Scott Lynch — [Ticalosul gentilom] 02 Piratii marilor rosii

SA 
x 


/ rii DN 


SR 


me rosi l 


-Cartea a doua a seriei 


„Ticălosul Gentilom“ 


= 


m 
— 


Scott Lynch 
PIRAȚII MĂRILOR ROŞII 


Cartea a doua a seriei 
Ticălosul Gentilom 


Traducere din limba engleză 
Bogdan Olteanu 


Scott Lynch Red Seas under Red Skies 2007 


RAO 2012 


PROLOG 


O CONVERSAŢIE ÎNCORDATĂ 
1 


Locke Lamora stătea pe cheiul din Tal Verrar, cu suflul 
fierbinte al unei corăbii arzând în spate şi cu înțepătura rece a 
vârfului unei săgeți pe gâtul său. 

Rânji, străduindu-se să-şi ţină propria arbaletă îndreptată spre 
ochiul stâng al adversarului său; erau atât de aproape unul de 
celălalt încât s-ar fi împroşcat cu sânge dacă ar fi apăsat 
trăgaciul în acelaşi timp. 

— Fii rezonabil, rosti omul din faţa sa. Broboane de sudoare 
alunecau lăsând urme vizibile pe obrajii şi fruntea înnegrite de 
funingine. Ţine cont de dezavantajele situaţiei în care te afli. 

Locke pufni. 

— Dacă n-ai cumva ochii făcuţi din fier, poţi vedea şi tu că 
dezavantajul este reciproc. Ce părere ai, Jean? 

Stăteau faţă în faţă pe chei, Locke lângă Jean, atacatorii lor 
unul lângă celălalt. Jean şi adversarul său erau nas în nas, cu 
arbaletele încordate; patru săgeți de metal rece stăteau 
încordate, gata de tragere, la o palmă de capetele a patru 
bărbaţi cât se poate de nervoşi. Nici unul dintre ei nu ar fi putut 
rata la distanţa asta, nici dacă ar fi intervenit toţi zeii din ceruri 
sau de sub pământ. 

— Se pare că suntem toţi patru în rahat până la boaşe, 
încuviinţă Jean. 

Pe apa din spatele lor, bătrânul galeon gemea şi scârţâia din 
toate încheieturile, pe măsură ce flăcările duduitoare îi mistuiau 
măruntaiele. Pe câteva sute de metri în jur, noaptea se 
prefăcuse în zi; carena era vârstată de dărele albe-portocalii ale 
încheieturilor ce plesneau. Fumul ţâşnea prin crăpăturile 
infernale în mici erupții negre, ultimele răsuflări înfiorate ale 
unei uriaşe fiare de lemn ce sfârşea în chinuri. Cei patru bărbaţi 
stăteau chiar la capătul cheiului, nefiresc de singuri în mijlocul 


luminii şi zgomotului ce atrăsese atenţia întregului oraş. 

— Lasă arma jos, în numele zeilor, zise adversarul lui Locke. 
Am primit ordin să nu vă omorâm decât dacă n-avem încotro. 

— Daaa... Sunt sigur că ne-ai şi mărturisi dacă lucrurile ar sta 
altfel, spuse Locke. Zâmbetul i se lăţi pe chip. Îmi pare rău, dar 
nu-mi stă în fire să mă încred în oameni care îndreaptă arme 
spre beregata mea. 

— O să înceapă să-ţi tremure mâna cu mult înaintea mea. 

— Lasă că-mi sprijin vârful săgeţii de nasul tău când obosesc. 
Cine v-a trimis după noi? Cu cât vă plătesc? Avem şi noi bani; se 
poate ajunge la o învoială multumitoare. 

— Drept să-ţi spun, eu ştiu cine i-a trimis, interveni Jean. 

— Serios? 

Locke aruncă o privire către Jean înainte de a-şi lipi iar ochii 
de adversar. 

— Şi s-a căzut la o învoială, dar nu aş numi-o mulţumitoare. 

— Aă... Jean, mi-e teamă că m-ai pierdut pe drum. 

— Nu. Jean ridică o mână, cu palma desfăcută, către omul din 
faţa lui, apoi, încet şi cu băgare de seamă, îşi mută ţinta spre 
stânga... până ce arbaleta sa ajunse să ţintească spre capul lui 
Locke. Tu m-ai pierdut pe mine, Locke! 

— Jean, rosti Locke şi rânjetul îi dispăru de pe chip, nu-i deloc 
amuzant. 

— Sunt de acord. Dă-mi arma. 

— Jean... 

— Dă-o încoace. Uşor. Hei, tu de colo, eşti idiot cumva? la-ţi 
chestia aia din faţa mea şi ţinteşte-o spre el. Fostul adversar al 
lui Jean îşi linse nervos buzele, dar nu se clinti. Jean scrâşni din 
dinţi. Uite ce-i, maimuţă cu minte de burete, eu îţi uşurez 
munca.  Indreaptă-ţi arbaleta către blestematul meu de 
partener, ca să ne putem căra de pe cheiul ăsta! 

— Jean, aş spune că întorsătura pe care par să o ia lucrurile 
nu e prea fericită, interveni Locke şi ar fi continuat dacă 
adversarul lui jean nu ar fi ales tocmai acel moment ca să-i 
urmeze sfatul. 

Locke avu deodată senzaţia că sudoarea i se revarsă pe faţă, 
de parcă umezeala trădătoare încerca să-şi ia tălpăşiţa înainte 
să se întâmple ceva şi mai rău. 


— Aşa. Trei contra unu. Jean scuipă pe chei, arătând cu mâna 
sa liberă către cei doi agresori. Nu mi-ai lăsat de ales, aşa că a 
trebuit să fac un târg cu cel care i-a angajat pe aceşti domni, 
înainte să întindem pânzele... la naiba, e numai vina ta. Îmi pare 
rău. Credeam că o să mă contacteze înainte să sară pe noi. 
Acum dă arma încoace. 

— Jean, ce naiba crezi că... 

— Nici să nu-ncerci. Să n-aud o vorbă. Nu încerca să mă 
păcăleşti; te cunosc prea bine ca să te las să vorbeşti. Taci, 
Locke! la degetul de pe trăgaci şi dă arma încoace! 

Locke se holbă la vârful oţelit al săgeţii lui Jean, cu gura 
căscată a neîncredere. Totul în jur păru să dispară în spatele 
acelui mic punct scânteietor, însufleţit de reflexia infernului de 
flăcări din dana din spatele său. Jean i-ar fi făcut un semn cu 
mâna dacă ar fi minţit. De ce naiba nu-i făcea semn cu mâna 
odată? 

— Nu-mi vine să cred, şopti el. E imposibil. 

— Îţi spun pentru ultima oară, Locke. Jean scrâşni din dinţi şi-l 
tinti calm pe Locke direct între ochi. la-ţi degetul de pe trăgaci şi 
dă blestemata aia de armă. Imediat! 


CARTEA | 


CĂRŢILE DIN MÂNĂ 


„Dacă trebuie să joci, stabileşte de la început trei lucruri: 
regulile jocului, miza şi momentul în care ieşi din joc”. 


Proverb chinezesc 


CAPITOLUL UNU 


Jocuri mărunte 


1 


Jocul se numea Caruselul Hazardului, miza era cam jumătate 
din averea pe care o strânseseră în întreaga lume, şi, ca s-o 
spunem drept, Locke Lamora şi Jean Tannen erau bătuţi ca două 
covoare prăfuite. 

— Ultima strigare pentru a cincea mână, anunţă crupierul cu 
jachetă de catifea, de pe podiumul aflat de cealaltă parte a 
mesei rotunde. Domnii doresc să primească alte cărţi? 

— Nu, nu... domnii doresc să se sfătuiască, rosti Locke, 
aplecându-se spre stânga ca să-şi ducă gura la urechea lui Jean. 
Işi cobori vocea până la o şoaptă: Ce ai în mână? 

— Un deşert pârjolit, murmură Jean, ridicându-şi ca din 
întâmplare mâna dreaptă ca să-şi acopere gura. Tu ce ai? 

— Un pustiu de-amarnică dezamăgire. 

— Rahat! 

— Oare nu ne-am făcut rugăciunile săptămâna asta? Să fi tras 
unul din noi vreun vânt într-un templu sau ceva de genul ăsta? 

— Credeam că pierderile făceau parte din plan. 

— Chiar fac. Doar că mă aşteptam să opunem ceva mai multă 
rezistență. 

Crupierul tuşi reținut în mâna stângă, echivalentul unei 
scatoalce pentru Locke şi Jean la masa de joc. Locke se 
îndepărtă de Jean, bătu uşor cu cărţile în suprafaţa lăcuită a 
mesei şi afişă cel mai ştiu-eu-ce-fac rânjet pe care-l putu invoca 
din arsenalul său facial. Oftă în sinea sa, aruncând o privire la 
grămada voluminoasă de piese de lemn, care era pe cale să 
facă scurta călătorie dinspre centrul mesei către stiva adversă. 

— Desigur, spuse el, suntem pregătiţi să ne înfruntăm soarta 
cu stoicism eroic, demn de pomenirea istoricilor şi a poeţilor. 

Crupierul încuviinţă. 

— Doamnele şi domnii deopotrivă refuză ultima strigare. 


Cărţile pe masă. 

Urmă un vârtej de cărţi amestecate şi aruncate când cei patru 
jucători îşi aranjară ultima mână şi o aşezară pe masă cu faţa în 
jos. _ 

— Foarte bine, rosti crupierul. Intoarceţi-le şi arătaţi-le. 

Cei şaizeci-şaptezeci de pierde-vară bogaţi din Tal Verrar, 
care umpluseră spaţiul din spatele lor ca să urmărească fiecare 
pas al umilirii lui Locke şi Jean, se aplecară în faţă ca unul, 
nerăbdători să vadă cât de strâmtoraţi vor fi de data asta. 


2 


Tal Verrar, Trandafirul Zeilor, aflat la capătul apusean a ceea 
ce therinii socotesc a fi lumea civilizată. 

Dacă ai putea rămâne suspendat la o mie de metri deasupra 
celui mai înalt turn din Tal Verrar sau dacă ai putea pluti acolo în 
cercuri domoale, precum neamurile de pescăruşi care năpădesc 
crăpăturile şi acoperişurile oraşului, ai înţelege că acest loc îşi 
trage străvechea poreclă de la uriaşele sale insule întunecate. 
Acestea par să se desfacă din inima oraşului, ca nişte semiluni 
tot mai mari, precum petalele stilizate ale unui trandafir din 
mozaicul vreunui artist. 

Nu sunt naturale, nu cum este continentul ce se conturează la 
câteva mile spre nord-est. Continentul se crapă sub bătaia 
vântului şi-a vremii, arătându-şi vârsta. Insulele Tal Verrar sunt 
neatinse de vreme, sunt poate chiar dincolo de atingerea 
vremii... sunt făcute din sticla neagră a Eldrenilor, în cantităţi 
neînchipuit de mari, legate între ele şi străbătute de pasaje 
acoperite cu straturi de piatră şi mizerie, din care se înalţă 
oraşul oamenilor. 

Acest Trandafir al Zeilor este înconjurat de un recif artificial, 
un cerc întrerupt cu un diametru de cinci kilometri, care face 
umbre sub valurile umbrite. Marea de Bronz se domoleşte când 
dă de acest zid ascuns, lăsând să treacă vase pe care flutură 
stindardele a o sută de regate şi stăpâniri. Catargele şi vergile 
lor ca o pădure, punctată de albul velelor strânse, la mii de 
metri sub picioarele tale. 

Dacă ţi-ai putea întoarce privirea către insula apuseană a 


oraşului, ai vedea că suprafaţa sa formează, pe partea dinspre 
continent, pereţi negri ca smoala, cufundaţi la peste o sută de 
metri sub clipocitul domol al valurilor portului... o reţea de 
docuri de lemn, prinse de baza stâncilor. Partea dinspre mare a 
insulei este dispusă în terase, pe toată lungimea sa. Şase terase 
late şi întinse aşezate una deasupra celeilalte, mărginite fiind, 
cu excepţia celei mai înalte, de faleze domoale de cincisprezece 
metri înălţime. 

Cel mai sudic cartier al acestei insule se numeşte Treptele de 
Aur... cele şase niveluri ale sale sunt ticsite cu cârciumi, săli de 
jocuri, cluburi private, bordeluri şi arene de luptă. Pentru 
oraşele-state Therine, Treptele de Aur sunt capitala jocurilor de 
noroc, un loc în care bărbaţi şi femei îşi pot arunca banii pe 
orice, începând de la cele mai nevinovate năravuri şi până la 
cele mai nelegiuite crime. Ca un semn mărinimos de 
ospitalitate, autorităţile din Tal Verrar au decretat că nici un 
străin aflat pe Treptele de Aur nu poate fi aruncat în sclavie. 
Drept urmare, sunt puţine alte locuri la apus de Camorr unde să 
fii mai în siguranţă, în cazul în care, străin fiind, ţi-ai băut minţile 
şi ai adormit prin şanţuri şi grădini. 

Există o stratificare rigidă pe Treptele de Aur; cu cât urci mai 
mult, cu atât calitatea aşezământului creşte, odată cu mărimea, 
numărul şi vehemenţa străjilor de la uşi. Treptele de Aur sunt 
încununate de o duzină de conace în stil baroc, clădite din piatră 
veche şi scoruş, îmbrăcate în bogăţia verde-umedă a grădinilor 
tunse şi a pădurilor miniaturale. 

Acestea sunt „casele de noroc de calitate”... cluburi exclusive 
în care bărbaţii şi femeile cu stare pot să joace cât îi ţine punga. 
Veacuri întregi, aceste case au fost centre neoficiale ale puterii, 
locuri în care nobili, birocraţi, negustori, căpitani de corăbii, 
legaţi şi iscoade se adunau ca să-şi joace averile, atât 
personale, cât şi politice. 

Orice tip de distracţie este posibil în aceste case. Musafiri de 
vază sosesc la cheiurile special rezervate de la baza stâncilor 
din portul interior şi sunt îmbarcaţi la bordul unor nacele trase în 
sus de către mecanisme cu apă, din cupru strălucitor. În felul 
acesta, evită rampele înguste, sinuoase şi aglomerate care 
deservesc primele cinci Trepte pe partea cu marea. Există chiar 


şi o pajişte pentru dueluri publice... o întindere largă de gazon 
bine întreţinut, aflată chiar în centrul celei mai înalte terase, 
astfel încât minţile să nu aibă timp să se limpezească atunci 
când sângele clocoteşte în vine. 

Casele de calitate sunt sfinte. Un obicei mai vechi şi mai bine 
împământenit decât legea le interzice oştenilor sau conetabililor 
să calce pe-aici, afară doar de cazul în care trebuie pedepsite 
cele mai mârşave crime. Sunt invidiate de întreg continentul: 
nici un club străin, oricât de luxos sau de exclusivist, nu poate 
reda întru totul atmosfera specială a unei adevărate case de 
noroc verrari. Şi toate, până la una, sunt puse în umbră de 
Turnul Păcatului. 

Înalt de aproape cincizeci de metri, Turnul Păcatului ţâşneşte 
către cer la capătul de miazăzi al celei mai înalte terase a 
Treptelor, aflată la peste optzeci de metri deasupra portului. 
Turnul Păcatului este un turn de Sticlă-străveche, cu sclipiri de 
mărgăritar negru. Un balcon larg, împodobit cu felinare 
alchimice, dă ocol tuturor celor nouă caturi ale sale. Noaptea, 
Turnul Păcatului este o constelație de lumini stacojii şi albastre- 
vineţii, culorile stemei Tal Verrar-ului. 

Turnul Păcatului este cea mai exclusivistă, cea mai renumită 
şi cel mai bine păzită casă de noroc din lume, deschisă de la 
asfinţit şi până în zori pentru cei destul de puternici, bogaţi sau 
frumoşi ca să treacă de toanele străjerilor. Fiecare etaj superior 
îl întrece pe cel de sub el în lux, exclusivism şi gradul de risc al 
jocurilor permise. Accesul la caturile superioare poate fi 
dobândit doar printr-o bună reputaţie, printr-un comportament 
plăcut şi printr-un joc impecabil. Unii aspiranţi îşi petrec ani 
întregi din viaţă şi mii de solari încercând să atragă atenţia 
stăpânului Turnului Păcatului, a cărui autoritate feroce, în poziţia 
sa unică, a făcut din el cel mai puternic arbitru al favorurilor 
sociale din istoria oraşului. 

Codul de conduită al Turnului Păcatului este nescris, dar la fel 
de strict precum cel al unui cult religios. Regula de bază şi de 
necontestat... cine e prins că trişează aici e un om mort. Dacă 
însuşi arhontele din Tal Verrar ar fi prins cu o carte în mânecă, 
nici zeii nu l-ar putea scăpa de pedeapsă. La fiecare câteva luni, 
slujitorii din turn descoperă câte o excepţie de la regulă, şi uite- 


aşa mai moare cineva în caleaşca sa din pricina unei supradoze 
alchimice sau „alunecă” în mod tragic de la balconul celui de-al 
nouălea cat, zdrobindu-se de caldarâmul rece şi tare din curtea 
Turnului Păcatului. 

Locke Lamora şi Jean Tannen avuseseră nevoie de doi ani şi 
de un set complet nou de identități false pentru a-şi croi drum 
spre cel de-al cincilea etaj, trişând cu grijă. 

De fapt, ei trişează chiar în acest moment, încercând din 
răsputeri să ţină pasul cu nişte adversare care nu au deloc 
nevoie să procedeze la fel. 


3 


— Doamnele au o chintă de Turnuri şi una de Spade, 
completate cu Pecetea Soarelui, rosti crupierul. Domnii au o 
chintă de Cupe şi o mână amestecată, completată cu un cinci de 
Cupe. A cincea mână aparţine doamnelor. 

Locke îşi muşcă interiorul obrazului, în timp ce un ropot de 
aplauze vibră în aerul cald din încăpere. Până acum, doamnele 
câştigaseră patru dintre cele cinci mâini, iar mulţimea abia 
catadicsise să bage în seamă singura victorie a lui Locke şi a lui 
Jean. 

— Fir-ar să fie, rosti Jean, cu surpriză prefăcută. 

Locke se întoarse către adversarul din dreapta sa. Maracosa 
Durenna era o femeie zveltă, trecută binişor de treizeci de ani, 
cu tenul închis şi cu părul bogat, de culoarea fumului ce iese din 
uleiul aprins; câteva cicatrice se puteau vedea pe gâtul şi 
braţele sale. În mâna dreaptă ţinea o ţigară subţire, neagră, 
înfăşurată în fir de aur, iar pe chip îi flutura un surâs reţinut, de 
mulţumire detaşată. Era limpede că jocul nu o solicita prea mult. 

Folosind o mică greblă cu coada lungă, cu un gest sec, 
crupierul împinse către doamne micuțul morman de jetoane de 
lemn pierdute de Locke şi Jean, apoi, cu aceeaşi greblă, trase 
spre el toate cărţile; jucătorilor le era strict interzis să atingă 
cărţile după ce crupierul cerea ca acestea să fie date pe faţă. 

— Ei bine, doamnă Durenna, zise Locke, felicitările mele 
pentru starea din ce în ce mai robustă a finanţelor 
dumneavoastră. Punga dumneavoastră pare singurul lucru care 


creşte mai repede decât iminenta mea mahmureală. 

Locke îşi plimbă unul dintre jetoane pe degetele mâinii 
drepte. Micul disc de lemn valora cinci solari, cam cât simbria pe 
opt luni a unui muncitor de rând. 

— Condoleanţele mele pentru ghinionul care pare să se ţină 
scai de dumneavoastră, domnule Kosta! 

Doamna Durenna trase prelung din ţigară, apoi suflă încet un 
fuior de fum care rămase suspendat în aerul dintre Locke şi 
Jean, dar suficient de departe ca să evite o insultă făţişă. Locke 
ajunsese să-şi dea seama că ea folosea fumul de ţigară pe post 
de strat peti, „micuțul ei joc”... un manierism civilizat de ochii 
lumii, care avea în realitate scopul de a-i distrage sau enerva pe 
adversarii de la masa de joc, împingându-i să greşească. Jean 
plănuise să-şi folosească propria ţigară în acelaşi scop, însă 
Durenna ţintea mai bine. 

— Nu se poate vorbi despre ghinion în prezenţa unor 
adversare atât de încântătoare precum dumneavoastră, spuse 
Locke. 

— Mai-mai că-mi vine să admir un om care poate minţi cu 
atâta farmec, în timp ce este uşurat de toţi banii pe care-i are, 
interveni partenera Durennei, aşezată la dreapta acesteia, între 
ea şi crupier. 

Izmila Corvaleur era aproape de talia lui Jean, vânjoasă şi 
rumenă la faţă, înzestrată cu rotunjimi prodigioase în toate 
locurile în care o femeie poate fi rotundă. Era atrăgătoare, fără 
doar şi poate, însă inteligenţa care-i sclipea în privire era tăioasă 
şi dispreţuitoare. Locke recunoscuse în ea un chef de harţă 
reţinut, tipic unui bătăuş de cartier... un apetit sporit pentru 
dispute dure. Corvaleur ciugulea încontinuu dintr-o cutie poleită 
în argint plină cu cireşe date prin pudră de ciocolată, lingându-şi 
zgomotos degetele după fiecare trufanda mâncată. Propriul ei 
strat peti, desigur. 

„E făcută pentru Caruselul Hazardului”, se gândi Locke. Are 
un cap făcut pentru jocul de cărţi şi un corp capabil să facă faţă 
singurei pedepse prevăzute de joc în cazul pierderii unei mâini. 

— Abatere, rosti crupierul. 

De pe podiumul său, el porni mecanismul ce rotea caruselul. 
Acesta, aflat în centrul mesei, era compus din cadre circulare de 


bronz care conţineau, şir lângă şir, minuscule flacoane de sticlă, 
fiecare sigilat în argint. Caruselul se învârti sub lumina blândă a 
felinarelor din sala de joc, până când deveni un amestec 
continuu de linii de argint şi bronz, apoi se auzi un clinchet de 
mecanisme sub masă, zornăitul mai multor recipiente minuscule 
de sticlă groasă ciocnindu-se între ele, şi caruselul scuipă afară 
două flacoane. Acestea se rostogoliră în direcţia lui Locke şi Jean 
şi zăngăniră când loviră marginea uşor ridicată a mesei. 

Caruselul Hazardului era un joc pentru două echipe de câte 
doi; era un joc costisitor, căci mecanismul automat al caruselului 
se dovedea a fi scump. La sfârşitul fiecărei mâini, învinşii 
primeau două flacoane, alese la întâmplare, din imensa rezervă 
de sticluţe a caruselului; acestea conţineau băuturi spirtoase 
amestecate cu uleiuri dulci şi cu suc de fructe pentru a le masca 
tăria. Cărţile erau numai un aspect al jocului. Sub efectul 
crescând al micilor flacoane diabolice, jucătorii trebuiau să-şi 
păstreze şi concentrarea. Jocul se încheia doar atunci când unul 
dintre jucători se îmbăta mult prea tare pentru a mai putea 
continua. 

In mod normal, la acest joc nu se putea trişa. Turnul Păcatului 
se ocupa de întreţinerea mecanismului şi de pregătirea 
flacoanelor; micile căpăcele de argint erau strânse bine şi 
sigilate cu ceară. Jucătorii nu aveau voie să atingă caruselul sau 
flacoanele altui jucător, sub ameninţarea imediată a „abaterii”. 
Până şi bomboanele de ciocolată şi ţigările jucătorilor erau 
furnizate de casă. Locke şi Jean ar fi putut chiar să-i refuze 
doamnei Corvaleur plăcerea deosebită oferită de bomboane, 
însă asta ar fi fost o idee proastă, din mai multe motive. 

— Ei bine, zise Jean destupând pecetea micuţei sale libaţii, 
asta-i în cinstea fermecătorilor păgubaşi, în cazul ăsta. 

— Măcar de-am şti unde să dăm de vreunul, adăugă Locke, şi 
amândoi dădură băuturile pe gât. Poţiunea pe care o bău Locke 
îi încălzi gâtul cu aroma sa de prune... era una dintre cele tari. 

Oftă şi puse flaconul jos, în faţa lui. Patru flacoane la unul, şi 
asta începuse să se simtă; îşi dădea seama din felul în care îşi 
simţea concentrarea deşirându-i-se pe la margini. 

In timp ce crupierul amestecă şi împărţi cărţile pentru 
următoarea mână, doamna Durenna trase alt fum lung, 


satisfăcut din ţigara ei şi scutură scrumul într-un vas din aur 
masiv, aşezat pe un piedestal îndărătul mâinii sale drepte, apoi 
suflă pe nas două fuioare de fum leneşe şi fixă caruselul din 
spatele unui văl cenuşiu. „Durenna era un prădător natural, care 
pândea ascuns confortabil în spatele camuflajului său”, gândi 
Locke. Informaţiile sale spuneau că, de puţină vreme, Durenna 
devenise speculant pe piaţa mărfurilor care circulau între 
zidurile oraşului. Înainte, comandase un echipaj de corsari, 
vânând şi scufundând, de-a lungul şi de-a latul mărilor, corăbiile 
negustorilor de sclavi jeremiţi. Nu se alesese cu cicatricele 
acelea bându-şi ceaiul în salonul cuiva. 

Ar fi fost un mare, mare ghinion dacă o femeie ca ea îşi dădea 
seama că, pentru a câştiga jocul, Locke şi Jean apelau la ceea ce 
lui Locke îi plăcea să numească „metode discrete şi 
neortodoxe”; la naiba, ar fi fost de preferat să piardă pur şi 
simplu în vechiul stil clasic sau să fie prinşi că trişează de către 
servitorii din Turnul Păcatului. Măcar ei ar fi fost nişte călăi rapizi 
şi eficienţi. La urma urmei, trebuiau să supravegheze o casă de 
jocuri foarte aglomerată. 

— Aşteaptă o clipă, îi spuse doamna Corvaleur crupierului, 
întrerupând şirul gândurilor lui Locke. Mara, domnii au avut 
parte de mai multe mâini proaste, într-adevăr. Nu s-ar cuveni 
oare să le acordăm o pauză? 

Locke îşi ascunse emoția subită; perechea care conducea la 
Caruselul Hazardului putea oferi adversarilor o pauză scurtă, 
însă un asemenea gest de curtoazie era extrem de rar, 
deoarece le acorda învinşilor momente preţioase în care să-şi 
revină de pe urma efectelor băuturilor spirtoase consumate. 
încerca oare Corvaleur să mascheze propria mahmureală? 

— Domnii au fost nevoiţi să se obosească destul de mult 
pentru noi, tot numărând şi împingând spre noi jetoanele 
acelea. Durenna trase un fum, apoi suflă. Domnilor, ne-aţi face o 
mare onoare dacă aţi accepta o scurtă pauză, pentru a vă 
înviora şi a vă reveni. 

Aaa... Locke zâmbi, împreunându-şi mâinile pe masă. Deci 
ăsta era jocul... faci spectacol şi arăţi cât de puţin le pasă cu 
adevărat doamnelor de adversarii lor, cât de sigure sunt de 
victoria lor. Acesta era un duel al etichetei, iar Durenna 


executase echivalentul unei fandări direct la beregată. Un refuz 
direct ar fi fost teribil; Locke şi Jean trebuiau să pareze cât se 
poate de delicat. 

— Ce ne-ar putea înviora mai mult decât să continuăm jocul 
într-o asemenea companie aleasă? zise Jean. 

— Sunteţi mult prea amabil, domnule De Ferra, răspunse 
doamna Durenna. Însă vreţi să se spună că am fost lipsite de 
suflet? Dumneavoastră nu ne-aţi refuzat nici un moft. Făcu un 
semn cu ţigara spre bomboanele doamnei Corvaleur. Ne-aţi 
refuza oare dorinţa de a vă întoarce favoarea? 

— Nu v-am refuza nimic, doamnă, şi totuşi am prefera să vă 
îndeplinim dorinţa cea mare, care v-a făcut să vă deranjaţi până 
aici astă-seară... dorinţa de a juca. 

— Mai avem multe mâini de jucat, adăugă Locke, şi ne-ar 
îndurera nespus să ştim că le-am supărat în vreun fel pe 
doamne. 

Se uită ţintă în ochii crupierului pe când rosti aceste cuvinte. 

— Până acum nu ne-aţi supărat, rosti cu glas suav doamna 
Corvaleur. 

Stânjenit, Locke îşi dădu seama că atenţia mulţimii era 
îndreptată asupra acestui schimb de replici. El şi cu Jean 
provocaseră cele două femei, socotite drept cele mai bune 
jucătoare de Caruselul Hazardului din Tal Verrar, şi un număr 
însemnat de spectatori se îngrămădiseră la celelalte mese de la 
cel de-al cincilea cat al Turnul Păcatului. În mod normal, aceste 
mese găzduiau propriile jocuri, însă, printr-o înţelegere nerostită 
între casă şi clienţi, orice altă activitate din salon încetase pe 
durata măcelului. 

— Prea bine, spuse Durenna. În ceea ce ne priveşte, nu avem 
nimic împotrivă să continuăm. Cine ştie? Poate chiar vi se 
întoarce norocul. 

Locke se strădui să-şi ascundă uşurarea în momentul în care 
ea încetă acest mic joc; la urma urmei, ea chiar se aştepta să-i 
bată măr şi să-i stoarcă de bani, asemenea unui bucătar care 
scutură gângăniile dintr-o pungă cu faină. 

— A şasea mână, zise crupierul. Miza iniţială este de zece 
solari. 

În timp ce fiecare jucător împingea spre centrul mesei două 


jetoane de lemn, crupierul împărţi câte trei cărţi de jucător. 

Doamna Corvaleur termină de mâncat încă o cireaşă dată prin 
ciocolată şi se linse pe degete. Înainte să-şi atingă cărţile, Jean 
îşi strecură iute degetele de la mâna stângă sub reverul hainei 
şi le mişcă, de parcă s-ar fi scărpinat. După câteva secunde, 
Locke făcu acelaşi lucru. Locke surprinse privirea doamnei 
Durenna şi o văzu cum îşi dă ochii peste cap. Semnalele între 
parteneri erau admise, însă era de preferat puţin mai multă 
subtilitate. 

Durenna, Locke şi Jean se uitară la cărţi aproape simultan; 
Corvaleur se mişcă puţin mai greu, cu degetele-i încă umede. 
Chicoti încetişor. Să fi fost oare noroc sau strat peti? Durenna 
părea nespus de mulţumită, însă Locke nu avea nici o îndoială 
că ea îşi păstra aceeaşi expresie chiar şi în somn. Chipul lui Jean 
nu trăda nimic, iar în ceea ce îl privea, Locke afişă un rânjet 
subţire, deşi cărţile sale de deschidere nu făceau doi bani. 

In cealaltă parte a încăperii, un rând de scări spiralate, cu 
balustrade de bronz, păzite de un slujitor vânjos, ducea până la 
etajul şase, dând într-un soi de galerie, la un moment dat. O 
mişcare de-abia întrezărită în această galerie îi atrase atenţia lui 
Locke; pe jumătate ascunsă în umbră se afla o siluetă zveltă, 
îmbrăcată elegant. Lumina caldă şi aurie a felinarelor din 
cameră se răsfrângea într-o pereche de ochelari, iar Locke simţi 
un fior înfrigurat trecându-i pe şira spinării. 

Să fi fost oare adevărat? Locke încercă să tragă cu ochiul la 
silueta din umbră, în timp ce se prefăcea că se concentrează 
asupra cărţilor sale. Lumina din ochelarii aceia nu tremură, nici 
nu-şi schimbă direcţia... omul chiar urmărea ce se întâmpla la 
masa lor. . 

Perfect. In sfârşit, el şi Jean atrăseseră (sau agăţaseră, şi tot 
ar fi profitat de şansa asta, pe toţi zeii!) atenţia omului care-şi 
avea biroul la etajul nouă... stăpânul Turnului Păcatului, 
căpetenia secretă a tâlharilor din Tal Verrar, un om care ţinea 
sub o mână de fier atât lumea furtişagurilor, cât şi pe cea a 
luxului. În Camorr i s-ar fi spus capa, însă aici el nu-şi luase nici 
un alt titlu pe lângă numele său. 

Requin. 

Locke îşi drese glasul, îşi întoarse privirea spre masa de joc şi 


se pregăti să piardă cu graţie încă o mână. Pe apele întunecate 
de afară se putea auzi ecoul îndepărtat al clopotelor de pe 
corăbii anunțând cel de-al zecelea ceas al serii. 


4 


— A optsprezecea mână, anunţă crupierul. Miza iniţială va fi 
de zece solari. Locke fu nevoit să dea la o parte cele unsprezece 
flacoane din faţa sa, cu o mână tremurândă, pentru a împinge 
intrarea către centrul mesei. Doamna Durenna, neclintită ca o 
corabie andocată, fuma a patra ţigară din acea seară. Doamna 
Corvaleur părea să se clatine în scaun; nu era oare mai roşie în 
obraji decât de obicei? Locke încercă pe cât posibil să nu se 
holbeze prea stăruitor în momentul în care ea plasă miza 
iniţială; poate că acest clătinat era provocat de propria beţie 
iminentă. Era aproape miezul nopţii şi aerul încărcat cu fum al 
încăperii aglomerate îi înţepa ochii şi gâtul lui Locke, de parcă ar 
fi fost făcut din lână. 

Crupierul, la fel de impasibil şi ager... părea să fie chiar mai 
mecanic decât caruselul... aruncă trei cărţi spre Locke. Locke îşi 
trecu degetele pe sub pulpana hainei, apoi trase cu ochiul la 
cărţi şi scoase un „Ahhhh-ha”, pe un ton de plăcere plină de 
interes. Cărţile sale erau o constelație uluitoare de nimicuri; cea 
mai proastă mână pe care o avusese până atunci. Locke clipi şi 
îşi miji ochii, întrebându-se dacă nu cumva alcoolul îi masca un 
rând de cărţi decente, însă vai!... când se concentră din nou, tot 
doi bani făceau. 

Doamnele fuseseră obligate să bea după ultima tură, însă, 
dacă Jean, prin cine ştie ce minune, nu ascundea o mână 
excelentă în stânga lui Locke, erau şanse mari ca în curând încă 
un flacon să se rostogolească voios până la mâna tremurândă a 
lui Locke. 

Optsprezece mâini, îşi zise Locke, în care pierduseră deja 
nouă sute optzeci de solari. Mintea sa, bine îmbibată cu tăriile 
Turnului Păcatului, începu să rătăcească printre calcule. Cam 
atât valora un rând de haine dintre cele mai bune pentru o 
persoană sus-pusă. Sau o micuță corabie. Sau o casă foarte 
mare. Sau cât câştiga într-o viaţă un meşteşugar cinstit, un 


zidar, de exemplu. Oare jucase vreodată rolul unui zidar? 

— Prima strigare, rosti crupierul, aducându-l cu picioarele pe 
pământ. 

— O carte, spuse Jean. Crupierul îi dădu o carte; Jean trase cu 
ochiul la ea, dădu din cap aprobator şi împinse încă un jeton de 
lemn către mijlocul mesei. Plusez. 

— Merg, zise doamna Durenna. Împinse două jetoane din 
grămada ei considerabilă. li arăt partenerei. 

Îi arătă două cărţi din mână doamnei Corvaleur, care nu-şi 
putu înăbuşi un surâs. 

— O carte, spuse Locke. Crupierul îi dădu o carte şi el ridică 
un colţ cât să vadă ce era. Doiul de Cupe, care făcea fix cât un 
rahat de câine bolnav în situaţia lor. Se sili să zâmbească. 
Plusez, rosti el, împingând două jetoane înainte. Mă simt 
norocos. 

Toţi ochii se îndreptară nerăbdători spre doamna Corvaleur, 
care pescui încă o cireaşă dată prin ciocolată din rezerva ei tot 
mai redusă, o trosni în gură şi apoi îşi linse repede degetele. 

— O-ho, făcu ea, uitându-se la cărţi şi bătând darabana pe 
masă cu degetele sale lipicioase. 0... ho... ho... Mara, este... cea 
mai ciudată... 

Şi-apoi se prăvăli în faţă, trântindu-şi capul pe grămada mare 
de jetoane de pe masă. Cărţile sale se împrăştiară pe masă, cu 
faţa în sus, iar ea încercă să le prindă şi să le acopere, fără sorţi 
de izbândă. 

— Izmila, zise doamna Durenna, cu o urmă de teamă în glas. 
Izmila! 

Se întinse spre partenera ei şi o apucă de umerii săi laţi, 
scuturând-o bine. 

— 'Zmila, bălmăji doamna Corvaleur cu o voce somnoroasă şi 
smiorcăită. Limba îi ieşi, iar bucăţi de ciocolată şi de cireşe i se 
scurseră pe piesele de cinci solari. Mmmmmmilllaaaaaaaaa. 
Foaaaarte... ciudat... cea mai ciudată... 

— Este rândul doamnei Corvaleur. Crupierul nu-şi putu 
ascunde surprinderea din voce. Doamna Corvaleur trebuie să 
spună ce face. 

— Izmila! Concentrează-te! şopti doamna Durenna, pe un ton 
agitat. 


— Sunt... cărţi... mormăi Corvaleur. Ai grijă, Mara. Atât... de 
multe... cărţi. Pe masă. 

Apoi adăugă: 

— Blemble... na... fia... ga. 

Şi apoi îşi pierdu cunoştinţa. 

— Abatere finală, zise crupierul după câteva secunde. 

Cu grebla sa, adună toate jetoanele doamnei Durenna, făcând 
un calcul rapid. Locke şi Jean aveau să ia tot ce era pe masă. 
Pericolul pierderii a o mie de solari, care se contura deja la 
orizont, tocmai se transformase într-un câştig de aceeaşi 
mărime, iar Locke oftă uşurat. 

Crupierul privi către doamna Corvaleur, care îşi folosea fisele 
de lemn pe post de pernă, şi tuşi în mână. 

— Domnilor, rosti el, casa vă va, ăă, oferi piese de aceeaşi 
valoare în locul... celor încă folosite. 

— Desigur, încuviinţă Jean, mângâind încet grămăjoara de 
jetoane ale Durennei care se înălța acum în faţa sa. 

În mulţimea din spatele lor, Locke putu auzi strigăte de 
uluială, consternare şi surprindere. Un ropot firav de aplauze se 
auzi în cele din urmă din partea spectatorilor mai mărinimoşi, 
pierind însă iute. Erau puţin stânjeniţi, mai degrabă decât 
entuziasmați, să vadă o personalitate precum doamna Corvaleur 
cedând după numai şase pahare. 

— Hmmm, făcu doamna Durenna, stingându-şi ţigara în 
recipientul de aur şi ridicându-se în picioare. Işi îndreptă în mod 
ostentativ jacheta... din brocart şi catifea neagră, ornată cu 
butoni de platină şi cu fireturi de argint, valorând cât o bună 
parte din tot ceea ce pariase în acea seară. Domnule Kosta, 
domnule De Ferra... se pare că trebuie să ne recunoaştem 
înfrânte. 

— Dar în nici un caz întrecute la joc, adăugă Locke, 
adunându-şi rămăşiţele judecății sale făcute praf pentru a 
produce un ultim zâmbet şiret şi fermecător. Aproape că ne 
veniserăţi... dă, de hac. 

— Da, se-nvârte totul în jurul meu, completă Jean, ale cărui 
mâini erau la fel de sigure ca ale unui bijutier, precum fuseseră 
pe întreg parcursul jocului. 

— Domnilor, vă sunt recunoscătoare pentru compania 


dumneavoastră antrenantă, rosti doamna Durenna pe un ton 
care lăsa să se înţeleagă exact contrariul. Poate mai facem un 
joc săptămâna aceasta? Trebuie să ne acordaţi şansa de a ne 
lua revanşa, fără îndoială; aşa se cuvine. 

— Nimic nu ne-ar face mai mare plăcere, spuse Jean, iar 
Locke încuviinţă viguros, ceea ce făcu ca întregul său craniu să 
fie străbătut de junghiuri dureroase. 

Auzind asta, doamna Durenna îşi întinse mâna cu răceală şi le 
îngădui celor doi să sărute aerul de deasupra. După ce făcură 
acest lucru, de parcă s-ar fi supus unui şarpe deosebit de 
irascibil, patru dintre oamenii lui Requin se iviră pentru a o duce 
pe doamna Corvaleur, care acum sforăia, într-un loc mai 
potrivit. 

— Zău, cred că-i al naibii de plictisitor să ne urmăreşti cum 
încercăm să ne băgăm sub masă unii pe ceilalţi noapte de 
noapte, zise Jean. 

Îi azvârli crupierului o piesă de cinci solari; se obişnuia să se 
lase omului de la masă un mic bacşiş. 

— Nu cred, domnule. Cum doriţi să primiţi restul? 

— Ce rest? zâmbi Jean. Ţine-l pentru tine. 

Crupierul lăsă să se întrezărească o urmă de emoție pentru a 
doua oară în acea seară; deşi o ducea relativ bine din punct de 
vedere material, un jeton ca acela valora cât jumătate din 
salariul său anual. Îşi înăbuşi un icnet când Locke îi mai azvârli o 
duzină. 

— Şansa este o doamnă care preferă să treacă de la unul la 
altul, spuse Locke. Cumpără-ţi o casă, dacă vrei. Mi-e cam greu 
să socotesc acum. 

— Zeii să vă ocrotească... mii de mulţumiri, domnilor! 
Crupierul aruncă o privire în jur şi apoi şopti: Doamnele acelea 
nu pierd prea des, să ştiţi. De fapt, este prima oară când le văd 
înfrânte. 

— Orice victorie are preţul ei, zise Locke. Capul meu cred că îl 
va plăti când mă voi trezi mâine. 

Doamna Corvaleur fu transportată cu băgare de seamă pe 
scări, iar doamna Durenna îi urmă pe oamenii care o duceau pe 
partenera ei de joc, fără să-i piardă din ochi. Mulțimea se 
împrăştie; puţinii spectatori care rămaseră la mesele lor cerură 


crupieri, aperitive şi pachete de cărţi pentru propriile jocuri de 
noroc. 

Locke şi Jean îşi strânseră jetoanele (unele noi, neacoperite 
de salivă, care le fuseseră aduse cu repeziciune de către 
servitori pentru a le înlocui pe cele ale doamnei Corvaleur) în 
obişnuitele cutii de lemn, căptuşite cu catifea, şi îşi croiră drum 
spre scări. 

— Felicitări, domnilor! îi întâmpină omul care stătea de strajă 
la scara ce ducea spre cel de-al şaselea cat. 

Clinchetul paharelor şi murmurul conversaţiilor se putea auzi 
ajungând la ei de sus, înăbuşit. 

— Mulţumim, spuse Locke. Ceva a cedat în doamna 
Corvaleur, mă tem, cu numai o mână sau două înainte să păţesc 
eu asta. 

El şi Jean coborâră treptele care împrejmuiau zidul exterior al 
Turnului Păcatului. Purtau straie alese, de oameni respectabili, 
după ultima modă de vară din Tal Verrar. Locke (care îşi vopsise 
părul cu substanţe alchimice, dându-i o nuanţă de blond nisipiu) 
purta un surtuc cafeniu-deschis, încins la brâu, şi pantaloni 
evazaţi, până la genunchi; mânecile sale triple, uriaşe erau 
căptuşite în portocaliu şi negru şi ornate cu butoni de aur. Nu 
purta vestă; doar o tunică leoarcă de sudoare, din cea mai 
scumpă mătase, sub eşarfa largă şi neagră de la gât. Jean era 
îmbrăcat asemănător, deşi surtucul său avea culoarea albastră- 
cenuşie a mării sub un cer înnorat, iar pântecele îi era prins cu o 
cingătoare lată şi neagră precum firele de păr scurte şi buclate 
din barbă. 

Coborâră etaj după etaj, croindu-şi drum printre persoane de 
vază... printre regine ale negoţului verrari, la braţ cu însoțitorii 
lor de ambe sexe, pe post de animale de companie. Printre 
bărbaţii şi femeile care îşi cumpăraseră titluri nobiliare în 
Lashain, privindu-i printre cărţi de joc şi carafe de vin pe donii şi 
donele din Camorr; printre comandanții de navă vadrani, în 
hainele lor negre şi strâmte, cu trăsăturile lor ascuţite şi palide 
acoperite de bronz precum nişte măşti. Locke recunoscu cel 
puţin doi Priori, membri ai consiliului de negustori care 
conducea Tal Verrar-ul, cel puţin teoretic. După toate 
aparențele, adâncimea buzunarului era cel mai important 


criteriu în selecţia membrilor. 

Zarurile se rostogoleau şi paharele se ciocneau; petrecăreţii 
râdeau, tuşeau, blestemau şi suspinau. Fuioare de fum pluteau 
alene prin aerul cald, purtând atât parfumuri şi miresme de vin, 
sudoare şi fripturi, cât şi, sporadic, aroma răşinoasă a drogurilor 
alchimice. 

Locke văzuse înainte palate şi vile în toată regula; Turnul 
Păcatului, aşa opulent cum era, nu întrecea cu mult în dichis 
casele în care mulţi dintre oamenii prezenţi aici aveau să se 
întoarcă după ce se isprăvea noaptea. Adevăratul farmec al 
Turnului venea din exclusivitatea sa capricioasă; era de-ajuns să 
refuzi ceva unui număr mare de oameni şi, mai devreme sau 
mai târziu, acel ceva avea să fie învăluit de o aură de mister mai 
deasă decât ceata. 

La capătul parterului se afla o gheretă din lemn masiv, 
deservită de câţiva servitori nefiresc de vânjoşi şi ferită de ochii 
lumii. Din fericire, nu era coadă. Cu un pic cam mult zgomot, 
Locke trânti cutia cu jetoane pe tejgheaua de sub singurul geam 
al gheretei. 

— Trece totul în contul meu. 

— Cu plăcere, domnule Kosta, zise casierul-şef, luând cutia. 
Leocanto Kosta, negustor speculant din Talisham, era bine 
cunoscut în acest regat al vinului, fumurilor şi pariurilor. Casierul 
transformă iute grămada de jetoane a lui Locke în simple semne 
într-un registru. După victoria lor asupra Durennei şi a lui 
Corvaleur, chiar şi scăzând bacşişul lăsat crupierului, partea lui 
Locke din câştig se apropia de cinci sute de solari. 

— Inţeleg că este cazul să vă felicit, domnule De Ferra, rosti 
servitorul când Locke se dădu înapoi pentru a-i permite lui Jean 
să se apropie de tejghea cu propria cutie. 

Jerome De Ferra, de asemenea din Talisham, era bunul 
prieten al lui Leocanto. Semănau ca două picături de apă. 

Deodată, Locke simţi o mână pe umărul stâng. Se răsuci cu 
grijă şi se trezi în faţa unei femei cu părul creţ şi negru, în straie 
alese, în aceleaşi culori cu ale slujitorilor din Turnul Păcatului. 
Jumătate din chipul ei era sublim... cealaltă jumătate era 
acoperită cu o mască din piele cafenie, încreţită de parcă ar fi 
suferit arsuri crunte. Când surâse, partea vătămată a buzelor 


sale nu se mişcă. Locke avu senzaţia că o femeie vie se zbătea 
să iasă de sub o statuie necizelată de lut. 

Selendri, majordomul lui Requin. 

Mâna pe care i-o aşezase pe umăr (stânga, de pe partea arsă) 
nu era naturală. Era un simulacru din bronz masiv şi sclipi uşor 
la lumina felinarului când şi-o retrase. 

— Casa vă felicită, rosti ea cu un glas şoptit şi înfiorător, atât 
pentru bunele maniere, cât şi pentru norocul deosebit, şi 
doreşte ca dumneavoastră şi domnul De Ferra să aflaţi că 
sunteţi bine-veniţi la cel de-al şaselea cat, în caz că vreţi să 
profitaţi de acest privilegiu. 

Zâmbetul lui Locke fu cât se poate de sincer. 

— Mii de mulţumiri, din partea mea şi a partenerului meu, zise 
el cu volubilitatea unui om cherchelit. Consideraţia binevoitoare 
a casei este nespus de măgulitoare, bineînţeles. 

Ea dădu din cap aprobator, dar neutru, apoi se furişă înapoi în 
mulţime la fel de iute pe cât venise. Oamenii începură să ridice 
apreciativ din sprâncene, ici şi colo: din câte ştia Locke, puţini 
dintre musafirii lui Requin erau înştiinţaţi de către Selenari însăşi 
când statutul lor social creştea. 

— Se pare că suntem la mare căutare, dragul meu Jerome, 
spuse el pe când îşi croiau drum prin mulţime către uşa de la 
intrare. 

— Pentru moment, observă Jean. 

— Domnul De Ferra, îi întâmpină radios uşierul, şi domnul 
Kosta. Doriţi să vă chem o trăsură? 

— Mersi, nu-i nevoie, zise Locke. Cred că o să cad lat dacă nu 
mă răcoresc puţin în aerul nopţii. O să mergem pe jos. 

— Prea bine, domnule. 

Cu precizie ostăşească, patru slujitori deschiseră uşile pentru 
ca Locke şi Jean să poată trece. Cei doi hoţi coborâră cu grijă un 
rând de trepte de piatră, acoperite cu un covor roşu de catifea. 
Covorul era aruncat la gunoi şi înlocuit în fiecare noapte. Drept 
urmare, doar în Tal Verrar putea cineva să vadă nenumărați 
cerşetori dormind pe mormane de zdrenţe de catifea roşie. 

Panorama îţi tăia răsuflarea; în dreapta lor, forma de semilună 
a insulei se putea zări dincolo de contururile celorlalte case de 
noroc. Miazănoaptea era ceva mai întunecată decât strălucirea 


ca de nimb a Treptelor de Aur. Dincolo de oraş... la miazăzi, 
apus şi miazănoapte... Marea de Bronz sclipea într-un argintiu 
fosforescent, luminată de cele trei luni de pe cerul fără nori. Ici 
şi colo pânzele unor corăbii îndepărtate se înălţau fantomatice 
pe fundalul de argint-viu. 

Locke putea privi în jos, spre stânga, şi să vadă acoperişurile 
aşezate în trepte de pe cele cinci terase inferioare ale insulei, o 
panoramă care îi dădea amețeli în ciuda caldarâmului solid de 
sub picioare. De jur împrejur se auzea murmurul desfătărilor 
oamenilor şi zăngănitul făcut de trăsurile trase de cai pe pavaj; 
cel puţin o duzină se deplasau ori aşteptau de-a lungul 
bulevardului drept de la cel de-al şaselea nivel. Deasupra, 
Turnul Păcatului se înălța în întunericul lăptos de la strălucirea 
felinarelor alchimice, precum o lumânare menită să atragă 
atenţia zeilor. 

— lar acum, dragul meu pesimist de meserie, rosti Locke pe 
când se îndepărtau de Turnul Păcatului şi căpătau oarecare 
intimitate, negustorul meu de griji, izvorul meu neostoit de 
îndoieli şi de batjocuri... ce mai ai de spus? 

— O, mai nimic, negreşit, jupâne Kosta. Mi-e atât de greu să 
gândesc, aşa uluit cum sunt de geniul sublim al planului 
dumitale. 

— Mi se pare că tonul tău aduce puţin a sarcasm. 

— Ferească-ne zeii! se apără Jean. Mă jigneşti! Nespusele tale 
virtuţi infracţionale au triumfat din nou, la fel de inevitabil 
precum mareea. Mă arunc la picioarele tale şi îţi cerşesc 
iertarea păcatelor. Geniul tău este însuşi sufletul lumii. 

— Şi-acum îţi... 

— Măcar de-ar fi fost un lepros la îndemână, îl întrerupse Jean, 
ca să-l poţi atinge şi să-l tămăduieşti miraculos. 

— Eh, invidia te face să scoţi toate prostiile astea pe gură! 

— Se prea poate, zise Jean. De fapt, ne-am îmbogăţit în mod 
substanţial, nu am fost prinşi, nici omorâţi, suntem şi mai 
renumiţi şi am ajuns la nivelul următor. Trebuie să recunosc că 
am greşit când ţi-am spus că-i un plan prostesc. 

— Chiar aşa? Hhmm... Locke îşi strecură mâna sub pulpana 
hainei în timp ce vorbea. Căci eu unul trebuie să recunosc că a 
fost un plan prostesc. Al naibii de nesăbuit! Incă un pahar băut, 


şi s-ar fi isprăvit cu mine. De fapt sunt cât se poate de surprins 
că ne-a ieşit. 

Dibui cu mâna pe sub haină câteva momente, apoi scoase o 
perniţă de lână mare cam cât un deget. Un norişor de praf se 
ridică din lână când Locke o strecură într-unul dintre buzunarele 
sale exterioare, iar el îşi şterse cu vigoare mâinile de mâneci în 
timp ce mergeau. 

— Aproape că am pierdut este doar un alt fel de-a spune că în 
sfârşit am câştigat, observă Jean. 

— Şi totuşi, băuturile alea spirtoase aproape că m-au dat 
gata. Data viitoare când o să mai fiu atât de optimist în privinţa 
abilităţilor mele, rectifică-mi, te rog, părerea cu o secure înfiptă 
în ţeastă. 

— O să ţi-o rectific cu două, bucuros... 

Doamna lzmila Corvaleur fusese cea care făcuse ca planul lor 
să fie viabil. Doamna Corvaleur, care se întâlnise faţă-n faţă cu 
„Leocanto Kosta” la o masă de joc, cu câteva săptămâni înainte, 
şi care avea un obicei pe care te puteai bizui, şi anume acela de 
a mânca bomboane cu degetele pentru a-şi enerva adversarii 
când juca. 

La Caruselul Hazardului chiar nu se putea trişa prin mijloacele 
tradiţionale. Nici unul dintre servitorii lui Requin nu ar fi măsluit 
un pachet de cărţi, nici într-o mie de ani, nici măcar în schimbul 
unui ducat, iar jucătorii nu puteau nici să umble la carusel, nici 
să aleagă un flacon în locul altuia, nici să servească un anumit 
flacon altcuiva. Cum toate aceste mijloace de a strecura în 
corpul altui jucător o substanţă străină erau astfel prevenite, 
singura posibilitate rămânea ca un jucător să se drogheze singur 
şi voit, prin doze mici luate în mod discret şi neortodox. O 
substanţă introdusă prin mijloace care ar fi depăşit până şi cea 
mai cruntă paranoia. 

Cum ar fi un praf narcotic presărat pe cărţile de joc în 
cantităţi foarte mici de către Locke şi Jean, care apoi treceau 
treptat de la un jucător la altul până ajungeau la o femeie care- 
şi lingea mereu degetele în timp ce juca. 

Bela paranella era un praf alchimic incolor şi lipsit de gust, 
cunoscut şi sub numele de „prietenul nopţii”. Era foarte popular 
în rândul oamenilor bogaţi care aveau o fire mai agitată şi care îl 


luau pentru un somn adânc şi odihnitor. Când era amestecată 
cu alcool, bela paranella devenea extrem de eficientă în 
cantităţi minuscule; cele două substanţe erau tot atât de 
complementare precum focul şi pergamentul uscat. Ar fi fost 
folosită în mare măsură în scopuri criminale dacă nu ar fi valorat 
de douăzeci de ori cât greutatea sa în fier alb. 

— Pe toţi zeii, ai fi zis că femeia aia e o galeră de război, se 
minună Locke. Probabil că a început să ia praf pe degete de pe 
la a treia sau a patra mână... cred că am fi omorât vreo doi 
mistreți în călduri cu mai puţin de-atât. 

— Măcar am obţinut ce-am vrut, spuse Jean, scoţându-şi 
propria rezervă de praf de sub haină. Stătu o clipă pe gânduri, 
apoi dădu din umeri şi o strecură într-un buzunar. 

— Aşa este... şi l-am văzut! exclamă Locke. Requin. A stat pe 
scări şi ne-a urmărit vreme îndelungată, pe la jumătatea jocului. 
Sigur i-am trezit interesul. Ramificaţiile incitante ale acestui 
lucru îl ajutară pe Locke să-şi mai limpezească puţin gândurile. 
Ce altă explicaţie poate fi pentru faptul că a trimis-o pe Selendri 
în persoană să ne mângâie pe creştet? 

— Hai să presupunem că ai dreptate. Ce facem acum? Vrei să 
continuăm la fel de agresiv, cum spuneai înainte, sau vrei să 
luăm lucrurile mai uşor? Să mai jucăm câteva săptămâni la 
caturile cinci şi şase? 

— Câteva săptămâni? Nici în ruptul capului! Sunt deja doi ani 
de când pierdem vremea prin oraşul ăsta blestemat; dacă am 
reuşit în sfârşit să-i crăpăm carapacea lui Requin, cred că ar fi 
timpul să punem mâna pe marele premiu. 

— Ai de gând să treci la acţiune chiar mâine-noapte, nu-i aşa? 

— l-am stârnit curiozitatea. Hai să batem fierul cât e cald. 

— Cred că eşti aşa impulsiv din cauza băuturii. 

— Nu. Băutura mă face să văd dublu; zeii m-au făcut aşa 
impulsiv. 

— Hei, voi, cei de-acolo, se auzi o voce venind de undeva din 
faţa lor, pe stradă. Staţi aşa! 

Locke se încordă. 

— Poftim? 

Un tânăr verrari, cu un aer chinuit şi cu plete negre şi lungi, îşi 
întinsese mâinile înainte, cu palmele îndreptate către Locke şi 


Jean. Un grup mic de oameni bine îmbrăcaţi părea să se fi strâns 
lângă el, la marginea unei peluze îngrijite pe care Locke o 
recunoscu ca fiind o pajişte pentru dueluri. 

— Opriţi-vă, domnilor, vă rog! îi avertiză tânărul. Mă tem că 
este o încăierare şi s-ar putea să se ajungă la săgeți trase. Pot 
să vă rog să aşteptaţi o clipă? 

— A. A-ha. 

Locke şi Jean se relaxară în acelaşi timp. Când se ajungea la 
un duel cu arbalete, eticheta şi bunul-simţ cereau să aştepţi 
lângă terenul pentru dueluri până se trăgea. Astfel, nici unul 
dintre adversari nu era distras de vreo mişcare de pe fundal, nici 
nu exista riscul de a înfige din greşeală o săgeată în vreun 
trecător. 

Pajiştea pentru dueluri avea cam patruzeci de yarzi lungime şi 
douăzeci lăţime, fiind luminată la fiecare dintre cele patru colţuri 
de felinare albe atârnate de un cadru negru de fier. Cei doi 
adversari stăteau în mijlocul pajiştii împreună cu secunzii lor, iar 
umbrele lor cenuşii şi palide se încrucişau la mijloc. În ceea ce-l 
privea, pe Locke nu prea îl trăgea inima să urmărească duelul, 
însă trebuia să ţină cont de faptul că el juca rolul lui Leocanto 
Kosta, un om de viaţă, nepăsător când venea vorba de doi 
străini care încercau să se străpungă cu arbaletele. Împreună cu 
jean, se înghesui printre spectatori cât putu de discret; o 
mulţime asemănătoare se formase de cealaltă parte a pajiştii. 

Unul dintre bărbaţii care se duelau era foarte tânăr, îmbrăcat 
în haine largi şi scumpe după ultima modă; purta ochelari, iar 
părul îi atârna până la umeri în bucle bine îngrijite. 

Rivalul său, în jachetă roşie, era mult mai în vârstă, puţin 
adus de umeri şi trecut de prima tinereţe. Părea totuşi destul de 
activ şi de hotărât cât să reprezinte o ameninţare serioasă. Cei 
doi ţineau în mâini câte o arbaletă uşoară... ceea ce hoţii din 
Camorr ar fi numit o „arbaletă de alee”. 

— Domnilor, rosti secundul tânărului. Vă rog. Oare chiar nu 
mai este loc de înţelegere? 

— Doar dacă domnul din Lashain îşi retrage cuvintele grele, 
adăugă tânărul duelist. În glasul său ascuţit se putea distinge 
nervozitatea: Aş fi extrem de mulţumit, chiar şi cu cea mai 
măruntă recunoaştere... 


— Nu, nu mai e loc de-aşa ceva, îl întrerupse bărbatul din 
spatele duelistului mai vârstnic. Domnia Sa nu obişnuieşte să-şi 
ceară scuze pentru enunţarea unor fapte limpezi ca lumina zilei. 

—... cu cea mai măruntă recunoaştere, continuă tânărul 
duelist, pe un ton disperat, că incidentul a fost o neînțelegere 
nefericită şi că nu trebuie... 

— Dacă ar mai catadicsi să îţi vorbească vreodată, rosti 
secundul duelistului mai vârstnic, Domnia Sa ar mai observa şi 
că schiauni ca o cățea, şi te-ar întreba dacă eşti în stare să şi 
muşti asemenea ei. 

Duelistul cel tânăr rămase fără grai câteva secunde, apoi făcu 
un gest obscen cu mâna sa liberă către cei doi bărbaţi mai în 
vârstă. 

— Sunt obligat, spuse secundul său, sunt, ăă, obligat... să 
recunosc că nu poate fi loc de înţelegere. Domnilor, treceţi... 
spate în spate. 

Cei doi adversari porniră unul spre celălalt... bărbatul mai în 
vârstă cu mers apăsat, cel tânăr cu paşi şovăielnici... şi se 
întoarseră cu spatele unul la celălalt. 

— Veţi face zece paşi, zise secundul tânărului, cu amărăciune 
resemnată. Veţi aştepta semnalul meu şi apoi vă veţi întoarce şi 
veţi trage. 

Numără încet paşii; la fel de încet, cei doi adversari se 
îndepărtară unul de celălalt. Se putea vedea cu ochiul liber că 
tânărul tremura foarte tare. Locke simţi un ghem de tensiune 
neobişnuită strângându-i stomacul. La naiba, de când ajunsese 
aşa slab de înger? Doar pentru ca ar fi preferat să nu 
urmărească aşa ceva, asta nu însemna că ar fi trebuit să-i fie 
teamă să o facă... şi totuşi senzaţia aceea din stomac nu părea 
să ia seama la gândurile ce-i treceau prin minte. 

— ... Nouă... zece. Nu vă mişcaţi, rosti secundul tânărului. Nu 
vă mişcaţi... /ntoarceți-vă şi trageti! 

Tânărul se răsuci primul, cu chipul schimonosit de groază; 
întinse mâna dreaptă şi trase. Un şuierat ascuţit se auzi pe 
pajişte. Adversarul său nici nu se clinti când săgeata vâjâi prin 
aer, trecându-i la mai bine de o palmă pe deasupra capului. 

Bărbatul în jachetă roşie se răsuci mult mai încet, cu ochii 
lucindu-i şi cu chipul încruntat. Tânărul său adversar îl ţintui cu 


privirea câteva clipe, de parcă ar fi încercat să-şi cheme săgeata 
îndărăt precum o pasăre dresată. Se cutremură, îşi lăsă în jos 
arbaleta şi apoi o azvârli pe iarbă. Rămase nemişcat, cu mâinile 
în şold, respirând sacadat şi zgomotos. 

Adversarul său îl privi scurt, apoi pufni un „te-a luat naiba!” şi 
înălţă arbaleta cu amândouă mâinile. Lovitura sa fu impecabilă; 
se auzi un trosnet sec şi tânărul duelist se prăbuşi cu o săgeată 
împlântată în centrul pieptului. Căzu pe spate, apucându-se de 
surtuc şi de tunică, scuipând sânge negru. Vreo şase spectatori 
se repeziră spre el, iar o tânără într-o rochie argintie de seară 
căzu în genunchi şi ţipă. 

— O să ne întoarcem la timp pentru cină, spuse duelistul cel 
vârstnic, fără a se adresa cuiva anume. 

Îşi azvârli propria arbaletă la pământ, nepăsător, şi porni cu 
paşi apăsaţi spre una dintre casele de noroc din apropiere, cu 
secundul lângă el. 

— În numele lui Perelandro, zise Locke, uitând pentru o clipă 
că este Leocanto Kosta şi gândind cu voce tare. Ce mod de-a 
rezolva lucrurile... 

— Vă deranjează, domnule? 

O tânără încântătoare, îmbrăcată cu o rochie de mătase 
neagră, se uita la Locke cu ochi pătrunzători şi tulburători. Nu 
avea mai mult de optsprezece-nouăsprezece ani. 

— Înţeleg că unele dispute nu pot fi rezolvate decât cu 
armele, se băgă în vorbă Jean, părând să-şi fi dat seama că 
Locke era încă puţin prea ameţit. Dar să stai aşa în faţa unei 
săgeți de arbaletă mi se pare o prostie. Spadele mi se par mult 
mai potrivite pentru a-ţi pune la încercare iscusinţa. 

— Spadele sunt plictisitoare; tot acel du-te-vino, şi arareori 
vezi o lovitură directă şi mortală, ripostă tânăra. Săgeţile sunt 
iuți, curate şi milostive. Poţi să hăcuieşti pe cineva cu spada 
toată noaptea fără să-l omori. 

— Mă tem că trebuie să-ţi dau dreptate, mormăi Locke. 

Femeia ridică din sprâncene, dar nu mai spuse nimic; o clipă 
mai târziu se pierdu în mulţimea care se împrăştia. 

Murmurul mulțumit al nopții... râsul şi  sporovăiala 
grupuleţelor de bărbaţi şi de femei care flirtau la lumina 
stelelor... încetase cât timp ţinuse duelul, însă acum se înălța 


din nou. Femeia în rochie argintie lovi iarba cu pumnii, plângând 
în hohote, în vreme ce mulţimea din jurul duelistului răpus păru 
să se răsfire deodată. Era limpede că săgeata îşi făcuse treaba. 

— lute, curat şi milostiv, îngână Locke. Zevzecii! 

Jean oftă. 

— N-avem noi dreptul să facem asemenea observaţii, de 
vreme ce e foarte posibil ca pe mormintele noastre să scrie 
„Zevzeci blestemaţi”. 

— Am avut motivele mele să fac ce am făcut, şi tu le-ai avut 
pe-ale tale. 

— Sunt convins că dueliştii aceia au gândit la fel. 

— Hai să plecăm naibii de-aici, zise Locke. Hai să mă răcoresc 
puţin şi să ne întoarcem la han pe jos. Pe toţi zeii, mă simt 
bătrân şi ursuz. Văd lucruri de-astea şi mă întreb dacă şi eu 
eram la fel de nesăbuit când eram de vârsta acelui băiat. 

— Erai chiar mai rău, spuse Jean. Aşa ai fost până de curând. 
Probabil, încă mai eşti. 


5 


Melancolia lui Locke se risipi încet, odată cu aburii beţiei, pe 
când îşi croiau drum dincolo de Treptele de Aur, spre Marea 
Galerie de la nord-est. Artiştii (artistele? făpturi/e?) Eldreni care 
clădiseră Tal Verrar-ul acoperiseră întregul cartier cu un 
acoperiş deschis din Sticlă-străveche ce cobora de la al şaselea 
nivel până în mare, la baza insulei apusene, lăsând cel puţin 
nouă metri descoperiţi sub el de jur împrejur. Coloane ciudate şi 
strâmbe de sticlă se înălţau la intervale neregulate, semănând 
cu nişte lujere căţărătoare şi desfrunzite de viţă cioplite în 
gheaţă. Tavanul de sticlă al Galeriei avea cel puţin o mie de 
yarzi de la un capăt la celălalt. 

Dincolo de Marea Galerie, la nivelele inferioare ale insulei, se 
afla Cartierul Mobil: terase descoperite în care celor mai 
nevoiaşi locuitori li se  îngăduia să-şi ridice  cocioabele 
improvizate şi orice alte adăposturi îşi puteau clădi din vechituri. 
Singura problemă era că orice vânt mai puternic de la 
miazănoapte, îndeosebi în iernile ploioase, dădea totul peste 
cap. 


KKK 


În mod sadic, Savrola... cartierul vecin, aflat la sud-est de 
Cartierul Mobil... era o enclavă luxoasă de emigranţi, plină cu 
străini care aveau bani de cheltuit. Acolo găseai cele mai bune 
hanuri, inclusiv cel pe care Locke şi Jean îl foloseau momentan 
drept reşedinţă pentru identitățile lor false. Savrola era 
despărțită de Cartierul Mobil prin ziduri mari de piatră şi era 
străbătută mereu de patrule de poliţie verrari şi de lefegii. 

In timpul zilei, Marea Galerie era ocupată de piaţa din Tal 
Verrar. O mie de negustori îşi instalau tarabele acolo în fiecare 
dimineaţă, şi tot mai rămânea loc pentru încă vreo cinci mii, 
dacă oraşul ar fi crescut într-atât de mult. Oaspeţii găzduiţi în 
Savrola care nu călătoreau cu barca erau obligaţi, printr-o 
coincidenţă vicleană, să străbată piaţa de la un capăt la celălalt 
pentru a ajunge la Treptele de Aur. 

Un vânt se pornise din răsărit, suflând dinspre continent, 
peste insulele de sticlă şi în Galerie. Paşii lui Locke şi ai lui Jean 
răsunau în întunericul spaţiului întins şi gol; felinarele blânde de 
pe unii dintre stâlpii de sticlă proiectau insulițe neuniforme de 
lumină. Resturi şi gunoaie le zburau printre picioare, împreună 
cu fuioare de fum aduse de la focuri nevăzute. Unii negustori îşi 
puneau rubedeniile să doarmă în locuri potrivite toată noaptea... 
ca să nu mai amintim de vagabonzii din Cartierul Mobil care-şi 
căutau un locşor potrivit şi liniştit în umbrele Galeriei pustii. 
Patrulele mărşăluiau printre nivelurile Galeriei de mai multe ori 
pe noapte, dar momentan nu se zărea nici una. 

— Ce pustiu straniu devine locul ăsta după lăsarea 
întunericului, rosti Jean. Nu pot băga mâna-n foc dacă îmi 
displace sau dacă m-a vrăjit. 

— Probabil că ai fi şi mai puţin atras de-a doua variantă dacă 
nu ai avea o pereche de securi îndesate sub surtuc. 

— Mmm. 

Merseră pentru alte câteva minute. Locke îşi masă pântecele 
şi bombăni: 

— Jean... nu cumva ţi-e foame? 

— Ba da, de obicei mi-este. De ce? Ai nevoie de ceva mai 
mult balast pentru toată băutura aia? 

— Cred că ar fi o idee bună, da. La naiba cu caruselul ăla! 


Dacă mai pierdeam o mână, cred că o ceream în căsătorie pe 
blestemata aia de bestie fumătoare. Asta dacă nu cădeam pur şi 
simplu din scaun înainte. 

— În cazul ăsta, hai să dăm o raită prin Piaţa de Noapte. 

La ultimul nivel al Marii Galerii, spre capătul nord-estic al 
cartierului acoperit, Locke zări atât pâlpâirea focurilor 
improvizate şi a felinarelor, cât şi umbrele unor oameni. Negoţul 
nu se oprea niciodată cu adevărat în Tal Verrar; cu mii de 
oameni venind şi plecând de la Treptele de Aur, se învârteau 
destui bani pe-acolo pentru ca vreo douăzeci de vânzători 
nocturni să revendice un loc în fiecare noapte, după lăsarea 
întunericului. Piaţa de Noapte reprezenta o mare oportunitate şi 
era întotdeauna mai excentrică decât corespondenta ei din 
timpul zilei. 

Pe măsură ce Locke şi Jean se apropiau tacticos de bazar cu 
adierea nopţii suflându-le în faţă, o panoramă excelentă a 
portului interior cu pădurea sa întunecată de catarge li se 
înfăţişă înaintea ochilor. Dincolo de ea, celelalte insule ale 
oraşului zăceau cufundate în somn, punctate ici şi colo cu 
picături de lumină în loc de strălucirea risipitoare a Treptelor de 
Aur. În inima oraşului, cele trei insule în formă de semiluni ale 
Marilor Bresle  (Alchimiştii, Meşteşugarii şi Negustorii) se 
încolăceau la baza înaltei şi stâncoasei Castellana ca nişte fiare 
adormite, iar în vârful Castellanei se desluşea, ca un deal de 
piatră înfipt într-o câmpie de vile, conturul neclar al Mon 
Magisteriei, cetăţuia arhontelui. 

Teoretic, Tal Verrar era condus de Priori, însă în realitate o 
parte însemnată din acea putere era deţinută de omul care 
locuia în acel palat, căpetenia militară a oraşului. Funcţia de 
arhonte fusese creată ca urmare a umilinţelor suferite de Tal 
Verrar la începutul Războiului de O Mie de Zile împotriva 
Camorr-ului, cu scopul de a lua puterea de comandă asupra 
armatei şi a flotei din mâinile consiliilor de negustori mereu puşi 
pe sfadă. Însă problema care apărea când creai dictatori militari, 
îşi zise Locke, era aceea că nu mai puteai scăpa de ei după ce 
trecea criza. Primul arhonte „refuzase” să se retragă, iar 
urmaşul său era chiar mai interesat să se amestece în 
chestiunile cetăţeneşti. În afara bastioanelor de frivolitate bine 


străjuite, cum erau Treptele de Aur şi a refugiilor de emigranţi 
de felul Savrolei, neînțelegerile dintre arhonte şi Priori făceau ca 
situaţia în oraş să fie mereu pe muchie de cuţit. 

XXX 

— Domnilor! se auzi o voce din stânga, întrerupând şirul 
gândurilor lui Locke. Stimaţi domni! O plimbare prin Marea 
Galerie nu poate fi savurată pe deplin fără o gustare. Locke şi 
Jean ajunseseră la marginea Pieței de Noapte; nu se mai vedeau 
alţi clienţi prin preajmă, şi cam o duzină de negustori îşi 
întorseseră chipurile către ei, scrutându-i cu privirea din 
interiorul micilor cercuri făcute de foc sau de lumina felinarelor. 

Primul verrari care încerca să le atragă atenţia era un bătrân 
ciung, cu părul lung şi alb împletit până la brâu. Le flutură în 
faţă un polonic de lemn, arătând spre patru butoiaşe aşezate pe 
o tejghea mobilă, care aducea foarte mult cu o roabă 
răsturnată. 

— Ce vinzi? 

— Delicateţe de pe masa lui lono însuşi, cele mai alese gustări 
pe care le are marea de oferit. Ochi de rechin în saramură; 
proaspăt scoşi. Crustă crocantă, umori moi, sucuri dulci. 

— Ochi de rechin? În nici un caz! Locke se strâmbă. N-ai şi 
carne mai obişnuită? Ficat? Branhii? O plăcintă de branhii ar fi 
bine-venită. 

— Branhii? Domnule, branhiile nu au nici pe departe calităţile 
ochilor; ochii sunt cei care tonifică muşchii, apără împotriva 
holerei şi întăresc mecanismele necesare unui bărbat pentru 
îndeplinirea anumitor, ăă, sarcini conjugale. 

— N-am nevoie de întărirea nici unor mecanisme în această 
privinţă, spuse Locke. Şi mă tem că stomacul meu este mult 
prea răvăşit pentru a îndura splendoarea ochilor de rechin în 
aceste clipe. 

— Mare păcat, domnule! Pentru binele dumneavoastră, îmi 
doresc să vă fi putut oferi nişte branhii, dar nu am decât ochi şi 
nimic altceva. Totuşi, am mai multe soiuri... rechini coasă, 
rechini-lup, văduv albastru... 

— Trebuie să te refuzăm, prietene, rosti Jean şi trecu mai 
departe, împreună cu Locke. 

— Fructe, Domniile Voastre? Următorul negustor era o femeie 


tânără şi zveltă, bine ascunsă sub o redingotă crem cu câteva 
mărimi peste măsura ei; purta şi o pălărie în patru colţuri cu un 
mic glob alchimic atârnat de un lanţ, aninat chiar deasupra 
umărului stâng. Avea în grijă mai multe coşuri împletite. Fructe 
alchimice, hibrizi proaspeţi. Aţi văzut vreodată Portocala Sofia 
din Camorr? Îşi produce singură tăria, foarte dulce şi puternică. 

— Ne... ştim, zise Locke. Şi chiar nu-mi stă gândul la tărie 
acum. Îmi poţi recomanda ceva pentru un stomac răvăşit? 

— Pere, domnule. Oamenii nu ar mai cunoaşte neplăcerea 
unui stomac răvăşit dacă ar fi destul de chibzuiţi încât să 
mănânce câteva pere pe zi. Luă un coş, plin pe jumătate, şi i-l 
întinse. Locke cercetă perele, care păreau destul de tari şi de 
proaspete, şi alese trei. Cinci centire, spuse vânzătoarea. 

— Un volani, adică? Locke se prefăcu revoltat. Nici măcar 
dacă târfa preferată a arhontelui le-ar ţine între picioare şi m-ar 
momi cu ele. O centiră este prea mult pentru toate trei. 

— Cu o centiră n-aţi putea cumpăra nici cotoarele. Măcar nu 
pierd bani dacă las la patru. 

— Ar fi un act suprem de milă din partea mea să-ţi dau două 
centire, rosti Locke. Norocul tău că dau pe dinafară de 
mărinimie; ţi-i fac practic cadou. 

— Două centire ar fi o insultă pentru bărbaţii şi femeile care 
au cultivat aceste pere, în serele de pe Semiluna Mâinilor-negre. 
Dar cred că ne putem înţelege la trei, nu-i aşa? 

— Trei, încuviinţă Locke cu un surâs. Nu am mai fost jefuit 
până acum în Tal Verrar, dar sunt destul de flămând ca să îţi 
acord această onoare. 

Îi dădu două pere lui Jean, fără să se uite, în timp ce scotocea 
prin buzunarele  hainei după gologani. Când îi aruncă 
vânzătoarei trei monede, aceasta îşi înclină capul. 

— O seară bună, jupâne Lamora! 

Locke îngheţă şi o ţintui cu privirea. 

— Poftim? 

— V-am urat să aveţi parte de o seară bună, Domnia Voastră; 
atâta tot. 

— Nu ai... 

— Nu am ce? 

— Ăă, nimic. Locke oftă agitat. Am băut cam mult, atâta tot. O 


seară bună şi dumitale. 

Porniră mai departe, iar Locke muşcă din para sa. Era tocmai 
bună, nici prea tare şi uscată, nici prea coaptă şi lipicioasă. 

— Jean, rosti el printre înghiţituri, ai auzit ce mi-a zis femeia 
aia? 

— Mă tem că nu am auzit nimic în afară de ţipătul de moarte 
al acestei pere nefericite. l-auzi: „Nuuu, nu mă mânca, te rog, 
nuuu...” jean mâncase deja o pară până la cotor; Locke privi 
cum îl trosneşte în gură, cum îl mestecă zgomotos şi îl înghite, 
scuipând doar codiţa. 

— Pe cei treisprezece! exclamă Locke. Chiar trebuie să faci 
asta? 

— lmi plac cotoarele, se apără Jean, bosumflat. Toate 
bucăţelele alea crocante. 

— Caprele mănâncă blestematele alea de bucățele crocante! 

— Nu eşti maică-mea. 

— Aici ai dreptate. Maică-ta era urâtă. Of, nu te mai uita aşa 
la mine! Hai, mănâncă-ţi şi celălalt cotor; e învelit într-o pară 
zemoasă şi bună. 

— Dar ce-a zis femeia? 

— A zis... of, la naiba, n-a zis nimic. Sunt eu cherchelit, atâta 
tot. 

— Felinare alchimice, domnilor? Un bărbat bărbos îşi întinse 
braţul către ei; cel puţin jumătate de duzină de felinare prinse în 
cadre ornamentale şi poleite atârnau de el. Doi domni aşa bine 
îmbrăcaţi ca dumneavoastră nu ar trebui să umble fără lumină; 
numai salahorii orbecăie pe întuneric! Nu găsiţi felinare mai 
bune în toată Galeria, fie noapte sau zi. 

Jean îl dădu la o parte pe om, în timp ce el şi Locke isprăveau 
de mâncat perele. Locke azvârli nepăsător cotorul peste umăr, 
iar Jean îl trosni pe al său în gură, asigurându-se că Locke se 
uită la el când face asta. 

— Mmmmmm, mormăi el cu gura pe jumătate plină, delicios! 
Dar tu n-ai de unde să ştii; nici tu şi nici ceilalţi laşi în ale 
gusturilor alese. 

— Domnilor. Scorpioni? 

Asta îi făcu pe Locke şi pe Jean să se oprească brusc. Cel care 
le vorbise era un bărbat chel, înveşmântat într-o mantie, cu 


pielea cafenie specifică locuitorilor de pe insulele Okanti; omul 
era la câteva mii de kilometri distanţă de casă. Dinţii săi albi şi 
bine îngrijiţi sclipiră în întuneric când zâmbi şi se aplecă 
deasupra mărfii sale. Avea dedesubt o duzină de cuşti mici de 
lemn; înăuntrul acestora se puteau distinge mişcându-se nişte 
forme întunecate. 

— Scorpioni? Scorpioni adevăraţi? Vii? Locke se aplecă pentru 
a vedea mai bine cuştile, rămânând totuşi la distanţă. Pentru ce 
naiba? 

— A, înseamnă că sunteţi noi prin aceste părţi! Omul vorbea 
therina cu un pic de accent. Multă lume de la Marea de Bronz 
este foarte familiarizată cu scorpionii cenuşii de stâncă. Sunteţi 
karthani? Camorreni? 

— Talishani, răspunse Jean. Deci ăştia sunt scorpioni cenuşii 
de stâncă, de pe meleagurile astea? 

— De pe continent, replică negustorul. lar întrebuinţarea lor 
de bază este una, ăă, recreativă. 

— Recreativă? Sunt animale de companie? 

— A, nu, nu chiar. l|nţepătura, înţelegeţi... înţepătura 
scorpionului cenuşiu de stâncă este foarte complexă. Mai întâi 
simţi o durere ascuţită şi arzătoare, aşa cum te-ai şi aştepta, de 
altfel. Insă după câteva minute urmează o moleşeală plăcută, 
un fel de febră plină de vise. Nu este foarte diferită de unele 
prafuri fumate de jeremiţi. După câteva înţepături, trupul se 
obişnuieşte cu senzaţia. Durerea scade în intensitate, iar visele 
devin mai profunde. 

— Uluitor! 

— E ceva banal, de fapt, rosti negustorul. Sunt destui oameni 
în Tal Verrar care ţin unul la îndemână, chiar dacă nu recunosc 
asta în public. Efectul este plăcut, precum cel oferit de o tărie, 
însă mult mai puţin costisitor. 

— Hmmm... Locke se scărpină în barbă. Totuşi, n-a trebuit 
niciodată să mă înjunghii cu o sticlă de vin. Nu cumva este un 
şiretlic, o distracţie pe seama străinilor creduli? 

Zâmbetul negustorului se lăţi pe chip. Îşi întinse braţul drept 
şi îşi trase mâneca mantiei; pielea întunecată de pe antebraţul 
său zvelt era presărată cu mici cicatrice rotunde. 

— Nu aş oferi niciodată un produs pentru care nu aş fi 


pregătit să stau chezaş. 

— Admirabil, spuse Locke. Şi fascinant, dar... poate că-i mai 
bine ca anumite obiceiuri din Tal Verrar să rămână neexplorate. 

— Faceţi cum credeţi de cuviinţă. Incă zâmbind, bărbatul îşi 
trase mâneca la loc şi îşi împreună mâinile la piept. La urma 
urmei, şoimii-scorpioni nu v-au fost niciodată pe plac, jupâne 
Lamora. 

Locke simţi deodată o presiune ca de gheaţă în piept. Aruncă 
o privire spre Jean şi văzu că bărbatul vânjos se încordase brusc. 

Străduindu-se din toate puterile să-şi păstreze sângele-rece, 
Locke îşi drese glasul: 

— Ce-ai spus? 

— Poftim? Negustorul clipi cât se poate de sincer. N-am făcut 
decât să vă urez o noapte bună, domnilor! 

— Da, desigur. Locke îl mai ţintui cu privirea câteva clipe, 
după care se dădu înapoi, se răsuci pe călcâie şi începu să 
meargă mai departe prin Piaţa de Noapte. Jean îl urmă de 
îndată. Ai auzit şi tu, şopti Locke. 

— Foarte limpede, recunoscu Jean. Mă întreb pentru cine 
lucrează prietenul nostru, negustorul de scorpioni. 

— Nu-i doar el, murmură Locke. Şi vânzătoarea de fructe mi-a 
spus „Lamora”. Tu nu ai auzit, dar a spus-o foarte clar. 

— Rahat! Vrei să ne întoarcem şi să-l înşfăcăm pe unul din ei? 

— Încotro, jupâne Lamora? 

Locke aproape că dădu peste vânzătoarea de vârstă mijlocie 
care le aţinuse calea dinspre dreapta; izbuti în ultimul moment 
să-şi oprească stiletul lung de cincisprezece centimetri de la a-i 
aluneca în palmă. Jean îşi duse o mână la spate, sub haină. 

— Cred că mă confundați, doamnă, rosti Locke. Numele meu 
este Leocanto Kosta. 

Femeia nu se mai apropie de ei; se mulţumi să zâmbească şi 
să chicotească: 

— Lamora... Locke Lamora. 

— Jean Tannen, spuse negustorul de scorpioni, care ieşise de 
după micuța sa masă încropită din cuşti. 

Şi alţi negustori se îndreptau încet către Locke şi Jean, 
holbându-se la ei. 

— Se pare că este o, ăă, neînțelegere la mijloc, zise Jean. Işi 


scoase mâna dreaptă de sub haină; Locke ştia din experienţă că 
Jean ţinea deja în palmă mânerul uneia dintre securi, restul fiind 
ascuns sub mânecă. 

— Nici o neînțelegere, spuse negustorul de scorpioni. 

— Ghimpele din Camorr... rosti o fetiţă care le tăiase calea, 
împiedicându-i să se îndrepte spre partea din Marea Galerie ce 
dădea în Savrola. 

— Ghimpele din Camorr... zise şi femeia de vârstă mijlocie. 

— Ticăloşii Gentilomi, spuse negustorul de scorpioni. Departe 
de casă. 

Locke privi în jur, cu inima bubuindu-i în piept. Pricepând că 
nu mai era loc de discreţie, lăsă stiletul să-i alunece între 
degetele străbătute de furnicături. Se părea că toţi negustorii 
din Piaţa de Noapte se concentrau asupra lor; erau înconjurați, 
iar negustorii strângeau încet cercul din jurul lor. Aruncau umbre 
lungi şi întunecate pe caldarâmul de la picioarele lui Locke şi-ale 
lui jean. Să i se fi năzărit oare lui Locke sau o parte dintre lumini 
se stinseseră? Galeria de Noapte părea deja mai întunecată... la 
naiba, o parte dintre felinare chiar se stingeau în faţa lor! 

— Pân-aici! 

Jean lăsă să i se vadă securea din mâna dreaptă; el şi Locke 
se puseră spate în spate. 

— Nici un pas mai aproape, strigă Locke. Opriţi circul sau o să 
se lase cu vărsare de sânge! 

— S-a lăsat deja cu vărsare de sânge... rosti fetiţa. 

— Locke Lamora... îngână un cor de glasuri stinse în jurul lor. 

— S-a lăsat deja cu vărsare de sânge, Locke Lamora, repetă şi 
femeia de vârstă mijlocie. 

Ultimele felinare alchimice de la marginea Pieţei de Noapte se 
stinseră; ultimele focuri fumegară, iar Locke şi Jean rămaseră în 
faţa cercului de negustori numai la lumina palidă ce venea 
dinspre portul interior şi la pâlpâitul straniu al felinarelor din 
Galeria imensă şi pustie, mult prea depărtate pentru a-i încălzi 
cu ceva. 

Fetiţa făcu încă un pas către ei, cu privirea cenușie şi fixă. 

— Jupâne Lamora, jupâne Tannen, spuse ea cu glas limpede şi 
domol, Şoimarul din Karthain vă transmite salutările sale. 


6 


Locke se holbă la fetiţă, cu gura căscată. Ea alunecă spre ei 
ca o nălucă, până ajunse la numai doi paşi. Locke se simţi 
oarecum caraghios la gândul că ameninţă cu stiletul o fetiţă de 
nici măcar un metru înălţime, însă ea zâmbi rece în întuneric şi 
răutatea din spatele acelui zâmbet îl făcu să strângă şi mai tare 
mânerul cuţitului. Fetiţa îşi mângâie bărbia. 

— Deşi nu poate vorbi, zise ea. 

— Deşi nu poate vorbi în numele său... repetă corul 
negustorilor, acum neclintiţi în întuneric. 

— Deşi a înnebunit, continuă fata, întinzându-şi mâinile încet 
către Locke şi Jean, cu palmele înainte. 

— A înnebunit până peste poate... şopti corul. 

— Incă mai are prieteni, încheie fata. lar prietenii săi nu uită. 

Jean se mişcă lângă Locke şi deodată ambele sale securi îi 
alunecară în mâini, cu tăişurile de oţel înnegrit sclipind în 
noapte. 

— Oamenii ăştia sunt doar nişte păpuşi. Magii-Juruiţi trebuie 
să fie pe-aproape, şuieră el. 

— Arătaţi-vă, laşi nenorociţi ce sunteţi! rosti Locke, uitându-se 
la fată. 

— Ne arătăm puterea, îi răspunse ea. 

— Ce vreţi mai mult? şopti corul în cercul neregulat, cu ochii 
goi ca nişte iazuri limpezi. 

— Ce mai vrei să vezi, jupâne Lamora? 

Fetiţa mimă o reverență sinistră. 

— Orice aţi avea de gând, zise Locke, lăsaţi-i în pace pe 
oamenii ăştia! Vorbiţi doar cu noi, la naiba! Nu vrem să-i rănim 
pe oamenii ăştia. 

— Desigur, jupâne Lamora... 

— Desigur... şopti corul. 

— Desigur, tocmai asta-i şi /deea, continuă fata. Aşa că 
trebuie să ascultați ce avem de spus. 

— Atunci spuneţi naibii ce-aveţi de spus! 

— Trebuie să daţi socoteală, zise fata. 

— Să daţi socoteală pentru Şoimar, repetă corul. 

— Trebuie să daţi socoteală. Amândoi. 


— Dintre toate... duceți-vă naibii! ţipă Locke. Am dat 
socoteală pentru Şoimar. Socoteala noastră a însemnat zece 
degete pierdute şi o limbă, pentru trei prieteni morţi. L-aţi primit 
înapoi viu, ceea ce oricum a fost mai mult decât merita! 

— Nu sunteţi voi în măsură să judecaţi, şuieră fata. 

— ... Să-i judecaţi pe magii din Karthain... murmură corul. 

— Nu sunteţi voi în măsură să judecaţi, nici să credeţi că 
puteţi cuprinde cu gândul legile noastre, spuse fata. 

— Toată lumea ştie că uciderea unui Mag-Juruit se pedepseşte 
cu moartea, rosti Jean. Asta, şi nimic altceva. L-am lăsat în viaţă 
şi ne-am ostenit să vi-l trimitem înapoi. Afacerea s-a încheiat, în 
ceea ce ne priveşte. Dacă voiaţi ceva mai mult de-atât, ar fi 
trebuit să ne trimiteţi o scrisoare. 

— O, asta nu ţine de afaceri, zise fata. 

— Ci este ceva personal, rosti corul. 

— Personal, repetă fata. Sângele unui frate a fost vărsat; nu 
putem lăsa aşa ceva fără răspuns. 

— Nenorociţii naibii! spuse Locke. Chiar vă credeţi nişte zei, 
nu-i aşa? Nu l-am jefuit pe Şoimar pe o alee ca să-i luăm punga. 
A participat la uciderea prietenilor mei! Nu-mi pare rău că a 
înnebunit şi nici nu îmi pare rău pentru voi! Omorâţi-ne şi 
vedeţi-vă de treabă sau ştergeţi-o şi lăsaţi-i pe oamenii ăştia în 
pace. 

— Nu, zise negustorul de scorpioni. 

Un cor şoptit de „nu”-uri se auzi de jur împrejur. 

— Laşilor! Nemernicilor! Jean îndreptă una din securi către 
fetiţă pe când vorbea. Nu ne speriaţi voi cu bâlciul ăsta 
improvizat! 

— Dacă ne siliţi, rosti Locke, o să ne luptăm cu ce arme 
putem, până o să vă trimitem îndărăt în Karthain. Şi voi 
sângeraţi, ca oricine altcineva. Aşa că tot ce puteti face este să 
ne omorâţi. 

— Nu, chicoti fata. 

— Putem să facem ceva şi mai rău, spuse vânzătoarea de 
fructe. 

— Vă putem lăsa să trăiţi, zise negustorul de scorpioni. 

— Să trăiţi în nesiguranţă, continuă fata. 

— În nesiguranţă... repetă corul de negustori dându-se înapoi 


şi lărgind cercul. 

— Supravegheaţi, rosti fata. 

— Urmăriţi, îngână corul. 

— Acum aşteptaţi, zise fata. Continuaţi cu jocurile voastre 
mărunte, goniţi după averile voastre meschine... 

— Şi aşteptaţi, şopti corul. Aşteptaţi răspunsul nostru. 

— Aşteptaţi vremea noastră. 

— Putem ajunge la voi oricând şi nu vă pierdem niciodată din 
vedere, spuse fetiţa. 

— Niciodată, îngânară şi ceilalţi, împrăştiindu-se treptat pe la 
tarabele lor, înapoi în poziţiile pe care le avuseseră cu câteva 
minute mai devreme. : 

— Veţi da de necaz, rosti fetiţa, îndepărtându-se. In numele 
Şoimarului din Karthain. 

Locke şi Jean nu ziseră nimic, pe când negustorii din jurul lor 
îşi reluară locurile în Piaţa de Noapte, iar felinarele şi focurile 
improvizate se aprinseră treptat şi inundară toată zona cu 
lumina lor caldă. Şi-apoi se isprăvi totul; negustorii îşi 
recăpătară atitudinile de interes flămând sau plictiseală atentă, 
iar zarva conversaţiilor se ridică din nou în jurul lor. Locke şi 
Jean îşi ascunseră iarăşi armele, înainte să fie observate de 
cineva. 

— Pe toţi zeii! spuse Jean, tremurând vizibil. 

— Mă simt deodată de parcă nu aş fi băut îndeajuns la 
caruselul ăla blestemat, îngăimă Locke. Avea privirea 
înceţoşată; îşi duse mâna la obraji şi fu surprins să dea peste 
lacrimi. Ticăloşii, murmură el. Copii. Fandosiţi nemernici şi laşi 
ce sunt... 

— Da, încuviinţă Jean. 

Locke şi Jean îşi reluară drumul, aruncând priviri temătoare 
împrejur. Fetiţa care vorbise cel mai mult în numele Magilor- 
Juruiţi stătea acum lângă un bătrân, sortând coşuleţe cu 
smochine uscate sub supravegherea acestuia. Le zâmbi timid 
când trecură pe lângă ea. 

— Îi urăsc, şopti Locke. Urăsc toată tărășenia asta. Chiar crezi 
că ne-au pregătit ceva sau a fost doar o farsă? 

— Cred că funcţionează oricum, oftă Jean. Pe toţi zeii! Strat 
peti. Dăm înapoi sau continuăm cu pariurile? In cel mai rău caz, 


avem câteva mii de solari în registrele din Turn. Am putea să-i 
încasăm, să luăm o corabie şi să plecăm până mâine la prânz. 

— Încotro? 

— Încotro vedem cu ochii. 

— Nu scapi aşa uşor de nenorociţii ăştia; nu dacă ţi-au pus 
gând rău. 

— Da, dar... 

— La naiba cu Karthain! Locke îşi încleştă pumnii. Ştii, cred că 
înţeleg. Cred că înţeleg cum putea Regele Cenugşiu să simtă ce 
simţea. Nici măcar n-am fost acolo, dar aş putea zdrobi 
Karthain-ul, să-l ard până la temelii, să las marea să-l înghită... 
Aş face-o. Zeii să mă ajute, aş face-o. 

Jean se opri deodată. 

— Mai este... şi altă problemă, Locke. Să mă ierte zeii... 

— Ce anume? 

— Chiar dacă tu rămâi... eu nu ar trebui să stau. Ar trebui să 
plec, cât mai departe de tine posibil. 

— Ce naiba mai este şi prostia asta? 

— Îmi ştiu numele! Jean îl înşfăcă pe Locke de umeri, iar 
Locke tresări; strânsoarea aceea ca de menghină nu-i prindea 
deloc bine vechii sale răni de sub clavicula stângă. Jean îşi dădu 
imediat seama de greşeală şi slăbi strânsoarea, însă glasul său 
îşi păstră tonul insistent: Numele adevărat, şi îl pot folosi. Mă 
pot transforma într-o păpuşă, ca pe bieţii oameni de mai 
devreme. Sunt o ameninţare pentru tine cât timp îţi rămân în 
preajmă. 

— Nu-mi pasă nici cât negru sub unghie că îţi ştiu ei numele! 
Ai înnebunit? 

— Nu, dar tu eşti încă beat şi nu gândeşti limpede. 

— Ba bine că nu! Vrei să pleci? 

— Nu! Pe toţi zeii, nu, în nici un caz! Dar... 

— Taci chiar în clipa asta dacă ştii ce-i bine pentru tine. 

— Trebuie să înţelegi că eşti în pericol! 

— Sigur că sunt în pericol. Sunt muritor. Jean, zeii te 
îndrăgesc, n-am de gând să te gonesc şi nici n-o să te las să 
pleci de capul tău! l-am pierdut pe Calo, Galdo şi Bug. Dacă te 
gonesc, o să pierd şi ultimul prieten pe care-l mai am pe lume. 
Cine o să aibă de câştigat atunci, Jean? Cine o să fie ocrotit 


atunci? 

Umerii lui jean se aplecară şi Locke simţi deodată momentul 
de trecere de la beţia tot mai vagă la mahmureala năucitoare. 
Gemu. 

— Jean, nu voi înceta niciodată să mă simt groaznic, pentru 
ceea ce ai pătimit din pricina mea în Vel Virazzo. Nici nu voi uita 
vreodată cum ai rămas cu mine când ar fi trebuit să-mi legi 
greutăţi de glezne şi să mă azvârli în golf. Zeii îmi sunt martori 
că nu îmi va fi niciodată mai bine fără tine. Nu îmi pasă câţi 
Magi-Juruiţi îţi ştiu afurisitul ăla de nume. 

— Mi-aş dori să pot fi sigur că ştii ce spui. 

— Asta-i viaţa noastră, zise Locke. Asta-i schema noastră, în 
care am investit goi ani. Acolo-i averea noastră, care aşteaptă 
să fie furată din Turnul Păcatului. Acolo sunt toate speranţele 
noastre pentru viitor. Aşa că la naiba cu Karthain! Dacă vor să 
ne omoare, n-avem cum să-i oprim. Deci ce altceva putem face? 
Nu o să-mi sară inima din piept la fiecare umbră de frica acestor 
ticăloşi. Tot înainte! Împreună. 

Majoritatea oamenilor din Piaţa de Noapte băgaseră de seamă 
intensitatea conversaţiei dintre Locke şi Jean, astfel încât 
renunţaseră să îi mai asalteze cu mărfuri. Însă unul dintre ultimii 
negustori de la marginea nordică a Pieței de Noapte fie era mai 
puţin sensibil, fie era mai disperat să vândă ceva îi strigă: 

— Flecuşteţe cioplite, domnilor? Ceva pentru femeile sau 
copiii din viaţa dumneavoastră? Ceva meşteşugit din Oraşul 
Meşteşugurilor? Omul avea zeci de jucărioare exotice înşirate pe 
o ladă răsturnată. Haina sa zdrenţuită, lungă şi cafenie era 
vătuită pe interior cu petice în culori ţipătoare... portocaliu, mov, 
fireturi de argint, galben-muştar. Bălăbăni o figurină din lemn 
pictat... un ostaş înarmat cu o suliță, atârnat cu patru sfori de 
mâna sa stângă... şi, din câteva mişcări de degete, făcu figurina 
să împungă un duşman imaginar. O marionetă? O păpuşică, 
drept suvenir din Tal Verrar? 

Jean se holbă la el câteva secunde înainte să-i răspundă. 

— AŞ alege orice altceva ca suvenir din Tal Verrar, mai puţin o 
păpuşă, spuse el încet. 

Locke şi Jean nu-şi mai ziseră nimic. Simţindu-şi inima strânsă 
de-o durere pe măsura celei ce-i cuprinsese capul, Locke îl urmă 


pe vlăjgan, ieşind din Marea Galerie şi intrând în Savrola, 
nerăbdător să ajungă în spatele zidurilor înalte şi-al uşilor 
ferecate, oricât de puţină alinare le-ar fi adus şi asta. 


REMINISCENŢĂ 1 


Capa din Vel Virazzo 


1 


Locke Lamora sosise în Vel Virazzo cu vreo doi ani înainte, 
dorindu-şi să moară, iar Jean Tannen fusese cât pe ce să-i 
îndeplinească dorinţa. 

Vel Virazzo este un port de apă adâncă, aflat la vreo sută 
cincizeci de kilometri sud-est de Tal Verrar, cioplit în stâncile 
înalte şi pietroase care domină coasta continentală de la Marea 
de Bronz. Un oraş de vreo opt-nouă mii de suflete, acesta este 
unul dintre statele cenuşii, tributare verrarilor, cârmuit de un 
guvernator numit direct de către arhonte. 

Un şir de turle înguste din Sticlă-străveche se înalţă la şaizeci 
de metri din apă, în imediata apropiere a coastei, un alt vestigiu 
Eldren al cărui scop rămâne enigmatic pe o coastă înţesată cu 
minuni părăsite. Pilonii de sticlă sprijină platforme de cinci metri 
folosite acum ca faruri şi lăsate în grija infractorilor mărunți. 
Aceştia sunt puşi să se caţăre în vârful lor pe scări de frânghie 
ce atârnă de piloni. Odată ce fac asta, oamenii îşi saltă cu 
vinciul merindele şi se pregătesc pentru câteva săptămâni de 
surghiun, îngrijindu-se de felinarele alchimice roşii, mari cât 
nişte colibe. Nu toţi cei care coboară de acolo mai sunt întregi la 
minte, iar unii nici nu mai rămân în viaţă destul cât să coboare 
de-acolo. 

Cu doi ani înainte de acea partidă decisivă de la Caruselul 
Hazardului, un galeon greoi se îndrepta spre Vel Virazzo sub 
strălucirea roşiatică a luminilor de lângă țărm. Oamenii căţăraţi 
pe vergile galeonului le făcură cu mâna siluetelor singuratice de 
pe piloni, cumva în milă, dar şi în bătaie de joc. Soarele fusese 
înghiţit de nori groşi în zarea apuseană, iar o lumină blândă şi 
tot mai stinsă se întindea pe apă sub primele stele ale serii. 

O adiere caldă şi umedă sufla dinspre țărm către mare şi mici 
fuioare de ceaţă păreau să se scurgă din stâncile cenușii aflate 


pe ambele părţi ale bătrânului oraş-port. Pânzele îngălbenite ale 
galeonului fură strânse şi acesta se pregăti să lase ancora la 
vreo opt sute de metri de țărm. O luntre de la căpitănia portului 
ieşi în întâmpinarea galeonului, cu felinarele-i verzi şi albe 
legănându-se la proră în ritmul celor opt vâslaşi care se 
opinteau. 

— Numele vasului? 

Căpitanul portului se ridică lângă felinarele de la proră şi 
strigă printr-o portavoce de la treizeci de yarzi depărtare. 

— Răsplata de Aur din Tal Verrar, veni răspunsul de pe puntea 
galeonului. 

— Vreţi să intraţi în port? 

— Nu! Avem doar pasageri, pe care o să-i trimitem cu barca. 

Cabina de jos de la pupa Răsp/âții de Aur duhnea a sudoare 
şi-a boleşniţă. Jean Tannen de-abia se întorsese de pe puntea 
superioară şi îşi pierduse răbdarea pentru duhoarea de-aici, 
ceea ce îi accentua toanele proaste în care se afla. li azvârli o 
tunică albastră şi peticită lui Locke şi îşi împreună braţele. 

— La naiba, am ajuns! rosti el. O să coborâm, în sfârşit, de pe 
corabia asta blestemată şi o să avem iar pământ sigur sub 
picioare. Pune afurisita aia de tunică pe tine; tocmai se lasă la 
apă o barcă. 

Locke scutură cu mâna dreaptă tunica şi se încruntă. Stătea 
pe marginea unui prici, având pe el doar nădragii, şi era mai 
slab şi mai murdar ca niciodată, din câte-şi putea aminti Jean. | 
se vedeau coastele pe sub pielea pământie, ca nişte scânduri 
ieşind din carena unei corăbii nefinisate. Părul îi era slinos şi 
negru, o claie lungă şi neîngrijită, şi o barbă măruntă şi ţepoasă 
îi încadrau faţa. 

Antebraţul său stâng era străbătut de urmele roşietice şi 
sclipitoare ale unor răni de-abia cicatrizate; pe braţul stâng se 
vedea crusta unei împunsături, iar încheietura îi era bandajată 
cu o pânză murdară. Mâna stângă era acoperită cu nenumărate 
vânătăi. Un bandaj decolorat îi acoperea parţial o rană urâtă la 
umărul stâng, la numai câteva degete deasupra inimii. In cele 
trei săptămâni petrecute pe mare, obrajii, buzele şi nasul spart 
al lui Locke se mai dezumflaseră, însă tot mai arăta de parcă ar 
fi încercat să sărute un catâr îndărătnic. Ba chiar în mod 


repetat. 

— Imi dai şi mie o mână de ajutor? 

— Nu, te poţi descurca şi singur. Ar fi trebuit să exersezi 
săptămâna asta, să te pregăteşti. N-o să pot fi mereu prin 
preajmă să te dădăcesc ca o doică fermecată. 

— Lasă-mă să-ţi înfig o blestemată de spadă prin umăr şi să 
te zgândăresc cu ea, şi după aia mai vedem noi cât de 
nerăbdător vei fi să exersezi. 

— Mi-am luat şi eu partea de lovituri la viaţa mea, smiorcăitul 
naibii care eşti, şi chiar am exersat apoi. Jean îşi ridică tunica; 
deasupra curbei mult reduse a pântecelui său cândva impunător 
se vedea o cicatrice proaspătă şi vineţie a unei tăieturi ce-i 
străbătea coastele. Nu îmi pasă cât de mult te doare; trebuie să 
faci mişcare, altfel rănile o să se vindece ca un harmuz strâmt, 
şi-atunci o să vezi tu cum dai de dracu'. 

— Da, mi-ai tot zis. Locke azvârli cămaşa pe podea, lângă 
picioarele sale dezgolite. Insă, dacă tunica asta nu prinde viaţă 
sau dacă nu faci tu onorurile, cred că mă voi urca pe barcă la 
bustul gol. 

— Soarele asfinţeşte. Chiar dacă-i vară, o să fie destul de 
răcoare afară. Dar, dacă ţii neapărat să faci pe prostul, fie cum 
zici tu. 

— Eşti un nenorocit, Jean! 

— Dacă erai teafăr, îţi spărgeam nasul din nou pentru ce-ai zis 
acum, smiorcăitul... 

— Domnilor? Glasul înăbuşit al unei femei din echipaj se auzi 
prin uşă, urmat de un ciocănit puternic. Barca este gata, cu 
complimentele căpitanului. 

— Mulţumim, zbieră Jean. Îşi trecu o mână prin păr şi oftă. Îmi 
poţi spune şi mie de ce mi-am bătut capul să te salvez? Mai bine 
luam cu mine hoitul Regelui Cenuşiu. Cred că ar fi fost un 
tovarăş mai plăcut. 

— Te rog, rosti Locke cu convingere, dând din braţul său 
teafăr. Ne putem înţelege cumva. Eu o să trag cu braţul ăsta 
nevătămat şi tu te ocupi de partea rănită. Dă-mă jos de pe 
corabia asta şi o să încep să exersez. 

— De-abia aştept, zise Jean şi, după o clipă de ezitare, se 
aplecă şi ridică tunica. 


2 


Jean fu ceva mai răbdător câteva zile după ce scăpară din 
lumea jilavă, legănată şi urât mirositoare a galeonului; chiar şi 
pentru clienţii care plăteau călătoriile lungi pe mare aduceau 
mai degrabă a condamnare la temniţă grea decât a vacanţă. 

Cu bruma lor de volani de argint (schimbaţi din soloni 
camorreni la o rată exorbitantă de către ofiţerul secund de pe 
Răsplata de Aur, care le spusese că oricum era de preferat aşa 
decât să fie tâlhăriţi de zarafii oraşului), el şi Locke îşi închiriară 
o odaie la cel de-al treilea cat al Felinarului de Argint, un han 
vechi şi ponosit de la malul mării. 

Jean se apucă de îndată să-şi asigure o sursă de venit. Dacă 
lumea interlopă din Camorr fusese precum un lac adânc, cea din 
Vel Virazzo era un heleşteu stătut. Nu-i luă mult să se prindă 
care erau cele mai importante găşti de pe docuri şi ce relaţii 
erau între ele. Vel Virazzo nu era prea bine organizat şi nici nu 
avea un mai-mare peste cei mari care să strice lucrurile. După 
câteva nopţi de băut în toate speluncile potrivite, ştia exact pe 
cine să abordeze. 

Işi spuneau Şmecherii de Bronz şi stăteau pitiţi într-o 
tăbăcărie părăsită de pe docurile din estul oraşului, unde marea 
se izbea de pilonii cheiurilor putrezite care nu mai fuseseră 
folosite în scopuri cinstite de douăzeci de ani. Noaptea erau o 
echipă activă de pungaşi, tâlhari şi hoţi de buzunare. Ziua 
dormeau, jucau zaruri şi beau aproape tot ce câştigau. Pe la 
vreo două după-amiaza, într-o zi însorită şi senină, Jean le trânti 
uşa de perete (deşi aceasta de-abia se ţinea în ţâţâni şi nici nu 
era încuiată). 

Erau cam o duzină în vechea tăbăcărie, tineri cu vârste între 
cincisprezece şi douăzeci şi ceva de ani. Cam astea erau limitele 
de vârstă pentru o gaşcă măruntă de bătăuşi. Cei care dormeau 
fură treziţi de tovarăşii lor, când Jean înaintă tacticos până în 
centrul încăperii. 

— Bună ziua! Se înclină uşor, apoi îşi întinse braţele larg. Cine 
este cel mai mare şi mai tare nemernic de-aici? Cine-i cel mai 
tare bătăuş dintre Şmecherii de Bronz? 

După câteva secunde de tăcere şi priviri surprinse, un tânăr 


oarecum îndesat, ras pe cap şi cu nasul strâmb, sări de pe o 
scară pe podeaua prăfuită. Băiatul se duse până la Jean şi rânji 
superior: 

— Îl ai în faţă. 

Jean dădu din cap, zâmbi, apoi şfichiui cu braţele înainte încât 
palmele sale făcute căuş trosniră urechile băiatului. Acesta se 
împletici, iar Jean îl înşfăcă de cap, prinzându-l strâns cu 
degetele de ţeastă. Trase în jos capul mardeiaşului şi îl lovi cu 
genunchiul... o dată, de două ori, de trei ori. Când capul 
băiatului se lovi de rotula lui Jean pentru a treia oară, acesta îi 
dădu drumul, iar mardeiaşul căzu lat pe podeaua tăbăcăriei, 
nesimţitor precum o halcă de pastramă rece. 

— Greşit, rosti Jean, fără măcar să răsufle mai greu. Eu sunt 
cel mai tare nemernic de-aici. Eu sunt cel mai tare bătăuş dintre 
Şmecherii de Bronz. 

— Tu nu faci parte din gaşcă, nenorocitule! strigă un alt băiat, 
cu o expresie de nelinişte uimită pe chip. 

— Hai să-l omorâm pe rahatul ăsta! 

Un al treilea băiat, purtând pe cap o pălărie ponosită în patru 
colţuri şi nişte lănţişoare făcute de mână din oscioare, ţâşni spre 
Jean cu un stilet în mâna dreaptă. Când încercă să-l împungă, 
Jean se trase înapoi, îl prinse pe băiat de încheietură şi îl pocni 
în faţă cu celălalt pumn. In timp ce băiatul scuipa sânge şi 
încerca să-şi şteargă lacrimile de durere, Jean îl lovi în vintre, 
apoi îi trase picioarele de sub el. Ca prin minune, stiletul 
băiatului apăru în mâna stângă a lui Jean, şi el îl răsuci încet 
între degete. 

— Sunt sigur că puteţi face şi voi un calcul simplu, băieţi, zise 
el. Unu plus unu înseamnă să nu vă puneţi cu mine. 

Băiatul care se năpustise asupra lui cu cuțitul icni şi apoi 
vomită. 

— Hai să vorbim de taxe. Jean merse de-a lungul peretelui 
tăbăcăriei, dărâmând câteva sticle goale de vin; erau zeci de 
sticle împrăştiate pe-acolo. Se pare că faceţi destui bani cât să 
mâncaţi şi să beţi, băieţi; asta-i bine. Eu o să iau patruzeci la 
sută din ce câştigaţi; în bani. Nu vreau bunuri. O să îmi plătiţi 
taxele o dată la două zile, începând de azi. Hai, să vă văd 
pungile şi buzunarele! 


— S-o crezi tu! 

Jean se îndreptă spre băiatul care vorbise; tânărul stătea 
sprijinit de peretele îndepărtat al tăbăcăriei, cu braţele 
încrucişate. 

— Nu-ţi place? Hai, loveşte-mă! 

— Âă,.. 

— Ce, nu ţi se pare corect? Îți câştigi pâinea tâlhărindu-i pe 
oameni, nu? Hai să-ţi văd pumnul, flăcăule. 

— Âă... 

Jean îl înhăţă, îl învârti, îl apucă de gât şi de nădragi şi îl izbi 
de câteva ori cu capul de lemnul gros al peretelui exterior al 
tăbăcăriei. Băiatul căzu la pământ cu o bufnitură surdă când îi 
dădu Jean drumul; nu mai fu în stare să riposteze când Jean îi 
scotoci prin tunică şi scoase de-acolo o punguţă de piele. 

— Ţi se adaugă o penalizare pentru că mi-ai stricat zidul 
tăbăcăriei cu capul tău tare, spuse Jean. Goli punga într-a sa, 
apoi o azvârli înapoi băiatului. Şi-acum, treceţi toţi încoace şi 
aliniaţi-vă. Alinierea! Patru zecimi nu-i atât de mult. Fiţi cinstiţi; 
altminteri, cred că vă daţi şi singuri seama ce-o să vă fac. 

— Cine naiba mai eşti şi tu? îl întrebă pe Jean primul băiat 
care se apropie de el cu bani. 

— Puteţi să-mi spuneţi... 

Abia dădu Jean să zică ceva că băiatul şi scoase un pumnal cu 
cealaltă mână, aruncă banii şi se năpusti asupra lui. Vlăjganul 
împinse braţul întins al băiatului mult spre exterior, îndoindu-l 
aproape pe jumătate, şi-l izbi cu umărul drept în stomac. Îl ridică 
apoi pe umăr, fără pic de efort, şi îl aruncă pe spate, încât 
băiatul lovi podeaua tăbăcăriei cu faţa în jos. Acesta sfârşi 
zvârcolindu-se de durere lângă ultimul Şmecher care îl atacase 
pe Jean. 

— ... Callas. Tavrin Callas, mai exact. Jean surâse. A fost o 
idee bună să mă ataci când vorbeam. Apreciez asta. Jean făcu 
câţiva paşi în spate, blocând uşa. Însă mi se pare că această 
noţiune filosofică subtilă despre care încerc să vă vorbesc nu-i 
de nasul vostru. Chiar trebuie să vă bat pe toţi ca să pricepeţi? 

Se auzi un cor de mormăieli şi un număr considerabil de băieţi 
scuturară din cap, oarecum în silă. 

— Bine. Jecmăneala decurse mult mai lin după aceea; Jean 


sfârşi prin a strânge o sumă frumuşică, suficientă pentru a le 
asigura şederea la han încă o săptămână. Eu am plecat. 
Odihniţi-vă şi munciţi bine la noapte. O să mă întorc mâine, tot 
pe la vreo două după-amiaza. O să vă explic atunci cum vor sta 
lucrurile acum că eu sunt noul şef al Şmecherilor de Bronz. 


3 


Bineînţeles, se înarmară cu toţii şi a doua zi, la două după- 
amiaza, îl aşteptau la pândă pe Jean. 

Spre surprinderea lor, acesta intră în vechea tăbăcărie cu o 
polițistă din Vel Virazzo lângă el. Femeia era înaltă şi 
musculoasă, înveşmântată cu un surtuc de culoarea prunei, 
căptuşit cu zale uşoare de fier; avea epoleţi de aramă pe umeri, 
iar părul castaniu şi lung îi era prins cu inele de aramă într-o 
coadă strânsă de spadasin. Alţi patru poliţişti ocupară poziţii 
chiar lângă uşă; purtau straie asemănătoare, dar mai aveau pe 
deasupra şi bastoane lungi şi lăcuite, cât şi scuturi solide din 
lemn ţinute pe spate. 

— Salut, flăcăi! zise Jean. Peste tot prin încăpere, pumnalele, 
stiletele, sticlele sparte şi ciomegele se făcură nevăzute. Sunt 
sigur că o recunoaşteţi pe prefecta Levasto şi pe oamenii săi. 

— Băieți, rosti prefecta pe nepusă masă, vârându-şi degetele 
în cingătoarea sa de piele. 

Dintre toţi poliţiştii, era singura care purta un hanger într-o 
teacă simplă şi neagră. 

— Prefecta Levasto, continuă Jean, este o femeie chibzuită şi 
are în subordine oameni la fel de chibzuiţi. întâmplarea face ca 
lor să le placă banii, pe care eu li-i ofer acum drept răsplată 
pentru munca grea şi plictisitoare pe care o prestează. Aşa că, 
dacă întâmplarea va face ca eu să păţesc ceva, ei bine, vă daţi 
şi voi seama că ei vor pierde o nouă sursă de venit la care ţin 
foarte mult. 

— Ar fi cumplit, rosti prefecta. 

— Şi ar avea urmări, completă Jean. 

Prefecta apăsă cu unul din bocanci o sticlă goală de vin, până 
ce aceasta se sfărâmă sub călcâiul ei. 

— Cumplit, repetă ea, oftând. 


— Ştiu că sunteţi băieţi isteţi, zise Jean. Şi sunt convins că 
vizita prefectei v-a făcut plăcere. 

— N-aş dori să fiu nevoită să mai vin o dată, spuse Levasto, 
rânjind. 

Se întoarse încet şi ieşi agale pe uşă. Zgomotul brigăzii sale 
se pierdu curând în depărtare. 

Şmecherii de Bronz se uitară la Jean posaci. Băieţii aflaţi cel 
mai aproape de uşă, cu mâinile la spate, erau tocmai cei care 
încă mai aveau vânătăile negre şi verzi de la prima lor întâlnire. 

— De ce naiba ne faci una ca asta? bombăni unul dintre ei. 

— Băieți, nu mă socotiți duşmanul vostru. Chiar dacă nu vă 
vine să credeţi, veţi ajunge să apreciaţi ceea ce pot face eu 
pentru voi. Acum tăceţi din gură şi ascultaţi-mă. Mai întâi, rosti 
Jean, ridicându-şi vocea ca să poată fi auzit de toţi, aş vrea să vă 
spun că este de-a dreptul deprimant să văd cât timp aţi stat 
degeaba, fără să mituiţi straja oraşului. Au fost atât de bucuroşi 
când le-am făcut oferta... Ca nişte căţeluşi trişti şi nebăgaţi în 
seamă. 

Jean purta o vestă lungă şi neagră peste o tunică albă şi 
pătată. Duse mâna dreaptă la spate şi o vâri sub vestă. 

— Insă tot e bine că primul vostru gând a fost să mă omorâţi, 
continuă el. Hai să mai vedem o dată jucăriile alea. Haideţi, 
arătaţi-mi-le! 

Temători, băieţii scoaseră din nou armele şi Jean le inspectă 
dintr-o privire. 

— Mmmm... Ceaprazuri, sticle sparte, nişte bețe, o ghioagă... 
Băieți, greşeala voastră este că voi socotiți toate astea ca fiind o 
ameninţare. Vă înşelaţi. Toate astea nu-s decât jigniri. 

Incepu să se mişte chiar înainte să rostească ultimele cuvinte; 
mâna sa stângă se strecură sub vestă lângă mâna dreaptă. Apoi 
ambele braţe ţâşniră pe neaşteptate, şi Jean gemu când îşi 
azvârli securile peste cap. 

Pe peretele opus atârnau de nişte cârlige două burdufuri de 
vin, pe jumătate pline; ambele plesniră şi din ele ţâşni un vin 
verrari, roşu şi ieftin, împroşcându-i pe băieţii din apropiere. 
Securile lui Jean nimeriseră burdufurile drept în centru şi se 
înfipseseră în lemnul din spatele acestora fără să vibreze. 

— Uite, asta zic şi eu ameninţare, rosti el, trosnindu-şi 


degetele. Şi de-aia lucraţi vo; acum pentru mine. Mai este 
cineva care vrea să comenteze? 

Băieţii aflaţi cel mai aproape de burdufuri se traseră înapoi 
când Jean veni şi îşi smulse securile din perete. 

— Aşa mă gândeam şi eu. Dar nu mi-o luaţi în nume de rău, 
continuă el. O să vă fie şi vouă de folos. Un şef trebuie să apere 
ce-i al său dacă vrea să rămână şef. Dacă mai încearcă 
altcineva în afara mea să vă bruscheze, daţi-mi de ştire şi le fac 
eu o vizită. Asta-i treaba mea. 

A doua zi, Şmecherii de Bronz se aliniară fără prea mare 
tragere de inimă ca să-şi plătească taxele. Ultimul băiat din rând 
mormăi când puse gologanii în mâinile lui Jean: 

— Ai spus că o să ne ajuţi dacă ne supără cineva. Câţiva 
Şmecheri au fost bumbăciţi dimineaţă de către Mânecile Negre, 
în partea de miazănoapte a oraşului. 

Jean dădu din cap cu înţelepciune şi îşi strecură prada în 
buzunarul hainei. Noaptea următoare, după ce întrebă în 
dreapta şi-n stânga, intră agale într-o speluncă din partea de 
miazănoapte a oraşului, pe nume Semnul Potirului-plin-ochi. 
Crâşma era într-adevăr plină ochi, dar cu bătăuşi, vreo şapte- 
opt, toţi cu pânze negre şi murdare legate la mânecile 
jachetelor şi tunicilor. Erau singurii muşterii şi îşi ridicară 
suspicioşi privirile când Jean închise uşa în urma sa şi trase 
zăvorul de lemn. 

— Bună seara! Zâmbi şi îşi trosni încheieturile degetelor. Sunt 
curios: cine este cel mai mare şi mai tare nemernic din Mânecile 
Negre? 

A doua zi, când îşi colectă taxele de la Şmecherii de Bronz, 
degetele de la mâna dreaptă îi erau învineţite şi înfăşurate cu 
un bandaj. Pentru prima oară, majoritatea băieţilor fură bucuroşi 
să plătească. Câţiva chiar începură să-i spună „Tav”. 


4 


Însă Locke nu-şi respectă făgăduiala şi nu făcu exerciţii. 

Locke îşi porţiona rezerva tot mai subţire de bani pentru vin; 
otrava sa preferată era o poşircă deosebit de ieftină de prin 
partea locului. Mai degrabă mov decât roşu, cu un buchet ca 


răşina, aroma sa umplu în curând odaia pe care o împărțea cu 
Jean la Felinarul de Argint. Locke îl bea constant, „pentru a 
înăbuşi durerea”; Jean observă într-o seară că durerea sa 
probabil creşte pe măsură ce treceau zilele, căci burdufurile şi 
sticlele se înmulţeau în mod proporţional. Se certară... sau, mai 
bine zis, cearta reizbucni... şi Jean o şterse în noapte, nu pentru 
prima şi nici pentru ultima oară. 

In acele prime zile petrecute în Vel Virazzo, Locke se 
bălăbănea pe scări până în sala cea mare a hanului în unele 
nopţi, unde făcea câteva partide de cărţi cu unii dintre muşterii, 
fără prea mare chef. li înşela plictisit, cu ajutorul trucurilor şi al 
mişcărilor iuți de degete pe care le putea izbuti folosindu-se de 
o singură mână teafără. In curând începură să-l ocolească, din 
pricina trucurilor sale şi a felului său morocănos de-a fi, aşa că 
se retrase la cel de-al treilea cat ca să bea singur, în tăcere. 
Mâncarea şi curăţenia rămaseră doar nişte noţiuni vagi. Jean 
aduse un vraci ca să examineze rănile lui Locke, însă Locke îl 
alungă pe om cu o serie de înjurături care-l făcură pe Jean (al 
cărui limbaj putea fi destul de colorat ca să işte un foc dintr-o 
scândură udă) să roşească. 

— Nu-i dau defel de urmă prietenului dumitale, zise omul. Se 
pare că a fost mâncat de una dintre maimuţele slabe şi lipsite 
de păr din insulele Okanti; tot ce face este să răcnească la mine. 
Ce s-a întâmplat cu ultimul vraci care l-a consultat? 

— L-am lăsat în Talisham, spuse Jean. Mă tem că atitudinea 
prietenului meu l-a făcut să pună capăt călătoriei mult mai 
devreme. 

— Ei bine, şi eu aş fi făcut la fel. Renunţ la onorariu şi vă 
compătimesc. Păstraţi-vă arginţii... veţi avea nevoie de ei ca să 
cumpăraţi vin. Sau otravă. 

Din ce în ce mai mult, Jean se trezi că îşi petrece timpul cu 
Şmecherii de Bronz pentru a-l evita pe Locke. Trecu o 
săptămână, apoi încă una. „Tavrin Callas” devenea un personaj 
tot mai cunoscut şi mai respectat în frăţia pungaşilor din Vel 
Virazzo. Certurile sale cu Locke deveniră tot mai repetitive, tot 
mai frustrante, tot mai absurde. Din instinct, Jean recunoştea 
curba descendentă a văicărelii în stadiu terminal, însă nu-şi 
închipuise niciodată că va fi nevoit să-l scoată pe Locke (tocmai 


pe el, dintre toţi oamenii!) din ghearele acesteia. Prefera să 
evite această problemă antrenându-i pe Şmecheri. 

La început, le dădu doar câteva ponturi... cum să folosească 
semnale simple de mână când sunt înconjurați de străini, cum 
să creeze diversiuni înainte să fure din buzunarele oamenilor, 
cum să deosebească nestematele adevărate de aluat şi să evite 
astfel să se păcălească. Inevitabil, începu să primească 
rugăminţi stăruitoare, dar respectuoase să „le arate şi lor un 
lucru-două” din trucurile de care se folosise pentru a dobori 
patru Şmecheri. Primii care îi cerură asta fură tocmai cei patru 
tipi doborâţi. 

O săptămână mai târziu, lucrurile începură să meargă ca pe 
roate. Vreo şase băieţi se rostogoleau în praful tăbăcăriei, în 
timp ce Jean le explica noţiunile elementare... efectul de 
pârghie, iniţiativa, atenţia la amănuntele din jur. Alternând mila 
şi cruzimea, începu să-şi exemplifice trucurile care îl ţinuseră în 
viaţă în timp ce îşi apăra principiile cu pumnii şi cu securile. 

Sub influenţa lui Jean, băieţii începură să se intereseze mai 
mult de starea în care se afla vechea lor tăbăcărie. li încurajă să 
o vadă ca pe un sediu central, care necesita unele ajustări. Aşa 
apărură felinarele alchimice, atârnate de grinzi. Geamurile 
sparte fură acoperite cu hârtie nouă, iar găurile fură astupate cu 
scânduri şi paie curate, înălțate până la tavan. Băieţii furară 
perne, tapiţerii ieftine şi rafturi mobile. 

— Găsiţi-mi o vatră, zise Jean. Furaţi una mare şi vă învăţ să 
gătiţi. Nu-s bucătari mai pricepuţi decât camorrenii; până şi hoţii 
sunt bucătari acolo. Am ani de experienţă în spate. 

Işi aruncă privirea împrejur, măsurând tăbăcăria tot mai bine 
întreţinută şi gaşca tot mai energică de tineri hoţi care locuiau 
acolo, şi îşi spuse, melancolic: „Toţi am avut”. 

Incercase să îi trezească interesul lui Locke în proiectul său 
legat de Şmecherii de Bronz, însă fusese respins. Mai încercă o 
dată în acea noapte, povestindu-i despre prada tot mai mare 
strânsă zilnic, despre sediul lor, despre ponturile şi 
antrenamentele pe care li le dădea. Locke îl privi îndelung, 
aşezat pe pat şi ţinând în mâini un pahar ciobit pe jumătate, plin 
cu vin. 

— Hhmmm, rosti el în cele din urmă. Ei bine, văd că ţi-ai găsit 


înlocuitorii. 

Jean fu atât de uluit încât nu răspunse. Locke îşi goli paharul 
şi continuă, cu glasul lipsit de vlagă şi de voioşie: 

— Nu ţi-a luat mult. Te-ai mişcat chiar mai repede decât mă 
aşteptam. O gaşcă nouă, o vizuină nouă. Nu una de sticlă, dar 
cred că poţi rezolva şi problema asta dacă îţi dai silinţa 
îndeajuns. Aşa că iată-te, făcând pe Părintele Lanturi, aprinzând 
focul sub ibricul ăla cu bălegar vesel încă o dată. 

Jean sări în partea cealaltă a camerei şi zbură paharul gol din 
mâna lui Locke; acesta se făcu ţăndări când lovi peretele şi 
împroşcă jumătate din odaie cu fărâme sclipitoare, însă Locke 
nici nu clipi măcar. In schimb, se lăsă pe pernele sale pătate de 
sudoare şi oftă. 

— Ai făcut rost de gemeni? Şi de-o nouă Sabetha? De cineva 
în locul meu? 

— Du-te naibii! Jean îşi încleştă pumnii până când simţi 
sângele cald şi alunecos curgându-i pe sub unghii. Du-te naibii, 
Locke! Nu ţi-am salvat nenorocita aia de viaţă ca să stai 
îmbufnat în nenorocita asta de cocioabă şi să te porţi de parcă 
tu ai fi ăla care-a inventat suferinţa. Nu eşti atât de special, fir-ai 
al naibii! 

— Şi atunci de ce m-ai salvat, sfinte Jean? 

— Dintre toate afurisitele de întrebări prosteşti... 

— De ce? Locke se ridică în capul oaselor şi îşi flutură pumnii 
spre Jean, ameninţător; efectul ar fi fost comic, însă privirea sa 
era ucigătoare. i-am spus să mă laşi! Ce, trebuie să-ţi fiu 
recunoscător pentru asta? Pentru blestemata asta de cameră? 

— Nu eu am redus întreaga ta lume la camera asta. Tu ai 
făcut-o. 

— Pentru asta m-ai salvat? Trei săptămâni de rău de mare, şi 
acum Vel Virazzo, fundătura Tal Verrar-ului? Toată chestia asta 
pare un banc de-al zeilor, şi eu sunt poanta. Era mai bine dacă 
muream odată cu Regele Cenuşiu. Ţi-am zis să mă laşi naibii 
acolo! Şi mi-e dor de ei, rosti el, cu glas şoptit. Of, zeilor, mi-e 
dor de ei! E vina mea că au murit. Nu pot... nu pot îndura... 

— Nici să nu îndrăzneşti, mârâi Jean. 

II împunse puternic în piept pe Locke. Acesta căzu pe spate în 
pat şi se izbi de peretele camerei atât de tare încât obloanele de 


la ferestre zăngăniră. 

— Nici să nu îndrăzneşti să îi foloseşti pe post de scuză pentru 
ce îţi faci cu mâna ta! Nici să nu îndrăzneşti. 

Fără să mai spună altceva, Jean se răsuci pe călcâie, ieşi pe 
uşă şi o trânti în urma sa. 


5 


Locke se prăbuşi pe pat, se luă cu mâinile de cap şi ascultă 
scârţâitul paşilor lui Jean îndepărtându-se. 

Spre surprinderea sa, scârţâitul reveni câteva minute mai 
târziu, auzindu-se tot mai tare. Jean trânti uşa la perete, cu faţa 
încruntată, şi se duse drept la Locke cu o găleată mare de apă 
în mâini. Fără vreun avertisment, azvârli apa pe Locke, care 
rămase cu gura căscată de surprindere şi căzu iar pe spate, 
lovindu-se de perete. Işi scutură capul ca un câine şi îşi dădu 
părul ud din ochi. 

— Jean, ai luat-o raz... 

— Aveai nevoie de-o baie, îl întrerupse Jean. Erai acoperit din 
cap până-n picioare cu lacrimi de la atâta autocompătimire. 

Aruncă găleata jos şi începu să răscolească prin cameră, 
culegând toate sticlele şi burdufurile care mai conţineau încă 
vin. Isprăvi până ca Locke să-şi dea seama ce făcea; înhăţă apoi 
punga cu bani a lui Locke de pe măsuţa din cameră şi azvârli un 
pacheţel subţire din piele în locul ei. 

— Hei, Jean, Jean, nu poţi... aia-i a mea! _ 

— Inainte era „a noastră”, rosti Jean cu răceală. Imi plăcea 
mai mult atunci. 

Când Locke încercă să sară iar din pat, Jean îl împinse înapoi 
fără prea mare efort, apoi ieşi valvârtej din odaie şi închise uşa 
în urma sa. Se auzi un păcănit ciudat şi apoi se lăsă liniştea... nu 
se mai auzea nici măcar scârţâitul podelei. Jean aştepta chiar în 
faţa uşii. 

Mârâind, Locke străbătu camera şi încercă să deschidă uşa, 
însă aceasta rămase nemişcată în cadrul ei. Se încruntă 
nedumerit şi mai trase de ea de câteva ori. Zăvorul era pe 
partea lui şi nu era tras. 

— Este foarte ciudat, rosti Jean din cealaltă parte a uşii, faptul 


că odăile de la Felinarul de Argint pot fi încuiate pe dinafară cu o 
cheie specială pe care o are doar hangiul. In caz că vrea să pună 
la păstrare un oaspete greu de controlat până vine straja, mă- 
nţelegi? 

— Jean, deschide nenorocita asta de uşă! 

— Nu. Deschide-o tu. 

— Nu pot! Chiar tu ai spus că ai singura cheie specială! 

— Locke Lamora pe care îl ştiam eu te-ar fi scuipat între ochi, 
zise Jean. Preotul Paznicului Strâmb. Garrista al Ticăloşilor 
Gentilomi. Elevul Părintelui Lanţuri. Fratele lui Calo, Galdo şi al 
lui Goangă! Spune-mi, ce-ar zice Sabetha dacă te-ar vedea aşa? 

— TI... ticălosule! Deschide uşa! 

— Uită-te la tine, Locke. Eşti jalnic. Deschide-o singur. 

— Tu. Ai. Nenorocitaaiadecheie. 

— Ştii cum să spargi un lacăt, nu? Ti-am lăsat nişte şperacle 
pe masă. Dacă mai vrei vin, descurcă-te singur cu uşa. 

— Fiu de cățea ce eşti! 

— Maică-mea a fost o sfântă, zise Jean. Cea mai scumpă 
nestemată de care a avut vreodată parte Camorr-ul. Oraşul ăla 
nu o merita. Eu pot aştepta toată noaptea aici, să ştii. Mi-e uşor. 
Am tot vinul şi toţi banii tă;. 

— Aaaaaaaaaaah! 

Locke înşfăcă micuța desagă de piele de pe masă; îşi mişcă 
degetele de la mâna dreaptă şi teafără şi îşi privi mâna stângă 
cu neîncredere; încheietura sa fracturată se vindeca, dar încă îl 
durea încontinuu. 

Se aplecă deasupra mecanismului de închidere al uşii, se 
încruntă şi se-apucă de treabă. Fu surprins să vadă cât de puţin 
timp trecu până când începură să-l doară muşchii spatelui din 
cauza poziţiei incomode în care stătea. Se opri cât să tragă 
scaunul din cameră spre el şi să se aşeze în timp ce lucra. 

Pe când şperaclele sale zornăiau în zăvor şi îşi muşca limba 
de concentrare, auzi un scârţâit puternic dincolo de uşă şi o 
serie de bufnituri puternice. 

— Jean? 

— Tot aici sunt, Locke, se auzi glasul lui Jean, acum voios. Pe 
toţi zeii, văd că-ţi ia ceva vreme. Of, îmi pare rău... măcar te-ai 
apucat de treabă? 


— După ce deschid uşa asta, eşti mort, Jean! 

— După ce deschizi uşa aia? In cazul ăsta mai am mulţi ani de 
trăit. 

Locke se concentră şi mai tare, intrând în ritmul pe care îl 
deprinsese în copilărie, după ceasuri lungi şi chinuitoare... 
mişcând şperaclele uşor, căutând să simtă ceva. Scârţâiturile şi 
bufniturile alea blestemate începuseră să se audă iar de cealaltă 
parte a uşii! Ce naiba mai făcea Jean acum? Locke închise ochii 
şi încercă să ignore complet hărmălaia... încercă să reducă 
lumea la mesajul pe care şperaclele îl transmiteau către degete. 

XXX 

Mecanismul cedă. Locke se ridică din scaun, împleticindu-se, 
triumfător şi furios, şi smuci de uşă. 

Jean se făcuse nevăzut, iar coridorul îngust din faţa odăii era 
ticsit cu lăzi şi butoaie de lemn dintr-un perete în celălalt... un 
obstacol de netrecut, cam la un metru de faţa lui Locke. 

— Jean, ce naiba mai e şi asta? 

— Imi pare rău, Locke. Era limpede că Jean se afla de cealaltă 
parte a peretelui improvizat. Am împrumutat câteva lucruri din 
cămara hangiului, iar nişte băieţi pe care i-ai înşelat la cărţi 
săptămâna trecută m-au ajutat să le urc aici. 

Locke împinse peretele cu umărul, dar acesta nu se urni; 
probabil că Jean se sprijinea cu întreaga sa greutate de el. Se 
auzi un cor de râsete înfundate de undeva de cealaltă parte, 
pesemne că de jos, din sala cea mare. Locke scrâşni din dinţi şi 
izbi cu latul palmei într-un butoi. 

— Ce naiba te-a apucat, Jean? De ce faci scandal, fir-ai al 
naibii? 

— Nu fac. Săptămâna trecută i-am spus hangiului că eşti un 
don camorrean care călătoreşte incognito, încercând să-şi 
revină dintr-un acces de nebunie. Chiar acum i-am lăsat o 
grămadă de arginţi pe bar. Ţi-aduci aminte de arginţi, nu-i aşa? 
Cum obişnuiam să-i furăm de la oameni, pe vremea când încă 
erai un tovarăş plăcut? 

— Toată tărăşenia asta a încetat să mă amuze, Jean! Dă-mi 
înapoi blestematul ăla de vin! 

— Blestemat, într-adevăr. Şi mă tem că, dacă-l vrei, va trebui 
să cobori pe fereastră ca să-l iei. 


Locke se dădu cu un pas înapoi şi se holbă la peretele 
improvizat, năucit. 

— Jean, doar nu vorbeşti serios. 

— N-am vorbit niciodată mai serios. 

— Du-te naibii. Du-te naibii! Nu pot cobori pe afurisita aia de 
fereastră. Încheietura mea... 

— Te-ai luptat cu Regele Cenugşiu cu un braţ aproape smuls. 
Ai coborât de la o fereastră aflată la 150 de metri înălţime, din 
Bătaia Corbului. Şi uită-te la tine acum: la trei caturi deasupra 
pământului, neajutorat ca un pisoi într-un butoi cu grăsime. 
Smiorcăitule! Fricosule! 

— Încerci să mă provoci intenţionat! 

— Pe bune? făcu Jean. Măi, ce minte brici ai! 

Locke se întoarse în cameră, spumegând. Ţintui cu privirea 
obloanele de la fereastră, îşi muşcă limba şi se repezi iar în 
peretele lui Jean. 

— Te rog, lasă-mă să ies, rosti el, cât de calm putu. Gata, am 
băgat la cap ce trebuia. 

— Eh, aş folosi un vârf de oţel înnegrit ca să-ţi bag la cap ce 
trebuia, numai de l-aş avea la îndemână, spuse Jean. De ce 
vorbeşti cu mine când ar trebui să cobori pe fereastră? 

— Fir-ai al naibii! 

intors în cameră, Locke se plimbă ca un leu în cuşcă. Îşi mişcă 
braţele, de probă; tăieturile de la braţul drept îl dureau, iar rana 
adâncă de la umăr încă îl chinuia crunt. Încheietura sa stângă şi 
strivită părea că l-ar fi putut ajuta. Cu toată durerea... îşi strânse 
degetele de la mâna stângă într-un pumn, se holbă la ele şi-apoi 
se uită la fereastră cu ochii mijiţi. 

— La naiba, spuse el. Ţi-arăt eu ţie, fiu de negustor de 
mătăsuri afurisit ce eşti! 

Locke sfâşie aşternuturile, înnodând capetele cearşafurilor şi- 
ale păturilor, simțind junghiurile pricinuite de răni. Durerea 
părea să-l facă să se mişte şi mai repede. Strânse ultimul nod, 
deschise obloanele şi azvârli frânghia improvizată pe fereastră. 
Legă capătul din mâinile sale de pat. Nu era o piesă de mobilier 
prea rezistentă, numai că nici el nu cântărea cine ştie cât. 

leşi pe fereastră. 

Vel Virazzo era un oraş vechi şi cu clădiri joase; aşa cum se 


legăna el acolo, la trei etaje deasupra străzii uşor înceţoşate, 
Locke putu să observe câteva frânturi din el. Clădiri ponosite, cu 
acoperişul neted, din piatră şi mortar... pânze strânse pe 
catarge negre în port... lumina albă a lunii sclipind pe apa 
întunecată... lumini roşietice arzând în vârful pilonilor de sticlă, 
într-un şir ce se pierdea în zare. Locke închise ochii, apucă 
strâns cearşafurile şi îşi muşcă limba ca să nu vomite. 

Cel mai uşor ar fi fost să-şi dea pur şi simplu drumul; făcu 
asta, cu poticneli, lăsându-şi palmele să se încingă pe cearşafuri 
şi pături înainte de a se opri. Trei metri... şase... îşi găsi un 
echilibru precar pe pervazul ferestrei de la sala cea mare a 
hanului şi trase câteva guri adânci de aer în piept înainte să 
continue. Chiar dacă era o noapte caldă, începea să i se facă frig 
din pricina sudorii. 

Ultimul capăt al ultimului cearşaf se oprea la vreo doi metri 
deasupra pământului; Locke cobori cât putu de mult şi-apoi îşi 
dădu drumul. Lovi caldarâmul cu călcâiele şi se pomeni cu Jean 
Tannen în faţă, aşteptându-l deja acolo cu o mantie cenuşie şi 
ieftină în mâini. Înainte ca Locke să poată reacţiona, Jean îi 
aruncă mantia pe umeri. 

— Fiu de căţea ce eşti, izbucni Locke, strângând mantia în 
jurul său cu ambele mâini. Suflet de năpârcă, fiu spurcat de 
cățea ce eşti! Sper să te muşte un rechin de boaşe! 

— Dar vai, jupâne Lamora, ia te uită, zise Jean. Spargi lacăte, 
cobori pe ferestre. De parcă ai fi fost hoţ cândva. 

— Eu comiteam fărădelegi care se pedepsesc cu închisoarea 
când tu încă sugeai la sânul maică-tii! 

— lar eu am comis fărădelegi care se pedepsesc cu 
spânzurătoarea când tu stăteai în odaie, îmbufnat, bânducţi 
amarul şi irosindu-ţi talentul. 

— Sunt cel mai bun hoţ din Vel Virazzo, mârâi Locke, beat, 
adormit sau treaz, şi o ştii al naibii de bine. 

— A fost o vreme când poate aş fi crezut şi asta, zise Jean. 
Însă pe omul acela îl ştiu din Camorr, şi nu îl mai am alături de 
ceva timp. 

— Fir-ai al naibii cu faţa ta pocită! zbieră Locke şi îl lovi pe 
Jean cu pumnul în stomac. Mai degrabă surprins decât rănit, 
Jean îl împinse tare. Locke zbură pe spate, cu mantia fluturându- 


i pe măsură ce încerca să-şi menţină echilibrul... până se ciocni 
de un om care mergea pe stradă. 

— Ai grijă pe unde mergi, la naiba! Străinul, un bărbat de 
vârstă mijlocie, purtând un surtuc lung şi portocaliu şi straiele 
îngrijite ale unui funcţionar public sau juridic, se luptă câteva 
secunde cu Locke, care se agăţase de el ca să nu cadă. 

— Mii de scuze, zise Locke. Mii de scuze, domnule. Doar 
purtam o discuţie cu prietenul meu; e numai vina mea. 

— Ba bine că nu! rosti străinul, izbutind în cele din urmă să-l 
desprindă pe Locke de pulpanele hainei sale şi împingându-l de 
lângă el. Îţi duhneşte răsuflarea ca un butoi cu vin! Camorrean 
afurisit... 

Locke aşteptă până ce omul ajunse la vreo zece-cincisprezece 
yarzi depărtare, apoi se răsuci spre Jean, legănând în aer o 
punguţă neagră din piele. Aceasta zornăi cu sunetul unei 
cantităţi apreciabile de monede. 

— Ha! Ce mai ai de spus acum, hmmm? 

— Ce să spun? A fost joacă de copii. Nu-i mare lucru. 

— Joacă de copii? Să mori în chinuri, Jean, aia a fost... 

— Eşti vai de capul tău, îl întrerupse Jean. Eşti mai soios decât 
un orfan din Dealul Umbrelor. Ai slăbit, deşi nu-mi dau seama 
cum. Nu ai exersat şi nici nu ai lăsat pe altcineva să-ți 
oblojească rănile. Te-ai ascuns într-o odaie, aşteptând să te faci 
bine de la sine, şi eşti beat de două săptămâni încoace. Nu mai 
eşti ce-ai fost, şi-i numai vina ta. 

— Aşa deci. Locke se încruntă la Jean, îşi strecură punga în 
buzunarul tunicii şi îşi aranjă mantia pe umeri. Vrei o 
demonstraţie. Bine. Du-te înăuntru, dă jos peretele ăla 
caraghios şi aşteaptă-mă în cameră. Mă întorc peste câteva 
ceasuri. 

— Eu... 

Însă Locke îşi trăsese deja gluga peste cap, se întorsese şi 
pornise în josul străzii, în noaptea caldă din Vel Virazzo. 


6 


Jean dădu jos bariera de pe holul celui de-al treilea cat, îi mai 
lăsă hangiului câteva monede (din punga lui Locke) şi se foi de 


colo colo prin odaie, lăsând aerul stătut, duhnind a alcool, să 
iasă pe fereastra deschisă. Gândindu-se mai bine, cobori până la 
bar şi se întoarse cu o carafă cu apă. 

Mergea dintr-o parte în alta prin cameră, îngrijorat, când, 
după vreo patru ceasuri, Locke se năpusti înăuntru, un pic după 
ora trei dimineaţa. Trânti un coş din nuiele pe masă, îşi scoase 
mantia, înşfăcă găleata pe care Jean o folosise ca să-l ude 
leoarcă şi vomită zgomotos în ea. 

— Îmi cer scuze, mormăi el după ce isprăvi. Era roşu la faţă şi 
răsufla sacadat, la fel de ud ca atunci când plecase, numai că de 
sudoare, de data aceasta. Nu a trecut încă efectul vinului... şi 
aproape că nu mai aveam aer. 

Jean îi dădu carafa, iar Locke sorbi din ea hulpav, ca un cal 
adăpându-se din jgheab. Nu mai spuse nimic vreme de câteva 
secunde, apoi păru să observe brusc mâna lui Jean pe umărul 
său şi se trase îndărăt. 

— Şi acum, iată-ne, rosti el pe nerăsuflate. Vezi ce se 
întâmplă când mă provoci? Cred că va trebui să fugim din oraş. 

— Ce... ce-ai făcut? 

Locke smulse capacul coşului; acesta era genul de coş folosit 
de obicei de către negustori pentru a transporta cantităţi mici 
de marfă până la piaţă şi înapoi. Ilnăuntru se putea vedea un 
amestec nemaipomenit de mărunţişuri, iar Locke începu să le 
înşire pe măsură ce le scotea şi i le arăta lui Jean. 

— Ce-i asta? O, dar vai! este un morman de pungi... una- 
două-trei-patru, toate şterpelite de la domni respectabili în plină 
stradă. Uite şi-un cuţit, două sticle de vin, o halbă de bere din 
cositor... un pic ciobită, dar metalul este bun. O broşă, trei ace 
de aur, doi cercei... cercei, jupâne Tannen, şterpeliţi chiar de la 
ureche, şi aş vrea să te văd pe tine încercând una ca asta. Uite 
şi-o bucăţică drăguță de mătase, o cutie cu bomboane, două 
pâini... d-alea crocante, coapte cu toate condimentele care-ţi 
plac ţie. Şi acum, special pentru lămurirea unui anumit pesimist 
şi nenorocit ce tulbură liniştea oamenilor, dar pe care nu-l vom 
numi... 

Locke întinse un colier sclipitor, o fâşie împletită din aur şi 
argint de care atârna un medalion greu din aur, bătută cu safire 
ce reprezentau un mugure înflorit stilizat. Micul grup de pietre 


străluci ca un foc albăstrui chiar şi la lumina slabă a singurei 
lămpi din odaie. 

— Asta-i chiar drăguţ, rosti Jean, uitând pentru o clipă de 
supărare. Pe-ăsta nu l-ai înhăţat de pe stradă. 

— Nu, recunoscu Locke, înainte să mai ia o gură de apă 
călduţă din carafă. L-am luat de la gâtul ibovnicei 
guvernatorului. 

— Nu vorbeşti serios! 

— În conacul guvernatorului. 

— Dintre toate... 

— În patul guvernatorului. 

— Descreierat blestemat ce eşti! 

— Cu guvernatorul adormit lângă ea. 

Liniştea nopţii fu sfâşiată de sunetul ascuţit şi îndepărtat al 
unui fluier, semnalul tradiţional de alarmă al străjilor de 
pretutindeni. Câteva clipe mai târziu, se auziră şi alte fluiere. 

— Se prea poate să fi fost puţin cam îndrăzneţ, rosti Locke, cu 
un rânjet sfios. 

Jean se aşeză pe pat şi îşi trecu mâinile prin păr. 

— Locke, mi-am petrecut ultimele câteva săptămâni făurindu- 
i o reputaţie lui Tavrin Callas, drept cel mai mare şi mai 
strălucitor lucru cu care a avut de-a face jalnica adunătură de 
Oameni Potriviţi din oraşul ăsta! Când straja o să înceapă să 
pună întrebări, cineva o să-i îndrume spre mine... şi altcineva o 
să spună cât timp petrec eu aici, cu tine... şi dacă vindem pe 
sub mână bucăţica aia de metal într-un loc atât de mic... 

— După cum spuneam, cred că va trebui să fugim din oraş. 

— Să fugim din oraş? Jean sări în picioare şi îndreptă un deget 
acuzator către Locke. Ai dat peste cap tot ce am trudit 
săptămânile astea! l-am antrenat pe Şmecheri - semnale, 
trucuri, momire, luptă, tot tacâmul! Voiam să... voiam să-i învăţ 
să gătească! 

— Oooh, dar văd că aveai intenţii serioase! Să înţeleg că 
aveai de gând să-i ceri în căsătorie în curând? 

— La naiba, chiar aveam intenţii serioase! Am clădit ceva! Eu 
lucram când tu pierdeai vremea pe-aici, smiorcăindu-te şi 
plângându-ţi de milă. 

— Tu eşti cel care mi-a dat foc la nădragi ca să vadă cum 


dansez. Uite că am dansat, şi cred că am demonstrat ce era de 
demonstrat. Acum îţi ceri scuze sau nu? 

— Să-mi cer scuze? Tu ai fost cel nesuferit în tot timpul ăsta, 
netrebnicule! Bucură-te că te las să trăieşti! Toată truda mea... 

— Capa din Vel Virazzo? Aşa te vedeai, Jean? Un alt Barsavi? 

— Un alt orice, ripostă Jean. Sunt şi lucruri mai rele de-atât pe 
lume... Capa Lamora, de exemplu, Stăpânul Unei Odăi Împuţite. 
Nu vreau să fiu o manta de vreme rea, Locke! Sunt un hoţ cinstit 
şi voi face tot ce-mi stă în puteri ca să ne asigurăm un acoperiş 
deasupra capului! 

— Atunci hai să mergem undeva şi să revenim la ceva cu 
adevărat rentabil, zise Locke. Vrei muncă cinstită de pungaş? 
Fie. Hai să prindem un peşte de-ăla mare, cum făceam în 
Camorr. Voiai să mă vezi furând, hai atunci să ieşim la furat! 

— Dar Tavrin Callas... 

— A mai murit şi înainte, îl întrerupse Locke. A căutat să 
pătrundă tainele lui Aza Guilla, nu-i aşa? Lasă-l s-o mai facă o 
dată. 

— La naiba! Jean se duse la fereastră şi aruncă o privire afară; 
sunetul fluierelor se auzea din mai multe direcţii. S-ar putea să 
ne ia câteva zile bune până să găsim o cabină disponibilă pe-o 
corabie, iar pe uscat nu putem ieşi de-aici cu ce-ai furat tu 
acolo... o să verifice toată lumea la porţi, cam o săptămână- 
două de-acum înainte. 

— Jean, acum mă dezamăgeşti tu pe mine, rosti Locke. Porţi? 
Corăbii? Uiţi că vorbim despre noi. Noi putem fugi cu o vacă vie 
pe sub nasul poliţiştilor din oraşul ăsta, ziua-n amiaza mare. Ba 
chiar fără haine pe noi. 

— Locke? Locke Lamora? Jean se frecă la ochi cu mişcări 
exagerate. Vai, dar unde-ai fost săptămânile astea? Şi eu care 
credeam că am împărţit camera cu un ticălos egoist, care... 

— Bine, îl întrerupse Locke. Fie. Ha. Mda, poate că merit 
scatoalca asta. Dar vorbesc serios, o să fie floare la ureche să 
scăpăm de-aici. Du-te la hangiu. Trezeşte-l şi dă-i nişte arginţi... 
am o grămadă în pungile alea. Sunt un don camorrean trăsnit, 
nu? Spune-i că mi s-a pus pata. Fă-mi rost de nişte pânză 
murdară, de mere, o vatră şi un ceainic de fier negru, plin cu 
apă. 


— Mere? Jean îşi scărpină barba. Mere? Adică... şiretlicul cu 
piureul de mere? 

— Întocmai, spuse Locke. Fă-mi rost de toate alea ca să mă 
pot apuca de fiert, şi o să fim plecaţi de-aici până-n zorii zilei. 

— Ha. Jean deschise uşa, ieşi pe hol şi se întoarse încă o dată 
înainte să plece de tot. Îmi retrag o parte din cuvinte, făcu el. S- 
ar putea să mai fii totuşi nemernicul ăla mincinos, înşelător, 
necinstit, lacom, hrăpăreţ, uneltitor şi furăcios pe care-l ştiam. 

— Mersi, spuse Locke. 


7 


Burniţa răpăia încet în jurul lor când ieşiră pe poarta de nord 
din Vel Virazzo, câteva ceasuri mai târziu. Răsăritul se vedea ca 
o dungă apoasă şi gălbuie în zarea de est, pe sub norii de 
cărbune împinşi de vânt. Oştenii cu jachete mov îi priviră cu 
scârbă de pe zidul de cincisprezece metri care înconjura oraşul; 
poarta masivă de lemn a cetăţii se trânti în urma lor, de parcă ar 
fi fost bucuroasă că scapă de ei. 

Locke şi Jean erau îmbrăcaţi amândoi în mantii zdrenţăroase 
şi înfăşuraţi în bucăţi de bandaje făcute dintr-o duzină de 
cearşafuri şi haine sfâşiate. Un strat subţire de piure de mere 
fierte, cald încă, înmuiase o parte dintre „bandajele” de pe braţe 
şi piepturi şi era aplicat din belşug pe feţe. Era scârbos să umbli 
cu un strat de-aşa ceva pe piele, însă nu găseai deghizare mai 
bună ca asta nicăieri pe lume. 

Uscăciunea era o boală dureroasă şi incurabilă, iar cei atinşi 
de ea erau respinşi mai ceva decât leproşii. Dacă Locke şi Jean 
s-ar fi apropiat astfel de zidurile din Vel Virazzo, venind din 
afară, nu ar fi fost lăsaţi nici în ruptul capului să intre. Cum ei 
ieşeau din oraş, pe străji nu le interesa cum de izbutiseră să 
intre acolo; aproape că se călcaseră în picioare în graba lor de a- 
i vedea plecaţi. 

Zona mărginaşă a oraşului arăta destul de deprimant: câteva 
clădiri dărăpănate cu unul sau două caturi, ornate ici şi colo cu 
turnurile morilor de vânt improvizate care erau folosite pe 
aceste meleaguri pentru acţionarea foalelor, în locul forjelor şi 
cuptoarelor. Fumul desena câteva dâre cenuşii şi ondulate în 


aerul umed de deasupra lor, iar în depărtare se auzeau tunete 
înfundate. Dincolo de oraş, acolo unde caldarâmul drumului de 
pe vremea vechiului Tron Therin se preschimba într-o potecă 
bătătorită şi noroioasă, Locke putea vedea cum se întinde stepa, 
întreruptă ici şi colo de crevase stâncoase şi de mormane de 
grohotiş. 

Monedele lor... cât şi toate celelalte bunuri mărunte care 
meritau luate la drum... erau îngrămădite într-o mică desagă 
legată pe sub straiele lui Jean, acolo unde nici un străjer nu ar fi 
cutezat să caute, nici măcar dacă vreun ofiţer ar fi stat cu sabia 
scoasă în spatele lui şi l-ar fi ameninţat cu moartea. 

— Pe toţi zeii, bombăni Locke pe când îşi târau picioarele pe 
lângă drum, sunt tot mai ostenit şi nu mai pot gândi limpede. 
Chiar că m-am lăsat pe tânjală. 

— Ei bine, zise Jean, o să ai parte de ceva exerciţiu zilele 
următoare, fie că-ţi place sau nu. Cum îţi sunt rănile? 

— Mă mănâncă, spuse Locke. Terciul ăsta blestemat nu le 
prieşte deloc, bănuiesc. Şi totuşi nu mai este la fel de rău ca 
înainte. Cele câteva ceasuri de mişcare mi-au prins bine. 

— Când vine vorba de asemenea lucruri, tare înţelept mai 
este Jean Tannen, făcu Jean. Mult mai înţelept decât 
majoritatea; mai ales faţă de majoritatea celor numiţi Lamora. 

— Tacă-ţi fleanca aia grasă, urâtă şi evident mai înţeleaptă, 
spuse Locke. Mmmm. Uită-te la idioţii ăia cum fug de noi 
mâncând pământul. 

— Tu n-ai face la fel dacă ai vedea doi uscați adevăraţi pe 
marginea drumului? 

— Eh. Ba cred că da. La naiba şi cu picioarele astea, că tare 
mă mai dor. 

— Hai să ne îndepărtăm câţiva kilometri de oraş şi om găsi 
apoi un loc de odihnă. După câteva leghe putem să renunţăm la 
terciul ăsta şi să ne dăm iarăşi drept călători respectabili. Te-ai 
gândit încotro vrei să mergem? 

— Păi, credeam că-i destul de limpede, zise Locke. Orăşelele 
astea sunt pentru papă-lapte. Noi vrem aur şi fier alb, nu 
gologani. Hai să mergem în Tal Verrar. Sigur vom da de ceva 
interesant acolo. 

— Mmm. Tal Verrar. Măcar e aproape. 


— Camorrenii au în spate o istorie lungă, glorioasă şi plină de 
izbânzi în faţa bieţilor lor veri verrari, aşa că... spre Tal Verrar, 
spuse Locke. Şi spre glorie. Mai merseră puţin sub perdeaua fină 
a burniţei de dimineaţă. Şi spre băi. 


CAPITOLUL DOI 


Requin 


1 


Deşi văzu că Jean era la fel de neliniştit ca şi el după 
experienţa lor din Piaţa de Noapte, Locke nu mai aduse vorba 
despre ea. Aveau o treabă de făcut, aşa că în zori erau deja în 
picioare. 

Momentul în care se sfârşea ziua de muncă pentru oamenii 
cinstiţi din Tal Verrar reprezenta începutul activităţii lor. La 
început, fusese ciudat să se obişnuiască cu ritmul unui oraş în 
care soarele pur şi simplu cobora sub orizont în fiecare noapte, 
precum victima neajutorată a unui criminal, fără strălucirea 
Luminii-false care să-i marcheze trecerea. Însă Tal Verrar fusese 
clădit conform altor gusturi sau trebuinţe decât Camorr, iar 
Sticla-străveche de-aici oglindea pur şi simplu văzduhul, fără a 
luci cu lumină proprie. 

Apartamentul lor din Vila Candessa era opulent şi spaţios; la 
un preţ de cinci volani pe noapte nici nu te aşteptai să fie altfel. 
Fereastra lor, aflată la cel de-al patrulea cat, dădea spre o curte 
pavată în care trăsurile, echipate cu felinare şi străjuite de 
mercenari călare, veneau şi plecau cu huruit răsunător. 

— Magi-Juruiţi, bombăni Jean, legându-şi eşarfa de la gât în 
faţa unei oglinzi. Nu o să angajez un ticălos de-ăla nici măcar să- 
mi încălzească ceaiul, şi de-aş ajunge să fiu mai bogat decât 
ducele din Camorr. 

— Nu-i o idee rea, zise Locke, care se îmbrăcase deja şi acum 
îşi sorbea cafeaua. O zi întreagă de somn făcuse minuni pentru 
capul său. Dacă am fi mai bogaţi decât ducele din Camorr, am 
putea angaja o trupă de Magi căreia să-i poruncim să dispară 
pe-o nenorocită de insulă, undeva. 

— Mmm. Nu cred că zeii au făcut vreo insulă destul de 
părăsită pentru gusturile mele. 

Jean isprăvi de legat eşarfa cu o mână şi o întinse pe cealaltă 


spre micul dejun. Unul dintre serviciile mai neobişnuite pe care 
le oferea Vila Candessa oaspeţilor cazaţi aici pe termen lung era 
reprezentat de „prăjiturile portret”... mici simulacre glazurate, 
făcute după chipul şi asemănarea oaspeţilor de către sculptorul- 
patiser al hanului, care fusese instruit în Camorr. Pe o tavă de 
argint de lângă oglindă, un Locke mic din turtă dulce (cu ochi 
din stafide şi cu păr blond din unt de migdale) stătea alături de 
un Jean mai rotofei, cu părul şi barba din ciocolată amară. 
Picioarele prăjiturii Jean deja lipseau. 

Câteva clipe mai târziu, Jean scutura ultimele firimituri de pe 
surtuc. 

— Vai, bieţii de Locke şi Jean. 

— Au fost mistuiţi, zise Locke. 

— Chiar mi-aş dori să pot fi acolo şi să prind momentul în care 
o să vorbeşti cu Requin şi cu Selendri. 

— Hmmm. Pot spera că vei fi încă în Tal Verrar când o să 
isprăvesc? 

Încercă să mai îndulcească întrebarea cu un surâs, dar nu 
izbuti decât în parte. 

— Ştii că n-o să plec nicăieri, spuse Jean. Tot nu sunt sigur că- 
i o idee bună, dar ştii că nuo să plec. 

— Ştiu. Îmi pare rău. Îşi termină de băut cafeaua şi puse 
ceaşca jos. Şi oricum, discuţia mea cu Requin nu o să fie chiar 
atât de interesantă. 

— Prostii. Am auzit rânjetul din glasul tău. Unii oameni rânjesc 
când isprăvesc ce-au de făcut; tu rânjeşti ca un idiot înainte să 
te-apuci de treabă. 

— Rânjesc? Nu, sunt impasibil ca un hoit. Doar că de-abia 
aştept să termin odată. Mă plictiseşte. Mă aştept să fie o 
întâlnire neinteresantă. 

— Întâlnire neinteresantă pe naiba! Nu după ce-o să te duci 
ţintă la doamna cu mâna de-aramă şi o să-i spui: „Scuzaţi-mă, 
doamnă, dar...” 


2 


— Am trişat, zise Locke. Constant. La fiecare partidă pe care 
am jucat-o de când am venit prima oară la Turnul Păcatului 


împreună cu partenerul meu, acum doi ani. 

Era ciudat să fie țintuit de privirea pătrunzătoare a lui 
Selendri; ochiul ei stâng nu era altceva decât o scobitură 
întunecată, pe jumătate acoperită de o peliculă translucidă ce 
fusese cândva o pleoapă. Ochiul celălalt, teafăr, făcea treaba 
amândurora şi era al naibii de supărător! 

— Sunteţi surdă, doamnă? La toate jocurile. Am trişat. De sus 
până jos, prin tot Turnul ăsta nemaipomenit, am trişat la fiecare 
cat, ducându-i de nas pe ceilalţi jucători. 

— Mă întreb, rosti ea cu glasu-i şoptit şi seducător, dacă ai 
idee ce înseamnă cu adevărat să-mi spui una ca asta, jupâne 
Kosta. Eşti beat? 

— Sunt treaz ca un prunc. 

— Te-a pus cineva să faci asta? A 

— Sunt cât se poate de serios, zise Locke. In ceea ce priveşte 
motivele mele, le voi dezvălui stăpânului tău. Intre patru ochi. 

Cel de-al şaselea cat al Turnului Păcatului era cufundat în 
tăcere. Locke şi Selendri erau singuri, cu patru oameni de-ai lui 
Requin, în uniforme, aşteptând la vreo şase metri distanţă. Era 
mult prea devreme pentru ca toată clientela selectă de la acest 
nivel să-şi fi terminat migraţia înceată şi voioasă de la niveluri 
mai însufleţite. 

În centrul celui de-al şaselea cat se afla o sculptură înaltă, 
încastrată într-un cilindru făcut din  Sticlă-străveche 
transparentă. Deşi sticla nu putea fi prelucrată prin mijloacele 
pe care le aveau oamenii, milioane de fragmente aruncate şi de 
bucăţi modelate erau împrăştiate prin lume, unele dintre 
acestea putând fi folosite de către oameni în diverse scopuri. 
Câteva oraşe aveau chiar bresle care adunau aceste bucăţi de 
Sticlă-străveche, capabile să satisfacă nevoi mai deosebite în 
schimbul unor preţuri piperate. 

În interiorul cilindrului se afla ceva ce Locke putea descrie 
doar ca fiind o cascadă de gologani... era sculptura unei 
cascade stâncoase, mai înaltă decât un om, iar stâncile erau 
făcute numai din volani de argint şi „apa” era un şuvoi continuu 
de centire de cupru ce curgeau cu miile. Zornăitul din spatele 
geamului izolat acustic trebuie să fi fost asurzitor, însă pentru 
cei aflaţi de cealaltă parte a sticlei spectacolul se desfăşura în 


linişte totală. Un mecanism din podea capta şuvoiul de monede 
şi îl trimitea înapoi pe „stâncile” de argint. Era excentric şi 
hipnotic în acelaşi timp. Locke nu mai întâlnise până acum pe 
nimeni care să decoreze o cameră cu un morman de bani... la 
propriu. 

— Stăpân? Presupui că aş avea unul. 

— Ştii că mă refer la Requin. i 

— El ar fi primul care ţi-ar respinge presupunerea. In mod 
violent. 

— Atunci o audienţă între patru ochi ne va da ocazia să 
lămurim câteva neînţelegeri care s-au iscat. 

— O, Requin va ţine neapărat să-ţi vorbească... mai ales între 
patru ochi. 

Selendri pocni de două ori din degetele mâinii drepte şi cei 
patru slujitori îl înconjurară pe Locke. Selendri arătă în sus; doi 
dintre ei îl înşfăcară de braţe şi îl conduseră în sus pe scări. 
Selendri îi urmă, la câţiva paşi în spate. 

Cel de-al şaptelea cat era dominat de o altă sculptură 
încastrată într-o formă şi mai mare de Sticlă-străveche. Aceasta 
părea să reprezinte un arhipelag de insule vulcanice, clădite tot 
din volani de argint, şi plutind într-o mare de solari de aur. Un 
şuvoi bolborositor de galbeni se revărsa din piscurile de argint 
până în „oceanul” înspumat şi scânteietor. Străjile lui Requin 
mergeau într-un ritm mult prea alert pentru ca Locke să poată 
observa şi alte detalii ale sculpturii sau ale încăperii; trecură de 
alţi doi slujitori în uniformă, care stăteau în capul scărilor şi 
urcară la următorul nivel. 

În inima celui de-al optulea cat se afla o a treia privelişte 
încastrată în sticlă, cea mai mare de până acum. Locke clipi de 
câteva ori şi îşi înăbuşi un chicotit de admiraţie. 

Era o sculptură stilizată reprezentând Tal Verrar-ul, cu insulele 
de argint cuibărite într-o mare de galbeni. Deasupra machetei 
oraşului, încălecându-l ca un zeu, se putea zări sculptura de 
marmură în mărime naturală a unui om pe care Locke Îl 
recunoscu de îndată. Statuia, asemenea omului pe care ÎI 
înfăţişa, avea pomeţii rotunjiţi care dădeau chipului îngust un 
aer de voioşie... cât şi o bărbie rotundă şi proeminentă, ochi 
mari şi urechi ce păreau a fi fost fixate în cap la unghiuri drepte. 


Requin, ale cărui trăsături semănau destul de mult cu cele ale 
unei marionete încropite la repezeală de un păpuşar scos din 
fire. 

Braţele statuii erau larg deschise şi din mânecile evazate de 
piatră se revărsau încontinuu şuvoaie de galbeni deasupra 
oraşului de dedesubt. 

Neputându-şi desprinde ochii de la o asemenea privelişte, 
Locke fu cât pe ce să se împiedice, însă fu susţinut de slujitorii 
care aleseră tocmai acel moment pentru a-şi intensifica 
strânsoarea. În capătul scărilor de la cel de-al optulea cat se afla 
o uşă dublă din lemn lăcuit. Selenari trecu pe lângă Locke şi 
slujitori. In stânga uşii se vedea un mic panou de argint în 
perete; Selendri îşi strecură mâna de bronz înăuntru, o fixă într- 
un soi de mecanism şi apoi o răsuci pe jumătate spre stânga. Se 
auzi un zornăit de mecanisme automate în perete, şi uşa se 
întredeschise. 

— Percheziţionaţi-l, rosti ea, fără să se mai întoarcă spre ei şi 
făcându-se nevăzută dincolo de uşă. 

Locke fu iute dezbrăcat de haină; apoi împuns, scotocit, 
verificat şi palpat mult mai amănunţit decât fusese la ultima sa 
vizită la bordel. Stiletul său din mânecă (un accesoriu cât se 
poate de obişnuit pentru un om de vază) fu confiscat, punga sa 
fu deşertată, pantofii îi fură scoşi din picioare, iar unul dintre 
slujitori chiar îi trecu mâinile prin păr. După ce se isprăvi toată 
această operaţie, Locke (descălţat, fără haină şi oarecum 
ciufulit) fu împins destul de brutal pe uşa prin care dispăruse 
Selenari. 

Dincolo de această uşă se afla un spaţiu întunecat, nu cu mult 
mai mare decât un dulap de haine. O scară de fier negru, în 
spirală, destul de lată cât să încapă pe ea o persoană, se înălța 
de la podea până la un pătrat de lumină galbenă şi domoală. 
Locke urcă treptele şi ajunse în biroul lui Requin. 

Incăperea ocupa în întregime cel de-al nouălea cat al Turnului 
Păcatului; o porţiune de lângă peretele opus, despărțită prin 
perdele de mătase, slujea probabil drept dormitor. Pe peretele 
din dreapta era o uşă care dădea spre balcon, acoperită cu un 
cadru glisant de plasă. Locke putea vedea prin ea o panoramă 
largă şi întunecată a Tal Verrar-ului, ceea ce însemna că uşa era 


la răsărit. 

Aşa cum auzise, toţi ceilalţi pereţi ai biroului erau decoraţi din 
belşug cu picturi în ulei... aproape douăzeci de tablouri, la 
periferia vizibilă a camerei, în rame din lemn poleit, lucrate cu 
migală... capodopere din perioada târzie a Tronului Therin, când 
aproape toţi nobilii de la curtea imperială ţinuseră în lesa 
patronajului un pictor sau un sculptor, fălindu-se cu ei de parcă 
ar fi fost nişte animale de companie. Locke nu avea pregătirea 
necesară pentru a le deosebi pe unele de celelalte, însă se 
zvonea că pe pereţii lui Requin erau două Morestras şi un 
Ventathis. Aceşti doi artişti... împreună cu toate schiţele, 
manualele şi ucenicii lor... pieriseră cu veacuri în urmă în 
furtuna de foc ce mistuise oraşul imperial Therim Pel. 

Selendri stătea lângă un birou mare de lemn de culoarea 
cafelei rafinate, înţesat cu cărţi, hârtii şi mecanisme automate în 
miniatură. In spatele biroului se vedea un scaun, iar Locke putu 
observa resturile unei cine... un soi de peşte pe o farfurie din 
fier alb şi o sticlă pe jumătate goală de vin auriu. 

Selendri atinse cu mâna sa teafără simulacrul de bronz şi se 
auzi un păcănit scurt. Mâna se deschise precum petalele unei 
flori sclipitoare. Degetele se retraseră în încheietură şi 
dezvăluiră o pereche de tăişuri din oţel înnegrit, lungi de 
cincisprezece centimetri, ascunse până atunci în interiorul 
mâinii. Selendri le flutură ca pe o gheară, făcându-i semn lui 
Locke să rămână în picioare în faţa biroului. 

— Domnule Kosta. Glasul veni de undeva din spatele lui, din 
spaţiul mărginit de perdelele de mătase. Ce plăcere! Selendri 
îmi spune că ţi-ai manifestat interesul în a fi ucis. 

— Nici pomeneală, domnule! Nu am făcut decât să îi spun 
asistentei dumneavoastră că eu şi partenerul meu am trişat în 
permanenţă la jocurile pe care le-am disputat în Turnul 
Păcatului. De vreo doi ani încoace. 

— La toate jocurile, rosti Selendri. Ai zis că ai trişat la toate 
jocurile. 

— A, păi suna mai impresionant aşa, făcu Locke, ridicând din 
umeri. Să spunem, mai degrabă, la aproape toate jocurile. 

— Omul ăsta este un măscărici, şopti Selendri. 

— O, nu, zise Locke. Sau, mă rog, poate că doar ocazional. 


Însă nu acum. 

Locke auzi paşi pe parchetul camerei, tot mai aproape de el. 

— Ai venit aici din pricina unui pariu, rosti Requin, acum mult 
mai aproape. 

— Nu... cel puţin nu genul de pariu la care vă gândiţi 
dumneavoastră. 

Requin îl ocoli pe Locke şi se opri în faţa sa, cu mâinile la 
spate, ţintuindu-l cu privirea lui pătrunzătoare. Bărbatul era de-a 
dreptul geamănul statuii de la nivelul imediat inferior; cu vreo 
câteva kilograme în plus, cu şuviţele de păr aspru şi cenuşiu ca 
oţelul ceva mai rare. Redingota sa strâmtă era din catifea 
neagră, bătută, iar mâinile îi erau acoperite cu mănuşi din piele 
cafenie. Purta ochelari, iar Locke fu surprins să vadă că licărirea 
pe care o luase drept lumină reflectată în noaptea precedentă 
era de fapt impregnată în lentile. Acestea scânteiau într-un 
portocaliu translucid, dând ochilor mari din spatele lor o nuanţă 
demonică. Vreun şiretlic alchimic nou şi costisitor de care Locke 
nu mai auzise, neîndoielnic. 

