Bernard Cornwell — [Saxon stories] 03 Stapanii nordului

1 
CAI LU alt LELTE] 


lam cit vreo 
zau conien] 


! E 
Ar " 

b- pim 
N | 


fal 


BE SIT SE LG 


BERNARD CORNWELL 


Seria: The Saxon Stories 
Partea a III-a 


STĂPÂNII NORDULUI 


Original: The Lords of the North (2006) 


Traducere din limba engleză: 
GABRIEL TUDOR / GRAAL SOFT 


7 


virtual-project.eu 


ag 


ITERA? 


Editura: LITERA 
2017 


Pentru Ed Breslin 


3% 


PERI Com wanre niht scridan sceadugenga 


Prin noaptea palidă lunecă umbra rătăcitoare 
Beowulf 


94% 


Toponime 


Modul de scriere a toponimelor în Anglia anglo-saxonă 
suscită controverse, neexistând un acord pe deplin 
acceptat nici măcar în privinţa denumirilor înseşi. Astfel, 
Londra a fost redată ca Lundonia, Lundenberg, Lundenne, 
Lundene, Lundenwic, Lundenceaster şi Lundres. Fără 
îndoială, unii cititori vor prefera alte versiuni ale numelor 
de mai jos, dar de obicei am apelat la denumirea indicată 
în Oxford Dictionary of english Place-Names pentru 
perioada domniei lui Alfred (871-899 d.Hr.). Însă nici 
această soluţie nu este infailibilă. Insula Hayling se scria, 
în anul 956, atât Heilincigae, cât şi Haeglingaiggae. Nici eu 
nu am fost constant tot timpul; am preferat versiunea 
modernă, Anglia, termenului Anglaland, şi în loc de 
Norhymbralond am folosit Northumbria pentru a nu 
induce ideea că graniţele străvechiului regat ar coincide 
cu cele ale ţării moderne. Prin urmare, această listă este 
rezultatul unui compromis, la fel ca ortografierea în sine a 
denumirilor. 


FEthelingaeg Athelney, Somerset 

Alclyt Bishop Auckland, comitatul 
Durham 

Baum (pronunţat Bathum) Bath, Avon 

Bebbanburg Castelul Bamburgh, 
Northumberland 

Berrocscire Berkshire 

Cair Ligualid Carlisle, Cumbria 

Cetreht Catterick, Yorkshire 

Cippanhamm Chippenham, Wiltshire 

Contwaraburg Canterbury, Kent 

Cumbraland Cumbria 


5% 


Cuncacester 
Cynuit 


Defnascir 
Dornwaraceaster 
Dunholm 
Dyflin 
Eoferwic 
Ethandun 
Exanceaster 
Fifhidan 
Gleawecestre 
Gyruum 
Hamptonscir 
Haithabu 


Heagostealdes 
Hedene 
Hocchale 

Horn 
Hreapandune 
Kenet 
Lindisfarena 


Lundene 
Onhripum 
Pedredan 
Readingum 
Scireburnan 
Snotengaham 


Strath 
Sumorsate 
Suth Seaxa 
Synningthwait 
Temes 
Thornsæta 


hester-le-Street, comitatul 
Durham 

Cynuit Hillfort, în apropiere 
de Cannington, Somerset 
Devonshire 

Dorchester, Dorset 

Durham, comitatul Durham 
Dublin, Irlanda 

York 

Edington, Wiltshire 

Exeter, Devon 

Fyfield, Wiltshire 

Gloucester, Gloucestershire 
Jarrow, comitatul Durham 
Hampshire 

Hedeby, centru comercial în 
sudul Danemarcei 

Hexham, Northumberland 
râul Eden, Cumbria 
Houghall, comitatul Durham 
Hofn, Islanda 

Repton, Derbyshire 

râul Kennet 

Lindisfarne (Insula Sfântă), 
Northumberland 

Londra 

Ripon, Yorkshire 

râul Parrett 

Reading, Berkshire 
Sherborne, Dorset 
Nottingham, 
Nottinghamshire 

Clota Strathelyde 

Somerset 

Sussex (saxonii din sud) 
Swinithwaite, Yorkshire 
fluviul Tamisa 

Dorset 


6% 


Thresk 

Tine 

Tuede 

Wiire 

Wiltun 
Wiltunscir 
Wintanceaster 


Thirsk, Yorkshire 

râul Tyne 

râul Tweed 

râul Wear 

Wilton, Wiltshire 
Wiltshire 

Winchester, Hampshire 


PARTEA ÎNTÂI 


Regele sclav 


Voiam să fie întuneric. Dar, în acea noapte de vară, luna, 
ca o seceră argintie, se strecura, când şi când, printre nori, 
de parcă ar fi vrut să-şi râdă de mine. lar eu voiam să fie 
întuneric. 

Cărasem doi saci din piele către creasta scundă, ce 
marca graniţa nordică a domeniului meu. Domeniul meu. 
Se numea Fifhaden şi era răsplata cu care mă blagoslovise 
regele Alfred pentru că-l slujisem cu credinţă la Ethandun, 
acolo unde, pe dealul prelung, înverzit, nimicise oastea 
daneză. Acolo se ridicase zid de scuturi contra zid de 
scuturi şi, la sfârşitul bătăliei, Alfred era iarăşi pe tron; 
danezii fură zdrobiţi, şi Wessex supravieţui. Îndrăznesc să 
spun că, în acea zi, înfăptuisem mai multe decât 
majoritatea ostaşilor noştri. Femeia mea murise, prietenul 
meu murise, o suliță mi se împlântase adânc în coapsa 
dreaptă, iar răsplata mea fu Fifhaden. 

Cinci hide!. Asta însemna această denumire. Cinci hide! 
Un pământ atât de sărăcăcios, încât abia putea hrăni cele 
patru familii de sclavi care-l arau, creşteau oi şi prindeau 
peşte în râul Kenet. Altor războinici li se dăruiseră domenii 
întinse, chiar şi Biserica primise păduri bogate şi păşuni cu 
iarbă grasă, în vreme ce eu primisem cinci hide. Îl uram pe 
Alfred. Era un rege zgârcit, pios, mizerabil, care n-avea 
încredere în mine, fiindcă nu mă-nchinam lui Hristos, 
fiindcă eram un nordic şi fiindcă îi dădusem regatul înapoi 
la Ethandun. Şi, drept recompensă, îmi dăruise Fifhaden. 
Ticălosul! 

Aşa că acum căram cei doi saci spre creasta joasă, tunsă 
de oi şi presărată cu bolovani uriaşi, cenușii, ce sclipeau în 
lumină când luna îşi revărsa razele printre mănunchiurile 
de nori. M-am târât către unul dintre acei bolovani, şi Hild 
îngenunche lângă mine. 

Pe atunci, era femeia mea. Fusese călugăriţă la 


1 Hide sau higid - veche măsură de suprafaţă englezească, astăzi ieşită 
din uz, echivalentă cu 60 de acri (n.tr.). 
999 


Cippanhamm, dar danezii cuceriseră oraşul şi o 
batjocoriseră. Acum însă era cu mine. Uneori, noaptea, o 
auzeam rugându-se, iar rugile sale erau toate doar lacrimi 
şi deznădejde, şi bănuiam că, într-un sfârşit, avea să se 
întoarcă la zeul său, dar pentru moment eu eram refugiul 
ei. 

— Ce aşteptăm aici? întrebă ea. 

Mi-am dus degetul la buze, făcându-i semn să tacă. Ea 
mă privi mirată. Avea chipul prelung, ochii mari şi părul 
auriu sub o basma zdrenţăroasă. Imi ziceam în sinea mea 
că mare păcat ar fi fost ca o aşa frumuseţe să rămână 
închisă într-o mănăstire. Desigur, Alfred voia ca Hild să 
apuce iarăşi calea călugăriei. De aceea o şi lăsam să stea 
cu mine. Ca să-l înfurii. Ticălosul! 

Voiam să fiu sigur că nu ne urmărea nimeni. De altfel, 
era puţin probabil să se fi întâmplat asta, căci oamenilor 
nu le place să se aventureze în puterea nopţii, când 
creaturi oribile bântuie pământul. Hild îşi ţinea strâns 
crucifixul în palmă, dar eu nu mă temeam de beznă. Încă 
de când eram copil învăţasem să iubesc noaptea. Eram un 
sceadugengan, o umbră rătăcitoare, una dintre acele 
creaturi de care oamenii se tem. 

Am aşteptat mult timp, ca să fiu sigur că nu mai era 
nimeni altcineva pe creastă, apoi am scos Acul-Viespii, 
sabia mea cea scurtă, şi am tăiat cu ea o brazdă de pământ 
pătrăţoasă, smulgând-o cu tot cu iarba care-şi înfipsese 
rădăcinile în ea. Apoi am săpat în pământ, adunând ţărâna 
în pelerină. Lama sabiei izbea în cremene şi cretă şi mi-am 
dat seama că avea să se tocească, dar am continuat să sap 
cu ea până am făcut o groapă suficient de mare cât să 
încapă în ea un coşciug de prunc. Am îndesat apoi săculeţii 
în groapă. Acolo era prada mea. Aurul şi argintul meu, 
averea mea, şi nu voiam să mă împovărez cu ea. Aveam 
cinci hide, două săbii, o cămaşă de zale, un scut, un coif, 
un cal şi o călugăriţă subţirică, dar niciun războinic să-mi 
apere prada, aşa că eram nevoit să o ascund. Am păstrat 
doar câţiva bani de argint, iar restul i-am pus în groapa pe 
care am acoperit-o cu ţărână, bătătorind-o deasupra şi 


%10 # 


aşezând la loc smocurile de iarbă. Am aşteptat ca luna să 
iasă de după un nor şi atunci m-am uitat spre iarbă şi mi- 
am zis că nimeni n-ar fi bănuit că acolo săpase cineva. Am 
căutat să ţin minte locul unde ascunsesem săculeţii cu 
bani, orientându-mă după bolovanii din jur. Într-o zi, când 
o să am cele de trebuinţă ca să protejez acea comoară, o 
să mă întorc după ea, mi-am făgăduit. Hild se holba către 
locul unde îngropasem săculeţii. 

— Alfred spune că ar trebui să rămâi aici, mă dojeni ea. 

— Alfred poate să se pupe singur în fund până o să 
moară sufocat, am zis eu. 

Oricum, probabil că nici nu mai avea mult de trăit, căci 
era un om bolnav. Avea doar douăzeci şi nouă de ani, cu 
opt ani mai în vârstă decât mine, dar arăta de cincizeci, şi 
mă îndoiam că i-ar mai fi dat cineva mai mult de doi-trei 
ani de trăit. Era veşnic chinuit de dureri cumplite de burtă 
sau scuturat de friguri. 

Hild atinse iarba în locul unde ascunsesem săculeţii. 

— Asta înseamnă că ne întoarcem în Wessex? întrebă ea. 

— Înseamnă, am lămurit-o eu, că niciun bărbat întreg la 
minte nu călătoreşte printre duşmani, ţinându-şi banii la 
cingătoare. Sunt mai în siguranţă aici şi, dacă scăpăm cu 
viaţă, o să ne întoarcem să-i luăm. lar, dacă mor, o să-i iei 
tu. 

Ea nu spuse nimic, ci apucă de o margine pelerina, pe 
care eu o ţineam de cealaltă margine, şi astfel am cărat 
pământul scos din groapă până la râu unde l-am aruncat. 

Dimineaţă, ne-am luat caii şi am pornit călare spre est. 
Mergeam către Lundene, căci de acolo pornesc toate 
drumurile. Destinul mă călăuzea. Era anul 878, aveam 
douăzeci şi unu de ani şi credeam că săbiile mele îmi pot 
aşterne lumea întreagă la picioare. Eu eram Uhtred de 
Bebbanburg, omul care-l ucisese pe Ubba Lothbrokson la 
ţărmul mării şi-l azvârlise din şa pe Svein Cal Alb, la 
Ethandun. Eu eram omul care-i dăduse înapoi regatul lui 
Alfred. Dar îmi uram regele. De aceea îl părăseam. Calea 
mea era calea ascuţişului sabiei, şi ea urma să mă ducă 
acasă. Aveam să mă îndrept către nord. 


%11 # 


Lundene este cel mai mare oraş de pe toată insula 
Britaniei, şi întotdeauna am îndrăgit clădirile sale ruinate 
şi străduţele bătute de soare, dar am zăbovit acolo 
împreună cu Hild doar două zile, într-o tavernă saxonă din 
oraşul nou, la vest de zidurile romane părăginite. Pe 
atunci, oraşul făcea parte din regatul Merciei, dar găzduia 
o garnizoană daneză. Crâşmele erau pline de negustori, 
străini şi marinari, iar un negustor pe nume Thorkild ne 
dădu un permis de liberă trecere spre Northumbria. l-am 
spus că mă cheamă Ragnarson; omul nu mă crezu, dar nici 
nu mă descusu cu întrebări, ci ne dădu permisul în 
schimbul sumei de doi bani de argint şi al promisiunii că 
aveam să vâslesc pe corabia sa. Eram saxon, dar fusesem 
crescut de danezi, aşa că le vorbeam bine limba, iar 
Thorkild presupuse că sunt danez get-beget. Coiful meu 
arătos, cămaşa de zale şi cele două săbii îi dădură de 
înţeles că sunt războinic şi sigur bănuia că eram vreun 
fugar din oastea învinsă a danezilor. Dar ce-i păsa lui? El 
avea nevoie de vâslaşi. Unii negustori foloseau doar sclavi 
la vâsle, dar Thorkild ştia că sclavii sunt o pacoste, de 
aceea angaja oameni liberi. 

Am plecat la reflux, cu cala plină de baloturi de pânză, 
ulei din Francia, blănuri de castor, şei pricopsite şi saci din 
piele umpluţi cu boabe preţioase de muştar şi chimion. 
Odată ieşiţi din oraş, pătrunzând în estuarul Tamisei, am 
intrat în Anglia de Est, dar n-am văzut mare lucru din 
acest regat, căci, în prima noapte, vălătuci groşi de ceaţă 
prinseră a se rostogoli dinspre mare şi nu se mai dezlipiră 
de noi zile la rând. În unele dimineţi, nu puteam naviga 
deloc şi, chiar când vremea se mai îmbună, tot nu am 
îndrăznit să ne îndepărtăm prea mult de țărm. Mă 
gândisem să mă întorc acasă pe corabie, fiindcă aş fi ajuns 
mai iute decât pe uscat, când colo, ne târam prin negura 
groasă, între malurile noroioase, vârtejuri şi curenţi 
primejdioşi. Ne opream în fiecare seară, ne găseam un loc 
unde să aruncăm ancora sau să legăm parâmele de țărm şi 
am petrecut o săptămână încheiată în afurisitele de 


129 


mlaştini din Anglia de Est, din cauză că o scândură din 
bordaj se crăpă şi nu puteam să scoatem apa suficient de 
repede din cală; aşa că am fost nevoiţi să tragem corabia 
pe un mal mlăştinos ca să o reparăm. Când cala fu bine 
căptuşită, vremea se făcuse deja frumoasă şi soarele 
strălucea deasupra unei mări fără pic de ceaţă. Am vâslit 
către nord, făcând în continuare popasuri seară de seară. 
În acest timp, am văzut alte douăsprezece corăbii, mai 
lungi şi mai înguste decât cea a lui Thorkild. Erau nave de 
război daneze şi toate se îndreptau spre nord. Am 
presupus că erau fugari din oastea învinsă a lui Guthrum şi 
că se îndreptau spre casă, către Danemarca sau, poate, 
către Frizia sau în oricare alt loc mai uşor de jefuit decât 
Wessexul lui Alfred. 

Thorkild era un bărbat înalt şi posomorât, care arăta ca 
de vreo treizeci şi cinci de ani. Părul cenuşiu îi era prins în 
cozi care atârnau, ca nişte funii, până la şolduri; pe mâini 
nu purta acele brățări care dovedeau vitejia unui războinic. 

— N-am fost niciodată luptător, mi se confesă el. Am fost 
crescut să fiu negustor, şi asta am fost întotdeauna, iar fiul 
meu îmi va duce meşteşugul mai departe, când n-oi mai fi 
eu. 

— Locuieşti în Eoferwic? l-am întrebat. 

— În Lundene. Dar am o prăvălie şi la Eoferwic. Acolo, 
preţul lânii e foarte bun. 

— Mai domneşte Ricsig acolo? 

Omul scutură din cap. 

— Ricsig e mort de doi ani. Pe tron e acum Egbert. 

— În Eoferwic, domnea un rege Egbert pe când eram eu 
copil. 

— O fi fiul lui... sau nepotul? Poate vărul? Nu ştiu... În 
orice caz, e saxon. 

— Deci, cine stăpâneşte cu adevărat Northumbria? 

— Noi, fireşte, răspunse el, referindu-se la danezi. În 
ţările cucerite, danezii înscăunau adesea un rege saxon de 
paie, iar Egbert, oricine ar fi fost, era, cu siguranţă, un 
asemenea rege doar cu numele. Crea aparenţa legalităţii 
în privinţa ocupanților danezi, dar adevăratul conducător 


%13 # 


era jarlul Ivarr, danezul care stăpânea cea mai mare parte 
a pământurilor din jurul oraşului. Stăpân este Ivarr 
Ivarson, continuă Thorkild, cu o urmă de mândrie în glas. 
Tatăl lui a fost Ivar Lothbrokson. 

— L-am cunoscut pe Ivar Lothbrokson, am zis eu. 

Mă îndoiesc că Thorkild mă credea, dar era adevărat. 
Ivar Lothbrokson fusese un războinic de temut, subţire şi 
slab ca un schelet, dar sălbatic şi înfricoşător. Fusese 
prieten bun cu jarlul Ragnar, cel care m-a crescut. lar 
fratele lui fusese Ubba, cel pe care-l ucisesem lângă mare. 

— Ivarr deţine cu adevărat puterea în Northumbria, mă 
lămuri Thorkild, dar nu şi pe valea râului Wiire. Acolo, 
stăpâneşte Kjartan. Când rosti numele lui Kjartan, 
negustorul îşi atinse, în treacăt, amuleta de la gât. Acum i 
se zice Kjartan cel Crud, iar fiul lui e şi mai rău. 

— Sven, am rostit eu, cu amărăciune în glas. Şi pe 
Kjartan, şi pe Sven i-am cunoscut. Au fost duşmanii mei. 

— Sven cel Chior, completă Thorkild, cu o grimasă, şi 
din nou îşi atinse amuleta, ca şi cum ar fi vrut să alunge 
răul stârnit de invocarea acelui nume. Iar, la nord de ei, 
domneşte Ælfric de Bebbanburg. 

Şi pe el îl ştiam. Ælfric de Bebbanburg era unchiul meu 
şi cel care-mi furase pământurile. Dar m-am prefăcut că 
nu-l cunosc. 

— Ælfric? am întrebat eu. Un alt saxon? 

— Da, un saxon, încuviinţă Thorkild, dar cetatea lui e 
prea puternică pentru noi, adăugă el, ca pentru a explica 
de ce i se îngăduia unui stăpân saxon să rămână în 
Northumbria; el nu ne supără cu nimic. 

— E prieten cu danezii? 

— Nu ne e duşman, lămuri negustorul. Ăştia sunt cei trei 
mari stăpâni - Ivarr, Kjartan şi Ælfric. Cât despre regiunea 
de dincolo de dealuri, în Cumbraland, nimeni nu ştie ce se 
petrece acolo. Omul se referea la coasta vestică a 
Northumbriei, ce se învecina cu Marea Irlandei. Trăia un 
mare jarl danez în Cumbraland, continuă el. Hardicnut pe 
numele lui. Dar am auzit că a fost ucis într-o încăierare. Şi 
acum, cine ştie ce-o mai fi? făcu danezul, ridicând din 


%14 e 


umeri. 

Aşadar, aceea era Northumbria, un regat al căpeteniilor 
rivale, dintre care niciuna nu avea motive să mă 
îndrăgească, iar două chiar aveau toate motivele să-mi 
dorească moartea. Şi, totuşi, era casa mea, şi aveam o 
datorie de îndeplinit acolo, ceea ce mă mânase pe calea 
sabiei. 

Era datoria răzbunării sângeroase. O răzbunare care 
încolţise în inima mea în urmă cu cinci ani, când Kjartan şi 
oamenii lui dădură năvală în gospodăria jarlului Ragnar, în 
toiul nopţii. Arseseră casa şi-i măcelăriseră fără milă pe 
oamenii care încercaseră să se salveze din flăcări. Ragnar 
mă crescuse, îl iubisem ca pe un părinte, iar uciderea lui 
rămăsese nepedepsită. Avea un fiu, pe care îl chema tot 
Ragnar şi care era prietenul meu, dar Ragnar cel Tânăr nu 
putea împlini răzbunarea, căci era ţinut zălog în Wessex. 
Aşadar, eu trebuia să merg spre nord, să-l găsesc pe 
Kjartan şi să-l ucid. Şi aveam să-i ucid şi fiul, pe Sven cel 
Chior, care o luase prizonieră pe fiica lui Ragnar. Oare mai 
trăia Thyra? Nu ştiam. Ştiam doar că jurasem să răzbun 
moartea lui Ragnar cel Bătrân. Uneori, pe când vâsleam pe 
corabia lui 'Thorkild, mi se părea că făceam o prostie 
întorcându-mă acasă, căci în Northumbria mişunau 
pretutindeni duşmanii mei. Însă destinul mă mâna şi am 
simţit un nod în gât când am ajuns, în sfârşit, la gura largă 
a estuarului Humber. 

Nimic nu se vedea în afară de un țărm jos şi mâlos, ce 
abia se zărea printre rafalele de ploaie şi din pricina 
sălciilor care străjuiau apele învolburate. Dantelele lungi 
ale algelor fluturau, grele, prin undele cenuşii. Acesta era 
râul care avea să mă conducă în Northumbria şi am ştiut, 
în acea clipă, că luasem hotărârea corectă. Acolo era casa 
mea. Nu Wessexul, cel cu ogoare mai mănoase şi dealuri 
mai domoale. Wessex era un ţinut îmblânzit, ţinut strâns în 
hăţuri de rege şi Biserică, în vreme ce aici, în aerul mai 
rece al râului, simţeam sălbăticia. 

— Acolo trăieşti tu? mă întrebă Hild, pe când țărmurile 
râului se apropiau tot mai mult de noi. 


%15 # 


— "Ţara mea e mai departe, spre nord, i-am explicat. Asta 
e Mercia, am zis, arătând spre malul sudic al râului, după 
care am indicat malul nordic şi am continuat: Acolo e 
Northumbria, care se întinde în ţinuturile barbarilor. 

— Barbari? 

— Scoţii, am lămurit-o, scuipând într-o parte cu năduf. 
Înaintea danezilor, scoţii au fost cei mai aprigi duşmani ai 
noştri; au cotropit până şi spre sud, pământurile noastre, 
dar, ca şi noi, au fost şi ei atacați de oamenii nordului, aşa 
că nu mai erau o ameninţare aşa de mare, chiar dacă nu 
pierise de tot. 

Am vâslit în susul râului Ouse, şi cântecele noastre 
însoțeau pleoscăitul vâslelor, pe când pluteam lin pe sub 
sălcii şi arini, pe lângă pajişti şi crânguri; acum, că 
intrasem în Northumbria, Thorkild scoase sculptura de la 
prova corăbiei, înfăţişând un cap de câine fioros, pentru ca 
monstruoasa creatură să nu sperie spiritele locului. În 
acea seară, sub un cer limpede, am ajuns la Eoferwic, cea 
mai mare aşezare din Northumbria şi locul unde tatăl meu 
fusese ucis, iar eu rămăsesem orfan, locul unde îl 
întâlnisem pe Ragnar cel Bătrân, care mă crescuse ca pe 
copilul lui şi mă făcuse să-i îndrăgesc pe danezi. 

Când ne aflam aproape de oraş, deja abandonasem 
vâslele, căci trăsesem la ele toată ziua, iar Thorkild mă 
lăsase să mă odihnesc. Aşa că stăteam la prova, privind 
rotocoalele de fum ce se ridicau pe hornurile caselor din 
oraş. Apoi am aruncat o privire peste râu şi am zărit 
primul leş. Era al unui băiat, probabil de zece sau 
unsprezece ani, gol, având doar o zdreanţă aruncată peste 
şolduri. Îi fusese retezată beregata, dar tăietura nu avea 
pic de sânge, căci apele râului spălaseră rana. Pletele lui 
lungi şi blonde pluteau ca nişte alge pe sub apă. 

Apoi, am mai văzut două leşuri plutind şi, când, ne-am 
apropiat îndeajuns de mult, am zărit bărbaţi pe palisadele 
oraşului. Erau mulţi, prea mulţi, cu sulițe şi scuturi, dar şi 
mai mulţi erau pe cheiuri, îmbrăcaţi în zale, aruncând spre 
noi căutături crâncene şi având săbiile scoase din teci. 
Thorkild strigă un ordin, şi oamenii noştri ridicară vâslele, 


%16 # 


de pe care şiroaie de apă începură să se scurgă înapoi în 
râu. 

Corabia se lăsă purtată de curent şi, din oraş, nişte 
ţipete răzbătură până la noi. 

Ajunsesem acasă. 


%17 # 


Unu 
3 


Thorkild lăsă corabia să plutească în josul râului cam o 
sută de paşi, apoi o trase cu prova spre mal, nu departe de 
o salcie. Sări pe uscat, legă o funie împletită din piele de 
focă de trunchiul copacului, pentru a priponi corabia şi, 
după ce aruncă o privire înspăimântată către oamenii 
înarmaţi aflaţi mai sus, pe țărm, urcă iar la bord, 
împleticindu-se. 

— Hei, tu, zise el şi arătă spre mine, mergi şi vezi ce se 
întâmplă! 

— Se întâmplă lucruri rele, i-am răspuns. Ai nevoie să 
ştii mai multe? 

— Am nevoie să ştiu ce se întâmplă cu prăvălia mea şi n- 
aş vrea să-i întreb pe ei, bâigui omul, mişcându-şi capul 
spre războinicii de pe mal. Aşa că mergi şi întreabă-i tu. 

Mă alesese pe mine, fiindcă eram războinic şi fiindcă, 
dacă muream, nu m-ar fi jelit. Cei mai mulţi dintre vâslaşii 
săi erau în stare să se lupte, dar el evita încleştările ori de 
câte ori putea, căci vărsarea de sânge şi negustoria nu 
făceau niciodată casă bună. Câţiva oameni înarmaţi se 
îndreptau de-acum spre noi, pe mal. Erau şase, dar se 
apropiau cu multă băgare de seamă, căci Thorkild avea de 
două ori mai mulţi oameni doar la prova, şi toţi marinarii 
lui erau înarmaţi cu topoare şi sulițe. 

Am tras pe mine cămaşa de zale şi am scos de la 
cingătoare coiful cu creastă, ce avea sculptat pe el un cap 
de lup, capturat de pe o corabie daneză în largul coastelor 
galeze, m-am încins cu săbiile şi, astfel înveşmântat de 
război, am sărit, greoi, pe țărm. Am alunecat pe malul 
abrupt, m-am prins de un snop de urzici, ca să mă sprijin, 
apoi, blestemând afurisitele ace, mi-am croit drum în sus, 
spre cărarea ce şerpuia de-a lungul râului. Mai fusesem 


%18 # 


cândva acolo, căci aceea era păşunea largă din lunca 
râului, unde tatăl meu condusese asaltul asupra cetăţii 
Eoferwic. Mi-am pus coiful pe cap şi i-am strigat lui 
Thorkild să-mi arunce scutul. Negustorul făcu întocmai şi, 
chiar pe când mă pregăteam să mă îndrept către cei şase 
bărbaţi care mă priveau cu săbiile pregătite de luptă, Hild 
sări după mine. 

— Ar fi trebuit să rămâi pe corabie, i-am zis. 

— Nu fără tine, răspunse ea. Căra desaga noastră din 
piele, în care nu se aflau decât nişte haine ponosite, un 
cuţit şi o tocilă. Cine sunt? întrebă ea, mişcând uşor capul 
spre cei şase bărbaţi care se aflau încă la vreo cincizeci de 
paşi de noi şi nu păreau prea dornici să micşoreze 
distanţa. 

— Hai să aflăm, am şuierat eu şi am tras din teacă 
Răsuflarea-Şarpelui. 

Umbrele erau prelungi, iar fumul de la focurile din 
vetrele oraşului se întrezărea, cu unduiri de purpură şi 
aur, în lumina amurgului. Corbi zburau către cuiburile lor, 
şi, în depărtare, vedeam vaci îndreptându-se spre mulsul 
de seară. Am păşit către cei şase războinici. Eram în zale, 
aveam un scut şi două săbii, purtam brăţările de aur şi un 
coif ce valora cât trei cămăşi din zale din cele mai bune; 
înfăţişarea mea îi tulbură pe cei şase, care se strânseră 
unii într-alţii, aşteptând să mă apropii. Aveau cu toţii 
săbiile scoase, dar am văzut că doi purtau la gât crucifixe, 
ceea ce m-a făcut să presupun că erau saxoni. 

— Când un om se întoarce acasă, le-am zis eu în engleză, 
nu se aşteaptă să fie întâmpinat de săbii. 

Doi dintre ei păreau mai purii, să fi avut până în 
patruzeci de ani. Purtau bărbi dese şi cămăşi de zale. 
Ceilalţi patru aveau doar pieptare de piele şi nu păreau să 
aibă mai mult de şaptesprezece-optsprezece ani. Ţineau 
săbiile la fel de stângaci pe cât aş fi ţinut eu coarnele unui 
plug. Probabil presupuneau că sunt danez, fiindcă 
debarcasem de pe o corabie daneză şi negreşit ştiau că 
împreună puteau răpune un danez, dar la fel de bine ştiau 
că un danez echipat de luptă avea toate şansele să-i 


%19 # 


omoare pe cel puţin doi dintre ei înainte de a fi ucis, aşa că 
am observat o mare uşurare pe chipurile lor când le-am 
vorbit în engleză. Dar erau totuşi nedumeriţi. 

— Cine eşti? mă întrebă unul dintre cei doi bărbaţi mai 
în vârstă. 

Nu i-am răspuns, ci am continuat să mă apropii de ei. 
Dacă ar fi hotărât să mă atace, n-aş fi avut încotro decât să 
fug ruşinos sau să mor, dar am păşit semeţ, cu scutul lăsat 
într-o parte şi vârful sabiei atingând iarba înaltă. Ei luară 
refuzul meu de a răspunde drept aroganță, când, de fapt, 
era doar nedumerire. Mă gândisem să-mi dau orice alt 
nume, mai puţin decât pe al meu, căci nu voiam ca Kjartan 
sau hainul meu unchi să afle că mă întorsesem în 
Northumbria. Dar, pe de altă parte, numele meu ar fi fost 
sigur recunoscut, şi am fost ispitit, în mod prosteşte, să-l 
folosesc, pentru a-i ului. Însă inspiraţia mă salvă la timp. 

— Sunt Steapa din Defnascir, le-am spus şi, gândindu- 
mă că numele de Steapa nu era, poate, aşa de cunoscut în 
Northumbria, am adăugat, cu trufie. Eu sunt cel care l-a 
băgat în pământ pe Svein Cal Alb. 

Omul care voise să-mi ştie numele se dădu un pas 
înapoi. 

— Tu eşti Steapa? Cel care-l slujeşte pe regele Alfred? 

— În persoană. 

— Stăpâne, îngăimă el şi-şi lăsă în jos sabia. 

Unul dintre tineri îşi atinse crucifixul şi se lăsă într-un 
genunchi. Un al treilea îşi vâri sabia în teacă, iar ceilalţi, 
hotărând că e un gest prudent, îi urmară exemplul. 

— Tu cine eşti? l-am întrebat. 

— Noi îl slujim pe regele Egbert, răspunse unul dintre 
bărbaţii mai vârstnici. 

— Şi morţii? am întrebat eu, gesticulând spre râu, unde 
un alt leş dezgolit era purtat de curent, în cercuri domoale. 
Ei cine sunt? 

— Danezii, stăpâne. 

— Ucideţi danezi? 

— E voia Domnului, stăpâne, zise el. 

— Omul acela e danez, i-am anunţat eu, cu braţul 


4 209 


îndreptat spre corabia lui Thorkild. Dar îmi este prieten. Îl 
veţi ucide şi pe el? 

— İl cunoaştem pe Thorkild, stăpâne. Şi, dacă vine cu 
gânduri de pace, va trăi. 

— Dar eu? Cu mine ce-aveţi de gând? 

— Regele va dori să vă vadă, stăpâne. Şi vă va onora 
cum se cuvine, în cinstea victoriei contra danezilor. 

— Asta numeşti tu victorie? am întrebat pe un ton 
dispreţuitor, îndreptând sabia spre un leş ce plutea pe râu. 

— Va sărbători victoria contra lui Guthrum, stăpâne. E 
adevărat că danezii au fost învinşi? 

— Adevărat este. Am fost acolo, i-am înştiinţat. Apoi m- 
am întors cu spatele, mi-am vârât sabia în teacă şi i-am 
făcut semn lui Thorkild, care-şi dezlegă corabia de la țărm 
şi le porunci oamenilor să vâslească în amonte. l-am 
strigat, de pe mal, că saxonii lui Egbert se răsculaseră 
contra danezilor, dar că ei făgăduiau să-l lase în pace dacă 
vine ca prieten. 

— Tu ce-ai face în locul meu? mă întrebă negustorul, în 
vreme ce oamenii lui încercau să înfrâneze corabia cu 
vâslele. 

— Aş merge în aval, am strigat la el în daneză, aş găsi 
războinici danezi şi aş aştepta să văd ce se mai întâmplă. 

— Dar tu? întrebă el. 

— Eu rămân aici, i-am zis. 

El scotoci într-o pungă şi scoase un obiect pe care-l 
aruncă înspre mine. Acesta sclipi în lumina slabă, apoi 
dispăru printre florile de untişor care se iţeau, ca nişte 
pete galbene, pe pajiştea întunecată. 

— Asta-i pentru sfatul tău, strigă el. Să trăieşti mulţi ani, 
oricine-ai fi! 

Cu o manevră greoaie, dar dovedind multă iscusinţă, 
căci lungimea corabiei se întindea pe aproape toată 
lăţimea râului, negustorul întoarse nava, şi oamenii săi 
începură să vâslească straşnic, dispărând în josul râului şi 
din viaţa mea. Am aflat mai târziu că prăvălia lui fusese 
totuşi jefuită şi că singurul danez înarmat care o păzea 
fusese ucis, iar fiica lui, batjocorită, aşa că sfatul meu 


%21 # 


meritase bănuţul de argint pe care Thorkild mi-l azvârlise. 

— I-ai zis să plece? se răsti, furios, unul dintre bărboşi. 

— V-am zis că-mi era prieten, i-am răspuns şi, 
aplecându-mă, am început să caut bănuţul în iarba înaltă. 
Dar de unde ştiţi de victoria lui Alfred? i-am întrebat. 

— Un preot a venit şi ne-a vestit asta, stăpâne. 

— Un preot? 

— Da, din Wessex. A venit de acolo cu un mesaj din 
partea regelui Alfred. 

Ar fi trebuit să-mi dau seama că Alfred era dornic ca 
vestea victoriei sale asupra lui Guthrum să se 
răspândească în toată Anglia saxonă, şi acum aflam că el 
trimisese pe la toţi saxonii preoţi care duceau mesajul că 
Wessexul ieşise victorios şi că Dumnezeu şi sfinţii Lui îi 
dăruiseră regelui acel triumf. Unul dintre preoţi fusese 
trimis la regele Egbert, în Eoferwic, iar el ajunsese în oraş 
cu o zi înaintea mea, şi astfel începu grozăvia. 

Preotul străbătuse ţara călare, cu patrafirul împăturit 
într-o desagă legată la spatele şeii; mersese din casă-n 
casă, prin Mercia stăpânită de danezi, împrăştiind vestea 
doar printre saxoni. Saxonii mercieni îl ajutaseră, oferindu- 
i cai odihniti în fiecare zi a călătoriei sale şi întovărăşindu-l 
când trecea pe lângă garnizoanele daneze mai numeroase, 
până ajunsese în capitala Northumbriei, spre a-i da regelui 
Egbert vestea cea bună că saxonii din vest zdrobiseră 
marea armată a danezilor. Dar ce-i impresionase mai mult 
pe saxonii din Northumbria fusese zvonul absurd că 
sfântul Cuthbert i s-ar fi arătat lui Alfred în vis, învăţându-l 
cum să dobândească victoria. Regele ar fi avut, chipurile, 
acel vis în iarna înfrângerii, la Æthelingæg, unde o mână 
de saxoni fugari îl ascunseseră de cuceritorii danezi. 
Povestea visului ajunsese la inima saxonilor lui Egbert mai 
ceva decât săgeata unui vânător la inima prăzii, căci nu e 
sfânt mai venerat la nord de Humber decât Cuthbert. El 
era idolul Northumbriei, cel mai sfânt creştin care vieţuise 
vreodată acolo, şi nu exista gospodărie de saxoni pioşi în 
care să nu i se înalțe zilnic rugăciuni. Ideea că însuşi 
gloriosul sfânt al nordului îi ajutase pe cei din Wessex să-i 


4 22 9 


învingă pe danezi alungase toate gândurile înțelepte din 
mintea regelui Egbert la fel de repede cum zboară 
potârnichile dintr-o holdă de grâne. El avea tot dreptul să 
se bucure de victoria lui Alfred şi să urască laţul în care-l 
ţineau danezii, dar ce-ar fi trebuit să facă ar fi fost să-i 
mulţumească preotului care-i adusese vestea şi apoi, spre 
a-i lega limba, să-i pună botniţă precum unui câine. În 
schimb, el poruncise ca Wulfhere, arhiepiscopul oraşului, 
să ţină, în cea mai mare biserică din Eoferwic, o slujbă de 
mulţumire. Wulfhere, care nu era un neghiob, se prefăcuse 
imediat cuprins de friguri şi fugise într-un sat învecinat, 
chipurile ca să se înzdrăvenească. Însă un prostănac, 
părintele Hrothweard, îi luase locul, şi uriaşa biserică din 
oraş răsunase de o predică înflăcărată, care pretindea că 
sfântul Cuthbert se pogorâse din ceruri ca să-i conducă pe 
saxonii din vest spre victorie. Povestea aceasta idioată îi 
convinsese pe saxonii din Eoferwic că Dumnezeu şi sfântul 
Cuthbert aveau să le elibereze ţara de danezi. Şi astfel 
începuse masacrul. 

Toate acestea le-am aflat după ce am intrat în oraş. Şi 
am mai aflat că în Eoferwic se găseau mai puţin de o sută 
de războinici danezi, întrucât ceilalţi mărşăluiseră spre 
nord, sub comanda jarlului Ivarr, ca să înfrunte o oaste 
scoțiană ce trecuse hotarul. Din câte-şi aminteau oamenii, 
nu se mai pomenise o asemenea invazie, dar scoţii din sud 
aveau acum un rege nou, care jurase să facă din Eoferwic 
noua lui capitală, aşa că Ivarr îşi dusese oamenii spre 
nord, să-i dea o lecţie neobrăzatului. 

Ivarr era adevăratul conducător în sudul Northumbriei. 
Dacă el voia să se proclame rege, nimeni nu l-ar fi putut 
opri, dar îi convenea mai mult să aibă pe tron un rege de 
paie, saxon, care să adune dajdiile şi să-i supună pe 
compatrioţii lui saxoni. Între timp, Ivarr putea face ceea ce 
făceau cel mai bine oamenii din familia lui: război. El era 
un Lothbrok, care se mândreau că niciun bărbat din 
neamul Lothbrok nu murise vreodată în patul lui. Işi 
găsiseră pieirea luptând cu sabia-n mână. Tatăl lui Ivarr şi 
un unchi al lui sfârşiseră în Irlanda, în vreme ce Ubba, al 


4 239 


treilea frate Lothbrok, căzuse sub sabia mea, la Cynuit. 
Acum, Ivarr, ultimul luptător danez dintr-o familie 
împătimită după război, mărşăluia contra scoţilor şi jurase 
să-l aducă pe regele lor la Eoferwic, legat în lanţuri de 
sclav. 

Mă gândeam că niciun saxon întreg la minte nu s-ar fi 
răzvrătit împotriva lui Ivarr, care era vestit pentru 
cruzimea lui ca şi tatăl său, dar victoria lui Alfred şi zvonul 
că fusese inspirată de sfântul Cuthbert stârniseră nebunia 
în Eoferwic. Flăcările fuseseră aţâţate de predicile 
părintelui Hrothweard. Acesta urla, de la amvon, că 
Dumnezeu, sfântul Cuthbert şi o oaste de îngeri aveau să 
vină să-i alunge pe danezi din Northumbria, iar sosirea 
mea încuraja şi mai mult această rătăcire. 

— Dumnezeu te-a trimis, ziceau întruna bărbaţii care mă 
întâmpinaseră şi strigau către oamenii din jur că eu eram 
cel care-l ucisese pe Svein. 

În momentul în care am ajuns la palat, în spatele nostru 
se adunase deja o mică gloată, pe când eu şi Hild ne 
croiam drum pe ulițele înguste, încă pătate cu sânge 
danez. 

Mai fusesem în palatul din Eoferwic. Era o clădire 
romană din piatră cenuşie bine şlefuită, cu stâlpi groşi 
care susțineau acoperişul de ţigle, cârpit acum cu paie 
înnegrite. Şi podeaua era acoperită cu plăci de gresie, care 
formau, cândva, imagini ale zeilor romani, dar acum erau 
tocite şi sparte, iar printre cele rămase creşteau tufe de 
rogoz, stropite de sângele scurs deunăzi. Sala cea mare 
duhnea mai rău ca o măcelărie şi era îmbâcsită de fumul 
torţelor aprinse, care luminau acel spaţiu lugubru. 

Noul rege Egbert se dovedi a fi nepotul bătrânului rege 
Egbert; avea aceeaşi căutătură vicleană şi acelaşi chip 
posomorât ca unchiul său. Când apăru pe podiumul de 
scânduri din capătul sălii, părea îngrozit, dar nu era de 
mirare, căci, în nebunia lui, Hrothweard declanşase un 
uragan, şi Egbert ştia desigur că danezii lui Ivarr urmau să 
vină, căutând răzbunare. Şi, totuşi, slujitorii lui Egbert 
erau încă aprinşi de entuziasm şi convinşi că victoria lui 


4 249 


Alfred prevestea înfrângerea finală a nordicilor. Ei priveau 
şi sosirea mea ca pe un alt semn trimis din cer. Am fost 
împins înainte, şi vestea sosirii mele fu strigată regelui, 
care părea năuc, şi deveni şi mai năuc atunci când o altă 
voce, una familiară, îmi strigă numele. 

— Uhtred! Uhtred! 

Mi-am întors privirea şi l-am văzut pe cel care vorbise. 
Era părintele Willibald. 

— Uhtred! strigă el din nou, arătându-se încântat că mă 
vede. Egbert se încruntă spre mine, apoi îl privi pe 
Willibald. Uhtred! repetă preotul şi, ignorându-l pe rege, 
se repezi să mă îmbrăţişeze. 

Părintele Willibald era un prieten bun şi un om bun. El 
era saxonul din vest, care fusese cândva preotul flotei lui 
Alfred. Destinul hotărâse ca tot el să fie omul trimis spre 
nord să ducă vestea bună a victoriei de la Ethandun şi 
saxonilor din Northumbria. 

Larma din sală se stinse. Egbert încercă să se impună. 

— Numele tău este... 

Îşi dădu seama că nu ştia, de fapt, cum mă cheamă, aşa 
că se opri. 

— Steapa, zise unul dintre bărbaţii care ne escortaseră 
prin oraş. 

— Uhtred, anunţă Willibald, cu ochii strălucind de 
bucurie. 

— Eu sunt Uhtred de Bebbanburg, am mărturisit, dându- 
mi seama că nu aveam cum să mai ascund adevărul. 

— Omul care l-a ucis pe Ubba Lothbrokson! anunţă 
Willibald şi încercă să-mi ridice braţul drept, ca şi cum ar 
fi vrut să arate că eu eram învingătorul. Şi omul, continuă 
el, care l-a doborât pe Svein Cal Alb la Ethandun! 

În două zile, m-am gândit, Kjartan cel Crud avea să ştie 
că eram în Northumbria, iar în trei, unchiul meu, Ælfric, 
avea să afle şi el de sosirea mea. Dacă aş fi avut măcar cât 
de puţină minte, aş fi ieşit chiar în acel moment din sală, 
luând-o pe Hild cu mine, şi m-aş fi îndreptat spre sud la fel 
de repede cum dispăruse arhiepiscopul Wulfhere din 
Eoferwic. 


4 259 


— Ai fost la Ethandun? mă întrebă Egbert. 

— Am fost, stăpâne. 

— Ce s-a întâmplat? 

Auziseră deja povestea bătăliei de la Willibald, dar aceea 
era versiunea unui preot, mustind de rugăciuni şi miracole. 
Le-am dat, aşadar, ce voiau, adică povestea unui războinic, 
cu danezi măcelăriți de săbii. Tot timpul cât am vorbit, un 
preot cu ochi scăpărători, păr ţepos şi barbă zburlită mă 
întrerupse cu strigăte de „Aleluia!” Mi-am dat seama că nu 
putea fi decât părintele Hrothweard, cel care declanşase 
masacrul din Eoferwic. Era tânăr, aproape de vârsta mea, 
dar avea o voce puternică şi o autoritate naturală, sporită 
de patima pe care o picura în cuvintele rostite. Fiecare 
strigăt de „Aleluia!” era însoţit de stropi de salivă şi, când 
am ajuns să descriu cum danezii învinşi se prăvăleau de pe 
creasta înaltă a vârfului Ethandun, Hrothweard făcu un 
salt înainte şi începu să predice mulţimii. 

— El e Uhtred! strigă el, bătându-mă peste cămaşa de 
zale. Uhtred din Northumbria, Uhtred de Bebbanburg, 
omorâtorul de danezi, un războinic al lui Dumnezeu, sabia 
stăpânului nostru! Şi a venit la noi aşa cum binecuvântatul 
sfânt Cuthbert i s-a arătat lui Alfred în aceste vremuri de 
cumplite încercări! Sunt semnele pe care Atotputernicul ni 
le trimite! 

Mulțimea izbucni în urale, regele păru îngrozit, iar 
Hrothweard, mereu gata să se lanseze într-o predică 
înflăcărată, începu să facă spume la gură descriind 
apropiatul masacru al danezilor din Northumbria, până la 
ultimul. 

Am reuşit să mă desprind de preot, croindu-mi drum 
spre partea din spate a podiumului. Ajuns acolo, l-am 
apucat pe Willibald de gâtul lui firav şi l-am împins într-un 
holişor ce ducea spre odăile regelui. 

— Eşti un idiot! i-am mârâit în ureche. Eşti un nătărău! 
Eşti o balegă de om, asta eşti! Ar trebui să-ţi spintec aici, 
pe loc, măruntaiele netrebnice şi să le dau la porci! 

Willibald deschise gura, dar o închise numaidecât la loc 
şi mă privi, neajutorat. 


4 26 9 


— Danezii vor veni aici, l-am avertizat, şi o să fie un 
masacru. 

Gura lui se deschise şi se închise iar, fără ca din ea să 
iasă un sunet măcar. 

— Aşa că uite ce-o să faci: o să treci peste Ouse şi-o să 
mergi spre sud cât te ţin picioarele. 

— Dar e adevărat, bâigui el. 

— Ce să fie adevărat? 

— Că sfântul Cuthbert ne-a dăruit izbânda! 

— Sigur că nu-i adevărat, am pufnit eu. Alfred a născocit 
totul. Crezi că sfântul Cuthbert n-avea altceva mai bun de 
făcut decât să-l viziteze pe rege la ZEthelingaeg? Şi-apoi, de 
ce nu ne-a spus despre visul ăsta imediat ce l-a avut? De ce 
a trebuit să aştepte până după bătălie, ca să ni-l 
destăinuie? M-am oprit, şi Willibald scoase un sunet gâtuit. 
A aşteptat, mi-am răspuns singur la întrebare, pentru că n- 
a fost niciun vis. 

— Dar... 

— Regele a născocit totul! am mârâit eu. Şi a făcut asta, 
pentru că vrea ca northumbrienii să creadă că regatul 
Wessex e singurul în stare să-i scape de danezi. Vrea să fie 
rege în Northumbria, chiar nu pricepi? Şi nu doar în 
Northumbria. Nu am nicio îndoială că a trimis neghiobi ca 
tine şi la mercieni, să le spună că vreun afurisit de sfânt al 
lor i s-a arătat în vis. 

— Dar aşa a făcut! mă întrerupse el, şi, când mă văzu 
uluit, mă lămuri. Ai dreptate! Sfântul Kenelm i-a vorbit lui 
Alfred la ZEthelingaeg. I s-a arătat în vis şi i-a spus regelui 
că-i va bate pe danezi. 

— Nimic mai neadevărat! am zis, străduindu-mă să nu- 
mi pierd cumpătul. 

— Dar e adevărat! insistă el. Chiar Alfred mi-a spus! E 
lucrarea Domnului, Uhtred, o minune pentru umilii noştri 
ochi. 

L-am înşfăcat de umeri şi l-am lipit de zidul culoarului. 

— Ai de ales, părinte, i-am zis. Poţi să pleci din Eoferwic 
înainte ca danezii să se întoarcă sau poţi să-ţi întorci capul 
într-o parte. 


4 279 


— Ce să fac? întrebă el, nedumerit 

— Să-ţi întorci capul. Şi eu o să-ţi dau un pumn în 
ureche cu aşa sete, de toate prostiile care ţi-au intrat în 
cap o să-ţi iasă pe cealaltă. 

Dar el nu se lăsă cu una, cu două. Gloria lui Dumnezeu, 
aprinsă de sângele vărsat la Ethandun şi înteţită de 
minciunile despre sfântul Cuthbert, strălucea asupra 
Northumbriei, iar sărmanul Willibald era convins că asistă 
la naşterea unor lucruri măreţe. 

În seara aceea, regele dădu un ospăț, o jalnică petrecere 
cu hering sărat, brânză, pâine tare şi bere trezită, iar 
părintele Hrothweard ţinu o altă predică pătimaşă, 
pretinzând că Alfred de Wessex mă trimisese pe mine, cel 
mai vajnic luptător al lui, să conduc apărarea oraşului în 
faţa danezilor şi făgăduind că oştile cereşti aveau să vină 
în ajutorul oraşului Eoferwic. Willibald striga întruna 
„Aleluia!”, crezând toate acele absurdităţi. Abia a doua zi, 
când o ploaie cenuşie şi o negură groasă acoperiră oraşul, 
el începu să se îndoiască de iminenta pogorâre a îngerilor 
purtători de sabie. 

Oamenii părăseau oraşul. Se zvonea că, spre nord, 
cetele de danezi se adunaseră deja. Hrothweard continua 
să-şi răcnească aiurelile şi conduse un alai de preoţi şi 
călugări pe străzile oraşului, purtând flamuri şi cutii cu 
moaşte. Toţi oamenii cu capul pe umeri pricepură însă că 
Ivarr avea să năvălească peste ei înainte ca sfântul 
Cuthbert să le vină în ajutor cu oştile cereşti. Regele 
Egbert trimise un sol în căutarea mea, iar omul îmi zise că 
regele doreşte să-mi vorbească. Dându-mi seama că 
Egbert era pierdut, nici nu i-am luat solul în seamă. Din 
partea mea, n-avea decât să se descurce şi singur. 

Aşa cum aveam să mă descurc şi eu. Tot ce doream era 
să plec cât mai departe de oraş, înainte ca furia lui Ivarr să 
se abată asupra lui. În taverna Săbiile încrucişate de lângă 
poarta de nord a oraşului, mi-am găsit scăparea, în 
persoana unui danez pe nume Bolti, care supravieţuise 
măcelului fiindcă era însurat cu o femeie saxonă, iar 
familia ei îl adăpostise. Când mă văzu în tavernă, mă 


4 28 9 


întrebă dacă nu cumva sunt Uhtred de Bebbanburg. 

— Da, eu sunt. 

Se aşeză în faţa mea, înclină din cap, respectuos, către 
Hild, apoi pocni din degete, cerându-i hangiţei să aducă 
bere. Era un om scund, chel, cu o faţă ciupită de vărsat, 
nasul turtit şi o privire foarte speriată. Fiii săi, amândoi pe 
jumătate saxoni, stăteau în spatele lui. Unul părea să aibă 
vreo douăzeci de ani, iar celălalt era, poate, cu cinci ani 
mai tânăr. Amândoi purtau săbii, deşi se vedea clar că nu 
erau deprinşi cu ele. 

— L-am cunoscut pe jarlul Ragnar cel Bătrân, vorbi 
Bolti. 

— Şi eu l-am cunoscut, dar de tine nu-mi amintesc. 

— Ultima oară a navigat pe Vipera Vântului, spuse el. Eu 
i-am vândut funii şi vâsle. 

— I-ai vândut marfă proastă? am întrebat eu cu sarcasm. 

— Nu, îmi plăcea de el, mi-o reteză danezul. 

— Eu îl iubeam, pentru că-mi era ca un tată. 

— Ştiu, şi îmi amintesc de tine, zise el, apoi tăcu şi o 
privi pe Hild. Erai foarte tânăr pe atunci, continuă omul, 
întorcându-şi ochii către mine, şi pe atunci te însoțea o 
fătucă negricioasă. 

— Atunci chiar îţi aminteşti de mine, am încuviinţat şi 
am tăcut, căci hangiţa ne adusese berea. 

Am observat că Bolti, deşi danez, purta o cruciuliţă la 
gât, şi el îmi surprinse privirea. 

— În Eoferwic, făcu el, atingându-şi crucifixul, un om 
trebuie să supravieţuiască. În clipa următoare însă, îşi 
trase puţin gulerul hainei într-o parte şi am văzut amuleta 
cu ciocanul lui Thor ascunsă sub el. Oamenii de pe-aici îi 
omoară pe păgâni de obicei, se simţi el dator să-mi explice. 

Mi-am scos şi eu amuleta de sub vestă şi i-am arătat-o. 

— Sunt mulţi danezi creştinaţi acum? l-am întrebat. 

— Câţiva, zise el, îmbufnat. Vrei să iei şi de mâncare, să 
alunece berea asta? 

— Vreau să ştiu de ce-ai venit să vorbeşti cu mine. 

Omul îmi mărturisi că voia să plece din oraş. Voia să-şi 
ia nevasta saxonă, cei doi fii şi cele două fiice şi să-i ducă 


4 29 9 


departe de masacrul care, credea el, nu mai avea mult 
până să izbucnească. Şi dorea să se pună sub protecţia 
cuiva. Mă ţintui cu nişte ochi aprinşi de disperare fără să 
ştie că şi eu îmi doream să părăsesc oraşul. 

— Şi unde vrei să mergi, mă rog? l-am întrebat. 

— Nu spre vest, mormăi el, scuturat de un fior de 
groază. Am auzit că e măcel în Cumbraland. 

— Mereu e măcel în Cumbraland, l-am asigurat. 

Cumbraland era regiunea din Northumbria ce se întinde 
de-a lungul dealurilor, lângă Marea Irlandei, fiind prădată 
şi de scoţii din Strath Clota, şi de norvegienii veniţi din 
Irlanda, şi de britonii din nordul Ţării Galilor. Unii danezi 
se aşezaseră în Cumbraland, dar asta nu-i împiedica pe 
prădători să facă ravagii în ţinut. 

— Aş merge în Danemarca, mărturisi Bolti, dar nu sunt 
vase de război să mă ducă acolo. 

Singurele corăbii rămase la cheiurile din Eoferwic erau 
cele ale negustorilor saxoni şi, dacă îndrăznea vreunul să 
se îndrepte spre nord, ar fi fost, cu siguranţă, atacat de 
corăbiile daneze care se adunau la Humber. 

— Şi? Ce vei face? l-am întrebat. 

— Vreau să merg spre nord şi să-l întâlnesc pe Ivarr. Am 
bani, pot să te plătesc... 

— Şi crezi că eu te pot însoţi prin pământurile lui 
Kjartan? 

— Cred că o să mă descurc mai bine cu fiul lui Ragnar 
alături de mine decât de unul singur, recunoscu el. Şi, 
dacă vor şti că mergi cu mine, şi alţi oameni ni se vor 
alătura. 

M-am învoit să fac drumul şi i-am cerut pentru asta 
şaisprezece şilingi, două iepe şi un armăsar negru. Când 
auzi că îi cer calul, Bolti păli. Un om scosese calul la 
vânzare, plimbându-l pe străzile din Eoferwic, iar Bolti îl 
cumpărase, fiindcă spaima de a rămâne captiv într-un oraş 
asediat era mai mare decât preţul cerut pentru armăsar - 
patruzeci de şilingi. Calul, negru păcură, era antrenat 
pentru luptă, căci nu se speria de zgomote neaşteptate şi 
mergea, supus, când era împuns cu genunchii în coaste, 


$ 30 # 


ceea ce-i permitea călăreţului să lupte cu sabia şi cu 
scutul. Calul fusese furat de la unul dintre danezii 
măcelăriți în ultimele zile, căci nimeni nu-i ştia numele. I- 
am zis Witnere, Chinuitorul adică, şi se dovedi demn de 
acest nume, căci prinse pică pe cele două iepe şi le pocnea 
mereu cu copitele. 

lepele erau pentru Willibald şi pentru Hild. L-am sfătuit 
pe părintele Willibald să se îndrepte către sud, dar el era 
tare speriat de-acum şi stărui să rămână cu mine, aşa că, a 
doua zi după întâlnirea cu Bolti, am pornit cu toţii călare, 
spre nord, pe drumul roman. Doisprezece oameni ne 
însoțeau. Printre ei se numărau şi trei danezi şi doi 
norvegieni, care reuşiseră să scape din masacrul lui 
Hrothweard, dar ceilalţi erau saxoni dornici să fugă de 
răzbunarea lui Ivarr. Cu toţii aveau arme, şi Bolti îmi dădu 
bani să îi plătesc. Nu cerură mulţi bani, îndeajuns cât să-şi 
cumpere mâncare şi bere, dar prezenţa lor îi băga în 
sperieţi pe toţi tâlharii care ar fi vrut să ne prade la 
drumul mare. 

Am fost ispitit să merg la Synningthwait, locul unde 
Ragnar şi supuşii lui îşi aveau pământurile, dar mi-am dat 
seama că n-o să găsesc prea mulţi oameni acolo, căci cei 
mai mulţi plecaseră spre sud împreună cu Ragnar. Unii 
dintre acei războinici pieriseră la Ethandun şi restul erau 
încă cu Guthrum, a cărui oaste înfrântă rămăsese în 
Mercia. Guthrum şi Alfred încheiaseră pacea, iar Guthrum 
acceptă chiar să se boteze, ceea ce Willibald considera un 
miracol. Aşadar, la Synningthwait erau negreşit puţini 
luptători. Nu era locul nimerit unde să găsesc adăpost din 
calea ambițiilor criminale ale unchiului meu sau a urii lui 
Kjartan. Deci, neavând niciun plan concret pentru viitorul 
meu şi mulţumindu-mă să mă las în voia destinului, mi-am 
pus credinţa în Bolti şi l-am escortat către pământurile lui 
Kjartan, care se întindeau de-a curmezişul drumului 
nostru, ca un nor întunecat. Ca să treci prin acele ţinuturi 
trebuia plătit un preţ, iar preţul era mare; doar căpeteniile 
puternice, ca Ivarr, care avea mai mulţi războinici decât 
Kjartan, puteau trece peste râul Wiire fără să plătească. 


$ 31% 


— Tu poţi să-ţi permiti preţul, l-am tachinat pe Bolti. 

Cei doi fii ai lui călăreau pe cai de povară, şi bănuiam că 
în desagile atârnate în spatele şeilor se aflau bani 
înfăşuraţi în pânză sau lână, ca să nu zornăie în timpul 
mersului. 

— Nu pot să-mi permit, dacă-i vorba să-mi ia şi fetele, 
grăi Bolti. 

Avea două fete gemene, de vreo doisprezece- 
treisprezece ani, numai bune de măritat. Erau scunde, cu 
cosiţe blonde, nasuri cârne şi-mi era cu neputinţă să le 
deosebesc. 

— Kjartan face şi aşa ceva? l-am întrebat. 

— Fl ia tot ce pofteşte, spuse Bolti cu amărăciune, şi-i 
plac fetişcanele, aşa că bănuiesc că ar prefera să pună 
mâna pe tine... 

— Şi de ce mă rog bănuieşti asta? l-am întrebat într-o 
doară. 

— Cunosc povestea, zise el. Fiul lui şi-a pierdut ochiul 
din cauza ta. 

— Fiul lui şi-a pierdut ochiul fiindcă aproape a lăsat-o în 
pielea goală pe fiica jarlului Ragnar, l-am contrazis eu. 

— Dar el dă vina pe tine. 

— Ştiu, am recunoscut eu. Eram cu toţii copii pe atunci, 
dar rănile din copilărie ne chinuiesc toată viaţa, şi sunt 
sigur că Sven cel Chior ar vrea să-mi scoată amândoi ochii 
ca să se răzbune. 

Pe când ne apropiam de Dunholm, am făcut un mic ocol 
spre vest, către dealuri, de teamă să nu ne întâlnim cu 
oamenii lui Kjartan. Era vară, dar un vânt îngheţat aduse 
nişte nori joşi şi o ploaie subţire, aşa că m-am bucurat că 
aveam pe mine cămaşa de zale, căptuşită cu piele. Hild 
unsese inelele metalice cu lanolină scoasă din lână 
proaspăt tunsă, astfel ca fierul să nu fie prins de rugină. Ea 
îmi curăţase cu untură şi coiful şi lamele săbiilor. 

Am urcat, urmând cărarea bătătorită, şi la câţiva 
kilometri în urma noastră mai venea un grup de călători. 
Apoi, în pământul reavăn, am dat peste nişte urme de 
copite proaspete, ceea ce însemna că şi alţii mai trecuseră 


Y% 32 9 


pe acolo, nu cu mult înainte. Cărarea era prea des folosită, 
şi asta mă puse pe gânduri. Kjartan cel Crud şi Sven cel 
Chior trăiau din vămile impuse drumeţilor şi, dacă aceştia 
nu plăteau, erau prădaţi, luaţi ca sclavi sau ucişi. Kjartan şi 
fiul său fuseseră negreşit înştiinţaţi că oamenii încercau să 
scape de ei apucând pe potecile de pe dealuri, de aceea ar 
fi fost cazul să-mi fac griji. Bolti nu se temea, căci avea, 
pur şi simplu, încredere în mine. El îmi dezvălui cum 
Kjartan şi Sven se îmbogăţiseră de pe urma vânzării de 
sclavi. 

— Ei răpesc pe oricine, danez sau saxon, şi îl vând 
dincolo de râu. Dacă ai noroc, uneori poţi să răscumperi un 
sclav, dar preţul e piperat. Iar pe preoţi Kjartan îi ucide, 
zise el, privindu-l pe părintele Willibald. 

— Zău? 

— Da, îi urăşte pe toţi preoţii creştini. Spune că sunt 
vrăjitori, aşa că îi îngroapă în pământ până la brâu, apoi îşi 
asmute câinii, să-i halească de vii. 

— Ce-a spus? mă întrebă Willibald, trăgându-şi iapa într- 
o parte, înainte ca Witnere să apuce să o lovească. 

— A spus că, dacă Kjartan pune mâna pe tine, te va 
ucide, părinte. 

— Mă va ucide? 

— Da, şi o să te dea hrană câinilor lui. 

— O, Doamne, milostiveşte-te de noi! murmură Willibald. 

Era trist, se simţea pierdut, departe de casă şi speriat de 
straniul peisaj nordic. Pe de altă parte însă, Hild părea mai 
voioasă. Avea nouăsprezece ani şi îndura cu răbdare 
greutăţile vieţii. Se născuse într-o familie înstărită din 
Wessex şi, deşi părinţii ei nu erau nobili, aveau suficient 
pământ cât să trăiască în belşug. Dar erau opt copii, şi 
tatăl său jurase să o încredinţeze călugăriei, deoarece, 
atunci când o adusese pe lume, maică-sa fusese la un pas 
să-şi dea duhul, şi omul pusese supraviețuirea femeii pe 
seama bunăvoinţei Domnului. Aşadar, la unsprezece ani, 
Hild, al cărei nume era sora Hildegyth, fusese trimisă la 
mănăstirea de maici de la Cippanhamm. Acolo, trăise 
departe de lume, rugându-se şi torcând fuioare de lână, 


$ 33% 


torcând şi rugându-se, până când danezii năvăliseră şi o 
batjocoriseră. 

Uneori, încă mai suspina în somn şi ştiam că îşi amintea 
umilinţa îndurată, dar era fericită să se afle departe de 
Wessex, de oamenii care o suduiau să se întoarcă la 
mănăstire. Willibald o dojenise fiindcă îşi abandonase viaţa 
pusă în slujba Domnului, dar, după ce i-am pus în vedere 
că îi mai fac un buric dacă mai scoate o vorbuliţă în 
privinţa asta, nu mai spusese nimic. Acum, Hild sorbea 
fiecare privelişte ce răsărea dinaintea ochilor noştri, cu o 
uimire copilărească. Chipul ei palid prinsese o nuanţă 
aurie, în ton cu părul bălai. Era o femeie isteaţă, nu cea 
mai isteaţă din câte întâlnisem, dar înzestrată cu o 
înţelepciune şireată. Trăisem destul de multe până atunci 
ca să-mi dau seama că unele femei erau o pacoste, în 
schimb, altele puteau fi nişte tovarăşi pe cinste, iar Hild se 
număra printre cele mai straşnice femei din câte 
cunoscusem. Asta, poate, fiindcă eram prieteni. Eram şi 
iubiţi, dar nu îndrăgostiţi unul de celălalt, de aceea poate 
pe ea o măcina un sentiment de vinovăţie. Îşi înghiţea 
amărăciunea, şi seara se retrăgea în lumea rugăciunilor ei, 
dar ziua începuse să râdă din nou şi să se bucure de 
lucrurile mărunte ale vieţii. Cu toate astea bezna spaimei o 
învăluia uneori şi atunci suspina şi îi vedeam degetele 
lungi mângâind crucifixul de la gât, şi ştiam că simte, în 
acele clipe, cum mâna lui Dumnezeu trece peste sufletul 
ei. 

Am călărit peste dealuri şi ne simţeam în siguranţă, 
când Hild zări un pâlc de călăreţi. Erau nouăsprezece, 
majoritatea cu pieptare din piele, dar trei purtau cămăşi de 
zale. Călăreţii se deplasau în cerc în urma noastră şi mi-am 
dat seama că fuseserăm descoperiţi. Cărarea urma coasta 
unui deal, iar în dreapta noastră era un povârniş abrupt, ce 
cobora către un pârâu năvalnic. Chiar dacă am fi putut 
ajunge în vâlcea, ne-am fi mişcat, în mod sigur, mai lent 
decât oamenii care acum se înşirau pe cărare, în spatele 
nostru. Nu încercau să se apropie. Ne vedeau înarmaţi şi 
nu voiau să lupte, ci doar să se asigure că ne îndreptăm 


Y% 349 


spre nord, spre soarta ce ne aştepta, oricare ar fi fost ea. 

— Nu putem să-i atacăm? îmi ceru Boldi. 

— Treisprezece contra nouăsprezece? am pufnit eu. Da, 
ar fi o soluţie, dacă ăştia treisprezece ar lupta. Dar mă tem 
că n-o vor face, am zis, arătând spre războinicii plătiţi de 
Boldi să ne însoţească. Sunt destul de buni ca să-i pună pe 
fugă pe tâlhari, dar nu suficient de neghiobi ca să-i 
înfrunte pe oamenii lui Kjartan. Dacă le-aş cere să lupte, 
mai mult ca sigur că s-ar da cu duşmanii şi s-ar mai 
înfrupta şi din fetele tale. 

— Dar... începu el, apoi tăcu, înțelegând, în sfârşit, ce ne 
aştepta. 

Un târg de sclavi se ţinea la gura de vărsare a pârâului 
într-o vâlcea şi mai adâncă, şi, în acea vale, era un sat 
destul de măricel. În apropiere, se vedea un pod - practic, 
nimic altceva decât o lespede mare de piatră, aruncată 
peste un râu mai larg, care am presupus eu că e Wiire. În 
sat se zărea o mulţime de oameni, şi am observat că 
oamenii aceia erau păziţi de şi mai mulţi războinici. 
Călăreţii care ne urmăriseră se apropiară, dar rămaseră pe 
loc când eu mi-am oprit calul. Am privit în josul dealului. 
Satul era prea departe ca să-mi dau seama dacă Sven şi 
Kjartan se aflau acolo, dar părea destul de probabil ca 
oamenii din vale să fi venit din Dunholm, conduşi de una 
din cele două căpetenii din Dunholm. Bolti scânci, speriat, 
dar nu l-am luat în seamă. 

Alte două cărări coborau spre sat, dinspre sud, şi am 
bănuit că oamenii lui Kjartan pândiseră acele cărări şi 
aţinuseră calea drumeţilor toată ziua. Acum îşi mânaseră 
prada spre sat, şi cei care nu puteau plăti răscumpărarea 
erau luaţi sclavi. 

— Ce-ai de gând să faci? bâigui Bolti, înspăimântat. 

— O să-ţi salvez viaţa, i-am zis. 

Intorcându-mă spre una din gemenele lui, i-am cerut să- 
mi dea un batic din pânză neagră, pe care-l purta la brâu, 
ca pe o cingătoare. Ea îşi dezlegă baticul şi, cu o mână 
tremurândă, mi-l întinse. Mi l-am înfăşurat în jurul feţei, 
acoperindu-mi gura, nasul şi fruntea, apoi i-am cerut lui 


$ 35% 


Hild să mi-l prindă cu agrafe. 

— Ce faci? bolborosi Bolti din nou. 

Nu m-am obosit să-i răspund, ci mi-am tras coiful peste 
batic. Piesele metalice ale coifului, care îmi acopereau 
obrajii, se aşezau perfect peste batic, aşa că faţa mea era 
acum doar o mască de metal peste un cap negru. Doar 
ochii mi se mai vedeau. Am tras pe jumătate Răsuflarea- 
Şarpelui, ca să mă asigur că alunecă uşor în teacă, apoi l- 
am îmboldit pe Witnere înainte. 

— De-acum sunt Thorkild Leprosul, i-am zis lui Bolti. 

Baticul îmi făcea glasul gros şi greu de desluşit. 

— Cine eşti? mă întrebă danezul, holbându-se la mine. 

— Sunt Thorkild Leprosul, şi tu o să mergi cu mine să 
vorbim cu ei. 

— Eu? îngăimă el. 

l-am mânat pe toţi înainte. Pâlcul care ne urmărea 
pornise iar spre sud, probabil pentru a găsi un alt grup de 
călători care fugeau din calea războinicilor lui Kjartan. 

— Te-am angajat ca să mă aperi, zise Bolti, în pragul 
disperării. 

— Şi-o să te apăr, l-am asigurat. 

Femeia lui saxonă jelea ca la mort, şi m-am răstit la ea 
să-şi ţină gura. Apoi, la vreo sută de paşi de intrarea în sat, 
m-am oprit şi le-am cerut tuturor să rămână pe loc. 

— De aici mergem doar noi doi, i-am spus lui Bolti. 

— Cred c-ar trebui să te duci singur, zise el, apoi scoase 
un țipăt. 

Ţipase fiindcă îi lovisem crupa calului, iar acesta 
zvâcnise înainte. M-am repezit să-l prind din urmă. 

— Nu uita, i-am zis lui Bolti, eu sunt Thorkild Leprosul 
şi, dacă mă dai de gol, o să te ucid şi pe tine, şi pe nevastă- 
ta, şi pe flăcăii tăi, iar fetele ţi le vând la bordel. Cine sunt? 

— Thor... kild, se bâlbâi el. 

— Thorkild Leprosul, l-am corectat. 

Intraserăm deja în sat, o aşezare de toată jalea, cu 
căsuțe prăpădite, din piatră, acoperite cu brazde de iarbă; 
în mijlocul aşezării, treizeci sau patruzeci de oameni se 
înghesuiau unii în alţii. Într-o parte, nu departe de podul 


Y% 36 # 


de piatră, pe un petic de iarbă, fuseseră întinse o masă şi 
mai multe bănci. Doi oameni şedeau la masă, cu câte un 
urcior de bere în faţă, şi, deşi văzusem toate acestea, ochii 
mei rămaseră la un alt lucru. 

Coiful tatălui meu. 

Se afla pe masă. Coiful avea o bucată de metal petrecută 
peste frunte şi tivită cu argint, ca o coroană. Un bot de 
jivină rânjit era sculptat în metal; nu era chip să confund 
coiful, căci îl văzusem de atâtea ori. Ba chiar mă jucasem 
cu el când eram copil, deşi, dacă tata m-ar fi prins, mi-ar fi 
tras o chelfăneală zdravănă. Tatăl meu purtase acel coif în 
ziua când pierise, la Eoferwic, iar Ragnar cel Bătrân îl 
cumpărase de la danezul care-l ucisese pe tata. Acum, 
coiful aparţinea unuia dintre oamenii care-l asasinase pe 
Ragnar. 

Era Sven cel Chior. Se ridică în picioare atunci când m- 
am apropiat împreună cu Bolti, şi am simţit că mă 
cuprinde un tremur sălbatic, recunoscându-l. Îl ştiam de pe 
când era un copil, iar acum era bărbat, dar i-am 
recunoscut pe dată faţa lată şi turtită, cu un singur ochi 
teafăr. In locul celuilalt ochi era o gaură zbârcită. Sven era 
înalt şi lat în umeri, cu plete lungi şi barbă deasă, un tânăr 
ţanţoş, îmbrăcat într-o cămaşă de zale dintre cele mai 
scumpe; purta la brâu două săbii, una scurtă, alta lungă. 

— Mai avem oaspeţi, ne anunţă el sosirea şi făcu un gest 
către banca aflată la capătul celălalt al mesei. Şedeţi, 
porunci el, şi vom încheia un târg împreună. 

— Du-te şi stai jos, am mârâit, printre dinţi, către Bolti. 

El îmi aruncă o privire pierdută, apoi descălecă şi merse 
la masă. Cel de-al doilea bărbat aşezat avea pielea 
măslinie, părul negru şi era mult mai în vârstă decât Sven. 
Purta o pelerină neagră, ce îl făcea să arate ca un călugăr, 
doar că avea la gât o amuletă de argint, cu ciocanul lui 
Thor. De asemenea, avea în faţă o tavă din lemn, împărţită 
cu pricepere în mai multe compartimente, pentru a ţine 
banii de mărimi diferite, care sclipeau în soare. Sven se 
aşeză iar lângă bărbatul mai vârstnic, trase o duşcă de 
bere şi împinse urciorul către Bolti, care mă privi, apoi se 


$ 37% 


aşeză, cum i se poruncise. 

— Cine eşti? îl întrebă Sven. 

— Bolti Ericson, răspunse omul, dar se văzu nevoit să 
repete, căci prima dată nu izbutise să se facă înţeles. 

— Bolti Ericson, repetă Sven, eu sunt Sven Kjartanson, 
iar tatăl meu e stăpânul acestor pământuri. Ai auzit de 
Kjartan? 

— Da, stăpâne. 

Sven zâmbi. 

— Bag de seamă că tocmai încercai să te furişezi, ca să 
scapi de vamă. 

— Nu, stăpâne. 

— De unde vii? 

— Din Eoferwic. 

— Aha! Alt negustor din Eoferwic, nu? Eşti al treilea pe 
ziua de azi. Şi ce cari pe caii tăi de povară? 

— Nimic, stăpâne. 

Sven se aplecă domol înainte, apoi rânji, lăsând să-i 
scape un vânt zgomotos. 

— Fie-mi cu iertare, Bolti, tocmai am auzit un tunet. 
Ziceai că n-ai nimic? Dar văd acolo patru femei, dintre care 
trei sunt tinerele. Sunt femeile tale? rânji el. 

— Sunt nevasta şi fiicele mele, stăpâne. 

— Neveste şi fiice... ah, cât de mult le iubim, spuse 
Sven, apoi se uită către mine şi, deşi aveam faţa acoperită 
cu batic, iar ochii bine umbriţi de coif, simţeam furnicături 
pe piele sub privirea sa. Ăsta cine mai e? se interesă Sven. 

Era curios, se vede treaba, fiindcă arătam ca un rege. 
Cămaşa de zale, coiful şi armele mele erau dintre cele mai 
de soi, iar brăţările de pe braţe arătau că sunt un războinic 
de rang înalt. Bolti îmi aruncă o căutătură îngrozită, dar nu 
zise nimic. 

— Am întrebat cine-i ăsta? tună Sven din nou. 

— Numele lui, grăi Bolti, tremurând din toate 
încheieturile, e Thorkild Leprosul. 

Chipul lui Sven se schimonosi pe dată, şi tânărul îşi 
duse, instinctiv, mâna la amuleta de la gât, gest pentru 
care nu-l puteam acuza. Toţi oamenii se tem de carnea 


Y% 38 # 


cenuşie, lipsită de viaţă a leproşilor, iar majoritatea 
leproşilor sunt trimişi în sălbăticie, să trăiască acolo câte 
zile le hărăzeşte soarta. 

— Şi ce faci cu un lepros? îl provocă Sven. 

Bolti rămase fără replică. 

— Eu călătoresc spre nord, am zis eu, vorbind pentru 
prima oară; vocea mea schimbată ieşea de sub coif parcă 
asemenea unui bubuit. 

— Şi de ce mergi spre nord? întrebă Sven. 

— Pentru că m-am săturat de sud, i-am răspuns. 

El desluşi în vocea mea împotrivirea, dar n-o luă în 
seamă. Probabil bănuia că Bolti mă angajase pe post de 
călăuză, dar Sven nu simţea că aş fi o ameninţare. Avea 
cinci războinici la doi paşi de el, toţi înarmaţi cu săbii sau 
sulițe, şi cel puţin alţi patruzeci în sat. 

Sven sorbi din nou din bere. 

— Am auzit că sunt tulburări la Eoferwic? îl întrebă pe 
Bolti. 

Danezul încuviinţă din cap. Puteam să-i văd palma 
dreaptă cum se încleştează şi se desface, nestăpânită, pe 
sub masă. 

— Da, unii danezi au fost ucişi, explică el. 

Sven scutură din cap, ca şi cum vestea nu i-ar fi fost 
deloc pe plac. 

— Ivarr n-o să se bucure când o afla asta. 

— Unde-i Ivarr? îndrăzni Bolti. 

— Când am auzit de el ultima oară, era în valea Tuede, 
iar Aed al Scoției se învârtea în jurul lui, zise Sven, care mi 
se părea mulţumit de acest schimb de veşti, de parcă ar fi 
avut impresia că, discutând astfel, prădăciunile lui căpătau 
un aer respectabil. Aşadar, continuă el, apoi făcu o pauză 
ca să mai tragă un vânt, cu ce faci negoţ, Bolti? 

— Cu piele, lână, haine, vase de lut, răspunse 
negustorul, şi vocea i se stinse când îşi dădu seama că 
dezvăluise prea mult. 

— Şi eu fac negoţ cu sclavi, zise Sven. Ăsta, continuă el, 
arătând spre omul de lângă el, este Gelgill, şi el cumpără 
sclavi de la noi. Tu ai trei femei tinere, care cred că ne-ar 


$ 39 # 


putea aduce un profit frumuşel, mie şi lui. Deci, cât îmi dai 
pe ele? Plăteşte-mi un preţ măricel, şi o să le poţi păstra, 
rânji el, ca pentru a da de înţeles că propunerea lui era cât 
se poate de rezonabilă. 

Bolti rămase încremenit, dar reuşi să scoată o pungă de 
sub haină şi puse nişte bani de argint pe masă. Sven 
examină monedele, una câte una. El surâse doar când Bolti 
începu să le numere şi fu nevoit să continue numărătoarea, 
până ce înşiră pe masă treizeci şi opt de şilingi. 

— Asta-i tot ce am, stăpâne, grăi el, umil. 

— Tot ce ai? Nu prea cred, Bolti Ericson, îl repezi Sven, 
şi, dacă am dreptate, o să te las să păstrezi doar câte o 
ureche de la fiicele tale. Doar o ureche, ca amintire. Ce 
zici, Gelgill? 

Era un nume straniu Gelgill, şi am bănuit că omul venea 
de dincolo de mare, căci cele mai profitabile pieţe de sclavi 
se aflau fie la Dyflin, fie în Francia cea îndepărtată. El zise 
ceva, prea încet ca să pot auzi, iar Sven încuviinţă din cap. 

— Aduceţi fetele încoace, le porunci el oamenilor săi, şi 
Bolti se cutremură. 

Mă privi iar, ca şi cum s-ar fi aşteptat să împiedic cumva 
planul lui Sven, dar nu m-am clintit din loc când doi 
războinici se îndreptară spre fete. 

Sven începu să trăncănească despre recolta de anul 
acela, pe când oamenii lui le porunciră lui Hild şi fetelor 
lui Bolti să descalece. Bărbaţii tocmiţi de Bolti nu mişcară 
un deget ca să li se împotrivească. Nevasta negustorului 
strigă, încercând să se opună, dar vocea i se înecă într-un 
gâlgâit de suspine, în timp ce fiicele ei şi Hild erau mânate 
spre masă. Sven le întâmpină cu o politeţe exagerată, după 
care Gelgill se ridică şi le cercetă cu băgare de seamă. Işi 
plimbă palmele pe trupurile lor, ca şi cum ar fi cumpărat 
cai. Am văzut-o pe Hild tremurând când bărbatul trase de 
rochia ei, să-i pipăie sânii, dar el se dovedi mai puţin 
interesat de ea decât de cele două surori. 

— O sută de şilingi pentru fiecare, zise el, cu un accent 
ciudat, după ce le cercetă în amănunt. Şi pentru asta, 
urmă, arătând spre Hild, doar cincizeci. 


409 


— Dar asta-i frumuşică, protestă Sven. Celelalte două 
zici că-s scroafe. 

— Sunt gemene, zise Gelgill. Pot să iau o grămadă de 
bani pe gemene. Iar fata aia înaltă e prea bătrână. Trebuie 
să aibă nouăsprezece sau douăzeci de ani. 

— Fecioria e un lucru tare de preţ, nu crezi? rânji Sven, 
privindu-l pe Bolti. 

Omul tremura ca varga. 

— O să-ţi plătesc o sută de şilingi pentru fiecare din 
fetele mele, promise el, cuprins de deznădejde. 

— A, nu! făcu Sven. O sută vrea Gelgill. Dar eu nu 
trebuie să ies în câştig? Poţi să le păstrezi pe toate trei, 
Bolti, dacă-mi plăteşti şase sute de şilingi. 

Era un preţ scandalos, şi Sven chiar asta îşi propusese, 
dar Bolti nu crâcni. 

— Doar două sunt ale mele, stăpâne, se gudură el. A 
treia e femeia lui, zise, arătându-mă cu degetul. 

— A ta? se miră Sven. Ai femeie, leprosule? Deci, chestia 
aia nu ţi-a căzut de tot, nu? 

El găsi tare amuzantă situaţia, iar cele două gărzi îi 
ţinură isonul, râzând zgomotos. 

— Şi ia zii, leprosule, tu cât îmi plăteşti pentru femeia 
ta? 

— Nimic, i-am răspuns. 

Sven îşi scărpină dosul. Oamenii lui rânjeau. Erau 
obişnuiţi să fie înfruntaţi şi să-i învingă pe cei care îi 
sfidau, aşa că se dădeau în vânt să-l vadă pe stăpânul lor 
cum îi jecmănea pe drumeţi. Sven mai luă o duşcă de bere. 

— Ai nişte brățări straşnice, leprosule, observă el, şi 
bănuiesc că atunci când o să fii mort, coiful n-are să-ţi mai 
facă trebuinţă. Aşa că, în schimbul femeii tale, o să-ţi iau 
brăţările şi coiful, şi pe urmă poţi să-ţi vezi de drum. 

Nu m-am clintit, n-am scos o vorbă, însă mi-am apăsat 
uşor genunchii de pielea lui Witnere şi am simţit cum 
armăsarul freamătă. Era o fiară dornică de luptă şi voia să- 
i las frâu liber; poate că Sven îi simţi neastâmpărul. Dar 
danezul nu avea ochi decât pentru coiful meu, cu găvanele 
goale şi întunecate pentru ochi şi coama de lup sculptată 


%41 ø 


deasupra. Simţeam cum îi sporeşte îngrijorarea. Ridicase 
peste măsură preţul şi nu mai putea da înapoi dacă voia să- 
şi păstreze nepătată onoarea. Trebuia să joace ca să 
câştige, de-acum. 

— Ei? Ai rămas fără limbă dintr-odată? mârâi către 
mine, apoi făcu semn celor două gărzi care le ţineau pe 
femei: Egil! Atsur! Luaţi coiful leprosului! 

Pesemne că Sven se credea în siguranţă. Avea cel puţin 
echipajul unei corăbii în sat, în timp ce eu eram singur, iar 
asta îl convinse că eram învins dinainte chiar ca oamenii 
lui să se apropie de mine. Unul avea o suliță, celălalt îşi 
trase sabia, dar nu apucă să o scoată nici pe jumătate din 
teacă, că eu aveam deja Răsuflarea-Şarpelui în mână şi-i 
dădusem ghes lui Witnere să se mişte. Armăsarul era 
dornic de atac şi sări cu viteza lui Sleipnir, vestitul bidiviu 
cu opt picioare al lui Odin. L-am atacat întâi pe omul din 
dreapta, cel cu sabia, iar Răsuflarea-Şarpelui se abătu 
asupra lui ca fulgerul lui Thor; tăişul ei îi străpunse coiful 
ca şi cum ar fi fost făcut din pergament, iar Witnere, 
îmboldit de genunchiul meu, deja se întorsese spre Sven 
când suliţaşul se repezi la mine. Ar fi trebuit să-şi 
împlânteze arma în pieptul sau în grumazul lui Witnere, 
dar el încercă, în schimb, să îndrepte vârful suliţei spre 
coastele mele. Calul se răsuci spre dreapta şi-şi înfipse 
dinţii mari în faţa danezului, care se prăbuşi, cu un urlet, 
în iarbă, în vreme ce eu îl mânam pe Witnere spre stânga. 
Piciorul meu drept era deja ieşit din scară şi m-am aruncat 
din şa, izbindu-l puternic pe Sven. Acesta încercă să se 
ridice de pe bancă, dar l-am împins înapoi şi, apăsat pe 
burtă, danezul scoase un vânt. M-am ridicat imediat, şi, în 
clipa următoare, tăişul sabiei mele era la beregata lui 
Sven. 

— Egil! îl strigă el pe suliţaşul dat grămadă de Witnere, 
dar omul nu îndrăzni să mă atace, văzând Răsuflarea- 
Şarpelui la gâtul stăpânului său. 

Bolti scâncea ca un copil. De frică, făcuse pe el. Am 
simţit mirosul şi chiar am auzit cum urina i se scurgea în 
nădragi. Gelgill rămăsese însă nemişcat, privindu-mă, iar 


442 9 


pe chip nu i se clinti niciun muşchi. Hild zâmbea. Câţiva 
dintre oamenii lui Sven mă priveau, dar niciunul nu 
îndrăzni să facă o mişcare, din cauză că lama sabiei, 
mânjită de sânge, se afla la gâtul lui Sven. Witnere venise 
lângă mine, muşcând zăbala şi lovind pământul cu o copită 
din faţă, foarte aproape de capul lui Sven. Fiul lui Kjartan 
mă privea de jos, cu singurul lui ochi întreg, plin de ură şi 
spaimă; m-am dat un pas înapoi şi i-am poruncit: 

— În genunchi! 

— Egil! strigă el din nou. 

Egil, un uriaş cu barbă neagră şi nasul ciuntit în cine 
ştie ce luptă, ridică sulița. 

— Dacă mă ataci, e mort! l-am avertizat, trecând vârful 
sabiei peste gâtul lui Sven. 

Războinicul se dădu imediat înapoi şi i-am spintecat 
obrazul lui Sven cu Răsuflarea-Şarpelui, dându-i sângele. 

— În genunchi! am repetat şi, când s-a supus, m-am 
aplecat şi i-am smuls cele două săbii din teacă, aşezându-le 
lângă coiful tatălui meu, pe masă. 

— Vrei să-l omori pe negustorul de sclavi? am întrebat-o 
pe Hild, arătând spre săbii. 

— Nu, zise ea. 

— Iseult l-ar fi omorât, i-am spus. 

Iseult fusese iubita mea şi prietena lui Hild. 

— Să nu ucizi, zise Hild. 

Era o poruncă creştină, la fel de inutilă, m-am gândit, ca 
o poruncă dată soarelui să se întoarcă pe cer. 

— Bolti, am zis eu, vorbind de astă dată în daneză, 
ucide-l pe negustorul de sclavi! 

Nu voiam ca Gelgill să mă atace cumva pe la spate. 

Dar Bolti nu se clinti. Era prea speriat ca să se supună 
poruncii mele, însă, spre surprinderea mea, fiicele lui 
veniră să ia săbiile lui Sven. Gelgill încercă să fugă, dar 
masa îi bloca drumul, şi una din fete se năpusti asupra lui 
şi-l păli cu sabia în moalele capului. Bărbatul se prăbuşi, 
iar gemenele tăbărâră asupra lui, măcelărindu-l cu săbiile. 
Nu am privit scena, căci eram cu ochii pe Sven, dar am 
auzit strigătele negustorului şi oftatul de uluire al lui Hild, 


Y 43 


şi am putut vedea feţele perplexe ale oamenilor din faţa 
mea. Gemenele mormăiau ca nişte urşi pe când îl 
spintecau pe Gelgill. Agonia negustorului dură multă 
vreme, dar niciunul dintre oamenii lui Sven nu încercă să-l 
salveze sau să sară în ajutorul stăpânului lor. Aveau cu 
toţii armele scoase din teacă şi, dacă măcar unul dintre ei 
ar fi cugetat înţelept, ar fi înţeles că n-aş fi îndrăznit să-l 
ucid pe Sven, căci viaţa lui era chezăşia vieţii mele. Dacă l- 
aş fi răpus, ei m-ar fi măcelărit cu săbiile, dar erau 
îngroziţi de mânia lui Kjartan în cazul în care fiul lui 
murea, aşa că nu făcură nimic. L-am împuns şi mai tare cu 
lama în gât pe Sven, care horcăi de spaimă. 

În spatele meu, fetele îi dăduseră lovitura fatală lui 
Gelgill. Am riscat să arunc o privire şi le-am zărit rânjind, 
pline de sânge. 

— Sunt fiicele lui Hel, le-am zis bărbaţilor care priveau, 
şi am fost mândru de acea născocire, căci Hel este 
dezgustătoarea şi groaznica zeiţă a morţilor, care 
domneşte peste oamenii care nu pier în bătălie. Iar eu sunt 
Thorkild! am continuat. Şi până acum am umplut sala de 
ospeţe a lui Odin cu mulţi morţi. 

Sven tremura sub sabia mea. Oamenii lui păreau să-şi 
țină răsuflarea de frică. Atunci, povestea mea prinse aripi 
şi mi-am preschimbat vocea, făcând-o cât mai cavernoasă. 

— Sunt Thorkild Leprosul, am strigat, şi am murit cu 
multă vreme în urmă, dar Odin m-a trimis din sala morţilor 
să-i aduc sufletul lui Kjartan şi pe-al fiului său. 

Ei mă crezură. l-am văzut pe mai mulţi războinici 
atingându-şi amuletele. Un suliţaş chiar se prăbuşi în 
genunchi, înfricoşat. Aş fi vrut să-l ucid pe Sven, atunci şi 
acolo, şi probabil ar fi trebuit să o fac. Ar fi fost suficient, 
poate, să mă atace un singur om şi să destrame pânza de 
aiureli magice ţesută de mine până atunci. În acea clipă nu 
aveam nevoie de sufletul lui Sven, ci de siguranţa noastră, 
aşa că trebuia să negociez viaţa lui pentru salvarea 
noastră. 

— O să-l las pe acest vierme să plece şi să-i ducă lui 
taică-său vestea că am sosit. Dar, mai întâi, plecaţi voi. Cu 


Y 44 


toţii! leşiţi din sat, şi atunci îl voi elibera. Captivii îi lăsaţi 
aici. 

Mă priveau uimiţi, dar niciunul nu se clinti, şi am împins 
sabia, astfel că Sven se văită iar de durere. 

— Plecaţi! am strigat. 

Plecară. Se îndepărtară repede, îngroziţi. Bolti îşi privea 
cu uimire fiicele adorate. Le-am spus gemenelor că 
făcuseră treabă bună şi că ar trebui să ia o mână de 
monede de pe masă, drept răsplată. Mă ascultară, apoi se 
întoarseră la mama lor, strângând în mâini banii şi săbiile 
însângerate. 

— Sunt fete de toată isprava, i-am zis lui Bolti, dar 
bărbatul nu răspunse, ci se grăbi să meargă după ele. 

— N-am putut să-l ucid, mărturisi Hild, părând ruşinată 
de slăbiciunea ei. 

— Nu mai contează, i-am zis. 

Am ţinut sabia la gâtul lui Sven până când am fost sigur 
că toţi oamenii lui se retrăseseră la o distanţă suficient de 
mare, spre est. Captivii, majoritatea băieţi şi fete tinere, 
rămaseră în sat, dar niciunul nu îndrăzni să se apropie de 
mine. 

Am fost tentat să-i dezvălui lui Sven adevărul, să-l las să 
ştie că fusese umilit de un vechi duşman, dar povestea lui 
Thorkild Leprosul era prea bună spre a fi irosită. De 
asemenea, aş fi vrut să-l întreb despre Thyra, sora lui 
Ragnar cel Tânăr, dar m-am temut că, dacă mai trăia şi mi- 
aş fi trădat interesul faţă de ea, Sven ar fi ucis-o, aşa că m- 
am stăpânit. L-am apucat pe Sven de plete şi i-am tras 
capul pe spate, în aşa fel încât să mă poată privi bine. 

— Am venit pe acest tărâm de mijloc să vă ucid, pe tine 
şi pe taică-tău. O să te găsesc iar, Sven Kjartanson, şi data 
viitoare o să te omor. Eu sunt Thorkild, umbra nopţii, şi nu 
pot fi ucis, pentru că sunt deja un stârv. Aşa că salută-l pe 
tătâne-tău din partea mea şi spune-i că solul morţii a fost 
trimis după el şi vom călători tustrei pe Skidbladnir, 
înapoi, către Niflheim. 

Niflheim era groapa înspăimântătoare a morţilor 
dezonoraţi, iar Skidbladnir era corabia zeilor, ce putea fi 


459 


împăturită şi ascunsă într-o desagă. L-am lăsat pe Sven să 
se ridice, apoi l-am izbit cu putere în spinare, aşa încât se 
prăvăli la pământ, lovindu-se la faţă. S-ar fi putut târi mai 
departe, dar nu îndrăzni să se mişte. Era ca un câine 
biciuit şi, deşi încă voiam să-l ucid, ştiam că e mai înţelept 
să-l las să ducă povestea mea macabră tatălui său. Cu 
siguranţă, Kjartan avea să afle că Uhtred de Bebbanburg 
fusese zărit în Eoferwic, dar el urma să audă şi că un 
războinic întors din morţi venise să-l ucidă, şi voiam ca 
visele să-i fie bântuite de groază. 

Sven rămase neclintit, şi m-am aplecat spre el, 
smulgându-i de la cingătoare o pungă grea. Apoi i-am scos 
de pe mâini şi cele şapte brățări de argint. Hild tăiase o 
parte din pelerina lui Gelgill şi făcuse din ea un fel de sac, 
în care pusese monedele din tava negustorului de sclavi. I- 
am dat ei coiful tatălui meu, apoi m-am suit iar în şaua lui 
Witnere. L-am bătut cu palma pe gât, iar el clătină, 
mândru, din cap, ca şi cum ar fi înţeles că fusese un 
armăsar de luptă straşnic în acea zi. 

Mă pregăteam să plec, când acea zi ciudată deveni şi 
mai ciudată. Unii dintre captivi, ca şi cum abia atunci ar fi 
înţeles că sunt cu adevărat liberi, porniseră spre pod, în 
vreme ce alţii erau atât de buimaci, sau pierduţi, sau 
disperaţi, că se luaseră după războinicii care apucaseră 
spre est. Apoi, deodată, am auzit un cântec bisericesc, şi, 
dintr-una din cocioabele acoperite cu brazde de iarbă unde 
fuseseră zăvorâţi, ieşi un şir de călugări şi preoţi. Erau 
şapte la număr şi se puteau considera cei mai norocoşi 
oameni pe ziua aceea, căci scăpaseră de furia lui Kjartan 
cel Crud, care, aveam eu să aflu, chiar îi ura cu atâta 
îndârjire pe creştini, încât ucidea fiecare preot sau călugăr 
înrobit. Cei şapte erau liberi acum, şi alături de ei se afla şi 
un tânăr cu mâinile prinse în lanţuri de sclav. Era înalt, 
bine făcut şi chipeş, îmbrăcat însă zdrenţăros şi cam de 
aceeaşi vârstă cu mine. Părul lui lung şi cârlionţat era aşa 
deschis la culoare, că părea aproape alb, şi avea genele 
pale, ochii foarte albaştri şi o piele înnegrită de soare, dar 
neatinsă de semnele vreunei boli copilăreşti. Chipul îi 


%46 


părea cioplit în stâncă, aşa de pronunţate îi erau pomeţii, 
nasul şi maxilarele, dar asprimea feţei era îmblânzită de o 
expresie veselă, de parcă spunea că tânărul considera 
viaţa un nesfârşit prilej de surprize şi de amuzament. Când 
îl văzu pe Sven încovrigat la pământ, lângă calul meu, el se 
desprinse din şirul de călugări şi alergă spre noi, oprindu- 
se doar ca să ia sabia danezului pe care-l ucisesem. 
Tânărul ţinea arma cu stângăcie, căci mâinile îi erau legate 
în lanţuri, dar merse cu ea până la Sven şi îi sprijini vârful 
în gâtul acestuia. 

— Nu, i-am zis eu, calm. 

— Nu? făcu tânărul, ridicând privirea spre mine, şi 
chipul lui deschis şi candid îmi plăcu pe dată. 

— I-am promis viaţa, l-am lămurit. 

Tânărul rămase o clipă pe gânduri, apoi rosti în daneză: 

— Tu i-ai promis, eu, nu. 

— Dacă-i iei viaţa, atunci şi eu va trebui să o iau pe ata, 
l-am avertizat. 

El cugetă la acel târg, citindu-i în ochi veselia. 

— De ce? întrebă el, nu speriat, ci doar îmboldit de o 
sinceră curiozitate. 

— Fiindcă aşa e legea. 

— Dar Sven Kjartanson nu cunoaşte vreo lege, protestă 
el. 

— E legea mea, i-am zis, şi eu vreau ca Sven să ducă un 
mesaj tatălui său. 

— Ce mesaj? 

— Că solul morţii a venit după el. 

Tânărul îşi semeţi capul şi stătu o clipă nemişcat, ca şi 
cum ar fi cumpănit la cuvintele mele. Negreşit le 
încuviinţă, căci ridică sabia de la gâtul lui Sven şi şi-o 
strecură sub braţ. Apoi se chinui să-şi dezlege sfoara ce-i 
tinea pantalonii. 

— Poţi să-i duci un mesaj şi din partea mea. Ăsta! îi zise 
el lui Sven şi începu să se uşureze pe danezul chircit pe 
pământ. Te botez în numele lui Thor, şi al lui Odin, şi al lui 
Loki, intonă tânărul. 

Cele şapte feţe bisericeşti, trei călugări şi patru preoţi, 


479 


priviră în tăcere ciudatul botez, dar niciunul nu îndrăzni să 
protesteze faţă de blasfemia ce se săvârşea ori să o 
împiedice. Tânărul urină mult, având grijă ca jetul să-i 
înmoaie cât mai bine pletele lui Sven şi, după ce termină, 
se legă iar la cingătoare şi-mi zâmbi larg. 

— Tu eşti solul morţii? 

— Eu sunt. 

— Nu te mai smiorcăi, se răsti el la Sven, apoi îmi surâse 
iar. Atunci cutez să te întreb dacă-mi vei face onoarea să 
mă slujeşti? 

— Să te slujesc? l-am întrebat, amuzat, la rândul meu. 

— Eu sunt Guthred, zise el, ca şi cum numele acela ar fi 
trebuit să explice totul. 

— De Guthrum am auzit. Ştiu şi un Guthwere, şi am 
întâlnit doi oameni pe care-i chema Guthlac, dar de vreun 
Guthred n-am auzit. 

— Eu sunt Guthred, fiul lui Hardicnut, insistă el. 

Dar numele lui tot nu-mi spunea nimic. 

— Şi de ce ar trebui să te slujesc pe tine, Guthred, fiul 
lui Hardicnut? l-am întrebat. 

— Fiindcă până să vii tu eram sclav, dar acum, pentru că 
ai venit, sunt rege! 

Vorbi cu atâta patos, încât cuvintele nu-i ieşiră pe atât 
de încărcate de trufie pe cât, poate, ar fi vrut. 

Am zâmbit, pe sub basmaua de pânză. 

— Şi al cui rege eşti mă rog? 

— Al Northumbriei, fireşte, zise el, radiind de mândrie. 

— Aşa e, stăpâne, aşa e, încuviinţă unul dintre preoţi. 

Şi, astfel, solul morţii îl întâlni pe regele sclav. Sven cel 
Chior se târî spre tătâne-său, iar ciudăţeniile care 
potopiseră Northumbria deveniră şi mai de neînțeles. 


489 


Doi 


Uneori, pe mare, dacă te îndepărtezi cu corabia prea 
mult de țărm, şi vântul se înteţeşte, şi curentul te trage cu 
o forţă uriaşă, şi valurile se sparg înspumate peste şirurile 
de scuturi care mărginesc nava, n-ai altă şansă decât să 
mergi încotro le e vrerea zeilor să te ducă. Pânza trebuie 
coborâtă înainte să fie sfâşiată de furtună, şi ar fi zadarnic 
să încerci să cârmeşti corabia, cu vâslele lungi de lemn, 
printre stihii, aşa că n-ai încotro decât să scoţi apa din cală 
şi să-ţi faci rugăciunile, să priveşti cerul de smoală, şi să 
asculţi urletul vântului, şi să înduri biciuiala ploii, şi să 
speri că valurile şi vântul nu te vor izbi de stânci. 

Aşa mă simţeam eu în Northumbria. Scăpasem de 
nebunia lui Hrothweard, la Eoferwic, doar ca să-l umilesc 
pe Sven, care acum nu mai voia nimic altceva decât să mă 
ucidă, dacă într-adevăr credea că puteam fi ucis. Asta 
însemna că nu îndrăzneam să mai stau în acea regiune 
tulbure a Northumbriei, căci duşmanii mei erau mult prea 
numeroşi, dar nici nu mă puteam duce mai departe, spre 
nord, către ţinutul Bebbanburg, tărâmul natal, unde 
unchiul meu se ruga zilnic ca eu să mor, şi el să rămână 
stăpânul legitim al pământurilor furate. Iar eu nu voiam ca 
acele rugăciuni să se împlinească. Aşadar, vânturile urii lui 
Kjartan şi ale răzbunării lui Sven şi valul năpraznic al 
duşmăniei unchiului meu mă mânară spre vest, în 
sălbăticia Cumbralandului. 

Am mers de-a lungul zidului roman ce tăia dealurile. 
Zidul acela e uimitor, întinzându-se peste plaiuri, de la o 
mare la alta. E durat din piatră, urcă şi coboară odată cu 
dealurile şi văile, fără a se opri vreodată, întotdeauna 
necruţător şi aspru. Am întâlnit un păstor care nu auzise 
de romani, însă credea că uriaşii înălţaseră zidul, în 


499 


vechime, şi pretindea că atunci când lumea avea să se 
sfârşească, bărbaţii sălbatici din nordul îndepărtat aveau 
să ia cu asalt lespezile de piatră aidoma unui potop, 
răsădind pe acele meleaguri moarte şi groază. M-am 
gândit la profeția lui în după-amiaza aceea, pe când 
priveam o lupoaică alergând pe zid, cu limba scoasă de doi 
coţi. Jivina ne aruncă o privire, sări în spatele cailor noştri 
şi o luă apoi la goană spre sud. La acea vreme, multe 
pietre din zid se sfărâmaseră, florile înfloreau printre 
lespezi, şi iarba creştea deasă pe partea de deasupra a 
meterezelor, dar chiar şi aşa, zidul era măreț. Noi, saxonii, 
clădiserăm câteva biserici şi mănăstiri din piatră şi 
văzuserăm şi câteva conace tot din piatră, dar nu-mi 
puteam imagina ca vreun om să mai construiască un 
asemenea zid. Şi nu doar zidul. Pe partea de nord, zidul 
era străjuit de un şanţ adânc, iar spre sud se întindea un 
drum pietruit şi, din doi în doi kilometri, se înălța un turn 
de veghe, plus că, de două ori pe zi, treceam pe lângă 
fortărețe din piatră, unde fuseseră încartiruiţi cândva 
soldaţii romani. Acoperişurile cazărmilor în care trăiseră 
se prăbuşiseră de mult, şi clădirile nu mai adăposteau 
acum decât vulpi şi corbi, deşi într-un asemenea castru am 
dat peste un om complet despuiat, cu părul lung până la 
şale. Era bătrân şi pretindea că e trecut de şaptezeci de 
ani, iar barba lui sură era la fel de lungă ca şi părul alb şi 
încâlcit. Era o creatură jalnică, doar piele şi os, jegos ca 
vai de lume, dar Willibald şi cei şapte clerici pe care-i 
scăpasem de Sven îngenuncheară în faţa lui, fiindcă era un 
renumit sihastru. 

— Cândva a fost episcop, mă anunţă Willibald, pe un ton 
exaltat, după ce primise binecuvântarea acelui nevolnic. 
Avea bogăţie, o nevastă, slujitori şi glorie, dar a renunţat 
la toate pentru a-l slăvi pe Dumnezeu în sihăstrie. E un om 
cu adevărat sfânt. 

— Poate e doar un ticălos smintit, am zis eu. Sau cine 
ştie, poate nevastă-sa e vreo desfrânată afurisită, care l-a 
alungat din casă. 

— E un copil al lui Dumnezeu, mă dojeni Willibald, şi 


$ 50% 


peste ani va fi socotit un sfânt. 

Hild descălecase şi mă privea de parcă ar fi vrut să-mi 
ceară voie să se apropie de sihastru. Voia să primească 
binecuvântarea acestuia, aşa că îmi cerea din priviri 
încuviințarea, dar chiar nu-mi păsa ce avea de gând să 
facă, aşa că am ridicat din umeri, iar ea a mers să 
îngenuncheze în faţa acelei creaturi murdare. Bătrânul se 
zgâi la ea, se scărpină la boaşe, apoi făcu semnul crucii 
peste sânii fetei, împingând tare cu degetele, spre a-i simţi 
sfârcurile, deşi pretindea doar că o binecuvântează. 
Văzând asta, m-am înfuriat aşa de tare, că mi-a venit să-l 
transform pe dată pe bătrânul depravat într-un martir. Dar 
Hild plângea de emoție, pe când sihastrul o mângâia pe 
păr. Bolborosi apoi un fel de rugăciuni, şi ea îl privi plină 
de recunoştinţă. În schimb, mie îmi aruncă o căutătură 
aspră şi întinse o labă păroasă, ca şi cum s-ar fi aşteptat 
să-i dau bani. l-am arătat însă ciocanul lui Thor, şi el şuieră 
un blestem printre cei doi dinţi mari şi gălbejiţi din faţă. In 
cele din urmă, l-am lăsat în plata lui, cu mlaştina, cerul şi 
rugăciunile lui. 

Mă despărţisem de Bolti. Se afla destul de în siguranţă 
la nord de acel zid, căci intrase pe teritoriul 
Bebbanburgului, unde călăreţii lui Ælfric şi cei ai danezilor 
de pe pământurile mele băteau drumurile în lung şi-n lat. 
Noi am urmat zidul spre vest, şi, acum, alături de mine 
erau părintele Willibald, Hild, regele Guthred şi cei şapte 
clerici eliberaţi. Reuşisem să sparg lanţul gros de la 
mâinile lui Guthred, aşa încât regele sclav, care acum 
călărea pe iapa lui Willibald, purta la încheieturi două 
cătuşe groase, de care mai zăngăneau câteva zale de fier 
ruginit. El sporovăia neîncetat. 

— Ce-ar trebui să facem noi, îmi zise el în a doua zi a 
călătoriei, e să ridicăm o oaste în Cumbraland şi apoi să 
trecem dealurile şi să cucerim Eoferwicul. 

— Şi pe urmă? l-am întrebat, pe un ton sec. 

— Mergem spre nord! exclamă el, plin de entuziasm. 
Nordul! Va trebui să cucerim Dunholmul şi după aceea o 
să luăm şi Bebbanburgul. Nu-i aşa că asta vrei să fac? 


$ 51% 


Îi spusesem lui Guthred numele meu şi că eram 
adevăratul stăpân al domeniului Bebbanburg, iar acum m- 
am simţit dator să-i spun că nimeni nu reuşise vreodată să 
captureze cetatea Bebbanburg. 

— E un loc bine apărat, nu? întrebă Guthred. Ca şi 
Dunholm? Ei, atunci o să vedem ce-i de făcut cu 
Bebbanburg... Dar, fireşte că mai întâi trebuie să punem 
lucrurile la punct cu Ivarr. Vorbea ca şi cum înfrângerea 
celei mai puternice căpetenii daneze din Northumbria ar fi 
fost floare la ureche. Aşadar, o să-l înfruntăm pe Ivarr, 
continuă el, înveselit dintr-odată. Sau poate Ivarr o să mă 
recunoască drept rege? El are un fiu, iar eu am o soră la 
vârsta măritişului. Am putea încheia o alianţă, nu zici? 

— Asta, dacă sora ta nu e deja măritată, l-am întrerupt 
eu. 

