Bernard Cornwell — [Saxon stories] 09 Razboinicii furtunii

IN T AR DA 


VI LON A 
k E qi 


„Cil mainie seri | L 
de romane istorice din zlehe Tue AET i aaa "i 


IEN S ta Pasi 


BERNARD 
CORNWELL 
RĂZBOINICII 
FURI UNII 


BERNARD CORNWELL 


Seria: The Saxon Stories 
— Partea a IX-a — 


RĂZBOINICII FURTUNII 


Original: Warriors of the Storm (2015) 


Traducere din limba engleză: 
ANDREI POGACIAŞ 


7 


virtual-project.eu 


ag 


LITERA? 
Editura: LITERA 
— 2018 — 


Războinicii furtunii 
le este dedicată 
lui Phil şi Robert 


3% 


Toponime 


Modul de scriere a toponimelor în Anglia anglo-saxonă 
suscită controverse, neexistând un acord pe deplin 
acceptat nici măcar în privinţa denumirilor înseşi. Astfel, 
Londra a fost redată ca Lundonia, Lundenberg, Lundenne, 
Lundene, Lundenwic, Lundenceaster şi Lundres. Fără 
îndoială, unii cititori vor prefera alte versiuni ale numelor 
de mai jos, dar de obicei am apelat la denumirea indicată 
în Oxford Dictionary of English Place-Names pentru 
perioada domniei lui Alfred (871-899 d.Hr.). Însă nici 
această soluţie nu este infailibilă. Insula Hayling se scria, 
în anul 956, atât Heilincigae, cât şi Haeglingaiggae. Nici eu 
nu am fost constant tot timpul; am preferat versiunea 
modernă, Anglia, termenului Anglaland, şi în loc de 
Norhymbralond am folosit Northumbria pentru a nu 
induce ideea că graniţele străvechiului regat ar coincide 
cu cele ale ţării moderne. Prin urmare, această listă este 
rezultatul unui compromis, la fel ca ortografierea în sine a 
denumirilor. 


ZEsc's Hill Ashdown, Berkshire 

Alencestre Alcester, Warwickshire 

Beamfleot Benfleet, Essex 

Bebbanburg castelul Bamburgh, 
Northumberland 

Brunanburh Bromborough, Cheshire 

Cair Ligualid Carlisle, Cumbria 

Ceaster Chester, Cheshire 

Cent Kent 

Contwaraburg Canterbury, Kent 

Cumbraland Cumbria 

Dunholm Durham, County Durham 


94% 


Dyflin 

Eads Byrig 
Eoferwic 
Gleawecestre 
Hedene River 
Horn 


Hrothwulf's farm 


Jorvik 
Ledecestre 
Liccelfeld 
Lindcolne 
Loch Cuan 


Lundene 
Meerse River 
Mann 

Saefern 

Strath Clota 
Use River 
Wiltunscir 
Wintanceaster 
Wirhealum 


Dublin, Eire 

Eddisbury Hill, Cheshire 
York, Yorkshire 
Gloucester, Gloucestershire 
Eden, Cumbria 

Hofn, Iceland 

Rocester, Staffordshire 
York, Yorkshire 
Leicester, Leicestershire 
Lichfield, Staffordshire 
Lincoln, Lincolnshire 
Strangford Lough, Irlanda 
de Nord 

Londra 

Mersey 

Isle of Man 

râul Severn 

Strathclyde, Scoția 
Ouse 

Wiltshire 

Winchester, Hampshire 
The Wirral, Cheshire 


PARTEA ÎNTÂI 


Flăcări pe apă 


Unu 


Focul izbucnise în toiul nopţii, un foc care pârjolea cerul 
şi acoperea lumina stelelor. Un foc care scotea un fum 
gros peste pământul dintre fluvii. 

Finan mă trezi. 

— Necazuri, stăpâne. 

Eadith se mişcă agitată, dar am împins-o de lângă mine 
şi m-am grăbit să ies de sub pături. Am bâjbâit după o 
blană de urs pe care mi-am pus-o peste umeri înainte să-l 
urmez pe Finan în stradă. Nu era lună, doar flăcările care 
se reflectau din trâmba groasă de fum ce înainta spre 
interiorul uscatului odată cu vântul nocturn. 

— Avem nevoie de mai mulţi oameni pe ziduri, am spus. 

— l-am urcat deja, zise Finan. 

Deci tot ce-mi mai rămăsese de făcut era să înjur. Am 
înjurat. 

—E de la Brunanburh, mă  înştiinţă  posomorât 
irlandezul, smulgându-mi o nouă sudalmă. 

Oamenii se adunau în piaţa centrală din Ceaster. Eadith 
venise din casă înfăşurată într-o mantie, cu părul ei roşu 
strălucind în lumina felinarelor care ardeau la uşa bisericii. 

— Ce se întâmplă? întrebă ea somnoroasă. 

— Brunanburh, zise Finan sumbru. 

Eadith îşi făcu semnul crucii. I-am văzut pentru o clipă 
trupul gol atunci când mâna i se strecură de sub mantie 
pentru a-i atinge fruntea, apoi îşi înfăşură strâns pe lângă 
trup veşmântul din lână groasă. 

— Loki, am rostit cu voce tare. 

El este zeul focului, orice ar spune creştinii. lar Loki 
este zeul cel mai alunecos dintre toţi zeii, un farsor care ne 
înşală, ne vrăjeşte, ne trădează şi ne vatămă. Focul este 
arma lui cu două tăişuri, care ne încălzeşte, ne ajută să ne 


97% 


pregătim mâncarea, ne arde sau ne poate omori. Am atins 
ciocanul lui Thor care-mi atârna la gât. 

— ZEthelstan este acolo, am spus. 

— Dacă trăieşte, zise Finan. 

Nu era nimic de făcut pe întuneric. Drumul până la 
Brunanburh dura cel puţin două ore călare şi ar fi durat şi 
mai mult în această noapte întunecoasă, când ne-am fi 
rătăcit prin pădure şi am fi intrat probabil într-o 
ambuscadă pregătită de oamenii care incendiaseră burhul. 
Tot ce puteam face era să veghem de pe zidurile 
Ceasterului, în cazul în care un atac ne-ar fi lovit în zori. 

Nu mă temeam de un astfel de atac. Ceasterul, întemeiat 
de romani, era printre cele mai solide fortărețe din 
Britania. Normanzii ar fi trebuit să treacă un şanţ inundat 
şi să sprijine scări de zidul înalt, iar normanzilor nu le-a 
plăcut niciodată să atace fortificaţii. Dar Brunanburh era 
în flăcări, deci cine ştie ce lucruri de negândit puteau să 
aducă zorii? Brunanburh era cel mai nou burh al nostru, 
construit de /Ethelflaed, care domnea în Mercia, şi păzea 
fluviul Meerse, care le oferea normanzilor o cale de acces 
uşoară spre centrul Britaniei. În anii trecuţi, vâslele 
brăzdaseră fără contenire apele fluviului, iar navele cu cap 
de dragon urcaseră contra curentului ca să aducă noi 
războinici pentru lupta nesfârşită dintre normanzi şi 
saxoni, însă Brunanburh oprise acest trafic. Aveam acolo o 
flotă de douăsprezece nave ale căror echipaje erau 
protejate de palisada groasă a burhului, iar normanzii le 
prinseseră de frică. Acum, dacă debarcau pe coasta vestică 
a Britaniei, mergeau în Ţara Galilor sau în Cumbraland, 
care era ţinutul aspru şi sălbatic de la nord de Meerse. 

În afară de această noapte. În această noapte se vedeau 
flăcări pe apă. 

— Îmbracă-te, i-am spus lui Eadith. 

— ZEthelstan, murmură ea, de parcă s-ar fi rugat pentru 
el în timp ce-şi atingea crucea de smaralde care-i atârna la 
gât. 

li plăcea de ZEthelstan. 

— Ori trăieşte, ori e mort, am spus scurt, şi nu vom şti 


8% 


până dimineaţă. 

Am pornit călare chiar înainte de ivirea zorilor, luând-o 
spre nord pe drumul pavat ce traversa cimitirul umbrit al 
romanilor. Am luat şaizeci de oameni pe cai iuți şi uşori, 
astfel încât, dacă dădeam peste vreo armată de normanzi 
sălbatici, să putem fugi. Am trimis cercetaşi în faţă, dar ne 
grăbeam, aşa că nu aveam vreme pentru precauţiile 
noastre obişnuite, care însemnau să aşteptăm rapoartele 
lor înainte să avansăm. De data asta, avertismentul nostru 
avea să fie moartea cercetaşilor. În scurt timp am părăsit 
drumul roman, continuând pe cărarea pe care o făcuserăm 
prin pădure. Norii sosiți dinspre vest aduseseră o burniţă 
deasă, însă fumul tot se ridica în faţa noastră. Ploaia ar fi 
putut să stingă focul lui Loki, nu şi burniţa; fumul îşi bătea 
joc de noi, parcă spunându-ne că strădaniile noastre erau 
în van. 

Am ieşit din pădure acolo unde câmpiile se transformau 
în mlaştini şi mlaştinile se uneau cu fluviul, şi acolo, 
departe spre vest pe acea bucată lată de apă gri-argintie, 
am văzut o flotă. Douăzeci-treizeci de nave, poate mai 
multe, nu-mi dădeam seama fiindcă erau ancorate atât de 
aproape una de alta, dar vedeam limpede, chiar şi de la 
distanţa aceea, că provele lor erau împodobite cu fiarele 
normazilor: vulturi, dragoni, şerpi şi lupi. 

— Sfinte Dumnezeule, şopti îngrozit Finan. 

Am dat pinteni cailor pe cărarea de vite care şerpuia pe 
coastă de-a lungul malului sudic al fluviului. Vântul ne 
sufla din faţă în rafale bruşte care stârneau valuri pe apă. 
Încă nu puteam vedea burhul, fiindcă se afla după o culme 
împădurită, dar o mişcare bruscă la marginea pădurii 
trădă prezenţa unor oameni, şi cei doi cercetaşi ai mei îşi 
întoarseră caii şi galopară spre noi. Cei care-i alarmaseră 
dispărură în frunzişul dens de primăvară; peste doar o 
clipă, în zorii cenuşii şi umezi răsună chemarea lugubră a 
unui corn. 

— Nu fortul arde, zise Finan nesigur. 

În loc de răspuns am părăsit cărarea, îndemnându-mi 
armăsarul spre  păşunea bogată.  Copitele cailor 


9% 


cercetaşilor împroşcau cu bucăţi de pământ ud în timp ce 
se apropiau. 

— Sunt războinici în copaci, stăpâne! strigă unul. Vreo 
douăzeci, poate mai mulţi! 

— Şi pregătiţi de luptă, zise celălalt. 

— Pregătiţi de luptă? întrebă Finan. 

— Scuturi, coifuri, arme, îl lămuri al doilea cercetaş. 

Mi-am condus cei şaizeci de oameni spre sud. Fâşia de 
pădure tânără stătea ca o barieră între noi şi Brunanburh, 
iar dacă un inamic aştepta acolo, cu siguranţă am fi căzut 
într-o capcană. Dacă urmam cărarea, riscam să dăm nas în 
nas cu zidul lor de scuturi ascuns printre copaci, dar 
luând-o pe un drum mai departe de fluviu i-aş fi silit să se 
mişte, să rupă rândurile, aşa că am grăbit pasul, 
îndemnându-mi calul s-o ia la un galop lejer. Fiul meu se 
apropie din stânga. 

— Nu fortul arde! strigă el. 

Fumul se subţia. Tot se mai ridica dincolo de copaci, o 
pată cenuşie care se topea în norii joşi. Părea să vină 
dinspre fluviu, şi bănuiam că Finan şi fiul meu aveau 
dreptate: nu fortul ardea, ci mai degrabă navele. Navele 
noastre. Dar cum ajunseseră duşmanii la ele? Dacă ar fi 
venit în timpul zilei ar fi fost văzuţi, aşa că apărătorii 
fortului ar fi sărit la bordul corăbiilor şi i-ar fi atacat; pe de 
altă parte, să fi venit noaptea părea imposibil. Maerse era 
plin de bancuri de mâl, şi niciun navigator nu putea spera 
să aducă o navă atât de departe în amonte în bezna unei 
nopţi fără lună. 

— Nu este fortul! îmi strigă din nou Uhtred. 

Părea mulţumit, dar teama mea era că burhul căzuse şi 
întăriturile lui solide din lemn protejau acum o hoardă de 
normanzi. De ce să ardă ceva ce puteau apăra cu uşurinţă? 

Terenul urca. Nu vedeam duşmani printre copaci. Asta 
nu însemna că nu erau acolo. Câţi duşmani? Treizeci de 
nave? Echipajele lor ar fi însumat cam o mie de oameni, şi 
acei oameni ştiau cu siguranţă că urma să venim de la 
Ceaster. In locul comandantului inamic, aş fi aşteptat chiar 
în spatele fâşiei de pădure; prin urmare, ar fi trebuit s-o las 


%10 # 


mai domol şi să trimit din nou cercetaşii înainte. În schimb, 
am dat pinteni calului. Scutul îmi era pe spate şi l-am lăsat 
acolo, scoțând doar Răsuflarea-Şarpelui din teacă. Eram 
furios şi nesăbuit, dar instinctul îmi spunea că nu ne 
aştepta niciun duşman chiar dincolo de copaci. Poate ne 
aşteptau pe cărare, dar prin ocolul făcut nu le dăduserăm 
destul timp să formeze zidul de scuturi pe un teren mai 
înalt. Cum arborii îmi împiedicau vederea, mi-am întors 
calul şi am luat-o din nou spre vest. M-am avântat în 
frunziş, m-am aplecat pe sub o cracă şi am lăsat calul să-şi 
aleagă singur drumul prin pădure, oprindu-mă abia când 
am trecut de copaci. 

Niciun duşman. 

Oamenii mei apărură şi ei şi se opriră în spatele meu. 

— Mulţumescu-ţi, Doamne, murmură Finan. 

Fortul nu fusese cucerit. Calul alb al Merciei încă flutura 
deasupra zidurilor, şi alături de el era drapelul cu gâscă al 
lui ZEthelflaed. Alături de ele flutura un al treilea, un 
stindard nou pe care li-l comandasem femeilor din Ceaster. 
Infăţişa dragonul Wessexului, care ţinea un fulger într-o 
gheară ridicată. Era simbolul prinţului ZEthelstan. Băiatul 
ceruse să aibă o cruce creştină pe steag, dar poruncisem 
să fie brodat fulgerul în loc. 

Il numeam pe /ZEthelstan băiat, dar, la paisprezece sau 
cincisprezece ani câţi avea, era bărbat de-acum. Devenise 
un flăcău înalt, iar poznele copilăreşti îi fuseseră 
temperate de experienţă. Erau unii care-i voiau moartea, şi 
el ştia aceasta, aşa că se purta cu mare băgare de seamă. 
Era şi frumos, cel puţin după câte spunea Eadith, cu ochi 
atenţi de culoarea oţelului, un chip cu oase proeminente şi 
părul negru ca pana corbului. Îi spuneam prinţul 
ZEthelstan, pe când aceia care-i voiau moartea îl numeau 
bastard. 

Şi multă lume le credea minciunile. Mama lui ZEthelstan 
fusese o tânără drăguță din Cent care murise la naştere, 
însă tatăl lui era Edward, fiul regelui Alfred, acum el însuşi 
rege al Wessexului. Edward se însurase de atunci cu o fată 
vest-saxonă şi avea un alt fiu, aşa că /ZEthelstan era ca un 


%11 # 


ghimpe-n coaste, mai ales că, potrivit unor zvonuri larg 
răspândite, nu era deloc un bastard, fiindcă Edward se 
căsătorise în secret cu fata din Cent. Adevărat sau nu, şi 
aveam motive întemeiate să ştiu că povestea primei 
căsătorii era în totalitate adevărată, nu mai conta, 
deoarece, pentru mulţi dintre supuşii tatălui său, 
ZEthelstan era fiul nedorit. Nu fusese crescut la 
Wintanceaster la fel ca ceilalţi fii ai lui Edward, ci fusese 
trimis în Mercia. Edward spunea că-i era drag băiatul, dar 
îl ignora. De fapt, ZEthelstan era o pacoste. Era fiul cel mai 
mare al regelui, sethelingul, dar avea un frate vitreg a 
cărui mamă răzbunătoare îl voia pe /Ethelstan mort, 
fiindcă stătea între fiul ei şi tronul Wessexului. Mie îmi 
plăcea de /Ethelstan. Îmi plăcea destul de mult ca să vreau 
să ajungă pe tronul la care avea dreptul din naştere; cum 
însă trebuia întâi să înveţe responsabilităţile unui bărbat, îi 
dădusem comanda fortului şi flotei de la Brunanburh. 

Şi acum flota nu mai era. Arsese. Carenele fumegau 
lângă rămăşiţele arse ale debarcaderului pe care-l 
construiserăm într-un an. Înfipseserăm piloni din ulm 
adânc în ţărmul umed şi făcuserăm pasarela dincolo de 
semnul care marca nivelul refluxului, astfel încât să putem 
tine pregătită o flotă de război. Acum cheiul dispăruse, 
laolaltă cu navele zvelte cu prova înaltă. Patru dintre ele 
fuseseră trase deasupra semnului de maree joasă şi încă 
fumegau, din celelalte rămăseseră doar nişte coaste 
înnegrite în apa puţin adâncă, în timp ce, la capătul 
cheiului, trei nave cu cap de dragon erau ancorate lângă 
resturile arse. Alte cinci erau imediat în spate, folosindu-şi 
vâslele pentru a ţine piept curentului şi refluxului. Restul 
flotei inamice era la jumătate de milă în amonte. lar pe 
mal, între noi şi cheiul ars, erau o mulţime de oameni. 
Oameni în zale, oameni cu scuturi şi coifuri, oameni cu 
sulițe şi spade. Probabil vreo două sute la număr, 
adunaseră câte vite găsiseră şi le mânau spre țărm, unde 
erau căsăpite. M-am uitat la fort. ZEthelstan comanda acolo 
o sută cincizeci de oameni şi-i vedeam masaţi pe ziduri, 
dar nu făceau nicio încercare de a împiedica retragerea 


129 


inamicului. 

— Hai să omorâm câţiva ticăloşi, am spus. 

— Stăpâne? zise Finan, îngrijorat de numărul mare al 
duşmanilor. 

— O să fugă, i-am răspuns. O să caute adăpost la bordul 
navelor, nu vor să lupte pe uscat. 

Am scos Răsuflarea-Şarpelui din teacă. Normanzii care 
coborâseră pe uscat n-aveau cai şi se împrăştiaseră. 
Majoritatea erau aproape de capătul dinspre uscat al 
cheiului ars, unde puteau forma rapid un zid de scuturi, 
dar alţii se ocupau de vite. 

M-am repezit asupra acestora din urmă. 

Şi eram furios. Comandam garnizoana de la Ceaster, din 
care făcea parte şi Brunanburh. Apărătorii lui fuseseră 
luaţi prin surprindere, iar navele sale fuseseră incendiate, 
aşa că aveam toate motivele să fiu furios. Voiam sânge. Am 
sărutat mânerul Răsuflării-Şarpelui, apoi am dat pinteni 
calului şi, împreună cu războinicii mei, am coborât panta 
domoală în plin galop, cu spadele în mâini şi lăncile 
îndreptate spre duşman. Îmi doream să-mi fi adus o lance, 
dar era prea târziu pentru regrete. Cei care mânau vitele 
ne văzură şi încercară să scape, însă erau în zona 
mlăştinoasă, iar animalele se panicară auzind zgomotul 
făcut de copitele cailor noştri pe solul ud de rouă. Restul 
inamicilor formau un zid de scuturi la capătul dinspre 
uscat al cheiului ars, însă n-aveam de gând să mă lupt cu 
ei. 

— Vreau prizonieri! le-am strigat oamenilor mei, vreau 
prizonieri! 

Una dintre navele nordicilor porni spre uscat, fie ca să le 
vină în ajutor celor de pe mal, fie ca să le ofere o scăpare. 
O mie de păsări albe se ridicară ţipând de pe apa cenuşie 
şi începură să se rotească în cercuri deasupra pajiştii unde 
se afla zidul de scuturi. Am zărit un stindard ridicat 
deasupra pavezelor, dar n-am avut timp să mă uit la el, 
fiindcă galopam ca fulgerul înspre țărm. 

— Prizonieri! am strigat din nou. 

Am trecut pe lângă un taur al cărui sânge curgea gros şi 


%13 # 


negru în mâl. Oamenii începuseră să-l căsăpească, dar 
fugiseră; i-am prins din urmă şi l-am doborât pe unul cu 
latul Răsuflării-Şarpelui. M-am întors. Calul îmi alunecă în 
mâl şi se dădu în spate; în timp ce inamicul cădea, i-am 
folosit greutatea ca să vâr spada în pieptul celui de-al 
doilea. Lama îi străpunse umărul şi intră adânc, iar când 
sângele îi gâlgâi la gură, i-am dat pinteni armăsarului ca 
să-mi scot arma din trupul muribundului. Trecu pe lângă 
mine Finan, apoi fiul meu în galop, ţinându-şi Pliscul- 
Corbului jos şi aplecându-se din şa ca să-l vâre în spatele 
unui fugar. Un normand cu privire sălbatică învârti spre 
mine un topor pe care l-am evitat cu uşurinţă, apoi sulița 
lui Berg Skallagrimmrson intră prin spinarea omului, prin 
maţe, şi ieşi lucioasă şi plină de sânge prin burtă. Berg 
călărea cu capul gol, iar părul lui blond, lung ca al unei 
femei, era împodobit cu arşice şi panglici. Imi rânji în timp 
ce lăsa coada suliţei şi punea mâna pe spadă. 

— l-am stricat zalele, stăpâne! 

— Vreau prizonieri, Berg! 

— Mai întâi omor nişte nenorociti, nu? 

Călări mai departe cu acelaşi rânjet pe chip. Era un 
războinic normand având poate optsprezece sau 
nouăsprezece veri, dar deja vâslise pe o navă până la 
Horn, pe insula de gheaţă şi foc aflată departe în Atlantic, 
luptase în Irlanda, Scoţia şi Ţara Galilor şi avea poveşti 
despre cum vâslise în interiorul uscatului printre păduri de 
mesteceni care, pretindea el, creşteau la est de ţara 
normanzilor. Acolo erau uriaşi de gheaţă, îmi spusese, şi 
lupi de mărimea cailor. „Ar fi trebuit să mor de o mie de 
ori, stăpâne”, îmi spusese, însă trăia doar fiindcă eu îi 
salvasem viaţa. Devenise omul meu, îmi jurase credinţă, 
iar acum, fiind în slujba mea, luă capul unui fugar cu o 
mişcare a spadei. 

— Uraa! strigă spre mine. Am ascuţit bine lama! 

Finan era aproape de apă, atât de aproape, încât un om 
de pe nava care se apropia azvârli o suliță spre el. Când 
arma se înfipse în pământ, irlandezul se aplecă sfidător din 
şa s-o apuce de mâner şi goni spre locul unde un duşman 


%14 e 


zăcea sângerând în nămol. Se uită la navă, asigurându-se 
că era văzut, apoi ridică sulița, gata s-o împlânte în burta 
rănitului. Peste o clipă însă, spre surprinderea mea, 
aruncă sulița deoparte. Descălecă şi îngenunche lângă 
rănit, vorbi pentru o clipă, apoi se ridică strigând: 

— Prizonieri, ne trebuie prizonieri! 

Un corn sună din fort. Când m-am întors, am zărit un val 
de războinici ieşind pe poarta Brunanburhului. Veneau cu 
scuturi, sulițe, spade, gata să facă un zid care să împingă 
zidul de scuturi al duşmanului în fluviu, dar invadatorii se 
grăbeau deja să plece, înaintând anevoie pe lângă pilonii 
arşi şi navele fumegânde ca să se urce pe navele cele mai 
apropiate. Nava care venea spre țărm se opri, bătând apa 
cu vâslele. Membrii echipajului ezitau să-i atace pe 
oamenii mei, care le strigau ocări şi aşteptau pe malul apei 
cu spadele scoase şi suliţele însângerate. 

Şi mai mulţi duşmani încercau să ajungă la navele cu 
capete de dragon. 

— Lăsaţi-i în pace! am strigat. 

Cu puţin timp înainte voisem sânge, dar nu-mi aducea 
niciun câştig măcelărirea unei mâini de oameni în apele 
joase ale fluviului Maerse, cu riscul de a pierde şi eu vreo 
duzină. Flota principală a inamicului, care cuprindea cu 
siguranţă câteva sute de războinici, vâslea deja în amonte. 
Pentru a o slăbi trebuia să-i omor pe acei câteva sute, nu 
doar pe câţiva. 

Echipajele navelor mai apropiate ne suduiau în fel şi 
chip în timp ce-şi trăgeau tovarăşii la bord. Mă întrebam 
de unde venise această flotă. De ani buni nu mai văzusem 
atâtea nave normande. Am dat pinteni calului spre malul 
apei. Un om aruncă o suliță spre mine, însă arma căzu 
mult înaintea mea, şi am băgat Răsuflarea-Şarpelui cu 
bună ştiinţă în teacă, ca să-i arăt duşmanului că lupta se 
terminase. În acel moment am văzut un războinic cu barbă 
sură lovind cotul unui tânăr care voia să arunce o altă 
suliță. Am dat din cap spre cel cu barba sură, iar el ridică o 
mână drept răspuns. 

Cine erau oamenii aceştia? Prizonierii aveau să ne 


%15 # 


lămurească în curând; luaserăm un grup destul de 
numeros, oameni care acum erau dezbrăcaţi de zale, 
coifuri şi obiecte de preţ. Finan îngenunche din nou lângă 
muribund şi-i spuse ceva. Mi-am îmboldit calul spre el, dar 
uimirea mă făcu să mă opresc îndată, deoarece Finan se 
ridicase şi acum se uşura pe acel om, care arăta fără vlagă 
spre prigonitorul său cu o mână înmănuşată. 

— Finan? am strigat. 

Nu mă băgă în seamă. Vorbea cu prizonierul în limba lui 
irlandeză, iar omul îi răspundea nervos în aceeaşi limbă. 
Finan râse, apoi mi se păru că-l înjura pe rănit, scuipând 
vorbele şi ţinând degetele răşchirate spre faţa îmbibată de 
pişat, ca şi cum ar fi aruncat o vrajă. Dându-mi seama că, 
orice se întâmpla, nu era treaba mea, m-am uitat înapoi 
spre capătul cheiului distrus, tocmai la timp pentru a-l 
vedea pe stegarul inamicului urcându-se la bordul ultimei 
nave cu prova înaltă. Omul era în zale şi nu izbutea să se 
caţere peste copastie, aşa că dădu altcuiva stindardul şi 
întinse mâinile ca să poată fi tras la bord de alţi doi 
războinici. Am recunoscut stindardul pe loc, dar nu-mi 
credeam ochilor. 

Haesten? 


Haesten. E 

Haesten, un căcat scârbos, trădător şi plin de bale. Il 
ştiam de-o viaţă, de fapt îi salvasem viaţa aceea 
nenorocită, iar el îmi jurase credinţă, punându-și mâinile în 
jurul mâinilor mele, care strângeau mânerul Răsuflării- 
Şarpelui, şi vărsase lacrimi de recunoştinţă atunci când 
făgăduise să fie omul meu, să mă apere şi să mă slujească, 
primind în schimb de la mine aur şi lealitate, dar peste 
câteva luni îşi încălcase jurământul şi lupta împotriva mea. 
Îi jurase pace lui Alfred şi încălcase şi acel jurământ. 
Comandase armate care pustiiseră Wessexul şi Mercia 
până când, în cele din urmă, i-am încolţit oştenii la 
Beamfleot şi am înroşit pâraiele şi mlaştinile cu sângele 
lor.  Umpluserăm  şanţurile cu  stârvuri, corbii se 
înfruptaseră în acea zi, însă Haesten scăpase. Întotdeauna 


%16 # 


scăpa. Îşi pierduse armata, nu şi iscusinţa, şi revenise, de 
data asta în slujba lui Sigurd Thorrson şi al lui Cnut 
Ranulfson. Ei muriseră în alt măcel, dar din nou Haesten 
scăpase. 

Acum se întorsese, şi stindardul lui era un craniu alb în 
vârful unui par. Tigva râdea de mine de pe cea mai 
apropiată navă, care acum vâslea dinspre mal. Oamenii de 
la bord strigau ocări, şi stegarul flutura craniul dintr-o 
parte în cealaltă. Dincolo de acea navă era una mai mare, 
având la provă un dragon maiestuos care-şi ridica gura 
plină de coli spre cer. Bărbatul de la pupa, purtând o 
mantie şi un coif argintiu împodobit cu pene negre de 
corb, îşi dădu jos coiful şi-mi făcu o plecăciune în zeflemea. 
Era Haesten. Râdea. Imi incendiase navele şi furase câteva 
vite, ceea ce însemna deja o victorie. Nu era răzbunare 
pentru Beamfleot, ar fi trebuit să ne omoare pe mine şi pe 
toţi oamenii mei ca să echilibreze acea balanţă sângeroasă, 
dar ne făcuse de râs şi deschisese fluviul Meerse unei mari 
flote de normanzi care acum vâsleau spre amonte. O flotă 
de duşmani care veneau să ne ia pământurile, avându-l în 
frunte pe Haesten. 

— Cum poate un nenorocit ca Haesten să comande 
atâţia oameni? am întrebat tare. 

— Nu el comandă, zise fiul meu, care-şi adusese calul în 
apa joasă şi stătea lângă mine. 

— Nu el? 

— Nu, ci Ragnall Ivarson. 

N-am spus nimic, dar am simţit un fior rece pe şira 
spinării. Ragnall Ivarson era un nume pe care-l cunoşteam, 
un nume pe care toţi îl cunoşteam, un nume care 
semănase teamă pe tot cuprinsul Mării Irlandei. Era un 
normand care-şi spunea Regele Mării, fiindcă pământurile 
sale erau răspândite oriunde valurile sălbatice loveau 
stâncile şi nisipul. Stăpânea acolo unde înotau focile şi 
zburau papagalii-de-mare, unde urlau vânturile şi eşuau 
navele, unde frigul tăia ca un cuţit şi sufletele înecaţilor 
gemeau în beznă. Oamenii lui capturaseră insulele 
sălbatice de lângă coasta Scoției, rupseseră bucăţi din 


%17 # 


coasta Irlandei şi luaseră în robie locuitori din Ţara Galilor 
şi Insula Mann. Era un regat fără graniţe, fiindcă ori de 
câte ori un inamic devenea prea puternic, oamenii lui 
Ragnall se urcau în navele lor lungi şi navigau spre altă 
coastă sălbatică.  Făcuseră raiduri pe țărmurile 
Wessexului, luând sclavi şi vite, şi navigaseră chiar pe 
Sæfern ca să amenințe Gleawecestre, cu toate că zidurile 
acelei fortificaţii îi descurajaseră. 

Ragnall Ivarson. Nu-l întâlnisem niciodată, dar îl 
cunoşteam, îi cunoşteam reputaţia. Niciun om nu naviga 
mai bine, niciun om nu lupta mai aprig, niciun om nu era 
mai temut. Era un sălbatic, un pirat, regele fioros al unei 
ţări de nicăieri, iar fiica mea Stiorra se măritase cu fratele 
lui. 

— Şi Haesten i-a jurat loialitate lui Ragnall, continuă fiul 
meu privind la navele care se îndepărtau. Ragnall Ivarson 
şi-a părăsit pământurile din Irlanda, spunându-le 
oamenilor săi că soarta i-a dat la schimb Britania. 

Haesten era un nimic, m-am gândit. Era un şobolan aliat 
cu un lup, o vrabie amărâtă agățată de umărul unui vultur. 

— Ragnall şi-a părăsit pământurile irlandeze? am 
întrebat. 

— Aşa a zis omul, zise fiul meu arătând spre locul unde 
erau prizonierii. 

M-am încruntat. Ştiam puţine despre ce se întâmplase în 
Irlanda, dar în ultimii ani auzisem că normanzii erau 
alungaţi din acea ţară. O mulţime de nave traversaseră 
marea avându-i la bord pe supraviețuitorii unor lupte 
cumplite, iar oamenii care credeau că vor avea pământ în 
Irlanda îl căutau acum în Cumbraland sau pe coasta 
galeză, unii mergând chiar mai departe, spre Neustria sau 
Francia. 

— Ragnall e puternic, am zis. De ce ar părăsi Irlanda 
aşa, pe nepusă masă? 

— Fiindcă irlandezii l-au lămurit să plece. 

— L-au lămurit? 

Fiul meu ridică din umeri. 

— Au vrăjitori, vrăjitori creştini, care văd viitorul. Ei au 


%18 # 


spus că Ragnall va fi regele întregii Britanii dacă părăseşte 
Irlanda. Mai mult, i-au dat războinici în ajutor, adăugă el 
arătând spre flotă. Sunt o sută de războinici irlandezi pe 
acele nave. 

— Regele întregii Britanii? 

— Aşa a spus prizonierul. 

Am scuipat. Ragnall nu era primul care visa să 
stăpânească întreaga insulă. 

— Câţi oameni are? 

— O mie două sute. 

— Eşti sigur? 

Fiul meu zâmbi. 

— M-ai învăţat bine, tată. 

— Ce te-am învăţat? 

— Că un vârf de suliță în ficatul unui prizonier este un 
lucru foarte convingător. i 

Am privit ultimele nave vâslind spre est. In curând aveau 
să se piardă din vedere. 

— Beadwulf! am strigat. 

Era un oştean mic şi vânjos, cu linii incizate pe faţă în 
stilul danez, deşi Beadwulf era saxon. Era unul dintre cei 
mai buni cercetaşi ai mei, un om care putea traversa un 
câmp deschis ca o nălucă. Am arătat din cap spre navele 
care dispăreau. 

— la vreo zece oameni şi urmăreşte-i pe nenorociți. 
Vreau să ştiu unde debarcă. 

— Da, stăpâne, zise el, după care dădu să plece. 

— Stai aşa, Beadwulf! Incearcă să vezi ce stindarde sunt 
pe nave, şi uită-te după un topor roşu! Dacă vezi un topor 
roşu, vreau să ştiu de îndată! 

— Toporul roşu, stăpâne, repetă el grăbindu-se să-mi 
îndeplinească porunca. 

Toporul roşu era simbolul lui Sigtryggr Ivarson, soţul 
fiicei mele. Lumea îi spunea acum Sigtryggr Chiorul, 
fiindcă îi luasem ochiul drept cu vârful Răsuflării-Şarpelui. 
Atacase Ceasterul şi fusese respins, dar în retragere o 
luase pe Stiorra cu el. Nu plecase ca prizonieră, ci ca 
iubită a lui, şi din când în când primeam veşti de la ea. 


%19 # 


Însurăţeii aveau pământ în Irlanda şi Stiorra îmi scria 
scrisori, fiindcă o învăţasem să scrie şi să citească. 
„Călărim pe nisip”, îmi scrisese, „şi peste dealuri. Este 
frumos aici, dar localnicii ne urăsc.” Avea o fiică, primul 
meu nepot, şi o numise Gisela, după mama ei. „Gisela este 
frumoasă”, scria, „şi preoţii irlandezi ne blestemă. Noaptea 
îşi urlă blestemele, sună ca nişte păsări pe moarte. Imi 
place nespus acest loc. Soţul meu te salută.” 

Toată lumea era convinsă că Sigtryggr era cel mai 
periculos din cei doi fraţi. Se spunea că este mai deştept 
decât Ragnall şi iscusinţa sa în mânuirea spadei era 
legendară, dar pierderea ochiului şi căsătoria cu Stiorra îl 
potoliseră. Potrivit zvonurilor, Sigtryggr era mulţumit să-şi 
cultive câmpurile, să pescuiască în mare şi să-şi apere 
pământurile, dar ar mai fi fost el mulţumit dacă fratele lui 
mai mare ar fi ocupat Britania? De aceea îi spusesem lui 
Beadwulf să se uite după toporul roşu. Voiam să ştiu dacă 
soţul fiicei mele îmi devenise duşman. 

Prinţul /ZEthelstan mă găsi când ultima navă duşmană 
dispărea din vedere. Veni cu puţini oameni, toţi călare pe 
armăsari mari. 

— Îmi pare rău, Lord Uhtred! 

I-am făcut semn să tacă, deoarece eram atent la Finan. 
Se răstea la omul care zăcea la picioarele lui, iar rănitul 
striga înapoi, şi nu trebuia să vorbesc ciudata limbă 
irlandeză ca să-mi dau seama că-şi aruncau blesteme. Rar 
îl văzusem pe Finan atât de furios. Scuipa, făcea spume la 
gură, psalmodia, cuvintele lui ritmice căzând grele ca nişte 
lovituri de ciocan. Celălalt, deja rănit, se stingea văzând cu 
ochii sub asaltul ocărilor. Sub privirile uimite ale 
oamenilor mei, Finan apucă sulița pe care o azvârlise în 
apropiere, se întoarse la victima sa, mai zise câteva 
cuvinte şi-şi atinse crucifixul de la gât. Apoi, ca un preot 
care înalţă cuminecătura, ridică sulița cu ambele mâini, cu 
vârful în jos, şi o ţinu deasupra bărbatului, murmurând în 
engleză: 

— Dumnezeu să mă ierte. 

În clipa următoare înfipse sulița adânc, prin cămaşa de 


4 209 


zale, prin oase şi prin inimă. Omul se cutremură, sângele îi 
ţâşni pe gură, mâinile şi picioarele îi zvâcniră pe ultimele 
bătăi de inimă; apoi inima încetă să-i mai bată şi rămase cu 
gura deschisă, țintuit de sulița care-i străbătuse trupul. 

Finan plângea. 

Mi-am grăbit calul lângă el şi m-am aplecat să-i ating 
umărul. Era prietenul meu, cel mai vechi prieten al meu, 
tovarăşul meu dintr-o sută de ziduri de scuturi. 

— Finan? am zis, dar nu se uită la mine. Finan! 

De data asta mă privi; avea lacrimi pe obraji şi o tristeţe 
adâncă în ochi. 

— Cred că era fiul meu. 

— Era ce? am întrebat îngrozit. 

— Fiu sau nepot, nu ştiu. Pentru numele lui Dumnezeu, 
nu ştiu. Dar l-am omorât. 

Plecă de lângă mine. 


— Îmi pare rău, repetă /Ethelstan la fel de abătut ca 
Finan. Se uita la fumul care se mişca încet peste fluviu. Au 
venit noaptea, şi nu mi-am dat seama decât atunci când am 
văzut flăcările, îmi pare rău. M-am făcut de râs în faţa 
voastră. 

— Nu fi prost, am mârâit. Nu puteai opri o asemenea 
flotă. 

Am arătat cu mâna spre cotul fluviului, unde ultima navă 
a Regelui Mării dispăruse după un pâlc de copaci. Una 
dintre corăbiile noastre se înclină, şi aburul se înălţă cu un 
fâsâit, îngroşând fumul. 

— Am vrut să mă lupt cu ei, zise ZEthelstan. 

— Atunci eşti un neghiob, m-am răstit. 

Se încruntă, apoi arătă spre navele ce ardeau şi la 
carcasa ciopârţită a unui taur. 

— Am vrut să opresc asta! 

— Tu singur îţi alegi bătăliile, am spus tăios. Erai în 
siguranţă în spatele zidurilor tale, de ce să pierzi oameni? 
Nu puteai opri flota. Pe lângă asta, normanzii voiau să ieşi 
să te baţi cu ei, şi niciodată nu trebuie să faci ce doreşte 
inamicul. 


%21 # 


— Aşa i-am spus şi eu, stăpâne, interveni Reedwald. 

Reedwald era un mercian mai în vârstă, un om precaut 
pe care-l lăsasem la Brunanburh ca să-l sfătuiască pe 
ZEthelstan. Prinţul comanda garnizoana, dar era necopt, 
aşa că-i dădusem câţiva războinici încercaţi care să-l 
împiedice să cadă în greşelile tinereţii. 

— Voiau să ieşim? întrebă nedumerit /ZEthelstan. 

— Unde altundeva să se lupte cu tine? i-am replicat. Să 
arunce cu suliţele peste ziduri? Sau în câmp deschis, zid 
de scuturi contra zid de scuturi? 

— l-am spus asta, stăpâne! zise Rzedwald. 

Nu l-am băgat în seamă. 

— Alege-ţi bătăliile, m-am răstit spre ZEthelstan. Ţi s-a 
dat o tărtăcuţă ca să gândeşti! Dacă ataci de fiecare dată 
când vezi un inamic, o să te alegi cu un mormânt înainte 
de vreme. 

— Asta... începu Raedwald. 

— Asta i-ai spus şi tu, ştiu! Acum taci! 

M-am uitat spre fluviul pustiu. Ragnall adusese o armată 
în Britania, dar ce voia să facă? Avea nevoie de pământ ca 
să-şi hrănească oamenii, avea nevoie de fortificaţii ca să-i 
apere. Trecuse de Brunanburh; oare plănuia să revină şi să 
atace Ceasterul? Zidurile romane făceau din acel oraş o 
bază foarte bună, dar şi un obstacol formidabil. Deci, unde 
mergea? 

— Dar exact asta ai făcut! îmi întrerupse /Ethelstan 
gândurile. 

— Ce-am făcut? 

— L-ai atacat pe inamic! strigă el revoltat. Chiar acum! 
Te-ai năpustit de pe deal, chiar dacă duşmanii erau mult 
mai numeroşi. 

— Aveam nevoie de prizonieri, nătângule! 

Voiam să ştiu cum urcase Ragnall pe fluviu în bezna 
nopţii. Ori avusese un noroc incredibil, reuşind să 
ocolească bancurile de mâl fără să i se scufunde vreo navă, 
ori era un navigator şi mai priceput decât se spunea. 
Fusese o demonstraţie impresionantă şi totodată inutilă. 
Flota lui era uriaşă, pe când noi aveam abia o duzină de 


4 22 9 


nave. Deşi ar fi putut să ne măture din cale fără să-şi rupă 
o vâslă, hotărâse să atace noaptea. 

De ce acest risc? 

— Nu voia să blocăm canalul, sugeră fiul meu, şi acesta 
era probabil adevărul. Dacă am fi fost avertizaţi măcar cu 
câteva ore înainte, am fi putut să ne scufundăm navele în 
canalul principal al fluviului. Ragnall ar fi trecut până la 
urmă, însă ar fi trebui să aştepte fluxul, şi navele lui grele 
s-ar fi strecurat cu greu; între timp, noi am fi trimis 
mesageri în amonte ca să ne asigurăm că alte baricade 
blocau fluviul şi că războinicii noştri îi aşteptau pe 
năvălitori. În schimb, normandul trecuse pe lângă noi, ne 
provocase pagube serioase, iar acum vâslea înspre 
interior. 

— Au fost frizonii, oftă ZEthelstan. 

— Frizonii? 

— Aseară au sosit trei corăbii de negoţ, Lord Uhtred. Au 
ancorat în dreptul burhului. Aduceau piei de la Dyflin. 

— Le-ai verificat? 

Tânărul prinţ scutură din cap. 

— Au spus că au molimă la bord. 

— Deci n-aţi urcat pe ele? 

— Nu, n-am făcut-o din cauza molimei. 

Garnizoana de la Brunanburh avea datoria de a inspecta 
fiecare navă care intra pe fluviu, în principal ca să 
colecteze o taxă pentru încărcătură, dar nimeni nu voia să 
urce la bordul unei corăbii lovite de molimă. 

— Au spus că transportă piei, explică Æthelstan, şi ne-au 
plătit taxele. 

— Şi i-ai lăsat în pace? 

Încuviinţă abătut. Prizonierii îmi spuseră restul poveştii. 
Cele trei corăbii de negoţ ancoraseră acolo unde fluviul era 
cel mai îngust, loc în care orice flotă risca să eşueze, şi 
aprinseseră felinare, călăuzind astfel navele lui Ragnall pe 
lângă pericol. Fluxul făcuse restul. O navă în derivă va 
urma de obicei cel mai rapid curent din cel mai adânc 
canal; odată trecut de cele trei corăbii de negoţ, Ragnall 
pur şi simplu lăsase fluxul să-l ducă la cheiul nostru. Acolo 


4 239 


incendiase şi mica noastră flotă, şi cheiul, aşa că acum 
navele lui puteau folosi fluviul nestingherite ca să-i aducă 
întăriri. Ne distrusese apărarea de pe Mærse şi umbla 
liber prin Anglia cu ditamai oastea. 

L-am lăsat pe /Ethelstan să hotărască soarta celor 
paisprezece prizonieri. Fără să stea pe gânduri, tânărul 
prinţ îi osândi la moarte. 

— Aşteaptă refluxul, îi spuse lui Reedwald, şi leagă-i de 
piloni. Arătă cu capul spre resturile carbonizate care 
ieşeau în forme stranii din fluviul învolburat. Să se înece în 
apele fluxului. 

Îl trimisesem deja pe Beadwulf spre est, dar nu mă 
aşteptam să primesc veşti de la el decât peste două zile. I- 
am poruncit lui Sihtric să trimită oameni spre sud. 

— Să gonească fără oprire, am zis, şi să-i spună lui Lady 
ZEthelflaed ce se întâmplă. Spune-i că vreau oameni, mulţi 
oameni, toţi oamenii ei! 

— La Ceaster? întrebă Sihtric. 

— Nu, la Liccefeld. Să-i spună că şi eu mă duc acolo. M- 
am întors spre Æthelstan: La fel şi Înălţimea Ta, împreună 
cu mare parte a garnizoanei din Brunanburh. Cât despre 
tine, m-am uitat la Rædwald, stai aici. Apără ce-a mai 
rămas. Poţi să păstrezi cincizeci de oameni. 

— Cincizeci! Nu-s de ajuns... 

— Patruzeci, am mârâit, şi dacă pierzi fortăreaţa, o să-ţi 
scot rinichii afară şi-o să ţi-i mănânc. 

Începuse războiul. 


Finan şedea pe un buştean mare adus de ape. M-am 
aşezat lângă el. 

— Povesteşte-mi, i-am cerut arătând spre cadavrul care 
încă era împuns de suliță. 

— Ce vrei să ştii? 

— Orice vrei să-mi spui. 

Am şezut în tăcere. Gâşte zburau deasupra noastră, 
făcând să vibreze aerul dimineţii. O umbră de ploaie 
întunecă fugar cerul. Unul dintre leşuri trase un vânt. 

— Mergem la Liccefeld, am spus. 


Y 249 


— De ce? întrebă el distrat. Nu se gândea la Ragnall sau 
la normanzi sau la orice altceva, ci numai la cadavrul 
străpuns de suliță de pe malul fluviului. 

— Fiindcă nu ştiu unde se duce Ragnall, dar de la 
Liccefeld o putem lua la fel de bine spre nord sau spre sud. 

— Spre nord sau spre sud, repetă el absent. 

— Nenorocitul are nevoie de pământ, am spus, şi va 
încerca să-l ia ori în nordul Merciei, ori în sudul 
Northumbriei. Trebuie să-l oprim repede. 

— Va merge în nord, zise Finan. De ce să se lupte cu 
Mercia? adăugă el ridicând din umeri. 

Eram de aceeaşi părere. Mercia se întărise, graniţele ei 
erau apărate de burhuri, oraşe fortificate, pe când la 
miazănoapte se afla Northumbria, niciodată în pace 
deplină. Era teritoriu danez, dar seniorii danezi se 
ciorovăiau şi se luptau între ei. Un om puternic ca Ragnall 
îi putea uni. Îi spusesem mereu lui ZEthelflaed că trebuia să 
mărşăluim spre nord şi să luăm pământ de la danezii 
dezbinaţi, însă nu voia să invadeze Northumbria înainte ca 
fratele ei, Edward, să-i trimită în ajutor oastea Wessexului. 

— Indiferent dacă Ragnall merge în nord sau vine spre 
sud, am spus, acum este momentul să-l înfruntăm. Abia a 
ajuns aici. Nu cunoaşte terenul. Haesten îl cunoaşte, 
desigur, dar câtă încredere are Ragnall în căcatul ăla de 
nevăstuică? Pe deasupra, din câte ziceau prizonierii, 
războinicii lui Ragnall n-au avut niciodată prilejul să lupte 
laolaltă, aşa că-l lovim puternic acum, înainte să găsească 
un refugiu. Îi facem ce i-au făcut irlandezii, îl facem să se 
simtă nedorit. 

Linişte din nou. M-am uitat la gâşte, căutând un semn în 
numărul lor, dar erau prea multe. Totuşi, gâsca era 
simbolul lui /ZEthelflaed, aşa că prezenţa lor era cu 
siguranţă un semn bun, mi-am zis atingându-mi ciocanul 
lui Thor. Finan văzu gestul şi se încruntă. Pe neaşteptate, 
îşi prinse crucifixul de la gât şi, cu o strâmbătură, îl 
smulse, rupându-i şnurul de piele. Se uită la fleacul de 
argint preţ de o clipă, apoi îl azvârli în apă. 

— Mă duc în iad. 


4 259 


Surprins, abia am reuşit să-mi găsesc cuvintele: 

— Măcar o să rămânem împreună. 

— Înî, mormăi el posomorât. Un om care-i ia zilele unuia 
din neamul său e blestemat. 

— Preoţii creştini ţi-au zis asta? 

— Nu. 

— Atunci de unde ştii? 

— Pur şi simplu ştiu. De asta nu m-a omorât frate-meu 
atunci, demult. M-a vândut în schimb ticălosului ăluia. 

Aşa ne cunoscuserăm noi, pe când trăgeam la vâsle 
înlănţuiţi pe corabia unui neguţător de sclavi. Încă mai 
purtam ştanţa nemernicului pe piele, cu toate că el era 
mort demult, căsăpit de Finan într-o dezlănţuire de mânie 
răzbunătoare. 

— De ce a vrut fratele tău să te omoare? am întrebat, 
ştiind că-mi băgăm nasul unde nu-mi fierbea oala. 

În toţi anii aceştia lungi de când eram prieteni nu 
reuşisem să aflu motivul pentru care Finan plecase din 
Irlanda lui de baştină. 

— O femeie, zise el strâmbându-se. 

— Mare scofală, am bombănit. 

— Eram însurat, continuă el fără să mă bage în seamă. 
Nevastă-mea era o femeie de treabă, de os regesc, din 
clanul Uí Néill, iar eu eram un prinţ al neamului meu. Şi 
fratele meu era. Prinţul Conall. 

— Conall, am spus după câteva clipe de linişte. 

— Sunt regate mici în Irlanda, zise el posomorât. Regate 
mici şi regi măreţi, şi ne luptăm între noi. Doamne, cum ne 
mai place să ne luptăm! Clanul Uí Néill, bineînţeles, este 
cel mai mare, cel puţin în nord. Eram vasalii lor. Le 
plăteam tribut. Luptam pentru ei când ne-o cereau, beam 
cu ei şi ne însuram cu femeile lor straşnice. 

— Şi tu te-ai însurat cu o femeie din clanul Ui Neill? 

— Conall e mai tânăr decât mine, spuse Finan 
ignorându-mi întrebarea. Eu ar fi trebuit să fiu următorul 
rege, dar Conall a cunoscut o fecioară din clanul O 
Domhnaill. Dumnezeule, ce frumoasă era! Chiar dacă era o 
simplă lăptăreasă, fără un strop de sânge nobil. Era 


4 26 9 


minunată, murmură el cu ochii umezi. Avea părul negru ca 
noaptea, ochii la fel ca stelele şi un trup grațios ca al unui 
înger în zbor. 

— Cum o chema? am vrut să ştiu. 

Scutură tare din cap, ca şi cum n-ar fi vrut să-mi 
răspundă nici picat cu ceară. 

— Aşa s-a întâmplat că ne-am îndrăgostit unul de 
celălalt. Am fugit împreună. Am luat nişte cai şi am pornit 
spre sud. Doar nevasta lui Conall şi cu mine. Credeam că o 
să ne ascundem undeva şi nimeni n-o să ne găsească 
vreodată. 

— Şi Conall v-a urmărit? 

— Cei din Uí Néill ne-au urmărit. Ce hăituială a mai fost! 
Fiecare creştin din Irlanda ştia despre noi, ştia despre 
aurul pe care-l va câştiga dacă ne va găsi, şi da, Conall 
venea cu oamenii clanului Uí Néill. 

Fără o vorbă, l-am îndemnat din priviri să continue. 

— Nimeni nu se poate ascunde în Irlanda. Cei mici te 
văd. Lumea te vede. Găseşte o insulă în mijlocul unui lac, 
şi vor şti că eşti acolo. Du-te pe vârful unui munte, şi te vor 
dibui. Ascunde-te într-o peşteră, şi te vor vâna. Ar fi trebuit 
să fugim pe mare, dar eram tineri. Nu ştiam. 

— V-au găsit. 

— Ne-au găsit, iar Conall a promis că-mi va face viaţa 
mai rea decât moartea. 

— Vânzându-te lui Sverri? 

Sverri era neguţătorul de sclavi care ne însemnase cu 
fierul roşu. 

— Da. Mi-a luat aurul, m-a biciuit, m-a pus să mă târăsc 
prin căcatul clanului Uí Néill, apoi m-a vândut lui Sverri. 
Eu sunt regele care n-a mai fost. 

— Şi fata? 

— Conall a luat-o pe nevasta mea din clanul Uí Néill. 
Preoţii i-au dat voie, l-au încurajat, iar el mi-a crescut fiii 
ca pe ai săi. M-au blestemat, stăpâne. Propriii mei fii m-au 
blestemat. Acela, zise Finan arătând spre cadavru, m-a 
blestemat chiar azi. Sunt trădătorul, blestematul. 

— E fiul tău? am întrebat cu blândeţe. 


4 279 


— N-a vrut să spună. S-ar putea. Sau fiul lui Conall. E 
din neamul meu, oricum. 

M-am dus la hoit şi m-am opintit să smulg sulița înfiptă 
adânc. O cruce însângerată era pe pieptul mortului. 

— Preoţii o să-l îngroape, am spus, o să se roage pentru 
el. Am aruncat sulița în apă şi m-am întors spre Finan. Ce 
s-a întâmplat cu fata? 

Se uita cu ochii goi dincolo de fluviul care era mânjit cu 
negru de la cenuşa navelor noastre. 

— O zi întreagă i-au lăsat pe războinicii din clanul Uí 
Néill să-şi facă mendrele cu ea. M-au pus să mă uit. Apoi 
au fost miloşi, stăpâne. Au omorât-o. 

— Şi fratele tău a trimis oameni să-l ajute pe Ragnall? 

— Căpeteniile clanului Uí Néill au trimis oameni să-l 
ajute pe Ragnall. Frate-meu îi conduce. 

— De ce ar face aşa ceva? am vrut să ştiu. 

— Fiindcă Uí Néill vor fi regii întregului nord. Şi ai 
Irlandei şi ai Scoției, ai întregului nord. Ragnall poate să 
stăpânească pământurile saxone. Asta e înţelegerea. El îi 
ajută pe ei, ei îl ajută pe el. 

— Şi începe cu Northumbria? 

— Sau Mercia, spuse Finan ridicând din umeri. Dar n-o 
să se oprească acolo, fiindcă vor totul. 

Era vechiul vis, visul care-mi bântuise întreaga viaţă, 
visul oamenilor nordului de a cuceri întreaga Britanie. Deşi 
încercaseră de atâtea ori şi ajunseseră atât de aproape de 
reuşită, noi, saxonii, încă trăiam şi încă luptam, astfel încât 
jumătate din insulă era a noastră din nou. Totuşi, ar fi 
trebuit să pierdem! Nordicii erau sălbatici, iar armatele lor 
înnegreau pământul, dar aveau o slăbiciune fatală. Erau 
aidoma câinilor care se bat între ei: haita devine 
primejdioasă doar atunci când un câine se dovedeşte cel 
mai puternic şi, mârâind şi muşcând, îi obligă pe ceilalţi 
să-l urmeze. O singură înfrângere era însă de ajuns ca să le 
spulbere ostile. Işi urmau conducătorul doar atâta vreme 
cât era victorios, dar dacă acel om arăta slăbiciune, îl 
părăseau ca să găsească o altă pradă mai uşoară. 

lată că Ragnall venise în fruntea unei armate. O armată 


4 28 9 


de normanzi şi danezi şi irlandezi, ceea ce însemna că 
Ragnall reuşise să-i unească pe duşmanii noştri. 

Aceasta îl făcea periculos. 

Doar că nu strunise toţi câinii sub ascultarea sa. 

Aflasem un lucru de la prizonieri. Sigtryggr, soţul fiicei 
mele, refuzase să vină cu fratele său. Era încă în Irlanda. 
Beadwulf avea să-mi zică altceva, fiindcă, văzând 
stindardul cu toporul roşu, avea să creadă că-i aparţinea 
lui Sigtryggr, însă doi prizonieri îmi spuseseră că cei doi 
fraţi împărțeau simbolul. Era stindardul răposatului lor 
tată, toporul roşu însângerat al lui Ivar, însă toporul lui 
Sigtryggr, cel puţin deocamdată, se odihnea. 

Toporul lui Ragnall tăiase o gaură sângeroasă în 
apărarea noastră, dar ginerele meu era încă în Irlanda. Mi- 
am atins ciocanul de la gât şi m-am rugat să rămână acolo. 

— Trebuie să plecăm, i-am spus lui Finan. 

Fiindcă trebuia să-l înfrângem pe Ragnall. 

Era momentul să pornim spre est. 


4 29 9 


Doi 


Preoţii veniră la mine devreme în ziua următoare. Erau 
patru, conduşi de gemenii mercieni Ceolnoth şi Ceolberht, 
care mă urau. Îi ştiam din copilărie şi nu-i apreciam mai 
mult decât mă apreciau ei pe mine, însă măcar acum 
puteam să-i deosebesc. Ani întregi nu ştiusem cu care 
geamăn vorbeam, erau leiţi, dar în cursul uneia dintre 
certurile noastre îi spărsesem dinţii lui Ceolberht; prin 
urmare, ştiam că el era cel care sâsâia când vorbea. Îi mai 
şi curgeau bale. 

— Vă veţi întoarce până la Paşte, stăpâne? mă întrebă el. 

Era foarte respectuos, probabil fiindcă voia să-şi 
păstreze cei doi dinţi rămaşi. 

— Nu, am spus, apoi mi-am strunit calul înainte. 
Godwin! Pune peştele în saci! 

— Aşa fac, stăpâne! 

Godwin, slujitorul meu, rostogolise împreună cu trei 
oameni nişte butoaie pline cu peşte afumat din depozitele 
din Ceaster, iar acum încercau să facă nişte legături din 
frânghii, astfel încât fiecare cal de povară să poată căra 
două butoaie. Godwin se încruntă. 

— Avem saci, stăpâne? 

— Sunt douăzeci şi doi de saci cu lână în depozitul meu. 
Spune-i vechilului să-i golească! M-am uitat înapoi la 
părintele Ceolberht. N-o să putem scoate toată lâna din 
saci, i-am zis, aşa că nişte smocuri o să se lipească de peşti 
şi apoi o să ne rămână printre dinţi. l-am zâmbit. Noi avem 
dinţi. 

— Câţi oameni vor rămâne să apere Ceasterul? mă 
întrebă cu asprime fratele lui. 

— Optzeci, am spus. 

— Optzeci? 


$ 30 # 


— Şi jumătate dintre aceia sunt bolnavi, am adăugat. 
Deci veţi avea patruzeci de bărbaţi apți de luptă, restul vor 
fi invalizi. 

— Nu sunt de ajuns! 

— Bineînţeles că nu-s de ajuns, am mârâit, dar am 
nevoie de o armată ca să-l nimicesc pe Ragnall. Ceasterul 
va trebui să se descurce. 

— Dar dacă vin păgânii... începu agitat părintele 
Wissian. 

— Păgânii nu ştiu cât e de mare garnizoana, am spus, 
dar ştiu cât de zdravene sunt zidurile. Să las aşa de puţini 
oameni aici este un risc, dar e un risc pe care mi-l asum. Şi 
veţi avea oameni din fyrd. Godwin! Foloseşte sacii şi 
pentru pâine! 

Luam cu mine puţin peste trei sute de războinici, lăsând 
în urmă abia câţiva oameni care să apere zidurile de la 
Ceaster şi Brunanburh. Nu pare mare lucru când spun că 
aveam sub comandă trei sute de luptători, de parcă tot ce 
trebuia să facem era să încălecăm şi să pornim spre est, 
dar este nevoie de timp pentru a organiza o armată. În 
primul rând, trebuia să luăm cu noi destulă hrană. Urma să 
ajungem într-un ţinut unde puteam cumpăra mâncare, dar 
niciodată îndeajuns pentru toţi. Nordicii furau ce le 
trebuia, însă noi plăteam, fiindcă eram în propria noastră 
ţară, aşa că am suit pe un cal de povară un cufăr cu 
monede de argint şi am pus doi oşteni să-l păzească. Pe de 
altă parte, nu aveam să fim doar trei sute, fiindcă mulţi 
războinici îşi luau slujitorii, iar unii îşi luau femeile de care 
nu se îndurau să se despartă. Mai erau şi băieţii care se 
îngrijeau de caii de schimb şi de caii de povară încărcaţi cu 
armuri, arme şi saci cu carne sărată, peşte afumat, 
posmagi şi brânză cu coajă groasă. 

— Ştiţi ce se întâmplă de Paşte! spuse aspru Ceolnoth. 

— Bineînţeles că ştiu, am zis. Facem copii. 

— Acesta este cel mai ridicol... Ceolberht începu să 
protesteze, apoi tăcu, fiindcă fratele său îi aruncă o privire 
dură. 

— E sărbătoarea mea preferată, am continuat vesel. 


$ 31% 


Paştele este ziua de făcut copii! 

— Este sărbătoarea cea mai solemnă şi mai fericită a 
anului creştin, îmi predică Ceolnoth, solemnă fiindcă ne 
amintim de agonia morţii Mântuitorului, şi fericită datorită 
învierii Sale. 

— Amin, zise părintele Wissian. 

Wissian era un alt mercian, un tânăr cu un smoc de păr 
alb în frunte. Imi plăcea de el, dar era speriat de gemeni. 
Alături stătea părintele Cuthbert, orb şi zâmbitor. Nu era 
prima dată când auzea această ceartă, şi părea să se 
amuze copios. M-am încruntat spre preoţi. 

— De ce sărbătoarea aceasta se numeşte Easter!? 

— Fiindcă Domnul nostru a murit şi a înviat în Est, 
bineînţeles, răspunse Ceolnoth. 

— Baliverne, am zis. Se numeşte Easter fiindcă este 
sărbătoarea lui Eostre, şi voi ştiţi asta. 

— Nu este... începu indignat Ceolberht, însă i-am retezat 
vorba. 

— Eostre! Zeița primăverii! Zeița  zămislirii! Voi, 
creştinii, i-aţi furat deopotrivă numele şi sărbătoarea! 

— Nu-l băgaţi în seamă, pufni Ceolnoth, dar ştia că am 
dreptate. 

Eostre este zeiţa primăverii, o zeiţă veselă, ceea ce 
înseamnă că mulţi copii se nasc în ianuarie. Creştinii, 
bineînţeles, încearcă să le răpească oamenilor orice 
bucurie pretinzând că denumirea Easter se referă la est, 
dar, ca de obicei, creştinii scuipă prostii. Easter este 
sărbătoarea lui Eostre şi, în ciuda tuturor predicilor care 
susţin că e un moment solemn, majoritatea saxonilor îşi 
amintesc de datoria lor faţă de zeiţă, aşa că în iarnă vin pe 
lume o mulţime de prunci. 

În cei trei ani de când trăiam la Ceaster insistasem s-o 
cinstim pe Eostre. Erau jonglerii cu foc, muzicieni şi 
acrobati, lupte şi curse de cai. Erau tarabe care vindeau de 
toate, de la ceramică la bijuterii, şi mai erau şi dansuri. 
Preoţii nu erau de acord cu dansul, dar oamenii tot 
dansau, şi dansul ajuta la zămislirea copiilor. 


1 Paşte (în limba engleză) (n.red.). 
Y 32 ø 


Anul acesta însă, lucrurile se schimbaseră. Creştinii 
hotărâseră să înfiinţeze o dioceză la Ceaster şi stabiliseră 
Paştele ca dată a înscăunării episcopului. Il chema 
Leofstan şi nu ştiam despre el decât că era de loc din 
Wessex şi avea o reputaţie de pioşenie fără cusur. Era un 
cărturar, mi se spusese, şi era însurat, dar la numirea sa 
ca episcop jurase să postească trei zile pe săptămână şi să 
respecte celibatul. Orbul părinte Cuthbert, care lua peste 
picior aceste prostii, îmi povestise despre jurământul 
noului episcop, ştiind că avea să mă amuze şi pe mine. 


— Ce-a făcut? îl întrebasem. 

— A jurat că n-o să-şi mai satisfacă nevasta, stăpâne. 

— Poate e bătrână şi urâtă? 

— Oamenii spun că este drăgălaşă, zisese nesigur 
părintele Cuthbert, dar viitorul nostru episcop spune că 
Domnul nostru Şi-a dat viaţa pentru noi şi măcar atâta 
putem face şi noi, să renunţăm la plăcerile trupeşti pentru 
El. 

— E un tâmpit! 

— Nu pot fi de acord cu Domnia Ta, spusese ghiduş 
Cuthbert, dar da, stăpâne, Leofstan este tâmpit. 

Tocmai înscăunarea tâmpitului îi adusese pe Ceolnoth şi 
pe Ceolberht la Ceaster. Plănuiau ceremonii pline de fast 
şi invitaseră abati, episcopi şi preoţi din toată Mercia, din 
Wessex şi chiar de mai departe, din Francia. 

— Trebuie să le garantăm siguranţa, stărui Ceolnoth. Le- 
am promis că oraşul va fi apărat cu străşnicie. Optzeci de 
oameni nu sunt de ajuns! încheie el sfidător. 

M-am prefăcut îngrijorat. 

— Vreţi să spuneţi că toţi clericii voştri ar fi căsăpiţi 
dacă ar veni danezii? 

— Bineînţeles! Mâniat peste măsură de zâmbetul meu la 
acest răspuns, preotul izbucni: Avem nevoie de cinci sute 
de oameni! Regele Edward s-ar putea să vină! Lady 
ZEthelflaed va fi aici negreşit! 

— Nu va fi, am spus. Va fi cu mine, luptându-se cu 
Ragnall. Dacă vin normanzii, ar fi mai bine să vă rugaţi. 


$ 33% 


Zeul vostru parcă face minuni, nu? 

Ştiam că /Ethelflaed avea să vină în nord imediat ce 
mesagerii mei ajungeau la Gleawecestre. Aceiaşi mesageri 
aveau să le comande noi corăbii constructorilor de nave 
aşezaţi de-a lungul fluviului Sæfern. Aş fi preferat să 
cumpărăm corăbii de la Lundene, unde lucrau meşteri 
frizoni iscusiţi, dar deocamdată mă mulţumeam cu trei 
nave făcute la atelierele de pe Sæfern. 

— Spuneţi-le că vreau unele mai mici, le zisesem 
mesagerilor, cu nu mai mult de treizeci de vâsle pe fiecare 
parte. 

Meşterii de pe Sæfern construiau nave grele, late şi 
voluminoase, care puteau naviga pe valurile agitate ale 
Mării Irlandei, dar nu erau potrivite pentru ape puţin 
adânci. Nu mă grăbeam, căci oamenii care urmau să 
alcătuiască echipajele acestor corăbii călăreau acum spre 
est cu mine. li poruncisem lui Rædwald ca, până la 
întoarcerea noastră, să se apuce de reconstrucţia cheiului. 
Avea să facă o treabă bună, cu toate că înceată. 

Il trimisesem pe fiul meu înainte cu cincizeci de oameni 
pe cai uşori şi iuți. Misiunea lor era să urmărească 
inamicul, să-i atace pâlcurile care umblau după provizii şi 
să-i prindă cercetaşii în ambuscadă. Beadwulf îi urmărea 
deja pe oamenii lui Ragnall, dar sarcina lui era doar să-mi 
raporteze unde debarca inamicul. Urma să primesc vestea 
în scurt timp, deoarece fluviul devenea nenavigabil peste 
câteva mile. Odată debarcată, armata lui Ragnall avea să 
se împrăştie pentru a găsi cai, mâncare şi sclavi, iar fiul 
meu fusese trimis să-i încetinească şi să-i enerveze, 
evitând totuşi o luptă cu ei. 

— Şi dacă Ragnall merge în nord? mă întrebă Finan. 

— l-am spus lui Uhtred să nu părăsească teritoriul 
saxon. 

Ştiam la ce se referea Finan. Dacă Ragnall alegea s-o ia 
spre nord, ar fi intrat în Northumbria, unde stăpâneau 
danezii, iar dacă fiul meu şi trupa lui l-ar fi urmat, s-ar fi 
găsit într-o ţară duşmană, copleşit numeric şi înconjurat 
din toate părţile. 


$ 349 


— Şi crezi că te va asculta? întrebă Finan. 

— Nu-i prost. 

Irlandezul zâmbi cu jumătate de gură. 

— Îţi seamănă leit. 

— Adică? 

— Îţi place sau nu, o să-l urmărească pe Ragnall până la 
jumătatea drumului spre Scoţia înainte să-i vină mintea la 
cap. Aplecându-se să-şi lege mai strâns cureaua de la şa, 
Finan adăugă: În afară de asta, cum poţi spune unde se 
termină Mercia şi începe Northumbria? 

— Va fi cu băgare de seamă, am zis. 

— Aşa ar trebui, stăpâne. Işi puse piciorul în scăriţă, se 
cocoţă în şa, prinse hăţurile şi se întoarse să se uite la cei 
patru preoţi care vorbeau între ei cu capetele aplecate, 
gesticulând. Ce voiau? 

— Să las o armată aici ca să-i apere pe nenorociţii lor de 
episcopi. 

Finan pufni, apoi se întoarse şi se uită spre nord. 

— Viaţa-i un ţucal plin cu rahat, mormăi el posomorât. 

Nu am spus nimic, doar l-am privit cum îşi vâra în teacă 
spada, Hoţul-de-Suflete. Işi îngropase fiul sau nepotul 
lângă fluviu, săpând singur mormântul şi marcându-l cu o 
piatră. 

— Neamurile astea, oftă el cu amărăciune. Ei, acum hai 
să omorâm cât mai mulţi nenorociţi! 

M-am urcat în şa. Soarele, care abia răsărise, era 
învăluit de nori cenuşii. Un vânt rece sufla dinspre Marea 
Irlandei. Oamenii încălecau şi ultimele sulițe erau legate 
de caii de povară, când un corn sună la poarta de nord. 
Cornul acela suna doar dacă santinelele vedeau ceva demn 
de atenţie, aşa că am dat pinteni calului pe strada 
principală; oamenii mei, crezând că plecam, mă urmară. 
Cornul sună din nou în timp ce galopam pe lângă sala 
mare din Ceaster, apoi a treia oară când urcam în goană 
treptele de piatră care duceau la meterezele de deasupra 
porţii. 

Vreo zece călăreţi se apropiau cu mare iuţeală prin 
cimitirul roman. Am recunoscut calul sur al fiului meu, 


$ 35% 


apoi l-am zărit şi pe Beadwulf. Oprindu-se chiar înainte de 
şanţ, fiul meu îmi strigă: 

— Sunt la Eads Byrig! 

— O mie de nenorociţi, adăugă Beadwulf. 

Instinctiv m-am uitat spre răsărit, chiar dacă ştiam că 
Eads Byrig nu era vizibil de pe zidul porţii. Dar era 
aproape. Cam la aceeaşi distanţă spre est cum era 
Brunanburh spre vest. 

— Işi fac tabără! strigă fiul meu. 

— Ce se întâmplă? întrebă Finan, care mi se alăturase 
pe zid. 

— Ragnall nu merge în nord, i-am spus, nici în sud. 

— Atunci, unde? 

— Este aici, am zis, încă privind spre est. Vine aici. 

La Ceaster. 


Eads Byrig se afla pe o coamă joasă şi lungă, orientată 
de la nord la sud. Dealul era de fapt o parte mai înaltă a 
coamei, o umflătură înierbată care se ridica asemenea unei 
insule peste stejarii şi platanii deşi de la poale. Pantele 
erau domoale, uşor de urcat, doar că vechile popoare care 
trăiseră în Britania cu mult înainte ca strămoşii mei să 
treacă marea, înainte chiar şi de romani, înconjuraseră 
dealul cu întărituri şi şanţuri. Nu erau ziduri de piatră, aşa 
cum făcuseră romanii la Lundene şi Ceaster, nici palisade 
de lemn aşa cum făceam noi, ci valuri de pământ. Săpaseră 
un şanţ adânc în jurul coamei lungi şi aruncaseră pământul 
în sus, pentru a face taluzuri abrupte în interiorul şanţului, 
apoi făcuseră un al doilea şanţ şi un al doilea val în 
interiorul primului. Cu toate că veacurile şi ploile 
erodaseră cele două valuri şi umpluseră pe jumătate cele 
două şanţuri, elementele defensive erau încă formidabile. 
Numele dealului însemna „fortăreaţa lui Ead”; fără 
îndoială vreun saxon pe care-l chema Ead trăise odinioară 
acolo şi folosise întăriturile pentru a-şi proteja turmele şi 
casa, dar fortăreaţa era mult mai veche decât o sugera 
denumirea. Mai sunt o mulţime de asemenea forturi 
înierbate pe dealurile Britaniei, dovadă că oamenii s-au 


Y% 36 # 


luptat pentru acest pământ din cele mai vechi timpuri. 
Adeseori mă întreb dacă, peste o mie de ani de acum, 
oamenii vor mai face ziduri în Britania şi vor pune 
santinele pe timpul nopţii ca să se uite după inamicii care 
vin în zori. 

Era greu să te apropii de fortăreaţa lui Ead. Pădurile 
erau prea dese, şi o ambuscadă printre copaci era mult 
prea uşor de pus la cale. Oamenii fiului meu reuşiseră să 
se apropie de coamă înainte să fie copleșiți numeric de 
războinicii lui Ragnall şi siliţi să se retragă. Se grupaseră 
pe păşunea de la vest de fortăreață, unde i-am găsit 
privind spre pădurea deasă. 

— Adâncesc şanţurile, mă înştiinţă unul dintre oamenii 
lui Beadwulf. I-am văzut pe nenorociţi săpând, stăpâne. 

— Şi tăind copaci, adăugă Beadwulf. 

Auzeam topoarele izbind în trunchiuri destul de departe, 
zgomotul lor fiind înăbuşit de frunzişul de primăvară. 

— Fac un burh, am spus. 

Trupele lui Ragnall adânceau şanţurile şi ridicau valurile 
de pământ pe vârful cărora urmau să construiască o 
palisadă de lemn. 

— Unde au oprit navele? l-am întrebat pe Beadwulf. 

— Lângă capcanele pentru peşte, stăpâne. Arătă spre 
nord, apoi se întoarse atunci când un trosnet îndepărtat 
anunţă căderea unui copac. Au atins fundul cu mult 
înainte. Le-a trebuit o vreme să-şi scoată navele din nămol. 

— Sunt încă acolo? 

— Erau în zori, spuse el ridicând din umeri. 

— Sunt cu siguranţă păzite, mă avertiză Finan. 

Mă suspecta că plănuiam să atac navele lui Ragnall şi să 
le dau foc, dar ăsta era ultimul lucru la care mă gândeam. 

— Aş prefera să se întoarcă în Irlanda, am zis. Aşa că-i 
lăsăm navele în pace. Nu vreau să-l ţinem pe nenorocit 
aici. Încruntându-mă, am adăugat: Se pare că preoţii vor 
obţine ce vor. 

— Şi anume? întrebă fiul meu. 

— Dacă Ragnall rămâne aici, şi noi trebuie să rămânem. 

Mă gândisem să-mi duc cei trei sute de oameni spre est, 


$ 37% 


la Liccefeld, unde să aştept trupele pe care avea să le 
trimită /ZEthelflaed de la Gleawecestre, dar dacă Ragnall 
rămânea la Eads Byrig, trebuia să apăr Ceasterul. Am 
trimis toţi caii de povară înapoi în oraş, iar câţiva mesageri 
plecară spre sud ca să le transmită întăririlor să nu se mai 
îndrepte spre Liccefeld, ci spre Ceaster. Apoi m-am pus pe 
aşteptat. 

O aşteptam pe /Ethelflaed, în fruntea oştirii sale 
merciene. Aveam trei sute de oameni, pe când celor o mie 
ai lui Ragnall li se alăturau zilnic noi războinici. Era 
frustrant. Era înnebunitor. Garnizoana de la Brunanburh 
putea doar să se uite cum navele cu fiare la provă vâsleau 
în sus pe Mærse. Trecură două în prima zi, trei în a doua şi 
tot mai multe în zilele următoare, în fiecare zi, nave pline 
de oameni care veneau din insulele cele mai îndepărtate 
ale lui Ragnall. Alţii soseau pe uscat, de la fermele daneze 
din Northumbria, atraşi la Eads Byrig de promisiunea 
argintului saxon, a pământului saxon şi a sclavilor saxoni. 
Armata lui Ragnall creştea tot mai mult, şi eu nu puteam 
face nimic. 

Mă depăşea numeric cu cel puţin trei la unu, iar ca să-l 
atac trebuia să-mi duc oamenii prin pădurea din jurul 
fortificaţiei, pădure ce reprezenta o capcană mortală. Un 
vechi drum roman trecea chiar la sud de deal, dar copacii 
îl invadaseră; odată aflaţi în frunzişul dens, n-am fi putut 
vedea mai mult de treizeci sau patruzeci de paşi în faţă. 
Am trimis o patrulă de cercetaşi acolo, însă doar trei din 
cei patru se întoarseră. Al patrulea fusese decapitat, şi 
trupul lui gol fusese azvârlit pe păşune. Fiul meu voia să-i 
ia pe toţi oamenii noştri şi să se năpustească printre copaci 
în căutarea unei lupte. 

— La ce bun? l-am întrebat. 

— Cu siguranţă au oameni care le păzesc navele, zise el, 
şi alţii care construiesc noul lor zid. 

— Aşa, şi? 

— Deci nu va trebui să ne batem cu toată oastea lui. 
Poate doar cu jumătate din ea? 

— Eşti neghiob, am spus, fiindcă exact asta vrea să 


Y% 38 # 


facem. 

— Vrea să atace Ceasterul, insistă fiul meu. 

— Nu, asta vreau eu să facă. 

Asta era îndoita capcană pe care Ragnall şi cu mine ne-o 
întinseserăm unul altuia. Chiar şi depăşindu-mă numeric, 
n-ar fi luat uşor hotărârea de a ataca Ceasterul. Fratele lui 
mai mic încercase să-l cucerească şi-şi pierduse ochiul 
drept şi cea mai mare parte a armatei. Întăriturile 
Ceasterului erau formidabile. Oamenii lui Ragnall trebuiau 
să treacă un şanţ adânc, inundat şi plin de ţepuşe din ulm, 
apoi să se caţere pe un zid de două ori mai înalt decât un 
om în timp ce noi aruncam în ei cu sulițe, topoare, bolovani 
şi găleți cu rahat. Ar fi pierdut. Războinicii lui ar fi murit 
sub zidurile noastre. Voiam să vină spre oraş, voiam să ne 
atace zidurile, voiam să-i omor luptătorii pe meterezele 
Ceasterului, şi el ştia că voiam asta, aşa că nu se clintea. 

Dar nici noi nu puteam să-l atacăm. Chiar dacă toţi 
soldaţii mei ar fi reuşit să iasă din pădure nevătămaţi, tot 
ar fi trebuit să urcăm pe Eads Byrig, să trecem șanțul înalt 
şi să ne căţărăm pe panta unde se construia noua 
fortificaţie, iar normanzii şi irlandezii lui Ragnall, mult mai 
numeroşi decât noi, ne-ar fi ucis într-un măcel pe care 
poeţii lor l-ar fi transformat într-un imn triumfător. Cum i- 
ar fi zis? Cântecul Marelui Ragnall? Ar fi vorbit despre 
tăişurile care se ciocneau cu scântei, despre duşmanii care 
mureau pe capete, despre şanţul plin de sânge şi despre 
Uhtred, marele Uhtred, omorât în plină glorie militară. 
Ragnall voia acel cântec, voia să-l atac, şi ştiam că asta 
voia, tocmai de aceea nu i-am dat satisfacţie. Am aşteptat. 

Nu pierdeam vremea. Am pus oameni să înfigă mai 
multe ţepuşe ascuţite în şanţul din jurul Ceasterului, am 
trimis călăreţi spre est şi sud să adune fyrdul, oastea 
alcătuită din ţărani şi oameni liberi care puteau să apere 
fortificațiile unui burh, chiar dacă n-aveau nicio şansă în 
faţa unui zid de scuturi normand în luptă deschisă. Şi în 
fiecare zi trimiteam câte o sută de oameni să înconjoare 
Eads Byrig, călărind cu mult la sud de marea pădure şi 
apoi întorcându-se spre nord. Am condus acea trupă în a 


Y% 39 # 


treia zi, în aceeaşi zi în care alte patru nave vâsleau în sus 
pe Mærse, fiecare cu cel puţin patruzeci de războinici. 

Eram înzăuaţi şi aveam arme, cu toate că ne lăsaserăm 
scuturile grele în urmă. Eu purtam o cămaşă de zale 
ruginită şi un coif vechi fără decoraţiuni. Aveam 
Răsuflarea-Şarpelui, dar îmi lăsasem stegarul la Ceaster. 
Nu călăream îmbrăcat în echipamentul meu glorios de 
război, fiindcă nu intenţionam să mă lupt. Eram în 
cercetare, căutând trupele lui Ragnall pornite după 
provizii şi unităţile lui de cercetaşi. Nu trimisese oameni 
spre Ceaster; ce avea de gând? 

Am trecut coama la patru sau cinci mile sud de dealul lui 
Ragnall şi am dat pinteni calului până pe vârful unei coline 
de unde m-am uitat spre nord, însă nu puteam vedea 
aproape nimic din ce se întâmpla pe vârful de deal din 
depărtare. Ştiam că se construia palisada, că oamenii 
înfigeau trunchiuri de stejar în valul de pământ, şi cu 
siguranţă Ragnall ştia că nu voi irosi vieţile oamenilor mei 
într-un atac asupra întăriturii. Aşadar, ce spera? Că aveam 
să-mi pierd răbdarea şi să atac oricum? 

— Stăpâne, îmi întrerupse Sihtric gândurile. 

Arăta spre nord-est, unde am văzut, poate la o milă 
distanţă, vreo zece călăreţi. În spatele lor era un pâlc mai 
mare, toţi îndreptându-se spre est. 

— Deci au găsit cai, am spus. 

Din ce văzuserăm şi din ce aflaserăm de la prizonieri, 
duşmanii îşi aduseseră puţini cai pe nave, dar unităţile 
care căutau provizii - presupuneam că asta erau trupele 
din zare - dovedeau că reuşiseră să captureze câţiva cai; 
cu acei câţiva cai puteau ajunge mai departe ca să 
găsească alţii, cu toate că zvonul despre invazia normandă 
se răspândise deja prin tot ţinutul. Erau puţine ferme aici, 
fiindcă era zonă de graniţă, pământ care nu aparţinea nici 
danezilor din Northumbria, nici saxonilor din Mercia, iar 
locuitorii îşi părăsiseră casele şi-şi duseseră turmele în sud 
spre cel mai apropiat burh. Teama stăpânea acum aceste 
teritorii. 

Ne-am continuat drumul spre est, coborând de pe coamă 


409 


în zona împădurită, unde am mers pe o cărare făcută de 
turmele de oi. N-am trimis cercetaşi în faţă, gândindu-mă 
că oamenii lui Ragnall nu aveau destui cai pentru a 
strânge o trupă destul de mare care să ne atace, nici n-am 
văzut inamici, nici măcar atunci când ne-am întors spre 
nord şi am traversat păşunea unde zăriserăm pâlcul de 
călăreţi mai devreme. 

— Se ţin departe de noi, zise Sihtric, părând dezamăgit. 

— Tu n-ai face la fel? 

— Cu cât omoară mai mulţi oameni de-ai noştri, stăpâne, 
cu atât mai puţini apărători va avea de înfruntat la 
Ceaster. 

Nu i-am băgat în seamă răspunsul prostesc. Ragnall n- 
avea de gând să-şi piardă războinicii sub zidurile 
Ceasterului, cel puţin nu încă. Deci, ce plănuia? M-am uitat 
înapoi nedumerit. Era o dimineaţă uscată, sau cel puţin nu 
ploua, cu toate că aerul părea umed şi vântul era răcoros, 
dar plouase tare peste noapte şi terenul era îmbibat de 
apă. Totuşi, nu văzusem urme de copite pe cărare. Dacă 
Ragnall voia cai şi hrană, trebuia să meargă la fermele mai 
bogate din sud, din adâncul Merciei, însă nu părea să fi 
trimis oameni într-acolo. Poate că mai erau şi alte cărări, 
dar mă îndoiam că aş fi putut trece cu vederea ceva atât de 
evident. Şi Ragnall nu era prost, ştia că urma să primim 
întăriri din sud; totuşi, nu avea patrule care să-i caute pe 
acei noi inamici. 

De ce? 

Fiindcă nu-i păsa de întăririle noastre, m-am gândit. Mă 
uitam spre nord, nevăzând altceva acolo decât păduri dese 
şi câmpuri îmbibate, şi mă întrebam ce obținuse Ragnall. 

Ne distrusese mica flotă, ceea ce însemna că nu puteam 
trece fluviul Meerse decât dacă mergeam şi mai departe 
spre est pentru a găsi vreun vad nepăzit. Făcea o 
fortificaţie pe Eads Byrig, o fortificaţie care era teoretic 
inexpugnabilă până când strângeam destui oameni pentru 
a-i copleşi armata. Exista un singur motiv pentru a fortifica 
Eads Byrig, şi anume să amenințe Ceasterul; totuşi, nu 
trimitea patrule spre oraş, nici nu încerca să oprească 


%41 g 


trupele menite să întărească forţele garnizoanei. 

— Este apă pe Eads Byrig? l-am întrebat pe Sihtric. 

— E un izvor la sud-est de deal, dar e numai un firicel. 
Nu-i de ajuns pentru o întreagă armată. 

— E prea slab ca să atace Ceasterul, am spus, gândind 
cu voce tare, şi ştie că n-avem de gând să ne pierdem 
oamenii degeaba în faţa fortificațiilor de la Eads Byrig. 

— Vrea numai să se lupte! pufni Sihtric. 

— Nu, am zis, nu vrea. Nu cu noi. 

Aveam o idee în cap. N-o puteam rosti, fiindcă n-o 
înţelegeam încă, dar intuiam ce făcea Ragnall. Eads Byrig 
era o înşelătorie, şi nu noi eram duşmanul, nu încă. Aveam 
să fim la un moment dat, dar nu acum. M-am întors spre 
Sihtric. 

— Du oamenii înapoi la Ceaster. Mergeţi înapoi pe 
aceeaşi cărare pe care am venit. Lăsaţi-i pe nenorociţi să 
vă vadă. Şi spune-i lui Finan să patruleze mâine pe la 
marginea pădurii. 

— Stăpâne? 

— Spune-i lui Finan să fie o patrulă mare! Cel puţin o 
sută cincizeci de oameni! Să-i vadă Ragnall! Spune-i să 
patruleze de la drum la apă, să-i dea de înţeles că plănuim 
un atac dinspre vest. 

— Un atac dinspre... îngăimă Sihtric. 

— Doar fă ce-ţi spun! am mârâit. Berg! Tu vii cu mine! 

Ragnall ne împiedicase să trecem fluviul şi ne silea să ne 
concentrăm întreaga atenţie către Eads Byrig. Părea să se 
poarte cu mare băgare de seamă, făcând o mare 
fortificaţie şi ferindu-se să ne provoace prin trimiterea 
unor patrule spre sud; totuşi, ştiam că Ragnall era orice 
altceva decât un om prudent. Era un războinic. Se mişca 
repede, lovea cu vigoare şi-şi aroga titlul de rege. Era 
darnic cu aurul, era un senior, un comandant de oşti. 
Oamenii îl urmau atâta vreme cât spadele şi suliţele lui 
luau prizonieri şi capturau pământ agricol, dar nimeni nu 
se îmbogăţea construind o fortăreață în pădure şi 
aşteptând un atac. 

— Spune-i lui Finan că mă voi întoarce mâine sau 


4429 


poimâine, i-am zis lui Sihtric, apoi i-am făcut un semn din 
cap lui Berg şi am pornit spre est. Mâine sau poimâine! i- 
am strigat înapoi lui Sihtric. 

Berg Skallagrimmrson era un normand care-mi jurase 
credinţă, loialitate pe care şi-o dovedise în cei trei ani de 
când îi salvasem viaţa pe o plajă din Ţara Galilor. Ar fi 
putut să plece oricând în regatul Northumbriei şi acolo să 
găsească un danez sau un normand care să primească 
bucuros un tânăr războinic puternic, dar Berg îşi ţinuse 
cuvântul. Tânărul avea o faţă îngustă şi ochi albaştri, era 
serios şi chibzuit. Îşi purta părul lung după moda nordică 
şi o convinsese pe fiica lui Sihtric să-i facă o scrijelitură pe 
obrazul stâng cu cerneală din gogoaşă de ristic. 

— Ce reprezintă? îl întrebasem când încă i se cicatriza 
tatuajul. 

— E un cap de lup, stăpâne! zisese el, părând revoltat. 

Capul de lup era simbolul meu şi scrijelitura cu cerneală 
era modul lui de a-şi arăta loialitatea, dar când se 
vindecase arăta mai mult ca un cap murdar de porc. 

Acum călărea spre est alături de mine. Tot nu mă 
temeam de vreo trupă inamică, fiindcă bănuiam ce voia 
Ragnall cu adevărat. După-amiază am luat-o spre nord pe 
un drum roman care mergea spre Northumbria. Eram încă 
la est de Eads Byrig, dar spre seară am urcat pe un mic 
deal de unde am văzut un pod ceva mai departe; acolo, 
adunaţi lângă două cocioabe construite pe malul nordic al 
fluviului Meerse, erau oameni în zale. Oameni cu sulițe. 

— Câţi? l-am întrebat pe Berg, ai cărui ochi erau mai 
tineri decât ai mei. 

— Cel puţin patruzeci, stăpâne. 

— Nu vrea să trecem fluviul, aşa-i? 

— Ceea ce înseamnă că trebuie neapărat să trecem. 

Am călărit spre est timp de o oră, fiind atenţi la orice 
mişcare, iar la amurg am luat-o spre nord până am ajuns la 
fluviul ce curgea lin printre păşuni. 

— Calul tău ştie să înoate? l-am întrebat pe Berg. 

— Vom afla acum, stăpâne. 

Fluviul era lat aici, de cel puţin cincizeci de paşi, iar 


Y 43 


malurile erau abrupte, înalte şi acoperite cu iarbă. Apa era 
murdară, însă părea adâncă; nevrând să punem caii în 
primejdie, ne-am întors spre amonte până am descoperit 
un loc unde o cărare noroioasă intra în fluviu dinspre sud 
şi o alta ieşea pe malul nordic, ceea ce semnala un mic 
vad. Părea mai degrabă că vreun fermier descoperise că 
putea să treacă pe acolo cu vitele, dar bănuiam că fluviul 
era de obicei mai jos. Ploile îl umflaseră. 

— Trebuie să trecem, am spus dând pinteni calului în 
apă. 

Apa îmi ajunse la cizme, apoi urcă mai sus, şi simţeam 
cum calul se lupta contra curentului. Alunecă o dată, iar eu 
m-am lăsat într-o parte crezând că urma să cad, însă 
cumva armăsarul se redresă şi se năpusti înainte, mânat 
mai mult de frică decât de îndemnul meu. Berg, venind din 
spate, îşi îmboldi calul cu forţă, astfel încât mă depăşi şi 
ajunse pe mal înaintea mea. 

— Urăsc să trec prin vaduri, am mârâit când am ajuns 
lângă el, împroşcat din cap până-n picioare cu apă şi 
nămol. 

Am făcut popas într-un crâng de frasini la vreo milă de 
fluviu, unde ne-am priponit caii şi ne-am culcat. Tânărul 
Berg dormi buştean, dar eu am stat treaz aproape toată 
noaptea, ascultând cum bătea vântul printre frunze. Nu 
îndrăzneam să aprind un foc. Ţinutul părea pustiu, dar 
asta nu însemna că nu era vreun duşman prin apropiere, 
aşa că m-am zgribulit în întuneric. Am aţipit înspre 
dimineaţă, şi la trezire l-am văzut pe Berg tăind cu atenţie 
o bucată de pâine în două. 

— Pentru Domnia Ta, stăpâne, zise el întinzându-mi 
bucata mai mare. 

Am luat-o pe cea mai mică, apoi m-am ridicat, cu dureri 
în toate oasele. M-am dus la marginea crângului şi m-am 
uitat la lumea cenuşie. Nori cenuşii, pământ cenuşiu, pâclă 
cenuşie. Era lumina lupului, lumina difuză din dimineţile 
ceţoase. L-am auzit pe Berg mişcându-se în spatele meu. 

— Să înşeuez caii, stăpâne? 

— Încă nu. 


Y 44 


— Unde suntem, stăpâne? mă întrebă el venind lângă 
mine. 

— În Northumbria. Tot ce se găseşte la nord de Maerse 
este Northumbria. 

— Ţara Domniei Tale, stăpâne. 

— Ţara mea, am încuviinţat. 

Mă născusem în Northumbria şi sper să mor în 
Northumbria, deşi locul meu de baştină era pe coasta de 
est, departe de aceste câmpii învăluite în ceaţă de lângă 
Meerse. Moşia mea este Bebbanburg, fortăreaţa de lângă 
mare, care fusese furată mişeleşte de către unchiul meu şi 
acum era în mâinile fiului său. Îmi jurasem că-l voi 
măcelări pe vărul meu şi voi lua înapoi ceea ce-mi 
aparţinea prin naştere. Era o promisiune pe care mi-o 
făceam în fiecare zi a vieţii mele. 

Berg se uita în umezeala cenuşie din faţa noastră. 

— Cine stăpâneşte aici, stăpâne? 

Am zâmbit cu jumătate de gură. 

— Spune-mi, ai auzit vreodată de Sygfrothyr? 

— Nu, stăpâne. 

— Knut Ciungul? 

— Nu, stăpâne. 

— Halfdan Othirson? 

— Nu, stăpâne. 

— Eowels cel Puternic? 

— Nu, stăpâne. 

— Eowels nu a fost atât de puternic, am chicotit, fiindcă 
a fost omorât de Ingver Spadă-Lucitoare. Ai auzit de 
Ingver? 

— Nu, stăpâne. 

— Sygfrothyr, Knut, Halfdan, Eowels şi Ingver, am spus. 
În ultimii ani fiecare dintre aceşti oameni s-a proclamat 
Rege al Jorvikului. Şi doar unul, Ingver, este în viaţă astăzi. 
Ştii unde este Jorvik? 

