam o 
treime dintre cei prezenţi mormăiră aprobator. 

M-am apropiat de podium, încercând să nu şchiopătez 
din pricina durerii. Nimeni nu-mi contestă dreptul de a 
urca alături de /Ethelhelm şi de episcop, deşi, pentru o 
clipă, Wulfheard păru gata să protesteze, după care privi 
spre târfe şi închise brusc gura. 

— Nu este neobişnuit ca ruda cea mai apropiată a 
cârmuitorului să ia în primire tronul, am zis. Mai trebuie 
să reamintesc acestui witan că mama mea era merciană şi 
că eu sunt văr primar cu ZEthelred? 

O clipă domni o tăcere stupefiată, apoi din partea unui 
grup de preoţi aflaţi într-o latură a sălii izbucniră proteste. 
Am auzit strigat cuvântul „păgân”, cel mai tare de doi 
stareţi care se ridicaseră în picioare agitându-şi pumnii, 
aşa că mi-am desfăcut pur şi simplu mantia ca să le arăt 
marea cruce ce-mi atârna pe piept. Vederea giuvaierului 
de argint aduse un alt moment de tăcere totală, după care 
urmară proteste şi mai violente. 

— Acum încerci să ne convingi că eşti creştin? urlă 
grasul stareţ Ricseg. 

— Am fost botezat în această dimineaţă, l-am înştiinţat. 

— Îţi baţi joc de Hristos! strigă stareţul Ricseg, şi nu era 
departe de adevăr. 

— Părinte Penda, am rostit calm. 

lar părintele Penda îmi sări în ajutor, luptându-se să-i 
convingă pe membrii witanului că botezul meu chiar se 


% 196 # 


petrecuse cu adevărat. S-o fi crezut şi el? Mă îndoiesc; pe 
de altă parte, pentru el eram un convertit de marcă, aşa că 
avea tot interesul să-mi apere probitatea. ZEthelhelm, care- 
i asculta doar cu o ureche pe prelaţii certăreţi, mă trase 
deoparte. 

— Ce vrei să faci, Uhtred? 

— Ştii foarte bine. 

El mormăi nemulţumit, după care mă întrebă: 

— Şi femeile astea? 

— Sunt târfele preferate ale lui Wulfheard. 

— Nemernic isteţ! chicoti ealdormanul. De unde-s? 

— De la Snopul de Grâu. 

— Trebuie să le pun la probă. 

— 'Ţi-o recomand pe roşcată. 

— Şi Eadith? 

— Ce-i cu ea? 

— Acum o săptămână declara că te urăşte de moarte. 

— Am o limbă de aur. 

— Gândeam că e apanajul ei. Privi spre oamenii adunaţi 
în sală, care ascultau ciondăneala aprinsă dintre preoţi, şi 
oftă: Prin urmare, Wulfheard n-o să mai vorbească acum 
împotriva ta, iar eu risc să mă demaşti drept un tiran care 
ucide femei. Ce-ţi doreşti de fapt? 

— Asta, am spus arătând din cap spre tron. 

El se încruntă, nu dezaprobator, ci pentru că-l luasem 
prin surprindere. 

— Vrei să fii cârmuitorul Merciei? 

— Da. 

— Şi, presupunând că am fi de acord, ce ai de gând să 
faci? 

Am ridicat din umeri. 

— Wessexul are deja Lundene-ul, şi îl puteţi păstra. 
Luptaţi în Anglia de Est, aşa că aveţi nevoie de o bază la 
Lundene. Vreau ca Mercia să lupte la hotarul dinspre nord, 
dincolo de Ceaster. 

El încuviinţă din cap. 

— Şi băiatul ZEthelstan? Unde e? 

— În siguranţă, am replicat tăios. 


4 197 # 


— Nu este legitim. 

— Este. 

— Am dovada că maică-sa era deja măritată când s-a 
împreunat cu Edward. 

Am râs. 

— Eşti îndeajuns de bogat ca să cumperi martori care să 
susţină asta. 

— Sunt. 

— Dar nu-i adevărat. 

— Witanul Wessexului o s-o creadă, asta-i tot ce 
contează. 

— Atunci nepotul tău va fi probabil următorul rege al 
Wessexului, am spus. 

— Asta e tot ce vreau. Se opri ca să arunce o nouă 
privire witanului, apoi zise: Nu vreau să mi te fac duşman, 
aşa că fă-mi un jurământ. 

— Ce jurământ? 

— Că, atunci când va veni timpul, îţi vei folosi toată 
puterea ca /Elfweard să urce pe tronul tatălui său. 

— O să mor cu mult înaintea lui Edward. 

— Nimeni nu ştie când moare. Jură! 

— Eu... 

— Şi jură că tronul Wessexului va fi unit cu tronul 
Merciei, mârâi el. 

Am şovăit. Un jurământ este o făgăduială serioasă. Dacă 
ne călcăm jurămintele, rămânem la mâna sorții, rămânem 
sub amenințarea răzbunării nornelor, zeițele acelea 
răutăcioase care torc firul vieţii noastre şi-l pot tăia după o 
toană. Eu am călcat alte jurăminte şi n-am păţit nimic, dar 
cât timp îmi vor mai îngădui zeii să-mi bat joc de soartă? 

— Ei? mă îmboldi ZEthelhelm. 

— Dacă, atunci când ginerele tău va muri, eu voi fi 
cârmuitorul Merciei, am spus atingând crucea de argint de 
la gât, atunci voi... 

Imi împinse cu grosolănie mâna de pe cruce. 

— Jură, Lord Uhtred, pe un zeu pe care-l venerezi cu 
adevărat! 

— Ca lord şi cârmuitor al Merciei, am zis, alegându-mi 


Y 198 # 


cu grijă cuvintele, îmi voi folosi toată puterea ca să asigur 
succesiunea lui /Elfweard la tronul tatălui său. Şi ca 
regatele Wessexului şi Merciei să fie unite sub sceptrul 
Wessexului. O jur pe Thor şi pe Odin! 

— Şi mai jură că vei fi un aliat credincios şi loial 
Wessexului, mai ceru el. 

— Jur şi asta, am spus, fără prefăcătorie. 

— Cât despre Æthelflæd... 

— Ce-i cu ea? 

— Trebuie să meargă la mănăstirea întemeiată de mama 
ei. Asigură-te că va face asta. 

Mă întrebam de ce era aşa de insistent. Oare pentru că 
ZEthelfleed îl proteja pe ZEthelstan? 

— Nu pot să-i poruncesc unei fiice de rege, am spus. 
Edward e singurul care-o poate face. 

— Va insista ca ea să meargă la mănăstire. 

— De ce? 

Ealdormanul ridică din umeri. 

— Străluceşte mai tare decât el. Regilor nu le place asta. 

— Ea se luptă cu danezii, i-am amintit. 

— Din mănăstire n-o să se mai lupte, replică el înţepător. 
Spune-mi că nu te vei opune dorințelor lui Edward. 

— Nu are de-a face cu mine, am spus. E treaba voastră, 
a ta şia lui. 

— Şi ne-o laşi nouă? N-o să amesteci? 

— V-o las vouă. 

Câteva clipe mă privi concentrat, apoi, hotărând că-i 
oferisem destule asigurări, se întoarse şi spuse tare, ca să 
oprească vociferările din sală: 

— Lordul Uhtred este de acord cu mine că tronurile 
Wessexului şi Merciei trebuie unite! Că un singur rege 
trebuie să ne conducă pe toţi, că trebuie să devenim o 
singură ţară! 

Cel puţin jumătate dintre membrii witanului se 
încruntară. Vechea mândrie a Merciei era călcată în 
picioare de mult mai puternicul Wessex. 

— Dar lordul Uhtred, urmă ZEthelhelm, m-a convins că 
timpul încă nu s-a copt. Trupele regelui Edward sunt 


4 199 # 


adunate în partea de răsărit, ca să-i alunge pe străini din 
Anglia de Est, în vreme ce Mercia are necazuri în nord, 
unde trebuie să-i alunge pe păgâni de pe pământurile ei. 
Abia după dispariţia acestor străini şi păgâni o să putem 
avea cu toţii o singură patrie binecuvântată. Din acest 
motiv, îl sprijin pe lordul Uhtred în dorinţa sa de a deveni 
cârmuitorul Merciei. 

Şi asta s-a şi întâmplat. Am fost făcut Lordul Merciei, 
moştenind întreaga avere a lui /Ethelred, armata şi 
pământurile sale. Episcopul Wulfheard arăta scârbit, dar, 
neputincios din cauza celor trei târfe, se prefăcu a aproba 
alegerea. Şi chiar Wulfheard a fost acela care-mi făcu 
semn spre tronul gol. 

Membrii witanului băteau din picioare. Nu reprezentam 
prima lor alegere, nici vorbă. Aceşti oameni îl sprijiniseră 
majoritar pe /Ethelred şi ştiau de ura pe care mi-o purta, 
însă nu exista niciun nobil destul de puternic încât să-i 
urmeze, iar eu eram mai bun decât un rege străin a cărui 
loialitate ar fi fost cu siguranţă închinată mai întâi 
Wessexului. În plus, eram fiul unei merciene şi cea mai 
apropiată rudă masculină a lui ZEthelred. Alegându-mă, îşi 
păstraseră mândria; pe deasupra, mulţi erau de părere că 
n-o mai duceam mult şi că în curând avea să li se ofere 
prilejul să aleagă un alt conducător. 

M-am apropiat de tron şi am ridicat coiful. Câţiva 
ovaţionară. Li se alăturară şi mai mulţi când am smuls 
pânza neagră care acoperea tronul şi am azvârlit-o cât 
colo. 

— Aşază-te, Lord Uhtred, spuse ZEthelhelm. 

— Sfintia Ta! am strigat. 

Wulfheard se sili să zâmbească. Chiar reuşi să facă o 
mică plecăciune când se întoarse spre mine. 

— Lord Uhtred? 

— Ne-ai convins ceva mai devreme că dorinţele 
cârmuitorului în privinţa urmaşului său cântăresc foarte 
greu. 

— Aşa este, zise el nedumerit. 

— Şi ai mai spus că aceste dorinţe au nevoie doar de 


% 200 # 


sprijinul witanului pentru a fi prefăcute în lege! 

— Aşa este. 

— Atunci dă-mi voie să amintesc acestui witan că noile 
pământuri pe care le-am câştigat se datorează strădaniilor 
lui Lady ZEthelflzed. M-am apropiat de masă şi am ridicat 
pergamentele, hrisoavele, avuţiile pe care oamenii aceştia 
şi le doreau. Lady Æthelflæd a fost aceea care a strâns 
trupe la Ceaster şi i-a apărat teritoriul împotriva 
normanzilor. Am lăsat pergamentele să cadă. Prin urmare, 
dorinţa mea este să renunţ la tronul Merciei în favoarea 
văduvei lordului ZEthelred, Lady ZEthelfleed! 

În momentul acela mă puteau învinge. Dacă witanul ar fi 
protestat, dacă m-ar fi copleşit cu strigătele lor, tot 
vicleşugul ar fi fost zadarnic, dar îi adusesem într-o stare 
de şoc care-i amuţise. În această tăcere îşi făcu apariţia 
Lady Æthelflæd pe uşa laterală. Purta încă straie de doliu, 
deşi peste rochia de mătase îşi pusese o mantie albă 
brodată cu cruci albastre pe care erau împletite rămurele 
verde-deschis. Mantia lungă se târa pe podea. Arăta 
splendid. Avea părut împletit într-o coadă legată în jurul 
capului, la gât îi atârna un colier de smaralde, iar în mâna 
dreaptă ţinea spada răposatului ei soţ. Câtă vreme 
traversă podiumul, tăcură cu toţii mâlc. Când i-am întins 
coiful, i-am simţit pe membrii witanului ţinându-şi 
respiraţia. Îmi înmână spada ca să-şi poată aşeza coiful 
peste părul blond, apoi, fără un cuvânt, se aşeză pe tron şi 
luă spada din mâna mea. 

Iar sala izbucni în ovaţii. Witanul se umplu deodată de 
un vuiet de bucurie. Oamenii se ridicaseră, băteau din 
picioare, strigau spre ea, în timp ce chipul lui ZEthelfleed 
rămânea nemişcat. Arăta sobru, arăta ca o regină. Şi de ce 
oare prinseseră cu toţii să o aclame dintr-odată? Poate de 
uşurare că n-aveam să le fiu eu stăpân, deşi îmi plăcea să 
cred că în taină şi-o doriseră tot timpul pe ZEthelfleed, dar 
nimeni nu cutezase să se opună tradiţiei propunându-i 
numele. Totuşi, întregul witan ştia că ea îşi dovedise 
calităţile de războinic, de conducător şi de mercian. Era 
stăpâna Merciei. 


% 201 # 


— Nemernicule! îmi spuse /Ethelhelm. 


Se depuseră jurămintele de credinţă. Timp de aproape 
un ceas, unul câte unul, ealdormenii şi thegnii Merciei 
veniră în faţa lui /ZEthelfleed, îngenuncheară şi-i jurară 
loialitate. Garda personală a soţului ei şi propriii ei soldaţi 
se desfăşuraseră pe laturile sălii, fiind singurii oameni 
cărora li se permisese să poarte spade. Dacă vreunul din 
cei prezenţi acolo avusese de gând să refuze depunerea 
jurământului, spadele acelea îl convinseseră fără îndoială 
să renunţe; în jurul prânzului, toţi membrii witanului îşi 
împreunaseră mâinile peste mâinile noii cârmuitoare, 
făgăduind s-o slujească cu credinţă. 

Ea vorbi puţin. Slăvi Mercia şi promise că pământurile 
din nord încă stăpânite de păgâni aveau să fie eliberate. 

— Pentru asta, spuse ea cu voce limpede şi puternică, 
voi cere oşteni de la voi toţi. Suntem un popor în stare de 
război, şi vom câştiga acest război. 

Aceasta era deosebirea dintre ea şi răposatul ei soţ. 
ZEthelred se  mărginise să se opună incursiunilor 
întreprinse de danezi, dar niciodată nu atacase 
pământurile acestora. Æthelflæd avea să-i gonească din 
regat. 

— Lord Uhtred! zise ea privind spre mine. 

— Doamnă! 

— Jurământul tău. 

Am îngenuncheat. Vârful spadei se odihnea pe podea, 
între tălpile ei, în timp ce ea îşi ţinea mâinile împreunate 
pe mânerul greu. Mi-am pus mâinile peste ale ei şi am 
rostit: 

— Îţi jur credinţă, doamnă, voi fi omul tău şi te voi 
sprijini cu toate puterile mele! 

— Priveşte-mă! îmi ceru în şoaptă, astfel încât s-o aud 
doar eu. Am privit-o direct în faţă şi am văzut-o silindu-se 
să surâdă. Eadith? şuieră ea aplecându-se spre mine. 

M-am întrebat cine-i spusese. 

— Vrei să-ţi jure şi ea credinţă? am întrebat-o. 

— Ticălosule! se răsti, şi i-am simţit mâinile zvâcnind 


4 202 # 


sub ale mele. Scapă de ea, urmă în şoaptă, după care-şi 
ridică vocea: Conduc-ţi trupele în nord, la Ceaster, Lord 
Uhtred. Ai multă treabă! 

— Aşa voi face, doamnă. 

— Cincizeci dintre oamenii mei te vor însoţi, la fel şi 
prinţul ZEthelstan. 

— Prea bine, doamnă. 

Era o idee foarte bună să-l duc pe ZEthelstan cât mai 
departe de ambițiile lui ZEthelhelm. 

— Te voi urma imediat ce voi putea, spuse Æthelflæd, 
dar mai întâi sunt unele lucruri care trebuie puse la punct. 
De-acum se adresa witanului. Sunt pământuri şi sarcini ce 
trebuie împărţite. Sfinţia Ta! 

— Da, doamnă! 

Episcopul părea neliniştit. 

— Ai fost sfetnicul cel mai prețuit de soţul meu. Pot 
socoti că vei rămâne alături de mine? 

— Cu ajutorul Celui de Sus, doamnă, sper să te slujesc 
aşa cum l-am slujit şi pe el. 

Puteai distinge uşurarea din glasul nemernicului. 
ZEthelfleed îi convinsese pe oamenii lui Eardwulf să-i jure 
credinţă, iar acum trecuse la sprijinitorii lui ZEthelred; prin 
acea numire publică a lui Wulfheard, dădea de înţeles că 
acei sprijinitori nu aveau niciun motiv să se teamă de 
duşmănia ei. Cu toate astea, declanşase teama de furia lui 
ZEthelhelm. Mergând spre marginea podiumului, l-am 
privit şi am putut să văd că era furios, chipul lui îndeobşte 
blajin fiind crispat de mânie. Avea să aştepte ca ea să facă 
o greşeală sau să piardă teritorii în favoarea păgânilor, 
moment în care avea să-şi folosească banii şi influenţa ca 
s-o dea jos. 

lar dacă era să se piardă pământ, nu putea fi decât în 
nord, drept care plecam la Ceaster, pentru că oraşul nu 
era pe de-a-ntregul ferit de duşmanii noştri. Era multă 
treabă de făcut acolo şi mă aşteptau multe lupte cu 
normanzii. 

Dar mai întâi trebuia să găsesc o spadă. 


4 203 # 


PARIEA A TREIA 


Zeul războiului 


4 204 # 


Opt 
a 


Vâslele se adânciră, traseră încet şi se ridicară. Lungile 
pale lăsau apa să picure, se legănau şi se afundau din nou. 
Barca zvâcnea înainte la fiecare lovitură, apoi încetinea 
când vâslele se scuturau în Saefernul verzui-cenuşiu. Nu ne 
grăbeam, căci mareea şi curentul ne purtau spre mare, iar 
bătăile vâslelor aveau menirea doar să-l menţină pe Prines 
în echilibru, lăsând cârma să facă restul. Finan murmura 
un cântec trist şi molcom în irlandeza lui de baştină, ritmul 
sincronizându-i pe cei treizeci şi şase de oameni care 
trăgeau la vâsle. Pe fundul bărcii se găseau alţi oameni ce 
priveau cu ochi goi la trestiile aplecate pe urma lăsată de 
Prines. Prines! De ce să fie botezată o corabie după Sfânta 
Treime? N-am întâlnit până acum niciun preot, niciun 
călugăr, nicio călugăriţă şi niciun savant care să-mi poată 
explica treimea asta. Trei zei într-unul? Şi unul dintre ei, 
un duh? 

Trecuseră trei zile de când Æthelflæd fusese ovaţionată 
ca stăpână a Merciei. I-am jurat credinţă, după care mi-am 
scos crucea de la gât şi i-am aruncat-o lui Finan, înlocuind 
fleacul acela cu ciocanul meu obişnuit. Odată făcut 
schimbul, l-am apucat pe părintele Ceolberht de gulerul 
sutanei şi l-am tras pe uşa laterală a marii săli. ZEthelfleed 
îmi ceruse să-l dojenesc aspru, dar n-am luat-o în seamă. L- 
am târât pe coridor pe preotul care chiţăia, iar acolo l-am 
buşit de zid. Tot trăgându-l şi împingându-l, durerea din 
coaste mi se înteţise, şi duhoarea puroiului care se scurgea 
era de nesuportat, însă furia îmi depăşea cu mult suferinţa. 

— M-ai minţit, nemernic ştirb! i-am spus. 

— Eu... începu el, dar l-am bugşit din nou, lovindu-l cu 
capul chel de pietrele zidului roman. 

— Mi-ai zis că habar n-aveai ce s-a întâmplat cu Ură-de- 


4 205 # 


Gheaţă! 

— Eu... încercă el a doua oară, dar prinse să scâncească 
după ce l-am izbit iarăşi cu putere. 

— Ai luat spada din bătălie şi ai adus-o aici! 

Asta-mi spusese Eadith. Il văzuse pe preot ducând 
spada. Fratele ei Eardwulf se oferise chiar s-o cumpere, 
dar Ceolberht refuzase, spunându-i că era promisă 
altcuiva. 

— Unde este? l-am întrebat, însă Ceolberht nu scoase o 
vorbă, mulţumindu-se să mă privească îngrozit. 

Pe uşa sălii apăru Finan, care ridică din sprâncene. 

— la să-i scoatem noi măruntaiele preotului ăstuia 
mincinos, i-am spus irlandezului. Dar fără grabă. Dă-mi un 
cuţit. 

— Stăpâne! îngăimă Ceolberht. 

— Vorbeşte, rahat cu ochi! Ce-ai făcut cu spada lui 
Cnut? 

Incepu iar să se smiorcăie, aşa că am pus mâna pe 
cuțitul pe care mi-l întinsese Finan. Tăişul era aşa de 
ascuţit, că părea fosforescent. Un bărbat s-ar fi putut rade 
cu lama aceea. l-am zâmbit lui Ceolberht şi am înfipt 
cuțitul prin sutana lui neagră până când vârful îi atinse 
pielea de pe burtă. 

— O să te tai încet, aşa de încet... Am simţit cum vârful îi 
înţepa pielea, provocându-i un miorlăit. Ia zi, unde e? 

— Stăpâne! icni preotul. 

Nu l-aş fi tăiat, dar el aşa credea. Deschise şi închise 
gura repede, clănţănind din dinţii rămaşi, apoi izbuti să 
bolborosească: 

— A ajuns la Scireburnan, stăpâne. 

— Mai zi o dată! 

— A ajuns la Scireburnan! spuse el disperat. 

Nu mi-am clintit cuțitul. Scireburnan era un oraş în 
Thomseta, unul dintre cele mai bogate comitate din 
Wessex, iar pământurile din jur îi aparţineau lui 
ZEthelhelm. 

— I-ai dat-o pe Ură-de-Gheaţă lui ZEthelhelm? 

— Nu, stăpâne. 


4 206 # 


— Atunci, cui, nemernicule, cui? 

— Episcopului, şopti el. 

— Lui Wulfheard? 

— Face trimitere la episcopul Asser, mă lămuri Finan: 

— Episcopul Asser? l-am întrebat pe Ceolberht, care 
doar dădu din cap. Am îndepărtat cuțitul de burta lui şi i- 
am adus vârful însângerat la un deget de ochiul său drept, 
mârâind: Poate o să te orbesc. Deja ţi-am scos dinţii, de ce 
nu şi ochii? Pe urmă, limba. 

— Stăpâne! 

Cu greu putea fi socotită o şoaptă. Nu cuteza să se 
mişte. 

— Episcopul Asser este mort, am zis. 

— şi dorea spada, stăpâne. 

— Deci este la Scireburnan? 

Preotul se mărgini să scoată un geamăt. Cred că voia să- 
şi mişte capul, dar nu îndrăznea. 

— Atunci, unde este? am întrebat, lăsând vârful lamei să 
atingă pielea de sub pleoapa de jos. 

— Tyddewi, şopti el. 

— Tyddewi? 

Nu auzisem niciodată de un asemenea loc. 

— Acolo s-a dus să moară episcopul Asser, stăpâne, 
bâigui Ceolberht în vreme ce se holba cruciş la lama 
amenințătoare a cuţitului. Voia să moară acasă, stăpâne, 
aşa că a plecat în Ţara Galilor. 

l-am dat drumul nefericitului, care căzu uşurat în 
genunchi. 

— Prin urmare, este în Țara Galilor, i-am zis lui Finan 
dându-i înapoi cuțitul. 

— Aşa se pare, spuse irlandezul. 

Episcopul Asser! Avea noimă! Era un om pe care-l uram 
şi care mă ura. Fusese un mic galez răzbunător, un preot 
turbat care-şi săpase drum printre slăbiciunile regelui 
Alfred şi linsese fundul regal aidoma unui câine înnebunit 
ce linge sângele după tăierea de toamnă a vitelor. Mă 
înfruntasem cu Asser mult înainte să-l cunoască pe regele 
Alfred; mai târziu, cum era un om care nu uita niciodată o 


4 207 # 


ranchiună, se străduise necontenit să stârnească dihonie 
între mine şi rege. Când nu ne amenințau danezii, Alfred 
mă trata ca pe un proscris, incitat de ura otrăvitoare a lui 
Asser, dar când Wessexul se afla sub asediu intram din nou 
în grațiile lui, aşa că Asser nu reuşise să-şi ducă 
răzbunarea până la capăt. Până acum! 

Îşi primise răsplata pentru faptul că-l lingea în fund pe 
Alfred sub forma unor mănăstiri şi a unei dioceze care-i 
aducea venituri grase. Fusese numit episcop de 
Scireburnan, o recompensă deosebit de bogată într-un 
comitat bogat. Auzisem că părăsise oraşul chiar înainte să 
moară, veste la care reacţionasem mulţumindu-le lui Thor 
şi Odin că-l uciseseră pe nemernicul acela şiret. Iar 
nemernicul fusese într-adevăr şiret, pentru că rana mă 
durea fără oprire. Ceea ce însemna că acum altcineva 
intrase în posesia spadei lui Cnut şi că acel cineva încă mai 
făcea vrăji creştine deasupra lamei. 

Acesta era motivul pentru care Prines plutea spre vest, 
ajutată de vânt. Deja fluviul se lăţise, pregătindu-se să se 
verse în mare. Mareea Szfernului era în scădere, vântul se 
înteţea, şi ori de câte ori vântul suflă în contra refluxului, 
marea se retrage; drept urmare, Ðrines se zdruncina în 
valurile aprige şi abrupte. Făcuse parte din mica flotă a lui 
ZEthelred care patrula pe coasta de sud a Ţării Galilor 
pentru a-i descuraja pe piraţii care apăreau din golfuri şi 
intrânduri ca să-i hărţuiască pe negustorii mercieni. Îmi 
luase două zile s-o umplu cu provizii, două zile în care mă 
aşteptasem în fiecare minut să fiu chemat şi dojenit de 
ZEthelfled că nu mă supusesem poruncilor ei. Trebuia să 
plec călare spre nord, spre Ceaster, iar eu îmi petrecusem 
zilele acelea la câteva mile la sud de Gleawecestre, unde o 
încărcasem pe Prines cu peşte uscat, pâine şi bere. Stiorra 
voise să vină cu mine, dar eu insistasem să-i însoţească pe 
cei cincizeci de oameni ai lui Æthelflæd care fuseseră 
trimişi în apărarea Ceasterului. Un bărbat care-şi iubeşte 
fiica nu o lasă să se apropie de Ţara Galilor. Pe de altă 
parte, /Ethelfleed insistase ca nepotul ei, ZEthelstan, să 
meargă la Ceaster. Ar fi fost în siguranţă în spatele acelor 


4 208 # 


ziduri romane primitive, departe de răutatea lui 
ZEthelhelm. Sora lui geamănă, Eadgyth, care nu reprezenta 
o ameninţare pentru ambițiile ealdormanului, rămăsese cu 
ZEthelfleed la Gleawecestre. 

Drines era o navă bună, cu excepţia numelui. Fusese 
prevăzută cu o pânză ce nu prea fusese folosită şi pe care 
nici noi nu puteam s-o folosim acum când navigam în 
bătaia vântului potrivnic. Îl lăsasem pe fiul meu să fie 
cârmaci şi şef de echipaj, şi l-am văzut încruntându-se 
atunci când un val mai mare se abătu asupra prorei 
ornamentate a lui PDrines şi-o ridică dintr-odată. Curios să 
văd ce hotărâre va lua, l-am urmărit cum a manevrat 
cârma ca să ne ducă pe un curs mai la sud. Destinația 
noastră se găsea pe ţărmul nordic, dar ocolul acesta fusese 
o idee bună. La flux urma să avem nevoie de ajutorul 
vântului, aşa că ieşeam într-un spaţiu mai larg ca să putem 
ridica pânza şi s-o lăsăm să ne poarte. Nu ne-ar fi ajutat 
prea mult dacă vântul rămânea aşa, dar foarte probabil că 
urma să se schimbe şi să bată dinspre sud. In plus, 
bănuiam că ne vom găsi adăpost peste noapte pe coasta 
Wessexului, poate lângă locul unde-l omorâsem pe Ubba 
cu atât de mulţi ani în urmă. 

Număram patruzeci şi şase de războinici, o formaţie de 
luptă considerabilă, şi cu noi venise şi Eadith, spre mirarea 
unora. Cei mai mulţi marinari consideră că o femeie aflată 
la bordul unei nave nu aduce decât necazuri, pentru că 
trezeşte pizma lui Ran, zeiţa mării care nu îngăduie nicio 
rivală, dar nu îndrăznisem s-o las pe Eadith la 
Gleawecestre, pradă geloziei lui ZEthelflzed. 

— Ar ucide-o pe biata fată, i-am spus lui Finan. 

— Poate c-o s-o trimită la o mănăstire. 

— E acelaşi lucru. În plus, am minţit eu, Eadith cunoaşte 
Ţara Galilor. 

— Chiar aşa? 

— În profunzime, am spus, de aceea vine cu noi. 

— Bineînţeles, zise el fără să mai adauge vreun 
comentariu. 

Fireşte, Eadith nu ştia nimic despre Ţara Galilor, dar 


4 209 # 


cine ştia? Din fericire, Gerbruht fusese la Tyddewi. Era un 
prieten al lui Uhtred, cunoscut printre războinicii mei 
pentru pofta de mâncare nemăsurată, fapt pentru care se 
îngrăşase, deşi mare parte din corpolenţa lui ca de bou era 
numai muşchi. L-am chemat la pupa navei, chiar lângă 
platforma cârmaciului, şi am pus-o pe Eadith să asculte. 

— De unde cunoşti ara Galilor? l-am întrebat pe 
Gerbruht. 

— Am fost în pelerinaj, stăpâne. 

— Zău? am făcut eu surprins. 

Nu-l vedeam pe Gerbruht în chip de pelerin. 

— Tatăl meu a fost preot, stăpâne, mă lămuri el. 

— A venit din Frizia ca să viziteze Ţara Galilor? 

— Regele Alfred l-a adus la Wintanceaster, stăpâne, 
pentru că tata ştia limba grecilor. 

Ceea ce avea noimă. Alfred adusese duzini de preoţi 
străini în Wessex, dar îi alegea numai pe cei învăţaţi. 

— Aşa că mamei şi tatei le plăcea să viziteze altare, 
urmă Gerbruht. 

— Şi te-au dus la Tyddewi? 

— Da, stăpâne. Eram doar un copil pe atunci. 

— Nu-mi spune că e un sfânt mort acolo! 

— Dar este, stăpâne! spuse uimit Gerbruht, făcându-şi 
iute semnul crucii. Sfântul Dewi! 

— N-am auzit niciodată de el. Ce-a făcut? 

— A predicat, stăpâne. 

— Toti fac asta! 

— Păi cei aflaţi în spatele mulţimii nu-l puteau vedea, 
stăpâne. 

— De ce nu? Era pitic? 

Gerbruht se concentră, străduindu-se în mod vădit să mă 
ajute, dar nu găsi niciun răspuns. 

— Habar n-am dacă era pitic, stăpâne, dar nu-l puteau 
vedea, aşa că Dewi s-a rugat la Domnul, şi Domnul i-a 
făcut un deal sub picioare. 

M-am holbat la el. 

— Dewi a făcut un deal în Țara Galilor? 

— Da, stăpâne. 


% 210 # 


— Şi au numit asta o minune? 

— O, da, stăpâne! 

Gerbruht nu era cea mai iute minte din zidul meu de 
scuturi, dar era solid şi puternic. Putea să tragă o zi 
întreagă la vâsle ori să rotească un topor de luptă cu o 
îndemânare sălbatică. 

— Vorbeşte-mi despre Tyddewi, i-am poruncit. 

Se concentră din nou, încercând să-şi amintească. 

— Nu-i departe de mare, stăpâne. 

— Asta-i bine. 

— Acolo-s călugări, stăpâne. Oameni buni. 

— N-am nicio îndoială că aşa sunt. 

— Şi dealuri, stăpâne. 

— Dewi a fost acolo, poate că el să le fi făcut? 

— Da, stăpâne, zise, încântat de idee. Şi au câmpuri 
mici, stăpâne, şi foarte multe oi. 

— Îmi place carnea de oaie. 

— Şi mie, stăpâne, spuse el cu entuziasm. 

— Ai văzut şi nişte războinici la Tyddewi? 

Încuviinţă, dar nu putu să-mi spună dacă prin preajma 
mănăstirii se găsea vreun lord şi nici dacă războinicii îşi 
aveau casele lângă aşezare. In mod evident, existau o 
biserică, unde fusese îngropat sfântul făcător de dealuri, şi 
chilii de piatră în care locuiau călugării, dar Gerbruht nu-şi 
putea aminti prea multe despre satul din apropiere. 

— Biserica se află într-o adâncitură, stăpâne. 

— O adâncitură? 

— O văiugă, stăpâne. 

— Te-ai fi gândit că-şi vor ridica biserica pe un deal, am 
Zis. 

— Pe un deal, stăpâne? 

— Unul aşa cum a făcut Dewi. 

— Nu, stăpâne, spuse el încruntându-se nedumerit, este 
într-o râpă. lar călugării ne-au dat peşte. 

— Peşte. 

— Şi miere, stăpâne. 

— Laolaltă? 

I se păru un lucru hazliu, aşa că izbucni în râs. 


% 211% 


— Nu, stăpâne, nu laolaltă. N-ar avea un gust bun. O 
privi pe Eadith, aşteptându-se să ia parte la gluma asta. 
Peşte şi miere! spuse Gerbruht, iar ea chicoti, ceea ce-i 
făcu plăcere. Peşte şi miere! repetă el. Erau heringi! 

— Heringi? întrebă Eadith, încercând să nu râdă. 

— Şi moluşte, şi melci, şi ţipari. Ba şi macrouri. 

— Ia povesteşte-mi despre războinicii pe care i-ai văzut. 

— Dar pâinea era ciudată, stăpâne, spuse el pe un ton 
serios, avea gust de alge. 

— Războinicii? l-am îndemnat eu. 

— Erau câţiva la altarul lui Dewi, stăpâne. 

— Să fi fost în vizită? Ca tine? 

— Da, stăpâne. 

— Alge? întrebă Eadith. 

— Pâinea era plină de cocoloaşe, doamnă, şi amară. Dar 
mie îmi plăcea. 

— Cum ai ajuns acolo? am vrut să ştiu. 

— Ne-au dus pe un drum către coliba unde se lua masa, 
stăpâne, şi am mâncat alături de călugări. 

— Nu! La Tyddewi! 

Se concentră câteva clipe, apoi zise: 

— Am călărit, stăpâne. 

Nu-mi mai putu oferi prea multe amănunte. Era clar că 
Tyddewi era un loc de pelerinaj şi, dacă amintirile lui 
Gerbruht erau corecte, străinii puteau călători pe 
drumurile cu hârtoape din regatele de sud ale Ţării Galilor 
într-o oarecare siguranţă, un gând încurajator. Creştinilor 
le plac pelerinii, acei oameni pioşi care se zgâiesc la 
ciolanele de porc date drept oase de sfinţi, după care 
donează bani, o mulţime de bani, şi cu greu dai peste vreo 
mănăstire, biserică sau locaş sfânt în care să nu găseşti 
pleoapa sfântului Ioan sau buricul sfintei Agata sau copita 
murată a vreunui porc din ţinutul gadarenilor. Mulţi dintre 
aceşti pelerini sunt săraci, dar proştii ăştia şi-ar da şi 
ultimul ban ca să primească binecuvântarea din partea 
unei bucățele de negreală râcâită de sub unghia piciorului 
unui sfânt, însă faptul că Tyddewi îi primea pe astfel de 
prostănaci creduli era un lucru bun, căci asta însemna că 


% 212 # 


puteam să ajungem acolo deghizați în pelerini. 

În acea primă noapte am făcut popas undeva pe coasta 
de nord a Defnascirului. Am găsit un golfuleţ şi am aruncat 
ancora de piatră, lăsând noaptea să se aştearnă peste nava 
noastră istovită. Cândva în timpul acelei zile trecuserăm pe 
la gura râului unde-l omorâsem pe Ubba. Lupta aceea pe 
nisip îmi adusese faimă, dar se petrecuse cu multă vreme 
în urmă. Într-o bună zi, am cugetat eu, un tânăr mă va 
dobori aşa cum l-am doborât eu pe Ubba şi va lua 
Răsuflarea-Şarpelui şi-şi va face un nume pe seama mea. 
Wyrd bið ful ărzed. 

Dimineaţa următoare aduse o zi grea pentru vâslaşi, căci 
vântul ne bătea tot din faţă, şi din când în când mareea 
încerca să ne împingă înapoi. Am ajuns la Lundi, o insulă 
pe care-o vizitasem cu mulţi ani înainte, când deja se 
lăsase întunericul. Abia dacă se schimbase câte ceva, deşi 
unii oameni încercaseră să se aşeze acolo; mare prostie, 
pentru că jefuitorii normanzi le-ar fi zărit fermele şi ar fi 
tras la țărm. Două grămezi de rămăşiţe putrezite indicau 
locurile unde fuseseră clădirile, şi un schelet zăcea pe 
prundişul unde am tras nava. Caprele ne priveau de pe 
înălțimile unde-şi aveau cuiburile papagalii-de-mare. Am 
omorât şi am tăiat două capre, gătind o cină pe un foc 
aprins din lemne aduse de apă. Cerul se înseninase, stelele 
erau pete de lumină, aerul era răcoros, dar nu rece, şi am 
dormit pe stratul subţire de iarbă păziţi de santinele. 