— Ai băut ceva neobişnuit astă-seară, jupâne Kosta? Vreun 
vin ieşit din comun, poate? 

— N-am pus strop de băutură în gură, fără a pune la socoteală 
apa. 

Requin se mişcă în spatele biroului, luă o furculiţă de argint, 
împunse cu ea o bucăţică albă de peşte şi o îndreptă spre 
Locke. 

— Deci, dacă ar fi să te cred, dumneata ai trişat aici timp de 
doi ani şi, dincolo de imposibilitatea unei asemenea pretenţii, 
vrei acum să mi te predai pur şi simplu. Ceva mustrări de 
conştiinţă? 

— Nici pe departe. 

— O dorinţă arzătoare de a te sinucide într-un mod mai 
complicat? 

— Am de gând să ies cu viaţă din acest birou. 

— A, păi nu ai fi chiar mort până să te izbeşti de caldarâmul 
aflat la nouă etaje mai jos. 

— Poate că voi izbuti să vă conving că vă sunt de mai mare 
folos viu şi nevătămat. 

Requin îşi mestecă peştele înainte să vorbească din nou: 


— Şi cum ai trişat, jupâne Kosta? 

— Cu ajutorul degetelor mele iuți, în mare parte. 

— Serios? Pot recunoaşte degetele unui trişor dintr-o singură 
privire. la să vedem mâna dumitale dreaptă. 

Requin îşi întinse mâna stângă, înmănuşată, iar Locke îşi 
îndreptă propria mână către el, şovăielnic, de parcă s-ar fi 
aşteptat să dea mâna cu el. 

Requin înşfăcă mâna dreaptă a lui Locke deasupra încheieturii 
şi o trânti pe birou... însă, în loc de izbitura surdă la care se 
aştepta Locke, mâna sa activă un soi de panou camuflat şi 
alunecă printr-o deschizătură chiar sub tăblia biroului. Se auzi 
păcănitul sec al unui mecanism automat şi simţi o presiune rece 
încleştându-i încheietura. Locke se smuci îndărăt, însă biroul îi 
înghiţise mâna precum fălcile neînduplecate ale unei fiare. Cele 
două gheare de oţel ale lui Selendri se întoarseră spre el, 
făcându-l să înlemnească. 

— Uite-aşa. Mâini, mâini, mâini. Îşi bagă stăpânii în aşa 
bucluc, jupâne Kosta... Selendri şi cu mine ştim foarte bine asta. 

Requin se întoarse către peretele din spatele biroului său şi 
trase la o parte o placă de lemn lăcuit, dezvăluind un raft lung şi 
subţire ascuns în perete. 

Inăuntru se aflau zeci de borcane de sticlă, sigilate, fiecare 
conţinând ceva întunecat şi veştejit. Păianjeni morţi? Nu, îşi 
dădu Locke seama... mâini de oameni. Retezate, uscate şi 
păstrate pe post de trofee, cu inelele încă sclipind pe multe 
dintre degetele chircite şi stafidite. 

XXX 

— Înainte să ajungem la partea inevitabilă, asta facem de 
obicei, zise Requin pe un ton de conversaţie amicală. Mâna 
dreaptă, pa-pa. Totul se rezumă acum la un procedeu foarte 
simplu şi eficient. Inainte aveam covoare aici, dar sângele ăla 
blestemat făcea prea multă mizerie. 

— Foarte chibzuit din partea dumneavoastră. Locke simţi cum 
i se scurge încet pe frunte o singură picătură de sudoare. Sunt 
pe cât se poate de uluit şi de copleşit, după cum bănuiesc că aţi 
şi nădăjduit. Acum pot să-mi primesc mâna înapoi? 

— In starea ei originală? Mă îndoiesc. Dar, dacă-mi răspunzi la 
câteva întrebări, mai vedem. Acum... cu ajutorul degetelor iuți, 


spui dumneata. Să-mi fie cu iertare, însă oamenii mei sunt 
experţi în a depista trişori. 

— Sunt convins că oamenii dumneavoastră au cele mai bune 
intenţii. Locke îngenunche în faţa biroului, în cea mai 
confortabilă poziţie posibilă, şi surâse. Insă eu pot juca pe 
degete o pisică vie, o pot strecura într-un pachet de 56 de cărţi 
şi o pot scoate la loc după bunul meu plac. Ceilalţi jucători s-ar 
putea plânge de zgomot, dar nu ar ghici de unde vine asta. 

— Atunci, pune-mi o pisică vie pe birou. 

— Era, ăă, o figură de stil mai colorată. Mă tem că pisicile vii 
nu sunt la modă ca accesorii de seară pentru domnii din Tal 
Verrar, cel puţin nu în acest anotimp. 

— Păcat. Dar nu mă miră. Am mai avut parte de oameni 
morţi, îngenunchind acolo unde te afli dumneata acum şi 
oferindu-mi figuri de stil colorate şi nimic altceva. 

Locke oftă. 

— Băieţii dumneavoastră mi-au luat haina şi pantofii şi, dacă 
m-ar fi percheziţionat mai amănunţit decât au făcut-o, probabil 
că mi-ar fi pipăit ficatul pe dinăuntru. Dar ce-o fi asta? 

Îşi scutură mâneca stângă şi îşi ridică mâna ca să arate 
pachetul de cărţi ce apăruse de nicăieri. 

Selendri puse tăişurile la beregata lui Locke, însă Requin o 
opri cu un zâmbet pe faţă. 

— Greu de crezut că mă poate ucide cu un pachet de cărţi, 
draga mea. Nu-i rău, jupâne Kosta! 

— Şi-acum să vedem, zise Locke. Întinse braţul într-o parte, 
ţinând strâns pachetul între degetul mare şi celelalte patru 
degete. Dintr-o răsucire a încheieturii şi o smucitură a degetului 
mare, tăie pachetul în două. Începu să-şi întindă şi să-şi strângă 
degetele, crescând constant ritmul până ce acestea se mişcară 
precum un păianjen luând lecţii de scrimă. Tăiat şi amestecat, 
tăiat şi amestecat... tăie pachetul şi îl strânse la loc de vreo 
zece ori, cel puţin. Apoi, dintr-o singură mişcare, îl trânti pe 
birou şi îl întinse într-un semicerc lung, deranjând câteva dintre 
mărunţişurile lui Requin. 

— Alegeţi-vă o carte, spuse Locke. Una care vă place. Uitaţi- 
vă la ea, dar nu mi-o arătaţi. A 

Requin făcu precum i se spusese. In timp ce se uita la cartea 


pe care o alesese, Locke strânse restul pachetului tot dintr-o 
singură mişcare; le amestecă şi le tăie încă o dată, apoi împărţi 
pachetul şi lăsă doar jumătate pe birou. 

— Acum puneţi cartea pe care aţi ales-o deasupra acelei 
jumătăţi de pachet. Şi ţineţi minte ce era. 

După ce Requin înapoie cartea, Locke trânti cealaltă jumătate 
a pachetului peste ea. Luând tot pachetul în mâna stângă, îl mai 
tăie şi îl mai amestecă de cinci ori, apoi lăsă cartea de 
deasupra... patru de Cupe... pe biroul lui Requin şi zâmbi. 

— Stăpâne al Turnului  Păcatului, asta este cartea 
dumneavoastră. 

— Nu, rosti Requin, cu un surâs zeflemitor. 

— Rahat! Locke întoarse următoarea carte din pachet, 
Pecetea Soarelui. Aha... ştiam eu că este undeva pe-aici. 

— Nu, zise Requin. 

— La naiba! spuse Locke şi începu să întoarcă la repezeală 
cărţile din pachet. Opt de Turnuri? Trei de Turnuri? Trei de 
Cupe? Pecetea celor Doisprezece Zei? Cinci de Spade? Rahat. 
Stăpâna Florilor? 

Requin dădu din cap la fiecare carte. 

— Hhmm. Scuzaţi-mă puţin. Locke puse pachetul de cărţi pe 
biroul lui Requin, apoi scotoci cu mâna stângă pe sub mâneca 
dreaptă. După câteva secunde, îşi trase mâneca până deasupra 
cotului şi o prinse acolo. Deodată, un alt pachet de cărţi se ivi în 
mâna sa stângă. 

— la să vedem... Şapte de Spade? Trei de Turnuri? Nu, l-am 
zis deja pe-ăsta... Doi de Cupe? Şase de Cupe? Trei de Flori? La 
naiba, la naiba! Nici pachetul ăsta nu-i bun. 

Locke aşeză cel de-al doilea pachet lângă primul, pe biroul lui 
Requin, păru să se scarpine undeva sub cingătoarea neagră şi 
subţire de deasupra pantalonilor şi scoase apoi un al treilea 
pachet de cărţi. Rânji la Requin şi ridică din sprâncene. 

— Trucul ăsta ar ieşi şi mai bine dacă m-aş putea folosi de 
mâna dreaptă. 

— De ce? Văd că te descurci foarte bine şi fără ea. 

Locke oftă şi întoarse prima carte din noul pachet pe grămada 
tot mai mare de cărţi de pe birou. 

— Nouă de Cupe! Pare cunoscut? 


Requin râse şi dădu din cap. Locke aşeză cel de-al treilea 
pachet lângă cele aflate deja pe biroul lui Requin, se ridică şi 
mai scoase unul de undeva de lângă pantaloni. 

— Însă sunt sigur că oamenii dumneavoastră ar şti dacă eu aş 
ascunde patru pachete de cărţi, de vreme ce sunt experţi în 
observarea lor la un om fără jachetă şi pantofi... staţi puţin, am 
zis patru? Cred că am numărat greşit... 

Scoase un al cincilea pachet de undeva de sub tunica sa de 
mătase şi îl puse lângă micul turn de cărţi ce se înălța tot mai 
şubred pe marginea biroului. 

— Sigur nu aş fi putut ascunde cinci pachete de cărţi de 
străjile dumneavoastră, domnule Requin. Cinci ar fi de-a dreptul 
ridicol. Şi totuşi, iată-le... deşi mă tem că aici trebuie să mă 
opresc. Ar trebui să le scot dintr-un loc neplăcut, dacă aş mai 
avea şi altele. Şi mă tem că nu am cartea pe care aţi ales-o. Dar 
staţi puţin... ştiu unde aş putea să o găsesc... 

Se întinse peste biroul lui Requin, împinse sticla de vin la o 
parte şi păru să culeagă o carte de sub ea. 

— Cartea dumneavoastră, rosti el, învârtind-o între degetele 
de la mâna stângă. Zece de Spade. 

— Măi să fie, râse Requin, arătându-şi dinţii îngălbeniţi pe sub 
lentilele portocalii ale ochelarilor. Prea bine, prea bine. Şi cu o 
singură mână. Însă chiar de-ar fi să admit că poţi realiza 
asemenea trucuri, încontinuu, în faţa oamenilor mei şi-a 
celorlalţi oaspeţi... dumneata şi jupânul De Ferra aţi petrecut 
foarte mult timp la jocuri care sunt mult mai atent controlate 
decât partidele de cărţi. 

— Vă pot spune cum am trişat şi-acolo. Numai daţi-mi drumul. 

— De ce aş renunţa la un avantaj clar? 

— Atunci, schimbaţi-l pentru a obţine altul. Eliberaţi-mi mâna 
dreaptă, rosti Locke, punând în glas şi ultimul strop de 
sinceritate şi de pasiune pe care-l avea în el, şi vă voi spune de 
ce nu trebuie să vă mai încredeţi în actualul sistem de 
securitate din Turnul Păcatului. 

Requin îl ţintui cu privirea, îşi strânse degetele înmănuşate şi 
îi făcu un semn cu capul lui Selendri, în cele din urmă. Aceasta 
îşi retrase tăişurile... deşi continua să le aţintească spre Locke... 
şi apăsă un întrerupător din spatele biroului. Locke fu deodată 


liber să se ridice iar în picioare, frecându-şi încheietura dreaptă. 

— Vă mulțumesc, zise el cu o vervă de-a dreptul 
fermecătoare, într-adevăr, nu am jucat doar la partidele de cărți. 
Dar ce jocuri am evitat oare, în mod conştiincios? Roşii-şi-Negre. 
Numără până la Douăzeci. Dorinţa Preafrumoasei Fecioare. 
Toate jocurile la care un oaspete trebuie să joace împotriva 
Turnului Păcatului, în loc să înfrunte un alt oaspete. Jocuri 
concepute în mod matematic să ofere casei un avantaj 
substanţial. 

— E greu să faci profit altfel, jupâne Kosta. 

— Da. Şi complet nefolositor scopurilor unui trişor ca mine; 
mie îmi trebuie un om în carne şi oase, pe care să-l păcălesc. 
Nu-mi pasă câte mecanisme automate şi câţi crupieri puneţi 
dumneavoastră, într-un joc între oaspeţi, înşelătoria găseşte 
mereu o cale, la fel de sigur precum apa ce pătrunde prin 
îmbinările unei corăbii. 

— Alte vorbe îndrăzneţe, spuse Requin. Admir volubilitatea 
celor condamnaţi, jupâne Kosta, însă ştim prea bine amândoi că 
nu poţi trişa defel la, să zicem, Caruselul Hazardului, în afara 
unei complicităţi între cei patru participanţi, ceea ce nu ar avea 
nici o noimă. 

— Adevărat. Caruselul şi cărţile nu pot fi măsluite, cel puţin 
nu aici, în turnul dumneavoastră. Insă, când nu poţi înşela la joc, 
nu-ţi rămâne decât să-i înşeli pe jucători. Ştiţi ce este bela 
paranella? 

— Un somnifer. Alchimie costisitoare. 

— Da. Fără culoare, fără gust şi cu efect îndoit când este luată 
cu băuturi tari. Jerome şi cu mine ne-am prăfuit degetele cu aşa 
ceva înainte să atingem cărţile în timpul partidei de aseară. 
Doamna Corvaleur are un obicei bine-cunoscut de a mânca şi de 
a se linge pe degete în timp ce joacă. Mai devreme sau mai 
târziu, era limpede că drogul avea să o adoarmă. 

— Măi să fie! Requin părea de-a dreptul uluit. Selendri, ştii 
ceva despre treaba asta? 

— Pot confirma obiceiul lui Corvaleur, cel puţin, şopti ea. Pare 
a fi metoda ei preferată de a-şi enerva adversarii. 

— Ceea ce a şi făcut, încuviinţă Locke. A fost o adevărată 
plăcere să o vedem cum îşi face singură felul. 


— Să zicem că povestea ta este cât de cât plauzibilă, rosti 
Requin. Chiar mă mirase... leşinul subit al Izmilei. 

— Într-adevăr. Femeia aia este clădită ca o corabie făcută din 
Sticlă-străveche. Jerome şi cu mine goliserăm mai multe 
flacoane decât ea; iar cele pe care le băuse nu i-ar fi îmbătat 
nici măcar genele, dacă nu ar fi intervenit praful. 

— Posibil. Dar hai să vorbim şi despre alte jocuri. Alianțe 
Oarbe? 

O partidă de Alianțe Oarbe se disputa la o masă rotundă, cu 
margini înalte în faţa mâinilor fiecărui jucător, special concepute 
pentru ca toată lumea (mai puţin persoana din faţă, tocmai 
partenerul său) să vadă măcar o parte din cărţile sale. Fiecare 
participant, fără să scoată o vorbă, ţinea sub piciorul său drept 
piciorul stâng al persoanei din dreapta, de jur împrejurul mesei, 
astfel încât nici un jucător nu putea transmite semnale pe sub 
masă partenerului de joc. Partenerii erau astfel obligaţi să joace 
bazându-se numai pe instinct şi pe deducţii disperate, 
neputându-se vedea, auzi sau atinge unul pe celălalt. 

— O joacă de copii. Jerome şi cu mine am comandat nişte 
cizme speciale, cu tălpi de fier pe sub căptuşeală. Ne-am putut 
scoate cu grijă picioarele din ele, iar fierul a oferit în continuare 
senzaţia unui picior încălţat persoanei de lângă noi. Putem 
transmite cărţi întregi prin codul pe care îl avem. A mai dominat 
cineva jocul atât de autoritar cum am făcut-o noi? 

— Doar nu vorbeşti serios... 

— Vă pot arăta cizmele. 

— Mda... într-adevăr, păreaţi să aveţi un noroc ieşit din 
comun. Dar cum rămâne cu biliardul? Aţi repurtat o victorie 
celebră în faţa Lordului Landreval. Cum aţi fi putut aranja şi 
asta? Casa oferă toate bilele, tacurile şi serviciile. 

— Da, aşa că aceste trei lucruri nu puteau fi aranjate. l-am dat 
zece solari doftorului Lordului Landreval ca să-mi spună cu ce 
probleme medicale se confruntă. Se pare că este alergic la 
lămăâi. Jerome şi cu mine ne-am frecat gâtul, obrajii şi mâinile cu 
bucăţi de lămâie în fiecare seară, înainte să jucăm cu el, şi am 
folosit alte arome pentru a ascunde mirosul. După jumătate de 
ceas în preajma noastră se umfla atât de tare că de-abia mai 
vedea. Cred că nici până acum nu şi-a dat seama care era 


problema. 

— Vrei să spui că aţi câştigat o mie de solari cu câteva 
bucățele de /ămâie? Aiurea! 

— Desigur, aveţi dreptate. L-am rugat frumos să-mi 
împrumute o mie de solari, iar el s-a oferit să se lase umilit în 
public la jocul său preferat din bunătatea inimii sale. 

— Hmmm... 

— Cât de des a pierdut Landreval înainte să dea de mine şi de 
Jerome? O dată la cincizeci de jocuri? 

— Lămăi. Să fiu al naibii! 

— Da. Când nu poţi înşela la joc, ar fi bine să găseşti un mijloc 
de a-l înşela pe jucător. Cu ceva informaţii şi pregătiri, nu-i nici 
un jucător în turnul dumneavoastră pe care Jerome şi cu mine să 
nu îl putem juca pe degete ca pe-o păpuşă. La naiba, cineva cu 
talentele mele, care ar şti destul despre mine, ar putea probabil 
să mă ducă de nas cu uşurinţă. 

— Este o poveste frumoasă, jupâne Kosta. Requin se întinse 
peste birou şi sorbi din vin. Presupun că aş putea crede măcar o 
parte din ce susţii, aşa, de dragul discuţiei. Am bănuit eu că 
dumneata şi prietenul dumitale sunteţi negustori speculanţi cam 
tot atât cât sunt şi eu, însă în turnul meu puteţi pretinde că 
sunteţi duci sau dragoni cu trei capete, cât timp aveţi referinţele 
cuvenite. lar dumneata chiar le aveai înainte să intri în biroul 
meu în seara asta. Ceea ce ne aduce la cea mai importantă 
întrebare a serii... de ce naiba ai venit să-mi spui asta? 

— Trebuia să vă captez atenţia. 

— Deja mi-o captaseşi. 

— Imi trebuia mai mult de-atât. Trebuia să vă fac să-mi 
înţelegeţi abilităţile şi înclinațiile. 

— Ai obţinut şi asta, în măsura în care îţi accept povestea. Şi 
ce crezi dumneata că o să obţii cu asta? 

— O ocazie să spun ceea ce am de spus în speranţa că vă va 
intra bine în cap. 

— Cum? 

— N-am venit aici ca să îţi tapez muşteriii de câteva mii de 
solari, Requin! A fost distractiv, dar nu ăsta a fost scopul meu 
principal. 

Locke îşi întinse mâinile în lături şi surâse spăsit. 


— Am fost angajat să îţi sparg vistieria, îndată ce găsesc o 
cale de a şterpeli tot ce-i în ea de sub nasul tău. 


3 


Requin clipi. 

— Imposibil! 

— Inevitabil. 

— Acum nu-i vorba de scamatorii sau de lămâi, jupâne Kosta. 
Ce vrei să spui? 

— Incep să mă doară picioarele, zise Locke. Şi am gâtlejul 
oarecum uscat. 

Requin se uită la el, apoi ridică din umeri. 

— Selenari. Un scaun pentru jupân Kosta. Şi un pahar. 

Incruntându-se, Selendri se întoarse şi luă un scaun de lemn 
întunecat şi măiestrit, cu o pernă subţire de piele, de la locul său 
de lângă perete. Il lăsă în spatele lui Locke, iar el se aşeză cu un 
zâmbet pe faţă. Apoi scotoci în spatele său câteva clipe şi se 
întoarse cu un pocal de cleştar, pe care i-l dădu lui Requin. El 
luă sticla de vin şi vărsă un şuvoi generos de lichid roşu în pocal. 
Lichid roşu? Locke clipi... şi apoi se destinse. Kameleona, vinul 
schimbător, desigur. Unul dintre sutele de soiuri alchimice 
faimoase din Tal Verrar. Requin îi trecu pocalul, apoi se aşeză pe 
birou cu braţele încrucişate. 

— In sănătatea ta! zise Requin. O să aibă nevoie de tot 
ajutorul din lume. 

Locke sorbi îndelung din vinul cald şi îşi îngădui câteva 
secunde de meditaţie. Se minună de felul în care gustul caiselor 
se preschimba în buchetul mai intens al unei tarte de mere la 
jumătatea înghiţiturii. Numai sorbitura aceea făcea douăzeci de 
volani, dacă preţurile tăriilor rămăseseră aşa cum le ştia. Făcu 
un semn aprobator şi apreciativ către Requin, care flutură din 
mână cu nonşalanţă. 

— Jupâne Kosta, nu se poate să-ţi fi scăpat din vedere faptul 
că vistieria mea este cel mai bine apărată din Tal Verrar... cel 
mai bine păzit loc din tot oraşul, de fapt, chiar punând la 
socoteală camerele personale ale arhontelui însuşi. Requin trase 
de pielea strâmtă a mănuşii drepte cu degetele de la mâna 


stângă. Sau că este încastrată într-o structură de Sticlă- 
străveche pură, la care se poate ajunge doar trecând de mai 
multe nivele de mecanisme metalurgice şi automate care sunt, 
dacă-mi permiţi să mă periez singur, fără pereche. Sau că 
jumătate din consiliul Priorilor are o încredere atât de mare în 
ea, încât să-şi depună acolo o mare parte din averile personale. 

— Desigur, spuse Locke. Vă felicit în privinţa clientelei demne 
de laudă. Insă uşile vistieriei sunt protejate de mecanisme, iar 
aceste mecanisme sunt operate de oameni. Ceea ce încuie un 
om descuie altul, mai devreme sau mai târziu. 

— Repet, e imposibil. 

— lar eu vă corectez din nou. Dificil. „Dificil” şi „imposibil” 
sunt două concepte înrudite, deseori confundate între ele, dar 
care de fapt au foarte puţine în comun. 

— Ai mai multe şanse să aduci pe lume un hipopotam viu 
decât şansele pe care le are cel mai bun hoţ în viaţă să treacă 
de cordonul din jurul vistieriei mele, rosti Requin. Dar deja 
devine caraghios... am putea sta aici toată noaptea măsurându- 
ne bărbăţiile. Eu zic că a mea e lungă de cinci coţi, tu susţii că a 
ta are şase coţi şi mai şi scuipă flăcări. Hai să ne întoarcem la 
discuţia cu adevărat importantă. Dumneata ai recunoscut că 
mecanismele de la jocurile mele nu pot fi înşelate. Vistieria mea 
este cel mai sigur dintre aceste mecanisme; oare să fiu chiar eu 
persoana aceea în carne şi oase pe care ai de gând să o 
păcăleşti? 

— Se prea poate ca această discuţie să însemne totodată că 
îmi iau gândul de la aşa ceva. 

— Ce-are a face înşelarea oaspeţilor mei cu încercarea de a- 
mi sparge vistieria? 

— Iniţial, am jucat doar ca să ne pierdem în mulţime şi ca să 
ascundem felul în care vă urmăream fiecare mişcare. Insă 
timpul trecea şi nu avansam deloc. Partea cu înşelătoria a fost o 
simplă diversiune, ca să facem jocurile mai interesante. 

— Casa mea te plictiseşte? 

— Jerome şi cu mine suntem hoţi. Am măsluit cărţi şi-am şutit 
mărfuri din răsărit până în apus, de-aici până-n Camorr şi-napoi, 
ani întregi. Învârtitul ruletelor alături de cei înstăriți este 
distractiv doar pentru o vreme şi, cum nu avansam mai deloc cu 


spargerea, a trebuit să găsim o cale de a ne distra cumva. 

— Spargerea. Da, ai zis că aţi fost tocmiţi să veniţi aici. 
Dezvoltă-ţi ideea. 

— Partenerul meu şi cu mine am fost trimişi aici ca iscoade; 
suntem parte dintr-un plan foarte bine pus la punct. E cineva 
acolo care vrea să-ţi golească vistieria. Nu doar să o spargă, ci 
să o jefuiască. Să ia toată mierea şi să lase în urmă fagurele gol. 

— Cineva? 

— Cineva. Nu am nici cea mai mică idee cine; Jerome şi cu 
mine avem de-a face numai cu interpuşi. Toate încercările 
noastre de a afla cine-i în spatele acestei trebuşoare s-au 
dovedit a fi în zadar. Angajatorul nostru şi-a păstrat anonimatul 
în toţi aceşti doi ani. 

— Ţi se întâmplă des să lucrezi pentru angajatori anonimi, 
jupâne Kosta? 

— Numai dacă mă plătesc cu mormane de galbeni. Şi vă 
asigur că omul despre care vorbesc ne-a plătit foarte bine. 

Requin rămase în spatele biroului său, îşi scoase ochelarii şi 
îşi frecă ochii cu mâinile sale înmănuşate. 

— Ce mai e şi cu jocul ăsta, jupâne Kosta? De unde atâta 
bunăvoință ca să-mi mărturiseşti toate astea? 

— M-am săturat până în gât de angajatorul nostru. M-am 
săturat până în gât de tovărăşia lui Jerome. Tal Verrar-ul este pe 
gustul meu şi vreau să mă aranjez şi eu mai bine. 

— Vrei să trădezi? 

— Dacă ţineţi să-i spuneţi aşa, da. 

— Şi ce-aş avea eu de câştigat din toată treaba asta, mă rog? 

— In primul rând, o cale de-a lucra împotriva angajatorului 
meu. Jerome şi cu mine nu suntem singurii oameni implicaţi. Noi 
ne ocupăm de vistierie, şi-atâta tot. Informaţiile pe care le 
strângem despre operaţiunile tale sunt transmise mai departe. 
Ei se aşteaptă ca noi să găsim o modalitate de a-ţi sparge 
puşculiţa şi apoi au şi alte planuri pentru tine. 

— Continuă. 

— Celălalt avantaj ar fi reciproc. Vreau o slujbă. M-am săturat 
să fug dintr-un oraş într-altul în goana după lucru. Vreau să mă 
stabilesc în Tal Verrar, să-mi găsesc o casă, poate şi o nevastă. 
După ce te ajut cu angajatorul meu, vreau să lucrez pentru tine, 


aici. 

— Pe post de animator, poate? 

— Ai nevoie de un şef de sală, Requin. Zi-mi drept, mai eşti la 
fel de mulţumit de securitatea de-aici cum erai înainte să urc eu 
pe scări? Ştiu cum să trişez la fiecare joc la care se poate trişa 
aici şi, dacă nu aş fi fost mai ager decât oamenii tăi, până acum 
aş fi fost mort. Cine crezi că ar fi mai potrivit să se asigure că 
musafirii dumitale joacă cinstit? 

— Cererea ta este... logică. Graba cu care cauţi să te lepezi 
de angajatorul tău... nu prea. Nuţi-e teamă că o să se răzbune? 

— Nu şi dacă te ajut să ne pui pe amândoi la adăpost. Marea 
problemă constă în identificarea sa. Îi poţi veni de hac oricui pe 
lumea asta, odată ce afli cu cine ai de-a face. Dumneata ai toate 
găştile din Tal Verrar la degetul mic, iar Priorii ascultă de 
dumneata. Sunt sigur că te-ai descurca dacă ţi-am da nişte 
nume. 

— Cum rămâne cu partenerul tău, jupânul De Ferra? 

— Am făcut o echipă bună, zise Locke. Însă ne-am certat, nu 
demult, într-o chestiune extrem de personală. El crede că 
ofensa i-a fost iertată; te asigur că nu-i deloc aşa. Vreau să fiu 
chit cu el după ce ne ocupăm de angajator. Vreau să ştie, 
înainte să moară, că eu l-am înfundat. Dacă se poate, aş vrea 
să-l omor chiar eu. Asta şi slujba sunt tot ceea ce cer. 

— Mmm. Ce părere ai despre toate astea, Selendri? 

— Unele taine arată mai bine cu beregata tăiată, şopti ea. 

— S-ar putea să te temi că am de gând să te înlocuiesc, spuse 
Locke. Te asigur că atunci când am zis şef de sală chiar asta am 
avut în minte. Nu umblu după slujba ta. 

— Pe care oricum nu ai putea-o obține, jupâne Kosta, chiar 
dacă ai umbla după ea. 

Requin îşi trecu degetele pe braţul drept al lui Selendri şi îi 
strânse mâna nevătămată. 

— Îţi admir îndrăzneala doar până la un punct. 

— lertaţi-mă, amândoi. Nu am vrut să mă aventurez în 
presupuneri. Selendri, mă crezi sau nu, dar îţi dau dreptate. In 
poziţia ta, ar putea părea o mişcare înţeleaptă să scapi de mine. 
Tainele sunt periculoase pentru oamenii din breasla noastră. lar 
eu nu mai sunt mulţumit cu taina care-l înconjoară pe 


angajatorul nostru. Îmi doresc o viaţă mai predictibilă. Am fost 
cât se poate de deschis când am spus ce cer şi ce am de oferit. 

— Şi în schimb, zise Requin, eu primesc indicii despre o 
presupusă ameninţare la adresa unei vistierii pe care am întărit- 
o tocmai ca să fie impenetrabilă. 

— Acum câteva minute, erai la fel de sigur şi în privinţa 
oamenilor tai, şi a abilității lor de a-i depista pe trişori. 

— Ai trecut oare de măsurile de securitate care-mi ocrotesc 
vistieria pe-atât de conştiincios pe cât susţii că mi-ai păcălit 
crupierii, jupâne Kosta? Ai reuşit barem să treci de ele, cât de 
cât? 

— Nu îmi trebuie decât puţin timp, spuse Locke. O să găsesc 
eu o cale, mai devreme sau mai târziu. Nu mă dau bătut pentru 
că este prea greu; mă dau bătut pentru că aşa vreau eu. Darnu- 
i nevoie să mă crezi pe cuvânt; vezi ce am făcut în ultima 
vreme, eu şi cu Jerome. Întreabă în stânga şi-n dreapta şi vezi 
ce am făcut în oraş în ultimii doi ani. Avem câteva realizări care 
s-ar putea să-ţi deschidă ochii. 

— Aşa voi face, rosti Requin. Între timp, ce mă fac eu cu tine? 

— Nimic extraordinar, zise Locke. Întreabă în stânga şi-n 
dreapta. Stai cu un ochi pe mine şi pe Jerome. Lasă-ne să jucăm 
la turnul dumitale în continuare... îţi făgăduiesc să joc mai 
cinstit, cel puţin pentru următoarele câteva zile. Dă-mi timp să 
îmi pun la cale planurile şi să adun ce informaţii pot despre 
angajatorul meu anonim. 

— Să te las să pleci de-aici viu şi nevătămat? De ce nu te-aş 
ţine undeva, la loc sigur, şi între timp să îmi ostoiesc 
curiozitatea în privinţa ta? 

— Dacă mă iei în serios îndeajuns cât să îmi cântăreşti bine 
oferta, spuse Locke, atunci înseamnă că iei în serios şi 
potenţiala ameninţare din partea angajatorului meu. Dacă îşi dă 
seama cumva că am fost compromis, s-ar putea ca Jerome şi cu 
mine să fim puşi pe liber. Şi uite-aşa o să dai cu piciorul unei 
ocazii bune. 

— Mai bine zis nu-mi vei mai fi de folos. Îmi ceri o mare 
dovadă de încredere tocmai dumneata, un om care se oferă să- 
şi trădeze şi să-şi omoare partenerul de afaceri. 

— Dumneata ţii baierile pungii mele, întocmai cum biroul 


dumitale îmi prinsese mâna. Toţi banii pe care îi am aici, în Tal 
Verrar, îi ţin la Turnul Păcatului. Poţi întreba de numele meu la 
orice casă de bani din oraş şi-o să vezi că nu apare nicăieri. Îţi 
acord de bunăvoie acest avantaj asupra mea. 

— Un om care poartă duşmănie, o duşmănie serioasă, ar 
putea să dea naibii tot fierul alb din lume pentru un singur prilej 
de-a îşi atinge adevărata ţintă, jupâne Kosta. Am fost acea ţintă 
de prea multe ori pentru a uita asta. 

— Nu sunt bătut în cap, rosti Locke, luând înapoi unul dintre 
pachetele de cărţi de pe biroul lui Requin. Le amestecă de 
câteva ori fără să se uite la ele. Jerome m-a jignit fără motiv. 
Dacă mă plăteşti bine şi te porţi frumos cu mine, nu-ţi voi da 
niciodată motiv de nemulţumire. 

Locke trase cartea de deasupra, o întoarse şi o aşeză cu faţa 
în sus lângă resturile cinei lui Requin. Era Stăpânul de Turnuri. 

— Eu am ales în mod voit să trec de partea dumitale, dacă mă 
primeşti. Fă un rămăşag, jupâne Requin! Sorţii îţi surâd. 

Requin îşi scoase ochelarii din buzunarul hainei şi îi puse iar la 
ochi. Păru să se concentreze asupra cărţii; o vreme, nimeni nu 
scoase o vorbă. Locke sorbi încet din paharul cu vin, care acum 
era bleu şi avea gust de ienupăr. 

— De ce, lăsând orice altceva la o parte, ţi-aş îngădui eu să 
încalci regula de căpătâi a turnului meu după bunul tău plac, 
fără să păţeşti nimic? zise Requin în cele din urmă. 

— Doar pentru că îmi închipui că trişorii sunt de obicei 
descoperiţi de oamenii dumitale sub ochii celorlalţi oaspeţi, 
spuse Locke, străduindu-se să pară cât mai sincer şi pocăit cu 
putinţă. Tot ce am mărturisit va rămâne între aceşti patru 
pereţi. Selendri nu le-a zis nici măcar slujitorilor care ne-au 
însoţit de ce sunt adus aici. 

Requin oftă, apoi scoase un solar de aur din surtucul său 
stacojiu şi îl aşeză deasupra Stăpânului de Turnuri de pe masă. 

— O să pariez o sumă modestă, pentru început, rosti el. Dacă 
faci ceva neobişnuit sau îngrijorător, nu vei supravieţui destul ca 
să apuci să te gândeşti de două ori. La cel mai mic semn că 
povestea ta a fost o minciună, o să pun să ţi se toarne sticlă 
topită pe gâtlej. 

— Aă... mi se pare corect. 


— Câţi bani aveţi pe răbojul de-aici? 

— Ceva mai mult de trei mii de solari. 

— Două mii nu mai sunt ai voştri. Vor rămâne pe răboj pentru 
ca jupânul De Ferra să nu intre la bănuieli, dar o să dau ordin ca 
aceşti bani să nu poată fi retraşi. Consideră-l un avertisment: 
regulile mele nu pot fi încălcate decât cu voia mea. 

— Au! Presupun că ar trebui să fiu recunoscător. Adică, chiar 
sunt. Vă mulţumesc. 

— Mergi pe coji de nucă pe lângă mine, jupâne Kosta! Păşeşte 
cu grijă! 

— Deci pot pleca? Şi pot socoti că sunt în slujba dumitale? 

— Poţi pleca. Şi poţi socoti că te to/erez. Vom vorbi din nou 
după ce aflu mai multe despre trecutul dumitale. Selendri te va 
însoţi înapoi la primul cat. Şi-acum dispari de-aici! 

Cu un aer de uşoară dezamăgire, Selendri îşi strânse degetele 
de aramă ale mâinii sale artificiale, până când aceasta reveni la 
forma ei iniţială şi tăişurile se făcură nevăzute. Făcu un semn cu 
mâna spre scări şi căutătura pe care i-o aruncă îi lăsă de înţeles 
cam câtă răbdare ar avea ea cu el dacă răbdarea lui Requin şi- 
ar atinge limitele. 


4 


Jean Tannen citea într-un separeu de la Bolta Poleită, un club 
de pe cea de-a doua terasă a Savrolei, la numai câteva străzi 
mai jos de Vila Candessa. Bolta era un labirint de separeuri din 
lemn întunecat, bine capitonate cu piele, pentru confortul 
muşteriilor care doreau un grad sporit de intimitate. Chelnerii, 
purtând şorţuri de piele şi bonete roşii, nu aveau voie să 
vorbească, răspunzând tuturor cererilor adresate de clienţi 
printr-o înclinare sau scuturare a capului. 

Cina lui Jean, ţipar-de-piatră afumat în sos de coniac de 
caramel, zăcea ciopârţită în bucățele şi împrăştiată precum 
resturile unei bătălii. Îşi croia încet drum prin desert, un roi de 
libelule din martipan, cu aripi de zahăr tos ce licăreau în lumina 
domoală a lumânărilor din separeu. 

Jean era cufundat în lectura unui exemplar legat în piele din 
Tragedia celor Zece Trădători Cinstiţi de Lucarno şi nu îl observă 


pe Locke până când acesta nu se aşeză de cealaltă parte a 
mesei. 

— Leocanto! M-ai speriat. 

— Jerome. Amândoi vorbeau cu glas şoptit. Chiar erai agitat, 
nu-i aşa? Cu nasul într-o carte ca să nu o iei razna. Unele lucruri 
nu se schimbă. 

— Nu eram agitat. Eram doar îngrijorat, în limitele normalului. 

— Nu aveai de ce. 

— Deci s-a făcut? M-ai trădat cu succes? 

— Te-am trădat. Eşti vândut. Un om mort. 

— Minunat! Şi atitudinea lui? 

— Precaută. Cum e mai bine, zic eu. Dacă ar fi fost prea 
entuziasmat, mi-aş fi făcut griji, iar dacă nu ar fi fost 
entuziasmat deloc, ei bine... Locke îşi înfipse un cuţit invizibil în 
piept şi îl răsuci de câteva ori. Ce-i ăsta? Tipar afumat? 

— Serveşte-te. E umplut cu caise şi cu ceapă galbenă. Nu-i 
chiar pe gustul meu. 

Locke apucă furculiţa lui Jean şi luă câteva îmbucături din 
tipar; după toate aparențele, aprecia umplutura mai mult decât 
Jean. 

— Se pare că o să pierdem două treimi din ce avem în cont, 
zise el după ce luă câteva îmbucături. O taxă pe trişat, ca să îmi 
amintesc pe viitor că nu trebuie să profit prea mult de răbdarea 
lui Requin. 

— Păi, nu-i ca şi cum ne aşteptam să ieşim din oraş cu banii 
din conturile alea. Ar fi fost plăcut dacă i-am mai fi avut câteva 
săptămâni, măcar. 

— Intr-adevăr. Insă mă tem că alternativa ar fi fost o operaţie 
pe birou, fie că aveam nevoie de o mână amputată sau nu. Ce 
citeşti? 

Jean îi arătă titlul şi Locke se făcu că vomită. 

— Lucarno? De ce întotdeauna Lucarno? Îl târăşti după tine, 
oriunde mergi, cu tot cu blestematele lui de romane cavalereşti. 
O să ţi se moleşească de tot creierul de la poveştile alea 
siropoase. O să ajungi mai pregătit să îngrijeşti flori de grădină 
decât să duci la bun sfârşit escrocherii. 

— Las’ că o să îţi critic şi eu lecturile, jupâne Kosta, de îndată 
ce-o să te văd citind, replică Jean. 


— Am citit la viaţa mea! 

— Istorie şi biografii, în mare parte cele recomandate de 
Lanţuri. 

— Şi ce-i în neregulă cu aceste genuri, mă rog? 

— În ce priveşte istoria, trăim în ruinele sale. Cât despre 
biografii, trăim cu urmările tuturor deciziilor luate în ele. Nu le 
citesc niciodată de plăcere. E ca şi cum ai cerceta amănunţit o 
hartă după ce ai ajuns la destinaţie. 

— Dar romanele cavalereşti nu sunt adevărate şi nici n-au fost 
vreodată. Asta nu le răpeşte un pic din savoare? 

— Ce alegere interesantă de cuvinte! „Nu sunt adevărate şi 
nici n-au fost vreodată.” Oare este vreun gen literar mai potrivit 
pentru oamenii cu meseria noastră? De ce te împotriveşti atât 
de aprig ficţiunii, când noi ne câştigăm pâinea cu ajutorul ei? 

— Trăiesc în lumea reală, zise Locke, şi metodele mele sunt 
desprinse din lumea reală. Aşa cum spui tu, sunt o meserie. O 
chestie practică, nu un moft romantic. 

Jean lăsă cartea din mână şi bătu uşor în copertă. 

— Spre aşa ceva ne îndreptăm noi, Ghimpe... sau tu, barem. 
Dacă ne cauţi prin cărţi de istorie, o să ne găseşti prin note de 
subsol. Caută-ne prin legende şi s-ar putea să ne găseşti în 
centrul atenţiei. 

— Prezentaţi exagerat, mai bine zis. Fals. Ridicaţi în slăvi sau 
călcaţi în picioare. Adevărul despre îndeletnicirile noastre va 
muri odată cu noi şi nimeni altcineva nu va avea habar despre 
ce-am făcut. 

— Mai bine aşa decât anonimatul! Mi-aduc aminte că într-o 
vreme îţi plăcea teatrul. Piesele, cel puţin. 

— Da. Locke îşi împreună mâinile pe masă şi îşi cobori glasul 
şi mai mult: Ştii bine ce s-a ales de asta. 

— lartă-mă, rosti Jean cu un oftat. Ar fi trebuit să mă gândesc 
mai bine înainte să aduc din nou în discuţie acel subiect roşcat. 

Un chelner se ivi în uşa micului separeu, privindu-l stăruitor 
pe Locke. 

— A, nu, zise acesta, punând furculiţa lui Jean la loc pe 
farfuria cu ţipar. Nimic pentru mine. Eu aştept numai ca 
prietenul meu să-şi isprăvească viespile în zahăr candel. 

— Libelule. Jean o trosni pe ultima în gură, o înghiţi aproape 


întreagă şi îşi îndesă cartea sub haină. Adu-mi nota, ca să ne 
socotim. 

Chelnerul îşi înclină uşor capul, luă tacâmurile folosite de pe 
masă şi lăsă în loc o bucăţică de hârtie prinsă de o tăbliță din 
lemn. 

— Ei bine, spuse Locke în timp ce Jean număra gologanii din 
pungă, nu mai avem nimic stabilit în seara asta. Nu încape 
îndoială că Requin ne ia chiar acum la ochi. Cred că s-ar cuveni 
să ne relaxăm o noapte sau două, ca să nu îl supărăm. 

— Minunat, rosti Jean. Ce-ar fi să hoinărim puţin, poate chiar 
să luăm o barcă până la Galeriile de Smarald? Au cafenele acolo 
şi muzică. Oare lui Leo şi lui Jerome le stă în fire să se 
cherchelească niţel şi să fugărească dansatoare din cârciumi? 

— Jerome poate răpune câtă bere doreşte şi le poate necăiji 
pe dansatoarele din cârciumi până ne-o goni soarele pe la 
casele noastre. Leo va sta şi va urmări spectacolul. 

— Şi poate că se va juca de-a „uite umbra! unde-i umbra?” cu 
oamenii lui Requin? 

— Poate. La naiba, îmi doresc să-l mai fi avut pe Goangă cu 
noi, să pândească pe acoperişuri. Ne-ar fi prins bine nişte ochi 
acolo sus; nu poţi avea încredere în nimeni în oraşul ăsta. 

— Eu îmi doresc să-l mai fi avut pe Goangă cu noi, şi-atât, 
rosti Jean cu un oftat. 

Işi croiră drum până la foaierul clubului, sporovăind încet 
despre afaceri închipuite între jupânii Kosta şi De Ferra, 
improvizând tot soiul de nimicuri pentru urechile curioase. 
Imediat după miezul nopţii, ajunseră în liniştea ordonată dintre 
zidurile înalte ale Savrolei. Locul era curat şi se simţea mâna 
omului: nu tu neisprăviţi pe-aici, nici sânge pe alei, nici pişat 
prin şanţuri. Străzile din cărămidă cenuşie erau bine luminate de 
felinare argintii în cadre legănate din fier; tot cartierul părea 
încadrat de lumina puternică a lunii, deşi cerul nopţii era 
acoperit cu un strat înalt de nori întunecaţi. 

Femeia îi aştepta în umbrele din stânga lui Locke. Îşi potrivi 
pasul cu al lui când o luară în josul străzii. Unul dintre stiletele 
din mânecile lui Locke îi alunecă în palmă înainte să-şi poată 
înfrâna reflexul, însă ea rămase la jumătate de stânjen în spate, 
cu mâinile la spate. Era tinerică, scundă şi zveltă, cu părul negru 


prins într-o coadă lungă. Purta o haină întunecată, cât de cât 
elegantă, şi o pălărie în patru colţuri, cu o eşarfă lungă şi 
cenuşie de mătase care-i atârna în urmă pe când mergea, 
precum flamura unei corăbii. 

— Leocanto Kosta, rosti ea cu un glas plăcut şi calm. Ştiu că 
tu şi prietenul tău sunteţi înarmaţi. Hai să nu facem lucrurile mai 
grele decât e cazul. 

— Ce vreţi să spuneţi, doamnă? 

— Dacă faci o mişcare cu pumnalul din mână, o să te trezeşti 
cu o săgeată înfiptă în gât. Spune-i prietenului tău să-şi ţină 
securile sub haină. Hai să mergem mai departe. 

Jean începu să-şi mişte mâna stângă pe sub haină; Locke îl 
prinse cu dreapta şi clătină din cap. Nu erau singuri pe stradă; 
oamenii se zoreau, fiecare în treaba sa, însă unii dintre ei îi 
ţintuiau cu privirile pe cei doi prieteni. Unii dintre ei stăteau 
neclintiţi pe alei umbrite, purtând mantii neobişnuit de groase 
pentru acel anotimp. 

— Rahat, bombăni Jean. Acoperişurile. 

Locke aruncă o privire scurtă în sus. Deasupra străzii, pe 
acoperişurile clădirilor de trei sau patru etaje, se puteau 
întrezări siluetele a cel puţin doi bărbaţi mişcându-se odată cu 
ei, purtând obiecte subţiri şi curbate în mâini. 

Arcuri. 

— Se pare că ne-aţi prins la înghesuială, doamnă, spuse 
Locke, strecurându-şi stiletul într-un buzunar al hainei şi 
arătându-i mâna goală. Cărui fapt îi datorăm plăcerea atenţiei 
dumneavoastră? 

— Cineva doreşte să poarte o discuţie cu voi. 

— E limpede că a ştiut unde să ne găsească. De ce nu ne-a 
însoţit la cină? 

— Discuţiile ar trebui să fie între patru ochi, nu crezi? 

— Oare v-a trimis un om dintr-un turn înalt? 

Femeia surâse, dar nu zise nimic. O clipă mai târziu, le făcu 
semn înainte. 

— La următoarea cotitură, faceţi stânga. O să vedeţi o uşă 
deschisă, în prima clădire din dreapta. Intraţi acolo. Urmaţi 
instrucţiunile. 

Intr-adevăr, uşa făgăduită îi aştepta imediat după următoarea 


intersecţie, un dreptunghi de lumină galbenă, dublat de un altul 
pe pământ. 

Femeia intră prima. Locke, conştient de prezenţa a cel puţin 
patru sau cinci pândari pe lângă arcaşii de pe acoperişuri, oftă şi 
îi făcu un semn iute cu mâna lui Jean... ușure!/, uşurel. 

Locul arăta ca o prăvălie, nefolosită, dar în stare bună. Mai 
erau şase oameni în încăpere, bărbaţi şi femei cu pieptare 
argintii de piele ce se sprijineau de pereţi. Patru dintre ei aveau 
arbalete încărcate, care înăbuşiră iute orice tentativă de 
rezistenţă i-ar fi trecut prin cap lui Locke. Nici măcar Jean nu 
putea spera să echilibreze situaţia. 

Unul dintre arbaletrieri închise încet uşa, iar femeia care îi 
condusese aici pe Locke şi pe Jean se întoarse. Mantia i se dădu 
la o parte şi Locke putu vedea că şi ea purta o armură din piele 
tăbăcită. Întinse mâinile spre ei. 

— Armele! spuse ea pe un ton politicos, dar poruncitor. 
Uşurel. 

Când Locke şi Jean priviră unul către celălalt, ea pufni în râs. 

— Nu fiţi proşti, domnilor! Dacă voiam să vă omorâm, aţi fi 
fost deja ţintuiţi de perete. Voi avea grijă de bunurile 
dumneavoastră. 

Incet, resemnat, Locke scoase cele două stilete din haină, iar 
Jean îl imită, scoțând cele două securi şi nu mai puţin de trei 
pumnale. 

— Imi plac oamenii care pleacă pregătiţi la drum, zise femeia. 
Dădu armele unuia dintre bărbaţii din spatele ei şi scoase două 
glugi din pânză uşoară de sub haină. Le azvârli lui Locke şi lui 
Jean. 

— Puneţi-le pe cap, vă rog! Apoi putem purcede la drum. 

— De ce? Jean îşi mirosi bănuitor gluga, iar Locke îl imită. 
Pânza părea să fie curată. 

— E pentru protecţia voastră. Chiar vreţi să fiţi văzuţi duşi pe 
stradă cu străji? _ 

— Nu prea, rosti Locke. Incruntându-se, îşi trase gluga pe cap 
şi descoperi că totul în jur era cufundat în beznă. 

Se auzi sunetul unor paşi şi foşnetul hainelor. Mâini vânjoase 
îi apucară braţele lui Locke şi i le strânseră la spate. O clipă mai 
târziu, simţi cum i se leagă ceva în jurul încheieturilor. Auzi 


lângă el un oarecare freamăt şi câteva mormăieli nervoase; 
pesemne că de Jean se ocupaseră mai mulţi oameni. 

— Aşa, se auzi glasul femeii, acum din spatele lui Locke. Şi- 
acum, în pas alergător. Nu trebuie să vă temeţi că o să cădeţi; 
veţi fi ajutaţi. 

Prin „ajutaţi” era clar că voia să spună că vor fi prinşi de braţe 
şi duşi astfel. Locke simţi mâini care îi strângeau bicepşii şi îşi 
drese glasul: 

— Unde mergem? 

— O să facem o plimbare cu barca, jupâne Kosta, spuse 
femeia. Nu mai puneţi întrebări, fiindcă nu vă voi răspunde. Hai 
să mergem! 

Se auzi un scârţâit când uşa fu deschisă din nou şi o senzaţie 
scurtă de ameţeală când fu împins şi direcționat de oamenii 
care-l ţineau. Şi-apoi ieşiră iarăşi în noaptea umedă şi caldă din 
Tal Verrar, iar Locke simţi cum sudoarea începe să i se scurgă 
pe frunte. 


REMINISCENŢĂ 2 


Planuri bine puse la punct 


1 


— Rahat, zise Locke când pachetul de cărţi i se împrăştie din 
mâna rănită. 

Jean se dădu la o parte din calea viscolului de hârtii ce se 
împrăştiară în toată trăsura. 

— Încearcă din nou, spuse Jean. Poate că a optsprezecea oară 
va fi cu noroc. 

— Şi eram atât de priceput la amestecatul cărţilor cu o 
singură mână... Locke începu să culeagă cărţile şi să le 
reorganizeze într-o grămadă ordonată. Fac prinsoare că m-aş 
descurca mai bine decât Calo şi Galdo. La naiba, ce mă mai 
doare mâna! 

— Ştiu că te-am cam forţat să exersezi, dar îţi ieşiseşi din 
mână înainte să capeţi rănile alea. Ai răbdare. 

Ploaia mocănească răpăia în jurul trăsurii negre de lux care 
sălta pe drumul vechi, din vremea Tronului Therin, printre 
dealurile de la est de coasta Tal Verrar-ului. O femeie cocoşată, 
între două vârste, trăgea hăţurile celor şase cai, cu gluga 
mantiei trasă peste cap pentru a-i feri pipa care mocnea încet. 
Doi străjeri se zgribuleau nefericiţi pe scara din spate, prinşi la 
brâu cu chingi late din piele. 

Jean frunzărea un teanc de însemnări, dând paginile de 
pergament înainte şi înapoi, mormăind în barbă. Ploaia izbea cu 
putere partea dreaptă a cabinei închise, însă ferestruica din 
stânga rămăsese deschisă, plasa şi obloanele de piele fiind trase 
în lături pentru a lăsa să intre aerul cald şi umed cu aroma 
câmpurilor cu bălegar şi smârcurilor sărate. Un mic glob 
alchimic, aşezat pe locul capitonat de lângă Jean, asigura lumină 
pentru citit. Trecuseră două săptămâni de când plecaseră din 
Vel Virazzo şi acum se aflau la câteva sute bune de kilometri 
spre nord-vest, fără să mai fie nevoiţi a se mânji cu terci de 


mere pentru a se deplasa nestingheriţi. 

— Uite ce-am aflat de la sursele mele, rosti Jean când Locke 
isprăvi de adunat cărţile. Requin are vreo patruzeci şi ceva de 
ani. E născut în Tal Verrar, dar vorbeşte un pic de vadrană şi se 
zice că ar fi un as în therina Tronului. Este colecţionar de artă, 
înnebunit după pictorii şi sculptorii din ultimii ani ai imperiului. 
Nimeni nu ştie ce a făcut până acum douăzeci de ani. Se pare că 
a câştigat Turnul Păcatului după un pariu şi l-a azvârlit pe fostul 
proprietar pe fereastră. 

— Şi se are bine cu Priorii? 

— Cu majoritatea lor, da. 

— Ai idee cam cât bănet are în vistierie? 

— După o estimare moderată, trebuie să aibă măcar destul 
cât să plătească pierderile casei. Nu şi-ar putea permite să se 
facă de râs în această privinţă... aşa că vreo cincizeci de mii de 
solari tot trebuie să fie. La asta se adaugă atât averea 
personală, cât şi mărfurile şi averile multor oameni. E adevărat 
că nu plăteşte dobânzi mari precum alte case de bani, dar nici 
nu ţine balanţe contabile pentru perceptorat. Se zice că ar avea 
un singur catastif, ascuns pe cine ştie unde, de care se ocupă 
personal. Toate astea sunt zvonuri, desigur. 

— Acei cincizeci de mii nu acoperă decât fondurile casei, nu-i 
aşa? Deci cam la cât crezi că se ridică valoarea totală a 
conţinutului vistieriei? 

— E ca şi cum aş ghici în cărţi fără să le văd, măcar, însă aş 
spune... trei sute de mii? Trei sute cincizeci? 

— Pare rezonabil. 

— Păi, amănuntele care ţin de vistierie în sine sunt mult mai 
sigure. Se pare că pe Requin nu-l deranjează să lase să răsufle 
unele lucruri. Consideră că asta îi descurajează pe hoţi. 

— Aşa se întâmplă mereu, nu? 

— În cazul de faţă, s-ar putea să aibă un motiv temeinic. 
Ascultă. Turnul Păcatului are aproape treizeci de stânjeni 
înălţime şi este un cilindru gros făurit din Sticlă-străveche. Ştii 
despre ce vorbesc, că doar acum vreo două luni ai încercat să 
sari de pe un turn de ăsta. Mai coboară vreo treizeci de metri 
într-un deal de sticlă. Are o uşă la nivelul străzii şi o alta la 
vistieria de sub turn. Una singură. Nu tu tunele secrete ori intrări 


lăturalnice. Solul este Sticlă-străveche pură; nu poţi săpa prin el 
nici într-o mie de ani. 

— Mmmm-hmmm. 

— Requin are în permanenţă cel puţin patru oameni la fiecare 
etaj, plus zecile de străji de la mesele de joc, crupieri şi chelneri. 
La etajul trei se află un foaier unde mai ţine ascunşi şi alţii. Aşa 
că închipuie-ţi: cel puţin cincizeci sau şaizeci de slujitori 
credincioşi la datorie, plus încă douăzeci sau treizeci pe care îi 
poate chema la nevoie. Unde mai pui că sunt şi nişte brute cu 
toţii. li place să-şi aleagă oamenii dintre foşti ostaşi, mercenari, 
hoţi şi alţii asemenea. Le dă slujbe uşoare Oamenilor Potriviţi 
pentru treburi bine duse la capăt şi îi plăteşte de parcă ar fi 
copiii lui răsfăţaţi. In plus, umblă poveşti despre crupieri care îşi 
primesc leafa pe un an din bacşişul vreunui nobil norocos într-o 
noapte sau două. E puţin probabil să poată fi mituit cineva de- 
acolo. 

— Mmmm-hmmm. 

— Are trei rânduri de uşi la vistierie, toate din lemn de scoruş 
îmbrăcat în fier, de vreo zece centimetri grosime. Se zice că 
ultimul rând de uşi este întărit cu oţel înnegrit, aşa că, şi dacă ai 
avea la dispoziţie o săptămână întreagă pentru a le ciopârţi pe 
primele două, tot nu ai putea trece de a treia. Toate sunt 
prevăzute cu mecanisme automate, cele mai bune şi mai 
costisitoare produse verrari, modele personalizate făurite de 
maeştrii din Breasla Meşteşugarilor. Ordinele sunt mereu 
aceleaşi: nici un rând de uşi nu se deschide dacă nu este el de 
faţă; el supraveghează personal toate depunerile şi retragerile. 
Deschide uşile de cel mult două ori pe zi. În spatele primului 
rând de uşi se află cam patru sau opt străjeri, în odăi cu paturi 
de campanie, mâncare şi apă. Pot rezista acolo şi o săptămână, 
dacă sunt asediați. 

— Mmmm-hmmm. 

— Rândurile de uşi din interior nu se deschid decât cu o cheie 
pe care o ţine mereu la gât. Uşile de la exterior nu se deschid 
decât cu o cheie pe care i-o dă doar majordomului său. Aşa că ai 
avea nevoie de amândouă ca să treci de uşi. 

— Mmmm-hmmm. 

— lar capcanele... sunt de-a dreptul demente sau cel puţin 


aşa umblă vorba. Plăci false, contragreutăţi, arbalete fixate în 
pereţi şi în tavane. Otrăvuri care acţionează la cea mai mică 
atingere, jeturi de acid, încăperi pline cu şerpi sau păianjeni 
veninoşi... Un tip mi-a spus chiar că înainte de ultima uşă eo 
cameră care se umple cu un nor de praf de orhidee-înăbuşitoare 
şi, în timp ce mori sufocat, colac peste pupăză mai cade şi o 
bucată de feştilă care aprinde toată drăcia aia de te face scrum. 
Asta aşa, ca pedeapsă pentru ofensă. 

— Mmmm-hmmm. 

— Unde mai pui că vistieria interioară este străjuită de un 
dragon şi de cincizeci de femei goale înarmate cu sulițe otrăvite, 
toate gata să-şi dea viaţa pentru Requin. Toate roşcate. 

— Pe-asta ai scornit-o tu, Jean! 

— Voiam să văd dacă eşti atent. Oricum, ce vreau eu să zic 
este că poate să aibă şi un milion de solari acolo, îndesaţi în saci 
tocmai buni de cărat. Tind să cred că această vistierie nu poate 
fi spartă, asta dacă nu cumva nu ai la dispoziţie trei sute de 
oşteni, şase sau şapte căruţe şi o echipă de meşteri meşteşugari 
despre care nu mi-ai zis. 

— Întocmai. 

— Deci ai la dispoziţie trei sute de oşteni, şase sau şapte 
căruţe şi o echipă de meşteri meşteşugari despre care nu mi-ai 
zis? 

— Nu, nu ne avem la dispoziţie decât pe noi, pungile noastre 
de bani, trăsura asta şi un pachet de cărţi. Încercă o manevră 
complicată cu cărţile, şi acestea îi zburară iar din mână, 
împrăştiindu-se pe scaunul celălalt. Of, lua-o-ar naiba de treabă! 

— Atunci, dacă mă pot repeta, Prinţ al Scamatoriei, poate că 
n-ar fi rău să luăm în considerare o altă ţintă din Tal Verrar... 

— Nu cred că ar fi o mişcare înţeleaptă. Tal Verrar-ul nu are o 
aristocrație plină de gogomani pe care să-i ducem noi de nas. 
Arhontele este un despot militar ţinut încă în frâu... poate 
interpreta legile după cum socoteşte de cuviinţă, aşa că aş 
prefera să nu-l călcăm pe bătături. Sfatul Priorilor este format 
din negustori de rând, care sunt al naibii de greu de înşelat. 
Sunt o grămadă de muşterii pentru lovituri mărunte, dar, dacă 
vrem să dăm marea lovitură, Requin este cea mai potrivită ţintă. 
El are exact ce ne trebuie, exact acolo de unde putem lua. 


— Şi totuşi, vistieria lui... 

— Stai să-ţi spun ce-o să facem în privinţa vistieriei lui, îl 
întrerupse Locke. 

Locke vorbi câteva minute, adunându-şi cărţile din pachet, 
schiţându-şi planul, în linii mari. Sprâncenele lui Jean se arcuiră, 
fiind cât pe ce să-şi ia zborul. 

— ... Şi cu asta basta. Ce mai zici acum, Jean? 

— Să fiu al naibii! S-ar putea să meargă. Dacă... 

— Dacă? 

— Eşti sigur că mai ţii minte cum să foloseşti chingile de 
căţărare? Eu mi-am cam pierdut exerciţiul. 

— Păi, o să avem destul timp la dispoziţie ca să exersăm, nu-i 
aşa? 

— Să sperăm. Hmmm. Şi o să avem nevoie de un dulgher. 
Unul din afara Tal Verrar-ului, bineînţeles. 

— Putem să ne interesăm şi de asta după ce punem un ban 
deoparte. 

Jean oftă şi toată zeflemeaua se scurse din el ca vinul dintr-un 
burduf găurit. 

— Cred că... singura problemă rămâne... La naiba! 

— Ce? 

— Eu, ăă... of, la naiba! Ai de gând să mă laşi de izbelişte din 
nou? Sau pot să am încredere în tine? 

— Să ai încredere? Jean, doar nu... La naiba, convinge-te 
singur! Ce-am tot făcut? Am exersat, am urzit... şi mi-am cerut 
iertare încontinuu! Îmi pare rău, Jean, chiar îmi pare rău! Vel 
Virazzo a fost o scăpare. Mi-e dor de Calo, Galdo şi de Goangă. 

— Şi mie mi-e dor, dar... 

— Ştiu. Am lăsat tristeţea să mă doboare. Am fost al naibii de 
egoist şi ştiu cât de greu trebuie să-ţi fi fost şi ţie. Am spus nişte 
chestii prosteşti. Însă credeam că m-ai iertat. Să fi înţeles oare 
greşit? Glasul lui Locke se înăspri: Să înţeleg că iertarea ta e 
într-un permanent du-te-vino? 

— Hei, nu-i corect! Numai că... 

— Numai că... ce? Sunt eu deosebit, Jean? Sunt singurul 
nostru punct slab? M-am îndoit eu vreodată de aptitudinile tale? 
Te-am tratat eu vreodată ca pe-un copil? Nu eşti maică-mea, la 
naiba, şi în nici un caz nu eşti Lanţuri. Nu putem lucra în echipă 


dacă ai de gând să mă judeci aşa. 

Se holbară unul la celălalt, străduindu-se să păstreze o 
atitudine de indignare detaşată, fără însă a izbuti. Atmosfera din 
micuța cabină deveni mohorâtă, iar Jean se întoarse şi se uită 
posac pe geam câteva clipe, în timp ce Locke amesteca mâhnit 
cărţile. Incercă încă o dată să le mai taie cu o singură mână şi 
nici unul dintre ei nu păru surprins când un vifor de cărţi acoperi 
scaunul de lângă Jean. 

— Imi pare rău, rosti Locke pe când cărţile cădeau primprejur. 
lar am dat cu bâta-n baltă. Of, pe toţi zeii, când oare am 
descoperit cât de uşor este să fim cruzi unul cu celălalt? 

— Ai dreptate, încuviinţă Jean. Nu sunt Lanţuri şi în nici un caz 
nu sunt maică-ta. Nu ar trebui să te tot împing de la spate. 

— Ba ar trebui. M-ai împins de pe galionul ăla şi m-ai împins 
afară din Vel Virazzo. Ai avut dreptate. M-am purtat îngrozitor şi 
pot să înţeleg dacă încă ai... îndoieli în privinţa mea. Am fost 
atât de copleşit de ceea ce pierdusem, încât am uitat ce mai 
aveam încă. Mă bucur că încă îţi mai pasă de mine îndeajuns 
încât să mă iei la şuturi atunci când o merit. 

— Eu, ăă, uite... şi mie îmi pare rău. Eu doar... 

— La naiba, nu mă mai întrerupe când îmi fac autocritica atât 
de smerit! Mi-e ruşine de felul în care m-am purtat în Vel 
Virazzo. Mi-am bătut joc de toate cele prin care am trecut 
împreună. Promit să mă comport mai frumos. Te-ai mai liniştit 
acum? 

— Da. Da, m-am liniştit. 

Jean începu să adune cărţile împrăştiate şi umbra unui surâs îi 
flutură pe chip. Locke se aşeză la locul lui şi se frecă la ochi. 

— Pe toţi zeii! Ne trebuie o ţintă, Jean. Ne trebuie o lovitură. 
Ne trebuie cineva pe care să-l „lucrăm” în echipă. Nu-ţi dai 
seama? Nu-i vorba doar de ce am putea şterpeli de la Requin. 
Vreau să fim iar noi doi împotriva lumii, trăind pe muchie de 
cuţit, ca în vremurile bune. Să nu mai fie loc de dat cu 
presupusul, mă-nţelegi? 

— Fiindcă suntem mereu la un pas de-o moarte cumplită şi 
sângeroasă, vrei să spui. 

— Întocmai. Ca-n vremurile bune. 

— Planul ăsta s-ar putea să ne ia cam un an, spuse Jean, 


încet. Poate chiar doi. 

— Pentru o lovitură atât de interesantă, sunt gata să pierd un 
an sau doi. Ai alte treburi presante de care nu ştiu eu? 

Jean scutură din cap, îi dădu cărţile pe care le strânsese şi se 
întoarse la teancul de însemnări cu o expresie profund 
îngândurată. Locke urmă conturul pachetului de cărţi cu 
degetele de la mâna stângă, pe care o simţea mai nefolositoare 
decât cleştii unui rac. Putea simţi mâncărimile de la cicatricele 
încă proaspete de sub tunica sa de bumbac... cicatrice atât de 
întinse, încât părea ca şi cum toată partea sa stângă fusese 
încropită din zdrenţe. La naiba, era gata să se vindece acum! 
Era gata să-şi recapete vechea sa agilitate lipsită de griji. Işi 
închipuia că se simte ca un om de două ori mai în vârstă. 
Incercă încă o dată să amestece cărţile cu o singură mână, iar 
pachetul i se împrăştie în mâini. Măcar nu se mai răspândise în 
toate părţile de data asta. Să fi început oare să se descurce mai 
bine? 

Rămaseră tăcuţi câteva minute. 

In cele din urmă, trăsura trecu de un ultim dâmb şi Locke se 
trezi deodată în faţa unor câmpuri verzi şi îngrijite, ce coborau 
spre stâncile țărmului aflat la vreo opt-nouă kilometri distanţă. 
Pete cenuşii, albe şi negre punctau peisajul, îngroşându-se în 
zare, acolo unde partea dinspre uscat a Tal Verrar-ului se îmbina 
cu marginile stâncilor. Zona de coastă a oraşului părea strivită 
sub ploaie; perdele mari şi argintii de stropi o măturau dintr-o 
parte în alta, pierzându-se în zare şi acoperind insulele alcătuind 
Tal Verrar-ul. Fulgerele scânteiau în depărtare, albastre şi albe, 
iar tunetele răsunau până la ei, peste câmpuri. 

— Am ajuns, zise Locke. 

— Coasta, rosti Jean fără să-şi ridice privirea. Ar fi bine să 
găsim un han când ajungem acolo; o să fie mare bătaie de cap 
să găsim o barcă spre insule pe-o asemenea vreme. 

— Cine vom fi, odată ajunşi acolo? 

Jean îşi ridică privirea şi îşi muşcă buza înainte să înhaţe 
momeala vechiului lor joc. 

— Hai să nu mai fim camorreni o vreme. Camorr-ul nu ne-a 
adus decât belele în ultimul timp. 

— Talishani? 


— Sună bine. Jean îşi ajustă uşor glasul, adăugând accentul 
slab, dar caracteristic, din Talisham: Necunoscutul Anonim din 
Talisham şi asociatul său, Anonimul Necunoscut, tot din 
Talisham. 

— Ce nume am lăsat în registrele de la Meraggio? 

— Păi, Lukas Fehrwight şi Evante Eccari ies din discuţie de la 
bun început. Chiar dacă statul nu a confiscat acele conturi, tot 
vor fi puse sub urmărire. Crezi că Păianjenul nu se va zburli dacă 
află că acţionăm în Tal Verrar? 

— Ba da, spuse Locke. Din ce-mi aduc eu aminte... Jerome De 
Ferra, Leocanto Kosta şi Milo Voralin. 

— Am deschis chiar eu contul pe numele lui Milo Voralin. Se 
presupune că este vadran. Cred că am putea să-l ţinem ca 
rezervă. 

— Doar atât ne-a mai rămas? Trei conturi utilizabile? 

— Din păcate, da. Insă oricum e mai mult decât ce primesc 
cei mai mulţi hoţi. Eu o să fiu Jerome. 

— În cazul ăsta, eu o să fiu Leocanto. Ce facem noi în Tal 
Verrar, Jerome? 

— Suntem... tocmiţi de o contesă Lashani. Are de gând să 
cumpere o casă de vară în Tal Verrar şi am venit să-i găsim una. 

— Hmmm. S-ar putea să ţină povestea asta câteva luni, dar, 
după ce vedem toate proprietăţile disponibile, ce facem? Unde 
mai pui că-i şi o grămadă de treabă de făcut, dacă nu vrem să 
se afle de la bun început că minţim de îngheaţă apele. Ce-ar fi 
să ne dăm drept... negustori speculanţi? 

— Negustori speculanţi. E bine. Asta nu înseamnă absolut 
nimic. 

— Exact. Dacă pierdem vremea jucând cărţi prin case de 
noroc, ei bine, nu facem decât să aşteptăm o conjunctură mai 
prielnică pe piaţă. 

— Sau suntem atât de buni în ceea ce facem încât nici nu mai 
trebuie să muncim. 

— la uite! Scenariul se scrie singur. Cum ne-am întâlnit şi de 
cât timp lucrăm împreună? 

_ — Ne-am întâlnit acum cinci ani. Jean se scărpină în barbă. 
Intr-o călătorie pe mare. Am devenit parteneri de afaceri din 
pură plictiseală. De atunci suntem nedespărţiţi. 


— Atâta doar că eu plănuiesc să te omor. 

— Da, dar eu nu ştiu nimic. Tovarăş de chef! Nu bănuiesc 
nimic. 

— Nerodule! De-abia aştept să văd cum o încasezi. 

— Şi prada? Să presupunem că izbutim să-i câştigăm 
încrederea lui Requin, să ne descurcăm cum trebuie şi să 
scăpăm din oraş teferi şi nevătămaţi... nu ne-am gândit ce 
facem după aceea. 

— O să fim nişte hoţi bătrâni, Jean. Locke îşi miji ochii şi 
încercă să întrezărească amănuntele peisajului măturat de 
ploaie, pe când trăsura dădea ultimul cot în drumul lung şi drept 
spre Tal Verrar. Hoţi bătrâni de douăzeci şi şapte sau poate 
douăzeci şi opt de ani, când om isprăvi şi treaba asta. Nu ştiu. 
Ce-ai zice dacă ai ajunge viconte? 

— Lashain, murmură Jean. Să cumpărăm nişte titluri, vrei să 
zici? Să ne stabilim acolo pentru totdeauna? 

— Nu aş merge chiar atât de departe. Însă, din ce-am auzit 
ultima oară, titlurile mai modeste se vindeau cu vreo zece mii 
de solari, iar cele mai acătării cu cincisprezece sau douăzeci. Aş 
spune să ne asigurăm o casă şi o oarecare influenţă. Am putea 
face orice ne dorim de-acolo. Să punem la cale şi alte lovituri. Să 
îmbătrânim în confort. 

— Să ieşim la pensie? 

— Nu putem juca teatru pe vecie, Jean. Cred că-ţi dai seama 
de asta. Mai devreme sau mai târziu, va trebui să ne schimbăm 
modul de-a înfăptui nelegiuiri. Hai să stoarcem o pradă grasă 
din locul ăsta şi apoi să o investim în ceva folositor. Să clădim 
ceva din nou. Ce-o veni dup-aia... ei bine, putem să ne batem 
capul cu asta când o să fie cazul. 

— Vicontele Necunoscutul Anonim din Lashain... şi vecinul 
său, Vicontele Anonimul Necunoscut. Mda, cred că puteam da şi 
de mai rău. 

— Fii sigur de asta... Jerome. Deci eşti de acord? 

— Sigur că da, Leocanto. Ştii bine. Poate că după încă doi ani 
de furtişaguri cinstite o să mă bată gândul să ies la pensie. M-aş 
putea întoarce la mătăsuri şi negoţ, ca ai mei... poate chiar să 
caut o parte dintre vechii lor parteneri, dacă mi-i mai aduc bine 
aminte. 


— Cred că Tal Verrar o să ne priască, rosti Locke. Este un oraş 
nou-nouţ. N-am mai lucrat niciodată aici şi nici el n-a mai avut 
de-a face cu noi. Nu ne ştie nimeni; nimeni nu se aşteaptă la de- 
alde noi. O să ne putem mişca complet nestingheriţi. 

Trăsura continuă să huruie prin ploaie, zgâlţâindu-se când 
trecea peste petice unde pietrele roase de vreme ale drumului 
de pe timpul Tronului Therin fuseseră curățate de straturile 
protectoare de praf. Fulgerul lumină cerul în depărtare, însă 
vălul cenuşiu se învârtejea între uscat şi mare şi imensa formă a 
Tal Verrar-ului le rămase ascunsă, când intrară în el pentru 
prima oară. 

— Mai-mai că-ţi dau dreptate, Locke. Chiar cred că ne trebuie 
o lovitură. Jean îşi puse însemnările în poală şi îşi trosni 
degetele. Pe toţi zeii, o să fie bine să fim iarăşi pe picioare. O să 
fie bine să fim iarăşi noi prădătorii. 


CAPITOLUL TREI 


O primire caldă 


1 


Încăperea era un cub de cărămidă cu latura de vreo doi metri 
şi jumătate. Era cufundată în beznă şi o căldură uscată ca de 
saună emana din pereţii mult prea încinşi pentru a putea fi 
atinşi mai mult de câteva secunde. Locke şi Jean asudau 
înăuntru de ceva vreme; trecuseră câteva ceasuri, probabil. 

— Of. Locke avea glasul spart. El şi Jean stăteau spate în 
spate în întuneric, sprijinindu-se unul de celălalt, cu hainele 
împăturite sub ei. Locke izbi cu călcâiele în pietrele din podea, 
pentru a nu ştiu câta oară. La naiba! zbieră el. Daţi-ne drumul. 
Am priceput ideea! 

— Ce idee ar mai fi şi aia? gâfâi Jean. 

— Nu ştiu. Locke tuşi. Nu-mi pasă. Orice-ar fi, am priceput, nu 
crezi? 


2 


Când le fură scoase glugile de pe cap, simţiră o mare 
uşurare... pentru vreo două bătăi de inimă. 

La început, fusese un interval interminabil pe care Îl 
petrecuseră împiedicându-se în întunericul înăbuşitor, traşi şi 
mânaţi de la spate de nişte temniceri ce păreau să se zorească. 
Apoi urmă o călătorie cu barca; Locke putea simţi mirosul sărat 
şi cald al negurilor înălțându-se din portul oraşului, în vreme ce 
puntea se legăna încet sub el şi vâslele scârţâiau ritmic în 
lăcaşurile lor. 

In cele din urmă se isprăvi şi asta; barca se zgâlţâi când 
cineva se ridică în picioare şi se foi puţin. Vâslele fură trase şi un 
glas necunoscut ceru o prăjină. Câteva clipe mai târziu, barca se 
ciocni de ceva şi braţe vânjoase îl ridicară pe Locke în picioare. 
După ce fu ajutat să treacă din barcă pe o suprafaţă solidă de 


piatră, gluga îi fu smulsă deodată de pe cap. Privi în jur, clipi în 
lumina puternică şi bâigui: „O, rahat!” 

În inima Tal Verrar-ului, între cele trei insule-semilună ale 
Marilor Bresle se află Castellana, moşia fortificată a ducilor din 
Tal Verrar, cu veacuri în urmă. Acum că oraşul se descotorosise 
de vechea aristocrație, Castellana cea acoperită de conace 
devenise sediul unui soi nou de oameni cu stare... Priorii din 
Sfat, cei care se îmbogăţiseră pe cont propriu şi acei meşteri 
meşteşugari ale căror poziţii sociale necesitau cea mai 
ostentativă etalare a puterii de cheltuială. 

In chiar inima Castellanei, străjuit de un şanţ de apărare 
precum un canion din Sticlă-străveche, se afla Mon Magisteria, 
palatul arhontelui... o realizare impunătoare a oamenilor ţâşnind 
din măreţia nepământeană. O buruiană elegantă de piatră ce 
creştea într-o grădină de sticlă. 

Locke şi Jean fuseseră aduşi chiar la poalele sale. Locke 
bănuia că se aflau în spaţiul gol care despărţea Mon Magisteria 
de insula dimprejur; în jurul lor se înălța o peşteră cu un milion 
de fațete din Sticlă-străveche întunecată, iar văzduhul părţii 
superioare a insulei se putea vedea la vreo 15-20 de metri 
deasupra. Canalul pe care venise barca era întortocheat spre 
stânga, iar sunetul apei era acoperit de un vuiet îndepărtat, fără 
vreo cauză vizibilă. 

La baza insulei pe care se afla Mon Magisteria era un 
debarcader lat de piatră, cu câteva bărci legate de el, inclusiv o 
barjă ceremonială cu pavilioane de mătase şi cu lemnărie aurită. 
Atârnate de stâlpi de fier, felinare alchimice albastre umpleau 
spaţiul cu lumină şi în spatele acelor stâlpi vreo zece oşteni 
stăteau în poziţie de drepţi. Chiar dacă o privire iute aruncată în 
sus nu i-ar fi dezvăluit lui Locke identitatea persoanei care 
pusese mâna pe ei, acei oşteni nu ar mai fi lăsat nici o urmă de 
îndoială. 

Purtau pieptare şi pantaloni de un albastru-închis, cu 
apărători negre la braţe, veste şi cizme din piele neagră, toate 
gravate cu modele în relief din bronz strălucitor. Aveau glugi 
lăsate, la baza gâtului, iar chipurile le erau acoperite cu măşti 
ovale din bronz lustruit, fără trăsături. Şiruri de găuri minuscule 
le îngăduiau să vadă şi să respire, însă de la depărtare orice 


urmă de umanitate era ştearsă: oştenii păreau nişte sculpturi 
fără chip, aduse la viaţă. 

Ochii Arhontelui. 

— lată-vă deci, jupâne Kosta, jupâne De Ferra. Femeia care îi 
reţinuse pe Locke şi pe Jean păşi între ei pe debarcader şi îi luă 
de coate, surâzând de parcă ar fi ieşit în oraş, la un dineu. Nu-i 
aşa că ăsta-i un loc mai potrivit pentru o discuţie între patru 
ochi? 

— Ce am făcut ca să justifice felul în care am fost aduşi aici? 
zise Jean. 

— Nu pe mine trebuie să mă întrebaţi, replică femeia, 
împingându-i uşor înainte. Eu nu trebuie decât să găsesc şi să 
aduc. 

Le dădu drumul chiar în faţa primului rând de ostaşi. 
Expresiile lor neliniştite se reflectau în cele zece măşti 
strălucitoare de bronz. 

— Şi uneori, adăugă femeia, întorcându-se la barcă, atunci 
când oaspeţii nu mai ies de-aici, eu trebuie să uit că i-am văzut 
vreodată la faţă. 

Ochii Arhontelui se mişcară ca din senin; Locke şi Jean fură 
încercuiți şi luaţi în primire de mai mulţi oşteni. Unul dintre 
aceştia vorbi... tot o femeie, cu glasul răsunându-i ameninţător: 

— Vom urca. Nu trebuie să opuneţi rezistenţă şi nici să vorbiţi. 

— Sau ce? făcu Locke. 

Ochiul care vorbise păşi spre Jean fără şovăială şi îl lovi în 
stomac. Vlăjganul icni surprins şi se schimonosi de durere, în 
vreme ce femeia se întoarse către Locke. 

— Dacă vreunul din voi ne face probleme, am primit ordin să-l 
pedepsim pe celălalt. Aţi priceput? 

Locke scrâşni din dinţi şi încuviinţă. 

Un şir de trepte late, în zigzag, urcau de la debarcader; sticla 
de dedesubt era aspră precum cărămida. Oştenii arhontelui îi 
conduseră pe cei doi pe lângă pereţi sclipitori, până când simţiră 
iarăşi pe feţe briza jilavă a nopţii. 

leşiră în spaţiul delimitat de hăul de sticlă. O baracă a străjii 
se afla pe acea parte a râpei de nouă metri, lângă un pod mobil 
care era ridicat în aer momentan şi fixat într-un cadru masiv din 
lemn. Locke presupuse că aceasta era calea obişnuită de acces 


în domeniul arhontelui. 

Mon Magisteria era o cetăţuie ducală în adevăratul stil al 
Tronului Therin, având pe puţin cincisprezece etaje în înălţime şi 
fiind lată de trei-patru ori pe-atât. Strat după strat de parapete 
crenelate se înălţau, alcătuite din pietre negre şi plate ce păreau 
să absoarbă artezienele de lumină proiectate de zecile de 
felinare aprinse la temelia castelului. Apeducte în formă de 
coloane înconjurau zidurile şi turnurile la fiecare nivel, iar 
şuvoaie ornamentale de apă se revărsau din statui reprezentând 
dragoni şi monştri marini, plasate în colţurile cetăţuii. 

Ochii arhontelui îi conduseră pe Locke şi pe Jean spre partea 
din faţă a palatului, coborând pe o potecă lată, acoperită cu 
pietriş alb. De o parte şi de cealaltă a potecii se aflau peluze 
verzi şi luxuriante, delimitate de nişte borduri ornamentale din 
piatră care făceau peluzele să semene cu nişte insule. Alţi 
străjeri purtând robe albastre, armuri negre şi măşti de bronz 
stăteau neclintiţi lângă potecă, ţinând în mâini halebarde din 
oţel înnegrit cu luminiţe alchimice încrustate în cozile de lemn. 

Chiar dacă majoritatea castelelor au la intrare o poartă 
principală, Mon Magisteria avea în loc o cascadă năvalnică, mai 
lată decât poteca pe care se aflau ei; aceasta era sursa vuietului 
pe care îl auzise Locke răsunând de pe debarcaderul de 
dedesubt. Mai multe şuvoaie de apă se prăvăleau din 
deschizături imense şi întunecate, înşirate de-a lungul zidului 
castelului. Acestea se întretăiau şi cădeau într-un şanţ 
învolburat de la baza clădirii, un şanţ chiar mai lat decât 
canionul cu margini de sticlă care separa terenul castelului de 
restul Castellanei. 

Un pod uşor arcuit dispărea în cascada albă şi înspumată cam 
la jumătatea distanţei deasupra şanţului. O ceaţă caldă se înălța 
în jurul lor pe măsură ce se apropiau de capătul podului, iar 
Locke putu vedea acum că acesta avea un soi de firidă tăiată în 
el, coborând drept în centru. Lângă pod se afla un palan cu lanţ 
de fier, ce atârna din vârful unui stâlp îngust de piatră. Ofiţerul 
întinse mâna şi trase de trei ori de lanţ. 

O clipă mai târziu, se auzi un zornăit metalic dinspre pod. O 
formă întunecată se contură dincolo de perdeaua de apă a 
cascadei, se mări şi apoi ţâşni spre ei, într-o aură de ceaţă şi de 


stropi de apă. Era o cabină uriaşă din lemn, cu schelet metalic, 
înaltă de cinci metri şi lată cât podul. Huruind, alunecă prin 
lăcaşul scobit în pod, până se opri cu un scârţâit de metal pe 
metal chiar în faţa lor. Uşile se dădură în lături spre ei, deschise 
dinăuntru de doi servitori în surtuce bleumarin cu tivuri argintii. 

Locke şi Jean fură împinşi în încăpătorul mijloc de transport ce 
avea geamuri pe partea dinspre castel. Locke nu putea vedea 
nimic prin ele, în afara apei năvalnice. Cascada răpăia pe 
acoperiş; zgomotul te făcea să crezi că eşti într-o trăsură care 
goneşte prin vijelie. 

După ce Locke, Jean şi Ochii care-i însoțeau intrară în cabină, 
servitorii închiseră uşile. Unul din ei trase de un lanţ fixat în 
peretele din dreapta şi cabina începu să urce înapoi, 
hurducându-se şi huruind. Când trecură prin cascadă, Locke 
estimă că aceasta avea vreo cinci-şase metri în lungime. Un om 
neprotejat nu ar fi putut trece nicidecum de ea deoarece ar fi 
fost azvârlit în şanţ, ceea ce probabil că se şi intenţionase. 

Unde mai pui că era şi o modalitate nemaipomenită de a te 
grozăvi. 

În curând trecură de cealaltă parte a cascadelor. Locke putu 
vedea că erau traşi într-o imensă sală emisferică, cu peretele 
curbat şi cu tavanul de vreo nouă metri înălţime. Candelabre 
alchimice luminau sala în argintiu, alb şi auriu, astfel încât locul 
sclipea asemenea unei vistierii prin prismele făcute de 
geamurile acoperite cu apă. Când cabina se opri, servitorii 
acţionară nişte zăvoare nevăzute pentru a deschide ferestrele 
din faţă, precum o uriaşă uşă dublă. 

Locke şi Jean fură împinşi afară din cabină, însă ceva mai 
blând decât înainte. Pietrele de la picioarele lor erau alunecoase 
din pricina apei, aşa că urmară exemplul străjerilor şi păşiră cu 
băgare de seamă. Cascada vui în spatele lor încă o clipă, apoi o 
imensă uşă dublă se trânti dincolo de cabină şi vuietul asurzitor 
se pierdu într-un ecou înfundat. 

Într-o firidă din stânga lui Locke, se putea zări un fel de motor 
cu apă. Câţiva oameni stăteau în faţa cilindrilor sclipitori din 
bronz, operând pârghii prinse de maşinării mecanice ale căror 
întrebuinţări erau dincolo de puterea de închipuire a lui Locke. 
Lanţuri masive de fier dispăreau în găuri întunecate din podea, 


chiar lângă puţul prin care urcase imensa cabină de lemn. Jean 
îşi suci şi el capul ca să observe mai îndeaproape această 
ciudăţenie, însă, odată trecuţi de primejdia reprezentată de 
pietrele  alunecoase, oştenii renunţară la orice urmă de 
îngăduinţă şi începură iarăşi să-i împingă pe cei doi hoţi în ritm 
de marş. 

Trecură în mare viteză prin sala de la intrare, destul de mare 
şi de încăpătoare pentru a găzdui mai multe baluri în acelaşi 
timp. Sala nu avea ferestre care să se deschidă în afară, ci 
privelişti artificiale din vitralii, luminate dinăuntru. Fiecare 
fereastră părea să fie copia stilizată a imaginii care s-ar fi putut 
zări printr-o gaură tăiată în piatră: clădiri şi conace albe, ceruri 
întunecate, terasele insulelor de dincolo de port, zeci de pânze 
în docul principal. 

Locke şi Jean fură conduşi printr-o sală laterală, de-a lungul 
unor trepte şi apoi printr-o altă sală, trecând pe lângă străjeri în 
tunici albastre, în poziţie de drepţi. Locke nu era sigur dacă doar 
i se părea sau pe chipurile acestora chiar se întipărise o 
expresie mai mult decât respectuoasă când măştile de bronz ale 
Ochilor trecură pe lângă ei. Nu mai avu timp să se gândească, 
deoarece se opriră brusc înainte să ajungă la destinaţie. Pe un 
coridor plin cu uşi de lemn rămaseră în faţa uneia făcute din 
metal. 

Un Ochi păşi în faţă, descuie uşa şi o dădu la o parte. Odaia 
de dincolo de uşă era mică şi întunecată. Oştenii desfăcură cu 
repeziciune legăturile de la mâinile lui Locke şi ale lui Jean şi îi 
îmbrânciră în cămăruţă. 

— Hei, aşteptaţi o... rosti Locke, însă uşa se trânti în spatele 
lor şi rămaseră în beznă completă. 

— În numele lui Perelandro! exclamă Jean. El şi Locke 
pierdură câteva secunde împiedicându-se unul de celălalt, 
înainte să-şi recapete echilibrul şi o oarecare urmă de 
demnitate. Cum naiba am reuşit să atragem atenţia acestor 
nemernici? 

— Nu ştiu, Jerome. Locke accentuă uşor pseudonimul. Dar s-ar 
putea ca pereţii să aibă urechi. Hei! Nemernicilor! Nu trebuie să 
vă temeţi! Ne purtăm exemplar când suntem întemnițați atât de 
politicos. 


Locke se împletici spre locul în care îşi amintea că se afla cel 
mai apropiat perete şi începu să lovească în el cu pumnii. 
Descoperi că peretele era din cărămidă. 

— La naiba! bombăni el, oblojindu-şi degetele zdrelite. 

— Ciudat, spuse Jean. 

— Ce anume? 

— Nu ştiu sigur. 

— Ce-i? 

— Mi se pare mie sau a început să se încălzească aici? 


3 


Timpul se scurse cu iuţeala unei nopţi de nesomn. 

Locke vedea culorile scăpărând şi unduindu-se în întuneric şi, 
cu toate că o parte din el ştia că nu erau adevărate, acea parte 
îşi pierdea tot mai mult din hotărâre cu fiecare minut care 
trecea. Dogoarea îi apăsa ca o greutate fiecare părticică din 
piele. Îşi desfăcuse larg tunica şi îşi dăduse jos eşarfele de la 
gât, înfăşurându-le la mâini pentru a se putea echilibra când se 
sprijinea de Jean. 

Când se auzi păcănitul clanţei, îi trebuiră câteva secunde 
bune ca să-şi dea seama că nu era doar o nălucire. Fâşia de 
lumină albă se prefăcu într-un pătrat, iar el se trase îndărăt, 
acoperindu-şi ochii cu mâinile. Aerul de pe coridor năvăli 
înăuntru, răcorindu-l precum o adiere de toamnă. 

— Domnilor, se auzi un glas de dincolo de pătratul de lumină, 
s-a produs o cumplită neînțelegere. 

— Ungh gah ah, fu singurul răspuns pe care îl putu da Locke 
pe când se străduia să-şi aducă aminte cum să-şi folosească 
genunchii. 

Îşi simţea gura mai uscată decât dacă ar fi fost plină cu mălai. 

Braţe vânjoase şi reci se întinseră către el, ajutându-l să se 
ridice în picioare; camera se învârtea în jurul său, în timp ce 
erau scoşi pe coridorul răcoros. Fură din nou înconjurați de 
pieptare albastre şi de măşti de bronz, însă Locke îşi miji ochii 
din pricina luminii puternice şi simţi mai degrabă ruşine decât 
teamă. Ştia că este ameţit de parcă ar fi fost băut şi că nu putea 
face nimic altceva decât să conştientizeze asta în mod vag. Fu 


condus prin holuri şi pe scări (Scări! Pe toţi zeii! Câte rânduri de 
trepte puteau încăpea într-un singur nenorocit de palat?), mai 
mult pe braţe decât pe propriile picioare. Se simţea ca o păpuşă 
dintr-o comedie crudă, cu un decor neobişnuit de mare. 

— Apă, izbuti el să îngaime. 

— Curând, zise unul dintre oştenii care îl ţineau. Foarte 
curând. 

În cele din urmă, el şi Jean fură împinşi prin nişte uşi înalte şi 
negre într-un birou luminat plăcut cu pereţii făuriţi parcă din mii 
şi mii de recipiente minuscule de sticlă umplute cu mici umbre 
pâlpâitoare. Locke clipi, blestemând starea jalnică în care se 
afla; auzise marinari vorbind despre „beţia pe uscat”... 
imbecilitatea, slăbiciunea şi nervozitatea care-l cuprindeau pe 
un om lăsat fără apă timp îndelungat... însă nu-şi închipuise 
niciodată că va ajunge să o simtă pe pielea lui. Într-adevăr, 
făcea ca totul să fie foarte ciudat; fără îndoială că făcea ca o 
cameră cât se poate de obişnuită să pară mai frumoasă. 

În birou se aflau o măsuţă şi trei scaune simple de lemn. 
Răsuflând uşurat, Locke se îndreptă spre unul dintre acestea, 
însă fu oprit cu fermitate şi ţinut în picioare de către oşteni. 

— Trebuie să aşteptaţi, rosti unul dintre ei. 

Nu avură mult de aşteptat; câteva clipe mai târziu, o altă uşă 
se deschise. Înăuntru păşi un bărbat într-o robă lungă şi 
bleumarin, cu tivuri îmblănite, vizibil agitat. 

— Zeii să-l aibă în pază pe arhontele din Tal Verrar, grăiră cei 
patru oşteni în acelaşi timp. 

„Maxilan Stragos, îşi dădu seama Locke, complet năucit, 
despotul Tal Verrar-ului în carne şi oase!” 

— Of, pe toţi zeii, lăsaţi-i pe oameni să se aşeze, spuse 
arhontele. Şi-aşa le-am făcut o mare nedreptate, Prefect al 
Spadei. Acum le vom arăta toată bunăvoința. La urma urmei... 
nu suntem camorreni, ce naiba! 

— Desigur, Domnia Voastră. 

Locke şi Jean fură ajutaţi să ia loc. După ce oştenii se 
asigurară că nu se vor prăvăli de pe scaune, se dădură înapoi şi 
rămaseră în poziţie de drepţi în spatele lor. Arhontele flutură din 
mână, nervos. 

— Eşti liber, Prefectule. 


— Dar... Domnia Voastră... 

— Să nu te mai văd! Deja m-ai făcut de râs răstălmăcindu-mi 
instrucţiunile foarte clare în privinţa acestor oameni. Drept 
urmare, bieţii de ei nu mai reprezintă deloc o ameninţare pentru 
mine. 

— Dar... am înţeles, să trăiţi! 

Prefectul Spadei se înclină băţos, urmat de ceilalţi trei oşteni. 
Cei patru părăsiră biroul în grabă, închizând uşa în urma lor cu 
un păcănit complicat de mecanism automat. 

— Domnilor, rosti arhontele, vă rog să îmi acceptaţi cele mai 
sincere scuze. Instrucţiunile mele au fost răstălmăcite. Ar fi 
trebuit să fiţi trataţi cu tot respectul cuvenit. In schimb, aţi fost 
duşi în odaia de zăduf, care este folosită pentru nelegiuiţii de 
cea mai joasă speţă. Deşi sunt convins că Ochii mei pot face 
faţă unui număr înzecit de vrăjmaşi pe câmpul de bătălie, în 
această chestiune simplă m-au făcut de râs. Imi asum întreaga 
responsabilitate. Trebuie să scuzaţi această neînțelegere şi să 
îmi acordaţi onoarea de a vă întâmpina cu ospitalitatea 
cuvenită. 

Locke îşi adună toate puterile pentru a oferi un răspuns pe 
măsură şi îi mulţumi în gând Paznicului Strâmb când Jean i-o luă 
înainte: 

— Onoarea este de partea noastră, Lord Protector. Avea 
glasul răguşit, însă părea să-şi recapete cumpătul mai repede 
decât Locke. Odaia a fost un preţ modest în comparaţie cu 
plăcerea unei asemenea, ăă, audienţe neaşteptate. Nu aveţi de 
ce să vă cereţi scuze. 

— Sunteţi un om neobişnuit de amabil, zise Stragos. Vă rog, 
titlurile sunt de prisos. Puteţi să-mi spuneţi „arhonte” şi-atât. 

Se auzi un ciocănit uşor la uşa prin care intrase în birou 
arhontele. 

— Intră, rosti el, şi pe uşă se ivi un om îndesat şi chel, purtând 
o livrea meşteşugită, albastră-argintie. 

Omul ducea o tavă de argint pe care se aflau trei pocale de 
cleştar şi o sticlă mare ce conţinea un lichid străveziu de 
culoarea chihlimbarului. Locke şi Jean îşi pironiră privirea pe 
sticlă cu intensitatea unor vânători aflaţi pe punctul de a-şi 
azvârli ultimele sulițe spre o fiară ce se năpustea către ei. 


Când slujitorul lăsă tava jos şi întinse mâna spre sticlă, 
arhontele îi făcu semn să se retragă şi apucă el însuşi sticla. 

— Pleacă, zise el. Pot să îi servesc şi singur pe aceşti bieţi 
domni. 

Slujitorul făcu o plecăciune şi dispăru pe uşa prin care intrase. 
Stragos scoase dopul deja desfăcut al sticlei şi umplu ochi două 
dintre pocale. Gâlgâitul umed şi pleoscăitul care se auziră îi 
făcură pe Locke să înghită în sec de poftă. 

— Pe la noi, începu Stragos, se obişnuieşte ca gazda să bea 
prima... pentru a câştiga încrederea celor pe care îi serveşte. Işi 
turnă două degete de licoare în cel de-al treilea pocal, îl duse la 
buze şi îl dădu pe gat dintr-o înghiţitură. Aaa, exclamă el, 
oferindu-le pocalele pline lui Locke şi lui Jean fără alte 
tărăgănări. Poftiţi. Beţi. Nu vă sfiiţi. Sunt veteran de război. 

Locke şi Jean nu se sfiiră deloc; înghiţiră pe nerăsuflate 
băuturile oferite, lepădând orice urmă de neîncredere. Locke nu 
ar fi refuzat nici măcar un suc de râme stoarse, însă licoarea se 
dovedi a fi un soi de cidru de pere, uşor înţepător la gust. O 
băutură pentru copii ce nu ar fi ameţit nici măcar o vrabie şi o 
alegere înţeleaptă, având în vedere starea în care se aflau. 
Cidrul rece şi acrişor fu ca o binecuvântare pentru gâtlejul 
chinuit al lui Locke, făcându-l să se înfioare de plăcere. 

El şi Jean întinseră pocalele goale fără să se gândească, dar 
Stragos aştepta deja cu sticla în mână. Le umplu cupele din nou, 
zâmbindu-le binevoitor. Locke sorbi jumătate de pocal, apoi se 
sili să bea mai încet cealaltă jumătate. Simţea deja cum prinde 
puteri noi şi răsuflă uşurat. 

— Mii de mulţumiri, arhonte, spuse el. Pot îndrăzni, ăă, să vă 
întreb cu ce v-am supărat eu şi cu Jerome? 

— Să mă supăraţi? Nici vorbă! Stragos, încă surăzător, lăsă 
sticla jos şi se aşeză în spatele măsuţei. intinse mâna spre 
perete şi trase de un şnur de mătase; o rază chihlimbarie se ivi 
din tavan, luminând centrul mesei. Tot ce-aţi făcut, dragii mei, a 
fost să îmi atrageţi atenţia. 

Stragos era încununat acum de lumină şi Locke îl privi mai 
îndeaproape pentru întâia oară. Un bărbat aflat în pragul 
bătrâneţii, apropiindu-se de şaizeci de ani, dacă nu cumva 
depăşise această vârstă deja. Un om neobişnuit de riguros, cu 


trăsături colţuroase. Avea pielea rozalie şi zbârcită de vreme, iar 
părul său semăna cu un acoperiş neted şi cenuşiu. Din câte ştia 
Locke, oamenii sus-puşi erau fie asceţi, fie mâncăi; Stragos nu 
părea să fie nici una, nici alta... era un om echilibrat. Avea 
privirea ageră, ca un cămătar pus în faţa unui muşteriu aflat la 
strâmtoare. Locke sorbi din cidrul de pere şi se rugă să-l ducă 
mintea. 

Lumina aurie fu prinsă şi reflectată de recipientele de sticlă 
care mărgineau încăperea, şi când Locke îşi lăsă privirea să 
rătăcească o clipă fu surprins să vadă cum conţinutul acestora 
se mişcă. Micile umbre care fâlfâiau înăuntru erau fluturi, molii, 
cărăbuşi... sute, poate chiar mii. Fiecare prins în propria temniţă 
de sticlă... Biroul arhontelui era mărginit pe toate părţile de cel 
mai mare insectar de care auzise sau pe care îl văzuse vreodată 
Locke. Lângă el, Jean rămase cu gura căscată, remarcând şi el 
acelaşi lucru, desigur. Arhontele chicoti cu îngăduinţă. 

— Colecţia mea. Impresionantă, nu-i aşa? 

Se întinse iarăşi către perete şi trase de un alt şnur de 
mătase; o lumină albă şi caldă se aprinse îndărătul pereţilor de 
sticlă, până ce toate specimenele putură fi observate în 
amănunţime. Erau acolo fluturi cu aripi stacojii, albastre, verzi... 
unii având modele multicolore mai complexe decât un tatuaj. 
Erau molii cenuşii, negre şi aurii, cu antene curbate la vârf. Erau 
şi cărăbuşi cu carapace lucioase, care sclipeau precum metalele 
preţioase, şi viespi cu aripi străvezii fluturând deasupra 
trupurilor lor subţiri şi sinistre. 

— E incredibil! exclamă Locke. Cum se poate aşa ceva? 

— A, păi nu se poate. Sunt toate artificiale, cele mai măiestre 
şi meşteşugite de felul acesta. Un mecanism automat aflat la 
câteva etaje mai jos activează nişte foale, trimițând rafale de 
aer prin puțuri fixate în spatele pereţilor din birou. Fiecare 
recipient are o mică deschizătură în spate. Fâlfâitul aripilor pare 
foarte natural şi credibil... Când lumina e mai slabă, nimeni nu-şi 
poate da seama cum stau lucrurile de fapt. 

— Asta nu înseamnă că-i mai puţin incredibil, replică Jean. 

— Ei bine, acesta este Oraşul Meşteşugurilor, rosti arhontele. 
Făpturile vii necesită atât de multă trudă şi atenţie... Puteţi să 
vă gândiţi la Mon Magisteria ca la un depozit de lucruri 


artificiale. Hai, beţi ca să vă torn şi ce-a mai rămas din sticlă. 

Locke şi Jean îi urmară sfatul, iar Stragos le mai oferi câteva 
degete de licoare înainte ca sticla să se golească. Se aşeză la 
loc în spatele mesei şi luă ceva de pe tava de argint... un dosar 
subţire, cu o copertă maronie şi cu peceţi de ceară rupte pe trei 
părţi. 

— Lucruri artificiale. La fel ca voi, domnule Kosta şi domnule 
De Ferra. Sau să vă spun mai bine domnul Lamora şi domnul 
Tannen? 

Dacă Locke ar fi avut tăria necesară pentru a sparge cristalul 
verrari masiv cu mâinile goale, arhontele ar fi pierdut un pocal. 

— lertaţi-mă, spuse el cu un zâmbet binevoitor şi nedumerit, 
dar nu cunosc pe nimeni cu numele acestea. Jerome? 

— Trebuie să fie o greşeală la mijloc, adăugă Jean, adoptând 
tonul de nedumerire politicoasă al lui Locke. 

— Nu-i nici o greşeală, domnilor, zise arhontele. Deschise 
dosarul şi îl răsfoi rapid, trecând prin cele câteva foi de 
pergament acoperite cu scris negru şi îngrijit. Am primit o 
scrisoare foarte ciudată acum câteva zile, prin canalele sigure 
din poliţia mea secretă. O scrisoare plină cu cele mai 
neobişnuite poveşti. De la o cunoştinţă de-a mea... cineva din 
rândurile Magilor-Juruiţi din Karthain. 

Nici măcar mâinile lui Jean nu puteau face fărâme un pocal de 
cleştar verrari, se gândi Locke, altfel în acea clipă biroul 
arhontelui ar fi fost împroşcat cu ţăndări şi sânge. 

Locke ridică o sprânceană, bărbăteşte, refuzând să se dea 
bătut atât de repede. 

— Magii-Juruiţi? Pe toţi zeii, chiar că sună înfricoşător! Dar ce- 
au de-a face Magii-Juruiţi cu mine şi cu Jerome? 

Stragos îşi mângâie bărbia, în timp ce răsfoia documentele 
din dosar. 

— Se pare că voi doi sunteţi hoţi dintr-un soi de enclavă 
secretă, cu sediul în Casa lui Perelandro, aflată în Cartierul 
Templelor din Camorr... cam neruşinat din partea voastră, aş 
zice. Acţionaţi fără încuviințarea lui Capa Vencarlo Barsavi, care 
nu mai este printre cei vii. Aţi furat zeci de mii de coroane de la 
câţiva doni din Camorr. Sunteţi răspunzători de moartea unui 
anume Luciano Anatolius, un căpitan de corsari care a angajat 


un Mag-Juruit pentru a-şi duce planurile la bun sfârşit. Şi, poate 
mai presus de orice, aţi dat peste cap acele planuri şi l-aţi 
schingiuit pe Magul-Juruit. L-aţi prins la înghesuială şi i-aţi venit 
de hac. Nemaipomenit! L-aţi expediat înapoi în Karthain, mai 
mult mort decât viu şi înnebunit de durere. Fără degete şi fără 
limbă. 

— De fapt, Leocanto şi cu mine suntem din Talisham, şi... 

— Sunteţi camorreni amândoi. Jean Estevan Tannen, pe 
numele tău adevărat, şi Locke Lamora... care nu-i numele tău 
adevărat. Dintr-un anumit motiv, chestia asta a fost accentuată. 
Vă aflaţi în oraşul meu deoarece aţi pus la cale o uneltire 
împotriva netrebnicului de Requin... aparent, aţi făcut toate cele 
de trebuinţă pentru a-i sparge vistieria. Vă doresc mult noroc. 
Chiar trebuie să mai continuăm cu jocul ăsta? Mai ştiu şi alte 
amănunte. Se pare că Magii-Juruiţi v-au pus gând rău. 

— Nemernicii, bombăni Locke. 

— Văd că îi cunoaşteţi personal, spuse Stragos. Am angajat şi 
eu câţiva în trecut. Sunt extrem de sensibili cu toţii. Deci 
recunoaşteţi cele scrise în acest raport? Hai, Requin nu mi-e 
prieten. E înhăitat cu Priorii; e ca şi cum ar fi în blestematele lor 
de consilii. 

Locke şi Jean se uitară unul la celălalt şi Jean ridică din umeri. 

— Fie, rosti Locke. Se pare că ne-aţi încolţit de data asta, 
domnule arhonte! 

— Mai exact, v-am încolţit în trei privinţe. Am acest raport 
care prezintă toate activităţile voastre pe larg. Vă am pe voi, în 
însuşi centrul puterii mele. Şi acum, ca să stau liniştit, vă am la 
degetul mic. 

— Cum adică? spuse Locke. 

— Poate că Ochii mei nu m-au făcut totuşi de râs, domnilor. 
Poate că asta am şi vrut de la bun început: să petreceţi câteva 
ceasuri bune în odaia de zăduf, ca să vă cuprindă setea şi să 
vreţi să o potoliţi. Făcu un semn către pocalele lui Locke şi Jean, 
în care nu mai rămăsese decât drojdie. 

— Ai pus ceva în cidru, rosti Jean. 

— Bineînţeles, încuviinţă Stragos. O otravă excelentă. 


4 


Camera se cufundă în tăcere pentru o clipă, singurul zgomot 
rămas fiind fluturatul domol al aripilor insectelor artificiale, apoi 
Locke şi Jean se ridicară brusc din scaune, fără ca Stragos să 
schiţeze cea mai mică mişcare. 

— Staţi jos. Asta dacă nu cumva preferaţi să nu aflaţi ce se 
petrece de fapt. 

— Dar ai băut din aceeaşi sticlă! exclamă Locke, rămas în 
picioare. 

— Sigur că da. Otrava nu a fost în cidru. A fost în pocalele 
voastre, unsă pe fundul lor. Fără culoare sau gust. O substanţă 
alchimică brevetată, cât se poate de costisitoare. Ar trebui să vă 
simţiţi măguliţi. V-am crescut valoarea personală netă, hehe! 

— Ştiu şi eu câte ceva despre otrăvuri. Ce anume este? 

— Ce rost ar avea să vă spun mai mult? Aţi putea încerca să 
puneţi pe cineva să vă facă un antidot. Aşa cum stau lucrurile 
acum, singura sursă a antidotului sunt eu. Zâmbi şi expresia sa 
de amabilitate stingherită i se şterse de pe chip, precum 
carapacea unei insecte năpârlite. În faţa lor se afla acum un 
Stragos foarte diferit, iar în glasul său se auzea zeflemeaua. 
Staţi jos. Sunteţi la cheremul meu acum, evident. Nu sunteţi ce 
mi-am dorit, zeii îmi sunt martori, dar poate că-mi veţi fi de folos 
oricum. 

Locke şi Jean se aşezară stânjeniţi în scaune. Locke îşi azvârli 
pocalul pe covor, iar acesta sări şi se rostogoli până la masa lui 
Stragos. 

— Ar fi cazul să afli că am mai fost otrăvit şi înainte, tot ca să 
fiu strâns cu uşa, zise el. g 

— Serios? Cât de convenabil! In cazul ăsta, sunt sigur că îmi 
dai dreptate când spun că e mai bine aşa decât să fii otrăvit de- 
a binelea. 

— Ce vrei să facem? 

— Ceva folositor, rosti Stragos. Ceva măreț. Conform acestui 
raport, tu eşti Ghimpele din Camorr. Agenţii mei mi-au adus la 
cunoştinţă poveştile care circulă... cele mai ridicole zvonuri, 
care acum se dovedesc a fi adevărate. Am crezut că eşti o 
legendă şi atât. 


— Ghimpele din Camorr chiar este o legendă, spuse Locke. Și 
oricum, nu eram doar eu. Am lucrat mereu în echipă. 

— Desigur. Nu-i nevoie să-mi explici cât de important este 
jupânul Tannen. E trecut totul aici, în acest dosar. O să vă las pe 
amândoi în viaţă cât timp pun la punct misiunea pe care vreau 
să o îndepliniţi pentru mine. Nu sunt pregătit să v-o dezvălui 
momentan, aşa că puteţi socoti că v-am arvunit, între timp. 
Puteţi să vă vedeţi de treabă. O să veniţi când vă chem. 

— Oare? făcu Locke. 

— A, ştiu că vă este la îndemână să părăsiţi oraşul... şi, dacă 
faceţi asta, veţi avea amândoi parte de o moarte lentă şi 
dureroasă în doar câteva luni. Ceea ce ar fi dezamăgitor pentru 
toată lumea. 

— Ai putea să joci la cacealma, zise Jean. 

— Da, da, însă, dacă sunteţi oameni cu capul pe umeri, o 
cacealma ar funcţiona la fel de sigur precum o otravă reală, nu-i 
aşa? Dar hai să fim serioşi, Tannen! Dispun de resursele 
necesare ca să nu joc la cacealma. 

— Şi ce-o să ne oprească să fugim după ce primim antidotul? 

— Otrava este latentă, Lamora. Zace în trup luni, poate chiar 
ani întregi. Vă voi da antidotul cu ţârâita, din când în când, atâta 
vreme cât îmi faceţi pe plac. 

— Şi ce garanţie avem că o să ne dai antidotul şi după ce-o să 
îndeplinim misiunea pe care vrei să ne-o încredinţezi? 

— Nu aveţi nici o garanţie. 

— Dar nici n-avem de ales. 

— Bineînţeles că nu. 

Locke îşi închise ochii şi îi masă uşor cu degetele. 

— Otrava asta de care zici... Ne va încurca în viaţa de zi cu zi 
în vreun fel? Ne va afecta judecata, agilitatea sau sănătatea? 

— Deloc, spuse Stragos. Nu veţi băga nimic de seamă până 
după ce va trece efectul antidotului şi apoi veţi băga de seamă 
o grămadă de lucruri deodată. Până atunci vă puteţi desfăşura 
nestingheriţi treburile. 

— Tocmai, că deja ne stinghereşti în treburile noastre, replică 
Jean. Am ajuns la un punct foarte delicat în relaţia noastră cu 
Requin. 

— Ne-a dat ordine stricte, adăugă Locke, să nu facem nimic 


care să dea de bănuit cât timp verifică el ce-am învârtit în 
ultima vreme. Faptul că am dispărut de pe stradă, săltaţi de 
oamenii arhontelui, intră probabil la categoria lucrurilor care dau 
de bănuit. 

— M-am gândit şi la asta, zise arhontele. Cei mai mulţi dintre 
oamenii care v-au săltat de pe stradă fac parte dintr-o gaşcă de- 
a lui Requin. lar el nu ştie că ei lucrează pentru mine. O să-i 
raporteze că v-au văzut văzându-vă de-ale voastre, chiar dacă 
alţii îi vor raporta altceva. 

— Eşti sigur că Requin nu şi-a dat seama cui îi sunt ei 
credincioşi de fapt? 

— Of, fi-ţi-ar neobrăzarea a naibii să-ţi fie, Lamora! Nu am de 
gând să-ţi dau socoteală pentru fiecare poruncă pe care o dau. 
O să-mi asculţi ordinele aşa cum fac şi oştenii mei şi, dacă tot 
vrei o garanţie, gândeşte-te că sunt arhonte de cincisprezece 
ani. 

— Vieţile noastre sunt la cheremul lui Requin dacă te înşeli, 
Stragos. 

— Vieţile voastre sunt la cheremul meu, orice-ar fi. 

— Requin nu-i prost! 

— Atunci de ce încercaţi să-l prădaţi? 

— Fiindcă ne socotim mai cu mot... începu Jean, însă Stragos 
îl întrerupse: 

— Vă spun eu de ce. Închise dosarul şi îşi împreună mâinile. 
Nu sunteţi doar lacomi. Voi chiar aveţi un apetit nesănătos 
pentru aventură. Cred că vă ameţeşte de-a binelea gândul că 
aveţi şanse minime să daţi o lovitură. Altfel de ce să alegeţi un 
asemenea stil de viaţă, când este limpede că aţi fi putut duce 
un trai mult mai tihnit dacă aţi fi rămas nişte hoţi mărunți şi 
obişnuiţi sub oblăduirea acelui Barsavi? 

— Dacă ai senzaţia că maldărul ăla de hârtii îţi oferă destule 
informaţii ca să presupui că... 

— Vă place să riscaţi. Şi asta într-o manieră extraordinară şi 
profesionistă. lar eu vă ofer un prilej bun ca să faceţi tocmai 
asta. S-ar putea chiar să vă placă. 

— Se prea poate, dar situaţia s-a schimbat complet în clipa în 
care ne-ai spus de cidru, replică Locke. . 

— Ştiu bine că îmi purtaţi pică pentru ce v-am făcut. Insă 


puneţi-vă şi voi în locul meu. Am procedat astfel deoarece vă 
respect calităţile. Nu îmi pot permite să vă primesc în slujba 
mea fără să vă pot controla. Voi doi sunteţi ca o pârghie şi-un 
pivot, mereu în căutarea unui oraş pe care să-l răsturnaţi cu 
fundu-n sus. 

— Şi de ce naiba nu ne-ai angajat direct? 

— Cum ar putea fi banii o motivaţie suficientă pentru doi 
oameni care pot face rost de ei atât de uşor? 

— Deci faptul că ne joci pe degete cum vrei tu trebuie luat ca 
un compliment foarte drăguţ? izbucni Jean. Nenorocitul... 

— Linişteşte-te, Tannen, îl întrerupse Stragos. 

— De ce-ar face asta? Locke îşi îndreptă tunica mototolită şi 
asudată şi începu să-şi lege ţâfnos eşarfele boţite de la gât. Ne 
otrăveşti, ne anunţi că avem de dus la bun sfârşit o misiune 
misterioasă şi nu ne oferi nici bani în schimb. Le complici vieţile 
lui Kosta şi lui De Ferra şi te aştepţi să ne poţi chema aici după 
bunul plac în momentul în care vei binevoi să ne spui şi nouă ce 
avem de făcut. Pe toţi zeii! Cum rămâne cu cheltuielile pe care 
le vom avea de făcut? 

— Veţi primi toate fondurile şi materialele necesare câtă 
vreme sunteţi în slujba mea. Şi, înainte să vă vină idei, ţineţi 
minte că veţi da socoteală pentru tot ce cheltuiţi, până la ultima 
centiră. 

— O, minunat! Ce alte foloase vom mai trage din faptul că 
vom fi în simbria ta? Un prânz cu complimentele bucătarului la 
cazarma Ochilor tăi? Paturi de spital după ce Requin ne taie 
boaşele şi ni le coase în orbite? 

— Nu sunt obişnuit să mi se vorbească astfel... 

— Ei bine, obişnuieşte-te, îl repezi Locke, ridicându-se de pe 
scaun şi începând să-şi scuture surtucul. O să-ţi fac şi eu o 
propunere acum, una pe care te sfătuiesc să o iei în serios. 

— Ce anume? 

— Uită de toată treaba asta, Stragos! Locke trase surtucul pe 
el, scutură din umeri ca să-l aşeze ca lumea şi îl apucă de 
pulpane. Uită de tot planul ăsta ridicol. Dacă există vreun 
antidot, dă-ne destul cât să ne ajungă pe moment. Sau spune- 
ne ce ai folosit şi o să punem noi un alchimist să-i dea de cap, 
pe cheltuiala noastră. Trimite-ne înapoi la Requin, pe care ai 


recunoscut că nu îl ai la inimă, şi lasă-ne să continuăm cu planul 
nostru de a-l jefui. Nu ne mai deranja şi o să avem grijă să 
facem la fel. 

— Păi, şi ce-aş avea eu de câştigat din toate astea? 

— Eu aş pune altfel problema: dacă faci asta, o să păstrezi tot 
ce ai acum. 

— Dragul meu Lamora, pufni Stragos într-un râs care răsună 
uşor şi uscat precum ecoul dintr-un coşciug, amenințările tale 
deşarte or fi îndeajuns de convingătoare ca să-i facă pe donii ăia 
camorreni corciţi şi lipsiţi de coloană să îţi dea pe tavă pungile 
lor cu bani. S-ar putea să fie de-ajuns şi pentru misiunea pe care 
am pregătit-o pentru voi. Însă sunteţi ai mei acum, iar Magii- 
Juruiţi au fost cât se poate de clari în privinţa felului în care vi se 
poate tăia din nas. 

— Da? Şi cum anume, mă rog? 

— Dacă mă mai ameninţi o dată, o să-l trimit pe Jean înapoi în 
odaia de zăduf şi o să-l las acolo peste noapte. Tu n-ai decât să 
aştepţi afară, legat în lanţuri însă fără să-ţi lipsească nimic, 
închipuindu-ţi chinurile prin care trece. Este valabil şi pentru 
tine, Jean, în caz că ţi se năzare să te răzvrăteşti. 

Locke îşi încleştă maxilarul şi îşi cobori privirea în pământ. 
Jean oftă, se întinse şi îl bătu pe umăr. Locke dădu încet din cap. 

— Bine. Stragos zâmbi rece. Aşa cum vă respect calităţile, tot 
aşa respect şi fidelitatea de care daţi dovadă unul faţă de 
celălalt. O respect îndeajuns ca să mă folosesc de ea, la bine şi 
la rău. Astfel încât veţi veni când vă voi chema şi veţi accepta 
misiunea pe care v-o voi încredința... lar când voi refuza să vă 
primesc, abia atunci ar fi cazul să vă faceţi griji. 

— Fie, zise Locke. Însă vreau să ţii minte. 

— Ce să ţin minte? 

— Că am fost dispuşi să uităm toată treaba asta. Că am fost 
dispuşi să plecăm şi să te lăsăm în pace. 

— Pe toţi zeii, dar văd că ai o părere nemaipomenită despre 
tine, jupâne Lamora! 

— Atât cât e cazul. Oricum, nu mai presus de cea a Magilor- 
Juruiţi. 

— Vrei să spui cumva că îţi ştie de frică tot Karthain-ul, jupâne 
Lamora? Te rog! Dacă lucrurile ar fi stat aşa, te-ar fi omorât 


până acum. Nu. Nu se tem de tine; vor doar să vadă că plăteşti 
pentru ce ai făcut. Faptul că v-au dat pe mâna mea ca să vă 
folosesc după bunul meu plac pare să le ostoiască setea de 
răzbunare, pe moment. Îndrăznesc să spun că ai motive 
întemeiate să le porţi pică. 

— Într-adevăr, zise Locke. 

— Gândeşte-te doar că s-ar putea ca nici mie să nu-mi placă 
atât de mult, explică Stragos. Şi că, deşi apelez la ei de nevoie şi 
accept chilipirurile pe care mi le trimit... s-ar putea totuşi ca 
faptul că vei intra în slujba mea să se întoarcă împotriva lor. Nici 
asta nu te face curios? 

— Nimic din ce spui nu poate fi luat în serios, se încruntă 
Locke la el. 

— Aaa... Uite, aici te înşeli, Lamora! Odată cu trecerea 
timpului vei vedea că nu am nevoie să mint în nici o privinţă. Ei, 
dar audiența s-a încheiat. Gândiţi-vă la situaţia în care vă aflaţi 
şi nu faceţi nimic necugetat. Puteţi pleca din Mon Magisteria şi 
să vă întoarceţi când veţi fi chemaţi. 

— Stai puţin, făcu Locke. Cum... 

Arhontele se ridică, împături dosarul, îl puse sub braţ, se 
întoarse şi ieşi pe aceeaşi uşă pe care intrase. Aceasta se 
închise de îndată după el cu zăngănitul unor mecanisme de oţel. 

— La naiba! rosti Jean. 

— lartă-mă, bălmăji Locke. Şi eu care aşteptam cu atâta 
nerăbdare să ajung în nenorocitul ăsta de Tal Verrar... 

— Nu-i vina ta. Ne-a pus dracu’ pe-amândoi să ne vârâm în 
patul acestei dame; ghinionul a făcut ca ea să fie o scursură. 

Uşa principală a biroului se întredeschise, dezvăluind vreo 
zece Ochi care aşteptau în sala de afară. 

Locke se holbă la ei câteva secunde, apoi rânji şi îşi drese 
glasul: 

— A, ce bine! Stăpânul vostru a lăsat instrucţiuni clare, iar voi 
urmaţi să rămâneţi la dispoziţia noastră. Ne veţi aduce o barcă, 
opt vâslaşi, o masă caldă, cinci sute de solari, şase femei care 
ştiu să facă masaj aşa cum trebuie şi... 

Singurul lucru pe care îl putu spune Locke despre Ochi fu că, 
atunci când îi luară în primire pe el şi pe Jean pentru a-i 
„conduce” afară din Mon Magisteria, aceştia fură fermi, însă nu 


cruzi. Nu folosiră bâtele de la cingători şi prizonierii nu avură 
parte de prea multe lovituri care să-i facă mai puţin îndărătnici. 
Una peste alta, era o trupă foarte eficientă când venea vorba de 
escortat prizonieri. 


5 


Fură duşi înapoi la docurile inferioare din Savrola într-o şalupă 
lungă cu pavilion. Se crăpa de ziuă şi o lumină apoasă şi 
portocalie se revărsa peste partea dinspre uscat a Tal Verrar- 
ului, strecurându-se printre insule şi făcând ca faţa dinspre mare 
a acestora să pară mai întunecată prin contrast. Inconjuraţi de 
vâslaşii arhontelui şi păziţi de patru Ochi cu arbalete, Locke şi 
Jean rămaseră tăcuţi. 

Nu dură mult; barca trase pur şi simplu lângă un chei pustiu, 
iar Locke şi Jean săriră din ea. Unul dintre oştenii arhontelui 
azvârli o pungă de piele pe caldarâmul de la picioarele lor, apoi 
şalupa se urni din loc şi toată povestea asta blestemată se 
isprăvi. Pe Locke îl cuprinse o ameţeală ciudată şi se frecă la 
ochi, simţindu-i uscați în orbite. 

— Pe toţi zeii! exclamă Jean. Cred că arătăm de parcă am fi 
fost jefuiţi. 

— Păi, chiar am fost. Locke se aplecă, ridică punga şi se uită 
la ce era înăuntru: securile lui Jean şi toate pumnalele lor. Şuieră 
printre dinţi: Magii. Blestemaţii ăia de Magi-Juruiţi! 

— Cred că asta au urmărit. 

— Sper că au urmărit doar asta. 

— Nu sunt atotştiutori, Locke. Trebuie să aibă şi ei slăbiciuni. 

— Eşti sigur? Ştii cumva care ar putea fi? Să fie vreunul dintre 
ei alergic la fructe exotice sau să aibă o relaţie proastă cu 
maică-sa? Ce folos, câtă vreme nu putem ajunge la ei! Paznicule 
Strâmb, de ce naiba nu o putea jigodii ca Stragos să ne 
angajeze pur şi simplu? Aş fi bucuros să muncesc pentru o 
simbrie cinstită. 

— Ba nu, n-ai fi. 

— Eh... 

— Nu te mai bosumfla atât şi gândeşte-te puţin. Ai auzit 
raportul lui Stragos. Magii-Juruiţi ştiu despre pregătirile pe care 


le-am făcut ca să dăm lovitura de la vistieria lui Requin, dar nu 
ştiu tot planul. Nu şi cea mai importantă parte. 

— Ai dreptate... însă ce rost ar avea să-i spună lui Stragos 
totul? 

— Nici un rost, desigur, însă mai e ceva: ştiau de unde 
operam noi în Camorr, dar Stragos nu a pomenit nimic despre 
trecutul nostru. Ne-a zis de Barsavi, nu şi de Lanţuri. Să fie oare 
deoarece Lanţuri a murit înainte ca Şoimarul să ajungă în 
Camorr şi să înceapă să ne urmărească? Nu cred că Magii-Juruiţi 
ne pot citi gândurile, Locke. Cred că sunt nişte iscoade 
nemaipomenite, însă nu sunt fără cusur, încă mai avem câteva 
secrete. 

— Hmmm. Să mă ierţi dacă asta nu mă încălzeşte prea mult, 
Jean. Ştii cine filosofează despre cele mai mărunte slăbiciuni ale 
duşmanilor? Neputincioşii. 

— Pari să te fi resemnat fără ca măcar să... 

— Nu sunt resemnat, Jean. Sunt mânios. Trebuie să încetăm 
să mai fim atât de neputincioşi, şi asta cât de curând. 

— Într-adevăr. Cu ce începem? 

— Păi, eu unul o să mă întorc la han. O să torn pe gât vreo 
trei-patru litri de apă rece. O să mă bag în pat, o să-mi pun o 
pernă pe cap şi o să rămân acolo până la asfinţit. 

— Sunt de acord. 

— Bine. Atunci o să fim amândoi bine odihniţi când va veni 
vremea să ne trezim şi să găsim un alchimist negru. Vreau să 
aud şi un alt punct de vedere cu privire la otrăvurile latente. 
Vreau să aflu tot ce-i de ştiut în privinţa asta şi mai ales dacă 
există vreun antidot pe care să-l încercăm. 

— De acord. 

— După aceea, putem adăuga încă un lucruşor pe care să-l 
facem în mica noastră vacanţă în Tal Verrar. 

— Să-l pocnim pe arhonte în moacă? 

— Întocmai! făcu Locke, izbindu-şi pumnul în palmă. 
Indiferent dacă isprăvim cu Requin sau nu. Indiferent dacă ne-a 
otrăvit sau nu! O să iau tot palatul ăla afurisit şi-o să i-l bag în 
fund atât de-adânc că o să se trezească apoi cu turnuri de piatră 
în loc de amigdale! 

— Te-ai gândit şi la felul în care o să facem asta? 


— N-am nici o idee. Nici cea mai mică idee. O să mă gândesc 
la asta, nu te teme. Însă nu-ţi pot promite că soluţia va fi una 
chibzuită. 

Jean mormăi. Cei doi se întoarseră pe călcâie şi porniră agale 
pe chei, îndreptându-se către treptele de piatră ce urcau abrupt 
până la nivelul superior al insulei. Locke îşi frecă pântecele şi 
simţi cum i se face pielea ca de găină... se simţi siluit, ştiind că 
prin cele mai întunecate cotloane ale trupului său s-ar putea 
strecura ceva letal, gata să-i facă rău. 

În dreapta lor soarele se preschimbase într-un medalion 
dogoritor de bronz, înălțându-se deasupra orizontului şi 
rămânând cocoţat acolo, precum unul dintre oştenii fără chip ai 
arhontelui, pironindu-i cu privirea. 


REMINISCENŢĂ 3 


Doamna Stâlpului-de-sticlă 


1 


Azura Gallardine nu era o femeie la care să ajungi prea uşor. 
Sigur că titlul ei era bine-cunoscut (adjunctul-şef al Marii Bresle 
de Meşteşugari, Socotitori şi Meşteri Migăloşi) şi toată lumea 
ştia unde locuieşte (la intersecţia Străzii Cleştelui-de-Sticlă cu 
Calea Şlefuitorului-de-Zimţi, în Cantezzo de Vest, la cel de-al 
patrulea nivel, pe Semiluna Meşteşugarilor), însă cine voia să se 
apropie de aceea casă trebuia să se depărteze cu vreo 
doisprezece metri de strada principală. 

Aceşti doisprezece metri ofereau o privelişte pe cinste. 

Trecuseră şase luni de când Locke şi Jean ajunseseră în Tal 
Verrar; Leocanto Kosta şi Jerome De Ferra, de-abia schiţaţi la 
început, deveniseră o a doua natură pentru cei doi prieteni. 
Când veniseră prima oară pe drumul dinspre oraş, vara era pe 
sfârşite, însă acum vânturile tăioase şi uscate ale iernii fuseseră 
înlocuite de adierile furtunoase ale primăverii timpurii. Era luna 
lui Saris, în cel de-al 78-lea An al Narăi, Aducătoarea de Molimi, 
Doamna Bolilor de Pretutindeni. 

Jean călătorea într-un scaun capitonat la pupa unei mici 
ambarcaţiuni de lux pe care o închiriase, o bărcuţă joasă şi 
zveltă cu şase vâslaşi. Aceasta aluneca pe apele agitate ale 
portului principal din Tal Verrar precum o gâză zorită, săltând pe 
valuri printre vasele mai mari conform comenzilor răstite ale 
unei fetişcane cocoţate la proră. 

Era o zi vântoasă, iar lumina lăptoasă a soarelui se revărsa 
rece din spatele vălurilor înalte de nori. Portul din Tal Verrar era 
ticsit cu şlepuri de marfă, barje, bărcuţe şi corăbiile impozante 
ale zecilor de popoare. O escadră de galeoane din Emberlain şi 
Parlay plutea uşor pe apă, cu flamurile acvamarin şi auriu ale 
Regatului celor Şapte Dovlecei fluturând la proră. Câteva sute 
de stânjeni mai încolo, Jean putu să vadă un bric cu flamura albă 


a Lashain-ului, şi dincolo de el o galeră cu stindardul Dovleceilor 
deasupra flamurii mai mici a Cantonului Balinel, aflat la doar 
câteva sute de kilometri mai la nord de Tal Verrar. 

Bărcuţa lui Jean ocoli vârful de miazăzi al Semilunii 
Negustorilor, una dintre cele trei insule în formă de seceră care 
înconjurau Castellana în centrul oraşului, precum petalele 
închise ale unei flori. Destinația sa era Semiluna Meşteşugarilor, 
sălaşul bărbaţilor şi al femeilor care transformaseră arta 
mecanismelor automate dintr-o îndeletnicire excentrică într-o 
industrie înfloritoare. Mecanismele verrari erau mai delicate, 
mai subtile, mai durabile... mai orice, de fapt... decât cele 
făurite în orice colţ al lumii (asta dacă nu punem la socoteală o 
mână de meşteri răzleţi). 

In mod curios, cu cât se obişnuia Jean mai mult cu Tal Verrar- 
ul, cu atât i se părea mai ciudat. Toate oraşele clădite pe ruine 
Eldrene dobândeau un caracter unic, în multe cazuri sub 
influenţa directă a ruinelor înseşi. Camorrenii trăiau pe insule 
despărțite doar de canale sau cel mult de fluviul Angevin şi îşi 
duceau viaţa de zi cu zi înghesuiți, comparativ cu spaţiile vaste 
pe care le oferea Tal Verrar-ul. Cele aproximativ o sută de mii 
de suflete de pe insulele Tal Verrar-ului foloseau la maximum 
aceste spaţii, împărțindu-se în triburi cu o precizie neobişnuită. 

In vest, nevoiaşii se luptau pentru un loc în Pătrarul Mobil, 
acolo unde cei dispuşi să îndure capriciile mării care le rearanja 
încontinuu toate acareturile puteau barem să locuiască fără a 
plăti chirie. In est, se înghesuiau în Cartierul Istrian şi asigurau 
mâna de lucru pentru grădinile etajate de pe Semiluna Mâinilor- 
negre. Acolo cultivau recolte de lux pe care nu şi le permiteau, 
pe parcele de pământ îmbogăţit alchimic pe care nu aveau să le 
stăpânească niciodată. 

Tal Verrar-ul avea un singur cimitir, străvechea Hazna a 
Sufletelor, care ocupa cea mai mare parte a insulei răsăritene, 
de cealaltă parte a Semilunii Mâinilor-negre. Haznaua avea şase 
niveluri şi era ticsită cu pietre funerare, statui şi mausolee ca 
nişte mici conace. Morţii erau sortaţi şi în lumea de dincolo, la 
fel cum se întâmpla şi în timpul vieţii, astfel încât, pe măsură ce 
urcai către nivelurile superioare, dădeai peste leşuri de stirpe 
tot mai aleasă. Locul era o oglindă macabră a Treptelor de Aur 


de dincolo de golf. 

Haznaua în sine era aproape la fel de mare ca Vel Virazzo şi 
îşi etala propria societate bizară: preoţii şi preotesele lui Aza 
Guilla, trupele de bocitori plătiţi (care îşi descriau în gura mare 
specialităţile ceremoniale sau anumite înflorituri teatrale oricui 
trecea prin preajmă), sculptorii de mausolee şi, cei mai ciudaţi 
dintre toţi, Veghetorii din Hazna. Veghetorii erau infractori 
osândiţi pentru profanare de morminte. În loc să fie executaţi, 
erau siliţi să poarte măşti de oţel şi armuri de zale şi să 
patruleze Haznaua Sufletelor ca un soi de poliţie necruțătoare. 
Erau eliberaţi doar când un alt jefuitor de morminte era prins şi 
le lua locul. Unii aveau de aşteptat ani întregi. 

In Tal Verrar nu existau spânzurători, nici decapitări şi nici 
luptele dintre osândiţi şi animale sălbatice atât de populare prin 
alte părţi. În Tal Verrar, cei condamnaţi pentru nelegiuiri grave 
pur şi simplu dispăreau, împreună cu cea mai mare parte a 
gunoiului din oraş, în Hăul Haznalei. Acesta era o groapă pătrată 
şi deschisă, cu latura de doisprezece metri, aflată în nordul 
Haznalei Sufletelor. Pereţii săi din Sticlă-străveche se scufundau 
într-o beznă absolută, fără a lăsa de înţeles cât de jos ajungeau. 
Lumea spunea că groapa nu avea fund, iar nelegiuiţii mânaţi la 
locul de execuţie zbierau şi cerşeau îndurare. Cel mai cumplit 
zvon care circula cu privire la acel loc era că oamenii azvârliţi în 
Hău nu mureau... ci continuau cumva să cadă. Pentru 
totdeauna. 

— Navă la babord! strigă fata de la prora bărcuţei. Vâslaşii din 
stânga lui Jean îşi traseră ramele din apă, iar cei din dreapta şi 
le împinseră pe ale lor cu putere, izbutind să evite o galeră de 
marfă încărcată cu vite destul de speriate. Un bărbat de la 
copastia laterală a galerei îşi flutură ameninţător pumnul spre 
bărcuţă când aceasta trecu la vreo trei metri pe sub cizmele 
sale. 

— Dă-ţi la o parte rahatul din ochi, pitica naibii! 

— Taci şi fă-ţi în continuare de cap cu vitele tale, puţă bleagă! 

— Căţeaua naibii! Căţea neruşinată ce eşti! Fă-te-ncoace şi îţi 
arăt eu cine-i puţă bleagă! Să-mi fie cu iertare, preabunule 
domn! 

Aşezat în jilţul său şi înveşmântat într-o redingotă de catifea 


cu destule zorzoane de aur cât să scânteieze chiar şi la lumina 
slabă a unei zile înnorate, Jean părea a fi un om de vază. Omul 
de pe galeră trebuia să se asigure că tirul său verbal era 
îndreptat către ţinta cuvenită; deşi asemenea schimburi de 
cuvinte făceau parte din viaţa de zi cu zi a portului din Tal 
Verrar, oamenii cu stare erau mereu trataţi de parcă ar fi plutit 
cumva pe deasupra apei, cu totul şi cu totul despărțiți de vasele 
şi de oamenii care îi transportau. Jean flutură nepăsător din 
mână. 

— Nu trebuie să mă apropii mai mult ca să-mi dau seama că-i 
bleagă, grăsanule! Fata făcu un gest obscen cu ambele mâini. 
Pot să văd şi de-aici cât de nesatisfăcute sunt vacile tale! 

Acestea fiind spuse, bărcuţa se îndepărtă, astfel încât replica 
bărbatului nu se mai auzi; galera se micşoră la proră şi capătul 
sud-vestic al Semilunii Meşteşugarilor se ivi în faţa lor. 

— Pentru asta, toată lumea primeşte câte un volan de argint 
în plus, zise Jean. 

Pe măsură ce fata tot mai voioasă şi echipajul ei entuziast 
trăgeau barca la docurile din Semiluna Meşteşugarilor, privirea 
lui Jean fu atrasă de o zarvă iscată pe apă la câteva sute de 
stânjeni în stânga sa. Un şlep de marfă purtând flamura vreunei 
bresle verrare pe care Jean nu o ştia era înconjurat de cel puţin 
o duzină de ambarcaţiuni mai mici. Bărbaţii şi femeile din bărci 
încercau să se caţere la bordul şlepului, în timp ce echipajul mai 
puţin numeros al vasului cel mare se străduia să îi ţină la 
distanţă cu vâslele şi cu o pompă de apă. O barcă plină cu 
poliţişti părea să se apropie, însă era încă la câteva minute 
depărtare. 

— Ce naiba se mai întâmplă şi-acolo? îi strigă Jean fetei. 

— Ce? Unde? A, acolo. Aia-i Răzmeriţa Condeielor, făcându-şi 
de cap ca de obicei. 

— Răzmeriţa Condeielor? 

— Breasla Copiştilor. Vasul acela de marfă are o flamură de-a 
Breslei Tipăritorilor. Pesemne că aduce o tiparniţă de pe 
Semiluna Meşteşugarilor. Aţi văzut vreodată o tiparniţă? 

— Doar am auzit de ele. Prima oară chiar în urmă cu câteva 
luni, de fapt. 

— Copiştii nu le au la inimă. Se gândesc că o să îi lase fără 


îndeletnicire, aşa că au început să întindă curse de fiecare dată 
când Tipăritorii încearcă să aducă una de partea asta a golfului. 
Cred că sunt deja vreo şase-şapte tiparniţe de-astea noi pe 
fundul apei. Şi vreo câteva leşuri. E o mare porcărie, după 
părerea mea. 

— Sunt tentat să-ţi dau dreptate. 

— Ei bine, să nădăjduim că nu o să inventeze şi ceva care să 
înlocuiască un echipaj de vâslaşi pe cinste. lată docul, domnule, 
şi cred că am ajuns chiar mai devreme, dacă nu mă înşel. Vreţi 
să vă aşteptăm prin preajmă? 

— Sigur că da, spuse Jean. Aşa servicii distractive sunt tare 
greu de găsit... Nu cred că voi lipsi mai mult de-un ceas. 

— La dispoziţia dumneavoastră, domnule De Ferra. 


2 


Semiluna nu era folosită numai de Marea Breaslă a 
Meşteşugarilor, deşi era locul în care cei mai mulţi dintre ei 
preferau să se stabilească, unde dădeai la tot pasul peste sălile 
şi cluburile lor private şi unde li se îngăduia cel mai mult să lase 
în plină stradă maşinării de neînțeles, uneori primejdioase. 

Jean îşi croi drum pe scările abrupte de pe Calea Baziliscului 
de Aramă, pe lângă lumânărari, tocilari şi veniparsiferi (mistici 
care susțineau că pot citi întregul destin al cuiva interpretând 
felul în care erau dispus venele de pe mâini şi braţe). La capătul 
străzii se feri de o tânără care purta o pălărie în patru colţuri şi 
văl de soare, ducând în lesă o valcona. Valconele erau păsări de 
pradă ce nu puteau zbura, mai mari decât ogarii de vânătoare. 
Cu aripile lor rudimentare ţinute pe lângă trupurile vânjoase, 
ţopăiau pe ghearele ce puteau smulge hălci mari cât pumnul din 
carnea unui om. Se ataşau ca nişte copii de o singură persoană 
şi erau gata să omoare pe oricine altcineva, în orice clipă. 

— Şezi blând, păsăruică ucigaşă, mormăi Jean. Ameninţare 
drăguță la viaţă şi la mădulare ce eşti! Tare simpatică mai eşti, 
fetiţă, băieţel sau ce-oi mai fi! 

Creatura ciripi ameninţător către el şi fugi după stăpâna sa. 

Asudat şi gâfâind, Jean îşi croi drum pe încă un rând de trepte 
şerpuitoare şi îşi făgădui nervos să reînceapă exerciţiile pentru a 


mai reduce din burdihanul tot mai mare. Jerome De Ferra era un 
om pentru care exerciţiile fizice se rezumau la drumul de la pat 
la masa de joc şi înapoi: 15, 20, 25 de metri... de la linia coastei 
până la cel de-al doilea şi cel de-al treilea nivel al insulei, şi de- 
acolo până în vârf, unde influenţa excentrică a Meşteşugarilor 
atingea apogeul. 

Prăvăliile şi casele de la cel de-al patrulea nivel al Semilunii 
primeau apă printr-un sistem extrem de complex de apeducte. 
Unele dintre acestea erau de pe vremea Tronului Therin, făcute 
din piatră şi susţinute de coloane, în vreme ce altele erau simple 
jgheaburi de piele, sprijinite pe stâlpi de lemn. Roţi de apă, mori 
de vânt, roţi dinţate, contragreutăţi şi balansiere se învârteau 
oriunde vedeai cu ochii. Rearanjarea rezervei de apă era un joc 
pe care Meşteşugarii îl jucau între ei; singura regulă era că 
rezerva cuiva de apă nu putea fi întreruptă în punctul terminal. 
O dată la câteva zile mai apărea o ramură a vreunei conducte 
sau un aparat de pompare, furând apă dintr-o conductă mai 
veche sau de la o altă pompă. Câteva zile mai târziu, un alt 
meşteşugar schimba traiectoria apei printr-un canal nou şi 
bătălia continua. Furtunile tropicale împânzeau de fiecare dată 
străzile Semilunii cu roţi dinţate, mecanisme şi ţevi, iar 
meşteşugarii îşi făureau din nou canalele de apă, în moduri şi 
mai ciudate decât înainte. 

Strada Cleştelui-de-Sticlă tăia de-a lungul ultimul nivel. Jean 
se întoarse spre stânga şi grăbi pasul pe caldarâm. Mirosurile 
ciudate ale procesului de fabricare a sticlei ajungeau la el din 
prăvălii; prin uşile deschise putea zări meşteşugari care 
învârteau forme portocalii şi incandescente în vârful unor prăjini 
lungi. O mică gloată de ucenici alchimişti trecu pe lângă el, 
ocupând toată strada. Purtau scufiile roşii ale breslei lor şi afişau 
arsuri chimice pe mâini şi pe feţe, în semn de mândrie. 

Traversă Calea Şlefuitorului-de-Zimţi, acolo unde un mic grup 
de muncitori şedea în faţa prăvăliilor, curăţând şi lustruind 
bucăţi de metal. Unii erau supravegheați chiar de către 
meşteşugarii nerăbdători, care  bălmăjeau instrucțiuni 
nefolositoare şi băteau nervoşi din picioare. Această intersecţie 
reprezenta capătul sud-vestic al celui de-al patrulea nivel; de- 
acolo nu mai puteai merge decât jos... sau prin aer, pe poteca 


de doisprezece metri care ducea la casa Azurei Gallardine. 

In fundătura Străzii Cleştelelui-de-Sticlă se afla un semicerc 
de prăvălii cu o gaură printre ele, precum un dinte lipsă într-un 
zâmbet. Dincolo de această gaură se vedea un pilon de Sticlă- 
străveche, pe care Eldrenii îl prinseseră de piatra celui de-al 
patrulea nivel dintr-un motiv neştiut de nimeni. Pilonul avea 
cam jumătate de metru lăţime şi vreo doisprezece metri 
lungime, cu vârful teşit. Ţâşnea în văzduh la vreo şapte-opt 
stânjeni, deasupra acoperişurilor unei străzi şerpuitoare de la cel 
de-al treilea nivel. 

Casa Azurei Gallardine era cocoţată la capătul îndepărtat al 
pilonului precum cuibul de trei caturi al unei păsări, din vârful 
unei crengi. Adjunctul-şef al Marii Bresle a Meşteşugarilor 
descoperise mijlocul ideal de a-şi asigura intimitatea: numai cei 
care aveau lucruri serioase de discutat sau chiar aveau nevoie 
de dibăcia ei erau destul de nebuni încât să se caţere pe pilonul 
care ducea până la uşa ei. 

Jean înghiţi în sec, îşi frecă mâinile şi rosti o rugăciune scurtă 
către Paznicul Strâmb înainte să păşească pe Sticla-străveche. 

— Nu poate fi atât de greu, murmură el. Am trecut eu şi prin 
lucruri mai rele. E doar o mică plimbare. Nu-i nevoie să privesc 
în jos. Sunt stabil ca un galeon încărcat. 

Cu mâinile întinse în lături ca să-şi păstreze echilibrul, începu 
să-şi croiască drum pe pilon. Era ciudat felul în care briza părea 
să se înteţească pe măsură ce avansa şi felul în care cerul părea 
să se lărgească deasupra sa... Işi pironi privirea pe uşa din faţa 
sa şi, fără să-şi dea seama, îşi ţinu răsuflarea până ce apucă 
strâns acea uşă cu ambele mâini. Trase adânc aer în piept şi îşi 
şterse fruntea, care-i asudase în mod stânjenitor. 

Casa Azurei Gallardine era clădită temeinic, din blocuri albe 
de piatră. Avea un acoperiş înalt şi ascuţit, încununat cu o 
moară de vânt ce scârţâia şi cu un burduf de colectare a apei de 
ploaie, prins într-un cadru de lemn. Uşa era ornată cu 
basoreliefuri înfăţişând angrenaje şi mecanisme automate şi 
lângă ea era fixată în piatră o cuirasă. Jean apăsă cuirasa şi auzi 
zgomotul unui gong răsunând în casă. Fumul vetrelor de 
dedesubt se învârtejea pe lângă el, în timp ce aştepta să i se 
deschidă. 


Era pe punctul de a apăsa cuirasa din nou, când uşa se 
întredeschise. O femeie scundă şi încruntată se ivi în 
deschizătura dintre uşă şi prag, holbându-se la el. Părea să aibă 
peste şaizeci de ani, se gândi Jean; pielea sa roşiatică era 
încreţită precum încheieturile unui veşmânt învechit din piele. 
Era butucănoasă, cu o guşă de broască şi cu trăsături buhăite, 
care atârnau sub pomeţii ei înalţi. Părul ei alb era strâns şi 
împletit cu inele de aramă şi de fier negru, iar pielea de pe 
mâini, braţe şi gât era acoperită în mare parte cu tatuaje 
complicate, uşor estompate. 

Jean îşi puse piciorul drept în faţa stângului şi se înclină la 45 
de grade, cu mâna stângă întinsă în faţă şi cu dreapta lipită sub 
pântece. Se pregătea să producă înflorituri verbale când 
Breslaşa-şefa Gallardine îl înşfăcă de guler şi îl trase înăuntru. 

— Au! Doamnă, vă rog! Daţi-mi voie să mă prezint! 

— Eşti prea gras şi prea bine îmbrăcat ca să fii vreun ucenic în 
căutarea unei slujbe, replică ea, deci probabil că ai venit ca să- 
mi cerşeşti o favoare, iar când cei de teapa ta dau bineţe, au 
tendinţa să se lungească la vorbă. Nu, taci din gură! 

Casa ei mirosea a ulei, sudoare, praf de var şi metal încins. 
Interiorul era o văgăună înaltă, cea mai ciudată harababură pe 
care o văzuse Jean vreodată. Pe pereţii din dreapta şi din stânga 
se aflau ferestre arcuite, înalte de-un stat de om, însă toate 
celelalte părticele din zid erau acoperite cu un soi de schele 
care sprijineau o sută de rafturi de lemn ticsite cu unelte, 
materiale şi vechituri. In vârful schelelor, aşezat pe o podea 
improvizată, Jean putu să vadă un pat de scânduri şi un birou 
sub două lămpi alchimice suspendate. Scări şi cabluri de piele 
atârnau peste tot; cărţi, pergamente şi scări pe jumătate pline 
acopereau o mare parte din podea. 

— Dacă am venit într-un moment nepotrivit... 

— Oricând este un moment nepotrivit, tinere jupân Băgăreţ! 
Un client cu o comandă interesantă este cam singurul lucru care 
schimbă asta. Deci ce-ţi trebuie? 

— Breslaşă-şefă Gallardine, toţi cei pe care i-am întrebat au 
jurat că cea mai subtilă, desăvârşită şi imitată meşteşugară din 
întreg Tal Verrar-ul este nimeni alta decât... 

— Nu mă mai scălda atât în linguşiri, băiete, îl întrerupse 


bătrâna, fluturându-şi mâinile. Uită-te în jur. Roţi dinţate, 
pârghii, greutăţi şi lanţuri. Nu trebuie să le mângâi cu vorbe 
frumoase ca să le faci să meargă... şi nici pe mine. 

— Cum doriţi, zise Jean, îndreptându-şi spatele şi strecurându- 
şi mâna în surtuc. Totuşi, nu mi-aş ierta-o dacă nu v-aş oferi 
măcar o mică atenţie. 

Scoase din haină un pacheţel înfăşurat în fireturi de argint. 
Colţurile drepte ale hârtiei de împachetat erau prinse cu o 
pecete roşie de ceară, ştanţată într-un disc ondulat de aur 
răzuit. 

Sursele lui Jean îi indicaseră singura slăbiciune omenească pe 
care o avea Gallardine: o preferinţă pentru cadouri la fel de 
puternică precum aversiunea faţă de linguşeli şi întreruperi. Ea 
se încruntă, dar pe buze îi flutură un surâs uşor când luă 
pachetul în mâinile sale tatuate. 

— Ei bine, nu vreau să nu v-o iertaţi... rosti ea. 

Rupse pecetea în formă de disc şi desfăcu fireturile de argint 
cu  nerăbdarea unei fetiţe. Pachetul conţinea o sticlă 
dreptunghiulară cu dop de bronz, umplută cu un lichid alb- 
lăptos. I se tăie răsuflarea când citi ce scria pe etichetă. 

— Austershalin de Prune Albe, bâigui ea. Pe cei Doisprezece! 
Cu cine-ai vorbit? 

Amestecurile de coniac erau o specialitate verrari; coniacuri 
fine din alte părţi (în acest caz, neîntrecutul Austershalin din 
Emberlain) erau amestecate cu licori din fructe alchimice rare (şi 
nu se găsea altul mai rar decât delicioasa prună albă), apoi 
îmbuteliate şi puse la învechit pentru a produce băuturi care 
puteau amorţi limba cu savoarea lor intensă. În sticlă se afla 
suficientă licoare pentru vreo două pahare de Austershalin de 
Prune Albe, ceea ce însemna un preţ de 45 de solari. 

— Câteva suflete cunoscătoare, spuse Jean, care mi-au zis că 
s-ar putea să apreciaţi o duşcă modestă. 

— Nu i-aş spune chiar modestă, domnule... 

— De Ferra. Jerome De Ferra, la dispoziţia dumneavoastră. 

— Ba din contră, domnule De Ferra. Cu ce voiaţi să vă ajut? 

— Păi... dacă ţineţi să trecem direct la miezul problemei, nu 
mă puteţi ajuta momentan decât răspunzându-mi la nişte... 
întrebări. 


— Cu privire la...? 

— Vistierii. 

Breslaşa-şefă Gallardine strânse amestecul de coniac la sân 
ca pe un prunc şi rosti: 

— Vistierii, domnule De Ferra? Vistierii simple, pentru 
depozitare, cu toate cele necesare, sau vistierii securizate, cu 
mijloace mecanice de protecţie? 

— Înclin spre cea de-a doua categorie, doamnă. 

— Ce doriţi să păziţi? 

— Nimic, zise Jean. Mai degrabă doresc să obţin ceva. 

— Aţi rămas încuiat pe dinafară şi nu mai puteţi intra într-o 
vistierie? Aveţi nevoie de cineva care să v-o mai slăbească puţin 
din ţâţâni? 

— Da, doamnă. Doar că... 

— Doar câ...? 

Jean îşi linse buzele din nou şi zâmbi. 

— Am auzit, ei bine, zvonuri destul de credibile conform 
cărora aţi fi dispusă să întreprindeţi genul de acţiune pe care l- 
aş putea sugera. 

Ea îl privi cu înţeles. 

— Sugeraţi cumva că vistieria în care vreţi să pătrundeţi nu 
este neapărat a dumneavoastră? 

— He-he. Nu, nu neapărat. 

Femeia începu să meargă prin casă, păşind peste cărţi, sticle 
şi maşinării mecanice. 

— Legea Marii Bresle, rosti ea într-un sfârşit, ne interzice să 
ne băgăm nasul în treaba confraţilor dacă nu suntem invitaţi să 
o facem sau dacă nu ne-o cere statul. Urmă o altă pauză. ŞI 
totuşi... asta nu înseamnă că nu putem da sfaturi sau că nu 
putem studia planuri... în numele progresului meşteşugului 
nostru, mă înţelegeţi. Este o modalitate de a pune la încercare 
lucrarea. Este felul în care ne criticăm între noi. 

— Nu vă cer decât sfatul, făcu Jean. Nici măcar nu îmi trebuie 
un lăcătuş; tot ce-mi trebuie este informaţia necesară pentru a 
pregăti un lăcătuş. 

— Puţini sunt cei care l-ar putea pregăti mai bine decât mine. 
Înainte să discutăm despre plată, spuneţi-mi... ştiţi cumva cine a 
proiectat vistieria pe care aţi pus ochii? 


— Da. 

— Cine este? 

— Azura Gallardine. 

Breslaşa-şefă se trase un pas îndărăt, de parcă lui Jean i s-ar fi 
strecurat printre buze o limbă despicată. 

— Să te ajut să îmi sabotezi propria lucrare? Ai înnebunit? 

— Trăgeam nădejde că identitatea proprietarului vistieriei nu 
vă va trezi cine ştie ce milă, făcu Jean. 

— Cine şi unde? 

— Requin. Turnul Păcatului. 

— Pe cei Doisprezece, chiar că ai înnebunit! Gallardine privi 
împrejur de parcă ar fi vrut să se convingă că nu trăgea nimeni 
cu urechea înainte să continue: Ba sigur că-mi trezeşte milă! 
Milă pentru mine! 

— Am buzunarele adânci, Breslaşă-şefă. Cu siguranţă, trebuie 
să existe o sumă care să vă mai tempereze grijile? 

— Nu există nici o sumă de bani pe lumea asta destul de 
mare ca să mă convingă să îţi ofer ceea ce-mi ceri, spuse 
bătrâna. Accentul dumitale, domnule De Ferra... cred că l-am 
identificat. Eşti din Talisham, nu-i aşa? 

— Da. 

— Şi pe Requin... l-ai studiat, nu? 

— În amănunţime, bineînţeles. 

— Aiurea! Dacă l-ai fi studiat în amănunţime nu ai fi fost aici. 
Lasă-mă să-ţi spun ceva despre Requin, sărmane nătâng bogat 
din Talisham! O ştii pe femeia aia a lui, pe Selendri? Pe cea cu 
braţul de bronz? 

— Am auzit că nu are pe nimeni mai apropiat. 

— Asta-i tot ce ştii? 

— Ăă, mai mult sau mai puţin. 

— Până acum câţiva ani, zise Gallardine, Requin obişnuia să 
găzduiască un bal mascat la Turnul Păcatului, în fiecare Zi a 
Schimbărilor. O petrecere grozavă, în costume de mii de solari, 
şi ale lui erau întotdeauna cele mai impresionante. Ei bine, într- 
unul dintre ani, el şi femeia aia frumoasă a lui au hotărât să facă 
schimb de costume şi de măşti. Aşa, dintr-un capriciu. Un 
asasin, continuă ea, presărase interiorul costumului lui Requin 
cu ceva drăcesc. Cel mai negru soi de alchimie, un fel de aqua 


regia pentru pielea omului. Era doar o pulbere... îi trebuia 
sudoare şi căldură ca să prindă viaţă. Astfel încât femeia purtă 
costumul aproape jumătate de ceas până ce începu să asude şi 
să se simtă bine. Şi-atunci începu să urle. Eu nu am fost de faţă. 
Însă meşteşugari pe care-i cunosc erau în mulţime şi mi-au spus 
că a urlat încontinuu, până ce şi-a pierdut glasul. Până ce din 
gâtlej nu i-a mai ieşit decât un şuierat, şi tot mai încerca să urle. 
O singură parte a costumului era presărată cu substanţa 
respectivă... un gest pervers. Pielea îi clocotea şi i se scurgea 
precum smoala. lar carnea îi fumega, domnule De Ferra. Nimeni 
nu a îndrăznit să o atingă, în afară de Requin. El a smuls 
costumul de pe ea, a cerut apă şi a oblojit-o cu înfrigurare. l-a 
şters pielea arzândă cu jiletca lui, cu bucăţi de pânză, cu mâinile 
goale. A fost ars atât de aprig încât poartă mănuşi şi în ziua de 
azi, pentru a-şi masca propriile cicatrice. 

— Uimitor, făcu Jean. 

— l-a salvat viaţa, continuă Gallardine, sau ce mai rămăsese 
de salvat din ea, oricum. Sunt convins că i-ai văzut chipul. Un 
ochi i s-a evaporat ca un strugure azvârilit într-un foc de tabără. 
A trebuit să i se amputeze degetele de la picioare. Degetele de 
la mâini arătau ca nişte vreascuri arse, iar mâna - ca un pustiu 
băşicat. A pierdut-o şi pe asta. Au fost nevoiţi să-i taie un sân, 
domnule De Ferra. Te asigur că nu îţi poţi închipui ce înseamnă 
una ca asta; ar însemna mult pentru mine chiar şi la vârsta mea, 
şi au trecut mulţi ani de când nu mai sunt socotită atrăgătoare. 
În timp ce ea zăcea la pat, Requin a dat sfoară-n ţară, printre 
găştile, hoţii, oamenii de legătură şi prietenii săi bogaţi şi 
puternici. A oferit o mie de solari, fără să pună întrebări, oricui i- 
ar fi dezvăluit identitatea făptaşului. Insă lumea se temea prea 
mult de acest asasin şi Requin nu era nici pe departe la fel de 
respectat pe-atunci cum este acum. Nu a primit nici un răspuns. 
În noaptea următoare, a oferit cinci mii de solari, fără să pună 
întrebări, şi tot nu a primit vreun răspuns. În cea de-a treia 
noapte, a repetat oferta, de data aceasta pentru zece mii de 
solari, dar tot degeaba. In cea de-a patra noapte, a oferit 
douăzeci de mii... însă nu l-a căutat nimeni. Aşa că în noaptea 
ce-a urmat au început crimele. La întâmplare. Printre hoţi, 
printre alchimişti, printre slugile Priorilor. Oricine ar fi putut avea 


acces la informaţii utile. Câte unul pe noapte, în tăcere deplină, 
cu profesionism desăvârşit. Fiecărei victime i s-a jupuit pielea de 
pe partea stângă cu un cuţit. Drept avertisment. Aşa că găştile, 
cartoforii şi partenerii săi l-au rugat să se oprească. „Găsiţi-l pe 
asasin şi o să mă opresc”, le-a replicat. lar ei s-au rugat, au 
întrebat în dreapta şi-n stânga şi tot nu au aflat nimic. Astfel 
încât a început să omoare doi oameni pe noapte. A început să 
omoare neveste, soţi, copii, prieteni. Una dintre găştile sale s-a 
răzvrătit, şi toţi membrii ei au fost găsiţi morţi a doua zi 
dimineaţă. Toţi. A pus biciul pe găştile sale şi le-a curăţat de cei 
săraci cu duhul. A omorât şi-a omorât până când întregul oraş a 
ajuns să caute înnebunit şi-n gaură de şarpe şi să întoarcă toate 
cele cu fundul în sus pentru el. Până când cel mai cumplit lucru 
a ajuns să fie să-l dezamăgeşti pe el. In cele din urmă i-a fost 
adus un om care i-a dat răspunsurile pe care le căuta. Requin, 
făcu Gallardine cu un oftat prelung şi uscat, l-a pus pe omul ăla 
într-o raclă de lemn, înlănţuit în partea stângă. Racla a fost 
umplută cu ciment alchimic care a fost lăsat să se întărească, 
apoi a fost răsturnată... aşa că, înţelegi dumneata, toată partea 
stângă a omului a fost încastrată în piatră, din cap până-n 
picioare. A fost răsturnat şi lăsat să moară în vistieria lui Requin. 
Requin cobora zilnic acolo şi îi turna apă pe gât, silindu-l să bea. 
Mădularele sale prinse în piatră putreziră s-au descompus şi l-au 
îmbolnăvit. Omul a murit încet, înfometat şi mâncat de 
cangrenă, întemnițat în cea mai oribilă modalitate de tortură de 
care am auzit în viaţa mea. Aşa că mă vei ierta, spuse ea, 
apucându-l cu blândeţe de braţ pe Jean şi conducându-l spre 
fereastra din stânga, atunci când îţi voi spune că Requin este un 
client pe care am de gând să-l tratez cu toată buna-credinţă 
până când Preabuna Doamnă îmi va smulge sufletul din 
mormanul ăsta bătrân de oase. 

— Dar cine a spus că Requin trebuie să afle? 

— Domnule De Ferra, nu aş risca niciodată ca el să afle aşa 
ceva. Niciodată. 

— Şi totuşi, o mică atenţie... 

— Ai auzit, îl întrerupse Gallardine, ce se întâmplă cu cei 
prinşi că trişează în turnul lui, domnule De Ferra? Le retează 
mâinile, apoi îi azvârle pe caldarâmul de dedesubt şi le anunţă 


rudele sau partenerii că trebuie să facă curat după leşuri. Şi ce 
s-a întâmplat cu ultimul om care a provocat o bătaie în Turnul 
Păcatului şi a vărsat sânge? Requin a pus să fie legat de o masă. 
Un vraci i-a tăiat rotulele şi a turnat furnici roşii în răni, apoi 
rotulele i-au fost prinse la loc cu sfoară. Omul i-a implorat să-i 
taie beregata, însă rugămintea nu i-a fost ascultată. Requin este 
o putere în sine. Arhontele nu se poate atinge de el de teamă să 
nu-i supere pe Priori, iar Priorii îl socotesc mult prea folositor 
pentru a-i întoarce spatele. De când Selendri a fost cât pe ce să 
moară, omul a devenit un artist al cruzimii, fără pereche în acest 
oraş. Nu există nici o răsplată pe pământul ăsta care să mă facă 
să-l provoc. 

— lau tot ceea ce spuneţi în serios, doamnă. Deci nu se poate 
să reducem cumva la minimum implicarea dumneavoastră? Să 
ne oprim la un plan general al mecanismelor din vistierie, o 
schiţă, în linii cât se poate de mari? Genul de lucru care nu ar 
putea fi niciodată legat de dumneavoastră? 

— Nu m-ai ascultat cum trebuie. Scutură din cap şi îi făcu 
semn către fereastra din stânga. Hai să te întreb altceva, 
domnule De Ferra. Poţi vedea Tal Verrar-ul de la această 
fereastră? 

Jean se apropie mai mult ca să privească prin ochiul de geam. 
Acesta era îndreptat spre miazăzi, dincolo de vârful apusean al 
Semilunii Meşteşugarilor, prin portul şi apa alb-argintie şi 
scânteietoare a Bazinului Navelor de Război. Acolo se afla 
ancorată flota arhontelui, apărată de ziduri înalte şi de 
catapulte. 

— Da, arată... foarte frumos, zise Jean. 

— Nu-i aşa? Şi-acum iată ce am de spus în încheiere. Ce ştii 
dumneata despre contragreutăţi? 

— Nu pot spune că ştiu... 

În acea clipă, breslaşa-şefă trase de unul dintre cablurile de 
piele ce atârnau din tavan. 

Primul semn că podeaua se deschisese sub picioarele lui Jean 
fu felul în care panorama Tal Verrar-ului păru să se îndrepte 
deodată spre tavan; simţurile sale căutară grabnic să priceapă 
ce însemna asta şi fură zăpăcite o clipă până ce stomacul său 
interveni, confirmându-i cu greață că nu panorama era cea care 


se mişca. 

Jean plonjă prin podea şi se izbi de o platformă dură şi 
pătrată, suspendată de colţuri chiar sub casa lui Gallardine, prin 
lanţuri de fier. La început, se gândi că era un fel de lift... până 
când acesta plonjă spre strada aflată la vreo doisprezece metri 
mai jos. 

Lanţurile zornăiră şi simţi cum îi vâjâie aerul pe la urechi; 
căzu cu faţa în jos şi îşi încleştă degetele de platformă. 
Acoperişurile, căruțele şi caldarâmul se năpustiră spre el, şi Jean 
îşi luă inima în dinţi pentru durerea cruntă ce avea să vină; însă 
aceasta nu veni. Platforma încetini cu o delicateţe de 
neînchipuit: moartea sigură se preschimbă în posibilă vătămare 
şi apoi în simplă stânjeneală. Coborârea se sfârşi la un metru şi 
ceva deasupra străzii, când lanţurile din stânga lui Jean 
rămaseră bine întinse, pe când celelalte se destinseră. 
Platforma se aplecă hurducându-se şi îl trânti jos, pe caldarâm. 

jean se ridică în picioare şi trase adânc aer în piept, cu 
recunoştinţă; strada se învârtea uşor în jurul său. Se uită în sus 
şi văzu că platforma era trasă iute de lanţuri în poziţia sa 
iniţială. Cu o secundă înainte să se fixeze în partea inferioară a 
podelei lui Gallardine, un obiect mic şi strălucitor se rostogoli 
prin trapa de deasupra. Jean izbuti să se ferească şi să-şi 
acopere faţa chiar înainte ca cioburile şi licoarea din sticla 
spartă de coniac să-l împroaşte. 

Îşi şterse din păr nişte Austershalin de Prune Albe în valoare 
de câţiva solari buni şi se ridică în picioare, împleticindu-se şi 
blestemând, cu ochii holbaţi. 

— O zi bună, domnule. Staţi puţin, nu-mi spuneţi. Lăsaţi-mă 
să ghicesc. Breslaşa-şefă nu v-a acceptat propunerea? 

Zăpăcit, Jean văzu un vânzător de bere surâzător la câţiva 
paşi în dreapta sa, sprijinindu-se de zidul unei clădiri cu două 
caturi, închise şi cât se poate de obişnuite. Omul semăna cu o 
sperietoare de ciori bronzată şi purta o pălărie de piele, cu 
boruri largi, care îi alunecase odată cu trecerea timpului până ce 
ajunsese să îi atingă umerii osoşi. Bătea darabana cu degetele 
unei mâini într-un butoi masiv pe roţi, de care erau prinse cu 
lanţuri lungi câteva halbe de lemn. 

— Aă, ceva de genul ăsta, zise Jean. O secure îi alunecă de 


sub haină şi zornăi pe caldarâm. Roşu la faţă, se aplecă, o 
recuperă şi o făcu să dispară din nou. 

— S-ar putea să vi se pară că sunt oportunist, şi încă pe bună 
dreptate, domnule. Insă arătaţi ca un om căruia i-ar prinde bine 
ceva de băut. Ceva de băut care să nu se facă ţăndări de 
caldarâm şi să fie cât pe ce să vă spargă capul, vreau să zic. 

— Oare? Ce-ai acolo? 

— Jaf, domnule. In caz că aţi auzit de ea, este o specialitate 
verrari, şi dacă aţi băut aşa ceva în Talisham e ca şi cum nu aţi 
fi băut deloc. Nu am nimic cu talishanii, desigur. Ba chiar am 
rude pe-acolo, să ştiţi. 

jaful era o bere neagră şi densă, dreasă de obicei cu câteva 
picături de ulei de migdale. Era aproape la fel de tare ca 
majoritatea vinurilor. Jean încuviinţă. 

— O halbă plină, te rog. 

Vânzătorul de bere desfăcu cepul de la butoi şi umplu una 
dintre halbe cu o licoare aproape neagră. l-o dădu lui jean cu o 
mână şi puse capacul la loc cu cealaltă. 

— Să ştiţi că face asta de câteva ori pe săptămână. 

Jean dădu pe gât berea caldă, lăsând gustul de drojdie şi de 
nuci să îi coboare pe gâtlej. 

— De câteva ori pe săptămână? 

— lşi pierde puţintel răbdarea cu unii vizitatori. Nu aşteaptă 
să termine conversaţia cu toate politeţurile obişnuite, însă cred 
că aţi aflat deja asta. 

— Mmm-hmmm. Nu-i rea deloc chestia asta. 

— Vă mulţumesc din suflet, domnule. O centiră pentru 
halbă... vă mulţumesc, vă mulţumesc din suflet. Afacerile merg 
bine aici, cu oamenii care cad prin podeaua doamnei Gallardine. 
De obicei încerc să ocup acest loc în caz că mai pică vreun client 
sau doi. Imi pare foarte rău că nu aţi avut o întrevedere 
fructuoasă. 

— Fructuoasă? Păi, se prea poate să fi scăpat de mine mai 
devreme decât mă aşteptam, dar cred că am obţinut ce îmi 
propusesem. Jean dădu pe gât ce mai rămăsese din bere, se 
şterse la gură cu mâneca şi dădu halba înapoi. Tot ce-am vrut 
să fac a fost să sădesc o sămânță pentru viitor. 


CAPITOLUL PATRU 


Alianțe oarbe 


1 


— Domnule Kosta, vă rog să înţelegeţi. De ce v-aş ascunde 
ceva? Dacă vă puteam oferi un leac, asta ar fi însemnat ceva 
mai mulţi galbeni în buzunarul meu, nu-i aşa? 

Therese cea Palidă, consilier în otrăvuri, avea un salon destul 
de confortabil în care discuta afaceri confidenţiale cu clienţii săi. 
Locke şi Jean şedeau cu picioarele încrucişate pe perne mari şi 
moi, ţinând în mâini ceşcuţe de porțelan cu cafea groasă 
jereshti (fără a bea însă din ele). Therese cea Palidă era o 
vadrană serioasă şi cu privirea de gheaţă, la vreo treizeci de ani; 
părul ei, de culoarea pânzelor de corabie noi, îi sălta pe gulerul 
hainei negre de catifea, pe când aceasta măsura camera în lung 
şi-n lat, în faţa oaspeţilor săi. Garda sa de corp, o femeie verrari 
bine îmbrăcată, la a cărei cingătoare atârnau o spadă cu 
apărătoare dantelată şi o bâtă de lemn lăcuit, se sprijinea de 
perete lângă singura uşă... încuiată acum... a camerei, tăcută şi 
cu ochii în patru. 

— Sigur că înţeleg, făcu Locke. lertaţi-mă, doamnă, dar nu 
prea sunt în apele mele. Sper că puteţi înţelege situatia în care 
ne aflăm: otrăviţi, se pare, fără vreo cale de a şti sigur, iar 
despre obţinerea unui antidot nici nu încape vorbă. 

— Da, domnule Kosta. Vă aflaţi într-o poziţie neplăcută, într- 
adevăr. 

— Este a doua oară când sunt otrăvit ca să fiu obligat să fac 
ceva. Prima oară am avut noroc şi am scăpat cu bine. 

— Păcat că este un mijloc atât de eficient de a ţine pe cineva 
în frâu, nu credeţi? 

— Nu-i nevoie să fiţi atât de mulţumită când spuneţi asta, 
doamnă! 

— Of, haideţi, domnule Kosta. Să nu credeţi că nu vă 
compătimesc. 


Therese cea Palidă îşi ridică mâna stângă, arătându-le o 
colecţie de inele şi de cicatrice alchimice, iar Locke fu surprins 
să vadă că inelarul lipsea. 

— Un accident provocat de neatenţie, pe când eram doar 
ucenică şi lucram cu ceva neiertător. Am avut zece bătăi de 
inimă la dispoziţie ca să aleg între deget şi viaţă. Din fericire, 
aveam la îndemână un satâr. Ştiu ce înseamnă să guşti din 
roadele meseriei mele, domnilor. Ştiu ce înseamnă să te simţi 
bolnav, îngrijorat şi deznădăjduit, aşteptând să vezi ce urmează. 

— Desigur, zise Jean. lertaţi-l pe partenerul meu. Numai că... 
ei bine, măiestria cu care se pare că am fost otrăviţi ne-a lăsat 
să sperăm la o soluţie la fel de miraculoasă. 

— Una dintre regulile noastre spune că întotdeauna este mai 
uşor să otrăveşti pe cineva decât să-l tămăduieşti. Therese îşi 
frecă uşor ciotul degetului lipsă, un gest care părea să fie mai 
degrabă un tic nervos. Antidoturile sunt sunt nişte lucruri de 
fineţe; în multe cazuri, se folosesc chiar otrăvuri. Nu există nici 
un panaceu, nici un leac universal, nici un dezinfectant care să 
poată contracara toate veninurile cunoscute în meseria mea. Şi 
de vreme ce substanţa pe care o descrieţi pare, într-adevăr, să 
fie brevetată, mai degrabă v-aş tăia beregatele decât să 
experimentez antidoturi pe pielea dumneavoastră. Ar putea să 
vă prelungească chinul sau chiar să înrăutăţească efectul 
substanţei prezente deja în sânge. 

Jean îşi luă bărbia în mână şi îşi aruncă privirea prin salon. 
Therese decorase un perete cu un altar închinat lui Gandolo cel 
gras şi viclean, Stăpânul Banilor şi-al Negoţului, părintele ceresc 
al afacerilor lumeşti. Pe peretele opus, se afla un altar închinat 
lui Aza Guilla cea acoperită cu văl, Doamna Îndelungatei Tăceri, 
Zeița Morţii. 

— Insă aţi spus că există substanţe care lâncezesc în victime, 
precum cea cu care se presupune că am fost otrăviţi noi. N-ar 
putea asta să mai restrângă cercul leacurilor posibile? 

— Există asemenea substanţe, într-adevăr. Esenţa de 
trandafir din amurg zace în trup câteva luni şi omoară nervii, 
dacă victima nu-şi ia antidotul în mod regulat. Albul-de-uscat 
anihilează substanţele hrănitoare din mâncare şi băutură; 
victimele se pot îndopa cât poftesc şi tot se vor topi văzând cu 


ochii. Praful de anuella face ca victima să sângereze prin piele 
după săptămâni bune de la inhalare. Insă nu pricepeţi care este 
problema? Trei otrăvuri lente, trei mijloace complet diferite de a 
face rău. Un antidot pentru o otravă din sânge, să zicem, ar 
putea foarte bine să vă omoare dacă otrava din cazul vostru 
acţionează altfel. 