— Cine naiba s-o ia? râse el. Are o faţă de zici că-i cal! 

— Cal, necal, e fiica lui Hardicnut. Cine ar lua-o de soaţă 
ar avea o mulţime de avantaje, am zis. 

— Poate că ar fi avut înainte ca tata să moară, dar 
acum? mă contrazise Guthred. 

— Acum tu eşti rege, i-am reamintit. Nu credeam cu 
adevărat că era rege, desigur, dar el era încredinţat de 
asta, aşa că-i cântam în strună. 

— Adevărat grăieşti! se entuziasmă el. Deci, cineva o va 
dori pe Gisela, nu? Chiar şi cu faţa aia pocită! 

— Chiar arată ca un cal? 

— Da, are o faţă lunguiaţă, se strâmbă el. Dar să ştii că 
nu-i întru totul urâtă. Şi a sosit vremea s-o mărităm. 
Trebuie să aibă deja cincisprezece sau şaisprezece ani. 
Poate ar trebui s-o mărităm cu băiatul lui Ivarr. Aşa, am 
încheia o alianţă cu lvarr, şi el ne-ar ajuta să scăpăm de 
Kjartan. Pe urmă, trebuie să ne asigurăm că scoţii n-o să 
ne mai facă necazuri. Şi, normal, va trebui să-i punem cu 
botul pe labe şi pe ticăloşii ăia din Strath Clota. 

— Negreşit trebuie să facem asta! 

— Ei mi-au ucis tatăl, pricepi? Şi m-au aruncat în sclavie, 
rânji el. 

Hardicnut, tatăl lui Guthred, fusese un jarl danez care-şi 

% 52 ø 


făcuse sălaş la Cair Ligualid, cel mai mare oraş din 
Cumbraland. El se proclamase rege al Northumbriei, un 
titlu cam pretenţios, dar la vest de dealuri se petreceau 
lucruri bizare; oricine de pe acolo putea să se laude că e 
regele Lunii dacă dorea, fiindcă nimeni din afara 
Cumbralandului nu l-ar fi luat în seamă. Hardicnut nu 
reprezenta vreo primejdie pentru marile căpetenii de pe 
lângă Eoferwic, de fapt el nu reprezenta cine ştie ce 
primejdie pentru nimeni, căci Cumbraland era un loc trist 
şi sălbatic, veşnic prădat de norvegienii veniţi din Irlanda 
sau de temuţii barbari din Strath Clota, al căror 
conducător, Eochaid, se autointitula şi el rege al Scoției, 
un titlu disputat însă şi de Aed, care se lupta acum cu 
Ivarr. 

Cât priveşte neobrăzarea scoţilor, obişnuia să spună 
tatăl meu, aceasta nu cunoaşte limite. Şi bătrânul avea 
motive să spună asta, căci scoţii revendicau o mare parte 
din pământurile Bebbanburgului, iar până la venirea 
danezilor, familia noastră se luptase mereu cu triburile 
nordice. Copil fiind, fusesem învăţat că în Scoţia sunt 
multe triburi, dar cele două mai apropiate de Northumbria 
erau scoţii înşişi, al căror rege era acum Aed, şi sălbaticii 
din Strath Clota, care trăiau pe ţărmul vestic al mării şi nu 
veneau niciodată în preajma cetăţii Bebbanburg. Ei 
prădau, în schimb, Cumbralandul, iar Hardicnut hotărâse 
să-i pedepsească, aşa că, în fruntea unei mici oşti, se 
îndreptase spre nord, către dealurile lor, unde Eochaid din 
Strath Clota îl prinsese în laţ şi-l nimicise. Guthred îl 
însoţise pe tatăl său şi fusese capturat, iar atunci când l- 
am găsit era sclav deja de doi ani. 

— De ce nu te-au ucis? l-am întrebat. 

— Eochaid ar fi trebuit să mă ucidă, admise el, vesel, dar 
la început habar n-avea cine sunt şi, atunci când a aflat, nu 
a mai avut chef să mă omoare. Aşa că m-a pocnit de vreo 
câteva ori, apoi a decis să fiu sclavul lui. Îi plăcea să mă 
vadă cum îi deşert găleata de noapte. Eram un sclav al 
casei, vezi tu? Asta a fost o altă insultă. 

— Să fii un sclav al casei? 


$ 53% 


— Da, faci treburi muiereşti, îmi explică Guthred, dar, 
pe de altă parte, aşa îmi petreceam tot timpul cu fetele. Şi 
chiar îmi plăcea! 

— Dar cum ai fugit de la Eochaid? 

— N-am fugit. Gelgill m-a cumpărat. A plătit un purcoi 
de bani pentru mine, zise el cu mândrie în glas. 

— Şi Gelgill avea de gând să te vândă lui Kjartan? am 
întrebat eu. 

— O, nu! Voia să mă vândă preoţilor din Cair Ligualid! 
înclină el din cap spre cei şapte clerici pe care-i salvasem 
odată cu el. Ei s-au înţeles la un preţ prima dată, dar vezi 
tu, Gelgill a vrut şi mai mulţi bani, şi apoi a apărut Sven, 
care, fireşte, n-a îngăduit vânzarea. El voia să mă întorc la 
Dunholm, şi Gelgill ar fi făcut orice pentru Sven şi pentru 
taică-său, aşa că ne-am trezit şi eu, şi preoţii osândiţi, până 
ai venit tu. 

Unele dintre spusele lui păreau vrednice de crezare şi, 
după ce am discutat şi cu clericii şi l-am descusut şi mai 
mult pe Guthred, am reuşit să însăilez toată povestea, aşa 
cum fusese. Gelgill, cunoscut de ambele părţi ale hotarului 
ca negustor de sclavi, îl cumpărase pe Guthred de la 
Eochaid şi plătise un preţ uriaş, nu fiindcă tânărul ar fi 
valorat atât, ci fiindcă preoţii îl tocmiseră să încheie târgul. 

— Două sute de monede de argint, opt boi, doi saci de 
malţ şi un corn de băut ferecat cu argint. Ăsta a fost preţul 
meu, zise Guthred, pe un ton vioi. 

— Şi Gelgill a plătit aşa de mult? am întrebat eu, uimit. 

— Nu el! Preoţii au plătit. Gelgill doar a mijlocit 
vânzarea. 

— Preoţii au plătit pentru tine? 

— Cred că au golit Cumbralandul de argint, râse 
Guthred, trufaş nevoie mare. 

— Şi Eochaid a fost de acord să te vândă? 

— Pentru preţul ăsta? Te cred şi eu! De ce n-ar fi fost? 

— Ţi-a ucis tatăl. Datoria ta e să-l ucizi. Şi el ştie asta. 

— Hm, mai curând lui îi plăcea de mine, zise Guthred, şi 
l-am crezut, fiindcă tânărul avea o fire foarte plăcută. 
Întâmpina fiece zi ca şi cum n-ar fi putut aduce cu ea decât 


$ 54% 


fericire, şi, în tovărăşia lui, viaţa părea mai luminoasă. Tot 
mă mai punea să-i golesc găleata de noapte, recunoscu 
Guthred, continuând povestea cu Eochaid, dar, cel puţin, 
nu mă mai lovea de fiecare dată când veneam să i-o iau de 
lângă pat. Şi îi plăcea să discute cu mine. 

— Despre ce? 

— Ha! Despre orice! Zei, vreme, pescuit, cum să faci o 
brânză de soi, despre femei... despre toate. Ştia că nu sunt 
un războinic, ceea ce nu e tocmai adevărat. Acum sunt 
rege, desigur, aşa că trebuie să fiu şi războinic, deşi nu 
prea mă dau în vânt după lupte. Eochaid m-a pus să jur că 
n-am să pornesc niciodată la război contra lui. 

— Şi ai jurat? _ 

— Fireşte! Îmi place de el. Îi prad vitele, desigur, şi ucid 
orice luptători pe care îi trimite în Cumbraland, dar ăsta 
nu-i război, nu? 

Aşadar, Eochaid luase argintul Bisericii, şi Gelgill îl 
adusese pe Guthred în sud, în Northumbria, dar, în loc să-l 
dea preoţilor, îl luase spre est, dându-şi seama că avea să 
scoată mai mulţi bani vânzându-l pe tânăr lui Kjartan decât 
onorându-şi contractul făcut cu clericii. Preoţii şi călugării 
îl urmară, implorându-l să-l elibereze pe Guthred, şi aşa 
dădură nas în nas cu Sven, care văzu şi el că e rost să 
scoată profit de pe urma lui Guthred. Sclavul eliberat era 
fiul lui Hardicnut, deci, moştenitorul pământurilor din 
Cumbraland; asta însemna că pentru răscumpărarea lui se 
putea plăti mai mult argint. Sven plănuise să-l ducă pe 
Guthred înapoi în Dunholm, unde fără îndoială că i-ar fi 
ucis pe cei şapte clerici. Dar sosisem eu, cu faţa acoperită 
cu baticul negru, iar acum Gelgill era mort, Sven se 
alesese cu părul împuţit de urină, iar Guthred era liber. 

Am înţeles toate aceste lucruri, dar ceea ce nu puteam 
pricepe era de ce clericii saxoni bătuseră atât amar de 
drum tocmai din Cair Ligualid ca să plătească o avere 
pentru Guthred, care era danez, şi păgân pe deasupra. 

— Fiindcă sunt regele lor, fireşte, deşi niciodată nu m- 
am gândit c-aş putea deveni rege, mă lămuri Guthred, ca şi 
cum răspunsul ar fi fost evident. Nici măcar după ce 


$ 55% 


Eochaid m-a luat prizonier, dar dacă asta vrea zeul creştin, 
cine sunt eu ca să mă opun? 

— Zeul creştinilor te vrea rege? am întrebat, privindu-i 
pe cei şapte clerici, care bătuseră atâta cale ca să-l 
elibereze. 

— Da, zeul lor mă vrea rege, zise Guthred, cât se poate 
de serios, fiindcă eu sunt cel ales. Crezi că ar trebui să mă 
creştinez? 

— Nu, am răspuns eu. 

— Ba eu cred că ar trebui, făcu el, ignorându-mi vorbele, 
doar ca să-mi arăt recunoştinţa. Zeilor nu le place să fii 
nerecunoscător, nu? 

— Ce vor zeii, am grăit eu, este haosul. 

Iar zeii erau fericiţi. 


Cair Ligualid era un loc jalnic. Norvegienii îl trecuseră 
prin foc şi sabie în urmă cu doi ani, imediat după ce tatăl 
lui Guthred fusese ucis de scoţi, iar oraşul nu fusese 
reconstruit apoi nici măcar pe jumătate. Ruinele lui se 
înălţau pe malul sudic al râului Hedene; tocmai de aceea 
aşezarea exista, căci fusese construită la primul vad de 
trecere prin râul care oferea oarece apărare contra 
scoţilor prădători. Dar acesta nu oferise protecţie şi 
împotriva flotei vikingilor, care navigaseră în susul râului 
Hedene, furaseră tot ce le căzuse în mână, batjocoriseră 
femeile tinere, le uciseseră pe celelalte şi îi luaseră sclavi 
pe bărbaţii supraviețuitori. Vikingii aceia veniseră din 
aşezările lor din Irlanda, şi ei erau duşmani ai saxonilor, ai 
scoţilor şi ai irlandezilor, iar uneori chiar şi ai rudelor lor, 
danezii, căci nu cruţaseră niciun danez care trăia în Cair 
Ligualid. Aşadar, am pătruns călare printr-o poartă spartă, 
într-un zid părăginit dintr-un oraş în ruine; amurgea, iar 
ploaia de peste zi se opri, în sfârşit, şi o dâră de lumină 
roşiatică se strecură printre norii dinspre asfinţit când am 
pătruns în oraşul devastat. Am urmat acea rază, către 
soarele rotofei, ale cărui raze se reflectau în coiful meu, 
făcând lupul de argint de pe creasta lui să sclipească, la fel 
şi cămaşa de zale, brăţările de pe mâini şi mânerele celor 


$ 56 # 


două săbii. Cineva strigă sosirea regelui, adică eu. Arătam 
ca un rege. Călăream pe Witnere, care-şi ridica, mândru, 
capul într-o parte şi bătea cu copita pământul, iar eu eram 
înveşmântat în toată gloria strălucitoare pe care un 
războinic o poate avea. 

Cair Ligualid era aglomerat. Ici-colo, fusese reconstruită 
câte o casă, dar cei mai mulţi dintre localnici se 
adăposteau în ruinele înnegrite de foc, alături de vitele şi 
oile lor; erau prea numeroşi ca să fie cu toţii 
supraviețuitori ai cotropirilor norvegienilor. In schimb, 
erau oameni din Cumbraland, aduşi la Cair Ligualid de 
preoţii sau de stăpânii lor, fiindcă li se promisese că acolo 
avea să vină şi noul lor rege. 

Şi acum, dinspre răsărit, cu zalele sclipind în razele 
soarelui la asfintit, venea un cavaler strălucitor, călare pe 
un grozav armăsar negru. 

— Regele! strigă o altă voce şi tot mai multe glasuri 
prinseră a se ridica, iar din casele ruinate şi din colibele 
încropite în grabă, oamenii se buluciră afară, să se 
zgâiască la mine. 

Willibald încercă să-i alunge, dar cuvintele lui, rostite în 
graiul saxonilor din vest, se pierdură, înghiţite de 
freamătul gloatei. Am crezut că şi Guthred avea să 
protesteze, în schimb, el îşi trase gluga pelerinei peste 
cap, ca să pară unul dintre preoţii care se chinuiau să nu 
fie luaţi de valul mulţimii care se îmbulzea în noi. Oamenii 
îngenuncheau la trecerea noastră, apoi se ridicau şi ne 
urmau, înghesuindu-se să ne vadă mai bine. Hild râdea, şi 
i-am luat palma în palma mea, invitând-o să călărească 
lângă mine, ca o regină, iar mulţimea tot mai numeroasă 
ne însoțea, călăuzindu-ne în sus, pe coama unui deal 
scund, către ceea ce părea a fi o sală de ospeţe nouă, 
construită în vârful colinei. Dar, pe când ne apropiam, mi- 
am dat seama că nu era o sală de ospeţe, ci o biserică, iar 
preoţi şi călugări veniră, dinspre uşile ei, să ne întâmpine. 

În Cair Ligualid era o adevărată nebunie. Dar o nebunie 
diferită de cea care zămislise, la Eoferwic, o cumplită 
vărsare de sânge. Femeile plângeau, bărbaţii strigau şi 


$ 57% 


chiuiau, iar copiii se holbau la noi. Mamele îşi întindeau 
pruncii spre mine, de parcă atingerea mea i-ar fi putut 
tămădui. 

— Trebuie să-i opreşti, strigă Willibald, care reuşise să 
se apropie de mine dintr-o parte, şi acum era lângă scara 
din dreapta a calului. 

— De ce? 

— Fiindcă săvârşesc o greşeală, fireşte! Guthred e 
regele lor! 

I-am zâmbit. 

— Dar de ce n-aş putea fi şi eu rege, am rostit domol, ca 
şi cum ideea tocmai atunci îmi venise. 

— Uhtred! bâigui Willibald, şocat. 

— De ce nu? l-am întrebat. Strămoşii mei au fost regi. 

— Guthred este regele! protestă Willibald. Starețul l-a 
uns rege! 

Dar iată cum începuse nebunia de la Cair Ligualid. Pe 
acele meleaguri, se găseau cândva doar vizuini de vulpi şi 
cuiburi de păsări, când stareţul Eadred din Lindisfarena 
venise de peste dealuri. Desigur, Lindisfarena e o 
mănăstire aflată la mare depărtare de Bebbanburg. Se 
găseşte pe coasta estică a Northumbriei, pe când Cair 
Ligualid este pe ţărmul vestic; dar stareţul, alungat din 
Lindisfarena de raidurile daneze, venise la Cair Ligualid 
unde construise noua biserică în care eram acum pe cale 
să intrăm. Stareţului i se arătase, de asemenea, Guthred în 
vis. Desigur, astăzi, toată suflarea din Northumbria ştie 
cum sfântul Cuthbert i-a vorbit stareţului Eadred despre 
Guthred. Dar, pe atunci, în ziua sosirii lui Guthred la Cair 
Ligualid, povestea nu părea decât o altă scrânteală, peste 
toată nebunia de eresuri în care se transformase lumea. 
Oamenii mă aclamau, numindu-mă rege, iar Willibald se 
întoarse şi urlă către Guthred: 

— Spune-le să înceteze! 

— Oamenii vor un rege, zise Guthred, iar Uhtred chiar 
arată ca un rege. Lasă-i să se bucure de el, deocamdată. 

Câţiva călugări mai tinerei, înarmaţi cu prăjini, ţineau 
mulţimea în frâu, împiedicând-o să dea buzna pe uşile 


$ 58% 


bisericii. Eadred le promisese oamenilor o minune, şi ei 
aşteptau de zile întregi întoarcerea regelui lor; apoi eu 
intrasem în oraş, venind dinspre răsărit, cu toată fala unui 
războinic - ceea ce sunt şi am fost întotdeauna. Toată 
calea mea am urmat calea sabiei. Dacă mi s-ar fi dat ocazia 
- şi mi se dăduseră multe asemenea ocazii -, mai curând aş 
fi tranşat o dispută cu sabia decât prin cuvinte, căci aşa 
face un războinic, dar majoritatea oamenilor nu sunt 
luptători. Tânjesc după pace. Nu vor nimic altceva decât 
să-şi vadă copiii crescând, să-şi cultive ogoarele şi să 
trăiască spre a vedea recolta, să se închine la zeii lor, să-şi 
iubească familiile şi să fie lăsaţi în bună pace. Şi, totuşi, 
soarta hotărâse pentru noi să ne naştem în vremuri în care 
violenţa era atotstăpânitoare. Apăruseră danezii, iar 
pământurile noastre erau zguduite din temelii; coastele 
noastre erau înconjurate de corăbii lungi, cu gâturi 
încârligate, care veneau să prade, să fure şi să ucidă, sau 
să ne arunce în sclavie. În Cumbraland, care este cea mai 
sălbatică regiune din câte există pe plaiurile saxone, 
veniseră şi danezii, şi norvegienii, şi scoţii, şi nimeni nu 
mai putea trăi în pace. Cred că atunci când distrugi 
visurile oamenilor, când le arzi casele şi le distrugi recolta, 
când le pângăreşti fiicele şi le iei fiii în robie, dai naştere la 
o nebunie. La sfârşitul lumii, când zeii se vor încleşta între 
ei, toată omenirea va fi mistuită de o mare patimă, şi 
râurile vor fi înroşite de sânge, iar cerurile se vor umple de 
vaiete, şi măreţul copac al vieţii se va prăbuşi cu un 
zgomot grozav, ce va fi auzit până la cea mai îndepărtată 
stea. Dar mai e până să se întâmple toate astea. Atunci, în 
878, când eram tânăr, nu era decât o nebunie măruntă la 
Cair Ligualid. Era nebunia speranţei, credinţa că un rege, 
născut în visul unui om al Bisericii, avea să pună capăt 
suferinţei oamenilor. 

Starețul Eadred aştepta în interiorul cordonului de 
călugări şi, când calul meu se apropie, el ridică braţele 
spre cer. Era un om înalt, bătrân şi cu părul coliliu, sfrijit, 
dar cu o privire dârză şi ochi de vultur. În mod 
surprinzător pentru un preot, la brâu avea atârnată o 


Y% 59 # 


sabie. La început, nu-mi putu vedea faţa, căci cele două 
laturi ale coifului meu o ascundeau. Dar chiar şi când mi- 
am dat jos coiful, el tot mai crezu că eu eram regele. Se 
uită la mine, ridică braţele scheletice către cer, în semn de 
mulţumire pentru sosirea mea, apoi făcu o scurtă 
plecăciune. 

— Rege şi stăpâne al meu! zise, cu o voce de tunet. 

Călugării îngenuncheară şi ridicară, timizi, ochii spre 
mine. 

— Rege şi stăpâne al meu, tună iarăşi stareţul Eadred, fii 
binevenit! 

— Rege şi stăpâne al nostru, fii binevenit! se auziră, ca 
un ecou, vocile călugărilor. 

Atunci se petrecu un lucru interesant. Eadred, ştiţi bine, 
îl alesese pe Guthred să fie rege, deoarece sfântul 
Cuthbert i-l arătase pe fiul lui Hardicnut în vis. Cu toate 
astea, el credea că eu eram regele, ceea ce însemna că fie 
Cuthbert îi arătase un alt chip, fie Eadred era un mincinos 
neruşinat. Sau, poate, chiar sfântul Cuthbert era un 
mincinos fără de pereche. Dar, ca miracol - iar visul lui 
Eadred este amintit întotdeauna ca fiind un miracol -, era 
în mod clar tare dubios. l-am spus cândva unui preot 
povestea aceasta, şi el a refuzat să mă creadă. Mi-a şuierat 
ceva printre dinţi, şi-a făcut semnul crucii şi s-a grăbit să 
se întoarcă la rugăciunile lui. Toată viaţa lui Guthred 
fusese dominată de simplul fapt că sfântul Cuthbert i-l 
arătase în vis lui Eadred, dar adevărul era că Eadred nu-l 
recunoscuse de fapt. Astăzi însă, nimeni nu mă crede când 
le spun că aşa a fost. Desigur, Willibald se zbânţuia de colo 
colo, de parcă ar fi avut viespi în nădragi, încercând să 
îndrepte greşeala lui Eadred, aşa că i-am pocnit una peste 
tâmplă, să-l potolesc, apoi am arătat către Guthred, care-şi 
dăduse jos gluga de pe cap. 

— EI, i-am zis lui Eadred, este regele vostru. 

Preţ de o clipă, bătrânul nu mă crezu, apoi îşi dădu 
seama că spuneam adevărul şi îmi aruncă o privire 
furioasă. Mânia ce-l cuprinsese deodată era lesne de 
explicat: chiar dacă nimeni nu-şi dăduse seama, el 


$ 60 9 


înţelesese că ar fi trebuit să-l recunoască pe Guthred din 
visul său. Furia îi răbufni pe chip, dar apoi reuşi să şi-o 
domolească şi se înclină înaintea lui Guthred, repetând 
urarea făcută mie. Guthred îi răspunse cu obişnuita-i 
veselie. Doi călugări se grăbiră să-i ia calul, iar Guthred 
descălecă şi fu condus în biserică. Noi, ceilalţi, l-am urmat 
care cum am putut. Am poruncit unor călugări să-i ţină pe 
Witnere şi pe iapa lui Hild. Ei nu voiau, căci nădăjduiau să 
poată pătrunde în biserică, dar le-am făgăduit să le sparg 
capetele rase dacă s-ar fi pierdut caii, şi atunci ei se 
supuseră, înfricoşaţi. 

În biserică era întuneric. Câteva opaițe ardeau în altar şi 
ceva mai multe pe podeaua naosului, unde o clică mare de 
călugări se prosternau şi cântau, dar lumânările mici, 
fumegânde cu greu destrămau negura groasă. Locul nu 
prea semăna a biserică. Era mare, mai mare chiar decât 
biserica pe care o zidise Alfred în Wintanceaster, dar 
fusese ridicată în grabă, şi pereţii erau doar nişte buşteni 
neşlefuiţi, iar, când ochii mi se mai obişnuiră cu 
întunericul, am observat că acoperişul era căptuşit cu stuf 
aspru. Înăuntru, erau, pesemne, cincizeci sau şaizeci de 
clerici şi cam treizeci de thegni, dacă oamenii din 
Cumbraland puteau aspira la acest rang. Aceştia erau 
oamenii mai înstăriți de prin partea locului, şi supuşii lor îi 
înconjurau. Nu mică mi-a fost mirarea să văd că unii 
purtau la gât crucifixe, iar alţii, ciocanul lui Thor. În acea 
biserică se găseau laolaltă şi danezi, şi saxoni, care nu se 
duşmăneau. Dimpotrivă, se adunaseră să-l sprijine pe 
Eadred, care le promisese un rege dăruit de Dumnezeu. 

Acolo era şi Gisela. 

Am remarcat-o aproape imediat. Era o fată înaltă, cu 
părul negru şi o faţă foarte prelungă şi serioasă. Purta o 
pelerină cenuşie şi un fel de rasă monahală, încât prima 
dată am crezut că e călugăriţă, dar apoi am văzut brăţările 
de argint şi broşa grea cu care îi era prinsă la gât pelerina. 
Gisela avea ochi mari, care străluceau de lacrimi. Erau 
lacrimi de bucurie, şi, când Guthred o zări, alergă spre ea 
şi o îmbrăţişă. O strânse la piept, apoi continuă să meargă, 


$ 61% 


ţinând-o de mână; am băgat de seamă că tânăra râdea şi 
plângea deopotrivă, iar Guthred o conduse, năvalnic, către 
mine. 

— Sora mea, mi-o prezentă el, fără a-i da drumul la 
mână. Gisela, sunt liber, îi spuse, graţie nobilului Uhtred. 

— Îţi mulţumesc, îmi şopti ea. 

Eu n-am zis nimic. Ştiam că Hild e lângă mine, dar parcă 
nu mai aveam ochi decât pentru Gisela. Să fi avut 
cincisprezece ani? Şaisprezece? Dar sigur era nemăritată, 
căci părul ei lung nu era prins în coc. Ce-mi spusese 
Guthred despre ea? Că avea o faţă de cal, dar eu credeam 
că e o faţă de vis, pentru care merita să dai foc cerului 
întreg, un chip care să bântuie inima unui bărbat. Nici azi 
nu-mi iese din minte acel chip, după atât amar de ani. Era 
un chip prelung, cu un nas subţire şi alungit şi ochi negri, 
care uneori păreau melancolici, alteori, plini de veselie. 
Când mă privi pentru prima oară, m-am pierdut cu totul. 
Ursitoarele care ne torc destinul o trimiseseră, şi ştiam că 
nimic nu avea să mai fie ca înainte. 

— Nu te-ai măritat, nu? o întrebă Guthred, temător. 

Ea îşi atinse părul, care era încă desfăcut pe spate, aşa 
cum trebuie să fie părul unei fecioare. Abia când se mărită, 
fetele îşi prind părul în coc, ca nevestele. 

— Fireşte că nu, zise ea, privindu-mă atent, apoi se 
întoarse spre Guthred: Dar tu? 

— Nici vorbă, zise bărbatul. 

Gisela se uită la Hild, apoi din nou la mine, şi chiar 
atunci stareţul Eadred veni să-l zorească pe Guthred, iar 
Gisela se întoarse la femeia însărcinată cu paza ei. Fata 
îmi aruncă o ocheadă furişă, care simt că mă urmăreşte şi 
azi; parcă îi mai văd încă pleoapele întredeschise şi genele 
lungi, când se întoarse să-mi trimită un ultim surâs. 

— Drăguţă fată! zise Hild. 

— Mai curând aş vrea o femeie drăguță, i-am răspuns. 

— Trebuie să te însori. 

— Dar sunt însurat, i-am reamintit, şi era adevărat. 

Aveam o nevastă în Wessex, care mă ura, dar Mildrith 
era acum într-o mănăstire, şi, dacă se considera cununată 


% 62 # 


cu mine sau cu Hristos, nu ştiam şi nici că-mi păsa. 

— Ţi-a plăcut fata asta, observă Hild. 

— Mie-mi plac toate fetele, i-am răspuns în doi peri. 

Am pierdut-o din vedere pe Gisela, căci mulţimea se 
îmbulzea din toate părţile să asiste la ceremonia care 
începu când stareţul Eadred îşi desfăcu cingătoarea cu 
sabie, prinsă la brâu, şi o petrecu peste hainele 
zdrenţăroase ale lui Guthred. Apoi îl înveşmântă pe noul 
rege cu un frumos caftan verde, tivit cu blană, şi îi aşeză o 
coroniţă de bronz pe părul bălai. In tot acest timp, 
călugării cântau şi nu se opriră când Eadred făcu 
înconjurul bisericii cu Guthred, pentru ca toată lumea să-l 
vadă pe noul stăpân. Starețul ţinea mâna dreaptă a regelui 
ridicată; fără îndoială că mulţi oameni găseau ciudat ca 
noul lor rege să fie aclamat, deşi era încătuşat ca sclav. 
Bărbaţii îngenuncheau dinaintea lui. Guthred îi ştia pe 
mulţi dintre danezii care fuseseră supuşii tatălui său şi îi 
salută bucuros. Îşi juca bine rolul de rege, căci era nu 
numai un om bun, dar şi tare isteţ, dar, pe chipul lui, am 
desluşit o mină amuzată. Chiar credea că e rege? Cred, 
mai curând, că vedea toate acele lucruri care i se 
întâmplau ca pe o aventură, dar, în mod cert, o aventură 
mai plăcută decât deşertatul găleţii cu rahat a lui Eochaid. 

Eadred tinu o predică, din fericire foarte scurtă, deşi 
vorbi şi în engleză, şi în daneză. Vorbea stricat daneza, dar 
suficient de bine cât să înţeleagă compatrioţii lui Guthred 
că însuşi Dumnezeu, prin sfântul Cuthbert, îl alesese pe 
noul rege, iar acesta era acolo, şi gloria sa urma, 
inevitabil, să iasă la iveală. Apoi îl conduse pe Guthred 
către opaiţele care ardeau în mijlocul bisericii, iar 
călugării adunaţi în jurul lumânărilor fumegânde se 
înghesuiră unii în alţii, să-i facă loc noului rege. l-am văzut 
adunaţi în jurul a trei cufere, încercuite de lumânări mici. 

— Acum va fi depus jurământul regal! anunţă, pe un ton 
grav, Eadred. 

Creştinii din biserică îngenuncheară iar, şi unii dintre 
danezii păgâni le urmară, greoi, pilda. 

Ar fi trebuit să fie un moment solemn, dar Guthred 


Y% 63 9 


aproape că îl distruse, când, întorcându-se spre mine, mă 
chemă, surâzând. 

— Uhtred! Ar trebui să fii aici! Hai, vino! 

Eadred se zburli tot, dar Guthred voia să vin lângă el, 
căci cele trei cufere îl îngrijorau. Erau aurite, iar capacele 
lor erau ferecate cu nişte scoabe uriaşe de fier şi 
înconjurate de luminile pâlpâietoare ale opaiţelor; toate 
acestea îl făceau să creadă că se pune la cale vreo 
vrăjitorie creştină şi voia să fiu lângă el, ca să trecem 
împreună prin acea primejdie. Starețul Eadred mă sfredeli 
cu privirea. 

— Ţi-a zis Uhtred? întrebă el, bănuitor. 

— Da, nobilul Uhtred comandă trupele credincioşilor 
mei ostaşi, interveni Guthred, foarte trufaş. De fapt, nu 
comandam pe nimeni şi mă pufnea râsul, dar am căutat să 
fiu cât de serios puteam. lar, dacă trebuie depuse 
jurăminte, continuă tânărul, atunci trebuie să jure şi el 
alături de mine. 

— Uhtred, zise stareţul, pe un ton sec. 

Îmi ştia numele, nu mă îndoiesc. Doar venea de la 
Lindisfarena, unde familia mea stăpânea, şi în glasul lui 
am simţit o răceală. 

— Eu sunt Uhtred de Bebbanburg, am rostit, îndeajuns 
de tare, ca toţi cei din biserică să mă audă, iar anunţul îi 
făcu pe călugări să şuşotească, indignati. 

Unii îşi făcură cruce, iar ceilalţi se mulţumiră să mă 
scruteze, cu ură în priviri. 

— El e tovarăşul tău? vru să ştie Eadred. 

— El m-a salvat, îl lămuri Guthred, şi este prietenul meu. 

Eadred îşi făcu semnul crucii. Nu-i plăcuse de mine din 
clipa în care mă confundase cu regele din vis, dar acum îşi 
manifesta făţiş ranchiuna faţă de mine. Mă ura, fiindcă 
familia mea ar fi trebuit să fie păzitoarea mănăstirii 
Lindisfarena, iar acum mănăstirea zăcea în ruine, iar el, 
stareţul însuşi, fusese nevoit să apuce drumul exilului. 

— Cifric te-a trimis? ceru el să afle. 

— Cifric, am mârâit eu printre dinţi, e un uzurpator, un 
hoţ, un mârşav, iar într-o zi o să-i spintec burdihanul şi o 


$ 649 


să-l trimit în copacul unde Spintecătorul de Leşuri se va 
înfrupta din stârvul lui. 

Eadred îşi dădu atunci seama cum stăteau lucrurile. 

— Eşti fiul nobilului Uhtred, zise el, privindu-mi brăţările 
de pe mâini, cămaşa de zale, săbiile meşteşugite şi 
amuleta de la gât. Tu eşti băiatul crescut de danezi. 

— Eu sunt, i-am răspuns cu dispreţ, băiatul care l-a ucis 
pe Ubba Lothbrokson pe ţărmul mării de sud. 

— E prietenul meu, insistă Guthred. 

Starețul Eadred se cutremură, apoi îşi plecă într-o parte 
capul, de parcă ar fi dat de înţeles că mă acceptă ca 
tovarăş al lui Guthred. 

— Vei depune legământ că-l vei sluji cu credinţă pe 
regele Guthred, mormăi el către mine. 

M-am dat un pas înapoi. Depunerea de jurăminte e un 
lucru serios. Dacă juram să-l slujesc pe acest rege care 
fusese sclav, n-aveam să mai fiu un om liber. Aş fi fost 
supusul lui Guthred, legat de jurământ să mor pentru el, să 
mă supun lui şi să-l slujesc până la moarte, iar gândul 
acesta mă scoase din sărite. Guthred văzu că mă codesc. 

— Te voi dezlega de jurământ, îmi şopti el, în daneză, şi 
am înţeles că tânărul, ca şi mine, lua toată acea ceremonie 
ca pe un joc amuzant. 

— Juri? l-am întrebat. 

— Pe viaţa mea, şopti, pe un ton cât se poate de firesc. 

— Vor fi făcute jurămintele! anunţă Eadred, dornic să 
restabilească ordinea în biserica plină acum de şuşoteli şi 
chicoteli. El aruncă priviri crunte către suflarea prezentă, 
până se făcu tăcere, apoi deschise unul din cele două 
cufere mai mici. Înăuntru, era o carte a cărei copertă era 
bătută cu pietre preţioase. Aceasta este Marea Evanghelie 
din Lindisfarena! zise Eadred cu glas tunător şi, ridicând 
cartea din cufăr, o tinu în sus, pentru ca lumina slabă a 
opaiţelor să se reflecte în nestematele de pe ea. Călugării 
îşi făcură cruce cu evlavie, iar Eadred îi întinse cartea cea 
grea unui preot ale cărui mâini începură să tremure când 
primi preţiosul tom. Eadred se aplecă deasupra celui de-al 
doilea cufăr mic. Făcu semnul crucii, apoi deschise 


% 65 # 


capacul. Am rămas înlemnit: cu faţa spre mine, dar cu 
ochii închişi, înăuntru se afla un cap retezat. Guthred nu-şi 
putu stăpâni un rictus de dezgust şi, temându-se de 
vrăjitorie, mă prinse de braţul drept. Acesta este veneratul 
nostru Oswald, zise Eadred, cândva, rege al Northumbriei, 
şi acum un sfânt bine plăcut înaintea Dumnezeului 
atotputernic. 

Vocea îi tremura de emotie. Guthred se dădu puţin 
înapoi, speriat de acel cap retezat, dar m-am scuturat din 
strânsoarea palmei lui şi am păşit înainte, să-l văd mai bine 
pe Oswald. La vremea lui, fusese stăpân peste 
Bebbanburg, dar şi rege al Northumbriei, însă lucrurile 
acestea se întâmplaseră în urmă cu două sute de ani. 
Pierise într-o luptă contra mercienilor, care-l ciopârţiseră, 
şi m-am întrebat cum de capul lui fusese cruțat din 
carnagiu. Capul acela, cu obrajii scofâlciţi şi pielea 
întunecată, părea neatins de vreo cicatrice. Părul îi era 
lung şi încâlcit, iar gâtul fusese ascuns sub o panglică de 
pânză galbenă. Un cerc de bronz aurit îi servea drept 
coroană. 

— Slăvite sfânt Oswald, grăi Eadred, închinându-se, 
apără-ne, şi călăuzeşte-ne, şi roagă-te pentru noi! 

Buzele regelui mort se strânseseră, aşa încât printre ele 
se vedeau trei dinţi, ca nişte scoabe gălbui. Călugării 
îngenuncheaţi aproape de noi băteau mătănii, rugându-se 
încetişor. 

— Sfântul Oswald, anunţă Eadred, e un războinic al lui 
Dumnezeu, şi, avându-l pe el de-a dreapta noastră, nimeni 
nu ne va putea ţine piept. 

Trecu apoi pe lângă cufărul cu capul retezat şi se 
îndreptă spre ultimul şi cel mai mare cufăr. În biserică se 
aşternuse tăcere deplină. Desigur, creştinii ştiau că, 
venerând moaştele sfinte, Eadred invoca puterile cereşti să 
fie martore la jurăminte, în vreme ce danezii păgâni, chiar 
dacă nu pricepeau ei prea bine ce se întâmpla, erau uimiţi 
şi înfricoşaţi de magia pe care o simțeau în acea clădire 
somptuoasă. Simţeau că o magie şi mai grozavă era pe 
cale să se întâmple, căci călugării se întinseseră cât erau 


$ 66 9 


de lungi pe podeaua din lut întărit, pe când Eadred se ruga 
încet lângă ultimul cufăr. Se rugă îndelung, cu palmele 
împreunate, buzele mişcându-i-se neîncetat şi ochii înălţaţi 
spre grinzile bisericii, unde vrăbiile ciripeau şi se 
zbenguiau voioase. În cele din urmă, desfăcu cele două 
lacăte grele de bronz ale cufărului şi ridică, grijuliu, 
capacul. 

În cufărul cel mare zăcea un leş. Era înfăşurat într-un 
linţoliu de pânză, prin care însă se vedea clar forma 
trupului. Guthred îmi prinse iarăşi mâna, ca şi cum eu 
singur l-aş fi putut apăra împotriva vrăjitoriei lui Eadred. 
Între timp, stareţul scoase încet linţoliul, dând la iveală 
trupul neînsufleţit al unui episcop înveşmântat în patrafir 
alb şi cu faţa acoperită de o mică bucată de pânză, tot 
albă, ţesută cu fir de aur. La gât, cadavrul avea un guler 
brodat, iar mitra turtită îi alunecase de pe cap, într-o 
parte. O cruce de aur, împodobită cu rubine, era ascunsă 
pe jumătate de palmele sale, încrucişate pe piept, în chip 
de rugăciune. Un inel cu rubin strălucea pe unul dintre 
degetele  scheletice. Câțiva călugări  rămaseră cu 
răsuflarea întretăiată, ca şi cum n-ar fi putut rezista forţei 
divine pe care o emana trupul; până şi Eadred părea 
copleşit. Îşi sprijini fruntea de marginea sicriului, apoi se 
uită direct la mine. 

— Ştii cine e? întrebă el. 

— Nu. 

— În numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh, zise 
el şi îndepărtă bucata de pânză, dând la iveală un chip 
gălbejit, brăzdat de pete întunecate. Este sfântul Cuthbert! 
lămuri Eadred, cu glasul gâtuit de emoție. Este prea 
veneratul, prea sfântul şi prea binecuvântatul nostru 
Cuthbert. O, Doamne, exclamă el, legănându-se, în faţă şi 
în spate, pe genunchi, e chiar sfântul Cuthbert! 

Până la vârsta de zece ani, crescusem cu poveşti despre 
sfântul Cuthbert. Aflasem cum învățase o ceată de foci să 
cânte psalmi şi cum vulturii îi aduceau de-ale gurii pe 
insuliţa din largul Bebbanburgului, unde trăia în sihăstrie. 
Putea îmblânzi furtunile prin rugăciuni şi salvase astfel de 


$ 67 # 


la înec nenumărați călători. Îngerii veneau să îi vorbească. 
Odată, salvase o familie, poruncind flăcărilor care le 
mistuiau casa să se întoarcă în iad, iar focul dispăruse 
miraculos. Putea să intre în mare iarna, până ce valurile de 
gheaţă îi ajungeau la gât şi putea sta în felul acesta toată 
noaptea, în rugăciune, iar când se întorcea pe plajă, în 
zori, rasa lui de călugăr era zvântată. Scotea apă din 
pământul crăpat de secetă şi, când păsările au furat 
boabele de orz abia însămânţate pe ogor, sfântul le-a 
poruncit să le aducă înapoi, iar necuvântătoarele s-au 
supus. Sau cel puţin aşa mi se povestise. Fără doar şi 
poate că el era cel mai însemnat sfânt din Northumbria, 
omul lui Dumnezeu, care veghea asupra noastră şi către 
care trebuia, pesemne, să ne îndreptăm rugăciunile, 
pentru ca el să le poată picura în urechea Domnului. Ei 
bine, iată-l acolo, într-o cutie sculptată, poleită din lemn de 
ulm, întins pe spate, cu nările largi, gura uşor deschisă, 
obrajii supţi şi cinci dinţi gălbui şi înnegriţi, de pe care 
gingiile se retrăseseră, aşa încât acum dinţii arătau mai 
curând ca nişte colţi. Unul dintre ei era spart. Ochii 
sfântului erau închişi. Mama mea vitregă avusese 
pieptănul sfântului Cuthbert şi îi plăcea să-mi spună că 
găsise în el câteva fire, de culoarea celei mai fine pulberi 
de aur, dar trupul mumificat din faţa mea avea părul negru 
tăciune. Era lung, neted şi pieptănat cu grijă, în jurul 
tonsurii monahale. Eadred îndreptă, cu gesturi delicate, 
mitra, apoi se aplecă şi sărută inelul cu rubin. 

— Observi că trupul sfântului nu e putrezit, zise el, cu o 
voce îngroşată de emoție, apoi se opri puţin şi atinse braţul 
scheletic al sfântului, urmând: Acest miracol este semn 
sigur al sfinţeniei sale. Se aplecă înainte şi de astă dată îl 
sărută pe sfânt direct pe buzele subţiri, întredeschise. O, 
prea sfinte Cuthbert, se rugă el cu glas puternic, 
călăuzeşte-ne şi îndrumă-ne, şi adu-ne nouă gloria ta, în 
numele lui Hristos, care a murit pentru noi şi la dreapta 
căruia te afli acum, în veşnică bucurie. Amin! 

— Amin, îngânară călugării. 

Cei mai apropiaţi de raclă se ridicară de pe podea, 

Y% 68 ș 


pentru a putea vedea trupul neputrezit al sfântului, şi cei 
mai mulţi dintre ei izbucniră în plâns, zărind chipul 
îngălbenit. 

Eadred mă privi iar. 

— În această biserică, tinere, zise el, sălăşluieşte sufletul 
Northumbriei. Aici, în aceste racle, sălăşluiesc miracolele 
noastre, comorile noastre, gloria noastră şi mijloacele prin 
care-i vorbim lui Dumnezeu, cerându-i să ne aibă în pază. 
Câtă vreme aceste lucruri preţioase şi scumpe sunt în 
siguranţă, şi noi suntem în siguranţă, iar cândva - rostind 
aceste ultime cuvinte se ridică, iar vocea îi deveni 
tunătoare -, aceste lucruri erau sub protecţia nobililor din 
Bebbanburg, dar acum această protecţie a pierit! Păgânii 
au venit, călugării au fost măcelăriți, iar oamenii din 
Bebbanburg s-au ascuns în spatele zidurilor în loc să se 
arunce în luptă cu păgânii. Însă străbunii noştri întru 
Hristos au salvat aceste lucruri, şi de atunci am rătăcit 
necontenit prin ţinuturi sălbatice, dar n-am părăsit aceste 
relicve sacre. Iar, într-o zi, vom dura o biserică mândră, şi 
aceste moaşte vor străluci peste o ţară sfântă. E ţara către 
care îi conduc pe oamenii aceştia, zise el, fluturând braţul 
spre oamenii care aşteptau afară din biserică. Dumnezeu 
mi-a trimis o oaste, strigă stareţul, iar această oaste va 
triumfa, însă nu eu o voi conduce. Dumnezeu şi sfântul 
Cuthbert mi-au trimis un vis şi mi l-au arătat pe regele 
care ne va purta pe toţi către tărâmul făgăduinţei. Sfântul 
mi l-a arătat pe regele Guthred! 

Veni lângă Guthred şi-i ridică braţul, iar gestul lui stârni 
aplauze şi urale în rândul congregaţiei. Guthred părea mai 
degrabă surprins decât maiestuos, în timp ce eu nu-mi 
dezlipeam ochii de la răposatul sfânt. 

Cuthbert fusese stareţ şi episcop de Lindisfarena, insula 
aflată la nord de Bebbanburg, şi, vreme de aproape două 
veacuri, trupul lui zăcuse într-o criptă de pe insulă, până 
când cotropirile vikingilor deveniră prea amenințătoare; 
pentru a salva sfântul trup neatins de putreziciune, 
călugării îl duseseră în Northumbria. De atunci, ei 
rătăceau necontenit prin acest regat. Eadred mă 


Y% 69 # 


dispreţuia, fiindcă familia mea nu reuşise să apere sfintele 
moaşte, dar puterea Bebbanburgului se datora poziţiei 
sale, pe acel colţ de stâncă scăldat de valuri, şi doar un 
nebun ar fi îndrăznit să atace garnizoana ce-i apăra 
zidurile. Dacă aş fi avut de ales între a păstra 
Bebbanburgul sau moaştele, cu dragă inimă aş fi renunţat 
la toată liota de sfinţi răposaţi. Moaştele sunt ieftine, dar 
fortărețe ca Bebbanburg sunt greu de găsit. 

— Priviţi, regele din Haliwerfolkland! strigă Eadred, 
împingând braţul lui Guthred în sus. 

Rege unde? Am crezut că nu auzisem bine, dar nu mă 
înşelam. Eadred chiar zisese Haliwerfolkland, ceea ce 
însemna „Tărâmul Oamenilor Sfântului”. Aşa numise 
stareţul regatul lui Guthred. Desigur, Cuthbert era sfântul, 
dar oricine ar fi fost regele tărâmului său s-ar fi aflat ca o 
oaie între lupi. Ivarr, Kjartan şi unchiul meu erau lupii. Ei 
aveau oşti puternice, cu soldaţi instruiți, în vreme ce 
Eadred nădăjduia să făurească un regat bizuindu-se pe un 
vis; n-aveam nicio îndoială că regele lui născut din vis avea 
să sfârşească sfâşiat de lupi. Şi, totuşi, pentru moment, 
Cair Ligualid era cel mai bun refugiu pe care-l puteam găsi 
în Northumbria, căci duşmanii mei ar fi trebuit să treacă 
peste dealuri ca să mă găsească şi, plus de asta, îmi plăcea 
această nebunie. În sminteală stă schimbarea, iar în 
schimbare găseşti şansa, şi din şansă se întrupează 
bogăţiile şi puterea. 

— Acum, zise Eadred, lăsând braţul lui Guthred în jos şi 
întorcându-se către mine, vei jura credinţă regelui nostru 
şi ţării lui. 

Guthred îmi făcu cu ochiul, aşa că m-am aşezat, supus, 
în genunchi şi am întins mâna spre braţul lui drept, dar 
Eadred îmi îndepărtă palma. 

— Nu! Vei jura pe sfânt! şuieră el către mine. 

— Pe sfânt? 

— Pune mâinile pe veneratele mâini ale sfântului 
Cuthbert, îmi porunci Eadred, şi rosteşte jurământul. 

Mi-am lipit palmele de degetele sfântului şi am putut 
simţi imensul inel cu rubin sub degetele mele; am încercat 


% 709 


să mişc piatra, să văd dacă e bine fixată şi dacă aş putea-o 
scoate, dar era prea bine înfiptă în montură. 

— Jur să fiu omul tău, am rostit, către trupul mumificat, 
şi să te slujesc cu credinţă. 

Am încercat să smulg din nou piatra prețioasă, dar 
degetele moarte erau ţepene, şi rubinul nici nu se clinti. 

— Juri pe viaţa ta? întrebă Eadred, cu voce aspră. 

Am tras iar de inel, dar nu l-am putut clinti. 

— Jur pe viaţa mea, am repetat, reverenţios. 

Am simţit că nicicând în viaţa mea nu făcusem un 
legământ cu mai multă uşurinţă. Cum ar fi putut să te lege 
un jurământ făcut unui om mort? 

— Şi juri să-l slujeşti pe regele Guthred cu credinţă? 

— Jur, am spus. 

— Şi să fii duşmanul tuturor duşmanilor săi? 

— Jur. 

— Şi că-l vei servi pe sfântul Cuthbert până la sfârşitul 
zilelor tale? 

— Da. 

— Atunci, poţi să-l săruţi pe binecuvântatul nostru 
Cuthbert, încuviinţă Eadred, iar eu m-am aplecat peste 
marginea coşciugului, să sărut mâinile împreunate pe 
piept. 

— Nu aşa! protestă Eadred. Pe buze! 

M-am aşezat în genunchi, apoi m-am aplecat şi am 
sărutat cadavrul pe buzele sale uscate şi aspre. 

— Domnul fie slăvit! mulţumi Eadred. 

Apoi îi ceru şi lui Guthred să jure că-l va sluji pe 
Cuthbert, şi întreaga biserică privi cum regele sclav 
îngenunchează şi sărută cadavrul. Călugării începură să 
cânte, în timp ce prostimea din biserică primi şi ea 
învoirea să-l vadă pe sfânt. Hild se cutremură toată când 
veni lângă sicriu şi îngenunche, cu lacrimile brăzdându-i 
faţa. Era atât de zguduită, încât a trebuit s-o ridic şi s-o 
conduc mai departe. Willibald era la fel de pătruns de 
emotie, dar faţa lui radia de fericire. Gisela, am remarcat, 
nu se închină la moaşte. Doar le privi, curioasă, dar mi-a 
fost clar că nu însemnau nimic pentru ea, şi am bănuit că e 


%71 # 


păgână. Ea se uită la sfântul răposat, apoi la mine şi îmi 
zâmbi. Ochii ei, m-am gândit eu, erau mai strălucitori şi 
mai verzi decât rubinul de pe degetul sfântului. 

Astfel, ajunse Guthred la Cair Ligualid. Am crezut 
atunci, şi cred şi acum, că toată acea ceremonie a fost o 
aiureală, dar una cu putere magică; solul morţii se legase 
el însuşi prin jurământ în faţa unui om mort, şi sclavul 
devenise rege. În ceruri, zeii se tăvăleau de râs. 


Mai târziu, mult mai târziu, am realizat că făceam 
întocmai ce ar fi vrut Alfred să fac. Îi ajutam pe creştini. În 
acei ani, se purtau două războaie. Lupta evidentă se ducea 
între saxoni şi danezi, dar mai era o încleştare între păgâni 
şi creştini. Majoritatea danezilor erau păgâni, şi cei mai 
mulţi saxoni erau creştini; prin urmare, cele două războaie 
păreau unul şi acelaşi, însă, în Northumbria, situaţia 
deveni tulbure; în acele momente se văzu iscusinţa 
stareţului Eadred. 

Acesta reuşi să pună capăt înfruntării dintre saxoni şi 
danezi în Cumbraland, alegându-l rege pe Guthred. 
Desigur, Guthred era danez, ceea ce însemna că danezii 
din Cumbraland erau gata să-l urmeze şi, fiindcă fusese 
proclamat rege de către un stareţ saxon, saxonii erau la fel 
de pregătiţi să-l sprijine. Astfel, cele mai mari neamuri 
războinice din Cumbraland, danezii şi saxonii, erau uniţi, 
în vreme ce britonii - iar în Cumbraland trăiau încă foarte 
mulţi - erau, de asemenea, creştini, iar preoţii lor le 
spuseră că trebuie să accepte alegerea lui Eadred; ei nu 
crâcniseră. 

Una e să proclami un rege, şi cu totul altceva e ca acel 
rege să domnească, dar Eadred făcuse o alegere 
înţeleaptă. Guthred era un om bun, dar totodată şi fiul lui 
Hardicnut, care se autoproclamase rege al Northumbriei, 
aşa că Guthred avea dreptul să revendice coroana, şi 
nimeni dintre thegnii din Cumbraland nu era îndeajuns de 
puternic să i se împotrivească. Ei aveau nevoie de un rege, 
fiindcă de prea multă vreme sufereau de pe urma 
conflictelor intestine şi a cotropirilor norvegienilor veniţi 


Y 72 % 


din Irlanda, sau a incursiunilor sălbatice din Strath Clota. 
Unindu-i pe danezi cu saxonii, Guthred putea aduna forţe 
mai puternice pentru a-şi înfrunta duşmanii. Exista totuşi 
un potenţial rival, pe numele lui Ulf, un danez care 
stăpânea pământurile de la sud de Cair Ligalid. Era mai 
bogat decât toţi ceilalţi thegni din Cumbraland, dar era 
bătrân şi nevolnic, şi nu avea fii, aşa că el îi jură credinţă 
lui Guthred; gestul lui îi convinse şi pe alţi danezi să 
accepte alegerea lui Eadred. Ei îngenuncheară în faţa lui, 
pe rând, iar el îi binecuvântă, spunându-le pe nume, îi 
ridică de jos şi îi îmbrăţişă. 

— Chiar ar trebui să mă creştinez, îmi zise el a doua zi 
după sosire. 

— De ce? 

— O să-ţi zic de ce. Ca să-mi arăt recunoştinţa. N-ar 
trebui să mi te adresezi cu „stăpâne”? 

— Ba da, stăpâne. 

— Ei, suferi din cauza asta? 

— Că te numesc stăpân, stăpâne? 

— Nu! râse el. Că te-ai creştinat. 

— De ce ar trebui să sufăr? 

— Nu ştiu. Nu te răstignesc pe cruce? 

— Fireşte că nu, i-am răspuns pe un ton dispreţuitor. 
Doar te spală. 

— Eu oricum mă spăl şi singur, zise el, apoi se încruntă. 
De ce saxonii nu se spală? Nu tu, tu te speli, dar 
majoritatea saxonilor nu o fac. Adică nu la fel de mult ca 
danezii. Chiar le place să stea murdari? 

— Ar putea să te prindă guturaiul dacă te speli. 

— Pe mine, nu. Ce mare lucru? O baie? 

— Ei îi zic botez. 

— Şi trebuie să renunţi la ceilalţi zei? 

— Aşa ar trebui. 

— Şi să ai doar o singură nevastă? 

— Una singură. În privinţa asta, nu-i tocmeală. 

El rămase pe gânduri. 

— Totuşi, cred că ar trebui să devin creştin, zise, într-un 
sfârşit, fiindcă zeul lui Eadred are putere. L-ai văzut pe 


% 739 


mortul ăla? Nu-i un miracol că n-a putrezit? 

Danezii erau fascinaţi de moaştele lui Eadred. Cei mai 
mulţi dintre ei nu înțelegeau de ce o suită de călugări ar 
putea să care prin toată Northumbria un cadavru, capul 
unui rege mort sau o carte bătută în nestemate, dar 
pricepeau totuşi că acele lucruri erau sacre şi se arătau 
impresionați de asta. Obiectele sacre au putere. Sunt o 
cale de a călători din lumea noastră către lumile mai 
întinse de dincolo; chiar înainte ca Guthred să sosească la 
Cair Ligualid, unii danezi acceptaseră botezul, crezând că 
astfel moaştele aveau să facă minuni şi pentru ei. 

Eu nu sunt creştin. În zilele noastre, nu e deloc bine să 
mărturiseşti asta, căci episcopii şi stareţii au prea multă 
influenţă; e mai uşor să te prefaci că ai o credinţă decât să 
lupţi contra unor idei pătimaşe. Am fost crescut creştin, 
dar la zece ani, când Ragnar m-a luat în familia lui, am 
descoperit vechii zei ai saxonilor, care erau şi zeii 
danezilor şi ai norvegienilor. Să mă închin lor mi s-a părut 
întotdeauna mult mai firesc decât să mă prosternez în faţa 
vreunui zeu venit dintr-o ţară atât de îndepărtată, încât 
nimeni dintre oamenii pe care-i cunoşteam nu fusese 
vreodată acolo. Thor şi Odin hălăduiseră pe dealurile 
noastre, dormiseră în văile noastre, iubiseră femeile 
noastre şi îşi ostoiseră setea cu apă din izvoarele noastre, 
iar asta ne făcea să-i simţim aproape ca pe nişte vecini. Un 
alt lucru care-mi plăcea la zeii noştri era că ei nu se arătau 
obsedati de noi. Se certau, se iubeau şi, cel mai adesea, 
păreau să ne ignore, în vreme ce zeul creştin nu avea 
nimic mai bun de făcut decât să facă legi pentru noi. El 
făcea legi, din ce în ce mai multe, ridica oprelişti şi dădea 
porunci, şi avea nevoie de sute de preoţi şi călugări în 
sutane negre pentru a fi sigur că ne supunem acelor legi. 
Dumnezeul creştinilor mi se părea mereu un zeu foarte 
tâfnos, deşi preoţii săi pretindeau mereu că el ne iubeşte. 
Niciodată n-am fost atât de neghiob încât să cred că Thor 
sau Odin, ori Hoder mă iubeau, deşi uneori trăgeam 
nădejde să mă considere demn de ei. 

Dar Guthred voia ca puterea moaştelor creştine să 


Y 749 


lucreze pentru el, de aceea, spre încântarea lui Eadred, 
ceru să fie botezat. Ceremonia se desfăşură sub cerul liber, 
lângă marea biserică, Guthred fiind scufundat într-un 
imens butoi cu apă din râu, în vreme ce toţi călugării îşi 
fluturau braţele spre cer şi lăudau lucrarea Domnului. 
Guthred fu apoi înveşmântat în straie alese, iar Eadred îl 
unse a doua oară rege, punând coroana poleită din bronz a 
regelui Oswald peste pletele lui ude. Apoi, unse fruntea lui 
Guthred cu ulei de cod, şi regele primi o sabie şi un scut;i 
se ceru apoi să sărute evanghelia din Lindisfarena şi 
buzele sfântului Cuthbert, ale cărui moaşte fură scoase în 
lumina soarelui, pentru ca toată lumea să le poată vedea. 
Guthred părea să se bucure de întreaga ceremonie, iar 
stareţul Eadred se arătă atât de mişcat, încât luă crucea 
bătută cu granate a sfântului Cuthbert din mâinile acestuia 
şi o agăţă la gâtul noului rege. Dar nu o lăsă prea multă 
vreme acolo, ci o redădu trupului mumificat, după ce 
Guthred fu înfăţişat zdrenţăroşilor lui supuşi, în ruinele de 
la Cair Ligualid. 

În noaptea aceea, se dădu un ospăț. Mâncarea fu pe 
sponci - doar nişte peşte afumat, carne fiartă de batal şi 
pâine tare -, dar berea curse din belşug, iar a doua zi 
dimineaţă, cu capul cât o baniţă, am mers la primul 
witanegemot al lui Guthred. Fiind danez, desigur, el nu era 
obişnuit cu asemenea întâlniri, unde fiecare thegn şi cleric 
superior era invitat să vină cu sfaturi, dar Eadred insistă 
ca Witanul să se întrunească, iar Guthred conduse 
tratativele. 

Adunarea se ţinu în biserica cea mare. Peste noapte, se 
pornise ploaia, şi apa se scurgea prin acoperişul de stuf, 
aşa încât oamenii din biserică erau mereu nevoiţi să se 
foiască de colo colo, spre a se feri de picături. Nu erau 
suficiente scaune sau jilţuri, aşa că ne-am aşezat pe podea 
într-un cerc mare, în jurul lui Eadred şi Guthred, care 
şedeau pe două tronuri, lângă sicriul deschis al sfântului 
Cuthbert. Eram patruzeci şi şase de bărbaţi acolo, 
jumătate dintre ei, clerici, cealaltă jumătate, cei mai mari 
latifundiari din Cumbraland, atât danezi, cât şi saxoni, dar, 


4 75% 


în comparaţie cu witanegemotul din Wessex, acesta părea 
meschin. Nimeni nu-şi afişa bogăţia. Unii danezi purtau 
brățări pe mâini, şi câţiva saxoni aveau broşe meşteşugite, 
dar adevărul era că aceasta aducea mai curând cu o 
şezătoare de plugari decât cu un consiliu de stat. 

Eadred însă avea viziuni măreţe. El începu prin a ne 
aduce veşti din restul Northumbriei. Ştia ce se întâmpla, 
fiindcă primea soli din partea tuturor clericilor din ţinut, 
care vesteau că Ivarr era încă în valea râului Tuede, unde 
ducea un război sângeros cu regele Aed al Scotiei. 

— Kjartan cel Crud pândeşte în fortăreaţa lui, zise 
Eadred, şi nu va ieşi la luptă. Mai rămâne doar Egbert din 
Eoferwic, iar el e slab. 

— Ce-i cu Ælfric? am intervenit eu. 

— Ælfric de Bebbanburg a jurat să-l apere pe sfântul 
Cuthbert şi nu va face nimic să-l supere pe sfânt, mă 
lămuri Eadred. 

Poate că era adevărat, dar fără îndoială că unchiul meu 
avea să ceară capul meu drept recompensă pentru a ţine 
trupul sfântului nepângărit. N-am mai zis nimic, ci doar l- 
am ascultat pe Eadred care propunea să formăm o oaste 
care să străbată dealurile şi să cucerească Eoferwicul. 
Vorbele lui stârniră rumoare. Oamenii se uitau unii la alţii, 
dar încrederea neştirbită a lui Eadred era atât de mare, că 
nimeni nu îndrăzni să-i pună întrebări. Se aşteptaseră să li 
se ceară să-şi pregătească oamenii pentru a lupta contra 
vikingilor norvegieni din Irlanda sau să respingă un alt 
asalt din partea lui Eochaid din Strath Clota, în schimb, li 
se propunea să meargă la mare depărtare de casă, pentru 
a-l răsturna pe regele Egbert. 

În cele din urmă, Ulf, cel mai bogat din Cumbraland, 
ridică glasul. Era trecut prin viaţă, avea poate peste 
patruzeci de ani, şi chipul îi era brăzdat de cicatrice, 
mărturie a numeroaselor lupte la care participase în 
Cumbraland; dar el îi putea aduce totuşi lui Guthred 
patruzeci sau cincizeci de războinici destoinici. Nu erau 
mulţi, după standardele majorităţii regiunilor din Britania, 
dar în Cumbraland o asemenea oaste reprezenta o forţă de 


%76 


temut. El vru să ştie de ce trebuia să-şi ducă oamenii 
dincolo de dealuri. 

— N-avem duşmani la Eoferwic, zise el, în schimb sunt 
mulţi duşmani care o să ne atace pământurile când o să 
fim plecaţi. 

Cei mai mulţi dintre danezi murmurară la auzul acestor 
vorbe, în semn de aprobare. Dar Eadred îşi ştia auditoriul. 

— La Eoferwic există bogății mari, zise el. 

Lui Ulf îi plăcură aceste vorbe, dar tot bănuitor era. 

— Bogăţii? întrebă el. 

— Argint, aur şi pietre preţioase, îl lămuri Eadred. 

— Femei? se interesă un alt danez. 

— Eoferwic e o cloacă a depravării, anunţă Eadred. E un 
cuib de diavoli şi al femeilor desfrânate. E un oraş al 
răului, care trebuie curăţat de o oaste sfântă. 

Majoritatea danezilor se bucurară zgomotos când auziră 
de femei desfrânate, şi nimeni nu mai protestă la ideea 
atacării cetăţii Eoferwic. 

Odată cucerit oraşul - izbânda era ca şi înfăptuită, după 
judecata lui Eadred -, urma să mărşăluim spre nord, iar 
oamenii din ţinutul Eoferwic, pretindea el, aveau să 
îngroaşe rândurile oştii noastre. 

— Kjartan cel Crud nu ne va înfrunta, proclamă Eadred, 
căci e un laş. Se va retrage în vizuina lui ca un şoarece şi 
va rămâne pitit acolo; şi-o să-l lăsăm să lâncezească până 
va veni vremea să-l doborâm. Ælfric de Bebbanburg nu va 
lupta împotriva noastră, căci e creştin. 

— E un ticălos fără cuvânt, am mârâit eu, dar nimeni nu 
mă luă în seamă. 

— Şi-l vom învinge pe Ivarr, zise Eadred. 

M-am întrebat cum de o adunătură ca a noastră ar fi 
putut înfrânge zidul de scuturi al lui Ivarr, dar Eadred nu 
avea nicio îndoială în această privinţă. 

— Dumnezeu şi sfântul Cuthbert vor lupta pentru noi, 
zise el, şi vom fi stăpâni peste Northumbria, iar Dumnezeu 
Atotputernicul ne va dărui Haliwerfolkland, şi-i vom zidi 
sfântului Cuthbert o biserică măreaţă, ce va uimi întreaga 
lume. 


Y 77% 


De fapt, asta îşi dorea cu adevărat Eadred - o biserică. 
Asta era toată nebunia, un altar pentru un sfânt mort. De 
aceea îl unsese Eadred pe Guthred rege, şi acum ne 
arunca în război cu toată Northumbria. A doua zi, sosiră 
cei opt călăreţi în veşminte negre. 


Aveam trei sute cincizeci şi patru de oameni buni de 
luptă, dar, dintre ei, mai puţin de douăzeci aveau cămăşi 
de zale şi doar vreo sută, pieptare din piele mai acătării. 
Cei mai mulţi dintre luptătorii cu pieptare sau zale purtau 
şi coifuri şi aveau arme adevărate, săbii sau sulițe, în 
vreme ce toţi ceilalţi erau înarmaţi cu topoare, tesle, seceri 
sau chiar săpăligi ascuţite. Eadred o numi cu mândrie 
Oastea Sfântului, dar, dacă eu aş fi fost sfântul cu pricina, 
mai curând aş fi făcut cale-ntoarsă spre rai şi aş fi aşteptat 
ceva mai bun. 

Cam o treime din oamenii noştri erau danezi, restul, în 
mare parte, saxoni, deşi aveam şi câţiva britoni înarmaţi cu 
arcuri lungi de vânătoare; şi aceste arcuri puteau fi arme 
de temut, aşa că eu i-am numit pe britoni Garda Sfântului 
şi am propus ca ei să străjuiască trupul neputrezit al 
sfântului Cuthbert, care avea să ne însoţească în marşul 
nostru de cucerire. Asta nu însemna că urma să pornim de 
îndată la luptă, fiindcă mai întâi trebuia să strângem 
merinde pentru oameni şi fân pentru cai, deşi aveam doar 
optzeci şi şapte de cai. 

De aceea, sosirea călăreţilor cerniţi ne bucură. Erau opt, 
toţi pe cai negri sau cafenii, şi aveau încă patru cai de 
rezervă. Patru dintre călăreţi aveau zale, ceilalţi, pieptare 
bune din piele; cu toţii purtau pelerine negre şi scuturi 
vopsite tot în negru. Veniseră călări la Cair Ligualid 
dinspre est, urmând zidul roman ce ducea spre malul 
îndepărtat al râului, şi acolo traversară prin vad, fiindcă 
vechiul pod fusese distrus de norvegieni. 

Cei opt cavaleri nu erau singurii nou-veniţi. Oameni 
soseau în fiecare ceas. Mulţi dintre ei erau călugări, dar 
unii luptători veneau de pe dealuri, înarmaţi de obicei cu 
topoare sau bâte. Puţini aveau armuri sau cai, dar cei opt 


789 


călăreţi în negru sosiră înarmaţi până-n dinţi. 

Erau danezi şi îi spuseră lui Guthred că veneau de la 
moşia lui Hergist, care avea pământuri într-un loc numit 
Heagostealdes. Hergist era bătrân, îi ziseră lui Guthred, şi 
nu putuse veni el însuşi, dar îi trimisese pe cei mai buni 
oameni pe care îi avea. Căpetenia lor se numea Tekil; 
părea un războinic de nădejde, căci avea patru brățări pe 
mâini, o sabie lungă şi un chip aspru, plin de încredere în 
sine. Bărbatul era trecut de treizeci de ani, ca majoritatea 
oamenilor săi, unul singur părea mult mai tânăr, aproape 
un băieţandru, de altfel singurul care nu purta brățări. 

— De ce-a trimis Hergist oameni din Heagostealdes? îl 
întrebă Guthred pe Tekil. 

— Suntem prea aproape de Dunholm, stăpâne, iar 
Hergist doreşte să distrugi acel cuib de viespi, răspunse 
Tekil. 

— Atunci, fiţi bineveniţi! îi zâmbi regele şi le permise, lui 
şi celorlalţi şapte războinici, să îngenuncheze şi să-i jure 
credinţă. Ar trebui să-i treci pe oamenii lui Tekil în garda 
mea, îmi zise Guthred mai târziu. Eram pe un câmp, la sud 
de Cair Ligualid, unde instruiam aceste trupe de gardă 
pentru luptă. Alesesem treizeci de tineri voinici, având însă 
grijă ca jumătate din ei să fie saxoni, iar cealaltă jumătate, 
danezi; am făcut un zid de scuturi în care fiecare danez 
avea un vecin saxon, iar acum îi priveam cum se luptă şi 
mă rugam zeilor mei să nu aibă vreodată prilejul să lupte 
în zidul de scuturi şi de-adevăratelea, căci nu erau prea 
grozavi. Danezii luptau mai bine, fiindcă ei sunt învăţaţi de 
mici cu sabia şi scutul, dar nimeni nu deprinsese încă 
disciplina zidului de scuturi. 

— Scuturile voastre trebuie să se atingă, le-am strigat, 
altfel, sunteţi morţi. Vreţi să muriţi? Vreţi ca duşmanul să 
vă împrăştie maţele pe jos şi să vă împiedicaţi în ele? 
Atingeţi-vă scuturile unele de altele. Nu aşa, căcărează! 
Latura dreaptă a scutului tău vine în faţa laturii stângi a 
scutului lui. Ai priceput? Am repetat cuvintele în daneză, 
apoi i-am aruncat o privire lui Guthred. Nu vreau ca 
oamenii lui Tekil să facă parte din gardă. 


%79 


— De ce? 

— Fiindcă nu-i cunosc. 

— Nici pe ei nu-i cunoşti, zise Guthred, arătând spre 
tinerii din gardă. 

— Pe idioţii ăştia îi ştiu, i-am zis; mai ştiu că mamele lor 
ar fi trebuit să-şi ţină genunchii împreunaţi. Ce faci, Clapa? 
i-am strigat unui tânăr danez zdravăn. li uitasem numele 
adevărat, dar toţi îl porecleau Clapa, carevasăzică 
Matahală. Era un ţărănoi bărdăhănos, puternic cât doi 
bărbaţi, dar nu foarte isteţ. Imi aruncă o privire tâmpă, în 
timp ce mă îndreptam spre el. Ce-ar trebui să faci, Clapa? 

— Să stau aproape de rege, stăpâne, zise el, privindu-mă 
nedumerit. 

— Bun! i-am zis, fiindcă asta era prima şi cea mai 
importantă lecţie pe care trebuiau să o înveţe cei treizeci 
de tineri. Ei alcătuiau garda regelui, aşa încât trebuiau să 
stea mereu alături de el, dar nu acesta era răspunsul dorit 
de mine. Ce-ar trebui să faci când eşti în zidul de scuturi, 
idiotule? l-am dojenit, împingându-i pieptul musculos. 

Tânărul rămase puţin pe gânduri, apoi ochii îi sclipiră. 

— Să ţin scutul sus, stăpâne. 

— Corect, i-am zis, ridicându-i scutul din dreptul 
genunchilor. Nu trebuie să-l ţii sprijinit pe picioare. De ce 
rânjeşti, Rypere? 

Rypere era saxon şi, spre deosebire de mătăhălosul 
Clapa, era sfrijit, dar şi isteţ ca o nevăstuică. Porecla lui, 
Rypere, însemna hoţ, căci cu furtişagurile se îndeletnicea 
bărbatul şi, dacă ar fi fost să se aplice dreptatea, ar fi 
trebuit să pun să fie biciuit. Dar îmi plăcea îndrăzneala din 
ochii lui tineri şi-mi dădeam seama că ar fi putut fi un 
luptător vrednic. 

— Ştii ce eşti, Rypere? l-am întrebat, împingându-i 
scutul înapoi, la piept. Eşti o căcărează. Ce-i aia căcărează, 
Clapa? 

— O balegă, stăpâne. 

— Aşa e, balegilor! Hai, scuturile sus! Sus! am rostit cu 
un țipăt ultimul cuvânt. Vreţi să râdă ceilalţi de voi? i-am 
întrebat, arătându-le  gloatele de luptători care se 


$ 80% 


prefăceau că se duelează pe pajiştea întinsă. Şi războinicii 
lui Tekil erau acolo, dar preferau să stea la umbra 
copacilor şi doar să se uite, ceea ce însemna că ei nu mai 
aveau nevoie de instrucţie. M-am întors la Guthred. Nu 
poţi avea toţi războinicii cei mai buni în garda ta, i-am 
atras atenţia. 

— De ce? 

— Fiindcă vei sfârşi înconjurat de duşmani, în vreme ce 
toţi ceilalţi oameni ai tăi îşi vor fi luat deja picioarele la 
spinare. Şi apoi vei fi ucis. Asta nu e bine. 

— Aşa i s-a întâmplat tatei când a luptat contra lui 
Eochaid, recunoscu el. 

— Vezi? De-aia nu trebuie să aduni toţi războinicii tăi cei 
mai buni doar în garda regală. O să-l aşezăm pe Tekil pe 
un flanc, iar pe Ulf şi pe oamenii lui îi punem pe celălalt 
flanc. 

Ulf, ispitit de gândul baniţelor de argint şi al femeilor 
lascive care-l aşteptau, era acum nerăbdător să mărşăluim 
spre Eoferwic. El nu se afla la Cair Ligualid atunci când 
sosiră călăreţii în negru, căci plecase cu oamenii lui să 
strângă merinde şi fân. 

I-am împărţit pe războinicii din garda regelui în două 
tabere şi i-am pus să se bată între ei, nu fără a le cere ca 
înainte să-şi înfăşoare lamele săbiilor în pânză, ca nu 
cumva să se rănească unii pe alţii. Erau însetaţi de luptă, 
dar nici habar nu aveau de meşteşugul războiului. Am 
trecut ca prin brânză prin zidurile lor de scuturi, dar 
nădăjduiam totuşi că aveau să înveţe să se bată cum se 
cuvine înainte de a da piept cu oastea lui Ivarr, altminteri, 
n-ar fi avut nicio şansă în faţa acesteia. După o vreme, 
când osteniră, iar sudoarea începu să li se prelingă şiroaie 
pe feţe, le-am dat voie să se odihnească. Am observat că 
danezii stăteau cu danezii, în vreme ce saxonii preferau 
tovărăşia saxonilor; dar asta era de aşteptat, şi, cu timpul, 
gândeam eu, aveau să capete încredere unii în alţii. 
Ajunseseră să se înţeleagă între ei, căci observasem că, în 
Northumbria, graiul danezilor şi cel al saxonilor 
începuseră să se amestece. Oricum, cele două graiuri 


81% 


semănau, şi majoritatea danezilor puteau să se facă 
înţeleşi de saxoni dacă vorbeau suficient de tare şi de rar, 
dar acum graiurile se apropiaseră şi mai mult. In loc să 
vorbească despre dibăcia într-ale mânuitului sabiei, 
căcărezele saxone din garda lui Guthred se făleau cu 
„isteţimea” lor, deşi nici pomeneală de o asemenea 
înzestrare. Pe de altă parte, uneori era greu să-i deosebeşti 
pe danezi de saxoni. Adesea, erau şi una, şi alta, căci 
aveau tată danez şi mamă saxonă, niciodată invers. 

— O să mă însor cu o femeie saxonă, îmi zise Guthred. 

Merseserăm împreună până la marginea pajiştii, unde 
un grup de femei tăiau spicele şi amestecau paiele cu ovăz, 
ca să avem cu ce ne hrăni caii după ce treceam peste 
dealuri. 

— De ce să te însori cu o saxonă? l-am întrebat. 

— Ca să arăt că Haliwerfolkland e pentru amândouă 
neamurile. 

— Northumbria, l-am corectat eu. 

— Northumbria? 

— Da, ţara asta se cheamă Northumbria, nu 
Haliwerfolkland. 

El ridică din umeri, ca şi cum nu i-ar fi păsat care era 
denumirea corectă. 

— Nu contează, tot trebuie să mă însor cu o saxonă. Şi 
mi-ar plăcea să fie frumoasă. Drăguţă ca Hild, nu zici? 
Doar că Hild e prea bătrână. 

— Prea bătrână? 

— Mi-ar trebui o fată de vreo treisprezece sau 
paisprezece ani, poate? Gata să-mi dăruiască nişte prunci. 
Se căţără pe un gard scund, apoi cobori un mal abrupt, 
către un pârâu ce curgea spre nord, către Hedene. 
Pesemne că prin Eoferwic sunt nişte saxone drăguţe? 

— Dar tu vrei o fecioară, nu-i aşa? 

— Probabil, bâigui el, apoi spuse cu hotărâre: De fapt, 
da, o fecioară! 

— Ei, or fi rămas una sau două prin tot oraşul, am râs 
eu. 

— Îmi pare rău de Hild, zise el, gânditor. 


Y% 82 # 


— Ce vrei să spui? 

— Dacă n-ai fi fost cu ea, zise el, cu glas tăios, ai fi putut 
fi un soţ bun pentru Gisela. 

— Eu şi Hild suntem doar prieteni, i-am spus, ceea ce 
era adevărat. 

Fuseserăm iubiţi, dar, după ce Hild văzuse trupul 
neputrezit al sfântului Cuthbert, se retrăsese complet în 
rugăciune. Simţea chemarea zeului ei, ştiam asta, şi o 
întrebasem dacă nu vrea să îmbrace iar straiele de 
călugăriţă, dar ea scuturase din cap, spunându-mi că nu 
era pregătită. 

— Probabil că o s-o mărit pe Gisela cu vreun rege, zise 
Guthred, ignorându-mi vorbele. Poate cu Aed al Scoției? 
Să-l potolim cu o mireasă? Sau poate ar fi mai bine să o 
mărit cu fiul lui Ivarr? Crezi că e destul de drăguță? 

— Sigur că e! 

— Faţă de cal! râse el, amintindu-şi vechea poreclă. 
Când eram mici, amândoi obişnuiam să pescuim ghidrini, 
îşi aminti el, apoi îşi scoase cizmele, le lăsă pe mal şi 
începu să-şi croiască drum prin apa pârâului. 

L-am urmat, de pe mal, păşind prin iarba înaltă, pe sub 
arini. Gâzele zumzăiau în jurul meu, în aerul cald al zilei. 

— Vrei să prinzi ghidrini? l-am întrebat, gândindu-mă tot 
la Gisela. 

— Caut o insulă, zise el. 

— Nu poate fi o insulă foarte mare. 

Pârâul putea fi traversat din doi paşi, şi apa nu-i venea 
lui Guthred decât până la genunchi. 

— Când aveam treisprezece ani, mi se părea destul de 
mare, făcu Guthred. 

— Destul de mare pentru ce? am întrebat, apoi am 
plesnit o libelulă care se izbise de cămaşa mea de zale. 

Nu era îndeajuns pentru a mă face să-mi doresc să nu fi 
purtat zalele, dar învăţasem de multă vreme că un bărbat 
trebuie să fie deprins cu armura grea, căci altfel, în luptă, 
armura devine stânjenitoare; de aceea o purtam mai 
mereu, încât aproape că făcea parte din mine. Când mi-o 
dădeam jos, mă simţeam atât de uşor, de parcă zeii mi-ar fi 


% 83 9 


dat picioare înaripate. 

— Pentru mine, era destul de mare şi o fetişcană saxonă 
pe nume Edith, zise el, cu un rânjet. A fost prima mea 
dragoste. O fată tare dulce. 

— Probabil că e şi acum o fată dulce. 

El scutură din cap, dintr-odată întristat. 

— A fost sfâşiată de un taur şi a murit. 

Îşi continuă deplasarea prin apă, trecând peste nişte 
pietre pe care creşteau ferigi şi, după vreo cincizeci de 
paşi, chiui, vesel, căci găsise insula. Am compătimit-o pe 
Edith, căci acolo nu era decât un banc plin cu pietriş, care 
trebuie să-i fi zgâriat amarnic spinarea ei costelivă. 

Guthred se aşeză pe jos şi începu să arunce cu pietre în 
apă. 

— Oare putem învinge? mă întrebă el. 

— Probabil vom putea cuceri Eoferwicul, am spus, câtă 
vreme nu se întoarce Ivarr. 

— Şi dacă se întoarce până atunci? 

— Atunci, eşti un om mort, stăpâne. 

Tânărul se încruntă. 

— Dar putem negocia cu Ivarr, sugeră el. 

— Asta ar face unul ca Alfred, i-am zis. 

— Bun! se înveseli Guthred. Şi-o să-i propun ca fiul lui s- 
o ia de nevastă pe soră-mea. 

Nu l-am luat în seamă, în schimb, am spus: 

— Dar Ivarr n-o să vrea să se tocmească cu tine. O să 
lupte. E din stirpea lui Lothbrok. Nu se tocmeşte decât 
atunci când vrea să câştige timp. Nu crede în cuvinte, ci 
doar în sabia, sulița, scutul, ciocanul de război şi în 
moartea duşmanilor săi. N-o să poţi negocia cu Ivarr, va 
trebui să te lupţi cu el, şi oastea ta nu e în stare să facă 
asta. 

— Dar, dacă vom cuceri Eoferwic, zise el însufleţit, 
oamenii de-acolo ni se vor alătura. Oastea mea va fi mai 
numeroasă. 

— Numeşti asta o oaste? l-am întrebat, apoi am scuturat 
din cap. Ivarr conduce nişte danezi căliţi în lupte. Când îi 
vom înfrunta, cei mai mulţi dintre danezii din oastea ta vor 


$ 849 


da bir cu fugiţii la el, stăpâne. 

Mă privi, şi pe chipul lui sincer se citea nedumerire. 

— Dar mi-au jurat credinţă! 

— La ce bun? Tot o să dezerteze la el, i-am spus pe un 
ton sec. 

— Şi ce e de făcut? 

— Cucerim Eoferwicul, îl prădăm şi ne întoarcem aici. 
Ivarr n-o să se ţină pe urmele tale. Puțin îi pasă lui de 
Cumbraland. Aşa că mulţumeşte-te să domneşti aici, şi, 
până la urmă, Ivarr o să uite de tine. 

— Eadred n-o să fie de acord cu asta. 

— Dar el ce vrea? 

— Biserica lui. 

— O poate zidi şi aici. 

Guthrun scutură din cap. 

— Dar el vrea s-o înalțe pe coasta de est, fiindcă acolo 
trăiesc cei mai mulţi oameni din Northumbria. 

Presupuneam că stareţul dorea o biserică măreaţă, care 
să atragă mii de pelerini dispuşi să-i umple lui cuferele cu 
bani. Şi-ar fi putut construi biserica acolo, în Cair Ligualid, 
dar era un loc izolat, iar pelerinii n-ar fi venit în număr 
mare. 

— Tu eşti regele, tu porunceşti. Nu Eadred. 

— E-adevărat, spuse el cu jumătate de gură şi mai 
aruncă o piatră, apoi se încruntă spre mine. Ce-l face pe 
Alfred un rege bun? 

— Cine zice că-i bun? 

— Toţi. Părintele Willibald, de pildă, susţine că e cel mai 
măreț rege de la Carol cel Mare încoace. 

— Asta, fiindcă Willibald e un lingău şi o căcărează. 

— Nu-ţi place de Alfred? 

— Îl urăsc pe ticălosul ăsta... 

— Dar e războinic, împarte dreptatea, dă legi... 

— De unde şi până unde războinic? l-am întrerupt, 
dispreţuitor. Urăşte să se bată! E nevoit să o facă, dar nu-i 
place războiul şi e prea şubred şi bolnăvicios ca să reziste 
într-un zid de scuturi. E-adevărat, legiuieşte. lubeşte 
legile. Cred că dacă născoceşte destule legi o să zidească 


% 85 9 


raiul pe pământ. 

— Dar de ce zic oamenii că-i bun? mă întrebă Guthred, 
nedumerit. 

Am ridicat privirea, urmărind un vultur care despica 
bolta albastră de deasupra. 

— Ce pot spune într-adevăr despre Alfred, am răspuns, 
încercând o judecată dreaptă, e că e un om sincer. Ştie 
cum să le vorbească oamenilor, sau, cel puţin, celor mai 
mulţi. Te poţi încrede în cuvântul lui. 

— Asta-i bine, încuviinţă Guthred. 

— Dar e-un ticălos mocăit, bisericos şi se teme şi de 
umbra lui, asta este! 

— Să-ţi spun drept, mi-aş dori să am oameni ca mine, 
zise Guthred. 

— Sunt ca tine. Dar trebuie să se şi teamă de tine. 

— Să se teamă? se încruntă el, respingând în mod vădit 
ideea. 

— Da, pentru că eşti rege. 

— O să fiu un rege bun, zise el pe un ton ferm, iar în 
clipa aceea, Tekil şi oamenii lui ne atacară. 

Ar fi trebuit să-mi dau seama. Opt bărbaţi înarmaţi până- 
n dinţi nu străbat sălbăticia-ntreagă ca să se alăture unei 
oşti de adunături. Fuseseră trimişi la noi, dar nu de către 
vreun danez bătrân pe nume Hergild din Heagostealdes, ci 
de către Kjartan cel Crud, care, înfuriat din cauză că fiul 
lui fusese umilit, îşi trimisese oamenii să dea de urma 
solului morţii. Nu le luase prea mult timp să afle că 
ţinusem drumul de-a lungul zidului roman, iar acum, pe 
când mă îndepărtasem de tabără împreună cu Guthred, în 
vipia acelei zile, ajungând până în fundul vâlcelei, cei opt 
năvăliseră pe malul pârâului cu săbiile scoase. 

Am reuşit să trag din teacă Răsuflarea-Şarpelui, dar 
Tekil mi-o spulberă din mână cu sabia lui şi, până să mă 
dezmeticesc, doi războinici mă păliră, împingându-mă spre 
pârâu. M-am luptat cu ei, dar până la urmă am căzut, iar 
unul din ei îmi pironi la pământ mâna în care tineam sabia 
şi îmi înfipse un genunchi în piept, în vreme ce celălalt îmi 
trase capul pe spate, în pârâu, şi am simţit, îngrozit, cum 


Y% 869 


mă înec. În jurul meu se întinse o pânză neagră, şi toată 
lumea se întunecă. Am încercat să strig, dar n-am putut 
scoate niciun sunet, apoi cineva îmi smulse Răsuflarea- 
Şarpelui din mână şi mi-am pierdut cunoştinţa. 

Mi-am venit în simţiri pe insula cu pietriş, unde cei opt 
luptători stăteau în jurul lui Guthred şi al meu, cu vârfurile 
săbiilor la grumazurile şi piepturile noastre. Rânjind, Tekil 
izbi cu piciorul lama care îmi înţepa beregata şi 
îngenunche lângă mine. 

— Uhtred Ragnarson, zise el, cred că te-ai întâlnit cu 
Sven cel Chior de curând. Îţi trimite salutări. 

N-am zis nimic, iar Tekil zâmbi. 

— Poate că ai corabia Skidbladnir în pungă, nu? O să 
pleci departe de noi? Te întorci în Niflheim? 

Tot mut eram. Simţeam cum inima îmi năvăleşte în 
gâtlej şi tuşeam întruna de la apa care-mi intrase în 
plămâni. Voiam să mă lupt, dar vârful unei săbii îmi 
împungea pieptul. Tekil trimise doi oameni să aducă la râu 
caii, dar ceilalţi războinici nu-şi dezlipiră ochii de la noi. 

— Păcat că nu ţi-am prins şi târfa, zise Tekil. Kjartan ar 
fi vrut-o. 

Am încercat să-mi adun toate puterile ca să mă ridic, dar 
cel care îşi ţinea sabia în pieptul meu îmi împinse lama în 
carne; Tekil râse, apoi îmi smulse cingătoarea şi o azvârli 
cât colo, în spate. Simţi punga de la brâu şi rânji auzind 
clinchetul banilor din ea. 

— Avem de făcut o călătorie lungă, Uhtred Ragnarson, şi 
nu vrem să te scăpăm. Sihtric! 

Băiatul, singurul care nu avea brățări, se apropie. Părea 
speriat. 

— Stăpâne, i se adresă el lui Tekil. 

— Pune-l în lanţuri, mârâi celălalt, şi băieţandrul aduse 
un săculeţ de piele din care scoase o pereche de cătuşe 
pentru sclavi. 

— Pe el poţi să-l laşi aici, i-am zis căpeteniei, arătând cu 
capul spre Guthred. 

— Kjartan vrea să dea ochii şi cu el, zise Tekil. Drept e, 
nu aşa de mult pe cât vrea să te revadă pe tine. Râse ca 


% 87 # 


de-o glumă numai de el înţeleasă şi-şi scoase un pumnal de 
la cingătoare. Era un cuţit cu lama subţire şi atât de 
ascuţit, încât marginile lamei păreau ca nişte dinţi de 
ferăstrău. Mi-a poruncit să-ţi retez tendoanele, Uhtred 
Ragnarson, fiindcă un om fără picioare nu poate fugi, nu? 
Aşa că o să-ţi tăiem tendoanele, apoi o să-ţi scoatem un 
ochi. Sven mi-a spus să-ţi las un ochi, ca să se joace cu el, 
dar, dacă vreau, îl pot lua pe celălalt, dacă în felul ăsta aş 
putea scoate pe tine un preţ mai bun. Şi vreau să iau pe 
tine un preţ bun. Ei, ce ochi vrei să-ţi scot, Uhtred 
Ragnarson? Stângul sau dreptul? 

Am rămas tăcut şi nu mi-e ruşine să recunosc că atunci 
m-am temut. Am încercat încă o dată să mă ridic, dar el îşi 
ţinea talpa cizmei pe braţul meu drept, în vreme ce un alt 
războinic îmi ţintuia mâna stângă. Apoi, lama pumnalului 
îmi atinse pielea, chiar sub ochiul stâng, iar Tekil rânji: 

— Ia-ţi adio de la ochiul tău, Uhtred Ragnarson. 

Soarele strălucea, reflectând luciul lamei, în aşa fel încât 
ochiul meu aproape fu orbit de strălucirea ei. După atâţia 
ani, încă mai văd sclipirea aceea orbitoare. 

Şi încă mai pot auzi ţipătul. 


4% 88 9 


Trei 


Clapa era cel care ţipase. Un țipăt ascuţit, ca de porc 
tânăr jugănit. Păruse mai degrabă un țipăt de spaimă 
decât unul de provocare, ceea ce nu era surprinzător, căci 
Clapa nu mai luptase nicicând până atunci. Nici nu avea 
habar de ce ţipase când coborâse povârnişul, spre pârâu. 
Restul gărzii lui Guthred venea în urma lui, dar Clapa se 
afla în fruntea lor, năvalnic şi mătăhălos. Uitase să dezlege 
pânza sfâşiată în care-şi înfăşurase lama sabiei, dar era 
atât de mare şi de puternic, încât putea folosi sabia învelită 
în cârpe ca pe o măciucă. Tekil avea alături doar cinci 
oameni, în vreme ce vreo treizeci de tineri coborau în 
goană panta spre pârâu. Am simţit cum lama pumnalului 
lui Tekil îmi alunecă pe obraz când danezul se răsuci spre 
atacatori. Am încercat să-i înşfac pumnalul, dar el îl trase 
rapid. Nu mai apucă însă să se ferească de lovitura lui 
Clapa, care-l izbi direct în moalele capului, ameţindu-l. L- 
am văzut apoi pe Rypere gata să-şi împlânte sabia în 
beregata lui Tekil, dar am urlat la el: 

— Nu-l ucide! Îi vreau vii! 

În ciuda strigătelor mele, doi dintre oamenii lui Tekil 
fură ucişi. Unul sfârşi înjunghiat şi sfârtecat de cel puţin 
douăsprezece săbii şi se chirci de durere, prăvălindu-se în 
pârâul ce se făcu roşu de sângele lui. Clapa îşi abandonase 
sabia şi tăbărâse asupra lui Tekil, pe malul cu pietriş, 
ţintuindu-l cu forţa sa uriaşă. 

— Straşnic lucrat, Clapa, l-am felicitat, bătându-l pe 
umăr. 

El zâmbi, în timp ce-i luam lui Tekil cuțitul şi sabia. 
Rypere îl ucise pe omul prăbuşit în apă. Unul dintre 
oamenii mei fusese rănit la coapsă, dar ceilalţi erau teferi 
şi stăteau, rânjind, în apa pârâului, dornici de laude ca 


4% 89 # 


nişte pui de copoi care doborâseră prima lor vulpe. 

— V-aţi descurcat bine, le-am zis. 

Chiar se descurcaseră, căci Tekil şi trei dintre oamenii 
lui erau acum în mâinile noastre. Sihtric, cel mai tânăr, se 
număra printre cei prinşi şi ţinea încă în mâini cătuşele. 
Furios, i le-am smuls, izbindu-l cu ele peste ţeastă. 

— Vreau să-i prindeţi şi pe ceilalţi doi, i-am zis lui 
Rypere. 

— Care ceilalţi, stăpâne? 

— A trimis doi oameni după cai. Găsiţi-i! l-am lămurit eu 
şi l-am mai lovit încă o dată pe Sihtric cu lanţurile în cap, 
dornic să-l aud văicărindu-se, dar tânărul tăcu mâlc, deşi 
sângele îi şiroia pe tâmplă. 

Guthred şedea încă întins pe pietriş, iar pe chipul lui 
frumos se citea uluirea. 

— Mi-am pierdut cizmele, zise el. 

Asta părea să-l îngrijoreze mai mult decât soarta ce-i 
fusese hărăzită. 

— Le-ai lăsat mai sus, pe mal, i-am zis. 

— Cizmele mele? 

— Da, sunt pe mal, am repetat şi l-am izbit cu putere pe 
Tekil în coaste, lovindu-mă mai mult eu la picior, căci el 
era apărat de cămaşa de zale, dar eram furios. 

Fusesem un neghiob şi mă simţeam umilit. Mi-am luat 
săbiile, apoi m-am lăsat în genunchi şi i-am smuls lui Tekil 
brăţările de pe mâini. El mă privea şi părea să ştie ce 
soartă îl aşteaptă, dar pe chipul lui nu se putea desluşi 
Nicio expresie. 

Prizonierii fură duşi în oraş, şi, între timp, am descoperit 
că războinicii trimişi după cai auziseră zarva şi o luaseră la 
sănătoasa spre est. Ne-a luat ceva timp să încălecăm şi să 
pornim pe urmele lor; blestemam de mama focului, căci n- 
aş fi vrut ca aceştia să apuce să-i ducă veşti lui Kjartan 
despre mine. Dacă fugarii ar fi fost isteţi, ar fi traversat 
râul şi ar fi apucat-o călări pe drumul de lângă zid, dar 
probabil se gândiseră că e prea primejdios să meargă prin 
Cair Ligualid, şi mai sigur era să se îndrepte spre sud sau 
spre est. Cei doi ar fi trebuit să renunţe la caii fără 


% 90 # 


călăreţi, dar erau lacomi, aşa că-i luaseră cu ei, ceea ce 
făcea ca urmele lor să fie mai uşor de dibuit, chiar dacă 
pământul era uscat. Se aflau într-o ţară străină şi merseră 
prea departe spre sud, aşa că am fi putut pune mâna pe ei 
când coteau spre est. Eram deja peste şaizeci de oameni 
porniţi în căutarea lor, şi, la asfintit, i-am găsit, pregătiţi să 
înnopteze într-un crâng de carpeni. 

Cel mai vârstnic din ei cuteză să se lupte. Ştia că nu mai 
are mult de trăit şi era hotărât să meargă în sala de ospeţe 
a lui Odin, mai degrabă decât în infernul din Niflheim, aşa 
că îşi încălecă armăsarul ostenit şi se repezi spre noi, 
răcnind. L-am lovit uşurel cu călcâiele peste coaste pe 
Witnere, dar Guthred mi-o luă înainte. 

— Ăsta-i al meu! 

Îşi trase sabia, şi calul său făcu un salt înainte, în parte 
şi fiindcă Witnere, văzându-se împiedicat în avântul lui, îl 
muşcase de crupă. 

Guthred se purta ca un rege. Niciodată nu-i plăcuse să 
lupte şi avea mult mai puţină experienţă în bătălii decât 
mine, dar ştia că trebuie să le dea celorlalţi pilda 
personală, altfel oamenii ar fi zis că se piteşte după sabia 
mea. Dar atunci se descurcă bine. Calul lui se poticni chiar 
înainte ca regele să-l înfrunte pe omul lui Kjartan, dar asta 
fu un avantaj, căci sabia cu care duşmanul se pregătise să- 
l] lovească trecu doar pe lângă şoldul lui, în vreme ce 
lovitura disperată a lui Guthred îl nimeri pe oponent direct 
în încheietura mâinii, retezându-i-o. Apoi fu floare la 
ureche să-l doboare pe adversar de pe cal şi să-l hăcuiască 
de moarte. Lui Guthred nu-i plăcea asta, dar ştia că trebuia 
să o facă, iar, cu timpul, această încleştare deveni 
legendară. Aveau să se intoneze ode despre felul în care 
Guthred de Northumbria ucisese şase tâlhari în luptă 
dreaptă, când, de fapt, omorâse doar unul, şi asta graţie 
opintelii calului. Dar asta e bine la un rege: regii trebuie să 
aibă norocul de partea lor. Mai târziu, când ne-am întors la 
Cair Ligualid, i-am oferit vechiul coif al tatălui meu drept 
răsplată pentru vitejia lui, şi el a fost mulţumit. 

I-am poruncit lui Rypere să-l ucidă pe cel de-al doilea 


%91 # 


danez; el împlini ordinul, chiar cu satisfacţie. Nu-i fu greu 
să-l omoare, fiindcă omul era un laş şi nu voia decât să se 
predea. Îşi aruncă sabia şi îngenunche, tremurând şi 
urlând că nu vrea să ne facă rău şi să-l lăsăm în viaţă, dar 
eu aveam alte planuri cu el. 

— Ucide-l! i-am poruncit lui Rypere, care rânji ca un lup 
şi-i dădu lovitura de graţie. 

Am luat cei doisprezece cai, i-am dezbrăcat pe danezi de 
armuri, le-am luat armele, iar leşurile le-am lăsat pradă 
fiarelor sălbatice, nu înainte de a-i cere lui Clapa să le taie 
capetele. Băiatul mă privi cu ochii lui bovini. 

— Capetele, stăpâne? 

— Da, Clapa, decapitează-i pe amândoi. lar astea sunt 
pentru tine, i-am zis, întinzându-i două dintre brăţările lui 
Tekil. 

El se holbă la cercurile de argint ca şi cum n-ar mai fi 
văzut asemenea minunăţii. 

— Pentru mine, stăpâne? 

— Ne-ai salvat vieţile, Clapa. 

— Dar Rypere ne-a adus, recunoscu el. Ne-a spus că nu 
se cuvine să-l lăsăm pe rege fără gărzi şi, cum deja 
plecaserăţi, ne-am luat după voi. 

Astfel, i-am dăruit lui Rypere celelalte două brățări, şi 
Clapa le tăie capetele danezilor, aflând cât de greu e să tai 
grumazul unui om. Dar, de îndată ce-şi isprăvi treaba, am 
luat capetele însângerate la Cair Ligualid şi, când am ajuns 
în oraşul ruinat, am poruncit ca şi primele două leşuri să 
fie scoase din pârâu şi decapitate. 

Starețul Eadred ar fi vrut să-i spânzure pe cei patru 
prizonieri rămaşi, dar l-am convins să mi-l dea mie pe 
Tekil, măcar pentru o noapte. L-am luat pe captiv cu mine 
în ruinele unei vechi clădiri, care cred că fusese construită 
de romani. Zidurile înalte erau clădite din lespezi de piatră 
şlefuită, în care se deschideau trei ferestre largi. Acoperiş 
nu mai exista. Duşumeaua era construită din plăci albe şi 
negre, foarte mici, care cândva formaseră un model, de 
multă vreme distrus. Am încropit un foc pe cel mai mare 
petic de plăcuţe rămas, iar flăcările începură să arunce 


% 92 # 


umbre sângerii pe zidurile uitate de vreme. O rază palidă 
de lumină pătrunse prin arcadele ferestrelor atunci când 
norii alunecară într-o parte de pe faţa lunii. Rypere şi 
Clapa îl aduseră pe Tekil. Ar fi vrut să rămână şi ei, să 
privească la ce i-aş fi făcut, dar nu le-am îngăduit. 

Tekil rămăsese fără armură şi era îmbrăcat acum cu o 
vestă jerpelită şi soioasă. Avea chipul brăzdat de julituri, 
iar la mâini şi la picioare purta lanţurile care-mi fuseseră 
sortite mie. L-am pus să stea în capătul încăperii, iar eu m- 
am aşezat în faţa focului, dincolo de el, şi l-am lăsat să mă 
privească. Avea un chip plăcut, cu trăsături aspre, şi m-am 
gândit că poate m-aş fi înţeles bine cu Tekil dacă am fi fost 
tovarăşi, nu duşmani. El păru amuzat de faptul că îl 
cercetam. 

— Tu ai fost solul morţii, zise el după o vreme. 

— Eu? 

— Ştiam că solul morţii poartă un coif cu un cap de lup 
argintiu în vârf şi am văzut acelaşi coif la tine, ridică el din 
umeri. Sau ţi-o fi împrumutând el coiful? 

— Mai ştii? i-am răspuns. 

El schiţă un zâmbet. 

— Solul morţii a băgat groaza în Kjartan şi-n fiul lui. Dar 
asta ai vrut, pesemne, nu? 

— Asta a vrut solul morţii, am zis. 

— Acum le-ai retezat capetele la patru dintre luptătorii 
mei. Ai de gând să le trimiţi lui Kjartan, nu? 

— Da. 

— Fiindcă vrei să-l bagi şi mai rău în sperieţi? 

— Da. 

— Dar ar trebui să-i trimiţi opt capete, observă el. N-am 
dreptate? 

— Ba da, am încuviinţat. 

El rânji, apoi se sprijini de zid şi privi spre norii care se 
îndepărtau de secera lunii. Câinii urlau printre ruine, şi 
Tekil ciuli urechile, să audă zgomotul. 

— Lui Kjartan îi plac câinii, zise danezul. Ține o haită de 
câini pe lângă el. Îndrăcite creaturi. Îi pune să se bată 
între ei şi nu-i păstrează decât pe cei mai puternici. li ţine 


Y 93 9 


într-o sală, la Dunholm, şi-i foloseşte pentru două lucruri. 
Se opri şi mă privi întrebător. Asta vrei de la mine, nu? Să- 
ţi povestesc despre Dunholm? Să ştii cât e de puternic, ce 
slăbiciuni are, câţi oameni îl păzesc şi cum poţi pătrunde 
în cetate? 

— Toate astea şi-ncă multe altele, i-am zis. 

— Căci asta-i răzbunarea ta, nu? Viaţa lui Kjartan e 
preţul pentru moartea jarlului Ragnar? 

— Jarlul Ragnar m-a crescut de când eram copil. L-am 
iubit ca pe un părinte. 

— Dar fiul lui? 

— Alfred îl ţine ostatic. 

— Deci, tu împlineşti îndatorirea fiului? se miră şi apoi 
ridică din umeri, ca şi cum răspunsul ar fi fost evident. 
Treaba asta-i grea. Şi-o să fie şi mai grea dacă va trebui să 
te lupţi cu câinii lui Kjartan. li ţine într-o sală anume. 
Trăiesc acolo ca nişte stăpâni, iar sub podeaua sălii se află 
comoara lui Kjartan. Aur şi argint de nici cu gândul nu 
gândeşti. Bogăţii pe care nu le priveşte niciodată. Dar sunt 
toate acolo, îngropate în pământ, sub câini. 

— Şi cine păzeşte comoara? 

— Asta-i una dintre sarcinile câinilor, zise Tekil. A doua 
e să ucidă oameni. Aşa o să te ucidă şi pe tine. Mai întâi, o 
să-ţi scoată ochii, apoi o să te dea la câini, să te sfâşie de 
viu. Sau poate mai întâi o să-ţi jupoaie pielea, puţin câte 
puţin. L-am mai văzut făcând asta. 

— Kjartan cel Crud, am zis eu. 

— Nu degeaba e poreclit aşa. 

— De ce-l slujeşti? 

— Pentru că-i darnic. Sunt patru lucruri pe care Kjartan 
le iubeşte. Câinii, aurul, femeile şi fiul lui. Mie îmi plac 
două dintre aceste lucruri, şi Kjartan mă răsplăteşte din 
belşug cu ele. 

— Şi care dintre ele nu-ţi plac? 

— li urăsc câinii, recunoscu el. Iar fiul lui e un laş. 

— Sven? Eram de-a dreptul surprins. Nu era un laş pe 
când eram copii. 

Tekil îşi întinse un picior, apoi făcu o grimasă când 


Y 94 # 


lanţurile îl împiedicară să se mişte mai mult. 

— Când Odin şi-a pierdut un ochi, a căpătat 
înţelepciune, dar, când Sven şi-a pierdut ochiul, a deprins 
frica. E curajos doar în luptă cu cei slabi, dar nu-i place să- 
i înfrunte pe cei puternici. Însă tătâne-său nu-i un fricos, să 
ştii. 

— Îmi amintesc că Kjartan era viteaz. 

— Viteaz, crud şi sălbatic, zise Tekil. Şi acum ai mai aflat 
şi că are o sală de ospeţe plină de dulăi care te-ar sfâşia în 
bucăţi. Şi asta, Uhtred Ragnarson, e tot ce-o să-ţi spun. 

Am scuturat din cap. 

— Ba nu. O să-mi spui mai mult. 

El mă privi pe când puneam un buştean pe foc. 

— De ce ţi-aş spune mai mult? 

— Fiindcă am ceva ce-ţi doreşti, i-am zis. 

— Viaţa mea? 

— Nu. Felul în care o să mori. 

El înţelese la ce mă refeream şi zâmbi batjocoritor. 

— Am înţeles că afurisiţii de călugări vor să mă 
spânzure? 

— Vor asta fiindcă n-au pic de imaginaţie. Dar n-o să-i 
las să te spânzure. 

— Şi ce vei face? Mă dai pe mâna acelor băieţandri pe 
care-i numeşti soldaţi? Să facă instrucţie pe mine? 

— Dacă nu vorbeşti, chiar asta o să fac, pentru că ei au 
nevoie de instrucţie. Dar o să le uşurez treaba. Tu nu vei 
avea sabie. 

Să moară fără să ţină o sabie în mână ar fi însemnat să 
nu mai ajungă în sala morţilor lui Odin, iar asta era o 
ameninţare suficient de puternică să-l facă pe Tekil să 
vorbească. Aşa că-mi spuse tot ce voiam să ştiu. Kjartan, 
am aflat, avea la Dunholm echipajele a trei corăbii, adică 
aproape o sută cinzeci de războinici, dar mai erau şi alţi 
danezi pe la fermele din jurul cetăţii, care ar fi luptat 
pentru el, dacă erau chemaţi la oaste. Aşadar, dacă voia, 
Kjartan putea ridica sub arme patru sute de luptători bine 
pregătiţi. 

— Şi toţi oamenii ăştia îi sunt foarte credincioşi, mă 


% 95 # 


avertiză Tekil. 

— Fiindcă-i darnic cu ei? 

— Nu ducem niciodată lipsă de argint şi de femei. Ce-şi 
poate dori mai mult un războinic? 

— Să ajungă în sala morţilor lui Odin, în Valhalla, i-am 
răspuns, şi Tekil încuviinţă din cap. De unde îi vin sclavii? 
am întrebat. 

— De la negustori precum cel pe care l-ai ucis. Sau îi 
aducem noi înşine. 

— Îi ţineţi la Dunholm? 

Tekil scutură din cap. 

— Doar fetele tinere sunt aduse acolo. Restul sclavilor 
sunt trimişi la Gyruum. Avem două echipaje la Gyruum. 

Spusele lui căpătau sens. Fusesem la Gyruum, un loc 
unde se înălța cândva o vestită mănăstire, înainte ca 
Ragnar cel Bătrân să o distrugă. Pe malul sudic al râului 
Tine, era un orăşel, foarte aproape de mare, ceea ce făcea 
din el un loc convenabil pentru transportul sclavilor peste 
mare. Exista un vechi castru roman, la un capăt al 
țărmului mării, dar acesta nu era atât de uşor de apărat ca 
Dunholm, ceea ce nu conta însă prea mult, fiindcă, dacă se 
iveau pericole, garnizoana din Gyruum ar fi avut timp să 
fugă spre sud, către cetăţi mai mari, şi să găsească 
adăpost acolo, luând şi sclavii cu ea. 

— Iar Dunholm, continuă Tekil, nu poate fi cucerit. 

— Nu poate fi cucerit? am întrebat, bănuitor. 

— Mi-e sete, se plânse Tekil. 

— Rypere! am strigat. Ştiu că sunteţi acolo. Aduceţi 
nişte bere! 

l-am dat lui Tekil un urcior cu bere, nişte pâine şi o 
halcă rece de carne de capră, şi, pe când mânca, mi-a 
vorbit despre Dunholm, asigurându-mă că e o cetate de 
nepătruns. 

— O oaste îndeajuns de numeroasă ar putea s-o 
cucerească, am sugerat eu. 

El pufni, dispreţuitor. 

— Poţi să te apropii doar dinspre nord, lămuri el, dar, pe 
acolo, calea e îngustă şi abruptă, aşa că nici dacă ai avea 


$ 96 # 


cea mai mare oaste din lume, nu poţi trimite pe-acolo mai 
mult de câţiva oameni, pe rând, împotriva apărătorilor 
cetăţii. 

— A încercat cineva? 

— Ivarr a venit să cerceteze zidurile, a stat patru zile şi 
a plecat. Şi, înainte de el, a mai fost şi fiul jarlului Ragnar, 
dar el a plecat şi mai repede. Presupun că poţi să-i asediezi 
pe apărători până ajung să moară de foame, dar asta ar 
dura mai bine de-un an, şi câţi oameni îţi poţi permite să 
hrăneşti ca să asediezi o cetate vreme de-un an? Scutură 
din cap. Dunholm este ca Bebbanburg, o cetate de 
necucerit. 