În ziua următoare am vâslit spre vest pe o mare limpede 
care se ridica încet, unduind lumina ceţoasă. Papagalii-de- 
mare zbârnâiau pe lângă noi cu aripile lor scurte, iar focile 
îşi ridicau capetele mustăcioase ca să ne vadă trecând. Pe 
la mijlocul dimineţii se stârni vântul; după ce se abătu spre 
nord, apoi spre sud, se stabiliză în direcţia sud-vest, aşa că 
am ridicat pânza, lăsând-o pe Prines să alerge liberă. O 
vreme am ţinut eu cârma, nu pentru că fiul meu nu putea 
conduce nava, ci doar pentru bucuria de a simţi tremurul 
mării prin braţul lung. Apoi, simțind că efortul îmi aţâţa 
durerea din coastă, l-am lăsat pe el să ţină cursul şi m-am 
întins pe punte privind la marea care sclipea. Mă întrebam 


4 213 # 


dacă există corăbii în Walhalla. Îmi imaginam veşnicia la 
bordul unei corăbii bune, pe o mare strălucitoare, cu 
vântul bătându-mi în faţă, cu un echipaj de oameni 
încercaţi, cu o femeie lângă mine. 

— Skidbladnir, am spus. 

— Skid? întrebă Eadith. 7 

— Este o navă a zeilor, am lămurit-o eu. Incape în ranița 
unui războinic şi, când ajungi la ananghie, o arunci pur şi 
simplu pe mare, iar ea creşte la mărimea firească. 

Ea zâmbi. 

— Şi-ţi mai baţi joc de minunile creştine. 

— Mai trebuie să văd cum învie un mort şi cum un orb 
îşi recapătă vederea. 

— Dar o navă care să crească pe mare ai văzut? 

— Urăsc femeile isteţe, am mârâit. 

Eadith râse. Nu mai fusese până atunci pe o navă, doar 
vâslise de colo colo pe Sæfern, lângă Gleawecestre, şi 
fusese neliniştită când coca navei pătrunsese pentru prima 
oară în marea largă, iar valurile scurte prinseseră să ne 
zgâlţâie. Văzând carena încovoiată de valurile mai abrupte, 
crezuse că scândurile se vor rupe, până i-am spus că 
trebuia să se încovoaie, căci altfel nava s-ar fi scufundat. 

— Scândurile se arcuiesc, am lămurit-o eu, însă osatura 
le opreşte să se încovoaie prea mult. Corabia e ca o spadă. 
Dacă o faci prea dură se va rupe, dac-o faci prea moale n-o 
să-i poţi ascuţi tăişul. 

— Şi pietrele? întrebă ea arătând spre fundul calei. 

— Ne menţin în poziţia dreaptă. 

Am izbucnit în râs, amintindu-mi de o predică stupidă 
ținută odată de părintele Beocca în care asemănase 
pietrele de balast cu credinţa creştină, adăugând bolovani 
la nava sa imaginară până când tatăl meu mârâise că 
tocmai scufundase afurisita de barcă, iar bietul Beocca 
rămăsese în dreptul altarului cu gura căscată. 

— Eşti fericit, spuse Eadith, părând ea însăşi fericită. 

Eram fericit, într-adevăr. Durerea era suportabilă, nava 
înainta uşor şi singurul lucru care mă neliniştea era Ţara 
Galilor. Ştiam puţine despre galezi, în afară de faptul că 


% 214 # 


erau creştini, vorbeau o limbă barbară şi, dacă Gerbruht 
avea dreptate, mâncau alge. Ţara lor era împărţită în mici 
regate care păreau să-şi schimbe numele după cum bătea 
vântul, deşi Tyddewi, după câte ştiam, era parte dintr-un 
ţinut denumit Dyfed, însă habar n-aveam cine-l cârmuia. 
Desigur, vreun rege mărunt, cu barbă şi dureri de burtă. 
Totuşi, bărbaţii galezi erau războinici destoinici; saxonii 
spuneau că numai un nebun voia să meargă pe dealurile 
lor ca să fie măcelărit, ceea ce însă nu-i oprea pe nebuni să 
încerce. Şi galezilor, care pretindeau că le-am fi furat 
pământul, le plăcea să facă raiduri în Mercia ca să fure 
vite şi robi, iar această stare de război continuă era o 
instrucţie folositoare pentru tinerii războinici. Într-adevăr, 
luptasem împotriva galezilor în chiar primul meu zid de 
scuturi. Adesea m-am întrebat de ce galezii nu-i venerau 
pe zeii care le erau duşmani saxonilor, căci fără îndoială 
zeii aceia i-ar fi ajutat să-şi recupereze pământurile, dar ei 
stăruiau să fie creştini, un lucru de altfel bun, întrucât 
războinicii galezi creştini veniseră la Teotanheale să dea o 
mână de ajutor la înfrângerea lui Cnut. 

Acum, spada lui Cnut se găsea în Dyfed, iar Prines 
înainta într-acolo cu o pânză pântecoasă şi cu un siaj larg. 
Am zărit mai multe nave în depărtare. După micile pânze 
întunecate erau probabil bărci de pescari, dar alte două 
aveau pânze mari şi albe, corăbii de negoţ care se 
îndreptau spre gura fluviului Sæfern. Mă îndoiam că ar fi 
fost vase de luptă, căci, deşi navigau foarte aproape una de 
cealaltă, se îndepărtau rapid de noi, pierzându-se curând 
în pâcla ce acoperea marea. 

După-amiaza târziu am ajuns în largul coastei galeze 
vâslind, căci vântul ne bătea din nou din faţă. In cele două 
zile pe care le petrecusem umplând burta lui Drines cu 
butoaie de bere, butii cu peşte afumat şi saci cu pâine 
coaptă de două ori vorbisem cu un căpitan de vas care 
cunoştea coasta. Era o matahală cu o barbă stufoasă, cu 
chipul ars de soare şi ridat de vânt. Mă asigurase că voi 
găsi uşor Tyddewi. 

— Mergi spre est, spre capătul uscatului, stăpâne. Vei 


% 215 # 


trece de un golfuleţ şi vei ajunge pe o porţiune stâncoasă 
cu insule foarte apropiate, acolo te întorci spre nord şi 
traversezi un golf mare, iar promontoriul din partea 
cealaltă a golfului este Tyddewi. Il găseşte şi un orb pe o 
noapte întunecoasă. 

— Vino cu noi, îi zisesem. 

_ — Vrei să pun piciorul pe pământul acela? se mirase el. 
În cei treizeci şi opt de ani petrecuţi pe mare, stăpâne, nu 
am tras niciodată pe ţărmul galez, şi nici n-o voi face 
vreodată. 

— Noi suntem pelerini. 

— Cu spade? râsese el. Nu poţi să greşeşti drumul, 
stăpâne. Mergi spre vest până nu mai vezi uscatul, şi apoi 
traversează golful spre nord. Mergi puţin spre est, până ai 
să vezi o insulă cu o arcadă de piatră uriaşă, şi în intrândul 
de acolo vei găsi un loc bun de ancorat. Omul care m-a 
învăţat tainele acelei coaste îi spunea „gura dragonului”. 
Stânci ascuţite ca nişte colţi, stăpâne, dar de acolo poţi s-o 
iei pe jos spre Tyddewi. 

— Ai ancorat în gura dragonului? 

— De trei ori. O ancoră la pupa, o alta la prova, şi 
santinele de încredere care să stea de veghe peste noapte. 

— Şi n-ai coborât pe țărm? Nici măcar după apă? 

El se strâmbase. 

— Ne aşteptau nişte nemernici păroşi cu topoare. Am 
poposit acolo din cauza furtunilor, stăpâne, şi m-am rugat 
ca dragonul să-şi ţină gura deschisă. Traversează golful, 
caută arcada, şi Dumnezeu să te aibă în pază. 

Şi poate că zeul creştin ne va avea în pază. La urma 
urmei, Țara Galilor era un ţinut creştin, dar eu tot am atins 
ciocanul de la gât şi m-am rugat lui Odin. Pe vremuri 
venise în această lume de mijloc şi se culcase cu o fată 
care-i făcuse un fiu muritor, iar fiul avusese un fiu, iar acel 
fiu avusese un alt fiu şi tot aşa până mă născusem eu. 
Gândindu-mă că prin vine îmi curgea sângele zeilor, mi-am 
mângâiat ciocanul şi l-am rugat pe Odin să ne protejeze pe 
acest pământ al duşmanilor. 

În seara aceea, cum vântul se calmă, iar marea se umflă 


4 216 # 


pe o porţiune lungă, am traversat marele golf ajungând la 
arcada de piatră; dincolo de ea, sus pe cerul amurgului, un 
nor mare de fum plutea deasupra pământului stâncos. 
Lângă mine, Finan privea şi el pata înnegurată. Ştia ce 
însemna. Ne petrecuserăm întreaga viaţă văzând astfel de 
nori de fum care indicau distrugeri. 

— Danezi? sugeră el. 

— Mai degrabă normanzi, am spus. Sau poate o ceartă 
între galezi? Se iau adeseori la harţă. 

Vâsleam încetişor spre est, căutând gura dragonului. 
Deodată am zărit-o, un fiord întunecat şi umbrit, şi mi-am 
atins din nou ciocanul în vreme ce lungile vâsle ne purtau 
în braţele uscatului. Pe pantele înalte se vedeau oi, iar în 
adâncul văii înguste erau nişte colibe cu acoperişuri de 
paie, dar nu am zărit niciun om cu sau fără topor. N-am 
zărit pe nimeni. După toate aparențele, localnicii se 
ascunseseră de cei care pătaseră cerul cu fum. 

— Careva stă cu ochii pe noi, spuse Finan ridicându-şi 
privirea spre pantele înalte. Nu-i putem vedea, dar ei stau 
cu ochii pe noi. 

— Probabil. 

— Şi vor răspândi vestea sosirii noastre. 

— Avem o cruce la proră, am zis. 

Ca navă cu echipaj creştin într-un ţinut al creştinilor, 
speram să fim protejaţi. 

— Dumnezeu să ne ajute, spuse Finan făcându-şi semnul 
crucii. 

Am pus santinele şi am încercat să dormim. 

Dar în noaptea aceea somnul se lăsă aşteptat. Ne aflam 
în gura dragonului. 


Şapte dintre noi ne-am strecurat la țărm înainte să se 
crape de ziuă. l-am luat pe Finan, bineînţeles, pe fiul meu, 
pe Gerbruht, care mai fusese la altar, şi încă doi războinici. 
Eadith insistase să vină şi ea. 

— Eşti mai în siguranţă pe navă, i-am spus eu, dar ea 
clătină cu încăpățânare din cap. 

Gândindu-mă că prezenţa unei femei ne ajuta să părem 


% 217 # 


pelerini şi nu războinici, am lăsat-o să vină. 

Purtam cu toţi mantale, iar eu îmi schimbasem ciocanul 
cu o cruce. Mantalele ascundeau spadele scurte. 

Odată ajunşi pe țărm ne-am căţărat pe partea de vest a 
gurii dragonului, deşi îmi simţeam coasta ca şi cum toţi 
dracii din creştinătate înfigeau în ea furci înroşite în foc. 
Când am ajuns pe culmea stâncoasă, Sihtric duse corabia 
în larg. Dacă iscoada nevăzută din gura dragonului îi 
dăduse de veste stăpânului său, războinicii aveau să vină 
în fiord, găsindu-l însă pustiu. Aveau să presupună că 
poposiserăm peste noapte, urmând să ne continuăm 
drumul a doua zi, sau mai degrabă speram să creadă asta, 
aşa că-i spusesem lui Sihtric să ţină nava departe de țărm 
până se întuneca, după care s-o aducă iarăşi în fiord. 

Şi am plecat. 

Nu era departe, nu era deloc departe. 

Pe când soarele se ridica deasupra lumii am ajuns la 
Tyddewi care, aidoma colibelor din gura dragonului, era 
pustiu. 

Mă aşteptasem să aud obişnuita zarvă făcută de lătratul 
câinilor şi cântatul cocoşilor, dar sub fumul care se înălța, 
mânjind cerul dimineţii, domnea o tăcere de mormânt. Aici 
fusese o aşezare, însă acum mai erau doar scânduri arse şi 
cenuşă, cu excepţia unei biserici întunecate de piatră care 
se găsea într-o râpă. Văzusem adesea astfel de privelişti, 
ba chiar le creasem eu însumi. Veniseră jefuitorii, 
prădaseră şi dăduseră foc, dar apropiindu-ne nu am văzut 
niciun cadavru. Atacatorii i-or fi luat pe flăcăi şi pe fete în 
robie şi pentru poftele lor, dar de obicei cei bătrâni şi cei 
bolnavi sunt ucişi; totuşi, nu se vedea niciun stârv din care 
să se înfrupte corbii, nici urme de sânge pe pietre, nici 
cadavre strâmbate şi arse care să pută prin tăciunii 
aprinşi. Satul care fumega era pustiu. 

— Dacă spada lui Cnut s-a găsit vreodată aici, nu mai 
este, spuse Finan sumbru. 

Nu voiam să mă gândesc la ce însemna asta, deşi, 
bineînţeles, avea dreptate. Cineva, fie prădători veniţi de 
pe mare, fie galezi dintr-un alt regat, dăduse năvală în 


4 218 # 


Tyddewi, lăsând în urmă scrum şi ruine. O pisică îşi arcui 
spatele şi sâsâi spre noi, dar altă vietate nu se vedea. Ne- 
am îndreptat spre biserica ce fusese clădită din pietre 
închise la culoare. Dincolo de ea se găsea o grămadă de 
case arse care fumegau mai abitir decât restul, şi am 
bănuit că era vorba de mănăstirea unde venise să moară 
Asser. În partea îndepărtată a ruinelor, construite în panta 
joasă a dealului dinspre nord, se zăreau mici coşmelii de 
piatră de forma unor stupi. Vreo două fuseseră dărâmate, 
dar o duzină arătau întregi. 

— În colibele acelea de piatră locuiesc călugării, ne 
spuse Gerbruht. 

— N-aş băga niciun câine în aşa ceva, am mormăit. 

— Îţi plac câinii, fireşte că n-ai face-o, zise Finan. Dar un 
călugăr ai băga acolo. Dumnezeule! Ce-a mai fost şi asta? 
exclamă el văzând cum o grămadă de scânduri carbonizate 
erau azvârlite pe uşa dinspre apus a bisericii. Hristoase, e 
cineva aici! 

— Cântaţi, ne îndemnă fiul meu. 

— Să cântăm? am spus privindu-l. 

— Suntem pelerini, aşa că ar trebui să cântăm. 

— Are dreptate, mormăi Finan. 

— Un psalm, spuse Uhtred. 

— Atunci cântaţi, am mârâit. 

Şi se apucară să cânte, deşi cu greu ar fi impresionat pe 
careva, şi doar Gerbruht cunoştea ceva mai mult decât 
două-trei cuvinte. Fiul meu fusese chipurile educat de 
călugări, dar mormăia prostii fără noimă în timp ce 
înaintam printre colibele arse. Locul puţea din cauza 
fumului. 

Un şir de trepte de piatră ducea în râpă; când am ajuns 
la ele, în uşa bisericii apăru un călugăr care se uită 
îngrozit la noi, aruncă nişte resturi de scânduri şi se grăbi 
să dispară în întuneric. Pe măsură ce coboram panta, 
psalmul dădu în bâlbe, dar n-am mai stat să ascult, ci, 
ajuns la uşa bisericii, am intrat. 

În faţa mea se găseau trei călugări. Unul, un prostovan 
curajos, ţinea în mână un soi de bâtă pe jumătate arsă. 


4 219 # 


Avea faţa palidă, crispată şi hotărâtă şi nu-şi cobori arma 
nici atunci când oamenii mei pătrunseră înăuntru. În 
spatele lui se găseau resturile arse ale unui altar deasupra 
căruia atârna un crucifix de lemn pictat care fusese lins de 
flăcări, dar nu ars de foc. Picioarele zeului bătut în cuie 
erau prăjite şi trupul dezgolit avea pete negre, însă 
crucifixul supravieţuise pârjolului. Călugărul care ţinea 
bâta ne vorbi în limba lui, pe care nu o pricepea nimeni 
dintre noi. 

— Suntem pelerini, am spus, simţindu-mă ca un prost. 

Călugărul vorbi din nou, ţinând în continuare bâta 
ridicată, dar apoi cel mai tânăr dintre ei, un tinerel cu faţa 
palidă şi cu o bărbiţă rară, ni se adresă pe limba noastră: 

— Cine sunteţi? 

— Ţi-am spus, pelerini. Voi cine sunteţi? 

— Aţi venit să ne faceţi rău? întrebă el. 

— Dacă aş fi vrut să-ţi fac rău, până acum erai deja 
mort. Suntem paşnici. Prin urmare, cine sunteţi voi? 

Tânărul călugăr îşi făcu semnul crucii, apoi împinse cu 
blândeţe în jos măciuca tovarăşului său şi-i spuse ceva în 
galeză. Am auzit cuvântul „season”, prin care ei îi 
denumesc pe saxoni, şi chipurile li se destinseră când şi-au 
dat seama că nu veniserăm să-i ucidem. Călugărul cel mai 
în vârstă, un om cu barba albă, căzu în genunchi plângând. 

— Cine sunteţi? l-am întrebat din nou pe tânăr. 

— Numele meu este fratele Edwyn. 

— Saxon? 

— Din Scireburnan. 

— Din Scireburnan, stăpâne, i-am zis apăsat. 

— Da, stăpâne, din Scireburnan. 

— Aţi venit aici cu episcopul Asser? 

Părea o explicaţie la îndemână pentru faptul că un 
călugăr saxon se afla în colţul ăsta nenorocit din Ţara 
Galilor. 

— Da, stăpâne. 

— De ce? 

Edwyn se încruntă, aparent încurcat de întrebarea mea. 

— Ca să învăţăm de la el, stăpâne. A fost cel mai sfânt 


4 220 # 


om şi un mare învăţător. Mi-a cerut să-l întovărăşesc, să-i 
aştern cuvintele pe pergament, stăpâne. 

— Şi ce s-a întâmplat aici? Cine a dat foc aşezării? 

Normanzii. Undeva la nord de Tyddewi se afla gura unui 
râu căruia fratele Edwyn îi spunea Abergwaun, şi acolo se 
aşezaseră normanzii din Irlanda. 

— Aveau permisiunea, stăpâne, zise Edwyn. 

— Permisiune? 

— Din partea regelui, stăpâne, şi au făgăduit să-i 
plătească tribut. 

Am râs de chestia asta. Şi alţi regi din Britania 
invitaseră normanzi să se aşeze prin părţile lor şi 
crezuseră în promisiunile acestora că vor trăi paşnic şi că 
vor plăti arenda. Treptat sosiseră tot mai multe corăbii, 
banda celor pripăşiţi crescuse în putere, şi dintr-odată, în 
loc de chiriaşi, regele se trezise că avea de-a face cu o 
bandă de războinici sălbatici puşi pe jafuri, cuci cu gheare 
care-i doreau pământurile, femeile, averea şi tronul. 

— Şi cine-i conducea pe normanzi? am vrut să ştiu. 

— Numele lui este Rognvald, stăpâne. 

L-am privit pe Finan, care ridică din umeri pentru a da 
de înţeles că numele nu-i spunea nimic. 

— A venit din Irlanda? l-am întrebat pe călugăr. 

— Mulţi normanzi au fugit din Irlanda în anii din urmă, 
stăpâne. 

— Mă întreb de ce, spuse amuzat Finan. 

— Şi câţi oameni comanda Rognvald? _ 

— Cel puţin o sută, stăpâne, dar ştiam că va veni! li 
supravegheam de pe dealuri şi am fost preveniţi, aşa că 
aveam timp să fugim. Dar comorile... 

Vocea îi pieri, iar ochii i se rotiră deznădăjduiţi prin 
biserica întunecată. 

— Comorile? 

— Am reuşit să luăm micile relicvarii şi odoarele din 
altar, dar restul? Cufărul mare cu aur al sfântului Dewi şi 
crucifixul de argint erau prea grele şi n-am apucat să le 
salvăm, stăpâne. Am avut la dispoziţie doar un timp scurt. 
Au venit pe cai. 


% 221 # 


— L-au luat pe sfânt? 

— l-am salvat oasele, stăpâne, dar raclele lui? N-a mai 
fost timp să le luăm. 

— Când s-a petrecut asta? 

— Acum două zile, stăpâne. Noi trei ne-am întors ieri. 

Şovăi. Călugărul care ţinuse lemnul acela lung ca pe o 
bâtă vorbi ceva repede, iar fratele Edwyn păru neliniştit. 
Işi adună curajul şi se întoarse spre noi. 

— Şi voi, stăpâne? Pot să vă întreb de unde sunteţi? 

— Venim din partea regelui Edward, am spus. 

Era mai rezonabil să susţinem că veneam din Wessex şi 
nu din Mercia. Wessexul se afla departe şi războinicii săi 
arareori îi înfruntau pe galezi, pe când Mercia vecină se 
lupta permanent cu jefuitorii care coborau de pe dealuri. 

— Regele Edward! Domnul fie lăudat! se bucură Edwyn. 
Un bun creştin! 

— Cum suntem toţi, am spus eu cu pioşenie. 

— Şi regele, stăpâne, de ce v-a trimis? 

— Ca să vedem mormântul episcopului Asser. 

— Fireşte! zâmbi fratele Edwyn. Episcopul a fost un 
mare prieten al Wessexului! Şi un om atât de sfânt! Cum l- 
a mai slujit pe Dumnezeu! Un suflet atât de blând şi 
generos! 

„O bucată de rahat atât de împuţită”, am gândit eu, dar 
am reuşit să încropesc un zâmbet dulceag. 

— 1 se simte lipsa în Wessex, am zis. 

— Aici a fost episcop, spuse fratele Edwyn, şi s-ar putea 
să nu mai vedem unul ca el vreodată, dar acum este cu 
sfinţii în rai, acolo unde merită să se afle! 

— Aşa este! am rostit înflăcărat, gândindu-mă că sfinţii 
trebuie să ofere o companie teribil de plictisitoare. 

— Mormântul lui este aici, zise călugărul mergând în 
partea opusă a altarului ars şi arătând spre o lespede mare 
de piatră care fusese ridicată şi dată într-o parte. 
Normanzii, Dumnezeule Doamne, nici pe morţi nu-i lasă să 
se odihnească în pace! 

M-am apropiat şi am privit în mormântul căptuşit cu 
piatră în care sicriul simplu, de lemn, al episcopului Asser 


% 222 Ø 


fusese deschis cu forţa. Nemernicul era tot acolo, înfăşurat 
într-un giulgiu cenuşiu pătat cu negru. N-am putut să-i văd 
faţa uscăţivă, dar îi puteam mirosi putreziciunea. Eram 
tentat să scuip în mormânt, dar am reuşit să rezist 
tentaţiei; în acea clipă îmi veni o idee aşa de strălucită, 
încât m-am întrebat cum de nu mă gândisem la asta mai 
devreme. 

— Regele Edward, am spus întorcându-mă spre fratele 
Edwyn şi luându-mi o voce gravă, ne-a cerut să-i aducem o 
amintire de la episcop. 

— Înţeleg, stăpâne! A fost atât de iubit în Wessex! 

— Într-adevăr. Regele i-a dat episcopului Asser o spadă, 
o spadă daneză, şi ne-a cerut s-o luăm ca s-o depunem pe 
altarul noii biserici de la Wintanceaster. 

— Ah, spada! făcu Edwyn, părând din nou neliniştit. 

— Vom plăti pentru ea, fireşte, am zis. 

Edwyn părea pe cale să izbucnească în plâns. 

— Episcopul ţinea foarte mult la spada aceea, deşi nu 
era nicidecum un războinic. 

— O preţuia ca pe un dar venit din partea regelui, am 
spus. 

— O, da, o preţuia! Zău aşa! Dar vai, nu i-o putem da 
regelui Edward! 

— Nu puteţi? 

— Ultima dorinţă a episcopului Asser a fost să fie 
îngropat cu spada. Era în mormânt. Normanzii probabil că 
ştiau, căci au luat-o. 

— De unde să fi ştiut? 

— Nu era o taină, spuse fratele Edwyn, misionarii or fi 
amintit de ea. 

— Misionarii? 

— Lui Rognvald i s-a îngăduit să se aşeze aici, stăpâne, 
cu condiţia să găzduiască doi misionari de-ai noştri şi să le 
asculte învăţăturile. Părintele Elidell ne-a prevenit de 
sosirea lui Rognvald. 

Iar ticăloşii de misionari, m-am gândit eu, se făliseră cu 
spada aceea. 

— Regele Edward vrea spada, am spus cu disperare. 


4 223 # 


— Poate că regele Edward ar vrea o altă relicvă a 
sfântului? sugeră Edwyn cu speranţă în glas. Oare avem 
nişte încălțări purtate de episcop? Cel puţin aşa cred. Aha, 
ştiu! Mai avem nişte cârpe cu care-i ştergeam voma când 
se afla în stadiul final al bolii, oare regele şi-ar dori una din 
ele? 

— O pânză cu vomă? 

— Voma s-a uscat, stăpâne! Nu mai este decât o crustă 
subţire, dar dacă va deveni un sfânt, aşa cum se prea 
poate, crusta aceea va face în mod sigur minuni! 

— Şi regele o va preţui în mod sigur, am spus, dar a 
îndrăgit din cale-afară spada. 

— Nu-i de mirare, zise Edwyn, căci l-a ucis pe păgânul 
care-o purta! Am ascultat adesea povestea! 

— Regele Edward l-a omorât? am întrebat uimit. 

— Cred şi eu! Episcopul Asser era foarte sigur de asta. 
Şi episcopul Asser a spus că va folosi spada pentru a se 
lupta vitejeşte împotriva diavolului chiar şi pe lumea 
cealaltă. Un om aşa de sfânt! 

„Ce rahat mincinos de nevăstuică, arţăgos, zgârcit şi 
viclean”, m-am gândit. 

— A fost un mare luptător împotriva răului, continuă 
Edwyn cu entuziasm, ba chiar a cerut ca spada aceea să fie 
învelită în frunze de urzici ca să-i înţepe pe demonii care-i 
iau peste picior pe morţii creştini! Işi făcu semnul crucii. 
Chiar şi în moarte, episcopul luptă întru Hristos! 

Chiar şi în moarte mă supunea chinurilor, doar că acum 
spada se afla în mâinile unor normanzi, însă nu mă 
îndoiam că, orice vrăjitorie creştină o fi făcut episcopul 
Asser asupra tăişului, tot avea putere. Dar dispăruse, şi ca 
s-o găsesc trebuia să tratez cu Rognvald. 

— Normandul acesta, l-am întrebat pe Edwyn, e tot la 
Abergwin? 

— Abergwaun, stăpâne. Da, după câte ştiu eu. 

— Şi cât de departe... am început să întreb, dar am fost 
întrerupt de fiul meu. 

— Tată! 

Vocea lui Uhtred era imperioasă. Stătea în uşa bisericii, 


Y 224 # 


uitându-se în soarele noii zile, şi, când m-am întors către 
el, am auzit glasurile. Glasuri de bărbaţi, urmate de 
zgomotul unor paşi. O mulţime de paşi. M-am apropiat de 
uşă şi acolo, la nici douăzeci de paşi, am văzut războinicii. 

O hoardă de războinici. Bărbaţi cu zale şi coifuri, alţii cu 
platoşe de piele şi câţiva doar cu nişte jachete umflate care 
puteau opri o crestătură a spadei, dar nu o împunsătură. 
Cei mai mulţi aveau scuturi, aproape toţi purtau spade, 
deşi doar puţini erau înarmaţi cu lănci late şi grele. Aveau 
bărbi, feţe întunecate, ostile, însă purtau cruci agăţate de 
gât, iar unii aveau crucea pictată pe scut, ceea ce însemna 
că nu erau oamenii lui Rognvald, ci galezi. Am prins să-i 
număr, dar erau prea mulţi. 

— Slavă Domnului! Fratele Edwyn era lângă uşă. Regele 
este aici! 

— Regele? 

— Regele Hywel! spuse el cu reproş, ca şi cum ar fi 
trebuit să ştiu ce sălbatic stăpânea acest colţ din Ţara 
Galilor. Va fi bucuros să te cunoască, stăpâne. 

— Onoarea va fi de partea mea, am zis, gândindu-mă la 
toţi cei care pătrunseseră în Ţara Galilor şi nu se mai 
întorseseră niciodată. 

Existau poveşti despre peşteri uriaşe în care sufletele 
saxonilor erau ţinute captive de magii galezi. „Ar trebui să 
ne denumim pământul mormântul saxonilor!” îmi spusese 
odată părintele  Pyrlig, cu cea mai necreştinească 
desfătare. „Ne-am bucura să ne viziteze! Le-ar oferi 
băieţilor prilejul să-şi arate măiestria în mânuirea 
spadelor!” 

lar şeful războinicilor galezi, o bestie posomorâtă cu o 
eşarfă roşie legată în jurul coifului, cu o barbă care-i 
ajungea până la talie şi cu un scut pe care un dragon 
scuipa foc, îşi scoase spada lungă. 

Wyrd bið ful ărzed. 


Omul posomorât cu eşarfa roşie pe coif făcu un pas în 
lături, şi un bărbat mult mai mic se apropie de noi. Purta şi 
el zale şi coif, însă nu avea scut. Umerii îi erau acoperiţi de 


% 225 # 


o mantie verde-şters dintr-un in foarte bun, pe tivul căreia 
erau brodate cruci de aur. L-aş fi putut lua drept preot, 
însă coiful său era splendid, iar ornamentele tecii atârnate 
la centura cu plăcuţe de aur erau meşteşugite. Un lanţ de 
aur ţinea un crucifix tot de aur, pe care şi-l atinse când se 
opri ca să ne privească. Ceva din el îmi amintea de Alfred. 
Chipul lui nu purta trăsăturile crispate specifice stării 
permanente de boală şi neliniştii nemărginite care-l 
chinuiseră pe Alfred, ci avea o privire de o inteligenţă vie. 
Omul ăsta nu era un prost. Încrezător şi calm, mai făcu un 
pas spre noi şi strigă o chemare în limba lui, iar fratele 
Edwyn făcu doi paşi în faţă şi se înclină. 

— Regele, şuieră el spre noi. 

— Înclinaţi-vă, le-am ordonat însoţitorilor mei, după care 
am făcut eu însumi o plecăciune. 

Aşadar, acesta era regele Hywel! Avea probabil vreo 
treizeci de ani, cu un cap mai mic decât mine, dar bine 
făcut. Auzisem de el, deşi nu reţinusem prea multe, pentru 
că, în Ţara Galilor, regii vin şi pleacă precum şoarecii în 
fân, dar omul acesta avea ceva care sugera că era mult 
peste cei mai mulţi de teapa lui. Păru să se amuze când îi 
puse fratelui Edwyn unele întrebări, ascultând traducerea 
răspunsurilor noastre. „Am venit ca pelerini”, am spus eu. 
„Din partea regelui Edward?” Am şovăit, nevrând să mă 
pretind un sol oficial, întrucât nu aduseserăm nici daruri şi 
nici scrisori. În cele din urmă am zis că regele ştia că 
venim aici şi ne însărcinase să transmitem salutări 
creştineşti. La asta, Hywel zâmbi. Recunoştea o minciună 
din prima clipă. Se uită îndelung la oamenii mei, dându-şi 
seama ce erau cu adevărat, o măsură pe Eadith cu o 
privire admirativă, apoi îşi fixă ochii asupra mea. li vorbi 
fratelui Edwyn, care se întoarse spre mine. 

— Regele vrea să-ţi cunoască numele, stăpâne, spuse el. 

— Osbert, am răspuns. 

— Osbert, îi zise fratele Edwyn regelui. 

— Osbert, repetă Hywel gânditor, după care se răsuci s- 
o asculte pe bruta cu eşarfă roşie pe coif, care-i şoptea 
ceva la ureche. 


4 226 # 


Nu ştiu ce i-o fi spus, dar îl făcu pe Hywel să zâmbească 
din nou. Îi vorbi fratelui Edwyn, care păru dintr-odată 
agitat. 

— Crezul, traduse călugărul, regele vrea să reciţi crezul. 

— Crezul, am spus. 

Oricât m-aş fi străduit, pas să-mi amintesc vorbele 
acelea cu care mă ciocănise la cap părintele Beocca în 
copilărie. 

— Credem într-unul Dumnezeu, rosti fiul meu, Tatăl, 
Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, văzutelor 
tuturor şi nevăzutelor. Şi într-unul Domn lisus Hristos, se 
alăturară Finan şi ceilalţi, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, 
şi-şi făcură cu toţii semnul crucii la psalmodierea 
cuvintelor „Fiul lui Dumnezeu”, eu luându-mă iute după ei, 
Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii. Lumină 
din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, 
născut, nu făcut... A 

Regele Hywel ridică o mână pentru a opri incantaţia. li 
vorbi din nou lui Edwin, fără să-şi ia ochii inteligenţi de la 
noi. 

— Regele vrea să ştie de ce nu rosteşti cuvintele, 
traduse Edwyn. 

— Cel de o fiinţă cu Tatăl, am zis, cuvintele venindu-mi 
pe buze din ceţurile copilăriei, prin Care toate s-au făcut, 
care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a 
pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din 
Maria Fecioara, şi S-a făcut om. 

Regele ridică din nou mâna şi eu m-am oprit 
conştiincios, iar Hywel privi la fratele Edwyn. Călugărul 
dădu din cap, pasămite confirmând că recitasem corect. 
Hywel continua să zâmbească atunci când îi vorbi din nou 
lui Edwyn, care dintr-odată păru îngrozit. 

— Regele spune, începu el şovăitor, după care-şi găsi 
curajul pentru a continua: Regele spune că este 
impresionat că infamul Lord Uhtred cunoaşte Crezul. 

N-am zis nimic, mărginindu-mă să privesc la Hywel, care 
vorbi din nou. 

— Vrea să ştie de ce ai minţit când te-a întrebat cum te 


% 227 # 


cheamă. 

— Spune-i că stau prost cu memoria, i-am zis. 

Hywel râse, şi eu am băgat de seamă că n-a mai aşteptat 
ca fratele Edwyn să-i traducă, ci râsese de cum 
terminasem de vorbit. Apoi îmi zâmbi. 

— O memorie proastă, spuse el în limba noastră. 

— Se pare, stăpâne, că memoria Domniei Tale tocmai şi- 
a amintit că vorbeşti engleza. 

— Biserica ne învaţă că trebuie să ne iubim duşmanii. 
Tatăl meu credea că trebuie să-i şi cunoşti. 

Se prefăcuse că avea nevoie de un translator ca să poată 
asculta, urmări şi ajunge la o concluzie în ce ne privea. 
Părea să ne placă destul de mult. Arătă spre omul care-i 
şoptise la ureche. 

— Idwal a fost unul dintre războinicii care l-au urmat pe 
părintele Pyrlig în lupta ta împotriva lui Cnut. Te-a 
recunoscut. Aşadar, Lord Uhtred cel cu memorie proastă, 
nu eşti un pelerin. Atunci de ce te afli aici? 

Nu mai aveam altă cale decât să-i spun adevărul, sau 
atât de puţin din adevăr cât voiam eu să dezvălui. 
Veniserăm, am zis, pentru că spada jarlului Cnut îmi 
fusese furată. Spada îi aparţinea celui care-l doborâse pe 
Cnut, iar acel om eram eu. Venisem s-o găsesc pe Ură-de- 
Gheaţă. 

— Care acum este în posesia lui Rognvald, spuse Hywel, 
aşa că eşti norocos. 

— Norocos, stăpâne? 

— Pentru că avem de gând să-l ucidem. lar tu poţi să vii 
cu noi. 

Prin urmare, porneam la război. 


4 228 # 


Nouă 


Primul sfetnic al regelui Hywel era un preot isteţ pe 
nume Anwyn care vorbea limba noastră şi care, în vreme 
ce mergeam spre nord, mă luă la întrebări. Voia să ştie 
cine domnea în Mercia şi rămăsese surprins de răspunsul 
meu. 

— Lady Æthelflæd? E adevărat? 

— Eram acolo când a ales-o witanul. 

— Mă uimeşti, spuse el, chiar mă uimeşti. 

Căzu pe gânduri. Era chel ca un ou, cu o faţă prelungă, 
subţire şi osoasă, buze neprietenoase, deşi ochii lui negri 
puteau străluci de amuzament şi înţelegere. Era unul 
dintre acei preoţi isteţi care ajungeau repede foarte sus, şi 
bănuiam că Anwyn era un slujitor cinstit şi credincios al la 
fel de inteligentului Hywel. 

— Înţelesesem că Wessexul hotărâse ca Lady /ZEthelflaed 
să nu-şi asume povara soţului ei, continuă el nedumerit. Ce 
s-a întâmplat? 