— La naiba! făcu Locke. Bine, atunci. Mi-e jenă să aduc asta în 
discuţie, dar Jerome mi-a spus că ar mai fi o posibilitate... 

— Bezoari, explică Jean. Am citit foarte multe despre ei, când 
eram mic. 

— Din păcate, bezoarii sunt un mit. Therese îşi împreună 
mâinile în faţă şi oftă. Doar un basm, precum Cei Zece Trădători 
Cinstiţi, Sabia ce Mănâncă Inimi, Goarna din Therim Pel şi toate 
celelalte  bazaconii fermecătoare. Sunt sigură că am citit 
aceleaşi cărţi, domnule De Ferra. Îmi pare rău. Pentru a putea 
extrage pietre fermecate din burţile dragonilor, ar trebui să 
avem nişte dragoni vii pe undeva, nu-i aşa? 

— Într-adevăr, nu se găsesc prea uşor. 

— Dacă vreţi ceva miraculos şi costisitor, spuse Therese, v-aş 
mai putea sugera o cale, totuşi. 

— Orice... făcu Locke. 

— Magii-Juruiţi din Karthain. Am auzit din surse credibile că ei 
au mijloace de a combate otrăvuri atunci când alchimiştii dau 
greş. Pentru cei care îşi pot permite preţurile lor piperate, în 
orice caz. 

— ... În afară de asta, bombăni Locke. 

— Of, făcu Therese, cu un soi de convingere resemnată. Deşi 
nu mă lasă sufletul şi nici punga să vă expediez de-aici fără o 
soluţie, mă tem că nu pot face mai mult pentru dumneavoastră, 
având în vedere cât de puţine informaţii avem. Sunteţi absolut 
siguri că otrăvirea s-a petrecut de curând? 

— Azi-noapte, doamnă, a fost primul prilej pe care l-a avut... 
călăul nostru. 

— Atunci, tot ce pot să vă sfătuiesc este să rămâneţi cât se 
poate de folositori pentru acest individ şi astfel veţi câştiga 
probabil câteva săptămâni sau luni de siguranţă. În acest timp, 
prin cine ştie ce noroc, aţi putea face rost de mai multe 
informaţii cu privire la substanţa respectivă. Priviţi şi ascultați cu 


mare băgare de seamă, doar-doar veţi obţine şi alte indicii. 
Întoarceţi-vă la mine cu informaţii ceva mai exacte şi eu voi 
porunci oamenilor mei să vă primească la orice oră, fie zi sau 
noapte, şi voi vedea cu ce vă pot ajuta. 

— Vă suntem recunoscători, doamnă, zise Locke. 

— Of, sărmanii mei domni! Mă voi ruga să aveţi noroc. Ştiu că 
veţi trăi o vreme cu o greutate pe suflet... şi, în caz că nu veţi 
găsi nici o soluţie la timp, vă pot oferi ce/e/alte servicii ale mele. 
Cum se zice, azi joacă ursul la voi, mâine va juca la noi. 

— Sunteţi o femeie de afaceri pe gustul nostru, rosti Jean, 
ridicându-se în picioare. Puse pe masă ceşcuţa de cafea, lăsând 
alături un solari de aur. Vă suntem recunoscători pentru timpul 
şi ospitalitatea acordate. 

— Nu face nimic, domnule De Ferra. Să înţeleg că sunteţi gata 
de plecare? 

Locke se ridică şi îşi aranjă haina lungă. El şi Jean dădură din 
cap, încuviinţând. 

— Foarte bine. Valista vă va conduce pe acelaşi drum pe care 
aţi venit. Îmi cer iertare încă o dată pentru legăturile de la ochi, 
dar... unele măsuri de precauţie sunt necesare, atât pentru 
binele dumneavoastră, cât şi pentru al meu. 

Poziţia exactă a salonului lui Therese cea Palidă era secretă, 
ascunsă undeva printre sutele de prăvălii, cafenele, cârciumi şi 
case respectabile din labirintul de străzi al Galeriilor de Smarald, 
unde atât lumina soarelui, cât şi cea a lunii erau filtrate prin 
verdele marin mângâietor al cupolelor de Sticlă-străveche, care 
se încrucişau şi se înghesuiau deasupra cartierului. 

Oamenii lui Therese îi aduceau potenţialii clienţi legaţi la ochi, 
printr-o întortocheată serie de coridoare. Tânăra înarmată se 
dădu la o parte din uşă, cu o pereche de legături în mână. 

— Vă înţelegem pe deplin, rosti Locke. Şi nu vă temeţi. Ne-am 
cam obişnuit să fim duşi de nas prin întuneric. 


2 


Locke şi Jean se mai furişară prin Savrola încă vreo două 
nopţi, cu ochii în patru pe fiecare acoperiş şi pe fiecare alee, 
însă nici Magii-Juruiţi şi nici oamenii arhontelui nu mai ieşiră în 


faţă să-şi facă simțită prezenţa. Erau urmăriţi şi observați de 
câteva grupuri de bărbaţi şi de femei; asta era limpede. Locke 
bănuia că aceştia erau oamenii lui Requin, care fuseseră instruiți 
să se lase văzuţi îndeajuns pentru ca Locke şi Jean să stea ca pe 
ace. 

In cea de-a treia noapte, hotărâră că era momentul să se 
întoarcă la Turnul Păcatului şi să facă pe vitejii. Gătiţi în 
veşminte de câteva sute de solari fiecare, păşiră pe covorul roşu 
de catifea şi strecurară volani de argint în mâinile străjerilor de 
la uşă, în timp ce o mulţime considerabilă de anonimi bine 
îmbrăcaţi stăteau pe-aproape, pândind o fărâmă de indulgență 
socială. 

Printre aceştia, ochiul format al lui Locke îi dibui de îndată pe 
„impostori”... bărbaţi şi femei cu dinţii stricaţi, traşi la faţă şi cu 
priviri mai precaute decât restul mulţimii, îmbrăcaţi în haine de 
seară care nu păreau prea bine croite, purtând accesorii sau 
culori nepotrivite. Oamenii Potriviţi ai lui Requin, ieşiţi să 
petreacă la Turnul Păcatului, drept răsplată pentru vreo treabă 
bine făcută. Aveau să fie lăsaţi înăuntru la momentul potrivit, 
însă nu aveau să treacă de cel de-al doilea cat. Prezenţa lor nu 
făcea decât să sporească aura turnului; un prilej pentru cei 
puternici şi buni de a se amesteca împreună cu cei murdari şi 
primejdioşi. 

— Domnii Kosta şi de Ferra, zise unul dintre uşieri, bine aţi 
revenit! 

Când uşile largi se dădură în lături către Locke şi Jean, un val 
de zgomot, căldură şi mirosuri se revărsă asupra lor în noapte... 
parfumul familiar al decadenţei. 

Primul cat era aproape pustiu, în schimb cel de-al doilea era 
ticsit dintr-un capăt în celălalt de o mare de trupuri şi de straie 
scumpe. Mulțimea începea de pe trepte, iar Locke şi Jean fură 
nevoiţi să dea din coate şi să apeleze la ameninţări pentru a-şi 
croi drum prin această harababură. 

— In numele lui Perelandro, ce naiba se petrece aici? îl întrebă 
Locke pe un bărbat înghesuit în el. 

Omul se răsuci spre el, rânjind entuziasmat. 

— Spectacol în cuşcă! 

In centrul celui de-al doilea cat, se afla o cuşcă de aramă ce 


putea fi coborâtă din tavan, fixându-se în nişte deschizături din 
podea şi creând astfel un cub solid cu latura de vreo şase metri. 
In această seară, cuşca era acoperită şi cu o plasă foarte fină... 
nu, se corectă Locke, cu două straturi de plasă, una înăuntru şi 
alta în afara cuştii. Câţiva clienţi norocoşi ai Turnului Păcatului, 
aleşi pe sprânceană, urmăreau totul de la nişte mese înălțate pe 
pereţii exteriori; nu mai era loc de stat în picioare decât pentru 
vreo sută de persoane. 

Locke şi Jean îşi croiră drum prin mulţime în sens contrar 
acelor de ceasornic, încercând să se apropie îndeajuns ca să 
vadă în ce consta spectacolul. Freamătul înfundat al glasurilor îi 
înconjură, mai agitat decât îl auzise Locke vreodată între aceste 
ziduri. Insă, pe când el şi Jean se apropiau de cuşcă, îşi dădu 
deodată seama că zgomotul nu venea doar dinspre mulţime. 

Ceva de mărimea unei vrăbii bătea din aripi în plasă şi bâzâia 
mânios, un zumzet ce trimise pe şira spinării lui Locke un fior 
rece, de frică animalică. 

— Să fiu al naibii, este o viespe-stilet! îi şopti el lui Jean, care 
încuviinţă viguros. 

Locke nu avusese niciodată neplăcerea de a întâlni personal o 
asemenea insectă. Aceste gângănii erau o adevărată năpastă în 
insulele tropicale, aflate la câteva mii de kilometri distanţă în 
răsărit, mult dincolo de Jerem, Jeresh şi ţinuturile prezentate pe 
majoritatea hărților therine. Cu ani în urmă, Jean descoperise o 
poveste înspăimântătoare despre aceste lighioane într-una 
dintre cărţile sale de filosofia naturii şi le-o citise cu voce tare 
celorlalţi Ticăloşi Gentilomi, stricându-le somnul pentru câteva 
nopţi. 

Li se spunea viespi-stilet ca urmare a mărturiilor puţinilor 
oameni care supravieţuiseră înţepăturilor lor. Erau mari cât nişte 
păsări cântătoare, colorate într-un roşu aprins, iar abdomenele 
lor, terminate cu ac, erau mai lungi decât degetul mijlociu al 
unui om în toată firea. În oricare dintre oraşele-state therine, 
persoanele care deţineau o matcă de viespi-stilet erau osândite 
la moarte, de teamă că arătările şi-ar fi putut stabili un avanpost 
pe pământ therin. Se zicea că stupii lor ar fi mari cât o casă. 

Un tânăr fanda şi se unduia în interiorul cuştii, purtând doar o 
tunică de mătase, pantaloni de bumbac şi cizme cu carâmb jos. 


Nu avea alte arme sau pavăză, în afară de nişte mănuşi de 
protecţie din piele groasă; acestea erau legate de nişte 
apărători care îi protejau braţele, iar el îşi ţinea mâinile ridicate 
în faţă ca un boxer. Cu asemenea mănuşi, era limpede că un om 
putea nădăjdui să lovească sau să zdrobească o viespe-stilet... 
însă trebuia să fie foarte rapid şi foarte sigur pe el. 

Pe o masă din cealaltă parte a cuştii, se afla un bufet masiv 
din lemn cu zeci de colivii închise cu plasă, câteva dintre ele 
fiind deja deschise. Restul, dacă era să judeci după zgomot, 
erau ticsite cu viespi-stilet întărâtate la culme, care abia 
aşteptau să li se dea drumul. 

— Jupân Kosta! Jupân de Ferra! 

Strigătul acoperise zgomotul mulţimii, dar, chiar şi aşa, era 
greu să vezi de unde vine. Locke fu nevoit să se uite primprejur 
de câteva ori înainte să identifice sursa... Maracosa Durenna, 
care le făcea cu mâna de la una dintre mesele de pe peretele 
opus. 

Părul ei negru era prins la spate, într-un soi de evantai în jurul 
unei podoabe de argint sclipitor, şi femeia fuma o pipă de argint 
încovoiată, lungă cât braţul său. Brăţările din fier alb şi jad îi 
alunecară pe încheietura mâinii ei stângi, când le făcu semn lui 
Locke şi Jean, din cealaltă parte a încăperii. Aceştia se priviră, 
ridicând din sprâncene, dar începură să-şi croiască drum prin 
mulţime şi în curând ajunseră la masa ei. 

— Pe unde aţi umblat în ultimele nopţi? Izmila nu s-a simţit 
prea bine, însă eu m-am preumblat pe-aici cu tot felul de jocuri 
în minte. 

— Ne cerem iertare, doamnă Durenna, făcu Jean. Afacerile ne- 
au ţinut ocupați altundeva. Câteodată, oferim consultanţă ca 
liber-profesionişti unor clienţi... foarte exigenţi. 

— Am făcut o scurtă călătorie pe apă, adăugă Locke. 

— Negocieri cu privire la cotări de cidru de pere, spuse Jean. 

— Am primit recomandări excelente din partea unor foşti 
asociaţi, zise Locke. 

— Cotări de cidru de pere? Vai, în ce afaceri romantice şi 
primejdioase sunteţi implicaţi... Şi sunteţi la fel de iscusiţi la 
cotări de acţiuni precum sunteţi la Caruselul Hazardului? 

— E de la sine înţeles, făcu Jean, altfel nu am avea fondurile 


necesare ca să jucăm Caruselul Hazardului. 

— In acest caz, ce-aţi zice de o demonstraţie? Duelul din 
cuşcă. Care dintre participanţi credeţi că are perspective mai 
fericite în viitorul apropiat? 

In cuşcă, viespea-stilet liberă se năpusti spre tânăr, care o 
dobori şi o strivi sub cizmă cu un trosnet zemos şi puternic. 
Majoritatea celor din mulţime îl ovaţionară. 

— Se pare că este prea târziu pentru ca părerea noastră să 
mai conteze, într-un fel sau altul, zise Locke. Sau a mai rămas 
ceva din spectacol? 

— Spectacolul de-abia a început, jupâne Kosta. Stupul acela 
are 120 de colivii. Un mecanism automat deschide uşile, de cele 
mai multe ori la întâmplare. Ar putea avea de înfruntat una; ar 
putea avea de înfruntat şase odată. Captivant, nu-i aşa? Nu 
poate ieşi din acea cuşcă, până ce nu are 120 de viespi moarte 
la picioare sau... 

Sublinie cele spuse trăgând adânc din pipă şi ridicându-şi 
sprâncenele. 

— Cred că a omorât opt până acum, încheie ea. 

— A, făcu Locke. Ei bine... dacă ar trebui să aleg, aş merge pe 
mâna băiatului. Puteţi să spuneţi că sunt optimist. 

— Intr-adevăr. Scoase pe nas două fuioare de fum ca două 
cascade cenuşii şi surâse. Eu aş paria pe viespi. Punem 
rămăşag? Două sute de solari eu, câte o sută de la fiecare dintre 
voi? 

— Ca tot omul, pot spune că îmi sunt dragi rămăşagurile, dar 
haideţi să întrebăm ce părere are tot omul... Jerome? 

— Dacă vă face plăcere, doamnă, pungile noastre de bani 
sunt la dispoziţia dumneavoastră. 

— Ce izvor de graţioase minciuni mai sunteţi şi voi doi! Făcu 
semn unuia dintre oamenii lui Requin şi cei trei cerură jetoane 
din contul lor. Primiră patru beţişoare de lemn, gravate cu zece 
inele fiecare. Crupierul le însemnă numele pe o tăbliță şi trecu 
mai departe; ritmul în care se făceau pariuri în încăpere se 
intensifică. 

În cuşcă, două insecte întărâtate şi mai abitir se strecurară 
afară pe uşiţe şi îşi luară zborul către tânăr. 

— V-am spus oare că moartea unei viespi pare să le întărâte 


pe celelalte până înnebunesc de furie? făcu Durenna, aşezând 
cele două beţişoare pe măsuţa din faţa ei. Adversarele băiatului 
vor deveni din ce în ce mai mânioase, pe măsură ce lupta 
avansează. 

Perechea care zbura momentan în cuşcă părea deja destul de 
mânioasă; băiatul ţopăia de colo colo, ca să-şi protejeze spatele 
şi flancurile. 

— Fascinant, rosti Jean, făcând câteva semne cu mâna, în 
codul său, pe când îşi lungea gâtul ca să vadă mai bine duelul. 
Erau câteva nuanţe mai deosebite în mesajul relativ limitat al lui 
Jean, însă Locke izbuti în cele din urmă să îi priceapă sensul: 

„Chiar trebuie să stăm şi să asistăm la chestia asta cu ea?” 

Locke tocmai se pregătea să răspundă când simţi pe umărul 
stâng o greutate familiară. 

— Jupâne, Kosta, zise Selendri, înainte ca Locke să apuce să 
se întoarcă. Unul dintre Priori doreşte să vă vorbească, la cel de- 
al şaselea cat. O chestiune măruntă. Ceva privitor la... trucuri cu 
cărţi. A spus că veţi înţelege despre ce este vorba. 

— Doamnă, spuse Locke, ăă, aş fi foarte bucuros să vă 
însoțesc. Îi puteţi transmite că voi veni în scurt timp? 

— Am o idee mai bună, zise ea cu o jumătate de zâmbet ce 
nu-i clinti deloc partea distrusă a feţei. Vă pot escorta chiar eu, 
ca să vă uşurez drumul. 

Locke surâse, de parcă ea i-ar fi citit gândurile, şi se răsuci 
către doamna Durenna desfăcând braţele a scuză. 

— Vă învârtiți prin cercuri foarte interesante, jupâne Kosta. Aţi 
face bine să vă grăbiţi; Jerome poate avea grijă de pariul 
dumitale şi să bea ceva cu mine. 

— O plăcere neaşteptată, rosti Jean, făcându-i semn deja unui 
ospătar pentru a comanda băutura respectivă. 

Selendri nu mai irosi nici o clipă; se răsuci pe călcâie şi intră 
în mulţime, croindu-şi drum către scările din cealaltă parte a 
încăperii circulare. Mergea repede, cu mâinile împreunate în 
faţă ca într-o rugăciune, şi gloata îi făcea loc în mod aproape 
miraculos. Locke grăbi pasul în urma ei, având grijă să nu fie 
prins de mulţimea care se închidea în spatele său ca o colonie 
de creaturi marine, deranjate pentru scurt timp din treburile lor. 
Paharele se ciocneau, straturi zdrenţuite de fum se învârteau 


prin aer şi viespile zumzăiau. 

Pe scări, până la cel de-al treilea cat; şi iarăşi, masele de 
oameni în veşminte elegante se topiră în faţa majordomului lui 
Requin. În partea de miazăzi a catului se afla o zonă de serviciu 
plină de servitori care se foiau printre rafturile cu sticle de 
băutură. În capătul încăperii de serviciu se afla o uşă îngustă de 
lemn, ce avea alături o grindă de bronz. Selendri îşi strecură 
mâna artificială în această grindă şi uşa se întredeschise, lăsând 
să se vadă un spaţiu întunecat, puţin mai larg decât un coşciug. 
Ea păşi înăuntru prima, se lipi cu spatele de peretele cabinei şi îi 
făcu semn să intre. 

— Dulapul-ascensor, îi explică ea. Mult mai simplu decât să 
urci pe scări şi prin mulţime. 

Încăpeau la fix; Jean nu ar fi fost în stare să împartă 
compartimentul cu ea. Locke se înghesuise în stânga ei şi îi 
putea simţi greutatea mâinii de aramă apăsându-l pe spate. Ea 
îşi întinse cealaltă mână pe lângă el şi închise uşa 
compartimentului. Rămaseră închişi în întunericul cald şi Locke 
conştientiză deodată mirosurile puternice pe care le emanau... 
sudoarea sa proaspătă şi parfumul ei feminin de mosc, 
împreună cu ceva din părul ei, ca fumul unui buştean de pin 
aprins. Lemnos, furnicător, deloc neplăcut. 

— Ei bine, rosti el încet, ăsta-i locul unde aş suferi un 
accident, nu-i aşa? Dacă ar fi să sufăr un accident... 

— Nu ar fi un accident, jupâne Kosta. Ea îi vorbi la fel de încet, 
de parcă ar fi fost vreo regulă a locului. Insă nu, nu vei avea nici 
un accident la urcare. 

Ea se mişcă, iar el auzi păcănitul unui mecanism în peretele 
din dreapta. O clipă mai târziu, pereţii compartimentului se 
zgâlţâiră şi un scârţâit slab se auzi de deasupra. 

— Nu vă place de mine, zise Locke într-o doară. 

Urmă o tăcere scurtă. 

— Am cunoscut mulţi trădători la viaţa mea, dar nici unul atât 
de meşteşugit la vorbă, rosti ea, în cele din urmă. 

— Numai cei care iniţiază trădarea sunt trădători, spuse 
Locke, pe un ton uşor ofensat. Eu nu caut altceva decât să 
plătesc o poliţă pentru o nedreptate din trecut. 

— Fireşte că raţionalizezi totul, şopti ea. 


— V-am jignit cu ceva. 

— Poţi să-i zici cum vrei. 

Locke se concentră furios pe tonul următoarelor cuvinte. În 
beznă, cu spatele la ea, glasul avea să-i fie detaşat de toate 
semnele de pe chip şi de toate ticurile sale. Nu va mai avea 
vreodată la îndemână condiţii mai propice. Ca un alchimist, 
amestecă minciuni îndelung exersate în compusul emoţional 
dorit... regret, fâstâceală, dor. 

— Dacă v-am jignit cu ceva, doamnă... aş retrage orice am 
spus sau aş repara orice am făcut. Un scurt moment de 
şovăială, întocmai ce trebuia pentru a transmite sinceritate. 
Arma cea mai de încredere din arsenalul său verbal. Aş face 
asta de îndată ce mi-aţi spune cum, numai de mi-aţi oferi prilejul 
necesar. 

Ea se foi uşor lângă el; pentru o clipită, mâna de bronz apăsă 
mai puternic. Locke închise ochii şi le porunci urechilor, pielii şi 
instinctelor sale animalice să surprindă orice indiciu pe care îl 
oferea întunericul, oricât de mărunt ar fi fost acesta. Oare ea 
dispreţuia îndurarea sau tânjea după ea? Simţea bătăile 
puternice ale propriei inimi şi îi putea auzi pulsul slab în tâmple. 

— Nu este nimic de retras sau de reparat, replică ea, cu glas 
şoptit. 

— Aproape că îmi doresc să fi fost ceva. Ca să vă iau o piatră 
de pe suflet. 

— Nu ai cum. Oftă. Nu ai avea cum. 

— Şi nici nu m-aţi lăsa să încerc măcar? 

— Vorbeşti la fel cum faci trucurile cu cărţi, jupâne Kosta! 
Mult prea îndemânatic. Mă tem că s-ar putea să fii chiar mai bun 
la ascuns lucruri cu vorba decât cu mâinile. Dacă ţii neapărat să 
ştii, doar posibila dumitale întrebuințare împotriva celui care v-a 
angajat m-a determinat să fiu de acord cu lăsarea dumitale în 
viaţă... atât, şi nimic altceva. 

— Nu vreau să îţi fiu duşman, Selenari. Nu vreau nici măcar 
să te necăjesc. 

— Vorbele sunt ieftine. leftine şi fără noimă. 

— Nu pot... Încă o pauză bine chibzuită. Locke era grijuliu 
precum un maestru sculptor trasând riduri la ochii unei statui de 
piatră. Uite ce-i, poate că sunt meşteşugit la vorbă. Nu pot vorbi 


altfel, Selendri. Repetarea numelui ei era ca o dorinţă 
nestăpânită, aproape ca o vrajă. Mult mai intimă şi mai eficientă 
decât titlurile. Sunt ceea ce sunt. 

— Şi te mai întrebi de ce, din cauza asta, nu am încredere în 
tine? 

— Mă întreb dacă există ceva în care să a; încredere. 

— Nu te încrede în nimeni şi nu vei putea fi trădat, replică ea. 
Poţi fi combătut, dar niciodată trădat. 

— Hmmm... Locke îşi muşcă limba şi gândi iute: Dar în e/ai 
încredere, nu-i aşa, Selendri? 

— Asta nu-i treaba ta, jupâne Kosta. 

__Se auzi un zornăit puternic din tavanul dulapului-ascensor. 
Incăperea se cutremură încă o dată şi apoi rămase nemişcată. 

— Din nou, iertaţi-mă, făcu Locke. Nu-i cel de-al şaselea cat, 
fireşte. Al nouălea? 

— Al nouălea. 

Intr-o secundă, ea avea să treacă pe lângă el şi să deschidă 
uşa. Mai aveau o singură clipă de intimitate în întuneric. Îşi 
cântări opţiunile şi aruncă ultima sa săgeată verbală. Ceva 
riscant, dar care ar fi putut să o pună pe gânduri. A 

— Aveam o părere mai proastă despre el, să ştii. Inainte să 
aflu că este îndeajuns de înţelept ca să te poată iubi cu 
adevărat. Incă o pauză, apoi îşi cobori vocea până ce aceasta se 
prefăcu în cea mai firavă şoaptă: Cred că eşti cea mai curajoasă 
femeie pe care am întâlnit-o vreodată. 

Îşi numără bătăile inimii în întuneric până când ea îi răspunse. 

— Ce presupunere drăguță, susură ea, şi în spusele ei era o 
ironie muşcătoare. Se auzi un păcănit şi o dâră de lumină 
galbenă sfâşie bezna, înţepându-i ochii. II împinse hotărâtă, cu 
mâna sa artificială, dincolo de uşa care se deschisese în mijlocul 
biroului luminat de lămpi al lui Requin. 

Ei bine, n-are decât să cugete o vreme la ce i-a spus el. O va 
lăsa pe ea să-i dea semnalele care să-i indice cum trebuie 
procedat. Locke nu avea un scop anume în minte; ar fi fost 
îndeajuns să îi menţină starea de nesiguranţă, încât să fie mai 
puţin dispusă să îi înfigă un cuţit în spate. Şi dacă o parte din el 
se simţea rău, deoarece se juca cu sentimentele ei (la naiba, 
acea parte din el vorbise rareori înainte!), ei bine... îşi reaminti 


că putea face ce poftea şi ce voia, cât timp era Leocanto Kosta. 
Leocanto Kosta nu era real. 

leşi din dulapul-ascensor, neştiind dacă izbutise să se 
convingă pe sine, darămite pe Selenari. 


3 


— Jupâne Kosta! Noul meu partener misterios. Cât de ocupat 
ai fost! 

Biroul lui Requin se afla în aceeaşi neorânduială ca la ultima 
vizită a lui Locke. Locke fu încântat să-şi vadă pachetele de cărţi 
împrăştiate la întâmplare pe biroul lui Requin sau prin apropiere. 
Dulapul-ascensor se oprise într-o firidă din zid, între două 
tablouri, o firidă pe care Locke sigur nu o observase în timpul 
vizitei sale anterioare. 

Requin stătea în picioare, privind prin plasa de la uşa 
balconului, purtând o redingotă mare şi cafenie, cu pulpane 
negre. Îşi scărpină bărbia cu o mână înmănuşată şi se uită pieziş 
la Locke. 

— De fapt, făcu Locke, Jerome şi cu mine am avut parte de 
câteva zile liniştite. După cum v-am şi făgăduit, dacă nu mă 
înşel. 

— Nu mă refer doar la ultimele zile. Am făcut cercetările alea 
referitor la ultimii doi ani pe care i-aţi petrecut în Tal Verrar. 

— Aşa cum şi nădăjduiam. V-aţi lămurit? 

— A fost foarte instructiv. Hai să vorbim pe şleau. Partenerul 
dumitale a încercat să stoarcă de la Azura Gallardine informaţii 
privitoare la vistieria mea. În urmă cu ceva mai mult de un an. 
Ştii cine-i femeia aceea? 

Selendri umbla de colo colo în stânga lui Locke, uitându-se la 
el peste umărul drept. 

— Desigur. Unul dintre pungaşii de vârf din Breasla 
Meşteşugarilor. Eu i-am spus lui Jerome unde o găseşte. 

— Şi de unde ştiai că ea a fost cea care mi-a proiectat 
vistieria? 

— Este uluitor câte lucruri poţi afla făcând cinste prin 
crâşmele meşteşugarilor şi pretinzând că toate poveştile pe care 
le auzi sunt nemaipomenit de fascinante. 


— Înţeleg. 

— Oricum, căţeaua aia bătrână nu i-a spus nimic. 

— Nici nu mă aşteptam să-i spună. Şi s-ar fi mulţumit doar cu 
atât; nici mie nu mi-a zis de întrebările pe care i le-a pus el. 
Insă, acum câteva nopţi, am dat sfoară în ţară şi am descoperit 
că un vânzător de bere care se află pe lista mea de ochi de 
încredere a văzut la un moment dat pe cineva care corespunde 
descrierii partenerului dumitale, căzând din cer. 

— Da. Jerome mi-a zis că maestra-breslaş are o metodă unică 
de a pune capăt conversaţiilor. 

— Ei bine, aseară, Selendri a avut o conversaţie mai lungă cu 
ea. A fost îndemnată să-şi aducă aminte tot ce poate cu privire 
la vizita lui Jerome. 

— Îndemnată? 

— Financiar, jupâne Kosta. 

— A... 

— Am aflat, totodată, că le-aţi pus întrebări şi unora dintre 
găştile mele din Marina de Argint. Cam în acelaşi timp cu vizita 
lui jerome la Maestra-breslaş Gallardine. 

— Da. Am vorbit cu un tip mai în vârstă, pe nume Drava, şi cu 
o femeie pe nume... cum o chema... 

— Armania Cantazzi. 

— Da, ea este. Vă mulţumesc. O femeie superbă; am încercat 
să las la o parte afacerile şi să devenim ceva mai apropiaţi, dar 
nu a părut să îmi aprecieze avansurile. 

— Armania nici nu avea cum; preferă compania femeilor. 

— Asta-i o uşurare. Credeam că mi-am ieşit din formă. 

— Te interesa o navă de genul acelora de care vameşii nu află 
niciodată. Ai pus la punct câteva lucruri cu oamenii mei şi apoi 
ai dispărut. De ce? 

— Jerome şi cu mine am hotărât, gândindu-ne mai bine, că ar 
fi mai înţelept să facem rost de o navă din afara Tal Verrar-ului. 
Am putea apoi să închiriem pur şi simplu câteva barje mai mici, 
ca să transportăm tot ce furăm de la dumneata şi ca să evităm 
încurcăturile care s-ar putea ivi dacă am încerca să obţinem un 
şlep. 

— Dacă aş fi avut de gând să mă jefuiesc singur, bănuiesc că 
v-aş da dreptate. Şi-acum, în ceea ce-i priveşte pe alchimişti... 


Am primit informaţii de încredere cum că aţi fi vizitat câţiva anul 
trecut. Unii mai respectabili, alţii mai puţin. 

— Desigur. Am făcut câteva experimente cu uleiuri-de-foc şi 
cu acizi pe mecanisme automate, luate la mâna a doua. M-am 
gândit că ne-ar putea scuti de o plictisitoare spargere a 
încuietorii. 

— Şi experimentele au avut succes? 

— Această informaţie aş împărtăşi-o cu un angajator, făcu 
Locke, rânjind. _ 

— Mmmm. Să o lăsăm aşa, pentru moment. Insă se pare că 
aţi pus ceva la cale, într-adevăr. Atât de multe activităţi cu totul 
diferite între ele, care îţi sprijină povestea. Mai e un singur lucru. 

— Care anume? 

— Sunt curios. Ce mai făcea bătrânul Maxilan când l-aţi văzut, 
acum trei nopţi? 

Locke îşi dădu deodată seama că Selendri nu mai umbla de 
colo colo. Se aşezase la câţiva paşi în spatele său şi rămăsese 
neclintită. „Paznicule Strâmb, dă-mi firul de aur al vorbelor fără 
noimă şi înţelepciunea de a şti când să mă opresc din ţesut”, se 
gândi el. 

— Aă, păi este un nemernic. 

— Asta o ştie toată lumea. Şi un copil de pe stradă mi-ar 
putea spune asta. Însă recunoşti că ai fost la Mon Magisteria? 

— Am fost. Am avut o întrevedere între patru ochi cu Stragos. 
Fiindcă tot veni vorba, omul are impresia că nu i-ai descoperit 
agenţii infiltraţi în găştile tale. 

— Întocmai cum vreau să creadă. Dar văd că te descurci, nu 
glumă, Leocanto! Ce ar putea vrea arhontele Tal Verrar-ului de 
la tine şi de la Jerome? Şi în toiul nopţii, pe deasupra? Chiar în 
noaptea în care noi doi am purtat o discuţie atât de 
interesantă... 

Locke oftă, pentru a câştiga câteva secunde de gândire. 

— Îţi pot spune, rosti el, după ce şovăise cât era prudent să o 
facă, însă mă îndoiesc că o să-ţi placă. 

— Bineînţeles că nu o să-mi placă. Dar hai s-o auzim, oricum. 

Locke oftă. Să se arunce într-o minciună sau să fie aruncat pe 
fereastră. 

— Stragos este cel care ne plăteşte pe mine şi pe Jerome. 


Intermediarii cu care am lucrat sunt oamenii lui. £/ este omul 
care vrea să-ţi vadă vistieria golită ca o cămară după un 
banchet. A socotit că este timpul să pună biciul pe noi. 

Chipul lui Requin se încreţi uşor când scrâşni din dinţi, 
ducându-şi mâinile la spate. 

— V-a spus asta cu gura lui? 

— Da. 

— Ce respect deosebit trebuie să vă poarte, dacă a ajuns să 
vă informeze personal cu privire la afacerile sale! Şi dovada? 

— Ei bine, eu am cerut o depoziţie scrisă şi semnată cu privire 
la planurile sale de a te perpeli la foc mic, şi el a fost destul de 
drăguţ încât să-mi dea una, dar, neîndemânatic cum sunt... am 
pierdut-o pe drum, când veneam încoace! Locke se răsuci spre 
stânga şi se încruntă. Putea să vadă că Selendri îl urmăreşte cu 
privirea, ţinându-şi mâna cea bună pe ceva aflat sub jachetă. La 
naiba, dacă nu mă crezi, pot sări chiar acum pe fereastră, ca să 
nu mai pierdem timpul aiurea. 

— Nu... nu-i cazul să îţi împrăştii creierii pe caldarâm... nu 
încă. Requin ridică o mână. Totuşi, este neobişnuit pentru 
cineva în poziţia lui Stragos să discute direct cu agenţi care sunt 
probabil plasați, ăă, destul de jos în ierarhia sa şi în ochii săi. 
Fără supărare. 

— Nici o supărare. Dacă ar fi să-mi dau cu presupusul, aş 
spune că Stragos este nerăbdător dintr-un motiv anume. 
Bănuiesc că vrea să vadă mai repede rezultatele. Şi... sunt 
destul de sigur că Jerome şi cu mine nu vom supravieţui, odată 
ce îi îndeplinim sarcina. Este singura variantă rezonabilă. 

— Da, bănuiesc că l-ar scuti şi de nişte bani pierduţi. Cei de 
teapa lui Stragos ţin întotdeauna mai mult la aur decât la vieţile 
oamenilor. Requin îşi trosni degetele sub mănuşile sale subţiri 
de piele. Cea mai nenorocită chestie în treaba asta este că se 
leagă totul. Eu am o regulă de căpătâi... dacă ai o ghicitoare la 
care răspunsurile sunt elegante şi simple înseamnă că cineva 
încearcă să te fraierească. 

— Singura întrebare pe care o mai am, interveni Selendri, 
este de ce ar discuta Stragos personal cu voi, când ştie prea 
bine că l-aţi putea compromite, dacă aţi fi... determinaţi. 

— Mai este un lucru pe care nu dorisem să-l menţionez, rosti 


Locke, oarecum fâstăcit. Este o situaţie foarte jenantă pentru 
mine şi pentru Jerome. Stragos ne-a dat să bem cidru, în timpul 
întrevederii noastre. Neîndrăznind să părem prost crescuţi, am 
băut destul de mult, iar el susţine că ar fi strecurat otravă în 
băutură, o substanţă subtilă şi latentă. O substanţă care ne 
sileşte să primim un antidot din mâna lui la intervale regulate 
sau altfel murim în chinuri. Aşa că acum ne are la cheremul lui 
şi, dacă vrem să ne primim antidotul, trebuie să fim sclavii săi 
mici şi cuminţi. 

— Un truc vechi, făcu Requin. Vechi şi sigur. 

— V-am zis că situaţia este foarte jenantă. Aşa că, vedeţi, are 
deja la dispoziţie un mijloc de a se descotorosi de noi după ce 
ne foloseşte. Sunt convins că acum se simte foarte încrezător în 
ceea ce priveşte loialitatea noastră. 

— Şi, în aceste condiţii, tot mai vrei să-l trădezi? 

— Fii cinstit, Requin. Dacă ai fi în locul lui Stragos, ne-ai mai 
da antidotul şi ne-ai mai lăsa liberi? Suntem deja morţi în ochii 
lui. Aşa că acum am două răzbunări de dus la bun sfârşit, înainte 
să mor. Chiar dacă blestematul ăla de cidru mă dă gata, tot 
vreau să am parte de o ultimă clipă cu Jerome. Şi vreau ca 
arhontele să sufere. lar dumneata rămâi cel mai potrivit mijloc, 
prin care îmi pot îndeplini ambele dorinţe. 

— O presupunere rezonabilă, îngână Requin, a cărui atitudine 
deveni puţin mai prietenoasă. 

— Mă bucur că gândeşti aşa, căci se pare că eu ştiu mai puţin 
decât credeam despre urzelile politice din oraşul ăsta. Ce naiba 
se petrece, Requin? 

— Arhontele şi Priorii îşi rânjesc iarăşi colții unii la alţii. 
Jumătate dintre Priori şi-au depozitat părţi importante din averile 
personale în vistieria mea, astfel încât iscoadele arhontelui să 
nu poată afla adevărata măsură a averilor lor. Golirea vistieriei 
mele nu numai că i-ar lăsa fără fonduri, dar m-ar mai pune şi pe 
mine într-o postură neplăcută. În momentul de faţă, Stragos nu 
m-ar putea nicicum scoate din joc, fără să-i dau un motiv foarte 
serios, de frică să nu provoace un război civil. Însă, dacă ar plăti 
pe altcineva să îmi spargă vistieria... o, da, ar rezolva de minune 
problema. Eu aş fi ocupat vânându-vă pe voi doi, Priorii ar vrea 
să mă vadă tras pe roată şi sfâşiat în patru bucăţi, şi atunci 


Stragos ar putea, pur şi simplu... 

Requin arătă ce ar fi putut face arhontele, izbind cu un pumn 
în palma deschisă şi apăsând cu putere. 

— Trăiam cu impresia că arhontele se supune consiliului 
Priorilor, făcu Locke. 

— Da, teoretic aşa ar trebui. Priorii au o drăguță de bucată de 
hârtie care susţine asta. Stragos are o oaste şi o flotă care îi 
îngăduie să nu fie de acord. 

— Minunat! Şi acum ce-i de făcut? 

— Bună întrebare. Ai rămas fără sugestii, planuri şi trucuri cu 
cărţi, jupâne Kosta? 

Locke hotărî că sosise momentul ca Leocanto Kosta să pară 
puţin mai uman. 

— Uite cum stă treaba, rosti el. Când angajatorul meu era un 
anonim care ne trimitea o pungă cu bani pe lună, ştiam întocmai 
ce fac. Insă acum se petrece altceva, au început să iasă cuțite 
din teci şi dumneata poţi înţelege mai bine unele lucruri pe care 
eu nu le pricep. Aşa că spune-mi ce am de făcut, şi eu fac. 

— Hmmmm. Stragos. V-a întrebat despre discuţia pe care am 
purtat-o noi? 

— Nici măcar nu a pomenit-o. Nu cred că ştie de ea. Cred că 
eu şi Jerome am fi fost oricum săltaţi şi duşi la el în acea noapte. 

— Eşti sigur? 

— Cât se poate de sigur. 

— Zi-mi ceva, Leocanto. Dacă Stragos şi-ar fi dezvăluit 
identitatea înainte să apuci să faci trucurile alea cu cărţi în faţa 
mea... dacă ai fi ştiut că pe el îl trădai, ai mai fi făcut-o? 

— Păi... Locke se prefăcu că se gândeşte puţin. Dacă mi-ar fi 
plăcut sau dacă aş fi avut încredere în el, nu pot spune ce-aş fi 
gândit. Poate că m-aş fi mulţumit să îi înfig lui Jerome un cuţit în 
spate şi să lucrez pentru el. Insă... noi suntem ca nişte şobolani 
în ochii lui Stragos, nu-i aşa? Suntem nişte gângănii nenorocite. 
Stragos este un netrebnic îngâmfat. Crede că ne ştie, pe Jerome 
şi pe mine. Pur şi simplu... nu îmi place deloc, chiar de-ar fi să 
nu pun otrava la socoteală. 

— Înseamnă că a vorbit mult cu voi, de vreme ce ţi-a trezit 
atâta antipatie, zâmbi Requin. Fie. Dacă vrei să faci parte din 
organizaţia mea, trebuie să plăteşti un preţ. Acest preţ este 


Stragos. 

— O, ferească-mă zeii! Ce naiba vrei să spui cu asta? 

— Când Stragos va fi fie mort, fie în mâinile mele, vei avea ce 
doreşti. Un loc în Turnul Păcatului, să mă ajuţi la jocuri. O leafă. 
Tot ajutorul pe care ţi-l pot oferi în privinţa otrăvii. Şi pe Jerome 
De Ferra văitându-se sub cuțitul tău. Ce zici: da sau ba? 

— Păi, şi cum să fac eu asta? _ 

— Nu vreau să o faci singur. Insă este limpede că Maxilan a 
domnit destul. Ajută-mă să-l scot la pensie, în orice fel poţi tu 
sau prin orice mijloace poruncesc eu. Şi atunci cred că voi avea 
un nou şef de etaj. 

— Cea mai bună veste pe care am primit-o în ultima vreme. 
Şi, ăă, banii din contul meu, blocaţi din ordinul dumneavoastră? 

— Vor rămâne blocaţi, pierduţi ca urmare a acţiunilor tale. Nu 
sunt milostiv din fire, Leocanto! Ţine minte asta dacă vrei să 
intri în slujba mea. 

— Desigur. Desigur. Însă daţi-mi voie să vă pun şi eu o 
întrebare. Nu vă este teamă că aş putea juca la două capete în 
afacerea asta cu Stragos? Că aş putea da fuga înapoi la el să-i 
povestesc tot? 

— În aceeaşi idee, de ce n-ai presupune că eu te păcălesc pe 
tine? 

Requin surâse larg, de-a dreptul amuzat. 

— Toate aceste posibilităţi îmi provoacă dureri de cap, făcu 
Locke. Prefer să măsluiesc cărţi decât să uneltesc. Intr-adevăr, 
dacă nu sunteţi cinstit cu mine, aş putea la fel de bine să mă 
duc acasă şi să mă spânzur în noaptea asta. 

— Da. Însă îţi voi da un răspuns şi mai bun. Ce i-ai putea 
spune lui Stragos? Că mi-este antipatic, că ţin la păstrare banii 
duşmanilor săi şi că aş vrea să-l văd mort? Astfel încât să poată 
primi confirmarea ostilităţii mele? Nu ar avea rost. Stie că sunt 
ostil. Ştie că lumea interlopă din Tal Verrar reprezintă o piedică 
în calea puterii absolute la care tânjeşte. Fe/antozzi; mei preferă 
să fie conduşi de bresle decât de oşteni în uniforme şi cu sulițe; 
într-o dictatură militară este mai greu să faci rost de bani. 

Felantozzii era termenul din Therina Tronului pentru 
pedestraşi; Locke îl mai auzise de câteva ori înainte, când se 
vorbea despre nelegiuiţi, însă nu-i auzise niciodată pe aceştia 


folosindu-l între ei. 

— De-acum nu mai rămâne decât ca şi celălalt judecător să-şi 
dea acordul că reprezinţi un risc ce merită asumat. 

— Celălalt judecător? 

Requin făcu un semn către Selendri. 

— Ai auzit totul, draga mea. Îl azvârlim pe Leocanto pe 
fereastră sau îl trimitem înapoi de unde l-ai luat? 

Locke întâlni privirea femeii, îşi încrucişă braţele la piept şi 
zâmbi cu toată candoarea de care era în stare. Ea se încruntă 
câteva clipe, de nepătruns, apoi oftă: ` 

— Este prea multă neîncredere la mijloc. Insă, dacă există o 
şansă de a plasa un trădător în preajma arhontelui... presupun 
că nu ne costă prea mult. Putem să ne asumăm riscul. 

— lată, jupâne Kosta. Requin veni lângă el şi îi puse o mână 
pe umăr. Ce zici de asta? Nu-i aşa că este un gir nemaipomenit 
în privinţa caracterului dumitale? 

— Mă mulţumesc cu ce primesc. 

Locke încercă să nu lase să se vadă prea mult din uşurarea pe 
care o simţea. 

— Atunci, pentru moment, va trebui doar să-l faci fericit pe 
arhonte. Şi astfel să îţi primeşti antidotul. 

— Aşa voi face, să mă ajute zeii! Locke îşi scărpină îngândurat 
bărbia. Va trebui să îi spun că ne-am întâlnit între patru ochi; s- 
ar putea să aibă şi alte iscoade în turnul ăsta, care îi vor spune 
la un moment dat. Mai bine să le-o iau înainte. 

— Bineînţeles. Crezi că te va chema la Mon Magisteria în 
curând? 

— Nu ştiu cât de curând, dar da. Mai mult ca sigur. 

— Bine. Asta înseamnă că s-ar putea să flecărească iarăşi 
despre planurile sale. Şi-acum, hai să te ducem înapoi la jupânul 
De Ferra şi la treburile dumitale. Înşelaţi pe careva astă-seară? 

— De-abia am ajuns. Tocmai admiram spectacolul cuştii. 

— A, viespile. Sunt o adevărată mană cerească monştrii ăia. 

— O proprietate primejdioasă. 

— Da, un căpitan jeremit avea un stup cu larve şi o matcă, pe 
care încerca să le vândă. Oamenii mei i-au informat pe vameşi, 
omul a fost executat, matca arsă, iar restul lighioanelor au ajuns 
pe mâna mea, după ce fuseseră confiscate. Ştiam eu că le pot 


găsi o întrebuințare oarecare. 

— Şi tânărul care le înfruntă? 

— Al optulea fiu al unui nobil oarecare, cu tărâţe în loc de 
creier şi cu datorii la Turn. Mi-a zis că îşi va plăti datoria sau că 
va muri încercând, şi eu l-am crezut pe cuvânt. 

— Am înţeles. Păi, eu am pariat o sută de solari pe el, aşa că 
sper să apuce să-şi plătească datoria. Se întoarse către Selendri. 
Mergem tot cu dulapul-ascensor? 

— Numai până la cel de-al şaselea cat. Poţi merge pe jos de- 
acolo. Surâse uşor zeflemitor. Singur. 


4 


Când Locke izbuti, în cele din urmă, să-şi croiască drum cu 
coatele până la cel de-al doilea cat, tânărul din cuşcă şchiopăta, 
sângera şi se clătina pe picioare. Vreo cinci viespi-stilet erau 
libere în cuşcă, zburând şi ţâşnind spre el. Locke oftă, făcându-şi 
loc prin mulţime. 

— Jupâne Kosta! Cred că te-ai întors la timp pentru 
deznodământ. 

Madam Durenna îi zâmbi pe deasupra licorii lăptoase şi 
portocalii pe care o bea dintr-un potir de sticlă subţirel, înalt de- 
un cot. Jean sorbea o chestie cafenie dintr-un păhărel şi îi oferi 
un pahar identic lui Locke, care îl luă cu recunoştinţă. Rom cu 
miere... destul de tare pentru a nu-i trezi disprețul Durennei, 
însă nu atât de puternic încât să le înceţoşeze judecata în acea 
seară. ` 

— S-a ajuns deja acolo? Imi cer scuze pentru absenţă. O 
trebuşoară stupidă. 

— Stupidă? Chiar şi când este implicat unul dintre Priori? 

— Am făcu greşeala de a-i arăta un truc cu cărți săptămâna 
trecută, explică Locke. Acum a făcut aranjamentele necesare ca 
să execut acelaşi truc în faţa, ăă, unui prieten de-al său. 

— Trebuie să fie un truc impresionant, în cazul acesta. Mai 
impresionant decât performanţele dumitale de la masa de joc? 

— Mă îndoiesc, doamnă. Locke sorbi prelung din băutură. In 
primul rând, când realizez un truc cu cărţi, nu trebuie să îmi fac 
griji în privinţa unui adversar excelent. 


— A încercat cineva vreodată să-ţi taie limba aia dezgustător 
de mieroasă, jupâne Kosta? 

— Aş putea înşira câteva oraşe în care asta a devenit un 
adevărat hobby. 

În cuşcă, zumzetul înnebunitor al viespilor spori, în clipa în 
care altele ţâşniră din coliviile lor: două, trei, patru... Locke se 
cutremură şi privi neputincios cum formele întunecate şi 
înceţoşate se învârteau prin cuşca cu plasă. Tânărul încercă să 
le facă faţă, apoi intră în panică şi începu să dea disperat din 
mâini. O viespe se izbi în mănuşa sa de protecţie şi fu trântită la 
podea, însă alta ateriză pe spatele său şi îl împunse cu trupu-i 
ascuţit. Băiatul urlă, o pocni şi îşi arcui spatele. O tăcere 
mormântală se lăsă peste mulţimea cuprinsă de groază şi de 
nerăbdare. 

Sfârşitul fu rapid, însă Locke nu l-ar fi putut numi nicidecum 
uşor. Viespile se învălmăşiră peste tânăr, înjunghiindu-l şi 
înţepându-l, înfigându-şi ghearele în cămaşa sa îmbibată de 
sânge. Una pe piept, alta pe braţ, cu abdomenul pulsându-i într- 
un du-te-vino nebunesc... una fâlfâind prin părul său, iar alta 
înfigându-i acul în ceafă. Răcnetele sălbatice ale băiatului se 
preschimbară curând în horcăieli. Din gură i se scurseră bale, 
sângele îi şiroi pe chip şi pe piept şi, în cele din urmă, se 
prăbuşi, zbătându-se sălbatic. 

Viespile bâzâiră şi îi acoperiră trupul, asemenea unor furnici 
sângerii, văzându-şi de treabă, înţepând şi muşcând în 
continuare. Stomacul lui Locke vru să dea afară micul dejun pe 
care îl mâncase la Vila Candessa, şi el îşi muşcă puternic unul 
dintre degete, folosindu-se de durere pentru a-şi recăpăta cât 
de cât cumpătul. Când se răsuci spre Madam Durenna, avea din 
nou chipul liniştit. 

— Ei bine, făcu ea, fluturând cele patru beţişoare de lemn 
către el şi Jean, iată un leac acceptabil pentru rănile pe care 
încă le am după ultima noastră confruntare. Dar când voi avea 
plăcerea unei revanşe complete? A 

— Cât se poate de curând, desigur, zise Locke. Insă vă rog să 
ne scuzaţi în această seară, dar avem unele... dificultăţi politice 
de discutat. Şi, înainte să plecăm, vreau să azvârl restul băuturii 
pe hoitul omului care ne-a făcut să pierdem două sute de solari. 


Madam Durenna flutură grațios din mână şi, înainte ca Locke 
şi Jean să facă doi paşi, ea îşi umplea din nou pipa de argint cu 
tutun dintr-o punguţă de piele. 

Senzaţia de vomă îi reveni lui Locke când se apropie de 
cuşcă. Mulțimea se împrăştia împrejur, făcând schimb de 
beţişoare şi pălăvrăgind entuziast. Spaţiul din jurul cuştii se 
golise deja. Zgomotul şi vânzoleala din încăpere le făceau pe 
viespi să rămână agitate. Când Locke se apropie de cuşcă, vreo 
două dintre ele ţâşniră iarăşi în aer, bâzâind ameninţător, 
lovindu-se cu aripile de plasa interioară şi luându-se după el. 
Ochii lor negri păreau să se holbeze drept în ai lui. Se trase 
îndărăt fără să vrea. 

Îngenunche cât putu de aproape de trupul tânărului şi, în 
câteva secunde, jumătate din viespile libere din cuşcă zumzăiau 
şi se izbeau de plasă, la numai câţiva paşi de chipul său. Locke 
azvârli ce mai rămăsese din rom pe trupul acoperit de viespi. În 
spatele său, cineva izbucni în râs. 

— Bravo, aşa îi trebuie! se auzi o voce împleticită. Netrebnicul 
ăla neîndemânatic m-a costat cinci sute de solari. Ar trebui să te 
şi pişi pe el, dacă tot eşti acolo! 

— Paznicule Strâmb, murmură Locke cu repeziciune. Un pahar 
vărsat pe pământ pentru un străin fără prieteni. Stăpân al 
crailor şi-al nesăbuiţilor, uşurează trecerea acestui om la 
Doamna Îndelungatei Tăceri. A fost un mod cumplit de a muri. 
Fă asta pentru mine şi voi încerca să nu-ţi mai cer nimic o 
vreme. De data asta chiar vorbesc serios. 

Locke îşi sărută dosul palmei stângi şi se ridică. Odată rostită 
binecuvântarea, i se păru deodată că nu-i destul de departe de 
cuşcă. 

— Şi-acum încotro? îl întrebă Jean în şoaptă. 

— Cât mai departe de gângăniile astea blestemate. 


5 


Cerul era senin deasupra mării şi înnorat la răsărit; un tavan 
înalt şi sidefiu anina acolo, asemenea unui fum îngheţat sub 
luni. O briză aspră sufla peste ei, pe când îşi târau picioarele pe 
docurile care mărgineau partea interioară a Marii Galerii, 


învârtejind hârtii aruncate şi alte gunoaie pe la picioarele lor. 
Clopotul unei corăbii răsună peste apa argintie şi învolburată. 

În stânga lor, un zid întunecat de Sticlă-străveche se înălța cat 
după cat, asemenea unei stânci amenințătoare, străbătut ici şi 
colo de trepte şubrede, mărginite de felinare palide, pentru a-i 
călăuzi pe cei care se împleticeau în sus şi-n jos. Deasupra 
acelor înălţimi se afla Piaţa de Noapte şi marginea imensului 
acoperiş înălţat deasupra nivelurilor insulei, până la valurile de 
pe cealaltă parte. 

— O, minunat, făcu Jean, când Locke isprăvi de povestit ce se 
petrecuse în biroul lui Requin. Deci acum l-am făcut pe Requin 
să creadă că Stragos i-a pus gând rău. N-am mai ajutat 
niciodată la declanşarea unui război civil. Cred că o să fie 
distractiv. 

— Nu am avut de ales, zise Locke. Ce alte motive 
convingătoare aş fi putut invoca pentru ca Stragos să se 
intereseze personal de noi? Fără o explicaţie bună, mi s-ar fi 
făcut vânt pe fereastra aia, asta-i clar. 

— De-ai fi căzut în cap, singurul lucru pentru care trebuia să-ţi 
faci griji ar fi fost nota pentru caldarâmul stricat. Crezi că 
Stragos trebuie să afle că Requin nu este atât de orb la agenţii 
săi precum crede el? 

— Of, dă-l naibii pe nemernic! 

— Aşa mă gândeam şi eu. 

— În plus, după câte ştim noi, Stragos chiar i-a pus gând rău 
lui Requin. E limpede că nu sunt prieteni şi oraşul ăsta 
blestemat stă pe un cazan cu pulbere. Cât despre partea bună a 
lucrurilor, cred că Selendri poate fi dusă cu zăhărelul măcar un 
pic. lar Requin chiar crede că sunt omul ui. 

— Tot e bine. Crezi că a sosit timpul să-i dăm scaunele? 

— A, scaunele... scaunele. Da. Hai să i le dăm, până nu apucă 
Stragos să ne mai poruncească cine ştie ce. 

— O să pun să fie scoase din depozit şi aduse cu o căruţă, 
când vrei tu. 

— Bine. | le voi duce săptămâna asta, atunci. Te deranjează 
dacă stăm departe de Turnul Păcatului o noapte sau două? 

— Sigur că nu. Vreun motiv anume? 

— Vreau doar să le dezamăgesc puţin pe Durenna şi pe 


Corvaleur. Până nu ştim mai clar cu ce avem de-a face, aş 
prefera să nu mai stăm nopţile pierzând bani şi îmbătându-ne. 
Trucul cu bela paranella ar putea să dea de bănuit, dacă îl mai 
folosim. 

— Dacă-i pe-aşa, nu zic ba. Ce-ai spune dacă mi-aş băga 
nasul pe altundeva, să văd dacă pot afla zvonuri despre arhonte 
şi Priori? Cred că ne-ar fi de folos dacă am şti mai multe despre 
istoria oraşului ăstuia. 

— Minunat. Ce naiba mai e şi asta? 

Nu erau singuri pe doc; pe lângă trecătorii care se zoreau cu 
treabă de colo colo, mai erau şi barcagii care dormeau lângă 
ambarcaţiunile lor trase la mal, precum şi un număr destul de 
mare de beţivi şi vagabonzi, care se adăposteau pe unde 
apucau. La doar câţiva paşi în stânga lor, se afla un morman de 
lăzi şi în umbra acestuia şedea o siluetă slabă, acoperită în 
zdrenţe, lângă un mic glob alchimic, ce arunca o lumină roşie şi 
palidă. Silueta ţinea strâns un săculeţ de pânză groasă şi le făcu 
semn cu o mână străvezie. 

— Domnilor, domnilor! Vocea ascuţită şi uşor dogită părea a fi 
o voce de femeie: Vă rog, bunii mei domni! Vă rog, în numele lui 
Perelandro. Un bănuţ, orice bănuţ, fie şi-un gologan. Fie-vă milă, 
în numele lui Perelandro. 

Mâna lui Locke se duse spre punga de sub redingotă. Jean îşi 
scosese haina şi o ţinea împăturită pe braţul drept; părea să se 
mulţumească să-l lase pe Locke să se ocupe de pomană, în acea 
seară. 

— În numele lui Perelandro, doamnă, vă voi da mai mult decât 
o centiră. 

Cu atenţia distrasă temporar de senzaţia caldă a propriei 
galanterii înduioşate, Locke întinsese deja trei volani de argint 
înainte să observe primul semn că era ceva în neregulă. 
Cerşetoarea s-ar fi mulţumit şi cu un gologan şi avea o voce 
ascuţită... de ce nu o auziseră vorbind cu unul dintre străinii 
care trecuseră pe lângă ea înaintea lor? Şi de ce întindea mâna 
cu sacul din pânză groasă, în loc să întindă mâna liberă? 

Jean fu mai rapid decât el şi, neavând un mijloc mai elegant 
de a-l pune pe Locke în siguranţă, îşi ridică braţul stâng şi îi 
dădu un brânci puternic. O săgeată de arbaletă lăsă o gaură 


neagră în sacul de pânză şi şuieră prin aerul dintre ei; Locke 
simţi cum îi sfâşie pulpanele hainei, pe când cădea într-o parte. 
Se prăbuşi peste o ladă mai mică şi ateriză stângaci pe spate. 

Se ridică la timp ca să vadă cum Jean o lovea pe cerşetoare 
peste faţă. Capul femeii se dădu pe spate, însă ea se sprijini cu 
mâinile de pământ şi forfecă aerul cu picioarele, secerându-i 
picioarele lui Jean. Când Jean căzu la pământ şi scăpă haina 
împăturită din mână, cerşetoarea îşi trase picioarele, le izbi în 
pământ şi păru să zboare înainte, într-un arc. Într-o secundă fu 
în picioare, renunțând la zdrenţe. 

Rahat! Este o  luptătoare-cu-piciorul... o  afurisită de 
chassoneură, îşi dădu seama Locke, ridicându-se în picioare cu 
greu. Lui Jean nu-i plăcu deloc. Locke trase de mânecile hainei şi 
în mâini îi apărură cele două stilete. Mişcându-se cu băgare de 
seamă, ţopăi peste pietre spre atacatoarea lui Jean, care îl lovea 
acum cu picioarele pe acesta, în timp ce Jean încerca să se 
rostogolească într-o parte. Locke ajunsese la trei paşi de 
chassoneură, când zgomotul făcut de o cizmă de piele îl avertiză 
că este cineva în spatele său. Ridică stiletul din mâna dreaptă 
ca şi cum ar fi vrut să o lovească pe adversara lui Jean, apoi se 
lăsă în jos şi se răsuci, împungând aerul orbeşte cu tăişul din 
stânga. 

Locke se bucură imediat că se lăsase în jos; ceva zbură atât 
de aproape de capul său, încât îi smulse câteva fire de păr. Noul 
său atacator era un alt „cerşetor”, un bărbat de statura sa, care 
tocmai ratase să-l izbească cu un lanţ lung de fier, care i-ar fi 
spart capul ca pe o găoace de ou. Forţa cu care îl atacase omul 
îl făcu pe acesta să intre drept în vârful stiletului lui Locke, care 
vâri lama până la plăsele la subsuoara bărbatului. Acesta icni şi 
Locke îşi folosi fără nici un scrupul avantajul, lovind cu celălalt 
tăiş de sus în jos şi împlântându-l în clavicula stângă a omului. 

Locke răsuci cât putu de tare ambele lame şi omul gemu. 
Lanţul îi alunecă dintre degete şi se izbi zgomotos de pietre; o 
secundă mai târziu, Locke smulse tăişurile din trupul omului de 
parcă ar fi scos satârul dintr-o halcă de carne şi-l lăsă pe 
sărmanul individ să se prăbuşească la pământ. Îşi ridică stiletele 
însângerate, se răsuci şi, cu o încredere nesăbuită în forţele 
proprii, se repezi asupra adversarului lui Jean. 


Femeia îl lovi cu piciorul, uitându-se la el cu coada ochiului. 
Locke primi lovitura în plin; se simţi de parcă ar fi intrat într-un 
zid de cărămidă. Se dădu îndărăt, împleticindu-se, şi ea profită 
de prilej pentru a se îndepărta de Jean (care părea destul de 
tăvălit) şi a se apropia de Locke. Nu mai avea zdrenţele pe ea. 
Locke văzu că era tânără, probabil chiar mai tânără decât el, şi 
că purta straie largi şi întunecate şi o jiletcă de piele subţire şi 
strânsă pe trup. Era therină, cu pielea destul de măslinie şi cu 
părul negru, împletit strâns, cuprinzându-i capul ca o coroană. 
Siguranţa ei dădea de înţeles că mai omorâse şi înainte. 

„Nici o problemă, se gândi Locke, trăgându-se îndărăt. Şi eu 
am mai omorât.” Şi-n momentul acela se împiedică de trupul 
bărbatului pe care tocmai îl înjunghiase. 

Femeia profită imediat de avantajul conferit de pasul lui 
greşit. Chiar când el îşi recăpătase echilibrul, ea se învârti şi îl 
lovi cu piciorul drept. Acesta îl nimeri pe Locke în braţul stâng, şi 
el înjură când stiletul îi zbură din degetele rămase fără vlagă. 
Revoltat, se năpusti spre ea cu tăişul din mâna dreaptă. 

Mişcându-se cu aceeaşi abilitate ca Jean, ea îi înşfăcă 
încheietura dreaptă cu mâna stângă, îl trase cu uşurinţă spre ea 
şi îl izbi cu podul palmei drepte în bărbie. Stiletul care îi mai 
rămăsese zbură prin întuneric ca un om care se azvârle de peo 
clădire înaltă şi, deodată, cerul întunecat de deasupra sa fu 
înlocuit de pietre cenușii amenințătoare. Făcu cunoştinţă cu ele 
destul de tare ca să-şi simtă dinţii zăngănindu-i în gură, ca nişte 
zaruri într-un pahar. 

Ea îl mai lovi o dată, ca să-l întoarcă pe spate şi apoi îl ţintui 
jos cu un picior. Prinsese unul dintre tăişurile sale şi el o privi 
năucit cum se apleacă, gata să-l înfigă. Mâinile îi erau amorţite, 
trădându-l chiar acum, şi el simţi o mâncărime nesuferită la 
gâtul neprotejat pe când propriul stilet se îndrepta spre acesta. 

Locke nu auzi securea lui Jean înfigându-se în spatele femeii, 
dar văzu efectul şi ghici cauza. Femeia se smuci deodată, 
arcuindu-şi spatele şi lăsând stiletul să-i alunece din mână. 
Acesta căzu la pământ chiar lângă faţa lui Locke şi el tresări. 
Atacatoarea căzu în genunchi alături, răsuflând greu şi sacadat, 
şi apoi se răsuci. Locke putu să vadă una dintre Surorile 
Năbădăioase ale lui Jean înfiptă într-o pată tot mai mare şi 


întunecată din spatele ei, foarte aproape de şira spinării. 

Jean veni lângă Locke, se aplecă şi smulse securea din 
spatele femeii. Aceasta icni, se prăbuşi în faţă şi fu trasă înapoi 
cu brutalitate de către Jean, care se aşeză în spatele ei şi îi puse 
tăişul securii la beregată. 

— Lo... Leo! Leocanto. Te simţi bine? 

— Cu toată durerea asta, ştiu sigur că nu-s mort, icni Locke. 

— Bun şi-aşa. Jean apăsă şi mai tare securea, pe care o ţinea 
chiar de capăt, ca un bărbier care mânuieşte un brici. Hai, spune 
tot! Te pot ajuta să mori şi astfel să nu mai suferi, ba chiar te 
pot ajuta să trăieşti. Nu eşti o simplă răufăcătoare. Cine te-a pus 
să faci asta? 

— Spatele meu, hohoti femeia, cu vocea tremurândă şi lipsită 
de orice urmă de ameninţare. Vă rog, vă rog, mă doare! 

— Aşa şi trebuie. Cine te-a pus să faci asta? Cine te-a 
angajat? 

— Aur, făcu Locke, tuşind. Fier alb. Te putem plăti. Dublu. 
Numai dă-ne un nume. 

— O, pe toţi zeii, cât mai doare... 

Jean o apucă de păr cu mâna liberă şi trase; ea ţipă şi îşi 
îndreptă spatele. Locke clipi când văzu ceea ce părea să fie o 
formă împănată şi întunecată ieşindu-i din piept; bufnitura 
înăbuşită a săgeţii de arbaletă se auzi abia o secundă mai 
târziu. Jean sări înapoi, uluit, şi o lăsă pe femeie să cadă la 
pământ. O clipă mai târziu, se uită în spatele lui Locke şi îşi 
flutură ameninţător securea. 

— Tu! 

— La dispoziţia dumneavoastră, jupâne De Ferra! 

Locke îşi răsuci capul îndeajuns ca să zărească imaginea 
răsturnată a femeii care îi răpise de pe stradă şi îi dusese 
arhontelui cu câteva nopţi în urmă. Părul său întunecat flutura 
despletit în bătaia vântului. Purta o jachetă neagră şi strâmtă 
peste o jiletcă cenuşie şi o fustă cenuşie, şi ţinea în mâna 
stângă o arbaletă descărcată. Se îndrepta agale spre ei, din 
direcţia din care veniseră. Locke gemu şi se rostogoli până ce 
imaginea ei reveni în poziţia normală. 

Lângă el, chassoneura-cerşetoare horcăi încă o dată şi îşi 
dădu duhul. 


— La naiba! zbieră Jean. Era cât pe ce să primesc câteva 
răspunsuri de la ea! 

— Da’ de unde, făcu agenta arhontelui. Uită-te la mâna ei 
dreaptă. 

Atât Jean, cât şi Locke, care se ridică împleticindu-se în 
picioare, făcură întocmai; un cuţit subţire, cu lama încovoiată, 
sclipea acolo, la lumina palidă a lunilor şi a felinarelor de pe doc. 

— Am fost însărcinată să vă port de grijă, zise femeia, venind 
lângă Locke şi zâmbind mulţumită. 

— Te descurci de minune, n-am ce zice, rosti Jean, frecându-şi 
coastele cu mâna stângă. 

— Părea să te descurci binişor, până spre sfârşit. Se uită la 
briceag şi dădu din cap. Uite, cuțitul ăsta are tăişul crestat. Asta 
înseamnă de obicei că e ceva neplăcut pe lamă. Încerca doar să 
câştige destul timp ca să-l poată scoate şi să-l înfigă în tine. 

— Ştiu ce înseamnă un tăiş crestat, bombăni Jean, arţăgos. 

— Ştii pentru cine lucrau ăştia doi? 

— Am câteva ipoteze, într-adevăr. 

— Şi nu ai vrea să fii drăguță şi să le împărtăşeşti cu noi? 
întrebă Locke. 

— Dacă aş primi ordin s-o fac, sigur că da, spuse ea, mieros. 

— Zeii să-i blesteme pe verrarii ăştia şi să le dea mai multe 
bube pe fund decât păr pe cap, mormăi Locke. 

— M-am născut în Vel Virazzo, rosti femeia. 

— Ai şi un nume? întrebă Jean. 

— Chiar mai multe. Toate sunt foarte frumoase, dar nici unul 
nu-i adevărat, răspunse ea. Voi doi puteţi să-mi ziceţi Merrain. 

— Merrain. Au! 

Locke tresări şi îşi masă braţul stâng cu mâna dreaptă. Jean îi 
puse o mână pe umăr. 

— Ceva zdrelit, Leo? 

— Nu cine ştie ce. Poate demnitatea şi credinţa în bunăvoința 
zeilor. Locke oftă. Am văzut oameni care ne-au urmărit în 
ultimele nopţi, Merrain. Bănuiesc că te-am văzut şi pe tine. 

— Mă îndoiesc. Ar trebui să vă strângeţi lucrurile şi să o luaţi 
din loc, domnilor. În aceeaşi direcţie în care mergeaţi mai 
înainte. O să ajungă poliţia aici în curând şi poliţaii nu primesc 
ordine de la şeful meu. 


Locke îşi recuperă stiletele ude şi le şterse de pantalonii 
bărbatului pe care îl omorâse, înainte să le strecoare înapoi în 
mâneci. Acum, că îi trecuse mânia provocată de luptă, Locke 
simţi din nou cum i se urcă mâncarea din stomac în gât, la 
vederea leşului, şi se îndepărtă cât putu de repede. 

Jean îşi strânse haina şi îşi strecură securea în ea. În curând, 
mergeau toţi trei, unul lângă celălalt, Merrain la mijloc, ţinându-i 
de coate. 

— Şeful meu, rosti ea după câteva clipe, a ţinut ca eu să vă 
urmăresc în această noapte şi, la momentul potrivit, să vă duc 
la o barcă. 

— Minunat! făcu Locke. Încă o discuţie între patru ochi. 

— Nu ştiu sigur. Insă, dacă ar fi să-mi dau cu părerea, aş 
spune că a găsit ceva de făcut pentru voi. 

Jean aruncă o privire rapidă către cele două leşuri care 
zăceau în bezna dindărătul lor şi tuşi în pumnul său încleştat. 

— Splendid, bombăni el. De parcă, până acum, locul ăsta a 
fost plictisitor şi lipsit de complicaţii. 


REMINISCENŢĂ 4 


Războiul Distracţiilor 


1 


La şase zile distanță în nord, pe drumul de coastă din Tal 
Verrar, orăşelul Salon Corbeau se înalţă într-o crevasă 
neobişnuit de înverzită în stâncile negre de pe țărm. Ceva mai 
mult decât o moşie particulară, fără a fi totuşi un sat complet 
funcţional, orăşelul îşi duce viaţa-i aparte în umbra înăbuşitoare 
a Muntelui Azar. 

Pe vremea Tronului Therin, Azar-ul erupsese, îngropând trei 
sate şi zece mii de suflete în câteva minute. Acum, el pare să se 
mulţumească doar să bodogăne şi să clocească, trimițând spre 
mare trâmbe învârtejite şi negre de fum, iar cârdurile de corbi 
zboară fără grijă pe sub fumul bătrânului vulcan ostenit. Aici 
încep câmpiile încinse şi prăfuite numite Adra Morcala, unde 
puţini oameni sălăşluiesc şi pe care nimeni nu le îndrăgeşte. Se 
întind, ca o mare uscată şi crăpată, până la hotarul de miazăzi al 
Balinel-ului, cel mai apusean şi mai pustiu canton din Regatul 
celor Şapte Dovlecei. 

Locke Lamora intră în Salon Corbeau în cea de-a noua zi a lui 
Aurim, în cel de-al 78-lea An al Narăi. O iarnă blândă în apus. 
Trecuse un an mănos (şi mai mult) de când el şi Jean păşiseră 
întâia oară în Tal Verrar, şi în casa de bani blindată din spatele 
trăsurii închiriate de Locke zornăiau o mie de solari de aur, furaţi 
la biliard de la un anume Lord Landreval din Espara, care era 
neobişnuit de sensibil la lămăi. 

Micul port care deservea orăşelul era ticsit cu ambarcaţiuni 
mici... iahturi, barje de agrement şi galere-cabotier cu pânze 
pătrate de mătase. Ceva mai departe, în larg, erau ancorate un 
galeon şi o goeletă, amândouă sub flamura Lashain-ului şi sub 
blazoane şi culori pe care Locke nu le recunoştea. Sufla o briză 
uşoară şi soarele era palid, mai mult argintiu decât auriu, sub 
răsuflarea ceţoasă a muntelui. 


— Bine aţi venit în Salon Corbeau, rosti un lacheu într-o livrea 
neagră cu măsliniu, cu o pălărie înaltă şi neagră de fetru. Cum 
vă numiţi şi cum doriţi să fiţi anunţat? 

O femeie în livrea aşeză un buştean sub uşa deschisă a 
trăsurii lui Locke şi acesta ieşi, prinzându-şi mâinile la spate şi 
întinzându-se uşurat, înainte să sară pe pământ. Purta o 
mustață neagră, pe oală, ochelari cu ramă neagră şi păru-i era 
negru şi lucios; haina sa neagră şi masivă era strânsă pe trup la 
piept şi la umeri, însă se lărgea de la brâu până la genunchi, 
fluturând în spatele său precum o pelerină. Renunţase la ciorapii 
şi pantofii eleganţi în favoarea unor pantaloni cenușii îndesaţi în 
cizme înalte până la genunchi, de un negru mat sub un strat 
subţire de colb. 

— Mă numesc Mordavi Fehrwight, negustor din Emberlain, 
răspunse el. Mă îndoiesc că va trebui să fiu anunţat, de vreme 
ce nu am nici un titlu însemnat. 

— Foarte bine, domnule Fehrwight, spuse lacheul mieros. 
Doamna Saljesca se bucură de vizita dumneavoastră în Salon 
Corbeau şi vă doreşte sincer mult noroc în afacerile 
dumneavoastră. 

„Se bucură de vizita dumneavoastră”, observă Locke, în loc 
de „i-ar face mare plăcere să vă primească în audienţă”. 
Contesa Vira Saljesca din Lashain era stăpâna absolută în Salon 
Corbeau; orăşelul se înălța pe una dintre moşiile sale. Aflat la 
aceeaşi distanţă de Balinel, Tal Verrar şi Lashain, şi nefiind sub 
jurisdicţia nici unuia dintre ele, Salon Corbeau era, mai mult sau 
mai puţin, un loc de întâlnire autonom pentru bogătaşii de pe 
Coasta de Bronz. 

Pe lângă permanentul du-te-vino al trăsurilor de pe drumurile 
de coastă şi al ambarcaţiunilor de agrement de pe mare, Salon 
Corbeau mai atrăgea şi o altă formă de trafic demnă de atenţie, 
la care Locke meditase nostalgic pe drum. 

Pâlcuri răzlețe de ţărani, orăşeni săraci şi nevoiaşi de prin 
sate laolaltă, îşi târau picioarele istoviţi pe drumurile colbuite 
care duceau la moşia Doamnei Saljesca. Se revărsau în şuvoaie 
intermitente, dar neîncetate, îndreptându-se către straniul oraş 
particular de sub înălțimile întunecate ale muntelui. 

Locke credea că ştie deja motivul pentru care veneau, dar 


următoarele zile pe care le petrecu în Salon Corbeau aveau să îi 
demonstreze că se înşelase amarnic. 


2 


La început, Locke se aşteptase să fie nevoit să călătorească 
pe mare până în Lashain sau chiar până în Issara pentru a face 
rost de ultimele piese din planul său legat de Turnul Păcatului, 
însă, după ce discută cu câţiva verrari mai bogaţi, se convinse 
că Salon Corbeau ar putea avea exact ce îi trebuia lui. 

Imaginaţi-vă o vale sculptată în piatră neagră ca noaptea, pe 
malul mării, lungă de vreo sută cincizeci de stânjeni şi lată de 
cincizeci. Micul ei port se află în partea de apus, cu o plajă în 
formă de semilună, din nisip negru şi fin. In capătul răsăritean, 
un pârâu subteran iese la suprafaţă printr-o crăpătură din 
stânci, curgând năvalnic peste nişte lespezi aşezate în trepte. 
Promontoriile de deasupra acestui pârâu sunt în raza vizuală a 
reşedinţei Contesei Saljesca, un conac de piatră străjuit de două 
rânduri de ziduri crenelate... o cetăţuie în toată regula. 

Pereţii văii în care se află Salon Corbeau sunt înalţi de vreo 
zece stânjeni şi ocupați de grădini terasate pe aproape întreaga 
lungime. Ferigi groase, viţe răsucite, orhidee îmbobocite, pomi 
şi măslini... toate înfloresc acolo, o perdea sănătoasă de maro şi 
verde în contrast viu cu negrul stâncilor, cu mici ţevi de apă 
care şerpuiesc pe acolo pentru a se asigura că paradisul 
artificial al Saljescăi nu piere din pricina setei. 

În chiar centrul văii se află un stadion circular, şi grădinile de 
pe ambele părţi ale acestei structuri de piatră împart zidurile cu 
câteva zeci de clădiri îndesate din piatră şi lemn lăcuit. Un oraş 
în miniatură se sprijină pe catalige, platforme şi terase, 
împrejmuit în mod fermecător de alei şi scări la fiecare nivel. 

Locke se plimbă pe aceste alei în după-amiaza în care sosise, 
căutându-şi ţinta finală cu o sublimă lentoare... se aştepta să 
rămână aici mai multe zile, dacă nu chiar săptămâni. Salon 
Corbeau, asemenea caselor de noroc din Tal Verrar, atrăgea 
nenumărați pierde-vară bogaţi. Locke trecea printre negustorii 
verrari şi nobilii lashani, printre vlăstarele Dovleceilor apuseni, 
pe lângă doamnele de onoare nesse (sau mai degrabă doamne 


cu greutate, încărcate cu mai multe ţesături aurite decât 
crezuse Locke vreodată că este posibil) şi familiile de moşieri pe 
care le slujeau. Ici şi colo fu convins că observă chiar şi camorri, 
cu pielea măslinie şi trufaşi, deşi din fericire nici unul dintre ei 
nu era atât de important ca să-l recunoască. 

Atât de multe gărzi de corp, şi atât de multe corpuri de păzit! 
Corpuri şi feţe bogate; oameni care îşi puteau permite alchimia 
şi doftoriceala de cuviinţă pentru suferinţele lor. Nu tu răni 
purulente, tumori faciale, dinţi strâmbi ieşind din gingii 
sângerânde sau feţe copleşite de vlagă. O fi fost mulţimea de la 
Turnul Păcatului mai exclusivistă, însă oamenii de-aici erau şi 
mai rafinaţi, şi mai cocoloşiţi. Unii dintre ei erau urmaţi peste tot 
de muzicieni plătiţi, astfel încât nici măcar micile călătorii de 
câteva zeci de metri să nu fie amenințate de pericolul plictiselii. 
Bogătaşi, bărbaţi şi femei laolaltă, împrăştiau bani în stânga şi-n 
dreapta lui Locke, pe acordurile muzicii. Până şi un om ca 
Mordavi Fehrwight ar fi cheltuit mai puţin pe mâncarea dintr-o 
lună decât aruncau unii dintre ei zilnic doar ca să fie băgaţi în 
seamă la micul dejun. 

Venise în Salon Corbeau pentru aceşti oameni; nu ca să-i 
jefuiască, de data aceasta, ci ca să se folosească de traiul lor 
îndestulat. Acolo unde îşi făceau cuib bogaţii ca nişte păsări cu 
pene strălucitoare, se iveau de îndată şi cei care le asigurau 
luxul şi serviciile de care aveau nevoie. Salon Corbeau avea o 
comunitate permanentă de croitori, fabricanți de stofe şi de 
instrumente muzicale, sticlari, alchimişti, furnizori de alimente, 
entertainers şi dulgheri. O comunitate mică, negreşit, dar cu o 
reputaţie deosebită, potrivită pentru patronajul aristocrației şi 
cu preţuri pe măsură. 

Aproape în mijlocul galeriei de sud din Salon Corbeau, Locke 
găsi prăvălia pentru care bătuse atâta drum ca să o viziteze... o 
clădire de piatră destul de lungă, cu două caturi şi fără ferestre 
pe partea dinspre alee. Pe semnul din lemn de deasupra 
singurei uşi stătea scris: 


DL BAUMONDAIN ŞI FIICELE 
INSTRUMENTE CASNICE 
ŞI MOBILA RAFINATA CU PROGRAMARE 


Pe uşa prăvăliei Baumondain se afla o ornamentaţie cu 
cartuşe, blazonul familiei Saljesca (aşa cum îl zărise Locke pe 
flamurile ce fluturau ici şi colo şi pe cingătorile străjerilor din 
Salon Corbeau), ceea ce reprezenta o autorizaţie personală din 
partea Doamnei Vira pentru obiectele produse acolo. Acest lucru 
conta mai puţin pentru Locke, de vreme ce ştia prea puţine 
despre gustul Saljescăi pentru a-l evalua în vreun fel... însă 
reputaţia lui Baumondain ajunsese până în Tal Verrar. 

Avea să trimită un Mesager la prima oră a dimineţii, aşa cum 
se cuvenea, şi să ceară o întrevedere pentru a discuta despre 
nişte scaune mai deosebite de care avea nevoie. 


3 


La al doilea ceas al după-amiezii următoare, o ploaie blândă şi 
caldă cădea peste oraş; o ploaie uşoară şi măruntă ce anina în 
văzduh mai mult ca o ceaţă jilavă decât ca o cădere de apă. 
Coloane nedesluşite de ceaţă se învârtejeau printre plante şi pe 
deasupra văii, şi aleile scăpaseră, măcar de această dată, de 
mare parte din traficul pe roţi. Nori cenușii se aşezaseră ca o 
salbă pe muntele negru şi înalt din nord-vest. Locke se afla în 
faţa uşii prăvăliei Baumondain, cu apa picurându-i pe ceafă, şi 
ciocăni puternic de trei ori. 

Uşa se deschise imediat spre interior; un bărbat vânos de 
vreo cincizeci de ani îl privi pe Locke prin nişte ochelari rotunzi. 
Purta o tunică simplă de bumbac, prinsă deasupra coatelor, care 
dezvăluia astfel pe braţele sale uscăţive tatuajele breslei, în 
verde şi negru şters, şi un şorţ lung de piele cu cel puţin şase 
buzunare vizibile în partea din faţă. În cele mai multe dintre 
acestea se vedeau unelte; dintr-unul se iţea căpşorul unui pisoi 
cenuşiu. 

— Domnul Fehrwight? Mordavi Fehrwight? 

— Sunt foarte bucuros că v-aţi putut face timp pentru mine, 
începu Locke. Vorbea cu un slab accent vadran, destul cât să 
sugereze faptul că se trăgea din îndepărtata miazănoapte. Se 
hotărâse să fie leneş de această dată şi să-l lase pe Fehrwight 
să fie pe cât de fluent în therină era posibil. Locke întinse mâna 


dreaptă ca să dea noroc. În stânga purta o geantă neagră de 
piele, cu o încuietoare de fier la cataramă. Jupân Baumondain, 
presupun? 

— Nimeni altul. Intraţi, domnule, nu mai staţi în ploaie. Doriţi 
cafea? Ingăduiţi-mi să vă ofer o ceaşcă în schimbul hainei. 

— Vă mulţumesc. Foaierul prăvăliei Baumondain era o 
încăpere înaltă şi confortabil lambrisată, luminată de mici 
felinare aurii prinse în firidele din pereţi. O tejghea cu uşă 
batantă ocupa partea din spate a încăperii, şi dincolo de ea 
Locke putu zări rafturi încărcate cu mostre de lemn, pânză, 
ceară şi uleiuri în borcane de sticlă. Locul mirosea a lemn şlefuit, 
un zgomot surd şi plăcut. In faţa tejghelei se afla un mic spaţiu 
de stat jos, unde se găseau două scaune meşteşugite 
desăvârşit, cu perne negre de catifea, pe un covor. 

Locke îşi aşeză geanta la picioare, se răsuci pentru a-i îngădui 
lui Baumondain să-l ajute să-şi dea jos haina neagră şi udă, îşi 
ridică iarăşi geanta şi se aşeză în scaunul cel mai apropiat de 
uşă. Dulgherul îi atârnă haina lui Locke de un cârlig de aramă 
prins în perete. 

— Scuzaţi-mă o clipă, vă rog, rosti el şi trecu în spatele 
tejghelei. Din noua sa poziţie, Locke putu să vadă că o uşă 
acoperită cu pânză dădea dinspre tejghea către ceea ce bănuia 
că era atelierul. Baumondain trase pânza la o parte şi strigă: 
Lauris! Cafeaua! 

Din atelier veni un răspuns înăbuşit care îl mulţumi, şi omul se 
grăbi să treacă de cealaltă parte a tejghelei pentru a-şi lua locul 
în scaunul de lângă Locke, încreţindu-şi faţa brăzdată de riduri 
într-un zâmbet primitor. Câteva clipe mai târziu, pânza se dădu 
iarăşi în lături şi din atelier se ivi o fată pistruiată de vreo 
cincisprezece-şaisprezece ani, cu părul castaniu, zveltă precum 
tatăl său, dar cu muşchi mai proeminenţi la braţe şi la umeri. 
Aducea o tavă de lemn cu ceşti şi urcioare de argint şi, când 
intră pe uşa batantă, Locke văzu că tava avea picioare, 
asemenea unei măsuţe foarte joase. 

Aşeză serviciul de cafea între Locke şi tatăl ei, puţin într-o 
parte, şi înclină uşor capul către Locke. 

— Fiica mea cea mare, Lauris, făcu jupânul Baumondain. 
Lauris, acesta este domnul Fehrwight, din Casa de bel Sarethon, 


din Emberlain. 

— Încântat, zise Locke. 

Lauris era destul de aproape ca el să poată vedea că avea 
părul plin de rumeguş. 

— La dispoziţia dumneavoastră, domnule Fehrwight. Lauris 
înclină iarăşi capul, se pregăti să se retragă, dar observă pisoiul 
care îşi iţea capul din buzunarul de la şorţul tatălui său. Tată, ai 
uitat de Vioi. Doar nu vrei să ţi se pună în cafea? 

— Da? Vai, ai dreptate! Baumondain se aplecă şi scoase 
pisoiul din Şorţ. Locke fu uimit să vadă cât de moale era acesta 
în mâinile sale, cu picioarele şi coada lăsate în jos şi cu căpşorul 
bălăngănindu-se; ce pisoi care se respectă doarme când este 
înhăţat şi purtat prin aer? Locke îşi primi răspunsul când Lauris îl 
luă pe Vioi în mâini şi se întoarse ca să plece. Ochişorii pisoiului 
erau holbaţi şi complet albi. 

— Făptura aceea a fost Îmblânzită! rosti Locke cu o voce 
joasă, după ce Lauris ajunsese înapoi în atelier. 

— Mă tem că da, recunoscu dulgherul. 

— Nu am mai văzut aşa ceva. Dar în ce scop, la o pisică? 

— În nici un scop, domnule Fehrwight, în nici un scop. 
Zâmbetul lui Baumondain i se şterse de pe chip, înlocuit de o 
expresie precaută şi stânjenită. Însă nu am avut nimic de-a face 
cu asta. Fata mea cea mică, Parnella, l-a găsit abandonat în 
spatele Vilei Verdante. 

Baumondain se referea la hanul imens de lux, unde trăgeau 
cei din clasa de mijloc când vizitau Salon Corbeau, cei bogaţi 
care nu erau oaspeţii personali ai Doamnei Saljesca. Locke 
însuşi stătea acolo. 

— Al naibii de ciudat! 

— Îi zicem Vioi ca un soi de glumă, deşi nu face mai nimic. 
Trebuie să fie îndemnat ca să mănânce şi ca să... îşi facă 
nevoile. Parnella a spus că ar fi fost mai bine pentru el dacă-i 
spărgeam capul, însă Lauris nici nu a vrut să audă una ca asta, 
aşa că nu am putut-o refuza. Pesemne că mă socotiți un om slab 
şi senil. 

— Deloc, făcu Locke, scuturând din cap. Lumea este şi-aşa 
destul de crudă, fără să mai trebuiască să ne aducem şi noi 
contribuţia la asta; vă dau dreptate. Voiam să spun că este al 


naibii de ciudat ca un om să facă aşa ceva. 

— Domnule Fehrwight. Dulgherul îşi trecu limba peste buze, 
agitat. Îmi păreţi un om milos şi cred că înţelegeţi faptul că... 
poziţia noastră aici este foarte avantajoasă pentru afaceri. 
Fiicele mele vor primi o moştenire frumuşică, după ce le voi lăsa 
prăvălia pe mână. Sunt anumite... sunt anumite lucruri la Salon 
Corbeau, lucruri care se petrec aici şi în care noi, meşteşugarii... 
nu ne băgăm nasul. Nu trebuie să facem asta. Dacă înţelegeţi ce 
vreau să spun. 

— Înţeleg, zise Locke, dorind să-l ţină pe om în toane bune. 
Totuşi, îşi notă în gând să cerceteze ce îl deranja pe dulgher. 
Înţeleg pe deplin. Aşa că haideţi să nu mai vorbim despre asta şi 
să trecem la afaceri. 

— Vă sunt recunoscător, spuse Baumondain, răsuflând uşurat. 
Cum vă beţi cafeaua? Am miere şi frişcă. 

— Miere, vă rog. 

Baumondain turnă cafea aburindă din ibricul de argint într-o 
ceaşcă de sticlă groasă şi puse miere cu lingurita până ce Locke 
îl opri cu un semn din cap. Locke sorbi din ceaşcă în timp ce 
Baumondain îşi bombarda cafeaua cu destulă frişcă încât 
aceasta căpătă o nuanţă cafenie. Era un soi de calitate, aromat 
şi foarte fierbinte. 

— Complimentele mele, mormăi Locke cu limba uşor opărită. 

— Este din Issara. Cei din casa Doamnei Saljesca par să 
tânjească mereu după chestia asta, replică dulgherul. Noi, 
ceilalţi, cumpărăm ce mai apucăm de pe la negustori, când mai 
vin pe-aici. Şi-acum, mesagerul pe care l-aţi trimis mi-a spus că 
doriţi să discutaţi despre o comandă mai deosebită. 

— Da, aşa este, făcu Locke. Deosebită, cu o formă şi o 
întrebuințare care v-ar putea părea excentrice. Vă asigur că 
sunt cât se poate de serios. 

Locke îşi puse cafeaua pe masă şi luă geanta în poală, apoi 
scoase o cheiţă din buzunarul vestei şi descuie încuietoarea. 
Scoase dinăuntru câteva foi împăturite de pergament. 

— Cred că vă este cunoscut, continuă el, stilul din perioada 
târzie a Tronului Therin? Cel din ultimii ani, chiar înainte ca 
Talathri să moară în bătălia împotriva Magilor-Juruiţi? 

Puse pe masă una dintre foile de pergament, iar Baumondain 


îşi dădu jos ochelarii pentru a o examina mai bine. 

— A, da, rosti dulgherul în şoaptă. Barocul Talathri, cunoscut 
şi ca Ultima Înflorire. Da, am mai făurit obiecte în acest stil şi 
înainte... Lauris, de asemenea. Vă interesează stilul? 

— Am nevoie de un set de scaune, rosti Locke. Patru la 
număr, cu spătar de piele, din semilună-forfecată lăcuită, cu 
gravuri de aur. 

— Semiluna-forfecată este un lemn destul de pretenţios, 
potrivit numai în anumite situaţii. Pentru o folosire îndelungată, 
sunt sigur că aţi prefera scoruşul. 

— Stăpânul meu, explică Locke, are nişte gusturi foarte 
precise, chiar dacă mai ciudate. El a insistat în privinţa 
semilunii-forfecate, ba chiar în repetate rânduri, pentru a se 
asigura că i-am înţeles dorinţa. 

— Ei bine, dacă le-aţi fi vrut cioplite din marţipan, bănuiesc că 
ar fi trebuit să vă fac pe plac... atâta vreme cât înţelegeţi, 
desigur, că v-am avertizat în privinţa lor. 

— Fireşte. Vă asigur, jupâne Baumondain, că nu veţi fi tras la 
răspundere pentru nimic din ce se va întâmpla cu aceste 
scaune, odată ce ies din atelierul dumneavoastră. 

— A, eu garantez întotdeauna pentru obiectele pe care le 
făurim aici, dar nu pot face ca un lemn moale să fie tare, 
domnule Fehrwight! În cazul acesta, am câteva cărţi cu ilustraţii 
excelente ale acestui stil. Artistul dumneavoastră v-a oferit o 
variantă bună pentru început, însă aş dori să vă prezint o gamă 
mai variată din care să alegeţi... 

— Bineînţeles, făcu Locke şi sorbi mulţumit din cafea, în timp 
ce dulgherul se ridică şi se duse din nou la uşa atelierului. 

— Lauris, strigă Baumondain, adu-mi cele trei volume de 
Velonetta... Da, acelea. 

Se întoarse un moment mai târziu cu trei tomuri grele şi 
legate în piele purtând patina vremii şi a unor conservanţi 
alchimici piperaţi. 

— Velonetta, rosti el, punându-şi cărţile în poală. Aţi auzit de 
ea? Nu? A fost cea mai de seamă cărturară din Ultima Inflorire. 
Există doar şase exemplare ale operei sale în toată lumea, din 
câte ştiu eu. Majoritatea paginilor se concentrează pe sculptură, 
pictură, muzică, alchimie... dar sunt şi câteva pasaje 


meşteşugite despre mobilier, nişte nestemate ce merită 
exploatate. Vă rog... 

Îşi petrecură următoarea jumătate de ceas cufundaţi în 
schiţele pe care le adusese Locke şi în paginile pe care dorea să 
i le arate Baumondain. Ajunseră împreună la un compromis 
potrivit asupra felului în care urmau să arate scaunele pe care 
avea să le primească „domnul Fehrwight”. Baumondain aduse 
un condei şi mâzgăli nişte notite neciteţe. Locke nu se gândise 
până atunci cât de multe detalii trebuie luate în considerare 
când se făureşte ceva atât de simplu precum un scaun; după ce 
isprăviră de discutat despre picioare, întărituri, umpluturi de 
perne, piei, ornamentaţii cu cartuşe şi tâmplărie, Locke îşi simţi 
creierul pe punctul de a plesni. 

— Excelent, jupâne Baumondain, excelent, spuse el, cu toate 
acestea. Întocmai ce aveam în minte, în lemn de semilună- 
forfecată, lăcuit cu negru, cu foiţă de aur peste nituri şi peste 
gravurile decorative. Trebuie să pară de parcă ar fi fost aduse 
ieri de la curtea împăratului Talathri, noi şi nearse. 

— A, făcu dulgherul, în cazul acesta mai apare o problemă, 
cât se poate de delicată. Fără a intenţiona să vă ofensez cumva, 
trebuie să precizez că aceste obiecte nu vor trece niciodată 
drept originale. Vor fi reproduceri fidele ale stilului, imitații 
perfecte, de o calitate pe măsura oricărui mobilier din lume... 
însă un expert îşi va putea da seama. Sunt puţini asemenea 
oameni şi la distanţe mari unul de celălalt, dar un expert nu va 
confunda niciodată cea mai strălucită reproducere cu un 
original, oricât de modest. Acelea au avut veacuri întregi la 
dispoziţie ca să se decoloreze; acestea vor fi vizibil noi. 

— Înţeleg ce vreţi să spuneţi, jupâne Baumondain. Nu vă fie 
teamă; aceste scaune sunt comandate strict în scopuri 
excentrice, nu pentru a înşela pe cineva. Nimeni nu va pretinde 
vreodată că aceste scaune sunt originale, pe cuvântul meu. lar 
omul care le va primi chiar este un asemenea expert. 

— Foarte bine, atunci, foarte bine. Altceva? 

— Ar mai fi ceva, făcu Locke, care păstrase două foi de 
pergament acoperite cu schiţe, punându-le acum pe masă. 
Acum că am stabilit modelul pentru setul de scaune, asta... sau 
ceva foarte asemănător, supus ajustărilor dumitale mult mai 


pricepute... trebuie să fie inclusă în planuri. 

Pe măsură ce Baumondain înţelese semnificaţia schițelor, 
sprâncenele i se arcuiră treptat, până ce părură să atingă 
poziţia maximă pe care o permitea fruntea şi, odată ajunse în 
vârf, se lăsară din nou în jos, asemenea unor săgeți. 

— Este o ciudăţenie de necrezut, rosti el în cele din urmă. 
Ceva foarte ciudat de introdus... Nu sunt deloc sigur... 

— Este esenţial, îl întrerupse Locke. Aşa ceva sau ceva foarte 
asemănător în limitele discreţiei dumneavoastră. Este absolut 
necesar. Trebuie să înţelegeţi că stăpânul meu nu va face 
comanda de scaune decât dacă aceste caracteristici sunt 
încorporate în ele. Nu contează preţul. 

— Se poate face, zise dulgherul după câteva secunde de 
gândire. Se poate, dacă ajustăm puţin aceste modele. Cred că 
înţeleg ce aveţi de gând, ba pot să şi aduc nişte îmbunătăţiri 
planului... chiar trebuie, dacă aceste scaune vor fi folosite drept 
scaune. Pot să vă întreb de ce este necesar aşa ceva? 

— Stăpânul meu este un tip în vârstă, foarte cumsecade, dar, 
aşa cum v-aţi putut da seama până acum, este şi foarte 
excentric şi are o teamă bolnăvicioasă de foc. li este teamă că 
va rămâne blocat în birou sau în turnul unde are biblioteca în 
caz de incendiu. Cred că înţelegeţi cum ar putea aceste 
mecanisme să-l liniştească sufleteşte? 

— Cred că da, mormăi Baumondain, reticenţa sa nedumerită 
preschimbându-se în interesul produs de o provocare 
profesională pe măsură ce vorbea. 

După aceea urmă o scurtă tocmeală, cât se poate de 
politicoasă, cu privire la detalii care mai de care mai mărunte, 
până când Locke izbuti în cele din urmă să obţină un preţ de la 
Baumondain. 

— În ce monedă doriţi să achitaţi, domnule Fehrwight? 

— Am presupus că solarii ar fi indicaţi. 

— Să zicem... şase solari pe scaun? rosti Baumondain cu 
nonşalanţă prefăcută; era o ofertă iniţială neruşinată, chiar şi 
pentru obiecte de lux. À 

Era de aşteptat ca Locke să se tocmească. In schimb, el 
surâse şi încuviinţă. 

— Dacă preţul este de şase pe scaun, atunci şase să fie. 


— O, făcu Baumondain, aproape prea surprins ca să se mai 
bucure. O! Foarte bine! Voi primi bucuros biletul dumneavoastră 
de bancă. 

— Deşi nu aş zice nu în împrejurări obişnuite, haideţi să 
procedăm altfel de data asta, pentru a ne fi mai uşor 
amândurora. Locke scoase din geantă o pungă cu bani, din care 
numără 24 de solari de aur pe măsuţa de cafea sub privirile 
încântate ale lui Baumondain. Poftiţi, în avans. Prefer să iau 
banii cu mine când vin în Salon Corbeau. Orăşelul ăsta are 
nevoie de un cămătar. 

— Vai, vă mulţumesc, domnule Fehrwight, vă mulţumesc! Nu 
mă aşteptam... staţi doar să aduc un ordin de plată şi câteva 
documente pe care să le luaţi cu dumneavoastră, şi totul este 
stabilit. 

— Îngăduiţi-mi să vă pun o întrebare... aveţi toate materialele 
necesare pentru comanda stăpânului meu? 

— A, da! Vă pot spune asta dintr-un foc. 

— Le aveţi depozitate aici, în prăvălia dumneavoastră? 

— Întocmai, domnule Fehrwight. 

— Cam cât timp credeţi că va dura până să fie gata comanda? 

— Hmmm... punând la socoteală şi celelalte sarcini, şi 
cerinţele dumneavoastră... şase săptămâni, poate şapte. Vă veţi 
întoarce chiar dumneavoastră să le luaţi sau vreţi să vi le 
expediem noi? 

— Cât despre asta, speram să ajungem la o înţelegere mai 
avantajoasă. 

— A, păi... de vreme ce aţi fost atât de cumsecade, sunt sigur 
că îmi pot modifica programul. Să zicem cinci săptămâni? 

— Jupâne  Baumondain, dacă dumneavoastră şi fiicele 
dumneavoastră aţi lucra numai la comanda stăpânului meu, 
începând chiar din această după-amiază, şi în cel mai rapid ritm 
posibil... cât de mult credeţi că v-ar lua? 

— O, domnule Fehrwight, domnule Fehrwight, trebuie să 
înţelegeţi că am şi alte comenzi care aşteaptă, pentru clienţi 
sus-puşi. Oameni de vază, dacă mă înţelegeţi. 

Locke mai puse patru monede de aur pe măsuţa de cafea. 

_ — Domnule Fehrwight, fiţi rezonabil! Sunt doar nişte scaune! 
Imi voi concentra toate eforturile pentru a vă executa comanda 


cât se poate de repede, dar nu îmi pot neglija pur şi simplu 
ceilalţi clienţi sau obiectele lor... 

Locke puse alte patru monede pe masă, alături de grămăjoara 
de dinainte. 

— Domnule Fehrwight, vă rog, v-am fi asigurat eforturile 
noastre exclusive şi pentru mai puţin de-atât, dacă nu am fi avut 
deja clienţi de mulţumit! Cum le-aş putea explica lor aşa ceva? 

Locke puse încă şase monede între cele două grămăjoare de 
patru, clădind un turnuleţ. 

— Cât s-a făcut acum, Baumondain? 40 de solari, când eraţi 
mulţumit cu numai 24? 

— Domnule, vă rog, singura mea grijă este ca oamenii care au 
făcut comenzi înaintea stăpânului dumneavoastră să aibă 
întâietate, după cum se cuvine. 

Locke oftă şi trânti încă zece solari pe măsuţa de cafea, 
dărâmând turnuleţul şi golindu-şi punga. 

— Puteţi suferi din pricina lipsei materialelor. Vreun lemn 
esenţial, vreun ulei sau vreo piele. Trebuie să trimiteţi după ele; 
şase zile până în Tal Verrar, şase zile îndărăt. Sunt sigur că vi s- 
a mai întâmplat. Sunt sigur că le puteţi explica oamenilor. 

— O, dar toată bătaia de cap; o să se enerveze atât de mult... 

Locke scoase încă o pungă cu bani din geantă şi o îndreptă ca 
un pumnal în faţa sa. 

— Daţi-le înapoi o parte din bani. Poftim, mai luaţi de la mine. 

Mai vărsă pe masă câteva monede, la întâmplare. Zornăitul 
metalului pe metal răsună în foaier. 

— Domnule Fehrwight, făcu dulgherul, dar cine sunteți; 
dumneavoastră? 

— Un om care ţine morţiş să aibă scaunele astea. Locke lăsă 
punga pe jumătate plină să cadă pe mormanul de galbeni de 
lângă ibricul de cafea. O sută de solari. Amânaţi-vă celelalte 
întrevederi, lăsaţi deoparte celelalte comenzi, cereţi-vă scuzele 
necesare şi daţi banii înapoi cui trebuie. Cât timp vă va lua? 

— Cam o săptămână, murmură resemnat Baumondain. 

— Deci sunteţi de acord? Până sunt gata cele patru scaune, 
aceasta este Prăvălia de Mobilier Fehrwight? Mai am aur în casa 
de bani de la Vila Verdante. Veţi fi nevoit să mă omorâţi ca să 
mă opriţi să vi-l bag pe gât dacă mă refuzaţi. Deci ne-am 


înţeles? 

— Cu ajutorul zeilor, da! 

— Atunci să batem palma. Dumneavoastră apucaţi-vă de 
cioplit, iar eu voi începe să pierd timpul pe la han. Daţi-mi de 
ştire dacă este nevoie să inspectez ceva. Voi rămâne aici până 
isprăviţi. 


4 


— După cum puteţi vedea, nu am nimic în mâini şi este de 
neconceput că aş putea ascunde ceva în mânecile unei tunici 
atât de bine croite. 

Locke şedea în faţa oglinzii înalte din apartamentul său de la 
Vila Verdante, îmbrăcat doar cu pantaloni şi cu o tunică subţire 
din mătase fină. Mânecile tunicii era suflecate la încheieturi şi el 
se uita ţintă la imaginea din oglindă. 

— Totodată, mi-ar fi cu neputinţă să scot un pachet de cărţi 
de nicăieri... dar ce-i ăsta? 

Îşi mişcă mâna dreaptă spre oglindă, cu o fluturare teatrală, şi 
din ea îi alunecă neîndemânatic un pachet de cărţi, 
împrăştiindu-se pe podea de-a valma. 

— O, pe toţi dracii! bombăni Locke. 

Avea o săptămână de timp liber la dispoziţie şi îşi 
îmbunătăţea prestidigitaţia cu o încetineală chinuitoare. Locke 
îşi îndreptă în curând atenţia asupra aşezământului curios din 
inima orăşelului, motivul pentru care atât de mulţi pierde-vară 
bogaţi veneau în pelerinaj acolo şi motivul pentru care atât de 
mulţi nevoiaşi deznădăjduiţi şi împilaţi înghiţeau colbul ridicat 
de trăsurile acestora, târându-şi picioarele către acelaşi loc. 

Jocul se chema Războiul Distracţiilor. 

Stadionul Doamnei Saljesca era o miniatură a legendarei 
stadia ultra din Therim Pel, completat cu douăsprezece statui de 
marmură înfăţişându-i pe zei, înfrumuseţând exteriorul din firide 
înalte săpate în Piatră. Corbii se cocoţau pe capetele şi umerii 
lor divini, croncănind cu jumătate de gură la mulţimea care 
fremăta la porţi. În timp ce îşi croia drum prin vacarm, Locke 
observă toate soiurile de slujitori pe care şi le putea închipui 
cineva. Vedeai acolo doftori care-i cicăleau pe bătrâni, purtători 


de lectici transportându-i pe cei bicisnici (sau pe cei de-a dreptul 
leneşi), muzicieni şi jongleri, străjeri, tălmaci şi zeci de bărbaţi şi 
de femei care fluturau evantaie sau ţineau umbrele de soare 
tesute din mătase, părând simple ciuperci şubrede de-un stat de 
om, urmându-şi stăpânii pe sub soarele tot mai puternic al 
dimineţii. 

Deşi se spunea că terenul Arenei Imperiale fusese atât de 
mare încât nici cel mai bun arcaş nu ar fi putut trage o săgeată 
dintr-un capăt în celălalt, terenul de agrement al Saljescăi avea 
doar 25 de stânjeni în diametru. Nu avea locuri propriu-zise; 
pereţii netezi de piatră se înălţau şase metri deasupra terenului 
plat şi erau încununaţi de loje de lux ale căror pavilioane de 
pânză fluturau uşor în adierea vântului. 

De trei ori pe zi, străjerii cu livrea ai Doamnei Saljesca 
deschideau porţile publice pentru ca vizitatorii cei mai înstăriți 
din Salon Corbeau să poată intra. Într-o singură tribună (care 
oferea o perspectivă cât de cât bună) se putea intra gratis, însă 
vasta majoritate a spectatorilor de pe stadion preferau să ocupe 
locuri şi loje de lux, care trebuiau rezervate la un preţ piperat. 
Oricât de neelegant ar fi fost, Locke alese să stea în picioare la 
primul său Război al Distracţiilor. Un necunoscut precum 
Mordavi Fehrwight nu avea nici o reputaţie de apărat. 

Pe terenul arenei se afla o tablă cu pătrate de marmură, 
negre şi albe, cu latura de jumătate de stânjen fiecare. Pătratele 
erau douăzeci-pe-douăzeci, precum o uriaşă tablă de Prinde- 
Ducele. Dacă în acel joc se foloseau mici piese de lemn sau 
fildeş sculptat, pe terenul de joacă al Saljescăi piesele erau vii. 
Sărmanii şi nevoiaşii ocupau acel teren, câte patruzeci de 
fiecare parte, purtând tunici de zale albe sau negre pentru a 
putea fi deosebiți între ei. Acesta era ciudatul motiv pentru care 
riscau să străbată drumul lung şi anevoios până la Salon 
Corbeau. 

Locke descoperise deja că în spatele stadionului Doamnei 
Saljesca se aflau două barăci mari, straşnic păzite, unde erau 
duşi nevoiaşii după ce soseau în Salon Corbeau. Acolo erau siliţi 
să se spele şi li se dădeau două mese sărăcăcioase pe zi pe 
toată durata şederii, care putea să se prelungească la nesfârşit. 
Fiecare „aspirant”, cum li se zicea, primea un număr. De trei ori 


pe zi, se efectuau trageri la sorţi şi erau alese două echipe de 
câte patruzeci de oameni pentru următorul Război al 
Distracţiilor. Singura regulă a războiului era ca piesele vii să 
poată sta în picioare, să se poată mişca şi să se supună 
ordinelor; cei mai tineri dintre participanţi erau copii de opt- 
nouă ani. Cei care refuzau să participe când era extras numărul 
lor, fie şi o singură dată numai, erau daţi afară din orăşelul 
Saljescăi şi li se interzicea să se mai întoarcă. Fără provizii şi 
antrenament, această azvârlire pe străzi în tărâmul uscat 
dimprejur echivala cu o condamnare la moarte. 

Aspiranţii erau mânaţi în arenă de vreo douăzeci dintre 
străjerii Saljescăi, înarmaţi cu scuturi încovoiate şi cu bâte din 
lemn lăcuit. Aceştia erau bărbaţi vânjoşi şi femei care se mişcau 
cu siguranţa naturală dată de o experienţă îndelungată; nici 
măcar o răzvrătire generală a aspiranţilor nu ar fi avut sorţi de 
izbândă împotriva lor. Străjerii îi aliniau pe aspiranţi în poziţiile 
de start pe tabla de joc, patruzeci de „piese” albe şi patruzeci 
de „piese” negre, cu şaisprezece pătrate între cele două oşti 
aşezate pe două rânduri. 

In capetele stadionului se aflau două tribune speciale, una 
drapată în mătase neagră, iar cealaltă în alb. Lojele de aici erau 
rezervate cu mult timp înainte de o listă de aşteptare, cam în 
acelaşi fel în care clienţii unei case de noroc îşi rezervau mese 
de biliard sau separeuri de joc la anumite ore. Cel care rezerva o 
lojă dobândea dreptul de a fi comandantul absolut al culorii sale 
pe durata unui război. 

In acea dimineaţă, despotul Alb era o tânără vicontesă 
lashani, a cărei suită părea tot atât de neliniştită cu privire la 
întreaga tărăşenie pe cât era ea de entuziastă; oamenii ei 
păreau să facă tot felul de însemnări şi să consulte tabele. 
Despotul Negru era un iridani între două vârste, cu înfăţişarea 
îndestulată şi calculată a unui negustor prosper. Îi avea alături 
în tribună pe cei doi copii ai săi, un băiat şi o fată. 

Deşi piesele vii puteau purta (cu acordul ambilor jucători) 
anumite tunici de zale speciale care le ofereau privilegii 
neobişnuite sau mişcări suplimentare, regulile acestui Război al 
Distracţiilor păreau să fie aceleaşi ca în Prinde-Ducele, fără nici 
o deosebire. Cei doi jucători începură să-şi strige ordinele şi 


jocul se desfăşură încet, cu piesele albe şi negre târându-şi 
agitate picioarele unele către celelalte, acoperind treptat 
distanţa dintre forţele opozante. Locke era nedumerit de reacţia 
mulţimii de pe stadion. 

Erau cel puţin şaizeci-şaptezeci de spectatori în loje, împreună 
cu un număr dublu de slujitori, gărzi de corp, asistenţi şi 
mesageri la îndemână, fără a mai pune la socoteală ospătarii în 
livreaua Saljescăi care se grăbeau de colo colo pentru a le 
îndeplini toate poftele. Zumzetul lor de anticipație nerăbdătoare 
părea cu totul nelalocul său, ţinând cont de ritmul anevoios în 
care se desfăşurau ostilitățile pe tabla de joc. 

— Ce naiba este atât de fascinant? bombăni Locke în 
vadrană. 

Şi atunci fu luată prima piesă, iar Demonii intrară pe terenul 
de joc. 

Despotul Alb îşi plasase în mod deliberat în calea primejdiei 
una dintre „piese”, un bărbat între două vârste. O parte a oştirii 
sale pândea în spate, într-o capcană evidentă, însă despotul 
Negru părea să fi socotit că schimbul merită osteneala. La 
ordinele strigate de un aghiotant Negru, o adolescentă în negru 
avansă în diagonală de pe un pătrat şi îl atinse pe umăr pe 
bărbatul între două vârste. Acesta îşi lăsă bărbia în piept şi 
aplauzele apreciative ale mulţimii fură acoperite o clipă mai 
târziu de un răcnet sălbatic ce se ridică de undeva departe, din 
partea stângă a lui Locke. 

Şase bărbaţi pătrunseră în arenă printr-o intrare lăturalnică, 
îmbrăcaţi în costume complicate de piele, cu dungi negre- 
portocalii; chipurile le erau acoperite de măşti groteşti, de un 
portocaliu aprins ca o văpaie, şi pe spate le atârnau coame 
sălbatice de păr negru. Îşi ridicară braţele în aer, răcnind şi 
urlând fără noimă, şi mulţimea îi ovaţionă când străbătură arena 
pentru a ajunge la bărbatul în alb care se trăgea înapoi de frică. 
Demonii îl înşfăcară de braţe şi de păr; fu azvârlit, plângând în 
hohote, în afara tablei de joc şi prezentat mulţimii ca un animal 
dus la tăiere. Unul dintre Demoni, un bărbat cu o voce 
bubuitoare, arătă spre despotul Negru şi strigă: 

— Anunţă pedeapsa! 

— Vreau eu s-o anunţ, rosti băieţelul din tribuna negustorului. 


— Ne-am înţeles ca sora ta să fie prima. Theodora, alege 
pedeapsa. 

Fetiţa se uită pe teren concentrată, apoi îi şopti ceva tatălui 
ei. 

Acesta îşi drese glasul şi strigă: 

— Vrea ca străjerii să-l bată cu bâtele. Peste picioare! 

Şi asta se şi întâmplă; Demonii îl ţinură strâns pe bărbatul 
care se zvârcolea şi se zbătea, cu picioarele întinse, în timp ce 
doi străjeri îndatoritori se ocupară de el. Sunetul făcut de bâtele 
lor răsună peste arenă; îi învineţiră coapsele, tibiile şi gambele 
până când Demonul-şef le făcu semn să se oprească. Spectatorii 
aplaudară politicos (deşi nu cu foarte mare entuziasm, observă 
Locke), iar Demonii îl târâră în afara stadionului pe bărbatul 
tremurând şi însângerat. 

Se întoarseră foarte curând; un Alb scosese un Negru la 
următoarea mutare. 

— Anunţă pedeapsa! răsună iarăşi în arenă. 

— Vând dreptul pentru cinci solari, strigă vicontesa lashani. 
Primului client. 

— Plătesc eu, strigă un bătrân din tribune, îmbrăcat în straturi 
de catifea şi de ţesături aurite. Demonul-şef arătă spre el, iar 
omul îi făcu un semn unui slujitor în redingotă ce se afla chiar în 
spatele lui. Slujitorul azvârli o pungă unuia dintre străjerii 
Saljescăi, care o duse în jumătatea despotului Alb şi o azvârli în 
tribuna acesteia. După aceea Demonii o târâră pe tânăra 
îmbrăcată în straie negre în faţa bătrânului, ca să o examineze. 
După o clipă de gândire exagerată, acesta strigă: 

— Smulgeţi-i hainele de pe ea! 

Tunica de zale şi fusta murdară de bumbac ale femeii fură 
smulse de mâinile hrăpăreţe ale Demonilor; în câteva secunde, 
femeia fu despuiată până la piele. Părea hotărâtă să nu se dea 
în spectacol asemenea bărbatului de dinainte; îl privi duşmănos 
şi aspru pe bătrân, chit că acesta ar fi putut fi vreun mic nobil 
sau prinţ negustor, şi nu scoase nici un cuvânt. 

— Doar atât? strigă Demonul-şef. 

— A, nu, făcu bătrânul. Smulgeţi-i şi părul! 

Mulțimea izbucni în aplauze şi scandări când auzi asta, iar 
femeia dădu semne de teamă pentru prima oară. Avea o chică 


de păr negru şi lucios care-i cobora până la brâu, ceva cu care 
se putea mândri chiar şi printre cei lefteri... poate chiar singurul 
ei motiv de mândrie pe lume. Demonul-şef întărâtă mulţimea, 
ridicând un pumnal sclipitor şi încovoiat deasupra capului şi 
urlând voios. Femeia încercă să se lupte cu cele cinci perechi de 
braţe care o ţineau, însă fără mari şanse de izbândă. lute şi 
chinuitor, Demonul-şef îi tăie pletele lungi şi negre... acestea se 
împrăştiară pe pământul dimprejur, acoperindu-l, iar pe scalpul 
femeii nu mai rămase decât un strat mărunt de păr ţepos şi 
ciuntit. Şiroaie de sânge i se scurgeau pe faţă şi pe gât, iar 
femeia fu târâtă în afara arenei, prea năucită ca să se mai 
zbată. 

Şi aşa mai departe, în timp ce Locke urmărea spectacolul tot 
mai neliniştit; soarele necruţător se furişă în cealaltă parte a 
cerului şi umbrele se scurtară. Piesele vii se mişcau pe pătratele 
fierbinţi şi strălucitoare, fără apă sau odihnă, până când erau 
luate de pe tablă şi supuse unei pedepse alese de către 
despotul advers. Curând, Locke înţelese că pedeapsa putea fi 
absolut orice, mai puţin moartea. Demonii îndeplineau ordinele 
primite cu entuziasm frenetic, prezentând publicului 
recunoscător noi şi noi vătămări sau umiliri. 

„Pe toţi zeii, îşi dădu Locke seama, nu ştiu dacă a venit 
careva să vadă jocul propriu-zis. Au venit numai să vadă 
pedepsele.” 

Şirurile de străjeri înzăuaţi descurajau orice urmă de refuz sau 
orice gând de răzvrătire. „Piesele” care nu se grăbeau la locul 
arătat sau care îndrăzneau să iasă din pătratele lor fără să li se 
fi poruncit asta, erau pur şi simplu bătute până se supuneau. Și 
se supuneau, iar cruzimea pedepselor nu se micşora, pe măsură 
ce jocul avansa. 

— Fructe stricate, zbieră băieţelul din tribuna despotului 
Negru, şi aşa se întâmplă; o bătrână cu o tunică albă de zale fu 
azvârlită la peretele stadionului şi bombardată cu mere, pere şi 
roşii de către patru dintre Demoni. O doborâră la pământ şi 
continuară să o lovească până când femeia ajunse o grămadă 
tremurândă, încercând să se protejeze cu braţele-i firave, iar 
pete mari de pulpă amară şi de suc se scurgeau pe peretele din 
spatele ei. 


Replica jucătoarei albe veni repede. Aceasta luă un tânăr 
îndesat în straie negre şi, de această dată, păstră pentru sine 
alegerea pedepsei. 

— Trebuie să păstrăm curăţenia pe stadionul gazdei noastre. 
Duceţi-l la peretele pătat de fructe, strigă ea, şi puneţi-l să-l 
curețe cu limba! 

Auzind asta, mulţimea izbucni în aplauze frenetice; bărbatul 
din arenă fu împins până la perete de Demonul-şef: 

— Treci şi linge, lepădătură! 

Primele sale strădanii fură depuse fără tragere de inimă. Un 
alt Demon scoase un bici ce se termina în şapte funii înnodate şi 
plesni umerii bărbatului, trântindu-l de perete îndeajuns de tare 
pentru a-i sparge nasul. 

— Munceşte pentru banii pe care-i câştigi, vierme, ţipă 
Demonul, biciuindu-l din nou. Nu ţi-a mai spus niciodată o 
doamnă să cazi în genunchi înaintea ei şi să-ţi foloseşti limba? 

Bărbatul începu să-şi mişte limba disperat de-a lungul 
peretelui, înecându-se la fiecare câteva secunde, ceea ce 
aducea o nouă plesnitură a biciului Demonului. Omul ajunsese o 
epavă însângerată şi îngreţoşată când fu scos de pe arenă, într- 
un sfârşit. 

Şi tot aşa, toată dimineaţa. 

— Pe toţi zeii, de ce îndură aşa ceva? De ce tac şi înghit? 
Locke stătea singur în tribuna liberă, holbându-se la cei bogaţi şi 
puternici, la străjerii şi la slujitorii lor şi la rândurile tot mai rărite 
ale pieselor vii din jocul de sub ei. Rămase pe gânduri, asudând 
în straiele sale negre şi groase. 

Acolo erau cei mai bogaţi şi cei mai liberi oameni din lumea 
therină, cei cu poziţii importante şi cu bani, dar fără îndatoriri 
politice care să-i constrângă, strânşi laolaltă pentru a face tot 
ceea ce legea şi tradiţia le interzicea dincolo de hotarele 
tărâmului Saljescăi... să îi înjosească şi să îi brutalizeze pe 
nevoiaşi după cum socoteau de cuviinţă, pentru propria 
distracţie voioasă. Arena şi Războiul Distracţiilor, în sine, erau 
doar un cadru, evident. Simple mijloace pentru a atinge un scop. 

Nu exista nici ordine, nici dreptate. Gladiatorii şi prizonierii 
care luptau în faţa unei mulţimi făceau asta pentru un motiv, 
riscându-şi vieţile pentru glorie sau plătind preţul de a fi fost 


prinşi. Bărbaţi şi femei atârnau în ştreang fiindcă Paznicul 
Strâmb nu-i putea ajuta mai mult pe cei nesăbuiţi, înceţi ori 
ghinionişti. Dar ce se întâmpla aici era desfrânare. 

Locke simţi cum mânia îi cuprinde măruntaiele ca un şancru. 

Acestor oameni nici nu le trecea prin cap cine era el sau de ce 
era în stare. Nici nu le trecea prin cap ce le-ar fi putut face 
Ghimpele din Camorr, odată dezlănţuit în Salon Corbeau, cu 
Jean în ajutor! Dacă ar fi avut câteva luni în care să plănuiască şi 
să observe, Ticăloşii Gentilomi ar fi putut face bucăți locul ăla, ar 
fi putut descoperi metode prin care să trişeze la Războiul 
Distracţiilor, cu siguranţă... să-i jefuiască pe participanţi, să o 
jefuiască pe Doamna Saljesca, să-şi bată joc de ticăloşi, să îi 
facă de râs, să păteze atât de crunt reputaţia orăşelului încât 
nimeni să nu mai vrea să-l viziteze în veci. 

Însă... 

— Paznicule Strâmb, şopti Locke, de ce acum? De ce-mi arăţi 
asta acum? 

Jean îl aştepta în Tal Verrar şi erau deja băgaţi până la gât 
într-un joc care le luase ani buni de pregătire. Jean nu ştia nimic 
despre ce se petrecea cu adevărat în Salon Corbeau. Se aştepta 
ca Locke să se întoarcă în curând cu un set de scaune, astfel 
încât să poată continua cu planul pe care îl ticluiseră, un plan 
care era deja incredibil de delicat. 

— Blestemaţi, făcu Locke. Blestema-i-ar zeii pe toţi! 


5 


Camorr, cu câţiva ani înainte. Negurile jilave, pătrunzătoare îi 
învăluiau pe Locke şi pe Părintele Lanţuri în perdele cenușii ca 
miezul-nopţii, pe când bătrânul îl conducea pe băiat înapoi 
acasă, după prima sa întâlnire cu Capa Vencarlo Barsavi. Locke, 
beat şi leoarcă de sudoare, se agăța din răsputeri de capra sa 
îmblânzită. 

— ... Nu îi aparţii lui Barsavi, îi explică Lanţuri. El e bun aşa 
cum este, un aliat de nădejde de avut alături şi un om căruia 
trebuie să pari că i te supui întotdeauna, însă în nici un caz nu-i 
aparţii. De fapt, nici mie nu-mi aparţii. 

— Deci nu trebuie să... 


— Să respecţi Pactul Secret? Să fii un bun pezon? Numai de 
ochii lumii, Locke! Numai ca să ţii lupii departe de uşă. Dacă nu 
cumva ai avut ochii şi urechile cusute cu piele netăbăcită zilele 
astea, până acum cred că ţi-ai dat seama... mărturisi Lanţuri cu 
un rânjet funest... că intenţionez ca tu, Calo, Galdo şi Sabetha 
să fiţi nici mai mult, nici mai puţin decât un afurisit de proiectil 
de balistă, care să străpungă inima nepreţuitului Pact Secret al 
lui Vencarlo. 

— Aă... Locke îşi adună gândurile câteva clipe: De ce? 

— Hehe. Este... complicat. Are de-a face cu ce sunt eu şi cu 
ce trag nădejde să fii tu într-o bună zi. Un preot în slujba 
Paznicului Strâmb. 

— Greşeşte Capa cu ceva? 

— Ei bine, făcu Lanţuri, ei bine, băiete, asta-i o întrebare 
bună. Se poartă el bine cu Oamenii Potriviţi? Pe toţi zeii, da... 
Pactul Secret îmblânzeşte straja oraşului, îi linişteşte pe toţi şi 
face ca mai puţini dintre noi să sfârşească în ştreang. Totuşi, 
fiecare ordin preoţesc are două îndatoriri: legi lăsate chiar de zei 
celor care îi slujesc. În cele mai multe temple, acestea sunt nişte 
chestii complicate, neorânduite şi plictisitoare. În ordinul 
preoţesc al Binefăcătorului, lucrurile sunt simple. Avem doar 
două îndatoriri. Prima este ca hotilor să le meargă bine. Pur şi 
simplu. Ni se porunceşte să ne ajutăm între noi, să ne ascundem 
unul pe celălalt, să ne înţelegem bine, pe cât posibil, şi să ne 
asigurăm că toţi cei de teapa noastră o duc bine, cu orice preţ. 
Barsavi se ocupă de îndatorirea asta, să nu te îndoieşti 
niciodată, însă cea de-a doua îndatorire, rosti Lanţuri, 
coborându-şi glasul şi uitându-se prin ceaţă ca să se asigure că 
nu trăgea nimeni cu urechea, este aceasta... bogatii să-şi aducă 
aminte. 

— Ce să-şi aducă aminte? 

— Că nu sunt invincibili. Că lacătele pot fi sparte şi comorile 
pot fi furate. Nara, Doamna Bolilor de Pretutindeni, fie ca mâna-i 
să fie oprită, trimite molime printre oameni pentru ca aceştia să 
nu uite niciodată că ei nu sunt zei. Noi facem cam acelaşi lucru 
pentru cei bogaţi şi puternici. Suntem ca o pietricică în pantoful 
lor, ca un ghimpe în coaste, puţintică reciprocitate a acestui 
aspect al pedepsei divine. Aceasta este cea de-a doua îndatorire 


pe care o avem, şi e la fel de importantă ca prima. 

— Şi... Pactul Secret îi ocroteşte pe nobili, aşa că ţie nu-ţi prea 
convine? 

— Nu că nu-mi convine. Lanţuri cugetă bine înainte să 
rostească următoarele cuvinte: Barsavi nu este preot al celui de- 
al Treisprezecelea. Nu trebuie să îndeplinească aceste îndatoriri, 
aşa cum trebuie s-o fac eu; omul trebuie să fie pragmatic. ŞI, 
deşi pot accepta asta, nu pot să o trec cu vederea. Este datoria 
mea faţă de zei să am grijă ca toţi cei cu sânge albastru şi cu 
titluri nobile să primească o porţie din ceea ce ne rezervă viaţa 
nouă, celorlalţi, în mod constant... o împunsătură frumuşică şi 
ascuţită în fund, din când în când. 

— Şi Barsavi... nu trebuie neapărat să afle despre asta? 

— La naiba, nu! Aşa cum văd eu lucrurile, dacă Barsavi are 
grijă ca hotilor să le meargă bine şi eu am grijă ca bogatii să-şi 
aducă aminte, oraşul ăsta o să fie de-a dreptul sfânt în ochii 
Paznicului Strâmb. 


6 


— De ce îndură aşa ceva? Ştiu că sunt plătiţi, dar pedepsele! 
Pe toţi zeii... ăă, Sfinţi Dovlecei, de ce vin aici ca să tacă şi să 
înghită aşa ceva? Injosiţi, bătuţi, loviți cu pietre, murdăriţi... la 
ce bun? 

Locke umbla agitat de colo colo prin atelierul familiei 
Baumondain, încleştându-şi şi descleştându-şi pumnii. Era după- 
amiaza celei de-a patra zile pe care o petrecea în Salon 
Corbeau. 

— Aşa cum spuneaţi, sunt plătiţi, domnule Fehrwight. Lauris 
Baumondain îşi sprijinea gingaş o mână pe spătarul scaunului 
făurit pe jumătate pe care Locke venise să-l vadă. Cu cealaltă 
mână îl mângâia pe bietul Vioi, care stătea nemişcat în 
buzunarul şorţului ei. Dacă eşti ales pentru joc, primeşti o 
centiră de bronz. Dacă ţi se dă o pedeapsă, primeşti un volani 
de argint. Mai este şi tragerea la sorţi: după fiecare război, unul 
dintre participanţi, un om din cei patruzeci, primeşte un solari 
de aur. 

— Inseamnă că sunt disperaţi, făcu Locke. 


— Fermele dau faliment. Afacerile dau faliment. Pământurile 
date în arendă sunt luate îndărăt. Molimele sleiesc oraşele de 
bani şi de sănătate. Când nu mai au unde să meargă, oamenii 
vin aici. Aici au un acoperiş deasupra capului, ceva de pus pe 
masă şi nădejdea că vor primi aur sau argint. Tot ce ai de făcut 
este să participi la joc destul de des şi... să îi distrezi pe ei. 

— Este pervers. Este o infamie! 

— Sunteţi un om foarte milos şi cu toate acestea cheltuiţi atât 
de mult pe numai patru scaune, domnule Fehrwight. Lauris îşi 
cobori privirea în pământ, frângându-şi mâinile. lertaţi-mă! M-a 
luat gura pe dinainte. 

— Nu face nimic. Nu sunt un om bogat, Lauris. Sunt doar 
slujitorul stăpânului meu. Însă nici măcar el... Suntem oameni 
cumpătaţi, la naiba! Cumpătaţi şi drepţi. Om fi noi excentrici, 
dar nu suntem cruzi. 

— Am văzut nobili din Dovlecei la Războiul Distracţiilor în 
nenumărate rânduri, domnule Fehrwight. 

— Noi nu suntem nobili. Suntem negustori... negustori din 
Emberlain. Nu pot vorbi în numele nobililor noştri şi adesea nici 
nu vreau s-o fac. Uite cum e, am văzut multe oraşe. Ştiu cum 
trăiesc oamenii. Am văzut lupte cu gladiatori, execuţii, 
nenorociri, sărăcie lucie şi disperare, însă nu am mai văzut 
niciodată aşa ceva... feţele spectatorilor de-acolo. Felul în care 
se uitau şi scandau. Parcă erau şacali sau corbi, sau ceva... ceva 
foarte nel/a/ocul său. 

— Aici nu sunt alte legi în afara legilor Doamnei Saljesca, îi 
explică Lauris. Aici se pot purta cum poftesc. La Războiul 
Distracţiilor pot face tot ce vor să le facă săracilor şi oamenilor 
simpli. Lucruri care în alte părţi sunt interzise. Tot ceea ce 
vedeţi este adevăratul lor chip, odată ce încetează să mai 
pretindă că dau doi bani pe ceva. Cum credeţi că l-am găsit pe 
Vioi? Am văzut o femeie de stirpe punând să fie îmblânziţi nişte 
pisoi pentru ca fiii ei să îi poată chinui cu cuțite. Şi asta 
deoarece se plictiseau la ceai. Aşa că bine aţi venit în Salon 
Corbeau, domnule Fehrwight! Îmi pare rău că nu este paradisul 
care pare de la distanţă. Lucrul nostru la scaune este pe placul 
dumitale? 

— Da, făcu Locke, încet. Da, cred că da. 


— Dacă mi-aţi îngădui să vă dau un sfat, continuă Lauris, v-aş 
sugera să vă ţineţi departe de Războiul Distracţiilor, câtă vreme 
mai rămâneţi pe aici. Faceţi ceea ce facem toţi cei de aici. Nu-l 
băgaţi în seamă. Azvârliţi o perdea de negură deasupra sa în 
mintea dumneavoastră şi prefaceţi-vă că nu există. 

— Fie precum spui, domnişoară Baumondain! Locke oftă: Cred 
că aşa o să fac. 


7 


Însă Locke nu putu să se ţină departe. Dimineaţa, după- 
amiaza şi seara rămase în tribuna publică de unul singur, fără să 
mănânce sau să bea ceva. Văzu mulţime după mulţime, război 
după război, înjosire după înjosire. Demonii făceau greşeli 
groaznice din când în când; bătăi şi sugrumări care scăpau de 
sub control. Aspiranţii care erau stâlciţi în bătaie şi nu mai 
puteau fi recuperaţi ajungeau să le fi zdrobite ţestele pe loc, în 
aplauzele  politicoase ale mulţimii. Nu se făcea să fie 
neîndurători. 

— Paznicule Strâmb, mormăi Locke prima oară când se 
întâmplă asta. Nici măcar nu au un preot... nici măcar unul... 

Îşi dădu seama, vag, ce îşi făcea singur. Simţi agitația 
dinăuntru, ca şi cum conştiinţa lui ar fi fost un lac adânc şi 
liniştit din care o fiară se zbătea să iasă la suprafaţă. Fiecare 
înjosire brutală, fiecare pedeapsă chinuitoare, decretată cu 
exaltare de odrasla răsfăţată a vreunui nobil, în timp ce părinţii 
săi râdeau admirativ, îi dădea tărie fiarei în lupta împotriva 
propriei judecăţi, a firii sale calculate, a voinţei sale de a nu se 
abate de la plan. Încerca să se înfurie destul de tare ca să 
cedeze. 

Ghimpele din Camorr fusese o mască pe care o purtase în 
joacă, fără prea mare tragere de inimă. Acum era aproape o 
identitate aparte, o arătare flămândă, o fantomă tot mai 
insistentă care-l îmboldea să îndeplinească îndatorirea cuvenită 
credinţei sale. 

„Lasă-mă să ies, îi şoptea. Lasă-mă să ies. Bogaţii trebuie să- 
şi aducă aminte. Pe toţi zeii, pot să mă asigur al naibii de bine 
că nu vor uita niciodată!” 


— Sper să mă iertaţi că vă deranjez, dar am băgat de seamă 
că nu păreţi să vă distraţi prea mult! 

Locke fu trezit din gândurile sale sumbre de apariţia unui alt 
om în tribuna publică. Străinul era bronzat şi voinic, cu vreo 
cinci-şase ani mai în vârstă decât Locke, cu plete castanii până 
la guler şi cu un barbişon foarte îngrijit. Haina sa lungă de 
catifea era tivită cu țesătură de argint, iar la spate ţinea un 
baston cu măciulia de aur. 

— Dar fie-mi cu iertare. Fernand Genrusa, pair de Rangul Trei, 
din Lashain. 

Pair de Rangul Trei... un baron... un titlu nobiliar lashani 
cumpărat, întocmai cum luaseră în calcul Locke şi Jean să 
achiziţioneze. Locke se aplecă uşor de la mijloc şi îşi înclină 
capul. 

— Mordavi Fehrwight, Domnia Voastră. Din Emberlain. 

— Un negustor, deci? Inseamnă că vă descurcaţi foarte bine, 
jupâne Fehrwight, de vreme ce vă petreceţi timpul aici. Ce-i cu 
faţa asta prelungă? 

— Ce vă face să credeţi că sunt supărat? 

— Stai aici singur, fără o gustare măcar, şi priveşti fiecare nou 
război cu o asemenea expresie pe chip... de parcă ţi-ar strecura 
cineva cărbuni încinşi în nădragi. Te-am văzut de mai multe ori 
din tribuna mea. Pierzi bani? Aş putea să îţi vând nişte ponturi 
despre cum să pui rămăşag mai bine la Războiul Distracţiilor. 

— Nu am pus nici un rămăşag, Domnia Voastră. Pur şi 
simplu... nu îmi pot lua ochii de la spectacol. 

— Ciudat. Şi totuşi nu îţi face plăcere. 

— Nu. Locke se răsuci puţin către Baronul Genrusa şi înghiţi 
nervos. Eticheta cerea ca un om de origine umilă precum 
Mordavi Fehrwight, şi vadran pe deasupra, să trateze cu respect 
până şi un baron precum Genrusa şi să nu înceapă o conversaţie 
dezagreabilă cu acesta, însă Genrusa părea să aştepte o 
explicaţie. Locke se întrebă cât de departe ar putea să meargă. 
Aţi văzut vreodată un accident de trăsură, Domnia Voastră, sau 
un om călcat în picioare de cai? Aţi văzut sângele şi 
sfărâmăturile, fără să vă puteţi lua ochii de la spectacol? 

— Nu pot spune că am văzut aşa ceva. 

— lar eu vă spun că vă înşelaţi. Aveţi o tribună rezervată, de 


unde să vedeţi aşa ceva de trei ori pe zi dacă poftiţi, Domnia 
Voastră. 

— Aaa... Deci dumitale ţi se pare oarecum necuviincios 
Războiul Distracţiilor? 

— Crud, domnule Genrusa. Nefiresc de crud. 

— Crud? Comparativ cu ce? Cu războiul? Cu vremurile de 
molimă? Aţi fost vreodată în Camorr, cumva? Ei, acela este un 
termen de comparaţie care ar putea să vă facă să vă gândiţi 
mai bine, jupâne Fehrwight. 

— Nici măcar în Camorr, făcu Locke, nu cred că îi este 
îngăduit cuiva să bată bătrâne în plină zi aşa, dintr-un moft. Sau 
să sfâşie hainele de pe ele, să le bată cu pietre, să le siluiască, 
să le taie părul, să le împroaşte cu substanţe alchimice 
caustice... E ca şi cum... ca şi cum nişte copii s-ar distra rupând 
aripile unei gângănii, doar ca să se uite şi să râdă. 

— Cine i-a obligat să vină aici, Fehrwight? Cine i-a mânat de la 
spate cu sabia şi i-a făcut să bată atâta drum până în Salon 
Corbeau pe drumurile alea dogoritoare şi pustii? E un drum lung 
de câteva zile, din orice parte ai veni. 

— Dar au de ales, Domnia Voastră? Au venit aici fiindcă sunt 
disperaţi, fiindcă nu se mai pot întreţine în locul lor de baştină. 
Fermele dau faliment, afacerile dau faliment... este doar 
disperare, nimic mai mult. Pur şi simplu nu se pot hotărî să nu 
mai mănânce. 

— Fermele dau faliment, afacerile dau faliment, corăbiile se 
scufundă, imperiile se prăbuşesc. Genrusa îşi ridică bastonul şi 
îşi întări spusele fluturând spre Locke măciulia de aur. Aşa-i 
viaţa, sub zei, prin voia zeilor. Poate că, dacă s-ar fi rugat mai 
sârguincios sau ar fi făcut mai multe economii, sau ar fi fost mai 
puţin nesăbuiţi cu ce aveau, nu ar mai fi fost nevoiţi să se 
înghesuie aici ca să profite de milostivirea Saljescăi. Mi se pare 
corect că le cere celor mai mulţi dintre ei să şi trudească pentru 
asta. 

— Milostivire? 

— Au un acoperiş deasupra capului, au ce pune pe masă şi 
şansa de a face nişte bani. Cei care câştigă premiul cel mare nu 
par să aibă o problemă în a-şi lua gologanii şi-a pleca. 

— Unul dintre optzeci câştigă un solari, Domnia Voastră. 


Desigur, asta-i mai mult decât văd ei într-o viaţă. Şi pentru 
ceilalţi şaptezeci şi nouă galbenul acela rămâne o speranţă, 
ţinându-i aici zi după zi, săptămână după săptămână, pedeapsă 
după pedeapsă. Şi cei care mor când îşi pierd Demonii 
controlul? La ce le foloseşte lor acel galben sau speranţa că îl 
vor câştiga? Oriunde altundeva aşa ceva ar fi socotit o crimă. 

— Aza Guilla este cea care îi ia din arenă, nu dumneata sau 
eu, sau alt muritor, Fehrwight! Sprâncenele lui Genrusa erau 
încruntate şi obrajii i se înroşeau. Şi da, oriunde altundeva aşa 
ceva ar putea fi socotit o crimă. Insă aici este Salon Corbeau şi 
este alegerea lor că vin aici, aşa cum este alegerea dumitale 
sau a mea. Ar putea alege să nu vină... 

— Şi să moară de foame în altă parte. 

— Te rog. Am umblat prin lume, jupâne Fehrwight! Ţi-aş 
recomanda să faci şi dumneata asta, ca să capeţi perspectivă 
asupra lucrurilor. Bineînţeles, unii dintre ei s-ar putea să o ducă 
rău, însă fac prinsoare cu dumneata că vei descoperi că cei mai 
mulţi sunt doar lacomi după aur, trăgând nădejde să facă un 
ban uşor. Uită-te la cei aflaţi acolo jos, în arenă... sunt destui 
tineri şi sănătoşi printre ei, nu-i aşa? 

— Cine altcineva ar putea bate atâta drum pe jos până aici 
fără un noroc extraordinar, domnule Genrusa? 

— Văd că nu are rost să îţi explic raţional, jupâne Fehrwight. 
Credeam că mutrele-de-monedă din Emberlain sunt puţin mai 
duri de atât. 

— Mai duri, poate, dar nu vulgari. 

— Bagă de seamă ce spui, jupâne Fehrwight! Am vrut să-ţi 
vorbesc, deoarece eram de-a dreptul curios în privinţa stării 
dumitale; cred că pricep acum de unde izvorăşte. Îţi dau un sfat: 
s-ar putea ca Salon Corbeau să nu fie cel mai sănătos loc pentru 
a manifesta genul acesta de indignare. 

— Treaba mea aici este... pe sfârşite. 

— Cu atât mai bine, atunci. Se poate însă ca treaba dumitale 
la Războiul Distracţiilor să se sfârşească şi mai devreme. Nu 
sunt singurul care s-a interesat de dumneata. Străjerii Doamnei 
Saljesca sunt... sensibili la nemulțumiri. Atât în arenă, cât şi în 
afara ei. 

„Te-aş putea lăsa fără o leţcaie şi în hohote de plâns, şopti 


vocea din capul lui Locke. Te-aş putea face să îţi amanetezi 
ploştile de noapte ca să nu-ți taie beregata cămătarii.” 

— lertaţi-mă, Domnia Voastră. Voi cântări cu mare atenţie 
ceea ce mi-aţi spus, mormăi Locke. Mă îndoiesc... că voi mai 
deranja pe cineva de-aici din nou. 


8 


În zorii celei de-a noua zile pe care Locke o petrecea în Salon 
Corbeau, Baumondainii terminară scaunele. 

— Arată minunat, făcu Locke, trecându-şi uşor degetele peste 
lemnul lăcuit şi peste căptuşeala de piele. Foarte bine lucrate, 
aşa cum mă şi aşteptam. Şi... accesoriile suplimentare? 

— Incluse conform instrucţiunilor dumneavoastră, domnule 
Fehrwight! Întocmai cu instrucţiunile dumneavoastră. 

Lauris stătea lângă tatăl său în atelierul Baumondain în timp 
ce Parnella, fata de zece ani, se străduia să fiarbă un ceai pe o 
vatră alchimică, pe o masă în colţuri acoperită cu unelte 
neidentificabile şi cu borcane pe jumătate goale în care se 
vedeau uleiuri pentru tratarea lemnului. Locke îşi propuse să 
miroasă foarte atent, înainte de-a bea, ceaiul ce avea să-i fie 
oferit. 

— V-aţi întrecut pe voi înşivă, toţi trei. 

— Am fost, ăă, îmboldite financiar, domnule Fehrwight, rosti 
fata cea mare a lui Baumondain. 

— Imi place să făuresc lucruri ciudate, adăugă Parnella din 
colţ. 

— He-he. Da, bănuiesc că astea pot fi socotite astfel. Locke 
privi ţintă setul de patru scaune şi oftă uşurat şi în acelaşi timp 
supărat. Bine, atunci. Dacă aţi fi atât de drăguţi să mi le 
pregătiţi pentru transport, voi închiria două trăsuri şi chiar în 
această după-amiază voi pleca. 

— De unde atâta zor ca să plecaţi? 

— Sper să mă iertaţi dacă vă mărturisesc că fiecare clipă pe 
care o petrec aici mă apasă. Salon Corbeau şi cu mine nu ne 
potrivim. Locke scoase o pungă de piele din buzunarul hainei şi 
i-o azvârli jupânului Baumondain. Incă douăzeci de solari. Pentru 
discreţia dumitale: aceste scaune nu au existat niciodată. Ne- 


am înţeles? 

— Eu... păi, sunt sigur că vă putem respecta dorinţa... Trebuie 
să recunosc, generozitatea dumneavoastră este... 

— Un subiect despre care nu mai trebuie să discutăm. Faceți- 
mi hatârul ăsta. O să plec cât de curând. 

„Şi cu asta basta, zise vocea din capul lui Locke. Nu te abate 
de la Plan. Las toate astea în spate, nu fac nimic şi mă întorc în 
Tal Verrar cu coada între picioare.” 

În timp ce el şi Jean se îmbogăţeau pe spinarea lui Requin şi 
trişau la nivelurile de lux ale Turnului Păcatului, pe terenul de 
piatră al arenei Doamnei Saljesca, pedepsele vor continua, iar 
feţele spectatorilor aveau să rămână la fel, zi după zi. Copii 
smulgând aripile unor gângănii, ca să râdă când acestea se 
zbăteau şi sângerau... şi strivind una sub picior, din când în 
când. 

— Hoţilor le merge bine, îşi spuse Locke în bărbie. 

Îşi strânse eşarfele de la gât şi se pregăti să-şi cheme 
trăsurile, simțind cum i se întoarce stomacul pe dos. 


CAPITOLUL CINCI 


Pe un râu automat 


1 


Vagonetul de transport cu perete de sticlă ţâşni din cascada 
Mon Magisteriei încă o dată şi se opri cu un zgâlțâit înăuntrul 
palatului. Apa şuieră prin ţevile de fier, porțile înalte din spatele 
cuştii se trântiră şi servitorii le deschiseră uşa din față lui Locke, 
Jean şi Merrain. 

Vreo zece Ochi de-ai arhontelui îi aşteptau în holul de la 
intrare. Aceştia îi încadrară în tăcere pe Locke şi pe Jean, în 
vreme ce Merrain trecu în faţa lor. 

Însă nu în acelaşi birou, din câte îşi puteau da seama. Locke 
privi împrejur, din când în când, în vreme ce străbăteau 
coridoarele întunecoase şi scările întortocheate. Mon Magisteria 
era mai degrabă o cetăţuie decât un palat, într-adevăr; zidurile 
din afara sălii mari erau lipsite de ornamente, iar aerul mirosea 
în mare parte a umiditate, sudoare, piele şi uleiuri pentru arme. 
Apa vuia prin canale nevăzute aflate în spatele pereţilor. Din 
când în când treceau pe lângă servitori, care se trăgeau cu 
spatele la perete şi îşi lăsau privirea în pământ la vederea 
Ochilor. 

Merrain îi conduse la o uşă întărită cu fier, aflată pe un culoar 
greu de definit, la câteva caturi deasupra intrării. Lumina palidă 
şi argintie a lunii putea fi zărită vălurind printr-o fereastră 
arcuită de la celălalt capăt al holului... Locke îşi miji ochii şi îşi 
dădu seama că un şuvoi de apă din apeductele circulare ale 
palatului se prăvălea prin acel geam. 

Merrain ciocăni de trei ori la uşă. Când aceasta se deschise cu 
un păcănit - lăsând să se întrevadă o dără de lumină galbenă şi 
caldă pe hol ea le făcu semn Ochilor să plece. In timp ce aceştia 
mărşăluiau de-a lungul culoarului, ea împinse uşor uşa şi le-o 
arătă cu cealaltă mână. 

— În sfârşit! Speram să vă văd mai devreme. Pesemne că nu 


eraţi prin locurile pe unde vă faceţi veacul când v-a găsit 
Merrain. Stragos îşi ridică privirea din locul în care şedea, pe 
unul din cele două scaune din odaia simplă, şi frunzări hârtiile 
pe care le cercetase. Slujitorul său chel stătea pe celălalt scaun, 
ţinând în mână mai multe dosare, fără să scoată o vorbă. 

— Dăduseră de niscaiva probleme pe docurile interioare din 
Marea Galerie, rosti Merrain, închizând uşa în spatele lui Locke şi 
al lui Jean. O pereche de asasini foarte motivaţi. 

— Serios? Stragos părea să fie sincer deranjat. Cu ce-ar putea 
avea legătură asta? 

— Ce n-am da să ştim, făcu Locke. Şansa noastră de a-i 
interoga a încasat o săgeată de arbaletă în piept, când a apărut 
Merrain. 

— Femeia era pe cale să-l înjunghie pe unul dintre ei cu un 
pumnal otrăvit, Protectore. M-am gândit că aţi prefera să îi 
păstraţi teferi şi nevătămaţi încă o vreme. 

— Hhmm... O pereche de asasini. Aţi fost pe la Turnul 
Păcatului în seara asta? 

— Da, răspunse Jean. 

— Ei bine, n-are cum să fie Requin, în cazul ăsta. El v-ar fi 
venit de hac chiar acolo. Înseamnă că este altceva la mijloc. 
Ceva ce-ar fi trebuit să-mi spui dinainte, Kosta? 

— Vai, să ne fie cu iertare, arhonte! Credeam că, prieten la 
cataramă aşa cum eşti cu Magii-Juruiţi şi având toate iscoadele 
alea pe urmele noastre, ştii mai multe decât noi. 

— Nu-i de glumă, Kosta. Am de gând să vă folosesc; nu-mi 
cade deloc bine să mă trezesc că e cineva care vrea să se 
răzbune pe voi. Nu aveţi nici o idee în privinţa persoanei care i-a 
trimis? 

— Cât se poate de sincer, nu avem nici cea mai vagă idee! 

— Aţi lăsat leşurile asasinilor pe docuri? 

— Mai mult ca sigur că i-a găsit deja poliţia, zise Merrain. 

— O să le-azvârle leşurile în Hăul Haznalei, dar mai întâi le vor 
înhuma la o morgă, timp de-o zi-două, spuse Stragos. Vreau să 
meargă cineva acolo şi să se uite puţin la ei. Să vadă cum arată 
şi să observe orice tatuaj sau însemn care ar putea avea vreo 
însemnătate. 

— Desigur, făcu Merrain. 


— Spune-i ofițerului de strajă să se ocupe chiar acum de asta. 
Ştii unde să mă găseşti după ce isprăveşti. 

— Cum doriţi... arhonte. Merrain dădu să mai adauge ceva, 
dar se răzgândi, se întoarse, deschise uşa şi plecă în grabă. 

— Mi-ai zis Kosta, remarcă Locke după ce uşa se închise din 
nou. Nu ne ştie numele adevărate, nu-i aşa? Ciudat! Nu ai 
încredere în oamenii tăi, Stragos? Credeam că ţi-e la fel de uşor 
să-i prinzi în plasă cum ne-ai prins pe noi. 

— Pun rămăşag, adăugă Jean, că nu bei niciodată ce-ţi oferă 
stăpânul tău... nu-i aşa, cheliuţă? Slujitorul lui Stragos se 
încruntă la el, dar nu scoase nici o vorbă. 

— Chiar vă rog să îmi tachinaţi alchimistul personal, tocmai 
omul care m-a ajutat să „vă prind în plasă”, ca să nu mai spun 
că tot el se ocupă şi de prepararea antidotului vostru, interveni 
Stragos, voios. 

Chelul zâmbi uşor. Locke şi Jean îşi dreseră glasurile şi îşi 
târşâiră picioarele în acelaşi timp, un obicei pe care îl 
deprinseseră de când erau nişte puşti. 

— Pari a fi un tip cumsecade, făcu Locke. lar mie întotdeauna 
mi s-a părut că o frunte spână e semn de nobleţe, indiferent de 
vreme... 

— Taci din gură, Lamora! Avem deci oamenii care ne trebuie? 

Stragos îi dădu slujitorului hârtiile. 

— Da, arhonte. Patruzeci şi patru, şi ştiu toţi. O să am grijă să 
fie transferați până mâine seară. 

— Bine. Lasă flacoanele şi poţi pleca. 

Omul încuviinţă şi strânse hârtiile. Îi dădu arhontelui două 
flacoane mici de sticlă, apoi plecă fără să mai scoată o vorbă, 
trăgând respectuos uşa după el. 

XXX 

— Ei bine, oftă Stragos. Se pare că voi doi atrageţi ceva 
atenţie asupra voastră, nu-i aşa? Sunteţi siguri că nu aveţi nicio 
idee în privinţa persoanei care vă vrea morţi? Vreo afacere 
neîncheiată din Camorr? 

— Sunt atâtea afaceri neîncheiate... făcu Locke. 

— Sunt multe, nu-i aşa? Ei bine, oamenii mei vor continua să 
vă ocrotească pe cât posibil, însă va trebui să fiţi şi voi ceva 
mai... grijulii. 


— Nu-i ca şi cum ar fi prima oară, zise Locke. 

— Mulţumiţi-vă cu Paşii Aurii şi cu Savrola până aflăm mai 
multe. O să trimit mai mulţi oameni pe docurile interioare; 
folosiţi-le pe astea când trebuie să mergeţi undeva. 

— La naiba, dar nu putem lucra aşa! Poate că ar merge 
câteva zile, dar nu pe toată durata şederii noastre în Tal Verrar, 
oricât de lungă ar fi. _ 

— Nici nu ştii câtă dreptate ai când spui asta, Locke! Insă, 
dacă mai este şi altcineva pe urmele voastre, nu îmi pot permite 
să las asta să îmi strice planurile. Reduceţi-vă mişcările sau o să 
le reduc eu în locul vostru. 

— Ai zis că nu vor mai apărea alte complicaţii în schema 
noastră cu Requin! 

— Nu, am spus doar că otrava nu vă va complica schema 
voastră cu Requin. 

— Pari să te încrezi destul de mult în buna noastră purtare 
pentru un om care-i singur-singurel cu noi într-o odaie de piatră, 
rosti Jean, făcând un pas în faţă. Alchimistul tău nu se mai 
întoarce, nu-i aşa? Nici Merrain? 

— Ar trebui să-mi fac griji? Nu aveţi nimic de câştigat dacă îmi 
faceţi rău. 

— Doar o uriaşă satisfacţie personală, spuse Locke. Tu 
presupui că noi suntem întregi la minte. Presupui că dăm doi 
bani pe otrava ta nepreţuită şi că nu te vom face bucăţi din 
principiu, urmând să ne gândim la consecinţe după aceea. 

— Chiar trebuie să trecem prin asta? Stragos rămase aşezat, 
picior peste picior, cu o expresie oarecum plictisită pe chip. Mi-a 
trecut prin gând că voi doi aţi putea fi destul de îndărătnici ca să 
clociţi planuri de răzvrătire, aşa că ascultaţi-mă cu atenţie... 
dacă ieşiţi din camera asta fără mine, Ochii de pe holul de afară 
vă vor omori pe loc. lar dacă îmi faceţi rău în vreun alt fel, vă 
repet ce v-am făgăduit deja. Îi voi face unuia din voi acelaşi rău, 
înzecit, pe când celălalt va fi silit să privească. 

— Tu, spuse Locke, eşti un dop de rahat de curelar, cu faţă de 
tap. ` 

— Tot ce se poate, zise Stragos. Insă, dacă voi sunteţi la 
cheremul meu, spuneti-mi, rogu-vă, ce sunteţi voi, în cazul ăsta? 

— Nişte tipi profund strâmtoraţi, bombăni Locke. 


— Foarte probabil. Şi-acum puteţi înceta cu dorinţa asta 
copilărească de a vă răzbuna şi să acceptaţi misiunea pe care v- 
am pregătit-o? Veţi asculta planul ţinându-vă gura? 

— Da. Locke îşi închise ochii şi oftă: Presupun că nu avem de 
ales. Jean? 

— AŞ fi preferat să nu trebuiască să fiu de acord. 

— Doar atât cât e nevoie. Stragos se ridică în picioare, 
deschise uşa ce dădea spre culoar şi le făcu semn lui Locke şi lui 
Jean să-l urmeze. Ochii mei vă vor conduce în grădină. Vreau să 
vă arăt ceva... în timp ce vorbim mai pe îndelete despre 
misiunea voastră. 

— Ce-ai de gând să faci cu noi, mai exact? întrebă Jean. 

— Mai pe scurt, am o flotă ancorată în Bazinul Navelor de 
Război, care nu face mare lucru. Câtă vreme depind de Priori ca 
să o plătesc şi să o întreţin, nu o pot trimite la război fără un 
motiv întemeiat. Stragos surâse. Aşa că vă voi trimite pe voi doi 
pe mare, ca să-mi daţi motivul ăsta. 

— Pe mare? făcu Locke. Ţi-ai ieşit din mi... 

— Duceţi-i în grădina mea, îl întrerupse Stragos, răsucindu-se 
pe călcâie. 


2 


Era mai degrabă o pădure decât o grădină, întinzându-se sute 
de metri în partea de miazănoapte a Mon Magisteriei. Garduri-vii 
pe care se întortocheau lujere sclipitoare de Viţă Argintie 
marcau potecile pe sub întunericul legănat al copacilor; printr- 
un şiretlic alchimic, lujerele de viţă răspândeau destulă lumină 
argintie încât cei doi hoţi şi străjile să poată păşi cu uşurinţă pe 
potecile cu pietriş. Lunile răsăriseră şi ele, dar acum se 
ascundeau îndărătul celor cincizeci de caturi ale palatului şi nu 
puteau fi zărite din poziţia în care se aflau ei. 

Aerul parfumat era jilav şi încărcat; în norii adunaţi pe cerul 
de la răsărit se simţea cum pândeşte ploaia. In întunericul 
copacilor se auzi fâlfâitul unor aripi nevăzute, iar ici şi colo 
lumini palide, aurii şi stacojii, păreau să împresoare trunchiurile 
asemenea unor drăcuşori din basme. 

— Gândaci-felinar, exclamă Jean, hipnotizat fără voia sa. 


— Gândeşte-te cât de mult pământ au fost nevoiţi să care 
până aici ca să acopere Sticla-străveche îndeajuns cât să poată 
creşte copacii... şopti Locke. 

— E bine să fii duce, spuse Jean. Sau arhonte. 

In mijlocul grădinii se afla o clădire joasă, ca un hangar pentru 
bărci, luminată de felinare alchimice suspendate, vopsite în 
albastrul heraldic al Tal Verrar-ului. Locke auzi zgomotul vag al 
apei lovind piatra şi, în curând, văzu că în spatele clădirii era 
săpat în pământ un canal întunecat, lat de vreo şase metri. 
Acesta şerpuia prin bezna grădinii-păduri ca un râu în miniatură. 
De fapt, îşi dădu Locke seama, clădirea luminată de felinare era 
un hangar pentru bărci. 

Din întuneric se iviră alţi străjeri, patru dintre ei fiind mai mult 
traşi decât conduşi de doi câini negri şi masivi prinşi în hamuri 
împlătoşate. Fiarele, care ajungeau până la brâul oamenilor şi 
erau cam la fel de late în umeri, îşi rânjiră colții şi îi amuşinară 
dispreţuitor pe cei doi hoţi, apoi pufniră şi îi traseră pe îngrijitori 
în grădina arhontelui. 

— Foarte bine, făcu Stragos, ivindu-se din întuneric la câţiva 
paşi în spatele echipajului cu câini. E gata totul. Voi doi, veniţi 
cu mine! Prefectul-spadei, tu şi cu oamenii tăi sunteţi liberi. 

Ochii se întoarseră toţi ca unul şi porniră spre palat, 
sfărâmând pietrişul de sub picioare cu bocancii. Stragos le făcu 
semn lui Locke şi lui Jean, apoi îi conduse până la marginea 
apei. Pe apa liniştită plutea o barcă, legată de un mic stâlp din 
spatele hangarului pentru bărci. Ambarcaţiunea părea să fi fost 
concepută pentru patru persoane, cu o bancă de piele căptuşită 
în partea din faţă şi cu alta la pupă. Stragos le făcu semn să 
coboare şi să se aşeze pe banca din faţă. 

Locke fu nevoit să admită că era destul de plăcut, aşezându- 
se comod pe perne şi sprijinindu-şi braţul de copastia micuţei, 
dar solidei ambarcaţiuni. 

Stragos zgâlţâi puţin barca în momentul în care urcă în ea, 
dezlegă frânghia şi se aşeză în banca sa. Apucă o vâslă şi o 
scufundă peste copastia din stânga. 

— Tannen, zise el, fii drăguţ şi aprinde felinarul de la proră. 

Jean îşi aruncă privirea peste umăr şi zări un felinar alchimic 
de sticlă faţetată, mare cât un pumn, ce atârna în partea în care 


se aflau ei. Manevră cadranul de aramă de deasupra felinarului 
până când aburii din interior se amestecară şi prinseră viaţă, 
precum un diamant azuriu care azvârlea umbre fantomatice prin 
geamurile felinarului pe apa de dedesubt. 

— Canalul ăsta este aici dinainte ca ducii Tronului Therin să-şi 
clădească palatul, spuse Stragos. A fost tăiat în sticlă până la o 
adâncime de patru stânjeni, ca un râu personal. Grădinile au 
fost plantate în jurul său. Arhonţii au moştenit locul ăsta odată 
cu restul Mon Magisteriei. Predecesorul meu s-a mulţumit cu 
apele liniştite, eu în schimb am făcut nişte modificări. 

Pe când vorbea, sunetul apei care se izbea de malurile 
canalului deveni tot mai puternic şi mai neregulat. Locke îşi 
dădu seama că zgomotul năvalnic şi gâlgâitor din preajma lor 
era sunetul unui curent de la fundul râului. Lumina reflectată a 
felinarului de la proră sălta şi se mişca, pe măsură ce apa de 
sub ea se unduia, ca o mătase neagră. 

— Vrăjitorie? întrebă Locke. 

— Meşteşug, Lamora. Barca începu să se îndepărteze încet de 
malul canalului, iar Stragos folosi văsla ca să o îndrepte când 
ajunseră în mijlocul râului în miniatură. In seara asta bate un 
vânt puternic dinspre răsărit, de care se pot folosi morile de la 
marginea grădinii mele. Cu ajutorul lor sunt puse în funcţiune 
roţile de apă din canal. Când nu bate vântul, patruzeci sau 
cincizeci de oameni operează maşinăriile manual. Pot produce 
curentul când poftesc. 

— Oricine poate să dea un vânt într-o odaie închisă şi să 
pretindă că e stăpânul văzduhului, făcu Locke. Deşi trebuie să 
recunosc, grădina asta e... mai elegantă decât aş fi crezut. 

— Ce drăguţ, să aflu părerea ta avizată despre simţul meu 
artistic. 

Stragos rămase tăcut câteva minute, cârmind barca pe după 
un cot larg, dincolo de perdelele de viţă argintie şi de foşnetul 
frunzelor de pe crengile lăsate până aproape de pământ. Mirosul 
râului artificial îi învălui tot mai mult, pe măsură ce curentul se 
înteţea... nu era neplăcut, doar ceva mai stătut şi mai puţin 
verde, cumva, decât mirosul iazurilor şi râurilor naturale pe care 
le văzuse Locke. 

— Presupun că râul ăsta este un circuit închis, rosti Jean. 


— Şerpuit, dar închis, da. 

— Şi-atunci, ăă... iartă-mă că întreb, dar unde ne duci, mai 
exact? 

— Toate la timpul lor, făcu Stragos. 

— Că tot veni vorba de locul în care ne duci, interveni Locke, 
am putea reveni la subiectul de mai devreme? Cred că unul 
dintre străjerii tăi m-a pocnit în cap; mi s-a părut că te aud 
spunând ceva cum că ai vrea să plecăm pe mare. 

— Întocmai. Aşa veţi face. 

— Dar /a ce bun? 

— Aţi auzit de povestea Flotei Libere din Insulele Vântului- 
fantomă? îi întrebă Stragos. 

— Vag, răspunse Locke. 

— Răzmeriţa piraţilor de pe Marea de Bronz, murmură Jean. 
Acum şase sau şapte ani. A fost înăbuşită. 

— Eu am înăbuşit-o, spuse arhontele. Acum şapte ani, 
nesăbuiţii ia  afurisiţi din  Vânturile-fantomă au avut 
neobrăzarea de a încerca să pună mâna pe putere. Au pretins 
că este dreptul lor să taxeze negoţul de pe Marea de Bronz şi s- 
au apucat să facă asta abordând şi jefuind orice corabie trecea 
pe-acolo. Aveau zece corăbii mai acătării şi zece echipaje pe 
măsură. 

— Bonaire, îl întrerupse Jean. Parcă aşa se numea căpitanul 
pe care îl urmau, nu? Laurella Bonaire? 

— Într-adevăr, încuviinţă Stragos. Bonaire şi Basiliscul ei; 
fusese ofiţer în slujba mea, iar aia fusese una dintre corăbiile 
mele înainte să dezerteze. 

— Şi tu, care eşti un tip atât de plăcut şi de la locul lui, se 
maimuţări Locke. 

— Flota aia de tâlhari a atacat Nicora, Vel Virazzo şi toate 
cătunele de pe coasta din apropiere; au pus mâna pe corăbii 
chiar lângă palatul meu şi au dispărut în zare când galerele 
mele au ieşit să le înfrunte. A fost cea mai mare năpastă care s- 
a abătut peste oraşul ăsta de la războiul împotriva Camorr-ului, 
de pe vremea predecesorului meu. 

— Nu ţin minte să fi durat prea mult, zise Jean. 

— Cam jumătate de an. Declaraţia aia i-a dus la pieire; simplii 
navigatori îşi mai pot face de cap, dar, când te-apuci să faci 


declaraţii, sfârşeşti aproape întotdeauna prin a muri luptându-te 
ca să le susţii. Piraţii nu se pot ridica la înălţimea marinarilor 
căliţi în luptă, când se ajunge la o înfruntare deschisă pe mare. 
l-am înfrânt lângă Nicora, le-am scufundat jumătate din flotă şi i- 
am fugărit pe restul până în Vânturile-fantomă, de s-au scăpat 
pe ei. Bonaire a sfârşit atârnată într-o cuşcă-de-ciori, deasupra 
Hăului Haznalei. După ce a văzut cum îi este azvârlit acolo tot 
echipajul, am tăiat cu mâna mea frânghia care o ţinea. 

Locke şi Jean nu ziseră nimic. Se auzi un scârțâit uşor, când 
Stragos îndreptă cursul bărcii. In faţa lor se zărea un alt cot al 
râului artificial. 

— Ei bine, acea mică demonstraţie a făcut ca pirateria să 
devină o meserie destul de nepopulară pe Marea de Bronz, 
continuă arhontele. A urmat o perioadă foarte prielnică pentru 
negustorii cinstiţi; desigur, încă mai sunt pirați în Vânturile- 
fantomă, dar nu se mai apropie la mai mult de cinci sute de 
kilometri de Tal Verrar, de Nicora sau de coastă. Flota mea nu a 
mai avut parte decât de incidente vamale şi corăbii cu ciumaţi, 
de vreo trei-patru ani încoace. A fost o perioadă de tihnă... şi de 
prosperitate. 

— Păi, nu asta este treaba dumitale, să asiguri tocmai aşa 
ceva? întrebă Jean. 

— Pari un om care a citit la viaţa lui, Tannen! Sunt sigur că 
lecturile tale ţi-au arătat că, după ce oştenii îşi varsă sângele ca 
să asigure pacea, tocmai oamenii care trag foloase de pe urma 
acelei păci sunt primii care uită de sângele vărsat. 

— Priorii, făcu Locke. Victoria aia i-a cam pus pe gânduri, nu-i 
aşa? Oamenilor le plac victoriile. Tocmai de aceea sunt atât de 
populari generalii... şi dictatorii. 

— Te duce mintea, Lamora! Aşa cum a fost în interesul 
consiliilor de negustori să mă trimită să îi scap de pirați, tot 
interesul le-a dictat să îmi smulgă din mâini flota, la scurt timp 
după război. Dividendele păcii... au cumpărat jumătate dintre 
corăbii, le-au băgat în serviciul lor permanent, au scos din listele 
de echipaj câteva sute de marinari căliţi şi le-au îngăduit 
negustorilor să pună mâna pe ei. După ce au fost instruiți din 
banii locuitorilor din Tal Verrar, Priorii şi partenerii lor de afaceri 
au fost bucuroşi să îi înhaţe. Şi, uite-aşa, pe Marea de Bronz 


domneşte pacea, Dovleceii sfădindu-se în legea lor, Lashain fără 
flotă, iar Karthain departe de a avea nevoie de una. Colţul ăsta 
de lume este liniştit. 

— Dacă tu şi Priorii sunteţi atât de nemulţumiţi unii de alţii, de 
ce nu ti-au tăiat fondurile complet până acum? 

Locke se sprijini mai bine de colţul bărcii şi îşi lăsă mâna să 
alunece prin apa caldă. 

— Sunt sigur că ar face-o dacă le-ar sta în puteri, făcu 
Stragos, însă legile oraşului îmi garantează un buget minim din 
veniturile statului, deşi toţi finnicker-ii şi revizorii din oraş sunt 
de-ai lor şi născocesc tot soiul de minciuni complicate ca să îmi 
mai ciuntească şi din banii ăia. Contabilii mei de-abia ţin pasul 
cu maşinaţiunile lor, însă la fondurile discreţionare nu vor 
umbla. La ceas de nevoie, îmi întăresc oastea cu galbeni şi 
provizii cât ai zice peşte. Pe timp de pace, se târguiesc cu mine 
până la ultimul bănuţ. Au uitat de ce a fost instituit arhonatul. 

— Acum că mă gândesc mai bine, zise Locke, parcă 
predecesorul tău ar fi trebuit să... dizolve funcţia de arhonte, 
după ce Camorr-ul s-a plictisit să vă bată măr. 

— Singura oaste de meserie este cea permanentă, Lamora! 
Trebuie să existe o continuitate de experienţă şi de pregătire în 
rândurile oştirii; o oaste sau o flotă valoroasă nu poate fi făcută 
să apară din nimic. S-ar putea ca Tal Verrar-ul să nu aibă la 
dispoziţie trei-patru ani ca să se întărească, data viitoare când 
va izbucni criza, iar Priorii, cei care murmură cel mai tare despre 
„rezistenţa în faţa dictaturii” şi despre „drepturi cetăţeneşti”, ar 
fi primii care ar fugi ca nişte şobolani, cu averile în spinare, ca 
să ia o corabie către orice colţişor de lume care le-ar putea da 
adăpost. Ei nu ar rămâne niciodată în urmă, să lupte sau să 
moară pentru oraş. Aşa că, în ce mă priveşte, vrajba dintre noi 
este mai mult decât personală. 

— Deşi am avut de-a face cu prea mulţi negustori de vază ca 
să te contrazic cu privire la caracterul lor, tocmai mi-am dat 
seama încotro baţi cu discuţia asta, făcu Locke. 

— Şi eu la fel, adăugă Jean, dregându-şi glasul. Mi se pare că, 
de vreme ce puterea ta este tot mai scăzută, acum ar fi un 
moment foarte potrivit să se işte din nou zarvă pe Marea de 
Bronz, nu-i aşa? 


— Foarte bine, spuse Stragos. Acum şapte ani, piraţii din 
Vânturile-fantomă au pornit la război şi le-au dat oamenilor din 
Tal Verrar motiv să se bucure de flota pe care o conduceam eu. 
Ar fi foarte convenabil dacă ar putea fi convinşi să ne facă iarăşi 
neplăceri... şi să fie zdrobiţi iarăşi. 

— Să ne trimiţi pe mare ca să îţi facem rost de un motiv, aşa 
ai spus. Să ne trimiţi pe noi pe mare. [i s-a umflat cumva 
creierul şi acum îţi apasă pe ţeastă? Cum naiba te aştepţi ca noi 
doi să ridicăm o flotă de pirați, dintr-un loc în care nu am mai 
fost în viaţa noastră, şi să o convingem să vină şi să moară cu 
zâmbetul pe buze de mâna flotei care i-a tras-o rău ultima oară? 

— l-aţi convins pe nobilii din Camorr să cheltuiască o avere pe 
planurile voastre, rosti Stragos, fără nici o urmă de mânie. Ei ţin 
la bani ca la ochii din cap. Şi totuşi, aţi izbutit să-i jecmăniţi de 
parcă aţi fi scuturat roade pârguite dintr-un copac. Aţi întrecut în 
isteţime un Mag-juruit. L-aţi întrecut în isteţime pe Capa Barsavi 
şi l-aţi minţit în faţă. Aţi scăpat din capcana întinsă lui Capa 
Barsavi şi întregii sale curţi. 

— Doar câţiva dintre noi, murmură Locke. Doar câţiva dintre 
noi au scăpat, nemernicule! 

— Mie nu îmi trebuie nişte simpli agenţi. Îmi trebuie 
instigatori. Voi doi aţi căzut în mâinile mele la momentul 
oportun. Sarcina voastră, misiunea voastră va fi să faceţi 
scandal pe Marea de Bronz. Vreau să aud de corăbii scufundate 
de aici până la Nicora. Vreau ca Priorii să alerge la uşa mea, să 
mă implore să primesc mai mulţi galbeni, mai multe corăbii şi 
mai multe responsabilităţi. Vreau ca toate vasele comerciale de 
la sud de Tal Verrar să-şi întindă pânzele şi să se adăpostească 
în port. Vreau ca asigurătorii să facă pe ei de frică. Ştiu că s-ar 
putea să nu primesc toate astea, dar zeii îmi sunt martori că mă 
mulţumesc cu tot ce-mi puteţi oferi. Stârniţi-mi o spaimă de 
pirați cum nu am mai avut de ani de zile. 

— Te-ai țicnit, făcu Jean. 

— Putem să jefuim nobili. Putem să dăm spargeri la etajele de 
sus. Putem să coborâm pe coşuri, să spargem încuietori, să 
tâlhărim la drumul mare, să spargem vistierii şi să facem o 
mulţime de şmecherii cu cărţile de joc, zise Locke. Ţi-aş putea 
tăia boaşele, dacă ai avea aşa ceva, să ţi le înlocuiesc cu 


mărgele şi ţi-ar lua o săptămână până să-ţi dai seama. Însă îmi 
pare rău să îţi spun că singurii nelegiuiţi cu care nu ne-am 
înhăitat niciodată sunt piraţii! 

— Nu prea ştim cum să facem cunoştinţă cu ei, dacă mă 
înţelegi, adăugă Jean. 

— Cât priveşte asta, v-am luat-o deja înainte, spuse Stragos. 
Nu ar trebui să vă fie greu să faceţi cunoştinţă cu piraţii din 
Vânturile-fantomă, de vreme ce voi înşivă veţi deveni pirați în 
toată regula. Căpitan şi secund pe o goeletă de pirați, mai 
exact. 


3 


— Nu, nebun e puţin spus, rosti Locke, după câteva clipe de 
gândire mută, furibundă. Nebun de legat este un stadiu de 
rațiune binecuvântată la care nu ţi-e îngăduit să aspiri. Oamenii 
care trăiesc prin şanţuri şi care îşi beau propriul pişat s-ar feri de 
tovărăşia ta. 7u eşti un excentric care face pe grozavul. 