Şi, totuşi, destinul mă purtase prin ambele locuri. Am 
rămas pe gânduri, în tăcere, până când Tekil trase de 
lanţurile de la mâini, ca şi cum ar fi vrut să vadă dacă le 
poate rupe. Fireşte că nu putea. 

— Acum, spune-mi în ce chip voi muri, zise el. 

— Mai am o întrebare. 

— S-o aud! 

— Ce ştii de Thyra Ragnarsdottir? 

Vorbele mele îl luară prin surprindere şi rămase tăcut o 
vreme, apoi îşi dădu seama că o cunoscusem pe Thyra încă 
din copilărie. 

— Drăguţa de Thyra, zise el, batjocoritor. 

— Trăieşte? 

— Ar fi trebuit să fie soaţa lui Sven, mă lămuri el. 

— Şi nu e? 

Bărbatul râse. 

— A fost vârâtă cu forţa în patul lui, ce crezi? Dar Sven 
nu s-a atins de ea. Se teme. Aşa că e zăvorâtă într-o 
încăpere, iar Kjartan îi ascultă visele. 

— Visele? 

— Da, zeii vorbesc prin gura ei. Cel puţin, aşa crede 
Kjartan. 

— Tu ce crezi? 

— Cred că e doar o căţea nebună. 

L-am privit printre flăcări. 

— Dar trăieşte? 


$ 97 # 


— Dacă numeşti asta viaţă, da, grăi el, pe un ton sec. 

— E nebună? 

— Se taie singură, zise Tekil, trăgându-şi latul palmei 
peste încheietura celeilalte mâini. Se jeleşte, îşi crestează 
carnea şi blesteamă întruna. Kjartan e înspăimântat de ea. 

— Dar Sven? 

Chipul lui Tekil se schimonosi. 

— Ele de-a dreptul îngrozit. Ar vrea s-o vadă moartă. 

— Şi de ce n-o ucid? 

— Deoarece câinii nu se ating de ea, spuse Tekil, iar 
Kjartan crede că are darul profeţiei. Ea i-a spus că solul 
morţii îl va ucide, şi mai că o crede. 

— Solul morţii îl va ucide pe Kjartan, iar mâine te va 
ucide pe tine, i-am zis. 

El îşi acceptă soarta. 

— Cu ramuri de alun? 

— Da. 

— Şi cu o sabie în mână? 

— Cu câte o sabie în fiecare mână, dacă vrei, fiindcă 
solul morţii te va ucide oricum. 

El încuviinţă din cap, apoi închise ochii şi se sprijini iar 
de zid. 

— Sihtric, îmi zise, e fiul lui Kjartan. 

Sihtric era băiatul pe care-l prinsesem odată cu Tekil. 

— E fratele lui Sven? am întrebat. 

— Fratele vitreg. Mama lui Sihtric a fost o tânără sclavă 
saxonă. Kjartan a dat-o la câini s-o sfâşie atunci când a 
crezut că fata ar fi încercat să-l otrăvească. Cine ştie, o fi 
încercat, ori a vrut, poate, să scape de ea. Oricum ar fi 
fost, a sfârşit în colții dulăilor. L-a lăsat pe Sihtric să 
trăiască doar pentru că e slujitorul meu şi m-am rugat 
pentru viaţa lui. E băiat bun. Ai face bine să-l cruţi. 

— Dar îmi trebuie opt capete, i-am reamintit. 

— Aşa e, încuviinţă el, ostenit. 

Destinul e imuabil. 


Starețul Eadred voia ca danezii rămaşi în viaţă să fie 
spânzurați. Sau înecaţi. Ori sugrumaţi. li voia morţi, 


$ 98 # 


dezonoraţi şi aruncaţi în uitare. 

— L-au atacat pe regele nostru! striga el, scandalizat. 
Trebuie să sufere o moarte cumplită, o moarte de tâlhari! 

Repeta aceste cuvinte cu o cruzime teribilă în glas, dar 
eu am ridicat din umeri, nepăsător, şi i-am zis că-i jurasem 
lui Tekil că va avea parte de un sfârşit onorabil, unul care 
să-l trimită în Valhalla, şi nu în Niflheim. Eadred rămase cu 
ochii pironiţi asupra amuletei de la gâtul meu, ţipând că în 
Haliwerfolkland nu poate exista îndurare pentru cei care-l 
atacaseră pe alesul sfântului Cuthbert. 

Ne-am sfădit la poalele dealului, chiar lângă biserică, iar 
cei patru prizonieri, toţi legaţi fedeleş cu lanţuri sau cu 
funii, şedeau pe pământ, păziţi de gărzile lui Guthred. De 
faţă erau şi mulţi localnici, aşteptând hotărârea regelui. 
Eadred îl cicălea pe Guthred, zicându-i că o dovadă de 
slăbiciune i-ar submina autoritatea. Preoţii şi călugării 
erau de acord cu stareţul, ceea ce nu era de mirare, iar 
printre cei mai înflăcăraţi susţinători se aflau doi călugări 
abia sosiți de peste dealurile din estul Northumbriei. 
Numele lor erau Jaenberht şi Ida, aveau vreo douăzeci de 
ani şi amândoi îi datorau supunere lui Eadred. Se vedea 
clar că fuseseră peste dealuri, trimişi de acesta într-o 
misiune, dar acum se întorseseră la Cair Ligualid şi 
susțineau cu îndârjire că prinşii trebuie să aibă parte de o 
moarte umilitoare şi dureroasă. 

— Ardeţi-i! îndemna Jaenberht. Aşa cum şi păgânii au ars 
atâţia sfinţi de-ai noştri! Perpeliţi-i în flăcările iadului! 

— Spânzuraţi-i! insista Eadred. 

Puteam simţi, spre deosebire de Eadread, că danezii din 
Cumbraland, care i se alăturaseră lui Guthred, erau 
indignati de vehementa preoţilor, aşa că l-am tras pe rege 
deoparte. 

— Crezi că ai să poţi rămâne rege fără danezi? l-am 
întrebat. 

— Sigur că nu. 

— Dar lor n-o să le placă dacă ai să-i torturezi pe fraţii 
danezi până la moarte. N 

Guthred părea în încurcătură. li datora tronul lui Eadred 


% 99 # 


şi nu l-ar fi putut păstra dacă stareţul îl abandona, dar nu-l 
putea ţine nici dacă pierdea sprijinul danezilor din 
Cumbraland. 

— Ce-ar fi făcut Alfred în locul meu? mă întrebă el. 

— S-ar fi rugat, i-am zis, şi i-ar fi pus pe toţi preoţii şi 
călugării să se roage, dar, în cele din urmă, ar fi făcut tot 
ce-ar fi fost nevoie pentru a-şi păstra regatul neştirbit. 
Guthred se uită ţintă la mine. Ar fi făcut tot ce-ar fi fost 
nevoie, am repetat eu rar. 

Guthred dădu aprobator din cap, se încruntă şi se 
întoarse către Eadred. 

— Într-o zi sau două, rosti el suficient de tare ca 
mulţimea să-l audă, vom purcede spre est. Vom trece peste 
dealuri şi-l vom purta pe binecuvântatul nostru sfânt către 
o nouă vatră, într-o ţară sfântă. Ne vom înfrânge duşmanii, 
oricare-ar fi ei, şi vom întemeia un nou regat. Vorbise în 
daneză, dar cuvintele lui erau traduse şi în engleză de trei 
sau patru oameni din popor. Şi asta se va întâmpla, 
continuă el, cu un glas mai puternic de-acum, fiindcă 
prietenul meu, stareţul Eadred, a primit un vis de la 
Dumnezeu şi de la sfântul Cuthbert, iar, când vom porni 
peste dealuri, vom avea binecuvântarea Domnului şi 
ajutorul sfântului Cuthbert, şi vom face un regat mai bun, 
un regat sfânt, care va fi păzit prin magia creştinătăţii. 

Eadred se încruntă auzind cuvântul „magie”, dar nu 
protestă. Guthred încă nu înţelegea prea bine cum stăteau 
lucrurile cu noua religie, dar spusese, în mare parte, ceea 
ce stareţul ar fi vrut să audă. 

— Şi vom avea un regat al dreptăţii! strigă Guthred. Un 
regat în care toţi oamenii vor avea credinţă în Dumnezeu 
şi în rege, dar în care nu toţi se vor închina la acelaşi zeu. 

Cu toţii ascultau acum încordaţi, foarte atenţi, iar 
Jeenberht şi Ida se dădură puţin în spate, ca şi cum ar fi 
fost nemulţumiţi de cea din urmă propunere a regelui, însă 
Guthred îşi continuă cuvântarea. 

— Şi nu voi fi regele unui tărâm în care îi voi sili pe unii 
să urmeze obiceiurile altora. Iar obiceiul acestor oameni, 
făcu el, arătând spre Tekil şi spre tovarăşii lui, este să 


% 100 # 


moară cu sabia în mână, şi aşa vor muri. Aibe Dumnezeu 
milă de sufletele lor! 

Se lăsă tăcere. Guthred se întoarse spre Eadred şi-i 
vorbi, dar pe un ton mult mai scăzut. 

— Există unii oameni, i se adresă el stareţului în 
engleză, care nu cred că i-am putea birui pe danezi într-o 
luptă. Acum, avem prilejul să le arătăm că suntem în stare. 

Eadred rămase ţeapăn, apoi înghiţi în sec şi încuviinţă 
din cap. 

— Cum porunceşti, rege, stăpâne al meu, murmură el. 

Şi, astfel, fură întinse ramurile de alun. 

Danezii înţeleg regulile unei lupte în interiorul unei zone 
delimitate de ramuri de alun desfrunzite. E o luptă din 
care un singur om poate ieşi viu, iar dacă vreunul dintre 
luptători fuge din spaţiul marcat de crengile de alun, poate 
fi ucis de oricine. A devenit un nimic. Guthred ar fi vrut să- 
l înfrunte chiar el pe Tekil, dar am simţit că face asta doar 
pentru că asta s-ar fi aşteptat de la el, căci, de fapt, nu voia 
să lupte cu un războinic călit. Plus de asta, nu voiam să mi 
se refuze dreptul de a lupta. 

— O să-i ucid pe toţi, i-am zis regelui, iar el nu a crâcnit. 

Sunt bătrân acum. Atât de bătrân... Ba încă uneori, 
pierd şirul anilor care-au trecut, dar trebuie să fie vreo 
optzeci de ani de când mama a murit aducându-mă pe 
lume, şi puţini oameni trăiesc aşa mult, iar foarte puţini 
dintre cei care stau în zidul de scuturi ating jumătate din 
vârsta asta. li văd pe oameni că mă privesc, că se aşteaptă 
să mor şi, fără îndoială, o să le fac pe plac curând. Ei îşi 
coboară vocile când sunt în preajma mea, ca să nu mă 
tulbure, dar e supărător, pentru că auzul meu nu mai e aşa 
de ascuţit ca pe vremuri şi privirea mea nu mai e la fel de 
ageră ca odinioară, şi toată noaptea îmi vine să-mi uşurez 
băşica, iar oasele-mi sunt înţepenite, şi rănile cele vechi 
mă dor, şi, la fiece asfinţit, când mă lungesc pe pat, am 
grijă ca Răsuflarea-Şarpelui, sau altă sabie a mea, să fie 
lângă mine, ca să îi pot apuca mânerul dacă Doamna cu 
Coasa ar veni după mine. În întunericul nopţii, ascultând 
cum marea biciuieşte nisipul, şi vântul şuieră prin stuful de 


% 101 # 


pe acoperişuri, îmi amintesc cât de tânăr, şi de înalt, şi de 
puternic, şi de iute am fost cândva. Şi cât de trufaş. 

Căci am fost toate astea. Am fost Uhtred, omorâtorul lui 
Ubba, iar în 878, anul când Alfred l-a înfrânt pe Guthrum şi 
în care Guthred a urcat pe tronul Northumbriei, aveam 
doar douăzeci şi unu de ani, dar numele mereu era 
cunoscut oriunde oamenii ascuţeau săbii. Eram un 
războinic, un luptător cu sabia, şi eram mândru de asta. 
Tekil o ştia. Era bun, luptase în nenumărate bătălii, dar 
când păşi în perimetrul mărginit de ramuri de alun, ştia că 
e ca şi mort. 

Nu pot spune că nu-mi era şi mie teamă. Oamenii mă 
vedeau pe câmpurile de luptă din toată Britania şi se mirau 
că sunt neînfricat, dar fireşte că mă temeam. Cu toţii ne 
temem. Spaima se strecoară în sufletul tău ca o fiară, 
înfigându-şi ghearele în trup, îţi slăbeşte muşchii şi 
încearcă să-ţi deşerte măruntaiele, şi vrea să te facă să te 
chirceşti şi să te jeleşti; dar trebuie alungată, şi priceperea 
trebuie să-i ia locul şi să dai frâu liber sălbăticiei. Mulţi 
oameni au încercat să mă răpună, ca să se poată apoi 
lăuda că i-au venit de hac lui Uhtred, dar acea sălbăticie 
m-a ajutat de fiecare dată să supraviețuiesc. Acum, mă 
gândesc, sunt prea bătrân ca să mai mor în bătălie, aşa că 
o să mă scurg, încet, în neant. Wyrd bið ful arced, se 
spune, şi este adevărat. Destinul este imuabil. 

lar destinul lui Tekil era să moară. Luptă cu sabia şi 
scutul, şi îi înapoiasem şi cămaşa de zale, aşa că nimeni nu 
putea spune că aş fi avut vreun avantaj în faţa lui. Mai 
mult, eu am luptat fără niciun fel de armură. Nici măcar 
scut n-am avut. Eram trufaş şi ştiam că Gisela mă priveşte, 
iar, în mintea mea, ei i-am dedicat moartea lui Tekil. Nu 
mi-a trebuit mult ca să-l dobor, în ciuda rănii care mă 
făcea să şchiopătez. Mă pricopsisem cu acel şchiopătat 
încă de când o suliță îmi pătrunsese în coapsa dreaptă, la 
Ethandun, dar nu îmi încetini deloc mişcările. Tekil se 
repezi spre mine, sperând să mă doboare la pământ cu 
scutul şi apoi să mă străpungă cu sabia, dar m-am ferit cu 
dibăcie şi apoi am continuat să mă mişc. Asta e secretul, 


% 102 # 


dacă vrei să câştigi un duel cu sabia: să te mişti mereu. Ca 
şi cum ai dansa. În zidul de scuturi, un om nu se poate 
mişca, poate doar lovi, străpunge şi hăcui, ţinând scutul 
sus, dar între crengile de alun, repeziciunea înseamnă 
viaţă. Fă-l pe adversar să cadă în jocul tău şi-l vei putea 
dezechilibra. lar Tekil era încet, din cauză că era 
înveşmântat cu greoaia cămaşă de zale, iar eu nu aveam 
armură; dar, chiar şi cu armură, tot aş fi fost mai iute, şi el 
n-ar fi avut nicio şansă să-mi egaleze viteza. Se năpusti iar 
asupra mea, şi l-am lăsat să alunece pe lângă mine, apoi i- 
am dăruit moartea rapid. Se întorsese să mă înfrunte, dar 
eu m-am mişcat mai repede, şi Răsuflarea-Şarpelui se 
înfipse în ceafa lui, chiar deasupra marginii cămăşii de 
zale; fiindcă nu purta coif, lama îi străpunse şira spinării, şi 
danezul se prăbuşi în ţărână. L-am ucis rapid şi l-am trimis 
în sala războinicilor morţi, unde, într-o bună zi, sunt sigur 
că mă va întâmpina. 

Multimea aplaudă. Cred că saxonii din rândurile ei ar fi 
preferat să-i vadă pe prizonieri arşi pe rug sau înecaţi, ori 
călcaţi de copitele cailor, dar mulţi dintre ei apreciară 
lupta cu sabia şi bătură din palme. Gisela îmi aruncă un 
zâmbet. Hild nici nu privi. Era la marginea gloatei, cu 
părintele Willibald. Amândoi petreceau ore-n şir discutând, 
şi ştiam că vorbesc despre lucruri bisericeşti, dar nu era 
treaba mea. 

Următorii doi prizonieri erau îngroziţi. Tekil fusese 
comandantul lor, şi un om îi conduce pe alţii fiindcă e cel 
mai bun luptător, iar în moartea iute a lui Tekil ei îşi 
văzură propriul sfârşit, aşa că nici nu luptară cum se 
cuvine. În loc să mă atace, nu făcură decât să se apere, iar 
al doilea se dovedi suficient de iscusit să-mi pareze 
loviturile fără încetare, până când m-am prefăcut că-l 
lovesc în cap. Atunci, el ridică scutul, şi l-am izbit puternic 
în picior, trimiţându-l la pământ, iar gloata urlă de bucurie 
când i-am aplicat lovitura de graţie. 

Mai rămase doar Sihtric, băieţandrul. Călugării, care 
doriseră ca aceşti danezi să fie spânzurați, dar care se 
bucurau într-un mod deloc creştinesc de moartea lor 


% 103 # 


onorabilă, îl împinseră între crengile de alun, şi mi-am dat 
imediat seama că Sihtric nici măcar nu ştia cum se ţine 
sabia, iar scutul nu era decât o povară pentru el. Moartea 
lui era la o clipă distanţă, şi nu mi-ar fi precupeţit mai mult 
efort decât să omor o muscă. El ştia asta şi suspina 
amarnic. 

Imi trebuiau opt capete. Aveam şapte. M-am uitat la 
băieţandru, dar el nu putu să-mi înfrunte privirea, ci se 
uită într-o parte, văzând dârele de sânge de pe pământ, 
acolo pe unde primele trei leşuri fuseseră târâte afară din 
ringul de luptă. Apoi, căzu în genunchi. Mulțimea urla, 
entuziasmată. Călugării ţipau către mine să-l ucid. Dar am 
aşteptat să văd ce face Sihtric şi mi-am dat seama că 
încerca să-şi învingă teama. L-am văzut cum se străduia să 
se oprească din plâns, să-şi stăpânească respiraţia, să-şi 
silească picioarele tremurânde să i se supună şi izbuti să 
se ridice. Se opinti în scut, trase aer în piept şi mă privi în 
ochi. Am schiţat un gest către sabia lui, şi el, supus, o 
ridică de jos, pentru a putea pieri ca un războinic. Pe 
fruntea lui se vedeau cicatricele sângerii pe care i le 
făcusem lovindu-l cu cătuşele de sclav. 

— Cum o chema pe maică-ta? l-am întrebat, iar el se 
holbă, părând incapabil să vorbească. În jurul nostru, 
călugării cereau moartea lui, într-un urlet asurzitor. Cum o 
chema pe maică-ta? am repetat eu. 

— Elfleed, murmură el, atât de încet, că nu l-am auzit. M- 
am încruntat, am aşteptat, şi el repetă: Elfleed. 

— Elfleed, stăpâne, l-am corectat. 

— O chema Elfleed, stăpâne, zise el. 

— Era saxonă? 

— Da, stăpâne. 

— Şi a încercat să-ţi otrăvească tatăl? 

El se opri, apoi realiză că oricum nu i se mai putea 
întâmpla nimic rău dacă spunea adevărul acum. 

— Da, stăpâne. 

— Cum? am ridicat vocea, acoperind zgomotul mulţimii. 

— Cu boabe negre, stăpâne. 

— Mătrăgună? 


% 104 # 


— Da, stăpâne. 

— Câţi ani ai? 

— Nu ştiu, stăpâne. 

Avea vreo paisprezece ani, am presupus eu. 

— Tatăl tău te iubeşte? l-am întrebat. 

Întrebarea aceasta îl buimăci. 

— Dacă mă iubeşte? 

— Kjartan. El este tatăl tău, nu-i aşa? 

— Nu-l cunosc mai deloc, stăpâne, zise Sihtric, şi 
probabil că nu minţea. 

Kjartan avea, pesemne, vreo sută de odrasle prin 
Dunholm. 

— Dar mama ta? 

— Pe ea am iubit-o, stăpâne, mărturisi Sihtric, şi 
aproape că-l podidiră iar lacrimile. 

M-am mai apropiat un pas de el, şi braţul în care ţinea 
sabia i se lăsă, moale, în jos, dar încercă să ridice iar arma. 

— În genunchi, băiete, i-am poruncit. 

Atunci, el mă privi cu mândrie. 

— Am să mor cu mândrie, grăi el cu o voce gâtuită de 
spaimă. 

— În genunchi, m-am răstit, şi tonul vocii mele îl 
înspăimântă, căci se aruncă în genunchi, părând că nu se 
mai poate mişca atunci când m-am apropiat de el. Se clinti 
abia când am întors Răsuflarea-Şarpelui, aşteptându-se, 
probabil, să-l izbesc cu măciulia grea a sabiei, dar îndoiala 
începu să i se citească în priviri când văzu că îndrept încet 
mânerul spre el. Prinde-l şi rosteşte cuvintele. 

El continua să mă privească uluit, apoi izbuti să lase jos 
scutul şi sabia, încleştându-şi palmele pe mânerul 
Răsuflării-Şarpelui. Mi-am pus mâinile peste palmele lui. 

— Rosteşte cuvintele! am repetat. 

— Voi fi slujitorul tău, stăpâne, zise el, privind spre 
mine, şi te voi sluji până la moarte. 

— Şi dincolo de ea, am completat eu. 

— Şi dincolo de ea, stăpâne. Jur. 

Jeenberht şi Ida prinseră a se ridica împotrivă. Cei doi 
călugări intrară în ringul de luptă, mărginit de crengile de 


% 105 # 


alun, şi strigară că băiatul trebuie să moară, iar Sihtric se 
cutremură când i-am smuls Răsuflarea-Şarpelui din mâini 
şi am început să biciuiesc aerul cu ea. Lama strălucitoare, 
dar însângerată, şfichiui către călugări, după care se opri 
la un deget de gâtul lui Jænberht. Am simţit că mă 
cuprinde furia, furia luptei, furia sângelui, bucuria 
măcelului, şi cu greu m-am abținut să nu mai curm o viaţă. 
Sabia o dorea, căci o simţeam tremurându-mi în mână de 
parcă ar fi fost însufleţită. 

— Sihtric e slujitorul meu, i-am şuierat călugărului, 
printre dinţi, şi dacă îi face cineva vreun rău devine 
duşmanul meu. Te voi ucide, călugăre, dacă-i pricinuieşti 
vreun rău, te voi ucide fără să clipesc. De-acum, tipam, 
silindu-l pe călugăr să bată în retragere, speriat. Mă 
aprinsesem la faţă de furie, căci doream să-l ucid. E careva 
aici care tăgăduieşte că Sihtric e slujitorul meu? E careva? 
am strigat, reuşind, în sfârşit, să ridic vârful sabiei de la 
gâtul lui Jzenberht şi s-o răsucesc spre mulţimea din jur. 

Nimeni nu vorbi. Vântul se înteţi deodată prin Cair 
Ligualid şi aduse cu el miros de moarte, dar nimeni nu 
scoase un cuvânt, însă tăcerea lor nu-mi ostoi mânia. 

— E careva? am urlat, disperat să găsesc măcar un om 
care să primească provocarea mea. Fiindcă-l poate ucide 
acum pe Sihtric. lată-l, stă în genunchi şi aşteaptă... Dar 
mai întâi trebuie să mă ucidă pe mine. 

Jeenberht mă privi înciudat. Avea un chip îngust, 
negricios şi ochi vicleni. Gura îi era strâmbă, probabil de la 
vreun accident din copilărie, ceea ce îi dădea o înfăţişare 
respingătoare. Aş fi vrut să-i smulg sufletul hâd din acel 
trup sfrijit. Şi el dorea sufletul meu, dar nu îndrăznea să se 
clintească din loc. Nimeni nu se mişcă până când Guthred 
nu păşi peste ramurile de alun şi-şi lăsă palma peste 
creştetul lui Sihtric. 

— Fii binevenit! îi zise el băiatului. 

Părintele Willibald, care se apropiase în grabă de îndată 
ce auzise strigătele mele furioase, trecu şi el peste 
ramurile de alun. 

— Îţi poţi vâri sabia în teacă, stăpâne, zise el, cu 


% 106 # 


blândeţe. Era prea înfricoşat să se apropie mai mult, dar 
îndeajuns de curajos să stea dinaintea mea şi să împingă 
încet într-o parte lama Răsuflării-Şarpelui. Poţi vâri sabia 
în teacă, repetă el. 

— Băiatul va trăi, m-am stropşit către el. 

— Da, stăpâne, încuviinţă el, cu glas domol. Băiatul o să 
trăiască. 

Gisela mă privea, cu aceiaşi ochi strălucitori cu care 
întâmpinase întoarcerea fratelui ei din sclavie. Hild trăgea 
cu coada ochiului la ea. 

Iar mie îmi lipsea un cap retezat. 


Am pornit în zori, ca o oaste ce pleacă la război. 

Oamenii lui Ulf stăteau în avangardă, urma soborul de 
clerici care purtau cele trei cutii preţioase, iar, în spatele 
lor, Guthred călărea o iapă zdravănă. Gisela mergea 
alături de fratele ei, iar eu veneam imediat în urma ei, în 
vreme ce Hild îl ducea pe Witnere de căpăstru, deşi, când 
obosea, stăruiam ca să urce în şa. 

Hild avea înfăţişare de călugăriţă. Îşi împletise cosiţele 
lungi, apoi îşi petrecuse cozile în jurul capului, purtând 
peste ele o glugă cenuşie. Pelerina ei era de aceeaşi 
nuanţă cenuşie, spălăcită, iar la gât purta o cruce simplă, 
din lemn, pe care o strângea între degete în timp ce 
călărea. 

— Te cam bat la cap, nu-i aşa? am întrebat-o. 

— Cine să mă bată la cap? 

— Preoţii, i-am zis. Părintele Willibald. Îţi spun întruna 
să te întorci la mănăstire. 

— Dumnezeu mă bate la cap, zise ea. 

Am privit-o, şi Hild îmi zâmbi, ca şi cum ar fi vrut să-mi 
spună că nu are de gând să mă tulbure cu frământările ei. 

— M-am rugat sfântului Cuthbert, îmi mărturisi ea. 

— Şi ţi-a răspuns? 

Ea îşi atinse crucea de la gât. 

— Doar m-am rugat. lar ăsta-i un început, spuse ea pe 
un ton calm. 

— Nu-ţi place să fii liberă? am întrebat-o pe şleau, iar ea 


% 107 # 


râse. 

— Sunt femeie, cum aş putea fi liberă? 

Nu am zis nimic, iar ea îmi surâse. 

— Sunt ca un fir de vâsc, spuse Hild. Am nevoie deo 
creangă pe care să cresc. Fără creangă, nu sunt nimic. 

Vorbise fără amărăciune în glas, ca şi când n-ar fi spus 
decât un adevăr evident. Şi adevărat grăia. Ea provenea 
dintr-o familie bună şi, dacă n-ar fi fost încredinţată 
bisericii, ca micuța ZEthelflaed, ar fi fost dată unui bărbat. 
Aceasta e soarta femeilor. Mai târziu, aveam să cunosc o 
femeie care sfidase această soartă, dar Hild era ca un bou 
căruia îi lipseşte jugul într-o zi de sărbătoare. 

— Eşti liberă acum, i-am zis. 

— Nu, căci depind de tine, mă corectă ea. O privi apoi pe 
Gisela, care se amuza pe seama unei glume spuse de 
fratele ei. Şi fii cu băgare de seamă, Uhtred, să nu mă faci 
de ruşine. 

Voia să spună să nu care cumva să o umilesc, părăsind-o 
pentru a-i face curte Giselei, ceea ce era adevărat; acesta 
era purul adevăr. Ea îmi cercetă chipul şi râse. 

— În multe privinţe, eşti un bun creştin. 

— Crezi? 

— Încerci să faci mereu ce e bine, nu? zise ea şi izbucni 
în râs, văzându-mi expresia de uluire. Aş vrea să-mi faci o 
promisiune. 

— Dacă pot, i-am spus precaut. 

— Promite-mi că nu vei fura capul sfântului Oswald ca să 
ai în total opt capete. 

Am izbucnit în râs, uşurat că promisiunea nu avea de-a 
face cu Gisela. 

— Da, mă gândeam la asta, am recunoscut. 

— Ştiu că te gândeai, dar n-ar fi mers. Capul e prea 
vechi. Plus că l-ai mânia grozav pe Eadred. 

— Şi ce dacă l-aş mânia? 

Ea ignoră întrebarea mea. 

— Şapte capete sunt de-ajuns, insistă ea. 

— Opt ar fi fost mai bune. 

— Hm, lacomul Uhtred, îmi zise pe un ton zeflemitor. 


4 108 # 


Cele şapte capete fură cusute într-un sac, care fu suit în 
spinarea unui catâr. Hăţurile catârului îi fură încredințate 
lui Sihtric. Muştele bâzâiau în jurul sacului, care duhnea 
atât de rău a hoit, încât nimeni nu vru să-l mai însoţească 
pe Sihtric. 

Eram o oaste ciudată. Fără a-i socoti pe clerici, 
număram trei sute optsprezece oameni, şi alături de noi 
mergeau aproape la fel de multe femei şi copii, şi 
nenumărați câini. Erau şaizeci sau şaptezeci de preoţi şi 
călugări, şi i-aş fi schimbat bucuros pe oricare dintre ei 
pentru mai mulţi cai sau mai mulţi călăreţi. Căci, dintre cei 
trei sute optsprezece, mă îndoiam că măcar o sută erau 
vrednici să fie puşi în zidul de scuturi. De fapt, nu eram o 
oaste, ci o adunătură. 

Călugării mergeau cântând, presupun că în latină, căci 
nu înţelegeam o iotă. Acoperiseră sicriul sfântului 
Cuthbert cu o pânză verde, fină, brodată cu cruci, şi, chiar 
în acea dimineaţă, un corb se găinăţă, din zbor, pe pânză. 
La început, am luat asta drept un semn rău, dar am 
hotărât că, de vreme ce corbul era pasărea lui Odin, acesta 
trebuie să-şi fi arătat pur şi simplu disprețul faţă de 
creştinii care cărau un creştin mort, aşa că am aplaudat 
gluma zeului, pomenindu-mă apoi străpuns de căutăturile 
urâcioase ale lui Jenberht şi Ida. 

— Ce-o să facem, mă întrebă Hild, dacă ajungem la 
Eoferwic şi aflăm că Ivarr s-a întors? 

— Fugim, fireşte. 

— Eşti fericit, nu? mă întrebă ea, râzând. 

— Da. 

— De ce? 

— Fiindcă sunt departe de Alfred, i-am răspuns, dându- 
mi seama că acesta era adevărul. 

— Alfred e un om bun, mă mustră ea. 

— Da, dar i-ai căuta vreodată tovărăşia? Ai face vreo 
bere specială pentru el? Îţi aminteşti vreo glumă pe care ai 
putea să i-o spui? A stat vreodată cineva la gura vetrei cu 
el, punându-l la încercare cu ghicitori? Cântăm vreodată 
cu el? Nici vorbă! Tot ce face e să se întrebe mereu ce şi-ar 


% 109 # 


dori zeul lui şi dă legi doar ca să-şi mulţumească zeul. Şi, 
dacă faci ceva pentru Alfred, nu e niciodată de ajuns, căci 
mizerabilul lui zeu vrea, pur şi simplu, mai mult şi mai 
mult. 

Chiar şi când l-am insultat pe zeu, Hild îmi răspunse cu 
obişnuitul ei zâmbet răbdător. 

— Alfred ar vrea să te întorci, zise ea. 

— De sabia mea are nevoie, nu de mine, i-am spus. 

— Te vei întoarce? 

— Nu, am rostit hotărât. 

Am încercat să scrutez viitorul, să văd dacă aveam să mă 
tin de cuvânt, dar nu ştiam ce aveau ursitoarele să mai 
toarcă pentru mine. Cumva, cu acea gloată gălăgioasă, 
nădăjduiam să-l distrug pe Kjartan şi să cuceresc 
Bebbanburgul, şi raţiunea îmi spunea că aş fi putut face 
toate astea, dar tot ea nu şi-ar fi închipuit în veci că un 
sclav eliberat avea să fie acceptat drept rege de saxoni şi 
de danezi, deopotrivă. 

— N-ai să te mai întorci niciodată? se interesă Hild, 
sceptică în privinţa răspunsului meu dinainte. 

— Niciodată, am zis, şi le-am putut auzi, în minte, pe 
ursitoare râzând de mine. 

Mă temeam că destinul mă legase de Alfred şi uram 
asta, fiindcă asta însemna că nu eram propriul meu stăpân. 
Poate că şi eu eram un fir de vâsc, doar că aveam o datorie 
de împlinit. Aveam o răzbunare de dus la capăt. 

Am urmat drumul roman peste dealuri. Am înaintat 
încet, timp de cinci zile, dar nu am fi putut merge mai 
repede din pricina călugărilor care cărau sicriul sfântului 
pe umeri. In fiecare noapte, spuneau rugăciuni, şi în 
fiecare zi alţi şi alţi oameni ni se alăturau, aşa încât, atunci 
când am ajuns la câmpia întinsă ce ducea către Eoferwic, 
număram aproape cinci sute de oameni. Ulf, care acum îşi 
spunea jarlul Ulf, deschidea calea sub flamura sa 
reprezentând un cap de vultur. Incepuse să-l placă pe 
Guthred, iar eu şi Ulf eram cei mai apropiaţi sfetnici ai 
regelui. Şi Eadred îi era aproape, fireşte, dar el nu avea 
prea multe de spus în privinţa războiului. Ca majoritatea 


% 110% 


clericilor, el era sigur că zeul creştin avea să ne aducă 
victoria şi că în asta consta menirea lui. Pe de altă parte, 
eu şi Ulf aveam un cuvânt greu de spus, şi cel mai 
important lucru era că o oaste de cinci sute de oameni, 
slab instruiți, nu era nici pe departe suficientă pentru a 
cuceri Eoferwicul, dacă Egbert avea de gând să-l apere. 

Dar Egbert era cuprins de disperare. Există, într-o carte 
sfântă a creştinilor, o poveste despre un rege care vede, 
într-o zi, o scriere ciudată pe un zid. Auzisem acea poveste 
de câteva ori, dar nu-mi puteam aminti şi altceva, în afară 
de faptul că era vorba de un rege şi că acele cuvinte de pe 
zid îl îngroziseră de moarte. Cred că zeul creştin scrisese 
acele cuvinte, dar nu sunt prea sigur în privinţa asta. Aş 
putea trimite după preotul nevestei mele, căci i-am permis, 
în ultima vreme, să aibă pe lângă ea o asemenea creatură, 
şi i-aş putea cere lui amănunte, dar cred că pe urmă n-ar 
face altceva decât să se târască la picioarele mele, cerşind 
să măresc raţia de peşte, bere şi lemne pentru familia lui, 
ceea ce nu vreau să fac, aşa că detaliile nu mă interesează. 
A existat un rege, zidul lui avea nişte cuvinte scrise pe el, 
şi aceste cuvinte îl înspăimântară pe rege. 

Willibald îmi băgase în cap povestea aceasta. Când am 
intrat în oraş, el începu să plângă cu lacrimi de fericire, şi, 
când află că Egbert n-avea de gând să ni se opună, începu 
să strige că regele văzuse inscripţia de pe zid. Striga fără 
încetare asta, şi, în acel moment, vorbele lui mi se 
păruseră absurde, dar acum ştiu ce însemnau. El voia să 
spună că Egbert ştia că e pierdut chiar înainte ca lupta să 
înceapă. 

Eoferwic aşteptase întoarcerea lui Ivarr, şi mulţi dintre 
localnici, temându-se de răzbunarea danezilor, dăduseră 
bir cu fugiţii. Egbert avea o gardă personală, dar 
majoritatea soldaților  dezertaseră, iar acum nu-i 
rămăseseră alături mai mult de douăzeci şi opt de oameni; 
dar niciunul nu era dornic să-şi dea viaţa pentru un rege 
căruia îi apăruse inscripţia fatidică pe zid. In plus, 
locuitorii rămaşi nu voiau nici ei să baricadeze porţile sau 
să apere zidurile, şi, astfel, oastea lui Guthred pătrunse în 


4% 111 # 


cetate fără să întâmpine vreo rezistenţă. Am fost primiţi cu 
bucurie. Cred că oamenii din Eoferwic erau convinşi că 
veniserăm să-i apărăm de lIvarr, nu să-i luăm coroana lui 
Egbert, dar, chiar şi când aflară că au un rege nou, ei se 
arătară destul de bucuroşi. Desigur, ce-i bucura cel mai 
mult era prezenţa sfântului Cuthbert, iar Eadred depuse 
moaştele acestuia în biserica arhiepiscopului, deschise 
capacul sicriului, şi mulţimea se buluci să vadă trupul 
neputrezit şi să i se roage. 

Wulfhere, arhiepiscopul, plecase din oraş, dar părintele 
Hrothweard era încă acolo şi continua predicile lui 
smintite, trecând pe dată de partea lui Eadred. Presupun 
că şi el văzuse inscripţia de pe zid, deşi singurele inscripţii 
pe care le-am putut vedea erau nişte cruci scrijelite pe uşi. 
Acestea arătau, se pare, că acolo trăiesc creştini, dar 
majoritatea danezilor care supravieţuiseră îşi scrijeliseră şi 
ei pe uşi semnul crucii, spre a fi apăraţi de jefuitori, iar 
oamenii lui Guthred chiar erau puşi pe jaf. Eadred le 
promisese femei uşoare şi mormane de argint, dar acum 
stareţul se străduia să-i apere pe creştinii din oraş de 
danezii lui Guthred. Se iscară şi câteva încăierări, nu prea 
multe. Localnicii aveau bunul simţ să ofere ei înşişi, cu 
dragă inimă, bani, mâncare şi bere, în loc să fie jefuiţi, iar 
Guthred descoperi în palat lăzi cu argint şi le împărţi banii 
soldaţilor săi. Prin taverne, berea începu să curgă în valuri, 
aşa că, deocamdată, oamenii din Cumbraland erau fericiţi. 

— Ce-ar fi făcut acum Alfred? mă întrebă Guthred chiar 
în prima seară petrecută la Eoferwic. 

Era o întrebare cu care mă obişnuisem, căci Guthred 
ajunsese, cumva, să fie convins că Alfred reprezenta o 
pildă demnă de urmat. De astă dată, voia să ştie ce-ar fi 
făcut Alfred în privinţa lui Egbert, care fusese descoperit 
în dormitorul lui. El fusese târât în marea sală de ospeţe, 
unde se prosternă la picioarele lui Guthred, jurându-i 
credinţă. Era o privelişte ciudată, un rege îngenunchind 
dinaintea altuia, în vechea sală romană, luminată de făclii 
care afumau tavanul, iar în spatele lui Egbert stăteau 
sfetnicii şi slujitorii săi, şi ei îngenuncheaţi şi cu capetele 


% 112% 


plecate, în semn de supunere faţă de Guthred. Egbert mi 
se păru bătrân, bolnav şi nefericit, pe când Guthred era un 
tânăr suveran strălucitor. Se arătă vesel faţă de regele 
detronat, îl ridică din genunchi şi îl sărută pe amândoi 
obrajii, apoi, plin de curtoazie, îl invită să se aşeze lângă 
el. 

— Ucide-l pe ticălosul ăsta bătrân! mârâi Ulf. 

— Am hotărât să fiu milostiv, zise Guthred, pe un ton 
maiestuos. 

— Ai hotărât să fii un idiot, îl repezi Ulf. 

Era furios şi posac, căci Eoferwic nu avea nici măcar un 
sfert din prada la care se aşteptase, însă găsi două 
fetişcane gemene care-l satisfacură, şi numai datorită lor 
nu se plânse prea mult. 

Când ceremoniile luară sfârşit şi după ce Eadred bălmăji 
o rugăciune interminabilă, eu şi Guthred am ieşit să vedem 
oraşul. Cred că voia să-şi etaleze noua armură sau poate 
era doar dornic să mai ia o gură de aer curat, căci fumul 
din palat îl ameţise. Bău bere în fiecare tavernă, glumind 
cu supuşii lui fie în daneză, fie în engleză, şi sărută cel 
puţin cincizeci de fete; apoi mă conduse pe metereze şi am 
mers, un timp, în tăcere, până am ajuns în partea estică a 
oraşului. Acolo m-am oprit şi am privit peste câmpuri, la 
râul ce curgea ca o panglică de argint bătut sub secera 
lunii. 

— Aici a murit tatăl meu, i-am zis. 

— Cu sabia în mână? 

— Da. 

— Asta-i bine, făcu el, uitând, pentru o clipă, că era 
creştin. Dar a fost o zi tristă pentru tine. 

— Ba a fost o zi bună, l-am contrazis. Atunci l-am întâlnit 
pe jarlul Ragnar. Şi-apoi, nu mi-a plăcut niciodată de tata. 

— Nu? De ce? se arătă el surprins. 

— Era un sălbatic. Oamenii se întreceau să-i intre în 
graţii, căci mereu tuna şi fulgera. 

— Hm, atunci era ca tine, zise el, venindu-mi mie să mă 
arăt surprins. 

— Eu? 


% 113% 


— Înneguratul meu Uhtred, tot numai foc şi pară, surâse 
el. Dar ia mai bine spune-mi ce să fac cu Egbert. 

— Ce ţi-a spus deja Ulf, fireşte, am zis. 

— Ulf ar ucide pe toată lumea, crezând că doar aşa n-am 
mai avea probleme. Dar ce-ar fi făcut Alfred în locul meu? 

— Nu contează ce-ar fi făcut Alfred. 

— Ba da, contează, zise el, nerăbdător. Aşa că spune-mi! 

Ceva la Guthred mă convingea întotdeauna să-i spun 
adevărul, sau mare parte din el, şi am fost ispitit să-l mint, 
răspunzându-i că Alfred l-ar fi târât pe bătrânul rege în 
piaţa oraşului, şi acolo l-ar fi scurtat de cap, dar ştiam că 
nu era adevărat. După Ethandun, Alfred îi cruţase viaţa 
vărului său trădător şi chiar îl lăsase în viaţă pe nepotul 
lui, Æthelwold, deşi acesta avea pretenţii mai justificate la 
tron chiar şi decât Alfred însuşi. 

— L-ar lăsa să trăiască, i-am spus în cele din urmă cu un 
oftat. Dar Alfred e doar un neghiob pios. 

— Ba nu e deloc neghiob, mă contrazise Guthred. 

— E îngrozit să nu-l dezamăgească pe Dumnezeul lui, 
am spus. 

— Ăsta chiar e un lucru de care trebuie să te temi, 
observă Guthred. 

— Ucide-l pe Egbert, stăpâne, am rostit eu pe un ton 
vehement. Dacă nu-l omori acum, o să încerce să-şi ia 
regatul îndărăt. Are pământuri la sud de-aici. Poate ridica 
oaste. Lasă-l să trăiască, şi el va pleca la Ivarr cu oamenii 
lui, iar Ivarr va dori să-i redea tronul. Egbert ne e duşman! 

— E doar un bătrân bolnav şi înfricoşat, zise Guthred, 
răbdător. 

— Atunci, scuteşte-l de atâta suferinţă, l-am îndemnat. O 
s-o fac eu pentru tine. N-am mai omorât niciodată până 
acum vreun rege. 

— Şi ti-ar plăcea? 

— Pe ăsta îl ucid pentru tine, i-am răspuns. I-a lăsat pe 
saxonii lui să-i măcelărească pe danezi. Nu-i chiar atât de 
nevolnic pe cât îl crezi. 

Guthred îmi aruncă o privire plină de reproş. 

— Te ştiu eu pe tine, Uhtred, zise el, vesel. Vrei să te 


Y 114 # 


lauzi că eşti cel care l-a ucis pe Ubba la malul mării şi l-a 
doborât din şa pe Svein Cal Alb şi l-a trimis în mormântul 
său rece pe regele Egbert din Eoferwic. 

— Şi l-a ucis pe Kjartan cel Crud, am adăugat, şi l-a 
măcelărit pe Ælfric, uzurpatorul din Bebbanburg. 

— Mă bucur că nu-s duşmanul tău, glumi el, apoi se 
strâmbă. Puah! Berea-i acră aici. 

— O fac altfel decât voi, i-am explicat. Ce te povăţuieşte 
stareţul Eadred să faci? 

— La fel ca tine şi ca Ulf: să-l ucid pe Egbert. 

— Ha! Are şi Eadred o dată dreptate. 

— Dar Alfred nu l-ar ucide, zise el, pe un ton hotărât. 

— Alfred e rege în Wessex, şi el nu e nevoit să-l înfrunte 
pe Ivarr, şi nu are un rival ca Egbert. 

— Dar Alfred e un rege bun, insistă Guthred. 

Înfuriat, am dat un picior în palisadă. 

— De ce l-ai lăsa pe Egbert să trăiască? Pentru ca 
oamenii să te placă? l-am întrebat. 

— Vreau ca oamenii să mă placă, recunoscu el. 

— Ar trebui să se teamă de tine, am protestat, îndârjit. 
Eşti rege! Trebuie să fii necruţător. Trebuie să fii temut. 

— Alfred e temut? 

— Da, i-am zis, şi m-a surprins să-mi dau seama că 
grăisem adevărul. 

— Fiindcă e necruţător? 

Am scuturat din cap. 

— Oamenii se tem să-l vadă nemulţumit. 

Nu realizasem niciodată asta, dar, brusc, lucrurile 
deveniră clare pentru mine. Alfred nu era necruţător. Era 
milos, dar temut totuşi. Cred că oamenii recunoşteau că 
Alfred se afla sub ascultarea poruncilor zeului creştin, aşa 
cum şi ei se aflau sub domnia lui. Disciplina pe care Alfred 
şi-o impusese venea din frica de a nu-şi supăra zeul. 
Niciodată nu putea să scape de gândul acesta. Niciodată 
nu putea fi pe atât de bun pe cât şi-ar fi dorit, dar asta nu-l 
împiedica să se străduiască. Eu acceptasem de mult că 
sunt supus greşelii, dar Alfred n-ar fi acceptat niciodată să 
se spună aşa ceva despre el. 


% 115% 


— Mi-ar plăcea ca oamenii să se teamă de nemulţumirea 
mea, zise Guthred, cu voce blândă. 

— Atunci, lasă-mă să-l ucid pe Egbert, i-am cerut, deşi 
m-am străduit în zadar. 

Inspirat de adoraţia lui faţă de Alfred, Guthred îi cruţă 
viaţa lui Egbert, şi, în cele din urmă, se dovedi că avusese 
dreptate. El îl trimise pe bătrânul rege să trăiască într-o 
mănăstire de la sud de râu şi le ceru călugărilor să-l ţină 
închis acolo; ei făcură întocmai, iar Egbert pieri în mai 
puţin de un an, răpus de o boală chinuitoare, care-i mistui 
oasele şi muşchii. Fu îngropat în măreaţa biserică din 
Eoferwic, deşi eu n-am fost martor la nimic din toate astea. 

Era miezul verii de acum, şi în fiecare zi mă temeam să-i 
văd pe oamenii lui Ivar venind în sud; în schimb, sosiră 
zvonuri despre o mare bătălie dintre lvarr şi scoţi. 
Intotdeauna existaseră asemenea zvonuri, cele mai multe 
neadevărate, aşa că nu le-am dat crezare, însă Guthred 
hotări să ia de bună povestea şi le dădu voie celor mai 
mulţi dintre oştenii lui să se întoarcă în Cumbraland, ca să- 
şi secere grânele. Astfel, în garnizoana din Eoferwic, 
rămaseră foarte puţine trupe. Gărzile regale rămaseră, şi 
în fiecare dimineaţă îi instruiam pe tinerii recruți, făcându- 
i să se lupte cu săbiile, suliţele şi scuturile, iar la nămiezi îi 
puneam să repare zidul cetăţii, care se năruise în prea 
multe locuri. Il consideram pe Guthred un nechibzuit, 
pentru că-şi lăsase oamenii să plece, dar el îmi zise că, fără 
recoltă, supuşii săi avea să moară de foame; ba chiar era 
foarte convins că aceştia aveau să se întoarcă. Şi avu 
dreptate, din nou. Oamenii se întoarseră. Ulf îi aduse din 
Cumbraland şi ceru să ştie cum avea să fie desfăşurată 
oastea adunată. 

— Vom porni spre nord, să tranşăm problema cu 
Kjartan, zise regele. 

— Şi cu Ælfric, am insistat eu. 

— Desigur, încuviinţă Guthred. 

— Câtă pradă a agonisit Kjartan? întrebă Ulf. 

— Bogăţii fără seamăn, i-am zis, amintindu-mi de 
poveştile lui 'Tekil. Nu am pomenit însă nimic despre câinii 


% 116 # 


fioroşi, care păzeau aurul şi argintul. Kjartan este bogat 
cum nu vă puteţi închipui. 

— E vremea să ne ascuţim săbiile, zise Ulf. 

— Iar Ælfric are avuţii şi mai mari, am adăugat, deşi nu 
aveam habar dacă spun adevărul. 

Dar chiar credeam că puteam cuceri Bebbanburgul. 
Cetatea nu fusese niciodată cucerită de vreun duşman, dar 
asta nu însemna că era invincibilă. Totul depindea de 
Ivarr. Dacă el putea fi învins, atunci Guthred ar fi devenit 
cel mai puternic om din Northumbria; iar Guthred era 
prietenul meu, şi el m-ar fi ajutat, credeam eu, nu doar să-l 
ucid pe Kjartan şi, astfel, să răzbun moartea lui Ragnar cel 
Bătrân, dar şi să mă întorc pe pământurile mele şi la 
cetatea mea de lângă mare. Asemenea visuri am avut în 
acea vară. Credeam că viitorul avea să fie încântător doar 
dacă i-aş fi putut asigura regatul lui Guthred, dar uitasem 
de răutatea celor trei ursitoare de la rădăcinile lumii. 

Părintele Willibald voia să se întoarcă în Wessex, şi nu-l 
puteam învinui pentru asta. Era un saxon din vest şi nu 
suferea Northumbria. Imi amintesc cum, într-o seară, pe 
când mâncam o portie de elder, ceea ce e, de fapt, un uger 
de vacă presat şi gătit, iar eu înfulecam direct din tipsia 
din faţa mea, zicând că nu mai mâncasem ceva atât de bun 
de când eram copil, bietul Willibald nu putu să ia nici 
măcar o înghiţitură. Arăta parcă bolnav de friguri, şi eu l- 
am luat peste picior, numindu-l „sudist mofturos”. Sihtric, 
care acum era slujitorul meu, îi aduse în loc pâine şi 
brânză, iar eu am împărţit cu Hild porţia lui. Şi ea era din 
sud, dar nu atât de sclivisită ca Willibald. În acea seară, 
când făcu mofturi la mâncare, el ne spuse că dorea să se 
întoarcă la Alfred. 

Dinspre Wessex nu mai primiserăm multe veşti; ştiam 
doar că prin părţile acelea domneşte pacea. Desigur, 
Guthrum fusese învins şi acceptase să se boteze, ca parte a 
tratatului de pace încheiat cu Alfred. Îşi luase numele 
creştin de /Ethelstan, ceea ce însemna „piatră nobilă”, iar 
Alfred fusese naşul lui. Rapoartele venite din sud spuneau 
că Guthrum, sau cum s-o mai fi numit acum, menținea 


Y% 117% 


pacea. Alfred trăia, iar asta era tot ce ştiam. 

Guthred decise să-i trimită soli lui Alfred. El alese patru 
danezi şi patru saxoni şi-i trimise călare spre sud, dându-şi 
seama că un asemenea grup ar putea străbate în siguranţă 
şi pământurile saxone, şi cele daneze, iar Willibald fu 
însărcinat să ducă mesajul lui. Călugărul îl scrise cu grijă, 
pana lui scârţâind pe o bucată de pergament abia curățată. 

— Cu ajutorul lui Dumnezeu, dictă Guthred, am luat 
regatul Northumbriei... 

— Care este numit Haliwerfolkland, îl întrerupse 
Eadred. 

Guthred flutură din mână, politicos, ca şi cum ar fi 
sugerat că Willibald putea decide singur dacă să adauge 
sau nu acele cuvinte. 

— Şi sunt hotărât, continuă el, prin graţia lui Dumnezeu, 
să stăpânesc acest pământ în pace şi dreptate... 

— Nu aşa de repede, stăpâne, se plânse Willibald. 

— Şi să-i învăţ pe locuitorii lui să facă o bere ca lumea, 
urmă Guthred. 

— Şi să-i învăţ... silabisi Willibald în şoaptă. 

Guthred izbucni în râs. 

— Nu, nu, părinte! Asta să nu scrii! 

Sărmanul Willibald! Scrisoarea aceea fu atât de lungă, 
încât o altă piele de miel trebui întinsă, curățată şi 
pregătită. Mesajul vorbea despre sfântul Cuthbert şi 
despre felul în care dusese el oastea de credincioşi creştini 
la Eoferwic, şi despre felul în care Guthred avea să-i înalțe 
o biserică sfântului. Lui Alfred i se amintea, de asemenea, 
că mai existau duşmani care ar fi putut zădărnici această 
dorinţă, dar lor nu li se acorda prea multă atenţie, ca şi 
cum Ivarr, Kjartan şi Ælfric ar fi fost nişte piedici mărunte. 
Guthred îi cerea lui Alfred să-l pomenească în rugăciunile 
sale şi-l asigura pe regele din Wessex că şi creştinii din 
Haliwerfolkland înălţau zilnic rugăciuni pentru el. 

— Dac-ar trebui să-i trimit lui Alfred un dar, ce crezi că 
i-ar plăcea? întrebă Guthred. 

— Moaşte de sfinţi, i-am sugerat, pe un ton plin de 
acreală. 


4 118 9 


Era o idee bună, căci nimic nu aprecia Alfred mai mult 
decât moaştele şi relicvele sacre, doar că aşa ceva nu se 
mai găsea în Eoferwic. Biserica arhiepiscopului avea multe 
odoare, inclusiv lingura cu care i se dăduse lui lisus să bea 
vin înainte de a sfârşi pe cruce, dar şi frâul măgarului lui 
Balaam, deşi cine era acel Balaam nu ştiam şi de ce 
măgarul lui era sfânt mă nedumerea şi mai abitir. Biserica 
mai poseda încă douăsprezece asemenea lucruri, dar 
arhiepiscopul le luase cu el când fugise, şi nimeni nu mai 
ştia unde se află Wulfhere. Eu bănuiam că i se alăturase lui 
Ivarr. Hrothweard spunea că are o sămânță de arbore de 
smochin despre care se scria şi în evanghelii, dar când am 
deschis cutiuţa de argint în care era ţinută sămânţa, nu am 
găsit altceva decât praf. Într-un sfârşit, l-am sfătuit pe rege 
că putem scoate doi dintre cei trei dinţi ai sfântului 
Oswald. Eadred se cutremură auzind aceasta, dar apoi 
decise că ideea nu era chiar atât de rea, aşa că fură aduşi 
nişte cleşti, cutia fu deschisă, iar un călugăr smulse doi 
dintre dinţii îngălbeniţi, ca nişte scoabe. Aceştia fură 
depuşi într-un superb vas de argint, în care Egbert ţinea 
stridiile afumate. 

Solia plecă într-o dimineaţă de la sfârşitul lui august. 
Guthred îl luă deoparte pe Willibald şi îi dădu un ultim 
mesaj pentru Alfred, prin care acesta era asigurat că, deşi 
el, Guthred, se născuse danez şi păgân, acum devenise 
creştin. Regele îl implora pe Alfred ca, în cazul în care 
Northumbria ar fi fost atacată, Wessexul să trimită oşteni 
spre a lupta pentru pământul Domnului. Rugămintea, 
gândeam eu, era cu totul zadarnică, întrucât Wessexul 
avea destui duşmani şi fără a mai trebui să-şi facă griji şi 
pentru soarta Northumbriei. A 

L-am luat şi eu pe Willibald deoparte. Îmi părea rău că 
pleacă, deoarece îmi plăcea de el; era un om bun, dar 
puteam vedea cum îl macină dorul de Wessex. 

— O să faci ceva pentru mine, părinte, i-am zis. 

— Dacă-mi stă în puteri, cu drag, zise el, precaut. 

— Transmite-i regelui salutările mele, i-am spus. 

Willibald răsuflă parcă uşurat, căci se aşteptase ca 


% 119 # 


favoarea pe care i-o ceream să fie mult mai împovărătoare. 
Şi chiar era, după cum avea să afle. 

— Regele va dori să ştie când te întorci, stăpâne, zise el. 

— În scurt timp, i-am răspuns, deşi singurul motiv 
pentru care aş fi vizitat Wessexul ar fi fost să recuperez 
bogăţiile îngropate la Fifhaden. Acum, regretam că 
ascunsesem comoara acolo, căci adevărul era că n-aş fi 
vrut să mai revăd vreodată Wessexul. Vreau să-l găseşti pe 
jarlul Ragnar, i-am zis. 

— Ostaticul? căscă el ochii cât cepele. 

— Da, găseşte-l şi transmite-i un mesaj din partea mea. 

— Dacă o să pot, mormăi el, bănuitor. 

L-am luat de după umeri, ca să-l fac să fie atent numai la 
mine, şi el se schimonosi din pricina strânsorii. 

— O să-l găseşti, am spus eu pe un ton ameninţător, şi îi 
vei da un mesaj. Spune-i că plec spre nord ca să îl ucid pe 
Kjartan. Şi mai spune-i că sora lui trăieşte. Spune-i că voi 
face tot ce-mi stă în putinţă să o găsesc şi s-o ţin în 
siguranţă. Spune-i că jur asta pe viaţa mea. Şi spune-i să 
vină aici de îndată ce va fi liber. 

L-am pus să repete aceste vorbe şi să jure pe crucifixul 
de la gât că avea să transmită întocmai mesajul, dar el se 
codi să facă un asemenea legământ. Îngrozit însă de furia 
mea, prinse totuşi crucea şi făcu promisiunea solemnă. 

Apoi plecă. 

Iar noi aveam din nou o oaste, căci secerişul se sfârşise 
şi venise timpul să pornim spre nord. 


Guthred plecă în nord din trei motive. Primul era Ivarr, 
care trebuia învins, iar al doilea era Kjartan, a cărui 
prezenţă în Northumbria era ca o rană plină de puroi. Al 
treilea era Ælfric, care trebuia silit să se supună autorităţii 
regelui. Ivarr era cel mai primejdios dintre toţi duşmanii şi 
cu siguranţă ne-ar fi învins dacă şi-ar fi adus războinicii în 
sud. Kjartan era mai puţin periculos, dar şi lui trebuia să-i 
venim de hac, căci, câtă vreme trăia, în Northumbria nu 
avea să fie pace. Ælfric era cel mai puţin periculos. 

— Unchiul tău e rege la Bebbanburg, îmi zise Guthred, 


4 120 # 


pe când ne îndreptam spre nord. 

— Îşi spune el rege? am întrebat, furios. 

— A, nu! E mult prea viclean ca s-o facă. Dar, de fapt, 
asta este. Pământurile lui Kjartan sunt o piedică, nu crezi? 
Prin urmare, stăpânirea mea, ca rege în Eoferwic, nu trece 
dincolo de Dunholm. 

— Dar noi eram pe vremuri regi în Bebbanburg, i-am 
amintit. 

— Chiar aşa? se miră Guthred. Regi ai Northumbriei? 

— Ai Berniciei, l-am lămurit. Dar Guthred nu auzise 
niciodată numele ăsta, aşa că i-am explicat. Aşa se numea 
toată partea de nord a Northumbriei. Şi toate pământurile 
din jurul cetăţii Eoferwic formau regatul Deira. 

— S-au unit? întrebă Guthred. 

— L-am ucis pe ultimul lor rege, dar asta a fost cu multă 
vreme în urmă. Înainte să ajungă creştinismul aici. 

— Aşadar, şi tu poţi revendica tronul? se interesă el şi, 
spre uimirea mea, am simţit o umbră de suspiciune în 
glasul lui. L-am țintuit cu privirea, şi el s-a înroşit. Poţi? 
repetă el, încercând să dea impresia că oricum nu-i păsa 
prea mult de răspuns. 

— Rege şi stăpâne al meu, dacă-mi vei da înapoi cetatea 
Bebbanburg, voi îngenunchea în faţa ta şi îţi voi jura, ţie şi 
urmaşilor tăi, credinţă în toate zilele vieţii mele, am zis eu, 
râzând. 

— Urmaşi! zise el voios. Ai văzut-o pe Osburh? 

— Am văzut-o pe Osburh, i-am zis. 

Fata era nepoata lui Egbert, o saxonă care trăia la palat 
pe când am cucerit Eoferwicul. Avea paisprezece ani, părul 
negru şi o faţă rotofeie, drăguță. 

— Dacă mă însor cu ea, Hild îi va fi domnişoară de 
onoare? întrebă regele. 

— Întreab-o, i-am răspuns, întorcând capul spre locul 
unde era Hild, care venea în urma noastră. Crezusem că 
Hild avea să se întoarcă în Wessex cu părintele Willibald, 
dar ea îmi spusese că nu era încă pregătită să dea ochii cu 
Alfred. Nu o puteam învinovăţi, aşa că nu am obligat-o să 
meargă. Cred că ar fi fericită să fie domnişoara de onoare 


% 121 # 


a soaţei tale, i-am spus lui Guthred. 

În acea noapte, am făcut tabără la Onhripum, unde o 
micuță mănăstire le oferi adăpost lui Guthred, lui Eadred 
şi câtorva călugări. Oastea noastră număra acum aproape 
şase sute de capete; aproape jumătate din oşteni erau 
călări. Focurile aprinse luminau toate câmpurile din jurul 
mănăstirii. Fiind comandant al gărzii, am înnoptat foarte 
aproape de clădirile mănăstirii, iar tinerii mei ostaşi, 
aproape patruzeci la număr şi majoritatea purtând cămăşi 
de zale luate din Eoferwic, se culcară lângă poarta 
mănăstirii. 

În prima parte a nopţii, am stat de strajă împreună cu 
Clapa şi doi saxoni. Sihtric era cu mine. Il făcusem 
slujitorul meu, dar îl învăţam şi să mânuiască sabia şi 
scutul, şi-mi dădeam seama că, într-un an-doi, avea să 
ajungă un soldat de nădejde. 

— Capetele sunt în siguranţă? l-am întrebat. 

— Dac-ai simţi cum duhnesc! protestă Clapa. 

— Nu mai rău ca tine, Clapa, i-am retezat-o. 

— Sunt în siguranţă, stăpâne, zise Sihtric. 

— Ar fi trebuit să am opt capete, am spus şi l-am prins 
pe tânăr de beregată. Ce gât costeliv ai, Sihtric! 

— Da, dar e rezistent, stăpâne, se lăudă el. 

Chiar atunci, poarta mănăstirii se deschise, şi Gisela, 
înveşmântată într-o pelerină neagră, se strecură pe ea. 

— Ar trebui să dormi la ora asta, domniţă, am mustrat-o 
eu. 

— Nu pot să dorm. Vreau să mă plimb, zise ea, 
aruncându-mi o privire sfidătoare. 

Buzele ei erau întredeschise, şi flăcările se reflectau în 
dinţii ei albi şi în ochii mari. 

— Şi unde doreşti să te plimbi? 

Ea ridică din umeri, fără să-şi dezlipească ochii de la 
mine, şi m-am gândit la Hild, care dormea în mănăstire. 

— Te las la comandă, Clapa, i-am spus supusului, şi, 
dacă apare Ivarr, ucide-l pe ticălos. 

— Da, stăpâne. 

Am auzit gărzile chicotind pe când mă îndepărtam, şi le- 


% 122 # 


am redus la tăcere mârâind scurt spre ele. Apoi, am 
condus-o pe Gisela spre copacii de la est de mănăstire, 
căci acolo era întuneric. Ea se întinse şi îmi prinse mâna. 
Nu spunea nimic, mulţumindu-se doar să meargă alături 
de mine. 

— Nu te temi de noapte? am întrebat-o. 

— Nu cu tine. 

— Când eram copi, mă transformam într-un 
sceadugengan. 

— Ce e un sceadugengan? întrebă ea, căci cuvântul era 
saxon, aşa că nu-l cunoştea. 

— O umbră rătăcitoare. O creatură care pândeşte în 
întuneric. 

O bufniţă scoase un huhuit prelung, undeva foarte 
aproape de noi, iar degetele fetei se strânseră, instinctiv 
pe mâna mea. 

Ne-am oprit sub un pâlc de fagi prin care vântul şuiera 
încetişor în noapte. Luminile gălbui ale focurilor de tabără 
sclipeau printre frunze şi i-am prins Giselei obrajii între 
palme, ridicându-i capul spre mine. Era destul de înaltă, 
dar, chiar şi aşa, tot era cu un cap mai scundă decât mine. 
Se lăsă privită, apoi închise ochii, pe când îmi plimbam, 
delicat, arătătorul peste nasul ei lung. 

— Eu... am spus, dar m-am oprit. 

— Da, zise ea, de parcă ar fi ştiut ce dorisem să spun. 

M-am întors cu spatele la ea şi am şoptit, ca pentru 
mine: 

— N-o pot face pe Hild nefericită. 

— Mi-a spus că ar fi vrut să se întoarcă în Wessex cu 
părintele Willibald, dar a vrut să vadă dacă poţi cuceri 
Dunholmul. Spune că s-a rugat mult pentru asta şi că ar fi 
un semn de la zeul ei dacă vei izbuti. 

— Ţi-a destăinuit ea asta? 

— Da, mi-a spus că ar fi un semn că trebuie să se 
întoarcă la mănăstire. Chiar în seara asta mi-a spus. 

Bănuiam că era adevărat. Am mângâiat iar chipul 
prelung al Giselei. 

— Atunci, va trebui să aşteptăm până ce Dunholmul e 


4 123 # 


cucerit, i-am zis, deşi alte cuvinte aş fi vrut să-i rostesc. 

— Fratele meu crede că ar trebui să fiu o junincă de 
pace, mărturisi ea cu amărăciune în glas. O junincă de 
pace era o femeie măritată cu cineva dintr-o familie rivală, 
pentru a statornici prietenia între clanuri; nu încăpea 
îndoială că Guthred se gândea la o căsătorie între Gisela şi 
fiul lui Ivarr sau cu vreun nobil din neamul scoţilor. Dar eu 
nu vreau să fiu o junincă de pace, zise ea pe un ton aspru. 
Am aruncat runele şi mi s-a arătat destinul. 

— Şi ce-ai aflat? 

— Că voi avea doi fii şi o fiică. 

— Asta-i bine, i-am zis. 

— Şi ei vor fi fiii tăi şi fiica ta. 

Preţ de o clipă, n-am putut vorbi. 

— Runele te-au anunţat asta? am reuşit să îngaim după 
câteva momente. 

— Ele nu m-au minţit niciodată, zise ea, calmă. Când 
Guthred a fost luat prizonier, runele m-au liniştit că se va 
întoarce şi că soţul meu va veni odată cu el. Şi ai venit. 

— Dar el vrea ca tu să fii o junincă de pace, i-am zis. 

— Atunci, trebuie să mă iei de soaţă ca pe timpuri. 

În vechime, danezii obişnuiau să-şi răpească mireasa, 
năvălind în gospodăria părinţilor, luând-o de sub nasul 
acestora şi fugind cu ea în lume. Unii tineri mai 
procedează şi acum în acest mod, dar în zilele noastre, 
raidul vine abia după nişte discuţii între părinţi şi viitorul 
soţ, astfel încât mireasa are timp să-şi încarce zestrea 
atunci când vin călăreţii să o ia. 

— Am să te răpesc atunci, i-am promis, deşi ştiam că 
aveam să stârnesc necazuri şi că Hild nu-mi greşise cu 
nimic ca să merite necazuri; iar Guthred s-ar fi simţit 
trădat, dar chiar şi aşa, nu îmi păsa. 

Am mângâiat-o încetişor pe Gisela pe obraji şi am 
sărutat-o. 

Ea se agăţă de mine, dar în acea clipă se auziră primele 
strigăte. Am ţinut-o strâns la pieptul meu şi am ciulit 
urechile. Strigătele veneau dinspre tabără, şi am putut 
vedea, printre copaci, cum oamenii aleargă pe lângă 


Y 124 # 


focuri, către drum. 

— E primejdie, i-am zis şi, prinzând-o de mână, am 
alergat cu ea spre mănăstire, unde Clapa şi ceilalţi tineri 
din garda regelui scoseseră deja săbiile. 

Am împins-o pe Gisela către uşă şi am scos din teacă 
Răsuflarea-Şarpelui. 

Dar nu era nicio primejdie. Nu pentru noi. Nou-veniţii, 
atraşi de lumina focurilor noastre de tabără, erau trei 
bărbaţi, dintre care unul grav rănit; aceştia aduceau veşti. 
Într-o oră, micuța biserică a mănăstirii strălucea de 
luminile lumânărilor, iar preoţii şi călugării înălţau imnuri 
de slavă lui Dumnezeu, în vreme ce mesajul adus de cei 
trei oameni veniţi din nord făcu înconjurul taberei, iar cei 
abia treziţi din somn dădeau fuga spre mănăstire, să afle şi 
ei vestea sau s-o audă iarăşi şi să se asigure că e 
adevărată. 

— Dumnezeu săvârşeşte minuni! strigă Hrothweard 
dinaintea mulţimii. Cu ajutorul unei scări, el se sui pe 
acoperişul mănăstirii. Era întuneric beznă, dar unii oameni 
aduseseră torţe aprinse, la lumina cărora Hrothweard 
părea să aibă o siluetă de uriaş. El îşi ridică braţele, iar 
mulţimea tăcu. li lăsă să aştepte puţin, în vreme ce le 
scruta chipurile îndreptate în sus şi, din spatele lui, se 
înălţă cântul solemn al călugărilor, pe când undeva, în 
noapte, o bufniţă ţipă. Hrothweard îşi încleştă pumnii şi se 
sui şi mai sus pe scară, de parcă ar fi vrut să ajungă la cer, 
sub razele lunii. Ivarr a fost înfrânt! strigă el în cele din 
urmă. Slavă Domnului şi sfinţilor săi, tiranul Ivarr Ivarson 
e înfrânt! Şi-a pierdut oastea! 

lar oamenii din Haliwerfolkland, care se temuseră să-l 
înfrunte pe puternicul Ivarr, urlară cât îi ţineau rărunchii, 
căci cea mai mare piedică în calea domniei lui Guthred în 
Northumbria era nimicită. În sfârşit, el se putea, numi 
rege, şi aşa era. Regele Guthred. 


% 125 # 


Patru 


Fusese o bătălie, am auzit, o bătălie oribilă şi atât de 
încrâncenată, încât vâlceaua unde se dăduse fusese 
scăldată în sânge, iar Aed al Scoției îl învinsese pe Ivarr 
Ivarson, cel mai puternic danez din Northumbria. 

Pierderile din rândul ambelor oşti erau groaznic de mari. 
Am aflat mai multe despre luptă a doua zi, în zori, când 
aproape şaizeci de supraviețuitori sosiră în tabăra noastră. 
Călătoriseră într-un grup îndeajuns de numeros cât să nu 
fie atacați de Kjartan, dar încă nu-şi reveniseră de pe urma 
cumplitei încercări prin care trecuseră. Ivarr, ne povestiră 
ei, fusese atras peste un râu, într-o vale, unde el credea că 
Aed îşi găsise adăpost, dar, de fapt, căzuse într-o capcană. 
Dealurile din jurul văii erau ticsite de scoţi, care coborâră 
urlând, furibunzi, prin buruieni şi ceaţă, pentru a dărâma 
zidurile de scuturi ale danezilor. 

— Erau mii de scoţi, spunea un danez supravieţuitor, 
tremurând încă pe când vorbea. 

Zidul de scuturi al lui Ivarr rezistase, dar îmi puteam 
imagina ferocitatea acelei lupte. Tatăl meu îi înfruntase de 
multe ori pe scoţi şi întotdeauna mi-i descria ca pe nişte 
diavoli. Diavoli ţicniţi, diavoli cu sabie, diavoli urlători; iar 
danezii lui Ivarr ne dezvăluiră cum se adunaseră, după 
primul asalt, şi, cu săbiile şi suliţele, făcuseră măcel 
printre diavoli, dar hoardele dezlănţuite continuau să vină 
peste ei, căţărându-se peste propriii morţi, cu pletele 
despletite înroşite de sânge şi cu săbiile despicând aerul. 
Ivarr încercase să iasă din vale prin nord, pentru a ajunge 
pe creasta unui deal. Dar asta însemna să-şi croiască drum 
prin rândurile dese de scoţi, şi nu izbuti. Aed îşi condusese 
apoi gărzile regale împotriva celor mai vrednici ostaşi ai 
lui Ivarr; scuturile se ciocniseră, lamele răsunaseră, 


4 126 # 


izbindu-se unele de altele, şi, unul câte unul, războinicii se 
prăbuşiseră. Ivarr, ziceau supraviețuitorii, luptase ca un 
leu, dar fusese împuns cu o sabie în piept şi cu o suliță în 
coapsă, iar gărzile sale îl scoseseră din zidul de scuturi. El 
urlase, turbat, cerându-le să-l lase să moară înfruntându-i 
pe duşmani, însă oamenii lui îl trăseseră la adăpost, 
continuând să se apere în faţa diavolilor, până la lăsarea 
nopţii. 

Ariergarda danezilor rămăsese să lupte, în vreme ce 
supraviețuitorii, aproape cu toţii răniţi şi însângeraţi, îşi 
luaseră căpetenia, şi ea rănită, spre sud, către râu. Fiul lui 
Ivarr, Ivar, deşi avea doar şaisprezece ani, reuşise să-i 
adune pe războinicii buni şi încă lupta şi străpunsese cu ei 
liniile  scoţilor care-i încercuiseră, dar mulţi danezi 
pieriseră încercând să traverseze râul, prin bezna nopţii. 
Unii se înecaseră, traşi la fundul apei de armurile grele, în 
vreme ce alţii fuseseră măcelăriți în apele puţin adânci; 
poate doar a şasea parte din oastea lui Ivarr reuşise să 
ajungă pe malul sudic, de unde se auzeau gemetele 
muribunzilor şi răcnetele furioase ale scoţilor. În zori, 
aceştia făcuseră un zid de scuturi, aşteptându-se ca scoţii 
să treacă râul şi să desăvârşească masacrul, dar şi oamenii 
lui Aed erau aproape la fel de istoviţi şi de însângeraţi ca şi 
danezii învinşi. 

— Noi am ucis sute de scoţi, spunea cu năduf un 
supravieţuitor, şi, mai târziu, am aflat că nu minţea şi că 
Aed se retrăsese, într-adevăr, către nord, să-şi lingă rănile. 

Jarlul Ivarr trăia. Fusese rănit, dar era în viaţă. Se 
spunea că se ascunde în pădurile de pe dealuri, temându- 
se să nu fie prins de Kjartan, iar Guthred trimise o sută de 
călăreţi spre nord ca să-l găsească; dar oamenii lui 
descoperiră că şi luptătorii lui Kjartan scotoceau dealurile, 
în căutarea aceleiaşi prăzi. Pesemne că Ivarr îşi dăduse 
seama că avea să fie prins şi prefera să devină prizonierul 
lui Guthred decât al lui Kjartan, aşa că se predă trupelor 
conduse de Ulf, care-l aduse pe jarlul rănit în tabăra 
noastră imediat după miezul zilei. Alături de el se aflau fiul 
lui, Ivar, şi alţi treizeci de supraviețuitori, unii dintre ei la 


% 127 # 


fel de grav răniţi ca şi conducătorul lor. Dar, când Ivarr îşi 
dădu seama că trebuia să se confrunte cu omul care 
uzurpase tronul Northumbriei, el insistă să facă asta stând 
în picioare. Aşa că se ridică şi merse. Nu ştiu cum reuşi 
asta, căci trebuie să fi suferit teribil din pricina rănilor, dar 
se sili să şchiopăteze şi, după câţiva paşi, se oprea de 
fiecare dată şi se sprijinea în sulița folosită pe post de 
cârjă. Puteam desluşi durerea pe chipul lui, dar şi mândria 
de a nu se lăsa purtat pe braţe dinaintea lui Guthred. 

Aşa că veni spre noi. Se clătina cu fiecare pas pe care îl 
făcea, dar era sfidător şi furios. Niciodată nu-l întâlnisem 
până atunci faţă în faţă, căci el fusese crescut în Irlanda, 
dar era leit tătâne-său. Avea constituţia scheletică a lui 
Ivar Cel Fără de Oase, aceeaşi faţă descărnată, cu ochii 
cufundaţi în găvane, acelaşi păr blond, dat pe spate şi 
aceeaşi răutate şi furie. Şi avea aceeaşi putere. 

Guthred aştepta la intrarea în mănăstire, iar gărzile sale 
formau două rânduri lungi, printre care trebui să meargă 
Ivarr. Guthred era flancat de cei mai de seamă războinici 
ai lui şi însoţit de stareţul Eadred, de părintele 
Hrothweard şi de alţi clerici. Când Ivarr ajunse la vreo 
zece paşi de el, se opri, se sprijini în suliță şi ne aruncă o 
privire mustrătoare. Mă confundă cu regele, poate din 
pricina cămăşii mele de zale şi a coifului, care erau mult 
mai de soi decât cele ale lui Guthred. 

— Tu eşti băiatul care-şi zice rege? întrebă el. 

— Eu sunt băiatul care l-a ucis pe Ubba Lothbrokson, i- 
am răspuns. 

Ubba fusese unchiul lui Ivarr, şi vorbele mele îl făcură 
pe danez să se schimonosească de furie, iar în ochi i-am 
zărit o sclipire stranie. Nişte ochi de şarpe, pe acel cap 
scheletic. Poate că Ivarr era rănit, iar puterea lui distrusă, 
dar tot ce-şi dorea în acele clipe era să mă ucidă. 

— Atunci, cine eşti? vru el să afle. 

— Ştii cine sunt, i-am zis, dispreţuitor. 

Un tânăr războinic e tot numai trufie. 

Guthred mă strânse de braţ, ca şi cum ar fi vrut să tac, 
apoi păşi înainte. 


4 128 # 


— Jarl Ivarr, zise el, îmi pare rău să te văd rănit. 

— Ar trebui să te bucuri şi să-ţi pară mai curând rău că 
nu sunt mort. Tu eşti Guthred? mârâi el. 

— Sunt întristat că eşti rănit, jarl Ivarr, rosti regele, şi 
sunt întristat pentru oamenii pe care i-ai pierdut, dar mă 
bucur că aţi ucis mulţi duşmani. Vă datorăm mulţumiri. Se 
dădu un pas înapoi şi privi, peste Ivarr, spre locul unde 
oastea noastră se adunase, lângă drum. Îi datorăm 
mulţumiri lui Ivarr Ivarson, strigă Guthred. El a îndepărtat 
ameninţarea din nordul nostru! Regele Aed s-a dus 
şchiopătând acasă, să-şi plângă războinicii ucişi şi să 
consoleze văduvele Scoției! 

Desigur, adevărul era că Ivarr şchiopăta, iar Aed ieşise 
învingător, dar vorbele lui Guthred stârniră chiote de 
bucurie, care îl uimiră pe Ivarr. Probabil se aşteptase ca 
Guthred să-l omoare, şi exact asta ar fi trebuit să facă; în 
schimb, el îl trată pe prizonier cu mărinimie. 

— Ucide-l pe ticălos! i-am şoptit regelui. 

El mă privi foarte mirat, ca şi cum lucrul acesta nici nu i- 
ar fi trecut prin minte. 

— De ce? mă întrebă, încetişor. 

— Ucide-l acum şi gata, l-am zorit eu. Şi omoară-l şi pe 
şobolanul de fiu-său! 

— Eşti obsedat să ucizi, făcu Guthred, amuzat, în timp 
ce Ivarr ne privea; negreşit, îşi dăduse seama ce-i cerusem 
regelui. 

— Fii binevenit, jarl  Ivarr! îi zâmbi  Guthred 
prizonierului, întorcându-şi privirea spre el. Northumbria 
are nevoie de războinici buni, iar tu ai nevoie de odihnă. 

Am urmărit atent acei ochi de şarpe şi am desluşit în ei 
uluirea lui Ivarr, dar şi un licăr viclean, ca şi cum jarlul l-ar 
fi crezut pe Guthred un naiv uşor de prostit; dar, în acel 
moment, am înţeles că regele avea o soartă de aur. Wyrd 
bið ful aroed. Când îl salvasem pe Guthred din mâinile lui 
Sven, şi el pretinsese că e rege, îl crezusem un aiurit; şi, 
chiar când fu proclamat rege la Cair Ligualid, încă mă 
gândeam că totul e o glumă. Nici măcar la Eoferwic nu 
credeam că distracţia avea să dureze mai mult de câteva 


4 129 # 


săptămâni, căci Ivarr era stăpânul uriaş şi brutal al 
Northumbriei, însă, acum, Aed tranşase situaţia pentru 
noi. Ivarr îşi pierduse majoritatea luptătorilor, fusese rănit, 
şi acum nu mai erau decât trei căpetenii puternice în 
Northumbria. Erau Ælfric, care se agăța de pământurile 
furate de la Bebbanburg, Kjartan, care era păianjenul 
întunecat, gata oricând să-şi acapareze prada cu 
repeziciune, lângă râu, şi regele Guthred, stăpânul 
Nordului şi singurul danez din Britania care domnea atât 
peste saxoni, cât şi peste danezi, cu voia acestora. 

Am rămas la Onhripum. Nu plănuiserăm asta, dar 
Guthred insistă să aşteptăm pentru ca lui Ivarr să-i fie 
oblojite rănile. Călugării îl îngrijeau, iar Guthred stătea 
lângă el, aducându-i mâncare şi bere. Cei mai mulţi dintre 
războinicii lui Ivarr, care supravieţuiseră, erau răniţi, iar 
Hild le spălă rănile şi găsi pânze curate, din care făcu 
bandaje. 

— Au nevoie de hrană, îmi zise ea, dar şi aşa mâncarea 
noastră era pe sponci, şi în fiecare zi mergeam, în grupuri 
de soldaţi, tot mai departe, în căutare de vite şi de grâne. 

L-am îndemnat pe Guthred să pornim mai departe la 
drum, către un ţinut mai bogat şi mai mănos, dar el era 
parcă vrăjit de Ivarr. 

— Îmi place de el şi nu-l putem părăsi aici, mi se 
destăinui regele. 

— Îl putem îngropa aici, am sugerat eu. 

— E aliatul nostru acum! insistă Guthred, şi chiar credea 
asta. 

Ivarr îi ridica în slăvi mărinimia, iar Guthred credea 
fiecare dintre cuvintele lui făţarnice. 

Călugării îşi făcură bine treaba, căci Ivarr se însănătoşi 
repede. Sperasem să dea ortul popii din cauza rănilor, dar 
în trei zile el putea deja călări din nou, deşi avea încă 
dureri, asta era clar. Acestea trebuie să fi fost groaznice, 
dar el se forţa să meargă şi să încalece, la fel cum se 
chinuia să dovedească loialitate faţă de Guthred. 

În privinţa aceasta, nu avea de ales. Ivarr nu avea mai 
mult de o sută de luptători, mulţi dintre ei răniţi, şi nu mai 


% 130 # 


era căpetenia temută de odinioară, aşa că el şi fiul lui 
îngenuncheară în faţa lui Guthred, împreunându-şi palmele 
ca pentru rugăciune şi jurând credinţă regelui. Fiul lui, 
Ivar, semăna cu taică-său şi cu bunică-său, sfrijit şi 
primejdios. Nu aveam încredere în niciunul din ei, dar 
Guthred se încăpăţâna să nu-mi dea ascultare. Drept era, 
zicea el, ca un rege să fie generos, şi, dovedind milostenie 
faţă de Ivarr, el credea că acesta avea să îi fie supus 
mereu. 

— Asta ar fi făcut şi Alfred, mă asigură el. 

— Alfred l-ar fi luat pe fiu ostatic şi l-ar fi alungat pe 
tată. 

— A depus un jurământ, susţinu Guthred. 

— O să adune noi războinici, l-am avertizat. 

— Prea bine! spuse el, cu surâsul lui molipsitor. Avem 
nevoie de oameni buni de luptă. 

— Şi va dori ca fiul lui să fie rege. 

— Nici măcar el însuşi nu vrea să fie rege. De ce-ar vrea 
să fie rege fiul lui? Tu vezi duşmani pretutindeni, Uhtred. 
Tânărul Ivar e un băieţandru tare chipeş, nu crezi? 

— Arată ca un şobolan pe jumătate mort de foame. 

— Are exact vârsta potrivită pentru a-i fi soţ Giselei. O 
faţă de cal şi un şobolan, nu? rânji el; aş fi vrut să-i strivesc 
rânjetul pe faţă, cu un pumn. Ei, asta da idee grozavă, nu 
crezi? Giselei i-a venit vremea măritişului, şi astfel îl voi 
lega şi pe Ivarr de mine. 

— De ce nu mă legi pe mine de tine? l-am întrebat. 

— Noi doi suntem deja prieteni, rosti el, încă rânjind, şi 
mulţumesc lui Dumnezeu pentru asta. 

Am pornit spre nord când Ivarr se înzdrăvenise suficient. 
Ivarr era sigur că unii dintre oamenii lui supravieţuiseră 
măcelului scoţian, aşa că Jænberht şi Ida porniră înainte, 
călare, cu o escortă de cincizeci de oameni. Cei doi 
călugări, mă asigură Guthred, cunoşteau ţinutul din 
preajma râului Tuede şi îi puteau călăuzi pe oştenii care-i 
căutau pe oamenii lui Ivarr. 

Guthred călări alături de Ivarr în cea mai mare parte a 
călătoriei. Fusese încântat că Ivarr îi depusese jurământ 


% 131 # 


de credinţă cu atâta uşurinţă şi punea asta pe seama 
magiei creştine. Când Ivarr rămase mai în urmă, să 
călărească alături de oamenii lui, Guthred îi chemă lângă 
el pe părintele Hrothweard şi-l întrebă pe preotul cu barba 
vâlvoi despre Cuthbert, Oswald şi Sfânta Treime. Guthred 
dorea să ştie cum ar fi putut săvârşi chiar el magia 
creştină şi era deznădăjduit de explicaţiile lui Hrothweard. 

— Fiul nu este acelaşi cu Tatăl, încerca Hrothweard, iar 
şi iar, să-l lămurească, iar Tatăl nu este Sfântul Duh, iar 
Sfântul Duh nu este Fiul, dar Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh 
sunt o singură fiinţă, veşnică şi inseparabilă. 

— Deci, sunt trei zei? întrebă Guthred. 

— Unul singur! se enervă Hrothweard. 

— Tu înţelegi asta, Uhtred? mă chemă Guthred lângă el. 

— N-am priceput niciodată, stăpâne. Pentru mine, e o 
aiureală. 

— Nu e o aiureală, şuieră preotul, printre dinţi. 
Gândeşte-te la o frunză de trifoi, stăpâne, i se adresă el 
regelui. Sunt, de fapt, trei frunze separate, dar e o singură 
plantă. 

— E o taină, stăpâne, interveni Hild. 

— Taină? 

— Dumnezeu are multe taine, stăpâne, zise ea, ignorând 
privirea urâcioasă a lui Hrothweard, iar în tainele Lui 
putem descoperi miracolele. Nu trebuie să le înţelegi, 
trebuie doar să fii uimit de ele. 

Guthred se întoarse în şa, să o vadă pe Hild. 

— Deci, tu vei fi domnişoara de onoare a soţiei mele? 
întrebă el, vesel. 

— Mai întâi căsătoreşte-te cu ea, şi pe urmă mă voi 
hotărî, stăpâne, răspunse fata. 

El rânji şi se răsuci la loc. 

— Am crezut că te-ai hotărât să te întorci la mănăstire, i- 
am zis lui Hild, în şoaptă. 

— Gisela ţi-a spus? 

— Da. 

— Aştept un semn de la Dumnezeu, grăi Hild. 

— Căderea Dunholmului? 


4 132 % 


Ea se încruntă. 

— Poate. E un loc al răului. Dacă Guthred îl cucereşte 
sub stindardul sfântului Cuthbert, asta va arăta puterea 
Domnului. Poate ăsta-i semnul pe care-l aştept. 

— Mie mi se pare că semnul ţi s-a arătat deja, am zis. 

Ea îşi struni iapa mai departe de Witnere, care o privea 
cu ochi duşmănoşi. 

— Părintele Willibald ar fi vrut să mă întorc la Wessex cu 
el, dar l-am refuzat. I-am spus că, dacă tot o să mă retrag 
iarăşi din lume, vreau să văd măcar ce fel de lume las în 
urmă. Călări în tăcere câteva clipe, apoi vorbi foarte încet. 
Mi-ar fi plăcut să am copii. 

— Dar poţi să ai copii. 

Ea scutură din cap, cu hotărâre. 

— Nu, nu ăsta-i destinul meu, zise ea şi mă fixă cu 
privirea. Ştii că Guthred vrea s-o mărite pe Gisela cu fiul 
lui Ivarr? 

Întrebarea ei mă luă prin surprindere. 

— Ştiu că se gândeşte la asta, am zis pe un ton precaut. 

— Ivarr s-a învoit. Azi-noapte. 

Am simţit că îmi stă inima, dar am încercat să mă 
comport cât mai firesc cu putinţă. 

— Tu de unde ştii? am întrebat-o. 

— Gisela mi-a spus. Dar există un preţ pus pe capul 
miresei. 

— Întotdeauna se pune un preţ pe capul miresei, am zis, 
cu asprime. 

— Ivarr vrea Dunholmul, rosti ea. 

Mi-a luat un moment să înţeleg, apoi am văzut tot acel 
târg monstruos, care se făcuse fără ştirea mea. Ivarr îşi 
pierduse aproape de tot puterea atunci când oastea lui 
fusese masacrată de Aed, dar, dacă ar fi primit cetatea 
Dunholm şi pământurile din jurul ei, ar fi ajuns iarăşi 
puternic. Oamenii care-l urmau acum pe Kjartan ar fi 
devenit supuşii lui, şi, dintr-odată, Ivarr şi-ar fi recăpătat 
toată forţa. 

— Şi Guthred a acceptat? am întrebat. 

— Nu încă. 


4 133 # 


— Nu poate fi atât de nătâng, am zis, furios. 

— Neghiobia bărbaţilor, zise Hild pe un ton dispreţuitor, 
pare să fie nesfârşită. Dar îţi mai aminteşti cum mi-ai spus, 
înainte să plecăm din Wessex, că Northumbria e plină de 
duşmani? 

— Îmi amintesc. 

— Mai plină decât ţi-ai fi putut închipui, aşa că voi 
rămâne aici, ca să mă asigur că vei scăpa cu viaţă, zise ea 
şi-mi atinse braţul. Uneori, cred că nu mai ai aici niciun alt 
prieten în afară de mine. Aşa că, Uhtred, lasă-mă să rămân 
până te voi şti în siguranţă. 

I-am zâmbit şi am atins mânerul sabiei. 

— Sunt în siguranţă, i-am spus. 

— Trufia ta îi împiedică pe oameni să-ţi vadă bunătatea, 
mă atenţionă ea, cu reproş în glas, apoi privi drumul care 
se deschidea înaintea noastră. Aşadar, ce vei face? mă 
întrebă. 

— O să-mi împlinesc răzbunarea. De aceea sunt aici. Şi 
nu o minţeam deloc. Din acest motiv călăream spre nord, 
pentru a-l ucide pe Kjartan şi a o elibera pe Thyra, dar, 
dacă  reuşeam în ceea ce-mi propusesem, atunci 
Dunholmul avea să-i fie încredinţat lui Ivarr, iar Gisela 
avea să-i aparţină fiului acestuia. Mă simţeam trădat, deşi 
nu era vorba de trădare, căci fata nu-mi fusese nicicând 
promisă mie. Guthred era liber să o mărite cu cine dorea. 
Sau, poate, vom pleca în altă parte, am murmurat cu 
amărăciune. 

— În altă parte? Unde? 

— Oriunde. 

— Înapoi în Wessex? întrebă Hild, zâmbind. 

— Nu! 

— Atunci unde? 

Niciunde. Fugisem din Wessex şi nu voiam să mă mai 
întorc decât ca să-mi recuperez comoara îngropată, când 
aveam să găsesc un loc sigur unde s-o duc. Destinul mă 
ţinea în gheare şi îmi dăduse duşmani. Pretutindeni. 


Am trecut prin vad râul Wiire la vest de Dunholm, apoi 
4% 134 9 


am înaintat spre o aşezare numită de localnici 
Cuncacester, ce se întindea de-a curmezişul drumului 
roman, la câţiva kilometri de  Dunholm. Romanii 
construiseră un castru la Cuncacester, ale cărui ziduri se 
mai vedeau încă, deşi mai erau doar nişte ridicături tocite 
în mijlocul câmpurilor verzi. Guthred porunci ca oastea să 
nu se îndepărteze de castrul ruinat, dar eu am cerut să ne 
continuăm înaintarea spre sud până ajungem la Dunholm; 
şi atunci am avut prima ceartă cu el, căci nu era chip ca 
regele să se răzgândească. 

— Care-i rostul, stăpâne? Să rămânem cu oastea pe loc 
când mai avem doar două ore de mers până la duşman? l- 
am întrebat. 

— Eadred a spus că trebuie să ne oprim aici. 

— Starețul Eadred? Ştie şi cum se cuceresc cetăţile? 

— A avut un vis, mă lămuri Guthred. 

— Un vis? 

— Sfântul Cuthbert vrea să-i înălţăm biserica aici, zise 
regele. Chiar acolo, îmi arătă el cu mâna către un deal 
scund, unde fusese depus sicriul sfântului, iar călugării 
cântau în jurul său. 

Mi se părea absurd. Locul era atât de neînsemnat, cu 
excepţia ruinelor castrului. Erau acolo dealuri, câmpuri, 
vreo două ferme şi un râuleţ, toate alcătuind un peisaj 
destul de plăcut, dar motivul pentru care locul respectiv 
fusese ales să găzduiască biserica sfântului îmi era cu totul 
de neînțeles. 

— Misiunea noastră, stăpâne, i-am zis regelui, este să 
cucerim Dunholmul. Şi n-o s-o facem dacă ne apucăm de 
construit biserici aici. 

— Dar visele lui Eadred au fost întotdeauna adevărate, 
îmi atrase atenţia Guthred, iar sfântul Cuthbert m-a ajutat 
întotdeauna. 

M-am contrazis cu el, dar am pierdut. Până şi Ivarr îl 
sfătui pe rege să ducă oastea mai aproape de Dunholm, 
dar visul stareţului Eadred făcu să aşezăm tabăra la 
Cuncacester, iar călugării se apucară imediat de lucru la 
construirea bisericii. Vârful dealului fu nivelat, copacii, 


4 135 % 


doborâţi, şi stareţul înfipse ţepuşe în pământ, pentru a 
însemna locurile unde aveau să se înalțe zidurile. El voia 
temelie din piatră, ceea ce însemna să căutăm o carieră 
sau, şi mai bine, o veche clădire romană ce putea fi 
dărâmată; dar ar fi trebuit să fie o clădire imensă, fiindcă 
biserica râvnită de Eadred era mai mare decât sălile de 
ospeţe ale multor regi. 

A doua zi, o zi de vară târzie, sub norii înalţi şi risipiţi, 
am pornit spre sud, către Dunholm. Mergeam să-l 
înfruntăm pe Kjartan şi să cercetăm tăria fortăreței lui. 

O sută şi cincizeci de oameni făcură scurta călătorie. 
Ivarr şi fiul lui îl flancau pe Guthred, eu şi Ulf îi urmam, şi 
doar clericii rămaseră la Cuncacester. Eram danezi şi 
saxoni, purtători de săbii sau de sulițe şi călăream sub 
noua flamură a lui Guthred, ce-l înfăţişa pe sfântul 
Cuthbert cu o mână ridicată, în semn de binecuvântare, şi 
ținând în cealaltă Evanghelia sfântă, încrustată cu 
nestemate, de la Lindisfarena. Nu era o flamură care să 
inspire fapte vitejeşti - cel puţin nu mie -, şi aş fi vrut să o 
fi rugat pe Hild să-mi croiască şi mie una, înfăţişând capul 
de lup al Bebbanburgului. Jarlul Ulf avea drept stindard un 
cap de vultur, Guthred avea steagul său, iar Ivarr călărea 
sub o flamură zdrenţăroasă, reprezentând doi corbi, pe 
care reuşise, cine ştie cum, să o smulgă din mâinile 
scoţilor, în vreme ce eu călăream fără niciun stindard. 

Jarlul Ulf blestemă atunci când Dunholmul ne apăru 
înaintea ochilor, căci era pentru prima oară când zărea el 
puterea acelei stânci înalte, înconjurate de o buclă a râului 
Wiire. Stânca nu era pleşuvă, căci carpenii şi platanii 
creşteau din belşug pe pantele abrupte, dar vârful fusese 
curăţat, şi am putut zări o palisadă solidă din lemn, ce 
apăra culmea pe care fuseseră construite trei sau patru 
clădiri mari. Intrarea în cetate se făcea printr-o poartă 
înaltă, cu turn deasupra, înconjurată de metereze pe care 
flutura o flamură triunghiulară. Aceasta înfăţişa o corabie 
cu cap de şarpe, în amintirea tinereţii de navigator a lui 
Kjartan, iar sub flamură erau oameni cu sulițe, în vreme ce 
de palisade atârnau şiruri de scuturi. 


4 136 # 


Ulf rămase cu privirea aţintită asupra fortăreței. 
Guthred şi Ivarr i se alăturară, şi niciunul dintre noi nu 
scoase o vorbă. Ce era de spus? Cetatea părea de 
necucerit. Părea  straşnică. O cărare ducea către 
fortăreață, dar era îngustă şi prăpăstioasă, şi era nevoie 
doar de foarte puţini oameni să o apere, căci poteca 
şerpuia pe lângă cioturi de stâncă şi bolovani uriaşi, până 
la poarta înaltă a cetăţii. Puteam să ne trimitem toţi 
războinicii pe acea cărare, dar în unele locuri drumul era 
atât de strâmt, încât douăzeci de apărători bine înarmaţi 
puteau ţine piept unei oştiri întregi, în vreme ce suliţele şi 
pietrele aruncate de sus s-ar fi prăvălit peste capetele 
asediatorilor. Guthred, convins că Dunholmul nu putea fi 
cucerit, îmi aruncă o privire mută, ca o rugăminte. 

— Sithric! am strigat, iar băieţandrul se grăbi să vină 
lângă mine. Zidul ăla înconjoară toată creasta? l-am 
întrebat. 

— Da, stăpâne, îngăimă el, apoi ezită. Doar că... 

— Doar că ce? 

— Există un locşor în partea de sud, unde e doar un colţ 
de stâncă. Acolo nu e zid. Pe acolo aruncă lăturile din 
cetate. 

— Un colţ de stâncă? am întrebat, şi el făcu un gest cu 
mâna, ca pentru a arăta că era ca o placă de piatră golaşă. 
Ne-am putea căţăra pe el? 

— Nu, stăpâne. 

— Dar apa? Au vreo fântână în cetate? 

— Au două fântâni, stăpâne, amândouă în afara 
palisadei. Una se află la vest, şi nu o folosesc prea des, iar 
cealaltă e pe partea de est. Dar asta e sus de tot, pe 
povârniş, unde cresc copacii. 

— E în afara zidului? 

— În afară, stăpâne, dar e protejată de un zid separat. 

I-am aruncat un bănuţ drept răsplată, deşi răspunsurile 
lui nu mă bucurau deloc. Crezusem că, dacă oamenii lui 
Kjartan şi-ar fi luat apa direct din râu, atunci am fi putut 
plasa arcaşi acolo, ca să-i împiedicăm să se aprovizioneze, 
dar arcaşii noştri nu puteau străpunge copacii şi un zid ca 


4 137 # 


să-i oprească să ajungă la fântână. 

— Ei bine? Ce vom face acum? mă întrebă Guthred. 

Enervat, mai că nu mi-a venit să-i cer să se sfătuiască în 
privinţa aceasta cu preoţii lui, care insistaseră să ne 
aşezăm tabăra atât de departe. Cu greu m-am stăpânit să 
nu-i răspund astfel. 

— Poţi să-i oferi condiţii de capitulare, stăpâne, iar, dacă 
refuză, va trebui să-l asediezi până se va preda împins de 
foame. 

— Dar abia au cules recolta, remarcă Guthred. 

— Asta înseamnă că asediul va dura un an, i-am răspuns, 
tăios. Construieşte un zid de-a curmezişul limbii ăleia de 
pământ. Prinde-l pe Kjartan în capcană. Dă-i de înţeles că 
nu mai are scăpare. Că foametea îl pândeşte, mai devreme 
sau mai târziu. Dacă vei înălța un zid, i-am spus, 
entuziasmându-mă brusc de idee, nici nu vei fi nevoit să 
laşi aici o oaste întreagă. Şaizeci de oameni vor fi de-ajuns. 

— Şaizeci? se miră el. 

— Da, şaizeci de oameni ar putea apăra un zid aici, l-am 
asigurat. 

Stânca uriaşă pe care se ridica Dunholmul avea formă 
de pară, capătul de jos, mai îngust, formând limba de 
pământ de pe care priveam noi zidurile înalte. Râul curgea 
prin dreapta noastră, ocolea poalele stâncii, apoi reapărea 
în stânga, unde lăţimea lui nu era mai mare de o sută de 
metri. Ne-ar fi luat o săptămână să tăiem copacii de pe 
acea limbă de pământ, o altă săptămână, să săpăm un şanţ 
şi să clădim palisade, şi o a treia săptămână, să fortificăm 
palisada, aşa încât şaizeci de oameni să o poată lesne 
apăra. Fâşia de pământ nu era plată, ci bombată, deci 
palisada trebuia să urmeze acea denivelare. Şaizeci de 
oameni nu ar fi putut apăra un zid de o sută de metri, dar o 
mare porţiune din limba de pământ era de netrecut din 
cauza cioturilor de piatră, de unde nu putea veni niciun 
atac, aşa că războinicii noştri ar fi trebuit să apere 
palisada doar în trei sau patru locuri. 

— Şaizeci! 

Ivarr, care tăcuse până atunci, vorbi cu obidă, aruncând 


4 138 # 


cuvântul ca pe un blestem. 

— O să fie nevoie de mai mult de şaizeci, urmă el. 
Oamenii trebuie să se odihnească noaptea. E nevoie de 
alţii ca să aducă apă, să îngrijească vitele şi să patruleze 
pe malul râului. Poate şaizeci sunt suficienţi ca să apere 
zidul, dar mai e nevoie de încă două sute, ca primii şaizeci 
să-şi îndeplinească misiunea, încheie el şi-mi aruncă o 
privire plină de dispreţ. 

Desigur, avea dreptate. Şi, dacă două-trei sute de 
oameni ar fi fost ocupați să păzească Dunholmul, mai 
rămâneau alte două sau trei sute care n-ar fi putut păzi 
Eoferwicul sau patrula hotarele ori îngriji ogoarele. 

— Dar un zid aici, zise Guthred, ar putea să dea lovitura 
de graţie celor din Dunholm. 

— Ar putea, acceptă Ivarr, deşi nu părea convins. 

— Aşadar, mai am nevoie de oameni. Mai mulţi oameni, 
spuse regele. 

Am mers călare pe Witnere spre est, ca şi cum aş fi vrut 
să cercetez de unde ar fi putut fi început zidul. li puteam 
vedea pe oamenii cocoţaţi pe poarta înaltă a cetăţii 
privindu-ne. 

— Poate n-o să dureze chiar un an, i-am strigat, peste 
umăr, lui Guthred. Vino de te uită! 

El dădu pinteni calului său şi veni către mine. Niciodată 
nu-l mai văzusem atât de abătut. Până acum, totul venise 
uşor pentru el - tronul, cucerirea cetăţii Eoferwic, 
supunerea lui Ivarr, dar Dunholmul era o stâncă dură, de 
forţă brută, care-i sfida optimismul. 

— Ce vrei să-mi arăţi? întrebă el, mirat că-l făcusem să 
se abată de la potecă. 

M-am uitat înapoi, ca să mă asigur că Ivarr şi fiul lui nu 
ne auzeau, apoi am arătat cu mâna spre râu, ca şi cum am 
fi vorbit despre locul unde trebuia înălţat zidul. 

— Putem cuceri cetatea, i-am şoptit, dar n-am de gând 
să te ajut dacă tu i-o vei da, drept răsplată, lui Ivarr. 

El se încruntă, mirat, şi i-am zărit pe chip o licărire 
vicleană, ca şi cum ar fi fost ispitit să nege că i-ar fi trecut 
vreodată prin minte să-i dăruiască Dunholmul lui Ivarr. 


4 139 # 


— Ivarr e slab, i-am zis, şi, câtă vreme e slab, va fi 
prietenul tău. Dar, dacă-i dai putere, vei face din el 
duşmanul tău. 

— Şi ce folos poţi avea de la un prieten slab? 

— Mai mult decât de la un duşman puternic, stăpâne. 

— Ivarr nu doreşte să fie rege, zise el, aşa că de ce mi-ar 
fi duşman? 

— Ce vrea lIvarr e să-l stăpânească pe rege ca pe un 
căţeluş în lanţ. Asta vrei? Să fii cățelul lui Ivarr? 

El ridică privirea spre poarta cetăţii. 

— Cineva trebuie să stăpânească Dunholmul, grăi el fără 
aplomb. 

— Atunci dă-mi-l mie, fiindcă eu sunt prietenul tău. Te 
îndoieşti de asta? 

— Nu, Uhtred, nu mă îndoiesc. 

Se întinse spre mine şi-mi atinse braţul. Ivarr ne privea 
cu ochii lui şerpeşti. 

— Nu i-am făcut nicio promisiune, continuă Guthred, dar 
îmi păru neliniştit când spuse asta. Apoi se forţă să surâdă. 
Zici că poţi cuceri cetatea? 

— Cred că-l putem scoate pe Kjartan afară din ea, 
stăpâne. 

— Cum? 

— Am să fac vrăji la noapte, stăpâne, i-am promis, iar 
mâine vei vorbi cu el. Să-i spui că, dacă rămâne aici, îl vei 
distruge. Să-i spui că vei începe prin a da foc fermelor şi 
stânelor îngrijite de sclavii lui la Gyruum. Promite-i că-l vei 
duce la sapă de lemn. Fă-l pe Kjartan să înţeleagă că, atâta 
vreme cât va sta aici, nu-l aşteaptă decât moarte, foc şi 
pierzanie. Apoi, oferă-i o cale de scăpare. Lasă-l să plece 
pe mare. 

Nu asta doream, doream să-l pot trece pe Kjartan cel 
Crud prin ascuţişul sabiei mele, dar răzbunarea mea era 
mai puţin importantă decât cucerirea cetăţii Dunholm. 

— Atunci, fă-ţi vrăjile, mă încurajă Guthred. 

— Dar, dacă reuşim, stăpâne, îmi juri că nu-i vei da 
cetatea lui Ivarr? 

El se codi, apoi îmi întinse mâna. 


% 140 # 


— Dacă reuşim, prietene, promit să-ţi dau ţie cetatea. 

— Îţi mulţumesc, stăpâne, i-am răspuns, şi Guthred mă 
răsplăti cu zâmbetul lui molipsitor. 

Oamenii de pază ai lui Kjartan trebuie să fi fost 
nedumeriţi când ne văzură plecând, spre sfârşitul după- 
amiezii. Nu am mers prea departe, ci am înjghebat o 
tabără pe o coastă de deal, la nord de cetate, şi am aprins 
multe focuri, ca danezii să prindă de veste că eram lângă 
ei. Apoi, în puterea nopţii, m-am întors călare spre 
Dunholm, însoţit de Sihtric. Mergeam să-mi fac vrăjitoria, 
să-l înspăimânt pe Kjartan, şi, pentru asta, trebuia să fiu 
un sceadugengan, o umbră rătăcitoare. Umbra rătăcitoare 
umblă noaptea, când oamenii cumsecade se tem să mai 
iasă din case. Noaptea, creaturile stranii, precum elfi, 
monştrii şi oamenii sălbatici, care se pot preschimba în 
fiare, cutreieră pământul. 

Dar noaptea mă simţisem întotdeauna ca peştele în apă. 
De copil mă strecuram prin întuneric, până când deveneam 
una dintre creaturile de care se tem oamenii, iar în acea 
noapte l-am luat pe Sihtric pe cărarea ce ducea către 
poarta înaltă a cetăţii Dunholm. Sihtric ducea de căpăstru 
caii, care, ca şi el, erau speriaţi. Mă tineam anevoie de 
potecă, din pricină că luna se ascundea, când şi când, după 
nori, aşa că eram nevoit să-mi găsesc calea folosindu-mă 
de Răsuflarea-Şarpelui ca de un baston, pentru a dibui 
tufişurile şi pietrele. Am mers încet, Sihtric ţinându-se de 
pelerina mea ca să nu se rătăcească. Pe măsură ce ne 
apropiam de vârf, urcuşul devenea mai uşor, căci în cetate 
erau aprinse focuri, iar strălucirea flăcărilor, peste 
palisade, era pentru noi ca un far către care ştiam că 
trebuie să ne îndreptăm. Puteam vedea siluetele 
sentinelelor care păzeau poarta cetăţii, dar acestea nu ne 
puteau vedea, fiindcă ajunseserăm la un prag stâncos, 
unde cărarea cobora brusc câţiva metri, înainte de a urca, 
pe ultima porţiune a drumului, până la ziduri. Întreaga 
creastă, între malul stâncos şi palisadă, fusese curăţită de 
copaci, aşa încât niciun duşman nu s-ar fi putut strecura pe 
acolo pentru a declanşa un asalt neaşteptat, fără să fie 


Y 141 # 


zărit de gărzi. 

— Stai aici! i-am şoptit lui Sihtric. Aveam nevoie ca el să 
rămână de pază la cai şi să-mi care scutul, coiful şi sacul 
cu capete retezate, pe care acum l-am luat în spinare. l-am 
poruncit să se ascundă bine între copaci şi să mă aştepte 
acolo. 