— Mercienii sunt mândri de ţara lor, şi încă nu-s 
pregătiţi să se dea pe spate şi să-şi desfacă picioarele în 
faţa unei rege străin. 

Vorbele mele necuviincioase îl făcură să zâmbească. 

— Înţeleg asta, stăpâne, dar să numeşti o femeie! Ultima 
veste pe care am primit-o a fost că Eardwulf trebuia să se 
însoare cu fiica lui Æthelflæd şi să conducă ţara în numele 
lui Edward! 

— Eardwulf este un proscris, am spus, uluindu-l pe 
Anwyn. 

Era limpede că regele Hywel avea sursele sale în 
regatele saxone şi acele surse erau bune, dar veştile 
despre căderea lui Eardwulf şi izbânda lui ZEthelfleed nu 
ajunseseră şi la galezii din vest. l-am zis de atacul lui 


4 229 # 


Eardwulf asupra lui Æthelflæd şi de înfrângerea lui, fără să 
amintesc de rolul meu sau de felul în care influenţasem 
witanul. 

— N-aş putea spune că-mi pare rău pentru Eardwulf, 
spuse părintele Anwyn cu o delectare vădită. A fost 
dintotdeauna un duşman al galezilor. 

— Este un mercian, am zis pe un ton sec, stârnindu-i un 
nou zâmbet. 

— Prin urmare, ZEthelflzed va domni! spuse el amuzat. O 
femeie! Pe tron! 

— O femeie foarte capabilă şi mai războinică decât 
fratele ei. 

El clătină din cap încercând să priceapă ideea unei 
femei pe tron. 

— Trăim vremuri stranii, stăpâne. 

— Aşa este, am căzut eu de acord. 

Ni se dăduseră ponei, pe când restul soldaţilor lui Hywel 
călăreau armăsari de război care urmau o potecă pietruită 
ce ducea spre nord prin câmpii mici şi porţiuni stâncoase. 
Regele adusese cu el peste trei sute de oameni, iar fratele 
Anwyn credea că erau de ajuns. 

— Rognvald nu comandă mai mult de o sută treizeci de 
războinici. Cam puţini ca să-şi apere palisada! 

Am observat spiralele unui şoim ce zbura mult deasupra 
unui deal şi l-am urmărit dispărând încet spre est. 

— De când trăieşte Rognvald aici? 

— De şase ani. 

— Regele vostru, am spus dând din cap spre Hywel, care 
călărea în frunte cu cei doi stegari, îmi pare un om tare 
deştept. De ce i-a îngăduit lui Rognvald să se aşeze aici? 

— Păi nu el i-a îngăduit! Ci ultimul rege, un nebun pe 
nume Rhodri! 

— Aşadar, Rognvald stă prin locurile astea de şase ani, 
şi în tot acest timp nu a făcut niciodată necazuri? 

— Câteva raiduri după vite, zise nepăsător Anwyn, dar 
nimic mai mult. 

— Spui că are doar o sută treizeci de oameni. Probabil 
ştie câţi războinici puteţi aduce voi împotriva lui. Atunci e 


4 230 # 


nebun? De ce să atace Tyddewi? Trebuia să ştie că vă veţi 
răzbuna. 

— Prilejul! spuse Anwyn abrupt. Idwal, adăugă el 
arătând spre zdrahonul cu eşarfa roşie, ţine de obicei 
douăzeci de oameni la Tyddewi, dar regele a avut nevoie 
de ei în altă parte. 

— În altă parte? 

Anwyn îmi trecu întrebarea cu vederea. Orice încăierare 
pusese la cale Hywel, nu era treaba mea. 

— Nu ni se păruse mare lucru să lăsăm altarul nepăzit 
câteva zile, şi am greşit, recunoscu Anwyn, dar ne-am 
întors de cum am aflat de flotă. 

— Flotă? am repetat eu sumbru. 

Cum Sihtric ne aştepta pe mare nu era un cuvânt pe 
care aş fi vrut să-l aud. 

— Acum câteva zile au apărut în largul coastei vreo 
douăzeci de nave sau mai multe. Cel puţin una din ele a 
ancorat la Abergwaun, dar nu a stat. A doua zi navigau 
spre nord, şi tocmai primiserăm vestea că au apărut din 
nou la sud. 

— Vase de-ale normanzilor? 

El încuviinţă. 

— Ivar Imerson a trimis flota, condusă de fiul său. Se 
pare că sunt în căutare de pământuri. 

— Ivar Imerson? 

Anwyn păru surprins că nu auzisem de Ivar. 

— Este un om remarcabil, dar la fel sunt şi duşmanii lui 
irlandezi. 

Cunoşteam Mercia şi Wessexul, Northumbria şi Anglia 
de Est, dar acum eram într-o lume diferită, un loc în care 
despoţii războinici cu nume stranii luptau să-şi întemeieze 
mici regate la ţărmul mării. Mi-am dat seama că Hywel 
avea duşmani din trei părţi. La est îi avea pe saxoni, la 
nord, regatele rivale galeze, iar la vest normanzii se luptau 
cu irlandezii, ambii pregătiţi să invadeze coastele şi, dacă 
ceea ce auzise Anwyn era adevărat, gata să înhaţe şi mai 
mult pământ din Dyfed. 

Călăreţii din frunte se opriseră şi un grup de oameni se 


4 231 # 


adunase în jurul lui Hywel şi al purtătorilor săi de flamuri. 
Bănuiam că una dintre iscoadele galeze adusese veşti şi 
acum regele ţinea un consiliu urgent de război, la care 
Anwyn se grăbi să participe. Urcaserăm pe un platou 
întins, cu câmpuri mici înconjurate de ziduri de piatră, 
întrerupt de văi puţin adânci pe care cercetaşii lui Hywel 
le exploraseră cu sârguinţă. Rognvald se aştepta desigur la 
necazuri şi avea propriii lui cercetaşi pe platou, dar dacă 
Anwyn avea dreptate, normanzii erau cu mult depăşiţi 
numeric. Bănuiam că va fi precaut, preferând să se retragă 
spre o înălţime mai uşor de apărat decât să caute o luptă 
de hărţuire cu războinicii lui Hywel pe acest podiş gol. 

— Deci e o flotă prin apropiere, zise Finan. 

Trăsese cu urechea la discuţia mea cu părintele. 

— Să sperăm că nu e pe undeva pe lângă Sihtric, am 
oftat. 

— Sihtric e şmecher şi-o să se ferească din calea lor. Dar 
ceva trebuie să-i fi neliniştit, spuse irlandezul dând din cap 
spre călăreţii strânşi ciopor în jurul regelui, şi Ivar 
Imerson este un om care ar trebui să-ţi trezească griji. 

— ÎI ştii? 

— Fireşte! E un tip mare şi rău. Dar irlandezii sunt cel 
puţin tot atât de mari şi de răi şi-l presează. Il presează 
tare. 

— Aşadar, caută pământ pe-aici? 

— Şi l-a trimis pe fiu-său să-l găsească. Mă întreb pe 
care fiu. 

Eram întotdeauna surprins de câte ştia Finan despre ce 
se întâmpla în Irlanda. Pretindea că nu-i pasă, stăruind că- 
şi abandonase pământul natal pentru totdeauna, dar 
pentru unul căruia nu-i păsa ştia foarte multe. Probabil că 
cineva de-acolo îi trimitea veşti. 

— Acum ce s-o fi întâmplat? am zis arătând spre consiliul 
de război. 

Doi dintre cercetaşii lui Hywel veniseră în galop dinspre 
nord, croindu-şi drum prin cioporul de călăreţi din jurul 
regelui. În clipa următoare, toţi galezii prinseseră să strige 
şi se grăbiseră spre nord. Orice fel de veste aduseseră 


4 232 # 


cercetaşii, fusese repetată de la un om la altul de-a lungul 
coloanei, de fiecare dată provocând noi ovaţii şi mai 
răsunătoare de bucurie. Unii războinici îşi scoseseră 
spadele. Părintele Anwyn aştepta lângă cei doi purtători de 
flamuri. 

— Păgânii o şterg! strigă el spre mine. Dau bir cu fugiţii! 

Işi îndemnă calul pentru a-i urma pe oamenii lui Hywel, 
care acum zoreau spre creasta de nord a platoului. La 
început, am luat fumul din zare drept ceaţă, dar se îngroşa 
prea repede. Ardea un sat sau o fermă. 

— A ajuns cineva acolo înaintea noastră? îmi strigă 
Finan îmboldindu-şi poneiul pentru a mi se alătura. 

— Aşa se pare, am zis, tresărind de durere când m-am 
rotit în şa. Staţi laolaltă! le-am strigat oamenilor mei. 

Dacă urma să se dea o luptă, nu voiam să se răsfire, 
pentru că ar fi fost foarte uşor ca vreunul dintre ei să fie 
luat drept un inamic. Galezii se ştiau unii pe alţii, dar dacă 
ar fi văzut un străin, l-ar fi putut ataca fără să mai stea pe 
gânduri. 

— Iar tu, i-am spus lui Eadith, stai deoparte când începe 
lupta! i 

— Şi tu, îmi zise Finan. Incă nu eşti pe deplin refăcut ca 
să te baţi. 

Nu i-am răspuns, dar am simţit un val de furie. Avea 
dreptate, fireşte, însă asta nu făcea adevărul mai uşor de 
acceptat. Am încetinit poneiul şi am privit în jos. Galezii 
erau tot în galop, deja la jumătatea pantei care ducea în 
valea adâncă a unui râu. Acesta era, mi-am dat eu seama, 
Abergwaun. 

La dreapta mea, râul curgea prin codrii deşi care 
acopereau o mare parte din întinsul văii, în vreme ce la 
stânga se lăţea către oceanul deschis. Aşezarea lui 
Rognvald se afla pe ţărmul opus, chiar în punctul unde râul 
se vărsa în mare, iar punctul acela, adăpostit de dealuri, 
era plin de nave. 

Erau peste treizeci, mult mai multe decât ar fi avut 
Rognvald dacă, aşa cum spusese Anwyn, reuşise să 
strângă doar o sută şi ceva de războinici. Prin urmare, 


4 233 # 


misterioasa flotă din Irlanda se va fi întors la Abergwaun, 
iar acum pleca din nou. Navele se îndreptau spre mare, 
vâslele lovind apa şi pânzele lor umflându-se şi 
dezumflându-se după cum rafalele vântului uşor dinspre 
est băteau sau se linişteau. În spatele lor, pe ţărmul de 
nord al râului, aşezarea era în flăcări. 

Focul nu fusese pus de vreun inamic. Nu exista vreun 
semn că s-ar fi dat o luptă, nu se vedeau stârvuri, şi 
oamenii care încă mai alergau de la sala mare spre case, 
de la case spre şopron, azvârlind lemne aprinse pe 
acoperişurile de paie, nu purtau zale. Rognvald pleca, şi 
era pe deplin hotărât să nu lase nimic folositor în urma lui. 
Palisada fusese dată pradă flăcărilor, şi cea mai apropiată 
poartă deja ardea cu violenţă. Părintele Anwyn avusese 
dreptate, normanzii o ştergeau, dar nu pentru că veneau 
oamenii regelui Hywel. Rognvald decisese probabil să-şi 
unească forţele cu flota din Irlanda ce căuta un alt loc 
pentru a se aşeza. 

Flota se îndrepta spre mare, dar lângă plajă se mai 
găseau încă două nave de luptă. Formau pesemne 
ariergarda, aparţinând oamenilor care dădeau foc caselor. 
Ambele bărci erau asigurate de şase oameni care trăgeau 
cu putere de funiile de la pupa ca să nu fie luate de reflux. 

Galezii se aflau deja în fundul văii, ascunşi de copaci. 
Ne-am avântat la rândul nostru în codru, auzind strigătele 
oamenilor lui Hywel care dădeau năvală înaintea noastră. 
Urmele duceau spre un vad. Râul era în descreştere şi, 
ajutată de reflux, apa puţin adâncă curgea cu repeziciune. 
Ne-am aruncat în ea, iar pe ţărmul celălalt am cotit spre 
vest pe o cărare ce urma cursul apei repezi, după care am 
ieşit dintre copaci în dreptul aşezării în flăcări a lui 
Rognvald. Câţiva dintre oamenii lui Hywel se găseau deja 
dincolo de întărituri, lăsându-şi caii pe câmpul care 
înconjura palisada. O întreagă porţiune a acestei palisade 
fusese doborâtă, probabil scândurile cedând din cauza 
focului, şi alţi galezi se căţărau peste trunchiurile ce 
ardeau mocnit, cu scuturile pe braţ şi cu armele în mână. 
Dispărură pe străduţele cufundate în fum. Auzind strigăte 


4 234 # 


şi zăngănitul spadelor încrucişate, am descălecat cu 
băgare de seamă şi le-am strigat oamenilor mei să stea 
adunaţi. Trebuia să stăm în afara palisadei cuprinse de 
flăcări. Nu aveam scuturi, nici spade, nici lănci, ci doar 
pumnale şi, fiind străini, puteam fi luaţi uşor drept inamici, 
dar eram la fel de curios ca şi Finan sau ca oricare altul 
dintre războinicii mei să văd ce se petrecea înăuntru. 

— Stai lângă mine, i-am spus lui Eadith. 

Prin fum zbură un vultur-pescar dând repede din aripi, 
un fulger palid îndreptându-se spre nord, şi m-am întrebat 
ce semn să fi fost acesta. Am atins mânerul Acului-Viespii, 
jungherul meu, apoi m-am repezit în şanţul nu prea adânc 
care înconjura aşezarea, am urcat pe mal şi i-am urmat pe 
Finan şi pe fiul meu peste scândurile ce ardeau mocnit. 

Pe prima străduţă zăceau doi oameni morţi. Niciunul nu 
purta zale şi amândoi aveau feţele însemnate cu tatuaje. 
Erau normanzi morţi, probabil dintre cei care puseseră 
focul, surprinşi de rapiditatea atacului galez. Am înaintat 
cu prudenţă. Casele de pe ambele părţi ale drumului erau 
în flăcări, iar dogoarea se abătea cu putere asupra noastră 
până când am ieşit într-un spaţiu deschis unde cei doi 
purtători de flamuri ai lui Hywel erau păziţi de o duzină de 
războinici. Acolo se afla şi părintele Anwyn, care prinse să 
strige din rărunchi la oamenii ce se întorseseră spre noi 
ridicându-şi armele. O flamură înfăţişa crucea creştină, 
cealaltă, un dragon stacojiu. 

— Regele a plecat să atace navele! mă înştiinţă părintele 
Anwyn. 

Şase prizonieri se aflau sub pază. Era limpede că spaţiul 
acela deschis era locul unde Hywel îşi trimitea prizonierii 
şi prada, căci am văzut un morman de spade, lănci şi 
scuturi. 

— Serviţi-vă, le-am spus oamenilor mei. 

— Domnul fie cu voi! strigă părintele Anwyn. 

Finan alese două spade din grămadă şi-mi oferi una. Fiul 
meu găsise o sabie lungă, în vreme ce Gerbruht culese un 
topor cu două tăişuri şi un scut legat în fier. 

— Lasă scutul, i-am spus. 


4 235 # 


— Fără scut, stăpâne? 

— Vrei să te omoare galezii? 

Se încruntă, apoi îşi dădu seama că pe lemnul de salcie 
al pavezei era pictat rudimentar un vultur. 

— Ah! făcu, aruncându-l cât colo. 

— Ţineţi-vă crucile la vedere, le-am poruncit oamenilor 
mei înainte de a pătrunde pe o altă străduţă ce ducea 
printre case rămase întregi spre o plajă lungă, plină de 
pietre verzi alunecoase, de mâl şi de scoici sparte. 

Lemnele ardeau înăbuşit sub afumătoarele de peşti. La 
capătul plajei era aruncată pe țărm o singură barcă de 
pescari, mult mai sus de însemnul fluxului, în vreme ce 
majoritatea oamenilor lui Hywel păreau să fi coborât la 
marginea apei. Bănuiam că scotociseră aşezarea şi-i 
împinseseră pe normanzii supraviețuitori la cele două nave 
ale lor, unde erau acum prinşi în capcană. Galezii dădură 
năvală pe punte, copleşindu-şi numeric inamicul care se 
retrăsese spre pupă. Spadele, topoarele şi lăncile îi 
doborau fără milă, într-un măcel însângerat. Câţiva 
normanzi săriră în apă, încercând să-şi afle salvarea sau 
chiar să înoate spre flota ce se clătina haotic la jumătatea 
porțiunii ce cobora spre mare. 

Era haos, pentru că unele nave dădeau să se întoarcă, 
împiedicate de pânzele lor care le îndepărtau de țărm, pe 
când altele se îndreptau spre larg. Trei nave reuşiră să 
iasă din învălmăşeala aceea. Niciuna nu avea pânze, erau 
propulsate doar de vâsle, şi acum tustrele se îndreptau 
spre aşezare. Tustrele erau încărcate cu războinici cu 
coifuri, strânşi sub sculpturile înalte de la prove. Vâslaşii 
purtau iute bărcile înainte, îndreptându-se spre porţiunea 
largă dintre cele două vase trase la țărm, apoi se auzi 
scrâşnetul unei chile pe piatră şi primii normanzi se 
aruncară urlând de pe prora navei cu dragon. 

Hywel văzuse navele care se apropiau, şi războinicii săi 
formară pe plajă un zid de scuturi care îi opri lesne pe 
normanzii care veneau furioşi, dar în dezordine, iar primii 
oameni muriră în apele puţin adânci de la marginea râului, 
unde sângele se învolbură dintr-odată. Galezii de pe nava 


4 236 # 


cea mai apropiată de noi îi uciseseră pe ultimii membri ai 
echipajului şi acum săltau peste băncile vâslaşilor pentru a 
sări jos pe plajă exact în momentul când ajunse a doua 
navă, cu prora săltând peste mâl şi cu catargul înclinându- 
se în faţă atunci când coca lungă se cutremură şi înţepeni. 
De la provă săriră o mulţime de oameni scoțând strigătele 
lor războinice, repezindu-se la zidul mic şi lovind cu lăncile 
lor grele în scuturile  galezilor. Normanzii nu se 
aşteptaseră la o luptă în ziua aceea şi doar câţiva purtau 
zale, deşi toţi aveau coifuri şi scuturi. Vasele abia sosite 
încercau să-şi salveze camarazii, însă, chiar şi după ce a 
treia navă ajunse la mal, tot nu erau îndeajuns de mulţi 
normanzi ca să-i respingă pe furioşii războinici ai lui 
Hywel. Ambele părţi îşi urlau strigătele de luptă, însă 
răcnetele galezilor erau mai răsunătoare, iar oamenii lui 
Hywel intraseră în valurile mici, împingându-i fără încetare 
pe normanzi înapoi. La început, lupta în zid se desfăşoară 
încet, oamenii adunându-şi curajul pentru a ajunge cât mai 
aproape de inamicul care încearcă să-i ucidă, dar acum 
izbucnise dintr-odată. 

Fiul meu se repezi spre flancul stâng al galezilor, însă l- 
am chemat înapoi. 

— Nu ai scut, am mârâit, şi n-ai nici zale. Ne dăm drept 
pelerini, ai uitat? 

— Nu putem să stăm aşa! mârâi şi el la mine. 

— Aşteaptă! 

Galezii nu prea aveau nevoie de ajutorul nostru. Erau 
destui ca să oprească uşor contraatacul furibund al celor 
trei nave, şi dacă totul s-ar fi redus la asta, la un 
contraatac sortit să fie respins într-o masă însângerată în 
apele puţin adânci ale acelei porţiuni, aş fi stat şi-aş fi 
urmărit scena de pe margine. Dar acum încercau să se 
întoarcă şi restul navelor normande, a căror forţă 
copleşitoare ar fi masacrat trupele lui Hywel; singurul 
lucru care-i ferea pe galezi de un dezastru era haosul în 
care se găsea flota aceea. Navele se întorseseră prea 
brusc, prea nerăbdătoare să sară în ajutor, şi în grabă 
carenele li se ciocniseră între ele. Vâslele lungi se loveau 


4 237 # 


unele de celelalte, pânzele se umflau şi se lăsau, navele se 
blocau între ele şi toată acea învălmăşeală era dusă spre 
larg de reflux. Însă normanzii erau buni marinari, aşa că 
aveau să facă ordine în scurt timp, după care oamenii lui 
Hywel aveau să înfrunte o hoardă de războinici furioşi 
tânjind după răzbunare, într-un cuvânt, măcelul avea să-şi 
schimbe direcţia. 

— Adu-mi foc, i-am spus fiului meu. 

El se încruntă. 

— Foc? 

— Adu foc, mult foc! Vreascuri! Lemn, foc! Acum! Toţi! 

Nava din apropierea noastră fusese lăsată pe țărm de 
reflux şi nu avea echipaj. 

— Gerbrubht! Folcbald! i-am strigat pe cei doi frizoni. 

— Stăpâne! 

— Împingeţi nava asta de pe țărm! 

Se împleticiră prin mâl, amândoi puternici ca nişte boi. 
Nava era bine înfiptă în pământ, dar reprezenta singura 
noastră şansă de a preveni un masacru. Cei mai apropiaţi 
normanzi se aflau la douăzeci de paşi dincolo de ea, 
apărându-se de zidul de scuturi galez ce ameninţa să-i 
copleşească şi să-i arunce în râu, dar reuşiseră să-şi 
sprijine capătul din dreapta al liniei de luptă de prora unei 
alte nave înfipte în nisip. Trei oameni se urcaseră la bord, 
folosindu-şi lăncile pentru a-i împiedica pe galezi să-i 
urmeze. Zidul asaltat se ţinea tare şi trebuia să mai reziste 
doar câteva minute, până ce forţele de sprijin aveau să se 
reverse din navele ce formau restul flotei. 

Folcbald şi Gerbruht trăgeau de prova navei celei mai 
apropiate, dar în van, deoarece carena era împotmolită în 
mâlul gros. Finan alergă pe plajă cu o oală de fier ruginit 
plină cu tăciuni şi lemne aprinse, folosită probabil la 
producerea sării. Când ajunse lângă ambarcaţiune, vărsă 
conţinutul peste margine. Urmară şi alte surcele şi 
vreascuri. 

— Ajută-l pe Gerbruht! am strigat la fiul meu. 

Hywel era încă în şa, singurul om călare de pe plajă. Se 
folosise de poziţia sa înaltă să arunce o suliță în linia 


Y 238 # 


normanzilor, dar văzând ce făceam noi, înţelese 
numaidecât. Putea zări flota care se apropia. Refluxul îi 
purtase în derivă spre largul mării, dar primele nave 
scăpaseră din încâlceală, şi vâslele lor loveau ritmic 
valurile mici. L-am zărit pe Hywel strigând, şi imediat o 
duzină de războinici galezi veniră să ne ajute. În cele din 
urmă, nava împotmolită începu să se mişte. 

— Mai mult foc! am răcnit. 

Fumul se îngroşa înăuntrul carenei, dar încă nu vedeam 
nicio flacără. Eadith aduse un braţ de lemne şi le aruncă 
peste bord, iar Finan mai goli o oală cu tăciuni, după care 
escaladă prova chiar în momentul când nava alunecă din 
mâl şi prinse să plutească. In sfârşit, focul se aprinse; 
irlandezul se strecura printre flăcări, îndreptându-se spre 
pupa navei. 

— Finan! am strigat, temându-mă pentru el. 

Finan era înghiţit de vâlvătăi şi fum. Navele, când sunt 
cuprinse de flăcări, ard cu o repeziciune uimitoare. Era 
lemn uscat, bine afumat, călăfătuit cu smoală care 
acoperea şi odgoanele ce ţineau catargul, iar flăcările 
urcau iute spre pânzele strânse ce fuseseră ridicate din 
calea echipajului. Apoi am văzut de ce Finan sărise la bord. 
Pupa navei era ţinută de o funie de care atârna probabil o 
ancoră de piatră; refluxul o împingea spre larg, însă n-o 
putea desprinde de țărm cât timp ancora îşi făcea datoria. 
Intr-un târziu, Finan apăru pe platforma înaltă a cârmei şi 
repezi spada în jos o dată, de două ori, până când funia 
care ţinea ancora se rupse cu un zvâcnet subit. Irlandezul 
sări jos. 

— Acum nava aceea! am spus arătând spre următoarea 
aliniată la țărm, cea apărată de trei suliţaşi normanzi. 
Repede! 

Mă săgetă o durere atât de cumplită, ca m-am încovoiat, 
ceea ce nu făcu decât să-mi înteţească suferinţa. Am 
gemut şi am căzut pe spate peste bolovanii verzi alunecoşi. 
Spada pe care-o împrumutasem alunecă în noroi, însă 
durerea mă împiedica să ajung la ea. 

— Ce ai? mă întrebă Eadith ghemuindu-se lângă mine. 


4 239 # 


— N-ar trebui să fii aici, am mormăit. 

— Dar sunt, spuse ea punându-şi un braţ pe după umerii 
mei şi privind spre râu. 

Finan se împleticea spre țărm cu spada în mână, iar 
dincolo de el, întorcându-se pe direcţia curentului şi dusă 
de reflux, nava care ardea era împinsă spre larg. Bănuiam 
că mareea era la mijloc, între flux şi reflux, deoarece 
curentul era puternic, învolburat şi rapid, împingând nava 
incendiată şi încetinindu-le pe cele care se apropiau. 
Membrii echipajelor văzură primejdia care-i aştepta, o 
primejdie înrăutăţită de faptul că gura de vărsare a 
fluviului în mare era îngustă, silind ambarcaţiunile 
normande să se strângă una în alta. Una dintre ele, a cărei 
provă înaltă se termina cu un cioc de vultur, se trase 
înapoi, fiind imediat izbită de o alta, iar nava cuprinsă de 
flăcări, ale cărei pânze strânse erau acum un vălmăşag de 
vâlvătăi şi fum, se apropie şi mai mult. 

Finan se târâse pe a doua navă. Unul dintre suliţaşi, 
zărindu-l, sări peste băncile vâslaşilor, dar sulița nu este o 
armă cu care să te baţi împotriva unui om iscusit la 
mânuirea spadei, şi puţini erau mai pricepuţi la asta decât 
Finan. Îi luă doar o clipită. Făcu o eschivă spre dreapta, 
lăsând sulița să-i alunece pe lângă talie, şi-şi înfipse spada 
în burta normandului, după care fiul meu aruncă vreascuri 
aprinse pe punte, urmat de o duzină de oameni. Cei doi 
suliţaşi care mai rămăseseră se aruncară peste bord ca să 
scape, în vreme ce un mănunchi de galezi robuşti 
împinseră nava înapoi în râu. Încă nu ardea precum surata 
ei, dar fumul se îngroşa. Finan tăie funia de la pupa, după 
care sări în apa puţin adâncă în vreme ce galezii luau cu 
asalt flancul expus al zidului de scuturi normand. 

Prima navă cuprinsă de flăcări ajunse în dreptul flotei. 
Două dintre ambarcaţiunile inamice trăseseră pe malul 
îndepărtat al fluviului, celelalte încercând cu disperare să 
scape, în timp ce a doua navă incendiată se îndrepta spre 
mare.  Normanzii lăsaţi pe țărm mureau ciopârțiii, 
spintecaţi şi tăiaţi de furioşii galezi care le ocoliseră şirul 
şi acum atacau din faţă şi din spate. Cea de-a doua navă fu 


4 240 # 


cuprinsă de vâlvătăi peste câteva momente: focul se ridică 
pe catarg şi odgoane, iar băncile prinseră să fumege. Flota 
normandă, alcătuită din cel puţin douăzeci de nave, dădea 
bir cu fugiţii. Marinarii se tem de foc chiar mai mult decât 
de stânci, chiar mai mult decât de furia lui Ran, zeiţa 
aceea rea şi invidioasă. În timp ce mă străduiam să fac faţă 
durerii care mă înjunghia ca un tăiş, urmăream fuga 
navelor şi ascultam strigătele inamicilor de pe țărm, care 
implorau să fie cruţaţi. Bătălia se încheiase. 

Totuşi, flota normandă se mai putea întoarce. Puteau să 
părăsească fluviul vâslind şi să lase cele două nave 
incendiate să iasă în larg fără să le facă pagube, după care 
să se întoarcă pentru a se răzbuna, dar aleseseră să 
abandoneze Abergwaun. Ştiau că galezii se vor retrage pe 
înălţimi de unde îi vor batjocori, invitându-i să-i atace pe 
vreo pantă abruptă unde urmau să moară de spadele deja 
lipicioase de la sângele normand. 

Fiul meu se întoarse de-a lungul plajei. Era ud leoarcă şi 
avea mâinile arse, dar zâmbea. Zâmbetul îi pieri când îmi 
văzu chipul. Alergă spre mine şi se opri în faţa mea. 

— Tată! 

— E doar rana, am spus. Ajută-mă să mă ridic. 

Mă săltă pe picioare. Durerea mă făcuse neputincios. 
Lacrimile îmi înceţoşau privirea îndreptată spre galezii 
care urlau fericiţi, bătându-şi joc de duşmanul în 
retragere. Trei dintre navele normande fuseseră 
abandonate pe țărm, şi oamenii lui Hywel se grăbiseră să 
urce la bord; orice vor fi descoperit acolo le stârni şi mai 
multe chiuituri. Alţi galezi păzeau prizonierii, pe puţin 
cincizeci-şaizeci, cărora li se luaseră coifurile şi armele. 
Însuşi Rognvald căzuse în mâinile aliaţilor noştri. Urlase 
sfidător până când fusese împins aşa de departe în apă, 
încât era să se înece. Am înaintat şchiopătând printre 
prizonierii adunaţi într-o grămadă jalnică. Crezusem că 
durerea mă va lăsa, că rana se va vindeca de la o zi la alta, 
dar mă simţeam mai rău ca niciodată. Nu şchiopătam 
pentru că mi-ar fi fost rănite picioarele, ci pentru că 
junghiul de sub coaste transforma fiecare mişcare într-o 


% 241 # 


caznă. Finan alergă să mă ajute, dar i-am făcut semn să 
stea deoparte. Dincolo de linia fluxului se găsea ditamai 
bolovanul, şi m-am aşezat pe suprafaţa lui plată, tresărind 
din cauza durerii. Ţin minte că mă întrebam dacă era 
sfârşitul, dacă normele îmi tăiaseră în cele din urmă firul 
vieţii. 

— Dă-mi spada ta, i-am spus lui Finan. 

Dacă era să mor, măcar să mor cu o spadă în mână. 

— Stăpâne, zise el îngrijorat, ghemuindu-se lângă mine. 

— Durerea o să treacă, am zis, gândindu-mă că moartea 
ia cu sine orice suferinţă. 

Fiecare respiraţie era un chin. Părintele Anwyn şi 
purtătorii flamurilor regale trecură prin apropierea 
noastră, vrând să se alăture regelui. 

— Pare mohorât, am spus arătând spre preot. 

Nu că mi-ar fi păsat în vreun fel, dar nu voiam ca Finan, 
Eadith sau Uhtred să-şi bată capul cu slăbiciunea mea. 

— Mohorât ca moartea, căzu de acord Finan. 

Părintele Anwyn, departe de a se arăta fericit de izbânda 
abia obţinută de galezi, părea cuprins de furie. 

O vreme îi vorbi lui Hywel, apoi regele îşi îmboldi calul 
pe lângă noi, întorcându-se în aşezarea cuprinsă de flăcări. 

Am încercat să respir mai adânc, să mă conving că 
durerea mă părăsise. 

— Trebuie s-o găsim pe Ură-de-Gheaţă, am spus, 
pierzându-mi suflul. 

Probabil că spada era acum pe mare, urmărită de navele 
incendiate care mânjiseră cerul cu fum. 

Părintele Anwyn se apropie de noi. 

— Regele m-a trimis să-ţi mulţumesc, spuse el ursuz. 

M-am silit să zâmbesc. 

— Regele este mărinimos. 

— Este, zise Anwyn, după care se încruntă. Şi Dumnezeu 
este mărinimos. Îşi făcu semnul crucii. Comorile sfântului 
Dewi se găseau pe nava lui Rognvald. Dădu din cap spre 
barca pe care sărbătoreau galezii, apoi îşi întoarse spre 
mine privirea întunecată. Ai fost rănit, stăpâne? 

— O rană veche care încă mă mai face să sufăr, l-am 


% 242 # 


lămurit. O să treacă. Aţi recuperat comorile? 

— Relicvariul de aur al sfântului şi crucifixul de argint 
sunt acolo. 

— Şi spada? am vrut să ştiu. 

— Şi Rognvald este prizonier, spuse Anwyn trecându-mi 
întrebarea cu vederea. Navele lui s-au întors pe țărm. 
Restul flotei, adăugă el privind spre punctul în care 
dispărea flota normandă, dincolo de un promontoriu, este 
comandat de Sigtryggr Ivarson. Pronunţase numele ca şi 
cum i-ar fi adus acreală pe limbă. Este cel mai periculos 
dintre fiii lui Ivar. Tânăr, ambițios şi destoinic. 

— Şi în căutare de pământ, am îngăimat eu copleşit de 
durere. 

— Dar nu aici, slavă Domnului, spuse Anwyn. Rognvald i 
s-a alăturat în căutările lui. 

Ce altă şansă avusese Rognvald, m-am întrebat. 
Aşezarea sa de la hotarul Țării Galilor nu izbutise să 
prospere. Rognvald rezistase pe ţărmul stâncos timp de 
şase ani, însă nu reuşise să atragă alţi normanzi ori să 
cucerească noi ţinuturi, aşa că Sigtryggr îl convinsese uşor 
să se alăture forţelor lui. Acordul fusese încheiat probabil 
cu vreo săptămână în urmă, când flota lui Sigtryggr 
ajunsese pentru prima oară pe coasta Ţării Galilor, iar 
Rognvald, ştiind că-şi va părăsi aşezarea, încercase, 
înainte să plece, să se îmbogăţească pe seama sfântului 
Dewi. 

Acum Rognvald şi oamenii lui, atâția câți mai erau, 
aveau să moară, nu pentru că atacaseră altarul sfântului, 
ci pentru ceea ce le făcuseră celor doi misionari galezi şi 
cetei lor de convertiți. Acea cruzime provocase de fapt 
furia galezilor. 

— E lucrarea diavolului, spuse cu mânie Anwyn, lucrarea 
lui Satan! Mă privi cu dispreţ. Atrocităţi de-ale păgânilor! 

Acestea fiind zise, o luă spre aşezare. Durerea încă mă 
chinuia, dar era acelaşi lucru dacă şchiopătam încet ori 
dacă stăteam pe loc, aşa că am pornit şontâc, şontâc după 
Anwyn pe poteca îngustă. În faţa noastră, aşezarea încă 
ardea, deşi latura de vest încă nu luase foc; în acea parte a 


4 243 # 


satului îi uciseseră normanzii pe creştini. 

Când am trecut printr-o poartă din palisadă, Eadith, care 
păşea alături de mine, îşi întoarse faţa. 

— Dumnezeule, murmură Finan făcându-şi semnul 
crucii. 

— Vezi ce-au făcut? strigă părintele Anwyn la mine. O să 
ardă în flăcările veşnice ale iadului. O să sufere chinurile 
celor blestemaţi. O să fie blestemaţi pe veci! 

Soseau şi războinicii lui Hywel. Exaltarea lor se prefăcu 
în furie, căci cei doi misionari şi ceata lor de convertiți 
fuseseră măcelăriți precum animalele, nu înainte de a fi 
supuşi caznelor. Toate cele nouă trupuri erau dezbrăcate, 
însă erau atât de sfâşiate şi spintecate, că sângele şi 
matele le acopereau goliciunea. Capetele femeilor fuseseră 
rase, un semn al ruşinii, iar sânii le fuseseră tăiaţi. Cei doi 
preoţi fuseseră scopiţi. Tuturor li se scoseseră măruntaiele 
şi ochii şi li se tăiaseră limbile. Fuseseră legaţi de stâlpi; 
m-am cutremurat gândindu-mă cât le luase ca să scape de 
chinuri prin moarte. 

— De ce? mă întrebă Anwyn. 

Ştia că eram păgân, aşa cum trebuia să ştie că nu aveam 
niciun răspuns pentru el. 

— Ura, răspunse Finan în locul meu. Doar ura. 

— Violenţă păgână! ripostă Anwyn cu furie. Vedeţi ce 
treabă a făcut diavolul! Asta face Satan! 

Rognvald atacase Tyddewi şi-l găsise pustiu. Dăduse 
peste o pradă bogată, dar nici pe departe la fel de bogată 
pe cât se aştepta, şi nu erau nici femei tinere şi nici copii 
pe care să-i prindă şi să-i ia în robie. Hotărând probabil că 
misionarii îl trădaseră, se răzbunase pe ei. Acum urma să 
moară. 