— La miazănoapte, stăpâne. Un oraş. 

— Odinioară era un mare oraş, am zis posomorât. 
Romanii l-au făcut. 

— Ca şi Ceasterul, stăpâne? 


459 


Berg cunoştea puţine despre Britania. Îl slujise pe 
Rognvald, un normand care murise într-un masacru haotic 
pe o plajă galeză. De atunci, Berg mă slujea pe mine, 
trăind în Ceaster şi luptându-se cu hoţii de vite care 
veneau din Northumbria sau regatele galeze. Era dornic să 
înveţe totuşi. 

— Jorvik este la fel cu Ceasterul, am spus, şi forţa lui stă 
tot în ziduri. E pe malul unui râu, iar omul care domneşte 
la Jorvik poate pretinde titlul de rege al Northumbriei, aşa 
cum face acum Ingver Spadă-Lucitoare. 

— Şi chiar e rege? 

— Aşa îşi zice, de fapt este doar căpetenia din Jorvik. 
Dar nimeni altcineva nu se poate intitula rege al 
Northumbriei atâta timp cât nu e stăpân peste Jorvik. 

— Dar nu este puternic? întrebă Berg. 

— Zidurile oraşului FEoferwic sunt zdravene, am spus, 
folosind numele saxon pentru Jorvik. Sunt de netrecut! 
Tatăl meu a murit atacându-le. Şi oraşul se află într-un 
ţinut bogat. Cel care-l stăpâneşte are aur de împărţit, 
poate cumpăra oameni, poate oferi moşii, poate creşte cai, 
poate comanda o armată. 

— Şi asta face regele Ingver? 

— Ingver n-ar putea comanda unui câine să meargă să 
se pişe, am pufnit. Are poate două sute de războinici. Şi în 
afara zidurilor? Nu are nimic. Alţi oameni stăpânesc 
dincolo de ziduri, şi într-o bună zi unul dintre ei îl va ucide 
pe Ingver aşa cum el l-a ucis pe Eowels, şi acela îşi va 
spune rege. Sygfrothir, Knut, Halfdan şi Eowels, toţi s-au 
proclamat regi ai Northumbriei şi toţi au fost ucişi de câte 
un rival. Northumbria nu este un regat, este o hrubă plină 
de şobolani şi de câini de vânătoare. 

— Ca Irlanda, zise Berg. 

— Ca Irlanda? 

— O ţară de regişori, spuse el, apoi se încruntă. 
Câteodată, unul se intitulează Mare Rege, şi poate este, 
dar mai sunt o sumedenie de regi mai mici. Ei se hârâie 
asemenea câinilor, şi crezi că acei câini ar fi uşor de ucis, 
dar când îi ataci? Se unesc. 


469 


— Nu există un mare rege în Northumbria, am spus, nu 
încă. 

— Va fi? 

— Ragnall, am zis. 

— Ah! făcu el, înțelegând. Şi într-o bună zi va trebui să 
luăm acest pământ? 

— Într-o bună zi, am spus. 

Voiam ca acea zi să vină cât mai repede, dar ZEthelflaed, 
care domnea în Mercia, insista ca mai întâi să-i gonim pe 
danezi din ţara ei. Voia să restabilească vechea graniţă a 
Merciei şi doar apoi să invadăm Northumbria; chiar şi 
atunci, n-ar fi trecut la faptă decât cu binecuvântarea 
fratelui ei, însă acum Ragnall ameninţa să ne îngreuneze 
mult sarcina. 

Am înşeuat caii şi am pornit încet spre vest. Maerse 
şerpuia la dreapta noastră în meandre mari, curgând agale 
printre păşunile îmbibate de apă. Nimeni nu făcea 
agricultură în acel ţinut. Odinioară se stabiliseră acolo 
danezi şi normanzi, având ferme bogate într-o ţară bogată, 
dar îi împinseserăm departe spre nord, şi acum scaieţii 
creşteau în locurile unde cândva păşteau vite. Doi bâtlani 
zburară în josul fluviului sub ploaia uşoară ce bătea 
dinspre mare. 

— Vine şi Lady ZEthelflaed, stăpâne? mă întrebă Berg în 
timp ce treceam printr-o spărtură dintre tufele ţepoase, 
ajungând la un şanţ inundat. 

Ceaţa se ridicase, cu toate că mai erau câteva petice 
deasupra coturilor largi ale fluviului. 

— Vine! am spus. Venea oricum pentru toată prostia 
asta cu noul episcop. 

Fiorul de plăcere care mă străbătu la gândul că urma s-o 
revăd pe ZEthelflaed mă surprinse. 

Îi plăceau ceremoniile de felul acesta, deşi nu puteam 
pricepe nici în ruptul capului cum putea cineva să-i 
suporte trei sau patru ceasuri pe călugării care cântau şi 
pe preoţii care vorbeau ca nişte fanfaroni, aşa cum nu 
eram lămurit de ce episcopii aveau nevoie de tronuri. Mai 
aveau puţin până să ceară şi coroane. 


479 


— Acum îşi va aduce şi întreaga armată, am spus. 

— Şi-o să ne batem cu Ragnall? 

— Ea va vrea să-l alunge din Mercia, însă n-o să-i fie 
uşor dacă normanzii rămân în spatele noilor ziduri pe care 
şi le-au înălţat. 

Cotiserăm spre nord şi urcaserăm pe un deal pe care-l 
tineam minte din raidurile pe care le făcuserăm peste 
fluviu. În vârf era un pâlc de pini de unde puteam vedea 
Ceasterul într-o zi senină. Nici vorbă să zărim oraşul în 
acea zi cenuşie, dar vedeam Eads Byrig ridicându-se verde 
dintre copacii de pe celălalt mal, vedeam noile fortificaţii 
de pe coastă şi, mult mai aproape, flota lui Ragnall 
adunată la un cot al fluviului Mærse. 

Am zărit şi un pod. 

La început n-am fost sigur, aşa că l-am întrebat pe Berg, 
ai cărui ochi erau cu mult mai tineri decât ai mei. Se uită o 
vreme, se încruntă, apoi încuviinţă din cap. 

— Fac un pod plutitor, stăpâne. 

Era un pod încropit din legarea navelor cală lângă cală, 
astfel încât se aliniau de-a latul fluviului, iar peste punți 
fuseseră aşezate bârne din lemn verde care să alcătuiască 
o potecă. Atâţia cai şi oameni trecuseră deja, încât 
făcuseră un nou drum prin câmpurile de pe partea noastră, 
o cale noroioasă care contrasta cu păşunea palidă, 
subţiindu-se apoi în mai multe cărări care duceau toate 
spre nord. Câţiva normanzi foloseau chiar atunci acele 
cărări, trei pâlcuri care mergeau dinspre Mærse înspre 
Northumbria şi un grup mare de călăreţi care se îndreptau 
spre sud, spre fluviu. 

Şi pe malul sudic al fluviului, unde copacii erau deşi, se 
zărea fum. Prima dată am crezut că era ceața îngroşată de 
deasupra apei, dar cu cât mă uitam mai mult, cu atât îmi 
dădeam seama că erau focuri de tabără în zona 
împădurită. Multe focuri al căror fum se ridica peste 
frunze, iar acel fum îmi spunea că Ragnall îşi ţinea 
majoritatea oamenilor lângă Mærse. La Eads Byrig era o 
garnizoană, o garnizoană ocupată cu înălţarea palisadei, 
însă acolo nu era destulă apă pentru întreaga armată. Iar 


489 


acea armată, în loc să bată cărări spre Mercia, bătea noi 
cărări spre nord. 

— Putem merge acasă, am spus. 

— Deja? se miră Berg. 

— Deja. 

În sfârşit, îmi dădusem seama de planurile lui Ragnall. 

Ne-am întors pe aceeaşi cale pe care veniserăm. Nu ne 
grăbeam, deoarece voiam să ne cruţăm caii. O ploicică ne 
lovea din spate, purtată de un vânt răcoros de dimineaţă 
dinspre Marea Irlandei, şi aceasta mă duse cu gândul la 
cuvintele lui Finan, că Ragnall făcuse un pact cu clanul Ui 
Néill. Irlandezii treceau rar marea, şi atunci pentru negoţ 
sau ca să caute sclavi pe coasta vestică a Britaniei. Ştiam 
că erau aşezări irlandeze în Scoţia, unele chiar pe coasta 
sălbatică a Northumbriei, dar nu văzusem vreodată 
războinici irlandezi în Mercia sau Wessex. Aveam destule 
necazuri cu danezii şi normanzii ca să ne mai batem capul 
şi cu irlandezii. Era adevărat că Ragnall avea doar un 
echipaj de irlandezi, dar Finan se lăuda că un echipaj de 
compatrioți de-ai săi valora cât trei din alte triburi. 

„Noi luptăm ca ogarii asmuţiţi”, îmi spusese el cu 
mândrie. „Dacă se ajunge la o luptă, Ragnall o să-i pună pe 
irlandezi în faţă. O să-i dezlănţuie asupra noastră.” 

L-am crezut, deoarece îl văzusem luptând de 
nenumărate ori. _ 

— Stăpâne! zise Berg, făcându-mă să tresar. În spatele 
nostru, stăpâne! 

Când m-am întors am zărit trei călăreţi care ne 
urmăreau. M-am blestemat pentru lipsa de prevedere, căci 
eram în câmp deschis şi n-aveam unde să ne ascundem. 
Visasem cu ochii deschişi, încercând să mă lămuresc în 
privinţa planurilor lui Ragnall, şi nu mă uitasem în spate. 
Dacă i-am fi văzut mai devreme, am fi putut s-o cotim într- 
un crâng sau hăţiş, dar acum nu mai puteam scăpa de cei 
trei călăreţi care se apropiau în goană. 

— O să stau de vorbă cu ei, i-am spus lui Berg, apoi mi- 
am întors calul şi am aşteptat. 

Erau tineri, nu mai mult de douăzeci de ani fiecare. Caii 


499 


lor erau buni, plini de vână şi ageri. Toţi trei purtau zale, 
cu toate că niciunul nu avea scut sau coif. Se răsfirară în 
timp ce se apropiau, apoi îşi opriră caii la zece paşi 
distanţă. Aveau părul lung şi chipurile însemnate cu 
tatuaje care-mi spuneau clar că erau normanzi, dar la ce 
altceva mă aşteptam pe malul acesta al fluviului? 

— Vă doresc o dimineaţă bună, am spus politicos. 

Tânărul din mijloc îşi mână calul în faţă. Cămaşa de zale 
era de calitate, teaca spadei era împodobită cu plăcuţe din 
argint şi ciocanul de la gât era aurit. Avea părul negru şi 
lung, dat cu ulei şi periat, prins cu o panglică neagră la 
ceafă. Se uită la calul meu, apoi la mine, apoi la 
Răsuflarea-Şarpelui. 

— E o spadă bună, bunicule. 

— E o spadă bună, am încuviinţat blând. 

— Bătrânii n-au nevoie de spade, zise el, şi cei doi 
tovarăşi ai săi izbucniră în râs. 

— Numele meu, am continuat pe acelaşi ton potolit, este 
Hefring  Fenirson, iar acesta este fiul meu, Berg 
Hetfringson. 

— Spune-mi, Hefring Fenirson, de ce călăreşti spre 
răsărit? 

— De ce nu? 

— Fiindcă jarlul Ragnall cheamă oamenii să i se alăture, 
şi voi vă îndepărtați de el. 

— Jarlul Ragnall n-are nevoie de bătrâni. 

— Adevărat, dar are nevoie de tineri, zise el uitându-se 
la Berg. 

— Fiul meu nu-i deloc iscusit la mânuirea armelor, am 
spus. De fapt, Berg mânuia spada cu o iuţeală ucigătoare, 
dar trăsăturile lui nevinovate lăsau de înţeles că n-avea 
nicio dragoste pentru luptă. Şi cine eşti tu? am întrebat 
respectuos. 

Şovăi o clipă, apoi ridică din umeri ca pentru a spune că 
n-avea niciun rost să-şi ascundă numele. 

— Othere Hardgerson. 

— Ai venit pe mare din Irlanda? 

— Nu te priveşte de unde suntem. I-ai jurat credinţă 


$ 50 # 


jarlului Ragnall? 

— Nu jur credinţă nici unui bărbat. 

Aşa şi era, căci /Ethelflaed primise jurământul meu de 
credinţă. 

— Eşti un jarl, pesemne? se încruntă Othere. 

— Sunt fermier. 

— Un fermier n-are nevoie de un cal bun, spuse el în 
zeflemea. N-are nevoie de o spadă. N-are nevoie de o 
cămaşă de zale, chiar şi aşa ruginită. Cât despre fiul tău, 
adăugă normandul mânându-şi calul pe lângă al meu ca să 
se uite la Berg, dacă nu ştie să se lupte, nici el n-are nevoie 
de zale, spadă sau cal. 

— Vrei să le cumperi? am întrebat. 

— Să le cumpăr! râse Othere. Te voi lăsa să alegi, 
bătrâne. Ori veniţi cu noi şi-i juraţi credinţă jarlului 
Ragnall, ori ne daţi caii, armele şi zalele şi mergeţi în 
treaba voastră. Ce alegeţi? 

Cunoşteam soiul lui Othere. Era un războinic tânăr, 
crescut pentru luptă şi învăţat să dispreţuiască orice om 
care nu-şi câştiga existenţa cu spada. Era plictisit. Venise 
de peste mare în urma promisiunilor de pământ şi pradă, 
iar prudenţa vădită de Ragnall, deşi întru totul justificată, 
îl scotea din minţi. Era silit să aştepte până Ragnall 
strângea mai mulţi oameni, iar acei oameni erau adunaţi 
bineînţeles din Northumbria, dintre danezii şi normanzii 
care se stabiliseră în acea ţară distrusă. Othere, care 
primise ordinul plictisitor de a patrula pe malul nordic al 
fluviului Meerse ca să prevină o incursiune saxonă, voia să 
înceapă cucerirea Britaniei, iar dacă Ragnall nu-l trimitea 
la luptă, atunci căuta singur gâlceavă. Pe lângă asta, era 
un tânăr peste putinţă de încrezător în forţele sale, şi ce 
avea a se teme din partea unui bătrân? 

Bănuiesc că eram bătrân. Barba-mi încărunţise şi faţa 
îmi arăta anii, dar chiar şi aşa, Othere şi cei doi tovarăşi ai 
săi ar fi trebuit să fie mai atenţi. Care fermier călărea un 
cal iute? Sau avea o spadă bună? Sau purta zale? 

— Te las să alegi, Othere Hardgerson, am spus. Ori pleci 
şi le mulţumeşti zeilor pe care-i venerezi, oricare ar fi 


$ 51% 


aceia, că te las în viaţă, ori îmi iei spada din mână. 
Alegerea ta, băiete. 

Mă privi o clipă, de parcă nu şi-ar fi crezut urechilor, 
apoi râse. 

— Călare sau pe jos, bătrâne? 

— Tu alegi, băiete, am zis, de data asta rostind ultimul 
cuvânt în batjocură. 

— Ah, eşti mort, bătrâne! Pe jos, moşneag nenorocit! 

Sări sprinten din şa pe iarba udă. Bănuiam că alesese să 
lupte pe jos fiindcă nu avea un cal antrenat pentru luptă, 
dar asta îmi convenea. Am descălecat şi eu, însă încet, de 
parcă bătrânele mele oase şi muşchii suferinzi îmi limitau 
mişcările. 

— Spada mea se numeşte Băutoarea-de-Sânge, îmi 
spuse Othere. Un bărbat trebuie să ştie ce armă îl va 
trimite în mormânt. 

— Spada mea... 

— De ce trebuie să ştiu numele spadei tale? mă 
întrerupse el, apoi râse din nou când îşi scoase Băutoarea- 
de-Sânge din teacă. Era dreptaci. N-o să pierd vremea, 
bătrâne. Eşti pregătit? 

Ultima întrebare era în batjocură, căci nu-l interesa dacă 
eram pregătit sau nu. Acum rânjea, fiindcă scosesem 
Răsuflarea-Şarpelui din teacă şi o ţineam neîndemânatic, 
de parcă mâna nu mi-ar fi fost obişnuită cu ea. Chiar am 
încercat s-o ţin cu mâna stângă înainte să o trec iarăşi în 
dreapta, doar ca să-i dau de înţeles că nu aveam 
antrenament. Am fost atât de convingător, încât îşi cobori 
spada şi dădu din cap. 

— Eşti prost, bătrâne. Nu vreau să te omor, doar dă-mi 
spada. 

— Bucuros, am spus înaintând spre el. 

Îşi ţinea mâna stângă întinsă; rotindu-mi încheietura, am 
ridicat Răsuflarea-Şarpelui ca să-i dau mâna la o parte, 
după care am adus repede tăişul înapoi, parând lovitura 
Băutoarei-de-Sânge, şi într-un final l-am împuns în piept. 
Protejat de zale, se dădu în spate şi răcni de furie în timp 
ce-şi învârtea spada ca pe o seceră, mişcare care ar fi 


$ 52% 


trebuit să-mi separe capul de trup, dar eu ridicasem deja 
Răsuflarea-Şarpelui ca să parez. Am mai înaintat un pas şi 
l-am lovit cu mânerul în faţă, însă reuşi să se întoarcă pe 
jumătate, astfel încât lovitura îl izbi în mandibulă şi nu în 
nas. 

Incercă să-mi taie gâtul, dar nu avea destul loc ca să-şi 
învârtă spada. M-am retras puţin şi i-am crestat bărbia cu 
Răsuflarea-Şarpelui, fără să-i fac o rană prea adâncă. 
Vederea sângelui îl făcu pe unul dintre tovarăşii lui să-şi 
scoată spada; am auzit tăişuri izbindu-se undeva în spatele 
meu şi am ştiut că Berg se lupta. Urmă un icnet, altă 
ciocnire a tăişurilor, iar ochii lui Othere se căscară văzând 
ce se întâmplase. 

— Hai, băiete, i-am spus, te lupti cu mine, nu cu Berg. 

— Treci în mormânt, bătrâne, mârâi el. 

Păşi înainte rotind spada într-o mişcare uşor de parat. 
Nu era foarte iscusit. Era probabil mai rapid decât mine, 
ţinând seama de diferenţa de vârstă, dar mânuiam armele 
de-o viaţă întreagă. Mă presa, lovind mereu, iar eu param 
de fiecare dată. După şase sau şapte lovituri sălbatice de- 
ale lui am păşit brusc în spate, coborându-mi spada, astfel 
că lama lui trecu fâşâind pe lângă mine, făcându-l să-şi 
piardă echilibrul. Atunci am împuns cu Răsuflarea- 
Şarpelui, străpungându-i umărul, găurindu-i zalele şi 
sfârtecându-i carnea de dedesubt. În momentul în care i- 
am văzut braţul căzând mi-am învârtit spada spre gâtul lui 
şi am ţinut-o acolo, cu sângele curgând pe marginea lamei. 

— Numele meu, băiete, este Uhtred de Bebbanburg, iar 
această spadă se numeşte Răsuflarea-Şarpelui. 

— Stăpâne! căzu în genunchi, incapabil să-şi mai ridice 
braţul. Stăpâne, n-am ştiut! 

— Intotdeauna te baţi cu bătrânii? 

— N-am ştiut! îngăimă el. 

— 'Ţine-ţi spada strâns, băiete, şi caută-mă în Walhalla. 
Am făcut o grimasă când mi-am tras lama, tăindu-i gâtul, 
după care am mai împuns o dată. Othere scoase un 
scâncet atunci când sângele îi ţâşni departe peste pajiştea 
udă, dar m-am răstit la el: Ţine-o bine pe Băutoarea-de- 


$ 53% 


Sânge! 

Păru să încuviinţeze din cap, apoi lumina îi pieri din ochi 
şi căzu în faţă cu spada în mână. Ne vom reîntâlni cândva 
la masa plină de bere a zeilor. 

Berg îl dezarmase pe unul din călăreţi, pe când al doilea 
era deja la două sute de paşi distanţă, dând pinteni calului 
într-o goană nebună. 

— Să-l omor pe ăsta, stăpâne? întrebă Berg. 

Am scuturat din cap. 

— Poate să ducă un mesaj. 

L-am tras cu putere pe normand, făcându-l să lunece din 
şa şi să cadă grămadă pe pământ. 

— Cine eşti? 

Băiatul, mai tânăr chiar decât Berg, zise un nume 
oarecare, apoi răspunse de bunăvoie întrebărilor noastre. 
Ragnall înălța un mare zid la Eads Byrig, dar mai făcuse o 
tabără lângă fluviu, acolo unde era şi podul de vase. Işi 
strângea o oaste. 

— Şi unde va merge oastea asta? l-am întrebat. 

— Să ia oraşul saxon. 

— Ceaster? 

Ridică din umeri. Nu ştia numele. 

— Oraşul din apropiere, stăpâne. 

— Faceţi scări? 

— Scări? Nu, stăpâne. 

L-am dezbrăcat pe Othere de cămaşa de zale, i-am luat 
spada şi calul, apoi am făcut la fel cu băiatul pe care-l 
dezarmase Berg. Nu era grav rănit, mai degrabă 
înspăimântat, şi începu să tremure când ne văzu urcând în 
şa. 

— Spune-i lui Ragnall că saxonii din Mercia sunt pe 
drum, i-am zis. Spune-i că va avea mii de morţi. Spune-i că 
propria lui moarte va fi peste câteva zile. Spune-i că 
această promisiune vine de la Uhtred de Bebbanburg. 

Incuviinţă din cap, prea speriat să mai poată vorbi. 

— Rosteşte-mi numele, băiete, i-am poruncit, ca să ştiu 
că i-l poţi repeta lui Ragnall. 

— Uhtred de Bebbanburg, se bâlbâi el. 


$ 54% 


— Bravo, am spus, după care am pornit spre casă. 


$ 55% 


Trei 


Episcopul Leofstan îşi făcu apariţia a doua zi. 
Bineînţeles că nu era încă episcop, era doar părintele 
Leofstan, dar toţi erau nerăbdători să-l vadă înscăunat şi-şi 
spuneau unii altora că era un sfânt în viaţă şi un erudit. 
Sosirea sfântului viu fu anunţată de Eadger, unul dintre 
oamenii mei care munceau la cariera de la sud de fluviul 
Dee; acolo încărcau în căruţe pietrele ce urmau să fie 
aşezate în grămezi pe zidurile din Ceaster ca o 
întâmpinare pentru orice normand care ar fi încercat să le 
ia cu asalt. Eram destul de sigur că Ragnall nu plănuia un 
astfel de atac, dar, dacă îşi pierdea minţile şi trecea la 
fapte, voiam să se bucure de o primire cum se cuvine. 

— Sunt cel puţin optzeci de nenorociţi, îmi spuse 
Eadger. 

— Preoţi? 

— O sumedenie sunt preoţi, mormăi el făcându-şi 
semnul crucii, dar restul? Dumnezeu ştie ce sunt, stăpâne, 
dar sunt cel puţin optzeci şi vin încoace. 

Am urcat pe zidul sudic şi am privit spre drumul de 
dincolo de podul roman, însă n-am văzut nimic. Poarta 
oraşului era din nou închisă, căci toate porţile Ceasterului 
rămâneau ferecate până când oamenii lui Ragnall plecau 
din zonă. Cum vestea despre apropierea episcopului se 
răspândise prin oraş, părintele Ceolnoth venea în fugă pe 
strada principală, ţinând poala sutanei la brâu. 

— Ar trebui să deschidem porţile! strigă el. Atins-a 
porţile poporului Meu, până la Ierusalim?! 

M-am uitat la Eadger, care ridică din umeri. 

— Pare a fi din Scriptură, stăpâne. 

— Deschideţi porţile! icni Ceolnoth fără suflare. 


2 Miheia 1:9 (n.red.). 
W 56 9 


— De ce? am strigat de pe platforma de luptă de 
deasupra bolţii. 

Ceolnoth se opri brusc. Nu mă văzuse pe zid. Se 
încruntă. 

— Vine episcopul Leofstan! 

— Porţile rămân închise, am spus, apoi m-am întors să 
mă uit peste fluviu, de unde se auzeau cântări bisericeşti. 

Finan şi fiul meu mi se alăturară. Irlandezul se uita spre 
sud, încruntându-se. 

— Vine părintele Leofstan, i-am explicat. 

Curioşii adunaţi în stradă priveau nerăbdători porţile 
mari închise. 

— Aşa am auzit şi eu, spuse tăios Finan. 

Am ezitat. Voiam să-l îmbărbătez cumva, dar ce-i spui 
unui om care şi-a omorât un neam? Finan, simţindu-mi 
şovăiala, mormăi: 

— Nu te mai îngrijora pentru mine, stăpâne. 

— Cine a zis că sunt îngrijorat? 

Zâmbi uşor. 

— O să omor nişte oameni de-ai lui Ragnall. Apoi o să-l 
omor pe Conall. Asta o să-mi lecuiască toate durerile. 
Dumnezeule! Ce-i asta? 

Întrebarea îi fusese stârnită de apariţia copiilor pe 
drumul de la sud de pod. Îmbrăcaţi în alb, formând un 
grup destul de mare, cântau şi fluturau ramuri înverzite în 
ritmul melodiei. În spatele lor veneau nişte preoţi 
îmbrăcaţi în negru urmaţi de o mulţime care înainta agale. 

Părintelui Ceolnoth i se alăturase fratele său; de pe zid, 
gemenii se uitau spre sud, cu priviri extatice pe feţele lor 
urâte. 

— Ce om sfânt! zise Ceolnoth. 

— Porţile trebuie deschise! insistă Ceolberht. De ce nu 
sunt deschise? 

— Fiindcă nu am ordonat să fie deschise, am mârâit. 

Porţile rămaseră ferecate. 

Ciudata procesiune trecu fluviul şi se apropie de ziduri, 
însă ramurile de salcie din mâinile copiilor căzură şi 
cântecul şovăi atunci când, ajunşi la şanţul inundat, îşi 


$ 57% 


dădură seama că nu puteau merge mai departe. Apoi 
vocile amuţiră toate deodată când un preot tânăr îşi croi 
drum printre veşmintele albe şi strigă în sus la noi: 

— Porţile! Deschideţi porţile! 

— Cine sunteţi? am strigat la rândul meu. 

Întrebarea păru să-l înfurie la culme. 

— Părintele Leofstan a sosit! 

— Slavă Domnului, a sosit! zise părintele Ceolnoth. 

— Cine? am strigat. 

— Of, Dumnezeule! exclamă Ceolberht în spatele meu. 

— Părintele Leofstan! strigă tânărul preot. Părintele 
Leofstan este... 

— Linişte! Şşş! 

Vorbise un preot uscăţiv, călare pe un măgar. Era atât 
de înalt, şi măgarul, atât de mic, încât picioarele aproape 
că i se târau pe jos. 

— Porţile trebuie să fie închise, îi spuse el tânărului 
preot furios, fiindcă sunt păgâni în apropiere! Aproape că 
pică de pe măgar, dar reuşi să străbată podul de lemn de 
peste şanţ, la capătul căruia se opri să se uite în sus la noi. 
Salutări în numele Dumnezeului celui viu! 

— Părinte Leofstan! strigă Ceolnoth făcându-i cu mâna. 

— Cine eşti? am întrebat. 

— Sunt Leofstan, un smerit slujitor al Domnului, 
răspunse preotul uscăţiv. Domnia Ta trebuie să fii lordul 
Uhtred? Încuviinţarea mea îl făcu să adauge: Cu smerenie 
vă cer îngăduinţa de a intra în oraş. 

M-am uitat la corul îmbrăcat în veşminte albe, apoi la 
mulţimea care se târa în urma preoţilor, şi la vederea lor 
mă trecu un fior. Leofstan stătea liniştit. Era mai tânăr 
decât mă aşteptam, cu o faţă lată, palidă, buze groase şi 
ochi negri. Zâmbea. Aveam impresia că zâmbea tot timpul. 
Aşteptă răbdător, zâmbind şi privindu-mă. 

— Cine sunt oamenii aceia? am întrebat, arătând spre 
împiedicaţii care-l urmau. 

Erau nişte amărâţi. Nu mai văzusem niciodată atâţia 
oameni în zdrenţe. Cu siguranţă erau vreo sută: ologi, 
cocoşaţi, orbi şi un grup de lunatici, bărbaţi şi femei, care 


Y% 58 # 


făceau mişcări dezordonate şi bolboroseau şi băleau. 

Leofstan îşi puse mâinile pe capetele a doi copii. 

— Aceştia mici sunt orfani, Lord Uhtred, care au fost 
puşi sub umila mea grijă. 

— Şi ceilalţi? am vrut să ştiu, arătând cu capul spre 
mulţimea care bolborosea. 

— Copiii Domnului! spuse voios Leofstan. Sunt ologii, 
bolnavii şi orbii! Cerşetorii şi proscrişii! Sunt înfometaţii, 
cei goi şi fără prieteni! Sunt toţi copiii lui Dumnezeu! 

— Şi ce fac aici? 

Leofstan chicoti de parcă întrebarea mea era prea 
uşoară ca să primească un răspuns. 

— Iubitul nostru Domn ne porunceşte să avem grijă de 
cei năpăstuiţi, Lord Uhtred. Ce ne spune binecuvântatul 
Matei? Că atunci când am fost flămând, mi-aţi dat să 
mănânc! Atunci când am fost însetat, mi-aţi dat să beau, 
când am fost străin, m-aţi primit, când am fost gol, m-aţi 
îmbrăcat, iar când am fost bolnav, m-aţi cercetat! Să-i 
îmbraci pe cei goi şi să dai ajutor celor săraci, Lord 
Uhtred, înseamnă să-l asculţi pe Dumnezeu! Aceşti oameni 
dragi sunt familia mea, zise el arătând cu un gest larg 
către mulţimea fără speranţă. 

— Sfinte Iisuse în suferinţă, murmură Finan, părând 
amuzat pentru prima oară în atâtea zile. 

— Domnul fie lăudat, zise Ceolnoth, cu toate că fără prea 
mult entuziasm. 

— Ştii că o armată de normanzi este la nicio jumătate de 
zi de marş de aici? i-am strigat lui Leofstan. 

— Păgânii ne urmăresc! Se adună cu furie, sunt în jurul 
nostru! Totuşi, Dumnezeu ne va apăra! 

— Şi acest oraş s-ar putea afla în curând sub asediu, am 
stăruit. 

— Dumnezeu este tăria mea! 

— Şi dacă suntem asediați, am întrebat nervos, cum aş 
putea să-ţi hrănesc familia? 

— Dumnezeu ne va da! 

— N-o să ieşi victorios din discuţia asta, zise încet Finan. 

— Şi unde vor locui? am întrebat tăios. 


Y% 59 9 


— Mi s-a spus că biserica are proprietăţi aici, răspunse 
blând Leofstan. Prin urmare, biserica îi va adăposti. Nu se 
vor apropia de Domnia Ta! 

Am mormăit. În timp ce Finan rânjea, Leofstan continua 
să zâmbească. 

— Deschideţi nenorocitele alea de porţi, am spus, apoi 
am coborât treptele de piatră. 

Am ajuns în stradă chiar când noul episcop şchiopăta pe 
sub boltă. Odată înăuntru, se aruncă în genunchi şi sărută 
drumul. 

— Binecuvântat fie acest loc, şi binecuvântaţi fie oamenii 
care trăiesc aici. Se căzni să se ridice şi-mi zâmbi. Sunt 
onorat să vă cunosc, Lord Uhtred. 

Mi-am atins ciocanul de la gât, dar nici măcar acel 
simbol păgân nu putu să-i şteargă zâmbetul de pe faţă. 

— Unul din aceşti preoţi o să vă arate unde veţi locui, i- 
am zis întinzând un deget către gemeni. 

— Vă aşteaptă o casă frumoasă, părinte, spuse Ceolnoth. 

— Nu am nevoie de o casă frumoasă! exclamă Leofstan. 
Domnul nostru nu a locuit într-un conac. Vulpile au vizuini 
şi păsările cerului au cuiburi, dar nouă ne este de ajuns un 
adăpost umil. 

— Vouă? am întrebat. Tuturor? Şi amărâţilor ăstora? 

— Mă refer la draga mea soţie şi la mine, zise Leofstan 
îndemnând o femeie să se desprindă din grupul de preoţi şi 
să vină spre noi. Cel puţin bănuiam că era femeie, la cât 
era de înfofolită în mantii şi rochii. Faţa îi era invizibilă sub 
umbra unei glugi mari. Aceasta este draga mea soţie 
Gomer, o prezentă el, şi grămada de straie dădu din cap în 
semn de salut. 

— Gomer? 

M-am mirat, fiindcă era un nume pe care nu-l mai 
auzisem niciodată. 

— Un nume din Scripturi! spuse senin Leofstan. Şi ar 
trebui să ştii, Lord Uhtred, că draga mea soție şi cu mine 
am depus jurăminte de sărăcie şi de castitate. O cocioabă 
ne va fi de ajuns, aşa este, scumpetea mea? 

Scumpetea încuviinţă din cap, iar de sub grămada 


$ 60 9 


încotoşmănată se auzi un chiţăit. 

— Eu nu am depus niciun jurământ de felul ăsta, am zis, 
mai vehement decât aş fi vrut. Sunteţi amândoi bine-veniţi, 
am minţit, dar ţineţi-vă familia nenorocită la o parte din 
calea soldaţilor mei. Avem treabă. 

— Ne vom ruga pentru voi! Întorcându-se spre cor, 
prelatul spuse: Cântaţi, copii, cântaţi! Fluturaţi-vă voios 
rămurelele! Oferiţi-i Domnului un zgomot vesel la intrarea 
în oraş! 

Aşa veni episcopul Leofstan la Ceaster. 


— Îl urăsc pe nenorocit, am spus. 

— Nu, nu-l urăşti, zise Finan. Pur şi simplu te scoate din 
sărite faptul că-ţi place de el. 

— E un nemernic zâmbitor şi unsuros, am bombănit. 

— Este un erudit faimos, un sfânt în viaţă şi un preot 
foarte bun. 

— Sper să capete viermi şi să moară. 

— Se spune că vorbeşte latina şi greaca! 

— Ai cunoscut vreodată un roman? Sau un grec? am zis. 
La ce bun să le vorbeşti limbile alea blestemate? 

Finan râse. Sosirea lui Leofstan şi ura mea prefăcută 
faţă de prelat păreau să-l fi înveselit, mi-am spus. Patrulam 
împreună cu o sută treizeci de oameni pe cai iuți la 
marginea pădurii care înconjura şi proteja Eads Byrig. 
Până acum supravegheaserăm marginile de sud şi de est a 
pădurii, fiindcă pe acolo ar fi trebuit să treacă oamenii lui 
Ragnall dacă ar fi vrut să facă raiduri în Mercia, dar 
cercetaşii noştri nu văzuseră nici urmă de normanzi. Azi, în 
dimineaţa de după venirea lui Leofstan, eram aproape de 
latura vestică a pădurii şi călăream spre nord, spre Mærse. 
Nu vedeam niciun inamic, însă eram sigur că ei ne vedeau. 
Fără îndoială, Ragnall pusese războinici de pază la 
marginea pădurii dese. 

— Crezi că respectă cu adevărat celibatul? 

— De unde să ştiu? 

— Nevastă-sa arată probabil ca un nap sfrijit, săracu' 
om. Finan plesni o muscă de pe gâtul armăsarului său. 


$ 61% 


Cum o cheamă? 

— Gomer. 

— Nume urât, femeie urâtă, zise el rânjind. 

Era o zi vântoasă. Norii veneau cu repeziciune spre 
interiorul insulei, iar alți nori, mai grei, se adunau 
deasupra mării în depărtare. O rază de soare se reflecta 
din apa fluviului Mærse, care era la o milă în fața noastră. 
Incă două drakkare vâsliseră în amonte cu o zi înainte, 
unul cu mai mult de patruzeci de oameni la bord, celălalt 
mai mic, dar tot plin de războinici. Vremea urâtă care se 
anunţa în vest însemna că n-aveau să mai vină şi în ziua 
aceea, însă puterea lui Ragnall tot creştea. Ce voia să facă 
normandul cu atâta putere? 

Ca să aflăm răspunsul, aduseserăm cu noi mai mulţi cai 
fără călăreț. Toţi erau înşeuaţi. Oricine se uita din pădure 
ar fi crezut că erau cai de rezervă, dar scopul lor era 
complet diferit. Mi-am încetinit armăsarul, astfel încât 
Beadwulf să mă ajungă din urmă. 

— Nu trebuie să faci asta, i-am spus. 

— Va fi uşor, stăpâne. 

— Eşti sigur? 

— Va fi uşor, stăpâne, repetă el. 

— Ne întoarcem mâine, pe vremea asta, i-am promis. 

— In acelaşi loc? 

— In acelaşi loc. 

— Să trecem la treabă, stăpâne, zise Beadwulf cu un 
zâmbet larg. 

Voiam să ştiu ce se întâmpla şi la Eads Byrig, şi la 
trecerea peste râu de la nord de deal. Văzusem podul de 
vase peste Mærse, iar densitatea fumului care se ridica din 
pădurea de pe malul sudic al fluviului sugera că tabăra 
principală a lui Ragnall se găsea acolo. Dacă se găsea 
acolo, cum era apărată? Şi în ce stadiu erau noile ziduri de 
la Eads Byrig? Am fi putut să urmăm drumul roman care 
traversa pădurea şi apoi o lua spre nord pe coama dealului 
ca să ajungem pe vârful jos al colinei, însă Ragnall s-ar fi 
aşteptat la o astfel de incursiune. Cercetaşii lui ar fi dat 
alarma şi oamenii lui ar fi împânzit pădurea, iar retragerea 


% 62 # 


noastră ar fi fost o luptă disperată printre copaci deşi, 
împotriva unui inamic care ne depăşea numeric. Beadwulf, 
pe de altă parte, putea să cerceteze dealul şi tabăra de pe 
malul fluviului ca o fantomă, fără ca duşmanul să ştie că 
fusese acolo. 

Nu era însă uşor să-l facem să se strecoare nevăzut în 
pădure; tocmai de asta aduseserăm caii fără călăreț. 

— Scoateţi spadele! le-am strigat oamenilor mei în timp 
ce-mi trăgeam Răsuflarea-Şarpelui din teacă. Acum! 

Am dat pinteni cailor, întorcându-i spre est şi galopând 
înspre copaci de parcă am fi vrut să străbatem pădurea în 
direcţia dealului din depărtare. La un moment dat însă, în 
loc să călărim drept spre Eads Byrig, am cotit brusc spre 
sud, astfel încât acum înaintam printre arborii de la 
marginea codrului. Nu peste mult timp, un corn sună de 
trei ori în spatele nostru. Fără îndoială, una dintre 
santinelele lui Ragnall anunţa că intraserăm în pădure, dar 
de fapt călăream de-a lungul marginii ei. Un om sări dintr- 
o tufă din stânga noastră. Finan îl lovi cu tăişul lamei, şi o 
ploaie strălucitoare de stropi roşii împroşcă frunzele verzi. 
Caii noştri galopară în soare în timp ce traversam un 
luminiş plin de ferigi, apoi am ajuns iarăşi printre 
trunchiurile groase, aplecându-ne pe sub crengile 
înverzite. Când un alt războinic de-al lui Ragnall ieşi din 
ascunzătoare, fiul meu îl dobori, împlântându-i spada în 
spinare. 

Galopam printre tufişuri de aluni şi soc. 

— A plecat! strigă Sihtric din spatele meu. 

Am văzut calul fără călăreț al lui Beadwulf la dreapta 
mea. Am mai mers vreo jumătate de milă, însă n-am mai 
văzut santinele. Cornul suna în continuare, un altul 
răspunzându-i de departe, probabil de pe deal. Oamenii lui 
Ragnall îşi puneau probabil zalele şi centurile cu spadele, 
dar cu mult înainte ca vreunul dintre ei să ne ajungă, noi 
cotiserăm înapoi spre spaţiul deschis al păşunii şi pe 
cărările de vite care duceau la Ceaster. Ne-am oprit să 
adunăm caii fără călăreț şi am aşteptat, însă niciun inamic 
nu se arătă la marginea pădurii. Păsările care zburaseră 


Y% 63 9 


speriate deasupra arborilor în timpul cavalcadei noastre se 
reîntorceau pe crengile lor. Cornurile amuţiseră, pădurea 
îşi recăpătase liniştea. 

Cercetaşii lui Ragnall văzuseră o trupă înarmată intrând 
şi apoi ieşind din pădure. Dacă Beadwulf se aruncase pur 
şi simplu din şa pentru a găsi o ascunzătoare, atunci 
inamicul poate observase că un cal îşi pierduse călăreţul 
printre copaci, dar eram sigur că nicio santinelă nu se 
deranjase să numere armăsarii noştri fără călăreț. Unul în 
plus n-avea să fie băgat de seamă. Beadwulf, mă gândeam, 
era ascuns în siguranţă printre inamicii noştri. Dintr-odată, 
norii întunecară complet cerul şi o picătură grea de ploaie 
îmi lovi coiful. 

— E timpul să mergem acasă, am spus, aşa că am luat-o 
spre Ceaster. 


ZEthelflaed sosi în după-amiaza aceleiaşi zile. Comanda 
peste opt sute de oameni şi era în toane foarte proaste, pe 
care vederea lui Eadith nu avu darul să le îmbunătăţească. 
Începuse furtuna, iar coada cea lungă şi coama lui Gast, 
iapa ei, se ridicau în vântul care sufla în rafale, la fel ca 
părul roşu şi lung al lui Eadith. 

— De ce îşi poartă părul despletit? mă întrebă 
ZEthelflaed fără vreo altă formă de salut. 

— Fiindcă este fecioară, am spus privind cum Eadith se 
grăbea prin ploaie către casa pe care o împărţeam pe 
strada principală din Ceaster. 

ZEthelflaed se încruntă. 

— Nu-i nicio fecioară. Este... se opri înainte de a-şi 
continua gândul. 

— O târfă? am sugerat. 

— Spune-i să-şi prindă părul cum se cuvine. 

— Există un anumit mod cum se cuvine ca o târfă să-şi 
prindă părul? am vrut să ştiu. Majoritatea celor cu care am 
fost preferau să-l lase despletit, dar mi-o amintesc pe 
bruneta de la Gleawecestre pe care episcopului Wulfheard 
îi plăcea s-o călărească atunci când nevastă-sa nu era în 
oraş. Ei bine, o punea să-şi lege cozile în jurul capului ca 


$ 649 


pe nişte frânghii. Întâi o punea să-şi împletească părul şi 
apoi insista să... 

— De ajuns! mă repezi ea. Spune-i femeii tale că poate 
măcar să arate respectabil. 

— Poţi să-i spui singură aceasta, doamna mea, şi bine ai 
venit la Ceaster. 

Se încruntă din nou, apoi cobori cu graţie din şa. O ura 
pe Eadith, al cărei frate încercase s-o omoare. Acesta era 
un motiv destul de bun s-o urască, dar mare parte a urii 
venea din simplul fapt că Eadith împărțea patul cu mine. 
Lui /ZEthelflaed nu-i plăcuse nici de Sigunn, care fusese 
iubita mea ani întregi, dar murise din cauza unei infecţii cu 
două ierni înainte. Plânsesem după ea. Şi /Ethelflaed 
fusese iubita mea şi poate încă era, cu toate că, ţinând 
seama de dispoziţia ei acră, părea să-mi fie mai degrabă 
duşmană. 

— Toate navele noastre pierdute! izbucni ea. Şi o mie de 
normanzi la nicio jumătate de zi de marş distanţă! 

— Două mii până acum, am spus, şi cu ei cel puţin o sută 
de războinici irlandezi înnebuniţi după luptă. 

— Şi această garnizoană este aici ca să-i împiedice! se 
răsti ea. 

Preoţii care o însoțeau se uitau la mine acuzator. 
ZEthelflaed era aproape întotdeauna însoţită de preoţi, dar 
păreau să fie mai mulţi decât de obicei. Mi-am amintit că 
sărbătoarea lui Eostre era la doar câteva zile distanţă, 
urmând să ne distrăm cu tumultul ungerii lui Leofstan cel 
umil şi etern zâmbitor. 

— Deci, ce facem în această privinţă? întrebă Æthelflaed 
peste câteva clipe. 

— Habar n-am, nu-s creştin, am zis. Bănuiesc că-l băgaţi 
pe bietul om în biserică, îl lipiţi de un tron, după care o să 
răsune miorlăielile obişnuite. 

— Despre ce vorbeşti? 

— Ca să fiu cinstit, nu văd la ce ne trebuie un episcop. 
Deja avem destule guri nefolositoare de hrănit, iar 
creatura asta jalnică de Leofstan a adus cu el jumătate din 
schilozii Merciei. 


% 65 # 


— Ce facem cu Ragnall! ţipă ea. 

— A, cu el! am spus, prefăcându-mă uimit. Nimic, 
bineînţeles. 

Se uită fix la mine. 

— Nimic? 

— Ai tu o idee? Mie nu-mi vine niciuna. 

— Doamne, Dumnezeule! se răsti /Ethelflaed, apoi 
tremură când o pală de vânt aduse un val de ploaie rece 
peste stradă. Vorbim în sala cea mare. Adu-l şi pe Finan! 

— Finan patrulează, am spus. 

— Slavă Domnului că mai sunt şi oameni care fac treabă 
pe-aici, zise ea cu acreală. 

Se răsuci pe călcâie şi porni spre marea sală, care era o 
monstruoasă clădire romană din centrul oraşului. Preoţii o 
luară la fugă după ea, lăsându-mă cu doi prieteni apropiaţi 
care o însoţiseră pe ZEthelflaed în nord. Unul era Osferth, 
fratele ei vitreg, fiul nelegitim al regelui Alfred. Îmi fusese 
subaltern ani întregi, unul dintre cei mai buni comandanţi 
ai mei, dar se alăturase curţii lui ZEthelflaed pe post de 
sfetnic. 

— N-ar trebui s-o enervezi, Lord Uhtred. 

— De ce nu? 

— Fiindcă nu-i în toane bune, zise Merewalh coborând 
de pe cal şi zâmbindu-mi larg. Era comandantul gărzii lui 
ZEthelflaed şi un om pe care te puteai baza până la capăt. 
Bătu din picioare, îşi întinse braţele, apoi, în timp ce-şi 
mângâia calul pe gât, adăugă: E într-o stare foarte proastă. 

— De ce? Din cauza lui Ragnall? 

— Fiindcă cel puţin jumătate dintre oaspeții la 
înscăunarea părintelui Leofstan au spus că nu vin, zise 
Osferth sumbru. 

— Idioţii se tem? 

— Nu sunt idioţi, spuse el răbdător, ci clerici respectaţi. 
Le-am promis o sfântă sărbătorire a Paştelui, un prilej de a 
ne înfrăţi în bucurie, şi de fapt războiul bate la uşă. Nu te 
poţi aştepta ca persoane precum episcopul Wulfheard să 
rişte să fie capturate! Ragnall Ivarson este cunoscut 
pentru cruzimea sa de fiară. 


$ 66 9 


— Fetele de la Snopul-de-Grâu vor fi fericite că 
Wulfheard rămâne la Gleawecestre, am spus. 

Osferth oftă adânc şi o luă după /Ethelflaed. Snopul-de- 
Grâu era o tavernă frumoasă din Gleawecestre care avea 
câteva târfe grozave. După cum aflasem, majoritatea 
trecuseră prin patul episcopului când nevasta lui fusese 
plecată. Merewalh îmi zâmbi larg din nou. 

— N-ar trebui să-l enervezi nici pe Osferth. 

— Seamănă tot mai mult cu taică-său pe zi ce trece, am 
bombănit. 

— E un om bun! 

— Este, am aprobat. 

Imi plăcea de Osferth, chiar dacă avea o fire solemnă şi 
rezervată. Luând ca pe un blestem faptul că se născuse 
bastard, încercase din răsputeri să învingă blestemul 
ducând o viaţă fără păcate. Fusese un soldat de nădejde, 
brav şi prudent deopotrivă, şi nu mă îndoiam că era un 
sfetnic bun pentru sora lui vitregă, cu care nu împărțea 
doar un tată, ci şi o evlavie adâncă. 

— Deci /ZEthelflaed e supărată fiindcă o şleahtă de 
episcopi şi călugări nu pot să vină la înscăunarea lui 
Leofstan? l-am întrebat pe Merewalh în timp ce ne 
îndreptam spre marea sală. 

— E supărată fiindcă Brunanburh şi Ceaster îi sunt 
aproape de inimă. Sunt cuceririle ei, şi nu-i deloc fericită 
că păgânii le ameninţă. j 

Se opri brusc şi se încruntă. Incruntarea nu era pentru 
mine, ci pentru un tânăr brunet care trecu pe lângă noi în 
galop, copitele armăsarului său împroşcând cu noroi şi apă 
de ploaie. Omul îşi întoarse brusc calul pentru a-l opri, sări 
din şa şi-i aruncă dârlogii unui slujitor, apoi se înfăşură cu 
o mantie neagră, îl salută din cap pe Merewalh şi o luă 
spre marea sală. 

— Cine-i? am vrut să ştiu. 

— Cynlæf Haraldson, zise scurt Merewalh. 

— Unul dintre ai tăi? 

— Unul dintre ai ei. 

— Iubitul lui ZEthelflaed? am întrebat uimit. 


$ 67 # 


— Nu, Doamne fereşte! Iubitul fiică-sii, pasămite, dar ea 
se face că nu ştie. 

— Iubitul lui ZElfwynn! 

Tot eram surprins, dar aş fi fost mult mai surprins dacă 
ZElfwynn n-ar fi avut un iubit. Era o fată uşuratică şi 
drăguță care ar fi trebuit să se mărite cu trei sau patru ani 
mai înainte, dar mama ei nu găsise un pretendent potrivit. 
O vreme, toată lumea crezuse că /Elfwynn avea să se 
mărite cu fiul meu, însă acea perspectivă nu trezise mare 
entuziasm, iar următoarele cuvinte ale lui Merewalh îmi 
dădură de înţeles că n-avea să trezească niciodată. 

— Să nu te mire dacă o să facă nunta în curând, zise el 
acru. 

Armăsarul lui Cynlæf fornăi când trecu pe lângă mine. 
Am văzut că avea un C şi un H pe crupă. 

— Aşa îşi înseamnă toţi caii? 

— Şi câinii. Biata ZElfwynn o să ajungă probabil să aibă 
numele lui ars pe buci. 

Mă uitam la Cynleef, care se oprise între marile coloane 
din faţa sălii şi dădea ordine unor slujitori. Era un tânăr 
arătos, cu chipul prelung şi ochi negri. Purta o cămaşă de 
zale scumpă şi o centură ţipătoare de care atârna o teacă 
din piele roşie încrustată cu aur. Am recunoscut teaca. li 
aparținuse lui /Ethelred, soţul lui ZEthelflaed. Un cadou 
generos, m-am gândit. Cynleef, văzând că-l priveam, făcu o 
plecăciune înainte să se întoarcă şi să dispară prin uşile 
romane. 

— De unde a apărut? l-am întrebat pe Merewalh. 

— E saxon din vest. A fost unul dintre războinicii regelui 
Edward, dar, după ce a cunoscut-o pe FElfwynn, s-a mutat 
la Gleawecestre. Făcu o pauză şi zâmbi cu jumătate de 
gură: Edward n-a părut prea mâhnit să-l piardă. 

— Nobil? 

— Fiu de thegn, dar ZElfwynn crede că soarele răsare din 
fundul lui. 

Am râs. 

— Nu-ţi place de el. 

— E un cocoloş de zgârci care-şi dă importanţă, zise 


Y% 68 # 


Merewalh, dar Lady ZEthelflaed e de altă părere. 

— E un bun luptător? 

— Destul de bun, spuse Merewalh înciudat. Nu-i laş. Şi e 
ambițios. 

— Asta nu-i un lucru rău, am zis. 

— Ba da, atunci când ticălosul vrea postul meu. 

— Lady /ZEthelflaed n-o să te înlocuiască, am spus 
încrezător. 

— Nu fi atât de sigur, oftă el. 

Am intrat la rândul nostru în sală. ZEthelflaed, care se 
instalase într-un jilt din spatele mesei înalte, ne chemă 
printr-un semn. Am văzut că Cynlæf ocupa scaunul din 
dreapta ei, iar Osferth pe cel din stânga. Focul din vatra 
centrală scotea un fum dens pe care vântul rece care sufla 
prin gaura din acoperişul roman îl făcea să se învârtă prin 
încăpere. 

Sala se umplea încet. Mulţi dintre oamenii mei, aceia 
care nu călăreau cu Finan sau nu erau de strajă pe 
metereze, veniseră să afle ce veşti adusese ZEthelflaed. Am 
trimis după /Ethelstan, care fu invitat să ocupe un loc la 
masa principală alături de preoţii gemeni Ceolnoth şi 
Ceolberht. Servitorii aduseră apă şi cârpe, astfel încât 
oaspeţii proaspăt sosiți să-şi spele mâinile. Alţi servitori 
aduseră bere, pâine şi brânză. 

— Deci, ce se întâmplă aici? întrebă ZEthelflaed în timp 
ce se turna berea. 

L-am lăsat pe /Ethelstan să povestească despre 
incendierea navelor de la Brunanburh. Era jenat, convins 
că-şi dezamăgise mătuşa, dar istorisi totul cu claritate, 
fără a încerca să-şi acopere vina. Eram mândru de el; 
ZEthelflaed îl trată cu blândeţe, spunând că nimeni nu se 
aştepta ca normanzii să urce pe Mærse în timpul nopţii. 

— Dar de ce n-am fost avertizaţi de sosirea lui Ragnall? 
întrebă ea cu asprime. 

Nimeni nu răspunse. Părintele Ceolnoth deschise gura, 
uitându-se la mine, dar apoi se hotărî să tacă. ZEthelflaed, 
înțelegând, mă privi încruntată şi spuse pe un ton 
dezaprobator: 


Y% 69 # 


— Fiica Domniei Tale e măritată cu fratele lui Ragnall. 

— Sigtryggr nu-şi sprijină fratele, am zis. Nu cred că 
aprobă ce face Ragnall. 

— Dar cu siguranţă a ştiut de planurile lui. 

Am şovăit. 

— Da, am spus în cele din urmă. 

Era de neconceput ca Sigtryggr şi Stiorra să nu fi ştiut, 
şi puteam doar să bănuiesc că nu voiseră să mă prevină. 
Poate fiica mea voia acum o Britanie păgână, dar, în cazul 
ăsta, de ce nu se alăturase Sigtryggr invaziei? 

— Ginerele  Domniei Tale nu ţi-a trimis niciun 
avertisment? stărui ZEthelflaed. 

— Poate că a trimis, dar Marea Irlandei este înşelătoare. 
Poate mesagerul lui s-a înecat. 

Explicaţia mea firavă îl făcu să chicotească pe părintele 
Ceolnoth. 

— Poate fiica Domniei Tale a preferat... începu el, dar 
ZEthelflaed îi curmă vorbele. 

— Ne bazăm în principal pe biserică pentru a obţine 
veşti din Irlanda, zise ea cu asprime. Aţi încetat să mai 
corespondaţi cu clericii şi mănăstirile din acea ţară? 

M-am uitat cum asculta bâiguielile preoţilor de la masă. 
Era fiica cea mai mare a regelui Alfred, cea mai isteaţă 
dintre numeroşii lui copii, şi de mică fusese iute, fericită şi 
mereu pusă pe râs. Devenise o frumuseţe cu părul auriu- 
deschis şi ochi strălucitori, dar căsătoria cu /ZEthelred, 
seniorul Merciei, îi brăzdase linii dure pe chip. Moartea lui 
o mai liniştise, însă acum era cârmuitoarea Merciei, şi 
grija faţă de acel regat îi adăugase şuviţe albe în păr. Era 
mai degrabă distinsă decât frumoasă, cu faţa suptă şi ochii 
mereu atenţi, iar asta pe bună dreptate, căci mai erau 
bărbaţi de părere că o femeie nu trebuie să cârmuiască, 
deşi majoritatea mercenilor o iubeau şi o urmau de 
bunăvoie. Avea inteligenţa tatălui ei, la fel şi evlavia lui. O 
ştiam plină de vigoare, dar, pe măsură ce îmbătrânea, 
devenise din ce în ce mai dependentă de preoţi, vrând să 
se asigure că zeul bătut în cuie al creştinilor era de partea 
ei. Şi probabil că era, fiindcă nu avusese mari necazuri în 


% 709 


timpul domniei. Îi împinseserăm pe danezi înapoi, luând de 
la ei vechile pământuri pe care le furaseră Merciei; iată 
însă că acum Ragnall venise să-i amenințe realizările. 

— Nu e o întâmplare că a venit de Paşte, stărui părintele 
Ceolnoth. 

Nici eu, nici ZEthelflaed n-am priceput ce voia să spună. 

— De ce de Paşte, părinte? întrebă ea. 

— Recucerim teritorii, explică Ceolnoth, şi construim 
burhuri pentru a apăra aceste teritorii şi ne bizuim pe 
războinici să ţinem burhurile în siguranţă - ultima 
afirmaţie fu însoţită de o privire iute şi duşmănoasă în 
direcţia mea -, dar pământul nu va fi cu adevărat în 
siguranţă decât atunci când biserica va pune mâna 
protectoare a lui Dumnezeu deasupra noilor ogoare! Aşa a 
spus psalmistul! Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi.’ 

— Beehehee, am făcut, alegându-mă cu o privire 
ucigătoare din partea lui ZEthelflaed. 

— Deci credeți că  Ragnall vrea să împiedice 
înscăunarea? zise ea ignorându-mă făţiş. 

— De asta a venit acum, spuse Ceolnoth, şi de asta 
trebuie să-i dejucăm planurile diavoleşti şi să-l ungem 
episcop pe Leofstan! 

— Credeţi că va ataca Ceasterul? întrebă /Ethelflaed. 

— De ce altceva este aici? zise înfierbântat Ceolnoth. A 
adus peste o mie de păgâni ca să ne distrugă. 

— Două mii deja, l-am corectat, plus nişte creştini. 

— Creştini? se miră ZEthelflaed. 

— Are irlandezi în armată, i-am amintit. 

— Două mii de păgâni? 

Cynleef vorbise pentru prima dată. Nu l-am băgat în 
seamă. Dacă voia să-i răspund, trebuia să fie mai politicos, 
dar pusese o întrebare bună, şi ZEthelflaed era numai ochi 
şi urechi. 

— Două mii? Eşti sigur că are atâţia? insistă ea. 

M-am ridicat şi am dat ocol mesei până am ajuns în faţa 
podiumului. 

— Ragnall a adus peste o mie de războinici cu ajutorul 


3 Psalmul 22:1 (n.red.). 
719 


cărora a ocupat Eads Byrig. Cel puţin încă o mie i s-au 
alăturat de atunci, venind ori pe mare, ori din 
Northumbria. Puterea îi creşte! Dar, în ciuda puterii sale, 
n-a trimis nici măcar un om spre sud. Nicio vacă nu a fost 
furată din Mercia, niciun copil nu a fost luat ca sclav. N-a 
dat foc nici măcar unei biserici din vreun sat! N-a trimis 
cercetaşi la Ceaster, nu ne-a băgat în seamă. 

— Două mii? repetă neîncrezătoare Æthelflaed. 

— În schimb, am continuat, a făcut un pod peste Mærse, 
iar oamenii lui au mers spre nord. Ce este în nord? 

Am lăsat întrebarea să plutească în sala plină de fum. 

— Northumbria, zise cineva. 

— Oameni! am spus. Danezi! Normanzi! Oameni care au 
pământuri şi se tem că vor fi alungaţi. Oameni care n-au 
un rege, dacă nu-l punem la socoteală pe molâul ăla din 
Eoferwic. Oameni, doamna mea, care-şi caută un 
conducător  destoinic. Ragnall recrutează oameni din 
Northumbria, deci da, armata lui creşte zilnic. 

— Toţi sunt la Eads Byrig? întrebă /Ethelflaed. 

— Acolo sunt vreo trei-patru sute, am spus. Nu e destulă 
apă pentru mai mulţi, aşa că restul s-au strâns într-o 
tabără de pe mal, unde Ragnall a făcut un pod de vase. 
Cred că acolo îşi adună armata, şi până săptămâna viitoare 
va avea trei mii de oameni. 

Preoţii nu mai conteneau să-şi facă cruce. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, cum o să ne batem cu o 
asemenea hoardă? şopti Ceolberht. 

— Ragnall comandă cea mai mare armată pe care a 
văzut-o Britania din timpurile tatălui Domniei Tale, am 
spus fără milă, privind-o în ochi pe /ZEthelflaed. Şi armata 
asta creşte în fiecare zi. 

— Ne vom încrede în Domnul nostru Dumnezeu! spuse 
părintele Leofstan. Şi în lordul Uhtred! adăugă el viclean. 
Fusese invitat de Æthelflaed să i se alăture pe podium, dar 
preferase să se aşeze la una dintre mesele mai joase. Îmi 
aruncă un zâmbet, apoi dădu dezaprobator dintr-un deget: 
Incercati să ne speriaţi, Lord Uhtred! 

— Jarlul Ragnall este un om înspăimântător, am zis. 


Y 72 9 


— Dar te avem pe Domnia Ta! Şi Domnia Ta îi birui pe 
păgâni! 

— Eu sunt păgân! 

Chicoti. 

— Domnul o să ne ajute! 

M-am întors spre masa înaltă şi am rostit tare: 

— Poate cineva să-mi spună cum o să ne ajute Domnul 
să-l învingem pe Ragnall? 

— Ce s-a făcut până acum? vru /ZEthelflaed să ştie. 

— Am adunat fyrdul şi i-am trimis în burhuri pe toţi cei 
care căutau adăpost. Am adâncit şanţul aici, am ascuţit 
ţepuşele din şanţ, am pus grămezi de pietre pe ziduri şi am 
umplut depozitele. Şi avem un cercetaş în pădure care 
supraveghează atât noua tabără, cât şi Eads Byrig. 

— Deci acum este vremea să-l biruim pe Ragnall! răcni 
entuziast părintele Ceolnoth. 

Am scuipat spre el. 

— Cine-i explică idiotului ăstuia care vorbeşte în dodii de 
ce nu ne putem bate cu Ragnall? 

Liniştea fu spartă în cele din urmă de Sihtric. 

— Fiindcă este apărat de zidurile de la Eads Byrig. 

— Dar nu şi oamenii de lângă apă! sublinie Ceolnoth. Ei 
nu sunt apăraţi! 

— Nu ştim precis, am spus, tocmai de asta mi-am trimis 
cercetaşul acolo. Dar chiar dacă nu au palisadă, au 
pădurea. Orice armată care ar încerca să-i atace ar cădea 
într-o ambuscadă. 

Părintele Ceolnoth se hotări să ofere sfaturi militare. 

— Aţi putea trece fluviul pe la est şi să atacați podul 
dinspre nord. 

— Şi de ce aş face asta, mortăciune idioată ce eşti? am 
întrebat. Vreau să rămână podul acolo! Dacă-l distrug, mă 
trezesc cu trei mii de normanzi prinşi în Mercia. Îi vreau 
afară din Mercia! li vreau pe nenorociţi dincolo de fluviu! 
Am făcut o pauză, apoi m-am hotărât să spun ceea ce, 
potrivit instinctului meu, era adevărul, un adevăr pe care 
speram ca Beadwulf să mi-l confirme: Şi asta vor şi ei. 

ZEthelflaed se încruntă nedumerită. 


Y 739 


— Vor să fie dincolo de fluviu? 

Ceolnoth mormăi că era o prostie, dar Cynleef înţelesese 
ce sugeram. 

— Lordul Uhtred, începu el respectuos, crede că 
adevăratul plan al lui Ragnall e să invadeze Northumbria. 
Vrea să fie rege acolo. 

— Atunci de ce este aici? se miră Ceolnoth, care nu mai 
pricepea nimic. 

— Ca să le lase northumbrienilor impresia că are ambiţii 
în Mercia, îl lămuri Cynleef. Îi păcăleşte pe inamicii lui 
păgâni. Ragnall nu vrea să invadeze Mercia... 

— Aşa-i, am intervenit apăsat. 

— Vrea să fie rege în nord, termină Cynlaf. 

ZEthelflaed se uită la mine. 

— Are dreptate? 

— Cred că da. 

— Deci Ragnall nu vine la Ceaster? 

— Ştie ce i-am făcut aici fratelui său, am spus. 

Leofstan păru nedumerit. 

— Frate-său? 

— Sigtryggr a atacat Ceasterul, i-am spus viitorului 
episcop, însă eu i-am măcelărit oamenii şi i-am luat ochiul 
drept. 

— lar el ţi-a luat fiica de soţie! izbucni părintele 
Ceolnoth. 

— Măcar i-o trage cineva, am mormăit, încă uitându-mă 
la  Leofstan. Peste câteva clipe m-am întors spre 
ZEthelflaed: Pe Ragnall nu-l interesează să atace Ceasterul, 
nu acum şi nici la anul, oricum. Într-o bună zi? Da, dacă va 
putea, dar nu încă. Deci nu, am spus răspicat, nu vine aici. 

Ragnall veni a doua zi dimineaţă. 


Nordicii se apropiau dinspre marginea pădurii în şase 
coloane mari. Încă nu aveau destui cai, aşa că mulţi erau 
încă pedeştri, dar toţi aveau zale şi coifuri, scuturi şi arme, 
ieşind dintre copaci sub steagurile lor care înfăţişau vulturi 
şi topoare, dragoni şi corbi, nave şi fulgere. 

Unele steaguri aveau crucea creştină, şi acelea, 


74% 


bănuiam, erau ale irlandezilor lui Conall, în timp ce un 
steag avea emblema simplă a lui Haesten, cu o hârcă pe un 
par. Cel mai mare era stindardul cu toporul sângeriu al lui 
Ragnall, care flutura în vântul puternic deasupra grupului 
de călăreţi din fruntea marii hoarde. Fără grabă, 
războinicii se dispuseră într-o linie de luptă orientată spre 
zidurile dinspre est ale Ceasterului. Un corn sună din 
rândurile lor de trei ori, de parcă nu i-am fi văzut venind. 

Finan se întorsese înaintea inamicului, avertizându-mă 
că văzuse mişcare în pădure, iar acum ni se alăturase mie 
şi fiului meu pe zid ca să privim oastea care ieşise dintre 
copaci, aflându-se la o jumătate de milă în câmp deschis. 

— N-au scări, zise el. 

— Nu văd nici eu. 

— Păgânii sunt puternici! Părintele Leofstan, care 
urcase şi el pe zid, ne vorbea de la câţiva paşi distanţă. 
Totuşi, o să izbândim! Aşa este, Lord Uhtred? 

Nu l-am băgat în seamă. 

— N-au scări, i-am spus lui Finan, deci acesta nu este un 
atac. 

— Este impresionant totuşi, zise fiul meu uitându-se la 
uriaşa armată. 

Se întoarse atunci când o voce subţire chirăi dinspre 
scările care duceau pe zid. Era nevasta părintelui Leofstan, 
sau cel puţin o claie de mantii, rochii şi glugi foarte 
asemănătoare cu arătarea încotoşmănată din ajun. 

— Iubita mea Gomer! strigă prelatul grăbindu-se s-o 
ajute să urce. Cu grijă, heruvimul meu, cu grijă! 

— S-a însurat cu o pitică, mormăi fiul meu. 

Am râs. Leofstan era atât de înalt, iar claia era atât de 
mică şi înfofolită în atâtea haine, încât chiar semăna cu un 
pitic grăsuţ. Întinse o mână, şi soţul ei o ajută să urce 
ultimele trepte uzate. Arătarea chiţăi de fericire când 
ajunse sus, apoi icni de uimire când văzu armata lui 
Ragnall, care venea acum prin cimitirul roman. Stătea 
lipită de soţul ei, ajungându-i abia până la brâu, şi se ţinea 
de sutana lui de parcă s-ar fi temut să nu cadă de pe 
metereze. Am încercat să-i văd faţa, dar îi era prea 


4 75% 


umbrită de glugă. 

— Sunt păgâni? întrebă ea cu voce subţirică. 

— Ai credinţă, draga mea, zise vesel părintele Leofstan, 
Dumnezeu ni l-a trimis pe lordul Uhtred şi Dumnezeu ne va 
da victoria. Îşi îndreptă faţa lată spre cer şi, ridicându-şi 
mâinile, intonă: Pogoară-Ţi furia peste păgâni, o, Doamne! 
Loveşte-i cu urgia ta şi biruieşte-i cu mânia Ta! 

— Amin, guiţă nevastă-sa. 

— Biata femeie, şopti Finan. Fără îndoială, e urâtă ca un 
broscoi pe sub toate straiele astea. Probabil că părintele se 
simte uşurat că nu trebuie să bage plugu-n ea. 

— Poate că pentru ea e o uşurare, am spus. 

— Sau poate că-i o frumuseţe, zise visător fiul meu. 

— Doi şilingi de argint că-i un broscoi, replică Finan. 

— Mă prind! râse Uhtred întinzând mâna pentru a 
consfinţi pariul. 

— Nu fiţi neghiobi, am mârâit. Am destule necazuri cu 
biserica voastră nenorocită şi fără ca unul dintre voi să i-o 
tragă nevestei episcopului. 

— Piticei lui, mă corectă fiul meu. 

— Ţine-ţi mâinile alea murdare pe lângă tine, i-am 
poruncit, apoi m-am întors să mă uit în jos. Unsprezece 
călăreţi cu trei steaguri se îndreptau la galop spre zidurile 
noastre. Este timpul să mergem, am spus. 

Era timpul să ne întâlnim duşmanul. 


%76 


Patru 


Caii noştri aşteptau în stradă, iar Godric, slujitorul meu, 
îmi ţinea coiful cu creastă în formă de lup, scutul proaspăt 
vopsit şi mantia din blană de urs. Stegarul meu desfăşură 
marele stindard cu cap de lup în timp ce mă suiam în şa. 
Călăream pe Tintreg, însemnând Calvar, un nou armăsar 
negru ca noaptea, uriaş şi sălbatic. Mi-l dăruise vechiul 
meu prieten Steapa, care comandase garda regelui 
Edward până se retrăsese pe pământurile sale de la 
Wiltunscir. Tintreg, asemenea lui Steapa, era antrenat 
pentru luptă şi avea o fire aprigă. Îmi plăcea. 

ZEthelflaed aştepta deja la poarta de nord. Era călare pe 
Gast, iapa ei albă, şi purta o cămaşă de zale lustruită pe 
sub o pelerină albă ca zăpada. Merewalh, Osferth şi 
Cynleef îi stăteau alături, la fel şi părintele Fraomar, 
duhovnicul şi capelanul ei. 

— Câţi păgâni vin încoace? mă întrebă Æthelflaed. 

— Unsprezece. 

— Mai aduceţi un războinic, îi ordonă lui Merewalh. 

Cu acel războinic, cu stegarul ei şi al meu, cu fiul meu şi 
Finan, aveam să fim tot atâţia cât normanzii din faţa 
noastră. 

— Adu-l pe prinţul ZEthelstan! i-am spus lui Merewalh. 

Merewalh se uită la Æthelflaed, care încuviinţă din cap. 

— Dar spune-i să se grăbească! adăugă ea scurt. 

— Lasă-i pe  nenorociţi să aştepte! am mormăit, 
comentariu pe care /Ethelflaed nu-l băgă în seamă. 

JEthelstan era deja îmbrăcat pentru luptă cu zale şi coif, 
deci singura întârziere era până i se înşeua calul. Imi 
zâmbi larg în timp ce încăleca, apoi se plecă respectuos 
spre mătuşa sa. 

— Mulţumesc, doamnă! 


Y 77% 


— Doar să taci, îi porunci ZEthelflaed, apoi ridică vocea. 
Deschideţi porţile! 

Imensele porţi scârţâiră şi vuiră şi hârşâiră în timp ce 
erau împinse în afară. Oamenii încă tropăiau pe treptele de 
piatră înspre metereze pe când stegarii noştri treceau prin 
lungul tunel al bolţii. Gâsca purtătoare de cruce a lui 
ZEthelflaed şi capul meu de lup erau cele două stindarde 
ridicate în lumina slabă a soarelui în timp ce tropoteam pe 
podul care traversa şanţul inundat. Am călărit spre Ragnall 
şi oamenii lui, care aşteptau la vreo trei sute de yarzi 
distanţă. 

— Nu trebuie să fii aici, i-am spus lui /Ethelflaed. 

— De ce nu? 

— Fiindcă n-o să urmeze altceva decât un şir de ocări. 

— Crezi că mi-e teamă de cuvinte? 

— Cred c-o să te insulte şi-o să încerce să te jignească, şi 
o să ia furia ta ca pe o victorie. 

— Scriptura ne învaţă că nebunul sporeşte vorbelet, zise 
părintele Fromar, un tânăr destul de simpatic şi foarte 
loial lui /ZEthelflaed. Aşa că, să-l lăsăm pe infam să 
vorbească şi să-şi trădeze nesăbuinţa. 

M-am întors în şa să mă uit la fortificațiile Ceasterului. 
Erau pline de oameni, vârfurile suliţelor străluceau în 
soare pe întreaga lungime a meterezelor. Şanţul fusese 
curăţat şi umplut de ţepuşe ascuţite, iar zidurile erau pline 
de  stindarde, majoritatea  înfăţişând sfinţi creştini. 
Elementele defensive, mă gândeam, arătau formidabil. 

— Dacă încearcă să atace oraşul e un prost, am spus. 

— Atunci de ce-a venit? întrebă Æthelflaed. 

— În dimineaţa asta? Să ne sperie, să ne insulte, să ne 
provoace. 

— Vreau să-l văd, zise ea. Vreau să văd ce fel de om 
este. 

— E primejdios, am spus. 

M-am întrebat de câte ori călărisem în plină glorie 
războinică să întâlnesc un duşman înaintea bătăliei. Era un 
ritual, în mintea mea, ritualul nu însemna ceva, nu 


+ Eclesiastul 10:14 (n.red.). 
Y% 78 4 


schimba ceva şi nu hotăra ceva, dar ZEthelflaed era în mod 
evident curioasă în privinţa inamicului ei, aşa că trebuia 
să-i facem pe plac lui Ragnall şi să mergem să-i ascultăm 
ocările. 

Ne-am oprit la câţiva paşi de nordici. Aveau trei 
stindarde. Toporul însângerat al lui Ragnall, cel mai mare, 
era flancat de un stindard înfăţişând o navă plutind pe o 
mare de sânge şi de hârca pe băț a lui Haesten. Haesten, 
călare chiar sub hârcă, îmi zâmbea de parcă eram prieteni 
vechi. Arăta îmbătrânit, dar bănuiesc că şi eu arătam la fel. 
Coiful îi era decorat cu argint şi avea o pereche de aripi de 
corb montate în partea de sus. Era clar că se simţea în 
largul lui, spre deosebire de bărbatul al cărui stindard 
înfăţişa o navă pe o mare de sânge. Era un războinic mai în 
vârstă, cu faţa subţire şi cu barba sură, cu o cicatrice peste 
un obraz. Avea un coif meşteşugit a cărui creastă din 
coadă de cal îi atârna pe spate, cercul din aur de pe 
creştet indicând că aparţinea unui rege. Purta o cruce 
peste zale, o cruce de aur cu inserţii de chihlimbar, 
arătând că era singurul creştin dintre duşmanii aliniaţi în 
faţa noastră, dar ce-l deosebea în acea dimineaţă era 
privirea criminală pe care i-o arunca lui Finan. M-am uitat 
la Finan şi am văzut că faţa irlandezului era şi ea brăzdată 
de furie. Deci omul cu coif cu cerc de aur şi coadă de cal, 
m-am gândit, trebuia să fie Conall, fratele lui Finan. Puteai 
să simţi ura reciprocă. Un singur cuvânt din partea 
vreunuia, şi spadele aveau să fie scoase din teacă. 

— Piticilor! 

Liniştea fu spulberată de matahala de sub steagul cu 
toporul însângerat, care-şi mână calul un pas în faţă. Deci 
acesta era Ragnall Ivarson, Regele Mării, Stăpân al 
Insulelor şi viitor rege al Britaniei. Purta pantaloni din 
piele vârâţi în cizmele înalte care erau ornate cu plăcuţe 
din aur, aceleaşi care-i ornau şi centura, de care atârna o 
spadă monstruoasă. Nu purta nici zale, nici coif, pieptul 
gol fiindu-i străbătut de două fâşii de piele încrucişate pe 
sub care îi pulsau muşchii. Pieptul îi era păros, şi sub păr 
erau desene în cerneală, acvile, şerpi, dragoni şi topoare 


%79 


care se întindeau de la burtă la gâtul de care atârna un 
lanţ de aur. Braţele îi erau grele de verigile din aur şi 
argint ale cuceririlor, în timp ce părul lui lung, maroniu- 
închis, era împodobit cu inele de aur. Faţa îi era lată, aspră 
şi sumbră, iar pe frunte avea tatuat un vultur cu aripile 
desfăcute ale cărui gheare erau desenate pe obrajii 
normandului. 

— Piticilor, se răsti din nou, aţi venit să predaţi oraşul? 

— Ai ceva să ne spui? îl întrebă /Ethelflaed în daneză. 

— Aia e o femeie în zale? Ragnall îmi adresă mie 
întrebarea, probabil fiindcă eram cel mai înalt din grupul 
nostru, sau fiindcă echipamentul meu era cel mai 
impunător. Am văzut multe la viaţa mea, continuă el. Am 
văzut luminile stranii lucind pe cerul de la miazănoapte, 
am văzut nave înghiţite de vârtejuri, am văzut gheţuri de 
mărimea unor munţi plutind pe mare, am privit balene 
care rupeau corăbii în două, am văzut focul ieşind ca voma 
dintr-un munte, dar n-am văzut vreodată o femeie purtând 
zale. Asta e făptura despre care se spune că stăpâneşte 
Mercia? 

— Lady ZEthelflaed te-a întrebat ceva, am spus. 

Ragnall o privi, se ridică de o palmă din şa şi trase o 
băşină lungă. 

— 1 s-a răspuns, declară el în timp ce se aşeza la loc. 
Amuzat la culme de dezgustul care se citea pe chipul lui 
ZEthelflaed, îmi zise: Ni s-a spus că stăpâna Merciei este o 
femeie frumoasă. Asta e bunica ei? 

— Ea este femeia care-ţi va oferi o lungime de mormânt 
din pământul ei, i-am replicat. 

Era un răspuns slăbuţ, dar nu voiam să-i întorc insultele. 
Eram mult prea conştient de ura dintre Finan şi Conall şi 
mă temeam că s-ar fi putut transforma într-o bătaie. 

— Deci este femeia cârmuitoare! se răsti Ragnall. 
Tremură, prefăcându-se oripilat. Şi e atât de urâtă! 

— Aud că nicio scroafa, capră sau căţea nu-s la adăpost 
de tine, am spus, provocat la mânie, deci ce ştii tu despre 
frumuseţe? 

Nu mă băgă în seamă. 


$ 80 # 


— Urâtă! repetă el. Dar comand bărbaţi cărora nu le 
pasă cum arată o femeie. Imi zic adesea că o cizmă veche 
şi purtată e mai comodă decât una nouă. Arătă cu capul 
spre /Ethelflaed. Şi chiar arată ca trecută prin ciur şi prin 
dârmon, deci gândeşte-te ce-o să-i facă! Poate c-o să-i 
placă şi ei? 

Se uită la mine ca şi cum ar fi aşteptat un răspuns. 

— Te-ai făcut mai bine înţeles atunci când te-ai băşit, am 
spus. 

— Şi tu cu siguranţă eşti lordul Uhtred, legendarul lord 
Uhtred! Brusc, se cutremură. Mi-ai omorât un războinic, 
Lord Uhtred. 

— Primul dintre mulţi. 

— Othere Hardgerson. O să-l răzbun. 

— O să-l urmezi în mormânt, am spus. 

işi scutură capul, făcând ca inelele de aur din păr să-i 
zornăie. 

— Îmi plăcea Othere Hardgerson. Juca bine zaruri şi 
ţinea la băutură. 

— Nu ştia să mânuiască spada. Poate că tu i-ai dat lecţii? 

— Peste o lună, Lord Uhtred, o să beau bere merciană 
dintr-o cupă făcută din tigva ta. Soţiile mele o să-ţi 
folosească oasele lungi ca să învârtă în tocane, iar copiii 
mei o să joace arşice cu degetele tale de la picioare. 

— Şi frate-tău se lăuda la fel, şi sângele oamenilor lui 
încă ne murdăreşte străzile. Le-am dat câinilor mei ochiul 
lui drept, iar gustul i-a făcut să vomite. 

— Dar tot ţi-a luat fiica, zise viclean Ragnall. 

— Nici porcii nu vor să vă mănânce carnea putredă, am 
spus. 

— Şi ce drăguță este fiica ta, spuse el meditativ. E prea 
bună pentru Sigtryggr! 

— O să-ţi ardem hoitul, ce va rămâne din el, iar 
duhoarea fumului o să-i facă pe zei să se întoarcă scârbiţi. 

Râse. 

— Zeilor le place duhoarea mea, se desfată cu ea! Zeii 
mă iubesc! Şi zeii mi-au dat acest pământ. Deci, spuse el 
arătând cu capul spre zidurile Ceasterului, cine comandă 


$ 81% 


acolo? 

— Lady Æthelflaed comandă. 

Ragnall se uită la dreapta şi la stânga către tovarăşii săi. 

— Lordul Uhtred ne amuză! Pretinde că o femeie 
comandă războinici! 

Oamenii lui izbucniră în râs, în afară de Conall, care-şi 
privea fratele cu duşmănie. Ragnall se uită înapoi la mine. 

— Toţi vă puneţi pe vine când vă pişaţi? 

— Dacă nu are nimic util de zis, ne întoarcem în oraş, 
spuse mânioasă /Ethelflaed, după care smuci mult prea 
tare de hăţurile lui Gast. 

— Fugiţi? întrebă zeflemitor normandul. Eu v-am adus 
un dar, doamnă. Un dar şi o promisiune. 

— O promisiune? am întrebat, în timp ce ZEthelflaed îşi 
întorcea la loc iapa. 

— Părăsiţi oraşul până mâine seară, şi-o să fiu milos. O 
să vă cruţ vieţile mizerabile. 

— Şi dacă nu? 

ZEthelstan pusese întrebarea, pe un ton sfidător care-i 
atrase o privire furioasă din partea lui ZEthelflaed. 

— Căţeluşul latră, chicoti Ragnall. Dacă nu părăsiţi 
oraşul, băieţaş, oamenii mei o să treacă prin zidurile 
voastre ca un val mânat de furtună. Tinerele voastre o să- 
mi desfete aşternutul, copiii voştri o să fie robii mei, 
armele voastre o să fie jucăriile mele. Cadavrele o să vă 
putrezească, bisericile o să ardă, văduvele o să plângă. 
Arătând spre stindardul lui, îmi spuse: Ia steagul ăsta şi 
pune-l la vedere pe ziduri. Atunci o să ştiu că plecaţi. 

— Oricum o să ţi-l iau, ca să mă şterg la cur cu el. 

Ragnall îmi replică pe tonul pe care l-ar fi folosit cu un 
copil mic: 

— O să fie mai uşor dacă plecaţi pur şi simplu. Mergeţi 
în altă parte! O să vă găsesc şi acolo, nu vă speriaţi, dar o 
să mai rămână puţin de trăit. 

— Haideţi la noi mâine, i-am răspuns pe acelaşi ton, 
încercaţi să ne treceţi zidurile, fiţi oaspeţii noştri, şi vieţile 
voastre vor fi puţin mai scurte. 

Chicoti. 


Y% 82 9 


— O să-mi facă mare plăcere să te omor, Lord Uhtred. 
Poeţii mei o să-mi cânte isprava, istorisind cum Ragnall, 
Stăpânul Mării şi Regele întregii Britanii, l-a făcut pe 
marele Uhtred să se smiorcăie ca un copil! Cum Uhtred a 
murit implorând milă. Cum a plâns când i-am vărsat 
matele. Ultimele cuvinte fuseseră rostite cu o vehemenţă 
bruscă, dar acum zâmbea din nou. Aproape că am uitat de 
cadou! li făcu semn unuia dintre oamenii lui şi, arătând 
iarba dintre caii noştri, îi porunci: Pune-l acolo. 

Bărbatul descălecă şi aduse un cufăr de lemn pe care-l 
aşeză pe iarbă. Lădiţa pătrată, cam de mărimea unui 
ceaun, era împodobită cu scene pictate. Pe capac era o 
imagine a crucificării, pe când laturile înfăţişau oameni cu 
aureole în jurul capetelor. Mi-am dat seama că adăpostise 
probabil o Biblie sau vreo relicvă din cele pe care le 
adorau creştinii cu atâta înflăcărare. 

— Asta e darul meu pentru voi, zise Ragnall, şi vine cu 
promisiunea că, dacă nu plecaţi până mâine seară, veţi 
rămâne aici pe vecie, sub formă de cenuşă, oase şi hrană 
pentru corbi. 

Işi întoarse calul brusc şi-l lovi sălbatic cu pintenii. M- 
am simţit uşurat când Conall, cel cu barba sură, regele 
Conall cu ochii negri, se întoarse şi-l urmă. 

Haesten mai zăbovi câteva clipe. Nu spusese nimic. Mi 
se păruse atât de bătrân, dar chiar era bătrân. Părul îi era 
sur, barba îi era sură, însă trăsăturile lui păstrau o urmă 
din voioşia de pe vremuri. Il ştiam de când era tânăr şi 
avusesem încredere în el la început, doar ca să descopăr 
apoi că-şi călca jurămintele la fel de uşor cum sparg ouă 
copiii. lIncercase să devină rege în Britania şi-i 
zădărnicisem fiecare tentativă, până când, la Beamfleot, îi 
distrusesem ultima armată. Arăta prosper acum, plin de 
aur, cu zalele lucioase, hăţurile împodobite şi mantia 
maronie tivită cu blană deasă, dar devenise vasalul lui 
Ragnall şi, după ce comandase mii de oameni, ajunsese să 
comande doar o trupă. Deşi ar fi trebuit să-mi poarte o ură 
nedomolită, îmi zâmbea de parcă la rândul meu ar fi 
trebuit să mă bucur de revedere. Privirea mea 


4% 83 9 


dispreţuitoare păru totuşi să-l descumpănească. Preţ de o 
clipă am crezut că va vorbi, dar apoi trase de hăţuri şi 
porni după călăreţii lui Ragnall. 

— Deschide-o, îi ordonă Æthelflaed lui Cynleef. 

Tânărul descălecă şi se apropie de micul cufăr. Se 
aplecă să ridice capacul, dar în clipa următoare sări înapoi. 

Lădiţa conţinea capul lui Beadwulf. M-am uitat la el. 
Ochii îi fuseseră scoşi, limba smulsă, urechile tăiate. 

— Nenorocitul, şuieră fiul meu. 

Ragnall ajunsese la zidul lui de scuturi. Cu siguranţă 
dăduse o poruncă, fiindcă liniile strânse se rupseră şi 
războinicii o luară spre pădure. 

— Mâine mergem la Eads Byrig, am anunţat cu glas 
răsunător. 

— Să murim acolo? întrebă agitat Merewalh. 

— Dar ai spus... începu /Ethelflaed, însă i-am curmat 
vorba cu asprime: 

— Mâine mergem la Eads Byrig. 

Mâine. 


Datorită lunii, totul era argintiu în noaptea aceea 
liniştită. Vremea ploioasă se dusese spre est, iar cerul era 
luminat de stele. Un vânticel bătea dinspre marea 
îndepărtată, însă nu era neplăcut. Eram pe zidurile 
Ceasterului, uitându-mă spre nord şi spre est şi rugându- 
mă ca zeii mei să-mi spună ce făcea Ragnall. Credeam că 
ştiu, dar îndoiala nu-mi dădea pace, aşa că acum căutam 
un semn divin. Santinelele se trăseseră la o parte ca să-mi 
facă loc. Era linişte în oraş, cu toate că mai devreme 
auzisem o ceartă iscându-se pe o străduţă. Nu durase mult. 
Cu siguranţă fuseseră doi beţivi care începuseră să se 
bată, dar careva îi despărţise înainte să apuce să se 
omoare. Acum domnea tăcerea, se auzeau doar vântul 
printre acoperişuri, plânsetul unui copil, un câine care 
scâncea, paşii soldaţilor pe drumul de strajă, o coadă de 
suliță bătând pe piatră. Niciunul dintre acestea nu era 
vreun semn de la zei. Voiam să văd o stea căzătoare 
luminând puternic în timp ce murea pe bolta întunecată, 


Y 849 


dar stelele se încăpăţânau să rămână la locul lor. Şi 
Ragnall, mă gândeam, căuta un semn. Mă rugam ca o 
bufniţă să-i ţipe în ureche şi să-l înspăimânte cu acel sunet 
care prevesteşte moartea. Ascultam foarte atent, însă n-am 
auzit nimic în afară de micile zgomote ale nopţii. 

Apoi aerul fu străbătut de nişte sunete stranii, ca un şir 
de pocnete care începeau şi se opreau brusc. Veneau 
dinspre nord, de la păşunea care se întindea între şanţul 
Ceasterului şi cimitirul roman. Unii oameni de-ai mei 
voiseră să sape în cimitir şi să dea foc osemintelor, dar le 
poruncisem cu mare asprime să n-o facă. Se temeau de 
morţi, crezând că strigoii din vechime, în armuri de bronz, 
aveau să vină să le bântuie somnul, însă strigoii 
construiseră oraşul acesta, ei ridicaseră zidurile puternice 
care ne apărau, iar acum noi le datoram protecţie. 

Pocnetul se auzi din nou. 

Ar fi trebuit să-i spun lui Ragnall despre strigoi. Insultele 
lui fuseseră mai bune decât ale mele, câştigase acel ritual 
al ocărilor, dar dacă m-aş fi gândit la mormintele romane 
cu pietrele lor misterioase, aş fi putut să-i spun despre 
armata invizibilă a morţilor, care se ridică noaptea cu 
spade ascuţite şi sulițe diabolice. Ar fi râs de idee, 
bineînţeles, dar i s-ar fi întipărit printre fricile care-i 
măcinau mintea. Dimineaţă aveam să-mi pun oamenii să 
toarne vin pe morminte, ca semn de mulţumire pentru 
morţii care ne apărau. 

Pocnetele reîncepură, urmate de un huruit. Nu-ţi dădea 
fiori, dar nu era nici melodios. 

— E prea devreme în an să auzim caprimulgul cântând 
noaptea, zise Finan în spatele meu. 

— Nu te-am auzit, am spus surprins. 

— Mă mişc ca un strigoi, chicoti el. Ascultă pocnetele 
scoase de bătăile aripilor lungi ale păsării, apoi murmură: 
Caută să se împerecheze. 

— Acum e vremea pentru asta. Sărbătoarea lui Eostre. 

Am stat în linişte o vreme. 

— Deci chiar mergem la Eads Byrig mâine? întrebă 
Finan în cele din urmă. 


% 85% 


— Da. 

— Prin pădure? 

— Prin pădure la Eads Byrig, apoi spre nord spre fluviu, 

Încuviinţă din cap. O vreme nu zise nimic, mulţumindu- 
se să privească razele de lună ce se reflectau departe pe 
Meerse, dar la un moment dat izbucni furios: 

— Să nu cumva să-l omoare careva. 

— Pe Conall? 

— E al meu. 

—E al tău, am aprobat. Am tăcut, ascultând 
caprimulgul. Azi-dimineaţă am crezut c-o să-l omori. 

— L-aş fi omorât. Aş fi vrut s-o fac. O voi face. 
Atingându-şi pieptul acolo unde îi fusese crucifixul, 
mărturisi: M-am rugat pentru asta, m-am rugat ca 
Dumnezeu să mi-l trimită pe Conall. Tăcu şi zâmbi, însă nu 
era un zâmbet plăcut. Pe mâine, deci. 

— Mâine, am spus. 

Trase un pumn în zidul din faţa lui, apoi râse. 

— Băieţii au nevoie de o luptă, Dumnezeule, cum mai au 
nevoie! Mai înainte erau să se omoare unul pe altul. 

— Am auzit. Ce s-a întâmplat? 

— Tânărul Godric s-a luat la harţă cu Heargol. 

— Godric? Slujitorul meu? E idiot! 

— Heargol era prea beat. Lovea cu pumnii în aer. 

— Chiar şi aşa, un pumn din ăsta îl putea omori pe 
Godric. Heargol era un războinic din garda lui ZEthelflaed, 
o brută căreia nimic nu-i plăcea mai mult decât lupta corp 
la corp din zidul de scuturi. 

— L-am pus la pământ pe nenorocit înainte să poată face 
vreun rău, după care i-am tras una lui Godric. l-am spus să 
se maturizeze. Ridicând din umeri, Finan adăugă: Nu s-a 
întâmplat nimic rău. 

— De ce se băteau? 

— Este o fată nouă la Oala cu Pişat. 

Taverna se chema de fapt Nagâţul, şi pasărea cu pricina 
era pictată la intrare, dar din oareşce motiv i se spunea 
Oala-cu Pişat. Era un loc care vindea bere bună şi femei 
rele. Gemenii cei sfinţi, Ceolnoth şi Ceolberht, încercaseră 


$ 86 9 


s-o închidă, numind-o cuib al ticăloşiei, şi aşa şi era, de 
aceea voiam să rămână deschisă. Comandam o garnizoană 
de tineri războinici care aveau nevoie de tot ceea ce putea 
oferi Oala cu Pişat. 

— Mus, zise Finan. 

— Mus? 

— Aşa o cheamă. 

— Şoarecele*? 

— Ar trebui să mergi s-o vezi, rânji el. Doamne, 
Dumnezeule, stăpâne, chiar merită s-o vezi. 

— Mus, am repetat. 

— N-o să-ți pară rău! 

— Ce n-o să-i pară rău? întrebă o voce de femeie. 

Când m-am întors, am văzut că Æthelflaed urcase pe zid. 

— N-o să-i pară rău dacă taie sălciile acelea mari de mai 
jos de Brunanburh, doamnă, zise Finan făcând o 
plecăciune respectuoasă. Avem nevoie de lemn pentru 
scuturi. 

— Trebuie să dormi, dacă pleci mâine la Eads Byrig, îi 
spuse Æthelflaed rostind apăsat cuvântul „dacă”. 

Finan, pricepând că trebuia să ne lase singuri, se înclină 
din nou. 

— Vă doresc amândurora o noapte bună. 

— Ai grijă la șoareci, i-am spus, făcându-l să rânjească. 

— Ne vedem în zori? 

— Toti. Zale, scuturi, arme. 

— A venit timpul să omorâm nişte ticăloşi, zise Finan. 

Şovăi, parcă aşteptând o invitație să mai rămână, dar, 
cum nu primi niciuna, plecă. 

Æthelflaed veni lângă mine şi-şi coborî privirea spre 
pământul argintat de lună. 