— Asta nu este genul de lucru pe care mă aştept să-l aud din 
partea unui om care ţine neapărat să-şi primească antidotul. 

— Păi, când te gândeşti la alegerea nemaipomenită pe care 
ne-ai lăsat-o: să murim otrăviţi încet sau să murim aruncându- 
ne într-o nenorocire dementă! 

— Haide, făcu Stragos. Nici ăsta nu-i genul de lucru pe care 
mă aştept să-l aud de la un om care şi-a dovedit iscusinţa din a 
ieşi din situaţii extrem de complicate. 

— Incep să mă calce pe nervi cei care ne laudă realizările din 
trecut cu scopul de a ne forţa să întreprindem nişte acţiuni şi 
mai riscante, i-o tăie Locke. Uite, dacă vrei să facem ceva 
pentru tine, dă-ne ceva din domeniul nostru. Nu-i destul de larg 
pentru tine? Tot ce încercăm noi sa spunem este că nu ştim 
absolut nimic despre vânt, vreme, corăbii, Piraţi, Marea de 
Bronz, Insulele Vântului-fantomă, pânze, funii, ăă... vreme, 
corăbii... 

— Singura noastră experienţă cu corăbiile constă în a ne urca 
pe ele, a ni se face rău de mare şi a cobori, completă Jean. 

— M-am gândit şi la asta, zise Stragos. Căpitanul unui echipaj 
de nelegiuiţi trebuie să aibă charismă, mai presus de toate. 


Capacitate de a conduce. De a lua decizii. Pungaşii trebuie ţinuţi 
în frâu. Cred că poţi face asta, Lamora... chiar dacă doar te 
prefaci. De aceea te consider cea mai bună alegere, în anumite 
privinţe. Tu poţi simula încrederea atunci când un om dintr-o 
bucată ar fi tentat să intre în panică. lar prietenul tău, Jean, 
poate să îţi întărească poziţia de conducere; un bătăuş bun 
impune respect pe o navă. 

— Da, minunat, făcu Locke. Eu sunt fermecător, Jean e dur. 
Asta înseamnă că nu ne rămâne să ne facem griji decât pentru 
restul lucrurilor pe care le-am menţionat... 

— Cât priveşte meşteşugul marinăresc, vă voi da pe mâna 
unui matelot experimentat. Un om care vă poate învăţa 
chestiunile elementare şi care poate lua deciziile de cuviinţă în 
locul vostru, odată ajunşi pe mare, pretinzând că ordinele ar 
veni de la voi. Nu pricepeţi? Tot ce vă cer este să jucaţi un rol; el 
va asigura cunoştinţele necesare pentru a face rolul 
convingător. 

— Blândă Venaportha! exclamă Locke. Chiar ai de gând să ne 
trimiţi pe mare şi chiar îţi doreşti să avem succes? 

— Întocmai, încuviinţă Stragos. 

— Dar otrava? interveni Jean. Ne vei da pe mână suficient 
antidot cât să putem hălădui pe Marea de Bronz după bunul 
nostru plac? 

— Nu chiar. Veţi fi nevoiţi să veniţi în Tal Verrar o dată la două 
luni. Alchimistul meu mi-a spus că nu ar trebui să vă forţaţi 
norocul mai mult de şaizeci şi două sau şaizeci şi cinci de zile. 

— Ei, ia stai puţin! sări Locke. Nu-i destul că vom fi nişte 
marinari stupizi care se dau drept pirați înveteraţi, încrezându- 
ne în altcineva să ne facă să părem competenţi. Sau că vom fi 
pe mare, riscând cine ştie ce şi amânându-ne planurile noastre 
pentru Requin. Acum vrei să ne chemi la fusta mamei din două 
în două luni? 

— Până în Vânturile-fantomă e cale de două-trei săptămâni la 
dus şi la fel e şi la întoarcere. O să aveţi timp destul ca să vă 
faceţi treaba în fiecare călătorie, oricât de multe luni v-ar lua. 
Acum e treaba voastră dacă alegeţi să zăboviţi prea mult. Sunt 
sigur că pricepeţi de ce lucrurile trebuie să stea astfel. 

— Nu, râse Locke, jur că nu pricep! 


— Voi dori rapoarte cu evoluţia lucrurilor. S-ar putea să am 
noi ordine şi informaţii pentru voi. S-ar putea să aveţi noi cereri 
şi sugestii. Este de la sine înţeles că trebuie să păstrăm 
legătura. 

— Şi ce-o să se întâmple dacă dăm peste una dintre zonele 
alea de... la naiba, Jean, cum le zice? Acolo unde nu-i vânt 
deloc? 

— Calmuri ecuatoriale, răspunse Jean. 

— Exact, făcu Locke. Chiar şi no; ştim că nu te poţi bizui pe o 
viteză constantă când ai de-a face cu vântul şi cu pânzele; 
primeşti ce-ţi trimit zeii. Am putea rămâne blocaţi pe un ocean 
nemişcat la vreo optzeci de kilometri de Tal Verrar, în cea de-a 
şaizeci şi treia zi, murind fără nici un rost. 

— Se poate, teoretic, dar este puţin probabil. Sunt conştient 
că există o doză mare de risc în sarcina pe care v-o încredinţez; 
posibilitatea unui profit uriaş mă face să îmi joc şansa. Şi- 
acum... să lăsăm asta pentru moment. lată ce v-am adus să 
vedeţi. 

Pe apa neagră din faţa lor se zăreau încreţituri aurii şi dâre 
aurii şi palide care păreau să se înalțe în aerul de deasupra. Pe 
măsură ce se apropiau, Locke văzu că o formă masivă şi 
întunecată acoperea complet râul artificial, dintr-un mal în 
celălalt. Un soi de clădire... iar dârele aurii păreau să fie 
crăpături în nişte draperii ce atârnau până la nivelul apei. Barca 
ajunse la acest obstacol şi trecu de el fără prea mare greutate; 
Locke dădu la o parte de pe chip pânza grea şi umedă şi se trezi 
în plină zi. 

Se aflau înăuntrul unei grădini cu ziduri şi acoperiş, înaltă de 
cel puţin doisprezece metri, plină cu sălcii, scoruşi, măslini, 
lămâi şi copaci ghimpe-de-chihlimbar. Trunchiuri negre, castanii 
şi cenuşii se înşirau unele lângă celelalte, iar ramurile lor 
năpădite de lujere se întindeau în imense constelații de frunze 
strălucitoare, îmbinate deasupra râului precum un al doilea 
acoperiş. 

In ceea ce priveşte acoperişul propriu-zis, acesta era de un 
azuriu scânteietor şi strălucitor ca lumina amiezii, cu pâlcuri de 
nori albi lunecând, pe jumătate ascunşi printre crengi. Soarele 
dogorea amarnic în dreapta lui Locke, când acesta se răsuci ca 


să privească în faţă, şi trimitea raze de lumină aurie printre 
contururile frunzelor... deşi afară trebuie să fi fost încă miezul 
nopţii. 

— Asta-i alchimie sau vrăjitorie... sau amândouă, făcu Jean. 

— E un pic de alchimie, rosti Stragos cu un glas blând şi 
entuziast. Tavanul este din sticlă, norii sunt din fum, iar soarele 
este un vas arzător de uleiuri şi oglinzi alchimice. 

— Destul de puternic ca să ţină în viaţă pădurea asta sub un 
acoperiş? Să fiu al naibii, îngăimă Locke. 

— E destul de puternic, Lamora, spuse arhontele, dar, dacă vă 
uitaţi mai îndeaproape, veţi vedea că nimic nu-i viu sub 
acoperişul ăsta, în afară de noi. 

In vreme ce Locke şi Jean priveau împrejur cu neîncredere, 
Stragos trase barca la unul dintre maluri. Cursul apei se îngusta 
aici la numai trei metri, lăsându-le loc din belşug copacilor, 
lujerelor şi tufelor din părţi. Stragos se întinse, apucă un trunchi 
şi opri barca, arătând în sus când vorbi: 

— O grădină automată pentru râul meu automat. Nici o plantă 
de aici nu este adevărată. E totul numai lemn, lut, sârmă şi 
mătase; vopsea, colorant şi alchimie. Totul meşteşugit după 
planul meu; le-a luat şase ani meşteşugarilor şi calfelor să 
construiască tot ce vedeţi. Mica mea vâlcea de maşinării. 

Deşi parcă nu-i venea să creadă, Locke îşi dădu seama că 
arhontele spunea adevărul. În afară de mişcarea norilor albi- 
fumurii de deasupra, locul era nefiresc de liniştit, aproape 
bântuit, iar aerul din grădina împrejmuită era stătut, mirosind a 
apă sălcie şi a pânză. Ar fi trebuit să fie încărcat de miresmele 
pădurii, de izul puternic al pământului reavăn, al florilor şi al 
putregaiului. 

— Ei, ţi se mai pare că aş fi genul de om care trage vânturi 
într-o odaie închisă, Lamora? Aici chiarîi poruncesc vântului... 

Stragos ridică braţul drept deasupra capului şi un foşnet 
răsună prin grădina artificială. O pală de vânt suflă prin părul lui 
Locke şi se înteţi, până ce se preschimbă într-o briză în toată 
regula. Frunzele şi crengile dimprejur se legănară încet. 

— Şi ploii, strigă Stragos. Glasul său răsună peste apă şi se 
pierdu în adâncul pădurii ce prinsese deodată viaţă. O clipă mai 
târziu, o pâclă călduţă începu să coboare din văzduh, o perdea 


deasă de apă ce se învolbura în curbe fantomatice prin frunzişul 
ireal şi le împresură barca, apoi picăturile începură să cadă într- 
un ropot molcom, încreţind suprafaţa râului automat. Locke şi 
Jean se zgribuliră sub mantii, iar Stragos pufni în râs. 

— Pot face şi mai mult, rosti el. Aş putea chiar invoca o 
furtună! 

O pală de vânt mai puternică începu să le împingă ploaia şi 
pâcla în feţe; micul râu se învolbură, când un contracurent se 
iscă de undeva din faţa lor. Pete mici şi albe de spumă se 
strânseră în jurul bărcii, de parcă apa ar fi dat în clocot; Stragos 
se agăţă cu ambele mâini de trunchiul copacului, când barca 
începu să se clatine ameţitor. Picăturile de ploaie deveniră tot 
mai mari; Locke fu nevoit să-şi pună mâna streaşină la ochi 
pentru a putea vedea. Aburi de ceaţă întunecată şi deasă se 
strânseră deasupra, făcând soarele artificial să pălească. 
Pădurea prinsese viaţă, iar crengile şi frunzele izbeau furios 
aerul, de parcă frunzişul fals se războia cu năluci nevăzute. 

— Insă până la un punct, zise Stragos şi, fără vreun alt semnal 
vizibil din partea sa, ploaia se domoli. Treptat, zbaterea pădurii 
se preschimbă într-un foşnet liniştit şi apoi se opri de tot; 
curenţii din râul de sub ei coborâră iar în adânc şi, în câteva 
minute, grădina mecanică zăcea iarăşi în tihnă. Rotocoale de 
ceaţă se învârtejiră în jurul copacilor, soarele se ivi din spatele 
„norilor” tot mai răzleţi şi peste tot se auzi sunetul deloc 
neplăcut al apei picurând dintr-o mie de crengi, frunze şi 
trunchiuri. 

Locke se scutură şi îşi dădu părul ud din ochi. 

— Este... ceva nemaivăzut, arhonte. Într-adevăr. Nu mi-am 
închipuit niciodată aşa ceva. 

— O grădină într-o sticlă, cu o vreme pe măsură, observă 
Jean. 

— De ce? 

Locke puse întrebarea în numele amândurora. 

— Drept aducere-aminte. Stragos dădu drumul trunchiului de 
copac şi lăsă barca să plutească încet în mijlocul apei. A ceea ce 
pot mâinile şi minţile oamenilor să înfăptuiască. A ceea ce 
numai oraşul acesta e în stare să producă. V-am spus că Mon 
Magisteria este un depozit de lucruri artificiale. Gândiţi-vă la ele 


ca la roadele ordinii... ale ordinii pe care eu trebuie să o asigur 
şi să o păstrez. 

— Şi cum naiba asiguri şi păstrezi ordinea, dacă dai peste cap 
negoţul din Tal Verrar? 

— E un sacrificiu pe termen scurt pentru un câştig pe termen 
lung. E ceva care lâncezeşte în oraşul ăsta şi care va înflori, 
Lamora. Ceva care va înmuguri. Vă puteţi închipui minunile pe 
care le-ar fi putut produce Tronul Therin dacă ar fi avut parte de 
veacuri de pace, dacă nu ar fi fost fărâmiţat în oraşele-state de 
acum, încropite la repezeală şi războindu-se între ele? În sfârşit, 
ceva este pe punctul de a se naşte din toate necazurile noastre 
şi se va naşte aici. Alchimiştii şi meşteşugarii din Tal Verrar n-au 
seamăn, iar cărturarii din Colegiul Therin sunt la numai câteva 
zile depărtare... Aici trebuie să se întâmple! 

— Maxilan, dragule! Locke ridică o sprânceană şi zâmbi. 
Ştiam că eşti pătimaş, dar nu îmi dădusem seama ce jar îţi 
mocneşte în suflet. Hai, vino şi ia-mă! Jean n-o să se supere; o 
să se uite în altă parte, ca un adevărat domn. 

— N-ai decât să râzi de mine, Lamora, dar ascultă ce spun. 
Bagă la cap, fir-ai al naibii! Am avut nevoie de şaizeci de oameni 
ca să fac tot ce aţi văzut mai devreme. Străji care să aştepte 
semnalul meu. Alchimişti care să aibă grijă de cazanele 
aburinde şi de echipaje ascunse, care să acţioneze foalele şi 
ventilatoarele care produc vântul. Câteva zeci nu făceau decât 
să tragă de sfori, cum s-ar zice; crengile copacilor mei artificiali 
sunt legate cu sârme de metal, ca nişte marionete, ca să se 
scuture mai convingător. O mică armată de muncitori instruiți, 
opintindu-se ca să producă un spectacol de cinci minute, pentru 
trei oameni dintr-o barcă. Şi nici măcar asta nu ar fi fost posibil 
cu arta şi meşteşugul veacurilor trecute. Oare ce-am putea face 
dacă am avea timp? Ce-ar fi dacă treizeci de oameni ar putea 
produce acelaşi rezultat? Sau zece? Sau unul? Ce-ar fi dacă 
mecanisme îmbunătăţite ar putea produce un vânt mai 
puternic, o ploaie mai tăioasă, un curent mai intens? Ce-ar fi 
dacă maşinăriile noastre, prin care controlăm totul, ar ajunge să 
fie atât de subtile şi atât de puternice încât nu ar mai fi un 
simplu spectacol? Ce-ar fi dacă le-am putea exploata astfel încât 
să schimbăm totul, să controlăm totul, până şi pe noi înşine? 


Trupurile noastre? Sufletele noastre? Ne ghemuim de frică în 
ruinele lumii Eldrenilor şi în umbra Magilor din Karthain. Insă 
oameni obişnuiţi le-ar putea egala puterea. Dacă ar avea câteva 
veacuri la dispoziţie şi binecuvântarea zeilor, oamenii obişnuiţi 
le-ar putea eclipsa puterea. 

— Şi toate planurile acestea măreţe, îl întrerupse Jean, implică 
nevoia ca noi doi să pornim pe mare şi să ne dăm drept pirați în 
numele tău? 

— Tal Verrar nu va fi niciodată puternic atâta vreme cât stă la 
mila unor oameni care l-ar mulge de galbeni cum mulgi o vacă 
de lapte şi-apoi s-ar pierde în cele patru zări la primul semn de 
primejdie. Îmi trebuie mai multă putere şi, ca să fiu cinstit, 
trebuie să smulg puterea asta cu forţa sau cu viclenie de la 
duşmanii mei, cu voia poporului care să mă sprijine. Misiunea 
voastră, dacă dă roade, ar întoarce o cheie în încuietoarea unei 
uşi care îmi stă în calea spre fapte măreţe. Stragos chicoti şi îşi 
întinse mâinile. Voi sunteţi hoţi. Vă ofer şansa de a ajuta la 
furtul istoriei înseşi. 

— Ceea ce nu înseamnă mare lucru comparativ cu banii dintr- 
o bancă sau cu acoperişul de deasupra capului. 

— Îi urâţi pe magii din Karthain, făcu Stragos, categoric. 

— Asta cam aşa e, recunoscu Locke. 

— Ultimul împărat al Tronului Therin a încercat să se lupte cu 
ei prin magie; vrăjitorie contra vrăjitorie. A murit pentru că a dat 
greş. Karthain nu va putea fi cucerit niciodată cu ajutorul artelor 
în care excelează; au avut grijă ca nici o putere din lumea 
noastră să nu strângă vreodată destui vrăjitori puternici care să 
le stea împotrivă. Nu, trebuie să îi învingem cu asta. Lăsă jos 
vâsla şi îşi întinse mâinile. Maşinării. Meşteşug. Alchimie şi 
inginerie... roadele minţii. 

— Toate astea, zise Locke, tot planul ăsta ridicol, un Tal 
Verrar mai puternic care să poată cuceri colţul acesta de lume... 
totul pentru a lovi în Karthain? Nu pot spune că îmi displace 
ideea, dar de ce? Ce ţi-au făcut ei ţie ca să urzeşti un asemenea 
plan? 

— Ştie vreunul din voi ceva despre străvechea artă a 
iluzionismului? îi întrebă Stragos. Aţi citit despre ea prin cărţile 
de istorie? 


— Foarte puţin, recunoscu Locke. Mai nimic, de fapt. 

— A fost o vreme când scamatoriile... magie închipuită, nu 
vrăjitorie propriu-zisă, ci simple trucuri iscusite... erau larg 
răspândite, foarte populare şi rentabile. Oamenii de rând 
plăteau ca să le vadă la colţul străzii; nobilii din Tronul Therin 
plăteau ca să le vadă la curţile lor, însă cultura aceea a pierit. 
Arta respectivă nu mai există, cu excepţia trucurilor ieftine 
practicate de trişori. Magii-Juruiţi ne bântuie oraşele-state ca 
nişte lupi, gata să zdrobească şi cea mai neînsemnată urmă de 
competiţie. Nici un om cu capul pe umeri nu ar mai ieşi în faţa 
lumii să declare că poate face vrăji. Frica a ucis întreaga tradiţie, 
în urmă cu sute de ani. Magii-Juruiţi ne deformează lumea prin 
simpla lor prezenţă. Ne conduc în multe feluri, care nu au nimic 
de-a face cu politica; faptul că îi putem angaja ca să ne facă pe 
plac nu are nici o însemnătate. Breasla aia ne bântuie toate 
planurile, toate visele. Teama de magi îi otrăveşte pe oameni 
până la temelia ambițiilor lor, îi împiedică să-şi imagineze un 
destin măreț... să tragă nădejde că imperiul de altădată poate fi 
reclădit. Ştiu că voi doi socotiți că v-am făcut ceva de neiertat, 
însă, fie că mă credeţi sau nu, vă admir pentru că v-aţi 
împotrivit Magilor-Juruiţi. Mi v-au dat pe mână drept pedeapsă. 
Eu, în schimb, vă cer să mă ajutaţi să îi lovesc în plin. 

— Vorbe mari, dar goale, i-o întoarse Jean. Faci totul să pară 
ca şi cum ne-ai acordat cine ştie ce privilegiu silindu-ne să 
intrăm în slujba ta fără voia noastră. 

— Mie nu-mi trebuie o scuză ca să îi urăsc pe Magii-Juruiţi, 
adăugă Locke. Nici să-i urăsc, nici să mă lupt cu ei. Le-am râs în 
faţă, mai mult sau mai puţin. Şi Jean la fel. Insă tu trebuie să fii 
nebun să crezi că te vor lăsa vreodată să clădeşti ceva destul de 
puternic ca să îi doboare. 

— Nu mă aştept să apuc ziua aceea, zise Stragos. Am de gând 
să pun bazele numai. Uită-te la lumea din jurul tău, Lamora! 
Uită-te cu atenţie la indiciile pe care ni le-au dat. Alchimia este 
respectată în orice colţ al lumii, nu-i aşa? Ne luminează odăile, 
ne oblojeşte rănile, ne conservă mâncarea... ne îmbunătăţeşte 
cidrul. Le zâmbi celor doi, foarte mulţumit de sine. Alchimia este 
o formă inferioară de magie, şi totuşi Magii-Juruiţi nu au încercat 
niciodată să o îngrădească sau să o controleze. 


— Fiindcă nu dau doi bani pe ea, făcu Locke. 

— Greşit, îl contră Stragos. Fiindcă este necesară pentru mult 
prea multe lucruri. Ar fi ca şi cum ne-ar interzice să folosim apa 
sau focul. Ar întinde coarda prea tare. Indiferent de costuri şi de 
măcelul care ar urma, ne-ar obliga să luptăm cu ei pentru 
supravieţuire. Şi ei ştiu asta. Puterea lor are limite. Şi, într-o 
bună zi, noi vom depăşi aceste limite, dacă vom avea prilejul. 

— E foarte frumoasă povestea ta de adormit copiii, spuse 
Locke. Dacă ai scrie o carte cu subiectul ăsta, aş plăti să se 
scoată vreo zece exemplare, însă, aşa cum stau lucrurile acum, 
mai mult ne încurci viaţa. Ne distragi atenţia de la ceva la care 
am lucrat din greu şi îndelung ca să obţinem. 

— Sunt dispus să schimb termenii iniţiali şi să vă ofer o 
recompensă financiară pentru îndeplinirea cu succes a sarcinii 
voastre, zise Stragos. 

— Cât? săriră Locke şi Jean deodată. 

— Nu vă pot promite nimic, spuse Stragos. Răsplata va fi pe 
măsura realizărilor voastre. Vă voi face la fel de fericiţi cum mă 
veţi face voi pe mine. S-a înţeles? 

Locke se holbă la Stragos câteva secunde, scărpinându-şi 
ceafa. Stragos folosea un şiretlic... un apel la idealuri măreţe, 
urmat de un apel la lăcomie. lar aceasta era o situaţie clasică de 
păcălire a cuiva care lucra pentru el; Stragos nu avea nicicum 
de gând să-şi ţină promisiunea, nu avea nimic de pierdut 
făcând-o şi absolut nici un motiv să îi lase în viaţă, odată ce îşi 
duceau sarcina la bun sfârşit. Se uită în ochii lui Jean şi îşi 
mângâie bărbia de câteva ori, unul dintre semnalele lor simple: 

„Minţim.” 

Jean oftă şi bătu uşor darabana în copastia de pe partea sa. 
Părea să-i împărtăşească impresia lui Locke, cum că era indicat 
să evite semnalele mai complexe în prezenţa lui Stragos. 
Răspunsul său fu la fel de simplu: 

„De acord.” 

— Asta-i o veste bună, rosti Locke, strecurându-şi o notă de 
optimism precaut în glas. De fiecare dată când ştia că el şi Jean 
gândesc la fel, se simţea învigorat şi gata să-şi intre în rol. O 
grămadă de solari când se isprăveşte totul ne va mai diminua 
din neplăcerea pe care o resimţim cu privire la împrejurările în 


care am fost angajaţi. 

— Bine. Singura mea grijă este ca misiunea să beneficieze de 
mai mult entuziasm din partea voastră. 

— Sincer să fiu, misiunea asta va avea nevoie de tot ajutorul 
posibil. 

— Nu îţi mai bate capul, Lamora. Şi uită-te în spate... ajungem 
la capătul celălalt al micii mele vâlcele. 

Barca plutea către o altă perdea-barieră din pânză; Locke 
estimă că întreaga grădină artificială trebuie să fi fost lungă de 
vreo patru sute de stânjeni. 

— Luaţi-vă rămas-bun de la soare, îi anunţă arhontele; şi în 
curând treceau prin pânză, întorcându-se în noaptea 
înăbuşitoare, neagră şi argintie, cu fâlfâitoarele sale muşte- 
felinar şi parfumul de pădure adevărată. Un câine de pază lătră 
în apropiere, mârâi şi tăcu, după o poruncă şoptită. Locke îşi 
frecă ochii, iar aceştia se acomodară treptat la întuneric. 

— Veţi începe instrucţia săptămâna asta, zise Stragos. 

— Cum adică, instrucţia? Mai ai de răspuns la o grămadă de 
întrebări, ripostă Locke. Unde ne este corabia? Unde ne este 
echipajul? Cum ne facem cunoscuţi drept pirați? Mai sunt o mie 
de amănunte afurisite, peste care trebuie să trecem... 

— Toate la timpul lor, îl întrerupse Stragos. Glasul său avea 
un ton evident de satisfacţie, acum, că Locke vorbea constructiv 
despre ducerea planului la bun sfârşit. Mi s-a spus că vă luaţi 
prânzul destul de frecvent la Arcada Aurită. Petreceţi câteva zile 
reobişnuindu-vă să vă treziţi odată cu răsăritul. De Ziua 
Tronului, luaţi micul dejun la Arcadă. Aşteptaţi să vă găsească 
Merrain. Ea vă va conduce la destinaţie cu discreţia ei obişnuită 
şi vă veţi începe lecţiile. Acestea vă vor ocupa cam toată ziua, 
aşa că nu vă faceţi alte planuri. 

— La naiba! izbucni Jean. De ce nu ne laşi să ne terminăm 
treaba cu Requin? Nu o să ne ia mai mult de câteva săptămâni. 
Şi, după aceea, putem face tot ce pofteşti, fără să ne mai 
distragă altceva atenţia. 

— M-am gândit şi la asta, însă nu, replică Stragos. Amânaţi. 
Vreau să aşteptaţi ceva cu nerăbdare până duceţi misiunea mea 
la bun sfârşit. Şi nu pot aştepta câteva săptămâni. Am nevoie de 
voi pe mare într-o lună. Şase săptămâni, cel târziu. 


—O lună ca să ne transformăm din nişte drăguţi de 
strapazani de uscat în pirați de meserie? făcu Jean. Pe toţi zeii! 

— O să fie o lună plină, zise Stragos. 

Locke oftă. 

— Sunteţi în stare să îndepliniţi sarcina? Sau ar trebui să nu 
vă mai dau antidotul şi să vă bag într-o temniţă în care să 
observați rezultatele? 

— Tu ai grijă să fie pregătit blestematul ăla de antidot de 
fiecare dată când ne întoarcem, spuse Locke. Şi gândeşte-te 
bine la suma care o să ne facă fericiţi când isprăvim cu toată 
tărăşenia asta. Imi pari genul de om care subestimează lucrurile 
în această privinţă, aşa că gândeşte-te la o sumă frumușică. 

— Răsplata va fi pe măsura rezultatelor, Lamora. Asta şi 
faptul că veţi rămâne în viaţă. Când steagul roşu va flutura din 
nou în apele oraşului meu, iar Priorii mă vor implora să îi salvez, 
atunci vă veţi putea gândi şi la răsplată. Atunci, nu mai 
devreme. Aţi priceput? 

„Mint”, îi semnală Locke lui Jean, sigur că nu era nevoie, dar 
la fel de sigur că Jean va aprecia neobrăzarea sa. 

— Facă-se voia ta, atunci. Cu binecuvântarea zeilor, vom 
întărâta cuibul ăla de viespi din Vânturile-fantomă. La urma 
urmei, nici nu avem de ales, nu-i aşa? 

— După cum şi trebuie, făcu Stragos. 

— Ştii, Locke, rosti Jean, pe un ton de conversaţie relaxată, 
îmi place să cred că există hoţi pe lumea asta care nu se bagă 
decât în escapade banale şi necomplicate. Ar trebui să găsim 
câţiva dintre ei şi să îi întrebăm care este secretul, la un 
moment dat. 

— Cred că nu fac decât să stea departe de netrebnici de- 
ăştia, zise Locke, făcând un semn către arhonte. 


4 


O trupă de Ochi aştepta lângă hangarul pentru bărci, când 
mica ambarcaţiune îşi completă turul pe râul artificial. 

— Poftim, spuse Stragos, după ce unul dintre oşteni îi luă 
vâsla din mână. Scoase două flacoane de sticlă din buzunar şi le 
dădu celor doi hoţi camorreni. Prima păsuire a execuţiei voastre. 


Otrava a avut timp să se instaleze până acum. Nu vreau să îmi 
mai bat capul cu voi câteva săptămâni de-acum înainte. 

Locke şi Jean se supuseră, înecându-se când băură. 

— Are gust de cretă, spuse Locke, ştergându-se la gură. 

— De-ar fi fost şi la fel de necostisitor, replică arhontele. Şi- 
acum, daţi-mi flacoanele înapoi. Şi dopurile. 

Locke oftă. 

— Bănuiesc că ar fi fost prea frumos să uiţi partea asta. 

Cei doi hoţi fură duşi înapoi spre Mon Magisteria, în timp ce 
Stragos lega barca de pilon. Stragos se ridică şi se întinse, 
simțind scârţâiturile cu care se obişnuise deja, crampele din 
şale, genunchi şi încheieturi. Blestematul de reumatism... era 
adevărat că nu-şi arăta încă vârsta, ţinându-se bine pentru 
cineva care se apropia de şaizeci de ani, dar ştia, în adâncul 
inimii, că nu va mai alerga niciodată la fel de repede. Mai 
devreme sau mai târziu, Doamna Îndelungatei Tăceri îl va 
scoate la dans pe Maxilan Stragos, indiferent dacă treaba sa de- 
aici va fi isprăvită sau nu. 

Merrain aştepta în umbrele părţii neluminate a hangarului, 
asemenea unui păianjen ieşit la vânătoare, necilintită şi tăcută 
până în clipa în care păşi lângă el. Experienţa-i îndelungată îl 
ajută să nu tresară. 

— Mulţumirile mele pentru că i-ai salvat pe cei doi, Merrain. 
Mi-ai fost de foarte mare ajutor în ultimele săptămâni. 

— Intocmai cum mi s-a poruncit, rosti ea. Insă sunteţi sigur că 
sunt potriviţi pentru planul dumneavoastră? 

— Sunt complet vulnerabili în acest oraş, draga mea. Stragos 
îşi miji ochii, încercând să distingă siluetele înceţoşate ale lui 
Locke, Jean şi ale străjerilor, pe când aceştia se făceau nevăzuţi 
în grădină. Magii-Juruiţi ni i-au dat pe tavă, şi acum le urmăresc 
fiecare pas. Nu cred că ăştia doi sunt obişnuiţi să fie controlaţi. 
Când vor fi pe cont propriu, sunt sigur că vor face întocmai ce 
le-am cerut. 

— Ai căpătat atâta încredere din rapoartele pe care le-ai 
primit? 

— Nu doar din rapoarte, zise Stragos. Requin nu i-a omorât 
încă, nu? 

— Într-adevăr. 


— O să-şi facă treaba, spuse Stragos. Îi cunosc. Pe măsură ce 
va trece timpul, vor lăsa la o parte resentimentele şi vor fi 
captivaţi de noutate. O să înceapă să se simtă bine, destul de 
curând. Şi când se întâmplă asta... chiar cred că vor fi în stare s- 
o ducă la bun sfârşit. Dacă rămân în viaţă. Sunt cât se poate de 
conştient că nu am alţi agenţi potriviţi pentru sarcina asta. 

— Deci le pot raporta stăpânilor mei că lucrurile merg 
conform planului? 

— Da, bănuiesc că nu mai e cale de întoarcere. Poţi să le spui. 
Stragos se uită la silueta întunecată a femeii zvelte de lângă el 
şi oftă. Dă-le de ştire că totul va începe peste vreo lună. Sper, 
pentru binele lor, să fie pregătiţi pentru consecinţe. 

— Nimeni nu este pregătit pentru consecinţe, zise Merrain. O 
să se verse mai mult sânge decât a văzut lumea în ultimele 
două sute de ani. Tot ce putem face este să sperăm că, dacă 
pornim noi tăvălugul, alții vor trage ponoasele. Cu voia 
dumneavoastră, arhonte, aş dori să mă duc să le transmit 
mesajul acum. 

— Desigur, încuviinţă Stragos. Transmite-le atât omagiile 
mele odată cu raportul, cât şi speranţa mea că vom putea 
prospera în continuare... împreună. 


ULTIMA REMINISCENŢĂ 


De propria lor frânghie 


1 


— O, ce loc minunat din care să ne aruncăm în hău! rosti 
Locke. 

Trecuseră şase luni de la întoarcerea sa din Salon Corbeau; 
setul de patru scaune iscusit meşteşugite era păstrat în 
siguranţă, într-un depozit personal de la Vila Candessa. larna 
târzie din Tal Verrar făcea ca temperaturile din regiune să fie 
atât de scăzute, încât oamenii trebuiau să pună serios osul la 
treabă ca să asude niţel. 

La vreun ceas de galop la miazănoapte de Tal Verrar, la 
ieşirea din satul Vo Sarmara, imediat după lanurile din preajma 
sa, se înălța un crâng de tufe, scoruşi noduroşi şi copaci ghimpe- 
de-chihlimbar, lângă o vale largă şi stâncoasă. Pereţii văii aveau 
culoarea cenuşie a unui hoit, făcând ca locul să semene cu o 
rană imensă în pământ. larba subţire şi măslinie ceda în lupta 
pentru supravieţuire la vreo trei metri de marginea stâncilor de 
deasupra văii, de unde Locke şi Jean contemplau povârnişul 
abrupt de treizeci de metri, ce se termina în pietrişul de 
dedesubt. 

— Cred că ar fi trebuit să ne păstrăm mai în formă pentru 
treaba asta, zise Jean, începând să desfăşoare colacii de 
frânghie care îl încingeau de la umărul drept până la şoldul 
stâng. Insă, dacă mă gândesc mai bine, nu îmi aduc aminte să fi 
avut prea multe ocazii de a o întrebuința în ultimii ani. 

— Cele mai multe locuri din Camorr le putem escalada cu 
mâinile goale, în sus şi în jos, încuviinţă Locke. Nici nu cred că 
erai cu noi în noaptea aia în care am folosit frânghii, ca să 
escaladăm turnul Doamnei de Marre de la conacul ăla vechi şi 
nesuferit pe care îl avea... Calo, Galdo şi cu mine era cât pe ce 
să fim ciuguliţi până la os de porumbeii care-şi făceau veacul 
pe-acolo. Cred că sunt cinci sau şase ani de atunci. 


— O, ba eram cu voi, nu-ţi aduci aminte? Eram jos, ţineam de 
şase. Am văzut partea cu porumbeii. E foarte greu să ţii de şase 
când te pişi pe tine de râs. 

— Eh, acolo sus nu era deloc amuzant. Ticăloşii ăia mici au 
nişte ciocuri crunte! 

— Moartea celor o Mie de Ciupituri, făcu Jean. Aţi fi intrat în 
istorie dacă aţi fi avut parte de o moarte atât de 
înspăimântătoare. Aş fi scris o carte despre porumbeii mâncători 
de oameni din Camorr şi aş fi intrat la Colegiul Therin. Aş fi 
devenit o persoană respectabilă. Goangă şi cu mine am fi ridicat 
o statuie în memoria celor doi Sanza, cu o plăcuţă 
comemorativă foarte drăguță. 

— Cum rămâne cu mine? _ 

— Tu ai fi fost trecut într-o notă de subsol. In limita spaţiului 
existent. 

— Dă-ncoa' nişte frânghie dacă nu vrei să-ţi dau eu un brânci 
peste margine, „în limita spaţiului existent”. 

Jean îi azvârli frânghia lui Locke, care o înhăţă din aer şi se 
întoarse la liziera pădurii, la vreo nouă metri de stâncă. Frânghia 
era făurită din semimătase împletită strâns, mult mai uşoară 
decât cânepa şi mult mai scumpă. 

Odată ajuns la marginea pădurii, Locke alese un scoruş bătrân 
şi înalt, lat cam cât umerii lui Jean. Desfăcu o bună bucată din 
frânghia sa, o trecu pe după trunchiul copacului şi se holbă 
câteva secunde la capătul uşor zdrenţuit, străduindu-se să-şi 
împrospăteze amintirile despre cum se face un nod. 

În timp ce degetele îi alunecau cu gesturi şovăitoare, aruncă o 
privire rapidă în jur, la starea melancolică a universului. Un vânt 
aspru bătea dinspre nord-vest, iar văzduhul părea o cascadă 
uriaşă de pâclă jilavă. Trăsura pe care o închiriaseră era parcată 
la marginea pădurii, la vreo sută cincizeci de stânjeni depărtare. 
El şi Jean îl lăsaseră acolo pe vizitiu, cu un urcior de lut plin cu 
bere şi cu un minunat coşuleţ cu merinde de la Vila Candessa, 
făgăduindu-i să nu lipsească mai mult de câteva ceasuri. 

— Jean, mormăi Locke când vlăjganul apăru lângă el, aşa ar 
trebui să arate un nod-de-ancoră cumsecade, nu? 

— Într-adevăr. Jean strânse nodul complicat al frânghiei în 
jurul copacului şi încuviinţă. Luă capătul funiei şi mai făcu o 


jumătate de nod, pentru mai multă siguranţă. Gata. Numai bun. 

Lucrară împreună câteva minute, repetând nodul de ancoră 
cu încă trei bucăţi de frânghie, până ce bătrânul scoruş păru să 
fie ornat în întregime cu semimătase bine întinsă. Funiile 
rămase fură puse deoparte. Cei doi bărbaţi îşi scoaseră apoi 
redingotele şi jiletcile, dând la iveală curele solide din piele, 
ţintate cu inele de fier la brâu. 

Curelele nu semănau prea mult cu echipamentul tradiţional 
de căţărare folosit de tâlharii căliţi din Camorr; acestea erau 
folosite pe corăbii de către acei marinari care aveau norocul să 
dea peste nişte proprietari de vase dispuşi să bage mâna în 
buzunar pentru a le asigura sănătatea. Curelele nu costaseră 
mare lucru şi îi scutiseră pe Locke şi pe Jean de a apela la 
cineva din lumea interlopă a Tal Verrar-ului, care le-ar fi putut 
face o pereche la comandă... dar care ar fi ţinut minte 
tranzacţia. Asta era unul dintre puţinele lucruri pe care Requin 
nu trebuia să le afle decât în ultimul moment, când aveau să 
dea lovitura. 

— Bun. Uite-ţi coborâtorul. Jean îi dădu lui Locke o bucată de 
fier destul de grea, un opt puţin mai mare într-o parte, cu o bară 
groasă la mijloc. Păstră una şi pentru el; i le făurise un fierar din 
Semiluna lIstriană a Tal Verrar-ului, cu câteva săptămâni în 
urmă. Treci în şa, mai întâi. Asigurăm frânghia principală şi-apoi 
pe cea de siguranţă. 

Locke îşi agăţă  coborâtorul de unul dintre inelele 
echipamentului şi îl legă cu una dintre frânghiile de semimătase 
legate de copac. Celălalt capăt al acestei funii fu lăsat liber şi 
azvârlit spre stâncă. O a doua frânghie fu strânsă bine de un inel 
aflat deasupra coapsei sale opuse. Mulţi hoţi camorreni preferau 
să „danseze despuiaţi” când îşi dădeau loviturile, fără confortul 
suplimentar oferit de frânghia de siguranţă, în caz că se rupea 
cea principală, însă Locke şi Jean căzuseră de acord că era mai 
bine să nu rişte nimic la antrenamentul din acea zi. 

Lui Jean îi luă câteva minute până se prinse bine în şa; în 
scurt timp, cei doi prieteni erau legaţi de copac prin două 
frânghii, ca două marionete umane. 

Cei doi hoţi nu mai purtau decât tunici, pantaloni, bocanci şi 
mănuşi de piele, deşi Jean făcu o mică pauză pentru a-şi pune 


ochelarii de citit. 

— Şi-acum, zise el. Pare o zi tocmai bună pentru coborâri cu 
coarda. Vrei să faci onorurile înainte să ne luăm rămas-bun de la 
terenul solid? 

— Paznice Strâmb, începu Locke, oamenii sunt nesăbuiţi. 
Apără-ne de noi înşine. Dacă nu poţi, fie să ne iei repede şi fără 
chinuri. 

— Bine zis. Jean trase adânc aer în piept. La trei, partea 
nebunească? 

— La trei. 

Fiecare îşi luă frânghia principală şi îi azvârli capătul peste 
stâncă; cele două funii se desfăşurară cu un şuierat moale. 

— Unu, spuse Locke. 

— Doi, continuă Jean. 

— Trei, ziseră ei într-un glas. 

Apoi porniră spre marginea stâncii şi se aruncară în gol, 
răcnind. 

O clipă, stomacul lui Locke şi cerul cenuşiu şi înnegurat 
părură să facă o tumbă împreună, apoi frânghia se întinse şi 
peretele stâncii se îndreptă către el, un pic cam repede pentru 
gustul său. Ca un pendul uman, se balansă, îşi ridică picioarele 
şi lovi peretele de piatră la vreo douăzeci şi cinci de metri sub 
margine, îndoindu-şi genunchii ca să absoarbă şocul impactului. 
De asta, cel puţin, îşi amintise foarte bine. Jean se izbi şi el de 
stâncă la vreo jumătate de metru sub el, cu un zgomot mai 
înfundat. 

— He, făcu Locke cu inima bubuindu-i în timpane, îndeajuns 
de puternic ca să acopere şuieratul vântului. Trebuie să existe o 
cale mai uşoară de a verifica dacă avem sau nu un făuritor de 
frânghii pe care să ne putem bizui, Jean. 

— Uau! 

Jean îşi mişcă încet picioarele, ţinându-se de funie cu ambele 
mâini. Folosirea coborâtoarelor le uşura treaba, astfel încât 
puteau aplica o forţă de frecare suficientă pentru a încetini sau 
pentru a se opri când pofteau. Micile dispozitive constituiau o 
îmbunătăţire remarcabilă faţă de cele pe care le învăţaseră ei în 
copilărie. Deşi şi-ar fi putut folosi propriile trupuri pentru a 
obţine acelaşi rezultat, cum o făcuseră altădată, aceasta ar fi 


putut foarte uşor să le învineţească o anumită parte mai 
proeminentă a anatomiei masculine, dacă nu ar fi fost destul de 
atenţi sau de norocoşi. 

Vreme de câteva clipe, rămaseră pur şi simplu atârnaţi, cu 
picioarele sprijinite pe peretele stâncii, bucurându-se de poziţia 
lor avantajoasă, în timp ce norii vaporoşi se vălătuceau pe 
deasupra. 

Frânghiile care fluturau prin aer sub ei ajungeau doar până la 
jumătatea distanţei faţă de pământ, însă ei oricum nu aveau de 
gând să meargă atât de departe din prima zi. Aveau destul timp 
la dispoziţie să exerseze coborâri mai lungi în următoarele 
şedinţe de antrenament. 

— Ştii, făcu Locke, trebuie să recunosc că asta este singura 
parte a planului de care nu eram tocmai sigur. E mult mai uşor 
să îţi pui în gând să cobori cu coarda de pe un stei, decât chiar 
să te arunci de pe o stâncă cu numai două bucăţi de frânghie 
între tine şi Aza Guilla. 

— Frânghiile şi stâncile nu sunt principala problemă, zise Jean. 
Aici sus trebuie să avem grijă să nu dăm peste porumbeii tăi 
carnivori. 

— Of, mâncaţi-ai fundul! 

— Vorbesc serios. Sunt îngrozit. O să fiu cu ochii în patru, ca 
nu cumva ultimul lucru pe care îl simţim în viaţa asta să fie 
ciuguliturile alea crunte şi iuți... 

— Jean, cred că frânghia ta de siguranţă te trage în jos. Hai că 
ţi-o tai eu de tot... 

Se împinseră şi se îmbrânciră în joacă vreo câteva minute, 
Locke încercând să se agaţe şi să-şi folosească agilitatea pentru 
a contrabalansa forţa fizică şi greutatea mult superioare ale lui 
Jean. Totuşi, cum forţa şi greutatea păreau să aibă câştig de 
cauză, sugeră să exerseze mai degrabă coborârea, într-un acces 
de autoconservare. 

— Sigur, încuviinţă Jean, hai să mai coborâm vreo doi metri, 
încet şi cu băgare de seamă, şi să ne oprim când zic eu, bine? 

Fiecare îşi apucă frânghia principală încordată şi scăzu puţin 
tensiunea coborâtorului. Incet şi cu băgare de seamă, coborâră 
un stânjen şi Jean strigă: 

— Stop! 


— Nu-i rău, spuse Locke. Se pare că nu ne-am pierdut 
complet îndemânarea, nu? 

— Cred că da. Mie nu prea mi-au mai plăcut coborârile după 
ce m-am întors din micul meu sejur de la Casa Revelaţiilor. Tu şi 
cei doi Sanza vă dădeaţi în vânt după aşa ceva, nu eu. Şi, ăăă, 
Sabetha, desigur. 

— Da, îngăimă Locke, cu nostalgie. Da, era atât de nebună... 
atât de nebună şi de fermecătoare! Imi plăcea să o urmăresc 
cum se caţără. Nu îi plăceau frânghiile. Îşi... scotea bocancii, îşi 
despletea părul şi uneori renunţa şi la mănuşi. Rămânea doar în 
pantaloni şi în bluză... iar eu... 

— Stăteai acolo hipnotizat, îi luă Jean vorba din gură. 
Încremenit. Să ştii că aveam ochi şi pe vremea aia, Locke! 

— He-he... Presupun că era destul de evident. Pe toţi zeii! 
Locke se holbă la Jean şi pufni într-un râs nervos. Pe toţi zeii, am 
început chiar eu să aduc vorba despre ea. Nu-mi vine să cred! 
Se schimbă deodată la faţă. E totul în regulă între noi doi, Jean? 
Vreau să spun, ne simţim bine împreună? 

— La naiba, stăm agăţaţi împreună la vreo douăzeci şi cinci 
de metri în aer deasupra unei morţi neplăcute, nu? Eu nu fac 
asta cu oameni care nu-mi plac. 

— E bine de ştiut. 

— Şi da, aş spune că... 

— Domnilor! Salutare acolo jos! 

Vocea avea accent verrari, cu o notă aspră şi necioplită. 
Locke şi Jean îşi ridicară privirea surprinşi şi văzură un bărbat 
stând pe marginea stâncii, cu mâinile în şold, profilându-se pe 
cerul învolburat. Purta o mantie jerpelită, cu gluga dată pe 
spate. 

— Hhmm, salutare şi dumitale! răspunse Locke. 

— O zi minunată pentru a face niţel sport, nu-i aşa? 

— Exact la asta ne-am gândit şi noi, strigă Jean. 

— O zi minunată într-adevăr, dacă-mi este îngăduit să spun 
aşa, domnilor. Şi nişte haine şi jiletci la fel de minunate, pe care 
le-aţi lăsat aici sus. Îmi plac tare mult, atâta doar că n-am găsit 
nici o pungă cu bani prin buzunare. 

— Sigur că nu, doar nu suntem pro... Hei, stai oleacă! Te 
rugăm frumos să ne laşi lucrurile în pace, spuse Jean. 


La un semn nerostit, el şi cu Locke se rezemară mai bine de 
stâncă, găsind sprijin pentru mâini şi pentru picioare cât de iute 
putură. 

— De ce nu? Sunt nişte lucruri atât de minunate, domnilor, 
încât nu mă pot abţine să nu fiu atras de ele cumva. 

— Dacă aştepţi puţin, zise Locke, pregătindu-se să înceapă 
căţăratul, unul din noi va ajunge sus în câteva minute şi sunt 
sigur că putem discuta despre asta cât se poate de civilizat. 

— Mă bate gândul să vă las acolo unde sunteţi, dacă nu vă 
deranjează, jupânilor. Omul se mişcă uşor şi în mâna sa dreaptă 
se ivi o secure. Am mai găsit şi nişte satâre tare frumuşele pe 
lângă hainele dumneavoastră. Taaare frumuşele! N-am mai 
văzut niciodată unele ca ele. 

— E foarte drăguţ din partea ta că spui asta, zbieră Locke. 

— O, băga-mi-aş picioarele, bâigui Jean. 

— Totuşi, ţin să îţi atrag atenţia, continuă Locke, că omul pe 
care l-am lăsat la trăsură trebuie să apară din clipă-n clipă şi o 
să aibă o arbaletă la el. 

— A, vorbiţi de tipul ăla inconştient pe care l-am cam pălit în 
cap cu o piatră, domnule? Îmi pare rău să vă spun că era beat. 

— Nu te cred. Nu i-am dat atât de multă bere! 

— Să-mi fie cu iertare, jupânilor, dar nu era cine ştie ce de 
capul lui. Cam slăbănog, dacă mă înţelegeţi. lar acum trage un 
pui de somn. Şi oricum nu avea nici o arbaletă la el. Am 
verificat. 

— Sper că nu te superi că am încercat, făcu Locke. 

— Nu, câtuşi de puţin. Bună încercare. Vrednică de laudă, 
chiar, însă, dacă nu vă supăraţi, pe mine mă interesează să aflu 
unde sunt pungile dumneavoastră cu bani. 

— Sunt la noi, în siguranţă, zise Locke. Ne-ai putea convinge 
să renunţăm la ele, însă mai întâi va trebui să ne tragi sus acolo, 
dacă le vrei. 

— Cât priveşte asta, făcu străinul, se pare că nu vedem 
lucrurile la fel. Acum, că ştiu că sunt la dumneavoastră, cred că 
e mai simplu să vă tai frânghiile şi să vă iau singur pungile de 
jos. 

— Dacă nu cumva eşti un căţărător mai bun decât pari la 
prima vedere, spuse Jean, să ştii că o să ai mult de furcă venind 


după punguţele noastre! 

— Să ştii că-s chiar mici, adăugă Locke. Sunt pungile pe care 
le luăm la noi când ne căţărăm pe stânci. Făcute special ca să 
nu ne îngreuneze. N-au cine ştie ce în ele! 

— Cred că avem păreri diferite despre ce înseamnă „cine ştie 
ce”. Şi nu va trebui să mă caţăr, rosti străinul. E o cale mai 
uşoară de a ajunge până în vale, dacă ştii pe unde să o apuci. 

— Of, nu fi nesăbuit, făcu Jean. Frânghiile astea sunt din 
semimătase. O să-ţi ia ceva timp să le tai. Mai mult decât ne va 
lua nouă să ne căţărăm înapoi. 

— Probabil că da, încuviinţă bărbatul în mantie, dar eu tot sus 
aici o să fiu, dacă faceţi asta, nu? Vă pot îmbrânci peste margine 
de-o să vi se facă ţestele boluri de supă. Să vedeţi de n-oi face- 
o! 

— Păi, dacă rămânem aici jos, oricum o să murim, aşa că mai 
bine urcăm până acolo şi murim în luptă, îl contrazise Locke. 

— Faceţi cum poftiţi, domnule. Ne învârtim în jurul cozii cu 
discuţia asta, dacă nu vă supăraţi că spun asta, aşa căosămă 
apuc să tai frânghia acum. Dacă aş fi în locul dumneavoastră, aş 
sta cuminte şi mi-aş accepta soarta. 

— Da, dar tu eşti o jigodie nenorocită! ţipă Locke. Orice ţânc 
poate omori nişte oameni neajutoraţi, care atârnă peste 
marginea unei stânci. Era o vreme când un tâlhar ar fi avut 
curajul să se lupte cu noi bărbăteşte şi să-şi câştige banii! 

— Da’ ce, dom'ne, ţi se pare că arăt a negustor cinstit? Oi 
avea tatuajele vreunei bresle pe braţe? Se lăsă în genunchi şi 
începu să taie ceva cu securea lui Jean, încet, dar sigur. Mie mi 
se pare că o să-mi câştig banii cât se poate de frumos, dacă vă 
zdrobesc de stâncile de dedesubt. Mai abitir chiar, dacă îmi 
vorbiţi atât de urât. 

— Eşti un netrebnic, strigă Locke. O potaie fricoasă, un om de 
nimic, blestemat nu doar pentru lăcomie, ci şi pentru laşitate! 
Să ştii că zeii scuipă pe oamenii fără onoare! O să sfârşeşti într- 
un iad rece şi întunecat! 

— Ba îs plin de onoare, domnule. Am o grămadă. O ţin aici, 
între burta mea goală şi fundul meu alb şi încreţit, pe care n- 
aveţi decât să-l pupaţi, că tot veni vorba. 

— Bine, fie, zise Locke. Am vrut doar să văd dacă poţi fi 


îmboldit să faci o prostie. Îţi admir înfrânarea! Dar sunt sigur că 
îţi dai seama că poţi câştiga mai mult de pe urma noastră dacă 
ne tragi sus şi ne iei ostatici! 

— Suntem oameni importanţi, adăugă Jean. Cu prieteni bogaţi 
şi importanţi. De ce nu ne iei ostatici şi nu trimiţi o scrisoare în 
care să ceri răscumpărare? 

— Păi, spuse omul, în primul rând, eu nu ştiu să scriu sau să 
citesc. 

— O să scriem noi răvaşul în locul tău, cu dragă inimă! 

— Nu prea văd cum ar merge treaba aşa. Aţi putea scrie orice 
aţi vrea, nu-i aşa? Aţi putea cere poliţai şi oşteni în loc de 
galbeni, dacă pricepeţi unde bat. Am zis că nu ştiu să citesc, nu 
că am pişat în loc de creier. 

— Ptrrr! Stai aşa! Opreşte-te din tăiat! Jean se mai săltă vreo 
treizeci de centimetri şi îşi legă strâns frânghia pe coborâtor, ca 
să-l ţină. Opreşte-te din tăiat! Vreau să te întreb ceva serios! 

— Ce mai e acum? 

— De unde naiba ai mai apărut şi tu? 

— laca, pe ici, pe colo, prin împrejurimi, din burta maică-mii, 
cum s-ar zice, făcu omul, continuând să taie de zor. 

— Nu, vreau să spun... dai mereu târcoale pe lângă stâncile 
astea, aşteptând căţărători? Pare destul de puţin probabil să fie 
atât de mulţi încât să merite osteneala. 

— A, păi nu sunt, domnule. De fapt, n-am mai văzut nici unul 
până la dumneavoastră. M-a făcut atât de curios, încât pur şi 
simplu am zis că trebuie să cobor până aici şi să arunc o privire 
şi mă bucur că am făcut-o. Toc, toc, toc. Nu, în general mă 
ascund prin codri, uneori pe dealuri. Pândesc drumurile. 

— Singur? 

— M-aş fi descurcat mai uşor dacă nu eram de unul singur, nu 
credeţi? 

— Deci pândeşti drumurile. Şi ce jefuieşti de obicei? Trăsuri? 

— Da, de obicei. 

— Ai un arc sau o arbaletă? 

— Nu, din păcate. Deşi s-ar putea să izbutesc să-mi cumpăr 
una, dacă iau destul pe lucrurile voastre. 

— Te ascunzi în codri, singur-singurel, şi încerci să jefuieşti 
trăsuri fără o armă adevărată? 


— Păi, făcu omul, şovăind puţin, a trecut ceva vreme de când 
am avut o armă adevărată. Dar azi e ziua mea norocoasă, nu-i 
aşa? 

— Cred şi eu. Paznice Strâmb, cred că eşti cel mai prost tâlhar 
la drumul mare de pe lumea asta. 

— Ce-ai zis? 

— A zis, începu Locke, că, după părerea sa de specialist, tu 
eşti... 

— Nu, cealaltă chestie. _ 

— L-a pomenit pe Paznicul Strâmb, explică Locke. lţi spune 
ceva asta? Suntem membri ai aceleiaşi frăţii, prietene! 
Binefăcătorul, Ocrotitorul Hoţilor, Cel de-al Treisprezecelea Făr' 
de Nume, patronul tău şi-al meu, şi-al tuturor celor care aleg 
calea greşită în viaţă. Noi suntem chiar slujitori miruiţi ai 
Paznicului Strâmb! Nu are rost să ne certăm şi nici nu e cazul să 
ne tai frânghiile! 

— O, ba cum să nu, rosti omul cu înverşunare, acum chiar că 
vă tai frânghiile! 

— Cum? De ce? 

— Pen’ că sunteţi nişte afurisiţi de eretici, de-aia! Nu există al 
Treisprezecelea! Nu există decât cei Doisprezece, cum vă văd şi 
cum mă vedeţi! Da, am fost şi eu prin Verrar de câteva ori, m- 
am întâlnit cu băieţi şi fete din găştile de cuţitari care au 
încercat să-mi spună de acest al Treisprezecelea. Da' eu nu-s de 
acord cu aşa ceva. Nu-i cum am fost crescut eu. Aşa că... jos cu 
voi, băieţi! 

Bărbatul începu să taie cu obidă frânghiile de semimătase. 

— Rahat! Vrei să încerci să-l agăţi cu frânghiile de siguranţă? 

Jean se balansă până la Locke şi vorbi zorit. Locke încuviinţă. 
Cei doi hoţi apucară capetele frânghiilor de siguranţă, se uitară 
în sus şi, la semnalul şoptit de Jean, traseră brusc de ele. 

Nu era deloc o capcană eficientă; funiile erau slăbite şi 
încolăcite deasupra stâncilor. Călăul lor se uită la picioare, sări 
uşor şi se dădu la o parte, pe când doi metri din frânghia de 
siguranţă alunecară peste marginea stâncii. 

— Ha! Trebuie să vă mişcaţi mai repede de-atât, jupânilor, ca 
să spun aşa! 

Fluierând fals, se făcu nevăzut şi continuă să taie. O clipă mai 


târziu, scoase un strigăt triumfător şi frânghia de siguranţă a lui 
Locke se prăvăli peste marginea stâncii. Locke îşi feri faţa, când 
funia alunecă pe lângă el; în curând, atârna în aer, agăţat de 
brâu, cu capătul destrămat al frânghiei mult deasupra 
pământului ca să se simtă în siguranţă. 

— La naiba, zise Locke. În regulă, Jean. Uite cum facem. Acum 
urmează să-mi taie frânghia principală. Hai să ne apucăm de 
braţe. Eu o să îmi dau drumul pe frânghia ta principală, o să leg 
ce-a mai rămas dintr-a mea de capăt şi astfel o să ajungem la 
vreo şase metri de pământ. Dacă pot să-mi înnod şi frânghia de 
siguranţă de celelalte două, cred că putem ajunge până jos. 

— Depinde cât de iute taie nemernicul ăla. Crezi că poţi face 
nodurile destul de repede? 

— Cred că nu am de ales. Oricum, simt că mâinile mele sunt 
în stare. Chiar dacă nu apuc să leg decât prima frânghie, oricum 
e mai bine să cazi de la şase metri decât de la douăzeci şi cinci. 

În acel moment, din văzduh se auzi un tunet înfundat. Locke 
şi Jean îşi ridicară privirea la timp pentru a simţi pe chipuri primii 
stropi de ploaie. 

— Poate că situaţia ar fi fost teribil de amuzantă dacă nu am fi 
fost noi cei agăţaţi de funiile astea, făcu Locke. 

— Pe moment, cred că mi-aş încerca norocul cu porumbeii tăi, 
dacă aş putea, zise Jean. La naiba, îmi pare rău că am lăsat 
Surorile Nărăvaşe acolo sus, Locke. 

— În numele Venaporthei, de ce naiba le-ai fi adus cu tine jos? 
Nu ai de ce să-ţi ceri scuze. 

— Deşi ar fi ceva ce aş putea încerca. Ai vreun pumnal la 
îndemână? 

— Da, dar este în bocanc. Ploaia începuse să cadă destul de 
puternic deja, udându-le leoarcă tunicile şi frânghiile. Hainele lor 
subţiri şi vântul tăios făcea ca vremea să pară mai rece decât 
era în realitate. Dar tu? 

— Eu îl am pe al meu chiar aici. Locke văzu o sclipire de metal 
strălucitor în mâna dreaptă a lui Jean. Al tău e bun pentru 
azvârnlit? 

— Nu, la naiba! Îmi pare rău. 

— Nu-ţi face griji. Ţine-l ca rezervă, atunci. Şi roagă-te să iasă. 

Jean îşi scoase mai întâi ochelarii şi îi îndesă în gulerul tunicii, 


apoi îşi ridică vocea. 

— Hei! lubăreţule de oi! Hai încoa' să-ţi spun o vorbă! 

— Credeam că nu mai avem ce vorbi, se auzi glasul 
bărbatului de dincolo de marginea stâncii. 

— Fără îndoială! Fac prinsoare că, după ce ai folosit atât de 
multe cuvinte într-un timp atât de scurt, îţi simţi creierul ca o 
lămâie stoarsă! N-ai mai fi în stare să găseşti pământul, dacă te- 
aş azvârli pe fereastră! Mă asculţi? Ar trebui să îţi scoţi opincile 
şi nădragii ca să numeri până la douăzeci şi unu! Ar trebui să îţi 
ridici privirea ca să vezi partea de dedesubt a unui rahat de 
gândac! 

— Te ajută să zbieri la mine aşa? Credeam că o să vă rugaţi la 
nevolnicul ăla de al Treisprezecelea, da' ce ştiu eu? Eu nu sunt 
unul dintre voi, ăştia şmecheri, fe/antozzeri verrari sau ce-oţi 
mai fi, nu? 

— Vrei să ştii de ce nu artrebui să ne omori? Vrei să ştii de ce 
nu ar trebui să ne laşi să ne zdrobim de pământ? Jean răcni din 
toţi rărunchii, în timp ce se sprijinea mai bine cu picioarele de 
peretele stâncii şi îşi ducea braţul drept cât mai în spate. 
Deasupra lor răsună încă un tunet. Vezi asta, dobitocule? Vezi 
ce am în mâini? Ceva ce-o să vezi numai o dată în viaţă! Ceva 
ce n-o să uiţi cât vei trăi! 

Câteva secunde mai târziu, capul şi trunchiul bărbatului se 
iţiră peste marginea stâncii. Jean lăsă să-i scape un strigăt, când 
îşi azvârli cuțitul cu toată puterea. Strigătul se preschimbă într- 
un chiot de izbândă, când văzu cum silueta înceţoşată a armei îl 
izbeşte pe călăul lor în plină faţă... numai ca să revină la un 
muget frustrat când cuțitul ricoşă şi se prăbuşi prin văzduh. ÎI 
izbise cu mânerul. 

— Ploaie afurisită! răcni Jean. 

Măcar, acum, tâlharul se zvârcolea de durere. Acesta gemu şi 
se apucă de faţă, aplecându-se înainte. Oare îl pocnise în ochi? 
Jean aşa nădăjduia, din toată inima... poate că mai avea câteva 
secunde la dispoziţie pentru a încerca din nou. 

— Locke, dă-mi repede cuțitul tău! 

Locke se scotocea deja prin bocancul drept, când omul îşi 
pierdu echilibrul şi se prăvăli peste marginea stâncii, cu un țipăt. 
O clipă mai târziu, se apucă cu mâna de frânghia principală a lui 


Locke şi căzu drept în cârligul de la brâul lui Locke, unde 
frânghia intra în coborâtorul de fier prins la centura acestuia. 
Impactul îi îndepărtă picioarele lui Locke de lângă peretele 
stâncii, îl făcu să-şi piardă răsuflarea şi, pentru o clipă, cei doi 
oameni se aflară în cădere liberă, dând din mâini şi din picioare 
şi ţipând, fără a mai pune presiunea necesară asupra frânghiei 
din coborâtor. 

Sforţându-se la maximum, Locke îşi încolăci mâna stângă în 
jurul capătului liber al frânghiei şi trase puternic de ea, punând 
suficientă presiune pe funie pentru a-i opri din cădere. Se izbiră 
împreună de peretele stâncii, tâlharul suportând greul impactul, 
şi rămaseră atârnaţi acolo, într-o amestecătură de picioare 
agitate, în timp ce Locke se lupta să-şi recapete răsuflarea şi să- 
şi dea seama ce se petrece. Tâlharul zvârlea din picioare şi ţipa. 

— Opreşte-te, imbecilul naibii! Păreau a fi căzut vreo cinci 
metri; Jean alunecă iute lângă ei, ateriza pe stâncă şi întinse o 
mână ca să-l apuce de păr pe tâlhar. Când gluga îi fu dată pe 
spate, Locke putu să vadă că individul era încărunţit ca un ogar 
înfometat, că avea vreo patruzeci de ani, părul lung şi slinos şi o 
barbă sură şi rară, precum smocurile de iarbă de pe marginea 
stâncii. Ochiul său stâng era umflat şi închis. Nu mai da, 
tâmpitule! Nu te mai zbate! 

— O, în numele zeilor, nu mă lăsaţi să cad, vă implor! Nu mă 
omorâţi, domnule, vă implor! 

— Şi de ce nu, mă rog? Locke gemu, îşi înfipse călcâiele în 
peretele stâncii şi izbuti să-şi atingă cizma dreaptă cu mâna 
dreaptă. O clipă mai târziu, ţinea stiletul la beregata tâlharului, 
iar zvârcolirea panicată a omului se preschimbase într-un 
tremurat de spaimă. i 

— Vezi ăsta? şuieră Locke. Tâlharul încuviinţă. Asta e un cuțit. 
Acolo de unde eşti tu au aşa ceva? Omul dădu iar din cap, în 
semn că da. Deci ştii că aş putea să-l înfig în tine chiar acum şi 
să îţi dau drumul, nu-i aşa? 

— Vă rog, vă rog, nu... 

— Taci şi ascultă-mă. Frânghia asta de care atârnăm noi 
acum. Singura, unica, făr' de pereche! Nu cumva asta e frânghia 
pe care o tăiai tu, acolo sus? 

Omul dădu din cap cu înfrigurare, cu ochii măriţi de spaimă. 


— Vai, minunat! Ei bine, dacă şocul căderii tale nu a rupt-o, 
probabil că suntem în siguranţă pentru o bucată de vreme. 
Undeva, deasupra creştetelor lor se iţi o străfulgerare albă şi 
tunetul dudui mai puternic decât înainte. Deşi am dus-o eu şi 
mult mai bine de-atât. Aşa că nu mai da din picioare. Nu te mai 
zvârcoli. Nu te mai zbate şi nu face nimic prostesc. Ai priceput? 

— O, nu, domnule, vă rog... 

— Mai taci odată! 

— Lo... ăă, Leocanto, interveni Jean. Cred că tipul ăsta ar 
merita să ia nişte lecţii de zbor. 

— Şi eu cred la fel, făcu Locke, însă hotii prosperă, nu, 
Jerome? Ajută-mă să-l caţăr pe ticălosul ăsta nesăbuit acolo sus, 
cumva. 

— O, vă mulţumesc, vă... 

— Ştii de ce fac asta, măscărici fără minte din codru ce eşti? 

— Nu, dar eu... 

— Tacă-ţi fleanca! Cum te numeşti? 

— Trav! 

— Trav şi mai cum? 

— Nu am avut niciodată un alt nume, domnule. Trav din Vo 
Sarmara, şi-atât. 

— Şi eşti hoţ? Tâlhar la drumul mare? 

— Da, da, întocmai. 

— Nimic altceva? Vreo meserie cinstită? 

— Aă, nu de ceva timp încoace... 

— Bine. |Inseamnă că suntem fârtaţi, cumva. Uite ce e, 
prietenul meu puturos, trebuie să înţelegi că există un al 
Treisprezecelea. El are un ordin preoţesc, iar eu sunt unul dintre 
preoţii săi, ai priceput? 

— Dacă spuneţi dumneavoastră... 

— Nu, taci din gură. Nu vreau să îmi dai dreptate; vreau să îţi 
foloseşti ghinda aia pe care o ai în loc de creier, până nu vine 
vreo veveriţă să ţi-o ia. Am un tăiş la beregata ta, suntem la 
peste douăzeci de metri înălţime, plouă cu găleata şi tu doar ce- 
ai încercat să mă omori. S-ar cuveni să îţi crestez un zâmbet de 
la o ureche la cealaltă şi să-ţi dau drumul în gol. Nu crezi? 

— Probabil, domnule, dar, în numele zeilor, îmi cer iertare... 

— Taci, blegule. Deci recunoşti că trebuie să am un motiv al 


naibii de serios ca să nu-mi fac pe plac şi să te omor? 

— Eu, ăă, cred că da! 

— Sunt preot al Paznicului Strâmb, cum ţi-am zis. Am jurat 
credinţă şi mi-am oferit serviciile zeului care îi guvernează pe 
cei ca noi. Nu cred că ar fi prea înţelept să-l scuipi în faţă pe zeul 
care îţi poartă de grijă, nu-i aşa? Mai ales dacă ţin cont de faptul 
că nu sunt prea sigur că m-am purtat cum trebuie faţă de El în 
ultima vreme. 

— Âă... 

— Ar trebui să te omor. În schimb, o să încerc să îţi salvez 
viaţa. Tot ce-ţi cer este să cugeţi la asta. Ţi se mai pare că sunt 
eretic acum? 

— Aă... 0, pe toţi zeii, domnule, nu am mintea limpede... 

— Nimic neobişnuit în privinţa asta, pun rămăşag. Ţine minte 
ce ţi-am spus. Nu te zbate, nu da din picioare, nu ţipa. Şi dacă 
încerci să opui rezistenţă, câtuşi de puţin, s-a zis cu înţelegerea 
noastră. Prinde-te cu braţele de pieptul meu şi taci din gură. Mai 
avem mult până să ajungem în siguranţă. 


2 


La îndemnul lui Locke, Jean urcă primul, pas cu pas pe 
suprafaţa alunecoasă a stâncii, cam la jumătate din viteza sa 
obişnuită. Odată ajuns în vârf, el îşi deznodă iute frânghia de 
siguranţă de la brâu şi le-o aruncă lui Locke şi speriatului său 
pasager. 

Apoi îşi scoase echipamentul şi îşi cobori frânghia principală 
de-a lungul peretelui stâncii, până ce ajunse lângă bărbaţii 
atârnaţi acolo. Evident, aceştia nu păreau să stea prea 
confortabil, însă, cu toate cele trei frânghii la îndemână, 
beneficiau măcar de mai multă siguranţă. 

Jean îşi găsi redingota pe pământ şi o îmbrăcă, bucuros să 
aibă un strat suplimentar care să-l acopere, chiar dacă aceasta 
era leoarcă, la fel ca el. Făcu o socoteală rapidă. Trav nu părea 
să fie un tip prea solid, iar Locke era zvelt... cu siguranţă, nu 
aveau mai mult de o sută douăzeci de kilograme la un loc. Jean 
ar fi putut ridica o asemenea greutate până la piept, poate chiar 
până deasupra capului. Dar pe ploaie şi când erau atâtea în joc? 


Apoi îi veni în minte trăsura, aflată la vreo patru sute de metri 
de ei, în pădure. Un cal ar fi fost mult mai potrivit decât un om, 
oricât de voinic ar fi fost acesta, însă timpul necesar pentru a 
deshăma, linişti şi mâna un animal al cărui stăpân ciomăgit... 

— La naiba, făcu el şi se întoarse la marginea stâncii. 
Leocanto! 

— Tot aici, după cum cred că ai ghicit. 

— Puteţi să vă prindeţi strâns la curea una din frânghii? 

Se auzi o discuţie scurtă şi mormăită între Locke şi Trav. 

— Ne descurcăm noi, răcni Locke. Ce-ai de gând? 

— Pune-l pe dobitocul ăla se se ţină bine de tine. Lipiţi-vă cu 
mâinile şi picioarele de stâncă, după ce vă legaţi de una din 
frânghii. O să încep să vă trag sus cu toată puterea, însă nu ar 
strica să mă ajutaţi şi voi un pic. 

— Bine. Ai auzit ce-a spus omul, Trav. Hai să facem un nod. Ai 
grijă unde pui mâna. 

Când Locke îşi ridică privirea şi îi făcu semn lui Jean că totul e 
gata, acesta dădu din cap. Noua frânghie încropită era fosta 
funie de siguranţă a lui Jean; vlăjganul apucă capătul ei chiar în 
faţa colacului de funie întins pe pământul jilav şi se încruntă. 

Noroiul de sub picioare avea să facă lucrurile şi mai 
interesante decât erau deja, numai că nu avea încotro. Făcu o 
buclă, păşi în ea şi o lăsă să i se înfăşoare strâns la mijloc, apoi 
se lăsă pe spate, se îndepărtă de stâncă, ţinând cu o mână 
frânghia din faţa sa şi cu cealaltă fiind la spate, şi îşi drese 
glasul: 

— V-aţi plictisit să staţi atârnaţi acolo sau vreţi să vă mai las 
câteva minute? 

— Jerome, dacă mai trebuie să-l îmbrăţişez pe Trav ăsta încă 
o secundă, o să... 

— Căţăraţi-vă, atunci! Jean se înfipse bine în călcâie, se lăsă şi 
mai mult pe spate şi începu să se opintească. La naiba, era un 
bărbat puternic, neobişnuit de vânjos, dar de ce trebuia să 
apară momente de-astea, care să-i aducă aminte că ar putea fi 
şi mai vânjos? Se lenevise; nu exista altă explicaţie. Trebuia să 
găsească nişte lăzi, să le umple cu pietre şi să le ridice de 
câteva zeci de ori pe zi, cum obişnuia să facă în tinereţe... La 
naiba, oare frânghia aia avea de gând să se mişte odată? În 


sfârşit. În cele din urmă, după un răstimp îndelungat şi 
stingheritor de opintire în ploaie, fără rezultat, Jean făcu un pas 
mic înapoi. Şi apoi altul... şi altul. Cu greu, simțind cum muşchii 
coapselor i se încing treptat, izbuti să facă treaba unui cal de 
tracţiune, săpând brazde adânci în noroiul cenuşiu şi nisipos. Şi, 
într-un sfârşit, o pereche de mâini se ivi la marginea stâncii şi, 
într-un şuvoi de ţipete şi blesteme, Trav se săltă deasupra şi se 
rostogoli pe spate, gâfâind. Greutatea care îl apăsa pe Jean se 
micşoră deodată; menţinu acelaşi nivel de efort şi, o clipă mai 
târziu, Locke se iţi şi el. Se ridică în picioare, se duse lângă Trav 
şi începu să-l lovească pe aşa-zisul tâlhar în burtă. 

— Neghiob nenorocit! Dintre toţi proştii şi blestemaţii... Cât de 
greu ţi-ar fi fost să spui: „O să vă cobor o frânghie, legaţi-vă 
pungile cu bani de ea şi trimiteţi-le înapoi sus sau nu vă las să 
urcați”? Nu le zici victimelor că o să le omori oricum! Încerci să 
fii rezonabil la început şi, când pui mâna pe bani, o iei la 
sănătoasa! 

— O... au! Pe toţi zeii, vă rog... Au! Aţi spus că... nu O să mă 
omorâţi! 

— Nici nu am de gând. Nu vreau să te omor, cretin cu creier 
de varză ce eşti; vreau doar să te pocnesc până mă plictisesc! 

— Au! Aaaaa! Vă rog! Aaaaauuu! 

— Trebuie să recunosc că încă mă distrez. 

— Aiiii! Au! 

— Încă mă simt bine. 

— Uuuff! Ah! 

Locke încetă să-l mai pocnească pe nefericitul verrari, îşi 
desfăcu centura de la echipament şi o lăsă să cadă în noroi. 
Jean, cu răsuflarea întretăiată, veni lângă el şi îi dădu haina udă 
leoarcă. 

— Mulţumesc, Jerome. Acum, că avea din nou haina pe el, 
chiar dacă aceasta era udă, Locke păru să-şi recapete 
demnitatea, măcar parţial. Cât despre tine... Trav. Trav din Vo 
Sarmara, ai zis? 

— Da! O, vă rog, nu mă mai loviți! 

— Ascultă aici, Trav! Uite cum o să facem. În primul rând, nu 
spui nimănui ce s-a întâmplat. În al doilea rând, nu te apropii în 
ruptul capului de Tal Verrar. Ai priceput? 


— Nici nu aveam de gând, domnule. 

— Bine. Uite. Locke întinse mâna până în cizma sa stângă şi 
scoase de-acolo o punguţă. O azvârli lângă Trav, iar aceasta 
ateriză cu un zornăit înfundat. Ar trebui să fie vreo zece volani 
înăuntru. O sumă frumuşică de arginţi. Şi poţi... stai puţin, eşti 
sigur că vizitiul nostru este încă în viaţă? 

— A, da, pe toţi zeii! Adevărul adevărat, dom’ Leocanto, e că 
respira şi gemea după ce l-am pocnit, pe cinstea mea. 

— Cu atât mai bine pentru tine, atunci. Poţi lua argintul din 
punga aia. După ce plecăm, poţi să te întorci şi să iei ce o să 
lăsăm în urmă. Jiletca mea şi o parte din funie, în primul rând. Şi 
ascultă-mă cu mare atenţie. Azi ţi-am salvat viaţa, când aş fi 
putut să te omor cât ai clipi. Am dreptate sau ba? 

— Da, da, aşa aţi făcut, iar eu vă sunt foarte... 

— Da, taci acum. Într-o bună zi, Trav din Vo Sarmara, s-ar 
putea să ajung iarăşi pe meleagurile astea şi s-ar putea să am 
nevoie de ceva. Informaţii. O călăuză. O gardă de corp. 
Nădăjduiesc din tot sufletul şi cu ajutorul Celor Treisprezece să 
nu fiu nevoit să apelez la tine, dar, dacă te va căuta cineva 
vreodată şi îţi va şopti numele Leocanto Kosta, să nu stai pe 
gânduri, ai auzit? 

— Da! 

— Juri în faţa zeilor? 

— Cu mâna pe buze şi pe inimă, în faţa zeilor, altminteri să 
cad mort şi să mă judece Doamna Îndelungatei Tăceri pe 
balanţa ei. 

— Acceptabil. Să nu uiţi. Şi-acum, dispari încotro pofteşti, 
atâta vreme cât nu te-apropii de trăsura noastră. 

Jean şi Locke îl priviră cum fugea mâncând pământul, până 
când silueta sa acoperită de mantie dispăru dincolo de perdelele 
cenuşii şi mişcătoare ale ploii torențiale. 

— Ei bine, zise Jean, cred că ne-a ajuns antrenamentul pe ziua 
de azi, nu eşti de acord? 

— Ba cum să nu. Lovitura de la Turnul Păcatului o să fie floare 
la ureche pe lângă ce-am păţit azi. Ce-ai spune dacă am lua cele 
două funii şi ne-am întoarce la trăsură? Lasă-l pe Trav să-şi 
petreacă restul după-amiezii desfăcând noduri. 

— Un plan minunat. Jean îşi verifică Surorile Nărăvaşe, 


recuperate de la marginea stâncii, şi le mângâie gelos tăişurile, 
înainte de a le strecura într-unul din buzunarele hainei. Gata, 
scumpelor. Dobitocul ăla v-a cam tocit un pic, dar o să vă ascut 
eu, cât ai zice peşte. 

— Nu-mi vine să cred, făcu Locke. A fost cât pe ce să ne 
omoare un nerod de ţăran bătut în cap. Dacă stau să mă 
gândesc mai bine, cred că-i prima oară de când am plecat din 
Vel Virazzo când cineva a încercat să ne omoare. 

— Intr-adevăr. Optsprezece luni? Jean îşi puse pe umăr un 
colac de frânghie udă şi i-l dădu lui Locke pe celălalt. Împreună, 
se întoarseră şi începură să-şi târască picioarele prin pădure. E 
plăcut să ştii că unele lucruri nu se schimbă niciodată, nu-i aşa? 


CAPITOLUL ŞASE 


Balanța comercială 


1 


— E limpede că persoana care i-a trimis pe asasinii ăia acolo 
ştia că ne întoarcem în Savrola pe drumul acela, zise Locke. 

— Ceea ce nu înseamnă mare lucru; am folosit deseori 
docurile. Putea să ne vadă oricine şi să-i trimită să ne 
pândească acolo. Jean sorbi din cafea şi îşi trecu agale o mână 
peste coperta de piele bătucită a cărţuliei pe care o adusese la 
micul dejun. Chiar şi câteva nopţi la rând. Nu ai nevoie de 
cunoştinţe sau de resurse speciale ca să faci aşa ceva. 

Arcada Aurită era şi mai liniştită decât de obicei, la cel de-al 
şaptelea ceas al dimineţii, în Ziua Tronului. Cei mai mulţi cheflii 
şi muşterii care îşi făceau veacul pe-acolo pierdeau nopţile la 
Treptele de Aur şi nu aveau să se trezească decât mult mai 
târziu. Printr-o înţelegere negrăită, micul dejun ales de Locke şi 
de Jean în această dimineaţă era tocmai bun pentru un ronţăit 
nervos: file rece de carne de rechin marinată cu lămâie, pâine 
neagră cu unt, un soi de peşte maroniu copt în suc de portocale 
şi cafea... cea mai mare ulcică pe care o găsise ospătarul. Cei 
doi hoţi aveau încă probleme în a-şi regla programul proaspăt 
dat peste cap. 

— Asta dacă nu cumva Magii-Juruiţi nu ar fi spus şi altcuiva că 
suntem în Tal Verrar, făcu Locke. Poate chiar oferindu-şi 
ajutorul. 

— Dacă Magii-Juruiţi i-ar fi ajutat pe cei doi de pe docuri, chiar 
crezi că am fi supravieţuit? Să fim serioşi! Ştiam bine amândoi 
că o să ne vâneze pentru ce i-am făcut Şoimarului şi, dacă voiau 
să ne omoare pur şi simplu, acum eram oale şi ulcele. Stragos 
are dreptate în privinţa asta... pesemne că vor să se joace cu 
noi. Aşa că rămân la părerea că mai e cineva ofensat, în vreun 
fel, de Kosta şi de Ferra. Ceea ce înseamnă că Durenna, 
Corvaleur şi Lordul Landreval sunt suspecţii principali. 


— Landreval a plecat de luni bune. 

— Asta nu înseamnă că nu trebuie să-l luăm în calcul. 
Fermecătoarele doamne, atunci. 

— Doar că... cred că ne-ar fi atacat chiar ele... Durenna este 
renumită în mânuirea spadei, iar Corvaleur a fost şi ea implicată 
în câteva dueluri la viaţa ei, din ce-am auzit. Poate că şi-ar fi 
angajat şi nişte ajutoare, dar sunt genul de oameni care nu stau 
deoparte. 

— Am escrocat pe cineva important la Alianţele oarbe? Sau la 
vreun alt joc pe care l-am disputat ca să ajungem aici? Am 
călcat pe bătăturile cuiva? Am tras un vânt prea tare? 

— Nu pot să cred că ne-ar fi scăpat din vedere cineva 
îndeajuns de nemulţumit ca să angajeze asasini. Nimănui nu-i 
place să piardă la cărţi, fireşte, dar ţi-a rămas în minte cineva 
care chiar nu ştie să piardă? 

Jean se încruntă şi sorbi din cafea. 

— Până nu aflăm mai multe, speculaţiile astea nu-şi au rostul. 
Toţi oamenii din oraşul ăsta sunt suspecți. La naiba, toţi oamenii 
din lume, dacă stai să te gândeşti. 

— Deci, ca s-o spunem pe-a dreaptă, tot ce ştim cu adevărat 
este că, oricine ar fi, ne vrea morţi. Nu se mulţumeşte să ne 
bage frica în sân, nici să ne ia pe sus, pentru o mică discuţie. 
Pur şi simplu morţi. Dacă ar fi să pornim de la premisa asta, 
poate că am găsi câteva... 

Locke se opri brusc când o văzu pe chelneriţa lor care se 
apropia de separeul unde se aflau... apoi o privi cu mai mare 
băgare de seama şi văzu că nu era nicidecum chelneriţa lor. 
Femeia cu şorţ de piele şi bonetă roşie era Merrain. 

— A, făcu Jean. A sosit timpul să plătim nota. 

Merrain încuviinţă şi îi dădu lui Locke o tăbliță de lemn cu 
două bucățele de hârtie prinse de ea. Una din ele era, într- 
adevăr, nota de plată; pe cealaltă se afla, cu un scris grațios, un 
singur rând: 

„Vă amintiţi primul loc în care v-am dus în noaptea în care ne- 
am întâlnit? Nu pierdeţi nici o clipă”. 

— Ei bine, zise Locke, dându-i răvaşul lui Jean, ne-ar face 
plăcere să mai zăbovim, dar calitatea serviciilor a început să 
lase de dorit. Nu te aştepta să primeşti bacşiş. Numără gologanii 


pe tăbliţa de lemn, apoi se ridică în picioare. Tot acolo, Jerome. 

Merrain luă tăbliţa şi banii, făcu o plecăciune şi dispăru în 
direcţia bucătăriei. 

— Sper să nu se supere din cauza bacşişului, spuse Jean, când 
ajunseră în stradă. Locke se uită împrejur şi băgă de seamă că 
Jean face la fel. Faptul că simţea greutatea stiletelor de oţel din 
mâneci îl mai liniştea un pic şi nu avea nici o îndoială că Jean 
era gata să scoată Surorile Nărăvaşe dintr-o singură mişcare a 
încheieturii. 

— Pe toţi zeii, bombăni Locke. Ar trebui să fim în pat, dormind 
duşi cât e ziua de lungă. Am mai fost vreodată atât de puțin 
stăpâni pe situaţie, cum suntem acum? Nu putem fugi de 
arhonte şi de otrava lui, ceea ce înseamnă că nu putem renunţa 
pur şi simplu la afacerea de la Turnul Păcatului. Zeii ne sunt 
martori că nici măcar nu îi putem vedea pe Magii-Juruiţi dându- 
ne târcoale, şi acum, colac peste pupăză, ne-am trezit şi cu 
asasini plătiţi pe urme. Ştii ceva? Aş pune prinsoare că, între 
oamenii care ne urmăresc şi cei care ne vânează, am ajuns 
principala sursă de locuri de muncă din oraşul ăsta. Intreaga 
economie a Tal Verrar-ului se bazează acum pe Părțuirea 
noastră. 

Ajunseră iute, chiar dacă agitaţi, la răspântia de la nord de 
Arcada Aurită. Căruţele zăngăneau pe caldarâm, iar oamenii se 
îndreptau spre slujbele lor. În ceea ce-i privea, se gândi Locke, 
Savrola era cel mai liniştit şi mai bine păzit cartier din oraş, un 
loc în care ordinea nu era tulburată decât rareori de câte-un 
străin beat. 

Locke şi Jean făcură stânga la intersecţie, apoi se apropiară 
de uşa primei prăvălii părăsite din dreapta. In timp ce Jean 
măsura cu privirea strada din spatele lor, Locke se duse la uşă şi 
ciocăni puternic, de trei ori. Uşa se deschise de îndată şi un 
tânăr vânjos, într-o haină din piele cafenie, le făcu semn să 
intre. 

— Nu vă apropiaţi de fereastră, le spuse el, după ce trase uşa 
şi o ferecă. 

Fereastra era acoperită de perdele din pânză bine trase, însă 
Locke nu avea de gând să se joace cu focul. Singura lumină din 
odaie venea de la răsăritul soarelui, un rozaliu plăcut filtrat de 


perdele, îngăduindu-i lui Locke să vadă două perechi de bărbaţi 
care aşteptau în partea din spate a prăvăliei. Fiecare pereche 
consta dintr-un bărbat voinic şi lat în umeri şi un altul mai 
mărunt, şi toţi cei patru străini purtau mantii cenuşii identice şi 
pălării cu boruri largi, tot cenușii. 

— Îmbrăcaţi-vă, le zise omul în haină de piele, arătându-le un 
morman de haine de pe o măsuţă. 

În scurt timp, Locke şi Jean purtau şi ei un rând de straie şi 
pălării cenuşii. 

— Noua modă de vară în Tal Verrar? făcu Locke. 

— O mică diversiune pentru oricine ar încerca să vă 
urmărească, explică bărbatul. Pocni din degete şi una din 
perechile de străini în veşminte cenuşii se postă în faţa uşii. les 
eu primul. Voi treceţi în spatele celor doi, ieşiţi după ei şi intraţi 
în cea de-a treia trăsură. Aţi înţeles? 

— Ce tră... dădu Locke să spună, dar se opri când auzi 
zgomot de copite şi de roţi chiar dincolo de uşă. 

Umbre trecură prin faţa ferestrei şi, după câteva clipe, 
bărbatul în haină cafenie trase zăvorul de la uşă. 

— A treia trăsură. Nu pierdeţi vremea, rosti el fără să se mai 
întoarcă spre ei, apoi dădu uşa la perete şi ieşi în stradă. 

La colţul străzii, chiar în faţa prăvăliei părăsite, se vedeau trei 
trăsuri identice. Toate trei erau din lemn negru şi lăcuit, fără 
blazoane sau flamuri, toate aveau perdele groase trase la 
ferestre şi erau trase de câte doi cai negri. Până şi vizitiii 
semănau un pic între ei şi purtau aceleaşi uniforme roşietice, pe 
sub mantale de piele. 

Primii doi străini înveşmântaţi în cenuşiu ieşiră pe uşă şi se 
grăbiră la prima trăsură. Locke şi Jean ieşiră din prăvălia 
părăsită o clipă mai târziu, grăbindu-se spre ultima trăsură. 
Locke văzu cu coada ochiului cum ultima echipă de străini 
înveşmântaţi în cenuşiu aproape că fugiră la uşa trăsurii din 
mijloc. Jean apăsă clanţa de la uşa trăsurii, o deschise pentru 
Locke şi se năpusti înăuntru după el. 

— Bine aţi venit la bord, domnilor! Merrain stătea confortabil 
în colţul din dreapta al cuşetei, dar nu mai purta haine de 
chelneriţă. Acum era îmbrăcată pentru o zi de călărie, cu cizme, 
pantaloni negri, o cămaşă roşie de mătase şi o vestă de piele. 


Locke şi Jean se aşezară unul lângă celălalt, pe locul din faţa ei. 
După ce Jean trânti uşa, rămaseră în semiîntuneric şi trăsura se 
urni din loc. 

— Unde naiba mergem? 

Locke începu să-şi dea jos mantia cenușie în timp ce vorbea: 

— Nu-ţi da jos mantia, jupâne Kosta. O să ai nevoie de ea 
când ieşim din nou la lumină. Mai întâi, o să facem cu toţii un 
mic tur al Savrolei, apoi o să ne despărţim... o trăsură o să 
meargă la Treptele de Aur, una în capătul de miazănoapte al 
Marii Galerii, iar noi vom merge la docuri, de unde o să luăm o 
barcă. j 

— O barcă? Incotro? 

— Aveţi răbdare. Aşezaţi-vă comod şi savurați călătoria. 

Ceea ce se dovedi cam greu, în cuşeta încinsă şi micuță. 
Locke simţi cum i se scurge sudoarea pe frunte, aşa că îşi 
scoase pălăria morocănos şi o lăsă în poală. El şi Jean încercară 
să o bombardeze pe Merrain cu întrebări, dar ea nu le răspunse 
decât prin mormăieli neutre, până când se lăsară păgubaşi. 
Minutele treceau greu. Locke simţi cum trăsura face câteva 
curbe, apoi coboară pe câteva pante... cel mai probabil, rampele 
care duceau de la înălțimile pe care se afla Savrola până la 
docurile de la nivelul mării. 

XXX 

— Aproape că am ajuns, rosti Merrain, după ce mai petrecură 
câteva minute de tăcere stingheră, în hurducăitul trăsurii. 
Puneţi-vă pălăriile pe cap. Când se opreşte trăsura, mergeţi 
direct la barcă. Urcaţi-vă în partea din spate şi, pentru numele 
zeilor, băgaţi capul la cutie dacă vedeţi ceva primejdios. 

Intocmai cum le zisese, trăsura se opri câteva clipe mai târziu. 
Locke îşi trase bine pălăria pe cap, orbecăi după clanţă şi îşi miji 
ochii când ieşiră în lumina strălucitoare a dimineţii. 

— Afară, spuse Merrain. Nu pierdeţi vremea. 

Se aflau în docurile interioare, în cel mai nord-estic capăt al 
Savrolei, cu un perete abrupt de Sticlă-străveche neagră în 
spatele lor şi cu câteva zeci de corăbii ancorate pe apa 
sclipitoare şi agitată din faţa lor. O barcă era legată la cel mai 
apropiat chei, o şalupă lucioasă de vreo doisprezece metri 
lungime, cu o galerie ridicată şi închisă la pupă. Două rânduri de 


văslaşi, câte cinci în fiecare parte, ocupau cam tot spaţiul din 
ambarcaţiune. 

Locke sări din trăsură şi se îndreptă spre barcă, trecând pe 
lângă nişte oameni foarte vigilenţi, înveşmântaţi în mantii la fel 
de groase ca a sa, cât se poate de nepotrivite pentru vremea de 
afară. Stăteau în poziţie de drepţi, nu tolăniţi, iar Locke prinse 
cu coada ochiului scânteierea unui mâner de sabie de-abia 
ascuns sub o mantie. 

Aproape că o luă la goană pe rampa subţire întinsă până la 
barcă, sări în aceasta şi se aruncă pe banca din capătul galeriei 
pentru pasageri. 

Din fericire, galeria era închisă doar pe trei laturi; era mult 
mai plăcut să vezi încotro mergi decât să călătoreşti închis într-o 
cuşca întunecată. Jean i se alătură de îndată, însă Merrain se 
întoarse spre dreapta, îşi făcu loc printre vâslaşi şi se aşeză la 
cârma bărcii. 

Oştenii de pe doc traseră iute rampa, dezlegară barca şi o 
împinseră de la mal cu picioarele. 

— Trageţi, porunci Merrain şi văslaşii intrară în acţiune. 

În curând, barca scârţâia în ritmul lor constant şi tăia micile 
valuri din port. 

Locke profită de ocazie pentru a-i studia mai îndeaproape pe 
bărbaţii şi femeile care trăgeau la rame... erau vânjoşi cu toţii, 
aveau părul tuns scurt şi cei mai mulţi dintre ei aveau cicatrici 
evidente. Nici unul nu părea să aibă sub treizeci de ani. 
Veterani, probabil. Poate chiar Ochi fără măşti şi mantii. 

— Trebuie să recunosc: oamenii lui Stragos fac treabă bună, 
zise Jean. Apoi rosti cu glas tare: Hei! Merrain! Putem să ne dăm 
jos hainele astea caraghioase? 

Ea se întoarse cât să le facă semn că „da”, apoi îşi fixă 
privirea pe apele din port. Locke şi Jean se grăbiră să-şi dea jos 
pălăriile şi mantiile, pe care apoi le îngrămădiră la picioare. 

Călătoria pe apă dură cam douăzeci de minute, din câte îşi 
putu da seama Locke. Ar fi preferat să poată studia în voie 
portul, în toate direcţiile, însă chiar şi aşa, ceea ce putea vedea 
prin deschizătura galeriei era îndeajuns de relevant. Se 
îndreptară spre sud-vest - mai întâi, urmând curba docurilor 
interioare, trecând pe lângă Marea Galerie şi Paşii Aurii -, apoi 


cotiră spre miazăzi, lăsând largul mării în dreapta, şi porniră în 
viteză către o insulă uriaşă, în formă de semilună, aproape la fel 
de mare precum cea pe care era clădit Turnul Păcatului. 

Semiluna din sud-vestul Tal Verrar-ului nu era etajată. Mai 
degrabă semăna cu un povârniş neregulat, presărat cu câteva 
turnuri de piatră şi parapeţi. Cheiurile uriaşe de piatră şi docurile 
lungi de lemn din capătul său nord-vestic cuprindeau şi Bazinul 
de Argint, unde puteau fi aduse vasele comerciale pentru 
reparaţii sau renovări. Însă dincolo de asta, dincolo de siluetele 
galeoanelor vechi legănate de valuri, aşteptându-şi catargele 
sau pânzele noi, se întindeau nişte ziduri cenuşii şi înalte care 
alcătuiau golfuleţe închise. Meterezele acestor ziduri erau 
întrerupte ici şi colo de turnuri rotunde, în care se puteau 
întrezări formele întunecate ale catapultelor şi ale oştenilor 
aflaţi în patrulare. Prora bărcii lor se îndrepta către cel mai 
apropiat dintre aceste ţarcuri imense de piatră. 

— Să fiu al naibii! exclamă Jean. Cred că ne duc în Bazinul 
Navelor de Război. 


2 


Imensele ziduri de piatră ale golfului artificial aveau porţi de 
lemn. Când barca se apropie, de pe parapeţii de deasupra se 
auziră strigăte şi zornăitul unor lanţuri masive răsună pe piatră 
şi pe apă. În mijlocul porţii apăru o crăpătură, apoi cele două uşi 
se traseră încet înăuntru, lăsând în urmă un mic val. În timp ce 
barca trecea prin poartă, Locke încercă să estimeze mărimea 
lucrurilor pe care le vedea; deschizătura în sine avea probabil 
cam douăzeci-douăzeci şi cinci de metri lăţime, iar stâlpii uşilor 
păreau groşi cât trunchiul unui om obişnuit. 

Merrain le dădu câteva porunci vâslaşilor şi aceştia cârmiră cu 
grijă barca, acostând lin la un mic doc de lemn, unde îi aştepta 
un singur om. Vâslaşii aşezaseră barca în unghi, astfel încât 
capătul docului abia dacă atingea carena ambarcaţiunii între ei 
şi galeria pasagerilor. 

— Staţia dumneavoastră, domnilor, strigă Merrain. Mă tem că 
nu avem timp să mai legăm barca. Mişcaţi-vă iute, că altfel 
faceţi baie. 


— Sunteţi întruchiparea bunătăţii, doamnă, făcu Locke. Mi-a 
trecut orice urmă de părere de rău că nu v-am lăsat bacşiş. 

leşi din galerie şi se îndreptă la copastia din dreapta. Acolo 
străinul îl aştepta cu o mână întinsă, ca să-l ajute. Cu ajutorul 
omului, Locke sări destul de uşor pe doc şi, împreună, îl traseră 
şi pe Jean. 

Văslaşii lui Merrain începură de îndată să întoarcă barca; 
Locke privi cum şalupa se răsuceşte, cu faţa spre poartă, şi apoi 
face cale întoarsă în mare grabă. Lanţurile zornăiră din nou şi 
apa se văluri când porţile se închiseră. Locke îşi ridică privirea şi 
văzu că echipe de oameni învârteau nişte cabestane imense, 
câte unul în fiecare parte a uşilor de la golf. 

— Bun venit, zise omul care îi ajutase să coboare din barcă. 
Bun venit în cea mai nesăbuită aventură de care-am auzit 
vreodată, unde mai pui că trebuie să şi particip la ea. Nu-mi pot 
închipui cu cine v-aţi pus rău de aţi primit o asemenea misiune 
sinucigaşă, domnilor! 

Bărbatul avea între cincizeci şi şaizeci de ani; pieptul îi era 
zdravăn ca un butuc, iar burta îi atârna peste curea, de parcă ar 
fi ascuns un sac de grâu sub cămaşă. Insă avea gâtul şi braţele 
vânoase, aproape uscăţive, străbătute de vene proeminente şi 
de cicatricele unei vieţi tumultuoase. Avea o faţă rotundă, o 
barbă sură şi miţoasă şi o claie slinoasă de păr cărunt, ce îi 
cădea în valuri pe umeri. Ochii săi negri erau ascunşi printre 
riduri şi cute. 

— Ar fi fost o diversiune plăcută, dacă am fi ştiut că urmează 
să ajungem aici oricum, făcu Jean. Tu cine eşti? 

— Caldris mă cheamă, răspunse bătrânul. Comandant de vas 
fără vas. Voi trebuie să fiţi jupânii de Ferra şi Kosta. 

— Pesemne că da, zise Locke. 

— Haideţi să vă arăt ce-i pe-aici, spuse Caldris. Nu-i mult de 
văzut acum, dar o să vedeţi priveliştea asta mult timp de-acum 
înainte. 

Urcă pe un rând de trepte şubrede de la capătul docului, care 
dădeau într-o piaţetă de piatră care se înălța la un metru-doi 
deasupra apei. Întregul golf artificial, îşi dădu seama Locke, era 
un pătrat cu latura de vreo cincizeci de stânjeni. Acesta era 
închis în trei părţi, iar partea din spate era mărginită de 


povârnişul abrupt de sticlă al insulei. Din acel povârniş ieşeau 
câteva clădiri înălțate pe platforme; şoproane de depozitare, 
magazii de arme şi alte asemenea, presupuse el. 

Intinderea sclipitoare de apă de lângă piaţetă, acum separată 
de port prin porţile de lemn, era îndeajuns de mare cât să 
cuprindă câteva nave de război, aşa că Locke rămase surprins 
să vadă acolo o singură ambarcaţiune. O şalupă cu un singur 
catarg, puţin mai lungă de patru metri, se legăna încet la 
marginea piaţetei. 

— Un golf cam mare pentru o barcă atât de mică, rosti el. 

— Ha? Ei bine, neştiutorii au nevoie de un loc în care să-şi 
rişte viaţa fără să-i încurce pe alţii, măcar pentru o vreme, i-o 
întoarse Caldris. Ai în faţa ochilor marea noastră privată. Nu-i 
băga în seamă pe oştenii de pe metereze; nici ei n-o să ne bage 
în seamă. Decât dacă ne scufundăm. Ceea ce o să-i facă să 
râdă, probabil. 

— Şi ce crezi tu că facem noi aici, Caldris? îl întrebă Locke. 

— Am cam o lună la dispoziţie ca să vă transform din nişte 
neghiobi de uscat cu picioare drepte, nepricepuţi şi stângaci, în 
ceva care să aducă barem a ofiţeri de vas. Zeii îmi sunt martori, 
domnilor, când spun că o să sfârşim ţipând şi înecându-ne. 

— M-aş fi simţit jignit de lucrurile pe care tocmai le-ai zis, 
dacă nu aş fi ştiut că sunt întru totul adevărate, făcu Locke. l-am 
spus lui Stragos că nu ştim absolut nimic despre navigaţie. 

— Protectorul pare să ţină morţiş să vă trimită pe mare. 

— De când eşti în flota lui? îl întrebă Jean. 

— Sunt marinar de vreo patruzeci şi cinci de ani. Sunt în flota 
verrari dinainte să se instaureze arhonatul; am luptat în 
Războiul de O Mie de Zile, în războaiele împotriva Jerem-ului, în 
războiul împotriva Armadei din Vânturile-fantomă... Am văzut 
multe la viaţa mea, domnilor! Credeam că am pus totul cap la 
cap... am fost comandant pe corăbiile arhontelui douăzeci de 
ani. Leafă bună. Urma să primesc şi o casă sau cel puţin aşa 
credeam. Inainte de rahatul ăsta. Fără supărare. 

— Nu ne supărăm, zise Locke. Şi ai primit misiunea asta drept 
pedeapsă sau cum? 

— Bine zis pedeapsă, Kosta. Pedeapsă în toată regula. Numai 
că nu am greşit cu nimic ca să merit una ca asta. Arhontele m-a 


oferit drept voluntar. Să fiu al naibii, dar asta-i tot ce mi-a adus 
loialitatea mea. Asta şi un gât din vinul arhontelui, aşa că nu pot 
să refuz sau să dau bir cu fugiţii. Vin otrăvit. Otravă latentă. Vă 
duc pe mare, supraviețuiesc din toată tărăşenia asta şi îmi 
primesc antidotul. Poate şi casa, daca am noroc. 

— Arhontele ţi-a dat vin otrăvit? făcu Locke. 

— Păi, n-am ştiut că-i otrăvit, evident. Ce puteam să fac? Să 
nu-l beau? se răţoi Caldris. 

— Sigur că nu, spuse Locke. Suntem în aceeaşi situaţie cu 
tine, prietene. Doar că nouă ne-a dat cidru. Şi ne era al naibii de 
sete. 

— A, da? Caldris rămase cu gura căscată. Ha! Să fiu al naibii! 
Şi eu care credeam că sunt cel mai mare prost de pe Marea de 
Bronz. Eu care credeam că sunt cel mai netot, bătut în cap... 
nevolnic... ăă... 

Păru să observe uitătura pe care i-o aruncau Locke şi Jean, 
aşa că îşi drese glasul: 

— Vreau să zic, domnilor, că un necaz nu vine niciodată 
singur, aşa că bag de seamă că o să fim cu toţii foarte entuziaşti 
în această misiune pe viaţă şi pe moarte. 

— Aşa-i, încuviinţă Jean. la spune-ne: cum facem, mai exact? 

— Păi, mai întâi, cred că ar trebui să vorbim; iar apoi cred că 
întindem pânzele. Nu am decât câteva lucruri pe care să vi le 
spun înainte să ne lăsăm la mila zeilor, aşa că aţi face bine să 
căscaţi urechile. În primul rând, e nevoie de vreo cinci ani ca să 
faci dintr-un strapazan un marinar cât de cât acceptabil. Intre 
zece şi cincisprezece ani, ca să-l faci un ofiţer de vas rezonabil. 
Aşa că băgaţi bine la cap: eu n-o să fac din voi ofiţeri de vas 
rezonabili. O să fac doar nişte impostori. Vreau doar să nu vă fie 
jenă să vorbiţi de frânghii şi de pânză de faţă cu marinari 
adevăraţi, şi cam atât. Şi poate oi izbuti să fac asta într-o lună, 
deşi nu bag mâna în foc. Ca să vă puteţi preface că daţi ordine, 
în timp ce executaţi ordinele mele. Şi le executaţi bine. 

— De acord, făcu Locke. Cu cât de ocupi tu de mai multe, cu 
atât ne rămâne nouă mai puţin de făcut. 

— Vreau doar să mă asigur că nu vă va apuca eroismul sau că 
nu vă va intra în cap că aţi prins mersul lucrurilor şi că sunteţi în 
stare să schimbaţi pânze, diferenţe de pescaj sau cursul corabiei 


fără voia mea. Dacă faceţi asta, o să murim cu toţii, cât ai zice 
peşte. Sper că aţi priceput. 

— Nu că ne-am grăbi, interveni Jean, dar unde naiba este 
corabia asta pe care nu vom face niciodată nimic din toate 
astea? 

— Pe-aici pe undeva, răspunse Caldris. | se fac ultimele 
ajustări în alt golf, cât să rămână întreagă. Pentru moment, aia 
de-acolo e singura ambarcaţiune pe care aveţi ce căuta. Le 
arătă şalupa. Pe aia o să vă fac instrucţia. 

— Păi, ce-are a face bărcuţa aia cu o corabie adevărată? 

— Pe bărcuţa aia mi-am făcut şi eu instrucţia, Kosta. Bărcuţa 
aia este locul în care începe orice ofiţer adevărat de vas. Aşa 
deprinzi lucrurile de bază: carena, vântul şi apa. Dacă le înveţi 
pe o barcă, o să le ştii şi pe o corabie. Aşa că jos cu hainele, 
vestele şi toate straiele alea fandosite. Lăsaţi aici tot ce nu vreţi 
să se ude, că nu vă pot promite nimic. Şi cizmele. O să faceţi 
asta desculți. 

XXX 

După ce Locke şi Jean rămaseră doar în cămaşă şi pantaloni, 
Caldris îi duse până la un coş mare acoperit, lăsat pe pietrele de 
lângă şalupa andocată. Desfăcu apoi capacul, băgă mâna 
înăuntru şi scoase o pisicuţă vie. 

— Salutare, trebuinţă mică şi monstruoasă! 

— Miaaaaaauuuuu, răspunse trebuinţa mică şi monstruoasă. 

— Kosta. Caldris îndesă pisicuţa agitată în braţele lui Locke. Ai 
grijă de ea câteva minute. 

— Aă... de ce ţii un pisoi în coşul ăla? 

Pisicuţa, nemulțumită de braţele lui Locke, hotărî să îi 
cuprindă gâtul cu lăbuţele şi să-şi încerce ghearele pe el. 

— Când pleci pe mare, ai nevoie de două lucruri care să-ţi 
poarte noroc. In primul rând, te aşteaptă o soartă cruntă dacă 
pleci pe mare fără cel puţin o femeie ofiţer la bord. Asta-i legea 
Stăpânului Apelor ce Înşfacă. Porunca sa. Are o slăbiciune 
pentru fiicele uscatului; zdrobeşte orice corabie care pleacă la 
drum fără să aibă măcar una la bord. Unde mai pui că e şi de 
bun-simţ. Sunt ofiţeri foarte buni. Nu strălucesc ca marinari, dar 
sunt ofiţeri mai buni decât voi sau decât mine. Aşa le-au făcut 
zeii. In al doilea rând, e ghinion curat să întinzi pânzele fără 


pisici la bord. Nu numai că omoară şobolanii, dar mai sunt şi 
cele mai semeţe făpturi de pe uscat sau de pe mare. lono îi 
admiră pe micii nemernici. Dacă ai femei şi pisici pe corabie, o 
să ai tot norocul la care poţi spera. Bărcuţa noastră e destul de 
mică, aşa că o să ne descurcăm şi fără femei. Bărcile pescăreşti 
şi cele portuare se descurcă şi fără ele, aşa că staţi fără grijă. 
Insă cu voi doi la bord, să fiu eu al naibii dacă nu iau şi-o pisică. 
Un mâţo să fie de-ajuns pentru bărcuţa noastră. 

— Deci... trebuie să-i purtăm de grijă pisicuţei, în timp ce ne 
riscăm viaţa în larg? 

— Dacă e să aleg între voi şi ea, vă fac vânt peste bord, 
Kosta. Caldris chicoti. Dacă tu crezi că glumesc, n-ai decât să 
încerci. Dar stai liniştit; o să stea în coşul ăla acoperit. 

Asta păru să îi aducă aminte de coş. Băgă din nou mâna în el 
şi scoase o bucată de pâine şi un cuţit de argint. Locke văzu că 
pâinea avea mai multe semne pe ea, cam de mărimea botului 
micii făpturi care încerca să îi scape din braţe. Lui Caldris nu 
părea să-i pese. 

— Jupâne de Ferra, întinde mâna dreaptă şi nu te smiorcăi! 

Jean întinse mâna dreaptă către Caldris. Fără să stea pe 
gânduri, matelotul trecu cuțitul peste palma lui Jean. Vlăjganul 
nu spuse nimic, iar Caldris mormăi, părând plăcut surprins. 
Răsuci palma lui Jean şi înmuie pâinea în sângele care picura din 
tăietură. 

— E rândul tău, jupâne Kosta. Ţine bine pisicuţa. Ne-ar purta 
ghinion dacă aş tăia-o din greşeală. Unde mai pui că-i şi 
înarmată până-n dinţi... 

O clipă mai târziu, Caldris făcuse deja o crestătură 
superficială şi usturătoare de-a lungul palmei drepte a lui Locke, 
presând bucata de pâine de ea de parcă ar fi încercat să 
oprească sângerarea. Când socoti că Locke sângerase destul, 
zâmbi şi se duse la marginea piaţetei de piatră, lângă apă. 

— Ştiu că aţi mai fost pasageri pe corăbii, făcu el, dar 
pasagerii nu contează. Pasagerii nu se implică. De-acum voi o să 
vă implicaţi ca lumea, aşa că trebuie să pun lucrurile în 
rânduială mai întâi. Îşi drese glasul, îngenunche la marginea 
apei şi întinse braţele. Intr-o mână ţinea bucata de pâine; în 
cealaltă, cuțitul de argint. lono! lono Aducătorule de Furtuni! 


Stăpân al Apelor ce Înşfacă! Te invocă slujitorul tău, Caldris bal 
Comar. Atâta vreme ai binevoit să te înduri de slujitorul tău, iar 
acesta îngenunchează pentru a-ţi arăta devotamentul său. Sunt 
sigur că ştii ce pocinog îl aşteaptă dincolo de orizont. Azvârli 
cuțitul însângerat în golf şi spuse: lată sângele locuitorilor 
uscatului. Tot sângele e apă. Tot sângele îţi aparţine. lată un 
cuţit din argint, metalul cerului, cer care atinge apa. Slujitorul 
tău îţi oferă sânge şi argint ca să-şi arate devotamentul. Luă 
bucata de pâine în ambele mâini, o rupse în două şi azvârili cele 
două jumătăţi în apă. lată pâinea cea de toate zilele a 
locuitorilor uscatului! Pe mare, viaţa noastră e în mâinile tale. Pe 
mare, toţi sunt la mila ta. Dă-i slujitorului tău vânt în pânze şi 
mare-ntinsă, Stăpâne! Indură-te de el în trecerea sa. Arată-i 
puterea vrerii tale care mână valurile şi trimite-l acasă teafăr şi 
nevătămat. Slavă ţie, lono! Stăpân al Apelor ce Înşfacă! Caldris 
se ridică din genunchi, gemând, şi îşi şterse câteva picături de 
sânge de cămaşă. Bun. Dacă nici asta nu ne-ajută, înseamnă că 
n-am avut nici o şansă de la bun început. 

— Să-mi fie cu iertare, dar mi se pare că ai fi putut să 
menţionezi şi numele noastre pe lângă al tău, făcu Jean. 

— Nu-ţi bate tu capul, De Ferra! Dacă-mi merge mie bine, vă 
merge şi vouă bine. Dacă o comit, s-a zis cu voi. Rugăciunile 
pentru sănătatea mea vă sunt de cel mai mare folos. Acum 
pune pisica în coş, Kosta, şi hai să ne-apucăm de treabă. 

Câteva minute mai târziu, Caldris îi pusese pe Locke şi pe 
Jean să stea unul lângă celălalt în partea din spate a şalupei, 
care era încă prinsă strâns de câteva inele din fier fixate în 
piatra piaţetei. Coşul acoperit era aşezat pe puntea minusculă, 
la picioarele lui Locke, scoțând din când în când bufnituri şi 
zgomote de gheare. 

— Bun, rosti Caldris. Cât priveşte noţiunile de bază, o barcă 
este ca o corabie mică, iar o corabie este doar o barcă mai 
mare. Chila intră în apă, catargul e îndreptat spre cer. 

— Fireşte, spuse Locke, iar Jean încuviinţă viguros. 

— Nasul bărcii voastre se numeşte proră, fundul se cheamă 
pupă. Pe mare nu există stânga şi dreapta. Dreapta este tribord, 
stânga este babord. Dacă scăpaţi vreo dreaptă sau stângă, vă 
paşte biciul. Şi ţineţi minte: când daţi ordine cuiva, vă referiţi la 


tribordul şi la babordul corabiei, nu la al vostru. 

— Uite cum stă treaba, Caldris: nu om şti noi prea multe, dar 
atâta lucru ştiam deja, zise Locke. 

— Vai, departe de mine gândul de a-l corecta pe tânărul 
stăpân, făcu Caldris, dar cum această aventură este de-a 
dreptul nebunească şi cum toate vieţile noastre nu par să facă 
nici cât o ceapă degerată, voi începe prin a presupune că nu 
ştiţi nici măcar să deosebiți apa de pişatul de nevăstuică. Vă 
convine asta, domnilor? 

Locke dădu să spună o obrăznicie, însă Caldris continuă: 

— Şi-acum desfaceţi vâslele. Vârâţi-le în lăcaşurile lor. Kosta, 
tu iei vâsla de la tribord. De Ferra, tu eşti la babord. Caldris 
desprinse şalupa din inelele de fier, aruncă frânghiile pe fundul 
bărcii şi sări în ea, aterizând chiar lângă ea. Se lăsă pe spate şi 
rânji când barca se legănă. Am înţepenit bine cârma. Voi doi o 
să cârmiţi barca, aşa să ne-ajute zeii. De Ferra, împinge-ne de 
lângă chei. Aşa. Încet şi uşor. Nu poţi ridica pânzele când eşti 
lângă doc; trebuie să ai puţin spaţiu de manevră în jur. Şi în plus 
nici nu prea adie vântul în spatele acestor ziduri. Vâsliţi încet. 
Fiţi cu băgare de seamă pe măsură ce mă plimb eu pe-aici... 
uitaţi cum fac barca să se clatine. Nu prea vă place, nu-i aşa? 
Te-ai cam înverzit la faţă, Kosta! 

— Da’ de unde, îngăimă Locke. 

— E important. Ce încerc să vă explic acum se cheamă asietă. 
Pe o barcă sau pe o corabie, greutatea trebuie să fie distribuită 
cu cap. Dacă mă mişc spre tribord, ne aplecăm pe partea lui 
Kosta. Dacă mă mişc spre babord, ne aplecăm şi mai mult pe 
partea lui De Ferra. Şi n-avem nevoie de-aşa ceva. De aceea 
este foarte important să plasezi cum trebuie încărcătura de pe o 
corabie. Trebuie să ai echilibru deplin, de la proră la pupă şi de 
la tribord la babord. Nu se poate ca pupa să fluture-n vânt sau 
prora să fie mai sus decât catargul. Arată aiurea, unde mai pui 
că după aia te scufunzi şi mori. Cam asta am vrut să spun prin 
„asietă”. Şi-acum, e timpul să învăţaţi să vâsliţi. 

— Ştim deja să... 

— Nu-mi pasă ce credeţi voi că ştiţi, Kosta! Pentru moment, 
vom presupune că nu ştiţi nici măcar să numărați până la unu. 

Locke putu să jure mai apoi că petrecură două-trei ceasuri 


învârtindu-se în cercuri în golful artificial, în timp ce Caldris 
striga: „Vâsliţi tare spre babord! Schimbaţi direcţia! Vâsliţi tare 
spre tribord!” şi încă vreo zece ordine dintr-astea, aparent la 
întâmplare.  Navigatorul-şef se mişca încontinuu, când la 
dreapta, când la stânga, obligându-i să se chinuie să menţină 
echilibrul. 

Colac peste pupăză, se simţea diferenţa evidentă dintre 
intensitatea cu care vâslea Jean şi cea cu care vâslea Locke, aşa 
că erau nevoiţi să aibă grijă ca nu cumva să se întoarcă spre 
tribord. Toată treaba asta dură atât de mult, încât Locke tresări 
surprins când Caldris le strigă să se oprească. 

— Vâslele sus, ţânci afurisiţi ce sunteţi! Caldris se dezmorţi şi 
căscă. Soarele se apropia de înaltul cerului. Locke îşi simţea 
braţele sleite, tunica îi era leoarcă de sudoare şi îşi dorea să fi 
băut mai puţină cafea la micul dejun şi să fi mâncat mai mult. 
Vă descurcaţi mai bine decât acum două ore. Atât, şi nimic mai 
mult. Trebuie să ştiţi care-i treaba cu tribordul şi babordul, cu 
prora şi pupa, cu bărcile şi cu corăbiile, aşa cum vă ştiţi 
mărimea cocoşelului. Nici o urgenţă iscată din senin nu e calmă 
sau convenabilă. 

Navigatorul-şef scoase prânzul dintr-un sac de piele de la 
prora şalupei şi, în timp ce mâncară, plutiră în linişte în mijlocul 
golfului împrejmuit. Bărbaţii împărţiră între ei pâinea neagră şi 
brânza tare, în vreme ce pisoiul fu scos cât să mănânce pe fugă 
o bucăţică de unt dintr-un vas mic de piatră. Burduful pe care 
Caldris îl dădu din mână în mână era plin cu „apă rozalie”, apă 
caldă de ploaie amestecată cu suficient vin roşu şi ieftin cât să-i 
ascundă gustul stătut, de piele. Caldris luă doar câteva 
înghiţituri, însă cei doi hoţi o isprăviră cât ai zice peşte. 

— Deci corabia noastră ne-aşteaptă pe undeva pe-aici, dar de 
unde o să facem rost de echipaj? întrebă Locke după ce îşi mai 
ostoi puţin setea. 

— Bună întrebare, Kosta! Aş vrea şi eu să ştiu răspunsul. 
Arhontele mi-a spus doar că are el grijă de asta, atâta tot. 

— Bănuiam eu că o să zici ceva de genul ăsta. 

— Nu are rost să ne batem capul cu lucruri care nu ţin de noi, 
făcu Caldris. Căpitanul luă pisoiul, care încă se lingea pe bot şi 
pe labe, şi îl băgă la loc în coş cu o delicateţe surprinzătoare. 


Deci aţi vâslit un pic. O să-i pun pe oamenii ăia de sus să 
deschidă poarta, o să trec la cârmă şi o să ieşim în larg, poate 
prindem o briză pentru pânzele astea. Aveţi cumva bani prin 
lucrurile alea pe care le-aţi lăsat la mal? 

— Da, încuviinţă Locke. Cam douăzeci de volani. De ce? 

— Fac prinsoare cu voi pe douăzeci de volani că o să 
răsturnaţi barca măcar o dată până la apusul soarelui. 

— Credeam că tu ar trebui să ne înveţi cum să facem lucrurile 
ca lumea. 

— Chiar asta fac. Şi voi continua să fac asta, la naiba! Doar că 
ştiu prea bine cum e cu marinarii începători. Dacă faceţi 
prinsoare, banii sunt ca şi ai mei. La naiba, vă dau un solari dacă 
greşesc! 

— Eu mă bag, zise Locke. Jerome? 

— Avem pisoiul şi o afurisită de binecuvântare de partea 
noastră, făcu Jean. 

— Ne subestimezi pe riscul tău, dom’ navigator-şef. 


3 


La început, fusese plăcut să exerseze în hainele făcute 
leoarcă. Asta după ce îndreptaseră şalupa şi salvaseră pisoiul, 
desigur. Însă acum soarele cobora la asfintit, învelind siluetele 
întunecate ale meterezelor şi turnurilor din Bazinul Navelor de 
Război într-o aură aurie, iar briza domoală din port începuse să 
fie cam rece, în ciuda arşiţei care încă se mai simţea în aerul de 
vară. 

El şi Jean vâsleau pe drumul de întoarcere spre poarta 
deschisă a micuţului golf; Caldris fusese încântat să câştige 
douăzeci de volani, dar nu într-atât de încântat încât să le 
încredinţeze din nou pânzele. 

— Văslele sus, zise el, când ajunseră la marginea piaţetei de 
piatră. Caldris legă barca la mal, în timp ce Locke puse vâsla la 
locul ei şi răsuflă uşurat. Fiecare muşchi din spatele său părea 
să se frece dureros de cei din preajmă, de parcă ar fi presărat 
cineva pietriş între ei. Îl durea capul de la lumina soarelui, 
reflectată în apă, iar vechea sa rană de la umărul stâng îi 
distrăgea atenţia de la celelalte locuri dureroase. 


Înţepeniţi, Locke şi Jean coborâră din barcă şi se dezmorţiră în 
vreme ce Caldris, care se amuza copios, deschise coşul şi 
scoase pisoiul ud leoarcă dinăuntru. 

— Gata, gata, spuse el, lăsându-l să i se culcuşească la piept. 
Tinerii domni nu au vrut să te ude în halul ăsta. Şi ei au păţit la 
fel. 

— Mrrrrrrrrriiiiau, făcu pisoiul. 

— Am impresia că asta înseamnă „lua-v-ar naiba”, zise 
Caldris. Măcar am rămas în viaţă. Deci ce părere aveţi, 
domnilor? Vi s-a părut educativ? 

— Sper că ne-am descurcat, cât de cât, gemu Locke, 
masându-se la şale. 

— Puțin câte puţin, Kosta. Din punctul de vedere al unui 
marinar, nici n-aţi învăţat încă să sugeţi lapte de la ţâţă. Dar 
măcar acum ştiţi să faceţi diferenţa între tribord şi babord, iar 
eu sunt mai bogat cu douăzeci de volani. 

— Într-adevăr, oftă Locke, luându-şi haina, vesta, eşarfele şi 
pantofii de pe jos. Îi azvârli o punguţă de piele navigatorului-şef, 
care o bălăbăni în faţa pisoiului şi îi gânguri de parcă ar fi fost 
un prunc. 

Locke era cu faţa spre poartă când îşi trăgea haina peste 
tunica udă, aşa că văzu şalupa lui Merrain întorcându-se în 
golful artificial. Femeia şedea tot la proră, şi-ai fi zis că se 
despărţiseră de ea în urma cu zece minute, nu cu zece ore. 

— Cursa dumneavoastră înapoi spre lumea civilizată, 
domnilor. 

Caldris înălţă punga lui Locke drept salut. 

— Ne vedem mâine, dis-de-dimineaţă. O să fie din ce în ce 
mai greu, aşa că aveţi grijă ce faceţi. Bucuraţi-vă de paturile 
alea comode cat mai puteţi. 

Merrain nu vru să le răspundă la întrebări nici în ruptul 
capului, în timp ce echipajul de zece oşteni îi ducea înapoi la 
docurile din Savrola, ceea ce se potrivea cu starea lui Locke. El 
şi Jean îşi deplânseră reciproc durerile şi osteneala, în timp ce 
stăteau tolăniţi, cât le permitea spaţiul, în coridorul din spate. 

— Aş putea dormi trei zile în şir, făcu Locke. 

— Hai să comandăm o cină pe cinste când ajungem şi o baie 
ca să ne mai dezmorţească mădularele. După care o să ne 


întrecem care adoarme buştean primul. 

— Nu pot, oftă Locke. Nu pot. Trebuie să merg să mă 
întâlnesc cu Requin diseară. Probabil că a aflat deja că Stragos 
ne-a săltat de pe stradă acum câteva nopţi. Trebuie să vorbesc 
cu el înainte să se enerveze. Şi trebuie să-i dau scaunele. Şi 
trebuie să-i spun de toată treaba asta şi să-l conving să nu ne 
sugrume cu propriile mate dacă plecăm câteva luni. 

— Pe toţi zeii! rosti Jean. Am încercat să nu mă gândesc la 
asta. De-abia l-ai convins că am fost puşi să îi spargem vistieria 
din Turnul Păcatului; cum ai putea să-i explici expediţia asta pe 
mare? 

— Habar n-am. Locke îşi masă zona dureroasă de lângă 
vechea rană de la umăr. Să sperăm că scaunele îl vor face să fie 
în toane mai mărinimoase. Dacă nu, o să primeşti factura pentru 
curăţatul creierilor mei de pe caldarâmul din piaţa lui. 

Când vâslaşii traseră barca la docurile din Savrola, acolo unde 
îi aştepta o trăsură cu câţiva străjeri, Merrain veni de la proră 
până în locul în care şedeau Locke şi Jean. 

— Mâine-dimineaţă, la ora şapte, o să trimit o trăsură la Vila 
Candessa, le spuse ea. Vom varia traseul vostru, câteva 
dimineţi, pentru mai multă siguranţă. Rămâneţi la han diseară. 

— Imposibil, ripostă Locke. Am treabă la Treptele de Aur 
diseară. 

— Anuleaz-o. 

— Du-te naibii! Cum ai de gând să mă opreşti? 

— Ai fi surprins. Merrain îşi frecă tâmplele, de parcă ar fi 
simţit că o apucă durerea de cap, apoi oftă. Eşti sigur că nu poţi 
anula întâlnirea? 

— Dacă anulez chestia asta de diseară, ştii-tu-cine din Turnul 
Păcatului ne va anula pe noi, zise Locke. 

— Dacă vă faceţi griji în privinţa lui Requin, aş putea să 
aranjez să staţi în Bazinul Navelor de Război, propuse ea. Nu are 
cum să ajungă la voi acolo; aţi fi în siguranţă până terminaţi 
instrucţia. 

— Jerome şi cu mine am pierdut doi ani în oraşul ăsta 
blestemat ca să punem la cale lovitura împotriva lui Requin, 
făcu Locke. Avem de gând să ducem lucrurile până la capăt. 
Mutarea din seara asta este esenţială. 


— Fie, dar e pe răspunderea voastră. Pot să trimit o trăsură cu 
câţiva dintre oamenii mei. Puteţi aştepta două ore? 

— Dacă trebuie, aşteptăm. Locke zâmbi. De fapt, trimite 
două. Una pentru mine, alta pentru pachet. 

— Nu-ţi forţa... 

— Să nu-mi fie cu supărare, o întrerupse Locke, dar dai cumva 
banii ăştia din propriul buzunar? Dacă vrei să mă protejezi şi să 
mă înconjori cu agenţii tăi, fie, accept. Numai trimite două 
trăsuri, iar eu mă voi purta cât se poate de frumos. 

— Fie, încuviinţă ea. Două ore. Nu mai devreme. 


4 


Soarele se pierduse în zarea apuseană, iar cele două luni 
vizibile pe cerul senin aveau o nuanţă caldă de roşu, ca nişte 
monede de argint înmuiate în vin. Vizitiul trăsurii ciocăni de trei 
ori în uşă ca să anunţe că au ajuns la Turnul Păcatului, iar Locke 
trase perdeluţa de la fereastră înapoi peste colţul prin care 
trăsese cu ochiul. 

Celor două trăsuri le luase o vreme să iasă din Savrola şi să-şi 
croiască drum prin Galeria cea Mare şi prin traficul intens din 
Treptele de Aur. Pe rând, Locke îşi înăbuşise căscaturi şi 
blestemase hopurile de pe drum. Insoţitoarea sa, o spadasină 
zveltă, cu o floretă uzată aşezată pe genunchi, îl ignorase 
încontinuu, din locul său de pe scaunul opus. 

Acum, când trăsura se opri cu o smucitură, ea ieşi prima pe 
uşă, ascunzându-şi arma sub o haină lungă şi albastră care îi 
atârna până la gambe. După ce scrută în noaptea caldă după 
vreun posibil pericol, îi făcu un semn mut lui Locke să o urmeze. 

Urmând instrucţiunile lui Locke, vizitiul cotise pe o alee 
pietruită, care ducea în curtea din spatele Turnului Păcatului. 
Aici, două case de piatră fuseseră transformate pentru a 
cuprinde bucătăriile şi magaziile de merinde ale turnului. La 
lumina felinarelor roşii şi aurii agăţate de cabluri nevăzute, 
trupe de slujitori ai Turnului Păcatului veneau şi plecau, ducând 
cu ei feluri sofisticate de mâncare şi întorcându-se cu platourile 
goale. Mirosul cărnii condimentate din belşug umplea văzduhul. 

Garda de corp a lui Locke continuă să verifice împrejurimile, 


la fel ca şi cei doi oşteni de pe capra trăsurii, ambii purtând 
uniforme obişnuite de vizitiu. Cealaltă trăsură, în care se afla 
setul de scaune comandat de Locke, se opri huruind în spatele 
primei. Caii suri bătură din picioare şi fornăiră, de parcă aromele 
bucătăriei nu le erau pe plac. Un slujitor îndesat şi pleşuv din 
turn se grăbi spre Locke şi făcu o plecăciune. 

— Domnule Kosta, rosti el, iertaţi-mă, dar aici este curtea de 
serviciu. Nu vă putem primi cum se cuvine aici; uşile din faţă 
sunt mult mai potrivite pentru... 

— Sunt în locul potrivit. Locke îi puse o mână pe umăr 
slujitorului şi îi strecură cinci volani de argint în buzunarul 
vestei, lăsând monedele să zornăie când îi alunecară din mână. 
Găseşte-o pe Selendri, cât de iute poţi. 

— Să o găsesc pe... ăăâ... păi... 

— Selenari. N-ai cum să o ratezi. Adu-o acum. 

— Aă... da, domnule. Desigur! 

Locke îşi petrecu următoarele cinci minute plimbându-se în 
faţa trăsurii sale, pe când spadasina se străduia să pară cât mai 
nepăsătoare şi în acelaşi timp să rămână aproape de el. „Nu 
cred că ar fi cineva atât de nesăbuit încât să încerce ceva, se 
gândi el... nu cu cinci oameni păzindu-l, şi nu aici, în inima 
domeniului lui Requin.” Cu toate acestea, simţi o uşurare când o 
văzu pe Selendri ieşind pe uşa de serviciu, purtând o rochie de 
seară învăpăiată, care făcea ca bronzul mâinii ei artificiale să 
pară topit în locurile în care se reflecta portocaliul acesteia. 

— Kosta, rosti ea. Cărui fapt îi datorez această distragere a 
atenţiei? 

— Trebuie să-l văd pe Requin. 

— A, dar oare Requin trebuie să te vadă pe tine? 

— Neapărat, făcu Locke. Te rog! Chiar trebuie să-i vorbesc 
personal. Şi o să am nevoie de câţiva dintre slujitorii tăi mai 
vânjoşi; am adus nişte daruri care necesită o mânuire delicată. 

— Daruri? 

Locke o conduse la cea de-a doua trăsură şi deschise uşa. Ea 
îi aruncă o căutătură rapidă gărzii de corp a lui Locke, apoi îşi 
frecă mâinile în timp ce cugeta la conţinutul compartimentului. 

— Eşti sigur că o asemenea încercare de mituire este soluţia 
potrivită pentru problemele tale, Kosta? 


— Nu e ce crezi tu, Selendri. E o poveste mai lungă. De fapt, 
mi-ar face o favoare dacă le-ar primi. El are un turn pe care ÎI 
poate mobila. Eu nu am decât un apartament închiriat şi o 
magazie. 

— Interesant. Ea închise uşa celei de-a doua trăsuri, se 
întoarse şi porni înapoi spre turn. De-abia aştept să aud asta. Tu 
vii cu mine. Oamenii tăi rămân aici, bineînţeles. 

Spadasina fu cât pe ce să protesteze, dar Locke clătină din 
cap cu fermitate şi îi făcu semn spre prima trăsură. Uitătura pe 
care i-o aruncă îl făcu să se bucure că era obligată să-l apere. 
Odată intraţi în Turnul Păcatului, Selendri dădu câteva porunci în 
şoaptă slujitorului îndesat, apoi îl conduse pe Locke prin 
aglomeraţia obişnuită până la zona de serviciu de la cel de-al 
treilea cat. În curând, erau închişi în întunericul dulapului- 
ascensor, urcând încet până la al nouălea cat. Locke fu surprins 
să o simtă întorcându-se către el. 

— Interesantă gardă de corp ţi-ai mai găsit, jupâne Kosta! Nu- 
i de colo să te păzească un Ochi al arhontelui. 

— Ăă, n-am ştiut. Bănuiam, dar nu eram sigur. Cum ţi-ai dat 
seama? 

— Tatuajul de pe mâna sa stângă. Un ochi fără pleoapă în 
mijlocul unui trandafir. Probabil că nu este obişnuită cu straiele 
de rând; ar fi trebuit să poarte mănuși. 

— Ai ochi foarte ageri. Ochi. lartă-mă. Ştii ce vreau să spun. L- 
am văzut, dar nu i-am dat prea mare atenţie. 

— Nu sunt mulţi cei care ştiu pecetea. Se întoarse cu spatele 
la el. Am avut şi eu unul de ăsta pe mâna stângă. 

— Eu... ăăă. Asta-i... n-am ştiut. 

— Ehe, câte nu ştii, jupâne Kosta! Câte nu ştii... 

„La naiba”, se gândi Locke. Încerca să-l neliniştească, apelând 
la propriul ei strat peti ca să îi întoarcă „atenţia” pe care i-o 
arătase ultima oară când fuseseră atât de aproape unul de 
celălalt. Oare toată lumea avea câte-un mic joc în oraşul ăsta 
blestemat? 

— Selendri, rosti el, încercând să pară serios şi puţin jignit, tot 
ce mi-am dorit vreodată a fost să-ţi fiu prieten. 

— Aşa cum eşti prieten cu Jerome De Ferra? 

— Dacă ai şti ce mi-a făcut, ai înţelege. Insă, de vreme ce faci 


atâta caz din secretele tale, cred că o să păstrez şi eu câteva 
de-ale mele. 

— Fă cum crezi, însă ţine minte că părerea pe care mi-o fac 
eu despre tine va cântări mult mai greu decât părerea pe care 
ţi-o faci tu despre mine. 

Dulapul-ascensor se opri cu o scârţâitură şi ea se strecură pe 
lângă el, păşind în lumina din biroul lui Requin. Stăpânul 
Turnului Păcatului îşi ridică privirea de la masa de lucru când 
Selendri îl conduse pe Locke înăuntru; ochelarii lui Requin erau 
îndesaţi la gulerul tunicii sale negre şi el se concentra deasupra 
unei grămezi mari de pergamente. 

— Kosta, făcu el. Ai picat la ţanc. Trebuie să-mi dai nişte 
explicaţii. 

— O să le primiţi, desigur, replică Locke. „Rahat, se gândi el, 
sper ca nu a aflat despre asasinii de pe docuri. Şi-aşa am o 
grămadă de explicat deja.” Pot lua loc? 

— la-ţi un scaun. 

Locke îşi alese un scaun de lângă peretele opus şi îl aşeză în 
faţa biroului lui Requin. Işi şterse sudoarea de pe palme de 
pantaloni când se aşeză, cât putu de discret. Selendri se aplecă 
deasupra lui Requin şi îi şopti ceva la ureche. Acesta încuviinţă, 
apoi îl ţintui pe Locke cu privirea. 

— Văd că te-ai bronzat un pic, începu el. 

— Azi, explică Locke. Jerome şi cu mine am navigat în port. 

— De plăcere? 

— Nu chiar. 

— Păcat. Dar se pare că aţi mai fost în port şi-acum câteva 
nopţi. Aţi fost observați pe când vă întorceaţi din Mon 
Magisteria. De ce ai aşteptat atât ca să îmi spui despre vizita 
asta? 

— Aa... Locke se simţi uşurat. Poate că Requin chiar nu ştia că 
există o legătură între el, Jean şi cei doi asasini omorâţi. Faptul 
că Requin nu era chiar atotştiutor îl învioră pe Locke, care 
zâmbi. M-am gândit că l-ai fi pus pe unul dintre oamenii tăi să 
mă aducă aici, dacă ai fi vrut să afli mai devreme. 

— Ar trebui să-ţi faci o listuţă, Kosta, intitulată Oameni pe 
care Îi Pot Călca pe Bătături. Numele meu nu ar fi pe ea. 

— Îmi pare rău. Nu a fost ceva intenţionat; Jerome şi cu mine 


am fost nevoiţi zilele astea să începem să ne trezim în zori, în 
loc să ne culcăm atunci. lar asta are de-a face cu planurile lui 
Stragos. 

În acea clipă, o slujitoare din turn apăru în capul scărilor care 
urcau de la cel de-al optulea cat. Făcu o plecăciune adâncă şi îşi 
drese glasul: 

— lertaţi-mă că vă deranjez, stăpâne şi stăpâno. Stăpâna a 
poruncit ca scaunele domnului Kosta să fie aduse sus. 

— Aduceţi-le, făcu Requin. Selendri a menţionat ceva. Despre 
ce-i vorba? 

— Ştiu că o să arate mai mai rău decât este de fapt, dar mi-ai 
face o mare favoare dacă ai accepta să mă scapi de ele, spuse 
Locke. 

— Să te scap... o, dar vai! 

Un slujitor voinic urcă pe scări, ducând cu mare grijă unul 
dintre scaunele lui Locke. Requin se ridică de la birou şi se 
holbă. 

— Barocul Talathri, zise el. Mai mult ca sigur, ăsta-i din 
Barocul Talathri... voi de colo. Puneţi-le în mijlocul camerei. Da, 
acolo-i bine. Sunteţi liberi. 

Patru slujitori lăsară patru scaune în mijlocul camerei lui 
Requin, apoi se retraseră spre scară, făcând plecăciuni înainte 
să plece. Requin nu-i băgă în seamă; ocoli biroul şi începu să 
examineze un scaun îndeaproape, trecându-şi un deget 
înmănuşat peste suprafaţa sa lăcuită. 

XXX 

— O imitație... zise el, încet. Fără îndoială... dar nespus de 
frumos. Îşi întoarse atenţia către Locke. Nu mi-am dat seama că 
ştii stilurile pe care le colecţionez. 

— Păi, nu ştiu, făcu Locke. Nu am mai auzit de Talathri ăla 
până acum. În urmă cu câteva luni, am jucat cărţi cu un lashan 
beat. Era destul de... strâmtorat, aşa că am acceptat să îmi 
primesc câştigul în natură. Am primit patru scaune scumpe. Le 
ţin în magazie de-atunci, pentru că, sincer să fiu, ce naiba pot să 
fac eu cu ele? Am văzut ce lucruri ţii prin biroul tău şi m-am 
gândit că s-ar putea să le vrei tu. Mă bucur că se asortează. 
După cum spuneam, tu îmi faci o favoare dacă mi le iei de pe 
cap. 


— Nemaipomenit, murmură Requin. Mi-am dorit dintotdeauna 
un set de mobilier meşteşugit în acest stil. Îmi place la nebunie 
Ultima Inflorire. Este ceva de care te desparţi cu greu. 

— Ar fi irosite pe mine, Requin. Un scaun de lux e un scaun de 
lux, şi-atât, după cum văd eu lucrurile. Doar să ai grijă cu ele. 
Nu ştiu de ce, dar sunt făurite din lemn de semilună-forfecată. 
Adică poţi să te aşezi pe ele, dar să nu exagerezi. 

— Este... complet neaşteptat, jupâne Kosta. Le accept. Îţi 
mulţumesc. Cu inima strânsă, Requin se întoarse la scaunul din 
spatele biroului său. Asta nu te scuteşte de îndatoririle tale. 
Continuă cu explicaţiile. 

Zâmbetul de pe chipul său aproape că se ştersese, iar ochii 
nu-i mai sclipeau. _ 

— Sigur că nu. Insă, în legătură cu asta... uite ce-i: Stragos e 
chitit nevoie mare să ne trimită într-o misiune, undeva. 

— Undeva? Politetea de mai devreme dispăru; cuvântul 
fusese rostit într-o şoaptă seacă şi amenințătoare. 

„Fie ce-o fi. Paznicule Strâmb, azvârle-i un oscior câinelui 
tău.” 

— Pe mare, făcu Locke. În Insulele Vântului-fantomă. La Portul 
Risipitorului. Într-o misiune. 

— Ciudat. Nu-mi amintesc să-mi fi mutat vistieria în Portul 
Risipitorului. 

— Are legătură cu asta. „Însă cum?” Mergem acolo... după 
ceva. „Rahat! Nu-i destul.” După cineva, de fapt. Ai auzit 
vreodată... ăă, vreodată... 

— Ce s-aud? 

— Ai auzit vreodată de... un om pe nume... Calo... Callas? 

— Nu. De ce? 

— El, âă... ei bine, chestia e că, mă simt cam prost, dar 
credeam că ai auzit de el. Eu unul nici nu ştiu dacă există. S-ar 
putea să nu fie altceva decât o poveste de adormit copiii. Eşti 
sigur că nu ai mai auzit numele ăsta înainte? 

— Sunt sigur. Selendri? 

— Nu-mi spune nimic numele, zise ea. 

— Şi cine-ar trebui să mai fie şi el? 

Requin îşi împreună strâns mâinile înmănuşate. 

— El este... „Ce-ar merge? Ce ne-ar putea face să plecăm de- 


aici dacă am venit ca să-i spargem vistieria? 0... Paznicule 
Strâmb! Desigur!” ...un spărgător de uşi. Iscoadele lui Stragos 
au un dosar cu el. Se pare că este cel mai bun. Sau a fost la 
vremea lui. Un artist cu şperaclul, un soi de geniu al mecanicii. 
Jerome şi cu mine trebuie să-l ademenim cumva din bârlogul lui 
ca să se ocupe de vistieria ta. 

— Ce caută un asemenea om în Portul Risipitorului? 

— Se ascunde, bănuiesc. Locke simţi cum i se înfiripă un 
surâs pe chip şi îşi mască voioşia tot mai mare; odată ce-i ieşea 
pe gură o Minciună Gogonată, aceasta părea să crească de la 
sine şi nu mai avea nevoie de cine ştie ce îngrijire sau bătaie de 
cap ca să se adapteze la situaţia respectivă. Stragos zice că 
Meşteşugarii au încercat să-l omoare de câteva ori. El este exact 
opusul lor. Dacă există cu adevărat, trebuie să fie un adevărat 
antimeşteşugar! 

— E ciudat că nu am auzit niciodată de el şi nici nu mi s-a 
cerut să-l găsesc şi să-l elimin, făcu Requin. 

— Dacă ai fi în pielea meşteşugarilor, ai dori să împărtăşeşti 
informaţii despre capacităţile sale cuiva care ar putea profita din 
plin de ele? 

— Hmmm... 

— La naiba! Locke se scărpină în bărbie, simulând că 
reflectează, tulburat. Poate că ţi-a cerut cineva să-l găseşti şi să- 
| elimini. Dar poate că nu a folosit numele ăsta şi nici nu ţi-a 
spus chiar tot despre el. 

— Dar de ce, dintre toţi agenţii lui, tu şi Jerome... 

— Cine altcineva ar fi mai motivat să-l aducă înapoi sau să 
moară încercând? 

— Presupusa otravă. Aha. 

— Avem două luni la dispoziţie, poate chiar mai puţin. Locke 
oftă. Stragos ne-a avertizat să nu întârziem. Dacă nu ne 
întoarcem până atunci, o să avem ocazia să aflăm cât de 
priceput este alchimistul său personal. 

— Se pare că duci o viaţă grea în slujba arhontelui, Leocanto! 

— Mie-mi spui?! Imi plăcea mai mult de el pe când era doar 
omul misterios care ne dădea bani. Locke îşi mişcă umerii şi 
simţi durerea din muşchi. Plecăm în mai puţin de-o lună. De-aia 
a trebuit să ieşim în larg azi. O să ne strecurăm în echipajul unui 


neguţător independent după ce ne pregătim puţin, ca să nu 
ieşim în evidenţă ca strapazani ce suntem. Nu mai putem pierde 
nopţile jucând şi pariind, până nu ne întoarcem. 

— Vă aşteptaţi să aveţi succes? 

— Nu, dar într-un fel sau altul, eu am de gând să mă întorc. S- 
ar putea ca Jerome să aibă chiar un mic „accident” în expediţie. 
Oricum, o să ne lăsăm toate hainele la Vila Candessa şi o să 
lăsăm toţi banii pe care-i avem în registrele tale la locul lor. Şi 
banii mei, şi-ai lui Jerome. Un soi de gaj pentru întoarcerea mea. 

— Şi dacă te întorci, s-ar putea să aduci un om care poate 
contribui la planul arhontelui, interveni Selenari. 

— Dacă este acolo, o să-l aduc aici mai întâi. Bănuiesc că vrei 
să porţi o mică discuţie cu el, în care să-i explici cât de 
avantajos ar fi pentru sănătatea lui să accepte o contraofertă. 

— Fii sigur de asta, încuviinţă Requin. 

— Acest Callas ar putea fi cheia noastră, ca să-l punem pe jar 
pe Stragos, spuse Locke, lăsând entuziasmul să i se simtă în 
glas. Ar putea fi un trădător chiar mai bun decât mine. 

— Vai, jupâne Kosta, dar mă îndoiesc că poate exista un 
trădător mai entuziast decât dumneata, făcu Selendri. 

— Ştiţi foarte bine de ce sunt atât de entuziast, replică Locke. 
Dar asta-i tot. Stragos nu ne-a mai zis nimic momentan. Voiam 
doar să scap de afurisitele astea de scaune şi să îţi spun că voi 
lipsi o vreme. Mă voi întoarce, te asigur. Dacă depinde numai de 
mine, mă voi întoarce. 

— Asemenea asigurări...  murmură Requin. Asemenea 
asigurări înfocate... 

— Dacă voiam să dau lovitura şi să fug, aş fi făcut-o deja, 
ripostă Locke. De ce-aş fi venit să-ţi spun toate astea mai întâi? 

— Păi e limpede, rosti Requin, zâmbind uşor. Dacă e un 
şiretlic, ai putea câştiga un avans de două luni în care eu nu m- 
aş gândi să te caut. 

— Aaa... Excelent punctat, recunoscu Locke. Numai că m-aş 
aştepta să mor în chinuri groaznice cam pe-atunci, cu tot 
avansul luat. 

— Asta-i varianta ta. 

— Uite ce-i: eu îl duc de nas pe arhontele din Tal Verrar în 
numele tău. Îl duc de nas pe blestematul de Jerome De Ferra. 


Am nevoie de aliaţi dacă e să scap din rahatul ăsta. Nu-mi pasă 
dacă voi doi aveţi sau nu încredere în mine; eu sunt nevoit să 
am încredere în voi. V-am arătat cărţile din mână. Fără 
cacealma. Şi-acum, încă o dată, spune-mi cum să procedez. 

Requin frunzări nepăsător marginile pergamentelor din 
grămada de pe biroul său, apoi îl privi în ochi pe Locke. 

— Mă aştept să-mi spui imediat ce planuri are arhontele cu 
tine. Fără întârziere. Dacă mă mai faci să mă întreb pe unde 
umbli, o să pun să-mi fii adus. Pentru ultima oară. 

— Am înţeles. Locke înghiţi în sec şi îşi frământă mâinile. Sunt 
sigur că o să-l mai vedem înainte să plecăm la drum. O să vin 
aici chiar în noaptea de după întâlnire, nu mai târziu. 

— Bine. Requin arătă cu degetul spre dulapul-ascensor. 
Pleacă! Găseşte-l pe acest Calo Callas, dacă există, şi adu-mi-l. 
Dar nu vreau ca dragul de Jerome să alunece peste vreo 
balustradă când sunteţi pe mare. M-ai înţeles? Până când nu 
pun mâna pe Stragos, nu îţi acord acest privilegiu. 

— Eu... 

— Nici un „accident” pentru jupânul De Ferra. O să te răzbuni 
când îţi dau eu voie. Asta-i târgul. 

— Dacă pui problema astfel, sigur. 

— Stragos are antidotul pe care vi l-a făgăduit. Requin luă o 
pană şi se întoarse la pergamentele sale. Vreau să mă asigur că 
vă veţi întoarce cu dragă inimă în oraşul meu frumos. Dacă vrei 
să-ţi sacrifici viţelul, trebuie să te îngrijeşti de el câteva luni, mai 
întâi. Şi să-l îngrijeşti foarte bine. 

— De... desigur. 

— Selendri o să te conducă afară. 


5 


— Drept să-ţi spun, putea să iasă mult mai rău, rosti Jean în 
timp ce el şi Locke trăgeau de vâsle a doua zi dimineaţă. 
leşiseră în portul principal, despicând valurile domoale din 
apropierea Semilunei Negustorilor. Soarele nu urcase încă la 
amiază, însă ziua era deja mai dogoritoare decât cea de 
dinainte. Cei doi hoţi erau leoarcă de sudoare. 

— Într-adevăr, o moarte cruntă şi brutală ar fi fost mult mai 


rea, replică Locke. Îşi înăbuşi un geamăt; exerciţiul din această 
zi nu îi solicita doar spatele şi umărul, ci şi vechile răni care 
acopereau o bună parte din braţul său stâng. Dar cred că am 
profitat de ultimele fărâme din răbdarea lui Requin. Dacă mai 
apare ceva dubios sau vreo altă complicaţie... Ei bine, să 
nădăjduim că planurile lui Stragos nu vor deveni şi mai ciudate 
de-atât. 

— Nu puteţi mişca barca dând din gură, răcni Caldris. 

— Dacă n-ai de gând să ne legi de vâsle şi să baţi darabana, 
lasă-ne să vorbim liber, făcu Locke. Şi dacă nu vrei să picăm 
morţi, ar trebui să ne dai prânzul mai devreme. 

— O, dar vai! Mânarii domnişori nu găsesc munca prea 
plăcută? Caldris stătea la proră, cu picioarele întinse către 
catarg. Pe pântecele său, pisoiul se încolăcise şi dormea adânc, 
un ghem întunecat de mulţumire. Ofiţerul secund, aici de faţă, 
vrea să vă reamintesc că, acolo unde mergem noi, marea nu 
aşteaptă după fundul vostru. Aţi putea să fiţi în picioare 
douăzeci de ore. Poate chiar patruzeci. Aţi putea fi pe punte. 
Sau să lucraţi la vreo pompă. Când vine vremea să faceţi ce 
trebuie, apoi o să faceţi până cădeţi laţi. Aşa că vom vâsli, zi de 
zi, până ce aşteptările voastre vor începe să se potrivească 
până la urmă cu realitatea. lar astăzi prânzul va veni mai târziu, 
nu mai devreme. Vâsliţi tare spre babord! 


6 


— Excelent lucrat, jupâne Kosta. Fascinant şi de-a dreptul 
neortodox. După socoteala ta, ar trebui să ne aflăm aproape de 
latitudinea Regatului celor Şapte Dovlecei. Am nimerit pe partea 
caldă a Vintilei, nu-i aşa? 

Locke oftă, dându-şi jos de pe umăr astrolabul, un par ceva 
mai lung de-un metru, cu un aranjament ciudat de giruete şi 
şublere în capătul din faţă. 

— Nu vezi umbra de pe girueta de orizont? 

— Ba da, dar... 

— Recunosc, instrumentul nu-i la fel de precis ca o aruncătură 
de săgeată, însă până şi un strapazan ar trebui să se descurce 
mai bine de-atât. Încearcă din nou, cum ţi-am arătat. Orizont şi 


umbră. Şi bucură-te că foloseşti un Cadran verrari; vechile 
alidade te făceau să te uiţi drept în soare, în loc să-l eviţi. 

— Să-mi fie cu iertare, interveni Jean, dar ştiam că 
instrumentul ăsta se cheamă Cadran camorrean. 

— Pe naiba, zise Caldris. Asta-i un Cadran verrari. Verrari l-au 
inventat, acum douăzeci de ani. 

— Bănuiesc că asta mai îndulceşte niţel usturimea provocată 
de cafteala pe care v-aţi luat-o în Războiul de O Mie de Zile, nu? 
făcu Locke. 

— Ţi-s dragi camorrenii, Kosta? Caldris puse o mână pe 
astrolab. Locke tresări, dându-şi seama că mânia sa nu era 
deloc mimată. Am crezut că sunteţi talishani. Ai vreun motiv 
anume pentru care să le ţii partea camorrenilor? 

— Nu, eu doar... 

— Doar ce? 

— lartă-mă. Locke pricepu greşeala făcută. Nu mi-am dat 
seama. Pentru tine nu ţine doar de istorie, nu-i aşa? 

— Toate cele o mie de zile şi pe deasupra, spuse Caldris. Am 
fost acolo până la capăt. 

— Imi cer scuze. Bănuiesc că ţi-ai pierdut şi prietenii. 

— Bănuieşti bine, la naiba! Caldris pufni. Am pierdut şi-o 
corabie de sub mine. Am avut noroc că nu am ajuns mâncare 
pentru peştii-diavol. Vremuri blestemate. Işi luă mâna de pe 
astrolabul lui Locke şi se linişti. Ştiu că nu ai zis-o cu răutate, 
Kosta. Şi eu... îmi cer scuze. Noi, cei care ne-am dat sângele în 
bătălia aia, nu credeam că o pierdem când Priorii au cedat. De- 
aia am avut speranţe atât de mari cu primul arhonte. 

— Leocanto şi cu mine n-avem nici un motiv să îndrăgim 
Camorr-ul, făcu Jean. 

— Bun. Caldris îl bătu pe spate pe Locke şi păru să se 
relaxeze. Bun. Ţineţi-o tot aşa, bine? Şi-acum! Ne-am pierdut pe 
mare, jupâne Kosta! Află latitudinea! 

Era a patra zi a instrucției lor cu navigatorul-şef verrar; după 
rutina de dimineaţă (tortură la vâsle), Caldris îi scosese în larg 
pe partea dinspre mare a Bazinului de Argint. Cam la vreo cinci 
sute de yarzi de insula de sticlă, în porţiunea de mare liniştită 
oferită de recifele din jurul oraşului, se afla o platformă de piatră 
cu vârful neted într-o apă albastră-verzuie, cu adâncimea de 


zece-cincisprezece metri. Caldris o numea Castelul Strapazanilor 
şi era o platformă de instrucţie pentru marinarii militari şi civili 
din Tal Verrar. 

Şalupa lor era legată la platforma cu latura de vreo nouă 
metri. Pe pietrele de la picioarele lor erau întinse instrumente de 
navigaţie: astrolabi, alidade, clepsidre, hărţi şi busole, o Cutie a 
Determinantului şi un set de misterioase panouri cu ştifturi, 
despre care Caldris spunea că ar fi folosite pentru urmărirea 
schimbărilor de curs. Pisoiul dormea pe un astrolab, acoperind 
simbolurile gravate în suprafaţa de bronz. 

— Prietenul tău, Jerome, s-a descurcat acceptabil la asta, făcu 
Caldris, dar nu el va fi căpitanul; tu o să fii. 

— Şi eu care credeam că tu te vei ocupa de toate sarcinile 
importante, sub ameninţarea unei morţi îngrozitoare, după cum 
ai repetat de vreo două sute de ori. 

— Chiar aşa voi face. Ţi-ai pierdut minţile dacă ai impresia că 
asta s-a schimbat, dar trebuie să pricepi şi tu niţel, cât să nu 
rămâi cu gura căscată şi cu deştu-n fund, când îţi zic: „Fă asta” 
sau „Fă aia”. E destul să ţii minte de care capăt să-l apuci şi să 
fii în stare să citeşti latitudinea cum trebuie, astfel încât să nu 
ne trezim la capătul lumii. 

— Umbra şi orizontul, mormăi Locke. 

— Întocmai. Puțin mai încolo, vom folosi parul de tip vechi, 
pentru singurul lucru la care este bun: ghidarea după stele. 

— Dar de-abia e trecut de amiază! 

— Da, spuse Caldris. Astăzi o să stăm mult cu prora în vânt. 
Aveţi cărţi şi hărţi de citit, calcule de făcut, de navigat şi de 
vâslit, şi-apoi iar cărţi şi hărţi. O să vă culcaţi târziu la noapte. 
Mai bine acomodaţi-vă cu Castelul Strapazanilor, aici de faţă. 
Caldris scuipă pe pietre. Şi-acum află naibii latitudinea aia! 


7 


— Ce-i aia să cazi între valuri? întrebă Jean. 

Era seara celei de-a noua zile petrecute cu Caldris, şi Jean 
zăcea într-o cadă imensă de bronz. În ciuda căldurii din odăile 
lor închise din Vila Candessa, ceruse apă fierbinte, şi din ea încă 
ieşeau fuioare de aburi, chiar şi după trei sferturi de oră. Pe o 


măsuţă de lângă cadă se afla o sticlă deschisă de coniac 
Austershalin (din 554, cel mai ieftin disponibil) şi Surorile 
Nărăvaşe. 

Obloanele şi perdelele de la ferestrele apartamentului erau 
trase, uşa era zăvorâtă, iar Locke proptise un scaun sub mâner. 

Aceste măsuri de precauţie le-ar fi putut acorda câteva 
secunde în plus, în caz că ar fi încercat cineva să intre cu forţa 
peste ei. Locke zăcea pe pat, lăsând două pahare de coniac să îi 
dezmorţească muşchii înţepeniţi. Cuţitele sale erau pe noptieră, 
la nici un metru de mâinile sale. 

— A, pe toţi zeii! exclamă el. Ştiam. Este... ceva... de rău? 

— Înseamnă să întâlneşti vânturi puternice şi valuri 
perpendiculare pe cursul corabiei şi să le iei dintr-o parte, în loc 
să le tai cu prora, explică Jean. 

— Şi asta-i de rău. 

— Cum nu se poate mai rău. Jean frunzărea un exemplar 
ponosit din cartea lui Indrovo Lencallis, Vocabularul Practic al 
Marinarului Înţelept cu Numeroase Exemple Lămuritoare din 
Istorie. Haide, doar tu eşti căpitanul corabiei. Eu mă ocup doar 
de rupt oase. 

— Ştiu. Întreabă-mă altceva. Exemplarul lui Locke se afla sub 
cuțite Şi sub sticla de coniac. 

— Hmmm... Jean dădu câteva pagini. Caldris zice că o să ne 
pună în vânt de travers. Ce naiba vrea să spună cu asta? 

— Inseamnă că vântul suflă perpendicular pe chilă, mormăi 
Locke. Ne loveşte drept dintr-o parte. 

— Şi acum vrea vânt larg. 

— Aşa. Locke făcu o pauză ca să soarbă din coniac. Vântul nu 
suflă nici în fundul nostru, dar nici drept dintr-o parte. Vine dintr- 
un colţ din spate, cam la 45 de grade pe chilă. 

— Binişor. Jean dădu din nou câteva pagini. Caseta busolei. 
Care-i al şaselea punct? 

— Est curat. Pe toţi zeii, e ca pe vremuri, când luam cina cu 
Lanţuri acasă. 

— Intocmai, în ambele privinţe. Un punct mai jos la sud. 

— Aă, sud-est. 

— Aşa. Incă un punct spre sud. 

— Est-sud-est? 


— Şi încă unul. 

— Of, zeilor! Locke apucă paharul şi îl dădu pe gât dintr-o 
înghiţitură. Sud-est-du-te-naibii. Ajunge pentru seara asta. 

— Dar... 

— Eu sunt căpitanul afurisitei de corăbii, îl întrerupse Locke, 
întorcându-se pe burtă. Îţi ordon să-ţi bei coniacul şi să treci la 
culcare. 

Întinse o mână, îşi trase perna peste cap şi adormi buştean în 
câteva clipe. Chiar şi în vis lega noduri, strângea pânze şi găsea 
latitudini. 


8 


— Nu ştiam că am intrat în marină, zise Locke a doua zi 
dimineaţă. Credeam că planul era să scap de ea. 

— Scopul scuză mijloacele, jupâne Kosta. 

Arhontele îi aşteptase în golful lor din Bazinul Navelor de 
Război. Una dintre ambarcaţiunile lui personale (Locke şi-o 
aminti din peşterile de sticlă de sub Mon Magisteria) era legată 
în spatele şalupei. 

Merrain şi vreo şase Ochi constituiseră publicul. Acum Merrain 
îl ajuta pe Locke să probeze o uniformă de ofiţer din marina 
verrari. Tunica şi pantalonii erau bleumarin, la fel ca pieptarele 
Ochilor. Haina, în schimb, era de un roşu cărămiziu, cu piele 
neagră şi tare cusută la antebraţe pe post de apărători. Eşarfa 
de la gât era bleumarin, şi pe partea de sus a braţelor, chiar sub 
umeri, sclipeau însemne de bronz reprezentând nişte trandafiri 
peste spade încrucişate. 

— Nu am prea mulţi oşteni bălai în slujba mea, dar uniforma 
îţi vine, făcu Stragos. O să pun să ţi se croiască alta până la 
sfârşitul săptămânii. Stragos se întinse şi îi făcu nişte mici 
ajustări... îi strânse eşarfa de la gât, îi aranjă teaca goală de la 
cingătoare. După aceea, o vei purta câteva ore pe zi. Ca să te 
obişnuieşti cu ea. Unul dintre Ochii mei te va instrui în privinţa 
atitudinii, politeţurilor şi saluturilor pe care le folosim. 

— Tot nu pricep de ce... 

— Ştiu. Stragos se întoarse spre Caldris, care, în prezenţa 
stăpânului său, îşi pierduse neastâmpărarea vulgară pe care o 


afişa de obicei. Cum merge pregătirea, domnule navigator-şef? 

— Protectorul ştie deja ce părere am eu despre această 
misiune, rosti Caldris, încet. 

— Nu asta te-am întrebat. 

— Sunt... mai puţin neajutoraţi decât erau la început, 
Protectorule. Ceva mai puţin neajutoraţi. 

— E bine, în cazul ăsta. Mai ai încă trei săptămâni la dispoziţie 
ca să-i modelezi. Îndrăznesc să spun că arată deja mai bine 
după ce-au trudit niţel în bătaia soarelui. 

— Unde-i corabia noastră, Stragos? întrebă Locke. 

— Aşteaptă. 

— Şi echipajul? 

— La îndemână. 

— Şi de ce naiba trebuie să port uniforma asta? 

— Fiindcă ţin să te fac căpitan în flota mea. Asta înseamnă 
trandafirii-pe-spade. O să fii un căpitan de-o noapte. Deprinde-te 
cu uniforma, apoi învaţă să ai răbdare în aşteptarea ordinelor. 

Locke se încruntă, apoi îşi puse mâna dreaptă pe teacă şi 
braţul drept, cu pumnul încleştat, de-a curmezişul pieptului. Se 
înclină de la mijloc exact la acelaşi unghi la care îi văzuse pe 
Ochii înclinându-se lui Stragos. 

— Zeii să-l ocrotească pe arhontele din Tal Verrar! 

— Foarte bine, făcu Stragos. Însă tu eşti ofiţer, nu un oştean 
sau un marinar de rând. Tu te înclini la un unghi mai mic. 

Se întoarse şi se îndreptă spre barcă. Ochii se înşiruiră în 
spatele lui şi îl urmară, iar Merrain începu să scoată uniforma de 
pe Locke în grabă. 

— Vă las din nou în grija lui Caldris, domnilor, rosti arhontele, 
pe când cobora în barcă. Folosiţi-vă cu cap timpul rămas. 

— Şi când naiba vom afla şi noi cum se pupă toate astea- 
mpreună? 

— Toate la timpul lor, Kosta! 


9 


Două zile mai târziu, când porţile se deschiseră larg pentru ca 
barca lui Merrain să poată intra în golful din Bazinul Navelor de 
Război, Locke şi Jean descoperiră cu surprindere că şalupei lor i 


se alăturase în timpul nopţii o corabie adevărată. 

O ploaie caldă şi blândă cădea, nu o vijelie de pe Marea de 
Bronz, ci o neplăcere suflând dinspre continent. Caldris aştepta 
în piaţeta de piatră, purtând o manta uşoară, cu pârâiaşe de apă 
şiroindu-i din părul şi barba neacoperite. Rânji când barca îi 
aduse pe Locke şi pe Jean, în straie uşoare şi fără cizme. 

— Na de vedeţi, răcni el. lat-o. Corabia pe care se prea poate 
să ne dăm duhul! Îl bătu pe Locke pe spate şi râse. Se numeşte 
Mesagerul Roşu. 

— Da? Vasul era liniştit şi nemişcat, cu pânzele coborâte şi cu 
felinarele stinse. „O corabie într-o asemenea stare îţi trezeşte o 
anumită melancolie”, se gândi Locke. Bănuiesc că-i din flota 
arhontelui, nu? 

— Nu. Se pare că zeii i-au surâs Protectorului şi i-au oferit un 
prilej de a face economii în misiunea asta. Ştiţi ce-s alea viespi- 
stilet? 

— Mult prea bine. 

— Un dobitoc a încercat să intre în port cu un cuib în carenă, 
nu cu mult timp în urmă. Doar zeii pot şti ce-avea de gând să 
facă apoi cu el. Pentru asta a fost executat, iar corabia a fost 
confiscată de arhonat. Cuibul cu monştrii ăia mici a fost ars. 

— Aha, rosti Locke, zâmbind cu înţeles. Sunt sigur că aşa s-a 
întâmplat. Vameşii din Tal Verrar sunt cât se poate de 
conştiincioşi şi de incoruptibili. 

— Arhontele a pus să fie carenată, continuă Caldris. Avea 
nevoie de pânze noi, de nişte proptele, alte cabluri şi un pic de 
călăfătuit. Înăuntru a fost afumată cu pucioasă, după care a fost 
renumită şi rebotezată. Tot l-a ajuns mai ieftin decât să ne dea 
una de-a lui. 

— Câţi ani are? 

— Vreo douăzeci, din cât îmi pot da seama. Ani care au pus-o 
la încercare, cel mai probabil, dar o să mai reziste o vreme. Asta 
presupunând că o să ne întoarcem cu ea. Acum arătaţi-mi ce-aţi 
învăţat. Ce credeţi că este? 

Locke studie vasul, care avea două catarge, o punte de la 
pupă uşor ridicată şi o singură barcă la puntea superioară 
centru. 

— E o caulottă? 


— Nu, zise Caldris, e mai degrabă un vestrel sau un bric, deşi 
unul foarte sfrijit. Inţeleg însă de ce ai crede că-i o caulottă. Hai 
să-ţi explic totuşi de ce nu ai nimerit amănuntele... 

Caldris se lansă într-o serie de explicaţii extrem de tehnice, 
indicând tot soiul de detalii despre vergile principale sub vânt şi 
velele artimon pe care Locke le înţelese şi nu prea, aşa cum 
ascultă un vizitator aflat într-un oraş străin indicaţiile energice 
ale unui băştinaş guraliv. 

— ... Are douăzeci şi şase de metri, de la etravă la pupă, fără 
să pun la socoteală bompresul, desigur, încheie Caldris. 

— Nu mi-am dat seama până acum, făcu Locke. Pe toţi zeii, 
chiar o să am sub comanda mea corabia asta! 

— Ha! Nu. O să te prefaci că ai sub comanda ta corabia asta. 
Hai, nu te mai smiorcăi! Tot ce-o să ai de făcut va fi să transmiţi 
mai departe echipajului ordinele mele. Hai, urcați! lute! 

Caldris o luă înainte pe o scândură şi îi conduse pe puntea 
Mesagerului Roşu şi, în timp ce se holba în jur, absorbit de 
fiecare amănunt, Locke simţi o nervozitate chinuitoare 
cuprinzându-i măruntaiele. Luase de bune toate mărunţişurile 
vieţii de pe o corabie la singura sa călătorie de până atunci, şi 
aceea petrecută în pat, însă acum fiecare nod şi inel de punte, 
fiecare muflă sau palan, fiecare văl, cablu, pivot şi mecanism se 
putea dovedi hotărâtor în a-i salva viaţa... sau în a-i da de gol, 
cu totul, personajul jucat. 

— La naiba, bombăni el către Jean. Acum vreo zece ani, poate 
că aş fi fost destul de bătut în cap ca să cred că treaba asta o să 
fie floare la ureche. 

— Ei bine, nu-i deloc floare la ureche, făcu Jean, strângându-i 
umărul teafăr, dar încă mai avem timp să învăţăm. 

Străbătură corabia de-a lungul în burniţa călduţă, în vreme ce 
Caldris le arăta ba una, ba alta şi le punea întrebări dificile. Îşi 
isprăviră turul pe puntea superioară a Mesagerului Roşu, iar 
Caldris se sprijini de barca de salvare ca să se odihnească. 

— Ei bine, zise el, trebuie să recunosc că băgaţi la cap destul 
de iute pentru nişte strapazani. Cu toate astea, am întâlnit şi 
răhăţei cu mai multă ştiinţă marinărească decât voi doi luaţi la 
un loc. 

— Vino pe țărm şi lasă-ne să te învăţăm meseria noastră, 


moacă de ţap, să vezi cum e! 

— Ha! Jupâne De Ferra, tu o să te descurci rezonabil în 
privinţa asta. Poate că nu vei şti niciodată cu adevărat să faci 
diferenţa dintre un velastrai şi-un rahat, dar măcar ai atitudinea 
unui ofiţer secund pe cinste. Şi-acum, sus pe funii. Vizităm gabia 
mare în dimineaţa asta, cât încă mai ţine vremea asta 
frumoasă. 

— Gabia mare? Locke se holbă la catargul principal, care se 
pierdea în cenuşiul de deasupra sa, şi îşi miji ochii, ferindu-i de 
picăturile ce îi cădeau pe faţă. Dar plouă, la naiba! 

— Da, se întâmplă să mai şi plouă pe mare. Nu ţi-a zis nimeni 
până acum? 

Caldris păşi peste şarturile principale de la tribord; acestea se 
întindeau până pe partea cealaltă a balustradei punţii şi erau 
fixate cu capete de berbec chiar de carcasa exterioară. 
Mormăind, navigatorul-şef se săltă pe copastie şi le făcu semn 
lui Locke şi lui Jean să-l urmeze. 

— Bieţii netrebnici din echipajul tău o să fie acolo sus, 
indiferent de vreme. Nu vă iau pe mare fără să ştiţi să vă 
căţăraţi pe funii, aşa că mişcaţi-vă fundurile după mine! 

Îl urmară pe Caldris prin ploaie, păşind cu băgare de seamă 
printre grijelele care traversau şarturile, ca să îţi poţi sprijini 
piciorul pe ele. Locke fu nevoit să admită că două săptămâni de 
exerciţiu fizic constant şi solicitant îl căliseră pentru o asemenea 
sarcină şi începuseră să îi mai domolească durerea vechilor sale 
răni. Totuşi, senzaţia ciudată şi uşor elastică a scării de pisică nu 
îi era deloc familiară şi fu foarte fericit să întrezărească silueta 
întunecată a capătului unei vergi, puţin deasupra lor. Câteva 
clipe mai târziu, fugi cât îl ţineau picioarele ca să li se alăture lui 
Jean şi lui Caldris pe o platformă circulară, înălţător de stabilă. 

— Suntem cam la două treimi din înălţime, făcu Caldris. Verga 
asta ţine cursul principal. Locke ştia acum că se referă la 
principala velă pătrată a corabiei, şi nu la vreun plan de 
navigaţie. Ceva mai sus daţi de gabiere şi zburători. Dar e bine 
şi-aici, pentru moment. Pe toţi zeii, credeţi că v-a fost greu azi? 
Vă puteţi închipui cum e să te caţări aici când corabia se clatină 
dintr-o parte într-alta ca o bivoliţă care fată? Ha! 

— Mai bine-aşa decât să ne pice în cap vreun dobitoc de sus, 


îi şopti Jean lui Locke. 

— Şi lumea se va aştepta ca eu să urc aici des? întrebă Locke. 

— Ai privirea nemaipomenit de ageră? 

— Nu cred. 

— Dă-o naibii, în cazul ăsta! Nimeni n-o să se aştepte să faci 
asta. Locul căpitanului este pe punte. Dacă vrei să vezi lucrurile 
de la distanţă, foloseşte un ochean. O să ai oameni căţăraţi 
până în vârful catargului, care o să vadă în locul tău. 

Admirară priveliştea câteva minute, după care se auzi 
bubuitul tunetului în depărtare, iar ploaia se înteţi. 

— Cred că-i vremea să coborâm. Caldris se ridică în genunchi 
şi se pregăti să-şi dea drumul într-o parte. Nu-i bine să te pui cu 
zeii. 

Locke şi Jean ajunseră pe punte fără probleme, însă Caldris 
avea răsuflarea întretăiată când sări de pe şarturi. Gemu şi îşi 
masă braţul stâng. 

— La naiba! Sunt prea bătrân pentru înălţimi. Mulţumesc 
zeilor că şi locul navigatorului-şef este tot pe punte. Tunetul îi 
sublinie cuvintele. Haideţi. O să stăm în cabina principală. Azi nu 
navigăm; stăm cu nasul în cărţi şi hărţi. Ştiu cât de mult vă plac 
astea. 


10 


La sfârşitul celei de-a treia săptămâni petrecute cu Caldris, 
Locke şi Jean începuseră să spere că întâlnirea lor cu cei doi 
asasini de pe docuri avea să rămână un episod singular. Merrain 
continua să îi escorteze în fiecare dimineaţă, însă noaptea erau 
ceva mai liberi, atâta vreme cât călătoreau înarmaţi şi nu se 
aventurau dincolo de ţărmul interior al Cartierului Arsenal. 

Cârciumile de acolo erau înţesate cu oştenii şi marinarii 
arhontelui, aşa că ar fi fost cam greu pentru cineva să îi prindă 
în ambuscadă. La ora zece seara, în Ziua Ducelui (pe care 
verrarii o numeau Ziua Consiliului, se corectă Jean), Jean îl găsi 
pe Locke la Semnul celor O Mie de Zile aşezat la o masă din 
spate şi uitându-se pierdut la o sticlă de vin alcoolizat. Locul era 
spaţios şi luminat vesel, răsunând de zarva unei afaceri 
înfloritoare. Era un bar marinăresc: cele mai bune mese, plasate 


sub imitații ale vechilor stindarde de luptă verrare, erau ocupate 
de ofiţeri al căror statut social era uşor de ghicit, chiar dacă nu 
purtau uniformă. Marinarii de rând beau şi jucau în penumbra 
meselor din preajma acestora, şi câţiva ciudaţi se strânseseră la 
măsuţele de lângă Locke. 

— M-am gândit eu că te găsesc aici, rosti Jean, aşezându-se în 
faţa lui Locke. Ce crezi că faci? 

— Lucrez, nu se vede? Locke apucă de gât sticla de vin şi o 
îndreptă spre Jean. Asta-i ciocanul meu. Apoi bătu cu degetele în 
masa de lemn. lar asta-i nicovala. Incerc să dau o formă mai 
plăcută creierului meu. 

— Cu ce ocazie? 