Nu avea să existe milă. Fiecare prizonier urma să 
moară, iar Hywel îi sili să se uite la cele nouă trupuri de 
creştini ca să ştie de ce erau ucişi. Normanzii aveau noroc. 
În ciuda furiei galezilor, muriră repede, îndeobşte cu 
gâturile tăiate de spadă. Aşezarea puţea de fum şi sânge, 
atât de mult sânge! Câţiva dintre prizonieri, foarte puţini, 
implorară să li se cruţe viaţa, dar cei mai mulţi merseră la 


Y 244 # 


execuţie cu resemnare. Niciunuia nu i se îngădui să ţină o 
spadă în mână, fiind şi aceasta parte a pedepsei. Rognvald 
fu silit să privească. Era un zdrahon cu burtă mare, cu 
barbă stufoasă, cu ochi aspri pe o faţă ridată şi împodobită 
cu tatuaje. Pe un obraz un vultur îşi desfăcea aripile, pe 
frunte i se încolăcea un şarpe, iar pe celălalt obraz zbura 
un corb. Părul prinsese să-i încărunţească, dar era dat cu 
ulei şi strâns pe cap. Privea la oamenii săi cum mureau şi 
pe faţă nu i se clintea niciun muşchi, dar probabil ştia că 
avea să fie ucis ultimul, şi nu foarte repede. 

Am şchiopătat de-a lungul şirului de oameni care se 
târau spre propria moarte. Un băiat îmi prinse privirea. 
Spun „băiat, dar presupun că avea şaisprezece- 
şaptesprezece ani. Avea părul blond, ochi albaştri şi o faţă 
lungă pe care am putut citi lupta ce se ducea în mintea lui. 
Ştia că urma să moară şi-i venea să urle, dar în acelaşi 
timp voia să se arate curajos. 

— Cum te cheamă? l-am întrebat. 

— Berg. 

— Berg şi mai cum? 

— Berg Skallagrimmrson, stăpâne. 

— L-ai slujit pe Rognvald? 

— Da, stăpâne. 

— Vino încoace. 

Unul dintre paznicii galezi încercă să-l oprească, dar 
mârâitul lui Finan îl făcu să se retragă. 

— Spune-mi, i-am zis lui Berg vorbind în daneză foarte 
rar, ca să mă poată înţelege, ai dat o mână de ajutor la 
uciderea creştinilor? 

— Nu, stăpâne! 

— Dacă mă minţi, o să aflu. O să-i întreb pe camarazii 
tăi. 

— Nu am făcut asta, stăpâne, jur! 

L-am crezut. Tremurând de groază, mă privea cu o 
intensitate extraordinară, de parcă ar fi simţit că eu 
reprezentam salvarea lui. 

— Când au invadat mănăstirea, au găsit o spadă? l-am 
întrebat. 


% 245 # 


— Da, stăpâne. 

— Vorbeşte-mi despre asta. 

— Se găsea într-un mormânt, stăpâne. 

— Ai văzut-o? 

— Avea mânerul alb, stăpâne. Am văzut-o. 

— Şi ce s-a-ntâmplat cu ea? 

— A luat-o Rognvald, stăpâne. 

— Aşteaptă aici! 

M-am întors în aşezare, unde trupurile fuseseră 
aruncate într-o margine. Solul era pătat cu negru şi 
duhnea a sânge, iar fumul caselor incendiate se înălța în 
briza răcoroasă. M-am apropiat de Anwyn şi i-am spus: 

— Iţi cer o favoare. 

Preotul urmărea execuţia normanzilor, care erau siliţi pe 
rând să îngenuncheze şi să privească la cele nouă stârvuri 
încă legate de stâlpi. Se uita cum spadele sau topoarele se 
abăteau asupra gâturilor lor, cum victimele tresăreau când 
spada era ridicată, ştiind că lovitura mortală nu putea 
întârzia. Se uita cum capetele erau tăiate, cum ţâşnea 
sângele, cum se chirceau trupurile. 

— Vorbeşte, zise el cu răceală. 

— Cruţă o viaţă pentru mine, l-am rugat. 

Anwyn privi de-a lungul şirului de oameni şi-l văzu pe 
Berg stând lângă Finan. 

— Vrei să cruţăm viaţa flăcăului acela? 

— Favoarea asta ţi-o cer. 

— De ce? 

— Îmi aminteşte de fiul meu, am spus, ceea ce era 
adevărat, deşi nu avea legătură cu motivele mele. Pe 
deasupra, n-a luat parte la măcel. 

Am dat din cap spre creştinii torturați. 

— Aşa spune el, zise Anwyn posomorât. 

— Aşa spune el, am întărit, şi eu îl cred. 

Câteva clipe, Anwyn mă fixă cu privirea, după care se 
strâmbă ca şi cum favoarea pe care i-o ceream era ieşită 
din comun. Totuşi, se duse la rege şi i-am văzut vorbind. 
Hywel mă privi din şaua lui, apoi privi la băiat 
încruntându-se. Am bănuit că-mi va refuza cererea. La 


4 246 # 


urma urmei, de ce o făcusem? În momentul acela nu eram 
sigur. Îmi plăcea înfăţişarea băiatului, pentru că pe chipul 
lui se citea onestitatea şi chiar aducea cu Uhtred, însă cu 
greu putea fi acesta motivul. Odinioară cruţasem viaţa 
unui tânăr pe nume Haesten care părea şi el cinstit şi de 
încredere, dar se dovedise a fi un duşman viclean şi 
primejdios. Nu eram sigur de ce voiam ca Berg să rămână 
în viaţă, deşi acum, după atâţia ani, ştiu că a fost soarta. 

Regele Hywel îmi făcu un semn. M-am apropiat de scara 
şeii şi m-am înclinat respectuos. 

— O să-ţi îndeplinesc rugămintea ca răsplată pentru 
ajutorul pe care mi l-ai dat pe plajă, dar cu o condiţie. 

— Da, stăpâne? am zis, ridicându-mi privirea spre el. 

— Dacă-mi făgăduieşti că-l vei creştina pe băiat. 

Am ridicat din umeri. 

— Nu-l pot sili să creadă în zeul vostru, dar promit că-l 
voi da pe mâna unui preot bun şi nu mă voi opune la 
convertirea lui. 

Regele cumpăni o clipă, după care încuviinţă. 

— E al tău. 

Şi astfel, Berg Skallagrimmrson intră în slujba mea. 

Soarta este neiertătoare. N-o ştiam încă, dar tocmai 
făcusem un pas mare spre îndeplinirea visului lui Alfred 
legat de Englaland. 

— Vino cu mine, i-am spus lui Berg. 

Finan, fiul meu, Eadith şi ceilalţi ne urmară pe plajă. 

Wyrd bið ful ărzed. 


Nu l-am văzut pe Rognvald murind, deşi l-am auzit. Nu a 
fost o moarte rapidă. Era un războinic, hotărât să moară 
sfidător, dar înainte ca galezii să-şi termine treaba ţipa ca 
un copil. Pescăruşii ţipau şi ei, un sunet trist, acoperit de 
tipetele omului care-şi dorea să moară. 

Flota lui Sigtryggr plecase. Navele incendiate se 
scufundaseră, lăsând doar doi nori de fum ce se risipeau, 
fiind împinşi de vânt spre vest. l-am auzit pe galezi 
intonând un imn funebru şi am bănuit că-şi îngropau 
morţii: cei nouă martiri şi jumătatea de duzină de 


% 247 # 


războinici care muriseră în lupta de pe plajă. Normanzii 
morţi erau tot acolo, trupurile lor fiind lăsate în voia 
refluxului, pe când în partea de sus a plajei, unde o linie de 
lemne plutitoare şi alge indica nivelul ultimului flux, se 
găsea un morman de haine, coifuri, spade, scuturi, topoare 
şi sulițe. Peste pietre fusese aruncată o mantie pe care se 
aflau grămezi de monede şi bucăţi de argint luate de la 
prizonieri şi de la morţi, în timp ce lângă ea, păzite de doi 
tineri, tronau cufărul mare de aur care adăpostise trupul 
sfântului Dewi şi marele crucifix de pe altar. 

— Găseşte-ţi coiful şi spada, i-am spus lui Berg. 

Mă privi neîncrezător. 

— Pot să port o spadă? 

— Fireşte, de-acum eşti omul meu. O să-mi juri credinţă 
şi, când mor eu, o să-i juri fiului meu. 

— Da, stăpâne! 

În vreme ce Berg îşi căuta spada, m-am uitat atent în 
mormanul de arme până când am văzut-o. Mai simplu nici 
că se putea. Mânerul de fildeş al Urii-de-Gheaţă era 
inconfundabil. M-am aplecat, tresărind la durerea subită, 
şi am tras afară tăişul. Mă străbăteau fiori îngheţaţi, deşi 
era o zi caldă. 

Am tras-o din teacă. Eram obişnuit cu greutatea 
Răsuflării-Şarpelui, dar spada aceasta era mult mai uşoară. 
Cnut susţinuse întotdeauna că fusese călită într-un foc 
magic care era mai rece decât gheaţa, în grotele îngheţate 
din infern. Spunea că era o spadă a zeilor, dar eu nu ştiam 
decât că era spada care mă împunsese şi că episcopul 
Asser îi făcuse farmece creştineşti ca să mă supună 
caznelor. Soarele reflecta argintul lamei care nu avea 
nimic încrustat pe ea, niciun ornament, cu excepţia unui 
cuvânt la baza mânerului: 


TVLFBERHIT 


I-am arătat-o lui Finan, care-şi făcu semnul crucii şi-mi 
spuse: 
— Este una dintre spadele lui. 


4 248 # 


Uhtred îşi scoase şi el Pliscul-Corbului, şi acelaşi cuvânt 
era înscris pe tăişul simplu. 

— E limpede că este un cuvânt magic, zise Finan. Mare 
noroc ai avut să scapi cu viaţă, stăpâne! 

Am rotit lama Vlfberht, privind lumina reflectată de 
oţelul neted. Era frumoasă, o unealtă de ucis, singura 
ciudăţenie fiind mânerul de fildeş. O clipă mi-a trecut prin 
cap să înlocuiesc Răsuflarea-Şarpelui cu această armă 
splendidă, dar am respins ideea. Răsuflarea-Şarpelui mă 
slujise bine, şi s-o înlătur ar fi însemnat să-i ispitesc pe zei. 
Am mângâiat Ura-de-Gheaţă, simțind crestăturile făcute în 
lupte, apoi am atins vârful ascuţit ca un ac. 

— Asta e spada? mă întrebă Eadith. 

— Da. 

— Dă-mi-o mie. 

— De ce? 

Mă privi cu ochi reci, ca şi cum m-ar fi detestat dintr- 
odată. 

— Spada te va lecui, stăpâne. 

— Ştii asta? 

— De ce am venit aici? Cum nu i-am răspuns, întinse 
mâna. Dă-mi spada. Ştiu ce trebuie făcut, stăpâne. 

— Ce? am întrebat-o. Ce vei face? 

— Te voi vindeca. 

Am coborât privirea pe Ură-de-Gheaţă. O dorisem aşa de 
mult, încât mersesem până la capătul Britaniei ca s-o 
găsesc; totuşi, habar n-aveam cum putea să mă ajute. 
Gândisem că spada ar fi trebuit pusă peste rană, dar era 
numai imaginaţia mea. Nu ştiam cum să procedez, şi 
durerea era tot mai aprigă; istovit de atâta durere, istovit 
să mă tot simt slab, istovit de tovărăşia apropiată a morţii, 
am întors tăişul şi i-am întins mânerul lui Eadith. 

Un zâmbet îi apăru în colţul gurii. Oamenii mei ne 
urmăreau. Berg încetase să-şi mai caute spada şi se zgâia 
la noi, întrebându-se ce lucruri ciudate se întâmplau la 
marginea pătată de sânge a mării. 

— Reazemă-te de corabie, îmi porunci Eadith, şi eu m- 
am supus. 


4 249 # 


Mi-am sprijinit spatele de prova navei lui Rognvald şi m- 
am lipit de bârne. 

— Acum arată-mi rana, stăpâne. 

Mi-am desfăcut cingătoarea şi mi-am ridicat tunica. Fiul 
meu se schimonosi când văzu rana acoperită din nou cu 
puroi însângerat. Îl puteam mirosi, în ciuda fumului, a 
mării, a măcelului şi a vântului răcoritor. 

Eadith închise ochii. 

— Spada asta aproape că te-a ucis, spuse ea cu voce 
înceată, cântătoare, iar acum lama ei te va vindeca. 

Apoi deschise ochii, şi pe faţă îi apăru dintr-odată o 
expresie de ură. Înainte ca Finan sau vreunul dintre 
oamenii mei s-o poată opri, Eadith mă înjunghie. 


4 250 # 


Zece 


Durerea a fost ca un fulger: bruscă, strălucitoare, de 
necrezut. Am icnit, clătinându-mă lângă prova navei, şi l- 
am văzut pe Finan repezindu-se să-i smulgă lui Eadith 
spada, însă ea o trăsese deja înapoi. Acum îmi privea rana 
cu ochi îngroziţi. 

Odată cu spada ieşi din mine şi duhoarea, o miasmă 
îngrozitoare răspândită de lichidul ce mi se scurgea din 
trup. 

— Este răul care iese din el, spuse Eadith 

Finan o ţinea de braţ, dar se uita la mine. 

— Doamne apără şi păzeşte! 

Am văzut un amestec de sânge şi puroi ieşind din noua 
rană, foarte mult sânge şi puroi. Bolborosea, se umfla, 
picura pe jos, iar eu urmăream erupția de mizerie care-mi 
făcea durerea să dispară. Mi-am ridicat neîncrezător 
privirea spre Eadith, pentru că durerea mă părăsea de la o 
clipă la alta. 

— Avem nevoie de miere şi pânze de păianjen, spuse ea 
privind concentrată spada, ca şi cum nu ştia la ce-ar mai fi 
fost bună. 

— Berg, ia spada, am poruncit. 

— Spada doamnei, stăpâne? 

— Ai nevoie de o spadă, şi mi s-a spus că asta e bună. 
Mi-am îndreptat spatele şi nu am simţit nicio durere, aşa 
că m-am aplecat iar. Din nou, nicio durere. Pânze de 
păianjen şi miere? am întrebat-o pe Eadith. 

— Ar fi trebuit să mă gândesc să le fi adus cu mine, zise 
ea. 

Am simţit într-o parte o înţepătură slabă, dar asta era 
tot. Am apăsat coasta de deasupra rănii şi, ca prin minune, 
junghiul nu apăru. 


% 251 # 


— Cum ai făcut? 

Ea se încruntă, ca şi cum n-ar fi fost tocmai sigură de 
răspuns. 

— Răul era în tine, stăpâne, spuse în cele din urmă, şi 
trebuia lăsat să iasă. 

— Atunci de ce n-am folosit orice altă spadă? 

— Pentru că asta era spada care ţi-a provocat răul, vezi 
bine. Işi cobori ochii pe Ură-de-Gheaţă. Mama voia să 
găsească spada care-l rănise pe tata, însă n-a reuşit. 

Se cutremură şi-i întinse spada lui Berg. 

La bordul navei lui Rognvald se găsea miere. Cala era 
plină cu mâncare: peşte sărat, pâine, bere, brânză şi putini 
cu carne de cal. Preferase să-şi ucidă caii decât să-i lase în 
urmă. Şi mai erau şi două borcane cu miere. Pânzele de 
păianjen erau mai greu de găsit, dar fiul meu privi spre 
barca de pescari singuratică de la capătul plajei. 

— Pare părăsită, aşa că ar putea fi înţesată cu păianjeni. 

Se duse acolo să caute, în vreme ce Gerbruht şi Folcbald 
plecară să cotrobăie prin casele ce nu căzuseră pradă 
focului. 

— Aduceţi cât mai multe! strigă Eadith după ei. Am 
nevoie de un pumn întreg de pânze. 

— Urăsc păianjenii, bombăni Gerbruht. 

— N-au gust bun? 

EI clătină din cap. 

— Is tari şi amărui, stăpâne. 

Am râs, şi nimic nu m-a mai durut. Am bătut din picior şi 
nu m-a durut. M-am întins în sus şi nimic nu m-a durut, 
simţeam doar înţepătura vagă şi duhoarea. I-am zâmbit lui 
Finan. 

— E o minune. Mi-a dispărut orice durere. 

Zâmbea şi el. 

— Mă rog să rămână aşa, stăpâne. 

— S-a dus! am zis trăgând din teacă Răsuflarea-Şarpelui 
şi rotindu-i larg tăişul ca să izbesc în coca navei. 

Nicio durere. Am repetat iar şi iar, şi niciun semn de 
suferinţă. Am strecurat lama în teacă şi, scoțând o pungă 
de la cingătoare, i-am întins-o lui Eadith. 


4 252 # 


— Eata. 

— Stăpâne! icni ea holbându-se la punga grea, plină cu 
aur. Nu, stăpâne... 

— Păstreaz-o. 

— Ba nu, pentru că... 

— Păstreaz-o! 

I-am zâmbit fiului meu, care se întorcea cu paşi mari de 
la barca abandonată. 

— Ai găsit vreo pânză de păianjen? 

— Nu, dar am găsit asta, spuse el arătându-mi un 
crucifix. 

Era din lemn de fag, dar vântul şi apa mării îl erodaseră 
în aşa măsură, încât trupul zeului abia se mai distingea. 
Unul din braţele crucii lipsea, astfel încât mâna lui lisus se 
înţepenise în aer. În partea de sus se vedeau două găuri 
vechi de cuie, câte una în fiecare colţ. 

— Era prins de catarg, zise Uhtred. Barca nu e părăsită, 
a fost pe apă în ultimele zile. 

O barcă creştină pe un țărm păgân, m-am gândit. l-am 
dat înapoi crucifixul. 

— Aşadar, oamenii lui Rognvald au capturat o barcă de 
pescuit galeză? 

— Botezată Godspellere? întrebă el dând din cap spre 
mica ambarcaţiune. E scris la prova, tată. Godspellere. 

Însemna predicator, un om care propovăduieşte 
Evanghelia. O denumire tipică pentru o barcă de-a 
creştinilor. 

— Poate că galezii au folosit acelaşi cuvânt? 

— Poate, zise fiul meu nu prea convins. 

Predicator. Nu părea probabil ca galezii să fi folosit 
acelaşi nume, caz în care barca era saxonă. Amintindu-mi 
că Eardwulf furase o barcă de pescări de pe Sæfern, am 
privit la Eadith. 

— Fratele tău? 

— Ar putea fi, spuse ea nesigură. 

Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât mai 
plauzibil părea. Coborând pe Safern, Eardwulf ar fi căutat 
refugiu cât mai repede posibil, căci o bărcuţă în larg era 


4 253 # 


pradă sigură pentru duşmani. Prin urmare, de ce să nu 
acosteze pe teritoriul lui Hywel? Pentru că Eardwulf avea 
faima unuia care luptase cu galezii. Dacă ar fi acostat pe 
ţărmul lui Hywel, ar fi sfârşit urlând la fel de tare precum 
Rognvald, însă normanzii ar fi putut să-l primească bine, 
deoarece era duşmanul duşmanilor lor. 

— la vezi dacă nu se află printre cadavre, i-am ordonat 
fiului meu. 

El se preumblă conştiincios printre stârvuri, întorcând 
câteva cu piciorul, dar nu era niciun semn de Eardwulf. Nu 
se afla nici printre oamenii ucişi în aşezare, ceea ce 
însemna că, dacă ajunsese aici, plecase cu una dintre 
navele lui Sigtryggr. 

— Berg! 

L-am întrebat despre barca de pescuit, dar tot ce ştia 
era că apăruse cu restul flotei lui Sigtryggr. 

— De ce au lăsat-o în urmă? am vrut să ştiu. 

— Pentru că e prea înceată, stăpâne, spuse Berg. 

Am privit încruntat la mica ambarcatiune. 

— Sigtryggr, am pronunţat eu cu grijă numele 
neobişnuit, a venit pentru prima oară acum o săptămână? 

— Da, stăpâne. 

— Pe urmă a plecat? De ce? 

— Primul zvon, stăpâne, a fost că Sigtryggr va rămâne 
aici. Că ne va ajuta să cucerim pământuri. 

— Dar şi-a schimbat planurile? 

— Da, stăpâne. 

— Şi încotro a luat-o flota lui? 

— Spuneau că spre miazănoapte, stăpâne, zise vag Berg, 
deşi încerca să fie de ajutor. Spunea că ar trebui cu toţii să 
navigăm spre miazănoapte. 

Sigtryggr fusese trimis să găsească un loc unde trupele 
tatălui său s-ar fi putut retrage în siguranţă dacă duşmanii 
lor irlandezi ar fi devenit prea puternici. Văzând aşezarea 
sărăcăcioasă a lui Rognvald, se gândise s-o transforme 
într-un regat mai mare, dar cercetase şi ţinuturile din 
nord; apoi se întorsese dintr-odată, convingându-l pe 
Rognvald să plece din golful Abergwaun pentru a-l ajuta să 


4 254 # 


cucerească noi teritorii. Teritorii din nord. Un loc mai bun, 
o răsplată mai bogată. 

Ceaster. 

Mai târziu am aflat că cuvântul galez pentru predicator 
nu era nicidecum godspellere. 

— Noi am putea spune efengylydd, îmi zise părintele 
Anwyn, dar cu siguranţă nu godspellere. Asta e în limba 
voastră barbară. 

Mă zgâiam la barca de pescuit gândindu-mă la Eardwulf, 
în vreme ce sora lui încropea o compresă din miere şi 
pânze de păianjen pe care mi-o legă peste rană. 

Şi nu mă durea defel. 


A doua zi am putut să mă aplec, să rotesc spada, să-mi 
răsucesc trupul şi chiar să ţin cârma fără să mă mai doară 
ceva. Mă mişcăm încet, cu precauţie, aşteptându-mă în 
fiecare clipă ca suferinţa să se întoarcă, dar dispăruse. 

— Răul era prins în trupul tău, mă lămuri Eadith. 

— Un duh, zise Finan. 

— Iar spada a fost vrăjită, adăugă Eadith. 

— Doamna a făcut o treabă bună, stăpâne, spuse Finan 
pe un ton grav, iar Eadith zâmbi auzind complimentul. 

M-am încruntat gânditor. 

— Dar dacă spada e vrăjită, de ce vraja n-a făcut şi mai 
puternic răul atunci când m-ai împuns? 

— Nu te-am împuns pe tine, stăpâne, spuse ea, am 
împuns duhul cel rău. 

Ne aflam din nou la bordul lui Prines. Sihtric o adusese 
înapoi la gura dragonului, iar Hywel trimisese oameni ca s- 
o întâmpine. Gerbruht mersese cu ei şi-i transmisese lui 
Sihtric ordinele mele să aştepte peste noapte cât timp 
Hywel ne oferea un ospăț din proviziile capturate de pe 
navele lui Rognvald. Festinul nu se desfăşură însă în 
veselia obişnuită, căci amintirea trupurilor supuse la cazne 
plutea pe deasupra aşezării la fel ca mirosul de ars. 

Hywel, dornic de sporovăială, îmi puse o mulţime de 
întrebări despre /Ethelflaed. Era adevărat renumele de 
bună creştină pe care şi-l făcuse? 


4 255 # 


— Depinde ce-ai numi creştin, am zis. Mulţi o socotesc o 
păcătoasă. 

— Toti suntem păcătoşi, răspunse el. 

— Dar este o femeie de treabă. 

Voia să afle ce gândea ea despre galezi. 

— Dacă o laşi în pace, te va lăsa în pace, am spus. 

— Pentru că-i urăşte şi mai tare pe danezi? 

— li urăşte pe păgâni. 

— Cu excepţia unuia, murmură regele. 

M-am prefăcut că nu pricep. El zâmbi, ascultând câteva 
clipe harpistul, apoi spuse: 

— Şi ZEthelstan? 

— Ce-i cu el, stăpâne? 

— Tu vrei să fie rege, dar lordul ZEthelhelm, nu. 

— E un copil, am zis nepăsător. 

— Dar unul pe care tu-l consideri vrednic de a fi rege. 
De ce? 

— Îmi place de el. E un flăcău de ispravă, puternic şi 
isteţ. Şi este legitim. 

— Este? 

— Părintele care i-a cununat pe părinţii lui este în slujba 
mea. 

— Foarte neplăcut pentru lordul /Ethelhelm, chicoti 
Hywel. Şi tatăl băiatului? Îţi place şi de el? 

— Indeajuns de mult. 

— Dar /ZEthelhelm face legea în Wessex. Prin urmare, 
totul se va întâmpla după voia lui. 

— Ai spioni iscusiţi la curtea Wessexului, stăpâne, am 
spus zâmbind. 

Hywel izbucni în râs. 

— N-am nevoie de spioni. Ai uitat de biserică, Lord 
Uhtred. Prelaţii scriu scrisori nesfârşite. Îşi trimit veşti 
unul altuia, aşa de multe veşti! Şi bârfe! 

— Atunci ştii ce vrea /Ethelflaed, am zis. O să-l lase în 
pace pe ZEthelhelm cu ambițiile lui, pentru că tot ce-o 
interesează e să-i alunge pe danezi din Mercia. Şi după ce 
va fi făcut asta, să-i scoată şi din Northumbria. 

— Ah, vrea să făurească Englalandul! Englaland! repetă 


4 256 # 


Hywel savurând numele neobişnuit, cu ochii aţintiţi la 
focul în jurul căruia ne aşezaserăm. 

Un bard îşi depăna cântecul; o vreme, regele ascultă 
cuvintele, după care vorbi încet, cu tristeţe, privind 
flăcările. 

— Am auzit de numele de Englaland, dar noi spunem 
acestor ţinuturi Lloegyr. Pământurile pierdute. Pe vremuri 
au fost ale noastre. Dealurile şi văile acelea, râurile şi 
păşunile erau ale noastre şi purtau numele noastre, iar 
numele acelea izvorau din poveştile poporului nostru. 
Fiecare deal avea o poveste, fiecare vale avea un basm. 
Romanii au venit şi au plecat, însă numele au rămas, apoi 
aţi venit voi, saxonii, şi numele au dispărut precum fumul. 
Iar poveştile au dispărut odată cu numele, acum rămânând 
doar numele voastre. Nume saxone. Ascultă-l! Făcu un 
gest către bardul care-şi depăna cântul, ciupind cu 
hotărâre corzile micii harpe pentru a-şi ţine ritmul 
cuvintelor. E balada lui Caddwych, despre felul în care i-a 
măcelărit el pe duşmanii noştri. 

— Duşmanii noştri? am întrebat. 

— Cum v-a măcelărit pe voi, saxonii, recunoscu Hywel, 
după care izbucni în râs. l-am spus să nu cânte despre 
saxoni morţi, dar se pare că nici măcar un rege nu le poate 
porunci poeţilor. 

— Şi noi avem cântece, am spus. 

— Şi cântecele voastre vorbesc despre Englaland şi 
despre danezii măcelăriți. Dar ce-o să se întâmple atunci, 
prietene? 

— Atunci, stăpâne? 

— Atunci când veţi avea Englaland, când vor fi alungaţi 
păgânii, când legile lui lisus vor domni peste toată Britania 
de la sud la nord. Ce se va întâmpla atunci? 

Am ridicat din umeri. 

— Nu cred c-o să se ajungă acolo în timpul vieţii mele. 

— Se vor mulţumi saxonii cu Englalandul lor? mă întrebă 
el clătinând din cap. Îşi vor îndrepta privirile spre dealurile 
astea, spre văile astea. 

— S-ar putea. 


4 257 # 


— Aşa că trebuie să fim puternici. Spune-i lui Æthelflæd 
a ta că n-o să mă lupt cu ea. Nu mă îndoiesc că unii dintr-ai 
mei vor continua să vă fure vitele, dar tinerilor trebuie să li 
se dea ceva de făcut. Spune-i însă că am un vis aidoma 
visului pe care-l nutrea tatăl ei. Visul unei singure ţări! 

Eram surprins, dar de ce? Era un om isteţ, la fel de isteţ 
ca şi Alfred, şi ştia că slăbiciunea dă prilej de război. Prin 
urmare, aşa cum Alfred visase la unirea regatelor saxone 
într-o patrie puternică, tot aşa Hywel visa la unirea 
regatelor galeze. Cârmuia sudul, dar în nord era o 
cârpeală de state mici, şi statele mici sunt slabe. 

— Aşadar, urmă el, ZEthelfleed a ta va primi veste că pe 
tărâmul nostru se poartă războaie, dar asigur-o că nu e 
treaba ei. E a noastră. Lăsaţi-ne în pace, şi vă vom da şi noi 
pace. 

— Până când n-o s-o mai faceţi, stăpâne, am spus. 

El zâmbi iarăşi. 

— Până când n-o s-o mai facem? Da, într-o bună zi va 
trebui să ne batem, dar mai întâi voi vă veţi fi făcut 
Englalandul vostru, iar noi, Cymrul nostru. Noi doi, 
prietene, vom fi probabil morţi cu mult înainte să se 
ciocnească zidurile de scuturi. 

— Cymru? am zis, rostind anevoie ciudatul cuvânt. 

— Voi îi spuneţi Ţara Galilor. 

Am plecat din Cymru duşi de un vânt dinspre sud-vest. 
Marea spumega sub prova lui Prines, iar siajul se lărgea 
alb şi clocotitor în urma noastră. Îmi plăcuse Hywel. Îl 
cunoscusem puţin timp şi stătuserăm de vorbă doar în 
câteva rânduri, dar dintre toţi regii pe care i-am întâlnit în 
lunga mea viaţă, el şi Alfred m-au impresionat cel mai 
mult. Hywel încă trăieşte şi stăpâneşte o mare parte din 
Ţara Galilor, devenind tot mai puternic de la un an la altul. 
Într-o bună zi, fără îndoială, oamenii din Cymru vor veni 
să-şi ia înapoi poveştile pe care noi, saxonii, le-am furat de 
la ei. Sau noi vom porni în marş ca să-i nimicim. Într-o 
bună zi. Nu acum. 

Navigam spre nord ca să salvăm regatul lui ZEthelflaed. 


4 258 # 


Puteam să mă înşel. Era posibil ca Sigtryggr să caute noi 
teritorii în Scoţia sau pe coasta zimţată a Cumbralandului 
sau poate în Gwynedd, cea mai nordică parte a regatelor 
galeze, dar mă cam îndoiam. 

Navigam de-a lungul coastei de vest a Britaniei, o coastă 
sălbatică, stâncoasă, bătută de valuri şi învolburată de 
maree, deşi în nordul Saefernului se află un loc prietenos, o 
întindere de pământ pe care râurile invită o navă să 
pătrundă adânc în interiorul uscatului, unde solul nu este 
abrupt şi presărat cu stânci, unde vitele pot să pască şi 
unde creşte orzul, iar locul acela era Wirhealum, 
întinderea dintre fluviile Maerse şi Dee. Acolo se afla 
Ceaster, şi la Ceaster îşi conduse /Ethelfled oamenii 
împotriva normanzilor. Cucerirea acestui oraş şi a 
bogatelor pământuri ce-l înconjurau se făcuse doar la 
stăruința lui ZEthelfleed, fiind realizarea care-i convinsese 
pe membrii witanului să-i încredinţeze Mercia, dar acum, 
dacă bănuielile mele erau corecte, şi mai mulţi normanzi 
se îndreptau spre Wirhealum. Era vorba de o flotă nouă, cu 
sute de războinici, iar dacă Æthelflæd îşi începea domnia 
cu pierderea Ceasterului, dacă fâşia aceasta mare de 
pământ nou cucerit trecea iarăşi în stăpânirea păgânilor, 
oamenii aceia ar fi spus că era răzbunarea zeului creştin 
pentru că urcaseră pe tron o femeie. 

Cel mai sigur lucru era să ne întoarcem la Gleawecestre. 
Am fi putut să facem călătoria îndeajuns de repede, ajutaţi 
de vânt, care bătea dinspre sud-vest două zile din trei, dar 
odată ajunşi acolo tot am avea o săptămână de marş forţat 
până la Ceaster. Socoteam că Æthelflæd se afla la 
Gleawecestre, unde numea epitropi şi grămătici şi preoţi 
care să administreze pământurile pe care le stăpânea 
acum, dar ştiam că deja trimisese cel puţin cincizeci de 
oameni în nord pentru a întări garnizoana din Ceaster. 
Aceia erau oamenii cu care avea să lupte Sigtryggr, dacă 
într-adevăr se îndrepta către ţinutul dintre fluvii. 

Aşa că am stabilit o rută spre nord. În faţa noastră se 
găseau navele lui Sigtryggr, ceea ce însemna peste 
douăzeci de echipaje, adică o oaste de cel puţin cinci sute 


4 259 # 


de oameni. Cinci sute de oameni înfometați în căutare de 
pământuri. Şi câţi oameni avea Æthelflæd la Ceaster? L-am 
chemat pe fiul meu la cârmă şi i-am pus această întrebare. 

— Puțin peste trei sute, când am fost eu acolo, spuse el. 

— Cu tot cu oamenii tăi? 

— Cu cei treizeci şi opt de oameni ai mei, da. 

— Tu ai plecat, iar /Ethelfleed a luat treizeci şi doi de 
oameni cu ea în sud. Prin urmare, cât numără garnizoana 
din Ceaster? Două sute cincizeci de războinici? 

— Poate un pic mai mult. 

— Sau un pic mai puţin. Oamenii se mai şi îmbolnăvesc. 

Am privit spre ţărmul îndepărtat şi, dincolo de grămada 
de nori, am distins dealurile neprietenoase. Vântul care 
stâmea valurile, făcându-le să tremure înspumate, ne 
împingea puternic spre nord. 

— Ştim că tocmai a trimis cincizeci de oameni la 
miazănoapte, aşa că ar trebui să fie vreo trei sute. 
Comandaţi de Merewalh. 

Fiul meu încuviinţă din cap. 

— E un om destoinic. 

— E un om destoinic, am căzut eu de acord. 

Uhtred îmi auzi ezitarea din voce. 

— Dar nu îndeajuns de mult? 

— Se va bate ca un taur, am spus, şi e cinstit. Dar oare 
gândeşte ca un râs? 

Imi plăcea Merewalh şi aveam încredere în el. Nu mă 
îndoiam că Æthelflæd avea să-l avanseze, poate făcându-l 
chiar ealdorman, şi la un moment dat mi se păruse a fi un 
soţ potrivit pentru Stiorra. Nu intraseră zilele în sac, dar 
deocamdată Merewalh trebuia să apere Ceasterul, şi cei 
trei sute de oameni ai lui ar fi trebuit să fie mai mult decât 
destui pentru sarcina asta. Zidurile burhului erau făcute 
din piatră, iar şanţul era adânc. Romanii construiseră cu 
temei, însă bănuiam că Sigtryggr cunoştea puterea 
Ceasterului şi teama mea era că tânărul nordic avea 
şiretenia unui râs. 

— Ce făcea Lady Æthelflæd când ai plecat tu de la 
Ceaster? l-am întrebat pe Uhtred. 


4 260 # 


— Ridica un burh nou. 

— Unde? 

— Pe malul fluviului Meerse. 

Lucrurile se legau. Ceaster era o fortăreață care străjuia 
fluviul Dee, aflat la sud, dar Mærse era deschis navigaţiei. 
Dacă se ridica un burh acolo, inamicii n-ar mai fi putut 
folosi fluviul ca să pătrundă adânc în inima ținutului. 

— Prin urmare, Merewalh are nevoie de oameni ca să 
termine noul burh şi să-l apere, şi are nevoie de mai mulţi 
oşteni ca să apere Ceasterul. Nu poate să facă toate astea 
cu trei sute de războinici, am spus. 

— Într-acolo merge şi Osferth cu familiile, zise Uhtred. 

— Împreună cu Stiorra, am spus, simțind un junghi de 
vinovăţie. 

Fusesem un tată nepăsător. Fiul meu cel mare era un 
proscris în ochii mei, din pricina blestematei lui de religii, 
Uhtred se descurcase bine, dar fără să fi avut şi eu o 
contribuţie, în vreme ce Stiorra era un mister pentru mine. 
O iubeam, însă o trimisesem în braţele primejdiei. 

— Cu familiile şi cu banii tăi, spuse Uhtred. 

Afurisită mai e şi soarta asta! Îl trimisesem pe Osferth în 
nord pentru că Ceaster părea o destinaţie mai sigură decât 
Gleawecestre, dar dacă nu mă  înşelam asupra 
normanzilor, atunci îi trimisesem pe Osferth, pe fiica mea 
şi familiile noastre, ca şi toată averea, direct către o 
hoardă de duşmani. Şi chiar mai rău. Se putea ca Eardwulf 
să i se fi alăturat lui Sigtryggr, şi Eardwulf era viclean cât 
o ceată de râşi. 

— Să presupunem că Eardwulf merge la Ceaster, am zis, 
făcându-l pe fiul meu să tresară uluit. Cei de acolo ştiu că e 
un trădător? 

El îmi înţelese teama. 

— Dacă n-au aflat încă... 

— O să-i deschidă porţile, l-am întrerupt eu. 

— Dar trebuie să fi aflat deja, stărui Uhtred. 