Apoi am început să aşez capetele pe cărare, cel mai 
apropiat, la mai puţin de cincisprezece metri de poartă, 
ultimul, aproape de copacii care creşteau în buza malului 
stâncos. Când am ridicat capetele din sac, am simţit 
viermii colcăindu-mi printre degete. Am aşezat capetele în 
aşa fel încât ochii închişi ai acestora să fie îndreptaţi spre 
cetate, pipăindu-le găvanele, aşa încât, atunci când am 
terminat, mi-am simţit palmele lipicioase. Nu mă văzu şi 
nu mă auzi nimeni. Întunericul mă învăluia ca o mantie, şi 
vântul sufla peste deal, iar râul se prăvălea zgomotos sub 
stâncile de dedesubt. L-am găsit pe Sihtric, care tremura, 
şi el mi-a dat baticul negru cu care mi-am acoperit faţa, 
legându-l cu un nod la ceafă. Apoi, mi-am împins coiful 
peste pânză şi mi-am luat scutul. Am stat nemişcat. 

Când cerul e înnorat, zorii se ivesc mai încet. Mai întâi, 
apare doar o fâşie cenuşie, care atinge marginea de răsărit 
a cerului şi, o vreme, nu-i nici întuneric, nici lumină, nici 
umbre, ci doar un cenuşiu rece şi mohorât, cuprinzând 
lumea, pe când liliecii, zburătorii umbrelor, se întorc în 
culcuşuri. Copacii devin negri, pe când cerul se luminează 
la orizont, apoi primele raze de soare inundă lumea cu 
culoare. Păsările cântau. Nu atât de multe ca primăvara 
sau vara, dar am putut auzi pitulici, prihorii şi măcăleandri 
întâmpinând, veseli, sosirea zilei, iar, mai jos de noi, în 
copaci, o ciocănitoare păcăni într-un trunchi. Copacii negri 
erau acum de un verde întunecat, şi am putut vedea 
bobiţele de un roşu-aprins ale unei tufe de scoruş, nu 
departe de mine. Atunci, gărzile zăriră capetele de pe 
cărare. Le-am auzit strigând, am văzut mai mulţi oameni 
venind pe palisade şi am aşteptat. Flamura fu înălţată 
deasupra porţii mari, şi tot mai mulţi războinici se arătau 
pe zid. Apoi poarta se deschise, şi doi oameni se strecurară 


Y 142 # 


afară. Poarta se închise imediat în urma lor, şi am auzit o 
hurducătură zdravănă, ca şi cum poarta fusese zăvorâtă cu 
un drug mare de lemn. Cei doi păreau a se codi. Stăteam 
ascuns printre copaci, cu sabia scoasă şi coiful desfăcut la 
bărbie, căci pânza neagră a baticului umplea spaţiul dintre 
marginile coifului. Peste zalele frecate de Hild cu nisip de 
râu, ca să strălucească, purtam o pelerină neagră. Aveam 
şi cizme negre în picioare. Eram din nou solul morţii şi i- 
am privit pe cei doi coborând, bănuitori, pe cărare către 
şirul de capete. Ajunseră la primul cap năclăit de sânge şi 
strigară către cei de pe ziduri că era unul dintre oamenii 
lui Tekil. Apoi întrebă ce să facă. 

Kjartan le răspunse. Eram sigur că era el, deşi nu-i 
zăream chipul, dar acea voce ca un muget nu putea fi 
decât a lui. 

— Aruncaţi-le! porunci el, şi cei doi se supuseră, lovind 
capetele cu piciorul, aşa încât acestea ajunseră în iarba 
înaltă, în locul de unde fuseseră tăiaţi copacii. 

Se apropiară tot mai mult, până ce nu mai rămase decât 
un cap. Chiar când ajunseră la el, am ţâşnit dintre copaci. 

Ei văzură un războinic cu faţa acoperită, înalt şi 
strălucitor în zale, cu sabia şi scutul în mâini. Il văzură pe 
solul morţii, şi am rămas pe loc, acolo, la câţiva metri de 
ei, fără să mă mişc şi fără să vorbesc, iar ei se holbară la 
mine. Unul scoase un sunet ca un mieunat de pisică şi, fără 
un cuvânt, o rupseră amândoi la fugă. 

Am stat acolo, pe când soarele se înălța pe cer. Kjartan 
şi oamenii lui mă priveau uimiţi şi, în acea lumină 
trandafirie a zorilor, eu eram moartea cu chip întunecat, în 
armură sclipitoare, moartea cu coif strălucitor. Iar, înainte 
ca ei să se hotărască a trimite câinii şi să descopere că nu 
eram o arătare, ci un om în carne şi oase, m-am întors în 
umbrele pădurii şi am ajuns lângă Sihtric. 

Făcusem tot ce-mi stătuse în putinţă să-l bag în sperieţi 
pe Kjartan. Acum, Guthred trebuia să-i ceară să capituleze 
şi apoi, îndrăzneam eu să sper, cetatea de pe stâncă avea 
să devină a mea, şi Gisela odată cu ea. Nădăjduiam toate 
aceste lucruri, fiindcă Guthred era prietenul meu. Vedeam 


Y 143 # 


viitorul meu la fel de luminos ca pe cel al lui Guthred. 
Vedeam răzbunarea mea împlinită, îmi vedeam oştenii 
prădând pământurile din Bebbanburg, spre a slăbi forţele 
unchiului meu, şi îl vedeam pe Ragnar întorcându-se în 
Northumbria spre a lupta de partea mea. Pe scurt, uitasem 
de zei şi îmi ţeseam propriul destin strălucitor, în vreme 
ce, la rădăcina copacului lumii, cele trei ursitoare râdeau 
de se speteau. 


Treizeci de cavaleri călăreau spre Dunholm, în miezul 
dimineţii. Clapa mergea înaintea noastră cu o creangă 
înfrunzită în mâini, pentru a arăta că venim cu gânduri de 
pace. Eram cu toţii în zale, deşi îi lăsasem coiful meu cel 
bun lui Sihtric. Mă gândisem să mă înveşmântez precum 
solul morţii, dar el îşi făcuse deja vrăjitoria, şi acum aveam 
să aflăm dacă aceasta dăduse roade sau nu. 

Am ajuns în locul unde stătusem şi-i urmărisem pe cei 
doi danezi azvârlind cât colo cele şapte capete de pe 
cărare şi am aşteptat. Clapa flutură creanga cu putere, şi l- 
am văzut pe Guthred privind neliniştit poarta. 

— Cât timp ne-ar lua să ajungem la Gyruum? întrebă el. 

— La Gyruum? 

— M-am gândit că ar trebui să plecăm mâine într-acolo, 
să ardem fermele sclavilor lui Kjartan. Putem lua şoimi cu 
noi, să mergem la vânătoare. 

— Dacă plecăm în zori, răspunse Ivarr, am fi acolo până 
la amiază. 

M-am uitat către apus, unde se adunau nori 
ameninţători. 

— Se întrevede vreme rea, le-am atras atenţia. 

Ivarr pocni un tăun aşezat pe grumazul armăsarului său, 
apoi se încruntă, arătând spre poarta cea mare. 

— Ticălosul nu vrea să discute cu noi. 

— Mi-ar plăcea să plecăm mâine, zise, cu glas domol, 
Guthred. 

— Acolo nu e nimic, am zis. 

— Sunt fermele şi casele sclavilor lui Kjartan, şi tu mi-ai 
spus că trebuie să le distrugem, grăi regele. Plus de asta, 


Y 144 9 


aş vrea să văd vechea mănăstire. Am auzit că-i o minunăţie 
de clădire. 

— Atunci, mai bine mergem după ce se îndreaptă 
vremea, am sugerat. 

Guthred nu mai adăugă nimic, căci, drept răspuns la 
ramura fluturată de Clapa, un sunet de corn se auzi pe 
neaşteptate dinspre poartă. Am tăcut, privind cum poarta 
se deschide şi un pâlc de călăreţi se îndreaptă spre noi. 

În fruntea lor se afla Kjartan, călare pe un cal înalt, 
vărgat. Era un bărbat voinic, cu faţa lătăreaţă, o barbă 
uriaşă şi ochi mici şi vicleni; purta o secure mare de luptă, 
ca şi cum ar fi ţinut în mână un pai. Pe cap avea un coif pe 
care fusese fixată o pereche de aripi de corb, şi o pelerină 
albă, soioasă, atârna pe umerii lui largi. Se opri la câţiva 
metri de noi şi o vreme nu spuse nimic, ci doar ne scrută 
cu privirea. Am căutat să desluşesc teamă în ochii lui, dar 
n-am găsit decât îndârjire, deşi, când rupse tăcerea, vocea 
lui părea cumva supusă. 

— Jarl Ivarr, zise el, îmi pare rău că nu l-ai ucis pe Aed. 

— Mie îmi pare bine că trăiesc, grăi, sec, Ivarr. 

— Şi eu mă bucur de asta, răspunse Kjartan, apoi îmi 
aruncă o căutătură piezişă. Eu stăteam deoparte de 
ceilalţi, lângă cărare, şi puţin mai sus de ei, unde poteca se 
ridica spre movila acoperită cu copaci, înainte de a cobori 
spre malul stâncos. Pesemne că Kjartan mă recunoscuse şi 
ştia că sunt fiul adoptat al lui Ragnar, din cauza căruia fiul 
lui îşi pierduse un ochi, dar hotări să mă ignore, uitându-se 
iar la Ivarr. Ca să-l învingi pe Aed, ai fi avut nevoie de un 
vrăjitor, îi zise el. 

— Un vrăjitor? se amuză Ivarr. 

— Aed se teme de magia străveche, continuă Kjartan. N- 
ar lupta niciodată contra unui om care poate dobori capete 
prin vrăjitorie. 

Ivarr nu spuse nimic, ci se întoarse şi mă privi fix, 
trădând astfel identitatea solului morţii şi dându-i de 
înţeles lui Kjartan că nu are de-a face cu vrăjitoria, ci cu un 
vechi duşman. Atunci, am văzut că pe chipul încordat al lui 
Kjartan se aşterne uşurarea. El începu să râdă, sudui 


Y 145 # 


scurt, dar în continuare nu mă băgă în seamă. Apoi se 
răsuci spre Guthred. 

— Tu cine eşti? 

— Sunt regele tău, răspunse Guthred. 

Kjartan râse iar. Era relaxat acum, ştiind că nu are de 
înfruntat magia neagră. 

— Aici e Dunholm, căţelandrule, şi noi n-avem rege. 

— Totuşi, eu sunt regele vostru, repetă Guthred, 
nepărând ofensat de insultă. Şi o să stau aici până când 
oasele voastre se vor albi sub soarele Dunholmului. 

Kjartan se amuză, auzind aceasta. 

— Crezi că o să mă poţi înfometa? Tu şi cu preoţii tăi? 
Crezi că o să crăpăm de foame, fiindcă eşti tu aici? Ascultă, 
căţelandrule. Sunt peşti în râu şi păsări pe cer, şi 
Dunholmul nu va pieri de foame. Poţi să aştepţi aici până 
când haosul o să învăluie lumea, şi tot o să fiu mai bine 
hrănit decât tine. De ce nu i-ai spus asta, jarl Ivarr? 

Ivarr se mulţumi să ridice din umeri, ca şi cum ambițiile 
lui Guthred nu îl priveau pe el. 

— Aşa că, adăugă Kjartan şi-şi sprijini securea pe umăr, 
ca pentru a ne da de înţeles că nici nu are nevoie de ea, 
spune repede, căţelandrule, ce târg îmi propui? 

— Îţi poţi lua oamenii la Gyruum, spuse Guthred, şi vă 
vom da corăbii ca să puteţi pleca pe mare. Supuşii tăi ţi se 
pot alătura, mai puţin cei care doresc să rămână în 
Northumbria. 

— Te joci de-a regele, băiete, mârâi Kjartan, apoi privi 
iarăşi către Ivarr. Şi tu eşti aliatul lui? 

— Sunt aliatul lui, îngână Ivarr, pe un ton sec. 

Kjartan se uită direct în ochii lui Guthred şi-i zise: 

— Îmi place aici, căţelandrule. Îmi place Dunholmul. Nu- 
ţi cer altceva decât să mă laşi în pace. Nu râvnesc la tronul 
tău, nu-ţi vreau pământurile, deşi poate ţi-aş dori femeia, 
dacă ai una şi e îndeajuns de drăguță. Aşa că îţi fac o 
ofertă. Lasă-mă în pace, şi-am să uit că exişti. 

— Imi tulburi pacea, zise Guthred. 

— Fac ceva pe pacea ta, căţelandrule, dacă nu pleci de- 
aici pe dată, răcni Kjartan, şi forţa din vocea lui îl înfioră 


Y 146 9 


pe Guthred. 

— Deci, îmi refuzi propunerea? întrebă el. 

Pierduse această confruntare şi ştia asta. 

Kjartan scutură din cap, ca şi cum şi-ar fi dat seama, 
deodată, că lumea era un loc mai trist decât se aşteptase. 

— Ăstuia îi zici tu rege? pufni el, adresându-i-se lui Ivarr. 
Dacă ai nevoie de un rege, găseşte un bărbat. 

— Am auzit că acest rege a fost destul de bărbat ca să se 
uşureze în capul fiului tău, am intervenit eu, pentru prima 
oară. L-am văzut pe Sven târându-se pe pământ ca un 
vierme. L-am auzit plângând ca o muiere. Ai crescut un 
iepure fricos, Kjartan. 

Kjartan îndreptă securea spre mine. 

— Am o treabă cu tine, dar nu e asta ziua în care tu o să 
tipi ca o muiere. Dar va veni şi acea zi! 

Scuipă spre mine, apoi trase frâul calului, cârmindu-l 
într-o parte, şi se îndepărtă, în galop, către poarta cea 
mare, fără să mai scoată un cuvânt. Oamenii lui îl urmară. 

Guthred îl privi plecând. M-am uitat la Ivarr, care îmi 
trădase în mod voit vrăjitoria, şi am bănuit că aflase că eu 
aveam să primesc Dunholmul, dacă reuşeam să cucerim 
cetatea, aşa încât urma să facă tot posibilul ca aceasta să 
nu cadă. Îmi întoarse privirea, îi şopti ceva fiului său şi 
izbucniră amândoi în râs. 

— În două zile începi să înalţi zidul, îmi porunci regele. 
O să-ţi dau două sute de oameni pentru asta. 

— De ce nu începem mâine? l-am întrebat. 

— Pentru că vom pleca la Gyruum. Mergem la 
vânătoare! 

Am ridicat din umeri. Regii au toane, şi acum acest rege 
voia să vâneze. 

Ne-am întors călare la Cuncacester, unde am aflat că 
Jeenberht şi Ida, cei doi călugări, se întorseseră din 
căutarea de supraviețuitori din oastea lui Ivarr. 

— Aţi găsit pe vreunul? am vrut să ştiu imediat ce-am 
descălecat. 

Jeenberht se holbă la mine, ca şi cum întrebarea l-ar fi 
nedumerit, apoi Ida clătină din cap, grăbit. 


Y 147 # 


— N-am găsit pe nimeni. 

— Aşadar, v-aţi irosit timpul. 

Jeenberht se strâmbă auzind aceasta, sau, poate, gura lui 
pocită îmi dădu impresia că se strâmbase, apoi cei doi fură 
chemaţi să-i povestească şi regelui Guthred despre 
călătoria lor. Eu am mers la Hild şi am întrebat-o dacă 
creştinii rostesc blesteme, pentru că, în acest caz, aş fi 
vrut ca ea să arunce cele mai cumplite blesteme asupra lui 
Ivarr. 

— Asmute-l pe diavolul tău pe el, i-am cerut. 

În seara aceea, Guthred încercă să ne înveselească, 
dând un ospăț. Ocupase o fermă în vale, la poalele 
dealului, unde stareţul Eadred punea temeliile bisericii 
sale, şi îi invită pe toţi bărbaţii care fuseseră, de 
dimineaţă, prezenţi la discuţia cu Kjartan. Ni s-au pus pe 
mese carne de berbec fiartă şi păstrăv proaspăt fript, bere 
şi pâine bună. Un menestrel cântă la liră după masă, apoi 
le-am spus tuturor povestea lui Alfred, care intrase în 
Cippanhamm deghizat în cântăreţ la harpă. l-am făcut să 
râdă în hohote, destăinuindu-le că un danez îl pocnise pe 
regele din Wessex după ceafă, pentru că era un cântăreţ 
groaznic. 

Printre oaspeţi, se numără şi Eadred, şi, după ce Ivarr 
plecă, stareţul se oferi să rostească rugăciunile de seară. 
Creştinii se adunară în jurul focului, iar eu şi Gisela am 
rămas singuri lângă uşa fermei. Ea avea prinsă la 
cingătoare un săculeţ din piele de miel şi, când Eadred 
începu să rostească rugăciuni, o deschise şi scoase un 
mănunchi de rune, prinse cu un fir de lână. Beţele erau 
subţiri şi albe. Mă privi ca şi cum ar fi vrut să mă întrebe 
dacă le poate arunca, şi eu am înclinat din cap. Ea le tinu 
deasupra pământului, închise ochii şi le lăsă să cadă. 

Beţele se risipiră, ca de obicei. Gisela îngenunche lângă 
ele, cu chipul umbrit de flăcările muribunde ale focului. 
Cercetă atent, vreme îndelungată, beţele încrucişate, se 
uită, o dată sau de două ori, la mine şi, deodată, începu să 
plângă. Am mângâiat-o pe umăr. 

— Ce este? am întrebat-o. 


Y 148 # 


Atunci, ea ţipă şi îşi ridică privirea către lemnele 
fumegânde din foc. 

— Nu! Nu! strigă ea, făcându-l pe Eadred să se 
oprească, buimac, din rugăciuni. 

Hild veni repede la ea şi o cuprinse cu braţul pe după 
umăr pe fata care plângea, dar Gisela se eliberă, 
aplecându-se din nou deasupra runelor. 

— Nu! ţipă, pentru a treia oară. 

— Gisela! Gisela! zise fratele ei, chircindu-se lângă ea. 

Fata se întoarse şi-l plesni cu putere peste faţă, apoi 
începu să gâfâie şi să icnească, de parcă n-ar fi avut 
suficient aer, iar Guthred, cu obrazul înroşit, apucă runele. 

— Asta-i vrăjitorie păgână, stăpâne, observă Eadred. E 
ceva cumplit. 

— Luaţi-o de aici! porunci regele. Duceţi-o în colibă! 

Hild o trase pe Gisela deoparte, ajutată de două 
slujitoare atrase de jelania ei. 

— Diavolul o pedepseşte pentru că se ţine de vrăjitorii, 
declamă Eadred. 

— Ce-a văzut? mă întrebă Guthred. 

— Nu mi-a spus. 

El mă privi atent şi, preţ de o clipă, am crezut că zăresc 
lacrimi în ochii lui, apoi se răsuci pe călcâie şi aruncă 
runele în foc. Bucăţile de lemn pocniră zgomotos, şi o 
flacără lunguiaţă se întinse spre acoperiş, înainte de a se 
stinge în tăciunii înnegriţi. 

— Ce preferi, uliu sau şoim? mă întrebă Guthred, şi l-am 
privit nedumerit. 

— Când vom merge mâine la vânătoare, ce-ai dori? 

— Un şoim. 

— Atunci, mâine vei vâna cu luţeală, zise el, referindu-se 
la una dintre păsările lui de pradă, folosite la vânătoare. 

— Gisela e bolnavă, îmi zise Hild mai târziu, în acea 
noapte. Are febră. N-ar fi trebuit să mănânce carne. 

A doua zi, am cumpărat un mănunchi de rune noi de la 
unul dintre oamenii lui Ulf. Erau nişte beţigaşe negre, mai 
lungi decât cele albe, pe care regele le azvârlise în foc, şi 
am plătit o sumă mare pentru ele. Am mers cu ele la coliba 


4 149 # 


Giselei, dar una dintre femei mă anunţă că sora regelui 
avea o slăbiciune femeiască şi nu mă putea vedea. Atunci, 
i-am lăsat ei runele. Acestea preziceau viitorul, şi aş fi 
făcut mai bine, mult mai bine, dacă le-aş fi aruncat eu 
însumi. În schimb, am mers la vânătoare. 


Era o zi toridă. Se zăreau încă nori negri, burzuluiţi spre 
vest, dar nu dădeau semne să se apropie, iar soarele 
strălucea cu putere, aşa încât doar soldaţii care călăreau 
alături de noi, slujind în garda regelui, purtau cămăşi de 
zale. Nu ne aşteptam să înfruntăm duşmani. Guthred 
călărea înaintea noastră, apoi veneau Ivarr şi fiul lui; suita 
era completată de Ulf, ca şi de cei doi călugări, Jaenberht şi 
Ida, care mergeau să rostească rugăciuni pentru confrații 
lui masacrați cândva la Gyruum. Nu le-am spus că 
participasem la acel măcel, comis de Ragnar cel Bătrân. El 
acţionase în mod just. Călugării uciseseră danezi, iar 
Ragnar îi pedepsise, deşi în zilele astea se spune o altă 
poveste, cum că nevinovaţii călugări se rugau şi au fost 
omorâţi ca nişte martiri neîntinaţi. Adevărul e că au fost 
nişte ucigaşi de femei şi copii, dar ce şansă are adevărul 
când preoţii spun poveştile? 

Guthred era bucuros nevoie mare în acea zi. Vorbea fără 
întrerupere, râdea de propriile glume şi chiar încercă să 
smulgă un zâmbet şi pe chipul osos al lui Ivarr. Acesta nu 
spunea nimic, ci doar îi dădea fiului său sfaturi cu privire 
la vânătoare. Guthred îmi oferise şoimul său, dar, la 
început, am străbătut călare doar un ţinut împădurit, unde 
un şoim nu poate vâna, aşa că uliul lui porumbar avea 
avantaj şi dobori doi corbi printre crengile copacilor. 
Regele salută fiecare atac cu strigăte de bucurie. Abia 
când am ajuns în câmp deschis, în lunca râului, şoimul 
meu putu să zboare în înălţimi; şi atunci se năpusti asupra 
unei rațe sălbatice, dar rața reuşi să scape şi să se ascundă 
în desişul unui crâng de arini. 

— Nu e ziua ta norocoasă, zise Guthred către mine. 

— Am putea fi cu toţii lipsiţi de noroc în curând, i-am zis, 
arătându-i spre vest, unde se adunau nori. O să vină 


% 150 # 


furtuna. 

— Poate la noapte, mă contrazise el, căci, până se 
întunecă, vremea va fi bună. 

Îşi lăsase uliul în seama unui slujitor, iar eu, la rândul 
meu, lăsasem şoimul în grija altuia. Acum, râul se afla în 
stânga noastră, iar ruinele de piatră, arse, ale mănăstirii 
Gyruum se zăreau în faţă, construite într-un loc unde malul 
râului se înălța mult deasupra lungilor mlaştini sărate. Era 
la reflux, şi se vedeau capcanele de peşte, întinse în râul ce 
se contopea cu marea nu departe de acel loc, spre est. 

— Gisela are fierbinţeală, îmi zise Guthred. 

— Am auzit. 

— Eadred zice că o va atinge cu pânza care acoperă 
chipul Sfântului Cuthbert. E convins că asta o va vindeca. 

— Nădăjduiesc să o vindece, am spus, cuviincios. 

Inaintea noastră, Ivarr şi fiul lui călăreau, întovărăşiţi de 
vreo douăzeci de danezi, toţi îmbrăcaţi în zale. Dacă s-ar fi 
întors în acel moment, mi-a trecut prin minte, ne-ar fi 
putut ucide, pe Guthred şi pe mine, aşa că am strunit calul, 
să meargă mai încet, pentru ca Ulf şi oamenii lui să ne 
poată prinde din urmă. 

Guthred îmi citi gândul, dar se arătă amuzat. 

— Ivarr nu mai e duşmanul nostru, Uhtred. 

— Într-o zi, tot va trebui să-l ucizi. Şi, abia din acea zi, 
stăpâne, vei fi în siguranţă. 

— Acum nu sunt în siguranţă? 

— Ai o oaste mică şi neinstruită, iar Ivarr îşi va aduna iar 
oamenii, l-am avertizat eu. O să strângă danezi iscusiţi în 
lupta cu sabia, cu scutul şi cu sulița, până când va stăpâni 
iarăşi peste Northumbria. Acum e slab, dar nu va rămâne 
mereu aşa. De aceea îşi doreşte Dunholmul, ca să redevină 
puternic cât mai repede. 

— Ştiu, zise Guthred, pe un ton cumpănit. Ştiu toate 
astea. 

— lar dacă o măriţi pe Gisela cu fiul lui Ivarr, el câţi 
oameni îţi va mai aduce? 

Imi aruncă o privire aspră. 

— Tu câţi oameni mi-ai putea aduce? mă întrebă, dar nu 


% 151 # 


mai aşteptă răspunsul, ci dădu pinteni calului şi se grăbi să 
urce creasta către mănăstirea aflată în ruină, pe care 
oamenii lui Kjartan o folosiseră drept adăpost. 

Ei construiseră un acoperiş de stuf între pereţii de piatră 
rămaşi în picioare, şi, în mijlocul încăperii, încropiseră o 
vatră înconjurată de douăsprezece podiumuri pentru 
dormit. Oamenii care locuiseră aici se întorseseră, desigur, 
la Dunholm înainte ca noi să trecem râul, în drum spre 
nord, căci sala era de mult părăsită. Vatra era rece. 
Dincolo de deal, în valea largă dintre mănăstire şi vechiul 
castru roman, aflat pe promontoriu, se găseau gospodăriile 
sclavilor lui Kjartan, care erau doar nişte îngrădituri, 
mărginite de garduri din nuiele. Toate erau pustii. Unii 
dintre sclavi trăiau în vechiul castru şi aveau grijă de un 
far înalt, în care ar fi trebuit să aprindă lumini de veghe 
sau de alarmă, în caz că vreo corabie prădalnică urca pe 
râu. Dar mă îndoiam că farul fusese vreodată folosit în 
acest scop, căci niciun danez n-ar fi îndrăznit să prade 
pământurile lui Kjartan. La poalele dealului pe care se afla 
farul am zărit însă o corabie, acolo unde râul Tine face un 
ultim cot, înainte de a se vărsa în mare. 

— Vom vedea cu ce treburi e venită prin părţile astea, 
zise Guthred, încruntat, ca şi cum nu prezenţa acelei 
corăbii îl deranja, apoi porunci gărzilor sale să doboare 
împletiturile de nuiele şi să le ardă, cu tot cu acoperişul 
din stuf. Ardeţi tot! porunci el şi privi cum oamenii 
începură să dea foc stufului, apoi rânji spre mine. Mergem 
să vedem ce corabie-i aia? 

— E o corabie de negoţ, am zis eu. 

Cu siguranţă era o navă daneză, căci nicio altă corabie 
nu se apropia de această coastă, dar nu putea fi un vas de 
luptă, căci carena era mai scurtă, dar mai lată decât a 
oricărei corăbii de război. 

— Atunci, hai să-i dăm de veste că de-acum înainte nu 
mai e loc de negoţ aici. Cel puţin, nu de negoţ cu sclavi! 

Am pornit călare, alături de el, spre est, însoţiţi de vreo 
doisprezece războinici. Ulf îi conducea, Ivarr şi fiul lui 
veniră şi ei, iar Jænberht se ţinea şi el scai, rugându-se 


4 152 # 


întruna de  Guthred să purceadă la reconstrucţia 
mănăstirii. 

— Trebuie să sfârşim mai întâi biserica sfântului 
Cuthbert, îi zise regele. 

— Dar şi casa Domnului de-aici trebuie refăcută, căci e 
loc sfințit, se  milogi  Jaenberht.  Venerabilul şi 
binecuvântatul sfânt Bede a trăit aici. 

— O s-o construim iar, promise Guthred, oprindu-şi calul 
în dreptul unei cruci de piatră doborâte de pe piedestalul 
ei, ce zăcea pe jumătate îngropată în pământ, acoperită de 
iarbă şi buruieni. Era o sculptură splendidă, împodobită cu 
plante, fiare sălbatice şi sfinţi. Şi această cruce va trebui 
iarăşi înălţată, spuse el şi privi în jur, la cotul pe care-l 
făcea râul lat în dreptul nostru. Aici e loc bun! 

— Este, am încuviinţat. 

— Dacă se vor întoarce călugării, putem face, din nou, 
din acest loc un port înfloritor. Aici s-ar putea face negoţ 
cu peşte, sare, grâne şi vite. Cum adună bani regele 
Alfred? 

— Din dări. 

— Şi pune biruri şi pe biserici? 

— Nu-i place să facă asta, dar în vremuri grele, n-are 
încotro, i-am explicat. La urma urmei, preoţii şi călugării 
trebuie să plătească dacă vor să fie apăraţi. 

— Şi el îşi bate propriile monede? 

— Da, stăpâne. 

Guthred râse. 

— Hm, greu mai e să fii rege! Poate-ar trebui să-i fac o 
vizită lui Alfred şi să-i cer sfaturi. 

— I-ar plăcea, l-am asigurat. 

— Crezi că m-ar primi bine? întrebă, îngrijorat, regele. 

— Fireşte. 

— Chiar dacă sunt danez? 

— Te-ar primi bine pentru că eşti creştin, i-am zis. 

El rămase pe gânduri, urmând cărarea ce şerpuia prin 
mlaştină şi trecu printr-un pârâu puţin adânc, unde doi 
ceorli puneau capcane pentru ţipari. Când am trecut pe 
lângă ei, oamenii îngenuncheară, iar Guthred le mulţumi; 


% 153 # 


niciunul nu-l observă însă, căci aveau capetele plecate 
până la pământ. Lângă corabie, se aflau patru oameni, dar 
niciunul nu era înarmat şi, văzând că se apropie de noi, am 
presupus că voiau doar să ne salute şi să ne asigure că nu 
pricinuiesc niciun rău. 

— Spune-mi, Uhtred, zise Guthred, pe neaşteptate, 
Alfred e diferit fiindcă-i creştin? 

— Da. 

— În ce fel? 

— În tot ce face, e hotărât să fie un om bun, stăpâne, i- 
am explicat. 

— Iar religia noastră păgână, zise el, uitând, pentru o 
clipă, că fusese botezat, nu ne îndeamnă la asta, nu? 

— Nu ne îndeamnă? 

— Adică Odin şi Thor vor ca noi să fim viteji, îmi explică 
el, şi vor să le arătăm respect, dar nu ne fac nişte oameni 
buni. 

— Nu, am recunoscut eu. 

— Aşadar, creştinismul e ceva diferit, insistă el şi-şi opri 
calul acolo unde cărarea se sfârşea într-un tăpşan scund 
de nisip şi pietriş. Cei patru oameni aşteptau la vreo 
treizeci de metri distanţă, la celălalt capăt al limbii de 
pietriş. Dă-mi sabia, zise brusc Guthred. 

— Sabia mea? 

Regele îmi zâmbi cu blândeţe. 

— Marinarii ăştia nu sunt înarmaţi, Uhtred, şi vreau să 
mergi şi să vorbeşti cu ei, aşa că dă-mi sabia. 

Purtam asupra mea doar Răsuflarea-Şarpelui. 

— Nu-mi place să fiu neînarmat, stăpâne, am protestat, 
cu jumătate de glas. 

— E o chestiune de politeţe, Uhtred, insistă regele şi 
întinse braţul spre mine. 

Nu m-am clintit din loc. Nicio regulă de politeţe de care 
auzisem nu susţinea că un nobil războinic trebuia să-şi lase 
sabia deoparte atunci când mergea să stea de vorbă cu 
nişte mateloţi de rând. L-am privit pe Guthred şi am auzit, 
în spatele meu, fâşâit de săbii scoase din teacă. N 

— Dă-mi sabia, repetă regele, şi mergi la acei oameni. [ţi 


% 154 # 


tin eu calul. 

Îmi amintesc că m-am uitat în jur şi am văzut în spate 
mlaştina, iar în faţă, întinderea de pietriş, şi m-am gândit 
că nu trebuia decât să dau pinteni calului şi m-aş fi putut 
îndepărta în galop, dar Guthred se întinse şi-mi apucă 
hăţurile. 

— Salută-i din partea mea, zise el, cu o veselie forţată. 

Încă m-aş fi putut îndepărta în galop, smulgându-i 
hăţurile din mână, dar, atunci, Ivarr şi fiul lui veniră din 
spate. Amândoi aveau săbiile scoase, şi armăsarul lui Ivarr 
îl blocă pe Witnere, care pufni, iritat. Am potolit calul. 

— Ce-ai făcut, stăpâne? l-am întrebat pe Guthred. 

O clipă, nu spuse nimic. De fapt, nici nu putea ridica 
privirea către mine, dar apoi se sili să-mi răspundă. 

— Mi-ai spus odată că Alfred ar face tot ce e necesar ca 
să-şi păstreze regatul. Asta fac eu acum. 

— Şi asta ce înseamnă? 

Îmi făcu hatârul să se arate stânjenit. 

— Ælfric de Bebbanburg îmi aduce oşteni ca să pot 
cuceri Dunholmul, îmi zise, şi am rămas cu privirile 
pironite asupra lui. Acum vine, continuă Guthred, să 
depună jurământul de credinţă faţă de mine. 

— Şi eu ţi-am jurat credinţă, am rostit cu amărăciune. 

— Iar eu ţi-am promis că o să te dezleg de jurământ. 
Asta fac acum. 

— Deci, mă vinzi unchiului meu? am întrebat. 

El scutură din cap. 

— Preţul pe care unchiul tău mi l-a cerut pentru 
supunere a fost viaţa ta. Dar l-am refuzat. Insă trebuie să 
pleci, Uhtred. Asta-i tot. Trebuie să pleci cât mai departe 
de aceste ţinuturi, în schimbul exilului tău, eu primesc un 
aliat care-mi aduce mulţi războinici. Ai avut dreptate. Am 
nevoie de războinici. lar Ælfric de Bebbanburg mi-i poate 
da. 

— Şi de ce un exilat trebuie să plece neînarmat? am 
întrebat, atingând mânerul sabiei. 

— Dă-mi sabia, şopti Guthred. 

În spatele meu se aflau deja doi dintre oamenii lui Ivarr, 


% 155 # 


cu săbiile scoase. 

— De ce trebuie să plec fără armă? am insistat. 

Guthred privi spre corabie, apoi spre mine. Se forţă să 
spună ce trebuia spus. 

— Vei pleca fără armă, fiindcă trebuie să fii ceea ce eu 
am fost. Acesta e preţul pentru Dunholm. 

Câteva clipe n-am putut nici măcar respira, nici vorbi, şi 
mi-a luat ceva timp să mă conving că se referise la ceea ce 
bănuiam. 

— Mă vinzi ca sclav? l-am întrebat. 

— Dimpotrivă, am plătit ca să fii doar sclav, dar să 
trăieşti. Mergi cu Dumnezeu, Uhtred. 

Atunci l-am urât pe Guthred, deşi o mică parte din mine 
ştia că el era necruţător pentru că aşa trebuia să fie un 
rege. Eu nu l-aş fi putut sluji decât cu două săbii, nimic mai 
mult, în vreme ce unchiul meu, Ælfric, îi putea aduce trei 
sute de războinici înarmaţi cu săbii şi sulițe, iar Guthred 
făcuse alegerea. Era, presupun, alegerea corectă, şi 
fusesem un neghiob să nu întrezăresc şi această 
posibilitate. 

— Du-te, zise Guthred, pe un ton mai aspru, şi am urlat 
după răzbunare, înfigând pintenii în coastele calului. 
Witnere făcu un salt înainte, dar fu imediat izbit şi prăvălit 
în genunchi de armăsarul lui Ivarr, iar eu, în izbitură, am 
zburat peste capul lui, zdrobindu-mi genunchii de pietriş. 

— Nu-l ucideţi! strigă Guthred, iar fiul lui Ivarr mă izbi 
puternic în cap cu latul sabiei. 

Am căzut, cât eram de lung şi, când am dat să mă ridic, 
Ivarr îl ţinea pe Witnere de căpăstru, iar războinicii lui 
aveau toţi săbiile la o palmă de gâtul meu. 

Guthred nu se clinti din loc. Doar mă privea, dar în 
spatele lui, cu un zâmbet pe chipu-i strâmb, l-am zărit pe 
Jeenberht, şi atunci am înţeles. 

— Ticălosul ăsta a pus totul la cale? l-am întrebat pe 
Guthred. 

— Fratele Jænberht şi fratele Ida sunt supuşii prea 
credincioşi ai unchiului tău, recunoscu regele. 

Abia atunci mi-am dat seama cât fusesem de nechibzuit. 


% 156 # 


Cei doi călugări veniseră la Cair Ligualid, şi de atunci nu 
încetaseră să-mi târguiască destinul, şi eu fusesem orb la 
toate uneltirile lor. 

Mi-am aruncat pe pietriş vesta de piele. 

— Îmi îndeplineşti o ultimă dorinţă, stăpâne? 

— Dacă pot, da. 

— Dă-i lui Hild calul şi sabia mea. Dă-i tot ce-mi aparţine 
şi spune-i să le păstreze pentru mine. 

El rămase pe gânduri şi îmi spuse cu blândeţe: 

— N-ai să te mai întorci vreodată, Uhtred. 

— Fă-mi favoarea asta, stăpâne, am insistat. 

— Aşa voi face, promise Guthred, dar, mai întâi, dă-mi 
sabia. 

Mi-am desprins de la cingătoare Răsuflarea-Şarpelui. 
Preţ de o clipă, m-am gândit să o scot din teacă şi să lovesc 
cu ea în stânga şi-n dreapta, dar sigur aş fi fost ucis pe 
dată, aşa că i-am sărutat mânerul şi i-am înmânat-o lui 
Guthred. Apoi, mi-am scos brăţările de pe mâini, semnele 
vitejiei mele de războinic, şi i le-am întins. 

— Dă-i-le tot lui Hild, i-am cerut. 

— I le voi da, promise el, luând brăţările, apoi mi-i arătă 
pe cei patru oameni care mă aşteptau. Jarlul Ulf i-a găsit 
pe aceşti negustori de sclavi. Ei nu ştiu cine eşti, ştiu doar 
că trebuie să te ia în sclavie. 

În tot răul era şi un lucru bun. Dacă negustorii ar fi ştiut 
cine sunt şi cât de mult ar fi plătit Ælfric sau Kjartan cel 
Crud pentru viaţa mea sau pentru ochii mei, cu siguranţă 
n-aş mai fi trăit o săptămână. 

— Acum du-te! îmi porunci Guthred. 

— Mă vinzi aşa, pur şi simplu? i-am zis, plin de 
amărăciune. 

— Unchiul tău are un preţ, şi acesta este. Ar fi vrut să te 
vadă mort, dar m-am opus, şi a acceptat, în schimb, să cazi 
în sclavie. 

Am privit dincolo de el, acolo unde nori negri se 
îngrămădeau spre apus, în chip de munţi. Erau acum mult 
mai negri şi mai aproape de noi, şi un vânticel proaspăt 
răcori aerul. 


% 157 # 


— Ar trebui să pleci şi tu, stăpâne, i-am zis. Furtuna se 
apropie. 

Nu zise nimic, şi m-am îndepărtat. Destinul era imuabil. 
La rădăcina copacului vieţii, cele trei ursitoare hotărâseră 
că firul de aur ce-mi urzise viaţa fericită ajunsese la capăt. 
Îmi amintesc cum pietrişul îmi scârţâia sub cizme, iar 
pescăruşii cei albi ţipau, zburând liberi deasupra mea. 

Mă înşelasem în privinţa celor patru oameni. Erau 
înarmaţi, dar nu cu săbii ori sulițe, ci cu bâte scurte. Mă 
priviră venind spre ei, în vreme ce mă îndepărtam de 
Guthred şi Ivarr, şi am ştiut că asta trebuia să se întâmple, 
de aceea nici n-am încercat să mă opun. Am ajuns la cei 
patru, şi unul dintre ei mă izbi în burtă cu atâta putere, că 
mi s-a tăiat răsuflarea. Altul mă lovi în tâmplă şi m-am 
prăvălit pe pietriş, sub ploaia de lovituri, şi, în cele din 
urmă, am căzut în nesimţire. Eram un nobil din 
Northumbria, un luptător cu sabia, omul care-l ucisese pe 
Ubba Lothbrokson la malul mării şi îl doborâse din şa pe 
Svein Cal Alb, iar acum căzusem sclav. 


4 158 # 


PARIEA A DOUA 


Corabia stacojie 


4 159 # 


Cinci 


Căpitanul corăbiei şi stăpânul meu, pe numele lui Sverri 
Ravnson, fusese unul dintre cei patru care mă 
blagosloviseră cu ploaia de lovituri. Era cu un cap mai 
scund decât mine, cu zece ani mai mare şi de două ori mai 
gras. Avea o faţă cât latul unei vâsle, un nas care fusese 
cândva zdrobit până la os, o barbă neagră, presărată cu 
firişoare albe, trei dinţi şi niciun pic de gât, ca şi cum capul 
i-ar fi ieşit direct din trupul burduhănos. Era unul dintre 
cei mai puternici oameni pe care îi văzusem vreodată. Şi 
nu era prea vorbăreţ din fire. 

Era negustor, iar corabia lui se şi numea Neguțătorul. 
Era o ambarcaţiune zdravănă, bine construită şi solidă, cu 
bănci pentru şaisprezece vâslaşi, deşi, când am ajuns pe 
corabia lui Sverri, nu erau pe ea decât unsprezece vâslaşi, 
aşa că se bucură să afle că i se mai îngroaşă rândurile. 
Vâslaşii erau cu toţii sclavi. Cinci membri ai echipajului, 
oameni liberi, nu vâsleau niciodată, dar se aflau la bord ca 
să-l mai schimbe pe Sverri la cârmă, să se asigure că noi 
vâslim, să vegheze să nu evadăm şi, atunci când vreunul 
dintre noi murea, să-i arunce leşul peste bord. Doi erau, ca 
şi Sverri, norvegieni, alţi doi erau danezi, şi al cincilea era 
un frizian pe nume Hakka. Cel din urmă îmi puse cătuşele 
de sclav la glezne. Mai întâi, oamenii lui Sverri îmi luară 
hainele cele pricopsite, lăsându-mă doar într-o cămaşă, şi- 
mi dădură o pereche de nădragi plini de purici. După ce-mi 
legă lanţurile la picioare, Hakka îmi sfâşie umărul stâng al 
cămăşii şi-mi scrijeli pe braţ litera „S”, cu un cuţitaş 
ascuţit. Sângele mi se prelinse pe cot, amestecându-se cu 
primele picături de ploaie aduse de norii dinspre apus. 

— Ar fi trebuit să-ţi ard pielea, zise Hakka, dar nu pot să 
fac focul pe corabie. 


% 160 # 


Luă apoi puţină murdărie de pe fundul corabiei şi o 
îndesă în tăietură, frecând-o zdravăn. Rana se infectă şi 
începu să verse puroi, dându-mi fierbinţeală mare, dar, 
când m-am vindecat, rămăsesem deja cu semnul lui Sverri 
pe braţ. Il am şi în ziua de azi. 

Stigmatul de sclav aproape că nu avu timp să se 
vindece, căci am fost, cu toţii, la un pas de moarte încă din 
prima noapte. Vântul începu, dintr-odată, să sufle cu 
putere, preschimbând râul într-un cazan clocotitor parcă, 
cu spume alburii; Neguţătorul se smucea în ancoră, iar 
vântul se înteţi, aducând cu el o ploaie năpraznică. Corabia 
se hâţâna încoace şi-ncolo şi, pe măsură ce se apropia 
refluxul, vântul şi curentul o împingeau către țărm. 
Ancora, care nu era, probabil, nimic altceva decât vreun 
imens inel de piatră ce ţinea corabia în loc doar prin 
greutatea lui, începu să se mişte. 

— La vâsle! zbieră Sverri, şi am crezut că vrea să vâslim 
ca să ne opunem presiunii vântului şi curenților, când colo 
el tăia funia cu care corabia era ţinută de ancoră şi 
Neguţătorul sări în valuri. La vâsle, ticăloşilor! Vâsliţi! 
strigă el. 

— Vâsliţi! se auzi, ca un ecou, vocea lui Hakka, care ne 
izbi puternic cu biciul peste spinări. Vâsliţi! 

— Vreţi să trăiţi? Vâsliţi! urlă Sverri, îndoindu-se sub 
puterea vântului. 

El cârmi către mare. Fără îndoială că, dacă am fi rămas 
la ancoră, pe râu, am fi fost aruncaţi pe țărm, dar am fi 
fost în siguranţă, căci nivelul apei scădea, iar următoarea 
maree ar fi permis corabiei să plutească din nou. Însă 
Sverri avea nava ticsită de mărfuri şi se temea că, dacă am 
fi eşuat pe mal, localnicii hrăpăreţi, care trăiau în 
cocioabele din Gyruum, l-ar fi prădat. Prefera să-şi rişte 
viaţa pe mare decât să fie măcelărit pe țărm, aşa că ne 
conduse într-un haos cenuşiu de vânt, beznă şi valuri. Voia 
ca, odată ajuns la gura râului, să cotească spre nord şi să 
găsească adăpost de-a lungul coastei; nu era o idee rea, 
căci am fi fost protejaţi de o limbă de uscat şi am fi scăpat 
de furtună. Însă el nu ştia cât de puternici erau curenţii şi, 


% 161 # 


deşi am vâslit cu disperare, loviți fără milă peste umeri de 
biciul lui Hakka, n-am putut stăpâni corabia. Aceasta fu 
târâtă în larg şi, în câteva minute, am fost nevoiţi să ne 
oprim din vâslit, să scoatem vâslele din apă, să astupăm 
găurile pentru vâsle şi să începem să scoatem apa din 
corabie. Toată noaptea nu am făcut altceva decât să 
aruncăm apa peste bord; îmi amintesc cât de istovitoare e 
munca aceasta, oboseala ce te cuprinde până în măduva 
oaselor şi spaima de furia oarbă a mării întunecate din 
jurul nostru, care hăulea groaznic, ridicându-ne şi 
coborându-ne corabia ca pe o coajă de nucă. Uneori, 
valurile ne ridicau pe culmea lor, şi eram încredinţat că 
aveam să ne răsturnăm. Îmi amintesc cum mă agăţam de 
bancă, pe când vâslele se rostogoleau de colo colo, pe 
lângă noi, iar apa îmi brăzda coapsele. Dar, de fiecare 
dată, Neguţătorul se ridica deasupra valurilor, şi noi 
continuam să azvârlim apa peste bord; cum de nu ne-am 
scufundat atunci n-am să ştiu niciodată. 

Zorii ne găsiră cu corabia pe jumătate plină cu apă, în 
mijlocul unei mări furioase, dar nu turbate. Nu se zărea 
niciun țărm, niciunde. Gleznele îmi sângerau, căci scoabele 
de fier îmi muşcaseră pielea toată noaptea, dar nu încetam 
să scot apa. În rest, nimeni nu mai mişca. Ceilalţi sclavi, 
cărora nu le ştiam încă numele, erau prăvăliţi peste bănci, 
în vreme ce echipajul şedea înghesuit sub platforma 
cârmei, unde Sverri ţinea strâns vâsla mare a cârmei. Am 
simţit asupra mea ochii lui negri sfredelitori, pe când 
continuam să scot găleţile cu apă şi le deşertam în mare. 
Voiam să mă opresc. Sângeram, eram rănit şi epuizat, dar 
nu voiam să-mi arăt slăbiciunea. Goleam găleată după 
găleată, iar braţele mă ardeau de durere, burta îmi era 
sfâşiată de crampe, şi ochii mă usturau de atâta apă sărată 
câtă îmi intrase în ei. Dar nu voiam să mă opresc. Pe 
fundul corabiei se forma o băltoacă de vomă, dar nu ştiam 
cine vărsase acolo. 

Într-un final, Sverri îmi porunci să mă opresc. Cobori 
lângă mine, îmi şfichiui umerii cu un bici scurt, şi m-am 
prăbuşit pe bancă. Mai târziu, doi dintre oamenii lui ne 


4 162 # 


aduseră o pâine veche, înmuiată în apă sărată, şi un burduf 
cu bere acră. Nimeni nu vorbea. Vântul izbea de catargul 
scund parâmele din piele răsucită, şi valurile şuierau, 
plesnind carena; vântul era tăios, şi ploaia ciupea fără 
oprire marea învolburată. Am strâns între degete amuleta 
lui Thor. Aceasta îmi fusese lăsată, căci era un lucru ieftin, 
din os de bou sculptat, fără nicio valoare. M-am rugat 
tuturor zeilor, m-am rugat lui Njord să nu-mi curme viaţa 
în marea lui furioasă şi m-am rugat celorlalţi zei pentru 
răzbunare. Mă gândeam că Sverri şi oamenii lui trebuiau 
să cadă în somn şi, odată adormiţi, aveam să-i ucid, dar 
somnul îmi dădu mie târcoale primul, şi am dormit cu toţii, 
pe când vântul îşi domoli furia. N-am dormit mult, căci am 
fost treziţi cu lovituri de cizmă în spinare; am înălţat pânza 
pe catarg, grăbindu-ne să ajungem înaintea ploii la coasta 
cenuşie dinspre est. 

Am aflat că patru dintre vâslaşi erau saxoni, trei, 
norvegieni, trei, danezi, iar ultimul era irlandez. Cu acesta 
împărţeam banca, şi prima dată nici n-am ştiut că e 
irlandez, fiindcă rareori vorbea. Avea părul negru şi 
sârmos, tenul smead şi, deşi nu era decât cu un an sau doi 
mai mare ca mine, purta pe trup cicatricele unui bătrân 
războinic. Am luat imediat seama că oamenii lui Sverri îl 
priveau  bănuitori, temându-se că le-ar putea aduce 
necazuri. Mai târziu, spre seară, când vântul se schimbă, 
bătând către sud, iar Hakka ne porunci să vâslim, 
irlandezul îşi scoase vâsla cu furie. Atunci l-am întrebat 
cum îl cheamă, şi Hakka veni, ca o vijelie, şi mă izbi peste 
faţă cu un bici de piele. Sângele mă podidi pe nas. Hakka 
râse, dar apoi râsul îi îngheţă pe buze, când văzu că nu 
dau niciun semn de durere, aşa că lovi din nou. 

— Nu vorbeşti, aici eşti doar un nimic! mârâi el. Deci, ce 
eşti? 

Nu i-am răspuns, şi el mă lovi şi mai tare. 

— Ce eşti? repetă el. 

— Un nimic, am scrâşnit eu. 

— Ai vorbit! se stropşi el şi iarăşi mă pocni. Nu trebuie 
să vorbeşti! îmi ţipă în faţă şi îmi mai croi o lovitură de bici 


% 163 # 


peste cap. Bucuros că mă făcuse să încalc regula, ca el să 
mă poată pedepsi, râse din nou şi se întoarse la provă. Am 
vâslit în tăcere şi am dormit în beznă, deşi, înainte să ne 
culcăm, oamenii lui Sverri ne legară toate lanţurile unele 
de altele. Făceau întotdeauna asta, şi un om avea mereu o 
săgeată în arc, gata să tragă dacă unul dintre noi ar fi 
încercat să se lupte când cel care ne lega lanţul se apleca 
în faţa noastră. E 

Sverri ştia cum să conducă o corabie cu sclavi. În acele 
prime zile, am căutat neîncetat un prilej să lupt, dar n-am 
găsit niciunul. Lanţurile nu ne erau date niciodată jos. 
Când ajungeam la țărm, ni se poruncea să stăm în spaţiul 
îngust de sub platforma cârmei, şi acesta era închis cu 
scânduri bătute pe loc în cuie. Acolo, puteam vorbi, şi aşa 
am aflat despre ceilalţi sclavi. Cei patru saxoni fuseseră 
vânduți în sclavie de Kjartan. Fuseseră plugari şi acum îl 
blestemau pe zeul creştin pentru suferinţa abătută asupra 
lor. Norvegienii şi danezii erau hoţi, condamnaţi la sclavie 
de propriii lor compatrioți, şi toţi erau nişte brute 
ticăloase. Am aflat câte ceva şi despre Finan, irlandezul, 
căci el era tăcut şi vigilent. Era cel mai pricăjit dintre noi, 
dar era puternic, cu un chip dăltuit parcă în piatră, sub 
barba neagră şi deasă. Ca şi saxonii, era creştin, sau cel 
puţin purta rămăşiţele despicate ale unei cruciuliţe din 
lemn, atârnând de un şnur din piele, şi, uneori, îl vedeam 
sărutând lemnul şi ţinându-l lipit de buze, pe când se ruga 
în tăcere. Poate că nu vorbea prea mult, dar asculta atent 
când ceilalţi sclavi vorbeau despre femei, mâncare şi 
vieţile pe care le lăsaseră în urmă; şi îndrăznesc să spun că 
aceştia minţeau în toate privinţele. Eu eram tăcut, ca şi 
Finan, deşi, uneori, când ceilalţi dormeau, el îngâna un 
cânt trist, în limba lui de baştină. 

Eram scoşi din celula noastră întunecată doar ca să 
încărcăm marfa, care era aşezată într-o despărţitură aflată 
în mijlocul navei, imediat în spatele catargului. Uneori, 
echipajul se îmbăta criţă prin porturi, dar doi dintre 
oamenii lui Sverri rămâneau întotdeauna treji şi ne păzeau 
straşnic. Alteori, dacă aruncam ancora în apropierea 


Y 164 9 


coastei, Sverri ne lăsa să stăm pe punte, dar ne lega 
lanţurile laolaltă, ca niciunul dintre noi să nu poată încerca 
să scape. 

Prima mea călătorie pe corabia Neguţătorul mă duse de 
pe coasta brăzdată de furtuni a Northumbriei în Frizia, 
unde am străbătut un peisaj straniu, cu insule joase, 
bancuri de nisip, maree înalte şi perdele lucitoare de 
nămol, dezvelite de ape în timpul fluxului. Ne-am oprit într- 
un port mizerabil, unde alte patru corăbii îşi încărcau 
marfa; şi pe aceste corăbii vâsleau sclavi. Am umplut 
magazia Neguţătorului cu piei de tipar, peşte afumat şi 
blănuri de vidră. 

Din Frizia am mers către sud, într-un port din Francia. 
Am aflat că era Francia, fiindcă Sverri cobori pe țărm şi se 
întoarse cătrănit. 

— Cu francii ăştia nu poţi să închei un târg în firea lui, 
răcni el către echipaj. Îşi dădu seama că îl priveam şi mă 
pocni cu putere peste cap, crestându-mi pielea frunţii cu 
inelul greu din argint cu chihlimbar, pe care-l purta. 
Afurisiţi francii ăştia! Ah, afurisiţi! Zgârciobi netrebnici! 
Pui de căţea! 

În seara aceea, el aruncă runele pe platforma cârmei. Ca 
toţi marinarii, Sverri era un om foarte superstiţios; ţinea 
un mănunchi de rune negre într-un săculeţ de piele. 
Incuiat sub platformă, am auzit beţele subţiri rostogolindu- 
se deasupra. Câteva minute nu se mai auzi nimic - 
probabil că Sverri se zgâia la modelul beţelor căzute. Dar 
el întrezări o rază de speranţă în felul cum acestea se 
aşezaseră, căci hotărî să mai rămână la puii de căţea, 
zgârciobii netrebnici şi afurisiţii de franci. După trei zile, 
târguiala îi fu de folos, căci am încărcat o magazie plină cu 
lame de sabie, vârfuri de suliță, coase, cămăşi de zale, 
buşteni şi lână. Le-am dus în nord, foarte departe în nord, 
pe tărâmurile danezilor şi şvezilor, unde am vândut toată 
încărcătura. Lamele francilor erau la mare preţ, în vreme 
ce din buştenii de tisă se puteau face lame de plug. Cu 
banii primiţi, Sverri umplu corabia cu minereu de fier, pe 
care l-am transportat spre sud. 


% 165 # 


Sverri ştia să conducă sclavii şi ştia şi mai bine să facă 
bani. Monedele curgeau, pur şi simplu, în corabia lui, toate 
fiind ţinute într-un imens cufăr din lemn păstrat în 
magazie. 

— V-ar plăcea să puneţi mâna pe bănişorii ăştia, nu? 
mârâi el într-o zi către noi, pe când pluteam în largul unei 
coaste fără nume. Ha! Rahaţilor ce sunteţi! Credeţi că mă 
puteţi înşela? se stropşi el. Gândul că l-am fi putut prăda îl 
făcea guraliv. Ceee? Credeţi asta? Mai întâi o să vă omor 
pe toţi. O să vă înec. O să vă îndes pe gât rahat de focă 
până vă înecaţi. 

Bineînţeles, niciunul dintre noi nu reacţionă la această 
izbucnire de furie. 

De-acum, se apropia iarna. Nu ştiam unde ne aflam, 
doar că eram în nord, pe o mare din apropierea coastelor 
daneze. După ce am descărcat marfa, am vâslit, 
îndreptând corabia goală de-a lungul unui țărm nisipos şi 
pustiu, până ce Sverri cârmi, pătrunzând în susul unui râu 
străjuit de trestii. Pe malul noroios al acestui râu am tras 
Neguţătorul. Fluxul era la apogee, şi, când începu refluxul, 
corabia rămase înţepenită în nisip. Pe malul râului nu era 
niciun sat, ci doar o casă scundă, cu acoperişul din trestii 
şi muşchi. Pe hornul casei, un fuior de fum se ridica în 
văzduh. Pescăruşii se chemau unii pe alţii, cu vaiete 
ascuţite. O femeie ieşi din casă, şi, când Sverri sări pe mal, 
ea începu să alerge spre el, chiuind de bucurie. Bărbatul o 
luă în braţe şi o roti prin aer. Apoi, trei ţânci veniră în 
fugă, şi el îi dădu fiecăruia câte o mână de bani de argint şi 
îi gâdilă, îi aruncă în sus şi-i îmbrăţişă. 

Era clar că acolo voia Sverri să iernăm cu Neguţțătorul, 
şi el ne porunci să golim corabia de balastul de piatră, să-i 
strângem pânza, catargul şi velatura, apoi să o tragem pe 
buşteni pe mal, departe chiar şi de cel mai înalt flux. Era o 
corabie grea, iar Sverri chemă un vecin, care-şi avea casa 
dincolo de mlaştină, să ne ajute s-o clintim cu o pereche de 
boi. Fiul cel mare al lui Sverri, un băieţandru de vreo zece 
anişori, se distră pe cinste, strigându-ne îndemnuri pentru 
boi, când am săltat corabia pe buşteni. În spatele casei lui 


4 166 # 


Sverri, era o cocioabă pentru sclavi. Era făcută din buşteni 
groşi; până şi acoperişul era tot din buşteni, iar acolo am 
dormit  înlănţuiţi. Ziua munceam, curăţând carena 
Neguţătorului, râcâind murdăria, scoicile şi algele. Am 
curăţat muşchiul de pe fundul vasului, am întins pânza, ca 
să fie spălată de ploi şi am privit lacomi cum nevasta lui 
Sverri cârpea hainele, cu un ac de os şi coardă din maţ de 
oaie. Era o femeie groasă la trup, cu picioare scurte, 
coapse late şi o faţă rotundă, ciupită de vărsat. Palmele şi 
braţele îi erau roşii şi jupuite. Numai frumoasă nu era, dar, 
lipsiţi atâta vreme de femei, ne holbam la ea ca la o 
minunăţie. Asta îl amuza pe Sverri. El îi dădu într-o zi un 
colţ al rochiei într-o parte, dezvăluind un sân alb şi rotofei, 
apoi râse în hohote când văzu că facem ochii cât cepele. 
Eu nu-mi luam gândul de la Gisela. Încercam să-i invoc 
chipul, să-mi apară în vis, dar el nu venea, şi gândul la ea 
nu-mi aducea nicio alinare. 

Oamenii lui Sverri ne dădeau să mâncăm terci de ovăz şi 
zeamă de ţipar, pâine tare şi peşte fript; când veni zăpada, 
ne aruncară caiere de lână noroite, iar noi ne-am înghesuit 
în cocioaba sclavilor, ascultând şuieratul vântului şi 
privind cum ninge, prin crăpăturile dintre buşteni. Era un 
frig teribil, iar unul dintre saxoni muri. Avusese 
fierbinţeală şi, după cinci zile de boală se stinse, iar doi 
dintre oamenii lui Sverri îi cărară trupul la râu şi-l 
aruncară sub gheaţă, astfel încât să fie luat de următorul 
reflux. Pădurea nu era departe, şi la câteva zile eram duşi 
acolo, ni se dădeau topoare şi ni se poruncea să facem 
vreascuri şi buturugi pentru foc. Lanţurile erau astfel 
scurtate, cât să nu ne dea voie să facem salturi, şi, când ni 
se dădeau topoare în mână, oamenii lui Sverri ne păzeau 
întotdeauna cu arcuri şi săgeți; ştiam că aş fi fost un om 
mort înainte să ajung cu toporul la vreunul dintre paznicii 
noştri, deşi mă împingea păcatul să încerc. Unul dintre 
danezi încercă înaintea mea, întorcându-se spre pădure, 
ţipând şi încercând, cu greutate, să fugă printre copaci. O 
săgeată îl nimeri în burtă, şi danezul se chirci de durere, 
iar oamenii lui Sverri tăbărâră asupra lui, ucigându-l în 


4 167 # 


chinuri groaznice. La fiece lovitură primită, bietul om urla 
din toţi rărunchii. Sângele său pătă zăpada pe o distanţă 
mare, de jur împrejurul locului unde ne aflam, şi el muri 
atât de lent, încât aceasta fu o lecţie pentru noi toţi. Din 
ziua aceea, n-am mai făcut altceva decât să dobor copacii, 
să curâţ trunchiurile, să le despic apoi cu barosul şi pana, 
să le tai în bucăţi şi mai mici şi să mă întorc la cocioaba 
sclavilor. 

— Dacă stârpiturile astea de plozi ale lui Sverri se 
apropie de mine, îmi zise Finan, a doua zi, o să le sugrum 
pe dată, asta am să fac. 

Am fost uimit să-l aud, pentru că fusese cea mai lungă 
frază pe care o auzisem vreodată din gura lui. 

— Mai bine i-am ţine zălog, i-am sugerat eu. 

— Dar ştiu să se păzească, stârpiturile, zise el, fără să-mi 
ia în seamă sugestia. Vorbea daneză cu un accent ciudat. 
Ai fost războinic! zise el. 

— Sunt războinic, l-am corectat. 

Şedeam amândoi pe o brazdă de iarbă din faţa 
cocioabei, unde zăpada se topise, şi curăţam heringi de 
maţe cu nişte cuțite boante. Deasupra noastră, pescăruşii 
se roteau şi ţipau, atraşi de miros. Unul dintre oamenii lui 
Sverri ne privea, din uşa casei lungi a acestuia. Ţinea un 
arc pe genunchi şi o sabie la brâu. Mă întrebam de unde 
ghicise Finan că eram războinic, de vreme ce nu vorbisem 
niciodată despre viaţa mea. Nici nu-mi spusesem numele 
adevărat, lăsându-i să creadă că mă cheamă Osbert. De 
fapt, Osbert fusese cândva numele meu adevărat, pe care-l 
primisem la naştere, dar tata mă botezase din nou după 
moartea fratelui meu mai mare şi îmi spusese Uhtred, 
pentru că el spunea că fiul lui cel mare nu poate purta un 
alt nume. La bordul Neguțătorului nu pomenisem însă 
niciodată că m-ar chema Uhtred. Acesta era un nume 
mândru, un nume de războinic, şi aveam să-l păstrez în 
taină până la eliberarea din sclavie. 

— De unde ai ştiut că sunt războinic? l-am întrebat. 

— Fiindcă nu-ţi iei niciodată ochii de la ticăloşii ăştia. 
Tot timpul te gândeşti cum ai putea să le vii de hac. 

% 168 9 


— Şi tu eşti la fel, i-am zis. 

— Finan cel Iute mi se spunea, fiindcă dansam în jurul 
duşmanului, fără să mă poată atinge. Dansam şi-l ucideam. 
Dansam şi-l ucideam. Despică burta altui peşte şi vărsă 
matele în zăpadă, unde doi pescăruşi începură să se bată 
pe ele. Odinioară, murmură el, mânios, aveam cinci sulițe, 
şase cai, două săbii, o cămaşă strălucitoare de zale, un 
scut şi un coif care sclipea ca focul. Aveam o femeie cu 
părul lung până la şolduri şi cu un zâmbet mai strălucitor 
decât soarele la amiază. Acum, curăţ heringi de mate, zise 
el, despicând un alt peşte. Dar, într-o zi, o să mă întorc 
aici, o să-l ucid pe Sverri, o să-i batjocoresc nevasta, o să-i 
strâng de gât plozii afurisiţi şi o să-i fur toţi banii, zise el şi 
chicoti sălbatic. Ştii? Şi-i ţine aici. Toţi banii. Sunt 
îngropaţi. 

— Eşti sigur? 

— Ce altceva să facă cu ei? De mâncat, sigur nu-i 
mănâncă, fiindcă s-ar uşura argint. Nu, îţi spun, sunt aici. 

— Şi ştii unde suntem aici? 

— Da, în lutlanda. Femeia e daneză. Venim aici în 
fiecare iarnă. 

— De câte ierni? 

— Pentru mine, asta-i a treia iarnă, răspunse Finan. 

— Cum de te-au luat sclav? 

El aruncă un alt peşte curăţat în coşul împletit din 
rogoz. 

— A fost o luptă. Noi contra norvegienilor, şi ticăloşii ne- 
au înfrânt. Aşa că am fost luat prizonier şi vândut lui 
Sverri. Dar tu? 

— Am fost trădat de stăpânul căruia îi jurasem credinţă. 

— Deci, un alt ticălos care va trebui ucis, nu? Şi stăpânul 
meu m-a trădat. 

— Cum aşa? 

— N-a vrut să plătească răscumpărarea cerută pentru 
mine. Dar, vezi tu, îmi voia femeia. Aşa că m-a lăsat să fiu 
vândut ca sclav, drept care mă rog mereu să crape, şi 
nevestele lui să se îmbolnăvească de fălcariţă, şi-n vacile 
lui să dea strechea, şi copiii lui să putrezească în propriul 


4 169 # 


rahat, şi să i se usuce grânele, şi să i se sufoce câinii, 
bolborosi el, cutremurat de un spasm, ca şi cum nu şi-ar 
mai fi putut ţine în frâu furia. 

Zăpada se prefăcu în lapoviţă, iar gheţurile începură să 
se topească pe râu. Am cioplit noi vâsle din lemn de molid, 
tăiat cu o iarnă în urmă, şi, atunci când acestea au fost 
gata, gheaţa deja se topise complet. Ceţuri cenuşii 
înveşmântau pământul şi primele flori se iţiră, la marginea 
stufului. Bâtlanii pândeau peşti în apa mică de la mal, pe 
când soarele topea pojghiţele de gheaţă formate peste 
noapte. Venise primăvara şi am călăfătuit bordajul 
Neguţțătorului cu fire de păr de junincă, gudron şi muşchi. 
Am curăţat corabia şi am lansat-o la apă, cărând iar 
balastul pe fundul ei, am înălţat catargul, am întins pânza 
şi velatura. Sverri îşi îmbrăţişă nevasta, îşi sărută copiii şi 
veni spre noi. Doi dintre membrii echipajului îl ajutară să 
urce la bord, iar noi am apucat vâslele. 

— Vâsliţi, ticăloşilor! strigă el. Vâsliţi! 

Şi am vâslit. 


Mânia te ţine în viaţă, dar atât. Erau zile când mă 
simţeam bolnav, prea slăbit ca să mai trag vâsla, dar totuşi 
o trăgeam, căci, dacă aş fi căzut, aş fi fost aruncat fără 
preget peste bord. O trăgeam vomând, o trăgeam asudând, 
o trăgeam tremurând de fierbinţeală şi o trăgeam simțind 
durere în fiece muşchi. O trăgeam prin ploaie şi pe soare, 
pe vânt şi pe lapoviţă. Îmi amintesc că odată aveam 
fierbinţeală mare şi credeam că o să mor. Chiar îmi 
doream să mor, dar Finan îmi aruncă o înjurătură abia 
auzită. 

— Saxon papă-lapte, zise el, eşti slab ca un ţânc! Eşti de 
toată jalea, gunoi saxon! 

Am mormăit ceva drept răspuns, iar el începu iarăşi să 
suduie, de astă dată mai tare, ca Hakka să audă, de la 
proră. 

— Vor să mori, ticălosule, aşa că dă-le prilejul să se 
înşele. Trage, saxon nevolnic şi ticălos, trage vâsla! zise el, 
iar Hakka veni îndată şi-l lovi, pentru că vorbise. 


% 170 # 


Altădată, am făcut eu acelaşi lucru pentru Finan. Îmi 
amintesc că l-am prins în braţe şi i-am turnat terci de ovăz 
în gură cu degetele mele. 

— Trebuie să trăieşti, ticălosule! i-am zis. Nu lăsa 
căcărezele astea să ne învingă. Trebuie să trăieşti! 

Şi a trăit. 

În acea vară, am mers spre nord, pătrunzând pe gura 
unui râu ce şerpuia printre maluri acoperite cu muşchi şi 
sălcii, un loc atât de nordic, încât brazde de zăpadă se mai 
vedeau încă, în locurile umbroase. Am cumpărat piei de 
ren dintr-un sat aflat între crânguri de sălcii şi le-am dus 
înapoi pe mare, schimbându-le pe colţi de morsă şi fanoane 
de balenă, pe care le-am dat apoi pe chihlimbar şi pene de 
rață sălbatică. Am transportat malţ şi piei de focă, blănuri 
şi carne sărată, minereu de fier şi lână. Într-un golf mic, 
înconjurat de stânci, am petrecut două zile încărcând 
lespezi de piatră din care se ciopleau tocile, iar Sverri 
vându lespezile pe piepteni făcuţi din coarne de cerb şi pe 
colaci mari de funii din piele de focă şi o duzină de lingouri 
grele din bronz, iar pe toate acestea le-am dus înapoi în 
Iutlanda, în Haithabu, care era un mare port negustoresc, 
aşa de mare, că avea un ţarc anume făcut pentru sclavi; 
acolo am fost duşi şi eliberaţi înăuntru, fiind păziţi de 
suliţaşi şi de metereze înalte. 

Finan se întâlni, în ţarc, cu alţi irlandezi, iar eu am 
descoperit un saxon ce fusese capturat de un danez de pe 
coasta de est a Angliei. Regele Guthrum, zise saxonul, se 
întorsese în Anglia de Est, unde se proclamase ZEthelstan 
şi construise biserici. Din câte ştia, Alfred trăia încă. 
Danezii din Anglia de Est nu mai încercaseră să atace 
Wessexul, dar, chiar şi aşa, el auzise că Alfred construia 
forturi de-a lungul hotarului. Omul nu ştia nimic despre 
ostaticii danezi ai lui Alfred, aşa că nu-mi putu spune dacă 
Ragnar fusese eliberat. Veşti despre Guthred al 
Northumbriei nu aflase deloc, aşa că m-am aşezat în 
mijlocul îngrăditurii şi am strigat: 

— E cineva aici din Northumbria? 

Oamenii mă priviră nedumeriţi. Northumbria? 


%171% 


Am strigat iarăşi, şi, de data asta, o femeie îmi răspunse, 
din partea cealaltă a palisadei ce despărţea ţarcul femeilor 
de cel al bărbaţilor. Bărbaţii stăteau înghesuiți la palisadă, 
trăgând cu ochiul, printre crăpături, la femeile de dincolo, 
dar am împins doi dintre ei deoparte. 

— Eşti din Northumbria? am întrebat-o pe femeia care- 
mi răspunsese. 

— Din Onhripum, îmi zise ea. 

Era saxonă, avea cincisprezece ani şi era fata unui 
tăbăcar din Onhripum. Tatăl ei îi datora bani jarlului Ivarr 
şi, ca să lichideze datoria, Ivarr îi luase fata şi i-o vânduse 
lui Kjartan. 

La început, am crezut că nu auzisem bine. 

— Lui Kjartan? am întrebat-o. 

— Da, lui Kjartan, care m-a necinstit şi apoi m-a vândut 
ticăloşilor ăstora. 

— Kjartan trăieşte? am întrebat iar, uluit. 

— Da, trăieşte. 

— Dar era asediat... 

— Când am fost eu acolo, nu mai era, zise ea. 

— Şi Sven? Fiul lui? 

— M-a necinstit şi el, se plânse fata. 

Mai târziu, mult mai târziu, am refăcut povestea din 
frânturi. Guthred şi Ivarr, însoţiţi de unchiul meu, 
încercaseră să-l înfometeze pe Kjartan, ca să-l facă să se 
predea, dar iarna fusese grea, peste oştile lor se abătuse o 
molimă cumplită, iar Kjartan se oferise să le plătească 
tribut, ceea ce tustrei acceptaseră. Guthred îl obligase, în 
plus, să jure că nu avea să mai atace feţe bisericeşti, şi, 
pentru o vreme, promisiunea fusese respectată. Dar 
Biserica era prea bogată, şi Kjartan prea lacom, aşa că, nu 
trecuse nici un an, şi el îşi încălcase legământul şi ucisese 
sau luase în sclavie mai mulţi călugări. Tributul anual în 
argint pe care Kjartan ar fi trebuit să îl plătească lui 
Guthred, Ælfric şi Ivarr fusese plătit doar o singură dată, 
atât. Aşadar, nimic nu se schimbase. Kjartan fusese umilit 
câteva luni, apoi el cântărise puterea duşmanilor săi şi o 
găsise slabă. Fiica tăbăcarului din Onhripum nu ştia nimic 


Y 172 # 


de Gisela, nici nu auzise vreodată de ea, şi am crezut că 
poate fata murise; în acea noapte am plâns de deznădejde. 
Mi-am amintit de Hild şi m-am întrebat ce se întâmplase cu 
ea; mă temeam pentru ea. Mi-am amintit şi de acea noapte 
cu Gisela, când o sărutasem sub sălcii, şi m-am gândit la 
toate visurile care-mi păreau acum pierdute, şi am plâns 
iar. 

Mă însurasem cu o femeie din Wessex şi nu mai ştiam 
nimic de ea, iar, sincer să fiu, nici nu-mi păsa. Moartea îmi 
răpise fiul. Mi-o răpise pe frumoasa Iseult. O pierdusem pe 
Hild, pierdusem toate şansele de a o mai avea vreodată pe 
Gisela, şi în acea noapte am simţit că mă cuprinde mila 
pentru soarta mea şi am stat în cocioabă, cu lacrimile 
scurgându-mi-se pe obraji; Finan mă văzu şi începu şi el să 
plângă. Mi-am dat seama că îşi amintise şi el de casă. Am 
încercat să-mi recapăt furia, căci doar furia avea să mă 
ţină în viaţă, dar aceasta nu veni. N-am făcut decât să 
plâng. Nu mă puteam opri. Mă cufundasem în bezna 
disperării, ştiind că destinul meu era să trag la vâsle până 
aveam să cad şi să fiu aruncat în mare. Am plâns. 

— Tu şi cu mine, grăi Finan şi se opri. 

Era întuneric. Afară, era o noapte rece, deşi era vară. 

— Tu şi cu mine? am întrebat, strângând din ochi, 
pentru a opri lacrimile. 

— Cu săbiile în mână, prietene, zise el, tu şi cu mine. Va 
veni vremea. 

Voia să spună că aveam să fim liberi şi să ne răzbunăm. 

— Visuri, am şoptit. 

— Nu! răspunse Finan, mânios. Se târi până la mine şi- 
mi prinse mâna între palmele lui. Nu te da bătut! mârâi el. 
Suntem războinici, noi doi, suntem războinici! 

Fusesem războinic, m-am gândit. Pe atunci, străluceam 
tot, în cămaşă de zale şi cu coif, dar acum eram mizerabil, 
plin de păduchi, slăbănog şi plâns. 

— 'Ţine-aici, îmi şopti Finan şi îmi împinse ceva în palmă. 
Era unul dintre pieptenii din corn de cerb, pe care-i 
transportaserăm şi pe care, cine ştie cum, el reuşise să-l 
fure şi să-l ascundă printre hainele sale zdrenţăroase. Nu 


Y 173 # 


te da niciodată bătut, îmi zise, şi am folosit pieptănul ca să- 
mi descâlcesc părul, care-mi crescuse până aproape de 
şolduri. 

L-am pieptănat, desfăcând nodurile din el, am scos 
păduchii din dinţii pieptănului, iar a doua zi Finan îmi 
împleti părul, şi eu i l-am împletit pe al lui. 

— Aşa îşi gătesc pletele războinicii din tribul meu, îmi 
explică el, iar tu şi cu mine suntem războinici. Nu suntem 
sclavi, ci războinici! 

Eram costelivi, murdari şi zdrenţăroşi, dar deznădejdea 
trecuse ca o vijelie scurtă pe mare şi am lăsat furia să-mi 
dea putere. 

A doua zi, am încărcat Neguţătorul cu lingouri de 
aramă, bronz şi fier. Am rostogolit butoaie cu bere în 
magazia navei şi am umplut locul rămas cu carne sărată, 
şiruri de pâine tare şi ciubăre cu cod sărat. Sverri râse 
când ne văzu părul împletit. 

— Credeţi că aşa o să luaţi ochii femeilor? ne luă el în 
tărbacă. Sau faceţi chiar voi pe femeile? 

Nici unul din noi nu i-a răspuns, şi Sverri se mulţumi să 
rânjească. Era în toane bune, bucuros cum rareori îl 
văzusem. Îi plăcea să navigheze pe mare şi, judecând după 
grămada de provizii pe care le înghesuiserăm în magazie, 
bănuiam că plănuieşte o călătorie lungă, ceea ce se şi 
întâmplă. Când şi când, arunca runele, şi acestea trebuie 
să-i fi spus că avea să prospere, fiindcă mai cumpără trei 
sclavi, toţi frizieni. Voia să aibă destui vâslaşi pentru 
călătoria ce ne aştepta, o călătorie ce începu rău, căci, 
imediat după plecarea din Haithabu, am fost urmăriţi de o 
altă corabie. O corabie de pirați, anunţă, morocănos, 
Hakka, şi am căutat să ne îndreptăm spre nord, folosindu- 
ne şi de pânze, şi de vâsle, dar cealaltă corabie ne prinse 
lesne din urmă, căci era mai lungă, mai suplă şi mai 
rapidă; doar lăsarea nopţii ne salvă, dar fu o noapte de 
groază. Am ridicat vâslele la bord şi am coborât pânza, 
pentru ca Neguţătorul să nu facă niciun zgomot, iar, în 
întuneric, auzeam vâslele corabiei ce ne urmărea, 
clipocind în apă. Sverri şi oamenii lui se ghemuiră lângă 


Y 174 # 


noi, cu săbiile în mâini, gata să ne ucidă dacă scotea 
vreunul vreun sunet. Am fost ispitit să o fac, iar Finan vru 
să bată cu palma în bordajul corabiei, pentru a-i atrage pe 
urmăritori, dar Sverri ne-ar fi măcelărit într-o clipită, aşa 
că am păstrat tăcerea, şi misterioasa navă trecu pe lângă 
noi, în beznă, iar în zori nu se mai zărea nici urmă de ea. 

Asemenea ameninţări erau însă rare. Corb la corb nu-şi 
scoate ochii, lupii nu se mănâncă între ei, aşa că şi oamenii 
nordului rareori se prădau unii pe alţii, deşi unii, disperaţi, 
riscau să-şi atace şi compatrioţii, fie ei danezi sau 
norvegieni. Asemenea pirați erau socotiți proscrişi, nişte 
oameni de nimic, dar erau temuţi. De obicei, erau vânaţi 
fără milă, şi echipajele le erau ucise sau luate în sclavie; 
dar, cu toate astea, unii oameni riscau să devină proscrişi, 
ştiind că, dacă ar fi putut captura o corabie bogată, 
precum Neguţătorul, ar fi putut face avere şi ar fi avut 
faimă şi putere, aşa că nimeni nu i-ar mai fi privit cu ochi 
răi. Dar am scăpat în acea noapte, iar a doua zi am navigat 
tot spre nord şi mai departe. Nopti întregi am cutreierat 
marea fără să zărim vreun țărm. Apoi, într-o dimineaţă, am 
văzut o coastă neagră, cu nişte stânci groaznice, peste 
care marea arunca valuri de spumă albă, şi am crezut că 
am ajuns la ţinta călătoriei noastre, dar Sverri nu căuta 
acel pământ. Aşa că am navigat mai departe, de astă dată 
spre vest, apoi, pentru scurtă vreme, către sud, ajungând 
în golful unei insule, unde am ancorat. 

La început, Finan a crezut că ajunseserăm în Irlanda, 
dar oamenii care veniră lângă Neguţător într-o barcă 
micuță, căptuşită cu piele, nu vorbeau limba lui. Există 
însă insule răsfirate de-a lungul întregii coaste nordice a 
Britaniei, şi aceasta, m-am gândit eu, era una dintre ele. 
Aici trăiau sălbatici, şi Sverri nu cobori pe țărm, ci le 
trimise localnicilor nişte bănuţi de aramă, primind în 
schimb ouă de pescăruş, peşte uscat şi carne de capră. A 
doua zi de dimineaţă, am vâslit contra unui vânt iute, toată 
ziua, şi mi-am dat seama că ne îndreptăm spre vest, către 
întinderile nesfârşite ale mării sălbatice. Ragnar cel Bătrân 
îmi vorbise despre acele mări, spunând că dincolo de ele 


Y 175% 


se aflau pământuri, dar că majoritatea celor care căutaseră 
acele tărâmuri îndepărtate nu se mai întorseseră vreodată. 
Acele pământuri de la apus, îmi zisese el, erau bântuite de 
sufletele mateloţilor morţi. Erau meleaguri cenuşii, peste 
care veşnic se pogorau neguri şi furtuni, dar noi chiar într- 
acolo ne îndreptam, şi Sverri stătea în picioare la cârmă, 
bucuria citindu-i-se pe chipul lătăreţ. Mi-am amintit că 
aceeaşi bucurie o trăisem şi eu, bucuria de a avea o 
corabie bună şi de a simţi cârma cum vibrează, însufleţită, 
brăzdată de valuri. 

Am mers două săptămâni. Aceea era calea balenelor, şi 
monştrii mării se răsuceau în valuri să ne privească sau 
împroşcau apa în sus; aerul deveni mai rece, şi cerul era 
veşnic acoperit de nori, şi am ştiut că oamenii lui Sverri se 
temeau. Credeau că ne rătăciserăm; aşa gândeam şi eu şi 
ziceam că zilele mele aveau să sfârşească la marginea 
mării, unde vârtejuri uriaşe trag corăbiile în adâncuri, 
aducând moartea. Păsările de mare ne dădeau târcoale, 
ţipând, parcă triste, în întinderea rece şi albă, iar imensele 
balene plonjau în urma noastră, şi noi vâsleam până ce 
spinările ne dureau groaznic. Mările erau cenuşii, valurile 
se înălţau ca nişte munţi, reci şi fără de sfârşit, încununate 
cu spumă albă; am avut parte doar de o singură zi de vânt 
prielnic, când am putut naviga cu pânza, în timp ce 
valurile cenuşii şuierau de-a lungul carenei. 

Aşa am ajuns la Horn, în ţara de foc, pe care unii oameni 
o numesc Thule. Munţii fumegau, şi am auzit poveşti 
despre lacuri magice cu apă clocotită, deşi n-am văzut 
niciunul. Nu doar că era o ţară de foc, dar era şi o 
pustietate îngheţată. Acolo am văzut munţi de gheaţă, 
râuri de gheaţă şi chiar banchize de gheaţă pe bolta 
cerului. Codul creştea mai lung decât un stat de om, şi ne- 
am ospătat bine acolo, iar Sverri era fericit. Oamenii se 
temeau să facă acea călătorie pe care noi o făcuserăm, iar 
el reuşise; în Thule, încărcătura din magazie preţuia de 
trei ori mai mult decât ar fi valorat în Danemarca sau în 
Francia, deşi, fireşte, trebuia să ofere o parte din marfa lui 
prețioasă ca tribut pentru stăpânul locului. Dar el vându 


4 176 # 


restul lingourilor şi încărcă la bord fanoane de balenă, colţi 
de morsă şi piei de morsă şi de focă, şi ştiam că avea să 
facă mulţi bani dacă reuşea să aducă toate acele minunăţii 
acasă. Era atât de vesel, că ne dădu voie să coborâm pe 
țărm, unde am băut vin acru de salcie, într-o căsoaie 
lungă, ce duhnea a carne de balenă. Eram cu toţii 
încătuşaţi, nu doar cu lanţurile obişnuite, ci şi cu zgărzi de 
fier la gât, iar Sverri tocmi câţiva localnici să ne păzească. 
Trei dintre gărzile noastre erau înarmate cu sulițe lungi şi 
grele, pe care oamenii din Thule le folosesc ca să ucidă 
balene, în vreme ce alţi patru aveau nişte cuţitoaie pentru 
jupuit balenele. Sverri era în siguranţă câtă vreme ei ne 
păzeau, şi el ştia asta; pentru prima oară în atâtea luni de 
când eram cu el, catadicsi să ne vorbească. Se lăudă cu 
călătoria pe care o făcuse şi chiar ne lăudă iscusinţa de 
vâslaşi. 

— Dar voi doi mă urâţi, ne zise, privindu-ne pe mine şi 
pe Finan. 

Eu n-am spus nimic. 

— Vinul de salcie e bun. Îţi mulţumim pentru el! făcu 
Finan. 

— Vinul de salcie e ca pişatul de morsă, mormăi Sverri, 
apoi vărsă. Era beat. 

— Voi mă urâţi! zise el, amuzat de ura care ni se citea în 
priviri. Mă uit la voi şi văd că mă urâţi. Ceilalţi, nu, s-au 
domolit de-atâtea bice, dar voi doi m-aţi ucide înainte s- 
apuc să strănut. Ar trebui să vă omor pe amândoi, nu 
ziceţi? Ar trebui să vă sacrific zeilor mării. 

Niciunul din noi nu vorbi. O creangă de salcie trosni în 
foc, răspândind scântei în jurul ei. 

— Dar vâsliţi bine, recunoscu Sverri. Cândva, am 
eliberat un sclav, continuă el. L-am eliberat, fiindcă-mi 
plăcea de el. Am avut încredere în el. L-am lăsat chiar să 
stea la cârma Neguțătorului, dar el a încercat să mă ucidă. 
Ştiţi ce-am făcut cu el? l-am țintuit în cuie, pe provă, 
trupul spurcat şi l-am lăsat să putrezească acolo. Şi mi-am 
învăţat lecţia. Sunteţi aici ca să vâsliţi. Să vâsliţi, şi nimic 
altceva. Vâsliţi şi munciţi şi apoi muriţi. 


Y 177% 


Adormi curând după ce rosti aceste cuvinte, şi ne-a luat 
şi pe noi somnul, iar a doua zi, în zori, eram înapoi la 
bordul Neguţțătorului; sub o ploaie deasă, am părăsit 
ciudata ţară de gheaţă şi flăcări. 

Ne-a luat mult mai puţin timp să ne întoarcem spre est, 
căci am avut parte de un vânt prielnic, aşa că am iernat 
iarăşi în Iutlanda. Am tremurat în cocioaba sclavilor şi l-am 
auzit pe Sverri gâfâind în patul nevestei sale. Veni zăpada, 
gheţurile zăvorâră râul, şi aşa am intrat în anul 880; eu 
trăisem douăzeci şi trei de ani şi ştiam că soarta mea era 
să mor în lanţuri, fiindcă Sverri era atent, viclean şi 
nemilos. 

Apoi apăru corabia stacojie. 


De fapt, nu era cu adevărat stacojie. Majoritatea 
corăbiilor sunt construite din lemn de stejar, a cărui 
culoare se închide odată cu trecerea vremii, dar această 
corabie fusese făcută din lemn de pin, şi, când lumina 
zorilor sau a amurgului se revărsa pe mare, nava părea să 
aibă culoarea sângelui închegat. 

Când am zărit-o prima dată, mi s-a părut de un roşu 
strălucitor. Asta a fost în seara zilei când porniserăm iarăşi 
pe mare, iar corabia roşie era lungă, joasă şi suplă. 
Apăruse dinspre orizontul estic, venind spre noi înclinată, 
iar pânza ei, de un cenuşiu murdar, era întărită cu funii 
groase, care se întretăiau pe toată suprafaţa pânzei. Sverri 
observă capul de dragon de la prora navei şi se temu că 
avea de-a face cu pirați, aşa că ne porunci să facem cale- 
ntoarsă spre țărm, în ape pe care le cunoştea bine. Erau 
ape puţin adânci, şi corabia stacojie ezită să ne 
urmărească. Am vâslit pe canale înguste, speriind păsările 
acvatice, iar corabia stacojie rămase în larg, dincolo de 
dune. Se lăsă noaptea, şi ne-am schimbat cursul, lăsând 
fluxul să se ridice şi să ne poarte înapoi pe mare, pe când 
oamenii lui Sverri ne biciuiau năpraznic, silindu-ne să 
vâslim din răsputeri, ca să scăpăm de curenţii din preajma 
coastei. La revărsatul zorilor, reci şi înceţoşaţi, când 
negura se ridică, am văzut că nava stacojie dispăruse. 


4 178 # 


Mergeam la Haithabu ca să luăm prima încărcătură de 
marfă din acel an, dar, pe când ne apropiam de port, 
Sverri zări din nou corabia stacojie. Aceasta se întoarse 
spre noi, iar Sverri o blestemă. Plutea contra vântului, 
ceea ce ne făcea scăparea mai uşoară, dar, chiar şi aşa, 
corabia stacojie se ţinu după noi, încercând să ne prindă. 
Şi ar fi reuşit să o facă, fiindcă avea cel puţin douăzeci de 
bănci cu vâslaşi şi era mult mai rapidă decât Neguțătorul, 
dar nu putu să înfrunte vântul şi, a doua zi dimineaţă, 
eram din nou singuri pe marea pustie. Sverri blestema 
întruna corabia stacojie. Aruncă runele, iar ele îl 
convinseră să nu mai meargă către Haithabu, aşa că ne-am 
îndreptat spre ţinutul şvezilor, de unde am încărcat blănuri 
de castor şi caiere de lână. 

Am schimbat apoi această marfă pe lumânări fine din 
ceară răsucită. Din nou am încărcat magazia cu minereu 
de fier şi astfel trecu primăvara, şi veni vara, iar corabia 
stacojie nu mai apăru. Uitaserăm de ea. Sverri consideră 
că de-acum nu mai era primejdios să mergem la Haithabu, 
aşa că am dus o încărcătură de piei de ren în port, unde 
avea el să-şi dea seama că nava stacojie nu ne uitase. 
Sverri se întoarse val-vârtej la bord, fără să mai ia vreo 
încărcătură, şi l-am auzit vorbind cu oamenii lui. Corabia 
stacojie, zicea el, pândea coastele, în căutarea 
Neguţătorului. Era o corabie daneză, credea el, şi avea la 
bord numai războinici. 

— Cine-s? întrebă Hakka. 

— Asta nimeni din port nu ştie. 

— Şi de ce ne urmăresc? 

— De unde vrei să ştiu eu? se oţări Sverri. 

Dar mi-am dat seama că se temea, fiindcă aruncă 
imediat runele pe punte, şi, după ce le cercetă cu luare- 
aminte, porunci să plecăm imediat din Haithabu. Sverri îşi 
făcuse un duşman, dar nu avea habar cine poate fi, aşa că 
îşi duse corabia într-un loc de lângă casa lui de iarnă, unde 
descărcă multe daruri la țărm. Sverri avea un stăpân. 
Aproape toţi oamenii au un stăpân care le oferă protecţie, 
iar pe stăpânul lui îl chema Hyring şi deţinea pământuri 


4 179 # 


întinse, iar Sverri îi plătea în fiecare iarnă un tribut în 
argint, pentru a-i apăra pe el şi pe familia lui. Dar Hyring 
nu putea face prea multe ca să-l protejeze pe Sverri şi pe 
mare, deşi pesemne că el promisese să afle cine cârmeşte 
corabia stacojie şi ce anume doreşte de la Sverri. In acest 
timp, Sverri hotări să se îndepărteze cât mai mult, aşa că 
porni spre Marea Nordului, în josul coastei, şi făcu bani 
buni din vânzarea de heringi săraţi. Ne întorceam în 
Britania pentru prima oară de când căzusem sclav. Am 
debarcat la ţărmul unui râu din Anglia de Est; n-am aflat 
niciodată cum se numea acel râu, dar ştiu că de acolo am 
încărcat lână groasă pe care am dus-o în Francia, unde am 
cumpărat o încărcătură de lingouri de fier. Era o marfă 
scumpă, căci fierul francilor e cel mai bun din lume. Tot de 
acolo am cumpărat o sută de lame de săbii, la fel de 
preţuite. Ca întotdeauna, Sverri îi blestemă pe franci 
pentru căpoşenia şi zgârcenia lor, dar, de fapt, Sverri era 
la fel de căpos ca francii, şi, deşi plăti bani grei pe fier şi 
pe lame, el ştia că acestea aveau să îi aducă profit şi mai 
gras pe tărâmurile nordice. 

Aşa că ne-am îndreptat către nord. Vara era pe sfârşite, 
şi gâştele sălbatice zburau spre sud, deasupra noastră, în 
stoluri largi; la două zile după ce am încărcat marfa, am 
văzut corabia stacojie aşteptându-ne în largul coastei 
friziene. Trecuseră săptămâni întregi de când n-o mai 
întâlniserăm, şi probabil Sverri nădăjduia că Hyring 
pusese capăt amenințării ei, dar, nici vorbă, corabia era 
acolo, înaintea noastră, şi de astă dată avea vântul de 
partea ei. Am cârmit spre țărm, iar oamenii lui Sverri ne 
biciuiau, disperaţi. Mugeam ca un taur rănit la fiecare 
plesnitură, prefăcându-mă însă că, de fapt, icnesc când 
trăgeam de vâslă cu toată puterea. În realitate, nu trăgeam 
nicidecum tare, ci încercam să slăbesc cât puteam forţa cu 
care paleta vâslei lovea apa, pentru ca nava stacojie să ne 
poată prinde. Acum, o puteam vedea clar. Puteam vedea 
şirurile de vâsle ridicându-se şi coborând, puteam vedea 
dâra albă a valurilor ce se izbeau de prora ei. Era mult mai 
mare decât Neguțătorul şi mult mai rapidă, dar, pe de altă 


4 180 # 


parte, avea nevoie şi de ape mai adânci. De aceea, Sverri 
voia să ne ducă mai aproape de țărm, spre coasta Friziei, 
de care se tem toţi navigatorii. 

Căci aceasta, spre deosebire de multe coaste nordice, nu 
e brăzdată de pietre. Nu sunt stânci acolo, de care o 
corabie bună să se sfărâme în bucăţi. Dimpotrivă, e totul 
un talmeş-balmeş de stuf, insulițe, canale şi bancuri de 
mâl. Pe distanţă de kilometri întregi, acolo nu întâlneşti 
decât ape de mică adâncime, primejdioase pentru 
navigaţie. Localnicii înfig nuiele înalte în mâl, pentru ca 
navele care se încumetă pe acolo să ştie unde e apa mai 
adâncă şi să urmeze calea sigură, trasată de vergi. Dar 
frizienii sunt şi pirați. Lor le place să însemneze canale 
false, care duc spre un banc de nămol, unde o corabie 
poate rămâne naufragiată, la reflux, iar apoi localnicii, 
care trăiesc în case de mâl, pe insulele lor de mâl, năvălesc 
asupra ei ca o haită de şobolani de apă, pentru a ucide şi 
prăda. 

Dar Sverri mai făcuse negoţ aici şi, ca toţi căpitanii 
iscusiţi, ţinea minte locurile bune şi pe cele rele. Corabia 
stacojie mai avea puţin şi ne prindea din urmă, dar Sverri 
nu se panică. L-am privit pe când vâsleam; îşi rotea ochii în 
stânga şi-n dreapta, pentru a se hotări pe care dintre 
cărările de ape mărginite de nuiele să o apuce, şi apoi, 
deodată, am văzut cum împinge cârma şi răsuceşte 
corabia, strecurând-o pe canalul cel bun. Căuta apele cele 
mai puţin adânci, cele mai întortocheate canale, iar zeii 
erau de partea lui, căci, deşi vâslele noastre se izbeau 
uneori în vreun banc de mâl, Neguțătorul nu eşuă. Corabia 
stacojie, fiind mai mare şi căpitanul ei necunoscând, 
probabil, coasta la fel de bine ca Sverri, înainta cu multă 
prudenţă, aşa că încet-încet o lăsam în urmă. 

Ea recuperă din distanţă din nou atunci când a trebuit 
să traversăm o întindere largă de apă, dar Sverri găsi un 
alt canal la capătul acesteia, unde, pentru prima oară, ne 
porunci să ne domolim bătăile vâslelor. Îl chemă pe Hakka 
la provă, şi acesta începu să arunce o sfoară cu bilă de 
plumb la un cap, strigând mereu adâncimea apei. Ne-am 


% 181 # 


târât printr-un labirint de mâl şi apă, croindu-ne încet 
drum spre nord şi est; privind spre răsărit, am văzut cum 
Sverri făcu, în sfârşit, o greşeală. Un şir de nuiele străjuia 
canalul pe care Hakka îl măsura, dar dincolo de ele şi 
dincolo de o insulă joasă şi nămoloasă, ticsită de păsări, 
nuiele mai mari marcau un canal adânc, ce tăia canalul pe 
care ne aflam, permiţând corabiei stacojii să ne taie calea. 
Cârmaciul ei îşi dădu seama imediat de asta şi o apucă pe 
marele canal. Vâslele corabiei stacojii băteau apa cu 
putere, făcând-o să alunece cu iuţeală pe canal, dar, când 
să ne iasă în faţă şi să ne blocheze, se împotmoli în mâl, cu 
un zgomot de vâsle izbite. 

Sverri izbucni în râs. El ştiuse că nuielele mai mari 
marcau un canal fals, iar corabia stacojie căzuse în 
capcană. O puteam vedea foarte bine de acum, era o 
corabie ticsită de bărbaţi înarmaţi, danezi probabil, 
purtând săbii şi sulițe, dar neputincioşi, pentru că fundul 
navei lor rămăsese înfipt în mâl. 

— Ce-aţi păţit, pui de căţea? zbieră Sverri peste canale, 
deşi mă îndoiesc că vocea lui ajunse la corabia naufragiată. 
Baligi ce sunteţi! Învăţaţi să cârmiţi o navă, ticăloşi de 
nimic ce sunteţi! 

Am apucat-o pe un alt canal, lăsând în urmă corabia 
stacojie, dar Hakka nu se dezlipi de la provă, unde arunca 
întruna firul cu plumb, strigând spre Sverri adâncimea 
apei. Canalul nu era marcat şi trebuia să înaintăm foarte 
încet, căci Sverri nu îndrăznea să meargă pe uscat. În 
urma noastră, mult în urmă, am putut vedea echipajul 
corabiei  stacojii chinuindu-se s-o elibereze din mâl. 
Războinicii îşi lepădaseră zalele şi intraseră în apă, 
opintindu-se în carena lungă. Când se lăsă noaptea, am 
văzut că reuşiseră să o pună pe linia de plutire, iar corabia 
porni iar în urmărire, dar de acum eram departe şi 
întunericul ne învălui în mantia lui. 

Am petrecut noaptea într-un golfuleţ mărginit de stuf. 
Sverri nu îndrăzni să coboare pe mal. Pe insula din 
apropiere trăiau oameni, iar focurile lor sclipeau în noapte. 
N-am putut zări alte lumini, ceea ce însemna, poate, că pe 


4 182 # 


insulă se găsea singura aşezare, cale de mulţi kilometri în 
jur. Mi-am dat seama că Sverri era îngrijorat, fiindcă 
focurile aveau să atragă corabia stacojie, aşa că ne trezi, 
lovindu-ne cu cizmele de îndată ce miji de ziuă. Am ridicat 
ancora, şi Sverri ne-a dus spre nord, pe un canal mărginit 
de nuiele. Acesta părea să şerpuiască de-a lungul coastei 
insulei, ducând către marea deschisă, unde valurile se 
izbeau înspumate şi ne ofereau o cale de ieşire din 
labirintul de canale. Hakka măsură iar adâncimea apei, pe 
când noi ne croiam drum pe lângă stuf şi maluri de mâl. 
Nivelul apei era scăzut, atât de scăzut, că vâslele noastre 
loveau mai mereu fundul, ridicând brazde de mâl, dar, 
încet-încet, urmam nuielele canalului. Apoi, brusc, l-am 
auzit pe Hakka strigând că în spatele nostru apăruse iar 
corabia stacojie. 

Era mult în urma noastră. Aşa cum se temuse Sverri, 
focurile localnicilor o atrăseseră, dar ea ajunsese în sudul 
insulei, şi între noi se afla acum misteriosul labirint 
primejdios de canale şi bancuri de mâl. Nu putea cârmi 
spre vest, către marea largă, căci valurile se izbeau 
necontenit de o plajă lungă, pe jumătate înghițită de ape, 
aflată acolo, aşa că nu avea decât fie să ne urmărească, fie 
să încerce să ne ocolească pe departe, prin est, şi să 
găsească o altă cale către mare. 

Corabia decise să ne urmărească, şi am văzut cum 
începe să se apropie de-a lungul coastei sudice a insulei, 
căutând un canal care să o ducă în golful unde 
ancoraserăm noi. Noi continuam să ne târâm spre nord, 
când, dintr-odată, sub chila noastră se auzi un hârşâit 
prelung. Neguțătorul se cutremură din toate încheieturile 
şi rămase nemişcat. 

— Vâsliţi înapoi! răcni Sverri. 

Ne-am opintit în vâsle, dar corabia naufragiase. Corabia 
stacojie se pierdea în lumina slabă şi în ceața firavă ce se 
lăsase peste insule. Nivelul apei scădea. Era apa lâncedă, 
dintre flux şi reflux, iar Sverri urmărea, neliniştit, canalul, 
rugându-se să vadă venirea fluxului, ca să ne ridice 
corabia, însă apa era tot rece şi stătută. 


4 183 # 


— Peste bord! urlă el. Împingeţi! 

Am încercat. Sau, mai degrabă, ceilalţi încercară, în 
vreme ce eu şi Finan doar ne-am prefăcut că împingem. 
Insă Neguţătorul se înfipsese adânc în mâl. Lunecase atât 
de încet şi de uşor pe bancul nămolos, şi totuşi nu se mai 
mişca deloc, iar Sverri, aflat încă pe platforma cârmei, îi 
putu vedea pe localnici venind spre noi printre pâlcurile de 
stuf; dar, ceea ce-l îngrijoră şi mai mult, zări corabia 
stacojie traversând golful unde ancoraserăm. Pe chipul lui 
am citit groaza, de parcă ar fi văzut însăşi moartea 
apropiindu-se. 

— Goliţi corabia! porunci el. 

Decizia fusese greu de luat, mai ales pentru un om 
lacom ca Sverri, dar tot era mai bună decât moartea, aşa 
că am aruncat toate lingourile peste bord. Eu şi Finan n- 
am mai putut să ne sustragem, căci Sverri băgă de seamă 
că nu prea ne omoram cu munca şi ne croi cu un băț pe 
spinare, aşa că am aruncat toată marfa, distrugându-i 
negustorului profitul pe un an. Chiar şi lamele de sabie le- 
am aruncat şi, în tot acest timp, corabia stacojie se apropia 
tot mai mult, urcând pe canal; se afla la doar un sfert de 
milă în urma noastră, când ultimul lingou nimeri, cu un 
pleoscăit, în apă, iar Neguţătorul zvâcni scurt. Venea 
fluxul, iar şuvoaiele de apă se răsuceau, năvalnice pe lângă 
lingourile abandonate. 

— Vâsliţi! porunci Sverri. 

Localnicii ne priveau. Nu îndrăzneau să se apropie, de 
teama oamenilor înarmaţi de pe corabia stacojie, şi acum 
urmăreau cum Neguţătorul aluneca spre nord şi cum noi 
ne luptam cu fluxul, şi cum vâslele noastre muşcau din mâl 
la fel de des pe cât atingeau apa, şi cum Sverri zbiera la 
noi să vâslim mai tare. Ca să scape spre mare, mai curând 
ar fi riscat să naufragieze iar, dar zeii erau cu el, şi am 
ajuns la gura canalului; Neguțătorul pătrunse în valurile 
învolburate şi astfel am ajuns iar pe mare, cu apa 
spărgându-se, în spume albe, de prova corabiei. Sverri 
înălţă pânza şi ne-am îndreptat spre nord, în vreme ce 
corabia stacojie părea să fi rămas înţepenită în acelaşi loc 


4 184 # 


unde rămăseserăm şi noi. De fapt, nimerise în grămada de 
lingouri şi, fiindcă avea carena mai adâncă decât a 
noastră, îi trebui mult timp să se elibereze, iar atunci când 
ieşi de pe canal, noi eram deja ascunşi sub perdelele de 
ploaie abătute dinspre apus, izbind corabia în trecerea lor 
vijelioasă. 

Sverri îşi sărută amuleta de la gât. Pierduse o avere, dar 
era un om înstărit şi-şi putea permite asta. Insă tocmai 
bogăţia îi pricinuia necazuri, şi el ştia că acea corabie 
stacojie nu avea să se lase păgubaşă şi că, dacă am fi 
rămas pe lângă coastă, ne-ar fi descoperit, aşa că, pe când 
se lăsa întunericul, el cobori pânza şi ne porunci să vâslim. 

Ne-am îndreptat spre nord. Corabia stacojie era pe 
urmele noastre, dar foarte departe, iar rafalele de ploaie 
ne ascundeau, când şi când; ba chiar, după o rafală mai 
puternică, Sverri cârmi corabia spre vest, în vânt, iar 
oamenii lui ne biciuiră să vâslim mai puternic. Doi dintre ei 
chiar apucară vâslele, pentru ca Neguțătorul să se poată 
pierde dincolo de linia întunecată a orizontului, înainte ca 
războinicii care ne urmăreau să observe că schimbaserăm 
cursul. Era o muncă istovitoare. Ne împotriveam vântului 
şi mării şi, de fiecare dată când trăgeam vâsla, muşchii ne 
ardeau, încât am crezut că o să mă prăbuşesc pe bancă de 
osteneală. 

Noaptea adâncă puse capăt trudei noastre. Sverri nu 
mai vedea valuri mari şuierând dinspre vest, aşa că ne 
porunci să scoatem vâslele şi să umplem găurile lor; iar noi 
am zăcut ca nişte oameni morţi, pe când corabia se clătina 
şi dănţuia în marea întunecată şi învolburată. 

Zorii ne găsiră singuri pe întinderea de ape. Vântul şi 
ploaia şfichiuiau din sud, ceea ce însemna că nu mai eram 
nevoiţi să vâslim, ci puteam înălța pânza, lăsând vântul să 
ne poarte peste valurile cenuşii. Am privit spre pupa, 
căutând corabia stacojie, dar aceasta nu se zări. Erau doar 
valuri, şi nori, şi rafale de ploaie biciuind dârele albe lăsate 
de corabia noastră în urma ei, şi păsări sălbatice, zburând 
ca nişte pânze albe şi zdrenţuite în vântul aprig. 
Neguţătorul se înclină sub acel vânt, străbătând iute 


4 185 # 


valurile, şi Sverri se sprijini de cârmă şi începu să cânte, 
sărbătorind salvarea din ghearele misteriosului duşman. 
Îmi venea din nou să plâng. Nu ştiam ce era cu acea 
corabie stacojie, nu ştiam cine erau războinicii de pe ea, 
dar ştiam că erau duşmanii lui Sverri şi că orice duşman al 
lui Sverri era prietenul meu. Acum însă dispăruse. 
Neguţțătorul reuşise să scape de ea. 

Astfel, ne-am întors în Britania. Sverri nu dorise să 
ajungă acolo, nici nu mai avea vreo încărcătură de 
vânzare, deşi ţinea ascunşi la bord destui bani cât să poată 
cumpăra alte mărfuri, dar banii aceia i-ar fi putut fi de 
folos ca să supravieţuiască. Scăpase de corabia stacojie, 
dar ştia că, dacă avea să se întoarcă acasă, avea să o 
găsească iar dând târcoale coastelor Iutlandei; fără 
îndoială că se gândea deja la alte locuri unde ar fi putut să- 
şi petreacă iarna în siguranţă. Asta însemna însă să 
găsească un stăpân războinic, care să-i ofere adăpost câtă 
vreme Neguţătorul era tras la țărm, curăţat, reparat şi 
călăfătuit din nou, iar acel stăpân sigur ar fi cerut argint. 
Noi, vâslaşii, am auzit frânturi de discuţii şi ne-am dat 
seama că Sverri voia să cumpere o ultimă încărcătură, să o 
ducă în Danemarca, să o vândă şi apoi să găsească vreun 
port unde să se adăpostească şi de unde să poată călători 
pe uscat spre casa lui, şi să adune mai mult argint ca să 
poate face negoţ şi în anul următor. 

Eram în largul coastelor britanice. Nu ştiam însă unde 
anume. Eram sigur că nu era Anglia de Est, căci 
pretutindeni se zăreau coline şi dealuri. 

— Nu-i nimic de cumpărat aici, se plânse Sverri. 

— Lână? sugeră Hakka. 

— Ce preţ crezi că mi-ar cere, la vremea asta? se înfurie 
Sverri. Tot ce vom primi e ce n-au reuşit ei să vândă în 
primăvară. Doar lână murdară, plină de căcăreze. Mai bine 
car cărbuni! 