— Voiam şi eu să fiu măcar o noapte altcineva decât căpitanul 
unei expediţii-fantomă pe mare. Vorbi în şoaptă, controlat, şi 
Jean înţelese că nu era încă beat, ci mai degrabă dorea să se 
îmbete: Am capul plin cu corăbiuţe, toate învârtindu-se voios şi 
născocind nume noi pentru chestiile de pe punţile lor! Se opri ca 
să ia o înghiţitură, apoi îi oferi sticla lui Jean, care clătină din 
cap. Bănuiesc că ţi-ai studiat Vocabularul conştiincios. 

— Şi asta, da. Jean se întoarse puţin spre perete cu tot cu 
scaun, ca să poată observa cârciuma în ansamblu. Am mai şi 
născocit nişte minciuni politicoase pentru Durenna şi Corvaleur; 
au tot trimis bileţele la Vila Candessa, întrebându-ne când ne 
întoarcem la masa de joc, ca să încerce iarăşi să ne 
măcelărească. 

— Vai, regret profund să le dezamăgesc pe doamne, dar în 
seara asta nu vreau să aud de nimic, spuse Locke. Nici de turn, 
nici de arhonte, nici de Durenna, nici de Vocabular, nici de 
tabele de navigaţie. Doar aritmetică de bază. Băutură plus 
băutor egal beţiv. Alătură-mi-te. Măcar un ceas sau două. Ştii că 
ti-ar prinde bine. 

— Ştiu, însă Caldris este tot mai exigent pe zi ce trece; mă 
tem că va trebui să avem mintea limpede dimineaţă mai 
degrabă decât înceţoşată la noapte. 

— Lecţiile lui Caldris nu ne limpezesc minţile. Din contră. 
Trebuie să învăţăm într-o lună lucruri pe care le poţi învăţa în 
cinci ani. Mi s-au amestecat toate în cap. Ştii, înainte să vin aici 
în seara asta, am cumpărat jumătate de pepene iute. Femeia de 


la tarabă m-a întrebat ce pepene vreau să-mi taie, pe cel din 
stânga sau pe cel din dreapta. lar eu i-am spus: „Cel de la 
babord!” Până şi gâtlejul m-a trădat şi s-a întors împotriva mea. 

— Parcă e limbajul secret al unui nebun, nu? 

Jean îşi scoase ochelarii din buzunarul hainei şi îi puse la ochi, 
ca să poată citi gravura ştearsă de pe sticla de vin a lui Locke. 
Un soi oarecare de Anscalani, o rudă mai săracă între vinuri. 

— Atât de complicat în meandrele lui. Să zicem că ai o funie 
pe punte. În Ziua Ispăşirii este doar o funie zăcând pe punte și- 
atât; după ora trei după-amiaza, în Ziua Trândăviei, este o 
frânghie de spânzurătoare, iar la miezul nopţii, de Ziua Tronului, 
redevine o simplă funie, asta dacă nu cumva plouă. 

— Dacă nu cumva plouă, într-adevăr, caz în care îţi scoţi 
hainele şi începi să dănţuieşti despuiat în jurul artimonului. Pe 
toţi zeii, da! Îți jur, Je... Jerome, următorul om care-mi spune 
ceva de genul „întoarce naibii către ţărmul mă-sii trinca tribord” 
o să primească un cuţit în gât. Chiar dacă-i Caldris. Nu mai 
vreau să aud termeni nautici în seara asta. 

— Pare că ţi s-au înecat corăbiile. 

— O, tocmai ţi-ai semnat condamnarea la moarte, patru-ochi! 
Locke se uită în adâncul sticlei, ca un şoim vânând un şoarece 
pe câmpul de sub el. E atâta vin care nu a ajuns încă în mine! 
Adu-ţi un pahar şi serveşte-te. Vreau să devin o belea publică 
lătrătoare, şi cât de repede posibil. 

Se produse o învălmăşeală la uşă, urmată de o pauză în 
conversații şi de o sporire a şoaptelor pe care Jean o recunoscu, 
din îndelungata-i experienţă, ca fiind foarte, foarte periculoasă. 
Îşi ridică privirea cu băgare de seamă şi văzu că un grup de vreo 
şase oameni tocmai intraseră în cârciumă. Doi dintre ei purtau 
uniformele de poliţişti, pe sub mantii, fără armura sau armele 
obişnuite. Însoţitorii lor purtau straie obişnuite, însă statura şi 
atitudinea lor îi dădură de înţeles lui Jean că erau toţi mândre 
exemplare din acea specie cunoscută sub numele de străjer al 
oraşului. 

Unul dintre ei - fie neînfricat, fie înzestrat cu inteligenţa unui 
bolovan - se duse la bar şi ceru să fie servit. Tovarăşii săi, mai 
chibzuiţi şi, ca atare, mai neliniştiţi, începură să şuşotească între 
ei. Toţi ochii din cârciumă se fixaseră asupra lor. 


Se auzi un scrâşnet, când o femeie cu înfăţişare dură, de la 
una dintre mesele ofiţerilor, îşi împinse scaunul în spate şi se 
ridică încet. În câteva secunde, toţi camarazii săi, fie în 
uniformă, fie fără, se ridicară şi ei. Mişcarea se extinse în tot 
barul, ca un val; mai întâi ceilalţi ofiţeri, apoi marinarii de rând, 
când îşi dădură seama că raportul numeric era de opt la unu în 
favoarea lor. In curând, aproape cincizeci de oameni erau în 
picioare, fără să spună nimic, pur şi simplu fixându-i cu privirile 
pe cei şase oameni de la uşă. Ciorchinele de oameni din jurul lui 
Locke şi al lui Jean rămaseră jos; dacă rămâneau la locurile lor, 
măcar aveau să rămână şi în afara primejdiei. 

— Domnilor, rosti cel mai în vârstă barman pe când cele două 
ajutoare ale sale întinseră mâinile sub tejghea, cel mai probabil 
după arme. Aţi bătut cale lungă, nu-i aşa? 

— Ce vrei să spui? Dacă poliţaiul de la bar nu simula 
zăpăceala, se gândi Jean, înseamnă că era tot atât de luminat la 
minte cât o feştilă. Am venit din Treptele de Aur, atâta tot. De- 
abia am ieşit de la muncă. Ne e cam sete şi avem destui bani ca 
să ne-o ostoim. 

— Poate că v-ar fi mai pe plac o altă cârciumă, în seara asta, 
făcu barmanul. 

— Cum? Omul păru să-şi dea seama, într-un final, că era în 
centrul atenţiei unei gloate ce stătea în aşteptare. Ca de obicei, 
se gândi Jean, erau două feluri de oameni în straja unui oraş: cei 
care aveau ochi şi la spate, gata oricând să depisteze şi cel mai 
mic pericol, şi cei care-şi foloseau testele pe post de saci de 
rumeguş. 

— Am zis... începu barmanul, pierzându-şi răbdarea. 

— Stai puţin, făcu polițistul. Îşi ridică mâinile către mugşteriii 
din cârciumă. Înţeleg cum stă treaba. Am băut deja câteva 
pahare în seara asta. Vă rog să mă iertaţi; nu am vrut să jignesc 
pe nimeni. Nu suntem toţi verrari, oare? Vrem doar să bem 
ceva, atâta tot. 

— Sunt o mulţime de locuri care vând băutură, spuse 
barmanul. O mulţime de locuri mai potrivite. 

— Nu vrem să facem probleme nimănui. 

— Nu ar fi nici o problemă pentru noi, rosti un bărbat îndesat 
îmbrăcat în tunică şi pantaloni de marinar. Camarazii săi de la 


masă chicotiră răutăcios. Găsiţi uşa şi faceţi paşi. 

— Câinii Consiliului, bombăni un alt ofiţer. Mercenari 
nelegiuiţi. 

— Staţi oleacă, făcu polițistul, descotorosindu-se de mâna 
unui prieten care încerca să-l tragă către uşă. Staţi oleacă, doar 
am zis că nu vrem scandal. La naiba, am vorbit serios! Pace. O 
să plecăm. Fac cinste cu un rând de băutură. Pentru toată 
lumea! Îşi scutură punga cu mâini tremurânde. Monede de 
bronz şi de argint se rostogoliră pe tejgheaua de lemn. Barman, 
un rând din cea mai bună bere neagră verrari pentru toţi cei 
care vor, şi păstrează restul. 

Barmanul îşi mută privirea de la bietul poliţist la ofiţerul 
îndesat care vorbise mai devreme. Jean înţelese că acesta era 
probabil unul dintre ofiţerii superiori prezenţi acolo, iar barmanul 
aştepta ca el să se decidă. 

— Umilinţa te prinde bine, rosti ofiţerul, cu un rânjet strâmb. 
Nu vom ciocni cu tine, dar îţi vom cheltui bucuroşi banii, după ce 
ieşi pe uşa aia şi nu te mai întorci. 

— Desigur. Pace, prieteni, nu am vrut să vă jignim. 

Omul părea să se bâlbâie în continuare, însă doi dintre 
camarazii săi îl înşfăcară de braţe şi îl scoaseră pe uşă afară. 
Izbucni un hohot general de râs şi un ropot de aplauze când 
ultimul dintre poliţişti se făcu nevăzut în noapte. 

— Uite-aşa face rost marina de bani la buget, răcni ofiţerul 
îndesat. Camarazii de la masa lui râseră, iar el luă paharul şi îl 
înălţă către ceilalţi muşterii: În cinstea arhontelui! Haos 
duşmanilor săi din ţară şi de peste hotare! 

— În cinstea arhontelui, răspunseră în cor ceilalţi ofiţeri şi 
marinari. 

În curând, reveniră la buna dispoziţie de mai devreme, iar 
barmanul numără banii poliţistului, în timp ce ajutoarele sale 
înşirau halbe de lemn lângă un butoi prins cu cercuri de fier, plin 
de bere neagra. Jean se încruntă, făcând o socoteală în minte. 
Băuturi pentru vreo cincizeci de oameni, chiar şi bere neagră 
obişnuită, asta îl costase pe poliţist cam un sfert din simbria sa 
pe-o lună. Cunoscuse o mulţime de oameni care ar fi riscat să 
fugă şi să mănânce bătaie decât să se despartă de o aşa sumă 
frumuşică. 


— Bietul beţivan dobitoc, oftă el, uitându-se la Locke. Tot mai 
vrei să devii o belea publică lătrătoare? Se pare că au deja unul 
prin părţile astea. 

— Poate că doar o să mă ţin strâns de sticla asta, făcu Locke. 

— „A te ţine strâns” este o expresie mariti... 

— Ştiu, îl întrerupse Locke. O să mă sinucid mai târziu. 

Cei doi barmani mai tineri treceau cu tăvi mari printre 
muşterii, împărțind în stânga şi-n dreapta halbe de lemn cu bere 
neagră, mai întâi ofiţerilor, care nu păreau să-i bage în seamă, şi 
apoi marinarilor de rând, care le primiră cu entuziasm. Intr-un 
târziu, unul dintre ei îşi croi drum până la colţul în care se aflau 
Locke, Jean şi ceilalţi civili. 

— O duşcă de bere neagră, domnilor? Puse halbele în faţa lui 
Locke şi-a lui Jean şi, cu o dexteritate de jongleur, presără nişte 
sare dintr-o solniţă. Din partea omului cu mai mult aur decât 
creier. Jean lăsă un gologan pe tavă, ca să pară cât de cât 
prietenos, iar omul îşi înclină capul în semn de recunoştinţă 
înainte să treacă la altă masă. O duşcă de bere neagră, 
doamnă? 

— E clar, trebuie să venim mai des pe-aici, făcu Locke, deşi 
nici el, nici Jean nu se atinseră de berea picată din cer. Locke 
părea să fie mulţumit de vinul lui, iar Jean, cu gândul la lucrurile 
pe care avea să li le ceară Caldris a doua zi, nu simţea deloc 
nevoia să bea. Petrecură câteva minute discutând în şoaptă, 
până când Locke se uită în cele din urmă la halba de bere şi 
oftă. Berea neagră şi sărată chiar nu-i cea mai potrivită alegere 
după un vin îndoit, rosti el cu voce tare. 

O clipă mai târziu, Jean văzu cum femeia din spatele lui Locke 
se întoarse şi îl bătu pe umăr. 

— V-am auzit bine, domnule? Părea să fie cu câţiva ani mai 
tânără decât ei, cât de cât drăguță, cu tatuaje stacojii pe 
antebraţe şi cu un bronz puternic care sugerau că ar fi un soi de 
muncitoare de pe docuri. Berea neagră şi sărată nu-i pe gustul 
dumneavoastră? Nu vreau să par prea îndrăzneață, dar eu am 
rămas pe uscat... 

— A... Aaa! Locke se întoarse, zâmbi şi îi dădu halba sa de 
bere peste umăr. Serviţi-vă, chiar vă rog. Cu complimentele 
mele. 


— Luaţi-o şi pe-a mea, făcu Jean, dându-i şi halba lui. Merită 
să fie apreciată la adevărata valoare. 

— Aşa va fi. Vă mulţumesc frumos, domnilor. 

Locke şi Jean reveniră la discuţia lor în şoaptă. 

— O săptămână, rosti Locke. Poate două şi după aceea 
Stragos vrea să ne vadă plecaţi. Nu mai vreau să aud nerozii de- 
alea teoretice. O să trăim treaba asta pe pielea noastră, în largul 
blestematului ăla de ocean. 

— Un motiv în plus pentru care mă bucur că te-ai hotărât să 
nu te îmbeţi criţă în seara asta. 

— Plânsul de milă a avut mare succes la mine, zilele astea, 
făcu Locke. Şi mi-a adus aminte de-o vreme pe care aş prefera 
să o uit. 

— Nu-i nevoie să îţi tot ceri scuze pentru... chestia aia. Nici ție 
şi în nici un caz mie. 

— Eşti sigur? Locke îşi trecu un deget de-a lungul sticlei pe 
jumătate goale. Mi se pare că pot citi altceva în privirea ta, de 
fiecare dată când beau mai mult de câteva pahare. In afară de 
masa de joc de la Caruselul Hazardului, bineînțeles. 

— Hei, stai puţin... 

— Nu-i un reproş, îl întrerupse Locke. Este doar adevărul. Şi 
nu-i ca şi cum nu ai fi îndreptăţit să te simţi astfel. Tu... Ce s-a 
întâmplat? 

Jean îşi ridicase privirea, distras de un gâjâit ce se auzea din 
spatele lui Locke. Muncitoarea de pe docuri se ridicase pe 
jumătate din scaun şi se ţinea de gât, chinuindu-se să-şi 
recapete respiraţia. Jean se ridică de îndată, trecu de Locke şi o 
apucă de umeri. 

— Uşor, doamnă, uşor. Un pic cam multă sare în bere, nu-i 
aşa? 

O răsuci şi o bătu de câteva ori pe spate cu podul palmei 
drepte. Spre neliniştea sa, ea continua să se sufoce... de fapt, 
nu trăgea deloc aer în piept când încerca să respire. Se întoarse 
şi se agăţă de el cu forţa dată de disperare; avea ochii holbaţi 
de groază, iar roşeaţa de pe chipul ei nu avea nimic de-a face cu 
bronzul. 

Jean aruncă o privire către cele trei halbe goale din faţa ei şi 
simţi cum i se pune un nod în stomac când îşi dădu seama. Il 


înşfăcă pe Locke cu mâna stângă şi aproape că îl smulse din 
scaunul său. 

— Spatele la perete! şuieră el. Păzeşte-te! Apoi ridică glasul şi 
strigă ca să se-audă în cârciumă: Ajutor! Femeia asta are nevoie 
de ajutor! 

Se produse o hărmălaie generală; atât ofiţerii, cât şi marinarii 
săriră în picioare, încercând să vadă ce se întâmpla. Făcându-şi 
loc cu coatele prin mulţimea de muşterii şi de scaune goale, o 
femeie în vârstă, purtând o haină neagră, cu părul sur prins într- 
o coadă lungă cu inele de argint, se apropie de ei. 

— Daţi-vă la o parte! Sunt doftor de vas! 

O luă pe muncitoare din braţele lui Jean şi îi dădu trei lovituri 
puternice în spate, cu pumnul. 

— Am încercat asta deja, strigă Jean. Femeia, care se sufoca, 
se zbătea în braţele sale şi ale doftoriţei, împingându-i de parcă 
ei ar fi fost cauza necazurilor sale. Obrajii săi erau vineţii. 
Doftoriţa izbuti să îi strecoare o mână în jurul gâtului şi o apucă 
de trahee. 

— Pe toţii zeii, are gâtul umflat şi tare ca o piatră! exclamă 
ea. Ţine-o bine pe masă! Ţine-o cu toată puterea! 

Jean o întinse pe muncitoare pe masă, împrăştiind halbele 
goale de bere. In jurul lor se strânsese deja o mulţime de 
oameni; Locke se uita neliniştit la aceştia, stând cu spatele la 
perete, întocmai cum insistase Jean. Privind înnebunit în jur, 
Jean putu să-i vadă pe barmanul mai vârstnic şi pe unul dintre 
ajutoarele acestuia... însă celălalt dispăruse. Unde naiba era cel 
care le adusese halbele de bere? 

— Un cuţit! strigă doftoriţa către mulţime. Un cuţit ascuţit! 
Acum! 

Locke scoase un stilet din mâneca stângă şi i-l dădu. Doftoriţa 
se uită la stilet şi dădu din cap, aprobator... o muchie era tocită 
în mod vizibil, în schimb cealaltă era tăioasă ca un bisturiu. 
Doftoriţa îl luă ca pe o spadă şi îşi folosi cealaltă mână pentru a-i 
da muncitoarei capul pe spate. 

— Ţine-o culcată cu toată forţa, îi spuse ea lui Jean. Cu tot 
avantajul clar conferit de poziţia şi de greutatea sa, Jean avea 
probleme serioase în a-i ţine nemişcate braţele tinerei care se 
zvârcolea. Doftoriţa apăsă cu putere pe unul din picioarele ei şi 


un marinar mai ager la minte îl prinse pe celălalt. Dacă se mai 
zvârcoleşte aşa, o să moară. 

Jean privi cu fascinaţie amestecată cu groază cum doftoriţa 
apăsă stiletul pe gâtul femeii. Muşchii încordaţi de la gâtul 
muncitoarei păreau sculptați, iar traheea ieşea în evidenţă ca o 
tulpină de copac. Cu o delicateţe care lui Jean i se păru de-a 
dreptul uluitoare, în situaţia aceea, doftoriţa făcu o tăietură 
mică de-a curmezişul traheei, chiar deasupra locului în care 
aceasta dispărea sub clavicula femeii. Un şuvoi roşu de sânge 
bolborosi prin tăietură, apoi şiroi pe gâtul femeii. Ochii i se 
dădură peste cap şi zbaterile sale deveniră tot mai slabe. 

— Pergament, strigă doftoriţa, găsiţi-mi pergament! 

Spre consternarea barmanului, mai mulţi marinari începură să 
răscolească prin bar, căutând ceva cât de cât asemănător 
pergamentului. Un alt ofiţer îşi croi drum prin mulţime, scoțând 
o scrisoare din haină. Doftoriţa o înşfăcă, o făcu sul şi apoi o vâri 
în tăietura din gâtul muncitoarei, prin bulbucii de sânge. 

Jean de-abia îşi mai dădea seama că rămăsese cu gura 
căscată. Doftoriţa începu apoi să lovească în pieptul femeii, 
mormăind o serie de înjurături cumplite, însă aceasta rămăsese 
fără vlagă; chipul său căpătase o tentă vineţie şi lividă, şi 
singura mişcare ce se putea vedea era cea a sângelui care şiroia 
pe lângă tubul făcut din pergament. Doftoriţa se opri după 
câteva clipe şi se sprijini de marginea mesei lui Locke şi a lui 
Jean, gâfâind. Işi şterse de haină sângele de pe mâini. 

— Degeaba, făcu ea către mulţimea amuţită. Are umorile 
calde înăbuşite complet. Nu mai pot face nimic. 

— Ai omorât-o! strigă barmanul. l-ai tăiat beregata chiar în 
faţa noastră! 

— Avea gâtul şi fălcile strânse ca într-un cleşte, rosti doftoriţa, 
ridicându-se mânioasă. Am făcut singurul lucru pe care îl 
puteam face ca să o ajut! 

— Dar ai tăiat-o... 

Ofiţerul îndesat pe care Jean îl văzuse mai devreme se 
apropie de bar, încadrat de alţi doi ofiţeri. Chiar şi din partea 
cealaltă a încăperii, Jean tot putea să vadă un trandafir-peste- 
spade pe fiecare haină sau tunică. 

— Jevaun, oare pui la îndoială competenţa Cărturarei Almaldi? 


— Nu, dar aţi văzut... 

— Îi pui la îndoială intenţiile? 

— O, domnule, vă rog... 

— O faci criminală pe una dintre doftoriţele arhontelui, un 
ofiţer în slujba sa? continuă acesta pe un ton neîndurător. De 
faţă cu martori? 

Chipul barmanului se făcu alb ca varul atât de iute încât Jean 
fu pe punctul de a se uita în spatele tejghelei ca să vadă dacă 
nu cumva culoarea din obraji se scursese acolo. 

— Nu, domnule, rosti el cu repeziciune. Nici nu mi-a trecut 
prin gând una ca asta. Îmi cer iertare. 

— Nu mie. 

Barmanul se întoarse către Almaldi şi îşi drese glasul: 

— Îmi cer iertare, Cărturare. Îşi lăsă privirea în pământ. Doar 
că... nu am prea văzut sânge la viaţa mea. M-a luat gura pe 
dinainte. lertaţi-mă! 

— Fireşte, zise doftoriţa cu răceală, scoţându-şi haina de pe 
ea, acum că îşi dăduse seama cât de mult o îmbâcsise cu sânge. 
Ce naiba a băut femeia asta? 

— Doar bere neagră, răspunse Jean. Bere verrari neagră şi 
sărată. 

„Care era pentru noi”, se gândi el. Simţi cum i se strânge 
stomacul. Cuvintele sale provocară un nou val de mânie în 
rândul mulţimii, căci cei mai mulţi oameni băuseră şi ei din 
aceeaşi bere. Jevaun ridică mâinile şi le făcu semn să tacă. 

— A fost bere bună şi curată din butoi! A fost gustată înainte 
să fie scoasă şi servită! Le-aş da să bea din ea şi nepoților mei! 
Luă o halbă goală de lemn, o înălţă spre mulţime şi o umplu cu 
bere neagră din butoi. Declar asta de faţă cu martori! Acesta 
este un local care se respectă! Dacă s-a produs vreo nelegiuire, 
eu n-am avut nimic de-a face cu ea! Goli halba din câteva 
înghiţituri şi o ridică spre mulţime. Oamenii continuară să 
bodogănească, dar rămaseră pe loc. 

— Se poate să fi avut o reacţie la ceva, spuse Almaldi. O 
alergie, poate. Dacă aşa stau lucrurile, ar fi prima oară când văd 
aşa ceva. Rosti cu voce tare: Cine se mai simte rău? Dureri de 
gât? Probleme de respiraţie? 

Marinarii şi ofiţerii se uitară unii la alţii, clătinând din cap. Jean 


înălţă o rugăciune în gând, recunoscător că nimeni nu păruse să 
fi observat că muncitoarea primise halbele fatale de la el şi de la 
Locke. 

— Unde naiba îţi este celălalt ajutor? îi strigă el lui Jevaun. 
Văzusem doi înainte să fie servită berea. Acum văd că mai e 
doar unul! 

Barmanul îşi răsuci capul dintr-o parte în alta, uitându-se prin 
mulţime. Se întoarse spre celălalt ajutor cu o expresie 
înspăimântată pe chip. 

— Sunt sigur că Freyald s-a speriat de moarte din pricina 
acestei agitaţii. Găseşte-l. Găseşte-l! 

Cuvintele lui Jean avură exact efectul pe care şi-l dorise; atât 
marinarii, cât şi ofiţerii se împrăştiară care încotro, căutându-l 
mânioşi pe barmanul care lipsea. Jean putu să audă fluierul 
înăbuşit al străjerilor undeva afară. În curând, poliţiştii vor 
năpădi locul, chit că era bar de marinari. Îl înghionti pe Locke şi 
îi făcu un semn către uşa din spate a cârciumii, prin care şi alţi 
muşterii începuseră să se strecoare, aşteptându-se la necazuri. 

— Domnilor, făcu Cărturara Almaldi pe când Locke şi Jean 
treceau pe lângă ea. 

Şterse stiletul lui Locke de mâneca hainei deja distruse şi i-l 
înapoie. Acesta dădu din cap şi îl luă. 

— Cărturare, ai fost nemaipomenită! făcu el. 

— Şi totuşi, complet nefolositoare, replică ea, trecându-şi 
degetele pline de sânge prin păr. O să am grijă să moară cineva 
pentru treaba asta. 

„Dacă mai zăbovim mult aici, noi o să fim ăia”, se gândi Jean. 
Avea o bănuială neplăcută că straja oraşului nu le-ar fi asigurat 
nici o protecţie dacă ar fi încăput pe mâinile acesteia. 

Prin încăpere izbucniseră şi alte certuri când Jean izbuti în 
cele din urmă să-şi folosească statura pentru a-şi croi drum 
către intrarea din spate a cârciumii. Aceasta dădea într-o alee 
întunecoasă, deschisă la ambele capete. Cerul negru se 
înnorase, acoperind cele două luni, iar Jean îşi scoase din reflex 
una dintre securi înainte să fi făcut trei paşi în noapte. Urechile 
sale antrenate îi spuneau că fluierele străjerilor veneau de la o 
stradă distanţă, undeva spre vest, şi că se apropiau cu 
repeziciune. 


— Freyald, spuse Locke pe când se furişau împreună prin 
întuneric. Şobolanul ăla de barman blestemat! Berea aia ne era 
destinată, sunt absolut sigur. 

— Asta a fost şi concluzia mea, încuviinţă Jean. 

Il conduse pe Locke pe o străduţă îngustă, peste un zid 
bolovănos şi printr-o curte tăcută care părea să mărginească 
nişte depozite. Jean se ghemui în spatele unei lăzi parţial 
sfărâmate şi ochii săi care se adaptau la întuneric văzură silueta 
neagră a lui Locke trântindu-se la pământ după un butoi din 
apropiere. 

— Lucrurile stau rău, făcu Locke. Mai rău decât credeam. Care 
sunt şansele ca şase străjeri ai oraşului să nu ştie în ce baruri e 
sigur să intre în timpul lor liber? Care sunt şansele ca ei să vină 
în cartierul nepotrivit? 

— Sau să cheltuiască atâţia bani pe băuturi, într-un bar plin 
ochi cu oamenii arhontelui? Ei erau doar acoperirea. Probabil că 
nici nu ştiau pe cine acoperă. 

— Ceea ce înseamnă că, oricine-ar fi cei care vor să ne vină 
de hac, se pare că pot trage sfori în straja oraşului. 

— Asta mă duce cu gândul la Priori, făcu Jean. 

— Ei sau cineva apropiat de ei. Însă de ce? 

Se auzi un târşâit de piele pe piatră în urma lor; Locke şi Jean 
amuţiră. Jean se întoarse la timp ca să vadă o siluetă mare şi 
întunecată sărind zidul din spatele lor, iar zgomotul făcut de 
tocuri pe caldarâm îi spuse că un om destul de solid tocmai 
aterizase. 

Intr-o mişcare agilă, Jean îşi scoase haina, o învârti pe 
deasupra capului şi o aruncă peste trunchiul bărbatului. În timp 
ce silueta întunecată se zbătea ca să scape de sub haină, Jean 
sări în picioare şi îl pocni în creştet cu capătul bont al securii. 
Urmă apoi un pumn în coşul pieptului, care îl făcu pe bărbat să 
se îndoaie de la jumătate. După asta fu foarte uşor să-l împingă 
din spate şi să-l trântească apoi cu faţa la pământ. 

Locke aprinse un felinar alchimic doar puţin mai mare decât 
un degetar. Ascunse lumina palidă cu trupul său, lăsând-o să 
cadă doar asupra omului pe care îl doborâse Jean. Jean îşi 
recuperă haina, dezvăluind un tip musculos şi înalt, ras pe cap. 
Acesta purta uniforma obişnuită a vizitiilor sau a slujitorilor, şi îşi 


acoperi faţa cu o mână înmănuşată, gemând de durere. Jean îi 
puse tăişul securii la gât. 

— Do-domnule De Ferra... De Ferra, nu, vă rog, şopti omul. Pe 
toţi zeii! Sunt de-al lui Merrain. Trebuie... să vă supraveghez. 

Locke apucă mâna stângă a omului şi îi scoase mănuşa de 
piele. La lumina palidă a felinarului, Jean văzu un tatuaj pe dosul 
mâinii străinului, un ochi deschis în centrul unui trandafir. Locke 
oftă şi şopti: 

— E un Ochi. 

— Ba-i un nesăbuit, la naiba! replică Jean, uitându-se împrejur 
înainte să lase securea jos. Il rostogoli pe om pe spate. Uşurel, 
prietene. M-am abținut când te-am pocnit în cap, dar nu şi când 
te-am lovit în stomac. Stai puţin nemişcat şi respiră câteva 
minute. 

— Am mai fost lovit şi înainte, pufni străinul, iar Jean putu să 
vadă cum îi lucesc lacrimi de durere pe obraji. Pe toţi zeii! Mă 
minunez că e cineva care crede că aţi avea nevoie de protecţie. 

— Şi totuşi, avem, zise Locke. Te-am văzut în Cele O Mie de 
Zile, nu-i aşa? 

— Da. lar eu v-am văzut dându-i halbele voastre de bere 
bietei femei. O, la naiba, simt că îmi plesneşte stomacul! 

— O să-ţi treacă, făcu Jean. Ai văzut unde a dispărut barmanul 
acela? 

— L-am văzut intrând în bucătărie şi nu m-am mai uitat să 
văd dacă se întoarce. Nu aveam nici un motiv la momentul ăla. 

— Rahat! Locke se încruntă. La cum o ştiu eu pe Merrain, 
bănuiesc că are nişte oşteni la îndemână, pentru orice 
eventualitate, nu-i aşa? 

— Sunt patru într-un depozit vechi la o stradă distanţă spre 
sud. Ochiul icni de câteva ori înainte să continue: Trebuia să vă 
duc acolo în caz de pericol. 

— Păi, cred că-i cazul, spuse Locke. Când îţi revii şi poţi să te 
mişti, du-ne la ei. Trebuie să ajungem în Bazinul Navelor de 
Război teferi şi nevătămaţi. După care va trebui să-i transmiţi un 
mesaj din partea noastră. Poţi să dai de ea în noaptea asta? 

— Într-o oră, răspunse omul, masându-şi stomacul, cu privirea 
fixată pe cerul fără stele. 

— Spune-i că am vrea să acceptăm oferta ei de... masă şi 


cazare. 

Jean îşi mângâie barba, dus pe gânduri, apoi încuviinţă. 

— O să-i trimit un bilet lui Requin, rosti Locke. O să-i zic că 
plecăm peste câteva zile. Oricum nu o să mai fim pe-aici prea 
multă vreme după aceea. Nu mai sunt atât de sigur că putem 
merge liniştiţi pe stradă. Putem să cerem o escortă ca să ne 
aducem mâine lucrurile din Vila Candessa, să ne închidem 
apartamentul şi să ne ducem majoritatea hainelor în magazie, 
apoi ne ascundem în Bazinul Navelor de Război. 

— Am primit ordin să veghez asupra voastră, spuse Ochiul. 

— Ştiu, făcu Locke. Singurul lucru de care putem fi siguri este 
că, cel puţin pentru moment, stăpânul tău are de gând să ne 
folosească, nu să ne omoare, aşa că vom profita de ospitalitatea 
sa. Locke îi dădu înapoi oşteanului mănuşa. Pentru moment. 


11 


Două trăsuri pline cu Ochi purtând straie obişnuite îi însoţiră 
pe Locke şi pe Jean, când îşi împachetară lucrurile din Vila 
Candessa a doua zi dimineaţă. 

— Ne pare nespus de rău să vedem că plecaţi, îi spuse 
intendentul-şef lui Locke, în timp ce acesta trecea semnătura lui 
Leocanto Kosta pe ultimele foi de pergament. Aţi fost nişte 
musafiri excelenți; sperăm să vă gândiţi tot la noi când mai 
veniţi prin Tal Verrar. 

Locke nu avea nici o îndoială că hanul fusese mulţumit să îi 
găzduiască; la cinci arginţi pe zi, vreme de un an şi jumătate (la 
care se adăuga şi preţul serviciilor suplimentare), el şi Jean 
lăsaseră în urmă un morman de solari destul de mare ca să-şi fi 
cumpărat o casă măricică şi să-şi fi angajat personal rezonabil. 

— Este nevoie de noi în altă parte; chestiuni urgente, 
murmură Locke cu răceală. Se mustră în sinea lui o clipă mai 
târziu: nu era vina intendentului că erau alungaţi de acolo de 
Stragos, Magii-Juruiţi şi de asasini misterioşi. Uite, făcu el, 
culegând trei solari din haină şi punându-i pe birou. Ai grijă să îi 
împărţi egal între toţi membrii personalului. Îşi răsuci palma în 
sus şi făcu să apară încă o monedă de aur, printr-o mică 
scamatorie. lar asta-i pentru tine, drept complimente pentru 


ospitalitatea voastră. 

— Puteţi să vă întoarceţi oricând la noi, rosti intendentul, 
făcând o plecăciune adâncă. _ 

— Aşa vom face, spuse Locke. Inainte să plec, aş dori să 
aranjez ca o parte din hainele noastre să fie depozitate aici pe 
termen nedeterminat. Poţi fi sigur că ne vom întoarce după ele. 

In timp ce intendentul trecea bucuros ordinele necesare pe o 
bucată de pergament, Locke împrumută o bucăţică de hârtie de 
un albastru pal, hârtia de protocol de la Vila Gandessa. Scrise pe 
acesta: „Plec de îndată în felul pe care l-am discutat deja. Mă 
întorc fără greş. Vă rămân foarte recunoscător pentru răbdarea 
pe care mi-aţi arătat-o”. 

Locke privi cum intendentul o sigilează cu ceara neagră a 
casei şi-apoi spuse: 

— Ai grijă ca asta să ajungă fără întârziere la stăpânul 
Turnului  Păcatului. Dacă nu personal, atunci numai 
majordomului său, Selendri. O să vrea să o primească de îndată. 

Locke îşi înăbuşi un zâmbet la vederea surprizei din ochii 
intendentului. Simpla sugestie că Requin ar manifesta un interes 
personal serios în privinţa conţinutului acelui bilet avea să-l facă 
să ajungă iute şi în siguranţă la destinaţie. Cu toate acestea, 
Locke plănuia să mai trimită un exemplar, printr-unul dintre 
agenţii lui Stragos. Nu avea rost să rişte. 

— Gata cu paturile alea comode, zise Jean, ducând la trăsură 
cele două cufere cu lucrurile pe care le luau cu ei. Păstraseră 
doar uneltele de hoţi (şperacle, arme, vopsele alchimice, chestii 
pentru deghizare), plus câteva sute de solari în monede şi 
câteva rânduri de tunici şi de pantaloni pe care să le ia pe mare. 
Gata cu banii lui Jerome De Ferra. 

— Gata cu Durenna şi Corvaleur, făcu Locke, cu un surâs 
încordat. Gata cu uitatul peste umăr pe oriunde am merge. 
Adevărul este că intrăm într-o cuşcă. Chiar dacă-i doar pentru 
câteva zile. 

— Nu, rosti Jean gânditor, în vreme ce intra pe uşa trăsurii, 
deschisă de o gardă de corp. Nu, cuşca merge mult mai departe 
de atât. Este peste tot unde mergem noi. 


12 


Antrenamentele lor cu Caldris, care se reluară în acea după- 
amiază, fură şi mai solicitante. Navigatorul-şef îi duse dintr-un 
capăt în celălalt al corabiei, instruindu-i cu privire la toate, de la 
cabestan până la bucătărioară. Cu ajutorul câtorva Ochi, 
desprinseră barca vasului, o răsturnară peste bord şi o 
recuperară. Scoaseră grilajele de la tambuchiurile pentru 
încărcat marfa, de pe puntea principală, şi exersară transportul 
de butoaie, dintr-o parte în alta, folosind diverse aranjamente 
ale palanelor şi muflelor. Oriunde mergeau, Caldris îi punea să 
facă noduri şi să numească tot soiul de instrumente 
necunoscute. 

Locke şi Jean primiră drept sediu cabina de la pupa 
Mesagerului Roşu. Odată ieşiţi în larg, compartimentul lui Jean 
avea să fie separat de al lui Locke printr-un perete subţire de 
pânză întărită (iar „cabina” la fel de mică a lui Caldris avea să 
fie în capătul aceluiaşi hol), însă pentru moment îşi 
transformaseră spaţiul într-o locuinţă destul de confortabilă de 
burlac. Spaţiul strâmt în care urmau să doarmă păru să îi 
afecteze profund pe amândoi, făcându-i să înţeleagă gravitatea 
cumplită a situaţiei lor, aşa că îşi sporiră eforturile, învățând 
lucruri noi şi ambigue cu o repeziciune de care nu se mai 
folosiseră de pe vremea educaţiei primite de la Părintele 
Lanţuri. Locke începu să adoarmă cu Vocabularul sub cap 
aproape noapte de noapte. 

Dimineaţa, se îndreptau cu şalupa la vest de oraş, fără să 
depăşească recifele de sticlă, dar cu o încredere tot mai mare, 
ce le masca doar într-o mică măsură adevărata neîndemânare. 
După-amiaza, Caldris le înşira obiecte şi locuri de pe puntea 
vasului şi se aştepta ca ei să alerge în fiecare loc pe care îi 
numea. 

— Habitaclu, strigă navigatorul-şef, iar Locke şi Jean se 
întrecură până la cutia mică de lemn aflată lângă cârma 
corabiei, şi în care se găseau o busolă şi alte câteva instrumente 
de navigaţie. Nici nu ajunseseră bine acolo şi Caldris strigă: 
„Bordul fals”, ceea ce era destul de simplu... copastia de la 
pupa, din capătul vasului. Apoi Caldris strigă: „Frânghiile pentru 


uşurare”, iar Locke şi Jean trecură în goană pe lângă pisoiul 
năucit, care stătea tolănit pe dunetă în bătaia soarelui şi îşi 
lingea lăbuţele. Rânjeau în timp ce alergau, deoarece frânghiile 
pentru uşurare erau cablurile de care trebuiau să se ţină când 
se târau pe bompres ca să-şi facă nevoile în mare. Pasagerii 
bogaţi de pe corăbiile mai mari aveau metode mai confortabile 
de a se uşura. 

— Artimonul, mugi Caldris, iar Locke şi Jean se opriră brusc, 
cu răsuflarea întretăiată. 

— Corabia nu are aşa ceva, spuse Locke. Doar trinchet şi 
catarg principal! 

— O, ce isteţ eşti! Mi-ai dejucat şiretlicul subtil, jupâne Kosta. 
Pune-ţi uniforma şi hai să te vedem cum te împăunezi pe-aici 
câteva ore. 

Cei trei bărbaţi încercau în timpul zilei să stabilească un 
sistem de semnale verbale şi de gesturi, iar Locke şi Jean 
adaptaseră parţial câteva asemenea semnale din propriul limbaj 
secret. 

— Pe o corabie ai parte de-o intimitate la fel de reală ca 
pişatul de spiriduşi, bombănise Caldris într-o după-amiază. S-ar 
putea să nu îţi pot da instrucţiuni verbale cu mai-ştiu-eu-cine 
privindu-ne şi ascultându-ne. Vom lucra cu o grămadă de 
ghionturi şi şoapte. Dacă ştii că urmează ceva complicat, cel 
mai sigur este să spui... 

— Hai să vedem dacă-ţi ştii meseria, Caldris! 

Locke descoperise că uniforma de ofiţer în marina verrari era 
de mare ajutor când trebuia să vorbească pe un ton poruncitor. 

— Întocmai. Asta sau ceva asemănător. Şi dacă unul dintre 
marinari se apucă să intre în detalii tehnice şi vrea să-ţi afle 
părerea în privinţa unui lucru pe care nu-l ştii... 

— Haide, marinar de duminică, doar nu vrei să te învăţ ca pe- 
un copil? 

— Aşa, bine. Mai zi-mi una. 

— Lua-te-ar naiba, cunosc frânghiile de pe corabia asta ca pe 
buzunarul meu! Locke îl privi de sus pe Caldris, ceea ce era 
posibil deoarece cizmele sale de piele îl făceau mai înalt cu vreo 
patru centimetri. Şi ştiu de ce este în stare. Dacă nu ai încredere 
în deciziile mele, nu ai decât să pleci înot de aici. 


— Da. Te descurci bine, jupâne Kosta! Navigatorul-şef îşi miji 
ochii la Locke şi se scărpină în barbă. Unde dispare jupânul 
Kosta când îţi joci rolul? Cum anume îţi câştigi existenţa, 
Leocanto? 

— Făcând asta, presupun. Sunt un prefăcut profesionist. Pur şi 
simplu... joc teatru. 

— Pe scenă? 

— Cândva, da. Şi eu, şi Jerome. Acum bănuiesc că o să 
folosim corabia pe post de scenă. 

— Într-adevăr. Caldris trecu la cârmă (care era, de fapt, o 
pereche de timone, unite de un mecanism aflat sub punte, 
astfel încât să le permită mai multor marinari să o folosească pe 
vreme rea), izbutind să scape de un scurt atac pe care pisoiul îl 
porni asupra picioarelor sale. La locuri! 

Locke şi Jean se grăbiră să ajungă pe dunetă şi se aşezară 
aproape de el, păstrând în mod ostentativ distanţa şi 
concentrați asupra propriilor sarcini, rămânând însă destul de 
aproape pentru a-i surprinde şi cel mai mic murmur sau gest. 

— Să ne imaginăm că vântul suflă în prora babord, rosti 
Caldris. Chiar era nevoie să-şi folosească imaginaţia, deoarece 
în golfuleţul împrejmuit nu sufla nici cea mai uşoară briză. E 
timpul să legăm frânghiile. Doar spuneţi etapele. Vreau să mă 
conving că le ştiţi. 

Locke îşi închipui întreaga operaţiune. Nici o corabie cu 
greement pătrat nu putea naviga direct în direcţia vântului. Ca 
să te mişti în direcţia dorită împotriva brizei era nevoie să 
foloseşti un unghi de 45 de grade şi să întorci corabia din când 
în când în aşa fel încât să pui în bătaia vântului diferite părţi ale 
prorei. Era de fapt o serie de zigzaguri, care duceau, pas cu pas, 
în direcţia dorită. Fiecare schimbare de direcţie, dinspre babord 
spre tribord sau invers, era o operaţiune delicată, cu potenţial 
de dezastru. 

— Domnule Caldris, mugi el, vom întoarce corabia. Cârma îţi 
aparţine. 

— Am înţeles, să trăiţi! 

— Domnule De Ferra! 

Jean suflă de trei ori scurt în fluierul pe care îl purta la gât, la 
fel ca Locke. 


— Toţi marinarii! Toţi marinarii gata pentru întoarcerea 
corabiei! 

— Domnule Caldris, făcu Locke. Exactitatea este importantă. 
Ţine-ţi bine timona. Cârma jos! Locke aşteptă câteva secunde ca 
să sporească efectul dramatic, apoi răcni: Cârma sub vânt! 

Caldris mimă că trage timona în direcţia bordului de sub vânt, 
în acest caz spre tribord, ceea ce ar fi înclinat cârma în partea 
cealaltă. Locke îşi imagină presiunea exercitată de apă asupra 
ei, forțând corabia să se întoarcă spre babord. Ar fi trebuit să se 
afle pe direcţia vântului, simţindu-i forţa în plin; o greşeală în 
acest moment putea să îi „prindă-n lanţuri”, oprind orice 
înaintare, răpind din puterea cârmei şi a pânzelor. Ar fi fost 
neajutoraţi câteva minute sau chiar mai rău: pe vreme rea, o 
asemenea greşeală i-ar fi putut răsuci, iar corăbiile nu erau 
acrobaţi. 

— Marinari Închipuiţi! Funiile şi velele! Jean îşi flutură braţele 
şi urlă instrucţiunile către nişte oameni invizibili de pe punte. 
lute, câini leneşi ce sunteţi! _ 

— Domnule De Ferra, strigă Locke, Marinarul acela Inchipuit 
nu-şi vede de treabă! 

— Te omor mai încolo, porcar amărât, cu creier de găină! 
Apucă funia aia şi aşteaptă ordinul meu! 

— Domnule Caldris! Locke se răsuci spre navigatorul-şef, care 
sorbea liniştit din burduful de piele cu apă rozalie. Trage până la 
capăt! 

— Da, să trăiţi! Râgâi şi lăsă burduful la picioarele sale. La 
ordinul dumneavoastră, până la capăt. 

— Vela mare sus! strigă Locke. 

— Parâmele! Braţele vergilor! Jean suflă încă o dată în fluier. 
Vergile pentru schimbarea direcţiei către tribord! 

În mintea lui Locke, prora corabiei se înclina acum dincolo de 
bătaia vântului; prora babord devenea acum bordul sub vânt, iar 
vântul avea să sufle dinspre tribord. Vergile aveau să fie 
întoarse iute pentru ca pânzele să profite de noua direcţie a 
vântului, iar Caldris avea să întoarcă total direcţia cârmei. 
Mesagerul Roşu trebuia să-şi stabilizeze noul curs; dacă era 
împinsă prea mult spre babord, s-ar fi putut trezi că se mişcă în 
direcţia opusă celei dorite, cu pânzele întoarse în mod 


nepotrivit. lar în acest caz ar fi fost norocoşi să scape doar cu o 
simplă jenă. 

— Până la capăt! zbieră el din nou. 

— Da, să trăiţi! strigă Caldris. V-am auzit bine de prima oară. 

— Cablurile sus! Braţele vergilor! Jean suflă iarăşi în fluier. 
Trageţi mai cu viaţă, viermi nenorociţi! 

— Am schimbat direcţia către tribord, căpitane, făcu Caldris. 
În mod surprinzător, nu am pierdut-o de sub control şi uite că 
am apucat ziua de mâine. 

— Da, şi asta nu i se datorează acestei javre de Marinar 
Închipuit! Locke se prefăcu că înşfacă un om şi că îl târăşte pe 
punte. Care-i problema ta, vierme leneş de punte ce eşti? 

— Secundul De Ferra mă bate cu cruzime, strigă Jean cu un 
glas chiţăit. Este un ticălos fără pereche, care mă face să-mi 
doresc să mă fi făcut preot şi să nu fi pus piciorul pe corabia 
asta! 

— Sigur că da! De-aia îl plătesc. Locke se prefăcu a scoate o 
sabie. Pentru nelegiuirile tale, îţi jur că îţi vei da duhul pe puntea 
asta dacă nu-mi poţi răspunde la două întrebări! Prima... unde 
naiba mi-este echipajul meu neînchipuit? Şi a doua, de ce naiba 
trebuie să mă antrenez îmbrăcat în uniforma asta blestemată? 

Tresări când auzi aplauze în spatele său. Se întoarse şi dădu 
cu ochii de Merrain care se sprijinea de copastia corabiei; urcase 
pe rampă într-o tăcere deplină. 

— O, minunat! Le zâmbi celor trei bărbaţi de pe punte, se 
aplecă şi ridică de jos pisoiul, care îi atacase imediat cizmele de 
piele. Foarte convingător. Însă bietul tău marinar invizibil nu îţi 
poate da răspunsurile pe care le cauţi. 

— Ai venit cumva să-mi zici de cineva care mi le poate da? 

— Mâine, arhontele îţi ordonă să iei comanda uneia dintre 
ambarcaţiunile sale personale, replică ea. Vrea să vă vadă la 
lucru înainte să vă trimită pe mare. Eu şi el vom fi pasagerii. 
Dacă ne puteţi menţine cu capul la suprafaţă, o să vă arate 
unde-i echipajul vostru. Şi de ce a fost nevoie să te antrenezi 
purtând acea uniformă. 


CAPITOLUL ŞAPTE 


Toate pânzele sus! 


1 


Pe docul de la baza insulei singuratice patrula un singur 
străjer. Felinarul său răspândi o lumină gălbuie şi caldă peste 
apa neagră, când Locke îi azvârli o funie din micuța sa şalupă. În 
loc să Îi lege la mal, străjerul îndreptă felinarul către Locke, Jean 
şi Caldris, rostind: 

— Acest doc este strict interzis... pe toţi zeii! Să-mi fie cu 
iertare, domnule. 

Locke rânji, simțind cum autoritatea uniformei de căpitan 
verrari îl cuprinde ca o pătură caldă. Se apucă de un pilon şi se 
săltă pe doc, în vreme ce străjerul se chinuia să-l salute, 
strângându-şi felinarul la piept. 

— Zeii să-l aibă-n pază pe arhontele din Tal Verrar, zise Locke. 
Pe loc repaus. E datoria ta să vezi ce-i cu bărcile neobişnuite pe 
timp de noapte, soldat! 

In timp ce oşteanul lega şalupa de un pilon, Locke întinse o 
mână şi îl ajută pe Jean să urce. Mişcându-se cu eleganţă în 
costumul deja familiar, Locke se duse apoi în spatele străjerului, 
scoase o glugă-capcană din vestă, o _ trânti peste capul 
oşteanului şi strânse bine şnurul. 

— Zeii îmi sunt martori că n-o să vezi o barcă mai neobişnuită 
ca asta. 

Jean îl apucă de braţe pe oştean, până când prafurile din 
glugă îşi făcură efectul. Cum acesta nu avea nici pe departe 
rezistenţa ultimului om pe care Locke încercase să-l doboare cu 
gluga, după numai câteva secunde de zbatere înăbuşită, căzu la 
pământ. Când Locke şi Jean îl legară fedeleş de pilonul din colţul 
cel mai îndepărtat al docului şi îi îndesară un căluş în gură, omul 
deja dormea dus. 

Caldris se căţără şi el pe doc, ridică felinarul străjerului şi 
începu să patruleze în locul acestuia. 


Locke privi către turnul de piatră... obiectivul lor; înalt de 
şapte caturi, cu meterezele luminate în portocaliu de farurile 
alchimice care ţineau la depărtare corăbiile. În mod normal, ar fi 
trebuit să mai fie încă trei străjeri acolo sus, dar se părea că 
Stragos îşi făcuse treaba. 

Nu era nici o mişcare în vârful turnului. 

— Hai, îi şopti Locke lui Jean. Hai înăuntru, să recrutăm ceva 
oameni. 


2 


— | se spune Stânca Vântoasă, le explicase Stragos. 

Le arătă turnul de piatră care ţâşnea din insuliţă, aflat cam la 
o bătaie de săgeată de linia albă de spumă şuierătoare care 
marca bariera exterioară de recif din sticlă a Tal Verrar-ului. 
Coborâseră ancora într-un loc unde apa ajungea la douăzeci de 
metri adâncime, la mai bine de-o milă în vestul Bazinului de 
Argint. Soarele cald al dimineţii tocmai se înălța deasupra 
oraşului din spatele lor, transformând straturile de negură 
întunecată în fâşii delicate de lumină. 

Aşa cum le făgăduise Merrain, Stragos îşi făcuse apariţia în 
zori, într-o şalupă de vreo şase metri lungime, făcută din lemn 
negru lustruit, cu scaune comode din piele la pupă şi plină de 
ornamente. Locke şi Jean se ocupară de pânze, lăsaţi aproape 
liberi de către Caldris, în vreme ce Merrain şedea la proră. Locke 
chiar se întreba dacă ea se simţea în largul ei în vreun alt loc 
decât acolo. 

Navigaseră spre miazănoapte, apoi ocoliseră Bazinul de 
Argint şi se întorseseră către apus, pe urmele ultimelor umbre 
albăstrii ale nopţii din zarea îndepărtată. 

După câteva minute, Merrain fluieră, ca să le atragă atenţia, 
şi arătă spre stânga ei, la prova tribordului. In depărtare, 
deasupra valurilor, se înălța o structură înaltă şi întunecată. In 
vârful acesteia luceau lumini portocalii. 

În curând, lăsară ancora în apă şi se opriră să privească turnul 
singuratic. Stragos nu îi lăudă pe Locke şi pe Jean pentru felul în 
care se descurcaseră, dar nici nu îi critică. 

— Stânca Vântoasă, făcu Jean. Am auzit de ea. Un soi de 


cetăţuie. 

— O temniţă, jupâne De Ferra. 

— Şi-o să o vizităm în dimineaţa asta? 

— Nu, replică Stragos, dar vă veţi întoarce aici foarte curând. 
Pentru moment, voiam doar să o vedeţi... şi voiam să vă spun o 
povestioară. Îl am în slujba mea pe un căpitan pe care nu mă 
pot bizui şi care, până acum, a izbutit să-şi ascundă extrem de 
bine metehnele. 

— Vai! Cuvintele nu pot exprima cât de rău îmi pare să aud 
una ca asta, zise Locke. 

— O să mă trădeze, continuă Stragos. De luni de zile pune la 
cale să mă trădeze, cât se poate de mârşav. O să fure ceva la 
care ţin foarte mult şi o să întoarcă acest ceva împotriva mea, în 
văzul lumii. 

— Ar fi trebuit să stai cu ochii pe el, bombăni Locke. 

— Dar am stat! exclamă Stragos. Chiar şi-acum stau cu ochii 
pe el. Căpitanul despre care vorbesc eşti tu. 


3 


Stânca Vântoasă avea un singur rând de uşi, întărite cu fier, 
de peste trei metri înălţime, ferecate şi păzite pe dinăuntru. Un 
mic panou se deschise în peretele de lângă ei, când Locke şi 
Jean se apropiară, şi umbra unui cap se ivi la lumina felinarului 
din spatele său. Glasul străjerei arăta că nu-i pusă pe glume: 

— Cine-i acolo? 

— Un ofiţer al arhontelui şi al Consiliului, rosti Locke cu o 
formalitate rituală. Omul ăsta e şeful meu de echipaj. lată 
ordinele şi actele mele. 

li dădu femeii din spatele uşii un rând de documente făcute 
sul într-un tub strâmt. Aceasta trase tăblia peste vizor, iar Locke 
şi Jean aşteptară în linişte câteva minute, ascultând tăvălugul 
spumei trecând peste reciful din apropiere. Cele două luni se 
înălţau pe cer, poleind zarea de la miazăzi cu o lumină argintie, 
iar stelele prăfuiau cerul senin ca şi cum un cofetar ar fi 
împrăştiat nişte zahăr pe o pânză neagră. 

În cele din urmă, se auzi un zornăit metalic şi masiva uşă 
dublă se deschise, scârţâind din ţâţâni. Străjera le ieşi în 


întâmpinare, salutându-i, însă fără să îi înapoieze hârtiile lui 
Locke. 

— Îmi cer scuze pentru întârziere, domnule căpitan Ravelle. 
Bine aţi venit pe Stânca Vântoasă! 

Locke şi Jean o urmară în holul de la intrare al turnului, 
despărţit la jumătate de un rând de gratii negre din fier, din 
podea până în tavan. Dincolo de aceste gratii, un bărbat aflat în 
spatele unui birou de lemn controla mecanismul care opera 
poarta, căci, după câteva secunde, acestea se închiseră cu un 
zornăit în urma lui Locke şi-a lui Jean. 

Asemenea femeii, bărbatul purta uniforma albastră a 
arhontelui sub o armură neagră din piele: apărători la mâini, la 
gât şi vestă. Era bărbierit şi chipeş, şi aşteptă în spatele 
gratiilor, pe când străjera se apropie ca să-i dea hârtiile lui 
Locke. 

— Căpitanul Orrin Ravelle, îi zise ea. Şi şeful său de echipaj. 
Au venit cu ordine de la arhonte. 

Omul cercetă îndelung actele lui Locke, înainte să încuviinţeze 
şi să i le înapoieze printre gratii. 

— Desigur. Bună seara, domnule căpitan Ravelle! Dumnealui 
este şeful dumneavoastră de echipaj, Jerome Valora? 

— Da, locotenente. 

— Aţi venit să-i vedeţi pe deţinuţii din cea de-a doua temniţă? 
Pe cineva anume? 

— Doar o privire de ansamblu, locotenente. 

— Cum doriţi. Omul scoase o cheie de la gât, deschise singura 
uşă din peretele de gratii şi păşi spre ei, zâmbind. Ne face 
plăcere să îi fim de folos Protectorului, domnule. 

— Mă îndoiesc, făcu Locke, lăsând să-i alunece un stilet în 
mâna stângă. Se întinse şi o crestă pe femeie în spatele urechii 
drepte, acolo unde pielea era descoperită între apărătoarea de 
la gât şi părul strâns împletit. Aceasta ţipă, se răsuci şi îşi trase 
cât ai clipi din teacă spada de oţel înnegrit. 

Jean se năpustise deja asupra străjerului, înainte ca femeia să 
scoată spada; omul icni surprins când Jean îl izbi de gratii şi îl 
lovi puternic la gât cu muchia palmei drepte. Armura de piele 
atenuă impactul loviturii, dar nu într-atât încât bărbatul să nu o 
resimtă. Rămas fără suflu, străjerul fu prins cu uşurinţă de Jean, 


care îi imobiliză mâinile şi îl prinse într-o strânsoare ca de cleşte. 

Locke se trase îndărăt din calea străjerei, când aceasta 
încercă a-l nimeri cu spada. Primul ei atac fu iute şi aproape de 
ţintă. Cel de-al doilea fu ceva mai încet, iar lui Locke nu îi fu 
deloc greu să se ferească. Când îşi pregăti cea de-a treia 
lovitură, femeia călcă greşit şi se împletici. Rămase cu gura 
căscată de confuzie. 

— Nemer... nicule... bolborosi ea. O... o... travă! 

Locke sări înapoi când ea căzu cu faţa la podea; avusese de 
gând să o prindă, dar substanţa de pe tăiş îşi făcuse efectul mai 
iute decât se aşteptase el. 

— Ticălosule, tuşi locotenentul, zbătându-se neputincios în 
strânsoarea lui Jean. Ai omorât-o! 

— Ba n-am omorât-o, zevzecule! Of, ce oameni mai sunteţi şi 
voi... cum scoţi o sabie pe-aici, toată lumea crede că ai şi 
omorât pe cineva. Locke veni lângă străjer şi îi arătă stiletul. 
Substanţa de pe tăiş se numeşte „îngheaţă-mintea”. Dormi tun 
toată noaptea, te trezeşti pe la prânz. Şi-atunci te simţi ca 
naiba. Mii de scuze pentru asta. Deci ce să fie: gâtul sau palma? 

— T... trădător blestemat! 

— Gât, în cazul ăsta. Locke îl crestă pe bărbat în spatele 
urechii stângi şi de-abia numără până la opt, când acesta 
rămase fără vlagă în braţele lui Jean, mai moale decât o cârpă. 
Jean îl lăsă la podea pe locotenent şi luă un rând de chei de fier 
de la cingătoarea acestuia. 

— Bun, spuse Locke. Şi-acum, hai să vizităm cea de-a doua 
temniţă. 


4 


— Ravelle nu exista până acum o lună, le explică Stragos. 
Până când am pus mâna pe voi şi am putut să urzesc o 
minciună. O duzină dintre oamenii mei de încredere sunt gata 
să jure că omul există cu adevărat; că au stat la masă cu el, că 
m-au slujit cot la cot cu el sau că au vorbit vrute şi nevrute în 
prezenţa sa. Contabilii mei au pregătit ordine, liste de serviciu, 
chitanţe de plată şi alte documente, pe care le-au strecurat apoi 
prin arhiva mea. Oameni purtând numele de Ravelle au închiriat 


camere, au cumpărat bunuri, au comandat uniforme croite, care 
să fie livrate la Bazinul Navelor de Război. Când va fi să suport 
consecinţele trădării tale, omul va părea cât se poate de real, în 
fapte şi în amintiri. 

— Consecințe? întrebă Locke. 

— Ravelle o să mă trădeze, cum a făcut-o şi căpitanul 
Bonaire, când mi-a luat Basiliscul din port, acum şapte ani, şi a 
înălţat steagul roşu. O să se întâmple din nou... de două ori 
aceluiaşi arhonte. O vreme se va râde de mine, în unele cercuri. 
Dar este o pagubă trecătoare, pentru un câştig pe termen lung. 
Se înfioră. Îţi poţi închipui care va fi reacţia lumii după ce se va 
întâmpla ce-am plănuit, jupâne Kosta? Eu pot. 

— Pe toţi zeii, Maxilan! făcu Locke, jucându-se cu nodul uneia 
dintre frânghiile ce susțineau micuța pânză a vasului, cu mintea 
aiurea. Prins pe mare, prefăcându-mă că stăpânesc un 
meşteşug la care de-abia mă descurc, luptându-mă cu otrava 
aia nenorocită care mi se scurge prin vine, ca să rămân în 
viaţă... da, o să încerc să te păstrez în rugăciunile mele, pentru 
toate greutăţile cu care te confrunţi. 

— Şi Ravelle e tot măgar, replică arhontele. Am pus să se 
menţioneze asta în trecutul său. Şi-acum, ceva ce trebuie să ştiţi 
despre Tal Verrar... poliţia Priorilor păzeşte Temniţa Cetăţuii de 
pe Culme, din Castellana. Cei mai mulţi dintre deţinuţii oraşului 
sunt duşi acolo, însă, deşi Stânca Vântoasă este mai puţin 
importantă, măcar este a mea. Acolo sunt oamenii mei şi armele 
mele. Arhontele zâmbi. Acolo se va vedea cel mai limpede 
trădarea lui Ravelle. De-acolo, jupâne Kosta, vei face rost de-un 
echipaj. 


5 


Aşa cum îi avertizase Stragos, mai era un străjer care trebuia 
dezarmat, la primul nivel de sub holul de la intrare, la baza unei 
scări spiralate din fier negru. Turnul de piatră de deasupra era 
pentru străjeri şi pentru faruri alchimice; adevăratul scop al 
Stâncii Vântoase era îndeplinit de trei temnițe vechi de piatră, 
care coborau mult sub nivelul mării, până în măruntaiele insulei. 

Omul îi văzu venind şi se puse imediat în gardă; fără îndoială, 


faptul că Locke şi Jean coborau neînsoţiţi era o încălcare a 
procedurii. Jean îl dezarmă când acesta se năpusti asupra lui, 
apoi îl pocni în faţă şi-l strânse puternic de mijloc. Luna de 
antrenament, efectuat după cum îi tunase lui Caldris, părea să-i 
fi sporit forţa de taur, iar Locke aproape că îl compătimi pe 
bietul om, care se zvârcolea neputincios. Locke întinse mâna, îi 
dădu şi acestui străjer porţia de „îngheaţă-mintea”, după care 
fluieră vesel. 

Ăsta era tot schimbul de noapte... o trupă redusă numeric, 
fără bucătari sau alţi slujitori. Un străjer pe docuri, doi în holul 
de la intrare, unul la primul nivel al celulelor. Cât despre cei doi 
străjeri de pe acoperiş... la ordinul lui Stragos, acestora li se 
strecuraseră prafuri în ceai, aşa că adormiseră cu ceainicul între 
ei. Aveau să fie găsiţi de schimbul de zi, cu o scuză plauzibilă 
pentru neputinţa lor... şi astfel, un nou strat de confuzie avea să 
fie azvârlit peste toată această poveste. 

La Stânca Vântoasă nu erau ţinute bărci, aşa că, şi în situaţia 
greu de imaginat în care deţinuţii ar fi putut scăpa din celulele 
cu gratii de fier, bine prinse în zidurile vechii temnițe, şi şi-ar fi 
croit drum prin holul de la intrare şi dincolo de uşa zdravănă de- 
acolo, tot ar fi avut de înotat cel puţin pe-o distanţă de un 
kilometru şi ceva, sub privirile flămânde ale făpturilor din 
adâncuri, dornice oricând de-o mică gustare. 

Locke şi Jean nu băgară în seamă uşa de fier care ducea la 
celulele de la primul nivel, continuându-şi drumul pe scara în 
spirală. Aerul era jilav, duhnind a sare şi a trupuri nespălate. 
Dincolo de uşa de fier de la cel de-al doilea nivel, nimeriră într-o 
încăpere împărţită în patru celule imense, lungi şi cu tavanul jos, 
două pe fiecare parte, despărțite la mijloc de un culoar lat de 
cinci metri. 

Dintre toate celulele, una singură era ocupată; câteva zeci de 
oameni dormeau la lumina slabă şi verzuie a globurilor 
alchimice prinse în pereţi. Aerul de-aici era de-a dreptul rânced, 
încărcat cu mirosurile de aşternuturi murdare, urină şi mâncare 
stătută. Câteva fuioare de ceaţă se învârtejeau în jurul 
deţinuţilor. Câteva perechi de ochi îi urmăriră pe Locke şi pe 
Jean, când aceştia se opriră lângă uşa celulei. 

Locke îi făcu un semn lui Jean, iar acesta începu a izbi cu 


pumnul în gratiile uşii. Zgomotul fu pătrunzător, răsunând 
insuportabil între pereţii brăzdaţi de apă ai temniţei. Deranjaţi, 
deţinuţii se ridicară din paturile lor murdare, înjurând şi urlând. 

— Ce faceţi, oameni buni? Vă e bine acolo? zbieră Locke, ca 
să poată fi auzit în toată hărmălaia. 

Jean se oprise din lovit. 

— Ne-ar fi mult mai bine dacă am putea să ne facem de cap 
cu un căpitan verrari drăguţ ca tine, rosti un deţinut de lângă 
uşă. 

— Nu sunt prea răbdător din fire, continuă Locke, arătând 
spre uşa pe care intraseră mai devreme. Dacă ies pe uşa aia, nu 
mă mai întorc. 

— Du-te naibii, atunci, şi lasă-ne să dormim, se auzi dintr-un 
colţ îndepărtat al celulei un om, numai piele şi oase. 

— Şi dacă nu mă mai întorc, insistă Locke, atunci nici unul 
dintre amărâţii de voi nu va afla vreodată de ce prima şi-a treia 
temniţă au deţinuţi în toate celulele... în vreme ce în asta 
sunteţi doar voi. 

Asta le captă atenţia. Locke zâmbi. 

— Aşa mai merge. Numele meu este Orrin Ravelle. Până în 
urma cu câteva minute, eram căpitan în flota Tal Verrar-ului, iar 
motivul pentru care sunteţi aici este că eu v-am ales. Până la cel 
din urmă. Eu v-am ales şi apoi am falsificat ordinele ca să fiţi 
strânşi laolaltă, într-o singură temniţă. 


6 


— Am ales patruzeci şi patru de deţinuţi, la început, zise 
Stragos. Priveau Stânca Vântoasă în lumina soarelui de 
dimineaţă. In depărtare, se zărea o barcă de oşteni în uniforme 
albastre, îndreptându-se către stâncă, pesemne pentru schimbul 
de strajă. Am pus să se golească a doua temniţă şi să fie lăsaţi 
doar ei acolo. Toate ordinele semnate „Ravelle” par adevărate, 
dar, la o verificare mai atentă, se vor dovedi a fi simple falsuri. 
Voi putea folosi asta mai târziu drept pretext pentru arestarea 
unor funcţionari a căror loialitate... este cam îndoielnică pentru 
gustul meu. 

— Eficient, spuse Locke. 


— Da. Stragos continuă: Aceşti deţinuţi sunt marinari cu toţii, 
unul şi unul, luaţi de pe corăbii confiscate din diferite motive. 
Unii sunt întemnițați de câţiva ani. Printre ei sunt şi destui 
membri ai echipajului de pe Mesagerul Roşu, care au avut 
norocul să nu fie executaţi odată cu ofiţerii lor. S-ar putea să 
găsiţi printre ei şi oameni cu ceva experienţă în piraterie. 

— De ce ţineţi prizonieri pe Stâncă? întrebă Jean. In general, 
vreau să zic... 

— Carne de tun pentru galere, răspunse Caldris. Nu-i rău să ai 
aşa ceva la îndemână. Dacă izbucneşte vreun război, li se 
făgăduieşte graţierea dacă acceptă să vâslească la galere pe 
durata lui. Stânca tinde să acopere necesarul pentru câteva 
galere, de cele mai multe ori. 

— Caldris are completă dreptate, încuviinţă Stragos. Şi-acum, 
după cum ziceam, unii dintre oamenii ăia sunt închişi acolo de 
câţiva ani, dar nici unul dintre ei nu a avut de îndurat condiţii 
atât de vitrege precum cele din ultima lună. Am avut grijă să le 
lipsească totul, de la aşternuturi curate până la mese regulate. 
Străjerii s-au purtat cu cruzime, tulburându-le orele de somn cu 
zgomote puternice şi cu găleți de apă rece. Indrăznesc să spun 
că nu veţi găsi pe nimeni printre ei care să nu urască Stânca 
Vântoasă, Tal Verrar-ul şi pe mine. Personal. 

Locke dădu încet din cap. 

— Şi de aceea te aştepţi să-l întâmpine pe Ravelle ca pe un 
izbăvitor. 


7 


— Aha, deci tu eşti ăla care ne-a băgat în gaura asta de iad, 
linge-n fund verrari ce eşti! 

Unul dintre deţinuţi se apropie de gratii şi se agăţă de ele; 
lipsurile vieţii din celulă nu-şi făcuseră încă simţit efectul asupra 
staturii sale impunătoare, ce aducea cu cea a unui erou din 
vechime. Locke presupuse că omul era de-abia venit; muşchii 
săi păreau sculptați din scoruş. Pielea şi părul îi erau destul de 
negre pentru a ţine departe lumina slabă şi verzuie, oarecum în 
bătaie de joc. 

— Eu sunt cel care a avut grijă să fiţi mutaţi în temnita asta, 


făcu Locke. Nu eu v-am închis. Nu-s eu de vină pentru felul în 
care aţi fost trataţi. 

— Tratament e un termen prea blând. 

— Cum te cheamă? 

— Jabril. 

— Tu eşti şeful? 

— Şeful cui? Furia omului se domoli parţial, părând să se 
preschimbe în resemnare ostenită. Nimeni nu-i şef în spatele 
gratiilor, căpitane Ravelle. Ne pişăm acolo unde dormim. Nu 
facem treceri în revistă sau schimburi de tură. 

— Dar sunteţi toţi marinari, zise Locke. 

— Am fost marinari, replică Jabril. 

— Ştiu ce sunteţi. Altminteri, nu aş fi aici. Gândiţi-vă la asta: 
hoţii ies de-aici. Sunt duşi la Cetăţuia din Apus, trudesc din greu, 
sunt munciţi acolo până când cad laţi sau până când sunt 
graţiaţi, însă până şi ei pot să vadă cerul. Până şi celulele lor au 
ferestre. Datornicii sunt eliberaţi, după ce îşi plătesc datoriile. 
Prizonierii de război se pot întoarce acasă, când se termină 
războiul, dar voi, bieţi netrebnici... voi sunteţi înghesuiți aici fără 
nici un motiv. Sunteţi ţinuţi ca nişte vite. Daca izbucneşte vreun 
război, o să fiţi legaţi la vâsle, iar dacă nu... ei bine... 

— Mereu e câte-un război, spuse Jabril. 

— Au trecut şapte ani de la ultimul, rosti Locke. Se duse până 
în faţa lui Jabril şi îl privi în ochi. Poate că vor mai trece vreo 
şapte sau poate că nu va mai fi nici unul. Chiar vrei să 
îmbătrâneşti în temniţa asta, Jabril? 

— Şi care-ar fi afurisita de alternativă... căpitane? 

— Unii dintre voi aţi fost aduşi aici de pe o corabie, zise Locke. 
Confiscată de curând. Căpitanul vostru a încercat a face 
contrabandă cu un cuib de viespi-stilet. 

— Riscul Norocos, da, confirmă Jabril. Ni se făgăduiseră 
grămezi întregi de galbeni pentru treaba asta. 

— Nenorocitele alea au omorât opt oameni pe drum, adăugă 
un alt deţinut. 

— Am crezut că o să primim partea lor. 

— Şi când colo se pare că ei au fost norocoşii, spuse Jabril. 
Măcar nu au fost nevoiţi să îndure în locul ăsta blestemat. 

— Riscul Norocos este ancorată în Bazinul Navelor de Război, 


spuse Locke. A fost rebotezată Mesagerul Roşu. Renovată, 
reaprovizionată, carenată şi afumată. A fost înfrumuseţată. 
Arhontele are de gând să o pună sub ordinele sale. 

— Bravo lui, fi-i-ar capu-al naibii! 

— lar eu o să fiu căpitanul, continuă Locke. E la dispoziţia 
mea. Am cheile, cum s-ar zice. 

— Şi-atunci ce naiba mai vrei? 

— A trecut jumătate de oră de la miezul nopţii, rosti Locke, 
coborându-şi glasul până ce acesta ajunse un murmur ce răsună 
dramatic până în capătul celulei. Schimbul de dimineaţă o să 
ajungă aici abia peste şase ore. Şi toţi străjerii din Stânca 
Vântoasă şi-au pierdut... momentan... simţirile. 

Toţi cei din celulă rămaseră cu ochii holbaţi. Oamenii se 
săltară din paturi şi se apropiară de gratii, formând o mulţime 
dezordonată, dar atentă. 

— Eu plec din Tal Verrar în noaptea asta, rosti Locke. E ultima 
oară când mai port uniforma asta. M-am săturat de arhonte şi 
de tot ce reprezintă el. Am de gând să iau Mesagerul Roşu şi am 
nevoie de un echipaj ca să fac asta. 

Prizonierii începură să se îmbrâncească şi să vorbească pe 
nerăsuflate. O mulţime de mâini ţâşniră spre Locke printre 
gratii, obligându-l să se tragă îndărăt. 

— Eu sunt gabier, răcni unul dintre prizonieri, un gabier de 
nădejde! la-mă pe mine! 

— Am nouă ani pe mare, zbieră altul. Fac orice! 

Jean înaintă un pas şi lovi în uşa celulei, mugind: 

— Linişteeeeee! 

Locke ridică rândul de chei pe care le luase Jean de la 
locotenentul din holul de la intrare. 

— O să navighez la miazăzi, pe Marea de Bronz, spuse el. 
Merg în Portul Risipitorului. Asta nu-i ceva care se votează sau 
se negociază. Dacă veniţi cu mine, o să fiţi sub steag roşu. Dacă 
nu vă convine, puteţi să plecaţi când ajungem în Insulele 
Vântului-fantomă. Până atunci, suntem cu ochii în patru după 
bani şi după pradă. Nu-i loc pentru nehotărâţi. Totul se împarte 
în mod egal. 

„Asta avea să le dea ceva de gândit”, cugetă Locke. Un 
căpitan de pirați lua undeva între 20 şi 40 de procente din prada 


de pe mare. Simplul gând al unor părţi egale din pradă avea să 
înăbuşe orice plan de răzmeriţă. 

— Părți egale, repetă el, peste zarva ce izbucnise din nou, dar 
trebuie să vă hotărâți aici şi acum. Trebuie să-mi juraţi credinţă 
şi vă voi elibera imediat. Eu am posibilitatea să vă scap de pe 
stânca asta şi să vă duc pe Mesagerul Roşu. O să avem câteva 
ceasuri de întuneric la dispoziţie, în care să o ştergem din port şi 
să ajungem destul de departe. Dacă nu vreţi să veniţi, n-aveţi 
decât, însă vă asumaţi riscurile, în cazul ăsta. Adică rămâneţi 
aici după ce plecăm noi. Poate că cei din schimbul de zi vor fi 
impresionați de cinstea voastră... deşi mă îndoiesc. Cine vrea să 
rămână? 

Nici un deţinut nu spuse nimic. 

— Cine vrea să fie liber şi să se alăture echipajului meu? 

Locke tresări când izbucniră strigătele şi uralele, apoi lăsă să-i 
fluture pe chip un rânjet larg şi sincer. 

— Toţi zeii vă sunt martori! strigă el. Juraţi pe capul şi pe 
sufletul vostru. 

— Jurăm, rosti Jabril, iar cei din preajma sa încuviinţară. 

— Atunci ţineţi-vă jurământul sau rugaţi-vă să muriţi, să fiţi 
blestemaţi şi să vă judece Doamna Indelungatei Tăceri. 

— Jurăm! se auzi un cor de strigăte. 

Locke îi dădu rândul de chei lui Jean. Prizonierii priviră cu o 
bucurie neîncrezătoare cum el găsi cheia potrivită, o strecură în 
încuietoare şi o întoarse la dreapta. 


8 


— Mai este o problemă, făcu Stragos. 

— Doar una? 

Locke îşi dădu ochii peste cap. 

— Au mai rămas doar patruzeci din cei patruzeci şi patru pe 
care îi aleseserăm. 

— Şi cum o să ne descurcăm cu atâţia pe corabie? 

— Avem mâncare şi apă pentru şaizeci de oameni, vreme de 
o sută de zile, îi răspunse Caldris, iar corabia poate fi manevrată 
şi de jumătate din numărul ăsta. După ce îi triem, o să avem 
destule braţe destoinice la frânghii. 


— Aşa este, încuviinţă Stragos. Lipsesc cele patru femei. Le 
pusesem într-o celulă separată. Una dintre ele a făcut febră 
tifoidă şi le-a îmbolnăvit şi pe celelalte. Nu am avut de ales: am 
fost nevoit să le duc la țărm; nu sunt în stare nici să-şi ridice 
braţele, aşa că nu se pune problema să vină în expediţia asta. 

— Deci întindem pânzele fără nici o femeie la bord, rosti 
Caldris. Nu poate să vină Merrain cu noi? 

— Mă tem că e nevoie de mine în altă parte, spuse ea, cu glas 
suav. 

— E nebunie curată, strigă Caldris. Îl jignim pe Părintele 
Furtunilor! 

— Puteţi găsi femei pentru echipajul vostru în Portul 
Risipitorului, poate chiar ofiţeri buni. Stragos întinse braţele în 
lături. Sunt sigur că vă veţi descurca pe parcursul unei singure 
călătorii. 

— Ce n-aş da să pot spune asta la fel de uşor, bombăni 
Caldris, cu o privire pierdută. Jupâne Kosta, nu-i un început 
deloc bun. Avem nevoie de pisici. Un coş plin cu pisici, pentru 
Mesagerul Roşu. Avem nevoie de tot norocul de care putem face 
rost. Zeii îţi stau martori: nu trebuie să uiţi să aduci pisici pe 
corabie, până plecăm. 

— N-o să uit, făcu Locke. 

— Atunci rămâne stabilit, spuse Stragos. Ascultă-mă bine, 
Kosta! În ceea ce priveşte... prefăcătoria ta. În caz că ai îndoieli. 
Nici unul dintre oamenii pe care îi vei lua din Stânca Vântoasă 
nu a slujit în flota mea, aşa că nu ştie la ce să se aştepte din 
partea unuia dintre ofiţerii mei. Şi, oricum, curând vei fi Ravelle- 
piratul mai degrabă decât Ravelle-căpitanul-de-navă, aşa că îţi 
poţi juca rolul cum pofteşti, fără să-ţi baţi prea mult capul în 
privinţa amănuntelor. 

— Asta-i bine, zise Locke. Am deja destule griji pe cap. 

— O ultimă indicație, continuă Stragos. Oamenii care stau de 
strajă pe Stânca Vântoasă, chiar şi cei care nu fac parte din 
planul ăsta, se numără printre cei mai buni şi cei mai loiali 
oameni pe care-i am. li voi pune la dispoziţie toate cele 
necesare ca să-i scoţi din joc fără să le faci rău. Să nu care 
cumva să fie răniţi de voi sau de echipajul vostru; şi zeii să vă 
ferească să-i omorâţi cumva. 


— Nişte sentimente ciudate din partea cuiva care pretinde că 
nu se teme să-şi asume riscuri. 

— l-aş trimite în luptă oricând, Kosta, şi i-aş pierde de 
bunăvoie, dar nimeni dintre cei care îmi poartă uniforma cu 
cinste nu trebuie să moară în toată afacerea asta; onoarea mă 
obligă să le acord măcar atâta lucru. Voi doi susţineţi că sunteţi 
profesionişti. Luaţi-o ca pe un test al profesionalismului vostru. 

— Nu suntem criminali, rosti Locke. Avem motive întemeiate 
când omorâm pe cineva, şi asta se întâmplă rar. 

— Cu atât mai bine, zise Stragos. Asta-i tot ce-am avut de 
spus. Astăzi puteţi face orice credeţi de cuviinţă. Mâine-seară, 
puţin înainte de miezul nopţii, o să debarcaţi pe Stânca 
Vântoasă şi o să începeţi toată tărăşenia asta. 

— Avem nevoie de antidot, făcu Locke. 

Jean şi Caldris încuviinţară. 

— Fireşte. O să vă primiţi flacoanele chiar înainte să plecaţi. 
După aceea... mă aştept să vă întoarceţi în mai puţin de două 
luni. Cu informaţii despre ce-aţi izbutit să faceţi. 


9 


Locke şi Jean îşi trecură în revistă noul echipaj chiar în holul 
de la intrare. Jean fu nevoit să-şi demonstreze forţa fizică pentru 
a-i opri pe cei care doreau să se răzbune pe străjerii adormiţi. 

— V-am zis că îi atingeţi pe riscul vostru, se răsti Locke la ei, 
pentru a treia oară. Lăsaţi-i în pace! Dacă îi omorâm, o să 
pierdem orice urmă de bunăvoință din partea lumii. Lăsaţi-i în 
viaţă, iar verrarii vor râde de toate astea luni întregi. Şi-acum, 
continuă el, în linişte, către docuri. Reveniţi-vă, dezmorţiţi-vă, 
uitaţi-vă pe îndelete la mare şi la cer. Eu trebuie să aduc o 
barcă, înainte să putem pleca. Şi, pentru binele tuturor, ţineţi-vă 
gura. 

Oamenii îl ascultară, în mare parte, şuşotind şi împărțindu-se 
în grupuleţe, pe măsură ce ieşeau din turn. Locke observă că 
unii dintre ei rămăseseră aproape de uşi, cu mâinile pe pietre, 
de parcă s-ar fi temut să păşească sub cerul liber. Nu putea să-i 
învinovăţească, după lunile sau anii petrecuţi în temniţă. 

— O, ce frumos! rosti Jabril, alăturându-i-se lui Locke, pe când 


se apropiau de docul unde patrula Caldris. Al naibii de frumos! 
Aproape la fel de frumos ca şi faptul că nu mai trebuie să ne 
suportăm duhoarea unul altuia. 

— O să vă înghesuiți din nou, în curând, zise Locke. 

— Da. Din nou, dar altfel. 

— Jabril, spuse Locke, ridicându-şi glasul, în timp, după ce 
vom ajunge să ne cunoaştem mai bine forţele, îi vom putea vota 
cum trebuie pe ofiţerii de care avem nevoie. Pentru moment, te 
numesc pe tine ajutor provizoriu. 

— Ajutor la ce? 

— Ajutor la tot. Locke rânji şi îl bătu pe spate. Nu mai sunt în 
marină, ai uitat? O să răspunzi în faţa lui Jerome. Ţine-i pe 
oameni în bună rânduială. la-i armele oşteanului legat la docuri, 
în caz că va trebui să folosim aşa ceva în seara asta. Nu mă 
aştept să fie vreo luptă, dar ar trebui să fim pregătiţi oricum. 

— Bună seara, domnule căpitan Ravelle, îi întâmpină Caldris. 
Văd că i-ai scos de-acolo, cum ţi-ai propus. 

— Da, încuviinţă Locke. Jabril, el este Caldris, navigatorul-şef. 
Caldris, Jabril este ajutor provizoriu sub comanda lui Jerome. 
Ascultaţi-mă! Locke îşi ridică glasul fără să strige, ca nu cumva 
ecoul să ajungă la urechile cuiva. Am venit cu o barcă de şase 
persoane. Am o barcă de patruzeci în apropiere. Am nevoie de 
doi oameni care să vâslească. O să ne ia cam jumătate de oră, 
şi-apoi pornim la drum. 

Doi prizonieri mai tineri înaintară un pas, dornici să facă orice 
le-ar fi alungat plictiseala de până atunci. 

— Bun, făcu Locke, coborând în bărcuţă în urma lui Caldris şi 
a celor doi marinari. Jerome, Jabril, păstraţi liniştea şi disciplina, 
încercaţi să îi separați pe cei care pot pune osul la treabă de- 
acum de cei care vor avea nevoie de câteva zile ca să-şi 
recapete puterile. 

La vreo opt sute de metri de Stânca Vântoasă, se afla 
ancorată o şalupă lungă, invizibilă la lumina lunii până când 
felinarul lui Caldris o descoperi, la vreo cincizeci de yarzi. Locke 
şi Caldris înălţară iute micuța pânză a bărcii; apoi, încet, dar 
sigur, făcură cale întoarsă către temniţă, pe când cei doi foşti 
puşcăriaşi vâsleau alături, în bărcuţă. Locke aruncă priviri 
nervoase împrejur, observând o pânză sau două în zarea 


îndepărtată, dar nimic prin apropiere. 

— Ascultaţi-mă cu atenţie, rosti el, când şalupa fu legată la 
doc şi înconjurată de viitorul său echipaj. Fu plăcut surprins să 
vadă cât de repede se înţeleseseră. De fapt, era şi normal: la 
urma urmei, oamenii erau marinari de pe corăbii confiscate, nu 
condamnaţi pentru crime individuale. Asta nu-i făcea neapărat 
sfinţi, dar era plăcut să se mai întoarcă roata şi în favoarea lui, 
măcar o dată. Am nevoie de oameni pricepuţi la vâsle. Nu-i nici 
o ruşine dacă nu vă simţiţi în stare acum; ştiu că unii dintre voi 
au fost închişi acolo vreme îndelungată. Aşezaţi-vă în mijlocul 
şalupei şi odihniţi-vă. Vă puteţi întrema după ce pornim la drum. 
Avem merinde berechet. 

Asta îi mai înveseli puţin. Locke ştia că, odată ce aveau să 
ajungă în larg, rațiile lor urmau să se apropie de cele din 
temnita pe care o lăsau în urmă, dar, câteva zile, oamenii aveau 
să primească o binevenită porţie de carne şi de legume 
proaspete. 

In mod ordonat, foştii puşcăriaşi urcară la bordul şalupei; în 
curând, copastiile fură ocupate de cei care susțineau că sunt în 
putere şi vâslele începură să fie fixate în lăcaş. Jabril trecu la 
proră, făcându-le semn lui Locke şi lui Caldris când totul fu gata. 

— Bun, rosti Locke. Mesagerul este ancorat la miazăzi de 
Bazinul Navelor de Război, pe partea dinspre mare, şi tot ce-i 
lipseşte e un echipaj. Pe timp de noapte, e un singur străjer, de 
care o să mă ocup eu. Voi trebuie doar să ne urmaţi şi să urcați 
la bord după ce fac eu asta; plasele sunt coborâte în părţi şi 
armele sunt în magazie. 

Locke trecu la prora bărcii şi adoptă o postură cât mai 
impunătoare. Jean şi Caldris luară în primire vâslele, iar ultimii 
doi puşcăriaşi rămaseră la pupă, unul din ei ţinând felinarul lui 
Caldris. 

— Luaţi-vă rămas-bun de la Stânca Vântoasă, băieţi! zise 
Locke. Şi daţi-l în mă-sa pe arhontele din Tale Verrar. Plecăm pe 
mare. 


10 


O umbră printre umbre privi plecând cele două bărci. 


Merrain ieşi din ascunzătoarea ei de lângă turn şi îşi flutură 
uşor mâna, pe măsură ce formele cenuşii se pierdeau spre 
miazăzi. lşi trăsese jos eşarfa din mătase neagră care îi 
acoperise jumătatea de jos a feţei şi îşi dăduse pe spate gluga 
de la jacheta ei neagră; stătea de aproape două ore în umbrele 
de lângă turn, aşteptând cu răbdare ca De Ferra şi Kosta să-şi 
termine treaba. Bărcuţa ei era ascunsă sub o stâncă de pe 
partea răsăriteană a insulei, o simplă bucată de piele trasă 
peste un schelet de lemn. Chiar şi la lumina lunii, era aproape 
invizibilă pe apă. 

Se furişă până la holul de la intrare al temniţei, dând peste cei 
doi străjeri acolo unde se aştepta să-i găsească, căzuţi la podea, 
pradă somnului dat de „îngheaţă-mintea”. Intr-adevăr, aşa cum 
le ceruse arhontele, Kosta şi De Ferra îi opriseră pe ceilalţi să le 
facă vreun rău. 

— Ce păcat, şopti ea, îngenunchind lângă locotenent şi 
trecând un deget peste obrajii acestuia. Eşti tare chipeș... 

Oftă, scoase un cuţit din teaca de sub jachetă şi îi tăie 
beregata dintr-o mişcare. Trăgându-se îndărăt, pentru a se feri 
de balta de sânge care se întindea cu repeziciune, şterse lama 
cuţitului de pantalonii străjerului şi se uită la femeia prăbuşită în 
holul de la intrare. 

Cei doi din vârful turnului puteau fi lăsaţi în viaţă; nimeni nu 
ar fi urcat toate treptele acelea doar ca să-i omoare, însă le 
putea veni de hac celor doi de aici: străjerului de pe doc şi celui 
care ar fi trebuit să fie la nivelul inferior. 

„Ar trebui să fie de-ajuns”, se gândi ea; nu-şi dorea ca De 
Ferra şi Kosta să dea greş. Dar dacă se întorceau triumfători din 
misiunea lor, ce l-ar fi oprit pe Stragos să le mai dea şi altceva 
de făcut? Otrava lui îi transformase în unelte pe termen 
nelimitat, iar dacă s-ar fi putut întoarce victorioşi, ei bine... era 
mai bine să omoare asemenea oameni, dacă nu-i putea folosi 
pentru interesele pe care le servea ea. 

Hotărâtă, se apucă să-şi ducă treaba la bun sfârşit. Gândul că, 
de data asta, victimele nu aveau să sufere îi uşură puţin munca. 


11 


— Domnule căpitan Ravelle! 

Oşteanul făcea parte dintre cei pe care arhontele îi pusese la 
curent cu înscenarea, măcar parţial. Se prefăcu surprins când 
Locke apăru pe puntea Mesagerului Roşu, urmat de Jean, Caldris 
şi de cei doi foşti puşcăriaşi. Şalupa plină cu oameni tocmai 
trăsese lângă tribordul corabiei. 

— Nu credeam că vă mai întoarceţi în seara asta, domnule... 
Domnule, ce se întâmplă? 

— Am luat o hotărâre, rosti Locke, apropiindu-se de oştean. 
Corabia asta e mult prea frumoasă ca să i-o las arhontelui, aşa 
că îl scap de grija ei şi plec pe mare. 

— Staţi aşa... staţi aşa, domnule. Nu-i deloc amuzant. 

— Depinde de partea în care stai, zise Locke. Făcu un pas în 
faţă şi se prefăcu a-l lovi pe oştean în stomac. Depinde dacă ma; 
stai. Aşa cum se înţeleseseră, omul se prefăcu că încasează o 
lovitură cumplită şi se prăbuşi pe punte, zvârcolindu-se. Locke 
rânji. Noul său echipaj avea acum despre ce să şuşotească. 
Echipajul respectiv tocmai începuse să se caţere pe plasele de 
abordaj de la tribord. Locke îi luă oşteanului sabia, scutul şi 
cuţitele, apoi li se alătură lui Jean şi lui Caldris la copastie, 
ajutându-i pe oameni să urce. 

— Ce facem cu şalupa, căpitane? spuse Jabril, căţărându-se 
pe punte. 

— E mult prea mare ca să o cărăm după noi, îi răspunse 
Locke. Arătă cu degetul către străjerul „îngenuncheat” din 
spatele său. O să-l trimitem pe ăla în ea. Jerome! 

— Da, să trăiţi! zise Jean. 

— Urcă-i pe toţi aici şi adună-i la mijlocul punţii. Jupâne 
Caldris! Ştii cel mai bine vasul; fă lumină. 

Caldris aduse nişte felinare alchimice dintr-o ladă de lângă 
cârmă şi, cu ajutorul lui Locke, le atârnă de-a lungul punţii, până 
ce se făcu suficientă lumină pentru ce-aveau de făcut. Jean îşi 
scoase fluierul şi suflă de trei ori în el. În câteva clipe, tot 
echipajul se îngrămădise în mijlocul punţii, înaintea catargului 
principal. Locke stătu în faţa lor, îşi scoase uniforma sa verrari şi 
o azvârli peste bord. Toată lumea aplaudă. 


— Şi-acum, trebuie să ne grăbim, fără prea multe precauţii, le 
spuse el. Cine nu se crede în stare să pună osul la treabă să 
ridice mâna! Nu-i nici o ruşine, flăcăi! 

Locke numără nouă mâini. Cei mai mulţi care le ridicaseră 
erau fie prea bătrâni, fie prea slăbiţi, aşa că Locke dădu din cap. 

— Vă apreciem sinceritatea, nu v-o luăm în nume de rău. O să 
aveţi partea voastră de muncă, după ce vă mai întremaţi. 
Momentan, găsiţi un loc pe puntea principală sau sub teugă. 
Găsiţi rogojini şi pânză în cala navei. Puteţi să dormiţi sau să ne 
priviţi, după cum doriţi. Acum e vreunul printre voi care să se 
priceapă cât de cât la gătit? 

Unul dintre oamenii din spatele lui Jabril ridică mâna. 

— Bun. După ce ridicăm ancora, du-te sub punte şi uită-te la 
provizii. Avem o vatră de cărămidă la teugă, plus o piatră 
alchimică şi un cazan. O să avem o foame de lup după ce 
trecem de reciful de sticlă, aşa că poţi să preiei iniţiativa. Şi dă 
cep unui butoi de bere. 

Oamenii începură să aclame când auziră asta, iar Jean suflă în 
fluier ca să-i calmeze. 

— Şi-acum, la treabă! Locke arătă către întunericul de pe 
insula din Sticlă-străveche ce se întrezărea în urma lor. Bazinul 
Navelor de Război este chiar în partea cealaltă a insulei, şi încă 
n-am scăpat. Jerome! Ocupă-te de drugii cabestanului şi fii 
pregătit să ridici ancora. Jabril! Adu-mi nişte funie de la Caldris şi 
ajută-mă să-l leg pe omul ăsta. 

Împreună, Locke şi Jabril îl săltară în picioare pe oşteanul 
„îngenuncheat”. Locke îi legă mâinile cu un nod larg, dar foarte 
convingător, folosind bucata de funie pe care i-o dăduse Caldris; 
după ce plecau, omul putea să scape din legături în câteva 
minute. 

— Vă rog, domnule căpitan, nu mă omorâţi, îngăimă oşteanul. 

— Nici nu mi-a trecut prin cap una ca asta, îl linişti Locke. Am 
nevoie de tine ca să-i transmiţi arhontelui un mesaj din partea 
mea. Spune-i că poate să-l pupe în fund pe Orrin Ravelle, că mi- 
am dat demisia şi că singurul steag sub care va naviga corabia 
lui drăguță este cel roşu. 

Locke şi Jabril îl săltară pe om peste bord şi îl lăsară să cadă 
în şalupă de la vreo trei metri. Omul scânci de durere 


(adevărată, fără îndoială) şi se rostogoli, dar nu păru să se fi 
rănit prea tare. 

— Să foloseşti exact acele cuvinte, strigă Locke, iar Jabril 
râse. Şi-acum, jupâne Caldris, scoate-ne în larg! 

— Am înţeles, căpitane Ravelle. Caldris înhăţă de gulere patru 
oameni din apropiere şi cobori cu ei sub punte. Sub îndrumarea 
sa, ei aveau să ajute cablul ancorei să se ridice fără probleme în 
locul său de pe puntea inferioară. 

— Jerome, zise Locke, toţi oamenii la cabestan! Ridicăm 
ancora! 

Locke şi Jabril se alăturară celorlalţi membri ai echipajului la 
cabestan, unde ultimii drugi de lemn erau băgaţi în lăcaşurile 
lor. Jean suflă în fluier şi oamenii începură să împingă drugii, 
umăr la umăr. 

— Ridicaţi ancora! Un-doi! Un-doi! Împingeţi cu putere; n-o să 
treacă mult şi-o să iasă la suprafaţă! urlă Jean cât îl ţineau 
plămânii, stabilind ritmul după care trebuiau să împingă. 
Oamenii se opintiră la cabestan, mulţi dintre ei mai slăbiţi decât 
ar fi dorit să recunoască, însă mecanismul începu să se 
răsucească şi mirosul de cablu ud se simţi în aer. 

— Hop cu ea! Hop cu ea! N-o scăpaţi, că dăm de belea! 

In curând, izbutiră să scoată ancora din apă şi Jean trimise un 
grup de oameni la prova tribordului, ca să o fixeze. Cei mai mulţi 
oameni se îndepărtară de cabestan gemând şi dezmorţindu-se, 
iar Locke zâmbi. Chiar şi vechile sale răni păreau să-l supere 
mai puţin, după scurtul exerciţiu fizic. 

— Care dintre voi a mai fost pe corabia asta pe când se 
numea încă Riscul Norocos? strigă el. Un pas înainte. 

Paisprezece oameni, inclusiv Jabril, se desprinseră din grup. 

— Şi câţi dintre voi eraţi gabieri destoinici? 

Câteva mâini se ridicară; era îndeajuns, pentru moment. 

— Mai e cineva, printre ceilalţi, care să se simtă bine acolo 
sus? 

Incă patru oameni făcură un pas în față, iar Locke aprobă. 

— Bun aşa. Ştiţi unde să vă duceţi. II apucă de umăr pe unul 
dintre negabieri şi îl îndrumă spre proră. Straja din faţă. Dă-mi 
de ştire dacă ne apare în faţă ceva neobişnuit. II luă pe 
următorul în primire şi îi arătă catargul principal. la un ochean 


de la Caldris; tu vei fi straja de catarg, până una-alta. Nu te uita 
aşa la mine; nu te pun să ţi-o tragi cu velatura. Trebuie doar să 
stai nemişcat şi să nu adormi. Jupâne Caldris, urlă el, observând 
că navigatorul-şef se întorsese pe punte, est-sud-est prin 
trecerea din recif numită De-sub-sticlă! 

— Da, domnule, De-sub-sticlă. Ştiu la care vă referiţi. Desigur, 
Caldris pusese la punct dinainte cursul prin reciful de sticlă şi îl 
instruise cu grijă pe Locke în privinţa ordinelor pe care să le dea 
până plecau din raza Tal Verrar-ului. Est-sud-est. 

Jean le făcu un semn celor unsprezece oameni care se 
oferiseră voluntari pentru posturile de sus, de pe vergi, acolo 
unde aşteptau pânzele strânse, atârnând în lumina lunii precum 
coconii unor insecte imense. 

— Apucaţi-vă să lăsaţi jos velele gabier şi zburătorii! 
Executaaa-rea! 

— Jupâne Caldris, strigă Locke, nemaiputându-şi ascunde 
voioşia, a sosit vremea să vedem cât de priceput eşti! 

Mesagerul Roşu porni spre miazăzi, cu gabierii şi zburătorii 
desfăcuţi, folosindu-se din plin de briza aspră ce sufla dinspre 
continent. Prora sa despică uşor apele liniştite şi întunecate, iar 
puntea de sub picioarele lor se înclină numai puţin spre tribord. 
Era un început bun, se gândi Locke... un început bun al unei 
aventuri nebuneşti. După ce le împărţi sarcini temporare 
membrilor echipajului, se opri câteva minute lângă parapet, 
privind felul în care cele două luni se reflectau în siajul corabiei. 

— Văd că te simţi nemaipomenit, căpitane Ravelle. 

Jean veni lângă el, lângă parapet. Cei doi hoţi îşi strânseră 
mâna şi rânjiră unul la celălalt. 

— Intr-adevăr, şopti Locke. Cred că este cel mai nebunesc 
lucru pe care l-am făcut vreodată, aşa că avem tot dreptul să ne 
simţim bine. 

— Echipajul pare să fi înghiţit găluşca, pentru moment. 

— Eh, de-abia i-am scos din temniţă. Sunt obosiţi, nemâncaţi 
şi exaltaţi. O să vedem cât de ageri sunt după câteva zile cu 
mâncare şi cu muncă. Pe toţi zeii, tot e bine că nu am încurcat 
numele alea! 

— E greu de crezut că facem treaba asta cu adevărat. 

— Ştiu. Incă nu mi se pare real. Căpitanul Ravelle. Secundul 


Valora. La naiba, ţie ţi-e uşor! Eu trebuie să mă obişnuiesc să 
răspund la numele de „Orrin”. Măcar tu eşti tot, „Jerome”. 

— Nu am crezut că se impune să complic lucrurile şi mai mult. 
E destul că faci tu asta. 

— Ai grijă ce spui. Acum pot porunci să fii biciuit la copastie. 

— Ha! Poate că asta ţine la un căpitan din marină, dar un 
secund de pirați nu are de ce să înghită aşa ceva. Jean oftă. 
Crezi că o să mai vedem pământul vreodată? 

— Eu aşa am de gând, făcu Locke. Avem pirați de călcat pe 
bătături, o întoarcere fericită de aranjat, pe Stragos de umilit, 
antidoturi de găsit şi pe Requin de jefuit. După două luni pe 
mare, s-ar putea chiar să mă prind şi cum să facem toate astea. 

Se uitară o vreme la Tal Verrar, care se pierdea în zare, în 
spatele lor, la aura Treptelor de Aur şi la sclipirea Turnului 
Păcatului, pierzându-se încet în spatele conturului întunecat al 
semilunii din sud-vestul oraşului. Apoi trecură prin canalul de 
navigaţie din reciful de sticlă şi porniră pe Marea de Bronz, 
înfruntând primejdia şi piraţii. Ca să caute un război şi să-l 
aducă înapoi aici, spre avantajul arhontelui. 


12 


— Corabie la orizont! Corabie la două grade de prova babord! 

Strigătul veni dinspre catarg în cea de-a treia dimineaţă a 
călătoriei spre miazăzi. Locke se afla în cabina sa, uitându-se 
într-o oglinjoară ciobită pe care o luase cu el în cufăr. Înainte să 
plece, folosise o substanţă alchimică din trusa sa de deghizări 
pentru a-şi readuce părul la culoarea sa naturală şi acum un puf 
de aceeaşi nuanţă începuse să îi umbrească obrajii. Nu era sigur 
dacă avea să se bărbierească, dar strigătul de deasupra îi 
îndepărtă complet atenţia de la barbă. leşi din cabină într-o 
clipă, urcă repede treptele strâmbe şi întunecoase ale scării 
tambuchiului şi ajunse pe puntea scăldată în lumina dimineţii. 

Un strat de nori albi acoperea văzduhul albastru, ca nişte 
fuioare de fum de tutun, scăpate departe de pipele fumătorilor. 
De când ieşiseră în larg, vântul suflase de la babord, aşa că 
Mesagerul Roşu era uşor înclinat spre tribord. Atât legănatul 
constant, cât şi scârţâitul şi înclinarea punților erau ceva cu totul 


nou pentru Locke, care căzuse la pat în ultima... şi singura... sa 
călătorie pe mare. Din fericire, agilitatea sa de hoţ antrenat îl 
ajuta să pară destul de sigur pe picioare, dar avea grijă să nu se 
mişte prea repede, ca să nu rişte. Măcar de data asta scăpase 
de răul de mare, lucru pentru care îi mulțumea Paznicului 
Strâmb din toată inima. Mulţi dintre cei de la bord nu fuseseră 
atât de norocoşi. 

— Ce se întâmplă, jupâne Caldris? 

— Este o dimineaţă plăcută, căpitane, iar straja de catarg zice 
că se vede o pânză albă la două grade de prova babord. 

Caldris se afla la cârmă în acea dimineaţă şi trăgea dintr-o 
ţigară de foi ieftină, care duhnea a sulf. Locke strâmbă din nas. 

Oftând în sinea sa şi păşind cu mare băgare de seamă, Locke 
îşi scoase ocheanul şi se duse în grabă, pe lângă teugă, până la 
parapetul babordului. Da, într-adevăr: carena încă invizibilă, o 
pată albă, minusculă, de-abia întrezărită în albastrul-închis al 
orizontului. Când se întoarse pe dunetă, Jabril şi alţi câţiva 
marinari stăteau tolăniţi, aşteptând să vadă ce hotărâse. 

— Aruncăm un ochi la ea, căpitane? Jabril părea doar să 
aştepte răspunsul, însă oamenii din spatele său erau de-a 
dreptul nerăbdători. 

— Vreţi să puneţi deja mâna pe părţile alea egale, nu-i aşa? 
Locke se prefăcu a cântări lucrurile, întorcându-se spre Caldris 
îndeajuns cât să prindă semnalul negativ al navigatorului-şef. 

Intocmai cum se aşteptase şi Locke... şi putea veni chiar el cu 
destule argumente, fără ajutorul altcuiva. 

— Nu se poate, băieţi! Ştiţi şi voi că nu se poate. Nici n-am 
pus încă lucrurile în bună rânduială pe corabia noastră; nu are 
rost să ne ducem la luptă pe alta. Un sfert dintre noi sunt încă 
suferinzi şi nu pot munci, darămite să se bată. Avem mâncare 
proaspătă, o corabie primenită şi tot timpul din lume. O să avem 
prilejuri mai bune. Păstrează cursul, jupâne Caldris! 

— Am înţeles, să trăiţi! 

Jabril acceptă hotărârea; Locke îşi dădea seama tot mai mult 
că omul avea capul pe umeri şi o bună cunoştinţă a vieţii pe 
mare, ceea ce îl făcea să-i fie superior în privinţa asta. Era un 
bun secund, încă un avantaj pentru care trebuia să fie 
recunoscător. In ceea ce-i privea pe oamenii din spatele lui 


Jabril... Locke îşi dădu seama din instinct ca ei aveau nevoie de 
ceva care să le mai îndulcească amarul. 

— Streva, îi spuse celui mai tânăr dintre ei, ia locul de la 
pupa. Mal, tu vezi de clepsidră. Raportează-i jupânului Caldris. 
Jabril, ştii să foloseşti un arc încovoiat? 

— Da, dom’ căpitan. Arc mic, încovoiat, mare. Trag binişor cu 
oricare. 

— Am vreo zece în magazia de la pupa. Sunt uşor de găsit. 
Sunt şi câteva sute de săgeți pe-acolo. Incropeşte nişte ţinte din 
pânză şi paie. Urcă-le la proră, ca să nu se trezească totuşi 
cineva cu vreo surpriză neplăcută-n fund. Poţi să începi să-i 
antrenezi pe băieţi, atunci când e vreme frumoasă. Când va sosi 
timpul să facem o „vizită” pe altă corabie, vreau să am arcaşi 
destoinici pe catarge. 

— Bună idee, dom’ căpitan. 

Asta păru să le redea entuziasmul marinarilor care 
rămăseseră încă lângă dunetă. Cei mai mulţi dintre ei îl urmară 
pe Jabril prin tambuchi, până pe puntea principală. Interesul 
arătat îi dădu o idee lui Locke. 

— Jupâne Valora! 

Jean era cu Mirlon, bucătarul lor, verificând ceva la micuța 
vatră de cărămidă din vecinătatea teugii. li făcu semn cu mâna, 
arătându-i că îl auzise. 

— Până diseară, vreau ca toţi oamenii de la bord să ştie unde 
este magazia de arme. Ocupă-te personal de asta. 

Jean încuviinţă şi se întoarse la treaba lui. Locke socotea că 
ordinul lui Ravelle ca oamenii să ştie unde sunt armele de pe 
corabie (în afară de arcuri, mai erau acolo securi, săbii, ghioage 
şi câteva halebarde) avea să le ridice şi mai mult moralul decât 
gândul că el ar fi preferat să le ţină ascunse sau sub lacăt. 

— Bine gândit, îi şopti Caldris. 

Mal se uită cum se scurg ultimele fire de nisip din clepsidra 
prinsă de catargul principal, apoi se întoarse spre pupă şi strigă: 

— Mentine cursul! 

— Şapte noduri jumătate, răcni Streva, un moment mai târziu. 

— Şapte jumătate, rosti Caldris. Foarte bine. Ne-am mişcat 
oarecum constant cu viteza asta, de când am plecat din Verrar. 
O cursă frumuşică. 


Locke aruncă o privire către scoabele înfipte în găurile 
panoului de comandă al lui Caldris şi la busola din habitaclu, 
care le arăta că se îndreaptă aproape drept spre miazăzi. 

— Un ritm potrivit dacă rămâne la fel, bombăni Caldris, cu 
tigara în colţul gurii. Am da de Vânturile-Fantomă de azi cam în 
două săptămâni. Nu ştiu ce părere are dom' căpitan, dar, dacă 
ajungem cu câteva zile mai devreme decât plănuiserăm, eu unul 
o să răsuflu foarte uşurat. 

— Oare putem menţine ritmul? 

Locke vorbi cât de încet putu, fără a şopti în urechea 
navigatorului-şef. 

— Bună întrebare! Sfârşitul verii este întotdeauna o perioadă 
ciudată pe Marea de Bronz; sigur sunt furtuni, pe undeva pe- 
acolo. O simt până-n măduva oaselor. Sunt încă departe, dar ne- 
aşteaptă. 

— O, minunat! 

— O să ne descurcăm, căpitane. Caldris îşi scoase ţigara din 
gură, scuipă o mâzgă maronie pe punte şi apoi o băgă la loc. 
Adevărul este că ne descurcăm chiar bine, slăvit fie Patronul 
Apelor ce Inşfacă. 


13 


— Omoară-l, Jabril! împunge-l drept în inimă! 

Jabril stătea în centrul corabiei, faţă-n faţă cu o redingotă 
(donată de Locke din garderoba personală) prinsă de o scândură 
lată şi fixată de catargul principal, cam la vreo nouă metri 
distanţă. Picioarele sale erau în spatele unei linii trase cu cretă 
pe scândurile punţii. In mâna dreaptă ţinea un cuţit, iar în 
stânga o sticlă plină cu vin, conform regulilor jocului. 

Marinarul care îl încurajase râgâi zgomotos şi începu să bată 
din picioare pe punte. Grupul de oameni din jurul lui Jabril 
prinseră ritmul şi începură să bată din palme şi să scandeze, la 
început mai încet, apoi din ce în ce mai tare. 

— Nu vărsa nici un strop! Nu vărsa nici un strop! Nu vărsa nici 
un strop! Nu vărsa nici un strop! Nu vărsa nici un strop! 

Jabril se încordă, pentru mulţime, se răsuci şi azvârli cuțitul. 
Acesta nimeri redingota în plin, făcând mulţimea să izbucnească 


în urale, care se preschimbară rapid în huiduieli. Jabril vărsase 
puţin vin din sticlă. 

— La naiba! strigă el. 

— Risipitorule-de-vin, îi strigă unul dintre oamenii adunaţi în 
jurul său, cu ardoarea unui preot care acuza cea mai mârşavă 
blasfemie. Plăteşte preţul şi pune-o unde-i e locul! 

— Hei, măcar am nimerit haina, făcu Jabril, cu un rânjet. Tu ai 
fost cât pe ce să omori pe cineva de pe dunetă cu aruncarea ta. 

— Plăteşte preţul! Plăteşte preţul! Plăteşte preţul! scandă 
mulţimea. 

Jabril duse sticla la gură, o ridică şi începu să înghită hulpav 
vinul din ea. Scandările se intensificară, pe măsură ce vinul din 
sticlă se împuţina. Gâtul şi fălcile lui Jabril se încordară, iar el îşi 
înălţă cealaltă mână, pe când sorbea ultimele picături rubinii. 

Mulțimea aplaudă. Jabril îşi luă sticla de la gură, îşi lăsă capul 
jos şi-l împroşcă apoi cu vin pe cel mai apropiat om. 

— O, nu, strigă el, am vărsat o picătură! Ha-ha-ha-ha-ha! 

— Rândul meu, rosti marinarul ud leoarcă. Am de gând să 
pierd şi să vărs o picătură pe tine, amice! 

Locke şi Caldris urmăreau scena de la parapetul tribord al 
dunetei. Caldris luase una dintre rarele sale pauze de la cârmă; 
momentan, se ocupa Jean de ea. Navigau în amurgul liniştit şi 
înăbuşitor, pe o vreme atât de plăcută, încât Caldris binevoise 
să se depărteze câţiva paşi de preţioasa cârmă a corabiei. 

— A fost o idee bună, făcu Locke. 

— Bieţii de ei au fost oropsiţi atâta vreme... meritau să se 
destrăbăleze un pic. 

Caldris trăgea dintr-o pipă albastră de ceramică - cel mai 
frumos şi mai delicat lucru pe care Locke îl văzuse în mâinile 
sale -, iar chipul îi era luminat de sclipirea tăciunilor. 

La sugestia lui Caldris, Locke poruncise să se aducă pe punte 
cantităţi mari de vin şi de bere (Mesagerul Roşu avea din plin şi 
una, şi alta, ba chiar pentru un echipaj de două ori mai 
numeros) şi le oferise tuturor celor de la bord un răsfăț deosebit. 
O raţie dublă de friptură proaspătă de porc (pentru care 
trebuiau să-i mulţumească purceluşului grăsuţ pe care îl luaseră 
cu ei) celor care rămâneau treji şi făceau de strajă şi o beţie 
pentru cei care n-aveau chef de-aşa ceva. Caldris, Jean şi Locke 


erau treji, bineînţeles, împreună cu alţi patru oameni, care 
aleseseră friptura. 

— Lucruri ca ăsta te fac să te simţi ca acasă pe o corabie, zise 
Caldris. Te-ajută să uiţi ce plictisitoare poate fi viaţa de rahat de 
pe mare. 

— Nu-i chiar aşa de rău, replică Locke, puţin visător. 

— Mda, spuse căpitanul corabiei, într-o noapte binecuvântată 
de zei. Trase fum în piept şi îl suflă peste balustradă. Ei bine, 
dacă am mai putea face rost de câteva nopţi dintr-astea, o să fie 
de-a dreptul nemaipomenit. Clipele de linişte întăresc disciplina 
mai mult decât biciul şi lanţurile: ascultă la mine. 

Locke se uită peste valurile negre şi tresări când zări o siluetă 
albă-verzuie, ce sclipea ca un felinar alchimic, sărind din apă şi 
căzând înapoi în ea, câteva clipe mai târziu. Bolta pe care o 
făcuse prin aer lăsă în urmă un contur fosforescent, când clipi. 

— Pe toţi zeii! făcu el. Ce naiba a mai fost şi asta? 

Acum se formase o adevărată fântână cu făpturile acelea, la 
vreo sută de yarzi de corabie. Zburau în tăcere, una după 
cealaltă, ivindu-se din spumă şi dispărând înapoi în ea, 
aruncându-şi lumina fantomatică peste apa neagră ce o reflecta 
ca o oglindă. 

— Chiar că eşti nou pe apele astea, spuse Caldris. Sunt 
duhuri-zburătoare, Kosta. Le întâlneşti la tot pasul, la miazăzi de 
Tal Verrar. Uneori, în grupuri mari sau sărind prin apă. Peste 
corăbii. Se ştie că se ţin după ele, însă numai după lăsarea 
întunericului. 

— Sunt un soi de peşte? 

— Nimeni nu ştie exact, răspunse Caldris. Duhurile-zburătoare 
nu pot fi prinse. Nu pot fi nici atinse, din ce-am auzit. Zboară 
prin plasele de pescuit, de parcă ar fi stafii. Poate chiar sunt. 

— Straniu, rosti Locke. 

— Te obişnuieşti cu ele, după câţiva ani, zise Caldris. Trase iar 
din pipă şi lucirea portocalie se înteţi pe moment. Marea de 
Bronz este un loc al naibii de straniu, Kosta. Unii spun că ar fi 
bântuită de Eldreni. Mai toţi spun că este bântuită, pur şi simplu. 
Am văzut nişte chestii... Focul Sfintei Corella, arzând roşu- 
albăstrui, sus, pe vergi, speriindu-l de moarte pe străjerul de pe 
catarg. Am navigat pe mări care păreau din sticlă şi am văzut... 


un oraş, odată. Acolo jos, nu glumesc. Cu ziduri şi turnuri din 
piatră albă. Limpede ca lumina zilei, chiar sub chila corabiei. În 
ape care apar pe hărţile noastre ca fiind adânci de-o mie de 
stânjeni. Părea adevărat, cum te văd şi cum mă vezi, şi-apoi a 
dispărut. 

— He-he, zâmbi Locke. Te pricepi la asta. Nu trebuie să te joci 
cu mine, Caldris! 

— Nu mă joc deloc cu tine, Kosta. Caldris se încruntă, iar 
chipul său căpătă nişte trăsături sinistre în lumina pipei. Îţi spun 
doar la ce să te aştepţi. Duhurile-zburătoare sunt doar începutul. 
La naiba, duhurile-zburătoare sunt aproape prietenoase. Sunt 
nişte chestii pe-acolo pe care nici eu nu mi le-aş putea închipui. 
Şi sunt locuri pe unde nici un comandant de vas cu capul pe 
umeri nu s-ar aventura. Locuri care sunt... nefireşti, cumva. 
Locuri care te aşteaptă. 

— Aa, rosti Locke, amintindu-şi de primii săi ani deznădăjduiţi, 
petrecuţi în locurile vechi şi putrezite din Camorr, şi de 
nenumăratele clădiri părăginite şi înfricoşătoare, care păreau să 
pândească în întuneric ca să înghită copilaşi. Asta pot să înţeleg 
Şi eu. 

— Insulele Vântului-fantomă sunt cele mai rele dintre toate, 
zise Caldris. De fapt, sunt doar vreo opt sau nouă insule pe care 
au pus piciorul oamenii şi de unde s-au mai şi întors. Dar numai 
zeii ştiu câte-or mai fi ascunse pe-acolo, prin neguri, sau ce 
naiba or mai fi pe ele. Se opri înainte să continue: Ai auzit 
vreodată de cele trei colonii de pe Insulele Vântului-fantomă? 

— Nu cred, răspunse Locke. 

— Ei bine... Caldris trase din nou adânc din pipa sa. La 
început, au fost trei. Colonişti din Tal Verrar au ajuns acolo acum 
vreo sută de ani. Au întemeiat Portul Risipitorului, Montierre şi 
Nădejde-de-Arginţi. Portul Risipitorului e încă acolo, fireşte. E 
singurul rămas. Montierre se descurca binişor, până când a 
izbucnit războiul împotriva Flotei Libere. Risipitorul a fost clădit 
într-o poziţie uşor de apărat; Montierre, în schimb, n-a fost. 
După ce le-am aranjat flota, le-am făcut o mică vizită. Le-am ars 
bărcile de pescuit, le-am otrăvit fântânile, le-am scufundat 
docurile. Am dat foc la tot ce clădiseră şi după aceea am ars şi 
cenuşa. Puteam la fel de bine să ştergem numele de 


„Montierre” de pe hartă. Locul nu mai merită recolonizat. 

— Şi Nădejde-de-Arginţi? 

— Nădejde-de-Arginţi, făcu Caldris, coborându-şi glasul, până 
ce acesta ajunse o şoaptă. Acum cincizeci de ani, Nădejde-de- 
Arginţi era mai mare decât Portul Risipitorului. Pe o altă insulă, 
mai spre vest. Înfloritor. Arginţii ăia nu mai erau o simplă 
nădejde. Trei sute de familii, mai mult sau mai puţin. Orice s-a 
întâmplat s-a întâmplat într-o singură noapte. Cele trei sute de 
familii au... dispărut, pur şi simplu. 

— Au dispărut? 

— Au dispărut. Cu toţii. N-a rămas în urmă nimic: nici un leş 
sau vreun os pe care să-l ciugulească păsările. Ceva a coborât 
din dealurile alea, din negura aia de deasupra junglei; numai zeii 
pot şti ce-o fi fost, dar i-a luat pe toţi, până la ultimul. 

— Pe focurile iadului! 

— Măcar de-ar fi fost aşa, făcu Caldris. Câteva corăbii au dat 
târcoale pe-acolo, după ce s-a întâmplat asta. Au găsit o singură 
corabie din Nădejde-de-Arginţi, plutind în derivă în larg, de 
parcă ar fi dat zor să scape de-acolo. Pe ea au găsit singurele 
leşuri rămase după ce s-o fi întâmplat. Câţiva marinari. Toţi, pe 
catarge, până-n vârf. Caldris oftă. Se legaseră acolo ca să scape 
de ce-or fi văzut... şi au fost găsiţi omorâţi cu propriile arme. 
Chiar şi-acolo unde se aflau s-au omorât singuri ca să nu dea 
ochii cu ce venea după ei. Aşa că ascultă la mine, jupâne Kosta! 
Caldris făcu un gest către grupul de marinari relaxaţi şi gălăgioşi 
care beau şi aruncau la ţintă la lumina globurilor alchimice. 
Când navighezi pe-o mare unde se întâmplă porcării de-astea, 
înţelegi mai bine cât de mult contează să-ţi faci din corabie un 
adevărat cămin. 


14 


— O vorbă, dacă se poate, dom’ căpitan Ravelle. 

Trecuse o zi. Aerul era cald încă, iar soarele tot mai dogorea, 
când nu intra în nori, însă marea era mai agitată şi vântul mai 
aspru. Mesagerul Roşu nu era destul de masiv ca să despice 
valurile învolburate fără să se cutremure, aşa că puntea de sub 
picioarele lui Locke deveni şi mai neprietenoasă. 


Jabril (care îşi revenise după sărutul pătimaş al sticlei de vin) 
şi vreo doi marinari mai în vârstă se apropiară de Locke, pe 
când acesta stătea la parapetul tribordului în după-amiaza 
târzie, ţinându-se bine şi încercând să pară stăpân pe situaţie. 
Locke îi recunoscu pe marinari ca fiind dintre cei care se 
declaraseră invalizi la începutul călătoriei; zilele de odihnă şi 
porţiile mari de mâncare le prinseseră bine. Locke, ţinând cont 
de faptul că echipajul nu era atât de mare, dăduse ordin de 
curând ca oamenii să primească raţii suplimentare la fiecare 
masă. Vestea fusese primită foarte bine. 

— Ce îţi trebuie, Jabril? 

— Pisici, dom’ căpitan. 

Locke simţi un gol în stomac. Cu un efort eroic, izbuti să pară 
pur şi simplu nedumerit. 

— Ce-i cu ele? 

— Am fost pe puntea principală, spuse unul dintre marinari. 
Ca să dormim. Şi n-am văzut încă nici o pisică. De obicei jivinele 
vin să se gudure, să facă giumbuşlucuri şi caută să se 
încolăcească pe noi, ca să doarmă mai bine. 

— Am întrebat în stânga şi-n dreapta, interveni Jabril. Nimeni 
n-a văzut nici măcar o pisică. Nici pe puntea principală, nici aici 
sus, nici pe puntea inferioară. Nici măcar în santine. Le ţineţi în 
cabina dumneavoastră cumva? 

— Nu, răspunse Locke, şi în minte îi apăru limpede imaginea 
celor opt pisici (inclusiv pisoiul lui Caldris), tolănite, mulţumite, 
într-o baracă goală, destinată depozitării armelor, aflată 
deasupra golfului lor, în Bazinul Navelor de Război. Opt pisici 
care se certau şi se încăierau pentru bolurile cu smântână şi 
farfuriile cu carne de pui. 

Opt pisici care, fără îndoială, încă mai erau tolănite în baraca 
aia, exact acolo unde le uitase în noaptea asaltului hotărâtor 
asupra Stâncii Vântoase. La cinci zile şi şapte sute de mile în 
urma lor. 

— Pisoi, rosti el repede. Am luat o grămadă de pisoi în 
călătoria asta, Jabril. M-am gândit că o corabie cu un nume nou 
are nevoie şi de pisici noi. Şi pot să-ţi spun că sunt al naibii de 
timide... nici eu nu le-am mai văzut de când le-am dat drumul 
pe puntea inferioară. Cred că le ia ceva timp să se obişnuiască 


cu noi. O să le vedem, cât de curând. 

— Am înţeles, să trăiţi! Locke fu surprins să vadă uşurarea de 
pe feţele celor trei marinari. E bine de ştiut. Şi-aşa e rău că nu 
avem femei la bord până ajungem în Vânturile-fantomă; dacă n- 
am avea nici pisici, ar fi de-a dreptul cumplit. 

— N-am putea tolera o asemenea blasfemie, şopti unul dintre 
marinarii mai vârstnici. 

— O să lăsăm nişte carne la vedere, noaptea, zise Jabril. O să 
continuăm să scotocim pe sub punți. Vă anunţ eu când găsim 
vreuna. 

— Chiar te rog, făcu Locke. 

Răul de mare nu avea nimic de-a face cu senzaţia bruscă de 
vomă care îl cuprinse după ce plecară. 


15 


În cea de-a cincea seară de la plecarea din Tal Verrar, Caldris 
purta o discuţie între patru ochi în cabina lui Locke, cu uşa 
încuiată. 

— Ne descurcăm bine, spuse navigatorul-şef, deşi Locke 
putea să vadă cearcănele adânci ca nişte vânătăi de sub ochii 
acestuia. Bătrânul de-abia dacă dormise patru ore pe zi de când 
ieşiseră în larg, neavând încredere să-l lase pe Locke sau pe 
jean la cârmă fără supraveghere. lzbutise, în sfârşit, să 
pregătească un navigator secund cumsecade, un om căruia i se 
spunea Mazucca Chelul, dar nici măcar acesta nu era încă destul 
de priceput, aşa că trebuia să-l înveţe puţin câte puţin în fiecare 
zi, atunci când îi mai rămâneau câteva minute libere. 

Din fericire, restul echipajului se comporta exemplar. Oamenii 
erau dispuşi să facă orice muncă, acum, că scăpaseră din 
temniţă. Găsiseră un aşa-zis tâmplar şi un croitor de vele cât se 
poate de bun, iar unul dintre prietenii lui Jabril fusese ales, cu 
mult entuziasm, timonier-şef, fiind însărcinat cu calcularea şi 
împărţirea prăzii, când avea să vină vremea. Invalizii se 
întremau cu repeziciune şi câţiva dintre ei începuseră deja să 
facă de strajă. lar oamenii nu se mai adunau să se uite cu teamă 
în urma corabiei, ca să vadă dacă îi urmăreşte cineva. Păreau să 
creadă că au scăpat de răzbunarea lui Stragos... şi nu se punea 


problema să li se spună că n-avea rost să se aştepte la aşa 
ceva. 

— E numai meritul tău, rosti Locke, bătându-l pe umăr pe 
Caldris. Se mustră pentru că nu se gândise dinainte ce 
obositoare va fi călătoria pentru bătrân. Mazucca trebuia 
pregătit cât mai repede, iar el şi Jean trebuiau să prindă din zbor 
ce apucau, la fel de iute. Chiar şi pe o mare perfectă şi cu un 
vânt bun în pânze, n-am fi avut nici o şansă să ajungem până 
aici fără tine. 

— Da, dar vine vreme rea, făcu Caldris. Vreme care o să ne 
pună la încercare. La sfârşitul verii, după cum ţi-am mai spus, 
încep să sufle nişte vânturi care te pot împinge până-n partea 
cealaltă a lumii. S-ar putea să avem parte de zile întregi în care 
să înfruntăm furtuna cu pânzele lăsate jos şi să vomităm până 
ce n-o mai rămâne nici un loc uscat prin cală. Navigatorul-şef 
oftă, apoi îl privi întrebător pe Locke. Că tot veni vorba de cală... 
aud chestii dintre cele mai ciudate, de-o vreo zi sau două. 

— Ce anume? 

Locke încercă să pară cât mai nevinovat. 

— Păi, n-a văzut nimeni nici o pisică, pe nici una dintre punți. 
N-a ieşit nici una de prin ascunziş, indiferent cu ce le-au momit 
oamenii: bere, lapte, ouă, carne. Işi încruntă sprâncenele, 
bănuitor. Sunt pisici pe corabie... nu-i aşa? 

— A, făcu Locke. Compasiunea pe care o simţise pentru 
Caldris un moment mai devreme îl apăsa pe suflet. Ca niciodată, 
simţi că nu poate să mintă, aşa că se frecă la ochi şi spuse: A, 
păi, să vezi... Pisicile sunt bine sănătoase în baraca lor din 
Bazinul Navelor de Război, acolo unde le-am lăsat. lartă-mă! 

— Cred că glumeşti, zise Caldris, cu un glas moale, uscat. Hai, 
nu mă mai minţi! 

— Nu te mint. Locke întinse palmele în faţă şi dădu din umeri. 
Ştiu că mi-ai spus că-i important. Doar că... am avut o grămadă 
de lucruri de făcut în noaptea aia. Am vrut să le iau, pe cuvântul 
meu. 

— Important? Ti-am spus că-i important? Ţi-am spus că-i o 
chestiune de viaţă şi de moarte, aşa ţi-am spus! Caldris 
continuă să vorbească în şoaptă, scoțând un şuierat precum cel 
făcut de apa aruncată pe cărbuni încinşi. Locke tresări. Ne-ai 


pus sufletele în pericol, jupâne Kosta, bietele noastre suflete. Nu 
avem femei, pisici şi nici un căpitan adevărat, ţin să-ţi amintesc, 
şi, colac peste pupăză, ne mai şi îndreptăm spre o furtună. 

— Îmi pare rău, pe cuvânt. 

— Pe cuvânt, într-adevăr. Naiba m-a pus să las un nătărău de 
uscat să-mi aducă pisici. Ar fi trebuit să las pisicile să-mi aducă 
un nătărău de uscat! Ele nu m-ar fi dezamăgit. 

— Sunt sigur că atunci când vom ajunge în Portul 
Risipitorului... 

— Când este o presupunere îndrăzneață, Leocanto. Pentru că, 
nu peste mult timp, echipajul îşi va da seama că pisicile noastre 
nu sunt doar timide, ci de-a dreptul închipuite. Dacă vor 
considera că au murit pur şi simplu, vor presupune că suntem 
blestemaţi şi vor părăsi corabia când ajungem la țărm. In 
schimb, dacă absenţa leşurilor puturoase îi va face să ajungă la 
concluzia că domnul căpitan nu a adus deloc pisici, o să te 
spânzure de capătul unei vergi. 

— Au! 

— Crezi că-mi arde de glumă? O să se răzvrătească. Dacă mai 
vedem vreo corabie în zare, trebuie să ne luăm după ea. Trebuie 
să ne luptăm. Ştii de ce? Ca să le luăm câteva din afurisitele lor 
de pisici. Înainte să fie prea târziu. Caldris oftă înainte să 
continue, părând, dintr-odată, mai bătrân cu zece ani. Dacă se- 
ndreaptă spre noi vreo furtună de sfârşit de vară, o va lua către 
nord-vest, mai repede decât ne putem mişca noi. Aşa că va 
trebui să trecem prin ea, deoarece nu putem scăpa cu fuga în 
răsărit. Tot o să ne ajungă din urmă, doar că vom fi deja istoviţi. 
O să fac tot ce-mi stă în puteri, dar ai face bine să te rogi pentru 
un singur lucru la noapte. 

— Ce anume? 

— Să pice pisici din cer. 


16 


Bineînţeles, nu plouă deloc cu feline miorlăite în noaptea aia 
şi, când Locke urcă pe dunetă în dimineaţa următoare, o negură 
urâtă şi cenuşie se întrezărea la orizontul de la miazăzi, precum 
umbra unui zeu mânios. Discul strălucitor al soarelui, care se 


înălța pe cerul altfel senin, făcea doar ca totul să fie şi mai 
sinistru. Lăsarea spre tribord a punţii era şi mai pronunţată, iar, 
dacă încercai să mergi către babord, era ca şi cum încercai să 
urci o micuță colină. Valurile se izbeau de carenă şi se 
destrămau, umplând aerul cu miros şi gust de sare. 

Jean instruia un grup de marinari la mijlocul corabiei, 
arătându-le cum să lupte cu sabia şi cu halebarda, iar Locke 
dădu din cap cu un aer de cunoscător, de parcă ar fi surprins 
toate detaliile instrucției şi le-ar fi aprobat. Făcu un tur pe 
puntea  Mesagerului Roşu, dându-le bineţe marinarilor şi 
străduindu-se să nu bage în seamă privirea arzătoare a lui 
Caldris, pe care o simţea în ceafă. 

— Bună dimineaţa, căpitane, mormăi navigatorul-şef, când 
Locke se apropie de cârmă. 

Caldris arăta oribil în lumina strălucitoare a soarelui: părul şi 
barba erau şi mai albe, ochii erau cufundaţi în orbite şi fiecare 
rid de pe faţa sa părea şi mai adâncit de mâna zeului care-l 
cioplise. 

— Ai dormit azi-noapte, jupâne Caldris? 

— Mi-a fost cu neputinţă, căpitane. 

— Trebuie să te mai şi odihneşti. 

— Aşa-i, iar corabia trebuie să rămână deasupra apei, din ce- 
am auzit eu. 

Locke oftă, se întoarse cu faţa spre proră şi privi cerul tot mai 
întunecat de la miazăzi. 

— O furtună de sfârşit de vară, pare-mi-se. Am văzut câteva 
la viaţa mea. 

Vorbi cu glas tare şi cu nepăsare. 

— In curând o să mai vedeţi una, căpitane. 

Locke îşi petrecu după-amiaza făcând evidenţa proviziilor din 
magazia principală, cu Mal pe post de scrib, trăgând liniuţe pe o 
tăbliță de ceară. Işi croiră drum printr-o pădure de cărnuri puse 
la sărat în saci de pânză, atârnate de grinzile din magazie şi 
legănându-se uşor, în ritmul corabiei. Cala era deja jilavă, 
deoarece era locuită acum de membrii echipajului; cei care 
preferaseră să doarmă în aer liber, sub teugă, renunţaseră la 
asta, acum, că se apropia vremea rea. Locke era sigur că simte 
miros de pişat; cuiva îi era fie prea lene, fie prea frică să se 


caţere şi să folosească frânghiile pentru uşurare. Lucrurile 
puteau să se înrăutăţească. 

Pe la patru după-amiaza, întregul cer se preschimbă într-o 
cascadă de pâclă gri. Caldris, prăbuşit lângă catarg, într-unul 
dintre scurtele sale momente de odihnă (timp în care Mazucca 
Chelul şi un alt marinar aveau grijă de cârmă), ordonă să se 
îndrepte pânzele şi să se împartă felinarele din magazia de 
furtună. Jean şi Jabril luară câţiva oameni cu ei şi coborâră sub 
punte, ca să se asigure că încărcătura şi echipamentul erau 
puse bine. Un cheson de arme descuiat sau un butoi nefixat într- 
o corabie surprinsă de furtună îl puteau trimite pe vreun marinar 
nefericit la o întâlnire timpurie cu zeii. 

După cină, la insistenţele lui Caldris, Locke le ordonă 
marinarilor care se serviseră din rezerva de tutun a vasului să-şi 
fumeze ultima ţigară, până avea să li se spună altminteri. Nu se 
mai putea permite foc la bord, nicăieri; felinarele alchimice 
aveau să asigure toată lumina necesară, şi oamenii aveau să 
folosească fundul vetrei sau, şi mai probabil, aveau să mănânce 
mâncare rece. Locke le făgădui o jumătate de raţie de vin în 
plus pentru nopţile cele mai grele. 

O întunecime timpurie acoperise cerul, când Locke şi Jean 
prinseră primul răgaz ca să bea ceva în cabina de la pupă. Locke 
trase obloanele peste ferestrele de la pupa şi compartimentul 
păru mai mic ca niciodată. Locke aruncă o privire asupra 
presupusului confort oferit de simbolul autorităţii lui Ravelle: un 
hamac căptuşit lângă peretele dinspre babord, două scaune, 
sabia şi cuţitele, prinse de perete cu nişte cleme de furtună. 
„Masa” lor era de fapt o scândură pusă peste cufărul lui Locke. 
Însă, oricât de jalnică ar fi fost cămăruţa asta, ea părea de-a 
dreptul princiară în comparaţie cu măreţele cămări ocupate de 
Jean şi de Caldris sau cu felul în care oamenii păreau să se 
îngroape în rogojinile de pânză şi-n provizii, pe puntea 
principală. 

— Îmi pare-atât de rău că am uitat de pisici! făcu Locke. 

— Ar fi trebuit să-mi aduc eu aminte, zise Jean. 

Nu spuse nici un cuvânt despre faptul că avusese destulă 
încredere în Locke ca să nu-şi mai bată şi el capul în privinţa 
asta. O fi încercat Jean să fie politicos, dar Locke simţea golul 


din stomac tot mai abitir. 

— Nu, vina este numai a mea, rosti Locke, sorbind din berea 
caldă. Eu sunt căpitanul afurisitei de corăbii. 

— Nu te mai umfla atâta-n pene! Jean se scărpină pe burtă, 
care se micşorase simţitor, faţă de cum fusese, graţie activităţii 
sale recente. Îi dăm noi de cap, cumva. La naiba, dacă o să 
trecem câteva zile printr-o furtună, oamenii n-o să aibă timp să- 
şi facă alte griji decât cum şi cât de tare să se scape în 
pantaloni. 

— Hmmm. Furtună. Un prilej nemaipomenit pentru ca unul 
dintre noi o greşească şi să se facă de râs în faţa oamenilor. Și- 
ăla cred că o să fiu eu. 

— Mai lasă-ncolo gândurile astea negre! Jean rânji. Caldris ştie 
ce face. O scoate el la capăt cumva. 

Deodată, se auzi o bufnitură la uşa cabinei. Locke şi Jean 
săriră de pe scaune, iar Locke ţâşni spre armele sale. Jean 
strigă: 

— Ce se întâmplă? 

— Kosta, se auzi un glas slab, urmat de un zăngănit uşor, ca 
şi cum cineva încerca să apese clanţa, dar nu reuşea. Jean 
deschise uşa chiar când Locke îşi prindea sabia la cingătoare. 
Caldris stătea pe treapta de jos a scării tambuchiului, 
sprijinindu-se de cadrul uşii şi clătinându-se pe picioare. Lumina 
gălbuie din cabina lui Locke dezvăluia starea jalnică în care se 
afla: avea ochii roşii, aproape daţi peste cap, gura căscată şi 
pielea ca de ceară, lucind de sudoare. 

— Ajutor, Kosta, îngăimă el, şuierând de-a dreptul înfiorător. 

Jean îl apucă şi îl sprijini. 

— La naiba, mormăi el. Nu-i doar obosit, Leo... căpitane. Are 
nevoie de-un doftor! 

— Ajutor... Kosta, gemu navigatorul-şef. 

Se apucă cu mâna dreaptă de antebraţul stâng şi-apoi o duse 
la piept. Strânse ochii şi se cutremură. 

— Să mă ajuţi? Locke puse o mână sub bărbia lui Calaris; 
pulsul omului era rapid şi neregulat. Cum adică... să mă ajuţi? 

— Nu. Caldris se schimonosi de concentrare, cu răsuflarea 
întretăiată. Kosta... ajută... mă! 

— Intinde-l pe masă, spuse Jean, şi împreună cu Locke îl 


împinseră pe spate pe bătrân. 

— Zeii să ne apere şi să ne păzească! murmură Locke. Să fie 
oare otrava? Eu nu simt nimic diferit. 

— Nici eu, rosti Jean. Cred că... cred că are o criză de inimă. 
Am mai văzut aşa ceva. Rahat! Dacă îl putem calma cumva, 
poate dacă l-am face să bea ceva... 

Însă Caldris gemu din nou, îşi încleştă mâinile la piept şi se 
cutremură. Mâinile îi alunecară, fără vlagă. O ultimă răsuflare 
întretăiată îi ieşi pe gură, iar Locke, îngrozit, îi apăsă gâtul cu 
degetele de la ambele mâini. 

— Nu mai are puls, şopti el. 

Un răpăit uşor pe tavanul cabinei, din ce în ce mai intens, le 
atrase atenţia că primele picături de ploaie începuseră să se 
abată asupra corabiei. Ochii lui Caldris, pironiţi pe tavan, erau 
sticloşi şi lipsiţi de viaţă. 

— Rahat! exclamă Jean. 


CARTEA II 


CĂRŢILE DIN MÂNECĂ 


„Jucătorii joacă exact aşa cum iubiții 
fac dragoste şi beţivii beau... 
orbeşte şi de nevoie, 
subjugaţi de o forţă irezistibilă.” 


Jacques Anatole Thibault 


CAPITOLUL OPT 


Sfârşitul verii 


1 


Apă întunecată în jurul prorei, apă în părţi, apă în aer, căzând, 
asemenea unor alice de plumb, pe mantaua impermeabilă a lui 
Locke. Ploaia părea că vine mai întâi dintr-o parte, apoi din alta, 
nemulţumindu-se să cadă drept, în timp ce Mesagerul Roşu se 
balansa, înainte şi înapoi, în ghearele cenuşii ale furtunii. 

— Jupâne Valora! Locke apucă strâns frânghiile de siguranţă 
din jurul catargului principal, care fuseseră legate pe întreaga 
punte, şi răcni spre tambuchiul punţii principale: Câtă apă este 
în put? 

Răspunsul lui Jean veni câteva momente mai târziu: 

— Două picioare! 

— Foarte bine, jupâne Valora! 

Locke prinse cu coada ochiului privirea lui Mazucca Chelul, 
care-l fixa, şi îşi înăbuşi un sentiment de nelinişte. Ştia că 
moartea neaşteptată a lui Caldris, cu o zi înainte, fusese luată 
de echipaj drept un semn dintre cele mai rele; bombăneau 
acum pe faţă despre femei şi pisici, iar centrul întregii lor atenţii 
nemiloase era un anumit Orrin Ravelle, al cărui statut de căpitan 
şi salvator se destrăma încontinuu. Locke se întoarse către 
cârmaci şi îl văzu scrutând din nou ploaia tăioasă, părând 
absorbit de datoria sa. 

Doi marinari cu mantale stăteau la a doua cârmă, în spatele 
lui Mazucca; pe mare, controlul anevoios al cârmei putea cu 
uşurinţă scăpa din mâna unui singur om. Feţele lor erau umbre 
întunecate sub glugi; nici ei nu aveau vreun cuvânt bun pentru 
Locke. 

Vântul  şuiera printre  funiile şi vergile de deasupra; 
majoritatea pânzelor fuseseră bine strânse. Continuau să se 
îndrepte vag către sud-vest, împinşi doar de gabierele complet 


terţarolate. Erau atât de înclinați spre tribord, încât Mazucca şi 
ajutoarele sale nu puteau sta, pur şi simplu, lângă timonele lor. 
Marea învolburată le solicita permanent concentrarea, într-un 
efort epuizant de a ţine corabia în echilibru; şi marea continua 
să se dezlănţuie. 

Un talaz de apă cenuşiu-verzuie se prăvăli peste degetele 
goale ale lui Locke şi acesta trase aer în plămâni; îşi 
abandonase cizmele, întrucât simţea mai bine solul cu picioarele 
descălţate. Locke privi cum apa, oaspete nedorit, dar insistent, 
mătură puntea, înainte de a se scurge prin găurile de drenaj şi 
de a se strecura pe la marginile pânzelor de furtună ce astupau 
grătarele trapelor. Într-adevăr, apa era caldă, însă aici, în inima 
întunecată a furtunii, cu vântul asemenea unor cuțite în aer, 
imaginaţia sa o făcea să pară rece. 

— Dom’ căpitan Ravelle! 

Jabril se apropia, de-a lungul parapetului babord, ţinând o 
lampă de furtună în mâna neagră ca noaptea. 

— Poate că ar fi fost bine să coborâm afurisiţii ăia de arbori 
zburători încă de-acum câteva ore, strigă el. 

De când se sculase Locke în acea dimineaţă, Jabril îi servise 
de cel puţin şase ori dojeni şi aluzii, fără să fi fost întrebat. Locke 
privi în sus, către vârfurile trinchetului şi al catargului principal, 
aproape pierdute în negura învolburată de deasupra. 

— M-am gândit la asta, Jabril, dar nu mi s-a părut necesar. 

Din câte citise Locke pe undeva, chiar şi fără ca pânzele să 
fluture pe vergile lor, pe timp de furtună, vânturile cumplite 
puteau transforma arborii zburători în pârghii nedorite sau chiar 
puteau fi pierduţi peste bord, când vasul sălta şi se înălța. 
Fusese prea ocupat ca să se gândească să le coboare. 

— O să pară al naibii de necesar dacă vor cădea şi vor târî 
după ele şi alte părţi din greement! 

— Poate că o să pun să le coboare, în ceva timp, Jabril, dacă 
voi considera de cuviinţă. 

— Dacă vei considera de cuviinţă? Jabril îl privi cu gura 
căscată. Ţi-ai pierdut minţile, Ravelle? Trebuia deja să-i coborâm 
acum câteva ore; acum e nevoie disperată de oameni prin alte 
părţi, iar afurisita de vreme s-a stârnit! Am putea să încercăm să 
le coborâm doar dacă vasul e în pericol... însă, blestemat să fiu, 


s-ar putea să fie în pericol, cât de curând! N-ai mai fost 
niciodată atât de departe în larg, pe Marea de Bronz, dom’ 
căpitan? 

— Da, bineînţeles c-am fost. Locke transpira sub manta. Dacă 
ar fi ştiut cât de priceput era Jabril la navigat, poate că i-ar fi 
lăsat în seamă aceste detalii, însă acum era prea târziu, iar o 
parte din incompetenţa sa fusese dată în vileag. lartă-mă, Jabril! 
Caldris mi-era prieten bun. Pierderea lui m-a răvăşit un pic! 

— Nu zău! Aşa cum pierderea afurisitei ăsteia de corăbii ne-ar 
putea răvăşi un pic mai mult pe toţi, domnule. Jabril se întoarse, 
ca să-şi continue drumul de-a lungul parapetului babord, apoi, 
după câteva secunde, se răsuci din nou către Locke. Dumneata 
şi cu mine ştim amândoi al naibii de bine că nu-i nici o afurisită 
de pisică la bord, Ravelle! 

Locke lăsă capul în jos şi se agăţă de artimon. Era prea mult 
să spere că Mazucca şi ajutoarele care se aflau în spatele lui nu 
auziseră asta. Dar, bineînţeles, când privi către ei, aceştia nu 
ziseră şi nu arătară nimic, privind foarte atenţi furtuna din faţa 
lor, de parcă şi-ar fi propus să-l ignore cu totul. 


2 


Pe punţile inferioare era un coşmar. Pe prima punte, cel puţin, 
te puteai orienta după catarge şi după marea zbuciumată, dar 
aici jos, în mirosul învăluitor de sudoare, urină şi vomă, înşişi 
pereţii zgâlţâiţi păreau că se înclină şi se clatină după toanele 
lor duşmănoase. 

Şuvoaie de apă cădeau prin tambuchiuri şi grătare, în ciuda 
precauţiilor luate de echipaj. Mugetul înăbuşit al vântului răsuna 
pe puntea principală şi zăngănitul pompelor urca dinspre puntea 
inferioară de dedesubt. 

Aceste pompe erau mecanisme verrare de foarte bună 
calitate, în stare să scoată apa şi să o arunce peste bord destul 
de repede, însă, cu valuri ca acestea, era nevoie de schimburi 
de câte opt oameni, iar munca era istovitoare. Chiar şi un 
echipaj perfect sănătos ar fi considerat-o o îndeletnicire 
împovărătoare; pentru băieţi, era ghinion pur faptul că prea 
puţini dintre ei ieşiseră din închisoare cât de cât întregi. 


— Apa urcă, dom' căpitan, spuse un marinar, pe care Locke 
nu-l putu recunoaşte în bezna aproape totală. Capul acestuia se 
iţi prin tambuchiul punţii inferioare. Trei picioare în puț. Aspel 
zice că trebuie să fie vreo cusătură crăpată pe undeva; zice ca 
are nevoie de oameni pentru o echipă de reparaţii. 

Aspel era aşa-numitul dulgher al corabiei. 

— Îi va avea, spuse Locke, deşi habar n-avea de unde să-i 
scoată. 

Zece aveau sarcini importante pe punte, opt la pompe... şi 
ăştia, foarte aproape de schimbul de tură. Şase sau şapte încă 
prea slăbiţi să servească la altceva decât ca simplu balast. O 
echipă în cala punţii inferioare, cu Jean, fixând din nou 
poloboacele cu mâncare şi apă, după ce trei dintre ele se 
desfăcuseră şi se spărseseră. Opt încercând să doarmă pe 
puntea principală, câţiva paşi mai încolo, după ce fuseseră în 
picioare toată noaptea. Doi cu oasele rupte, încercând să-şi 
amorţească durerea cu ajutorul unei porţii de vin neautorizate. 
Schema rudimentară a carturilor lor fusese dată peste cap de 
furtună şi Locke făcu eforturi să-şi ţină sub control un junghi 
ascuţit de panică. 

— Adu-l pe jupân Valora de pe puntea inferioară, spuse el, 
într-un sfârşit. Spune-i că el şi oamenii lui se pot ocupa de 
provizii după ce-i dau o mână de ajutor lui Aspel. 

— "nţeles, domnule! 

— Căpitane Ravelle! 

Alt strigăt se auzi de jos, în timp ce primul marinar dispăru, şi 
Locke se aplecă peste tambuchi să răspundă: 

— Ce-i? 

— Timpul nostru la afurisitele astea de pompe, domnule! Nu 
putem păstra blestematul ăsta de ritm la nesfârşit. Avem nevoie 
de pauză. Şi de mâncare! 

— Le veţi avea pe amândouă, spuse Locke, în numai zece 
minute. 

Deşi, de unde, iarăşi, nu ştia; toate alternativele lui erau 
bolnave, rănite, epuizate sau prinse cu alte treburi. Se răsuci, ca 
să se întoarcă pe punte. Putea schimba între ei cartul de pe 
punte cu oamenii de la pompe; chestie care nu va bucura nici 
unul dintre grupuri, însă care ar putea ţine corabia în afara unui 


dezastru total pentru încă vreo câteva ore preţioase. 


3 


— Cum adică, nu ai întors clepsidrele? 

— Căpitane Ravelle, domnule, să-mi fie-a naibii cu iertare, dar 
n-am avut timp să întoarcem clepsidrele, nici să mai avem grijă 
de jurnal de... la naiba, cred că nici nu pot să spun de când. De 
ceva vreme deja. 

Mazucca Chelul şi ajutorul său păreau că se agaţă de timonă 
ca să-şi salveze pielea mai degrabă decât ca să cârmească 
vasul. Două echipe de câte doi erau la timone; aerul era o 
isterie... vântul mugea şi ploaia şfichiuia. Valurile, cu creste de 
douăzeci de picioare şi mai bine, se izbeau în prora, iar şi iar, 
înspumând puntea şi scurgându-se peste gleznele lui Locke. 
Intr-un sfârşit, fuseseră siliţi să abandoneze direcţia spre sud şi 
acum erau întorşi complet spre vest, în faţa vântului, împinşi 
doar de o singură trincă de furtună. Mânară astfel, iar şi iar, 
printre valurile înalte cât o casă. 

Locke prinse cu coada ochiului o străfulgerare galbenă, 
fâlfâitoare... un felinar de furtună fu luat de vânt şi dispăru 
peste bord; curând, el va stârni curiozitatea peştilor din 
adâncuri. 

Locke se săltă peste habitaclu şi răsfoi paginile jilave ale 
jurnalului comandantului; ultima înregistrare era: 


3h după-amiaza 7 Festal 78 Morgante s/sv 8 noduri 
fie ca lono să cruțe aceste suflete 


Locke nu-şi putea aminti când simţise ultima oară că ar fi ora 
trei după-amiaza. Furtuna întunecase miezul amiezii, era beznă 
ca în gâtlejul unui rechin, iar pocniturile fulgerelor iluminau 
nefiresc ceea ce ar fi putut fi o oră târzie de seară. Ştiau tot atât 
de puţin ce oră era, pe cât ştiau unde se află. 

— Cel puţin ştim că suntem undeva pe Marea de Bronz, ţipă el 
peste toată gălăgia. O să scăpăm în curând de mizeria asta şi 
atunci o să facem măsurători, să ne stabilim latitudinea. 

Numai de-ar fi fost atât de simplu de făcut pe cât era de spus! 


Frica şi epuizarea îi ameţiseră simţurile lui Locke; universul era 
cenuşiu şi se învârtea în toate direcţiile, iar el îşi vomitase 
ultima cină rece pe undeva pe lângă parapet... zeii mai ştiau 
când. Cu ore în urmă, probabil. Dacă Magii-Juruiţi ar fi apărut pe 
punte în acea clipă şi s-ar fi oferit să folosească magia pentru a 
scoate corabia la liman, Locke ar fi fost în stare să le sărute şi 
picioarele. 

Deodată, se auzi un zgomot înfiorător deasupra; un pocnet 
exploziv, urmat de şuieratul tremurător al unui odgon rupt 
biciuind aerul. Câteva secunde mai târziu, se auzi un trosnet şi 
mai puternic, apoi un pl/ici-plici-plici, asemenea unei cravaşe 
muşcând din carne. 

— Atenţie deasupra! urlă Jabril de undeva, din faţă; izbitura 
unui alt val zgâlţâi corabia şi pe Locke în acelaşi timp. Această 
pierdere a echilibrului îi salvă viaţa lui Locke. O umbră se abătu 
peste umărul său stâng, în timp ce el alunecă pe puntea udă, 
scuipând apă. Urmară un trosc, ţipete şi o întunecime 
neaşteptată, pe când „ceva” neted şi moale îl învălui. 

Vela! Locke împinse pânza la o parte, încercând să iasă de 
sub ea. Nişte mâini puternice îl apucară de braţe şi îl săltară în 
picioare. Era Jean, care se ţinea strâns de parapetul tribord al 
dunetei. 

In cădere, Locke alunecase câteva picioare spre dreapta. 
Bolborosind mulţumiri, se întoarse să vadă exact lucrul de care 
se temea. 

Arboretul zburătorului mare se rupsese. Cablurile care-l fixau 
fuseseră rupte de vreo pală de vânt sau de freamătul corabiei. 
Se prăbuşise în faţă, desfăcând şi târând, în cădere, vela de pe 
vergile ei, înainte ca un morman de greement încâlcit să-l tragă 
din nou înapoi, ca pe un pendul suspendat deasupra punţii. Vela 
acoperise timonele, iar cei patru oameni care le mânuiseră mai 
devreme nu erau de văzut pe nicăieri. Locke şi Jean se repeziră 
în acelaşi timp, croindu-şi drum peste pânza udă şi printre 
frânghiile rupte, în timp ce, în jurul lor, ploua cu bucățele de 
resturi. Locke simţea deja corabia mişcându-se sub ei într-un 
mod nesănătos. Trebuia numaidecât pusă mâna pe timone şi 
îndreptată cârma. 

— Tot echipajul! strigă Locke, cu toată convingerea de care 


dispunea. 

— Toată lumea pe punte! Toată lumea, să salvăm corabia! 

Proptindu-se în arborele mare, Jean se împinse în verga 
arboretului căzut, lăsând să-i scape un urlet de epuizare totală. 
Lemn şi pânză se mişcară, apoi se prăbuşiră pe punte. O parte 
din cavilele celor două timone fuseseră făcute bucățele, dar 
timonele în sine erau considerabil intacte. In spatele lor, Locke ÎI 
putu vedea acum pe Mazucca Chelul ridicându-se încet pe 
picioare; alt om era întins pe punte, cu creştetul sfărâmat. 

— Apucaţi timona, urlă Locke, privind în jur după ajutor. 
Apucaţi afurisita de timonă! 

Se trezi cu Jabril lipit de el. 

— Căpitane, îi urlă Jabril drept în nas, o să cădem în valuri! 

„A, bun, gândi Locke, cel puţin acum ştiu ce înseamnă asta.” 
Îl îmbrânci pe Jabril către timone şi o înşfăcă pe cea de lângă 
Jean. 

— Cârma la babord, tuşi Locke, sigur măcar de atâta lucru. 

Gemând de încordare, el şi Jean se chinuiră să îndrepte 
timona în direcţia cea bună. Mesagerul Roşu aluneca înclinat, cu 
bordul sub vânt, în jgheabul dintre valuri; în câteva clipe, 
corabia va fi cu flancul spre valuri şi totul va fi pierdut. Un val 
întunecat, de o forţă neobişnuită, năvăli peste copastia 
tribordului, acoperindu-i pe toţi cu apă, ca o anticipare a 
eşecului ce-i aştepta. 

Însă rezistenţa timonei slăbi când Jabril îşi făcu loc în spatele 
lor şi trase şi el; peste câteva secunde, i se alătură şi Mazucca 
şi, centimetru după centimetru, Locke simţi cum pupa corabiei 
reveni către babord, până când prova ei începu iar să despice 
valurile. Îşi făcură timp să contemple dezastrul pe care-l 
produsese în greement catargul răsturnat. 

Oamenii ţâşneau prin tambuchiurile punţii, forme neomeneşti 
în lumina dănţuitoare a felinarelor de furtună. Un fulger sfâşie 
întunericul de deasupra lor. Ordine erau date de către Locke şi 
Jean, şi Jabril, fără ca vreunuia să-i pese cine era cel mai mare în 
funcţie. Minutele păreau ore, iar orele - zile. Se zbătură din 
răsputeri, într-o eternitate de haos cenuşiu, îngheţaţi, epuizați şi 
înfricoşaţi, între vânturile care şuierau deasupra şi apele care 
bubuiau dedesubt. 


4 


— Căpitane, trei picioare de apă în puț, şi continuă să 
crească. 

Aspel dădu raportul cu un bandaj încropit în jurul capului... o 
mânecă de la cămaşa cuiva, smulsă fără menajamente din 
veşmântul original. 

— Foarte bine, spuse Locke, ţinându-se de arborele mare, aşa 
cum făcuse Caldris cu câteva zile înainte. Fiecare încheietură şi 
muşchi din corpul lui Locke protestau; se simţea ca o păpuşă de 
cârpă umplută cu sticlă spartă şi mai era şi ud leoarcă. Dar nu 
era cu nimic diferit de ceilalţi supraviețuitori de pe Mesagerul 
Roşu. Cum spusese Lanţuri odată, faptul că simţi cum ai vrea cu 
disperare să mori e însăşi dovada că mai ai ceva până s-ajungi 
acolo. Furtuna de sfârşit de vară se transformase într-o fâşie 
întunecată care dispărea încet pe orizontul din nord-vest; îi 
scuipase afară câteva ore mai devreme. Aici valurile erau de doi 
metri şi cerul era încă gri-cenuşiu, dar, după furtună, asta era un 
paradis. Lumina sinistră care răzbea de sus era destul de 
puternică pentru ca Locke să-şi dea seama că, de bine, de rău, 
era încă zi. 

Cercetă cu privirea talmeş-balmeşul de pe punte; coarde de 
salvare şi resturi de greement erau încâlcite peste tot. Bucăţi de 
velă fâlfâiau în vânt şi marinarii se împiedicau în palanul şi 
muflele căzute, înjurând în timp ce treceau mai departe. Erau un 
echipaj de fantome, cu priviri rătăcite şi stângaci, din pricina 
oboselii. La teugă, Jean făcea eforturi să prepare prima lor masă 
caldă după o pauză ce părea o eternitate. 

— La naiba! mormăi Locke. Scăpaseră, dar nu fără să 
plătească: trei căzuţi peste bord, patru răniţi grav, doi morţi, cu 
Caldris. Mirlon, bucătarul, se afla la timonă în clipa în care 
arboretul zburătorului mare se prăbuşise peste el, asemenea 
unei sulițe divine, şi îi sfărâmase ţeasta. 

— Nu, căpitane, spuse Jabril din spatele lui. Nu dacă le facem 
orânduielile. 

— Ce? Locke se răsuci, buimac... Brusc, îşi aminti: Ah, da, 
bineînţeles. 

— Cei căzuţi, căpitane, spuse Jabril, pronunţând de parcă ar fi 


vorbit unui copil. Cei căzuţi ne vor bântui punţile şi nu se vor 
odihni în pace până ce nu le facem rânduielile cum se cuvine. 

— Da, zise Locke. Hai s-o facem. 

Caldris şi Mirlon erau întinşi lângă tambuchiul de trecere de la 
babord, înfăşuraţi în pânze. Nişte pachete şterse la culoare, 
legate cu frânghii gudronate, aşteptându-şi expedierea finală. 
Locke şi Jabril îngenuncheară lângă ei. 

— Spune cuvintele, Ravelle, şopti Jabril. Măcar atât poţi face 
pentru ei. Să le trimiţi sufletele jos, la Tatăl Aducător-de-furtuni, 
şi să le dai pacea. 

Locke privi ţintă cele două cadavre înfăşurate şi o nouă 
durere îi împunse inima. Aproape doborât de oboseală şi ruşine, 
îşi luă capul în mâini şi reflectă rapid. 

Prin tradiţie, căpitanii corăbiilor puteau fi numiţi preoţi mireni 
ai lui lono, cu un minimum de învăţătură la orice templu al 
Părintelui Apelor care Inşfacă. Astfel, pe mare, ei puteau să 
spună rugăciuni, să încheie căsătorii şi chiar să dea ultima 
binecuvântare. Locke ştia câte ceva despre ritualul intern al 
Templului lui lono, însă nu fusese târnosit în serviciul lui lono. El 
era preot al Paznicului Strâmb, iar aici, pe mare, la mii de mile în 
interiorul tărâmului lui lono, pe o corabie deja blestemată pentru 
că poruncile Lui fuseseră nesocotite... Locke nu vedea nici o 
cale pentru a le da acestor oameni pacea lui lono, fie ea în cer 
sau în iad. Din respect pentru sufletele lor, va trebui să invoce 
singura autoritate pe lângă care avea vreo influenţă. 

— Paznicule Strâmb, Cel de-al Treisprezecelea Făr' de Nume, 
slujitorul tău te cheamă. Aşterne-ţi privirea peste trecerea 
acestui om, Caldris bal Comar, slujitor al lui lono, ce-a jurat să 
fure mărfuri sub steag roşu, având, astfel, un colţ în împărăţia 
ta... 

— Ce faci? şuieră Jabril, apucându-l pe Locke de braţ. 

Locke îl dădu la o parte. 

— Singurul lucru pe care-l pot face, spuse Locke. Singura 
binecuvântare adevărată pe care le-o pot da acestor oameni, 
pricepi? Şi, la naiba, să nu mă mai întrerupi! Se aplecă din nou, 
atingând corpul înfăşurat al lui Caldris. Îl dăm pe acest om, trup 
şi spirit, regatului fratelui tău lono, puternicul stăpân al mării. 
Locke socoti că puţină linguşire nu strica niciodată, în situaţii ca 


astea. Ajută-l. Poartă-i sufletul către Ea, cea care ne judecă pe 
toţi. Ne rugăm pentru aceasta, cu inimile pline de speranţă. 

Locke îi făcu semn lui Jabril să-l ajute. Bărbatul cel voinic 
rămase tăcut ca un peşte, în timp ce ridicară împreună corpul 
lui Caldris şi îl aruncară peste bord. Inainte măcar să audă 
pleoscăitul, Locke se întoarse la celălalt pachet învelit în pânză. 

— Paznicule Strâmb, Protector al Hoţilor, slujitorul tău te 
cheamă. Aşterne-ţi privirea peste trecerea acestui om, Mirlon, 
slujitor al lui lono, care-a jurat să fure mărfuri sub steag roşu, 
având, astfel, un colţ în împărăţia ta... 


5 


Revolta începu în dimineaţa următoare, în timp ce Locke 
dormea buştean în hamacul său, purtând încă hainele ude care 
îl însoţiseră prin furtună. 

Fu însă trezit de zgomotul făcut de cineva care trântise uşa şi 
trăsese zăvorul. Cu ochii împăienjeniţi şi cu respiraţia tăiată de 
zăpăceală, aproape căzu din hamac şi trebui să-şi folosească 
cufărul ca să se ridice, nesigur, în picioare. 

— Înarmează-te, spuse Jean, depărtându-se de uşă, cu 
ambele securi în mână. Avem o problemă. _ 

Informaţia îl trezi cu totul şi destul de brusc pe Locke. Işi 
prinse în grabă centura sabiei, observând cu satisfacţie că 
obloanele grele ale ferestrelor de la pupa erau încă trase. 
Lumina se strecura înăuntru pe la margini; era deja ziuă? Pe zei, 
dormise întreaga noapte într-o clipită, şi fără vise. 

— Sunt unii acolo care, âăă, nu sunt prea mulţumiţi de mine, 
nu-i aşa? 

— Nici unul dintre ei nu e mulţumit de noi. 

— Cred că sunt mai degrabă furioşi pe mine decât pe tine. 
Cred că tu încă ai mai avea şanse să devii unul de-al lor; mie-mi 
vor capul, iar tu poţi spune că te-am păcălit şi pe tine, cum i-am 
păcălit pe ei. Scoate-mă, la ei. Încă ai mai putea duce planul la 
bun sfârşit şi să obţii antidotul de la Stragos. 

— Eşti nebun? 

Jean îi aruncă o căutătură cruntă lui Locke, dar nu se dădu din 
uşă. 


— Eşti un tip ciudat, frăţioare. Tulburat, Locke privi lung 
spada sa de ofiţer de marină verrar; în mâinile sale, aceasta nu 
va fi nimic altceva decât ce era în acest moment, băgată în 
teaca sa... un obiect de colecţie. Mai întâi, ai vrut să te 
pedepseşti pentru o vină care nu era a ta, iar acum nu mă laşi 
să te scot dintr-o încurcătură în care-am intrat numai din cauza 
mea. 

— Cine naiba te crezi, să-mi dai mie lecţii, Locke? Mai întâi, 
insişti să rămân, în ciuda belelelor în care te bag, iar acum îmi 
ceri să te trădez, ca să ies eu bine? Du-te naibii! Eşti nebun de 
legat, e ca şi cum cineva a turnat în tine zece halbe de nebunie, 
când tu n-ai minte decât de-o halbă. 

— Asta e valabil pentru amândoi, Jean. Locke zâmbi fără voie; 
era ceva revigorant în faptul de a se întoarce la un soi de pericol 
familiar, după răutatea indiferentă a furtunii. Deşi tu eşti mai 
degrabă o carafă decât o halbă. Ştiam că n-o să accepţi. 

— Al naibii de bine zis. 

— Îţi spun, mi-ar fi plăcut să-i vedem faţa lui Stragos, când i- 
am fi făcut orice aveam de gând să-i facem, spuse Locke. Şi mi- 
ar fi plăcut să ştiu cum e, când ar fi venit momentul. 

— Păi, zise Jean, dacă tot e să ne punem dorinţe, eu aş fi vrut 
să am un milion de solari şi un papagal care vorbeşte Therina 
Tronului. Dar nu o să le am, dacă mă înţelegi... 

— Poate este deja destul faptul că asta îi dă peste cap lui 
Stragos micul lui plan desăvârşit. 

— Ei, Locke. Jean oftă şi vocea i se îmblânzi: Poate că vor vrea 
să vorbim mai întâi. Şi dacă vor vrea să vorbească cu tine, cu 
mintea pe care o ai, s-ar putea să mai avem o şansă. 

— Fără îndoială, eşti singurul om de pe corabia asta care încă 
mai are încredere în ceva din ceea ce fac, suspină Locke. 

— Ravelle! 

Strigătul venea de pe scara tambuchiului. 

— N-ai omorât încă pe nici unul dintre ei, nu, Jean? 

— Nu, nu încă. 

— Ravelle! Ştiu că eşti înăuntru şi ştiu că mă auzi! 

Locke păşi către uşa cabinei şi răspunse: 

— Eşti nemaipomenit de inteligent, Jabril! Câtă precizie, mi-ai 
luat urma până la cabina în care am dormit profund şi neîntors 


toată noaptea. Cine ţi-a vândut pontul? 

— Avem toate arbaletele, Ravelle! 

— Ah, la naiba! făcu Locke. Aţi deschis magaziile de arme, 
deci. Speram că am putea avea una dintre revoltele alea vesele, 
cu dans, sau poate o revoltă în care să se lase cu cântece şi 
jocuri de cărţi, ştii? 

— Suntem treizeci şi doi care încă ne mai putem mişca, 
Ravelle! Voi doi acolo, înăuntru, fără mâncare, fără apă... 
corabia e a noastră. Cât timp vă închipuiţi c-o să rămâneţi 
acolo? 

— E plăcut aici, răcni Locke. Avem un hamac, o masă, vedere 
frumoasă la pupa... o uşă mare între noi şi voi, ceilalţi... 

— O uşă pe care-o putem sparge în orice moment, şi ştii asta. 
Jabril îşi cobori vocea; un scârţâit venit de pe scara tambuchiului 
îi dădu de înţeles lui Locke că acesta venise chiar lângă uşă. Eşti 
bun de gură, Ravelle, dar vorbăria nu face doi bani împotriva a 
zece arbalete şi douăzeci de săbii. 

— Nu sunt singur aici, Jabril. 

— Da. Şi, crede-mă, nici unul dintre noi nu ar vrea să dea 
piept cu jupân Valora; nu când e vorba de un patru-la-unu. Dar 
avantajul nostru e mai mare de-atât. Cum am zis, am pus mâna 
pe toate arbaletele. Dacă vă împotriviţi să ieşiţi, o să facem 
ceea ce-i nevoie ca să vă scoatem. 

Locke îşi muşcă interiorul obrazului, cugetând. 

— Mi-ai jurat credinţă, Jabril. Credinţă faţă de căpitanul tău! 
După ce v-am redat viaţa. 

— Toţi am jurat credinţă, şi am vorbit serios, însă tu nu eşti 
ce-ai spus că eşti. Nu eşti ofiţer de marină. Caldris, el era cu 
adevărat aşa ceva, zeii să-l odihnească, însă tu nu ştiu ce naiba 
eşti. Ne-ai amăgit, aşa că jurământul nu mai e valabil. 

— Inţeleg. Locke cumpăni un moment, îşi pocni degetele, apoi 
continuă: Deci v-aţi fi respectat jurământul dacă eu eram... ăăă, 
ce-am pretins că sunt? 

— Da, Ravelle. La naiba că l-am fi respectat. 

— Te cred, spuse Locke. Cred că nu ţi-ai fi încălcat 
jurământul, Jabril. Aşa că am o propunere. Jerome şi cu mine 
vrem să ieşim paşnic din cabină. Vom veni sus, pe punte, şi vom 
discuta. Vom fi încântați să vă auzim doleanţele, până la cea din 


urmă. Şi vom rămâne cu mâinile goale, dacă juri că ne garantezi 
măcar asta. Că ajungem teferi pe punte şi că vom avea o 
discuţie sinceră. De ambele părţi. 

— N-o să fie nici o „ascultare de doleanţe”, Ravelle. O să fim 
noi care o să vă spunem vouă cum se vor petrece lucrurile. 

— Cum doreşti, spuse Locke. Zi-i cum vrei. Jură-mi că 
ajungem teferi pe punte şi o facem. leşim chiar acum. 

Preţ de câteva secunde, Locke ciuli urechea, să audă ceva de 
pe scara tambuchiului. În sfârşit, Jabril vorbi. 

— leşiţi cu mâinile goale, spuse el, şi nu faceţi nici o mişcare 
nelalocul ei, mai ales Valora. Faceţi aşa şi jur în faţa zeilor că 
veţi ajunge teferi pe punte. Apoi vom discuta. 

— Ei bine, şopti Jean, ai obţinut măcar asta. 

— Da. Poate că nu e decât o şansă de a muri la soare, în loc 
să murim în semiîntuneric. Se gândi să-şi schimbe hainele ude 
înainte de a urca pe punte, apoi îşi scutură capul. La naiba! 
Jabril! 

— Da? 

— Deschidem uşa. 


6 


Lumea de deasupra punţii era un amestec de albastru intens 
şi soare strălucitor; o lume pe care Locke aproape o uitase în 
ultimele zile. Se minună la vederea ei, în ciuda faptului că Jabril 
îi conducea către centrul punţii superioare sub privirile a treizeci 
de oameni cu săbiile trase şi cu săgețile încordate. Şuviţe albe 
se înspumau pe mare către orizont, dar în jurul Mesagerului 
Roşu valurile unduiau domol, iar briza era ca un sărut cald de 
bun venit pe pielea lui Locke. 

— Fir-aş al naibii, şopti el. Ne-am întors din nou în miezul 
verii. 

— E la mintea cocoşului că am fost aruncaţi de furtună spre 
sud, zise Jean. Probabil, am trecut de Divizorul Principal. 
Latitudine zero. 

Corabia părea scena unui măcel; Locke zări peste tot 
improvizații şi reparaţii incomplete. Mazucca stătea calm la 
timonă, singurul om neînarmat de pe punte. Vasul mergea cu 


viteza minimă, purtat doar de vela mare. Greementul arborelui 
mare avea nevoie de reparaţii serioase, înainte de a mai putea 
purta orice fel de velă; catargul căzut nu se vedea nicăieri. 

Locke şi Jean stăteau în faţa arborelui mare, aşteptând. De pe 
teugă, oamenii priveau în jos către ei, din spatele arbaletelor lor. 
Din fericire, nici unul dintre ei nu-şi încordase arcul... toţi păreau 
nervoşi şi Locke nu avea încredere nici în discernământul, nici în 
reflexele lor. Jabril se sprijini de barca vasului şi îl arătă pe 
Locke. 

— La naiba, Ravelle, ne-ai minţit! 

Marinarii strigară şi râseră batjocoritor, agitându-şi armele şi 
urlând insulte. Locke îşi ridică mâna, ca să vorbească, însă Jabril 
îl opri. 

— Ai spus-o chiar tu, acolo jos. Te-am făcut s-o recunoşti, aşa 
că spune-o din nou, să audă toată lumea. Nu eşti ofițer de 
marină. 

— E adevărat, zise Locke. Nu sunt ofiţer de marină. Asta ar 
trebui deja să fie limpede pentru toată lumea. 

— Ce naiba eşti, atunci? Jabril şi oamenii păreau sincer 
derutaţi. Aveai o uniformă verrară. Ai pătruns şi ai ieşit din 
Stânca Vântoasă. Arhontele a capturat corabia asta şi tu ai luat- 
o înapoi. Care naiba e schema? 

Locke înţelese că un răspuns nesatisfăcător la această 
întrebare ar fi avut consecinţe neplăcute; toate lucrurile astea 
se adunaseră într-un mister prea mare ca să poată fi ignorat. Işi 
scărpină bărbia, apoi îşi ridică mâinile. 

— Bine, uite ce e. Doar o parte din ce v-am spus a fost 
minciună. Eu, ăă, chiar am fost ofiţer în serviciul arhontelui, doar 
că nu ofiţer de marină. Am fost unul dintre ofiţerii lui de 
informaţii. 

— Informaţii? zbieră Aspel, care ţinea o arbaletă, sus, pe 
teugă. Ce, adică, vrei să spui spioni şi chestii din astea? 

— Exact, spuse Locke. Spioni. Şi chestii din astea. Îl urăsc pe 
arhonte. Mă săturasem să fiu în slujba lui. M-am gândit... m-am 
gândit că, având un echipaj şi un vas, am o cale sigură de ao 
şterge şi de a-i face inimă rea, în acelaşi timp. Caldris a venit cu 
noi ca să facă treaba adevărată, în timp ce eu învăţam. 

— Da, spuse Jabril. Dar lucrurile nu s-au petrecut aşa. Nu 


numai că ne-ai minţit cu privire la cine eşti. Le întoarse spatele 
lui Locke şi Jean, ca să se adreseze echipajului: Ne-a dus pe 
mare fără nici o femeie la bord! 

Priviri posomorâte, huiduieli, gesturi necuviincioase şi nu 
puţine semne  superstiţioase, de protecţie împotriva 
nenorocirilor. Marinarilor nu le plăcea să li se amintească 
subiectul. 