— Vor şti despre Eardwulf, am încuviinţat, gândindu-mă 
că întăririle trimise de /Ethelfleed din Gleawecestre 
duseseră vestea la Ceaster. Dar ştiu şi despre toţi cei care 


4 261 # 


l-au urmat? 

— Ah, Dumnezeule! făcu el întrezărind pericolul. 
Dumnezeule! 

— E de mare ajutor, n-am ce zice! am mârâit. 

Drines se izbi de un val mai prăpăstios, udând puntea cu 
o ploaie rece. Vântul bătuse toată ziua şi acum valurile 
erau furioase şi repezi, dar odată cu căderea nopţii vântul 
încetă şi marea se linişti. Nu mai vedeam uscatul pentru că 
traversam marele golf ce reprezintă coasta de vest a Ţării 
Galilor, deşi mă temeam de partea de nord a acestui golf, 
asemănătoare unui braţ stâncos care prindea în cursă 
navele neprevăzătoare. Am strâns pânzele şi am trecut la 
vâsle, călăuzindu-ne după strălucirea neregulată a stelelor. 
Am apucat cârma şi am îndreptat nava încet spre nord- 
vest. În timp ce oamenii mei vâsleau încet, eu priveam 
luminiţele care scânteiau în apă. Noi le spunem bijuteriile 
lui Ran, sinistrele sclipiri ale giuvaierurilor care atârnă de 
gâtul pizmaşei zeițe. 

— Încotro mergem? mă întrebă Finan în întunericul 
scânteietor. 

— La Wirhealum. 

— Pe la nord sau pe la sud? 

Era o întrebare bună, şi eu nu cunoşteam răspunsul. 
Dacă o luam pe Dee, fluviul sudic, am fi putut vâsli până 
aproape de porţile Ceasterului, dar dacă Sigtryggr făcuse 
aceeaşi alegere însemna să dăm nas în nas cu oamenii lui. 
Dacă am fi ales fluviul de la nord, am fi tras nava la o 
distanţă bunicică de Ceaster şi am fi evitat flota lui 
Sigtryggr, dar ne-ar fi luat mult mai mult să ajungem în 
burh. 

— Bănuiesc că Sigtryggr vrea să pună mâna pe Ceaster, 
am spus. 

— Dacă merge la Wirhealum, da. 

— Dacă, am mormăit. 

Instinctul este un lucru ciudat. Nu-l poţi atinge, nici 
simţi, nici mirosi sau auzi, dar trebuie să te încrezi în el, şi- 
n noaptea aceea, pe când ascultam clipocitul valurilor şi 
scârţâitul vâslelor, eram sigur că temerile mele erau 


4 262 # 


îndreptăţite. Undeva în faţa noastră se afla o flotă 
normandă ce intenţiona să captureze Ceasterul, oraşul lui 
ZEthelflzed. Dar cum avea s-o facă? Instinctul nu-mi oferea 
niciun răspuns. 

— Sigtryggr o să vrea să pună mâna pe oraş cât mai 
repede, am sugerat. 

— Aşa e, aprobă Finan. Dacă o tândăleşte, garnizoana 
are timp să se întărească. 

— Aşa că va alege ruta cea mai scurtă. 

— Dee. 

— Prin urmare, noi vom merge spre nord, spre Marse, 
am hotărât. Şi în zori o să scoatem blestemata aia de cruce 
de la proră. 

Crucea de pe prora înaltă a lui Prines ne proclama drept 
creştini, invitându-i pe danezi sau normanzi să ne atace. O 
navă daneză ar fi avut la proră o sculptură falnică, un 
dragon sau un şarpe sau un vultur, dar astfel de cioplituri 
puteau fi oricând ridicate pe bârnele prorei. Fiarele 
cioplite şi vopsite nu erau înfăţişate niciodată în apele de 
acasă, căci acele ape erau prietenoase şi nu era nevoie de 
ameninţarea fiarei pentru a îmblânzi duhurile, dar 
ameninţarea era întotdeauna de folos pe coastele inamice. 
Însă crucea de la prora lui Prines era fixă. Partea de sus 
era pur şi simplu grinda prorei scoasă în afară cu câteva 
picioare deasupra punţii, ceea ce însemna că oamenii mei 
trebuiau să folosească topoare ca s-o doboare; odată 
îndepărtată, măcar nu le mai dădeam altora prilej să ne 
atace. Eram sigur că în faţa noastră nu se mai găseau nave 
creştine, ci doar duşmani. 

Topoarele îşi făcură treaba în lumina cenuşie a zorilor 
străvezii. Câţiva dintre creştini tresăriră atunci când 
marea cruce se răsturnă în cele din urmă peste bord, 
zdruncinând puternic carena în momentul în care se 
prăbuşi în apă. Cum o rafală încreţise marea, am ridicat 
pânza, am retras vâslele şi am lăsat vântul să ne ducă spre 
nord. Departe spre est am zărit o desfăşurare de pânze 
întunecate şi mi-am spus că erau bărci de pescuit galeze. 
Pe deasupra lor se învârtea un nor de pescăruşi; văzându- 


4 263 # 


ne, bărcile se grăbiră înapoi spre uscat, un uscat care ni se 
arătă la mai bine de un ceas după ce se crăpase de ziuă. 
Navigam, dar ce ne aştepta la sfârşitul călătoriei? Habar 
n-aveam. Mi-am atins ciocanul de la gât şi m-am rugat lui 
Thor ca instinctul să mă înşele, să ajungem la Meerse şi să 
găsim peste tot doar pace. 
Dar instinctul nu mă înşela. Navigam spre necazuri. 


În noaptea următoare am poposit pe coasta de nord a 
Ţării Galilor, aruncând ancora într-un golfuleţ în vreme ce 
vântul urla pe deasupra noastră. Turna cu găleata. 
Fulgerele loveau ţărmul, luminând dealurile întunecate şi 
ploaia ce se înteţise. Furtuna veni iute şi trecu iute. Cu 
mult înainte de zori dispăruse, un acces subit de mânie 
divină. Nu ştiam ce însemna şi nu puteam decât să mă 
tem; totuşi, în zori vântul se domolise din nou, norii se 
împrăştiaseră şi soarele se ridicase făcând valurile mici să 
scânteieze. Am ridicat ancora de piatră şi am vârât vâslele 
în furcile lor. 

Am pus mâna pe o vâslă, nu mă durea defel, deşi după o 
oră muşchii îmi înţepeniseră din pricina efortului. Cântam 
balada lui Beowulf, un cântec străvechi care istorisea cum 
eroul înotase o zi întreagă ca să ajungă la capătul unui lac 
uriaş, unde se luptase cu mama lui Grendel, cotoroanţa 
monstruoasă. 

— Wearp dă wunden-mel, urlam noi trăgând la vâsle, 
wrettum gebunden, mugeam strângând mânerele vâslelor, 
yrre oretta, pet hit on eorsan læg, trăgând nava prin 
marea scânteietoare, stiă ond styl-ecg, ridicând vâslele şi 
afundându-le din nou. 

Balada povestea cum Beowulf, dându-şi seama că spada 
lui nu putea muşca din pielea groasă a monstrului, 
azvârlise cât colo tăişul care avea încrustate pe oţel 
modele ondulate asemenea unor fuioare de fum, aşa cum 
avea şi Răsuflarea-Şarpelui, şi se luase la trântă cu 
cotoroanţa, punând-o la pământ. Încasase lovituri, lovise şi 
el, şi în cele din urmă înhăţase una dintre spadele ei, o 
lamă grosolană din zilele când giganţii trăiau pe pământ, o 


4 264 # 


spadă aşa de grea, încât numai un erou o putea mânui. 
Beowulf îi tăiase gâtul, iar ţipetele de moarte ale harpiei 
răsunaseră pe acoperişul cerului. Era o poveste frumoasă, 
pe care mi-o istorisise Ealdwulf fierarul pe când eram un 
copil, deşi el fredonase vechea versiune, nu pe cea nouă pe 
care o răcneau oamenii mei în vreme ce Prines spinteca 
marea dimineţii. Mugeau cum că „Zeul Hâlig” îi oferise lui 
Beowulf izbânda, dar în povestea lui Ealdwulf Thor, nu 
Zeul sfânt fusese cel care-i dăduse eroului puterea să 
învingă înspăimântătoarea creatură. 

Şi eu mă rugam lui Thor să-mi dea putere, de aceea 
mugeam în rând cu oamenii mei trăgând la vâsle. Un 
bărbat are nevoie de putere ca să mânuiască o spadă, să 
ţină un scut, să lovească în duşman. Mă aştepta o luptă, 
însă eram slab, aşa de slab că, după o oră de vâslit, i-am 
lăsat vâsla lui Eadric şi am venit la cârmă lângă fiul meu. 
Braţele mă dureau, dar în coastă nu mai simţeam nicio 
durere. 

Am vâslit întreaga zi şi, când soarele asfinţi în spatele 
nostru, am ajuns la întinderile mari de mâl dintre 
Wirhealum şi locul unde fluviile, uscatul şi marea se 
contopesc, unde fluxul acoperă pământul vălurit, iar 
stolurile de păsări de mare sunt dese ca zăpada. La sud de 
noi era gura fluviului Dee, mai lat decât Mærse; mă 
întrebam dacă nu cumva luasem hotărârea greşită şi dacă 
n-ar fi trebuit să vâslim pe Dee ca să mergem direct la 
Ceaster, dar în cele din urmă am luat-o pe culoarul îngust 
al lui Marse. Mă temeam că Sigtryggr, dacă venise, 
urcase deja pe Dee ca să dea năvală pe țărm şi să pună 
mâna pe Ceaster. Mi-am atins ciocanul de la gât şi m-am 
rugat. 

Mâlul lăsă loc ierbii şi trestiilor, apoi păşunilor şi 
izlazurilor, pădurilor pitice şi dealurilor blânde acoperite 
de strălucirea galbenă a grozamelor. La sud de noi, spre 
Wirhealum, câte un fuior de fum indica o fermă sau o 
aşezare printre copaci, însă nu era un fum aşa de gros 
încât să păteze cerul de seară. Vacile păşteau pe un imaş, 
iar pe înălţimi se vedeau oi. Mă uitam după noul burh al lui 


4 265 # 


ZEthelfleed, dar n-am văzut nici urmă de el. Ştiam că-l 
construia ca să apere partea asta de fluviu, ceea ce 
însemna că ar fi trebuit să fie aproape de țărm; cum era o 
femeie deşteaptă, l-ar fi aşezat pe malul de sud, astfel încât 
oamenii să poată ajunge cu uşurinţă la el din Ceaster. 
Totuşi, pe măsură ce umbrele se lungeau peste apă, nu 
zăream niciun zid, nicio palisadă. 

Drines era purtată de curent. Foloseam vâslele doar ca 
să păstrăm cursul, lăsându-ne purtaţi de fluxul puternic. 
Inaintam încet, căci fluviul era înşelător, cu multe bancuri 
de nisip. Movile de mâl se arătau pe ambele părţi, dar 
învolburarea apei întunecate ne indica pe unde se afla 
canalul, şi astfel am pătruns domol în adâncul uscatului. 
Pe malul de nord, un băiat care scurma prin mâl se opri să 
ne facă semne cu mâna. l-am răspuns în acelaşi fel, 
întrebându-mă dacă era danez sau normand. Mă îndoiam 
că era saxon. Pământul acesta fusese stăpânit ani de zile 
de către normanzi, dar, odată ce puseserăm mâna pe 
Ceaster, puteam să luăm înapoi pământurile din jur şi să le 
umplem cu saxoni. 

— Acolo, spuse Finan. 

Mi-am desprins privirea de băiat pentru a o îndrepta 
spre amonte, unde am zărit o mulţime de catarge deasupra 
unui crâng. 

Întâi am crezut că erau nişte copaci, după care mi-am 
dat seama că erau drepte şi fără ramuri, prăjini dezolante 
profilându-se pe cerul tot mai întunecat. Fluxul ne purta în 
susul apei, şi eu nu îndrăzneam să dau poruncă de 
întoarcere, temându-mă să nu afund nava într-un banc 
nevăzut. Ar fi fost prudent să ne întoarcem, căci acele 
catarge arătau că Sigtryggr venise aici, pe Mærse, şi că 
toate navele sale erau trase la Wirhealum, nu la Ceaster, şi 
că o armată de normanzi ne aştepta, însă fluxul era aidoma 
sorții. Ne purta cu el. Şi printre catarge se ridica fumul, nu 
fumul gros al pârjolului, ci pâcla aceea a focurilor de 
pregătit hrana, ce se împrăştia în crepusculul de deasupra 
copacilor pitici. Am bănuit că găsisem în sfârşit noul burh 
al lui Æthelflæd. 


4 266 # 


Şi astfel, pentru prima, dar nu şi pentru ultima oară în 
viaţa mea, am ajuns la Brunanburh. 

Când am trecut de un cot al fluviului, am zărit navele 
normanzilor. In cea mai mare parte erau trase la mal, doar 
câteva pluteau mai departe, ancorate în apropierea 
țărmului noroios. Am început să număr. 

— Douăzeci şi şase, spuse Finan. 

Câtorva dintre navele de pe țărm le fuseseră scoase 
catargele, arătând că Sigtryggr plănuia să rămână acolo 
un timp îndelungat. 

Apa devenise foarte mică. Fluviul arăta îndeajuns de lat, 
dar era înşelător, pentru că eram înconjurați peste tot de 
zone cu apă puţin adâncă. 

— Ce facem? întrebă fiul meu. 

— O să-ţi spun când o să ştiu, am mormăit eu aplecându- 
mă peste cârmă ca să îndrept corabia spre flota lui 
Sigtryggr. 

Soarele aproape că asfinţise cu totul, şi crepusculul 
făcea ca umbrele care se întindeau peste uscat să se 
amestece între ele. 

— Sunt destui nemernici, murmură Finan privind spre 
țărm. 

Într-acolo priveam şi eu, dar mai mult căutam spre 
fluviu, încercând să-l feresc pe Prines de bancurile de 
nisip. Oamenii mei se uitau spre sud, uitând de vâsle. Le- 
am strigat să vâslească în continuare şi, când am pornit 
iarăşi să înaintăm uşor, i-am lăsat cârma fiului meu şi mi- 
am îndreptat ochii spre noul burh al lui Æthelflæd. Până în 
momentul acela, constructorii clădiseră un val de pământ 
pe o ridicătură a uscatului din apropierea râului. Era ceva 
mai mult decât un dâmb, probabil de înălţimea unui om şi 
lung de peste două sute de paşi. Alături de două clădiri 
mai mici, probabil grajduri, fusese înălţată o sală, dar nu 
exista încă nicio palisadă. Pentru asta ar fi fost nevoie de 
sute de trunchiuri solide, de stejar sau ulm, şi în 
apropierea valului de pământ nu existau copaci mari. 

— Lady Æthelflæd va trebui să aducă lemnărie aici, am 
spus. 


4 267 # 


— Dacă e să-l termine vreodată, zise Finan. 

Probabil că burhul avea o formă pătrată, dar de pe 
puntea lui PDrines nu-ţi puteai da seama. Sala nu era mare, 
şi lemnăria ei nouă strălucea în lumina apusului. Bănuiam 
că-i adăpostea pe constructorii lui ZEthelfleed, urmând să 
se ridice una mai impunătoare de îndată ce burhul era 
terminat. Apoi am văzut crucea de pe fronton şi mai că am 
izbucnit în hohote de râs. 

— E o biserică, nu o sală de ospeţe! 

— Îl vrea pe Dumnezeu de partea ei, spuse Finan. 

— Ar fi trebuit să construiască mai întâi o palisadă, am 
mârâit. 

Navele ancorate şi cele trase la țărm ascundeau malul în 
cea mai mare parte, dar mi s-a părut că zăream laturile 
unui canal proaspăt săpat, probabil menit să preia apele 
fluviului şi să le ducă spre şanţul care înconjura noua 
aşezare, aflată acum în mâinile normanzilor. 

— Doamne sfinte, murmură Finan, sunt sute de ticăloşi! 

Din biserică ieşiseră oameni care se uitau la noi. Aşa 
cum spusese, erau cu sutele. Alţii se aşezaseră în jurul 
focurilor de tabără. Erau acolo şi femei cu copii, şi toţi se 
apropiau acum de mal ca să ne privească. 

— Vâsliţi în continuare! am strigat, preluând cârma de la 
fiul meu. 

Sigtryggr capturase burhul pe jumătate clădit, asta era 
limpede, însă prezenţa atâtor oameni sugera că încă nu 
pornise la asaltul Ceasterului. Nu avusese timp, dar nu mă 
îndoiam că avea să atace de îndată ce putea. Cea mai 
riscantă variantă ar fi fost să-şi ducă navele şi războinicii 
pe Dee în sus şi să atace din prima Ceasterul, căci, odată 
intrat în fortificațiile romane, nu l-am mai fi putut scoate. 
Eu unul aşa aş fi făcut, dar el fusese mult mai prudent. 
Cucerise fortăreaţa mai mică, îşi pusese oamenii să ridice 
o palisadă din orice lemne puteau tăia şi din mărăcinişuri 
şi adâncise şanţul; odată burhul terminat, odată terenul 
împrejmuit cu crengi şi ţepi, ar fi fost aproape la fel de 
bine apărat în Brunanburh ca şi la Ceaster. 

Un om se căţără pe navele trase la țărm, care erau 


% 268 # 


adunate laolaltă ca să fie uşor de păzit, apoi sări pe una 
dintre cele ancorate, croindu-şi neîncetat drum spre noi. 

— Cine sunteţi? strigă el. 

— Vâsliţi în continuare! 

Se făcea tot mai întuneric de la un minut la altul şi mă 
temeam să trag pe uscat, dar nu îndrăzneam să mă opresc. 

— Cine sunteţi? răcni din nou omul. 

— Sigulf Haraldson! am strigat eu un nume născocit. 

— Ce faceţi aici? 

— Cine întreabă? am zis în daneză, vorbind rar. 

— Sigtryggr Olafson! 

— Spune-i că locuim aici! 

Mă întrebam dacă bărbatul care răcnea la noi era însuşi 
Sigtryggr, dar nu-mi venea să cred. Cel mai probabil era 
unul dintre oamenii lui Sigtryggr, trimis să ne verifice. 

— Sunteţi danezi? urlă el. Cum nu primi răspuns, 
adăugă: Stăpânul meu vă invită la țărm. 

— Spune-i stăpânului tău că vrem să ajungem acasă 
înainte să se înnopteze! 

— Ce ştiţi de saxonii din oraş? 

— Nimic! Ei nu ne bagă în seamă, noi nu-i băgăm în 
seamă. 

Am depăşit nava de pe care striga omul acela, însă el 
sări sprinten pe o alta ca să rămână în apropierea noastră. 

— Veniti la țărm! 

— Mâine. 

— Unde locuiţi? urlă el. 

— În aval, i-am răspuns, la un ceas de aici. 

Am mârâit la oamenii mei să înteţească vâslitul, iar Thor 
era cu noi, căci Prines rămase în canal, deşi nu o dată 
vâslele loviră în mâl şi coca scrijeli uşor în două rânduri 
câte un banc înainte de a ajunge în ape mai adânci. Omul 
ne mai aruncă nişte întrebări prin beznă, dar noi 
trecuserăm.  Devenisem o  navă-umbră în lumina 
crepusculară, o navă-fantomă ce dispărea în noapte. 

— Slavă Domnului că nu ţi-au recunoscut vocea, zise 
Finan. 

— Nu mă puteau auzi de pe țărm, am spus, sperând că 


4 269 # 


era adevărat. Nu strigasem chiar din toţi bojocii, 
nădăjduind că poruncile ajungeau doar până la oamenii 
mei. Şi cine să mă recunoască? 

— Fratele meu? interveni Eadith. 

— L-ai văzut? 

Ea clătină din cap. M-am întors să mă uit înapoi, dar 
noul burh nu mai era decât o umbră într-o umbră, o umbră 
în care pâlpâiau flăcări, în vreme ce catargele navelor lui 
Sigtryggr se profilau ca nişte vergi întunecate pe cerul de 
la apus. Refluxul scăzuse mult nivelul apei pe măsură ce 
Drines se furişa în amonte. Nu ştiam la ce distanţă se afla 
Brunanburh de Ceaster, dar socoteam că erau câteva mile, 
poate zece? Poate douăzeci? Habar n-aveam, şi, cum 
niciunul dintre oamenii mei nu vizitase noul burh al lui 
ZEthelfleed, nimeni nu-mi putea spune. Mai navigasem şi 
înainte pe Mærse, călătorisem pe malurile lui în apropiere 
de Ceaster, dar în bezna care se lăsase era imposibil să 
recunoşti vreun reper de pe uscat. În spate, pata lăsată de 
fumul din Brunanburh se îndepărta tot mai mult, şi am 
privit-o până ce orizontul fu tivit de roşul aprins al soarelui 
care apunea sub cerul presărat cu stele. Nu mă temeam de 
vreo urmărire. Era prea întuneric ca o navă să pornească 
după noi, iar războinicii pe jos sau călare s-ar fi poticnit 
prin ţinutul necunoscut. 

— Ce o să facem? întrebă Finan. 

— O să mergem la Ceaster, am spus. 

Ca să păstrăm în siguranţă tronul lui ZEthelflzed. 


Lumina lunii, adesea ascunsă de nori, licări dintr-odată, 
îndeajuns de mult ca să ne arate fluviul. Am vâslit în tăcere 
până când, în cele din urmă, carena alunecă în mâl şi 
Drines se opri cutremurându-se. 

Malul sudic era la numai douăzeci de paşi; primii oameni 
de-ai mei săriră peste bord şi începură să înainteze spre 
uscat. 

— Arme şi zale, am poruncit. 

— Şi nava? întrebă Finan. 

— O părăsim. 


4 270 # 


Fără îndoială că oamenii lui Sigtryggr aveau să dea 
peste ea. Prines avea să plutească pe apele fluxului şi, în 
cele din urmă, să se întoarcă pe curentul râului, dar nu 
aveam timp să-i dau foc; pe de altă parte, dacă o ancoram, 
ne-ar fi trădat locul de debarcare. Era mai bine s-o lăsăm 
să plece în derivă unde-i era voia. Wyrd bið ful ãræd. 

Şi am debarcat cu toţii, patruzeci şi şapte de bărbaţi şi o 
femeie, îmbrăcaţi în zale, cu scuturi pe braţe şi cu armele 
în mâini. Eram echipați de război, iar războiul se apropia. 
Prezenţa atâtor oameni la Brunanburh îmi spusese că 
Ceasterul era tot în mâinile saxonilor, dar Sigtryggr avea 
să se îndrepte curând spre fortăreaţa mai mare. 

— Poate că s-a hotărât să rămână la Brunanburh, sugeră 
Finan. 

— Şi să ne lase în pace la Ceaster? 

— Dar dacă termină palisada din Brunanburh? Dacă 
vrea să ne stea ca un ghimpe în coastă? Poate că speră că-l 
vom plăti ca să plece? 

— Ar fi un prost, pentru că n-am face asta. 

— Dar numai un prost ar ataca zidurile de piatră ale 
Ceasterului. 

— Noi am făcut-o, i-am amintit, şi Finan râse. Am 
clătinat din cap. N-o să vrea să rămână îngrădit la 
Brunanburh. Taică-său l-a trimis să cucerească pământuri, 
şi asta o să încerce. Pe deasupra, e tânăr. Trebuie să-şi 
facă un nume. lar Berg zice că e încăpățânat. 

Vorbisem cu Berg. Fusese unul dintre oamenii lui 
Rognvald, aşa că nu-l văzuse prea mult pe Sigtryggr, dar 
ceea ce văzuse îl impresionase. 

— Este înalt, stăpâne, îmi spusese el, cu părul blond ca 
al fiului Domniei Tale şi cu un chip de vultur. Râde şi strigă 
tot timpul. Oamenii îl iubesc. 

— Tu îl iubeşti? 

Berg făcuse o pauză şi apoi, cu înflăcărarea vârstei, 
strigase: 

— E aidoma unui zeu coborât pe pământ, stăpâne! 

Zâmbisem la cuvintele astea. 

— Un zeu? 


% 271 # 


— Ca un zeu, stăpâne, murmurase el, ruşinat acum. 

Totuşi, zeul coborât pe pământ trebuia să-şi facă un 
nume, şi nu exista cale mai bună decât recucerirea 
fortăreței de la Ceaster. De aceea se şi grăbise încoace. 
Am mers de-a lungul fluviului spre est până am zărit în faţă 
drumul roman, pe care l-am urmat spre sud. Trecea printr- 
un cimitir roman lăsat în pace atât de normanzi, cât şi de 
saxoni, căci era plin de stafii. Pe când îl traversam în 
tăcere i-am observat pe creştini făcându-şi semnul crucii, 
iar eu mi-am atins ciocanul de la gât. Era noapte, timpul 
când morţii umblă, iar noi treceam printre locuinţele 
sumbre ale morţilor, singurul sunet fiind târşâitul tălpilor 
noastre pe caldarâm. 

Şi acolo, înaintea noastră, se ridica Ceasterul. 

Am ajuns în oraş chiar înainte să apară zorile. Pe cerul 
dinspre răsărit se iţise o dungă cenuşie, o geană de 
lumină, nimic mai mult. Primele păsări prinseseră să 
cânte. Zidurile palide ale burhului erau cufundate în 
noapte, poarta de nord se zărea doar ca o pată foarte 
închisă la culoare. Dacă deasupra porţii flutura vreo 
flamură, nu putea fi văzută. În interiorul zidurilor luminau 
nişte focuri, dar pe metereze nu era nimeni, aşa că i-am 
luat pe Finan şi pe fiul meu şi ne-am apropiat tustrei de 
poartă ştiind că totuşi puteam fi văzuţi. 

— Tu ai deschis ultima oară poarta asta, îi spuse 
irlandezul fiului meu. S-ar putea să trebuiască s-o faci din 
nou. 

— La vremea aceea aveam un bidiviu, îi aminti Uhtred. 

Se cocoțase pe şa şi sărise peste poartă, ajutându-ne să 
cucerim burhul din mâinile danezilor. Speram că nu-l 
pierduserăm. 

— Cine sunteţi? strigă un om de pe zid. 

— Prieteni, am spus. Tot Merewalh comandă aici? 

— Da, se auzi răspunsul înciudat. 

— Adu-l. 

— Doarme. 

— Am spus să-l aduci! m-am răstit eu. 

— Cine eşti? întrebă din nou omul. 


% 272 Ø 


— Cel care vrea să vorbească cu Merewalh! Du-te! 

L-am auzit vorbind cu tovarăşii săi, după care se lăsă 
tăcerea. Am aşteptat până ce tăişul de sabie al luminii 
cenuşii de la răsărit se lăţi, devenind o lamă de lumină 
plumburie. Cocoşii se puseră pe cântat şi un câine urlă 
undeva în oraş; în cele din urmă am văzut umbre pe ziduri. 

— Sunt Merewalh! răsună glasul cunoscut. Şi tu cine 
eşti? 

— Uhtred! am spus. 

Urmă un moment de tăcere. 

— Cine? întrebă el din nou. 

— Uhtred! am strigat. Uhtred de Bebbanburg! 

— Stăpâne? 

Vocea îi era neîncrezătoare. 

— A ajuns Osferth? 

— Da. Şi fiica ta. 

— ZEthelfleed? 

— Lord Uhtred? 

Tot nu-i venea să creadă. 

— Deschide afurisita de poartă, Merewalh! Vreau să iau 
micul dejun. 

Am intrat de îndată ce poarta se deschise. Sub arcadă 
erau aprinse torţe, şi am văzut uşurarea pe chipul lui 
Merewalh când mă recunoscu. În spatele lui aşteptau o 
duzină de oameni, toţi ţinând lănci sau spade scoase din 
teacă. 

— Stăpâne! spuse Merewalh păşind spre mine. Eşti 
vindecat, stăpâne! 

— Sunt vindecat, am zis. 

Îmi făcea plăcere să-l regăsesc pe Merewalh. Era un 
războinic credincios, un om onest şi un bun prieten. Avea 
faţă rotundă, deschisă, care strălucea de plăcerea 
revederii. Îi fusese supus lui ZEthelred, deşi întotdeauna o 
apărase pe /Ethelfleed şi avusese de suferit pentru 
loialitatea lui. 

— ZEthelfleed este aici? am întrebat. 

El clătină din cap. 

— Mi-a spus că va aduce mai mulţi oameni atunci când 


4 273 # 


va putea, dar nu am mai auzit nimic de o săptămână. 

Am privit la oştenii din spatele lui, care zâmbeau pe 
când îşi vârau spadele în teci. 

— Şi câţi oameni ai? 

— Două sute nouăzeci şi doi pregătiţi de luptă. 

— Inclusiv cei cincizeci trimişi de ZEthelfleed? 

— Da, stăpâne. 

— Principele Æthelstan este aici? 

— Este aici, stăpâne, da. 

M-am întors şi am văzut că străjerii închideau porţile 
grele şi puneau de-a curmezişul o bârnă groasă. 

— Ştii că la Brunanburh sunt cinci sute de normanzi? 

— Mi s-a spus că şase sute, oftă el. 

— Ţi s-a spus? 

— Ieri au venit cinci saxoni. Cinci mercieni. I-au văzut pe 
normanzi acostând şi au fugit încoace. 

— Cinci mercieni? am întrebat, dar nu i-am lăsat timp să 
răspundă. Spune-mi, tu ai oameni la Brunanburh? 

Merewalh clătină din cap. 

— Lady Æthelflæd mi-a spus să-l părăsim deocamdată, 
până se întoarce ea. Socotea că nu puteam apăra şi 
Ceasterul, şi noul burh. Când va veni, ne apucăm de treabă 
acolo. 

— Cinci mercieni? am întrebat din nou. Ţi-au spus cine 
erau? 

— O, îi cunosc! spuse Merewalh încrezător. Erau 
oamenii lordului ZEthelred. 

— Şi acum se află în slujba lui Lady Æthelflæd? am 
întrebat, iar Merewalh încuviinţă. De ce i-a trimis? 

— Ca să arunce o privire la Brunanburh. 

— Să vadă ce? 

— Păi, la Wirhealum se află danezii. Nu-s mulţi şi se 
pretind a fi creştini, zise el ridicând din umeri ca şi cum ar 
fi sugerat că pretenţia asta era cam dubioasă. În cea mai 
mare parte îşi păstoresc oile, şi nu-i băgăm în seamă dacă 
nu ne fac necazuri. Poate că Lady Æthelflæd s-a gândit că 
au stricat câte ceva. 

— Prin urmare, cei cinci au venit încoace la ordinul lui 


Y 274 # 


ZEthelfleed, am spus, şi au trecut ca vântul şi ca gândul prin 
poarta de sud fără să ceară să-ţi vorbească ţie? Au venit la 
Brunanburh? Am aşteptat un răspuns, dar Merewalh tăcu 
mâlc. Cinci oameni vin aici ca să se asigure că nişte păstori 
n-au stricat un val de pământ? El tăcu în continuare. Ai 
trimis oameni de-ai tăi să se uite la noul burh? 

— Da, stăpâne. 

— Şi totuşi Æthelflæd nu te-a crezut? A trebuit să trimită 
cinci oameni ca să facă o treabă pe care tu deja o făcuseşi? 

Bietul Merewalh se încruntă, zăpăcit de atâtea întrebări. 

— Îi cunosc, stăpâne, zise el, deşi nu părea prea sigur. 

— Îi ştii bine? 

— Am fost cu toţii în slujba lordului ZEthelred. Nu, nu-i 
ştiu aşa de bine. 

— Şi cei cinci erau în serviciul lui Eardwulf, am sugerat. 

— Cu toţii eram. Era comandantul gărzii lordului 
ZEthelred. 

— Dar ăştia cinci îi erau apropiaţi, am precizat eu pe un 
ton categoric, iar Merewalh înghiţi în sec. Şi Eardwulf este 
probabil alături de Sigtryggr. 

— Sigtryggr, stăpâne? 

— Cel care tocmai a adus cinci sau şase sute de 
normanzi la Brunanburh! 

— Eardwulf este cu... începu el, după care se întoarse şi 
privi de-a lungul străzii principale din Ceaster, aşteptându- 
se să-i vadă pe normanzi invadând dintr-odată oraşul. 

— Probabil că Eardwulf este cu Sigtryggr, am repetat, 
iar Eardwulf este un trădător şi un proscris. Şi probabil că 
în clipa asta se îndreaptă încoace. Dar nu vine singur. 

— Doamne, Dumnezeule! icni Merewalh făcându-şi 
semnul crucii. 

— Mulţumegşte-i zeului tău, am spus. 

Pentru că măcelul era pe care să-nceapă, şi noi 
ajunseserăm la timp. 


% 275 # 


Unsprezece 


Sigtryggr sosi la amiază. 

Ştiam că va veni. 

Ştiam unde va ataca. 

Eram în inferioritate numerică, dar zidurile înalte de 
piatră ale Ceasterului valorau cât o mie de oameni. 
Sigtryggr ştia şi el asta, dar, asemenea tuturor 
normanzilor, nu avea răbdare să pună la cale un asediu. 
Nu avea timp să confecţioneze scări, nu avea unelte cu 
care să sape sub metereze, dispunea doar de curajul 
războinicilor săi şi de credinţa că ne păcălise. 

Doar că noi ştiam care fusese păcăleala. 

Bun venit la Ceaster! 


Soarele răsărise, dar în Sala Mare - mohorâta clădire 
din centrul Ceasterului - era întuneric. În vatra din mijloc 
mocnea un foc, fumul încârligându-se pe sub acoperiş 
înainte de a găsi gaura croită printre ţigle. De-a lungul 
pereţilor dormeau oamenii, sforăitul lor împrăştiindu-se în 
spaţiul vast. Existau mese şi bănci, şi pe mese dormeau alţi 
oameni. Două servitoare puseră plăcinte cu ovăz pe 
pietrele vetrei, în vreme ce o a treia aducea vreascuri cu 
care să aţâţe focul. 

In afara sălii se aflau grămezi uriaşe de lemne. Nu era 
lemn de foc, ci trunchiuri de stejar şi ulm care fuseseră 
tăiate grosolan. Mă oprisem să le privesc. 

— Astea-s pentru palisada de la Brunanburh? l-am 
întrebat pe Merewalh. 

— Da. N-au mai rămas copaci zdraveni în Wirhealum, 
aşa că a trebuit să-i tăiem pe cei de aici. 

— Le duceţi cu căruţa? 

— Pe apă, mai degrabă, spuse el. 


4 276 # 


Bârnele erau mari, fiecare groasă cât mijlocul unui 
călugăr pântecos şi lungă de un stat de om. Constructorii 
aveau să sape un şanţ în jurul ridicăturii de pământ de la 
Brunanburh şi să înfigă trunchiurile în pământ cu vârful în 
jos. În felul acesta, lemnul rezistă mai mult. Bucăţile mai 
mici urmau să fie folosite la platformele de luptă şi la scări. 
Merewalh privea mohorât la grămezile uriaşe. 

— Lady /Ethelflaed vrea ca totul să fie gata când soseşte 
Domnia Sa. 

— N-o să-ţi vezi capul de treabă! 

Când am intrat în sală, oamenii prinseră să se foiască. 
Cerul se lumina, cocoşii cucurigau, era timpul să 
întâmpinăm noua zi. Peste câteva minute apăru şi Osferth, 
căscând şi întinzându-se. Încremeni când mă văzu. 

— Stăpâne! 

— Ai ajuns cu bine aici. 

— Da, stăpâne. 

— Şi fiică-mea? 

— E bine, stăpâne. Se holba la mine, măsurându-mă din 
cap până-n picioare. Nu te mai chirceşti de durere! 

— Mi-a trecut. 

— Lăudat fie Domnul! spuse el îmbrăţişându-mă. Finan! 
Sihtric! Uhtred! 

Era fericit să-şi regăsească tovarăşii; apoi o văzu pe 
Eadith şi ochii i se făcură cât roata carului, cerându-mi 
lămuriri pe muteşte. 

— Lady Eadith va fi tratată cu toată cinstirea, i-am zis. 

— Bineînţeles, stăpâne, replică el indignat de sugestia 
că ar fi putut trata nerespectuos vreo femeie. Când Finan îi 
făcu cu ochiul, Osferth o privi din nou pe Eadith, apoi îşi 
întoarse ochii la mine. Bineînţeles, stăpâne, spuse iarăşi, 
dar de data asta cam ţeapăn. 

— Şi ZEthelstan? am întrebat. 

— Este aici, stăpâne. 

Focul se înteţise. Mi-am dus oamenii într-un colţ mai 
ferit al sălii, în vreme ce Merewalh îi chemă la el pe cei 
cinci saxoni ajunşi în ziua precedentă. Apărură zâmbind. 
Sala era deja înţesată, alţi şi alţi oameni trezindu-se şi 


% 277 # 


venind în căutare de hrană şi bere. Cei mai mulţi nu 
purtau arme sau scuturi, deşi cei cinci aveau cu toţii spade 
la brâu. 

— Staţi jos! le spuse Merewalh făcând semn spre o 
masă. Avem bere, şi mâncarea e pe drum. 