Într-o noapte, ne-am oprit la gura unui râu şi am văzut 
călăreţi înarmaţi, care ne urmăreau de pe țărm, dar ei nu 
folosiră niciuna dintre bărcile mici de pescuit ancorate pe 
plajă, ca să vină spre noi, dându-ne astfel de înţeles că, 


Y 186 # 


dacă-i lăsam în pace, ne lăsau şi ei pe noi. În pragul 
înserării, o altă corabie de negoţ pătrunse pe râu şi ancoră 
lângă noi. Căpitanul ei, danez, veni cu o barcă la noi, iar el 
şi Sverri pălăvrăgiră în spaţiul de sub platforma cârmei şi 
schimbară veşti. Dar noi n-am auzit nimic. l-am văzut doar 
pe cei doi bând bere şi discutând. Străinul plecă înainte ca 
întunericul să-i învăluie de tot corabia, iar Sverri părea 
mulţumit de ceea ce aflase, căci în zori îşi strigă 
mulţumirile către cealaltă corabie şi ne porunci să ridicăm 
ancora şi să apucăm vâslele. Era o zi fără vânt, marea era 
calmă, şi am vâslit spre nord, pe lângă țărm. Privind spre 
țărm, am văzut fumul ridicându-se din sate şi m-am gândit 
că acolo se află libertatea. 

Visam la libertate, dar acum nu mă gândeam că avea să 
mai vină vreodată şi pentru mine. Credeam că aveam să 
pier legat de acea vâslă, ca atâţia alţii care îşi găsiseră 
sfârşitul în lanţurile lui Sverri. Dintre cei unsprezece 
vâslaşi care se aflaseră la bord când îi fusesem vândut lui 
Sverri, doar patru mai trăiau, iar Finan era unul dintre ei. 
Acum, aveam paisprezece vâslaşi, căci Sverri îi înlocuise 
pe cei morţi şi, de când corabia stacojie apăruse să-i 
bântuie drumurile, el cumpărase mai mulţi sclavi ca să 
tragă la vâslele corabiei sale. Unii căpitani foloseau 
oameni liberi să vâslească, dându-şi seama că aceştia 
trudeau mai cu tragere de inimă, dar asemenea oameni se 
aşteptau să fie plătiţi cu argint, iar Sverri era un hrăpăreţ. 

Spre sfârşitul acelei dimineţi, am ajuns la gura unui râu 
şi mi-am înălţat privirea spre ridicătura de pe malul sudic 
al râului unde am văzut un far înalt, aşteptând să fie aprins 
pentru a-i anunţa pe localnici de sosirea prădătorilor. Era 
ca sute alte faruri, şi totuşi l-am recunoscut pe dată şi am 
ştiut că ne aflăm lângă ruinele castrului roman, în locul 
unde începuse sclavia mea. Ne întorseserăm la râul Tine. 

— Sclavi! ne anunţă Sverri. Asta vom cumpăra. Sclavi, 
ca şi voi, ticăloşilor. Doar că nu sunt ca voi, fiindcă sunt 
femei şi copii. Scoţi. Vorbeşte vreunul din voi limba lor 
spurcată? 

Nimeni nu răspunse. Dar nici că trebuia să vorbim limba 


4 187 # 


scoţilor, căci Sverri avea bice care vorbeau îndeajuns de 
tare. 

Nu-i plăcea să transporte sclavi ca marfa, căci aceştia 
trebuiau supravegheați şi hrăniţi necontenit, dar celălalt 
negustor îi spusese că tocmai fuseseră capturați mulţi 
scoţi - mai precis femei şi copii - într-una din nesfârşitele 
cotropiri peste hotarul dintre Northumbria şi Scoţia, şi 
acei sclavi ofereau cea mai bună perspectivă a unui profit. 
Dacă vreunul dintre prinşi era frumos, atunci Sverri l-ar fi 
putut vinde la un preţ bun pe pieţele de sclavi din Iutlanda; 
chiar avea nevoie de o afacere profitabilă, aşa că am vâslit 
pe Tine, odată cu fluxul. Ne-am îndreptat către Gyruum, 
iar Sverri aşteptă până ce apa atinse aproape nivelul 
maxim al fluxului şi aduse Neguțătorul pe plajă. Nu făcea 
asta de multe ori, dar voia acum să-i curăţăm carena 
înainte de a ne întoarce în Danemarca; plus că într-o 
corabie adusă la mal sclavii pot fi băgaţi mai lesne, aşa că 
am împins-o pe țărm şi am văzut că fermele sclavilor 
fuseseră reconstruite, iar mănăstirea ruinată avea iarăşi 
un acoperiş din stuf. Totul era ca înainte. 

Sverri ne puse cătuşe de sclav, înlănţuindu-ne unii de 
alţii ca să nu putem evada, apoi, pe când el traversa 
mlaştina sărată, urcând spre mănăstire, ne-am apucat să 
râcâim cu pietre carena navei. În timp ce muncea, Finan 
fredona un cântec pe limba lui, dar uneori îmi arunca un 
rânjet viclean. 

— Lasă găuri în carenă, Osbert, mă sfătui el. 

— Ca să ne scufundăm? 

— Da, dar şi Sverri se scufundă cu noi. 

— Mai bine-l lăsăm să trăiască, să-l putem omori pe 
urmă, i-am zis. 

— Şi chiar o să-l omorâm, mârâi Finan. 

— Nu ne pierdem speranţa, nu? 

— Am visat la asta, zise Finan. Am visat la asta de trei 
ori, de când a apărut corabia stacojie. 

— Dar corabia stacojie s-a dus. 

— O să-l ucidem, îţi jur. Şi o să dansez pe maţele lui, 
numai să vezi. 


Y% 188 # 


Fluxul atinse apogeul la nămiezi, aşa încât toată după- 
amiaza nivelul apei scăzu, până ce Neguţătorul rămase 
mult deasupra valurilor înspumate şi, cu siguranţă, n-ar 
mai fi putut fi pus pe linia de plutire decât mult după 
lăsarea întunericului. Sverri era întotdeauna neliniştit când 
nava lui era pe țărm, şi ştiam că voia să-şi încarce marfa în 
aceeaşi zi, lăsând iar corabia la apă noaptea târziu, odată 
cu venirea fluxului. Avea o ancoră pregătită, pentru ca, în 
întuneric, noi să putem împinge corabia de pe plajă şi să o 
ancorăm în mijlocul râului, pregătiţi să părăsim râul în 
zori. 

Negustorul cumpără treizeci şi trei de sclavi. Cei mai 
tineri aveau cinci sau şase ani, cei mai vârstnici poate 
şaptesprezece sau optsprezece, şi erau doar femei şi copii, 
niciun bărbat. Terminaserăm de curăţat carena şi stăteam 
pe plajă când ei sosiră; ne-am uitat la tinerele sclave cu 
ochii lacomi ai unor bărbaţi care de mult nu mai avuseseră 
parte de femei. Sclavele plângeau, aşa că era greu de spus 
dacă vreuna dintre ele era drăguță. Plângeau, fiindcă 
fuseseră aduse în sclavie, fiindcă fuseseră furate de pe 
pământurile lor, fiindcă se temeau de mare şi de noi. 
Doisprezece oameni înarmaţi călăreau în spatele lor. Nu l- 
am recunoscut pe niciunul dintre ei. Sverri cobori până la 
şirul de sclavi încătuşaţi şi începu să cerceteze dinţii 
copiilor şi să dea jos veşmintele femeilor, pentru a le pipăi 
sânii. 

— Roşcata asta merită preţ bun, îi zise lui Sverri unul 
dintre bărbaţii înarmaţi. 

— Toţi merită. 

— Am cordit-o azi-noapte, aşa că poate-mi poartă copilul 
în pântece, poţi să ştii? Primeşti doi sclavi la preţ de unu, 
norocosule. 

Sclavii erau deja înlănţuiţi cu cătuşe, şi Sverri fusese 
obligat să plătească şi pentru aceste lanţuri, precum şi să 
cumpere mâncare şi bere pentru cei treizeci şi trei de 
scoţi, pe toată durata călătoriei spre Iutlanda. A trebuit să 
luăm aceste provizii de la mănăstire, aşa că Sverri ne duse 
peste mlaştina sărată, peste râu, până la crucea de piatră 


4 189 # 


căzută, unde ne aşteptau o căruţă şi şase oameni înarmaţi. 
Căruţa era doldora de butoaie de bere, putini cu hering 
sărat şi ţipari afumati, precum şi cu un sac cu mere. Sverri 
muşcă dintr-un măr, se strâmbă şi scuipă îmbucătura. 

— Puah! E viermănos, se plânse el şi aruncă mărul spre 
noi. 

Am reuşit să-l prind din aer, deşi toţi ceilalţi sclavi 
săriseră pe el, l-am rupt în două şi jumătate i-am dat-o lui 
Finan. 

— Ha! Se luptă pe un măr viermănos, râse Sverri, apoi 
aruncă o pungă cu bani pe capra căruţei. In genunchi, 
ticăloşilor! urlă el, pe când un al şaptelea călăreț se 
apropie de căruţă. 

Am îngenuncheat, supuşi, în faţa nou-venitului. 

— Trebuie să încercăm monedele, zise acesta, şi i-am 
recunoscut pe dată vocea. 

Mi-am îndreptat imediat ochii spre el şi mi-am dat 
seama că era chiar Sven cel Chior. 

Şi el se uită la mine. Mi-am coborât privirea şi am 
muşcat din măr. 

— Dinari francezi, zise Sverri, mândru, oferindu-i câteva 
monede lui Sven. 

Dar acesta nu îi luă, ci continuă să se holbeze la mine. 

— Cine-i ăla? ceru el să afle. 

Sverri îi urmări privirea. 

— A, e Osbert, zise el şi mai alese câteva monede. Uite, 
am şi peni de-ai lui Alfred, zise, întinzându-i spre tânăr. 

— Osbert? se miră Sven, fără să-şi dezlipească privirea 
de la mine. 

Nu mai semănam deloc cu Uhtred de Bebbanburg. 
Chipul meu se pricopsise cu noi cicatrice, nasul îmi era 
rupt şi turtit, părul, nepieptănat de mult, era ca o claie de 
stuf încâlcită, barba îmi crescuse în dezordine, iar pielea 
îmi era măslinie ca lemnul murat de valuri, dar el nu-şi lua 
ochii de la mine. 

— Vino-ncoace, Osbert! îmi porunci. 

N-aş fi putut merge prea mult, fiindcă zgarda de la gât 
mă ţinea legat de ceilalţi vâslaşi, însă m-am ridicat şi m-am 


4 190 # 


apropiat de el, îngenunchind, fiindcă eu eram un sclav, iar 
el era un nobil. 

— Uită-te la mine! se răsti el. 

M-am supus, privindu-l în singurul ochi sănătos, şi am 
văzut că era îmbrăcat cu o cămaşă de zale strălucitoare, 
peste care avea o pelerină scumpă şi călărea un armăsar 
de soi. 

M-am prefăcut că obrazul drept îmi tremură şi că din 
gură îmi curge scuipat, ca şi cum aş fi fost pe jumătate 
nebun, şi am rânjit tâmp, de parcă eram tare bucuros să-l 
întâlnesc. Ca să fiu mai convingător, am început şi să 
zvâcnesc din cap, într-o parte; el îşi zise, probabil, că sunt 
doar vreun alt sclav cu minţile rătăcite, aşa că îmi făcu 
semn să mă duc la loc, luând apoi banii de la Sverri. Se 
tocmiră o vreme, dar în cele din urmă Sven acceptă că 
monedele erau din argint bun, iar noi, vâslaşii, am primit 
poruncă să cărăm butoaiele şi putinile pe corabie. 

Sverri mă luă pe după umeri, în vreme ce mergeam. 

— De ce făceai aşa? 

— Cum, stăpâne? 

— Tremurai ca un idiot. Şi-ţi curgea scuipatul din gură. 

— Cred că mă iau frigurile, stăpâne. 

— İl cunoşteai pe omul ăla? 

— Nu, stăpâne. 

Sverri mă privi bănuitor, dar nu mai putu scoate nimic 
de la mine, aşa că mă lăsă în plata mea, şi am continuat să 
urc butoaiele la bordul Neguțătorului, încă prins în nisipul 
plajei. Dar n-am mai tremurat pe când aşezam proviziile în 
magazie, iar Sverri îşi dădu seama că era ceva necurat la 
mijloc şi continuă să-şi frământe mintea; apoi mă lovi, căci 
aflase răspunsul. 

— Tu ai fost adus de pe pământurile astea, nu? 

— Nu ştiu, stăpâne. 

Mă lovi iar, mai tare, în timp ce restul sclavilor priveau. 
Se uitau la mine ca la un animal rănit, însă numai Finan 
mă privea cu milă, dar era neputincios. 

— Ai venit de aici, repetă Sverri. Cum de-am putut uita 
asta? De-aici te-am cumpărat, îşi aminti el şi arătă spre 


% 191 # 


Sven, care traversa mlaştina, în drum către mănăstirea 
ruinată de pe deal. Ce legătură ai cu Sven cel Chior? 

— Niciuna. Nu l-am văzut în viaţa mea. 

— Rahat mincinos ce eşti! zbieră el. 

Avea un instinct negustoresc pentru profit, aşa că 
porunci să fiu scos din rândul celorlalţi sclavi, dar se 
asigură că am cătuşele de la glezne bine strânse şi că port 
încă zgarda la gât. Sverri apucă lanţul cu care era prinsă 
zgarda şi mă duse spre mănăstire. Dar n-am mers mai 
departe de bancul de pietriş, căci şi Sven se răzgândise. 
Chipul meu îi bântuia coşmarurile şi, în faţa schimonosită 
şi nătângă a lui Osbert, el revăzuse acele coşmaruri, aşa că 
galopa acum către noi, urmat de cei şase călăreţi. 

— Îngenunchează! îmi porunci Sverri. 

M-am supus. 

Calul lui Sven se opri pe malul de pietriş. 

— Uită-te la mine, îmi porunci Sven din nou şi am ridicat 
privirea spre el, lăsând o dâră de scuipat să mi se scurgă 
în barbă, prin colţul gurii. M-am strâmbat, iar Sverri mă 
lovi tare. Cine-i? întrebă Sven. 

— Mi-a zis că-l cheamă Osbert, stăpâne, grăi Sverri. 

— EI ţi-a spus asta? 

— Aici mi-a fost vândut, stăpâne, chiar în locul ăsta, şi 
mi-a zis că-l cheamă Osbert, îl lămuri Sverri. 

Sven zâmbi. Descălecă şi veni spre mine, ridicându-mi 
bărbia, în aşa fel încât să mă poată vedea cât mai bine. 

— De-aici l-ai cumpărat? îl întrebă pe Sverri. 

— Regele Guthred mi l-a vândut, stăpâne. 

În acel moment, Sven mă recunoscu, şi chipul lui diform 
se schimonosi într-un amestec ciudat de triumf şi ură. Mă 
lovi peste cap, cu atâta putere încât lumea din jurul meu se 
făcu neagră pentru câteva clipe şi m-am prăbuşit la 
pământ. 

— Uhtred! proclamă el, triumfător. Tu eşti Uhtred! 

— Stăpâne, interveni Sverri, încercând să mă apere, dar 
nu pentru că i-ar fi păsat de mine, ci pentru că mirosise 
deja un profit gras din vânzarea mea. 

— E al meu! rosti Sven şi sabia lui lungă şuieră, scoasă 


4 192 # 


din teaca împletită din lână. 

— Ba-i al meu, stăpâne, şi al tău, dacă vrei să-l cumperi, 
zise Sverri, pe un ton mieros, dar ferm. 

— Dacă nu mi-l dai de bunăvoie, Sverri, vă ucid şi pe 
tine, şi pe toţi oamenii tăi. Preţul acestui om e viaţa ta! 
mârâi Sven. 

Sverri ştiu că era învins. Se înclină, îmi desfăcu zgarda 
de la gât şi păşi înapoi. Am apucat lanţul şi am azvârlit 
capătul lui spre Sven, care se dădu înapoi, ferindu-se, şi 
atunci am fugit. Cătuşele de la picioare mă împiedicau să 
fug repede şi mi-am dat seama că n-am altă şansă decât să 
mă arunc în râu. M-am împleticit prin valurile mici şi m-am 
întors, gata să folosesc lanţul pe post de armă, şi mi-am 
dat seama că sunt ca şi mort, căci călăreţii lui Sven veneau 
spre mine; m-am tras înapoi, în apa tot mai adâncă. Mai 
bine mă înecam, m-am gândit, decât să îndur torturile lui 
Sven. 

Apoi, călăreţii se opriră. Sven trecu printre ei şi se opri 
şi el, când eram deja cu apa până la gât şi strângeam cu 
putere lanţul în mâini, pregătit să mă arunc în adâncurile 
aducătoare de moarte ale râului, când Sven făcu un pas 
înapoi. Apoi mai făcu unul, se răsuci pe călcâie şi fugi spre 
calul său. Pe chipul lui am citit groază şi am întors capul, 
să văd ce anume îl înspăimântase. 

Venind dinspre mare, împinsă năvalnic de două rânduri 
de vâsle şi de fluxul rapid, era acolo corabia stacojie. 


4 193 # 


Sase 
a 


Corabia stacojie era aproape şi înainta iute. La provă 
avea un cap de dragon cu colţi înnegriţi, iar pe punte se 
zăreau războinici în număr mare, cu zale şi coifuri. Venea 
parcă adusă de furtună şi, odată cu ea, se auzeau zgomote 
de tot felul - pleoscăitul vâslelor izbite de valuri, strigătele 
luptătorilor de la bordul ei şi foşnetul apelor înspumate, 
brăzdate de prova ei înaltă, din lemn roşiatic. A trebuit să 
mă trag într-o parte ca să nu mă lovească, deoarece 
corabia nu încetinea, deşi se apropia de plajă, iar vâslele 
mai atinseră încă o dată apa, şi prova se înfipse în mal, cu 
capul de dragon ridicat, răscolind pietrişul plajei. Carena 
întunecată se lăţi deasupra mea, apoi o vâslă mă pocni în 
spinare, aruncându-mă sub valuri, şi, când am reuşit să mă 
ridic din nou la suprafaţă, am văzut că nava se oprise de 
tot şi vreo doisprezece războinici înarmaţi cu sulițe, săbii, 
topoare şi scuturi săreau, pe la provă, pe țărm. Primii 
oameni ajunşi pe plajă începură să urle sălbatic, pe când 
vâslaşii lăsară deoparte vâslele, îşi traseră armele şi îi 
urmară. Aceasta nu era o corabie de negoţ, ci o corabie 
vikingă, venită să ucidă. 

Sven o rupse la fugă. Se aruncă în şaua calului şi se 
îndepărtă în galop, peste mlaştină, pe când cei şase 
tovarăşi ai lui, mai viteji, porniră să-i înfrunte pe vikingii 
invadatori. Dar caii fură doborâţi rapid cu topoarele, iar 
călăreţii măcelăriți pe loc, sângele lor scurgându-se în apa 
în care stăteam, cu gura căscată de uimire, căci mai că nu- 
mi venea să-mi cred ochilor că e adevărat ceea ce vedeam. 
Sverri îngenunche, cu mâinile ridicate şi depărtate de 
trup, ca să arate că nu era înarmat. 

Căpitanul corabiei stacojii, strălucitor în zale şi cu coiful 
împodobit cu pene de vultur, îşi conduse oamenii pe 


Y 194 # 


cărarea din mlaştină, către mănăstire. Lăsă câţiva luptători 
pe plajă, şi unul dintre aceştia era un bărbat uriaş, înalt 
cât un copac şi gros cât o bute, care purta o secure 
imensă, pătată cu sânge. El îşi scoase coiful şi rânji către 
mine. Zise ceva, dar nu l-am putut auzi. Mă zgâiam la el, 
uluit, iar el rânji şi mai abitir. 

Era Steapa. 

Steapa Snotor. Adică Steapa cel Isteţ; de fapt, era o 
glumă, căci el nu era nici pe departe cel mai deştept dintre 
oameni, însă era un luptător măreț, care fusese cândva 
duşmanul meu jurat, dar apoi îmi devenise prieten. Acum, 
rânjea spre mine de la malul apei, şi nu înţelegeam de ce 
un războinic saxon din vest călătorea pe o corabie vikingă; 
apoi mă podidi plânsul. Plângeam, fiindcă eram liber şi 
fiindcă faţa lată, aspră şi brăzdată de cicatrice a lui Steapa 
era cel mai frumos lucru pe care-l văzusem de când 
fusesem ultima oară pe acea plajă. 

Am ieşit din apă şi l-am îmbrăţişat, iar el mă bătu 
zdravăn pe spate, fără a i se şterge rânjetul de pe faţă, căci 
era fericit. 

— Ei ţi-au făcut asta? mă întrebă, arătând spre lanţurile 
de la glezne. 

— Le port de mai bine de doi ani, i-am zis. 

— Desfă-ţi picioarele, stăpâne, mă rugă el. 

— Stăpâne? se miră Sverri, care-l auzise pe Steapa 
vorbind şi pricepuse cuvântul saxon pentru „stăpân”. Se 
ridică apoi din genunchi şi păşi, împleticit, către noi. Aşa 
ţi-a zis? mă întrebă, nedumerit. Stăpâne? 

Mi-am răsucit capul spre Sverri, care îngenunche iarăşi. 

— Cine eşti? bâigui el, îngrozit. 

— Vrei să-l omor? mârâi Steapa. 

— Nu încă, am spus. 

— Te-am ţinut în viaţă... Te-am hrănit, zise Sverri. 

I-am aruncat o căutătură cruntă. 

— Tacă-ţi gura, i-am zis, iar el se supuse. 

— Desfă-ţi picioarele, stăpâne, şi întinde lanţul, să-l pot 
tăia. 

Am făcut întocmai cum mi se ceru şi i-am zis: 


% 195 # 


— Ai grijă! 

— Ai grijă, ai grijă, mă îngână el, apoi ridică securea, şi 
lama lată îmi şuieră pe lângă vintre, izbind lanţul. Lovitura 
puternică îmi răsuci gleznele spre interior şi m-am clătinat. 
Nu te mişca, îmi ceru Steapa şi lovi din nou, iar de data 
asta lanţul cedă. Acum poţi umbla în voie, stăpâne, zise el, 
şi chiar aşa era, deşi zalele lanţului rupt atârnau încă de 
gleznele mele. 

M-am îndreptat spre oamenii lui Sven, care fuseseră 
ucişi, şi mi-am ales două săbii. 

— Eliberează-l şi pe omul ăla, i-am zis lui Steapa, 
arătând spre Finan, iar salvatorul nostru îi sfărâmă şi 
irlandezului lanţurile. 

Finan veni în fugă spre mine, rânjind bucuros, şi ne-am 
privit unul pe celălalt, cu ochi lucind de lacrimi de bucurie, 
apoi i-am întins o sabie. El privi o clipă lama, ca şi cum nu 
i-ar fi venit să creadă ce ţinea în mână, după care prinse 
mânerul şi urlă ca un lup spre cerul ce se întuneca. 
Copleşit, mă îmbrăţişă puternic şi izbucni în plâns. 

— Eşti liber, i-am zis. 

— Şi sunt din nou un războinic, răspunse el. Eu sunt 
Finan cel lute! 

— Şi eu sunt Uhtred, am spus, folosind numele meu 
adevărat pentru prima oară de când mă aflam iar pe acea 
plajă, după mai bine de doi ani. Numele meu e Uhtred, am 
repetat, mai tare, şi sunt stăpânul Bebbanburgului. M-am 
răsucit spre Sverri, simțind cum mă cuprinde furia. Eu 
sunt nobilul Uhtred, i-am zis, sunt omul care l-a ucis pe 
Ubba Lothbrokson pe malul mării şi l-am trimis pe Svein 
Cal Alb în sala morţilor, la Odin. Eu sunt Uhtred. Eram 
turbat de furie. M-am apropiat de Sverri şi i-am lipit lama 
sabiei de obraz. Eu sunt Uhtred, şi de-acum mă vei numi 
stăpân. 

— Da, stăpâne, îngăimă el. 

— Iar el e Finan din Irlanda, şi-l vei numi şi pe el stăpân. 

Sverri se uită, pe furiş, spre Finan, dar nu-i putu susţine 
privirea şi îşi plecă ochii. 

— Stăpâne, şopti el către Finan. 


4 196 # 


Am vrut să-l ucid, dar m-am gândit că mi-ar mai fi putut 
fi de folos, aşa că m-am mulţumit să iau cuțitul lui Steapa 
şi să-i tai tunica lui Sverri, pentru a-i dezgoli braţul. 
Negustorul tremura, aşteptându-se să-i retez beregata, în 
schimb, i-am crestat pe mână litera S, frecând apoi rana cu 
Nisip. 

— Spune-mi, sclavule, cum ai să-mi scoţi cătuşele astea? 
l-am întrebat, lovind zalele de fier de la glezne cu vârful 
cuţitului. 

— Am nevoie de nişte unelte de fierar, stăpâne, zise 
Sverri. 

— Dacă ţi-e dragă viaţa, Sverri, roagă-te să găsim aşa 
ceva. 

Cu siguranţă erau unelte la mănăstirea ruinată, căci 
acolo puneau oamenii lui Kjartan sclavii în lanţuri, aşa că 
Steapa trimise doi războinici să caute scule cu care să scap 
de cătuşe. În acest timp, Finan se distră măcelărindu-l pe 
Hakka, fiindcă de Sverri nu-i dădusem voie să se atingă. 
Sclavii scoțieni priveau uimiţi cum sângele se scurgea în 
mare, pe lângă Neguţătorul naufragiat. După ce-l ucise pe 
Hakka, Finan dănţui de bucurie şi fredonă unul dintre 
cântecele lui sălbatice, apoi îi ucise, rând pe rând, pe toţi 
membrii echipajului lui Sverri. 

— De ce eşti aici? l-am întrebat pe Steapa. 

— Am fost trimis aici, stăpâne, grăi el, cu mândrie în 
glas. 

— Trimis? Cine te-a trimis? 

— Regele, fireşte, zise el. 

— Guthred te-a trimis? 

— Guthred? se miră el, auzind acest nume, şi scutură din 
cap. Nu, stăpâne. Regele Alfred, desigur. 

— Alfred te-a trimis? l-am întrebat, holbându-mă la el. 
Alfred? 

— Alfred ne-a trimis, încuviinţă el. 

— Dar ăştia sunt danezi, i-am zis, arătând spre mateloţii 
rămaşi pe plajă împreună cu Steapa. 

— Unii dintre ei sunt danezi, dar majoritatea sunt saxoni 
din vest. Alfred ne-a trimis. 


% 197 # 


— Alfred te-a trimis? am întrebat iar, ştiind că păream, 
probabil, în ochii lui un nătâng fără minte, dar nu-mi venea 
să-mi cred urechilor. Alfred a trimis danezi aici? 

— Doisprezece danezi, stăpâne, preciză Steapa, şi ei 
sunt aici doar pentru că l-au urmat pe el; arătă spre 
căpitanul corabiei stacojii, care, cu coiful înaripat pe cap, 
se îndrepta spre plajă. El e ostaticul, adăugă Steapa, ca şi 
cum asta ar fi explicat totul, iar Alfred m-a trimis să mă 
încredinţeze că îşi ţine promisiunea. Eu îl păzesc. 

Ostaticul? Atunci mi-am amintit cine avea, pe blazon, 
aripa de vultur şi m-am năpustit, împleticindu-mă, către 
căpitan, împiedicat de lanţurile ce-mi atârnau de glezne, în 
vreme ce războinicul îşi scoase coiful şi abia i-am putut 
zări chipul, din cauza lacrimilor ce mă podidiseră. Dar tot 
am avut puterea să-i strig numele. 

— Ragnar! Ragnar! 

El râdea când am ajuns faţă în faţă. Ne-am îmbrăţişat, şi 
el mă roti prin aer, mă îmbrăţişă iar şi apoi îmi dădu un 
brânci în glumă. 

— Puah! Puţi ca un hoit, eşti cel mai urât, mai păros şi 
mai împuţit ticălos pe care am pus vreodată ochii, zise el. 
Ar trebui să te arunc la crabi, dar de ce-ar accepta un crab 
cumsecade să mănânce ceva aşa de revoltător ca tine? 

Râdeam şi plângeam deopotrivă. 

— Alfred te-a trimis? 

— Chiar el. Dar n-aş fi venit dacă aş fi ştiut ce balegă 
împuţită ai ajuns! exclamă el, apoi râse larg. Acel râs îmi 
aminti de tatăl lui, care era tot numai veselie şi forţă. 
Ragnar mă îmbrăţişă iar. Ce bine-mi pare să te revăd, 
Uhtred Ragnarson! şopti el. 

Oamenii lui Ragnar puseseră pe fugă trupele lui Sven. 
Sven însuşi abia scăpă, în şaua calului, galopând către 
Dunholm. Am ars fermele sclavilor, am eliberat sclavii, şi 
în noaptea aceea, la lumina cocioabelor incendiate, mi-au 
fost scoase cătuşele de la glezne; în zilele ce urmară, când 
mergeam, îmi ridicam picioarele caraghios de mult, căci 
mă obişnuisem cu greutatea legăturilor de fier. 

M-am spălat. Sclava scoțiană cu părul roşu îmi tăie 


Y 198 # 


părul, sub privirile lui Finan. 

— O cheamă Ethne, zise el. 

Irlandezul vorbea limba fetei, sau cel puţin se puteau 
înţelege între ei, deşi am bănuit, din felul cum se priveau 
unul pe celălalt, că graiurile diferite n-ar fi fost vreo 
piedică. Ethne descoperi doi dintre bărbaţii care o 
batjocoriseră printre morţii lui Sven şi-i ceru lui Finan 
sabia, ca să le mutileze leşurile, iar irlandezul o privi cu 
mândrie cum le hăcuia. Apoi, fata luă foarfecele şi-mi 
tunse părul şi barba. M-am îmbrăcat cu un surtuc de piele, 
am tras pe mine nişte pantaloni curaţi şi am încălţat o 
pereche de cizme zdravene. Am mâncat cu toţii în biserica 
mănăstirii ruinate şi am stat lângă Ragnar, prietenul meu, 
ascultând povestea salvării mele. 

— V-am urmărit toată vara, zise el. 

— V-am văzut. 

— N-aveaţi cum să nu ne observați, cu carena aia, nu? 
Este că-i oribilă? Urăsc corăbiile construite din lemn de 
pin. Îi zice Focul Dragonului, dar eu îi zic Răsuflarea 
Viermelui. O lună mi-a luat să o pregătesc pentru mare. A 
fost a unui om care a fost ucis la Etandhun, şi corabia lui a 
rămas să putrezească pe malul fluviului Temes, până ce 
Alfred ne-a dat-o nouă. 

— De ce-a făcut Alfred asta pentru mine? 

— Fiindcă spune că tu i-ai adus tronul, la Ethandun, zise 
Ragnar cu un rânjet. Desigur, exagerează, continuă el, nu 
mă îndoiesc de asta. Îmi închipui că te-ai cam împiedicat 
pe câmpul de luptă şi ai făcut niţică zarvă, dar a fost 
îndeajuns ca să-l prosteşti pe Alfred. 

— Am făcut destul, am şoptit eu, amintindu-mi colina 
lungă şi înverzită de acolo. Dar am crezut că Alfred n-a 
observat. 

— Ba bine că da, întări Ragnar, dar n-a făcut toate astea 
doar pentru tine. A câştigat şi o mănăstire de maici. 

— O ce? 

— A câştigat o mănăstire de maici. Dumnezeu ştie de ce 
voia regele aşa ceva. Eu te-aş fi răscumpărat dacă 
primeam un bordel în schimb, dar Alfred s-a ales cu o 


4 199 # 


mănăstire, şi a părut chiar foarte mulţumit de acest târg. 

Şi aşa începu povestirea. Nu am aflat toate amănuntele 
în acea noapte, ci mult mai târziu am pus lucrurile cap la 
cap, şi am s-o depăn acum pe-ndelete. Totul începuse 
datorită lui Hild. 

Guthred îşi tinu ultima promisiune către mine şi o trată 
cuviincios pe fată. li dădu sabia şi coiful meu, îi lăsă în 
grijă chiar şi cămaşa mea de zale şi brăţările aurite, şi îi 
ceru să fie domnişoară de onoare pentru noua lui soţie, 
regina Osburh, nepoata saxonă a regelui detronat din 
Eoferwic. Dar Hild se învinovăţea pentru trădarea mea. 
Hotări că-l mâniase pe zeul ei împotrivindu-se chemării 
pentru călugărie, aşa că îl imploră pe Guthred s-o lase să 
se întoarcă la Wessex şi să treacă în rândul maicilor din 
mănăstirea ei. El ar fi vrut s-o ştie în Northumbria, dar ea 
îi adresă rugăminţi pătimaşe să-i dea drumul, invocând 
vrerea lui Dumnezeu şi a sfântului Cuthbert, iar Guthred 
era mereu deschis faţă de dorinţele sfântului. Aşa că îi 
îngădui fetei să-i însoţească pe solii pe care îi trimise lui 
Alfred. Astfel, Hild se întoarse în Wessex şi, odată ajunsă 
acolo, îl găsi pe Steapa, care avusese mereu o slăbiciune 
pentru ea. 

— Ea m-a dus la Fifhaden, îmi zise Steapa în acea 
noapte, când cocioabele sclavilor erau pârjolite de foc, 
dincolo de zidurile ruinate ale mănăstirii Gyruum. 

— La Fifhaden? 

— Şi am dezgropat comoara ta, mărturisi Steapa. Hild 
mi-a arătat unde era, şi am scos-o la iveală. Apoi i-am dus-o 
lui Alfred. Pe toată. Am vărsat-o pe duşumea, şi regele a 
rămas cu gura căscată, văzând-o. 

Comoara aceea fusese arma lui Hild. Ea îi destăinui lui 
Alfred mârşăvia comisă de Guthred şi îi jură regelui că, 
dacă trimite oameni în căutarea mea, ea avea să folosească 
tot acel aur şi argint risipit pe podeaua sălii pentru a 
construi un sălaş al lui Dumnezeu, unde să se căiască 
pentru păcatele ei şi să se facă mireasa lui Hristos pentru 
tot restul vieţii. Ea avea să poarte cătuşele mănăstirii, 
pentru ca lanţurile mele să poată fi sfărâmate. 


% 200 # 


— S-a făcut iar călugăriţă? am întrebat. 

— Ea spunea că a vrut asta, zise Steapa. Spunea că 
Dumnezeu a vrut asta. Şi Alfred a vrut. El a acceptat 
propunerea ei. 

— Deci, Alfred te-a eliberat? l-am întrebat pe Ragnar. 

— Sper că o să mă elibereze, zâmbi Ragnar, când te voi 
aduce înapoi acasă. Sunt încă ostatic, dar Alfred mi-a spus 
că pot porni în căutarea ta dacă îi jur că mă întorc la el. Şi 
vom fi cu toţii eliberaţi, destul de curând. Guthrum nu-i 
mai tulbură pacea lui Alfred. Regele /JEthelstan, aşa îşi zice 
el acum. 

— E în Anglia de Est? 

— Da, confirmă Ragnar, şi construieşte biserici şi 
mănăstiri. 

— Deci, chiar s-a creştinat? 

— Bietul ticălos e la fel de pios ca Alfred, pufni Ragnar. 
Întotdeauna a fost un prostănac credul. Dar Alfred m-a 
trimis. Mi-a poruncit să te caut. Şi m-a lăsat să-i iau cu 
mine pe oamenii care m-au slujit în exil. Ceilalţi sunt 
marinari găsiţi de Steapa. Sunt saxoni, desigur, dar 
afurisiţii vâslesc destul de bine. 

— Steapa spunea că-i aici ca să te păzească. 

— Steapa! răcni Ragnar, privind peste focul pe care-l 
aprinseserăm în nava bisericii. Steapa, rahat puturos, 
chiar aşa ai zis? Că eşti aici ca să mă păzeşti? 

— Chiar aşa e, stăpâne, bâigui Steapa. 

— Eşti un rahat! Dar lupti bine, rânji Ragnar şi mă privi 
iarăşi. Acum trebuie să te duc înapoi la Alfred. 

Am rămas cu ochii aţintiţi către foc, unde ulucile de 
lemn ale îngrăditurilor sclavilor lui Kjartan străluceau în 
nuanţe roşietice. 

— Thyra e la Dunholm, i-am zis, iar Kjartan trăieşte. 

— Şi eu am să merg la Dunholm după ce Alfred mă 
eliberează, promise Ragnar, dar mai întâi trebuie să te duc 
în Wessex. Am jurat asta. Am jurat că nu voi tulbura pacea 
Northumbriei, ci doar te voi elibera. Şi Alfred o ţine pe 
Brida, fireşte. 

Brida era soaţa lui Ragnar. 


% 201 # 


— O ţine la curte? 

— Da, ca ostatică pentru mine, presupun. Dar o s-o 
elibereze, şi atunci o să fac rost de bani, şi o să adun 
oameni, şi o să şterg Dunholmul de pe faţa pământului. 

— Nu ai bani? 

— Nu destui. 

I-am povestit despre casa lui Sverri din lutlanda, unde 
bănuiam că negustorul îşi tăinuia averea, iar Ragnar 
rămase pe gânduri, în vreme ce gândul meu fugi la Alfred. 

Regelui nu-i plăcea de mine. Niciodată nu-i plăcuse. 
Uneori, mă ura, dar îi făcusem multe servicii. Servicii 
însemnate, pentru care nu mă răsplătise deloc pe potriva 
meritelor mele. Cinci hide îmi dăduse, în vreme ce eu Îi 
dăruisem un regat. Şi, totuşi, acum îi datoram libertatea şi 
nu înţelegeam de ce făcuse gestul acesta. Afară de faptul 
că Hild îi înălţase o mănăstire şi că el îşi dorise asta, şi mai 
dorea ca fata să se pocăiască; lucrurile acestea păreau să 
aibă un sens, chiar dacă unul ciudat. Cum-necum, el mă 
salvase. Întinsese mâna şi mă smulsese din sclavie şi mi- 
am zis că, la urma urmei, fusese generos. Dar mai ştiam că 
urma să fie un preţ de plătit. Alfred nu s-ar fi mulţumit 
doar cu salvarea sufletului lui Hild şi cu o nouă mănăstire. 
El avea nevoie de mine. 

— Am sperat să nu mai văd niciodată Wessexul, am 
spus. 

— N-ai încotro, trebuie să-l vezi, făcu Ragnar, pentru că 
am jurat să te aduc înapoi. Plus de asta, nu putem rămâne 
aici. 

— Asta aşa e, am fost de acord. 

— Kjartan va fi aici mâine în zori cu o sută de oameni, 
spuse Ragnar. 

— Chiar cu două sute, l-am corectat. 

— Deci, trebuie să plecăm, propuse el, apoi rămase pe 
gânduri. Zici că-n lutlanda-i o comoară? 

— Da, o comoară mare, interveni Finan. 

— Credem că e-ngropată sub o colibă de stuf, am 
adăugat, şi păzită de o femeie şi trei copii. 

Ragnar privi prin uşă, către locul unde câteva scântei se 


4 202 # 


ridicară printre cocioabele construite lângă castrul roman. 

— Eu nu pot merge în Iutlanda, grăi el, domol. Am depus 
un jurământ că te voi duce înapoi îndată ce te găsesc. 

— Dar poate merge altcineva, am sugerat. Ai două 
corăbii acum. lar Sverri ne va spune unde-i comoara, dacă- 
l băgăm bine în sperieţi. 

A doua zi, în zori, Ragnar le porunci celor doisprezece 
danezi ai lui să plece cu Neguţătorul pe mare. Comanda 
corabiei căzu în sarcina lui Rollo, cel mai bun cârmaci al 
lui Ragnar, iar Finan se rugă să meargă şi el cu Rollo; fata 
scoțiană, Ethne, îl însoţi pe Finan, care purta acum zale şi 
scut şi avea o sabie lungă prinsă la cingătoare. Sverri fu 
legat de una dintre băncile Neguţătorului, şi, pe când 
corabia părăsea ţărmul, l-am văzut pe Finan izbindu-l, cu 
sete, cu biciul care ne brăzdase şi nouă spinările atâtea 
luni. 

Neguţătorul plecă, iar noi i-am luat pe sclavii scoțieni 
peste râu, la bordul corabiei stacojii, şi i-am eliberat pe 
malul nordic. Erau înspăimântați şi nu ştiau ce să facă, aşa 
că le-am dat câţiva bănuţi luaţi din cutia ferecată a lui 
Sverri şi le-am zis să meargă mai departe, cu marea în 
dreapta lor, şi, cu puţin noroc, aveau să ajungă acasă. Mult 
mai probabil era însă să fie capturați de saxonii din cetatea 
Bebbanburg şi vânduți înapoi în sclavie, dar noi nu puteam 
împiedica asta. I-am lăsat, am împins corabia stacojie de la 
țărm şi am pornit spre mare. 

În urma noastră, acolo unde vetrele focurilor noastre 
încă fumegau, pe vârful dealului Gyruum, apăru un pâlc de 
călăreţi, cu zale şi coifuri. Se înşirară pe creastă, şi câţiva 
dintre ei porniră în galop peste mlaştina sărată, ca să 
ajungă la bancul de pietriş, dar era deja prea târziu. Ne 
îndreptam, pe valurile refluxului, către întinderea mării şi, 
privind în urmă, i-am zărit pe oamenii lui Kjartan şi am 
ştiut că aveam să îi revăd, apoi Focul Dragonului urmă 
cotul râului, şi vâslele izbiră apa, iar razele soarelui 
străluceau, în undele mici, în chip de mii de vârfuri de 
suliță; un vultur pescar zbură pe deasupra noastră, mi-am 
înălţat capul în bătaia brizei şi am plâns. 


4 203 # 


Erau lacrimi de fericire pură. 


Ne-a luat trei săptămâni să ajungem la Lundene, unde 
am plătit argint danezilor care vămuiau fiecare corabie ce 
plutea în susul râului, şi după alte două zile am fost la 
Readingum, unde am tras pe plajă Focul Dragonului şi am 
cumpărat cai din banii lui Sverri. Era toamnă în Wessex, o 
vreme de ceţuri şi câmpuri pustii. Şoimii se întorseseră din 
peregrinările lor în văzduh, de peste vară, iar frunzele 
stejarilor căpătau nuanţa bronzului, scuturate de vânt. 

Am călărit spre Wintanceaster, căci ni s-a spus că acolo 
îşi adunase Alfred curtea, dar în ziua în care am ajuns, el 
plecase spre unul dintre domeniile regale şi nu avea să se 
mai întoarcă în acea seară. Aşa că, pe când soarele cobora 
dincolo de schelele înălțate pentru zidirea marii bisericii a 
lui Alfred, l-am lăsat pe Ragnar în taverna Două Berze şi 
am mers către marginea de nord a oraşului. A trebuit să 
întreb care era drumul, şi mi s-a arătat o uliţă lungă, 
brăzdată de făgaşe de noroi. Doi porci râmau pe uliţa 
mărginită, de o parte, de palisada înaltă a oraşului şi, de 
alta, de un zid din lemn, în care se afla o uşă scundă, 
însemnată cu o cruce. Un şir de cerşetori zăceau în noroi şi 
balegă, pe lângă uşă. Erau îmbrăcaţi cu toţii în zdrenţe. 
Unii nu aveau mâini sau picioare, majoritatea erau plini de 
bube, în vreme ce o femeie oarbă ţinea în braţe un copil cu 
faţa ciupită de vărsat. Când m-am apropiat, s-au tras cu 
toţii, speriaţi, într-o parte. 

Am ciocănit şi am aşteptat. Mă pregăteam să bat din 
nou, când o mică vizetă se deschise în partea de sus a uşii, 
şi am spus pentru ce venisem. Vizeta s-a închis şi a trebuit 
să aştept iar. Copilul ţipa din toţi rărunchii, iar oarba 
întinse spre mine un blid gol. O pisică se furişă pe 
deasupra zidului, în vreme ce un stol de grauri zbură spre 
apus. Două femei cu un maldăr uriaş de vreascuri în 
spinare trecură pe lângă mine şi, în urma lor, venea un 
bărbat trăgând o vacă de funie. El îşi plecă, umil, capul 
când mă zări, căci îmi recăpătasem înfăţişarea de nobil. 
Eram înveşmântat în piele şi aveam o sabie la brâu, deşi 


% 204 # 


nu era Răsuflarea-Şarpelui. Pelerina mea neagră era fixată 
la gât cu o broşă grea de argint şi chihlimbar, pe care o 
luasem de la unul dintre marinarii ucişi ai lui Sverri; acea 
broşă era singura mea bijuterie, căci pe braţe nu purtam 
brățări. 

Apoi, uşa cea scundă se deschise spre interior, pe 
balamalele sale din piele, şi o femeie măruntă mă pofti 
înăuntru. Am intrat, aplecându-mă, şi ea închise uşa în 
urma mea şi mă conduse pe o potecă înverzită, oprindu-mă 
înainte să intru în biserică şi făcându-mi semn că trebuie 
să-mi curăţ mai întâi noroiul de pe cizme. Apoi mă strecură 
în clădire şi se opri să facă o mătanie către altar. Murmură 
o rugăciune, apoi îmi făcu semn cu mâna să intru pe altă 
uşă, care mă duse într-o încăpere cu pereţi din paiantă. 
Două scaune erau singurele piese de mobilier, şi femeia 
mă pofti să stau pe unul din ele, apoi trase un oblon, 
pentru ca soarele, ajuns la asfinţit, să poată lumina 
încăperea cu ultimele sale raze. Un şoarece trecu în fugă 
peste rogojina din papură, iar femeia îl uşui şi apoi plecă, 
lăsându-mă singur. 

Din nou am aşteptat. Un corb croncăni undeva, pe 
acoperiş. Din împrejurimi se auzea fâşâitul ritmic al 
laptelui muls într-un şiştar. O altă vacă aştepta răbdătoare, 
cu ugerul plin, dincolo de oblonul tras. Corbul croncăni iar, 
şi uşa se deschise. Trei călugăriţe păşiră în încăpere. Două 
dintre ele se lipiră de zidul mai îndepărtat, în vreme ce a 
treia începu să plângă încetişor, imediat ce dădu cu ochii 
de mine. 

— Hild, am şoptit şi m-am ridicat să o îmbrăţişez, dar ea 
întinse braţul spre mine, ca să mă oprească. 

Plângea şi râdea în acelaşi timp, apoi îşi puse palmele 
peste obraji şi rămase astfel multă vreme. 

— Dumnezeu m-a iertat, susură ea, într-un final, printre 
degete. 

— Sunt bucuros să aud asta, i-am spus. 

Ea îşi trase suflarea, îşi luă mâinile de pe faţă şi-mi făcu 
semn să stau pe scaun. Se aşeză în faţa mea, şi, pentru o 
vreme, n-am făcut decât să ne uităm unul la celălalt, şi m- 


4 205 # 


am gândit cât de dor îmi fusese de ea, nu ca iubită, ci ca 
prietenă. Voiam să o îmbrăţişez, şi pesemne că ea simţi 
asta, căci şedea dreaptă pe scaun şi îmi vorbi cât se poate 
de rece. 

— Eu sunt acum stareţa Hildegyth. 

— Uitasem că numele tău adevărat este Hildegyth, i-am 
spus. 

— Şi inima mea se bucură să te vadă, grăi ea, pe un ton 
afectat. Era îmbrăcată într-o rasă aspră, cenuşie, la fel ca 
şi celelalte două surori, ambele mult mai în vârstă decât 
ea. Rasele călugăreşti erau prinse la mijloc cu o funie de 
cânepă şi aveau glugi grele, care le ascundeau femeilor 
părul. O cruce de lemn simplă atârna la gâtul lui Hild, şi ea 
o mângâia întruna, cu degete tremurânde. M-am rugat 
pentru tine, continuă fata. 

— Se pare că rugăciunile tale au dat roade, i-am zis, 
fâstâăcit. 

— Şi ţi-am furat toţi banii, adăugă ea, cu o urmă de 
ironie în glas. 

— Eu ţi i-am dat de bunăvoie, am asigurat-o. 

Imi vorbi apoi despre mănăstire. O construise cu banii 
din comoara de la Fifhaden, şi acum găzduia şaisprezece 
măicuţe şi opt mirene. 

— Vieţile noastre, îmi zise ea, sunt dedicate lui Hristos şi 
lui Hedda. Ştii cine a fost Hedda, nu? 

— N-am auzit în viaţa mea de ea, am recunoscut eu. 

Cele două călugăriţe mai în vârstă, care mă priviseră 
până atunci cu o neînduplecată dezaprobare, se puseră pe 
chicotit. Hild zâmbi. 

— Hedda a fost bărbat şi s-a născut în Northumbria. A 
fost primul episcop de Wintanceaster. E pomenit ca un om 
bun şi plin de sfinţenie. L-am ales pentru că tu eşti din 
Northumbria, şi generozitatea ta neştiutoare ne-a înlesnit 
să construim această mănăstire chiar în oraşul unde a 
predicat sfântul Hedda. Am jurat să ne rugăm la el în 
fiecare zi, până la întoarcerea ta, şi acum ne vom ruga la el 
zilnic ca să-i mulţumim pentru că ne-a ascultat rugile. 

Am fost incapabil să mai spun ceva. M-am gândit, îmi 


4 206 # 


amintesc, că vocea lui Hild părea forţată, ca şi cum ar fi 
vrut să se convingă şi pe ea, dar şi pe mine, că era fericită. 
Insă mă înşelam în privinţa asta. Era forţată fiindcă 
prezenţa mea îi stârnise în suflet amintiri neplăcute, şi, cu 
timpul, mi-am dat seama că ea era într-adevăr fericită la 
mănăstire. Se simţea utilă. Făcuse pace cu zeul ei şi, după 
trecerea ei la cele veşnice, a fost pomenită ca o sfântă. Nu 
cu mult timp în urmă, un episcop mi-a povestit despre 
binecuvântata şi preafericita sfântă Hildegyth şi despre 
faptul că fusese o grăitoare pildă de castitate şi caritate 
creştină, şi am fost ispitit să-i spun că odinioară îi 
desfăcusem picioarele sfintei, pe o pajişte cu flori, dar am 
izbutit să mă stăpânesc. Hild mi-a dezvăluit că scopul 
mănăstirii sfântului Hedda nu erau doar rugăciunile pentru 
mine, binefăcătorul măicuţelor de acolo, ci şi tămăduirea 
celor bolnavi. E 

— Suntem ocupate toată ziua şi toată noaptea, zise ea. [i 
aducem pe săraci la mănăstire şi îi îngrijim. Sunt sigură că 
sunt oameni la poarta mănăstirii chiar acum. 

— Aşa e, am încuviinţat. 

— Aceşti sărmani sunt scopul pentru care am înălţat 
mănăstirea. Noi suntem slujitoarele şi îngrijitoarele lor, 
zise ea cu un surâs. Şi-acum, Uhtred, spune-mi ce m-am 
rugat tot timpul ăsta să aud. Spune-mi poveştile tale. 

l-am povestit, dar nu i-am dezvăluit toate câte 
pătimisem, ci am trecut peste perioada sclaviei, zicându-i 
doar că fusesem legat şi nu putusem fugi. l-am vorbit 
despre călătoriile pe mare, despre locurile ciudate şi 
oamenii pe care-i întâlnisem. I-am vorbit despre ţinutul de 
gheaţă şi de foc, despre uriaşele balene care străpung 
mările nesfârşite şi despre râul lung, ce şerpuieşte printr- 
un tărâm acoperit cu sălcii şi zăpezi; la sfârşit, i-am 
mărturisit că eram bucuros să fiu iarăşi liber şi îi eram 
recunoscător ei pentru asta. 

Hild rămase tăcută când am încheiat. Afară, se auzea 
încă fâşâitul laptelui ce curgea în şiştar. O vrăbiuţă se opri 
pe pervazul ferestrei, îşi burzului penele, apoi zbură mai 
departe. Hild mă privea tăcută, ca şi cum ar fi vrut să 


4 207 # 


iscodească adevărul spuselor mele. 

— A fost rău? mă întrebă ea după o vreme. 

Am ezitat, tentat să o mint, apoi un fior m-a străbătut şi 
i-am Zis, scurt: 

— A fost cumplit. 

— Dar acum eşti iarăşi nobilul Uhtred, şi ai pământurile 
tale, zise ea şi făcu semn către o călugăriţă, care ieşi din 
încăpere. Am păstrat totul pentru tine, îmi zise ea, plină de 
veselie. 

— Totul? 

— Mai puţin calul, zise ea, cu năduf. Nu am putut aduce 
calul. Cum îl chema? Witnere? 

— Witnere, am zis. 

— Mă tem că a fost furat. 

— Furat? 

— Jarlul Ivarr l-a luat. 

N-am spus nimic, căci călugărițele se întorseseră în 
încăpere, împovărate de greutatea armelor mele. Hild îmi 
păstrase coiful, pieptarul gros din piele şi cămaşa de zale, 
brăţările de argint şi de aur, precum şi Răsuflarea-Şarpelui 
şi Acul-Viespii. Luându-le din mâinile măicuţelor, le depuse 
la picioarele mele, şi mi-au dat lacrimile când, 
îngenunchind, am atins mânerul Răsuflării-Şarpelui. 

— Cămaşa de zale era stricată, aşa că i-am cerut unui 
armurier al regelui să o repare, mă lămuri Hild. 

— Iţi mulţumesc. 

— M-am rugat să nu vrei să te răzbuni pe regele 
Guthred. 

— Dar el m-a vândut ca sclav, am zis pe un ton aspru. 

Nu-mi puteam dezlipi degetele de pe sabie. Trăisem 
multe momente de disperare în ultimii doi ani, în care 
crezusem că nu aveam să mai ating niciodată vreo sabie, 
cu atât mai puţin Răsuflarea-Şarpelui, şi totuşi aceasta era 
acolo acum, iar mâna mea se strânse încet pe mânerul ei. 

— Guthred a făcut ceea ce a simţit că-i mai bine pentru 
regatul său, iar el e creştin, zise ea, hotărâtă. 

— M-a vândut ca sclav, i-am repetat. 

— Dar trebuie să-l ierţi, insistă Hild, aşa cum eu i-am 


4 208 # 


iertat pe oamenii care mi-au greşit şi aşa cum Dumnezeu 
m-a iertat pe mine. Am fost o păcătoasă, o mare păcătoasă, 
dar Dumnezeu m-a atins şi şi-a revărsat graţia divină 
asupra mea, şi astfel m-a iertat. Jură-mi acum că o să-l 
cruţi pe Guthred. 

— Nu voi face niciun jurământ, i-am retezat-o, strângând 
în mână Răsuflarea-Şarpelui. 

— Nu eşti un om rău, zise ea. Ştiu asta. Cu mine ai fost 
mai bun decât meritam. Te rog, fii bun şi cu Guthred. Nu e 
un ticălos! 

— O să-mi amintesc vorbele tale atunci când îl voi 
întâlni, i-am răspuns într-o doară. 

— Nu uita că el s-a căit pentru fapta lui şi că a făcut ce-a 
făcut fiindcă a crezut că astfel îşi va salva regatul. În plus, 
în semn de pocăință, a dăruit mulţi bani mănăstirii noastre. 
Avem mare nevoie de argint. Nu ducem niciodată lipsă de 
oameni sărmani şi bolnavi, aşa că nu ne prisosesc daniile. 

I-am zâmbit. Apoi m-am ridicat şi mi-am dat jos sabia 
luată de la unul dintre oamenii lui Sven, la Gyruum; mi-am 
desprins broşa de la gât, aruncând pelerina, broşa şi sabia 
pe duşumea. 

— Pe astea le poţi vinde, i-am zis lui Hild. Apoi, icnind de 
efort, m-am încins cu vechea cămaşă de zale şi cu vechile 
mele săbii şi mi-am pus coiful cu cap de lup. Cămaşa mi se 
părea groaznic de grea, căci de mult nu mai purtasem zale. 
De asemenea, era şi prea largă pe mine, căci slăbisem 
mult în acei ani cât vâslisem pe corabia lui Sverri. Mi-am 
pus pe mâini brăţările, apoi am privit-o pe Hild. O să fac 
totuşi un jurământ, stareță Hildegyth, i-am zis. 

Ea mă privi şi-l văzu pe Uhtred cel de odinioară, nobilul 
strălucitor şi războinicul cu sabie. 

— O să ajut mănăstirea, i-am promis, şi veţi avea bani de 
la mine, şi vă va fi bine aici, ţie şi măicuţelor, şi veţi avea 
parte întotdeauna de protecţia mea. 

Ea surâse, apoi întinse mâna către o pungă ce-i atârna la 
cingătoare, de unde scoase o cruciuliţă de argint. 

— Iată darul meu pentru tine, îmi spuse, şi mă rog săi te 
închini ca şi mine, şi să înveţi lecţia ei. Domnul nostru 


4 209 # 


Hristos a pierit pe cruce pentru păcatele oamenilor, şi nu 
am nicio îndoială, nobile Uhtred, că o părticică din durerea 
pe care a pătimit-o la moartea Lui a fost pentru păcatele 
tale. 

Imi dădu crucea, şi degetele noastre se atinseră. M-am 
uitat în ochii ei, dar ea îşi trase mâna. Roşi, ruşinată, şi mă 
privi pe furiş, printre pleoapele pe jumătate închise. O 
clipă, am revăzut-o pe Hild cea de odinioară, fragila şi 
frumoasa Hild, apoi ea se încruntă, compunându-şi o mină 
cât mai severă. 

— Acum poţi merge la Gisela, zise ea. 

Nu pomenisem nimic de Gisela şi m-am prefăcut că 
numele ei nu însemna mare lucru pentru mine. 

— Trebuie să se fi măritat până acum, dacă mai trăieşte, 
am spus pe un ton nepăsător. 

— Trăia atunci când am plecat din Northumbria, 
răspunse Hild, deşi asta a fost acum optsprezece luni. 
După ce fratele ei te-a vândut ca sclav, nu a vrut să mai 
vorbească deloc cu el. Ore întregi mi-am petrecut 
încercând să o împac. Era plină de durere şi de furie. E o 
fată puternică, să ştii. 

— Pentru regele Guthred e o fată numai bună de 
măritat, am replicat pe un ton sec. 

Hild zâmbi cu blândeţe. 

— A făcut legământ că nu se va mărita. A jurat să te 
aştepte doar pe tine. 

Am atins mânerul Răsuflării-Şarpelui. Eram atât de plin 
de speranţe şi, în acelaşi timp, atât de răvăşit de spaimă. 
Gisela. În mintea mea ştiam că fata nu era pe potriva 
visurilor date de fierbinţeală ale unui sclav, dar nu-mi 
puteam lua gândul de la ea. 

— Poate că încă te aşteaptă, mă consolă Hild şi deodată 
deveni aspră. Acum trebuie să mergem să ne spunem 
rugăciunile, să-i hrănim pe oameni şi să-i îngrijim pe 
bolnavi. 

Am înţeles că întâlnirea noastră luase sfârşit şi am ieşit 
pe uşă, apoi pe poarta scundă a mănăstirii, în uliţa plină de 
noroi. Cerşetorii fură chemaţi înăuntru, în vreme ce eu am 


% 210 # 


rămas, cu ochii în lacrimi, sprijinindu-mă de zidul din 
lemn. Oamenii mă ocoleau pe departe, temându-se de 
mine, căci eram înveşmântat de parcă aş fi plecat la 
război. 

Gisela... Mă gândeam doar la Gisela. Poate că mă 
aştepta, dar mă îndoiam, căci era prea prețioasă pentru 
Guthred, ca junincă de pace. Însă ştiam acum că aveam să 
mă întorc în nord de îndată ce îmi era cu putinţă. Aveam să 
merg după Gisela. Am strâns în palmă cruciuliţa de argint 
până când muchiile ei mi-au pătruns în carne, în bătăturile 
mari pe care mi le lăsase vâsla lui Sverri. Apoi am tras din 
teacă Răsuflarea-Şarpelui şi am fost mulţumit să văd că 
Hild o îngrijise bine. Lama strălucea, acoperită cu un strat 
subţire de grăsime ce împiedicase ca oţelul să fie mâncat 
de rugină. Am ridicat sabia către buze şi i-am sărutat lama 
lungă. 

— Ai oameni de ucis şi răzbunare de împlinit, i-am 
şoptit. 

Şi adevăr grăiam. 


A doua zi, am găsit un fierar, dar el mi-a zis că e prea 
ocupat şi nu poate să muncească pentru mine decât peste 
multe zile. I-am dat de înţeles că ori munceşte chiar atunci, 
ori nu avea să mai muncească vreodată, aşa că până la 
urmă ne-am înţeles. Omul fu de acord să mă ajute în acea 
zi. 

Răsuflarea-Şarpelui e o armă adorabilă. Era făcută de 
fierarul Ealdwulf, în Northumbria, iar lama ei e încărcată 
de magie, căci e puternică şi mlădioasă. Când fusese 
făcută, eu cerusem ca mânerul ei din fier să fie împodobit 
cu argint sau bronz aurit, însă Ealdwulf mă refuzase. 

— E o unealtă, îmi zisese el, o simplă unealtă. Ceva care 
să-ţi facă munca mai uşoară. 

Avea lemn de frasin pe ambele părţi ale mânerului, dar, 
după atâţia ani, acesta se tocise. Or, asemenea mânere 
tocite şi alunecoase sunt primejdioase. În bătălie, sabia îţi 
poate aluneca din mână, mai ales dacă e împroşcată cu 
sânge, aşa că i-am cerut fierarului să-mi pună pe mâner 


% 211% 


plăci noi de lemn, care să asigure o priză bună. De 
asemenea, i-am cerut ca în capătul mânerului să bage 
cruciuliţa de argint pe care o primisem de la Hild. 

— Aşa voi face, stăpâne. 

— Astăzi. 

— O să încerc, stăpâne, îngăimă fierarul. 

— O să reuşeşti, şi vei face treabă bună. 

Am scos Răsuflarea-Şarpelui, şi lama ei străluci în 
văpaia cuptorului din atelier, zărind astfel modelele 
încrustate în oţel. Fusese făurită din trei vergele drepte şi 
patru vergele răsucite de oţel, unite toate într-o singură 
lamă de metal. Fusese trecută prin foc şi bătută cu 
ciocanul, din nou încinsă şi bătută cu ciocanul, şi, când 
fusese terminată, iar cele şapte vergele deveniseră o 
singură fâşie fioroasă de oţel strălucitor, cele patru vergele 
răsucite rămăseseră în lamă ca un model fantomatic. De 
aici i se trăsese şi numele, căci modelul părea răsuflarea 
răsucită a unui şarpe uriaş. 

— E-o lamă straşnică, stăpâne, recunoscu fierarul. 

— E lama care l-a ucis pe Ubba la malul mării, i-am zis 
ciocănind oţelul. 

— Da, stăpâne, făcu el, de-a dreptul îngrozit de mine. 

— Şi tu vei isprăvi treaba azi, am insistat, punând lama 
şi teaca pe banca arsă de scântei din atelierul lui. 

Pe mâner am pus cruciuliţa de la Hild şi, alături, un ban 
mare de argint. Nu mai eram bogat, dar nici sărac nu 
eram, şi ştiam că, având ajutorul săbiilor mele, urma să mă 
îmbogăţesc din nou. 

Era o zi de toamnă încântătoare. Soarele strălucea, 
făcând ca lemnul nou al bisericii lui Alfred să strălucească 
precum aurul. Eu şi Ragnar îl aşteptam pe rege şi ne-am 
aşezat pe iarba proaspăt cosită dintr-o curte interioară a 
palatului. Ragnar privea un călugăr care căra un vraf de 
pergamente către scriptoriul regal. 

— Totul se scrie aici, totul! se miră el. Ştii să citeşti? 

— Ştiu să citesc şi să scriu. 

Se arătă impresionat. 

— Şi ţi-e de folos? 


% 212 # 


— Până acum, nu mi-a fost niciodată de folos, am 
recunoscut eu. 

— Şi-atunci, de ce se mai obosesc să scrie? se miră el. 

— Religia lor e scrisă, a noastră, nu. 

— O religie scrisă? făcu Ragnar, nedumerit. 

— Da, au o carte, şi acolo-i scris totul. 

— De ce-ar avea nevoie să scrie totul? 

— Nu ştiu. Pur şi simplu, scriu. A, şi scriu, desigur, şi 
legile. Lui Alfred îi place să facă mereu legi noi, şi toate 
sunt scrise în cărţi. 

— Dacă un om nu-şi aminteşte legile, zise Ragnar, 
înseamnă că are prea multe. 

Strigătele unor copii ne întrerupseră discuţia. De fapt, 
erau mai curând ţipătul ţâfnos al unui băieţel şi râsul 
batjocoritor al unei fete, şi, o clipă mai târziu, fata apăru 
de după colţ. Părea de nouă sau zece ani, avea părul auriu 
şi strălucitor ca soarele şi ţinea în mână un căluţ din lemn 
care era, negreşit, jucăria băieţelului care se ţinea după 
ea. Ridicând deasupra capului jucăria, ca pe un trofeu, 
alergă pe iarbă. Era vioaie, subţire şi zglobie, în vreme ce 
băieţelul, cu trei sau patru ani mai mic decât ea, avea o 
constituţie mai zdravănă, dar părea foarte cătrănit. Nu 
avea nicio şansă s-o prindă pe fată, căci aceasta era mult 
prea iute pentru el, dar fata se opri când mă văzu şi căscă 
ochii, oprindu-se în faţa noastră. Băiatul o prinse din urmă, 
dar, prea fascinat de mine şi de Ragnar, nu mai încercă să- 
şi recupereze căluţul din lemn. O dădacă, roşie la faţă şi 
răsuflând anevoie, apăru de după colţ, strigându-i pe copii. 

— Edward! Æthelflaed! 

— Tu eşti? se miră /Ethelflaed, privindu-mă cu încântare. 

— Eu sunt, i-am zis şi m-am ridicat, căci ZEthelflaed era 
fiica regelui, şi Edward era setheling, prinţul care urma să 
conducă Wessexul atunci când Alfred, tatăl lui, ar fi murit. 

— Unde-ai fost? întrebă /Ethelflaed, ca şi cum aş fi lipsit 
doar o săptămână sau două. 

— Am fost pe tărâmul uriaşilor şi în locuri unde focul 
curge ca apa, şi unde munţii sunt făcuţi din gheaţă, şi unde 
surorile nu sunt niciodată rele cu frăţiorii lor mai mici. 


4 213 # 


— Niciodată? se strâmbă ea. 

— Vreau calul meu! insistă micul Edward şi încercă să i-l 
smulgă din mână, dar Æthelflaed îl ridică şi mai sus. 

— Niciodată nu folosi forţa ca să iei de la o fată ceva ce 
poţi obţine prin şiretenie, îl sfătui Ragnar. 

— Prin şiretenie? se încruntă copilul, căci probabil nu 
cunoştea cuvântul. 

Ragnar o privi pieziş pe ZEthelflaed. 

— Calul ăla nu-i flămând? 

— Nu, zise fata. 

Ştia că Ragnar joacă un joc şi voia să vadă dacă-l poate 
câştiga. 

— Dar ce-ai zice dac-aş folosi magia şi l-aş face să 
mănânce iarbă? întrebă Ragnar. 

— N-ai cum. 

— De unde ştii? Am fost în locuri unde caii de lemn merg 
la păscut în fiecare dimineaţă, şi, în fiecare noapte, iarba 
creşte aşa de înaltă, că ajunge la cer, şi în fiecare zi caii o 
mănâncă până nu mai rămâne fir din ea, şi tot aşa. 

— Nu se poate, zâmbi fata. 

— Şi, dacă spun cuvintele magice, o atenţionă Ragnar, 
căluţul tău va mânca iarba. 

— E căluţul meu, insistă Edward. 

— Cuvinte magice? deveni Æthelflaed, brusc, interesată. 

— Trebuie să pui calul pe iarbă. 

Ea mă privi, ca şi cum ar fi aşteptat o încurajare, dar am 
ridicat din umeri, aşa că ea îşi întoarse iar capul spre 
Ragnar, care devenise foarte serios. Fata îi spuse că vrea 
să vadă magia, aşa că puse, cu grijă, căluţul lângă o brazdă 
de iarbă tăiată. 

— Şi-acum? întrebă ea, nerăbdătoare. 

— Acum trebuie să închizi ochii, să te răsuceşti de trei 
ori foarte repede şi să strigi cât poţi de tare Havacar. 

— Havacar? 

— Ai grijă! o dojeni el, părând speriat. Nu poţi să spui 
cuvântul ăsta magic oricum. 

Fata închise ochii, se învârti de trei ori, şi, în timpul 
ăsta, Ragnar se uită spre căluţ şi-i făcu un semn din cap lui 


Y 214 # 


Edward. Băieţelul înşfăcă jucăria şi fugi spre dădacă. 
Atunci când /Ethelflaed, clătinându-se, ameţită, strigă 
cuvântul magic, căluţul dispăruse deja. 

— Ai trişat! îl acuză ea pe Ragnar. 

— Dar tu ai învăţat o lecţie, i-am spus, strecurându-mă 
lângă ea, ca şi cum voiam să-i destăinui un secret. M-am 
aplecat şi i-am şoptit la ureche: Să nu te-ncrezi niciodată 
într-un danez. 

Fata zâmbi. Mă ştia din timpul acelei ierni lungi şi grele, 
când familia ei era fugară prin mlaştinile din Sumorsæte, 
iar în acele luni triste ajunsese să mă placă. Şi eu o 
plăcusem. Se întinse şi-mi atinse nasul turtit. 

— Cum s-a întâmplat asta? 

— Un om mi l-a spart, i-am zis. 

Mă refeream la Hakka, care într-o zi mă lovise pe puntea 
Neguţătorului, crezând că trag chiulul şi nu vâslesc. 

— E strâmb, zise ea. 

— Da, dar aşa îi pot simţi pe oamenii strâmbi la suflet. 

— Ce s-a întâmplat cu omul care ţi l-a spart? 

— E mort, i-am zis. 

— Ce bine-mi pare! Ştii că o să mă mărit? 

— Chiar aşa? am întrebat-o. 

— Da, cu /ZEthelred din Mercia, rosti ea cu mândrie, apoi 
se încruntă, zărind pe chipul meu o umbră de dezgust. 

— Cu vărul meu? am întrebat-o, încercând să par 
bucuros. 

— ZEthelred e vărul tău? 

— Da. 

— O să fiu soaţa lui şi o să trăiesc în Mercia. Ai fost 
vreodată în Mercia? 

— Da. 

— E frumos? 

— O să-ţi placă, i-am zis, deşi mă îndoiam că avea să fie, 
dacă o măritau cu mucosul îngâmfat de /Ethelred, însă nu-i 
puteam spune asta. 

Ea se încruntă. 

— Am auzit că lui /Ethelred îi curge mereu nasul. E 
adevărat? 


% 215 # 


— Nu cred, am încercat s-o liniştesc. 

— Lui Edward îi curg mereu mucii şi şi-i înghite. Puah, 
ce scârbos! 

Se aplecă spre mine, îmi dădu o sărutare pe nasul spart, 
apoi dădu fuga la dădacă. 

— Ce fată drăguță! murmură Ragnar. 

— Care o să fie irosită pe vărul meu, i-am zis. 

— Irosită? 

— Da, cu un rahat cu ochi plin de ifose, pe nume 
ZEthelred, l-am lămurit. /ZEthelred adusese războinici la 
Ethandun, nu mulţi, dar îndeajuns cât să intre în grațiile 
lui Alfred. Ideea este însă, am continuat eu, că el va fi 
ealdorman de Mercia când tătâne-său o să moară, iar fiica 
lui Alfred va fi nevasta lui, şi astfel Wessex se va uni cu 
Mercia. 

Ragnar scutură din cap. 

— Sunt prea mulţi danezi în Mercia. Saxonii nu vor mai 
stăpâni iar acolo. 

— Alfred nu şi-ar fi irosit fiica în Mercia dacă n-ar crede 
că are ceva de obţinut, i-am spus. 

— Ca să obţii ceva, răspunse Ragnar, trebuie să fii 
îndrăzneţ. Nu poţi să scrii poveşti pe pergamente şi să 
câştigi, trebuie să înfrunţi riscuri. Alfred e prea precaut. 

Am schiţat un zâmbet. 

— Chiar crezi că-i precaut? 

— Sigur că e, mormăi Ragnar. 

— Nu întotdeauna, am zis, apoi m-am oprit, neştiind 
dacă să rostesc sau nu ceea ce gândeam. 

Ezitarea mea îl provocă pe Ragnar, care-şi dădu seama 
că îi ascundeam ceva. 

— Ce vrei să spui? 

Incă mă codeam, dar în cele din urmă m-am gândit că 
nimic rău nu avea să se întâmple din cauza unei poveşti de 
demult. 

— Îţi aminteşti de acea noapte de iarnă de la 
Cippanhamm? l-am întrebat. Când Guthrum era acolo, şi 
cu toţii credeaţi că regatul Wessex se va prăbuşi, iar noi 
doi am băut în biserică? 


4 216 # 


— Fireşte că-mi amintesc. 

Fusese iarna când Guthrum invadase Wessexul şi se 
părea că avea să câştige războiul, căci oastea saxonilor din 
vest era risipită. Unii thegni fugiseră peste hotare, mulţi 
încheiaseră pace în nume propriu cu Guthrum, în vreme ce 
Alfred fusese silit să se ascundă, refugiindu-se în mlaştinile 
din Sumorsete. Dar Alfred, deşi învins, nu era complet 
distrus şi insistase să se deghizeze în cântăreţ la liră şi 
astfel să se strecoare în Cippanhamm, ca să-i spioneze pe 
danezi. Îndrăzneala lui era cât pe ce să sfârşească rău, 
căci el nu avea viclenia necesară unui spion, în noaptea 
aceea, îl salvasem - aceeaşi noapte în care îl găsisem pe 
Ragnar în biserica regală. 

— Şi îţi aminteşti, am continuat eu, că aveam cu mine un 
slujitor, care-a stat în spatele bisericii, cu o glugă trasă 
peste cap, iar eu i-am poruncit să nu scoată o vorbă? 

Ragnar se  încruntă, trudindu-se să-şi amintească 
păţaniile acelei nopţi, apoi încuviinţă din cap. 

— Da, aşa ai făcut, ai dreptate. 

— Omul acela nu era slujitor. Era chiar Alfred. 

Ragnar rămase cu ochii pironiţi asupra mea. Gândurile i 
se învârtejeau în minte şi cu siguranţă înţelesese că, dacă 
ar fi ştiut cine era acel slujitor cu glugă, ar fi putut cuceri 
tot Wessexul pentru danezi, în aceeaşi noapte. Preţ de o 
clipă, am regretat că-i destăinuisem taina, fiindcă mă 
gândeam că avea să se înfurie pe mine, însă el râse. 

— Alfred era? Chiar el? 

— Venise să vă spioneze, iar eu am mers să-l salvez. 

— Alfred? În tabăra lui Guthrum? 

— Asta, ca să ştii că îşi asumă riscuri, i-am zis, revenind 
la discuţia despre Mercia. 

Ragnar rămase însă cu gândul la acea îndepărtată 
noapte friguroasă. 

— Şi de ce nu mi-ai spus? mă întrebă. 

— Fiindcă îi jurasem să tac. 

— Te-am fi putut face mai bogat decât cel mai bogat 
rege, spuse Ragnar. i-am fi dat corăbii, războinici, cai, 
argint, femei, tot! Trebuia doar să vorbeşti. 


% 217 # 


— Îi dădusem cuvântul meu, am repetat şi mi-am amintit 
cât de aproape fusesem să-l trădez pe Alfred. Fusesem atât 
de ispitit să spun adevărul. În noaptea aceea, cu câteva 
cuvinte doar, aş fi făcut ca niciun saxon să nu mai 
domnească vreodată în Anglia. Aş fi transformat Wessexul 
într-un regat danez. Aş fi putut face toate astea trădând un 
om pe care nu-l plăceam prea mult în favoarea unuia pe 
care-l iubeam ca pe un frate. Cu toate astea, am tăcut. 
Făcusem un legământ, şi onoarea ne leagă de căi pe care, 
poate, nu le alegem noi. Wyrd bið ful aroed, i-am zis. 

Destinul este imuabil. Ne ţine legaţi ca un frâu. M-am 
gândit că salvasem regatul Wessex şi pe Alfred, şi mă 
găseam acum din nou în palatul lui. Regele se întoarse, în 
acea după-amiază, în tropot de copite şi zarvă mare, cu un 
alai de slujitori, preoţi şi călugări. Doi oameni duceau 
aşternuturile regelui înapoi în dormitorul acestuia, în 
vreme ce un călugăr împingea o roabă ticsită cu hârţoage, 
de care Alfred avusese nevoie în timpul absenței sale de o 
zi. Un preot veni în grabă cu o pânză de altar şi un crucifix, 
în vreme ce alţi doi aduseră în palat moaştele care-l 
însoțeau pe rege în toate călătoriile sale. Apoi veni un grup 
de ostaşi din garda regelui, singurii care aveau dreptul să 
poarte arme în apropierea lui Alfred, urmaţi de alţi preoţi, 
prinşi într-o discuţie aprinsă, iar regele însuşi se afla 
printre ei. Nu se schimbase. Avea încă înfăţişarea unui 
grămătic de curte, slab, palid şi studios. Un preot îi şopti 
ceva la ureche, iar el încuviinţă din cap. Era îmbrăcat 
simplu, iar pelerina neagră îi conferea înfăţişarea unui 
cleric. Pe cap nu purta coroană, ci doar o scufie de lână. O 
ţinea de mână pe /Ethelflaed, iar fata, am observat, 
strângea în mână căluţul de lemn al fratelui ei. Ţopăia într- 
un picior, mai curând decât să meargă, şi tot trăgea de 
tatăl ei, încercând să-l smulgă din discuţia cu preotul. 
Alfred nu se supăra, căci îşi iubea copiii ca pe ochii din 
cap. Apoi, când ne zări pe iarbă, unde eu şi Ragnar ne 
ridicaserăm în picioare să-l întâmpinăm, încercă să-l tragă 
de mână spre noi. Regele se supuse, lăsându-se condus de 
ea. 


4 218 # 


Am îngenuncheat, odată cu Ragnar, şi mi-am plecat 
capul în faţa regelui. 

— Uhtred are nasul spart, dar omul care-a făcut asta e 
mort acum, îi zise /Ethelflaed tatălui ei. 

Am simţit mâna regelui atingându-mi creştetul şi m-am 
uitat la chipul lui Alfred, palid şi îngust, şi la ochii lui ageri. 
Părea stors de vlagă. Am presupus că suferea o altă criză 
de crampe la burtă, dintre cele care îi făcuseră viaţa un 
nesfârşit chin. Mă privea cu asprimea-i obişnuită, dar reuşi 
să schiţeze un surâs firav. 

— Credeam că n-am să te mai văd vreodată, nobile 
Uhtred. 

— Îţi datorez mulţumiri, stăpâne, am zis, pe un ton umil, 
aşa că îţi mulţumesc. 

— Ridică-te, mă îndemnă, şi ne-am ridicat amândoi în 
picioare, iar Alfred îl privi pe Ragnar: Te voi elibera în 
curând, jarl Ragnar. 

— Îţi mulţumesc, stăpâne. 

— Dar într-o săptămână ne vom aduna aici pentru o 
mare sărbătoare. Ne vom bucura că noua noastră biserică 
este isprăvită şi o vom logodi pe această tânără domniţă cu 
nobilul ZEthelred. Am convocat Witanul şi am să vă rog să 
fiţi prezenţi la discuţii până ce acestea vor lua sfârşit. 

— Da, stăpâne, am acceptat. 

De fapt, nu voiam nimic altceva decât să plec în 
Northumbria, dar îi eram îndatorat lui Alfred şi mai 
puteam aştepta o săptămână-două. 

— Şi, în acest timp, urmă el, aş putea avea nişte 
chestiuni, zise el, dar se opri brusc, ca şi cum s-ar fi temut 
că vorbise prea mult, în care mi-aţi putea fi de folos. 

— Da, stăpâne, am repetat, apoi el dădu aprobator din 
cap şi trecu mai departe. 

Aşa că am aşteptat. In aşteptarea sărbătorii, oraşul se 
umpluse cu oameni. Era vremea reuniunilor. Toţi oamenii 
care conduseseră oastea lui Alfred la Ethandun se aflau 
acolo şi mă salutară încântați. Wiglaf din Sumorsete, şi 
Harald din Defnascir, şi Osric din Wiltunscir, şi Arnulf din 
Suth Seaxa veniseră cu toţii la Wintanceaster. Erau acum 


4 219 # 


bărbaţii puternici ai regatului, marii nobili, oameni care 
stătuseră alături de regele lor atunci când acesta părea 
pierdut. Dar Alfred nu-i pedepsi nici pe cei care fugiseră 
atunci din Wessex. Wilfrith era încă ealdorman de 
Hamptonscir, deşi fugise în Francia ca să scape de atacul 
lui Guthrum, iar Alfred îl trată cu exagerată curtoazie, însă 
se simţea o pizmă nerostită între cei care rămăseseră să 
lupte şi cei care dăduseră bir cu fugiţii. 

Oraşul era plin de artişti. Pe lângă obişnuiţii jongleri şi 
clovnii cu papainoagele lor, erau barzi şi muzicanți, dar cel 
mai mare succes îl avu un bărbat cu chip mohorât, din 
Mercia, pe nume Offa, care călătorea cu o haită de câini 
dresați. Erau doar terrieri, rasă pe care majoritatea 
oamenilor o foloseşte la vânătoare de şobolani, dar Offa îi 
putea face să danseze, să meargă în două labe şi să sară 
prin cercuri. Unul dintre câini călări chiar pe un ponei, 
ţinând frâul în dinţi, iar ceilalţi câini îl urmară, cu ciubăre 
din piele, în care spectatorii puteau arunca bănuţi. Spre 
uimirea mea, Offa fu invitat la palat. Eram surprins, căci 
Alfred nu era înclinat spre asemenea frivolităţi. Ideea lui 
de petrecere cuviincioasă a timpului liber includea 
neapărat discuţii teologice, dar el ceruse ca patrupedele să 
fie aduse la palat, fiindcă, am presupus eu, voia să-şi 
distreze copiii. Eu şi Ragnar am mers la spectacol, iar 
părintele Beocca mă întâlni acolo. 

Sărmanul Beocca! Ochii i se umplură de lacrimi când 
văzu că eram în viaţă. Părul lui, care fusese întotdeauna 
roşcat, era acum aproape alb. Era trecut de patruzeci de 
ani, deja bătrân, şi ochiul lui saşiu devenise lăptos. 
Părintele şchiopăta şi avea mâna stângă înţepenită, motiv 
pentru care oamenii îl luau în tărbacă, dar niciodată când 
eram eu de faţă. Beocca mă ştia de când eram copil, căci 
fusese preotul tatălui meu şi primul meu tutore. Oscilase 
întotdeauna între a mă iubi şi a mă dispreţui, deşi îmi 
fusese mereu prieten. De asemenea, era un preot bun, un 
om inteligent şi unul dintre capelanii lui Alfred, şi era 
fericit să se afle în serviciul regelui. Acum era entuziasmat 
că mă vede şi mă bătu pe umeri, cu ochii înecaţi în lacrimi. 


4 220 # 


— Trăieşti! exclamă el, îmbrăţişându-mă cu greutate. 

— Sunt un om tare greu de ucis, părinte. 

— Asta aşa e, aşa e, zise el, dar ai fost un copil tare 
sfrijit. 

— Eu? 

— Cel mai nevolnic ţânc, spunea tatăl tău. Apoi ai 
început să te-ntremezi zdravăn. 

— Şi nu m-am mai oprit, este? 

— Ia te uită! zise Beocca, privind doi câini mergând doar 
pe labele din spate. Imi plac câinii, continuă el. Iar tu ar 
trebui să vorbeşti cu Offa. 

— Cu Offa? m-am mirat eu, privindu-l pe mercianul care 
dirija câinii pocnind din degete sau fluierând. 

— Da, a fost la Bebbanburg vara asta, zise preotul. Mi-a 
spus că unchiul tău a reconstruit sala de ospeţe. E mai 
mare decât înainte. Iar Gytha a murit. Biata Gytha! A fost o 
femeie cumsecade, şopti el, făcându-şi semnul crucii. 

Gytha era mama mea vitregă şi, după ce tata fusese ucis 
la Eoferwic, ea se căsătorise cu unchiul meu, aşa că era 
complice la uzurparea tronului meu din Bebbanburg. N-am 
zis nimic despre moartea ei, dar, după spectacolul cu câini, 
când Offa şi cele două femei care-l ajutau strângeau 
cercurile şi puneau câinii în lesă, l-am căutat pe mercian şi 
i-am trimis veste că vreau să-i vorbesc. 

Era un om ciudat. De înălţimea mea, mohorât, inteligent 
şi, culmea ciudăţeniilor, preot creştin. De fapt era 
părintele Offa. 

— Dar m-am plictisit de biserică, îmi mărturisi el în 
cârciuma Două Berze, unde i-am cumpărat o bărdacă 
pântecoasă cu bere. Şi m-am plictisit de nevastă-mea. M- 
am plictisit tare mult de ea. 

— Aşa c-ai plecat? 

— Am plecat într-un picior! Mi-am luat tălpăşiţa. Aş fi şi 
zburat, dacă Dumnezeu mi-ar fi dat aripi. 

Bătea drumurile de doisprezece ani, cutreierând 
pământurile saxonilor şi danezilor din Britania, fiind bine 
primit pretutindeni, căci stârnea hohote de râs, deşi avea o 
fire posacă şi era un om morocănos. Dar Beocca avusese 


% 221 # 


dreptate. Offa fusese în Northumbria şi era clar că privise 
cu luare-aminte tot ce văzuse acolo. Cu atâta luare-aminte, 
încât mi-am dat seama, în sfârşit, de ce îl invitase Alfred la 
palat, cu tot cu câinii lui. Offa era, de fapt, unul dintre 
spionii care aduceau la curtea regelui veşti din toată 
Britania. 

— Spune-mi ce se petrece în Northumbria, i-am cerut. 

El făcu o grimasă şi rămase cu ochii aţintiţi la grinzile 
din tavan. Era un obicei la Două Berze ca un bărbat să 
cresteze o grindă de fiecare dată când plătea pentru una 
dintre târfele care-şi făceau veacul prin cârciumă, şi Offa 
părea preocupat să numere crestăturile, lucru care i-ar fi 
luat o viaţă. Apoi, dintr-odată, îmi aruncă o căutătură 
dispreţuitoare. 

— Veştile, stăpâne, sunt o marfă, ca berea, sau pieile, 
sau târfele. Se cumpără şi se vând. Aşteptă până i-am pus 
o monedă pe masă, între noi, dar, când o văzu, îl luă 
căscatul, aşa că am mai pus un şiling pe masă. Cu ce vrei 
să încep? întrebă. 

— Cu nordul. 

Scoţia era liniştită, spunea el. Regele Aed era chinuit de 
o rană, şi asta îl preocupa cel mai mult, deşi, fireşte, 
invaziile şi furturile de vite ale scoţilor în Northumbria nu 
conteneau. Acolo unchiul meu, Ælfric Uzurpatorul, îşi 
spunea acum stăpân al Berniciei. 

— Vrea să fie rege al Berniciei? am întrebat. 

— Vrea să fie lăsat în pace, mormăi Offa. Nu supără pe 
nimeni, adună bani, îl recunoaşte pe Guthred drept rege şi 
îşi ţine sabia ascuţită. Nu-i prost. li primeşte bine pe 
coloniştii danezi, fiindcă-i oferă protecţie împotriva 
scoţilor, dar nu le dă voie să pătrundă în Bebbanburg dacă 
nu are încredere în ei. Ţine cetatea în bună siguranţă. 

— Dar vrea să fie rege? am insistat. 

— Eu ştiu ce face, grăi Offa, pe un ton dispreţuitor, dar 
ce vrea ştiu numai el şi Dumnezeu. 

— Fiul lui trăieşte? 

— Are doi fii acum, amândoi de-o şchioapă, dar soaţa lui 
s-a prăpădit. 


% 222 Ø 


— Am auzit. 

— Câinii mei au fost tare pe placul fiului mai mare, şi a 
vrut ca taică-său să-i cumpere. Dar m-am împotrivit. 

Nu prea mai avea alte veşti de la Bebbanburg, în afară 
de faptul că sala de ospeţe fusese lărgită şi, ca un semn de 
rău augur, de faptul că zidul exterior şi poarta cea scundă 
fuseseră reconstruite, mai înalte şi mai puternice. L-am 
întrebat dacă el şi câinii lui erau bine primiţi la Dunholm, 
şi el mă fulgeră cu privirea, făcându-şi semnul crucii. 

— Niciun om nu merge la Duhnolm de bunăvoie, spuse 
Offa. Unchiul tău mi-a dat o escortă ca să pot străbate 
pământurile lui Kjartan şi i-am mulţumit bucuros pentru 
asta. 

— Deci, Kjartan e tot mai puternic? am întrebat, cu 
amărăciune în glas. 

— Înfloreşte ca un dafin, spuse el, şi, când îmi văzu 
mirarea, continuă: E tot mai puternic, şi pradă, şi 
pângăreşte, şi ucide, şi pândeşte în Dunholm. Dar influenţa 
lui e tot mai mare. Are bani şi îi foloseşte să cumpere 
prieteni. Dacă un danez se plânge de regele Guthred, poţi 
fi sigur că a primit bani de la Kjartan. 

— Credeam că Kjartan a acceptat să-i plătească tribut 
lui Guthred. 

— I-a plătit doar un an. De atunci, bunul rege Guthred s- 
a învăţat să se descurce şi fără banii lui. 

— Bunul rege Guthred? 

— Aşa i se spune prin Eoferwic, zise Offa, dar doar de 
către creştini. Danezii îl consideră un prostănac şi-un naiv. 

— Fiindcă-i creştin? 

— E creştin? se miră Offa. Pretinde că ar fi şi merge la 
biserică, dar bănuiesc că se închină încă şi la vechii lui zei 
păgâni. Dar danezii îl dispreţuiesc fiindcă îi favorizează pe 
creştini. A încercat să pună un bir bisericesc în cârca 
danezilor. N-a fost o idee isteaţă. 

— Aşadar, cât crezi c-o să mai domnească bunul rege 
Guthred? l-am întrebat. 

— Să ştii că pentru profeţii cer mai mulţi bani, zise el, 
căci tot ce-i nefolositor trebuie să fie făcut scump. 


4 223 # 


Mi-am păstrat banii în pungă. 

— Dar Ivarr? 

— Ce-i cu el? 

— Îl mai recunoaşte pe Guthred de rege? 

— Deocamdată, da, zise Offa, precaut, dar jarlul Ivarr 
este iarăşi cel mai puternic om din Northumbria. Am auzit 
c-ar fi primit bani de la Kjartan şi îi foloseşte ca să 
angajeze războinici. 

— De ce? 

— De ce crezi? întrebă Offa, în zeflemea. 

— Ca să-şi pună pe tron propriul lui om? 

— Pare destul de probabil. Dar şi Guthred are oaste. 

— O oaste saxonă? 

— O oaste creştină. Cei mai mulţi dintre oşteni sunt 
saxoni. 

— Deci, se coace un război civil? 

— În Northumbria, făcu Offa, întotdeauna se coace un 
război civil. 

— Şi Ivarr va învinge, pentru că-i nemilos. 

— E mult mai precaut decât înainte, grăi Offa. Păţania 
cu Aed, de acum trei ani, l-a învăţat asta. Dar, într-adevăr, 
la un moment dat, va ataca. Când va fi sigur de victorie. 

— În cazul ăsta, Guthred trebuie să-i ucidă pe Ivarr şi pe 
Kjartan. 

— Ce trebuie să facă regii, stăpâne, e dincolo de umila 
mea minte. Eu învăţ câinii să danseze, nu oamenii să 
conducă ţări. Vrei să ştii despre Mercia? 

— Aş vrea să ştiu despre sora lui Guthred. 

Offa schiţă un zâmbet. 

— Fata aia? E călugăriţă. 

— Gisela? am întrebat eu, şocat. Călugăriţă? S-a 
creştinat? 

— Mă-ndoiesc c-ar fi creştină, zise Offa, dar între 
zidurile unei mănăstiri e protejată. 

— De cine? 

— De Kjartan. El o vrea pe fată mireasă pentru băiatul 
lui. 

Vestea mă surprinse. 


Y 224 # 


— Dar Kjartan îl urăşte pe Guthred, i-am spus. 

— Chiar şi-aşa, Kjartan şi-a dat seama că sora lui 
Guthred ar fi o soaţă bună pentru chiorul de fiu-său, 
mormăi Offa. Bănuiesc c-ar vrea ca Sven, fiul lui, să fie 
într-o bună zi rege în Eoferwic, iar căsătoria cu sora lui 
Guthred l-ar ajuta să-şi împlinească această ambiţie. 
Oricum, şi-a trimis oameni la Eoferwic şi i-a oferit lui 
Guthred bani, pace şi promisiunea că nu-i va mai ataca pe 
creştini, şi cred că lui Guthred i-a surâs ideea. 

— Cum de-a putut? 

— Pentru că un om disperat are nevoie de aliaţi. Cine 
poate şti, o zi sau două, Guthred o fi visând să-l despartă 
pe Ivarr de Kjartan. Cu siguranţă are nevoie de bani, şi 
Guthred are prostul obicei să vadă în oameni numai binele. 
Sora lui nu-i aşa de împovărată de idei caritabile şi nici nu 
vrea să aibă asemenea idei. De aceea a fugit la mănăstire. 

— Când s-a întâmplat asta? 

— Anul trecut. Kjartan a luat refuzul fetei drept o altă 
insultă şi a ameninţat că-şi va lăsa războinicii să o 
batjocorească unul câte unul. 

— Fata-i încă la mănăstire? 

— Era, când am plecat eu din Eoferwic. Acolo-i la 
adăpost de căsătorie, nu zici? Poate nici nu-i plac bărbaţii. 
Multor călugăriţe nu le plac. Dar mă îndoiesc că fratele ei 
o va lăsa să lâncezească acolo multă vreme. E de mare 
folos ca junincă de pace. 

— Ca să se mărite cu fiul lui Kjartan? am întrebat, 
înciudat. 

— Asta nu se va întâmpla, zise Offa şi mai trase o duşcă 
zdravănă de bere. Ai auzit de părintele Hrothweard? 

— Un ticălos, am zis, amintindu-mi cum Hrothweard 
asmuţise mulţimea din Eoferwic să-i măcelărească pe 
danezi. 

— Hrothweard e o scârnăvie de om, încuviinţă Offa, cu 
un entuziasm rar întâlnit la el. Acest popă ticălos a fost cel 
care-a susţinut că trebuie să se impună danezilor un bir 
bisericesc. De asemenea, l-a sfătuit pe rege să-şi mărite 
sora cu unchiul tău, care rămăsese văduv, şi probabil că 


% 225 # 


ideea chiar i-a surâs lui Guthred. Ælfric are nevoie de o 
nouă nevastă şi, dac-ar vrea să-şi trimită suliţaşii în sud, 
atunci ar creşte nespus puterea lui Guthred. 

— Dar ar lăsa cetatea Bebbanburg lipsită de apărare, am 
observat eu. 

— Şaizeci de oameni pot apăra Bebbanburgul până la 
Judecata de Apoi, zise Offa, cu dispreţ. Guthred are nevoie 
de-o oaste mai mare, şi două sute de oameni de la 
Bebbanburg ar fi pentru el mană cerească. Negreşit, ZElfric 
ar merita o soră de rege pentru asta. Dar îţi dai seama, 
Ivarr va face orice ca să împiedice această nuntă. El nu 
vrea ca saxonii din nordul Northumbriei să-şi unească 
forţele cu creştinii din Eoferwic. Aşa că, stăpâne, zise el, 
împingând în spate banca pe care şedea, ca pentru a-mi da 
de înţeles că discuţia se încheiase, Britania e în bună pace, 
mai puţin Northumbria, unde Guthred are necazuri. 

— Şi nu-s necazuri şi în Mercia? l-am întrebat. 

El scutură din cap. 

— Nimic neobişnuit. 

— În Anglia de Est? 

Offa se opri. 

— Nu-s necazuri acolo, zise el după o scurtă ezitare, dar 
ştiam că pauza fusese anume făcută, precum o momeală în 
cârlig, aşa că am aşteptat. Offa mă privi cu un aer 
nevinovat. Cu un oftat, am mai scos o monedă din pungă şi 
am pus-o pe masă. El o ciocăni, să se asigure că argintul 
era bun. Regele Æthelstan, Guthrum adică, negociază cu 
Alfred. Alfred nu crede că ştiu, dar eu ştiu multe. Vor să-şi 
împartă Anglia între ei. 

— Între ei? Să împartă Anglia? Dar nu-i a lor, ca să şi-o 
împartă! 

— Danezii vor primi Northumbria, Anglia de Est şi 
părţile nord-estice ale Merciei. Wessexul va dobândi 
partea de sud-vest a Merciei. 

L-am privit înlemnit. 

— Alfred nu va fi de acord cu asta. 

— Va fi. 

— El vrea toată Anglia, am protestat. 


4 226 # 


— El vrea ca Wessexul să fie în siguranţă, zise Offa, 
învârtind moneda pe masă. 

— Şi vrei să spui că-i de acord să renunţe la jumătate din 
Anglia? l-am întrebat, deloc convins că avea dreptate. 

Offa zâmbi. 

— Altfel trebuie să gândeşti, stăpâne, zise el. În Wessex 
nu sunt danezi, dar acolo unde domnesc danezii trăiesc 
mulţi saxoni. Dacă danezii acceptă să nu-l atace pe Alfred, 
atunci el se poate simţi în siguranţă. Dar cum ar putea 
vreodată danezii să se simtă în siguranţă? Chiar dacă 
Alfred promite să nu-i atace, ei tot vor avea mii de saxoni 
pe pământurile lor, iar aceştia se pot răzvrăti oricând, mai 
ales dacă sunt asmuţiţi din Wessex. Regele /Ethelstan va 
încheia acest tratat cu Alfred, dar tratatul nu va valora nici 
măcar cât pergamentul pe care e scris. 

— Vrei să spui că Alfred va încălca tratatul? 

— Nu în mod făţiş, asta nu. Dar îi va încuraja în taină pe 
saxoni să se revolte, îi va sprijini pe creştini, va aţâţa 
tulburările, şi-n tot acest timp el îşi va rosti rugăciunile şi 
va jura prietenie veşnică duşmanului. Cu toţii vedeţi în 
Alfred un învăţat pios, dar ambițiile lui se întind asupra 
tuturor pământurilor engleze, până-n Scoţia. Il vezi 
rugându-se, îl vezi visând. El va trimite misionari la danezi, 
şi ai fi ispitit să crezi că asta-i tot ce face, dar nu, nici 
vorbă: ori de câte ori un saxon ucide un danez, fii sigur că 
Alfred îi va oferi sabia. 

— Nu, nu Alfred, l-am contrazis. Zeul lui nu-i îngăduie să 
fie viclean. 

— Ce ştii tu despre zeul lui Alfred? mă întrebă Offa, cu 
dispreţ, apoi închise ochii. „Şi-apoi, Domnul Dumnezeul 
nostru l-a dat pe duşman în mâinile noastre”, intonă el pe 
nas, „şi noi l-am lovit, cu toţi fiii lui şi cu tot tribul lui. I-am 
luat toate oraşele şi i-am omorât toţi bărbaţii, şi femeile, şi 
pruncii.” Deschise ochii şi-mi zise: Nobile Uthred, astea 
sunt faptele zeului lui Alfred. Vrei să-ţi mai spun din 
sfintele scripturi? „Domnul, Dumnezeul tău, îţi va da ţie pe 
duşmanii tăi, şi tu îi vei izbi şi-i vei face fără milă una cu 
pământul.” Offa se strâmbă, dezgustat. Alfred crede în 

Y% 227 4 


făgăduielile lui Dumnezeu şi visează la o ţară eliberată de 
păgâni, o ţară din care duşmanii lui să fie scoşi fără milă şi 
în care să trăiască doar creştini pioşi. Dacă există un om în 
toată insula Britaniei cu adevărat temut, nobile Uhtred, 
acel om e regele Alfred. Se ridică, scuzându-se. Plec acum, 
trebuie să mă asigur că muierile alea neroade mi-au hrănit 
bine câinii. 

L-am privit îndepărtându-se şi m-am gândit că era un om 
inteligent, care însă îl înţelegea greşit pe Alfred. 

Asta era, desigur, ceea ce Alfred voia să cred. 


4 228 # 


Sapte 
a 


Witan se numeşte consiliul regal, format din cei mai de 
vază oameni din regat, şi, de această dată, fusese convocat 
pentru târnosirea noii biserici a lui Alfred şi pentru 
sărbătorirea logodnei dintre ZEthelflaed şi vărul meu. Eu şi 
Ragnar nu ne-am amestecat în discuţii, aşa că am băut 
prin crâşmele oraşului, câtă vreme mai-marii regatului 
stăteau la sfat. Bridei i se îngăduise să ne însoţească, şi 
Ragnar nu-şi încăpea în piele de bucurie. Fata era o saxonă 
din Anglia de Est şi fusese cândva iubita mea, dar asta se 
întâmplase cu mulţi ani în urmă, când amândoi eram nişte 
copii. Acum era femeie, şi mai daneză decât danezii. Ea şi 
Ragnar nu se căsătoriseră niciodată după lege, dar ea era 
prietena, iubita, sfetnica şi vrăjitoarea lui. Ragnar era 
blond, Brida era brunetă; el înfuleca mereu cât şapte, ea 
abia dacă înfrunta mâncarea; el era repezit şi aspru, ea era 
calmă şi blândă, dar împreună erau fericirea întruchipată. 
Am petrecut ore întregi povestindu-i despre Gisela, şi 
Brida mă ascultă, răbdătoare. 

— Chiar crezi că o să te-aştepte? mă întrebă ea. 

— Aşa nădăjduiesc, i-am zis, atingând amuleta lui Thor. 

— Biata fată! zise Brida, zâmbind. Eşti îndrăgostit, dară? 

— Da. 

— Din nou, râse ea. 

Ne aflam tustrei la cârciuma Două Berze, în ziua 
dinaintea celebrării logodnei lui ZEthelflaed, şi părintele 
Beocca ne găsi acolo. Avea mâinile pătate de cerneală. 

— Iar ai scris ca un apucat! l-am criticat. 

— Întocmim liste cu oştile din fiecare comitat, îmi 
explică el. Toţi bărbaţii între doisprezece şi şaizeci de ani 
trebuie să depună jurământ că-l vor sluji cu credinţă pe 
rege. Acum alcătuiesc listele, dar am rămas fără cerneală. 


4 229 # 


— Nu-i de mirare, e toată pe tine! l-am luat eu în 
tărbacă. 

— Amestecă acum un nou cazan cu cerneală, zise el, 
fără a mă lua în seamă, şi asta ia ceva timp. M-am gândit 
că ţi-ar plăcea să vezi noua biserică. 

— Sincer, visam la altceva, i-am replicat. 

Dar el insistă să ne ducă, şi, într-adevăr, biserica mi s-a 
părut o splendoare. Era mai mare decât orice sală de 
ospeţe pe care o văzusem vreodată. Avea o înălţime fără 
seamăn, acoperişul fiind sprijinit pe grinzi uriaşe de stejar, 
pe care fuseseră cioplite figuri de sfinţi şi regi. Sculpturile 
fuseseră apoi pictate, iar coroanele regilor, aurele şi 
aripile sfinţilor sclipeau, fiind poleite cu foiţă de aur, 
despre care Beocca susţinea că fusese aplicată de meşteri 
aduşi special din Francia. Pardoseala era pavată cu lespezi 
din piatră îmbinate perfect unele în altele, astfel încât nu 
mai era nevoie de rogojini, iar câinii nu ştiau unde să-şi 
facă nevoile. Alfred poruncise ca niciun câine să nu fie 
lăsat în biserică, dar animalele intrau oricum, aşa că el 
numise un paznic înarmat cu un bici şi însărcinat cu 
alungarea câinilor din măreaţa navă; dar omul îşi pierduse 
un picior, retezat de o secure de război daneză, la 
Ethandun, şi se mişca greoi, aşa că nu le era greu câinilor 
să se ferească din calea lui. Partea de jos a zidurilor 
bisericii era construită din piatră cioplită, dar partea de 
sus şi acoperişul erau din lemn, şi doar sub acoperiş erau 
ferestre înalte, protejate de cornişe, pentru ca ploaia să nu 
poată pătrunde. Fiecare bucată de zid era acoperită cu 
lambriuri din piele întinsă, purtând picturi care înfăţişau 
raiul şi iadul. Raiul era populat cu saxoni, în vreme ce 
iadul apărea plin de danezi, deşi am observat, surprins, că 
şi câţiva preoţi dădeau impresia că se rostogolesc spre 
flăcările gheenei. 

— Există şi preoţi răi, mă asigură Beocca, văzând încotro 
mă uitam. Nu mulţi, desigur. 

— Şi există şi preoţi buni, am zis, spre mulţumirea lui 
Beocca. A, că tot vorbim de preoţi buni, mai ştii ceva de 
părintele Pyrlig? 


4 230 # 


Pyrlig era un briton care luptase alături de mine la 
Ethandun şi îmi plăcuse foarte mult. Vorbea daneza şi 
fusese trimis în Anglia de Est, ca să fie unul dintre preoţii 
lui Guthrum acolo. 

— El săvârşeşte lucrarea Domnului, mă asigură Beocca, 
plin de entuziasm. Spune că danezii se botează în număr 
mare! Cred cu adevărat că suntem martori la convertirea 
păgânilor. 

— Nu şi a păgânului din faţa ta, se opuse Ragnar. 

Beocca scutură din cap. 

— Hristos va veni şi la tine într-o zi, stăpâne Ragnar, şi 
vei fi uimit de pronia lui. 

Ragnar nu zise nimic. Dar puteam să-mi dau seama că 
fusese la fel de impresionat ca şi mine de noua biserică a 
lui Alfred. Mormântul sfântului Swithun era ferecat cu 
argint şi se afla în faţa altarului înalt, acoperit cu o bucată 
de catifea roşie la fel de mare ca o pânză de corabie. Pe 
altar se găseau douăsprezece lumânări de ceară fină, în 
sfeşnice de argint, care flancau o mare cruce de argint cu 
inserţii de aur, despre care Ragnar murmură că ar fi 
meritat o călătorie de o lună ca să fie jefuită. De o parte şi 
de alta a crucii se aflau relicvare - cutii şi carafe din aur 
sau argint, toate bătute cu pietre preţioase, unele având 
nişte ochiuri mici de cristal prin care puteau fi privite 
moaştele. Acolo se găsea inelul Mariei Magdalena şi ceea 
ce mai rămăsese din pana porumbelului trimis de Noe de 
pe arcă. Se mai aflau acolo lingura din corn de vacă a 
sfântului Kenelm, un flacon cu ţărână din mormântul 
sfântului Hedda şi o copită a măgarului pe care lisus 
intrase în lerusalim. Pânza cu care Maria Magdalena 
spălase picioarele lui lisus era închisă într-un imens cufăr 
aurit şi, alături de ea, părând şi mai mici din pricina 
strălucirii aurului din jur, se aflau dinţii sfântului Oswald, 
un dar de la Guthred. Cei doi dinţi erau încă prinşi în 
cutiuţa lor de argint, ce părea sărăcăcioasă în comparaţie 
cu celelalte vase. Beocca ne înfăţişă toate comorile sfinte, 
dar cel mai mândru se arătă de o bucată de os, expus în 
spatele unui ciob de cristal lăptos. 


4 231 # 


— Eu l-am găsit pe ăsta, şi e ceva deosebit, se lăudă el. 
Ridică apoi capacul cutiei şi scoase osul, care arăta de 
parcă ar fi fost o ciozvârtă rămasă dintr-un cotlet prost. 
Este indicatorul sfântului Cedd, zise Beocca, plin de 
evlavie. 

Îşi făcu semnul crucii şi privi emoţionat, cu singurul lui 
ochi sănătos, bucata îngălbenită de os, ca şi cum relicva, 
având un capăt în chip de vârf de săgeată, tocmai se 
pogorâse din ceruri. 

— Ce este? 

— Indicatorul sfântului Cedd. 

— Ce-i ăla un indicator? întrebă Ragnar. 

După atâţia ani petrecuţi ca ostatic, vorbea bine 
engleza, dar unele cuvinte încă îl nedumereau. 

— Un indicator e o unealtă care te ajută la citit, explică 
Beocca. Un fel de vergea cu care să urmăreşti mai uşor 
rândurile. Un arătător. 

— Şi de ce nu le urmăreşti cu degetul arătător? dori 
Ragnar să ştie. 

— Poate împrăştia cerneala. Pe când un indicator din 
lemn sau din os e curat. 

— Şi ăsta de-aici chiar i-a aparţinut sfântului Cedd? am 
întrebat, prefăcându-mă uimit. 

— Sigur că da, sigur că da, zise Beocca, aproape 
delirând de exaltare. Este chiar indicatorul sfântului Cedd. 
Eu l-am descoperit! Se afla într-o bisericuţă din 
Dornwaraceaster, iar preotul de acolo era un om ignorant, 
care n-avea idee pe ce comoară stă. Se afla într-o cutie din 
corn, iar numele sfântului era scrijelit pe cutie, şi preotul 
nici măcar nu ştia să citească inscripţia! Un preot! 
Analfabet! Aşa că i-am confiscat cutia. 

— Adică vrei să spui că ai furat-o? 

— Am luat-o ca s-o păstrez în siguranţă, zise el, ofensat. 

— Şi când vei fi tu un sfânt, i-am zis, cineva o să pună 
într-o cutie una dintre încălţările tale împuţite şi se va 
închina la ea. 

Beocca se înroşi la faţă. 

— Îţi râzi de mine, Uhtred, îţi râzi de mine! 


4 232 # 


Râse şi el, dar am văzut, după emoția care-l cuprinsese, 
că îi atinsesem punctul sensibil. Voia să fie declarat sfânt. 
Şi de ce nu? Era un om bun, mult mai bun decât mulţi 
oameni pe care i-am cunoscut şi care acum sunt veneraţi 
ca sfinţi. 

În acea după-amiază, i-am făcut lui Hild o vizită 
împreună cu Brida şi am dăruit mănăstirii treizeci de 
şilingi, aproape toţi banii pe care îi mai aveam, dar Ragnar 
era convins că prada ascunsă de Sverri avea să vină din 
Iutlanda şi că avea să o împartă cu mine. Încredinţat de 
acest lucru, i-am dat banii lui Hild, care se arătă încântată 
că pusesem în mânerul sabiei cruciuliţa de argint de la ea. 