— Staţi aşa, strigă Locke, am vrut să aduc femei cu noi; am 
avut patru pe lista mea. Nu le-aţi văzut la Stânca Vântoasă? 
Ceilalţi prizonieri? Au făcut toate febră. A trebuit să fie duse 
înapoi pe uscat, nu pricepeţi? 

— Dacă ai făcut asta, strigă Jabril, poate că te-ai gândit, la 
început, dar ce-ai făcut ca să rezolvi problema, după ce ele s-au 
îmbolnăvit? 

— Arhontele s-a ocupat de afurisiţii de prizonieri, nu eu, zise 
Locke. A trebuit să acţionez cu ce mi-a rămas. Vo; mi-aţi rămas! 

— Aşa, spuse Jabril, şi dup-aia ne-ai adus pe mare şi fără nici 
măcar o singură pisică! 

— Caldris mi-a spus să iau câteva, zise Locke. lertaţi-mă, 
dar... am spus doar că nu sunt marinar, nu? Am fost ocupat să 
mă furişez afară din Tal Verrar şi le-am lăsat acasă. Nu mi-am 
dat seama! 

— Chiar aşa! făcu Jabril. N-aveai nici o treabă aici, dacă nu 
cunoşteai afurisitele de reguli! Din pricina ta, corabia asta e 
blestemată! Avem noroc că mai suntem în viaţă, ăştia care am 
rămas. Cinci oameni au plătit pentru ceea ce a fost, de fapt, 
păcatul tău! Faptul că n-ai ştiut îndatoririle pe care le ai faţă de 
lono, Părintele-furtunii, cei care îi străbat apele! 

— Părintele Apelor care Înşfacă să ne păzească! spuse alt 
marinar. 

— Tu ai adus nenorocirea pe capul nostru, continuă Jabril. Ţi- 
ai recunoscut minciunile şi ignoranţa. Eu zic că vasul ăsta nu va 
fi purificat până ce nu vă dăm afară de pe el! Care-i părerea 
celorlalţi? 

Se stârni un cor gălăgios, instantaneu şi unanim de 
încuviinţare; marinarii îşi scuturară armele către Locke şi Jean, 
ovaţionând. 

— Asta e, spuse Jabril. Aruncaţi-vă armele pe punte. 


— Stai aşa, zise Locke. Ai spus că vom discuta, iar eu nu am 
terminat! 

— V-am adus teferi până pe punte şi am vorbit. Discuţia s-a 
terminat, jurământul a fost îndeplinit. Jabril îşi încrucişă braţele. 
Daţi drumul la arme! 

— Hei... 

— Arcaşi! strigă Jabril. 

Oamenii de pe teugă ţintiră. 

— Şi ce variantă avem? răcni furios Locke. Ne dezarmăm ca 
să ce? 

— Păstraţi-vă armele şi vă veţi lăsa sângele pe puntea asta, 
spuse Jabril. Sau aruncaţi armele şi înotaţi cât de departe puteţi. 
Fie ca lono să vă judece. 

— Repede şi dureros sau încet şi dureros. Bine. Locke îşi 
desfăcu centura sabiei şi o lăsă să cadă pe punte. Jupân Valora 
n-are nimic de-a face cu prostiile mele. L-am tras după mine în 
toată chestia asta, ca şi pe voi! 

— Ei, stai puţin aşa... făcu Jean, în timp ce aşeză, plin de 
respect, Surorile Nărăvaşe la picioarele sale. 

— Ce spui, Valora? Jabril privi în jur, după obiecţii, şi nu întâlni 
nici una. Ravelle e mincinosul. Ravelle acceptă că vina îi 
aparţine; îl îndepărtăm şi blestemul va fi, prin urmare, ridicat. 
Tu eşti binevenit să rămâi. 

— Dacă el înoată, înot şi eu, mârâi Jean. 

— Valorează atât de mult pentru tine? 

— La naiba, nu trebuie să mă explic. 

— Aşa să fie. Respect asta, spuse Jabril. E timpul să plecaţi. 

— Nu, răcni Locke, în timp ce câţiva marinari avansară, cu 
săbiile ridicate. Nu! Întâi, trebuie să mai zic un lucru. 

— Ai spus ce-aveai de spus. Părintele furtunilor să judece ce e 
de judecat. 

— Când v-am găsit, zise Locke, eraţi într-o temniţă. Sub o 
nenorocită de stâncă. Eraţi încuiaţi sub fier şi piatră! Numai buni 
să muriţi sau să trageţi la rame pentru distracţia arhontelui. 
Eraţi morţi şi putreziţi, până la cel mai mizerabil dintre voi! 

— Am auzit asta deja, zise Jabril. 

— Poate că nu sunt un ofiţer de marină, spuse Locke. Poate 
că merit asta; poate că aveţi dreptate să-l pedepsiţi pe cel care 


v-a adus nenorocirea asta. Dar sunt, de asemenea, cel care v-a 
eliberat. Sunt cel care v-a redat viața, oricare ar fi ea. Scuipaţi 
pe darul ăsta, în faţa zeilor, dacă mi-aţi face asta! 

— Adică, zici că preferi săgețile? zise Aspel, şi oamenii din 
jurul său râseră. 

— Nu, spuse Jabril, ridicându-şi mâinile. Nu. Are sens. Asta nu- 
i o corabie blagoslovită, în ochii zeilor, asta-i al naibii de sigur. 
Norocul nostru e şi-aşa subţire, chiar şi după ce scăpăm de el. 
Ar trebui să moară pentru nelegiuirile sale; pentru minciunile şi 
neştiinţa lui şi pentru cei doi oameni care nu vor mai vedea 
uscatul vreodată. Dar el ne-a eliberat. Jabril privi în jur şi îşi 
muşcă buza, înainte de a continua. Îi suntem datori pentru asta. 
Zic să le dăm barca. 

— Avem nevoie de barca aia, răcni Mazucca. 

— Sunt o mulţime de bărci în Portul Risipitorului, zise Streva. 
Poate că putem lua una ca pradă, pe drumul încolo. 

— Da, asta şi pisici, strigă alt marinar. 

— Barcă în larg, spuse Jabril. Fără mâncare, fără apă, zic eu. 
Pleacă aşa cum sunt acum. Fie ca lono să-i ia cum şi când va voi 
el. Ce părere au ceilalţi? 

Părerea celorlalţi fu o altă explozie de aprobare entuziastă. 
Chiar şi Mazucca se dădu bătut şi încuviinţă. 

— Până la urmă, ne-am ales doar cu puţin mai mult înot, zise 
Locke. 

— Ei bine, murmură Jean, cel puţin i-ai convins să ne dea 
măcar asta. 


7 


Barca vasului fu dezlegată, ridicată şi aruncată la apă peste 
bordul tribord, în apele de un albastru-închis ale Mării de Bronz. 

— Le dăm vâsle, Jabril? Unuia dintre marinari i se dăduse 
sarcina de a scoate din barcă butoiul cu apă şi mâncarea, şi 
acesta scoase şi vâslele. 

— Zic că nu, spuse Jabril. Iono îi va mişca, dacă voieşte asta. Îi 
lăsăm să plutească; aşa s-a stabilit. 

Grupuri de marinari înarmaţi se aliniară la prova şi la pupa, 
pentru a-i mâna pe Locke şi pe Jean către portul de ieşire de la 


tribord. Jabril îi urma îndeaproape. Când ajunseră la margine, 
Locke văzu că barca fusese legată cu o funie înnodată, care le 
permitea să coboare. 

— Ravelle, spuse Jabril încetişor. Chiar eşti adeptul Celui de-al 
Treisprezecelea? Chiar eşti unul dintre preoţii lui? 

— Da, zise Locke. Era singura binecuvântare corectă pe care- 
o puteam da. 

— Presupun că are noimă. Spioni, chestii din astea. Jabril 
strecură ceva rece sub tunica lui Locke, la spate, lăsând obiectul 
să alunece în partea de sus a pantalonilor acestuia. Locke 
recunoscu greutatea unuia dintre stiletele pe care le avusese la 
centură. Poate că Părintele furtunilor vă va lua repede, şopti 
Jabril, sau poate că vă va lăsa să plutiţi. Al naibii de mult timp. 
Până când vă veţi decide că vă e destul... înţelegi? 

— Jabril, spuse Locke... mulţumesc. Aş fi vrut, ăă, să fi putut fi 
un căpitan mai bun. 

— Aş fi vrut să fi putut fi un căpitan de orice fel. Acum sări 
peste afurisitul ăla de bord şi dispari. 

XXX 

Acum, deci, Locke şi Jean priveau, din bărcuţa care sălta uşor, 
cum Mesagerul Roşu şchiopăta către sud-vest prin vest, cu vela 
zdrenţuită, părăsindu-i în mijlocul lui nicăieri, sub un soare de 
amiază pentru care Locke ar fi dat zece mii de solari, numai să fi 
apărut cu o zi-două mai devreme. 

O sută de yarzi, două sute, trei... fosta lor corabie îşi croia 
încet drum prin marea presărată de valuri mici, având, iniţial, 
cel puţin jumătate din echipaj adunat la pupa, ca să privească. 
Însă, destul de repede, îşi pierdură interesul pentru bărbaţii ca şi 
morţi pe care-i lăsau în urmă. Destul de repede, se întoarseră la 
eforturile de a nu lăsa micuțul şi preţiosul lor univers de lemn să 
cedeze sub povara rănilor. 

Locke se întrebă cine va moşteni cabina de la pupa, securile 
lui Jean, neobişnuitele lor ustensile şi cei cinci sute de solari 
ascunşi la fundul cufărului său personal... un amestec din 
ultimele lor fonduri şi finanţarea oferită de Stragos. 

„Hoţii prosperă”, gândi el. 

— Ei bine, splendid, zise el, întinzându-şi cât putu mai bine 
picioarele. El şi Jean stăteau faţă în faţă, pe băncile de vâslit 


opuse ale unei bărcuţe construite pentru şase persoane. 

— O dată în plus, am pus la cale o genială scăpare dintr-un 
pericol iminent şi am luat ceva de valoare cu noi. Barca asta 
face probabil vreo doi solari. 

— Sper doar că oricine pune mâna pe Surorile Nărăvaşe o să 
se înece, spuse Jean. 

— Cu ce, cu securile? 

— Nu, cu orice. Cu orice e la îndemână. Mai bine le aruncam 
pe fereastra cabinei decât să le las altcuiva. Pe zei! 

— Ştii, când plecam, Jabril mi-a strecurat un stilet. 

Jean păru să cântărească un moment implicaţiile acestui 
detaliu, apoi ridică din umeri. 

— Când va trece pe lângă noi o barcă mai mică, măcar vom 
avea o armă la bord, ca s-o abordăm şi să o cucerim. 

— Stai, ăă, confortabil, acolo în spate, în cabina de la pupa? 

— Da, spuse Jean. Se dădu jos de pe bancă, se lăsă să 
alunece într-o parte şi se înghesui la pupa, cu spatele lipit de 
marginea bordului tribord. Puţin cam strâmt, dar ornamentele 
sunt luxoase. 

— Asta-i bine, zise Locke, indicând mijlocul bărcii. Sper că nu 
o să fie şi mai înghesuit după ce voi instala grădina suspendată 
şi biblioteca, exact acolo. 

— M-am gândit deja la asta. Jean îşi lăsă capul pe spate şi 
închise ochii. Grădina suspendată poate fi instalată deasupra 
băii mele. 

— Care poate servi şi de templu, zise Locke. 

— Crezi că-i nevoie de asta? 

— Cred, spuse Locke. Aş îndrăzni să spun că noi doi vom face 
al naibii de multe rugăciuni. 

Plutiră în tăcere mai multe minute. Locke închise şi el ochii, 
inspiră adânc aerul înţepător şi ascultă murmurul slab al 
valurilor. Soarele apăsa, cald şi binevenit, pe creştetul lui, şi 
acest lucru, mai presus de orice, îl cufunda într-o stare de 
semimoţăială. Căută în interiorul său vreun semn de frică şi găsi 
doar o amorţeală binecuvântată; părea că se destinsese cu 
totul, după această ultimă prăbuşire a tuturor planurilor sale. 

Nimeni pe care să păcălească, nici un secret de păstrat, nici o 
sarcină pentru el sau Jean, în timp ce pluteau în derivă, pur şi 


simplu pluteau, aşteptând ca zeii să-şi facă simțită următoarea 
poftă. 
XXX 

După un timp, greu de spus cât trecuse, vocea lui Jean îl 
readuse în prezent şi clipi, când redeschise ochii, orbit de 
strălucirea soarelui în apă. 

— Locke, zise Jean, care, în mod evident, spunea asta a doua 
oară, vas la orizont, trei grade la prora tribord! 

— Ha-ha, Jean. Trebuie să fie Mesagerul Roşu, îndepărtându- 
se de noi pentru totdeauna. Sigur îţi aminteşti de el. 

— Nu, făcu Jean, şi mai insistent. Un nou vas la orizont, trei 
grade la prora tribord! 

Locke aruncă o privire peste umărul drept, mijind ochii. 
Mesagerul Roşu era încă vizibil clar, aflat acum la vreo trei 
sferturi de milă distanţă. 

Şi acolo, în stânga fostei sale corăbii, greu de văzut din prima, 
pe suprafaţa lucioasă a mării contopite cu cerul... da, un pătrat 
de un alb prăfuit, abia punctând orizontul. 

— Să fiu al naibii, zise Locke. Se pare că băieţii noştri vor avea 
prima lor şansă să prade pe cineva. 

— Măcar de-ar fi avut amabilitatea să apară ieri! 

— Aş pune pariu că aş fi dat-o în bară oricum. Însă... ţi-i poţi 
imagina pe bieţii ticăloşi, agăţându-şi prada, sărind peste 
parapet, cu săbiile în mână, şi zbierând: „Pisicile! Daţi-ne încoa' 
toate blestemate voastre de pisici!” 

Jean râse. 

— Ce harababură am declanşat! Măcar o să avem puţină 
distracţie. Va fi al naibii de greu, cu Mesagerul în halul ăsta. 
Poate că se vor întoarce după noi, să ne roage să dăm o mână 
de ajutor. 

— Să te roage pe tine, poate, făcu Locke. 

In timp ce Locke privea, trinca Mesagerului se ivi, un pătrat 
alb desfăşurat. Concentrându-se, putu vedea doar nişte siluete 
minuscule  agitându-se încolo şi-ncoace pe punte şi pe 
greement. Fosta lui corabie îşi roti puţin prora spre babord, 
aducându-şi vântul în cartierul babord. „Şchioapătă ca un cal cu 
glezna ruptă, spuse Jean. Poftim, nu au curaj să ridice nici o velă 
pe arborele mare. Nu-i condamn. Jean cercetă scena preţ de alte 


câteva momente. Noul lor prieten vine prin nord-nord-vest, cred. 
Dacă flăcăii noştri se strecoară prin vest şi par suficient de 
inofensivi, poate... altfel, cealaltă corabie are destul loc să fugă 
spre vest sau spre sud. Dacă este într-o stare cât de cât bună, 
Mesagerul nu o va prinde niciodată.” 

— Jean... zise Locke, foarte încet, şovăind puţin să se încreadă 
în propria părere. Nu... nu cred că se gândesc în vreun fel la 
salvare. Priveşte, se îndreaptă direct către Mesager. 

Următoarele câteva minute confirmară acest lucru. Într- 
adevăr, velele nou-venitului se dublară curând în volum şi Locke 
putu vedea puţin din carenă. Orice era, se îndrepta spre vest 
prin nord, numai bine să taie calea Mesagerului Roşu. 

_ — Şi e rapidă, zise Jean, în mod clar fascinat. Uite-o cum vine! 
Imi pun ficatul la bătaie că Mesagerul nu are nici măcar patru 
noduri, iar ea are de două ori pe-atât, poate chiar mai mult. 

— Poate că nu dau un ban pe Mesager, zise Locke. 

— Poate că au văzut că Mesagerul e lovit şi doar vor trece pe 
lângă el. 

— Un „pupă-mă-n fund şi zi-mi pa-pa”, spuse Jean. Păcat! 

Nou-sositul se mărea văzând cu ochii; contururile neclare 
deveniră o carenă întunecată, lucioasă, vele umflate, liniile 
subţiri ale catargelor. 

— Două catarge, zise Jean. E un bric, cu o mulțime de vele. 

Locke simţi o presiune bruscă; încercă să-şi înăbuşe emoția, 
în timp ce Mesagerul abia se târa către sud-vest, iar nou-venitul 
micşora încontinuu distanţa dintre ei. Acum vasul necunoscut se 
afla cu bordul tribord către ei. 

După cum spusese Jean, avea două catarge, un profil jos şi o 
carenă atât de neagră, încât scânteia. 

Un punct întunecat apăru în aer, deasupra pupei. Se înălţă, se 
desfăcu şi se transformă într-un uriaş steag fâlfâitor... un 
stindard de un purpuriu intens, strălucitor precum sângele 
proaspăt. 

— O, pe zei! ţipă Locke. La naiba, glumeşti probabil! 

Nou-venitul mergea cu toată viteza, cu apa înspumată 
spumegându-i la prora, micşorând, cu fiecare secundă ce 
trecea, distanţa dintre el şi Mesagerul Roşu. Nişte forme joase, 
albe apărură din spatele lui... bărci ticsite cu punctele 


întunecate care erau marinarii. Noul vas se întoarse către bordul 
de sub vânt al Mesagerului, asemenea unei fiare înfometate 
care taie prăzii orice cale de scăpare; între timp, bărcile ei tăiau 
apa strălucitoare, pentru a-şi lansa atacul din direcţia vântului. 
Orice făceau Jabril şi echipajul său ca să evite capcana nu era 
suficient; cor după cor de ovaţii războinice răsunau peste apă şi, 
în curând, micile puncte negre se căţărau pe bordurile 
Mesagerului. 

— Nu! Locke nici nu-şi dădu seama că sărise în picioare până 
ce Jean nu-l trase repede înapoi jos. Ah, ticăloşi ce sunteţi! 
Ticăloşi nenorociţi, mizerabili, furişaţi ce sunteţi! Nu-mi puteţi 
lua afurisita de corabie... 

— Care a fost deja luată, spuse Jean. 

— Am făcut o mie de mile ca să dau mâna cu voi, ţipă Locke, 
şi voi apăreţi la două ore după ce ne-au pus peste bord! 

— Nici măcar o oră, zise Jean. 

— Afurisiţi leneşi şi impotenţi şi tâmpiţi de pirati! 

— Hoţii prosperă, spuse Jean, muşcându-şi pumnii în timp ce 
pufni în râs. 

Bătălia, dacă putu fi numită astfel, nu ţinu nici cinci minute. 
Cineva de pe dunetă întoarse Mesagerul direct spre vânt, 
terminându-i şi puţina viteză pe care o mai avea. Toate velele 
fură strânse şi, curând, el plutea în derivă, cu una dintre bărcile 
jefuitorului legată de bord. Altă barcă se întoarse în grabă la 
corabia-mamă. Aceasta, cu mişcări mult mai leneşe decât 
avusese când pusese gheara pe Mesager, întoarse şi începu să 
se îndrepte în direcţia lui Locke şi Jean... un monstru 
ameninţător, jucându-se cu viitoarea sa cină măruntă. 

— Cred că asta ar putea fi una dintre situaţiile de genul „am 
nişte veşti bune şi nişte veşti rele”, spuse Jean, pocnindu-şi 
încheieturile degetelor. S-ar putea să trebuiască să ne pregătim 
să respingem atacanţii. 

— Cu ce? Cu un stilet şi cu apropouri jignitoare privitoare la 
mamele lor? 

Locke îşi încleştă pumnii; furia sa se transformase în excitare. 

— Jean, dacă ajungem pe corabia aia şi ne facem loc în 
echipajul ei, suntem iar în cărţi, pe zei! 

— Poate că doar vor să ne omoare şi să ia barca. 


— Vom vedea, zise Locke. Vom vedea. Mai întâi, vom schimba 
amabilităţi. Vom avea ceva interacțiuni diplomatice. 

Vasul pirat se apropie încet, în vreme ce soarele se scufundă 
în vest, iar culoarea cerului şi apei deopotrivă părură să prindă o 
nuanţă mai închisă. Avea, într-adevăr, carena neagră, din 
Scoruş, şi, chiar şi la o scurtă privire, se vedea că e mai mare 
decât Mesagerul Roşu. Marinari erau îngrămădiţi pe vergi şi la 
parapet; Locke simţi un junghi de invidie la vederea unui echipaj 
atât de numeros şi de activ. Corabia spinteca maiestuos apa, 
apoi se puse cu bordul în vânt, în timp ce de pe dunetă se 
împărțeau ordine. Velele fură strânse cu mişcări precise şi 
rapide; încetini foarte mult, le blocă imaginea Mesagerului Roşu 
şi îşi arătă bordul babord la o distanţă de aproximativ douăzeci 
de yarzi. 

— Hei, barca, strigă o femeie aflată lângă parapet. 

Era mai degrabă scundă, putu vedea Locke... brunetă, parţial 
îmbrăcată cu armură şi sprijinită de cel puţin o duzină de 
marinari înarmaţi şi foarte curioşi. Sub privirile lor atente, Locke 
simţi cum i se face pielea ca de găină şi afişă o mină veselă. 

— Hei, bricule, strigă el. Frumoasă vreme, nu-i aşa? 

— Ce aveţi de spus în favoarea voastră? 

Locke trecu rapid în revistă posibilele avantaje ale mai multor 
abordări - rugăminţi, prudenţă, impertinenţă - şi decise că 
impertinenţa era cea mai bună şansă a lor de a face o impresie 
de neuitat. 

— Stai, ţipă el, ridicându-se şi înălţându-şi stiletul deasupra 
capului, observați, vă rog, că deţinem poziţia faţă de vânt şi că 
nu aveţi nici o şansă de scăpare! Corabia voastră ne aparţine, 
iar voi toţi sunteţi prizonierii noştri! Suntem dispuşi să fim 
milostivi, dar nu ne puneţi răbdarea la încercare. 

O explozie de râs izbucni pe puntea vasului, şi Locke simţi 
speranţele sporindu-i. Era un râs bun; un râs ca acela preceda 
rareori un măcel sângeros, cel puţin din experienţa sa. 

— Eşti căpitanul Ravelle, strigă femeia, nu-i aşa? 

— Ah, dar văd că reputaţia mea mă precede! 

— Fostul echipaj al fostei tale corăbii s-ar putea să te fi 
menţionat. 

— Rahat, bombăni Locke. 


— Voi doi, aţi vrea să fiţi salvaţi? 

— Da, printre altele, zise Locke. Ar fi un lucru al naibii de 
politicos pe care l-aţi putea face. 

— Bine, atunci. Zi-i prietenului tău să se ridice. Daţi-vă jos 
toate hainele, amândoi. 

— Poftim? 

O săgeată şuieră prin aer, la câteva picioare deasupra 
capetelor lor, şi Locke tresări. 

— Hainele jos! Vreţi milă, distraţi-ne, mai întâi! Ridică-ţi 
prietenul cel voinic în picioare şi dezbrăcaţi-vă, amândoi! 

— Nu-mi vine să cred, spuse Jean, ridicându-se în picioare. 

— Uite ce-i, strigă Locke, în timp ce începu să-şi scoată 
tunica, putem să le aruncăm, pur şi simplu, pe fundul bărcii? Nu 
vreţi să le aruncăm peste bord, nu? 

— Nu, zise femeia. O să le păstrăm, şi pe ele, şi barca, chiar 
dacă nu vă păstrăm pe voi. Nădragii jos, domnilor! Aşa, bravo! 

Câteva momente mai târziu, Locke şi Jean stăteau ţinându-şi 
cu greu echilibrul în bărcuţa ce se clătina, goi-goluţi, cu briza din 
ce în ce mai puternică a serii mângâindu-le fundul. 

— Domnilor, răcni femeia. Dar ce-i asta? Mă aşteptam să văd 
nişte paloşe şi, când colo, voi v-aţi scos stiletele! 

Echipajul din spatele ei hohoti de râs. Pe Paznicul Strâmb! 
Locke băgă de seamă că şi alţii veniseră lângă parapetul 
babord. Erau mai mulţi marinari care pur şi simplu stăteau 
acolo, arătând cu degetul şi zbierând la el şi la Jean decât erau 
în întreg echipajul Mesagerului Roşu. 

— Care-i problema, băieţi? Ideea salvării nu este destul de 
îmbietoare? Ce-ar trebui ca să vi se mai ridice... moralul, acolo 
jos? 

Locke răspunse cu un gest din mâini pe care-l învățase copil 
fiind, un gest ce garanta pornirea unei bătăi în orice oraş-stat al 
lumii Therine. Mulțimea de pirați îi întoarse gestul, cu multe 
variaţii creative. 

— Bine, atunci, ţipă femeia. Staţi într-un picior. Amândoi! Hop, 
pe-un picior! 

— Poftim? Locke îşi puse mâinile în şolduri. Care din ele? 

— Ridică pur şi simplu unul din ele, cum face prietenul tău, 
răspunse ea. 


Locke îşi ridică piciorul stâng până deasupra băncii de vâslit, 
întinzându-şi braţele, ca să-şi asigure echilibrul, pe care reuşea 
tot mai greu să şi-l menţină. Lângă el, Jean făcea acelaşi lucru şi 
Locke era absolut sigur că, de oriunde i-ai fi privit, arătau ca o 
pereche perfectă de idioţi. 

— Mai sus, zise femeia. E jalnic. Puteţi mai bine de-atât! 

Locke îşi săltă genunchiul în sus încă vreo cincisprezece 
centimetri, holbându-se sfidător în sus la ea. Putea simţi în 
piciorul drept, în acelaşi timp, un tremur de oboseală şi barca 
instabilă; el şi Jean erau la câteva secunde distanţă de a 
încununa un moment penibil cu alt moment penibil. 

— Bună treabă, strigă femeia. Puneţi-i să danseze! 

Locke văzu tremurul întunecat al săgeţilor fulgerându-i 
câmpul vizual, înainte de-a auzi păcănitul sec pe care-l făcură 
când ţâşniră din arbalete. În timp ce acestea se înfipseră, cu un 
zgomot înfundat, în mijlocul bărcii, el se aruncă spre dreapta, 
realizând, o jumătate de clipă prea târziu, că săgețile nu 
fuseseră trase ca să-i nimerească. Marea îl înghiţi într-o clipă; 
lovi apa nepregătit şi cu capul în jos şi, când reveni la suprafaţă, 
gâfâi şi scuipă, cu senzaţia neplăcută a apei sărate intrându-i în 
nas. 

Locke îl auzi, mai degrabă decât îl văzu, pe Jean scuipând o 
picătură de apă, în timp ce apărea de partea cealaltă a bărcii. 
Piraţii hohoteau acum, chircindu-se şi ţinându-se de burtă. 
Femeia cea scundă lovi ceva cu piciorul şi o funie înnodată căzu 
peste bordul corabiei. 

— Înotaţi încoace, răcni ea, şi trageţi barca aia cu voi. 

Agăţându-se de marginile bordului şi vâslind penibil, Locke şi 
Jean reuşiră să împingă bărcuţa către corabie, unde intrară în 
umbra de sub bordul acesteia. Capătul funiei înnodate plutea 
acolo şi Jean îi dădu lui Locke un brânci vârtos către acesta, de 
parcă s-ar fi temut că l-ar putea trage înapoi, sus, în orice clipă. 

Locke se târî în sus, pe lemnul negru, şlefuit al carenei, ud, 
gol şi spumegând. Nişte mâini puternice îl prinseră la copastie şi 
îl traseră peste bord. Se trezi uitându-se la o pereche de cizme 
de piele uzată şi se ridică. 

— Sper că a fost distractiv, spuse el, pentru că am de gând 
să... 


Una din cizme îl izbi în piept şi-l aruncă înapoi jos, pe punte. 
Tresărind, renunţă la ideea de a se ridica în picioare şi, în 
schimb, îl studie pe proprietarul cizmei. Femeia nu era nici 
măcar scundă... era micuță, chiar şi din perspectiva cuiva care 
se afla, la propriu, sub călcâiul ei. Purta o tunică zdrenţuită, de 
un albastru ceriu, peste o vestă largă, de piele neagră, decorată 
cu despicături ce ţineau mai degrabă de lovituri ratate decât de 
modă. Părul ei întunecat, buclă lângă buclă, era legat strâns la 
ceafă, iar centura care-i încingea talia purta un mic arsenal de 
cuțite de luptă şi de paloşe. | se zăreau muşchii pe umeri şi 
braţe, o senzaţie de putere care-l făcu pe Locke să-şi înăbuşe 
rapid furia. 

— Ai de gând să ce? 

— Să zac întins aici, pe punte, spuse el, şi să mă bucur de 
acest plăcut soare de după-amiază. 

Femeia râse; o secundă mai târziu, Jean fu săltat peste 
parapet şi azvârlit pe jos, lângă Locke. Părul său negru îi era lipit 
de ţeastă şi apa îi şiroia din barbă. 

— Aoleu, făcu femeia. Matahala şi mititelul. Matahala pare că 
se poate descurca singurel. Tu trebuie să fii jupânul Valora. 

— Dacă spuneţi asta, doamnă, cred că eu trebuie să fiu. 

— Doamnă? „Doamnă” e un cuvânt folosit pe țărm. Aici, 
pentru cei de-alde tine, sunt /ocotenent. 

— Deci nu eşti căpitanul acestei corăbii? 

Femeia slăbi presiunea cizmei pe pieptul lui Locke, 
permițându-i acestuia să stea în fund. 

— Nici pe departe, spuse ea. 

— Ezri este secundul meu, rosti o voce în spatele lui Locke. 

Acesta se întoarse, încet şi cu atenţie, ca să o privească pe 
cea care vorbise. 

Această femeie era mai înaltă decât cea numită Ezri şi mai 
lată în umeri. Avea pielea neagră, cu doar ceva nuanţe mai 
deschisă decât carena vasului ei, şi era răpitoare, fără a fi 
tânără. Cutele din jurul ochilor şi al gurii arătau că se apropia de 
patruzeci de ani. Ochii îi erau reci şi gura severă... în mod 
evident, ea nu împărtăşea atitudinea poznaşă a lui Ezri faţă de 
cei doi prizonieri dezbrăcaţi, care picurau apă pe puntea ei. 
Şuviţele-i de păr negru ca noaptea, împletite cu panglici roşii şi 


argintii, atârnau într-o coamă sub o pălărie cu patru colţuri şi, în 
ciuda arşiţei, ea purta o redingotă cafenie, pătată de vreme, 
căptuşită pe revere cu mătase aurită strălucitoare. Dar cel mai 
uimitor lucru era vesta de mozaic de Sticlă-străveche, care 
atârna deschisă pe sub haina ei. Acel gen de armură putea fi 
rareori văzut altundeva decât în mâini regale... fiecare bucăţică 
de Sticlă-străveche trebuise prinsă printr-o plasă de metal, căci 
oamenii nu cunoşteau nici o metodă prin care să topească 
Sticla. Vesta scânteia în razele soarelui, mai complexă decât un 
vitraliu... o mie de cioburi de glorie strălucitoare, de mărimea 
unei unghii, încadrate în argint. 

— Orrin Ravelle, spuse ea. Nu am auzit niciodată de tine. 

— Nici nu ar fi trebuit să auzi, zise Locke. Putem avea 
plăcerea de-a face cunoştinţă? 

— Del, spuse ea, întorcându-se cu spatele la Locke şi Jean, 
pentru a o privi pe Ezri, ridicaţi barca pe vas. Aruncă un ochi pe 
lucrurile lor, ia orice este interesant şi pune-i să se îmbrace la 
loc. 

— Voia ta, căpitane. 

Ezri se întoarse şi începu să dea instrucţiuni marinarilor din 
jurul ei. 

— Cât despre voi doi, spuse căpitanul, întorcându-şi privirea 
către cei doi hoţi muiaţi până la piele, numele meu este Zamira 
Drakasha. Corabia mea este Orhideea Otrăvitoare. Şi, după ce 
sunteţi îmbrăcaţi, cineva va veni să vă târâie şi să vă arunce în 
cala santinei. 


CAPITOLUL NOUĂ 


Orhideea Otrăvitoare 


1 


Temniţa lor se afla chiar la fundul Orhideei Otrăvitoare, pe 
ceea ce era, în mod ironic, cea mai înaltă punte de pe corabie... 
cam zece picioare bune din podea în tavan. Insă mormanul de 
saci de pânză şi de butoaie îngrămădite în compartiment abia 
mai lăsau, pe suprafaţa lor neregulată, un spaţiu înalt cât să te 
târăşti şi era întunecos ca un sicriu. Locke şi Jean stăteau în 
vârful acestei grămezi incomode de obiecte, cu capetele lipite 
de tavan. Încăperea întunecată duhnea a frânghii îmbibate de 
nămol, a pânză mucegăită, a mâncare stătută şi a conservanţi 
alchimici, nu foarte eficienţi. 

Teoretic, aceasta era cala de mărfuri din faţă; santina propriu- 
zisă era separată printr-un perete etanş, cam la trei metri în 
stânga lor. La nici şase metri în direcţia opusă, prora curbată şi 
neagră a corabiei tăia valurile şi înfrunta vântul. Valurile pe care 
le auzeau lovind laturile vasului se aflau cam la un metru 
deasupra capetelor lor. 

— Pe Marea de Bronz găseşti cei mai prietenoşi oameni şi cele 
mai bune condiţii de cazare, făcu Locke. 

— Măcar pentru mine nu-i mare diferenţă că e lumină sau 
întuneric, zise Jean. Mi-am pierdut afurisiţii de ochelari când am 
căzut în apă. 

— Până acum, pe ziua de azi am pierdut deja o corabie, o 
mică avere, securile tale, şi acum ochelarii. 

— Măcar pierderile noastre sunt din ce în ce mai 
nesemnificative. Jean îşi trosni articulațiile, iar sunetul răsună 
ciudat în întuneric. De cât timp crezi că stăm aici? 

— De-o oră, probabil. Locke oftă, se îndepărtă de peretele de 
compartimentare de la tribord şi începu procesul anevoios al 
găsirii unei firide comode, în care să se strecoare, printre toate 
butoaiele şi toţi sacii plini cu obiecte tari şi colţuroase. Dacă tot 


avea să se plictisească, măcar să se plictisească întins pe jos. 
Dar m-ar mira să ne ţină aici prea multă vreme. Cred că doar 
ne-au pus la... păstrare. Pentru ceea ce urmează. 

— Te faci comod? 

— Fac ceea ce trebuie. Locke împinse din calea sa un sac şi 
obţinu astfel spaţiu suficient ca să se poată odihni. Aşa-i mai 
bine. 

Câteva clipe mai târziu, deasupra lor se auzi un scârţâit de 
paşi, urmat de un scrâşnet. Grilajul de la puntea de deasupra 
(care fusese acoperit cu pânză pentru a-i lăsa în întuneric) era 
tras la o parte. O lumină palidă se strecură în beznă şi Locke îşi 
miji ochii. 

— Ca să vezi, bombăni el. 

— Inspecţia încărcăturii, se auzi un glas cunoscut de 
deasupra. Verificăm tot ce nu-i la locul lui. Cum ar fi... voi doi. 

Jean se târî în dreptul pătrăţelului palid de lumină şi privi în 
sus. 

— Locotenent Ezri? 

— Delmastro, spuse ea. Ezri Delmastro, deci locotenent 
Delmastro. 

— Scuzele mele. Locotenent De/mastro. 

— Aşa te vreau. Cum vi se pare cabina? 

— Ar putea să pută şi mai rău de-atât, spuse Locke, dar cred 
că ar trebui să petrecem câteva zile aici, pişându-ne pe tot ce 
ne vine la îndemână, pentru a se întâmpla asta. 

— Rămâneţi voi în viaţă până când isprăvim proviziile şi o să 
beţi nişte chestii care vor face ca această duhoare să devină o 
amintire plăcută, rosti Delmastro. Acum, în mod obişnuit, v-aş 
azvârli o scară, dar nu-i nici un metru înălţime. Cred că vă 
descurcaţi. Veniţi sus, încet; căpitan Drakasha a fost cuprinsă 
brusc de dorinţa de a schimba o vorbă cu voi. 

— In oferta asta este inclusă şi o cină? 

— Ai noroc că sunt incluse hainele, Ravelle. Hopa sus! Cel mai 
mic primul. 

Locke se târî pe lângă Jean şi se săltă prin trapă, ieşind în 
aerul ceva mai puţin înăbuşitor de pe puntea inferioară falsă. 
Locotenentul Delmastro îi aştepta, alături de opt membri ai 
echipajului, toţi purtând arme şi armuri. Imediat ce urcă pe 


scara tambuchiului, Locke fu înşfăcat din spate de o femeie 
îndesată. O clipă mai târziu, Jean fu ajutat şi el să iasă, după 
care fu luat în primire de trei marinari. 

— Aşa. 

Delmastro îl apucă pe Jean de mâini şi i le legă cu cătuşe din 
oţel înnegrit. Apoi fu rândul lui Locke; ea îi prinse la mâini 
cătuşele reci şi i le strânse, fără bunăvoință. Cu un ochi de 
profesionist, Locke cântări rapid din priviri cătuşele: erau unse şi 
neruginite, prea strâmte ca să se poate descotorosi de ele, chiar 
dacă ar fi avut timp să-şi mai sucească puţin degetele mari. 

— Căpitanul a avut, în sfârşit, ocazia să vorbească pe îndelete 
cu câţiva dintre membrii echipajului vostru, spuse Delmastro. 
Este foarte curioasă, din câte mi-am putut da seama. 

— A, minunat! exclamă Locke. Incă o ocazie să ofer explicaţii 
cuiva. Că doar îmi place la nebunie să ofer explicații! 

Escorta lor precaută îi împinse înainte şi, în curând, ajunseră 
pe punte, sub ultima pâlpâire a asfinţitului. Soarele tocmai 
cobora dincolo de orizont, spre apus, un ochi injectat ce se 
închidea leneş sub pleoape de nori roşietici. Locke trase în piept 
cu nesaţ aerul proaspăt şi fu din nou surprins de numărul celor 
de pe Orhideea Otrăvitoare. Corabia gemea de echipaj, bărbaţi 
şi femei laolaltă, forfotind pe sub punte sau muncind deasupra 
ei, la lumina unui număr tot mai mare de felinare alchimice. 

Ajunseseră la mijlocul navei. Ceva cloncănea şi se zbătea într- 
o cutie întunecată... un coteţ de păsări, îşi dădu Locke seama... 
chiar în faţa catargului principal. Cel puţin o pasăre ciugulea 
agitată zăbrelele cuştii. 

— Ştiu cum e, şopti Locke. 

Echipajul Orhideei îl conducea către pupă, la câţiva paşi în 
faţa lui Jean. Pe dunetă, chiar deasupra scării tambuchiului ce 
ducea spre cabinele de la pupă, un grup de marinari îl opri pe 
Jean, la un semn al lui Delmastro. 

— Această invitaţie este doar pentru Ravelle, spuse ea. 
Jupânul Valora poate aştepta aici până când vom vedea ce-i de 
făcut. 

— A, făcu Locke. O să-ţi fie bine aici, Jerome? 

— „Nu-s de-ajuns reci ziduri, să fac-o închisoare, recită Jean, 
cu un zâmbet, nici legături de fier, din om un rob să facă.” 


Locotenentul Delmastro se uită ciudat la el şi, după câteva 
secunde, replică: 

— „Indrăzneţe cuvinte de pe buzele celor abia înlănţuiţi vor 
zbura... precum scântei din flintă, la fel de fierbinţi şi la fel de 
mult vor dura”. 

— Ai citit Cei Zece Trădători Cinstiţi! exclamă Jean. 

— Ca şi tine, se pare. Foarte interesant. Şi... în afara 
subiectului. Il împinse pe Locke spre scara tambuchiului. Rămâi 
aici, Valora. Dacă ridici un deget măcar într-un mod 
ameninţător, o să mori acolo unde te afli. 

— Degetele mele o să se poarte cât pot ele de frumos. 

Locke se împletici pe scara tambuchiului, printr-un spaţiu 
întunecat care semăna aproape perfect cu corespondentul său 
de pe Mesagerul Roşu, deşi era puţin mai mare. Dacă estimarea 
lui Locke era corectă, Orhideea Otrăvitoare era încă pe jumătate 
mai lungă decât fostul său vas. Avea cabine mici, cu intrările 
acoperite cu pânză, câte două pe fiecare parte, şi o uşă 
straşnică de scoruş la cabina de la pupă, care momentan era 
închisă. Ezri îl dădu pe Locke la o parte şi bătu la uşă de trei ori. 

— Ezri sunt, am adus enigma, strigă ea. 

O clipă mai târziu, se auzi zăvorul ridicându-se şi Delmastro îi 
făcu semn lui Locke să intre. 

Cabina căpitanului Drakasha, spre deosebire de cea a lui 
„Ravelle”, prezenta toate semnele unei folosiri îndelungate şi 
confortabile. Luminată din belşug de lămpi alchimice cu pietre 
preţioase faţetate şi prinse în monturi de aur, încăperea era 
încărcată cu straturi de tapiţerii şi perne de mătase. Câteva 
cufere sprijineau o tăblie folosită pe post de masă, pe care se 
puteau vedea vase goale, hărţi împăturite şi instrumente de 
navigaţie de foarte bună calitate. Locke simţi cum i se strânge 
inima când îşi văzu propriul cufăr larg deschis pe podea, lângă 
scaunul lui Drakasha. 

Obloanele fuseseră ridicate la ferestrele de la pupa. Drakasha 
stătea în faţa lor, cu haina şi armura scoase, ţinând pe genunchi 
o fetiţă de vreo trei-patru ani. Prin ferestre, Locke putu să vadă 
Mesagerul Roşu, învăluit de umbra întunericului tot mai adânc, 
străbătut de luminiţele legănate care aparţineau, probabil, 
echipelor de reparatori. 


Locke îşi întoarse privirea spre stânga ca să vadă cine 
deschisese uşa şi-o cobori şi dădu ochi în ochi cu un băieţel 
cârlionţat, cam de-o seamă cu fetiţa din braţele Zamirei. Ambii 
copii aveau părul ei negru ca tăciunele şi o parte dintre 
trăsăturile ei, însă tenul lor era ceva mai deschis, precum nisipul 
deşertului aflat în umbră. În timp ce-l împinse pe Locke în 
interiorul cabinei, Ezri îi ciufuli drăgăstos părul băiatului, iar 
acesta se îndepărtă, timid. 

— Uite, făcu Zamira, nebăgându-i momentan în seamă pe 
nou-veniţi şi arătând spre ferestrele de la pupă. Vezi aia, 
Cosetta? Ştii ce-i aia? 

— Corabie, rosti fetiţa. 

— Aşa-i. Zamira zâmbi... Nu, se corectă Locke, mai degrabă 
rânji. Noua corabie a lui mami. Mami a pus mâna pe grămăjoara 
aia drăguță de aur. 

— Aur, zise fetiţa, bătând din palme. 

— Intocmai. Şi-acum, uită-te la corabie, scumpo! Uită-te la 
corabie. Poţi să-i spui lui mami ce sunt lucrurile alea înalte? 
Lucrurile alea înalte, care se ridică până la cer? 

— Sunt... ăă... ha! Nu. 

— Nu, adică nu ştii, sau nu, adică te răzvrăteşti şi nu vrei să- 
mi zici? 

— Răzvătec! 

— Nu pe corabia lui mami, Cosetta. Uită-te din nou. Mami ţi-a 
mai spus cândva ce sunt alea, nu-i aşa? Se ridică până la cer, ţin 
pânzele şi sunt... 

— Catarg, făcu fetiţa. 

— Catarge. Dar e bine şi-aşa. Şi câte sunt? Câte catarge are 
noua corăbioară a lui mami? Numără-le pentru mami. 

— Două. 

— Măi, că isteaţă mai eşti! Da, noua corabie a lui mami are 
două catarge. Zamira se aplecă spre faţa fetiţei, atingându-şi 
nasul de năsucul ei, iar Cosetta chicoti. Şi-acum găseşte şi alte 
lucruri care sunt câte dovă. 

— Aa... 

— Aici, în cabină, Cosetta. Găseşte-i lui mami dovă lucruri de 
acelaşi fel. 

— š... 


Fetiţa privi împrejur, băgându-şi aproape toată mâna stângă 
în gură pe când făcea asta, înainte să apuce cele două spade, 
ţinute în teci şi sprijinite de peretele de sub fereastra de la 
pupa. 

— Sabie, spuse ea. 

— Întocmai! Zamira o sărută pe obraz. Mami are dovă săbii. 
Cel puţin la vedere, scumpo. Şi-acum, fii o fată cuminte şi du-te 
pe punte cu Ezri, bine? Mami trebuie să vorbească între patru 
ochi cu omul ăsta. O să vină şi Paolo cu tine. 

Ezri străbătu cabina şi o luă în braţe pe Cosetta, iar fetiţa se 
agăţă la gâtul ei, bucuroasă. Paolo se luă după Ezri ca o umbră, 
având grijă ca locotenentul să se afle mereu între el şi Locke, 
aruncând căutături furişe de după picioarele ei, când îndrăznea 
totuşi să-şi ridice privirea. 

— Sunteţi sigură că vă descurcaţi, căpitane? 

— Mă descurc, Del. Valora e cel în privinţa căruia mi-aş face 
griji. 

— Este încătuşat şi păzit de opt oameni. 

— Ar trebui să fie de-ajuns, cred. Şi oamenii de pe Mesagerul 
Roşu? 

— Sunt toţi sub teugă. Treganne îşi aruncă un ochi pe ei. 

— Bine. Vin şi eu, destul de repede. Du-i pe Paolo şi pe 
Cosetta la Gwillem şi lasă-i să stea pe dunetă. Ai grijă să nu se 
apropie de parapet. 

— Am înţeles. 

— Şi spune-i lui Gwillem că, dacă încearcă să le mai dea bere 
neîndoită cu apă, o să-i smulg inima din piept şi-o să mă piş în 
gaura rămasă. 

— O să folosesc exact cuvintele astea, căpitane. 

— Hai, plecaţi acum. Dacă îi necăjiţi pe Ezri şi pe Gwillem, 
dragii mei, mami o să se supere. 

Locotenentul Delmastro se retrase din cabină, luându-i pe cei 
doi copii cu ea şi închizând uşa în urmă. Locke se întrebă cum ar 
fi mai bine să abordeze această întrevedere. Nu ştia aproape 
nimic despre Drakasha; nu tu slăbiciuni de care să profite, nici 
prejudecăţi pe care să le manipuleze. Şi să renunţe la toate 
straturile de minciună sub care lucra ar fi fost, probabil, o 
mişcare greşită. Cel mai bine era să se dea drept Ravelle, 


pentru moment. 

Căpitanul Drakasha îşi luă spadele şi se întoarse să-l 
privească mai îndeaproape pe Locke, pentru prima oară. El se 
hotărî să vorbească primul, într-o manieră prietenoasă: 

— Copiii dumneavoastră? 

_ — Vai, puține lucruri îi scapă unui ofiţer de informaţii veteran! 
Işi scoase una din spade din teacă cu un scrâşnet metalic şi îi 
făcu semn lui Locke cu ea. Stai jos. 

Locke se supuse. Mai era un singur scaun în cabină, chiar 
lângă masă, aşa că se aşeză pe el şi îşi împreună mâinile 
încătuşate în poală. Zamira se lăsă în propriul scaun, cu faţa la 
el, şi îşi puse spada pe genunchi. 

— Pe meleagurile mele natale, avem un obicei când vine 
vorba de pus întrebări cu sabia scoasă, începu ea. Avea un 
accent distinct şi plăcut, pe care Locke nu ştia de unde să-l ia. Ai 
auzit de obiceiul ăsta? 

— Nu, recunoscu Locke, dar cred că înţeleg despre ce-i vorba. 

— Bine. E ceva în neregulă cu povestea ta. 

— Aproape totul este în neregulă cu povestea mea, căpitane 
Drakasha. Am avut o corabie, un echipaj şi o grămadă de bani. 
Acum am ajuns să ţin în braţe un sac de cartofi într-o cală de 
santină, care miroase ca fundul unei halbe de bere nespălate. 

— Nu îţi pune prea mari speranţe într-o relaţie de lungă 
durată cu cartofii. Am vrut doar să te ţin deoparte cât am vorbit 
cu câţiva dintre membrii echipajului de pe Mesager. 

— A... Şi ce mai face echipajul meu? 

— Ştim prea bine amândoi că nu-i echipajul tău, Ravelle. 

— Ce mai face echipajul? 

— Se descurcă acceptabil, dar nu mulţumită ţie. Le-a pierit 
cheful de luptă când au văzut câţi suntem. Cei mai mulţi dintre 
ei păreau gata să se predea de la bun început, aşa că am pus 
mâna pe Mesager numai cu câteva vânătăi şi orgolii rănite. 

— Iţi mulţumesc. 

— Nu ne-am purtat cu blândeţe de dragul tău, Ravelle. De 
fapt, ai mare noroc că eram prin apropiere. Imi place să trec în 
urma furtunilor de vară. Au obiceiul să scuipe afară bucățele 
gustoase şi care nu prea mai sunt în stare să ne refuze 
ospitalitatea. Drakasha băgă mâna în cufărul lui Locke, 


amestecă încet conţinutul şi scoase un pacheţel de hârtii. Și- 
acum, făcu ea, vreau să ştiu cine sunt Leocanto Kosta şi Jerome 
De Ferra. 

— Identităţi false, răspunse Locke. Le folosim când avem 
treabă în Tal Verrar. 

— În slujba arhontelui? 

— Da. 

— Aproape tot ce-i înăuntru este semnat „Kosta”. Scrisori de 
credit şi de recomandare... o comandă pentru nişte scaune... o 
factură pentru nişte haine într-o magazie. Singurul document cu 
numele de Ravelle pe el este numirea ta drept ofiţer în marina 
verrară. Cum ar trebui să-ţi spun... Orrin sau Leocanto? Care 
este identitatea falsă? 

— Ai putea să-mi spui în continuare Ravelle, replică Locke. Am 
fost pe lista ofiţerilor ani întregi sub acel nume. Aşa îmi primeam 
leafa. 

— Eşti născut în Tal Verrar? 

— Nu, pe continent. Un sătuc pe nume Vo Sarmara. 

— Ce făceai înainte să intri în slujba arhontelui? 

— Eram ceea ce se cheamă un om răbdător. 

— Nu ştiam că este o meserie. 

— Vreau să spun că eram meşter în cântare şi balante şi 
lucram pentru un sindicat de negustori. Eram un om răbaător 
pentru că stăteam să cântăresc lucrurile, înţelegi? 

— Nostim. Un sindicat din Tal Verrar? 

— Da. 

— Deci ai lucrat şi pentru Priori. 

— Asta a fost unul dintre, ăă, motivele care i-au determinat 
pe oamenii lui Stragos să mă înroleze. După ce nu am mai fost 
de folos ca agent infiltrat în sindicat, am primit noi îndatoriri. 

— Hhmm... Am vorbit pe îndelete cu Jabril. Destul de mult ca 
să nu-mi vină greu să cred că actele tale de ofiţer în marină sunt 
false. Ai vreo experienţă militară oarecare? 

— Nu o pregătire militară oficială, dacă la asta te referi. 

— E ciudat că ai primit autorizaţia să comanzi o navă de 
război, chiar şi una mică, zise Drakasha. 

— Dacă se mişcă destul de încet ca să nu supere pe nimeni, 
căpitanii din serviciul secret capătă puteri extraordinare de 


rechiziţionare. Sau cel puţin aşa se obișnuia. Bănuiesc că acum 
colegii mei vor fi ţinuţi mai din scurt, din cauza a ce am făcut 
eu. 

— De-a dreptul tragic. Şi totuşi... e ciudat că a fost nevoie să 
mă întrebi cum mă cheamă, când ai fost adus la picioarele mele. 
Credeam că identitatea mea este cunoscută de toţi cei din 
slujba lui Stragos. De câtă vreme lucrezi pentru el? 

— De cinci ani. 

— Deci ai venit după ce a fost nimicită Armada Liberă. ŞI 
totuşi, ca verrari... 

— Am primit o descriere vagă de-a ta, o întrerupse Locke. 
Numele tău, al corabiei tale şi cam atât. Te asigur că, dacă 
arhontele s-ar fi gândit vreodată să-ţi facă un tablou, toţi 
bărbaţii din serviciul lui te-ar fi cunoscut, la cum arăţi. 

— Excelent formulat. Însă ai face bine să mă consideri 
nepăsătoare la linguşiri. 

— Păcat. Mă pricep atât de bine la asta... 

— Un al treilea lucru care mi se pare ciudat... Ai părut 
surprins în mod sincer să-mi vezi copiii la bord. 

— Aă, doar mi s-a părut ciudat că-i ţii cu tine. Aici, pe mare. 
Unde sunt expuşi tuturor... riscurilor. 

— Păi, şi cum altfel aş putea să-i ţin sub observaţie? Zamira 
îşi trecu un deget peste mânerul sabiei. Paolo are patru ani. 
Cosetta trei. Oare informaţiile voastre sunt chiar atât de vechi, 
încât nu ştiai de ei? 

— Uite care-i treaba: eu mă ocup de operaţiile din oraş 
îndreptate împotriva Priorilor şi a altor opozanți. Nu am dat prea 
mare atenţie chestiunilor navale pentru care nu eram plătit să 
mă informez. 

— E pusă o recompensă de cinci mii de solari pe capul meu. 
Pe al meu şi pe-al fiecărui căpitan care a supravieţuit după 
Războiul de Recunoaştere. Ştiu că anul trecut circulau portrete 
ale mele şi ale familiei mele prin Tal Verrar; am făcut şi eu rost 
de câteva afişe. Chiar te aştepţi să cred că o persoană aflată în 
poziţia ta ar putea fi atât de neştiutoare? 

— Îmi pare rău că trebuie să-ţi rănesc orgoliul, căpitane 
Drakasha, dar ţi-am spus deja: eram un simplu strapazan... 

— Eşti. 


— ... Am fost şi sunt, şi ochii mei erau aţintiţi asupra oraşului. 
Am avut puţin timp la dispoziţie ca să studiez noţiunile 
elementare de supravieţuire, când am început să mă pregătesc 
să fur Mesagerul. 

— Dar de ce-ai face asta? De ce-ai fura o corabie şi-ai pleca 
pe mare? De ce-ai face ceva la care mărturiseşti chiar tu că nu 
te pricepi deloc? Dacă aveai ochii aţintiţi asupra uscatului şi-a 
oraşului, de ce nu ai încercat să faci ceva acolo? 

Locke îşi linse buzele, care i se uscaseră în mod supărător. 
Avea în minte un dosar întreg cu informaţii despre Orrin Ravelle, 
dar personajul nu fusese conceput pentru un interogatoriu dintr- 
o asemenea perspectivă. 

— S-ar putea să sune ciudat, însă nu puteam face altceva mai 
nimerit, răspunse el. Din câte se pare, numirea mea falsă ca 
ofiţer de marină mi-a oferit cel mai bun avantaj de a lovi în 
arhonte. Furtul unei corăbii era un gest mai impresionant decât 
furtul unei trăsuri, să zicem. 

— Şi ce-a făcut Stragos ca să merite un asemenea gest 
impresionant? 

— Am jurat să nu vorbesc niciodată despre asta. 

— Ce convenabil! 

— Da' de unde, replică Locke. Mi-aş dori să-ţi pot explica, 
pentru a te linişti. 

— Să mă liniştesc? Cum aş putea sta liniştită după ce am 
auzit tot ce-ai zis? Minţi, înfloreşti vechi minciuni şi refuzi să 
vorbeşti despre motivele care te-au determinat să porneşti în 
această aventură nebunească. Dacă nu îmi oferi nişte 
răspunsuri, voi fi nevoită să presupun că reprezinţi o primejdie 
pentru acest vas şi că risc să-l jignesc pe Maxilan Stragos dacă 
te iau sub aripa mea. Nu-mi pot permite să suport consecinţele 
unui asemenea act. Cred că a venit vremea să te trimit la loc de 
unde te-am luat. 

— În chilă? 

— În larg. 

— A... Locke se încruntă, apoi îşi muşcă buza ca să-şi înăbuşe 
un chicotit. A, căpitane Drakasha, n-a fost rău de/oc! Amatorism, 
dar creativ. Altcineva aflat în locul meu şi fără experienţa mea 
ar fi fost dus de nas. 


— La naiba! Drakasha surâse subţire. Ar fi trebuit să trag 
perdelele la ferestrele de la pupă. 

— Da. Pot să văd cum mişună oamenii tăi pe Mesager chiar 
acum, când vorbim. Presupun că echipajul tău profesionist 
peticeşte greementul, ca vasul să se târască puţin mai repede 
decât un ţânc, nu-i aşa? Dacă ti-ar fi păsat cât negru sub unghie 
că l-ai putea jigni pe arhonte, ai fi scufundat corabia aia, nu ai fi 
renovat-o ca să o vinzi. 

— Într-adevăr, recunoscu Drakasha. 

— Ceea ce înseamnă... 

— Ceea ce înseamnă că tot eu pun întrebările, Ravelle. 
Vorbeşte-mi despre complicele tău, jupânul Valora. Vreun 
prieten mai deosebit? 

— Un vechi partener. M-a ajutat în Tal Verrar cu... nişte 
treburi mai neplăcute. 

— Doar un partener? 

— ÎI plătesc bine şi am încredere în el să-şi facă treaba, da. 

— Surprinzător de educat. Zamira arătă spre tavanul cabinei; 
un luminator îngust avea clapele uşor crăpate, ca să lase să 
intre aer de pe dunetă. l-am auzit pe el şi pe Ezri recitându-şi 
din Lucarno, acum câteva minute. 

— Tragedia celor Zece Trădători Cinstiţi, rosti Locke. Lui 
Jerome îi... place. 

— Ştie să citească. Jabril zice că nu-i marinar, dar că poate 
face calcule complexe. Vorbeşte vadrană. Foloseşte termeni 
economici şi se pricepe la mărfuri. Bănuiesc deci că vine dintr-o 
familie de negustori înstăriți. Locke nu spuse nimic. A fost cu 
tine dinainte să lucrezi pentru arhonte, nu-i aşa? 

— A lucrat pentru Priori, într-adevăr. Locke gândi că nu va fi 
aşa de greu cum se temuse să-l introducă pe Jean în povestea 
servită lui Drakasha. L-am luat cu mine când am trecut de 
partea arhontelui. 

— Dar nu ca prieten. 

— Doar ca agent... unul foarte bun, ce-i drept. 

— Vai, iscoada mea lipsită de scrupule! făcu Drakasha. Se 
ridică în picioare, se duse sub luminator şi strigă: Hei, puntea! 

— Da, căpitane? 

Glasul lui Ezri. 


— Del, adu-l pe Valora încoace. 

Câteva clipe mai târziu, uşa cabinei se deschise şi Jean intră, 
urmat de locotenentul Delmastro. Căpitanul Drakasha îşi scoase 
din teacă şi cealaltă spadă. Tecile goale căzură pe podea, iar ea 
îndreptă o sabie spre Locke. 

— Dacă te ridici de pe scaun, mori, îi zise ea. 

— Ce se întâm... 

— Linişte! Ezri, ocupă-te de Valora. 

— Cum doreşti, căpitane. 

Înainte ca Jean să poată reacţiona, Ezri îi aplică o lovitură 
puternică în spatele genunchiului drept, atât de iute şi de bine 
plasată, încât Locke tresări. După aceasta, îl împinse brutal, iar 
Jean căzu în patru labe. 

— S-ar putea să mai am nevoie de tine, Ravelle, dar nu te pot 
lăsa să-ţi păstrezi agentul. Drakasha făcu un pas spre Jean, 
ridicându-şi spada din mâna dreaptă. 

Locke sări din scaun fără să se gândească, aruncându-se 
asupra ei, încercând să-i oprească braţele cu lanţul de la cătuşe. 

— Nu! ţipă el. Cabina se învărti sălbatic în jurul său şi se trezi 
la podea, cu o durere seacă în falcă. Mintea sa, funcţionând cu o 
întârziere de una-două secunde în urma evenimentelor, trase în 
cele din urmă concluzia că Drakasha îl pocnise în bărbie cu 
mânerul uneia din spade. Acum zăcea întins pe spate cu acea 
spadă deasupra gâtului. Drakasha părea să aibă trei metri 
înălţime. 

— Te rog, bolborosi Locke. Nu Jerome. Nu-i nevoie. 

— Ştiu, făcu Drakasha. Ezri? 

— Se pare că îţi datorez zece solari, căpitane. 

— Ar fi trebuit să-ţi dai seama, rânji Drakasha. Ai auzit ce-a 
spus Jabril despre ei. 

— Am auzit, într-adevăr. Ezri îngenunche deasupra lui Jean, cu 
o expresie de îngrijorare sinceră pe chip. Pur şi simplu nu am 
crezut că Ravelle ar fi în stare de aşa ceva. 

— Genul ăsta de lucruri sunt, în general, reciproce. 

— Ar fi trebuit să ştiu şi asta. 

Locke ridică mâinile şi împinse sabia lui Drakasha la o parte. 
Ea îi îngădui să o facă. Se rostogoli, se ridică în genunchi şi îl 
apucă de-un braţ pe Jean, nebăgând în seamă durerea din falcă. 


Ştia că măcar nu era ruptă. 

— Eşti în regulă, Jerome? 

— Sunt bine, spuse Jean. M-am julit un pic la mâini. 

— Îmi pare rău, zise Ezri. 

— Nu-ţi face griji, o linişti Jean. A fost o lovitură pe cinste. Nu 
aveai prea multe variante dacă voiai să dobori pe cineva de talia 
mea. Se ridică în picioare, împleticindu-se, cu ajutorul lui Locke 
şi al lui Ezri. Poate doar o lovitură la rinichi. 

Ezri îi arătă boxul de fier pe care-l purta la mâna dreaptă. 

— Asta era planul de rezervă. 

— La naiba, mă bucur că nu ai făcut-o! Dar ai fi putut... Aş fi 
căzut pe spate dacă nu m-ai fi împins cu putere. Dacă mi-ai fi 
pus piedică din spate... 

— M-am gândit şi la asta. Sau dacă te-aş fi prins de locul ăla 
sensibil de la subsuoară... 

— Şi mi-ai fi sucit braţul, da. Asta ar fi... 

— Insă nu am curaj să încerc asta pe cineva atât de vânjos; 
echilibrul este greşit, cu excepţia cazului în care... 

Drakasha îşi drese glasul, iar Jean şi Ezri amuţiră, aproape cu 
sfială. 

XXX 

— M-ai minţit în privinţa lui Jerome, Ravelle. Îşi recuperă 
cingătoarea şi, cu două păcănituri scurte, îşi băgă spadele la loc 
în tecile lor. Nu este un agent tocmit. |ţi este prieten. Genul de 
prieten care nu ar accepta să te vadă aruncat de unul singur de 
pe o corabie. Genul de prieten pe care tu ai încerca să-l 
protejezi chiar şi cu preţul vieţii. 

— Deşteaptă mişcare, făcu Locke, simțind cum i se 
îmbujorează obrajii. Deci despre asta era vorba. 

— Mai mult sau mai puţin. Voiam să ştiu ce gen de om eşti, 
înainte să hotărăsc ce să fac cu tine. 

— Şi ce-ai hotărât? 

— Eşti nesocotit, încrezut şi mult prea isteţ, rosti ea. Trăieşti 
cu impresia greşită că tertipurile tale sunt fermecătoare, şi eşti 
la fel de dispus ca Jerome să mori prosteşte pentru un prieten. 

— Da, făcu el. Ei bine... poate că m-am ataşat de-a lungul 
anilor de prostănacul ăsta urât. Asta înseamnă că ne trimiţi 
înapoi în chilă sau în larg? 


— Nici una, nici alta, răspunse Drakasha. O să mergeţi în 
teugă, unde o să mâncaţi şi o să dormiţi alături de ceilalţi 
membri ai echipajului de pe Mesagerul Roşu. O să mă ocup mai 
târziu, în voie, de celelalte minciuni ale tale. Pentru moment, 
sunt mulţumită să ştiu că te vei purta cu băgare de seamă, câtă 
vreme îi porţi de grijă lui Jerome. 

— Deci ce suntem? Sclavi? 

— Nimeni de la bordul acestei corăbii nu ia sclavi, zise 
Drakasha cu glas tăios, dar executăm şi noi partea noastră de 
şmecheri. 

— Parcă eu eram responsabilul cu tertipurile fermecătoare. 

— Băgaţi la cap asta, spuse Drakasha. Întreaga voastră lume 
constă din cei câţiva centimetri de punte pe care vi-i ofer şi 
sunteţi norocoşi să-i aveţi şi pe ăia. Ezri şi cu mine le vom 
explica situaţia tuturor, la teugă. 

— Şi lucrurile noastre? Actele, vreau să spun? Documentele 
personale? Poţi să păstrezi aurul, dar... 

— Să-l păstrez? Vorbeşti serios? Ce simpatic e omul ăsta, Ezri! 
Drakasha îşi folosi cizma dreaptă ca să închidă capacul cufărului 
lui Locke. Hai să zicem că actele tale vor rămâne la mine, ca 
garanţie pentru buna ta purtare. Nu prea mai am pergament 
gol, iar copiii mei au descoperit recent plăcerea de-a se juca cu 
cerneala. 

— Am priceput ideea. 

— Ezri, du-i sus pe punte şi scoate-le cătuşele. Hai să ne 
purtăm iarăşi ca şi cum ar trebui să ajungem undeva anume. 


2 


Pe dunetă fură întâmpinați de o femeie aparent grăbită; între 
două vârste, scundă şi lată în spate, avea o aură de păr alb pe 
deasupra ridurilor unui chip care petrecuse, în mod evident, 
mulţi ani încruntându-se la oameni. Ochii săi mari, acaparatori, 
erau în permanentă mişcare, precum cei ai unei bufniţe care nu 
se putea hotări dacă îi era foame sau se plictisea. 

— Aţi fi putut să puneţi mâna pe o gaşcă mai puţin prăpădită, 
oriunde v-aţi fi uitat în altă parte, spuse ea, fără vreo altă 
introducere. 


— lar tu ai fi putut observa că nu prea a fost cine ştie ce 
ofertă de prăzi, în ultima vreme. Zamira tolera atitudinea femeii 
cu o uşurinţă care indica o familiaritate de lungă durată. 

— Ei bine, dacă vrei să foloseşti cânepă uzată ca să torci o 
funie, nu da vina pe făuritorul de frânghii când ţi s-o rupe. 

— Ştiu că nu-i o idee bună să dau vina pe tine, orice s-ar 
întâmpla, Cărturare! Asta ar însemna săptămâni de nefericire 
pentru toată lumea. Câţi sunt? 

— Douăzeci şi opt la teugă, răspunse ea. Opt au trebuit lăsaţi 
la bordul prăzii. Oase rupte, în toate cazurile. Nu era sigur să-i 
mutăm. 

— O să reziste până în Portul Risipitorului? 

— Da, presupunând că o să reziste corabia pe care sunt. 
Presupunând că vor face întocmai cum le-am spus, ceea ce este 
0... A 

— Sunt sigură că nu se poate face nimic mai mult. In ce stare 
sunt cei douăzeci şi opt? 

— Sunt sigură că m-ai auzit când am spus „prăpădiţi”, care 
vine de la o stare de prăpădenie, care, la rândul ei, e cauzată de 
faptul că ei sunt vai de capul lor. Aş putea folosi şi alţi termeni 
tehnici, din care doar o parte ar fi complet inventati... 

— Treganne, răbdarea mea a dispărut de mult, cam de pe 
vremea când tu arătai bine. 

— Cei mai mulţi dintre ei suferă încă de întemniţare 
îndelungată. Puţină hrană, puţine antrenamente şi o stare 
proastă a nervilor. Au mâncat mai bine de când au plecat din Tal 
Verrar, dar sunt istoviţi şi dărâmaţi. O mână de oameni sunt cât 
de cât sănătoşi. Un număr la fel de mare nu sunt pregătiţi de 
muncă până nu spun eu altfel. Nu voi face nici un compromis în 
această privinţă... căpitane. 

— Nici nu o să-ţi cer aşa ceva. Boli? 

— Absente, în mod de-a dreptul miraculos, dacă te referi la 
febră şi la boli contagioase. De asemenea, mai nimic în ceea ce 
priveşte bolile cu transmitere sexuală. Au fost ţinuţi închişi, fără 
femei, luni întregi şi cei mai mulţi dintre ei sunt therini din Est. 
Nu prea obişnuiesc să se culce cu bărbaţi. 

— Pierderea lor. Dacă mai am nevoie de tine... 

— Voi fi în cabina mea, desigur. Şi păzeşte-ţi copiii. Se pare că 


ei cârmuiesc corabia. 

Locke se uită după femeie, pe când aceasta se îndepărtă, 
şchiopătând. Unul din picioarele ei scotea un sunet sec şi 
puternic de lemn, iar ea mergea cu ajutorul unui baston ciudat 
făcut din cilindri albi, puşi unul peste celălalt. Fildeş? Nu... 
spinarea unei făpturi nefericite combinată cu straturi 
strălucitoare de metal. 

Drakasha şi Delmastro se întoarseră către cârma corabiei. 
Aceasta avea două timone, precum cea de la bordul 
Mesagerului, şi era manevrată momentan de un tânăr nefiresc 
de înalt, făcut tot din unghiuri ascuţite, ce se bălăbăneau. De-o 
parte şi de alta stăteau Paolo şi Cosetta, fără a atinge cârma, 
dar imitându-i mişcările şi chicotind. 

— Mumchance, unde-i Gwillem? rosti Drakasha, apropiindu-se 
şi trăgând-o pe Cosetta de lângă cârmă. 

— Funiile de uşurare. 

— l-am spus să se ocupe de scrumbii!, zise Ezri. 

— O să-i scot ochii! făcu Drakasha. 

Mumchance părea netulburat. 

— Trebuie să se mai şi pişe omul, căpitane. 

— Să se pişe, bâigui Cosetta. 

— Ş$şş... Zamira întinse o mână pe lângă Mumchance şi îl 
înhăţă şi pe Paolo de lângă cârmă. Mum, ştii foarte bine că nu 
au voie să atingă cârma sau parapetul. 

— Păi, nu atingeau cârma, căpitane. 

— Nu au voie nici să se fâţâie pe lângă tine, să ţi se agaţe de 
picioare sau să te ajute să cârmeşti corabia. Ai înţeles? 

— Am înţeles. 

— Paolo, spuse Drakasha, du-o pe sora ta înapoi în cabină şi 
aşteptaţi-mă acolo. 

— Da, zise băiatul, cu o voce tot atât de slabă precum sunetul 
a două foi de hârtie frecându-se una de cealaltă. 

O luă de mână pe Cosetta şi plecară. 

Drakasha se zori mai departe, trecând pe lângă mici grupuri 
de membri ai echipajului care munceau sau mâncau, iar aceştia 
îşi înclinară capetele sau o salutară respectuos. Ezri îi împingea 
pe Locke şi pe Jean în urma ei. 


1 Referire la copiii ei (n. red.) 


Lângă coteţele de păsări, Drakasha se intersectă cu un 
vadran rotofei, dar vioi, cu câţiva ani mai în vârstă decât ea. 
Omul purta o jachetă neagră, de filfizon, acoperită cu catarame 
mate de bronz, iar părul său blond-cenuşiu era prins într-o 
coadă ondulată care-i ajungea până la coapse. Drakasha îi 
înşfăcă cu mâna stângă de gulerul tunicii. 

— Gwillem, ce parte din „ai grijă de copii câteva minute” nu ai 
înţeles? 

— l-am lăsat cu Mum, căpitane... 

— Erau în grija ta, nu a lui. 

— Păi, dacă aveţi încredere în el să cârmească vasul, de ce nu 
aveţi încredere că... 

— Am încredere să-i las copiii în grijă, Gwillem. Doar că îmi 
place să mi se respecte ordinele. 

— Căpitane, rosti Gwillem cu glas scăzut, a trebuit să zvârl 
ceva maro în albastru, bine? Aş fi putut să-i iau cu mine pe 
frânghiile de uşurare, dar mă îndoiesc că aţi fi fost de acord cu 
lecţia pe care ar fi învăţat-o acolo. 

— Data viitoare ţine-te şi tu, în numele lui lono! Am lipsit doar 
câteva minute. Acum du-te şi împachetează-ţi lucrurile. 

— Să-mi împachetez? 

— la ultima barcă şi du-te pe Mesager, alături de echipajul 
capturat. 

— Echipajul capturat? Căpitane, ştii doar că nu mă pricep... 

— Vreau ca tot ce-i pe nava aia să fie verificat şi inventariat, 
de la bompres până la bordul fals. Să nu-ţi scape nimic. Când o 
să mă târguiesc cu Spărgătorul-de-vase, vreau să ştiu cu cât 
vrea să mă înșele la preţ ticălosul. 

— Dar... 

— Aştept raportul tău scris, când ajungem în Portul 
Risipitorului. Ştii bine că nu am pus mâna pe cine ştie ce pradă 
azi. Du-te acolo şi câştigă-ţi partea. 

— La ordin, căpitane. 

— Intendentul meu, explică Zamira, după ce Gwillem plecă, 
înjurând în barbă. Nu-i chiar rău, de fapt. Doar că încearcă să 
scape de muncă oricând prinde ocazia. 

La prora corabiei se afla puntea teugei, înălţată cam la un 
metru şi jumătate deasupra punţii descoperite, cu scări late în 


ambele părţi. Între acele scări se vedea o deschizătură largă şi 
descoperită, care ducea într-o zonă întunecată, pe jumătate 
compartiment, pe jumătate un loc înalt cât să te târăşti, aflat în 
spatele teugei. Avea cam şapte-opt yarzi lungime, din câte îşi 
putea da seama Locke. 

Puntea teugei şi scările erau pline cu oameni de pe Mesagerul 
Roşu, păziţi de vreo şase membri înarmaţi ai echipajului 
Zamirei. Jabril, care stătea lângă Aspel în fruntea mulţimii, păru 
de-a dreptul amuzat să-i vadă din nou pe Locke şi pe Jean. 
Oamenii din spatele lui începură să bombăne. 

— Gura! se răsti Ezri, plasându-se între Zamira şi nou-veniţi. 

Locke, neştiind ce să facă, rămase deoparte cu Jean, 
aşteptând instrucţiuni. Drakasha îşi drese glasul: 

— Nu am făcut cunoştinţă decât cu câţiva dintre voi. Eu sunt 
Zamira Drakasha, căpitanul Orhideei Otrăvitoare. Ascultaţi-mă! 
Jabril mi-a spus că aţi plecat din Tal Verrar cu gândul să vă 
faceţi pirați. E cineva printre voi care s-a răzgândit? 

Cei mai mulţi dintre oamenii de pe Mesager îşi clătinară 
capetele sau mormăiră că nu. 

— Bine. Eu sunt ceea ce pretindea că e prietenul vostru, 
Ravelle, continuă Drakasha, luându-l de umeri pe Locke. Zâmbi 
teatral şi câţiva dintre oamenii mai puţin afectaţi de pe Mesager 
chicotiră. Eu nu am stăpâni sau seniori. Înalţ flamura roşie când 
mi-e foame şi o flamură falsă când sunt sătulă. Acostez într-un 
singur port: Portul Risipitorului, din Insulele Vântului-fantomă. 
Nu mă primeşte nimeni în altă parte. Nici nu sunt în siguranță în 
altă parte. Dacă rămâneţi pe corabia mea, trebuie să vă 
obişnuiţi cu primejdia asta. Ştiu că unii dintre voi nu înţeleg. 
Gândiţi-vă la lume. Gândiţi-vă la orice este altceva decât corabia 
asta, poate cu excepţia unei mici fărâme putrezite de mizerie în 
fundul nicăieriului. La asta trebuie să renunţaţi. La orice. La 
oricine. La oriunde altundeva. 

li dădu drumul lui Locke şi păru să ia expresia posomorâtă de 
pe feţele celor din echipajul Mesagerul/ui drept aprobare. Le-o 
arătă pe Ezri. 

— Secundul meu, Ezri Delmastro. Noi îi spunem locotenent şi 
aşa îi veţi spune şi voi. Orice v-ar zice, să ştiţi că are sprijinul 
meu. Să nu care cumva să credeţi altceva. Aţi făcut deja 


cunoştinţă cu doftorul navei. Cărturarul Treganne mi-a spus că 
sunteţi într-o formă rezonabilă: nici prea-prea, nici foarte-foarte. 
Cei care au nevoie de odihnă se vor odihni. Nu îmi sunteţi de 
folos dacă nu sunteţi în stare să munciti. 

— Ne invitaţi să ne alăturăm echipajului dumneavoastră, 
căpitane Drakasha? întrebă Jabril. 

— Vi se oferă o şansă, replică Ezri. Nimic mai mult. De-acum 
nu mai sunteţi ostatici, dar nici oameni liberi. Sunteţi ceea ce 
noi numim schimbul de corvoadă. Veţi dormi aici, în ceea ce noi 
numim „sub castel”. Cam cel mai rău loc de pe corabie. Dacă e 
de făcut o treabă murdară, voi o veţi face. Dacă rămânem cu 
prea puţine pături sau haine, voi veţi rămâne fără ele primii. Şi 
tot voi veţi fi ultimii când se împarte mâncarea şi băutura. 

— Orice membru al echipajului meu vă poate da ordine, 
continuă Drakasha ceea ce începuse Ezri. Locke îşi dădu seama 
că ele şlefuiseră împreună această rutină, în timp. Şi se vor 
aştepta să le îndepliniţi ordinele. Nu ne formalizăm când vine 
vorba de pedepse; faceţi pe deştepţii sau trândăviţi şi o să 
mâncaţi o bătaie soră cu moartea. Dacă faceţi prea mult 
scandal şi ajunge la urechile mele, vă azvârl peste bord. Credeţi 
că glumesc? Întrebaţi pe cineva cu vechime. Asta până arătaţi 
ce puteţi. In câteva minute, ridicăm ancora şi pornim spre Portul 
Risipitorului. Cine vrea să plece când ajungem acolo e liber să 
plece. Nu veţi fi vânduți ca sclavi; noi nu suntem negustori de 
sclavi. Dar nu veţi fi plătiţi, ci veţi primi doar de băut şi de 
mâncat. Veţi pleca cu buzunarele goale şi, odată ajunşi în Portul 
Risipitorului, o să vedeţi că sclavia nu-i chiar aşa rea. Măcar aşa 
i-ar păsa cuiva dacă trăiţi sau muriţi. Dacă dăm de vreo corabie 
pe drum, o să mă gândesc dacă să o atacăm. Şi dacă ridicăm 
flamura roşie, aceea va fi şansa voastră. Voi veţi fi în primul 
rând; veţi aborda corabia înaintea noastră. Dacă sunt flăcări sau 
arbalete, sau plase-brici, sau zeii mai ştiu ce, voi le veţi încerca 
mai întâi şi voi veţi fi primii care vor sângera. Dacă supravieţuiţi, 
e minunat. Intraţi în echipaj. Dacă refuzati, vă lăsăm în Portul 
Risipitorului. Eu nu ţin un schimb de corvoadă mai mult decât 
trebuie. 

Îi făcu semn lui Ezri. 

— De-acum încolo, aveţi teuga şi puntea descoperită, până la 


arborele mare, începu Delmastro. Nu coborâţi sub punte şi nu 
atingeţi nici un instrument, decât dacă vi se zice să faceţi asta. 
Dacă puneţi mâna pe vreo armă sau luaţi vreuna de la oamenii 
mei, vă garantez că veţi fi omorâţi pe loc. Suntem foarte 
sensibili când vine vorba de asta. Dacă vreţi să vă „împrieteniţi” 
cu vreun membru de-al echipajului sau dacă vreunul dintre ei vă 
face avansuri, sunteţi liberi să faceţi ce vreţi, atât timp cât nu 
sunteţi de serviciu şi nu urcați pe afurisita de punte descoperită. 
Aici, în larg, ce-i dat e bun dat. Dacă încercaţi să luaţi ceva cu 
forţa, aţi face bine să vă rugaţi să muriţi încercând, pentru că 
suntem sensibili şi în privinţa asta. 

Zamira luă din nou cuvântul şi arătă spre Locke şi Jean: 

— Ravelle şi Valora vi se vor alătura. Câţiva dintre oameni 
bombăniră şi Zamira îşi puse mâinile pe mânerele spadelor sale. 
Grijă mare la maniere! l-aţi azvârlit peste bord şi aţi jurat să-l 
lăsaţi pe lono să îi judece. Şi, o oră mai târziu, am apărut eu. 
Problema-i încheiată; cine crede că se pricepe mai bine decât 
Stăpânul Apelor care Înşfacă n-are decât să sară peste bord şi 
să discute cu El personal. 

— Vor fi în schimbul de corvoadă, precum voi toţi, o completă 
Ezri. 

Cum oamenii tot nu păreau prea entuziaşti, Zamira îşi drese 
glasul: 

— Pe corabia asta, totul se împarte în mod egal. 

Cu asta le captă atenţia. 

— Pe intendentul corabiei îl cheamă Gwillem. El socoteşte 
câştigurile. 30 la sută din pradă este pentru corabie, ca să nu ne 
trezim cu vele sau cordaj putrezit. Restul este împărţit în mod 
egal, câte o parte de om. In ceea ce priveşte prada luată de pe 
corabia voastră, nu veţi primi nici o centiră. Asta nu se discută. 
Dar, dacă se iveşte vreo ocazie pe drumul nostru spre Portul 
Risipitorului şi ajungeţi în echipajul meu când îi vom vinde 
Mesagerul Spărgătorului-de-vase, veţi primi şi voi o parte şi va fi 
o sumă frumuşică. Asta dacă veţi fi în echipaj. 

Locke recunoscu că era o politică demnă de admiraţie; era o 
ofertă rezonabilă şi o adusese în discuţie exact la momentul 
potrivit, ca să prevină orice neînţelegeri şi necazuri. De-acum, 
Mesagerul Roşu nu avea să mai fie o simplă amintire nefericită, 


pierdută în zare; putea fi un morman de arginti, care-i aştepta. 

Zamira se răsuci şi se îndreptă către pupa, lăsând-o pe 
Delmastro să încheie discursul. Cum şuşotelile se înteţiseră, 
micuța locotenentă răcni: 

— Gura! Aşa stau lucrurile. Peste puţin timp, veţi primi 
mâncare şi o jumătate de raţie de bere, ca să vă mai calmati. 
Mâine, voi începe să-i aleg dintre voi pe cei cât de cât iscusiţi şi 
să-i pun la treabă. Mai este un lucru pe care căpitanul nu l-a 
menţionat. Ezri se opri câteva clipe, ca să fie sigură că toată 
lumea o asculta cu atenţie. Tinerii Drakasha. Căpitanul are un 
băiat şi-o fată. În general, ei stau în cabina ei, dar, câteodată, 
mai aleargă de colo colo pe vas. Vreau să vă gândiţi la ei ca la 
ceva sfânt. Nu glumesc: este cel mai important lucru pe care vi-l 
spun în seara asta. Dacă le adresaţi fie şi o singură vorbă urâtă, 
vă bat în ţinte cocoşelul de trinchet şi vă las acolo să muriţi de 
sete. Echipajul îi consideră ca fiind familia lor. Dacă trebuie să 
vă rupeţi gâtul ca să-i ţineţi în siguranţă, atunci aţi face bine să 
vi-l rupeţi. 

Delmastro păru să interpreteze tăcerea tuturor drept semn că 
fuseseră impresionați şi dădu din cap. O clipă mai târziu, vocea 
lui Drakasha se auzi de la dunetă, amplificată de o portavoce: 

— Ridicaţi ancora! 

Delmastro luă fluierul care-i atârna la gât de un şnur de piele 
şi suflă în el de trei ori: 

— Treceţi la puntea superioară centru, urlă ea cu o voce 
incredibil de puternică, la manelele cabestanului! Fiţi gata să 
ridicaţi ancora! Schimbul de corvoadă, la puntea superioară 
centru, care cum puteţi! 

La îndemnul ei, majoritatea membrilor fostului echipaj de pe 
Mesager se ridicară şi porniră spre puntea superioară centru a 
Orhideei. O echipă mare se adunase deja acolo, între trinchet şi 
coteţele de găini, fixând, la lumina felinarelor, manelele lungi 
ale cabestanului în lăcaşurile lor. O femeie presăra nisip pe 
punte, dintr-o găleată. Locke şi Jean i se alăturară lui Jabril, care 
le zâmbi strâmb. 

— Bună seara, Ravelle. Îmi pari puţin... degradat. 

— Nu mă plâng, făcu Locke. Insă acum, pe bune, Jabril, îţi las 
Mesagerul pe mâini o oră şi uite ce se întâmplă. 


— Oricum e mai bine decât înainte, spuse cineva din spatele 
lui Locke. 

— O, sunt de acord, zise Locke, dându-şi seama că 
următoarele zile aveau să fie mai plăcute pentru toată lumea 
dacă Ravelle îşi călca peste orgoliu şi uita de scurta sa carieră 
de căpitan. Sunt de acord, şi-o spun din inimă. 

Ezri îşi croi drum prin mulţimea strânsă şi se căţără pe 
tamburul cabestanului; acesta era suficient de lat ca să poată 
sta cu picioarele încrucişate pe el, ceea ce şi făcu. Mai suflă de 
două ori în fluier şi răcni: 

— Fixat, acolo jos? 

— Fixat, veni un strigăt drept răspuns printr-una dintre trape. 

— Treceţi la locuri, zise Ezri. 

Locke se înghesui lângă Jean şi se sprijini de unul dintre drugii 
lungi de lemn; cabestanul acesta era mai lat decât cel de la 
bordul Mesagerului, aşa că puteau să încapă la el vreo douăzeci 
de marinari în plus. Toate locurile fură ocupate în câteva 
secunde. 

— Aşa, făcu Ezri, şi-acum împingeţi! Încet la început! 
Împingeţi! Încet la început! Picioare şi umeri! Mai iute acum... 
faceţi-o pe mica târfă să se rotească, iar şi iar! Ştiţi bine că asta 
vreţi! 

Locke împinse în drugul său, simțind pietrişul alunecând şi 
tasându-se sub picioarele sale, înţepându-l neplăcut în zonele 
sensibile dintre degetele picioarelor. Insă nimeni nu părea să se 
plângă, aşa că îşi muşcă buzele şi îndură. Ezri începuse într- 
adevăr să se învârtă; cling după cling cablul ancorei urca la 
suprafaţă. O echipă se formă la prora babord, ca să asigure 
ancora. După câteva minute de împins, Ezri suflă scurt în fluier 
şi opri echipa de la cabestan. 

— Împingeţi tare! strigă ea. Asiguraţi ancora la babord! 

— Funia la babord, se auzi vocea amplificată a lui Drakasha; 
auricele şi gabierele! 

Altă alergătură, alte fluierături, altă agitaţie. Ezri sări în 
picioare pe cabestan şi răcni o succesiune rapidă de ordine: 

— Oameni sus, să dea drumul la rande! Legaţi vergile mari, 
direcţie babord! Vergile principale trinchet contrabraţate! Mai 
zise şi altele, însă Locke încetase să asculte, străduindu-se în 


schimb să priceapă ce se întâmpla. Ţinută de o singură ancoră, 
Orhideea Otrăvitoare plutise pe marea calmă, împinsă de o briză 
uşoară dinspre nord-est, şi se întorsese, astfel încât acum avea 
vântul drept în faţă. Puţinul pe care îl înţelegea din ordinele lui 
Ezri îi indica faptul că vasul va aluneca puţin în spate, apoi se va 
întoarce către est şi va avea vântul în prora babord. 

— Carturile de la prora şi pupa, la balustrade! Iscoadele de 
sus, acum căscaţi bine ochii! Ezri sări pe punte. Siluete 
întunecate se căţărau pe grijele; muflele şi palanele scârţâiau în 
întunericul tot mai adânc şi tot mai mulţi membri ai echipajului 
ieşeau prin trape şi se alăturau agitaţiei. Schimbul de corvoadă! 
Schimbul de corvoadă, mergeţi sub castel şi nu mai staţi naibii 
în drum! Voi doi rămâneţi. Ezri îi apucă pe Locke şi pe Jean, 
când aceştia dădură să plece odată cu oamenii de pe Mesager, 
şi arătă în direcţia pupei. Magazia de unelte e sub scările de la 
tribord, în spatele arborelui mare. Luaţi mături şi strângeţi tot 
nisipul ăsta înapoi în găleată. După aia, scoateţi drugii 
cabestanului. 

Făcură întocmai, o muncă obositoare la pâlpâitul luminii 
alchimice, întrerupţi deseori de membri ai echipajului ocupați 
sau nepoliticoşi. Locke munci încruntat, până când Ezri se 
strecură între el şi Jean şi şopti: 

— Nu puneţi la suflet. Asta o să vă uşureze a naibii situaţia cu 
fostul vostru echipaj. 

„Avea dreptate, la naiba!” se gândi Locke; puţină umilinţă în 
plus pentru Ravelle şi Valora ar fi putut să înăbuşe 
resentimentele fostului lor echipaj. 

— Complimentele mele, şopti el. 

— Ştiu ce-am de făcut, se răsti ea. Puneţi-le pe toate înapoi 
de unde le-aţi găsit, apoi duceţi-vă sub castel şi staţi acolo. 

Apoi se duse peste echipele de lucru, ca să supravegheze o 
grămadă de operaţiuni delicate. Locke duse măturile înapoi în 
magazia de unelte, apoi îşi croi drum în faţă, cu Jean urmându-l 
îndeaproape. Deasupra lor, pânzele pocneau şi se întindeau, 
frânghiile scârţâiau sub presiunea mai mare sau mai mică, iar 
oamenii se strigau unii pe ceilalţi în timp ce lucrau, suspendaţi 
la zeci de yarzi în aer. 

Orhideea Otrăvitoare alunecă uşor în direcţia babord. Lăsă în 


urma ei ultima aureolă, difuză, a soarelui care se pierdea în 
spate, de parcă ar fi ieşit dintr-un fantomatic portal de aur, şi 
prinse viteză sub primele stele ale serii, care deveneau din ce în 
ce mai strălucitoare pe cerul negru precum cerneala de la 
răsărit. 

Locke fu surprins în mod plăcut să vadă că Jabril le păstrase 
un loc; nu unul dintre locurile mai acătării de la intrarea sub 
castel, dar unul suficient de încăpător ca să se înghesuie lângă 
peretele etanş de compartimentare, într-un întuneric relativ. 
Alţii, care aveau locuri mai bune, nu părură să-i invidieze, pe 
când cei doi se târâră pe lângă, împiedicându-se de ei. Câţiva 
dintre ei mormăiră nişte saluturi; în cel mai rău caz, unii 
(precum Mazucca şi Aspel) păstrară o tăcere duşmănoasă. 

— Se pare că voi doi chiar v-aţi alăturat nouă, ăstora, sclavilor 
de la galere, făcu Jabril. 

— Asta am fi fost, sclavi de galere, dacă Ravelle nu ne-ar fi 
scos de pe Stânca Vântoasă, se auzi un glas pe care Locke nu îi 
recunoscu. O fi el un dobitoc, dar ar trebui să-i arătăm un pic de 
bunăvoință pentru asta. 

„Nu puteai să zici asta când ne-au aruncat de pe corabie?” 
gândi Locke. 

— Mda, sunt de acord cu chestia cu dobitocul, spuse Mazucca. 

— Şi trebuie să fim toți atenţi la chestia cu bunăvoința, rosti 
Jean, folosind un ton încet şi precaut, pe care îl păstra pentru 
oamenii pe care încerca să evite să-i lovească. Orrin nu-i singur, 
ne-am înţeles? 

— E întuneric aici, făcu Mazucca. Noi suntem mulţi, înghesuiți 
la grămadă. Crezi că te poţi mişca destul de iute, Valora? Crezi 
că poţi rămâne treaz destul de mult? Douăzeci şi opt la doi... 

— Dacă am fi fost pe punte doar noi doi, te-ai fi pişat pe tine 
în clipa în care mi-aş fi trosnit articulațiile, îl repezi Jean. 

— Jerome, calm, zise Locke. Ne putem... 

Se auzi sunetul unei încăierări în întuneric, apoi o bufnitură 
puternică. Mazucca scoase un cârâit gâtuit. 

— Chelule, ticălos tâmpit ce eşti, şuieră un glas necunoscut, 
dacă ridici mâna împotriva lor, Drakasha o să te omoare, 
pricepi? 

— O să complici lucrurile pentru noi toţi, spuse Jabril. Nu ai 


auzit niciodată de Zamira Drakasha? Dacă o enervezi, o să 
pierdem orice şansă de a intra în echipajul ei. Dacă faci asta, 
Mazucca, o să afli ce înseamnă douăzeci şi opt la unu. |ţi jur! 

Se auziră murmure aprobatoare în întuneric şi un gâfâit 
puternic, când cel care îl ţinea pe Mazucca îi dădu drumul 
acestuia. 

— Pace, gâfâi el. N-o să... n-o să stric eu treaba. Nu eu. 

Noaptea era caldă şi căldura degajată de cei treizeci de 
oameni îngrămădiţi laolaltă ajunse în curând înăbuşitoare, în 
ciuda micului grilaj de ventilaţie aflat la mijlocul punţii teugei. 
Când ochii lui Locke se acomodară cu întunericul, el izbuti să 
distingă mai clar siluetele oamenilor din jurul său. Erau culcaţi 
sau stăteau în fund, unul într-altul, ca vitele. În jurul lor, corabia 
răsuna de activitate. Pe puntea teugei se auzea tropăitul paşilor; 
membrii echipajului se duceau de colo colo, râzând şi strigând 
pe puntea de dedesubt. Se auzea plesnetul uşor, şuierat al 
valurilor ce se despicau în faţa prorei şi zgomotul constant al 
robotelii şi ordinelor răcnite de la pupa. 

După o vreme, primiră o masă frugală, constând din carne de 
porc sărată şi călduţă şi câte o jumătate de ploscă de piele, 
conţinând nişte lături împuţite ce fuseseră, undeva la origini, 
bere. Mâncarea şi băutura fură trecute cu greu prin mulţime; 
pântece şi frunţi fură lovite cu genunchi şi coate, până când 
toată lumea îşi primi porţia. Apoi urmă sarcina, la fel de dificilă, 
de a da înapoi ploştile şi castroanele de tablă, şi apoi oamenii se 
târâră unul peste celălalt, ca să folosească frânghiile de uşurare. 
Locke se aşeză, în cele din urmă, în bucăţica sa de spaţiu de la 
spatele lui Jean şi îşi aminti brusc de ceva: 

— Jabril, a aflat cineva ce zi e azi? 

— 12 a lu’ Festal, răspunse Jabril. Am întrebat-o pe 
locotenentul Delmastro, când am fost aduşi la bord. 

— Douăsprezece zile, mormăi Jean. 

— Da, oftă Locke. 

Douăsprezece zile trecute. Nu trecuseră nici două săptămâni 
de când plecaseră, când toţi cei de aici îi priveau ca pe nişte 
eroi. Douăsprezece zile pentru ca efectul antidotului să scadă. 
Of, pe toţi zeii, arhontele... cum naiba aveau să-i explice ce se 
întâmplase cu corabia? Vreo cauză tehnică? 


— M-am fandosit, în mă-sa, marinarul lui peşte-prăjit, cu focul 
tribord, murmură el pentru sine, când ar fi trebuit să folosesc 
focul babord. 

— Ce-ai zis? mormăiră Jean şi Jabril la un loc. 

— Nimic. 

În curând, vechile instincte ale orfanului din Cuprins-de-flăcări 
îşi făcură simțită prezenţa. Locke îşi puse braţul stâng sub cap, 
în loc de pernă, şi îşi închise ochii. În câteva clipe, hărmălaia, 
căldura, vânzoleala oamenilor din jurul său şi sutele de zgomote 
de pe corabia încă necunoscută deveniră doar un fundal confuz 
pentru somnul său uşor, dar neîntrerupt. 


CAPITOLUL ZECE 


Toate sufletele în pericol 


1 


Până pe 17 Festal, Jean ajunsese să urască mirosul şi chiar 
simpla vedere a oţetului de pe corabie tot atât de mult pe cât 
ajunsese să aprecieze aparițiile locotenentului acesteia. 

Cel mai ades, sarcina sa de dimineață consta în a umple o 
găleată cu oribila chestie roşie şi o alta cu apă de mare, după 
care se apuca de frecat puntea şi pereţii etanşi pe toată 
suprafaţa punţii principale, cel puţin prin locurile unde putea 
ajunge. La prora şi la pupa se aflau compartimente lungi, 
cuşetele echipajului (dintre care una era ocupată tot timpul), în 
care se înghesuiau patru-cinci duzini de oameni, culcaţi prin şi 
pe lângă hamacuri şi ale căror sforăituri se amestecau precum 
răgetele unor animale ţinute în cuşti. Jean evita cu grijă acea 
cuşetă, măturând, în schimb, magazia corabiei (cunoscută de 
echipaj sub numele de „odaia cu porţelanuri”, din pricina 
rândurilor de sticle îmbrăcate în plasă), depozitul de armament 
şi cala punţii principale, precum şi cuşetele goale... deşi, chiar şi 
când nu era nimeni acolo, fiecare cuşetă conţinea o grămadă de 
butoaie, lăzi şi plase, care trebuiau date la o parte cu multă 
trudă. 

Odată ce duhoarea oţetului îndoit cu apă se amesteca pe 
deplin cu duhoarea obişnuită de sub punți (mâncare veche, 
băuturi spirtoase şi toate lucrurile nespălate), Jean obişnuia să 
treacă prin punţile cele mai de jos, puntea inferioară falsă şi 
santina, legănând în faţa sa o lampă alchimică puternică şi 
galbenă, care mai împrăştia miasmele aducătoare de boli. 
Drakasha ţinea foarte mult la sănătatea echipajului său; cei mai 
mulţi marinari îşi prindeau aramă la urechi, ca să îndepărteze 
riscul de cataractă, şi îşi puneau câte un vârf de nisip alb în 
bere, ca să-şi întărească mijlocul împotriva herniei. 

Punţile inferioare erau luminate de cel puţin două ori pe zi, 


spre amuzamentul pisicilor de pe corabie. Din păcate, asta 
presupunea mult căţărat, târât, mers de-a buşilea şi dat din 
coate printr-o grămadă de obstacole, inclusiv printre membrii 
echipajului. Jean era mereu atent să fie politicos şi să-şi exprime 
supunerea prin înclinări scurte ale capului. 

Echipajul ăsta părea în continuă mişcare; corabia asta nu 
dormea niciodată. Cu cât vedea şi afla mai multe despre 
Orhideea Otrăvitoare, cu atât mai mult îşi dădea seama cât de 
naiv fusese programul de întreţinere pe care îl stabilise, în 
calitatea sa de ofiţer secund, pe Mesagerul Roşu. Caldris i-ar fi 
spus vreo două în privinţa asta, fără îndoială, dacă ar fi trăit 
destul încât să remarce. 

Căpitanul Drakasha părea să nu accepte nici un compromis, 
când venea vorba de starea în care se afla nava. Tot ce era 
verificat sau inspectat într-o tură era verificat din nou în tura 
următoare, şi tot aşa, zi de zi. Ce era legat era după aceea legat 
încă o dată, ce putea fi reparat era reparat din nou. Pompa şi 
mecanismul cabestanului erau unse zilnic cu grăsime răzuită de 
pe oalele de gătit; catargele erau „unse” şi ele, de sus până jos, 
cu aceeaşi mâzgă maronie, ca să fie protejate de intemperii. 
Marinarii  patrulau în permanenţă, în grupuri vigilente, 
inspectând îmbinările scândurilor sau pânzele înfăşurate în jurul 
vergilor, în locurile în care funiile se frecau una de alta. 

Marinarii de pe Orhideea erau împărţiţi în două schimburi, 
Roşii şi Albaştrii. Aceştia lucrau în ture de câte şase ore, cu unul 
dintre schimburi îngrijindu-se de corabie pe când celălalt se 
odihnea. Schimbul Roşu, de exemplu, trebuia să lucreze de la 
amiază până la şase seara şi apoi de la miezul nopţii până la 
şase dimineaţa. Membrii echipajului care nu erau de serviciu 
puteau să facă tot ce doreau, dacă nu cumva erau chemaţi pe 
punte pentru vreo acţiune solicitantă sau primejdioasă. 

Schimbul de corvoadă nu făcea parte din aceste calcule; cei 
din fostul echipaj de pe Mesagerul Roşu erau munciţi din zori şi 
până-n seară şi îşi luau masa după ce terminau lucrul, nu la 
amiază, precum echipajul regulat. 

In ciuda bombănelilor lor, Jean îşi dădu seama că toţi cei de 
pe Orhideea nu-i găseau pe noii lor camarazi tocmai nesuferiţi. 
De fapt, bănuia că foştii marinari de pe Mesager preluaseră cele 


mai multe dintre sarcinile neplăcute, lăsându-le astfel celorlalți 
mai mult timp liber ca să doarmă, să-şi vadă de lucrurile 
personale, să joace sau să facă sex fără nici o urmă de ruşine 
prin hamace sau pe sub pături. Lipsa intimităţii de la bordul 
corabiei îl uluia încă peste măsură pe Jean; nu era nici prea 
pudic, nici virgin, însă ideea lui de /oc potrivit implicase 
întotdeauna pereţi de piatră şi o uşă bine ferecată. 

O încuietoare nu ar fi făcut mare diferenţă pe un asemenea 
vas, unde aproape orice zgomot putea fi auzit. Erau doi bărbaţi 
din straja Albastră, care puteau fi auziţi de la bordul fals dacă o 
făceau în cuşeta din faţă, şi o femeie din straja Roşie care striga 
toate cele în vadrană, de obicei tocmai când Jean încerca să 
adoarmă pe puntea de deasupra ei. El şi Locke discutaseră un 
pic gramatica ei şi ajunseseră la concluzia că, de fapt, nu vorbea 
vadrană. Uneori, reprezentațiile ei erau urmate de aplauze. 

Lăsând asta la o parte, echipajul părea să se mândrească cu 
disciplina. Jean nu văzu nici o bătaie, aproape nici o ceartă mai 
serioasă şi nici o beţie deplasată. Se bea bere şi vin la fiecare 
masă, în cantităţi rezonabile, şi, urmând o schemă complicată 
pe care Jean nu o descifrase încă, fiecărui membru al echipajului 
i se îngăduia, cam o dată pe săptămână, să ia parte la aşa-zisul 
Schimb Vesel, o strajă în altă strajă. Schimbul Vesel se instala 
pe puntea principală şi primea un pic de libertate de mişcare la 
puntea superioară centru (mai ales pentru vomitat). Puteau să 
bea cât credeau de cuviinţă şi erau scutiţi chiar şi de 
convocările de urgenţă, până îşi reveneau. 

— Nu-i... chiar ce mă aşteptam să fie, recunoscu Jean într-o 
dimineaţă, când Ezri stătea la parapetul babordului, prefăcându- 
se că nu-l bagă în seamă, în timp ce el dădea un nou strat de 
vopsea cenuşie pe fundul celei mai mici bărci a corabiei. 

Mai făcea asta din când în când. Oare era doar în mintea lui? 
să fi fost versurile din Lucarno? Evitase să mai recite şi altceva 
în prezenţa ei, chiar când se ivise prilejul. Mai bine să rămână 
un mister decât să transforme într-un refren ieftin ceea ce îi 
captase atenţia. 

„Pe cei Treisprezece zei, se gândi el, tresărind, oare mă 
pregătesc să mă dau la ea? Oare este...” 

— Poftim? făcu ea. 


Jean zâmbi. Cumva, bănuise că nu o să o deranjeze faptul că-i 
vorbise neîntrebat. 

— Corabia voastră. Nu-i chiar cum mă aşteptasem. Din ce-am 
citit. 

— Din ce-ai citit? Izbucni în râs, îşi încrucişă braţele la piept şi 
îl privi aproape cu viclenie. Ce-ai citit? 

— Să mă gândesc. Îşi înmuie pensula în zeama alchimică 
cenuşie şi încercă să pară ocupat. Șapte Ani între Vijelie şi 
Gârbaci. 

— Benedictus Montcalm, spuse ea. Am citit-o pe-asta. 
Rahaturi, în mare parte. Cred că le-a dat de băut marinarilor 
adevăraţi pentru poveştile alea, până a strâns destule. 

— Ce zici de /storia Adevărată şi Exactă a Nestăvilitei Flamuri 
Roşii? 

— Suzette vela Ducasi! O ştiu! 

— O ştii? 

— Din auzite. Nebuna aia bătrână a ajuns în Portul 
Risipitorului. Face pe scriba pentru gologani şi bea tot ce 
câştigă. Abia dacă mai vorbeşte therină ca lumea. Pur şi simplu 
bântuie şanţurile şi îşi blestemă foştii editori. 

— Acestea sunt toate cărţile de care îmi aduc aminte, zise 
Jean. Nu mă prea pasionează istoriile, mă tem. Dar tu cum de-ai 
ajuns să citeşti tot ce-ai citit? 

— Aaa, făcu ea, dându-şi părul pe spate cu o mişcare a 
gâtului. 

„Nu era sfrijită, se gândi Jean... nu avea colţuri, era toată 
numai curbe sănătoase şi muşchi.” Trebuia să fii bine făcut ca 
să-l dobori pe Jean, chiar şi prin surprindere. 

— Aici, pe mare, trecutul este moneda de schimb, Jerome. 
Uneori, este singura monedă pe care o avem la dispoziţie. 

— Misterioasă. 

— Cu capul pe umeri. 

— Tu ştii deja câte ceva despre mine. 

— Ce-i drept e drept, dar tot nu schimbă faptul că eu sunt un 
ofiţer pe corabia asta, iar tu eşti un necunoscut periculos. 

— Sună promiţător. _ 

— Aşa mă gândeam şi eu. li zâmbi. Mai la obiect, eu sunt un 
ofiţer pe corabia asta, iar tu faci parte din schimbul de 


corvoadă. Nici măcar nu eşti aici de-adevăratelea încă. Îl încadră 
cu mâinile şi îşi miji ochii. Eşti doar o chestie înceţoşată la 
orizont. 

— Ei bine, făcu el şi, dându-şi seama că asta îl făcuse să pară 
ca un găgăuţă, repetă... ei bine... 

— Dar erai curios. 

— Eram? 

— În privinţa corabiei. 

— A! Da, eram. Mă întrebam... acum că am văzut un pic din 
ea... 

— Unde-s cântatul şi dansatul pe braţele vergilor, unde-s 
butoaiele de bere de la proră şi pupă, unde-s băutul şi vomatul 
din zori şi până-n seară? 

— Ceva de genul acesta. Nu-i chiar marină aici, totuşi. 

— Drakasha a fost în marină. În Syrune. Nu vorbeşte prea 
mult despre asta, dar nici nu mai încearcă să-şi ascundă 
accentul. Cândva, a încercat. 

Syrune, se gândi Jean, imperiul arhipelag aflat şi mai la est 
decât Jerem şi Jeresh; un neam mândru de oameni măslinii, care 
îşi luau corăbiile foarte în serios. Dacă Drakasha venea de-acolo, 
asta însemna că avea în spate o tradiţie de ofiţeri de marină 
despre care unii spuneau că ar fi fost la fel de veche ca şi Tronul 
Therin. 

— Syrune, zise el. Asta explică unele lucruri. Însă nu spuneai 
că trecutul e o monedă de schimb aici? 

— Ţi-ar fi zis chiar ea asta, gratis, răspunse Ezri. Crede-mă, 
dacă istoria este o monedă, ea stă pe o afurisită de avere. 

— Deci ea, âă, a modelat corabia după vechile-i obiceiuri? 

— Aş zice mai degrabă că ne-am lăsat noi modelaţi. Ezri îi 
făcu semn să nu se oprească din vopsit, iar el se întoarse la 
lucru. Căpitanii de pe Marea de Bronz sunt deosebiți. Au un 
anumit statut, atât pe mare, cât şi pe uscat. Au un consiliu în 
Portul Risipitorului. Însă fiecare corabie... piraţii îşi fac singuri 
regulile. Unii căpitani sunt aleşi. Alţii iau comanda numai când e 
rost de luptă. Insă Drakasha... conduce deoarece noi ştim că ea 
este cea mai bună şansă a noastră, în orice privinţă. În Syrune 
nu-i de glumă cu asta. 

— Deci faceţi de strajă ca în marină, beţi ca nişte soţi 


temători şi vă purtaţi frumos? 

— Nu eşti de acord? 

— Zeii să mă ferească, sunt complet de acord! Doar că-i mai 
bine organizat decât îmi închipuisem. 

— Nu ai mai spune că-i ca în marină dacă ai ajunge vreodată 
pe o navă de război adevărată. Cei mai mulţi dintre membrii 
echipajului au slujit şi-acolo şi, prin comparaţie, ăsta-i un paradis 
al trândăvelii. Nu renunţăm la obiceiurile noastre, pentru că, 
mare parte din noi, am mai fost şi la bordul altor corăbii de 
pirați. Am văzut găuri de apă ce se măreau încet-încet, de la o zi 
la alta. Am văzut cum ruginesc mecanismele. Am văzut 
greementul uzându-se. La ce bun să trândăveşti tot timpul, dacă 
se scufundă corabia sub tine în timp ce dormi? 

— Deci sunteţi prudenti. 

— Da. Uite care-i treaba: marea fie te face prudent, fie te 
omoară. Ofițerii lui Drakasha depun un jurământ. Jurăm ca, dacă 
se va întâmpla ca acest vas să se scufunde, măcar să fie în 
urma unei bătălii sau din voia zeilor, nu din cauza lenei, lipsei de 
pânză sau de cabluri. E un jurământ sfânt. Se dezmorţi. Şi nici 
din cauza lipsei de vopsea. Mai dă un strat şi dă-i zor. 

Ofiţeri. Jean îi trecu în revistă pe ofiţerii de pe Orhideea în 
timp ce muncea, ca să-şi mai ia gândul de la Ezri. Era Drakasha, 
evident. Ea nu făcea de strajă, dar apărea când şi cum socotea 
de cuviinţă. Părea să fie pe punte cel puţin jumătate din zi şi se 
materializa ca prin minune când se petrecea ceva interesant. 
După ea, Ezri... la naiba, nici un gând despre Ezri! Nu acum, cel 
puţin. 

Mumchance, navigatorul-şef, şi micuțul său grup de timonieri. 
Drakasha îi mai lăsa şi pe membrii obişnuiţi ai echipajului să ţină 
timona, când era vreme frumoasă, dar, dacă era nevoie de ceva 
iscusinţă, se apela numai la Mum şi la trupa lui. Cam de acelaşi 
rang cu Mum erau intendentul - trimis momentan pe Mesagerul 
Roşu - şi doftorul, Treganne, care probabil că nu ar fi admis 
niciodată că ar fi de aceeaşi teapă cu cineva care nu-şi avea 
numele trecut pe vreun templu. Drakasha avea cabina cea 
mare, fireşte, iar cei patru ofiţeri principali primiseră micuţele 
odăi de la scara tambuchiului, nişte încăperi cu pereţi de pânză, 
ca fosta lui cabină. 


Mai erau un tâmplar, un făuritor de pânze, un bucătar şi un 
nostrom. Singurul privilegiu pe care ţi-l acorda statutul de 
subofițer părea a fi dreptul de a face pe şeful cu alţi membri ai 
echipajului, din când în când. Mai erau şi vreo doi... 
sublocotenenţi, presupuse Jean. Ezri le spunea şefi de schimb, 
iar ei îi ţineau locul, când ea nu era prin preajmă. Utgar se 
ocupa de Schimbul Roşu şi o femeie pe nume Nasreen se ocupa 
de cel Albastru, însă Jean nu apucase să o întâlnească, deoarece 
ea luase în primire echipajul care se afla acum pe Mesager. 

Se părea că toată această muncă de jos, această alergătură 
încoace şi-ncolo îi oferea lui Jean (şi celorlalţi membri ai 
schimbului de corvoadă) atât prilejul de a învăţa ierarhia 
corabiei, cât şi organizarea ei. Bănuia că nu era o simplă 
întâmplare. 

Vremea fusese stabilă, de la capturarea lor. Brize uşoare din 
nord-est, nori capricioşi precum favorurile unei dansatoare din 
tavernă, nesfârşite valuri joase, care făceau marea să sclipească 
precum un safir cu un milion de feţe. Soarele dogorea în timpul 
zilei, iar faptul că erau închişi la grămadă îi sufoca peste noapte, 
însă Jean se obişnuise deja cu aceste condiţii. Tenul i se 
întunecase, precum cel al lui Paolo şi al Cosettei. Şi Locke părea 
să se descurce binişor: bronzat, bărbos şi, pentru prima oară în 
viaţă, de-a dreptul vânjos, şi nu doar zvelt. Statura şi o laudă 
nesăbuită cu privire la agilitatea sa îi atrăseseră o repartizare la 
ungerea catargelor, trinchetul şi arborele mare, în fiecare 
dimineaţă. 

Incă primeau târziu mâncarea care, deşi nu era tocmai 
apetisantă, măcar era mai mult decât suficientă. Primeau şi o 
raţie întreagă de tărie, acum. Oricât de puţin i-ar fi plăcut să 
recunoască, întorsătura pe care o luaseră lucrurile nu era chiar 
atât de rea. Putea să muncească şi să doarmă liniştit, ştiind că 
oamenii care se ocupau de corabie chiar aveau habar de ce 
făceau; el şi Locke nu mai erau nevoiţi să conducă totul 
improvizând şi rugându-se să le iasă. Dacă nu ar fi fost afurisitul 
de jurnal de bord, care consemna neîncetat scurgerea zilelor, cu 
efectul antidotului care slăbea tot mai mult, ar fi fost chiar un 
timp plăcut. O perioadă plăcută, în care timpul n-ar mai fi contat 
şi singura preocupare ar fi fost să-şi dea cu presupusul asupra 


locotenentului Delmastro. 
Insă nici el şi nici Locke nu se puteau opri din număratul 
zilelor. 


2 


Pe 18 Festal, Mazucca Chelul cedă nervos. 

Nu lăsase să se întrevadă nimic; deşi fusese ursuz noaptea, 
sub castel, era doar unul dintre oamenii istoviţi şi irascibili şi nu 
mai ameninţase pe nimeni, nici din echipaj, nici din schimbul de 
corvoadă. 

Era pe la asfinţit, după vreo două-trei ore din Schimbul 
Albastru, şi felinarele începuseră să se înalțe pe corabie. Jean 
stătea lângă Locke, în apropierea coteţelor de găini, descâlcind 
o frânghie veche în itele care o compuneau. Locke le toca pe 
acestea într-o grămadă de fibre maronii şi aspre. După ce era 
gudronată, substanţa respectivă devenea calafat şi era folosită 
la orice, de la călăfătuit îmbinările până la umplut perne. Era o 
treabă nespus de plictisitoare, dar soarele era aproape de 
asfinţit şi ziua de lucru avea să se termine în curând. 

Se auzi un zăngănit undeva, lângă castel, urmat de înjurături 
şi râsete. Mazucca Chelul se ivi, cu paşi apăsaţi, ducând un mop 
şi o găleată, urmat de un membru al echipajului, pe care Jean nu 
îl recunoscu. Acesta îi spuse ceva ce Jean nu auzi şi atunci se 
întâmplă totul: Mazucca se răsuci şi îi azvârli găleata grea drept 
în faţă. Omul căzu pe spate, năucit. 

— Lua-te-ar naiba, strigă Mazucca, chiar crezi că sunt un 
copil? 

Omul întinse mâna după arma de la cingătoare... o ghioagă 
scurtă, din ce văzu Jean. Însă Mazucca se înfierbântase, iar 
membrul echipajului încă nu-şi revenise după lovitură. Într-o 
clipă, Mazucca îl izbi în piept şi smulse el ghioaga. O ridică 
deasupra capului, dar nu apucă să facă mai mult de-atât. Vreo 
trei-patru membri ai echipajului îl loviră deodată, trântindu-l pe 
punte şi luându-i ghioaga din mâini. 

Paşi grei tropăiră rapid dinspre dunetă către puntea 
superioară centru. Căpitanul Drakasha venise fără să fie 
chemată. 


Când trecu în goană pe lângă ei, Jean... care uitase deja de 
frânghie... îşi simţi stomacul făcându-se ghem. O avea. O purta 
ca pe o mantie. Aceeaşi aură pe care o văzuse cândva la Capa 
Barsavi, ceva care dormea înăuntru până când era scos la 
iveală, la mânie sau la nevoie, extrem de brusc şi de teribil. 

Membrii echipajului lui Drakasha îl ridicară şi-l ţinură de braţe 
pe Mazucca. Omul care fusese lovit de găleată îşi recuperase 
ghioaga şi îşi masa capul. Zamira se opri şi arătă spre el. 

— Ce-ai de spus, Tomas? 

— Eu... eu... iartă-mă, căpitane. Mă distram şi eu puţin. 

— M-a bătut la cap toată după-amiaza, rosti Mazucca, supus, 
dar în nici un caz calm. N-a muncit nici un pic. Doar se ţinea 
după mine, îmi dărâma găleata, îmi lua sculele, îmi dădea 
lucrurile peste cap şi mă punea să le fac din nou. 

— Este adevărat, Tomas? 

— Eu doar... mă distram, căpitane. Tachinam schimbul de 
corvoadă. Nu am vrut să fac rău. O să mă opresc. 

Drakasha se mişcă atât de iute, încât Tomas nici nu apucă să 
tresară, că se trezi iarăşi trântit pe spate pe punte, cu nasul 
spart. Jean remarcă mişcarea elegantă a braţului ei şi folosirea 
precisă a palmei... primise şi el o asemenea lovitură, de cel 
puţin două ori în viaţă. Îl compătimea pe Tomas, chiar aşa 
dobitoc cum era. 

— Aaah, exclamă Tomas, împrăştiind sânge. 

— Cei din schimbul de corvoadă sunt ca nişte scule, zise 
Drakasha. Mă aştept să fie păstraţi în condiţii bune. Păstraţi. 
Dacă vreţi să vă distraţi, aveţi grijă să o faceţi respectând 
regulile. Îţi confisc atât partea din prada de pe Mesageru/ Roşu, 
cât şi partea din vânzare. Îi făcu semn unei femei aflate în 
spatele lui. Voi doi. Duceţi-l la pupa şi găsiţi-o pe Treganne. 

În timp ce Tomas era târât spre dunetă, pentru o vizită 
neanunţată la doftorul navei, Drakasha se întoarse către 
Mazucca. 

— Mi-ai auzit regulile, încă din prima noapte în care ai ajuns 
pe corabia asta. 

— Ştiu. Îmi pare rău, căpitane Drakasha, doar că el... 

— Deci m-ai auzit. Ai auzit ce am spus şi ai înţeles. 

— Am auzit, m-am înfuriat, am... 


— Pedeapsa cu moartea, dacă puneţi mâna pe vreo armă. Am 
fost cât se poate de limpede şi, cu toate astea, tu nu te-ai 
supus. 

— Uitaţi... 

— Nu-mi mai eşti de folos, zise ea, iar braţul ei drept se 
încleştă în jurul gâtului lui Mazucca. Membrii echipajului îi 
dădură drumul şi el se agăţă de antebraţul lui Drakasha, fără 
succes. Ea începu să-l târască spre copastia tribord. Aici, în larg, 
dacă îţi pierzi cumpătul, dacă faci o singură greşeală 
prostească, poţi trage după tine toată corabia. Dacă nu-ţi poţi 
păstra cumpătul, deşi ştii ce se poate întâmpla, pentru mine nu 
eşti decât lest. 

Zbătându-se şi sufocându-se, Mazucca încercă să opună 
rezistenţă, însă Drakasha continuă să-l tragă spre bordul punţii 
descoperite. La vreo doi yarzi de copastie, ea strânse din dinţi, 
îşi trase braţul drept în spate şi îl azvârli pe Mazucca înainte, 
punându-şi toată forţa şoldului şi-a umărului în brânci. Acesta se 
trezi atârnând în gol, încercă să-şi recapete echilibrul şi căzu pe 
spate. O secundă mai târziu, se auzi un pleoscăit. 

— Corabia asta are destul lest. 

Atât echipajul, cât şi schimbul de corvoadă fugiră spre 
copastia tribord. După ce-i aruncă o privire rapidă lui Locke, Jean 
li se alătură. Drakasha rămase unde era, cu braţele în lături, cu 
mânia evaporată. Şi în privinţa asta semăna cu Barsavi. Jean se 
întreba dacă ea avea să-şi petreacă restul nopţii posomorâtă şi 
clocind gânduri negre sau poate bând. 

Corabia menţinuse o viteză constantă de patru-cinci noduri, 
iar Mazucca nu părea să fie un înotător prea bun. Rămăsese 
deja la vreo cinci-şase yarzi într-o parte a corabiei şi la vreo 
cincisprezece-douăzeci de yarzi în spatele dunetei. Braţele şi 
capul îi săltară deasupra întunericului valurilor, iar el strigă după 
ajutor. 

Amurgul. Jean se cutremură. Era vremea cinei în larg. Lumina 
puternică a soarelui alunga multe făpturi în adâncuri, făcând ca 
apa să fie relativ sigură ore întregi. Toate acestea se schimbau 
la asfinţit. 

— İl pescuim, căpitane? 

Un membru al echipajului venise lângă ea şi îi vorbise pe un 


ton atât de jos, încât numai cei din preajmă îl putură auzi. 
— Nu, rosti Drakasha. Se răsuci şi porni încet spre pupă. Nu 
vă opriţi. O să vină ceva după el în curând. 


3 


Pe 19, la jumătate de oră după-amiază, Drakasha îl strigă pe 
Locke, chemându-l în cabina ei. Locke fugi la pupă cât de 
repede putu, cu imaginea lui Tomas şi a lui Mazucca extrem de 
vie în minte. 

— Ravelle, ce dracu' mai e şi asta? 

Locke se opri ca să înţeleagă situaţia. Drakasha aşezase masa 
în mijlocul cabinei. Paolo şi Cosetta stăteau unul în faţa celuilalt, 
uitându-se la Locke, şi un pachet de cărţi de joc era împrăştiat la 
întâmplare între ei. Un pocal de argint era răsturnat pe centrul 
mesei... un pocal prea mare pentru mânuţele lor. Locke simţi un 
freamăt de nelinişte în măruntaie, însă se apropie totuşi să 
arunce o privire. 

Aşa cum bănuise... nişte tărie cafenie din pocal se vărsase pe 
masă şi udase o carte. Cartea respectivă se dizolvase într-o 
băltoacă de substanţă fină, de un cenușiu cât se poate de şters. 

— Mi-aţi luat cărţile din cufăr, zise el. Cele din pachetul 
înfăşurat în două straturi de pânză. 

— Da. 

— Şi serveaţi o băutură destul de tare la masă. Unul din copii 
a vărsat-o. 

— Coniac de caramel, şi l-am vărsat chiar eu. Scoase un 
pumnal şi împunse substanţa cenuşie cu el. Deşi avea un luciu 
lichid, era dură şi solidă, iar vârful pumnalului ricoşă din ea de 
parcă ar fi fost făcută din granit. Ce naiba mai e şi asta? Parcă 
ar fi... ciment alchimic. 

— Chiar este ciment alchimic. Nu ai remarcat mirosul ciudat 
al cărţilor? 

— De ce naiba aş mirosi nişte cărţi de joc? Se încruntă. Copii, 
nu mai atingeţi cărţile! De fapt, duceţi-vă să staţi pe pat, până 
vine mami să vă spele pe mânuţe. 

— Nu este periculos, interveni Locke. 

— Nu-mi pasă, făcu ea. Paolo, Cosetta, ţineţi-vă mâinile în 


poală şi aşteptaţi-o pe mami. 

— Nu sunt cărţi de joc adevărate, spuse Locke. Sunt plăcuţe 
de răşină alchimică. Subţiri ca foaia de hârtie şi flexibile. 
Imaginea cărţilor de joc este, de fapt, pictată pe deasupra. Nici 
nu-ţi vine să crezi cât de scumpe au fost. 

— Nici nu-mi pasă. La ce naiba îţi trebuie? 

— Păi, nu-i limpede? Înmoi una în tărie şi se dizolvă în câteva 
secunde. Instantaneu, ai la dispoziţie o mică turtă de ciment 
alchimic. Amesteci câte cărţi ai nevoie. Substanţa obţinută se 
usucă într-un minut şi e tare ca oţelul. 

— Tare ca oţelul? Ea se uită repede la pata cenuşie de pe 
masa frumos lăcuită. Şi cum iese? 

— Ăă... păi, nu iese. Nu există dizolvant. Cel puţin nu în afara 
laboratorului unui alchimist. 

— Ce? Fir-ai al naibii, Ravelle... 

— Căpitane, eşti nedreaptă. Nu eu v-am cerut să scoateţi 
cărţile alea şi să vă jucaţi cu ele. Nici nu am fost eu cel care a 
vărsat tărie pe ele. 

— Ai dreptate, rosti Drakasha cu un oftat. Părea istovită, se 
gândi Locke. Cutele vagi de încruntare din jurul gurii ei arătau 
de parcă fuseseră îndelung puse la lucru, nu demult. Strânge-le 
şi aruncă-le peste bord. 

— Căpitane, te rog. Te rog. Locke întinse mâinile către ea. Nu 
numai că sunt scumpe, dar mai sunt şi... aproape imposibil de 
duplicat. Ar lua luni întregi. Lăsaţi-mă să le înfăşor la loc în 
pânză şi să le pun în cufăr. Puteţi să le consideraţi ca făcând 
parte dintre actele mele. 

— La ce îţi trebuie? 

— Fac parte din săculeţul meu de trucuri, zise el. Ce mi-a mai 
rămas din el, de fapt. Un ultim truc, foarte important. Vă jur, nu 
reprezintă nici o ameninţare pentru dumneavoastră şi pentru 
corabie... Trebuie să verşi băutură, pe ele, şi chiar şi atunci sunt 
doar o neplăcere. Uitaţi, dacă mi le păstraţi şi îmi faceţi rost de 
nişte cuțite foarte ascuţite, o să îmi petrec tot timpul ca să răzui 
rahatul ăla de pe masă. O să-l curăţ de pe margini. Chiar dacă 
îmi ia o săptămână. Vă rog! 

De fapt, îi luă doar zece ore, răzuind cu mare băgare de 
seamă, cocoţat pe teugă, de parcă ar fi făcut o operaţie 


complicată. Munci fără pauză, mai întâi la lumina soarelui şi apoi 
la licărirea câtorva felinare, până ce izbuti să îndepărteze 
substanţa drăcesc de dură de pe masă, lăsând în urmă doar o 
umbră pe lac care arăta unde fusese. 

Când se întoarse, într-un sfârşit, în minusculul său spaţiu de 
dormit, ştia bine că mâinile şi antebraţele aveau să-l doară a 
doua zi. 

Dar meritase, fiecare minut de trudă, atâta vreme cât izbutise 
să păstreze acel pachet de cărţi. 


4 


Pe 20, Drakasha renunţă la cursul spre est şi se întoarse către 
nord-vest, cu vântul la tribord. Vremea nu se schimbase; ziua se 
perpeleau şi noaptea asudau, iar corabia naviga printre cârduri 
de duhuri-zburătoare, care aninau deasupra apei ca nişte punți 
de lumină verzuie şi fantomatică. 

Pe 21, când de-abia mijeau zorii pe cerul de la răsărit, li se 
oferi, în sfârşit, ocazia să arate ce pot. 

Locke fu smuls, dintr-un somn mult prea scurt, de un cot 
aplicat în coaste. Se trezi într-o dezordine generală; oamenii din 
schimbul de corvoadă se foiau, se împleticeau şi bombăneau în 
jurul său. 

— Corabie la orizont, îi zise Jean. 

— S-a auzit din vârful catargului, acum un minut, rosti cineva 
de lângă uşă. La două carturi cartier tribord. Asta înseamnă că-s 
mult la est şi un pic la nord faţă de noi, corpul încă sub orizont. 

— Asta-i bine, spuse Jabril, căscând. Străfulgerarea zorilor. 

— Zori? Părea să fie încă întuneric, iar Locke se frecă la ochii 
cârpiţi de somn. Deja au venit zorii? De vreme ce nu trebuie să 
mă mai prefac că ştiu ce fac, ce-i aia străfulgerarea zorilor? 

— Soarele urcă la orizont, pricepi? Lui Jabril părea să-i facă 
plăcere să-i explice lui Locke. La est. Noi încă suntem în umbra 
lui, la vest de ei. Lor le e greu să ne vadă, însă noi îi vedem 
foarte bine, datorită luminii palide din spatele catargelor lor, 
pricepi? 

— Pricep, făcu Locke. Pare a fi o chestie bună. 

— Suntem pe urma ei, rosti Aspel. O să ne facem mişcarea şi 


o să o luăm cu asalt. Corabia asta e plină cu oameni, şi 
Drakasha este o căţea afurisită. 

— Asta-i lupta noastră, zise Streva. Noi atacăm primii. 

— Da, şi o să dovedim de ce suntem în stare, spuse Aspel. Să 
dovedim de ce suntem în stare şi să scăpăm o dată pentru 
totdeauna de rahatul ăsta de schimb de corvoadă. 

— Nu-ţi împodobi încă cocoşelul cu fundiţe de argint, îi tăie 
Jabril elanul. Nu ştim încotro se îndreaptă sau ce viteză poate să 
atingă, sau care este alura ei optimă. S-ar putea să fie o navă de 
război. S-ar putea chiar să facă parte dintr-o escadrilă. 

— Du-te naibii, Jabbi, spuse cineva, fără răutate. Tu nu vrei să 
scapi de schimbul de corvoadă? 

— Hei, când o veni vremea să o abordăm, eu o să mă urc gol 
în barcă şi o să-i atac pe nenorociţi cu splendoarea corpului 
meu. Aşteaptă numai, să vezi dacă e vorba de-o pradă, atâta 
spun. 

Se auzi zarvă şi agitaţie pe punte; se strigară ordine. Oamenii 
de la uşă se străduiau să audă şi să vadă tot. 

— Delmastro trimite oameni pe frânghii, zise unul dintre ei. Se 
pare că o să ne întoarcem câteva puncte spre nord. Vor s-o facă 
rapid, cum s-ar zice. 

— Nimic nu dă mai mult de bănuit decât o schimbare bruscă 
de direcţie, dacă ne văd, explică Jabril. Vrea să fim mai aproape 
de direcţia lor înainte să fim observați, aşa încât să pară totul 
natural. 

Trecură câteva minute; Locke clipi şi se sprijini cu spatele de 
de-acum familiarul perete etanş de compartimentare. Dacă nu 
se trecea imediat la acţiune, ar mai fi avut timp pentru câteva 
clipe de somn în plus. După oftaturile adânci şi foiala din jurul 
său, îşi dădu seama că nu era singurul care gândea astfel. 

Se trezi câteva minute mai târziu... cerul văzut prin gura de 
aerisire era ceva mai puţin cenuşiu... când auzi glasul 
locotenentului Delmastro venind dinspre intrarea sub castelului. 

— ... Unde sunteţi momentan. Păstraţi liniştea şi rămâneţi 
ascunşi. Mai sunt cinci minute până la schimbul de tură, dar 
vom suspenda străjile obişnuite pe durata luptei. Vom trimite 
Roşii jos, pe rând, şi jumătate din straja Albastră va urca să le ia 
locul. Vrem să arătăm ca un bric comercial, nu ca un prădător 


cu echipaj prea mare. 

Locke îşi lungi gâtul ca să se uite peste siluetele întunecate 
din jurul lui. Dincolo de Delmastro, în penumbra de dinainte de 
răsărit, putu să-i vadă pe membrii echipajului de pe puntea 
superioară centru împingând câteva butoaie mari spre copastia 
de la babord. 

— Butoaie de fum pe punte! strigă o femeie. 

— Fără flacără deschisă pe punte! răcni Ezri. Fără fumat. 
Numai lumini alchimice. Spuneţi mai departe! 

Trecură câteva minute şi lumina zorilor creştea încontinuu. Cu 
toate acestea, Locke simţea cum i se închid ochii. Oftă relaxat 
şi... 

— Hei, puntea! răsună un strigăt din vârful trinchetului. Daţi-i 
de veste căpitanului că are trei catarge şi se îndreaptă spre 
vest-nord-vest. Gabiere. 

— Am înţeles: trei catarge, vest-nord-vest, gabiere! urlă Ezri. 
Cum e situată? 

— În mare, la travers tribord, poate un cart spre pupa. 

— Rămâi cu ochii-n patru. Corpul încă sub orizont? 

— Da. 

— În clipa în care-şi saltă fustele peste orizontul ăla, bagi un 
ochi şi ne spui ce are sub ele. Ezri se întoarse la sub castel şi 
izbi puternic în peretele despărțitor de la intrare. Schimbul de 
corvoadă, trezirea. Dezmorţiţi-vă picioarele şi folosiţi frânghiile 
de uşurare, apoi treceţi înapoi aici. Fuguţa. In curând, fie o să 
luptăm, fie o să fugim. E mai bine să aveţi măruntaiele goale. 

Nu era ca şi cum te-ai fi mişcat cu mulţimea, ci, mai degrabă, 
ca şi cum ai fi fost stors dintr-un tub. Locke se trezi împins pe 
punte, se îndoi de la mijloc şi se dezmorţi. Jean îl imită, apoi se 
duse lângă Delmastro. Locke ridică din sprânceană; micuța 
locotenentă părea să-i tolereze prezenţa lui Jean în aceeaşi 
măsură în care i-o desconsidera pe-a lui. Atâta vreme cât unul 
din ei obținea informaţii de la ea, tot era bine. 

— Chiar crezi că o să fie de fugit? o întrebă Jean. 

— Aş prefera să nu fie cazul. Delmastro îşi miji ochii dincolo 
de copastie, însă, chiar şi de unde era Locke, corabia încă nu 
putea fi văzută de pe punte. 

— Ştii, spuse Jean, cred şi eu că nu vezi nimic de-acolo jos. Ar 


trebui să te urci pe umerii mei. 

— O micuță glumă, făcu Delmastro. Vai, ce original! Nu am 
mai auzit aşa ceva niciodată. Ei bine, află că sunt cea mai înaltă 
dintre surorile mele. 

— Surori, zise Jean. Interesant. Un pic din trecutul tău, gratis? 

— Rahat, rosti ea, încruntându-se. Dă-mi pace, Valora! O să 
fie o dimineaţă aglomerată. 

Oamenii se întorceau de la frânghiile de uşurare. Acum, că 
gloata se mai rărise, Locke se căţără pe trepte şi îşi croi drum ca 
să se uşureze. Avusese parte de suficiente experienţe neplăcute 
până acum ca să ştie să-şi facă loc cu coatele până la bordul din 
vânt... cei care rămâneau pe frânghiile de uşurare ale bordului 
de sub vânt puteau păţi tot felul de nenorociri, indiferent de 
cum bătea vântul... pe micuțul braţ de lemn ce străbătea 
bompresul, la vreun yard-doi de forpic. Sub ea atârnau grijele, 
ca un capăt de vergă în miniatură, şi Locke îşi fixă picioarele în 
ele, în timp ce-şi desfăcu pantalonii. Valurile înspumate se 
spărgeau de proră, stropindu-l pe picioare. 

— Pe toţi zeii, cine şi-ar fi închipuit că poate fi o adevărată 
aventură să te pişi? 

— Hei, puntea! se auzi un strigăt de pe trinchet, o clipă mai 
târziu. E o flută, asta e. Rotunjoară şi grăsuţă. Îşi menţine cursul 
de dinainte. 

— Sub ce culori navighează? 

— Nici una, din ce pot vedea, locotenente. 

O flută. Locke recunoscu termenul... un vas comercial cu 
pupa rotunjită şi cu o proră curbată, simplă. Era bună pentru 
transport, dar un bric ca Orhideea putea să ţopăie în voie în 
jurul ei. Nici o expediţie militară sau piraterească nu ar fi folosit 
un asemenea vas. Se pare că, îndată ce o vor ajunge din urmă, 
vor avea parte de lupta dorită. 

— Ha, bombăni el, iar eu sunt aici, prins cu nădragii în vine. 


5 


Soarele se înălţă, topit, în spatele țintei lor, încadrând silueta 
joasă şi neagră într-un semicerc de purpură. Locke stătea în 
genunchi la copastia tribord de la teugă, încercând să rămână 


neobservat. Îşi miji ochii, făcându-şi mâna streaşină deasupra 
lor, ca să şi-i ferească de strălucirea orbitoare. Cerul răsăritean 
era o aureolă înflăcărată de roz şi roşu; marea părea un rubin 
lichid prelins, ca o pată, din soarele care-şi continua drumul pe 
cer. 

O dâră neagră şi murdară de fum, lată de câţiva yarzi, se 
înălţă la bordul de sub vânt al punţii superioare centru de pe 
Orhideea Otrăvitoare, o intruziune de rău-augur în cerul curat al 
dimineţii. Locotenentul Delmastro avea grijă personal de 
butoaiele cu fum. Orhideea îşi croia drum cu velele mari şi 
trincile strânse, folosind doar gabierele; în mod convenabil, asta 
era atât planul logic de navigaţie pentru bătălia asta, cât şi 
prima precauţie pe care şi-ar fi luat-o, în cazul în care corabia 
chiar ar fi luat foc. 

— Haideţi, netoţilor, spuse Jean, care stătea lângă el. Uitaţi-vă 
în stânga, pentru numele lui Perelandro! 

— Poate că nu ne văd, făcu Locke. Sau poate că nu le pasă. 

— Nu au schimbat direcţia, altfel am fi auzit-o de la iscoade, 
zise Jean. Pesemne că sunt cei mai lipsiţi de curiozitate, miopi şi 
bătuţi în cap nemernici care au ridicat vreodată pânzele. 

— Hei, puntea! Iscoada de la trinchet părea surescitată: Du-i 
vorbă căpitanului că se întoarce spre babord! 

— Cât de mult? Delmastro se îndepărtă de butoaiele ei cu 
fum. Se întoarce ca să se îndrepte direct spre noi? 

— Nu, s-a întors doar vreo trei carturi. 

— Vor să arunce o privire mai îndeaproape, rosti Jean, dar nu 
ne sar încă în hamac. 

Se auzi un strigăt de pe dunetă şi, o clipă mai târziu, 
Delmastro suflă de trei ori în fluier. 

— Schimbul de corvoadă! Schimbul de corvoadă pe dunetă! 

Se grăbiră într-acolo, trecând pe lângă membrii echipajului 
care scoteau arcuri bine unse din huse de pânză şi le încordau. 
Aşa cum promisese Delmastro, cam jumătate din straja 
obişnuită era pe punte; cei care se ocupau de pregătirea 
armelor se ghemuiseră sau se ascundeau în spatele catargelor 
şi al coteţelor de găini. Drakasha îi aştepta la parapetul dunetei 
şi începu să le vorbească de îndată ce sosiră: 

— Încă mai au timp şi loc îndeajuns ca să fugă. E o flută şi mă 


îndoiesc că ar putea fugi de noi la nesfârşit, dar ne-ar face să 
gâfâim ca să punem mâna pe ea. Aş zice că ne-ar lua vreo şase- 
şapte ore, dar cine vrea să se plictisească atâta amar de vreme? 
O să ne dăm drept un bric navlosit care a luat foc şi o să vedem 
dacă îi putem ademeni să facă un gest de prietenie. V-am oferit 
o şansă să dovediţi de ce sunteţi în stare, aşa că voi veţi fi dinţii 
capcanei. Voi veţi intra primii în luptă. Bravo vouă, dacă vă 
întoarceţi. Dacă nu vreţi să luptaţi, treceţi sub teugă şi rămâneţi 
la schimbul de corvoadă până când suntem chit. In ceea ce mă 
priveşte, eu m-am trezit cam flămândă în dimineaţa asta. Am de 
gând să pun mâna pe bucăţica aia gustoasă. Care dintre voi 
vrea să lupte pentru un loc pe corabia mea? 

Locke şi Jean îşi zvârliră braţele în aer, împreună cu toţi cei 
din preajmă. Locke privi iute în jur şi văzu că nimeni nu părea 
să-şi refuze şansa. 

— Bun, zise Drakasha. Avem trei bărci, în care încap vreo 
treizeci de oameni. O să le luaţi voi. Sarcina voastră va fi să 
păreţi nevinovaţi, la început; rămâneţi aproape de Orhidee. 
Când se dă semnalul, ţâşniţi şi atacați dinspre sud. 

— Căpitane, interveni Jabril, ce se întâmplă dacă nu le putem 
veni noi de hac? 

— Dacă raportul numeric sau alte împrejurări vă sunt 
potrivnice, apăraţi orice bucăţică de punte puteţi. Eu voi aduce 
Orhideea lângă ea şi o voi prinde cu cangea. Nimic din ce-i pe 
corabia aia nu poate ţine piept la o sută de oameni odihniti. 

„De parcă asta i-ar încălzi pe ăia dintre noi care vor fi morți 
sau muribunzi”, se gândi Locke. Abia acum realizase ce urmau 
să facă şi simţi un fior de nelinişte în stomac. 

— Căpitane! Unul dintre marinarii de veghe le făcea semn de 
pe gabia mare. A înălţat flamura talishană! 

— Ar putea să mintă, bombăni Jabril. E o cacealma rezonabilă. 
Dacă tot e să arborezi un steag fals, Talisham are o flotă 
bunicică. Şi nimeni nu este în război cu ei, pe moment. 

— Nu-i prea deşteaptă mişcarea, totuşi, replică Jean. Dacă ar 
avea escortă prin apropiere, de ce nu l-au arborat de la bun 
început? Numai cineva care are motive să se teamă şi-ar 
ascunde flamura. 

— Da. Ei şi piraţii. 


Jabril rânji. 

Căpitanul Drakasha strigă prin mulţime: 

— Del! Pune să se ducă unul dintre butoaiele tale cu fum la 
copastia tribord. Chiar în faţa scărilor dunetei. 

— Vrei să se facă fum la parapetul din vânt, căpitane? 

— O afumătură bună, chiar deasupra dunetei, răspunse 
Drakasha. Dacă vor să discute cu noi prin semnale cu steaguri, 
avem nevoie de o scuză - facem pe momâile?. 

Lunganul navigator-şef, care ţinea timona la câţiva paşi în 
spatele Drakashei, îşi drese glasul zgomotos. Ea zâmbi, apoi 
păru să aibă o idee. Intorcându-se spre un marinar din stânga ei, 
îi spuse: 

— Adu trei fanioane de semnalizare din cufărul cu steaguri şi 
ridică-le la proră. Galben peste galben peste galben. 

— Toate sufletele în pericol, înţelese Jean. Asta-i un semn de 
„nu te mai codi şi vino-ncoa'”. 

— Credeam că e un simplu semnal pentru situaţii dificile, zise 
Locke. 

— Ar fi trebuit să citeşti cartea cu mai multă atenţie. Trei 
steaguri galbene înseamnă că suntem prinşi atât de tare la 
ananghie, încât suntem gata să le dăm de bunăvoie drepturi de 
salvare asupra a orice este pe vas, cu excepţia lucrurilor pe care 
le avem asupra noastră. Tot ce salvează e al lor. 

Delmastro şi echipajul ei pregătiseră un butoi cu fum la 
copastia tribord şi îi dăduseră foc cu o feştilă alchimică. Fuioare 
cenuşii de fum începură să se înalțe deasupra dunetei, alungând 
norul mai întunecat înălţat dinspre bordul de sub vânt. Lângă 
parapet, doi marinari ridicau trei flamuri galbene, ce fluturau în 
vânt. 

— Mai vreau iscoade sus şi la copastii, ca să-i dăm o mână de 
ajutor lui Mumchance, strigă Drakasha. Arcaşii sus, unul câte 
unul. Cei din vârful catargelor, ţineţi-vă armele jos; rămâneţi 
ascunşi, dacă puteţi, şi faceţi pe mieluşeii până dau eu 
semnalul. 

— Căpitane! Iscoadele de pe arborele mare strigau din nou. S- 
a întors ca să ne taie calea şi a prins viteză! 


? Joc de cuvinte: Mum (ofiţerul secund) / „keep mum”... a face pe momâia, a 
nu sufla o vorbă, a-şi ţine gura, a tăcea mâlc/chitic/ca un peşte (n. tr.) 


— lată ce buni la inimă sunt oamenii după ce văd semnalul 
acela, făcu Drakasha. Utgar! Un vadran tinerel, cu pielea capului 
său ras înroşită deasupra unei bărbi negre şi împletite, se ivi 
lângă locotenentul Delmastro. Ascunde-i pe Paolo şi pe Cosetta 
pe puntea interioară falsă. Suntem pe cale să ne luăm la ceartă 
cu cineva. 

— Am înţeles, zise el, grăbindu-se pe scările dunetei. 

— In ceea ce vă priveşte, spuse Drakasha, întorcându-şi din 
nou atenţia asupra schimbului de corvoadă, găsiţi securi şi săbii 
lângă trinchet. Alegeţi-vă ce vreţi şi aşteptaţi momentul în care 
veţi ajuta la coborârea bărcilor în apă. 

— Căpitane Drakasha! 

— Ce vrei, Ravelle? 

Locke îşi drese glasul şi înălţă în gând o rugăciune către Cel 
de-al Treisprezecelea Făr' de Nume, sperând că ştie ce face. 
Acum era momentul pentru un gest impresionant; dacă nu făcea 
nimic ca să mai recapete un pic din prestigiul lui Ravelle, avea 
să ajungă un simplu membru de echipaj, ocolit pentru eşecul 
său din trecut. Trebuia să le câştige respectul, dacă mai spera 
să-şi ducă la bun sfârşit măcar o parte din misiune. lar asta 
presupunea un act impresionant de nesăbuinţă. 

— E vina mea că oamenii ăştia erau cât pe ce să moară la 
bordul Mesagerului. Au fost în echipajul meu şi ar fi trebuit să le 
port de grijă mai bine. Vreau să am prilejul de a face asta acum. 
Vreau... cel mai din faţă loc din prima barcă. 

— Chiar crezi că o să te las să comanzi atacul? 

— Nu să-l comand, replică Locke. Doar să fiu eu primul care 
urcă pe corabie. Orice ne-ar ataca acolo să mă atace pe mine 
primul. Poate că izbutesc să-l salvez pe cel care vine după mine. 

— Puneţi-mă şi pe mine la socoteală, rosti Jean, aşezând o 
mână pe umărul lui Locke, într-un gest protector. Eu merg 
oriunde merge şi el. 

„Zeii să te aibă-n pază, Jean”, se gândi Locke. 

— Dacă ţii neapărat să primeşti în plin o săgeată de arbaletă, 
eu n-o să te opresc, spuse Drakasha. Părea totuşi destul de 
surprinsă şi îşi înclină capul aproape imperceptibil spre Locke, 
aprobator, în timp ce mulţimea începea să se împrăştie şi să se 
îndrepte către arme. 


— Căpitane! Locotenentul Delmastro făcu un pas în faţă, cu 
mâinile şi antebraţele pline de funingine de la butoaiele cu fum. 
Se uită spre Locke şi Jean când vorbi: Cine anume o să conducă 
bărcile care blochează retragerea? 

— Cine vrea, Del. O să trimit câte unul de-al nostru cu fiecare 
barcă, pentru a-i ţine în frâu; ce face schimbul de corvoadă după 
ce ajung sus, asta-i deja treaba lor. 

— Vreau eu bărcile. 

Drakasha o ţintui cu privirea câteva secunde, fără să zică 
nimic. Era învăluită în fum cenuşiu, de la brâu în jos. 

— N-am avut nimic de făcut când am pus mâna pe Mesager, 
căpitane, se grăbi Delmastro să adauge. De fapt, nu m-am mai 
distrat cu o pradă de săptămâni bune. 

Drakasha îi aruncă o privire scurtă lui Jean şi se încruntă. 

— Îmi ceri o favoare. 

— Da. Însă o favoare cu folos. 

Drakasha oftă. 

— Bine, Del, poţi conduce bărcile. Dar ţine minte, tot Ravelle 
urcă primul. 

În traducere: „Dacă tot e să încaseze o săgeată în locul 
altcuiva, ai grijă să fii tu aia”, se gândi Locke. 

— Nu o să-ţi pară rău, căpitane. Schimbul de corvoadă! 
Înarmaţi-vă şi aşteptaţi-mă la puntea superioară centru! 

Delmastro ţâşni pe scările dunetei, pe lângă Utgar, care 
mergea cu copiii Drakashei agăţaţi strâns de câte-o mână. 

— Eşti un tip îndrăzneţ şi prost, Ravelle, făcu Jabril. Aproape 
că îmi placi din nou. 

— ... Măcar poate să lupte, asta-i clar, îl auzi Locke spunând 
pe unul dintre oameni. Ar fi trebuit să vedeţi cum l-a rezolvat pe 
străjerul ăla, în noaptea în care am luat Mesagerul. Poc! L-a 
îndoit de mijloc dintr-un singur pumn. O să ne arate câteva 
chestii şi în dimineaţa asta. Numai staţi să vedeţi. 

Locke fu deodată foarte bucuros că apucase să se pişe mai 
devreme. 

La puntea superioară centru, o femeie mai în vârstă stătea de 
strajă la nişte butoiaşe pline cu securile şi spadele făgăduite. 
Jean alese o pereche de securi, le cântări şi se încruntă când îl 
văzu pe Locke codindu-se în fata butoaielor. 


— Măcar ai idee ce faci? şopti el. 

— Nici o idee, răspunse Locke. 

— la o spadă şi încearcă să pari degajat. 

Locke luă o spadă şi se uită la ea cu o privire extrem de 
satisfăcută. 

— Toţi cei care aveţi cingătoare, înşfăcaţi încă o armă şi 
băgaţi-o acolo! strigă Jean. Nu ştii niciodată când voi sau 
altcineva ar putea avea nevoie de ea. 

Vreo şase oameni îi urmară sfatul, iar el se aplecă spre Locke 
şi îi şopti: 

— Stai lângă mine. Doar... ţine pasul cu mine şi fii pregătit. 
Poate că nu au arcuri. 

Locotenentul Delmastro se întoarse în mijlocul lor, purtând 
atât vesta din piele neagră şi apărătorile, cât şi cingătoarea 
ticsită cu cuțite. Locke observă că mânerele curbate ale săbiilor 
sale erau ţintate cu cioburi de Sticlă-străveche. 

— Valora, treci încoace! li aruncă un guler de protecţie lui 
Jean şi îşi dădu într-o parte părul strâns în coadă, lăsându-şi 
gâtul complet gol. Ajută şi tu o domnişoară. 

Jean îi aşeză gulerul la gât şi i-l prinse la ceafă. Ea trase de el 
o dată, dădu aprobator din cap şi îşi ridică braţele. 

— Ascultaţi-mă! Până nu facem o mişcare neprietenoasă, voi 
sunteţi doar nişte pasageri bogaţi şi nătărăi de uscat, trimişi 
înainte cu bărcile, ca să vă salvaţi pielea. 

Doi membri ai echipajului treceau printre cei din schimbul de 
corvoadă, împărțindu-le pălării elegante, jachete din brocart şi 
alte zorzoane. Delmastro luă o umbreluţă de mătase şi i-o puse 
în braţe lui Locke. 

— Poftim, Ravelle. S-ar putea să te apere, cât de cât. 

Locke scutură umbrela deasupra capului, cu agresivitate 
exagerată, culegând câteva râsete nervoase pentru asta. 

— Aşa cum v-a zis şi căpitanul, în fiecare barcă o să fie şi câte 
un membru al echipajului, ca să ne asigurăm că se întorc măcar 
bărcile, dacă voi nu aveţi norocul ăsta, zise Delmastro. O să-i iau 
pe Ravelle şi pe Valora cu mine, în bărcuţa de pe Mesager pe 
care ne-aţi donat-o. Plus voi doi. Arătă spre Streva şi Jabril. Orice 
s-ar întâmpla, noi o să urcăm primii. 

Oscarl, nostromul, îşi făcu apariţia împreună cu câteva 


ajutoare, cărând frânghii şi mufle ca să înceapă să instaleze 
mecanismul de ridicare. 

— Incă un lucru, spuse Delmastro. Dacă vă cer îndurare, 
cruţaţi-i. Dacă îşi aruncă armele, nu le faceţi nimic. Dacă nu se 
opresc din luptă, măcelăriţi-i pe loc. Şi dacă începe să vi se facă 
milă de ei, aduceţi-vă aminte ce semnal a trebuit să afişăm 
pentru ca ei să sară în ajutorul unei corăbii în flăcări. 


6 


Privită din apă, iluzia flăcărilor i se păru lui Locke de-a dreptul 
desăvârşită. Toate butoaiele cu fum erau aprinse acum; corabia 
lăsa în urmă o dâră neagră-cenuşie, care învăluise aproape 
toată duneta. Silueta Zamirei apărea din când în când, ocheanul 
scânteindu-i în soare, înainte să dispară iarăşi în întuneric. 
Câţiva membri ai echipajului aduseseră mici pompe şi furtune 
de pânză la mijlocul navei (lângă copastie, unde puteau fi zăriţi 
mai bine) şi trimiteau şuvoaie de apă în norul de fum, nefăcând 
de fapt decât să spele puntea. 

Locke stătea la prora bărcuţei, oarecum ridicol cu umbreluţa 
în mână şi cu o jachetă cu fireturi de argint fluturându-i pe 
umeri, ca o mantie. Jean şi Jabril stăteau pe banca de vâslit din 
faţă, Streva şi locotenentul Delmastro pe cea din spate, iar 
Vittore (un membru foarte mărunţel al echipajului, doar puţin 
mai mare decât un băietan) se ghemuia la pupa, ca să le ia 
locul, după ce aveau să urce la bordul flutei. 

Corabia, având acum perfect vizibile curioasele curbe ale 
carenei, era puţin într-o parte faţă de ei, la nord. Locke estima 
că avea să-şi încrucişeze drumul cu Orhideea Otrăvitoare cam în 
zece minute. 

— Hai să începem să vâslim spre ea, zise Delmastro. Probabil 
că deja se aştepta la asta. 

Barca lor şi cele două bărci mai mari rămăseseră pe loc, cam 
la o sută de yarzi la sud-est de Orhidee. Când cei patru văslaşi 
din barca lor începură să o îndrepte către nord, Locke văzu cum 
ceilalţi le urmară exemplul. 

Săltau şi lunecau prin valuri. Soarele era sus pe cer şi 
dogoarea sa sporea tot mai mult; plecaseră de pe corabie pe la 


şapte şi jumătate dimineaţa. Vâslele scârţâiau monoton în 
lăcaşurile lor; acum se aflau bord la bord cu Orhideea, iar 
corabia nou-venită era la vreo jumătate de milă în nord-est. 
Dacă fluta ar fi adulmecat capcana şi ar fi încercat să scape 
către nord, corabia ar fi desfăcut pânzele, ca să o urmărească. 
Dacă încerca însă să scape spre sud, bărcile trebuiau să-i taie 
calea. 

— Ravelle, rosti Delmastro, cleştele de tăiat de la picioarele 
tale. ÎI vezi? 

Locke se uită în jos. Sub locul său, era ascuns un instrument 
urât, cu balamale şi mânere de lemn. Aceste mânere acționau 
un cleşte de metal. 

— Cred că da. 

— Nu arcurile sunt cea mai mare problemă. Ne pot da bătăi 
de cap mult mai mari dacă lasă plase-brici, când încercăm să-i 
abordăm; o să ne ciopârţim singuri, străduindu-ne să ne 
căţărăm pe punte. Dacă sunt lăsate plasele alea, tu trebuie să 
foloseşti acel cleşte ca să ne croieşti drum prin ele. 

— Sau să mor încercând, zise el. Cred că am înţeles. 

— Insă vestea bună este că lăsarea plaselor-brici este foarte 
anevoioasă. Şi sunt şanse mari să nu fie lăsate, dacă se 
aşteaptă să trimită bărci şi să primească pasagerii noştri. Dacă 
ne apropiem suficient de mult înainte să ne dăm de gol, nici nu 
o să aibă timp să le lase. 

— Care-i semnalul că trebuie să ne dăm de gol? 

— Nu o să-l ratezi, crede-mă! 


7 


Zamira Drakasha stătea la copastia tribord a dunetei, făcând 
o pauză de la fum. Studia prin ochean fluta care se apropia; pe 
forpicul butucănos se vedeau nişte ornamente sofisticate şi 
nişte picturi fanteziste, în auriu şi negru, îi acopereau bordurile 
înalte. Asta era un lucru bun: dacă era bine îngrijită, erau şanse 
mari să transporte o încărcătură considerabilă şi o sumă 
frumuşică. 

Doi ofiţeri stăteau la prora navei, studiindu-i corabia prin 
ocheanele lor. Ea îşi flutură mâna către ei, în semn de 


încurajare, dar nu primi nici un răspuns. 

— Ei bine, fie, murmură ea. O să vedem în curând cât de 
curtenitori sunteţi de fapt. 

Siluetele micuţe şi întunecate ale membrilor echipajului 
alergau de colo colo pe flută, care acum ajunsese la un sfert de 
milă distanţă. Pânzele se cutremurau, iar carena se lungea în 
faţa Zamirei... oare dădeau bir cu fugiţii? Nu, doar încetineau, 
întorcându-se un cart sau două la tribord, cu scopul de a ajunge 
mai aproape, dar nu prea aproape. Văzu o echipă cu pompe şi 
furtunuri la mijlocul navei, îndreptând un şuvoi de apă în sus, ca 
să ude pânzele de jos ale flutei. Era lucrul cel mai de bun-simţ 
pe care îl puteai face, când te apropiai de un foc pe mare. 

— Echipa cu semnalizarea, fiţi gata, spuse ea. 

— Am înţeles, căpitane, se auzi un cor de voci din porţiunea 
învăluită de fum a dunetei. 

Bărcile ei despicau valurile dintre cele două corăbii. lată-l pe 
Ravelle cu umbreluţa lui, semănând cu o ciupercuţă subţire şi 
argintie, cu o pălărie albă. lată-l şi pe Valora şi iat-o şi pe Ezri... 
la naiba! Cererea lui Ezri nu-i dăduse prea mult de ales: fie 
încuviinţa, fie se făcea de râs în faţa schimbului de corvoadă. 
Avea să-i spună câteva femeiuştii ăleia... dacă zeii se îndurau de 
Zamira şi-i trimiteau locotenentul viu şi nevătămat înapoi. 

Îi studie pe ofiţerii de pe flută, care trecuseră de la proră la 
copastia babord. Nişte tipi laţi în umeri, se părea, îmbrăcaţi cam 
gros pentru arşiţa aceea. Ochii săi nu mai erau la fel de ageri ca 
acum douăzeci şi cinci de ani... Se îmboldeau unul pe celălalt, 
uitându-se mai atent prin ocheane? 

— Căpitane? rosti întrebător un membru al echipei de 
semnalizare. 

— Nu încă, zise ea. Nu încă... Fiecare secundă care trecea 
micşora distanţa dintre Orhidee şi victima ei. Incetiniseră şi se 
întorseseră, dar unghiul de derivă urma să-i aducă şi mai 
aproape... tot mai aproape. Unul dintre ei arătă cu degetul, apoi 
îl apucă pe celălalt de umăr şi arătă din nou. Ocheanele zburară 
deodată. Ha! strigă Zamira. Nu mai aveau nici o şansă să le 
scape printre degete acum. Simţi o nouă însufleţire dând 
energie fiecărui pas, fiecărei mişcări pe care-o făcea; se simţi de 
parcă jumătate din ani i se ridicaseră de pe umeri. „Pe toţi zeii”, 


momentul în care îşi dădeau seama cum se păcăliseră era 
întotdeauna dulce. Îşi închise ocheanul, înhăţă portavocea de pe 
punte şi urlă, ca să se audă pe toată corabia: Arcaşii la posturi, 
sus! Toată lumea pe punte! Toată lumea pe punte şi treceţi la 
copastia tribord! Stingeţi butoaiele cu fum! 

Orhideea Otrăvitoare se cutremură; şapte duzini de oameni 
tropăiau pe scări, ieşeau prin trape, înarmaţi şi cu armuri pe ei, 
răcnind. Arcaşii ieşiră de după catarge, îngenuncheară pe 
platformele de luptă şi îşi fixară săgeți în arcurile lor sclipitoare. 

Zamira nu avea nevoie de ochean ca să vadă siluetele ofiţerii 
ale membrilor echipajului alergând înnebuniţi pe puntea flutei. 

— Hai să le dăm un motiv pe cinste ca să facă pe ei de frică! 
zbieră ea, fără să se mai obosească să folosească portavocea. 
înălţaţi steagul nostru purpuriu! Cele trei flamuri galbene 
fluturând în vânt deasupra dunetei se cutremurară, apoi se 
prăvăliră în negura cenuşie Din ultimele dâre de fum negru se 
ivi un stindard lat şi roşu, strălucitor precum soarele dimineţii 
înălțându-se în urma unei furtuni. 


8 


— Mai cu viaţă, strigă locotenentul Delmastro, mai cu viaţă! 
Când steagul roşu se înălţă deasupra pupei Orhideei şi primul 
om din hoarda de maniaci exaltaţi îi luă cu asalt copastia 
tribord, cele trei bărci prinseră viteză pe valuri. 

Locke îşi aruncă peste bord umbrela şi jacheta, dându-şi 
seama abia după aceea că valorau destul de mult. Respira cu 
gâfâituri excitate, uitându-se peste umăr la bordul flutei, care se 
apropia cu repeziciune, o suprafaţă abruptă de lemn înălţându- 
se în faţa lor precum un castel plutitor. Pe toţi zeii, mergea la 
luptă! Ce naiba era în capul lui. 

Îşi muşcă buzele ca să se concentreze şi îşi încleştă pe bord 
degetele albite. La naiba, ăsta nu era un gest măreț. Nu-şi putea 
permite una asta. Trase adânc aer în piept, ca să se calmeze. 

Locke Lamora era neînsemnat, însă Ghimpele din Camorr era 
mai important decât orice. Ghimpele nu putea fi atins de tăiş, 
vrăji sau batjocură. Locke se gândi la Şoimar, sângerând la 
picioarele sale. Se gândi la Regele Cenuşiu, mort sub pumnalul 


său. Se gândi la toate averile care îi trecuseră prin mâini şi 
zâmbi. 

Calm, cu grijă, îşi scoase spada şi începu să o fluture în aer. 
Cele trei bărci erau una lângă alta acum, lăsând triunghiuri de 
spumă în urma lor, la un minut de ţintă. Locke avea de gând să 
urce pe corabie purtând cea mai mare minciună din viaţa lui 
drept costum. Putea să moară peste câteva clipe, dar, până 
atunci, zeii îi erau martori că avea să fie Ghimpele din Camorr. 
Era Căpitanul Orrin-gat-naibii-Ravelle! 

— Marinari de pe Orhideea! Marinari de pe Orhideea! Se înălţă 
ca o statuie la prora bărcii, împungând cu spada de parcă ar fi 
vrut să se izbească în flută şi să o găurească de unul singur. 
Vâsliţi pentru pradă! Vâsliţi pentru voi! După mine, camarazi! 
Mai bogați şi mai isteti decât oricine! 

Orhideea Otrăvitoare lunecă dintre rămăşiţele fumului său, 
scoțând fuioare cenuşii din dunetă, parcă scăpând din 
strânsoarea mâinii fantomatice a unui zeu. Echipajul înghesuit la 
copastie ovaţionă din nou, apoi amuţi. Pânzele corabiei începură 
să fluture. Drakasha schimba rapid direcţia, întorcând vasul 
către tribord. Dacă îi ieşea treaba asta, putea lipi corabia, la 
babord, chiar de-a lungul flutei, la o aruncătură de băț. 

Tăcerea bruscă de pe Orhidee îi permise lui Locke să audă 
pentru prima oară zgomotele de la bordul flutei... ordine, 
panică, certuri, stupoare. Şi apoi, înălțându-se peste toate, un 
glas metalic şi disperat răcnind într-o portavoce: 

— Salvaţi-ne! Pentru numele zeilor, vă rugăm... vă rugăm, 
veniţi şi salvaţi-ne! 

— Rahat. Nu-i chiar întâmpinarea cu care suntem obişnuiţi, 
făcu Delmastro. 

Locke nu avu timp să se gândească; se căţărară pe carena 
flutei, ciocnindu-se zdravăn de zidul de scânduri ude ale 
bordului de sub vânt. Corabia era uşor înclinată, părând gata să 
se prăbuşească asupra lor şi să-i zdrobească. În mod miraculos, 
erau sarturi şi o plasă de abordaj în apropiere. Locke sări pe 
plasă, cu sabia ridicată. 

— Marinari de pe Orhideea! strigă el, în timp ce se căţăra pe 
funia aspră şi udă, cu o teamă exaltată. Marinari de pe 
Orhideea, după mine! 


Momentul adevărului; mâna sa stângă atinse puntea la 
capătul plasei de abordaj. Strângând din dinţi, împunse aerul cu 
sabia, neîndemânatic, dar neiertător, ca să se asigure că nu 
aşteaptă nimeni la marginea punţii. Apoi se săltă, se rostogoli 
sub copastie... ratase portul de intrare cu câţiva yarzi... şi se 
ridică în picioare, împleticindu-se şi urlând ca un apucat. 

Puntea era cuprinsă de haos şi nimeni nu-l băgă în seamă. Nu 
erau plase-brici, nici arcaşi, nici ziduri de halebarde sau săbii 
care să-i aştepte pe atacatori. Membrii echipajului, bărbaţi şi 
femei laolaltă, alergau panicaţi. Un furtun abandonat zăcea pe 
punte la picioarele lui Locke, precum leşul unui şarpe cafeniu, 
scuipând apă de mare într-o baltă ce se tot mărea. 

Un membru al echipajului alunecă prin băltoacă şi se izbi de 
el, dând din mâini. Locke îşi ridică sabia, iar omul se trase 
îndărăt, ridicându-şi mâinile, ca să-i arate că erau goale. 

— Am încercat să ne predăm, icni omul. Am încercat! Nu au 
vrut să ne lase! O, zeilor, ajutaţi-ne! 

— Cine? Cine nu v-a lăsat să vă predaţi? 

Bărbatul arătă spre duneta vasului şi Locke se răsuci ca să 
vadă ce era acolo. 

— O, la dracu’! murmură el. 

Erau cel puţin douăzeci, numai bărbaţi, făcuţi parcă după 
acelaşi tipar. Bronzaţi, îndesaţi, musculoşi. Bărbile lor erau bine 
îngrijite, părul care le ajungea la umeri era prins cu şiraguri 
zornăitoare de mărgele. Aveau capetele înfăşurate cu pânze de 
un verde strălucitor şi Locke îşi dădu seama, din experienţe mai 
vechi, că braţele nu le erau acoperite cu mâneci subţiri şi 
întunecate, cum părea la prima vedere, ci cu versuri sfinte, 
tatuate atât de adânc cu cerneală neagră şi verde, încât orice 
urmă de piele dispăruse sub ele. 

Mântuitori Jeremiţi. Fanatici religioşi, care credeau că ei erau 
singura cale de izbăvire pentru insula lor păcătoasă. Se ofereau 
pe post de sacrificii umane pentru zeii jeremiţi, rătăcind prin 
lume în grupuri de surghiuniţi, ducând vieţi liniştite de călugări 
până când cineva, oricine, îi ameninţa. 

Jurământul lor sacru era să omoare sau să fie omorâţi când 
întâlneau violenţă; să moară în chip onorabil pentru Jerem sau 
să extermine fără cruţare pe oricine ridica mâna asupra lor. Toţi 


îl priveau cât se poate de intens pe Locke. 

— Păgânul ne oferă o purificare prin sânge! Un Mântuitor din 
fruntea grupului arătă spre Locke şi îşi ridică ghioaga de scoruş 
ţintată cu bronz. Să ne spălăm sufletele în sânge de păgân! 
Ucideți în numele Jeremului sfânt! 

Cu armele ridicate, se năpustiră pe scările dunetei, 
coborându-le în goană, cu ochii pe Locke şi arătându-i, în tot 
timpul ăsta, cum urlă cu adevărat apucaţii. Un membru al 
echipajului încercă să se dea la o parte din calea lor şi fu 
doborât, cu ţeasta crăpată ca un pepene sub ghioaga 
conducătorului. Ceilalţi îl călcară în picioare, în goana lor. 

Locke nu se putu abţine. Spectacolul acestei morţi grăbite, 
călite în luptă şi complet nebuneşti era atât de departe de tot ce 
trăise vreodată, că izbucni într-un râs înspăimântat. Era speriat 
până-n măduva oaselor şi asta îi dădea un sentiment de 
libertate absolută. Işi înălţă unica, inutila sa spadă şi se azvârli 
la contraatac, simțindu-se uşor ca un fulg, urlând în timp ce 
fugea. ` 

— Haideţi! Infruntaţi-l pe Ravelle! Zeii v-au trimis sfârşitul, 
nenorociţilor! 

Ar fi trebuit să piară, câteva clipe mai târziu. Ca de obicei însă 
Jean avea alte planuri. 

Conducătorul jeremiţilor se năpusti asupra lui Locke, un 
fanatic criminal de două ori mai greu decât el; sângele şi lumina 
soarelui sclipeau pe ţintele ghioagei sale ridicate. Apoi în locul 
feţei acestuia se ivi o secure, cu mânerul ieşind dintr-o orbită 
sfărâmată. Impactul, nu cu ghioaga, ci cu leşul rămas deodată 
fără simtire, îl trânti pe Locke pe punte şi îl lăsă fără aer. Sânge 
fierbinte i se împrăştie pe faţă şi pe gât şi el se zbătu furios, ca 
să se elibereze de sub trupul ce se zvârcolea. Puntea din jurul 
său se umplu deodată cu forme care loveau, călcau apăsat, 
răcneau şi cădeau. 

Lumea se dizolvă în imagini şi senzaţii fără legătură între ele. 
Locke de-abia avea timp să le catalogheze, pe măsură ce le 
înregistra. 

Topoare şi sulițe care îl vizau pe el înfigându-se în trupul 
conducătorului jeremit. O împunsătură disperată cu spada şi 
şocul impactului, când aceasta străpunse coapsa neprotejată a 


unui Mântuitor. Jean ridicându-l în picioare. Jabril şi Streva 
trăgând alţi membri ai echipajului Orhidee; pe punte. 
Locotenentul Delmastro, luptând alături de Jean, prefăcând într- 
un terci roşu faţa unui Mântuitor, cu mânerul ţintat cu sticlă al 
uneia dintre spadele sale. Umbre, mişcări, ţipete mânioase. 

Era imposibil să rămână lângă Jean; gloata Mântuitorilor era 
prea numeroasă, numărul loviturilor - prea mare. Locke fu 
doborât din nou de un trup prăbuşit şi se rostogoli spre stânga, 
spintecând la nimereală în dreapta şi-n stânga, în drumul său. 
Puntea şi cerul se învărtiră în juru-i până când se trezi păşind în 
gol. 

Grătarul acoperea tambuchiul de la cala principală. Se opri 
disperat,  împleticindu-se către dreapta, înainte să se 
prăbuşească. O uitătură aruncată în cala punţii principale îi 
dezvăluise că acolo erau alţi trei jeremiţi. Se ridică în picioare cu 
greu şi fu atacat imediat de un alt jeremit; parând lovitură după 
lovitură, făcu un pas la stânga şi încercă să se îndepărteze de 
marginea tambuchiului. Fără folos, însă; un al doilea adversar 
apăru, cu sulița mânjită de sânge la îndemână. 

Locke ştia că nu ar fi putut, în vecii vecilor, să se lupte sau să 
se ferească de amândoi având un grilaj deschis în spate. Se 
gândi repede. Când fusese atacat, echipajul flutei era pe punctul 
de a muta un butoi greu din cala punţii principale. Butoiul, cu un 
diametru de vreun metru şi jumătate, atârna într-o plasă, 
deasupra gurii tambuchiului. 

Locke se năpusti cu sălbăticie asupra celor doi adversari, 
încercând să-i împingă îndărăt, apoi se răsuci pe călcâie şi sări 
cât putu de departe. Lovi butoiul suspendat, cu o bufnitură 
asurzitoare, şi se agăţă de plasă, dând din picioare ca un om 
călcând pe apă. Butoiul se legănă ca un pendul, în timp ce se 
căţără pe el. 

De aici, avu parte pentru o clipă de o vedere rezonabilă a 
acţiunii. Tot mai mulţi membri ai echipajului de pe Orhideea 
intrau în luptă pe la babord, iar Delmastro şi Jean împingeau 
grosul Mântuitorilor înapoi, pe treptele dunetei. Locul în care se 
afla Locke era un vârtej încâlcit de adversari; pânze verzi şi 
capete goale, peste arme de tot soiul. 

Deodată, jeremitul cu suliță ţâşni spre el, iar vârful din oţel 


înnegrit al armei se înfipse în lemn, la câteva degete de piciorul 
său. Locke ripostă cu spada, dându-şi seama că adăpostul său 
suspendat nu era atât de sigur cum sperase. Se auziră strigăte 
de sub el; Mântuitorii din cală îl observaseră şi voiau să se 
ocupe de el. 

Depindea de el să facă înainte ceva nebunesc. 

Sări, ţinându-se bine de una dintre frânghiile prin care butoiul 
era atârnat de o muflă, şi se feri de încă o suliță. Nu avea rost să 
încerce să taie toate frânghiile care coborau din palan. l-ar fi 
putut lua minute bune. Incercă să-şi aducă aminte modelele de 
frânghii şi mufle pe care Calaris i le băgase în cap. Ochii îi fugiră 
de-a lungul cablului întins ce ducea de la mufla aceea către o 
muflă de prindere aflată într-un colţ al tambuchiului. Într-adevăr, 
cablul acela traversa puntea, dispărând sub mulţimea de 
combatanți. Ajungea până la cabestan şi, dacă era tăiat... 

Strângând din dinţi, lovi cablul cu partea tare a lamei, simțind 
cum spada muşcă din parâmă. O secure zbură pe lângă umărul 
său, ratându-l la mustață. Lovi din nou cablul, şi încă o dată, 
izbind tăişul cu toată forţa de care era în stare. La cea de-a 
patra lovitură, cablul trosni şi greutatea butoiului îl rupse în 
două. Locke căzu în cală, cu tot cu butoi, ţinându-şi ochii strâns 
închişi. Cineva ţipă, scutindu-l de nevoia de a face el asta. 

Butoiul atinse podeaua cu un trosnet răsunător. Inerţia îl izbi 
puternic pe Locke de partea de sus a butoiului. Se lovi cu bărbia 
de lemn şi căzu într-o parte, aterizând grămadă, pe punte. Un 
lichid cald şi mirositor se scurgea peste el... bere. Butoiul se 
revărsa. 

Locke se ridică în picioare, gemând. Unul dintre Mântuitori nu 
se mişcase îndeajuns de repede şi acum zăcea sub butoi, cât se 
poate de mort. Impactul îi azvârlise în părţi pe ceilalţi doi, şi 
acum pipăiau buimaci prin preajmă, căutându-şi armele. 

Se împletici către ei şi le tăie beregatele, înainte ca ei să-şi 
dea seama că el se ridicase deja în picioare. Nu era o luptă 
propriu-zisă, ci o treabă de hoţ, şi o făcuse în mod mecanic. Apoi 
clipi şi se uită prin jur după ceva cu care să-şi curețe tăişul; un 
vechi şi firesc obicei de hoţ, care aproape că îl costă viaţa. 

O formă masivă şi întunecată ateriză în berea de lângă el. 
Unul dintre jeremiţii care îi dăduseră bătăi de cap sus, cel cu 


sulița, sărise cei doi metri până jos, în cală. Însă berea 
răspândită îl trădă; piciorul îi alunecă de sub el chiar când 
ateriză şi omul se prăbuşi pe spate. Rece, calculat, Locke îi 
străpunse pieptul cu spada, apoi luă sulița din mâinile 
muribundului. 