— Sunt oamenii fratelui meu, îmi şopti Eadith. 

— Tocmai i-ai condamnat la moarte spunând asta, i-am 
şoptit drept răspuns. 

Ea şovăi. 

— Ştiu. 

— Cum îi cheamă? 

Eadith îmi spuse, iar eu am rămas cu ochii pe ei. Erau 
neliniştiţi, deşi cu toţii în afară de unul încercau s-o 
ascundă. Cel mai tânăr, abia trecut de vârsta copilăriei, 
arăta îngrozit. Ceilalţi vorbeau prea tare, luându-se peste 
picior, iar unul îi dădu una peste fund fetei care le aduse 
bere, dar, în ciuda nepăsării afişate, puteam vedea că ochii 
lor erau scormonitori. Cel mai în vârstă, un bărbat pe 
nume Hanulf Eralson, se uită de jur-împrejur şi-şi înfipse 
privirile în colţul întunecat unde noi eram ascunşi pe 
jumătate de umbre şi mese. Probabil credea că încă 
dormeam. 

— Aştepţi vreo luptă azi, Merewalh? strigă el. 

— O să vină curând. 

— Roagă-te la Domnul să vină, zise Hanulf din toată 
inima, căci niciodată n-o să poată trece de zidurile astea! 

— Lordul Uhtred a trecut, îi aminti Merewalh. 

— Lordul Uhtred are întotdeauna norocul unui diavol, 
iar diavolul are grijă de ai lui, spuse acru Hanulf. Ai veşti 
de la el? 

— De la diavol? 

— De la Uhtred. 

Îi spusesem lui Merewalh cum să răspundă dacă era 
întrebat. Făcându-şi cruce, murmură: 

— Se spune că lordul Uhtred trage să moară. 

— Un păgân mai puţin, zise Hanulf cu nepăsare, apoi, 
cum pe masă fuseseră aşezate brânza şi pâinea, îşi mută 
atenţia într-acolo. 


4 278 # 


Hanulf o mângâie pe fata care adusese bucatele şi spuse 
ceva care-o făcu să roşească şi să se tragă într-o parte. 
Oamenii lui râseră, deşi cel mai tânăr părea şi mai speriat. 

— Diavolul are grijă de ai lui, eh? şopti Finan. 

— Hai să vedem dacă are grijă de ăştia cinci, am spus, 
după care m-am întors, căci în sală intrase /Ethelstan 
urmat de alţi trei băieţi şi de două fete, niciunul mai mare 
de unsprezece sau doisprezece ani. 

Râdeau şi se fugăreau unul pe altul. Văzând doi dulăi 
lângă vatră, ZEthelstan se repezi lângă ei, mângâindu-le 
spinările lungi şi boturile cenuşii. Ceilalţi copii se luară 
după el; mi-am dat seama că era şeful indiscutabil al acelui 
mic grup. Fără îndoială avea să se bucure de darul acesta 
şi la maturitate. L-am urmărit cum şterpeli două turte de 
ovăz de pe pietrele vetrei şi le împărţi cu câinii şi cu cele 
două fete. 

— Ia zi, te putem ajuta azi la veghea pe ziduri? îl întrebă 
Hanulf pe Merewalh. 

— Nici nu mă aştept la altceva de la voi, spuse 
Merewalh. 

— Unde o să atace? 

— Aş vrea să ştiu. 

— Probabil la o poartă? sugeră Hanulf. 

— Aşa aş spune. 

Oamenii ascultau conversaţia. Cei mai mulţi dintre 
războinicii lui Merewalh ştiau de prezenţa mea în sală, dar 
li se spusese să nu sufle o vorbă. Majoritatea erau convinşi 
că pur şi simplu Hanulf voia să dea o mână de ajutor pe 
metereze. După câte ştiau ei, cei cinci erau nişte mercieni 
obişnuiţi care sosiseră din întâmplare şi acum contribuiau 
la apărarea burhului. 

— Şi poarta dinspre uscat? întrebă Hanulf. 

— Poarta dinspre uscat? 

— Cea pe care am folosit-o ieri. 

— Ah, Poarta de Nord! 

— Vom lupta acolo, dacă n-ai nimic împotrivă. 

Şi astfel am priceput că Sigtryggr nu venea pe mare. La 
asta nu mă aşteptasem. Ar fi fost silit să vâslească pe 


4 279 # 


Meerse până la mare, să se întoarcă spre sud şi să urce pe 
Dee, asta luându-i întreaga zi, ca să ajungă în cele din 
urmă la Poarta de Sud. În loc de asta, venea pe uscat, şi 
cea mai apropiată poartă de Brunanburh era Poarta de 
Nord, cea pe care tocmai intraserăm şi noi. 

— Pot să lupt la Poarta de Nord? îl întrebă ZEthelstan pe 
Merewalh. 

— Domnia Ta vei sta departe de orice luptă! replică 
Merewalh cu asprime. 

— Lasă-l pe băiat să vină cu noi! propuse vesel Hanulf. 

— Vei sta în biserică şi te vei ruga pentru izbânda 
noastră, îi ordonă Merewalh lui ZEthelstan. 

Pe măsură ce soarele se ridica, sala devenea mai 
luminoasă. 

— S-a făcut timpul, i-am spus lui Finan. Pune mâna pe 
nemernici. 

Îmi scosesem Răsuflarea-Şarpelui, dar încă nu mă 
încredeam pe deplin în puterile mele, aşa că i-am lăsat pe 
Finan şi pe fiul meu să conducă o duzină de oameni spre 
masă. Eu îi urmam cu Eadith. 

Hanulf îşi dădu seama că ne apropiam. Nici nu era greu, 
pentru că toţi cei din sală încremeniseră brusc, iar vocile li 
se stinseseră. Se răsuci pe bancă, văzu spadele, apoi o 
văzu şi pe Eadith. Rămase cu ochii la ea, uluit, după care 
încercă să se ridice, dar banca îl împiedica să-şi scoată 
spada din teacă. 

— Chiar vrei să te baţi cu noi? l-am întrebat. 

Mai mulţi oameni de-ai lui Merewalh îşi trăseseră şi ei 
spadele. Nu înțelegeau prea bine ce se întâmpla, dar se 
luaseră după Finan, ceea ce însemna că Hanulf era 
înconjurat. ZEthelstan se ridicase şi mă privea surprins. 

Hanulf lovi masa cu piciorul şi căută uşa. Pe acolo însă 
nu putea să scape. Preţ de o clipă am crezut că încerca să 
ne atace, ca să moară în învălmăşeala unei lupte inegale, 
dar în loc de asta dădu drumul spadei, care căzu 
zăngănind pe podea. Nu spuse nimic. 

— Aruncaţi spadele, le-am poruncit celorlalţi. Şi tu, am 
arătat spre ZEthelstan, vino încoace. 


Y% 280 # 


I-am luat la întrebări, iar răspunsurile veniră repede. 
Sperau să scape cu viaţă dacă spuneau adevărul? 
Mărturisiră că erau oamenii lui Eardwulf, că fugiseră din 
Gleawecestre împreună cu el, navigând spre vest cu 
Godspellere până întâlniseră flota lui Sigtryggr. Acum 
veniseră la Ceaster ca să deschidă Poarta de Nord pentru 
oamenii lui Sigtryggr. 

— Şi asta va fi azi? am vrut să ştiu. 

— Da, stăpâne. 

— Ce semnal trebuia să-ţi dea? 

— Semnal, stăpâne? 

— Prin care să-ţi dea de înţeles să deschizi poarta. 

— Trebuia să încline flamura, stăpâne. 

— După care ai fi ucis pe oricine ţi s-ar fi pus în cale? Şi 
le-ai fi deschis poarta duşmanilor noştri? 

Hanulf nu avea ce să spună la asta, dar cel mai tânăr, 
băiatul, scânci: 

— Stăpâne... 

— Tăcere! am mârâit. 

— Fiul meu nu a... începu un altul, dar închise gura când 
m-am încruntat la el. 

Acum băiatul plângea. Nu avea mai mult de paisprezece 
ani, poate cincisprezece, şi ştia ce soartă înspăimântătoare 
îl aştepta, dar nu eram în starea în care să-i ascult 
tânguirile. Cei cinci nu meritau nicio milă. Dacă Hanulf ar 
fi reuşit, Sigtryggr ar fi intrat în Ceaster şi aproape toţi 
oamenii mei şi ai lui Merewalh ar fi fost măcelăriți. 

— Principe ZEthelstan! am strigat. Vino aici! 

ZEthelstan traversă în grabă sala ca să mi se alăture. 

— Stăpâne? 

— Aceşti oameni au fost printre cei trimişi să te prindă 
la Alencestre, Înălţimea Ta, iar acum au venit să predea 
Ceasterul duşmanilor noştri. Înălţimea Ta le vei hotărî 
pedeapsa. Osferth, adu-i nepotului tău un scaun. 

Osferth găsi un scaun, însă eu am arătat spre cel mai 
mare scaun din sală, probabil cel pe care-l folosea 
ZEthelfleed când venea în burh. Cu braţe şi un spătar înalt, 
aducea foarte mult cu un tron, şi l-am îndemnat pe 


4 281 # 


JEthelstan să se aşeze. 

— Într-o bună zi ai putea să fii regele acestui tărâm şi 
trebuie să te obişnuieşti cu asta, aşa cum te obişnuieşti să 
lupti cu spada. Aşa că acum vei împărţi dreptatea. 

Mă privi lung. Era doar un băiat. 

— Dreptatea, spuse el neliniştit. 

— Dreptatea, am spus privind la cei cinci oameni. Vei 
recompensa cu aur sau argint o faptă bună, şi vei hotări 
pedepse pentru fărădelegi. Aşa că împarte dreptatea 
acum. Cum băiatul se încrunta la mine ca şi cum ar fi vrut 
să se asigure că vorbeam serios, l-am muştruluit: Oamenii 
ăştia aşteaptă, cu toţii aşteptăm! 

ZEthelstan se uită la ei şi respiră adânc. 

— Sunteţi creştini? întrebă în cele din urmă. 

— Mai tare, i-am zis. 

— Sunteţi creştini? 

Vocea încă nu i se schimbase. 

Hanulf mă privi de parcă mi-ar fi cerut să nu-l fac părtaş 
la prostia asta. 

— Răspunde-i principelui, i-am spus. 

— Suntem creştini, zise el sfidător. 

— Şi totuşi le-aţi fi îngăduit păgânilor să cucerească 
locul acesta? întrebă Æthelstan. 

— Îndeplineam poruncile stăpânului nostru, spuse 
Hanulf. 

— Stăpânul vostru este un proscris, replică ZEthelstan, şi 
Hanulf nu avu nimic de adăugat. 

— Judecata Inălţimii Tale, i-am cerut eu. 

ZEthelstan îşi linse nervos buzele şi rosti: 

— Trebuie să moară. 

— Mai tare! 

— Trebuie să moară! 

— Şi mai tare! Şi vorbeşte-le lor, nu mie. Priveşte-i în 
ochi şi spune-le hotărârea ta. 

Băiatul strânse braţele jilţului până ce încheieturile 
degetelor i se albiră. 

— Trebuie să muriţi, le spuse celor cinci oameni, pentru 
că v-aţi trădat ţara şi zeul. 


4 282 # 


— Noi... începu Hanulf. 

— Tăcere! am răcnit la el, după care mi-am întors 
privirea spre /Ethelstan. O moarte înceată sau rapidă, 
Înălţimea Ta, şi ce soi de moarte? 

— Soi? 

— Îi putem spânzura rapid, l-am lămurit eu, sau încet. 
Sau putem să-i ucidem cu spada. 

Băiatul îşi muşcă buza, apoi se întoarse spre cei cinci. 

— Veţi muri de spadă, spuse el hotărât. 

Cei patru bărbaţi mai în vârstă încercară să pună mâna 
pe spade, dar erau mult prea înceţi. Toţi cinci fură prinşi şi 
dezbrăcaţi de haine şi zale, rămânând doar în cămăşile 
murdare care le atârnau până la genunchi. 

— Dă-ne un preot, se rugă Hanulf, măcar un preot. 

Preotul lui Merewalh, un bărbat pe nume Wissian, se 
rugă împreună cu ei. 

— Nu prea mult, părinte, l-am avertizat, avem treabă de 
făcut! 

ZEthelstan privea la oamenii care fuseseră siliţi să 
îngenuncheze. 

— Am făcut alegerea potrivită, Lord Uhtred? 

— Când începi să înveţi să mânuieşti o spadă, ce înveţi 
mai întâi de toate? 

— Să parez. 

— Să parezi, am aprobat eu, şi altceva? 

— Să parez, să mă rotesc şi să fandez. 

— Incepi cu lucrurile astea uşoare, i-am spus. La fel e şi 
cu judecata. Asta de acum a fost una uşoară, de aceea te- 
am şi lăsat să o faci tu. 

El se încruntă. 

— E uşoară? Să iei viaţa unui om? Să iei vieţile a cinci 
oameni? 

— Sunt trădători şi proscrişi. Urmau să moară, orice ai fi 
hotărât tu. Văzând că preotul le atingea frunţile, i-am 
strigat: Părinte Wissian! Diavolul nu vrea să fie lăsat să 
aştepte cât pierzi tu vremea, dă-i zor! 

— Tu mereu spui că unul trebuie să rămână în viaţă, 
murmură /Ethelstan. 


4 283 # 


— Zău? 

— Da, Lord Uhtred, spuse el, apoi păşi încrezător spre 
oamenii îngenuncheaţi şi arătă spre cel mai tânăr. Cum te 
cheamă? 

— Cengar, stăpâne, îngăimă băiatul. 

— Vino, spuse /Ethelstan, iar când Cengar şovăi, îl trase 
de umăr. Ţi-am spus să vii. Îl aduse pe Cengar în faţa mea. 
Îngenunchează! îi porunci el. Pot să-ţi împrumut spada, 
Lord Uhtred? 

l-am dat Răsuflarea-Şarpelui şi am urmărit cum îşi 
punea mâinile mici în jurul mânerului. 

— Jură-mi credinţă, îl îndemnă el pe Cengar. 

— Eşti un neghiob cu cap de ciupercă, Înălţimea Ta, am 
bombănit. 

— Jură! îi zise ZEthelstan lui Cengar, iar flăcăul îşi puse 
mâinile peste mâinile prinţului şi-i jură credinţă. 

Îşi ridică ochii spre Æthelstan când rosti cuvintele, şi am 
putut vedea că lacrimile îi inundaseră obrajii. 

— Ai creierul unui broscoi sfrijit, i-am spus lui 
ZEthelstan. 

— Finan! strigă el neluându-mă în seamă. 

— Înălţimea Ta? 

— Înapoiază-i lui Cengar hainele şi armele. 

Finan privi la mine. Eu am ridicat din umeri. 

— Fă cum îţi spune idiotul ăsta cu minte de vrabie. 

Pe ceilalţi patru i-am ucis. Indeajuns de iute. L-am pus 
pe /Ethelstan să privească. Fusesem tentat să-l las să-l 
ucidă el însuşi pe Hanulf, dar nu voiam să-mi petrec timpul 
observând cum un băiat se chinuia să ciopârţească un om 
până murea, aşa că fiul meu l-a omorât pe Hanulf, udând 
strada romană cu şi mai mult sânge. Urmărind măcelul, 
Æthelstan se făcuse palid la faţă, pe când Cengar încă 
plângea, poate pentru că fusese silit să asiste la moartea 
tatălui său. L-am tras pe băiat deoparte. 

— Ascultă, dacă vei încălca jurământul făcut prinţului, o 
să te calc şi eu în picioare. O să las nevăstuicile să-ţi roadă 
boaşele, o să-ţi tai puţa bucată cu bucată, o să-ţi scot ochii, 
o să-ţi tai limba, o să-ţi jupui pielea de pe spinare şi-o să-ţi 


4 284 # 


fărâm gleznele şi încheieturile. lar după asta o să te las să 
trăieşti. Ai priceput, băiete? 

El dădu din cap, prea înfricoşat să mai şi vorbească. 

— Atunci termină cu smiorcăiala şi treci la treabă, avem 
multe de făcut. 

Şi am trecut cu toţii la treabă. 


Nu-l văzusem pe tatăl meu murind, deşi eram pe- 
aproape când s-a întâmplat. Eram cam de vârsta lui 
ZEthelstan atunci când danezii invadaseră Northumbria şi 
ocupaseră Eoferwic, principalul oraş din acel ţinut. Tata îşi 
adusese oamenii în sprijinul armatei care aştepta să 
recucerească oraşul, şi părea un lucru simplu, întrucât 
danezii îngăduiseră ca o mare porţiune din palisadă să se 
prăbuşească, oferind o cale de intrare în Eoferwic. Încă ţin 
minte cum ne-am râs de danezi că fuseseră aşa de 
nepăsători şi proşti. 

Am urmărit cum armata noastră alcătuia trei formaţii în 
pană. Părintele Beocca, căruia i se spusese să aibă grijă de 
mine şi să mă ferească de necazuri, spunea că pana se 
numea cu temei porcinum capet, adică un cap de porc, şi 
dintr-un motiv straniu n-am uitat niciodată cuvintele acelea 
latineşti. Beocca se arătase plin de entuziasm, sigur că 
urma să fie martor la o izbândă creştină asupra 
invadatorilor păgâni. Îi împărtăşeam entuziasmul; îmi 
amintesc că am văzut flamurile ridicându-se şi-am auzit 
chiotele războinice în timp ce armata noastră 
northumbriană se năpustea spre zăplazul scund din est, 
căţărându-se pe rămăşiţele palisadei şi năvălind în oraş. 

Unde au murit. E 

Danezii nu fuseseră nici „nepăsători, nici proşti. Ii 
lăsaseră anume pe ai noştri să intre în oraş; odată ajunşi 
acolo, northumbrienii descoperiseră că danezii 
construiseră un zid nou care înconjura o zonă a morţii, iar 
armata noastră fusese atrasă în cursă. Eoferwic a fost 
redenumit Jorvik, iar danezii au devenit stăpâni ai 
Northumbriei, cu excepţia fortăreței Bebbanburg, care era 
prea puternică până şi pentru o oaste de lăncieri danezi. 


% 285 # 


La Ceaster, mulţumită lui ZEthelfleed, aveam duzini de 
trunchiuri grele de copaci, toate gata să fie transportate la 
Brunanburh pentru ridicarea palisadei. 

Aşa că le-am folosit ca să ridicăm o palisadă aici. 

De la Poarta de Nord a Ceasterului porneşte o stradă 
lungă care se întinde spre sud. De o parte şi de alta se 
găsesc clădiri, clădiri romane făcute din piatră sau 
cărămidă. Pe partea dreaptă a străzii este o clădire lungă 
despre care am crezut întotdeauna că ar fi cazarma. Avea 
ferestre, dar numai o singură uşă, şi acele deschideri erau 
uşor de blocat. Pe partea stângă se aflau case cu străduţe 
între ele, iar noi am baricadat străduţele cu trunchiuri de 
copac şi am ferecat ferestrele şi uşile caselor bătându-le în 
cuie. Străduţele erau înguste, aşa că trunchiurile au fost 
dispuse pe lungime, închipuind o platformă de luptă aflată 
la vreun metru şi jumătate deasupra caldarâmului, iar 
strada principală era blocată de şi mai multe trunchiuri, o 
grămadă uriaşă de lemnărie grea. Oamenii lui Sigtryggr 
puteau pătrunde în oraş, dar aveau să se trezească pe o 
stradă care nu ducea nicăieri, o stradă blocată de buşteni 
zdraveni, o stradă transformată într-o cursă compusă din 
lemn şi piatră şi devenită mortală prin foc şi oţel. 

Focul! Cea mai slabă parte a capcanei era clădirea lungă 
de pe partea de vest a străzii. Nu avuseserăm timp să dăm 
jos acoperişul ca să facem o platformă de luptă deasupra 
zidului, iar normanzilor prinşi în cursă avea să le fie destul 
de uşor să spargă scândurile de pe uşă şi ferestre cu 
topoarele lor de război, aşa că i-am pus pe oameni să 
umple încăperea lungă cu vreascuri şi paie, cu resturi de 
lemn, cu tot ce putea arde. Dacă dădeau buzna în vechea 
cazarmă, războinicii lui Sigtryggr aveau să intre în infern! 

Am pus trunchiuri de copaci şi pe platforma de luptă de 
deasupra porţii. Am poruncit ca două case romane să fie 
dărâmate, iar piatra să fie adusă la baricade şi la poartă. 
Au fost adunate sulițe care să fie azvârlite asupra 
oamenilor lui Sigtryggr. Soarele se ridicase pe cer, iar noi 
trudeam, completând capcana cu lemne, piatră, oţel şi foc. 
Apoi am închis poarta, am aşezat oameni pe ziduri, am 


% 286 # 


ridicat flamurile noastre strălucitoare şi ne-am pus pe 
aşteptat. 
Bun venit la Ceaster! 


— ZEthelfleed ştia că n-o să vii direct aici, îmi spuse fiica 
mea. Ştia că umpleai o navă cu provizii. 

— Şi de ce nu m-a oprit? 

Stiorra zâmbi. 

— Să-ţi zic ce-a spus? 

— Ai face bine. 

— Tatăl tău, mi-a spus Lady ZEthelflaed, dă tot ce are el 
mai bun atunci când e neascultător. 

Am mârâit. Stiorra şi cu mine ne găseam pe platforma 
de luptă de deasupra Porții de Nord, privind spre codrii 
îndepărtați de unde mă aşteptam să-l văd apărând pe 
Sigtryggr. Soarele strălucise întreaga dimineaţă, dar acum 
veneau nori de la nord şi vest. Departe spre miazănoapte, 
undeva deasupra ținuturilor sălbatice din Cumbraland, 
ploaia cădea deja în văluri pâcloase, dar la Ceaster era 
uscat. 

— Mai trebuie pietre? întrebă Gerbruht. 

Pe platforma înaltă fuseseră aduse peste două sute de 
fragmente de zidărie, niciunul mai mic decât un cap de om. 

— Mai trebuie pietre, i-am zis. După ce plecă, m-am 
întors la Stiorra: La ce aş fi fost eu bun aici dacă n-aş fi 
putut lupta? 

— Cred că Lady Æthelflæd ştia asta. 

— E o afurisită isteaţă. 

— Tată! protestă ea. 

— Ca şi tine, am adăugat. 

— Şi crede că mi-a venit vremea măritişului, spuse 
Stiorra. 

Am mârâit. Căsătoria fiicei mele nu era treaba lui 
ZEthelfleed, deşi avea dreptate să considere că era 
momentul ca Stiorra să-şi găsească un soţ. 

— Se gândeşte la vreo victimă? am vrut să ştiu. 

— Un saxon din vest. 

— Un saxon din vest! Ce? Orice saxon din vest? 


4 287 # 


— Mi-a zis că ealdormanul ZEthelhelm are trei fii. 

Am izbucnit în râs. 

— Nu-i aduci mare lucru. Nici pământ, nici avere. Te-ar 
putea mărita cu vechilul lui, dar nu cu unul dintre băieţi. 

— Lady /Ethelfleed este de părere că orice fiu al unui 
ealdorman din Wessex ar fi o alegere potrivită, spuse 
Stiorra. 

— Ar vrea ea. 

— De ce? 

Am ridicat din umeri. _ 

— ZEthelfleed vrea să mă lege de regatul fratelui ei. Îşi 
face griji că, dacă ea va muri, mă voi întoarce la păgânii 
mei; prin urmare, crede că măritişul tău cu un saxon din 
vest m-ar împiedica. 

— Şi aşa este? 

Am ridicat din nou din umeri. 

— Cu greu mă văd luptând împotriva tatălui copiilor tăi. 
Asta dacă îţi place de el, bineînţeles. Aşa că da, m-ar 
împiedica. 

— Eu am de ales? 

— Fireşte că nu! 

Stiorra se strâmbă. 

— Prin urmare, tu şi Lady /ZEthelfleed veţi alege în locul 
meu? Am zărit păsări zburând peste codrul îndepărtat. 
Fără îndoială, ceva le tulburase. 

— Nu e treaba lui Æthelflæd, am zis. Voi alege eu pentru 
tine. Stiorra observase şi ea păsările care se ridicaseră din 
copaci, iar acum le urmărea cu privirea. 

— Mama a putut să aleagă? 

— Defel. M-a văzut şi a fost fulgerată. Era adevărat, sau 
cel puţin fusese adevărat pentru mine, m-am gândit, după 
care am spus: Am văzut-o şi eu, şi am fost fulgerat la 
rândul meu. 

— Dar m-ai mărita pentru un câştig? Pentru pământ sau 
bani? 

— La ce altceva eşti de folos? am întrebat-o cu asprime. 
Văzându-i privirea uluită am încercat să rămân impasibil, 
dar nu mi-am putut stăpâni râsul. N-o să te mărit cu un om 


Y 288 # 


rău, Stiorra, şi o să-ţi asigur o zestre bogată, dar amândoi 
ştim că în lumea noastră căsătoriile se încheie pentru 
câştig. 

N-am văzut nimic în neregulă în codrul îndepărtat, dar 
eram sigur că normanzii se aflau acolo. 

— Tu nu te-ai însurat pentru vreun câştig, replică ea pe 
un ton acuzator. 

— Dar tu o vei face, astfel încât eu să am de câştigat. M- 
am întors spre Gerbruht, care căra alte bucăţi de zidărie 
pe platforma de luptă, şi i-am zis: în oraş trebuie să fie o 
mulţime de ţucale. 

— Oale cu rahat, stăpâne? 

— Adu cât de multe poţi. 

— Da, stăpâne! chicoti el. 

O rază de soare lumină cimitirul roman, făcând pietrele 
albe să scânteieze. 

— Există vreun bărbat cu care ai vrea să te măriţi? am 
întrebat-o pe Stiorra. 

— Nu, spuse ea clătinând din cap, nu. 

— Dar ţi-e capul la măritiş? 

— Vreau să te fac bunic. 

— Poate c-o să te trimit la o mănăstire, am mormăit. 

— Nu, n-ai s-o faci. 

Mi-am adus aminte de profeția citită de Gisela în rune, 
cu mult timp în urmă. Unul dintre fii îmi va sfâşia inima, 
unul mă va face mândru, iar Stiorra va fi mamă de regi, şi 
până acum runele avuseseră dreptate. Unul dintre fiii mei 
devenise preot, celălalt se dovedise a fi un războinic, şi 
numai soarta Stiorrei mai rămânea să se împlinească. 
Gândul la rune m-a făcut să-mi amintesc de /Elfadel, 
bătrâna care profeţise un viitor cu regi morţi, şi de 
nepoata ei, fata care nu putea vorbi, dar care fermeca 
bărbaţii cu frumuseţea ei. Bunica ei o botezase Erce, dar 
după aceea, când se măritase cu Cnut Spadă-Lungă, i se 
dăduse numele de Frigg. El nu se însurase cu ea pentru 
pământ sau vreun câştig, ci doar pentru că era splendidă. 
O făcusem prizonieră înainte de Teotanheale, pe ea şi pe 
fiul ei, dar de atunci durerea mă chinuise atât de rău, că o 


Y% 289 # 


dădusem uitării.. 

— Mă întreb ce s-a întâmplat cu Frigg, i-am spus fiicei 
mele. 

— Nu ştii? mă întrebă ea surprinsă. 

Reacţia ei mă nedumeri. 

— Tu ştii? am întrebat-o. 

Stiorra zâmbi ghiduş. 

— O ţine fiul tău. 

Am privit-o şocat. 

— Uhtred o ţine? 

— La ferma de lângă Cirrenceastre. Ferma pe care i-ai 
dat-o. 

Continuam să mă holbez la ea. Crezusem că fiul meu 
căpătase o preocupare deosebită pentru cultivarea 
pământului, o preocupare pe care o încurajasem. Acum 
ştiam de ce era aşa de interesat de fermă. 

— De ce nu mi-a spus? 

— Îmi închipui că nu voia s-o vizitezi, tată, îmi spuse 
Stiorra cu un zâmbet dulce. Eu o plac. 

— Dar nu s-a însurat cu ea, nu? 

Eram în culmea îngrijorării. 

— Nu, tată. Dar s-a făcut timpul să se însoare. E mai 
mare decât mine. Dintr-odată făcu un pas înapoi 
strâmbându-se, căci Gerbruht ducea o oală uriaşă plină cu 
rahaţi şi pişat, şi-i strigă frizonului: Să n-o verşi! 

— E doar scârnă de la postul de gardă, doamnă, spuse 
el, n-a făcut niciodată rău nimănui. Doar că pute oleacă. 
Unde s-o pun, stăpâne? 

— Mai e? 

— O grămadă, stăpâne. Găleţi întregi cu treabă mare. 

— Pune-o undeva unde s-o putem vărsa peste normanzi, 
am spus. 

Bun venit la Ceaster! 


Sigtryggr veni la amiază. Soarele se ascunsese din nou 
pe după nori, dar se oglindea în spadele oamenilor săi. 
Adusese doar o duzină de cai din Irlanda, probabil pentru 
că este greu să-i urci pe corabie; prin urmare, aproape toţi 


4 290 # 


războinicii săi erau pedeştri. Am presupus că Sigtryggr se 
găsea în micul grup de călăreţi care înainta sub o flamură 
albă, mare, având în mijloc un topor roşu. 

Mă înşelasem cel puţin asupra unui lucru. Sigtryggr 
avea scări. Arătau prost făcute, până când mi-am dat 
seama că erau catargele navelor sale trase pe țărm, pe 
care traversele fuseseră prinse în cuie sau legate cu 
sfoară. Erau douăsprezece, toate îndeajuns de lungi ca să 
îngăduie trecerea şanţului şi la căţărarea pe metereze. 

Oastea se înşiră printre mormintele din cimitirul roman 
şi se opri la o sută de paşi de ziduri. Rânjeau la noi, deşi nu 
puteam auzi batjocurile, ci doar murmurul vocilor şi 
zăngănitul spadelor lovite de scuturile grele. Călăreţii 
veniră pe drum, cu scuturile lăsate. Unul dintre ei ducea o 
creangă înfrunzită, semn că voiau să ne vorbească. L-am 
căutat din priviri pe Eardwulf, însă nu l-am putut zări. 
Călăreţii rămaseră în loc cu excepţia unuia singur, care-şi 
îmboldi armăsarul uriaş mai aproape de poartă. 

— Vorbeşte tu cu el, i-am zis lui Merewalh, nu trebuie să 
ştie că sunt aici. 

Am făcut un pas înapoi şi mi-am închis obrăzarele 
coifului. 

Fiica mea stătea alături de Merewalh, privind în jos la 
călăreţul singuratic. 

— Trebuie să fie Sigtryggr, murmură ea retrăgându-se 
lângă mine. 

Şi aşa era. Astfel l-am văzut pentru prima oară pe 
Sigtryggr Ivarson. Era un bărbat tânăr, foarte tânăr. Mă 
îndoiam că făcuse douăzeci de ani, dar iată că se afla în 
fruntea unei oştiri. Nu purta coif, iar părul lung şi 
strălucitor îi atârna pe spate. Era proaspăt ras şi avea o 
faţă ascuţită, cu trăsături tăioase îndulcite de un zâmbet. 
Părea foarte sigur de el, foarte încrezător şi, bănuiam eu, 
foarte vanitos. Zalele străluceau, în jurul gâtului îşi 
înfăşurase de trei ori un lanţ de aur, pe braţe avea 
nenumărate verigi lucitoare, teaca şi căpăstrul erau bătute 
în argint, iar bidiviul era la fel de dichisit ca stăpânul său. 
M-am gândit la cuvintele încărcate de venerație ale lui 


% 291 # 


Berg cum că Sigtryggr era un zeu coborât pe pământ. 
Calul lui sur se cabra pe drum, plin de vigoare, când 
Sigtrygagr îl struni la nici zece paşi de şanţ. 

— Numele meu este Sigtryggr Ivarson! Vă urez tuturor o 
zi bună! 

Merewalh nu spuse nimic. Unul dintre oamenii săi 
şoptea traducerea. 

— Eşti tăcut, strigă Sigtryggr. Să fie din pricina fricii? 
Atunci, ai dreptate să te temi de noi, căci o să vă 
măcelărim. O să vă luăm femeile şi o să vă ducem copiii în 
robie. Asta, fireşte, dacă nu vă retrageţi din oraş. 

— Nu spune nimic, i-am şoptit lui Merewalh. 

— Dacă plecaţi, n-o să vă urmăresc. Dulăii nu urmăresc 
şoarecii de câmp. 

Sigtryggr dădu pinteni calului, venind mai aproape. Se 
uită în jos la şanţul plin cu apă din care se iţeau ţepuşe 
ascuţite, apoi îşi întoarse privirea spre noi. Acum, că se 
apropiase, puteam înţelege de ce Berg era aşa de vrăjit. 
Fără putinţă de tăgadă, Sigtryggr era foarte chipeş: blond, 
cu ochi albaştri şi trăsături pline de dârzenie. Părea să se 
amuze de tăcerea noastră. 

— Aveţi câini şi porci în cetatea voastră? 

— Lasă-l să vorbească, am murmurat eu. 

— Aveţi neîndoielnic de amândouă, urmă el după o 
pauză, când răspunsul nu veni. Intreb doar din motive 
practice. O să ne ia timp să vă îngropăm stârvurile, şi ca să 
le dăm foc ne-ar lua zile întregi, iar hoiturile arse put 
îngrozitor! Dar câinii şi porcii o să vă înfulece carnea 
rapid! Asta dacă nu plecaţi acum! Privi în sus la Merewalh 
şi i se adresă: Alegi să rămâi tăcut? Atunci trebuie să-ţi 
spun că zeii mei mi-au prevestit victoria în ziua asta! 
Runele au vorbit, şi ele nu mint! Voi învinge, voi veţi 
pierde, dar o să vă consolez cu promisiunea că porcii şi 
câinii voştri nu vor flămânzi! Cu bine! strigă el întorcându- 
şi calul, după care se îndepărtă. 

— Nemernic plin de fumuri, mârâi Merewalh. 

Ştiam că plănuia să atace prin Poarta de Nord, dar 
Sigtryggr ştia că, dacă îşi masa oamenii pregătindu-se de 


4 292 # 


un asemenea atac, ar fi întâmpinat o rezistenţă 
înverşunată; chiar şi dacă Hanulf şi tovarăşii săi ar fi 
supravieţuit şi ar fi trădat deschizând porţile, ar fi rămas 
destui războinici de-ai noştri ca să poarte o luptă 
sângeroasă în arcada de la intrare. Aşa că se gândi să ne 
amăgească. Îşi împărţi trupele, trimițând jumătate către 
colţul de nord-est al oraşului, iar cealaltă jumătate spre 
nord-vest. Bastionul de la nord-vest era şi cel mai slab, 
pentru că fusese afectat de inundaţiile primăverii timpurii, 
deşi chiar şi partea distrusă a fortificaţiei reprezenta un 
obstacol greu de trecut. Zidul fusese consolidat cu bârne, 
iar şanţul era adânc şi lat. Acolo se găseau războinici buni, 
ca şi pe meterezele de la nord-est, însă cei mai mulţi dintre 
oamenii noştri aşteptau acolo unde întinsesem capcana. 
Stăteau ascunşi. Tot ce putea Sigtryggr să vadă la Poarta 
de Nord era un grup format dintr-o duzină de oameni aflaţi 
pe meterezul înalt. 

Sigtryggr păstrase doar puţin peste o sută de războinici 
în faţa noastră. Se aşezaseră fie pe drum, fie pe câmpurile 
dintr-o parte şi alta. Voia să ne facă să credem că 
reprezentau o forţă de rezervă, dar era limpede că 
aşteptau să se deschidă poarta. Alţii se împrăştiaseră în 
pâlcuri de-a lungul zidului de nord, aruncând sulițe şi 
insulte, pasămite ca să atragă atenţia apărătorilor cât timp 
cei cinci deschideau poarta. Sigtryggr, tot călare, se afla la 
vreo şaizeci-şaptezeci de paşi de zid, înconjurat de ceilalţi 
călăreţi ai săi şi de vreo douăzeci de pedestraşi. Avea grijă 
să-şi ţină privirile pe fortificațiile de la nord-vest, 
prefăcându-se că nu era interesat de poartă. Îşi scoase 
spada şi, preţ de o clipă, o ţinu în sus, apoi o cobori dând 
semnul atacului spre acel colţ al cetăţii. Oamenii lui de 
acolo îşi urlară chemările războinice, se avântară spre şanţ 
şi-şi proptiră scările mari şi greoaie pe coama zidului. 
Aruncau cu topoare şi sulițe, făceau o hărmălaie 
asurzitoare, bătând cu spadele în scuturi, dar de fapt 
niciunul nu intenţiona să se caţere pe scările grosolane. În 
loc de asta, stegarii lui Sigtryggr fluturară brusc marele 
drapel dintr-o parte în alta, şi apoi, cu un gest menit să fie 


4 293 # 


văzut de toată lumea, îl înclinară astfel ca toporul roşu să 
zacă întins pe drum. 

— Acum! am răcnit eu. 

Şi oamenii care aşteptau sub arcadă deschiseră poarta. 