— De-acum înainte, va trebui să foloseşti sabia cu 
înţelepciune, mă atenţionă ea cu severitate. 

— Intotdeauna am folosit-o aşa. 

— Ai adus puterea Domnului în lama ei, şi Răsuflarea- 
Şarpelui nu trebuie să facă nimic rău. 

Mă îndoiam că aveam să mă supun rugăminţii ei, dar mi- 
a părut bine să o văd pe Hild. Alfred îi dăruise puţină 
ţărână din mormântul sfântului Hedda, şi ea îmi zise că, 
amestecat cu lapte acru, praful devenise un medicament 
miraculos, ce lecuise cel puţin doisprezece bolnavi dintre 
cei veniţi la mănăstire. 

— Dacă vei fi vreodată bolnav, zise ea, trebuie să vii aici, 
şi vom amesteca pământul cu lapte prins şi te vom unge cu 
el. 

Am revăzut-o pe Hild a doua zi, când am fost chemaţi cu 
toţii la târnosirea bisericii şi la logodna lui /ZEthelflaed. 
Hild, alături de celelalte călugăriţe din Wintanceaster, se 
afla într-o navă laterală a bisericii, în vreme ce Ragnar, 
Brida şi cu mine, fiindcă am sosit târziu, am fost nevoiţi să 
stăm chiar în fundul bisericii, aproape de intrare. Eram 
mai înalt decât majoritatea oamenilor, dar, chiar şi aşa, am 
putut vedea foarte puţin din ceremonia ce mi s-a părut că 
durează o veşnicie. Doi episcopi rostiră rugăciuni, preoţii 
stropiră mulţimea cu apă sfinţită, şi un cor de călugări 
cântă. Apoi arhiepiscopul de Contwaraburg ţinu o predică 
lungă, în care, ciudat lucru, nu pomeni nimic despre noua 


4 233 # 


biserică, nici despre logodnă, ci îi critică pe preoţii din 
Wessex pentru că purtau tunici scurte în loc de pelerine 
lungi. Această practică prostească, tună arhiepiscopul, îl 
supărase pe Sfântul Părinte de la Roma şi trebuia oprită 
degrabă, sub pedeapsa excomunicării. Un preot care 
stătea lângă noi purta tunică scurtă şi încercă să se aplece, 
părând un pitic într-o pelerină lungă. Călugării începură 
iar să cânte, apoi vărul meu, roşcovan şi ţanţoş, păşi spre 
altar, iar micuța /Ethelflaed fu adusă lângă el de rege. 
Arhiepiscopul bălmăji ceva deasupra capetelor lor, îi stropi 
cu agheasmă, apoi prezentă cuplul proaspăt logodit 
congregaţiei, şi noi, toţi, i-am ovaţionat cum se cuvine pe 
cei doi tineri. 

ZEthelflaed fu apoi scoasă repede din biserică, pe când 
bărbaţii prezenţi veniră să-l felicite pe /Ethelred. Tânărul 
avea douăzeci de ani, cu unsprezece mai mult decât 
viitoarea mireasă, şi era un bondoc îngâmfat, cu părul 
roşcovan, prea pătruns de propria importanţă. De fapt, nu 
se putea mândri decât cu filiaţia faţă de tatăl său, care era 
cel mai puternic ealdorman din sudul Merciei, o regiune 
unde danezii nu reuşiseră să pătrundă masiv; prin urmare, 
într-o bună zi, ZEthelred urma să devină conducătorul 
saxonilor liberi din Mercia. Pe scurt, ZEthelred putea aduce 
regatului Wessex o bună parte din Mercia, de aceea 
tânărului i se promisese să o ia de soţie pe fiica lui Alfred. 
El îşi croi drum de-a lungul navei, salutându-i pe nobilii din 
Wessex, apoi mă zări pe mine şi păru surprins. 

— Am auzit că ai fost capturat în nord, grăi el. 

— Am fost. 

— Totuşi, te văd aici. Şi eşti chiar omul de care am 
nevoie, spuse el, zâmbind, convins că îl plăceam; nimic mai 
neadevărat, dar Æthelred presupunea că semenii lui nu pot 
fi decât invidioşi pe măreţia lui şi nu-şi doreau nimic mai 
mult decât să-i fie prieteni. Regele, spuse el, m-a onorat, 
încredinţându-mi comanda gărzii lui personale. 

— Alfred? am întrebat, surprins. 

— Cel puţin până voi prelua îndatoririle tatălui meu. 

— Tatăl tău este bine, sănătos, sper? am întrebat pe un 


4 234 # 


ton sec. 

— Nici vorbă, e bolnav, zise ZEthelred, fără să pară însă, 
în vreun fel, tulburat. Aşa că, cine ştie cât timp o să mai 
rămân la conducerea gărzii lui Alfred? Dar mi-ai fi de mare 
folos dacă ai veni să slujeşti în această gardă. 

— Mai curând aş arunca rahatul cu lopata pe câmp, i-am 
zis, apoi i-am arătat-o pe Brida: Îţi mai aminteşti de Brida? 
Ai vrut s-o necinsteşti acum zece ani. 

El se înroşi la faţă, dar nu zise nimic, ci se îndepărtă în 
grabă. Văzându-l plecând val-vârtej, Brida izbucni în râs, 
apoi făcu o plecăciune, căci /Elswith, soaţa lui Alfred, 
tocmai trecea pe lângă noi. Femeia nu ne luă în seamă, 
căci nu-i fuseserăm niciodată pe plac, nici Brida, nici eu, 
dar Eanflæd ne zâmbi. Ea era cea mai apropiată confidentă 
a reginei, şi i-am trimis o bezea din vârful degetelor. 

— A fost o târfă de birt, i-am şoptit Bridei, iar acum 
conduce curtea regelui. 

— Bravo ei! zise Brida. 

— Dar Alfred ştie c-a fost o târfa? întrebă Ragnar. 

— Se face că nu ştie, l-am lămurit. 

În sfârşit, apăru şi Alfred. Părea chinuit de boală, dar 
asta nu era ceva neobişnuit. IÎnclină puţin capul spre mine, 
dar nu zise nimic, deşi Beocca veni în fugă spre mine, pe 
când aşteptam ca mulţimea din biserică să se mai subţieze. 

— Să vii la rege după rugăciunile de la amiază, îmi zise 
el. Şi tu să vii, jarl Ragnar. Am să vă chem. 

— O să fim la Două Berze, l-am informat eu. 

— Nu ştiu de ce vă place birtul ăla. 

— Pentru că e şi bordel, fireşte, i-am spus. Şi dacă mergi 
acolo, părinte, ai grijă să scrijeleşti o bârnă, ca să arăţi că 
ai ciocănit-o pe una dintre fete. [i-aş recomanda-o pe 
Ethel. N-are decât o mână, dar poate face minuni cu ea! 

— O, Doamne sfinte, Uhtred, Doamne sfinte! Ce cloacă 
scârnavă-i în mintea ta. Dacă e să mă însor vreodată - şi 
mă rog Domnului pentru această dulce fericire -, o să 
merg neprihănit la mireasa mea. 

— Şi eu mă rog să te însori, părinte, i-am zis, şi de data 
asta chiar nu glumeam. 


4 235 # 


Sărmanul Beocca! Era atât de hâd, şi el visa la o 
nevastă, dar nu găsise niciodată una, şi mă îndoiam că 
avea să găsească. Existau multe femei care ar fi vrut să se 
mărite cu el, chiar aşa saşiu cum era, căci Beocca era 
totuşi un cleric cu rang înalt, respectat de Alfred, însă el 
aştepta ca iubirea să-l lovească dintr-odată, ca un fulger. 
Admira femeile frumoase, visa cu ochii deschişi la iubiri 
iluzorii şi îşi rostea rugăciunile. Poate, mă gândeam, în 
raiul său avea să aibă parte de o mireasă exemplară, dar 
nimic din cele ce auzisem despre raiul creştinilor nu-mi 
dădea de înţeles că erau cu putinţă acolo asemenea 
fericiri. 

Beocca veni să ne ia din cârciuma Două Berze în acea 
după-amiază. Am observat că trăgea cu coada ochiului 
spre grinzi şi părea şocat de numărul de crestături, dar nu 
zise nimic, ci ne conduse în tăcere la palat, unde am 
predat săbiile oamenilor din gardă. Lui Ragnar i se porunci 
să rămână în curte, în vreme ce Beocca mă duse la Alfred, 
care era în salonul lui de studiu, o încăpere mică, aflată 
cândva în clădirea romană pe temeliile căreia se ridicase 
palatul regal din Wintanceaster. Mai fusesem în acea 
încăpere, aşa că nu m-au surprins nici mobilierul 
sărăcăcios, nici vrafurile de pergamente de pe pervazul 
larg al ferestrei. Pereţii din piatră erau zugrăviți cu alb, 
aşa încât încăperea era foarte luminoasă, deşi, din cine 
ştie ce motiv, Alfred lăsase o mulţime de lumânări să ardă 
într-un colţ. Fiecare lumânare era brăzdată de linii adânci, 
aflate cam la un deget una de alta. Cu siguranţă, 
lumânările nu erau pentru luminat, fiindcă un soare 
tomnatic îşi revărsa razele prin fereastra largă. N-am vrut 
să întreb la ce serveau acele lumânări şi, oricum, nu ştiu 
dacă regele mi-ar fi răspuns. Am presupus că era câte o 
lumânare pentru fiecare sfânt la care se rugase în ultimele 
câteva zile, şi fiecare dintre liniile brăzdate simboliza câte 
un păcat ce trebuia ars. Alfred era foarte atent în privinţa 
păcatelor, în special a păcatelor mele. 

Regele era îmbrăcat într-o robă cafenie, părând un 
călugăr. Palmele sale, ca şi ale lui Beocca, erau pătate cu 


4 236 # 


cerneală. Mi s-a părut palid şi suferind. Auzisem că 
stomacul îl chinuia din nou, şi când şi când se încovoia, ca 
lovit cu un pumnal în pântec. Dar el mă întâmpină cu 
destul de multă căldură. 

— Nobile Uhtred, nădăjduiesc că eşti sănătos? 

— Sunt, i-am răspuns, încă îngenuncheat dinaintea lui, şi 
acelaşi lucru ţi-l doresc şi ţie, stăpâne. 

— Dumnezeu mă pedepseşte. Există un motiv pentru 
asta, aşa că mă bucur pentru suferinţa mea. Ridică-te, te 
rog. Jarlul Ragnar e cu tine? 

— Aşteaptă afară, stăpâne. 

— Bun, zise el. 

Stăteam în singurul loc rămas liber din micuța încăpere. 
Lumânările misterioase ocupau un spaţiu vast, iar Beocca 
stătea lipit de perete, lângă Steapa, care ocupa şi mai mult 
loc. Am fost surprins să-l văd pe Steapa. Lui Alfred îi 
plăceau oamenii cu minte ascuţită, iar Steapa nu era nici 
pe departe astfel. Se născuse sclav, acum era războinic, 
dar adevărul era că nu se prea pricepea la multe lucruri în 
afară de băut bere şi de ucis duşmanii regelui, două sarcini 
de care se achita cu o eficienţă excepţională. Acum stătea 
în picioare dincolo de masa înaltă de scris a regelui, cu o 
expresie mirată, ca şi cum nici el nu ştia de ce fusese 
chemat acolo. 

Am crezut că Alfred mă întreabă despre aventurile prin 
care trecusem, căci îi plăcea să asculte poveşti despre 
locuri îndepărtate şi oameni stranii, dar el ignoră total 
această chestiune şi îmi ceru părerea despre Guthred. l-am 
zis că îmi place de Guthred, ceea ce păru să-l surprindă. 

— Îţi place de el după câte ţi-a făcut? întrebă Alfred. 

— N-avea altă alegere, stăpâne. l-am spus că un rege 
trebuie să fie nemilos atunci când e vorba să-şi apere ţara. 

— Dar chiar şi aşa, zise Alfred, privindu-mă bănuitor. 

— Dacă noi, muritorii de rând, am dori recunoştinţă de 
la regi, i-am zis, cu cea mai sinceră detaşare, atunci am fi 
veşnic dezamăgiţi. 

El mă privi aspru, apoi izbucni în râs, ceea ce rareori se 
întâmpla. 


4 237 # 


— Mi-ai lipsit, Uhtred, zise. Eşti singurul om care-şi 
permite să fie obraznic cu mine. 

— N-a vrut să fie obraznic, stăpâne, interveni, temător, 
Beocca. 

— Ba chiar a vrut, replică Alfred, apoi împinse câteva 
pergamente deoparte, pe pervaz, şi se aşeză pe scaun. Ce 
crezi despre lumânările mele? mă întrebă. 

— Cred că sunt mult mai de folos noaptea, am răspuns 
eu, gânditor. 

— Încerc să pun la punct un ceas, mă lămuri el. 

— Un ceas? 

— Da, ca să însemnez trecerea orelor. 

— Te poţi orienta după soare, stăpâne, i-am zis, iar 
noaptea, după stele. 

— Nu toţi oamenii pot vedea printre nori, remarcă el, 
ironic. Fiecare crestătură de pe lumânări trebuie să 
însemne o oră. Acum încerc să văd care dintre măsurători 
e mai precisă. Dacă pot găsi o lumânare care are douăzeci 
şi patru de asemenea crestături între miezul zilei şi miezul 
nopţii, atunci aş putea şti mereu cât e ceasul, nu? 

— Da, stăpâne. 

— Timpul nostru trebuie cheltuit cum se cuvine, zise el, 
dar, ca să facem asta, trebuie să ştim mai întâi cât timp 
avem. 

— Da, stăpâne, am repetat, iar plictiseala mi se citea în 
glas. 

Alfred oftă, apoi se uită pe pergamente şi găsi unul 
ştampilat cu un sigiliu uriaş de ceară verzuie. 

— Acesta-i un mesaj de la regele Guthred, zise el. Regele 
mi-a cerut sfatul, şi am fost bucuros să i-l ofer. Drept care, 
am de gând să trimit o solie la Eoferwic. Părintele Beocca 
a acceptat să vorbească în numele meu. 

— Îmi faci o mare cinste, stăpâne, trimiţându-mă pe 
mine. O mare onoare, grăi Beocca, bucuros. 

— Şi părintele Beocca va duce daruri de preţ regelui 
Guthred, continuă Alfred, dar aceste daruri trebuie 
protejate, ceea ce înseamnă că va fi nevoie de o escortă de 
războinici. M-am gândit că tu vei putea oferi protecţia 


4 238 # 


necesară. Ce spui, nobile Uhtred? Tu şi cu Steapa? 

— Da, stăpâne, am exclamat, plin de entuziasm de 
această dată, căci nu visam decât la Gisela, iar ea era la 
Eoferwic. 

— Dar trebuie să înţelegi, îmi atrase atenţia Alfred, că 
părintele Beocca e în fruntea soliei. El e solul meu, şi tu vei 
da ascultare poruncilor lui. Ai înţeles? 

— De bună seamă, stăpâne, am încuviinţat, deşi 
adevărul era că nu simţeam nevoia să accept poruncile 
regelui. 

Nu mai eram legat prin jurământ de el, nu eram un 
saxon din vest, dar el îmi cerea să merg acolo unde voiam 
chiar eu să merg, aşa că nu i-am reamintit de lipsa 
jurământului. 

Dar el îşi reaminti. 

— Va trebui să vă întoarceţi tustrei înainte de Crăciun, 
ca să-mi daţi de veste despre rezultatele soliei. Dacă tu nu 
juri să faci asta şi să fii supusul meu credincios, zise el şi 
mă ţintui cu privirea, nu-ţi mai îngădui să pleci. 

— Doreşti un nou jurământ de credinţă, stăpâne? l-am 
întrebat. 

— Stărui să faci asta, nobile Uhtred, zise el. 

M-am codit. Nu voiam să fiu iar supusul lui Alfred, dar 
simţeam că în spatele soliei sale se aflau lucruri mult mai 
serioase decât nişte simple sfaturi şi daruri de preţ. Dacă 
Alfred voia să-l sfătuiască pe Guthred, de ce nu-i trimitea o 
scrisoare? Sau de ce nu trimitea câţiva preoţi pisălogi, ca 
să-i umple lui Guthred urechile cu vorbele lor? Alfred ne 
trimitea pe mine şi pe Steapa, iar, la drept vorbind, noi doi 
eram buni la un singur lucru: să luptăm. lar Beocca, om 
bun, nimic de zis, nu era nici pe departe un sol de vază. 
Dar Alfred, m-am gândit, voia ca eu şi Steapa să plecăm în 
nord, ceea ce însemna că avea intenţii belicoase, ceea ce 
era încurajator. Chiar şi aşa însă, am ezitat, iar asta îl 
înfurie pe rege. 

— Trebuie să-ţi amintesc, îmi atrase el atenţia, cu 
asprime în glas, că am avut o mulţime de necazuri ca să te 
pot elibera din sclavie? 


4 239 # 


— De ce-ai făcut asta, stăpâne? l-am întrebat. 

Beocca şuieră scurt, mânios că nu mă supun imediat 
dorințelor regelui, iar Alfred păru deranjat, însă acceptă că 
întrebarea mea merita un răspuns. li făcu lui Beocca semn 
să tacă, apoi începu să se joace nervos cu pecetea de pe 
scrisoarea lui Guthred, râcâind ceara verde de pe ea. 

— Stareţa Hildegyth m-a convins, zise el, în cele din 
urmă. 

Am aşteptat. Alfred mă privi şi îşi dădu seama că 
înţelesem că acesta nu fusese singurul motiv. Ridică din 
umeri. 

— Şi am crezut, zise el, ezitant, că îţi datoram mai mult 
decât răsplata pe care ţi-am dat-o pentru serviciile tale de 
la ZEthelingeeg. 

Nu era chiar o scuză, ci o recunoaştere a faptului că un 
petic sterp de pământ nu reprezenta o recompensă 
suficientă în schimbul primirii unui regat. Mi-am plecat 
capul. 

— Îţi mulţumesc, stăpâne, vei avea jurământul meu. Nu 
voiam să mă leg din nou slujitor al lui Alfred, dar nu aveam 
încotro. Astfel sunt hotărâte vieţile noastre. Ani de zile 
oscilasem între iubirea faţă de danezi şi loialitatea faţă de 
saxoni, şi acolo, lângă şirul de lumânări cu care Alfred voia 
să măsoare timpul, îmi ofeream serviciile unui rege pe 
care-l dispreţuiam. Dar cutez să te întreb, stăpâne, am 
continuat, de ce Guthred are nevoie de sfaturi? 

— Fiindcă Ivarr Ivarson s-a săturat de el şi vrea să pună 
un alt om, mai supus lui, pe tronul Northumbriei. 

— Sau să ia tronul el însuşi? am sugerat. 

— Nu cred că Ivarr vrea să ia asupra lui îndatoririle 
grele ale unui rege, făcu Alfred. El vrea putere, bani, 
războinici, dar vrea ca alt om să poarte povara impunerii 
legilor printre saxoni sau a încasării birurilor de la saxoni. 
Şi va alege un saxon în acest scop. Planul lui are sens. Aşa 
i-au guvernat, de obicei, danezii pe saxonii cuceriţi. lar 
Ivarr, continuă el, nu-l mai vrea pe Guthred. 

— De ce? 

— Pentru că regele Guthred, zise Alfred, încearcă să 


4 240 # 


impună aceleaşi legi pentru danezi şi saxoni, deopotrivă. 

Mi-am amintit de dorinţa lui Guthred de a fi un rege 
drept. 

— Şi asta-i rău? am întrebat. 

— E o prostie, zise Alfred, dacă el orânduieşte ca fiecare 
om, fie el păgân sau creştin, să dea zeciuială Bisericii. 

Offa îmi pomenise de aceste dări către Biserică şi era, 
într-adevăr, o măsură stupidă. Zeciuiala era a zecea parte 
din tot ce cultiva, creştea sau producea un om, iar danezii 
păgâni nu aveau să accepte în ruptul capului o asemenea 
lege. 

— Credeam că ai socoti bună o astfel de orânduială, 
stăpâne, i-am zis, pe un ton răutăcios. 

— Eu socotesc zeciuiala bună, desigur, zise Alfred, 
plictisit, dar ea trebuie dată cu dragă inimă. 

— Hilarem datorem diligit Deus, interveni Beocca. Aşa 
se spune în cărţile sfinte. 

— Dumnezeu primeşte ofranda celui care dăruieşte cu 
bucurie, traduse Alfred, dar când un ţinut e pe jumătate 
păgân şi pe jumătate creştin, nu încurajezi unitatea 
ofensând jumătatea mai puternică. Guthred trebuie să fie 
danez pentru danezi şi creştin pentru creştini. Acesta e 
sfatul pe care i-l dau. 

— Dacă danezii se răzvrătesc, Guthred are puterea de a- 
i învinge? 

— El are fyrdul saxon, sau ce-a mai rămas din el, şi pe 
unii danezi creştini, dar prea puţini, din păcate. După 
părerea mea, ar putea ridica şase sute de suliţaşi, dar, într- 
o luptă, s-ar putea bizui pe mai puţin de jumătate din ei. 

— Şi Ivarr? am întrebat. 

— Are aproape o mie de oameni. Iar, dacă i se alătură şi 
Kjartan, atunci va avea mult mai mulţi. lar Kjartan îl 
încurajează mereu pe Ivarr. 

— Kjartan, am observat eu, n-o să plece din Dunholm. 

— Nici nu trebuie să plece, trebuie doar să trimită două 
sute de oameni în ajutorul lui Ivarr. Din câte-am aflat, 
Kjartan îl urăşte de moarte pe Guthred. 

— Fiindcă Guthred s-a uşurat pe fiul lui. 


% 241 # 


— Ce-a făcut? se holbă regele la mine. 

— l-a spălat părul cu pişatul lui. Am fost de faţă, am 
mărturisit eu. 

— Doamne sfinte! se cutremură Alfred, gândind, 
probabil, că toţi oamenii nordului erau cu siguranţă 
barbari. 

— Deci, ce trebuie să facă acum Guthred e să-i distrugă 
pe Ivarr şi pe Kjartan? 

— Asta-i treaba lui, zise Alfred, pe un ton distant. 

— Trebuie să lege pace cu ei, zise Beocca, privindu-mă 
încruntat. 

— Pacea-i întotdeauna de dorit, spuse Alfred, fără prea 
mare entuziasm însă. 

— Dacă vrem să trimitem misionari la danezii din 
Northumbria, stăpâne, insistă Beocca, trebuie să avem 
pace. 

— Aşa cum am spus, replică Alfred, pacea este de dorit. 

Din nou vorbea fără patimă, şi mi-am dat seama că 
acesta era adevăratul lui mesaj. El ştia că pacea nu putea 
fi ţinută. 

Mi-am amintit ce-mi spusese Offa, omul cu câini 
dansatori, despre nunta Giselei cu unchiul meu. 

— Guthred l-ar putea convinge pe unchiul meu să-l 
sprijine, am sugerat. 

Alfred mă privi curios. 

— Ai fi de acord cu asta, nobile Uhtred? 

— Ælfric e un uzurpator, am spus. A jurat că mă 
recunoaşte ca moştenitor al Bebbanburgului şi şi-a călcat 
cuvântul. Nu, stăpâne, n-aş fi de acord. 

Alfred examină lumânările, care se consumau încet, 
răspândind peste zidul văruit fumul lor negricios. 

— Asta arde prea repede, zise el şi, după ce-şi umezi 
degetele cu limba, stinse feştila şi puse lumânarea într-un 
coş, peste alte zeci de lumânări nefolositoare. Nu încape 
îndoială că e de dorit, zise el, continuând să-şi cerceteze 
lumânările, ca un rege creştin să domnească în 
Northumbria. Ar fi şi mai bine ca acest rege să fie Guthred. 
El e danez şi, dacă vrem să-i învăţăm pe danezi să-l 


% 242 Ø 


cunoască şi să-l iubească pe Hristos, avem nevoie de regi 
danezi, care sunt creştini. Ce nu ne trebuie însă e un 
război purtat de Kjartan şi Ivarr contra creştinătăţii. Ei ar 
distruge Biserica, dacă ar putea. 

— Kjartan sigur ar face asta, am fost de acord. 

— Şi mă îndoiesc că unchiul tău e îndeajuns de puternic 
pentru a-i învinge pe Kjartan şi pe Ivarr, zise Alfred, chiar 
dacă doreşte să se alieze cu Guthred. Nu, zise el, după ce 
cugetă o clipă, singura soluţie este acum ca Guthred să 
facă pace cu păgânii. Acesta e sfatul pe care i-l dau, spuse 
el, adresându-i lui Beocca ultimele cuvinte. 

Preotul se arătă încântat. 

— Slavă Domnului, un sfat înţelept, stăpâne! 

— Că veni vorba de păgâni, continuă Alfred, de astă dată 
uitându-se la mine, ce va face jarlul Ragnar dacă îl voi 
elibera? 

— Nu va lupta pentru Ivarr, am răspuns, cu convingere. 

— Poţi fi sigur de asta? 

— Ragnar îl urăşte pe Kjartan, iar dacă Kjartan e aliatul 
lui Ivarr, atunci Ragnar îi va uri pe amândoi. Da, stăpâne, 
sunt sigur de asta. 

— Deci, dacă îl eliberez pe Ragnar şi îi dau voie să vă 
însoţească în nord, el nu se va ridica împotriva lui 
Guthred? întrebă regele. 

— El se va lupta cu Kjartan, dar ce crede despre 
Guthred nu ştiu, am mărturisit. 

Alfred cumpăni aceste vorbe, apoi dădu din cap, în semn 
de încuviinţare. 

— Dacă e duşmanul lui Kjartan e suficient. Se răsuci şi-i 
zâmbi lui Beocca. Solia ta, părinte, este să-i propovăduieşti 
lui Guthred pacea. Îl vei sfădi să fie danez între danezi şi 
creştin între creştini. 

— Prea bine, stăpâne, se înclină Beocca, dar nu încăpea 
îndoială că era cuprins de nedumerire. 

Alfred discuta despre pace, dar trimitea în solie 
războinici, căci ştia că nu avea să fie pace câtă vreme Ivarr 
şi Kjartan trăiau. El nu îndrăznea să facă o asemenea 
mărturisire în public, altminteri, danezii din nord ar fi 


4 243 # 


acuzat Wessexul că se amestecă în treburile Northumbriei. 
Ei n-ar fi îngăduit una ca asta, şi pizma lor n-ar fi făcut 
altceva decât să întărească forţa lui Ivarr. Şi Alfred dorea 
ca Guthred să ocupe tronul Northumbriei, căci acesta era 
creştin, şi o Northumbrie creştină ar fi întâmpinat cu mai 
multă bucurie o oaste saxonă, atunci când aceasta ar fi 
venit - dacă ar fi venit. Ivarr şi Kjartan ar fi transformat 
Northumbria într-o fortăreață păgână, dacă ar fi putut, iar 
Alfred dorea să împiedice asta. Prin urmare, Beocca 
trebuia să propovăduiască pacea şi împăcarea, dar eu, 
Steapa şi Ragnar aveam să purtăm săbii. Noi eram câinii 
lui de război, şi Alfred ştia prea bine că preotul nu ne 
putea ţine în frâu. 

Alfred visa, iar visurile sale cuprindeau întreaga insulă 
britanică. 

Cât despre mine, urma ca eu să fiu din nou slujitorul lui 
juruit, deşi nu asta îmi dorisem, dar mă trimitea în nord, la 
Gisela, iar asta îmi doream, aşa că am îngenuncheat 
dinaintea lui, mi-am pus palmele între palmele lui, am 
depus jurământ de credinţă şi astfel mi-am pierdut 
libertatea. Apoi, fu chemat Ragnar; şi el îngenunche şi i se 
dădu libertatea. 

Iar a doua zi am pornit cu toţii, călare, spre nord. 


Gisela fusese deja măritată. 

Am aflat vestea de la Wulfhere, arhiepiscop de Eofewric, 
şi el trebuie să fi ştiut prea bine asta, căci condusese 
ceremonia în marea lui biserică. Din câte se pare, sosisem 
cu cinci zile prea târziu şi, când am auzit ce se întâmplase, 
am fost cuprins de o disperare ce mă făcuse să plâng 
amarnic la Haithabu. Gisela fusese măritată. 

Era toamnă când am ajuns în Northumbria. Şoimii 
călători brăzdau cerul, năpustindu-se asupra sitarilor şi a 
pescăruşilor care se ghemuiau în brazdele băltite de apă. 
Până atunci, fusese o toamnă frumoasă, dar ploile sosiră în 
vest, pe când călăream prin Mercia. Eram zece: Brida, 
Ragnar, alături de doi danezi care împărţiseră cu el exilul, 
Steapa, eu şi părintele Beocca, în fruntea a trei servitori 


Y 244 # 


care trăgeau de căpăstru caii de povară încărcaţi cu 
scuturile, armurile, hainele noastre de schimb şi darurile 
trimise de Alfred lui Guthred. Toţi călăream pe cai 
zdraveni, dăruiţi de rege, şi am fi mers destul de iute, dar 
Beocca ne încetinea. Nu-i plăcea să stea în şa şi, chiar 
dacă am căptuşit şaua iepei lui cu două pleduri groase de 
lână, tot era chinuit de dureri. Îşi petrecu toată călătoria 
repetând cuvântarea cu care avea să-l întâmpine pe 
Guthred, repetând şi iar repetând cuvintele până când ne- 
am plictisit cu toţii de ele. În Mercia nu întâmpinaserăm 
necazuri, căci graţie prezenţei lui Ragnar fuseserăm bine 
primiţi în sălile de ospăț daneze. În nordul Merciei era încă 
un rege saxon, pe nume Ceolwulf, dar nu l-am întâlnit, şi 
era clar că puterea adevărată se afla în mâinile marilor 
căpetenii daneze de aici. Am trecut hotarul în Northumbria 
sub o furtună grozavă, şi, când am intrat în Eoferwic, 
ploaia nu contenise. 

Acolo am aflat că Gisela fusese măritată. Şi nu doar că 
se măritase, dar chiar plecase din Eoferwic, împreună cu 
fratele ei. 

— Eu am oficiat cununia, ne spuse  Wulfhere, 
arhiepiscopul. Mânca supă de orz cu un linguroi, şi dâre 
lichide şi cleioase i se scurgeau prin barba albă. Biata 
fetişcană a plâns pe toată durata ceremoniei şi nu a vrut să 
primească Sfânta Împărtăşanie, dar asta nu contează. Tot 
măritată e. 

Am rămas îngrozit. Cinci zile, atât. Destinul e imuabil. 

— Credeam că plecase la o mănăstire, am zis, ca şi cum 
asta ar fi făcut vreo diferenţă. 

— Trăia într-o mănăstire, încuviinţă Wulfhere, dar ştii 
cum se spune: dacă pui o pisică în grajd, tot nu faci cal din 
ea, nu? Fata se ascundea! Ce păcat să se risipească un 
pântece atât de bun de zămislit prunci. Fusese prea 
răsfăţată, asta era problema ei. I se dăduse voie să stea 
într-o mănăstire, dar nu spunea vreo rugăciune, niciodată. 
Avea nevoie de un bici fetişcana. O mamă de bătaie 
zdravănă, asta i-aş fi tras. Dar acum nu mai e-n mănăstire. 
Guthred a scos-o de acolo şi a măritat-o. 


% 245 # 


— Cu cine? întrebă Beocca. 

— Cu nobilul Æfric, fireşte. 

— Ælfric a venit la Eoferwic? am întrebat, căci unchiul 
meu se temea să iasă din Bebbanburg, aşa cum Kjartan nu 
părăsea siguranţa cetăţii Dunholm. 

— N-a venit el aici, răspunse clericul. A trimis câţiva 
oameni, şi unul dintre ei a ţinut locul mirelui în biserică. A 
fost o nuntă prin împuternicire. Dar după lege, în ochii 
Domnului. 

— Aşa e, recunoscu Beocca. 

— Şi acum ea unde e? am întrebat. 

— A plecat în nord, zise Wulfhere, indicând direcţia cu 
linguroiul din os. Au plecat cu toţii. Fratele ei a dus-o la 
Bebbanburg. Starețul Eadred e cu ei, purtând după sine 
moaştele sfântului Cuthbert, desigur. Şi ticălosul ăla, 
Hrothweard, a mers şi el. Nu pot să-l sufăr. E un idiot care 
l-a convins pe Guthred să pună asupra danezilor zeciuială. 
I-am zis regelui că-i o prostie, dar Hrothweard pretinde că 
ar fi primit porunca asta direct de la sfântul Cuthbert, aşa 
că vorbele mele nu l-au convins. Probabil că acum danezii 
îşi adună forţele, aşa că va fi război. 

— Război? am întrebat. Guthred a declarat război 
danezilor? 

Părea puţin probabil. 

— Sigur că nu! Dar ei o să-l împiedice, zise Wulfhere şi- 
şi şterse barba cu mâneca veşmântului preoţesc. 

— Să-l împiedice de la ce? întrebă Ragnar. j 

— Să ajungă la Bebbanburg, fireşte, de la ce altceva? In 
ziua în care Guthred o va trimite pe sora lui şi moaştele 
sfântului Cuthbert la Bebbanburg, ZElfric îi va trimite două 
sute de suliţaşi. Dar danezii nu vor accepta asta! 
Deocamdată, nu se răzvrătesc împotriva lui, pentru că-l 
văd prea slab ca să le poruncească plata zeciuielii, dar, 
dacă el primeşte două sute de arcaşi de la Ælfric, danezii îl 
vor strivi ca pe un păduche. Bănuiesc că Ivarr îşi adună 
deja trupele, pentru a-l înfrunta. 

— Au luat cu ei moaştele sfântului Cuthbert? întrebă 
Beocca. 


4 246 # 


Arhiepiscopul se încruntă către el. 

— Eşti un emisar ciudat, zise el. 

— De ce ciudat, stăpâne? 

— Nu te poţi uita drept la cineva, nu? Se vede treaba că 
Alfred a rămas fără oameni de-a putut trimite o creatură 
aşa hâdă ca tine. Şi prin Bebbanburg ştiu că era un preot 
saşiu. Dar asta cu ani în urmă, în vremea bătrânului 
ealdorman Uhtred. 

— Eu eram ăla! zise iute Beocca. 

— Nu te prosti! Normal că nu erai tu. Omul despre care 
vorbesc era tânăr şi avea părul roşcat. Luaţi toate 
scaunele, pe toate şase, imbecililor fără minte, urlă el 
către un servitor. Şi mai aduceți-mi pâine. Wulfere plănuia 
să fugă înainte de izbucnirea războiului între Guthred şi 
danezi, iar curtea sa interioară era plină cu căruţe, boi şi 
cai de povară, fiindcă odoarele marii biserici fuseseră toate 
împachetate pentru a putea fi transportate la loc sigur. 
Regele Guthred a luat trupul sfântului Cuthbert, zise 
arhiepiscopul, fiindcă ăsta-i preţul lui Ælfric. El vrea 
moaştele sfântului, dar şi pântecul fetei. Sper doar să nu le 
confunde când i s-o năzări să facă plozi. 

Imi dădeam seama că unchiul meu urmărea să pună 
gheara pe putere. Guthred era slab, dar poseda o mare 
comoară - moaştele sfântului Cuthbert. Dacă Ælfric ar fi 
primit aceste moaşte, ar fi devenit apărătorul tuturor 
creştinilor din Northumbria. De asemenea, ar fi strâns o 
grămadă de bani de pe urma mulțimilor de pelerini. 

— Ceea ce vrea să facă e să reconstruiască Bernicia, am 
presupus eu. În curând se va proclama rege. 

Wulfhere mă privi ca şi cum n-aş fi fost întru totul 
neghiob. 

— Ai dreptate, fiule, zise el, iar cele două sute de suliţaşi 
ale lui vor sta la Guthred o lună, nici mai mult, nici mai 
puţin. Apoi, or să se întoarcă acasă, şi danezii îl vor jupui 
de viu pe Guthred. Eu l-am avertizat! I-am spus că un sfânt 
mort preţuieşte mai mult decât două sute de suliţaşi vii, 
dar e disperat. Şi, dacă vrei să-l întâlneşti, ai face bine să 
mergi spre nord. Wulfhere ne primise fiindcă eram solii lui 


% 247 # 


Alfred, dar nu ne oferise nici mâncare, nici adăpost şi nu 
ne ascunsese faptul că dorea să plecăm cât mai grabnic cu 
putinţă. Mergeţi spre nord, repeta el, şi poate o să-l mai 
găsiţi în viaţă pe nerod. 

Ne-am întors la cârciuma unde ne aşteptau Steapa şi 
Brida, blestemându-le pe cele trei ursitoare care mă 
lăsaseră să mă apropii atât de mult şi apoi mi-o răpiseră pe 
Gisela. Fata plecase de patru zile, adică îndeajuns de mult 
cât să fi ajuns deja la Bebbanburg, iar disperarea vădită a 
fratelui ei de a-i cere ajutor lui Ælfric declanşase probabil 
răzmeriţa danezilor. Nu că mi-ar fi păsat de furia 
danezilor. Eu mă gândeam doar la Gisela. 

— Trebuie să mergem spre nord şi să-l găsim pe rege, 
propuse Beocca. 

— Numai intră în cetatea Bebbanburg, şi ZElfric te va 
ucide pe dată, l-am avertizat, ştiind că Beocca, atunci când 
fugise din Bebbanburg, luase cu el şi toate pergamentele 
care dovedeau că eu sunt adevăratul stăpân acolo, iar 
Ælfric aflase asta şi voia să se răzbune. 

— ZEfric nu va ucide un preot, dacă îi pasă de propriul 
lui suflet, protestă Beocca. Iar eu sunt şi sol! Nu poate să 
ucidă un sol. 

— Ha! pufni Ragnar. Câtă vreme e între zidurile cetăţii 
Bebbanburg, poate face orice pofteşte. 

— Poate că Guthred nu a ajuns încă la Bebbanburg, zise 
Steapa, şi am fost foarte surprins că deschisese gura, încât 
nu prea i-am dat atenţie. Şi nimeni altcineva nu păru să-l 
bage în seamă, căci nu primi răspuns. Dacă nu vor ca fata 
să se mărite, ei îi vor opri, continuă el. 

— Ei? se miră Ragnar. 

— Da, stăpâne, danezii, zise Steapa. 

— Iar Guthred trebuie să călătorească încet, adăugă 
Brida. 

— De ce? am întrebat eu. 

— N-ai spus că duce cu el moaştele sfântului Cuthbert? 

Speranţa îmi dădu ghes. Steapa şi Brida aveau dreptate. 
Guthred voia, poate, să ajungă la Bebbanburg, dar el nu 
putea merge mai repede decât puteau fi duse moaştele 


4 248 # 


sfântului, iar danezii sigur ar fi avut tot interesul să-i aţină 
calea. 

— Ar putea fi mort deja, am presupus eu. 

— Există o singură cale să aflăm, zise Ragnar. 

Am pornit mai departe a doua zi în zori, urmând drumul 
roman spre nord şi călărind cât de repede puteam. Până 
atunci, menajaserăm caii lui Alfred, dar acum îi puseserăm 
la grele cazne, deşi eram încetiniţi de Beocca. Apoi, pe la 
miezul zilei, se puse din nou pe ploaie. La început răzleaţă, 
apoi îndeajuns de deasă ca pământul să devină noroios şi 
alunecos pentru copitele cailor. Vântul se înteţi, izbindu-ne 
peste feţe. În depărtare răsunau tunete, dar rafalele 
cădeau peste noi tot mai dese, şi eram cu toţii înnămoliţi, 
uzi până la piele şi rebegiţi de frig. Copacii se legănau, 
scuturându-şi ultimele frunze în vântul turbat. O asemenea 
zi ar fi fost potrivită s-o petreci într-o sală de ospeţe, lângă 
un foc de toată isprava. 

Am găsit primele leşuri lângă drum. Erau doi bărbaţi 
care zăceau goi, sângele din răni fiind spălat de ploaie. 
Unul avea lângă el o seceră ruptă. Alte trei leşuri se aflau 
la câteva sute de metri spre nord, iar două dintre ele 
purtau la gât cruciuliţe de lemn, semn că erau saxoni. 
Beocca făcu semnul crucii deasupra morţilor. Spre vest, 
fulgerele biciuiau dealurile, apoi Ragnar arătă, cu braţul 
întins, în faţă, şi am zărit, prin perdeaua de ploaie, un 
sătuc lângă drum. Erau doar câteva case scunde, o clădire 
ce semăna a biserică şi o sală înaltă, înăuntrul unei 
palisade din lemn. 

De palisadă erau legaţi o mulţime de cai şi, când am 
apărut din furtună, doisprezece oameni ieşiră pe poartă, 
înarmaţi cu săbii şi sulițe. Săriră pe cai şi se năpustiră în 
galop către noi, dar încetiniră văzând brăţările pe care eu 
şi Ragnar le purtam la mâini. 

— Sunteţi danezi? strigă Ragnar. 

— Da, suntem danezi, răspunseră ei şi, coborându-şi 
săbiile, îşi întoarseră caii, ca să ne escorteze. Aţi văzut 
vreun saxon? îl întrebă unul dintre ei pe Ragnar. 

— Numai saxoni morţi. 


4 249 # 


Am adăpostit caii într-una din case, doborând o parte din 
acoperiş ca să lărgim uşa şi animalele să poată fi băgate 
înăuntru. Se găsea acolo o familie saxonă care încremeni 
de spaimă când ne zări. Femeia scâncea şi stătea cu 
palmele împreunate, într-o rugăciune mută. 

— Fiica mea e bolnavă, se plânse ea. 

Fătuca stătea  ghemuită într-un colţ întunecat, 
tremurând. Nu părea însă a fi bolnavă, mai curând 
speriată. 

— Câţi ani are? am întrebat. 

— Unsprezece ani, stăpâne, cred, răspunse maică-sa. 

— A fost batjocorită? 

— De patru bărbaţi, stăpâne. 

— Acum e în siguranţă, puteţi sta liniştiţi, le-am zis, 
întinzând femeii câteva monede pentru acoperişul distrus. 

l-am lăsat pe servitorii lui Alfred şi pe însoțitorii lui 
Ragnar de pază la cai şi apoi ne-am alăturat danezilor din 
sala mare, unde un foc sălbatic ardea în vatra din mijlocul 
încăperii. Oamenii din jurul focului ne făcură loc, deşi erau 
nedumeriţi că alături de noi călătorea şi un preot creştin. Il 
priveau pe Beocca bănuitori, dar Ragnar era atât de 
evident un danez, încât nu ziseră nimic, mai ales că 
brăţările lui, ca şi ale mele, arătau că era un danez de cel 
mai înalt rang. Căpetenia lor păru impresionată de Ragnar, 
căci se plecă în faţa lui. 

— Eu sunt Hakon din Onhripum, zise el. 

— Ragnar Ragnarson, se prezentă şi Ragnar. Nu ne 
prezentă însă şi pe Steapa sau pe mine, dar înclină din cap 
spre Brida. Şi ea-i femeia mea. 

Hakon îl ştia pe Ragnar, ceea ce nu era de mirare, căci 
numele lui Ragnar era vestit pe dealurile de la vest de 
Onhripum. 

— Ai stat zălog în Wessex, stăpâne? întrebă el. 

— Da, dar nu mai sunt zălog, zise, răspicat, Ragnar. 

— Bine-ai venit acasă, stăpâne! zise Hakon cu o 
plecăciune. 

Ne aduseră bere, apoi pâine, brânză şi mere. 

— Voi i-aţi ucis pe cei pe care i-am găsit pe drum? 


4 250 # 


întrebă Ragnar. 

— Erau saxoni, stăpâne. Trebuie să-i împiedicăm să se 
adune. 

— Dar ştiu că i-aţi împiedicat, zise Ragnar, iar Hakon 
surâse. Din a cui poruncă? se interesă Ragnar. 

— A jarlului Ivarr, stăpâne. El ne-a chemat. Şi ne-a spus 
că, dacă întâlnim saxoni înarmaţi, să-i ucidem. 

Ragnar zâmbi, amuzat, şi privi spre Steapa. 

— Uite, ăsta-i şi saxon, şi înarmat. 

Hakon şi oamenii lui îl priviră pe mătăhălosul Steapa. 

— Da, dar e cu tine, stăpâne. 

— Şi de ce v-a chemat Ivarr? vru să afle Ragnar. 

Astfel, am aflat povestea - sau cel puţin atât cât ştia 
Hakon. Guthred urmase acelaşi drum către nord, dar 
Kjartan trimisese oameni să-i aţină calea. 

— Guthred n-are mai mult de o sută cincizeci de suliţaşi, 
ne destăinui Hakon, iar Kjartan a ridicat la luptă peste 
două sute. Guthred n-a încercat să i se opună. 

— Şi unde-i Guthred? 

— A fugit, stăpâne. 

— Unde? întrebă, tăios, Ragnar. 

— Credem că spre apus, stăpâne, către Cumbraland. 

— Şi Kjartan nu l-a urmărit? 

— Kjartan, stăpâne, nu se îndepărtează prea mult de 
Dunholm. Se teme că Ælfric de Bebbanburg va cuceri 
cetatea dacă el pleacă, aşa că stă pe-aproape. 

— Şi unde v-a chemat? întrebă Ragnar. 

— Trebuie să-l întâlnim pe jarlul Ivarr la Thresk, zise 
Hakon. 

— Thresk? se miră Ragnar. Era o aşezare de pe malul 
unui lac, la câţiva kilometri spre est. Se pare că Guthred 
fugise spre vest, dar Ivarr îşi aduna oamenii către est. Apoi 
înţelese. Ivarr va ataca Eoferwicul? întrebă el. 

Hakon încuviinţă din cap. 

— Dacă-i ocupă casa lui Guthred, regele unde mai poate 
să meargă, stăpâne? zise el. 

— La Bebbanburg? am sugerat eu. 

— Guthred e urmărit de călăreţi şi, dacă încearcă să 


% 251 # 


plece spre nord, Kjartan va porni iar împotriva lui, spuse 
Hakon şi-şi atinse mânerul sabiei. O să terminăm cu 
saxonii odată pentru totdeauna, stăpâne. Jarlul Ivarr va fi 
bucuros că te-ai întors... 

— Familia mea, îl întrerupse Ragnar, nu va lupta 
niciodată alături de Kjartan. 

— Nici măcar pentru pradă? întrebă Hakon. Am auzit că 
Eoferwic e-un oraş tare bogat. 

— A mai fost jefuit. Câte bogății să mai fi rămas? 

— Destule, zise sec Hakon. 

_ Ivarr, mi-am dat eu seama, născocise o strategie abilă. 
Insoţit de prea puţini suliţaşi şi împovărat de preoţi, 
călugări şi moaşte sfinte, Guthred rătăcea prin sălbatica 
vreme din Northumbria, în timp ce duşmanii lui aveau să-i 
cucerească palatul şi oraşul şi, odată cu acestea, şi 
garnizoana care reprezenta forţa oastei regelui. Între timp, 
Kjartan avea să-l împiedice pe Guthred să ajungă la 
adăpostul pe care Bebbanburgul i l-ar fi putut oferi. 

— A cui moşie-i asta? întrebă Ragnar. 

— A fost a unui saxon, stăpâne, îl lămuri Hakon. 

— A fost? 

— El a scos primul sabia, aşa că am fost nevoiţi să-l 
răpunem. Pe el şi pe oamenii lui, preciză danezul. Mai 
puţin pe cele două fiice ale sale, grăi el şi făcu un semn din 
cap către partea din spate a încăperii: Sunt în grajdul 
vitelor, dacă pofteşti. 

Spre seară, sosiră şi alţi danezi. Se îndreptau cu toţii 
către Thresk, iar sala de ospeţe era un adăpost potrivit, 
mai ales că afară se dezlănţuise o furtună groaznică. Fu 
adusă bere, aşa că, fireşte, oamenii se chercheliră bine, 
dar erau fericiţi, căci Guthred făcuse o greşeală teribilă. 
Pornise spre nord cu prea puţini oameni, convins că 
danezii nu aveau să-l atace, iar acum, aceşti danezi aveau 
făgăduiala unui război uşor şi a unei prăzi îmbelşugate. 

Ne-am aşezat pe una dintre platformele de dormit de la 
capătul sălii. 

— Acum trebuie să mergem la Synningthwait, propuse 
Ragnar. 


4 252 # 


— Pornim în zori, am acceptat eu. 

— De ce la Synningthwait? dori să ştie Beocca. 

— Fiindcă acolo sunt oamenii mei, îi răspunse Ragnar, şi 
de-asta avem nevoie acum. De oameni. 

— Dar trebuie să-l găsim pe Guthred! insistă preotul. 

— Ne trebuie oameni ca să-l găsim, şi săbii, l-am pus la 
punct. 

Northumbria se prăbuşea în haos, şi cea mai bună cale 
de a face faţă haosului era să te înconjori de săbii şi de 
sulițe. 

Trei danezi bine aghesmuiţi ne urmăriseră cum vorbeam 
şi erau miraţi, poate chiar deranjaţi de faptul că în discuţia 
noastră se amestecase şi un preot creştin. Ei veniră la 
platforma pe care şedeam culcaţi şi cerură să ştie cine era 
Beocca şi de ce ne ţinea tovărăşie. 

— Îl ţinem în caz că ni se face foame, le-am zis eu, iar 
răspunsul îi mulţumi şi trecu din gură în gură, stârnind 
hohote de râs în toată sala. 

Furtuna se pierdu în noapte. Bubuitul tunetelor se auzea 
tot mai stins şi furia ploii pe acoperişul de stuf bătut de 
vânturi se domoli, aşa încât, în zori, doar un slab ropot se 
mai auzea, pe când apa se scurgea de pe muşchiul ce 
acoperea acoperişul. Ne-am pus cămăşile de zale şi 
coifurile şi, pe când Hakon şi ceilalţi danezi porniră spre 
est, către Thresk, noi am călărit spre vest, către dealuri. 

Mă gândeam la Gisela, pierdută undeva între dealuri, 
victimă a disperării fratelui ei. Guthred se gândise, 
probabil, că era prea târziu, în acel an, să mai poată aduna 
oşti şi să se strecoare spre Bebbanburg pe lângă Dunholm 
fără ca danezii să încerce să-l înfrunte. Acum, el era pe 
punctul de a pierde totul. 

— Dacă-l găsim, putem să-l ducem în sud, la Alfred? mă 
întrebă Beocca, venind să călărească lângă mine. 

— Să-l ducem în sud, la Alfred? Şi de ce-am face asta? 

— Ca să-i salvăm viaţa. Dacă-i creştin, atunci ar fi 
binevenit în Wessex. 

— Alfred îl vrea rege aici. 

— E prea târziu, grăi Beocca, posomorât. 


4 253 # 


— Nu, nu e prea târziu, l-am contrazis, iar preotul mă 
privi de parcă-mi pierdusem minţile. 

Poate chiar aşa era, dar, în haosul ce cuprinsese 
Northumbria, exista un singur lucru la care Ivarr nu se 
gândise. Negreşit, crezuse că triumfase deja. Oştile lui se 
adunau, iar Kjartan îl alungase pe Guthred către sălbăticia 
din centrul ţării, unde nicio oaste nu putea supravieţui 
prea mult pe frig, ploaie şi ceaţă. Dar Ivarr uitase de 
Ragnar. Acesta fusese plecat atât amar de vreme, dar mai 
păstra o palmă de pământ pe dealuri, şi acel ţinut îi aducea 
oameni care-i juraseră credinţă. 

Astfel am călărit către Synningthwait şi am simţit un nod 
în gât atunci când am pătruns în vale, căci lângă 
Synningthwait îmi petrecusem copilăria, fiind crescut 
acolo de tatăl lui Ragnar. Acolo învăţasem să lupt şi 
fusesem iubit, fusesem fericit, şi acolo privisem îngrozit 
cum Kjartan pârjoleşte casa lui Ragnar şi-i masacrează pe 
cei aflaţi în ea. Era prima oară când mă întorceam acolo, 
de la acea noapte cumplită. 

Oamenii lui Ragnar trăiau în Synningthwait, sau pe 
dealurile din apropiere, deşi prima persoană pe care am 
văzut-o a fost Ethne, sclava scoțiană eliberată la Gyruum. 
Căra două ciubere cu apă şi nu mă recunoscu până n-am 
strigat-o pe nume. Atunci, lăsă joc ciuberele şi fugi către 
case, ţipând, iar Finan apăru în cadrul scund al unei uşi. El 
chiui de bucurie, şi apărură şi alţi oameni, iar curând se 
strânse o gloată-ntreagă, veselindu-se că Ragnar se 
întorsese printre ai lui. 

Finan nu mai aşteptă să descalec şi veni lângă calul 
meu, zâmbind. 

— Vrei să ştii cum a murit Sverri? mă întrebă el. 

— Lent? am presupus. 

— Şi zgomotos, rânji bărbatul. Iar noi i-am luat banii. 

— Mulţi bani? 

— Mai mulţi decât poţi visa, zise el, entuziasmat. Şi i-am 
ars casa. l-am lăsat pe femeia şi pe plozii lui jelind 
amarnic. 

— Nu i-aţi omorât? 


4 254 # 


El păru stânjenit. 

— Lui Ethne i s-a făcut milă de ei. Dar ne-am făcut 
plăcerea ucigându-l pe ticălosul de Sverri, rânji el şi mă 
întrebă: Aşadar, mergem la război? 

— Mergem la război. 

— Luptăm contra ticălosului de Guthred, nu? făcu el. 

— Vrei să faci asta? 

— A trimis un popă să ne spună că trebuie să plătim bani 
pentru Biserică! L-am fugărit de i-au mers fulgii. 

— Credeam că eşti creştin, i-am spus. 

— Păi sunt, se codi el, dar să fiu al naibii dacă o să dau 
vreodată unui popă a zecea parte din banii mei. 

Bărbaţii din Synningthwait se aşteptau să luptăm de 
partea lui Ivarr. Erau danezi şi vedeau războiul ce bătea la 
uşă ca pe unul între danezi şi nelegiuiţii de saxoni, deşi 
niciunul nu părea prea încântat să lupte, căci Ivarr nu era 
iubit. Chemarea la luptă a lui Ivarr sosise în urmă cu cinci 
zile la Synningthwait, dar Rollo, care comanda aşezarea în 
absenţa lui Ragnar, tărăgănase intenţionat să ia o 
hotărâre. Acum, decizia îi aparţinea lui Ragnar, şi în acea 
noapte, în faţa casei sale lungi, unde un foc uriaş fu aprins 
sub cerul liber, el îi chemă pe toţi bărbaţii să-şi spună 
părerea. Ragnar le-ar fi putut porunci tuturor să i se 
supună, dar nu-i mai văzuse pe cei mai mulţi dintre ei de 
trei ani şi voia să ştie în ce ape se scaldă. 

— O să-i las să vorbească şi apoi o să le spun ce vom 
face, îmi şopti el. 

— Şi ce vom face? l-am întrebat. 

— Încă nu ştiu, zâmbi el. 

Rollo vorbi primul. Nu avea nimic cu Guthred, zise el, 
dar se întreba dacă acesta era oare cel mai vrednic rege 
pentru Northumbria. 

— O ţară are nevoie de un rege, spuse el, iar acel rege 
trebuie să fie drept, şi cinstit, şi generos, şi puternic. 
Guthred nu e nici drept, nici puternic. El le ţine partea 
creştinilor. 

Bărbaţii murmurară, în semn de încuviinţare. Beocca 
şedea lângă mine şi înţelese suficient de mult din vorbele 


4 255 # 


rostite în daneză pentru a se întrista. 

— Alfred îl sprijină pe Guthred, îmi susură el în ureche. 

— Taci din gură! l-am dojenit. 

— Guthred, continuă Rollo, a cerut să plătim zeciuială 
preoţilor creştini. 

— Şi aţi plătit? întrebă Ragnar. 

— Nu. 

— Dacă Guthred nu e rege, cine ar trebui să fie? întrebă 
Ragnar. Nimeni nu vorbi. Ivarr? sugeră Ragnar, şi un 
freamăt străbătu mulţimea. Nimănui nu-i era pe plac Ivarr, 
şi nimeni nu vorbi, cu excepţia lui Beocca, dar şi el abia 
reuşi să îngaime un cuvânt înainte să-i opresc eu în gât 
restul vorbelor, dându-i cu cotul un ghiont aprig în trupul 
costeliv. 

— Ce spuneţi despre jarlul Ulf? întrebă Ragnar. 

— E prea bătrân acum, zise Rollo. În plus, s-a întors la 
Cair Ligualid şi vrea să rămână acolo. 

— Există vreun saxon care i-ar lăsa pe danezi în pace? 
întrebă Ragnar şi, din nou, tăcură cu toţii. Un alt danez 
atunci? sugeră el. 

— Trebuie să fie Guthred, mârâi Beocca. 

Rollo făcu un pas înainte, ca şi cum ar fi vrut să spună 
ceva important. 

— Te vom urma, stăpâne, îi zise el lui Ragnar, căci tu 
eşti drept, şi cinstit, şi generos, şi puternic. 

Vorbele lui stârniră ropote de aplauze din partea 
mulţimii adunate în preajma focului. 

— Asta-i trădare! şuieră Beocca. 

— Taci din gură! i-am zis. 

— Dar Alfred ne-a poruncit... 

— Alfred nu-i aici, în vreme ce noi suntem. Aşa că ţine-ţi 
gura! 

Ragnar rămase cu privirea aţintită asupra flăcărilor. Era 
un bărbat atât de bine făcut, cu un chip puternic, deschis 
şi vesel, dar în acel moment era tulburat. Mă privi în 
tăcere, apoi zise: 

— Ai putea fi rege. 

— Aş putea, am acceptat eu. 


4 256 # 


— Suntem aici ca să-l sprijinim pe Guthred, mormăi 
Beocca. 

— Finan, i-am zis irlandezului, lângă mine e un preot 
saşiu, şchiop şi cu o mână înţepenită, care mă sâcâie. Dacă 
mai deschide gura, retează-i beregata. 

— Uhtred! bâigui Beocca. 

— Cuvântul ăsta o să i-l îngădui, i-am zis lui Finan, dar 
orice altceva spune, trimite-l la strămoşi. 

Finan rânji şi îşi trase sabia. Beocca tăcu mâlc. 

— Ai putea fi rege, îmi zise Ragnar din nou şi am simţit 
că ochii negri ai Bridei mă cercetează. 

— Strămoşii mei au fost regi, am spus, iar sângele lor 
îmi curge prin vine. Este sângele lui Odin. 

Tatăl meu, deşi creştin, fusese întotdeauna mândru că 
familia noastră era scoborâtoare din zeul Odin. 

— Şi vei fi un rege bun, urmă Ragnar. E mai bine ca un 
saxon să conducă, iar tu eşti un saxon care-i iubeşte pe 
danezi. Ai putea fi regele Uhtred de Northumbria. De ce 
nu? 

Brida mă privea în continuare. Ştiam că îşi amintea de 
noaptea când tatăl lui Ragnar fusese ucis şi când Kjartan şi 
oamenii lui îi masacraseră pe toţi bărbaţii şi femeile care 
ieşeau din clădirea mistuită de flăcări. 

— Aşadar, ce spui? mă zori Ragnar. 

Eram ispitit să accept. Mărturisesc că am fost foarte 
ispitit. Odinioară, bărbaţii din familia mea fuseseră regi în 
Bernicia, şi acum aveam şansa să pun mâna pe tronul 
Northumbriei. Avându-l pe Ragnar alături de mine, puteam 
conta şi pe sprijinul danezilor, iar saxonii aveau să facă tot 
ce li s-ar fi spus. Ivarr avea să se opună, fireşte, ca şi 
Kjartan şi unchiul meu, dar asta nu era o noutate, şi eram 
sigur că sunt un războinic mai bun decât Guthred. 

Totuşi, ştiam că nu era destinul meu să fiu rege. 
Cunoscusem mulţi regi, şi vieţile lor nu erau doar argint, 
ospeţe şi femei. Alfred părea istovit de îndatoririle lui, deşi 
acest lucru era pricinuit, în parte, de boala lui sâcâitoare, 
şi în parte, de dorinţa lui de a munci fără preget. Şi, totuşi, 
Alfred avea dreptate să fie atât de dedicat datoriei sale. Un 


4 257 # 


rege trebuie să domnească, trebuie să ţină în cumpănă 
puterea marilor thegni din regatul lui, trebuie să-şi ţină la 
respect rivalii, trebuie să aibă grijă ca visteria lui să fie 
mereu plină, trebuie să întreţină drumurile, cetăţile şi 
oştile. M-am gândit la toate astea pe când Ragnar şi Brida 
aşteptau un răspuns, iar Beocca rămăsese cu răsuflarea 
tăiată lângă mine, şi am ştiut că nu vreau să iau asupra-mi 
această povară. Voiam argint, voiam ospeţe, voiam femei, 
dar le puteam dobândi pe toate şi fără să am un tron. 

— Nu, nu este destinul meu, le-am zis. 

— Poate nu-ţi cunoşti destinul, sugeră Ragnar. 

Rotocoalele de fum se înălţau către cerul îngheţat, 
spuzit cu stele, ca nişte scântei. 

— Destinul meu este să fiu stăpân la Bebbanburg. Ştiu 
asta. Şi mai ştiu că Northumbria nu poate fi condusă de la 
Bebbanburg. Dar poate e destinul tău, i-am zis lui Ragnar. 

El scutură din cap. 

— Tată meu, şi tatăl lui, şi bunicul lui, mai înainte, au 
fost cu toţii vikingi. Au pornit cu corăbiile oriincotro 
puteau găsi bogății. Ne-am îmbogăţit. Am avut bere, 
argint, veselie şi bătălii. Dac-aş fi rege, ar trebui să-mi 
apăr avuţia de oamenii care ar vrea să mă prade. În loc să 
fiu un viking, aş deveni un păstor ce-şi apără turma. Vreau 
să fiu liber. Am fost prea mult timp ostatic şi vreau 
libertate. Vreau să pornesc cu pânzele corabiei în vânt şi 
cu săbiile strălucind în soare. Nu vreau să fiu împovărat cu 
îndatoririle unui rege. Se gândise la aceleaşi lucruri la 
care mă gândisem şi eu, doar că le pusese în cuvinte mai 
iscusite. Zâmbi brusc, ca şi cum ar fi scăpat de o povară. 
Vreau să fiu mai bogat decât orice rege, şi vă voi îmbogăţi 
şi pe voi, alături de mine, le strigă el oamenilor săi. 

— Dar cine va fi rege? întrebă Rollo. 

— Guthred, zise Ragnar. 

— Slavă Domnului! murmură, uşurat, Beocca. 

— Tacă-ţi gura! i-am şuierat printre dinţi. 

Oamenii lui Ragnar nu erau mulţumiţi de alegerea lui. 
Rollo, zvelt, bărbos şi loial, vorbi în numele lor. 

— Guthred le ţine partea creştinilor. El e mai mult saxon 


% 258 # 


decât danez. O să ne facă pe toţi să ne închinăm la zeul lor 
țintuit pe cruce. 

— Va face ce i se va spune, am zis ferm, şi primul lucru 
care i se va spune va fi că niciun danez nu va plăti 
zeciuiala pentru Biserică. Va fi un rege aşa cum era 
Egbert, supus dorințelor daneze. 

Lângă mine, Beocca bolborosi ceva, dar nu l-am luat în 
seamă. 

— Ceea ce contează, am urmat eu, este care danez 
anume îi va da porunci. Să fie Ivarr? Kjartan? Sau Ragnar? 

— Ragnar! urlară oamenii. 

— lar dorinţa mea, interveni Ragnar, venind mai 
aproape de foc, aşa încât flăcările îl luminau de jos în sus, 
făcându-l să pară mai mare şi mai puternic, dorinţa mea, 
repetă el, este să-l văd pe Kjartan înfrânt. Dacă Ivarr îl 
învinge pe Guthred, atunci Kjartan va deveni mai puternic, 
iar el este duşmanul meu. Este duşmanul nostru. Există o 
ură neîmpăcată între familiile noastre, şi voi pune capăt 
acestei duşmănii acum, răzbunându-mă. Pornim în ajutorul 
lui Guthred, dar dacă Guthred nu ne sprijină să cucerim 
Dunholmul, atunci mă leg în faţa voastră că am să-i ucid pe 
Guthred şi pe toţi sfetnicii lui şi am să iau tronul. Dar, mai 
curând, aş vrea să mă scald în sângele lui Kjartan decât să 
fiu rege peste toţi danezii. Mai curând aş vrea să-l ucid pe 
Kjartan decât să fiu rege al întregului pământ. Sfada mea 
nu este cu Guthred. Nu este cu saxonii sau cu creştinii. 
Sfada mea este cu Kjartan cel Crud. 

— Iar în Dunholm, am adăugat eu, e o comoară de argint 
vrednică de zei. 

— Aşa că-l vom găsi pe Guthred, anunţă Ragnar, şi vom 
lupta pentru el. 

Cu o clipă înainte, mulţimea dorise ca Ragnar s-o 
conducă împotriva lui Guthred, dar acum toţi chiuiră de 
bucurie la vestea că aveau să lupte pentru acesta. Erau 
şaptezeci de războinici acolo, nu mulţi, ce-i drept, dar 
printre cei mai vrednici luptători din Northumbria, iar ei 
începură să-şi bată scuturile cu săbiile şi să scandeze 
numele lui Ragnar. 


4 259 # 


— Acum poţi vorbi, l-am invitat pe Beocca. 

Dar preotul nu mai avea nimic de spus. A doua zi, în 
zori, am pornit călare, în căutarea lui Guthred. 

Şi a Giselei. 


4 260 # 


PARIEA A TREIA 


Umbra rătăcitoare 


% 261 # 


Opt 
a 


Eram şaptezeci şi şase de războinici, inclusiv Steapa şi 
cu mine. Toţi mergeam călare, înarmaţi până-n dinţi, 
înveşmântaţi în zale sau pieptare zdravene din piele, 
precum şi cu coifuri. Două şiruri de slujitori, pe cai mai 
mici, purtau scuturile şi duceau de căpăstru armăsarii 
noştri de rezervă, dar aceşti slujitori nu puteau lupta, de 
aceea nu-i socoteam printre cei şaptezeci şi şase. Fusese o 
vreme când Ragnar putea ridica peste două sute de 
războinici, dar mulţi dintre ei pieriseră la Ethandun, în 
vreme ce alţii îşi găsiseră noi stăpâni cât Ragnar fusese 
ţinut ostatic, dar şaptezeci şi şase erau suficienţi. 

— Şi sunt războinici de nădejde, îmi zise el, mândru. 
Călărea sub flamura sa cu aripă de vultur. Avea o aripă 
adevărată de vultur, prinsă în vârful unui stâlp înalt, şi pe 
coif mai purta două aripi aşijderea. Am visat la asta, îmi 
zise el, pe când călăream spre est. Am visat să merg la 
război. Tot timpul cât am fost ostatic am vrut să merg 
călare la război. Nimic în viaţă nu se compară cu asta, 
Uhtred, absolut nimic. 

— Femeile? am întrebat. 

— Bine, femeile şi războiul, acceptă el. Femeile şi 
războiul! 

Apoi chiui de bucurie, iar armăsarul lui ciuli urechile şi 
făcu câţiva paşi înălțându-se pe vârfuri, ca şi cum ar fi 
împărtăşit bucuria stăpânului. Călăream amândoi în 
fruntea şirului de războinici, deşi Ragnar avea câţiva 
oameni călări pe cai mici şi iuți, care cercetau calea, mult 
înaintea noastră. Aceştia îşi trimiteau semnale unii altora, 
apoi îl vesteau şi pe Ragnar, iar ei vorbeau cu păstorii, şi 
ascultau zvonurile, şi simțeau mirosurile aduse de vânt. 
Erau ca nişte copoi ce luau urma prăzii, căutând urmele 


4 262 # 


lăsate de Guthred, care se aşteptau să ducă spre vest, 
către Cumbraland, când pe la amiază, iscoadele începură 
să se îndrepte spre est. Înaintam lent, spre disperarea 
părintelui Beocca, până să dăm zor, trebuia, fireşte, să 
ştim încotro mergem. Apoi, în sfârşit, iscoadele părură 
încredințate că urmele duceau spre est şi-şi îndemnară 
căluţii peste dealuri, iar noi i-am urmat în grabă. 

— Guthred încearcă să se întoarcă la Eoferwic, 
presupuse Ragnar. 

— E prea târziu, am zis. 

— Ori s-a speriat, propuse Ragnar, bucuros, şi nu mai 
ştie ce face. 

— Mai degrabă, l-am asigurat. 

Brida şi alte vreo douăzeci de femei călăreau alături de 
noi. Brida purta un pieptar de piele şi o pelerină neagră 
încheiată la gât cu o broşă fină de argint şi jais. Părul îi era 
strâns într-un coc înalt şi prins cu o panglică neagră, iar, la 
brâu, fata era încinsă cu o sabie lungă. Brida devenise o 
femeie elegantă, căpătând un aer de autoritate, şi cred că 
acest lucru îl deranja pe Beocca, preotul care o cunoştea 
încă de când era doar o copiliţă. Fusese crescută în religia 
creştină, dar se lepădase de credinţă, şi Beocca era 
tulburat din pricina asta, deşi, cred eu, frumuseţea ei îl 
tulbura şi mai abitir. 

— E o vrăjitoare, îmi şuieră el la ureche. 

— Dacă-i vrăjitoare înseamnă că-i tocmai persoana 
potrivită pe care s-o ai alături în asemenea vremuri. 

— Dumnezeu ne va pedepsi, mă avertiză el. 

— Asta nu-i ţara zeului tău, i-am zis. E tărâmul lui Thor. 

El făcu semnul crucii pentru a se proteja de diavolul din 
vorbele mele. 

— Ce-aţi făcut azi-noapte? îşi aminti el, indignat. Cum de 
ţi-a putut trece măcar prin minte că ai putea să fii rege 
aici? 

— Simplu. Eu mă trag din regi. Spre deosebire de tine, 
părinte. Tu te tragi din porcari, nu? 

Preotul ignoră vorbele mele batjocoritoare. 

— Regele e unsul Domnului, insistă el. Regele e ales de 


4 263 # 


Dumnezeu şi de tot cortegiul de sfinţi. Sfântul Cuthbert i-a 
încredinţat lui Guthred Northumbria. Cum de-ai cutezat 
măcar să gândeşti că l-ai putea înlocui? Cum ai putut? 

— Atunci, ne putem întoarce, ca să plecăm acasă. 

— Să ne întoarcem ca să plecăm acasă? De ce? bâigui 
Beocca, cu glas stins. 

— Fiindcă, dacă sfântul Cuthbert l-a ales, atunci poate 
să-l şi apere. Guthred n-are nevoie de noi. N-are decât să 
meargă la luptă cu sfântul lui mort. Sau poate deja a făcut- 
o, te-ai gândit la asta? 

— La ce să mă gândesc? 

— La faptul că Guthred poate-a şi fost învins deja. Ar 
putea fi oale şi ulcele la ora asta. Sau poate a fost pus în 
lanţuri de Kjartan. 

— Dumnezeu să ne apere de aşa ceva! şopti Beocca, 
speriat, şi se închină iarăşi. 

— Dar nu s-a întâmplat aşa, l-am liniştit eu. 

— De unde ştii? 

— Fiindcă, până acum, ar fi trebuit să întâlnim deja 
fugari din oastea lui, i-am zis, deşi nu eram prea sigur de 
asta. 

Poate că Guthred purta lupta chiar atunci, când noi 
discutam, dar aveam senzaţia că el era încă în viaţă şi nu 
prea departe de locul unde ne găseam. E greu de descris 
acea senzaţie. E un instinct, la fel de greu de descâlcit 
precum mesajul trimis de zei în căderea unei pene de 
pasăre, dar învăţasem să mă încred în simţurile mele. 

Şi instinctul nu mă înşelă, căci, spre sfârşitul dimineţii, 
una dintre iscoade veni iute, peste câmpuri, cu coama 
calului fluturând în vânt. Armăsarul se opri, luând pe 
copite o brazdă de iarbă, iar călăreţul îi strigă lui Ragnar 
că văzuse, în valea râului Swale, un pâlc mare de oameni 
călare. 

— Sunt la Cetreht, stăpâne, zise el. 

— De aceeaşi parte a râului pe care suntem noi? întrebă 
Ragnar. 

— Da, stăpâne, în vechiul castru roman. Sunt prinşi 
acolo. 


4 264 # 


— Prinşi? 

— O altă ceată se găseşte în afara castrului, stăpâne, îl 
lămuri iscoada. 

Omul nu se apropiase îndeajuns de mult să poată 
distinge flamurile de luptă, dar alte două iscoade 
coborâseră în vale, pe când el galopa spre noi, ca să ne 
aducă vestea că Guthred se afla, probabil, pe aproape. 

Am dat pinteni cailor. Pe cer, norii se îngrămădeau, 
rostogoliţi de vânt, iar, după nămiezi, se abătu o ploaie 
scurtă şi deasă. Abia după ce ploaia conteni, le-am întâlnit 
pe cele două iscoade care ajunseseră până în câmpurile 
din apropierea castrului şi vorbiseră cu războinicii de 
acolo. 

— Guthred e în castru, spuse unul dintre ei. 

— Şi cine-i afară? 

— Oamenii lui Kjartan, stăpâne, zise omul şi rânji, ştiind 
că, dacă luptătorii lui Kjartan erau prin preajmă, cu 
siguranţă urma să se dea o bătălie. Sunt şaizeci, stăpâne. 
Doar şaizeci. 

— Kjartan e cu ei? Sau Sven? 

— Nu, stăpâne. Sunt conduşi de o căpetenie pe nume 
Rolf. 

— Ai vorbit cu el? 

— Am vorbit cu el şi i-am băut şi berea, stăpâne. Îl 
urmăresc pe Guthred, să fie siguri că n-are cum să scape. 
O să-l ţină prins acolo până când vine Ivarr din nord. 

— Până vine Ivarr? întrebă Ragnar. Nu Kjartan? 

— Kjartan nu se dă dus din Dunholm, stăpâne, explică 
omul, aşa mi-au spus. Şi mi-au mai spus că Ivarr va veni 
din nord de îndată ce lasă o garnizoană la Eoferwic. 

— Sunt şaizeci de oameni ai lui Kjartan în vale, le strigă 
Ragnar războinicilor lui, şi mâna îi cobori, instinctiv, către 
mânerul sabiei lui, numită Străpunge Inimi. Purta acelaşi 
nume ca sabia tatălui său, spre a-i aminti lui Ragnar că e 
datoria lui să răzbune moartea acestuia. Sunt şaizeci de 
oameni de ucis! adăugă el, apoi îşi strigă slujitorul, 
cerându-i să-i aducă scutul. Şi cine le-aţi spus că sunteţi? 
întrebă el iscoadele. 


% 265 # 


— Am spus că îl slujim pe Hakon, stăpâne. Şi că pe el îl 
căutăm. 

Ragnar le dărui bani de argint şi le zise: 

— Aţi făcut bine. Câţi oameni are Guthred în castru? 

— Rolf zice că are pe puţin o sută, stăpâne. 

— O sută? Şi nu s-a încumetat să lupte cu ei contra la 
doar şaizeci de oameni? 

— Nu, stăpâne. 

— Halal rege! pufni Ragnar, dispreţuitor. 

— Dacă se luptă cu ei, la sfârşitul zilei va avea mai puţin 
de cincizeci de oameni. 

— Şi ce-o să facă? dori să ştie Ragnar. 

— Probabil o să se roage. 

Guthred, aşa cum am aflat mai târziu, se panicase. 
Eforturile sale de a ajunge la Bebbanburg îi fuseseră 
zădărnicite, aşa că fusese obligat să se îndrepte spre vest, 
către Cumbraland. Credea că în acel ţinut cunoscut avea 
să găsească aliaţi, dar vremea rea îi încetinise înaintarea, 
şi călăreţii duşmani nu-l slăbiseră deloc. Regele se temea 
să nu fie prins de aceştia în vreo ambuscadă, pe dealurile 
abrupte care se înălţau înaintea lui, aşa că se răzgândise şi 
hotărâse să se întoarcă totuşi la Eoferwic. Nu ajunsese 
însă mai departe de vechiul castru roman, ce străjuia 
podul peste râul Swale, la Cetreht. Deja era îngrozit. Unii 
dintre suliţaşii lui dezertaseră, dându-şi seama că îi 
aşteaptă moartea dacă mai rămân alături de rege, aşa că 
Guthred trimisese soli să aducă ajutoare de la thegnii 
creştini din Northumbria. Noi însă deja văzuserăm leşurile 
lor şi ştiam că niciun ajutor nu avea să-i vină. Acum, era 
prins în capcană. Şaizeci de oameni urmau să-l ţină blocat 
în Cetreht până când Ivarr avea să sosească şi să-l ucidă. 

— Dacă Guthred se roagă, zise Beocca, băţos, atunci iată 
că rugăciunile lui au fost ascultate. 

— Vrei să spui că zeul tău creştin ne-a trimis? l-am 
întrebat. 

— Cine altcineva? răspunse el, indignat, curăţându-şi cu 
palma de sutana neagră. Când îl vom întâlni pe Guthred, 
să mă laşi pe mine să vorbesc mai întâi cu el, îmi ceru el. 


4 266 # 


— Crezi că e momentul pentru ceremonii? 

— Sunt sol! protestă preotul. Ai uitat cumva? Indignarea 
i se revărsă dintr-odată, ca un pârâu umflat de o ploaie 
vijelioasă de vară. N-ai niciun pic de respect pentru 
demnitate! Sunt sol! Azi-noapte, Uhtred, când i-ai zis 
acelui irlandez sălbatic să-mi taie beregata, la ce te-ai 
gândit? 

— M-am gândit că trebuie să te fac cumva să taci, 
părinte. 

— O să mă plâng lui Alfred pentru obrăznicia ta. Poţi fi 
sigur de asta. O să-i spun tot! 

Continuă să se lamenteze, dar nu l-am mai băgat în 
seamă, pentru că, între timp, am ajuns în vârful dealului, 
de unde se vedeau Cetreht şi râul Swale, unduindu-se sub 
noi. Castrul roman se afla la mică distanţă de malul sudic 
al râului, iar vechile ziduri de pământ formau un pătrat 
vast, ce închidea înăuntrul său un sat cu biserica în centru. 
Dincolo de castru, se găsea podul de piatră construit de 
romani de-a lungul drumului ce ducea din Eoferwic în 
nordul sălbatic, şi jumătate din străvechea arcadă stătea 
încă în picioare. 

Când ne-am apropiat, am putut vedea o mulţime de 
oameni şi de cai închişi în castru. O flamură flutura pe 
clopotniţa bisericii, şi am presupus că trebuie să fie 
stindardul lui Guthred, înfăţişându-l pe sfântul Cuthbert. 
Câţiva călăreţi se aflau la nord de râu, împiedicând o 
eventuală fugă a lui Guthred dincolo de castru, pe când cei 
şaizeci de călăreţi ai lui Rolf ocupaseră câmpurile de la sud 
de castru. Erau ca nişte copoi care încolţiseră o vulpe. 

Ragnar îşi struni calul. Oamenii lui erau gata de luptă. 
Îşi vârâseră braţele în hamurile scuturilor, erau gata să 
scoată săbiile din teci şi aşteptau porunca stăpânului. Am 
privit spre vale. Castrul era un refugiu inutil. Zidurile lui 
se ruinaseră de multă vreme în şanţuri şi nu mai existau 
palisade, aşa încât un om se putea căţăra pe metereze 
doar dintr-un salt. Dacă ar fi vrut, cei şaizeci de călăreţi ar 
fi putut pătrunde în sat, dar preferau să dea târcoale 
vechiului zid şi să strige ocări. Oamenii lui Guthred îi 


4 267 # 


priveau de la marginile castrului. Şi mai mulţi oameni 
stăteau pe lângă biserică. Ei ne văzuseră pe deal şi or fi 
crezând că suntem alţi duşmani, căci se grăbiseră către 
ruinele meterezelor sudice. Am scrutat cu privirea satul. 
Oare Gisela era acolo? Mi-am amintit felul în care îşi 
clătina capul şi cum ochii îi erau umbriţi de pletele negre 
şi, fără să-mi dau seama, am dat pinteni calului, care făcu 
un salt înainte. Trăisem doi ani de iad vâslind pe corabia 
lui Sverri, dar acesta era momentul la care visasem în tot 
acest timp, aşa că nu l-am mai aşteptat pe Ragnar. Mi-am 
împuns armăsarul cu călcâiele şi am călărit singur în valea 
râului Swale. 


Fireşte, Beocca m-a urmat, văicărindu-se că, în calitate 
de sol al lui Alfred, el trebuie să discute primul cu regele 
Guthred, dar l-am ignorat şi, pe la jumătatea drumului 
către vale, preotul se prăvăli de pe cal. Scoase un strigăt 
disperat, însă l-am lăsat să se împleticească prin iarbă, 
chinuindu-se să-şi prindă din urmă iapa. 

Soarele de toamnă târzie strălucea palid peste 
pământurile încă jilave de ploaie. Purtam un scut cu 
măciulie şlefuită, eram în zale şi cu coif, brăţările de pe 
mâini sclipeau, străluceam ca un zeu al războiului. M-am 
răsucit în şa şi am văzut că şi Ragnar purcese a cobori 
culmea dealului, dar el se îndrepta cu oamenii săi înspre 
est, dornic să aţină retragerea duşmanului, care nu putea 
fugi decât prin pajiştile ce mărgineau râul, către răsărit. 

Ajuns la poalele dealului, am străbătut în galop lunca 
râului, ca să ajung la drumul roman. Am trecut de cimitirul 
creştin, al cărui pământ era plin de ridicături şi presărat 
cu cruci mici, din lemn, toate îndreptate către o cruce mai 
mare, menită să arate răposaţilor înviaţi direcţia către 
Ierusalim, în ziua în care trupurile lor aveau să se ridice 
din morminte, potrivit credinţei creştinilor. Drumul trecea 
pe lângă cimitir, către intrarea sudică a castrului, unde un 
pâlc de oameni ai lui Guthred se strânseseră şi mă priveau 
curioşi. Războinicii lui Kjartan dădură să mă oprească, 
barând drumul, dar nu păreau neliniştiţi de apariţia mea. 


% 268 # 


De ce-ar fi fost? Păream danez, eram unul singur, în vreme 
ce ei erau atât de mulţi, iar sabia mea era încă în teacă. 

— Care dintre voi e Rolf? am strigat, când m-am 
apropiat de ei. 

— Eu sunt! zise un bărbat cu barbă neagră, îmboldindu- 
şi calul către mine. Tu cine eşti? 

— Sunt moartea ta, Rolf! am urlat şi, scoțând 
Răsuflarea-Şarpelui, am înfipt cu putere pintenii în 
coastele calului, iar animalul s-a lansat în galop. 

Rolf încă nu apucase să-şi scoată sabia când m-am 
năpustit asupra lui şi, rotind sabia, l-am lovit cu lama 
ascuţită direct în gât. Coiful, cu tot cu cap, zbură pe drum 
şi se rostogoli sub copitele armăsarului meu. Râdeam, 
fiindcă simţisem deja în suflet furia sălbatică a luptei. Trei 
danezi se aflau înaintea mea, dar niciunul nu avea sabia 
scoasă. Se uitau pur şi simplu la mine, uluiţi, şi la trupul 
decapitat al lui Rolf, ce atârna, ţeapăn, în şa. L-am atacat 
pe cel din mijloc, lăsându-mi calul să se izbească de al lui, 
şi l-am lovit zdravăn cu Răsuflarea-Şarpelui, apoi am 
pătruns printre călăreţii lui Kjartan şi am zărit castrul în 
faţa mea. 

Cincizeci sau şaizeci de oameni stăteau la intrarea în 
castru. Doar câţiva erau călare, dar aproape toţi aveau 
săbii sau sulițe. L-am zărit şi pe Guthred acolo, cu părul 
său blond, inele, inele, strălucind în soare, iar lângă el era 
Gisela. De atâtea ori încercasem să-mi readuc în minte 
chipul ei, în acele luni nesfârşite petrecute pe corabia lui 
Sverri, şi nu izbutisem niciodată, dar, brusc, gura largă şi 
ochii îndrăzneţi îmi părură atât de familiari... Era 
îmbrăcată cu o robă albă de pânză, prinsă în talie cu un 
lanţ de argint, şi părul îi era acoperit cu o bonetă de pânză 
care, fiindcă fata era măritată, fusese prinsă cu un nod. Îl 
ținea pe fratele ei de mână, iar Guthred privea, 
înmărmurit, straniile evenimente ce se petreceau dincolo 
de adăpostul lui. 

Doi dintre oamenii lui Kjartan mă urmăriseră, în vreme 
ce restul se risipise care-ncotro, îngroziţi de moartea lui 
Rolf şi de apariţia neaşteptată a cetei de războinici a lui 


4 269 # 


Ragnar. M-am răsucit spre cei doi danezi care mă 
urmăreau şi am tras frâul calului atât de tare, încât 
copitele lui alunecară prin noroi, dar întoarcerea mea 
neaşteptată îi făcu pe urmăritori să dea înapoi. Am dat 
pinteni calului şi am pornit după ei. Unul se dovedi prea 
rapid, dar al doilea călărea un cal de povară, care se mişca 
greoi, şi, când auzi cavalcada în urma lui, îşi roti sabia, 
într-o încercare disperată de a mă dobori din şa. l-am 
respins arma cu scutul, apoi i-am înfipt tăişul Răsuflării- 
Şarpelui în spinare, încât spatele i se curbă, şi omul zbieră 
de durere. Am tras apoi sabia spre mine şi l-am lovit iar, 
peste faţă. Omul căzu din şa şi am călărit în jurul lui, cu 
lama şiroind de sânge; mi-am dat jos coiful şi mi-am 
îndreptat calul, tot în galop, către castru. 

Voisem să atrag atenţia. Fireşte că aşa făcusem. Ce 
şansă ar fi avut un om în faţa a şaizeci de războinici 
înarmaţi până-n dinţi? Dar Gisela văzuse tot. La drept 
vorbind, nu fusesem chiar în primejdie. Cei şaizeci de 
războinici nu erau gata de luptă şi, dacă m-ar fi urmărit, aş 
fi fost nevoit să mă refugiez şi eu alături de oamenii lui 
Guthred. Dar luptătorii lui Kjartan nu mă urmăriră. Erau 
prea speriaţi de apropierea lui Ragnar, aşa că nu i-am mai 
luat în seamă, călărind, în schimb, către Guthred şi ai lui. 

— Aţi uitat să luptaţi? le-am strigat, ignorându-l pe 
Guthred. Am ignorat-o chiar şi pe Gisela, deşi îmi dădusem 
jos coiful tocmai ca ea să mă recunoască. Ştiam că mă 
priveşte. Puteam simţi acei ochi negri şi mirarea care o 
cuprinsese, şi speram că Gisela era, în acelaşi timp, 
bucuroasă că mă vede. Vor pieri cu toţii! am strigat, 
îndreptând sabia către oamenii lui Kjartan. Acei ticăloşi 
vor muri până la unul, aşa că mergeţi şi măcelăriţi-i! 

Ragnar lovi atunci şi se auzi bubuitul scuturilor izbite de 
scuturi, zăngănitul săbiilor, strigătele oamenilor şi 
nechezatul cailor. Oamenii lui Kjartan fură împrăştiaţi, şi 
unii dintre ei, disperaţi să fugă spre est, începură să 
galopeze către vest. Am ridicat ochii spre oamenii de la 
poartă. 

— Rypere! Clapa! Vreau să-i opriţi pe ticăloşii ăia! 


4 270 # 


Clapa şi Rypere se zgâiau la mine ca şi cum ar fi zărit o 
fantomă, ceea ce presupun că, întru câtva, şi eram. Mă 
bucuram că Clapa încă era cu Guthred, căci era danez, 
semn că unii danezi rămăseseră totuşi loiali regelui. 

— Clapa! Căcărează ce eşti! am zbierat la el. Nu mai tăia 
frunze la câini, ia-ţi calul şi luptă! 

— Da, stăpâne! 

M-am apropiat de parapeţi până ce am ajuns aproape de 
Guthred. In spatele meu, deja se încinsese o luptă, şi 
oamenii regelui, treziţi din toropeală, se grăbeau să ia 
parte la măcel. Însă Guthred nu avea ochi pentru bătălie. 
El mă fixa doar pe mine. Preoţii erau în spatele lui, Gisela 
îi stătea alături, dar eu mă uitam numai în ochii lui 
Guthred, în care citeam doar spaimă. 

— Îţi mai aminteşti de mine? l-am întrebat, pe un ton de 
gheaţă. 

El rămăsese fără cuvinte. 

— Ai face bine să dai o pildă demnă de rege şi să ucizi 
câţiva bărbaţi chiar acum. Ai cal? 

Regele încuviinţă din cap, dar încă nu putea vorbi. 

— Atunci urcă-n şa şi luptă, i-am zis fără ocoliş. 

Guthred dădu iar aprobator din cap şi făcu un pas în 
spate, dar, deşi un slujitor aduse un cal lângă el, regele nu 
încălecă. Am privit-o atunci pe Gisela, care îmi întoarse 
privirea, şi am crezut, în clipa aceea, că ochii ei ar fi putut 
aprinde un foc, atâta patimă aveau în ei. Voiam să-i 
vorbesc, dar era rândul meu să rămân fără grai. Un preot o 
apucă pe după umăr, ca şi cum ar fi vrut să o îndepărteze 
de bătălie, dar am întins tăişul sabiei către el, şi omul 
rămase înţepenit. Am privit-o iar pe Gisela şi am avut 
impresia că-mi pierd suflarea, ca şi cum timpul şi lumea s- 
ar fi oprit în loc. O adiere de vânt îi ridică o şuviţă de păr, 
apoi i-o cobori peste bonetă. Ea şi-o dădu într-o parte, apoi 
surâse. 

— Uhtred, şopti ea, ca şi cum mi-ar fi rostit numele 
pentru prima oară. 

— Gisela, am reuşit să îngaim. 

— Ştiam că te vei întoarce, zise ea. 


% 271 # 


— Credeam c-ai plecat deja la luptă, am mârâit spre 
Guthred, şi regele fugi ca un câine bătut. 

— Ai cal? am întrebat-o pe Gisela. 

— Nu. 

— Hei, tu! i-am strigat unui băieţandru care se holba la 
mine. Adu-mi calul ăla! i-am poruncit, arătând spre 
armăsarul danezului pe care-l lovisem peste faţă. 

Omul era deja mort, ucis de oamenii lui Guthred, care se 
năpustiseră asupra lui. 

Băiatul îmi aduse armăsarul, şi Gisela urcă în şa, 
trăgându-şi fusta pe coapse, într-un mod nu tocmai 
elegant. Îşi înfipse în scări pantofii murdari de noroi, apoi 
întinse o mână şi mă mângâie pe obraz. 

— Ai slăbit, îmi zise ea. 

— Şi tu ai mai slăbit. 

— N-am mai avut o clipă de fericire de când ai plecat, 
mărturisi ea. Rămase cu palma lipită de obrazul meu preţ 
de câteva clipe, apoi o retrase ca arsă, îşi smulse boneta 
de pânză şi-şi desfăcu părul, lăsându-l să cadă pe umeri în 
şuviţe dese, ca o fată nemăritată. Nu sunt măritată, spuse 
ea. Adică nu sunt măritată după lege. 

— Nu încă, i-am răspuns, iar inima mi se umplu de 
bucurie. 

Nu-mi puteam dezlipi ochii de la Gisela. Eram din nou cu 
ea, şi lunile de sclavie dispăruseră ca şi când nici n-ar fi 
existat vreodată. 

— Ai ucis destui oameni până acum? mă întrebă ea pe 
un ton poznaş. 

— Nu, i-am răspuns şi am pornit în galop către iureşul 
luptei. 


Nu poţi ucide toţi soldaţii dintr-o oaste inamică. Sau 
rareori o poţi face. Şi, totuşi, ori de câte ori, barzii cântă 
povestea unei bătălii, ei insistă întotdeauna că niciun 
duşman n-a scăpat cu viaţă - asta dacă nu cumva se 
întâmplă ca poetul însuşi să ia parte la luptă şi doar el 
singur scapă. Lucrul acesta e ciudat. Poeţii supraviețuiesc 
întotdeauna, în vreme ce toţi ceilalţi mor, dar ce ştiu 


% 272 # 


poeţii? Niciodată n-am văzut vreun poet în zidul de scuturi. 
Şi, totuşi, lângă Cetreht trebuie să fi ucis peste cincizeci 
dintre oamenii lui Kjartan, apoi totul se prefăcu în haos, 
căci gărzile lui Guthred nu mai puteau face diferenţa 
dintre războinicii lui Kjartan şi danezii lui Ragnar, aşa că 
unii dintre duşmani scăpară atunci când noi am oprit lupta. 
Finan, atacat de doi dintre oştenii lui Guthred, îi ucise pe 
amândoi şi, când l-am găsit, era pe cale să-l atace pe al 
treilea. 

— Lasă-l, e de partea noastră, i-am strigat irlandezului. 

— Şobolanul ăsta? se zburli Finan. 

— Numele lui e Sihtric şi mi-a jurat cândva credinţă. E 
slujitorul meu. 

— O fi, dar tot arată ca un şobolan. 

— Eşti de partea noastră sau de partea tatălui tău? l-am 
întrebat pe Sihtric. 

— Stăpâne, stăpâne! zise el, alergând către mine. Când 
ajunse în faţa calului meu, se prăbuşi în genunchi, în 
noroiul frământat de copite şi cizme. Sunt tot slujitorul tău 
credincios, stăpâne. 

— Nu i-ai jurat credinţă lui Guthred? 

— Nu mi-a cerut asta niciodată, stăpâne. 

— Dar l-ai slujit? N-ai fugit înapoi la Dunholm? 

— Nu, stăpâne! Am rămas cu regele. 

— Aşa e, întări Gisela. 

l-am dat Giselei sabia mea, apoi m-am întins şi l-am 
prins de braţ pe Sihtric. 

— Incă eşti slujitorul meu? 

— Mai încape vorbă, stăpâne, bâigui el, agăţându-se de 
mâna mea şi privindu-mă cu teamă. 

— Nu eşti de prea mare folos dacă nu poţi bate un 
irlandez slăbănog ca ăsta, i-am zis, arătând spre Finan. 

— E prea iute, stăpâne, se plânse Sihtric. 

— Atunci, învaţă-l şiretlicurile tale, Finan, i-am spus 
irlandezului, apoi l-am bătut încetişor pe Sihtric pe obraz: 
îmi pare bine să te revăd, Sihtric. 

Ragnar luă doi prizonieri, iar Sihtric îl recunoscu pe 
unul din ei. 


4 273 # 


— ÎI cheamă Hogga, îmi destăinui el. 

— Acum e ca şi mort, i-am zis. 

Ştiam că Ragnar nu avea să-l lase în viaţă pe niciunul 
dintre oamenii lui Kjartan, câtă vreme acesta trăia. Acesta 
era preţul sângelui. Aceasta era ura. Acesta era începutul 
răzbunării lui Ragnar pentru uciderea tatălui său, însă, 
deocamdată, Hagga şi tovarăşul său mai scund credeau, 
desigur, că aveau să fie cruţaţi. Ei vorbeau cu însufleţire, 
povestind cum Kjartan avea aproape două sute de oameni 
la Dunholm. Kjartan, susțineau ei, trimisese o armie 
numeroasă să-l sprijine pe Ivarr, în vreme ce restul 
oamenilor săi îl urmaseră pe Rolf pe acest câmp însângerat 
de lângă Cetreht. 

— De ce nu şi-a adus Kjartan toţi oamenii lui aici? vru să 
ştie Ragnar. 

— Nu vrea să părăsească Dunholmul, stăpâne. Se teme 
că Ælfric de Bebbanburg ar putea ataca cetatea atunci 
când e el plecat. 

— Ælfric a ameninţat că va face asta? l-am întrebat. 

— Nu ştiu, stăpâne, zise Hogga. 

Era puţin probabil ca unchiul meu să rişte un atac 
asupra Dunholmului, deşi probabil că avea să-şi conducă 
oamenii ca să-l salveze pe Guthred, dacă ştia unde se află 
acesta. Unchiul meu dorea moaştele sfântului şi pe Gisela, 
dar n-ar fi riscat prea mult ca să le obţină, de asta nu mă 
îndoiam. Şi, cu siguranţă, n-ar fi riscat Bebbanburgul, aşa 
cum nici Kjartan nu voia să rişte Dunholmul. 

— Şi Thyra Ragnarsdottir? îşi reluă Ragnar întrebările. 
Trăieşte? 

— Da, stăpâne. 

— Şi e fericită? întrebă Ragnar, pe un ton aspru. 

Cei doi se priviră încurcaţi, apoi Hagga se strâmbă. 

— E nebună, stăpâne, spuse el, apoi continuă, aproape 
şoptit: E de-a dreptul smintită. 

Ragnar îi ţintui cu privirea. Aceştia părură stânjeniţi sub 
ochii lui arzători, dar Ragnar îşi săltă apoi capul spre cer, 
unde un uliu plutea lin, venind dinspre dealurile din vest. 

— Ia spuneti-mi, grăi el, cu un glas dintr-odată foarte 


Y 274 # 


scăzut, de cât timp îl slujiţi pe Kjartan? 

— De opt ani, stăpâne, zise Hogga. 

— De şapte ani, stăpâne, grăi celălalt. 

— Deci, amândoi erati în slujba lui înainte să întărească 
Dunholmul? întrebă Ragnar, cât se poate de calm. 

— Da, stăpâne. 

— Şi amândoi eraţi în slujba lui, urmă el, cu vocea deja 
aspră de acum, când şi-a dus oamenii la Synningthwait şi a 
ars casa tatălui meu? Când a luat-o pe sora mea şi a făcut 
din ea târfa fiului său. Când mi-a ucis mama şi tatăl. 

Niciunul din cei doi nu răspunse. Cel mai mic de stat 
tremura de spaimă. Hogga aruncă o căutătură furişă în jur, 
ca şi cum ar fi căutat o cale de scăpare, dar era înconjurat 
de danezi cu săbiile scoase. Tresări când Ragnar îşi trase 
şi el sabia. 

— Nu, stăpâne, zise Hogga. 

— Ba da, mârâi Ragnar, şi chipul i se schimonosi de furie 
când lovi. 

Fu nevoit să descalece ca să ducă treaba până la capăt, 
dar în cele din urmă îi ucise pe cei doi şi le hăcui trupurile, 
clocotind de mânie. Am privit scena, apoi m-am întors să 
văd chipul Giselei. Fata nu schiţă niciun gest, apoi îşi dădu 
seama că e privită şi se întoarse spre mine, cu un surâs 
triumfător, ca şi cum ar fi ştiut că mă aşteptam să fie 
oripilată de acel măcel. 

— Au meritat-o? întrebă ea. 

— Da, au meritat-o din plin, i-am răspuns. 

— Atunci e bine. 

Fratele ei, am remarcat, nu privise. Era speriat de mine, 
lucru care mi se părea de înţeles, şi, fără îndoială, de-a 
dreptul îngrozit de Ragnar, care era plin de sânge ca un 
măcelar, aşa că regele preferă să se întoarcă în sat, 
lăsându-ne cu morţii. Părintele Beocca izbutise să-i 
găsească pe unii dintre preoţii lui Guthred şi, după ce 
discută cu ei, veni, şchiopătând, la noi. 

— S-a stabilit să ne înfăţişăm dinaintea regelui, în 
biserică, ne înştiinţă el, apoi descoperi cele două trupuri 
măcelărite şi decapitate şi îl apucă groaza. Sfinte 


% 275 # 


Dumnezeule, cine-a făcut asta? 

— Ragnar. 

Beocca îşi făcu semnul crucii şi se bâlbâi. 

— La bi-biserică, ne-ntâlnim la... biserică. Incearcă să-ţi 
cureţi zalele de sânge, Uhtred. Suntem o solie! 

M-am întors şi am văzut un pâlc de fugari traversând 
coamele dealurilor, spre vest. Fără îndoială, trecuseră râul 
în amonte şi se alăturaseră călăreţilor pe malul celălalt, iar 
acum călăreţii erau cu ochii-n patru. Nu încape îndoială că 
aveau să trimită vorbă la Dunholm că duşmanul sosise. 
Kjartan avea să afle despre flamura cu aripă de vultur şi să 
ştie că Ragnar se întorsese din Wessex. 

Şi, poate, pe colţul lui de stâncă, dincolo de meterezele 
înalte, spaima avea să-i dea târcoale. 

Am pornit călare către biserică, luând-o cu mine şi pe 
Gisela. Beocca se grăbea cât putea în urma noastră, pe jos, 
dar mergea totuşi destul de încet. 

— Aşteaptă-mă! Aşteaptă-mă! îmi strigă el. 

Nu l-am aşteptat. Dimpotrivă, am dat pinteni calului şi l- 
am lăsat pe Beocca mult în urmă. 

În biserică era întuneric. Singura sursă de lumină 
provenea de la o ferestruică situată deasupra uşii şi de la 
câteva opaițe ca vai de lume, ce ardeau pe altar, care nu 
era altceva decât o masă aşezată pe capre de lemn şi 
acoperită cu o pânză neagră. Sicriul sfântului Cuthbert, 
alături de alte două cufere cu moaşte, se găsea în faţa 
altarului, unde Guthred şedea pe un scăunel de muls, 
flancat de doi bărbaţi şi o femeie. Unul din cei doi era 
stareţul Eadred, celălalt, părintele Hrothweard. Femeia 
era tânără, avea o faţă rotofeie şi drăguță şi era gravidă. 
Am aflat mai târziu că era Osburh, regina saxonă a lui 
Guthred. Ea îşi întoarse privirea de la mine spre soţul ei, 
aşteptându-se, evident, ca el să-i adreseze câteva cuvinte, 
dar regele rămase tăcut. Un şir de războinici stăteau pe 
latura stângă a bisericii, şi mai mulţi preoţi şi călugări 
erau înşiraţi pe partea dreaptă. Discutau aprins, dar tăcură 
pe dată, imediat ce am intrat eu. 

Gisela mă ţinea de mâna stângă. Am mers împreună prin 


4 276 # 


biserică până în faţa lui Guthred, care pur şi simplu părea 
că nu mă poate privi şi nu-mi poate vorbi. Deschise gura, 
la un moment dat, dar nici un cuvânt nu-i ieşi. Işi lăsă 
privirea să alunece pe lângă mine, ca şi cum s-ar fi 
aşteptat ca altcineva, mai puţin încruntat, să fi intrat pe 
uşa bisericii. 

— Vreau să mă căsătoresc cu sora ta, i-am zis. 

El deschise gura, dar o închise la loc, înghițind în sec. 

Un preot făcu un pas înainte, vrând, probabil, să 
protesteze faţă de cuvintele mele, dar fu tras înapoi de un 
alt cleric, şi am văzut că zeii erau deosebit de milostivi cu 
mine în acea zi, căci cei doi erau Jaenberht şi Ida, călugării 
care negociaseră căderea mea în sclavie. Apoi, din cealaltă 
parte a bisericii, se ridică un glas. 

— Domnița Gisela este deja măritată. 

Am văzut că omul care vorbise era un bătrân gras, cu 
părul cenuşiu. Era îmbrăcat într-o tunică scurtă, cafenie, la 
gât îi atârna un lanţ de argint şi îşi îndreptă capul înainte, 
semet, pe când m-am îndreptat spre el. 

— Tu eşti Aidan, i-am zis. Erau paisprezece ani de când 
plecasem din Bebbanburg, dar totuşi îl recunoşteam pe 
Aidan. El fusese unul dintre uşierii tatălui meu, însărcinat 
să-i dea afară din sala de ospeţe pe musafirii nepoftiţi, dar 
lanţul de argint dovedea clar că, de atunci, omul crescuse 
în rang. L-am prins de lanţ şi l-am întrebat: Ce eşti acum, 
Aidan? 

— Sunt majordomul ealdormanului din Bebbanburg, zise 
el, ţâfnos. Nu mă recunoscuse. Cum ar fi putut? Aveam 
doar nouă ani când mă văzuse ultima dată. 

— Aha! Înseamnă că eşti majordomul meu, am zis. 

— Majordomul tău? se miră el, apoi înţelese cine eram şi 
se dădu câţiva paşi înapoi, lângă doi tineri războinici. Se 
retrăsese fără să vrea, deşi Aidan nu era un laş. Fusese un 
soldat vrednic la vremea lui, dar întâlnirea cu mine îl 
şocase. Îşi reveni însă şi mă înfruntă, sfidător: Domnița 
Gisela este măritată. 

— Eşti măritată? am întrebat-o pe Gisela. 

— Nu. 


% 277 # 


— Nu e măritată, am spus. 

Guthred îşi drese glasul, ca şi cum ar fi vrut să 
vorbească, dar îşi înghiţi cuvintele când Ragnar şi oamenii 
lui pătrunseră ca o vijelie în biserică. 

— Domnița este măritată, se auzi o voce din rândul 
călugărilor şi preoţilor. M-am întors şi l-am zărit pe fratele 
Jeenberht, care vorbise şi continuă: E măritată cu Ælfric, 
stăpânul cetăţii Bebbanburg. 

— E măritată cu Ælfric? am întrebat, de parcă nu 
auzisem vestea. Cu acel pui de căţea, cu acel rahat de 
păduche? 

Aidan îi dădu un ghiont puternic soldatului de lângă el, 
şi acesta scoase sabia. Celălalt războinic făcu la fel, iar eu 
le-am zâmbit, trăgând din teacă, foarte lent, Răsuflarea- 
Şarpelui. 

— Aceasta e casa Domnului! protestă stareţul Eadred. 
Vârâţi-vă săbiile înapoi în teacă! 

Cei doi soldaţi ezitară, dar, cum eu am rămas cu 
Răsuflarea-Şarpelui în mână, continuară şi ei să ţină 
săbiile pregătite, deşi nu îndrăzneau să mă atace. 
Cunoşteau faima mea de luptător şi, în plus, Răsuflarea- 
Şarpelui era încă mânjită de sângele oamenilor lui Kjartan. 

— Uhtred! De data asta, cel care mă opri fu Beocca. El 
dădu buzna în biserică şi trecu pe lângă oamenii lui 
Ragnar. Uhtred! strigă el din nou. 

M-am răsucit spre el. 

— E treaba mea, părinte, şi ai s-o laşi în seama mea. Ti-l 
aminteşti pe Aidan? l-am întrebat. 

Beocca părea nedumerit, apoi îl recunoscu pe 
majordomul care fusese la Bebbanburg în toţi anii cât 
Beocca fusese preotul tatălui meu. 

— Aidan vrea ca aceşti tineri să mă ucidă, dar înainte ca 
ei să-i îndeplinească voinţa, i-am zis, uitându-mă iarăşi 
spre majordom, spune-mi cum poate fi Gisela măritată cu 
un bărbat pe care nu l-a întâlnit niciodată? 

Aidan aruncă o privire spre Guthred, ca şi cum s-ar fi 
aşteptat să primească ajutor din partea regelui, dar acesta 
nu se clinti, aşa că Aidan fu nevoit să mă înfrunte singur. 


4 278 # 


— Am stat lângă ea în locul stăpânului Ælfric, aşa că, în 
ochii Bisericii, domniţa este o femeie măritată. 

— Şi ai şi ciocănit-o în locul lui? l-am repezit eu, iar 
preoţii şi călugării şuierară în semn de dezaprobare. 

— Sigur că nu, pufni Aidan, profund ofensat. 

— Dacă nu s-a culcat nimeni cu ea, atunci nu e măritată. 
O iapă nu e îmblânzită până când nu-i pui şaua şi o 
călăreşti. "Ţi-a pus cineva şaua? am întrebat-o pe Gisela. 

— Nu încă, zise ea. 

— Este măritată, insistă Aidan. 

— Ai stat în altar în locul unchiului meu şi numeşti asta 
nuntă? l-am întrebat, furibund. 

— Da, e nuntă, zise Beocca, încetişor. 

— Aha! Deci, dacă te omor, i-am sugerat lui Aidan, 
ignorându-l pe Beocca, ea o să fie văduvă? 

Aidan îl împinse pe unul din soldaţi către mine, şi omul 
năvăli prosteşte, dar Răsuflarea-Şarpelui fulgeră o singură 
dată, cu putere, şi îi zbură tânărului din mână sabia, iar, în 
clipa următoare, lama mea era la un deget de pântecul lui. 

— Vrei să-ţi împrăştii măruntaiele pe podea? l-am 
întrebat, calm. Eu sunt Uhtred, am spus apoi, cu voce 
puternică, impunătoare. Sunt ealdormanul de Bebbanburg 
şi omul care l-a ucis pe Ubba Lothbrokson lângă mare. L- 
am înghiontit cu vârful sabiei, obligându-l să se dea înapoi. 
Am ucis mai mulţi oameni decât aş putea număra, i-am 
spus, dar asta să nu te împiedice să lupţi cu mine. Vrei să 
te făleşti că m-ai ucis? Broasca aia râioasă de Ælfric ar fi 
mulţumit dac-ai face-o. Te va răsplăti, am râs eu şi l-am 
împuns iar. Hai, îndrăzneşte, l-am provocat, dar el refuză 
să înainteze. 

Dimpotrivă, mai făcu un pas şovăitor înapoi, iar celălalt 
luptător îi urmă exemplul. Nici nu era de mirare, întrucât 
Ragnar şi Steapa mi se alăturaseră, iar în spatele lor era 
un pâlc de danezi îmbrăcaţi în zale şi purtând săbii şi 
topoare. L-am privit pe Aidan. 

— Acum, poţi să te târăşti înapoi la unchiul meu şi să-i 
spui că şi-a pierdut mireasa. 

— Uhtred, interveni Guthred, reuşind, în sfârşit, să 


4 279 # 


vorbească. 

Nu l-am luat în seamă, ci am străbătut biserica, spre 
locul unde erau strânşi preoţii şi călugării. Gisela veni cu 
mine, strângându-mă de mână, şi i-am dat sabia, apoi am 
păşit înaintea lui Jaenberht. 

— Crezi că Gisela e măritată? l-am întrebat. 