— Băutura ţi-a venit de hac, şopti el. 

Sus, lupta continua. Pentru moment, era singur în cală cu 
mica, falsa lui victorie. 

Patru morţi, iar el îi amăgise pe toţi, folosindu-se de noroc, 
surpriză şi de pură şiretenie, ca să izbutească tot ce i-ar fi fost 
imposibil să facă într-o luptă dreaptă. Gândul că ei nu ar fi cerşit 
îndurare, dar nici nu l-ar fi cruțat ar fi trebuit să mai uşureze 
povara, dar renunţarea sălbatică de mai devreme se evaporase 
complet. La urma urmei, Orrin Ravelle era un şarlatan; era din 
nou Locke Lamora, şi atât. 

Vomită în spatele unui morman de pânze şi plase, sprijinindu- 
se de suliță, până se opri din icnit. 

— Pe toţi zeii din ceruri! 

Locke se ştergea la gură, când Jabril şi vreo doi membri ai 
echipajului de pe Orhideea se strecurară prin tambuchiul calei, 
ţinându-se de marginea punţii mai degrabă decât sărind. Nu 
păreau să-l fi văzut vomitând. 

— Patru deodată, continuă Jabril. Avea tunica parţial sfâşiată 
deasupra unei tăieturi superficiale de pe piept. Fir-aş al naibii, 
Ravelle! Şi eu, care credeam că Valora mă bagă în sperieţi. 

Locke trase adânc aer în piept, ca să se calmeze. 

— Jerome. E teafăr? 

— Era, acum un minut. L-am văzut luptându-se alături de 
locotenentul Delmastro, pe dunetă. 

Locke dădu din cap, apoi făcu un semn în spate cu sulița. 

— Cabina de la pupa, zise el. Veniţi cu mine. Hai să isprăvim 
cu asta! 

li conduse în fugă de-a lungul punţii principale a flutei, 
împingându-i din calea sa pe membri ai echipajului, neînarmaţi 
şi ghemuiiţi de frică. Uşa blindată de la cabina de la pupa era 
închisă şi, în spatele ei, Locke putu auzi zgomot de activitate 
frenetică. Lovi cu putere în uşă. 

— Ştim că eşti acolo! răcni el, apoi se întoarse către Jabril, cu 


un rânjet ostenit. Sună al naibii de cunoscut, nu? 

— Nu o să treceţi de uşa asta, se auzi un strigăt înfundat 
dinăuntru. 

— Intră cu umărul în ea, spuse Jabril. 

— Lasă-mă să încerc o şmecherie mai întâi, replică Locke. 
Apoi, ridicând tonul: în primul rând, chiar dacă uşa asta e 
blindată, ferestrele tale de la pupa sunt din sticlă. In al doilea 
rând, dacă nu deschizi uşa asta blestemată până număr la zece, 
o să-ţi trec prin foc şi sabie toţi membrii echipajului rămaşi în 
viaţă. Poţi să asculţi, în timp ce faci ce-oi fi făcând tu înăuntru. 

O pauză; Locke îşi deschise gura ca să înceapă numărătoarea. 
Deodată, cu trosnetul clinchenitor produs de o încuietoare 
masivă, uşa se întredeschise şi un bărbat scund, de vârstă 
mijlocie, purtând o jachetă lungă şi neagră, se ivi în prag. 

— Vă rog, nu faceţi una ca asta, zise el. Mă predau. Aş fi făcut 
asta mai devreme, dar Mântuitorii nu au vrut să audă de aşa 
ceva nici în ruptul capului. M-am încuiat înăuntru după ce m-au 
fugărit până aici. Omorâţi-mă, dacă vreţi, dar cruţaţi-mi 
echipajul. 

— Nu fi prost, făcu Locke. Nu omorâm pe nimeni care nu 
opune rezistenţă. Deşi e bine de ştiut că nu eşti chiar un 
nemernic. Stăpânul corabiei, bănuiesc? 

— Antoro Nera, sluga dumneavoastră. 

Locke îl înşfăcă de revere şi începu să-l târască spre scara 
tambuchiului. 

— Hai să urcăm pe punte, jupâne Nera. Cred că am isprăvit cu 
Mântuitorii tăi. Ce naiba căutau la bord, că tot veni vorba? Erau 
pasageri? 

— Ne asigurau paza, mormăi Nera. 

Locke se opri din mers. 

— Eşti chiar atât de greu de cap încât să nu ştii că-şi ies din 
minţi când simt rost de bătaie? 

— Nu eu i-am vrut! Proprietarii au insistat. Mântuitorii 
lucrează doar pentru mâncare şi transport. Proprietarii s-au 
gândit că... ar putea să sperie pe oricine ne-ar face probleme. 

— O teorie bună. Totuşi, nu funcţionează decât dacă le faci 
cunoscută prezenţa. Noi n-am ştiut că sunt la bord decât atunci 
când s-au repezit spre noi, grupaţi în nişte afurisite de falange. 


Locke urcă pe scara tambuchiului, trăgându-l pe Nera după el, 
urmat de Jabril şi de ceilalţi. leşiră pe dunetă, în lumina 
strălucitoare a dimineţii. Unul dintre oameni cobora steagul 
flutei, afundat până la genunchi în leşuri. 

Erau cel puţin două duzini. Mântuitori, în mare parte, cu 
legăturile lor verzi de la cap fluturându-le şi cu expresii ciudat 
de mulţumite pe chipuri. Insă ici şi colo se puteau zări şi membri 
ai echipajului, iar în capul scărilor dădu peste o figură 
cunoscută... Aspel, cu pieptul făcut ferfeniţă. 

Locke se uită disperat primprejur şi suspină uşurat când îl 
văzu pe Jean, aparent teafăr şi nevătămat, aplecat aproape de 
copastia tribord. Locotenentul Delmastro era la picioarele sale, 
cu părul despletit şi cu sângele şiroindu-i pe braţul drept. Locke 
văzu cum Jean îşi rupe o fâşie din tunică şi începe să-i lege una 
dintre răni. 

Locke simţi un junghi, pe jumătate de uşurare şi pe jumătate 
de melancolie; de obicei e/ era cel pe care Jean îl strângea, 
bucăţele-bucăţele, după o luptă. Se îndepărtase de Jean doar 
pentru că fusese nevoit să o facă, în toiul încleştării. Işi dădu 
seama că era tulburat la gândul că Jean nu se ţinuse după el, 
mereu pe urmele sale, purtându-i de grijă, ca întotdeauna. 

XXX 

„Nu fi bou”, se gândi. Jean avea propriile sale probleme. 

— Jerome, făcu el. 

Jean îşi înălţă brusc capul şi buzele sale aproape formară un 
„L”, înainte să se poată controla. 

— Orrin! Arăţi ca naiba! Pe toţi zeii, eşti teafăr? 

„Ca naiba?” Locke se uită în jos şi descoperi că hainele sale 
erau îmbibate aproape complet în sânge. |şi trecu o mână peste 
faţă. Ceea ce crezuse el că era sudoare sau bere se dovedi a fi 
ceva roşu pe palma sa. 

— Nu-i al meu, răspunse el. Cred. 

— Tocmai mă pregăteam să te caut, zise Jean. Ezri... 
locotenentul Delmastro... 

— O să fiu bine, gemu ea. Ticălosul a încercat să mă lovească 
cu un artimon. Doar mi-a tăiat suflarea. 

Locke observă pe punte, în apropierea ei, una dintre 
ghioagele imense, ţintate cu bronz, şi, lângă ea, un Mântuitor 


mort, cu una din spadele lui Delmastro înfiptă în gât. 

— Locotenente Delmastro, spuse Locke, l-am adus pe 
stăpânul navei. Îngăduie-mi să ţi-l prezint pe Antoro Nera. 

Delmastro îi dădu mâinile lui Jean la o parte şi se târî pe după 
el, ca să vadă mai bine. Şiroaie de sânge curgeau din tăieturi, 
de la buze şi de pe frunte. 

— Domnule Nera. Bun găsit! Eu reprezint tabăra care încă mai 
e în picioare. Contrar aparenţelor. Rânji şi îşi şterse sângele de 
deasupra ochilor. Eu voi fi cea răspunzătoare cu prădatul, după 
ce asigurăm corabia, aşa că nu mă călca pe bătături. Că tot veni 
vorba, ce corabie e asta? 

— Pescarul Rege, răspunse Nera. 

— Încărcătura şi destinaţia? 

— Tal Verrar, cu mirodenii, vin, terebentină şi lemn de calitate 
superioară. 

— Asta şi o încărcătură serioasă de Mântuitori jeremiţi. Nu, 
taci din gură. Poţi să-mi explici mai târziu. Pe toţi zeii, Ravelle, 
văd că a; fost ocupat! 

— Şi încă cum, făcu Jabril, bătându-l pe spate. A omorât patru 
dintre ei cu mâna lui, în cală. L-a strivit pe unul cu un butoi de 
bere şi probabil că i-a înfrânt de unul singur pe ceilalţi trei. Jabril 
îşi trosni degetele. Uite-aşa. g 

Locke oftă, simțind cum i se încălzesc obrajii. Intinse mâna şi 
puse nişte sânge la loc, acolo unde-l găsise. 

— Ei bine, făcu Delmastro, nu pot spune că nu sunt surprinsă, 
dar mă bucur. N-oi fi tu în stare să ai grijă nici de-o barcă de 
pescuit, Ravelle, dar poți conduce trupe de abordaj oricând 
doreşti. Cred că am mântuit jumătate de Jerem. 

— Eşti prea amabilă, rosti Locke. 

— Poţi să pui lucrurile în ordine pe corabia asta, în locul meu? 
Să cureţi punţile de membrii echipajului şi să-i strângi pe toţi, 
sub strajă, la teugă? 

— Da. O să fie bine, Jerome? 

— A fost pocnită şi tăiată un pic, dar... 

— Am trecut prin situaţii mai grele, îl întrerupse ea. Am trecut 
prin situaţii mai grele şi le-am întors cu vârf şi îndesat. Poţi să te 
duci cu Ravelle, dacă vrei. 

— Eu... 


— Nu mă face să te pocnesc. O să fiu bine. 

Jean se ridică şi se duse lângă Locke, care îl împinse pe Nera 
cu blândeţe către Jabril. 

— Jabril, vrei, te rog, să-l escortezi pe noul nostru prieten la 
teugă, în timp ce eu şi Jerome strângem restul echipajului? 

— Da, cu plăcere. 

Locke îl conduse pe Jean pe scara dunetei, în jos, în 
harababura de leşuri de la mijlocul vasului. Alţi Mântuitori, alţi 
membri ai echipajului... şi cinci sau şase dintre oamenii pe care 
îi scăpase de pe Stânca Vântoasă, cu trei săptămâni în urmă. 
Era conştient, într-un fel deloc confortabil, că supraviețuitorii 
păreau să-l fixeze cu privirile. Prinse frânturi din conversaţia lor: 

— ... Râdea, îţi spun... 

— L-am văzut când am urcat pe corabie. S-a năpustit singur 
spre ei... 

— N-am mai văzut aşa ceva. Acela era Streva, al cărui braţ 
stâng părea rupt. Râdea întruna. Neiînfricat, vă jur! 

— ... „Zeii v-au trimis sfârşitul, nenorociţilor!” Aşa le-a zis. L- 
am auzit... 

— Au dreptate, să ştii, îi şopti Jean. Te-am mai văzut făcând 
chestii curajoase şi nebuneşti, dar asta... asta a fost... 

— A fost doar nebunie şi nici un pic de curaj. Îmi ieşisem din 
minţi, pricepi? Eram atât de speriat, încât nu mai ştiam ce fac. 

— Însă jos, în cală... 

— Am dărâmat butoiul peste unul, îl întrerupse Locke. Alţi doi 
s-au trezit cu beregatele tăiate cât erau încă buimaci. Ultimul a 
fost destul de drăguţ încât să alunece în nişte bere şi să-mi 
uşureze treaba. Ca întotdeauna, Jean. Nu am stofă de războinic. 

— Dar ei cred că ai. Ţi-a ieşit. 

II găsiră pe Mal, prăbuşit lângă arborele mare, nemişcat. Avea 
mâinile încleştate pe sabia împlântată în pântecele său, de 
parcă ar fi încercat să şi-l protejeze. Locke oftă. 

— În momentul ăsta, nu am păreri foarte clare în privinţa 
asta, rosti el. 

Jean îngenunche şi îi închise pleoapele lui Mal. 

— Ştiu ce vrei să spui. Se opri, cântărindu-şi cuvintele, înainte 
să continue: Avem o problemă serioasă. 

— Pe bune? Noi, probleme? Ce vrei să zici? 


— Oamenii ăştia sunt oamenii noştri. Oamenii ăştia sunt hoţi. 
Sigur ţi-ai dat şi tu seama de asta. Nu-i putem vinde lui Stragos. 

— Atunci o să murim. 

— Ştim bine amândoi că Stragos are de gând să ne omoare 
oricum... 

— Cu cât îl ducem mai mult de nas, cu atât ne apropiem de 
izbândă, măcar parţial în misiunea noastră, cu atât suntem mai 
aproape de un antidot adevărat. Cu cât câştigăm mai mult timp, 
cu atât cresc şansele ca el să calce greşit... şi atunci putem să 
facem ceva. 

— Putem să facem ceva dacă rămânem de partea alor noştri. 
Uită-te în jur, pentru numele zeilor! Tot ceea ce fac oamenii 
ăştia ca să-şi câştige existenţa este să fure. Sunt ca noi. 
Principiile după care ne ghidăm... 

— Nu-mi predica tu mie despre ce se cuvine şi ce nu! 

— De ce nu? Pari că ai avea nevoie... 

— Mi-am făcut datoria faţă de oamenii pe care i-am adus din 
Tal Verrar, Jean. Dar ei şi toți oamenii ăştia sunt străini. Am de 
gând să-l fac pe Stragos să plătească pentru ce a făcut şi, dacă 
trebuie să-i cruţ ca să fac asta, aşa voi face, pe toţi zeii! Însă, 
dacă trebuie să scufund corabia asta şi încă o duzină ca ea ca 
să-l dobor, aşa voi face, la naiba! 

— Pe toţi zeii, şopti Jean. Ascultă ce spui. Şi eu care credeam 
că eu sunt camorrean. Tu eşti esenţă pură. O clipă mai 
devreme, erai ursuz din grijă pentru oamenii ăştia. Şi acum i-ai 
scufunda pe toţi, doar ca să îţi obţii răzbunarea! 

— Răzbunarea noastră, îl corectă Locke. Vieţile noastre. 

— Trebuie să fie şi o altă cale. 

— Şi ce propui, atunci? Să rămânem aici? Să petrecem câteva 
săptămâni chefuind în Insulele Vântului-fantomă şi apoi să 
murim cuviincios? 

— Dacă nu se poate altfel, zise Jean. 

Orhideea Otrăvitoare, cu majoritatea velelor strânse, se 
apropie de pupa Pescarului Rege, aşezându-se între flută şi 
vânt. Bărbaţii şi femeile de la copastia Orhidee; ovaţionară de 
trei ori, tot mai puternic. 

— Auzi asta? Nu ovaţionează schimbul de corvoadă, spuse 
Jean. li ovaţionează pe ai lor. Asta suntem noi acum. Parte din 


toate astea. 

— Sunt str... 

— Nu sunt străini, îl opri Jean. 

— Păi... Locke aruncă o privire în urmă, la locotenentul 
Delmastro, care se ridicase în picioare şi trecuse la timona 
Pescarului Rege. Poate că unii dintre ei îţi sunt mai puţin străini 
ţie decât îmi sunt mie. 

— Hei, stai puţin... 

— Fă ce trebuie, ca să nu te plictiseşti pe-aici, făcu Locke, 
încruntându-se. Dar nu uita de unde vii. Stragos este treaba 
noastră. Să-/ batem, pe el este treaba noastră. 

— „Să nu mă plictisesc”? Să nu mă plictisesc, fir-ai al naibii? 
Jean trase aer în piept, mânios. Îşi încleştă pumnii şi, pentru o 
clipă, păru pe punctul de a-l înşfăca pe Locke şi a-l scutura bine. 
Pe toţi zeii, pricep ce nu-ţi dă pace. Uite ce-i, poate că tu te-ai 
resemnat în privinţa faptului că singura femeie la care te-ai 
gândit vreodată a dispărut, de ani de zile. Dar ai suferit atât de 
rău pe chestia asta şi atâta vreme, încât ai ajuns să crezi că 
restul lumii îţi împărtăşeşte obiceiurile. 

Locke se simţi de parcă ar fi fost înjunghiat. 

— Jean, nici să nu... 

— De ce nu? De ce nu? Cărăm nepreţuita ta de nefericire cu 
noi de parcă ar fi o relicvă sfântă, la naiba! Nu vorbi despre 
Sabetha Belacoros. Nu vorbi despre piesele de teatru. Wu vorbi 
despre Jasmer sau Espara, sau oricare dintre loviturile pe care 
le-am dat împreună. Am trăit cu ea nouă ani, la fel ca tine, şi m- 
am prefăcut că nu mai există doar ca să nu te supăr. Ei bine, eu 
nu-s ca tine. Nu vreau să mă mulţumesc cu o viaţă de călugăr 
juruit. Am şi eu viata mea, în afara umbrei tale blestemate! 

Locke se dădu îndărăt. 

— Jean, eu nu am... nu am... 

— Şi nu-mi mai spune Jean, la naiba! 

— Sigur că da, rosti Locke, cu răceală. Sigur că da. Dacă o 
ţinem tot aşa, o să ne ieşim complet din personaje. Pot să verific 
şi singur sub punte. Tu du-te înapoi la Delmastro. Se ţine de 
timona aia ca să nu cadă din picioare. 

— Dar... 

— Du-te, făcu Locke. 


— Bine. Jean se întoarse ca să plece, apoi se mai opri o dată. 
Însă trebuie să înţelegi... nu pot să o fac. Te voi urma oriunde 
te-ai duce, şi ştii asta, dar nu pot să le fac una ca asta acestor 
oameni, nici măcar pentru binele nostru. Şi chiar dacă tu crezi 
că-i pentru binele nostru... n-o să te las nici pe tine să le faci 
rău. 

— Ce naiba vrei să spui cu asta? 

— Vreau să spun că ar fi cazul să te gândeşti de două ori, zise 
Jean şi apoi plecă. 

Mici trupe de marinari începuseră să vină de pe Orhidee. 
Utgar se grăbi spre Locke, cu chipul roşu de nerăbdare, 
conducând un grup de membri ai echipajului care duceau 
cabluri şi căngi, ca să fixeze corăbiile una de cealaltă. 

— Pe Sfinţii Dovlecei, Ravelle, tocmai ce-am aflat despre 
Mântuitori, rosti Utgar. Locotenentul ne-a spus ce-ai făcut. De-a 
dreptul uluitor! Excelent lucrat! 

Locke se uită la trupul lui Mal, rezemat de arborele mare, şi la 
spatele lui Jean, care se apropia de Delmastro cu mâinile întinse, 
ca să o susţină. Fără să-i pese cine îl vedea, îşi aruncă spada în 
scândurile de pe punte şi aceasta se înfipse, vibrând dintr-o 
parte în alta. 

— O, într-adevăr, făcu el. Se pare că iar am câştigat. Ura! că 
am câştigat. 


CAPITOLUL UNSPREZECE 


În rest, numai adevărul 


1 


— Aduceţi prizonierii, zise căpitanul Drakasha. 

Era toiul nopţii pe puntea Orhidee; Otrăvitoare, şi corabia 
plutea ancorată sub un cer presărat cu stele. Lunile nu 
răsăriseră încă. Drakasha stătea la parapetul dunetei, luminată 
de felinare alchimice şi purtând pe umeri o prelată drept mantie. 
Părul îi era acoperit de o perucă ridicolă de lână, care semăna 
vag cu peruca ceremonială a magistraţilor verrari. Puntea era 
ticsită dintr-un capăt în celălalt cu membrii echipajului, iar într- 
un mic spaţiu liber de la mijlocul navei stăteau prizonierii. 

Nouăsprezece oameni de pe Mesagerul Roşu supravieţuiseră 
luptei din acea dimineaţă. Acum stăteau toţi nouăsprezece, cu 
mâinile şi cu picioarele legate, într-o grămadă încurcată pe 
puntea superioară centru. Locke se foia pe loc, în spatele lui 
Jean şi al lui Jabril. 

— Grefier, ne-ai adus o trupă de-a dreptul jalnică, făcu 
Drakasha. 

— Chiar că jalnică, Înălţimea Voastră. 

Locotenentul Delmastro se ivi lângă căpitan, ţinând în mâini 
un pergament făcut sul şi purtând la rândul ei o perucă 
caraghioasă. 

— Nu am mai văzut o haită de corcituri atât de deplorabile, 
dezmăţate şi fără boaşe. Totuşi, bănuiesc că trebuie să-i 
judecăm. 

— Într-adevăr, doamnă. 

— Care sunt acuzaţiile? 

— E aşa o litanie de crime, că transformă sângele în gem. 
Delmastro desfăcu pergamentul şi îşi ridică glasul când citi: De 
bunăvoie şi nesiliţi de nimeni, au refuzat plăcuta ospitalitate 
oferită de arhontele din Tal Verrar. În mod voit, au fugit din locul 
excelent de cazare oferit de sus-numitul arhonte pe Stânca 


Vântoasă. Au furat o navă cu scopul declarat de a o folosi pentru 
piraterie. 

— Ruşinos. 

— Întocmai, Înălţimea Voastră. Partea care urmează acum 
este ceva mai neclară: unii sunt acuzaţi de răzvrătire, în vreme 
ce alţii sunt acuzaţi de incompetenţă. 

— Unii aşa, alţii altfel? Grefier, nu putem îngădui dezordinea. 
Acuză-i pe toţi de toate, şi gata. 

— Am înţeles. Răzvrătiţii sunt acum incompetenţi, iar 
incompetenţii sunt şi răzvrătiți. 

— Excelent. Foarte excelent şi foarte juridic. Nici nu încape 
îndoială că voi fi citată prin cărţi. 

— Ba chiar cărţi importante, doamnă. 

— Pentru ce mai trebuie să răspundă prăpădiţii ăştia? 

— Asalt şi tâlhărie sub flamura roşie, Înălţimea Voastră. 
Piraterie pe Marea de Bronz pe data de 21 a lunii Festal, chiar 
anul acesta. 

— Mârşav, grotesc şi vrednic de dispreţ, strigă Drakasha. Să 
se consemneze că simt cum mă ia cu leşin. Spune-mi, este 
cineva care să vorbească în apărarea prizonierilor? 

— Nimeni, doamnă, căci prizonierii sunt lefteri. 

— Aha... Atunci ale cui legi le conferă drepturi sau protecţie? 

— Ale nimănui, doamnă. Nici o putere şi nici un ţinut nu îi 
vrea şi nu le sare în ajutor. 

— Patetic, dar deloc surprinzător. Totuşi, fără îndrumarea 
fermă a celor mai buni ca ei, poate că este firesc ca aceşti 
şobolani să se ferească de virtute ca de o boală contagioasă. 
Poate că ar putea nădăjdui la un mic act de clemenţă. 

— Puțin probabil, doamnă. 

— Mai rămâne o singură chestiune de stabilit, care ar putea 
să dovedească adevăratul lor caracter. Grefier, poţi descrie 
natura tovarăşilor şi însoţitorilor lor? 

— În culorile cele mai vii, Înălţimea Voastră. Ei se însoțesc de 
bunăvoie cu ofiţerii şi echipajul Orhidee; Otrăvitoare. 

— Pe toţi zeii din ceruri! strigă Drakasha. Ai zis cumva 
Orhideea Otrăvitoare? 

— Da, doamnă. 

— Sunt vinovaţi! Vinovaţi la toate capetele de acuzare! 


Vinovaţi în toate privinţele, vinovaţi până la cea din urmă şi 
până la limita extremă a vinovăţiei omeneşti! 

Drakasha îşi smulse peruca, apoi o azvârli pe punte şi începu 
să o calce în picioare. 

— Un verdict excelent, doamnă. 

— Sentința acestei curţi, solemnă în autoritatea sa şi 
neclintită în hotărârea sa, este ca, pentru nelegiuiri săvârşite pe 
mare, marea să-i înghită, rosti Drakasha. Azvâărliţi-i peste bord! 
Şi fie ca zeii să nu se grăbească să aibă milă de sufletele lor. 

În urale, echipajul năvăli din toate direcţiile şi îi înconjură pe 
prizonieri. Locke fu tras şi împins odată cu mulţimea către portul 
de intrare de la babord, unde o plasă pentru mărfuri era întinsă 
pe punte, cu o pânză sub ea. Cele două erau prinse laolaltă la 
margini. Foştii marinari de pe Mesager fură împinşi pe plasă şi 
ţinuţi acolo în timp ce câteva zeci de marinari conduşi de 
Delmastro se îndreptau către cabestan. 

— Fiţi gata să executaţi sentinţa, spuse Drakasha. 

— Ridicaţi, strigă Delmastro. 

O reţea complicată de scripeţi şi palane fusese asamblată 
între zonele inferioare de la arborele trinchet şi arborele mare; 
în vreme ce marinarii împingeau cabestanul, marginile plasei se 
ridicară şi membrii echipajului care îi ţineau pe prizonieri se 
traseră îndărăt. În câteva secunde foştii marinari de pe Mesager 
fură săltaţi de pe punte, înghesuiți laolaltă ca nişte animale 
prinse în capcană. Locke se agăţă de plasa aspră, ca să nu 
alunece în masa încurcată de mădulare şi de trupuri. Urmă o 
încăierare, presărată cu îmbrânceli şi înjurături, când plasa 
ajunse dincolo de copastie şi rămase acolo, legănându-se încet 
în întuneric, la cinci metri deasupra apei. 

— Grefier, execută prizonierii, rosti Drakasha. 

— Daţi-le drumul! 

„Nu se poate”, se gândi Locke, chiar în clipa în care se 
întâmplă. 

Plasa plină cu prizonieri se prăbuşi, făcându-i să ţipe şi să 
scâncească pe oamenii care se luptaseră pe viaţă şi pe moarte 
pe Pescarul Rege în tăcere. Presiunea de la marginile plasei 
scăzu pe când cădea, aşa că măcar aveau mai mult spaţiu să se 
rostogolească şi să ţopăie când se izbiră de suprafaţa apei... 


sau, mai exact, de bariera ciudat de moale a plasei şi a pânzelor 
de velă, având dedesubt apa, ca o pernă. 

Vreme de câteva secunde, se rostogoliră într-un talmeş- 
balmeş întretăiat de strigăte, în timp ce marginile capcanei în 
care erau prinşi străpunseră valurile şi apoi apa întunecată şi 
caldă se revărsă asupra lor. Locke avu un moment de panică 
sinceră... ceea ce nu era greu de înţeles, având în vedere 
nodurile cât se poate de reale de la mâini şi de la picioare... 
însă, după câteva clipe, marginile pânzei prinse în plasă 
începură să se ridice din nou, până ajunseră deasupra nivelului 
oceanului. Apa rămasă înăuntru îi venea lui Locke până la brâu, 
şi acum pânza forma un fel de bazin protejat în care stăteau şi 
se mişcau cu greu. 

— E toată lumea teafără? 

Asta era Jean; Locke văzu că se afla în partea diametral 
opusă. Intre ei erau vreo şase oameni care se împingeau şi se 
împroşcau cu apă. Locke se încruntă când îşi dădu seama că 
Jean se mulțumea să rămână pe loc. 

— A naibii de bine, bombăni Streva, sprijinindu-se pe un 
singur braţ. 

Celălalt îi fusese prins la piept cu un bandaj grosolan. Câţiva 
dintre foştii membri ai echipajului de pe Mesager îşi reveneau 
după oase rupte şi aproape toţi aveau tăieturi şi vânătăi, însă 
nimeni nu scăpase de acest ritual. 

— Înălţimea Voastră! Locke îşi ridică privirea la auzul vocii lui 
Delmastro. Locotenentul se uita la ei de la portul de intrare de la 
babord cu un felinar într-o mână; plasa lor se odihnea în apă 
cam la un metru de carena întunecată a Orhideei. lnălţimea 
Voastră, nu se îneacă! 

— Poftim?! Drakasha apăru lângă Delmastro, cu peruca falsă 
din nou pe cap, mai strâmbă ca niciodată. Tică/oşi neobrăzaţi ce 
sunteţi! Cum îndrăzniţi să irosiţi timpul acestei curţi cu acest 
refuz ridicol de a vă lăsa executaţi? Grefier, ajută-i să se înece! 

— Am înţeles, să trăiţi! Asistenţă urgenţă cu înecatul. 
Pompele de punte, fiţi gata! Pompele de punte, porniţi! 

Doi marinari se iviră la copastie cu gura unui furtun de pânză 
căscându-se între ei. Locke se feri chiar când şuvoiul de apă 
caldă şi sărată se revărsă asupra lor. „Nu-i chiar rău”, se gândi 


el, cu câteva clipe înainte ca o chestie mai consistentă decât 
apa să-l lovească în ceafă cu un plescăit umed şi usturător. 

Bombardamentul cu această nouă ocară... calafat uns cu ulei, 
îşi dădu seama Locke... era general şi viguros. Membrii 
echipajului se aliniaseră la copastie şi îl aruncau în prizonierii din 
plasă, o veritabilă ploaie de cârpe şi de bucăţi de frânghie care 
păstrau duhoarea familiară şi râncedă a substanţei pe care o 
folosise dimineţi în şir ca să vopsească toate catargele. Acest 
asalt continuă câteva minute, până când Locke nu-şi mai putu 
da seama unde se termina unsoarea şi unde îi începeau hainele, 
iar apa din micuța împrejmuire fu complet acoperită cu un strat 
alunecos de murdărie. 

— De necrezut! strigă Delmastro. Înălţimea Voastră, sunt încă 
aici! 

— Nu s-au înecat? 

Zamira se apropie din nou de copastie şi îşi scoase peruca, în 
mod solemn. i 

— Fir-ar al naibii! Marea nu vrea să-i primească. In cazul 
acesta, va trebui să-i aducem înapoi la bord. 

După câteva clipe, cablurile de deasupra lor se întinseră la 
maximum şi micuța temniţă din plasă şi pânză începu să se 
ridice din apă. Taman la ţanc, se pare... Locke se cutremură 
când simţi ceva mare şi puternic frecându-se de bariera de sub 
picioarele sale. Din fericire, în câteva secunde ajunseră 
deasupra crestei valurilor şi începură să se înalțe tot mai sus, 
scârţâind. 

Însă pedeapsa lor era departe de a se fi încheiat; rămaseră 
iarăşi atârnaţi în întuneric când plasa fu adusă peste copastie, 
fără ca ei să fie aduşi pe punte. 

— Daţi drumul la palan! strigă Delmastro. 

Locke prinse cu coada ochiului o femeie micuță clătinându-se 
pe încurcătura de funii de deasupra. Scoase un ac de siguranţă 
din palanul mare de lemn de care era atârnată plasa. Locke 
recunoscu lăcaşul circular de metal din palan; uns din belşug, 
permitea ca până şi încărcături ciudate sau grele să fie răsucite 
cu uşurinţă. Încărcături cum erau e. 

Membrii echipajului se aliniară la copastie, începură să tragă 
de plasă şi să o ridice; în câteva momente prizonierii se 


învârteau într-un ritm ameţitor, iar lumea din jurul lor se 
transformase într-o succesiune de episoade... apă întunecată... 
felinare pe punte... apă întunecată... felinare pe punte... 

— O, pe toţi zeii! rosti cineva şi apoi vomită zgomotos. Ceilalţi 
se grăbiră să se îndepărteze de bietul om, iar Locke se agăţă cu 
îndârjire de marginea plasei, încercând să nu bage în seamă 
masa de oameni care loveau, tremurau şi se învârteau. 

— Curăţaţi-i, strigă Delmastro. Pompele de punte, la treabă! 

Şuvoiul puternic de apă sărată îi lovi iarăşi în plin şi începură 
să se învârtă nebuneşte. Locke trecea prin dreptul jetului o dată 
la câteva secunde, cu fiecare rotaţie a plasei. Ameţeala sa 
crescu pe măsură ce trecea timpul şi, deşi începea să-i dea tot 
mai mult ghes, îşi adună şi cea din urmă fărâmă de demnitate şi 
se sili să nu vomite. 

Atât de puternică era ameţeala şi atât de iute veni eliberarea, 
încât nici nu-şi dădu seama că fuseseră traşi înapoi pe punte 
până când plasa de care era agăţat nu se lăsă moale. Se prăbuşi 
în faţă, pe plasă şi pânză şi din nou pe scânduri solide şi tari. 
Plasa se oprise din învârtit, însă lumea din jur îi luă exemplul, 
rotindu-se în şase-şapte direcţii deodată, toate cât se poate de 
neplăcute. Locke îşi închise ochii, fără prea mare folos însă. 
Singura diferenţă era că acum, pe lângă greață, nici nu mai 
vedea. 

Oamenii se îmbulzeau deasupra lui, gemând şi înjurând. Doi 
membri ai echipajului îşi întinseră mâinile şi îl săltară în picioare; 
stomacul său fu cât pe ce să cedeze, aşa că tuşi puternic ca să- 
şi înfrângă greaţa. Căpitanul Drakasha se apropia, fără peruca 
falsă şi fără mantie, şi el o vedea înclinată la un unghi foarte 
amuzant. 

— Marea nu vă vrea, spuse ea. Marea refuză să vă înghită. Nu 
a sosit încă vremea să vă înecaţi, slăvit fie lono! Slavă lui Ulcris! 

XXX 

Ulcris era numele jereshti pentru zeul mării, un nume rareori 
auzit pe apele sau pe tărâmurile therine. „Inseamnă că sunt mai 
mulţi locuitori ai insulelor răsărite la bord decât am crezut”, se 
gândi Locke. _ 

— Stăpâne al Apelor care Inşfacă, ocroteşte-ne pe noi! 
psalmodie echipajul. 


— Aşadar, sunteţi aici, cu noi, la mijloc între toate lucrurile, 
zise Drakasha. Uscatul nu vă vrea, iar marea nu vă primeşte. Aţi 
fugit, ca şi noi, între lemne şi pânze. Puntea aceasta vă este 
bolta cerului; pânzele acestea vă sunt cerurile. Asta-i toată 
lumea de care veţi avea parte. Asta-i toată lumea care vă 
trebuie. Făcu un pas înainte, cu un pumnal în mână. Îmi veţi 
linge cizmele ca să obţineţi un loc aici? 

— Nu! Foştii marinari de pe Mesagerrăcniră la unison. 

Fuseseră instruiți în privinţa acestei părţi din ritual. 

— Veţi îngenunchea şi îmi veţi săruta inelul bătut cu 
nestemate pentru îndurare? 

— Nu! 

— Vă veţi înclina în faţa celor cu titluri drăguţe pe bucăţi de 
hârtie? 

— Nu! 

— Veţi tânji după pământuri, legi şi regi şi vă veţi agăța de ele 
ca de ţâţa mamei? 

— Nu! 

Se duse la Locke şi îi înmână pumnalul. 

— Atunci eliberează-te, frate! 

Încă nesigur pe picioare şi recunoscător pentru ajutorul dat de 
membrii echipajului aflaţi lângă el, Locke folosi tăişul ca să taie 
legăturile de la mâini, apoi pe cele de la glezne. După ce izbuti 
să scape de legături, se întoarse şi văzu că toţi foştii membri ai 
echipajului de pe Mesager stăteau în picioare (mai mult sau mai 
puţin), majoritatea fiind ţinuţi de unul sau doi dintre cei de pe 
Orhidee. Văzu câteva figuri cunoscute în apropiere... Streva, 
Jabril, un tip pe nume Alvaro... şi chiar în spatele lor, Jean, 
privindu-l neliniştit. 

Locke şovăi, apoi arătă spre Jabril şi întinse pumnalul. 

— Eliberează-te, frate! 

Jabril surâse, luă tăişul şi scăpă într-o clipă de legături. Jean se 
uită urât la el. Locke îşi închise ochii, nedorind să-i mai vadă 
privirea, şi ascultă cum pumnalul trecu din mână în mână prin 
grup. 

— Eliberează-te, frate, murmurară ei, unul după celălalt. 

Şi-apoi se isprăvi. 

— Dezlegaţi de mâinile voastre, sunteţi fraţi nelegiuiţi ai Mării 


de Bronz, rosti căpitanul Drakasha, şi membri ai echipajului 
Orhideei Otrăvitoare. 


2 


Chiar şi un hoţ experimentat va găsi un prilej să înveţe noi 
trucuri, dacă trăieşte suficient de mult. In acea dimineaţă şi în 
acea după-amiază, Locke învățase cum se jefuieşte ca lumea o 
corabie capturată. 

Locke îşi isprăvi ultimul rond pe sub punți, destul de sigur că 
nu mai erau membri ai echipajului de pe Pescarul Rege pe care 
să-i alinieze, aşa că se grăbi să urce scara tambuchiului, înapoi 
pe dunetă. Leşurile Mântuitorilor de acolo fuseseră îndepărtate 
şi îngrămădite la falsbord; trupurile celor de pe Orhideea 
Otrăvitoare fuseseră duse pe puntea superioară centru. Locke 
văzu câțiva membri ai echipajului Zamirei acoperindu-i 
respectuoşi cu pânză de velă. 

Aruncă o privire rapidă peste corabie. Treizeci sau patruzeci 
de marinari de pe Orhideea urcaseră la bord, şi acum preluau 
controlul navei. Urcau pe grijele, cu Jean şi Delmastro la timonă, 
ocupându-se de ancoră şi păzindu-i pe cei treizeci şi ceva de 
supraviețuitori de pe Pescarul Rege pe puntea teugei. Sub 
supravegherea lui Utgar, răniții de pe Pescarul Rege şi de pe 
Orhideea fuseseră duşi la puntea superioară centru, lângă portul 
de intrare de la tribord, pe unde căpitanul Drakasha şi 
Cărturarul Treganne urcau la bord. Locke se grăbi spre ele. 

— E braţul, Cărturare. Mă doare îngrozitor. Streva îşi folosi 
braţul teafăr ca să-şi sprijine mădularul inert, tresărind şi 
întinzându-i-l lui Treganne ca să-l consulte. Cred că-i rupt. 

— Sigur că-i rupt, spurcăciune cretină ce eşti, zise ea, trecând 
pe lângă el ca să îngenuncheze lângă un marinar de pe Pescarul 
Rege a cărui tunică era îmbâcsită de sânge. Dacă îl mai fluturi 
aşa, o să-ţi cadă de tot. Stai jos. 

— Dar... 

_ — Mă ocup întâi de cele mai grave cazuri, bombăni Treganne. 
Ingenunche pe punte, lângă rănit, folosindu-şi bastonul ca să se 
sprijine până ajunse în genunchi. Apoi îşi răsuci bastonul. 
Mânerul se desprinse de restul bastonului, dezvăluind un 


pumnal pe care Treganne îl folosi ca să taie tunica marinarului. 
Poţi avansa pe lista mea dacă îţi mai dau câteva în cap. Tot mai 
vrei atenţie neîntârziată? 

— Ad nu. 

— Mai aşteaptă, atunci. Dispari. 

— lată-te, Ravelle. Căpitanul Drakasha trecu de Treganne şi 
de rănit şi îl apucă de umăr pe Locke. Văd că te-ai descurcat. 

— Da? 

— Eşti la fel de util ca o timonă fără cârmă, când e vorba să 
comanzi pe o navă, dar am auzit cele mai ciudate lucruri despre 
felul în care ai luptat. 

— Sursele tale exagerează. 

— Ei bine, corabia este a noastră şi tu ne-ai dat stăpânul ei pe 
tavă. Acum că am cules floarea, trebuie să-i sorbim nectarul 
până nu vine vreo altă corabie sau vremea rea. 

— O să iei Pescarul Rege drept pradă? 

— Nu. Nu-mi place să am mai mult de o pradă. O să o 
scuturăm bine de mărfurile de valoare şi de încărcătura 
folositoare. 

— Şi apoi îi dai foc sau cum? 

— În nici un caz! O să-i lăsăm echipajului suficiente provizii ca 
să ajungă într-un port şi o vom privi pierzându-se în zare. Pari 
nedumerit. 

— Fără supărare, căpitane, doar că... nu-i deloc atât de ticălos 
cum mă aşteptam. 

— Doar nu crezi că respectăm capitulările pentru că suntem 
oameni buni la suflet, Ravelle? Drakasha rânji. Nu am prea mult 
timp ca să-ţi explic, dar uite cum stă treaba. Dacă nu ar fi fost 
blestemaţii aceia de Mântuitori, oamenii ăştia... făcu un semn 
către marinarii răniţi de pe Pescaru/ Rege care aşteptau ca 
Treganne să-i consulte... nu ar fi luptat deloc. Patru din cinci 
corăbii pe care le asaltăm, dacă nu pot întinde plase-brici sau 
pregăti arcuri, nu se opun. Ştiu că o să-i lăsăm în viaţă după ce 
isprăvim. lar marinarii de rând nu au parte de nici un ban din 
marfă, aşa că nu au de ce să se lase spintecaţi de săbii sau 
străpunşi cu săgeți de arbaletă pentru ea. 

— Bănuiesc că are sens. 

— Nu doar pentru noi. Uită-te la măcelul ăsta. Mântuitori pe 


post de pază? Dacă fanaticii ăia nu ar fi fost disponibili gratis, 
corabia asta nu ar fi avut deloc străjeri. Îţi garantez. Proprietarii 
nu ar fi văzut rostul pentru aşa ceva. Expediţiile astea lungi, de 
patru-cinci luni, din Orientul Îndepărtat până în Tal Verrar, cu 
mirodenii, metale preţioase, lemn... un proprietar poate pierde 
şi două corăbii din trei, deoarece corabia care ajunge la 
destinaţie o să acopere şi pierderea celorlalte. Şi-i mai rămâne 
şi profit. lar dacă le rămâne şi corabia, chiar fără marfă, cu atât 
mai bine. De aceea nu scufundăm şi nu dăm foc ca nebunii. 
Câtă vreme rămânem chibzuiţi şi nu ne apropiem prea mult de 
lumea civilizată, oamenii cu bani ne consideră un risc natural, ca 
vremea. 

— Şi în privinţa, ăă, culesului şi sorbitului de nectar... de unde 
începem? 

— Cel mai important lucru aflat la îndemână este vistieria 
corabiei, făcu Drakasha. Stăpânul o păstrează pentru cheltuieli. 
Şpăgi şi alte cele. E mare bătaie de cap să o găseşti. Unii o 
aruncă peste bord; alţii o ascund în vreun loc umed, rece şi 
neaşteptat. Va trebui să-l scuturăm bine pe acest Nera vreo 
câteva ceasuri bune până să scuipe adevărul. 

— La naiba! În spatele lor, Treganne îşi lăsă pacientul să cadă 
pe punte şi începu să-şi şteargă mâinile însângerate de 
pantaloni. N-are rost să-mi bat capul cu ăsta, căpitane. Pot să-i 
văd plămânii prin rană. 

— E mort de-a binelea? întrebă Locke. 

— Păi, ce să zic, nu ştiu sigur, eu sunt doar doftor şi-atât. Însă 
am auzit odată într-un bar că a; voie să fii mort când plămânii 
tăi ajung să vadă lumina zilei, făcu Treganne. 

— Aă... da. Şi eu am auzit acelaşi lucru. Uite care-i treaba, 
mai e cineva pe aici care poate să moară dacă nu îi oblojeşti 
rănile de îndată? 

— Puțin probabil. 

— Căpitane Drakasha, spuse Locke, domnul Nera pare să aibă 
o inimă bună. Aş putea îndrăzni să sugerez un plan...? 

Câteva clipe mai târziu, Locke se întoarse la puntea 
superioară centru, ţinându-l de un braţ pe Antoro Nera. Omul 
avea mâinile legate la spate. Locke îl îmbrânci către Zamira, 
care ţinea o spadă scoasă din teacă. In spatele ei, Treganne se 


agita deasupra leşului marinarului proaspăt decedat. Tunica 
sfârtecată şi însângerată fusese aruncată şi înlocuită cu una 
curată, trasă peste pieptul leşului. Numai un punctuleţ roşu 
indica acum locul rănii letale, iar Treganne dădea impresia că îi 
stătea în putere să salveze silueta nemişcată. 

Drakasha îl înşfăcă pe Nera şi îi puse spada în piept. 

— Încântată de cunoştinţă, rosti ea, îndreptând marginea 
curbată a armei spre gâtul neprotejat al lui Nera. Acesta scânci. 
Corabia dumitale este dezechilibrată rău. Are prea mult aur pe 
ea. Trebuie să găsim şi să îndepărtăm vistieria stăpânului, cât 
se poate de repede. 

— Eu, ăă, nu ştiu exact unde este, făcu Nera. 

— Mda. lar eu pot să învăţ peştii să tragă vânturi de foc, zise 
Drakasha. Mai ai o şansă, după care încep să îţi arunc răniții 
peste bord. 

— Dar... vă rog, mi s-a spus... 

— Indiferent cine ce ţi-a spus, în nici un caz nu am fost eu. 

— Eu... eu nu... 

— Cărturare, rosti Drakasha, poţi să mai faci ceva pentru 
omul pe care ÎI tratezi? 

— Nu o să danseze prea curând, însă va supravieţui, zise 
Treganne. 

Drakasha îşi modifică puţin strânsoarea în care-l ţinea pe 
Nera şi îl apucă de gulerul tunicii cu mâna sa liberă. Făcu doi 
paşi la dreapta şi, aproape fără să se uite, înfipse spada în gâtul 
marinarului mort. Treganne se trase îndărăt şi împinse 
picioarele leşului ca să pară că se zbate. Nera rămase cu gura 
căscată. 

— Medicina este o treabă atât de nesigură... făcu Drakasha. 

— În cabina mea, spuse Nera. E un compartiment secret 
lângă busola de lângă patul meu. Vă rog... vă rog, nu mai 
omorâţi... A 

— Nu am omorât pe nimeni, îl întrerupse Drakasha. lşi scoase 
spada din gâtul leşului, o şterse de pantalonii lui Nera şi îl sărută 
scurt pe obraz. Omul tău a murit acum câteva minute. Doftorul 
mi-a zis că îi poate salva pe ceilalţi răniţi fără nici o problemă. ÎI 
răsuci pe Nera, îi tăie legăturile de la mâini şi îl împinse spre 
Locke cu un rânjet. Du-l înapoi la oamenii lui, Ravelle, şi apoi 


scapă-l de povara din compartimentul acela secret. 

— La ordin, căpitane. 

După aceea, începură să demonteze Pescarul Rege mai iute 
decât tinerii însurăţei care îşi sfâşie hainele de pe ei în prima 
clipă de intimitate. Locke simţi cum i se evaporă oboseala când 
se cufundă în ceea ce era de fapt un jaf imens, pentru mai 
multe bunuri decât furase el vreodată în toată viaţa lui. Trecu 
din schimb în schimb printre marinarii de pe Orhideea care 
râdeau şi se maimuţăreau cu o bună dispoziţie sinceră, în timp 
ce lucrau în grabă şi cu mare precizie. 

Mai întâi, înhăţară toate lucrurile cât de cât valoroase pe care 
le puteau duce... sticle de vin, garderoba formală a lui jupân 
Nera, saci de cafea sau de ceai din bucătăria vasului şi câteva 
arbalete din micul arsenal de pe Pescaru/ Rege. Drakasha însăşi 
luă colecţia de instrumente de navigaţie şi de clepsidre a 
corabiei, lăsându-i lui Nera doar minimul necesar pentru a 
ajunge cu siguranţă în port. 

Apoi Utgar şi şeful de echipaj curăţară fluta dintr-un capăt în 
celălalt, folosindu-i pe supraviețuitorii schimbului de corvoadă 
pe post de catâri pentru provizii şi echipamentul naval: calafat 
alchimic, pânză de velă bună, unelte de dulgher, butoaie de 
catran şi metri nenumărați de frânghie nouă. 

— Bun rahatul ăsta, făcu Utgar, încărcându-l pe Locke cu 
peste douăzeci de kilograme de frânghii şi cu o cutie plină cu 
pile de metal. Mult prea scumpe în Portul Risipitorului. 
Intotdeauna-i mai bine să faci rost de ele la „reduceri de 
abordaj”, cum le numim noi. 

In cele din urmă ajunseră şi la încărcătura Pescarului Rege. 
Toate grilajele trapelor de pe puntea principală fură scoase şi o 
reţea aproape ininteligibilă de frânghii şi scripeţi fu ridicată între 
cele două corăbii. Până la amiază, lăzi, butoaie şi baloţi înveliţi 
în pânză fură transportaţi pe Orhideea Otrăvitoare. Era tot ceea 
ce promisese Nera şi încă pe atât... terebentină, scoruş uns, 
mătăsuri, lăzi de vin alb superior căptuşite cu piele de oaie şi 
butoi după butoi din încărcătura de mirodenii a vasului. Mirosul 
de cuişoare, nucşoară şi ghimbir umplu aerul; după o oră sau 
două de muncă, Locke devenise cafeniu din cauza unei pojghiţe 
care era pe jumătate sudoare şi pe jumătate praf de scorţişoară. 


La cel de-al cincilea ceas al după-amiezii, Drakasha opri 
transfuzia forţată de bogăţie. Orhideea Otrăvitoare se adâncise 
în apa sclipitoare, iar fluta, uşurată, plutea liber, secată ca o 
carapace de insectă pe punctul de a fi scăpată din fălcile unui 
păianjen. Echipajul lui Drakasha nu o lăsase chiar gol-goluţă, 
desigur. Le lăsaseră marinarilor de pe Pescarul Rege butoaiele 
cu apă, pastrama, berea ieftină şi rațiile de „apă rozalie”. Le 
lăsară chiar şi câteva lăzi şi pachete de obiecte de preţ care 
erau înmagazinate prea adânc sau prea incomod pentru gustul 
lui Drakasha.. oricum, jaful fu minuţios. Orice negustor de pe 
uscat ar fi fost mulţumit să-şi vadă corabia descărcată la docuri 
cu aşa grabă. 

O scurtă ceremonie fu ţinută la falsbordul Pescarului Rege; 
Zamira îi binecuvântă pe morţii de pe cele două corăbii în 
calitatea ei de preoteasă mireană a lui lono. Apoi leşurile fură 
aruncate peste bord, cusute în pânze vechi şi cu armele 
Mântuitorilor trăgându-le în jos. In ceea ce-i priveşte pe 
Mântuitori, aceştia fură azvârliţi peste bord fără nici o vorbă. 

— Nu-i din lipsă de respect, îi explică Utgar lui Locke când îl 
văzu că murmură. Ei cred că, în clipa în care mor, zeii lor îi 
binecuvântează, îi sfinţesc şi toate cele. Nu se supără nimeni 
dacă îi arunci pe păgâni peste bord după aceea. E bine de ştiut 
dacă mai omori nişte de-ăştia pe viitor, nu? 

Într-un târziu, treburile din acea zi încărcată se încheiară; 
jupânul Nera şi echipajul său fură eliberaţi şi lăsaţi să-şi vadă de 
treabă din nou. In timp ce arcaşii lui Drakasha făceau de strajă 
cocoţaţi pe capetele vergilor, reţeaua de parâme şi de căngi 
dintre cele două corăbii fu înlăturată. Orhideea Otrăvitoare îşi 
retrase bărcile şi ridică pânzele. In câteva minute se deplasa cu 
şapte-opt noduri spre sud-vest, lăsând Pescaru/ Rege să 
plutească zăpăcit în urma sa. 

Locke nu prea îl văzuse pe Jean în acea zi şi amândoi păreau 
hotărâți să păstreze distanţa. Aşa cum Locke se apucase de 
muncă manuală, Jean rămăsese cu Delmastro pe dunetă. Nu se 
mai apropiară unul de celălalt ca să-şi vorbească până când 
soarele nu cobori dincolo de linia orizontului, iar schimbul de 
corvoadă fu strâns laolaltă şi legat pentru ritualul de iniţiere. 


3 


Toţi noii iniţiaţi şi jumătate dintre membrii echipajului fură 
repartizaţi în Schimbul Vesel, primind totodată lăzi întregi de 
sticle din vinurile răsăritene superioare pe care le luaseră de pe 
Pescarul Rege. Locke recunoscu câteva mărci şi podgorii. 
Băuturi care în Camorr nu s-ar fi vândut pe mai puţin de 
douăzeci de coroane sticla erau aici date pe gât ca berea, 
vărsate în capul bărbaţilor şi femeilor care chefuiau sau pur şi 
simplu vărsate pe punte. Marinarii de pe Orhidee se amestecau 
acum cu foştii marinari de pe Mesager, fără nici o grijă. Jocurile 
de zaruri, luptele corp la corp şi cântecele de grup izbucniseră 
spontan. Peste tot se auzeau propuneri rostite sau nerostite. 
Jabril dispăruse sub punte cu o femeie din echipaj, de mai bine 
de-o oră. 

Locke privea tot spectacolul din umbrele de la tribord, chiar 
sub duneta înălţată. Scările de la tribord nu aveau balustradă; o 
persoană zveltă avea loc suficient ca să se strecoare comod 
între cele două. 

„Ravelle” fusese întâmpinat cu căldură şi cu înflăcărare peste 
tot, câtă vreme umblase pe punte, însă acum, că îşi găsise un 
locşor numai pentru el, nimeni nu părea să-i simtă lipsa. Avea în 
mână o halbă mare din piele, plină cu un vin albastru care 
valora cât greutatea sa în argint, dar nu se atinsese de ea. 
Dincolo de toată gloata de marinari care râdeau şi beau, Locke îl 
zări pe Jean la copastia de pe cealaltă parte a navei. Pe când îl 
privea, silueta unei femei mult mai scunde se apropie din spate 
şi se întinse către el. Locke îşi întoarse privirea. 

Apa aluneca în părţi, un gel negru încununat cu fuioare de 
spumă uşor fosforescente. Orhideea înainta destul de iute prin 
noapte. Acum, că era încărcată, ceda mai puţin decât înainte în 
lupta cu marea şi despica micuţele valuri de parcă erau făcute 
din aer. 

— Când eram locotenent-ucenic, rosti căpitanul Drakasha, în 
prima mea călătorie ca ofiţer, mi-am minţit căpitanul în privinţa 
unei sticle de vin furate. Vorbise încet. Surprins, Locke se 
întoarse şi văzu că ea stătea chiar deasupra lui, la parapetul din 
faţă al dunetei. Nu doar eu, continuă ea. Toţi cei opt ucenici. Am 


„ÎImprumutat-o” din magazia personală a căpitanului, dar nu ne- 
a dus mintea să o azvârlim peste bord după ce am terminat-o. 

— În... marina din Syrune se întâmpla asta? 

— Forţele Marine ale Splendidei Sale Majestăţi a Eternului 
Syrune. Zâmbetul Drakashei semăna cu o semilună albă pe un 
cer întunecat, firav precum spuma ce încununa valurile. 
Căpitanul ar fi putut să poruncească să fim biciuiţi, degradaţi 
sau chiar puşi în lanţuri şi judecaţi odată ajunşi înapoi pe uscat. 
În loc să facă aşa ceva, ne-a pus să tăiem verga rândunicii de pe 
arborele mare. Mai aveam una de rezervă, desigur. Insă ea ne-a 
pus să răzuim lacul de pe verga asta. Asta-i o vergă din stejar, 
lungă de trei metri şi groasă cât piciorul unui om. Căpitanul ne-a 
luat săbiile şi ne-a zis că ni le va da înapoi numai dacă mâncăm 
verga rândunicii. De la un capăt la celălalt, până la ultima 
aşchie. 

— Dacă o mâncaţi?! 

— Vreo patruzeci de centimetri de stejar masiv de fiecare, 
spuse Drakasha. Cum am izbutit, numai noi ştim. Ne-a luat o 
lună. Am încercat absolut orice. Am ras-o, am tocat-o, am fiert- 
o, am pasat-o, am încercat o sută de trucuri ca să o facem 
comestibilă şi ne-am îndesat-o pe gât, câteva linguri sau 
înghiţituri pe zi. Celor mai mulţi li s-a făcut rău, însă am mâncat 
verga. 

— Pe toţi zeii! 

— Când am terminat, căpitanul ne-a zis că a vrut să 
înţelegem că minciunile dintre marinarii unei corăbii o sfâşie, 
bucată cu bucată, şi o rod dinăuntru aşa cum am ros noi verga 
rândunicii până nu a mai rămas nimic. 

— Aha... Locke oftă şi luă în sfârşit o gură din excelentul vin 
cald pe care îl avea în mână. Să înţeleg că urmează să mă mai 
descoşi un pic? 

— Vino cu mine la falsbord. 

Locke se ridică, ştiind că asta nu fusese o rugăminte. 


4 


— Nu mi-am dat seama până acum cât de obositor poate fi să 
împarţi dreptatea, făcu Ezri, apărând în dreapta lui Jean pe când 


acesta stătea la copastia babord a Orhideei. Una dintre luni 
începuse să urce pe cerul de la miazăzi, o jumătate de bănuţ de 
argint care trăgea cu ochiul peste orizontul cufundat în noapte, 
de parcă ar fi vrut să se convingă mai întâi că merită să se 
obosească să răsară. 

— A avut o zi plină, locotenente. 

Jean zâmbi. 

— Jerome, zise ea, punându-i o mână pe antebraţul drept, 
dacă-mi mai spui „locotenent” în noaptea asta, te omor. 

— Cum doreşti, loco... lo... altceva-care-începe-cu „loco” și- 
nu-este „locotenent”. Îţi jur... în plus, ai încercat deja să mă 
execuţi o dată în seara asta. Şi uite cum a ieşit. 

— A ieşit cum nu se poate mai bine, spuse ea, rezemându-se 
de parapet lângă el. 

Nu mai purta armură, ci doar o tunică subţire şi o pereche de 
pantaloni care-i ajungeau până la gambă, fără ciorapi sau 
pantofi. Avea părul despletit, valuri de şuviţe negre fremătând 
în adierea vântului. Jean îşi dădu seama că ea se rezema cu 
totul de parapet, încercând în acelaşi timp să nu o arate. 

— Aă, te-ai apropiat cam mult de tăişurile alea azi, rosti el. 

— M-am apropiat eu şi mai mult, la viaţa mea. Însă tu... tu 
eşti... eşti un luptător foarte bun, ştii asta? 

— S-a mai... 

— Of, pe toţi zeii, cât de aiurea a sunat asta? Bineînţeles că 
eşti un luptător bun. Am vrut să zic ceva mai cu duh, îţi jur. 

— Atunci consideră că ai zis-o. Jean îşi scărpină barba şi simţi 
un soi de nervozitate călduţă, bine-venită trecându-i prin 
stomac. Putem să ne prefacem amândoi. Toate, ăă, aiurelile 
pline de duh pe care le-am repetat zile în şir pe butoaiele din 
cală m-au lăsat de izbelişte. 

— Le-ai repetat, hmmm? 

— Da, păi... Jabril ăla, e un tip sofisticat, nu crezi? Trebuie să 
fac un pic de conversaţie ca să-i atrag atenţia. 

— Poftim?! 

— Nu ştiai că-mi plac doar bărbaţii? Bărbaţii înalți? 

— Ooo, te-am pus la pământ o dată, Valora, şi te mai... 

— Ha! În starea în care eşti acum? 

— Starea în care sunt acum este singurul lucru care îţi 


salvează pielea. 

— Nu ai îndrăzni să mă înjuri de faţă cu jumătate de echipaj... 

— Sigur că aş îndrăzni! 

— De fapt, da, ai dreptate. 

— Uită-te la harababura asta minunată şi zgomotoasă. Cred 
că nu ar băga nimeni de seamă dacă ţi-aş da foc. La naiba, în 
cala de sub puntea principală sunt deja perechi care şi-o trag 
mai înghesuiți decât suliţele din magazia de arme. Dacă vrei 
linişte şi pace în noaptea asta, cel mai apropiat loc unde-o să ai 
parte de aşa ceva este la vreo două-trei sute de yarzi de proră. 

— Nu, mulţumesc. Nu ştiu cum să spun „nu mă mai mânca” în 
rechineză. 

— În cazul acesta, ai rămas cu mine pe cap. Şi vă aşteptam să 
scăpaţi din schimbul de corvoadă de ceva vreme. Rânji spre el. 
În seara asta ne cunoaştem mai bine. 

Jean o fixă cu privirea, neştiind ce să spună sau să facă mai 
departe. Rânjetul ei se preschimbă în încruntat. 

— Jerome, fac eu... ceva greşit? 

— Greşit? 

— Mi se pare că te tot tragi îndărăt. Nu doar cu corpul, ci şi cu 
gâtul. Tot... 

— O, la naiba! Jean râse, îi puse o mână pe umăr şi rânji 
prosteşte şi necontrolat când ea îi prinse mâna şi i-o ţinu acolo. 
Ezri, mi-am pierdut ochelarii când... ne-aţi făcut să înotăm, în 
ziua în care am venit la bord. Sufăr de hipermetropie. Cred că 
nu mi-am dat seama, dar încercam doar să te ţin acolo unde te 
pot vedea. _ 

— O, pe toţi zeii! şopti ea. Imi pare rău. 

— N-ai pentru ce. Nu mă deranjează să fac asta. 

— Nu asta am... 

— Ştiu. Jean simţi cum tensiunea neliniştită din stomac urcă, 
umplându-i pieptul, şi trase adânc aer în piept. Uite ce-i, era cât 
pe ce să murim astăzi. La naiba cu jocurile astea! Vrei să bei 
ceva cu mine? 


5 


— Priveşte, zise Drakasha. 


Locke stătea la falsbord, uitându-se la siajul fosforescent al 
corabiei, între luminile celor două felinare de la pupa. Acele 
felinare erau nişte Orhidee strălucitoare de sticlă mari cât capul 
său, petale transparente ce se legănau delicat deasupra apei. 

— Pe toţi zeii! făcu Locke, înfiorându-se. 

Siajul şi felinarele făceau destulă lumină cât să poată vedea 
umbra lungă şi neagră care aluneca pe sub dâra lăsată de 
Orhideea Otrăvitoare. O chestie sinistră şi şerpuită, lungă de 
vreo cincisprezece metri, folosea siajul navei ca să se ascundă. 
Căpitanul Drakasha ţinea un picior pe falsbord şi avea o 
expresie de plăcere nepăsătoare pe chip. 

— Ce naiba mai e şi aia? 

— Sunt vreo cinci sau şase variante, spuse Drakasha. Ar 
putea fi un vierme-balenă sau un peşte-diavol uriaş. 

— Ne urmăreşte? 

— Da. 

— Este... âă, periculos? 

— Să zicem că, dacă îţi scapi paharul peste bord, nu-i indicat 
să sari după el. 

— Nu crezi că ar trebui să tragi nişte săgeți în el? 

— Aş putea, dacă aş fi sigură că nu poate înota mai repede de 
atât. 

— Am înţeles. 

— Dacă tragi în toate lucrurile ciudate pe care le vezi în larg, 
Ravelle, în curând o să rămâi fără săgeți, şi atât. Oftă şi privi în 
jur ca să se asigure că erau cât de cât singuri. Cel mai apropiat 
membru al echipajului se afla la timonă, la vreo opt-nouă yarzi 
în faţa lor. Ne-ai fost de mare folos astăzi. 

— Păi, alternativa nu-mi era tocmai pe plac. 

— Credeam că mi-am dat acordul pentru o sinucidere când te- 
am lăsat să conduci bărcile. 

— A fost cât pe ce, căpitane. A fost... Uite ce-i, lupta aia a fost 
la limita dezastrului tot timpul. Nici măcar nu-mi amintesc prea 
mult din ea. Zeii m-au binecuvântat îngăduindu-mi să nu fac pe 
mine de frică. Sunt sigur că ştii despre ce vorbesc. 

— Ştiu. Mai ştiu totodată că uneori lucrurile astea nu sunt 
simple accidente. Tu şi jupânul Valora aţi... provocat o mare 
vâlvă cu felul în care v-aţi purtat în luptă. Calitățile tale sunt 


neobişnuite pentru un fost meşter în cântare şi balanţe. 

— Cântăritul şi măsuratul sunt foarte plictisitoare, făcu Locke. 
Mai ai nevoie şi de-un hobby. 

— Oamenii arhontelui nu v-au angajat din întâmplare, nu-i 
aşa? 

— Poftim? 

— i-am zis că o să decojesc eu fructul ăsta ciudat pe care mi 
l-ai vândut drept poveste, Ravelle, şi asta am făcut. Prima mea 
impresie despre tine nu a fost una tocmai bună. Însă te-ai... 
descurcat mai bine. Şi cred că am înţeles cum ai izbutit să îţi ţii 
fostul echipaj în frâu în ciuda neştiinţei tale. Se pare că ai un 
adevărat talent pentru ticăloşie improvizată. 

— Cântăritul şi măsuratul sunt foarte, foarte plictisitoare... 

— Deci eşti un om cu o meserie sedentară care pur şi simplu 
s-a nimerit să aibă un talent pentru spionaj? Şi deghizare? ŞI 
conducere? Fără să mai pun la socoteală atât măiestria ta în 
luptă, cât şi cea a apropiatului şi neobişnuit de educatului tău 
prieten, Jerome? 

— Mamele noastre erau foarte mândre de noi. 

— Nu aţi fost racolaţi de arhonte din slujba Priorilor, spuse 
Drakasha. Aţi fost agenţi dubli. Instigatori infiltraţi cu scopul de 
a intra în slujba arhontelui. Nu aţi furat corabia din pricina unei 
jigniri de care nu vreţi să vorbiţi; aţi furat-o deoarece aveaţi 
ordin să loviți în credibilitatea arhontelui. Să faceţi ceva 
important. 

— A... 

— Te rog, Ravelle! De parcă ar putea fi o altă explicaţie 
rezonabilă. 

„Pe toţi zeii, ce ispită! se gândi Locke. O ţintă care mă invită 
să păşesc în propria prejudecată, pur şi simplu.” Privi siajul 
fosforescent şi făptura misterioasă care înota sub el. Ce era de 
făcut? Să profite de prilejul oferit, să cimenteze identitățile lui 
Ravelle şi a lui Valora în mintea Drakashei şi să dezvolte de- 
acolo? Sau... îşi simţi obrajii arzând când dojana lui Jean îi reveni 
în memorie. Jean nu îl criticase doar din considerente teologice 
sau din pricina lui Delmastro. Era o chestiune de abordare. Cum 
ar fi mai eficient? 

Să trateze femeia asta ca pe o ţintă sau ca pe un aliat? 


Timpul se scurgea fără milă. Discuţia asta reprezenta un 
punct de turnură; să-şi urmeze instinctele şi să o joace pe 
degete sau să-i urmeze sfatul lui Jean şi... să încerce să aibă 
încredere în ea. Se concentră intens. Instinctele sale... erau oare 
întotdeauna impecabile? Cât despre instinctele lui Jean... lăsând 
orice sfadă la o parte, când făcuse Jean altceva decât să încerce 
să-l protejeze? 

— Spune-mi ceva, cât mă hotărăsc eu ce să-ţi răspund, rosti 
el foarte încet. 

— Poate. 

— Ceva mare cât jumătate din corabia asta se holbează la noi 
chiar acum, când vorbim. 

— Da. 

— Cum faci ca să rezişti? 

— Când vezi chestii dintr-astea destul de des, ajungi să te 
obişnuieşti... 

— Nu doar asta. Totul. Am fost pe mare vreo şase-şapte 
săptămâni în toată viaţa mea. De când eşti tu aici? 

Ea îl privi, fără să spună nimic. 

— Sunt unele lucruri despre mine pe care nu ţi le voi zice doar 
pentru că eşti căpitanul corabiei, chiar dacă mă azvârli din nou 
în cală sau peste bord, făcu Locke. Unele lucruri... Vreau să ştiu 
cu cine am de-a face mai întâi. Vreau să vorbesc cu Zamira, nu 
cu căpitanul Drakasha. 

Ea rămase în continuare tăcută. 

— Îţi cer prea mult? 

— Am treizeci şi nouă de ani, rosti ea, foarte încet. Am ieşit pe 
mare de la unsprezece ani. 

— Aproape treizeci de ani, deci. Ei bine, aşa cum spuneam, eu 
am fost pe mare câteva săptămâni. Şi în tot acest timp... 
furtuni, răzmeriţă, rău de mare, bătălii, duhuri-zburătoare... 
chestii înfometate dând târcoale peste tot, în speranţa ca vreun 
nesăbuit să încerce marea cu degetul. Nu zic că nu m-am şi 
distrat, din când în când; aş minţi. Am învăţat câte ceva. Însă... 
treizeci de ani? Şi copii, pe deasupra? Nu ţi se pare puţin... 
riscant? 

— Ai copii, Orrin? 

— Nu. 


— În clipa în care hotărăsc că ai început să-mi dai lecţii 
despre cum să-mi cresc copiii, discuţia noastră se va încheia cu 
tine zburând peste parapetul ăsta, ca să faci cunoştinţă cu 
chestia aia din apă, orice ar fi ea. 

— Nu asta am vrut să zic. Doar că... 

— Au obţinut oare oamenii de pe uscat secretul vieţii veşnice? 
Au abolit accidentele? Au încetat să aibă vreme în lipsa mea? 

— Sigur că nu. 

— De ce crezi tu că sunt copiii mei mai expuşi aici decât 
vreun biet sărman luat cu arcanul ca să lupte în războaiele 
ducelui său? Sau decât o familie fără nici o leţcaie căzută pradă 
molimei, într-un cartier ţinut în carantină sau ars din temelii? 
Războaie, boli, taxe. Capete aplecate şi cizme pupate. Sunt o 
grămadă de chestii înfometate care dau târcoale pe uscat, 
Orrin. Singura diferenţă este că cele de pe mare nu obişnuiesc 
să poarte coroane. 

— Ah... 

— Duceai o viaţă perfectă înainte să pleci pe Marea de Bronz? 

— Nu. 

— Sigur că nu. Ascultă-mă bine. Eu am crezut că am crescut 
într-o ierarhie în care numai competenţa şi loialitatea erau de- 
ajuns ca să te descurci în viaţă, şopti ea. Am depus un jurământ 
de credinţă şi mi-am închipuit că acel jurământ înseamnă ceva 
pentru ambele părţi. Am fost o proastă. Şi am fost nevoită să 
omor o grămadă de oameni ca să scap de urmările acelei 
prostii. Chiar mi-ai cere să am încredere şi să-i încredinţez pe 
Paolo şi pe Cosetta aceluiaşi rahat care a fost cât pe ce să mă 
ducă la pieire odată? Cărui sistem de legi ar trebui să mă supun, 
Orrin? În ce duce, rege sau împărăteasă ar trebui să am 
încredere ca într-un părinte? Care dintre ei poate judeca 
valoarea vieţii mele mai bine decât mine? Poţi să mi-i arăţi, să- 
mi scrii o scrisoare de recomandare? 

— Zamira, o întrerupse Locke, te rog, nu mă transforma într- 
un soi de avocat pentru nişte chestii în care nu cred; mi se pare 
că mi-am petrecut întreaga viaţă dispreţuind cu bună ştiinţă tot 
ce ai descris tu acum. [i se pare că sunt genul de om care 
respectă legea şi ordinea? 

— Trebuie să recunosc că nu. 


— Sunt doar curios, atâta tot. Să nu crezi că nu apreciez toate 
astea. Şi-acum spune-mi... care-i povestea cu Armada Liberă? 
Aşa-zisul vostru Război pentru Recunoaştere? De ce să declari 
atâta ură pentru... legi, taxe şi toate celelalte îngrădiri dacă asta 
încercaţi să faceţi şi voi aici? 

— Ah... Zamira oftă, îşi scoase pălăria în patru colţuri şi îşi 
trecu degetele prin părul răsfirat de vânt. Infama noastră Cauză 
Pierdută. Contribuţia noastră personală la istoria măreaţă a Tal 
Verrar-ului. 

— De ce aţi pornit războiul? 

— Dintr-o judecată greşită. Am nădăjduit cu toţii... Ei bine, 
căpitanul Bonaire a fost convingătoare. Aveam un conducător, 
un plan... Să deschidem mine pe insule noi, să doborâm o parte 
dintre păduri pentru lemn şi răşină. Să jefuim după bunul plac 
până când celelalte puteri de la Marea de Bronz ar fi venit, 
frângându-şi mâinile, ca să se tocmească cu noi, şi atunci să le 
batem de să le meargă fulgii cu negoţ autorizat. Ne-am închipuit 
un regat fără tarife. Montierre şi Portul Risipitorului urmau să se 
dezvolte prin negoţ şi prin averi importate. 

— Ambiţios. 

— Prostesc. De-abia scăpasem dintr-o supunere amară, şi am 
şi sărit în alta. Am crezut-o pe Bonaire când ne-a spus că pe 
Stragos nu-l ţineau brăcinarii să vină şi să se lupte cu noi. 

— O, la dracu'! 

— Am dat piept cu ei pe mare. Cea mai mare bătălie pe care 
am văzut-o eu vreodată şi cea mai rapidă înfrângere. Stragos a 
pus sute de oşteni verrari pe corăbii ca să-şi ajute marinarii; nu 
am avut nici o şansă în lupta de aproape. După ce au capturat 
Basiliscul, nu au mai luat prizonieri. Urcau pe câte o corabie, o 
scufundau şi treceau la următoarea. Arcaşii lor se ocupau de cei 
căzuţi în apă, cel puţin până la apariţia peştilor-diavol. A trebuit 
să folosesc toate trucurile pe care le ştiam ca să scot Orhideea 
de-acolo. Câţiva dintre noi ne-am croit drum până în Portul 
Risipitorului, bătuţi măr cum eram şi, până să ajungem acolo, 
verrarii făcuseră Montierre una cu pământul. Cinci sute de morți 
într-o singură dimineaţă. După aceea au făcut cale întoarsă şi 
îmi închipui că s-a lăsat cu dănţuială, sex şi discursuri. 

— Cred că poţi învinge un oraş ca Tal Verrar... şi poţi să-i 


ameninţi baierele pungii sau mândria şi să scapi nepedepsit, 
spuse Locke. Însă nu dacă le ameninţi pe amândouă deodată. 

— Ai dreptate. Poate că Stragos chiar era neputincios când a 
plecat Bonaire din oraş; oricum o fi fost, a izbutit să unească 
interesele cetăţii în spatele lui. L-am invocat ca pe un demon 
dintr-o poveste. Îşi împreună mâinile peste pălărie şi se aplecă 
în faţă, rezemându-se cu coatele de falsbord. Aşa că am rămas 
nişte nelegiuiţi. N-a mai fost nici o înflorire pentru Insulele 
Vântului-fantomă. Nici un destin măreț pentru Portul 
Risipitorului. Corabia aceasta este lumea noastră acum şi nu o 
mai duc acolo decât atunci când are burta prea plină ca să mai 
prăduiască. Acum ai priceput, Orrin? Nu regret felul în care mi- 
am petrecut ultimii ani. Mă duc unde vreau. Nu stabilesc 
întâlniri. Nu păzesc nici un hotar. Ce rege de pe uscat se poate 
lăuda cu libertatea unui căpitan de corabie? Marea de Bronz îmi 
dă de toate. Când mă grăbesc, îmi dă vânt. Când am nevoie de 
aur, îmi dă galioane. 

„Hoţilor să le meargă bine, se gândi Locke. Bogaţii să-şi aducă 
aminte.” Se hotări şi se prinse mai strâns de parapet ca să nu 
tremure. 

— Numai blestemaţii de proşti mor pentru nişte linii desenate 
pe hărţi, făcu Zamira. Însă nimeni nu poate trage linii în jurul 
corabiei mele. Dacă încearcă, tot ce trebuie să fac ca să le scap 
printre degete este să ridic mai multe pânze. 

— Da, zise Locke. Însă... Zamira, cum ar fi dacă aş fi silit să-ţi 
spun că se poate şi altfel? 


6 


— Chiar ai repetat în faţa butoaielor, Jerome? 

Puseseră mâna pe o sticlă de coniac de rodie neagră dintr-o 
ladă deschisă printre cheflii şi o luaseră cu ei la locul lor de 
lângă parapet. 

— Butoaie. Da. Jean luă o înghiţitură din băutura neagră ca 
noaptea distilată şi care pişcă precum o urzică pe sub dulceaţa 
ei. Îi dădu sticla înapoi. Ele nu râd de tine, nici nu-şi bat joc şi 
nici nu-ţi distrag atenţia. 

— Cum să-ţi distragă atenţia? 


— Butoaiele nu au sâni. 

— Aa... Şi ce le-ai spustu butoaielor tale? 

— Sticla asta de coniac este încă prea plină ca să încep să mă 
fac de râs în halul ăsta, replică Jean. 

— Prefă-te că sunt un butoi, atunci. 

— Butoaiele nu au să... 

— Am înţeles. Hai, Valora, cu tupeu! 

— Vrei să mă prefac că tu eşti un butoi ca să-ţi spun ce le 
spuneam butoaielor când mă prefăceam că ele erau tu. 

— Întocmai. 

— Ei bine... Trase încă o duşcă din sticla de coniac. Ai... ai 
nişte cercuri cum n-am mai văzut la nici un butoi, de pe nici o 
corabie, nişte cercuri atât de sclipitoare şi de bine făcute... 

— Jerome... 

— Şi doagele tale! Se hotărî să mai tragă un gât. Doagele 
tale... atât de bine şlefuite, atât de bine potrivite. Eşti cel mai 
frumos butoi pe care l-am văzut vreodată, butoiaşul meu 
minunat! Ca să nu mai spun de cepul tău... 

— Ahem... Deci nu ai de gând să împărtăşeşti dulcegăriile 
tale? 

— Nu. Devin nespus de viteaz când sunt laş. 

— „Bărbatul! În ce şoarece, un schimb de vorbe-l preface”, 
recită Ezri. „Le râde-n nas la zei şi e semet în luptă, şi-l sperie o 
dojană de fecioară! Şi cel mai simplu râs al celei mai simple fete 
un pumnal i se pare şi, ca pumnalul însuşi, îşi face cuib la 
pieptu-i. Şi sângele în apă îl preface, şi vitejia-i doar o palidă 
amintire.” 

— 0oooo, Lucarno, nu? Jean se trase de barbă, gânditor. 
„Femeie, inima-ţi e un labirint fără ieşiri. Să pun în sticlă 
tulburarea şi-o mie de ani să o beau şi tot nu m-aş putea tulbura 
într-atât, cât mă tulburi tu între trezire şi micul dejun. Atât de- 
ntortocheată devenit-ai, că şerpii ţi-ar aplauda trecerea, de zeii 
le-ar fi dat mâini.” 

— Îmi place asta, făcu ea. Imperiul de Șapte Zile, nu-i aşa? 

— Ba da. Ezri, iartă-mă că te întreb, dar cum naiba de ştii... 

— Nu-i mai ciudat decât faptul că tu ştii toate astea. Îi luă 
sticla din mână, o dădu pe spate - luând o înghiţitură sănătoasă 
-, apoi îşi ridică mâna liberă. Ştiu! O să-ţi dau un indiciu. 


„Întreaga lume, dintr-un capăt în altul, am ţinut-o-n palme, după 
cum am vrut. Am ascultat  spovedaniile împăraţilor, 
înţelepciunea magilor, tânguirile generalilor.” 

— Ai avut o bibliotecă? A; o bibliotecă? 

— Am avut, rosti ea. Am fost cea de-a şasea fată dintre şase 
fiice, îmi închipui că deja se plictisiseră. Părinţii mei îşi puteau 
permite să le ofere tovarăşi de joacă celorlalte cinci. Eu am fost 
nevoită să mă mulţumesc cu personajele din cărţile maică-mii. 
Goli sticla şi o azvârli peste bord, rânjind. Tu ce scuză ai? 

— Educaţia mea a fost, ăă, eclectică. Ai avut vreodată... Când 
erai mică, îţi aminteşti să fi avut o jucărie cu extremităţi de 
lemn, de diferite forme, care se potriveau în anumite găuri dintr- 
o ramă de lemn? 

— Da, spuse ea. Am primit-o pe cea a surorilor mele, când s- 
au plictisit de ea. 

— Ai putea spune că eu am fost antrenat să fiu o extremitate 
pătrată băgată într-o gaură rotundă. 

— Serios? Există o breaslă pentru aşa ceva? 

— Ne chinuim de câţiva ani buni să punem cap la cap o cartă. 

— Ai avut şi tu o bibliotecă? 

— Oarecum. Uneori mai... împrumutam cărţile altora fără ca 
ei să ştie sau să fie neapărat de acord. E o poveste lungă. Insă 
mai este şi un alt motiv. O să-ţi dau şi eu nişte versuri ca să 
ghiceşti. „După lăsarea serii, recită el, făcând o mişcare largă cu 
braţul, un dobitoc ce două urechi l-ascultă se cheamă soţ; un 
dobitoc de două sute ascultat se cheamă succes.” 

— Ai fost... pe scenă, făcu ea. Ai fost actor! Profesionist? 

— Pentru o vreme, răspunse Jean. Pentru foarte scurtă vreme. 
Am fost... ei bine... noi... 

Privi spre pupa şi regretă imediat că o făcuse. 

— Ravelle, zise Ezri, apoi îl privi cu curiozitate pe Jean. Voi doi 
aţi... voi doi aveţi ceva de împărţit, nu-i aşa? 

— Putem să nu vorbim de el? Jean, simțindu-se îndrăzneţ şi 
temător în acelaşi timp, o prinse de braţ. Măcar în noaptea asta. 
Poate să nu existe, în noaptea asta? 

— Sigur că putem să nu vorbim de el, spuse ea, mişcându-se 
în aşa fel încât să se sprijine mai mult de pieptul lui decât de 
parapet. În noaptea asta, nu mai există nimeni altcineva. 


Jean se uită la ea, devenind deodată cât se poate de conştient 
de bătăile inimii sale. Lumina lunii reflectată în ochii ei, căldura 
trupului ei lipit de al lui, mirosul caracteristic de coniac şi de 
sudoare, şi de apă sărată care o deosebea de oricine altcineva... 
singurul lucru pe care îl mai putu rosti fu: „Aăă...” 

— Jerome Valora, spuse ea, idiot nemaipomenit ce eşti, chiar 
trebuie să-ţi desenez? 

— Să-mi... 

— Du-mă în cabină. Îl apucă de tunică cu o mână. Am 
privilegiul pereţilor şi am de gând să-l folosesc. Din plin. 

— Ezri, şopti Jean, nici într-o sută, nu, nici într-o mie de ani nu 
aş refuza aşa ceva, dar ai fost ciopârţită azi şi de-abia poţi sta în 
picioare... , 

— Ştiu, spuse ea. Asta-i singurul motiv care mă face să cred 
că nu o să te distrug. 

— O, pentru asta o să te... 

— Chiar te rog. Îşi dădu braţele în lături. Dar mai întâi du-mă 
acolo. 

O ridică cu uşurinţă; ea i se cuibări la piept şi îşi încolăci 
braţele în jurul gâtului lui. Când Jean se îndepărtă de copastie şi 
se îndreptă către scările dunetei, se trezi faţă în faţă cu vreo 
treizeci-patruzeci de cheflii din Schimbul Vesel. Aceştia îşi 
ridicară braţele şi începură să ovaţioneze sălbatic. 

— Treceţi-vă numele pe o listă ca să vă pot omori pe toţi 
mâine-dimineaţă! strigă Ezri. Zâmbi şi îşi întoarse privirea spre 
Jean. Sau poate că o s-o las pe după-amiază. 


7 


— Ascultă-mă numai, rosti Locke. Ascultă-mă, te rog, şi 
încearcă să rămâi pe cât poţi tu de deschisă la minte. 

— O să fac tot posibilul. 

— Ăă, deducţia ta în privinţa mea şi a lui Jerome e vrednică de 
laudă. Chiar ar avea sens, dacă nu ar mai fi nişte lucruri pe care 
le-am ascuns până acum. Începând chiar cu mine. Nu sunt un 
luptător încercat. Sunt un luptător ja/nic. Am încercat să fiu 
altfel, însă zeii îmi sunt martori: e fie comedie, fie tragedie, până 
să apuc măcar să clipesc. 


— Asta... 

— Zamira. Ascultă-mă. Nu am omorât patru oameni cu ceva 
care să semene măcar a iscusinţă. Am aruncat un butoi în capul 
unui om prea prost ca să-şi ridice privirea. Le-am tăiat 
beregatele celor doi care au fost doborâţi de butoi. Pe al 
patrulea l-am rezolvat când a alunecat în bere. Când m-au găsit 
ceilalţi cu leşurile, i-am lăsat să creadă ce-au vrut. 

— Dar ştiu sigur că te-ai năpustit asupra Mântuitorilor de unul 
singur... 

— Da. Oamenii care sunt pe punctul de a muri îşi ies deseori 
din minţi. Ar fi trebuit să mor la zece secunde după ce a început 
bătălia, Zamira. Jerome a fost cel care a făcut ca lucrurile să nu 
stea chiar aşa. Jerome şi numai el. 

În acel moment, nişte ovaţii zgomotoase se înălţară deasupra 
carnavalului de la puntea superioară centru. Locke şi Zamira se 
întoarseră amândoi la timp ca să-l vadă pe Jean apărând în 
capul scărilor dunetei cu locotenentul Delmastro în braţe. Nici 
unul din ei nu-şi aruncă privirea către Locke şi căpitan; câteva 
secunde mai târziu, cei doi se făcură nevăzuţi pe scara 
tambuchiului. 

— Ei bine, spuse Zamira, ca să câştige inima aceea, chiar şi 
pentru o noapte, prietenul tău Jean trebuie să fie chiar mai ieşit 
din comun decât credeam eu. 

— Chiar aşa şi este, şopti Locke. Continuă să îmi salveze 
viaţa, chiar şi atunci când nu o merit. Îşi întoarse privirea către 
siajul tulburat, sclipitor şi bântuit de monstru al Orhideei. Ceea 
ce se întâmplă aproape mereu. 

Zamira nu zise nimic şi, după câteva clipe, Locke continuă: 

— Ei bine, după ce-a făcut-o din nou azi-dimineaţă, eu m-am 
furişat, am orbecăit şi am fugit văzând cu ochii până când s-a 
terminat lupta. Atâta tot. Spaimă şi noroc chior. 

— Poate, dar tot tu ai condus bărcile. Tot tu ai urcat primul, 
fără să ştii ce te aşteaptă acolo. 

— Toate astea sunt numai rahaturi. Sunt un artist al 
rahaturilor, Zamira! Un actor, un imitator. Nu am avut vreun 
motiv nobil când ţi-am cerut asta. Pur şi simplu viaţa mea nu 
mai valora mare lucru dacă nu făceam ceva complet nebunesc 
ca să recâştig un pic de respect. Am simulat orice clipită de 


calm ar fi văzut cineva la mine în dimineaţa asta. 

— Faptul că asta ţi se pare ceva extraordinar nu-mi spune 
decât că a fost cu adevărat prima ta bătălie. 

— Dar... 

— Ravelle, oricine ajunge să comande o trupă se preface 
nepăsător când moartea este aproape. O facem pentru cei din 
jurul nostru şi pentru noi înşine. O facem fiindcă alternativa este 
o moarte  ruşinoasă. Diferenţa dintre un conducător 
experimentat şi unul neîncercat este că numai cel din urmă 
rămâne şocat de cât de bine se poate preface când nu are 
încotro. 

— Nu cred, făcu Locke. Când am venit prima oară la bord, nu 
te-am putut impresiona nici cât să te fac să mă scuipi în faţă. Şi- 
acum cauţi tot soiul de scuze pentru mine. Zamira, Jerome şi cu 
mine nu am lucrat niciodată pentru Priori. Nici măcar nu am dat 
ochii cu vreunul, decât poate pe fugă. Adevărul este că încă 
lucrăm pentru Maxilan Stragos, chiar şi în momentul de faţă. 

— Poftim?! 

— Jerome şi cu mine suntem hoţi. Hoţi profesionişti şi 
independenţi. Am venit în Tal Verrar cu o treabă foarte delicată, 
pe care am pus-o noi la cale. Serviciile de... informaţii ale 
arhontelui şi-au dat seama cine şi ce suntem. Stragos ne-a 
otrăvit cu o substanţă latentă la care doar el are antidotul. Până 
nu facem rost de el sau de un alt leac, suntem păpuşile lui. 

— In ce scop a făcut aşa ceva? 

— Stragos ne-a dat Mesagerul Roșu, ne-a lăsat să luăm 
echipajul de pe Stânca Vântoasă şi a inventat un trecut fals 
pentru un ofiţer nemulţumit (dar imaginar) pe nume Orrin 
Ravelle. Ne-a dat un navigator-şef... cel a cărui inimă a cedat 
înainte să ne lovească furtuna... şi ne-a trimis aici cu o misiune. 
Aşa am făcut rost de corabie. Aşa i-am dat peste nas lui Stragos 
de nu ţi-ar veni să crezi. Totul s-a făcut conform planului său. 

— Ce urmăreşte? Vrea pe cineva din Portul Risipitorului? 

— Vrea să obţină exact lucrul pe care i l-aţi oferit ultima oară 
când v-aţi încrucişat drumurile. Este la cuțite cu Priorii şi a 
început să resimtă povara anilor apăsându-i pe umeri. Dacă 
vrea să mai câştige un dram de popularitate, acum este 
momentul. Are nevoie de un duşman din afara oraşului ca să 


întărească iarăşi poziţia armatei şi a flotei. lar duşmanul acela 
este reprezentat de vo;, Zamira. Nimic nu ar fi mai convenabil 
pentru Stragos decât o înteţire a pirateriei în apropierea oraşului 
său, în următoarele luni. 

— Tocmai acesta este motivul pentru care căpitanii de pe 
Marea de Bronz au evitat să se apropie de Tal Verrar în ultimii 
şapte ani! Ne-am învăţat lecţia, în felul cel mai amar. Dacă vine 
după noi cu chef de bătaie, noi mai degrabă fugim decât să ne 
luptăm cu el. 

— Ştiu. Şi el ştie asta. Misiunea pe care am primit-o... porunca 
pe care am primit-o... este să găsim o cale prin care să 
provocăm un scandal aici, indiferent prin ce mijloace. Să vă 
facem să înălţaţi flamura roşie destul de aproape pentru ca 
verrarii de rând să o poată vedea din latrinele publice. 

— Şi cum naiba plănuiai să izbuteşti aşa ceva? 

— Mă bătea gândul să împrăştii zvonuri, să dau şpăgi. Dacă 
nu ai fi pus mâna pe Mesager, aş fi încercat chiar eu să isc un 
scandal. Dar asta se întâmpla înainte să ştim cum stau lucrurile 
cu adevărat pe-aici. Acum Jerome şi cu mine avem nevoie de 
ajutorul tău. 

— Ce vreţi să faceţi? 

— Vrem să câştigăm puţin timp. Să-l convingem pe Stragos că 
misiunea noastră are succes. 

— Dacă crezi, fie şi pentru o clipă, că eu voi face vreodată 
ceva ca să-l ajut pe arhonte... 

— Nu cred asta, iar dacă tu crezi, fie şi pentru o clipă, că eu 
am de gând să-l ajut cu adevărat, înseamnă că nu ai auzit ce- 
am spus până acum. Antidotul lui Stragos ne ajunge pentru 
două luni. Asta înseamnă că Jerome şi cu mine trebuie să fim în 
Tal Verrar peste cinci săptămâni, ca să ne primim porţia. Şi, 
dacă nu avem veşti bune de raportat, s-ar putea să decidă că nu 
mai merităm bătaia de cap. 

— Regret profund dacă trebuie să ne părăsiţi şi să vă 
întoarceţi în Tal Verrar, zise ea. Dar puteţi găsi un negustor 
independent în Portul Risipitorului; e mereu câte unul pe-acolo, 
o dată la câteva zile. Avem înțelegerile noastre cu unii dintre ei 
care se opresc în Tal Verrar şi în Vel Virazzo. Partea voastră o să 
vă asigure destui bani cât să vă cumpăraţi un loc pe corabie. 


— Zamira, ştii mai bine de-atât. Ascultă. Am vorbit personal 
cu Stragos, de câteva ori. Mai bine zis, mi-a ţinut predici. Şi îl 
cred. Cred că asta este ultima lui şansă de a le pune piciorul în 
gât Priorilor şi de a cârmui cu adevărat Tal Verrar-ul. Are nevoie 
de un duşman, Zamira. Are nevoie de un duşman pe care ştie că 
îl poate zdrobi. 

— Atunci ar fi o nebunie să-l provocăm şi astfel să facem 
exact ce vrea el. 

— Zamira, de lupta asta n-o să scăpaţi, indiferent de intenţiile 
voastre. Sunteţi tot ce i-a mai rămas. Sunteţi singurul duşman 
care se potriveşte planului. Şi-a sacrificat deja o corabie, un 
navigator-şef veteran, prizonieri cât să umple o galeră şi o parte 
măricică din prestigiu doar ca să ne bage în joc pe noi doi. Câtă 
vreme suntem aici, câtă vreme ne ajuţi, vei şti planurile lui de 
dinainte, pentru că le vom controla chiar noi, de pe corabia ta. 
Dacă refuzi, nu ştiu ce va încerca mai departe. Tot ce ştiu este 
că va face alte planuri, iar tu nu vei şti nimic despre ele. 

— Ce-o să-mi folosească mie că-ţi fac pe plac şi întărât Tal 
Verrar-ul până la punctul la care Stragos obţine ce vrea? îl 
întrebă Zamira. Nu i-am putut învinge flota acum şapte ani, 
când eram de două ori mai mulţi. 

— Nu voi sunteţi armele, răspunse Locke. Jerome şi cu mine 
suntem armele. Noi avem acces la Stragos. Nu ne mai trebuie 
decât un antidot la otravă şi ne putem întoarce împotriva 
nemernicului, asemenea unui scorpion pe care l-a ţinut în 
izmene. 

— Şi pentru asta vrei să-mi pun corabia, echipajul şi copiii la 
cheremul unui duşman mult mai puternic decât mine? 

— Zamira, ai vorbit de Marea de Bronz de parcă ar fi fost un 
regat de basm, mereu nestatornic, dar ştii bine că eşti legată 
strâns de Portul Risipitorului. Nu am nici o îndoială că ai putea 
să treci prin orice port din lumea asta şi să ancorezi în 
siguranţă, dar ai putea trăi în altă parte aşa cum trăieşti aici? 
Să-ţi vinzi marfa şi corăbiile capturate la fel de uşor? Să-ţi 
plăteşti echipajul la timp? Să ştii apele şi pe ceilalţi nelegiuiţi la 
fel de bine? Să dai târcoale pe lângă rutele de negoţ aflate 
departe de flota oricărei mari puteri? 

— Asta-i cea mai ciudată conversaţie pe care am avut-o în 


ultimii ani, rosti Zamira, punându-şi din nou pălăria pe cap. ŞI 
probabil cea mai ciudată cerere pe care mi-a făcut-o cineva 
vreodată. Nu am de unde să ştiu că îmi spui adevărul. Dar îmi 
ştiu bine corabia şi ştiu cât de repede poate fugi, dacă totul se 
duce de râpă. Chiar şi Portul Risipitorului. 

— Este şi asta o opţiune, într-adevăr. Nu-mi da atenţie. 
Aşteaptă până găseşte Stragos o altă cale de a-şi obţine 
războiul mult dorit sau măcar aparenţa unui război. Şi apoi fugi. 
Pe o altă mare, unde-o să te aştepte o viaţă mai grea. Chiar tu 
ai zis că nu poţi învinge flota arhontelui; nu poţi să ajungi la 
Stragos pe calea armelor. Aşa că gândeşte-te bine... orice altă 
alegere va duce într-un final la retragere şi fugă. Jerome şi cu 
mine reprezentăm singura cale de atac pe care o vei putea 
urma vreodată. Cu ajutorul tău, putem distruge arhonatul o dată 
pentru totdeauna. 

— Cum? 

— Incă... mă mai gândesc la asta. 

— Asta-i probabil lucrul cel mai puţin liniştitor pe care... 

— Dacă nu se poate altfel, o întrerupse Locke, știm că există 
forţe în Tal Verrar care i se opun arhontelui. Jerome şi cu mine 
putem să le contactăm şi să le implicăm cumva. Dacă ar fi abolit 
arhonatul, Priorii ar ţine Tal Verrar-ul de baierele pungii. Ultimul 
lucru pe care l-ar vrea ar fi să se amestece într-un război fără 
rost, care ar putea produce un alt erou militar foarte popular. 

— Stând aici, la pupa corabiei mele, la câteva săptămâni de 
Tal Verrar, cum poţi vorbi cu atâta siguranţă de lucrurile care 
pot fi făcute cu negustorii şi politicienii din oraşul ăla? 

— Ai spus chiar tu că am un talent pentru lucrurile necinstite. 
Câteodată, mi se pare că este singurul meu talent cât de cât 
mai răsărit. 

— Dar... 

— Drakasha, este inadmisibil! 

Locke şi Zamira se răsuciră, din nou la unison, ca să se 
trezească faţă în faţă cu Cărturarul Treganne, care stătea în 
capul scărilor tambuchiului. Femeia se apropie de «i, 
şchiopătând fără ajutorul bastonului, iar în braţele sale întinse 
se zbătea o făptură de coşmar, neagră şi chitinoasă, cu multe 
picioare şi sclipitoare în lumina felinarului. Un păianjen mare cât 


o pisică. Îl ţinea cu burta înainte, iar colții săi sclipeau şi 
zvâcneau de nervi. 

— Ferească-ne zeii, chiar că-i inadmisibil, făcu Locke. 

— Treganne, ce naiba caută Zekassis afară din cuşcă? 

— Locotenentul tău a început un adevărat asalt asupra 
paravanului dintre cabinele noastre, şuieră Treganne. Un 
zgomot şi o gălăgie inadmisibile! Din fericire, nu a dărâmat 
decât o cuşcă şi a avut mare noroc că am fost acolo ca să o 
prind pe domnişoara asta nevinovată... 

— Stai puţin... vrei să spui că ţii chestia aia în cabina ta? 

Locke se mai linişti la gândul că făptura aceea nu umbla 
liberă pe corabie, dar numai puţin. 

— Păi, de unde crezi tu că vine mătasea-de-rană, Ravelle? Nu 
te mai agita; Zekassis este o făptură delicată şi sfioasă. 

— Treganne, spuse Drakasha, ca doftor, bănuiesc că eşti 
familiară cu obiceiurile de curtare a femeilor. 

— Da, dar la nici doi metri de capul meu, ăsta-i un deranj 
insuportabil... 

— Treganne, eu cred că adevăratul deranj insuportabil ar fi 
dacă ai întrerupe-o pe Ezri în acest moment. Compartimentul 
intendentului de lângă tine este deschis. Pune-l pe dulgher să-i 
încropească un culcuş temporar lui Zek şi agaţă-ţi hamacul în 
cabina lui Gwillem. 

— O să ţin minte jignirea asta, Drakasha... 

— Da, vreo zece minute, până când apare o nouă neplăcere 
care să-ţi capteze toată atenţia. 

— Dacă Delmastro se răneşte cumva cât îşi face de cap, 
strâmbă Treganne din nas, nu are decât să-şi găsească alt 
doftor care să o îngrijească. Şi n-are decât să-şi folosească 
propriul abdomen ca să scoată mătase pentru bandajele ei... 

— Sunt sigură că abdomenul lui Ezri este ocupat cu altceva, 
Cărturare. Te rog să găseşti pe cineva care să-i facă o casă 
pentru noapte acelei chestii. Nu va trebui să insişti prea mult ca 
să-l convingi că-i urgent. 

După ce Treganne se întoarse valvârtej cu făptura sa delicată 
şi sfioasă ce dădea din picioare în semn de protest, Locke se 
uită la Zamira, ridicând din sprânceană. 

— De unde ai... 


— Pedeapsa pentru impertinenţă faţă de familia regală 
nicorană constă în a fi atârnat într-o cuşcă de fier şi lăsat acolo 
să mori de foame. Treceam prin Nicora cu nişte produse de 
contrabandă; Treganne atârna acolo, făcându-se că moare 
puţin. De obicei, nu-mi pare rău că am coborât-o de-acolo. 

— Mda. Deci ce ai de zis în privinţa... 

— Propunerii tale nebuneşti? 

— Zamira, nu trebuie să intri în portul din Tal Verrar. Numai 
dă-mi ceva ca să mai obţin câteva luni de indulgență din partea 
lui Stragos. Scufundă o corabie-două aproape de Tal Verrar. Se 
poate face iute şi uşor. Ştii că eu şi Jerome o să fim în primul val 
de atacatori. Numai... lasă-i să fugă înapoi în oraş şi să semene 
puţină panică, apoi trimite-ne într-o noapte cu barca, lasă-ne să 
ne facem treaba şi ne vom întoarce cu ceva mai multe 
amănunte care o să ne ajute să întoarcem lucrurile în... 

— Să atac corăbii sub pavilion verrari, apoi să mă apropii 
destul de mult de oraş, ca să puteţi să vă furişaţi acolo cu 
barca? Să aştept cu ancora lăsată când ştiu că este pusă o 
recompensă de cinci mii de solari pe capul meu... 

— Nu-i corect, Zamira, indiferent de ce-am făcut ca să mă 
bănuieşti. Dacă Jerome şi cu mine am fi vrut doar să ne furişăm 
înapoi în Tal Verrar, de ce ne-am fi riscat pielea în atacul din 
această dimineaţă? Şi dacă voiam să te amăgesc sau să te 
spionez în continuare, de ce nu te-aş fi lăsat să crezi că suntem 
într-adevăr agenţii Priorilor? M-am certat cu Jerome azi- 
dimineaţă. Dacă ai vorbit cu Jabril înainte să mă scoţi din cală, 
ştii probabil că sunt preot al celui de-Al Treisprezecelea, al 
Paznicului Strâmb. Voi sunteţi... de teapa noastră, mai mult sau 
mai puţin. De-ai noştri. Este o chestiune de bună-cuwviinţă. 
Jerome a insistat să vă spunem adevărul, că avem nevoie de voi 
ca aliaţi, nu ca fraieri. Mi-e ruşine să recunosc că am fost prea 
mânios ca să fiu de acord. Insă avea dreptate şi nu-i vorba de 
ceva sentimental, ci de purul adevăr. Nu cred că putem s-o 
scoatem la capăt fără ajutorul tău şi fără să ştii cu ce avem de-a 
face. lar dacă nu poţi sau nu vrei să faci asta, cred că te 
aşteaptă o mare belea în viitor. În viitorul apropiat. 

Drakasha îşi duse mâna dreaptă la mânerul uneia din spade şi 
îşi închise ochii, părând obosită şi supărată. 


— Înainte de orice altceva, spuse ea în cele din urmă, dincolo 
de orice alte considerente, trebuie să ne oprim în Portul 
Risipitorului. Trebuie să vând marfa, să cumpăr provizii, să scap 
de-o captură şi să mă întâlnesc cu o parte a echipajului. Mai 
avem câteva zile de mers şi câteva zile de stat acolo. O să mă 
gândesc la ce mi-ai spus. Orice voi hotărî vei afla răspunsul meu 
după ce-mi rezolv treburile acolo. 

— Mulţumesc. 

— Deci te cheamă Leocanto, până la urmă? 

— Zi-mi Ravelle în continuare, făcu Locke. E mai uşor pentru 
toată lumea. 

— Fie. Eşti în Schimbul Vesel şi nu intra de cart până mâine 
după-amiază. Te sfătuiesc să profiţi de noaptea asta. 

— Ei bine... Locke se uită la halba de bere, plină cu vin 
albastru, gândindu-se deodată că nu ar strica să mai bea câteva 
şi poate să joace câteva jocuri de zaruri ca să uite de tot pentru 
câteva ore. Dacă zeii sunt buni cu mine, deja am profitat. 
Noapte bună, căpitane Drakasha! 

O lăsă singură la falsbord, studiind în tăcere monstrul care se 
tinea după Orhidee. 


8 


— Te-a durut? şopti Ezri, trecându-şi un deget peste pielea 
asudată de deasupra coastelor lui Jean. 

— Dacă m-a durut? Pe toţi zeii din ceruri, femeie, nu, a fost... 

— Nu m-am referit la aia. Îl împunse în cicatricea care se 
arcuia de-a curmezişul abdomenului său, sub partea dreaptă a 
pieptului. Asta. 

— A, asta... Nu, a fost minunat. Cineva m-a atacat cu o 
pereche de Colţii-hoţilor. A fost ca o adiere caldă într-o zi 
frumoasă de primăvară. Am savurat fiecare clipă de... au! 

— Măgarule! 

— Cum de ai coatele atât de ascuţite? [i le-ai pilit pe vreo 
tocilă sau... au! 

Ezri stătea deasupra lui Jean pe hamacul din semimătase care 
ocupa mare parte din spaţiul compartimentului ei. De-abia dacă 
era destul de lung ca să încapă în el, cu un braţ deasupra 


capului (şi frecându-se de peretele despărțitor interior al 
bordului tribord al corabiei), şi ar fi putut să-i cuprindă lăţimea 
dacă îşi întindea braţele în părţi. Un bibelou alchimic, mic cât o 
monedă, răspândea o lumină argintie şi palidă. Şuviţele lui Ezri, 
negre ca scoruşul, aveau străluciri fermecate; cosiţe rebele 
sclipeau precum firele de păianjen în lumina lunii. Îşi trecu 
mâinile prin acea pădure jilavă de păr, masându-i scalpul cald 
cu unghiile, iar ea îşi lăsă muşchii să se relaxeze, oftând 
satisfăcută. 

Aerul stătut din compartiment era încărcat cu mirosul sudorii 
şi al fierbinţelii primei, nesfârşitei, freneticei lor ore împreună. 
Jean observă abia atunci că locul era complet devastat. Hainele 
lor erau împrăştiate peste tot, în cea mai mare neorânduială. 
Armele şi puţinele obiecte ale lui Ezri erau răspândite pe punte 
ca nişte capcane marine. O mică plasă cu câteva cărţi şi suluri 
de pergament atârna de o grindă din tavan, uşor aplecată spre 
uşa compartimentului, semn că întreaga corabie era înclinată 
spre babord. 

— Ezri, murmură el, uitându-se fix la paravanul din pânză 
întărită care ţinea loc de „peretele” din stânga. Două picioare 
mari şi altele două micuţe făcuseră o gaură în el. Ezri, cine stă în 
cabina de lângă tine? Aproape că am intrat peste ei... 

— A... Cărturarul Treganne. Cine ţi-a spus să te opreşti? Ei da, 
aşa-i mai bine! 

— Şi n-o să se enerveze? 

— Mai mult decât de obicei? Ezri căscă şi dădu din umeri. Nu 
are decât să-şi găsească şi ea un iubit şi să mute peretele la loc, 
oricând pofteşte. Sunt mult prea preocupată ca să mai fiu şi 
diplomată. Îl sărută pe gât pe Jean, iar acesta se înfioră. În plus, 
noaptea încă nu s-a terminat. Dacă-i după mine, cred că o să 
dărâmăm de tot peretele, Jerome. 

— Atunci, hai să fie după tine, zise Jean, dând-o uşor la o 
parte până când ajunseră să se privească în ochi, unul lângă 
celălalt. 

Cu cea mai mare grijă, îşi trecu degetele peste bandajele 
ţepene care îi acopereau braţele, singurele lucruri pe care nu şi 
le putuse da jos. Işi mută apoi mâinile spre obraji şi apoi spre 
părul ei. Se sărutară, preţ de o clipă nesfârşită, ce există doar 


pentru iubiții ale căror buze le sunt încă teritorii necunoscute. 

— Jerome, şopti ea. 

— Nu. Fă ceva pentru mine, Ezri. Când suntem doar noi doi. 
Nu-mi mai spune niciodată aşa. 

— De ce nu? 

— Spune-mi pe numele meu adevărat. 

O sărută pe gât, apoi îşi duse buzele la urechea ei şi îi şopti 
ceva. 

— Jean... repetă ea. 

— Pe toţi zeii, da! Zi-mi din nou. 

— Jean Estevan Tannen. Îmi place. 

— Al tău şi-al nimănui altcuiva, şopti Jean. 

— Ceva în schimb, rosti ea. Ezriane Dastiri de la Mastron. 
Doamna Ezriane din Casa de Mastron. Nicora. 

— Serios? Ai vreo moşie sau ceva? 

— Mă îndoiesc. Fetele care fug de-acasă nu prea primesc 
moşii. ÎI sărută din nou, apoi îi ciufuli barba cu degetele. De fapt, 
având în vedere scrisoarea pe care le-am lăsat-o părinţilor mei, 
sunt sigură că am fost dezmoştenită cât se poate de repede. 

— Pe toţi zeii! Îmi pare rău. 

— Nu trebuie. Îşi cobori degetele spre pieptul lui. Lucrurile 
astea se întâmplă. Mergi mai departe. Găseşti lucruri care te 
ajută să uiţi, ici şi colo. 

— Într-adevăr, murmură el, şi apoi fură prea ocupați o vreme 
ca să mai vorbească. 


9 


Locke fu smuls din hăţişul viselor sale pline de viaţă de mai 
multe lucruri: dogoarea tot mai mare a zilei, presiunea pusă de 
cele trei halbe de vin asupra măruntaielor sale, gemetele 
oamenilor mahmuri din preajmă şi înţepătura ghearelor ascuţite 
ale micuţei şi greoaiei făpturi care dormea pe ceafa lui. 
Amintirea înceţoşată a păianjenului Cărturarului Treganne îl făcu 
să tresară îngrozit şi să se rostogolească, înşfăcând chestia care 
se agăţase de el. Clipi de câteva ori ca să alunge somnul de pe 
gene şi se trezi faţă în faţă nu cu un păianjen, ci cu un pisoi, cu 
faţa îngustă şi blana neagră. 


— Ce naiba? bombăni Locke. 

— Miau, replică pisoiul, încrucişându-şi privirea cu a lui. 

Avea expresia caracteristică tuturor pisoilor, cea a unui tiran 
în devenire. „Stăteam comod şi tu ai îndrăznit să te mişti, 
păreau să spună acei ochi de jad. Şi pentru asta trebuie să 
mori.” Când pisica îşi dădu seama că greutatea ei nu era 
îndeajuns ca să-i frângă gâtul lui Locke dintr-o mişcare, îşi puse 
lăbuţele pe umerii lui şi îşi lipi botul plin de bale de buzele sale. 
El se trase îndărăt. 

— Asta-i Regal, rosti cineva din stânga lui Locke. 

— Regal? Nu, e ridicol. Locke îndesă pisoiul la subraţ de parcă 
ar fi fost cine ştie ce mecanism alchimic periculos. Avea blana 
subţire şi mătăsoasă şi începuse să toarcă zgomotos. Omul care 
vorbise era Jabril; Locke ridică din sprâncene când văzu că Jabril 
era întins pe spate, gol-goluţ. 

— Numele lui, făcu Jabril. Regal. Are pata aia albă pe gât. Şi 
botul umed, nu? 

— Întocmai. 

— Regal. Ai fost adoptat, Ravelle. Nu-i aşa că-i ironic? 

— Da, mi s-a îndeplinit ambiția vieţii mele, în cele din urmă. 

Locke îşi aruncă privirea împrejur, prin sub castelul pe 
jumătate gol. Câţiva dintre noii membri ai echipajului de pe 
Orhidee sforăiau zgomotos; unul sau doi se ridicau anevoie în 
picioare şi cel puţin unul dintre ei dormea mulţumit într-o 
băltoacă de vomă. Cel puţin din ce-şi dădea seama Locke. Jean 
nu se vedea nicăieri. 

— Şi cum a fost seara ta, Ravelle? 

Jabril se ridică pe coate. 

— Neprihănită, cred. 

— Condoleanţele mele. Jabril surâse. Ai întâlnit-o vreodată pe 
Malakasti din Schimbul Albastru? Tipa aia cu păr roşcat şi cu 
pumnale tatuate pe articulațiile degetelor? Să mă ierte zeii, dar 
nu cred că-i om ca toţi oamenii! 

— Ai dispărut destul de devreme de la petrecere, trebuie să 
recunosc. 

— Da. Voia să-mi ceară nişte chestii. Şi avea şi nişte prieteni 
cu ea. Jabril îşi masă tâmplele cu mâna dreaptă. Şeful de echipaj 
din Schimbul Roşu, tipul fără degete la mâna stângă. Nici nu-mi 


trecuse prin cap că flăcăii ăia ashmiri cu frica zeilor pot învăţa 
asemenea trucuri. Whew! 

— Flăcăi? Nu ştiam că, ăă, umbli după pradă de-aia. 

— Păi, se pare că sunt gata să încerc orice măcar o dată. 
Jabril rânji. Sau de cinci-şase ori, mai exact. Se scărpină pe burtă 
şi de-abia atunci păru să-şi dea seama că nu are haine pe el. La 
naiba! Îmi amintesc că aveam pantaloni ieri... 

Locke ieşi în lumina soarelui câteva minute mai târziu, 
ţinându-l pe Regal la subraţ. Când Locke se întinse şi căscă, 
pisica îi urmă exemplul, încercând să scape din strânsoarea lui 
şi să i se urce iar în creştet. Locke îl ridică pe micuţ în faţa 
ochilor şi îl ţintui cu privirea. 

— Nu am de gând să mă ataşez de tine, zise el. Găseşte-ţi pe 
altcineva cu care să faci schimb de bale. 

Conştient că orice atitudine neprietenoasă faţă de micul 
tovarăş l-ar fi putut trimite peste bord, lăsă pisoiul jos şi îi 
împinse cu piciorul mai încolo. 

— Eşti sigur că poţi să-i dai ordine pisicii ăleia? Locke se 
întoarse şi-l văzu pe Jean stând pe treptele de la teugă şi 
trăgându-şi tunica pe el. Trebuie să ai grijă. Ar putea să-ţi fie 
tovarăş de strajă. 

— Dacă recunoaşte vreo ierarhie, cred că se plasează undeva 
între Drakasha şi cei Doisprezece. Locke se uită câteva secunde 
la Jean. Salut! 

— Salut... 

— Uite ce-i, urmează acum o bucată de conversaţie plină de 
„am fost un dobitoc” şi alte cele, iar eu încă mă simt marcat de 
vinul albastru de azi-noapte, aşa că hai să zicem... 

— Imi pare rău, spuse Jean. 

— Nu, asta-i treaba mea. 

— Vreau să zic... iar ne-am ciondănit, nu? 

— Bătăliile nu sunt chiar cele mai bune momente de a-ţi 
calma nervii. Nu-ţi reproşez... lucrurile pe care le-ai spus. 

— Putem să ne gândim la ceva, zise Jean, încet şi grăbit. 
Împreună. Ştiu că nu eşti... nu am vrut să-ţi jignesc... 

— Am meritat-o. Şi aveai dreptate, oricum. Am vorbit cu 
Drakasha azi-noapte. 

— Da?! 


— l-am zis. 

Locke se strâmbă, se întinse din nou şi folosi mişcarea ca să 
ascundă nişte semne cu mâna. Jean îl urmări, cu sprâncenele tot 
mai ridicate. „Nu am pomenit nimic despre Magii-Juruiţi, Turnul 
Păcatului, Camorr, numele noastre adevărate. In rest, numai 
adevărul.” 

— Serios? făcu Jean. 

— Da. Locke îşi lăsă privirea în jos. Ţi-am spus doar că ai avut 
dreptate. 

— Şi cum a... 

Locke mimă aruncarea unor zaruri şi ridică din umeri. 

— Trecem prin Portul Risipitorului înainte de orice altceva, 
spuse el. Avem treabă de făcut. După aceea... o să ne zică ea ce 
şi cum. 

— Înţeleg. Aşa, păi... 

— Ai avut o noapte plăcută? 

— O, da, pe toţi zeii! 

— Bun. Cât despre ce am zis ieri... 

— Nu e nevoie să... 

— Ba da. A fost cel mai prostesc dintre lucrurile pe care le-am 
spus ieri. Cel mai prostesc şi cel mai nedrept. Ştiu că am fost... 
deznădăjduit atât de mult timp încât am ajuns să port asta ca 
pe-o armură. Nu te pizmuiesc pentru nimic din ce ai tu. Bucură- 
te de tot. 

— Mă bucur, rosti Jean. Crede-mă, mă bucur. 

— Bun. Nu ai de ce să-mi iei exemplul. 

— Aă, deci... 

— Toate bune, jupâne Valora. Locke zâmbi, bucuros să vadă 
cum i se ridică puţin colţurile gurii din proprie iniţiativă. Insă 
vinul ăla de care îţi spuneam... 

— Vinul? Ai... 

— Frânghiile de uşurare, Jerome. Trebuie să mă piş înainte să- 
mi pocnească măruntaiele. Şi tu îmi stai în cale. 

— A... Jean se trase la o parte şi-l lovi uşor pe spate pe Locke. 
lartă-mă! Eliberează-te, frate! 


CAPITOLUL DOISPREZECE 


Portul Risipitorului 


1 


Orhideea Otrăvitoare se îndrepta spre sud-vest, prin aerul 
înăbuşitor şi apele liniştite, iar zilele se scurgeau pentru Locke în 
ritmul treburilor pe care le avea de făcut. 

El şi Jean fuseseră băgaţi în Schimbul Roşu, care, în absenţa 
lui Nasreen, se afla sub supravegherea directă a locotenentului 
Delmastro. Frumoasa ceremonie de iniţiere nu ostoi cu nimic 
nevoia de întreţinere a corabiei; catargele tot trebuiau unse, 
încheieturile verificate şi  răsverificate, punţile  măturate, 
greementul ajustat. Locke unse spadele aflate în magaziile de 
arme, trase la cabestan, mişcând încărcătura, s-o aşeze mai 
bine, servi bere la mesele de seară şi transformă bucăţi de 
frânghie în câlţi până ce i se înroşiră degetele. 

Drakasha îi adresa lui Locke scurte aprobări din cap, însă nu 
spunea nimic şi nici nu-l mai chemă pentru alte discuţii între 
patru ochi. 

Odată integrați în echipaj cu drepturi depline, foştii marinari 
de pe Mesager puteau să doarmă cam pe unde voiau. Unii 
aleseră cala principală, mai ales cei care cerură să aibă ca 
parteneri de hamac dintre cei de pe Orhideea, însă Locke se 
simţea destul de confortabil sub castel, unde acum era mult mai 
mult spaţiu. Câştigase la zaruri o tunică şi o folosea pe post de 
pernă, un lux, după zilele petrecute cu capul direct pe puntea 
goală. Dormea ca un buştean, după ce termina cartul de noapte, 
chiar înainte ca lumina roşie a zorilor să se arate. 

Jean, bineînţeles, dormea în altă parte, după ce-şi termina 
carturile de noapte. Nu reperară nimic până pe 25 ale lunii, când 
vânturile îşi schimbară direcţia şi începură să bată puternic 
dinspre sud. În zori, Locke se prăbuşi la locul său obişnuit, lângă 
peretele babord al sub castelului, şi sforăi preţ de câteva ore, cu 
cea mai mare mulţumire de sine, până când un soi de 


zguduitură îl trezi şi se sculă, cu Regal înfăşurat în jurul gâtului. 

— Gahh, făcu el, şi pisoiul, luând asta drept un semn, îşi 
sprijini lăbuţele din faţă pe obrajii lui Locke şi începu să-şi 
împingă nasul umed drept între ochii lui Locke. Locke apucă 
pisoiul, se ridică în fund şi clipi. Parcă avea ţeasta împăienjenită; 
ceva îl trezise, în mod clar, mai devreme decât era cazul. Tu ai 
fost? mormăi el, încruntându-se şi scărpinându-i, cu două 
degete, creştetul lui Regal. Va trebui să încetăm să ne mai 
întâlnim, puştiule. N-o să mă ataşez de tine. 

— Pământ la orizont! se auzi un strigăt slab de afară. Trei 
carturi la prora babord! 

Locke îl puse pe Regal jos, îi dădu un ghiont precis către un 
alt marinar care dormea sforăind, şi se căţără afară, în lumina 
dimineţii. 

Activitatea de pe punte părea normală; nimeni nu alerga, 
nimeni nu ducea mesaje urgente Drakashei, nici măcar nu se 
îngrămădeau la copastie, ca să încerce să zărească uscatul care 
se apropia. Cineva îi dădu lui Locke o palmă pe spate şi el se 
întoarse, trezindu-se faţă în faţă cu Utgar, care avea un colac de 
frânghie agăţat peste umăr. Vadranul îl salută, prietenos. 

— Pari zăpăcit, schimbu' Roşu. 

— E doar c-am auzit strigătul. Credeam că o să fie mai multă 
agitaţie. Ala o fi Portul Risipitorului? 

— Ntt... Da, sunt Vânturile-fantomă, dar suntem abia la 
marginea lor. Nişte locuri groaznice. Insula Cobrei, Stânca 
Ticălosului, Nisipurile de Opal. Nici un loc în care am vrea să 
punem piciorul. Mai sunt încă două zile până la Risipitor şi, cu 
vânturi ca ăsta, nu prea merge cum am vrea, nu? 

— Ce vrei să spui? 

— O să vezi. Utgar rânji, la un gând numai de el ştiut. O să 
vezi, al naibii de sigur. Ţi-ai făcut somnul de frumuseţe, ha? In 
două ore, te întorci pe catarge. 


2 


Insulele  Vântului-fantomă se strânseră treptat în jurul 
Orhideei, precum o bandă de bandiți savurându-şi apropierea 
înceată de o pradă. Orizontul, până atunci limpede, dădea la 


iveală insule năpădite de o junglă înceţoşată. Culmi înalte, negre 
se zguduiau din când în când, scoțând fuioare de aburi sau fum 
spre cerul cenuşiu şi întunecat. Ploaia cobora în rafale, nu vijelia 
necruțătoare din larg, ci mai degrabă burniţa molcomă de la 
tropice, călduţă şi de-abia împinsă de briza din junglă. 

Cu cât mergeau spre vest, culoarea apei se deschidea, 
trecând de la cobaltul adâncurilor la albastrul cerului şi la 
acvamarinul translucid. Locul mustea de viaţă; păsările se 
roteau prin văzduh, peştii ţâşneau din apele de mică adâncime 
în bancuri argintii şi forme unduitoare, mai mari decât un om, îi 
urmau. Se ţineau alene şi după Orhidee: rechini-coasă, văduwvi 
albaştri, recifari aducători de ghinion, aripioare-pumnal. Cei mai 
bizari dintre toţi erau rechinii-lup din zonă, al căror spate de 
culoarea nisipului îi făcea să dispară în negura palidă de sub 
navă. Trebuia să ai un ochi ager ca să observi dârele 
fantomatice care le trădau prezenţa şi aveau obiceiul neliniştitor 
de a da târcoale pe sub frânghiile de uşurare. 

Locke le mulțumea zeilor că rechinii-lup nu puteau să sară. 

Timp de o zi şi jumătate continuară să navigheze, înclinându- 
se din când ca să evite câte-un recif sau câte-o insuliţă. 
Drakasha şi Delmastro păreau să cunoască regiunea pe de rost 
şi mormăiau deasupra hărților Drakashei foarte rar. Locke 
începu să zărească resturi care indicau prezenţa oamenilor pe 
fundul apei şi pe stânci... ici un catarg ros de vreme, colo 
coastele scheletice ale unei carene vechi, pe fundul nisipos, într- 
un cart de după-amiază, el zări sute de chestii care semănau cu 
nişte crabi şi erau mari cât un câine adunându-se pe chila 
răsturnată a unui vas. Când Orhideea trecu, creaturile fugiră 
toate de pe reciful lor artificial, înspumând apa dimprejur. În 
câteva clipe, dispăruseră complet. 

Locke ieşi din acel schimb câteva ore mai târziu, simțind 
tensiunea crescând din ce în ce mai mult în rândul echipajului 
din jurul său. Ceva se schimbase. Drakasha patrula fără încetare 
pe dunetă, dădu ordin să se pună iscoade suplimentare în vârful 
catargelor şi ţinu sfaturi în şoaptă cu Delmastro şi Mumchance. 

— Nu vrea să-mi spună ce se întâmplă, zise Jean, după ce 
Locke bătuse un apropo pe care îl crezuse subtil. În momentul 
de faţă, nu mai e Ezri, este locotenentul. 


— Până şi asta ne spune ceva, spuse Locke. Zice să ne 
strunim cheful de distracţie. 

In acea seară, la schimbul de carturi, Drakasha convocă întreg 
echipajul. Toţi marinarii de pe Orhideea... o mare mulţime 
asudată şi neliniştită de bărbaţi şi femei... îşi fixară privirile pe 
copastia dunetei şi aşteptară cuvintele căpitanului. Soarele era 
un disc fierbinte de aramă ce încununa înălțimile junglei, drept 
în prora; culorile de foc se furişau treptat printre nori şi, peste 
tot în jurul lor, insulele se scufundau în întuneric. 

— Ei bine, spuse Drakasha, treaba e clară. Vânturile au bătut 
tare ca naiba în ultimele zile, din sud. Putem arunca ancora în 
Risipitor în noaptea asta, dar n-o putem face mergând prin 
Poarta Neguţătorului. 

Se auzi un murmur general din mulţime. Locotenentul 
Delmastro veni lângă căpitan, îşi puse o mână pe cingătoarea 
cu arme şi răcni: 

— Linişte! Pe pişu' lui Perelandro, cei mai mulţi dintre noi am 
mai fost pe-aici. 

— Aşa e, zise Drakasha. Fiţi bravi, marinari de pe Orhideea! 
Facem ca de obicei. Schimbul Roşu, odihniţi-vă puţin! Aşteptaţi- 
vă la un apel pe punte, în câteva ore. După aceea, nimeni nu 
doarme, nimeni nu bea, nimeni nu şi-o trage până nu ajungem 
din nou cu bine acasă. Schimbul Albastru, voi sunteţi de 
serviciu. Del, vezi de nou-veniţi. Explică-le în detaliu cum stă 
treaba. 

— Cum stă ce treabă? Locke privi în jur, rămânând cu 
întrebarea în aer, în timp ce echipajul se împrăştia. 

— Sunt două canale, ca să ajungi în Portul Risipitorului, spuse 
Jabril. Primul este Poarta Neguţătorului, asta-i în nordul oraşului. 
Lung de doişpe mile, zic eu. Coturi şi cotituri, aluviuni la tot 
pasul, în cel mai fericit caz, se merge încet, dar, dacă ai un vânt 
puternic din sud, te pişi pe el de canal. Ne-ar lua zile întregi să-l 
parcurgem. 

— Şi ce naiba o să facem? 

— Cea de-a doua cale, dinspre vest. De două ori mai scurtă. 
Tot întortocheată, dar nici pe departe atât de rău. Mai ales cu 
vântul ăsta. Dar oricine poate o evită. | se spune Canalul 
Vorbitorului. 


— De ce? 

— Pentru că este ceva acolo, spuse locotenentul Delmastro, 
făcându-şi loc prin micul grup, toţi... foşti marinari de pe 
Mesager, care se strânseseră în jurul lui Jabril. Locke o văzu 
strângându-i foarte scurt braţul lui Jean, înainte de a continua: 
Ceva... trăieşte acolo. 

— Ceva? Locke nu-şi putu ascunde nota de iritare din voce: 
Corabia este în pericol? 

— Nu, spuse Delmastro. 

— Să fiu puţin mai precis, atunci. Cei care suntem pe corabie 
suntem în pericol? 

— Nu ştiu, zise Delmastro, schimbând o privire cu Jabril. Dacă 
se va căţăra ceva pe corabie? Nu. In nici un caz. Dacă unii dintre 
voi... vor simţi nevoia să părăsească corabia? Asta nu pot 
spune. Depinde de firea voastră. 

— Nu sunt sigur că aş aprecia ca ceva care înoată în apele 
astea să se intereseze îndeaproape de mine, spuse Locke. 

— Bun. In cazul ăsta, probabil că tu nu ai de ce să-ţi faci griji, 
Delmastro oftă. Voi toţi gândiţi-vă la ce a zis căpitanul. Puţină 
odihnă este ceea ce vă trebuie; veţi fi chemaţi sus la mijlocul 
perioadei de pauză normale, aşa că profitaţi cât puteţi. Se duse 
lângă Jean şi Locke o auzi şoptind: „Eu sigur am de gând să 
profit”. 

— Eu o să, ăă, te văd mai încolo, Jerome. 

Locke zâmbi, fără să vrea. 

— Te duci să tragi un pui de somn? întrebă Jean. 

— La naiba, nu. Cred că o să tai frunză la câini şi o s-o iau 
razna, până mă cheamă la schimb. Poate găsesc pe cineva care 
vrea să joace o carte... 

— Mă îndoiesc, zise Delmastro. Cu reputaţia ta... 

— Sunt persecutat pe nedrept, din cauza norocului meu, 
spuse Locke. 

— Da, poate că ar trebui să te laşi puţin lovit de ghinion, în 
public. Din puţine vorbe, înțeleptul înţelege. Îi trimise lui Locke 
un mic sărut batjocoritor. Sau, mă rog, ce-oi fi tu, Ravelle. 

— Of, răpeşte-l pe Jerome şi fă-i ce ştii tu mai rău. Locke îşi 
încrucişă braţele şi rânji; relaxarea atitudinii lui Delmastro în 
ceea ce îl privea fusese o schimbare bine-venită, în ultimele 


câteva zile. Îţi voi judeca performanţele în funcţie de cât de 
furioasă va fi Treganne, data viitoare când o voi vedea. La 
naiba, iată cum mă pot distra. Voi organiza pariuri... cât de rău o 
puteţi enerva pe Cărtu... 

— Fă tu ceva de genul ăsta, zise Delmastro, şi îţi voi lega 
părţile preţioase de o ancoră şi voi pune să fii târât peste un 
recif. 

— Nu, ăsta e un plan bun, spuse Jean. Am putea paria şi noi, 
apoi aranjăm „lupta”... 

— Corabia asta are dovă ancore, Valora! 


3 


Când Jean şi Ezri urcară înapoi pe dunetă, se însera. Drakasha 
stătea la falsbordul pupa, legănând-o pe Cosetta în braţul stâng 
şi ţinând în dreapta o micuță cupă de argint. 

— Trebuie să bei, iubire, şopti Drakasha. Este o licoare 
specială, pe care o beau noaptea prinţesele-pirat. 

— Nu, bodogăni Cosetta. 

— Nu eşti o prinţesă-pirat? 

— Nu! 

— Eu cred că eşti. Fii cuminte şi... 

— Nu vrea! 

Jean îşi aminti de timpul petrecut în Camorr şi de cum 
proceda Lanţuri câteodată, când unul dintre tinerii Ticăloşi 
Gentilomi se hotăra să facă o criză de nervi. Ei erau mult mai 
mari decât Cos, într-adevăr, dar copiii sunt copii, iar Drakasha 
avea ochii încercănaţi de îngrijorare. 

— Măi, măi, spuse el tare, apropiindu-se de Drakasha în aşa 
fel încât Cosetta să-l poată vedea. Asta arată tare bine, căpitane 
Drakasha. 

— Arată foarte bine, zise ea, şi e şi mai bună la gust... 

— Pfiu, făcu Cosetta. Ahhhhh! Nu! 

— Trebuie, spuse mama ei. 

— Căpitane, zise Jean, care se prefăcea fermecat de cupa de 
argint, arată atât de minunat! Dacă nu o vrea Cosetta, o vreau 
eu. 
Drakasha se holbă la el, apoi zâmbi. 


— Păi... făcu ea, prefăcându-se că se lasă greu, dacă nu o 
vrea Cosetta, cred că nu am de ales. Indepărtă încetişor cupa de 
Cosetta, întinzându-i-o lui Jean, şi fetiţa făcu ochii mari. 

— Nu, zise ea. Nu! 

— Dar tu nu o vrei, spuse Drakasha, cu un aer hotărât. Jerome 
o vrea. Aşa că i-o dau, Cosetta. 

— Mmmm, făcu Jean. O să o beau imediat. 

— Nu! Cosetta se întinse după cupă. Nu, nu, nu! 

— Cosetta, spuse Drakasha cu severitate, dacă o vrei, trebuie 
s-o bei. Ai înţeles? 

Fetiţa dădu din cap, cu guriţa rotunjită într-un „O” plin de 
interes şi cu degetele încercând să ajungă la ceea ce devenise, 
brusc, un premiu nepreţuit. Zamira ţinu cupa de argint la buzele 
Cosettei şi fetiţa o goli cu o lăcomie grăbită. 

— Foarte bine, zise Drakasha, sărutându-şi fiica pe frunte. 
Foarte, foarte bine. Acum te voi duce jos, ca tu şi Paolo să puteţi 
merge la culcare. 

Strecură cupa de argint goală într-un buzunar al jachetei, o 
săltă pe Cosetta la pieptul ei şi dădu din cap către Jean. 

— Mulţumesc pentru asta, Valora. Puntea îţi aparţine, Del. 
Doar câteva minute. 

— Nu-i place să facă asta, spuse Ezri încet, când Drakasha 
dispăru pe scara tambuchiului. 

— Să-i dea lui Cos masa de seară? 

— Este lapte de mac. li adoarme pe amândoi... pentru Canalul 
Vorbitorului. Pentru nimic în lume nu vrea ca ei să fie treji când 
trecem pe-acolo. 

— Ce naiba se va întâm... 

— E greu de explicat, zise Ezri. E mai uşor să se termine 
odată, pur şi simplu. Dar tu vei trece cu bine, ştiu asta. Îşi 
plimbă o mână în sus şi-n jos pe spatele lui. Ai rezistat lângă 
mine când eram în cele mai proaste dispoziţii. 

— Ei, spuse Jean, dar când o femeie ţi-a câştigat inima, ea nu 
mai are proaste dispoziţii. Doar dispoziţii interesante... şi 
dispoziţii şi mai interesante. 

— Acolo unde m-am născut eu, linguşitorii insuportabili erau 
atârnaţi la uscat, în cuşti de fier. 

— Acum înţeleg de ce fugi tot timpul. Inspiri atât de multă 


linguşire, încât orice bărbat care-ţi vorbeşte ceva mai mult ar fi 
închis după... 

— Eşti mai mult decât insuportabil! 

— Am nevoie de ceva să-mi ţină mintea ocupată, să nu mă 
gândesc la orice urmează să se întâmple... 

— Şi ce-am făcut, numai ce, sub punte, nu a fost de-ajuns? 

— Păi, cred că am putea oricând să ne întoarcem jos şi... 

— Însă, vai, cea mai afurisită căţea de pe corabia asta nu e 
nici măcar Drakasha sau eu, ci datoria. Îl sărută pe Jean pe 
obraz. Dacă vrei ceva care să te ţină ocupat, poţi să începi 
pregătirile pentru trecere. Du-te la magazia de felinare, din faţă, 
şi adu-mi lămpile alchimice. 

— Câte? 

— Pe toate, spuse ea. Tot ce găseşti. 


4 


Ora 10 a serii. Noaptea cădea ca o mantie peste Vânturile- 
fantomă; Orhideea Otrăvitoare, purtată doar de gabiere, se 
apropia de Canalul Vorbitorului, poleită într-o lumină albă- 
gălbuie. O sută de felinare alchimice fuseseră scuturate să se 
aprindă şi agăţate peste tot, pe întreaga carenă. Câteva 
fuseseră prinse pe greement, însă cele mai multe se aflau 
dedesubtul copastiei, aruncând pete clipocitoare de foc înşelător 
pe apa întunecată de dedesubt. 

— Adâncime şase, strigă unul din cei doi marinari pe care 
Drakasha îi pusese la cele două borduri, ca să măsoare 
adâncimea apei, cu ajutorul frânghiilor cu plumb. Şase stânjeni 
marini; treizeci şi şase de picioare. Orhideea se putea strecura 
prin strâmtori mult mai puţin adânci decât asta. 

În mod normal, sondajele erau ocazionale şi era de-ajuns un 
singur marinar sondor ca să le facă. Acum, cei doi oameni, doi 
dintre cei mai vechi şi mai experimentați din echipajul ei, 
aruncau frânghiile şi anunțau rezultatul încontinuu. Mai mult de- 
atât, fiecare din ei era supravegheat de o mică echipă de... gărzi 
personale, fu cel mai bun cuvânt care-i veni în minte lui Jean. 
Marinarii erau înarmaţi şi purtau armuri. Precauţii dintre cele 
mai ciudate fuseseră luate pe întreaga corabie. Cei din micuțul 


echipaj de elită ce aşteptau sus, ca să desfăşoare velele, aveau 
frânghii de siguranţă prinse de mijloc; dacă ar fi căzut, s-ar fi 
legănat precum nişte pendule, dar, cel puţin, ar fi rămas în 
viaţă, probabil. Focurile adevărate fuseseră stinse, fumatul 
fusese strict interzis. 

Copiii Drakashei dormeau în cabina ei, cu obloanele de la 
pupa zăvorâte şi cu uşa de la scara tambuchiului păzită. 
Drakasha însăşi purta vesta ei de Sticlă-străveche şi spadele 
atârnate, la îndemână, în tecile lor. 

— Şase fără un sfert, anunţă un sondor. 

— Vine ceața, zise Jean. El şi Locke stăteau lângă parapetul 
tribord al dunetei. Drakasha patrula în apropiere, Mumchance 
era la timonă, iar Delmastro stătea lângă habitaclu, cu un mic 
suport plin de clepsidre de mare precizie. 

— Aşa începe, zise Mumchance. 

Orhideea intra pe un canal larg de o milă, printre faleze ce se 
ridicau cam până la mijlocul catargelor, invadate de jungla 
mohorâtă, ce apărea şi dispărea în întuneric. Se auzeau 
zgomotele estompate ale lucrurilor ce se ascundeau în acea 
junglă; cârâituri, pocnete, foşnete. Ghirlandele de felinare ale 
corabiei luminau apele din jur pe o distanţă de vreo 
cincisprezece metri, iar la marginea acelui cerc scânteietor, Jean 
văzu fuioare de ceaţă cenuşie începând să se răsucească din 
apă. 

— Cinci jumate, se auzi strigătul sondorului de la tribord. 

— Căpitane Drakasha. Utgar stătea la falsbord, cu saula de 
loch între degete. Patru noduri. 

— Bine, spuse Drakasha. Patru noduri şi avem pupa la 
intrarea pe canal. Del, vreau zece minute. 

Delmastro  încuviinţă, întoarse una dintre clepsidre şi 
supraveghe nisipul care începu să se scurgă din incinta de sus în 
cea de jos. Drakasha se duse la parapetul din faţă al dunetei. 

— Luaţi aminte! spuse ea echipajului ce lucra sau aştepta pe 
punte. Dacă începeţi să vă simţiţi ciudat, rămâneţi departe de 
copastii. Dacă nu suportaţi să rămâneţi pe punte, mergeţi jos. E 
un lucru neplăcut şi trebuie să-i rezistăm, am mai trecut prin el 
şi înainte. Nimic nu vă poate face rău dacă rămâneţi pe corabie. 
Păstraţi în minte chestia asta. Nu părăsiţi corabia. 


Ceaţa se ridica acum, parcă pliindu-se. Contururile sumbre ale 
falezelor şi junglei din depărtare dispăreau rapid. In faţa lor nu 
mai era altceva decât întuneric. 

— Zece, căpitane, zise Delmastro, în sfârşit. 

— Cinci, după cum arată semnul, strigă unul dintre sondori. 

— Mum, echea sub vânt. Drakasha folosi un băț de cărbune 
ca să măzgălească o însemnare scurtă pe un pergament 
împăturit. Banda sub vânt, două cavile. 

— Înţeles, căpitane, banda sub vânt cu două cavile. 

Ca răspuns la mica ajustare a timonei, corabia se înclină către 
babord. Marinarii aflaţi sus făcură şi ei scurte ajustări ale velelor 
şi greementului, urmând instrucţiunile pe care Drakasha li le tot 
repetase înainte de a intra pe canal. 

— Douăsprezece minute, Del. 

— Înţeles, căpitane, douăsprezece să fie. 

Cât trecură cele douăsprezece minute, ceața se îngroşă, 
asemenea fumului scos de un foc bine întreţinut. li înconjura din 
toate părţile un zid cenuşiu, învolburat care părea să le închidă 
lumina şi sunetul într-un soi de bulă, ascunzându-le orice alt 
semn de viaţă din lumea din afară. Scârţâitul muflelor şi al 
greementului, plescăitul apei pe carenă, murmurul de voci... 
toate aceste lucruri familiare răsunau monoton, iar zgomotele 
junglei dispăruseră. Ceaţa continuă să-i invadeze, până ce 
depăşi conturul efemer al apei bine luminate, creat de felinare. 
Vizibilitatea se oprea la patruzeci de paşi, în toate direcţiile. 

— Douăsprezece, căpitane, spuse Delmastro. 

— Mum, echea în vânt! zise Drakasha, privind compasul din 
habitaclu. Echea în vânt! Du-ne spre vest-nord-vest. Strigă către 
echipajul de pe puntea superioară centru: Pregătiţi-vă să mutaţi 
vergile! Vest-nord-vest, vânt în cartier babord! 

Activitatea se înteţi preţ de câteva minute, în timp ce corabia 
se îndreptă către noul său curs, iar marinarii fixară din nou 
vergile. În tot acest timp, Jean deveni din ce în ce mai convins 
că felul în care ceața părea că înăbuşe sunetele nu era doar în 
imaginaţia sa. Zgomotul activităţii lor pur şi simplu se stingea în 
clipa în care atingea acel giulgiu cenuşiu. De fapt, singura 
dovadă că mai exista ceva dincolo de negură era mirosul umed 
şi aspru al junglei, care adia pe dunetă, odată cu briza caldă. 


— Şapte, după semn, anunţă un sondor. 

— Douăzeci şi două de minute, Del. 

— Înţeles, zise Delmastro, întorcându-şi clepsidrele cu gesturi 
automate. 

Următoarele douăzeci şi două de minute trecură într-o tăcere 
claustrofobică, întreruptă doar de fâlfâitul întâmplător al vreunei 
vele şi de strigătele sondorilor. Tensiunea creştea, pe măsură ce 
minutele treceau încet, până când... 

— E timpul, căpitane. 

— Mulţumesc, Del. Mum, echea sub vânt! Du-ne spre vest- 
sud-vest. Îşi ridică vocea: Hai, mai cu viaţă, acum! La funii şi la 
pânze! Schimbare de curs către babord, vest-sud-vest! 

Pânzele zvâcniră şi membrii echipajului alergau de colo colo, 
înjurând şi trăgând de frânghii, în timp ce corabia se înclină iar 
spre babord. Se răsucea în mijlocul ceţii; briza cu miros de 
junglă părea să se rotească în jurul lor, asemenea unui boxer 
ţopăind în jurul adversarului, până ce Jean o putu simţi pe 
obrazul stâng. 

— Ţine-te bine, Mum, zise Drakasha. Ezri, cincisprezece 
minute. 

— Cincisprezece, înţeles. 

— Şi acum, fir-ar să fie, iată că vine, mormăi Mumchance. 

— Termină cu prostiile, spuse Drakasha. Singurul lucru cu 
adevărat periculos aici suntem noi, ai înţeles? 

Jean simţi nişte furnicături pe pielea frunţii. Întinse mâna şi 
şterse sudoarea ce şiroia. 

— Cinci fără un sfert, anunţă un sondor. 

Jean, şopti o voce stinsă. 

— Ce-i, Orrin? 

— Hă? 

Locke se apucase cu ambele mâini de parapet şi abia dacă-i 
aruncă o privire lui Jean. 

— Ce voiai? 

— N-am spus nimic. 

— Cumva te... 

Jean Tannen. 

— O, pe zei! spuse Locke. 

— Şi tu? Jean se uita la el cu ochii pierduţi. O voce... 


— Nu din aer, şopti Locke. Mai degrabă... ştii tu cine. Atunci, 
în Camorr. 

— De ce-mi spune num... 

— Nu spune, zise Drakasha, cu voce joasă, gravă. Toţi o 
auzim cum ne vorbeşte. Toţi ne auzim numele. Ţineţi-vă bine. 

— Paznicule Strâmb, nu mă voi teme de întuneric, căci 
noaptea îţi aparţine, murmură Locke, îndreptând către întuneric 
primele două degete ale mâinii stângi. Pumnalul Celui de-al 
Treisprezecelea, un gest al hoţilor, prin care se protejau de rău. 
Noaptea ta îmi este mantie, pavăză, salvare din calea celor care 
ne vânează, ca să ne-atârne în ştreang. Nu mă voi teme de nici 
un rău, căci tu ai făcut din noapte prietenul meu. 

— Binecuvântat fie Binefăcătorul, spuse Jean, strângându-l pe 
Locke de antebraţul stâng. Pace şi câştig copiilor săi. 

Jean... Estevan... Tannen. 

El simți vocea, dându-şi seama că, de fapt, impresia că o 
auzea era doar o păcăleală pe care şi-o trăgea singur, un ecou 
în urechile sale. O simţi cum îi pătrunde în conştiinţă, ca 
senzaţia unor picioare de insecte gâdilându-l pe piele. Îşi şterse 
din nou fruntea şi înţelese că transpira abundent, chiar şi pentru 
o noapte caldă. 

In faţă, cineva începu să plângă tare, în hohote. 

— Douăsprezece, o auzi Jean şoptind pe Ezri. Încă 
douăsprezece minute. 

Apa este rece, Jean Tannen. Tu... transpiri. Hainele te 
mănâncă. Pielea... te mănâncă. Dar apa este rece. 

Drakasha îşi îndreptă umerii şi cobori treptele dunetei către 
puntea superioară centru. Il găsi pe marinarul care hohotea, îl 
ridică în picioare cu blândeţe şi îl bătu pe spate. 

— Nu vă pierdeţi curajul, marinari de pe Orhideea! Nu e ceva 
omenesc. Asta nu este o bătălie. Ţineţi-vă bine! 

Părea destul de neînfricată. Jean se întrebă câţi din echipajul 
ei ştiau sau bănuiau că mai degrabă îşi droga copiii decât să-i 
facă să treacă prin asta. 

Era oare doar în imaginaţia lui Jean sau la tribord ceata 
începea să se lumineze? Deşi negura nu se subţia, întunericul 
din spatele ei Părea să scadă, căpătând o luminiscenţă 
bolnăvicioasă. Şuieratul şuşotit al apei căpătă un ritm regulat. 


Valuri se loveau de bancurile de nisip. Apa întunecată se vedea 
încreţindu-se la marginea cercului lor de lumină. 

— Reciful, mormăi Mumchance. 

— Adâncime patru, anunţă un sondor. 

Ceva fremătă în ceaţă, o uşoară senzaţie de mişcare. Jean 
privi atent bezna învolburată, încercând să vadă din nou ce 
mişcase. Îşi scărpină pieptul, a cărui piele se iritase sub tunica 
leoarcă de sudoare. 

Vino în apă, Jean Tannen. Apa este atât de rece. Vino. Lasă 
tunica, lasă sudoarea, lasă mâncărimea. Adu... femeia. Adu-o cu 
tine în apă. Vino. 

— Pe zei, şopti Locke, orice este acolo, îmi ştie numele 
adevărat. 

— Şi pe al meu, zise Jean. 

— Adică nu-mi zice „Locke”. Îmi ştie numele adevărat. 

— O, la naiba! 

Jean privi fix apa întunecată şi auzi sunetul pe care-l făcea 
aceasta în timp ce se spărgea de reciful nevăzut. Nu putea fi 
rece... trebuia să fie la fel de caldă precum orice altceva în locul 
ăsta blestemat. Dar sunetul... sunetul acelor valuri nu era deloc 
neplăcut. Ascultă fermecat, preţ de câteva secunde, apoi îşi 
înălţă capul, letargic, cu privirea încremenită în ceaţă. 

Fusese ceva acolo, pentru o cilipită... o formă întunecată, 
vizibilă prin perdelele de neguri. De mărimea unui om. Înalt, 
subţire, nemişcat. Aşteptând acolo, în vârful recifului. 

Jean se scutură violent şi forma dispăru. Clipi, de parcă se 
trezise dintr-o reverie. Ceaţa era acum la fel de întunecată şi de 
solidă ca şi înainte, lumina imaginară dispăruse, iureşul 
şuierător al apei peste bancurile de nisip nu-i mai suna atât de 
plăcut în urechi. Sudoarea îi curgea şiroaie pe gât şi braţe şi 
începu să se scarpine cu furie. 

— La, ă... adâncime patru... patru şi un sfert, murmură un 
sondor. 

— Timpul, zise Ezri, care părea să-şi revină, la rândul ei, din 
reverie. Timpul, timpul! 

— Nu se poate, bolborosi Locke. N-au trecut... decât câteva 
minute. 

— M-am uitat şi nisipul se dusese. Nu ştiu când s-a întâmplat. 


Îşi ridică vocea, agitată: 

— Căpitane! Timpul! 

— Ridicaţi-vă, ridicaţi-vă! Drakasha urla de parcă vasul era 
atacat: La funii şi la pânze! Spre nord-vest! Vânt în cartier 
babord, fixaţi vergile! 

— Nord-vest, înţeles, zise Mumchance. 

— Nu pricep, spuse Ezri, holbându-se la clepsidrele ei. Jean 
văzu că tunica îi era leoarcă de sudoare, părul îi era încâlcit şi 
faţa îi era lucioasă. Priveam clepsidrele. A fost de parcă... doar 
am clipit şi... tot timpul a dispărut. 

Puntea trepida de o agitaţie puternică. Încă o dată, briza îşi 
schimbă direcţia, ceața se răsuci în jurul lor şi Mumchance îi 
puse pe un nou curs, cu o mişcare precisă, aproape delicată a 
timonei sale. 

— Pe zei, zise Ezri. De data asta a fost cel mai rău, din tot ce- 
mi amintesc. 

— N-a mai fost niciodată aşa până acum, adăugă Mumchance. 

— Cât mai este? întrebă Jean, fără să se teamă că pare 
tulburat. 

— E ultimul viraj pe care îl facem, spuse Ezri. Presupunând că 
nu am alunecat atât de tare spre sud încât să ne trezim pe uscat 
în următoarele minute, restul de drum spre Portul Risipitorului 
este drept spre nord-vest. 

Alunecară prin apele întunecate şi treptat ciudatele senzaţii 
de pe pielea lui Jean se atenuară. Ceaţa se retrase, lăsând mai 
întâi, un întuneric limpede în faţa corabiei, apoi destrămându-se 
în spatele lor. Lumina felinarelor păru să se reverse iar, liberă, în 
noapte, şi zgomotul liniştitor al junglei de pe cele două maluri 
ale canalului îşi făcu din nou apariţia. 

— Adâncime până la opt, se auzi strigătul unui sondor. 

— Asta e canalul principal, spuse Drakasha, urcând din nou 
treptele către dunetă. Bine lucrat, toată lumea. Se întoarse, 
aruncându-şi privirea peste puntea superioară centru. Băgaţi la 
loc majoritatea felinarelor. Lăsaţi câteva pentru navigare, să nu 
luăm prin surprindere pe careva care vine în port. Continuaţi 
sondajul. 

Işi întinse braţele, strângându-i de umăr pe Mumchance şi pe 
Ezri. 


— Ştiu că am spus fără băutură, dar cred că putem lua toţi 
câte-o tărie. Privirea îi căzu pe Locke şi Jean. Voi doi arătaţi de 
parcă aţi putea face o treabă. Luaţi un butoi de bere şi împărțiți- 
o, lângă arborele mare. Işi ridică vocea, ţipând: „Jumătate de 
cană pentru toţi cei care vor!” 

In timp ce Jean alergă în faţă, cu Locke urmându-l 
îndeaproape, fu mulţumit să constate că tensiunea de mai 
înainte se evapora. Oamenii din echipaj zâmbeau din nou, 
pălăvrăgind unul cu altul şi chiar râzând, ici şi colo. Câţiva se 
închiseseră în sine, cu braţele încrucişate şi cu ochii plecaţi, dar 
chiar şi aceştia păreau uşuraţi. Singurul lucru ciudat la toată 
scena, constată Jean, era zelul cu care cei mai mulţi dintre ei 
păreau să încerce să-şi menţină atenţia concentrată la corabie şi 
la oamenii din jurul lor. 

Avea să treacă mai mult de o oră până când mulţi dintre ei să 
îndrăznească să privească din nou apa. 


5 


Dacă aţi putea fi în aer, la o mie de picioare deasupra Portului 
Risipitorului, în acest miez de noapte, aţi putea vedea o panglică 
subţire de lumină, aşezată, asemenea unei bijuterii, în mijlocul 
nemărginitului întuneric tropical. Norii acoperă lunile şi stelele. 
Lipsesc până şi canalele roşii şi subţirele de lavă vulcanică 
aprinzând uneori orizonturile îndepărtate; munții aceia 
întunecaţi mocnesc în această noapte fără flacără. 

Risipitorul are o plajă lungă, în partea de nord a unei insule 
deluroase enorme. Dincolo de plajă, mile întregi de păduri 
tropicale străvechi se pierd în noapte; nici o fărâmă de lumină 
nu arde nicăieri, în acea întindere cumplită. 

Portul, larg şi protejat din toate părţile, este extraordinar de 
primitor cu corăbiile, odată ce acestea s-au strecurat printr-unul 
dintre coridoarele dificile care vin dinspre mare. Nu sunt recife, 
nici insule mai mici, nici pericole de navigaţie pândind în nisipul 
alb de pe fundul golfului. In capătul estic al oraşului, apele abia 
ajung până la mijloc, în timp ce în partea de vest, chiar şi vasele 
grele se pot apropia la o aruncătură de băț de țărm, având încă 
sub chilă opt sau nouă stânjeni marini. 


O pădure de catarge se leagănă domol pe deasupra acestor 
adâncimi, o amestecătură plutitoare de docuri, bărci, vase- 
atelier şi carene în varii stări de degradare. Sunt două locuri de 
ancorare, vag definite, care servesc Portul Risipitorului... primul 
este Cimitirul, unde plutesc sute de carene şi epave care nu vor 
mai ieşi vreodată în larg. La est de acesta, dotat cu docurile cele 
mai mari şi mai noi, se află Spitalul, numit astfel întrucât 
pacienţii săi ar mai putea rămâne în viaţă. 


6 


Un clopot începu să bată, dangătul lui răsunând deasupra 
apei, imediat ce Orhideea Otrăvitoare apăru din Canalul 
Vorbitorului. 

Locke privea ţintă, peste copastia babord, către luminile 
oraşului şi reflexele tremurătoare ale acestora în apa golfului. 

— Paza portului va suna drăcia aia până când vom arunca 
ancora. Jabril îi observase curiozitatea şi venise la parapet, 
lângă el. Trebuie să dea de ştire la toată lumea că ei îşi fac 
treaba, aşa că să li se plătească în continuare raţia de băutură. 

— Ţi-ai petrecut mult timp aici, Jabril? 

— M-am născut aici. Singura dată când am încercat să mai 
văd şi alte oceane m-am ales cu închisoarea din Tal Verrar. 

Aruncatul ancorei în Golful Risipitorului nu avea nimic din 
fastul pe care Locke îl văzuse în alte părţi; nici un pilot la țărm, 
nici un ofiţer de vamă, nici măcar un singur pescar curios. Şi, 
spre surprinderea sa, Drakasha nu duse Orhideea până la țărm. 
Se opriră cam la jumătate de milă de uscat, cu pânzele strânse 
şi păstrară felinarele aprinse. 

— Aruncaţi barcă la apă, la babord! ordonă Drakasha, privind 
prin luneta ei oraşul şi locurile de ancorare. Apoi puneţi plasele- 
brici la tribord. Păstraţi felinarele aprinse. Schimbul Albastru... 
sunteţi liberi să mergeţi jos, dar să aveţi săbiile pregătite, lângă 
catarge. Del, ia-i pe Malakasti, Dantierre, Konar cel Mare şi 
Rask. 

— Cum ţi-e voia, căpitane. 

După ce ajută o echipă să împingă peste bord una dintre 
bărcile mari ale vasului, Locke se apropie de Drakasha, pe 


dunetă, şi o găsi studiind încă oraşul prin lunetă. 

— Bănuiesc că ai motive să fii prudentă, căpitane? 

— Am fost plecaţi câteva săptămâni, spuse Drakasha, şi 
lucrurile se schimbă. Am un echipaj mare şi o corabie mare, dar 
nici una din ele nu sunt cele mai mari de pe-aici. 

— Ai văzut ceva care te nelinişteşte? 

— Nu mă nelinişteşte. Mă face curioasă. Se pare că, măcaro 
dată, cei mai mulţi dintre noi suntem acasă. Vezi şirul acela de 
corăbii de la docurile din est, cele mai apropiate de noi? Patru 
dintre căpitanii consiliului sunt în oraş. Cinci acum, că m-am 
întors eu. Îşi cobori luneta şi se uită pieziş la el. Plus doi sau trei 
negustori independenţi, din câte-mi pot da seama. 

— Sper sincer că nu se va ajunge la asta, spuse el încet. 

În acel moment, locotenentul Delmastro se întoarse pe 
dunetă, înarmată şi împlătoşată, cu patru marinari după ea. 

Malakasti, o femeie deşirată, care avea pe ea mai multe 
tatuaje decât cuvintele din vocabularul ei, era faimoasă pe 
corabie pentru talentul cu care se lupta cu cuțitul. Dantierre era 
un verrari bărbos, cu început de chelie, care prefera mătăsurile 
zdrenţuite; devenise nelegiuit după o lungă carieră ca duelist 
profesionist. Konar cel Mare, cum îi spunea şi numele, era cel 
mai mare munte de om de la bordul Orhideei. Şi Rask... ei bine, 
Rask era genul pe care Locke îl recunoscu aproape imediat: 
ucigaşul de ucigaşi. Drakasha, asemenea multor garristas din 
Camorr, îl ţinea din scurt şi îl lăsa după capul lui numai când 
voia să vadă sânge pe pereţi. Mu/t sânge pe pereţi. 

O echipă brutală, nici unul dintre ei tânăr şi nici unul dintre ei 
abia venit sub comanda Drakashei. Locke cântări puţin situaţia, 
în vreme ce toţi marinarii fură adunaţi pentru două vorbe pe 
puntea superioară centru. 

— Corabia rămâne pe mâna lui Utgar, anunţă Drakasha. Nu 
intrăm în port în noaptea asta. O iau pe Del cu o echipă pe țărm, 
să vedem ce-i prin oraş. Dacă totul e bine, vom avea treabă 
câteva zile... şi mâine-seară vom începe să împărţim prada. 
încercaţi să n-o pierdeţi pe toată la jocuri, cu colegii de schimb, 
înainte măcar să puneţi mâna pe ea, bine? În timpul ăsta, 
Schimbul Roşu se ocupă de vas. Plasele-brici rămân la tribord 
până ne întoarcem noi. Puneţi iscoade pe fiecare catarg şi 


supravegheați linia de plutire. Schimbul Albastru, o parte dintre 
voi poate să doarmă lângă magaziile de arme, dacă vrea. Ţineţi 
pumnalele şi bâtele la îndemână. | se adresă ceva mai încet lui 
Utgar: Dublează straja de la uşa cabinei mele, toată noaptea. 

— Inţeles, căpitane! 

Drakasha dispăru pentru câteva momente în cabina ei. 
Reapăru în vesta ei mozaicată, de Sticlă-străveche, cu spadele 
băgate în teci incrustate cu rubine frumoase, cu smaralde 
scânteietoare la urechi şi cu inele de aur puse peste mănuşile 
de piele neagră. Locke şi Jean i se băgară amândoi în faţă, cât 
de cuviincioşi cu putinţă. 

— Ravelle, nu am timp... 

— Căpitane, zise Locke, ai adunat o echipă de bătăuşi ca să 
sperii pe cineva care ţi-ar putea crea probleme, nu-i aşa? Şi 
dacă sunt prea proşti să priceapă aluzia, vrei oameni care să 
termine treaba rapid. Sugerez cu foarte mare convingere că 
Jerome ti-ar putea fi de folos, în ambele privinţe. 

— Eu... hmm. Se uită ţintă la Jean, de parcă abia acum ar fi 
remarcat lăţimea umerilor şi braţelor acestuia. Asta ar putea fi 
tuşa finală. De acord, Valora, ai chef de o scurtă ieşire noaptea? 

— Da, zise Jean, însă lucrez mai bine în echipă. Orrin este 
exact omul pentru... 

— Voi doi vă credeţi tare isteţi, spuse Drakasha, însă... 

— Vorbesc serios, zise repede Jean. Mii de scuze, dar ai văzut 
ce face. Ai avea o grămadă de braţe puternice în spatele tău; ia- 
| şi pe el, pentru... situaţii neprevăzute. 

— In seara asta e mai delicat, spuse Drakasha. Să faci un pas 
greşit în Portul Risipitorului după miezul nopţii e ca şi cum te-ai 
pişa pe un şarpe furios. Trebuie... 

— Hm! făcu Locke. De fel, suntem din Camorr. 

— În cinci minute să fiţi în barcă, zise Drakasha. 


7 


Drakasha se aşeză la prora, Delmastro la pupa, iar restul 
apucară câte o vâslă. Intr-un ritm maiestuos, lunecau pe 
suprafaţa calmă a golfului. 

— Cel puţin dobitocul ăla s-a oprit în sfârşit din trasul 


clopotului, bodogăni Jean. 

Se aşezase pe ultima bancă de vâslit, lângă Konar cel Mare, 
ca să poată sporovăi cu Ezri. Ea îşi târa una din mâini prin apă. 

— E oare înţelept? întrebă Jean. 

— Ce, să mă joc în apă? Ezri arătă cu degetul peste umăr, în 
direcţia în care se afla ieşirea din Canalul Vorbitorului. Nu le poţi 
vedea noaptea, însă la intrările în golf sunt şiruri de lespezi albe, 
uriaşe, aşezate pe fundul apei. Şiruri regulate de lespezi. 

— Lespezile Eldrenilor, mormăi Konar. 

— Pe noi nu ne deranjează, spuse Ezri, dar nimic altceva nu 
poate trece de ele. Nu e nici o vietate în golful ăsta; poţi înota în 
amurg, cu răni însângerate pe picioare şi nu va veni nimic să le 
deguste. 

— Dar nu prea aproape de docuri. Pişat, spuse Konar, aproape 
scuzându-se. 

— Oau, la naiba! zise Jean. Asta sună bine. 

— Sună sigur, bănuiesc, zise Ezri, dar face ca pescuitul să fie 
o bătaie de cap. Bărcile mici se îngrămădesc pe canalul de la 
Poarta Neguţătorului şi încurcă şi mai mult treburile acolo. Că 
vorbeam de încurcatul treburilor... 

— Hâm? 

— Nu văd nicăieri Mesagerul Roşu. 

— Ah. 

— Dar se târa ca un melc, zise ea, iar noi avem, în locul ei, 
ceva companie interesantă. 

— Cum ar fi? 

— Vezi primul şir de corăbii? De la tribord spre babord, ăla 
este Vu/turul Pescar, lugherul lui Pierro Strozzi. Echipajul lui e 
mic, ca şi ambițiile lui, dar poate să facă un butoi să navigheze 
printr-un uragan. Lângă el este Târfa Regală a căpitanului 
Chavon Rance. Rance este o pacoste. Are o fire iute. Următorul 
e Draconic, bricul lui jJacquelaine Colvard. Ea e înţeleaptă şi se 
află aici de mai mult timp decât oricare altcineva. Vasul ăla 
mare, cu trei catarge, de la capătul celălalt, este Suveranul 
Infricoşător, doamna lui Jaffrim Rodanov. O chestie dată naibii. 
Ultima oară când am văzut-o, era pe plajă, la carenat, dar acum 
pare gata pentru ieşit pe mare. 

Cu şase oameni trăgând la vâsle, călătoria fu scurtă. În doar 


câteva clipe, ajunseră lângă un chei de piatră care părea gata 
să se surpe. In timp ce-şi punea vâsla în lăcaşul ei, Jean zări 
cadavrul unui bărbat săltând uşor pe valuri. 

— A, făcu Ezri. Bietul ticălos. Asta-i semnul unei nopţi vesele 
prin părţile astea. 

Echipa Drakashei legă barca exact la capătul cheiului şi porni 
de parcă aborda un vas inamic, precauţi şi cu mâna pe arme. 

— Sfinţi zei! exclamă un beţiv aproape ştirb, care legăna un 
burduf de vin, în mijlocul cheiului. E Drakasha, nu? 

— Ea e. Cine eşti tu? 

— Banjital Vo. 

— Ei bine, zise Drakasha, Banjital Vo, eşti răspunzător de 
siguranţa bărcii pe care tocmai am legat-o. 

— Dar... eu... 

— Dacă este aici când ne întoarcem, îţi dau un argint verrari. 
Dacă i se întâmplă ceva, te voi căuta şi, când voi da de tine, îţi 
voi scoate ochii. 

— O să... O să am grijă de ea ca şi cum ar fi a mea. 

— Nu, spuse Drakasha, să ai grijă de ea ca şi cum e a mea. 

li conduse dincolo de chei, pe o cărare de nisip ce urca uşor, 
mărginită de corturi de pânză, barăci de lemn fără acoperiş şi 
clădiri de piatră pe jumătate dărâmate. Jean putea auzi 
sforăiturile oamenilor dormind în acele construcţii părăginite, 
precum şi behăitul uşor al caprelor, mârâiturile potăilor şi 
fâlfâitul găinilor agitate. Câteva focuri se transformaseră în 
cărbuni, însă nici un felinar şi nici o lampă alchimică nu erau 
agăţate pe nicăieri, în această parte a oraşului. 

Un şuvoi de urină şi de murdărie, cu miros înţepător, se 
prelingea pe partea dreaptă a potecii şi Jean păşea cu grijă ca să 
evite atât mizeria, cât şi un cadavru cu braţele desfăcute, care 
zăgăzuia scurgerile cam la cincizeci de yarzi de chei. Ocazionalii 
beţivi sau fumători de pipă, pe jumătate lucizi, se holbau la ei 
din diverse colţuri şi umbre, dar nimeni nu le adresă vreun 
cuvânt până când nu ajunseră pe culme şi avură iar piatră sub 
tălpi. 

— Drakasha, răcni un bărbat corpolent, îmbrăcat în piele 
ţintuită cu butoane de fier înnegrit, bine-ai revenit în civilizaţie! 

Omul ţinea un felinar chior într-o mână şi o bâtă prinsă în 


cercuri de bronz în cealaltă. În spatele lui se afla un tip mai înalt, 
ciufulit şi burduhănos, înarmat cu un băț lung, de stejar. 

— Marcus cel Frumos! zise Drakasha. Pe zei, te faci tot mai 
urât, de câte ori mă întorc aici. De parcă ar sculpta cineva încet 
un cur dintr-o faţă de om. Cine este frumuseţea aia nouă, de 
lângă tine? 

— Guthrin. Flăcăul ăsta înţelept a hotărât să renunţe la 
navigat şi să ni se alăture nouă, cei care ne scăldăm într-un trai 
plin de farmec. 

— Zău? Păi, spuse Drakasha, scoțând la vedere un pumn 
strâns şi scuturându-l, astfel încât monedele din interior 
zornăiră, am găsit astea pe drum. Sunt ale tale? 

— Am un locşor bun pentru ele, chiar aici. Vezi, Guthrin, aşa 
se face treaba. Eşti amabil cu doamna şi ea îţi întoarce 
complimentul. O călătorie fructuoasă, căpitane? 

— Avem burţile aşa de pline, că nu mai putem înota, Marcus. 

— Bravo, căpitane! Vrei veşti de la Spărgătorul-de-vase, deci? 

— Nimeni nu vrea să audă ceva de la gunoiul ăla nemernic, 
dar, dacă el vrea să-şi deschidă punga şi să se uite în ea, aş 
avea ceva în lemn şi pânză pentru colecţia lui. 

— O să transmit. Rămâi aici noaptea asta? 

— Doar pun puţin piciorul, Marcus. Cât să vântur puţin 
steagul. 

— Bună idee. Aruncă o privire scurtă în jur, apoi vocea îi 
deveni mai serioasă: Chavon Ranee a luat masa de sus, la 
Stacojiu'. Asta aşa, ca să ştii, când intri pe uşă. 

— Îţi sunt recunoscătoare. 

Când cei doi bărbaţi îşi continuară drumul în jos, spre chei, 
Jean se întoarse către Ezri. 

— Un fel de paznici? 

— Un fel de susţinători, spuse ea. Mai degrabă o bandă. 
Şaizeci sau şaptezeci şi ei asigură ordinea pe care o avem pe- 
aici. Căpitanii le plătesc câte ceva din fiecare încărcătură pe 
care o aduc şi ei îşi storc restul din belelele publice. Poţi face 
cam tot ce vrei, câtă vreme ascunzi cadavrele şi nu dai foc la 
ceva sau nu trezeşti jumătate din oraş. Fă asta şi Susţinătorii vin 
să facă puţină... susţinere. 

— Şi ce înseamnă „să vânturi steagul”, mai exact? 


— Trebuie să joci jocurile astea uneori, spuse Ezri. Să dai de 
ştire tuturor celor din Risipitor că Zamira s-a întors şi că are cala 
plină de pradă; asta le dă peste bot să se mai uite cruciş la ea. 
Înţelegi? Mai ales surorile şi fraţii ei căpitani. 

— A. Înţeleg. 

Intrară în oraşul propriu-zis: aici, cel puţin, erau luminile pe 
care le văzuseră din golf, revărsându-se pe ferestrele şi uşile 
deschise, de ambele părţi ale străzii. Clădirile de-aici arătau ca 
nişte case şi prăvălii de piatră respectabile, însă timpul şi 
scandalurile le marcaseră fațadele. Ferestre sparte erau 
acoperite cu scânduri de la corăbii sau cu resturi de velă 
zdrenţuite. Multe case aveau „excrescenţe” din lemn, a căror 
înclinare periculoasă te făcea să nu vrei nici să te apropii, cu 
atât mai puţin să locuieşti înăuntru; altele aveau înălțate câte un 
al treilea sau al patrulea etaj, făcute din chirpici şi ieşite precum 
ciupercile pe acoperişul iniţial. 

Jean simţi un junghi brusc de geloasă nostalgie. Beţivi zăcând 
în nesimţire pe alei. Mici ciorditori ochindu-şi din umbră 
victimele. Susţinători, în vestoane lungi de piele, buşind pe 
vreun biet ticălos până îl lăsau fără simţire prin spatele unei 
căruţe fără roţi. Zgomotele înjurăturilor, al certurilor, al râsetelor 
şi al vomitatului revărsându-se pe fiecare fereastră şi uşă 
deschise... Locul ăsta era, dacă nu chiar un frate al Camorrului, 
cel puţin un văr de gradul întâi al acestuia. 

— Cei de pe Orhideea! răcni cineva de la o fereastră de la 
etaj. Cei de pe Orhideea! 

Zamira răspunse la strigătul beţivului cu un semn vag din 
mână, apoi, la o răscruce noroioasă, o luă la dreapta. Din 
intrarea întunecată a unei alei, un bărbat greoi se poticni către 
ei, având pe el doar nişte izmene jegoase. Avea privirea 
sticloasă, pierdută a unui fumător de praf Jeremite şi în mâna 
dreaptă ţinea un cuţit cu lama zimţată, de mărimea antebraţului 
lui Jean. 

— Banii sau o duşcă, spuse omul, şuviţe de salivă atârnându-i 
de bărbie. Nu-mi pasă care. Am nevoi. Dă-ne un... 

Dacă fusese orb la faptul că avea de-a face cu opt adversari, 
nu putu ignora, în schimb, faptul că Rask îi izbi la o parte mâna 
în care ţinea lama şi îl îmbrânci înapoi, pe alee, ţinându-l de gât. 


Ce urmă tinu doar câteva secunde; Jean auzi un gâlgâit umed, 
apoi Rask reveni în stradă, ştergându-şi cu o cârpă unul dintre 
cuțite. Azvârli cârpa pe aleea din spatele său şi îşi băgă 
degetele în cingătoare. Ezri şi Drakasha nu părură să considere 
că incidentul merita vreun comentariu şi merseră mai departe, 
liniştiţi, asemenea celor care se duc la templu, în dimineaţa Zilei 
Ispăşirii. 

— Am ajuns, zise Ezri, când fură pe culmea unei alte coline 
mici. O piaţă largă, pavată pe jumătate, cu zonele mocirloase 
traversate de urme suprapuse de căruţe, era dominată de o 
clădire masivă, cu etaj, al cărei portic fusese construit în jurul 
pupei decupate a unei vechi corăbii. Timpul, vremea şi, fără 
îndoială, nenumăratele păruieli îi tociseră şi îi ciobiseră multele 
ornamente, însă în spatele ferestrelor de la etaj puteau fi văzuţi 
oameni care beau şi petreceau, în ceea ce, probabil, fusese 
cabina principală. Acolo unde cândva era ridicată cârma se afla 
acum o uşă masivă, dublă, având în părţi globuri alchimice 
(genul rotund, gros, care era aproape imposibil de spart), ca o 
imitare aproximativă a felinarelor de pupa. 

— La Stacojiu' Zdrenţuit, continuă Ezri. E inima Portului 
Risipitorului. Sau fundul, depinde de unde priveşti lucrurile. 

În stânga intrării se afla o barcă mare, care fusese urcată pe 
lângă clădire cu ajutorul unor stâlpi masivi de lemn şi a unor 
lanţuri de fier. Câteva braţe şi picioare omeneşti se iţeau pe la 
marginile ei. În timp ce Jean privea, uşile de la Stacojiu' 
Zdrenţuit se dădură în lături şi o pereche de brute năvăli afară, 
purtând între ei un bătrân fără vlagă. Fără nici un fel de 
ceremonie sau milă, îl aruncară în barcă, unde sosirea lui stârni 
câteva exclamaţii incoerente şi o zbatere de membre. 

— Ai grijă, spuse Ezri, rânjind. Îmbată-te încât să nu te mai 
poţi ţine pe picioare şi o să te arunce peste bord. In unele nopţi, 
se strâng zece-douăzeci de oameni în barca aia. 

O clipă mai târziu, Jean se strecură pe lângă cele două brute, 
în mirosul familiar al unei taverne aglomerate, la un ceas mai 
aproape de răsărit decât de cină. Sudoare, carne arsă, vomă, 
sânge, fum şi vreo duzină de tipuri de vin şi bere proastă: aroma 
vieţii civilizate de noapte. 

Locul părea făcut pentru muşteriii care nu numai că se luptau 


între ei, dar se războiau şi cu barul, şi cămara. Barul în sine, 
aflat în capătul îndepărtat al încăperii, avea blatul prins de 
tavan cu nişte panouri de fier, în care fuseseră lăsate doar trei 
ferestruici înguste, prin care personalul putea servi băuturile şi 
mâncarea, asemenea unor arcaşi trăgând din adăposturile lor. 

Erau doar mese joase, după moda Jereshti: suprafeţe joase, în 
jurul cărora bărbaţi şi femei stăteau în fund, îngenuncheaţi sau 
întinşi pe perne roase. În aerul îmbâcsit, ca de pivniţă, al 
încăperii slab luminate aceştia jucau cărţi şi zaruri, fumau, beau, 
se întreceau în puterea braţelor, se certau şi încercau să scape 
râzând de atenţia „băieţilor răi” supraveghetorii locului, 
căutând, în mod clar, candidaţi pe care să-i azvârle în barca de 
afară. 

Conversaţia se întrerupse puţin când apăru grupul lui 
Drakasha; se puteau auzi răcnete de „Cei de pe Orhideea!” şi 
„S-a întors Zamira!” Drakasha îi salută din cap pe cei din 
încăpere şi îşi ridică încet privirea către etaj. 

Scări urcau din ambele părţi ale salonului; pe margini, etajul 
era ceva mai larg decât o pasarelă. Deasupra barului şi a 
intrării, el se lărgea în balcoane mai mari, cu table şi scaune în 
stil Therin. Jean bănuia că „masa de sus” era cea pe care o 
zărise de-afară. O clipă mai târziu, Drakasha începu să se 
îndrepte către scările ce duceau chiar în direcţia aceea. 