— Chiar mergeţi la Eads Byrig? 

— Da. Şi ar trebui să mi-l dai pe Merewalh cu şase sute 
de oameni. 

— Ca să moară în pădure? 

— N-o să moară. 

Speram că nu era o minciună. Fusese caprimulgul 


5 În engleza veche, mūs = „şoarece” (n.red.) 


% 87 # 


semnul divin pe care-l aşteptam? Nu ştiam cum să 
interpretez pocnetele acelea. Direcţia în care zboară o 
pasăre are însemnătate, după cum au picajul unui şoim sau 
ţipătul unei bufniţe, dar un sunet ca un pocnet repetat în 
întuneric? Apoi l-am auzit din nou, şi ceva mă duse cu 
gândul la ciocnirea pavezelor atunci când soldaţii fac un 
zid de scuturi. Era semnul divin pe care-l căutam. 

— Tu ne-ai spus! insistă /Ethelflaed. Ai spus că, atunci 
când eşti printre copaci, nu poţi vedea unde este inamicul. 
Că poate ajunge în spatele tău. Că poţi fi prins într-o 
ambuscadă! Aşadar, ce s-a schimbat? Tăcu în aşteptarea 
răspunsului meu, însă acesta nu veni. Sau e doar vorba de 
prostie? continuă ea furioasă. Il laşi pe Ragnall să ne 
insulte, ca acum să trebuiască să-l ataci? 

— N-o să fie acolo, am zis. 

— N-o să fie acolo? repetă ea încruntată. 

— De ce ne-a dat o întreagă zi ca să părăsim oraşul? De 
ce nu ne-a cerut să plecăm în zori? De ce nu ne-a cerut să 
plecăm imediat? 

Căzu pe gânduri, dar nu găsi nicio explicaţie. 

— Spune-mi tu, mă îndemnă în cele din urmă. 

— Ştie că n-o să părăsim oraşul, dar vrea să credem că 
avem o întreagă zi înainte să ne atace. Are nevoie de acea 
zi, fiindcă pleacă. Pleacă în nord pe podul de nave şi nu 
vrea să-i deranjăm planul. Nu are de gând să se repeadă 
asupra Ceasterului. Are o armată nouă-nouţă şi nu vrea să 
piardă două sau trei sute de oameni încercând să treacă de 
zidurile noastre. Vrea să-şi ducă armata la Eoferwic, 
fiindcă trebuie să fie rege al Northumbriei înainte să atace 
Mercia. 

— De unde ştii? 

— Mi-a spus un caprimulg. 

— Nu poţi fi sigur! 

— Nu sunt sigur, am recunoscut, şi probabil este un 
vicleşug menit să ne convingă să intrăm mâine în pădure şi 
să ne lăsăm omorâţi. Dar nu cred. Vrea să se retragă fără 
bătaie de cap, şi dacă asta vrea, atunci nu trebuie să-i 
facem pe plac. 


4% 88 9 


Mă luă de braţ, gest care mă asigură că-mi acceptase şi 
argumentele, şi planul. Tăcu o vreme lungă. 

— Bănuiesc, zise într-un final cu voce joasă şi slabă, că 
ar trebui să-l atacăm în Northumbria? 

— De luni întregi tot zic că ar trebui să invadăm 
Northumbria. 

— Ca să iei înapoi Bebbanburgul? 

— Ca să-i alungăm pe danezi. 

— Fratele meu spune că nu e bine să facem asta. 

— Fratele tău nu vrea ca tu să fii căpetenia tuturor 
saxonilor. E un rol pe care şi-l doreşte pentru el. 

— E un om bun. 

— E prudent, am spus. 

Aşa şi era. Edward al Wessexului voise să fie şi rege al 
Merciei, dar acceptase dorinţele mercienilor atunci când 
aceştia o aleseră pe sora lui, ZEthelflaed, să-i cârmuiască în 
locul lui. Probabil se aşteptase ca ea să nu facă mare lucru, 
dar în această privinţă fusese dezamăgit. Acum, armatele 
lui erau ocupate în Anglia de Est, împingându-i pe danezi 
spre nord, şi insistase ca sora lui să nu facă altceva decât 
să recâştige vechile teritorii merciene. Pentru a cuceri 
nordul, spusese Edward, era nevoie de ambele armate, cea 
a Wessexului şi cea a Merciei, şi probabil avea dreptate. 
Eu credeam că trebuia să invadăm oricum şi să ocupăm 
câteva oraşe din sudul Northumbriei, însă /Ethelflaed 
acceptase dorinţa fratelui ei. 

Îmi spusese că avea nevoie de ajutorul lui. Avea nevoie 
de aurul pe care Wessexul îl dădea Merciei şi avea nevoie 
de războinicii vest-saxoni care apărau burhurile din estul 
Merciei. 

— Peste un an sau doi, am zis, Edward o să-şi întărească 
stăpânirea asupra Angliei de Est şi-o să-şi aducă armata 
încoace. 

— Foarte bine. 

Părea prudentă, cunoscându-mi convingerea că trebuia 
să atace în nord cu mult înainte ca fratele ei să fie gata. 

— Şi-o să comande armatele voastre unite în 
Northumbria. 


4% 89 ş 


— Bine, zise ea fără chef. 

Acea invazie avea să împlinească marele vis. Tatăl lui 
ZEthelflaed, regele Alfred, visase ca toate neamurile 
vorbitoare de engleză să trăiască într-un singur regat sub 
un singur rege. S-ar fi născut un nou regat, Englaland, iar 
Edward voia să fie primul purtător al titlului de rege al 
Englalandului. E 

— Există o singură problemă, am spus sumbru. În clipa 
de faţă, Northumbria este slabă. Nu are un rege puternic 
şi poate fi luată bucată cu bucată. Dar peste un an? 
Ragnall va fi rege, şi e puternic. Va fi mult mai greu să 
cucerim Northumbria odată ce Ragnall va domni acolo. 

— Nu suntem destul de puternici ca să invadăm 
Northumbria singuri, stărui /Ethelflaed. Avem nevoie de 
armata fratelui meu. 

— Dă-mi-l pe Merewalh cu şase sute de oameni, şi-o să 
fiu la Eoferwic în trei săptămâni. Peste o lună o să am grijă 
să fii încoronată regină a Northumbriei şi-o să-ţi aduc 
capul lui Ragnall într-un cufăr pictat cu sfinţi. 

Râse, crezând că glumeam, şi mă strânse de braţ. 

— Mi-ar plăcea să primesc capul lui în dar, însă acum ai 
nevoie de somn. Şi eu la fel. 

Speram ca mesajul caprimulgului să nu fi fost o farsă de- 
a sorții. 

Urma să aflu a doua zi. 


Soarele se ridicase pe cerul plin de nori zdrenţuiţi când 
am plecat din Ceaster însoţit de şapte sute de oameni. 

Călăreţii ieşiră ca un şuvoi prin poarta de nord, un 
torent de zale, arme, copite tropotind pe lespezile din 
tunelul porţii, sulițe cu vârfurile ridicate spre soarele difuz, 
şi o luară pe drumul roman spre nord şi est. 

ZEthelflaed insistase să vină şi ea. Călărea pe Gast, iapa 
ei albă, şi era urmată de stegarul ei, de o gardă de zece 
războinici aleşi pe sprânceană şi de cinci preoţi, dintre 
care unul era episcopul Leofstan. Încă nu fusese înscăunat, 
dar nu mai era mult până atunci. Avea un cal dereş care 
părea foarte ascultător. 


% 90 # 


— Nu-mi place să călăresc, îmi mărturisi el. 

— Poţi să mergi pe jos, Sfinţia Ta, am spus. 

— Şchiopătez. 

— Am băgat de seamă. 

— Am fost lovit de un ied când aveam zece ani. A fost un 
dar de la Dumnezeu! 

— Zeul vostru vă trimite daruri ciudate. 

Râse. g 

— Darul, Lord Uhtred, a fost durerea. Imi permite să-i 
înţeleg pe infirmi, îmi îngăduie să simt puţin din agonia 
lor. Este o lecţie de la Dumnezeu! Dar astăzi trebuie să 
călăresc, altfel n-o să pot fi martor la biruinţa Domniei 
Tale. 

Călărea lângă mine, chiar în faţa stindardului meu cu 
cap de lup. 

— Ce te face să crezi că va fi o biruinţă? l-am întrebat. 

— Dumnezeu o să-ţi dea izbânda! Ne-am rugat pentru 
asta în zori, îmi spuse el zâmbind. 

— V-aţi rugat la zeul meu sau la al vostru? 

Râse, apoi brusc se înfioră. Am văzut o undă de durere 
pe faţa lui, o grimasă în timp ce se încovoia în şa. 

— Ce este? 

— Nimic. Dumnezeu mă mai chinuie cu câte un junghi. 
Vine şi pleacă. Se îndreptă şi îmi zâmbi: Gata! A trecut 
deja! 

— E un zeu ciudat acela care le dă junghiuri adoratorilor 
săi, am spus răutăcios. 

— I-a dat propriului fiu o moarte cumplită, de ce să nu 
suferim şi noi puţină durere? râse din nou. Episcopul 
Wulfheard m-a avertizat în legătură cu Domnia Ta. Te 
numeşte creatura lui Satan! A spus c-o să te opui la tot ce 
voi încerca să fac. Este adevărat, Lord Uhtred? 

— Dacă mă laşi în pace, părinte, te las şi eu în pace, am 
zis acru. 

— O să mă rog pentru Domnia Ta. La asta nu te poţi 
împotrivi! Se uită la mine de parcă ar fi aşteptat un 
răspuns, dar, văzând că tăceam, adăugă blajin: Nu sunt 
duşmanul Domniei Tale, Lord Uhtred. 


$ 919 


— Consideră-te norocos atunci, am spus cu voită 
bădărănie. 

— Ştiu, zise Leofstan fără să pară câtuşi de puţin jignit. 
Menirea mea aici este să fiu aidoma lui Hristos. Să-i 
hrănesc pe flămânzi, să-i îmbrac pe cei goi, să-i tămăduiesc 
pe bolnavi şi să le fiu tată orfanilor. Menirea Domniei Tale, 
dacă bine am înţeles, este să ne aperi! Dumnezeu ne-a dat 
însărcinări diferite. Îndeplineşte-o pe a Domniei Tale, şi eu 
o s-o îndeplinesc pe a mea. Nu sunt episcopul Wulfheard! 
spuse el cu o surprinzătoare şiretenie. N-o să mă bag în 
treburile Domniei Tale! Nu ştiu nimic despre război! 

Am scos un sunet înfundat pe care putea să-l ia drept o 
acceptare plină de recunoştinţă a cuvintelor lui. 

— Crezi că am vrut această povară? mă întrebă. Să 
devin episcop? 

— N-ai vrut-o? 

— Sfinte Dumnezeule, nu! Eram fericit, Lord Uhtred! 
Eram un umil preot la curtea regelui Edward. Datoria mea 
era să scriu documente şi scrisori pentru rege, dar bucuria 
mea era să traduc Cetatea lui Dumnezeu a sfântului 
Augustin. Era tot ce-mi doream în viaţă. O călimară, un 
mănunchi de pene şi un părinte al bisericii care să-mi 
ghideze gândurile. 

— Atunci de ce...? 

— Dumnezeu m-a chemat, îmi răspunse el înainte să 
termin întrebarea. Umblam pe străzile din Wintanceaster 
şi vedeam oameni lovind cerşetori, copii duşi în robie, 
femei depravate, cruzime, infirmi murind în şanţuri. Aceea 
nu era cetatea lui Dumnezeu! Pentru acei oameni era 
iadul, iar biserica nu făcea nimic! Sau, mai precis, făcea 
prea puţin. Erau mănăstiri care aveau grijă de bolnavi, dar 
nu destule! Aşa că am început să predic şi am încercat să-i 
hrănesc pe flămânzi şi să-i ajut pe neajutoraţi. Spuneam 
cui stătea să mă asculte că biserica ar trebui să cheltuie 
mai puţin pentru argint şi aur şi mai mult pe mâncare 
pentru flămânzi şi pe haine pentru cei goi. 

Am zâmbit uşor. 

— Bănuiesc că asta nu ţi-a adus popularitate. 


% 92 # 


— Bineînţeles că nu! De ce crezi că m-au trimis aici? 

— Ca să fii episcop. E o promovare! 

— Nu, e o pedeapsă, zise el râzând. Să meargă nebunul 
de Leofstan să se descurce cu lordul Uhtred. 

— Asta e pedeapsa? am întrebat curios. 

— O, Doamne, da. Toţi sunt îngroziţi de Domnia Ta. 

— Şi Sfinţia Ta, nu? 

— Dascălul meu întru Hristos a fost părintele Beocca. 

— Ah, am spus. 

Beocca fusese şi dascălul meu. Bietul părinte Beocca, 
infirm şi urât, dar un om mai bun decât el nu a călcat 
vreodată pe pământul acesta. 

— Te iubea, zise Leofstan, şi era mândru de Domnia Ta. 

— Era? 

— Şi mi-a spus adeseori că eşti un om bun care încearcă 
să-şi ascundă bunătatea. 

M-am încruntat din nou. 

— Beocca era plin de... 

— Înţelepciune, mă întrerupse ferm Leofstan. Deci nu, 
nu mi-e teamă, şi mă voi ruga pentru Domnia Ta. 

— Şi eu o să-i împiedic pe normanzi să te măcelărească, 
am spus. 

— De ce crezi că mă rog pentru Domnia Ta? râse el. 
Acum du-te, sunt sigur că ai treburi mai urgente de făcut 
decât să vorbeşti cu mine. Şi Domnul să te binecuvânteze! 

Am dat pinteni calului spre vârful coloanei. La naiba, m- 
am gândit, acum chiar îmi plăcea de Leofstan! Se alătura 
acelui mic grup de preoţi alcătuit din Beocca, Willibald, 
Cuthbert şi Pyrlig, pe care-i admiram şi-i simpatizam, un 
grup mult mai puţin numeros decât acela al clericilor 
corupți, venali şi ambiţioşi care conduceau biserica cu o 
mână de fier. 

— Orice ai face, i-am spus lui Berg, care călărea în 
frunte, să nu-i crezi vreodată pe creştini atunci când îţi 
spun să-ţi iubeşti duşmanul. 

Păru nedumerit. 

— De ce aş vrea să-i iubesc? 

— Nu ştiu! E doar căcat creştin. Ai văzut vreun duşman? 


Y 93 9 


— Nici urmă. 

Nu trimisesem cercetaşi înainte. Ragnall avea să afle în 
curând că veneam şi ori îşi punea oamenii să ne înfrunte, 
ori, în cazul în care aveam dreptate, refuza bătălia. Urma 
să descopăr în curând cum stăteau lucrurile. ZEthelflaed, 
deşi hotărâse să aibă încredere în instinctul meu, se temea 
de impetuozitatea mea; nefiind atât de sigur că greşea, 
încercasem s-o conving să rămână la Ceaster. 

— Şi ce-o să creadă oamenii despre mine dacă mă 
ascund în spatele zidurilor de piatră în timp ce ei pleacă la 
luptă contra duşmanilor Merciei? mă întrebase. 

— Vor crede că eşti o femeie chibzuită. 

— Sunt cârmuitoarea Merciei. Oamenii n-o să mă 
urmeze decât dacă mă pun în fruntea lor, îmi spusese 
ZEthelflaed. 

Am mers pe drumul roman până în apropierea unei 
răscruci unde erau clădiri în ruină deasupra unor puțuri 
adânci săpate în straturile de sare datorită cărora se 
îmbogăţise pe vremuri această regiune. Bătrânii îşi 
aminteau cum coborâseră pe scări lungi pentru a ajunge la 
stânca albă, dar puţurile se aflau acum în zona nesigură 
dintre saxoni şi danezi, aşa încât clădirile, făcute de 
romani, căzuseră în paragină. 

— Dacă stabilim o garnizoană la Eads Byrig, i-am spus 
lui ZEthelflaed, putem redeschide minele. Un burh pe un 
deal ar proteja populaţia de pe câteva mile împrejur. Sarea 
din mină este mult mai ieftină decât cea uscată la foc. 

— Să capturăm Eads Byrig întâi, zise ea cu îndârjire. 

Nu am mers până la vechile puțuri, luând-o spre nord cu 
câteva mile înainte de răscruce şi intrând în pădure. Fără 
îndoială, Ragnall ştia deja că veneam, aşa că n-am încercat 
deloc să ne ascundem. Am călărit pe coama înaltă, urmând 
o potecă veche de unde vedeam pantele verzi de la Eads 
Byrig, cu palisada cea nouă din lemn proaspăt şi lucios, 
ridicându-se deasupra mării de copaci, apoi cărarea o luă 
spre stânga prin pădure, şi n-am mai zărit dealul decât 
atunci când am pătruns în spaţiul larg pe care Ragnall îl 
curăţase în jurul vechiului fort. Copacii fuseseră tăiaţi, 


$ 94 # 


lăsând buturugi, aşchii şi crengi. Apariţia noastră În acel 
pustiu îi făcu pe apărătorii fortului să ne huiduie, iar unul 
chiar aruncă o suliță care căzu la o sută de paşi de 
călăreţul nostru cel mai avansat. Câteva stindarde fluturau 
peste ziduri, cel mai mare înfăţişând toporul însângerat al 
lui Ragnall. 

— Merewalh! am strigat. 

— Stăpâne? 

— Păstrează o sută de oameni aici! Doar supraveghezi 
fortul! Nu începi vreo luptă. Dacă ies ca să se ia după noi, 
vii în goană să ni te alături! 

— Stăpâne? făcu el nedumerit. 

— Doar uită-te la ei! Nu te bate cu ei! am strigat, după 
care am călărit mai departe, ocolind latura vestică a 
dealului. Cynlæf! 

Războinicul din Wessex mă ajunse din urmă, şi am văzut 
că avea la brâu teaca roşie cu plăcuţe de aur. 

— Stăpâne? 

— 'Ţine-o pe Lady ZEthelflaed în spate! 

— Nu va... 

— Doar fă ce-ţi spun! m-am răstit. Ţine-i şi dârlogii dacă 
trebuie, dar n-o lăsa să fie prinsă în luptă. 

Am tras din teacă Răsuflarea-Şarpelui, şi vederea lungii 
lame îi îndemnă pe oamenii mei să-şi scoată propriile 
spade. 

Ragnall nu ne înfruntă la Eads Byrig. Erau apărători pe 
zidurile fortului, dar nu întreaga sa armată. Vârfurile de 
suliță erau la distanţe mari, nu adunate laolaltă, ceea ce-mi 
spunea că majoritatea oamenilor lui Ragnall erau în nord. 
Îşi ancorase navele pe malurile fluviului Mærse şi apoi 
fortificase Eads Byrig pentru a-şi induce în eroare 
adevăratul duşman, pentru a-l convinge pe molâul rege din 
Eoferwic că ambițiile sale erau înspre Mercia, dar 
Northumbria era o pradă mult mai uşoară. 

Zeci de jarli northumbrieni i se alăturaseră deja lui 
Ragnall, unii crezând fără îndoială că avea să-i conducă 
spre sud, dar până acum îi va fi întărâtat pentru atacul 
contra nordului promiţându-le aur şi pământ luat de la 


% 95 # 


regele Ingver şi susţinătorii lui şi, fără îndoială, 
perspectiva unui asalt reînnoit asupra Merciei după ce 
Northumbria era ocupată. 

Sau aşa credeam. Poate greşeam. Poate că Ragnall 
mărşăluia asupra Ceasterului sau aştepta lângă fluviu cu 
un zid de scuturi. Stindardul său flutura pe Eads Byrig, 
asta putea fi o înşelătorie menită să ne lase impresia că era 
în interiorul noii palisade. Instinctul îmi spunea că trecea 
râul. Atunci de ce lăsase oameni la Eads Byrig? Răspunsul 
la această întrebare trebuia să mai aştepte. Nu m-am mai 
gândit la ea, fiindcă deodată am văzut un grup de oameni 
alergând în faţă. Nu erau în zale. Eram pe o cărare 
proaspăt făcută printre copaci, o cărare care trebuia să 
ducă de la Eads Byrig la podul de nave, iar indivizii aceia 
cărau saci şi butoaie. Bănuiam că erau slugi; oricum, se 
răspândiră prin tufe când ne văzură. În timp ce ne 
continuam galopul, aplecându-ne pe sub crengi, tot mai 
mulţi oameni fugeau din calea noastră. În scurt timp, 
umbrele de la poalele arborilor se luminară. Zărind terenul 
plin de adăposturi încropite şi urme de focuri de tabără, 
am ştiut că ajunseserăm în acel loc de lângă fluviu unde 
Ragnall îşi făcuse tabăra. 

L-am îmboldit pe Tintreg în lumina soarelui. Fluviul era 
la vreo sută de paşi distanţă, şi o mulţime numeroasă 
aştepta să treacă peste podul de vase. Malul celălalt era 
deja plin de oameni şi cai, o hoardă întreagă care se 
pornise deja spre nord, dar pe malul dincoace erau şi mai 
mulţi războinici cu cai, vite, familii şi slujitori. Instinctul 
meu fusese corect. Ragnall mergea în nord. 

Şi apoi am lovit. 

Probabil Ragnall ştiuse că vom veni, dar cu siguranţă se 
gândise că aveam să ne ducem direct la Eads Byrig şi să 
asediem fortificația, atraşi de marele stindard şi crezând 
că şi el era acolo. Prin urmare, atacul nostru neaşteptat şi 
rapid îi luă prin surprindere ariergarda. 

Ariergardă era mult spus. Ce rămăsese pe malul sudic al 
fluviului Meerse era un grup de vreo două sute de 
războinici cu slujitorii lor, nişte copii şi femei şi o turmă de 


$ 96 # 


porci, capre şi oi. 

— Pe aici! am strigat cotind spre stânga. 

Nu voiam să şarjez direct în mulţimea panicată care se 
căznea acum să ajungă la pod, ci aveam de gând să le tai 
calea, aşa că i-am ocolit şi i-am dat pinteni lui Tintreg de-a 
lungul malului spre pod, urmat de o duzină de războinici 
de-ai mei. Un copil ţipă. Un bărbat încercă să ne oprească, 
aruncând o suliță grea care zbură pe lângă coiful meu. Nu 
l-am băgat în seamă, dar unul dintre oamenii mei cu 
siguranţă îl lovi, fiindcă am auzit scrâşnetul spadei pe os. 
Tintreg muşcă aerul când intră în oamenii de lângă pod. 
Încercau să scape, unii agăţându-se de cea mai apropiată 
navă, alţii se aruncau în râu ori se împingeau disperaţi 
spre pădure. Fără să stau pe gânduri, am tras de hăţuri şi 
am sărit din şa. 

— Nu! 

O femeie încerca să adăpostească doi copii mici. Fără 
să-i acord atenţie, m-am dus acolo unde scândurile podului 
ajungeau pe malul noroios. Când oamenii mei mi se 
alăturară, ne-am dat jos scuturile de pe spate şi le-am 
aşezat margine lângă margine. 

— Aruncaţi armele! am strigat către mulţimea panicată. 

Nu mai aveau scăpare. Sute de călăreţi de-ai mei 
veniseră dintre copaci, iar eu le baram calea spre pod cu 
un zid de scuturi. Sperasem să prind mai mulţi decât mâna 
aceasta amărâtă de oameni, însă Ragnall cu siguranţă 
pornise devreme, pe când noi plecaserăm târziu din 
Ceaster. 

— Dau foc la nave! îmi strigă Finan, care nu coborâse 
din şa. 

Femeile ţipau, copiii urlau, iar oamenii mei strigau la 
inamicul prins în capcană să depună armele. M-am întors 
şi am văzut că vasele din uriaşa flotă a lui Ragnall erau fie 
trase pe uscat, fie ancorate pe malul opus. Unii războinici 
normanzi aruncau vreascuri aprinse în cale, pe când alţii 
dădeau foc navelor care susțineau podul din scânduri 
verzi. Fuseseră pregătite pentru incendiere, având calele 
umplute cu lemne uscate şi îmbibate în smoală. O mână de 


$ 97 # 


vase erau în amonte de celelalte, legate cu frânghii lungi 
de pari înfipţi în mâl; bănuiam că acelea urmau să fie ferite 
de foc. 

— Dumnezeule din ceruri, dar asta e o avere care se 
pierde în flăcări! zise Finan în timp ce descăleca. 

— Merită să pierzi o flotă ca să câştigi un regat, am 
spus. 

— Northumbria. 

— Northumbria, Eoferwic, Cumbraland, o să le ia pe 
toate. O să ia toată ţara care se întinde de aici până în 
Scoţia! Toată, întreagă, sub un singur rege. 

Fumul se înteţea acum, în timp ce flăcările puternice 
treceau de la navă la navă. Mă gândisem să salvez una, dar 
pasarela era prinsă bine de parapetele vaselor, care, la 
rândul lor, erau bine prinse între ele. N-aveam timp să 
tăiem odgoanele şi să desfacem scândurile bătute în cuie, 
aşa că podul avea să se prefacă în curând în scrum. În 
vreme ce mă uitam la el am văzut un singur călăreț venind 
prin fumul dens. Era un războinic înalt, cu pieptul gol şi 
părul lung, pe un mare armăsar negru. 

Ragnall însuşi înainta pe pasarela în flăcări. Se apropie 
până la treizeci de paşi de noi şi-şi scoase spada, a cărei 
lamă lungă reflecta vâlvătaia din jur. 

— Mă voi întoarce, Lord Uhtred! strigă el. 

Făcu o pauză, ca şi cum ar fi aşteptat un răspuns. Un 
catarg se prăbuşi în spatele lui, împroşcând cu scântei şi 
fum negru. Încă mai aştepta, dar când văzu că nu spuneam 
nimic, îşi întoarse calul şi dispăru în foc. 

— Sper să arzi, am mormăit. 

— Dar de ce a lăsat oameni la Eads Byrig? mă întrebă 
Finan. 

Ariergarda amărâtă de pe malul fluviului nu opuse deloc 
rezistenţă. Erau mult prea puţini, şi femeile le strigau 
bărbaţilor să-şi arunce armele. În spatele meu, podul se 
destrăma şi nave aprinse o luară la vale. Am vârât 
Răsuflarea-Şarpelui înapoi în teacă, am încălecat şi l-am 
năpustit pe Tintreg în masa de inamici speriaţi. 
Majoritatea oamenilor mei erau acum pedeştri, ocupați să 


% 98 # 


adune spade, sulițe şi scuturi, însă tânărul /Ethelstan era 
încă în şa şi, ca mine, îşi făcea loc prin mulţimea învinsă. 

— Ce facem cu ei, Lord Uhtred? îmi strigă. 

— Tu eşti prinţul, i-am replicat, aşa că tu să-mi spui. 

Ridică din umeri şi se uită în jur la femeile speriate, la 
copiii care plângeau şi la bărbaţii supuşi. În timp ce-l 
priveam m-am gândit cum se transformase copilul care 
făcea năzbâtii în acel tânăr puternic şi frumos. El trebuia 
să fie rege, mi-am zis. Era fiul cel mai mare al tatălui său, 
fiul regelui Wessexului, şi trebuia să preia tronul la 
moartea tatălui său. 

— Omorâm bărbaţii, luăm copiii în robie şi punem 
femeile la muncă? sugeră el. 

— Aşa se face de obicei, am spus, dar asta e ţara mătuşii 
tale. Ea hotărăşte. 

L-am văzut pe /Ethelstan uitându-se la o fată şi m-am 
apropiat ca s-o văd mai bine. Era o fetişcană drăguță, cu o 
claie de păr blond şi rebel, ochi foarte albaştri şi o piele 
albă fără cusur. Se ţinea de fusta unei femei mai în vârstă, 
probabil maică-sa. 

— Cum te cheamă? am întrebat-o în daneză. 

Maică-sa începu să ţipe şi să implore, apoi căzu în 
genunchi şi-şi întoarse faţa brăzdată de lacrimi spre mine. 

— Ea este tot ce am, stăpâne, tot ce am! 

— Linişte, femeie, m-am răstit, habar n-ai cât de 
norocoasă este fiica ta. Cum o cheamă? 

— Frigga, stăpâne. 

— Câţi ani are? 

Mama şovăi, tentată probabil să mintă, dar îndemnul 
meu răstit o făcu să îngaime: 

— O să facă paisprezece de Ziua lui Baldur, stăpâne. 

Ziua lui Baldur era solstițiul de vară, deci fata avea deja 
vârsta măritişului. 

— Ad-o aici, am poruncit. 

Æthelstan se încruntă, crezând c-o luam pe Frigga 
pentru mine. Mărturisesc că eram ispitit; totuşi, l-am 
chemat pe servitorul lui ZEthelstan şi i-am spus: 

— Leag-o pe fată de coada calului tău, şi să nu fie atinsă! 


$ 99 # 


Să nu fie rănită! O protejezi, ai înţeles? 

— Da, stăpâne. 

— Şi tu, m-am uitat înapoi către mamă, ştii să găteşti? 

— Da, stăpâne. 

— Să coşi? 

— Bineînţeles, stăpâne. 

— Atunci stai cu fiică-ta. M-am întors spre /ZEthelstan. 
Gospodăria tocmai ţi-a crescut cu două muieri, i-am spus, 
şi, uitându-mă înapoi la Frigga, m-am gândit ce bastard 
norocos era, doar că nu era bastard, ci fiul legiuit al unui 
rege. 

Se auzi un chiuit dinspre călăreţii aflaţi mai la sud. L-am 
mânat pe intreg printre prizonieri şi am văzut că 
părintele Fraomar, duhovnicul lui /ZEthelflaed, făcuse un 
anunţ. Prelatul călărea o iapă a cărei coamă sură se 
potrivea de minune cu părul lui. Era aproape de 
ZEthelflaed, care zâmbi atunci când m-am apropiat. 

— Veşti bune, îmi spuse ea. 

— Ce veşti? 

— Slavă Domnului, oamenii de la Eads Byrig s-au 
predat! mă înştiinţă vesel părintele Fraomar. 

Eram dezamăgit, căci sperasem să port o bătălie. Se 
părea că Ragnall lăsase o parte substanţială a armatei în 
spatele zidurilor de la Eads Byrig, probabil fiindcă voia să 
păstreze fortul nou construit, iar eu voisem ca moartea 
celor din garnizoană să fie un avertisment pentru restul 
oamenilor lui. 

— S-au predat? 

— Domnul fie lăudat, da. 

— Deci Merewalh este înăuntrul fortului? 

— Încă nu! 

— Cum adică, nu încă? S-au predat! 

Fraomar zâmbi. 

— Sunt creştini, Lord Uhtred! Garnizoana este creştină! 

M-am încruntat. 

— Nu mă interesează dacă venerează gărgăriţe, dar, 
dacă s-au predat, forţele noastre ar trebui să fie în 
interiorul fortului. Sunt acolo? 


% 100 # 


— Vor fi, zise părintele Fraomar. Ne-am înţeles asupra 
tuturor chestiunilor. 

— Despre ce înţelegere e vorba? am vrut să ştiu. 

ZEthelflaed părea tulburată. 

— Au fost de acord să se predea, zise ea privindu-şi 
duhovnicul în căutarea unei confirmări. Când Fraomar 
dădu din cap, adăugă: Şi nu luptăm contra creştinilor. 

— Eu da, am spus sălbatic. Godric! Sună din corn! 

Slujitorul meu se uită la Æthelflaed de parcă i-ar fi cerut 
aprobarea, însă m-am întins şi l-am lovit peste mâna 
stângă.. 

— Cornul! Sună din el! 

Suflă repede în corn, iar oamenii mei, care-i dezarmau 
pe inamici, fugiră să urce în şa. 

— Lord Uhtred! protestă ZEthelflaed. 

— Dacă s-au predat, am spus, atunci fortul este al 
nostru. Dacă fortul nu este al nostru, înseamnă că nu s-au 
predat. Mi-am mutat privirea de la ea la Fraomar. Deci, 
cum stau lucrurile? 

Nu răspunse niciunul. 

— Finan! Adu oamenii! am răcnit şi, ignorându-i pe 
/Fthelflaed şi pe Fraomar, am luat-o la galop spre sud. 

Inapoi la Eads Byrig. 


% 101 # 


Cinci 


Ar fi trebuit să ghicesc. Era Haesten. Avea o limbă care 
putea transforma căcatul în aur, iar acum o folosea asupra 
lui Merewalh. 

l-am găsit pe cei doi, fiecare însoţit de vreo zece 
războinici, la o sută de paşi de fort, pe partea vestică, unde 
panta era mai domoală. Cele două părţi stăteau la mică 
distanţă una de alta, fiecare sub stindardul său. Merewalh, 
bineînţeles, avea steagul lui /ZEthelflaed cu gâsca sfintei 
Werburgh, pe când Haesten, în locul obişnuitei hârci pe 
băț, arbora o flamură cenuşie pe care era cusută o cruce 
albă. 

— N-are ruşine! i-am strigat lui Finan în timp ce-l 
îmboldeam pe Tintreg la deal. 

— E un viclean blestemat, stăpâne, râse irlandezul. 

Vicleanul blestemat vorbea cu mare însufleţire, dar, 
îndată ce mă văzu ieşind dintre copaci, închise gura şi se 
retrase în compania protectoare a oamenilor săi. Mă salută 
când m-am apropiat, însă eu l-am întors pe Tintreg în 
spaţiul dintre cele două tabere şi am coborât din şa fără 
să-l bag în seamă. 

— De ce n-ai ocupat fortul? l-am întrebat pe Merewalh în 
timp ce-i aruncam hăţurile lui Godric. 

— Păi... începu el, apoi se uită pe lângă mine. 

ZEthelflaed şi anturajul ei se apropiau repede, şi era clar 
că prefera să aştepte sosirea stăpânei sale înainte să 
răspundă. 

— Nenorocitul s-a predat? am vrut să ştiu. 

— Jarlul Haesten... 

Merewalh ridică din umeri de parcă nici nu ştia ce să 
spună, nici nu înţelegea ce se întâmpla. 

— E o întrebare simplă! am spus ameninţător. 


% 102 # 


Merewalh era un om bun şi un războinic viteaz, dar 
părea în culmea stingherelii în timp ce-i privea disperat pe 
cei vreo zece preoţi care stăteau în jurul lui. Părintele 
Ceolnoth şi geamănul său fără dinţi Ceolberht erau acolo, 
la fel şi Leofstan, şi toţi păreau extrem de jenaţi de apariţia 
mea bruscă. 

— S-a predat? am rostit din nou, rar şi tare. 

Merewalh fu salvat de sosirea lui /ZEthelflaed, care-şi 
împinse iapa printre preoţi şi mi se adresă cu răceală în 
glas: 

— Dacă ai ceva de spus, Lord Uhtred, atunci spune-mi 
mie. 

— Vreau doar să ştiu dacă rahatul ăsta nenorocit s-a 
predat, am spus arătând spre Haesten. 

Părintele Ceolnoth luă cuvântul ignorându-mă făţiş. 

— Doamnă, jarlul Haesten a fost de acord să vă jure 
credinţă. 

— Ce-a făcut? am strigat. 

— Linişte! se  răsti /Ethelflaed. Era încă în şa, 
dominându-ne. Oamenii ei, cel puţin o sută cincizeci la 
număr, o urmaseră de pe malul fluviului şi acum aşteptau 
călare pe panta dealului. Spuneţi-mi ce aţi discutat, îi ceru 
părintelui Ceolnoth. 

Prelatul mă privi agitat, apoi se uită iarăşi la ZEthelflaed. 

— Jarlul Haesten este creştin, doamnă, şi vă cere 
protecţia. 

Cel puţin trei dintre noi am început să vorbim în acelaşi 
timp, însă /Ethelflaed bătu din palme, cerând linişte. 

— Este adevărat? îl întrebă pe Haesten. 

Haesten îi făcu o plecăciune, apoi atinse crucea de 
argint pe care o purta la gât. 

— Lăudat fie Domnul, este adevărat, doamnă. 

Vorbise smerit, cu o sinceritate convingătoare. 

— Mincinos blestemat, am mârâit. 

Nu mă băgă în seamă. 

— Am găsit mântuirea, doamnă, şi vin la Domnia Voastră 
ca să vă rog să mă ocrotiţi. 

— Este mântuit, spuse răspicat un bărbat înalt care 


% 103 # 


stătea lângă Haesten. Suntem pregătiţi, de fapt nu, suntem 
dornici să vă jurăm credinţă, şi ca fraţi creştini vă 
implorăm să ne acordaţi protecţia. 

Vorbise în engleză, plin de respect, iar la sfârşit se plecă 
uşor în faţa lui /Ethelflaed. Ea păru uimită, şi nu fără 
motiv, căci bărbatul cel înalt părea a fi preot creştin, sau 
cel puţin purta o sutană neagră şi lungă prinsă la brâu cu o 
funie, în timp ce la gât îi atârna o cruce de lemn. 

— Cine eşti? îl întrebă ZEthelflaed. 

— Părintele Haruld, doamnă. 

— Danez? 

— M-am născut aici, în Britania, dar părinţii mei au venit 
de peste mare. 

— Şi eşti creştin? 

— Din mila lui Dumnezeu, da. Haruld era aspru, cu faţa 
întunecată, cu păr sur la tâmple. Nu era primul danez 
convertit pe care-l întâlneam, nici primul care devenise 
preot. Am fost creştin de copil, îi spuse lui ZEthelflaed. 

Vorbea calm şi încrezător, dar am observat că degetele i 
se strângeau şi desfăceau ritmic. Era nervos. 

— Şi vrei să-mi spui că boţul ăsta de căcat putred de 
şopârlă e şi el creştin? am zis arătând cu capul spre 
Haesten. 

— Lord Uhtred! se răsti Æthelflaed. 

— L-am botezat eu însumi, îmi răspunse solemn Haruld, 
mulţumim lui Dumnezeu. 

— Amin, zise tare Ceolnoth. A 

M-am uitat în ochii lui Haesten. Il cunoscusem din 
tinereţe şi-mi era dator cu viaţa, fiindcă i-o salvasem. Imi 
jurase credinţă atunci şi-l crezusem, fiindcă avea o faţă 
cinstită şi maniere pline de francheţe, dar călcase fiecare 
jurământ pe care-l făcuse. Era un om făţarnic, şiret şi 
primejdios. Ambiţiile îi depăşeau cu mult realizările, şi 
pentru asta dădea vina pe mine, fiindcă soarta a decis ca 
eu să-l împiedic de fiecare dată. Ultima oară fusese la 
Beamfleot, unde îi distrusesem armata şi-i arsesem flota, 
dar soarta lui Haesten era să scape din fiecare dezastru. Şi 
iată-l aici din nou, pasămite prins în capcană la Eads Byrig, 


% 104 # 


dar zâmbindu-mi de parcă eram cei mai vechi prieteni. 

— Nu e mai creştin decât sunt eu, am spus. 

— Doamna mea! Haesten se uită la /ZEthelflaed şi apoi, în 
mod uimitor, căzu în genunchi. Jur pe sacrificiul 
Mântuitorului nostru că sunt un adevărat creştin! Avea 
lacrimi în ochi şi tremura de emoție. În clipa următoare îşi 
deschise brusc braţele şi, ridicându-şi faţa spre cer, strigă: 
Să mă trăsnească Dumnezeu în această clipă dacă mint! 

Am tras Răsuflarea-Şarpelui, astfel că lama ei hârşâi pe 
marginea tecii. 

— Lord Uhtred! strigă alarmată Æthelflaed. Nu! 

— Voiam să înfăptuiesc voinţa zeului vostru şi să-l omor, 
am spus. M-ai opri? 

— Dumnezeu poate să-şi facă singur treaba, zise aspru 
ZEthelflaed, după care se uită la preotul danez. Părinte 
Haruld, eşti convins de convertirea jadului Haesten? 

— Sunt, doamnă. A vărsat lacrimi de pocăință şi lacrimi 
de fericire la botezul lui. 

— Lăudat fie Domnul, şopti părintele Ceolnoth. 

— Destul! am zis. Încă ţineam spada în mână. De ce nu 
sunt oamenii noştri în interiorul fortului? 

— Vor fi! spuse arţăgos Ceolnoth. Aşa este înţelegerea! 

— Înțelegerea? Vocea lui Æthelflaed era foarte 
prudentă; în mod clar, bănuia că preoţii îşi depăşiseră 
competențele, încheind un acord fără aprobarea ei. Ce 
înţelegere a fost făcută? vru ea să ştie. 

— Jadul Haesten a implorat să vă jure credinţă la slujba 
de Paşte, spuse Ceolnoth cu băgare de seamă. În felul 
acesta, bucuria învierii Domnului nostru ar consfinţi 
împăcarea. 

— Nu-mi pasă nici cât negru sub unghie dacă aşteaptă 
până la sărbătoarea lui Eostre, am zis, atâta vreme cât 
ocupăm fortul acum! 

— Va fi predat în duminica de Paşte, spuse Ceolnoth. 
Aşa e înţelegerea! 

— În ziua de Paşte? întrebă /Ethelflaed, şi oricine o 
cunoştea bine putea să-şi dea seama de nemulţumirea din 
glasul ei. Nu era proastă, dar nu era nici pregătită să 


% 105 % 


renunţe la speranţa că Haesten se creştinase din toată 
inima. 

— Va fi prilej de sărbătoare, o încurajă Ceolnoth. 

— Şi cine eşti tu să faci o astfel de înţelegere? l-am 
întrebat. 

— Este o chestiune în care hotărăsc creştinii, insistă 
Ceolnoth, uitându-se la /ZEthelflaed în speranţa unui sprijin. 

ZEthelflaed, la rândul ei, se uită la mine, apoi la Haesten. 

— De ce să nu ocupăm fortul acum? 

— Aşa ne-am înţeles, începu slab Ceolnoth. 

— Doamnă, interveni Haesten târându-se în genunchi 
spre ea, este dorinţa mea cea mai sinceră ca toţi oamenii 
mei să fie botezați de Paşte. Dar unii, câţiva, şovăie. Am 
nevoie de timp, părintele Haruld are nevoie de timp! Avem 
nevoie să-i convingem pe acei câţiva şovăielnici de 
milostenia Domnului. 

— Dihor viclean, am mormăit. 

Nimeni nu zise nimic. 

— Jur că e adevărat, spuse umil Haesten. 

— Ori de câte ori spune asta minte fără ruşine, am 
înştiinţat-o pe /Ethelflaed. 

— Şi dacă părintele Ceolnoth ne-ar vizita, sau şi mai 
bine, părintele Leofstan, şi dacă ne-ar predica, ar fi un 
ajutor şi o binecuvântare, doamnă. 

— Aş fi fericit să... 

Ceolnoth se opri atunci când ZEthelflaed ridică o mână. 
O vreme cârmuitoarea Merciei se mulţumi să-l privească 
pe Haesten, apoi îl întrebă: 

— Propui un botez comun? 

— Toţi oamenii mei, doamnă! spuse nerăbdător danezul, 
toţi vor veni spre mila lui Hristos şi în slujba Domniei 
Voastre! 

— Câţi oameni, căcatule? am vrut să ştiu. 

— Doar câţiva, Lord Uhtred, care au stăruit până acum 
în păgânismul lor. Douăzeci de oameni, poate treizeci? 
Dar, cu ajutorul lui Dumnezeu, o să-i convertim! 

— Câţi oameni în fort, scârbă împuţită? 

Ezită, apoi, dându-şi seama că era o greşeală să întârzie 


% 106 # 


răspunsul, zâmbi. 

— Cinci sute optzeci, Lord Uhtred. 

— Atâţia! exultă părintele Ceolnoth. Va fi o lumină care 
se va revărsa asupra întregii omeniri! Închipuiţi-vă, 
doamnă, o convertire în masă a păgânilor! Putem să-i 
botezăm în fluviu! 

— Poţi să-i îneci pe nenorociţi, am mormăit. 

Haesten, în genunchi, îşi împreună mâinile în timp ce se 
uita la /Ethelflaed. Faţa lui inspira o încredere deplină, iar 
glas mai sincer decât acela nu se mai auzise nicicând. Era 
cel mai bun mincinos pe care l-am întâlnit în viaţa mea. 

— Doamnă, v-aş invita în fort chiar acum! M-aş ruga cu 
Domnia Voastră acolo, doamnă, aş cânta imnuri de slavă 
alături de Domnia Voastră! Dar acei câţiva oameni ai mei 
sunt încă înverşunaţi. Ar putea să se împotrivească. Cer 
doar puţin timp, puţin timp pentru ca harul lui Dumnezeu 
să lucreze asupra acelor suflete chinuite. 

— Spârcâială trădătoare, m-am răstit la el. 

— Şi dacă de asta e nevoie ca să vă convingeţi, urmă 
Haesten ignorându-mă, vă voi jura credinţă acum, doamnă, 
chiar în această clipă! 

— Lăudat fie Domnul, gângăvi Ceolberht. 

— Există doar o singură mică problemă, am spus, şi 
toată lumea se uită la mine. Nu poate să vă jure credinţă, 
doamnă. 

ZEthelflaed îmi aruncă o privire tăioasă. 

— De ce nu? 

— Fiindcă i-a jurat credinţă altui lord, doamnă, şi acel 
lord nu l-a eliberat încă de jurământ. 

— Am fost eliberat de jurământul dat jarlului Ragnall 
când mi-am depus soarta în mâinile lui Dumnezeu cel 
Atotputernic, zise Haesten. 

— Dar nu şi de jurământul pe care mi l-ai dat mie, am 
spus. 

— Dar Domnia Ta eşti păgân, Lord Uhtred, zise cu 
şiretenie danezul, şi lisus Hristos mă absolvă de orice 
jurământ depus faţă de păgâni. 

— Adevărat! exclamă părintele Ceolnoth. S-a lepădat de 


% 107 # 


diavol, doamnă! L-a renegat pe diavol şi pe toate lucrările 
sale! Un om care a îmbrăţişat credinţa creştină este 
absolvit de toate jurămintele făcute păgânilor, biserica 
insistă asupra acestui aspect. _ 

ZEthelflaed nu era hotărâtă. În cele din urmă se uită la 
Leofstan. 

— Nu aţi vorbit, părinte. 

Leofstan zâmbi cu jumătate de gură. 

— l-am promis lordului Uhtred că n-o să mă amestec în 
treburile sale dacă el nu se amestecă în ale mele. Mă 
bucură discuţia despre păgâni, doamnă, dar soarta unei 
fortărețe? Vai, aceasta este dincolo de competențele mele. 
Daţi-i Cezarului ce este al Cezarului, doamnă, iar soarta 
dealului Eads Byrig este treaba Cezarului, sau, mai precis, 
a Domniei Voastre. 

ZEthelflaed dădu brusc din cap şi gesticulă spre Haesten. 

— Dar îl credeţi pe acest om? 

— Să-l cred? Leofstan se încruntă. Pot să-l întreb câte 
ceva? 

— Da. 

Leofstan şchiopătă până la Haesten şi îngenunche în 
faţa lui. 

— Dă-mi mâinile. Aşteptă ca Haesten să facă întocmai, 
apoi murmură: Acum spune-mi în ce crezi. 

Haesten îşi şterse lacrimile. 

— Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl Atotputernicul, 
Făcătorul cerului şi al pământului, vorbi aproape şoptit, şi 
într-unul Domn lisus Hristos, singurul fiu al lui Dumnezeu, 
purces din Domnul; Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din 
lumină! Vocea i se ridicase la ultimele cuvinte, apoi păru 
că se îneacă. Cred, părinte! Lacrimile i se scurseră din nou 
pe faţă, aşa că-şi scutură capul ca să le alunge. Lordul 
Uhtred are dreptate, are dreptate! Am fost un păcătos. Am 
călcat jurăminte. Am păcătuit contra cerurilor! Totuşi, 
părintele Haruld s-a rugat cu mine, s-a rugat pentru mine, 
soţia mea s-a rugat şi, lăudat fie Domnul, cred! 

— Lăudat fie Domnul, într-adevăr! zise Leofstan. 

— Ragnall ştie că eşti creştin? am întrebat tăios. 


4 108 # 


— A fost necesar să-l induc în eroare, spuse umil 
danezul. 

— De ce? 

Haesten, care încă îşi avea mâinile în cele ale lui 
Leofstan, îmi răspunse fără să-şi ia ochii de la ZEthelflaed: 

— Am fost nevoit să mă refugiez pe insula Mann, şi pe 
acea insulă m-a convertit părintele Haruld. Dar eram 
înconjurați de păgâni care ne-ar fi omorât dacă ar fi ştiut. 
M-am rugat! Se uită înapoi la Leofstan. M-am rugat pentru 
călăuzire! Să stau şi să-i convertesc pe păgâni? Dar 
răspunsul lui Dumnezeu a fost să-mi aduc oamenii aici şi 
să ne oferim spadele în slujba lui Hristos! 

— În slujba lui Ragnall, l-am corectat cu asprime. 

Haesten îşi întoarse iarăşi privirea spre ZEthelflaed. 

— Jarlul Ragnall mi-a cerut într-adevăr să-l slujesc, dar 
am văzut voinţa lui Dumnezeu în cererea lui! Dumnezeu ne 
oferise o cale să scăpăm de pe insulă! Nu aveam nave, 
aveam doar credinţă în lisus Hristos şi în sfânta Werburgh. 

— Sfânta Werburgh! exclamă /Ethelflaed. 

— Draga mea soţie i se roagă, doamnă, zise Haesten pe 
un ton nevinovat. Cumva, slinosul blestemat auzise că 
ZEthelflaed o venera pe sperietoarea de gâşte. 

— Scârbă mincinoasă, am bombănit. 

— Căinţa lui este sinceră, insistă Ceolnoth. 

— Părinte Leofstan? întrebă /Ethelflaed. 

— Vreau să-l cred, doamnă! spuse serios viitorul 
episcop. Vreau să cred că acesta este un miracol care-mi 
va însoţi înscăunarea! Că în ziua de Paşte vom avea 
bucuria de a aduce o hoardă păgână în slujba lui lisus 
Hristos! 

— Aceasta este lucrarea lui Hristos! spuse părintele 
Ceolberht printre gingiile lui ştirbe. 

ZFthelflaed, încă nehotărâtă, se uita lung la cei doi 
bărbaţi îngenuncheaţi. O parte din ea ştia fără îndoială că 
aveam dreptate, dar în celălalt taler al balanței atârnau 
evlavia moştenită de la tatăl său şi dorinţa lui Leofstan de 
a crede. Leofstan era alegerea ei. Il convinsese pe 
arhiepiscopul de Contwaraburg să-l numească, le trimisese 


% 109 # 


episcopilor şi abaţilor scrisori în care lăuda sinceritatea lui 
Leofstan şi credinţa lui impresionantă şi dăruise bani 
altarelor şi bisericilor, toate pentru a obţine sprijin în 
favoarea lui Leofstan. Probabil că biserica ar fi preferat un 
om cu preocupări mai lumeşti, care să poată extinde 
proprietăţile funciare ale diocezei şi să stoarcă mai mulţi 
bani de la nobilii din nordul Merciei, dar ZEthelflaed voise 
un sfânt. Şi acel sfânt îi prezenta acum convertirea lui 
Haesten drept un semn că alegerea ei primise aprobarea 
divină. 

Acum, viitorul episcop lăsă în sfârşit mâinile lui Haesten 
şi, încă în genunchi, se întoarse spre ZEthelflaed. 

— Gândiţi-vă, doamnă, gândiţi-vă ce bucurie va fi atunci 
când un păgân îşi va conduce oamenii la tronul lui Hristos! 

Ideea asta o dădu gata. Tatăl ei întotdeauna îi iertase pe 
danezii care se converteau, chiar permițându-le unora să 
se stabilească în Wessex, şi declarase de multe ori că 
războiul nu era pentru a făuri regatul englezilor, 
Englaland, ci pentru a-i converti pe păgâni la creştinism. 
ZFthelflaed vedea această convertire în masă a danezilor 
un semn al puterii lui Dumnezeu. 

Îşi mână iapa cu un pas în faţă. 

— Îmi vei jura credinţă acum? 

— Cu bucurie, doamnă, zise Haesten, cu bucurie! 

Am scuipat spre trădătorul acela nenorocit, apoi am 
vârât Răsuflarea-Şarpelui în teacă şi m-am suit în şaua lui 
Tintreg. 

— Lord Uhtred! strigă tăios ZEthelflaed. Unde mergi? 

— Înapoi la fluviu, am spus scurt. Finan! Sihtric! Toţi! 
Cu mine! 

M-am îndepărtat la galop de la locul de lângă Eads Byrig 
unde urma să aibă loc naiba ştie ce farsă. 

Eram o sută douăzeci şi trei. Am trecut iute printre 
rândurile oamenilor lui ZEthelflaed, apoi am cotit spre nord 
şi spre fluviu. 

Dar, odată ajunşi printre copaci, bine ascunşi de 
neghiobii care o înconjurau pe /Ethelflaed, mi-am întors 
trupa spre est. 


% 110% 


Fiindcă eram hotărât să îndeplinesc buna lucrare 
creştină. 
Şi să-l omor pe Haesten. 


Călăream repede prin pădure. Finan era lângă mine. 

— Ce facem? 

— Luăm Eads Byrig, bineînţeles, am spus. 

— Dumnezeule mare! 

Nu am zis nimic în timp ce intreg cobori într-o vâlcea 
plină de ferigi şi urcă pe panta din cealaltă parte. Câţi 
oameni comanda Haesten? Zisese cinci sute optzeci, dar 
nu-l credeam. Îşi pierduse armata şi reputaţia la 
Beamfleot. Nu fusese prezent la acea bătălie, însă aş fi fost 
surprins dacă avea o sută de oameni care să-l urmeze, cu 
toate că Ragnall lăsase precis şi el războinici acolo. 

— Cât de mare este fortificația? l-am întrebat pe Finan. 

— Eads Byrig? E mare. 

— Dacă ai merge de-a lungul zidurilor, câţi paşi? 

Finan se gândi la răspuns. Mă întorsesem uşor spre 
nord, mânându-l pe Tintreg de-a lungul unei pante lungi 
care urca printre stejari şi platani. 

— Nouă sute? presupuse irlandezul. Poate o mie? 

— Aşa mă gândesc şi eu. 

— E ditamai cetatea, oricum. 

Regele Alfred încercase să reducă viaţa la reguli. 
Majoritatea acelor reguli, bineînţeles, veneau din scrierile 
creştine, dar mai erau şi altele. Oraşele construite de el 
erau măsurate, şi se cunoşteau dimensiunile fiecărei bucăţi 
de pământ. Zidurile de apărare erau de asemenea 
măsurate, pentru a li se afla înălţimea, grosimea şi 
lungimea, şi acest ultim număr, lungimea zidului, 
determina numărul oamenilor de care era nevoie pentru 
apărarea oraşului. Socoteala aceea fusese născocită de 
nişte preoţi deştepţi care plimbau bile de lemn pe sârme 
de fier, şi concluzia lor fusese că un burh avea nevoie de 
patru apărători pentru fiecare cinci paşi de zid. Wessexul 
devenise o garnizoană sub Alfred, cu graniţele străjuite de 
burhuri ale căror ziduri erau apărate de fyrd. Fiecare oraş 


% 111 # 


mare fusese fortificat în vederea unei eventuale năvăliri 
daneze, apărarea fiind asigurată de un număr exact de 
oameni corespunzând lungimii totale a zidului. Metoda, 
care dăduse roade, fusese aplicată şi în Mercia. Pe măsură 
ce /Ethelflaed recucerise vechile teritorii ale Merciei, le 
întărise cu burhuri precum Brunanburh şi Ceaster şi 
ceruse ca garnizoanele să aibă câte patru oameni pentru 
fiecare cinci paşi de zid. La primul semn de ananghie, 
sătenii puteau să se retragă în cel mai apropiat burh, 
luându-şi animalele cu ei. Era nevoie de o întreagă armată 
să capturezi un burh, şi danezii nu reuşiseră vreodată aşa 
ceva. 

Modul lor de a se lupta era să facă incursiuni adânc în 
teritoriul advers ca să ia robi şi vite, şi ştiau că o armată 
care stătea pe loc, care rămânea în tabără în faţa zidurilor 
unui burh, era lovită în curând de boală. Pe lângă asta, 
nicio oaste inamică nu se dovedise destul de numeroasă 
încât să înconjoare un burh şi să-l asedieze până când 
apărătorii s-ar fi predat din lipsă de hrană. Strategia 
burhurilor dăduse roade. 

Dar dăduse roade fiindcă existau bărbaţi care să le 
apere. Fiecare bărbat trecut de vârsta de doisprezece ani 
era obligat să lupte. Poate că nu erau războinici instruiti, 
asemenea celor pe care-i comandam acum prin pădure, 
dar puteau să ţină o suliță ori să arunce o piatră ori să 
învârtă un topor. Acesta era fyrdul, oastea de ţărani şi 
măcelari şi meşteşugari. Fyrdul poate că nu era echipat cu 
zale sau cu scuturi din lemn de tei, dar oamenii săi puteau 
să se înşire pe meterezele unui burh şi să-i căsăpească pe 
inamicii care ar fi încercat să se caţere pe zid. Un topor de 
tăiat lemne în mâinile unui ţăran viguros este o armă de 
temut, aşa cum este o sapă ascuţită, dacă e învârtită destul 
de tare. Patru oameni la fiecare cinci paşi, iar Eads Byrig 
avea o mie de paşi, ceea ce însemna că Haesten ar fi avut 
nevoie de cel puţin şapte sute de oameni ca să apere 
întreaga lungime a fortificaţiei. 

— M-ar mira să aibă măcar două sute de oameni, i-am 
spus lui Finan. 


% 112% 


— Atunci de ce stă acolo? 

Asta era o întrebare bună. De ce lăsase Ragnall o 
garnizoană la Eads Byrig? Nu credeam nicio clipă că 
Haesten se hotărâse să rămână la sud de Meerse pentru a 
căuta protecţia lui /Ethelflaed, era acolo doar fiindcă 
Ragnall îl voia acolo. 

Încetiniserăm ca să lăsăm caii să pască, aşa că aveam un 
răgaz să chibzuiesc. De ce îl lăsase Ragnall pe Haesten în 
urmă? Haesten nu era cel mai bun războinic din armata lui 
Ragnall, probabil era cel mai prost, dar era cu siguranţă 
cel mai bun mincinos. Dintr-odată am înţeles. Crezusem că 
Eads Byrig era o diversiune pentru molâul rege din 
Eoferwic, dar nu era. Era pentru noi. Pentru mine. 

— A rămas fiindcă Ragnall se întoarce, am zis. 

— Trebuie să ia Eoferwic întâi, spuse sec irlandezul. 

L-am întors pe Tintreg şi am ridicat mâna să-mi opresc 
oamenii. 

— Rămâneţi călare, le-am zis, apoi m-am dat jos din şa şi 
i-am aruncat hăţurile lui Godric. Ţine-l aici pe Tintreg, i-am 
poruncit. 

Finan şi cu mine am urcat încet panta. 

— Sprijinul pentru Ingver se va spulbera, i-am spus 
vechiului meu tovarăş. E un molâu. Ragnall o să devină 
regele Eoferwicului fără luptă. Jarlii o să se grăbească spre 
el aducând oameni, jurându-i credinţă. Nici nu trebuie 
măcar să ajungă la Eoferwic! Poate să trimită trei sute de 
oameni să ia oraşul de la Ingver, iar el să se întoarcă aici. 
Vrea doar să credem că merge acolo. 

Printre copaci se vedeau lemnele proaspăt tăiate care 
formau palisada estică a fortului de la Eads Byrig. Ne-am 
aplecat şi am mers înainte de-a buşilea, atenţi la orice 
santinelă de pe întăritura înaltă. 

— Şi Ragnall trebuie să-şi răsplătească oamenii, am 
continuat. Ce pământ este mai bun decât cel din nordul 
Merciei? 

— Dar Eads Byrig? zise gânditor Finan. 

— E un cap de pod în Mercia şi o bază de unde poate fi 
atacat Ceasterul. Are nevoie de o victorie mare, ceva care 


% 113% 


să dea de ştire că este un învingător. Vrea ca şi mai mulţi 
oameni să vină de dincolo de mare, iar ca să-i aducă, 
trebuie să ne dea o lovitură cumplită. Capturarea 
Eoferwicului nu contează. A avut vreo cinci regi în tot 
atâţia ani, dar dacă ia Ceasterul? 

— Dacă, murmură Finan. 

— Dacă ia Ceasterul, am continuat, îi distruge reputaţia 
lui ZEthelflaed. Obține pământuri mănoase. Controlează 
fluviile Mærse şi Dee cu ajutorul burhurilor. O să piardă 
oameni în timpul atacului, însă oamenii nu-i lipsesc. Dar, 
ca să facă aşa ceva, are nevoie de Eads Byrig. Asta e baza 
lui. Odată ce intră în Eads Byrig, nu-l mai scoatem de 
acolo. Pe de altă parte, dacă ţinem Eads Byrig, o să-i fie al 
dracului de greu să asedieze Ceasterul. 

Ajunşi la marginea pădurii, ne-am ghemuit printre tufe 
şi ne-am uitat cu atenţie la palisadele noi de deasupra 
noastră. Erau mai înalte decât un stat de om şi apărate de 
un şanţ exterior. 

— Câţi războinici vezi acolo, Finan? 

— Niciunul. 

Era adevărat. Nu se vedea niciun om, niciun vârf de 
suliță deasupra fortificaţiei estice. 

— Nu e nicio platformă de luptă, am spus. 

Finan se încruntă. Se gândea. Acolo, la doar câteva sute 
de yarzi de noi, era o palisadă, însă nu se zărea niciun 
apărător. Ar fi trebuit să fie santinele, dar, în lipsa unei 
platforme de luptă, războinicii aceia ar fi trebuit să se uite 
afară prin spaţiile goale dintre buşteni, iar buştenii erau 
inegali, cu vârfurile încă nealiniate. 

— E o cacealma, mormăi irlandezul. 

— Totul e o cacealma! Convertirea lui Haesten e o 
cacealma. Câştigă doar timp până când ajunge Ragnall 
înapoi. Cât o să-i ia? Patru zile? Cinci? 

— Aşa de repede? 

— Probabil că-i deja pe drumul de întoarcere, am spus. 

Părea clar acum. Îşi incendiase podul de vase ca să 
credem că abandonase Mercia, dar, ca să se întoarcă, tot 
ce trebuia să facă era să mărşăluiască vreo câteva mile 


Y 114 # 


spre est şi să urmeze drumul roman spre sud până la 
următorul pod peste Mærse. Venea înapoi, eram sigur de 
asta. 

— Dar câţi nenorociţi sunt aici? întrebă Finan. 

— N-avem decât o cale să aflăm. 

Vechiul meu tovarăş chicoti. 

— Şi tu îi spui întotdeauna tânărului /Ethelstan să fie 
prudent înainte să înceapă o luptă? 

— Sunt momente când trebuie să fii prudent şi momente 
când trebuie pur şi simplu să-i omori pe ticăloşi. 

Încuviinţă din cap. 

— Dar cum trecem de palisadă? N-avem scări. 

I-am explicat. 


Doisprezece dintre oamenii mei cei mai tineri începură 
asaltul. Fiul meu era printre ei. 

Cheia era să ajungi la palisadă într-o clipită şi s-o treci 
repede. Nu aveam scări, fortificația era înaltă de aproape 
doi yarzi, dar aveam cai. 

Aşa cuceriserăm Ceasterul. Fiul meu se ridicase în 
picioare în şa şi se căţărase peste poartă, şi asta le-am 
spus celor doisprezece tineri să facă. Să galopeze spre 
palisadă şi să folosească înălţimea calului pentru a ajunge 
pe vârf. Ceilalţi aveau să-i urmeze. Mi-ar fi plăcut să-i 
comand pe cei doisprezece, dar nu mai eram atât de agil 
ca odinioară. Asta era o treabă pentru tineri. 

— Şi dacă sunt două sute de nenorociţi care-i aşteaptă 
de cealaltă parte? întrebă Finan. 

— Atunci n-o să poată trece, am spus. 

— Şi dacă Lady Æthelflaed tocmai a fost de acord cu un 
armistițiu? 

N-am luat în seamă întrebarea. Bănuiam că acei creştini 
săraci cu duhul tocmai încuviinţau să-l lase pe Haesten să 
stea pe vârful dealului până la Paşte, însă eu nu eram 
parte a acelei înţelegeri, fiindcă Haesten era omul meu. 
Imi jurase mie credinţă. Jurământul acela fusese făcut 
acum mulţi ani, şi Haesten îl călcase în mod repetat, dar 
un jurământ era un jurământ, aşa că danezul îmi datora 


% 115% 


ascultare. Creştinii pot declara că jurământul dat unui 
păgân nu are valoare, dar nu mă obliga nimeni să cred aşa 
ceva. Haesten era omul meu, că le plăcea sau nu, şi nu 
avea vreun drept să facă un armistițiu cu /ZEthelflaed decât 
dacă eu eram de acord, iar eu îl voiam mort pe nenorocit. 

— Daţi-i drumul, i-am spus fiului meu. 

Cei doisprezece oameni îşi îmboldiră caii şi trecură prin 
tufe spre terenul curăţat de dincolo. I-am lăsat să ajungă la 
douăzeci sau treizeci de paşi, apoi i-am dat pinteni lui 
Tintreg. 

— Toţi, am strigat, cu mine! 

Fiul meu era în faţa celorlalţi, calul lui tropotind pe deal. 
I-am văzut armăsarul coborând în şanţ şi căznindu-se să 
urce pe cealaltă parte, unde Uhtred îşi întinse ambele 
mâini pentru a se prinde de vârful palisadei. Se împinse cu 
picioarele şi-şi aruncă un picior deasupra, urmat de ceilalţi 
băieţi. Unul căzu înapoi, rostogolindu-se în şanţ. Caii 
abandonaţi rămaseră acolo, în calea noastră. 

Şi apoi palisada căzu. 

Tocmai ajunseserăm la şanţ. Era mic, fiindcă oamenii lui 
Haesten nu avuseseră timp să-l adâncească. Nu erau 
ţepuşe, obstacole, doar o escarpă scurtă şi abruptă urcând 
spre coama valului de pământ unde fuseseră înfipte 
lemnele, dar nu fuseseră îngropate destul de adânc, iar 
greutatea oamenilor de pe vârful lor îi dădea jos. Tintreg 
sări înapoi din cauza zgomotului, aşa că m-am grăbit să-l 
potolesc. Călăreţii trecură pe lângă mine în goană, dând 
pinteni armăsarilor în susul pantei şi peste buştenii căzuţi. 

— Descălecaţi! răcni Finan. Un cal alunecă şi căzu peste 
buşteni. Animalul se zbătea şi urla, împingându-i pe ceilalţi 
războinici la marginile breşei, care nu era destul de lată 
pentru masa de cai speriaţi şi oameni grăbiţi. Descălecaţi! 
strigă din nou Finan. Haideţi pe jos! Scuturi! Scuturi! 
Vreau scuturi! 

Acela era ordinul să se facă un zid de scuturi. Oamenii 
săreau din şa şi intrau prin gaura din palisadă. Îl duceam 
pe Tintreg de hăţuri. 

— 'Ţine-ţi calul cu tine! i-am strigat lui Berg. 


% 116 # 


În faţa mea se aflau buştenii care căzuseră în şanţul 
interior, după care era al doilea val de pământ. Nu mi se 
păreau nişte obstacole de netrecut. Odată ajunşi dincolo, 
cu spadele scoase, am zărit trei colibe mari, proaspăt 
construite, cu pereţi din lemn neşlefuit şi acoperiş din paie 
lucioase, şi nişte oameni aflaţi la mare distanţă, în celălalt 
capăt al fortului. Din câte puteam vedea, în partea asta nu 
fusese lăsată nicio santinelă. 

— Zid de scuturi! am răcnit. 

— La mine! Finan stătea chiar dincolo de cele trei 
colibe, cu braţele desfăcute, ca să arate unde voia să se 
facă zidul de scuturi. 

— Berg! Ajută-mă! am strigat, iar Berg îşi făcu mâinile 
căuş şi mă ajută să urc înapoi în şaua lui Tintreg. Am scos 
Răsuflarea-Şarpelui şi i-am poruncit: Incalecă şi hai cu 
mine! 

Am dat pinteni calului în jurul zidului nostru care se 
forma rapid. Acum puteam vedea restul fortului. Două sute 
de apărători? Mă îndoiam că erau mai mulţi de atât. Acei 
oameni erau adunaţi la celălalt capăt al fortului, aşteptând 
probabil să afle ce înţelegere fusese încheiată cu 
ZEthelflaed, dar mai aproape de noi era un grup numeros 
de femei şi copii, cu numai câţiva bărbaţi. Cu toţii goneau 
să se adăpostească în capătul estic al fortului. 

— Trebuie să-i oprim pe fugari! i-am spus lui Berg în 
timp ce-l îmboldeam pe Tintreg. Haide! 

Eram Uhtred, lord de Bebbanburg, în plină glorie 
militară. Verigile de pe braţe luate de la inamicii doborâţi 
luceau în soare, capul de lup de pe scutul proaspăt vopsit 
se încrunta ameninţător, pe când alt lup, de astă dată de 
argint, se ghemuia pe creasta coifului meu lucios. Zalele 
îmi erau strânse pe corp şi lustruite cu nisip, centura 
pentru spadă şi teaca erau bătute cu argint, aveam un lanţ 
de aur la gât, cizmele îmi erau ornate cu argint, iar spada 
cenuşie îmi stătea la îndemână, cu spiralele pe care i le 
gravase făurarul curgând de la mâner până la vârful ei 
înfometat. Eram un senior al războiului călare pe un mare 
armăsar negru, şi împreună urma să stârnim panică. 


Y% 117 # 


Am şarjat printre oamenii care fugeau, cârmindu-l pe 
Tintreg în faţa unei femei care alerga cu un copil în braţe. 
Un bărbat, auzind copitele, se întoarse să lovească cu un 
topor. Prea târziu. Răsuflarea-Şarpelui bău prima gură de 
sânge din acea zi, şi femeia ţipă. Berg îşi croia drum prin 
mulţime cu spada lăsată în jos, pe când fiul meu încălecase 
din nou şi comanda alţi trei călăreţi în haos. 

— Taie-le calea! i-am strigat în vreme ce-l mânam pe 
Tintreg spre fugarii din frunte. Voiam să-i ţin între zidul 
meu de scuturi şi inamicii care-şi alcătuiau la rândul lor un 
zid de scuturi la celălalt capăt al fortului. Impinge-i înapoi! 
i-am strigat fiului meu. Înapoi spre Finan! 

Peste câteva clipe am ajuns în galop în faţa mulţimii. 
Toată panica aceea pe care o stârneam avea un scop: să-i 
adun pe copii şi femei în preajma zidului nostru de scuturi. 
Câinii urlau şi copiii plângeau, dar mergeau înapoi, 
disperaţi să scape de copitele care bubuiau şi de spadele 
care luceau în soare, în timp ce caii noştri treceau mereu 
prin faţa lor. 

— Acum haideţi în faţă! i-am strigat lui Finan. Dar încet! 

Am stat aproape de mulţime care, îngrozită de caii 
noştri, se târa spre zidul de scuturi al lui Finan. I-am spus 
lui Berg să-mi păzească spatele până cercetam restul 
fortului. Mai multe colibe erau aliniate de-a lungul laturii 
sudice, în rest se vedeau grămezi de buşteni pe iarba 
călcată în picioare. Haesten începuse să construiască o 
sală în capătul opus, acolo unde oamenii lui formau acum 
zidul de scuturi. Era pe trei rânduri şi mai lung decât al 
nostru. Mai lung şi mai adânc, iar deasupra trona vechiul 
stindard al lui Haesten, hârca albă pe un băț. Zidul de 
scuturi arăta formidabil, însă oamenii lui Haesten erau 
aproape la fel de panicaţi ca femeile şi copiii lor. Unii 
strigau şi arătau spre noi, vrând în mod evident să 
avanseze şi să lupte, dar alţii priveau la palisada din 
depărtare, singura parte a fortificaţiei care avea platformă 
de luptă. Războinicii de pe acea platformă se uitau la 
trupele lui ZEthelflaed. Un om striga către zidul de scuturi, 
însă era prea departe ca să aud ce spunea. 


% 118 9 


— Finan! am strigat. 

— Lord? 

— Dă foc la colibele alea! Voiam ca trupele lui 
ZEthelflaed să amenințe palisada îndepărtată şi să ţină 
astfel inamicul ocupat în două părţi, iar vederea fumului ar 
fi trebuit măcar să le spună că fortul era la ananghie. Şi 
haideţi mai repede! am adăugat, arătând cu spada spre 
linia inamică. Să-i omorâm! 

Finan dădu comanda, şi zidul de scuturi grăbi pasul. 
Oamenii începură să-şi bată spadele de scuturi în timp ce 
avansau, împingându-i în faţă pe fugari. 

— Lasă-i să plece, i-am strigat fiului meu, dar ţine-i în 
centrul fortului! 

Înţelese imediat şi plecă împreună cu oamenii săi spre 
partea nordică a fortificaţiei. 

— Berg? l-am chemat. Noi ne ocupăm de partea sudică. 

— Ce facem, stăpâne? 

— Lăsăm femeile şi copiii să se ducă la bărbaţii lor, am 
spus, dar îi facem să meargă drept în faţă. 

Să spargi un zid de scuturi e o treabă grea şi 
sângeroasă. Două şiruri de războinici se izbesc unul de 
altul şi încearcă să spargă linia duşmanului cu topoare, 
sulițe şi spade, dar pentru fiecare inamic doborât există 
altul gata să-i ocupe locul. Cel care-i comanda pe oamenii 
lui Haesten din fort îşi amplasase oştenii pe trei linii, în 
timp ce Finan avea numai două. Zidul nostru de scuturi era 
prea subţire, era depăşit numeric, dar dacă am fi reuşit să 
le rupem formaţia, am fi înnegrit pământul cu sângele lor. 
Tocmai de aceea împingeam femeile şi copiii direct spre 
zidul de scuturi inamic. Fugarii aceia, disperaţi să scape de 
zgomotul sumbru al spadelor noastre care loveau pavezele 
pictate, aveau să-şi croiască drum prin zidul de scuturi al 
lui Haesten; panica lor avea să se răspândească la bărbaţii 
din zid, încercarea lor deznădăjduită de a scăpa de spadele 
noastre avea să facă spărturi în formațiunea duşmană, iar 
noi aveam să folosim aceste spărturi pentru a împărţi zidul 
în grupuri mici care puteau fi măcelărite. 

Prin urmare, pâlcul nostru călăreţi ieşi în galop din 


% 119 # 


spaţiul dintre cele două ziduri de scuturi; femeile şi copiii, 
văzând scăparea, o luară la fugă spre bărbaţii lor. Berg şi 
cu mine ne asiguram că nu puteau ocoli zidul inamic, ci 
erau siliţi să meargă drept spre scuturile lui Haesten. În 
acel moment Finan, văzând ce se întâmpla, îşi grăbi şi mai 
tare pasul. Oamenii mei scandau, chiuiau, îşi loveau 
spadele de lemnul pavezelor. 

Şi am ştiut că obţineam o victorie uşoară. 

Puteam să miros spaima inamicului şi să-i văd panica. 
Fuseseră lăsaţi aici de către Ragnall, cu ordinul de a păzi 
Eads Byrig până la întoarcerea lui, iar Haesten se baza pe 
tertipuri şi minciuni ca să ţină fortul ferit de atacuri. Noua 
palisadă arăta formidabil, dar era o cacealma, buştenii nu 
fuseseră  înfipţi destul de adânc, astfel încât se 
prăbuşiseră. Acum eram, în interiorul fortului, ZEthelflaed 
avea mult mai multe trupe afară, iar oştenii lui Haesten 
vedeau cum se năpustea moartea asupra lor. Familiile 
trăgeau de ei, înnebunite să desprindă scuturile intercalate 
şi să treacă în spatele zidului; în acea clipă, observând 
breşele apărute, Finan ordonă atacul. 

— Omorâţi bărbaţii! am strigat. 

Suntem cruzi. Acum, când sunt bătrân şi cea mai 
strălucitoare lumină a soarelui e doar o pâclă şi tumultul 
valurilor care se zdrobesc de stânci este mut, mă gândesc 
la toţi bărbaţii pe care i-am trimis în Walhalla. Şiruri 
nesfârşite de bănci sunt pline de ei, bărbaţi bravi, danezi 
cu sulițe, războinici credincioşi, taţi şi soţi al căror sânge l- 
am vărsat şi ale căror oase le-am împrăştiat. Când mă 
gândesc la acea luptă de pe culmea de la Eads Byrig, ştiu 
că aş fi putut să le cer să se predea, moment în care 
stindardul cu hârca ar fi căzut şi spadele ar fi fost aruncate 
la pământ, dar ne luptam cu Ragnall cel Crud. Acela era 
numele pe care şi-l dorea, şi trebuia să le transmitem 
oamenilor lui că aveau să se teamă de noi chiar mai mult 
decât de Ragnall. Ştiam că urma să ne batem cu el, că în 
cele din urmă zidul nostru de scuturi avea să se ciocnească 
de zidul lui de scuturi, şi voiam ca oştenii lui să fie deja 
înspăimântați atunci când dădeau piept cu noi. 


4 120 # 


Aşa că am omorât. Din cauza panicii, zidul de scuturi 
inamic se sparse. Bărbaţi, femei şi copii o luară la fugă 
spre poarta din spatele lor, însă, fiind prea mulţi ca să iasă 
prin deschiderea îngustă, se îmbulziră acolo, iar oştenii 
mei îi uciseră fără milă. Suntem cruzi, suntem sălbatici, 
suntem războinici. 

L-am lăsat pe Tintreg să-şi aleagă singur calea. Pe cei 
câţiva bărbaţi care încercau să fugă sărind peste palisadă 
i-am hăcuit jos de pe buşteni cu Răsuflarea-Şarpelui. Mai 
mult am rănit decât am ucis. Voiam inamici morţi, dar 
voiam şi infirmi care să se târască în nord şi să-i ducă un 
mesaj lui Ragnall. Urletele îmi zgâriau urechile. O parte 
dintre duşmani dădură să se adăpostească în sala 
construită pe jumătate, dar războinicii cu scuturi ai lui 
Finan aveau chef de măcel. Suliţele îi loveau pe fugari în 
spinare. Copiii îşi vedeau taţii murind, femeile ţipau după 
soţii lor, dar războinicii mei de sub semnul lupului 
continuau să ucidă, căsăpind cu spade şi topoare şi 
împungând cu suliţele. Zidul nostru de scuturi nu mai 
exista, nu mai era nevoie de el fiindcă inamicul nu mai 
opunea rezistenţă, ci încerca să scape. Doar puţini 
încercau să mai lupte. l-am văzut pe doi care se aruncară 
pe Finan; irlandezul strigă la tovarăşii lui să nu se bage, şi 
l-am văzut aruncându-şi scutul şi luându-i peste picior pe 
cei doi. Le pară atacurile stângace şi-şi folosi viteza pentru 
a-l împunge pe unul adânc în şold, apoi se feri de lovitura 
sălbatică a celuilalt, îşi scoase spada din primul şi o băgă 
ţinând-o cu ambele mâini în gâtul celui de-al doilea. Făcu 
să pară totul uşor. 

Un suliţaş se năpusti asupra mea cu faţa schimonosită, 
strigând că eram un căcat, şi îşi aţinti sulița spre burta lui 
Tintreg, ştiind că, dacă reuşea să-mi doboare armăsarul, 
aveam să fiu o pradă uşoară. Îşi dădea seama după coiful 
meu, după aurul şi argintul care-mi decorau centura, 
hăţurile, cizmele şi teaca, că eram un războinic de renume; 
prin urmare, dacă mă omora cu preţul propriei vieţi îşi 
asigura faima postumă. Un poet ar fi putut chiar să-i 
închine un cântec, balada morţii lui Uhtred. L-am lăsat să 


% 121 # 


se apropie, apoi mi-am atins călcâiele de coastele lui 
Tintreg, făcându-l să salte înainte, iar suliţaşul fu silit să-şi 
mişte arma, care, în loc să despice burta armăsarului, îi 
făcu o tăietură sângeroasă pe o parte. Am lovit înapoi cu 
Răsuflarea-Şarpelui, rupând coada din frasin a suliţei, 
moment în care bărbatul sări după mine, prinzându-mă de 
piciorul drept şi încercând să mă doboare din şa. Am 
împuns în jos cu Răsuflarea-Şarpelui. Lama hârşâi pe 
marginea coifului şi apoi îi zgârie faţa, tăindu-i nasul şi 
bărbia, iar sângele lui îmi curse din abundență pe cizma 
dreaptă în timp ce se chircea de durere. L-am lovit din 
nou, de data asta despicându-i coiful, iar el scoase un 
gâlgâit şi-şi duse mâinile la faţa distrusă în timp ce-l 
mânam pe Tintreg mai departe. 

Inamicii se predau. Işi aruncau scuturile şi armele la 
pământ şi îngenuncheau pe iarbă. Femeile lor îi protejau, 
ţipând la ucigaşii mei să-şi oprească nebunia, şi am hotărât 
că femeile aveau dreptate. Omorâserăm destul. 

— Finan, ia prizonieri! am strigat. 

Şi cornul sună de dincolo de poartă. 


Lupta, care începuse atât de brusc, se termină la fel de 
brusc, de parcă sunetul cornului ar fi fost un semnal 
pentru ambele părţi. Sună din nou, cu putere, şi am văzut 
mulţimea de la poartă trăgându-se înapoi în fort pentru a 
face loc. 

Episcopul Leofstan apăru călare pe calul lui mic, cu 
picioarele aproape atingându-i pământul. Era urmat de un 
grup de războinici impunători, comandaţi de Merewalh, 
care o înconjurau pe /Ethelflaed. Haesten şi oamenii lui 
veneau apoi, iar în spate erau şi mai mulţi dintre mercienii 
lui ZEthelflaed. 

— Aţi încălcat armistițiul! mă acuză părintele Ceolnoth, 
mai mult trist decât nervos. Lord Uhtred, aţi încălcat 
promisiunea solemnă pe care am făcut-o! Se uită la 
cadavrele împrăştiate pe pământ, cadavre cu burţile tăiate, 
cu matele amestecate cu zale rupte, cadavre cu creierele 
curgând din craniile crăpate, cadavre înroşite de sângele 


% 122 # 


care atrăgea deja muşte. Am făcut o promisiune înaintea 
lui Dumnezeu, oftă el. 

Părintele Haruld, cu faţa încordată de furie, îngenunche 
şi luă mâna unui muribund. 

— Nu ai onoare, scuipă înspre mine. 

L-am mânat pe Tintreg înainte şi mi-am coborât vârful 
însângerat al spadei astfel încât să-i atingă gâtul preotului 
danez. 

— Ştii cum mi se spune? l-am întrebat. Mi se spune 
Ucigaşul-de-preoţi. Vorbeşte-mi încă o dată despre onoare, 
şi-o să te fac să-ţi mănânci propriul căcat. 

— Eu... 

Fără să-l las să vorbească, l-am lovit tare peste cap cu 
latul Răsuflării-Şarpelui. 

— Ai minţit, preotule, ai minţit, deci nu-mi vorbi mie 
despre onoare. M-am întors apoi spre Finan: Dezarmează-i 
pe toţi! 

ZEthelflaed îşi mână calul în faţa nordicilor înfrânți. 

— De ce? mă întrebă ea cu amărăciune. De ce? 

— Ne sunt duşmani. 

— Fortul s-ar fi predat în ziua de Paşte. 

— Doamna mea, am zis obosit, Haesten n-a spus niciun 
adevăr în toată viaţa lui. 

— Mi-a jurat credinţă! 

— Dar nu l-am eliberat niciodată de jurământul depus 
mie, m-am răstit, brusc enervat. Haesten este omul meu, 
jurat mie! E un lucru pe care nu-l pot schimba nicio 
mulţime de preoţi, nici rugăciunile lor fierbinţi! 

— La rândul tău, mi-ai jurat credinţă, îmi aminti ea. Deci 
oamenii tăi sunt oamenii mei, şi eu am făcut un pact cu 
Haesten. 

Mi-am întors calul. Episcopul Leofstan se apropiase, dar 
se dădu de lângă mine. Şi eu, şi Tintreg eram mânjiţi de 
sânge, miroseam a sânge, lama spadei mele lucea de 
sânge. M-am ridicat în scări şi am strigat către oamenii lui 
Haesten, atâţia câţi supravieţuiseră: 

— Toţi cei care sunteţi creştini, un pas în faţă! Am 
aşteptat. Grăbiţi-vă! am răcnit. li vreau pe toţi creştinii 


4 123 # 


aici! am zis arătând cu spada spre un petic liber de iarbă 
dintre două grămezi de lemne. 

Când Haesten deschise gura să vorbească, mi-am rotit 
spada spre el. 

— O singură vorbă din partea ta, şi-ţi tai limba! Apoi am 
strigat iarăşi spre oamenii lui: Creștinii să vină aici! Acum! 

Patru bărbaţi se mişcară. Patru bărbaţi şi probabil 
treizeci de femei. Atât. 

— Acum uită-te la restul, i-am spus lui /Ethelflaed 
arătând spre războinicii care nu se clintiseră. Vezi ce le 
atârnă la gât, doamnă? Vezi cruci sau ciocane? 

— Ciocane, şopti ea. 

— Haesten a minţit. Ţi-a spus că toţi, în afară de câţiva 
oameni de-ai lui, sunt creştini, că aşteaptă sărbătoarea lui 
Eostre pentru a-i converti şi pe ceilalţi, dar uită-te la ei! 
Sunt păgâni ca mine, iar Haesten minte. Intotdeauna 
minte. Mi-am mânat armăsarul printre oameni, vorbind în 
timp ce mergeam: I s-a spus să ţină Eads Byrig până se 
întoarce Ragnall, ceea ce se va întâmpla în curând. Şi a 
minţit fiindcă nu poate spune adevărul. Limba îi este 
strâmbă. Îşi calcă jurămintele, doamna mea, şi jură că 
albul este negru şi că negrul este alb, iar oamenii îl cred, 
fiindcă are miere pe limba lui strâmbă. Dar eu îl cunosc, 
doamnă, fiindcă este omul meu, mi-e jurat mie. 

Acestea fiind zise, m-am aplecat, l-am prins pe Haesten 
de mantie şi l-am tras sus în şa. Era mult mai greu decât 
mă aşteptam, însă l-am trântit în faţa mea, după care l-am 
întors pe Tintreg spre ZEthelflaed. 

— Îl cunosc de când mă ştiu, doamnă, şi-n tot acest timp 
n-a scos pe gură niciun adevăr. Se strecoară ca un şarpe, 
minte ca o nevăstuică şi are curajul unui şoarece. 

Bruna, nevasta lui Haesten, începu să ţipe din spatele 
mulţimii, apoi îşi croi drum spre mine cu pumnii ei cărnoşi 
strigându-mi că eram un ucigaş, un păgân, o creatură a 
diavolului. Era creştină, ştiam. Haesten chiar o încurajase 
să se convertească, fiindcă astfel obținuse bunăvoința 
regelui Alfred. Acum danezul începuse să se zbată pe şaua 
mea, aşa că l-am lovit peste buci cu mânerul greu al 


Y 124 # 


Răsuflării-Şarpelui. 

— Uhtred, am strigat la fiul meu, în cazul în care 
căţeaua asta grasă pune un deget pe mine sau pe calul 
meu, rupe-i dracului gâtul! 

— Lord Uhtred! 

Leofstan se apropie puţin ca să mă potolească, apoi, 
văzând sângele de pe Răsuflarea-Şarpelui şi de pe Tintreg, 
păşi înapoi. 

— Ce este, părinte? am întrebat. 

— Ştia Crezul, zise el nesigur. 

— Şi eu ştiu Crezul, părinte, asta mă face creştin? 

Leofstan părea foarte abătut. 

— Nu este? 

— Nu este, am spus, şi o să ţi-o dovedesc. Priveşte! 

L-am aruncat pe Haesten jos de pe cal, apoi am 
descălecat. I-am aruncat hăţurile lui Godric, după care i- 
am făcut semn danezului. 

— Ai spadă, scoate-o din teacă. 

— Nu, stăpâne. 

— Nu te lupţi? 

Nenorocitul se întoarse spre /ZEthelflaed. 

— Nu ne spune Domnul nostru să ne iubim duşmanii? Să 
întoarcem şi celălalt obraz? Dacă este să mor, doamnă, 
mor ca un creştin. Mor aidoma lui Hristos, de bunăvoie. 
Mor ca martor la... 

Nu apucă să spună la ce era martor, fiindcă l-am lovit 
peste spatele coifului cu latul spadei mele. Izbitura îl 
dobori la pământ. 

— Ridică-te! 

— Doamnă, îngăimă el uitându-se la Æthelflaed. 

— Ridică-te! am strigat. 

— Ridică-te în picioare, îi porunci /Ethelflaed, care ne 
urmărea cu foarte mare atenţie. 

Haesten se ridică. 

— Acum luptă, căcat unsuros! m-am răstit. 

— Nu mă bat, Lord Uhtred. Te iert. Işi făcu semnul 
crucii, apoi avu neruşinarea să cadă în genunchi şi să 
prindă crucea cu ambele mâini, ţinând-o în faţa ochilor, de 


% 125 # 


parcă s-ar fi rugat. Sfântă Werburgh, roagă-te pentru mine 
acum şi în ceasul morţii mele! 

Am învârtit spada atât de repede, încât /Ethelflaed icni. 
Arma şuieră prin aer spre gâtul lui Haesten. Era o lovitură 
sălbatică, largă şi rapidă, pe care am blocat-o în ultima 
clipă, astfel încât lama însângerată se opri chiar înainte de 
a atinge pielea danezului. În acel moment, el făcu ceea ce 
ştiusem că va face. Mâna lui dreaptă, care strânsese 
crucea, îi căzu pe mânerul spadei. Îl prinse strâns, cu toate 
că nu încercă să scoată arma din teacă. 

I-am atins gâtul cu Răsuflarea-Şarpelui. 

— Ți-e frică, l-am întrebat, că n-o să mergi în Walhalla? 
De asta ţi-ai apucat mânerul spadei? 

— Lasă-mă să trăiesc, şi-ţi voi spune ce plănuieşte 
Ragnall, mă imploră el. 

— Ştiu ce plănuieşte Ragnall. Am apăsat Răsuflarea- 
Şarpelui de gâtul lui, şi danezul începu să tremure. Nu eşti 
vrednic să mă lupt cu tine, am spus, după care m-am uitat 
pe lângă /ZEthelflaed la nepotul ei. Prinţe /ZEthelstan! Vino 
aici! 

ZEthelstan îşi privi mătuşa. Primindu-i încuviințarea 
tacită, se dădu jos din şa. 

— Te vei lupta cu Haesten, i-am zis, fiindcă a venit 
timpul să omori un jarl, chiar dacă unul demn de milă ca 
ăsta. Mi-am luat spada de la gâtul danezului şi i-am 
poruncit: Ridică-te. 

Haesten se supuse, apoi se uită la /Ethelstan. 

— Mă pui să mă lupt cu un băiat? 

— Bate-l pe băiat şi-o să trăieşti, i-am promis. 

ZEthelstan era un flăcău zvelt, abia ieşit din copilărie, în 
timp ce Haesten avea experienţă în războaie; totuşi, 
danezul ştia cu siguranţă că n-aş fi riscat viaţa prinţului 
decât dacă aş fi fost convins că avea să câştige. Prin 
urmare, Haesten încercă să trişeze. Îşi scoase spada şi se 
năpusti asupra lui ZEthelstan, care-mi aştepta comanda de 
începere a luptei. Haesten atacă urlând şi rotindu-şi spada, 
însă /Ethelstan făcu un pas iute într-o parte şi-şi scoase la 
rândul lui arma din teacă, parând lovitura. Am auzit 


4 126 # 


clinchetul spadelor şi am văzut cum Haesten se întoarse să 
dea o lovitură de sus, menită să despice în două craniul lui 
ZEthelstan, dar tânărul se dădu în spate, lăsând lama să 
treacă pe lângă el. Bătându-şi joc de bătrânul său oponent, 
izbucni în râs şi-şi cobori arma ca pentru a-l invita să atace 
din nou, dar Haesten era prudent acum. Se mulțumea să 
se învârtă în jurul prinţului, care se rotea pe loc pentru a-şi 
ţine spada orientată spre inamic. 

Aveam motive să-l las pe ZEthelstan să se lupte şi să 
câştige. Chiar dacă era fiul cel mare al regelui Edward şi 
deci urmaşul acestuia la tronul Wessexului, avea un frate 
vitreg mai mic pe care câţiva seniori de vază din Wessex îl 
voiau drept viitor rege. Asta nu era fiindcă băiatul mai mic 
ar fi fost mai bun, mai viguros sau mai deştept, ci pur şi 
simplu fiindcă era nepotul celui mai puternic ealdorman. 
Ca să combat influenţa acelor oameni bogaţi aş fi plătit 
unui poet aur curat să compună un cântec despre această 
luptă. N-ar fi contat că poemul nu descria lupta cu 
acuratețe, important era să-l transforme pe /Ethelstan într- 
un erou care înfruntase plin de curaj un jarl danez în 
pădurile din nordul Merciei. Apoi l-aş fi trimis pe poet în 
sud, în Wessex, să-şi cânte balada în săli de ospeţe 
luminate de foc, astfel încât bărbaţii şi femeile să ştie că 
ZEthelstan era demn de laudă. 

Oamenii mei îşi băteau joc acum de Haesten, strigându-i 
că-i era frică de un băiat, îmboldindu-l să atace, dar 
Haesten rămase prudent. Apoi ZEthelstan făcu un pas în 
faţă şi dădu o lovitură deloc ieşită din comun, vrând să 
estimeze rapiditatea mişcărilor bătrânului. li plăcu ce 
descoperi, fiindcă începu să atace cu lovituri scurte şi iuti, 
silindu-l pe Haesten să dea înapoi. Nu încerca să-l 
rănească, ci doar să-l facă să se retragă şi să nu-i dea timp 
să-l atace. Apoi făcu brusc un pas în spate, tresărind de 
parcă îşi rupsese vreun muşchi. Când Haesten se întinse 
spre el, ZEthelstan păşi într-o parte şi lovi puternic, diabolic 
de puternic, şi rapid ca bătaia aripilor unui lăstun, astfel că 
lama lovi genunchiul drept al danezului cu o forţă 
sălbatică, dezechilibrându-l. Tânărul prinţ lovi din nou 


% 127 # 


tare, străpungându-i zalele la umăr, şi danezul căzu la 
pământ. Am văzut bucuria luptei pe faţa lui ZEthelstan şi l- 
am auzit pe Haesten urlând de disperare când tânărul păşi 
peste el cu spada ridicată pentru lovitura finală. 

— Stai! am strigat. Stai! Dă-te înapoi! 

Oamenii mei tăcură. /ZEthelstan păru nedumerit, însă mă 
ascultă şi se îndepărtă de inamicul învins. Haesten se 
zvârcolea de durere, dar reuşi să se ridice în picioare. Se 
clătina nesigur pe piciorul rănit. 