— Da, este, rosti el, sfidător. Preţul miresei a fost plătit, 
iar uniunea, oficiată. 

— Preţul miresei? am izbucnit eu, privind-o pe Gisela. 
Cu ce te-au plătit? 

— Noi i-am plătit pe ei, zise ea. Le-am dat o mie de 
şilingi şi braţul sfântului Oswald. 

— Braţul sfântului Oswald? am zis eu, aproape izbucnind 
în râs. 

— Starețul Eadred l-a găsit, grăi Gisela, serioasă. 

— Mai curând aş crede că l-a scos din mormântul 
vreunui sărăntoc. 

Jeenberht se zburli. 

— Totul s-a făcut potrivit legilor oamenilor şi ale Sfintei 
Biserici. Femeia, zise el, privind-o pieziş pe Gisela, este 
măritată. 

Figura lui slabă şi trufaşă avea ceva ce mă scotea din 
sărite, aşa că m-am repezit şi l-am apucat de claia de păr. 
El încercă să reziste, dar era slăbănog, şi i-am clătinat 
capul în sus şi-n jos, apoi mi-am ridicat piciorul drept şi l- 
am lovit atât de puternic pe călugăr, încât i-am zdrobit faţa 
de zalele de pe coapsa mea. Apoi l-am săltat în picioare şi 
i-am privit faţa însângerată. 

— Ia zi, e măritată? 

— E măritată, bâigui el, cu vocea îngroşată de sângele 
care-i umplea gura, şi i-am tras iar capul în jos, simțind 
cum i se rup dinţii în genunchiul meu. 

— E măritată? El nu mai zise nimic, aşa că l-am împins 
iar cu capul în jos şi i-am turtit nasul de piciorul acoperit 
cu zale. Ţi-am pus o întrebare, am insistat. 

— E măritată, stărui Jsenberht. 

Tremura de furie şi de durere, iar preoţii prinseră a 
protesta faţă de tratamentul pe care i-l aplicam, dar pur şi 


% 280 # 


simplu nu-mi mai puteam stăpâni furia. El era slugarnicul 
călugăr al unchiului meu, omul care negociase cu Guthred 
să mă vândă în sclavie. El conspirase împotriva mea. 
Incercase să mă distrugă şi, când mi-am dat seama de 
asta, mânia mea se dezlănţui. Era o furie subită, care-mi 
acoperea ochii cu o perdea de sânge, hrănită de amintirea 
umilinţelor pe care le îndurasem pe Neguţătorul lui Sverri, 
aşa că am tras iar capul lui Jaenberht spre mine, doar că, 
de data asta, în loc să-l lovesc cu genunchiul în faţă, am 
tras Acul-Viespii, sabia mea scurtă, şi i-am tăiat beregata. 
Dintr-o singură mişcare. De o singură clipă a fost nevoie ca 
să scot sabia, şi în acea clipă am văzut ochii călugărului 
căscându-se, uimiţi; mărturisesc, mai că nici mie nu-mi 
venea să cred ce fac. Dar am făcut-o, oricum. l-am tăiat 
beregata, şi oţelul Acului-Viespii atinse tendoanele şi 
zgârciurile, apoi le înfrânse rezistenţa, iar sângele ţâşni, 
mânjindu-mă pe cămaşa de zale. Jaenberht, tremurând şi 
bolborosind, se prăbuşi pe rogojinele ude. 

Preoţii şi călugării începuseră să se smiorcăie ca nişte 
muieri. Fuseseră uimiţi când îi zdrobisem faţa lui 
Jeenberht, dar nu se aşteptau să săvârşesc o crimă. Eu nu 
simţeam însă niciun regret şi nici nu consideram fapta mea 
o crimă. O vedeam ca pe o răzbunare şi am simţit o dulce 
plăcere ucigându-l pe ticălos. Fiecare vâslă trasă pe 
corabia lui Sverri şi fiecare lovitură de bici primită de la 
oamenii lui se izbăviseră în acea lovitură cu sabia. L-am 
privit pe călugăr zvârcolindu-se pe jos, în chinurile morţii, 
apoi l-am întrebat pe tovarăşul lui, fratele Ida. 

— Gisela e măritată? l-am întrebat. 

— Sub legea Bisericii... începu el, cu glas tremurat, apoi 
făcu o pauză şi privi cu spaimă lama sabiei. Nu e măritată, 
stăpâne, continuă el, precipitat, atâta vreme cât cununia 
nu e consumată. 

— Eşti măritată? am întrebat-o pe Gisela. 

— Fireşte că nu, răspunse ea. 

M-am aplecat şi am curăţat lama Acului-Viespii de 
poalele sutanei lui Jeenberht. Acesta murise deja, având 
întipărită în ochi uluirea care-l cuprinsese în ultimele clipe 


4 281 # 


de viaţă. Un preot, mai curajos decât ceilalţi, îngenunche 
să se roage lângă trupul călugărului, dar ceilalţi clerici 
păreau ca nişte oi încolţite de lup. Căscau gurile la mine, 
prea îngroziţi ca să protesteze. Beocca închidea şi 
deschidea gura, dar nu zicea nimic. Mi-am vârât sabia în 
teacă, am luat Răsuflarea-Şarpelui de la Gisela şi ne-am 
întors amândoi către fratele ei. Regele se uita la trupul 
nemișcat al lui Jænberht şi la sângele împrăştiat pe podea 
şi pe veşmintele surorii lui şi bănuia, probabil, că aceeaşi 
soartă îl aştepta şi pe el, căci îşi duse mâna la sabie. Cu 
vârful Răsuflării-Şarpelui i l-am arătat pe Ragnar. 

— El este jarlul Ragnar şi a venit aici să lupte pentru 
tine, rege Guthred. Nu meriţi ajutorul lui. Dacă ar fi fost 
după mine, acum te-ai fi întors în sclavie, să porţi cătuşe şi 
să cari oala de noapte a regelui Eochaid. 

— Este unsul Domnului! protestă părintele Hrothweard. 
Arată-i respect! 

Am ridicat Acul-Viespii. 

— Nici de tine nu mi-a plăcut niciodată, am mârâit către 
Hrothweard. 

Îngrozit de purtarea mea, Beocca mă împinse într-o 
parte şi făcu o plecăciune în faţa lui Guthred. Preotul era 
palid. Nu era de mirare, după ce un călugăr fusese ucis 
sub ochii lui, însă nici măcar asta nu-l putu împiedica să-şi 
îndeplinească glorioasa misiune de sol al regatului Wessex. 

— Îţi aduc salutări, începu el, din partea lui Alfred de 
Wessex, care... 

— Mai târziu, părinte, i-am cerut eu. 

— Îţi aduc salutări creştineşti din partea... încercă 
Beocca din nou, dar scânci ca un prunc speriat când l-am 
tras înapoi. 

Evident, preoţii şi călugării erau convinşi că aveam să-l 
ucid şi pe el, căci unii îşi aţintiră deja privirile în podea, 
îngroziţi de ce-ar putea urma. 

— Mai târziu, părinte, i-am zis, dându-i drumul, apoi l- 
am privit pe Guthred. Aşadar, ce-ai de gând să faci acum? 
l-am întrebat. 

— Ce-am de gând să fac? 


4 282 # 


— Da, ce vrei să faci? l-am ucis pe oamenii care te 
păzeau, aşa că eşti liber să pleci. Ce vei face? 

— Te vom pedepsi pe tine, asta vom face, răspunse, în 
locul lui, Hrothweard, arătând cu degetul spre mine, 
cuprins de furie, îmi strigă în faţă că sunt un asasin, un 
păgân şi un păcătos şi că Dumnezeu avea să se răzbune pe 
Guthred dacă regele mă lăsa nepedepsit. Regina Osburh 
părea îngrozită de amenințările lui. Cu părul vâlvoi şi 
hainele în neorânduială, preotul vorbea cu patimă, 
acuzându-mă că-i ucisesem fratele întru credinţă. Singura 
speranţă pentru Haliwerfolkland este alianţa cu Ælfric de 
Bebbanburg. Trimiteţi-o pe domniţa Gisela ealdormanului 
Ælfric şi ucideţi-l pe acest păgân! urlă el, arătând spre 
mine. 

Gisela îmi rămase alături, strângându-mi mâna în mâna 
ei, iar eu am rămas tăcut. 

Starețul Eadred, care părea acum la fel de bătrân ca şi 
răposatul sfânt Cuthbert, încercă să calmeze spiritele în 
biserică. Săltă braţele şi le ţinu astfel până ce se pogori 
liniştea, apoi îi mulţumi lui Ragnar că-i omorâse pe 
oamenii lui Kjartan. 

— Ce trebuie să facem acum, rege, stăpâne al nostru, 
zise el, răsucindu-se spre Guthred, este să ducem trupul 
sfântului spre nord. Către Bebbanburg. 

— Trebuie să-l pedepsim pe ucigaş mai întâi! interveni 
Hrothweard. 

— Nimic nu e mai preţios pentru ţara noastră decât 
trupul sfântului Cuthbert, continuă Eadred, ignorând 
mânia lui Hrothweard, şi trebuie să-l ducem într-un loc 
sigur. Ar trebui să pornim mâine şi să călărim spre nord, 
spre adăpostul pe care doar cetatea Bebbanburg ni-l poate 
da. 

Aidan, şambelanul lui Ælfric, ceru încuviinţare să 
vorbească. El venise în sud, spunea el, ştiind primejdiile 
care îl pasc, dar având inima curată, iar eu îi insultasem pe 
el, pe stăpânul lui şi pacea din Northumbria. Dar avea de 
gând să treacă peste toate aceste jigniri, dacă Guthred se 
învoia să ducă trupul sfântului Cuthbert şi pe Gisela la 


4 283 # 


Bebbanburg. 

— Doar la Bebbanburg, sfântul va fi în siguranţă, zise el. 

— Acest om trebuie să moară, stărui Hrothweard, 
îndreptând spre mine o cruce mare de lemn. 

Guthred era tulburat. 

— Dacă pornim spre nord, Kjartan va încerca să ne 
împiedice. 

Eadred era pregătit să audă o asemenea părere. 

— Dacă jarlul Ragnar va veni alături de noi, stăpâne, 
vom reuşi să ajungem. lar Biserica îl va răsplăti pentru 
serviciile sale. 

— Dar nu va fi nicio siguranţă, pentru niciunul dintre 
noi, dacă un ucigaş este lăsat nepedepsit, strigă 
Hrothweard, arătând din nou spre mine cu crucea de lemn. 
E un ucigaş! Un asasin! lar fratele Jaenberht e un martir! 

Preoţii şi călugării îi dădură, zgomotos, dreptate, iar 
Guthred reuşi să pună capăt zarvei doar amintindu-le că 
părintele Beocca e solul lui Alfred. El ceru să se facă 
linişte, apoi îl invită pe Beocca să vorbească. 

Sărmanul Beocca! Işi repetase discursul zile în şir, 
şlefuindu-şi vorbele, rostindu-le cu voce tare, schimbându- 
le şi apoi punându-le la loc. Ne ceruse sfaturi privind 
discursul, apoi le respinsese, declamase la nesfârşit 
cuvintele, iar acum rostea, în sfârşit, mesajul lui Alfred, 
dar mă îndoiam că Guthred auzea măcar un cuvinţel din el, 
căci nu-şi dezlipea ochii de la mine şi de la Gisela. În 
această vreme, Hrothweard îi picura în ureche vorbe 
otrăvite despre mine. Însă Beocca turuia în continuare, 
ridicându-i în slăvi pe Guthred şi pe regina Osburh, 
declarând că ei erau o rază de lumină divină revărsată 
asupra nordului şi plictisindu-i pe toţi cei care se osteneau 
să-l asculte. Unii dintre luptătorii lui Guthred îi luau 
cuvântarea în tărbacă, făcând mutre caraghioase sau 
prefăcându-se că se uită cruciş, până ce Steapa, sătul de 
cruzimea acestora, merse lângă Beocca şi-şi lipi palma de 
mânerul sabiei. Steapa era un om cumsecade, deşi părea 
deosebit de violent. Era uriaş, iar pielea parcă îi fusese 
întinsă prea rău pe craniu, împiedicându-l să aibă altă 


4 284 # 


expresie decât ură pură şi foame de lup. El aruncă o 
privire în jur, de parcă i-ar fi provocat pe ceilalţi să-l mai 
maimuţărească pe Beocca, şi dintr-odată toţi tăcură, 
impresionați. 

Desigur, Beocca fu convins că elocinţa lui îi liniştise. Îşi 
încheie cuvântarea cu o plecăciune adâncă faţă de 
Guthred, apoi prezentă darurile trimise de Alfred. Era 
vorba de o carte despre care Alfred pretindea că o 
tradusese din latină în engleză, şi poate chiar el făcuse 
asta. Ceaslovul era plin de predici creştine, zicea Beocca 
şi, cu o plecăciune, îi oferi regelui tomul greu, prins între 
coperte bătute cu pietre preţioase. Guthred luă cartea, o 
deschise şi, fără să ţină seama că o ţinea cu scrisul invers, 
declară că era cel mai de preţ dar pe care-l primise 
vreodată. Spuse acelaşi lucru şi despre cel de-al doilea dar, 
o sabie. Avea lama făurită în Francia şi mânerul de argint, 
a cărui măciulie adăpostea un cristal strălucitor. Ultimul 
dar era, fără îndoială, cel mai preţios - un relicvariu din cel 
mai fin aur, bătut cu granate strălucitoare, înăuntrul 
căruia se aflau câteva fire de păr din barba sfântului 
Augustin din Contwaraburg. Chiar şi stareţul Eadred, 
păzitorul celor mai sacre moaşte din Northumbria, fu 
impresionat şi se aplecă să atingă caseta din aur 
strălucitor. 

— Regele vrea să transmită un mesaj prin aceste daruri, 
zise Beocca. 

— Spune-l pe scurt, i-am murmurat la ureche, iar Gisela 
mă strânse de mână. 

— Aş fi bucuros să aud acest mesaj, zise, politicos, 
Guthred. 

— Cartea reprezintă învăţătura, căci, fără învăţătură, un 
regat nu este decât o pleavă de barbari neştiutori. Sabia 
este unealta prin care noi apărăm învăţătura şi regatul 
pământesc al lui Dumnezeu, iar cristalul ei reprezintă 
ochiul de taină, interior, care ne îngăduie să descoperim 
vrerea Mântuitorului nostru. Iar firele din barba sfântului 
Augustin, stăpâne, ne amintesc că, fără Dumnezeu, nu 
suntem nimic şi că, fără Sfânta Biserică, am fi doar nişte 


4 285 # 


frunze-n vânt. lar Alfred de Wessex îţi doreşte viaţă lungă 
şi luminată, o domnie dumnezeiască şi un regat liniştit şi 
sigur, încheie el cu o plecăciune. 

Guthred încropi un discurs de mulţumire, dar îl încheie 
tranşant: avea să trimită oare Alfred de Wessex ajutor 
Northumbriei? 

— Ajutor? repetă Beocca, neştiind ce să răspundă. 

— Am nevoie de sulițe, zise Guthred, deşi era un mister 
pentru mine cum credea el că avea să reziste până să-i 
vină în sprijin trupe din Wessex. 

— M-a trimis pe mine, am răspuns. 

— Ucigaşule! scrâşni Hrothweard şi scuipă spre mine. 

Afurisitul nu se dădea bătut. 

— M-a trimis pe mine, am spus iar şi am dat drumul 
mâinii Giselei pentru a mă alătura lui Beocca şi lui Steapa, 
în centrul bisericii. 

Beocca flutură, discret, mâna spre mine, ca pentru a-mi 
da de înţeles că trebuie să plec şi să tac, dar Guthred voia 
să mă audă. 

— Acum mai bine de doi ani, i-am reamintit regelui, 
Ælfric a devenit aliatul tău, iar libertatea mea a fost preţul 
acestei alianţe. El ţi-a promis că va cuceri cetatea 
Dunholm, dar am auzit că aceasta rezistă încă şi că 
danezul Kjartan trăieşte netulburat. Aşa că vezi bine cât 
valorează promisiunile lui Ælfric şi tot îţi mai pui nădejdea 
în el? Crezi că, dacă i-o dai pe sora ta şi moaştele unui 
sfânt, Ælfric va lupta pentru tine? 

— Ucigaş! şuieră Hrothweard. 

— Bebbanburgul e la două zile de mers de aici, am 
continuat, şi, ca să ajungi acolo, ai nevoie de ajutorul 
jarlului Ragnar. Dar el este prieten cu mine, nu cu tine. Nu 
m-a trădat niciodată. 

La auzul acestor vorbe, chipul lui Guthred fu 
schimonosit de o grimasă. 

— N-avem nevoie de danezi păgâni, mormăi Hrothweard 
către Guthred. Trebuie să ne dăruim vieţile în mâinile 
Domnului, rege şi stăpâne, aici, la râul Iordanului, iar 
Dumnezeu ne va călăuzi în siguranţă prin pământurile lui 


% 286 # 


Kjartan. 

— Iordanul? întrebă Ragnar, din spatele meu. Pe unde 
trece râul ăsta? 

Credeam că lordanul era un râu în ţara sfântă a 
creştinilor, dar se vede treaba că era aici, în Northumbria. 

— Râul Swale, strigă Hrothweard, ca şi cum s-ar fi 
adresat unei congregaţii de sute de credincioşi, e locul 
unde binecuvântatul sfânt Paulinus l-a botezat pe Edwin, 
primul rege creştin al ţării noastre. Mii de oameni au fost 
botezați aici. Acesta este râul nostru sfânt! Iordanul 
nostru! Dacă ne vom înmuia săbiile şi suliţele în Swale, 
Dumnezeu le va binecuvânta. Nu vom putea fi învinşi! 

— Fără jarlul Ragnar, i-am spus, plin de dispreţ, lui 
Hrothweard, Kjartan are să vă sfărâme în bucăţi. Iar jarlul 
Ragnar, am zis, privindu-l ţintă pe Guthred, îmi este 
prieten mie, nu vouă. 

Guthred îşi luă soaţa de mână, apoi cuteză să mă 
privească în ochi. 

— Ce-ai face în locul meu, nobile Uhtred? 

Duşmanii mei - şi erau mulţi în biserică - luară aminte 
că regele îmi spusese „nobil”, şi se stârni un murmur de 
indignare. Am făcut un pas înainte. 

— E simplu, rege, i-am zis, deşi nu ştiam ce urma să 
spun, dar gândurile mi-au venit de îndată în minte. 

Cele trei ursitoare fie se jucau cu mine, fie îmi dăruiseră 
o soartă la fel de strălucitoare ca a lui Guthred, căci dintr- 
odată totul mi se păru floare la ureche. 

— Simplu? se miră Guthred. 

— Ivarr a plecat la Eoferwic, rege, i-am zis, iar Kjartan 
şi-a trimis oameni să te împiedice să ajungi la Bebbanburg. 
Încearcă să te pună pe fugă. Îţi vor cuceri cetatea, îţi vor 
ocupa palatul, îi vor distruge pe saxonii care te sprijină şi, 
când nu vei mai avea unde să te-ascunzi, vor veni după 
tine şi te vor ucide. 

— Şi-atunci? Ce-i de făcut? întrebă Guthred, pe un ton 
tânguitor. 

— O să ne stabilim noi înşine într-o cetate. Într-un loc 
sigur. 


4 287 # 


— Unde? 

— La Dunholm, unde-n altă parte? i-am zis. 

Regele înlemni. Nimeni altcineva nu mai vorbea. Chiar şi 
clericii, care doar cu câteva clipe mai devreme nu mai 
conteneau să ceară moartea mea, tăcură mâlc. M-am 
gândit atunci la Alfred, care, în acea groaznică iarnă, când 
tot regatul Wessex păruse pierdut, nu se gândise doar la 
supravieţuire, ci la victorie. 

— Dacă pornim în zori şi mergem cu grabă, în două zile 
putem lua cetatea. 

— Poţi face tu asta? întrebă Guthred. 

— Singur, nu, rege, dar noi toţi o putem face, i-am 
răspuns, deşi n-aveam habar cum trebuia să procedăm. 

Tot ce ştiam era că eram puţini, iar duşmanii câtă frunză 
şi iarbă, că până acum Guthred fusese ca un şoarece în 
ghearele acestora şi că venise vremea să pornim la atac. 
Kjartan trimisese atât de mulţi oameni la Bebbanburg, 
încât Dunholmul aproape că rămăsese fără apărare, şi 
trebuia să profităm de asta. 

— Da, o putem face, interveni Ragnar, venind lângă 
mine. 

— Atunci să o facem, încheie regele, şi astfel fu 
pecetluită soarta cetăţii. 

Preoţilor nu le convenea deloc că aveam să scap basma 
curată şi fură de-a dreptul indignaţi când Guthred nu luă 
în seamă plângerile lor, ci-mi ceru să-l însoțesc în căsuţa 
unde locuia. Gisela veni şi ea şi stătu lipită de perete, 
asistând la discuţia noastră. În vatră ardea un foc plăpând. 
Era frig în acea după-amiază, un frig ce vestea că iarna era 
aproape. 

Guthred se simţea stânjenit să se afle faţă-n faţă cu mine 
şi încercă să schiţeze un zâmbet. 

— Îmi pare rău pentru tot, bâigui el. 

— Eşti un ticălos, i-am spus. 

— Uhtred... începu el, dar nu mai izbuti să-şi găsească 
vorbele. 

— Eşti un rahat de nevăstuică, eşti o căcărează... 

— Sunt rege, rosti el, încercând să-şi recapete 


Y 288 # 


demnitatea. 

— Aha, deci, eşti un rahat regal de nevăstuică. O 
căcărează cocoţată pe tron. 

— Eu... începu el iarăşi, dar tot nu putu să continue, aşa 
că se aşeză pe singurul scaun din încăpere şi ridică din 
umeri. 

— Dar ai făcut ce trebuia să faci, i-am zis. 

— Chiar aşa? se lumină el, deodată, la faţă. 

— Însă nu ţi-a mers, nu? Ai vrut să mă sacrifici ca să 
câştigi trupele lui Ælfric de partea ta. Ai crezut că o să-l 
striveşti pe Kjartan ca pe un păduche, dar el e încă acolo, 
teafăr şi nevătămat, iar Ælfric îşi zice mândru domnul 
Berniciei. Şi tu cu ce te-ai ales? Cu o răzmeriţă daneză? 
Pentru asta, am tras la vâsle ca sclav vreme de doi ani? 

Regele nu spuse nimic. Mi-am desprins cingătoarea, cu 
tot cu sabie, şi mi-am scos pe cap cămaşa grea de zale, 
aruncând-o pe podea. Guthred era nedumerit văzându-mă 
că-mi trag mâneca tunicii peste umăr, ca să-i arăt 
cicatricea pe care Hakka mi-o scrijelise pe braţ. 

— Ştii ce-i asta? l-am întrebat, iar el scutură din cap. Un 
stigmat de sclav, rege. Tu n-ai aşa ceva? 

— Nu, murmură el. 

— L-am primit eu în locul tău. L-am încasat eu pentru ca 
tu să poţi fi rege, dar, în loc să fii rege, eşti un fugar călărit 
de preoţi. 'Ţi-am spus de mult să-l ucizi pe Ivarr. 

— Aşa ar fi trebuit să fac, recunoscu el. 

— Şi tu l-ai lăsat pe zgârciul ăla păros şi mizerabil de 
Hrothweard să le pună zeciuială danezilor? 

— Era pentru biserică, mormăi ei. Hrothweard a avut un 
vis. Spunea că sfântul Cuthbert i s-ar fi arătat şi i-ar fi 
vorbit. 

— Ha! Cuthbert ăsta-i cam vorbăreţ pentru un mort, nu 
crezi? De ce nu-ţi aminteşti însă că tu stăpâneşti această 
ţară, nu sfântul Cuthbert? 

Regele avea o înfăţişare jalnică. 

— Magia creştină mi-a fost întotdeauna de folos, zise el. 

— De folos? Nici pomeneală, am pufnit eu. Kjartan 
trăieşte, Ivarr trăieşte, şi tu ai de înfruntat răzmeriţa 


4 289 # 


danezilor. Lasă magia creştină. Acum ne ai pe noi, pe mine 
şi pe Ragnar. El e cel mai bun om din regatul tău. Ai grijă 
de el 

— Şi de tine o să am grijă. Promit! zise el. 

— Şi eu, adăugă Gisela. 

— Fiindcă vei fi cumnatul meu, i-am zis lui Guthred. 

El încuviinţă din cap, apoi surâse blând. 

— Ea a spus întotdeauna că te vei întoarce. 

— Şi tu ai crezut că sunt mort? 

— Am sperat să nu mori, zise el, apoi se ridică şi-mi 
zâmbi. Mă vei crede dacă-ţi voi spune că mi-ai lipsit? 

— Da, rege, fiindcă şi tu mi-ai lipsit. 

— Chiar aşa? întrebă el, cu speranţă în priviri. 

— Da, rege, mi-ai lipsit, am repetat. 

Şi, oricât de ciudat ar fi părut, era adevărat. Mă 
gândisem că aveam să-l urăsc odată ce îl revedeam, dar 
uitasem de farmecul lui molipsitor. Incă îmi plăcea de el. 
Ne-am îmbrăţişat. Guthred îşi luă coiful şi se îndreptă spre 
uşă - care era, de fapt, o bucată de pânză bătută în cuie de 
toc. 

— Vă las casa mea, să dormiţi aici peste noapte, zise el, 
surâzând. Amândoi. 

Şi-ţi ţinu cuvântul. 


Gisela... În aceste zile, când sunt bătrân, uneori văd 
câte-o fetişcană ce-mi aminteşte de ea şi simt un nod în 
gât. Văd câte o fată cu pas zvelt, îi văd părul negru, talia 
îngustă, graţia mişcărilor şi felul cum îşi ridică, plină de 
îndrăzneală, fruntea. Şi, când zăresc o asemenea fată, am 
impresia că o privesc iar pe Gisela şi, adesea, fiindcă am 
devenit un nerod sentimental, simt că mi se umezesc ochii 
de lacrimi. 

— Am deja o nevastă, i-am spus ei în acea noapte. 

— Eşti însurat? se miră ea. 

— O cheamă Mildrith şi m-am însurat cu ea cu mulţi ani 
în urmă, din porunca lui Alfred, dar ea mă urăşte şi s-a 
retras într-o mănăstire. 

— Toate femeile tale sfârşesc acolo, observă Gisela. 


4 290 # 


Mildrith, Hild şi eu. 

— Adevărat, am zis, amuzat. Nu m-am gândit pân- 
acum... 

— Hild m-a sfătuit să intru într-o mănăstire dacă mă simt 
ameninţată. 

— Hild? 

— Da, mi-a zis că aş fi în siguranţă acolo. Aşa că, atunci 
când Kjartan a propus să devin soaţa fiului său, am plecat 
la mănăstire. 

— Guthred nu te-ar fi măritat niciodată cu Sven, am 
asigurat-o. 

— Fratele meu s-a gândit totuşi la planul ăsta. Avea 
nevoie de bani. Avea nevoie de ajutor, şi eu eram tot ce 
putea să ofere în schimb. 

— Juninca de pace. 

— Eu, în persoană! acceptă ea. 

— Ţi-a plăcut la mănăstire? 

— Am urât orice câtă vreme ai fost departe. Acum, ce vei 
face? îl vei ucide pe Kjartan? 

— Da. 

— Cum? 

— Nu ştiu încă. Sau poate Ragnar îl va ucide. E mai 
îndreptăţit decât mine să o facă. 

— Când am refuzat să mă mărit cu Sven, zise Gisela, 
Kjartan a promis că o să pună mâna pe mine şi o să-şi lase 
oamenii să mă batjocorească. A spus că o să mă lege de un 
stâlp şi toţi o să-şi facă poftele cu mine. Şi dup-aceea mă 
dă la câini. Tu şi Mildrith aveţi copii? 

— Am avut un fiu. Dara murit. 

— Copiii mei n-or să moară. Fiii mei vor fi războinici, iar 
fiica mea va fi mamă de războinici. 

Am zâmbit, apoi am mângâiat-o pe spatele cu piele 
mătăsoasă, iar fata se înfioră, deasupra mea. Eram înveliţi 
cu trei pelerine, iar părul ei era ud, căci picăturile de 
ploaie se scurgeau prin stuful acoperişului. Rogojinele de 
pe podea erau jilave şi mucegăite, dar noi eram fericiţi. 

— Te-a creştinat la mănăstire? am întrebat-o. 

— Fireşte că nu, rosti ea, cu dispreţ. 


4 291 # 


— Şi nu s-au oţărât? 

— Le-am dat argint. 

— Înseamnă c-au fost mulţumiţi, am zis. 

— Nu cred că vreun danez e cu adevărat creştin, 
mărturisi ea. 

— Nici măcar fratele tău? 

— Noi avem mulţi zei, iar zeul creştin e doar un alt zeu. 
Sunt sigură că asta crede şi Guthred. Care e numele zeului 
creştin? Mi-a spus o călugăriţă, dar am uitat. 

— Iehova. 

— Atunci, asta e. Odin, Thor şi Iehova. Zeul ăsta are o 
soţie? 

— Nu. 

— Bietul Iehova! zise ea. 

Bietul Iehova! am chibzuit, şi încă mă gândeam la asta 
atunci când, sub o ploaie deasă, ce mătura dalele de piatră 
ale drumului roman şi prefăcea câmpurile în nesfârşite 
întinderi de noroi, am trecut peste râul Swale şi am călărit 
spre nord, să cucerim cetatea ce nu putea fi cucerită. Am 
călărit ca să ocupăm Dunholmul. 


4 292 # 


Nouă 


Lucrul mi se păruse floare la ureche atunci când 
făcusem propunerea. Trebuia să pornim numaidecât spre 
Dunholm, să atacăm prin surprindere şi, astfel, să-i oferim 
lui Guthred un adăpost sigur, iar lui Ragnar prilejul să se 
răzbune, dar Hrothweard părea decis să ne pună beţe-n 
roate, căci, înainte să plecăm, stârni o altă discuţie 
aprinsă. 

— Ce se va întâmpla cu sfântul? îl întrebă el pe rege. 
Dacă înălţimea Ta pleacă, atunci cine va mai păzi sfintele 
moaşte ale lui Cuthbert? 

Hrothweard punea patimă în tot ce făcea. Era o patimă 
hrănită din ură, bănuiam eu. Mai cunoscusem oameni ca 
el, care se puteau înfuria mereu, din orice pricină, 
indiferent că era vorba de vreo insultă măruntă sau de cel 
mai drag lucru. Pentru Hrothweard, acel lucru era 
Biserica, şi oricine nu era creştin era duşman al Bisericii 
sale. Devenise cel mai însemnat sfetnic al lui Guthred, şi 
tocmai firea lui pătimaşă îi adusese această poziţie. 
Guthred încă mai considera creştinismul o modalitate 
superioară de vrăjitorie şi credea că găsise în Hrothweard 
un om capabil să facă magia să funcţioneze. Cu siguranţă, 
Hrothweard arăta ca un vrăjitor. Avea părul răvăşit, barba 
încâlcită, ochii aprinşi şi cea mai puternică voce din câte 
mi-a fost dat vreodată să aud. Nu era căsătorit, fiind 
devotat doar religiei lui dragi, iar oamenii nu se îndoiau că 
avea să ajungă arhiepiscop în Eoferwic, după moartea lui 
Wulfhere. 

Guthred nu era pătimaş. Era chibzuit, blând, dorea ca 
toţi cei din jurul lui să fie fericiţi, iar Hrothweard îl cam 
punea la zid. La Eoferwic, unde majoritatea locuitorilor 
erau creştini, Hrothweard avea puterea de a scoate 


4 293 # 


mulțimile în stradă şi, ca să evite răzmeriţele, Guthred 
prefera să i se supună clericului. Şi Hrothweard învățase, 
de asemenea, să-l amenințe pe rege că, dacă nu-i dă 
ascultate, sfântul Cuthbert avea să se mânie pe el. Aceasta 
fu arma folosită şi în ajunul plecării noastre spre Dunholm. 
Singura noastră şansă de a cuceri cetatea era să-i luăm 
prin surprindere pe apărătorii ei, ceea ce însemna că 
trebuia să ne mişcăm iute. Or, aşa ceva nu era posibil 
decât dacă lăsam trupul sfântului Cuthbert şi capul 
sfântului Oswald, precum şi preţioasa carte de predici 
creştine, la Cetreht, alături de preoţi, călugări şi femei. 
Părintele Hrothweard insista însă că datoria noastră de 
căpătâi trebuia să fie protejarea sfântului Cuthbert. 

— Dacă un sfânt cade în mâinile păgânilor, îi strigă el lui 
Guthred, va fi pângărit! 

Avea dreptate, desigur. Sfântul Cuthbert avea să fie 
lăsat fără crucea de pe piept şi fără inelul de preţ, apoi dat 
hrană la porci, în vreme ce preţioasa carte din 
Lindisfarena ar fi rămas fără bijuteriile de pe copertă, şi, 
cu foile ei, danezii ar fi aprins focul sau s-ar fi şters la fund. 

— Datoria ta de căpetenie e să-l aperi pe sfânt, urla 
neîncetat Hrothweard la Guthred. 

— Datoria noastră de căpetenie, i-am replicat, tăios, e 
să-i asigurăm regelui tronul. 

Fireşte, preoţii îl sprijineau pe Hrothweard şi, de îndată 
ce-am intervenit, el îşi revărsă toată patima asupra mea. 
Mă numi iar ucigaş, păgân, eretic, păcătos, batjocoritor al 
odoarelor sfinte şi susţinu că Guthred trebuia să mă aducă 
în faţa justiţiei pentru faptele mele. Dintre toţi clericii, 
doar Beocca încercă să-l calmeze pe călugărul cu părul 
vâlvoi, dar fu repede redus la tăcere. Preoţii şi călugării 
declarară că regele avea să fie blestemat de Dumnezeu 
dacă abandona moaştele sfântului, iar Guthred părea 
buimac. Doar Ragnar reuşi să pună capăt acestei aiureli. 

— Ascundeţi sfântul, sugeră el, şi trebui să repete de trei 
ori cuvintele pentru ca preoţii să-l poată auzi. 

— Să-l ascundem? întrebă stareţul Eadred. 

— Unde? întrebă, dispreţuitor, Hrothweard. 


4 294 # 


— E un mormânt acolo, zise Ragnar. Îngropaţi-l. Cui i-ar 
veni ideea să caute moaşte sfinte într-un cimitir? 

Clericii rămaseră cu ochii zgâiţi la el. Starețul Eadred 
deschise gura, ca să protesteze, dar vorbi atât de încet 
încât vorbele i se stinseră pe buze. 

— Îngropaţi-l, continuă Ragnar, apoi mergeţi spre vest, 
pe dealuri, şi aşteptaţi-ne acolo. 

Hrothweard încercă să se opună, dar Guthred sprijini 
ideea lui Ragnar. El numi zece războinici în grija cărora să 
îi lase pe preoţi. Dimineaţă, pe când noi am pornit la drum, 
acei războinici săpară un mormânt în cimitir, unde aveau 
să fie ascunse trupul sfântului şi celelalte moaşte. Oamenii 
din Bebbanburg rămaseră şi ei la Cetreht, la insistenţele 
mele. Aidan voia să meargă cu noi, dar nu aveam încredere 
în el. Putea să-mi aducă lesne moartea, călărind înaintea 
noastră şi trădându-ne sosirea lui Kjartan, aşa că am luat 
toţi caii, silindu-i pe Aidan şi pe însoțitorii lui să rămână 
alături de clerici. Osburh, regina cu pântecul greu a lui 
Guthred, rămase şi ea. Starețul Eadred o socotea ostatică, 
chezaşă pentru reîntoarcerea lui Guthred şi, deşi regele 
încercă să protesteze împotriva acestei măsuri, am simţit 
că nu regreta prea mult faptul că o lasă acolo. Osburh era 
o femeie sperioasă, la fel de înclinată să se jelească din 
orice precum soţia mea, Mildrith, şi tot precum aceasta, 
era foarte încrezătoare în preoţi. Hrothweard era 
confesorul ei, şi bănuiam că predică mesajele sălbaticului 
preot şi în patul lui Guthred. Regele o asigură că niciun 
pâlc prădalnic de danezi nu avea să ajungă aproape de 
Cetreht de îndată ce aveam să plecăm, dar nici el nu putea 
fi sigur de asta. Exista întotdeauna o posibilitate ca, la 
întoarcerea noastră, să-i găsim pe toţi măcelăriți sau luaţi 
ostatici, dar, dacă nu ne mişcăm cât mai repede, orice 
şansă de a cuceri cetatea Dunholm era sigur pierdută. 

Dar exista oare vreo şansă? Dunholmul era un loc în 
care un om putea îmhbătrâni liniştit, sfidându-şi duşmanii 
asediatori. Plus de asta, noi eram doar vreo două sute de 
oameni, împreună cu câteva femei care stăruiseră să ne 
însoţească. Gisela era una dintre ele, iar ea, ca şi celelalte, 


4 295 # 


purta nădragi şi o vestă de piele. Şi părintele Beocca ne 
însoţi. I-am spus că nu poate călări suficient de repede şi 
că, dacă rămâne în urmă, îl abandonăm, dar el nici nu vru 
să audă să rămână la Cetreht. 

— În calitate de sol, zise el, locul meu e alături de 
Guthred. 

— Locul tău e alături de popii tăi, am spus. 

— Voi veni, insistă el cu obstinaţie, nelăsându-se 
convins. 

Ne puse să-i legăm picioarele în scări, ca să nu cadă din 
şa, apoi îndură ritmul iute. Deşi chinuit, nu se plânse o 
clipă. Bănuiesc că îi plăcea chiar să simtă fiorii aventurii. 
Poate că era un şchiop saşiu şi cu braţ ţeapăn, dar în 
Beocca bătea o inimă de războinic. 

Am plecat din Cetreht în zorii ceţoşi ai unei dimineţi de 
toamnă târzie, sub o bură deasă, iar călăreţii lui Kjartan, 
rămaşi, care se întorseseră pe malul nordic al râului, se 
apropiară, în urma noastră. Erau optsprezece, şi i-am lăsat 
să ne urmărească. Spre a-i induce în eroare, nu am rămas 
pe drumul roman, ce ducea direct peste câmpia întinsă, 
către Dunholm, ci, după câţiva kilometri, am cotit către 
nord-vest, pe o potecă îngustă, ce urca colinele domoale. 
Sturzii se înghesuiau sub norii bântuiţi de şoimi. Era 
vremea din an când oamenii tăiau animale. Vitele erau 
sacrificate cu securea, şi porcii, îngrăşaţi cu belşugul de 
ghinde al toamnei, erau tăiaţi, carnea lor fiind sărată în 
butoaie sau agăţată la afumat deasupra unor focuri 
mocnite. Gropile tăbăcarilor puţeau a baligă şi-a urină. 
Oile erau coborâte de pe pajiştile munţilor, fiind închise în 
ţarcuri pe lângă case, iar în văi, pădurile răsunau de 
sunetele seci ale topoarelor, căci gospodarii îşi făceau 
provizii de lemne pentru iarnă. 

Cele câteva sate pe lângă care am trecut erau pustii. 
Pesemne că ţăranii fuseseră avertizaţi de apropierea 
călăreţilor, căci fugiră înainte de sosirea noastră. Se 
ascunseră în păduri până când am trecut şi se rugară să nu 
rămânem ca să prădăm. Ne-am continuat drumul călări, 
urcând mereu, şi nu aveam nicio îndoială că oamenii care 


4 296 # 


ne urmăreau aveau să trimită soli pe drumul roman pentru 
a-i da de veste lui Kjartan că ne îndreptam spre vest, într-o 
încercare de a ocoli Dunholmul. Kjartan trebuia să creadă 
că Guthred încerca, disperat, să ajungă la Bebbanburg şi, 
dacă reuşeam să-l facem să creadă asta, nădăjduiam ca el 
să trimită şi mai mulţi oameni afară din cetate, ca să 
blocheze podurile peste râul Wiire din dealurile vestice. 

Am petrecut noaptea pe dealuri. Se puse din nou pe 
ploaie, dar am avut parte de adăpostul copacilor care 
creşteau pe o pantă orientată spre sud şi am găsit şi o 
cocioabă de păstori, unde femeile puteau dormi, însă noi, 
ceilalţi, ne înghesuirăm pe lângă focuri. Ştiam că iscoadele 
lui Kjartan ne pândesc de peste vale, dar speram că erau 
deja convinse că ne îndreptam spre vest. Ploaia sfârâia în 
foc, pe când eu, Ragnar şi Guthred îl descoseam pe Sihtric, 
făcându-l să-şi amintească totul despre locul unde fusese 
crescut. Dar nu cred că am scos de la el ceva nou. Sihtric 
îmi spusese deja tot ce ştia cu mult înainte şi avusesem 
timp să mă gândesc la toate acestea pe când vâsleam pe 
corabia lui Sverri, dar am ascultat iar povestea lui cu 
palisada de la Dunholm, ce ocolea vârful stâncii, întreruptă 
doar la capătul sudic, unde stânca era prea abruptă ca un 
om să o poată escalada. Apărătorii scoteau apă dintr-o 
fântână aflată pe latura estică a cetăţii. 

— Fântâna e în afara palisadei, ne spuse el, puţin în 
josul povârnişului. 

— Dar fântâna e înconjurată şi ea de un zid? 

— Da, stăpâne. 

— Cât de abrupt e povârnişul? vru să afle Ragnar. 

— Foarte abrupt, stăpâne, zise Sihtric. Îmi amintesc că 
un băiat a căzut pe-acolo, s-a lovit la cap de un copac şi a 
rămas zălud. Şi mai e o fântână spre vest, adăugă el, dar 
nu prea e folosită. Apa e cam mâloasă. 

— Deci, Kjartan are hrană şi apă, zise Guthred, cu 
amărăciune. 

— Nu-l putem asedia, nu avem oameni suficienţi, am zis 
eu. Fântâna din est se află printre copaci. Sunt mulţi? l-am 
întrebat pe Sihtric. 


4 297 # 


— Sunt copaci deşi, stăpâne, carpeni şi platani. 

— Şi-acolo nu trebuie să fie cumva o poartă în palisadă, 
pentru ca oamenii să poată ajunge la fântână? 

— Ba da, stăpâne, pe-acolo ies femeile să ia apă. 

— Râul poate fi traversat? 

— Nu prea, stăpâne. Sihtric încerca să ne fie de folos, 
dar păru deznădăjduit când ne descrise cât de repede 
curgea Wiire prin preajma stâncii pe care se afla cetatea 
Dunholm. Râul nu era prea adânc pentru ca un om să-l 
treacă în picioare, dar era înşelător, cu bulboane, gropane, 
ce se căscau pe neaşteptate, şi capcane pentru peşti făcute 
din fâşii de salcie. Un om atent poate să-l treacă ziua, dar 
nu noaptea, stăpâne, ne avertiză el. 

Am încercat să-mi amintesc ce văzusem acolo când, 
deghizat în solul morţii, stătusem atât de mult în afara 
cetăţii. Terenul părea abrupt spre est, ţineam minte, şi era 
foarte denivelat, plin de buturugi şi de bolovani, dar, chiar 
şi noaptea, un om ar fi putut cobori pe coastă, până pe 
malul râului. Însă îmi aminteam şi de un mal abrupt de 
pământ, ce ascundea privirii lunca râului, şi speram ca 
acesta să nu fie atât de abrupt pe cât îmi rămăsese mie în 
minte că ar fi. 

— Trebuie neapărat să ajungem la Dunholm mâine- 
seară. Chiar înainte de lăsarea întunericului. Şi să atacăm 
în zori, am spus. 

— Dacă ajungem înainte să se întunece, ne vor vedea şi 
vor fi pregătiţi de atac, atrase atenţia Ragnar. 

— Nu putem ajunge după lăsarea serii, căci nu vom 
putea găsi drumul. Plus de asta, chiar vreau să fie pregătiţi 
pentru noi. 

— De ce? păru surprins Guthred. 

— Dacă vor vedea oameni venind dinspre nord, se vor 
sui toţi pe metereze. Toată garnizoana va păzi poarta. Dar 
noi nu acolo vom ataca. Am privit peste foc, către Steapa. 
Ţi-e frică de întuneric, nu? 

Chipul lui lătăreţ mă privi printre flăcări. Nu voia să 
recunoască faptul că s-ar teme de ceva, dar, încet-încet, fu 
nevoit să admită. 


4 298 # 


— Da, stăpâne, mi-e frică. 

— Dar mâine-noapte vei avea încredere în mine şi mă vei 
urma prin beznă? 

— Mă încred în tine, stăpâne, zise el. 

— Tu şi încă zece oameni veţi veni, l-am anunţat. 

În acea clipă am avut impresia că ştiu cum pot cuceri 
cetatea Dunholm de nepătruns. Soarta trebuia să fie de 
partea noastră, dar, pe când şedeam în jurul focului, mă 
gândeam că ursitoarele începuseră să ţeasă un nou fir 
auriu în destinul meu. Întotdeauna crezusem că destinul 
lui Guthred era de aur. 

— Doar doisprezece oameni? întrebă Ragnar. 

— Douăsprezece umbre  rătăcitoare, l-am corectat, 
fiindcă umbrele ce rătăcesc prin noapte aveau să ia 
Dunholmul. 

Era vremea ca lucrurile stranii care bântuie noaptea, 
ororile beznei şi cei ce-şi schimbă înfăţişarea să vină în 
ajutorul nostru. 

Odată cucerit Dunholmul - dacă putea fi cucerit -, 
trebuia să-l ucidem şi pe Ivarr. 


Negreşit, Kjartan pusese oameni să păzească trecerile 
din amonte peste Wiire, iar noi ştiam asta. De asemenea, 
ştia şi el că, cu cât mergeam mai mult spre vest, cu atât 
mai uşoară ar fi fost traversarea, şi speram ca această 
credinţă să îl convingă să trimită oameni mult în amonte. 
Dacă plănuia să lupte şi să ne oprească, ar fi trebuit să-şi 
trimită luptătorii înainte ca noi să ajungem la Wiire. Ca să 
creăm şi mai clar impresia că intenţionam să ne afundăm 
în pădurile de pe dealuri, a doua zi dimineaţă, nu ne-am 
îndreptat direct spre râu, ci am călărit spre nord-vest, 
către mlaştini. Oprindu-ne pe o creastă prelungă şi bătută 
de vânturi, eu şi Ragnar am zărit şase iscoade ale lui 
Kjartan rupându-se de ceata de urmăritori şi dând pinteni 
din răsputeri cailor, spre est. 

— Merg să-i dea de veste încotro ne-ndreptăm, zise 
Ragnar. 

— Atunci, e momentul să ne îndreptăm unde nu 


Y% 299 # 


bănuiesc ei, i-am zis. 

— Curând, dar nu încă! mă opri el. 

Calul lui Sihtric îşi pierduse o potcoavă şi am aşteptat să 
fie înşeuat unul dintre caii de rezervă, apoi am mai mers 
spre nord-vest încă o oră. Mergeam încet, urmând cărările 
turmelor, către o vale unde copacii creşteau mai deşi. 
Ajunşi în vale, i-am trimis pe Guthred şi pe majoritatea 
călăreţilor înainte, urmând încă poteca spre vest, în vreme 
ce douăzeci dintre noi am aşteptat într-un crâng de copaci. 
Văzându-i pe Guthred şi pe ceilalţi că urcă spre terenul 
mlăştinos, iscoadele lui Kjartan se ţinură după ei fără să 
bănuiască nimic de noi. Urmăritorii noştri mai erau doar 
nouă acum, restul fiind trimişi cu mesaje către Dunholm, 
iar cei nouă aveau cai mici şi iuți, care le-ar fi permis una- 
două să fugă de noi, dacă i-am fi atacat, însă ei veneau 
printre copaci, fără teamă. Se aflau la jumătatea pădurii, 
când îl zăriră pe Ragnar pândindu-i şi se întoarseră, dând 
pinteni cailor. Dar aveam deja patru cete de oameni ce-i 
aşteptau să-i prindă în cursă. Ragnar era în faţa lor, eu 
ieşisem să le tai retragerea, Steapa se găsea în stânga lor, 
şi Rollo, în dreapta; cei nouă îşi dădură brusc seama că 
sunt înconjurați de patru pâlcuri de duşmani. Porniră în 
goană către ceata mea, sperând să poată ieşi din desişul 
crângului, dar cei cinci oameni care formau ceata le 
blocară calea, şi caii noştri erau mai masivi. Doi dintre 
oamenii lui Kjartan pieriră numaidecât, unul din ei cu 
măruntaiele străpunse de Răsuflarea-Şarpelui; ceilalţi 
şapte încercară să se risipească, dar erau împiedicaţi de 
rugi şi de copaci, şi oamenii noştri strânseră laţul în jurul 
lor. Steapa descălecă, să ia urma ultimului danez rămas 
într-un rug des. Am văzut securea lui ridicându-se şi 
coborând cu un clămpănit sec, apoi am auzit un urlet ce nu 
se mai curma. La un moment dat, am crezut că s-a oprit, 
dar el continua, şi Steapa se opri să strănute, apoi securea 
se ridică şi căzu iar, şi liniştea se lăsă peste pădure. 

— Te paşte vreo răceală? l-am întrebat. 

— Nu, stăpâne, duhoarea ăstuia mi-a ajuns în nări! zise 
tânărul, croindu-şi drum printre rugii deşi şi târând leşul 


% 300 # 


danezului după el. 

Kjartan era orb de-acum. Nu o ştia încă, dar îşi pierduse 
iscoadele şi, de îndată ce-i uciseserăm pe cei nouă oameni 
ai săi, am sunat în corn, chemându-l pe Guthred înapoi. Pe 
când îl aşteptam să sosească, am luat toate lucrurile de 
preţ ale duşmanilor ucişi - caii, brăţările, armele, câteva 
monede, nişte pâine mucedă şi două butelci de bere de 
salcie. Unul dintre morţi avea o cămaşă de zale fină, atât 
de fină că am bănuit că fusese făurită în Francia. Dar omul 
era foarte slab, aşa că aceasta nu i se potrivi nici unuia 
dintre noi. Până la urmă, o luă Gisela. 

— N-ai nevoie de cămaşă de zale, îi zise fratele ei, pe un 
ton dispreţuitor. 

Dar ea nu-l luă în seamă. Părea uimită de faptul că o 
cămaşă de zale cu o lucrătură atât de fină putea să 
cântărească atât de greu, dar şi-o trase peste cap, îşi 
scoase firele de păr prinse în ochiurile metalice, la gât, şi- 
şi atârnă la brâu una dintre săbiile celor morţi. Apoi, îşi 
îmbrăcă pelerina neagră şi îl privi, sfidătoare, pe Guthred. 

— Ei, ce zici? 

— Mă-nspăimânţi, îi zâmbi el. 

— Atunci e bine, zise ea şi-şi împinse calul într-al meu, 
aşa încât iapa ei să stea nemişcată în timp ce Gisela 
încăleca. 

Dar fata nu pusese la socoteală şi greutatea zalelor, aşa 
că se cam chinui să urce în şa. 

— Îţi stă bine, i-am zis, şi chiar i se potrivea. 

Părea o Valkyrie, una dintre acele fecioare războinice 
ale lui Odin, care străbăteau călare cerul în armuri 
strălucitoare. 

Apoi, ne-am îndreptat spre est, călărind mai iute, de astă 
dată. Am mers printre copaci, aplecându-ne mereu, pentru 
ca ramurile să nu ne intre în ochi, şi am coborât pe 
costişele dealurilor, urmând un pârâu umflat de ploi, ce 
trebuia să se verse în Wiire. Pe la amiază, ne apropiaserăm 
de Dunholm, care se afla, poate, la mai puţin de opt-nouă 
kilometri depărtare, iar Sihtric ne conducea, căci îşi aduse 
aminte că ştia un loc pe unde putea fi trecut râul. Wiire, ne 


% 301 # 


spuse el, cotea spre sud de îndată ce trecea pe lângă 
Dunholm, şi albia lui se lărgea, străbătând câmpia 
înverzită, iar în acele văi se găseau şi vaduri. Cunoştea 
ţinutul ca-n palmă, căci bunicii lui dinspre mamă trăiseră 
acolo şi, copil fiind, mânase adesea vitele prin râu. Incă şi 
mai mult mă bucuram de faptul că acele vaduri se aflau de 
partea estică a cetăţii Dunholm, flancul pe care Kjartan nu 
considera necesar să-l apere. Dar exista primejdia ca 
ploaia, care începu iar la amiază, să umfle apele râului, în 
aşa fel încât acesta să nu mai poată fi trecut nici prin 
vaduri. 

Dar cel puţin ploaia ne ascunse atunci când am coborât 
de pe dealuri, pătrunzând în lunca râului. Eram acum 
foarte aproape de Dunholm, cetatea aflându-se imediat la 
nord, dar eram ascunşi de un pinten înalt de stâncă, 
împădurit, la poalele căruia se afla un cătun cu cocioabe. 

— Este Hocchale, ne lămuri Sihtric, arătând spre acea 
aşezare. Acolo s-a născut mama mea. 

— Bunicii tăi trăiesc încă aici? l-am întrebat. 

— Kjartan i-a ucis pe amândoi, stăpâne, când a dat-o pe 
mama la câini, să o mănânce de vie. 

— Câţi câini are? 

— Avea vreo patruzeci sau cincizeci când eram eu acolo, 
stăpâne. Nişte huidume. Nu ascultau decât de Kjartan şi 
de vânătorii lui. Şi de domniţa Thyra. 

— 1 se supun ei? am întrebat. 

— Odată, tatăl meu a vrut s-o pedepsească, zise Sihtric, 
şi şi-a asmuţit câinii asupra ei. Nu cred că avea de gând să- 
i lase s-o mănânce, ci doar voia s-o sperie. Dar ea le-a 
cântat. 

— Le-a cântat câinilor? se miră Ragnar. Abia de 
pomenise de Thyra în ultimele săptămâni. Era ca şi cum s- 
ar fi simţit vinovat că o lăsase aşa de mult în puterea lui 
Kjartan. Ştiam că încercase să o găsească în primele zile 
după ce fata dispăruse, şi chiar se întâlnise faţă în faţă cu 
Kjartan, când un alt danez aranjase un armistițiu între ei, 
dar Kjartan negase cu îndârjire că Thyra s-ar fi aflat măcar 
la Dunholm. După aceea, Ragnar se alăturase Marii 


4 302 # 


Armate care invadase Wessexul, apoi ajunsese ostatic, iar 
în tot acest timp Thyra fusese ţinută prizonieră de Kjartan. 
Acum, Ragnar îl privea uimit pe Sihtric. Zici că le-a cântat 
câinilor? repetă el. 

— Da, stăpâne, le-a cântat, confirmă băiatul. Şi ei s-au 
oprit şi au ascultat-o, ca vrăjiţi. Tatăl meu s-a necăjit 
cumplit pe câini, din pricina asta. 

Ragnar se încruntă către el, ca şi cum n-ar fi crezut o 
iotă din cele auzite. Sihtric ridică din umeri. 

— Ei zic că-i vrăjitoare, stăpâne, explică el, pe un ton 
umil. 

— Thyra nu e vrăjitoare, răcni Ragnar, furios. Tot ce-a 
vrut vreodată a fost să se mărite şi să aibă copii. 

— Dar ea le-a cântat câinilor şi i-a îmblânzit, stăpâne, 
insistă Sihtric. 

— N-o să fie blânzi când ne-or vedea pe noi, am spus. 
Kjartan îi va asmuţi asupra noastră de îndată ce-o să ne 
vadă. 

— Că bine zici, stăpâne, bâigui Sihtric, şi i-am putut citi 
spaima în glas. 

— Aşadar, tot ce vom avea de făcut va fi să le cântăm, 
am încheiat eu, vesel. 

Am urmat o cărare îmbibată de apă, de lângă un şanţ 
inundat, ajungând la râul Wiire, care se prăvălea vijelios. 
Vadul părea de netrecut. Ploaia se înteţise, biciuind 
nemiloasă apele învolburate ale râului, ce se izbeau în 
malurile abrupte. Pe malul opus se afla un deal înalt, iar 
norii erau îndeajuns de joşi ca să zgârie culmea sa 
înnegrită, pleşuvă. 

— Nu vom reuşi să trecem pe-aici, zise Ragnar. 

Părintele Beocca, legat în şa şi cu sutana leoarcă de 
sudoare, tremura ca apucat de friguri. Călăreţii îşi mânară 
caii până în nămolul de pe malul râului, privind apele 
învolburate, ce amenințau să se reverse. In clipa aceea, 
Steapa, care călărea un uriaş armăsar negru, mormăi scurt 
şi pătrunse drept în apă. Calul său necheză, simțind 
curentul puternic, dar Steapa îl mână mai departe, până 
când apa îi ajunse la scări; atunci, se opri şi îmi făcu semn 


% 303 # 


să-l urmez. 

Ideea lui era să înşirăm caii mai puternici în râu, pentru 
a înfrâna forţa curentului. Mi-am mânat calul lângă cel al 
lui Steapa, apoi tot mai mulţi dintre luptătorii noştri făcură 
la fel şi am reuşit să formăm un zid viu, din trupurile 
cailor, care ajunse, încet, pe malul opus al râului, 
întinzându-se pe o lungime de zece-doisprezece metri. A 
trebuit să întărim barajul către centrul râului, unde 
curentul era cel mai puternic şi, odată ce am reuşit să 
aducem o sută de oameni, chinuindu-se să-şi ţină caii 
nemişcaţi în râu, Ragnar îi aduse pe ceilalţi prin apele mai 
liniştite de dincolo de barajul improvizat. Beocca era 
îngrozit, sărmanul de el, dar Gisela îi apucă frâiele calului 
şi-şi mână către râu iapa pe care o călărea. Aproape că n- 
am îndrăznit să mă uit: dacă iapa ar fi fost târâtă de 
curent, atunci cămaşa grea de zale ar fi tras-o şi pe ea la 
fund. Însă ea şi Beocca reuşiră să ajungă în siguranţă pe 
malul celălalt şi, doi câte doi, toţi ceilalţi îi urmară. O 
femeie şi un luptător fură luaţi de curent, dar amândoi 
reuşiră să se târască până la mal, iar caii lor înotară până 
la o ridicătură de pământ şi apoi ajunseră în siguranţă pe 
malul opus. De îndată ce toţi caii mai mici traversară râul, 
am rupt zidul viu şi ne-am strecurat către uscat, prin râul 
ce creştea neîncetat. 

Deja se întuneca. De fapt, era doar o după-amiază târzie, 
dar norii denşi făceau ca ziua să fie întunecată, ploioasă şi 
mizerabilă. Am urcat povârnişul, printre copacii muraţi de 
ploaie, şi, pe alocuri, panta era atât de abruptă, că am fost 
obligaţi să descălecăm şi să ne ducem caii de căpăstru. 
Odată ajunşi în vârf, ne-am întors spre nord şi am putut 
vedea cetatea Dunholm atunci când norii se mai risipiră. 
Fortăreaţa se arătă ca o pată întunecată pe stânca ei 
înaltă, şi deasupra ei se zăreau fuioarele de fum ale 
focurilor garnizoanei, împletindu-se cu norii de ploaie. Era 
posibil ca oamenii de pe meterezele sudice să ne observe 
acum, doar că noi călăream printre copaci, iar cămăşile de 
zale ne erau pline de noroi, dar, şi dacă ne-ar fi văzut, 
sigur n-ar fi bănuit că suntem duşmani. Ultimele veşti pe 


% 304 # 


care le auziseră ei despre Guthred spuneau că acesta şi 
oamenii lui disperaţi călăreau spre vest, căutând un loc 
unde să treacă peste Wiire, în vreme ce noi ne aflam la est 
de fortăreață şi deja traversaserăm râul. 

Tot Sihtric ne conducea. Am coborât dealul, pe coasta de 
est, ascunzându-ne de cei din cetate, apoi am pătruns într- 
o vale străbătută de un râuleţ înspumat, ce curgea spre 
vest. Am trecut prin vadul acestuia destul de uşor şi, în tot 
acest timp, am întâlnit cocioabe jalnice, ai căror locuitori 
ne priveau speriaţi, din pragul uşilor joase. Erau sclavii lui 
Kjartan, mă lămuri Sihtric, sarcina lor fiind să crească 
porci, să taie lemne şi să semene grâne pentru cei din 
cetatea Dunholm. 

Caii noştri erau osteniţi. Străbătuseră cale lungă prin 
pământurile îmbibate cu apă şi purtaseră oameni în zale şi 
cu scuturi grele, dar călătoria noastră ajunsese aproape de 
final. Acum nu mai conta dacă oamenii din garnizoană ne 
vedeau sau nu, fiindcă ajunseserăm pe dealul unde se afla 
fortăreaţa, şi nimeni nu mai putea părăsi Dunholmul fără 
să se lupte mai întâi cu noi. Dacă Kjartan trimisese 
războinici spre vest ca să ne găsească, acum nu mai putea 
trimite soli şi ca să-i cheme pe acei războinici înapoi, 
fiindcă noi străjuiam singurul drum ce ducea înspre 
citadela sa. 

Astfel, am ajuns la acel mal de pământ de unde 
povârnişul cobora lin, iar drumul cotea spre sud, înainte de 
a urca spre poarta masivă a cetăţii. Ne-am oprit acolo şi 
ne-am desfăşurat, călare, de-a lungul terenului mai ridicat; 
pesemne că pentru oamenii aflaţi pe zidurile cetăţii 
păream o oaste întunecată şi numeroasă. Toţi eram noroiţi, 
caii ne erau murdari, dar oamenii lui Kjartan puteau vedea 
suliţele, topoarele, săbiile şi scuturile noastre. De-acum, ei 
îşi dăduseră deja seama că eram duşmani şi că le 
tăiaserăm singurul drum de acces, dar probabil râdeau de 
noi. Eram atât de puţini, iar citadela lor atât de puternică, 
zidurile lor atât de înalte şi de mari, ploaia încă ne biciuia 
şi întunericul se întindea peste văi, de ambele părţi ale 
oştii noastre, pe când un fulger strâmb şi ascuţit brăzdă 


% 305 # 


cerul nordic. 

Ne-am priponit caii într-un câmp îmbibat de apă. Am 
făcut tot posibilul să curăţăm animalele de noroi şi să le 
păstrăm copitele curate, apoi am aprins mai multe focuri, 
la adăpostul unor tufe de porumbar. A durat foarte mult 
până să aprindem primul foc. Mulţi dintre oamenii noştri 
purtau vreascuri uscate în desagi din piele, dar, de îndată 
ce le atingea ploaia, lemnele se umezeau. În cele din urmă, 
doi oameni improvizară un cort din pelerinele lor, am auzit 
clinchetul oţelului pe cremene şi am văzut prima dâră de 
fum. Ei protejară flăcările care abia pâlpâiau ca pe o 
comoară din aur, şi, în cele din urmă, focul se aprinse, şi 
am putut pune deasupra grămăjoarei de vreascuri şi lemne 
umede. Buştenii şuierau şi trosneau, dar flăcările aveau 
putere să ne dea căldură, transmiţându-i, în acelaşi timp, 
lui Kjartan, că duşmanii lui erau încă pe deal. Mă îndoiesc 
că îl credea pe Guthred capabil să dea un asemenea atac, 
dar aflase negreşit că Ragnar se întorsese din Wessex şi 
ştia, de bună seamă, că şi eu mă întorsesem din morţi; 
poate că, în acea lungă noapte umedă, brăzdată de ploi şi 
tunete, el simţi iar fiorii spaimei. Pe când el tremura, un 
sceadugengan se furişa prin beznă. 


Când se aşternu noaptea, am cercetat cu privirea 
drumul pe care trebuia să-l urmez în întuneric şi mi-am dat 
seama că nu mă aşteaptă o încercare uşoară. Trebuia să 
cobor până la râu, apoi spre sud, de-a lungul malului apei, 
dar chiar sub zidul cetăţii, unde râul ocolea pintenul de 
rocă, o altă stâncă masivă îmi bloca drumul. Era monstruos 
de mare, mai mare decât biserica nouă a lui Alfred din 
Wintanceaster şi, dacă nu găseam o cale s-o ocolesc, ar fi 
trebuit să urc peste vârful ei larg şi neted, aflat la mai 
puţin de o azvârlitură de suliță de palisadele lui Kjartan. 
Mi-am dus mâna streaşină la ochi, să mă păzesc de ploaie, 
şi am scrutat bezna, zicându-mi că trebuie să existe vreo 
cale pe lângă stânca gigantică, la marginea râului. 

— Crezi că vom reuşi? mă întrebă Ragnar. 

— Trebuie să reuşim, i-am răspuns. 


% 306 # 


I-am cerut lui Steapa să vină cu mine şi am ales încă alţi 
zece oameni să ne însoţească. Ragnar şi Guthred vrură să 
meargă şi ei, dar i-am refuzat. Ragnar trebuia să conducă 
asaltul asupra porţii principale, iar Guthred nu era, pur şi 
simplu, un războinic suficient de bun pentru asemenea 
misiuni primejdioase. În plus, el era unul dintre motivele 
pentru care dădeam acea bătălie, şi să-l lăsăm să moară pe 
povârnişurile de la Dunholm ar fi zădărnicit întregul plan. 
L-am luat pe Beocca deoparte. 

— Îţi aminteşti cum te-a pus tata să stai cu mine, 
deoparte, în timpul asediului de la Eoferwic? 

— Sigur că da, zise el şi se indignă: Dar tu n-ai stat cu 
mine, ştii? Ai tot încercat să intri în luptă, şi din vina ta ai 
fost capturat. 

Aveam pe atunci zece ani şi îmi doream cu disperare să 
iau parte la o luptă. 

— Dacă n-ai fi fugit de mine, continuă el, şi indignarea 
încă îi răsuna în glas, n-ai fi fost niciodată prins de danezi! 
Ai fi fost un creştin adevărat acum. Dar eu mă învinovăţesc 
pentru asta. Trebuia să-ţi fi legat căpăstrul calului de al 
meu. 

— Şi atunci ai fi fost şi tu prins, i-am zis, în zeflemea. 
Dar, părinte, vreau ca mâine să ai grijă de Guthred. Să stai 
lângă el şi să nu-l laşi cu niciun chip să-şi rişte viaţa. 

Beocca păru alarmat. 

— E un rege, un om în toată firea! Nu-i pot spune eu ce 
să facă. 

— Spune-i că Alfred vrea ca el să trăiască. 

— O vrea Alfred ca el să trăiască, zise preotul, 
morocănos, dar pune-i unui om o sabie în mână, şi-şi va 
pierde toată raţiunea. Am mai văzut eu asta! 

— Atunci spune-i că ai avut un vis, în care se făcea că 
sfântul Cuthbert îi transmitea să nu se amestece în luptă. 

— Nu mă va crede! 

— Ba o să te creadă, l-am asigurat. 

— O să încerc, murmură Beocca, apoi mă privi atent, cu 
singurul lui ochi zdravăn: Crezi că poţi face asta, Uhtred? 

— Nu ştiu, i-am mărturisit, cinstit. 


4 307 # 


— O să mă rog pentru tine. 

— Îţi mulţumesc, părinte, i-am zis. 

Aveam să mă rog şi eu la orice zeu la care mă puteam 
gândi, şi o rugăciune în plus, către zeul creştinilor, n-ar fi 
stricat. În final, mi-am zis, totul e în mâna destinului. 
Ursitoarele ştiau deja ce puneam la cale şi ce avea să se 
aleagă de planurile noastre, şi nu puteam decât să sper că 
ele nu pregăteau foarfecele, ca să curme iţele vieţii mele. 
Poate, mai presus de orice altceva, nebunia ideii mele i-ar 
fi putut da aripi, făcând-o să reuşească. Simţisem nebunia 
în aerul Northumbriei încă de când mă întorsesem prima 
dată aici. Fusese o nebunie ucigaşă la Eoferwic, o nebunie 
sfântă la Cair Ligualid, şi acum acea idee disperată. 

Il alesesem pe Steapa pentru că el făcea cât trei sau 
patru oameni. L-am luat şi pe Sihtric pentru că, dacă 
reuşeam să pătrundem în Dunholm, el ar fi ştiut locurile. L- 
am luat şi pe Finan, fiindcă irlandezul avea o fire pătimaşă, 
care, eram sigur, se putea preface în luptă într-o adevărată 
furie oarbă. L-am luat şi pe Clapa, căci era puternic şi 
cutezător, şi pe Rypere, fiindcă era îndrăzneţ şi sprinten. 
Ceilalţi şase erau dintre oamenii lui Ragnar, toţi puternici, 
tineri şi iscusiţi în meşteşugul armelor. Le-am spus ce 
urma să facem, apoi m-am asigurat că fiecare are o 
pelerină neagră care să-l acopere din creştet până-n tălpi. 
Ne-am mânjit pe feţe, mâini şi scuturi cu un amestec de 
noroi şi cenuşă. 

— Nu vă luaţi scuturile, le-am zis. 

Era o decizie greu de luat, căci un scurt reprezintă un 
mare sprijin în luptă, dar scuturile erau grele şi, dacă se 
izbeau de vreo piatră sau de vreun copac, ar fi făcut 
zgomot cât o tobă. 

— Eu voi merge în frunte. Mişcaţi-vă încet, foarte încet. 
Avem toată noaptea în faţă, le-am zis. 

Ne-am legat unii de alţii cu frâie de piele. Ştiam cât de 
uşor se pot pierde oamenii în întuneric, iar în acea noapte 
bezna era absolută. Luna era acoperită de nori groşi, din 
care ploaia cădea necontenit, dar aveam trei lucruri după 
care să ne călăuzim. Mai întâi, povârnişul. Câtă vreme 


% 308 # 


tineam coasta dealului în dreapta mea, puteam fi sigur că 
ne aflam pe latura estică a cetăţii. Al doilea era susurul 
puternic al râului, dând ocol pintenului de stâncă, al 
treilea, chiar focurile din cetate. Kjartan se temea de un 
asalt în toiul nopţii, de aceea poruncise oamenilor să 
aprindă buşteni mari pe meterezele porţii principale. 
Flăcările buştenilor luminau calea, dar el trebuia să 
întreţină un foc uriaş în curtea interioară, şi pălălaia 
acestuia scotea în evidenţă vârful palisadelor şi strălucea, 
roşie, pe fundalul norilor joşi, ce goneau pe cer. Acea 
lumină crudă nu lumina povârnişul, dar era acolo, dincolo 
de umbrele negre, o călăuză vineţie în bezna umedă. 
Aveam prinse la cingătoare Răsuflarea-Şarpelui şi Acul- 
Viespii şi, ca şi ceilalţi, purtam în mâini o suliță cu vârful 
înfăşurat într-o cârpă, pentru ca metalul să nu reflecte 
nicio lumină. Suliţele aveau să ne slujească drept bastoane 
pe terenul denivelat, ajutându-ne să ne găsim drumul. Am 
plecat abia după ce s-a întunecat bine, căci nu îndrăzneam 
să risc ca ochiul ager al vreunei sentinele să ne vadă 
furişându-ne către râu; dar, chiar şi pe întuneric, călătoria 
noastră fu uşoară la început, căci propriile noastre focuri 
ne luminau drumul în josul pantei. Ne-am îndepărtat de 
cetate, pentru ca nimeni de pe palisade să nu ne vadă 
părăsind tabăra luminată de focuri, apoi ne-am croit drum 
către râu, îndreptându-ne spre sud. Ruta noastră ducea 
acum pe la poalele povârnişului, unde copacii fuseseră 
doborâţi, şi trebuia să bâjbâim printre cioturile rămase în 
picioare. Pământul era plin de rugi şi de resturi de copaci 
tăiaţi. Crengi mici fuseseră lăsate să putrezească, şi am 
făcut mult zgomot zdrobindu-le sub picioare, dar sunetul 
ploii era de ajuns de puternic să le acopere, iar râul vâjâia, 
înspumat, în stânga noastră. Pelerina mi se agăța mereu în 
cioturi sau crengi, şi i-am sfâşiat tivul, ca să mă pot elibera 
şi merge mai departe. Când şi când, câte un fulger brăzda 
cerul şi îngheţam, de fiecare dată, iar în străfulgerarea alb- 
albăstruie puteam zări cetatea profilându-se, înaltă, 
deasupra noastră. Am putut vedea chiar şi suliţele 
străjilor, ca nişte scântei ascuţite, îndreptate spre cer, şi 


% 309 # 


m-am gândit că oamenii aceia trebuie să se fi simţit 
mizerabil, înfriguraţi şi uzi până la piele cum erau. Tunetul 
venea câteva clipe mai târziu şi era întotdeauna aproape, 
izbind deasupra noastră ca şi cum Thor bătea cu ciocanul 
său de război într-un gigantic scut de fier. Zeii ne priveau. 
Ştiam asta. De altfel, asta fac zeii în sălile lor de ospeţe din 
ceruri. Ne privesc şi ne răsplătesc pentru îndrăzneală, dar 
ne şi pedepsesc pentru ticăloşie, şi am strâns amuleta în 
palmă, rugându-mă lui Thor să mă ajute, iar zeul despică 
tăria cerului cu fulgerul lui, şi am luat asta drept un semn 
de încurajare. 

Povârnişul devenea tot mai abrupt. Ploaia continua să se 
cearnă peste pământ, astfel că, pe alocuri, solul nu mai era 
decât o clisă lipicioasă. Am căzut cu toţii de nenumărate 
ori pe când mergeam spre sud. Cioturile de copaci se 
răriseră, dar acum coasta se umplu de bolovani de rocă, 
iar pietrele ude erau alunecoase, atât de alunecoase, că 
uneori a trebuit să ne târâm pe ele. Se făcea tot mai 
întuneric, căci panta se înălța deasupra noastră, 
ascunzând palisadele luminate de flăcări, iar noi alunecam, 
şi ne împiedicam, şi suduiam în gând, croindu-ne drum 
prin acea beznă înfricoşătoare. Râul părea foarte aproape, 
şi m-am temut ca nu cumva să alunec pe vreo lespede de 
piatră şi să cad în apele vijelioase. 

Apoi, sulița mea se izbi de o piatră şi mi-am dat seama 
că ajunseserăm la bolovanul uriaş care, în întuneric, părea 
o stâncă monstruoasă. Am crezut că găsisem un drum pe 
lângă marginea râului şi am cercetat locul, mergând încet, 
întotdeauna sprijinit în suliță, dar calea pe care o zărisem 
în amurg nu mai era de găsit acum. Bolovanul părea să 
stea suspendat deasupra apei şi nu puteam trece de el 
decât dacă urcam iar panta, pe lângă uriaşa stâncă, şi apoi 
ne strecuram peste vârful ei, ca o cupolă. Am început să 
urcam încet, agăţându-ne de copăcei şi înfigându-ne adânc 
cizmele în pământul mustind de apă; cu fiecare pas, ne 
apropiam tot mai mult de palisade. Funiile din piele cu 
care eram legaţi se agăţau mereu de hopuri şi ni s-a părut 
că a durat o veşnicie să ajungem într-un loc de unde 


% 310 # 


focurile aprinse deasupra palisadelor ne arătau calea către 
vârful stâncii. 

Vârful era o întindere pietroasă, deschisă, întinsă ca un 
acoperiş şi largă de vreo cinci metri. Capătul său vestic se 
ridica până la palisade, pe când cel estic se oprea, lăsându- 
se brusc în jos, către râu, şi toate astea le-am văzut în 
licărul scurt al unui fulger ce străbătu norii. Mijlocul 
vârfului, pe unde trebuia să trecem, se afla la mai puţin de 
şase metri de zidul cetăţii, şi acolo se afla o sentinelă, a 
cărei suliță străluci, sub fulger, ca o răbufnire de lumină 
albă. Ne-am înghesuit lângă stâncă şi le-am cerut tuturor 
să-şi dezlege funia de piele pe care o aveau prinsă la 
cingătoare. Aveam să ne legăm toate funiile într-una 
singură, şi urma ca eu să mă caţăr primul pe zid, lăsând 
funia să atârne în spate, apoi fiecare om trebuia să facă 
îndeobşte. 

— Urcaţi pe rând, le-am zis, şi aşteptaţi până trag de 
funie. O să trag de trei ori, scurt. Ăsta e semnalul că poate 
urca următorul. A trebuit aproape să strig, ca să mă pot 
face auzit, în ploaia ce izbea în rafale şi în vântul 
năprasnic. Târâţi-vă pe burtă, i-am sfătuit. Dacă izbea 
fulgerul, un om lungit pe pământ şi acoperit cu o pelerină 
noroioasă ar fi fost mult mai puţin vizibil decât un 
războinic aplecat. Rypere vine ultimul, am poruncit, şi ia şi 
funia cu el. 

Mi s-a părut că ne-a luat o jumătate de noapte ca să 
traversăm acea bucată scurtă de stâncă deschisă. Am mers 
primul, şi m-am târât orbeşte prin beznă, fiind nevoit să 
bâjbâi cu sulița ca să pot găsi un loc pe unde să pot cobori 
pe partea cealaltă a stâncii. Apoi, am tras de funie şi, după 
o aşteptare parcă nesfârşită, am auzit un om căţărându-se 
pe piatră. Era unul dintre danezii lui Ragnar, care urmase 
funia ca să mi se alăture. Pe urmă, unul câte unul, veniră şi 
ceilalţi. I-am numărat, pe rând. L-am ajutat pe fiecare să 
ajungă în siguranţă, rugându-mă ca fulgerele să nu 
lovească, dar, chiar când Steapa se afla la jumătatea 
distanţei, un fulger alb-albăstrui străbătu cerul, deasupra 
noastră, luminându-ne ca pe nişte viermi prinşi în capcană 


% 311 # 


de focul zeilor. În acel moment, l-am putut vedea pe 
Steapa tremurând din toate încheieturile de spaimă, apoi 
tunetul ne dudui în urechi şi începu să toarne cu găleata. 

— Steapa, vino-aici! l-am strigat, dar el era aşa de 
îngrozit, că nu se putea mişca. 

A trebuit să mă târăsc iarăşi pe stâncă, să-l prind de braţ 
şi să-l trag după mine şi, pe când făceam asta, am pierdut 
şirul oamenilor care deja traversaseră, în aşa fel încât, 
tocmai când credeam că sosise şi ultimul, am descoperit că 
Rypere era încă la capătul celălalt. Acesta se târî iute, 
înfăşurând funia pe măsură ce înainta, apoi ne-am dezlegat 
frâiele şi ne-am legat iarăşi între noi, de cingători. Eram 
uzi şi îngheţaţi, dar norocul fusese cu noi, şi niciun strigăt 
de alarmă nu se auzise de pe palisade. Ne-am lăsat să 
alunecăm în josul stâncii, căutând malul râului. Aici, 
povârnişul era mult mai abrupt, dar platanii şi carpenii 
creşteau deşi şi ne uşurară înaintarea. Ne-am îndreptat 
spre sud, cu palisadele înălțându-se în dreapta noastră, şi 
râul, zgomotos şi ameninţător, în stânga. Erau mai mulţi 
bolovani de rocă, niciunul de mărimea aceluia uriaş care 
ne blocase ceva mai devreme, dar toţi greu de ocolit. Ca să 
trecem de fiecare, ne-a luat mult timp, apoi, pe când 
începusem să urcăm coasta stâncii pe care se afla cetatea, 
Clapa îşi scăpă sulița, care căzu mai întâi pe o piatră, apoi 
se izbi de un copac. 

Părea puţin posibil ca zgomotul să se fi auzit până la 
ziduri. Ploaia cădea deasă peste copaci, şi vântul izbea 
puternic palisada, dar cineva din cetate auzi ceva sau intră 
la bănuieli, căci, deodată, un buştean arzând fu aruncat 
peste zid, izbindu-se de crengile ude ale copacilor. 
Buşteanul nimeri la câţiva metri de noi, dar din fericire 
eram opriţi în loc în acel moment, ascunşi în spatele unei 
stânci, iar lumina lemnului arzând era prea slabă. Nu eram 
nimic altceva decât nişte umbre întunecate printre 
umbrele copacilor. Focul mai pâlpâi puţin, apoi se stinse 
sub picăturile mari de ploaie, iar eu am scos un şuierat, 
îndemnându-i pe ceilalţi să se lase în jos. Mă aşteptam ca 
apărătorii cetăţii să mai arunce şi alţi buşteni, şi chiar aşa 


4 312 # 


se întâmplă. De astă dată, aruncară însă o funie groasă de 
paie, îmbibată în untdelemn, care arse cu o flacără mai 
puternică decât buşteanul. Dar şi funia fu azvârlită într-un 
loc greşit, însă lumina ei ajunse la noi şi m-am rugat lui 
Surtur, zeul focului, să stingă flăcările. Ne-am strâns unii 
în alţii, nemişcaţi precum moartea, chiar deasupra râului, 
apoi am auzit ceea ce mă temeam să aud. 

Câini. 

Kjartan, sau oricine altcineva păzea acea bucată de zid, 
trimisese câinii de război prin mica poartă ce ducea la 
fântână. Am putut auzi vânătorii chemând câinii cu vocile 
lor melodioase, ce mână copoii în pădure, şi am auzit câinii 
hăulind; mi-am dat seama că nu există scăpare de pe acea 
coastă abruptă şi alunecoasă. Nu mai puteam să ne târâm 
înapoi, pe deal, şi să traversăm stânca uriaşă, căci câinii 
ne-ar fi încolţit. Am tras bucata de pânză de pe vârful 
suliţei, socotind ca măcar să pot înfige lama într-una din 
bestii, înainte ca restul să ne sfâşie, şi chiar atunci un alt 
fulger despică noaptea, iar tunetul răsună groaznic de 
tare, de parcă ar fi vestit sfârşitul lumii. Zgomotul ne izbi 
în piepturi şi stârni ecouri de tobă în valea râului. 

Copoii urăsc tunetele, iar acel tunet fusese darul lui 
Thor către noi. Al doilea tunet dudui în cer, iar câinii 
începură să schelălăie, speriaţi. Ploaia devenea sălbatică, 
năpustindu-se asupra povârnişului ca un stol de săgeți, şi 
răpăitul ei înăbuşi zgomotul făcut de copoii înspăimântați 
de moarte. 

— Nu vor vâna, îmi ţipă Finan în ureche. 

— Nu? 

— Nu pe o asemenea ploaie. 

Vânătorii îi asmuţiră iar, cu mai multă tărie şi, pe când 
ploaia slăbea, am auzit câinii coborând pe coastă. Nu 
alergau însă, ci doar amuşinau, bănuitori, pământul. Erau 
înspăimântați de tunet, buimăciţi de fulger şi năuciţi de 
violenţa rafalelor de ploaie. Nu aveau nici o poftă de vânat. 
Unul dintre câini se apropie de noi şi cred că i-am văzut 
sclipirea din ochi; nu ştiu cum de era posibil aşa ceva în 
acea beznă, când copoiul era doar o siluetă în noaptea de 


% 313 # 


smoală. Câinele se întoarse spre vârful dealului, în timp ce 
ploaia continua să cadă. Dinspre vânători nu se mai auzea 
niciun zgomot. Cum câinii nu lătrau deloc, probabil că 
vânătorii presupuneau că aceştia nu găsiseră nicio urmă. 
Dar ne-am văzut obligaţi să aşteptăm, neclintiţi, în ploaia 
cumplită, până când mi-am zis că jivinele se întorseseră cu 
siguranţă în cetate, şi am făcut semn celorlalţi să înaintăm. 

Acum trebuia să găsim fântâna, şi acest lucru se dovedi 
cel mai greu dintre toate. Mai întâi, am împletit iarăşi 
funia din frâuri, şi Finan prinse un capăt, în vreme ce eu 
am început să urc dealul. M-am furişat printre copaci, am 
alunecat în noroi şi nu de puţine ori am luat copacii drept 
palisada fântânii. Funia se agăța în ramurile căzute, şi de 
două ori a trebuit să mă întorc, să-i îndemn pe toţi ceilalţi 
să coboare câţiva metri înspre sud şi apoi să îmi reîncep 
căutarea. Eram în pragul deznădejdii când m-am 
împiedicat, şi mâna stângă mi-a alunecat pe un lemn 
acoperit cu licheni. O aşchie mi-a intrat în palmă. M-am 
împins tare în lemn şi mi-am dat seama că era un zid, nu 
vreo ramură smulsă din copac, apoi am înţeles că găsisem 
palisada ce apăra zidul. Am tras de funie, pentru ca restul 
oamenilor mei să poată urca şi să mi se alăture. 

Am avut însă iarăşi de aşteptat. Tunetele se îndepărtau 
spre nord, iar puterea ploii scăzuse. Ne-am târât, 
tremurând, sub copaci şi am aşteptat primele licăriri 
cenuşii ale zorilor. Mi-era teamă că, pe o asemenea ploaie, 
Kjartan nu avea să mai fie nevoit să trimită pe cineva la 
fântână, putând supravieţui doar din apa adunată în 
butoaie. Totuşi, presupun că pretutindeni, în toată lumea, 
oamenii merg să ia apă de la fântână în zori. Este modul în 
care ei întâmpină binecuvântarea unei noi zile. Avem 
nevoie de apă să gătim, şi să ne bărbierim, şi să ne spălăm, 
şi să facem bere, şi, în toate acele ore istovitoare când 
trăgeam la vâsle pe corabia lui Sverri, mi-l amintisem 
adesea pe Sihtric spunându-mi că fântânile din Dunholm 
erau dincolo de palisade, ceea ce însemna că poarta 
trebuia deschisă în fiecare dimineaţă. Şi, dacă danezii 
deschideau poarta, noi ne-am fi putut strecura în cetatea 


$ 314 9 


de necucerit. Acesta era planul meu, singurul pe care îl 
aveam şi, dacă el ar fi dat greş, noi am fi fost morţi. 

— Câte femei merg să ia apă? l-am întrebat, în şoaptă, 
pe Sihtric. 

— Poate zece, stăpâne, presupuse el. 

Mi-am aruncat ochii spre marginea palisadei. Puteam 
zări doar strălucirea luminilor de la focuri deasupra 
meterezelor şi am presupus că fântâna trebuia să se afle la 
vreo şase metri de zidul înalt. Nu era mult, dar erau totuşi 
şase metri de urcuş pe povârnişul abrupt. 

— Sunt străji la poartă? l-am întrebat, deşi ştiam deja 
răspunsul, căci mai pusesem acea întrebare, însă în 
întuneric şi cu spectrul morţii în faţă, îmi dădea un 
sentiment de siguranţă să vorbesc. 

— Când trăiam aici, erau doar doi sau trei străjeri, 
stăpâne. 

lar acei străjeri erau, cu siguranţă, adormiţi, căscând 
după o noapte de somn pe sponci. Ei aveau să deschidă 
poarta, privindu-le pe femei cum ies din cetate, apoi aveau 
să se sprijine de zid şi să viseze la alte femei. Dar era 
suficient ca un singur străjer să fie vigilent, şi, chiar dacă 
păzitorii porţii dormeau pe ei, acel străjer de pe zid ne-ar fi 
putut ruina planul. Ştiam că zidul de pe această parte 
estică nu avea platformă de luptă, dar existau totuşi nişte 
tăpşane înguste, unde un om putea sta de veghe. Aşa că m- 
am îngrijorat, închipuindu-mi tot ce era mai rău. Lângă 
mine, Clapa sforăia, cuprins de o moţăială scurtă, şi am 
fost uimit cum putea să doarmă, când eram cu toţii 
rebegiţi şi uzi până la piele; dar el sforăi mai departe şi am 
fost nevoit să-i dau un ghiont în coaste ca să-l trezesc. 

Aveam impresia că nu se mai lumina odată de ziuă şi că, 
dacă totuşi s-ar fi luminat, am fi fost toţi aşa de uzi şi de 
îngheţaţi, că nu ne-am mai fi putut mişca. Dar, în cele din 
urmă, pe înălțimile care străjuiau râul se arătă o dâră 
cenuşie, ce începu să se întindă ca o pată. Ne-am 
îngrămădit unii în alţii, pentru ca palisada fântânii să ne 
ascundă privirilor santinelei de pe zid. Cenugşiul deveni mai 
pal şi mai luminos, iar cocoşii prinseră a cânta în cetate. 


% 315 # 


Ploaia cădea încă, deasă. Sub mine, vedeam vârtejuri albe 
de spumă, acolo unde râul se izbea de stânci. Se zăreau 
acum şi copacii de dedesubt, deşi încă umbriţi. Un bursuc 
apăru la câţiva metri de noi, apoi se întoarse şi o zbughi în 
josul dealului. O fâşie roşiatică se ivi, într-o dungă mai 
subţire a norilor dinspre răsărit, şi deodată se crăpă de 
ziuă, deşi lumina zilei era mohorâtă şi brăzdată de firele 
argintii ale ploii. Ragnar începu să-şi formeze zidul de 
scuturi, aliniind oamenii pe cărare, pentru a atrage atenţia 
apărătorilor. M-am gândit că, în curând, femeile aveau să 
vină să ia apă şi am cercetat din priviri drumul peste 
povârniş, ca să-i pot zări pe toţi oamenii mei. 

— Când pornim, le-am şoptit, pornim în fugă! Urcăm 
până la poartă, ucidem gărzile, apoi staţi strânşi lângă 
mine! De cum intrăm înăuntru, mergem încet. Pur şi 
simplu, mergeţi fără grijă, ca şi cum aţi fi oamenii lui 
Kjartan. 

Noi, doisprezece, câţi eram, nu puteam spera să 
înfrângem o întreagă garnizoană. Dacă voiam să câştigăm, 
trebuia să ne strecurăm în cetate. Sihtric îmi spusese că, 
dincolo de poartă, era un păienjeniş de case şi clădiri. 
Dacă puteam ucide rapid gărzile de la poartă, şi nimeni nu 
remarca absenţa lor, speram să ne putem ascunde în acel 
păienjeniş, şi apoi, de îndată ce eram siguri că nimeni nu 
ne descoperise, puteam să ne îndreptăm spre zidul de 
nord. Purtam cu toţii cămăşi de zale sau pieptare din piele, 
aveam coifuri, iar dacă garnizoana pândea apropierea lui 
Ragnar, de bună seamă că nu avea să ne observe prezenţa; 
dacă ar fi făcut-o totuşi cineva, ar fi crezut că suntem 
dintre apărătorii cetăţii. Odată ajunşi pe zid, voiam să 
cucerim o parte a platformei de luptă. Dacă puteam ajunge 
acolo şi puteam ucide oamenii care păzeau platforma, am 
fi putut cuceri o bucată de zid suficient de lungă cât să le 
permită oamenilor lui Ragnar să se caţăre pe palisadă şi să 
ni se alăture. Cei mai ageri luptători ai săi s-ar fi putut 
urca pe palisade, înfigându-şi securile în lemnul palisadei 
şi folosindu-le ca pe nişte trepte, iar Rypere căra cu el o 
funie din piele, ca să-i ajute. Pe măsură ce tot mai mulţi 


% 316 # 


oameni urcau, ne-am fi putut croi drum în jos, spre baza 
zidului, până la poarta cea mare, ca să permitem grosului 
forţelor noastre să pătrundă pe ea. 

Când am descris toate acestea în faţa lui Ragnar şi a lui 
Guthred, ei considerară că planul este bun, dar, în acea 
dimineaţă umedă şi rece, părea jalnic şi disperat, şi brusc 
am fost cuprins de un sentiment de deznădejde. Mi-am 
atins amuleta de la gât. 

— Vă implor, zeilor, am şoptit, vă implor ca nimeni să nu 
ne vadă. Vă implor să putem ajunge la zid! 

N-ar fi trebuit să spun asta. Glasul meu ar fi trebuit să 
fie plin de încredere, în schimb el îmi trădă spaima, şi 
atunci n-ar fi trebuit să mă rog la niciun zeu. Eram deja cu 
toţii în mâinile zeilor, care aveau să ne ajute sau să ne lase 
să pierim după cât de mult le era pe plac ceea ce făceam. 
Mi l-am amintit pe Ravn cel Orb, bunicul lui Ragnar, 
spunându-mi că zeilor le place vitejia şi-i iubesc pe oamenii 
îndrăzneţi, dispreţuind laşitatea şi îndoiala. 

— Noi suntem pe acest pământ doar ca să-i amuzăm, 
asta-i tot, spunea Ravn. Şi, dacă-i distrăm cum se cuvine, 
ne vom ospăta alături de ei până la sfârşitul lumii. 

Ravn fusese un războinic curajos înainte de a-şi pierde 
vederea, iar după aceea devenise skald, alcătuind poeme, 
care lăudau războiul şi vitejia. Dacă aveam să luptăm cum 
se cuvine, fără doar şi poate că unei pleiade de poeţi nu 
avea să-i ajungă cuvintele pentru a ne lăuda apoi. 

O voce se auzi mai tare pe povârniş, şi am ridicat un 
braţ, făcându-le semn celorlalţi să tacă. Apoi, am auzit 
glasuri de femei şi pocnetul făcut de o găleată ciocnită pe 
lemn. Glasurile se apropiau. Am auzit o femeie plângându- 
se de ceva, dar cuvintele nu fură prea clare. Apoi, o altă 
femeie răspunse, şi de această am înţeles ce spusese: „Nu 
pot pătrunde aici, şi pace. Pur şi simplu nu pot”. Vorbeau 
în engleză, de bunăoară erau fie sclave, fie nevestele 
oamenilor lui Kjartan. Am auzit un pleoscăit, ca şi cum 
găleata ar fi căzut în fântână. Rămăsesem cu mâna 
ridicată, atenţionându-i pe ceilalţi să stea nemişcaţi. Era 
nevoie de timp ca femeile să umple toate găleţile, dar cu 


% 317 # 


cât trecea mai mult timp, cu atât mai bine, pentru că 
străjerii aveau să se plictisească şi să nu mai fie atât de 
atenţi la poartă. Am privit chipurile murdare ale oamenilor 
mei, căutând vreun semn de şovăială care i-ar fi putut 
mânia pe zei, şi deodată mi-am dat seama că nu eram 
doisprezece oameni, ci treisprezece. Al treisprezecelea 
avea capul plecat şi nu-i puteam zări faţa, aşa că l-am 
împuns cu vârful suliţei în cizmă, iar el m-a privit. 

De fapt, ea m-a privit. Era Gisela. 

Părea încrezătoare şi îmi aruncă o privire rugătoare, ca 
şi cum mi-ar fi cerut să o iert că venise; am fost îngrozit. 
Nu există număr mai fatidic decât treisprezece. Odată, în 
Valhalla, se dădu un ospăț pentru doisprezece zei, dar 
Loki, zeul înşelăciunilor, veni neinvitat şi îşi făcu jocurile 
lui răutăcioase, convingându-l pe Hod cel Orb să arunce o 
creangă de vâsc în fratele lui, Baldur. Baldur era zeul cel 
bun, dar el putea fi ucis doar cu vâsc, aşa că, atunci când 
fratele orb  azvârli creanga, Baldur muri, spre 
amuzamentul lui Loki, şi, de atunci, oamenii ştiu că 
treisprezece este numărul malefic. Treisprezece păsări 
care zboară pe cer sunt prevestitoare de nenorociri, 
treisprezece pietricele puse în oală vor otrăvi orice 
mâncare din acea oală, în vreme ce treisprezece oameni 
care stau la aceeaşi masă sunt o invitaţie pentru moarte. 
Treisprezece sulițe împotriva unei cetăţi nu puteau să 
însemne altceva decât înfrângere. Chiar şi creştinii ştiau 
că numărul treisprezece e cu ghinion. Părintele Beocca îmi 
spusese că aşa se spune de când treisprezece oameni 
stătuseră la ultima cină a lui Hristos, şi cel de-al 
treisprezecelea fusese Iuda. Aşa că am privit-o îngrozit pe 
Gisela şi, pentru a-i arăta ce făcuse, am pus jos sulița, am 
ridicat zece degete, după care am mai ridicat doar două, 
apoi am arătat spre ea şi am mai ridicat un deget. Ea 
scutură din cap, ca şi cum ar fi vrut să contrazică ceea ce-i 
transmisesem; dar am arătat iar spre ea, apoi am îndreptat 
degetul spre pământ, dându-i de înţeles că trebuie să 
rămână unde se afla. Doisprezece oameni aveau să intre în 
Dunholm, nu treisprezece. 


Y% 318 # 


— Dacă pruncul nu suge, spunea o femeie, dincolo de 
zid, freacă-i buzele cu zeamă de ciuboţica-cucului. Dă 
roade întotdeauna. 

— Şi freacă-ţi şi ţâţa cu zeama asta, se auzi o altă voce. 

— Şi unge-ţi ţâţa cu miere şi funingine, interveni cu sfat 
o a treia femeie. 

— Încă două găleți, spuse prima voce, şi scăpăm de 
ploaia asta afurisită. 

Era momentul să mergem. l-am făcut iar semn Giselei, 
arătându-i, cu o căutătură furioasă, că trebuia să rămână 
acolo unde era, apoi am ridicat sulița cu mâna stângă, şi cu 
dreapta mi-am tras din teacă Răsuflarea-Şarpelui. l-am 
sărutat lama şi m-am ridicat. Mi se părea ciudat să stau în 
picioare şi să merg iarăşi, să umblu, în lumina zilei, pe 
lângă palisada fântânii. Mă simţeam dezgolit sub metereze 
şi am aşteptat un strigăt de la vreo sentinelă atentă, dar nu 
se auzi nimic. În faţă, nu foarte departe, puteam vedea 
poarta, în pragul căreia nu stătea niciun străjer. Sihtric se 
afla în stânga mea, mergând cu paşi grăbiţi. Cărarea era 
făcută din piatră spartă, lucioasă şi lipicioasă. Am auzit o 
femeie icnind în spatele nostru, dar tot nu dădu nimeni de 
pe metereze alarma, apoi am pătruns pe poartă şi am zărit 
un bărbat în dreapta mea şi l-am împuns cu sabia în gât. 
Am tras lama înapoi, iar sângele ţâşni, strălucitor, în 
dimineaţa cenuşie. Omul căzu, lovindu-se de palisade, şi l- 
am mai lovit încă o dată cu sulița, tot în gât. Al doilea 
străjer privi scena de la câţiva metri distanţă. Avea, drept 
armură, un şorţ lung de piele, cum au fierarii, iar pe post 
de armă, un topor de tăiat lemne, pe care părea să nu-l 
poată clinti. Rămăsese cu gura căscată de uimire şi nu se 
mişcă atunci când Finan se strecură lângă el. Ochii i se 
căscară, şi abia într-un târziu înţelese primejdia şi se 
răsuci să fugă, dar sulița lui Finan îi poticni picioarele, iar 
în clipa următoare irlandezul se urcă pe el şi-i străpunse 
şira spinării cu sabia. Am ridicat mâna, făcându-le semn 
tuturor să tacă şi să se mişte în linişte. Am aşteptat. Niciun 
duşman nu strigă. Picăturile de ploaie se scurgeau din 
acoperişurile de stuf ale clădirilor. Mi-am numărat 


% 319 # 


oamenii, constatând că erau zece, apoi Steapa intră pe 
poartă, închizând-o în urma lui. Eram cu toţii doisprezece, 
nu treisprezece. 

— Femeile vor rămâne la fântână, îmi zise Steapa. 

— Eşti sigur? 

— Da, vor rămâne la fântână, mârâi el. 

Îi poruncisem să le vorbească femeilor care luau apă şi, 
fără îndoială, simpla lui statură le făcuse să alunge orice 
gând că ar fi putut da alarma. 

— Şi Gisela? 

— Va sta şi ea la fântână. 

Astfel, ne-am strecurat în Dunholm. Ajunseserăm într-un 
colţ întunecat al cetăţii, unde două mormane de bălegar 
stăteau lângă intrarea într-o clădire lungă, joasă. 

— Aici sunt grajdurile, îmi şopti Sihtric, deşi nu era 
nimeni prin preajmă să ne poată auzi. 

Ploaia cădea, deasă, fără să se oprească deloc. Am mers 
până la capătul grajdurilor, dar n-am putut vedea nimic, în 
afară de alte ziduri din lemn, stive mari de lemne de foc şi 
acoperişuri de stuf căptuşite cu muşchi. O femeie trăgea o 
capră de sfoară, mergând printre căsuțe şi lovind animalul 
cu o nuia, ca să-l zorească prin ploaie. 

Am curăţat lama sabiei de pelerina zdrenţăroasă a 
omului pe care-l omorâsem, apoi i-am întins lui Clapa 
sulița mea şi am ridicat scutul soldatului mort. 

— Băgaţi săbiile în teacă, am poruncit. 

Dacă mergeam prin cetate cu săbiile scoase, am fi atras 
atenţia. Trebuia să părem nişte oameni abia treziţi din 
somn, care se codeau să meargă la datorie pe acea ploaie 
rece, nesfârşită. 

— Pe unde o luăm? l-am întrebat pe Sihtric. 

El ne conduse de-a lungul palisadei. După ce am trecut 
de grajduri, am zărit trei clădiri mari, care nu ne lăsau să 
vedem meterezele nordice, aflate în spatele lor. 

— Aici e sala de ospeţe a lui Kjartan, şopti Sihtric, 
arătând cu degetul clădirea din dreapta. 

— Vorbeşte normal, i-am zis. 

El îmi arătase cea mai mare clădire, singura din care 


4 320 # 


fumul ieşea printr-un horn din acoperiş. Era construită cu 
laturile mai lungi orientate spre est şi spre vest, iar unul 
dintre frontoane era foarte aproape de metereze, aşa că 
eram nevoiţi să pătrundem adânc în centrul fortăreței 
pentru a putea înconjura sala cea mare. Puteam vedea 
oameni, iar ei ne puteau vedea pe noi, dar nimănui nu-i 
păream neobişnuiţi. Eram doar nişte războinici înarmaţi, 
mergând prin noroi, iar oamenii erau înfriguraţi şi uzi şi 
mergeau grăbiţi printre clădiri, mai dornici să ajungă la 
căldura şi în confortul din case decât să-şi facă griji în 
privinţa unei armii de doisprezece luptători muraţi de 
ploaie. Un frasin creştea în faţa sălii de ospeţe a lui 
Kjartan, unde o singură sentinelă stătea de pază în pragul 
uşii, aplecată sub crengile desfrunzite ale copacului, într-o 
încercare zadarnică de a se adăposti de ploaie şi vânt. 
Atunci, am auzit pe cineva strigând. Un strigăt destul de 
slab, dar, apropiindu-ne de uliţa dintre clădiri, am observat 
oameni pe metereze. Priveau spre nord, unii dintre ei 
agitând, sfidători, suliţele. Aşadar, venea Ragnar. Cei din 
cetate îl puteau vedea chiar şi în lumina slabă a zorilor, 
căci oamenii lui purtau torţe aprinse. Ragnar poruncise 
atacatorilor să poarte torţe, pentru ca oamenii lui Kjartan 
să-i privească pe ei şi să fie distraşi de la paza zidurilor din 
spatele cetăţii, unde ne aflam noi. Foc şi sabie se apropiau 
de Dunholm, dar apărătorii îi batjocoreau pe luptătorii lui 
Ragnar, care se chinuiau să urce poteca alunecoasă. Le 
strigau măscări şi ocăruri, fiindcă se ştiau la adăpostul 
zidurilor înalte, vedeau că atacatorii erau în număr mic, 
dar nu aveau habar că sceadugenganii erau deja în spatele 
lor, şi nimeni nu ne observase, iar temerile mele începură 
să se risipească. Am atins amuleta de la gât şi i-am 
mulţumit în gând lui Thor. 

Ne aflam la doar câţiva metri de frasinul din apropierea 
sălii de ospeţe a lui Kjartan. Copacul fusese plantat ca un 
simbol al lui Yggdrasil, Arborele Vieţii, în jurul căruia se 
înlănţuie destinul, deşi frasinul părea mai degrabă un 
copăcel firav, chinuindu-se să-şi înfigă rădăcinile în 
pământul subţire de pe stânca pe care se afla cetatea. 


4 321 # 


Santinela ne observă de îndată, îşi dădu seama că e ceva în 
neregulă cu apariţia noastră, dar apoi se răsuci şi privi 
dincolo de vârful plat al cetăţii, spre poartă. Oamenii se 
înghesuiau pe meterezele porţii, în vreme ce alţi luptători 
se urcaseră pe platformele de luptă ale zidului, construite 
în stânga şi în dreapta intrării. Un pâlc numeros de 
călăreţi aşteptau în spatele porţii, fără îndoială gata să 
pornească în urmărirea atacatorilor înfrânți, după ce 
aceştia erau respinşi de pe palisade. Am încercat să-i 
număr pe războinicii lui Kjartan, dar erau prea mulţi, aşa 
că am privit în dreapta şi am văzut o scară scundă 
sprijinită de platforma de luptă, în dreptul meterezelor 
dinspre vest. Pe acolo trebuia să mergem, mi-am zis. Dacă 
urcam scara şi capturam zidul de vest, i-am fi putut 
permite lui Ragnar să pătrundă în cetate, să-şi răzbune 
tatăl şi să-şi elibereze sora, uimind toată Northumbria. 

Am zâmbit, dintr-odată înveselit la gândul că reuşiserăm 
să ne strecurăm în Dunholm. M-am gândit la Hild şi mi-am 
închipuit-o rugându-se în chilia ei modestă, cu cerşetorii 
strânşi deja la poarta mănăstirii, aşteptând să fie hrăniţi. 
Alfred lucra probabil la ora aceea, obosindu-şi ochii cu 
lectura manuscriselor, în lumina slabă a dimineţii. Oamenii 
se amestecau pe ulițele tuturor aşezărilor din Britania, 
căscând şi întinzându-se. Boii erau înjugaţi. Copoii erau 
nerăbdători, simțind că o nouă zi de vânătoare era pe cale 
să înceapă, iar noi eram acolo, în fortăreaţa lui Kjartan, şi 
nimeni nu ne bănuia prezenţa. Eram uzi, înfriguraţi şi 
depăşiţi numeric, căci duşmanul avea de cel puţin 
douăzeci de ori mai mulţi războinici, dar zeii erau cu noi, şi 
ştiam că aveam să învingem şi, dintr-odată, m-a cuprins o 
patimă ciudată. Furia luptei mi se aprindea în suflet şi 
ştiam că skalzii aveau să aibă fapte glorioase de cântat. 

Sau poate că skalzii aveau să facă un bocet. Căci, 
deodată, totul merse dezastruos. 


4 322 # 


Zece 


Santinela de sub frasin se întoarse şi ne vorbi. 

— Aştia-şi pierd timpul, zise el, arătând spre trupele lui 
Ragnar. 

Omul nu era deloc bănuitor, ba chiar căscă atunci când 
ne-am apropiat de el, dar apoi ceva îl alarmă. Poate fusese 
Steapa, căci niciun om din Dunholm n-ar fi fost atât de 
înalt cât un saxon din Wessex. Orice-ar fi fost însă, 
străjerul îşi dădu imediat seama că suntem străini şi 
reacţionă rapid, dându-se în spate şi trăgându-şi sabia. 
Tocmai voia să urle după ajutor, când sulița azvârlită de 
Steapa i se înfipse în umărul drept, dându-l în spate, şi 
imediat după aceea Rypere îi străpunse pântecul cu sulița 
sa, cu asemenea forţă, încât îl ţintui în firavul frasin. 
Scoase apoi sabia şi-l reduse definitiv la tăcere. Dar, pe 
când sângele ţâşnea, doi bărbaţi apărură după colţul 
clădirii mai mici din stânga noastră şi începură imediat să 
zbiere că duşmanii pătrunseseră în cetate. Unul se 
întoarse şi fugi, celălalt îşi trase sabia, săvârşind însă o 
greşeală, căci Finan se prefăcu că-l loveşte cu sulița în 
burtă, omul vru să pareze lovitura, dar irlandezul ridică 
fulgerător sulița, al cărei vârf se înfipse în carnea moale de 
sub falca danezului. Gura omului se umplu pe dată de 
sânge, care începu să curgă, gros, pe barbă, şi Finan se 
apropie şi-i înfipse în burtă sabia scurtă. 

Încă două leşuri. Incepuse iarăşi să plouă tare, iar 
picăturile se topeau în noroi, diluând sângele proaspăt. M- 
am întrebat dacă aveam timp să străbatem spaţiul deschis 
din faţa sălii de ospeţe a lui Kjartan, ca să ajungem la 
scara ce ducea spre metereze, dar chiar atunci, pentru a 
înrăutăţi şi mai mult lucrurile, uşa sălii se deschise, şi trei 
bărbaţi ieşiră. I-am strigat lui Steapa să-i împingă înapoi. 


4 323 # 


El îşi folosi securea, ucigându-l pe primul cu o lovitură 
aplicată în pântece, cu o uimitoare eficienţă, şi îl împinse 
apoi în al doilea, pe care-l izbi cu lama toporului direct în 
figură. Apoi Steapa îi dădu pe cei doi la o parte, pentru a-l 
urmări pe al treilea, care se refugiase înăuntru. L-am 
trimis pe Clapa în ajutorul lui Steapa. 

— Mergi şi scoate-l repede de acolo, nu avem timp, i-am 
poruncit lui Clapa, observând că luptătorii călări din 
dreptul porţii auziseră zgomote, îi văzuseră pe cei doi 
danezi căzuţi şi pe noi cu săbiile scoase lângă ei, şi deja îşi 
întorceau caii, să se îndrepte către noi. 

Atunci am ştiut că pierdusem. Totul depinsese de 
elementul surpriză, iar acum, că fusesem descoperiţi, nu 
mai aveam nicio şansă de a ajunge la zidul nordic. Oamenii 
de pe platformele de luptă se întoarseră să ne privească, şi 
unora li se porunci să coboare de pe metereze, iar acum 
formau un zid de scuturi chiar în spatele porţii. Călăreţii, 
aproape treizeci, năvăleau, în galop, spre noi. Nu doar că 
ratasem atacul, dar ştiam că trebuia să ne considerăm 
norocoşi dacă scăpăm cu viaţă. 

— Înapoi! am strigat. Înapoi! 

Tot ce puteam spera acum era să ne retragem pe ulițele 
strâmte ale cetăţii, să-i ţinem cumva pe călăreţi în loc şi să 
ajungem la poarta ce ducea spre fântână. Gisela trebuia 
salvată, şi atunci ar fi urmat o retragere disperată spre 
poalele dealului, în faţa urmăritorilor avizi de răzbunare. 
Poate, m-am gândit, am fi reuşit să trecem râul. Dacă 
puteam să străbatem apele umflate de ploi, am fi fost în 
siguranţă, dar speranţa era, în cel mai bun caz, foarte 
slabă. 