Normanzii dădură năvală. Erau iuți, atât de iuți, încât 
cei patru oameni ai mei care deblocaseră poarta grea şi o 
deschiseseră erau cât pe ce să fie prinşi de călăreţii lui 
Sigtryggr, care intrară primii prin arcadă. Călăreţii aceia 
se socotiseră probabil tare norocoşi, pentru că de pe 
poartă nu fusese aruncată nicio suliță asupra lor. Nu voiam 
să ţin în frâu asaltul, voiam cât mai mulţi normanzi 
înghesuiți pe strada blocată, astfel că bidiviii pătrunseră în 
voie, cu un tropot asurzitor de copite pe lespezile vechi, 
urmaţi de un puhoi de pedestraşi. Oamenii care se 
prefăcuseră că atacau colţul fortificațiilor îşi abandonaseră 
„intenţia”, revărsându-se spre poarta deschisă. 

Şi Sigtryggr se găsea de-acum în oraş; preţ de o clipă 
sau două se gândise probabil că izbânda era a lui, dar apoi 
zări marea baricadă din faţă şi-i văzu pe oamenii care 
aşteptau pe baricadele din partea de est a străzii. Atunci 
îşi roti iute calul, dându-şi seama că atacul era sortit 
eşecului, însă călăreţii care-l urmau se ciocniră cu 
armăsarul lui. 

— Acum! am răcnit. Acum! Omorâţi-i! 

Şi primele sulițe prinseră să zboare. 

Caii ajunseseră aproape de baricada înaltă care bloca 
strada, şi normanzii nu mai aveau nicio şansă. Căzură 
ţipând ca nişte fiare rănite când suliţele grele şi topoarele 
învârtejite sosiră din trei părţi. Pe caldarâm se întinse 
sângele, împroşcând copitele şi pe războinicii care 
încercau să scape, iar în spatele lor, prin poartă, se 
scurgea un şuvoi de normanzi care încă n-aveau habar de 
capcana ce-i aştepta. 

Aşa murise şi tatăl meu, m-am gândit. Aşa căzuse 
Northumbria. Aşa începuseră danezii cucerirea Britaniei 
saxone, ajungând atât de aproape de izbândă. Se 
năpustiseră ca un torent spre sud, iar victoriile lor îi 
ispitiseră pe normanzi să atace la rândul lor. Acum trebuia 


4 294 # 


să ripostăm, comitat după comitat, sat după sat, luându-ne 
înapoi pământul de la sud spre nord. 

— Stăpâne? întrebă nerăbdător Gerbruht. 

— Da! am spus, şi Gerbruht împreună cu tovarăşii săi 
azvârliră trunchiurile groase ca să blocheze poarta, apoi, 
cu mare încântare, vărsară oalele cu rahat în furnicarul 
normand. 

În afara porţilor se strânseseră şi mai mulţi normanzi, 
nepricepând ce-i întârzia, nepricepând oroarea pe care le-o 
pregătisem. Patru dintre oamenii mei prinseră să azvârle 
în jos pietroaie mari, fiecare capabil să zdrobească un cap 
apărat de coif. 

Era un măcel inegal, neîndurător. Unii dintre războinicii 
lui Sigtryggr încercară să se caţere pe baricade, dar 
deasupra lor se găseau oamenii noştri, şi cel care se caţără 
nu se poate apăra de o suliță aruncată, ca să nu mai 
spunem de o lovitură cu toporul. Urmăream lupta de pe 
platforma de deasupra porţii, încântat să le dau tinerilor 
prilejul să-şi încerce forţele în bătălie. Normanzii încercară 
să contraatace, dar nu făceau decât să mărească numărul 
morţilor de pe baricade. O duzină de războinici se 
străduiră să pătrundă în clădirea lungă, sperând să poată 
fugi pe uşile din dos. Sparseră uşa de la stradă cu 
topoarele, dar Osferth deja ordonase ca torţele aprinse să 
fie aruncate înăuntru, şi fumul dens şi dogoarea cumplită îi 
făcură să se retragă pe oamenii care se îngrămădiseră în 
deschidere. 

Unii vrură să scape prin poarta deschisă, însă alţii se 
buluceau încă să intre, în timp ce Gerbruht şi cei patru 
tovarăşi ai săi nu conteneau să azvârle cu bolovani. 
Normanzii strigau să se elibereze spaţiul porţii, alţii 
încercau să scape de bucăţile de zidărie aruncate, şi atunci 
Finan se năpusti de pe marea baricadă care bloca strada. 

Refuzase să mă lase să lupt. 

— Incă nu ţi-ai recăpătat toate puterile, stăpâne, 
insistase el. 

— Are dreptate, adăugase fiul meu. 

Aşa că rămăsesem pe platforma de luptă de deasupra 


4 295 # 


porţii, şi de acolo am urmărit cum Finan şi fiul meu 
conduceau cincizeci de oameni peste baricada înaltă. 
Săriră jos în stradă, într-un spaţiu eliberat de sulițe şi 
bolovani, un spaţiu îmbâcsit de stârvuri de oameni şi de 
cai, un spaţiu în care formară un zid de scuturi, iar 
normanzii, furioşi, răniţi, înspăimântați şi năuci, se 
întoarseră spre ei de parcă li s-ar fi întunecat minţile. Dar 
mânioşii luptători de la miazănoapte nu alcătuiră la rândul 
lor un zid de scuturi, ci se repeziră orbeşte în scuturile 
suprapuse şi suliţele oamenilor lui Finan. 

— Înainte! strigă irlandezul. Încet şi calm! Înainte! 

Scuturile se ciocniră între ele, dar pe normanzii năuciţi 
tăbărâră şi mai multe proiectile dinspre marginea străzii; 
de cum oamenii lui Finan înaintară câţiva paşi, alţi 
războinici coborâră de pe baricadă ca să le vină în sprijin. 
De pe coama porţii, tot ce puteam vedea era linia aceea de 
scuturi suprapuse, cu coifurile plutind deasupra, şi lungile 
sulițe întinse în faţă, iar întreaga linie înainta încet, foarte 
încet. Nici n-ar fi putut altfel. Erau prea mulţi morţi sau 
muribunzi în calea lor, iar caii căzuţi încă mai dădeau din 
copite acolo unde se prăbuşiseră. Ca să ţină strâns zidul de 
scuturi, oamenii lui Finan trebuiau să păşească peste 
aceste obstacole. Şi în tot acest timp scandau: 

— Ucide, ucide, ucide, ucide, ucide! 

Ori de câte ori normanzii încercau să formeze un zid ca 
să li se opună, dinspre partea de est a străzii erau aruncaţi 
spre ei bolovani, Dogoarea casei incendiate îi împingea 
dinspre vest, iar Finan şi fiul meu comandau ceata 
ucigătoare dinspre sud. 

Apoi l-am văzut pe Sigtryggr. Crezusem că murise în 
primele clipe ale ambuscadei noastre, sau că cel puţin 
fusese rănit, căci calul i se prăbuşise, dar când colo era 
teafăr, tot fără coif, cu părul lui blond înnegrit de sânge. 
Se afla în mijlocul duşmanilor, răcnind la ei să-l urmeze. 
Urla la ceilalţi să elibereze poarta. Ştia că zidul de scuturi 
al lui Finan avea să prefacă înfruntarea în măcel, aşa că o 
luă la fugă, întâi spre poartă, dar în ultimul moment făcu 
un salt şi sări pe baricada care bloca străduţa îngustă 


4 296 # 


dintre zidul de nord şi cea mai apropiată casă. 

Sări asemenea unei căprioare. Îşi pierduse scutul, dar 
purta încă zale grele şi un pieptar de piele; cu toate 
acestea, ajunsese într-o clipită pe culmea baricadei. Saltul 
fusese aşa de brusc, aşa de neaşteptat, încât cei trei 
oameni care păzeau baricada fură luaţi prin surprindere, 
iar spada lui Sigtryggr pătrunse în gâtul unuia. În virtutea 
inerţiei, normandul trecu de omul acela şi se lovi de un al 
doilea, trântindu-l la pământ. Normanzii porniră pe urmele 
lui Sigtryggr. L-am văzut pe cel de-al treilea înfruntându-l 
cu spada, însă zalele opriră tăişul, iar un duşman se repezi 
să-l spintece cu toporul. Pe baricadă se aflau o jumătate de 
duzină de normanzi; Gerbruht şi tovarăşii săi aruncau cu 
bolovani ca să-i împiedice pe alţii să li se alăture, însă 
Sigtryggr sărise de pe trunchiurile de copaci pe treptele 
care duceau la metereze. Rânjea. Se simţea în largul lui. 
Oamenii lui erau doborâţi, ucişi, arşi şi bătuţi, însă el era 
un conducător de oşti în plină bătălie. În ochi îi luci 
bucuria luptei atunci când se întoarse şi ne văzu chiar în 
capătul scării lungi. 

Mă văzu pe mine. 

Ceea ce vedea el era un alt conducător de oşti. Vedea un 
bărbat trecut prin lupte, un bărbat cu un coif splendid şi 
zale lucitoare, un bărbat ale cărui braţe erau împodobite 
cu verigile izbânzilor, un bărbat al cărui chip era ascuns în 
spatele obrăzarelor încrustate cu argint, un bărbat ce 
purta aur la gât, un bărbat care, fără îndoială, plănuise 
ambuscada asta, şi Sigtryggr înţelese că putea smulge un 
triumf din acest dezastru, aşa că urcă treptele, încă 
rânjind. Gerbruht, fără să stea pe gânduri, aruncă un 
pietroi, dar Sigtryggr se dovedi iute, chiar foarte iute, şi se 
feri de bolovan aproape dănţuind, fără a-şi opri înaintarea. 
Era tânăr, se îndrăgostise de război, era un războinic. 

— Cine eşti? strigă el urcând ultimele trepte. 

— Eu sunt Uhtred de Bebbanburg, i-am spus. 

Strigă de bucurie! Faima era a lui! 

Aşa că veni să mă ucidă. 


4 297 # 


Doisprezece 


Cunoscusem pacea. Sunt perioade de timp când ne 
cultivăm câmpurile şi trăim de la o recoltă la alta, timpuri 
când tot ce ştiu copiii noştri despre război este ceea ce le 
deapănă poeţii. Perioadele acestea sunt rare, şi totuşi a 
trebuit să le explic nepoților mei ce este războiul. Mi-am 
făcut datoria şi le-am spus că e ceva rău, că duce la 
suferinţă şi durere, dar ei nu m-au crezut. l-am îndemnat 
să se ducă în sat să-i vadă pe infirmi, să stea lângă 
morminte ca să audă văduvele plângând, dar nu m-au 
crezut. În schimb, îi ascultau pe poeţi, ascultau ritmul 
ropotitor al cântecelor care bătea asemenea unei inimi în 
luptă, ascultau poveştile despre eroi, bărbaţi şi femei 
deopotrivă, care înfruntaseră cu spada un duşman care 
voia să ne ucidă şi să ne ia robi, ascultau imnuri pentru 
gloria războiului, iar prin curţi se jucau de-a războiul, 
luptându-se cu spade de lemn şi scuturi din răchită, şi nu 
credeau că războiul este o oroare. 

Poate că acei copii au dreptate. Unii preoţi tună şi 
fulgeră împotriva războiului, dar aceiaşi preoţi se grăbesc 
să se ascundă în spatele scuturilor noastre când ne 
ameninţă vreun duşman, şi duşmani sunt mai mereu. 
Navele cu cap de dragon continuă să vină pe coastele 
noastre, scoţii îşi trimit cetele de prădalnici în sud, iar 
galezilor nu le place nimic mai mult decât un saxon mort. 
Dacă ne-am potrivi vrerii preoţilor, dacă ne-am transforma 
spadele în pluguri, am fi morţi sau înrobiţi cu toţii; de 
aceea, copiii trebuie să înveţe loviturile de spadă şi să 
prindă puteri pentru a ţine un scut de salcie întărit cu fier 
împotriva furiei unui duşman sălbatic. Şi unii vor deprinde 
bucuria luptei, cântul spadei, înfrigurarea primejdiei. 

Sigtryggr le cunoştea. El se delecta în luptă. Încă îl 


4 298 # 


priveam cum urca treptele acelea de piatră, cu faţa 
aprinsă de bucurie şi cu lunga lui spadă întinsă în faţă. Aşa 
să fi arătat şi eu când îl ucisesem pe Ubba? Văzuse şi Ubba 
tinereţea şi ardoarea mea, ambiția, şi în acele lucruri îşi 
văzuse oare moartea? Nu lăsăm nimic în lumea asta în 
afara oaselor şi renumelui, iar Sigtryggr, cu spada lui care 
deja mă căuta, îşi văzuse renumele strălucind ca o stea 
scânteietoare în întunecime. 

Apoi, dădu cu ochii de Stiorra. 

Se afla în spatele meu, puţin într-o parte, cu mâinile 
duse la gură. Cum ştiam asta? Nu mă uitam la ea, dar tot 
ce s-a întâmplat mi s-a povestit mai târziu. Stiorra se afla 
acolo, şi mi s-a spus că-şi dusese mâinile la gură ca să-şi 
înăbuşe un țipăt. Il împinsesem pe Gerbruht înapoi, 
nevrând să-l las pe frizon să se amestece în lupta mea, iar 
acum Stiorra era lângă mine. Scosese un strigăt firav, mai 
mult din pricina şocului decât de teamă, deşi ar fi trebuit 
să fie îngrozită văzând cu ce înflăcărare sărea moartea pe 
trepte înspre noi. Atunci însă, Sigtryggr o văzu şi, preţ de 
o clipită, îşi păstră privirea pe ea. Ne aşteptam să întâlnim 
bărbaţi pe un câmp de luptă, dar o femeie? Vederea ei îi 
distrase atenţia. 

Fusese doar o ezitare de o secundă, însă a fost de-ajuns. 
Mă privise direct în ochi, dar, văzând-o pe Stiorra, 
rămăsese concentrat asupra ei în secunda aceea, şi în 
secunda aceea am acţionat. Nu eram la fel de iute pe cât 
fusesem odată şi nici la fel de puternic, dar îmi petrecusem 
întreaga viaţă în bătălii. Am lovit cu braţul ce ţinea scutul 
spre stânga, prinzându-i vârful spadei şi îndepărtându-i-l. 
Normandul îşi întoarse privirea spre mine, răcni o 
provocare şi încercă să-şi aducă spada înapoi şi s-o 
repeadă peste marginea de sus a scutului meu, însă 
Răsuflarea-Şarpelui era deja în mişcare, la fel şi eu, 
coborând o treaptă şi ridicând scutul ca să-i ţin spada în 
sus. În momentul în care văzu tăişul spadei mele căutându- 
i burta se răsuci disperat ca să evite fandarea, însă piciorul 
nu mai găsi treapta, iar când se poticni, strigătul de luptă 
se prefăcu într-unul de panică. Mi-am retras Răsuflarea- 


4 299 # 


Şarpelui chiar în clipa în care încerca să-şi vâre spada pe 
sub scutul meu. Era o lovitură bună, o mişcare rapidă 
făcută de un om care încă nu-şi recăpătase total echilibrul; 
mi-ar fi sfâşiat carnea de pe coapsa stângă dacă scutul n-ar 
fi coborât în calea ei. Mi-am rotit Răsuflarea-Şarpelui 
intenţionând să-i tai gâtul, însă el îşi trase capul înapoi. 

Dar şi-l trase o clipită prea târziu. Încă se străduia să-şi 
recapete echilibrul şi capul i se înclinase, aşa că vârful 
ascuţit al Răsuflării-Şarpelui îi lovi ochiul drept. Prinsese 
doar ochiul şi pielea de pe şaua nasului. Sângele ţâşni 
uşor, o şiroire de lichid fad, iar Sigtryggr se clătină într-o 
parte, în vreme ce Gerbruht mă împinse ca să termine 
treaba cu toporul lui. În acel moment, Sigtryggr sări din 
nou, dar de data asta părăsi treptele zidului ca să se 
prăbuşească în şanţ, o cădere lungă. Gerbruht urlă mânios 
şi-şi aruncă toporul spre următorul războinic, care pară 
lovitura cu scutul şi se împletici înapoi, iar cei şase 
normanzi care-şi urmaseră stăpânul aleseră aceeaşi cale 
de scăpare, sărind de pe metereze. Unul căzu peste o 
ţepuşă, ceilalţi, inclusiv Sigtryggr, se căţărară pe malul 
îndepărtat al şanţului. 

Şi aşa l-am învins pe Sigtryggr, lăsându-l fără un ochi. 

— Eu sunt Odin! urlă Sigtryggr de pe marginea şanţului, 
ridicându-şi faţa devastată ca să mă privească cu unicul 
său ochi, dar zâmbind. Eu sunt Odin, îmi strigă el, am 
câştigat înţelepciune! 

Odin îşi dăduse un ochi ca să devină înţelept, iar 
Sigtryggr râdea cu toate că fusese învins. Oamenii lui îl 
traseră în afara bătăii suliţelor ce erau aruncate de pe zid, 
dar, aflat la numai o duzină de paşi distanţă, se întoarse 
din nou şi mă salută cu spada. 

— Aş fi putut să-l omor dacă n-ar fi sărit, se plânse 
Gerbruht. 

— Te-ar fi sfâşiat, i-am spus. Ne-ar fi sfâşiat pe amândoi. 

Era un zeu coborât pe pământ, un zeu al războiului, dar 
zeul pierduse, şi acum se retrăsese acolo unde nu mai 
putea să fie atins de suliţele noastre. 

Finan ajunsese la poartă. Normanzii care 


% 300 # 


supravieţuiseră fugeau spre locul de unde plecaseră în 
atac, formând un zid de scuturi în jurul stăpânului lor 
rănit. Pretinsul asalt asupra fortificațiilor de nord-vest 
fusese abandonat de multă vreme, iar acum toţi normanzii 
se găseau pe drum, vreo cinci sute de oameni. 

Încă ne depăşeau numeric. 

— Merewalh, asmute-ţi călăreţii, am poruncit, după care 
m-am aplecat peste coama zidului. Finan, l-ai văzut pe 
Eardwulf? 

— Nu, stăpâne. 

— Atunci nu am terminat. 

Venise timpul să purtăm bătălia dincolo de ziduri. 


Merewalh conducea două sute de călăreţi pe câmpul 
aflat la est de normanzi. Călăreţii păstrau o distanţă 
bunicică. Ei reprezentau o ameninţare. Dacă Sigtryggr 
încerca să se retragă la Brunanburh, urma să fie hărțuit pe 
tot drumul, şi el ştia asta. 

Până la urmă, ce putea să facă? Să-şi năpustească 
oamenii împotriva zidurilor, dar ştia că niciodată nu va 
putea cuceri Ceasterul printr-un asalt. Singura lui şansă 
fusese trădarea, iar şansa aceea se pierduse, în timp ce 
cincizeci sau şaizeci dintre oamenii săi zăceau morţi în 
cetate. O duzină de războinici de-ai lui Finan se plimbau 
printre acele trupuri, tăind gâtul muribunzilor şi scoțând 
zalele de pe leşuri. 

— O zi bună pentru pradă! strigă vesel unul dintre ei. 

Un altul ţopăia peste pietrele îmbibate de sânge purtând 
un coif încoronat cu aripa uriaşă a unui vultur. 

— E nebun? mă întrebă Stiorra. 

— Nebun? 

— Sigtryggr. Să vină pe treptele astea? 

— E nebun de luptă, am spus, iar tu mi-ai salvat viaţa. 

— Zău? 

— Te-a privit, şi asta i-a distras atenţia îndeajuns de 
mult. 

Ştiam c-o să mă trezesc noaptea şi o să am frisoane la 
amintirea spadei sale repezite spre mine, tremurând la 


% 301 # 


certitudinea că nicicum n-aş fi putut para atacul său rapid, 
tremurând la gândul că o fărâmă de soartă mă salvase de 
la moarte. Dar o văzuse pe Stiorra şi ezitase. 

— Acum vrea să vorbească, zise ea. 

M-am întors şi am văzut că un normand fâlfâia o creangă 
cu frunze. 

— Stăpâne? strigă Finan de la poartă. 

— Am văzut! 

— Să-l las să vină? 

— Lasă-l să vină, am spus, trăgând-o de mânecă pe 
Stiorra. Vii şi tu. 

— Eu? 

— Tu. Unde-i Æthelstan? 

— E cu Finan. 

— Ticălosul ăla mic a fost cumva în zidul de scuturi? am 
mârâit. 

— A fost în rândul din spate, spuse Stiorra. Nu l-ai 
văzut? 

— O să-l omor. 

Stiorra chicoti, apoi mă urmă coborând de pe baricadă. 
Am sărit în stradă şi am trecut peste bucăţile de zidărie şi 
peste hoiturile însângerate. 

— ZEthelstan! 

— Stăpâne? 

— Nu trebuia să fii în biserică? [i-am dat cumva 
îngăduinţa să intri în zidul de scuturi al lui Finan? 

— Am ieşit din biserică să mă uşurez, stăpâne, spuse el 
serios, şi nici prin cap nu-mi trecea să mă alătur oamenilor 
lui Finan. Voiam doar să-i privesc de pe buşteni, dar m-am 
împiedicat. 

— Te-ai împiedicat? 

Dădu din cap cu vigoare. 

— M-am împiedicat, stăpâne, şi am căzut în stradă. 

Am remarcat că Cengar, băiatul pe care-l salvase, stătea 
în preajma lui, protector, la fel ca doi oameni de-ai lui 
Finan. 

— Nu te-ai împiedicat, i-am zis plesnindu-l peste ureche, 
lucru care, întrucât purta un coif, îmi stârni o durere mult 


4 302 # 


mai mare decât lui. Vii cu mine. Şi tu la fel, am adăugat 
pentru Stiorra. 

Tustrei am trecut pe sub arcadă ocolind trupurile cu 
capetele strivite de bolovani şi bălțile de pişat. Oştenii lui 
Finan ne făcură loc. 

— Voi doi veniţi cu noi, le-am spus lui Finan şi fiului 
meu. Restul rămân pe loc. 

După treizeci sau patruzeci de paşi m-am oprit şi, cu 
mâinile pâlnie la gură, am strigat: 

— Poţi aduce doi oameni! 

Sigtryggr aduse doar unul, un războinic mătăhălos şi 
sălbatic, cu umeri largi şi o barbă mare şi neagră în care 
erau împletite maxilare de lupi sau de câini. 

— Îl cheamă Svart, spuse vesel Sigtryggr, şi înfulecă 
saxoni la micul dejun. Sigtryggr avea o eşarfă de in legată 
peste ochiul lipsă. Îşi atinse pansamentul. Mi-ai prăpădit 
bunătate de vedere, Lord Uhtred! 

— Nu-mi vorbi mie, i-am zis. Eu vorbesc doar cu bărbaţi. 
Ţi-am adus o femeie şi un copil, ca să le poţi vorbi egalilor 
tăi. 

El râse. Se părea că nu-l atingea nicio insultă. 

— Atunci o să vorbesc cu egalii mei, spuse el înclinându- 
se spre Stiorra. Cum te numeşti, doamnă? 

Stiorra mă privi, neştiind dacă într-adevăr voiam ca ea 
conducă negocierile. 

— Eu n-o să spun nimic, am zis în daneză, vorbind rar ca 
Sigtryggr să mă înţeleagă. Tratează tu cu băiatul. 

Svart mârâi la cuvântul „băiat”, dar Sigtryggr îşi puse o 
mână pe braţul lui cu verigi de aur. 

— Domol, Svart, le plac cimiliturile. Îi zâmbi Stiorrei. Eu 
sunt jarlul Sigtryggr Ivarson, şi tu eşti...? 

— Stiorra Uhtredsdottir. 

— Eu te credeam o zeiţă, răspunse el. 

— lar acesta este prinţul ZEthelstan, urmă ea. 

Vorbea în daneză, avea o voce distantă şi stăpânită. 

— Un prinţ! Sunt onorat să te cunosc, înălţimea Ta! Se 
înclină în faţa băiatului, care nu pricepea nimic. Sigtryggr 
zâmbi. Lordul Uhtred mi-a spus că ar trebui să vorbesc cu 


% 303 # 


egalii mei şi mi-a trimis o zeiţă şi un prinţ! Mă onorează! 

— Voiai să vorbeşti, spuse Stiorra pe un ton rece, aşa că 
vorbeşte! 

— Păi, domniţă, trebuie să recunosc că lucrurile nu au 
mers după cum gândeam. Tatăl meu m-a trimis să 
întemeiez un regat în Britania, şi în loc de asta l-am 
întâlnit pe tatăl tău. E un om şiret, nu-i aşa? N 

Stiorra se mulțumi să-l fixeze cu privirea. Işi ţinea 
fruntea sus şi spatele drept, semănând leit cu mama ei. 

— Saxonul Eardwulf ne-a spus că tatăl tău era pe 
moarte, mărturisi Sigtryggr. Spunea că tatăl tău e slab ca 
un vierme. Spunea că lordul Uhtred e departe de starea lui 
cea mai bună, că nu va ajunge niciodată la Ceaster. 

— Tatăl meu are încă amândoi ochii, spuse Stiorra. 

— Dar nu atât de frumoşi ca ai tăi, domniţă. 

— Ai venit să ne iroseşti timpul? Sau poate vrei să te 
predai? 

— Ţie, domniţă, ţi-aş preda tot ce am, dar oamenii mei? 
Poţi să numeri? 

— Pot să număr. 

— Vă depăşim numeric. 

— Ceea ce vrea el, i-am spus lui Finan în engleză, este 
să se retragă la navele lui fără să fie atacat. 

— Şi tu ce vrei? întrebă Finan, ştiind că discuţia noastră 
era de fapt pentru urechile Stiorrei. 

— Nu-şi poate permite o altă luptă, am zis, ar pierde 
prea mulţi oameni. Dar nici noi nu ne-o permitem. 

Sigtryggr nu înţelegea ce vorbeam, deşi asculta cu mare 
atenţie, de parcă ar fi putut găsi vreo noimă în limba asta 
străină. 

— Prin urmare, îi lăsăm pur şi simplu să plece? întrebă 
Finan. 

— Poate să se întoarcă la taică-său, am spus, dar trebuie 
să lase jumătate dintre spade aici şi să ne dea ostatici. 

— Şi pe Eardwulf, zise Finan. 

— Şi pe Eardwulf, am confirmat. 

Sigtryggr auzi numele. 

— Îl vreţi pe Eardwulf? E al vostru. Vi-l dau! Pe el şi pe 


% 304 # 


ceilalţi saxoni. 

— Ceea ce vrei tu, replică Stiorra, este o promisiune că 
n-o să vă oprim să vă întoarceţi la navele voastre. 

Sigtryggr se prefăcu surprins. 

— Nu mă gândisem la aşa ceva, domniţă, dar da! ce 
gând generos! Ne-am putea întoarce la navele noastre. 

— Şi la tatăl tău. 

— Nu va fi prea fericit. g 

— Mă doare sufletul pentru el, spuse ea cu dispreț. In 
schimb, veţi lăsa jumătate dintre spade aici, şi, ca să fim 
siguri că o să vă purtaţi bine, veţi lăsa şi nişte ostatici. 

— Ostatici, repetă normandul, şi pentru prima oară nu 
mai păru sigur pe el. 

— O să alegem o duzină din oamenii tăi, zise Stiorra. 

— Şi cum vor fi trataţi acei ostatici? 

— Cu respect, fireşte, dacă nu veţi mai rămâne pe 
țărmurile acestea. Altfel, vor fi ucişi. 

— O să-i hrăniţi? 

— Bineînţeles. 

— O să-i chemaţi la ospeţe? 

— O să-i hrănim, spuse ea. 

Sigtryggr clătină din cap. 

— Nu pot să accept doisprezece, domniţă. Doisprezece 
sunt prea mulţi. ţi ofer un singur ostatic. 

— Eşti caraghios, se răsti ea. 

— Pe mine însumi, domniţă, mă ofer pe mine însumi. 

Trebuie să mărturisesc că m-a luat prin surprindere. O 
uluise şi pe Stiorra, care, nemaiştiind ce să spună, mă privi 
întrebător. Am chibzuit o clipă, apoi am încuviinţat. 

— Oamenii lui se pot întoarce la corăbii, i-am spus în 
daneză, dar jumătate dintre ei îşi vor lăsa spadele aici. Au 
la dispoziţie o zi ca să-şi pregătească navele. 

— O zi, repetă ea. 

— Peste două dimineţi începând de acum, am spus pe un 
ton sever, îl voi aduce pe Sigtryggr la flota lui. Dacă navele 
vor pluti pregătite să ridice ancora, cu echipajele la bord, 
poate să plece cu ele. Dacă nu, va muri. lar Eardwulf şi 
acoliţii lui ne vor fi predaţi. 


4 305 # 


— De acord, spuse Sigtryggr. Pot să-mi păstrez spada? 

— Nu! 

Îşi dădu jos centura care ţinea spada şi i-o întinse lui 
Svart, apoi, tot cu zâmbetul pe buze, veni lângă noi. Şi 
astfel, în noaptea aceea, am chefuit cu Sigtryggr. 


ZEthelfleed sosi a doua zi. Nu-şi anunţase în niciun fel 
venirea, dar primii ei călăreţi apărură pe la mijlocul 
amiezii şi, o oră mai târziu, intră călare prin Poarta de Sud 
în fruntea a peste o sută de oameni, toţi pe cai obosiţi, albi 
de spumă. Purta zalele ei de argint, părul albit fiindu-i 
împodobit cu o coroniţă de argint. Stegarul ducea drapelul 
soţului său, înfăţişând calul alb cabrat. 

— Ce s-a întâmplat cu gâsca? am întrebat-o. 

Fără să ia în seamă întrebarea, mă privi atent din şa. 

— Arăţi mai bine! 

— Sunt mai bine! 

— Chiar aşa? spuse ea cu ardoare. 

— M-am însănătoşit. 

— Slavă Domnului! Spunând asta, îşi ridică privirea la 
cerul acoperit de nori. Ce s-a întâmplat? 

— O să-ţi spun cât de curând, dar vreau să ştiu unde-i 
gâsca. 

— Păstrez flamura lui ZEthelred, replică ea tăios. Cu asta 
este obişnuită Mercia. Poporului nu-i plac schimbările. Le 
este îndeajuns de greu să accepte o femeie pe tron ca să le 
mai impun şi alte lucruri noi. Când se dădu jos din şaua lui 
Gast, am putut vedea că zalele, cizmele şi mantia albă şi 
lungă erau mânjite cu noroi. Speram să fii aici, îmi spuse. 

— Mi-ai poruncit să fiu aici. 

— Dar nu ţi-am poruncit să iroseşti timp căutând o navă. 
Veni un servitor care-i luă calul, în vreme ce oamenii ei 
descălecau şi-şi întindeau oasele amorţite. Se zvoneşte că 
normanzii vin încoace, urmă ea. 

— Zvonuri există tot timpul, am spus eu nepăsător. 

— Am primit veşti din Ţara Galilor cum că o flotă s-ar 
afla în dreptul coastei. Poate că nu se va îndrepta încoace, 
dar la nord de Mærse este un ţinut neocupat care i-ar 


4% 306 # 


putea tenta. Se încruntă, adulmecând aerul şi strimbând 
din nas. Nu am curăţat pământul ăla de Haki doar ca să 
fac loc altei căpetenii păgâne! Trebuie să trimitem oameni 
în ţinutul acela. 

— Sigtryggr, am spus. 

ZEthelfleed se încruntă iarăşi. 

— Sigtryggr? 

— Iscoadele tale galeze au avut dreptate, Sigtryggr este 
războinicul care comandă flota normanzilor. 

— Îl cunoşti? 

— Sigur că da! Oamenii lui ocupă Brunanburh. 

— O, Doamne! se tângui ea. O, Doamne, nu! Prin 
urmare, au venit aici! Păi, n-o să dureze! Trebuie să 
scăpăm repede de ei. 

Am clătinat din cap. 

— Eu le-aş da pace. 

Mă privi şocată. 

— Să-i lăsăm în pace? Eşti nebun? Ultimul lucru pe care- 
l vrem este ca normanzii să controleze Marse. 

Prinse să păşească către Sala Mare. Doi preoţi se 
precipitară pe urmele ei, purtând suluri de pergament. 

— Găseşte un cufăr, vorbi ea peste umăr în timp ce 
mergea, şi asigură-te că documentele astea rămân uscate! 
Nu pot să stau mult! Era evident că acum vorbea cu mine. 
La Gleawecestre e linişte, dar mai e multă treabă de făcut 
acolo. De aceea îi vreau pe normanzi plecaţi! 

— Ne depăşesc numeric, am spus. 

Se întoarse iute, energică şi hotărâtă, îndreptând un 
deget spre mine. 

— Şi vor primi sprijin, dacă le lăsăm timp. Ştii asta! 
Trebuie să scăpăm de ei! 

— Ne depăşesc numeric, am repetat, şi sunt hârşiţi în 
lupte. Au luptat în Irlanda cu nişte duşmani feroce. Dacă 
vom ataca Brunanburh, vreau cel puţin încă trei sute de 
oameni! 

Ea se încruntă, neliniştită dintr-odată. 

— Ce s-a întâmplat cu tine? Te temi de omul acela, 
Sigtryggr? 


% 307 # 


— Este un comandant de oşti. 

Mă privi lung, ca pentru a-mi cântări vorbele, şi în cele 
din urmă se lăsă convinsă. 

— Trebuie să ţi se tragă de la rană, zise pe jumătate în 
şoaptă, după care se întoarse. 

Credea că mi-am pierdut curajul şi, drept consecinţă, 
acum i se adăuga o altă grijă la multele poveri pe care 
trebuia să le poarte. Se îndepărtă până ce observă spadele, 
scuturile, lăncile, zalele, coifurile şi topoarele îngrămădite 
lângă uşa Sălii Mari, sub flamura lui Sigtryggr cu toporul 
roşu ce fusese prinsă în cuie în perete. Se opri năucă. 

— Ce-s astea? 

— Am uitat să-ţi spun că oamenii hârşiţi în lupte au 
atacat ieri. Au ucis trei dintre oamenii noştri şi au rănit 
şaisprezece, dar noi am ucis şaptezeci şi doi dintre ei şi 
Sigtryggr este ostaticul nostru. Îl păstrăm până mâine, 
când flota lui se va întoarce în Irlanda.. Chiar nu trebuia să 
vii! Fireşte, mă bucur să te văd, dar Merewalh şi cu mine 
suntem în stare să ne descurcăm cu normanzii mari şi 
nărăvaşi. 

— Nemernicule! se răsti, deşi fără supărare. Se uită la 
trofee, apoi din nou la mine şi izbucni în râs. Slăvit fie 
Domnul! adăugă ea, atingându-şi crucea de argint care-i 
atârna pe piept. 

În noaptea aceea am prăznuit iarăşi cu Sigtryggr, deşi 
sosirea lui/Ethelflzed cu atât de mulţi războinici însemna 
împuţinarea cărnii. Bere era destulă, iar vechilul adusese 
burdufuri cu vin şi un butoi mare cu mied. Chiar şi aşa, 
prezenţa lui ZEthelfleed mai atenuase din deşănţare faţă de 
noaptea trecută. Oamenii tindeau să vorbească mai încet 
când ea se afla în sală, erau mai puţin porniţi să stârnească 
bătăi ori să-şi urle din toţi bojocii cântecele lor favorite 
despre femei. Dispoziţia era adumbrită încă şi mai mult de 
cei şase prelați care împărțeau masa principală, unde 
ZEthelfleed ne luase la întrebări pe mine şi pe Merewalh 
despre lupta de la Poarta de Nord. Lui Sigtryggr i se 
oferise un loc de onoare, ca şi fiicei mele. 

— A fost vina ei, spuse Sigtryggr dând din cap spre 


% 308 # 


Stiorra. 

I-am tradus lui /Ethelfleed. 

— De ce vina ei? 

— A văzut-o şi atenţia i-a fost distrasă, am lămurit-o eu. 

— Ce păcat că nu a fost distras mai mult timp, spuse 
fiica mea cu răceală. 

La asta, /Ethelfleed zâmbi aprobator. Stătea foarte 
dreaptă, ţinând sub observaţie sala. Mânca puţin şi bea şi 
mai puţin. 

— Deci ea nu se îmbată? mă întrebă Sigtryggr arătând 
spre /ZEthelfleed. 

Stătea la masă în faţa mea. 

— Nu, i-am zis. 

— Mama mea, până acum, s-ar fi încăierat cu soldaţii 
tatei, spuse el trist, sau i-ar fi băgat sub masă. 

— Ce zice? întrebă ZEthelflaed, care-l văzuse pe normand 
privind-o. 

— Ţi-a făcut un compliment legat de vin, am spus. 

— Spune-i că e un dar de la sora mea mai mică, 
ZElthryth. 