— Îmi vei cruța viaţa, stăpâne? Voi fi omul tău! 

— Eşti omul meu, am spus prinzându-l de braţul drept. 

Atunci înţelese ce aveam de gând, şi faţa i se schimonosi 
de disperare. 

— Nu! Te implor, nu! 

I-am prins încheietura, apoi i-am smuls spada din mână. 

— Nu! se văită el. Nu! Nu! 

Am aruncat spada într-o parte şi m-am dat înapoi. 

— Termină-ţi treaba, i-am spus ferm lui ZEthelstan. 

— Dă-mi spada! 

Haesten înaintă şchiopătând dureros spre spada căzută, 
dar stăteam în calea lui. 

— Ca să mergi în Walhalla? am zis cu dispreţ. Crezi că 
poţi să bei bere cu toţi acei bărbaţi de treabă care mă 
aşteaptă în sala oaselor? Cu acei bărbaţi curajoşi? Şi de ce 
ar crede un creştin în Walhalla? 

Nu zise nimic. M-am uitat la /Ethelflaed, apoi la 
Ceolnoth. 

— Aţi auzit? Acest bun creştin vrea să meargă în 
Walhalla, încă mai credeţi că este creştin? 

ZEthelflaed dădu din cap spre mine, acceptând dovada, 
dar Ceolnoth îşi feri privirea. 

— Spada mea! gemu Haesten, cu lacrimi curgându-i pe 
obraji, dar m-am dat la o parte, îndemnându-l pe ZEthelstan 
să-şi termine treaba. Nu! Spada mea! Te implor! Danezul 
se uită la Æthelflaed. Doamnă, daţi-mi spada! 

— De ce? întrebă ea rece, însă Haesten nu avu nici 
răspuns. 

ZEthelflaed îi făcu semn nepotului ei, iar Æthelstan îşi 


4 128 # 


înfipse arma în burta lui Haesten, direct prin zale şi piele 
şi muşchi şi carne, apoi o mişcă în sus, gemând din cauza 
efortului, în timp ce-şi privea inamicul în ochi. Sângele 
ţâşni odată cu maţele bărbatului, revărsându-se pe 
pământul de la Eads Byrig. 

Aşa muri Haesten Danezul. 

Însă Ragnall se apropia. 

El avea să fie mai greu de ucis. 


4 129 # 


Sase 
; mE 


Luaserăm prea mulţi prizonieri, şi prea mulţi dintre acei 
prizonieri erau războinici care, dacă ar fi trăit, ar fi ajuns 
să lupte iarăşi Împotriva noastră. 

Majoritatea erau oameni de-ai lui Ragnall, câţiva 
fuseseră oamenii lui Haesten, dar toți erau periculoşi. 
Dacă i-am fi lăsat să plece, s-ar fi alăturat armatei lui 
Ragnall, care era şi aşa destul de puternică, aşa că sfatul 
meu a fost să-i omorâm pe toţi. Nu puteam hrăni aproape 
două sute de bărbaţi, fără a le pune la socoteală familiile, 
şi tinerii din trupele mele aveau nevoie să exerseze 
mânuirea spadei sau suliţei, însă /Ethelflaed se codea să 
facă un masacru. Nu era o femeie slabă, departe de aşa 
ceva, şi în trecut privise impasibilă cum alţi prizonieri 
fuseseră ucişi, dar părea să fie într-o dispoziţie miloasă. 

— Ce ai vrea să fac cu ei? am întrebat-o. 

— Creştinii pot rămâne în Mercia, îmi spuse privind 
încruntată la puţinii nordici care se convertiseră la religia 
ei. 

— Şi restul? 

— Numai nu-i omori, zise ea răstit. 

Aşa că, într-un final, i-am pus pe oamenii mei să le taie 
prizonierilor mâinile cu care mânuiau spadele, mâini pe 
care le-am adunat în saci. Mai erau patruzeci şi trei de 
morţi pe vârful dealului, şi am poruncit ca toate cadavrele 
să fie decapitate şi să mi se aducă testele. Prizonierii fură 
apoi eliberaţi, laolaltă cu ceilalţi captivi, toţi fiind trimişi 
spre est pe drumul roman. Le-am spus că aveau să 
găsească o răscruce la o jumătate de zi de mers şi, dacă 
acolo o luau spre nord, aveau să ajungă la un vad pe unde 
puteau intra în Northumbria. 

— Vă veţi întâlni stăpânul, care va veni din cealaltă 


% 130 # 


parte, le-am spus, şi puteţi să-i transmiteţi un mesaj. Dacă 
se va întoarce la Ceaster, va pierde mai mult de o mână. 

Am păstrat femeile tinere şi copiii. Majoritatea aveau să 
ajungă în pieţele de sclavi din Lundene, dar câteva puteau 
să-şi găsească soţi printre oamenii mei. 

Am încărcat în căruţe armele capturate, care urmau să 
fie distribuite fyrdului la Ceaster, înlocuind sapele sau 
lopeţile ascuţite. Apoi am dărâmat palisada cea nouă de la 
Eads Byrig. Căzu lesne, şi am folosit buştenii pentru a face 
un ditamai rug funerar pe care am ars cadavrele 
decapitate. Cadavrele se chirciră în foc, mişcându-se în 
timp ce dispăreau şi trimițând duhoarea morţii spre est 
într-un nor de fum. Ragnall, mă gândeam, avea să vadă 
acel fum şi să se întrebe dacă era un semn divin. Ar fi 
putut să-l descurajeze? Mă îndoiam. Cu siguranţă avea să- 
şi dea seama că Eads Byrig ardea, însă era prea ambițios 
ca să ia în seamă avertismentul. Avea să vină. 

Şi voiam să-l întâmpin cum se cuvine, aşa că am lăsat 
patruzeci şi trei de buşteni în picioare la oarecare distanţă 
unul de altul în jurul perimetrului fortului, pe fiecare 
aşezând câte un cap tăiat. A doua zi am pus să fie bătute în 
cuie mâinile însângerate pe copacii de pe ambele părţi ale 
drumului roman, astfel încât Ragnall să fie întâmpinat de 
mâini, apoi de capetele ciugulite de corbi din jurul fortului. 

— Crezi într-adevăr c-o să vină? mă întrebă Æthelflaed. 

— Vine, am spus ferm. 

Ragnall avea nevoie de o victorie, iar ca să înfrângă 
Mercia, ce să mai zicem de Wessex, avea nevoie să 
captureze un burh. Erau şi alte burhuri pe care putea să le 
atace, dar Ceasterul îl tenta. Cel care stăpâneşte Ceasterul 
supraveghează căile maritime spre Irlanda şi domină toată 
Mercia de Nord-Vest. Ar fi fost o victorie scumpă, însă 
Ragnall îşi permitea să piardă oameni. Avea să vină. 

Era noapte, la două zile după ce luaserăm Eads Byrig, şi 
stăteam deasupra porţii de nord a Ceasterului, uitându-ne 
la cerul plin de stele strălucitoare. La un moment dat, 
ZEthelflaed rupse tăcerea: 

— Dacă vrea Ceasterul atât de mult, de ce n-a venit aici 


% 131 # 


îndată ce-a debarcat? De ce să meargă întâi în nord? 

— Fiindcă luând Northumbria şi-a dublat oastea. Şi nu 
vrea să aibă un inamic în spate. Dacă ne-ar fi asediat fără 
să cucerească Northumbria, i-ar fi dat timp lui Ingver să-şi 
adune trupele. 

— Ingver din Eoferwic e slab, zise ea cu dispreţ. 

Am rezistat tentaţiei de a o întreba de ce, dacă într- 
adevăr credea asta, se opusese cu încăpățânare unei 
campanii în Northumbria. Cunoşteam răspunsul. Voia să 
consolideze întâi restul Merciei şi n-ar fi invadat nordul 
fără ajutorul fratelui ei. 

— Poate că e slab, am spus în schimb, dar este încă rege 
la Jorvik. 

— Eoferwic, mă corectă ea. 

— Şi zidurile Jorvikului sunt formidabile, am continuat, 
şi Ingver încă mai are oameni loiali. Dacă Ragnall i-ar lăsa 
un răgaz, Ingver ar putea să adune probabil o mie de 
oameni. Îndreptându-se spre nord, Ragnall îl presează, 
făcându-l să intre în panică. Northumbrienii au acum de 
ales între Ingver şi Ragnall, şi ştii pe cine vor alege. 

— Pe Ragnall, murmură /Ethelflaed. 

— Fiindcă este un animal şi un luptător. Se tem de el. 
Dacă Ingver mai are o brumă de judecată, acum este pe o 
navă, în drum spre Danemarca. 

— Şi tu crezi că Ragnall o să vină aici? 

— În mai puţin de o săptămână, am zis. Poate chiar mai 
repede, mâine sau poimâine. 

Se uită la vâlvătaia de la orizont. Focurile fuseseră 
aprinse de oamenii noştri care rămăseseră la Eads Byrig. 
După ce terminau de distrus fortificația, speram să 
găsească o cale de a captura puţinele nave pe care Ragnall 
le lăsase pe malul nordic al fluviului Meerse. Îl pusesem pe 
tânărul /ZEthelstan la comandă; deşi mă asigurasem că avea 
în preajmă câţiva războinici mai în vârstă care să-l 
sfătuiască, mi-am atins ciocanul de la gât şi m-am rugat 
zeilor să nu facă vreo nebunie. 

— Ar trebui să construiesc un burh la Eads Byrig, zise 
ZEthelflaed. 


4 132 # 


— Ar trebui, dar n-o să ai timp înainte de sosirea lui 
Ragnall. 

— Ştiu, spuse ea iritată. 

— Oricum, fără Eads Byrig n-o să-i fie uşor. 

— Ce l-ar împiedica să facă altă fortificaţie? 

— Noi o să-l împiedicăm, am spus cu hotărâre. Ştii cât i- 
ar lua să înalțe o palisadă zdravănă în jurul acelui deal? Nu 
treaba de mântuială făcută de Haesten, ci o palisadă în 
toată puterea cuvântului? l-ar lua toată vara! Şi tu ai o 
armată care vine încoace, avem fyrdul, o să-l depăşim 
numeric peste o săptămână şi n-o să-i lăsăm niciun răgaz. 
Facem raiduri, omorâm, îl vânăm. Nu poate construi 
întărituri dacă oamenii lui sunt permanent în zale şi se 
aşteaptă să fie atacați. li măcelărim trupele plecate după 
provizii, trimitem pâlcuri de războinici în pădure, îi facem 
viaţa un adevărat iad. O să reziste cel mult două luni. 

— O să ne atace aici. 

— În cele din urmă o va face, şi sper s-o facă! O să-l 
respingem. Zidurile astea-s prea puternice. M-ar îngrijora 
mai tare Brunanburh. Mai trimite nişte oameni acolo şi 
adânceşte şanţul. Dacă ocupă Brunanburh, o să aibă 
fortificația lui, iar asta înseamnă necazuri pentru noi. 

— O să întăresc burhul, zise ea. 

— Şanţul să fie mai adânc şi mai lat, şi pune încă două 
sute de oameni în garnizoană. N-o să cucerească burhul 
acela niciodată. 

— Totul va fi făcut, spuse /Ethelflaed, apoi mă prinse de 
cot şi zâmbi. Pari foarte încrezător. 

— Până la sfârşitul verii eu o să am spada lui Ragnall, iar 
el o să aibă un mormânt în Mercia, am zis cu înverşunare. 

Mi-am atins ciocanul de la gât întrebându-mă dacă, 
rostind aceste vorbe cu voce tare, nu le stârnisem pe cele 
trei norne care ne ţes soarta la rădăcina copacului 
Yggdrasil. Nu era o noapte răcoroasă, dar am tremurat 
puţin. 

Wyrd bið ful ărzed. 


În noaptea de dinaintea sărbătorii lui Eostre se iscă o 
% 133 9 


altă bătaie în faţa tavernei Oala cu Pişat. Un frizon din 
slujba lui ZEthelflaed fu ucis, în timp ce un alt oştean, unul 
de-al meu, îşi pierdu un ochi. Cel puţin vreo zece bărbaţi 
fură grav răniţi înainte ca fiul meu şi Sihtric să reuşească 
să pună capăt încăierării. Fiul meu îmi aduse vestea, 
trezindu-mă în miezul nopţii. 

— Am reuşit să-i oprim, dar era cât pe ce să iasă un 
masacru. 

— Ce s-a întâmplat? am vrut să ştiu. 

— Mus s-a întâmplat, zise el sec. 

— Mus? 

— E prea drăguță, şi bărbaţii se bat pentru ea. 

— La cât am ajuns acum? am mârâit. 

— Trei nopţi la rând, spuse Uhtred, dar asta este prima 
dată când moare careva. 

— N-o să fie ultima, dacă n-o potolim pe căţeaua asta 
mică. 

— Care căţea mică? întrebă Eadith. 

Se trezise şi acum stătea în fund, strângându-şi blănurile 
de pe pat la piept. 

— Mus, zise el. 

— Şoarecele? 

— E o târfă, am explicat. Uhtred, spune-i lui Byrdnoth că 
dacă mai iese vreo bătaie, îi închid nenorocita aia de 
tavernă! 

— Nu mai lucrează pentru Byrdnoth, spuse fiul meu din 
uşă, unde silueta lui se vedea ca o umbră pe fundalul 
întunericului din curte. Şi oamenii lui ZEthelflaed vor să 
continue bătaia. 

— Mus nu mai lucrează pentru Byrdnoth? am întrebat. 

Mă ridicasem din pat şi bâjbâiam pe jos după haine. 

— Nu. Celelalte târfe n-o plăceau, era prea populară. 

— Păi atunci ce mai caută la Oala cu Pişat? 

— Nu este acolo, îşi vede de vrăji într-un şopron din 
vecini. 

— Vrăji? am spus în zeflemea în timp ce-mi trăgeam 
nădragii şi o vestă împuţită. 

— Un şopron gol, zise Uhtred ignorându-mi întrebarea. 


% 134 # 


E unul dintre fânarele care aparţin de Biserica Sfântului 
Petru. 

O clădire de-a bisericii! Nu era deloc surprinzător. 
ZEthelflaed dăduse bisericii jumătate dintre proprietăţile 
din oraş, şi jumătate dintre acele clădiri nu erau folosite. 
Bănuisem că Leofstan avea să-şi oploşească infirmii şi 
orfanii în câteva, dar eu plănuiam să le folosesc pe cele 
mai multe pentru a adăposti fyrdul care urma să 
completeze garnizoana Ceasterului. Mulţi oşteni deja 
sosiseră, bărbaţi şi băieţi din zona rurală având la ei 
topoare, sulițe, sape şi arcuri de vânătoare. 

— O târfă într-o clădire a bisericii? am întrebat pe când 
îmi trăgeam cizmele. Noului episcop n-o să-i placă. 

— S-ar putea să-i placă, chicoti Uhtred. E foarte 
înzestrată. Dar Byrdnoth vrea s-o alunge din şopron, 
zicând că-i duce la sapă de lemn afacerea. 

— Şi de ce n-o angajează înapoi? De ce nu le pune la 
punct pe celelalte fete cu nişte palme şi n-o ia în slujba lui 
pe căţea? 

— Ea nu vrea nici în ruptul capului, zice că-l urăşte pe 
Byrdnoth, le urăşte pe celelalte fete şi urăşte Oala cu 
Pişat. 

— Şi idioţii ca tine îi dau de lucru, am spus nervos. 

— Este un şoricel tare drăguţ, zise el ghiduş. 

Eadith chicoti. 

— E scumpă? am vrut să ştiu. 

— Nici vorbă! Dă-i un ou de rață, şi te lipeşte de toţi 
pereţii şopronului! 

— Ai vânătăi, nu-i aşa? l-am întrebat, însă el nu 
răspunse. Deci se bat pentru ea chiar acum? 

Uhtred ridică din umeri. 

— Se băteau. Se uită peste umăr. Se pare că-i preferă pe 
războinicii noştri faţă de cei ai lui ZEthelflaed, de aici 
porneşte tot necazul. Sihtric are vreo zece oameni care-i 
tin deoparte acum, dar pentru câtă vreme? 

Îmi acoperisem hainele cu o mantie, dar ezitam acum. 

— Godric! 

Am fost nevoit să strig de mai multe ori până când 


% 135 % 


băiatul veni în goană. Era slujitorul meu, şi unul chiar bun, 
dar ajunsese la vârsta la care putea să stea în zidul de 
scuturi, aşa că trebuia să găsesc altul. 

— Adu-mi cămaşa de zale, spada şi un coif, i-am cerut. 

— Ai de gând să te baţi? mă întrebă uimit fiul meu. 

— Am de gând s-o sperii pe şoricioaică. Dacă-i stârneşte 
pe oamenii noştri contra celor ai lui ZEthelflaed, îi face 
jocul lui Ragnall. 

În faţa Oalei cu Pişat erau mai mulţi războinici ale căror 
chipuri nervoase erau luminate de torţele de pe peretele 
tavernei. Îl ocărau pe Sihtric care, cu vreo zece oameni, 
păzea aleea care părea să ducă la şopronul cu pricina. 
Mulțimea tăcu atunci când am apărut. Merewalh se ivi în 
aceeaşi clipă şi se uită chiorâş la zalele, coiful şi spada pe 
care le purtam. Era îmbrăcat sobru în negru, cu o cruce de 
argint atârnându-i la gât. 

— Lady /Ethelflaed m-a trimis, explică el, şi nu este deloc 
mulţumită. 

— Nici eu. 

— Este la slujbă, bineînţeles. Şi eu am fost acolo. 

— Slujbă? 

— Slujba de dinaintea Paştelui, spuse el. Ne rugăm în 
biserică toată noaptea şi întâmpinăm zorii cântând. 

— Ce viaţă sălbatică duceţi voi, creştinii, am râs, apoi m- 
am uitat la mulţime. Gata, mergeţi la culcare! Distracţia s- 
a terminat! 

Un oştean, cu mai multă bere în el decât rațiune, vru să 
protesteze, dar am păşit spre el cu mâna pe Răsuflarea- 
Şarpelui, şi tovarăşii lui îl traseră de acolo. Încruntat şi cu 
o privire aspră, i-am aşteptat să plece, apoi m-am întors 
spre Sihtric. 

— Nenorocita aia de fată e tot în şopronul ei? 

— Da, stăpâne. 

Părea uşurat că venisem. 

Eadith sosise şi ea, înaltă şi vizibilă într-o rochie lungă şi 
verde şi cu părul ei roşu ca focul prins nu prea strâns în 
creştetul capului. I-am făcut semn să intre pe alee, şi fiul 
meu ne urmă. Fuseseră vreo zece oameni care aşteptaseră 


4 136 # 


în spaţiul strâmt, dar dispăruseră când îmi auziseră vocea. 
Erau vreo cinci sau şase şoproane la capătul aleii, toate 
nişte construcţii joase din lemn folosite pentru depozitarea 
fânului, dar numai într-unul se vedea un licăr de lumină. 
Nu avea uşă, doar o deschidere pe sub care m-am aplecat 
să intru, însă m-am oprit pe loc. 

Fiindcă, pentru numele zeilor, şoricioaica era superbă. 

Frumuseţea adevărată este rară. Cei mai mulţi dintre 
noi suferim la un moment dat de pojar, aşa că avem feţele 
pline de cicatrice, dinţii care ne rămân se îngălbenesc, 
pielea are negi, bube şi pete, şi puţim asemenea 
căcărezelor de oaie. Orice tânără cu dinţi albi şi o piele 
curată e privită drept o frumuseţe, dar fata asta avea mult 
mai mult. Avea o strălucire. M-am gândit la Frigg, muta 
care se măritase cu Cnut Ranulfson şi care acum locuia pe 
domeniul fiului meu, deşi el credea că nu ştiu. Frigg era 
minunată, cu părul negru şi un trup zvelt, dar fata asta era 
blondă, cu forme generoase. Era goală puşcă, cu picioarele 
ridicate, iar pielea ei fără vreun cusur părea să lucească de 
sănătate. Avea sânii plini, dar nu căzuţi, ochii albaştri şi 
vii, buzele cărnoase şi faţa plină de fericire până l-am 
smuls pe bărbatul dintre coapsele ei. 

— Du-te şi termină în vreun şanţ, m-am răstit la el. 

Era unul dintre oamenii mei. Îşi trase repede nădragii şi 
ţâşni din şopron de parcă douăzeci de draci îl muşcau de 
fund. 

Şoricioaica se lăsă să cadă pe spate în fân şi începu să 
se unduiască acolo, chicotind şi zâmbind. 

— Bine ai revenit, Lord Uhtred, îi spuse fiului meu, care 
nu zise nimic. 

L-am observat roşind în lumina slabă şi mişcătoare a 
felinarului pus pe o grămadă de fân. 

— Vorbeşti cu mine, nu cu el, am mormăit. 

Se ridică şi-şi curăţă nişte fire de paie de pe pielea 
perfectă. Nicio cicatrice, nicio pată, cu toate că atunci 
când se întoarse spre mine am observat un semn pe 
fruntea ei, un mic semn roşu de forma unui măr. A fost 
aproape o uşurare să văd că nu era chiar perfectă, fiindcă 


% 137 # 


până şi mâinile îi erau imaculate. Mâinile femeilor 
îmbătrânesc repede, arse de oale, uzate de fus şi de leşie, 
dar Mus avea mâinile ca ale unui bebeluş, fine şi fără 
cusur. Nu părea a fi preocupată în vreun fel de goliciunea 
ei. 

Îmi zâmbi şi făcu o jumătate de plecăciune cu respect. 

— Seara bună, Lord Uhtred, rosti cu prefăcută sfială, 
ochii ei părând amuzaţi de furia mea. 

— Cine eşti? 

— Mi se spune Mus. 

— Cum te-au numit părinţii tăi? 

— Pacoste, spuse ea încă zâmbind. 

— Atunci ascultă-mă bine, Pacoste, ai de ales. Ori lucrezi 
pentru Byrdnoth la Nagâţ, aici în vecini, ori părăseşti 
Ceasterul. Înţelegi? 

Se încruntă şi-şi muşcă buza de jos, prefăcându-se că se 
gândea, apoi îmi zâmbi din nou larg. 

— Mă bucuram doar de sărbătoarea lui Eostre, aşa cum 
mi s-a spus că vă place să fie sărbătorită. 

— Ce nu-mi place, am spus încercând să mă stăpânesc, 
este că un bărbat a murit bătându-se pentru tine în 
această noapte. 

— Le spun să nu se bată, zise ea cu ochii mari şi 
inocenți. Nu vreau să se bată! Vreau să... 

— Ştiu ce vrei, m-am răstit, dar ce contează este ce 
vreau eu! Şi îţi spun că ori lucrezi pentru Byrdnoth, ori 
părăseşti Ceasterul. 

Îşi încreţi nasul. 

— Nu-mi place de Byrdnoth. 

— De mine n-o să-ţi placă nici atât. 

— O, nu, râse ea. O, nu, stăpâne, niciodată! 

— Lucrezi pentru Byrdnoth sau pleci! 

— N-o să lucrez pentru el, stăpâne, e atât de gras şi 
unsuros! 

— Ai de ales, căţea ce eşti. 

Nu reuşeam să-mi iau ochii de la sânii aceia splendizi şi 
corpul ei mic, compact şi generos în acelaşi timp; dându-şi 
seama de stinghereala mea, se amuza de minune. 


4 138 # 


— De ce Byrdnoth? vru ea să ştie. 

— Fiindcă n-o să te lase să stârneşti necazuri. O să ţi-o 
tragi cu cine îţi spune el să ţi-o tragi. 

— Inclusiv cu el, şi e dezgustător! E ca şi cum mi-ar 
trage-o un porc unsuros, spuse Mus cutremurându-se de 
groază. 

— Dacă nu lucrezi la Nagâţ, părăseşti Ceasterul. Nu mă 
interesează unde mergi, dar pleci. 

— Da, stăpâne, murmură ea, apoi se uită la Eadith. Pot 
să mă îmbrac, stăpâne? 

— Îmbracă-te, am spus scurt. Sihtric? 

— Stăpâne? j 

— O păzeşti în noaptea asta. Încui-o într-un hambar, 
mâine o s-o conduci pe drumul spre sud. 

— Mâine este Paştele, stăpâne, nimeni n-o să 
călătorească, zise el agitat. 

— Atunci tine-o liniştită până când cineva merge în sud! 
O pui pe un cal şi te asiguri că nu se mai întoarce. 

— Aşa fac, stăpâne. 

— Şi mâine dărâmi şoproanele astea, i-am poruncit fiului 
meu. 

— Da, tată. 

M-am uitat iarăşi la mica pacoste. 

— Şi dacă te întorci, o să te biciuiesc până o să-ţi iasă 
coastele la iveală, înţelegi? A 

— Înţeleg, stăpâne, zise ea cu voce resemnată. Îi zâmbi 
lui Sihtric, temnicerul ei, apoi se aplecă să caute într-o 
grămadă de fân. Hainele îi erau aruncate acolo în 
dezordine, şi se puse în genunchi pentru a şi le aduna. Mă 
duc să mă îmbrac, promit că n-o să vă mai fac necazuri. 

Cu acele cuvinte ţâşni înainte şi dispăru printr-o gaură 
din peretele din fundul şopronului. O mână mică se 
strecură înapoi şi apucă o pelerină sau o rochie, apoi se 
făcu nevăzută. 

— După ea! am strigat. 

Dispăruse prin gaură, lăsând o grămăjoară de monede şi 
bucăţi de argint lângă felinar. M-am aplecat, dar am văzut 
că gaura era prea mică pentru mine, aşa că am ieşit înapoi 


4 139 # 


pe alee. Nu era nicio trecere spre spatele şopronului şi, 
până să ne croim drum prin casa învecinată, fata dispăruse 
demult. Stăteam la intrarea aleii, uitându-mă la strada 
goală şi înjurând furios. 

— Cineva trebuie să ştie unde locuieşte căţeaua, am 
spus. 

— E un şoarece, zise fiul meu, aşa că avem nevoie de o 
pisică. 

Am mormăit. Cel puţin, mă gândeam, o speriasem, deci 
probabil avea să termine cu prostiile. Şi de ce îi prefera pe 
oamenii mei faţă de cei ai lui /ZEthelflaed? Ai mei nu erau 
mai curaţi sau mai bogaţi. Mă gândeam că era doar o 
pacoste de femeie căreia îi plăcea să se bată bărbaţii 
pentru ea. 

— Dărâmi şoproanele mâine, i-am spus fiului meu, şi o 
cauţi pe căţea. Găseşte-o şi închide-o undeva. 

Eadith şi cu mine am mers spre casă. 

— E superbă, zise Eadith. 

— Cu semnul ăla pe frunte? am întrebat, într-o încercare 
zadarnică de a mă preface că nu eram de acord. 

— E superbă, insistă Eadith. 

— Şi tu eşti, am spus, şi aşa şi era. 

Zâmbi auzind complimentul, dar pe chip i se citea 
tristeţea. 

— Câţi ani are? Şaisprezece? Şaptesprezece? Când o 
găseşti, ar trebui s-o măriţi cu careva. 

— Care bărbat s-ar însura cu aşa o târfă? am întrebat 
nervos, gândindu-mă că tot ce voiam era s-o duc pe târfă în 
pat şi să-mi bag plugul în trupul ei mic şi crud. 

— Poate că un soţ ar îmblânzi-o. 

— Poate ar trebui să mă însor eu cu tine, am spus brusc. 

Eadith se opri şi se uită la mine. Eram chiar în faţa 
bisericii unde se ţinea slujba de Paşte, şi o rază de lumină 
venea prin uşa deschisă, umbrindu-i faţa şi reflectându-i-se 
pe lacrimile de pe obraji. Îşi întinse ambele mâini şi mă 
prinse de obrăzarele coifului, apoi se ridică pe vârfurile 
picioarelor ca să mă sărute. 

Dumnezeule, ce proşti ne fac femeile! 


% 140 # 


Întotdeauna mi-a plăcut s-o serbez pe Eostre cum se 
cuvine, angajând jongleri, muzicanți şi acrobaţi, dar 
apariţia lui Ragnall cu câteva zile înainte de sărbătoare îi 
descurajase pe oameni să vină la Ceaster. Aceeaşi frică îi 
făcuse pe mulţi dintre invitaţii la înscăunarea lui Leofstan 
să rămână acasă, cu toate că Biserica Sfântului Petru era 
plină. 

Înscăunare? Oare cine se credeau aceşti oameni? Regii 
stau pe tronuri. Lady ZEthelflaed ar fi trebuit să aibă un 
tron, şi câteodată îl folosea pe cel din Gleawecestre al 
răposatului ei soţ, iar eu, ca lord, stăteam pe un tron 
atunci când judecam, nu fiindcă aş fi fost os regesc, ci 
fiindcă reprezentam justiţia regală. Dar un episcop? De ce 
i-ar trebui un tron unui episcop cu creier de nevăstuică? 
Wulfheard avea un tron mai mare decât cel al regelui 
Edward, un jilţ cu spătar înalt sculptat cu sfinţi fără noimă 
şi îngeri care strigau. L-am întrebat odată la ce-i trebuia 
un scaun atât de mare pentru fundul lui slab, şi neghiobul 
mi-a spus că el era reprezentantul lui Dumnezeu în 
Hereford. 

— E tronul lui Dumnezeu, nu al meu, îmi zisese, deşi 
observasem că scrâşnea de nervi dacă altcineva îndrăznea 
să se aşeze în jilţul sculptat. 

— Zeul vostru vizitează vreodată Herefordul? am vrut să 
ştiu. 

— Este omniprezent, deci da, şade pe tron. 

— Deci tu stai în poala lui? Ce drăguţ! 

Cumva mă îndoiam că zeul creştin venea în vizită în 
Ceaster, fiindcă Leofstan îşi alesese un scăunel de muls 
drept tron. 

Scaunul cu trei picioare, pe care-l cumpărase din piaţă, 
îl aştepta în faţa altarului. Voisem să mă strecor în biserică 
în ajun, să tai din două picioare o bucată de câte un deget, 
dar slujba de noapte îmi zădărnicise planul. 

— Un scăunel? o întrebasem pe ZEthelflaed. 

— E un om care se mulţumeşte cu puţin. 

— Dar episcopul Wulfheard spune că este tronul zeului 


Y 141 # 


vostru. 

— Şi Dumnezeu se mulţumeşte cu puţin. 

Un zeu modest! Ai putea la fel de bine să ai un lup fără 
dinţi! Zeii sunt zei, azvârl cu fulgere şi stârnesc furtuni, 
sunt stăpânii zilei şi nopţii, focului şi gheții, cei care dau 
dezastre şi triumfuri. Până în ziua de azi nu pricep de ce 
oamenii devin creştini, dacă nu cumva e pur şi simplu 
vorba de faptul că celorlalţi zei le mai place câte o glumă. 
De multe ori am bănuit că Loki, zeul farsor, a inventat 
creştinismul, fiindcă putoarea lui se simte peste tot în jurul 
acestei religii. Mi-i imaginez pe zei stând în Asgard într-o 
noapte, toţi plictisiţi şi probabil beţi, iar Loki îi amuză cu o 
snoavă tipică de-a lui. „Haideţi să născocim un tâmplar”, 
sugerează el, „şi să le spunem proştilor că era fiul 
singurului zeu, că a murit şi a înviat, că a lecuit orbii cu 
bucăţi de lut şi că umbla pe apă!” Cine ar crede tâmpenia 
asta? Dar necazul cu Loki este că-şi duce întotdeauna 
farsele prea departe. 

Strada din faţa bisericii era plină de arme, scuturi şi 
coifuri aparţinând bărbaţilor care asistau la înscăunare. 
Era nevoie să fie înarmaţi, sau măcar să fie aproape de 
armele lor, fiindcă cercetaşii ne înştiinţaseră că armata lui 
Ragnall se apropia. Îi văzuseră focurile de tabără în timpul 
nopţii, iar zorile aduseseră urme de fum de-a lungul 
cerului din est. În scurtă vreme avea să descopere 
resturile de la Eads Byrig, m-am gândit. Apoi avea să se 
îndrepte spre Ceaster, motiv pentru care grămezile 
ordonate de arme şi scuturi erau pregătite pentru bărbaţii 
din biserică. Atunci când se dădea alarma trebuiau să iasă 
şi să urce pe ziduri. 

Fuseseră câteva veşti bune în acea dimineaţă. ZEthelstan 
reuşise să captureze două nave dintre cele lăsate de 
Ragnall pe malul nordic al fluviului Mærse. Amândouă 
aveau carenele late şi provele înalte de nave de luptă, una 
cu bănci pentru şaizeci de vâsle, cealaltă cu bănci pentru 
patruzeci. 

— Celelalte erau trase pe uscat, îmi raportă /Ethelstan, 
şi nu le-am putut trage. 


% 142 # 


— Nu erau păzite? 

— Erau vreo şaizeci sau şaptezeci de oameni acolo, 
stăpâne. 

— Tu câţi ai avut? 

— Şapte dintre noi au trecut fluviul, stăpâne. 

— Şapte! 

— Numai atâţia ştiau să înoate. 

— Tu ştii să înoţi? 

— Ca un hering, stăpâne! 

ZEthelstan şi însoțitorii lui se dezbrăcaseră în pielea 
goală şi, în mijlocul nopţii, trecuseră fluviul atunci când 
mareea era la cota maximă. Reuşiseră să taie funiile celor 
două nave ancorate, care plutiseră apoi în jos pe Maerse şi 
erau acum legate în siguranţă de rămăşiţele 
debarcaderului de la Brunanburh. Voisem să-l numesc 
iarăşi pe /Ethelstan la comanda garnizoanei de acolo, însă 
ZEthelflaed insistase ca Osferth, fratele ei vitreg, să 
primească această însărcinare. Asta însemna că bietul 
prinţ era condamnat acum să suporte slujba interminabilă 
care-l transforma pe părintele Leofstan în episcopul 
Leofstan. 

M-am uitat în biserică de vreo două ori. Se plasmodia ca 
de obicei, în vreme ce vreo doisprezece preoţi legănau 
cădelniţele scoțând un fum înecăcios. Un abate cu barba 
până la brâu începu o predică anostă care urma să dureze 
vreo două ceasuri, aşa că m-am dus la taverna de peste 
drum. Când m-am mai uitat, l-am văzut pe Leofstan întins 
pe podeaua bisericii cu braţele desfăcute. Toţi infirmii lui 
erau acolo, în timp ce lunaticii lui bolboroseau şi 
zgrepţănau în spatele bisericii, iar orfanii în veşminte albe 
se fâţâiau nerăbdători. Majoritatea celor prezenţi erau 
îngenuncheaţi; puteam s-o văd pe /Ethelflaed lângă 
nevasta episcopului care, ca întotdeauna, era înfofolită în 
straturi de haine şi se bălăngănea înainte şi înapoi cu 
mâinile împreunate sus deasupra capului, de parcă avea o 
viziune extatică. Era o modalitate tristă de a o sărbători pe 
Eostre, m-am gândit. 

Am mers la poarta de nord, m-am urcat pe zid şi m-am 


Y 143 # 


uitat spre câmpul gol. Fiul meu mi se alătură, dar nu zise 
nimic. Era la comanda gărzii în această dimineaţă, ceea ce 
însemna că era scutit de a participa la slujba din biserică. 
Amândoi stăteam într-o linişte amicală. În mod normal ar fi 
trebuit să fie un târg plin de forfotă pe păşunea dintre 
şanţul oraşului şi cimitirul roman, dar puţinele tarabe 
fuseseră aşezate pe strada principală. Eostre n-avea să fie 
mulţumită, dar speram să ne ierte, fiindcă nu era o zeiţă 
răzbunătoare. 

Auzisem poveşti despre ea în copilărie, cu toate că mi se 
spuneau în şoaptă, deoarece se presupunea că eram 
creştini. Apărea sprinţară la ivirea zorilor, împrăştiind flori 
pe pământ, animalele o urmau două câte două, iar elfii şi 
spiriduşii se adunau în jurul ei cu fluiere făcute din trestie 
şi cu tobe făcute din capete de scaieţi şi-şi intonau muzica 
sălbatică în timp ce Eostre cânta şi purta lumea spre o 
nouă creaţie. Ar fi arătat ca Mus, mă gândeam, amintindu- 
mi de trupul ferm, de strălucirea pielii, de licărul de 
fericire din ochi şi de ştrengăreala din zâmbet. Chiar şi 
amintirea singurului ei defect, semnul din naştere în formă 
de măr, părea atrăgătoare acum. În cele din urmă am rupt 
tăcerea: 

— Ai găsit-o pe fată? 

— Încă nu, zise trist fiul meu. Am căutat peste tot. 

— N-o ţii ascunsă pentru tine? 

— Nu, tată, jur. 

— Trebuie să locuiască undeva! 

— Am întrebat. Am căutat. Pur şi simplu a dispărut! Îşi 
făcu semnul crucii. Mă gândesc că nu există cu adevărat, 
că e un duh al nopţii. 

— Nu fi idiot, am pufnit. Bineînţeles că există! Am văzut- 
o. Şi tu ai făcut chiar mai multe cu ea decât doar s-o vezi! 

— Dar nimeni nu a văzut-o de ieri-noapte, şi era goală 
când a dispărut. 

— A luat o mantie. 

— Chiar şi aşa, cineva ar fi zărit-o! O fată pe jumătate 
goală, alergând pe străzi? Cum putea să dispară aşa? Dar a 
dispărut! Tăcu încruntat. E un duh al nopţii! O umbră a 


Y 144 9 


nopţii! 

O umbră a nopţii? Luam în zeflemea ideea, dar umbrele 
acestea chiar existau. Erau stafii şi duhuri şi goblini, 
creaturi diabolice care apăreau doar noaptea. Şi Mus, mă 
gândeam, era cu adevărat diabolică, stârnea necazuri 
asmuţindu-i pe oamenii mei contra războinicilor lui 
ZEthelflaed. Şi era prea perfectă ca să fie reală. Deci era o 
nălucă trimisă de zei să-şi bată joc de noi? Să-şi bată joc de 
mine, în orice caz, fiindcă îmi aminteam lumina felinarului 
pe sânii ei plini. 

— Trebuie să fie oprită, am spus, dacă nu vrei o nouă 
încăierare între oamenii noştri şi cei ai lui ZEthelflaed. 

— N-o să apară noaptea asta, zise nesigur fiul meu. N-o 
să îndrăznească. 

— Decât dacă ai dreptate şi e o umbră a nopţii, am spus 
atingându-mi ciocanul de la gât. 

Apoi mi-am strâns talismanul între degete, fiindcă din 
pădurile din depărtare, din pădurile care acopereau 
pământul din jurul îndepărtatului Eads Byrig, venea 
armata lui Ragnall. 


Oamenii lui Ragnall veneau în linie şi era o imagine 
impresionantă, fiindcă linia nu venea din pădure pe drumul 
roman ca într-o lungă procesiune, ci apăru brusc la 
marginea copacilor şi umplu la fel de brusc câmpul. Cu 
siguranţă avuseseră nevoie de timp ca să pregătească acel 
aranjament menit să ne înspăimânte. 

Unul dintre oamenii mei lovea bara de metal care atârna 
deasupra platformei de luptă, sunetul brutal şi puternic 
adunând apărătorii pe ziduri. 

— Continuă să-l loveşti, i-am spus. 

Vedeam oamenii ieşind repede din biserică şi grăbindu- 
se să pună mâna pe scuturile, coifurile şi armele 
îngrămădite pe stradă. 

— Cinci sute? sugeră fiul meu. 

M-am întors să mă uit la inamic. Am împărţit linia 
îndepărtată în două, apoi iar în două şi am numărat caii, 
apoi am înmulţit rezultatul cu patru. 


Y 145 # 


— Şase sute, mi-am dat cu părerea. Poate aceştia sunt 
toţi caii pe care-i are. 

— Are totuşi mult mai mulţi oameni. 

— Două mii, cel puţin. 

Şase sute de călăreţi nu erau o ameninţare pentru 
Ceaster, dar străjerul continua să lovească în bara de fier 
ca să dea alarma în oraş. Oamenii se urcau pe ziduri, şi 
Ragnall putea să vadă vârfurile de suliță înmulţindu-se pe 
meterezele înalte de piatră. Îmi doream să atace. Nu este 
altă cale mai uşoară de a-ţi omori inamicul decât atunci 
când încearcă să asalteze un zid bine apărat. 

— A fost cu siguranţă la Eads Byrig, zise fiul meu. 

Se uita spre est, acolo unde fumul de la rugul unde 
arseserăm cadavrele încă păta cerul. Se gândea că, mâniat 
de vederea capetelor tăiate, Ragnall avea să dea un asalt 
nechibzuit asupra oraşului. 

— N-o să atace azi, am spus. Poate că-i încăpățânat, dar 
nu-i prost. 

Un corn sună din lunga linie de războinici care avansau 
peste păşune. Sunetul cornului era la fel de aspru ca 
bătaia barei noastre de fier. Vedeam pedeştri în spatele 
călăreţilor, dar cu totul nu erau mai mult de şapte sute de 
inamici. Nu erau nici pe departe de ajuns ca să ne ia 
zidurile cu asalt, însă eu nu-mi adunam apărătorii în 
aşteptarea unui atac, ci doar ca să-i arăt lui Ragnall că 
eram pregătiţi pentru venirea lui. Nu făceam decât să ne 
etalăm forţele. 

— Mi-aş dori să dea un asalt, zise meditativ fiul meu. 

— Nu astăzi. 

— O să piardă oameni dacă o face! 

Spera să greşesc, deoarece îşi dorea să-i omoare pe 
duşmanii care ar fi încercat să escaladeze zidurile. 

— Are de unde să piardă, am spus sec. 

— Dacă aş fi în locul lui... începu fiul meu, apoi tăcu. 

— Continuă. 

— N-aş vrea să pierd două sute de oameni la Ceaster. Aş 
face raiduri adânc în Mercia. Aş merge în sud. Acolo sunt 
prăzi bogate, dar aici? 


Y 146 9 


Am  încuviinţat din cap. Avea dreptate, desigur. 
Ceasterul era una dintre cele mai puternice fortărețe ale 
Merciei, iar teritoriul din jur nu oferea nici prăzi, nici robi. 
Oamenii plecaseră spre cel mai apropiat burh, luându-şi 
familiile şi animalele cu ei. Eram pregătiţi pentru război, 
chiar voiam să dăm lupta, însă năvălitorii ar fi găsit în sud, 
în inima ţării, ferme bogate şi prăzi uşoare. 

— O să pătrundă în Mercia, am spus, dar tot vrea să 
cucerească Ceasterul. N-o să atace azi, dar o să atace. 

— De ce? 

— Fiindcă nu poate fi rege al Britaniei fără să-i 
captureze burhurile. Şi fiindcă Ceasterul e o izbândă a lui 
ZEthelflaed. O sumedenie de bărbaţi sunt de părere că o 
femeie n-are ce căuta în fruntea unei ţări, însă reuşitele ei 
nu pot fi puse sub semnul întrebării. A fortificat întregul 
ţinut! Soţul ei se temea de locul ăsta. Tot ce-a făcut el a 
fost să piardă vremea, pe când ea i-a alungat pe danezi de 
aici. Chiar şi dacă n-ar mai face nimic, Ceasterul o să 
rămână victoria ei! Prin urmare, dacă-i iei oraşul ăsta o 
faci să pară slabă. lei Ceasterul, şi ai deschis toată Mercia 
de Vest invaziilor. Dacă Ragnall câştigă aici, ar putea 
distruge întreaga Mercie, şi o ştie. N-ar fi doar regele 
Northumbriei, ci şi al Merciei, şi pentru asta merită să 
piardă două sute de oameni. 

— Dar fără Eads Byrig... 

— Pierderea fortăreței i-a îngreunat sarcina, l-am 
întrerupt, dar tot are nevoie de Ceaster! Irlandezii îi 
împing pe normanzi afară din Irlanda, şi unde să meargă? 
Aici! Dar nu pot veni dacă stăpânim fluviile. 

Într-adevăr, faptul că nu reuşiserăm să controlăm fluviile 
îi lăsase drum liber lui Ragnall în interiorul Britaniei, m-am 
gândit. 

— Deci da, am continuat, bătălia pe care o dăm aici nu 
este doar pentru Ceaster, ci pentru tot! Pentru Mercia şi, 
într-un final, şi pentru Wessex. 

Marea linie de călăreţi se oprise, şi un grup mai mic se 
apropia de oraş. Erau cam o sută de călăreţi urmaţi de 
câţiva pedestraşi, toţi sub două stindarde mari. Unul avea 


Y 147 # 


toporul roşu al lui Ragnall, acelaşi simbol pe care-l arbora 
şi fratele său, Sigtryggr, dar al doilea era nou pentru mine. 
Era un steag mare şi negru. Doar atât, un steag negru cu 
aspect sinistru, fiindcă marginea îi fusese zdrenţuită, astfel 
încât flutura în fâşii în vântul venit dinspre mare. 

— Al cui steag este acela? am întrebat. 

— Nu l-am văzut niciodată, zise fiul meu. 

Finan, Merewalh şi ZEthelflaed veniră pe zid. Niciunul nu 
recunoscu stindardul. Era la fel de mare ca acela al lui 
Ragnall, deci seniorul care arbora steagul negru şi 
zdrenţuit era egalul lui. 

— Este o femeie acolo, zise Finan, care avea ochi de 
şoim. 

— Nevasta lui Ragnall? întrebă /Ethelflaed. 

— Poate, zise Merewalh. Se spune că are patru. 

— E o femeie în negru, continuă Finan. Îşi puse mâna 
streaşină la ochi în timp ce se uita la inamicii care se 
apropiau. E pe calul mic chiar din faţa steagului. 

— O fi un preot? întrebă nesigur Merewalh. 

Călăreţii din spate începuseră să-şi bată spadele de 
scuturi cu un sunet ritmic şi ameninţător. O vedeam pe 
femeie acum. Era îmbrăcată în negru, cu o glugă neagră 
peste cap, călărind pe un cal mic şi negru care părea un 
pitic pe lângă armăsarii bărbaţilor care o înconjurau. 

— N-ar avea un preot cu el, zise Finan. E o femeie, mai 
mult ca sigur. 

— Sau un copil, am spus. 

Persoana de pe calul mic era la rândul său mică de 
statură. 

Călăreţii se opriră. Erau la vreo două sute de paşi, cu 
mult dincolo de distanţa la care am fi putut arunca o suliță 
sau un topor. Unii oameni din fyrd aveau arcuri, dar erau 
arcuri mici de vânătoare, care nu erau destul de puternice 
să străpungă zalele. Astfel de arcuri sileau inamicul să-şi 
ţină faţa sub scut şi erau utile la distanţe foarte mici, dar 
să tragi o săgeată la două sute de paşi era o risipă care i-ar 
fi făcut pe duşmani să-şi bată joc de noi. Doi arcaşi traseră, 
şi am strigat la ei să-şi pună jos armele. 


Y 148 # 


— Au venit să discute, am spus, nu să lupte. 

— Deocamdată, murmură Finan. 

Il vedeam destul de bine pe Ragnall. Era impunător ca 
întotdeauna, cu părul blond fluturând în vânt şi cu pieptul 
tatuat şi gol. Işi îmboldi calul câţiva paşi mai în faţă şi se 
ridică în scări. 

— Lord Uhtred, îţi aduc daruri! 

Se întoarse spre stindardul lui, iar pedestraşii îşi făcură 
loc printre cai şi veniră spre ziduri. 

— O, nu, icni ZEthelflaed. Nu! 

— Patruzeci şi trei, am spus cu tristeţe, ştiind că nici 
măcar nu trebuia să număr. 

— Joacă-te cu diavolul, şi-o să te arzi, mormăi Finan. 

Patruzeci şi trei de inamici cu spadele scoase împingeau 
patruzeci şi trei de prizonieri spre noi. Războinicii, aliniaţi, 
se opriră, apoi îi împinseră pe prizonieri în genunchi. 
Prizonierii, având toţi mâinile legate la spate, erau în 
majoritate bărbaţi, dar erau şi câteva femei care se uitau 
cu disperare la steagurile noastre de pe ziduri. Habar n- 
aveam cine erau prizonierii, dar în mod limpede erau 
saxoni şi creştini. Ei reprezentau răzbunarea. 

Cu siguranţă lui Ragnall i se spusese despre cele 
patruzeci şi trei de capete care-l aşteptau la Eads Byrig, şi 
acesta era răspunsul lui. Nu puteam face nimic. Aveam 
oameni pe ziduri, însă nu mă gândisem să păstrez un pâlc 
de călăreţi gata să iasă rapid din cetate. Puteam doar să le 
ascultăm pe victime văitându-se şi doar să ne uităm cum 
cădeau spadele, cum sângele lucios stropea zorii şi 
capetele se rostogoleau pe pământ. Ragnall ne aruncă 
zâmbetul său larg în timp ce oamenii lui îşi ştergeau 
armele de hainele victimelor. 

Apoi veni un ultim cadou, un ultim prizonier. 

Acel prizonier nu putea umbla, aşa că era adus legat pe 
spinarea unui cal. În primele clipe nu mi-am dat seama 
dacă era femeie sau bărbat, vedeam doar că era un om 
îmbrăcat în alb. Când fu azvârlit de pe cal în iarba 
îmbibată de sânge, niciunul dintre noi nu vorbi. Apoi am 
văzut că era un bărbat, şi l-am socotit mort până când se 


4 149 # 


învârti încet. Purta straie albe preoţeşti, dar ce era ciudat 
era că partea din faţă a sutanei sale era peticită cu roşu 
aprins. 

— Dumnezeule, şopti Finan. 

Fiindcă sutana nu era peticită. Era pătată de sânge. 
Omul se ghemui de parcă ar fi vrut să-şi ostoiască durerea 
dintre picioare, şi în acel moment călăreţul în negru dădu 
pinteni calului său înainte. 

Se apropie, indiferent la pericolul suliţelor, săgeţilor sau 
topoarelor noastre, iar când se opri, la doar câţiva metri de 
şanţ, îşi dădu jos gluga pelerinei şi se uită la noi. Era o 
bătrână cu faţa ridată şi aspră, cu părul rar şi alb, cu 
buzele strânse într-o linie subţire de ură. 

— Ce i-am făcut lui, zise ea arătând spre rănitul care 
zăcea în spatele ei, o să vă fac şi vouă! Vouă, tuturor! Câte 
unul pe rând! Brusc, scoase un mic cuţit curbat. O să vă 
jugănesc băieţii, femeile voastre o să fie curve, copiii o să 
fie robi, fiindcă sunteţi blestemaţi. Toţi! 

Ţipă acest ultim cuvânt şi roti prin aer cuțitul de jugănit 
ca pentru a-l arăta tuturor apărătorilor de pe ziduri. 

— Toti o să muriţi! Sunteţi blestemaţi de zi şi de noapte, 
de foc şi de apă, de soartă! 

Vorbea limba noastră, limba engleză. 

Preţ de câteva clipe se legănă în faţă şi în spate în şa, de 
parcă şi-ar fi adunat forţele, apoi respiră adânc şi îndreptă 
cuțitul spre mine. 

— Iar tu, Uhtred de Bebbanburg, Uhtred de Nimic, o să 
mori ultimul şi cel mai încet, fiindcă i-ai trădat pe zei! Eşti 
blestemat! Toţi sunteţi blestemaţi! Chicoti ca o nebună 
înainte să îndrepte din nou lama spre mine: Zeii te urăsc, 
Uhtred! Ai fost fiul lor, ai fost favoritul lor, ai fost iubit de 
ei, însă ai ales să-ţi foloseşti darurile pentru zeul cel fals, 
pentru împuţitul zeu creştin, iar acum adevărații zei te 
urăsc şi te blestemă! Vorbesc cu zeii, ei mă ascultă, o să mi 
te dea mie şi-o să te omor atât de încet, încât moartea ta o 
să dureze până la Ragnarok! 

Cu aceasta, zvârli cuțitul spre mine, însă arma se ciocni 
de zid şi căzu în şanţ. Zgripţuroaica se întoarse spre 


% 150 # 


pădure, urmată de ceata de călăreţi. 

— Cine este? şopti ZEthelflaed. 

— Numele ei este Brida, am spus. 

Preotul jugănit îşi întoarse faţa schimonosită spre mine 
şi strigă după ajutor: 

— Tată! 

Era fiul meu. 


% 151 # 


PARIEA A DOUA 


Oastea strigoilor 


4 152 % 


Sapte 


Brida. 


Era saxonă, crescută în credința creştină; o copilă 
sălbatică, prima mea iubită, o fată pătimaşă cum rar 
vedeai. La fel ca mine, îi găsise pe vechii zei, dar, în timp 
ce eu acceptasem întotdeauna că zeul creştinilor are tot 
atâta putere ca ai noştri, Brida se convinsese că zeul 
creştin era un demon, iar creştinismul era un rău care 
trebuia eradicat dacă voiam ca lumea să mai fie bună 
vreodată. Se căsătorise cu dragul meu prieten, Ragnar, 
devenise mai daneză decât danezii; încercase să mă 
corupă, să mă atragă, să mă lămurească să lupt pentru 
danezi contra saxonilor, şi mă ura din clipa în care 
refuzasem. Era văduvă acum, dar tot stăpânea marea 
fortăreață a lui Ragnar de la Dunholm, care, după 
Bebbanburg, era cea mai formidabilă cetate din 
Northumbria. Acum trecuse de partea lui Ragnall şi, după 
cum aveam să aflu mai târziu, declaraţia ei de sprijin 
pentru războinicul normand fusese de ajuns ca să-l facă pe 
bietul rege Ingver să plece în exil. Brida îşi pusese oastea 
în slujba lui Ragnall şi-l convinsese pe acesta să vină în 
sud. Datorită ei, inamicii noştri aveau acum puterea să 
atace Ceasterul şi să accepte acele pierderi care urmau să 
îmbibe zidurile romane cu sânge nordic. 

Fereşte-te de ura unei femei. 

Dragostea se transformă în ură. O iubisem pe Brida, însă 
avea o furie pe care n-aş fi putut-o egala vreodată, o furie 
care, după cum credea ea, izvora direct din urgia zeilor. 
Brida îi dăduse numele Răsuflării-Şarpelui, ea făcuse vrăji 
pe spadă fiindcă, încă din copilărie, era convinsă că zeii îi 
vorbeau. Fusese o fată cu părul negru, slabă ca o nuia, de 
o ferocitate arzătoare asemănătoare focului care-l omorâse 


% 153 # 


pe bătrânul Ragnar şi pe care-l priviserăm împreună din 
copacii înalţi. Singurul copil pe care-l avusese Brida fusese 
al meu, dar băiatul se născuse mort; nu mai zămislise de 
atunci, aşa că acum progeniturile ei erau cântecele pe care 
le îngâna şi blestemele pe care le scuipa. Tatăl lui Ragnar, 
Ravn orbul, prevestise că Brida va ajunge skaldă şi 
vrăjitoare, şi aşa şi fusese, dar din soiul cel mai ticălos. Era 
o vrăjitoare uscată, cu părul alb, care-şi psalmodia 
cântecele despre creştini morţi şi despre triumfătorul 
Odin. Cântece ale urii. 

— Ce vrea ea, i-am spus lui ZEthelflaed, este să-l ia pe 
zeul vostru şi să-l crucifice înapoi pe copacul lui. 

— A revenit la viaţă o dată, zise ea cu evlavie, şi se va 
ridica din nou. 

Nu i-am băgat în seamă vorbele. 

— Şi vrea ca întreaga Britanie să-i venereze pe vechii 
zei. 

— Un vis vechi şi răsuflat, pufni ZEthelflaed în zeflemea. 

— Doar fiindcă a fost visat acum multă vreme nu 
înseamnă că nu poate deveni realitate, i-am atras atenţia. 

Mă refeream la visul nordicilor de a stăpâni întreaga 
Britanie. 

Din când în când, armatele lor invadaseră Mercia şi 
Wessexul şi-i măcelăriseră pe saxoni în lupte, însă nu 
reuşiseră niciodată să cucerească întreaga insulă. Regele 
Alfred, tatăl lui /ZEthelflaed, îi învinsese, salvase Wessexul, 
şi de atunci saxonii nu conteniseră să-i împingă spre nord. 
Acum, un nou conducător, mai puternic decât oricare 
dinainte, ne ameninţa cu visul acela de demult. 

Din punctul meu de vedere, războiul era pentru pământ. 
Asta poate fiindcă unchiul meu îmi furase pământul, îmi 
furase ţinutul sălbatic din jurul Bebbanburgului, iar ca să- 
mi iau înapoi moşia trebuia mai întâi să-i înfrâng pe 
danezii care o înconjurau. Întreaga mea viaţă se rotise în 
jurul acelei fortărețe bătute de vânturi de la marginea 
mării, nu mă gândeam decât la pământul care-mi fusese 
luat. 

Pentru regele Alfred, pentru fiul său Edward şi fiica sa 


$ 154% 


ZEthelflaed, miza o constituia tot pământul, anume regatele 
saxonilor. Alfred salvase Wessexul şi acum fiica lui îi 
împingea pe nordici din Mercia, în timp ce fratele ei, 
Edward al Wessexului, recupera teritoriile din Anglia de 
Est. Dar amândoi mai aveau o cauză pentru care merita să 
moară: zeul lor. Luptau pentru zeul creştin, şi aveau să-şi 
ia ţara înapoi doar dacă-i făceau lui voia. 

— Englaland va fi ţara lui Dumnezeu, spusese cândva 
regele Alfred. Dacă va exista, va exista datorită Lui, pentru 
că El aşa doreşte. 

Câtva timp o numise chiar Godland, dar numele nu 
prinsese. 

Brida cunoştea o singură cauză, ura ei faţă de zeul 
creştin. Pentru ea, războiul era o luptă între zei, între 
adevăr şi minciună, şi le-ar fi permis bucuroasă saxonilor 
să-i omoare pe toţi nordicii dacă şi-ar fi abandonat religia 
şi s-ar fi întors la vechii zei din Asgard. Şi acum, în sfârşit, 
găsise un mare comandant dornic să folosească spada şi 
sulița şi toporul ca să se lupte pentru zeii ei. Cât despre 
Ragnall, mă îndoiam că-i păsa de zei. Voia pământ, tot 
pământul, şi voia ca războinicii experimentați ai Bridei să 
vină din fortăreaţa lor de la Dunholm şi să se alăture 
armatei sale. 

Şi fiul meu? 

Fiul meu. 

Îl renegasem, îl dezmoştenisem, îi dădusem cu piciorul, 
iar acum, când duşmanul mi-l azvârlise dinainte, nu mai 
era bărbat. Fusese jugănit. Sângele de pe sutană i se 
uscase. 

— Este pe moarte, murmură trist episcopul Leofstan 
făcând semnul crucii deasupra feţei palide a lui Uhtred. 

Purtase numele dat mereu celui mai mare băiat din 
familie, dar i-l luasem atunci când devenise preot creştin. 
Îl numisem în schimb Iuda, deşi el îşi spunea Oswald. 
Părintele Oswald, cunoscut pentru cinstea şi evlavia lui, şi 
cunoscut pentru că era fiul meu. Fiul meu rătăcitor. Am 
îngenuncheat lângă el şi l-am strigat pe vechiul lui nume. 

— Uhtred? Uhtred! 


% 155 # 


Însă nu putea să răspundă. Tremura cu fruntea plină de 
sudoare. După acel strigăt disperat, „lată!”, părea 
incapabil să mai vorbească. Încerca, dar dintre buze nu-i 
ieşea decât un geamăt de durere sfâşietoare. 

— Este pe moarte, repetă episcopul Leofstan. Are febra 
morţii, stăpâne. 

— Atunci salvează-l, m-am răstit. 

— Să-l salvez? 

— Asta faci tu, nu? Îi vindeci pe nenorociţii de bolnavi? 
Aşa că fă-l bine. 

Mă privi speriat. 

— Soţia mea... începu, apoi şovăi. 

— Ce e cu ea? 

— Ea îi vindecă pe bolnavi, stăpâne, are atingerea lui 
Dumnezeu în mâinile sale. Este harul ei, stăpâne. 

— Atunci du-l la ea. 

Folcbald, unul dintre războinicii mei frizoni, un om cu o 
forţă extraordinară, îl ridică pe Uhtred în braţe ca pe un 
copil; aşa l-am dus în oraş, urmându-l pe episcop, care o 
luase repede înainte. Ne conduse la una dintre casele mai 
bune de pe strada principală, o casă cu o curte înconjurată 
de coloane, de unde vreo zece uşi duceau în camere mari. 
Semăna cu casa mea din Ceaster, şi era să fac o remarcă 
ironică despre apetenţa episcopului pentru lux, când am 
văzut că arcada din jurul curţii era plină de bolnavi întinşi 
pe straturi de paie. 

— Nu este loc pentru toţi înăuntru, îmi explică 
episcopul, apoi privi cum portarul infirm luă o bară 
metalică scurtă şi lovi o a doua bară care atârna din tavan. 
Asemenea clopotului meu de alarmă, scotea un sunet 
aspru. Am văzut femei cu mantii şi glugi grăbindu-se să 
ajungă sub pragurile umbrite ale uşilor. Surorile nu stau în 
tovărăşia bărbaţilor decât dacă aceştia sunt bolnavi, 
muribunzi sau răniţi, mă lămuri prelatul. 

— Sunt călugăriţe? am întrebat. 

— Sunt o comunitate de surori laice, şi una aproape de 
inima mea! Majoritatea sunt femei sărace care doresc să-şi 
dedice vieţile în slujba lui Dumnezeu, în timp ce altele sunt 


% 156 # 


păcătoase. Îşi făcu semnul crucii. Femei decăzute - făcu o 
pauză de parcă nu se putea aduna laolaltă ca să rostească 
vorbele, apoi şopti: Femei care umblă la colţ de stradă, 
stăpâne! Dar toate, fiinţe dragi pe care le-am ajutat să se 
mântuiască. 

— Târfe, vrei să spui. 

— Femei decăzute, stăpâne, da. 

— Şi locuieşti aici cu ele? am întrebat sarcastic. 

— O, nu, stăpâne! Era mai amuzat decât jignit de 
întrebare. Nu s-ar cuveni! Doamne fereşte, nu! Draga mea 
soţie şi cu mine avem un sălaş pe aleea din spatele 
fierăriei. Slavă Domnului că nu sunt bolnav, muribund sau 
rănit. 

În sfârşit, portarul puse jos bucata de fier. Pe când se 
stingea ultimul ecou al zgomotului, o femeie înaltă şi slabă 
se apropie de noi de-a lungul curţii. Avea umeri lati, o faţă 
sumbră şi mâini ca lopeţile. Leofstan era înalt, dar această 
femeie îl depăşea. 

— Sfinţia Ta? rosti ea sever. 

Se uita fix la Leofstan, cu braţele încrucişate, privindu-l 
de sus cu asprime. 

— Soră Ymma, spuse umil Leoftsan în timp ce arăta spre 
muribundul plin de sânge din braţele lui Folcbald. E un 
preot rănit îngrozitor. Are nevoie de grija soţiei mele. 

Sora Ymma, care arăta de parcă ar fi făcut o treabă 
foarte bună într-un zid de scuturi, se uită în jur şi într-un 
final arătă spre un colţ al arcadei. 

— Este loc aco... 

— I se va da propria lui cameră, am întrerupt-o, şi un 
pat. 

— El... 

— Va avea propria sa cameră şi un pat, am repetat dur, 
doar dacă nu vrei ca oamenii mei să golească locul ăsta de 
creştini! Eu comand în acest oraş, femeie, nu tu! 

Sora Ymma se enervă şi încercă să protesteze, dar 
episcopul o potoli. 

— Vom găsi loc, soră! 

— Veţi avea nevoie de loc, am spus. Săptămâna viitoare 


% 157 # 


o să vină cel puţin încă o sută de răniţi. M-am întors şi am 
arătat cu degetul spre Sihtric. Găseşte spaţiu pentru 
episcop. Două case, trei! Spaţiu pentru răniţi! 

— Răniţi? întrebă îngrijorat Leofstan. 

— Va urma o bătălie, Sfinţia Ta, şi n-o să fie purtată cu 
mănuşi. 

Fiul meu fu cărat într-o cămăruţă din cealaltă parte a 
curţii, unde fu pus cu grijă pe un pat. Murmură ceva şi m- 
am aplecat să ascult, dar cuvintele nu aveau nicio noimă. 
Gemând, se ghemui într-un colţ al aşternutului. 

— Faceţi-l bine, m-am răstit la sora Ymma. 

— Dacă asta este voia Domnului. 

— Este voia mea! 

— Sora Gomer se va ocupa de el, îi spuse episcopul 
surorii Ymma. 

Părea să fie singura membră a ordinului care avea voie 
să discute cu bărbaţii, o sarcină pe care în mod evident o 
îndeplinea în silă. 

— Sora Gomer este soţia Domniei Tale? am întrebat, 
amintindu-mi ciudatul nume. 

— Da, este, Domnul fie lăudat, şi este o fiinţă dragă şi 
minunată. 

— Ce nume straniu, am spus uitându-mă la fiul meu care 
gemea pe pat, pradă agoniei. 

Episcopul zâmbi. 

— A fost botezată Sunngifu de către mama ei, dar, când 
dragile surori renasc întru lisus Hristos, li se dă un nou 
nume, un nume de botez, aşa că draga mea Sunngifu este 
cunoscută acum drept sora Gomer. Şi odată cu noul ei 
nume, Dumnezeu i-a dat puterea vindecării. 

— Într-adevăr, i-a dat, murmură sumbru sora Ymma. 

— Şi va avea grijă de el, mă asigură episcopul, şi noi ne 
vom ruga pentru el! 

— Şi eu mă voi ruga, am spus atingându-mi ciocanul de 
la gât. 

Am plecat. Ajuns la poartă, m-am întors şi le-am văzut pe 
surorile cu pelerine şi glugi ieşind în grabă din 
ascunzătorile lor şi îndreptându-se spre camera fiului meu. 


4 158 # 


Mi-am atins din nou ciocanul de la gât. Crezusem că-mi 
uram fiul cel mai mare, dar nu era aşa. Aşa că l-am lăsat 
acolo, ghemuit în jurul cumplitei sale răni, iar el tremură şi 
transpiră, şi bâigui tot felul de aiureli din cauza febrei, dar 
nu muri în acea zi, nici în următoarea. 

Şi eu m-am răzbunat. 


Zeii mă iubeau, fiindcă în acea noapte trimiseră nori 
negri dinspre vest. Erau nori care întunecau cerul, grei şi 
sumbri, şi apăruseră brusc, adunându-se în cerul serii 
pentru a umbri apusul. Odată cu norii veniră ploaia şi 
vântul. Acei nori sumbri aduseră şi ocazia, şi cu ocazia se 
iscă şi cearta. 

Cearta se dezlănţuise în marea sală, în timp ce strada 
romană pavată din faţa ei duduia de zgomotul cailor. Era 
zgomotul marilor armăsari de luptă care-şi loveau copitele 
de pavajul de piatră, cai care nechezau şi fornăiau în timp 
ce bărbaţii încercau să-i înşeueze în ploaia dezlănţuită. 
Adunam călăreţi, războinici ai furtunii. 

— O să lase Ceasterul fără apărare! protestă Merewalh. 

— Fyrdul va apăra oraşul, am spus. 

— Fyrdul are nevoie de războinici experimentați! insistă 
Merewalh. Rar i se întâmplase să nu fie de acord cu mine; 
dimpotrivă, fusese unul dintre cei mai puternici susţinători 
ai mei, chiar şi atunci când îl slujise pe ZEthelred, care mă 
ura, însă propunerea mea din acea noapte furtunoasă îi 
stârnea îngrijorarea. Fyrdul poate lupta, admise el, dar au 
nevoie de oameni instruiți să-i ajute! 

— Oraşul n-o să fie atacat, m-am răstit. Tunetul bubui 
de-a lungul cerului nocturn, trimițând câinii care stăteau în 
marea sală spre colţurile întunecate. Ploaia lovea în 
acoperiş şi picura în mai multe locuri pe vechile dale 
romane. 

— Pentru ce altceva s-ar fi întors Ragnall, dacă nu ca să 
ne atace? întrebă Æthelflaed. 

— N-o să atace în noaptea asta şi n-o să atace mâine, am 
spus. Ceea ce ne dă o şansă de a-l sfârteca pe nenorocit. 

Eram îmbrăcat pentru luptă. Purtam o tunică din piele 


4 159 # 


lungă până la genunchi, pe sub cea mai bună cămaşă de 
zale a mea, prinsă la brâu cu o centură groasă de care 
atârna Răsuflarea-Şarpelui. Pantalonii din piele îmi erau 
băgaţi în cizme înalte întărite cu benzi din fier, iar pe 
antebraţe mi se înşirau verigile de războinic. Godric, 
servitorul meu, îmi ţinea coiful cu creastă în formă de lup, 
o lance cu coada groasă şi scutul cu capul de lup al 
Bebbanburgului pictat pe scândurile de salcie prinse cu 
bare de fier. Eram îmbrăcat pentru luptă, şi mulţi din sală 
erau intimidaţi de ceea ce vedeau. 

Cynlæf Haraldson, tânărul favorit al lui /ZEthelflaed, 
despre care se zvonea că urma să se însoare cu fiica ei, era 
de partea lui Merewalh. Până acum avusese grijă să nu se 
pună contra mea, folosind linguşiri şi fiind de acord cu tot, 
ca să evite orice confruntare, dar ce sugeram acum i se 
părea de neacceptat. 

— Ce s-a schimbat, stăpâne? întrebă el respectuos. 

— Să se schimbe? 

— Când Ragnall a fost aici data trecută, nu voiai să-i 
trimiţi pe oameni în pădure. 

— Te temeai de ambuscade, adăugă Merewalh. 

— Oamenii lui erau la Eads Byrig, am spus. Era refugiul 
lui, fortăreaţa lui. Ce rost avea să intrăm direct într-o 
ambuscadă şi să murim la poalele fortificațiilor lui? 

— Încă are... începu Cynleef. 

— Nu, nu are! m-am răstit. Nu ştiam că palisada era 
falsă! Am crezut că era o fortăreață! Acum e doar un vârf 
de deal. 

— Ne depăşeşte numeric, zise posomorât Merewalh. 

— Întotdeauna ne va depăşi numeric, am spus. Dar 
atunci când vom omori destui dintre oamenii lui, noi îl vom 
depăşi numeric. 

— Lucrul sigur... începu /Ethelflaed, apoi şovăi. 

Şedea într-un jilţ mare, un adevărat tron, luminat de 
focul care juca în vatra din mijlocul sălii. Vădit îngrijorată, 
ascultase cu atenţie, ochii ei trecând de la un vorbitor la 
altul. In spatele jilţului erau adunaţi preoţi care credeau şi 
ei că planurile mele erau nesăbuite. 


% 160 # 


— Lucrul sigur? am îndemnat-o, dar ea se mulţumi să 
scuture din cap ca pentru a spune că se răzgândise. 

— Lucrul sigur este că Ceasterul nu trebuie să cadă! 
Oamenii murmurară în semn de aprobare şi părintele 
Ceolnoth, încurajat de sprijin, păşi în lumina focului, lângă 
scaunul lui /Ethelflaed. Ceasterul este cea mai nouă 
dioceză a noastră! Controlează zone agricole mari! Apără 
calea maritimă. Este un zid contra galezilor! Apără Mercia 
de nordul păgân! Nu trebuie să fie pierdut! 

Se opri brusc, amintindu-şi probabil de sălbăticia cu 
care întâmpinam de obicei sfaturile militare venite de la 
preoţi. 

— Luaţi aminte la ziduri, ca să putem să le povestim şi 
generaţiilor viitoare! sâsâi fratele lui printre puţinii dinţi 
rămaşi. 

M-am uitat la el, întrebându-mă dacă-şi pierduse şi 
creierii odată cu dinţii, dar toţi ceilalţi preoţi murmurară şi 
dădură viguros din cap. 

— Cuvintele psalmistului, îmi explică părintele orb 
Cuthbert. 

Cuthbert era singurul preot care mă sprijinea, dar el 
fusese întotdeauna excentric. 

— N-o să avem ce le spune generaţiilor viitoare dacă 
pierdem zidurile! sâsâi iarăşi părintele Ceolberht. Trebuie 
să apărăm zidurile! Nu putem abandona zidurile 
Ceasterului. 

— Este cuvântul Domnului, lăudat fie Domnul, zise 
Ceolnoth. 

Cynleef îmi zâmbi şi-mi spuse linguşitor: 

— Doar un prost ti-ar ignora sfatul, şi înfrângerea lui 
Ragnall este scopul Domniei Tale, bineînţeles, dar 
apărarea Ceasterului e la fel de importantă! 

— Şi să lăsăm zidurile fără apărare... zise abătut 
Merewalh, dar nu-şi mai termină gândul. 

Tunetul bubui din nou. Ploaia curgea prin gaura din 
acoperiş şi fâsâia pe vatră. 

— Dumnezeu vorbeşte! zise părintele Ceolnoth. 

Care zeu? Thor era zeul tunetului. Voiam să le-o 


% 161 9 


reamintesc, însă i-aş fi ridicat pe toţi împotriva mea. 

— Trebuie să ne adăpostim de furtună, şi tunetul este 
semnul că trebuie să stăm în spatele acestor ziduri, spuse 
Ceolberht. 

— Ar trebui să rămânem... începu /ZEthelflaed, dar fu 
întreruptă. 

— Iertaţi-mă, spuse episcopul Leofstan. Doamnă dragă, 
vă rog, iertaţi-mă! 

ZEthelflaed păru enervată de întrerupere, dar reuşi să 
zâmbească grațios. 

— Sfinţia Ta? 

— Ce a spus Domnul nostru? întrebă episcopul în timp 
ce se îndrepta şchiopătând spre spaţiul deschis de lângă 
vatră, unde ploaia îi uda sutana. A spus Domnul nostru că 
trebuie să stăm acasă? Ne-a încurajat să ne ghemuim 
lângă foc? Le-a spus discipolilor Lui să închidă uşa şi să 
stea la taifas lângă vatră? Nu! Şi-a trimis discipolii mai 
departe! Doi câte doi! Şi de ce? Fiindcă le-a dat putere 
peste duşmanul care era mult mai puternic! 

Vorbea cu pasiune, şi, uimit, mi-am dat seama că mă 
sprijinea. 

— Împărăţia Cerurilor nu se propovăduieşte stând 
acasă, continuă aprins episcopul, ci mergând mai departe, 
aşa cum a poruncit Domnul nostru! 

— Sfântul Marcu, îndrăzni un preot foarte tânăr. 

— Foarte bine spus, părinte Olbert! Porunca se găseşte 
într-adevăr în Evanghelia lui Marcu! 

Un alt bubuit cutremură noaptea. Vântul se înteţea, 
urlând în beznă în timp ce câinii din sală scheunau. Ploaia 
cădea şi mai tare acum, prăvălindu-se în flăcările lucitoare 
cu un fâsâit neîncetat. 

— Ni s-a poruncit să mergem mai departe! zise 
episcopul. Să mergem înainte şi să cucerim! 

— Părinte episcop, începu Cynleef. 

— Ciudate sunt căile Domnului, zise Leofstan fără să-l 
bage în seamă. Nu pot să-mi explic de ce Dumnezeu ne-a 
binecuvântat cu prezenţa lordului Uhtred, dar un lucru 
ştiu. Lordul Uhtred câştigă bătălii! Este un războinic foarte 


4 162 # 


puternic în oastea lui Dumnezeu! Se opri brusc, înfiorându- 
se, şi mi-am amintit de durerile bruşte care-l chinuiau. 
Pentru o clipă păru în agonie, cu o mână strângându-şi 
sutana în dreptul inimii, apoi trăsăturile i se destinseră. 
Este aici vreun războinic mai mare decât lordul Uhtred? 
întrebă el. Dacă este, să se ridice în picioare! Majoritatea 
bărbaţilor erau deja în picioare, dar păreau să înţeleagă la 
ce se referea Leofstan. Ştie cineva de aici mai multe 
despre război decât lordul Uhtred? Este aici vreunul care 
să bage spaima mai tare în inamic? Făcu o pauză, 
aşteptând, dar nimeni nu vorbi. Nu neg că se află într-o 
teribilă greşeală cu privire la credinţa noastră, că are 
nevoie de mila lui Dumnezeu şi de iertarea lui Hristos, însă 
Dumnezeu ni l-a trimis şi nu trebuie să ne lepădăm de 
acest dar. Se plecă în faţa lui ZEthelflaed. Doamnă, iertaţi- 
mi umilele opinii, dar vă îndemn să-l ascultați pe lordul 
Uhtred. 

Îmi venea să-l pup. 

ZEthelflaed se uită prin sală. Fulgerul lumină gaura din 
acoperiş, urmat de un tunet monstruos care cutremură 
cerul. Bărbaţii se mutau de pe un picior pe altul, dar 
nimeni nu-l contrazise pe înaltul prelat. 

În acele din urmă, ZEthelflaed se ridică pentru a arăta că 
discuţia se încheiase. 

— Merewalh, vei rămâne în oraş cu o sută de oameni. 
Ezită o clipă, uitându-se la mine, apoi se hotări: Toţi 
ceilalţi îl vor însoţi pe lordul Uhtred. 

— Plecăm cu două ore înainte de răsărit, am spus. 

— Răzbunarea este a mea! zise voios episcopul. 

Greşea. Era a mea. 

Plecam din Ceaster să-l atacăm pe Ragnall. 


Comandam aproape opt sute de oameni prin întuneric. 
Am ieşit călare pe poarta de nord într-o furtună mai 
sălbatică decât oricare alta pe care mi-o amintesc. 
Tunetele umpleau cerul, fulgerele brăzdau norii, ploaia 
biciuia şi vântul vuia ca urletele blestemaţilor. li aveam pe 
oamenii mei şi pe oamenii lui /Ethelflaed, războinici ai 


% 163 # 


Merciei, soldaţi ai furtunii, toţi călare pe armăsari buni, 
toţi în zale şi înarmaţi cu spade, lănci şi topoare. Episcopul 
Leofstan ne strigase binecuvântări de pe platforma de 
deasupra porţii, însă glasul îi era sufocat de vijelie. 

— Faceţi lucrarea lui Dumnezeu! Domnul este cu voi, 
binecuvântarea Lui este cu voi! 

Lucrarea lui Dumnezeu era să-l zdrobim pe Ragnall. Şi 
bineînţeles că era un risc. Poate chiar în acel moment, 
războinicii lui Ragnall se strecurau prin ploaie spre 
Ceaster, pregătindu-se să lupte şi să moară pe un zid 
roman. Era însă puţin probabil. Nu aveam nevoie nici de 
semne divine, nici de cercetaşi ca să ştiu că Ragnall nu era 
încă pregătit să asedieze Ceasterul. 

Ragnall se mişcase repede. Îşi luase marea armată şi se 
îndreptase spre Eoferwic, iar acel oraş, cheia nordului, 
căzuse fără luptă, aşa că normandul se întorsese ca să dea 
atacul la Ceaster. Oamenii lui mărşăluiseră fără încetare. 
Erau obosiţi. Ajunseseră la Eads Byrig doar pentru a găsi 
fortăreaţa distrusă şi îmbibată de sânge, iar acum trebuiau 
să dea piept cu o cetate romană apărată straşnic. Aveau 
nevoie de o zi sau două, poate chiar mai mult, ca să facă 
scările, să găsească provizii şi să aştepte ca oamenii mai 
înceţi să ajungă din urmă grosul armatei. 

Merewalh şi ceilalţi aveau bineînţeles dreptate. Cea mai 
simplă şi mai sigură cale de a păstra Ceasterul era să stăm 
în spatele zidurilor şi să-i lăsăm pe oamenii lui Ragnall să 
moară pe zidurile sale. Şi ar fi murit. Mare parte din fyrd 
sosise, ţăranii aducându-şi topoarele, sapele şi suliţele. Işi 
aduseseră familiile şi animalele, aşa că străzile erau pline 
acum de vite, porci şi oi. Deşi zidurile Ceasterului aveau să 
fie bine apărate, asta nu l-ar fi oprit pe Ragnall să încerce 
un atac, dar, dacă stăteam la adăpostul fortificațiilor şi-l 
aşteptam să se năpustească, am fi lăsat toată zona rurală 
din jur la mila lui. Ar fi dat un asalt şi acel asalt ar fi dat 
greş, dar atât de mare îi era armata, încât îşi putea 
permite acel eşec, după care să atace din nou. Şi în tot 
acest timp trupele lui ar fi pătruns adânc în Mercia, arzând 
şi omorând, luând robi şi capturând animale, iar armata lui 


Y 164 9 


ZEthelflaed ar fi fost blocată în Ceaster, incapabilă să apere 
ţara pe care jurase să o apere. 

Aşa că voiam să-l alung de la Ceaster. Voiam să-l lovesc 
năprasnic. 

Voiam să-l lovesc în bezna de la sfârşitul nopţii, să-l 
lovesc în timp ce bubuia tunetul lui Thor din furtuna 
providenţială, să-l lovesc sub biciuirea fulgerelor lui Thor, 
să-l izbesc în ploaia şi vântul zeilor. Aveam să stârnesc 
haosul. Sperase că Eads Byrig avea să-i ofere un refugiu, 
însă acum nu-i rămăsese alt refugiu decât scuturile 
oamenilor lui, iar acei oameni aveau să se ghemuiască în 
furtună, înfriguraţi şi obosiţi, pe când noi călăream spre ei 
pentru a-i omori. 

Şi urma s-o omor pe Brida. Gândindu-mă la fiul meu, la 
fiul meu jugănit care se chircea pe patul durerii sale, am 
atins mânerul Răsuflării-Şarpelui şi mi-am jurat că lama ei 
va gusta sânge înainte de răsăritul soarelui. Voiam s-o 
găsesc pe Brida, vrăjitoarea care-l tăiase pe fiul meu, şi am 
jurat s-o fac pe fiinţa aceea diabolică să urle până când 
vocea ei avea să înece până şi tunetul puternic al lui Thor. 

Cynlæf îi comanda pe oamenii lui ZEthelflaed. L-aş fi 
preferat pe Merewalh, dar ZEthelflaed voia pe cineva de 
încredere care să apere zidurile Ceasterului şi insistase ca 
Merewalh să rămână, trimiţându-l pe Cynleef în locul lui. Îi 
spusese favoritului ei că trebuia să-mi dea ascultare. 

ZFthelflaed, bineînţeles, voise să vină şi ea, însă 
câştigasem disputa, spunându-i că n-avea ce căuta în 
haosul unei lupte în lumina chioară a zorilor loviți de 
furtună. 

— Va fi un masacru, doamna mea, îi spusesem, nimic 
altceva decât un masacru. Pe deasupra, dacă vei fi acolo va 
trebui să-ţi dau o gardă, iar acei bărbaţi nu vor putea 
participa la luptă. Am nevoie de toţi şi nu vreau să-mi fac 
griji pentru Domnia Ta. 

Imi acceptase şovăielnic argumentele, trimiţându-l în 
locul ei pe Cynlæf, care acum călărea în tăcere aproape de 
mine. Nu ne grăbeam. Singura lumină venea de la 
fulgerele intermitente care se întindeau până la pământ şi 


% 165 # 


albeau cerul, dar n-aveam nevoie de lumină. Planul era 
simplu. Voiam să provocăm haos, iar pentru asta trebuia 
doar să ajungem la marginea pădurii şi să aşteptăm acolo 
până ce lumina difuză a dimineţii avea să dezvăluie copacii 
printre umbrele nopţii, permiţându-ne să înaintăm în 
siguranţă spre măcel. i 

Un fulger ne arătă că ajunseserăm la capătul păşunii. În 
faţa noastră totul era negru, copaci şi tufe şi fantome. 
Când ne-am oprit sub rafalele necruțătoare de ploaie, 
Finan îşi aduse calul lângă al meu. li auzeam şaua 
scârţâind şi sunetul înfundat al copitelor pe pământul ud. 

— Asigură-te că sunt bine desfăşuraţi, am spus. 

— Sunt, zise Finan. 

Le ordonasem călăreţilor să formeze opt grupuri care 
aveau să avanseze separat, indiferent de ce ar fi făcut 
celelalte. Eram o greblă cu opt coli, o greblă care avea să 
curețe pădurea. Singurele reguli erau că grupurile 
trebuiau să omoare, trebuiau să evite zidul de scuturi care 
urma să se formeze negreşit şi trebuiau să asculte 
semnalul de retragere. Plănuiam să fiu înapoi la Ceaster 
pentru micul dejun. 

Asta dacă nu cumva inamicul prinsese de veste. Dacă nu 
cumva santinelele ne văzuseră venind, ne văzuseră 
argintaţi în bezna luminată de fulgerele lui Thor. Dacă nu- 
şi atingeau deja scuturile cu margine de fier pentru a face 
zidul menit să ne aducă moartea. În clipele de aşteptare, 
mintea se furişează într-o peşteră a laşităţii şi scheaună să 
fie cruţată. Gândindu-mă că totul putea să dea greş, am 
simţit tentaţia de a-mi pune oamenii la adăpost, de a-i duce 
înapoi la Ceaster ca să apere zidurile şi să-i ucidă pe 
inamicii care ne-ar fi asaltat. Nimeni nu m-ar fi învinuit, iar 
dacă Ragnall ar fi fost omorât sub zidurile de piatră ale 
Ceasterului, poeţii ar fi izvodit o nouă baladă a lui Uhtred 
care ar fi fost cântată în sălile de ospeţe din toată Mercia. 
Mi-am atins ciocanul de la gât. Pe toată lungimea şirului 
de copaci bărbaţii îşi atingeau talismanele, rugându-se 
zeului sau zeilor lor, simțind cum frica le îngheţa oasele 
mai abitir decât ploaia care-i uda până la piele sau vântul 


% 166 # 


care sufla mânios. 

— Acuşi, spuse Finan cu voce joasă. 

— Acuşi, am răspuns. 

Lumina lupului este acea lumină ciudată între întuneric 
şi lumină, între noapte şi zori. Nu sunt culori, nu e decât 
cenuşiul de oţel al spadei, al ceţii, cenuşiul care înghite 
fantomele şi elfii şi goblinii. Vulpile îşi caută vizuinile, 
viezurii intră în pământ şi bufniţele zboară în scorburi. Un 
nou tunet zgudui cerul. Mi-am ridicat privirea, lăsând 
ploaia să-mi izbească faţa, şi m-am rugat la Thor şi la Odin. 
„Fac asta pentru voi”, am spus, „pentru distracţia 
voastră.” Zeii se uită la noi, ne răsplătesc şi câteodată ne 
dau pedepse. La rădăcinile lui Yggdrasil, cele trei scorpii 
priveau zâmbind; poate îşi ascuţeau foarfecile? M-am 
gândit la /Ethelflaed, câteodată atât de rece şi câteodată 
atât de disperată pentru căldură. O ura pe Eadith, care mi- 
era atât de loială şi atât de iubitoare şi care se temea atât 
de mult de ea. Amintindu-mi de Mus, acea creatură a 
întunericului care-i înnebunea pe bărbaţi, m-am întrebat 
dacă ea se temea de cineva şi dacă nu cumva de fapt era 
un mesager al zeilor. 

M-am uitat înapoi spre pădure. Acum puteam desluşi în 
beznă formele copacilor şi perdeaua de ploaie. 

— Acuşi, am spus din nou. 

— În numele Domnului, murmură Finan făcându-şi 
semnul crucii. Dacă îl vezi pe Conall, zise mai tare, este al 
meu. 

— Dacă îl văd pe Conall, e al tău, i-am promis. 

Godric îmi dăduse lancea grea, dar preferam spada, aşa 
că am scos Răsuflarea-Şarpelui din teacă şi am ţinut-o 
întinsă, privindu-i luciul lamei ca o tresărire de lumină 
ceţoasă în întuneric. Un cal necheză uşor. Am ridicat 
spada şi am sărutat oţelul. 

— Pentru Eostre, am spus, pentru Eostre şi Mercia! 

Şi umbrele de sub copaci se dizolvară în forme, în tufe şi 
trunchiuri, în frunze care se mişcau în vânt. Încă era 
noapte, dar lumina zorilor venise. 

— Să mergem, i-am spus lui Finan, apoi mi-am ridicat 


% 167 # 


vocea într-un strigăt. Să mergem! 


Timpul furişării trecuse. Acum totul era viteză şi zgomot. 
M-am aplecat în şa, atent la crengile joase, lăsându-l pe 
Tintreg să-şi aleagă singur calea. Lumina creştea. Ploaia 
lovea în frunze, pădurea era plină de zgomotul cailor, 
vântul izbea crengile înalte într-o furie nebună. Aşteptam 
să aud cornul duşmanilor noştri care să sune adunarea, 
dar nu se întâmplă nimic. Fulgerul lumină spre nord, apoi 
se auzi tunetul şi abia apoi am văzut prima lumină palidă a 
unui foc în faţă. Focuri de tabără! 

Oştenii lui Ragnall erau în luminişuri, şi dacă aveau 
santinele, ori nu ne zăriseră, ori trecuserăm pe lângă ele. 
Peste câteva clipe, lumina tremurată a focurilor care se 
luptau cu ploaia torențială deveni mai clară. Am văzut 
umbre printre focuri. Unii oameni erau treji, probabil de 
pază la focuri, însă habar n-aveau că ne îndreptam spre ei 
să-i ucidem. Apoi, departe în dreapta mea, acolo unde 
drumul roman intra în pădure, am auzit strigăte şi am ştiut 
că măcelul începuse. 

Dimineaţa aceea a fost sălbatică. Ragnall crezuse că ne 
adăposteam în spatele zidurilor Ceasterului, speriaţi de 
cruzimea pe care o arătase cu ocazia sărbătorii lui Eostre; 
în schimb, am năvălit asupra oamenilor lui odată cu 
tunetul, luându-i pe nepregătite. Când am ţâşnit dintre 
copaci într-un luminiş larg am văzut nişte adăposturi 
amărâte încropite din crengi. Un bărbat ieşi dintr-unul şi 
ridică privirea, moment în care Răsuflarea-Şarpelui îl izbi 
direct în faţă. 

Un altul fugea, şi l-am împuns în spate cu vârful lamei. 
Peste tot în jurul meu, călăreţii răneau şi omorau. 

— Continuaţi, am strigat, continuaţi! 

Asta era doar o mică tabără într-un luminiş, tabăra 
principală era încă în faţă. O lumină deasupra copacilor 
întunecaţi arăta unde erau aprinse focurile pe vârful lui 
Eads Byrig, aşa că am călărit într-acolo. 

Inapoi printre copaci. Lumina creştea, umbrită de norii 
de furtună, dar vedeam în faţă bucata lată de pământ de 


Y 168 # 


pe care fuseseră tăiaţi copacii; acolo, printre buturugi, îşi 
aveau tabăra majoritatea războinicilor lui Ragnall, şi acolo 
i-am şi omorât. Am ţâşnit din pădure cu spadele 
însângerate şi, trecând ca nişte năluci printre oamenii 
panicaţi, i-am căsăpit. Femeile ţipau, copiii plângeau. 
Uhtred comanda grupul din dreapta mea, tăind fugarii 
care se zburătăceau din calea spadelor noastre. Tintreg se 
lovi de un bărbat şi-l aruncă în flăcări, iar nefericitul 
începu să ţipe când părul îi luă foc. Am lovit din nou cu 
Răsuflarea-Şarpelui pentru a dobori un alt duşman care 
fugea cu ochii larg căscaţi, având cămaşa de zale în braţe. 
În faţa mea, la câţiva paşi, un războinic îşi strigă sfidarea, 
aşteptându-mi şarja cu o lance, dar se întoarse, auzind 
copite în spatele lui, şi muri sub un topor frizon care-i 
zdrobi ţeasta. Oameni abia treziţi se târau prin primul şanţ 
şi peste valul de pământ, şi acum un corn suna din vârful 
vechiului fort. Am dat pinteni calului într-un grup de 
inamici, lovind sălbatic în jos cu Răsuflarea-Şarpelui, în 
timp ce Godric năvălea în ei cu lancea, despicând burta 
unui bărbat. Tintreg se aruncă asupra altuia, muşcându-l 
de faţă, apoi se năpusti înainte în timp ce tunetul sfâşia 
cerul deasupra noastră. Berg trecu pe lângă mine chiuind, 
cu o încurcătură de maţe atârnându-i de spadă. Lovi cu 
sete, îşi întoarse calul, apoi lovi din nou. Omul pe care-l 
muşcase Tintreg se dădu înapoi, cu mâinile peste faţa 
distrusă şi cu sângele ţâşnindu-i printre degete. 

Cel mai strălucitor lucru în acea lumină difuză nu erau 
focurile, ci sângele duşmanilor reflectând fulgerele bruşte. 

Am dat pinteni calului spre intrarea fortului ruinat şi am 
văzut că un zid de scuturi se formase acolo de-a latul 
cărării. Războinicii fugeau să se alăture tovarăşilor, 
împingându-se în rânduri şi alipindu-şi scuturile rotunde 
pentru a lăţi zidul. Stindardele erau atât de ude de ploaie, 
încât nici măcar vântul puternic al dimineţii nu le putea 
face să fluture. Fiul meu trecu pe lângă mine, îndreptându- 
se spre cărare, dar l-am chemat înapoi. 

— Lasă-i! 

Cel puţin o sută de oameni păzeau poteca spre intrare. 


4 169 # 


Caii nu puteau să-i spulbere. Eram sigur că Ragnall era 
acolo, Brida la fel, ambii sub stindardele lor îmbibate de 
apă, dar moartea lor trebuia să aştepte până într-o altă zi. 

Veniserăm să ucidem, nu să luptăm contra unui zid de 
scuturi. 

Le spusesem oamenilor mei că fiecare trebuia să ucidă 
un singur om, căci scopul era să înjumătăţim armata lui 
Ragnall. Mai mult răneam decât ucideam, dar un rănit îi 
provoacă mai multe necazuri inamicului decât un mort. Un 
cadavru poate fi îngropat sau ars, poate fi jelit şi 
abandonat, pe când răniții au nevoie de îngrijire. Vederea 
unor oameni cu ochi lipsă sau burţi însângerate sau oase 
rupte care ies prin piele înspăimântă pe oricine. O armată 
rănită este o armată lentă, plină de groază, şi l-am încetinit 
şi mai mult pe Ragnall mânându-i caii în pădure. Am mânat 
şi femei şi copii, omorându-i pe cei care ne sfidau. Oamenii 
lui Ragnall aveau să ştie că femeile lor erau în mâinile 
noastre şi copiii lor erau destinaţi pieţelor noastre de 
sclavi. Războiul nu este drept, însă Ragnall adusese 
războiul în Mercia, gândindu-se că o ţară condusă de o 
femeie avea să fie uşor de cucerit. Acum descoperea exact 
cât de uşor era. 

M-am uitat la Cynlæf cum vâna trei bărbaţi, toţi înarmaţi 
cu sulițe şi toţi încercând să-i eviscereze calul înainte să-l 
omoare pe el. Se descurcă uşor cu ei, folosindu-şi iscusinţa 
de călăreț şi de luptător cu spada pentru a-i răni pe doi şi 
a-l omori pe al treilea. 