— Steapa! Steapa! Clapa! am ţipat, iar cei doi apărură 
din sală. Steapa avea lama toporului plină de sânge. 
Rămânem unii lângă alţii, nu vă risipiţi, le-am zis. 

Călăreţii se apropiau repede, însă noi am alergat înapoi 
spre grajduri, şi ei părură temători să pătrundă în spaţiile 
întunecate, umbrite, dintre clădiri, căci se opriră lângă 
frasinul de care străjerul mort era încă țintuit. Am crezut 
că precauţia lor avea să ne permită să rezistăm suficient 


4 324 # 


de mult cât să putem ieşi din fortăreață. Speranţa 
renăscuse, nu în victorie, ci în supravieţuire. Atunci, am 
auzit zgomotul. 

Zgomotul făcut de copoii care hăuleau. Călăreţii nu se 
opriseră fiindcă le-ar fi fost frică să ne atace, ci fiindcă 
Kjartan dăduse drumul câinilor, şi am văzut, împietrit, cum 
bestiile ţâşneau pe uşa sălii mai mici, năpustindu-se spre 
noi. Câte să fi fost? Cincizeci? Cel puţin cinzeci. Erau 
imposibil de numărat. Un vânător îi mâna, cu chelălăituri 
ascuţite, şi ei păreau mai mult lupi decât copoi. Erau 
uriaşi, cu blană aspră, sălbatici, şi, fără să vreau, m-am dat 
înapoi. Era o haită îndrăcită de fiare sălbăticite, câinii 
fantomă care bântuie noaptea şi îşi urmăresc prada printre 
umbre, atunci când se lasă întunericul. Nu mai aveam timp 
să ajungem la poartă. Câinii aveau să ne înconjoare, să ne 
tragă în jos, să ne sfârtece, şi m-am gândit că aceasta era 
pedeapsa pe care o meritam pentru uciderea la Cetreht a 
neajutoratului călugăr Jeenberht şi am simţit tremurul 
rece, deloc bărbătesc, al celei mai ruşinoase spaime. Mori 
demn, mi-am zis, mori demn, dar cum ar fi putut cineva să 
moară demn sub colții unor fiare? Cămăşile noastre de zale 
aveau să ne apere de sălbăticia lor, dar doar pentru puţină 
vreme. lar câinii ne simţiră frica. Voiau sânge şi se 
repeziră asupra noastră într-un tăvălug de noroi şi de colţi. 
Am coborât sabia, să lovesc peste bot prima căţea turbată, 
dar chiar atunci o nouă voce chemă jivinele. 

Era vocea unei femei. Se auzi clară şi puternică. Nu 
rostea vorbe, ci doar cânta, o chemare ciudată, sfâşietoare, 
care străpunse dimineaţa ca un corn răsunător, iar câinii 
se opriră brusc, se răsuciră şi începură să schelălăie, 
speriaţi. Cel mai apropiat se afla deja la doar câţiva metri 
de mine; era o căţea cu blana murdară de noroi, care se 
chirci, făcându-se covrig, şi începu să urle când femeia 
nevăzută o chemă iar. Era ceva trist în acea chemare fără 
cuvinte, ca un vaiet unduitor, muribund, iar căţeaua urlă, 
jelind parcă şi ea durerea din glasul necunoscutei. 
Vânătorul care dăduse drumul câinelui începu să-i 
lovească tare cu biciul, pentru a-i asmuţi împotriva 


4 325 # 


noastră, dar, din nou, vocea fantomatică se auzi, cristalină, 
printre rafalele de ploaie, mai puternică de data asta, ca şi 
cum femeia ar fi fost cuprinsă deodată de o furie 
neaşteptată, iar trei dintre câini se buluciră asupra 
vânătorului. Omul ţipă, dar fu copleşit, sub o masă diformă 
de blană şi colţi. Călăreţii se repeziră spre câini, pentru a-i 
alunga de pe omul deja muribund, dar glasul femeii 
despică iar aerul, şi întreaga turmă se năpusti asupra 
cailor. Dimineaţa se umplu de ropotele ploii, şi de urlete 
nepământeşti, şi de hăulitul lugubru al copoilor, iar 
călăreţii se întoarseră, îngroziţi şi dădură pinteni cailor 
către poartă. Femeia chemă iarăşi, mai blând acum, iar 
câinii se aşezară, supuşi şi domoliţi, în jurul frasinului, 
lăsându-i pe călăreţi să se îndepărteze. 

Am rămas uimit. Priveam şi nu mai puteam face nimic. 
Doar priveam. Câinii se ghemuiseră, cu dinţii dezveliţi, 
privind spre uşa sălii lui Kjartan, de unde apăru femeia 
care-i chemase. Păşi peste leşul lăsat de Steapa în uşă şi 
începu să le cânte încetişor copoilor, iar aceştia se tolăniră 
la picioarele ei, pe când ea ridică privirile spre noi. 

Era Thyra. 

La început, nu am recunoscut-o. Trecuseră ani de când 
n-o mai văzusem pe sora lui Ragnar, şi mi-o aminteam doar 
ca pe o copilă bălaie, zglobie şi sănătoasă, cu gândul 
numai la măritişul cu un războinic danez. Apoi casa tatălui 
ei fusese arsă, războinicul ei danez fusese ucis, iar ea luată 
de Kjartan şi dată lui Sven. Acum, o vedeam iarăşi, dar ea 
devenise o creatură de coşmar. 

Purta o pelerină lungă, din piele de cerb, prinsă la gât 
cu o broşă de os, dar pe sub pelerină era complet goală. Pe 
măsură ce mergea printre câini, aceştia trăgeau cu colții 
de poalele pelerinei, dezvăluind un trup dureros de slab şi 
murdar. Braţele şi picioarele fetei erau acoperite cu 
cicatrice, ca şi cum cineva ar fi tăiat-o în repetate rânduri 
cu un cuţit, şi, acolo unde nu erau cicatrice, erau bube. 
Părul ei auriu era încâlcit, mătuit şi unsuros, şi Thyra îşi 
împletise în el şuviţe moarte de iederă. ledera îi atârna şi 
peste umeri. Văzând-o, Finan îşi făcu semnul crucii. Steapa 


4 326 # 


îi urmă pilda, iar eu am strâns în palmă amuleta cu 
ciocanul lui Thor. Unghiile încovoiate de la degetele Thyrei 
erau lungi ca nişte cuțite de jugănit porcii, şi ea flutură 
acele mâini de vrăjitoare prin aer şi deodată ţipă la copoi, 
care scânciră de parcă ar fi fost bătuţi. Ea îşi îndreptă 
privirea spre noi, şi i-am văzut ochii smintiţi, şi am simţit 
zvâcnetul spaimei, căci, brusc, ea se aplecă şi mă fixă cu 
ochi strălucitori ca fulgerul şi încărcaţi de ură. 

— Ragnar! strigă ea. Ragnar! 

Numele sună ca un blestem, şi copoii îşi răsuciră 
capetele, uitându-se încotro arăta ea, şi am ştiut că aveau 
să tăbare asupra mea de îndată ce Thyra avea să 
vorbească din nou. 

— Eu sunt Uhtred! i-am spus şi mi-am scos coiful, ca să- 
mi poată zări faţa. Uhtred! Sunt Uhtred! 

— Uhtred? întrebă ea, fără să-şi dezlipească ochii de la 
mine, şi pentru un moment păru în firea ei, chiar 
nedumerită. Uhtred? repetă, de astă dată, ca şi cum ar fi 
încercat să-şi amintească numele. 

Dar tonul cu care rostise alungă câinii de lângă noi şi 
apoi Thyra ţipă. Nu era un strigăt adresat copoilor, ci un 
vaiet, un urlet disperat, îndreptat către cer, şi, brusc, ea îşi 
îndreptă toată furia asupra câinilor. Se aplecă şi apucă în 
mâini bulgări de noroi, pe care îi azvârli în copoi. Nu 
rostea vorbe inteligibile, ci acea limbă pe care câinii o 
înțelegeau, şi ei i se supuseră, fugind peste vârful stâncos 
al cetăţii, pentru a ataca zidul de scuturi format dincolo de 
poartă. Thyra îi urmă, strigându-i, scuipând şi tremurând, 
umplând haita infernală de turbare, iar spaima care mă 
făcuse să prind rădăcini în pământul rece mă părăsi şi le- 
am strigat oamenilor mei să o urmeze. 

Acei copoi erau nişte creaturi oribile. Erau bestii din 
haosul iadului, dresate numai să ucidă, iar Thyra le 
conducea cu tipetele ei înalte, de jale, iar zidul de scuturi 
se destrămă cu mult înainte ca copoii să ajungă la el. 
Oamenii fugiră, risipindu-se prin cetate, iar câinii îi 
urmăriră. O mână de războinici, mai viteji decât ceilalţi, 
rămase la poartă, încotro voiam să ne îndreptăm şi noi. 


4 327 # 


— Poarta, i-am strigat fetei. Poarta, Thyra! Du-i către 
poartă! 

Ea începu să scoată un sunet ca un lătrat, strident şi 
iute, iar câinii i se supuseră şi începură să alerge către 
poartă. Am văzut alţi vânători asmuţindu-şi copoii cu o 
iscusinţă la fel de mare ca a călăreţilor care-şi mână caii 
cu genunchii şi frâul, dar acest meşteşug nu l-am deprins 
niciodată, Thyra îl cunoştea. 

Oamenii lui Kjartan care păzeau poarta muriră în chinuri 
groaznice. Câinii se năpustiră asupra lor ca un roi de 
viespi furioase, sfâşiindu-i cu colții, şi am auzit urlete de 
durere. Încă nu-l văzusem pe Kjartan sau pe Sven, dar nici 
că i-am căutat. Voiam doar să ajung la poarta cea mare şi 
să o deschid pentru Ragnar, aşa că m-am ţinut după copoi, 
dar unul dintre călăreţi îşi recăpătă curajul şi le strigă 
oamenilor înspăimântați să ne încercuiască. Era un om 
voinic, cu cămaşa de zale acoperită pe jumătate de o 
pelerină albă, mânjită cu noroi. Coiful său avea găurile 
pentru ochi tivite cu bronz aurit, dar eram sigur că nu 
putea fi decât Kjartan. El dădu pinteni cailor, şi câţiva 
războinici îl urmară, dar Thyra începu să hăulească iar, 
scoțând sunete scurte şi joase, iar haita de câini se repezi 
spre călăreţi. Unul dintre călăreţi, disperat să scape de 
bestii, îşi întoarse calul prea repede, şi acesta se prăbuşi, 
zbătându-se şi împroşcând cu noroi, iar câţiva copoi se 
repeziră către burta armăsarului căzut, în vreme ce alţii 
săriră să-l sfâşie pe călăreţul aruncat din şa. L-am auzit pe 
bietul om văitându-se şi am văzut un câine fugind, cu un 
picior rupt de o copită zvârlită de calul în agonie. 
Armăsarul necheza frenetic. Am continuat să alerg prin 
ploaia torențială şi am zărit o suliță venind dinspre 
metereze. Oamenii aflaţi în turnul porţii încercau să ne 
oprească, azvârlind spre noi suliţele. Ei le aruncară spre 
haita care încă îi sfâşia pe oamenii rămaşi în zidul de 
scuturi, la poartă, dar copoii erau prea mulţi. Acum, ne 
aflam la cel mult zece metri depărtare de poartă. Thyra şi 
câinii ei ne trecură în siguranţă peste vârful stâncii, în 
vreme ce duşmanii erau buimăciţi, dar călăreţul cu 


Y% 328 # 


pelerină albă şi barbă deasă, din spatele ochilor acoperiţi 
de coif, descălecă şi le strigă oamenilor lui să ucidă câinii. 

Danezii făcură un zid de scuturi şi atacară. Işi ţineau 
scuturile jos, ca să pareze muşcăturile câinilor, iar cu 
săbiile şi suliţele îi ucideau. 

— Steapa! am strigat, şi el înţelese imediat ce voiam şi 
le ceru celorlalţi să-l urmeze. 

El şi Clapa fură primii printre câini, şi am văzut cum 
securea lui Steapa se repede în faţa acoperită cu un coif 
masiv a unui danez, pe când Thyra mâna câinii spre noul 
zid de scuturi. Oamenii coborau de pe platformele de 
luptă, spre a se alătura încleştării sălbatice, şi mi-am dat 
seama că trebuie să ne mişcăm înainte ca oamenii lui 
Kjartan să nimicească haita şi apoi să ne măcelărească pe 
noi. Am zărit un dulău făcând un salt îndrăzneţ şi 
muşcându-l pe un om de faţă. Omul ţipă, iar câinele 
schelălăi, cu o sabie înfiptă în burtă. Thyra şuieră spre 
copoi, în vreme ce Steapa înfrunta centrul zidului de 
scuturi inamic, dar acesta se lărgea, pe măsură ce tot mai 
mulţi danezi se alăturau, pe flancuri, amenințând să-i 
prindă la mijloc şi să-i împresoare, în câteva clipe, pe câini 
şi pe oamenii noştri. Am fugit spre arcada porţii. Aceasta 
era lipsită de apărare, însă luptătorii de pe parapetul de 
deasupra aveau încă sulițe. Nu mă puteam apăra decât cu 
scutul danezului ucis şi m-am rugat să fie un scut rezistent. 
L-am ridicat deasupra coifului, mi-am băgat sabia în teacă 
şi am fugit. 

Suliţele grele zburau în jurul meu. Unele se izbeau de 
scut şi ajungeau în noroi, cu un pleoscăit, dar cel puţin 
două străpunseră scândurile din lemn de tei ale scutului. 
Am simţit o usturime în braţul stâng, iar scutul deveni tot 
mai greu, pe măsură ce suliţele se înfigeau în el, dar în 
cele din urmă am ajuns sub arcadă, în siguranţă. Câinii 
hăuleau şi se luptau din greu. Steapa urla la duşmani, 
cerându-le să vină şi să lupte cu el, dar danezii se fereau. 
Am putut vedea aripile zidului lui Kjartan închizându-se şi 
am ştiut că aveam să fim masacrați dacă nu reuşeam să 
deschidem poarta. Mi-am dat seama că aveam nevoie de 


4 329 # 


două mâini ca să pot ridica zăvorul uriaş, dar una dintre 
suliţele ce despicase scutul îmi pătrunsese, prin zale, în 
antebraţul stâng şi nu-mi puteam desprinde scutul, aşa că 
am folosit Acul-Viespii ca să tai baierele de piele ale 
scutului. Apoi mi-am putut smulge vârful suliţei din zale şi 
din braţ. Pe mâneca de zale mi se prelingea o dâră de 
sânge, dar nu aveam mâna ruptă, aşa că am săltat zăvorul, 
scoţându-l din lăcaşul lui. 

Am tras cele două porţi mari de lemn spre interior, iar 
Ragnar şi oamenii lui se aflau la doar cincisprezece metri 
distanţă. Când mă văzură, chiuiră de bucurie şi începură 
să alerge, cu scuturile ridicate, pentru a se apăra de 
suliţele şi topoarele aruncate de pe palisade. Apoi se 
alăturară zidului nostru de scuturi, lărgindu-l şi abătându- 
şi furia şi săbiile asupra luptătorilor lui Kjartan, care încă 
nu-şi dădeau seama ce se întâmpla. 

Astfel a fost cucerit Dunholmul, cetatea de pe stâncă, 
înconjurată de apele râului Wiire. Mulţi ani după aceea am 
fost linguşit de un nobil din Mercia, al cărui skald cântă un 
imn despre felul în care Uhtred de Bebbanburg urcase 
singur pe pintenul de stâncă al fortăreței şi-şi croise drum 
printre două sute de luptători, ca să deschidă poarta cea 
înaltă a cetăţii, păzită de un dragon. Era un cântec de 
glorie frumos, ce slăvea curajul şi luptele cu sabia, dar, de 
fapt, era o aiureală. Fusesem doisprezece sus, pe stâncă, 
nu unul singur, iar câinii duseseră greul luptei, şi Steapa 
făcuse aproape de unul singur restul. Iar dacă Thyra n-ar fi 
ieşit atunci afară, la luptă, probabil că Dunholmul ar fi fost 
şi astăzi condus de urmaşii lui Kjartan. Desigur, lupta nu 
se încheie odată cu deschiderea porţii, căci încă eram 
copleşiţi numeric, dar mai aveam încă destui copoi, pe 
care Kjartan era acum silit să-i înfrunte, în vreme ce 
Ragnar îşi aduse zidul de scuturi în cetate şi bătălia 
continuă, aprigă. 

Era zid de scuturi contra zid de scuturi. Oroarea a două 
ziduri de scuturi  înfruntându-se. Tunetul scuturilor 
ciocnite unele de altele şi icnetele oamenilor care 
împungeau, cu săbiile lor scurte sau cu suliţele iuți, 


% 330 # 


pântecele duşmanilor. Sânge, maţe şi scârnă împrăştiate 
prin noroi. Zidul de scuturi e locul unde oamenii mor, dar 
tot acolo ei dobândesc prețuirea şi laudele skalzilor. M-am 
alăturat zidului lui Ragnar şi Steapa, care luase un scut de 
la un călăreț sfâşiat de câini şi se înghesui lângă mine, cu 
marea lui secure de luptă. Am păşit peste leşuri de oameni 
şi de câini, înaintând, încet, dar sigur. În asemenea 
momente, scuturile devin o armă, măciuliile lor mari, din 
fier sunt ca nişte bâte care împing duşmanii înapoi şi, când 
ei cedează, tu te mişti repede şi îi împungi cu lama, apoi îi 
calci în picioare pe răniţi, lăsându-i pe oamenii care vin în 
spatele tău să-i omoare. Curând, unul din ziduri se sparge 
şi, în acea zi, linia lui Kjartan se frânse prima. Danezul 
încercase să ne prindă prin flancuri şi-şi trimisese oameni 
prin spatele nostru, dar câinii care mai trăiau ne păzeau 
flancurile, şi Steapa îşi flutura prin aer securea ca scos din 
minţi. Era atât de uriaş şi de puternic, încât pătrunse 
singur în linia duşmană, hăcuind în stânga şi-n dreapta, iar 
treaba părea uşoară. 

— Wessex! striga el întruna. Wessex! urla, de parcă ar fi 
luptat pentru Alfred. 

Eram în dreapta lui, Ragnar se afla în stânga lui, şi 
ploaia ne biciuia fără zăbavă, pe când îl urmam pe 
sălbaticul Steapa prin zidul de scuturi al lui Kjartan. L-am 
străpuns pe tot, până ce niciun duşman nu ne-a mai stat în 
faţă, iar zidul se sfărâmă, şi cei scăpaţi din el fugiră către 
clădiri. 

Kjartan era omul cu pelerina albă, mânjită de noroi. Era 
un zdrahon, aproape la fel de înalt ca Steapa, şi foarte 
puternic, dar el văzu cum fortăreaţa cade şi strigă către 
oamenii săi să formeze un nou zid de scuturi. Însă deja unii 
dintre ei se dădeau prinşi. Danezii nu se predau uşor, dar 
ei descoperiseră că luptau împotriva altor danezi, şi nu era 
nicio ruşine să cedeze în faţa fraţilor de sânge. Alţii 
fugiseră, ieşind prin poarta de la fântână, şi m-a cuprins 
spaima la gândul că Gisela ar fi putut fi descoperită şi 
răpită, dar femeile care plecaseră să care apă o 
protejaseră. Ele se baricadaseră în spatele micii palisade 


% 331 # 


ce înconjura fântâna, iar bărbaţii, panicaţi, fugiseră pe 
lângă ele, către râu. 

Dar nu toţi intrară în panică sau se predară. Câţiva se 
adunară în jurul lui Kjartan şi îşi uniseră scuturile, 
aşteptând să fie atacați şi să piară luptând. E adevărat, 
Kjartan era un om crud, dar în aceeaşi măsură era şi brav. 
Fiul lui, Sven, era însă laş. El comandase apărătorii 
meterezelor de la poarta cea mare, şi aproape toţi acei 
oameni fugiseră spre nord, lăsându-l pe Sven alături doar 
de doi tovarăşi de arme. Guthred, Finan şi Rollo urcară pe 
turnul porţii, să negocieze cu ei, dar Finan singur fu de 
ajuns. Irlandezului nu-i plăcea să lupte în zidul de scuturi. 
Era prea slab, recunoştea el, ca să ia parte la o asemenea 
încleştare, unde forţa era cel mai de seamă lucru. În 
schimb, în câmp deschis, omul era de neînvins. Finan cel 
Iute fusese poreclit, şi am privit, uimit, cum el sări înaintea 
lui Guthred şi a lui Rollo şi îi atacă pe cei trei danezi de 
unul singur. Săbiile lui erau mai rapide decât muşcătura 
viperei. Nu purta scut. li buimăci pe oamenii lui Sven, 
ferindu-se, aplecându-se şi ridicându-se brusc, parându-le 
atacurile, şi îi ucise prin şiretlic pe amândoi cu un rânjet 
drăcesc întipărit pe chip, apoi se întoarse spre Sven. Însă 
acesta era fricos ca un iepure. El se retrăsese într-un colţ 
al parapetului şi îşi ţinea sabia şi scutul la distanţă de trup, 
ca şi cum ar vrut să spună că n-are de gând să lupte. Finan 
se aplecă, rânjind încă, gata să-şi înfigă sabia lungă în 
trupul lipsit de apărare al danezului. 

— E al meu! ţipă Thyra. E al meu! 

Finan se întoarse, mirat, spre ea, iar Sven îşi mişcă 
braţul în care ţinea sabia, ca şi cum ar fi vrut să lovească, 
însă lama lui Finan îi vâjâi pe dinainte, şi danezul înlemni 
şi începu să cerşească îndurare. 

— E al meu! urlă Thyra, îndreptându-şi unghiile ca nişte 
gheare spre el şi suspinând, cu glasul încărcat de ură. Ele 
al meu! 

— Auzi, eşti al ei, zise Finan, aşa că du-te, făcu el şi se 
prefăcu că-l loveşte în burtă. 

Iar, când danezul trase scutul în faţă, să se apere, Finan 


4 332 4 


se împinse în el, răsturnându-l peste parapeti. În cădere, 
Sven ţipă de spaimă. Distanţa nu era mare, nu mai mult de 
înălţimea a doi oameni voinici, iar el nimeri în noroi, 
prăvălindu-se ca un sac de grâu. Se târî pe spate, 
încercând să se ridice, dar în clipa următoare Thyra se 
aruncă asupra lui şi începu să urle, dând o chemare 
ascuţită, tulburătoare. Câinii rămaşi în viaţă veniră la ea. 
Chiar şi cei răniţi se chinuiră să vină, prin sânge şi noroi, 
ca să ajungă la stăpâna lor. 

— Nuuu! bâigui Sven, îngrozit, privind-o pe fată cu 
singurul lui ochi teafăr. Nuuu! 

— Ba da! şuieră ea. 

Aplecându-se, îi smulse sabia din mâna moale şi 
schelălăi scurt, iar dulăii se repeziră asupra lui. Sven se 
zbătea şi urla, sub colții care-l sfârtecau. Unii, dresați să 
ucidă rapid, se repeziră la beregata lui, dar Thyra îi 
alungă, cu sabia lui Sven, aşa că dulăii îl uciseră pe danez 
în chinuri, sfâşiindu-l încet, de la gât în jos. Zbieretele lui 
sfâşiau ploaia ca nişte lame ascuţite. Tatăl lui auzea tot, iar 
Thyra privea scena şi râdea, cu ochi aprinşi de patimă. 

Totuşi, Kjartan era viu. Treizeci şi patru de oameni 
stăteau alături de el şi ştiau că sunt ca şi morţi, dar erau 
pregătiţi să moară ca nişte danezi. Însă Ragnar merse spre 
ei, ud leoarcă, însângerat şi cu aripile de pe coiful său 
frânte; fără o vorbă, arătă cu sabia înspre Kjartan. Acesta 
înclină din cap şi ieşi din zidul de scuturi. Măruntaiele lui 
Sven erau devorate de câini, iar Thyra dansa în sângele 
fiului său şi îngâna un bizar cântec al victoriei, ca un 
croncănit lugubru. 

— Ţi-am ucis tatăl şi am să te ucid şi pe tine, mârâi 
Kjartan, furios, către Ragnar. 

Acesta nu-i răspunse. Erau la vreo doi metri unul de 
celălalt şi se studiau din priviri. 

— Soră-ta era o târfă bună înainte să-şi piardă minţile, 
rânji Kjartan, apoi se năpusti înainte, cu scutul ridicat, dar 
Ragnar se feri, sărind în dreapta, ca să-l lase să alunece pe 
lângă el. Kjartan anticipă însă mişcarea şi-şi furişă sabia în 
jos, pentru a-i reteza gleznele lui Ragnar, însă acesta se 


Y 333 # 


trase în spate. Cei doi se priviră din nou, întărâtaţi, atent 
fiecare la cea mai mică mişcare a celuilalt. A fost o târfă 
bună chiar şi după ce-a înnebunit, continuă Kjartan, doar 
că a trebuit s-o leg ca s-o împiedic să se mai zbată. Mi-a 
fost mai uşor aşa, ştii? 

Ragnar atacă. Scutul ridicat, sabia jos, iar cele două 
scuturi se ciocniră cu un pocnet sec. Kjartan pară cu lama 
sa lovitura joasă, şi amândoi se împinseră unul în celălalt, 
încercând să se doboare, iar Ragnar făcu iarăşi un pas în 
spate. Ştia că duşmanul lui e rapid şi priceput în luptă şi 
nu voia să rişte. 

— Dar acum nu mai e o târfă bună, zise Kjartan. S-a 
urâţit de tot şi e-mpuţită. Nici măcar un cerşetor nu s-ar 
cordi cu ea. Ştiu asta. I-am dat-o unuia acum o săptămână 
şi nici n-a vrut să se atingă de ea. 

Brusc, sări înainte, încercând să-l străpungă pe Ragnar 
cu sabia. Nu era mare iscusinţă în atacul său, doar forţă şi 
iuţeală, dar Ragnar se retrase, oprind cu scutul furia 
asaltului. M-am temut pentru el şi am făcut un pas înainte, 
dar Steapa mă ţinu în loc. 

— E lupta lui, îmi zise. 

— Ţi-am ucis tatăl, rânji Kjartan, şi sabia lui smulse o 
aşchie lungă din scutul lui Ragnar. i-am ars mama, se 
lăudă el, şi o altă lovitură a lui se izbi în măciulia de oţel a 
scutului lui Ragnar. Şi ţi-am necinstit sora, urmă, iar o 
nouă lovitură îl făcu pe Ragnar să se dea doi paşi înapoi. Şi 
acum am să-mi fac nevoile pe trupul tău, după ce-am să-ţi 
scot maţele, zbieră Kjartan şi răsuci sabia celuilalt, 
îndreptă iar lama în jos şi încercă să-i taie gleznele lui 
Ragnar. 

De astă dată, îl atinse, iar tânărul se clătină. Mâna sa 
rănită lăsase, instinctiv, scutul în jos, iar Kjartan îşi ridică 
scutul, împingându-l peste cel al adversarului, spre a-l 
dobori pe acesta la pământ. Ragnar, care nu scosese un 
sunet până atunci, strigă. Pentru o clipă, am crezut că e 
strigătul unui om pe moarte, dar era un urlet de furie. El 
îşi încordă trupul, de sub scutul lui Kjartan, împingându-l 
pe uriaşul danez prin forţă brută, apoi se ridică, dintr-un 


% 334 # 


salt, în picioare. Am crezut că fusese rănit grav de lovitura 
la glezne, dar el avea fâşii de fier trase prin cizme şi, deşi 
una dintre fâşii fusese aproape despicată în două, şi lama 
crestase pielea, rana nu era gravă, şi deodată Ragnar fu 
numai furie şi forţă. Era ca şi cum se trezise dintr-o 
amorţeală. Începu să se mişte rapid în jurul lui Kjartan, ca 
şi cum ar fi dansat; acesta era secretul duelului. Să te mişti 
în continuu. Ragnar se mişca, era plin de furie, iar viteza 
sa aproape că atingea iuţeala de picior a lui Finan; Kjartan, 
care crezuse că-i venise de hac inamicului, se simţi, brusc, 
încolţit. Nu mai avea puterea să-l insulte, căci răsufla tot 
mai greu, abia de se mai putea apăra, şi Ragnar era tot 
mai rapid şi mai feroce. Il lovi pe Kjartan, apoi se feri de 
lovitura acestuia, doar ca să-l surprindă, atingându-l din 
nou cu sabia. Se feri, lăsându-se în jos, apoi atacă, îşi folosi 
scutul ca să pareze o lovitură şi-şi răsuci sabia, izbindu-l pe 
Kjartan în coif. Izbi fierul, dar nu-l străpunse, însă Kjartan 
scutură din cap, ameţit; Ragnar se împinse cu scutul în 
scutul celuilalt, ca să-l dea înapoi. Următoarea sa lovitură 
zdrobi una dintre scândurile din lemn de tei din scutul lui 
Kjartan, a doua lovi în plin marginea scutului, despicând 
rama de fier, şi Kjartan se dădu înapoi; Ragnar urlă, un 
urlet atât de teribil, încât până şi câinii din jurul Thyrei 
începură să chelălăie la auzul lui. 

Peste două sute de oameni priveau lupta. Ştiam cu toţii 
ce avea să se întâmple acum, căci Ragnar fusese biruit de 
furia sângelui. Era furia unui danez războinic. Nimeni nu 
putea rezista unei asemenea furii; era de mirare că Kjartan 
îi rezistase atât. Dar, în cele din urmă, el se dădu înapoi, se 
împiedică în leşul unui dulău şi alunecă pe spate. Ragnar 
se năpusti asupra lui, ferindu-se de loviturile disperate ale 
sabiei celuilalt, şi îl izbi pe Kjartan cu Străpunge-lInimi în 
braţul în care ţinea arma. Lovitura străbătu cămaşa de 
zale şi-i reteză lui Kjartan tendoanele de la încheietura 
mâinii drepte. Kjartan încercă să se ridice, dar Ragnar îl 
pocni puternic peste faţă, apoi îi înfipse călcâiul în 
beregată. Kjartan se sufocă. Ragnar se dădu înapoi şi-şi 
lăsă scutul zdrelit să-i alunece din mână. Apoi, cu mâna 


4 335 4 


stângă rănită, smulse sabia lui Kjartan. Îşi folosi cele două 
degete care nu erau vătămate, pentru a o trage din mâna 
vlăguită a duşmanului şi o azvârli în noroi, apoi îl ucise pe 
Kjartan. 

Fu o moarte lentă, chinuitoare, dar Kjartan nu scoase un 
țipăt de durere. La început, încercă să reziste, folosind 
scutul ca să pareze loviturile de sabie ale lui Ragnar, dar 
acesta îl făcu să sângereze, tăindu-l puţin câte puţin. Cu 
ultimele puteri, Kjartan îşi ceru înapoi sabia, ca să poată 
pătrunde în sala morţilor lui Odin cu onoare, dar Ragnar 
scutură din cap. 

— Nu! zise el şi nu mai rosti ultimul cuvânt până ce nu-i 
dădu lovitura de graţie. 

O lovitură dată cu ambele mâini, atât de puternică, încât 
sabia îi spintecă burta lui Kjartan, îi reteză coloana, cu tot 
cu cămaşa de zale de dedesubt, şi se înfipse în pământ. 
Ragnar lăsă Străpunge-lnimi acolo şi se dădu câţiva paşi 
înapoi, pe când Kjartan se zvârcolea în ghearele morţii. 
Atunci, Ragnar privi spre cerul plumburiu, în vreme ce 
sabia se legăna încă, înfiptă în pământ, prin trupul 
duşmanului său, şi strigă spre nori: 

— Tată! Tată! 

Îi spunea astfel lui Ragnar cel Bătrân că moartea lui 
fusese răzbunată. 

Şi Thyra era la fel de avidă de răzbunare. Stătuse 
aplecată, pe vine, alături de câinii ei, privind moartea lui 
Kjartan, dar acum se ridică şi chemă copoii, care alergară 
spre Ragnar. Primul meu gând fu că îşi trimite bestiile să 
devoreze cadavrul lui Kjartan, dar câinii îl înconjurară pe 
Ragnar. Erau peste douăzeci de copoi uriaşi şi sălbatici, ca 
nişte lupi, şi mârâiau la Ragnar; Thyra ţipă la el. 

— Ar fi trebuit să vii mai devreme! De ce n-ai venit? 

Tânărul o privi, uimit de mânia ei. 

— Am venit de îndată ce... începu el. 

— Ai plecat să fii viking, strigă ea. M-ai părăsit aici! 

Câinii păreau tulburaţi de jalea din cuvintele ei şi 
începură să se înghesuise pe lângă Ragnar, cu blănurile 
mânjite de sânge şi limbile atârnând peste colții 


Y 336 # 


însângeraţi, aşteptând doar un semn sau un cuvânt ca să-l 
sfâşie. 

— M-ai lăsat aici! plânse Thyra şi pătrunse printre câini, 
până înaintea fratelui ei. Apoi se lăsă în genunchi şi începu 
să plângă cu suspine. Am încercat să ajung la ea, dar câinii 
se întoarseră spre mine, cu colţi rânjiţi şi ochi sălbatici, 
aşa că m-am dat grabnic înapoi. Thyra continuă să 
bocească, iar jalea ei era la fel de puternică precum 
furtuna dezlănţuită asupra cetăţii Dunholm. Am să te ucid! 
strigă ea către Ragnar. 

— Thyra, zise el. 

— M-ai lăsat aici! îl acuză. M-ai părăsit aici! Se ridică şi, 
deodată, chipul ei se lumină, ca şi cum ar fi fost iarăşi o 
femeie normală, şi, sub cicatrice şi murdărie, am zărit 
frumuseţea sa de odinioară. Preţul vieţii mele este moartea 
ta, îi zise fratelui ei, cu o voce cât se poate de calmă. 

— Nu, nu este aşa! se auzi o voce. 

Cel care vorbise era părintele Beocca. El aşteptase sub 
arcada porţii celei mari, şi acum veni, şchiopătând, printre 
şirurile de morţi şi vorbi cu toată autoritatea de care era 
capabil. Thyra mârâi când îl văzu. 

— Eşti mort, popă! zise ea şi chelălăi scurt, iar câinii se 
năpustiră asupra lui Beocca, în vreme ce Thyra începu iar 
să se smucească, asemenea unei femei nebune. Ucideţi 
popa! ţipă ea către câini. Ucideţi-l! Ucideţi-l! Ucideţi-l! 

Am alergat să împiedic nenorocirea, dar mi-am dat 
seama că nu mai era nimic de făcut. 

Creştinii vorbesc adesea despre miracole, şi am dorit 
mereu să fiu martor la o asemenea scenă de magie. Ei 
pretind că orbilor le poate fi redată vederea, şchiopii pot fi 
făcuţi să umble şi leproşii, curăţiţi de plăgile lor. I-am auzit 
pe creştini spunând poveşti despre oameni care merg pe 
apă şi chiar despre oameni înviaţi din morţi, dar n-am 
văzut niciodată asemenea lucruri. Dacă aş fi avut o astfel 
de magie, cu siguranţă aş fi fost astăzi creştin, dar preoţii 
îmi spun că nu trebuie să caut minuni, ci să am credinţă. 
Insă, în acea zi, în ploaia nesfârşită, am văzut un lucru 
care mi s-a părut aproape de domeniul miracolului. 


4 337 4 


Părintele Beocca, cu poalele rasei călugăreşti murdare 
de noroi, se îndreptă, şchiopătând, către nenorocitele 
bestii. Acestea fuseseră asmuţite să-l atace, şi Thyra ţipa la 
ele să-l ucidă, dar preotul nici nu luă în seamă uriaşii 
copoi, iar câinii pur şi simplu se îndepărtară de el. 
Scânceau ca şi cum s-ar fi temut de acel preot şchiop şi 
saşiu, iar el porni, şontâc-şontăc, trecând printre ei, fără 
să-şi dezlipească privirile de la Thyra. Vocea stridentă a 
fetei se pierdu într-un geamăt, apoi în hohote de plâns. 
Pelerina i se deschisese, lăsând la vedere trupul gol şi 
brăzdat de cicatrice, iar Beocca îşi scoase pelerina 
îmbibată de ploaie şi i-o petrecu fetei peste umeri, 
acoperindu-i goliciunea. Thyra plângea, cu faţa prinsă în 
palme, iar câinii o priviră, miloşi, şi începură să se gudure 
pe lângă ea, pe când Ragnar privea, încremenit. Am crezut 
că Beocca avea să o ducă pe Thyra de acolo, dar el îi luă 
capul între palme şi o scutură puternic. 

— Doamne! strigă el. Îndepărtează acest diavol de la 
faţa ei, din trupul ei! Scoate, Doamne, acest demon 
spurcat! Cruţ-o pe ea, Doamne, şi smulge-o din ghearele 
lui Abaddon! 

Atunci, fata ţipă, şi câinii se dădură înapoi, hăulind în 
ploaie. Ragnar tot nu se mişca. Beocca îi scutură iarăşi 
capul Thyrei, atât de puternic, încât am crezut că-i rupe 
gâtul. 

— Alungă, Doamne Dumnezeule, răul din ea! invocă 
preotul. Elibereaz-o şi dăruieşte-i iubirea Ta şi mare mila 
Ta! Preotul avea privirea aţintită către cer. Mâna lui 
contorsionată o ţinea pe Thyra de laţele împletite cu fire 
de iederă şi începu să o împingă înainte şi înapoi, pe când 
incanta, cu o voce la fel de puternică precum a unui 
războinic pe câmpul de bătălie. În numele Tatălui, strigă 
el, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh, vă poruncesc, diavoli 
spurcaţi, să ieşiţi din această fată! Vă alung în cazanul 
iadului! Pieriţi de la ea, diavolilor! În iad duceţi-vă, şi acolo 
să staţi până în ziua Judecăţii de Apoi. Vă poruncesc asta, 
în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh! Pieriţi! 

Atunci, Thyra izbucni, dintr-odată, în plâns. Nu un plâns 


Y 338 # 


cu suspine şi oftaturi, ci unul liniştit. Îşi plecă fruntea pe 
umărul lui Beocca, iar el îi împresură trupul cu braţele şi o 
îmbrăţişă; ne privi cu dispreţ, ca şi cum, aşa însângeratți, 
înarmaţi şi sălbatici cum eram, am fi fost tovarăşii de 
vicleşuguri ai diavolilor pe care-i alungase. 

— E bine acum, e bine, şopti preotul. Ah, plecaţi de-aici! 
strigă el, îmbufnat, către câini şi, în mod uimitor, aceştia îi 
dădură ascultare şi se retraseră, lăsându-l pe Ragnar 
nevătămat. Trebuie să o ducem într-un loc cald şi să o 
îmbrăcăm cum se cuvine, grăi Beocca. 

— Da, aşa trebuie să facem, am încuviinţat. 

— Dar, dacă tu n-ai de gând s-o faci, mormăi, indignat, 
Beocca, văzând că nu mă clintesc, o s-o fac eu. 

Şi o duse pe Thyra către sala de ospeţe a lui Kjartan, de 
unde fumul ieşea încă prin hornul din acoperiş. Ragnar se 
repezi după ei, dar am clătinat din cap şi l-am oprit. Mi-am 
pus piciorul drept pe trupul mort al lui Kjartan şi am 
smuls-o din el pe Străpunge-lInimi. I-am înapoiat sabia lui 
Ragnar, şi el m-a îmbrăţişat, dar eram amândoi prea puţin 
bucuroşi de această victorie. Făcuserăm imposibilul, 
cuceriserăm cetatea Dunholm, dar Ivarr încă trăia, şi Ivarr 
era duşmanul cel mare. 

— Ce să-i spun Thyrei? mă întrebă Ragnar. 

— Să-i spui adevărul, i-am răspuns, fiindcă nu ştiam ce 
altceva să-i spun, apoi am plecat să o caut pe Gisela. 


Gisela şi Brida o spălară pe Thyra. Îi săpuniră bine 
trupul şi părul, îi smulseră iedera din păr şi-i pieptănară 
cosiţele aurii, apoi i le uscară dinaintea vetrei mari din sala 
lui Kjartan, după care o îmbrăcară cu o robă simplă, din 
lână, şi cu o pelerină din blană de vidră. Fetele vorbeau 
între ele, iar eu am ieşit cu părintele Beocca afară. Ploaia 
contenise. 

— Cine e Abaddon? l-am întrebat eu. 

— Eu am fost responsabil de educaţia ta, zise el, şi mi-e 
ruşine de mine. Cum se poate să nu ştii? 

— Păi... asta e, nu ştiu. Imi zici cine e? m-am burzuluit 
eu. 


Y 339 # 


— Îngerul întunecat al gheenei fără fund, fireşte. Sunt 
sigur că ţi-am mai spus. E primul demon care te va chinui 
în iad, dacă nu te pocăieşti şi nu devii un creştin adevărat. 

— Eşti un om curajos, părinte, i-am spus. 

— Eh! Prostii! 

— Am încercat să ajung la Thyra, dar m-am temut de 
câini. Au ucis mai bine de treizeci de oameni azi. Şi tu ai 
mers, pur şi simplu, printre ei. 

— Sunt doar nişte câini, făcu el, nepăsător. Dacă 
Dumnezeu şi sfântul Cuthbert nu mă pot apăra de nişte 
câini, ce-ar mai putea face? 

L-am oprit, mi-am pus palmele pe umerii lui şi l-am 
strâns puternic. 

— Eşti foarte curajos, părinte, şi te apreciez mult pentru 
asta. 

Beocca fu extrem de mulţumit de compliment, dar 
încercă să pară modest. 

— Eu doar m-am rugat, Dumnezeu a făcut restul, 
mărturisi el. 

L-am lăsat să plece, şi el se îndepărtă agale, lovind cu 
piciorul beteag o suliță căzută. 

— Am ştiut că dulăii nu-mi vor face nimic, pentru că 
întotdeauna mi-au plăcut câinii. Am avut unul când eram 
Mic, zise el. 

— Ar trebui să-ţi mai iei unul, l-am sfătuit. Un câine ar fi 
un bun tovarăş pentru tine. 

— Când eram mic, eram beteag şi nu puteam munci, 
continuă el, de parcă nu m-ar fi auzit. Bine, puteam căra 
bolovani şi lemne, puteam alunga ciorile din preajma 
ogoarelor abia sădite, dar nu puteam munci cum se cuvine. 
Câinele ăla era singurul meu prieten, dar a murit. Alţi copii 
mi l-au omorât, şopti el şi clipi de câteva ori, întristat. 
Thyra e o femeie drăguță, nu crezi? mă întrebă el deodată, 
cu alean în glas. 

— Acum, este. 

— Credeam că Sven şi Kjartan i-au făcut acele cicatrice 
de pe mâini şi picioare. Dar nu. Ea şi le-a făcut. 

— S-a tăiat singură? am întrebat, mirat. 


Y% 340 # 


— Da, s-a crestat cu cuțitul; ea mi-a spus. De ce-ar face 
aşa ceva? 

— Ca să se sluţească? am sugerat eu. 

— Dar n-a reuşit, zise Beocca, nedumerit. E frumoasă. 

— Aşa e, am încuviinţat, şi din nou îl compătimeam pe 
Beocca. 

Îmbătrânea şi fusese întotdeauna beteag şi hâd, şi dorise 
întotdeauna să se însoare, dar nicio femeie nu-l acceptase. 
Ar fi trebuit să fie călugăr, şi astfel să nu aibă dreptul să se 
căsătorească. Dar era preot şi avea mintea unui preot, căci 
mă privi cu asprime. 

— Alfred m-a trimis să predic pacea, dar eu te-am văzut 
cum ucizi un frate întru Domnul şi săvârşeşti asta, zise el, 
arătând spre morţii cu care erau presărate ulițele din 
cetate. 

— Alfred ne-a trimis să avem grijă de Guthred, i-am 
reamintit. 

— Şi să ne asigurăm că moaştele sfântului Cuthbert sunt 
în siguranţă. 

— Aşa vom face. 

— Dar nu putem rămâne aici, Uhtred, trebuie să ne 
întoarcem la Cetreht, zise el, iar în singurul său ochi 
sănătos am zărit un licăr de spaimă. Trebuie să-l învingem 
pe Ivarr! 

— O să-l învingem, părinte! 

— Are cea mai mare oaste din Northumbria! 

— Dar va muri singur, părinte, i-am zis, fără să fiu sigur 
de ce spun asta. Cuvintele îmi ieşiseră pur şi simplu din 
gură, şi cred că un zeu trebuie să fi vorbit prin mine. Va 
muri singur, îţi promit, i-am repetat. 

Dar existau alte lucruri pe care trebuia să le facem mai 
întâi. Trebuia să descoperim comoara lui Kjartan, ascunsă 
sub sala unde câinii erau ţinuţi. l-am pus pe sclavii 
danezului la treabă, să sape în podeaua împuţită de 
murdărie, iar sub dalele de piatră am găsit butoaie întregi 
pline cu argint, şi cufere cu aur, şi cruci din biserici, şi 
brățări pentru mâini, şi genţi de piele pline cu chihlimbar, 
jais şi granate, chiar şi caiere cu mătase prețioasă, adusă 


% 341 # 


de pe meleaguri îndepărtate, pe jumătate putrezită în 
pământul reavăn. Războinicii învinşi ai lui Kjartan făcură 
un rug pentru morţii lor, deşi Ragnar insistă ca nici 
Kjartan, nici rămăşiţele lui Sven să nu aibă parte de 
asemenea cinste. Cei doi fură dezbrăcaţi de armuri şi de 
haine, iar leşurile despuiate fură date hrană porcilor 
cruţaţi de la tăiere în acea toamnă, care erau ţinuţi în nişte 
cocini, în colţul de nord-vest al cetăţii. 

În fruntea fortăreței fu numit Rollo. Guthred, 
entuziasmat de victorie, anunţă că fortăreaţa era acum sub 
stăpânirea sa şi că avea să devină o cetate regală a 
Northumbriei, dar l-am luat deoparte şi l-am rugat să i-o 
dăruiască lui Ragnar. 

— Ragnar va fi prietenul tău, i-am spus, şi poţi să-i 
încredinţezi Dunholmul. 

Şi eu mă puteam bizui pe Ragnar că avea să mă ajute să 
invadez pământurile din Bebbanburg şi să-l ţin pe ticălosul 
meu unchi într-o permanentă spaimă. 

Până la urmă, Guthred îi dărui cetatea Dunholm lui 
Ragnar, care, la rândul lui, îi încredinţă conducerea ei lui 
Rollo şi îi lăsă doar treizeci de oameni cu care s-o apere, în 
vreme ce noi, ceilalţi, am pornit către sud. Peste cincizeci 
dintre luptătorii lui Kjartan îi jurară credinţă lui Ragnar, 
dar numai după ce am stabilit că niciunul dintre ei nu 
luase parte la uciderea părinţilor lui Ragnar şi la 
incendierea casei acestora. Toţi cei care-l ajutaseră pe 
Kjartan să săvârşească acea crimă fură trecuţi prin 
ascuţişul sabiei. Restul aveau să călărească alături de noi, 
mai întâi către Cetreht, apoi să-l înfruntăm pe Ivarr. 

Jumătate din misiunea noastră fusese, aşadar, 
îndeplinită. Kjartan cel Crud şi Sven cel Chior erau morţi, 
dar Ivarr trăia, şi Alfred de Wessex îl voia şi pe el mort, 
deşi nu o spusese făţiş niciodată. 

Aşa că am pornit, călare, spre sud. 


% 342 # 


Unsprezece 


Am plecat a doua zi, în zori. Norii de ploaie se 
îndepărtaseră spre sud, lăsând în urmă un cer senin, dar 
presărat cu norişori ce se alergau deasupra noastră în 
bătaia vântului, pe când ieşeam pe poarta cetăţii Dunholm. 
Am lăsat comoara lui Kjartan în paza lui Rollo. De acum, 
eram cu toţii oameni bogaţi, cu atâta aur; şi, dacă 
supravieţuiam şi confruntării cu Ivarr, urma să împărţim 
acele bogății. Aveam mai multe bogății decât îngropasem, 
odinioară, la Fifhaden, şi aveam să mă întorc la Alfred ca 
un nobil înstărit, unul dintre cei mai bogaţi din regatul lui; 
iar gândul acesta mă bucură atunci când, urmând flamura 
cu aripă de vultur a lui Ragnar, am călărit spre cel mai 
apropiat vad al râului Wiire. 

Brida călărea alături de Ragnar, Gisela era lângă mine, 
şi Thyra nu se dezlipea de preotul Beocca. Nu aveam să 
aflu niciodată ce-i spusese Ragnar atunci, în sala de ospeţe 
a lui Kjartan, dar fata părea că se împăcase cu el. Nebunia 
trecuse. Acum, Thyra avea unghiile tăiate, părul curat, 
strâns sub o bonetă albă, iar în acea dimineaţă, ea îl 
întâmpinase pe fratele ei cu un sărut pe obraz. Părea încă 
nefericită, dar  Beocca avea întotdeauna cuvinte 
mângâietoare, şi fata se înfrupta din aceste cuvinte toată 
ziua, ca şi cum ele ar fi fost picături de apă vie, iar ea, 
friptă de sete. Călăreau amândoi pe iepe, şi Beocca parcă 
uitase dintr-odată toate chinurile pe care i le pricinuia 
statul îndelungat în şa, căci vorbea întruna cu Thyra. Il 
puteam vedea gesticulând din mâna teafără, pe când îi 
ţinea fetei predici înflăcărate. În spatele lui, un slujitor 
ducea de căpăstru un cal de povară încărcat cu patru cruci 
mari de altar, luate din comoara lui Kjartan. Beocca ne 
ceruse să le înapoiem Bisericii, şi nimeni nu-l putu refuza, 


4 343 # 


căci preotul se dovedise un temerar la fel de demn de 
cinste ca oricare dintre noi. Acum, stătea aplecat spre 
Thyra, vorbindu-i cu pasiune, iar ea îl asculta. 

— Într-o săptămână, o converteşte la creştinism, îmi zise 
Gisela. 

— Şi mai grabnic! am râs eu. 

— Dar ce se-ntâmplă cu ea? 

Am ridicat din umeri. 

— Probabil că o s-o convingă să intre-ntr-o mănăstire. 

— Biata femeie! 

— Cel puţin, acolo o să înveţe supuşenia. Nu o să facă 
niciodată treisprezece din doisprezece, am înţepat-o eu cu 
vorba. 

Gisela îmi dădu un ghiont în braţ, dar tot ea se zgârie în 
cămaşa mea de zale. 

— Am jurat, zise ea, frecându-şi încheieturile julite ale 
degetelor, că, de îndată ce te voi regăsi, n-o să te mai 
părăsesc nicicând. Nicicând. 

— Dar treisprezece? Cum ai putut face asta? 

— Fiindcă ştiam că zeii sunt cu noi, spuse ea, calmă. Am 
aruncat runele. 

— Şi ce spun runele în privinţa lui Ivarr? am întrebat-o. 

— Că va muri ca un şarpe zdrobit cu sapa, zise ea pe un 
ton aspru, apoi se strâmbă, căci un bulgăre de noroi, 
aruncat de copita calului lui Steapa, o împroşcă în faţă. 
Gisela se şterse, apoi se încruntă spre mine. Trebuie să 
mergem în Wessex? 

— I-am jurat lui Alfred. 

— Ai jurat? 

— Da, am făcut un legământ faţă de el. 

— Atunci, trebuie să plecăm acolo, zise ea, posomorâtă. 
Îţi place în Wessex? 

— Nici vorbă. 

— Dar de Alfred îţi place? 

— Nu. 

— De ce? 

— E prea bisericos şi prea serios. Şi pute. 

— Toţi saxonii put, râse ea. 


Y% 344 # 


— El pute mai rău decât majoritatea saxonilor. Din cauza 
bolii de care suferă. Trebuie să meargă mereu la latrină. 

Fata se strâmbă. 

— Nu se spală? 

— Cel puţin o dată pe lună, dacă nu chiar mai des. E 
foarte pretenţios când e vorba de curăţenie, dar totuşi 
pute. Eu put? 

— Ca un mistreţ, zise ea, râzând. Crezi că o să-mi placă 
de Alfred? 

— Nu. El sigur n-o să te sufere, fiindcă nu eşti creştină. 

Auzind asta, Gisela râse din nou. 

— Şi ce-are de gând cu tine? 

— O să-mi dea pământuri şi o să se aştepte ca eu să lupt 
pentru el, am spus. 

— Ceea ce înseamnă că vei lupta contra danezilor? 

— Danezii sunt duşmanii lui Alfred, aşa că voi lupta 
împotriva lor. 

— Dar ei sunt compatrioţii mei, se indignă ea. 

— Iar eu i-am depus legământ lui Alfred, aşa că trebuie 
să fac tot ce-mi porunceşte, i-am explicat şi m-am lăsat pe 
spate în şaua calului, pe când armăsarul meu urca un deal 
abrupt. Imi plac danezii, am continuat, chiar mult mai mult 
decât saxonii din vest, dar destinul meu e să lupt pentru 
Wessex. Wyrd bio ful aroed. 

— Ce înseamnă asta? 

— Că destinul nu poate fi schimbat. El ne conduce pe 
toţi. 

Ea rămase pe gânduri. Era îmbrăcată în cămaşă de zale, 
dar la gât avea un colan de aur, luat din comoara lui 
Kjartan. Era făcut din şapte corzi groase, împletite; 
văzusem lucruri asemănătoare, scoase din mormintele 
vechilor căpetenii britanice. Colanul îi dădea o înfăţişare 
sălbatică, care însă o prindea de minune. Părul ei negru 
era strâns cu o agrafă sub o cuşmă de lână, şi pe chipul ei 
prelung stăruia o expresie melancolică. Aş fi fost în stare 
să mă uit o veşnicie la acel chip. 

— Şi câtă vreme trebuie să rămâi în slujba lui Alfred? mă 
întrebă. 


Y% 345 9 


— Până o să mă dezlege de legământ sau până moare 
unul din noi. 

— Dar spui că el e bolnav. Cât poate să mai trăiască? 

— Probabil nu foarte mult. 

— Şi-atunci, cine va deveni rege? 

— Habar n-am, am ridicat din umeri; chiar aş fi vrut să 
ştiu. 

Fiul lui Alfred, Edward, era un copilandru, mult prea 
tânăr ca să domnească, iar nepotul lui, Æthelwold, căruia 
Alfred îi uzurpase tronul, era un zănatic cam beţivan. 
Beţivanul avea însă mai multe drepturi să poarte coroana, 
şi brusc m-am trezit sperând ca Alfred să trăiască mult, cât 
mai mult. Acest lucru mă surprinse. li spusesem Giselei 
adevărul, că nu-mi plăcea de Alfred, dar recunoşteam, 
totodată, că el era adevărata forţă în insula Britaniei. 
Nimeni altcineva nu avea viziunea lui, nici hotărârea lui, 
iar distrugerea lui Kjartan nu fusese meritul nostru, cât al 
lui Alfred. El ne trimisese în nord, ştiind că aveam să 
facem ce dorea, deşi nu ne spusese clar ce-ar fi vrut să 
facem, şi, deodată, mi-a venit în minte gândul că viaţa ca 
supus cu legământ al unui astfel de rege nu era aşa de rea 
pe cât mă temusem. Dar, dacă el murea curând, m-am 
gândit, regatul Wessex ar fi fost condamnat la pieire. 
Thegnii aveau să se lupte pentru coroana lui, iar danezii ar 
fi simţit slăbiciunea şi s-ar fi năpustit asupra ţării ca nişte 
corbi asupra leşurilor. 

— Dacă i-ai jurat credinţă lui Alfred, de ce te-a lăsat 
totuşi să vii aici? întrebă ea, precaută, şi cuvintele ei îmi 
dădură de înţeles că îi umblau prin cap aceleaşi gânduri ca 
şi mie. 

— Fiindcă vrea ca fratele tău să domnească asupra 
Northumbriei. 

Ea rămase iar pe gânduri. 

— Fiindcă Guthred e un fel de creştin? 

— Da. Asta-i important pentru Alfred. 

— Sau fiindcă Guthred e un om slab? sugeră Gisela. 

— E slab? 

— Ştii prea bine că e, pufni ea. E un om cumsecade şi 


Y% 346 # 


generos, iar oamenii întotdeauna l-au plăcut, dar nu ştie să 
fie nemilos. Ar fi trebuit să-l ucidă pe Ivarr imediat ce-a 
pus mâna pe el şi ar fi trebuit să-l alunge pe Hrothweard 
de mult, dar nu a-ndrăznit. E prea înspăimântat de sfântul 
Cuthbert. 

— Şi de ce-ar vrea Alfred un rege slab pe tronul 
Northumbriei? am întrebat, cu delicateţe. 

— Pentru ca şi Northumbria să fie slabă atunci când 
saxonii vor încerca să-şi ia înapoi pământurile, grăi ea. 

— Asta îţi spun runele că se va-ntâmpla? am întrebat-o. 

— Spun că noi doi vom avea doi fii şi o fiică şi că unul 
din fii îţi va sfâşia inima, celălalt te va face mândru, iar 
fiica ta va fi mamă de regi. 

Am râs de această profeție, dar nu în batjocură, ci mai 
degrabă amuzat, din cauza seriozităţii din glasul Giselei. 

— Şi asta-nseamnă, am întrebat-o, că vei veni în Wessex, 
chiar dacă eu voi fi nevoit să lupt contra danezilor? 

— Înseamnă, zise ea, că nu te voi părăsi. Asta-i 
jurământul meu. 

Ragnar trimisese iscoade înaintea noastră şi, la sfârşitul 
acelei zile lungi, unele dintre ele se întoarseră cu caii 
extenuaţi.  Ivarr,  auziseră  trimişii noştri, cucerise 
Eoferwicul. Fusese uşor pentru el. Garnizoana rărită a lui 
Guthred predase oraşul, pentru a evita un masacru pe 
străzile lui. Ivarr luase prăzi câte putuse găsi, instalase o 
nouă garnizoană pe ziduri şi deja mărşăluia înapoi spre 
nord. Cu siguranţă, nu auzise încă de căderea cetăţii 
Dunholm, aşa că spera să-l prindă pe Guthred, care, 
trebuie să fi presupus el, fie lâncezea la Cetreht, fie 
rătăcea, deznădăjduit, către pustietăţile Cumbralandului. 
Oastea lui Ivarr, auziseră iscoadele, era o hoardă pusă pe 
jaf. Unii spuneau că avea două mii de suliţaşi, cifră căreia 
eu şi Ragnar nu i-am dat crezare. Oricum, era clar că 
războinicii lui erau mai numeroşi decât ai noştri şi probabil 
mărşăluiau acum spre nord, pe acelaşi drum roman pe 
care coborâserăm noi în sud. 

— Putem să-l înfruntăm? mă întrebă Guthred. 

— Putem să-l înfruntăm, răspunse Ragnar în locul meu, 


4 347 # 


dar nu-i putem înfrânge oastea. 

— Şi-atunci, de ce mărşăluim spre sud? 

— Ca să salvăm sicriul sfântului Cuthbert şi să-l ucidem 
pe Ivarr, am zis. 

— Dar... aţi spus că nu-l putem înfrânge, bâigui, 
nedumerit, Guthred. 

— O să ne luptăm cu el şi, dacă nu-l vom învinge, ne vom 
retrage la Dunholm. De aceea, am cucerit cetatea, ca să ne 
servească drept loc de refugiu. 

— Fie ca zeii să hotărască tot ce se va întâmpla! spuse 
Ragnar. 

Şi, fiindcă ne văzu atât de secretoşi, Guthred nu ne mai 
bătu la cap cu întrebările lui. 

Am ajuns la Cetreht în acea seară. Ne mişcaserăm rapid, 
fiindcă nu fusese nevoie să părăsim drumul roman, şi am 
trecut prin vadul râului Swale atunci când soarele înroşea 
cu discul lui dealurile din apus. Clericii, în loc să-şi 
găsească adăpost pe acele dealuri, preferaseră să rămână 
în condiţiile vitrege din Cetreht, dar nimeni nu-i deranjase 
câtă vreme noi fuseserăm la Dunholm. Văzuseră, ce-i 
drept, danezi călare pe dealurile din sud, dar niciunul 
dintre acei călăreţi nu se apropiase de castrul roman. 
Călăreţii îi cercetaseră, îi număraseră şi apoi plecaseră, iar 
eu am presupus că nu puteau fi decât iscoade trimise de 
Ivarr. 

Părintele Hrothweard şi stareţul Eadred nu părură deloc 
impresionați de faptul că  reuşiserăm să  cucerim 
Dunholmul. Nu le păsa decât de moaştele sfântului şi de 
celelalte relicve sacre pe care le dezgropară din cimitir 
chiar în aceeaşi seară, ducându-le, cu un alai solemn, în 
biserică. Acolo, i-am înfruntat iarăşi pe Aidan, majordomul 
de la Bebbanburg, şi pe slujitorii lui, care rămăseseră în 
sat. 

— Acum puteţi pleca în siguranţă acasă, le-am zis, căci 
Kjartan e mort. 

Cred că prima dată când i-am spus asta, Aidan nici nu 
mă crezu. Abia apoi înţelese ce izbutiserăm şi probabil că 
se temuse că oamenii care ocupaseră Dunholmul aveau 


4 348 # 


acum să se năpustească asupra cetăţii Bebbanburg. Aş fi 
vrut să fac asta, dar îi jurasem lui Alfred că mă întorc 
înainte de Crăciun, aşa că nu mai aveam suficient timp să- 
mi înfrunt unchiul uzurpator. 

— Vom pleca dimineaţă, anunţă Aidan. 

— Aşa să faceţi, am încuviinţat, şi, când vei ajunge la 
Bebbanburg, să-i spui unchiului meu că se află mereu în 
gândurile mele. Nu uita să-i spui că i-am luat şi mireasa. Şi 
să-l asiguri că, într-o zi, o să-i despic burdihanul şi, dacă 
moare cumva înainte să-mi pot îndeplini jurământul, atunci 
spune-i că voi spinteca burta fiilor lui, şi, dacă aceştia au 
copii, o să-i ucid şi pe ei. Spune-i toate astea, şi mai spune- 
i că toată lumea credea că Dunholmul, ca şi Bebbanburgul, 
e o cetate de necucerit, dar acum Dunholmul a căzut sub 
sabia mea. 

— Ivarr te va ucide, mârâi Aidan, cu trufie. 

— Ai face bine să te rogi pentru asta, i-am răspuns. 

Toţi creştinii se rugară în acea noapte. Se adunară în 
biserică, şi am crezut că aveau să îi ceară zeului lor să ne 
dăruiască victoria asupra oastei lui Ivarr care se apropia; 
în schimb, ei înălţară imnuri de slavă, fiindcă relicvele 
sacre fuseseră păstrate în bună stare. Puseră moaştele 
sfântului Cuthbert înaintea altarului, iar pe altar aşezară 
capul sfântului Oswald, cartea de predici şi relicvarul cu 
firele din barba sfântului Augustin, apoi cântară, se 
rugară, cântară iar, şi am crezut că nu aveau să mai 
sfârşească odată cu rugăciunile; în cele din urmă însă, 
când noaptea se lăsă neagră ca smoala, tăcură. 

Am înaintat pe zidul de jos al castrului, privind drumul 
roman ce se întindea spre sud, printre câmpuri, sub secera 
lunii. Pe acolo urma să vină Ivarr, şi mă temeam că ar fi 
putut trimite un pâlc de călăreţi anume aleşi să ne atace 
chiar în acea noapte, aşa că am pus o sută de oameni la 
pândă pe ulițele satului. Dar nu ne atacă nimeni, iar, în 
bezna nopţii, o ceaţă subţire se ridică, aburind câmpurile, 
atunci când Ragnar veni să mă înlocuiască de strajă. 

— Mâine-dimineaţă o să dea îngheţul, mă întâmpină el. 

— Sigur o să dea, am încuviinţat. 


4 349 # 


El începu să tropăie din picioare, ca să se încălzească. 

— Soră-mea mi-a spus că vrea să plece la Wessex. Vrea 
să fie botezată acolo, mă înştiinţă el. 

— Şi? Ți-e a mirare? 

— Nu, zise el, apoi privi în lungul drumului. E spre 
binele ei... Şi-apoi, îi place de părintele Beocca al tău. Dar 
ce se va întâmpla cu ea? întrebă el, mohorât. 

— Presupun că se va călugări, i-am spus, căci nu vedeam 
ce altă soartă ar fi putut-o aştepta în regatul lui Alfred. 

— Drumurile noastre se despart, zise el, şi nu am 
adăugat nimic, căci ştiam că aşa era. Tu trebuie să te 
întorci în Wessex? mă întrebă el. 

— Da. Am depus un jurământ. 

— Jurămintele pot fi încălcate, şopti el. 

Era adevărat, dar, într-o lume dominată de zei diferiţi, în 
care soarta e cunoscută doar de cele trei ursitoare, 
jurămintele sunt singurele noastre certitudini. Dacă îmi 
încălcam legământul, nu mă mai puteam aştepta ca alţi 
oameni să-şi ţină jurămintele făcute faţă de mine. Asta 
învăţasem. 

— N-o să-mi calc cuvântul dat lui Alfred, i-am zis, dar voi 
face un alt legământ, faţă de tine. Că nu voi lupta niciodată 
contra ta, că tot ce-am eu va fi şi al tău şi că, dacă vei avea 
vreodată nevoie de ajutor, voi face tot ce-mi va sta în 
putinţă ca să ţi-l ofer. 

Preţ de câteva clipe, Ragnar nu spuse nimic. Izbi cu 
cizma în iarba de pe vârful zidului şi privi negura ce ne 
împresura. 

— Şi eu fac acelaşi legământ, şopti el. Era, ca şi mine, 
stânjenit de situaţie şi lovi din nou iarba. Câţi oameni crezi 
că va aduce Ivarr? 

— Opt sute? 

El dădu din cap, a încuviinţare, şi spuse îngrijorat: 

— Iar noi nu suntem nici măcar trei sute. 

— Nu va fi nicio luptă, l-am asigurat. 

— Crezi? 

— Ivarr va muri, am zis, şi aşa se va sfârşi totul. Am 
atins mânerul Răsuflării-Şarpelui, pentru ca vorbele mele 


4 350 # 


să fie încununate de noroc, şi am simţit marginile uşor 
ridicate ale crucii lui Hild. Da, va muri, am repetat, 
atingând crucea iar, şi Guthred va domni, şi el va face tot 
ce-i vei spune tu să facă. 

— Vrei să-l îndemn să-l atace pe Ælfric? întrebă el. 

— Nu, am răspuns eu, după ce-am rămas puţin pe 
gânduri. 

— Nu? 

— Cetatea Bebbanburg e prea puternică şi nu are vreo 
poartă prin spate, ca Dunholmul. În plus, vreau să-l ucid pe 
Ælfric cu mâna mea. 

— Dar Alfred te va lăsa să faci asta? 

— Da, am zis, deşi, sincer să fiu, mă îndoiam că Alfred 
avea să-mi îngăduie vreodată un asemenea gest, dar eram 
sigur că soarta mea era să mă întorc la Bebbanburg, şi 
aveam credinţă în acea soartă. M-am întors şi am privit 
spre sat. Totul e-n ordine? 

— Da, totul e-n ordine, răspunse Ragnar. Şi-au terminat 
de spus rugăciunile şi au mers cu toţii la culcare. Ar trebui 
să dormi şi tu. 

M-am întors pe potecă, dar, înainte să mă întorc la 
Gisela, am deschis, încetişor, uşa bisericii şi i-am văzut pe 
preoţi şi pe călugări dormind, în lumina slabă a câtorva 
opaițe aşezate pe altar. Unul dintre ei sforăia, şi am închis 
uşa la fel de încet precum o deschisesem. 

În zori, am fost trezit de Sihtric, care bătu în 
buiandrugul uşii. 

— Sunt aici, stăpâne! Au ajuns! 

— Cine sunt aici? 

— Oamenii lui Ivarr, stăpâne. 

— Unde? 

— Călăreţii ăia, stăpâne... Dincolo de râu! 

Erau doar vreo sută de călăreţi care nu încercară să 
treacă râul prin vad, aşa că am bănuit că fuseseră trimişi 
pe malul nordic al râului Swale doar ca să ne aţină 
retragerea. Principala forţă a lui Ivarr avea să apară din 
sud, deşi acea perspectivă nu era cel mai fericit lucru care 
s-ar fi putut întâmpla în acea dimineaţă ceţoasă. Din sat, se 


% 351 # 


auzeau strigăte. 

— Ce se-ntâmplă? l-am întrebat pe Sihtric. 

— Creştinii sunt supăraţi, stăpâne, zise el. 

Am mers la biserică şi am descoperit că relicvariul de 
aur, ce conţinea firele din barba sfântului Augustin, 
preţiosul dar trimis de Alfred, fusese furat. Se aflase pe 
altar, alături de celelalte relicve, dar în timpul nopţii 
dispăruse, iar părintele Hrothweard plângea lângă o 
scobitură în peretele din chirpici din spatele altarului. 
Guthred era şi el acolo, ascultându-l pe stareţul Eadred, 
care proclama că furtul e un semn al mâniei Domnului. 

— Pe cine e furios Domnul? întrebă Guthred. 

— Pe păgâni, fireşte, pufni Eadred şi scuipă cu năduf. 

Părintele Hrothweard se plimba de colo colo, frângându- 
şi palmele şi invocându-şi zeul să pogoare răzbunarea 
asupra păgânilor care pângăriseră biserica şi furaseră 
relicva sfântă. 

— Doamne, arată-ne vinovatul! strigă el, apoi mă 
observă şi decise, evident, că are o revelaţie, căci mă arătă 
cu degetul: El a fost! răcni el, scuipând spre mine. 

— Tu eşti hoţul? se miră Guthred. 

— Nu, rege, i-am zis. 

— Ba el a fost! repetă Hrothweard. 

— Trebuie să cauţi la toţi păgânii, îi ceru Eadred lui 
Guthred, căci, dacă relicva sfântă nu e găsită, poţi fi sigur 
de înfrângerea noastră, stăpâne. Ivarr ne va zdrobi pentru 
acest păcat. Pedeapsa Domnului se va abate asupra 
noastră. 

Mi se părea o pedeapsă cam bizară, aceea de a permite 
unui danez păgân să învingă un rege creştin, fiindcă fusese 
furată o relicvă sfântă, dar profeția păru îndeajuns de 
verosimilă, căci înainte de amiază, pe când biserica era 
răscolită, într-o încercare zadarnică de a găsi relicvariul, 
unul dintre oamenii lui Ragnar aduse vestea că oastea lui 
Ivarr apăruse. Danezii mărşăluiau dinspre sud şi deja 
formaseră un zid de scuturi la aproape un kilometru 
distanţă de micul pâlc al lui Ragnar. 

Aşadar, era timpul să pornim. Eu şi Guthred eram deja 


4 352 # 


în cămăşile de zale, cu caii înşeuaţi, şi tot ce trebuia să 
facem era să călărim spre sud, pentru a ne alătura zidului 
de scuturi al lui Ragnar, dar Guthred era îngrozit de 
dispariţia relicvelor sacre. Când am ieşit din biserică, el 
mă luă deoparte. 

— Vrei să-l întrebi pe Ragnar dacă le-a luat el? Sau dacă 
le-a luat vreunul dintre oamenii lui? mă imploră el. 

— Ragnar n-a luat nimic, i-am curmat vorba. Dacă vrei 
să găseşti vinovatul, caută-i pe ei, l-am îndemnat, arătând 
spre Aidan şi însoțitorii lui, care acum, când Ivarr se 
apropia, erau nerăbdători să plece cât mai repede în 
călătoria lor spre nord, deşi nu îndrăzneau să pornească, 
atâta vreme cât danezii străjuiau vadul râului. 

Guthred le ceruse să se alăture zidului nostru de scuturi, 
dar ei refuzaseră, şi acum aşteptau o şansă să fugă. 

— Niciun creştin n-ar fi în stare să fure relicvele! strigă 
Hrothweard. E o crimă pe care doar păgânii o pot săvârşi. 

Guthred era îngrozit. El credea încă în magia creştină şi 
vedea furtul ca pe un semn prevestitor de nenorociri. Nici 
nu-şi putea închipui că Aidan ar fi vinovatul, dar nu ştia pe 
cine să mai bănuiască, aşa că am hotărât să-l ajut. 

I-am chemat pe Finan şi pe Sihtric, care aşteptau să mă 
însoţească spre zidul de scuturi. 

— Omul ăsta, i-am zis regelui, arătându-i-l pe Finan, e 
creştin. Nu-i aşa că eşti creştin, Finan? 

— Sunt, stăpâne. 

— Şi e şi irlandez, iar toată lumea ştie că irlandezii au 
puterea de a vedea viitorul. 

Finan, care nu era mai priceput să vadă în viitor decât 
eram eu sau oricine altcineva, încercă, dintr-odată, să pară 
misterios. 

— El va descoperi cine a furat relicvele sacre, am 
promis. 

— Poţi să faci asta? îl întrebă Guthred, cu ochi plini de 
speranţă. 

— Da, stăpâne, grăi Finan, încrezător. 

— Atunci, fă-o, Finan, câtă vreme eu îl voi ucide pe Ivarr. 
Şi adu-ni-l pe vinovat de îndată ce îl găseşti. 


4 353 # 


— Aşa voi face, stăpâne, mă asigură el. 

Un slujitor îmi aduse calul. 

— Irlandezul tău chiar poate să găsească tâlharul? mă 
întrebă Guthred. 

— O să dăruiesc Bisericii tot argintul meu, stăpâne, am 
rostit răspicat, pentru ca toţi cei din jur să mă audă, şi voi 
da şi cămaşa de zale, coiful, brăţările şi săbiile, dacă Finan 
n-o să-ţi aducă şi relicvele furate, şi pe hoţul lor. E 
irlandez, iar irlandezii au puteri neobişnuite, am zis şi l-am 
privit pe Hrothweard: Ai auzit, popă? O să-mi dăruiesc 
toată averea Bisericii tale dacă Finan nu descoperă hoţul. 

Hrothweard tăcu mâlc. Doar mă privi, dar promisiunea 
mea fusese făcută în faţa tuturor şi era o mărturie a 
nevinovăţiei mele, aşa că preotul se mulţumi să scuipe la 
picioarele calului meu. Gisela, care venise să prindă 
căpăstrul armăsarului, trebui să se ferească într-o parte, 
ca să nu fie atinsă de scuipat. 

— Îl poate găsi Finan? mă întrebă ea, în şoaptă. 

— Da. 

— Fiindcă are puteri neobişnuite? 

— Nu. Fiindcă el a furat moaştele, draga mea, i-am 
murmurat la ureche. Eu i-am cerut asta. Probabil, acum 
sunt ascunse sub vreo grămadă de bălegar, i-am zis, 
rânjind, iar ea se puse pe râs. 

Mi-am pus piciorul în scară şi m-am pregătit să încalec, 
când Gisela mă opri. 

— Ai grijă! Oamenilor le e teamă să se lupte cu Ivarr, mă 
avertiză. 

— E un Lothbrok, şi toţi cei din neamul ăsta luptă bine. 
Le place să lupte. Dar luptă ca nişte câini turbati, cu furie 
şi sălbăticie, şi până la urmă tot ca nişte câini turbaţi mor. 

Am încălecat, mi-am potrivit şi piciorul drept în scară, 
apoi am luat scutul şi coiful de la Gisela. Am mângâiat-o pe 
mână, în semn de rămas-bun şi am tras de hăţuri, 
îndemnând calul să-l urmeze pe Guthred, spre sud. 

Am călărit spre zidul de scuturi. Era un zid scurt, uşor 
de atacat pe flancuri de zidul mult mai mare pe care Ivarr 
îl formase spre sud. De fapt, zidul lui era aproape de două 


% 354 # 


ori mai lung decât al nostru, ceea ce însemna că oamenii 
lui ne puteau prinde, din laterale, ca într-o menghină. Dacă 
avea să se ajungă la luptă, am fi fost măcelăriți, iar 
oamenii lui Ivarr ştiau asta. Zidul lor strălucea de sulițe şi 
de topoare, şi danezii se agitau, vociferând veseli, în 
aşteptarea victoriei. Îşi loveau scuturile cu săbiile, 
făcându-le să duduie grozav, iar ecourile se revărsau în 
toată valea râului Swale. Huruitul deveni puternic, ca de 
tunet, atunci când flamura lui Ivarr, înfăţişând doi corbi, se 
ridică în centrul liniei lor. Sub flamură, era un pâlc de 
călăreţi care se desprinse din zid, îndreptându-se către 
noi. Ivarr era printre ei, dar şi fiul lui, cel cu mutră de 
şobolan. 

Guthred, Steapa, Ragnar şi cu mine am călărit câţiva 
paşi înainte, să le ieşim în întâmpinare duşmanilor, după 
care ne-am oprit şi am aşteptat. Gloata lor era formată din 
zece oameni, dar eu nu-l slăbeam pe Ivarr din ochi. 
Incălecase pe Witnere, aşa cum sperasem, căci asta îmi 
dădea prilejul să mă gâlcevesc cu el, dar am rămas pe loc, 
lăsându-l pe Guthred să mai înainteze câţiva metri. Ivarr 
ne privi pe rând. Păru, pentru o clipă, surprins să mă 
zărească, dar nu zise nimic, dar se arătă mânios văzându-l 
pe Ragnar şi de-a dreptul impresionat de statura uriaşă a 
lui Steapa. Însă ne ignoră pe toţi trei, înclinând, în schimb, 
capul spre Guthred. 

— Ha! Rahat de vierme! zise el către rege, în loc de 
salut. 

— Nobile Ivarr! îşi plecă politicos capul Guthred. 

— Nu ştiu de ce naiba, dar azi mă simt tare mărinimos, 
grăi Ivarr. Dacă plecaţi acum, o să cruţ vieţile oamenilor 
voştri. 

— Orice dispută am avea, aceasta poate fi rezolvată prin 
vorbe, zise Guthred pe un ton împăciuitor. 

— Vorbe? Puah! scuipă Ivarr, în scârbă, apoi clătină din 
cap. leşi din Northumbria, du-te departe de aici, rahat de 
vierme ce eşti. Dă fuga la prietenii tăi din Wessex, dar pe 
soră-ta las-o aici, ostatică. Dacă vei face asta, voi fi 
milostiv. 


4 355 # 


De fapt, nu era milostiv, era doar o fire practică. Danezii 
erau nişte războinici de temut, dar mult mai precauţi decât 
sugera reputaţia lor. Ivarr dorea să lupte, dar şi mai dornic 
era să obţină o capitulare, căci atunci n-ar mai fi pierdut 
oameni. Lupta era ca şi câştigată, iar el ştia asta, dar, ca 
să obţină victoria, ar fi însemnat ca pe puţin şaizeci sau 
şaptezeci dintre războinicii lui să fie ucişi. Asta însemna 
echipajul unei corăbii, deci un preţ greu de plătit. Era mai 
convenabil să-l lase pe Guthred în viaţă şi să nu plătească 
nimic. Ivarr îşi trase calul într-o parte, ca să-l poată vedea 
mai bine pe Ragnar. 

— Ciudată tovărăşie ţi-ai ales, jarl Ragnar. 

— Acum două zile, îi răspunse Ragnar, l-am ucis pe 
Kjartan cel Crud. Dunholmul este al meu acum. Socot că ar 
fi bine să te ucid şi pe tine, jarl Ivarr, ca nu cumva să fii 
ispitit să mi-l furi. i 

Ivarr rămase uimit, cum, de altfel, era de aşteptat. Il 
privi pe Guthred, apoi pe mine, ca şi cum ar fi căutat să-i 
confirmăm moartea lui Kjartan, dar pe chipurile noastre nu 
se desluşea nimic. Ivarr încercă să pară nepăsător. 

— Tu aveai de multă vreme ceartă cu Kjartan, iar asta 
era problema ta, nu a mea. Dar te voi primi cu braţele 
deschise, ca pe un prieten. La urma urmei, şi taţii noştri au 
fost prieteni buni, nu-i aşa? 

— Au fost, adeveri Ragnar. 

— Atunci, noi ar trebui să reînnodăm prietenia lor, zise 
Ivarr. 

— De ce-ar fi Ragnar prieten cu un hoț? am intervenit. 

Ivarr întoarse capul spre mine, iar în ochii lui de şarpe 
nu se putea desluşi ce gândeşte. 

— Ieri am văzut o borâtură de capră. Ce-a borât capra 
aia acolo mi-a amintit de tine, rânji el. 

— Eu am văzut ieri nişte căcăreze de capră, care mi-au 
amintit de tine, i-am răspuns. 

Ivarr mârâi, furios, la auzul acestor cuvinte, dar se 
stăpâni să continue cu vorbele de ocară. Fiul lui îşi trase 
însă sabia, şi Ivarr ridică braţul spre el, parcă spre a-i 
spune că vremea măcelului încă nu sosise. 


% 356 # 


— Pleacă! scrâşni el către Guthred. Pleacă departe, şi- 
am să uit că te-am cunoscut vreodată. 

— Căcărezele alea de capră mi-au amintit de tine, am 
continuat eu, dar mirosul lor mi-au amintit de maică-ta. 
Era un miros puturos, dar la ce poţi să te aştepţi de lao 
târfă care fată un plod tâlhar? 

Unul dintre războinici reuşi cu greu să-l ţină în loc pe 
fiul lui Ivarr. Ivarr mă privi în tăcere, apoi vorbi. 

— Aş putea să te ucid în chinuri atât de lent, încât să 
suferi timp de trei apusuri de soare. 

— Dar, dacă aduci înapoi lucrurile furate, tâlharule, şi 
apoi accepţi judecata bunului rege Guthred pentru fapta 
ta, poate îţi vom arăta îndurare, am rostit eu, fără să-l iau 
în seamă. 

Ivarr păru mai curând amuzat decât ofensat. 

— Şi ce-am furat? întrebă el, dispreţuitor. 

— Tocmai îmi călăreşti calul, i-am zis, şi îl vreau înapoi, 
acum. 

El îl mângâie pe Witnere pe coamă. 

— Când o să fii mort, o să poruncesc să ţi se tăbăcească 
pielea, şi-am să fac din ea o şa, pentru ca tot restul vieţii să 
trag vânturi pe tine, rânji el, apoi i se adresă lui Guthred: 
Pleacă! Pleacă departe! Şi lasă-ţi sora aici, ostatică. O să-ţi 
las răgaz să-ţi vii în simţiri şi să cugeţi. Dacă nu accepţi 
propunerea mea, te vom ucide, încheie el şi-şi întoarse 
calul spre tabăra daneză. 

— Laşule, i-am strigat, însă el nu mă luă în seamă, ci 
dădu pinteni lui Witnere, trecând printre oamenii săi şi 
chemându-i către zidul lor de scuturi. Toţi ăştia din neamul 
Lothbroks sunteţi nişte laşi, i-am strigat. Fug ca nişte 
iepuri! Ce-ai făcut, Ivarr? Te-ai scăpat în nădragi de 
spaima sabiei mele? Ai fugit de scoţi, şi-acum fugi şi de 
mine? 

Cred că faptul că am pomenit de scoţi schimbă totul. 
Acea înfrângere grea îi bântuia încă amintirea lui Ivarr, şi 
eu zgândărisem vechea rană, iar dintr-odată firea aprigă a 
bărbaţilor din neamul Lothbrok, pe care până atunci Ivarr 
reuşise s-o stăpânească, se aprinse în el. Il lovi sălbatic pe 


4 357 # 


Witnere cu călcâiele în coaste, iar armăsarul se răsuci, 
supus, spre noi, în vreme ce Ivarr îşi trase sabia lungă. 
Dădu pinteni, îndreptându-se în galop către mine, dar l-am 
evitat cu dibăcie, îndreptându-mă către spaţiul larg, 
deschis, din faţa oştii sale. Acolo voiam ca Ivarr să moară, 
sub privirile oamenilor lui, şi acolo mi-am întors armăsarul. 
Ivarr mă urmări, dar se opri în faţa mea, strunindu-l pe 
Witnere, care izbea, nervos, iarba cu copita dreaptă din 
faţă. 

Cred că Ivarr ar fi vrut să nu-şi piardă cumpătul, dar era 
prea târziu. Fiecare om din ambele ziduri de scuturi 
putuse vedea cum el îşi trăsese sabia şi mă urmărise pe 
pajişte, aşa că acum danezul nu mai putea fugi, pur şi 
simplu, de această provocare. Trebuia să mă ucidă, dar nu 
era sigur că o poate face. Era un luptător bun, dar avusese 
multe răni, încheieturile îl dureau, şi unde mai pui că îmi 
cunoştea şi faima de războinic. 

Era în avantaj graţie lui Witnere. Cunoşteam bine calul 
şi ştiam că poate lupta la fel de bine ca un om. Witnere mi- 
ar fi sfâşiat calul, dacă i s-ar fi dat prilejul, ba m-ar fi 
sfâşiat şi pe mine, iar primul meu gând a fost să-l fac pe 
Ivarr să coboare din şa. Danezul mă urmărea. Cred că 
hotărâse să mă lase pe mine să atac primul, căci nu-l 
îndemnă pe Witnere să şarjeze, dar, în loc să călăresc spre 
el, mi-am întors armăsarul către zidul de scuturi al lui 
Ivarr şi am strigat din toţi rărunchii, în timp ce trăgeam 
Răsuflarea-Şarpelui din teacă. 

— Ivarr este un hoţ! Un găinar, care-a fugit din calea 
scoţilor! Fuge ca un căţel biciuit! Se smiorcăia ca un ţânc 
atunci când l-am găsit! Bocea, căci fusese rănit, iar în 
Scoţia şi acum i se spune Ivarr cel Plângăcios! am strigat 
eu, râzând în hohote, fără să-mi dezlipesc privirea de la 
zidul de scuturi al duşmanilor. Am observat, cu coada 
ochiului, că ocările mele îşi atinseseră scopul, căci Ivarr îl 
mână pe Witnere către mine. E un hoţ! Şi-un laş! am 
strigat iarăşi şi, rostind aceste cuvinte, mi-am împuns 
armăsarul în aşa fel, încât să se întoarcă spre Ivarr, şi mi- 
am ridicat scutul. Witnere avea ochii şi dinţii albi, iar 


Y% 358 # 


copitele lui zvârleau în sus brazde mari de iarbă. Când se 
apropie, am strigat: Witnere! Witnere! 

Bănuiam că Ivarr îi dăduse calului alt nume, dar speram 
ca animalul să-şi amintească de primul lui nume sau de 
mine. L-am văzut că ciuleşte urechile, ridicând capul şi 
încetinind paşii, şi mi-am strunit calul direct spre el. 

Am folosit scutul ca pe o armă. M-am împins tare în el 
spre Ivarr şi, în acelaşi timp, m-am ridicat în scări, iar 
Ivarr încercă să-l întoarcă pe Witnere pe loc, dar uriaşul 
armăsar era nedumerit şi aproape îşi pierdu echilibrul. 
Scutul meu se izbi de al lui Ivarr şi m-am aruncat în el cu 
toată puterea, folosindu-mi greutatea spre a-l dobori pe 
spate. Ştiam că există riscul ca eu să mă prăbuşesc, iar 
Ivarr să rămână în şa, dar n-am lăsat nici sabia, nici scutul, 
ca să mă agăţ cu mâinile de el. Pur şi simplu, trebuia să 
sper că greutatea mea avea să îl arunce la pământ. 

— Witnere! am strigat iar, şi armăsarul se întoarse pe 
jumătate către mine, iar acea mişcare, conjugată cu forţa 
izbiturii mele, fu de ajuns să-l răstoarne pe Ivarr. 

El căzu pe braţul drept, iar eu m-am aruncat între cai. 
Am simţit pământul tare sub mine, iar armăsarul meu mă 
lovi, fără să vrea, astfel că am nimerit în picioarele din 
spate ale lui Witnere. M-am ridicat bâjbâind, am lovit 
crupa lui Witnere cu sabia, ca să-l alung de-acolo, şi 
imediat m-am ghemuit sub scut, căci Ivar mă şi atacă. El 
îşi revenise mai repede decât mine, iar sabia lui muşcă din 
scutul meu. Probabil se aşteptase ca lovitura puternică să- 
mi zboare scutul din mână, dar am rezistat. Braţul meu 
stâng, rănit de suliță la Dunholm, se zgudui sub tăria 
izbiturii, dar eram mai înalt, mai greu şi mai puternic 
decât Ivarr, şi m-am opintit cu toată forţa în scut, reuşind 
să-mi împing adversarul înapoi. 

El ştiu atunci că era pierdut. Era destul de bătrân să-mi 
fie tată şi se mişca mai încet, din pricina rănilor vechi, dar 
era un Lothbrok, şi bărbaţii din neamul lui învățau să lupte 
de când încă sugeau la sânul mamei. Se repezi spre mine 
pufnind şi se prefăcu că mă loveşte cu sabia în cap, apoi o 
furişă spre pântece, dar am parat lovitura, mişcându-mă cu 


4 359 # 


iuţeală, şi am încasat apoi altă izbitură, tot în scut. Nici 
măcar nu încercam să ripostez, ci doar îl batjocoream, 
alergând în jurul lui şi strigându-i că-i un bătrân boşorogit. 

— L-am ucis pe unchi-tău, şi el nu era cu mult mai bun 
decât tine. Şi, după ce-o să mori, boşorogule, am să-i scot 
matele şobolanului de fi-tu! Iar stârvul lui îl voi da corbilor. 
Ha! Asta-i tot ce poţi? 

El încercă să mă doboare, dar se împinse prea tare 
înainte, şi piciorul îi alunecă pe iarba umedă, aşa că Ivarr 
căzu într-un genunchi. Era lipsit de apărare, dezechilibrat 
şi cu braţul drept, în care ţinea sabia, sprijinit în pământ. 
Dar m-am îndepărtat de el, lăsându-l să se ridice, ca să-l 
umilesc cât mai mult, şi fiecare danez văzu asta. Apoi mi- 
am aruncat scutul. 

— O să-i dau o şansă, le-am strigat oamenilor săi. E un 
găinar mizerabil, dar am să-i dau o şansă! 

— Pui de târfă saxonă! mârâi el şi se repezi iar spre 
mine. 

Aşa îi plăcea lui să lupte. Să atace, să atace neîncetat şi 
să încerce să mă doboare lovindu-mă cu scutul. Dar m-am 
tras, cu agerime, înapoi, şi l-am lovit peste coif cu latul 
sabiei. Lovitura îl făcu să se împleticească din nou şi, încă 
o dată, m-am îndepărtat de el. Voiam să-l umilesc definitiv. 

A doua căzătură îl făcu să fie mai prudent, aşa că începu 
să-mi dea târcoale, cu ochii-n patru. 

— M-ai făcut sclav, şi nici atunci n-ai fost în stare să te 
porţi cum se cuvine. Vrei să-mi dai sabia? l-am întrebat. 

— Balegă ce eşti! zbieră el şi se repezi direct către 
beregata mea, dar, în ultima clipă, cobori lama sabiei spre 
piciorul meu stâng. 

Am reuşit să mă feresc şi să sar într-o parte. 

— Dă-mi sabia, i-am cerut din nou, şi-am să te las să 
trăieşti. O să te pun într-o cuşcă şi-o să te plimb prin tot 
Wessexul. lată-l pe Ivarr Ivarson, din neamul lui Lothbrok! 
o să le spun oamenilor. lată un găinar care-a fugit de frica 
scoţilor! 

— Ticălosule! mârâi el şi se aruncă iar în atac, acum 
încercând să-mi despice burta cu o fluturare sălbatică a 


% 360 # 


sabiei. 

M-am dat înapoi, şi lama lungă şuieră pe lângă mine. 
Ivarr gâfâi zgomotos atunci când îşi retrase sabia, tot 
numai furie şi disperare. Atunci, am îndreptat Răsuflarea- 
Şarpelui către el, iar lama îi alunecă pe scut, lovindu-l în 
piept. Forţa cu care izbisem îl făcu să bată în retragere. Se 
clătină, dar atunci veni o nouă lovitură, mai iute, direct în 
coiful lui, în dreptul tâmplei. Ameţit, se împletici, şi a treia 
lovitură îi atinse lama cu o asemenea forţă, încât braţul în 
care ţinea sabia căzu într-o parte. În clipa următoare, 
vârful Răsuflării-Şarpelui era la beregata lui. 

— Laşule! Tâlharule! i-am zis. 

El urlă de furie şi lovi cu sabia de jos, sălbatic, dar am 
sărit în spate, aşa că lovitura nu mă atinse. În schimb, 
sabia mea şuieră prin aer şi-i atinse încheietura mâinii 
drepte. Ivarr oftă, neputincios, cu încheietura aproape 
retezată. 

— E greu să lupti fără sabie, i-am zis şi am lovit iar, de 
astă dată în lama sabiei lui, astfel că arma îi zbură din 
mâna betegită. În ochi i se citea acum groaza. Nu groaza 
unui om care înfruntă moartea, ci aceea a unui luptător pe 
cale să moară fără sabie în mână. M-ai făcut sclav, am 
scrâşnit, şi Răsuflarea-Şarpelui fulgeră iarăşi, tăindu-l la 
un genunchi, şi el încercă să se târască pe spate, să-şi 
apuce iar sabia. L-am lovit iar la genunchi, mult mai 
puternic, despicându-i pielea până la os, şi el se ridică, 
ameţit, în celălalt genunchi. L-am pocnit peste coif cu 
sabia, apoi m-am aşezat în spatele lui. El m-a făcut sclav şi 
mi-a furat calul, le-am strigat danezilor din zidul de 
scuturi. Dar, totuşi, e un Lothbrok. 

M-am aplecat, am luat sabia lui de lamă şi i-am întins-o. 
Ivarr o luă şi şopti: 

— Îţi mulţumesc. 

Apoi l-am ucis, zburându-i aproape capul de pe umeri cu 
o singură lovitură. Ivarr scoase un zgomot ciudat, ca un 
bolborosit, iar trupul lui fu scuturat de spasme, după care 
se prăvăli în iarbă, fără ca mâna să mai poată ţine sabia. 
Dacă l-aş fi lăsat să moară fără sabie, atunci mulţi dintre 


% 361 # 


danezii care văzuseră lupta ar fi crezut că sunt o fire 
crudă, fără respect pentru datini. Ei înțelegeau că Ivarr 
fusese duşmanul meu şi motivul pentru care îl ucisesem, 
dar niciunul nu s-ar fi gândit că el nu merita să intre în 
sala lui Odin. Şi, cine ştie, poate că într-o bună zi, m-am 
gândit eu atunci, Ivarr şi unchiul lui aveau să mă 
întâmpine şi pe mine acolo, căci în sala morţilor stăm 
alături şi cu prieteni, şi cu duşmani, şi ne amintim de 
luptele noastre şi le ducem acolo iar şi iar. 

Apoi, se auzi un strigăt, şi l-am văzut pe Ivar, fiul lui, 
galopând spre mine. Venea cum venise şi tătâne-său, 
numai furie şi violenţă nechibzuită, şi se aplecă din şa să 
mă taie în două cu sabia, dar i-am respins lovitura cu 
Răsuflarea-Şarpelui, care era, în mod clar, o sabie mai 
trainică. Lovitura îmi ştirbi lama sabiei, dar sabia lui Ivar 
se frânse. El trecu în galop pe lângă mine, iar doi dintre 
oamenii tatălui său îl opriră şi-l dădură cu forţa jos de pe 
cal, de teamă că l-aş fi putut ucide şi pe el. 

L-am strigat pe Witnere, iar calul veni. L-am mângâiat 
uşor pe botul prelung, am prins frâul şi m-am săltat în şa. 
Apoi l-am întors către zidul de scuturi al lui Ivarr, rămas 
acum fără căpetenie, şi le-am făcut semn lui Guthred şi 
Ragnar să mă însoţească. Ne-am oprit la vreo zece metri 
de scuturile pictate ale danezilor. 

— Ivarr Ivarson a plecat către Valhalla, le-am strigat, iar 
moartea i-a fost glorioasă! Eu sunt Uhtred Ragnarson! Eu 
sunt cel care l-a ucis pe Ubba Lothbrokson, şi el e 
prietenul meu, jarlul Ragnar, care l-a ucis pe Kjartan cel 
Crud. Noi îi slujim regelui Guthred. 

— Eşti creştin? întrebă un bărbat din zid. 

Am scos amuleta de la gât şi le-am arătat-o. Oamenii îşi 
treceau din gură-n gură vestea morţii lui Kjartan, prin 
lungul şir de scuturi, securi şi săbii. 

— Nu sunt creştin! am strigat, atunci când ei se liniştiră. 
Dar am văzut magia creştină! Şi creştinii au făcut magia 
lor asupra regelui Guthred. N-aţi fost şi voi loviți de 
meşteşugul vrăjitorilor? Nu v-au murit vitele din senin? Nu 
vi s-au îmbolnăvit nevestele din nimic? Cu toţii cunoaşteţi 


4 362 # 


vrăjitoria, iar vrăjitorii creştini pot face magie puternică! 
Ei au leşuri de om şi capete retezate, şi le folosesc să facă 
descântece, şi au abătut descântecele lor asupra regelui 
nostru! Dar vrăjitorul a săvârşit o greşeală. El s-a lăcomit 
şi azi-noapte a furat comoara regelui Guthred. Însă Odin a 
destrămat farmecele! 

M-am răsucit în şa şi l-am zărit pe Finan, apropiindu-se 
dinspre castru. lIntârziase din cauza unei încăierări 
petrecute la intrarea în castru. Unii clerici încercaseră să-i 
împiedice pe Finan şi pe Sihtric să plece, dar mai mulţi 
danezi de-ai lui Ragnar interveniseră, şi acum irlandezul 
călărea în galop, peste pajişte, îl aducea cu el pe părintele 
Hrothweard. Sau, mai curând, ţinea în mână câteva şuviţe 
din părul lui Hrothweard, iar preotul nu avea altă şansă 
decât să alerge,  împleticindu-se, pe lângă calul 
irlandezului. 

— Iată-l pe vrăjitorul creştin, Hrothweard! am strigat. El 
l-a atacat pe regele Guthred cu descântece, cu magia 
morţilor, dar l-am descoperit, şi acum a îndepărtat 
farmecele de la regele nostru! Aşa că vă întreb: Ce trebuie 
să facem cu acest vrăjitor? 

Exista un singur răspuns la această întrebare. Danezii, 
care ştiau prea bine că Hrothweard fusese sfetnicul lui 
Guthred, îl voiau mort. Preotul îngenunchease, îngrozit, în 
iarbă, cu palmele împreunate şi-l privea pe Guthred. 

— Stăpâne, nu! se rugă el. 

— Tu eşti hoţul? întrebă Guthred, nedumerit. 

— Am găsit moaştele în bagajele lui, stăpâne, zise Finan 
şi ridică lădiţa aurită către rege. Era înfăşurată într-una 
din hainele lui. 

— Minte! protestă Hrothweard. 

— El este hoţul, stăpâne! zise Finan, respectuos, apoi îşi 
făcu semnul crucii: Jur pe trupul sfânt al lui Hristos! 

— E un vrăjitor! am strigat către danezii lui Ivarr. O să 
bage strechea-n vitele voastre, o să aducă mana peste 
grâne, o să vă facă femeile sterpe şi-o să vă îmbolnăvească 
pruncii! Îl vreţi? 

Se auzi un murmur gros de încuviinţare, în vreme ce 


Y% 363 # 


Hrothweard scâncea, fără să se poată stăpâni. 

— Atunci, puteţi să-l luaţi şi să faceţi ce vreţi cu el, dar 
numai dacă-l recunoaşteţi pe Guthred drept rege. 

Cu strigăte puternice, ei acceptară târgul. Începură iar 
să-şi lovească săbiile în scuturi, dar, de astă dată, pentru a- 
l aclama pe Guthred, aşa că m-am aplecat şi i-am prins 
calul de căpăstru. 

— E timpul să-ţi saluţi supuşii, stăpâne, i-am zis. Să fii 
generos cu ei. 

— Dar... bâigui el, privindu-l cu milă pe Hrothweard. 

— E un hoţ, stăpâne, i-am zis, iar hoţii trebuie stârpiţi. 
Aşa spune legea. Asta ar fi făcut şi Alfred, să ştii. 

— Da, aşa e, încuviinţă Guthred. 

Aşa că l-am lăsat pe părintele Hrothweard în mâinile 
danezilor păgâni, iar urletele lui de durere se auziră multă 
vreme. Nu ştiu ce-i făcură danezii, căci din trupul lui 
sfârtecat nu mai rămase mare lucru, însă sângele său 
înnegri iarba pe o bună bucată de pământ, în jurul locului 
unde fu omorât. 

În noaptea aceea, se dădu un ospăț sărăcăcios. Aveam 
puţină mâncare, deşi băutura curse din belşug. Thegnii 
danezi îi jurară credinţă lui Guthred, în vreme ce călugării 
şi preoţii se refugiară în biserică, temându-se să nu fie 
ucişi. Hrothweard era mort, Jenberht pierise şi el, aşa că 
acum se aşteptau cu toţii să devină martiri, însă 
doisprezece războinici treji din garda lui Guthred fură de 
ajuns ca să le asigure paza. 

— O să-i las să-şi construiască biserica dedicată 
sfântului Cuthbert, îmi zise Guthred. 

— Alfred ar încuviinţa bucuros asta, am spus. 

El privi focurile ce ardeau în uliţa principală din Cetreht. 
Ragnar, deşi avea braţul rănit, se luase la trântă cu un 
danez uriaş, care-l slujise pe Ivarr. Amândoi erau beti, şi, 
în jurul lor, războinicii din ambele oşti, la fel de chercheliţi 
ca şi ei, chiuiau şi făceau prinsoare cine avea să câştige 
încleştarea. Guthred privea, dar nu vedea lupta. Era 
adâncit în gânduri. 

— N-aş fi crezut niciodată, şopti el în cele din urmă, 


Y% 364 # 


buimăcit, că părintele Hrothweard era un hoţ. 

Gisela, adăpostită sub pelerina mea şi sprijinită de 
umărul meu, chicoti. 

— Şi nimeni întreg la minte n-ar putea crede vreodată că 
noi doi am fost cândva sclavi, stăpâne, şi totuşi am fost, i- 
am răspuns. 

— Da, aşa e, am fost, grăi el, cu mirare în priviri. 

Cele trei ursitoare ne ţes iţele vieților. Ele stau la 
poalele copacului Yggdrasil, unde se ţin de şotii. Le 
plăcuse să facă din sclavul Guthred regele Guthred, după 
cum le plăcuse să mă trimită iar spre sud, în Wessex. 

Asta, în vreme ce stăpânii din Bebbanburg, unde marea 
cenuşie nu încetează niciodată să biciuiască plajele largi şi 
palide, iar vântul rece flutură steagul cu cap de lup 
deasupra sălii de ospeţe, se temeau de reîntoarcerea mea. 

Fiindcă soarta nu poate fi înşelată, ea ne stăpâneşte, iar 
noi toţi îi suntem sclavi. 


4 365 # 


Notă istorică 


Acţiunea din Stăpânii nordului începe la aproximativ o 
lună după victoria uimitoare obţinută de Alfred asupra 
danezilor la Ethandun, poveste descrisă în Călărețul 
morții. Guthrum, conducătorul armatei învinse, s-a retras 
la Chippenham, unde Alfred îl asediază, dar ostilitățile iau 
sfârşit rapid, când cele două căpetenii acceptă să încheie 
pacea. Danezii se retrag din Wessex, iar Guthrum şi cei 
mai importanţi jarli ai săi se creştinează. La rândul lui, 
Alfred îl recunoaşte pe Guthrum drept rege al Angliei de 
Est. 

Cititorii celor două romane anterioare ale seriei ştiu însă 
că Guthrum este renumit pentru faptul că nu-şi respectă 
înțelegerile. El încălcase armistițiul încheiat la Wareham 
şi, ulterior, cel negociat la Exeter, dar tratatul de pace cu 
Alfred este respectat. Ba chiar Guthrum îl acceptă pe 
Alfred drept naş de botez şi ia numele creştin de 
ZEthelstan. Potrivit unei tradiţii, el ar fi fost botezat în 
cristelniţa ce poate fi şi azi văzută în biserica din Aller, 
Somerset, şi se pare că el a acceptat cu inimă deschisă 
convertirea la creştinism, întrucât, odată întors în Anglia 
de Est, a domnit ca un suveran creştin. Negocierile dintre 
Guthrum şi Alfred au continuat, căci, în 886, cei doi au 
semnat Tratatul de la Wedmore, ce împărțea Anglia în 
două sfere de influenţă. Wessex şi sudul Merciei urmau să 
fie saxone, iar Anglia de Est, nordul Merciei şi 
Northumbria se supuneau legii daneze. Astfel, a fost 
stabilită Danelaw, acea jumătate nord-estică a Angliei 
care, pentru o vreme, a fost guvernată de regi danezi şi 
care poartă încă, în dialecte şi toponime, amprenta acelei 
epoci. 

Tratatul a reprezentat recunoaşterea de către Alfred a 


Y% 366 # 


faptului că nu poseda încă suficientă forţă pentru a-i 
alunga definitiv pe danezi din Anglia. Astfel, el a obţinut 
timpul necesar pentru a-şi putea fortifica nucleul stăpânirii 
sale, regatul Wessex. Problema era însă că Guthrum nu 
era rege al tuturor danezilor, cu atât mai puţin al 
norvegienilor, şi nu putea împiedica desfăşurarea altor 
atacuri asupra Wessexului. Acestea vor veni cu timpul şi 
vor fi descrise în romanele viitoare ale seriei, dar în mare 
parte, victoria de la Ethandun şi acordul ulterior cu 
Guthrum au asigurat independenţa regatului Wessex şi le- 
au permis lui Alfred şi urmaşilor lui să recucerească 
Danelaw. Unul dintre primii paşi întreprinşi de Alfred în 
cadrul acestui îndelungat proces a fost să-şi mărite fiica, 
pe /Ethelflaed, cu ZEthelred al Merciei, o alianţă ce-şi 
propunea să-i lege pe saxonii din Mercia de cei din 
Wessex. Cu timpul, ZEthelflaed avea să se dovedească o 
mare eroină în lupta contra danezilor. 

Încercarea de a ne muta de la istoria Wessexului la cea a 
Northumbriei, de la finele secolului al IX-lea, este ca o 
trecere de la lumină la o beznă ameţitoare. Chiar şi listele 
de regi din nord, ce oferă numele regilor şi anii între care 
aceştia au domnit, nu coincid, dar, curând după Ethandun, 
un rege pe nume Guthred (unele surse îl indică drept 
Guthfrith) a luat tronul la York (Eoferwic). El a înlocuit un 
rege saxon, care era, cu siguranţă, un monarh marionetă, 
şi a domnit cam între 890 şi 900. Guthred s-a remarcat 
prin două lucruri: în primul rând, deşi danez, îmbrăţişase 
creştinismul; în al doilea rând, a existat o poveste ce 
susţinea că el fusese, cândva, sclav, iar pe aceste temelii 
fragile am construit povestea de faţă. În mod cert, el a fost 
asociat cu stareţul Eadred, păzitorul moaştelor sfântului 
Cuthbert (precum şi al capului sfântului Oswald şi al 
Evangheliilor de la Lindisfarne), care, în cele din urmă, a 
zidit măreaţa biserică dedicată sfântului Cuthbert de la 
Cuncacester, astăzi  Chester-le-Street, în comitatul 
Durham. In 995, trupul sfântului a fost depus, în sfârşit, la 
Durham (Dunholm), unde se află şi în zilele noastre. 

Kjartan, Ragnar şi Gisela sunt personaje fictive. A existat 


4 367 # 


un Ivarr, dar mi-am permis vaste licenţe literare în privinţa 
vieţii lui. El este cunoscut mai ales prin prisma faptului că 
urmaşii lui au provocat multe tulburări în nord. În cronici, 
nu este consemnată, pentru secolul al IX-lea, existenţa 
unei cetăţi la Durham, deşi mi se pare puţin probabil ca un 
loc atât de uşor de apărat să fi fost ignorat, şi mai mult 
decât posibil ca orice vestigiu al unei asemenea cetăţi să fi 
fost distrus în timpul construirii catedralei şi a castelului 
care ocupă platoul respectiv de aproape o sută de ani. A 
existat o fortăreață la Bebbanburg, transformată, de-a 
lungul timpului, în actuala măreție a castelului Bamburgh, 
iar în secolul al XI-lea, aceasta a fost stăpânită de o familie 
pe nume Uhtred. Membrii acestei familii sunt strămoşii 
mei, dar nu ştim aproape nimic despre activitatea lor la 
finele secolului al IX-lea. 

Istoria Angliei de la sfârşitul secolului al IX-lea şi 
începutul secolului al X-lea e o poveste ce se întinde 
dinspre Wessex către nord. Destinul lui Uhtred, pe care el 
abia începe să-l recunoască, este de a fi în inima acestei 
recuceriri, de către saxonii din vest, a teritoriului devenit 
cunoscut mai târziu drept Anglia. Astfel, luptele sale sunt 
departe de a se fi încheiat. Curând, el va avea din nou 
nevoie de Răsuflarea-Şarpelui. 


| VERTUAL i 


PROJECT 


Y% 368 # 


ete 


LOIALITĂTI ÎMPĂRŢITE, 
IUBIRI IMPOSIBILE. 
EROISM DINCOLO DE LIMITE 


STĂPÂNII NORDULUI este al treilea roman din seria de sic- 
ces L'ltimul regal scrisă de Bernard Cornwell, o cronică a istoriei 
Angliei de la începuturile sale, „la tel de captivantă ca Urzeala 
tronurilor, dar imspirată cin Evenimente reale” (The Observ), 
serie, care a stat la baza unui exceptional serial dle televiziune 
realizat de BBC. 


ESI TANE L78. ibid: fiul udul abil din Northumbria, i-a 
ajutat pe saxonii + i bedis învingă pe a cata) iin atop i: 
: ae 


ma boas stä 


U pac