ZElthryth se măritase cu Baldwin al Flandrei, care 
conducea ţinutul de la sud de Frizia, iar dacă acesta era un 
vin din Flandra, mai bine aş fi băut pişat de cal, însă lui 
Sigtryggr părea să-i placă. Se oferi să-i toarne şi Stiorrei, 
dar ea îl refuză din scurt şi se întoarse la conversaţia ei cu 
părintele Fraomar, un preot tânăr aflat în slujba lui 
ZEthelfleed. 

— Vinul e bun! insistă Sigtryggr. 

— O să-mi torn singură, replică ea pe un ton distant. 

Era singura din familia mea şi dintre însoțitorii mei care 
părea imună la farmecul normandului. Mie îmi plăcea cu 
siguranţă. Îmi amintea de mine însumi, de cel care 
fusesem pe când eram tânăr şi încăpățânat, asumându-mi 
riscurile care duceau fie la moarte, fie la faimă. lar 
Sigtryggr îi fermecase şi pe oamenii mei. li dăduse lui 
Finan o verigă de braţ, lăudase priceperea războinicilor 
mei în luptă, recunoscuse că fusese bătut zdravăn şi 
promisese că, într-o bună zi, se va întoarce să-şi ia 


% 309 # 


revanşa. 

— Dacă tatăl tău o să-ţi mai încredinţeze o flotă, îi 
spusesem. 

— Îmi va da, replicase el încrezător, doar că data 
viitoare n-am să mai lupt cu tine. O să caut un saxon pe 
care să-l bat mai uşor. 

— De ce nu rămâi în Irlanda? 

Ezitase înainte să răspundă, iar eu bănuisem că va urma 
o glumă, dar apoi el mă ţintuise cu unicul său ochi. 

— Au luptători fioroşi, stăpâne. Tu îi ataci şi-i baţi, dar 
numaidecât apare o altă hoardă. Şi, cu cât pătrunzi mai 
mult pe pământul lor, cu atât mai multe hoarde apar, şi în 
cea mai mare parte a timpului nu-i poţi vedea, deşi ştii că 
sunt acolo. E ca şi cum te-ai lupta cu nişte stafii, până se 
ivesc dintr-odată şi te atacă. Zâmbind în colţul gurii, 
conchisese: îşi pot păstra pământul. 

— Iar noi ni-l vom păstra pe al nostru. 

— Poate da, poate nu, zâmbise el. Acum vom vâsli de-a 
lungul coastei galeze să vedem dacă nu putem pune mâna 
pe o sclavă, două, să le ducem acasă. Tata mă va ierta cu 
dragă inimă dacă-i aduc o ciurdă de fete. 

ZEthelfleed îl trata pe Sigtryggr cu dispreţ. Era un păgân, 
iar ea îi ura pe toţi păgânii cu excepţia mea. 

— Păcat că nu l-ai omorât, îmi zise ea la ospăț. 

— Am încercat. 

O privi pe Stiorra cum respingea orice încercare a lui 
Sigtryggr de a fi prietenos. 

— A crescut bine, spuse ea cu căldură. 

— Aşa este. 

— Nu ca fiica mea, din păcate. 

— Mie îmi place ZElfwynn. A 

— Are numai prostii în cap, pufni Æthelflæd. Însă e 
momentul să-i găseşti un soţ Stiorrei. 

— Ştiu. 

Făcu o pauză, plimbându-şi ochii prin sala luminată de 
opaițe cu seu, apoi zise: 

— Soţia lui ZEthelhelm este pe moarte. 

— Am aflat. 


% 310 # 


— Poate deja a murit. ZEthelhelm mi-a spus că preoţii i- 
au făcut ultima împărtăşanie. 

— Biata femeie, am spus pe un ton grav. 

— Înainte să părăsesc Gleawecestre, am purtat cu el o 
discuţie lungă, zise Æthelflæd privind în continuare prin 
sală, cu el şi cu fratele meu. Ei au acceptat hotărârea 
witanului. Ba chiar au acceptat şi să mi-l lase în grijă pe 
ZEthelstan. Va fi crescut în Mercia şi nu va exista nicio 
încercare de a-l răpi. 

— Şi crezi asta? 

— Cred că trebuie să-l păzim pe băiat, spuse ea scuri. 

Il privi pe /ZEthelstan, care stătea alături de sora sa 
geamănă la una dintre mesele joase. Obârşia lui i-ar fi dat 
dreptul la un loc la masa principală, dar voisem să-l 
scutesc de conversaţia cu preoţii lui ZEthelfleed. 

— Cred că fratele meu nu vrea să-i facă vreun rău 
băiatului, urmă ea, şi a insistat că între Wessex şi Mercia 
nu trebuie să existe nicio duşmănie. 

— Şi nici nu va fi, dacă ZEthelhelm nu va emite noi 
pretenţii. 

— S-a întins mai mult decât îi era plapuma, şi o ştie şi el. 
Şi-a cerut scuze în faţa mea, foarte îndatoritor. Dar da, 
este ambițios. Poate că o nouă soţie l-ar mai îndepărta de 
la asta? Femeia la care mă gândesc îl va ţine cu siguranţă 
ocupat. 

Mi-a luat doar o clipă ca să înţeleg la cine se referea. 

— Tu? am întrebat uluit. Te gândeşti să te măriţi cu 
ZEthelhelm? 

— Nu, spuse ea, nu eu. 

— Atunci cine? 

Şovăi un moment, după care mă privi provocator. 

— Stiorra. 

— Stiorra! 

Rostisem numele prea tare, şi fiica mea îşi întoarse ochii 
spre mine. Am clătinat din cap, iar ea se întoarse la 
discuţia ei cu părintele Fraomar. 

— Stiorra! am repetat, de data asta mai încet. Este 
îndeajuns de tânără să-i fie nepoată! 


% 311 # 


— Nu e ceva neobişnuit ca bărbaţii să se însoare cu fete 
mai tinere, se răţoi Æthelflæd. 

Se uita la Eadith, care stătea la o masă mai joasă 
împreună cu Finan şi fiul meu. Lui Æthelflæd nu-i plăcuse 
să dea de sora lui Eardwulf la Ceaster, dar îi luasem 
apărarea lui Eadith cu înfocare, susţinând că-i datoram 
însănătoşirea mea. „Şi mai ce?” întrebase tăios /Ethelflaed, 
o întrebare pe care o nesocotisem, aşa cum, de atunci, o 
nesocotea şi Æthelflæd pe Eadith. 

— Iar /Ethelhelm are o sănătate înfloritoare, urmă ea. Şi 
este bogat. E un om de treabă. 

— Care a încercat să te omoare. 

— Ba Eardwulf, care a înţeles greşit dorinţa lui 
ZEthelhelm. 

— Te-ar fi ucis pe tine, l-ar fi ucis pe /ZEthelstan şi pe 
oricine ar fi stat în calea nepotului său. 

ZEthelfleed oftă. 

— Fratele meu are nevoie de /Ethelhelm. El este prea 
puternic şi prea de folos pentru a nu fi luat în seamă. Şi 
dacă Wessexul are nevoie de ZEthelhelm, atunci şi Mercia 
are nevoie de el. 

— Vrei să spui că Wessexul este condus de ZEthelhelm? 

Ridică din umeri, nevrând să recunoască. 

— Spun că /Ethelhelm este un om de treabă, într-adevăr, 
ambițios, dar eficient. Avem nevoie de sprijinul lui. 

— Şi crezi că dacă am sacrifica-o pe Stiorra vârându-i-o 
în pat vom obţine acest sprijin? 

Tonul meu o făcu să tresară. 

— Cred că fiica ta ar trebui să se mărite, spuse ea, iar 
lordul ZEthelhelm o admiră. 

— Vrei să spui că vrea să i-o tragă, am mârâit. M-am 
uitat la fiica mea, care-şi plecase capul cu gravitate ca să-l 
asculte pe Fraomar. Prin urmare, ea va fi jertfită pe altarul 
păcii dintre Mercia şi Wessex? 

— Gândeşte-te la asta, spuse imperativ Æthelflæd. Când 
va rămâne văduvă va moşteni mai mult pământ decât poţi 
tu visa, mai mulţi războinici decât poţi tu spera să aduni, 
mai mulţi bani decât întreaga vistierie a lui Edward. Se 


4 312 % 


opri, dar eu tăceam, aşa că urmă cu glas coborât: Şi vor fi 
ale noastre. Wessexul nu va mai înghiţi Mercia, Mercia va 
înghiţi Wessexul. 

În Scriptura creştină există o poveste cu un om care e 
dus pe o creastă şi i se oferă lumea întreagă. În clipa asta 
nu-mi aduc aminte povestea, ştiu doar că neghiobul 
refuzase; la ospăţul acela mă simţeam ca un neghiob. 

— De ce nu i-o dai pe Ælfwynn lui /Ethelhelm? am 
întrebat. 

— Fiică-mea nu-i deşteaptă, spre deosebire de Stiorra. Şi 
e nevoie de o femeie isteaţă ca să-l ţină în frâu pe 
ZEthelhelm. 

— Şi cu ZElfwynn ce gânduri ai? 

— S-o mărit cu careva. Poate cu Merewalh? Nu ştiu. Mi- 
am pierdut speranţa cu copila asta. 

Stiorra. Am  privit-o. Era, într-adevăr, isteaţă şi 
frumoasă, şi eu trebuia să-i găsesc un soţ, aşa că de ce să 
nu i-l ofer pe cel mai bogat soţ din Wessex? 

— O să mă gândesc la asta, am făgăduit, amintindu-mi 
vechea profeție că fiica mea va fi mamă de regi. 

Şi aşa s-au şi petrecut lucrurile. 


Zorile. Puţina pâclă de pe Mærse era spartă de formele 
întunecate a douăzeci şi şase de nave-dragon care vâsleau 
încet ca să-şi menţină poziţia în mareea care se umfla. 
Oamenii lui Sigtryggr îşi ţinuseră cuvântul. Navele erau 
pregătite de drum, iar Brunanburh era din nou al nostru. 
Singurii normanzi rămaşi pe țărm erau Svart şi încă şase 
care-i păzeau pe Eardwulf şi trei dintre însoțitorii săi. Aş fi 
vrut ca Eardwulf să-mi fie încredinţat în ziua în care-l 
învinsesem pe Sigtryggr, dar apucase să fugă, deşi nu 
ajunsese decât până la o fermă daneză din Wirhealum, 
unde-l găsiseră oamenii lui Sigtryggr. Acum aştepta 
sosirea noastră. 

li adusesem pe Finan, pe fiul meu şi douăzeci de oameni, 
iar /Ethelfleed era escortată de o duzină de războinici. 
Insistasem ca /Ethelstan să călărească împreună cu mine 
la Brunanburh; fiica mea voise şi ea să-i vadă pe normanzi 


% 313 # 


plecând, aşa că ne însoțea urmată de slujnica ei, Hella. 

— De ce ţi-ai adus o slujnică? am întrebat-o. 

— De ce nu? Nu-i niciun pericol, nu-i aşa? 

— Niciunul, am spus. 

Aveam încredere în Sigtryggr că-şi va ţine promisiunea 
şi că oamenii lui şi ai mei nu se vor încăiera, şi nici nu a 
fost cazul. L-am găsit pe Svart lângă burhul pe jumătate 
ridicat, unde Sigtryggr descălecă de pe calul pe care i-l 
împrumutasem. Svart îi aduse spada, iar Sigtryggr mă 
privi ca şi cum mi-ar fi cerut îngăduinţa s-o ia. Am dat din 
cap. El scoase lama de oţel din teacă şi o sărută. 

— Vrei să-i ucid pe saxoni? mă întrebă arătând din cap 
spre Eardwulf. 

— O să-mi fac eu singur treaba, am spus, rotindu-mă în 
şa şi minunându-mă de lipsa durerii. 

— Tată! strigă Uhtred. 

Voia să-i execute el. 

— O să-mi fac eu singur treaba, am repetat. 

Deşi nu simţeam nicio durere, m-am lăsat să cobor încet 
de pe cal. Am gemut ca şi cum chinul se reîntorsese, apoi 
am împins armăsarul deoparte şi am şontâcăit spre 
Eardwulf. Mă prefăceam că şchiopătez. 

Mă privea atent. Rămăsese cu fruntea sus, fără nicio 
expresie pe faţa lui uscăţivă. Părul negru, neuns cu ulei 
aşa cum obişnuia, era legat cu o panglică. Pe bărbia lungă 
crescuse o barbă de câteva zile, mantia îi era murdară, iar 
cizmele aveau zgârieturi. Arăta ca un om care suferise 
loviturile sorții. 

— Ar fi trebuit să mă omori la Alencestre, i-am spus. 

— Dacă aş fi făcut-o, acum aş fi domnit peste Mercia. 

— lar acum vei domni peste un mormânt mercian, i-am 
răspuns, scoțând Răsuflarea-Şarpelui din teacă. 

M-am strâmbat, ca şi cum greutatea spadei ar fi fost o 
povară prea grea. 

— Vei ucide un om neînarmat, Lord Uhtred? întrebă 
Eardwulf. 

— Nu. Berg! am strigat fără să mă întorc. Dă-i spada ta 
acestui om! 


$ 314 9 


M-am sprijinit în spadă, punându-i vârful pe o piatră 
plată şi lăsându-mi greutatea pe mâner. In spatele lui 
FEardwulf se găsea burhul neterminat, zidul lui lung 
dinspre est având pe culme tufişuri cu ţepi care formau o 
palisadă provizorie. Crezusem că normanzii dăduseră foc 
la biserică şi la grajduri, dar rămăseseră neatinse. Svart şi 
oamenii săi îi încadrau pe însoțitorii lui Eardwulf. 

Berg îşi îmboldi calul înainte. Mă privi, apoi o scoase pe 
Ură-de-Gheaţă şi-o azvârli în iarba udă de rouă de la 
picioarele lui Eardwulf. 

— Asta, i-am spus lui Eardwulf, este Ură-de-Gheaţă. 
Arma lui Cnut Spadă-Lungă. Sora ta mi-a spus că odată ai 
încercat s-o cumperi, dar acum ţi-o ofer eu. Maică m-a 
ucis, aşa că vezi dacă poţi să termini treaba. 

— Tată! strigă Stiorra neliniştită. 

Fără îndoială, se gândea că Eardwulf şi Ură-de-Gheaţă 
erau un inamic prea puternic pentru mine. 

— Taci, fato, am treabă acum. 

De ce mă hotărâsem să mă lupt cu el? Oricum avea să 
moară, fie că mă luptam, fie nu, şi era periculos, avea pe 
jumătate vârsta mea şi era un războinic. Dar era vorba de 
renume, întotdeauna de renume. Presupun că mândria 
este cea mai înşelătoare dintre virtuţi. Creştinii o 
consideră un păcat, dar niciun poet nu cântă despre 
oamenii lipsiţi de mândrie. Creştinii spun că cei umili vor 
moşteni pământul, dar umilinţa nu inspiră niciun cântec. 
Eardwulf voise să mă ucidă, să-i ucidă pe Æthelflæd şi pe 
ZEthelstan. Eardwulf voise să conducă, iar Eardwulf era 
ultimul vestigiu al urii lui ZEthelred. Se cuvenea să-l ucid 
eu şi ca întregul Englaland saxon să afle că-l ucisesem eu. 

El se aplecă şi culese spada. 

— Tu porţi zale, îmi spuse, lucru care-mi arătă că era 
agitat. 

— Sunt bătrân şi rănit. Tu eşti tânăr. Şi Ură-de-Gheaţă 
mi-a străpuns cândva zalele, aşa că pune-o s-o mai facă o 
dată. Este un tăiş magic. 

— Magic? întrebă el, după care privi lama şi văzu 
inscripţia. 


% 315 # 


TVLFEBERHIT 


Făcu ochii mari şi ridică spada. 

Mi-am ridicat şi eu Răsuflarea-Şarpelui şi am tresărit, ca 
şi cum greutatea ei îmi stârnise o durere în coaste. 

— În plus, am zis, te vei mişca mai iute fără zale. 

— Şi dacă te omor? vru el să ştie. 

— Atunci te va ucide fiul meu, am spus, dar pentru 
totdeauna oamenii vor şti că lordul Eardwulf l-a învins pe 
Uhtred. 

Rostisem titlul în batjocură. 

Eardwulf se apropie de mine. Repede. Nu aveam scut, şi 
el o roti pe Ură-de-Gheaţă spre partea mea stângă, dar era 
numai o tatonare, o încercare de a vedea dacă aş fi putut 
para lovitura, şi nici măcar nu a trebuit s-o iau în serios. 
Tăişurile se ciocniră cu zgomot, rămânând încleştate, dar 
peste câteva clipe am făcut un pas în spate şi mi-am 
coborât spada. 

— N-o să mă ucizi c-o simplă tăietură, am spus, nici 
măcar spadele lui Vlfberht nu rup zalele dintr-o tăietură. 
Trebuie să fandezi. 

El îmi urmărea ochii. Făcu un pas înainte cu spada 
ridicată; cum nu m-am mişcat, se dădu iar înapoi. Mă 
încerca, dar era şi neliniştit. 

— Sora ta mi-a spus că luptai în rândul al doilea al 
zidului de scuturi, niciodată în primul, i-am zis. 

— Minte. 

— Află că era în patul meu când mi-a zis asta. Zicea că-i 
laşi pe alţii să lupte în locul tău. 

— Atunci este o târfă şi o mincinoasă. 

M-am strâmbat din nou, înclinându-mă uşor de mijloc, 
aşa cum făceam când durerea mă lua prin surprindere. 
FEardwulf nu aflase de însănătoşirea mea. Când văzu 
Răsuflarea-Şarpelui lăsându-se şi mai jos îşi împinse 
piciorul drept înainte, izbind cu Ură-de-Gheaţă spre pieptul 
meu, dar m-am dat într-o parte, lăsând lama să alunece pe 
lângă mine, apoi l-am pocnit în faţă cu mânerul greu al 


% 316 # 


spadei. El se împletici. L-am auzit pe Finan chicotind, iar 
Eardwulf îşi roti din nou spada, tot spre partea mea 
stângă, însă nu avea forţă, deoarece tocmai îşi revenea din 
fandare şi din lovitura primită de la mine. Tot ce-am făcut 
a fost să ridic braţele, lăsând lama să-mi lovească zalele. 
Lovise chiar deasupra rănii, însă zalele opriseră tăişul şi 
nu simţeam nicio durere. l-am zâmbit lui Eardwulf şi am 
lovit cu Răsuflarea-Şarpelui, iar vârful ei îi spintecă 
obrazul stâng, deja însângerat de la lovitura pe care i-o 
dădusem. 

— Dacă sora ta a lucrat ca târfă pentru cineva, am spus 
eu, atunci acel cineva erai tu. 

Îşi duse mâna stângă la obraz şi simţi sângele. De-acum 
îi puteam vedea frica. Da, era un războinic, şi nu unul 
prost. Îi atrăsese pe galezi în cursa de la hotarul Merciei, 
alungându-i, dar îşi dovedise iscusinţa în amplasarea 
ambuscadelor sau în evitarea lor, întrecându-şi duşmanii în 
viclenie, atacându-i atunci când se ştiau în siguranţă. Fără 
îndoială că luptase în zidul de scuturi, apărat de oamenii 
lui loiali în ambele părţi, dar luptase întotdeauna în rândul 
al doilea. Nu era omul care să se delecteze cu sunetul 
spadelor. 

— I-ai dat-o pe soră-ta lui /Ethelred, i-am spus, şi te-ai 
îmbogăţit. 

Am atacat din nou cu Răsuflarea-Şarpelui, ţintind spre 
faţa lui, iar el se retrase iute. Am coborât lama. 

— Jarl Sigtryggr! am strigat. 

— Lord Uhtred? 

— Încă mai eşti în posesia banilor lui Eardwulf? Averea 
pe care a luat-o din Gleawecestre? 

— Da! 

— Aparţin Merciei, am spus. 

— Atunci Mercia trebuie să vină să-i ia, răspunse el. 

Am izbucnit în râs. 

— Prin urmare, nu te vei întoarce acasă cu mâna goală! 
A furat mult? 

— Destul, zise Sigtryggr. 

Mi-am trimis Răsuflarea-Şarpelui spre picioarele lui 


% 317 # 


Eardwulf, o lovitură de faţadă, doar cât să-l fac să se 
retragă un pas. 

— Eşti un hoţ, i-am spus. 

— Banii aceia mi-au fost daţi. 

Înaintă ridicând spada, însă eu n-am avut nicio reacţie la 
ameninţarea lui, aşa că făcu iar un pas în spate. 

— Era aur care trebuia cheltuit pe oameni, am zis, pe 
arme, pe palisade şi pe scuturi. 

M-am dus spre el şi l-am lovit cu dosul mâinii, pur şi 
simplu aruncându-l într-o parte. L-am urmat cu spada 
ridicată; de-acum îşi dăduse seama că nu eram rănit, că 
mă mişcam repede şi cu uşurinţă, deşi simţeam că urma să 
obosesc curând. Răsuflarea-Şarpelui este o spadă grea. 

— l-ai cheltuit pe ulei pentru părul tău, pe fleacuri 
pentru curvele tale, pe blănuri şi pe cai, pe bijuterii şi pe 
mătăsuri. Un bărbat, Lord Eardwulf, se îmbracă în piele şi 
fier. Şi luptă! 

Şi, spunând acestea, l-am atacat. El pară, dar cu mare 
încetineală. 

Toată viaţa mea mânuisem spada, am învăţat arta luptei 
încă de când eram mic copil. La început am fost prudent cu 
Eardwulf, crezând că va fi mai iute decât mine şi viclean, 
dar nu ştia decât să lovească şi să fandeze şi să pareze cu 
disperare, aşa că l-am împins în spate, pas cu pas. Era cu 
ochii pe lama mea, şi eu în mod intenţionat mi-am încetinit 
loviturile ca el să le poată vedea cu claritate şi să le 
pareze. Doream să le vadă pentru că nu voiam să privească 
în spate. Şi nici n-o făcu, iar când ajunse la marginea 
şanţului mi-am întețit loviturile, izbindu-l cu latul lamei ca 
să nu-l rănesc, ci doar să-l umilesc, parându-i ripostele 
firave cu o îndemânare automată, după care am fandat pe 
neaşteptate şi el se retrase. Piciorul îi alunecă în mâlul 
şanţului, făcându-l să cadă. 

Se prăbuşi pe spate în apa din şanţ. Nu era adâncă. l-am 
râs în nas şi am coborât atent pe panta alunecoasă până la 
tălpile lui. Spectatorii, saxoni şi normanzi deopotrivă, se 
apropiară de marginea şanţului să privească în jos la noi. 
Când îşi ridică ochii şi-i văzu pe războinici, pe războinicii 


4 318 # 


aceia sumbri, Eardwulf se simţi atât de umilit, încât am 
crezut c-o să izbucnească în plâns. 

— Eşti un trădător şi un proscris, i-am spus îndreptând 
Răsuflarea-Şarpelui spre burta lui. 

O ridică pe Ură-de-Gheaţă ca şi cum ar fi vrut să pareze, 
dar eu mi-am tras înapoi braţul cu spada, după care am 
lovit cu întreaga putere ce-mi mai rămăsese. Răsuflarea- 
Şarpelui o întâlni pe Ură-de-Gheaţă, şi Ură-de-Gheaţă se 
rupse. Faimoasa lamă se rupse în două, aşa cum îmi 
dorisem. O spadă saxonă rupsese cea mai bună spadă a lui 
Vlfberht, şi orice rău ar fi ascuns Ură-de-Gheaţă, orice 
vrajă ar fi sălăşluit în oţelul ei, se mistuiseră. 

Fardwulf încercă să se tragă înapoi, dar l-am oprit 
împingând Răsuflarea-Şarpelui spre pântecul lui. 

— Vrei să-ţi tai burta? am mârâit, apoi am ridicat vocea: 
Principe ZEthelstan! 

Băiatul cobori pe panta şanţului şi intră în apă. 

— Lord Uhtred? 

— Care este sentinţa pe care-o dai pentru acest 
proscris? 

— Moartea, stăpâne, rosti el cu siguranţă în glas. 

— Atunci, execută-l, i-am spus, întinzându-i spada. 

— Nu! urlă Eardwulf. 

— Lord Uhtred! strigă ZEthelflaed. 

— Doamnă? 

— Este un băiat, spuse ea încruntându-se la Æthelstan. 

— Este un băiat care trebuie să înveţe să fie un luptător 
şi un rege, am zis, iar destinul lui e moartea. Trebuie să 
înveţe s-o dea. L-am bătut pe umăr pe Zthelstan. Fă-o 
repede, băiete. Ar merita o moarte înceată, dar este prima 
oară când omori pe cineva. Fă-o aşa încât să-ţi fie mai 
uşor. 

L-am urmărit pe /ZEthelstan şi am remarcat fermitatea 
chipului său tânăr. L-am urmărit cum îndrepta spada grea 
spre gâtul lui Eardwulf şi i-am văzut mica strâmbătură 
când repezi lama în jos. Sângele ţâşni şi-mi pătă zalele. 
ZEthelstan îşi ţinea ochii pe chipul lui Eardwulf când lovi 
pentru a doua oară, după care se lăsă pe mânerul 


% 319 # 


Răsuflării-Şarpelui, apăsând lama în gâtlejul proscrisului, 
iar apa cenuşie din şanţ se înroşi. Eardwulf se zbătu un 
timp, apoi se auzi un gâlgâit şi încă şi mai mult sânge se 
învârteji în apă. Æthelstan se lăsa tot mai mult în spada 
mea până când omul încetă să se mai zbată, iar gâlgâitul 
se opri. L-am îmbrăţişat pe băiat, luându-i faţa în mâini ca 
să-l fac să mă privească. N 

— Asta înseamnă să faci dreptate, Înălţimea Ta, i-am 
spus, şi tu ai făcut-o aşa cum se cuvine. l-am luat 
Răsuflarea-Şarpelui din mână şi am strigat: Berg! Ai 
nevoie de o spadă nouă! Aia de colo n-a fost bună. 

Sigtryggr îmi întinse o mână ca să mă tragă din şanţ. 
Unicul lui ochi strălucea de aceeaşi bucurie pe care o 
văzusem pe meterezele Ceasterului. 

— Nu te-aş vrea ca duşman, Lord Uhtred. 

— Atunci, nu te întoarce, Jarl Sigtryggr, i-am spus 
apucându-i antebraţul, lucru pe care-l făcu şi el. 

— Mă voi întoarce, zise el, pentru că o să vrei să mă 
întorc. 

— Eu? 

Îşi roti capul pentru a privi la navele sale. Una dintre ele 
se apropiase de țărm, fiind ţinută în loc cu o funie legată 
de o prăjină. La prova se afla un dragon mare vopsit în alb, 
ţinând în gheare un topor roşu. Nava îl aştepta pe 
Sigtryggr, dar lângă ea, stând acolo unde iarba lăsa loc 
mâlului de pe malul fluviului, se găsea Stiorra. Slujnica ei, 
Hella, urcase deja la bordul navei-dragon. 

ZEthelflzed fusese martoră la moartea lui Eardwulf, iar 
acum o văzu pe Stiorra în apropierea navei trase la țărm. 
Se încruntă, nefiind sigură că înţelegea. 

— Lord Uhtred! 

— Doamnă? 

— Fiica ta... începu ea, dar nu mai ştiu ce să spună. 

— O să mă socotesc eu cu fiica mea, am spus sumbru. 
Finan! 

Finan şi fiul meu se holbau la mine, întrebându-se ce 
aveam de gând să fac. 

— Finan! am strigat iarăşi. 


4 320 # 


— Stăpâne? 

— Ucide scursurile alea! 

Am arătat din cap spre însoțitorii lui Eardwulf, apoi l-am 
prins pe Sigtryggr de cot şi l-am îmboldit spre nava lui. 

— Lord Uhtred! strigă din nou Æthelflæd, mai tăios de 
data asta. 

Am făcut un semn indiferent cu mâna, altminteri 
neluând-o în seamă. 

— Credeam că nu te place, i-am spus lui Sigtryggr. 

— Aşa am vrut noi să te facem să crezi. 

— N-o cunoşti, i-am atras atenţia. 

— Tu ai cunoscut-o pe mama ei când ai întâlnit-o? 

— Asta-i curată nebunie! 

— Iar Domnia Ta, Lord Uhtred, eşti faimos pentru bunul 
tău simţ. 

Stiorra ne aştepta. Era încordată. Mă privea sfidător, 
dar tăcea chitic. 

Am simţit un nod în gât şi o înţepătură în ochi. Mi-am 
spus că era de la fumul ce se ridica din focurile de tabără 
abandonate de normanzi. 

— Eşti o proastă, i-am spus pe un ton aspru. 

— L-am văzut, spuse ea simplu, şi m-am îndrăgostit. 

— La fel şi el? am întrebat. Când Stiorra confirmă printr- 
o înclinare a capului, am stăruit: Şi ultimele două nopţi, 
după ce s-a încheiat ospăţul? Nu-mi terminasem 
întrebarea, că ea răspunse printr-o nouă înclinare a 
capului. Eşti fiica maică-tii, am spus strângând-o la piept. 
Dar eu aleg cu cine să te măriţi, am urmat, simțind cum se 
zbârlea în braţele mele. Şi lordul /ZEthelhelm ţine să se 
însoare cu tine. 

Credeam că va începe să se smiorcăie, dar când m-am 
tras înapoi am văzut că râdea. 

— Lordul ZEthelhelm? 

— Vei fi cea mai bogată văduvă din întreaga Britanie, i- 
am promis. 

Încă mă strângea în braţe, privindu-mă în faţă. Zâmbi, 
acelaşi zâmbet care fusese şi al maică-sii. 

— Tată, jur pe viaţa mea că-l voi accepta pe bărbatul pe 


4 321 # 


care mi-l vei alege de soţ. 

Mă cunoştea. Îmi zărise lacrimile şi ştia că nu erau din 
cauza fumului. M-am aplecat şi am sărutat-o pe frunte. 

— Vei fi garanta păcii între mine şi normanzi. Şi eşti o 
proastă. Ca şi mine. lar zestrea ta, am spus cu voce tare, 
făcând un pas în spate, o reprezintă banii lui Eardwulf. 
Atunci am văzut că-i mânjisem rochia de in albă cu sângele 
lui Eardwulf. Privindu-l pe Sigtryggr, i-am spus cu 
asprime: i-o dau ţie, aşa că nu mă dezamăgi. 

Un înţelept, am uitat cum îl chema, spunea că trebuie să 
ne lăsăm copiii să-şi înfrunte destinul. /ZEthelfleed se 
înfuriase pe mine, dar am refuzat să plec urechea la 
protestele ei. În schimb, am ascultat incantaţiile 
normanzilor, cântecul vâslaşilor, şi am urmărit nava- 
dragon coborând pe râu în ceața subţire care acoperea 
Meerse. 

Stiorra îşi întoarse privirea spre mine. Credeam c-o să- 
mi facă un semn cu mâna, dar rămăsese nemişcată. Peste 
câteva clipe dispăru. 

— Avem de terminat un burh, le-am spus oamenilor mei. 

Wyrd bið ful ărzed. 


4 322 # 


Notă istorică 


ZEthelflaed i-a urmat soţului ei la conducerea Merciei, 
deşi nu a fost niciodată proclamată regină a acelei ţări. Era 
cunoscută drept Doamna mercienilor, iar realizările ei 
merită să fie amintite mai pe larg în lunga istorie a făuririi 
Angliei. Ostilitatea dintre ZEthelfleed şi ZEthelred este pe 
de-a-ntregul imaginată, cum sunt şi deliberările witanului 
care au dus la numirea ei drept conducător. Nu există 
nicio probă că ZEthelhelm, socrul lui Edward, ar fi încercat 
să-l îndepărteze pe /Ethelstan de la succesiune, deşi 
îndoielile în legătură cu legitimitatea acestuia din urmă nu 
tin de ficţiune. 

Regele Hywel a existat, şi în zilele acelea era cunoscut 
drept Hywel Dda, Hywel cel Bun. Era un om remarcabil, 
isteţ, ambițios şi puternic, care în multe privinţe a înfăptuit 
pentru Țara Galilor ceea ce spera Alfred să înfăptuiască 
pentru Anglia. 

Şi Sigtryggr a existat; a atacat oraşul Chester şi şi-a 
pierdut un ochi la un moment dat, probabil mai târziu 
decât în relatarea mea. Numele său anglicizat este Sihtric, 
dar am preferat pronunția normandă pentru a evita 
confuzia cu credinciosul tovarăş al lui Uhtred, Sihtric. 

Îi sunt recunoscător bunului meu prieten Thomas Keane, 
doctor în medicină, pentru descrierea  miraculoasei 
recuperări a lui Uhtred. Doctorul Tom n-a pretins niciodată 
că aşa ar fi fost, dar este posibil, şi ipoteza a părut cu atât 
mai plauzibilă într-o noapte fără lună, cu vântul suflând 
printre ramuri şi un whisky alături. Cine ştie? Uhtred este 
întotdeauna norocos, aşa că a funcţionat. 

Şi fiul lui Uhtred este norocos să aibă o spadă făurită de 
un fierar care a inscripţionat pe lamă numele sau cuvântul: 


4 323 # 


TVLFEBERHIT 


Astfel de spade au existat şi au rămas câteva, deşi se 
pare că lamele erau aşa de valoroase, încât au apărut 
câteva replici în secolele al IX-lea şi al X-lea. Trebuia să 
plăteşti o sumă uriaşă pentru o asemenea armă, deoarece 
oţelul unei spade originale Vlfberht era de o calitate ce n-a 
fost egalată timp de o mie de ani. Fierul este casant, dar 
fierarii au învăţat că adăugând carbon pot să transforme 
fierul în oţel şi să obţină o lamă dură, ascuţită şi flexibilă, 
cu mai puţine riscuri de a se rupe în luptă. Modalitatea 
obişnuită de adăugire a carbonului era să se ardă oase în 
forjă, dar acesta era un proces aleatoriu şi lăsa multe 
impurități în metal; totuşi, cândva în secolul al IX-lea, 
cineva a descoperit un mod de a lichefia fierul-carbon 
amestecat într-un creuzet, producând astfel lingouri de 
oţel superior. Nu ştim cine a fost acesta sau unde a fost 
produs oţelul. Se pare că a fost importat în nordul Europei 
fie din India, fie, probabil, din Persia, mărturie a întinderii 
rutelor comerciale pe care se aduceau în Britania mătăsuri 
şi alte obiecte de lux. 

Niciun loc din Britania nu este mai legat de făurirea 
Angliei decât Brunanburh. Cu adevărat poate fi numit locul 
naşterii Angliei, şi nu mă îndoiesc că unii cititori vor 
obiecta la faptul că am identificat Bromborough on the 
Wirral cu vechiul Brunanburh. Ştim că Brunanburh a 
existat, dar asupra situării lui precise părerile sunt 
împărţite şi există puţine dovezi. S-au vehiculat multe 
variante, mergând de la Dumfries şi Galloway, din Scoţia, 
la Axminster în Devon, dar eu am fost convins de 
argumentele prezentate de Michael Livingston în 
scrupuloasa sa monografie The Battle of Brunanburh, a 
Casebook (Exeter University Press, 2011). Bătălia studiată 
în acea lucrare nu este lupta descrisă în cartea de faţă, ci 
încleştarea mult mai celebră şi mai hotărâtoare din 937. Se 
poate spune fără teama de a greşi că Brunanburh este 
bătălia care, într-un final, va desăvârşi visul lui Alfred, 
făurind o Anglie unită, dar aceasta este o altă poveste. 


4 324 # 


4 325 # 


LOIALITĂTŢI ÎMPĂRȚITE, 
IUBIRI IMPOSIBILE, 
EROISM DINCOLO DE LIMITE 


TRONUL GOL este al optulea roman din seria de succes 
Ultimul regat scrisă de Bernard Cornwell, o cronică a istorici 
Angliei de la începuturile sale, „la fel de captivantă ca Urzeala 
tronurilor, dar inspirată din evenimente reale” (The Observer), 
serie care a stat la baza unui repkov, serial de televiziune 
realizat de BBC. 


ANGLIA, începutul secolului al X-lea, o perioadă de profunde 
schimbări. În timpul noilor raiduri vikinge, Æthelred, conducă- 
torul Mercici, moare fără a läsa un moştenitor legitim. Saxonii 
din vest își doresc conducerea, dar Uhtred a susținut-a mult 
timp pe „Exhelflaed, sora regelui Edward al Wessexului și 
văduva lui Ethelred. Foarte iubită și res spectată, aceasta arc 
toate calitățile unui lider, dar. ir putea “războinicii saxoni 
'să accepte vreodată o femeie i rept conducători 


n A 
BERNARD CORNWELL seric un roman istoric şi de aven- 
turi excepţional, un omire curaj, trădare, datorie, devo- 
tament, dragoste și luptă, așa cum Se văd prin ochii unui 
războinic a cărui loialitate este împărțită între două lumi. 


p 
p 


„Cornwell combină perlect istoria şi personalitățile Anglici 
secolului al X-lea cu nenumărate scene de bătălie si trădare. 
Dacă există vreun cititor «le romane istorice care 
să nu-l Îi citit pe Cornwell, recomancdați-i această seric.” 
Library Journal 


NU 


4 327 #