— Impresionant, spuse Finan cu ciudă. 

Tânărul saxon îşi întoarse calul şi lovi repede cu spada 
pentru a tăia braţul unui om de la cot la umăr, apoi folosi 
greutatea calului pentru a-l împinge la pământ pe ultimul 
inamic, unde îl omori rapid, aplecându-se din şa şi 
împungându-l cu spada. Cynleef văzu că-l urmăriserăm şi 
ne zâmbi larg. 

— Bună vânătoare în dimineaţa asta, stăpâne! strigă el. 

— Sună din corn, i-am spus lui Godric, care rânjea 
fiindcă ucisese şi supravieţuise luptei. 

Era timpul să plecăm. li distruseserăm taberele lui 


% 170 # 


Ragnall, îmbibaserăm zorii în sânge şi ne răniserăm 
duşmanul de moarte. Stârvurile zăceau printre focurile de 
tabără, care se stingeau acum sub biciuirea ploii. O bună 
parte a armatei lui Ragnall supravieţuise, şi acei oameni 
erau pe vârful colinei, de unde puteau doar să se uite cum 
călăreţii noştri  dezlănţuiţi îi vânau pe ultimii 
supraviețuitori din taberele de jos. Am privit prin ploaia 
torențială şi cred că l-am văzut pe Ragnall stând lângă o 
mogâldeaţă într-o pelerină neagră, probabil Brida. 

— Fratele meu este acolo, spuse amar Finan. 

— Îl vezi? 

— Îl văd şi-l miros, zise el vârându-şi spada în teacă. În 
altă zi. Tot îl omor eu. 

Ne-am întors. Veniserăm, omorâserăm, iar acum plecam, 
mânând cai, femei şi copii în faţa noastră prin pădurea 
răvăşită de furtună. Nimeni nu ne urmări. Oamenii lui 
Ragnall, plini de încredere din cauza  aroganţei 
comandantului lor, se adăpostiseră de furtună, iar noi 
veniserăm cu tunetele şi plecam cu zorile. 

Am pierdut unsprezece oameni. Doar unsprezece. Doi, 
ştiam, îşi mânaseră caii peste şanţuri spre zidul de scuturi 
de pe vârful lui Eads Byrig, dar restul? N-am aflat 
niciodată ce s-a întâmplat cu acei nouă oameni, dar era un 
preţ mic pentru haosul pe care-l pogorâsem asupra oştii lui 
Ragnall. Omorâserăm sau răniserăm trei sau patru sute de 
oameni, iar la Ceaster am descoperit că puseserăm mâna 
pe o sută şaptesprezece cai, şaizeci şi opt de femei şi 
nouăzeci şi patru de copii. Chiar şi Ceolberht şi Ceolnoth, 
preoţii care-mi purtau o ură înverşunată, aplaudau în timp 
ce prizonierii erau mânaţi în cetate. 

— Lăudat fie Domnul! exclamă părintele Ceolnoth. 

— Cea mai mare laudă fie a Lui! sâsâi fratele lui printre 
dinţii lipsă. Când o captivă strigă la el, păşi în faţă şi o 
plesni tare peste cap. A dat norocul peste tine, femeie, eşti 
în mâinile Domnului! Vei fi creştină acum! 

— Atâţia copilaşi pentru Hristos! exclamă episcopul 
Leofstan, uitându-se cu înflăcărare la copiii care plângeau. 

— Pentru pieţele france de sclavi, murmură Finan. 


%171% 


Am coborât din şaua lui Tintreg, mi-am desfăcut centura 
şi i-am dat Răsuflarea-Şarpelui lui Godric. 

— Curăţ-o bine, i-am spus, şi unge-o. Apoi găseşte-l pe 
părintele Glaedwine şi trimite-l la mine. 

Godric se holbă neîncrezător. 

— Vreţi un preot? 

— Îl vreau pe părintele Glaedwine, am zis, aşa că adu-l. 

Apoi am mers să caut ceva de mâncare. 


Părintele  Glaedwine era unul dintre preoţii lui 
ZEthelflaed, un tânăr cu o frunte palidă şi înaltă şi o privire 
mereu încruntată. Se spunea că era învăţat, produsul 
uneia dintre şcolile lui Alfred din Wessex, şi ZEthelflaed îl 
folosea pe post de grămătic. îi scria scrisorile, îi copia 
legile şi întocmea acte de donaţie pentru pământuri, dar 
reputaţia lui mergea dincolo de astfel de sarcini mărunte. 
Era poet, faimos pentru imnurile pe care le compunea. 
Acele imnuri erau cântate de călugări în biserici şi de 
harpişti în sălile de ospeţe, şi eu fusesem silit să ascult 
câteva în palatul lui /ZEthelflaed. Mă aşteptasem să fie 
plictisitoare, dar descoperisem că spuneau nişte poveşti 
pasionante. Unul dintre cele mai bune cântece ale sale era 
despre o femeie fierar care făurise cuiele folosite la 
crucificarea zeului creştin. 

Fuseseră trei cuie şi trei blesteme. Ca urmare a 
primului, unul dintre copiii ei fusese mâncat de un lup, al 
doilea îl făcuse pe soţul ei să se înece într-o hazna, iar al 
treilea îi dăduse ei boala tremuratului şi-i transformase 
creierul într-o zeamă, toate acestea dovedind, bineînţeles, 
puterea zeului creştin. 

Era o poveste bună şi de aceea îl chemasem pe 
Gleedwine, care arăta de parcă propriul său creier fusese 
transformat în zeamă când ajunse în curtea casei mele, 
unde Godwin îmi băga cămaşa de zale într-un butoi. Apa se 
înroşise. 

— E sânge, i-am spus lui Gleedwine, care părea agitat. 

— Da, stăpâne, bâigui el. 

— Sânge păgân. 


Y 172 # 


— Lăudat fie Domnul, zise el, apoi, amintindu-şi că eram 
păgân, adăugă iute: Pentru că aţi scăpat cu viaţă, stăpâne. 

M-am căznit să-mi dau jos tunica de piele pe care o 
purtam pe sub cămaşa de zale. Puţea. Curtea era plină de 
oameni, dar aşa era tot timpul. Veneau să caute dreptate, 
favoruri, ori pur şi simplu să-mi amintească faptul că 
existau. Acum aşteptau la adăpostul pasajului acoperit 
care mărginea curtea. Încă ploua, cu toate că bună parte 
din violenţa furtunii trecuse. L-am văzut pe Gerbruht, 
marele frizon, printre ei. Împingea un prizonier în 
genunchi. Nu-l recunoşteam, dar bănuiam că era unul 
dintre oamenii lui ZEthelflaed care fusese prins la furat. 
Gerbruht dădu să-mi explice, dar i-am spus că aveam să 
mă ocup de el mai târziu. M-am întors apoi spre preotul cel 
palid. 

— Vei scrie un cântec, Glaedwine. 

— Da, stăpâne. 

— Un cântec despre Eads Byrig. 

— Desigur, stăpâne. 

— Cântecul va povesti cum Ragnall Regele Mării, 
Ragnall cel Crud, a venit la Ceaster şi a fost înfrânt. 

— A fost înfrânt, stăpâne, repetă Glzedwine clipind când 
ploaia îi intră în ochi. 

— Vei scrie despre cum oamenii lui au fost doborâţi, 
cum i-au fost capturate femeile, cum au fost luaţi în sclavie 
copiii lui. 

— Luaţi în sclavie, stăpâne. 

— Şi cum bărbaţii Merciei şi-au dus spadele la inamic şi 
l-au făcut să se târască în noroi. 

— Noroi, stăpâne. 

— Va fi un cântec al triumfului, Gleedwine! 

— Desigur, stăpâne. Se încruntă, apoi privi neliniştit în 
jur. Dar nu aveţi poeţii Domniei Voastre, stăpâne? 
Harpiştii Domniei Voastre? 

— Şi ce vor cânta poeţii mei despre Eads Byrig? 

Îşi flutură mâinile pătate de cerneală, întrebându-se ce 
răspuns voiam. 

— Vor vorbi despre victoria Domniei Voastre, desigur, 


Y 173 # 


stăpâne... 

— Şi exact asta nu vreau! l-am întrerupt. Acesta va fi un 
cântec despre victoria lui Lady ZEthelflaed, înţelegi? Pe 
mine lasă-mă la o parte! Vei spune că Lady ZEthelflaed i-a 
condus pe bărbaţii Merciei către măcelul păgânilor, vei 
spune că zeul vostru a călăuzit-o şi i-a dat victoria. 

— Dumnezeul meu? întrebă uimit. 

— Vreau un poem creştin, idiotule. 

— Vreţi un... începu idiotul, apoi îşi luă seama. Triumful 
lui Lady ZEthelflaed, da, stăpâne. 

— Şi prinţul ZEthelstan, am adăugat, să-l pomeneşti şi pe 
el. 

ZEthelstan luptase alături de fiul meu şi se descurcase 
bine. 

— Da, stăpâne, şi pe prinţul ZEthelstan. 

— A omorât mulţi duşmani! Să spui asta! Că /Ethelstan i- 
a preschimbat pe păgâni în stârvuri. Ăsta e un cântec 
despre /Ethelflaed şi /Ethelstan, nici nu trebuie să-mi 
menţionezi numele. Poţi să spui că am stat la Ceaster cu 
un deget de la picior rănit. 

— Un deget rănit, stăpâne, repetă  Glaedwine 
încruntându-se. Vreţi ca această victorie să fie pusă în 
seama Atotputernicului? 

— Şi a lui ZEthelflaed, am insistat. 

— Şi este perioada de după Paşte, murmură Glædwine 
ca pentru sine. 

— Sărbătoarea lui Eostre, l-am corectat. 

— Pot să spun că este victoria de Paşte, stăpâne! zise el 
cu înflăcărare. 

— Poate să fie ce-ţi place, m-am răstit, dar cântecul ăsta 
trebuie să răsune în fiecare sală de ospeţe. Îl vreau strigat 
în Wessex, auzit în Anglia de Est, spus galezilor, cântat în 
Francia. Fă-l bine, preotule, fă-l sângeros, fă-l atrăgător! 

— Bineînţeles, stăpâne! 

— Cântecul înfrângerii lui Ragnall, am zis, cu toate că, 
desigur, Ragnall nu fusese înfrânt, nu încă. 

Mai mult de jumătate din armata lui încă era în picioare, 
şi acea jumătate probabil încă ne depăşea numeric, dar îl 


Y 174 # 


făcusem să pară vulnerabil. Venise de peste mare şi 
ocupase Northumbria cu o îndrăzneală impresionantă, iar 
poveştile despre aceste reuşite aveau să se răspândească 
iute ca gândul, creându-i faima de cuceritor, aşa că era 
timpul să le spunem oamenilor că Ragnall putea fi înfrânt 
şi că avea să fie înfrânt. Şi era mai bine ca ZEthelflaed să 
fie prezentată drept blestemul lui Ragnall, fiindcă mulţi n- 
ar fi îngăduit să răsune cântecele despre Uhtred în sălile 
lor de ospeţe. Eu eram păgân, ei erau creştini. Aveau să 
asculte totuşi cântecul lui Gleedwine, care acorda zeului 
bătut în cuie toate meritele şi le domolea frica faţă de 
Ragnall. Iar acei proşti care încă mai credeau că o femeie 
nu trebuie să conducă aveau să asculte acum un cântec 
despre triumful unei femei. 

l-am dat aur lui Glædwine. Ca majoritatea poeţilor, 
pretindea că se apucase de izvodit cântece fiindcă nu 
avusese de ales. „N-am cerut niciodată să fiu poet”, îmi 
zisese cândva, „dar cuvintele îmi vin pur şi simplu, 
stăpâne. Imi vin de la Sfântul Duh! El este inspiraţia mea!” 
Probabil acesta era adevărul, deşi am observat că Sfântul 
Duh era mai darnic cu inspiraţia atunci când adulmeca aur 
sau argint. 

— Scrie bine, i-am spus, apoi i-am făcut semn să plece. 

În clipa în care Gleedwine îşi croi drum spre poartă, 
oamenii din curte se repeziră să-şi spună păsurile, dar 
suliţaşii mei îi opriră. Am dat din cap spre Gerbruht. 

— Tu urmezi. 

Gerbruht îşi împinse prizonierul spre mine. 

— E un om din nord, stăpâne, unul dintre gunoaiele lui 
Ragnall. 

— Atunci de ce are ambele mâini? am întrebat. 
Luaserăm şi câţiva bărbaţi prizonieri, laolaltă cu femeile şi 
copiii, şi ordonasem să le fie tăiate mâinile cu care 
mânuiau spadele înainte să le dăm drumul. Ar trebui să fie 
înapoi la Eads Byrig, am spus, cu un ciot însângerat în loc 
de încheietură. 

Am luat o ulcică cu bere de la o slujnică şi am dat-o pe 
gât. Când m-am uitat înapoi, am văzut că prizonierul 


% 175% 


plângea. Era un bărbat arătos, de vreo douăzeci şi cinci de 
ani, cu o faţă plină de cicatrice din lupte şi obrajii tatuaţi 
cu topoare. Eram obişnuit să văd băieţi plângând, dar 
acesta era un bărbat cu înfăţişare aspră care plângea cu 
sughiţuri. Asta îmi stârni curiozitatea, căci majoritatea 
bărbaţilor se arată curajoşi sau chiar sfidători când 
urmează să-şi primească pedeapsa. 

— Aşteaptă, i-am spus lui Gerbruht, care scosese un 
cuţit. 

— N-aveam de gând să-l ciopârţesc aici! protestă 
frizonul. Nu aici. Doamnei voastre Eadith nu-i place 
sângele întins peste tot prin curte. Vă amintiţi de scroafa 
pe care am tăiat-o de Yule? Doamna n-a fost deloc 
încântată! Îl lovi pe prizonierul care bocea. Şi pe ăsta nu l- 
am prins în timpul luptei de dimineaţă, stăpâne, tocmai ce 
a ajuns. 

— Tocmai a ajuns? 7 

— A călărit până la poartă, stăpâne. Il urmăreau nişte 
nenorociţi, dar a izbutit să se strecoare înăuntru. 

— Să vedem ce-i cu el, am spus folosindu-mi cizma 
pentru a ridica bărbia prizonierului. Cum te cheamă? 

— Vidarr, stăpâne, bolborosi el printre suspine. 

— Normand? Danez? 

— Normand, stăpâne. 

— De ce eşti aici, Vidarr? 

Luă o gură mare de aer. Gerbruht, crezând că n-avea de 
gând să răspundă, îl plesni peste cap. 

— Soţia mea! spuse repede Vidarr. 

— Soția ta. 

— Soţia mea! repetă el, şi faţa i se schimonosi de durere. 
Soţia mea, stăpâne. 

— Lasă-l în pace, i-am zis lui Gerbruht, care era cât pe 
ce să-l lovească din nou. Spune-mi despre soţia ta, i-am 
ordonat lui Vidarr. 

— Este prizoniera voastră, stăpâne. 

— Şi? 

Vocea îi era puţin mai tare decât o şoaptă. 

— Este soţia mea, stăpâne. 


Y 176 # 


— Şi o iubeşti? am întrebat cu asprime. 

— Da, stăpâne. 

— Ba Dumnezeu din ceruri o iubeşte, chicoti Gerbruht. 
Probabil că deja a fost... 

— Linişte, m-am răstit. Cui i-ai jurat credinţă? l-am 
întrebat pe Vidarr. 

— Jadului Ragnall, stăpâne. 

— Şi ce te aştepţi să fac eu? Să-ţi dau înapoi nevasta şi 
să te las să pleci? 

— Nu, stăpâne. 

— Un bărbat care-şi calcă jurământul, am spus, nu este 
demn de încredere. 

— Am jurat şi faţă de Askatla, stăpâne. 

— Askatla? Este soţia ta? 

— Da, stăpâne. 

— Şi acel jurământ este mai puternic decât cel dat lui 
Ragnall? 

Cunoştea răspunsul, însă nu voia să-l spună cu voce 
tare. În schimb, îşi ridică privirea şi se uită la mine. 

— O iubesc, stăpâne. 

Suna jalnic şi o ştia şi el, dar dragostea era cea care-l 
împinsese la umilinţă. O femeie poate face asta. Ele au o 
asemenea putere. Oricât am repeta că jurământul faţă de 
suzeranul nostru este jurământul care ne ghidează vieţile, 
jurământul care se află deasupra tuturor celorlalte 
jurăminte, puţini bărbaţi nu s-ar lepăda de toate 
jurămintele de pe pământ pentru o femeie. Am călcat şi eu 
jurăminte. Nu sunt mândru de asta, dar aproape de fiecare 
dată când s-a întâmplat a fost pentru o femeie. 

— Dă-mi un singur motiv pentru care să nu te trimit la 
moarte, i-am spus lui Vidarr. Cum nu zise nimic, am 
adăugat: Sau să nu te trimit înapoi la jarlul Ragnall. 

Nu îndrăznim să recunoaştem că femeile au această 
putere, aşa că eram durcu el. 

Normandul se mulţumi să scuture din cap, neştiind ce 
să-mi răspundă. Apoi, observând privirea lacomă a lui 
Gerbruht, încercă o ultimă variantă disperată. 

— Ştiu de ce fiul Domniei Voastre a venit la Ragnall! 


Y 177% 


— Fiul meu? 

— Preotul, stăpâne. Se uită la mine deznădăjduit, căci 
îmi lua tăcerea drept furie. Preotul pe care l-a tăiat 
vrăjitoarea, stăpâne, adăugă el cu voce joasă. 

— Ştiu ce i-a făcut, am mârâit. 

— Cruţaţi-mă, stăpâne, şi-o să vă slujesc! 

Mă făcuse curios. l-am ridicat faţa cu mâna dreaptă. 

— De ce a mers fiul meu la Ragnall? am întrebat. 

— Era un sol de pace, stăpâne. 

— Un sol? m-am mirat. De la cine? 

— Din Irlanda, stăpâne! spuse Vidarr, părând convins că 
eu ştiam deja. De la fiica Domniei Voastre. 

Preţ de o clipă am fost prea uluit ca să mai vorbesc. 
Doar mă uitam la el. Ploaia îi cădea pe faţă, însă nu mai 
băgăm în seamă vremea. 

— Stiorra? am întrebat în cele din urmă. De ce ar trimite 
ea un sol de pace? 

— Fiindcă ei se află în război, stăpâne! 

— Care ei? 

— Ragnall şi fratele lui! 

Vidarr deschise gura să spună mai multe, dar l-am 
amuţit printr-o clătinare a capului. Deci Sigtryggr era şi el 
inamicul lui Ragnall? Ginerele meu îmi era aliat? 

Am strigat către Godric: 

— Adu-mi Răsuflarea-Şarpelui! Acum! 

Se grăbi să-mi îndeplinească porunca. M-am uitat în 
ochii lui Vidarr, am ridicat spada şi l-am văzut tresărind, 
apoi am lovit tare în jos, astfel încât vârful ei lovi în 
pământul moale dintre două lespezi. Mi-am pus mâinile în 
jurul mânerului.. 

— Jură-mi credinţă, i-am poruncit. 

Îmi cuprinse mâinile în palme şi jură să fie omul meu, să- 
mi fie credincios, să mă slujească, să moară pentru mine. 

— Găseşte-i o spadă, i-am ordonat lui Gerbruht, şi o 
cămaşă de zale, un scut şi nevasta. 

Apoi am plecat să-mi caut fiul. Pe fiul meu cel mai mare. 

Wyrd bið ful ărzed. 


4 178 # 


Opt 


Mai târziu în aceeaşi dimineaţă, Finan se duse cu două 
sute cincizeci de călăreţi în zona de la sud de Eads Byrig, 
unde dădură peste două cete de-ale lui Ragnall care 
căutau provizii. li omorâră pe toţi din prima ceată şi-i 
puseră pe fugă pe cei din a doua, capturându-l pe un băiat 
de unsprezece ani care era fiul unui jarl din Northumbria. 

— Va plăti o recompensă pentru băiat, prezise Finan. 

Mai aduseră şaisprezece cai şi vreo zece cămăşi de zale, 
pe lângă arme, coifuri şi scuturi. Îl trimisesem pe Vidarr cu 
Finan ca să-i pun la încercare loialitatea. 

— Oho, a ucis destul de bine. Ştie meserie, îmi zise 
Finan. 

Din curiozitate îi chemasem pe Vidarr şi pe nevasta lui 
la mine acasă, ca să văd cu ochii mei ce fel de femeie 
împingea un bărbat la trădare şi lacrimi, şi am descoperit 
că era o fiinţă mică şi durdulie, cu ochii ca mărgelele şi o 
limbă ascuţită. 

— Vom primi pământ? mă întrebă. Când soţul ei încercă 
s-o facă să tacă, se întoarse spre el ca o vulpe: Nu mă bate 
la cap, Vidarr Leifson! Jarlul Ragnall ne-a promis pământ! 
N-am traversat un ocean ca să mor într-un şanţ saxon! 

M-ar fi făcut şi pe mine să plâng, nu de dor, ci de râs, 
însă Vidarr se uita la ea de parcă ar fi fost regina 
Asgardului. 

Călăreţii obosiţi ai lui Finan erau în culmea fericirii când 
se întoarseră. Ştiau că puteau bate hoarda lui Ragnall, iar 
răsplata dată de mine şi banii obţinuţi din vânzarea 
armelor capturate aveau să le umple pungile. Războinicii 
mei abia aşteptau să iasă călare; în aceeaşi seară, Sihtric 
se duse cu o altă trupă de o sută de oameni ca să cerceteze 
aceeaşi zonă. Voiam să-l ţin pe Ragnall mereu în defensivă, 


4 179 # 


să-l fac să priceapă că nu putea să aibă linişte atâta vreme 
cât rămânea aproape de Ceaster. li dădusem o grea 
lovitură în ziua de după sărbătoarea lui Eostre şi nu-i 
lăsam răgaz să-şi revină. 

Aş fi vrut să stau de vorbă cu fiul meu, dar părea 
incapabil să scoată un cuvânt. Zăcea acoperit cu pături şi 
blănuri, transpirând şi tremurând în acelaşi timp. 

— Trebuie să-i treacă febra, îmi spuse Ymma, singura 
soră căreia i se îngăduia să discute cu bărbaţii. Are nevoie 
de rugăciuni şi sudoare, multă sudoare! 

Când am ajuns acolo, portarul infirm bătuse deja bara de 
fier ca să anunţe un vizitator bărbat şi fusese un iureş de 
femei cu glugă alergând să se ascundă, în timp ce sora 
Ymma veni la mine cu un aer posomorât. 

— Sângerarea i s-a oprit, slavă Domnului, zise ea 
făcându-şi cruce. Noroc cu pânza de pe pieptul sfintei 
Werburgh. 

— Noroc cu ce? 

— Lady /Ethelflaed ne-a împrumutat-o, este o relicvă 
sfântă. Tresărind, adăugă: Am avut privilegiul s-o ating! 

— Pânza de pe piept? 

— Binecuvântata sfântă Werburgh şi-a legat sânii cu o 
bucată de pânză, mă lămuri sora Ymma. Şi i-a legat strâns, 
ca să nu-i ispitească pe bărbaţi. Şi şi-a pus ghimpi pe sub 
pânză, ca o amintire a suferinţei Domnului. 

— Şi-a pus ţepi pe ţâţe? am spus înspăimântat. 

— Este una dintre căile de a-l. proslăvi pe Dumnezeu! 
răspunse sora Ymma. 

N-o să-i înţeleg niciodată pe creştini. Am văzut bărbaţi şi 
femei biciuindu-se până când spatele nu le mai era altceva 
decât fâşii de piele atârnând de pe coaste, am văzut 
pelerini şchiopătând pe picioare rupte şi sângerânde ca să 
venereze dintele balenei care l-a înghiţit pe Iona şi am 
văzut un individ bătându-şi cuie în picioare. Ce zeu vrea 
asemenea aiureli? Şi de ce să prefer un zeu care vrea să te 
torturezi singur, în loc s-o venerez pe Eostre, care vrea să 
iei o fată în pădure să faceţi copii? 

— Episcopul însuşi s-a rugat deasupra lui noaptea 


% 180 # 


trecută, zise sora Ymma, atingând fruntea fiului meu cu o 
blândeţe surprinzătoare. A adus limba sfântului Cedd şi i-a 
pus-o pe rană. Şi, bineînţeles, sora Gomer are grijă de el. 
Dacă e o fiinţă care poate îndeplini lucrarea lui Dumnezeu, 
aceea este sora Gomer. 

— Soţia episcopului, am spus. 

— O sfântă în viaţă, murmură cu respect sora Ymma. 

Fiul meu avea nevoie de un sfânt în viaţă, sau măcar de 
un miracol. Nu mai stătea chircit în jurul durerii sale, dar 
încă părea incapabil să vorbească. l-am spus numele cu 
voce tare şi am avut impresia că l-a recunoscut, dar nu 
puteam fi sigur. Nu ştiam nici măcar dacă era treaz. 

— Neghiobule, ce-ai căutat în Irlanda? am mormăit. 

Bineînţeles că nu răspunse. 

— Putem fi siguri că făcea lucrarea lui Hristos, zise 
încrezătoare sora Ymma, şi acum este un martir al 
credinţei. I-a fost dat privilegiul de a suferi pentru Hristos! 

Fiul meu suferea, dar sora Gomer făcea într-adevăr 
miracole, fiindcă a doua zi dimineaţă episcopul mă înştiinţă 
printr-un mesaj că rănitul se însănătoşea. M-am dus acolo, 
am aşteptat până când curtea s-a golit de femei, apoi am 
mers în cămăruţa unde zăcea Uhtred. Doar că nu mai era 
Uhtred, ci părintele Oswald, după cum alesese să-şi spună. 
L-am găsit în capul oaselor, cu obrajii într-o nuanţă 
trandafirie ce contrasta cu paloarea de dinainte. Când 
ridică privirea spre mine, i-am spus aspru: 

— Prostu' dracului! 

— Bine ai venit, tată, răspunse el slab. 

Mâncase, fiindcă un castron gol şi o lingură de lemn 
stăteau pe blana cu care era acoperit. În mână ţinea strâns 
un crucifix. 

— Era să mori, neghiobule! 

— 'Ţi-ar fi păsat? 

Fără să răspund, m-am uitat în curte. 

— Nenorocitele astea de femei vorbesc cu tine? 

— Câte o şoaptă din când în când. 

— Câte o şoaptă? 

— Vorbesc foarte puţin. Tăcerea este darul lor către 


% 181 # 


Dumnezeu. 

— O femeie tăcută nu-i un lucru rău, bănuiesc. 

— Ele doar urmează Scriptura. 

— Scriptura? 

— În epistola sa către Timotei, sfântul Pavel spune că 
femeile trebuie să stea „în tăcere”, îmi explică el afectat. 

— Probabil era însurat cu vreo fiinţă oribilă care-l tot 
bătea la cap, am zis, gândindu-mă la nevasta limbută a lui 
Vidarr. Dar de ce ar vrea un zeu linişte? 

— Fiindcă urechile lui sunt lovite tot timpul de 
rugăciuni. Mii de rugăciuni. Rugăciuni de la bolnavi, de la 
cei singuri, de la muribunzi, de la amărâţi, de la săraci şi 
cei în nevoie. Tăcerea este un dar către acele suflete, 
îngăduind rugăciunilor să ajungă la Dumnezeu. 

Mă uitam la vrăbiile care ciuguleau din iarba curţii. 

— Şi tu crezi că zeul tău răspunde acelor rugăciuni? 

— Sunt în viaţă, spuse el simplu. 

— Aşa şi eu, cu toate că destui creştini nenorociţi s-au 
rugat pentru moartea mea. 

— Adevărat. 

Păru amuzat, dar când m-am întors am văzut că faţa îi 
era toată o grimasă de durere. L-am privit fără să ştiu ce 
să spun. 

— Cred că doare tare, am zis într-un final. 

— Doare, încuviinţă el. 

— Cum ai ajuns să fii capturat de Ragnall? A fost o 
prostie! 

— Am mers la el în misiune oficială, ca sol. Nu a fost o 
prostie, a fost de acord să mă primească. 

— Erai în Irlanda? 

— Nu atunci când m-am întâlnit cu el. Dar veneam de 
acolo. 

— De la Stiorra? 

— Da. 

O pitică veni cu un vas cu apă sau bere şi scânci ca să- 
mi atragă atenţia. Voia să mă mişc din uşă. 

— leşi afară, m-am răstit la ea, apoi mi-am întors 
privirea către fiul meu. Căţeaua aia de Brida ţi-a tăiat 


4 182 # 


mădularul? 

Şovăi, apoi încuviinţă din cap. 

— Da. 

— Bănuiesc că nu contează. Eşti un nenorocit de preot. 
Poţi să te pişi ca o femeie. 

Eram furios. Poate că mă lepădasem de Uhtred, îl 
dezmoştenisem şi-l îndepărtasem, dar rămânea fiul meu, şi 
un atac asupra lui era un atac asupra familiei mele. L-am 
privit. Avea părul tuns foarte scurt. Întotdeauna fusese un 
băiat chipeş, cu faţa lungă şi mereu gata să zâmbească, cu 
toate că zâmbetul îi dispăruse cu siguranţă odată cu 
mădularul. Arăta mai bine decât al doilea fiu al meu, 
despre care se zicea că-mi semăna, cu faţa aspră şi 
brăzdată de cicatrice. 

— Încă te onorez ca tată, zise el după o pauză. 

— Onorează-mă mai bine drept omul care-o să te 
răzbune. Acum, spune-mi ce s-a întâmplat cu Stiorra. 

Oftă, apoi tresări de durere când se mişcă sub pături. 

— Ea şi soţul ei sunt asediați. 

— De către cine? 

— De către Uí Néill. Sunt un clan, un trib, un regat în 
Irlanda. Păru dornic să spună mai multe, dar ridică din 
umeri, de parcă o explicaţie ar fi fost prea obositoare, şi 
încheie: Lucrurile sunt altfel în Irlanda. 

— Sunt aliaţii lui Ragnall? 

— Da, însă n-au încredere unii în alţii. 

— Cine ar avea încredere în Ragnall? am izbucnit furios. 

— Ia ostatici. Aşa îşi ţine oamenii loiali. 

Mi-era greu să pricep ce încerca să-mi spună. 

— Vrei să zici că Uí Néill i-a dat ostatici? 

Încuviinţă din cap. 

— Ragnall le-a cedat pământul lui în Irlanda, dar parte a 
preţului a fost ca irlandezii să-i dea un echipaj să-l 
slujească timp de un an. 

— Sunt mercenari! am exclamat surprins. 

— Mercenari, repetă el, şi serviciul lor este o parte din 
preţul pământului. Dar altă parte este moartea lui 
Sigtryggr. Dacă Uí Néill nu se achită de această obligaţie? 


4 163 # 


— Dacă dau greş, Ragnall are oameni de-ai lor în 
puterea lui. Crezi că îi va omori drept răzbunare? 

— Tu ce crezi? Conall şi oamenii lui sunt mercenari, dar 
sunt şi ostatici. 

În sfârşit, un lucru care avea noimă. Nici eu, nici Finan 
nu puteam înţelege de ce îl slujeau pe Ragnall războinicii 
irlandezi, şi niciunul dintre prizonierii luaţi până atunci nu 
ne putuse da o explicaţie. Erau luptători angajaţi, 
mercenari, şi o asigurare pentru moartea lui Sigtryggr. 

— De ce se ceartă Ragnall cu fratele lui? am vrut să ştiu. 

— Sigtryggr a refuzat să se alăture armatei lui Ragnall. 

— De ce? i 

— Nu se plac unul pe altul. Inainte să moară, tatăl lor şi- 
a împărţit pământurile între cei doi fii, şi lui Ragnall nu i-a 
plăcut asta. Crede că totul trebuia să-i revină lui. Râzând 
fără veselie, adăugă: Şi, bineînţeles, Ragnall o vrea pe 
Stiorra. 

M-am uitat fix la el. 

— Ce vrea? 

— Ragnall o vrea pe Stiorra. Cum nu spuneam nimic, 
simţi nevoia să-mi explice: A ajuns o femeie frumoasă. 

— Ştiu! Şi este şi păgână. 

Incuviinţă din cap cu tristeţe. 

— Spune că este păgână, dar cred că este ca tine, tată. 
Spune aşa doar ca să-i enerveze pe ceilalţi. 

— Sunt păgân! am zis furios. Şi aşa este şi Stiorra! 

— Mă rog pentru ea. 

— Şi eu, am mormăit. 

— Şi Ragnall o vrea. Are deja patru neveste, acum o vrea 
şi pe Stiorra. 

— Şi Uí Néill ar trebui s-o captureze? 

— Trebuie s-o captureze şi să-l omoare pe Sigtryggr. 
Totul este parte din preţul pământului. 

Am mers la uşă şi m-am uitat în curte. Un bazin 
ornamental în ruină, piatră, care-şi pierduse demult apa, 
forma umbre în lumina slabă a soarelui. Ghizdul bazinului 
era sculptat cu nimfe alergate de bărbaţi cu picioare de 
tap. Eterna fugăreală. 


Y 184 # 


— Finan mi-a spus că Uí Néill este cel mai puternic trib 
din Irlanda, am spus din uşă. Tu zici că o urmăresc pe 
Stiorra? 

— O urmăreau, spuse fiul meu. 

— O urmăreau? am întrebat, dar el oftă fără să-mi 
răspundă. M-am întors şi l-am privit aspru. O urmăreau? 

— Se tem de ea. 

Şovăia să continue şi nu părea în stare să se uite în ochii 
mei. 

— De ce s-ar teme un trib puternic de Stiorra? am vrut 
să ştiu. 

— Îşi închipuie că e vrăjitoare, murmură el în cele din 
urmă. 

Am râs. Fiica mea, vrăjitoare! Eram mândru de ea. 

— Deci Sigtryggr şi Stiorra sunt asediați, am spus, dar 
cei din Uí Néill nu atacă decisiv deoarece cred că Stiorra 
se bucură de favorurile zeilor? 

— Ale diavolului, mai degrabă, zise el strâmbând din 
nas. 

— Crezi că lucrează cu Satana? am întrebat dur. 

Scutură din cap şi se grăbi să-mi explice: 

— Irlandezii sunt superstiţioşi. Numai Dumnezeu ştie 
câte superstiții mai sunt şi în Britania! Prea mulţi oameni 
nu vor încă să abandoneze vechile credinţe... 

— Bine, am spus. 

— Dar e şi mai rău în Irlanda! Chiar şi unii dintre preoţii 
de acolo mai vizitează vechile altare. Deci da, se tem de 
Stiorra şi de zeii ei păgâni. 

— Şi tu cum de ai ajuns să fii amestecat în asta? 
Credeam că eşti în siguranţă în Wessex. 

— Un abate din Irlanda mi-a trimis veştile. Mănăstirile 
din Irlanda sunt altfel. Sunt mai mari, au mai multă putere, 
abaţii sunt ca nişte regişori în unele privinţe. Abatele voia 
ca Uí Néill să plece de pe terenurile lui, fiindcă îi 
măcelăreau turmele şi-i mâncau grânele. M-am dus acolo, 
aşa cum mi-a cerut... 

— Ce credeau ei că poţi să faci? l-am întrerupt 
nerăbdător. 


4 185 # 


— Voiau să le mijlocesc împăcarea. 

Am pufnit în râs. 

— Şi ce ai făcut? Te-ai târât în faţa lui Ragnall şi l-ai 
implorat să fie om de treabă şi să-ţi lase sora în pace? 

— l-am dus o ofertă lui Ragnall. 

— Ofertă? 

— Sigtryggr îi oferea două coifuri pline cu aur dacă 
accepta să le spună celor din Uí Néill să-şi ridice asediul. 

— Şi Ragnall ţi-a tăiat boaşele. 

— A refuzat oferta. Şi-a bătut joc de ea. Avea de gând să 
mă trimită înapoi în Irlanda ca să-i duc răspunsul, dar apoi 
Brida din Dunholm a venit în tabăra lui. 

— Căţeaua aia, am mârâit. M-am uitat înapoi în curte. 
Femeile hotărâseră probabil că prezenţa mea nu era de 
natură să le corupă, fiindcă vreo câteva traversau cu pas 
vioi iarba uscată, ducând aşternuturi şi mâncare. Brida, 
am spus, a fost prima mea iubită, iar acum mă urăşte. 

— Dragostea se poate transforma în ură. 

— Se poate? am întrebat furios. Te-a tăiat fiindcă eşti 
fiul meu. 

— Şi fiindcă sunt creştin. Îi urăşte pe creştini. 

— Atunci nu e pe de-a-ntregul rea, am spus, însă mi-am 
regretat pe loc mojicia. Îi urăşte pe creştini fiindcă strică 
pământul. Această ţară le-a aparţinut lui Odin şi lui Thor, 
fiecare pârâiaş, fiecare râu, fiecare câmp aveau un spirit 
sau o nimfă, acum au un zeu străin. 

— Dumnezeu Unul, murmură el. 

— O s-o omor. 

— Tată... 

— Nu-mi servi rahaturile tale creştine despre iertare! Eu 
nu-mi întorc şi celălalt obraz! Căţeaua te-a tăiat, şi eu o s-o 
tai pe ea! O să-i scot nenorocitul ăla de pântec şi o să-l dau 
hrană câinilor mei. Unde-i Sigtryggr? 

— Sigtryggr? făcu el, încercând să-şi revină după 
izbucnirea mea de furie. 

— Da, Sigtryggr şi Stiorra! Unde sunt? 

— De cealaltă parte a Mării Irlandei. E un golf mare, 
numit Loch Cuan. Pe partea lui vestică este un fort pe un 


4 186 # 


deal, aproape ca o insulă. 

— Loch Cuan, am repetat numele nefamiliar. 

— Orice căpitan care cunoaşte Irlanda te poate duce la 
Loch Cuan. 

— Câţi oameni are Sigtryggr? 

— Erau o sută patruzeci când am plecat eu de acolo. 

— Şi nevestele lor? 

— Şi nevestele şi copiii, da. 

Incruntat, am privit în curte, unde doi dintre cocoşaţii 
episcopului aşezau aşternuturi de in să se usuce pe iarbă. 
Imediat ce plecară, un căţel ieşi din umbră şi se pişă pe un 
cearşaf. 

— De ce râzi? mă întrebă fiul meu. 

— A, nu-i nimic, am spus. Deci, ar trebui să fie vreo cinci 
sute de oameni în fortul lui? 

— Cam aşa, da, dacă... 

— Dacă, ce? 

— Dacă au destulă mâncare. 

— Deci războinicii din clanul Uí Néill n-o să-i atace, ci o 
să-i lase să moară de foame? 

Încuviinţă din cap. 

— Sigtryggr are destulă mâncare pentru o vreme şi 
poate pescui, bineînţeles. Pe deasupra, există un izvor în 
apropiere. Nu sunt războinic... 

— Cu atât mai rău, l-am întrerupt. 

— Dar fortul lui Sigtryggr poate fi apărat. Calea dinspre 
uscat este strâmtă şi pietroasă. Douăzeci de oameni pot s-o 
ţină. Orvar Freyrson a atacat de pe mare, dar a pierdut 
oameni pe singura plajă de acolo. 

— Orvar Freyrson? 

— Este unul dintre comandanții lui Ragnall. Are patru 
nave în loch. 

— Şi Sigtryggr nu are niciuna? 

— Niciuna. 

— Deci la final o să piardă. O să rămână fără mâncare. 

— Da. 

— Şi nepoata mea o să fie măcelărită. 

— Nu şi dacă dorinţa lui Dumnezeu e alta. 


4 187 # 


— N-aş avea încredere în zeul vostru să salveze măcar 
un vierme. M-am uitat la el. Ce-o să faci de acum înainte? 

— Episcopul Leofstan mi-a oferit să devin capelanul lui, 
cu voia lui Dumnezeu. 

— Dacă trăieşti, vrei să spui? 

— Da. 

— Şi asta înseamnă că vei rămâne la Ceaster? 

— Bănuiesc că da. Ezită. Cum tu comanzi garnizoana de 
aici, tată, bănuiesc că nu mă vrei în preajmă. 

— Ce vreau este ceea ce am vrut dintotdeauna. 
Bebbanburg. 

— Deci nu vei rămâne aici, zise el cu o urmă de 
speranţă. Nu vei rămâne la Ceaster? 

— Bineînţeles că nu, neghiob bătut de soartă! Plec în 
Irlanda. 


— Nu, n-o să mergi în Irlanda, îmi zise, sau mai degrabă 
îmi porunci ZEthelflaed. 

Era pe la începutul după-amiezii. Soarele dispăruse, 
înlocuit de o nouă masă de nori joşi şi ameninţători care 
promiteau o ploaie zdravănă înainte de venirea nopţii. Era 
o zi de stat în casă, dar noi ne găseam mult la est de Eads 
Byrig şi la sud de drumul roman pe care venisem cu trei 
sute de oameni din Ceaster. Aproape jumătate erau ai mei, 
ceilalţi, de-ai lui ZEthelflaed. Cotiserăm la sud de pe drum 
înainte să atingem punctul cel mai apropiat de Eads Byrig, 
sperând să găsim alte trupe pornite după provizii, însă n- 
am văzut niciuna. 

— M-ai auzit? întrebă Æthelflaed. 

— Nu-s surd. 

— Decât atunci când vrei să fii, spuse ea cu asprime. 

Călărea pe Gast, iapa ei albă, şi era îmbrăcată de luptă. 
Nu voisem să vină, spunându-i că zona din jurul 
Ceasterului era încă prea periculoasă pentru civili, dar, ca 
de obicei, nu-mi băgase în seamă sfatul. „Sunt 
conducătoarea Merciei”, îmi spusese cu emfază, „şi 
călăresc oriunde vreau în ţara mea.” „Măcar o să fii 
îngropată în propria ta ţară”, îi răspunsesem posac. 


Y 188 # 


Se părea că nu aveam să dăm peste duşmani. Dacă 
Ragnall trimisese trupe în căutare de hrană, cu siguranţă o 
luaseră spre est, fiindcă nu era niciuna la sud. 
Străbătuserăm păşuni unde nu se mai păscuse demult, 
traversaserăm pâraie, iar acum ne odihneam caii printre 
rămăşiţele unui crâng de stejari, observând că trecuseră 
neîndoielnic ani buni de când vreun tăietor de lemne 
venise să se ocupe de arbori. Discutam dacă să ne 
întoarcem înapoi, când Berg strigă că unul dintre 
cercetaşii noştri se întorcea dinspre nord. Trimisesem vreo 
cinci oameni să se mai uite o dată la drumul roman, însă 
după-amiaza părea atât de liniştită, încât nu mă aşteptam 
să găsească ceva. 

Greşeam. 

— Pleacă, stăpâne! Grimdahl, un mercian, era cercetaşul 
care striga vestea în timp ce-şi îmboldea calul obosit 
înspre noi. Pleacă! strigă din nou. 

— Pleacă? întrebă /Ethelflaed. 

— Toţi, doamnă. Grimdahl îşi întoarse calul şi arătă spre 
est. O iau pe drum încolo! 

ZEthelflaed îşi mână calul înainte. 

— Aşteaptă! am strigat, grăbindu-mă s-o prind din urmă. 
Finan! Douăzeci şi cinci de oameni! Acum! 

Am ales oamenii cu caii cei mai iuți şi i-am condus peste 
păşunea bogată în iarbă de primăvară. Aceste pământuri 
fuseseră abandonate de ani întregi deoarece normanzii 
erau prea aproape, astfel că un fermier nu putea să se 
aştepte decât la jafuri şi omoruri. Era pământ bun, însă 
câmpurile erau pline de buruieni şi tufe mari de scaieţi. 
Am urmat o cărare de vite spre est şi ne-am croit drum cu 
greu printr-o pădure plină de muri până am ajuns pe o 
fâşie de teren plat. Grimdahl, care călărea lângă mine, 
arătă spre copacii din faţa noastră. 

— Drumul nu este departe de pinii aceia, stăpâne. 

— Să-i atacăm! strigă /ZEthelflaed. 

Venise după noi, dând pinteni lui Gast ca să ţină pasul. 

— N-ar trebui să fii aici, am mormăit. 

— Îţi place să-ţi iroseşti suflul, replică ea. 


4 189 # 


Fără s-o bag în seamă, am intrat în păduricea de pini. 
Nu erau prea multe tufe în care să se ascundă vreun 
inamic, aşa că am continuat cu atenţie, ţinându-l pe 
Tintreg la pas, până am putut vedea drumul roman. Şi 
acolo erau. Un şir lung de oameni, cai, femei şi copii, toţi 
târându-se spre est. 

— Ar trebui să atacăm, stărui ZEthelflaed. 

— Ei fac exact ceea ce vrem noi să facă. Pleacă. De ce 
să-i deranjăm? 

— Fiindcă n-ar fi trebuit să vină aici de la bun început, 
spuse ea mânioasă. 

Se impunea să vorbesc din nou cu preotul Gleedwine, m- 
am gândit. Cântecul lui despre victoria lui /ZEthelflaed 
putea acum să se termine cu scena în care duşmanul pleca 
târându-se ca un câine bătut. Mă uitam la oastea lui 
Ragnall care se retrăgea spre est şi ştiam că acesta era 
triumful. Cea mai mare armată care invada Mercia şi 
Wessexul de ani buni venise, îşi etalase forţa în faţa 
zidurilor Ceasterului, iar acum o lua la goană. Nu fluturau 
steaguri, nu sfidau, pur şi simplu abandonau orice 
speranţă de a cuceri oraşul. Fără îndoială, Ragnall avea 
necazuri mari. Armata lui putea chiar să se destrame. 
Danezii şi normanzii erau inamici teribili pe câmpul de 
luptă, războinici sălbatici, dar erau şi oportunişti. Când 
treburile mergeau bine, când le cădeau în mână pământuri 
şi sclavi şi aur şi animale, urmau cu bucurie un comandant, 
dar imediat ce respectivul dădea greş plecau de lângă el. 
Ragnall urma să aibă nişte probleme de rezolvat. Luase 
Eoferwic, ştiam, dar cât de mult putea ţine acel oraş? 
Avusese nevoie de o mare victorie, însă fusese respins. 

— Vreau să omor cât mai mulţi, zise /ZEthelflaed. 

Mă tenta şi pe mine. Oamenii lui Ragnall erau înşiraţi 
de-a lungul drumului, aşa că ar fi fost simplu să-i atacăm 
călare şi să-i căsăpim pe fugarii panicaţi. Cum însă erau 
încă în Mercia, Ragnall cu siguranţă le poruncise să 
mărşăluiască în zale, cu scuturile şi armele pregătite. Dacă 
atacam, ar fi făcut ziduri de scuturi şi ar fi primit ajutor din 
capetele lungii coloane. 


% 190 # 


— Vreau să-i văd plecaţi, dar vreau şi să-i văd morţi! 
spuse /Ethelflaed. 

— N-o să-i atacăm. Văzând că se încruntase de nervi, am 
întins o mână s-o potolesc şi-am adăugat: O să-i lăsăm pe 
ei să ne atace. 

— Să ne atace ei pe noi? 

— Aşteaptă. 

Vedeam vreo treizeci sau patruzeci de războinici de-ai 
lui Ragnall călărind pe marginile coloanei, de parcă ar fi 
mânat turma de fugari spre siguranţă. Cel puţin la fel de 
mulţi îşi duceau caii de dârlogi, şi toţi caii aceia valorau 
aur pentru o oaste, deoarece permiteau deplasarea rapidă 
a trupelor. Un bărbat este judecat după calitatea aurului 
său, a armurii sale, a armelor sale, a femeii sale şi a cailor 
săi. Cum Ragnall încă nu avea destui cai, i-am fi dat o 
lovitură cumplită dacă i-am fi luat din cei rămaşi. 

— Grimdahl, du-te înapoi la Sihtric, am poruncit. Spune-i 
să aducă pe toată lumea la capătul pădurii. Am arătat spre 
copacii de pe cealaltă parte a câmpului. Să-i aducă pe 
absolut toţi! Şi să stea ascunşi! 

— li spun, stăpâne. 

— Voi, ceilalţi! am strigat. Nu-i atacăm! Doar îi ocărâm! 
Vreau să vă bateţi joc de ei, să-i umiliţi! Să râdeţi de ei! 
Să-i  întărâtaţi!  Coborându-mi glasul, i-am zis lui 
ZEthelflaed: Poţi veni, doamnă, dar nu călări prea aproape 
de drum. 

S-o las să se arate atât de aproape de duşmanul umilit 
era un risc, bineînţeles, dar m-am gândit că prezenţa ei 
avea să-i înfurie pe unii dintre nordici, în timp ce alţii ar fi 
văzut o ocazie s-o captureze şi astfel să smulgă o victorie 
improbabilă din înfrângerea lor usturătoare. ZEthelflaed 
era momeala mea. 

— M-ai auzit? am întrebat-o. Vreau să te arăţi, dar fii 
gata să te retragi când dau ordinul. 

— Să mă retrag? 

Nu-i plăcea cuvântul. 

— Vrei să dai tu ordinele în locul meu? 

— Mă voi comporta frumos, Lord Uhtred, îmi promise ea 


% 191 # 


cu prefăcută naivitate. 

Părea să se distreze de minune. 

Am aşteptat până i-am văzut pe războinicii lui Sihtric 
printre copacii din depărtare, apoi mi-am condus oamenii 
în câmpul deschis de lângă drum. Duşmanul ne văzu, 
bineînţeles, dar în primul moment îşi închipui că eram 
doar o patrulă care nu voia necazuri. Ne apropiam de 
drum încet, în ritmul coloanei care se retrăgea. Odată 
ajunşi în dreptul lor ne-am răcnit insultele, ne-am bătut joc 
de ei, le-am strigat că erau nişte băieţei speriaţi. Am arătat 
spre /Ethelflaed: 

— Aţi fost bătuţi de o femeie! De o femeie! 

Şi oamenii mei începură să scandeze cuvintele: „De o 
femeie! De o femeie!” 

Duşmanii ne priveau posomorâţi. Câţiva strigară înapoi, 
dar fără vlagă, în timp ce ne apropiam şi mai mult, râzând 
de ei. Un războinic ieşi din coloană spre noi, cu spada 
scoasă, dar îşi îndemnă calul să se retragă atunci când îşi 
dădu seama că nu-l urma nimeni. Totuşi, am văzut că 
oştenii care-şi duceau caii de dârlogi se suiau în şa şi mai 
mulţi călăreţi se întorceau dinspre fruntea coloanei, alţii 
venind din spate. 

— Berg! i-am strigat tânărului normand. 

— Stăpâne? 

— Stai lângă Lady ZEthelflaed şi asigură-te că pleacă de 
aici nevătămată. _ 

ZEthelflaed pufni, dar nu protestă. În vreme ce oamenii 
mei continuau să scandeze, m-am îndepărtat uşor de la 
drum şi i-am întors din cale, astfel încât acum ne 
îndreptam spre locul unde erau ascunşi oamenii lui Sihtric. 
Ajunseserăm la vreo patruzeci de paşi de armata înfrântă, 
dar am mărit distanţa în momentul în care i-am văzut pe 
călăreţii inamici adunându-se. Am socotit că erau peste o 
sută, mai mult decât de ajuns să-i măcelărească pe cei 
douăzeci şi cinci ai mei, şi bineînţeles că asta voiau să 
facă. Ne bătuserăm joc de ei, se retrăgeau după o 
înfrângere, iar moartea noastră ar fi fost o măruntă 
consolare. 


4 192 # 


— Vin, mă avertiză Finan. 

— Pleacă! i-am strigat lui /Ethelflaed, apoi m-am întors 
în şa. O luăm la fugă! le-am strigat oamenilor mei. 

I-am dat pinteni lui Tintreg şi am plesnit crupa lui Gast 
pentru a o face s-o ia la goană. 

Acum era rândul oamenilor lui Ragnall să strige. Văzând 
că fugeam, călăreţii se grăbiră să ne urmărească. Când am 
intrat în păduricea de pini, am zărit iapa albă a lui 
ZEthelflaed gonind cu Berg în apropierea ei. L-am îmboldit 
pe 'Tintreg la galop astfel încât să ajung în faţa lor, iar de 
pe fâşia de teren plat de dincolo de copaci mi-am condus 
oamenii direct spre vest, între cele două bucăţi de pădure. 
Eram cu şaizeci sau şaptezeci de paşi în faţa urmăritorilor 
noştri, care chiuiau şi răcneau în timp ce-şi grăbeau tot 
mai tare caii. Am aruncat o privire iute înapoi şi am văzut 
licărul oţelului, lumina soarelui reflectându-se de pe spade 
şi sulițe, iar apoi Sihtric ieşi dintre copacii de la sud. 
Ambuscada era perfectă. 

Şi ne-am întors, cu pământ şi ferigi rupte sărind din 
copitele cailor noştri, iar inamicii îşi dădură seama că 
văzuseră capcana prea târziu. Oamenii lui Sihtric se 
aruncară asupra lor, spadele căzură, suliţele împunseră. 
Am dat pinteni bidiviului cu Răsuflarea-Şarpelui în mână. 
Un cal negru căzu, lovind din copite în aer. Godric, 
servitorul meu, care stătuse cu Sihtric, se lăsa din şa ca să 
înfigă sulița în pieptul unui călăreț căzut. Un normand îl 
văzu şi se repezi spre el gata să-l lovească în spinare, dar 
Finan fu mai rapid, tăindu-l nemilos cu spada. 

— Le vreau caii! am strigat. Luaţi-le caii! 

Ultimii războinici inamici reuşiseră să se întoarcă şi 
încercau să scape, dar un iureş al oamenilor mei îi ajunse 
din urmă şi spadele loviră din nou. M-am uitat după 
ZFthelflaed, însă n-am văzut-o. Un om căruia îi curgea 
sânge din nas îşi mâna calul spre nord; l-am doborât din 
şa, apoi l-am lăsat pe Tintreg să-l calce în copite. l-am 
prins calul de hăţuri şi l-am întors, apoi i-am plesnit crupa 
cu Răsuflarea-Şarpelui pentru a-l trimite spre copacii de la 
sud. Abia atunci am văzut licărul oţelului printre tufele 


4 193 # 


dese, şi mi-am îmboldit armăsarul spre pădure. 

Berg era pe jos, luptându-se cu doi inamici care de 
asemenea descălecaseră, deoarece tufele erau prea dese şi 
crengile prea joase ca să le permită să lupte de pe cal. Cei 
doi o văzuseră pe /Ethelflaed luând-o spre pădure şi o 
urmăriseră. Era chiar în spatele lui Berg, încă în şaua lui 
Gast. 

— Pleacă de aici! am strigat la ea. 

Nu mă băgă în seamă. Berg pară o lovitură de spadă, 
însă al doilea duşman reuşi să-l rănească la coapsă. Fără 
să stau pe gânduri, mi-am năpustit Răsuflarea-Şarpelui, şi 
individul care-l atinsese pe Berg se împletici într-o parte cu 
coiful spart. L-am urmărit, împingând o creangă joasă din 
faţa mea, şi i-am vârât spada în gât, apoi am scos-o violent, 
trăgându-i lama prin sânge şi carne, lăsându-l să cadă 
sprijinit pe jumătate de trunchiul unui carpen. Am coborât 
din şa. Eram furios, nu din cauza duşmanului, ci din cauza 
lui ZEthelflaed, iar furia mă făcu să dau în rănitul care nu 
se mai putea împotrivi. Era un bărbat mai în vârstă, fără 
îndoială un războinic experimentat. Murmura ceva, am 
bănuit că cerea îndurare. Avea o barbă stufoasă, albă pe 
alocuri, trei brățări şi o cămaşă de zale fin lucrată. O astfel 
de armură era prețioasă, dar, mânios fiind, i-am scos 
maţele cu o lovitură sălbatică în sus, distrugându-i zalele. 
Am strigat la el, l-am lovit aiurea peste capul acoperit de 
coif, apoi l-am ucis în sfârşit cu o lovitură în gât. Muri cu 
spada în mână; ştiam că mă va aştepta în Walhalla, un alt 
duşman care mă va întâmpina în sala de ospeţe şi-mi va 
turna bere în timp ce ne vom depăna poveştile. 

Berg îşi omorâse adversarul, dar sângera din coapsă. 
Rana părea adâncă. 

— Întinde-te, i-am spus, apoi m-am răstit la Æthelflaed: 
Ţi-am spus că n-ar fi trebuit să vii! 

— Mai taci, îmi replică ea, apoi descălecă pentru a se 
îngriji de rana lui Berg. 

Am luat treizeci şi şase de cai. Inamicul lăsase 
şaisprezece morţi printre ferigi şi de două ori mai mulţi 
răniţi. I-am lăsat acolo pe răniţi, după ce le-am luat armele 


Y 194 # 


şi cămăşile de zale. Ragnall putea ori să aibă grijă de 
răniții lui, ori să-i lase să moară. Oricum, îl loviserăm din 
nou. 

— Să fi lăsat oare o garnizoană la Eads Byrig? mă 
întrebă /Ethelflaed pe drumul de întoarcere. 

Am chibzuit câteva clipe. Era posibil ca Ragnall să fi 
lăsat o mică garnizoană pe vârful de deal, dar cu cât mă 
gândeam la această idee, cu atât mai puţin plauzibilă mi se 
părea. Nu existau fortificaţii, astfel că pe acei oameni nu-i 
aştepta altă soartă decât moartea din mâinile mercienilor. 
Ragnall fusese bătut, alungat, înfrânt, şi orice om lăsat la 
Eads Byrig ar fi avut aceeaşi soartă ca trupa lui Haesten. 

— Nu, am spus într-un târziu. 

— Atunci vreau să merg acolo, ceru /Ethelflaed. 

Şi astfel, în timp ce soarele se afunda în spatele norilor 
groşi din vest, mi-am condus oamenii în susul pantei şi 
înapoi în vechiul fort. 

Ragnall lăsase oameni acolo. Erau vreo douăzeci şi şapte 
de oşteni răniţi prea grav ca să poată fi căraţi. Le luaseră 
zalele şi armele şi-i lăsaseră să moară. Câteva femei mai în 
vârstă, care-i îngrijeau, căzură în genunchi şi începură să 
se vaite. 

— Ce facem? mă întrebă /Ethelflaed, îngrozită de 
duhoarea rănilor. 

— li omorâm pe nenorociţi, am spus. Va fi o dovadă de 
milă. 

Cădeau primele picături grele de ploaie. 

— Au murit destui, zise /Ethelflaed, uitând că la 
începutul după-amiezii voia să omoare cât mai mulţi 
oameni de-ai lui Ragnall. Acum se plimba printre răniţi 
uitându-se la feţele lor tatuate şi în ochii lor disperaţi. 
Când un bărbat îşi întinse mâna spre ea i-o luă şi o ţinu, 
apoi mă privi şi-mi spuse: O să aducem căruţe şi-o să-i 
cărăm la Ceaster. 

— Şi ce-o să faci cu ei după ce se însănătoşesc? am vrut 
să ştiu, deşi bănuiam că majoritatea aveau să moară 
înainte să ajungă în oraş. 

— Până atunci vor fi convertiți întru Hristos, zise ea 


4 195 # 


lăsând mâna rănitului. 

Am înjurat auzind aceasta. Ea zâmbi pe jumătate şi mă 
prinse de braţ, ducându-mă dincolo de cenuşa clădirilor 
care arseseră pe vârful dealului. Când am ajuns la valul 
unde fusese palisada, se uită spre nord, la ceața bătută de 
ploaie care ascundea Northumbria. 

— Vom merge în nord, îmi promise. 

— Mâine? 

— Când fratele meu va fi gata. Se referea la Edward, 
regele Wessexului. Îi voia armata alături de a ei înainte să 
pătrundă în nordul păgân. Strângându-mă de braţ prin 
cămaşa de zale, murmură: Şi n-o să mergi în Irlanda. 

— Fiica mea... am început. 

— Stiorra a făcut o alegere, mă întrerupse ea ferm. A 
ales să-L. abandoneze pe Dumnezeu şi să se mărite cu un 
păgân. A ales! Şi trebuie să trăiască cu alegerea aceasta. 

— Şi tu nu ţi-ai salva propria fiică? am întrebat tăios. 

Nu răspunse. Fiica ei nu-i semăna deloc. Ælflæd era 
uşuratică şi zăpăcită, dar îmi plăcea destul de mult. 

— Am nevoie de tine aici, zise /ZEthelflaed în loc să-mi 
răspundă la întrebare, şi am nevoie de oamenii tăi. Nu poţi 
pleca acum, când suntem atât de aproape de victorie! 

— Ai obţinut deja victoria, am spus calm. Ragnall este 
înfrânt. 

— Înfrânt aici, dar va părăsi Mercia? 

Un fulger luci departe spre nord, făcându-mă să mă 
întreb dacă era un semn. Nu urmă niciun bubuit de tunet. 
Norii se colorau în negru în timp ce crepusculul se 
apropia. 

— O să trimită nişte oameni la Eoferwic, fiindcă nu-şi 
permite să piardă oraşul acela. Dar n-o să-i trimită pe toţi 
acolo. Nu, n-o să părăsească Mercia. 

— Deci nu este înfrânt, zise ea. 

Avea dreptate, bineînţeles. 

— O să-şi ţină cea mai mare parte din armată aici şi-o să 
caute prăzi. O să se mişte repede, o să incendieze, o să ia 
sclavi, o să jefuiască. Oamenii se aşteaptă la o răsplată. 
Trebuie să ia sclavi, aur şi vite, deci da, va face raiduri 


4 196 # 


adânc în Mercia. Singura lui şansă de a păstra ce i-a mai 
rămas din oaste este să le dea războinicilor pământ, vite şi 
sclavi. 

— Şi de aceea am nevoie de tine aici, zise ea încă 
ţinându-mă de braţ. 

Nu am spus nimic, dar ştia că mă gândeam la Stiorra. 

— Spui că este prinsă în capcană? 

— Într-un golf, da. 

— Şi ai aduce-o înapoi? Dacă ai putea? 

— Bineînţeles. 

Zâmbi. 

— Poţi trimite barca de pescuit pe care o folosim să 
aprovizionăm Brunanburhul. 

Se referea la o ambarcaţiune în care încăpeau vreo zece 
oameni. Era bine făcută şi putea naviga departe. li 
aparținuse unui mercian încăpățânat care se stabilise în 
zona nelocuită de la vest de Brunanburh. Îi spuseserăm că 
năvălitorii treceau în mod regulat fluviul Meerse ca să fure 
vite sau oi, dar el insistase că va supravieţui. Şi chiar 
supravieţuise, aproape o săptămână întreagă, după care el 
şi familia lui fuseseră toţi omorâţi sau luaţi în sclavie. 
Dintr-un motiv oarecare, jefuitorii lăsaseră barca la locul 
ei, legată de un stâlp înfipt în mâl, iar acum noi o foloseam 
pentru a trimite provizii grele de la Ceaster la Brunanburh. 
Era mult mai uşor să transportăm zece butoaie de bere pe 
apă decât să le târâm peste uscat cu căruțele. g 

— Trimite oameni cu barca aceea, îmi zise Æthelflaed. li 
pot da Stiorrei şi fiicei sale o şansă să scape. 

N-am spus nimic. Zece oameni într-o bărcuţă? Când 
Ragnall lăsase drakkare pline cu războinici în Loch Cuan? 

— Putem să ne lipsim de câţiva oameni, continuă ea, dar 
ce facem dacă trebuie să-l prindem pe Ragnall şi să-l 
omorâm? Trebuie să rămâi aici. Făcu o pauză. Gândeşti ca 
Ragnall, deci am nevoie de tine aici, ca să te lupti cu el. 
Am nevoie de tine. 

Şi fiica mea avea nevoie de mine. 

lar eu aveam nevoie de un căpitan de navă care să 
cunoască Irlanda. 


4 197 # 


Trimiseserăm cercetaşi pe urmele armatei care se 
retrăgea; de la ei am aflat că, exact cum prezisesem, 
forţele lui Ragnall se împărţiseră în două. Partea mai mică 
o luase spre nord, probabil spre Eoferwic, pe când 
cealaltă, cam şapte sute de oameni, se îndreptase spre est. 
A doua zi după ce-i prinseserăm trupele în ambuscadă am 
văzut primele trâmbe de fum mânjind cerul, ceea ce ne 
spunea că Ragnall incendia case şi hambare în nordul 
Merciei. 

— Trebuie să-l hărţuim, îmi spuse /ZEthelflaed în timp ce 
priveam fumul din depărtare. 

— Ştiu ce trebuie făcut, am zis morocănos. 

— O să-ţi dau două sute de oameni. Vreau să-l urmăreşti, 
să-l hărţuieşti, să-i faci viaţa un iad. 

— Va fi iad, i-am promis, însă am nevoie de o zi să mă 
pregătesc. 

— O zi? 

— O să fiu gata de plecare mâine, înainte de ivirea 
zorilor, dar îmi trebuie un răgaz. Caii sunt obosiţi, armele 
sunt tocite, trebuie să luăm cu noi provizii. Şi trebuie s-o 
pregătesc pe Blesian. 

Toate acestea erau adevărate. Blesian, care însemna 
binecuvântare, era barca de pescuit pe care nordicii o 
lăsaseră intactă pe Meerse, probabil închipuindu-şi că era 
blestemată din cauza crucii mari de lemn montate la 
prova. 

— İl trimit pe Uhtred în Irlanda, i-am spus lui 
ZEthelflaed. 

— Şi-a revenit îndeajuns cât să călătorească? 

— Nu el! Fiul meu cel mic, am zis indignat. Oricum, 
avem nevoie de mâncare. 

Se încruntă. 

— Nu este o călătorie lungă, nu? 

— O zi, dacă vântul este bun, două zile dacă este calm, 
dar nu pleci pe mare fără provizii. Dacă sunt loviți de 
furtună, ar putea petrece o săptămână în larg. 

— Îmi pare rău pentru Stiorra, murmură ea atingându- 


Y 198 # 


mi braţul. 

— Şi mie. 

— Dar prima noastră îndatorire este să-l înfrângem pe 
Ragnall. Când îl alungăm de-aici, poţi să mergi în Irlanda. 

— Nu-ţi mai face atâtea griji, i-am spus. O să fiu gata de 
plecare mâine înaintea zorilor. 

Şi am fost. 


4 199 # 


Nouă 


Am pornit, o sută douăzeci şi doi de războinici, înainte 
de răsăritul soarelui. Copitele bocăneau tare sub bolta de 
piatră a porţii de nord a Ceasterului, unde două torţe 
ardeau scoțând mult fum. Ne urmau servitorii, cu 
treisprezece cai de povară încărcaţi cu scuturi şi sulițe, 
posmagi, peşte afumat şi bucăţi de şuncă. Mergeam la 
luptă. 

Coiful îmi atârna de oblâncul şeii, Răsuflarea-Şarpelui 
îmi era la brâu, Finan călărea la dreapta mea, iar Sihtric, 
la stânga. În spatele meu, stegarul purta flamura cu cap de 
lup a Bebbanburgului. Am urmat spre nord drumul roman, 
trecând prin cimitirul de unde fantomele ne priveau din 
umbra pietrelor străvechi. Drumul cotea brusc spre est 
înainte să ajungă la Meerse, şi acolo m-am oprit să privesc 
înapoi. Ceaster era o formă întunecată, cu zidurile uşor 
vizibile datorită licărului slab al torţelor din oraş. Nu era 
lună, norii ascundeau stelele, şi m-am gândit că nimeni nu 
ne putea vedea de pe metereze. 

Oamenii lui Ragnall erau departe, undeva spre răsărit. 
Zorii aveau să scoată la iveală trâmbe mari de fum pentru 
ca toţi să ştie unde jefuiau fermele bogate. Acele focuri se 
mutaseră uşor spre sud în ziua precedentă, arătând că 
armata lui înainta în zone mai puţin protejate. Acel război 
se ducea la est de Ceaster. Şi noi am cotit spre vest. 

Călăream spre Brunanburh, urmând cărarea de pe malul 
sudic al fluviului. Întunericul ne silea să mergem încet, 
dar, pe măsură ce lumina difuză creştea în spatele nostru, 
am grăbit pasul. Mareea era în retragere, şi apa se 
retrăgea bolborosind din zonele mlăştinoase. Păsările 
marine ţipau în întâmpinarea zorilor. O vulpe ne tăie calea 
ţinând în gură un pescăruş cu aripa ruptă, şi am încercat s- 


% 200 # 


o iau drept un semn de bun augur. Fluviul şerpuitor, ca 
argintul mat, se vălurea la cea mai mică adiere. Speram să 
fie mai mult vânt, însă aerul era aproape nemişcat. 

În cele din urmă am ajuns la Brunanburh, un contur 
întunecat pe fundalul cerului. Linia roşcată ce tivea 
zidurile arăta că înăuntru ardeau focuri. Cărarea o lua la 
stânga aici, mergând spre poarta principală a cetăţii, dar 
noi am cotit la dreapta, îndreptându-ne spre fluviu, pe ale 
cărui ape argintii se profilau siluetele celor două nave 
capturate de /Ethelstan şi tovarăşii lui la nord de Eads 
Byrig. Cea mai mare se numea Sabroga, Teroarea-Mării, 
şi era acum a mea. 

Îi alesesem acest nume neştiind cum o botezaseră 
nordicii. Unele nave au numele sculptat pe o scândură de 
la prova, dar Sabroga nu avea aşa ceva. Toţi navigatorii îţi 
vor spune că este de rău augur să schimbi numele unei 
nave, deşi am făcut-o de mai multe ori, dar niciodată fără 
precauţia necesară de a pune o fecioară să se uşureze în 
fundul calei. Asta îţi schimbă ghinionul, aşa că trimisesem 
o copiliţă să-şi facă nevoile pe pietrele de balast. Corabia 
proaspăt botezată, mai mare decât surata ei, era o 
frumuseţe; cu burta lată, zveltă pe lung şi cu prova înaltă. 
O lamă de topor sculptată dintr-o bucată masivă de stejar 
era montată la prova, acolo unde majoritatea navelor 
aveau un dragon, un lup sau un vultur, iar toporul mă 
făcea să mă întreb dacă nu cumva nava fusese chiar a lui 
Ragnall. Lama fusese odinioară pictată în roşu aprins, însă 
vopseaua dispăruse aproape complet. Avea bănci pentru 
şaizeci de vâslaşi, o velă ţesută cu grijă şi un set complet 
de vâsle. 

— Dumnezeu să ne apere, dar este o frumuseţe, zise 
Dudda, apoi sughiţă. 

— Este, am încuviinţat. 

— O navă bună e ca o femeie, îmi explică el schiţând o 
formă cu mâinile. După ce-mi dezvălui gândul acesta pe un 
ton foarte serios, ca şi cum nimănui nu i-ar mai fi trecut 
prin minte vreodată, lunecă din şa cu toată graţia unui bou 
ameţit. Gemu când atinse pământul, apoi se mişcă anevoie 


% 201 # 


până la noroiul de la marginea fluviului, unde îşi lăsă 
nădragii să cadă şi se uşură. O navă bună este ca o femeie, 
repetă el. Se întoarse să mă privească înainte să termine. 
Ai văzut-o vreodată pe acea Mus, stăpâne? Fătuca Mus? 
Cea cu semnul ca un măr pe frunte? Dacă tot vorbim de 
frumuseţe! I-aş putea mânca mărul până la mijloc! 

Dudda era, sau fusese, comandant de navă şi navigase 
pe Marea Irlandei încă din copilărie. Probabil că băuse o 
cantitate de bere şi mied cât toată apa din marea 
respectivă, ceea ce-l umflase, îi înroşise faţa şi-l făcuse 
nesigur pe picioare, dar în acea dimineaţă era treaz, o 
stare nefirească pentru el, şi încerca să mă uimească cu 
cunoştinţele lui. 

— Avem nevoie s-o aducem mai aproape, zise el arătând 
vag cu mâna spre Sabroga. S-o tragem cu parâmele! 
Stăpâne, s-o aducem mai aproape cu parâmele. 

Era ancorată de unul dintre puţinii stâlpi care 
supravieţuiseră primului atac al lui Ragnall. Se construia 
un nou debarcader, dar încă nu ajunsese la apa mai 
adâncă. 

— De ce nu înoţi până la ea? i-am sugerat lui Dudda. 

— Doamne apără şi păzeşte, eu nu înot, stăpâne! 
exclamă el alarmat. Eu sunt navigator! Peştii înoată, nu 
eu! 

Se aşeză brusc pe marginea cărării, obosit după efortul 
celor cinci paşi făcuţi. Căutaserăm prin tavernele din 
Ceaster oameni care să cunoască coasta Irlandei, iar 
Dudda, aşa neajutorat cum părea, era singurul pe care-l 
găsiserăm. 

„Loch Cuan?” bolborosise când îl întrebasem. „Aş putea 
găsi Loch Cuan legat la ochi într-o noapte întunecoasă, am 
fost acolo de o sută de ori, stăpâne.” 

„Dar poţi să-l găseşti când eşti beat?” mă răstisem. 

„Întotdeauna l-am găsit, stăpâne”, răspunsese el rânjind. 

Doi dintre oamenii mei mai tineri îşi dădeau jos zalele şi 
cizmele, pregătindu-se să intre în apă până la Sæbroga, pe 
care refluxul încerca s-o ducă spre mare. Unul făcu un 
semn cu capul spre fort: 


4 202 # 


— Călăreţi, stăpâne. 

M-am întors şi l-am văzut pe Osferth apropiindu-se cu 
patru însoțitori. El comanda acum garnizoana din 
Brunanburh, numit în acest post de Æthelflaed, sora lui 
vitregă. Era unul dintre cei mai vechi prieteni ai mei, un 
om cu care fusesem de multe ori într-un zid de scuturi. 
Zâmbi când dădu cu ochii de mine. 

— Nu mă aşteptam să te văd, stăpâne! 

Ultima dată ne întâlniserăm cu câteva zile înainte, 
atunci când mersesem la Brunanburh să văd cele două 
minunăţii cu ochii mei. Am arătat cu capul spre Sæbroga. 

— Lady Æthelflaed doreşte ca această navă să fie mutată 
pe fluviul Dee, am spus. Crede că va fi mai în siguranţă 
acolo. 

— E în deplină siguranţă aici! zise el încrezător. De-o 
săptămână n-am mai văzut nicio navă de-a păgânilor. Dar, 
dacă Lady /Ethelflaed doreşte asta... Işi lăsă gândul 
neterminat şi privi spre est, unde zorii roşeau cerul cu un 
licăr palid. Se arată o zi bună pentru călătoria voastră, 
stăpâne! 

— Vrei să vii cu noi? l-am întrebat, rugându-mă să 
refuze. 

Zâmbi, amuzat în mod evident de ideea de a-şi lua o zi 
liberă de la îndatoririle sale. 

— Trebuie să terminăm debarcaderul. 

— Lucrările merg bine! am spus, uitându-mă la 
debarcaderul ce traversa malul noroios. 

— Aşa este, cu toate că partea cea mai grea e încă în 
faţa noastră. Cu ajutorul lui Dumnezeu o să terminăm în 
curând, zise Osferth făcându-şi cruce. Moştenise de la 
Alfred nu doar evlavia, ci şi simţul datoriei. Lăsaţi nava cea 
mică aici? întrebă el îngrijorat. 

Mă gândisem să iau ambele nave, dar hotărâsem că 
Sabroga trebuia să navigheze singură. 

— Lady /Ethelflaed n-a spus nimic despre nava cea mică, 
am spus. 

— Bine! Fiindcă aş folosi-o ca să înfig stâlpii în apa mai 
adâncă. 


4 203 # 


Osferth se uita cum oamenii mei legau o frânghie lungă 
de cânepă de prova lui Saebroga. Unul dintre ei aduse 
frânghia pe uscat, pe când celălalt dezlega nava de la 
stâlp. In cele din urmă, câţiva o traseră spre mal în 
scandările entuziasmate ale tuturor. 

— Încărcaţi-o! strigă Finan când prova înaltă intră în 
mâl. 

l-am comunicat lui Osferth ultimele veşti în timp ce 
oamenii mei duceau sacii cu provizii pe navă. l-am spus 
cum Ragnall fugise spre est şi prăda acum adânc în 
Mercia. 

— N-o să se întoarcă aici, cel puţin nu pentru o vreme, 
aşa că Lady ZEthelflaed s-ar putea să-şi recheme la Ceaster 
o parte dintre oamenii pe care ţi i-a dat. 

Osferth încuviinţă din cap. 

— Luaţi foarte multe provizii pentru o călătorie scurtă, 
observă el peste câteva clipe. 

— Nu pleci niciodată pe mare fără să-ţi iei precautii. 
Chiar dacă totul pare calm dimineaţă, nu înseamnă că o 
furtună nu ne poate schimba cursul pe la amiază. 

— Mă rog să nu se întâmple aşa ceva, spuse el evlavios 
uitându-se cum ultimul sac era dus la bord. 

I-am aruncat lui Godric o pungă plină cu bucăţi de 
argint. 

— Vei duce caii înapoi la Ceaster, i-am poruncit. 

— Desigur, stăpâne. După o scurtă şovăire, slujitorul 
meu îşi luă inima-n dinţi şi mă întrebă: Dar nu pot să vin cu 
voi? Vă rog? 

— Tu vei avea grijă de cai, am spus tăios. 

Nu-i luam în Irlanda decât pe războinicii mei din zidul de 
scuturi, bărbaţi care erau în stare să tragă de vâsle şi să 
mânuiască o spadă. Ştiam că Saebroga s-ar fi dovedit 
neîncăpătoare dacă trebuia să-i luăm pe oamenii lui 
Sigtrygagr din fort; oricât de mult am fi încărcat-o, tot n-am 
fi avut destul loc pentru toţi. Acesta era un motiv destul de 
bun să iau şi nava cea mică, dar mă temeam să-mi împart 
mica trupă în două. Aveam un singur comandant, un 
singur om care pretindea că ştie cum să ajungă la Loch 


4 204 # 


Cuan, iar dacă nava cea mică ar fi pierdut contactul cu 
Sabroga în timpul nopţii riscam să nu-i mai văd echipajul 
niciodată. 

— Ne vedem diseară, l-am minţit pe Godric de dragul lui 
Osferth, apoi m-am dus prin apă spre Sabroga şi am 
aşteptat ca masivul Gerbruht să-l treacă pe Dudda peste 
balustradă. 

Dudda se încruntă şi gemu, apoi se prăbuşi peste o 
bancă de vâslaşi ca o focă extenuată. Rânjind, Gerbruht 
îmi întinse o mână cărnoasă şi mă trase la bord. Godric, 
care venise şi el, îmi întinse coiful, spada şi scutul. Finan 
stătea deja la cârmă. 

— Daţi-i drumul, le-am spus oamenilor mei, şi vreo zece 
îşi folosiră vâslele lungi ca s-o împingă pe Saebroga de la 
mal spre apa mai adâncă. 

L-am salutat pe Osferth. Departe la est vedeam trei 
călăreţi grăbindu-se pe cărarea care venea de la Ceaster. 
Prea târziu, m-am gândit, prea târziu. Am rânjit, uitându- 
mă cum oamenii mei îşi ocupau locurile pe bănci şi vârau 
vâslele în furci, apoi am întors toporul înalt şi mândru spre 
marea din depărtare. Când am pus mâna pe cârmă, Finan 
bătu din picior pe punte. 

— La ordinul meu! strigă. Acum! 

Vâslele muşcară din apă, carena lungă se aruncă înainte 
şi păsările sălbatice se împrăştiară în vântul care adia 
uşor. Am simţit cârma răspunzând, am simţit vibrația navei 
în umăr şi mi-am simţit inima crescând de bucuria 
cântecului unei corăbii pe mare. Refluxul puternic făcea 
fluviul să tremure în lumina soarelui, Finan dădea ritmul, 
bătând din picior, şi cei şaizeci de vâslaşi trăgeau cu 
vigoare. Am simţit cum Sæbroga prindea viaţă, pulsând pe 
ritmul loviturilor de vâslă, am auzit sunetul apei şiroind de- 
a lungul carenei şi am văzut cum siajul se lărgea în spate. 
Cei trei mesageri, despre care presupuneam că veniseră 
de la Ceaster, ajunseseră la Osferth, iar el galopa acum de- 
a lungul malului, dând din mâini şi strigând. Cred că l-am 
auzit strigând că trebuia să ne întoarcem, că aveam ordin 
să ne întoarcem, însă Sabroga se mişca repede spre 


4 205 # 


mijlocul fluviului, depărtându-se mereu de țărm, şi m-am 
mulţumit să flutur din mână spre el. Îmi făcu iarăşi semne 
agitate să ne întoarcem, şi eu am fluturat iarăşi din mână. 

Ce credea /Ethelflaed că voi face? În numele aşa-zisului 
ei zeu mărinimos, ce? Credea c-o să-mi abandonez fiica în 
mâinile lacome ale lui Ragnall? C-o să-l las să-mi 
măcelărească nepoata, ca să-şi poată sădi el sămânţa în 
Stiorra? Îmi jugănise deja fiul, acum urma să-mi siluiască 
fiica? Jurasem că-l voi auzi urlând, aveam să-l privesc cum 
sângera, aveam să-i smulg carnea bucată cu bucată înainte 
de a mă gândi la /Ethelflaed. Aceasta era familia. Aceasta 
era răzbunarea. 

Saebroga îşi vâri prova în marea largă de cum am ajuns 
la gura fluviului. În stânga mea erau acum mlaştinile largi 
şi înşelătoare care mărgineau Wirhealum, pământul dintre 
ape. Pe vânt puternic, zona aceea era un vârtej groaznic de 
valuri biciuitoare şi spumă răscolită, un loc unde mureau 
navele, şi scheletele prea multora stăteau ţepene şi 
întunecate acolo unde fluxul se revărsa peste mâl. Vântul 
creştea, venind dinspre vest, exact ceea ce nu ne trebuia, 
dar în faţa mea era Blesian, ancorată la vreo jumătate de 
milă de mal. 

Fiul meu cel mic, cel pe care-l rebotezasem Uhtred, se 
afla acolo. El şi şase oameni aşteptaseră toată noaptea, cu 
barca plină cu butoaie de bere, singurul lucru pe care nu-l 
puteam căra de la Ceaster pe cai. Am legat cele două nave 
una de alta, apoi am aruncat o funie de pe punte şi am tras 
berea, încă nişte lăzi cu mâncare şi o legătură de lănci 
grele la bordul lui Sabroga. Dudda, care se uita pofticios 
la noile provizii, mă asigurase că nu vom călători mai mult 
de o zi, poate o zi şi jumătate, dar Marea Irlandei era 
cunoscută pentru furtunile iscate din senin. Luam destulă 
bere să ne ajungă o săptămână, în cazul în care vreo 
soartă potrivnică ne-ar fi dus în marele ocean. 

— Ce facem cu Blesian? întrebă fiul meu. 

Arăta vesel pentru unul care tocmai petrecuse o noapte 
agitată, ţinându-şi barca departe de sunetul valurilor care 
lunecau pe lângă un banc de noroi din apropiere. 


4 206 # 


— Las-o să plutească. 

— E păcat, e o barcă bună, spuse el trist. 

Mă gândisem s-o tragem după noi, dar respinsesem 
imediat ideea. Blesian era grea, şi ne-ar fi încetinit 
considerabil. 

— Dă-i drumul, i-am zis. 

Am tras frânghiile care o ţinuseră şi am lăsat-o să 
plutească în derivă. Vântul avea s-o ducă în cele din urmă 
pe bancurile de noroi de la Wirhealum, unde avea să fie 
distrusă. 

Am vâslit mai departe, înfruntând vântul şi valurile până 
când Dudda, dându-şi seama că eram destul de departe de 
țărm, ne întoarse spre nord-vest. 

— Ajungem la Mann dacă ţinem cursul neschimbat, zise 
comandantul aşezându-se pe punte, sprijinit de parapet. 
Aveţi de gând să deschideţi un butoi din astea? se interesă 
el uitându-se cu jind la berea care fusese depozitată la 
baza catargului. 

— În curând, am spus. 

— Ai grijă la insulă, zise el, referindu-se la Mann. Nimic 
nu le place mai mult decât să captureze o navă. 

— O iau spre vest sau spre est? 

— Spre vest. Se uită la soarele care răsărea. Doar 
menţine cursul. O să ajungem acolo, mă asigură Dudda 
închizând ochii. 

Vântul se calmă peste ceva vreme şi am ridicat vela. 
Vederea ei mă convinse că într-adevăr capturaserăm nava 
lui Ragnall, fiindcă pânza avea pe ea un tăiş mare şi roşu 
de topor. Vela în sine era făcută din in greu, un material 
scump, bine ţesut într-un strat dublu. Toporul era al treilea 
strat, cusut pe celelalte două, care erau ranforsate de nişte 
frânghii de cânepă. Am tras vâslele când am ridicat vela şi 
nava se înclină, mânată acum de vântul răcoros care 
înălbea vârfurile valurilor. 

— Este minunată, i-am spus lui Finan când am simţit 
presiunea mării asupra cârmei. 

— Pentru tine, da, zise el rânjind. Dar Domnia Ta iubeşti 
navele, stăpâne. 


4 207 # 


— Pe asta o iubesc! 

— Eu sunt cel mai fericit atunci când pot atinge un 
copac. 

Am mai văzut încă două nave în acea dimineaţă, dar 
ambele o luară la goană la vederea marelui topor roşu de 
pe vela noastră. Erau ori vase de pescuit, ori de negoţ, şi 
se temeau pe bună dreptate de un lup de mare care luneca 
spre nord cu valurile spumegând albe la gură. Dudda mă 
avertizase în legătură cu piraţii de pe insula Mann, dar 
numai un nebun ar fi atacat Sabroga cu echipajul ei de 
războinici sălbatici. Majoritatea acelor războinici sălbatici 
dormeau acum, ghemuiţi pe lângă bănci. 

— Deci, zise Finan, ginerele tău. 

— Ginerele meu. 

— Neghiobul s-a lăsat prins în capcană, aşa-i? 

— Aşa mi s-a spus. 

— Cu vreo cinci sute de oameni? Când am confirmat pe 
tăcute, irlandezul mormăi: Mă gândesc că am putea 
înghesui încă vreo patruzeci de oameni în copaia asta, dar 
cinci sute? 

Sabroga îşi afundă prova, şi o explozie de apă lovi 
carena. Vântul se înteţea, însă nu simţeam răutate în el. M- 
am rezemat de cârmă ca să virez uşor spre vest, ştiind că 
vântul avea să ne împingă tot timpul spre răsărit. Dintr- 
odată, nişte nori se arătară departe în faţă, şi Dudda îşi 
dădu cu părerea că erau deasupra insulei Mann. 

— Doar menţine cursul, stăpâne, menţine cursul. 

— Cinci sute de oameni, îmi aminti Finan. 

Am rânjit. 

— Ai auzit vreodată de un om numit Orvar Freyrson? 

— Niciodată. 

— Ragnall l-a lăsat în Irlanda cu patru nave. L-a atacat 
deja pe Sigtryggr o dată şi a fost învins. Deci acum, 
bănuiesc, tot ce face e să se asigure că nimeni nu-l 
aprovizionează pe Sigtryggr cu mâncare. Blochează golful, 
sperând că ocupanţii fortului o să se predea când îi loveşte 
foamea. 

— Are noimă, zise Finan. 


4 208 # 


— Dar de ce are nevoie Orvar Freyrson de patru nave? 
am întrebat. Asta e pură lăcomie. Va trebui să înveţe să 
împartă, nu? 

Finan zâmbi. Se uită înapoi, dar uscatul dispăruse. Eram 
acum în mijlocul mării, mânaţi de un vânt zglobiu, şi 
spărgeam valurile verzi într-o spumă albă. Eram un lup 
căruia i se dăduse libertatea. 

— Doamna n-o să fie mulţumită de tine, remarcă el. 

— ZEthelflaed? O să scuipe ca o pisică sălbatică, dar mie 
de Eadith îmi pare rău. 

— Eadith? 

— ZEthelflaed o urăşte. Lui Eadith n-o să-i placă defel că 
a rămas singură în Ceaster. 

— Biata fată. 

— Dar ne vom întoarce, am spus. 

— Şi crezi că măcar vreuna din ele te va ierta? 

— Eadith, da. 

— Şi Lady Æthelflaed? 

— Va trebui doar să-i duc un cadou, am zis. 

— Dumnezeule, şi încă ce cadou! râse el. Nu e ca şi cum 
i-ar lipsi aurul sau giuvaierurile! Ce te gândeşti să-i dai? 

Am zâmbit. 

— Mă gândeam să-i dau Eoferwic. 

— Sfântă Fecioară! strigă Finan, devenind brusc agitat. 
Se ridică în picioare şi se uită la mine preţ de o clipă. 
Vorbeşti serios! Şi cum, pentru numele lui Dumnezeu, ai 
de gând să faci aşa ceva? 

— Nu ştiu, am spus, apoi am izbucnit în râs. 

Fiindcă eram pe mare şi eram fericit. 


Vremea se înrăutăţi în acea după-amiază. Vântul tot mai 
aprig ne sili să coborâm vela cea mare şi s-o legăm de 
vergă, după care am vâslit pe marea agitată, luptându-ne 
cu vântul şi curentul, în timp ce deasupra noastră norii se 
rostogoleau de la vest pentru a întuneca cerul. Ploaia îi 
uda pe vâslaşi şi curgea de pe vela strânsă. Saebroga era o 
navă superbă, elegantă şi zveltă, dar, după ce vântul 
crescu şi valurile se înteţiră, am văzut că avea prostul 


4 209 # 


obicei de a-şi vâri capul în apă, împroşcând de fiecare dată 
toată puntea. 

— Toporul e de vină, i-am spus lui Finan. 

— 'Toporul? 

— De la provă! E prea greu. 

— E o bucată masivă de lemn, asta e clar. 

— Trebuie să mutăm câteva pietre de balast la pupa. 

— Dar nu acum! zise el, alarmat la gândul unor oameni 
uzi străduindu-se din răsputeri să mute nişte pietre grele 
în timp ce Saebroga se lupta cu valurile agitate. 

Am zâmbit. 

— Nu acum. 

Am zărit ţărmul insulei Mann la est. Odată cu venirea 
întunericului am tinut-o pe Sabroga la depărtare de 
coastă, nevrând să navighez mai departe în beznă. Se 
vedeau totuşi licăriri de la focurile de pe pantele 
îndepărtate ale insulei, lumini palide care ne ajutau să ne 
calculăm poziţia. L-am lăsat pe fiul meu la cârmă şi am 
dormit până dimineaţă. 

— Mergem spre vest acum, îmi spuse în zori Dudda cu 
privirea înceţoşată. Tot spre vest, stăpâne, până ajungem 
la Loch Cuan. 

— Şi numai Dumnezeu ştie ce vom găsi acolo, mormăi 
Finan. 

Sigtryggr mort? Fiica mea răpită? Un vechi fort mânjit 
cu sânge? Sunt momente când ne persecută demonii, ne 
trezesc îndoieli, încearcă să ne convingă de faptul că 
suntem sortiţi pieirii dacă nu-i ascultăm pe ei. Sunt 
încredinţat că acest tărâm de mijloc colcăie de demoni, 
demoni invizibili, servitorii lui Loki, care vin în bătaia 
vântului ca să ne joace renghiuri. Ţin minte cum, în urmă 
cu mulţi ani, dragul părinte Beocca, tutorele meu din 
copilărie şi vechi prieten, îmi spunea că Satana trimite 
demoni pentru a-i ispiti pe bunii creştini. „Încearcă să ne 
împiedice să înfăptuim lucrarea lui Dumnezeu”, îmi 
spusese foarte convins. „Ştii că Dumnezeu are un plan 
pentru noi toţi, chiar şi pentru tine?” 

Scuturasem din cap. Aveam probabil vreo opt ani, şi 


% 210 # 


chiar şi atunci ştiam că scopul meu era să învăţ să 
mânuiesc spada, nu să deprind cititul şi scrisul, care mi se 
păreau culmea plictiselii. 

— Să văd dacă poţi descoperi singur planul lui 
Dumnezeu! continuase entuziast Beocca. Şedeam pe o 
margine a stâncii de la Bebbanburg, uitându-ne la marea 
sălbatică care spumega în jurul insulelor Farnea. Mă 
pusese să citesc tare dintr-o carte care povestea că sfântul 
Cuthbert trăise pe una dintre acele insule singuratice, 
predicând papagalilor-de-mare şi focilor, dar apoi Beocca 
începuse să salte pe fundul lui sfrijit, aşa cum făcea de 
fiecare dată când se înflăcăra. Vreau să te gândeşti la ce 
spun! Şi poate vei găsi singur răspunsul! Dumnezeu - 
vocea lui devenise foarte serioasă - ne-a făcut după 
propriul Lui chip. Gândeşte-te la asta! 

Îmi amintesc că mi se părea o treabă foarte curioasă, 
deoarece Beocca avea un picior strâmb, ochi saşii, nasul 
plat, o claie de păr roşu vâlvoi şi un cap mic. 

— Deci Dumnezeu este infirm? îl întrebasem. 

— Bineînţeles că nu, zisese el plesnindu-mă cu mâna lui 
dreaptă, cea bună. Dumnezeu este perfect! Mă plesnise 
din nou, mai tare, şi repetase: Este perfect! 

Mă gândeam că probabil Dumnezeu arăta ca Eadburga, 
una dintre fetele de la bucătărie, care mă dusese în spatele 
capelei şi-mi arătase ţâţele. 

— Gândeşte! mă îndemnase părintele Beocca, dar nu mă 
puteam gândi decât la sânii Eadburgăi, aşa că am scuturat 
din cap. Oftând, îmi explicase răbdător: Ne-a făcut să 
arătăm ca El fiindcă scopul vieţii este să fim ca El. 

— Să fim ca El? 

— Să fim perfecţi! Trebuie să învăţăm să fim buni. Să fim 
bărbaţi şi femei cumsecade. 

— Şi să omorâm copii? am întrebat serios. 

Se uitase ciudat la mine. 

— Să omorâm copii? 

— Mi-ai spus odată povestea! Cum cei doi urşi i-au 
omorât pe toţi băieţii! Şi Dumnezeu i-a pus s-o facă! Mai 
spune-mi-o! 


% 211 # 


Bietul Beocca părea zăpăcit. 

— N-ar fi trebuit să-ţi citesc povestea aceea, oftase el 
abătut. 

— Dar este adevărată? 

Incuviinţase cu tristeţe. 

— Este adevărată, da. Este în Scriptura noastră. 

— Băieţii au fost necuviincioşi faţă de proroc? 

— Elisei, da. 

— l-au spus „Cheliosul”, nu? 

— Aşa ne spune Scriptura. 

— Aşa că Dumnezeu a trimis doi urşi să-i omoare pe toţi! 
Drept pedeapsă? 

— Ursoaice, da. 

— Şi patruzeci de băieţi au murit? 

— Patruzeci şi doi de copii, suspinase el. 

— Urşii i-au rupt în bucăţi! Imi place povestea asta! 

— Sunt sigur că Dumnezeu a vrut ca acei copii să moară 
repede, zisese Beocca fără mare convingere. 

— Scripturile spun aşa ceva? 

— Nu, recunoscuse el, dar Dumnezeu este milostiv! 

— Milostiv? A omorât patruzeci şi doi de copii... 

Mă lovise din nou. 

— Este timpul să citim din nou despre sfântul Cuthbert 
şi misiunea sa la foci. Începe din vârful paginii. 

Am zâmbit amintindu-mi acestea, în timp ce Saebroga îşi 
izbea prova în marea cu inimă verde şi împroşca apă rece 
de-a lungul întregii punti. Îmi plăcuse de Beocca, fusese un 
om bun, dar atât de uşor de supărat. Şi, într-adevăr, acea 
poveste din cartea sfântă a creştinilor demonstra că zeul 
lor nu era atât de diferit de ai mei. Creştinii pretindeau că 
era bun şi perfect, dar era la fel de capabil să-şi piardă 
cumpătul şi să ucidă copii ca oricare zeu din Asgard. Dacă 
sensul vieţii e să fii un tiran imprevizibil şi sângeros, atunci 
e simplu să fii ca zeii, însă bănuiam că noi avem altă 
datorie, de a încerca să facem lumea un loc mai bun. Nici 
aici nu mi se părea clar. Credeam acum şi încă mai cred că 
lumea ar fi un loc mai bun dacă oamenii i-ar venera pe 
Thor, Odin, Freya şi Eostre; totuşi, am luptat cu spada în 


% 212 # 


mână alături de zeul creştin care omoară copii. 

Măcar nu aveam dubii în legătură cu scopul acelei 
călătorii. Mergeam să mă răzbun. Dacă descopeream că 
Sigtrygagr fusese învins şi Stiorra, capturată, intenţionam s- 
o întorc pe Sabroga înapoi spre est şi să-l vânez pe 
Ragnall până în cel mai întunecos colţ al lumii, unde aveam 
să-i scot maţele din burtă şi să dănţuiesc pe spinarea lui. 

Ne-am luptat cu vremea în acea zi, împingând prova 
grea a navei prin vântul care bătea din vest. Începusem să 
cred că zeii nu voiau să fac această călătorie, dar după- 
masă târziu trimiseră un corb drept semn. Pasărea 
epuizată ateriză pe mica platformă de la prova şi se cuibări 
acolo zgribulită. Am privit-o atent, ştiind că era trimisă de 
Odin. Toţi oamenii mei, inclusiv creştinii, ştiau că era un 
semn, aşa că am aşteptat, trăgând de vâsle prin valurile 
Mici, loviți de averse, am aşteptat ca pasărea să-şi 
dezvăluie mesajul. Mesajul sosi la apus, atunci când vântul 
se potoli şi valurile se aşezară, iar coasta irlandeză apăru 
la orizont. Pentru mine coasta îndepărtată părea o pată 
difuză şi verde, dar Dudda nu-şi mai încăpea în piele de 
bucurie. 

— Chiar acolo, stăpâne! zise el arătând o umbră la 
dreapta prorei. Acolo este intrarea, chiar acolo! 

Am aşteptat. Corbul se împletici doi paşi într-o parte, doi 
în cealaltă. Saebroga se poticni când un val mai mare se 
rostogoli sub carenă, şi doar atunci pasărea se ridică în aer 
şi, cu o energie reînnoită, zbură drept ca o suliță spre 
coasta irlandeză. Semnul era favorabil. 

M-am rezemat de cârmă ca să virez spre nord. 

— Este acolo. Stăpâne! protestă Dudda în timp ce 
întorceam capul navei din direcţia pe care o indicase el. 
Intrarea, stăpâne! Chiar după promontoriu. Ajungem la 
strâmtoare înainte să cadă întunericul, stăpâne! 

— Nu-mi duc corabia în ape inamice la apus, am mârâit. 

Orvar Freyrson avea patru nave în Loch Cuan, patru 
nave de război cu echipaje formate din războinicii lui 
Ragnall. Când intram în loch trebuia să-l iau prin 
surprindere, nu să vâslesc înăuntru şi imediat să caut un 


4 213 # 


loc sigur unde să ancorez sau să trag la mal. Dudda mă 
avertizase că era plin de bancuri, insulițe şi ape joase, deci 
nu era locul unde să ajungi la căderea nopţii, în timp ce 
navele inamice familiare cu pericolele de acolo pândeau în 
apropiere. 

— Intrăm în zori, i-am spus lui Dudda. 

Părea agitat. _ 

— Mai bine să aşteptăm apa calmă, stăpâne. In zori, 
fluxul va fi puternic. 

— Oare aşa s-ar gândi Orvar Freyrson? Că am aştepta 
apa calmă? 

— Da, stăpâne, zise el neliniştit. 

L-am bătut uşor pe umăr. 

— Nu face niciodată ce aşteaptă inamicul, Dudda. 
Intrăm în zori. Pe flux. 

A fost o noapte urâtă. Eram aproape de o coastă plină de 
stânci, cerul era înnorat, valurile, agitate. Vâsleam spre 
nord, şi eram îngrijorat că vreunul dintre oamenii lui Orvar 
ar fi putut să recunoască prova distinctivă a lui Saebroga 
când ajunseserăm în raza vizuală a coastei. Era puţin 
probabil. Virasem spre nord cu mult înainte de țărm şi 
foloseam doar vâslele, deci nimeni de pe uscat n-ar fi putut 
să vadă toporul roşu imens de pe velă. Dar, dacă nava ar fi 
fost recunoscută, atunci Orvar se întreba cu siguranţă de 
ce am luat-o spre larg în loc să căutăm adăpost peste 
noapte. 

Vântul ne împingea spre coasta irlandeză, însă aveam 
doisprezece oameni care trăgeau de vâsle ca să ne ţină pe 
poziţie. Ascultam cu atenţie, căutând sunetul groaznic al 
valurilor care se zdrobesc de stânci. Câteodată mi se părea 
că aud acele zgomote şi simţeam un imbold de panică, dar 
era mai degrabă vreun demon marin care se ţinea de şotii. 
Ran, zeiţa mării, care poate fi o căţea geloasă şi sălbatică, 
era în toane bune în acea noapte. Marea lucea de 
giuvaierurile ei, luminile ciudate care pâlpâie şi licăresc în 
apă. Când o vâslă lovea marea, apa se spărgea în mii de 
picături sclipitoare care se stingeau încet. 

Ran trimitea giuvaierurile doar atunci când se simţea 


% 214 # 


bine, dar şi aşa mă temeam. Se vădi că temerile mele nu 
avuseseră temei, fiindcă atunci când se iviră zorii cenuşii 
încă eram la o bună depărtare de țărm. 

— Dumnezeule, zise Dudda când în sfârşit putu vedea 
coasta, Sfântă Maică a lui Dumnezeu! Laudă lui Hristos! 
Ca să-şi potolească îngrijorarea băuse zdravăn toată 
noaptea, şi acum se uita cu ochi ceţoşi la fâşia verde de 
pământ. Drept spre sud, stăpâne, drept spre sud. 

— Cât de mult? 

— Cam un ceas. 

Dură mai mult, nu fiindcă Dudda ar fi greşit, ci pentru că 
le-am lăsat oamenilor mei răgaz să mănânce, apoi să-şi ia 
cămăşile de zale. 

— 'Ţineţi-vă coifurile şi armele aproape, le-am spus, dar 
nu vă puneţi coifurile încă. Şi ascundeţi-vă zalele sub 
mantii! 

Nu puteam intra în loch în ţinută de luptă, ci mai 
degrabă ca nişte călători obosiţi care nu voiau nimic mai 
mult decât să se alăture tovarăşilor lor. L-am chemat la 
mine pe Vidarr, normandul care dezertase de dragul soţiei 
sale. 

— Ce poţi să-mi spui despre Orvar Freyrson? 

Vidarr se încruntă. 

— Este unul dintre comandanții navelor lui Ragnall, 
stăpâne, şi încă unul bun. 

— Bun la ce? 

— La navigaţie, stăpâne. 

— Bun şi la luptă? 

Vidarr ridică din umeri. 

— Toţi suntem războinici, stăpâne, dar Orvar este mai 
bătrân acum, este precaut. 

— Te cunoaşte? 

— O, da, stăpâne. Am navigat cu el printre insulele de la 
miazănoapte. 

— Atunci îl vei saluta, sau vei saluta pe oricine întâlnim, 
ai înţeles? li spui că am fost trimişi să-l atacăm pe 
Sigtryggr. Şi dacă mă trădezi... 

— N-o voi face, stăpâne! 


% 215 # 


Am stat un pic, uitându-mă la el. 

— Ai fost în loch? 

— Da, stăpâne. 

— Spune-mi despre el. 

Îmi povesti, asemenea lui Dudda, că Loch Cuan era un 
imens lac marin plin de stânci şi insulițe, intrarea fiind un 
canal lung şi foarte îngust prin care fluxul curgea cu o 
viteză uimitoare. 

— Apa e adâncă în mijlocul canalului, stăpâne, dar 
marginile sunt înşelătoare. 

— Şi locul unde se află Sigtryggr? 

— E aproape o insulă, stăpâne. Limba de pământ care 
ajunge acolo este îngustă. Un zid de zece oameni poate s-o 
blocheze cu uşurinţă. 

— Deci Orvar poate să atace doar de pe mare? 

— Şi asta e greu, stăpâne. Insula este înconjurată de 
stânci, iar canalul spre plajă este îngust. 

Ceea ce explica de ce Orvar încerca să-l înfometeze pe 
Sigtryggr, asta dacă, bineînţeles, nu capturase deja fortul. 
Eram aproape de uscat acum, destul de aproape ca să 
vedem fumul care se ridica din vetre, valurile care se 
spărgeau de stânci şi apoi se scurgeau albe în marea 
înspumată. Un vânt din est se trezise după venirea zorilor 
şi ne îngăduise să ridicăm din nou vela, aşa că Sabroga 
înainta repede spre loch. 

— Când ajungem acolo, i-am spus lui Dudda, vreau să 
navigăm sau să vâslim direct prin canal. Nu vreau să ne 
oprim şi să ne căutăm drumul prin apele joase. 

— Este mai sigur... 

— La dracu' cu siguranţa! m-am răstit. Trebuie să părem 
că ştim ce facem, nu că suntem agitaţi. Ragnall ar părea 
agitat? 

— Nu, stăpâne. 

— Aşa că intrăm repede! 

— Putem să navigăm la velă prin canal, stăpâne, dar, 
pentru numele lui Dumnezeu, staţi pe mijloc. După o clipă 
de şovăială adăugă: Strâmtoarea merge aproape drept 
spre nord, stăpâne. Vântul şi fluxul ne vor duce înainte, 


4 216 # 


dar dealurile ameţesc vântul. Nu e un loc unde să fim luaţi 
prin surprindere. 

Voia să spună că dealurile blochează uneori vânturile cu 
totul, sau le schimbă direcţia, şi o astfel de schimbare ar fi 
putut să-o arunce pe Sabroga pe stâncile aliniate de-a 
lungul strâmtorii ori s-o arunce în vârtejul pe care Dudda îl 
numise „malefic”. 

— Deci folosim şi vâslele pe lângă velă. 

— Curentul este înfricoşător, stăpâne, mă avertiză 
Vidarr. 

— Atunci e mai bine să trecem cât mai repede, am spus. 
Ştii unde îşi ţine Orvar oamenii atunci când sunt pe țărm? 
l-am întrebat. 

— Imediat după canal, stăpâne. Pe ţărmul vestic. Acolo 
este un golf care oferă adăpost. 

— Vreau să trecem direct prin el, i-am spus lui Dudda, 
cât de repede putem. 

— Fluxul o să ne ajute, zise bătrânul navigator, însă 
Vidarr are dreptate. Curentul ne va duce ca vântul, 
stăpâne. Fuge ca o căprioară. 

Am ajuns în apele nervoase de la sud de promontoriul 
care proteja intrarea în strâmtoare. Bănuiam că erau 
stânci la mică distanţă sub chila lui Saebroga, dar Dudda 
nu era îngrijorat. 

— E un loc prost la reflux, stăpâne, dar destul de sigur la 
flux. Vântul sufla cu putere, iar vela cu toporul mare şi 
roşu era umflată şi împingea prova navei în valurile 
agitate. 

— Înainte s-o luăm înapoi, vreau să mutăm pietrele de 
balast spre pupa. 

— Dacă trăim, murmură Dudda făcându-şi semnul crucii. 
Am cotit spre nord, întorcând vela pentru a menţine nava 
pe un curs rapid, şi am simţit-o prinzând viteză pe flux. 
Dudda era neliniştit, îşi frângea mâinile în timp ce privea 
în faţă. Valurile păreau că gonesc spre nord, ridicând pupa 
lui Saebroga şi aruncând-o în faţă. Apa şiroia pe carenă, 
valurile tremurau albe la provă, iar sunetul talazurilor ce 
se zdrobeau pe stânci era asurzitor. 


% 217 # 


— Loch Cuan înseamnă lacul liniştit! strigă Finan 
râzând. 

— Noi îl numim Strangrfjorthr! strigă Vidarr la rândul 
lui. 

Marea ne scutura de parcă voia să ne arunce pe stâncile 
imense, îmbrăcate în jerbe înalte de spumă albă, ce 
mărgineau canalul. Cârma nu întâmpina aproape nicio 
rezistenţă. 

— Vâsle! am răcnit. Aveam nevoie de viteză. Vâsliţi mai 
tare! Vâsliţi de parcă diavolul ar fi după fundul vostru! 

Aveam nevoie de viteză! Deja aveam viteză! Purtată de 
flux şi de vânt, Saebroga gonea mai repede decât orice 
navă pe care navigasem vreodată, dar mare parte din acea 
viteză se datora curentului, şi pentru a controla nava cu 
cârma trebuia să fim mai iuți decât el. 

— Vâsliţi, nenorociţilor, am urlat, vâsliţi! 

— Dumnezeule, murmură Finan. 

Fiul meu tuşi. Zâmbea larg, ţinându-se de marginea 
navei. Valurile se spărgeau albe, împroşcându-i cu mii de 
stropi pe vâslaşii care trăgeau din greu. Goneam printr-un 
cazan de stânci şi valuri agitate. 

— După ce trecem de intrare, strigă Dudda, o să vezi o 
insulă! Ia-o pe la est de ea! 

— Înăuntru se potolesc valurile? 

— E şi mai rău acolo! 

Am râs. Vântul se înteţea, aruncându-mi părul peste 
ochi. Apoi, brusc, am ajuns la intrare, în colții stâncilor, am 
văzut insula şi am tras de cârmă, dar nu se întâmplă nimic. 
Curentul era mai puternic aici, ducându-ne spre stâncile 
din faţă. 

— Vâsliţi! am urlat. Vâsliţi! 

Am mişcat din nou cârma, şi Saebroga ascultă încet. Apoi 
dealurile opriră vântul şi vela se scutură ca nebuna, dar tot 
goneam spre uscat. La dreapta şi la stânga erau vârtejuri 
unde apa se rotea şi se izbea de stânci nevăzute, de unde 
păsări albe ţipau la noi. Valurile nu ne mai împingeau în 
faţă, dar curentul ne ducea repede prin canalul îngust. 

— Vâsliţi! le-am strigat oamenilor mei, care asudau la 


4 218 # 


vâsle. Vâsliţi! 

Dealurile verzi de pe ambele maluri arătau incredibil de 
liniştite. Ziua promitea să fie frumoasă. Cerul era albastru, 
cu doar câţiva nori albi zdrenţuiţi. Nişte oi păşteau pe o 
pajişte verde. 

— Bucuros să fii din nou acasă? l-am întrebat pe Finan. 

— Dacă ajung vreodată acasă! mormăi el. 

Nu mai văzusem vreodată un canal atât de stâncos şi 
atât de înşelător, dar rămânând în mijloc, unde curentul 
era cel mai puternic, navigam în apă adâncă. Alte nave îşi 
găsiseră sfârşitul aici, coastele lor negre ieşeau din apa 
iute. Dudda ne ghida, arătându-ne vârtejul care rupea 
suprafaţa mării cu violenţă. 

— Aşa ceva te poate omori, zise el. Am văzut unul care a 
smuls fundul unei nave zdravene, stăpâne! S-a dus la fund 
ca o piatră. 

Vârtejul era la dreapta noastră şi l-am ocolit cu atenţie, 
lăsându-l în spatele nostru. 

— Portul, stăpâne! strigă Vidarr arătând spre locul unde 
se vedeau două catarge deasupra unui promontoriu jos. 

— Vâsliţi! am strigat. 

Canalul era aici cel mai strâmt, şi curentul ne ducea cu o 
viteză ameţitoare. O pală de vânt umflă vela, adăugându- 
ne viteză; după ce am trecut de acel punct am zărit nişte 
colibe deasupra unei plaje cu pietriş şi vreo zece oameni 
pe malul stâncos. Ne făcură cu mâna şi am salutat înapoi. 

— Orvar are patru nave, nu? l-am întrebat pe Vidarr. 

— Patru, stăpâne. 

Deci două erau probabil în faţa noastră, undeva prin 
loch, şi asta nu era prea departe, ci chiar după o insulă 
joasă şi verde. 

— Nu mergeţi aproape de insulă, stăpâne, zise Dudda, 
sunt stânci peste tot în jurul ei. 

Apoi, brusc şi uimitor, Saebroga ajunse în ape liniştite. 
Acum fusese în ghearele unei mări nervoase, în clipa 
următoare plutea la fel de calmă ca o lebădă pe un lac 
scăldat de razele soarelui. Vela care se zbătuse ca o 
nebună se umfla blândă, aşa că nava îşi continuă 


4 219 # 


înaintarea agale. 

— Bun venit la Loch Cuan, spuse Finan zâmbind în colţul 
gurii. 

Am simţit cum mi se ducea tensiunea din braţe. Nici nu- 
mi dădusem seama că ţineam cârma atât de strâns. Apoi 
m-am aplecat, am luat oala cu bere din mâna lui Dudda şi 
am dat-o pe gât. 

— Încă nu suntem în siguranţă, stăpâne, zise el rânjind. 

— Nu? 

— Bancuri! Recifuri! Locul ăsta poate să-ţi rupă carena 
în bucăţi! mai bine pune un om la prova, stăpâne. Chiar 
dacă totul pare calm, apa e plină de stânci ascunse. 

Şi plină de duşmani. Cei care ne văzuseră nu porniseră 
în urmărirea noastră; închipuindu-şi că fuseserăm trimişi 
de Ragnall, aşteptau să afle ce treabă aveam. Marele topor 
de la provă şi toporul uriaş de pe velă îi induseseră în 
eroare, şi speram ca acele simboluri stacojii să păcălească 
şi celelalte nave care aşteptau undeva în faţă. 

Vâsleam printr-un rai. Rar am mai văzut un loc atât de 
frumos. Era un lac marin presărat cu insule cu foci pe 
plaje, peşti sub vâslele noastre şi mai multe păsări decât 
putea număra un zeu. Dealurile erau blânde, iarba, bogată, 
iar marginile lochului, pline de capcane pentru peşti. 
Nimeni nu putea muri de foame aici. Vâslele se mişcau 
lent, iar Saebroga luneca pe apă aproape fără să tremure. 
În siajul nostru, care se lărgea treptat, se legănau o 
mulţime de rațe, gâşte şi pescăruşi. 

Am zărit câteva bărci rudimentare de pescuit, niciuna cu 
mai mult de trei oameni, şi toate se grăbiră să plece din 
calea noastră. Berg, care refuzase să rămână la Ceaster în 
ciuda rănii sale, stătea la prova cu o mână pe după toporul 
de lemn, urmărind cu atenţie apa. Eu mă uitam în spate, 
vrând să văd dacă vreuna din cele două nave pe care le 
văzuserăm în strâmtoare venea după noi, dar catargele nu 
se mişcau. 

O vacă mugi pe țărm. O femeie acoperită cu un şal, care 
aduna scoici, se îndreptă de spate ca să ne privească. l-am 
făcut cu mâna, însă ea ignoră gestul. 


4 220 # 


— Deci, unde este Sigtryggr? l-am întrebat pe Vidarr. 

— Pe ţărmul vestic, stăpâne. 

Nu-şi amintea exact unde, dar se vedea o trâmbă de fum 
pe ţărmul de apus al lochului, aşa că am vâslit spre acel 
semn îndepărtat. Înaintam încet, cu grijă la bancurile şi 
stâncile subacvatice. Berg ne ghida făcând semne cu 
mâna, dar şi aşa vâslele de pe dreapta zgâriară piatra de 
două ori. Adierea de vânt se opri, făcând să atârne vela, 
dar am lăsat-o aşa, ca oricine să poată vedea că era nava 
lui Ragnall. 

— Acolo, zise Finan arătând în faţă. 

Văzuse un catarg după o insuliţă. Ştiam că Orvar avea 
două nave undeva prin loch şi bănuiam că una era la nord 
de Sigtryggr şi cealaltă, la sud. În mod clar nu reuşiseră să 
cucerească fortăreaţa, aşa că acum sarcina navelor era de 
a opri orice ambarcaţiune care ar fi putut duce mâncare la 
garnizoana asediată. Mi-am prins Răsuflarea-Şarpelui la 
brâu, apoi am acoperit-o cu o mantie maronie din lână. 

— Vreau să stai lângă mine, Vidarr, am spus. Numele 
meu va fi Ranulf Godricson. 

— Ranulf Godricson, repetă el. 

— Danez. 

— Ranulf Godricson, am priceput, stăpâne. 

l-am dat cârma lui Dudda, care, cu toate că era pe 
jumătate ameţit de bere, părea să fie un cârmaci foarte 
priceput. 

— Când ajungem la acea navă, i-am zis arătând spre 
catargul din depărtare, vreau să trecem pe lângă ea. Dacă 
nu ne lasă, va trebui să-i rupem nişte vâsle, dar nu prea 
multe, fiindcă avem nevoie de ele. Doar pune prova lângă a 
lui. 

— Provă la provă, spuse Dudda. 

L-am trimis pe Finan cu douăzeci de oameni la prova lui 
Sabroga, unde se ghemuiră sau se întinseră. Nimeni nu 
purta coif, zalele ne erau acoperite de mantii, iar scuturile 
erau pe punte. La prima vedere, nu eram pregătiţi de 
luptă. 

Nava din depărtare ne observase acum. Când apăru din 


% 221 # 


spatele insuliţei am zărit soarele reflectându-se de pe 
bănci în timp ce vâslele se ridicau ude din apă. Ceva alb se 
văzu la prova ei în timp ce se întoarse spre noi. Un dragon 
sau un vultur, nu-mi dădeam seama precis. 

— Este nava lui Orvar, zise Vidarr. 

— Bine. 

— Hræsvelgr. 

Am zâmbit. Hreesvelgr este vulturul care stă pe cea mai 
înaltă creangă a lui Yggdrasil, copacul lumii. Este o pasăre 
malefică, îi urmăreşte atât pe oameni, cât şi pe zei, mereu 
gata să atace şi să sfâşie cu ciocul şi cu ghearele. Sarcina 
lui Orvar era să-l urmărească pe Sigtryggr, dar Hræsvelgr 
era pe cale să fie sfâşiată. 

Am strâns vela, legând-o nu foarte tare de vergă. 

— Când vă spun, vâsliţi mai încet! le-am zis vâslaşilor. 
Lăsaţi impresia că sunteţi obosiţi! 

— Suntem obosiţi, oftă unul. 

— Cei care sunteţi creştini, ascundeţi-vă crucile! Am 
privit cum talismanele erau sărutate, apoi vârâte sub 
cămăşile de zale. Şi când atacăm, mişcaţi-vă iute! Finan! 

— Stăpâne? 

— Vreau cel puţin un prizonier. Cineva care să ştie 
despre ce vorbeşte. 

Am continuat să vâslim încet, aşa cum ar face oamenii 
obosiţi. Când am ajuns destul de aproape am văzut că la 
prova lui Hræsvelgr era un vultur cu ochii pictaţi în alb şi 
vârful ciocului în roşu. Un membru al echipajului scruta cu 
atenţie întinderea de apă, probabil uitându-se după stânci 
ascunse, aşa cum făcea şi Berg. Am încercat să număr 
vâslele; nu erau mai mult de douăsprezece de fiecare 
parte. 

— Şi ţineţi minte, am strigat, arătaţi toropiţi de somn. 
Vrem să-i luăm prin surprindere! 

Am aşteptat încă zece lovituri leneşe de vâslă. 

— Ridicaţi vâslele! 

Urmă un moment de confuzie atunci când vâslele lungi 
fură aduse la bord şi aşezate pe mijloc, apoi ne-am 
apropiat încet de cealaltă navă. Comandantul ei, văzând ce 


% 222 Ø 


intenţionam, porunci la rândul lui ca vâslele să fie ridicate. 
Cele două vase care se legănau alături ofereau o imagine 
frumoasă, m-am gândit. Oamenii mei păreau adormiţi pe 
bănci, dar degetele lor deja strângeau mânerele spadelor 
sau cozile topoarelor. 

— Salută-i, i-am spus lui Vidarr. 

— Jarl Orvar! strigă el. 

Un om făcu cu mâna de la pupa lui Hrsesvelgr. 

— Vidarr! Tu eşti? Jarlul este cu tine? 

— Jarlul Ranulf este aici! 

Numele probabil că nu însemna nimic pentru Orvar, dar 
nu dădu importanţă acestui fapt. 

— De ce sunteţi aici? 

— De ce credeţi? 

Orvar scuipă peste margine. 

— Aţi venit după căţeaua lui Sigtryggr? Mergeţi şi luati- 
o! 

— Jarlul o vrea! am strigat în daneză. Nu mai are 
răbdare! 

Orvar scuipă din nou. Era un bărbat zdravăn, cu barba 
sură şi chipul bătut de soare, şi stătea lângă cârmaciul lui. 
Hræsvelgr avea un echipaj mult mai mic decât Sabroga, 
abia dacă erau cincizeci de oameni. 

— Va avea căţeaua cât de curând, strigă el în timp ce 
navele se apropiau. Nu mai au mult până să moară de 
foame! 

— Cum ar putea să moară de foame? am întrebat chiar 
în clipa în care un peşte sări din apă cu un licăr de solzi 
argintii. Trebuie să-i atacăm! 

Orvar îşi croi drum printre băncile vâslaşilor lui, 
mergând la prova lui Hræsvelgr ca să ne vadă mai bine. 

— Cine eşti? vru el să ştie. 

— Ranulf Godricson, am răspuns. 

— Nu am auzit de tine! 

— Eu am auzit de tine! 

— Jarlul v-a trimis? 

— S-a săturat să aştepte, am spus. 

Nu mai trebuia să strig, fiindcă navele erau acum la 


4 223 # 


câţiva paşi distanţă, apropiindu-se încet. 

— Şi câţi oameni trebuie să moară ca să poată el să se 
bage între coapsele căţelei ăleia? întrebă Orvar. 

În acea clipă navele se atinseră, iar oamenii mei se 
prinseră de bordajul lui Hræsvelgr şi o traseră în partea 
dreaptă a navei noastre. 

— Acum! am strigat. 

Nu puteam sări de la pupa, aşa că m-am grăbit înainte în 
timp ce primii mei oameni săreau în cealaltă navă, cu 
armele la vedere. Finan, în fruntea lor, se năpustise primul 
cu spada scoasă. Se năpustise spre măcel. 

Echipajul lui Hrasvelgr era format din bărbaţi de 
ispravă, bărbaţi curajoşi, războinici ai nordului. Meritau o 
soartă mai bună. Nu erau pregătiţi de luptă, zâmbeau în 
semn de salut într-o clipă şi mureau în următoarea. Puţini 
avură timp să pună mâna pe o armă. Oamenii mei, ca 
dulăii care amuşină sângele, trecură de pe o navă pe 
cealaltă şi începură să omoare. li uciseră rapid pe cei din 
mijlocul punţii, eliberând acolo un spaţiu. Finan îşi 
comanda oamenii spre pupa, pe când eu îi comandam pe ai 
mei spre prova, unde se ridica mândru vulturul. Câţiva 
dintre oamenii lui Orvar reuşiseră să pună mâna pe spade 
şi topoare, dar niciunul nu avea zale. O spadă mă izbi 
peste coaste, fără să treacă prin inelele de fier, iar eu am 
lovit în lateral cu  Răsuflarea-Şarpelui,  atingându-i 
adversarului gâtul cu capătul lamei. Căzu, şi fiul meu îl 
omori cu o lovitură a spadei sale, Pliscul-Corbului. Oamenii 
se retrăgeau împiedicându-se de bănci, iar unii chiar săriră 
peste bord ca să evite spadele noastre ude. Nu-l vedeam 
pe Orvar, însă auzeam un bărbat care urla. 

— Nu! Nu! Nu! Nu! 

Un tânăr îşi năpusti spada, ţinând-o cu două mâini, către 
mijlocul meu. Am parat cu Răsuflarea-Şarpelui şi i-am tras 
un genunchi în faţă, apoi l-am călcat pe boaşe. 

— Nu! Nu! continua să urle vocea. 

Tânărul mă lovi, făcându-mă să mă împiedic de un colac 
de funie şi să cad pe punte, însă doi dintre oamenii mei îmi 
săriră în ajutor. Eadger îşi vâri spada în gura tânărului şi o 


Y 224 # 


împinse în jos până atinse puntea. Vidarr îmi dădu mâna ca 
să mă ridic. 

Vocea încă mai urla. 

— Nu! Nu! 

Am băgat Răsuflarea-Şarpelui într-un inamic care voia 
să-l lovească pe Eadger cu un topor. Omul căzu pe spate. 
Eram gata să-i înfig spada între coaste când toporul îi fu 
smuls din mână de Orvar, care-şi croise drum de la provă 
şi acum stătea pe o bancă deasupra războinicului căzut. 

— Nu! Nu! răcni Orvar, iar în clipa următoare aruncă 
toporul şi-şi deschise larg braţele. Mă predau! Mă predau! 
Groaza şi durerea îi erau întipărite pe faţă. Mă predau! 
strigă el din nou. Opriti lupta! 

— Opriţi lupta! am strigat la rândul meu. Opriţi-vă! 

Puntea era alunecoasă de la sânge. Bărbaţi gemeau, 
bărbaţi urlau, bărbaţi se văitau în timp ce navele, legate 
acum laolaltă, se mişcau uşor pe apa calmă a lacului. Unul 
dintre oamenii lui Orvar se împletici până la marginea 
navei şi vomită sânge. 

— Opriţi lupta! repetă Finan. 

Orvar îşi luă spada de la unul dintre oamenii lui, cobori 
de pe bancă şi mi-o întinse cu mânerul în faţă. 

— Mă predau, zise el. Mă predau, blestematule. 

Şi acum aveam două nave. 


% 225 # 


Zece 


O dâră roşie colora apa. Se dispersă, se transformă în 
roz şi dispăru încet. Puntea lui Hrsesvelgr era stacojie, 
aerul duhnea a sânge şi căcat. Erau şaisprezece morţi, pe 
opt îi luaserăm prizonieri, iar ceilalţi oameni ai lui Orvar 
erau în apa însângerată, ţinându-se de vâslele care pluteau 
aproape de navă. l-am tras la bord, apoi i-am căutat atât 
pe ei, cât şi pe morţi de monede, bucăţi de argint sau orice 
alt obiect de valoare. Am îngrămădit prada şi armele 
capturate lângă catargul lui Saebroga, de unde Orvar 
privea cum stârvurile erau aruncate peste bordul lui 
Hræsvelgr, care încă era legată de nava noastră mai mare. 

— Cine eşti? mă întrebă el. 

— Sunt tatăl căţelei, am spus. 

Tresări, apoi închise ochii pentru o clipă. 

— Uhtred de Bebbanburg? 

— Eu sunt Uhtred. 

Râse fără veselie. 

— Jarlul Ragnall i-a jertfit un armăsar negru lui Thor ca 
să fie sigur c-o să fii ucis. 

— A murit aşa cum trebuie? 

— Au făcut-o de oaie, zise el clătinând din cap. Le-au 
trebuit trei lovituri de ciocan. 

— Am primit un armăsar negru acum puţină vreme, am 
spus. 

Tresări din nou, dându-şi seama că zeii ţinuseră cu mine 
şi că sacrificiul lui Ragnall fusese respins. 

— Înseamnă că zeii te iubesc, norocosule. 

Era cam de vârsta mea, ceea ce însemna că era bătrân. 
Era încărunţit, ridat şi dur. Barba, sură cu fire negre, era 
împodobită cu inele din fildeş, avea cercei din aur în urechi 
şi purtase un lanţ de aur gros cu un ciocan din aur, până 


4 226 # 


când fiul meu i-l luase. 

— Chiar a trebuit să-i omori? întrebă el privind 
cadavrele oamenilor lui ce pluteau despuiate în apa 
înroşită. 

— O asediezi pe fiică-mea, m-am răstit, pe ea şi pe 
nepoata mea. Ce era să fac? Să te pup? 

Dădu din cap în semn de acceptare parţială a furiei 
mele. 

— Dar erau băieţi buni, zise, făcând o grimasă în timp ce 
un alt cadavru era aruncat peste marginea lui Hrasvelgr. 
Cum aţi capturat-o pe Jxtivar? 

— Øxtívar? 

— Nava lui! Bătu în catarg. Nava asta! _ 

Deci acela era numele lui Sabroga, Øxtívar. insemna 
Toporul Zeilor şi era un nume bun, dar Sabroga era şi mai 
bun. 

— În acelaşi fel în care l-am fugărit pe Ragnall de la 
Ceaster, am spus, învingându-l în luptă. 

Se  încruntă  neîncrezător, apoi râse iarăşi cu 
amărăciune. 

— Nu am mai auzit nimic de la jarl de când a plecat. 
Trăieşte? 

— N-o să mai trăiască mult. 

Făcu o grimasă. 

— Nici eu, bănuiesc. Aşteptă un răspuns, dar am tăcut, 
aşa că lovi uşor catargul cu palma şi murmură: Jarlul 
Ragnal iubeşte nava asta. 

— O iubea, l-am corectat. Dar i-a pus o greutate prea 
mare în faţă. 

Încuviinţă din cap. 

— Întotdeauna a făcut aşa. Dar îi place să-şi vadă 
vâslaşii uzi. Zice că-i întăreşte. Taică-său era la fel. 

— Şi Sigtryggr? am întrebat. 

— Ce-i cu el? 

— li place să-şi întărească oamenii? 

— Nu, zise Orvar, el este fratele cel bun. 

Răspunsul mă miră, nu fiindcă aş fi avut altă părere 
despre Sigtryggr, ci pentru că Orvar îl slujea pe Ragnall şi- 


% 227 # 


i datora loialitate. 

— Fratele cel bun? am întrebat. 

— Oamenii îl plac, întotdeauna l-au plăcut. E mărinimos, 
spre deosebire de Ragnall, care e crud. Ar trebui să ştii 
asta, s-a însurat cu fiica Domniei Tale! 

— Îmi place de el, am spus, şi se pare că şi ţie. 

— Aşa este, dar i-am jurat credinţă lui Ragnall. 

— Ai avut de ales? 

Scutură din cap. 

— A fost porunca tatălui lor. Unii i-am jurat credinţă lui 
Ragnall, iar alţii, lui Sigtryggr. Jarlul Olaf credea pasămite 
că fraţii aveau să-şi împartă paşnic pământurile lui, dar s- 
au certat îndată după ce-a murit. Şi eu am ajuns aici, 
încheie Orvar uitându-se la cadavrele care pluteau. 

Mă urmări în timp ce alegeam armele capturate, 
cântărind spadele una după alta. 

— Deci acum mă omori? vru el să ştie. 

— Ai vreo idee mai bună? am întrebat sarcastic. 

— Ori mă omorâţi voi, ori mă omoară irlandezii. 

— Credeam că sunt aliaţii voştri. 

— Ce mai aliaţi! pufni el în zeflemea. Au făgăduit să 
atace partea dinspre uscat a fortului în timp ce noi atacam 
pe plajă, dar nenorociţii n-au mai apărut. Am pierdut 
douăzeci şi trei de oameni! Blestemaţii de irlandezi au zis 
că semnele au fost proaste! Scuipă. Nu cred c-au vrut să 
atace vreodată. Doar au minţit! 

— Se tem cumva de vrăjile fiicei mele? 

— I-a speriat zdravăn, într-adevăr. Vor ca noi să dăm 
lupta şi ei să vină apoi doar să omoare supraviețuitorii. 
Apoi s-o ducă pe fiica Domniei Tale la... Nu-şi termină 
propoziţia. Noi luptăm, continuă el peste câteva clipe, şi 
irlandezii câştigă. Nu-s proşti. 

M-am uitat în sus şi am văzut nori mici şi albi plutind 
calmi pe bolta de un albastru perfect. Soarele lumina 
pământul într-un verde strălucitor. Îmi dădeam seama de 
ce oamenii tânjeau după acest pământ, dar îl cunoşteam pe 
Finan destul de bine ca să-mi dau seama că viaţa nu era 
uşoară acolo. 


4 228 # 


— Nu înţeleg, am zis. Îţi place Sigtryggr, n-ai încredere 
în aliaţii voştri, aşa că de ce n-ai făcut pur şi simplu un 
armistițiu cu el? De ce nu te-ai alăturat lui? 

Orvar îşi ridică ochii pentru a se uita într-ai mei. 

— Fiindcă Ragnall o are pe soţia mea ostatică. 

Am tresărit. 

— Şi pe copiii mei, urmă el. A luat-o pe soţia mea şi a 
luat-o şi pe femeia lui Bjarke. 

— Bjarke? 

— Bjarke Neilson, comandantul lui Nidhogg. 

Arătă cu capul spre nord, şi mi-am dat seama că 
Nidhogg era a doua navă care bloca fortăreața lui 
Sigtryggr, aflându-se în nordul lochului. Dacă Hræsvelgr 
era vulturul din vârful copacului vieții, Nidhogg era 
şarpele ghemuit la rădăcinile sale, o creatură ticăloasă 
care se înfrupta cu trupurile bărbaţilor fără onoare. Era un 
nume ciudat pentru o navă, dar unul care, bănuiam, băga 
frica în duşmani. 

Orvar se încruntă. 

— Bănuiesc că vreţi s-o capturați şi pe aceea? 

— Bineînţeles. 

— Şi nu puteţi risca să-i avertizăm prin strigăte, pricep 
asta, dar măcar ne lăsaţi să murim cu spadele în mâini? Se 
uită la mine rugător. Te implor, stăpâne, lasă-ne să murim 
ca războinicii. 

Am luat cea mai bună spadă dintre armele capturate. 
Avea lama lungă şi un mâner din fildeş sculptat în formă 
de topor. 

Am cântărit-o în mână; îmi plăcea greutatea ei. 

— A fosta ta? 

— Şi a tatălui meu înaintea mea, zise el privind mohorât 
arma. 

— Deci spune-mi, ce trebuie să faci ca să-ţi recapeţi 
familia? 

— Să i-o dau lui Ragnall pe fiica Domniei Tale, ce 
altceva? 

Am întors spada, ţinând-o de lamă pentru a-i întinde lui 
mânerul. 


4 229 # 


— Atunci de ce nu facem tocmai asta? 
Se uită fix la mine, neînţelegând, aşa că i-am explicat. 


Aveam nevoie de oameni. Aveam nevoie de o armată. Ani 
întregi,  /ZEthelflaed refuzase să treacă graniţa în 
Northumbria, cu excepţia unor incursiuni de pedepsire a 
normanzilor sau danezilor care furaseră vite sau robi din 
Mercia. Astfel de raiduri de răzbunare puteau fi brutale, 
dar erau doar raiduri, niciodată o invazie reală. Voia întâi 
să pună Mercia în siguranţă, să construiască un lanţ de 
burhuri de-a lungul graniţei nordice, dar prin refuzul ei de 
a captura pământ northumbrian îndeplinea şi dorinţa lui 
Edward. 

Edward al Wessexului se dovedise a fi un rege destul de 
bun. Nu era egalul tatălui său, bineînţeles. li lipseau 
isteţimea deosebită a lui Alfred şi hotărârea lui 
încăpăţânată de a-i salva pe saxoni şi întreaga creştinătate 
de nordicii păgâni, dar continuase munca părintelui său. 
Condusese armata Wessexului în Anglia de Est, unde 
recâştiga teritorii şi construia burhuri. Ținuturile stăpânite 
de Wessex se întindeau încet spre nord, iar saxonii preluau 
moşiile care le aparținuseră jarlilor danezi. Alfred visase la 
un singur regat, un regat al creştinilor saxoni, condus de 
un rege saxon şi creştin şi vorbind limba saxonilor. Se 
intitulase rege al neamurilor vorbitoare de engleză, ceea 
ce nu era chiar acelaşi lucru cu a fi rege al Englalandului, 
dar acel vis, visul unei ţări unite, devenea treptat realitate. 

Îndeplinirea deplină a acelui vis însemna însă 
subjugarea normanzilor şi danezilor din Northumbria, şi 
exact aici şovăia /Ethelflaed. Nu se temea de riscuri, ci mai 
degrabă de nemulţumirea fratelui ei şi a bisericii. 
Wessexul era mult mai bogat decât Mercia răvăşită de 
războaie. Argintul saxonilor de vest susţinea trupele 
merciene şi aurul saxonilor de vest curgea în bisericile 
merciene, iar Edward nu voia ca sora lui să se bucure de o 
faimă mai mare decât el. În cazul unei invazii în 
Northumbria, Edward avea să comande armata şi să 
primească la sfârşit cununa de lauri, aşa că-i interzicea 


4 230 # 


surorii lui să invadeze Northumbria fără el. /ZEthelflaed, 
ştiind cât de dependentă era de aurul fratelui ei şi, pe 
lângă asta, nevoind să-l jignească, se mulțumea cu 
recucerirea. teritoriilor nordice ale Merciei. Îmi spunea 
adesea că va veni vremea când armatele unificate ale 
Merciei şi Wessexului vor mărşălui triumfătoare până la 
graniţa scoțiană şi, când se va întâmpla asta, va exista o 
nouă ţară, nu Wessex, nici Mercia, nici Anglia de Est, nici 
Northumbria, ci Englaland. 

Toate acestea erau probabil adevărate, dar se întâmplau 
prea încet pentru mine. Îmbătrâneam. Aveam dureri în 
oase, fire cărunte în barbă şi un vechi vis în inimă. Voiam 
Bebbanburgul. Bebbanburgul era al meu. Am fost şi sunt 
stăpânul lui. Cetatea le-a aparţinut tatălui meu şi tatălui 
său şi le va aparţine fiului meu şi fiului său. Şi Bebbanburg 
se afla adânc în Northumbria. Ca să-l asediez, ca să-l 
recuceresc de la vărul meu, al cărui tată îl furase de la 
mine, trebuia să fiu în Northumbria, însă nu puteam spera 
să ocup cetatea cu o adunătură de normanzi înverşunaţi şi 
danezi răzbunători în jurul meu. Încercasem deja să 
capturez Bebbanburgul o dată, venind dinspre mare, însă 
dădusem greş. Jurasem ca data viitoare să comand o 
armată la Bebbanburg. Pentru asta trebuia întâi să pun 
mâna pe teritoriile din jurul fortăreței, învingându-i pe 
nordicii care le stăpâneau. Trebuia să  invadez 
Northumbria. 

Ceea ce însemna că aveam nevoie de o armată. 

Ideea îmi venise atunci când, fără să mă gândesc, îi 
spusesem lui Finan că darul meu pentru a obţine iertarea 
lui ZEthelflaed avea să fie Eoferwic, urmând să eliberez 
oraşul de trupele lui Ragnall. 

Acum însă, brusc, vedeam clar ce trebuia să fac. 

Aveam nevoie de Bebbanburg. Ca să pun mâna pe cetate 
trebuia să-i înfrâng pe nordicii din Northumbria, iar ca să-i 
înfrâng pe nordicii din Northumbria aveam nevoie de o 
armată. 

Iar dacă Æthelflaed nu-mi dădea voie să folosesc armata 
Merciei, aveam s-o folosesc pe cea a lui Ragnall. 


4 231 # 


Fortăreaţa lui Sigtryggr era o cocoaşă de pământ 
stâncos ce se ridica din apa golfului, apărată dinspre mare 
de bancuri, insulițe şi stânci. Accesul dinspre uscat era şi 
mai dificil. Singura cărare era joasă şi strâmtă, astfel încât 
numai şase bărbaţi să meargă unul lângă altul. Şi dacă 
bărbaţii ar fi trecut de acea cărare, îi aştepta un urcuş 
abrupt până în vârf, unde era fortul lui Sigtryggr, acelaşi 
urcuş pe care l-ar fi găsit atacatorii veniţi din larg după 
plaja îngustă. Pentru a ajunge la acea plajă, o navă trebuia 
să treacă cu atenţie printr-un canal cu meandre, dar, odată 
coborâţi pe uscat, soldaţii s-ar fi văzut în faţa unor stânci 
înalte şi pante greu accesibile deasupra cărora aşteptau 
apărătorii. Promontoriul era ca acela de la Bebbanburg, 
dar aici nu exista o palisadă, pur şi simplu pentru că nu era 
nevoie de una, fiind de ajuns înălțimile stâncoase deasupra 
cărora fumegau focurile vetrelor. 

Sabroga se apropie de fort dinspre sud, navigând cu 
grijă printre bancuri şi stâncile ascunse. Gerbruht stătea la 
provă, încercând apa cu o vâslă şi strigând atunci când 
atingea vreo piatră. Doar doisprezece oameni vâsleau, nu 
aveam nevoie de mai mulţi, fiindcă nu îndrăzneam să 
navigăm repede. Tot ce puteam să facem era să ne târâm 
printre pericole. 

Războinicii lui Sigtryggr văzură o navă plină de oameni 
cu arme strălucitoare ce etala toporul roşu al lui Ragnall la 
provă. Recunoscând-o pe Sabroga, îşi închipuiau că ori 
Ragnall însuşi venise să-i termine, ori îl trimisese pe 
vreunul dintre cei mai de încredere comandanţi de-ai lui. 
Priveam cum se forma un zid de scuturi pe pantă şi 
ascultam răpăitul spadelor pe lemnul pavezelor. Stindardul 
lui Sigtryggr, un topor roşu asemănător cu simbolul 
fratelui său, era desfăşurat mai sus pe deal, şi mi se păru 
c-o vedeam pe Stiorra stând lângă el. 

Soţul ei, cu părul blond lucind în lumina soarelui, ieşi 
din zidul de scuturi şi veni până la jumătatea drumului 
spre plajă. 

— Haideţi la moarte! strigă el din vârful unei stânci. 


4 232 # 


Haideţi să vă alăturaţi prietenilor voştri! 

Arătă cu spada scoasă, şi am văzut capete umane 
înşirate de-a lungul malului. Aşa cum eu îl întâmpinasem 
cu capetele tăiate pe Ragnall la Eads Byrig, Sigtryggr le 
ura bun-venit vizitatorilor în refugiul său. 

— E oastea strigoilor, zise Finan. 

— Poftim? 

— Capetele! Te gândeşti de două ori înainte să treci de 
oastea strigoilor, zise el făcându-şi cruce. 

— Vreau mai multe capete! răcni Sigtryggr. Aşa că 
aduceţi-mi-le pe ale voastre! Vă implor! 

În spatele lui, spadele loveau în scuturi. Niciun atacator 
nu putea spera să supravieţuiască unui asalt asupra stâncii 
aceleia decât dacă putea aduce o armată pe țărm, 
copleşindu-i astfel pe puţinii apărători, însă asta era 
imposibil. Era loc pentru doar trei, poate patru nave pe 
plajă, iar acele nave ar fi fost silite să înainteze în şir. Ne 
deplasam ca melcul, şi nu o dată prova lui Saebroga atinse 
stânca şi am fost nevoiţi să dăm înapoi şi să încercăm din 
nou în timp ce Gerbruht striga instrucţiuni. 

— Ca să vă uşurăm treaba, strigă Sigtryggr, vă vom lăsa 
să ajungeţi pe mal! 

Stătea pe ţanc între două capete. Părul lung şi auriu îi 
cădea până sub umerii în jurul cărora era înfăşurat de trei 
ori un lanţ de aur. Purta zale, dar nu avea coif sau scut, ci 
doar o spadă lungă în mâna dreaptă. 

Rânjea, aşteptând cu nerăbdare o luptă pe care ştia că o 
va câştiga. Era un adevărat senior al războiului, şi, chiar 
dacă era prins în capcană şi asediat, arăta magnific. 

Am mers în faţă şi i-am spus lui Gerbruht să-mi facă loc, 
apoi m-am suit pe mica platformă de sub prova cu topor. 

Cum purtam un coif simplu cu obrăzarele închise, 
Sigtryggr crezu că eram Orvar. 

— Bine ai venit înapoi, Orvar! Mi-ai adus mai mulţi 
oameni pe care să-i omor? N-ai pierdut destui ultima dată? 

— Arăt ca Orvar? am strigat înapoi. Idiot chior ce eşti! 
Scuturătură de ţap! Vrei să-ţi iau şi celălalt ochi? 

Se holba la mine, nevenindu-i să creadă. 


4 233 # 


— Nu poate un tată să-şi viziteze fiica fără să primească 
ocările unui normand cu un singur ochi şi creier de căcat? 
am răcnit. 

Ridică mâna, indicându-le oamenilor lui să se oprească 
din lovitul scuturilor, însă nu-şi putea lua privirea de la 
mine. În spatele lui, zgomotul încetă. 

Mi-am dat jos coiful şi i l-am aruncat lui Gerbruht. 

— De primirea asta are parte un socru iubitor? Bat tot 
drumul ăsta să-ţi salvez ţie curu' ăla de nimic, şi tu mă 
ameninţi cu ocările tale copilăreşti? De ce nu mă umpli de 
aur şi daruri, căcat de broască? 

Începu să râdă, apoi să danseze. Zburdă câteva clipe, 
după care se opri şi-şi deschise larg braţele. 

— E extraordinar! 

— Ce e extraordinar, căcărează de capră ce eşti? 

— Că un amărât de saxon a putut să vină până aici din 
Britania! A fost foarte înspăimântătoare călătoria? 

— Aproape la fel de înspăimântătoare ca a te întâlni pe 
tine în luptă, am spus. 

— Deci te-ai pişat pe tine? întrebă el rânjind. 

Am râs. 

— Am împrumutat nava fratelui tău! 

— Văd! zise el băgându-şi spada în teacă. Sunteţi în 
siguranţă acum! Aveţi apă adâncă până la plajă! 

— Vâsliţi! le-am strigat oamenilor mei. 

Sabroga lunecă pe ultimii yarzi şi îşi vâri prova în 
pietriş, iar eu m-am căţărat peste marginea de la tribord şi 
am sărit în apa care-mi ajungea până la glezne. Era să cad, 
dar Sigtryggr, care coborâse de pe bolovanul lui, îmi 
întinse o mână şi mă trase pe mal. Mă îmbrăţişă. 

Chiar şi fără un ochi era încă un bărbat chipeş, cu 
trăsături bine definite şi părul blond, mereu gata să 
zâmbească, şi am înţeles foarte bine de ce Stiorra venise 
cu el din Britania. Îi căutasem un soţ dintre războinicii 
Merciei şi Wessexului, un bărbat care să fie pe potriva 
inteligenţei şi energiei sale, dar ea luase această alegere 
din mâinile mele. Se măritase cu duşmanul meu, care 
acum îmi era aliat. Mă bucuram să-l văd, chiar surprins de 


4 234 # 


emotia pe care o simţeam. 

— Ţi-a luat ceva timp să apari, Lord Uhtred, spuse el 
voios. 

— Ştiam că n-ai necazuri mari, deci de ce să mă 
grăbesc? 

— Fiindcă ni se termină berea, de aceea. Se întoarse şi 
strigă în susul pantei stâncoase: Puteţi să vă lăsaţi armele! 
Nenorociţii ăştia ne sunt prieteni! Mă prinse de cot. Haide 
să-ţi cunoşti nepoata, Lord Uhtred. 

Stiorra venea spre mine ducând un copilaş de mână, şi 
mărturisesc că mi s-a oprit răsuflarea în gât. Nu copilul mi- 
a înceţoşat privirea. Nu mi-au plăcut niciodată copiii mici, 
nici măcar ai mei, dar îmi iubeam fiica şi vedeam de ce 
Ragnall s-ar fi războit pentru ea. Stiorra devenise o femeie 
graţioasă şi încrezătoare şi semăna atât de mult cu mama 
ei, încât mă durea s-o privesc. Zâmbi când ajunse în faţa 
mea. 

— Tată! 

— Nu plâng, am spus, mi-a intrat doar praf în ochi. 

— Desigur, tată. 

Am îmbrăţişat-o, apoi am ţinut-o de umeri să mă uit la 
ea. Purta o rochie neagră de in pe sub o mantie din lână 
vopsită în negru. Un ciocan din fildeş îi atârna pe piept şi 
un colan din aur îi înconjura gâtul. Îşi purta părul ridicat, 
ţinut de piepteni din aur şi fildeş. 

Făcu un pas în spate, dar numai pentru a-şi putea aduce 
fiica în faţă. 

— Aceasta este nepoata ta, Gisela Sigtryggrdottir. 

— Ce nume lung! 

— Şi ea e o sălbatică. 

M-am uitat la fata care semăna cu mama şi bunica ei. 

Avea pielea închisă, ochii mari şi un păr negru şi lung. 
Mă privea foarte serioasă, dar niciunul din noi nu avea 
ceva de spus, aşa că n-am zis nimic. Stiorra râse de 
tăcerea noastră ciudată, apoi se întoarse să-l salute pe 
Finan. Oamenii mei o legau pe Sæbroga la țărm, folosind 
funii lungi pe care le treceau pe după bolovani. 

— Ar fi mai bine să lăsaţi oameni la bord, mă avertiză 


4 235 # 


Sigtryggr, fiindcă două dintre navele fratelui meu 
patrulează prin loch. Hraesvelgr şi Nidhogg. 

— Hræsvelgr este deja a noastră, l-am înştiinţat, şi 
Nidhogg va fi în curând. Vom captura şi celelalte două 
nave. 

— Aţi capturat-o pe Hrasvelgr? întrebă el uimit. 

— N-aţi văzut? M-am întors spre sud şi mi-am dat seama 
că insulele de acolo ascunseseră întâlnirea dintre Saebroga 
şi Hraesvelgr. Ar trebui să avem cinci nave până mâine, am 
spus, dar cu echipajele lor, echipajul meu şi oamenii tăi 
vor fi pline ochi. Totuşi, dacă vremea rămâne aşa calmă ca 
acum, ar trebui să putem traversa. Sau poate vrei să rămâi 
aici? 

Îi venea greu să priceapă. 

— Echipajele lor? 

— Echipajele tale, de fapt, am spus, încântat să-l pot 
năuci cu un şuvoi de veşti bune. 

Se uita peste umărul meu; când m-am întors, am văzut 
că Hreesvelgr tocmai apăruse de după promontoriu, iar o a 
doua navă venea în siajul ei. 

— Aceea este cu siguranţă Nidhogg, i-am spus lui 
Sigtryggr. 

— Este. 

— Orvar Freyrson îţi va jura credinţă. Bănuiesc că şi 
Bjarke va face la fel, şi fiecare membru al echipajelor lor. 
Dacă vreunul refuză, eu zic să-i lăsăm aici pe o insulă, dacă 
nu cumva vrei să-i omori. 

— Orvar o să-mi jure credinţă? 

— Şi Bjarke la fel, bănuiesc. 

— Dacă Orvar şi Bjarke jură, zise el gânditor, şi 
echipajele lor o vor face. Toate. 

— Şi Orvar crede că-i poate lămuri şi pe războinicii de 
pe celelalte două nave. 

— Dar cum ai reuşit să-l convingi... 

Tăcu, încă încercând să priceapă cum se întorseseră 
sorții în acea dimineaţă. Se trezise prins în capcană şi 
asediat, iar acum comanda o mică flotă. 

— Cum? Fiindcă i-am oferit pământ, mult pământ. 


4 236 # 


Pământul tău, din întâmplare, dar m-am gândit că n-o să te 
superi. 

— Pământul meu? întrebă, acum complet năuc. 

— Te fac rege în Eoferwic, i-am zis, de parcă era un 
lucru pe care îl făceam zilnic, şi al Northumbriei. Nu-mi 
mulţumi! 

Nu făcuse vreun semn că voia să-mi mulţumească, doar 
se holba uimit la mine. 

— Fiindcă vor fi condiţii! am adăugat. Dar acum ar 
trebui să ne pregătim navele pentru călătorie. Ar trebui să 
golim o parte din balast, fiindcă vor fi pline până la ultima 
scândură. Mi s-a spus că aici vremea se poate schimba 
într-o clipită, dar acum arată destul de aşezată, aşa că ar 
trebui să plecăm imediat ce putem. Potrivit lui Dudda, ar 
trebui să ieşim din loch când apa este calmă, deci probabil 
mâine-dimineaţă? 

— Dudda? 

— Navigatorul meu. De obicei e beat, dar se pare că nu 
este mare diferenţă în cazul lui. Deci, mâine-dimineaţă? 

— Unde mergem? întrebă Sigtryggr. 

— La Cair Ligualid. 

Se uită la mine cu ochii căscați. Era clar că nu auzise 
niciodată de acel loc. 

— Unde-i asta? 

— Încolo, am spus arătând spre est, la o zi de aici. 

— Rege al Northumbriei? bâigui năuc ginerele meu. 

— Dacă eşti de acord, te fac regele Northumbriei. Rege 
în Jorvik, de fapt, dar cine ocupă acel tron se intitulează de 
obicei şi regele Northumbriei. Fratele tău îşi arogă titlul 
acum, dar tu şi cu mine artrebui să fim în stare să-i dăm în 
schimb un mormânt. Hraesvelgr tocmai ajunsese la țărm, 
iar comandantul sări de la provă şi veni spre noi pe ţărmul 
pietros. Ori are de gând să te omoare, am spus uitându-mă 
la Orvar, ori să îngenuncheze în faţa ta. 

Orvar, cu lanţul de aur la gât, căci le restituiserăm 
oamenilor lui armele, monezile, bucăţile de argint şi 
talismanele, străbătu fâşia îngustă de plajă. O salută pe 
Stiorra destul de jenat, dar respectuos, apoi se uită în 


4 237 # 


ochiul lui Sigtryggr. 

— Stăpâne? 

— I-ai jurat credinţă fratelui meu, zise tăios Sigtryggr. 

— Şi fratele Domniei Tale mi-a luat familia ostatică, ceea 
ce niciun senior n-ar trebui să facă vreodată. 

— Adevărat, spuse Sigtryggr. 

Se uită cum Nidhogyg atingea ţărmul zgâriind pietrişul 
cu prova. Comandantul ei, Bjarke, sări jos şi rămase 
privindu-l pe jarlul care-şi scotea spada. Lama scrâşni în 
timp ce ieşea din teacă. Pentru o clipă, Sigtryggr păru că-l 
ameninţa pe Orvar cu spada, însă apoi o lăsă în jos până 
când vârful ei atinse solul. 

— Ştii ce ai de făcut, îi spuse lui Orvar. 

Sub privirile echipajelor de pe Hrasvelgr şi Nidhogg, 
Orvar îngenunche şi cuprinse mâinile lui Sigtryggr care 
ţineau spada. Orvar luă o gură de aer, dar, înainte să 
rostească jurământul, se uită în sus la mine. 

— Promiţi că familia mea va trăi, stăpâne? 

— Ce promit e că voi face tot ce pot ca să mă asigur că 
vor trăi şi vor fi nevătămaţi. Jur asta pe Thor şi pe vieţile 
celor din familia mea, am încheiat atingându-mi ciocanul 
de la gât. 

— Şi cum îţi vei ţine promisiunea? vru să ştie ginerele 
meu. 

— Dându-i-o pe nevastă-ta lui Ragnall, bineînţeles. Acum 
lasă-l pe jarlul Orvar să-ţi jure credinţă. 

Pe plaja aceea de pe malul lacului liniştit, sub cerul 
albastru cu alb, oamenii îşi rostiră jurămintele unul câte 
unul. 


Nu e greu să fii lord, jarl sau chiar rege, dar este greu să 
fii un conducător. 

Majoritatea oamenilor vor să urmeze pe cineva, şi tot ce 
ei cer de la conducătorul lor este prosperitate. Noi suntem 
cei care împart inele şi aur. Dăm pământ, dăm argint, dăm 
robi, dar asta nu e de ajuns. Lasă-i pe bărbaţi să stea 
degeaba câteva zile la rând şi se vor plictisi, iar bărbaţii 
plictisiţi sunt un izvor de necazuri. Trebuie să fie luaţi prin 


4 238 # 


surprindere şi provocaţi, să li se dea sarcini despre care 
cred că sunt peste puterile lor. Şi trebuie să se teamă. Un 
conducător care nu este temut nu va fi ascultat de nimeni, 
însă frica nu e de ajuns. Trebuie să fie şi iubit. Când se 
formează zidul de scuturi, când inamicul îşi strigă 
provocările, când spadele se lovesc de paveze, când 
pământul este pe cale să fie îmbibat de sânge, când corbii 
zboară în cercuri aşteptând leşurile umane, un războinic 
care-şi iubeşte comandantul va lupta mai bine decât unul 
care doar se teme de el. În acea clipă suntem fraţi, luptăm 
unul pentru celălalt, şi trebuie să ştim că acela care ne 
mână în luptă îşi va jertfi propria viaţă ca s-o salveze pe a 
oricăruia dintre oamenii lui. 

Am învăţat toate acestea de la Ragnar, un om care 
comanda cu bucurie în suflet, deşi inspira şi teamă. Marele 
lui inamic, Kjartan, ştia cum să comande folosind doar 
frica, iar Ragnall era la fel. Bărbaţii care se bizuie numai 
pe frica supuşilor pot ajunge mari regi şi pot stăpâni ţări 
atât de mari încât nimeni nu le ştie graniţele, dar şi ei pot 
fi înfrânți, înfrânți de bărbaţi care luptă ca fraţii. 

— Oferta lui Ragnall a fost ca eu să fiu rege al insulelor, 
iar el rege al Britaniei, îmi spuse Sigtryggr în acea noapte. 

— Al insulelor? 

— Al tuturor insulelor din mare, tot ce este de-a lungul 
coastei. 

Arătă cu mâna spre nord. Navigasem prin acele ape şi 
ştiam că la nord de Marea Irlandei se găseşte un amestec 
de insule, stânci şi valuri sălbatice. 

— Scoţilor nu le-ar fi plăcut deloc, am chicotit. Şi scoţii 
sunt o adevărată pacoste. 

Zâmbi larg. 

— Cred că la asta se gândea Ragnall. Eu urma să-i ţin pe 
scoţi la respect până când el cucerea pământurile saxone. 
Tăcu o clipă, uitându-se la scânteile care urcau în 
întuneric. Eu să iau stâncile, algele, pescăruşii şi caprele, 
iar el să ia aurul, grâul, femeile. 

— Ai refuzat? 

— Am acceptat. 


4 239 # 


— De ce? 

Mă privi cu singurul lui ochi. Celălalt era o zbârcitură de 
piele cicatrizată şi căzută în orbită. 

— Suntem fraţi, şi asta şi-a dorit tatăl nostru. Viaţa a 
devenit grea aici, în Irlanda, şi este vremea să găsim noi 
pământuri. Ridică din umeri. Pe lângă asta, dacă aş fi fost 
Lord al Insulelor, aş fi putut să le transform stâncile în aur. 

— Stânci, alge, pescăruşi şi capre? am întrebat. 

— Şi nave, zise el, referindu-se la piraterie. Şi se spune 
că sunt pământuri dincolo de mare. 

— Am auzit poveştile acelea, am spus neîncrezător. 

— Dar gândeşte-te! Pământuri noi! Aşteptând să se 
aşeze cineva acolo! 

— Nu e nimic altceva decât foc şi gheaţă, am zis. Am 
navigat cândva acolo, în ţinuturile unde gheaţa străluceşte 
şi munţii scuipă foc. 

— Atunci vom folosi focul ca să topim gheaţa. 

— Şi dincolo de acestea? Oamenii spun că sunt alte 
pământuri, dar bântuite de monştri. 

— Atunci îi căsăpim pe monştri, zise el voios. 

Entuziasmul lui mă făcu să zâmbesc. 

— Deci ai acceptat oferta fratelui tău? 

— Da! Eu aş fi fost Regele Mării, iar el Regele Britaniei. 
Apoi însă, a cerut-o pe Stiorra. 

Era linişte în jurul focului. Stiorra ascultase, cu faţa ei 
lungă şi gravă, iar acum se uită în ochii mei şi zâmbi uşor, 
un zâmbet tainic. Oamenii din jur se aplecaseră ca să audă 
mai bine şi le şopteau mai departe celorlalţi. 

— O voia pe Stiorra, am spus hotărât. 

— Întotdeauna vrea ostatici, zise Orvar. 

M-am încruntat. 

— Îi iei ostatici pe cei din familiile duşmanilor, nu ale 
prietenilor. 

— Toţi suntem duşmanii lui Ragnall, interveni Bjarke. 

Era comandantul lui Nidhogg, un normand înalt şi zvelt 
cu o barbă lungă şi împletită şi o faţă tatuată cu câte o 
navă pe fiecare obraz. 

— O are şi pe nevasta ta? l-am întrebat. 


4 240 # 


— Nevasta mea, două fiice şi fiul meu. 

Deci Ragnall conducea prin frică şi doar prin frică. 
Oamenii se temeau de el şi aşa şi trebuia, fiindcă era un 
bărbat înfricoşător, dar un conducător care stăpâneşte 
prin frică trebuie să aibă şi succes. Trebuie să-şi conducă 
oamenii din victorie în victorie, fiindcă în clipa în care-şi 
arată slăbiciunea este vulnerabil, iar Ragnall fusese 
înfrânt. Îl lovisem în pădurile din jurul lui Eads Byrig, îl 
alungasem de la Ceaster, deci nu era de mirare că oamenii 
pe care-i lăsase în Irlanda erau gata să-şi trădeze 
jurămintele. 

Asta ridica o nouă întrebare. Dacă un bărbat depune un 
jurământ de credinţă şi apoi stăpânul lui ia ostatici pentru 
îndeplinirea acelui jurământ, mai este jurământul valabil? 
Când un războinic îmi prinde mâinile cu ale sale, când 
rosteşte acele cuvinte care-i leagă soarta de a mea, îmi 
devine ca un frate. Ragnall părea să n-aibă încredere în 
nimeni. Lua atât jurăminte, cât şi ostatici. Toţi oamenii îi 
erau inamici, însă nimeni nu datorează loialitate 
inamicului. 

Svart, un uriaş care era al doilea comandant după 
Sigtryggr, mârâi: 

— Nu a vrut-o pe doamna Stiorra ca ostatică. 

— Nu, încuviinţă Sigtryggr. 

— Trebuia să fiu soţia lui, zise Stiorra, a cincea soţie a 
lui. 

— Ţi-a spus aşa ceva? am întrebat-o. 

— Fulla mi-a spus. Fulla este prima lui soţie. Mi-a arătat 
şi cicatricele ei. Tu ţi-ai bătut vreodată femeile, tată? 

I-am zâmbit printre flăcări. 

— Sunt slab în privinţa asta, nu. 

Îmi zâmbi înapoi. 

— Ne spuneai, ţin minte, că un bărbat nu bate o femeie. 
O repetai adesea. 

— Doar un bărbat slab bate o femeie, am zis. Unii dintre 
cei care ascultau păreau jenaţi, însă niciunul nu deschise 
gura. Dar cu siguranţă eşti un bărbat foarte puternic dacă 
ai mai mult de o soţie, am continuat uitându-mă la 


% 241 # 


Sigtryggr, care râse. 

— N-aş îndrăzni, m-ar bate măr. 

— Deci Ragnall a cerut-o pe Stiorra? am întrebat, 
revenind la subiect. 

— Şi-a adus întreaga flotă să o ia! Sute de oameni! A 
spus că era dreptul lui. Aşa că am venit aici. 

— Am fugit aici, îl corectă Stiorra. 

— Aveam şase nave, explică Sigtryggr, el avea treizeci şi 
şase. 

— Ce s-a întâmplat cu cele şase nave? 

— l-am mituit pe irlandezi cu ele, le-am schimbat pe 
grâu şi bere. 

— Pe aceiaşi irlandezi care au fost plătiţi să te omoare? 
Când Sigtryggr confirmă, am insistat: Şi cum de nu te-au 
omorât? 

— Fiindcă nu vor să moară pe stâncile astea, zise 
Sigtryggr, şi din cauza fiicei Domniei Tale. 

M-am uitat la ea. 

— Din cauza vrăjitoriilor tale? 

Stiorra încuviinţă din cap, apoi se ridică. Focul îi arunca 
umbre ciudate pe faţă. 

— Vino cu mine, tată, zise, şi i-am văzut pe oamenii lui 
Sigtryggr rânjind, distrându-se de o glumă secretă. Tată? 
Stiorra arătă spre vest. Oricum, a venit vremea. 

— Vremea? 

— O să vezi. 

Am urmat-o spre vest. Îmi dădu mâna ca să mă ghideze 
în josul pantei, fiindcă noaptea era întunecoasă şi cărarea 
din vârful dealului era abruptă. Am mers încet, aşteptând 
ca ochii să mi se deprindă cu bezna. 

— Eu sunt, spuse ea când am ajuns la poalele dealului. 

— Stăpână, răspunse o voce din întuneric. 

Erau santinelele de la zidul brut de piatră ridicat peste 
fâşia îngustă de pământ care ducea de la fort. Vedeam 
focuri acum, focuri de tabără, departe pe uscat. 

— Câţi oameni sunt în jurul acelor focuri? am vrut să 
ştiu. 

— Sute, spuse calmă Stiorra. Destui cât să ne 


% 242 # 


copleşească, aşa că am avut nevoie de alte metode să-i 
ţinem la distanţă. 

Îmi lăsă mâna şi se urcă pe vârful zidului. Abia o mai 
vedeam acum. Purta o mantie neagră ca noaptea, neagră 
ca părul ei, dar ştiam că stătea dreaptă, uitându-se la 
inamicul din depărtare. 

Şi apoi începu să cânte. 

Sau mai degrabă fredona şi gemea, vocea ei urcând şi 
coborând straniu într-un plânset, uneori oprindu-se pentru 
a ţipa apoi ca o vulpe. Apoi tăcu, lăsând să domnească o 
linişte tulburată doar de oftatul vântului. Peste câteva clipe 
începu din nou cu alte ţipete de vulpe, lătrături scurte şi 
ascuţite pe care le scuipă spre vest înainte de a-şi lăsa 
glasul să urce într-un strigăt disperat care încet-încet se 
dispersă într-un scâncet. Atunci, ca şi cum i-ar fi răspuns, 
orizontul vestic fu luminat de un fulger. Nu suliţele drepte 
ale lui Thor, nici zigzagurile furioase care împărțeau cerul 
în două, ci linii subţiri şi lucioase de fulger silențios de 
vară. Apăreau, îndepărtate şi strălucitoare, apoi lăsau loc 
iarăşi întunericului şi unei linişti pline de ameninţări. În 
lumina lor am văzut craniile albe ce formau oastea 
strigoilor de-a lungul zidului pe care stătea Stiorra. 

— l-am mai blestemat o dată, spuse ea. 

Am prins-o de mână şi am ajutat-o să coboare de pe zid. 

— Blestemat? 

— Îşi închipuie că sunt vrăjitoare. 

— Şi eşti? 

— Se tem de mine. Chem spiritele morţilor ca să-i 
bântuie şi vorbesc cu zeii. 

— Credeam că sunt creştini. 

— Sunt, dar se tem de vechii zei, şi eu le aţâţ această 
teamă. Tăcu, uitându-se în întuneric. Este altfel aici, în 
Irlanda, zise peste câteva clipe, părând nedumerită. Aici e 
ca şi cum vechea magie încă mai stăruie în pământ. Poţi s- 
o simţi. 

— Eu nu pot. 

Zâmbi. l-am văzut dinţii albi. 

— Am învăţat să citesc în rune. Fulla m-a învăţat. 


4 243 # 


Îi dădusem beţele de citit în rune pe care le folosise 
mama ei, beţişoare subţiri şi bine şlefuite care, atunci când 
erau aruncate, formau modele în care se putea desluşi 
viitorul, din câte se spunea. 

— Şi ce-ai aflat? 

— Mi-au spus că vei veni şi că Ragnall va muri. Au mai 
spus şi un al treilea lucru... 

— Un al treilea lucru? am îmboldit-o să continue, văzând 
că se oprise brusc. 

— Nu. Câteodată sunt prea greu de citit, zise ea 
hotărâtă, luându-mă de braţ şi ducându-mă înapoi spre 
focul de pe vârful dealului. Dimineaţă, vrăjitorii creştini 
vor încerca să-mi desfacă magia. O să dea greş. 

— Vrăjitorii creştini? 

— Preoţii, pufni ea cu dispreţ. 

— Şi ti-au spus runele că fratele tău mai mare va fi 
jugănit? 

Se opri să mă privească în întuneric. 

— Jugănit? 

— Era să moară. 

— Nu. Nu! 

— Brida a făcut-o. 

— Brida? 

— Căţeaua iadului i s-a alăturat lui Ragnall, am zis cu 
amărăciune. 

— Nu! protestă din nou. Dar Uhtred a fost aici! S-a dus 
la Ragnall cu solie de pace! 

— Îl cheamă părintele Oswald acum, am spus, şi exact 
asta n-o să fie niciodată, părinte. 

— Această Brida e o vrăjitoare? întrebă Stiorra cu glas 
aprig. 

— Aşa crede şi aşa spune. 

Răsuflă uşurată. 

— Ei bine, ăsta e treilea lucru pe care l-am citit în rune, 
tată, că o vrăjitoare trebuie să moară. 

— Beţele cu rune au spus aşa ceva? 

— Trebuie să fie vorba despre Brida, zise Stiorra 
înverşunată. În mod clar, se temuse că beţele prevedeau 


Y 244 # 


moartea ei. Va fi Brida, adăugă cu hotărâre. 
Am urmat-o înapoi la foc. 


Dimineaţă, trei preoţi irlandezi se apropiară de fâşia 
îngustă de pământ unde craniile erau înşirate pe zidul jos 
din piatră. Se opriră la cel puţin cincizeci de paşi, îşi 
înălţară mâinile în aer şi începură să intoneze rugăciuni. 
Unul dintre ei, un bărbat cu părul vâlvoi, dansa în cercuri 
în timp ce cânta. 

— Ce speră să facă? am întrebat. 

— Se roagă ca Dumnezeu să distrugă craniile, zise Finan 
făcându-şi cruce. 

— Chiar se tem de ele, am spus uimit. 

— Tu nu te-ai teme? 

— Sunt doar nişte tigve. 

— Ei sunt strigoii! zise el fioros. Nu ai ştiut asta atunci 
când ai pus capetele în jurul lui Eads Byrig? 

— Voiam doar să-l îngrozesc pe Ragnall, am spus. 

— Te-ai apărat cu oastea strigoilor, nu-i de mirare că a 
luat-o la sănătoasa. Iar asta, spuse Finan arătând în josul 
dealului, unde Stiorra aranjase craniile în aşa fel încât să 
privească spre uscat, oastea asta are puteri nebănuite! 

— Cum aşa? 

— Hai să-ţi arăt. 

Mă conduse dincolo de culme la o groapă înconjurată de 
pietre. Nu era mare, probabil doar vreo doi metri pătraţi, 
dar era plină de oase. 

— Dumnezeu ştie de câtă vreme sunt aici, zise Finan, 
erau acoperite cu lespedea aceea. Arătă spre o lespede de 
piatră care fusese trasă de lângă groapă. Pe suprafaţa ei 
fusese scrijelită o cruce, acum plină de licheni. Rămăşiţele 
fuseseră sortate, astfel încât oasele lungi ale picioarelor 
erau puse separat de coaste. Am văzut bazine, oase de la 
braţe, dar niciun craniu. Bănuiesc că primul strat era 
alcătuit din tigve, spuse irlandezul. 

— Cine au fost aceştia? am întrebat aplecându-mă să mă 
uit în groapă. 

— Probabil călugări. Îmi închipui că i-au măcelărit primii 


% 245 # 


năvălitori de la miazănoapte. Se întoarse şi se uită spre 
vest. Şi nenorociţii ăia sunt înspăimântați. Este o armată a 
morţilor, a propriilor morţi! O să ceară o grămadă de aur 
ca s-o înfrunte. 

— Aur? 

Finan zâmbi uşor. 

— Ragnall i-a plătit pe Uí Néill cu aur ca s-o prindă pe 
Stiorra. Dar, ca să se lupte şi cu morţii, nu doar cu viii, o 
să vrea cu mult mai mult aur decât le-a dat el până acum. 

— Morţii nu luptă, am spus. 

Finan pufhni. 

— Voi, saxonii! Câteodată am impresia că nu ştiţi nimic! 
Aşa este, morţii nu luptă, dar se răzbună! Vrei laptele acru 
de la uger? Vrei să-ţi piară recoltele? Să ţi se 
îmbolnăvească vitele? Copiii? 

Îi auzeam pe preoţii irlandezi scoțând ţipete de vulpe şi 
m-am întrebat dacă aerul nu era cumva plin de spirite 
nevăzute ce se luptau între ele. Gândul mă făcu să-mi ating 
ciocanul de la gât, dar am uitat de strigoi când fiul meu 
strigă de pe deal: 

— Tată! Navele! 

Am văzut că ultimele două nave veneau dinspre sud, 
ceea ce însemna că Orvar le convinsese echipajele să-l 
trădeze pe Ragnall. Aveam acum flota mea şi începutul 
unei armate. 

— Trebuie să salvăm familia lui Orvar, am zis. 

— Am promis, încuviinţă Finan. 

— Ragnall nu-i ţine cu războinicii săi călare. Nu vrei să 
te încetinească femeile şi copiii când faci raiduri în 
teritoriul inamic. 

— Dar îi ţine undeva la loc sigur, zise Finan. 

Prin urmare, erau la Eoferwic. Oraşul acela era baza lui 
Ragnall, fortăreaţa lui. Ştiam că-şi trimisese o parte din 
oaste acolo, probabil ca să apere zidurile romane, în timp 
ce restul armatei lui prăda Mercia. 

— Să sperăm doar că nu sunt la Dunholm, am spus. 

Cetatea Bridei era formidabilă, cocoţată pe un tanc 
deasupra râului. 


4 246 # 


— Ne-ar fi cumplit de greu să cucerim locul ăla, oftă 
Finan. 

— Trebuie să fie la Eoferwic, am zis, rugându-mă să nu 
mă înşel. Mă gândeam că la Eoferwic începuse povestea 
mea. 

Acolo murise tatăl meu. Acolo devenisem lord de 
Bebbanburg. Acolo îl întâlnisem pe Ragnar şi aflasem 
despre vechii zei. Şi era timpul să mă întorc. 


% 247 # 


PARIEA A TREIA 


Războiul fraţilor 


4 248 # 


Unsprezece 


Am îndurat la viaţa mea călătorii de coşmar. Am fost 
sclav cândva, trăgând la o vâslă grea pe mări agitate, 
îngheţând în apa împroşcată pe punte, luptând cu valurile 
şi cu vântul, împingând o navă spre ţărmul înconjurat de 
stânci şi de gheţuri. Aproape că mi-aş fi dorit să ne înghită 
marea. Gemeam de frică şi de frig. 

Acum însă a fost mai rău. 

Fusesem la bordul lui Heahengel, corabia lui Alfred, 
atunci când flota lui Guthrum dispăruse într-o furtună 
izvorâtă din senin care biciuise marea cu furie imensă în 
dreptul țărmului Wessexului. Vântul şuiera, valurile erau 
diavoli albi, catargele zburaseră peste bord, velele 
fuseseră rupte în fâşii zdrenţuite şi marile nave se 
scufundaseră una după alta. Urletele înecaţilor îmi 
stăruiseră în minte zile întregi. 

Dar acum a fost mai rău. 

A fost mai rău chiar dacă marea era calmă, iar vântul 
care venea dinspre vest adia uşor. N-am văzut niciun 
duşman. Am traversat o mare la fel de liniştită ca un iaz de 
rațe, şi totuşi fiecare clipă a acelei călătorii a fost 
înspăimântătoare. 

Am părăsit lochul când apa era înaltă şi curenţii sălbatici 
care curgeau prin strâmtori erau supuşi şi calmi. Aveam 
cinci nave acum. Toate echipajele lui Ragnall din Loch 
Cuan îi juraseră credinţă lui Sigtrygg, dar asta însemna că 
trebuia să le luăm familiile, pe lângă toţi oamenii lui 
Sigtryggr şi toţi oamenii mei. Nişte corăbii care erau 
făcute să care nu mai mult de şaptezeci de oameni aveau 
acum aproape două sute la bord. Erau mult adâncite din 
cauza greutăţii, astfel încât cei care nu vâsleau trebuiau să 
scoată permanent apa aruncată la bord de valuri. 


4 249 # 


Aruncaserăm o parte din balast peste bord, dar asta le 
îngreunase periculos spre vârf, astfel încât se balansau 
îngrijorător de fiecare dată când o pală de vânt rătăcitoare 
venea dinspre nord sau sud şi chiar şi cel mai mic val 
neregulat risca să ne scufunde. Deşi marea era atât de 
calmă, în nicio clipă nu m-am simţit în afara pericolului. 
Chiar şi în cea mai cumplită furtună, bărbaţii pot vâsli, pot 
să se lupte cu zeii, dar acele cinci nave pe marea liniştită 
erau îngrozitor de vulnerabile. Cele mai rele momente 
erau noaptea. Vântul scădea până la o boare, ceea ce ar fi 
putut fi salvarea noastră, dar în întuneric nu puteam vedea 
micile valuri, ci doar le simţeam atunci când treceau de 
balustradă. Vâsleam încet şi constant prin beznă şi 
umpleam urechile zeilor cu rugăciuni. Ascultam loviturile 
de vâsle, străduindu-ne să stăm aproape de celelalte nave, 
şi ne tot rugam fiecărui zeu cunoscut de noi. 

Fără îndoială, zeii ne-au ascultat, fiindcă a doua zi toate 
cele cinci nave au ajuns în siguranţă pe coasta Britaniei. 
Era ceaţă pe țărm, îndeajuns de groasă cât să învăluie 
promontoriile de la sud şi de la nord, şi Dudda se încruntă 
nedumerit. 

— Dumnezeu ştie unde ne aflăm, recunoscu el într-un 
final. 

— Oriunde suntem, trebuie să debarcăm, i-am spus. 

Aşa că am vâslit direct spre țărm, unde valurile mici abia 
se mişcau. Sunetul carenei zgâriind nisipul fu cel mai 
dulce sunet pe care-l auzisem vreodată. 

— Dumnezeule, gemu Finan căzând în genunchi şi 
făcându-şi cruce. Mă rog lui Dumnezeu să nu mai văd nicio 
navă cât oi trăi. 

— Roagă-te doar să nu fim în Strath Clota, am spus. 

Tot ce ştiam era că, vâslind spre est, traversaserăm 
marea acolo unde Northumbria se mărginea cu Scoţia, iar 
ţărmul Scoției era locuit de sălbatici care-şi numeau ţara 
Strath Clota. Aceasta era o ţară sălbatică, un loc al 
jefuitorilor, al forturilor sumbre şi al luptelor fără milă. 
Aveam oameni mai mult decât îndeajuns pentru a ne croi 
drumul cu arma spre sud, dacă trăsesem pe ţărmul 


4 250 # 


scoţian, dar nu voiam să fim urmăriţi de sălbatici cu părul 
vâlvoi care voiau răzbunare, jaf şi sclavi. 

Am văzut prin ceaţă nişte dune înierbate şi pantele 
domoale ale unui deal dincolo de ele şi mi-am spus că aşa 
trebuie să se fi simţit şi strămoşul meu atunci când, după 
ce a traversat Marea Nordului, a atins un țărm ciudat din 
Britania, fără să ştie unde era şi ce pericole îl aşteptau. 
Numele lui era Ida, Ida Purtătorul Făcliei, şi el a fost cel 
care a capturat ţancul de lângă marea cenuşie unde se 
ridica acum Bebbanburgul. Şi oamenii lui, la fel ca oamenii 
care coborau acum din cele cinci nave, cu siguranţă 
înaintaseră prin apa joasă de la mal pentru a-şi aduce 
armele într-o ţară străină şi priviseră atent uscatul, 
întrebându-se ce inamici îi aşteptau. li învinseseră pe acei 
inamici, iar pământul pe care-l cuceriseră războinicii lui 
Ida era acum pământul nostru. Inamicii lui Ida Purtătorul 
Făcliei fuseseră alungaţi de pe păşunile şi din văile lor, 
vânaţi până în [ara Galilor, Scoţia sau în Cornwallum, iar 
ţara pe care o lăsaseră în urmă era acum a noastră, ţara 
pe care într-o bună zi voiam s-o numim Englaland. 

Sigtryggr sări pe mal. 

— Bun venit în regatul tău, i-am spus. Cel puţin sper că 
este regatul tău. 

Se uită la dunele unde creştea iarba palidă. 

— Aceasta este Northumbria? 

— Aşa trag nădejde. 

— De ce n-ar fi regatul Domniei Tale, Lord Uhtred? mă 
întrebă el rânjind. 

Mărturisesc că fusesem tentat. Să fiu rege al 
Northumbriei? Să fiu stăpân al pământurilor care 
odinioară formaseră regatul familiei mele? Fiindcă mă 
trăgeam dintr-un neam de regi. Urmaşii lui Ida Purtătorul 
Făcliei domniseră în Bernicia, un regat care cuprindea 
Northumbria şi părţile sudice ale Scoției, şi un rege al 
Berniciei clădise Bebbanburgul pe stânca sumbră de lângă 
mare. Preţ de o clipă, stând pe acea plajă înconjurată de 
ceaţă lângă valurile care se spărgeau încet, mi-am 
imaginat o coroană pe cap, însă apoi m-am gândit la 


% 251 # 


Alfred. 

Nu-mi plăcuse de el mai mult decât îi plăcuse lui de 
mine, dar nu eram atât de prost încât să-l consider un rege 
rău. Fusese un rege bun, însă cârmuirea unei ţări nu 
înseamnă nimic altceva decât datorie şi responsabilitate, şi 
acestea îl uzaseră pe Alfred şi-i puseseră riduri pe faţă şi 
coji pe genunchii roşi de atâta rugăciune. Tentaţia mea 
venea dintr-o dorinţă copilărească, de parcă un rege putea 
să facă orice voia. În acel moment, dintr-un motiv 
oarecare, am văzut-o cu ochii minţii pe Mus, copila nopţii 
din Ceaster. Cu siguranţă am zâmbit, şi Sigtryggr îmi 
interpretă greşit zâmbetul ca pe o acceptare a sugestiei 
lui. 

— Ar trebui să fii rege, Lord Uhtred. 

— Nu, am răspuns hotărât, şi pentru o clipă am fost 
tentat să-i spun adevărul, dar nu puteam să-l înscăunez 
rege al Northumbriei şi să-i spun, în acelaşi timp, că 
Northumbria era blestemată. 

Nu putem şti viitorul. Poate unii, ca fiica mea, pot să 
citească în rune şi să găsească profeţii în grămada de 
beţişoare, şi alţii, ca scorpia de căţea din peşteră, cea care- 
mi spusese viitorul, poate primesc vise de la zei, dar 
pentru cei mai mulţi dintre noi viitorul este o ceaţă şi 
vedem înainte doar atât cât ne permite ceața; cu toate 
astea,  nutream convingerea că Northumbria era 
blestemată. La nordul ei era Scoţia, şi oamenii acelei ţări 
sunt sălbatici, violenţi şi mândri. Soarta ne-a impus să ne 
batem cu ei, probabil pentru totdeauna, dar nu doream să 
comand o armată pe dealurile lor mizerabile. Să stai în 
văile Scoției însemna să cazi în ambuscadă, pe când să 
mărşăluieşti pe înălţimi însemna să mori de foame. Scoţii 
stăteau bine în ţara lor, iar dacă se gândeau s-o ia pe a 
noastră, aveam să-i omorâm aşa cum am făcut 
dintotdeauna, exact aşa cum ei ne-ar fi măcelărit dacă le- 
am fi invadat dealurile. 

Iar la sud de Northumbria erau saxonii. Ei aveau un vis, 
visul lui Alfred, visul pe care-l slujisem aproape toată viaţa 
mea, de a uni într-o singură ţară regatele locuite de saxoni, 


4 252 # 


şi Northumbria era ultima parte a acelui vis pe care 
ZFthelflaed voia cu atâta ardoare să-l împlinească. 
Călcasem multe jurăminte în viaţa mea, dar niciodată unul 
dat lui /ZEthelflaed. Aveam să-l înscăunez pe Sigtryggr, 
punându-i condiţia să trăiască în pace cu Mercia lui 
ZEthelflaed. 

Aveam să-i dau tronul ca să-l distrug pe fratele lui şi ca 
să pot ataca Bebbanburgul, chiar dacă sădeam eu însumi 
seminţele pieirii regatului său. Deşi el trebuia să jure că va 
trăi în pace cu Mercia, n-aş fi putut cere ca /ZEthelflaed să 
trăiască în pace cu el. Northumbria lui Sigtryggr avea să 
fie prinsă între sălbăticia nordului şi ambițiile sudului. 

Nu i-am spus lui Sigtryggr nimic din toate acestea. In 
schimb, mi-am pus braţul pe după umărul lui şi am mers 
pe vârful unei dune de unde am urmărit debarcarea. Ceaţa 
se ridica, şi pe toată lungimea țărmului vedeam cum erau 
aduse arme şi scuturi prin apa joasă. Copiii, eliberaţi din 
navele înghesuite, alergau pe plajă ţipând şi făcând tumbe. 

— Vom mărşălui sub stindardul tău, i-am spus lui 
Sigtryggr. 

— 'Toporul roşu. 

— Fiindcă oamenii vor crede că-l slujeşti pe fratele tău. 

— Şi mergem la Jorvik. 

Se încruntă gânditor. Briza care începuse să adie îi 
flutura părul. Se uita la nave cu părere de rău că trebuia 
să le abandoneze, dar nu era altă variantă. Un băieţel urcă 
pe dună şi se uită cu gura căscată la el, însă un mârâit din 
partea mea fu de ajuns ca să-l pună pe fugă. 

— Nu-ţi plac copiii? mă întrebă amuzat Sigtryggr. 

— Îi urăsc. Sunt nişte afurisiţi mici şi gălăgioşi. 

Râse. 

— Fiica Domniei Tale spune că ai fost un tată bun. 

— Asta fiindcă m-a văzut rar. 

Am simţit un junghi uşor. Avusesem noroc cu copiii mei. 
Stiorra era o femeie pe care orice bărbat ar fi fost mândru 
s-o numească fiica lui, în timp ce Uhtred, care acum căra 
sulițe pe țărm şi râdea cu tovarăşii săi, era un om de 
treabă şi un războinic priceput, dar cel mai mare? Fiul 


4 253 # 


meu jugănit? El era cel mai deştept şi probabil cel mai bun 
dintre cei trei, însă n-aveam să fim niciodată prieteni. 

— Tatăl meu nu m-a plăcut niciodată, am spus. 

— Nici al meu, zise Sigtryggr, cel puţin nu până am 
devenit bărbat. Se întoarse şi se uită înspre dune. Ce 
facem acum? 

— Aflăm unde suntem. Cu puţin noroc, ne găsim aproape 
de Cair Ligualid, deci mergem întâi acolo şi punem 
familiile la adăpost. Apoi o luăm spre Eoferwic. 

— Cât de departe este? 

— Fără cai? Ne va trebui o săptămână. 

— Poate fi apărat? 

— Are ziduri bune, dar este aşezat pe teren plat. Are 
nevoie de o garnizoană mare. 

— Şi dacă fratele meu este acolo? 

— Ne vom trezi cu o luptă-n faţă, am spus, dar oricum 
asta avem de făcut. Nu eşti în siguranţă până ce Ragnall 
nu-i în pământ. e 

Mă îndoiam că Ragnall s-ar fi întors la Eoferwic. In ciuda 
înfrângerii sale de la Eads Byrig, încă mai avea o armată 
mare căruia trebuia să-i ofere prăzi. Bănuiam că încă jefuia 
Mercia, dar fără îndoială trimisese o trupă înapoi la 
Eoferwic ca să apere oraşul până se întorcea el. Pe de altă 
parte, puteam să mă înşel cu totul. Mărşăluiam ca orbii, 
dar cel puţin navele noastre ajunseseră în Northumbria, 
fiindcă spre sfârşitul dimineţii, când ceața se ridicase 
complet, am urcat pe un deal din apropiere şi am văzut 
fum ridicându-se dintr-un oraş destul de mare aflat la nord 
de noi. Putea fi doar Cair Ligualid, fiindcă nu mai era nicio 
altă aşezare importantă în Cumbraland. 

Cumbraland era acea parte a Northumbriei de la vest de 
munţi. Întotdeauna fusese un loc sălbatic şi nelegiuit. Regii 
care stăpâneau în Eoferwic puteau pretinde că stăpâneau 
şi în Cumbraland, dar puţini ar fi mers acolo fără o armată 
mare şi chiar şi mai puţini ar fi socotit că merita să facă o 
astfel de călătorie. Era o regiune de dealuri şi lacuri, văi 
adânci şi păduri şi mai adânci. Danezii şi normanzii se 
aşezaseră aici şi construiseră ferme apărate de palisade 


4 254 # 


solide, dar nu era o zonă care să te îmbogăţească. Erau 
capre şi oi, câteva câmpuri amărâte cu orz, duşmani peste 
tot. Vechii locuitori, mici şi negricioşi, încă trăiau în văile 
înalte, venerând zei uitaţi în alte părţi, şi scoţii treceau tot 
timpul râul Hedene ca să ia vite şi robi. Cair Ligualid apăra 
acel râu, însă oraşul n-ar fi existat dacă nu l-ar fi construit 
şi fortificat romanii, care au lăsat şi o biserică mare în 
centru. 

Poate că odinioară fusese o fortăreață înspăimântătoare, 
la fel de formidabilă ca Eoferwic şi Ceaster, dar timpul nu 
avusese milă de Cair Ligualid. Zidurile de piatră căzuseră 
parţial, clădirile romane se dărâmaseră aproape toate, 
rămânând numai o adunătură de cocioabe de lemn cu 
acoperişuri din stuf. Biserica încă era în picioare, deşi 
zidurile se prăbuşiseră în cea mai mare parte şi fuseseră 
reparate cu scânduri, iar vechiul acoperiş din ţiglă 
dispăruse demult. Totuşi, lăcaşul mi-era drag, fiindcă acolo 
o văzusem prima oară pe Gisela. M-am înfiorat de dor 
atunci când am intrat în Cair Ligualid şi am aruncat o 
privire scurtă spre Stiorra, care semăna atât de mult cu 
mama ei. 

Încă mai erau călugări în oraş, cu toate că în primul 
moment i-am luat drept cerşetori sau vagabonzi în straie 
lungi şi ciudate. Stofa maronie era peticită, mânecile, 
rupte, şi doar tonsurile şi crucile grele din lemn trădau 
ocupaţia celor cinci bărbaţi. Cel mai în vârstă, care avea o 
barbă subţire şi lungă până la brâu, se grăbi să ne 
întâmpine. 

— Cine sunteţi? Ce vreţi? Când plecaţi? 

— Cine eşti? i-am replicat. 

— Sunt abatele Hengist, spuse el cu un ton care sugera 
că ar trebui să-i recunosc numele. 

— Cine cârmuieşte aici? 

— Dumnezeu Atotputernic. 

— EI este jarlul? 

— El este jarlul întregului pământ şi a tot ce este pe el. 
El este jarlul creaţiei! 

— Atunci de ce nu a reparat zidurile aici? 


4 255 # 


Abatele Hengist se încruntă, neştiind cum să răspundă. 

— Cine eşti? 

— Omul care-o să-ţi scoată maţele pe gaura curului dacă 
nu-mi spui cine cârmuieşte la Cair Ligualid, i-am zis pe un 
ton blajin. 

— Eu! zise Hengis făcând un pas înapoi. 

— Bine, am spus vesel. Stăm două nopţi. Mâine vă vom 
ajuta să vă reparaţi zidul. Bănuiesc că n-aveţi destulă 
mâncare pentru noi toţi, dar ne veţi da bere. Vom lăsa 
femeile şi copiii aici, sub protecţia voastră, şi-i veţi hrăni 
până vom trimite după ei. 

Abatele Hengist se uită cu gura căscată la mulţimea 
care intrase în oraşul lui. 

— Nu pot hrăni atâta... 

— Eşti creştin? 

— Bineînţeles! 

— Crezi în minuni? Cum el se grăbi să încuviinţeze, am 
continuat: Atunci mai bine adu cele cinci pâini şi doi peşti, 
şi roagă-te ca nenorocitul ăla de zeu al tău să facă rost de 
restul. Las aici şi nişte războinici, şi ei trebuie hrăniţi. 

— Nu putem... 

— Ba da, puteţi, am mârâit. Am mers la el şi l-am luat de 
sutană, prinzând şi o bucată de barbă albă în acelaşi timp. 
O să-i hrăniţi, piticanie scârboasă ce eşti, şi o să-i apăraţi, 
şi dacă găsesc vreun copil lipsă sau vreun copil flămând 
când trimit după ei, rad carnea de pe oasele tale sfrijite şi 
le arunc la câini. Îl scuturam în timp ce vorbeam. Aveţi 
capcane pentru peşti? Aveţi grâne? Aveţi animale? 
Aşteptam până dădea din cap fără tragere de inimă la 
fiecare întrebare. Atunci o să-i hrăniţi! L-am scuturat din 
nou, apoi l-am lăsat brusc, astfel încât se împiedică şi căzu 
în fund. lată, am spus vesel, ne-am înţeles. Vom mai avea 
nevoie şi de lemne să reparăm zidurile, am adăugat când 
se ridică în picioare. 

— Nu avem, se văicări el. 

Văzusem puţini copaci lângă oraş, şi oricum erau 
piperniciţi şi îndoiţi de vânt, nu i-am fi putut folosi ca să 
umplem găurile din vechile ziduri. 


4 256 # 


— Nu aveţi lemn? Şi atunci din ce este construită 
mănăstirea voastră? 

Se holbă la mine pentru o clipă. 

— Din lemn, şopti într-un final. 

— Iată! am spus voios. Ai câte un răspuns pentru fiecare 
dintre problemele voastre! 

Nu puteam duce femeile şi copiii la Eoferwic. Femeile 
puteau mărşălui la fel de bine ca bărbaţii, dar copiii ne 
încetineau. Pe lângă asta, nu duceam cu noi hrană, deci tot 
ce urma să mâncăm pe drum trebuia cumpărat, furat sau 
vânat, aşa că era preferabil să avem cât mai puţine guri de 
ostoit. Era aproape sigur că vom ajunge la Eoferwic 
flămânzi, dar acolo aveam să găsim depozitele pline cu 
grâne, carne afumată şi peşte. 

Inainte de orice, trebuia să protejăm familiile pe care le 
lăsam acolo. Bărbaţii aveau să lupte cu nădejde, dar 
trebuiau să ştie că femeile şi copiii lor erau în siguranţă, 
aşa că am petrecut o zi umplând găurile din zidul de la 
Cair Ligualid cu lemne solide luate din mănăstire. Erau 
doar şapte călugări şi doi băieţi în clădirile care puteau 
adăposti şaptezeci de oameni, iar căpriorii şi stâlpii 
alcătuiră o palisadă zdravănă. Pentru a apăra fortificațiile 
am lăsat treizeci şi şase de războinici, majoritatea bărbaţi 
mai în vârstă sau răniţi. 

Nu aveau nicio şansă să reziste unui atac de anvergură 
din partea unei hoarde de războinici urlători din Strath 
Clota, dar un astfel de atac era puţin probabil. Scoţii 
năvăleau în cete de patruzeci-cincizeci de oameni, toţi 
oameni duri călare pe cai mici, însă ei nu treceau râul ca 
să moară sub zidul roman. Veneau să ia robi de pe câmpuri 
şi vite de pe păşuni, iar acei câţiva oameni pe care i-am 
lăsat, laolaltă cu populaţia oraşului, ar trebui să fie mai 
mult decât de ajuns ca să respingă un atac. Ca să fim 
siguri, am ridicat o lespede din biserică şi am găsit o veche 
criptă plină cu oase, de unde am luat şaizeci şi trei de 
cranii pe care le-am pus pe zidurile oraşului, cu ochii goi 
privind înspre afară. Abatele Hengist protestă. 

— Sunt călugări, stăpâne! 


4 257 # 


— Vrei ca duşmanul să-ţi siluiască cei doi novici? 

— Doamne fereşte, nu! 

— E oastea strigoilor, am spus. Morţii îi protejează pe 
cei vii. 

Stiorra, învăluită în negru, murmură incantaţii ciudate 
pentru fiecare dintre cei şaizeci şi trei de paznici, apoi făcu 
pe frunţile lor un simbol ce nu însemna nimic pentru mine. 
Era doar o dâră de funingine umedă, însă Hengist, văzând 
dâra şi auzind incantaţiile, se temu de o magie păgână 
prea puternică pentru credinţa lui slabă. Aproape că-mi 
părea rău pentru el, fiindcă încerca să-şi menţină religia 
vie într-un loc plin de păgânism. Cele mai apropiate ferme 
aparţineau unor nordici care-i venerau pe Thor şi pe Odin, 
care le sacrificau animale vechilor zei şi nu aveau niciun 
dram de iubire pentru mântuitorul bătut în cuie al lui 
Hengist. 

— Mă mir că nu te-au omorât, i-am spus. 

— Păgânii? făcu el tresărind. Unii au vrut, dar cel mai 
puternic jarl de aici este Geir, şi nevasta lui era bolnavă de 
moarte, stăpâne, şi a adus-o la noi şi ne-a cerut s-o 
tămăduim cu ajutorul lui Dumnezeu. In marea Lui 
milostenie, ne-a dat acest ajutor, încheie smerit călugărul. 

— Ce-aţi făcut? l-am întrebat. V-aţi rugat? 

— Bineînţeles, stăpâne, dar i-am şi înţepat bucile cu una 
dintre săgețile sfintei Bega. 

— Cum adică? l-aţi băgat săgeți în cur? 

Încuviinţă din cap. 

— Sfânta Bega a apărat pământul mănăstirii sale cu un 
arc, stăpâne, dar n-a ochit ca să omoare, ci doar ca să-i 
sperie şi să-i alunge pe răufăcători. Intotdeauna spunea că 
Dumnezeu îi ghidează săgețile la ţintă, şi suntem norocoşi 
să avem una dintre ele. 

— Dumnezeu îi nimerea pe nenorociţi în cur? 

— Da, stăpâne. 

— Şi voi acum trăiţi aici sub protecţia lui Geir? 

— Da, stăpâne, mulţumită binecuvântatei sfinte Bega şi 
săgeţilor ei. 

— Unde este Geir? 


% 258 # 


— S-a alăturat lui Ragnall, stăpâne. 

— Şi ce veşti aveţi de la Ragnall sau de la Geir? 

— Niciuna, stăpâne. 

Nici nu mă aşteptam la vreo ştire. Cumbraland era prea 
departe, dar mi se părea interesant că Geir socotise că 
merita să treacă dealurile şi să se alăture armatei lui 
Ragnall. 

— De ce s-a dus la jarlul Ragnall? l-am întrebat pe 
călugăr. 

Abatele Hengist începu să tremure, şi mâna i se strânse 
de parcă ar fi vrut să-şi facă semnul crucii. 

— Era înspăimântat, stăpâne! Jarlul Ragnall a trimis 
vorbă că-l va măcelări pe fiecare bărbat de aici dacă nu 
vine în oastea lui. Işi făcu cruce şi închise ochii o clipă. 
Toţi s-au dus, stăpâne! Toţi proprietarii de pământ care 
aveau arme. Se tem de el. Şi am auzit că jarlul Ragnall îi 
urăşte pe creştini! 

— Aşa este. 

— Domnul să ne apere, suspină el. 

Ragnall stăpânea doar prin frică, însă asta dădea roade 
numai atâta vreme cât era victorios. Am simţit un junghi 
de vină gândindu-mă la ce făceau trupele lui în Mercia. 
Măcelăreau şi ardeau şi distrugeau tot ce nu era apărat de 
un burh, dar /ZEthelflaed ar fi trebuit să atace spre nord. 
Apăra Mercia, în loc să atace Northumbria. Nu-ţi scapi 
casa de o invazie de viespi omorându-le una după alta, ci 
găsindu-le cuibul şi dându-i foc. Eram urmaşul lui Ida 
Purtătorul Făcliei şi, aşa cum el adusese focul de dincolo 
de mare, eu aveam să duc flăcările dincolo de dealuri. 

Am plecat a doua zi dimineaţă. 

Fu o călătorie grea pe un teren dificil. Găsiserăm trei 
ponei şi un catâr în apropiere de Cair Ligualid, dar n-am 
găsit cai. Stiorra cu fiica ei călăreau pe unul dintre ponei, 
dar noi ceilalţi mergeam pe jos cărându-ne zalele, armele, 
hrana şi scuturile. Am băut din pâraie de munte, am 
omorât oi la cină şi le-am prăjit coastele peste focuri 
amărâte de ferigi şi grozamă. Toţi eram obişnuiţi să 
călărim sau să vâslim către bătălie, iar încălţările noastre 


4 259 # 


nu erau potrivite pentru acel drum. Deja a doua zi, cărările 
pietroase amenințau să ne rupă cizmele în bucăţi, aşa că 
le-am ordonat oamenilor să umble desculți şi să-şi păstreze 
încălţările pentru luptă. Asta ne-a încetinit, fiindcă oamenii 
şchiopătau şi se împiedicau. Acolo nu erau drumuri 
romane, ci doar cărări de oi şi capre şi dealuri înalte 
bătute de vântul din nord şi de rafalele de ploaie. În 
primele două nopţi am dormit sub cerul liber şi am avut 
puţină mâncare, dar în a treia zi am coborât într-o vale 
fertilă unde o fermă bogată ne oferi căldură. O femeie şi 
două slujnice în vârstă ne priveau sosind. Eram peste trei 
sute cincizeci, toţi purtând arme, şi femeia lăsă deschisă 
poarta palisadei ca să arate că nu putea să opună 
rezistenţă. Era căruntă, băţoasă şi cu ochi albaştri, 
stăpână peste o casă, două hambare şi un staul de vite 
putrezit. 

— Soţul meu nu e aici, ne întâmpină ea cu răceală. 

— S-a dus la Ragnall? am întrebat. 

— La jarlul Ragnall, da, mormăi femeia. 

— Cu câţi oameni? 

— Şaisprezece. Şi cine sunteţi voi? 

— Oameni chemaţi de jarlul Ragnall, am spus vag. 

— Am auzit că are nevoie de cât mai mulţi, zise ea 
batjocoritor. 

— Ce aţi auzit, doamnă? am întrebat-o, intrigat de tonul 
vocii ei. 

— Njall o să vă spună. Bănuiesc că mă veţi jefui? 

— Voi plăti pentru tot ce luăm. 

— Tot flămânzi o să rămânem. Nu pot să-mi hrănesc 
oamenii cu bucăţile voastre de argint. 

Njall se dovedi a fi unul dintre cei şaisprezece războinici 
care plecaseră în sud ca să se alăture armatei lui Ragnall. 
Îşi pierduse mâna dreaptă la Eads Byrig şi se întorsese în 
această vale singuratică unde făcea agricultură pe câteva 
fâşii amărâte de pământ. Veni la fermă în acea noapte, un 
om morocănos cu barbă roşie, un ciot bandajat şi o nevastă 
mică şi antipatică. Majoritatea oamenilor mei mâncau în 
hambarul mai mare, înfulecând trei porci şi două capre, 


4 260 # 


dar Lifa, care era stăpâna fermei în absenţa soţului ei, 
insistase ca eu şi câţiva războinici să mergem în casă, 
unde ne servi o cină formată din carne de vită, orz, pâine şi 
bere. 

— Avem un harpist, îmi spuse, dar a plecat în sud cu 
soţul meu. 

— Şi nu se mai întoarce, completă Njall. 

— A fost ucis, explică Lifa. Ce fel de duşman omoară 
harpişti? 

— Am fost acolo, zise sumbru Njall, l-am văzut luând o 
suliță în spate. 

— Spune-ne povestea ta, Njall, îi ceru gazda. Spune-le 
acestor bărbaţi ce fel de inamic vor înfrunta. 

— Uhtred, mârâi Njall. 

— Am auzit de el, am spus. 

Njall îmi aruncă o privire neliniştită. 

— Dar nu te-ai luptat cu el. 

— Adevărat. Turnându-i bere, l-am îmboldit: Ce s-a 
întâmplat acolo? 

— Are o vrăjitoare care-l ajută, zise el atingându-şi 
ciocanul de la gât. O vrăjitoare! 

— N-am mai auzit despre asta. 

— Vrăjitoarea Merciei. O cheamă Æthelflaed. 

— ZEthelflaed este vrăjitoare? se băgă Finan. 

— Cum altfel poate conduce Mercia? întrebă nervos 
Njall. Credeţi că o femeie poate cârmui dacă nu foloseşte 
vrăjitoria? 

— Aşadar, ce s-a întâmplat? întrebă Sigtryggr. 

Am obţinut povestea de la el. Pretindea că Ragnall ne 
asediase la Ceaster, cu toate că nu-şi putea aduce aminte 
numele acelui oraş, doar că era un loc cu ziduri de piatră 
despre care bănuia că fuseseră construite de duhurile 
aflate în slujba lui ZEthelflaed. 

— Chiar şi aşa, erau prinşi în capcană în oraş, şi jarlul a 
zis că-i va ţine acolo până va pune mâna pe restul Merciei. 
Dar vrăjitoarea a trimis o furtună, şi Uhtred a călărit pe 
vântul dimineţii. 

— A călărit pe vânt? 


% 261 # 


— A venit cu furtuna. A venit o hoardă de oameni, dar el 
comanda. Are o spadă de foc şi un scut de gheaţă. A venit 
cu tunetul. 

— Şi jarlul Ragnall? am vrut să ştiu. 

Njall ridică din umeri. 

— Trăieşte. Încă are o armată, dar aşa are şi Uhtred. 

Nu ştia mai multe, fiindcă fusese luat prizonier la Eads 
Byrig. Se numărase printre oştenii inamici cărora le 
dăduserăm drumul după ce le tăiaserăm mâna. Venise 
acasă pe jos, ne spuse, după care mai adăugă o frântură de 
veste: 

— Jarlul poate că este mort. Dar plănuia să prade Mercia 
până când propria lui vrăjitoare îşi făcea magia ei. 

— Vrăjitoarea lui? am întrebat. 

Îşi atinse din nou ciocanul. 

— Cum te lupţi contra unei vrăjitoare? Cu altă 
vrăjitoare, bineînţeles! Jarlul a găsit una puternică! O 
scorpie bătrână, şi ea face morţii. 

— Face morţii? 

— Am călătorit spre nord cu ea, zise Njall strângându-şi 
ciocanul între degete, şi atunci mi-a explicat. 

— Ce ţi-a explicat? întrebă Sigtryggr. 

— Creştinii îi venerează pe morţi. Fiecare biserică de-a 
lor se roagă la un mort ca la un idol, şi mulţi păstrează 
bucăţi din trupurile unor morţi în cutii din argint. 

— Am văzut aşa ceva, am spus. 

— Relicve, zise Finan. 

— Şi ei vorbesc cu bucăţile din morţi, continuă Njall, şi 
morţii vorbesc cu zeul lor. Se uită în jurul mesei, temându- 
se că nimeni nu-l credea. Aşa fac ei! stărui. Aşa vorbesc ei 
cu zeul lor! 

— Are noimă, spuse cu grijă Sigtryggr uitându-se la 
mine. 

Am dat din cap. 

— Celor vii le e greu să vorbească cu morţii. 

— Dar nu şi creştinilor! zise Njall. De aceea câştigă! De 
aceea vrăjitoarea lor este atât de puternică! Zeul lor îi 
ascultă pe morţi. 


4 262 # 


Finan, singurul creştin de la masă, zâmbi prefăcut. 

— Poate creştinii câştigă fiindcă îl au pe Uhtred? 

— Şi de ce îl au pe Uhtred? întrebă triumfător Njall. 
Oamenii spun că el îi venerează pe zeii noştri, şi totuşi 
luptă pentru zeul creştin. Vrăjitoarea i-a făcut farmece! 

— Adevărat, spuse Finan puţin prea entuziast, şi 
aproape că mi-a venit să-l lovesc pe sub masă. 

— Cu siguranţă este un zeu singur, spuse gânditoare 
Lifa, gazda noastră. Zeii noştri sunt laolaltă. Chefuiesc 
împreună, se luptă împreună, dar zeul lor? Nu are pe 
nimeni. 

— Aşa că-i ascultă pe morţi, conchise Sigtryggr. 

— Dar numai pe morţii creştini, insistă Njall. 

— Dar ce poate face vrăjitoarea lui Ragnall ca să 
schimbe acest lucru? 

Aproape că rostisem numele Bridei, dar mi-am luat 
seama în ultima clipă. 

— Îi trimite un mesaj zeului lor, zise Njall. 

— Un mesaj? 

— A zis că-i va trimite mulţi morţi creştini. Ei îi vor 
spune să-i ia puterea vrăjitoarei merciene dacă nu vrea să 
fie omorâţi toţi creştinii din Britania. 

Mi-am înăbuşit un hohot de râs. Doar Brida ar fi fost 
destul de nebună încât să amenințe un zeu! Apoi am 
tresărit. Voia să trimită un grup mare de mesageri? Şi 
unde avea să-i găsească? Trebuiau să fie creştini, altfel 
zeul lor bătut în cuie nu i-ar fi ascultat, şi în multe părţi ale 
Northumbriei mănăstirile fuseseră arse până la pământ, 
iar călugării şi călugărițele din ele ori ucişi, ori surghiuniţi. 
Dar mai exista un loc unde biserica încă înflorea. Un loc 
unde putea găsi destui creştini pe care să-i trimită urlând 
în viaţa de apoi cu un mesaj sfidător către zeul bătut în 
cuie. 

Se dusese la Eoferwic. 

Şi acolo am mers şi noi. 


Îi spusesem lui Sigtryggr că Eoferwic era aşezat pe 
teren plat şi aşa era, cu toate că acel teren plat se ridica 


4 263 # 


uşor peste câmpia din jur. Mai era şi la confluenţa a două 
râuri, lucru care-l făcea greu de cucerit. Zidurile 
îngreunau şi mai mult sarcina atacatorilor, fiindcă erau de 
două ori mai înalte decât cele de la Ceaster. Fuseseră 
găuri mari în zid atunci când tatăl meu atacase oraşul, dar 
acelea fuseseră momeli pentru o capcană în care el îşi 
pierduse viaţa. Spărturile erau umplute acum, noua zidărie 
fiind mai deschisă la culoare decât cea veche. 

Stindardul cu toporul roşu al lui Ragnall atârna de pe 
ziduri şi flutura în vânt de pe un par înalt deasupra porţii 
de sud. 

Eram o adunătură zdrenţăroasă, majoritatea tot pe jos, 
deşi furaserăm sau cumpăraserăm vreo zece cai după ce 
părăsiserăm ferma Lifei dintre dealuri. Cei mai mulţi erau 
în picioarele goale, epuizați şi prăfuiţi. Vreo treizeci 
rămăseseră în urmă, dar restul încă îşi mai cărau zalele, 
armele şi scuturile. Acum, când ne apropiam de oraş, 
etalam stindardul lui Sigtryggr, care era identic cu al 
fratelui său, şi Orvar şi câţiva războinici de-ai lui înaintau 
călare. Stiorra, într-o rochie albă, călărea pe o iapă mică şi 
neagră şi o ţinea pe fiica ei în faţa sa. Părea să fie păzită 
de Finan şi de doi dintre nordicii lui Orvar, care călăreau 
de-o parte şi de alta, în timp ce Sigtryggr şi cu mine 
mergeam alături de restul oştenilor în urma lor. 

Zidul era înalt şi construit pe un val de pământ. 

— Aici a murit bunicul tău, i-am spus fiului meu, şi eu 
am fost capturat de danezi. Am arătat spre unul dintre 
peticele de zidărie mai deschise la culoare. Bunicul tău a 
comandat un atac chiar în locul acela. Credeam că am 
câştigat! Observând o gaură în zid, s-a năpustit într-acolo 
şi a pătruns în oraş. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Construiseră un nou zid înăuntru. Era o capcană. 
Odată ce armata noastră a intrat, i-au măcelărit pe toţi. 

Se uita înainte, observând turlele de biserică cu crucile 
în vârf. 

— Dar dacă este oraş danez de atâta vreme, de ce este 
încă creştin? 


4 264 # 


— Unii danezi s-au convertit, printre ei şi unchiul tău. 

— Unchiul meu? 

— Fratele mamei tale. 

— De ce? 

Am ridicat din umeri. 

— Majoritatea oamenilor lui erau saxoni, saxoni creştini. 
Voia să-şi asigure loialitatea lor, aşa că şi-a schimbat 
religia. Nu cred că era un foarte bun creştin; pur şi simplu 
i-a convenit manevra asta. 

— Sunt mulţi danezi creştini aici, spuse Sigtryggr 
posomorât. Se însoară cu fete saxone şi se convertesc. 

— De ce? vru să ştie fiul meu. 

— Ca să aibă pace, zise Sigtryggr. Pe deasupra, o 
pereche bună de ţâţe ar convinge pe orice bărbat să-şi 
schimbe religia. 

— Ţâţele, nişte misionari pe cinste, chicoti Finan. 
Arătaţi-ne misionarii! 

Poarta oraşului se deschise. Călăreţii noştri din frunte 
erau la vreo două sute de paşi mai în faţă, dar prezenţa 
marelui stindard al lui Sigtryggr îi convinsese pe străjeri. 
Doar doi călăreţi veniră în galop să ne întâmpine, iar 
Orvar, care se dădea drept comandantul micii noastre 
armate, ridică mâna pentru a ne opri în timp ce aceia se 
apropiau. Am mers în faţă să ascult. 

— Orvar! 

Unul din călăreţi îl recunoscu. 

— l-am adus jarlului fata, zise Orvar arătând cu un deget 
spre Stiorra. 

Stătea dreaptă în şa, cu mâinile puse protector peste 
Gisela. 

— Bine aţi făcut! Un călăreț trecu printre oamenii lui 
Orvar ca să se uite la Stiorra. Şi bărbatul ei? 

— Hrăneşte peştii în Irlanda. 

— Mort? 

— Tăiat în bucăţi, zise Orvar. 

— A lăsat o văduvă drăguță. 

Omul chicoti şi-şi întinse mâna înmănuşată ca să ridice 
bărbia Stiorrei. Sigtryggr mârâi lângă mine, însă i-am pus 


4 265 # 


o mână prevenitoare pe braţ. Îi cerusem să poarte un coif 
cu obrăzarele închise, care-i ascundea faţa. Purta de 
asemenea nişte zale vechi, fără podoabe, aşa că părea un 
oştean de rând. 

Călărețul zâmbi răutăcios către Stiorra. 

— O, foarte drăguță. Când jarlul o să termine cu tine, 
scumpo, o să-ţi dau nişte plăceri pe care n-o să le uiţi prea 
curând. 

Stiorra îl scuipă în faţă. Omul îşi trase imediat mâna în 
spate ca s-o plesnească, dar Finan, care călărea pe unul 
dintre puţinii noştri cai, îl prinse de încheietură. 

— Cum te cheamă? îl întrebă pe un ton prietenos. 

— Brynkeetil, răspunse liniştit bărbatul. 

— Atinge-o, Brynkætil, şi-i voi da să-ţi mănânce boaşele. 
Prăjite, ca delicatesă, adăugă Finan zâmbind. 

— Destul! Orvar dădu pinteni calului şi se propti între 
cei doi. Jarlul este aici? 

— Jarlul trece Mercia prin foc şi spadă, dar căţeaua cea 
bătrână este aici. 

Brynkeetil ne aruncă o privire rapidă; era limpede că nu-i 
plăcea ce vedea. 

— Căţeaua cea bătrână? întrebă Orvar. 

— Brida din Dunholm, o s-o cunoaşteţi. Urmaţi-mă, zise 
războinicul arătând cu capul spre poartă. 

Şi astfel, după mulţi ani, am ajuns din nou la Eoferwic. 
Cunoscusem oraşul în copilărie, îl vizitasem des la 
tinereţe, dar soarta mă dusese în Wessex, şi Eoferwic era 
departe în nord. Era al doilea oraş ca importanţă din 
Britania, cel puţin dacă judecam după mărime şi avere, cu 
toate că, de fapt, Eoferwic era un cătun amărât în 
comparaţie cu Lundene, care devenea mai mare şi mai 
bogat şi mai murdar în fiecare an. Totuşi, Eoferwic avea 
bunăstarea lui, adusă de fermele rodnice din jur şi de 
navele care puteau urca pe râuri până când le oprea vreun 
pod. Un pod roman, bineînţeles. Cea mai mare parte a 
oraşului fusese construită de romani, inclusiv marile ziduri 
care-l înconjurau. 

Am trecut prin tunelul porţii şi am ajuns pe o stradă cu 


4 266 # 


case care aveau scări! Şi Lundene avea astfel de case şi 
ele întotdeauna mă uimesc. Case care au mai multe caturi 
clădite unul peste altul! Ţin minte că Ragnar avea la 
Eoferwic o casă cu două scări, iar fiul său Rorik şi cu mine 
ne întreceam urcând pe o scară şi coborând pe cealaltă, 
chiuind şi ţipând, comandând o haită de câini nervoşi într-o 
goană nebună către nicăieri, până când Ragnar ne 
prindea, ne trăgea de urechi şi ne trimitea să enervăm pe 
altcineva. 

Majoritatea caselor aveau prăvălii care se deschideau 
înspre stradă. În timp ce-i urmam pe Orvar şi pe Brynkeetil 
am văzut că prăvăliile erau pline de marfă. Am zărit 
obiecte din piele, ceramică, pânză, cuțite; era şi un aurar 
cu doi războinici în zale care-i păzeau atelierul, dar, cu 
toate că prăvăliile erau pline, străzile erau ciudat de goale. 
Oraşul avea un aer apăsător. Un cerşetor fugi din calea 
noastră, ascunzându-se într-o alee, o femeie se uită la noi 
de la etajul unei case, apoi închise obloanele. Am trecut pe 
lângă două biserici, însă niciuna nu avea uşile deschise, 
ceea ce sugera că creştinii de acolo se temeau. Şi nu era 
de mirare, dacă Brida cârmuia oraşul. Ea, care-i ura pe 
creştini, venise în unul din cele două locuri din Britania 
care aveau arhiepiscopi. Contwaraburg era celălalt. Un 
arhiepiscop este important pentru creştini, ştie mai multă 
vrăjitorie decât preoţii obişnuiţi, chiar mai multă decât 
episcopii, şi are mai multă autoritate. Am cunoscut câţiva 
arhiepiscopi de-a lungul anilor şi nici unuia n-aş avea 
încredere să-i dau în grijă o tarabă de morcovi. Toţi sunt 
şireţi, făţarnici şi răzbunători. ZEthelflaed, bineînţeles, îi 
credea cei mai sfinţi oameni de pe pământ. Dacă 
Plegmund, arhiepiscopul de Contwaraburg, se băşea, ea 
striga amin. 

Finan se gândea la aceleaşi lucruri ca mine, fiindcă se 
întoarse în şa şi-l întrebă pe Brynkeetil: 

— Ce s-a întâmplat cu arhiepiscopul de aici? 

— Bătrânul? Brynkeetil râse. L-am ars de viu. Niciodată 
n-am auzit un bărbat guiţând atât! 

Palatul din centrul oraşului fusese cu siguranţă locul de 


4 267 # 


unde un senior roman stăpânea tot nordul. Decăzuse odată 
cu trecerea timpului, dar care dintre măreţele clădiri 
lăsate de romani nu se ruinaseră? Devenise palatul regilor 
Northumbriei, şi mi-am amintit că l-am văzut pe regele 
Osbert, ultimul conducător saxon care a stăpânit fără 
sprijin danez, cum a fost măcelărit de danezi beţi în marea 
sală. li despicaseră burta şi-i scoseseră maţele afară. 
Lăsaseră câinii să-i mănânce maţele cât încă trăia, însă 
dulăii luaseră câte o înghiţitură şi apoi plecaseră scârbiţi. 
„Cu siguranţă a fost din cauza a ceva ce mâncase”, îmi 
spusese Ravn cel orb când i-am descris scena, „sau pur şi 
simplu câinilor noştri nu le place gustul de saxon.” Regele 
Osbert murise plângând şi urlând. 

In faţa palatului era un spaţiu deschis. Şase coloane 
uriaşe romane erau acolo în copilăria mea, cu toate că nu 
descoperisem vreodată la ce serveau. Când am ieşit din 
umbra întunecată a străzii am văzut că doar patru dintre 
ele mai rămăseseră la marginea curţii largi. Şi l-am auzit 
pe fiul meu icnind. 

Nu coloanele înalte îi provocaseră icnetul, nici faţada 
din piatră albă a palatului cu statuile sale, nici măcar 
dimensiunile bisericii care fusese construită într-o parte a 
spaţiului deschis. În schimb, ceea ce umplea marea piaţă îl 
şocase. Cruci. Şi, pe fiecare cruce, un trup gol. 

— Creştini, ne explică scurt Brynkeetil. 

— Brida cârmuieşte aici? l-am întrebat. 

— Cine întreabă? 

— Un om care merită un răspuns, mârâi Orvar. 

— Cârmuieşte în locul lui Ragnall, zise Brynkætil. 

— Va fi o plăcere s-o întâlnesc, am spus. Pufnetul lui mă 
îndemnă să întreb: E drăguță? 

— Depinde de cât de disperat eşti, chicoti el. E bătrână, 
uscată şi la fel de rea ca o pisică sălbatică. Numai bună 
pentru un bătrân ca tine. Mai bine să-i spun că veniţi, ca să 
se poată pregăti. 

Dădu pinteni calului spre palat. 

— Dumnezeule, murmură Finan făcându-şi cruce şi 
uitându-se la crucificaţi. 


Y% 268 # 


Erau treizeci şi patru de cruci şi treizeci şi patru de 
trupuri goale, bărbaţi şi femei. Unele aveau mâinile 
sfâşiate, cu sânge uscat la încheieturi, şi mi-am dat seama 
că Brida, cu siguranţă fusese Brida, încercase să-i crucifice 
bătându-le cuie în palme, dar acestea nu ţinuseră 
greutatea, aşa că trupurile căzuseră. Acum, cei treizeci şi 
patru erau legaţi de cruci cu bucăţi de piele, deşi toţi 
aveau cuie bătute în mâini şi în picioare. O tânără încă era 
în viaţă, se mişca şi mormăia. Deci aşa trimisese Brida un 
mesaj zeului creştin? Ce nebună, m-am gândit. Poate că-i 
împărtăşeam aversiunea faţă de zeul creştin, singuratic şi 
răzbunător cum era, dar nu-i negasem vreodată puterea, şi 
care bărbat sau femeie scuipă în faţa unui zeu? 

M-am dus lângă calul Stiorrei. 

— Eşti pregătită pentru asta? 

— Da, tată. 

— Voi sta aproape, am zis, şi Sigtryggr la fel. 

— Să nu care cumva să vă recunoască! 

Aveam un coif la fel ca al lui Sigtryggr, şi acum i-am 
închis obrăzarele, ascunzându-mi faţa. De asemenea, nu 
purtam niciun obiect de valoare. La o privire superficială, 
amândoi arătam ca soldaţi de rând, bărbaţi care luptam în 
zidul de scuturi, dar nu avuseserăm niciodată ocazia să ne 
umplem pungile cu pradă. Orvar era cel mai bine îmbrăcat 
dintre noi, deoarece se dădea drept comandantul nostru. 

— Fără arme în sală! strigă un bărbat în timp ce ne 
apropiam de intrare. Fără arme! 

Acesta era obiceiul. Niciun conducător nu îngăduie arme 
în sala unde şade el, singurii cărora li se permite să fie 
înarmaţi fiind huscarlii lui, în care are deplină încredere, 
aşa că ne-am aruncat ostentativ spadele şi suliţele într-o 
grămadă păzită de câţiva dintre războinicii noştri. Am pus 
jos Răsuflarea-Şarpelui, dar n-am rămas dezarmat. Purtam 
o mantie maronie destul de lungă încât să ascundă Acul- 
Viespii, spada mea scurtă. 

Fiecare războinic din zidul de scuturi poartă două arme. 
Cea lungă, spada care este vârâtă într-o teacă de argint 
sau aur şi poartă un nume nobil, este cea pe care o 


4 269 # 


preţuim. A mea era Răsuflarea-Şarpelui, şi până în ziua de 
azi o ţin aproape, astfel încât s-o strâng între degete când 
vine moartea să mă ia şi astfel să pot ajunge în Walhalla. 
Avem însă şi o a doua armă, un seax, iar seaxul este o 
spadă scurtă şi solidă, mai puţin flexibilă şi mai puţin 
frumoasă decât cea lungă, dar în zidul de scuturi, când 
poţi să miroşi răsuflarea puturoasă a inamicului şi să-i vezi 
păduchii din barbă, seaxul este arma pe care trebuie s-o 
foloseşti. Cu seaxul se împunge. [Îl strecori printre paveze 
şi-l vâri în burta duşmanului. Răsuflarea-Şarpelui era prea 
lungă pentru zidul de scuturi, ajungea prea departe, pe 
când în acea îmbrăţişare iubitoare a morţii ai nevoie de o 
spadă scurtă care poate împunge în învălmăşeala de 
oameni care încearcă să se omoare unii pe alţii. Acul- 
Viespii era exact o astfel de spadă, lama ei solidă nu era 
mai lungă decât palma şi antebraţul meu, dar aducea 
negreşit moartea în spaţiul restrâns al unui zid de scuturi. 

Am ascuns-o cu teacă cu tot sub mantie fiindcă, odată 
ajunşi în sală, urma să am nevoie de Acul-Viespii. 

Sigtryggr şi cu mine am rămas în urmă cu oamenii 
noştri, lăsându-i pe Orvar şi pe războinicii lui s-o ia înainte, 
fiindcă ei aveau să fie recunoscuţi de oricare dintre oştenii 
lui Ragnall care s-ar fi aflat acolo. Oştenii cu pricina n- 
aveau să se uite atent să vadă cine intrau ultimii în palat 
şi, chiar dacă s-ar fi uitat, faţa lui Sigtryggr, la fel ca a 
mea, era acoperită de coif. L-am lăsat pe Sihtric cu şase 
dintre oamenii mei să păzească armele. 

— Ştii ce să faci? i-am murmurat lui Sihtric. 

— Ştiu, stăpâne, zise el cu înflăcărare. 

— Fă-o bine, am spus. 

După ce ultimii oameni ai lui Orvar intrară în clădire, 
Sigtryggr şi cu mine i-am urmat. 

Imi aminteam perfect de această sală. Era mai mare 
decât marea sală din Ceaster şi mult mai elegantă, deşi 
frumuseţea ei avusese de suferit după ce apa îi intrase în 
pereţi, făcând să cadă majoritatea bucăţilor de marmură 
care odinioară acopereau cărămizile roşii. În alte locuri, 
apa desprinsese tencuiala, chiar dacă mai rămâneau petice 


4 270 # 


cu desene vagi reprezentând bărbaţi şi femei ce purtau un 
fel de linţolii. Coloane măreţe susțineau un acoperiş înalt. 
Vrăbii zburau printre bârne, unele ţâşnind afară prin 
găurile dintre ţiglele acoperişului. Unele spărturi erau 
peticite cu mănunchiuri de paie, dar majoritatea erau 
deschise spre cer şi lăsau să intre raze de lumină. Podeaua 
fusese acoperită odinioară cu plăcuţe mici cât unghia 
formând tablouri ce înfăţişau zei romani, dar acelea 
dispăruseră demult, lăsând în loc pietre cenuşii acoperite 
cu stuf uscat. La capătul îndepărtat al sălii era un podium 
de lemn înalt de trei picioare, la care se ajungea pe nişte 
trepte, şi pe podium era un tron învelit cu o pânză neagră. 
De ambele părţi ale tronului stăteau de pază nişte 
războinici. Cu siguranţă erau oamenii Bridei, deoarece 
purtau sulițe cu coadă lungă şi lama lată. Erau opt paznici 
pe podium, alţii fiind pe marginile umbrite ale sălii. Tronul 
era gol. 

Politeţea spunea că ar fi trebuit să fim întâmpinați cu 
bere şi cu vase cu apă să ne spălăm mâinile, cu toate că 
eram atât de mulţi, încât ar fi fost greu să ni se facă o 
asemenea primire. Chiar şi aşa, cineva ar fi trebuit să-i 
caute pe comandanții noştri să le ureze bun venit; în 
schimb, un slăbănog îmbrăcat în negru veni de la o uşă 
care dădea pe podium şi lovi cu un băț pe podeaua de 
lemn. Lovi din nou, încruntându-se spre noi. Avea părul 
negru, dat cu ulei şi lipit de cap, o faţă trufaşă şi o barbă 
scurtă aranjată cu atenţie. 

— Stăpâna Dunholmului va fi aici în curând, anunţă el 
când se lăsă tăcerea. Veţi aştepta! 

Orvar făcu un pas în faţă. 

— Oamenii mei au nevoie de mâncare şi de adăpost. 

Bărbatul cel slab îl privi stăruitor, iar după o lungă 
pauză zise: 

— Tu eşti cel căruia i se spune Orvar? 

— Sunt Orvar Freyrson, şi oamenii mei... 

— Au nevoie de mâncare, ai mai zis. Se uită nemulţumit 
la noi, ceilalţi. Când vine stăpâna Dunholmului, veţi 
îngenunchea. Tresări. Sunteţi atât de mulţi! Şi puţiţi! 


% 271 # 


Dispăru pe uşa de unde venise, şi paznicii de pe podium 
schimbară zâmbete complice. Alţi bărbaţi intrau în sală, 
unii înghesuindu-se în spatele nostru, alţii pe margini, 
până se adunară vreo patru sute de oameni sub acoperişul 
înalt. Sigtryggr mă privi întrebător, dar m-am mulţumit să 
ridic din umeri. Nu ştiam ce se întâmplă, decât că 
Brynkeetil ne anunţase sosirea şi că Brida urma să apară. 
Mi-am croit drum până la Stiorra, care stătea lângă Orvar, 
ţinând-o de mână pe fiica ei. 

Chiar când am ajuns lângă ea, toba sună. 

O singură lovitură, tare şi bruscă, iar nou-veniţii, cei 
care intraseră după noi în sală şi care ştiau ce se aştepta 
de la ei, căzură în genunchi. 

Şi toba sună din nou. Lovituri încete, una după alta. 

Ameninţătoare, regulate şi fără milă, ca bătăile unei 
inimi damnate. 

Am îngenuncheat. 


% 272 Ø 


Doisprezece 


Doar paznicii rămaseră în picioare. 

Loviturile de tobă continuară. Instrumentul era în altă 
încăpere, dar mi-am dat seama că era una din acele tobe 
imense, acoperite cu piele de capră, care trebuiau duse pe 
câmpul de bătălie într-un car tras de boi. De aceea se 
făceau auzite atât de rar, însă, atunci când erau prezente, 
bubuitul lor profund îi înspăimânta negreşit pe duşmani. 
Ritmul era lent, fiecare lovitură apucând să se stingă 
înaintea următoarei, iar apoi se rări şi mai mult, încât am 
crezut că tobarul terminase de tot, însă mai răsună un 
bubuit. Toţi ne uitam la podium, aşteptând să apară Brida. 

Tăcerea care urmă era chiar şi mai amenințătoare. 
Nimeni nu vorbea. Eram în genunchi şi am simţit teroarea 
din sală. Nimeni nu îndrăznea nici măcar să mişte. Dintr- 
odată se auzi scârţâitul unei balamale neunse, iar uşa care 
dădea pe podium se deschise. Am ridicat privirea, 
aşteptându-mă s-o văd pe Brida; în schimb, intrară doi 
copii, două fete îmbrăcate în rochii negre lungi până la 
podeau. În vârstă de cinci sau şase ani, aveau plete negre 
care le ajungeau până la brâu. Ar fi putut fi gemene, 
probabil chiar erau, şi apariţia lor o făcu pe Stiorra să 
icnească. 

Fiindcă ambele fete fuseseră orbite. 

Mi-a trebuit o clipă să-mi dau seama că ochii lor nu erau 
altceva decât găuri cicatrizate şi goale; găuri ridate de 
teroare neagră în feţe care odinioară fuseseră frumoase. 
Cele două fete merseră pe podium şi apoi ezitară, neştiind 
în care parte să se întoarcă, dar bărbatul cel slab se grăbi 
să le ajungă şi le ghidă cu băţul lui negru. Le plasă de 
fiecare parte a tronului, după care se postă în spatele lui 
privindu-ne cu dispreţ. 


4 273 # 


În sfârşit, Brida îşi făcu apariţia. 

Veni târându-şi picioarele, mormăind ceva şi grăbindu- 
se de parcă ar fi întârziat. Purta o mantie neagră prinsă la 
gât cu o broşă de aur. Se opri lângă tronul învelit în negru 
şi aruncă o privire în sala unde eram îngenuncheaţi. 

Arăta furioasă, de parcă prezenţa noastră era o pacoste. 

M-am uitat la ea pe sub marginea coifului. N-am putut s- 
o văd pe fata pe care o iubisem în baba care intrase în 
sală. Îmi salvase viaţa odată, conspirase cu mine şi râsese 
cu mine şi tot cu mine îl privise pe Ragnar murind, şi 
întotdeauna mi se păruse frumoasă, fascinantă şi plină de 
viaţă, însă frumuseţea ei se înăcrise în răutate, iar 
dragostea ei se preschimbase în ură. Am simţit un tremur 
de teamă în sală. Gărzile stăteau mai drepte şi evitau să se 
uite la ea. M-am lăsat mai jos, temându-mă că mă va 
recunoaşte chiar cu obrăzarele închise la coif. Se aşeză pe 
tron, care era uriaş pe lângă ea. Faţa îi era răutăcioasă, 
ochii, strălucitori, iar părul, alb şi rar. Bărbatul cel slab 
târi un taburet, iar scrâşnetul acestuia pe podea sună 
neaşteptat de tare în sală. Brida îşi puse picioarele pe 
scăunel şi-şi aşeză o traistă neagră în poală. Cele două fete 
oarbe nu se mişcară. Bărbatul slab se aplecă să-i şoptească 
ceva la ureche, şi ea dădu din cap nerăbdătoare. 

— Onarr Gormson, strigă cu o voce aspră. Este aici 
Onarr Gormson? 

— Doamnă, răspunse un bărbat din centrul sălii. 

— Apropie-te, Onarr Gormson. 

Bărbatul merse la podium, urcă treptele şi îngenunche 
în faţa Bridei. Era un zdrahon cu faţa zgâriată şi corbi 
tatuaţi pe obraji. Arăta ca un războinic care îşi croise 
drumul prin ziduri de scuturi, totuşi nervozitatea lui fu 
evidentă atunci când îşi plecă fruntea în faţa Bridei. 

Individul cel slab şopti ceva din nou, iar Brida încuviinţă 
din cap. 

— Onarr Gormson ne-a adus ieri douăzeci şi nouă de 
creştini, anunţă ea, douăzeci şi nouă! Unde i-ai găsit, 
Onarr? 

— Într-o mănăstire de maici, doamnă, în dealurile de la 


Y 274 # 


nord. 

— Se ascundeau? 

Vocea ei era un cârâit de corb. 

— Se ascundeau, doamnă. 

— Ai făcut bine, Onarr Gormson. Ai slujit zeii, şi ei te vor 
răsplăti. Şi eu. Umblă cu mâna prin traistă şi scoase o 
pungă  zornăitoare pe care i-o înmână bărbatului 
îngenuncheat. Vom curăța această ţară, vom curăța de 
falsul zeu! Îi făcu semn cu mâna lui Onarr să plece, apoi 
brusc îl opri ridicând o mână ca o gheară. O mănăstire de 
maici? 

— Da, doamnă. 

— Toate sunt femei? 

— Toate, doamnă. 

Am văzut că nu-şi ridicase faţa nici măcar o dată ca s-o 
privească pe Brida, ci îşi ţinuse ochii pe picioarele ei 
micuţe. 

— Dacă oamenii tăi le vor pe cele mai tinere, sunt ale 
voastre. Celelalte vor muri. Îi făcu din nou semn să plece, 
apoi întrebă: Skopti Alsvartson este aici? 

— Doamnă! răspunse un alt bărbat. 

Şi el găsise creştini, trei preoţi pe care-i adusese la 
Eoferwic. Şi el primi o pungă, şi nici el nu-şi ridică privirea 
în timp ce îngenunchea la picioarele Bridei. Acea reuniune 
părea să fie un eveniment zilnic, un prilej pentru Brida să-i 
răsplătească pe oamenii care-i ascultau poruncile şi să-i 
mustre pe codaşi. 

Una din fetele oarbe icni brusc, apoi scoase un mieunat 
jalnic. Am crezut că Brida se va enerva din cauza 
întreruperii; în schimb, se aplecă în faţă, iar fata îi şopti la 
ureche, îndreptându-se, Brida ne aruncă o grimasă care se 
voia un zâmbet. 

— Zeii au vorbit! Şi ne spun că jarlul Ragnall a ars încă 
trei oraşe în Mercia! 

A doua copilă îi şopti ceva, şi din nou Brida ascultă. 
Peste câteva clipe spuse tare, părând că repeta ceea ce 
tocmai auzise: 

— A luat o mulţime de prizonieri, şi trimite încoace 


% 275 # 


comorile luate din zece biserici din nord ca să le păstrăm 
noi în siguranţă. 

Un murmur de apreciere răsună în sală, dar eram 
nedumerit. Ce oraşe? Orice oraş de dimensiuni apreciabile 
din Mercia era de fapt un burh, şi era de neconceput ca 
Ragnall să fi capturat trei deodată. 

— Nenorocita de /Ethelflaed încă se adăposteşte la 
Ceaster, apărată de trădătorul Uhtred! continuă Brida. Nu 
vor rezista mult. 

Aproape că am zâmbit când mi-a pronunţat numele. Deci 
ea inventa poveştile, pretinzând că veneau de la cele două 
copile orbite. 

— Bărbatul care-şi spune rege al Wessexului s-a retras 
la Lundene, declară Brida, şi în curând jarlul Ragnall îl va 
scoate din acel oraş. În curând, toată Britania va fi a 
noastră! 

Bărbatul cel slab întâmpină aceste spuse lovind cu băţul 
în podiumul de lemn, iar oamenii din sală, care erau 
obişnuiţi cu acest ritual, răspunseră bătând din picioare. 
Brida zâmbi, sau cel puţin îşi arătă dinţii galbeni printr-o 
nouă grimasă. 

— Şi mi s-a spus că Orvar Freyrson s-a întors din 
Irlanda! 

— Da! zise Orvar. 

I-am ghicit neliniştea în glas. 

— Vino aici, Orvar Freyrson, porunci Brida. 

Orvar se ridică şi merse la podium. Cei doi bărbaţi care 
primiseră pungi cu bani merseseră înapoi în mulţime, iar 
Orvar îngenunche singur în faţa tronului negru cu 
ocupanta lui malefică. 

— Aduci fata din Irlanda? întrebă Brida, cunoscând deja 
răspunsul, fiindcă se uita la Stiorra. 

— Da, doamnă, şopti Orvar. 

— Şi soţul ei? 

— Este mort, doamnă. 

— Mort? 

— Tăiat în bucăţi de spadele noastre, doamnă. 

— Mi-aţi adus capul lui? 


4 276 # 


— Nu m-am gândit, doamnă. Nu. 

— Păcat, zise ea fără să-şi ia ochii de la Stiorra. Dar te-ai 
descurcat bine, Orvar Freyrson. Ne-ai adus-o pe Stiorra 
Uhtredsdottir şi pe odrasla ei. Ai îndeplinit ordinul jarlului, 
numele tău va fi rostit în Asgard, vei fi iubit de zei! Eşti 
binecuvântat! 

li dădu o pungă, mult mai grea decât cele două pe care 
le dăduse deja, apoi cercetă din nou sala. Pentru o clipă 
am crezut că ochii ei bătrâni s-au uitat direct într-ai mei şi 
am simţit un fior de frică, dar privirea ei se mută mai 
departe. 

— Aduci bărbaţi, Orvar! Mulţi bărbaţi! 

— Cinci echipaje, murmură Orvar. 

Asemenea celor doi care îngenuncheaseră în faţa ei mai 
devreme, şi el se uita la scăunelul pentru picioare. 

— li vei duce la jarlul Ragnall. Vei pleca mâine şi-l vei 
ajuta la cuceririle lui. Acum du-te înapoi la locul tău, zise 
ea fluturând din mână. 

Orvar păru uşurat să coboare de pe podium. Se întoarse 
pe podeaua de piatră şi îngenunche lângă Stiorra. 

— Fritjof! Bărbatul cel slab se grăbi să-i ofere stăpânei 
sale un braţ pentru a o ajuta să coboare de pe tron. Du-mă 
la fată, porunci Brida. 

Nu se auzea nici musca în marea sală câtă vreme ea îşi 
târşâi picioarele pe treptele podiumului şi peste lespezile 
acoperite cu stuf. Fritjof, zâmbind, îi tinu braţul până când 
Brida se desprinse la vreo cinci paşi distanţă de Stiorra. 

— Ridică-te, fată! 

Stiorra se ridică. 

— Şi odrasla! Când Stiorra o ridică pe Gisela în picioare, 
Brida se răsti: Vei merge în sud cu Orvar, la noua ta viaţă 
ca soţie a lui Ragnall. Eşti norocoasă că te-a ales pe tine. 
Dacă soarta ta era a mea? se cutremură înfiorată, apoi i se 
adresă bărbatului: Fritjof! 

— Doamnă, murmură el. 

— Trebuie să meargă aranjată ca o mireasă. Haina asta 
jegoasă nu e bună. Vei găsi straie potrivite. 

— Ceva frumos, doamnă, zise Fritjof măsurând-o din 


% 277 # 


priviri pe Stiorra. La fel de frumos ca însăşi doamna. 

— De unde să ştii tu? întrebă urâcioasă Brida. Oricum, 
găseşte-i ceva potrivit pentru o regină a întregii Britanii, 
ceva potrivit pentru jarl. Mârâi apoi la Stiorra: Dacă îl 
dezamăgeşti pe jarl vei fi a mea, fato, înţelegi? 

— Nu, zise Stiorra, nu fiindcă n-ar fi înţeles, ci fiindcă 
voia s-o enerveze pe Brida. 

Reuşi. _ 

— Nu eşti încă regină! cârâi vrăjitoarea. Incă nu, fato! Şi 
dacă jarlul Ragnall se plictiseşte de tine, îţi vei dori să fi 
fost sclavă în cel mai împuţit lupanar al Britaniei! Şi asta 
se va întâmpla, fato, se va întâmpla! Eşti fiica tatălui tău, şi 
sângele lui putregăit o să iasă la iveală. Brusc, chicoti. Du- 
te să devii regină, fato, dar să ştii că vei sfârşi ca sclavă a 
mea, şi apoi îţi vei dori ca maică-ta să nu-şi fi desfăcut 
picioarele. Acum dă-mi-o pe fiică-ta. 

Stiorra nu se mişcă. Doar strânse mai tare mâna Giselei. 
Nu era niciun sunet în toată sala. Mi se părea că fiecare 
om de acolo îşi ţinea răsuflarea. 

— Dă-mi-o pe fiică-ta! 

Brida sâsâise fiecare vorbă distinct. 

— Nu, replică Stiorra. 

Mişcam teaca Acului-Viespii cu mare băgare de seamă, 
astfel încât mâna mea dreaptă să-i poată prinde mânerul. 
Când l-am simţit ferm între degete, am continuat să ascult 
calm. 

— Fiica ta are noroc, cârâi Brida. Noul tău soţ nu-ţi vrea 
odrasla! Şi nu poţi s-o ţii pe lângă tine! Dar îi voi da o nouă 
viaţă de mare înţelepciune, o voi face vrăjitoare! Va primi 
puterea zeilor! Întinse mâna, dar Stiorra o ţinea 
încăpăţânată pe Gisela. Odin şi-a sacrificat un ochi ca să 
aibă parte de înţelepciune. Copilul tău va avea aceeaşi 
înţelepciune! Va vedea viitorul! 

— Ai orbi-o? întrebă oripilată Stiorra. 

Încet, atât de încet, am scos lama din teacă. 

Mantia neagră a Stiorrei mă ascundea de Brida. 

— N-o voi orbi, proasto, mârâi Brida, dar îi voi deschide 
ochii spre zei. Dă-mi-o! 


4 278 # 


— Nu! zise Stiorra. 

Ţineam Acul-Viespii de lamă. 

— Fritjof, ia copila! porunci Brida. 

— O orbesc acum? întrebă el. 

— O orbeşti acum. 

Fritjof îşi puse jos băţul şi luă o sulă dintr-un săculeţ de 
la brâu. Unealta avea un mâner gros din lemn din care 
ieşea o ţepuşă scurtă şi solidă din metal, de tipul celor 
folosite de pielari ca să dea găuri. 

— Vino, copilă, zise el făcând un pas înainte. 

Stiorra se retrase şi o împinse pe Gisela în spatele ei. Eu 
am luat fetiţa şi, în aceeaşi clipă, i-am vârât în palmă 
mânerul Acului-Viespii. Fritjof, încă neînţelegând ce se 
întâmpla, se aplecă să ia copilul din spatele Stiorrei, dar ea 
împunse cu Acul-Viespii în sus şi în faţă. 

Brida înţelese că era ceva în neregulă atunci când Fritjof 
ţipă. Se dădu înapoi, scăpând sula pe pietre, apoi se prinse 
de burtă şi gemu în timp ce sângele îi şiroia pe picioare. 
Am împins-o pe Gisela înapoi în mulţime şi m-am ridicat. 
Peste tot în jurul meu bărbaţii scoteau seaxuri sau cutite. 
Sigtryggr se împingea prin îmbulzeală alături de Sihtric, 
care-mi aducea Răsuflarea-Şarpelui. 

— l-am omorât pe cei doi de afară, zise el dându-mi 
spada. 

Fritjof căzu. Lovitura Stiorrei îi alunecase pe coaste, îl 
tăiase în josul burţii şi ajunsese până la boaşe, iar acum 
bărbatul scâncea jalnic lovind cu picioarele pe sub roba lui 
lungă. Toţi oamenii mei erau în picioare acum, cu spade şi 
seaxuri în mâini. Unul dintre membrii gărzii fu destul de 
prost încât să-şi pună sulița în poziţie de atac şi se prăbuşi 
sub o ploaie de lovituri de spadă. L-am împins pe Sigtryggr 
în faţă. 

— Treci pe podium, tronul este al tău! 

— Nu! 

Ţipătul era al Bridei. Îi trebuise un moment de şoc să 
priceapă ce se întâmpla, să înţeleagă că palatul fusese 
invadat de un inamic care-i depăşea numeric pe oamenii 
ei. Se uită la Fritjof pentru o clipă, apoi se aruncă asupra 


4 279 # 


Stiorrei, dar fu prinsă de Sigtryggr, care o aruncă în spate 
atât de violent, încât se împiedică de trepte şi căzu pe 
spate. 

— Podiumul! i-am strigat lui Sigtryggr. Las-o! 

Oamenii mei, în rândul cărora puneam la socoteală şi 
echipajele lui Orvar, erau mult mai numeroşi decât 
adversarii. L-am văzut pe fiul meu înaintând pe marginea 
sălii, folosindu-şi spada pentru a dobori suliţele gărzilor. 
Pe trepte, Sihtric îşi ţinea spada la gâtul Bridei privindu- 
mă întrebător. Am scuturat din cap, căci nu era privilegiul 
lui s-o omoare. Sigtryggr ajunsese la podium, unde cele 
două fetiţe ţipau isteric, şi membrii gărzii, având încă 
suliţele în mâini, se uitau şocaţi la haosul din sală. 
Sigtryggr se postă lângă tron şi-i privi pe rând pe cei din 
gardă, iar aceştia îşi lăsară suliţele jos unul după altul. Luă 
pânza neagră de pe tron, o aruncă la o parte, apoi împinse 
taburetul la o parte şi se aşeză. Se întinse şi le luă pe cele 
două fetiţe, ţinându-le aproape de genunchii lui şi 
potolindu-le spaima. 

— Ţine-o pe căţea aici, i-am spus lui Sihtric, după care 
am urcat pe podium. Voi, m-am răstit la cei opt războinici 
care păziseră tronul, lăsaţi-vă suliţele aici şi mergeţi 
alături de ceilalţi în sală! 

Am aşteptat să îndeplinească ordinul. Doar unul dintre 
oamenii Bridei opusese oarecare rezistenţă, şi el, bănuiam, 
îşi ridicase arma mai mult din cauza panicii decât din 
loialitate. Brida, la fel ca Ragnall, conducea prin teroare, şi 
sprijinul faţă de ea dispăruse asemenea ceţii sub soarele 
arzător. 

— Numele meu este Uhtred de Bebbanburg, am rostit 
tare. 

— Nu! ţipă Brida. 

— Fă-o să tacă, i-am spus lui Sihtric, iar el îşi mişcă iute 
vârful spadei, închizându-i gura. M-am uitat la bărbaţii din 
sală, la cei pe care nu-i cunoşteam, şi nu am văzut sfidare 
pe chipurile lor. Vi-l prezint pe noul vostru rege, Sigtryggr 
Ivarson. 

Era linişte. Simţeam că mulţi dintre partizanii Bridei 


Y% 280 # 


erau uşuraţi, dar numirea lui Sigtryggr ca rege nu însemna 
mare lucru atâta vreme cât fratele lui trăia. Fiecare 
războinic gândea acelaşi lucru, întrebându-se pe care din 
cei doi fraţi să-i sprijine. 

— Vi-l prezint, am spus din nou cu voce amenințătoare, 
pe noul vostru rege, Sigtryggr Ivarson. 

Oamenii mei izbucniră în urale, şi încet, şovăielnic, 
ceilalţi se alăturară chiotelor. Sigtryggr îşi dăduse jos 
coiful şi zâmbea. Ascultă aclamaţiile câteva clipe, apoi îşi 
ridică mâna cerând linişte. Când sala tăcu, îi spuse ceva 
uneia din fetele oarbe, dar vorbea prea încet ca să-i pot 
auzi cuvintele. În timp ce el se apleca să asculte răspunsul 
copilei, mi-am întors privirea spre sala tensionată. 

— Vor fi depuse jurăminte, am zis. 

— Dar întâi! interveni Sigtryggr ridicându-se. Creatura 
aceea, arătă spre rănitul Fritjof, le-a orbit pe aceste fete şi 
ar fi orbit-o şi pe fiica mea. Veni la marginea podiumului şi 
îşi scoase spada. Era înalt, impresionant, încrezător, un 
bărbat care arăta de parcă trebuia să fie rege. Un om care 
orbeşte copii, spuse el în timp ce cobora treptele, nu este 
om. Merse până la Fritjof, care-l privea îngrozit. Au tipat 
fetele? Cum bărbatul încremenise şi nu părea în stare să 
răspundă, Sigtryggr stărui: Te-am întrebat ceva. Au tipat 
fetele atunci când le-ai orbit? 

— Da, şopti Fritjof. 

— Atunci ascultați, fetelor! strigă Sigtryggr. Ascultaţi 
bine! Fiindcă aceasta este răzbunarea voastră. 

Îşi puse vârful spadei pe faţa lui Fritjof, şi bărbatul urlă 
cu o groază pură. 

Sigtryggr făcu o pauză, lăsând urletul să umple sala, 
apoi spada lui lovi de trei ori. Câte o împunsătură pentru 
fiecare ochi, o a treia pentru gât, iar sângele lui Fritjof 
făcu pe podea o baltă diluată de propriul lui pişat. 
Sigtryggr privi cum îşi dădea duhul. 

— Mai repede decât ar fi meritat, mormăi el nemulţumit. 
Se aplecă şi-şi curăţă vârful spadei de haina lui Fritjof, 
apoi vâri arma în teacă. Îşi scoase seaxul în schimb şi-i 
făcu un semn lui Sihtric, care încă o păzea pe Brida. Las-o 


4 281 # 


să se ridice. 

Sihtric păşi la o parte. Brida ezită, apoi brusc se ridică în 
picioare şi se aruncă asupra lui Sigtryggr de parcă ar fi 
încercat să-i smulgă seaxul din mână, însă el o ţinu la o 
lungime de braţ cu o uşurinţă sfidătoare. 

— Mi-ai fi orbit fiica. 

— l-aş fi dat înţelepciune! 

Sigtryggr o tinu cu mâna lui stângă şi ridică seaxul cu 
mâna dreaptă, dar Stiorra îi atinse braţul drept. 

— Este a mea. 

Sigtrygagr şovăi, apoi încuviinţă din cap. 

— Este ata. 

— Dă-i spada, zise Stiorra, care încă ţinea în mână Acul- 
Viespii. 

— Să-i dau spada? întrebă nedumerit Sigtryggr. 

— Dă-i-o, porunci fiica mea. Să vedem pe cine iubesc 
zeii. Pe Uhtredsdottir sau pe ea. 

Sigtrygar îi întinse Bridei mânerul seaxului. 

— Să vedem pe cine iubesc zeii, într-adevăr. 

Brida îşi rotea privirea prin sală, căutând un sprijin care 
nu era acolo. Preţ de o clipă nu băgă în seamă seaxul 
oferit, dar apoi îl smulse brusc din mâna lui Sigtryggr şi 
dădu să i-l înfigă în pântec, însă el împinse arma cu un gest 
dispreţuitor. Rareori se întâmplă ca un seax să aibă lama 
ascuţită, e o armă făcută să împungă, nu să taie, aşa că nu 
lăsă nicio urmă pe încheietura lui Sigtryggr. 

— Este a ta, îi spuse din nou Stiorrei. 

Astfel muri prima mea iubită. Nu muri aşa cum ar fi 
trebuit, deoarece fiica mea era prea furioasă. Stiorra 
moştenise frumuseţea maică-sii, părea atât de calmă, de 
graţioasă, dar sub toată acea drăgălăşenie se ascundea un 
suflet de oţel. O văzusem omorând un preot cândva şi-i 
surprinsesem bucuria de pe chip, iar acum am văzut din 
nou bucuria aceea, când a hăcuit-o pe Brida. Ar fi putut s-o 
omoare repede pe bătrână, dar alese s-o omoare încet, 
iscând un amestec de gemete, pişat şi sânge, înainte s-o 
termine cu o lovitură puternică în gât. 

Şi astfel, Sigtryggr Ivarson, Sigtryggr Chiorul, deveni 


4 282 # 


rege în Jorvik. 


Majoritatea bărbaţilor din Eoferwic îi juraseră credinţă 
lui Ragnall, dar aproape toţi îngenuncheară acum în faţa 
fratelui său şi-şi puseră mâinile peste ale sale. Creştinii 
care fuseseră ţinuţi pentru următorul masacru în masă al 
Bridei fură eliberaţi. 

— Nu veţi silui pe nimeni, i-am spus lui Onarr Gormson. 

Şi el îngenunchease în faţa lui Sigtryggr, dar o mână de 
războinici refuzaseră să-şi calce jurământul dat lui Ragnall. 
Skopti Alsvartson, cel care-i găsise pe cei trei preoţi şi-i 
adusese la Eoferwic pentru distracţia Bridei, era unul 
dintre ei. Era un nordic încăpățânat, cu faţa fioroasă, 
experimentat în luptă, cu părul lung împletit până la brâu. 
Comanda treizeci şi opt de oameni, echipajul lui, şi Ragnall 
îi dăduse pământ la sud de oraş. 

— Am depus un jurământ, îmi zise el sfidător. 

— Lui Olaf, tatăl lui Ragnall. 

— Şi fiului său. 

— Olaf ţi-a poruncit să depui acel jurământ, am spus. 

— Am făcut-o de bunăvoie, stărui el. 

Nu aş omori un bărbat pentru că refuză să-şi calce 
jurământul. Oamenii Bridei fuseseră eliberaţi de obligaţii 
când ea murise, şi cei mai mulţi erau acum nedumeriţi de 
soarta care le schimbase vieţile atât de brusc. Unii 
fugiseră, mergând fără îndoială la sumbrul fort de la 
Dunholm, de unde într-o bună zi vor trebui scoşi afară cu 
ajutorul armelor, dar majoritatea îngenuncheară în faţa lui 
Sigtryggr. Câţiva, nu mai mulţi de zece, ne blestemară 
pentru c-o uciseserăm pe Brida, şi acei câţiva îşi găsiră 
moartea. Brynkeetil, care încercase să-mi lovească fiica şi 
apoi mă insultase, se număra printre ei. Se oferi să depună 
jurământ, dar îşi făcuse deja un inamic din mine, aşa că 
muri. Skopti Alsvartson nu ne blestemă, nu ne sfidă, ci 
spuse simplu că avea să-şi păstreze jurământul faţă de 
Ragnall. 

— Aşa că faceţi ce vreţi cu mine, mârâi el, doar lăsaţi-mă 
să mor ca un bărbat. 


4 283 # 


— Ţi-am luat spada? Când el încuviinţă, i-am spus: Poţi 
s-o păstrezi, dar fă-mi o singură promisiune. 

Se uită la mine cu neîncredere. 

— O promisiune? 

— Că nu vei părăsi oraşul până nu-ţi dau eu voie. 

— Şi când va fi asta? 

— Curând, am spus, foarte curând. 

— Şi pot să mă alătur jarlului Ragnall? 

— Poţi să faci ce vrei, dar numai după ce-ţi îngădui eu să 
pleci. 

Se gândi o clipă, apoi dădu din cap aprobator. 

— Promit. 

Am scuipat în palmă şi i-am întins-o, iar el scuipă într-a 
lui şi-mi strânse mâna. 

Orvar îşi găsise soţia. I-am găsit pe toţi ostaticii închişi 
în ceea ce fusese o mănăstire de maici, şi toţi spuseră că 
fuseseră bine trataţi, dar se bucurară să afle că Brida 
murise. 

— Câţi dintre voi aveţi soţi care-l slujesc pe fratele meu? 
întrebă Sigtryggr. 

Opt femei ridicară mâinile. Bărbaţii lor erau departe în 
sud, slujindu-l pe Ragnall în incursiunile lui de jaf şi 
distrugere. 

— Vom merge spre sud, şi voi ne veţi însoţi, le spuse 
Sigtryggr. 

— Dar copiii voştri vor rămâne aici, am adăugat. Vor fi în 
siguranţă. 

— Vor fi în siguranţă, repetă Sigtryggr. Cele opt femei 
protestară, dar el le reduse repede la tăcere. Veţi veni cu 
noi fără copiii voştri. 

Aveam acum peste şapte sute de oameni, cu toate că, în 
ciuda jurămintelor lor, nu puteam fi siguri că toţi vor fi 
loiali. Ştiam că mulţi juraseră să-l urmeze pe Sigtryggr pur 
şi simplu ca să scape de necazuri, şi probabil aceia aveau 
să se întoarcă la fermele lor cu cel dintâi prilej. Locuitorii 
erau încă înspăimântați, temându-se de răzbunarea lui 
Ragnall sau poate de faptul că Brida, vrăjitoarea, nu era 
moartă de-a binelea, de aceea i-am plimbat cadavrul prin 


4 284 # 


oraş. l-am pus trupul pe un căruţ mic, cu stindardul ei 
negru târât după el, şi l-am dus pe malul râului la sud de 
oraş, unde l-am ars. Am dat un ospăț în acea seară, frigând 
trei tauri întregi la focuri mari făcute din crucile Bridei. 
Patru bărbaţi muriră în încăierări iscate de la bere, dar 
acesta era un preţ mic. Majoritatea se mulţumeau să 
asculte cântece, să bea şi să caute târfele din Eoferwic. 

Şi în timp ce ei cântau, beau şi curveau, eu am scris o 
scrisoare. 

Alfred insistase să învăţ să scriu şi să citesc. Niciodată 
nu mi-a plăcut. De copil am vrut să învăţ cum să călăresc şi 
să mă lupt, dar tutorii mei m-au bătut până am fost în stare 
să citesc poveştile lor plicticoase despre oameni plicticoşi 
care ţineau predici  focilor, papagalilor-de-mare şi 
somonilor. Ştiam şi să scriu, cu toate că nu foarte citeţ. Nu 
aveam răbdarea să fac literele cum trebuie în acea noapte, 
ci le-am zgâriat pe pagină cu o pană boantă, dar am bănuit 
că se puteau citi cuvintele. 

li scriam lui /ZEthelflaed ca s-o înştiinţez că eram la 
Eoferwic, unde urcase pe tron un nou rege care renunţase 
public la ambițiile Northumbriei faţă de Mercia şi era gata 
să semneze un armistițiu cu ea. Totuşi, înainte de asta, 
Ragnall trebuia distrus, lucru pentru care urma să pornim 
spre sud într-o săptămână. „Voi aduce cinci sute de 
războinici”, i-am scris, deşi speram să fie mai mulți. 
Insistam că Ragnall ne va depăşi numeric, ceea ce era 
adevărat, însă nu mi-am dezvăluit îndoielile faţă de 
loialitatea multora dintre oamenii lui. Comanda jarli ale 
căror neveste fuseseră ţinute ostatice la Eoferwic, şi acele 
femei urmau să ne însoţească. Ragnall conducea prin 
teroare, iar eu voiam să întorc acea teroare împotriva lui, 
arătându-le jarlilor că familiile lor erau în mâinile noastre, 
însă nu i-am spus lui ZEthelflaed nimic din toate acestea. 
„Ce aş dori”, i-am scris, „este să urmăreşti hoarda lui 
Ragnall în timp ce se îndreaptă spre noi, ceea ce va face cu 
siguranţă, şi să ne ajuţi să-l distrugem, chiar dacă bătălia 
va avea loc în Northumbria.” Ştiam că avea reţineri să 
comande o armată peste graniţa cu Northumbria din cauza 


% 285 # 


insistențelor fratelui ei de a nu invada regatul nordic fără 
el, aşa că i-am sugerat ca pur şi simplu să întreprindă un 
raid de amploare, ca replică la distrugerile cauzate Merciei 
de oastea lui Ragnall. 

L-am trimis pe fiul meu să ducă scrisoarea, spunându-i 
că aveam să plecăm şi noi spre sud în trei sau patru zile. 

— Ne ducem la Lindcolne, i-am spus. De acolo puteam 
alege mai multe drumuri, unul mergând spre sud spre 
Lundene, altul spre sud-vest spre centrul Merciei. Probabil 
o vom lua pe drumul către Ledecestre, am adăugat, 
însemnând ruta care mergea spre centrul Merciei. 

— Şi Ragnall va veni spre tine, zise el. 

— Şi spune-i asta lui /Ethelflaed! Sau spune-i oricui îi 
comandă armata. Spune-le să-l urmărească îndeaproape! 

— Dacă au pornit din Ceaster, spuse îngrijorat fiul meu. 

— Suntem toţi la ananghie dacă n-au făcut-o, am 
murmurat atingându-mi ciocanul. 

I-am dat o escortă de treizeci de oameni şi pe unul 
dintre preoţii pe care-i salvaserăm de planul nebunesc al 
Bridei de a-l provoca pe zeul creştin. Preotul era părintele 
Wilfa, un tânăr de treabă ale cărui sinceritate şi evlavie mă 
gândeam că aveau s-o impresioneze pe ZEthelflaed. 

— Spune-i povestea ta, i-am poruncit, şi spune-i ce s-a 
întâmplat aici! li arătasem trupurile date jos de pe crucile 
Bridei, văzusem groaza de pe faţa lui şi mă asigurasem că 
ştia că o armată păgână de nordici şi danezi oprise 
masacrele. Şi spune-i că Uhtred de Bebbanburg a făcut 
toate acestea în slujba Domniei Sale. 

— Îi voi spune, stăpâne, zise părintele Wilfa. Îmi plăcea 
de el. Era respectuos, dar nu slugarnic. Ştiţi cumva, 
stăpâne, ce s-a întâmplat cu arhiepiscopul Æthelbald? 

— A fost ars de viu, i-am zis. 

— Domnul să ne ajute, şopti el înfiorându-se. Şi 
catedrala a fost pângărită? 

— Spune-i lui Lady /Ethelflaed că moartea lui a fost 
răzbunată, că bisericile sunt deschise din nou şi catedrala 
este curățată. Brida transformase catedrala în grajd. 
Spărsese altarele, rupsese prapurii sfinţi şi scosese morţii 


4 286 # 


din morminte. Şi mai spune-i că regele Sigtryggr a promis 
că-i va ocroti pe creştini, am adăugat. 

Părea ciudat să-l numesc astfel pe ginerele meu. 
Găsisem un cerculeţ din bronz aurit în vistieria palatului şi 
l-am pus să-l poarte pe post de coroană. În dimineaţa de 
după ospăț, marea sală se umplu de oameni care aveau 
câte ceva de cerut, mulţi dintre ei proprietari ale căror 
pământuri fuseseră luate de Ragnall şi date susținătorilor 
lui. 

Aduseră documente pentru a-şi dovedi drepturile, iar 
Stiorra, fiindcă ştia citi, stătea la o masă lângă tronul 
soţului ei şi descifra vechile hrisoave. Unul fusese semnat 
chiar de tatăl meu, care dădea un teren despre care nici 
nu ştiam că-l avusese. Mulţi nici nu aveau vreun act, doar 
afirmaţia indignată că tarlalele lor fuseseră ale taţilor, 
bunicilor şi străbunicilor lor de la începutul vremurilor. 

— Ce să fac? mă întrebă Sigtryggr. Nu ştiu cine spune 
adevărul! 

— Zi-le că nu se va face nimic până la moartea lui 
Ragnall. Apoi găseşte un preot care ştie carte şi pune-l să 
facă o listă cu toate cererile. 

— Ce folos va aduce aşa ceva? 

— Îţi aduce un răgaz, i-am spus. Şi după ce fratele tău 
moare, poţi aduna un Witan. 

— Witan? 

— Un sfat. Adună-i pe toţi oamenii care cer pământuri în 
sală, pune-i să-şi spună păsul pe rând, unul după altul, şi 
lasă consiliul să voteze. Ei ştiu cine deţine într-adevăr 
terenul cu pricina. Îşi cunosc vecinii. Ei vor şti şi care 
pământuri sunt ale oamenilor care-l sprijină pe fratele tău; 
acele pământuri sunt acum ale tale şi poţi să le dăruieşti. 
Dar aşteaptă până când fratele tău este mort. 

Pentru a-l omori aveam nevoie de cai. Finan căutase prin 
oraş şi trimisese oameni în valea largă a râului Use şi 
adunase patru sute şaizeci şi doi de cai. Unii aparținuseră 
oamenilor Bridei, dar pe mulţi i-am cumpărat folosind 
monede şi bucăţi de argint din vistieria ei. Nu erau cai 
buni, nu era vreunul pe care aş fi vrut să-l călăresc în 


4 287 # 


luptă, dar aveau să ne ducă mai repede decât propriile 
noastre picioare, şi aceasta era tot ce ne trebuia. l-am dat 
vreo zece gloabe lui Skopti Alsvartson, care-şi ţinuse 
promisiunea de a nu părăsi oraşul până nu-i îngăduiam eu. 

— Poţi să pleci, i-am spus la două zile după ce fiul meu 
plecase spre sud. 

Skopti nu era prost. Ştia că mă foloseam de el. Avea să 
se ducă în Mercia şi să-i povestească lui Ragnall ce se 
întâmplase cu Brida şi cu oamenii lui la Eoferwic, 
avertizându-l că veneam să-l atac. Asta şi voiam. L-am 
lăsat cu bună ştiinţă pe Skopti să vadă caii pe care-i 
adunaserăm şi chiar i-am dat timp să-i numere, ca să-i 
spună lui Ragnall că armata noastră era mică, mai mică de 
cinci sute de oameni. Îi scrisesem lui /Ethelflaed că 
veneam cu peste cinci sute, dar speranţa aceea pălea; 
oricum, ştiam că împreună cu oastea Merciei aveam să fim 
destui. 

— Spune-i că ne vom întâlni şi-l voi ucide. Şi te vom 
omori şi pe tine dacă-i vei rămâne loial. 

— I-am jurat credinţă, spuse Skopti cu încăpățânare. 

Porni spre sud, urmând să ajungă la Ragnall în trei sau 
patru zile. Era posibil ca Ragnall să ştie deja ce se 
întâmplase la Eoferwic, să fi aflat deja despre întoarcerea 
fratelui său şi despre moartea Bridei. Un grup de sclavi o 
luase spre nord, însoţit fireşte de războinici de-ai lui 
Ragnall, aşa că vestea se răspândise cu siguranţă. 

Într-un fel sau altul, ori aflase, ori urma să afle în 
curând. Oare ce avea să facă? Ştia că armata lui 
ZEthelflaed era pe urmele lui, sau cel puţin speram că era, 
şi acum avea un nou duşman care venea dinspre nord. 

— Dacă are vreun dram de judecată, va merge spre est, 
îmi zise Finan. Să găsească nave şi să plece în altă parte. 

— Dacă are vreun dram de judecată, o să se arunce 
asupra lui ZEthelflaed şi o s-o distrugă, apoi o să vină spre 
noi. Dar n-o s-o facă. 

— Nu? 

Am scuturat din cap. _ 

— Îşi urăşte prea mult fratele. Întâi o să ne caute pe noi. 


Y 288 # 


La două zile după ce Skopti plecase să-l avertizeze pe 
Ragnall, am luat-o şi noi spre sud. 


Eram o armată mică. Într-un final, doar trei sute optzeci 
şi patru de oameni plecară, ceilalţi rămânând la Eoferwic 
sub comanda lui Orvar. 

Voisem să iau un număr mai mare, dar aveam prea 
puţini cai, şi unii erau folosiţi la căratul proviziilor. Pe de 
altă parte, Sigtryggr era îngrijorat că susţinătorii Bridei, 
dintre care prea mulţi fugiseră în nord imediat după 
moartea stăpânei lor, ar fi putut aduna destul sprijin ca să 
atace Eoferwicul. Eu credeam că, mai degrabă, acei fugari 
aveau să se baricadeze în spatele zidurilor înalte de la 
Dunholm, însă am cedat rugăminţilor lui Sigtryggr şi am 
lăsat o garnizoană substanţială în Eoferwic. La urma 
urmei, el era regele. 

Plecară trei sute optzeci şi patru de bărbaţi, dar şi nouă 
femei. Stiorra era una dintre ele. La fel ca în cazul lui 
ZEthelflaed, nu i se putea refuza acest lucru; pe deasupra, 
nu i-ar fi plăcut să rămână cu Orvar, care până de curând 
fusese omul lui Ragnall. Aveam încredere în Orvar, la fel şi 
Sigtryggr, care insistase ca fiica lui, nepoata mea, să 
rămână în oraş sub protecţia lui. Stiorra fu nemulțumită, 
dar acceptă. Celelalte opt femei fuseseră toate ostaticele 
lui Ragnall, soțiile jarlilor Regelui Mării, şi acum erau 
arma mea. 

Am mers pe drumul roman spre sud. Ragnall, dacă ar fi 
învăţat ceva din reţeaua de drumuri care brăzda Britania, 
ar fi ghicit că mergeam de la Eoferwic spre Lindcolne, 
fiindcă acea rută ne asigura cea mai rapidă călătorie, dar 
mă îndoiam că avusese timp să-şi mişte armata ca să ne 
blocheze calea. Ultima dată când auzisem de el, e drept, cu 
multe zile în urmă, înaintase şi mai adânc în Mercia, aşa că 
mă aşteptam să văd fumurile de la focurile lui abia după 
Lindcolne, pe drumul spre Ledecestre, un oraş mercian 
care fusese în mâinile danezilor de când mă ştiam. 
Ledecestre era în acea parte din nordul Merciei care 
rămânea necucerită de către saxoni, teritoriu pe care 


4 289 # 


ZFthelflaed jurase să-l ia înapoi. Odată ajunşi la sud de 
Ledecestre ne apropiam de zona care nu era nici daneză, 
nici saxonă, un loc al raidurilor şi distrugerii, pământul 
aflat între două triburi şi două religii. 

Aveam cercetaşi în faţă. Chiar dacă eram încă în 
Northumbria şi fluturam stindardul lui Ragnall cu toporul 
roşu, tot ne consideram în teritoriu inamic. Nu am aprins 
focuri de tabără noaptea şi am căutat locuri de popas cât 
mai ferite. Ne-am oprit la vest de Lindcolne, cu toate că 
Sigtryggr şi cu mine am traversat podul roman cu vreo 
zece oameni şi am urcat dealul abrupt până la oraş. Ne 
întâmpină magistratul, care purta lanţul de argint al 
funcţiei sale. Era în vârstă, cu barba sură, şi avea un ciot 
în locul unui braţ. 

— L-am pierdut luptându-mă cu saxonii de vest, spuse el 
voios, dar nenorocitul care mi l-a luat şi le-a pierdut pe 
amândouă! 

Magistratul, un danez pe nume Asmund, îl slujea pe 
jarlul numit Steen Stigson. 

— I s-a alăturat lui Ragnall acum o lună, ne zise Asmund. 
Şi voi mergeţi la el? 

— Da, răspunse Sigtryggr. 

— Dar unde este? am întrebat. 

— Cine ştie? răspunse Asmund pe acelaşi ton vesel. 
Ultima dată când am auzit ceva erau departe în sud. Ce vă 
pot spune este că jarlul Steen ne-a trimis cincizeci de vite 
acum o săptămână, şi ciurdarii au spus că le-a trebuit 
patru zile să ajungă aici. 

— Şi mercienii? 

— Nu am văzut niciunul! N-am primit nicio veste. 

Ne aflam la una dintre porţile din zidurile romane, şi de 
pe acele ziduri puteai privi departe peste zona rurală, dar 
nicio trâmbă de fum nu mânjea cerul. Totul părea liniştit, 
luxuriant, verde. Era greu de crezut că nişte armate se 
căutau unele pe altele în acel amestec de păduri, păşuni şi 
teren arabil. 

— Ragnall trimitea sclavi la Eoferwic, am spus. 

Speraserăm să întâlnim nişte oameni de-ai lui care 


4 290 # 


aduceau sclavi din Mercia şi să aflăm de la ei pe unde 
umbla Ragnall, dar nu văzuserăm pe nimeni. 

— N-a mai trecut nimeni pe aici de o săptămână! Poate îi 
adună pe bieţii amărâţi la Ledecestre? Adu-o aici! Ultimele 
cuvinte fuseseră strigate către o servitoare care adusese o 
tavă plină de căni cu bere. Asmund luă două şi ni le dădu, 
apoi îi făcu semn din cap fetei să le ducă pe celelalte 
oamenilor noştri. Cel mai bun lucru pe care îl puteţi face 
este să vă continuaţi drumul spre sud! Veţi găsi pe cineva! 

Entuziasmul lui mă intrigă. 

— L-aţi văzut pe Skopti Alsvartson? 

— Skopti Alsvartson. Urmă o scurtă ezitare. Nu, nu-l 
Cunosc. 

Mi-am trecut berea în mâna stângă şi am pus dreapta pe 
mânerul Răsuflării-Şarpelui, iar Asmund făcu un pas grăbit 
în spate. M-am prefăcut că mutam spada doar pentru că 
mă deranja, apoi mi-am terminat berea şi i-am întins cana 
servitoarei. 

— Ne vom continua drumul spre sud, am zis, spre 
uşurarea magistratului. 

Asmund ne îndrugase minciuni. O făcuse bine, 
convingător, dar Skopti Alsvartson cu siguranţă trecuse 
prin Lindcolne. 

Skopti, la fel ca noi, o luase pe drumul cel mai scurt 
către sud, şi asta explica de ce nu întâlniserăm nici om de- 
al lui Ragnall venind din partea opusă, fiindcă toţi fuseseră 
avertizaţi. Era posibil, bineînţeles, ca Skopti şi oamenii lui 
să fi trecut pe lângă oraş, dar era puţin probabil. Le 
trebuia mâncare, şi fără îndoială ceruseră cai odihniţi ca 
să înlocuiască mârţoagele pe care li le dăduserăm noi. M- 
am uitat în ochii lui Asmund şi mi s-a părut că văd 
nelinişte. Am zâmbit. 

— Mulţumesc pentru bere. 

— Cu plăcere, stăpâne. 

— Câţi oameni aveţi aici? 

— Nu destui, stăpâne. 

Voia să spună că nu avea destui ca să apere zidurile. 

Lindcolne era un burh, dar bănuiam că cea mai mare 


4 291 # 


parte din garnizoană plecase spre sud cu jarlul Steen. Într- 
o bună zi, mă gândeam, nişte războinici aveau să moară 
sub acele ziduri pentru a fauri Englalandul. Am aruncat o 
ultimă privire spre sud de pe dealul de la Lindcolne. 
Ragnall era acolo undeva, o simţeam. Aflase deja că Brida 
era moartă şi pierduse fortăreaţa de la Eoferwic, iar acum 
voia răzbunare. 

Venea să ne omoare. Şi am privit spre acea mare 
întindere de pământ rodnic unde umbrele norilor alunecau 
peste crânguri şi păşuni, peste verdele lucios al culturilor 
proaspăt răsărite, peste livezi şi câmpii, şi am ştiut că 
moartea se ascundea acolo. Ragnall venea spre nord. 

Noi ne-am continuat drumul spre sud. 


— Două zile, am spus după ce am plecat de la Lindcolne. 

— Două zile? întrebă Sigtryggr. 

— Ragnall va da de noi peste două zile. 

— Cu şapte sute de oameni. 

— Cu mai mulţi, probabil. 

Nu văzuserăm niciun semn că Ragnall sau vreo trupă 
merciană ar fi fost prin preajmă. Nicio urmă îndepărtată 
de fum nu indica focurile de tabără ale unei armate. Era 
fum, bineînţeles, întotdeauna era fum pe cer. Ţăranii îşi 
tineau aprinse focurile pentru gătit şi mai erau cuptoarele 
de cărbune din păduri, dar prezenţa unei armate e trădată 
de o pată densă care întunecă cerul. Focurile taberei 
merciene, dacă oastea lui /ZEthelflaed chiar venea, ar fi 
trebuit să fie departe spre vest, iar în acea după-masă am 
ieşit de pe drumul roman şi am luat-o într-acolo. Nu mai 
mergeam să-l atrag pe Ragnall într-o luptă, ci mai degrabă 
să caut ajutor. Aveam nevoie de războinicii lui ZEthelflaed. 

Spre seară am ajuns la o poiană unde era o cocioabă în 
ruine. Poate fusese casa unui pădurar cândva, dar acum nu 
era mai mult decât o grămadă mare de stuf acoperind o 
gaură săpată în solul luminişului. Am petrecut o oră tăind 
crengi şi îngrămădindu-le peste stuf, apoi am continuat 
spre vest, lăsând doi cercetaşi în urmă. 

Ne-am oprit când veni seara şi, uitându-ne înapoi spre 


4 292 # 


estul cuprins de întuneric, am văzut focul lucind brusc 
printre copaci. Cercetaşii aprinseseră stuful, iar flacăra 
era un reper pentru inamicii noştri. Speranţa mea era ca 
Ragnall să vadă fumul mânjind cerul dimineţii şi s-o ia spre 
est să ne caute, în timp ce noi continuam să călărim spre 
vest. Fumul era încă acolo a doua zi dimineaţă, cenuşiu pe 
cerul albastru. L-am lăsat în spate, îndepărtându-ne la trap 
de soarele care răsărea. Cercetaşii noştri călăreau mult la 
sud de noi, însă nu văzură niciun inamic. Nu văzură nici 
prieteni, şi mi-am amintit de cearta din marea sală de la 
Ceaster când voisem să ies călare împotriva inamicului, şi 
fiecare bărbat de acolo, în afara episcopului Leofstan, 
insistase să rămânem în oraş. Oare asta făcuse ZEthelflaed? 
Fiul meu, dacă supravieţuise, trebuia să fi ajuns deja la 
ZEthelflaed, dacă ea încă se mai adăpostea la Ceaster; era 
oare ea atât de furioasă pe noi încât să ne lase să murim 
pe dealurile acelea? 

— Ce facem, tată? mă întrebă Stiorra. 

Răspunsul adevărat? Fugeam. Răspunsul adevărat era 
că mergeam spre îndepărtatul Ceaster, în vest, sperând că 
vom da de forţele merciene. 

— Vreau să-l atrag pe Ragnall spre nord, am spus în 
schimb, unde va fi prins între noi şi armata merciană. De 
asta îmi condusesem oamenii la sud de Eoferwic, dar încă 
de la Lindcolne mă chinuia teama că eram singuri, că 
niciun mercian nu se afla pe urmele lui Ragnall şi că 
trebuia să dăm piept cu el singuri. Încercând să-mi iau un 
ton vesel, am adăugat: Trebuie doar să-l evităm pe Ragnall 
până ştim că mercienii sunt destul de aproape să ne ajute! 

— Şi mercienii ştiu asta? 

Era o întrebare bună, o întrebare la care nu aveam 
răspunsul potrivit. 

— Dacă fratele tău a ajuns la ei, da. 

— Şi dacă nu? 

— Şi dacă nu, am spus, de data asta serios, atunci tu şi 
cu Sigtryggr mergeţi în nord cât de repede puteţi. Îţi iei 
fiica de la Eoferwic, apoi găsiţi un loc sigur. Treceţi marea! 
Doar plecaţi! 


4 293 # 


Ultimele vorbe le-am rostit cu furie, dar nu eram furios 
pe fiica mea, ci pe mine. 

— Soţul meu nu fuge, zise Stiorra. 

— Atunci e prost. E 

Dar eu eram prostul mai mare. li împuiasem capul 
tânărului /Ethelstan cu sfaturi, îi spusesem să nu fie 
încăpățânat, să-şi folosească judecata înainte de a-şi folosi 
spada, iar acum condusesem o mică armată la dezastru 
fiindcă nu chibzuisem destul. Mă gândisem să mă alătur 
unei armate merciene, mă gândisem să-l prindem pe 
Ragnall între două forţe, dar eu eram cel care avea să fie 
prins în capcană. Ştiam că Ragnall venea. Nu-l puteam 
vedea sau mirosi, dar ştiam. Cu fiecare oră creştea 
suspiciunea că nu eram singuri în această zonă care arăta 
atât de neprihănită. Instinctul ţipa la mine, şi mă 
învăţasem să-l ascult întotdeauna. Pe deasupra, nu era 
niciun ajutor prin preajmă. Nu era nici fum pe cer de la 
focurile de tabără ale vreunei armate, dar nici nu avea să 
fie. Ragnall mai bine ar fi îngheţat de viu decât să-şi 
trădeze prezenţa. Ştia unde eram, pe când noi habar n- 
aveam unde se găsea oastea lui. În acea dimineaţă i-am 
văzut cercetaşii pentru prima oară. Am zărit vag nişte 
siluete la mare distanţă, şi Eadger, care era cel mai bun 
dintre călăreţii mei, porni cu vreo cinci oameni în 
urmărirea lor, dar fusese oprit de un grup mare de 
războinici. Tot ce-mi putu raporta fu că grupul mai mare 
era la sud. A 

— N-am putut trece de nenorociţi, stăpâne. Încercase, 
voind să vadă măcar pentru o clipă armata lui Ragnall, dar 
inamicul îl împiedicase. Însă nu pot fi foarte departe, 
stăpâne, adăugă Eadger, şi avea dreptate. 

M-am gândit să ne întoarcem spre nord, să mergem 
înapoi la Eoferwic în speranţa că ne mişcăm mai repede 
decât Ragnall, care ne urmărea, dar şi dacă am fi ajuns 
acolo am fi fost prinşi în capcană. Trupele lui ZEthelflaed n- 
ar fi pătruns atât de adânc în Northumbria ca să ne ajute, 
n-ar fi venit nimeni să ne salveze, aşa că ar fi urmat un 
asalt asupra zidurilor de la Eoferwic şi un masacru fără 


4 294 # 


milă pe străzile sale înguste. 

Ce crezusem? Mă gândisem că /Ethelflaed va trimite 
trupe să-l hărţuiască pe Ragnall, că undeva aproape de 
oastea lui era o armată merciană de cel puţin patru sau 
cinci sute de oameni care să ni se alăture. Mă gândisem s- 
o uimesc pe /ZEthelflaed capturând Eoferwicul, să-i dau un 
nou rege al Northumbriei care să jure că va păstra pacea 
cu ea şi să-i ofere stindardul roşu ca sângele al lui Ragnall 
drept trofeu. Mă gândisem să dau Merciei un nou cântec al 
lui Uhtred; în schimb, le dădeam poeţilor lui Ragnall o 
nouă sursă de inspiraţie. 

Aşa că i-am spus Stiorrei adevărul, şi anume că o 
adusesem la un dezastru, dar pe la amiază acest lucru era 
evident pentru toţi oamenii mei. Călăream pe o creastă 
deasupra unei văi largi. Râul de jos şerpuia încet către 
mare printre păşuni bogate unde păşteau oi. Pentru asta 
luptam, pentru acest pământ mănos. Încă ne mai 
îndreptam spre vest, urmând creasta, deşi habar nu aveam 
unde eram. L-am întrebat pe un cioban, însă tot ce putu 
spune fu „acasă”, de parcă asta explica totul. Peste puţin 
timp, când poposiserăm pe o culme, am văzut călăreţi în 
faţă. Erau trei. 

— Nu-s de-ai noştri, mârâi Finan. 

Deci cercetaşii lui Ragnall erau în faţa noastră. Erau la 
vest de noi, la sud şi, cu siguranţă, şi în spatele nostru. M- 
am uitat la râu. Eram la sud de el. M-am gândit că puteam 
să-l trecem pe undeva şi să ne îndreptăm spre nord, dar 
caii noştri erau nişte gloabe şi, dacă Ragnall era acum atât 
de aproape pe cât suspectam eu, ne-am fi bătut pe un 
teren ales de el. Era timpul să ne oprim, aşa că l-am trimis 
pe Finan cu un grup de oameni să găsească un loc unde ne 
puteam apăra. Aveam să mă năpustesc asupra inamicului 
ca o bestie turbată, însă trebuia să alegem un loc unde-l 
puteam lovi înainte să ne copleşească. Un loc, m-am 
gândit, unde aveam să murim dacă mercienii nu veneau. 

— Uită-te după un vârf de deal, i-am spus lui Finan, care 
nu mai avea nevoie de acest sfat. 

Găsi ceva şi mai bun. 


4 295 # 


— Mai ţii minte locul unde ne-a prins Eardwulf în 
capcană? mă întrebă la întoarcere. 

— Îl mai ţin minte. 

— Este ca acela, doar că mai bun. 

Eardwulf condusese o revoltă împotriva lui ZEthelflaed şi 
ne prinsese în capcană în ruinele unui vechi fort roman, 
construit acolo unde se întâlneau două râuri. Scăpaserăm 
de acolo, salvaţi de sosirea lui /Ethelflaed, dar acum 
abandonaserăm orice speranţă de a primi vreun ajutor. 

— Râul face un cot în faţă, îmi spuse Finan. Trebuie să-l 
trecem, dar este un vad. Şi pe celălalt mal este un fort. 

Avea dreptate. Locul pe care-l găsise era perfect, un loc 
făcut pentru apărare, un loc fortificat de către romani şi, 
ca la Alencestre, unde ne înconjurase Eadwulf, un loc unde 
se întâlneau două râuri. Ambele râuri erau prea adânci ca 
să fie trecute cu piciorul, iar între ele era un fort roman 
din pământ, de formă pătrată, aşezat pe vârful unui dâmb. 
Singura cale de acces era dinspre vadul de la nord, din 
direcţia de unde veneam noi, ceea ce însemna că Ragnall 
trebuia să dea ocol fortului şi să treacă vadul, iar asta avea 
să-i ia timp, timp numai bun ca armata merciană să ne 
salveze. lar dacă armata merciană nu venea, aveam de 
apărat un fort şi un zid pe care să ne omorâm inamicii. 

Era aproape noapte când am pătruns călare prin 
intrarea de nord a fortului. Acea intrare nu avea poartă, 
era doar o potecă printre zidurile care, la fel ca acelea de 
la Eads Byrig, decăzuseră sub asaltul ploii şi timpului. 
Inăuntru n-am găsit nicio construcţie romană, doar o fermă 
cu o încăpere mare din lemn înnegrit, acoperită cu un strat 
gros de stuf, şi lângă ea un hambar şi un staul, dar nu era 
nicio vită acolo şi niciun om, în afară de un bătrân care 
locuia într-una din cocioabele de dincolo de zid. Berg mi-l 
aduse. 

— Zice că locul aparţine unui danez pe nume Egill. 

— A fost al unui saxon, spuse bătrânul, care şi el era 
saxon. Hrothwulf! Îmi aduc aminte de Hrothwulf! Era un 
om bun. 

— Cum se numeşte locul ăsta? l-am întrebat. 


4 296 # 


Se încruntă. 

— Ferma lui Hrothwulf, bineînţeles! 

— Unde este Hrothwulf? 

— Mort şi îngropat, stăpâne, sub pământ. Dus în ceruri, 
sper. Trimis acolo de un danez, adăugă bătrânul scuipând. 
Eram doar un copil! Abia un copil. Bunicul lui Egill l-a 
omorât. Am văzut! L-a despicat ca pe un lemn! 

— Şi Egill? 

— A plecat, stăpâne, a luat tot cu el. 

— A plecat azi, spuse Finan arătând spre nişte baligi de 
vacă de lângă hambar. Astea-s proaspete, de azi-dimineaţă. 

Am descălecat şi mi-am scos Răsuflarea-Şarpelui din 
teacă. Finan veni cu mine, cu spada în mână, şi am deschis 
uşa casei. Sala era goală, în afară de două mese 
rudimentare, câteva bănci, o saltea de paie, o oală de gătit 
ruginită, o coasă ruptă şi o grămadă de piei uzate şi 
împuţite. Am îngenuncheat lângă vatra din mijloc şi am 
pus mâna pe cenuşă. 

— Încă este caldă, am spus. 

Am stârnit cenuşa cu vârful spadei şi am văzut tăciuni 
lucind. Deci Egill danezul fusese în casă nu cu multă vreme 
înainte, dar plecase, luându-şi şi animalele cu el. 

— A fost avertizat, i-am spus lui Sigtryggr când m-am 
dus lângă el pe parapetul de pământ. Egill ştia că venim. 

Şi Egill, mă gândeam, a avut vreme să-şi ia vitele şi 
lucrurile, ceea ce însemna că fusese anunţat cu cel puţin o 
jumătate de zi înainte. Fără îndoială, cercetaşii lui Ragnall 
ne urmăreau încă din zori. M-am uitat spre miazănoapte 
de-a lungul crestei domoale dintre râuri. 

— Ar trebui s-o iei pe Stiorra şi să o duci în nord, i-am 
spus lui Sigtryggr. 

— Şi să vă las pe Domnia Ta şi pe oamenii Domniei Tale 
aici? 

— Ar trebui să pleci. 

— Eu sunt regele aici, nimeni nu mă alungă de pe 
pământul meu. 

Creasta dinspre nord era plată şi mergea printre cele 
două râuri, care se uneau la sud de fort. Acoperită de 


4 297 # 


păşune, cobora foarte lin dinspre noi înainte de a se ridica 
din nou, la fel de lin, către o linie de pădure întunecată 
unde brusc apărură nişte călăreţi. 

— Sunt cercetaşii noştri, zise Finan atunci când oamenii 
îşi duseră mâinile la spade. 

Erau şase şi călăreau într-un grup strâns. Când se 
apropiară am văzut că doi erau răniţi. Unul abia stătea în 
şa, celălalt avea capul însângerat. 

— Vin, stăpâne, îmi spuse Eadger arătând cu capul spre 
sud. 

M-am întors, dar zona de dincolo de râuri era tăcută, 
liniştită, încălzită de soare, goală. 

— Ce aţi văzut? întrebă Sigtryggr. 

— Este o fermă dincolo de pădurile acestea. Eadger 
întinse mâna spre pădurile de după râu. Cel puţin o sută 
de oameni sunt acolo, şi vin şi mai mulţi. Vin de peste tot. 
Se opri câtă vreme Folcbald îl dădu jos pe rănit din şa, 
apoi continuă: Câţiva dintre ei ne-au urmărit, şi Ceadda a 
luat o suliță în burtă. 

— Am golit totuşi două şei, spuse cel cu capul 
însângerat. 

— Sunt foarte împrăştiaţi, stăpâne, zise Eadger, dinspre 
est, dinspre vest, dinspre sud, vin de peste tot, stăpâne, 
dar vin. 

Pentru o clipă nebună m-am gândit să-mi iau oamenii şi 
să atacăm avangarda forţelor lui Ragnall. Am fi trecut râul, 
i-am fi găsit pe cei abia sosiți dincolo de pădure, apoi am fi 
creat haos printre ei înainte să sosească restul armatei lor, 
dar chiar atunci Finan mormăi ceva. Când m-am întors, am 
văzut că un singur călăreț apăruse la marginea pădurii 
dinspre nord. Omul stătea nemişcat în spinarea unui 
armăsar sur şi se uita la noi. Încă doi mai apărură, apoi 
încă cinci. 

— Sunt dincolo de râu, zise Finan. 

Şi tot mai mulţi apărură la acea lizieră din depărtare. Nu 
făceau altceva decât să ne privească. M-am întors şi m-am 
uitat spre sud, unde de această dată am văzut călăreţi, 
coloane de călăreţi, venind pe drumul care ducea spre vad. 


4 298 # 


— Sunt toţi aici, am spus. 
Ragnall ne găsise. 


Y% 299 # 


Treisprezece 


Primul foc fu aprins nu cu mult după asfinţit. Ardea 
undeva în adâncul pădurii, dincolo de păşunea de pe 
creastă, şi flăcările lui aruncau umbre lugubre printre 
copaci. 

Apărură apoi mai multe focuri care luminau pădurile din 
nord, dintre râuri. Atât de multe, încât uneori aveam 
impresia că întreaga fâşie de copaci ardea. Apoi, adânc în 
noaptea luminată de vâlvătăi, am auzit copite pe creastă şi 
am văzut umbra unui călăreț galopând spre noi, apoi 
întorcându-se. 

— Vor să ne ţină treji, zise Sigtryggr. 

Urmă un al doilea călăreț, în timp ce la marginea sudică 
a crestei un inamic nevăzut lovea o lamă de o pavăză. 

— Ne ţin treji, am răspuns, apoi m-am uitat la Stiorra: Şi 
de ce n-ai plecat spre nord? 

— Am uitat. 

Egill lăsase două lopeţi în hambar; le-am folosit ca să 
adâncim vechiul şanţ din faţa parapetului de pământ, 
punând astfel un obstacol în faţa unui eventual zid de 
scuturi. Nu aveam destui oameni să luptăm în spaţiul 
deschis al păşunii, aşa că urma să facem un zid de scuturi 
pe rămăşiţele vechiului parapet roman. Ştiam că romanii 
aveau două tipuri de fortificaţii: erau cele mari, precum 
Eoferwic, Lundene sau Ceaster, protejate de ziduri masive 
din piatră, şi aceste forturi din zona rurală, numeroase şi 
plasate la distanţe mici unul de altul, nu mai mult decât un 
şanţ şi un parapet de pământ pe care era o palisadă de 
lemn. Aceste forturi mai mici păzeau vadurile şi răscrucile 
de drumuri, şi chiar dacă palisada acestui fort dispăruse 
demult, parapetul lui, în ciuda erodării, era încă destul de 
abrupt încât să reprezinte un obstacol formidabil. Sau aşa 


% 300 # 


îmi spuneam. Oamenii lui Ragnall trebuiau să treacă 
şanţul, apoi să se caţere pe parapet în ciuda topoarelor, 
suliţelor şi spadelor noastre, iar morţii şi răniții lor ar fi 
format un nou obstacol, împiedicându-i pe cei care veneau 
din spate. Punctul cel mai slab era intrarea fortului, care 
nu era altceva decât o cărare plată, dar pe malul râurilor 
creşteau tufe groase de spini, aşa că am trimis nişte 
oameni să le taie şi să încropească o palisadă cu ele. 

Sigtryggr cercetase împrejurimile înainte să apună 
soarele şi să ne învăluie întunericul. 

— Ar fi bine să mai avem încă o sută de oameni, oftă el. 

— Roagă-te să ne atace frontal, i-am răspuns. 

— Nu e prost. 

Aveam destui oameni ca să apărăm un parapet. Dacă 
Ragnall ar fi venit în josul cărării care trecea peste păşune 
şi ne-ar fi asaltat frontal, îmi dădeam seama că am fi putut 
să rezistăm până la ceea ce creştinii numesc Ziua de Apoi. 
Dar, dacă ar mai fi trimis oameni de oricare parte a 
fortului să atace întăriturile din est şi din vest, ne-am fi 
risipit prea mult forţele. Spre norocul nostru, terenul 
cobora spre râuri de ambele părţi, dar pantele nu erau 
imposibil de abrupte, şi asta însemna că aveam nevoie de 
oameni pe ambele valuri laterale şi alţi oameni pe 
parapetul de sud, dacă oamenii lui Ragnall ne-ar fi 
înconjurat. Adevărul era că Ragnall avea să ne 
copleşească. Aveam să luptăm, să-i măcelărim pe unii 
dintre cei mai buni războinici ai săi, dar pe la amiază 
aveam să fim toţi cadavre sau prizonieri, dacă Ragnall nu- 
mi făcea plăcerea să asalteze doar valul de nord. 

Sau dacă nu apăreau mercienii. 

— Avem ostaticii, zise Sigtryggr. 

Stăteam pe valul de nord, uitându-ne la focurile 
amenințătoare şi ascultând sunetul lopeţilor noastre care 
adânceau şanţul. Un alt duşman veni până aproape de fort, 
om şi cal ieşind în evidenţă pe fundalul flăcărilor din 
pădurea îndepărtată. 

— Avem ostaticii, am încuviinţat. 

Cele opt femei erau toate soţii ale unor jarli de-ai lui 


% 301 # 


Ragnall. Cea mai tânără avea în jur de paisprezece ani, cea 
mai în vârstă, probabil treizeci. Erau, pe bună dreptate, 
posomorâte şi nemulţumite. Le lăsasem în sala lui Egill, 
păzite acolo de patru oameni. 

— De ce s-a temut? l-am întrebat pe Sigtryggr după 
câteva clipe. 

— Să se teamă? 

— De ce a luat ostatici? 

— Lipsă de loialitate, zise el simplu. 

— Un jurământ nu e de ajuns ca să-i facă pe oameni 
loiali? 

— Nu pentru fratele meu, spuse Sigtryggr. Acum cinci, 
poate şase ani, tata s-a dus cu o oaste în sudul Irlandei. 
Lucrurile n-au mers bine, şi jumătate dintre războinici pur 
şi simplu s-au suit pe nave şi au plecat de acolo. 

— Aşa se întâmplă. 

— Dacă pui mâna pe pământ, sclavi, vite, oamenii îţi 
rămân loiali, dar imediat ce ai necazuri? Se topesc. 
Ostaticii sunt răspunsul lui Ragnall. 

— lei ostatici de la inamic, am spus, nu din propria 
tabără. 

— Decât dacă eşti fratele meu, zise Sigtryggr. 

Îşi ascuţea lama spadei cu o piatră. Sunetul era 
monoton. 

M-am uitat la pădurea îndepărtată gândindu-mă că şi 
duşmanii îşi ascuţeau spadele. Trebuiau să fie încrezători. 
Ştiau că în zori îi aşteptau bătălia, victoria, jaful şi faima. 

— Ce vei face cu ostaticele? întrebă Finan. 

— O să le pun la vedere, zise Sigtryggr. 

— Şi-o să le ameninţi? interveni Stiorra. 

— Sunt o armă pe care o vom folosi, răspunse mohorât 
Sigtryggr. 

— Şi le vei omori? întrebă Stiorra. Cum soţul ei nu 
răspunse, adăugă: Dacă le omori, pierzi puterea pe care ți- 
o dau ele. 

— Ar trebui să fie de ajuns doar să ameninţ, zise 
Sigtryggr. 

— Oamenii aceia te cunosc, spuse fiica mea arătând spre 


4 302 # 


focurile din pădure. Ştiu că nu vei omori femei. 

— S-ar putea să fim nevoiţi, oftă Sigtryggr. Măcar una. 

Niciunul dintre noi nu mai scoase o vorbă. În spatele 
nostru, în fort, oamenii stăteau în jurul focurilor. Unii 
cântau, cu toate că nu erau cântece prea vesele. Erau 
cântece de jale. Ştiau ce-i aşteaptă, şi mă întrebam pe câţi 
mă puteam baza. Eram sigur pe oamenii mei şi pe cei ai lui 
Sigtryggr, dar un sfert dintre războinici fuseseră supuşii 
lui Ragnall până cu o săptămână sau două înainte, şi cum 
aveau să lupte ei? Aveau să dezerteze? Sau frica de mânia 
lui Ragnall avea să-i convingă să lupte şi mai vajnic pentru 
mine? 

— ÎI ţii minte pe Eardwulf? mă întrebă brusc Finan. 

Am zâmbit uşor. 

— Ştiu la ce te gândeşti. 

— Eardwulf? se miră Sigtryggr. 

— Un om ambițios, am spus, care ne-a prins într-o 
capcană ca aceasta. Exact ca aceasta. Şi, cu câteva clipe 
înainte să ne căsăpească, Lady /ZEthelflaed a sosit. 

— Cu o armată? 

— El a crezut că avea o armată. De fapt nu avea, darel 
şi-a închipuit că urma să piardă bătălia şi ne-a lăsat în 
pace. 

— Şi mâine? întrebă Sigtryggr. 

— Ar trebui să fie o armată merciană care-l urmăreşte 
pe Ragnall, am spus. 

— Ar trebui, zise hotărât Sigtryggr. 

Încă mai speram la acea armată merciană. Ar fi putut să 
fie la două ore distanţă, undeva la vest. Probabil o 
comanda Merewalh? Era destul de înţelept încât să nu 
aprindă focuri de tabără, destul de viclean încât să apară 
înainte de venirea zorilor ca să-l atace pe Ragnall din 
spate. Trebuia să mă agăţ de această speranţă, deşi fiecare 
instinct îmi spunea că era o speranţă deşartă. Ştiam că, 
fără ajutor, soarta noastră era pecetluită. 

— Mai sunt şi alţi ostatici, spuse pe neaşteptate Finan. 
Observându-ne uimirea, explică: Trupele fratelui meu. 

— Crezi că n-o să lupte? l-am întrebat. 


% 303 # 


— Bineînţeles c-o să lupte, doar sunt irlandezi. Dar 
dimineaţă, stăpâne, împrumută-mi coiful tău, brăţările tale 
şi tot aurul şi argintul pe care-l găseşti. 

— Sunt mercenari, am spus. Ai de gând să-i cumperi? 

Scutură din cap. 

— Şi vreau şi cel mai bun cal. 

— Poţi să ai orice doreşti. 

— Ce vrei să faci? întrebă Sigtryggr. 

Finan zâmbi. 

— Vrăjitorie, zise, doar vrăjitorie irlandeză. 

Am aşteptat zorii. 


O păclă subţire tulbura prima geană de lumină. Focurile 
din pădurea îndepărtată păliră, deşi erau acolo, firave 
printre copacii înceţoşaţi. Finan încercă să le numere, dar 
erau prea multe. Toţi număram. Aveam doar puţin peste 
trei sute optzeci de oameni apți pentru luptă, pe când 
inamicul trebuia să aibă de trei ori mai mulţi, poate chiar 
de patru ori. Toţi număram, cu toate că nimeni nu vorbea 
despre asta. 

Primii călăreţi veniră imediat după apariţia zorilor. Erau 
tineri din armata lui Ragnall care nu se puteau abţine să 
ne batjocorească. leşiră dintre copaci la galop, apoi se 
opriră la treizeci sau patruzeci de paşi de zidul nordic, 
cerându-ne să trecem şanţul ca să ne luptăm în duel. 
Dădusem ordin ca nimeni să nu accepte o astfel de 
provocare, însă refuzul nostru îi îmbie pe şi mai mulţi să 
vină să ne insulte. Armata lui Ragnall era încă ascunsă în 
copacii de la o jumătate de milă distanţă, dar le dădea voie 
războinicilor lui înfierbântaţi să ne sfideze. 

— Sunteţi laşi! strigă unul. 

— Haideţi şi omorâţi-ne! Dacă îndrăzniţi! 

Altul se plimba de colo colo prin faţa noastră. 

— Dacă vă temeţi de mine, s-o trimit pe soră-mea să se 
bată cu unul dintre voi? 

Făceau pe grozavii atât unul faţă de celălalt, cât şi faţă 
de noi. Astfel de ocări au fost întotdeauna parte a bătăliei. 
Este nevoie de timp pentru formarea zidului de scuturi şi 


Y% 304 # 


de încă şi mai mult timp pentru ca oamenii să-şi adune 
curajul, iar ritualul insultelor şi provocărilor reprezenta o 
latură importantă a pregătirilor. Ragnall încă trebuia să-şi 
scoată oamenii la iveală, Li ţinea printre copaci, cu toate că 
din când în când mai vedeam câte o strălucire metalică 
printre frunzele din depărtare. Cu siguranţă le ţinea un 
discurs comandanților săi, le spunea la ce să se aştepte şi 
cum aveau să fie răsplătiți; între timp, tinerii lui veneau să- 
şi bată joc de noi. 

— Vreau să mă lupt cu doi de-ai voştri! strigă unul dintre 
ei. Îi omor dintr-o singură lovitură! 

— Căţelandru, mârâi Sigtryggr. 

— Parcă ţin minte că m-ai provocat la Ceaster, am spus. 

— Eram tânăr şi prost. 

— Nu te-ai schimbat. 

Zâmbi. Era într-o cămaşă de zale care fusese curățată cu 
nisip şi oţet, astfel încât reflecta lumina soarelui. Teaca 
spadei sale era bătută cu butoni de aur, şi un lanţ de aur 
de care atârna un ciocan din acelaşi metal îi era înfăşurat 
de trei ori în jurul gâtului. Nu purta coif, dar peste părul 
lui blond purta cercul din bronz aurit pe care-l găsiserăm 
la Eoferwic. 

— O să-i împrumut lui Finan lanţul, se oferi el. 

Finan înşeua un armăsar mare şi negru. La fel ca 
Sigtryggr, purta zale lustruite şi centura mea cu plăcuţe de 
argint cusute pe piele. Îşi împletise părul şi şi-l legase cu 
panglici, în timp ce antebraţele îi erau pline de brățări 
războinice. Marginea din fier a scutului fusese curățată de 
rugină, iar vopseaua palidă fusese răzuită, o cruce creştină 
fiind acum pictată pe lemnul de salcie. Orice vrăjitorie 
pregătea, era evident creştină, însă nu voise să-mi spună 
despre ce era vorba. M-am uitat cum strânse chinga, apoi 
se întoarse, se rezemă de calul care stătea liniştit şi se uită 
afară prin poarta blocată de scaieţi spre locul unde şase 
războinici de-ai lui Ragnall încă ne strigau ocări. Ceilalţi se 
plictisiseră şi o luaseră înapoi spre copacii îndepărtați, dar 
aceştia şase îşi aduseseră caii până chiar la marginea 
şanţului, de unde ne sfidau. 


% 305 # 


— Toţi sunteţi aşa de fricoşi? întrebă unul. O să mă bat 
cu doi dintre voi! Nu fiţi copii de ţâţă! Haideţi şi luptaţi! 

Alţi trei călăreţi ieşiră dintre copacii de la nord şi veniră 
în galop să li se alăture celor şase. 

— Mi-ar plăcea să-i omor pe câţiva, mârâi Sigtryggr. 

— Să n-o faci. 

— N-o s-o fac. Se uita la cei trei călăreţi, care-şi 
scoseseră spadele. Aşa-i că-s nerăbdători? 

— Cei tineri sunt întotdeauna. 

— Aşa ai fost şi Domnia Ta? 

— Îmi amintesc de primul meu zid de scuturi, am spus. 
Muream de frică. 

Îi înfruntam pe hoţii de vite din Ţara Galilor, şi atunci 
cunoscusem prima dată groaza. De atunci luptasem cu cei 
mai buni războinici pe care nordicii putuseră să-i trimită 
împotriva noastră, mă izbisem în scuturi şi simţisem 
duhoarea împuţită a răsuflării inamicilor înainte de a-i 
omorî. Încă mă mai temeam de zidul de scuturi. 

Într-o bună zi o să mor într-un astfel de zid. O să cad, 
muşcându-mi buzele de durere, şi o spadă inamică o să-mi 
smulgă viaţa din trup. „Poate astăzi”, m-am gândit, „poate 
astăzi.” Mi-am atins ciocanul. 

— Ăştia ce fac? întrebă Sigtryggr. 

Nu se uita la mine, ci la cei trei călăreţi care dăduseră 
pinteni armăsarilor şi acum îi atacau pe oamenii care ne 
insultau. Aceia rămaseră pe loc, neînţelegând ce se 
întâmpla, şi ezitarea le aduse sfârşitul. Cei trei nou-veniţi 
se năpustiră în acelaşi timp; cel din mijloc se repezi asupra 
unui adversar, aruncându-l din şa, apoi se întoarse asupra 
altuia şi-l lovi cu toată vigoarea. Am văzut lunga lamă 
intrând prin zale, l-am văzut pe nordic îndoindu-se peste 
ea, l-am văzut scăpându-şi arma în iarbă. Atacatorul, care- 
şi continua iureşul, fu cât pe ce să fie smuls din şa, fiindcă 
lama spadei lui era îngropată în burta muribundului. Reuşi 
totuşi s-o scoată la timp şi, întorcându-şi iute calul, izbi cu 
spada în spinarea rănitului. Unul dintre cei şase tineri care 
ne ocărâseră până atunci o luase la goană pe creastă, 
ceilalţi cinci erau ori morţi, ori răniţi. Niciunul nu mai era 


Y% 306 # 


călare. 

Cei trei se îndreptară spre noi. Căpetenia lor era fiul 
meu, Uhtred, care-mi zâmbi larg în timp ce venea spre 
bariera de spini de la intrarea în fort. Am tras înapoi o 
secţiune a gardului pentru a-i lăsa înăuntru, şi ei intrară în 
uralele oamenilor. Am văzut că fiul meu purta o amuletă 
mare din fier în formă de ciocan la gât. l-am ţinut calul 
când descălecă, apoi l-am îmbrăţişat. 

— Te-ai dat drept danez? l-am întrebat atingându-i 
ciocanul. 

— Da! Şi nimeni nu ne-a băgat în seamă! Am ajuns ieri- 
noapte. 

Însoţitorii lui erau amândoi danezi care-mi juraseră 
credinţă. Zâmbeau larg, mândri de ce făcuseră. Mi-am 
scos două verigi de pe braţe şi le-am dat drept răsplată. 

— Aţi fi putut rămâne cu Ragnall, dar nu aţi făcut-o. 

— Sunteţi stăpânul nostru, faţă de care am depus 
jurământ, zise unul. 

— Şi încă nu ne-aţi condus spre o înfrângere, stăpâne, 
zise celălalt. 

Am simţit un junghi de vină, fiindcă mai mult ca sigur 
călăriseră spre propria moarte când traversaseră păşunea. 

— Aţi fost uşor de găsit, spuse fiul meu. Nordicii roiesc 
aici ca viespile la miere. 

— Câţi? vru Sigtryggr să ştie. 

— Prea mulţi, zise posomorât Uhtred. 

— Şi armata merciană? am întrebat. 

Scutură din cap. 

— Care armată merciană? 

Am înjurat şi mi-am întors privirea spre păşunea care 
era goală acum, cu excepţia celor trei cadavre şi a celor 
doi răniţi care se târau înapoi către copaci. 

— Lady Æthelflaed nu l-a urmărit pe Ragnall? 

— L-a urmărit, dar a trebuit să se întoarcă la Ceaster 
pentru înmormântarea episcopului Leofstan. 

— Ce-a făcut? am bolborosit, nevenindu-mi să cred. 

— Leofstan a murit, zise Uhtred. Acum trăia, şi în clipa 
următoare era mort. Mi s-a spus că ţinea slujba când s-a 


4 307 # 


întâmplat. A scos un țipăt de durere şi s-a prăbuşit. 

— Nu! Eram surprins de tristeţea care mă cuprinsese. Îl 
urâsem pe Leofstan la început, căci umilinţa lui mi se 
păruse făţarnică, dar ajunsesem să-l plac, chiar să-l admir. 
A fost un om bun, am spus peste câteva clipe. 

— A fost. 

— Şi  ZEthelflaed s-a dus cu toată armata la 
înmormântare? 

Fiul meu scutură din cap, apoi luă o gură de apă din 
cana pe care i-o întinsese Berg. 

— S-a dus cu o mică escortă şi cu preoţii ei obişnuiţi, 
lăsându-l pe Cynleef la comanda armatei. 

Cynleef, favoritul ei, omul care urma să-i devină ginere. 

— Şi Cynleef? am întrebat abătut. 

— Ultima dată când am auzit de el era mult la sud de 
Ledecestre, şi refuza să aducă trupele în Northumbria. 

— Nenorocitul, am spus. 

— M-am dus la Ceaster şi i-am explicat situaţia lui Lady 
ZEthelflaed, continuă Uhtred. 

— Şi? 

— I-a trimis poruncă lui Cynlæf s-o ia spre nord şi să te 
găsească, dar mesajul n-o să ajungă la el decât azi. 

— Şi e la o zi de marş distanţă. 

— Cel puţin o zi, spuse fiul meu, aşa că trebuie să-i 
batem pe nenorociţii ăştia singuri. Zâmbi larg, apoi mă mai 
uimi o dată atunci când se întoarse şi se uită la Finan. Hei, 
irlandezule! 

Finan păru surprins să fie strigat astfel, dar nu se simţi 
jignit. 

— Lord Uhtred? îi răspunse binevoitor. 

Fiul meu rânjea ca un nebun. 

— Îmi datorezi doi șilingi. 

— Da? 

— Ai spus că nevasta episcopului arată ca un broscoi, ţii 
minte? 

— Ţin minte. 

— Nici vorbă. Deci îmi datorezi doi şilingi. 

Finan pufhni. 


% 308 # 


— Am doar cuvântul tău pentru asta! Şi cât valorează 
cuvântul tău? Ai crezut că fetişcana aia de la taverna din 
Gleawecestre era frumoasă, şi avea o faţă ca un fund de 
bou. Nici Gerbruht n-ar fi atins-o, şi l-am văzut călărind 
chestii pe care nu le-ar mirosi un câine! 

— O, sora Gomer este frumoasă, zise fiul meu, întreabă-l 
numai pe tata. 

— Pe mine? am întrebat. De unde să ştiu eu? 

— Fiindcă sora Gomer are un semn din naştere de forma 
unui măr, tată. Exact aici, spuse Uhtred atingându-şi 
fruntea cu un deget înmănuşat. 

Am rămas fără replică, holbându-mă la el. Pentru o clipă 
l-am dat uitării pe Ragnall, gândindu-mă doar la acel trup 
rumen din fânar. 

— Ei bine? întrebă Finan. 

— li datorezi fiului meu doi șilingi, am spus izbucnind în 
râs. 

Ragnall veni la scurt timp după aceea. 


Mi-am amintit cum se ivise Ragnall din pădure la 
Ceaster atunci când se răzbunase pentru capetele pe care 
le lăsasem la ruinele fortului de la Fads Byrig. Îşi 
organizase oamenii în linie, astfel încât apăruseră toţi 
deodată, şi acum făcu la fel. Dintre copacii învăluiţi în 
lumina strălucitoare a dimineţii, cu frunzele lor verzi 
liniştite, ieşi o formaţie lungă de pedestraşi, oameni cu 
scuturi, oameni cu arme, un zid de scuturi menit să ne 
îngrozească. Îşi îndeplini menirea, căci un zid de scuturi 
este un lucru teribil. Este un zid de lemn, fier şi oţel cu 
doar un singur scop, să ucidă. 

Acest zid de scuturi rotunde şi pictate se lungea mult pe 
vârful plat al crestei, deasupra lui fluturând stindardele 
jarlilor, căpeteniilor şi regilor care veniseră să ne ucidă. 

În centru, bineînţeles, era toporul roşu al lui Ragnall, 
flancat de patruzeci sau cincizeci de stindarde înfăţişând 
corbi, vulturi, lupi, şerpi şi creaturi pe care niciun om nu 
le-a văzut vreodată decât în coşmaruri. Războinicii care 
veneau în urma stegarilor se opriră la marginea pădurii şi 


% 309 # 


începură să-şi lovească scuturile într-un tunet constant. I- 
am numărat cât de bine am putut şi mi-am dat seama că 
erau cel puţin o mie. Flancurile zidului erau pe pantele 
crestei, ceea ce sugera că Ragnall voia să ne învăluie şi să 
atace din trei părţi. Oamenii mei erau pe zidurile fortului. 
Şi ei ştiau să numere; priveau în tăcere forţa 
impresionantă a lui Ragnall şi ascultau tunetul scuturilor 
lui. 

Ragnall nu era încă pregătit să atace. Îi lăsa pe oamenii 
lui să ne cerceteze, îi lăsa să-şi dea seama cât de puţini 
eram. Acei războinici care-şi loveau pavezele pentru a crea 
tunetul provocării vedeau parapetul fortului şi, pe vârful 
lui, un zid de scuturi mult mai mic decât al lor. 

Vedeau că aveam doar două stindarde, capul de lup şi 
toporul roşu, şi Ragnall voia ca ei să ştie cât de uşoară 
avea să fie victoria. L-am zărit călărind un armăsar negru 
în spate şi strigând către oamenii săi. li asigura de izbândă 
şi le promitea moartea noastră. Îi umplea de încredere, şi 
ştiam că mai erau doar câteva clipe până să vină să ne 
insulte. Avea să ne ofere şansa de a ne preda şi, când 
refuzam, urma să-şi împingă zidul de scuturi în faţă. 

Dar înainte să se mişte Ragnall, Finan porni spre inamic 
peste păşunea luxuriantă. Om şi cal erau magnifici, plini de 
aur, strălucind de argint. Avea lanţul de aur gros al lui 
Sigtrygagr la gât, cu toate că-şi dăduse jos ciocanul, şi purta 
coiful meu cu lupul de argint pe creastă, de care atârnase 
fâşii de pânză neagră imitând panaşul din coadă de cal al 
fratelui său. Şi tocmai spre fratele lui călărea, spre 
stindardul cu nava neagră care naviga pe o mare roşie ca 
sângele. Stindardul era în dreapta liniei lui Ragnall, la 
marginea platoului. Irlandezii mai aveau şi alte flamuri, 
decorate cu crucea creştină, acelaşi simbol pe care Finan îl 
scrijelise pe scutul său. Pavăza îi atârna în stânga, 
deasupra tecii strălucitoare care-l adăpostea pe Hoţul-de- 
Suflete, o spadă pe care o luase de la un nordic într-o 
luptă. Hoţul-de-Suflete era o spadă mai uşoară decât 
altele, cu toate că era la fel de lungă, o spadă de care mă 
temeam că s-ar fi putut rupe în încleştarea cu armele grele 


% 310 # 


ale inamicului. Dar Finan, care-i dăduse numele, îşi iubea 
Hoţul-de-Suflete. 

Doi bărbaţi ieşiră din liniile lui Ragnall ca să-l provoace 
pe Finan. Caii lor fuseseră ţinuţi cu siguranţă aproape de 
zidul de scuturi, şi Ragnall le dăduse permisiunea să lupte. 
I-am auzit pe oştenii lui încurajându-i cu chiote. Nu aveam 
dubii că cei doi erau plini de iscusinţă în mânuirea spadei 
şi teribili în luptă; fără îndoială, oamenii lui Ragnall 
crezuseră că Finan va accepta provocarea, dar irlandezul îi 
surprinse trecând pe lângă ei fără să-i bage în seamă. Il 
urmară, sfidându-l, însă niciunul nu-l atacă. Şi aceasta era 
o parte a ritualului luptei. Finan venise singur şi urma să-şi 
aleagă adversarul. Îşi continuă drumul hotărât, fără grabă, 
până când ajunse în faţa irlandezilor şi a stindardelor lor. 

Şi le vorbi. 

Eram mult prea departe ca să aud ce spunea, şi chiar 
dacă aş fi fost lângă el nu le-aş fi înţeles limba. Cei doi 
războinici, dându-şi seama probabil că provocarea era din 
partea unui irlandez pentru compatrioţii săi, se întoarseră 
printre ai lor. Finan continua să vorbească. În gândurile 
sale trebuia să fi fost o fată frumoasă ca un vis, o fată cu 
păr negru din clanul Ó Domhnaill, o fată pentru care 
merita să sfidezi soarta, o fată pe care s-o iubeşti şi s-o 
venerezi, o fată care fusese târâtă prin noroi pentru a fi 
jucăria fratelui lui, o fată care-l bântuise în toţi anii aceia 
lungi. 

În cele din urmă, un bărbat păşi afară din liniile 
irlandeze. 

Nu era Conall. Zidul inamic era departe, dar până şi eu 
puteam să văd că acest om era cu mult mai mare decât 
Conall, mai mare şi decât Finan. Era o ditamai namila într- 
o cămaşă de zale imensă, purtând un scut mai mare decât 
oricare altul din zid şi mânuind o spadă care arăta de 
parcă fusese făcută pentru un zeu, nu pentru un om, o 
spadă grea cât un topor de luptă, o spadă pentru 
măcelărit. Şi Finan lunecă jos din şa. 

Două armate priveau. 

Finan îşi aruncă scutul deoparte, şi mi-am amintit de 


% 311 # 


acea zi de acum foarte multă vreme, când am luptat cu 
Steapa. Asta a fost înainte să devenim prieteni, şi nimeni 
nu-mi dăduse vreo şansă în faţa lui. Atunci era cunoscut 
drept Steapa Snotor, Steapa cel Isteţ, ceea ce era o glumă 
crudă, fiindcă nu era cel mai deştept dintre oameni, dar 
era loial, prudent şi de neoprit în luptă. El, la fel ca 
bărbatul care păşea spre Finan, era uriaş şi monstruos de 
puternic. Ne luptaserăm pe viaţă şi pe moarte, şi unul 
dintre noi ar fi murit în acea zi dacă danezii n-ar fi năvălit 
peste graniţă în aceeaşi dimineaţă. Începusem prin a-mi 
arunca la o parte scutul şi chiar prin a-mi da jos cămaşa de 
zale. Steapa se uitase la mine fără vreo expresie pe chip. 
Ştia ce făceam. Mă descotoroseam de greutatea care m-ar 
fi încurcat, căci voiam să fiu iute şi să dansez în jurul lui ca 
un câine care muşcă un taur. 

Finan îşi păstră cămaşa de zale, dar îşi aruncă jos scutul 
şi aşteptă. 

L-am văzut pe bărbatul cel uriaş atacând, folosindu-şi 
scutul pentru a-l lovi, şi încleştarea se petrecu atât de 
rapid, încât niciunul dintre noi nu putu fi sigur de ce 
văzuse. Era departe, prea departe ca să vedem clar, însă 
cele două personaje se apropiară, am văzut cum uriaşul îşi 
împinse scutul în faţă şi, crezând că-l lovise pe Finan, 
începu să se întoarcă, ţinându-şi spada ridicată pentru a-i 
da lovitura de graţie. Apoi, pur şi simplu căzu. 

Totul se întâmpla cu iuţeala fulgerului, dar n-am 
cunoscut vreodată un om mai iute decât Finan. Nu era 
mare, de fapt arăta chiar slăbănog, dar era iute. Lupta cu 
Hoţul-de-Suflete fiindcă arareori trebuia să pareze cu 
spada, putea să se ferească dănțuind din calea oricărei 
lovituri. Il înfruntasem deseori la antrenamente, şi rar 
trecusem de garda lui. Uriaşul, probabil campionul 
războinicilor lui Conall, căzu în genunchi, iar Finan îi trecu 
lama spadei prin gât. Acesta fu sfârşitul luptei. Totul se 
terminase în câteva clipe, şi Finan făcuse ca totul să pară 
atât de simplu. Tunetul scuturilor din depărtare se opri, iar 
Finan le vorbi din nou compatrioţilor lui. Nu am aflat 
niciodată ce le-a spus, dar l-am văzut mergând la zidul de 


% 312 # 


scuturi până era la distanţă de un braţ şi adresându-i-se 
fratelui său. Cu siguranţă era Conall, deoarece coiful lui 
era mai strălucitor decât al celorlalţi şi stătea exact sub 
stindardul roşu ca sângele. 

Fraţii stăteau faţă în faţă. Mi-am amintit de ura lor de la 
Ceaster, şi aceeaşi ură trebuie să fi fost şi acolo, însă 
Conall nu se mişcă. Îl văzuse pe campionul lui murind şi nu 
avea chef să-l urmeze în iad. 

Finan făcu un pas în spate. 

Două armate priveau. 

Finan îi întoarse spatele fratelui său şi se îndreptă spre 
cal. 

În momentul acela, Conall atacă. 

Am icnit. Cred că fiecare om de pe câmpul de luptă îşi 
ținea răsuflarea. Conall se năpusti cu spada aţintită spre 
spinarea fratelui său, dar în acea clipă Finan se întoarse. 

Hoţul-de-Suflete străluci. N-am auzit izbitura dintre 
spade, doar am văzut arma lui Conall zburând în aer după 
ce fusese deviată. Hoţul-de-Suflete şfichiui faţa lui Conall, 
apoi Finan se întoarse şi merse mai departe spre cal. 
Nimeni dintre privitori nu vorbi. Îl văzură pe Conall păşind 
în spate, având sânge pe chip, şi pe Finan plecând. Şi 
Conall atacă din nou. De data asta ochi ceafa lui Finan, 
însă vechiul meu prieten se lăsă în jos, se întoarse din nou 
şi lovi cu mânerul spadei în faţa fratelui său făcându-l să se 
dezechilibreze şi să cadă în fund. Finan merse la el şi-i 
puse  Hoţul-de-Suflete la gât. Am aşteptat să văd 
împungerea şi ţâşnitura bruscă a sângelui; în schimb, 
Finan tinu spada la gâtul fratelui său şi le vorbi oamenilor 
acestuia. Conall încercă să-şi ridice spada, dar Finan o 
împinse la o parte cu dispreţ, apoi se aplecă şi, cu mâna 
stângă, îi atinse coiful. 

I-l trase de pe cap. 

Încă stătea deasupra fratelui său. Cu un dispreţ şi mai 
mare, vâri în teacă Hoţul-de-Suflete, îşi dădu jos coiful meu 
şi şi-l puse pe cel al lui Conall, cu coadă neagră de cal şi 
cerculeţul regal deasupra. 

Regele Finan. 


% 313 # 


Se îndepărtă şi, după ce-şi luă scutul din iarbă, urcă în 
şa. După ce-şi umilise fratele, îşi călărea armăsarul prin 
faţa liniei războinicilor lui Ragnall. Nu se grăbea. li 
provoca pe oameni să iasă afară din zid şi să lupte cu el. 
Niciunul nu îndrăzni. Coada de cal a coifului său cu cerc 
din aur se undui în vânt când, în sfârşit, dădu pinteni 
armăsarului la galop şi o luă spre fort. 

— Oamenii lui Conall n-o să se mai lupte contra noastră 
acum, fu tot ce-mi spuse. 

Ceea ce însemna că ne rămâneau doar o mie de inamici. 


Îi creasem lui Ragnall o problemă, şi Finan o înrăutăţise. 
Ragnall era încrezător că ne putea bate, dar ştia că 
victoria avea să-l coste mult. Fortul roman era vechi, însă 
parapetele erau abrupte, aşa că oamenii care ar fi urcat pe 
ele ar fi fost vulnerabili. În final ne va zdrobi. Avea prea 
mulţi războinici şi noi aveam prea puţini, dar prea mulţi 
dintre oamenii lui Ragnall urmau să moară în timp ce-i 
omorau pe ai noştri. De aceea luptele dintre zidurile de 
scuturi se desfăşoară fără grabă. Oamenii trebuie să se 
încarce nervos pentru oroarea care urmează. Şanţurile 
fortului nu erau un obstacol deosebit, dar peste noapte 
înfipseserăm în ele o mulţime de ţepuşe scurte. Războinicii 
care avansează în spatele scuturilor nu văd mare lucru şi, 
mai ales dacă sunt împinşi de către liniile din spate, pot să 
se împiedice, iar un om care cade în zidul de scuturi este 
aproape mort. La Dealul lui ZEsc, acum mulţi ani, o armată 
de danezi victorioşi fusese înfrântă de un şanţ pe care-l 
apăra Alfred. Liniile din spate împinseseră zidul de scuturi 
în faţă, şi liniile din faţă se împotmoliseră în şanţ, unde 
saxonii de vest îi căsăpiseră până ce șanțul se umpluse de 
sânge. Deci oamenii lui Ragnall ezitau să atace, şi 
deveniseră şi mai şovăitori după umilirea lui Conall. Era 
sarcina lui Ragnall să-i stârnească acum, să-i umple de 
furie şi de bere. În zidul de scuturi poţi să miroşi berea în 
răsuflarea duşmanului. Noi nu aveam bere. Luptam treji. 

Soarele era deja pe jumătate pe cer când Ragnall veni să 
ne insulte. Şi aceasta era parte a tiparului bătăliei. Intâi, 


$ 314 9 


tinerii nesăbuiţi îl provoacă pe inamic la duel, apoi se ţin 
cuvântările menite să le dea oamenilor chef de sânge, şi 
într-un final duşmanul este insultat. 

— Viermi! ne strigă Ragnall. Căcaţi de scroafă! Vreţi să 
muriţi aici? În timp ce oamenii mei îşi loveau ritmic 
seaxurile pe scuturi, făcând ca muzica morţii să-i înece 
cuvintele, răcni: Trimiteţi-mi-l pe fratele meu mai mic, şi 
veţi trăi! 

Ragnall, cu zale şi coif, călărea pe armăsarul lui negru şi 
purta un ditamai toporul. Vreo zece războinici îl însoțeau, 
războinici sumbri pe cai mari, cu feţele ascunse de 
obrăzarele închise. Inspectau şanţul şi zidul, pregătindu-se 
să-şi avertizeze oamenii cu privire la dificultăţile care-i 
aşteptau. Doi veniră până la gardul de spini şi se 
întoarseră doar atunci când o suliță lovi pământul în faţa 
lor. Unul din ei se aplecă să apuce coada tremurândă a 
suliţei şi o luă cu el. 

— Am distrus Mercia! strigă Ragnall. Am ras fermele, 
am luat vitele de pe câmpuri şi o mulţime de robi! Scorpia 
bătrână care-şi zice cârmuitoarea Merciei se ascunde în 
spatele zidurilor de piatră! [ara ei este a noastră şi 
pământul ei îl împart eu! Vreţi pământ bun, pământ 
mănos? Veniţi la mine! 

În loc să ne insulte, încerca să ne mituiască. În spatele 
lui, peste păşunea lată de pe creastă, vedeam cum 
duşmanii îşi treceau din mână-n mână burdufuri cu bere. 
Scuturile se odihneau pe pământ, cu marginea de sus 
rezemându-se pe coapsele inamicilor, iar vârfurile suliţelor 
sclipeau în soare. Era o mulţime de astfel de sulițe sub 
stindardul lui Ragnall din centrul liniei, şi asta îmi spunea 
că plănuia să le folosească pentru a ne sparge formaţia la 
mijloc. Aşa aş fi făcut eu. Şi-ar fi adunat cei mai zdraveni 
luptători acolo, cei mai sălbatici, care se lăudau cu 
omorurile lor şi cu văduvele pe care le făcuseră, şi le-ar fi 
dat drumul să atace intrarea în fort, dublând acest atac cu 
un iureş de războinici cu spade care să ne atace parapetul 
şi să ne omoare ca pe nişte şobolani prinşi în capcană. 

Obosi să mai strige, căci, fără să răspundem, continuam 


% 315 # 


să batem cu lamele în scuturi. Pe lângă asta, cercetaşii 
văzuseră deja ce obstacole le pregătiserăm. După ce 
scuipă spre noi şi ne strigă că aleseserăm moartea în locul 
vieţii, Ragnall porni înapoi la oamenii lui, care îşi luară pe 
dată scuturile şi începură să le intercaleze. Suliţaşii se 
dădură la o parte ca să le facă loc lui Ragnall şi 
însoţitorilor lui prin zid, apoi scuturile se închiseră din 
nou. L-am văzut pe Ragnall descălecând şi postându-se în 
prima linie. Veneau. 

Nu apucară să pornească însă, că Sigtryggr se duse spre 
ei. 

Călărea cu opt războinici şi cu opt ostatice. Mâinile 
femeilor erau legate în faţă, şi caii lor erau conduşi de cei 
opt bărbaţi. Ragnall cu siguranţă ştia că le capturaserăm 
atunci când cuceriserăm Eoferwicul, dar era o surpriză 
pentru el să le vadă aici. O surpriză şi un şoc. Şi soţii 
acelor femei? Mi-am amintit cuvintele lui Orvar, că 
oamenii îl plăceau pe Sigtryggr, dar se temeau de Ragnall, 
iar acum Sigtryggr, splendid în zalele lui strălucitoare şi cu 
cercul regal pe coif, călărea spre ei cu ostaticele în spatele 
lui, fiecare escortată de un războinic cu spada în mână. 
Fără îndoială, oamenii lui Ragnall crezură că urma o 
vărsare de sânge, căci am auzit un murmur de furie 
ridicându-se din partea îndepărtată a păşunii. 

Sigtryggr se opri la jumătatea distanţei dintre armate. 
Femeile erau în linie, fiecare ameninţată cu o spadă. 
Mesajul era limpede. Dacă Ragnall ataca, femeile aveau să 
moară, dar era la fel de limpede că, dacă Sigtryggr le 
omora pe femei, urma să fim atacați cu sălbăticie. 

— Ar trebui să le aducă înapoi, zise Finan. 

— De ce? 

— Nu le poate omori acolo! Dacă sunt ascunse în casă, 
inamicul n-o să ştie ce se întâmplă cu ele. 

În schimb, Sigtryggr îşi ridică braţul drept într-un semn 
pentru cei opt oameni ai lui, apoi îl lăsă să cadă repede. 

— Acum! strigă. 

Cele opt spade tăiară legăturile largi care abia ţineau 
încheieturile femeilor. 


% 316 # 


— Mergeţi, le spuse Sigtryggr, mergeţi şi găsiţi-vă soţii, 
mergeţi odată. 

Femeile ezitară o clipă, apoi dădură neîndemânatic 
pinteni cailor spre linia lui Ragnall, care tăcuse brusc 
atunci când Sigtryggr, în loc să le omoare, le eliberase. 
Una dintre ele, neputându-şi stăpâni calul agitat, sări din 
şa şi fugi spre stindardul soţului ei. Am văzut doi bărbaţi 
venind din cealaltă parte, grăbindu-se să-şi întâmpine 
nevestele, iar Ragnall, pricepând că-i scădea puterea 
asupra războinicilor pe care nu ştia decât să-i înspăimânte, 
îşi dădu seama că trebuia să atace acum. L-am văzut 
întorcându-se şi strigând, l-am văzut făcând semn zidului 
de scuturi să avanseze. Cornurile sunară, stindardele fură 
ridicate, suliţele fură îndreptate spre noi şi oamenii se 
puseră în mişcare chiuind. 

Dar nu toţi chiuiau. 

Zidul de scuturi pornise, într-adevăr. Războinicii din 
faţă, cei de care mă temeam cu adevărat, avansau 
constant, dar cei pe flancuri ezitau. Irlandezii nu se 
clintiseră, şi unităţile de lângă ei stăteau şi ele. Şi alţii 
rămăseseră pe loc. Am văzut un bărbat îmbrăţişându-şi 
nevasta, iar oamenii lui îi priveau fără să se mişte. Poate 
jumătate din linia lui Ragnall venea împotriva noastră, 
cealaltă jumătate nu se mai temea de el. 

Sigtryggr venea spre noi, dar se opri atunci când auzi 
cornurile sunând tare. Îşi întoarse calul şi văzu că jumătate 
din zidul de scuturi al fratelui său ezita să atace. Câţiva 
călăreţi galopau în spatele stindardelor lui Ragnall, 
strigându-le celor ce şovăiau să înainteze. Irlandezii nici 
măcar nu-şi luaseră scuturile în mâini, ci stăteau într-o 
neclintire încăpăţânată. Priveam o armată cu două minţi, o 
armată care-şi pierduse încrederea. Bărbaţii ale căror soţii 
le fuseseră înapoiate îşi cântăreau loialitatea, şi vedeam 
asta în ezitarea lor. 

Sigtryggr se întoarse şi se uită la mine. 

— Lord Uhtred! strigă el cu entuziasm în glas. Lord 
Uhtred! 

— Ştiu! am strigat la rândul meu. 


% 317 # 


Râse. Ginerelui meu îi plăcea lupta. Era un războinic 
înnăscut, un comandant de trupe, un om al nordului, şi 
văzuse ce vedeam şi eu. Dacă un om stăpâneşte prin frică, 
trebuie să fie victorios. Trebuie să-şi ţină subalternii docili 
arătându-le că nu poate fi înfrânt, că destinul lui este să 
obţină izbânzi şi bogății. Wyrd bið ful åræd. Soarta este 
neînduplecată. Un om care conduce prin frică nu-şi poate 
permite un singur eşec, iar gestul lui Sigtryggr de a le 
elibera pe femeile ostatice dezlegase legăturile fricii. Insă 
oamenii care ezitau nu aveau să rămână sfidători pentru 
multă vreme. Dacă i-ar fi văzut pe suliţaşii lui Ragnall 
croindu-şi drum prin gardul de spini şi prin intrarea 
fortului, dacă şi-ar fi văzut tovarăşii năpădind parapetul, 
dacă ar fi văzut topoarele ciopârţindu-ne scuturile pe 
vârful întăriturii, atunci s-ar fi alăturat luptei. Oamenii vor 
să fie în tabăra învingătoare. În următoarele clipe, când 
războinicii lui Ragnall aveau să se îmbulzească pe 
parapetele noastre atacându-ne din trei părţi, teama că 
normandul urma să se răzbune pe cei care rămăseseră în 
spate avea să-i împingă la luptă. 

Ce înţelesese Sigtryggr şi înţelesesem şi eu era că nu 
trebuiau să aibă ocazia să vadă acel crâmpei de imagine cu 
victoria lui Ragnall. Nu puteam apăra fortul, fiindcă acei 
oameni ai lui Ragnall care avansau spre noi tot erau mult 
prea numeroşi, iar imaginea acelor războinici croindu-şi 
drum în fortul nostru avea să mobilizeze şi restul armatei 
duşmane. Aşa că trebuia să le dăm un crâmpei din 
imaginea înfrângerii lui Ragnall. 

Trebuia să le oferim speranţă. 

Trebuia să ne părăsim refugiul. 

Trebuia să atacăm. 


— Înainte! am strigat. Înainte, omorâţi-i! 

— Dumnezeule, murmură Finan lângă mine. 

Oamenii mei ezitară o clipă, nu din codeală, ci din 
uimire. Toată noaptea ne pregătiserăm să apărăm fortul, şi 
acum îl părăseam ca să ne năpustim asupra inamicului. Am 
sărit de pe zid în şanţ. 


% 318 # 


— Haideţi! am strigat. O să-i omorâm! 

Câţiva aruncară într-o parte gardul de spini, iar alţii 
coborâră de pe valul de pământ şi trecură şanţul pentru a 
forma zidul de scuturi pe cealaltă parte. 

— Avansaţi! am strigat. Avansaţi şi omorâţi-i! 

Sigtryggr şi călăreţii lui ne lăsară cale liberă. Înaintam 
de-a lungul vârfului plat al crestei, încă lovindu-ne lamele 
de scuturi. 

Inamicul se oprise uimit. 

Oamenii au nevoie de un strigăt de luptă. Nu puteam să 
le cer să strige pentru Mercia, fiindcă cea mai mare parte 
a trupelor mele nu erau mercieni, ci normanzi. 

Aş fi putut să strig numele lui Sigtryggr, şi cu siguranţă 
toţi ar fi repetat acest nume, fiindcă luptam pentru tronul 
lui, dar un oarecare impuls mă făcu să strig altceva. 

— Pentru Mus! am răcnit, pentru cea mai bună curvă din 
Britania! Pentru Mus! 

Urmă o clipă de linişte, apoi oamenii mei izbucniră în 
râs şi urlară: 

— Pentru Mus! 

Un inamic vede că atacatorul lui râde? Asta face cât o 
mie de insulte. Un om care râde atunci când intră în luptă 
este un om care are încredere, iar un om încrezător vâră 
spaima în inima duşmanului. 

— Pentru curvă! am strigat. Pentru Mus! 

Şi strigătul se împrăştie de-a lungul liniei mele, când 
oameni care nu auziseră vreodată de Mus aflară că era o 
curvă, şi încă una foarte bună. Le plăcea ideea. Toţi râdeau 
şi-i strigau numele acum. Strigau pentru o curvă în timp ce 
mergeau spre îmbrăţişarea morţii. 

— Mus! Mus! Mus! 

— Ar face bine să-i răsplătească, zise Finan. 

— O va face! strigă fiul meu din cealaltă parte. 

Ragnall le cerea suliţaşilor lui să avanseze, dar ei se 
uitau la Sigtryggr, care venise cu ceata lui în dreapta lor. 
Striga la oamenii care rămăseseră în spatele zidului de 
scuturi, încurajându-i să se întoarcă împotriva lui Ragnall. 

— Omorâţi-i! am răcnit grăbind pasul. Trebuia să 


% 319 # 


ajungem la inamic înainte ca aceia care şovăiau să creadă 
că eram terminaţi. Oamenilor le place să fie de partea 
învingătoare, aşa că trebuia să câştigăm. Mai repede, am 
strigat. Pentru curvă! 

Treizeci de paşi, douăzeci, şi poţi vedea ochii oamenilor 
care vor încerca să te omoare, vezi vârfurile suliţelor, iar 
instinctul este să te opreşti, să îndrepţi scuturile. Ne dăm 
înapoi de la luptă, frica pune gheara pe noi, timpul pare că 
se opreşte, este linişte cu toate că o mie de oameni urlă, şi 
în acel moment, când groaza pune stăpânire pe inimă ca o 
bestie prinsă în capcană, trebuie să te arunci în oroare. 

Fiindcă şi inamicul simte la fel. 

Şi trebuie să-l omori. Eşti fiara din coşmarurile lui. Omul 
din faţa mea se ghemuise uşor, cu sulița dreaptă şi scutul 
sus. Am ştiut că ori va cobori, ori va ridica tăişul în timp ce 
mă apropiam; voiam să-l ridice, aşa că înadins mi-am lăsat 
scutul în jos ca să-mi acopăr picioarele. Nu m-am gândit. 
Am ştiut că se va întâmpla. Luptasem în prea multe bătălii, 
iar tăişul veni bineînţeles în sus, ochindu-mi pieptul sau 
gâtul în timp ce se pregătea de lovitură. În acea clipă am 
ridicat scutul, astfel încât sulița ricoşă de pe el sus în aer, 
şi apoi am lovit. 

Îmi bubuia în urechi sunetul zdrobitor al zidului de 
scuturi, zgomotul brusc, loviturile pe lemn şi metal şi 
oamenii care-şi urlă strigătele de luptă. Am împuns cu 
Acul-Viespii în spaţiul dintre două paveze; camaradul din 
spatele meu agăţase scutul inamicului cu toporul şi trăgea, 
îngăduindu-mi să-i bag seaxul între coaste. Am simţit cum 
lama trecu brusc prin cămaşa de zale, tăie prin pielea de 
dedesubt şi se frecă de oase. Am învârtit-o şi am scos-o în 
timp ce o spadă îmi izbea scutul. Finan mă apăra pe 
dreapta, împungând cu seaxul lui. Oponentul meu dădu 
drumul suliţei, căci era o armă mult prea lungă în acea 
situaţie. Menită să spargă zidul de scuturi inamic, era 
aproape inutilă în apărare. Işi scoase seaxul, dar înainte ca 
lama să iasă din teacă, l-am şfichiuit cu Acul-Viespii peste 
faţa tatuată cu corbi, astfel că sângele îl orbi şi-i înroşi 
barba scurtă. O altă împungere, de data asta la gât, şi căzu 


4 320 # 


la pământ. Oşteanul din spatele lui se întinse să dea o 
lovitură de spadă care-mi întoarse scutul şi-l tăie pe fiul 
meu la braţ. Aproape că m-am împiedicat de omul căzut, 
care încă mai încerca să împungă în sus cu seaxul. 

— Omoară-l! am strigat la camaradul din spatele meu. 

Am lovit cu scutul în inamicul cu spada, apoi am coborât 
Acul-Viespii şi i-am despicat piciorul de la gleznă până la 
genunchi. O lamă îmi izbi coiful, şi în clipa următoare un 
topor se roti pe deasupra. M-am lăsat jos repede, 
ridicându-mi scutul, iar toporul îi crăpă marginea de fier, 
smulse aşchii din lemnul de salcie şi-l îndoi. Am împuns din 
nou coapsa însângerată, de data asta în sus, într-o lovitură 
dură care îl făcu pe om să urle şi să iasă din luptă. Finan îi 
sfâşie celui cu toporul obrazul cu seaxul, apoi îi înfipse 
lama în ochi. Gerbruht, în spatele meu, prinse toporul şi-l 
întoarse împotriva inamicului. Fiindcă mă ghemuisem, 
crezu că eram rănit şi urlă de furie atunci când trecu pe 
lângă mine şi învârti uriaşa armă cu toată forţa sa de 
gigant. O spadă veni spre el, dar lunecă în sus în timp ce 
toporul lui tăie un coif şi un craniu în două, ploaia de 
sânge şi bucăţi de creier împroşcându-mă pe coif. M-am 
ridicat, apărându-l pe Gerbruht cu scutul meu. Fiul meu 
avansa în dreapta, cu piciorul pe faţa unui inamic. 
Doborâserăm primele două linii ale zidului lui Ragnall şi 
cei din spate se retrăgeau, încercând să scape de scuturile 
noastre pictate cu sânge, de lamele noastre ude, de pofta 
noastră neostoită de măcel. 

Am auzit o altă izbitură şi strigăte înverşunate. Deşi nu 
puteam vedea ce se întâmpla, am simţit cutremurarea din 
partea stângă şi am ştiut că alţi oameni se alăturaseră 
luptei. 

— Pentru curvă! am răcnit. Pentru curvă! 

Era un strigăt nebunesc. Dar acum venise bucuria 
luptei, cântecul măcelului. Folcbald ajunsese în stânga 
fiului meu. La fel de puternic ca Gerbruht, avea un topor 
cu un tăiş imens, cu care trăgea scuturile inamicilor astfel 
încât Uhtred să-i poată împunge. O suliță lunecă pe sub 
scutul meu şi se lovi de fâşiile de fier din cizmă. Fără s-o 


4 321 # 


bag în seamă, am înfipt Acul-Viespii printre două paveze şi 
i-am simţit lama muşcând. Cântam un cântec fără cuvinte. 
Finan îşi folosea seaxul pentru a împunge scurt şi iute 
printre scuturi, zgâriind braţele duşmanilor până le cădeau 
armele şi apoi vârându-le lama în coaste. Folcbald îşi 
aruncase scutul zdrenţuit şi tăia cu toporul urlând 
blesteme frizone, izbind lama grea prin coifuri şi capete, 
lăsând în urmă o grămadă de morţi împroşcaţi cu sânge şi 
strigându-le duşmanilor să vină să fie omorâţi. Undeva în 
faţă, nu departe, vedeam stindardul lui Ragnall. L-am 
strigat: 

— Ragnall! Blestematule! Ragnall! Căcat îmbârligat ce 
eşti! Hai şi mori, bastardule! Pentru curvă! 

O, nebunia bătăliei! Ne temem de ea, o proslăvim, poeţii 
o cântă, iar când îţi umple sângele aidoma focului, este o 
adevărată nebunie. Este fericire! Toată groaza trece, simţi 
că poţi trăi veşnic, îl vezi pe inamic că se retrage, ştii că tu 
însuţi eşti invincibil, că până şi zeii s-ar trage la o parte din 
faţa spadei tale şi a scutului plin de sânge. Incă fredonam 
acel cântec nebun, cântecul măcelului, cântecul care 
acoperea  urletele  muribunzilor şi răniților. Frica, 
bineînţeles, este cea care hrăneşte nebunia luptei, 
transformându-se în sălbăticie. Învingi în zidul de scuturi 
dacă eşti mai sălbatic decât inamicul şi reuşeşti să-i 
transformi sălbăticia în frică. 

Voiam să-l omor pe Ragnall, dar nu-l vedeam. Tot ce 
vedeam erau margini de scuturi, feţe bărboase, tăişuri, 
oameni mârâind, un om care-şi scuipa dinţii din gura plină 
de sânge, un băiat care striga după mama lui, altul 
plângând pe jos şi tremurând. Un rănit gemu şi se întoarse 
în iarbă. Crezând că încerca să ridice seaxul să mă 
împungă, i-am băgat Acul-Viespii în gât, iar şuvoiul de 
sânge mă izbi cald în faţă. Când am scos lama, am zărit un 
om scund venind din dreapta mea. L-am izbit cu sete, şi el 
se lăsă în jos strigând: „Tată!” Era un băiat, nu un bărbat. 

— Tată! 

Acest al doilea strigăt era al fiului meu, care mă trăgea 
înapoi. 


4 322 # 


Băiatul, cu faţa plină de sânge, plângea şi tremura. ÎL 
aruncasem la pământ. Nu ştiusem. Îl văzusem doar venind 
dintr-o parte şi-l lovisem, tăindu-i pe jumătate braţul stâng, 
când el nu avea mai mult de nouă ani, poate zece. 

— S-a terminat, zise fiul meu, este gata. 

Nu era chiar gata. Oamenii încă mai izbeau scut pe scut, 
tăişurile încă mai loveau şi împungeau, însă războinicii lui 
Ragnall se întorseseră împotriva lui. Irlandezii intraseră în 
luptă, dar de partea noastră. Îşi cântau imnul de bătălie, 
un strigăt strident, în timp ce-i omorau pe ultimii fideli ai 
lui Ragnall. Bărbaţii ale căror soţii le eliberaserăm se 
întorseseră şi ei împotriva căpeteniei normande. Din cei o 
mie de oameni ai săi mai rămăseseră doar câţiva, poate 
vreo două sute, şi erau înconjurați. 

— Destul! răcni Sigiryggr. Destul! Găsise un cal pe 
undeva şi se urcase în şa. Îşi ţinea sus spada însângerată 
în timp ce striga la oamenii care se înverşunau să-i omoare 
fratele. Destul! Lăsaţi-i în viaţă! 

Ragnall era în mijlocul oamenilor care încă mai luptau 
pentru el, oamenii depăşiţi numeric şi încercuiți care acum 
îşi lăsau armele în jos. 

— Ai grijă de băiatul acela, i-am spus lui Uhtred. 

Băiatul se ghemuise peste tatăl lui mort, plângând 
isteric. „Aşa am fost şi eu”, m-am gândit, „la Eoferwic, 
acum câţi ani?!” M-am uitat la Finan. 

— Câţi ani avem noi? 

— Prea bătrâni, stăpâne. 

Avea sânge pe faţă. Din barba lui sură se prelingea un 
fir roşu. 

— Eşti rănit? l-am întrebat, iar el confirmă. Încă purta 
coiful fratelui său, al cărui cerc auriu fusese îndoit de o 
lovitură de spadă. Mergi acasă? 

— Acasă? făcu el nedumerit. 

— În Irlanda, am spus privind cercul din jurul coifului. 
Regele Finan. 

Zâmbi. 

— Sunt acasă, stăpâne. 

— Şi fratele tău? 


4 323 # 


Finan ridică din umeri. 

— Va trebui să poarte în suflet ruşinea acestei zile. E 
terminat. Pe lângă asta, un om nu trebuie să-şi omoare 
fratele, încheie el făcându-şi cruce. 

Sigtryggr îl omori pe fratele său. Le oferi viaţa 
oamenilor care se predau, apoi se luptă cu Ragnall. A fost 
o luptă dreaptă. N-am fost de faţă, dar la sfârşit Sigtryggr 
avea o tăietură de spadă pe şold şi o coastă ruptă. 

— Ştia să lupte, zise el mulţumit, dar eu am luptat mai 
bine. 

M-am uitat la oamenii de pe păşune. Sute de oameni. 

— Acum sunt toţi ai tăi, am spus. 

— Ai mei, într-adevăr. 

— Ar trebui să te întorci la Eoferwic. Dăruieşte pământ, 
dar asigură-te că ai destule trupe ca să aperi zidurile 
oraşului. Patru oameni la fiecare cinci paşi. Unii pot fi 
măcelari, brutari, pielari, salahori, dar presară-i pe 
războinicii tăi printre ei. Şi capturează Dunholmul. 

— Aşa voi face. Rânjind, veni să mă îmbrăţişeze, apoi 
spuse: Mulţumesc. 

— Pentru ce? 

— Fiindcă ai făcut-o pe fiica Domniei Tale regină. 

Am plecat de acolo a doua zi dimineaţă. Pierduserăm 
şaisprezece oameni în luptă, doar şaisprezece, cu toate că 
alţi patruzeci erau prea răniţi ca să poată fi mişcaţi. Mi-am 
îmbrăţişat fiica, apoi m-am plecat în faţa ei, fiindcă era 
într-adevăr regină. Sigtryggr vru să-mi dea lanţul lui masiv 
din aur, dar am refuzat. 

— Am destul aur, i-am spus, iar tu eşti acum cel care 
dăruieşte aur. Fii generos! 

Şi am plecat. 


Am revăzut-o pe /Ethelflaed şase zile mai târziu, în 
marea sală de la Ceaster. Cynlæf era acolo, alături de 
Merewalh, Osferth şi tânărul prinţ ZEthelstan. Războinicii 
Merciei erau şi ei acolo, oamenii care nu-l urmăriseră pe 
Ragnall la nord de Ledecestre. Ceolnoth şi Ceolberht se 
aflau printre ceilalţi preoţi. Părintele Oswald, fiul meu, 


Y% 324 # 


stătea cu un aer protector lângă văduva episcopului 
Leofstan, sora Gomer, sau Mus, Şoarecele. Ea îmi zâmbi, 
dar zâmbetul îi trecu atunci când ochii ni se întâlniră. 

Nu-mi curăţasem zalele. Ploaia spălase o bună parte din 
sânge, dar găurile lăsate de tăişuri rămăseseră, şi 
pieptarul de piele avea pete roşii. Coiful se înfundase într-o 
parte de la o lovitură de topor pe care abia o simţisem în 
toiul luptei, dar care acum îmi stârnea o durere surdă în 
creştet. Am intrat în sală cu Uhtred, fiul meu, cu Finan şi 
cu Rorik. Acesta era numele băiatului pe care-l rănisem în 
luptă; îl chema la fel ca pe fiul lui Ragnar, prietenul meu 
din copilărie. 

Braţul acestui Rorik era aproape vindecat, ceea ce-i 
îngăduia să ţină în mână o cutie mare din bronz cu 
portrete de sfinţi pe laturi şi o imagine a lui Hristos în 
toată gloria sa pe capac. Era un băiat bun, cu părul blond, 
ochii albaştri şi o feţişoară ghiduşă. Nu-şi cunoscuse 
niciodată mama, şi eu îi omorâsem tatăl. 

— Vi-l prezint pe Rorik, care-mi este ca un fiu, am spus, 
apoi am atins ciocanul de aur de la gâtul băiatului. 
Amuleta îi aparținuse tatălui său, la fel ca spada care-i 
atârna, mult prea mare, la şoldul slăbănog. Rorik, am 
continuat, este ce voi numiţi un păgân, şi va rămâne 
păgân. M-am uitat pe rând la toţi preoţii, şi doar părintele 
Oswald îmi întoarse privirea, încuviinţând din cap. Am o 
fiică, am zis în direcţia lui ZEthelflaed, care şedea în jilţul 
folosit drept tron la Ceaster. Acum este regină a 
Northumbriei, iar soţul ei este rege. El a jurat să nu atace 
Mercia. În semn de prietenie, vă va ceda o bucată de 
pământ mercian care în clipa de faţă este sub control 
danez şi va încheia un tratat cu voi. 

— Mulţumim, Lord Uhtred, zise ZEthelflaed. Faţa îi era 
neclintită, dar mă privi în ochi pentru o clipă, înainte de a 
se uita la băiatul de lângă mine. Şi bine ai venit, Rorik. 

— Am socotit, doamnă, că era cel mai bine să pun un 
păgân prieten pe tronul Northumbriei, de vreme ce 
bărbaţii Merciei par să fie prea laşi ca să intre în acea ţară, 
chiar pentru a-şi urmări duşmanul. 


4 325 # 


Mă uitam la Cynlef, care se enervă brusc. 

— Eu... începu, apoi şovăi. 

— Tu, ce? l-am provocat. 

Se uită la /Ethelflaed după ajutor, însă ea rămase 
încremenită ca o statuie. 

— Am fost sfătuit, zise el slab. 

— De către un preot? am întrebat, uitându-mă la 
Ceolnoth. 

— Ni s-a poruncit să nu intrăm în Northumbria! protestă 
Cynlaef. 

— Vei învăţa de la lordul Uhtred că sunt momente când 
încalci ordinele, zise ZEthelflaed privindu-mă, deşi vorbea 
cu Cynlef. Se întoarse spre el şi adăugă cu voce de 
gheaţă: Ai luat hotărârea greşită. 

— Dar nu a avut nicio urmare, fiindcă Thor şi Odin mi-au 
ascultat rugăciunile, am spus uitându-mă la părintele 
Ceolnoth. 

ZEthelflaed zâmbi foarte uşor. 

— Vei mânca alături de noi în această seară, Lord 
Uhtred? 

— Şi voi pleca mâine-dimineaţă, cu oamenii mei şi 
familiile lor. M-am uitat într-un colţ al sălii, unde Eadith 
stătea printre umbre. Şi cu tine, i-am spus, şi ea încuviinţă 
din cap. 

— Mâine! Pleci? întrebă ZEthelflaed, deopotrivă uimită şi 
indignată. 

— Cu voia Domniei Tale, da. 

— Încotro? 

— În nord, doamnă, în nord. 

— În nord? făcu ea încruntată. 

— Înainte să plec însă, am un dar pentru Domnia Ta. 

— Unde anume în nord? 

— Am treburi în nord, doamnă, am spus, apoi am atins 
umărul lui Rorik. Du-te, băiete, aşaz-o la picioarele 
Domniei Sale. 

Băiatul dădu ocol vetrei, îngenunche şi puse cutia grea 
de bronz la picioarele tronului lui /Ethelflaed, apoi se 
întoarse lângă mine târându-şi spada cea mare prin stuful 


4 326 # 


uscat de pe podeaua sălii. 

— Plănuiam să vă dau Eoferwicul, doamnă, dar i l-am 
dat lui Sigtryggr. Darul acesta e menit să-l înlocuiască. 

Ştia ce conţinea înainte să fie deschisă, dar pocni din 
degete şi un servitor veni din umbre, îngenunche şi 
deschise capacul greu. Oamenii se îngrămădiră să vadă ce 
era înăuntru; i-am auzit pe câţiva dintre preoţi sâsâind cu 
dezgust, însă /Ethelflaed se mulţumi să zâmbească uşor. 
Capul însângerat al lui Ragnall îi rânjea din cutie. 

— Mulţumesc, Lord Uhtred, zise ea calm. Darul este 
foarte generos. 

— Şi exact ce aţi vrut, am spus. 

— Aşa este. 

— Atunci, cu îngăduinţa voastră, doamnă, sarcina mea s- 
a încheiat. M-aş duce să mă odihnesc, am zis făcând o 
plecăciune. 

Incuviinţă din cap. l-am făcut semn lui Eadith şi am luat- 
o spre uşile marii săli. 

— Lord Uhtred! strigă /ZEthelflaed, făcându-mă să mă 
întorc. Ce treburi ai în nord? 

După o clipă de şovăire am spus adevărul: 

— Sunt lordul Bebbanburgului, doamnă. 

Şi sunt. Am vechi pergamente care spun că Uhtred, fiul 
lui Uhtred, este proprietarul de drept al pământurilor care 
sunt delimitate cu grijă de pietre şi movile de pământ, de 
stejari şi frasini, de mlaştini şi de mare. Sunt pământuri 
bătute de valuri, sălbatice sub cerul suflat de vânt, şi mi-au 
fost furate. 

Aveam treburi în nord. 


4 327 # 


Notă istorică 


Pentru o scurtă perioadă a existat un episcopat al 
Chesterului în secolul al XI-lea, dar funcţia propriu-zisă nu 
a fost ocupată până în 1541, aşa că Leofstan şi dioceza lui 
sunt de domeniul ficţiunii. Recunosc, de altfel, că mare 
parte din Războinicii furtunii este ficţiune, o poveste ţesută 
pe un fundal mai adânc de adevăr. 

Povestea de bază a tuturor romanelor cu Uhtred este 
povestea formării Angliei, şi probabil cel mai remarcabil 
aspect al acestei poveşti este ignoranţa care o înconjoară. 
Când a început saga lui Uhtred, înainte de domnia lui 
Alfred cel Mare, nu exista un ţinut numit Anglia sau, aşa 
cum i s-a spus, Englaland. După retragerea romană de la 
începutul secolului al V-lea, Britania fusese împărţită în 
mai multe regate mici. Pe vremea lui Alfred, acel teritoriu 
care va deveni Anglia era împărţit în patru: Wessex, 
Mercia, Anglia de Est şi Northumbria. Danezii ocupaseră 
Anglia de Est şi Northumbria şi cea mai mare parte a 
nordului Merciei. La un moment dat, se părea că danezii 
vor copleşi şi Wessexul, dar marele succes al lui Alfred a 
fost că a salvat ultimul regat saxon de dominaţia lor. 

Povestea următorilor ani este cea a recuperării treptate 
a pământurilor, cu o avansare constantă la nord de 
Wessex. În fruntea Merciei, JEthelflaed, fiica lui Alfred, va 
elibera mare parte din zona de nord a centrului Angliei de 
sub stăpânirea daneză. Sub conducerea lui /ZEthelflaed, 
Ceaster/Chester va fi readus sub control saxon. Tot ea a 
construit burhuri la Brunanburh şi Eads Byrig, deşi acesta 
din urmă va fi locuit doar pentru scurtă vreme. 

Fortăreţele de la Ceaster, Brunanburh şi Eads Byrig au 
făcut mai mult decât doar să apere Mercia de incursiunile 
danezilor din Northumbria. Normanzii ocupaseră o bună 


4 328 # 


parte a coastei de est a Irlandei şi, în primii ani din secolul 
al X-lea, îndurau atacuri repetate din partea regilor 
irlandezi. Mulţi şi-au abandonat posesiunile din Irlanda şi 
au căutat pământ în Britania, însă fortărețele lui 
ZEthelflaed străjuiau căile fluviale, împiedicându-i să 
invadeze. Au debarcat mai la nord, mai ales în Cumbria, 
iar Sigtryggr a fost unul dintre ei. El chiar a ajuns rege la 
Eoferwic. 

Cititorii care, la fel ca mine, au suferit mult prea multe 
ore plictisitoare la şcoala de duminică, îşi amintesc 
probabil că Gomer a fost prostituata cu care s-a însurat 
profetul Osea. Povestea celor două ursoaice care-i omoară 
pe cei patruzeci şi doi de copii la porunca lui Dumnezeu se 
găseşte în Cartea a Doua a Regilor, capitolul al doilea. 

Povestea făuririi Angliei este înecată în sânge. În cele 
din urmă, oamenii nordului - danezi şi norvegieni - vor fi 
asimilați în rândurile saxonilor, dar atâta vreme cât cele 
două tabere se înfruntă pentru stăpânirea pământului, 
războiul va continua. 

Uhtred a mărşăluit din Wessex, în sud, până la graniţa 
nordică a Merciei. Are de mers mai departe, aşa că se va 
pune din nou în mişcare. 


4 329 # 


Făurirea Angliei 
Fundalul poveştii lui Uhtred 


4—3 


Romanele cu Uhtred sunt despre făurirea Angliei. Unele 
ţări, precum Statele Unite, au o dată de naştere, o dată 
care marchează clar începutul existenţei lor, dar originile 
Angliei sunt învăluite în mister, pierdute undeva într-o 
perioadă pe care o numim superficial Evul Intunecat. 
Acelaşi lucru este valabil pentru Ţara Galilor, Scoţia, 
Irlanda şi, într-adevăr, pentru multe dintre statele 
europene. 

Începutul istoriei Angliei, aşa cum este predată în multe 
şcoli, are loc la invazia normandă din 1066. Anglia, 
bineînţeles, exista deja pe atunci, dar se acordă puţină 
atenţie Angliei prenormande, cu excepţia faptului că Iulius 
Cezar a venit, a văzut şi a cucerit (de fapt, a venit, a văzut 
şi a plecat înapoi) şi că regele Alfred nu se pricepea să 
coacă pâine’. Vikingii erau aventurieri romantici şi 
criminali, cu coarne pe coifuri (o invenţie din secolul al 
XIX-lea, aparţinând costumierilor de la operă), care veneau 
cu drakkarurile să violeze şi să jefuiască, dar adevăratul 
aport al vikingilor la făurirea Angliei este rareori 
prezentat, darămite înţeles. Totuşi, prezenţa vikingilor în 
povestea naşterii Angliei ar trebui să ne spună că a fost o 
aventură extraordinară, brăzdată de sânge, eroi şi bătălii. 
Este povestea lui Uhtred. 

Îl numesc în mod constant saxon, ceea ce îi enervează 
pe purişti, fiindcă era în mod sigur un anglu, dar folosirea 
termenului „saxoni” pentru toate triburile care vorbeau 


€ Conform legendei, regele Alfred, fugind din calea vikingilor, s-a 
adăpostit în casa unei femei care i-a cerut să-i păzească pâinicile puse 
la copt în vatră. Distras de problemele sale, monarhul le-a lăsat să se 
ardă, alegându-se cu o mustrare aspră din partea femeii (n.red.). 


% 330 # 


limba anglilor ajută la înţelegerea aspectelor esenţiale. 
Anglii şi saxonii sunt două triburi germanice care au 
invadat Britania în secolele al V-lea şi al VI-lea; pe lângă ei 
mai erau şi iuți, frizoni şi franci care traversau Marea 
Nordului pentru a găsi pământ în Anglia. Ocazia pentru 
această invazie germanică a apărut atunci când romanii au 
părăsit Britania, lăsând-o aproape fără apărare. Saxonii 
amenințau deja înainte de acest moment, motiv pentru 
care romanii au construit forturi de-a lungul coastei estice 
a Britaniei, aşa-numitele „forturi de pe ţărmul saxon”. 
După retragerea legiunilor însă, triburile germanice au 
venit în număr şi mai mare. 

În general, anglii s-au stabilit în nordul viitoarei Anglii, 
iar saxonii în sud, ceea ce corespunde originii lor. Anglii şi 
iuţii au venit din teritoriul care acum este Danemarca, pe 
când saxonii, francii şi frizonii veneau de pe țărmurile 
Germaniei şi Olandei de astăzi. Chiar dacă formau triburi 
distincte, vorbeau aceeaşi limbă (cu diferenţe regionale) şi 
erau păgâni. Au invadat o ţară creştină şi i-au împins pe 
băştinaşi spre margini - spre dealurile joase ale Scoției, 
spre Cornwall, Ţara Galilor şi Bretania, peste mare. A fost 
o invazie cu un succes extraordinar. În două sute de ani, 
pământul care avea să devină Anglia era locuit aproape în 
totalitate de triburile germanice vorbind ceea ce ei înşişi 
numeau „limba anglă”. Trăiau laolaltă cu britonii şi au 
păstrat unele denumiri britone, de aceea sunt atâtea râuri 
Avon în Anglia; „afon” era cuvântul băştinaş pentru râu şi, 
probabil, atunci când nou-veniţii întrebau cum se numeşte 
un râu, li se răspundea: „Este un râu!”, astfel că 
respectivul curs de apă devenea Râul Râu. Lundene este, 
după toate probabilitățile, alt toponim de origine britonă, 
deşi oraşul pe care l-au descoperit invadatorii pe malul 
nordic al Tamisei fusese construit de romani. 

Băştinaşii britoni nu fuseseră în stare să organizeze o 
rezistenţă armată împotriva năvălitorilor care, după ce şi- 
au asigurat stăpânirea asupra teritoriului, l-au împărţit în 
regate aflate permanent în stare de război unul cu celălalt. 
Un astfel de regat era Bernicia, un nume demult pierdut în 


% 331 # 


negurile timpului. Bernicia cuprindea mare parte din nord- 
estul Angliei şi sudul Scoției şi este importantă pentru 
Uhtred, fiindcă strămoşii lui i-au ocupat odinioară tronul. 
El îşi trasează arborele genealogic până la Ida Purtătorul 
Făcliei, unul dintre invadatorii originari, care şi-a stabilit 
regatul în Northumberlandul de azi. Acolo, pe acea coastă 
sălbatică, Ida a descoperit măreaţa stâncă pe care stă 
acum castelul Bamburgh. Cu siguranţă pe stâncă era deja 
un fort, pe care Ida l-a capturat şi l-a reconstruit, şi pe 
care nepotul lui, Æthelfrith, l-a numit după regina lui, 
Bebba. Astfel, fortăreaţa de pe stânca formidabilă a 
devenit Bebbanburg, nume care s-a transformat peste 
secole în Bamburgh. Æthelfrith a fost un rege de seamă al 
Berniciei, venerabilul cărturar Beda notând că „i-a 
spulberat pe britoni în mai mare măsură decât toţi marii 
oameni ai englezilor”, cu toate că, în cele din urmă, a fost 
ucis în luptă, iar regatul său a fost înglobat în 
Northumbria. Uhtred este urmaşul lui. Până în secolul al 
IX-lea, urmaşii lui Ida pierduseră regatul Berniciei, 
păstrând doar Bebbanburgul şi teritoriul acestuia. Ei sunt 
o prezenţă formidabilă în nord. 

Saxonii au luat terenurile de la băştinaşii britoni şi le-au 
păstrat, dar nu a fost un proces paşnic. Au suferit cel puţin 
o mare înfrângere - la muntele Badon -, dar au şi câştigat 
victorii notabile, cum ar fi cea de la Catraeth (acum 
Caterick), tema unui poem faimos - Y Gododdin. 


Bărbaţii au mers la Catraeth cu un strigăt de luptă, 
Pe cai iuți şi cu armuri şi scuturi cumplite, 

Suliţele lor ţinute sus şi vârfurile lor ascuţite, 

Şi cămăşi de zale şi spade lucioase. 


Poemul, care a fost probabil compus pe la începutul 
secolului al VII-lea, vorbeşte despre o înfrângere a 
galezilor în faţa saxonilor. Interesant este că armata galeză 
care mărşăluia în Yorkshire-ul de azi venea din sudul 
Scoției, o rememorare a faptului că băştinaşii britoni 
fuseseră împinşi acolo de invadatorii saxoni. Cu timpul, 


4 332 # 


acei refugiaţi galezi îşi vor lua o nouă identitate scoțiană, 
dar atunci când s-au îndreptat spre dezastru încă vorbeau 
galeza şi se considerau britoni. Poemul, cu toate că se 
referă la o înfrângere, este eroic, şi în acest sens seamănă 
cu poemele învingătorilor. Poezia anglo-saxonă este bogată 
în războaie şi bătălii, oglindind vremurile în care trăiau 
strămoşii noştri. 


Lovi apoi cu scutul încât coada suliţei se rupse, 
Şi vârful suliţei se rupse când lovi la rândul ei. 
Războinicul se-nfurie şi îl străpunse 

Pe vikingul mândru care-l rănise. 

Era un războinic încercat, lovi cu sulița în faţă 
Prin gâtul duşmanului, mâna lui mişcându-se 
Încât să-i ia viaţa într-o clipită. 


Acesta este un fragment dintr-un poem numit „Bătălia 
de la Maldon”, care a fost dată cu mult mai târziu decât 
cea de la Catraeth. Descrie din nou o înfrângere, de 
această dată când Brythnoth, un conducător saxon din 
Anglia de Est, este zdrobit de o trupă vikingă care 
navigase în amonte pe fluviul Blackwater în Essex. Poemul 
acela şi multe altele similare sunt mementouri că Anglia a 
fost făurită de războaie, nu doar primele războaie 
împotriva britonilor, ci şi războaiele mai noi şi mai 
cumplite împotriva invadatorilor pe care-i numim vikingi. 

Fiindcă, în secolul al IX-lea, alte popoare au încercat să 
ocupe regatele saxone. În multe privinţe, erau foarte 
asemănătoare vechilor invadatori germanici, de fapt unii 
dintre ei chiar veneau din aceleaşi teritorii locuite 
odinioară de angli şi de iuți. Alţii veneau şi mai din nord, 
din teritoriile care sunt acum Norvegia şi Suedia. Ii 
cunoaştem pe toţi sub numele de vikingi, şi rolul lor în 
istoria Angliei este vital. În secolul al IX-lea, vechii 
invadatori saxoni, locuind acum în patru regate saxone în 
Britania, se convertiseră (în mare parte) la creştinism. 
Noul duşman era însă legat de vechea sa religie, 
venerându-i pe Thor, Odin şi ceilalţi mari zei din panteonul 


Y 333 # 


germanic, aşa că ororilor războiului pentru pământ i se 
adaugă furia războiului religios. Un călugăr care copia un 
manuscris a consemnat o rugăciune pe margine: „De furia 
normanzilor, Doamne Dumnezeule, izbăveşte-ne”. Asaltul 
vikingilor a fost sălbatic şi, pentru o vreme, încununat de 
foarte mare succes. 

Teritoriul asaltat de vikingi era împărţit în patru regate. 
În nord era Northumbria, la sud de ea era Mercia (în mare, 
zona de mijloc a Angliei), Anglia de Est era la răsărit, în 
timp ce la sud de Tamisa era Wessexul. Povestea lui 
Uhtred începe cu Ultimul regat, care era Wessexul, şi l-am 
numit „ultimul”, fiindcă era ultimul regat saxon. Celelalte 
căzuseră în mâinile vikingilor, majoritatea danezi, care 
ocupaseră Northumbria, Anglia de Est şi mare parte din 
Mercia. Apoi au invadat Wessexul, împingându-l pe regele 
Alfred în refugiul său din mlaştinile din Somerset, şi din 
acele mlaştini a început riposta saxonă. Povestea făuririi 
Angliei este într-adevăr o poveste despre cum saxonii şi-au 
recuperat regatele pierdute, începând în sud şi avansând 
constant spre nord, până în anul 937, când o armată a 
saxonilor de vest sub comanda lui ZEthelstan, nepotul lui 
Alfred, înfrânge fără drept de apel o armată aliată a 
vikingilor, scoţilor şi irlandezilor la Brunanburh. Fireşte, a 
urmat un poem: 


Apoi ZEthelstan, rege, conducător al conducătorilor... 
Lovi în luptă cu tăişul lamei 

La Brunanburh. Sparse zidul de scuturi. 

Zdrobi scuturi cu spadele... 

Îi zdrobi pe oamenii vrednici de ură, 

Scoţi şi pirați ai mării căzură. 

Câmpul era inundat de sânge. 

Erau grămezi de trupuri spintecate de tăişuri. 
Saxonii de vest continuară din zori până noaptea, 
Războinicii călare urmăriră duşmanul 

Fugarii fură căsăpiţi din spate 

Cu spade proaspăt ascuţite. 


% 334 # 


Ca urmare a victoriei de la Brunanburh, neamurile 
saxone au recunoscut dreptul lui ZEthelstan de a le cârmui, 
aşa că în sfârşit un singur rege domnea peste un singur 
popor în teritoriile unde se vorbea limba anglă. Englaland, 
aşa cum au numit-o, se născuse. Supravieţuirea noului 
regat va fi însă problematică. Nordul se va dovedi greu de 
asimilat, va cădea din nou sub normanzi, apoi recâştigat, 
iar pentru o vreme regi danezi vor domni peste întreaga 
Anglie şi apoi, bineînţeles, vor veni normanzii, dar marea 
realizare a lui /Ethelstan a fost să unească cele patru 
regate, să recâştige teritoriul pierdut de saxoni şi să 
stabilească ceea ce luăm ca un fapt împlinit, un regat 
numit Anglia. Noul regat nu era o ţară doar a saxonilor, 
nici măcar un regat al anglilor, saxonilor, iuţilor şi 
frizonilor. Limba pe care o vorbeau locuitorii era, sau a 
devenit, engleza, dar era puternic influenţată de nordici. 
Ne gândim la vikingi ca la nişte pirați, oameni sălbatici 
care aduceau teroarea cu drakkarele lor, dar, la fel ca 
saxonii înainte, şi ei erau o populaţie sedentară, astfel că 
şi-au lăsat amprenta asupra Angliei şi asupra limbii 
engleze. Nordul şi estul Angliei abundă de toponime date 
de coloniştii vikingi; orice oraş care se termină în „by, 
cum ar fi Grimsby, a fost o aşezare vikingă. Thrope, toft şi 
thwaite sunt alte elemente găsite doar în denumirile 
localităţilor din nord şi est, toate dovezi ale aşezărilor 
vikinge. Acei colonişti s-au căsătorit cu saxone şi au 
adoptat religia saxonă. Au adoptat şi limba, dar au 
introdus multe cuvinte scandinave pe care le mai folosim 
încă. 

Poate că pâinicile arse ale regelui Alfred conţineau 
eyren, dar, mulţumită nordicilor, azi le numim „ouă”. Lista 
ar putea continua la nesfârşit, foarte multe cuvinte din 
engleză fiind moştenite de la coloniştii scandinavi. 

Această limbă s-a împrăştiat acum în întreaga lume; 
totuşi, este extraordinar să te gândeşti că, în anul 878, 
stăpânirea saxonă a Angliei aproape se sfârşise. Acela a 
fost anul în care regele Alfred a fost silit de invazia daneză 
să se refugieze în mlaştinile din Somerset. Dacă ar fi fost 


4 335 4 


înfrânt, dacă nu şi-ar fi condus armata la victoria de la 
Ethandun, ultimul regat, Wessex, ar fi căzut sub ocupaţia 
daneză. Anglia n-ar mai fi existat. Soarta, aşa cum îi place 
lui Uhtred să spună, este neînduplecată, iar povestea 
făuririi Angliei este o poveste a bărbaţilor şi femeilor care 
luptă contra sorții neînduplecate pentru a-şi fauri o ţară. 
Wyrd bið ful ãræd! scria un poet saxon în secolul al X- 
lea, folosind o engleză pe care ar fi cunoscut-o şi Uhtred. 


Wyrd bið ful ârad! 
Swa cwæð eardstapa, 
earfepa gemyndig, 
wraþra wælsleahta, 
winemæga hryre. 


„Soarta este neînduplecată! Aşa vorbi cel ce calcă pe 
pământ (călătorul), gândindu-se la greutăţi, la măceluri 


cumplite şi la căderea neamurilor.” Masacre şi greutăţi; 
este povestea făuririi Angliei. 


È VIRTUAL? 


X PROJ ECT | 


Y 336 # 


PAR TITE, 


LOIALITĂȚI 


RĂZBOINICII FUN 
de succes Uinu regal soris: 
istorici Angliei de la înce] 

= Urzeala i T rilor 


rega 
dia fortificat Chester, Î 
lui. Normanzilor, conduşi « i 
nonhumbrienii, i tar putia lor s-ar p 


BERNARD CORNWELL scrie un roman istoric si de aven- 
turi excepţional, un roman despre curaj, datorie, 
familie, loialitate şi ambiţie personală, dând wis 
cele mai importante epoci din istoria Angliei, 


„Cornwell urece cu ușurință de la o bătălie spectaculoasă 

la ala, împletind politica și moravurile sociale ale vremii 

și plasăncu-și cu măiestrie acţiunea în contextul istoric.“ 
Booklist 


“a 


Y 338 #