Un fior brusc de excitare trecu prin aer: mult prea multe 
conversații se opriră complet; mult prea mulţi ochi îi urmăreau. 
Jean îşi trosni degetele şi se pregăti pentru cazul în care 
lucrurile aveau să devină interesante. 

În capătul acelor scări se afla un alcov îngrădit, în spatele 
căruia se aflau ferestrele ce dădeau spre piaţa întunecată din 
care tocmai veniseră. Flamuri din mătase roşie, având globuri 
alchimice în spate, atârnau în firide, dând o lumină slabă, de un 
roz vag, ameninţător. Două mese mari fuseseră trase una lângă 
cealaltă, ca să primească un grup de douăsprezece persoane, 
toate, în mod clar, marinari şi, categoric, bandiți, asemenea lor, 
realiză Jean amuzat. 

— Zamira Drakasha, zise femeia din capul mesei, ridicându-se 
din scaun. Era tânără, poate abia de vârsta lui Jean, avea o piele 
înnegrită de soare şi riduri vagi în jurul ochilor, martore ale 


anilor petrecuţi pe apă. Părul ei de culoarea nisipului era strâns 
la spate în trei cozi şi, deşi era mai scundă decât Zamira, părea 
mai grea cu vreo douăsprezece kilograme decât aceasta. Solidă 
şi rotofeie, femeia avea o sabie uzată vizibilă la cingătoare. 

— Rance, spuse Drakasha, Chay. Am avut o noapte lungă, 
scumpo, şi tu ştii foarte bine că stai la masa mea. 

— Asta-i al naibii de ciudat. Pe masă sunt băuturile noastre şi 
pe scaune fundurile noastre. Dacă tu crezi că e ata, poate că ar 
trebui s-o iei cu tine când pleci din oraş. 

— Când sunt plecată cu treburi, vrei să zici. Când mă lupt pe 
corabia mea, fluturând flamura roşie. Ştii pe unde vine marea, 
nu? Ai văzut alţi căpitani venind şi plecând... 

— Nu trebuie să mă spetesc, venind şi plecând în fiecare lună, 
Drakasha. Eu aleg din prima ţintele bogate. 

— Nu cred că m-ai auzit, Chay. Chiar nu-mi pasă ce cățea 
ronţăie ciolane pe locul meu, când sunt plecată, spuse 
Drakasha, dar când mă întorc, vreau ca ea să se târâie sub 
masă, unde îi e locul. 

Oamenii lui Rance săriră de pe scaunele lor şi aceasta ridică o 
mână, rânjind feroce. 

— Trage lama, târfă prăfuită, şi o să te omor direct, cu 
martori. Dup-aia, Susţinătorii o să-ţi poată târî echipajul înapoi, 
la docuri, pentru o păruială, iar Ezri, aici de faţă, o să vadă dacă 
plozilor tăi le place sânul ei... 

— Bate palma, Rance. Crezi că eşti în stare să păstrezi locul 
ăsta? 

— Alege încercarea şi o să te las plângând. 

— O să ne trezim cu brutele casei pe cap... îi şopti Jean lui 
Ezri. 

— Nu, spuse ea, făcându-i semn să tacă. Provocarea la duel 
nu este ca o încăierare directă. Mai ales între căpitani. 

— Pentru masă, strigă Drakasha, apucând o sticlă pe 
jumătate goală, toţi cei din Stacojiu' ne sunt martori, întrecerea 
este la băutură. Prima care cade în fund îşi ia amărâtul de 
echipaj şi se mută la parter. 

— Speram să fie ceva care ţine mai mult de zece minute, 
spuse Rance. Dar accept. Eşti invitata mea, cu sticla aia. 

Zamira privi în jur, apoi apucă două căni de lut de mărime 


egală de pe locurile ocupate mai înainte de oamenii lui Rance. 
Le zvârli conţinutul pe masă, apoi le umplu din nou, din sticlă. 
Era un coniac alb Kodari, observă Jean, înţepător şi tare ca 
terebentina. Echipajul lui Rance se trase înapoi, cu spatele la 
ferestre, iar Rance ocoli masa, ca să stea lângă Zamira. Aceasta 
ridică una din căni. 

— Încă un lucru, spuse Zamira. Vei bea prima cană în stilul 
Syrune. 

— Ce naiba mai e şi asta? 

— Înseamnă că o bei între ochi. 

Braţul stâng al Drakashei fu ca o nălucă, în timp ce ea îşi luă 
propria cană de pe masă şi îi azvârli conţinutul drept în faţă lui 
Rance. Înainte ca Rance să poată măcar tipa, braţul drept al 
Drakashei se înălţă la fel de iute. Pumnul ei înmănuşat, cu tot cu 
inele, se înfipse în falca lui Rance cu sunetul unei pocnituri de 
bici şi femeia mai tânără lovi podeaua atât de tare, încât cănile 
de pe masă zăngăniră. 

— Ce-i acolo, pe jos, scumpo, fundul tău sau e capul? Crede 
cineva că este vreo diferenţă? 

Drakasha se aşeză deasupra lui Rance şi goli încet conţinutul 
celei de-a doua căni de lut în propria gură. Îl înghiţi pe tot fără 
să clipească, apoi azvârli cana peste umăr. 

— Ai spus că o să fie... 

Înainte ca marinarul furios din echipajul lui Rance, probabil 
secundul acesteia, să-şi poată termina protestul, Locke păşi în 
faţă, cu mâna ridicată. 

— Zamira şi-a ţinut cuvântul. Testul a fost o băutură, iar 
căpitanul vostru a picat în fund. 

— Dar... 

— Căpitanul vostru ar fi trebuit să aibă atâta minte să fie mai 
precis, spuse Locke, şi a pierdut. li luaţi cuvântul înapoi? 

Omul îl înşfăcă pe Locke de reverele tunicii. Amândoi se 
încăierară rapid şi Jean ţâşni în faţă, însă, înainte ca situaţia să 
se ducă naibii, marinarul lui Rance fu tras înapoi, de voie-de 
nevoie, dar ferm, de către prietenii lui. 

— Şi cine naiba eşti tu? strigă el. 

— Orrin Ravelle, spuse Locke. 

— N-am auzit niciodată de tine. 


— Cred că-ţi vei aminti de mine, totuşi. Locke legănă în faţa 
omului o punguţă de piele. Ţi-am luat punguţa, tăntălăule! 

— Nenorocit ce... 

Locke aruncă punguţa în spate şi aceasta ateriză undeva jos, 
printre sutele de clienţi care urmăreau acţiunea de la balcon, cu 
ochii holbaţi şi gurile căscate. 

— Ups, făcu Locke, dar sunt sigur că te poţi încrede în 
oamenii ăia de jos că vor avea grijă de ea. 

— Destul! Zamira se aplecă, o apucă pe Rance de guler şi o 
săltă în poziţie şezândă. Căpitanul vostru a aruncat provocarea 
şi căpitanul vostru a pierdut. Este ea căpitanul vostru? 

— Da, spuse bărbatul, încruntându-se. 

— Atunci respectaţi-i cuvântul. Zamira o târî pe Rance în 
capul scărilor şi îngenunche în faţa ei. Până la urmă, nu eşti o 
târfă aşa de regală, ei, Chay? 

Rance se dădu înapoi, ca să-i scuipe sânge în faţă Drakashei, 
dar palma căpitanului mai vârstnic fu mai rapidă şi sângele se 
împrăştie pe scări. 

— Două lucruri, spuse Zamira. Primul, convoc consiliul pentru 
mâine. Mă aştept să te văd acolo, la locul şi ora obişnuite. Dă 
din capul ăla nătâng. 

Rance făcu încet semn din cap. 

— Al doilea, eu nu am plozi. Am o fiică şi un fiu. Şi dacă mai 
uiţi asta vreodată, am să le fac jucărele din oasele tale. 

Şi, spunând acestea, o îmbrânci pe Rance în jos, pe scări. 
Când ajunse jos, grămadă, echipajul ei mâhnit se năpusti pe 
urma ei, sub privirile triumfătoare ale grupului Drakashei. 

— Ne mai vedem noi pe-aici... Orrin Ravelle, spuse marinarul 
rămas fără pungă. 

— Valterro, spuse sever Zamira, e vorba de afaceri. Nu o lua 
personal. 

Omul nu păru mai satisfăcut, însă plecă împreună cu restul 
echipajului lui Rance. 

— Chestia aia, cu copiii tăi, a sunat foarte personal, şopti 
Jean. 

— Deci sunt o ipocrită, mormăi Drakasha. Dacă ai de gând să 
protestezi, poţi să primeşti o băutură în stilul Syrune. 

Zamira se duse lângă balustradă, aruncând o privire în 


salonul principal şi îşi ridică vocea: 

— Zacorin! Te ascunzi pe-acolo jos, pe undeva? 

— „Ascuns” este cuvântul cel bun, Drakasha, veni o voce din 
spatele ferestruicilor barului blindat. S-a terminat bătălia? 

— Dacă ai un butoi de ceva care nu are gust de sudoare de 
porc, trimite-l sus. Şi nişte carne. Şi nota de plată a lui Rance. 
Biata drăguță are nevoie de ajutor. 

O explozie de râs străbătu parterul. Oamenii lui Rance, care-o 
scoteau din crâşmă, ţinând-o de braţe şi picioare, nu părură 
nicidecum amuzaţi. 

— Deci, asta e, spuse Zamira, aşezându-se în scaunul pe care 
Rance tocmai îl părăsise. Faceţi-vă comozi. Bine aţi venit la 
masa de sus, de la Stacojiu' Zdrenţuit. 

— Ei, spuse Jean, în timp ce luă loc între Locke şi Ezri, a mers 
cum speraţi? 

— O, da. Ezri rânji către Drakasha. Da, aş spune că ne-am 
vânturat steagul. 


8 


Făcură tot posibilul ca să pară relaxaţi şi amuzaţi, timp de 
aproape o oră, bând din mediocra bere neagră de la Stacojiu' şi 
din tăriile mai bune pe care echipajul lui Rance le lăsase acolo. 
Raţă în osânză fu masa serii; majoritatea o tratară ca pe un 
ornament, însă Rask şi Konar o reduseră treptat la un morman 
de oscioare. 

— Deci ce facem acum? întrebă Locke. 

— O să se ducă vestea, pe la toţi „vulturii” obişnuiţi că ne-am 
întors, spuse Drakasha. N-o să treacă nici măcar o zi-două şi vor 
începe să ne curteze. Prima dată o să ia băutura şi mâncarea; 
asta-i întotdeauna cel mai uşor de vândut. Rezervele şi bunurile 
care ţin de navigaţie le ţinem pentru noi. Cât despre mătase şi 
chestii mai de calitate, neguţătorii ăia independenţi ancoraţi în 
docurile Spitalului ne sunt prieteni, când e vorba de asta. Vor 
încerca să ne curețe de mărfuri plătind între cincizeci şi 
douăzeci de procente din preţul pieţei. Destul de bine pentru 
noi; apoi, o să transporte marfa înapoi, peste mare, şi o vor 
vinde la preţ întreg, cu un zâmbet inocent pe faţă. 


— Şi Mesagerul? 

— Când o să apară, Spărgătorul-de-vase ne va face o vizită. 
Ne va oferi un scuipat într-o oală de lut şi noi o să-i spunem să 
scuipe într-o oală de lemn. Apoi, corabia e problema lui. Cu 
greementul intact, valorează poate şase mii de solari; eu voi 
avea noroc dacă scot de la el măcar două. Oamenii lui o vor 
duce în Est şi o vor vinde vreunui neguţător dornic pentru patru 
mii; îşi subminează competiţia şi face şi-un profit gras, în acelaşi 
timp. 

— La naiba, zise locotenentul Delmastro, unele dintre 
corăbiile de pe Marea de Bronz au fost capturate şi revândute 
de trei-patru ori. 

— Acest Spărgător-de-vase, zise Locke simțind conturându-se 
un plan, înţeleg că, dacă ocupaţia lui îi este în acelaşi timp şi 
nume, nu are nici un fel de competitori? 

— Toţi sunt morţi, spuse Delmastro. Într-un mod urât şi 
instructiv de public. 

— Căpitane, spuse Locke, cât o să ţină toate astea? Este 
aproape sfârşitul lunii şi... 

— Ştiu foarte bine ce zi este, Ravelle. O să ţină cât o să ţină. 
Poate trei zile, poate şapte sau opt. Cât stăm aici, fiecare 
membru din echipaj va primi cel puţin o dată învoire pentru o 
noapte-două pe țărm. 

— Eu... 

— Nu am uitat problema care te preocupă, spuse Drakasha. 
Am să o ridic în consiliu, mâine. După aceea, vom vedea. 

— Problemă? 

Delmastro părea sincer derutată. 

Locke aproape se aşteptase ca Jean să-i fi spus până acum, 
dar se pare că ei îşi petrecuseră timpul pe care-l avuseseră 
împreună într-un mod mai înţelept şi mai distractiv. 

— Vei afla mâine, Del. La urma urmelor, vei fi la consiliu, cu 
mine. Am încheiat subiectul, Ravelle. 

— Bine. Locke sorbi din bere şi ridică un deget. Altceva, în 
cazul ăsta. Lasă-mă să te rog câteva chestii, în particular, 
înainte ca acest Spărgător-de-vase să vină. Poate că te pot ajuta 
să storci un preţ mai bun de la amic. 

— Nu e un amic, spuse Drakasha. E un rahat lunecos şi plin de 


puroi, şi cam tot atât de plăcut. 

— Cu atât mai bine. Gândeşte-te la comandantul Nera; cel 
puţin, lasă-mă să încerc. 

— Nu-ţi promit, spuse Zamira, dar te voi asculta, cel puţin. 

— Cei de pe Orhideea! tună un bărbat cu o voce adâncă, în 
timp ce apăru în capul scărilor. Căpitane Drakasha! Ştii că încă îi 
scot lui Rance dinţii din zid, acolo jos? 

— Rance a fost lovită de o criză bruscă de impoliteţe, spuse 
Zamira, apoi a fost lovită, pur şi simplu. Noroc, căpitane 
Rodanov! 

Rodanov era unul dintre cei mai mari oameni pe care-i văzuse 
Locke vreodată; trebuia să aibă pe puţin doi metri. Era cam de 
vârsta Zamirei şi oarecum rotunjor la mijloc, însă braţele sale 
lungi, musculoase păreau numai bune să sugrume urşi, iar 
faptul că nu catadicsea să poarte o armă spunea multe. Faţa îi 
era lungă, cu fălci puternice, părul deschis la culoare îi chelea, 
iar în ochi îi strălucea dispoziţia mulţumită a unui om care se 
simte egalul lumii. Locke mai văzuse înainte genul ăsta de om, 
printre cei mai buni garrista din Camorr, dar nici unul nu era 
atât de impunător; chiar şi Konar cel Mare abia îl putea depăşi în 
circumferință. 

În mod caraghios, mâinile sale uriaşe ţineau o pereche de 
sticle delicate de vin, făcute din sticlă de culoarea safirului şi 
având panglici argintii sub dopuri. 

— Acum câteva luni, am luat de pe un galion o sută de sticle 
de Lashani albastru, recolta de anul trecut. Am păstrat câteva, 
pentru că ştiam că-ţi place. Bine te-ai întors! 

— Bine-ai venit la masă, căpitane! 

La semnul lui Drakasha, Ezri, Jean, Locke şi Konar se mutară 
un scaun mai la stânga, lăsând liber scaunul de lângă Zamira. 
Jaffrim se aşeză pe el şi îi dădu Zamirei sticlele de vin. Când ea îi 
întinse mâna dreaptă, el i-o sărută, apoi plescăi din limbă. 

— Mmm, făcu el. Întotdeauna m-am întrebat ce gust are 
Chavon. Îşi trase în faţă o cană nefolosită, în timp ce Zamira 
râdea. Cine-i cel mai aproape de butoiul cu bere? 

— Permite-mi mie, zise Locke. 

— Pe majoritatea v-am mai întâlnit, spuse Rodanov. Rask, 


A 


desigur, sunt şocat că mai eşti în viaţă. Dantierre, Konar, mă 


bucur să vă văd! Malakasti, iubire, ce are Zamira şi n-am eu? 
Stai, nu sunt sigur că vreau să ştiu. Şi tu. Işi trecu un braţ în 
jurul locotenentului Delmastro şi o strânse uşor. Nu ştiam că 
Zamira încă îşi mai lasă copiii să alerge în voie pe punte. Când o 
să creşti şi tu? 

— Am crescut deja pe unde trebuia. Ea rânji şi se prefăcu a-l 
lovi în stomac. Ştii, oamenii cred că vasul tău are trei catarge 
doar pentru că stai tu pe dunetă tot timpul. 

— Dacă-mi dau jos pantalonii, făcu Rodanov, o să pară că are 
patru, chiar. 

— Te-am crede dacă nu am fi văzut deja destui vadrani la 
viaţa noastră ca să ştim mai bine de-atât, replică Drakasha. 

— Ei bine, eu nu-mi fac ţara de râs, zise Rodanov când Locke 
îi dădu o halbă plină cu bere. Şi văd că ai racolat nişte feţe noi. 

— Pe ici, pe colo. Orrin Ravelle, Jerome Valora. Acesta este 
Jaffrim Rodanov, căpitanul Suveranului Înfricoşător. 

— Multă sănătate şi mult noroc! rosti Rodanov, ridicând 
paharul. Fie ca duşmanii tăi să fie dezarmaţi şi berea să nu ţi se 
strice! 

— Să ai parte de negustori nesăbuiţi şi de vânt prielnic ca să-i 
fugăreşti! spuse Zamira, ridicând una dintre sticlele cu vin pe 
care i le dăduse el. 

— A fost rodnică expediţia? 

— Am calele pline ochi, răspunse Drakasha. Şi am pus mâna 
pe un mic bric, cam de douăzeci şi şapte de metri lungime. Ar 
trebui să ajungă în curând, de fapt. 

— Te referi la Mesagerul Roşu? 

— Cum ai... 

— Strozzi a ajuns ieri. A zis că ochise un bric cam şubred pe 
picioare şi că era gata să pună mâna pe el, când a dat de una 
dintre echipele tale de recuperatori, făcându-i cu mâna de pe 
punte. Asta se întâmpla cam la şaizeci de mile la nord de Poarta 
Neguţătorului, chiar dincolo de Atingerea Fierbinte. La naiba, s- 
ar putea să intre pe Poarta Neguţătorului chiar în timp ce 
vorbim. 

— Vânt în pânze, în cazul ăsta. Noi am venit prin Canalul 
Vorbitorului. 

— Nu-i a bună, făcu Rodanov, părând nemulţumit pentru 


prima oară de când urcase. Am auzit lucruri ciudate despre 
Canal în ultima vreme. Eminenta Sa, Ticălosul cel Gras... 

— Spărgătorul-de-vase, îi şopti Konar lui Locke. 

— ... A trimis un lugher în răsărit luna trecută şi spune că s-a 
pierdut într-o furtună, dar am auzit din surse sigure că nu a ieşit 
din Canal. 

— Am crezut că am mai mult de câştigat dacă mă grăbesc la 
venire, făcu Drakasha, dar data viitoare o să intru pe Poartă 
chiar dacă îmi ia o săptămână. Poţi să le zici şi altora. 

— Ăsta ar fi şi sfatul meu. Că tot veni vorba, am auzit că vrei 
să convoci consiliul mâine. 

— Suntem cinci în oraş. Am... o treabă mai ciudată din Tal 
Verrar. Şi vreau o întrunire restrânsă. 

— Un căpitan, un secund, zise Rodanov. Am înţeles. O să le 
dau de ştire lui Strozzi şi lui Colvard mâine. Să înţeleg că Rance 
a aflat deja? 

— Da. 

— S-ar putea să nu fie în stare să vorbească. 

— Nici nu o să fie nevoie, rosti Drakasha. Eu sunt cea cu o 
poveste de depănat. 

— Fie, făcu Rodanov. „Să vorbim în spatele mâinilor, să nu ne 
fie citite pe buze intenţiile şi să găsim un loc unde numai zeii şi 
şobolanii să ne poată auzi vorbele.” 

Locke se uită la Rodanov; era Lucarno, din... 

— Nunta Asasinului, spuse Delmastro. 

— Da, floare la ureche, zise Rodanov cu un rânjet. Nu mi-a 
venit nimic mai dificil în minte. 

— Ce înclinaţie deosebită spre teatru aveţi voi, tâlharii de pe 
Marea de Bronz, spuse Jean. Ştiam că lui Ezri îi place... 

— Pe Lucarno îl citez numai de dragul ei, îl întrerupse 
Rodanov. Eu unul nu pot să-l sufăr pe ticălos. Sentimente 
insipide, părere mult prea bună despre sine şi o grămadă de 
jocuri de cuvinte despre sex, pentru ca toţi neghiobii bine 
îmbrăcaţi din Tronul Therin să se poată simţi obraznici în public. 
lar între timp Magii-Juruiţi şi strămoşii mei jucau zaruri ca să 
vadă cine avea să ardă imperiul din temelii. 

— Nouă ne place Lucarno foarte mult, interveni Delmastro. 

— Asta pentru că nu ştiţi prea multe, rosti Rodanov. Pentru că 


piesele poeţilor din perioada de început a Tronului sunt păstrate 
sub lacăt de nişte cretini, în timp ce şi cele mai mărunte resturi 
de vomă de-ale lui Lucarno sunt ridicate în slăvi de oricine are 
bani de risipit pe scribi şi pe legătorii. Piesele lui nu sunt 
păstrate, ci transmise. Mercallor Mentezzo... 

— Mentezzo este acceptabil, îl întrerupse Jean. Are versuri 
decente, dar îşi foloseşte corul ca pe o cârjă şi întotdeauna îi 
aruncă pe zei la sfârşit ca să rezolve problemele tuturor... 

— Mentezzo şi contemporanii lui au clădit teatrul Tronului 
Therin după modelul Espardri, făcu Rodanov, revigorând 
ritualuri religioase plictisitoare cu teme politice relevante. 
Limitările structurii lor ar trebui trecute cu vederea; prin 
comparaţie, Lucarno a avut întreaga lor operă ca bază de 
pornire şi el nu a adăugat decât melodrama ţipătoare... 

— Orice o fi adăugat, este destul că patru sute de ani după 
distrugerea Therim Pelului Lucarno este singurul dramaturg cu 
patronaj formal Talathri a cărui operă este încă păstrată în 
întregime şi pregătită în mod regulat în noi ediţii... 

— Apelul la gusturile spectatorilor de rând nu este echivalent 
cu o analiză filosofică pertinentă a operei în sine! Lucestra din 
Nicora a notat în scrisorile ei către... 

— Să-mi fie cu iertare, interveni Konar cel Mare, dar nu-i 
frumos să vă certaţi când nimeni altcineva nu ştie de la ce aţi 
pornit. 

— Trebuie să recunosc că are dreptate Konar, spuse 
Drakasha. Nu-mi dau seama dacă aveţi de gând să vă luaţi la 
bătaie sau să întemeiaţi o sectă misterioasă. 

— Cine naiba mai eşti şi tu? întrebă Rodanov, cu ochii fixaţi 
asupra lui Jean. Nu am avut cu cine să discut chestiile astea de 
ani buni. 

— Am avut o copilărie neobişnuită, zise Jean. Dar tu? 

— Aă, cea mai mare vanitate a tinereţii mele a fost că, iată, 
Colegiul Therin a avut nevoie de un maestru în litere şi retorică 
pe nume Rodanov. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Ei bine, era acolo un profesor de retorică, acesta 
descoperise o cale nemaipomenită de a transforma Sala 
Studioasei Meditaţii într-o prăvălie de pariuri. Lupte de 


gladiatori, concursuri nautice în cadrul colegiului, lucruri de- 
astea. Işi folosea studenţii pe post de mesageri, şi cum banii pot 
fi folosiţi ca să cumperi bere, asta l-a transformat în eroul nostru 
personal. Bineînţeles, când a trebuit să fugă din oraş, noi, 
ceilalţi, urma să fim biciuiţi şi puşi în lanţuri, aşa că m-am 
înrolat, pentru o muncă de rahat, pe un galion comercial... 

— Când s-a întâmplat asta? îl întrerupse Locke. 

— La naiba, pe vremea când zeii erau încă tineri. Acum vreo 
douăzeci şi cinci de ani. 

— Profesorul ăsta de retorică... se numea cumva Barsavi? 
Vencarlo Barsavi? 

— Cum naiba de ştii asta? 

— S-ar putea să ne fi încrucişat drumurile cu el de câteva ori. 
Locke rânji. În călătoriile de la Răsărit. În apropiere de Camorr. 

— Am auzit eu nişte zvonuri, spuse Rodanov. Am auzit 
numele o dată sau de două ori, dar nu am ajuns personal în 
Camorr. Barsavi, zici? E încă acolo? 

— Nu, rosti Jean. Nu, a murit acum câţiva ani, din ce-am auzit 
eu. 

— Păcat. Rodanov oftă. Mare păcat. Ei bine... îmi dau seama 
că v-am ţinut prea mult cu trăncănelile astea despre oameni 
morţi acum câteva sute de ani. Nu pune la suflet, Valora! Mi-a 
făcut plăcere să te cunosc! Şi pe tine, Ravelle. 

— Mi-a părut bine să te văd, Jaffrim! rosti Zamira, ridicându-se 
din scaun odată cu el. Pe mâine, deci? 

— Mă aştept la un spectacol pe cinste, zise el. O seară bună 
tuturor! 

— Unul dintre camarazii tăi căpitani, spuse Jean când 
Rodanov cobori pe scări. Foarte interesant. De ce nu a vrut şi el 
masa noastră? 

— Suveranul Infricoşător este cea mai mare corabie pe care a 
avut-o vreodată un căpitan din Portul Risipitorului, rosti Zamira 
încet. Şi are şi cel mai numeros echipaj, pe deasupra. Jaffrim nu 
are nevoie să joace jocurile noastre. Şi ştie asta. 

Conversaţia de la masă încetă câteva minute, până când Rask 
îşi drese glasul deodată şi vorbi pe un ton jos şi grav. 

— Am văzut o piesă odată, făcu el. Era cu un câine care l-a 
muşcat pe unul de boaşe... 


— Da, confirmă Malakasti. Am văzut-o şi eu pe-asta. Deoarece 
câinelui îi plac cârnaţii, şi omul îi dă mereu cârnaţi, şi-apoi îşi dă 
pantalonii jos... 

— Bun, îi întrerupse Drakasha. Următoarea persoană care mai 
pomeneşte o piesă va trebui să înoate înapoi la Orhidee. Hai să 
vedem cât de rău o ducea cu banii prietenul nostru Banjital Vo. 


9 


Regal îl trezi pe Locke a doua zi, chiar la timp pentru schimbul 
de strajă de la amiază. Locke culese pisoiul de pe creştet, se 
uită drept în ochişorii săi verzi şi spuse: 

— S-ar putea să te şocheze ce am să-ţi zic, dar nu există 
absolut nici o şansă ca eu să mă ataşez de tine, ameninţare a 
somnului ce eşti! 

Locke căscă, se întinse şi ieşi în ploaia caldă şi blândă care 
cădea din cerul înţesat de cascadele norilor. „Aaa”, făcu el, 
rămânând în pantaloni şi lăsând ploaia să spele de pe piele o 
parte din mirosul de Stacojiu' Zdrenţuit. Era ciudat, se gândi el, 
felul în care nenumăratele mirosuri de pe Orhideea Otrăvitoare 
îi deveniseră familiare, iar mirosul genului de loc în care îşi 
petrecuse ani buni devenise intruziv. 

Drakasha dusese Orhideea într-o poziţie apropiată de unul 
dintre cheiurile de piatră ale Spitalului, iar Locke văzu o duzină 
de bărcuţe care se apropiau pe la babord. În timp ce vreo cinci- 
şase membri înarmaţi din Schimbul de noapte stăteau la portul 
de ieşire, Utgar şi Zamira se târguiau de zor cu un om care 
stătea pe o barjă plină cu ananaşi. 

Începutul amiezii fu ocupat de venirea şi plecarea bărcilor; 
diferiţi Risipitori apărură, oferindu-se să le vândă orice, de la 
hrană proaspătă la droguri alchimice, în timp ce reprezentanţi ai 
neguţătorilor independenţi veniră să se intereseze de mărfurile 
din cală şi le cercetară, sub privirea vigilentă a Drakashei. 
Temporar, Orhideea devenise o piaţă plutitoare. 

În jurul celei de-a doua ore a amiezii, chiar când ploaia se 
domolise şi soarele ardea printre norii de deasupra, Mesagerul 
Roşu îşi făcu apariţia pe Poarta Neguţătorului şi aruncă ancora 
lângă Orhidee. Nasreen, Gwillem şi echipajul de recuperare se 


întoarseră la bord, alături de câţiva dintre foştii marinari ai 
Mesagerului, care îşi reveniseră suficient cât să se deplaseze. 

— Ce naiba face ăsta aici? strigă unul dintre ei, când îl văzu 
pe Locke. 

— Vino cu mine, zise Jabril punând un braţ după umerii 
bărbatului. iți pot explica totul. Şi, că tot sunt la asta, o să-ți 
spun şi despre o chestie numită schimbul de corvoadă... 

Cărturarul Treganne ceru să i se coboare o barcă la apă, ca să 
poată vizita Mesagerul şi să-i examineze pe răniții încă aflaţi la 
bordul acestuia. Locke ajută să se arunce la apă cea mai mică 
barcă şi, în acest timp, Treganne se întâlni cu Gwillem la portul 
de intrare. 

— Am negociat cabinele, spuse ea, ţâfnoasă. Am primit fostul 
tău compartiment, iar tu poţi să-l iei pe-al meu. 

— Ce? Cum? De ce? 

— O să afli în curând. 

Inainte ca vadranul să mai poată pune alte întrebări, 
Treganne se căţărase peste bord, iar Zamira îl prinsese de braţ. 

— Ce preţ de deschidere oferă Spărgătorul-de-vase? 

— Doi arginţi şi o cană de râie de vacă, spuse Gwillem. 

— Da, dar ce pot să-i cer, în chip rezonabil? 

— O mie o sută sau o mie două sute de solari. Vasul o să aibă 
nevoie de doi arbori zburători, că şi ăla mic a fost spart. Doar că 
nu a căzut. Vergi noi, câteva vele noi. A fost reparat de curând, 
şi asta ne ajută, dar e suficientă o privire la scânduri ca să-i vezi 
vârsta. Mai poate fi folosită cam zece ani. 

— Căpitane Drakasha, zise Locke, venind lângă Gwillem. Dacă 
pot îndrăzni... 

— Şmecheria de care spuneai, Ravelle? 

— Sunt sigur că mai pot stoarce măcar câteva sute de solari 
în plus de la el. 

— Ravelle? Gwillem se încruntă către el. Ravelle, fostul 
căpitan al Mesagerului Roşu? 

— Incântat să vă întâlnesc! zise Locke. Şi tot ce aş mai avea 
nevoie, căpitane, sunt nişte haine mai bune, câţiva săculeţi de 
piele şi o grămadă de bani. 

— Poftim? 

— Linişteşte-te. N-am de gând să-i cheltuiesc. Doar am nevoie 


de ei pentru spectacol. Şi ar fi mai bine să mi-l dai şi pe Jerome. 

— Căpitane, spuse Gwillem, de ce este Orrin Ravelle în viaţă 
şi membru al echipajului şi, pe deasupra, îţi mai cere şi bani? 

— Del! răcni Drakasha. 

— Chiar aici, spuse ea, apărând o clipă mai târziu. 

— Del, ia-l pe Gwillem deoparte şi explică-i de ce Orrin 
Ravelle este în viaţă şi membru al echipajului. 

— Dar de ce îţi cere bani? zise Gwillem. 

Ezri îl înhăţă de braţ şi îl trase deoparte. 

— Oamenii mei se aşteaptă să fie plătiţi pentru Mesager, zise 
Drakasha. lar eu trebuie să mă asigur că planul vostru n-o să 
înrăutăţească lucrurile. 

— Căpitane, în această chestiune voi acţiona ca un membru al 
echipajului tău... în caz că ai uitat, am şi eu o parte din ce 
primim pentru Mesager. 

— Hmmm... Se uită împrejur şi bătu cu degetele în mânerul 
spadei. Haine mai bune, zici? 

10 

Agenţii  Spărgătorului-de-vase, aţâţaţi de zvonurile din 
noaptea care trecuse, reperară rapid corabia cea nouă din Golful 
Risipitorului. La ora 5 a amiezii, o barjă bogat ornamentată, cu 
sclavi la vâsle, trase lângă Mesagerul Roşu. 

Drakasha aştepta să-i primească pe ocupanţii barjei alături de 
Delmastro, Gwillem şi vreo două duzini de marinari înarmaţi. 
Prima dată urcă pe corabie o trupă de străjeri, bărbaţi şi femei 
asudând sub armura din piele şi zale. După ce scrutară puntea 
în lung şi-n lat, un grup de sclavi sări la bord şi fixă nişte parâme 
cu care să tragă un jilţ suspendat de la barjă la navă. Asudând 
cumplit, se sforţară să ridice jilţul şi pe ocupantul acestuia până 
la portul de intrare. 

Spărgătorul-de-vase era exact cum şi-l amintea Drakasha: un 
therin bătrân, alb ca varul, atât de umflat încât părea că se 
desprinsese din cusături şi carnea sa vâscoasă se revărsa în 
lumea dimprejur. 

Guşa îi acoperea jumătate din gât, degetele erau ca nişte 
cârnaţi plesniţi, iar moaţele sale erau atât de slab susţinute 
încât se cutremurau când clipea. Omul izbuti să se ridice din jilţ, 
cu sprijinul a doi sclavi aflaţi de-o parte şi de alta, însă nu păru 


deloc în apele lui până ce un alt sclav nu aduse un raft lat şi 
lăcuit, un soi de masă portabilă. 

Acesta fu aşezat în faţa lui, şi bărbatul îşi trânti burta masivă 
pe el cu un oftat de uşurare. 

— Un bric şchiop, vorbi el fără să se adreseze cuiva în mod 
special. Un arbore zburător lipsă şi celălalt bun doar ca lemn de 
foc. Cam bătrânicioasă nava. O doamnă ale cărei farmece 
trecute cu greu pot fi ascunse sub straturile recente de vopsea 
şi de poleială. Vai, iartă-mă, Zamira! N-am văzut că eşti aici. 

— In schimb, eu am simţit cum se apleacă nava în clipa în 
care ai urcat la bord, făcu Drakasha. A fost destul de rezistentă 
ca să treacă printr-o furtună de sfârşitul verii, chiar şi în mâinile 
unui incompetent. Are parâmele curate, arborii zburători sunt 
ieftini şi este mult mai arătoasă decât majoritatea hârburilor pe 
care le duci tu în Răsărit. 

— Hârburi aduse de căpitani ca tine. Şi-acum vreau să-i ridic 
puţin fustiţa şi să văd dacă mai este dornică de niţică acţiune, 
apoi putem discuta despre favoarea pe care ţi-aş face-o dacă ți- 
aş lua-o de pe cap. 

— Spune ce vrei, bătrâne. O să primesc un preţ frumuşel 
pentru o corabie frumuşică. 

— Chiar este frumuşică, zise Leocanto Kosta, alegând acel 
moment ca să iasă din ascunzişul său din scara tambuchiului. 

Micul depozit de haine elegante de pe Orhidee îi asigurase un 
lustru de bogăţie. Haina sa de culoarea muştarului avea mâneci 
din fir de argint, tunica era din mătase curată, pantalonii erau 
acceptabili şi pantofii lustruiţi. Erau mai degrabă pe potriva unui 
om de talia lui Jerome, ce-i drept, dar Kosta îndesase cârpe în ei 
ca să-l încapă. Nu puteai avea totul, la urma urmei. 

O spadă împrumutată îi atârna la cingătoare şi câteva dintre 
inelele Zamirei îi străluceau pe degete. În spatele lui venea 
Jerome, îmbrăcat ca un Slujitor Respectuos cu Înfăţişare Banală, 
ducând trei genţi grele din piele pe umăr. Repeziciunea cu care 
îşi intraseră în roluri o făcu pe Zamira să presupună că le mai 
folosiseră şi în altă parte. 

— Domnia Voastră, rosti Drakasha. Aţi terminat inspecția? 

— Da. Şi, aşa cum am zis, e frumuşică. Nu excelentă, dar în 
nici un caz o cursă mortală. Cu puţin noroc, cred că o mai duce 


vreo cincisprezece ani. 

— Cine dracu' mai eşti şi tu? Spărgătorul-de-vase se uită la 
Kosta cu privirea unei păsări surprinse de-un rival, tocmai când 
este pe punctul de a-şi prinde prada. 

— Tavrin Callas, făcu Kosta. Din Lashain. 

— Un nobil? întrebă Spărgătorul-de-vase. 

— De al Treilea rang. Nu-i nevoie să îmi folosiţi titlul. 

— Nici nu aveam de gând. De ce dai târcoale pe nava asta? 

— Cred că ai ţeasta mai moale decât burta. Am de gând să o 
cumpăr de la căpitanul Drakasha. 

— Eu sunt cel care cumpără corăbii în Golful Risipitorului! 

— Zău? Din voia cui... a zeilor? Eu am bani şi asta-i tot ce 
contează. 

— Banii tăi nu o să te ajute să înoţi, băieţaş... 

— Destul, interveni Drakasha. Până nu plăteşte unul din voi, 
vă amintesc că vă aflaţi pe corabia mea. 

— Eşti foarte departe de casă, tinerelule, şi mă calci pe nervi 
pe riscul... 

— Dacă vrei corabia asta, mă aştept să plăteşti cu banul jos, 
şuieră Drakasha, clocotind de nervi. Spărgătorul-de-vase era 
puternic şi îşi avea rostul lui, însă, dacă se ajungea la înfruntare 
directă, oricare dintre căpitanii de pe Marea de Bronz îl putea 
zdrobi sub călcâi. Lipsa oricărei competiţii îl făcuse să abuzeze 
de răbdarea celorlalţi. Dacă Lordul Callas vine cu cea mai bună 
ofertă, nava e a lui. Am terminat cu prostiile acum? 

— Sunt gata să îmi cumpăr nava, făcu Kosta. 

— Stai puțin, căpitane, interveni Delmastro, conform 
scenariului stabilit. Ştim că Spărgătorul-de-vase poate plăti, dar 
nu am văzut încă banii Domniei Sale. 

— Del are dreptate, rosti Drakasha. Pe meleagurile astea, ne 
ştergem la fund cu scrisorile de credit, Lord Callas. Ar fi bine să 
ai ceva consistent în genţile alea. 

— Fireşte, spuse Kosta, pocnind din degete. Jerome făcu un 
pas în faţă şi trânti o geantă pe punte, la picioarele lui 
Drakasha. Acesta căzu cu un zornăit metalic. 

— Gwillem, zise ea, făcându-i un semn. 

Omul se ghemui deasupra genţii şi îi desfăcu cataramele, 
dând la iveală un morman de galbeni... în realitate, o 


combinaţie între punga vasului Zamirei şi fondurile pe care le 
luaseră cu ei pe mare Leocanto şi Jerome. Gwillem ridică o 
monedă, o ţinu în lumina soarelui, o râcâi şi muşcă din ea, apoi 
încuviinţă: 

— Sunt adevăraţi, căpitane. Solari verrari. 

— Şapte sute în geanta aia, rosti Kosta ca semnal pentru 
Jerome, care azvârli a doua geantă pe punte. Incă şapte sute. 
Gwillem desfăcu şi-a doua geantă, lăsându-l pe Spărgătorul-de- 
vase să vadă că şi aceasta era plină ochi cu galbeni. De fapt, 
erau doar cinci-şase straturi de solari peste un compartiment de 
mătase plin cu arginţi şi gologani. Şi-a treia geantă era la fel, 
însă Zamira trăgea nădejde că Kosta nu va mai fi nevoit să 
apeleze la ea. Şi de-acolo îţi dau o mie, pentru început. 

— Poate sunt rase pe margini, făcu Spărgătorul-de-vase. Aşa 
ceva nu se poate, Drakasha. Adu balanţe de pe corabia ta şi o 
să pun să fie aduse şi-ale mele. 

— Monedele astea sunt curate până la ultima, rosti Kosta, 
scrâşnind din dinţi. Ştiu că le vei verifica, căpitane, şi ştiu cât de 
puţin ar mai valora viaţa mea dacă ai descoperi vreo monedă 
falsă. 

— Dar... 

— Am să ţin minte grija ta pentru binele meu, Spărgătorule- 
de-vase, îl întrerupse Drakasha, însă Lordul Callas are dreptate, 
iar eu cred că este cinstit. Îmi oferă o mie. Oferi cumva mai 
mult? 

— S-au crăcănat picioarele, bătrâne, zise Leocanto. Ce spui... 
te mai ţine? 

— O mie zece, rosti Spărgătorul-de-vase. 

— O mie o sută, făcu Kosta. Pe toţi zeii, mă simt de parcă aş 
juca o partidă de cărţi cu grăjdarii mei. 

— O mie o sută cincizeci, şuieră Spărgătorul-de-vase. 

— O mie două sute. 

— Trebuie să-i examinez mai întâi scândurile... 

— Atunci ar fi trebuit să-ţi mişti fundul mai repede. O mie 
două sute. 

— O mie trei sute! 

— Aşa mai vii de-acasă, spuse Kosta. Prefă-te că poţi ţine 
pasul cu mine. O mie patru sute. 


— O mie cinci sute, zise Spărgătorul-de-vase. Bagă de seamă, 
Callas, dacă mai urci preţul, vei suferi consecinţele. 

— Vai, biata găleată de slană bătrână e silită să se 
mulţumească doar cu un mizilic în loc de un profit obscen. O mie 
şase sute. 

— Cum ai ajuns aici, Callas? 

— Am navlosit. 

— Ce vas? 

— Nu-i treaba ta. Eu am zis o mie şase sute. Ce... 

— O mie opt sute, şuieră Spărgătorul-de-vase. Ce, ţi s-au 
terminat pungile de bani, lashani făţarnic? 

— O mie nouă sute, rosti Kosta, lăsând să i se audă o notă de 
îngrijorare în glas, pentru prima oară. 

— Două mii de solari. g 

Leocanto se prefăcu a discuta scurt cu Jerome. lşi lăsă 
privirea jos, bombăni un „Du-te dracu’, moşule” şi îi făcu semn 
lui jerome să recupereze genţile de pe punte. 

— Adjudecată de  Spărgătorul-de-vase, zise Zamira, 
înăbuşindu-şi un zâmbet larg. Pentru două mii. 

— Ha! Chipul Spărgătorului-de-vase se schimonosi, triumfător 
şi totuşi aproape dureros. Aş putea cumpăra zece de-alde tine, 
ţâncule. Asta în caz că aveam vreodată nevoie să-mi iau o teacă 
străină şi bună de nimic pentru cocoşel. 

— Ei bine, ai câştigat, făcu Leocanto. Felicitări. Sunt foarte 
necăjit. 

— Aşa şi trebuie, spuse Spărgătorul-de-vase. De vreme ce de- 
acum se cheamă că stai pe corabia mea. Şi-acum, aş vrea să 
aud ce ai de oferit ca să nu-mi pun oamenii să te frigă la 
proţap... 

— Spărgătorule-de-vase, îl întrerupse Drakasha, până nu văd 
două mii de solari în mână, nici nu încape vorbă că asta ar fi 
corabia ta. 

— A, făcu bătrânul. O formalitate. Bătu din palme şi sclavii săi 
trimiseră jilţul înapoi pe barjă, probabil pentru a fi încărcat cu 
aur. 

— Căpitane Drakasha, rosti Kosta, îţi mulţumesc pentru 
indulgență, dar ştiu şi eu când e cazul să mă retrag... 

— Del, zise Drakasha, condu-i pe Lordul Callas şi pe slujitorul 


său la una dintre bărcile noastre. Lord Callas, eşti binevenit să 
rămâi la cină în cabina mea. După asta, putem să... te trimitem 
îndărăt de unde ai venit. 

— Îţi rămân îndatorat, căpitane. 

Kosta făcu o plecăciune mai adâncă decât era necesar, apoi 
se făcu nevăzut prin portul de intrare, împreună cu Delmastro şi 
Jerome. 

— Spintecă-l pe fraier, spuse Spărgătorul-de-vase în gura 
mare. la-i banii. 

— Imi ajung ai tăi, replică Zamira. Pe lângă asta, îmi place să 
ştiu că un baron lashani e convins că îmi datorează viaţa. 

Sclavii Spărgătorului-de-vase transferară sac după sac de 
monede pe puntea Mesagerului, arginţi şi galbeni, până când 
suma stabilită se odihni la picioarele Zamirei. Gwillem avea să-i 
numere pe îndelete, desigur, dar Zamira nu se temea că ar 
putea fi înşelată la preţ cumva. Sacii aveau să conţină exact cât 
trebuia, conform logicii pe care o enunţase mai devreme „Tavrin 
Callas”. Spărgătorul-de-vase ţinea o duzină de mercenari bine 
înarmaţi la conacul său fortificat din marginea oraşului, dar, 
dacă îl înşela cumva pe vreun căpitan, ar fi sărit toţi piraţii pe el 
şi vremurile în care încă mai putea s-o ia la sănătoasa erau 
demult trecute. 

Drakasha lăsă Mesagerul în mâinile străjerilor şi ale sclavilor 
Spărgătorului-de-vase şi se întoarse la bordul Orhideei în 
jumătate de oră, mulţumită ca întotdeauna după ce vindea un 
vas capturat. O grijă mai puţin pe cap... acum avea din nou tot 
echipajul pe o singură navă, urma să se împartă prada, iar 
punga corabiei avea să se rotunjească binişor. Foştii răniţi de pe 
Mesager, care nu fuseseră cu ei şi nu participaseră la capturarea 
Pescarului Rege, reprezentau o mică problemă, însă toţi ar fi 
preferat să trudească în schimbul de corvoadă decât să fie lăsaţi 
în Portul Risipitorului aşa bolnavi cum erau. 

— Ravelle, Valora, rosti ea, găsindu-i pe cei doi în umbra de 
sub castel, vorbind şi hlizindu-se cu Del şi cu o duzină de 
membri ai echipajului. A mers mai bine decât mă aşteptam. 

— Am obţinut cu vreo şapte-opt sute mai mult decât de 
obicei, zise Gwillem, surprins. 

— Tocmai bine ca să mai crească puţin părţile oamenilor, 


spuse Valora. 

— Până nu s-o apuca ticălosul să cheltuiască bani ca să afle 
mai multe despre navlosire, făcu Del, cu o sprânceană ridicată, 
ezitând între admiraţie şi neîncredere. Când va descoperi că 
nimeni nu a adus un nobil lashani pe-aici în ultima vreme... 

— Sigur că o să-şi dea seama ce s-a întâmplat, mai devreme 
sau mai târziu. Kosta dădu din mână a lehamite. Tocmai asta-i 
partea frumoasă. Genul ăla de tiran ţâfnos, plin de el şi cu gura 
spurcată... ei bine, puteţi să-l jucaţi pe degete după bunul 
vostru plac. Niciodată, nici într-o mie de ani nu va recunoaşte că 
l-aţi făcut de bani folosind un truc atât de ieftin. lar dacă pui la 
socoteală şi profitul pe care-l face din toate corăbiile pe care le 
cumpără de la voi, în nici un caz nu o să-i treacă prin cap să 
facă altceva decât să te beştelească, cel mult. 

— Nu are putere ca să împingă, dacă asta-i trece prin cap, 
zise Zamira. A fost o ispravă pe cinste. Asta nu înseamnă însă 
că puteţi să vă fâţâiţi pe-aici în hainele alea frumoase toată 
seara. Duceţi-le înapoi de unde le-aţi luat. 

— Desigur... căpitane. 

— Şi cred că-i mai bine să vă ţin ascunşi cât mai rămânem 
aici, indiferent de reacţia Spărgătorului-de-vase. Nu aveţi voie 
să părăsiţi corabia. 

— Poftim? Dar... 

— Cred că nu-i indicat să vă dau drumul din lesă prea des, 
rosti Drakasha uşor amuzată, dar fermă. O să primiţi un mic 
bonus din punga corabiei pentru isprava voastră. 

— Bine, să zicem... Kosta începu să-şi dea jos părţile mai 
delicate ale costumului său elegant. Într-adevăr, nu ţin neapărat 
să mă trezesc cu beregata tăiată pe vreo alee de-aici. 

— Bun băiat. Zamira se întoarse către Delmastro. Del, hai să 
facem o listă pentru Schimbul Vesel de la noapte. Ei pot să 
meargă pe uscat cu noi, când mergem la consiliu. Să zicem... 
jumătate din oamenii de pe vas. Ai grijă să fie corectă 
împărţirea. 

— Am înţeles, făcu Del. Şi când ne întoarcem de la 
consfătuire, ei pot aştepta în bărci, cu ochii în patru după orice 
problemă, nu? 

— Întocmai, încuviinţă Zamira. Cum o să facă şi celelalte 


echipaje, bănuiesc. 

— Căpitane, şopti Del în urechea Zamirei, ce naiba mai e şi cu 
consfătuirea asta? 

— E de rău, Ezri. Se uită la Leocanto şi la Jerome, care 
zâmbeau şi glumeau între ei, fără să ştie că-i urmăreşte. Fie că-i 
adevărat, fie că nu. Îşi puse un braţ pe umărul lui Ezri, această 
tânără care întorsese spatele unei vieţi cocoloşite de aristocrată 
nicorană şi ajunsese din schimbul de corvoadă până la gradul de 
ofiţer secund, care trecuse pe lângă moarte de o duzină de ori 
cei şase ani ca să ţină nepreţuita Orhidee a Zamirei pe linia de 
plutire. Unele dintre lucrurile pe care le vei auzi diseară îl 
privesc pe Valora. Nu am de unde să ştiu ce aţi vorbit voi între 
patru ochi... în rarele pauze în care vă petreceţi clipele intime 
vorbind... (Ezri îşi împinse bărbia în faţă, zâmbi, însă nu se 
înroşi), dar ce o să am de spus s-ar putea să nu-ţi fie pe plac. 

— Dacă trebuie lămurite nişte lucruri între noi, am încredere 
în el că le va lămuri, rosti Ezri cu tandreţe. Şi nu mă tem să aud 
nimic. 

— Of, draga mea Ezri, făcu Zamira. Ei bine, atunci hai să ne 
îmbrăcăm şi să le facem o vizită fârtaţilor noştri. Cu armuri şi 
spade. Unge-ţi tecile şi ascute-ţi cuţitele. S-ar putea să avem 
nevoie de niscaiva unelte pentru pledoaria finală dacă discuţia 
ia o turnură neplăcută. 


CAPITOLUL TREISPREZECE 


Momente hotărâtoare 


1 


O milă de plajă pustie separă Golful Risipitorului de ruinele 
santinelei sale de piatră distruse: Castana Voressa, Fortul 
Glorios. 

Ridicat pentru a domina partea de nord a golfului care servea 
Fortul Glorios - înainte ca un ghinion al Insulelor Vântului- 
fantomă să atragă după sine schimbarea, pe măsură, a numelui 
oraşului -, în prezent, fortul nu ar mai fi putut respinge nici 
măcar un atac verbal, ca să nu mai spunem de săbiile şi săgețile 
vreunei forțe ostile. 

Dacă am spune că fusese construit ieftin, am face o 
nedreptate zgârciţilor meşteri pietrari; în schimbul unor bani 
pentru băutură, a câtorva încărcături de blocuri de granit verrari 
fuseseră deturnate către breasla constructorilor de locuințe, de 
către funcţionari plictisiţi, aflaţi departe de casă. Planuri măreţe 
de ziduri şi turnuri deveniră planurile măreţe ale unui zid şi, în 
cele din urmă, planuri modeste pentru un zid mai mic şi nişte 
barăci şi, ca să pună capac întregii afaceri, garnizoana de soldaţi 
care trebuia să ocupe respectivele barăci pieri pe drum, într-o 
furtună de sfârşit de vară. 

Singura rămăşiţă a fortului care mai putea fi folosită era un 
pavilion de piatră de formă circulară, aflat la aproximativ 
cincizeci de yarzi de țărm şi legat de ruinele principale printr-un 
dig lat de piatră. Acesta fusese prevăzut ca platformă pentru 
catapulte, însă nici una nu ajunsese aici vreodată. În ziua de azi, 
când căpitanii piraţilor din Golful Risipitorului convoacă un 
consiliu pentru a-şi discuta afacerile, el se ţine întotdeauna în 
acest pavilion şi întotdeauna după lăsarea serii. 

Aici, căpitanii îşi fac afacerile în secret, stând în picioare pe 
lespezile unui imperiu ce nu a mai apucat să existe vreodată, 
culmea ambițiilor zădărnicite ale unui oraş-stat care, cu toate 


acestea, le dejucase propriile ambiţii, cu şapte ani în urmă. 


2 


Începu precum toate întâlnirile de acest fel de care-şi putea 
aminti Zamira; sub cerul roşu-purpuriu al apusului, cu felinare 
aşezate pe pietrele bătrâne, cu aerul umed dens precum 
răsuflarea unui animal şi plin de puzderie de insecte 
înţepătoare. 

Când era convocat consiliul căpitanilor, nu era nici băutură, 
nici mâncare şi nu se stătea jos. Statul jos nu făcea decât să-i 
predispună pe oameni la a pierde timpul. Lipsa de confort 
alunga sentimentalismul din cuvintele fiecăruia şi îi zorea către 
miezul problemelor lor. 

Spre surprinderea Zamirei, ea şi Ezri fură cele din urmă 
sosite. Zamira aruncă o privire în jur la camarazii ei căpitani, 
dând din cap cordial în timp ce se uită pe rând la toţi. 

Mai întâi era Rodanov, înarmat de data asta, împreună cu 
secundul său, Ydrena Koros, o blondă îngrijită, cu doar puţin mai 
înaltă decât Ezri. Aceasta avea siguranţa unui duelist 
profesionist şi era renumită pentru felul în care mânuia lama 
lată a iataganului Jereshti. 

Lângă ei se afla Pierro Strozzi, un tip chel şi cumsecade, 
mergând pe cincizeci de ani, care era asistat de locotenentul 
său, supranumit Jack la-Urechi, datorită suvenirelor pe care îi 
plăcea să le ia de pe capetele duşmanilor săi răpuşi. Se spunea 
că le argăsea şi le cosea cu grijă în salbe, pe care le ţinea 
ferecate în cabina sa. 

Rance era acolo, cu Valterro lângă umărul ei, ca de obicei. 
Partea dreaptă a fălcii lui Rance avea nişte nuanţe de negru şi 
verde dătătoare de fiori, însă se ţinea pe propriile picioare şi, cel 
puţin, avu politeţea să n-o privească duşmănos pe Zamira, când 
crezu că aceasta se uita în direcţia ei. 

Şi, nu în ultimul rând, era Jacquelaine Colvard, aşa-numita 
„Bătrână a  Vânturilor-Fantomă”, încă elegantă pentru cei 
cincizeci şi ceva de ani ai ei, dacă nu ţineai cont de părul cărunt 
şi de pielea bătrână, arsă de soare. Actuala ei protejată şi, prin 
urmare, amantă era Maressa Vicente, ale cărei aptitudini de 


luptător şi marinar nu erau încă foarte cunoscute. Tânăra femeie 
arăta, fără îndoială, destul de pricepută. 

Aşadar, până în momentul în care unul dintre ei pleca, erau 
efectiv izolaţi aici de tot restul lumii. Oameni din echipajele lor, 
cam şase de pe fiecare vas, se foiau neliniştiţi la capătul digului. 
Nimănui nu i se permitea să se plimbe pe dig până ce nu 
terminau ei. 

„Deci, gândi Zamira, cum să facem?” 

— Zamira, spuse Rodanov, tu eşti cea care a convocat 
consiliul. Să auzim ce ai în minte. 

Direct la acţiune, aşadar. 

— Nu atât ce am în minte, cât ce avem cu toţi deasupra 
capetelor noastre, Jaffrim. Am dovezi că arhontele Tal Verrar- 
ului ar putea avea din nou planuri supărătoare în ceea ce ne 
priveşte. 

— Din nou? Rodanov îşi încleştă mâinile uriaşe. Bonaire a fost 
cea care a avut planuri supărătoare, Zamira; trebuia să ne 
aşteptăm că Stragos va face ceea ce oricare dintre noi ar fi 
făcut în locul lui... 

— Nu am uitat nici o singură zi acel război, Jaffrim. Zamira 
simţi ridicându-i-se părul pe ceafă, în ciuda deciziei ei de a fi 
răbdătoare. Ştii prea bine că am ajuns să-l consider o greşeală. 

— Cauză Pierdută, pufni Rodanov. Mai degrabă O Idee A Naibii 
De Proastă. Ar fi trebuit să o priveşti ca pe o nebunie la 
momentul respectiv! 

— Ar fi trebuit să faci mai mult decât doar să vorbeşti, la 
momentul respectiv, spuse Strozzi blajin. Ai vorbit şi ai şters-o, 
atunci când flota arhontelui a întunecat orizontul. 

— Nu m-am alăturat niciodată Armadei voastre blestemate, 
Pierro. M-am oferit să încerc să distrag atenţia unora dintre 
vasele lui, şi asta am făcut. Fără ajutorul meu, aţi fi pierdut mai 
repede poziţia faţă de vânt şi aţi fi fost înconjurați dinspre nord. 
Chavon şi cu mine am fi fost singurii căpitani care mai erau 
acum aici... 

— Păstrați distanța! strigă Zamira. Am convocat consiliul şi 
mai am lucruri de spus. Nu v-am adunat aici ca să punem sare 
pe răni vechi. 

— Vorbeşte, spuse Strozzi. 


— Acum o lună, un bric a părăsit Tal Verrarul. Căpitanul lui l-a 
furat din Bazinul Navelor de Război. 

Această veste stârni un acces general de mormăituri şi 
clătinări din cap. Zamira zâmbi înainte de a continua: 

— Pentru echipaj, el s-a furişat la Stânca Vântoasă şi a golit o 
celulă plină de prizonieri. Intenţia lui şi a lor era să meargă spre 
sud şi să ni se alăture în Golful Risipitorului. Să ridice steagul 
roşu. 

— Cine poate fura o navă de-a arhontelui dintr-un port păzit? 
Rodanov vorbi ca şi cum credea doar pe jumătate că acest lucru 
era posibil. Mi-ar plăcea să-l cunosc. 

— L-ai cunoscut, spuse Zamira. Numele lui e Orrin Ravelle. 

Valterro, care stătuse tăcut până acum în spatele căpitanului 
Rance, izbucni, împroşcând salivă: 

— Nemernicul ă/a mic... 

— Linişte, spuse Zamira. Ţi-ai pierdut punga noaptea trecută, 
nu-i aşa? Ravelle are mâna iute. Mâna iute, o minte ascuţită, un 
har pentru comandă şi pricepere în mânuitul cuţitului. Şi-a 
câştigat un loc în echipajul meu omorând de unul singur patru 
Mântuitori Jeremiţi. 

Zamira se simţi uşor amuzată la ideea că îl lăuda pe Kosta 
folosind aceleaşi jumătăţi de adevăr pe care el se chinuise să i 
le scoată din cap. 

— Dar ai spus că avea propria corabie, spuse Rodanov. 

— Da. Mesagerul Roşu, care a fost vândută Spărgătorului-de- 
vase, chiar în această după-amiază. Pierro, ai văzut-o acum 
câteva zile, de la tine, de pe Atingerea Fierbinte, nu? 

— Într-adevăr. 

— Eram şi eu pe acolo, văzându-mi de treburile mele, 
culegând inocentă prăzi ici şi colo, pe Marea de Bronz, spuse 
Zamira, când am dat peste Mesagerul lui Ravelle. Şi i-am dat 
planurile peste cap, ca să nu spun mai mult. l-am tot descoperit 
hibe în poveste, până am scos de la el tot adevărul, mai mult 
sau mai puţin. 

— Ce poveste e şi asta? 

Rance vorbea de parcă avea o grămadă de pietricele în gură, 
dar se făcu înţeleasă. 

— Gândeşte-te, Rance. Cine este Ravelle? Un om... un hoţ, 


asta-i clar. Antrenat să facă o mulţime de lucruri neobişnuite. 
Dar poate un singur om să scoată un bric din porturile închise 
ale Bazinului Navelor de Război? Poate un singur om să 
pătrundă la Stânca Vântoasă, să doboare toate gărzile de acolo, 
să elibereze o întreagă galerie plină de prizonieri şi să o şteargă 
cu ei, în bricul său, furat în mod convenabil exact în aceeaşi 
noapte? 

— Aă, făcu Rance. Ei bine, poate că... 

— Nu a făcut singur asta. Colvard vorbi pentru prima oară, 
calm, însă vocea ei atrase ochii tuturor celor din pavilion. 
Probabil că Stragos l-a lăsat să scape. 

— Exact, spuse Zamira. Stragos l-a lăsat să scape. Stragos i-a 
dat un echipaj de prizonieri dornici să obţină orice fel de 
libertate. Stragos i-a dat o corabie. Şi a făcut toate astea ştiind 
foarte bine că Ravelle va naviga spre sud. Că va veni să ni se 
alăture. 

— Voia să aibă un agent printre noi, spuse Strozzi, cu o 
tulburare care nu-l caracteriza. 

— Da. Mai mult decât atât. Zamira se uită lung la cercul de 
pirați, asigurându-se că le-a captat întreaga atenţie, înainte de a 
continua: El are un agent printre noi. La bordul corabiei mele. 
Orrin Ravelle şi tovarăşul său Jerome Valora sunt, în momentul 
acesta, în serviciul arhontelui. 

Ezri întoarse repede capul, holbându-se la Zamira, cu gura 
căscată. Zamira o strânse discret de braţ. 

— Omoară-i, zise Colvard. 

— Situaţia este mult mai complicată şi mai gravă, spuse 
Zamira. 

— E gravă, într-adevăr, pentru cei doi de care spui. Cred că 
cel mai bine este să transformi complicațiile în cadavre. 

— Dacă aş fi descoperit eu însumi minciuna lor, lucrul ăsta era 
deja făcut, însă Ravelle este cel care mi-a mărturisit aceste 
lucruri. El şi Valora sunt, după cum susţine el, agenţi fără voie. 
Stragos le-a dat o otravă latentă, al cărui antidot, se pare, îl 
deţine doar el. intr-o lună trebuie să se ducă înapoi să-şi ia doza. 

— In cazul ăsta, moartea ar fi o favoare pentru ei, mormăi 
Rance. Ticălosul ăla îi va ţine pe post de marionete, pentru 
totdeauna. 


Rodanov îi făcu semn să coboare tonul. 

— Care era misiunea lor, după spusele lui Ravelle? Să ne 
spioneze, presupun? 

— Nu, Jaffrim. Zamira îşi duse mâinile la spate şi începu să se 
plimbe agale prin centrul pavilionului. Stragos vrea să-i facem 
favoarea de-a ridica din nou flamura roşie în apropierea Tal 
Verrar-ului. 

— Asta n-are nici un sens, spuse Strozzi. 

— Are, dacă ţii cont de problemele arhontelui, spuse Colvard. 

— Cum aşa? făcură Rance şi Strozzi în acelaşi timp. 

— Am auzit că lucrurile nu sunt tocmai roze între arhonte şi 
Priori, spuse Colvard. Dacă ar apărea ceva care să bage spaima 
în bunii cetăţeni ai Tal Verrar-ului, simpatia acestora pentru 
armată şi marină ar spori. 

— Stragos are nevoie de un duşman din afara Tal Verrar-ului, 
spuse Zamira. Are nevoie de el urgent şi trebuie să fie sigur că 
forţele sale se pot ocupa cu mult zel de acesta. Işi întinse larg 
braţele către camarazii ei căpitani şi către secunzii acestora. Am 
putea la fel de bine să avem nişte ţinte pictate pe noi. 

— Să provoace o bătălie cu noi, asta nu aduce nici un câştig, 
spuse Strozzi. 

— Ai dreptate, pentru cei care-şi cântăresc câştigul în bani, 
însă pentru Stragos, asta înseamnă totul. Cu misiunea lui 
Ravelle, şi-a pus în joc un vas, un echipaj de prizonieri şi propria 
reputaţie. Nu crezi că este serios? S-a făcut de râs permiţând 
unui „pirat” să evadeze din porturile sale păzite şi toate astea 
pentru ca, mai târziu, să se poată răscumpăra, zdrobindu-ne pe 
noi. Zamira îşi lovi pumnii. Asta era sarcina lui Ravelle: să ne 
convingă, să ne păcălească, să ne mintă, să ne cumpere. ŞI 
dacă noi nu puteam fi convinşi să-l ajutăm, plănuia să o facă 
singur, folosind Mesagerul. 

— Atunci e clar ce avem de făcut, spuse Rodanov. Nu-i dăm 
nimic lui Stragos. Nu ne învârtim pe lângă laţul lui. Păstrăm cinci 
sute de mile distanţă între noi şi Tal Verrar, cum am făcut de la 
război încoace. Dacă trebuie, facem pe cuminţii câteva luni. Se 
întinse şi bătu energic burdihanul lui Strozzi. Trăim din rezerve. 

— Dacă facem şi asta, fie-mi cu iertare, căpitane, spuse 
Ydrena Koros. Aceste dovezi ale tale, căpitane Drakasha - 


cuvântul celor doi îmi pare mai cusut cu aţă albă decât... 

— Nu-i doar cuvântul lor, spuse Zamira. Gândeşte-te, Koros! 
Aveau Mesagerul Roşu. Echipajul acestuia, ai cărui 
supraviețuitori fac parte acum din echipajul meu, chiar vin de la 
Stânca Vântoasă. Arhontele i-a trimis acolo, de acord? 

— Sunt de aceeaşi părere, spuse Colvard, şi, în acelaşi timp, 
sunt de acord cu Jaffrim, că evitarea provocării este cel mai 
înţelept... 

— Ar fi cel mai înţelept, o întrerupse Zamira, dacă Stragos 
făcea asta dintr-un capriciu. Dar nu de asta o face, nu-i aşa? E 
bătălia vieţii lui. Insăşi poziţia lui e în joc. Are nevoie de noi. 

Ea străbătu din nou centrul pavilionului, amintindu-şi de 
„argumentele” pe care le folosise de-a lungul anilor în pretinsul 
ei rol de magistrat al ritualurilor de iniţiere. Era tot teatrul de 
acum mai convingător cu ceva? Spera pe toţi zeii că da. 

— Dacă le facem vânt lui Ravelle şi Valora peste bord şi nu 
ţinem seama de ce spun, zise ea, sau dacă ne ţinem departe de 
Tal Verrar, Stragos va încerca altceva. O altă intrigă ca să ne 
atragă într-o luptă sau să-şi convingă oamenii că noi am 
provocat una. Doar că, data viitoare, poate că zeii nu vor mai 
crede de cuviinţă să lase să ne pice în mână uneltele planului 
său. Vom fi orbi. 

— Sunt mai multe speculaţii aici, spuse Rodanov, decât tot 
ce-am auzit vreodată la colegiu. 

— Mesagerul Roşu şi prizonierii arată că Stragos a mers la 
noroc, spuse Colvard. Faptul că a mers la noroc arată că nu 
poate acţiona deschis sau că nu are încredere. Ştiind ceea ce 
ştim despre situaţia din Tal Verrar... aş spune că pericolul este 
real. Dacă Stragos are nevoie de un inamic, noi suntem singurul 
partener care îi convine la dansul ăsta. Ce altceva poate să 
facă? Să stârnească un conflict cu Balinel? Camorr? Lashain? 
Karthain? Mi-e greu să cred. 

— Ce ai vrea să facem, Zamira? 

Rodanov îşi încrucişă braţele, încruntându-se. 

— Avem mijloacele să-i întoarcem lovitura arhontelui. 

— Nu ne putem bate cu flota verrari, spuse Rodanov. Nici nu 
putem lua cu asalt blestematul ăla de oraş sau să invocăm 
fulgere din cer, sau să le cerem zeilor să-l dea frumos la o parte 


pe Stragos, pentru noi. Aşa că pe ce căi îi putem „întoarce 
lovitura”? Să-i rănim sentimentele cu scrisori răutăcioase? 

— Ravelle şi Valora trebuie să-i dea raportul direct lui, când îşi 
primesc antidotul. 

— Au acces la el, spuse Colvard. Un asasinat! 

— Pentru care vor fi pedepsiţi, plătind cu viaţa, spuse gânditor 
Strozzi. 

— Bravo lor, spuse Rodanov. Şi ce, voiai consimţământul 
nostru ca să-i duci înapoi în Tal Verrar şi să le dai drumul? Ba 
bine că nu, lasă-i să plece. Le-aş împrumuta bucuros o pereche 
de cuțite. 

— Ar fi doar o mică problemă, din punctul de vedere al lui 
Ravelle şi Valora. Aceea că ei ar prefera să obţină mai întâi un 
antidot permanent şi după aceea să-l înlăture pe Stragos. 

— Vai, spuse Rance, ce rar ni se îndeplinesc dorinţele în 
viaţă... 

— Spune-le că avem un antidot, zise Colvard. Convinge-i că 
ne stă în putere să-i scăpăm din situaţia în care sunt, apoi 
asmute-i asupra arhontelui... Dacă supraviețuiesc sau nu 
asasinatului, asta nu mai contează. 

Ezri deschise gura să protesteze şi Zamira o fixă cu cea mai 
fulgerătoare privire din arsenalul ei îndelung exersat. 

— Nemaipomenit de incorect, spuse Zamira, când fu sigură că 
Ezri se va controla, dar foarte convenabil. În situaţia lor, ai crede 
aşa ceva? 

— Începe să mi se învârtă căpăţâna, spuse Strozzi. Ce naiba 
vrei să faci, Zamira? 

— Vreau, spuse ea, pronunţând foarte atent fiecare cuvânt, ca 
nici unul din voi să nu se îngrijoreze dacă voi găsi de cuviinţă să 
fac puţină gălăgie în imediata apropiere a Tal Verrar-ului. 

— Şi să atragi, în felul ăsta, pieirea noastră, răcni Rodanov. 
Vrei să vezi Golful Risipitorului devastat, precum Montierre? Vrei 
să ne vezi împrăştiaţi prin lume, cu rutele noastre comerciale 
nepăzite năpădite de vase de război verrari furioase? 

— Dacă fac ceva, spuse Zamira, discreţia va fi... 

— Cu neputinţă, mârâi Rodanov. Asta va termina treaba pe 
care a început-o Stragos când a zdrobit Armada Liberă. Asta va 
distruge modul nostru de viaţă! 


— Sau ni-l va proteja. Zamira îşi puse mâinile în şolduri. Dacă 
Stragos e decis să ne atace, ne va ataca, fie că intrăm sau nu în 
dansul lui. Am pe corabia mea mijloacele, singurele noastre 
mijloace de a câştiga bătălia împotriva lui. Dacă Stragos este 
înlăturat, arhonatul cade odată cu el, iar dacă Priori conduc Tal 
Verrar-ul, putem jefui marea asta după bunul plac, până la 
sfârşitul zilelor noastre. 

— Şi de ce-ai vrea, spuse Strozzi, să te prefaci că urmezi 
planul arhontelui, fie chiar şi cu... discreţie? 

— Ravelle şi Valora nu sunt nişte sfinţi, spuse Zamira. N-au de 
gând să-şi piardă viaţa în folosul nostru. Vor să trăiască, şi 
pentru asta au nevoie de timp. Dacă Stragos crede că ei 
muncesc din greu pentru el, le va acorda aceste săptămâni sau 
luni de care au nevoie ca să găsească o soluţie. Şi, între timp, îşi 
va amâna probabil celelalte planuri. 

— Sau s-ar putea ca aceste săptămâni şi luni să însemne 
suficient timp pentru el ca să ridice întreg oraşul, spuse 
Rodanov. 

— Crede-mă că voi fi atentă, spuse Zamira. În calitate de fraţi 
şi surori căpitani, asta vă cer, în cele din urmă. Indiferent ce 
auziţi dinspre Tal Verrar, aveţi încredere în judecata mea. 

— O cerere importantă, spuse Colvard. Nu ceri ajutor nici 
unuia dintre noi? 

— Nu pot să-mi imaginez ceva mai dăunător decât noi toţi 
apărând într-o dimineaţă lângă Tal Verrar, ce ziceţi? Cam în 
zece minute, arhontele şi-ar obţine războiul mult dorit. Aşa că 
lăsaţi sarcina asta în seama mea. E un risc doar pentru corabia 
mea. 

— E un risc pentru noi toţi, spuse Rodanov. Ne ceri să ne 
punem soarta noastră şi a Golfului Risipitorului în mâinile tale. 
Fără nici o supraveghere. 

— Cum altminteri a fost în aceşti ultimi şapte ani? Ea privi în 
jurul cercului, pe rând, la fiecare căpitan. Fiecare dintre noi a 
fost întotdeauna la mâna celorlalţi. Oricare dintre noi ar fi putut 
să facă o incursiune mult prea în nord, să atace un vas pe care 
se afla verişorul vreunui rege, să omoare prea mulţi marinari 
sau, pur şi simplu, să devină prea lacom pentru a mai putea fi 
ignorat. Tot timpul am fost în pericol. Eu doar am politeţea ca de 


data asta să anunţ. 

— Şi dacă nu reuşeşti? întrebă Rance. 

— Dacă nu reuşesc, spuse Zamira, nu va trebui să-mi daţi nici 
o pedeapsă. Voi fi deja moartă. 

— Jurămintele noastre de neutralitate, spuse Colvard. Asta 
vrei, nu-i aşa? Promisiunea că ne vom ţine săbiile în tecile lor, în 
timp ce tu arunci pe fereastra de la pupa cea mai importantă 
regulă a... asociaţiei noastre. 

— În locul altor variante mai bune, da, spuse Zamira. Exact 
asta cer. 

— Şi dacă spunem nu? Rodanov vorbi calm. Dacă noi, patru 
împotriva unuia, ne opunem? 

— Atunci ajungem la o limită pe care toţi ne temem să o 
trecem, spuse Zamira, susţinându-i privirea. 

— Eu nu mă voi opune, spuse Rance. Voi jura să-mi iau mâna 
de pe tine, Zamira. Dacă transpiri în folosul meu, cu atât mai 
bine. Şi dacă mori făcând asta, nu te voi jeli. 

— Şi eu îţi voi da cuvântul meu, spuse Colvard. Zamira are 
dreptate. Siguranţa noastră colectivă depinde, în orice moment, 
de cel mai nebun dintre noi. Dacă este vreo şansă să-l azvârli pe 
Maxilan de pe piedestalul lui, mă rog pentru reuşita ta. 

— Bineînţeles, Zamira Drakasha votează cu Zamira Drakasha, 
spuse Zamira, întorcându-şi privirea către Rodanov şi Strozzi. 

— Nu-mi place nimic din toate astea, spuse Strozzi. Dar, dacă 
lucrurile se strică, nici o corabie de pe marea asta nu poate fugi 
mai repede decât Vulturul Pescar. Zâmbi şi îşi pocni 
încheieturile degetelor. Ce naiba! Îţi fluturi fusta la arhonte şi 
vezi dacă are chef de nebunii. Eu nu voi fi prin preajmă. 

— Se pare, spuse Rodanov, când toţi ochii se întoarseră spre 
el, că am ocazia să fiu... nesociabil. Oftă şi îşi frecă fruntea. Cred 
că nimic din toate astea nu e înţelept, însă, dacă pot considera 
promisiunea ta că vei fi discretă la fel de serioasă precum 
jurământul meu de neutralitate... prea bine. Du-te şi porneşte 
planul ăsta nebunesc. 

— Mulţumesc, spuse Zamira, simțind cum un val cald de 
uşurare o străbate din cap până-n picioare. N-a fost mai simplu 
aşa decât să ne tăiem în bucăţi unul pe altul? 

— Asta trebuie să rămână între noi, spuse Colvard. Nu cer un 


jurământ; mă aştept la el. Stragos ar mai putea avea şi alţi ochi 
şi urechi în Portul Risipitorului. Dacă tot ce-am discutat aici 
ajunge la urechile oricui altcuiva decât cei de faţă, timpul pe 
care l-am petrecut cu această întâlnire, ca să nu mai zic de 
misiunea Zamirei vor fi o risipă totală. 

— Corect, spuse Strozzi. Tăcere. Toţi zeii fie-ne martori. 

— Toţi zeii fie-ne martori, repetară ceilalţi. 

— Pleci imediat? întrebă Colvard. 

— Echipajul meu are nevoie de o noapte pe țărm. Nu le pot 
cere să plecăm înapoi fără să le dau măcar asta. li voi trimite pe 
grupuri şi voi vinde cât pot de repede restul prăzii. Părăsesc 
portul în două sau trei zile. 

— Trei săptămâni până la Tal Verrar, spuse Rodanov. 

— Exact, făcu Zamira. Altfel n-are nici un sens dacă flăcăii 
noştri pică morţi pe drum. Intenţionez să mă grăbesc. 

Se duse la Rodanov, îi puse o mână pe obrazul drept şi se 
ridică în vârful picioarelor ca să-l sărute pe celălalt obraz. 

— Jaffrim, te-am dezamăgit eu vreodată? 

— Niciodată, de la război încoace, spuse Rodanov. Eh, la 
naiba! Şi asta-i puţin spus. Nu mă pune la colţ în felul ăsta, 
Zamira! Numai... nu face vreo prostie. 

— Hei, spuse Colvard, cum pot avea şi eu puţină atenţie din 
asta? 

— Mă simt generoasă, însă ţine-ţi mâinile acasă dacă vrei să 
le păstrezi întregi. Zâmbi, o sărută pe Colvard pe mijlocul frunţii 
ei ridate şi o îmbrăţişă pe bătrână. Cu mare grijă, întrucât se 
căzniră ceva până ce făcură loc pentru toate săbiile şi 
pumnalele pe care cele două le purtau. 

„Tot timpul la fel, gândi Zamira. Tot timpul la fel, în viaţa 
asta.” 


3 


Utgar era cel care aştepta să dea o mână de ajutor la intrare, 
când Zamira şi Ezri se întoarseră la bordul Orhideei Otrăvitoare. 
Era jumătate de ceas trecut de zece seara. 

— Bine-ai revenit, căpitane! Cum îţi e? 

— Mi-am petrecut ziua tocmindu-mă cu Spărgătorul-de-vase 


şi cu consiliul căpitanilor, bombăni Zamira. Vreau să-mi văd 
copiii şi am nevoie de ceva de băut. Ezri... 

— Da? 

— Tu, Ravelle, Valora. În cabina mea, imediat. 

Ajunsă în cabina ei, Zamira îşi aruncă în hamac, la întâmplare, 
haina, săbiile, vesta de Sticlă-străveche şi pălăria. Cu un suspin 
adânc, se aşeză în fotoliul ei favorit, primindu-i pe Paolo şi pe 
Cosetta în poala ei. Se pierdu în aroma familiară a buclelor lor 
negre şi le studie cu o deplină mulţumire degeţelele, pe care le 
ţinea în mâinile ei aspre. Ale Cosettei, încă atât de mititele şi 
nesigure... ale lui Paolo - devenind, tot mai lungi şi mai 
îndemânatice, de la o săptămână la alta. Pe zei, creşteau prea 
repede, prea repede. 

Sporovăiala lor obişnuită o calmă complet; aparent, Paolo îşi 
petrecuse după-amiaza luptându-se cu monştrii care trăiau în 
cufărul ei, în timp ce Cosetta avea, mai nou, planuri să devină 
regele celor Şapte Dovlecei. Pentru o secundă, Zamira se gândi 
dacă să-i explice diferenţa dintre un rege şi o regină şi consideră 
că nu merita efortul; dacă o contrazicea pe Cos, asta ar fi dus 
doar la zile întregi de discuţii interminabile. 

— Să fiu rege! Cei Şapte Dovlecei! spuse fetiţa şi Zamira 
încuviinţă solemn. 

— Să-ţi aminteşti de biata ta familie când ajungi în regatul 
tău, scumpo. 

Uşa se deschise şi Ezri apăru cu Kosta şi Valora... sau De 
Ferra? La naiba cu puzderia asta de nume false! 

— Incuiaţi uşa, spuse Zamira. Paolo, adu-i lu' mami patru 
pahare. Ezri, te poţi ocupa de una dintre sticlele alea de Lashani 
Albastru? Se află chiar în spatele tău. 

Paolo, intimidat de propria responsabilitate, aşeză patru cupe 
mici pe masa lăcuită aflată pe cufere. Kosta şi De Ferra îşi găsiră 
un loc pe pernele de pe podea, iar Ezri rezolvă rapid dopul cernit 
care astupa sticla. 

O aromă de lămâi proaspete se răspândi în cabină şi Ezri 
umplu ochi fiecare cupă cu un vin de culoarea adâncurilor 
oceanului. 

— Uf, sunt în pană de discursuri, spuse Zamira. Uneori, omul 
are pur şi simplu nevoie de o băutură. Beţi. 


Ţinând-o pe Cos cu braţul stâng, Zamira îşi dădu vinul pe gât 
dintr-o  înghiţitură,  savurând aromele amestecate ale 
mirodeniilor şi citricelor, simțind înţepăturile unui foc de gheaţă 
alunecându-i pe gât. 

— Vreau, spuse Cosetta. 

— Asta e băutura lu’ mami, Cos, şi nu ţi-ar plăcea gustul. 

— Vreau! 

— Am spus... of, foarte bine. Nu te poţi teme de foc dacă nu 
ţi-ai fript vârful degetelor. 

Turnă doar un pic de vin albastru în cupa ei şi i-o înmână cu 
grijă lui Cos. Fata o luă cu o expresie de maximă seriozitate, o 
duse la gură, apoi o lăsă să cadă pe masă, cu un zdrăngănit. 

— E ca şi pipi, ţipă ea, scuturând din cap. 

— Există câteva dezavantaje când creşti copii printre 
marinari, spuse Zamira, prinzând cupa înainte ca aceasta să 
cadă peste marginea mesei. Dar, pe de altă parte, eu am, fără 
îndoială, cea mai mare contribuţie la vocabularul ei. 

— Piiiiipi, zbieră Cosetta, hlizindu-se, foarte mulţumită de 
sine. 

— Sst! făcu Zamira. 

— Eu am un toast de făcut, spuse Kosta, zâmbind 
atotcunoscător şi ridicându-şi paharul. Pentru o luminare 
deplină. Abia acum, după atâtea săptămâni, am înţeles cine 
este adevăratul căpitan al acestei corăbii. 

De Ferra chicoti şi îşi ciocni cupa de a lui. Ezri însă îşi lăsase 
vinul neatins în faţa ei, pe masă, şi îşi privea fix mâinile. Zamira 
decise să termine repede; era clar că Ezri avea nevoie să 
rămână singură cu Jerome. 

— Uite cum stă treaba, Ravelle, spuse Zamira. Nu am ştiut că- 
ţi voi susţine planul până în momentul în care m-am trezit 
făcând asta. 

— Prin urmare, ne duci... 

— Înapoi în Tal Verrar. Da. Îşi turnă încă o cupă de vin şi luă o 
înghiţitură mai moderată. Am convins consiliul să nu se 
neliniştească dacă ajung încoace zvonuri dinspre nord, privind 
pozna pe care suntem pe cale s-o facem. 

— Îţi mulţumim, căpitane. Eu... 

— Nu-mi mulţumi cu vorbe, Ravelle. Zamira sorbi din nou din 


vin şi aşeză cupa jos. Mulţumeşte-mi respectându-ţi partea ta de 
înţelegere. Găseşte o cale de a-l ucide pe Maxilan Stragos. 

— Da. 

— Să-ţi mai explic încă un lucru. Zamira o întoarse cu grijă pe 
Cosetta în braţele ei, astfel încât fetiţa privea acum, peste 
masă, drept la Kosta. Fiecare persoană aflată la bordul acestei 
corăbii îşi va risca viaţa pentru a vă da o şansă cu planul acesta. 
Fiecare persoană. 

— Eu... înţeleg. 

— Dacă timpul trece şi nu putem găsi o soluţie pentru ce v-a 
făcut Stragos... ei bine, accesul vostru la el nu poate dura o 
veşnicie. Voi face tot ce-mi stă în putere să vă ajut, înainte de a 
se ajunge la asta, dar, dacă nu avem altă alegere, dacă timpul 
expiră şi singurul fel în care-l puteţi da jos este să vă 
sacrificați... nu mă aştept să vă revăd, mă înţelegeţi? 

— Dacă se ajunge la asta, spuse Kosta, o să-l târăsc la 
judecata zeilor cu mâinile goale. O să ne ducem împreună. 

— Zeilor, spuse Cosetta. Mâinile goale! 

— Pipi, strigă Kosta, înălţându-şi cupa către Cosetta, care 
aproape se sparse de râs. 

— Îți mulțumesc, Ravelle, acum voi avea o fată care va sta 
trează toată noaptea, repetând cuvântul acela... 

— lartă-mă, căpitane. Deci, când plecăm? 

— Jumătate din echipaj va merge pe uscat în noaptea asta, 
cealaltă jumătate - mâine. În ziua următoare, îi îmbarcăm pe cei 
care vor să rămână cu noi. Să sperăm că mâine scăpăm de 
pradă. Deci... două zile. Două şi jumătate, poate. După care vom 
vedea cum zboară Orhideea. 

— Mulţumesc, căpitane. 

— Asta-i tot, spuse Zamira. E târziu, copiii mei sunt încă treji, 
iar eu vreau să cer dreptul de a sforăi cât de tare poftesc, din 
clipa în care ieşiţi din cabina mea. 

Kosta fu primul care pricepu aluzia, golindu-şi paharul şi 
sărind în picioare. De Ferra îl urmă şi era gata să iasă când Ezri 
vorbi cu o voce calmă: 

— Jerome. Te pot vedea în cabina mea? Doar pentru câteva 
minute? 

— Câteva minute? rânji Jerome. Ţţ, Ezri, când ai devenit atât 


de pesimistă? 

— Imediat, spuse ea, ştergându-i zâmbetul de pe faţă. 

Amărât, el o ajută să se ridice. 

Un moment mai târziu, uşa cabinei se închise, lăsând-o pe 
Zamira singură cu familia ei, într-unul dintre acele răgazuri 
liniştite care erau atât de ale naibii de rare. În fiecare noapte, 
pentru câteva scurte momente, ea îşi putea imagina că vasul ei 
nu călătorea nici înspre, nici dinspre un pericol şi se putea 
închipui mai degrabă mamă decât căpitan, având doar grijile 
obişnuite ale copiilor ei... 

— Mami, spuse Paolo pe nepusă masă, vreau să învăţ cum să 
mă lupt cu sabia. 

Zamira nu se putu abţine; se holbă la el câteva secunde, apoi 
se prăpădi de râs. Griji obişnuite? Pe zei, cum ar fi putut vreun 
copil născut pentru această viaţă să fie, în vreun fel, obişnuit? 

— Sabia! ţipă Cosetta, potenţial viitor rege al celor Şapte 
Dovlecei. Sabia! Sabia! 


4 


— Ezri, eu... 

Văzu palma venind, însă nu-i trecu nici o clipă prin minte să 
încerce să oprească lovitura. Ea îşi folosise toată forța, ceea ce 
spunea ceva, şi lacrimile îi înceţoşară vederea lui Jean. 

— De ce nu mi-ai spus? 

— Să-ţi spun... 

Acum ea plângea cu hohote, dar următorul ei pumn ateriză pe 
braţul lui drept cu aceeaşi forţă. 

— Au, spuse el. Ce? Ce? 

— De ce nu mi-ai spus? 

Fu aproape un țipăt; el îşi întinse mâinile pentru a-i prinde 
pumnii. O lovitură de-a ei în coaste sau în plexul solar, şi ar fi 
simţit-o ore întregi. 

— Ezri, te rog! Ce să-ţi spun? 

Îngenunche pe podeaua îngustă a cabinei ei, sărutându-i 
vârfurile degetelor, în timp ce ea încerca să-şi tragă mâinile 
înapoi. În cele din urmă, el îi dădu drumul şi îngenunche în faţa 
ei, cu braţele lăsate. 


— Ezri, dacă simţi nevoia să mă loveşti, atunci loveşte-mă, pe 
toţi zeii! Dacă de asta ai nevoie, n-o să mă lupt cu tine, nici o 
secundă. Niciodată. Doar... spune-mi ce vrei. 

Ea îşi strânse pumnii şi Jean se pregăti pentru altă lovitură, 
însă ea se lăsă în genunchi şi îşi împleti braţele în jurul gâtului 
lui. Îi simţea lacrimile fierbinţi pe obrajii lui. 

— Cum ai putut să nu-mi spui? şopti ea. 

— Orice vrei să ştii, îţi voi spune imediat, doar... 

— Otrava, Jean. 

— Ah, gemu el, prăbuşindu-se într-o parte, de-a lungul 
peretelui din spate al cabinei. Ea alunecă odată cu el. Ah, /a 
naiba. 

— Ticălos egoist, cum ai putut să nu... 

— Drakasha a spus în faţa consiliului căpitanilor povestea 
noastră, spuse Jean împietrit. Ai fost acolo şi-ai auzit. 

— De la ea, nu de la tine! Cum ai putut să-mi faci asta? 

— Ezri, te rog, este... 

— Eşti singurul lucru, şopti ea prin strânsoarea de fier a 
îmbrăţişării ei, singurul lucru care este al meu, de pe tot oceanul 
ăsta afurisit, Jean Tannen. Nu am corabia asta. La naiba, nu am 
cabina asta. Nu am nici o nenorocită de comoară îngropată. Nu 
am familie, nici titlu, nu le mai am. Şi apoi, în sfârşit, primesc şi 
eu ceva în schimb... 

— Şi se dovedeşte că am... un defect important. 

— Putem face ceva, spuse ea. Putem găsi pe cineva. Vraci, 
alchimişti... 

— Am încercat, Ezri. Alchimişti şi specialişti în otrăvuri. Avem 
nevoie de antidotul lui Stragos sau, efectiv, de un eşantion din 
otrava lui, cu ajutorul căruia să creăm un antidot. 

— Şi nu meritam să ştiu? Ce s-ar fi întâmplat dacă tu ai fi... 

— ... Căzut mort aici, într-o noapte? Ezri, ce s-ar fi întâmplat 
dacă un Mântuitor şi-ar fi trecut sabia prin ţeasta mea sau dacă 
echipajul pur şi simplu m-ar fi omorât în ziua în care ne-am 
întâlnit? 

— Nu e stilul tău, spuse ea. Nu aşa moare un om ca tine. Ştiu, 
pur şi simplu ştiu... 

— Ezri, mi-ai văzut fiecare dintre cicatrice. Ştii că nu sunt... 

— Acum este a/tceva, spuse ea. E ceva cu care nu poţi doar 


să te lupti. 

— Ezri, mă lupt cu asta. M-am luptat în fiecare zi, de când 
arhontele a băgat porcăria aia în mine. Leocanto şi cu mine 
numărăm zilele, înţelegi? În primele câteva săptămâni, stăteam 
treaz noaptea şi eram sigur că pot să o simt lucrând în mine. | 
se puse un nod în gât şi îşi simţi propriile lacrimi şiroindu-i pe 
faţă. Uite ce e, când sunt aici, chestia aia nu mai există, pricepi? 
Când sunt cu tine, nu o pot simţi. Nu-mi pasă de ea. E ca o... e 
ca o altă lume. Cum aş fi putut să-ţi spun? Cum aş fi putut să 
distrug asta? 

— L-aş ucide, şopti ea. Pe Stragos. Pe zei, dacă ar fi fost aici în 
clipa asta, i-aş fi tăiat afurisita de beregată... 

— Ţi-aş fi dat o mână de ajutor. Crede-mă... 

Ea îşi desfăcu braţele din jurul gâtului lui şi rămaseră amândoi 
îngenuncheaţi în semiîntuneric, privindu-se unul pe celălalt. 

— Te iubesc, Jean, şopti ea, în cele din urmă. 

— Te iubesc, Ezri. Faptul că o spusese parcă îi luase brusc o 
greutate de pe inimă; se simţea de parcă putea respira, în 
sfârşit, după o veşnicie petrecută sub apă. Nu am mai întâlnit pe 
nimeni ca tine. 

— Nu te pot lăsa să mori, spuse ea. 

— Nu e vorba de tine... Tu nu poţi să... 

— Pot face ce am chef, spuse ea. Te pot duce în Tal Verrar. 
Pot să mai fac rost de nişte timp, ca să obţii ce ai nevoie de la 
Stragos. Pot să te ajut să-i dai un şut în fund. 

— Ezri, spuse Jean, Drakasha are dreptate. Dacă nu pot obţine 
ce am nevoie de la el... să-l doborâm pe Stragos este mult mai 
important... 

— Nu spune asta. 

— O voi face, spuse el. Pur şi simplu e logic. Pe zei, nu vreau 
asta, dar, dacă nu voi avea de ales, renunţ la viaţa mea pentru a 
lui. 

— La naiba cu tine! şopti ea şi, mai repede decât putu el 
reacţiona, sări în picioare, îl apucă de partea din faţă a tunicii şi 
îl izbi de peretele interior al tribordului. Nu vei face asta! Nu 
dacă îl batem, Jean Tannen. Nu dacă învingem. 

— Dar dacă nu am de ales... _ 

— Faci o nouă alegere, nemernic ce eşti! Il ţintui de perete cu 


un sărut ce era pură alchimie, iar mâinile lui îşi croiră drum prin 
tunica ei, către pantalonii ei, desprinzându-i centura cu arme, 
mângâind cât putu de tandru zonele pe care aceasta nu le 
acoperea. 

Ea luă centura din mâinile lui şi o aruncă într-unul din pereţii 
de pânză întărită, unde aceasta se izbi cu un zornăit zgomotos, 
alunecând pe podea. 

— Dacă nu este nici o cale, fă în aşa fel încât să fie una, Jean 
Tannen. Rataţii nu şi-o trag în această cabină. 

El o ridică, aşezând-o pe braţele sale încrucişate, şi o răsuci în 
aşa fel încât spatele ei se sprijini de perete, picioarele 
atârnându-i. li sărută sânii prin tunică, zâmbind la reacţia ei. Se 
opri ca să-şi sprijine capul pe pieptul ei; îi simţea trepidaţiile 
inimii sub obrazul stâng. 

— Ţi-aş fi spus, şopti el. Într-un fel sau altul. 

— Intr-un fel sau altul, nu zău. „Bărbatul, spuse ea, în ce 
şoarece-l preface o discuţie”... 

— Ah, nu-i destul că trebuie să suport asta din partea ta, 
acum mă mai pedepseşte şi Lucarno... 

— Jean, îl întrerupse ea, strângându-i capul la pieptul ei, cu o 
îmbrăţişare. Rămâi cu mine. 

— Ce? 

— E un trai plăcut, şopti ea. Ţi se potriveşte. Ni se potriveşte. 
După ce terminăm cu Stragos... rămâi cu mine. 

— Imi place aici, spuse Jean. Uneori, mă gândesc că aş putea 
rămâne pentru totdeauna. Dar mai sunt... alte locuri pe care ţi 
le-aş putea arăta. Alte lucruri pe care le-am putea face. 

— Nu sunt sigură că m-aş adapta prea bine la viaţa pe uscat... 

— Uscatul are şi el piraţii lui, ca şi marea, murmură el printre 
săruturi. Eu sunt unul dintre ei. Ai putea... 

— Să lăsăm asta. Nu trebuie să hotărâm nimic acum. Doar... 
gândeşte-te la ce am spus. Nu te-am adus aici ca să negociem. 

— Dar de ce m-ai adus aici? 

— Ca să facem zgomot, şopti ea, începând să-i scoată tunica. 
Mult zgomot. 


5 


Chiar înaintea schimbului de noapte al carturilor, Gwillem 
năvăli din noul său sediu în coridorul strâmt dintre cele patru 
cabine mici ale corabiei. Furios, având pe el doar nădragii şi o 
jiletcă aruncată la repezeală, el se duse la uşa fostului său 
compartiment. In urechi avea îndesate zdrenţe de bumbac. 
Bubui de câteva ori în uşă. Când văzu că nu primeşte nici un 
răspuns, bătu din nou şi răcni: „Treganne, nemernico, am să ţi-o 
plătesc!” 


6 


— Pregătirile sunt aproape pe sfârşite, deci? 

Cei doi bărbaţi se întâlniră în ruinele rămase fără acoperiş ale 
unei case de piatră, în sudul oraşului propriu-zis, atât de 
aproape de marginea sinistrei jungle, încât nici măcar beţivii şi 
drogaţii nu s-ar fi furişat să-şi caute adăpost aici. Era aproape 
miezul nopţii şi cădea o ploaie deasă, caldă ca scuipatul. 

— Ne-am vândut toate nimicurile, chiar în după-amiaza asta. 
S-au dat pe apă şi bere, într-o veselie. Mâncare avem deja, mai 
mult decât suficient. Odată ce i-am adunat pe toţi cei care vor 
să vină mâine, sunt sigur că plecăm. 

Jaffrim Rodanov încuviinţă din cap şi, pentru a suta oară, îşi 
aruncă privirea peste casa dărăpănată şi peste umbrele 
acesteia. Oricine ar fi fost destul de aproape pentru a auzi ceva 
prin zgomotul ploii ar fi trebui să fie suficient de aproape şi ca să 
fie reperat, socoti el. 

— Drakasha a spus nişte lucruri... îngrijorătoare, când a 
convocat consiliul. Ce v-a zis despre planurile ei după ce se 
întoarce pe mare? 

— Nimic, spuse celălalt bărbat. Ciudat. De obicei, ne lasă o 
săptămână întreagă, să ne crăpăm testele şi să ne golim 
pungile. O zoreşte ceva, dar ce... e un mister pentru toată 
lumea. 

— Bineînţeles, spuse Rodanov. Nu v-ar spune nimic până ce 
nu veţi fi pornit la drum. Dar nu a zis nimic de arhonte? Despre 
Tal Verrar? 


— Nu. Aşadar, ce crezi că... 

— Ştiu exact ce face ea. Doar că nu sunt întru totul convins că 
e înţelept. Rodanov oftă. Ar putea să-i bage în rahat pe toţi cei 
din Vânturile-Fantomă. 

— Deci acum tu... 

— Da. Rodanov îi înmână o pungă, scuturând-o, în aşa fel 
încât se putură auzi monedele dinăuntru. Exact cum am 
discutat. Ţine ochii căscaţi. Reţine ce vezi. Voi vrea să aud ce s- 
a întâmplat, după aceea. 

— Şi cealaltă chestie? 

— O am aici, spuse Rodanov, ridicând o tolbă de muşama, cu 
ceva greu înăuntru. Eşti sigur că ai un loc unde chestia asta nu 
poate fi găsită... 

— Cufărul meu. Privilegiul rangului, nu? Are un fund fals. 

— Perfect. 

Rodanov îi dădu tolba. 

— Şi trebuie să... folosesc chestia asta... 

— Incă o dată, aşa cum am discutat. Odată ce treaba e 
făcută, te aşteaptă încă de trei ori cât ţi-am plătit acum. 

— Vreau mai mult decât atât, spuse bărbatul. Vreau un loc la 
bordul Suveranului. 

— Bineînţeles. Rodanov îşi întinse mâna şi celălalt o apucă. Şi 
le scuturară după tradiţia Vadrană, strângându-şi unul altuia 
antebraţul. Ştii că întotdeauna pot folosi un om bun. 

— İl foloseşti chiar acum, ei? Doar vreau să fiu sigur că o să 
am un loc pe care să-l numesc „casă”, când toate astea se vor fi 
terminat. Într-un fel sau altul. 

Rânjetul lui Utgar se contură vag în umbră, ca o semilună 
albă. 


7 


Către nord-nord-est, pe Marea de Bronz, cu vântul umed din 
miazăzi suflând în sfertul de la tribord, Orhideea Otrăvită sălta 
peste valuri asemenea unei iepe de curse căreia i se dăduse 
frâu liber, în sfârşit. Era cea de-a treia zi a lui Aurim. 

După o zi pierdută navigând cu greu prin canalul întortocheat 
şi strangulat de stânci numit Poarta Neguţătorului, mai 


petrecură încă două zile evitând recifele şi insulele, până ce 
ultimul dom încununat de junglă şi ultimul fuior de fum vulcanic 
din Vânturile-Fantomă se scufundară la orizont. 

— Asta-i treaba, spuse Drakasha, adresându-se grupului pe 
care-l adunase pe puntea de la pupa. Delmastro, Treganne, 
Gwillem, Utgar, Nasreen, Oscarl şi toţi meşterii - dulgheri, 
croitori şi aşa mai departe. 

Mumchance asculta de la locul său din spatele timonei, iar 
Locke asculta aşezat pe scările dunetei, împreună cu Jean şi 
şase dintre marinarii care ieşiseră din cart. Deşi nu fuseseră 
chiar invitaţi să asculte micul discurs al căpitanului, nici nu 
fuseseră descurajaţi să o facă. Nu avea nici un rost, de vreme ce 
noutăţile vor circula de-a lungul corabiei mai iute ca focul. 

— Ne îndreptăm spre Tal Verrar, spuse Drakasha. Le vom 
îngădui noilor noştri prieteni Ravelle şi Valora să facă niscaiva 
treburi murdare pe uscat. 

— Recompensă, spuse Mumchance. 

— Are dreptate, spuse Gwillem. Să-mi fie cu iertare, Căpitane, 
dar dacă ne oprim în apropierea Tal Verrar-ului... 

— Dacă Orhideea Otrăvită aruncă ancora, da, valorez o 
groază de bani. Dar dacă facem drăguţei mele de corăbii nişte 
ajustări, pe ici, pe colo, dacă schimbăm puţin aranjamentul 
pânzelor, schimbăm felinarele de la pupa cu ceva mai modest şi 
pictăm cu litere ale naibii de mari un nume fals la pupa... 

— Cum o s-o numim, Căpitane? întrebă tâmplarul. 

— Îmi place Himera. 

— Sună obraznic, spuse Treganne. Dar care e câştigul nostru, 
al celorlalţi, în această „treabă murdară”, Drakasha? 

— Nimic despre care să merite să discut înainte ca lucrul să 
fie terminat, spuse Drakasha. Dar câştigul va fi consistent, 
pentru noi toţi. Aţi putea zice că mergem cu binecuvântarea 
întregului consiliu al căpitanilor. 

— Atunci de ce nu sunt şi ei aici să ne dea o mână de ajutor? 
întrebă Nasreen. 

— Pentru că este doar un singur căpitan care-i cel mai bun în 
ceea ce face. Drakasha făcu o reverență exagerată. Şi acum, 
înapoi la treburi sau la trândăveală, care cum eraţi. Imprăştiaţi 
vorba la toată lumea. 


Câteva minute mai târziu, Locke lenevea lângă copastia 
babordului, singur cu gândurile sale, când Jean luă loc lângă el. 
Marea şi cerul deopotrivă deveneau de bronz în jurul soarelui ce 
apunea şi, după atmosfera umedă a Vânturilor-Fantomă, aerul 
oceanului, deşi cald, era răcoritor. 

— Nu simţi nimic ciudat? întrebă Jean. 

— Ce, despre... ah, te referi la otravă. Nu. Nu pot spune că mă 
simt mai bine sau mai rău decât mă simt de ceva timp. Ah, dar 
sigur voi încerca să-ţi transmit un mesaj dacă voi începe să 
vomit tritoni sau mai ştiu eu ce. Presupunând că poţi să auzi 
când bate cineva la uşa cabinei... 

— Oh, pe zei. Nu începe şi tu. Ezri aproape l-a azvârlit pe 
Gwillem peste parapet... 

— Păi, hai să fim cinstiţi, oamenii observă genul de tărăboi 
care însoţeşte, în general, atacarea unui vas... 

— lar acum, tu eşti pe cale să ai un accident neaşteptat... 

— ... De către Mântuitori Jeremiţi călare pe armăsari de 
cavalerie. Unde găseşti atâta energie? 

— Ea face ca totul să fie uşor, spuse Jean. 

— Oho. 

— Mi-a cerut să rămân, spuse Jean, privindu-şi mâinile. 

— Pe corabie? După ce se termină toate astea? ŞI 
presupunând că mai rămâne ceva din noi? 

Jean încuviinţă. 

— Şi, cerându-mi mie, sunt sigur că s-a referit şi la tine... 

— Ah, sigur că da, făcu Locke, fără să-şi ascundă complet un 
ton de sarcasm meditativ. Şi tu ce-ai spus? 

— l-am cerut... m-am gândit că poate ar putea veni cu noi. 

— O iubeşti. Locke dădu din cap pentru sine, înainte ca Jean 
să poată răspunde. Nu e vorba că doar baţi pasul pe loc cât 
stăm pe-aici. Tu chiar ai căzut în groapă, aşa-i? 

— Da, murmură Jean. 

— E plăcută, spuse Locke. E isteaţă şi pasională. Are o 
înclinaţie naturală de a le lua oamenilor lucrurile din vârful 
sabiei, ceea ce este o calitate pe lista mea. Şi măcar în ea poţi 
avea încredere că-ţi asigură spatele într-o luptă... 

— Întotdeauna am avut încredere în tine... 

— Că sunt în spatele tău în luptă, sigur. Dar în ea poţi avea 


încredere că nu va stânjeni pe toată lumea înainte ca lucrurile 
să ia sfârşit. Voi doi aţi obţinut victoria pe Pescarul Rege, nu eu. 
Şi am văzut cum a fost bătută - majoritatea oamenilor şi-ar fi 
luat hamacul în braţe câteva zile, după o treabă ca asta. Ea este 
mult prea a naibii de încăpăţânată ca să se oprească. Voi doi 
faceţi o pereche bună. 

— Faci să sune de parcă ar fi ea sautu... 

— Bineînţeles că nu trebuie să fie aşa. Dar lucrurile se vor 
schimba... 

— Se vor schimba, da. Şi îmbunătăţi. Asta nu trebuie să 
însemne sfârşitul a ceva. 

— Să o luăm cu noi? Trei împotriva întregii lumi? Să începem 
din nou totul, să reconstruim o bandă? Nu am mai purtat 
discuţia asta şi înainte? 

— Da, şi... 

— În momentul ăla, eu imitam la perfecţie un tâmpit beat. 
Ştiu. Locke îşi puse mâna stângă peste dreapta lui Jean. Ai 
dreptate. Lucrurile se pot schimba şi îmbunătăţi. Am văzut 
întâmplându-se asta altor oameni; poate, de data asta, ni se 
poate întâmpla şi nouă. De îndată ce terminăm farsa de la 
Turnul Păcatului, vom fi mai bogaţi ca naiba şi deloc bine-veniţi 
în înalta societate din Tal Verrar. Ea poate veni cu noi... sau tu 
poţi rămâne cu ea... 

— Nu ştiu încă, spuse Jean. Nici unul din noi nu ştie. Am 
hotărât să ignorăm problema pe durata călătoriei. 

— Excelentă idee. 

— Însă vreau... 

— Ascultă. Când va veni vremea, fă alegerea de care ai 
nevoie şi nu te gândi la mine, ai înţeles? E o partidă bună. Poate 
că tu ai putea nimeri mai bine... 

Locke rânji, pentru a-i da de înţeles lui Jean că nu era 
neapărată nevoie să-i zboare creierii. 

— ... Dar ştiu că ea nu ar putea. Niciodată. Spunând aceasta, 
el îi strânse mâna lui Jean. Sunt bucuros pentru tine. Ai reuşit să 
te alegi cu ceva din toată nebunia asta fără ieşire în care ne-a 
împins Stragos. Ţine-o bine. 

Părea că nu mai este nimic altceva de spus, aşa că stătură 
ascultând ţipetele pescăruşilor care se mişcau în cercuri şi 


privind soarele  adâncindu-se în orizontul îndepărtat, 
sângerându-şi văpăile în mare... La un moment dat, paşi grei 
răsunară pe treptele dunetei, în spatele lor. 

— Băieţii mei, spuse Drakasha, apărând în spate şi punându-şi 
braţele pe umerii lor, exact cei doi cu care voiam să vorbesc. Vă 
scutesc de sarcinile cartului de amiază, pe care le aveaţi cu 
ceilalţi Roşii. 

— Ammm... asta e generos, făcu Locke. 

— Nu, nu e. Din momentul ăsta, după-amiezile sunteţi 
detaşaţi la dispoziţia tâmplarului. Întrucât ne strecurăm în Tal 
Verrar pentru binele vostru, vă las în sarcină majoritatea 
modificărilor care se vor aduce Orhideei. Pictat, cioplit, instalat... 
Voi doi o să fiţi destul de ocupati. 

— Uau, făcu Locke, pare un mod absolut magnific de a 
petrece călătoria. 

Nu fu aşa. 


8 


— Pământ! strigă, la începutul serii, pândarul de la trinchet. 
Pământ şi foc, un cart la prora tribordului! 

— Foc? Locke îşi ridică privirea din mâna pe care o avea la 
jocul de cărţi ce se dezlănţuise sub castelul vasului. „La naiba!” 
Işi azvârli cărţile pe punte, pierzând astfel miza de şapte solari a 
rundei - aproape plata pe un an a unui muncitor Verrari cinstit; 
mize obişnuite la jocurile care se ţineau după ce fiecăruia i se 
dădea partea lui de câştig. O groază de bani se vânturau pe 
corabie de când părăsiseră în mare grabă Golful Risipitorului. 
leşi de sub castel, aproape izbindu-se de Delmastro. 

— Locotenente, este Tal Verrar-ul? 

— Trebuie să fie. 

— Şi focul? E sigur? 

Foc în oraş putea însemna vreun dezastru sau putea fi război 
civil. Haos. Stragos putea fi deja mort sau asediat, sau chiar 
victorios - şi, prin urmare, nu ar mai fi avut nevoie de Locke sau 
Jean. 

— Suntem în 21, Ravelle. 

— Ştiu ce afurisită de zi este; eu doar... oh. Oh! 


21 ale lui Aurim; Serbarea lui lono, marele carnaval al 
Stăpânului Apelor Lacome. Locke oftă uşurat. Aflat departe de 
ritmul obişnuit al oraşului, uitase cu totul de sărbătoare. La 
Serbarea lui lono, pentru a-i mulţumi pentru influenţa pe care 
acesta o avea în soarta oraşului, Verrarii ardeau, în mod 
ceremonial, corăbii vechi, în vreme ce mii de beţivi făceau un 
talmeş-balmeş pe străzi şi canale. Locke o văzuse o singură 
dată, de la balcoanele Turnului Păcatului, însă atunci fusese 
ocupat până peste cap. La naiba, asta înseamnă că va fi mai 
uşor să se strecoare în oraş; se vor întâmpla mii de lucruri care 
vor ţine gărzile ocupate. 

— Toată lumea, se auzi o chemare de la pupa. Toată lumea 
pe puntea superioară! Căpitanul vrea să vă vorbească! 

Locke zâmbi. Când se dădea apelul în timpul unui joc de cărţi, 
jocul era oprit şi toţi cei care mizaseră îşi luau banii înapoi. Cei 
şapte solari ai săi se vor întoarce acasă în curând. 

Marinarii Orhideei se adunară zgomotos pe puntea superioară 
şi, după câteva minute, fură reduși la tăcere de către Drakasha. 
Căpitanul trase un butoi gol lângă catargul principal, iar 
locotenentul Delmastro sări pe acesta, purtând o manta 
respectabilă din rezerva de haine bune a corabiei. 

— Pentru restul nopţii, strigă ea, noi suntem Himera şi nu am 
auzit niciodată de Orhideea Otrăvitoare. Eu sunt căpitanul! Voi fi 
pe puntea de la pupa, dacă are nevoie cineva de ceva, iar 
Drakasha va fi în cabina ei, cu excepţia cazului în care se duce 
totul naibii. 

— Dacă ne salută o altă corabie, eu voi fi cea care răspunde. 
Voi, restul, vă faceţi că nu vorbiţi Therină. Treaba noastră este 
să-i ducem la țărm pe doi dintre noii noştri prieteni, pentru o 
treabă care va fi importantă pentru noi toţi. Ravelle, Valora... vă 
vom trimite chiar în barca pe care aţi donat-o cauzei noastre, cu 
săptămâni în urmă. Făcu o pauză, pentru a lăsa să se stingă 
sporovăiala stârnită brusc. Vom arunca ancora în următoarele 
două ore. Dacă nu sunteţi înapoi până la răsărit, corabia va 
pleca şi nu ne vom mai apropia niciodată la mai mult de cinci 
sute de mile de oraş. 

— Am priceput, făcu Locke. 

— Odată aruncată ancora, continuă Delmastro, vreau carturi 


duble sus. Instalaţi plasele-brici pe ambele borduri, gata să fie 
ridicate rapid, însă lăsaţi-le pe jos. Aşezaţi căngile lângă borduri, 
sprijinite de parapet, şi să aveţi paloşe pregătite la ambele 
catarge. Dacă o barcă de vameşi sau orice altceva ce poartă 
uniformă încearcă să ne facă o vizită, îi invităm la bord şi-i 
reținem peste noapte. Orice altceva în plus ne deranjează, 
respingem, ridicăm pânzele şi fugim ca nebunii. 

Un murmur general de aprobare se făcu auzit la această idee. 

— Asta e. Ne apropiem de Tal Verrar. Mumchance, du-ne cam 
la o milă de Galeriile de Smarald. Şi înalţă un drapel gri Ashmiri 
la bordul fals. 

Ashmerul, deşi nu avea o flotă comercială sau militară 
proprie, făcea afaceri bune practicând înregistrări de 
convenienţă pentru contrabandişti, vânători de recompense şi 
neguţători care încercau să evite taxele. Cu acel drapel ridicat, 
nimeni nu s-ar fi uitat atent la ei. Mai mult, nimeni nu s-ar fi 
apropiat doar de dragul de a sta la bârfă cu compatrioți aflaţi 
departe de casă. Locke aprobă. Şi aruncând ancora în apele din 
sud-estul oraşului, aveau o poziţie bună faţă de Castellana, 
astfel încât puteau trece pe la Stragos fără să se furişeze prea 
aproape de porturile de agrement aglomerate sau de portul 
principal. 

— Hei, voi doi, făcu Utgar, bătându-i pe spate pe Locke şi pe 
Jean, în ce naiba vă băgaţi? Vreţi o gardă personală? 

— Ravelle este singura gardă personală de care am nevoie, 
spuse Jean cu un rânjet. 

— Mi se pare corect, trebuie să recunosc. Dar în ce vă băgaţi 
nasul, hm? În ceva periculos? 

— Probabil că nu, spuse Locke. Uite ce-i, Drakasha o să vă 
depene toată povestea, probabil mai repede decât crezi. In 
noaptea asta, hai să spunem că facem nişte comisioane 
obişnuite. 

— O salutăm pe mama mare, spuse Jean. Plătim datoriile pe 
care le-a făcut unchiu' la jocuri de noroc. Luăm trei pâini şi-un 
oboroc de ceapă din Piaţa de Noapte. 

— Bine, bine. Păstraţi-vă secretele. Noi, restul, o să rămânem 
aici să ne plictisim, nu? 

— Vezi să nu, făcu Locke. Corabia asta este plină de mici 


surprize, nu-i aşa? 

— Cam aşa e, spuse Utgar, chicotind. Ei, cam aşa e. Păi, aveţi 
grijă. Zeii să vă vegheze, pe voi şi toată chestia asta. 

— Mulţumim. 

Locke îşi scărpină barba, apoi pocni din degete. 

— La naiba. Aproape uitasem ceva. Jerome, Utgar, mă întorc 
într-o clipită. 

Alergă către pupa, ocolind echipele din cartul Albastru, de 
serviciu, şi pe Roşii plictisiţi care dădeau o mână de ajutor la 
scosul armelor din magazii. Urcă din două sărituri treptele 
dunetei, se lăsă să alunece pe balustrada scării tambuchiului şi 
bătu tare în uşa cabinei Drakashei. 

— E descuiat, strigă aceasta. 

— Căpitane, spuse Locke, închizând uşa după el, trebuie să 
împrumut din nou banii care erau în cufărul meu. 

Drakasha era întinsă în hamacul ei, cu Paolo şi Cosetta, 
citindu-le dintr-o carte mare ce aducea teribil de mult cu un 
Dicţionar practic al Marinarului Înţelept. 

— Tehnic vorbind, banii ăia au fost împărţiţi, spuse ea, dar îţi 
pot da echivalentul lor, din vistieria vasului. Îi vrei pe toţi? 

„ — Două sute cincizeci de solari ar trebui să fie de-ajuns. Ah... 
Aăă, n-o să-i aduc înapoi. 

— Fascinant, făcu ea. Asta este o definiţie a „împrumutului” 
care nu prea mă face să cobor din hamacul ăsta. Când ieşi... 

— Căpitane, Stragos e doar o jumătate a afacerii din noaptea 
asta. Trebuie să-l menţin şi pe Requin în toane bune. Dacă nu, el 
poate să strivească planul ăsta ca pe o insectă. În plus, acum, 
că mă gândesc mai bine, dacă-i stârnesc niţel imaginaţia, ar mai 
fi o chestie folositoare pe care aş putea-o stoarce de la el. 

— Şi ai nevoie de mită. 

— Între prieteni, le numim atenţii. Hai, Drakasha! Consider-o o 
investiţie pentru ceea ce vrem să obţinem. 

— Fie, de dragul liniştii şi păcii mele sufleteşti. O să-i ai când 
părăseşti corabia. 

— Eşti mult prea... 

— Nu sunt nici pe departe prea bună. Dispari. 


9 


Fuseseră plecaţi timp de şapte săptămâni, ce păreau o viaţă. 

În picioare, lângă parapetul babordului, privind din nou 
insulele şi turnurile Tal Verrar-ului, Locke simţi neliniştea şi 
melancolia amestecându-se în el, asemenea unor băuturi. 

Norii, joşi şi întunecaţi deasupra oraşului, răsfrângeau lumina 
portocalie a focului sărbătorii, ce ardea în dana principală. 

— Eşti pregătit pentru asta? întrebă Jean. 

— Pregătit şi transpirând abundent, spuse Locke. 

Purtau podoabe de împrumut, pălării de pânză şi pelerine. 
Pelerinele erau prea călduroase şi totuşi nu chiar rare pe străzile 
multor cartiere; asta însemna că probabil purtătorul lor avea 
arme asupra sa şi că nu era de glumit cu el. Sperau că surplusul 
de îmbrăcăminte îi va ajuta să se ferească de privirea 
accidentală a vreunui personaj nedorit, care i-ar fi putut 
recunoaşte. 

— Dăm drumul, strigă Oscarl, care conducea echipa ce punea 
la apă barca lor. 

Cu un scârţâit de funii şi greement, mica ambarcaţiune se 
balansă în întuneric şi căzu cu un pleoscăit în apa de dedesubt. 
Utgar lăsă jos mecanismul de îmbarcare, apucându-se să 
desfacă totul şi să pregătească vâslele. Când Locke păşi către 
trapa de ieşire, pregătindu-se să coboare, Delmastro îl prinse de 
braţ. 

— Orice s-ar întâmpla, şopti ea, adu-l înapoi. 

— Nu voi da greş, spuse Locke. Şi nici el. 

— Zamira a spus să-ţi dau asta. 

Delmastro îi înmână o pungă grea, de piele, ticsită cu 
monede. Locke dădu din cap în semn de mulţumire şi o strecură 
într-un buzunar interior al pelerinei. 

În timp ce cobora spre barcă, Locke trecu pe lângă Utgar, 
care-l salută de rămas-bun, şi continuă să urce. Locke sări în 
barcă, însă continuă să se ţină de frânghiile de îmbarcare, ca să 
poată sta drept. Aruncă o privire în sus şi, la lumina felinarelor 
corabiei, îi văzu pe Jean şi pe Ezri luându-şi rămas-bun cu un 
sărut. Ea îi şopti ceva şi se despărţiră. 

— E infinit mai bine decât ultima oară când am împărţit 


singuri barca asta, spuse Jean, în timp ce se aşezară pe bancă şi 
fixară vâslele în lăcaşurile lor. 

— l-ai spus numele tău adevărat, nu-i aşa? 

— Ce? Jean făcu ochii mari, apoi se încruntă. E o 
presupunere? 

— Nu sunt eu mare cititor pe buze, dar ultimul cuvânt pe care 
ţi l-a spus avea o silabă, nu două. 

— Oh, oftă Jean. Păi, nu eşti tu un mic ticălos istet? 

— Afirmativ, pentru toate cele trei capete de acuzare, zău. 

— l-am spus şi nu-mi pare rău... 

— Pe zei, Jean, nu sunt supărat. Doar fac pe grozavul. 

Începură să vâslească împreună, trăgând tare, conducând 
barca prin apa întunecată şi agitată către canalul dintre 
Cantonul Galezzo şi Galeriile de Smarald. 

Vâsliră minute întregi fără să vorbească; vâslele scârţâiau, 
apa pleoscăia şi Orhideea Otrăvitoare se micşora din ce în ce 
mai mult la pupa, albul pânzelor strânse dispărând în întuneric, 
până ce din ea nu mai rămase decât constelația estompată a 
luminii felinarelor. 

— Alchimistul, spuse Locke pe neaşteptate. 

— A? 

— Alchimistul lui Stragos. El e cheia porcăriei ăsteia. 

— Dacă prin „cheie” înţelegi „cauză”... 

— Nu, ascultă. Care-i probabilitatea ca Stragos să ne lase 
vreodată, accidental, paharele în care ne dă antidotul? Sau să 
lase o doză să-i cadă din buzunar? 

— O întrebare uşoară, spuse Jean. E al naibii de imposibil. 

— Exact. Aşa că nu are rost să aşteptăm ca el să facă vreo 
greşeală - trebuie să intrăm în contact cu alchimistul ăla. 

— Face parte din suita personală a arhontelui, spuse Jean. 
Poate că e cea mai importantă persoană din serviciul lui 
Stragos, dacă Stragos are obiceiul să facă des asta. Mă îndoiesc 
că are o casă drăguță, confortabilă şi retrasă, unde să-i putem 
face o vizită. Probabil că locuieşte în Mon Magisteria. 

— Dar trebuie să putem face ceva, spuse Locke. Omul trebuie 
să aibă un preţ. Gândeşte-te la ce-am câştigat la Turnul 
Păcatului sau la ce-am putea obţine cu ajutorul Drakashei. 

— Trebuie să admit că e cea mai bună idee de până acum, 


spuse Jean. Ceea ce nu înseamnă mare lucru. 

— Ochii căscaţi, urechile ciulite şi credinţă în Paznicul Strâmb, 
murmură Locke. 

In această parte a oraşului, portul interior al Tal Verrar-ului 
era plin de bărci de agrement, şlepuri şi gondole închiriate. Cei 
bogaţi (şi cei nu-atât-de-bogaţi cărora nu le păsa dacă a doua zi 
se vor trezi fără nici o centiră) migrau masiv dinspre Semilunile 
Meşteşugarilor către barurile şi cafenelele din Galeriile de 
Smarald. Locke şi Jean se strecurară în mulţime şi vâăsliră 
împotriva curentului principal, evitând vasele mai mari şi 
schimbând vulgarităţi alese cu clienţii de pe barjele mai 
gălăgioase, care răcneau, uitându-se chiorâş şi aruncând cu 
sticle. 

După ce împărţiră mai multe înjurături decât primiseră, se 
strecurară în sfârşit printre Semiluna Meşteşugarilor şi Semiluna 
Alchimiştilor, admirând sferele de foc de un albastru şi verde 
intens pe care alchimiştii le aruncau - de dragul serbării, s-ar 
presupune (deşi nu se ştie niciodată) - patruzeci sau cincizeci de 
picioare în aer, deasupra docurilor lor private. Vântul bătea în 
direcţia lui Locke şi Jean şi, în timp ce vâsleau, se treziră 
urmăriţi de o ploaie de scântei şi bucăţi de hârtie arsă, mirosind 
a pucioasă. 

Destinația lor era destul de uşor de găsit; la capătul de nord- 
vest al Castelanei se afla grota de acces în peşterile de Sticlă- 
străveche, din care ieşiseră cu Merrain, în prima noapte în care 
ea îi răpise, în numele arhontelui. 

Paza docului privat al arhontelui fusese întărită. În timp ce 
Locke şi Jean vâăsliră de-a lungul ultimului cot, în caverna 
prismatică de sticlă, o duzină de Ochi îşi ridicară arbaletele şi 
îngenuncheară în spatele scuturilor curbate de fier, înalte de 
cinci picioare şi sprijinite pe podea pentru a oferi adăpost. În 
spatele lor, un detaşament de soldaţi verrari obişnuiţi mânuiau o 
balistă, un mic dispozitiv de asediu ce le-ar fi putut sfărâma 
barca azvârlind un proiectil de zece livre. Un ofiţer al Ochilor 
trase de un lanţ care dispărea într-o deschizătură în zid, probabil 
dând alarma mai sus. 

— Folosirea acestui doc este interzisă! strigă ofiţerul. 

— Vă rugăm să ascultați cu atenţie! strigă Locke. Mugetul 


monoton al cascadei de deasupra răsuna în toată peştera şi nu- 
şi permitea nici o greşeală. Avem un mesaj pentru doamna de 
onoare. 

Barca lor se izbi de capătul docului. Era deconcertant, gândi 
Locke, să vezi atâtea arbalete mari şi mici având ca scop 
intimidarea lor. Totuşi, ofiţerul Ochilor înaintă şi îngenunche 
lângă ei. Vocea lui răsună metalic prin găurile măştii sale 
inexpresive. 

— Sunteţi aici pentru treburile doamnei de onoare? 

— Da, spuse Locke. Spune-i exact asta: „Două scântei s-au 
aprins şi două focuri vii s-au întors”. 

— Îi voi spune, rosti ofiţerul. Între timp... 

După ce-şi puseră cu grijă arbaletele jos, şase Ochi ieşiră de 
după scuturile lor ca să-i tragă pe Locke şi Jean din barcă. 

Fură înconjurați şi percheziţionaţi; pumnalele din cizme le fură 
confiscate, împreună cu punga cu aur a lui Locke. Un Ochi o 
examină, apoi i-o dădu ofițerului. 

— Solari, domnule. Îi confiscăm? 

— Nu, spuse ofiţerul. Du-i în biroul doamnei de onoare şi dă-le 
punga înapoi. Dacă banii ar fi fost suficienţi ca să-l omoare pe 
Protector, Priorii ar fi făcut-o deja, nu-i aşa? 


10 


— Ce aţi făcut cu Mesagerul Roşu? 

Maxilan Stragos era roşu la faţă, din cauza vinului, a efortului 
şi a surprizei. Arhontele era îmbrăcat mai somptuos decât îl 
văzuse Locke vreodată - o pelerină cu dungi verticale, în care 
mătasea de un verde marin alterna cu panglici ţesute în aur, 
cădea peste haina şi pantalonii din care sclipea, de asemenea, 
aurul. Purta inele pe toate cele zece degete, alternând rubine cu 
safire, într-o aproximare foarte reuşită a culorilor Tal Verrar-ului. 
Stătea în faţa lui Locke şi Jean, într-o cameră cu pereţii acoperiţi 
de tapiserii, aflată la primul etaj al Mon Magisteriei şi păzită de o 
pereche de Ochi. Lui Locke şi Jean nu li se dădură scaune, dar 
nici nu fură legaţi. Sau băgaţi în camera-cuptor. 

— Ăă, l-am folosit ca să stabilim un prim contact, încununat 
de succes, cu piraţii. 


— Pierzându-l în favoarea lor. 

— Într-un cuvânt, da. 

— Şi Caldris e mort? 

— De ceva timp. 

— Acum, spune-mi, Lamora, cam la ce fel de reacţie te 
aşteptai când mi-ai adus veştile astea? 

— Păi, o afurisită de criză cardiacă ar fi fost bine-venită, dar 
voi avea puţină răbdare, cât explic mai departe. 

— Da, spuse arhontele. Fă-o. 

— Când Mesagerul a fost luat de pirați, toţi cei de la bord am 
fost făcuţi prizonieri. 

Locke decisese că detaliile amănunțite privind jignirile, 
carturile de pedeapsă şi aşa mai departe puteau fi omise din 
poveste, fără nici o grijă. 

— De către cine? 

— Drakasha. 

— Zamira trăieşte, deci? Cu bătrâna ei Orhidee Otrăvitoare? 

— Da, spuse Locke. E în stare bună şi, de altfel, e ancorată 


cam la două mile, hmm... - arătă cu degetul cam pe unde 
credea el că este sudul - ... într-acolo. 
— Indrăzneşte? 


— Foloseşte o metodă obscură, numită „deghizare”, Stragos. 

— Deci voi sunteţi... în echipajul ei acum? 

— Da. Celor care am fost capturați pe Mesager ni s-a dat o 
şansă să ne dovedim intenţiile luând cu asalt următoarea pradă 
a Drakashei. N-o să mai vezi Mesagerul, pentru că a fost vândut 
unui soi de, hmm, magnat al recuperatorilor de epave. Dar, cel 
puţin, acum suntem în locul care trebuie, ca să-ţi dăm ce vrei. 

— Serios? Într-o clipită, expresia de pe chipul lui Stragos trecu 
de la supărare la pură avariţie. Cât de... reconfortant, să te aud 
dându-mi un asemenea raport, în locul vulgarităţii şi 
nemulțumirii. 

— Vulgaritatea şi nemulţumirea sunt talentele mele speciale. 
Dar ascultă-mă - Drakasha a fost de acord să stârnească panica 
pe care o vrei tu. Dacă ne dai antidotul în noaptea asta, până la 
sfârşitul săptămânii vei avea rapoarte privind atacuri în toate 
punctele cardinale. Va fi ca şi cum ai da drumul unui rechin într- 
o baie publică. 


— Ce vrei să spui, mai exact, prin „Drakasha a fost de acord”? 

să născocească un motiv fictiv pentru Zamira era simplu; 
Locke putea s-o facă şi în somn. 

— l-am spus adevărul, zise el. Restul a fost uşor. Bineînţeles, 
odată ce ne-am terminat treaba, îţi vei trimite flota în sud, să-i 
bată de să le sune apa-n cap pe toţi piraţii din Vânturile- 
Fantomă pe care-i găseşte. Cu excepția celei care a pornit, de 
fapt, toată harababura şi care, în mod convenabil, îşi va căuta 
prada în altă parte, timp de câteva luni. Şi, odată ce ţi-ai urzit 
măreţul tău răzbel, ea se va întoarce acasă, pentru a descoperi 
că foştii ei rivali zac, vai, pe fundul oceanului. 

— Inţeleg, spuse Stragos. Aş fi preferat ca ea să nu ştie de 
adevăratele mele intenţii... 

— Dacă va mai rămâne vreun supravieţuitor în Vânturile- 
Fantomă, spuse Locke, cred că ei i-ar fi cam greu să le spună 
care a fost rolul ei în toată povestea, nu-i aşa? lar dacă nu sunt 
supraviețuitori... cu cine ar mai putea ea să vorbească? 

— Într-adevăr, murmură Stragos. 

— Oricum, spuse Jean, dacă noi doi nu ne întoarcem cât de 
curând, Orhideea va ieşi în larg, iar tu vei pierde unica şansă de 
a te folosi de ea. 

— Şi voi fi irosit Mesagerul, îmi voi fi pătat reputaţia şi voi fi 
suportat ofensa companiei voastre - şi toate astea pentru nimic. 
Da, Tannen, sunt foarte conştient de toate aspectele acestui 
argument pe care tu, fără îndoială, îl consideri teribil de 
inteligent. 

— În acest caz, antidotul nostru? 

— Nu aţi câştigat încă dreptul la o vindecare definitivă, dar 
consecinţele vor fi amânate. 

Stragos făcu semn către un Ochi, care se înclină şi părăsi 
camera. Câteva momente mai târziu, acesta se întoarse şi ţinu 
uşa deschisă pentru alte două persoane. Prima din acestea era 
alchimistul personal al lui Stragos, care purta o tavă de argint 
acoperită cu un capac bombat. A doua era Merrain. 

— Cele două focuri vii ale noastre s-au întors, spuse ea. 

Era îmbrăcată într-o rochie cu mâneci lungi, care se asorta cu 
porțiunile verde-marin din pelerina lui Stragos, iar talia ei subţire 
era accentuată de o eşarfă strânsă, ţesută cu aur. In păr avea 


împletită o coroniţă de boboci de trandafir roşii şi albaştri. 

— Kosta şi De Ferra au câştigat încă o înghiţitură efemeră de 
viaţă, draga mea. 

Işi întinse braţul şi ea traversă încăperea către el, prinzându-l 
de cot într-un fel moale şi amical, mai degrabă ca o damă de 
companie decât ca o iubită. 

— Au câştigat cum? 

— Îţi voi povesti când ne întoarcem în grădini. 

— Vreo legătură cu Serbarea lui lono, Stragos? Nu mi-ai părut 
niciodată genul festiv, spuse Locke. 

— De dragul ofiţerilor mei, spuse Stragos. Dacă organizez 
sărbători pentru ei, Priorii împrăştie zvonuri că sunt risipitor. 
Dacă nu fac nimic, şuşotesc că sunt auster şi fără inimă. Oricum, 
ofiţerii mei suferă mult mai mult în societate atunci când nu au 
roluri deosebite din care să-şi poată îndepărta rivalii invidioşi. 
Aşa, măcar îmi folosesc grădinile. 

— Vărs din nou o lacrimă pentru suferinţa ta, spuse Locke. 
Forţat de crudele împrejurări să organizezi petreceri în grădini. 

Stragos zâmbi subţire şi făcu un semn alchimistului său. 
Bărbatul luă capacul de pe tava de argint, dând la iveală două 
cupe de cristal de un alb-mat, pline cu bine-cunoscutul lichid de 
un chihlimbariu pal. 

— In seara asta, vă puteţi lua antidotul cu cidru de pere, 
spuse arhonul. 

— De dragul vremurilor trecute. 

— Ah, ticălos glumeţ ce eşti! Locke îi dădu o cupă lui Jean, şi-o 
goli pe a sa din câteva înghiţituri, apoi o azvârli în aer. 

— Pe ceruri! Mi-a scăpat. 

Cupa de cristal se izbi de podeaua de piatră cu un zăngănit 
sonor, în loc să se spulbere într-o explozie de cioburi. Săltă o 
dată şi se rostogoli într-un colţ, complet intactă. 

— Un mic dar din partea maeştrilor alchimişti. Stragos părea 
extraordinar de amuzat. Nu e chiar Sticlă-străveche, dar este 
exact ceea ce trebuie ca să nu le permitem satisfacţii meschine 
oaspeţilor lipsiţi de maniere. 

Jean termină propriul cidru şi îşi aşeză paharul înapoi pe tava 
ţinută de bărbatul cel chel. Unul dintre Ochi luă cealaltă cupă şi, 
când amândouă fură din nou acoperite de capacul de argint, 


Stragos îşi concedie cu un gest alchimistul. 

— Eu... mmm... făcu Locke, dar omul ieşise deja. 

— Afacerea din seara aceasta e terminată, spuse Stragos. 
Merrain şi cu mine avem o sărbătoare la care trebuie să ne 
întoarcem. Kosta şi De Ferra, vă aşteaptă cea mai importantă 
parte din misiunea voastră. Faceţi cum doresc... şi s-ar putea să 
vă recompensez. 

Stragos o conduse pe Merrain la uşă, întorcându-se doar ca 
să-i vorbească unuia dintre Ochii săi. 

— Închideţi-i aici pentru zece minute. După aceea, escortaţi-i 
înapoi la barca lor. Daţi-le armele înapoi şi asiguraţi-vă că 
pleacă. Repede. 

— Eu... dar... ptiu!/ scuipă Locke, când uşa se închise cu 
zgomot în spatele celor doi Ochi. 

— Antidotul, spuse Jean. Asta-i tot ce contează, din momentul 
ăsta. Antidotul. 

— Cred că da. 

Locke îşi sprijini capul de unul dintre pereţii de piatră ai 
încăperii. 

— Pe zei! Sper că vizita noastră la Requin va decurge mai 
bine decât asta. 


11 


— Intrarea de serviciu, ticălos prost! 

Namila de la Turnul Păcatului apăruse din senin. Cu o lovitură 
de genunchi, îl îndoi de mijloc pe Locke, tăindu-i suflarea dintr-o 
singură izbitură crudă, şi îl împinse înapoi pe pietrişul curţii 
luminate de felinare din spatele turnului. Locke nici măcar nu 
păşise înăuntru, doar se apropiase de uşă, după ce nu reuşise să 
dea de cineva pe care să-l poată mitui uşor, ca să obţină o 
audienţă cu Selendri. 

— Aa! zise el, când făcu repede cunoştinţă cu solul. 

Jean, călăuzit mai degrabă de un reflex credincios decât de-o 
gândire limpede, interveni în clipa în care namila ieşi, ca să-i 
mai tragă o săpuneală lui Locke. Namila mârâi şi învârti un 
pumn cam neglijent spre Jean, care i-l prinse în mâna dreaptă şi 
apoi, cu podul palmei stângi, îi rupse namilei câteva coaste. 


Înainte ca Locke să poată spune ceva, Jean lovi cu piciorul în 
pântecele namilei, măturându-i picioarele de sub el. 

— liitahhh! zise omul, când făcu şi el cunoştinţă cu solul. 

Următorul servitor care ieşi pe uşă avea un cuţit; Jean rupse 
pumnul ce-l ţinea şi-l izbi pe servitor de zidul Turnului Păcatului, 
făcându-l să sară asemenea unei mingi pe suprafaţa de piatră a 
curţii. Următorii şase-şapte servitori care îi înconjurară aveau, 
din păcate, săbii scurte şi arbalete. 

— Nu ştiţi cu cine vă puneţi, spuse unul dintre ei. 

— De fapt, se auzi o voce feminină aspră dinspre intrarea de 
serviciu, cred că ştiu. 

Selendri purta o rochie de seară din mătase albastră şi roşie, 
care costase probabil cât o caleaşcă aurită. Braţul ei distrus era 
acoperit de o mânecă lungă, care cobora către mâna ei de 
bronz, în timp ce muşchii gingaşi şi pielea mătăsoasă a celuilalt 
braţ erau dezgolite, fiind scoase în evidenţă de brăţările de aur 
şi Sticlă-străveche. 

— l-am prins în timp ce încercau să se strecoare pe intrarea 
de serviciu, stăpână, spuse unul dintre servitori. 

— Ne-aţi prins apropiindu-ne de intrarea de serviciu, ticălos 
tâmpit ce eşti! 

Locke se ridică în genunchi. 

— Selenari, trebuie să... 

— Sunt sigură că trebuie, spuse ea. Daţi-le drumul. Mă ocup 
eu de ei. Procedaţi ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. 

— Dar el... pe zei, cred că mi-a rupt coastele, suflă greu 
primul bărbat de care se ocupase Jean. Celălalt era leşinat. 

— Dacă accepţi că nu s-a întâmplat nimic, spuse Selendri, pun 
să fii dus la un vraci. S-a întâmplat ceva? 

— Aăă... nu. Nu, stăpână, nu s-a întâmplat nimic. 

— Foarte bine. 

Când ea se întoarse ca să intre din nou în zona de serviciu, 
Locke se împletici pe picioare ţinându-se de burtă şi întinse 
mâna ca să o apuce delicat de umăr. 

Ea se întoarse fulgerător spre el. 

— Selendri, murmură el, nu putem fi văzuţi la etajele de 
jocuri. Avem... 

— Nişte persoane influente care sunt destul de supărate 


pentru că nu le acordaţi revanşa? Ea îi împinse mâna la o parte. 

— lartă-mă. Şi da, exact asta-i problema. 

— Durenna şi Corvaleur se află la etajul cinci. Tu şi cu mine 
putem lua dulapul-ascensor de la etajul trei. 

— Şi Jerome? 

— Rămâi aici, în zona de serviciu, Valora. 

Îi împinse pe amândoi înăuntru prin intrarea de serviciu, astfel 
încât servitorii încărcaţi cu tăvi, care îi ignorau sârguincios pe 
bărbaţii răniţi întinşi pe jos, să-şi poată continua treaba, 
câştigând bacşişuri de sărbătoare de la cetăţenii mai puţin 
cumpătaţi ai oraşului. 

— Mulţumesc, spuse Jean, aşezându-se într-un loc pe 
jumătate ascuns în spatele unor rafturi de lemn înalte, încărcate 
de vase murdare. 

— Le voi da ordin să nu te bage în seamă, spuse Selenadri. 
Atâta vreme cât tu nu-i bagi în seamă pe oamenii mei. 

— Voi fi un sfânt, spuse Jean. 

Selendri reţinu un servitor care trecea prin apropiere fără tavă 
şi îi şopti la ureche câteva instrucţiuni scurte. Locke prinse 
cuvintele „doftor-de-câini” şi „reţine-le din salariu”, apoi el o 
urmă pe Selendri în mulţimea de la parter, cocoşat de parcă ar fi 
încercat să se micşoreze sub pelerina şi gluga sa, rugându-se ca 
următoarea şi singura persoană care-l va recunoaşte să fie 
Requin. 


12 


— Şapte săptămâni, spuse stăpânul Turnului Păcatului. 
Selendri era atât de sigură că nu te vom mai vedea din nou! 

— Trei săptămâni dus şi trei întors, spuse Locke. In Golful 
Risipitorului, propriu-zis, am stat numai o săptămână. 

— Cu siguranţă arăţi de parcă ai petrecut ceva timp pe punte. 
Ţi-ai câştigat dreptul la un pat pe vas? 

— Marinarii obişnuiţi atrag mai puţin atenţia decât pasagerii. 

— Cred că da. Asta-i culoarea naturală a părului tău? 

— Aşa cred. Când îl vopseşti aşa des ca mine, începi să-i uiţi 
culoarea iniţială. 

În partea de răsărit a biroului lui Requin, uşile largi care 


dădeau spre balcon erau deschise; un ecran de plasă fină ţinea 
insectele la distanţă. Prin acesta, Locke putea vedea rugurile, ca 
nişte făclii, a două corăbii din port, înconjurate de sute de 
puncte luminoase: felinarele spectatorilor aflaţi în ambarcaţiuni 
mai mici. 

— Anul acesta ard patru, spuse Requin, observând că 
priveliştea îi atrăsese atenţia lui Locke. Una pentru fiecare 
anotimp. Cred că tocmai o termină pe a treia. Cea de-a patra 
trebuie să explodeze în curând şi după aceea totul va fi bine. 
Mai puţini oameni pe străzi şi mai mulţi care se îngrămădesc în 
casele de noroc. 

Locke dădu din cap şi se întoarse să admire ce făcuse Requin 
cu setul de fotolii pe care îl meşterise pentru el. Incercă să nu 
lase să-i apară pe chip un rânjet de bucurie, reuşind să pară 
doar vag impresionat. Cele patru jilţuri fuseseră dispuse în jurul 
unei mese cu picioare subţiri, în acelaşi stil, pe care se aflau 
sticle de vin şi un aranjament floral realizat cu artă. 

— Asta este... 

— De asemenea, o copie? Mă tem că da. Darul tău m-a 
îndemnat să o dau la făcut. 

— Darul meu. Că tot veni vorba... 

Locke băgă mâna sub pelerină, scoase punga şi o aşeză pe 
biroul lui Requin. 

— Ce-i asta? 

— O atenţie, spuse Locke. În Golful Risipitorului sunt o 
grămadă de marinari care au mai mulţi bani decât simţul 
cărţilor. 

Requin desfăcu punga şi ridică o sprânceană. 

— Generos, spuse el. Chiar incerci din greu să nu mă 
enervezi, aşa-i? 

— Îmi vreau slujba, spuse Locke. Acum mai mult ca niciodată. 

— Hai să discutăm despre misiunea ta, atunci. Calo Callas... 
încă există? 

— Da, spuse Locke. E acolo. 

— Atunci de ce naiba nu l-ai adus înapoi cu tine? 

— Nu e-n toate minţile, spuse Locke. 

— Atunci este nefolositor... 

— Nu. Nu nefolositor. Se simte persecutat, Requin. Delirează. 


Îşi închipuie că Priorii şi Meşteşugarii au agenţi în toate colţurile 
Portului Risipitorului, pe fiecare corabie, în fiecare tavernă. Abia 
iese din casă. 

Locke se desfăta ţesând cu mare repeziciune o viaţă 
imaginară pentru un om imaginar. 

— Dar ce face în acea casă! Ce are acolo! Încuietori cu sutele. 
Mecanisme automate. Are o fierărie proprie, cu foale. E tot atât 
de avid de meşteşugul său ca şi până acum. E tot ce i-a mai 
rămas pe lume. 

— Ce poate fi important în detritusul unui nebun? întrebă 
Selendri. Stătea sprijinită de perete, cu braţele încrucişate, între 
două dintre splendidele picturi în ulei ale lui Requin. 

— Am încercat tot felul de chestii, mai demult, când credeam 
că am o şansă să sparg seiful acestui turn. Acizi, uleiuri, 
abrazivi, diverse tipuri de târnăcoape şi unelte. Aş spune că sunt 
un specialist destul de bun în mecanisme, ca şi în spargeri. lar 
lucrurile pe care ticălosul ăsta poate să le facă, chestiile pe care 
le construieşte şi le inventează, chiar şi aşa, cu un creier de 
coţofană... Locke desfăcu braţele, ridicând teatral din umeri. Pe 
zei! 

— Ce trebuie ca să-l aduci aici? 

— Vrea protecţie, spuse Locke. N-are nimic împotrivă să 
părăsească Portul Risipitorului. La naiba, e dornic s-o facă, dar 
vede moartea la fiecare pas. Are nevoie să simtă că cineva cu 
autoritate îl ia sub mantia sa. 

— Sau ai putea pur şi simplu să-i dai una în cap şi să-l târăşti 
înapoi în lanţuri, spuse Selenari. 

— Şi să risc să-i pierd pentru totdeauna cooperarea de care 
dă dovadă în prezent? Mai rău - să mă descurc cu el timp de trei 
săptămâni de drum, după ce s-ar trezi? Mintea lui e fragilă ca 
sticla, Selendri. Nu aş sfătui să fie scuturată. 

Locke îşi trosni degetele. Era timpul să o lase mai moale. 

— Uite ce-i, vreți să aveţi omul ăsta în Tal Verrar. O să vă 
scoată din minţi. Poate chiar va trebui să-i luaţi o infirmieră sau 
un îngrijitor şi, mai mult ca sigur, va trebui să-l ascundeţi de 
Meşteşugari. Însă lucrurile pe care poate să le facă merită de o 
sută de ori mai mult. Este cel mai bun spărgător pe care l-am 
văzut vreodată. Are doar nevoie să creadă că, într-adevăr, te 


reprezint. 

— Ce sugerezi? 

— Ai un sigiliu de ceară pe registrele şi scrisorile tale de 
credit. L-am văzut când făceam depuneri. Pune-ţi sigiliul pe o 
bucată de pergament... 

— Şi să mă învinovăţesc singur, spuse Requin. Nu. 

— M-am gândit deja la asta, spuse Locke. Nu scrie nici un 
nume pe el. Nu pune nici o dată, nu-l adresa nimănui, nu pune 
nici măcar „R”-ul tău obişnuit. Pur şi simplu scrie ceva plăcut şi 
absolut nespecific. „A se bucura de confort şi ospitalitate.” Sau 
„A i se acorda toată atenţia necesară.” 

— Prostiile obişnuite. Inţeleg, spuse Requin. 

Scoase o foaie de pergament dintr-un sertar al mesei de scris, 
băgă pana în cerneală şi mâăzgăli câteva fraze. După ce stropi 
scrisoarea cu desicant alchimic, privi înapoi la Locke. 

— Şi va fi suficient trucul ăsta copilăresc? 

— Cât priveşte temerile sale, spuse Locke, Callas este un 
copil. Se va agăța de asta ca un prunc de sfârcul ţâţei. 

— Sau ca un om în toată firea, murmură Selenari. 

Requin zâmbi. Inmănuşat ca întotdeauna, scoase cilindrul de 
sticlă de pe o lampă mică aflată pe biroul său dând la iveală o 
lumânare aflată în interior. Cu aceasta, încălzi un baton de 
ceară neagră din care picură pe foaia de pergament. In sfârşit, 
scoase un inel-sigiliu masiv dintr-un buzunar al vestei şi îl presă 
în ceară. 

— Momeala ta, jupâne Kosta. 

li dădu foaia. 

— Faptul că te furişezi pe la intrarea de serviciu şi că încerci 
să te ascunzi sub pelerină îmi sugerează că nu intenţionezi să 
rămâi prea mult în oraş. 

— Mă întorc în sud, într-o zi sau două, imediat ce camarazii 
mei de pe corabie termină de descărcat, ăâă, marfa absolut 
legală şi dobândită în mod absolut responsabil pe care am 
ridicat-o în Portul Risipitorului. 

Era o minciună bună; dintre zecile de vase descărcate zilnic în 
oraş, cel puţin câteva transportau mărfuri provenite din surse 
banditeşti. 

— lar tu îl vei aduce pe Callas înapoi cu tine. 


— Da. 

— Dacă sigiliul nu e suficient, promite-i orice altceva se poate. 
Bani, droguri, băuturi, femei. Bărbaţi. Ambele. Şi dacă nu e 
destul, urmează propunerea lui Selendri şi lasă-mă pe mine să- 
mi fac griji pentru sănătatea lui mintală. Nu te întoarce cu 
mâinile goale. 

— Cum doreşti. 

— Şi apoi cum rămâne cu tine şi cu arhontele? Odată ce 
Callas e în mâna ta, este foarte probabil că vei reveni la planul 
privind seiful meu... 

— Nu ştiu, spuse Locke. Voi fi plecat cel puţin şase ori şapte 
săptămâni, până să mă întorc cu el; de ce nu te gândeşti, în 
timpul ăsta, cum te-aş putea servi mai bine? Orice proiect ţi se 
pare potrivit. Dacă vrei să i-l duc arhontelui, ca agent dublu, 
excelent. Dacă vrei să-i spun arhontelui că a murit sau altceva... 
Pur şi simplu nu ştiu. Mă doare ţeasta. Tu eşti omul cu imaginea 
de ansamblu. Eu voi aştepta noi ordine. 

— Dacă poţi rămâne la fel de politicos, spuse Requin, 
cântărind în mână punga, dacă mi-l aduci pe Callas şi continui 
să fii mulţumit cu locul pe care îl ai în schemă... ai putea foarte 
bine să ai un viitor în serviciul meu. 

— Apreciez asta. 

— Du-te. Selendri te va conduce afară. Mă aşteaptă în 
continuare o noapte încărcată. 

Locke lăsă să-i apară pe chip puţin din uşurarea sa reală. 
Această plasă de minciuni devenise atât de complicată, atât de 
ramificată şi atât de delicată, încât pârţul unui fluture ar fi putut- 
o destrăma în bucăţi, însă cele două întâlniri ale nopţii le 
aduseseră lucrurile de care el şi Jean aveau nevoie. Incă două 
luni de viaţă de la Stragos şi încă două luni de răbdare din 
partea lui Requin. Tot ce mai aveau nevoie era să se furişeze 
înapoi la barca lor, fără nici un fel de complicaţie, şi să se pună 
la adăpost. 


13 


— Suntem urmăriţi, spuse Jean, în timp ce traversau curtea de 
serviciu a Turnului Păcatului. 


Mergeau înapoi către labirintul de străduţe şi garduri-vii de 
unde veniseră, zona de grădini şi căi de serviciu puţin utilizate 
aflate în spatele caselor de noroc mai mici. Barca lor era legată 
la un chei în docurile interioare ale Marii Galerii; se strecuraseră 
în vârful Treptelor de Aur folosind scări şubrede în locul 
vagonetelor-ascensor şi a străzilor unde îi puteau pândi mii de 
complicaţii. 

— Unde sunt? 

— Peste drum. Supraveghează curtea asta. S-au mişcat abia 
acum, când ne-am mişcat noi. 

— La naiba, mormăi Locke. Ce bine-ar fi dacă toată populaţia 
de tâmpiţi ascunşi ai oraşului ăstuia ar avea o pereche comună 
de boaşe, să pot să-i lovesc în ele, în mod repetat. 

— La capătul curţii, facem un salt clar şi brusc, spuse Jean. 
Ascunde-te. Oricine ar veni în fugă după noi... 

— Va trebui să explice câteva chestii într-un mod neplăcut. 

În partea din spate a curţii, se afla un gard de două ori mai 
înalt decât Locke. O arcadă înconjurată de lăzi şi butoaie goale 
ducea spre partea din spate a Treptelor de Aur, întunecată şi 
puţin folosită. Când ajunseră cam la zece yarzi de această 
arcadă, acţionând în acelaşi timp, ca la un semnal secret, Locke 
şi Jean o rupseră la fugă. 

Prin arcadă, în aleea întunecată din spate; Locke ştia că 
aveau doar câteva clipe ca să se ascundă. Trebuia să fie 
suficient de departe de curte, pentru ca nu cumva vreunul 
dintre servitorii de la Turnul Păcatului să zărească vreo 
încăierare.  Alergară prin spatele grădinilor şi  peluzelor 
împrejmuite, prea aproape de clădirile în care sute dintre cei 
mai bogaţi oameni ai lumii Therine se distrau pierzând bani. In 
cele din urmă, dădură de două grămezi de butoaie goale 
aşezate într-o parte şi cealaltă a aleii - cel mai clar loc de 
ambuscadă posibil -, însă, dacă adversarii lor credeau că ei doi 
sunt înnebuniţi să scape, poate că pur şi simplu nu vor lua în 
seamă această posibilitate. 

Jean se făcuse deja nevăzut în locul său. Locke îşi scoase 
pumnalul din cizmă, simţindu-şi inima bubuindu-i, şi se ghemui 
în spatele butoaielor aflate pe partea sa de alee. Işi trase 
pelerina peste faţă, lăsându-şi descoperiţi doar ochii şi fruntea. 


Un lipăit rapid de piele pe piatră şi două umbre întunecate 
trecură în goană pe lângă grămezile de butoaie. In mod 
intenţionat, Locke îşi întârzie preţ de-o clipită mişcarea, pentru 
a-l lăsa pe Jean să atace primul. Când urmăritorul cel mai 
apropiat de Locke se întoarse, surprins de zgomotul stârnit de 
atacul lui Jean asupra tovarăşului său, Locke se furişă în faţă, cu 
pumnalul scos, plin de un entuziasm înverşunat la ideea că, în 
sfârşit, va obţine nişte răspunsuri în povestea asta. 

Îl prinse pe atacator cum trebuie; îşi trecu braţul stâng în jurul 
gâtului omului exact în clipa în care, de cealaltă parte, îşi propti 
cuțitul în punctul moale dintre beregată şi bărbie. 

— Aruncă arma sau o să... 

Însă asta a fost tot ce a apucat să spună, înainte ca bărbatul 
să facă cel mai rău lucru posibil. Acesta se smuci în faţă, 
încercând, poate din reflex, să se smulgă din strânsoarea lui 
Locke, fără să realizeze unghiul în care era cumpănită lama lui 
Locke. Fusese optimism fatal sau o nefericită nebunie, Locke nu 
avea să ştie niciodată, căci omul îşi despică beregata în două şi 
muri pe loc, vomitând sânge. Arma-i alunecă dintre degetele 
lipsite de vlagă, zăngănind pe caldarâm. 

Nevenindu-i să creadă, Locke ridică mâinile şi lăsă cadavrul să 
cadă, trezindu-se faţă-n faţă cu Jean, care răsufla cu greutate 
deasupra siluetei nemişcate a propriului adversar. 

— Un moment, făcu Locke, vrei să zici că... 

— Accident, spuse Jean. l-am apucat cuțitul, ne-am luptat un 
pic şi şi l-a înfipt în propria cutie toracică. 

— Bate-l-ar zeii, bolborosi Locke, ştergând sângele de pe 
mâna dreaptă. Încerci să ţii un ticălos în viaţă şi uite ce se 
întâmplă... 

— Arbalete, spuse Jean. 

Arătă către sol, unde ochii mijiţi ai lui Locke putură zări 
formele neclare a două arbalete mici, de buzunar. Arme de 
stradă, genul de lucru pe care-l foloseşti la maximum zece yarzi 
distanţă sau nu le foloseşti deloc. 

— la-le. S-ar putea să mai fie şi alţii pe urma noastră. 

— La naiba! 

Locke înşfăcă unul din arcuri şi i-l înmână pe celălalt lui Jean, 
cu mare grijă. Micile săgeți puteau fi otrăvite; ideea de a mânui 


în întuneric arma înveninată a altcuiva îi făcea pielea ca de 
găină. Dar Jean avea dreptate; trebuiau să fie în superioritate, 
dacă mai aveau şi alţi urmăritori. 

— Eu zic să-i lăsăm pe alţii să se amuze fiind discreţi, spuse 
Locke. Hai să fugim mâncând pământul. 

Alergară ca disperaţii prin locuri părăsite ale Treptelor de Aur, 
la nord de marginea uriaşului platou de Sticlă-străveche, unde 
coborâră, rampă după rampă, trepte de lemn ameţitor de 
nesigure, aruncând frenetic priviri în sus şi în jos, uitându-se 
după urmăritori sau ambuscade. La mijlocul scării, universul din 
jurul lui Locke deveni un vârtej ameţitor, pictat în culorile 
suprarealiste ale focului şi sticlei stranii. Departe, în port, cea 
de-a patra şi ultima corabie a festivalului exploda, 
incandescentă, un sacrificiu de lemn, smoală şi pânză făcut în 
faţa a sute de bărcuţe pline până la refuz cu preoţi şi 
petrecăreţi. 

Se poticniră până la baza scărilor şi de-a lungul platformelor 
de lemn ale docurilor interioare, pe lângă câte un beţiv sau un 
cerşetor ocazional,  agitându-şi  nebuneşte pumnalele şi 
arbaletele. In faţă se afla cheiul lor, lung şi pustiu, cu excepţia 
unei stive lungi de lăzi. Nici un cerşetor, nici un beţiv. Barca lor 
sălta pe valuri, primitoare, aflată acum la doar câteva sute de 
paşi, iluminată intens de strălucirea orbitoare a infernului. 

„O stivă de lăzi”, gândi Locke, dar era deja prea târziu. 

Doi bărbaţi apărură din întuneric, în timp ce Locke şi Jean 
trecură, din cel mai clar loc posibil pentru o ambuscadă. Locke şi 
Jean se răsuciră în acelaşi timp; doar faptul că ţineau în mâini 
arbaletele furate le dădu şansa să le ridice la timp. Patru braţe 
zvâcniră; patru bărbaţi stăteau suficient de aproape unul de 
celălalt ca să se atingă. Patru degete fremătară, fiecare 
despărţit de trăgaciul său de nu mai mult de-o picătură de 
sudoare. 

Locke Lamora stătea pe cheiul din Tal Verrar, cu suflul 
fierbinte al unei corăbii arzând în spate şi cu înţepătura rece a 
vârfului unei săgeți pe gâtul său. 


14 


Rânji, străduindu-se să-şi ţină propria arbaletă îndreptată spre 
ochiul stâng al adversarului său; erau atât de aproape unul de 
celălalt, încât s-ar fi împroşcat cu sânge dacă ar fi apăsat 
trăgaciul în acelaşi timp. 

— Fii rezonabil, rosti omul din faţa sa. Broboane de sudoare 
alunecau lăsând urme vizibile pe obrajii şi fruntea înnegrite de 
funingine. Ţine cont de dezavantajele situaţiei în care te afli. 

Locke pufni. 

— Dacă n-ai cumva ochii făcuţi din fier, poţi vedea şi tu că 
dezavantajul este reciproc. Ce părere ai, Jean? 

Stăteau faţă în faţă pe chei, Locke lângă Jean, atacatorii lor 
unul lângă celălalt. Jean şi adversarul său erau nas în nas, cu 
arbaletele încordate; patru săgeți de metal rece stăteau 
încordate, gata de tragere, la o palmă de capetele a patru 
bărbaţi cât se poate de nervoşi. Niciunul dintre ei nu ar fi putut 
rata la distanţa asta, nici dacă ar fi intervenit toţi zeii din ceruri 
sau de sub pământ. 

— Se pare că suntem toţi patru în rahat până la boaşe, 
încuviinţă Jean. 

Pe apa din spatele lor, bătrânul galion gemea şi scârţâia din 
toate încheieturile, pe măsură ce flăcările duduitoare îi mistuiau 
măruntaiele. Pe câteva sute de metri în jur, noaptea se 
prefăcuse în zi; carena era vârstată de dărele albe-portocalii ale 
încheieturilor ce plesneau. Fumul ţâşnea prin crăpăturile 
infernale în mici erupții negre, ultimele răsuflări înfiorate ale 
unei uriaşe fiare de lemn ce sfârşea în chinuri. Cei patru bărbaţi 
stăteau chiar la capătul cheiului, nefiresc de singuri în mijlocul 
luminii şi zgomotului ce atrăsese atenţia întregului oraş. 

— Lasă arma jos, în numele zeilor, zise adversarul lui Locke. 
Am primit ordin să nu vă omorâm decât dacă n-avem încotro. 

— Daaa... Sunt sigur că ne-ai şi mărturisi dacă lucrurile ar sta 
altfel, spuse Locke. Zâmbetul i se lăţi pe chip. Imi pare rău, dar 
nu-mi stă în fire să mă încred în oameni care îndreaptă arme 
spre beregata mea. 

— O să înceapă să-ţi tremure mâna cu mult înaintea mea. 

— Lasă că-mi sprijin vârful săgeţii de nasul tău când obosesc. 


Cine v-a trimis după noi? Cu cât vă plătesc? Avem şi noi bani; se 
poate ajunge la o învoială multumitoare. 

— Drept să-ţi spun, eu ştiu cine i-a trimis, interveni Jean. 

— Serios? 

Locke aruncă o privire către Jean înainte de a-şi lipi iar ochii 
de adversar. 

— Şi s-a căzut la o învoială, dar nu aş numi-o mulţumitoare. 

— Aă... Jean, mi-e teamă că m-ai pierdut pe drum. 

— Nu. Jean ridică o mână, cu palma desfăcută, către omul din 
faţa lui, apoi, încet şi cu băgare de seamă, îşi mută ţinta spre 
stânga - până ce arbaleta sa ajunse să ţintească spre capul lui 
Locke. Tu m-ai pierdut pe mine, Locke! 

— Jean, rosti Locke şi rânjetul îi dispăru de pe chip, nu-i deloc 
amuzant. 

— Sunt de acord. Dă-mi arma. 

— Jean... 

— Dă-o încoace. Uşor. Hei, tu de colo, eşti idiot cumva? la-ţi 
chestia aia din faţa mea şi ţinteşte-o spre el. Fostul adversar al 
lui Jean îşi linse nervos buzele, dar nu se clinti. Jean scrâşni din 
dinţi. Uite ce-i, maimuţă cu minte de burete, eu îţi uşurez 
munca.  Indreaptă-ţi arbaleta către blestematul meu de 
partener, ca să ne putem căra de pe cheiul ăsta! 

— Jean, aş spune că întorsătura pe care par să o ia lucrurile 
nu e prea fericită, interveni Locke şi ar fi continuat dacă 
adversarul lui jean nu ar fi ales tocmai acel moment ca să-i 
urmeze sfatul. 

Locke avu deodată senzaţia că sudoarea i se revarsă pe faţă, 
de parcă umezeala trădătoare încerca să-şi ia tălpăşiţa înainte 
să se întâmple ceva şi mai rău. 

— Aşa. Trei contra unu. Jean scuipă pe chei, arătând cu mâna 
liberă către cei doi agresori. Nu mi-ai lăsat de ales, aşa că a 
trebuit să fac un târg cu cel care i-a angajat pe aceşti domni, 
înainte să întindem pânzele - la naiba, e numai vina ta. Îmi pare 
rău. Credeam că o să mă contacteze înainte să sară pe noi. 
Acum dă arma încoace. 

— Jean, ce naiba crezi că... 

— Nici să nu-ncerci. Să n-aud o vorbă. Nu încerca să mă 
păcăleşti; te cunosc prea bine ca să te las să vorbeşti. Taci, 


Locke! la degetul de pe trăgaci şi dă arma încoace. 

Locke se holbă la vârful oţelit al săgeţii lui Jean, cu gura 
căscată a neîncredere. Totul în jur păru să dispară în spatele 
acelui mic punct scânteietor, însufleţit de reflexia infernului de 
flăcări din dana din spatele său. Jean i-ar fi făcut un semn cu 
mâna dacă ar fi minţit. De ce naiba nu-i făcea semn cu mâna 
odată? 

— Nu-mi vine să cred, şopti el. E imposibil. 

— Îţi spun pentru ultima oară, Locke. Jean scrâşni din dinţi şi-l 
tinti calm pe Locke direct între ochi. la-ţi degetul de pe trăgaci şi 
dă blestemata aia de armă. Imediat! 


CARTEA III 


CU CĂRŢILE PE MASĂ 


„Sunt foarte presat pe flancul drept; centrul cedează; situaţie 
excelentă. Voi ataca.” 


Generalul Ferdinand Foch 


CAPITOLUL PAISPREZECE 


Ravagii pe Marea de Bronz 


1 


Jaffrim Rodanov se bălăcea în apa mică de lângă carcasa 
răsturnată a unei bărci de pescuit şi asculta valurile care se 
spărgeau de scândurile părăginite, în timp ce-i spălau gleznele. 
Aici, atât de departe de oraş, nisipul şi apa din Golful 
Risipitorului erau foarte curate. Nici un strat de reziduuri de 
peste noapte nu plutea pe apă, nici un rest de metal ruginit, nici 
un ciob de ceramică nu murdărea fundul apei. Nici un cadavru 
nu plutea, precum o plută macabră, încărcată de păsări ţipând 
ascuţit. 

Asfinţitul, în cea de-a şaptea zi a lui Aurim. Drakasha plecase 
de o săptămână. „La o mie de mile distanţă, se făcea o 
greşeală”, gândi Jaffrim. 

Ydrena fluieră. Era sprijinită de carcasa bărcii de pescuit 
părăsite, nici prea aproape, nici prea departe de el, doar cât să 
sublinieze, prin prezenţa ei, că Rodanov nu era singur şi că 
echipajul său avea cunoştinţă de această întâlnire. 

Jacquelaine Colvard sosise. 

Işi lăsă ofiţerul secund lângă Ydrena şi, scoţându-şi cizmele, 
intră în apă fără să-şi suflece pantalonii. Bătrâna şi dârza 
Colvard, ce scufunda corăbii în aceste ape pe vremea când el 
era un băieţandru cu nasul băgat în hârţoage mucegăite. Inainte 
ca el să fi văzut măcar o corabie în afara celor pictate pe o 
bucată de pergament. _ 

— Jaffrim, spuse ea. lţi mulţumesc că mi-ai făcut pe plac. 

— In momentul ăsta, e un singur lucru despre care ai putea 
dori să vorbeşti, spuse Rodanov. 

— Aşa este. Şi tu te gândeşti la asta, nu? 

— A fost o greşeală să-i dăm cuvântul nostru Drakashei. 

— Oare? 

Rodanov îşi înfipse degetele în cingătoarea sabiei şi privi în 


jos la apa întunecată, ce se încreţea în jurul gleznelor sale 
palide. 

— Am fost generos, când ar fi trebuit să fiu cinic. 

— Deci îţi închipui că erai singurul care putea să oprească 
asta? 

— AŞ fi putut să mă abţin. 

— Dar atunci am fi fost patru împotriva unuia, acela fiind tu, 
spuse Colvard, iar Drakasha ar fi pornit spre nord privind tot 
timpul peste umăr. 

Rodanov simţi o emoție rece trecându-i prin măruntaie. 

— Am observat nişte lucruri curioase în ultimele zile, continuă 
ea. Echipajul tău a petrecut mai puţin timp în oraş. Aţi fost prinşi 
cu treburi pe apă. Şi te-am văzut pe puntea de comandă, 
încercându-ţi instrumentele. [i-ai verificat  cvadrantul şi 
sextantul. 

Emoţia lui se accentuă. Venise singură aici ca să-l înfrunte sau 
ca să-l sprijine? Şi, în primul caz, ar fi fost atât de nebună încât 
să se expună, întâlnindu-se cu el? 

— Atunci ştii, spuse, într-un sfârşit. 

— Da. 

— Vrei să mă convingi să renunţ? 

— Vreau să văd că treaba se face cum trebuie. 

— A. 

— Ai pe cineva la bordul Orhidee; Otrăvitoare, nu-i aşa? 

Deşi luat prin surprindere, Rodanov nu avu nici un chef să se 
ascundă. 

— Dacă-mi vei spune de unde ştii, spuse el, nu te voi jigni 
negând asta. 

— Intuiţia. La urma urmelor, cândva ai încercat să plasezi pe 
cineva pe vasul meu. 

— A, făcu el, aspirând aer printre dinţi. Deci Riela nu a murit 
într-un accident de barcă, până la urmă. 

— Da şi nu, spuse Colvard. S-a întâmplat într-o barcă, cel 
puţin. 

— Mă... 

— Dacă te învinovăţesc? Nu. Eşti un bărbat prudent, Jaffrim, 
aşa cum eu sunt o femeie foarte prudentă. Prudenţa noastră 
comună ne-a adus aici în seara asta. 


— Vrei să vii cu mine? 

— Nu, spuse Colvard, iar motivele mele sunt de ordin practic. 
În primul rând, pentru că Suveranul este pregătit pentru mare, 
în timp ce Draconic nu este. În al doilea rând, pentru că, dacă 
am ieşi în larg amândoi, am stârni... speculaţii, într-o măsură 
nedorită, atunci când Drakasha nu se va mai întoarce. 

— Oricum vor fi speculaţii. Şi vor avea şi confirmarea. 
Echipajul meu nu-şi va ţine gura la nesfârşit. 

— Dar s-ar fi putut întâmpla orice, ca să vă aducă unul lângă 
altul pe mare, spuse Colvard. Pe când, dacă ieşim în larg în 
flotă, complotul va fi singura explicaţie raţională. 

— Şi, spuse Jaffrim, presupun că este o simplă coincidenţă 
faptul că, deşi au trecut câteva zile de când ai observat 
pregătirile mele, Draconic nu este încă pregătit să plece pe 
mare? 

— Ei bine... 

— Scuteşte-mă, Jacquelaine! Eram pregătit să o fac înainte ca 
noi să venim aici, în noaptea asta. Doar să nu-ți închipui că m-ai 
făcut cumva să merg în locul tău. 

— Jaffrim, să o dăm la pace. Câtă vreme această săgeată îşi 
atinge ţinta, nu contează cine a tras-o. 

Ea îşi desfăcu părul cenuşiu şi îl lăsă să-i fluture liber pe 
umeri, în briza înăbuşitoare. 

— Care sunt intenţiile tale? A 

— Sunt clare, cred. Să dau de ea. Inainte să facă suficientă 
pagubă încât să-i dea lui Stragos ce vrea el. 

— Şi ce faci după aceea, o scufunzi? Mesaje politicoase, bord 
la bord? 

— Un avertisment. O ultimă şansă. 

— Un ultimatum pentru Drakasha? Încruntătura îi aduse la 
verticală aproape toate ridurile feţei. Jaffrim, ştii prea bine cum 
va reacţiona la orice ameninţare. Ca un rechin prins în plasă. 
Dacă încerci să te apropii de o creatură aflată în situaţia aia, îţi 
vei pierde o mână. 

— În cazul ăsta, o bătălie. Cred că amândoi ştim că se va 
ajunge la asta. 

— Şi urmarea acestei bătălii? 

— Vasul meu este mai puternic şi am optzeci de suflete în 


plus. Nu va fi frumos, dar am de gând s-o fac matematic. 

— Zamira ucisă, deci. 

— Cam asta urmează să se întâmple... 

— Presupunând că vei avea curtoazia să o laşi să moară în 
luptă. 

— Să o las? 

— Gândeşte-te, spuse Colvard, că, în timp ce felul de a 
acţiona al Zamirei este prea periculos pentru a fi tolerat, logica 
ei a fost impecabilă într-o privinţă. 

— Şi care e aceea? 

— Moartea ei şi a acestor Ravelle şi Valora ar face doar să 
bandajeze o rană care supurează deja. Putreziciunea se va 
adânci. Trebuie să-i saturi ambiția lui Maxilan Stragos, nu doar 
să i-o amăgeşti pe moment. 

— De acord, însă gustul meu pentru subtilitate se epuizează 
la fel de repede precum proviziile mele, Colvard. Eu voi fi direct 
cu Drakasha. Fă-mi aceeaşi favoare. 

— Stragos nu are nevoie de o victorie pentru propria vanitate, 
ci pentru a-i răscula pe oamenii din oraşul său. Dacă acea 
victorie pândeşte în apele din apropierea Tal Verrar-ului şi dacă 
acea victorie este destul de pitorească, ce nevoie ar mai avea 
să ne deranjeze pe noi aici? 

— Noi punem un sacrificiu pe altar, şopti Rodanov. O punem 
pe Zamira pe altar. 

— După ce Zamira face ceva pagube. După ce stârneşte 
destul tărăboi ca să panicheze oraşul. Dacă faimosul pirat, 
infamul tâlhar Zamira Drakasha, cu o recompensă de cinci mii 
de solari pusă pe capul ei, ar fi plimbată prin Tal Verrar în 
lanţuri... adusă în faţa justiţiei atât de repede după ce a 
provocat din nou, nebuneşte, oraşul... 

— Stragos victorios. Tal Verrar-ul unit în admiraţie. Rodanov 
oftă. Zamira agăţată într-o cuşcă deasupra Gropii Gunoaielor. 

— Toată lumea mulţumită, spuse Colvard. 

— Insă s-ar putea să nu reuşesc să o prind vie. 

— Orice îi vei da arhontelui va avea aceeaşi valoare. Leş sau 
carne vie, moartă sau în viaţă, el îşi va avea trofeul, iar verrarii 
vor roi pe străzi ca să-l vadă. Cel mai bine ar fi, bănuiesc, să-i 
lăsăm lui şi ce rămâne din Orhideea Otrăvitoare. 


— Eu o să fac treaba murdară, apoi o să-i înmânez lui laurii 
victoriei. 

— lar Vânturile-Fantomă vor fi cruţate. 

Rodanov privi un timp apele golfului, înainte de a vorbi din 
nou: 

— Aşa credem noi, dar nu avem nici o altă idee mai bună. 

— Când pleci? 

— Cu mareea de dimineaţă. 

— Nu te invidiez că trebuie să-ţi manevrezi Suveranul prin 
Poarta Neguţătorului... 

— Nici eu nu mă invidiez. Voi merge prin Canalul Vorbitorului. 

— Tocmai pe timp de zi, Jaffrim? 

— Ceasurile sunt numărate. Nu vreau să mai văd irosindu-se 
vreunul. Se întoarse la țărm, pentru a-şi recupera cizmele şi a-şi 
vedea de drum. 

— Nu poţi lua ultima mână dacă n-ajungi la timp ca să ocupi 
un scaun. 


2 


Simţind în ochi înţepătura fierbinte a unor lacrimi 
neaşteptate, Locke îşi lăsă degetul să alunece de pe trăgaciul 
arbaletei şi o ridică uşor în aer. 

— Măcar îmi spui şi mie de ce? făcu el. 

— Mai târziu. Jean nu-şi cobori propria armă. Dă-mi arbaleta. 
Încetişor. Încetișor! 

Braţul lui Locke zvâcnea; reacţia nervoasă transmitea 
mişcărilor sale un tremur nedorit. Concentrându-se, încercând 
să-şi ţină emoţiile sub control, Locke îi dădu arbaleta lui Jean. 

— Bine, spuse Jean. Ţine mâinile sus. Voi doi, aţi adus 
frânghie, nu? 

— Îhî... 

— Îl am în cătarea săgeţii. Legaţi-l! Prindeţi-i mâinile şi 
picioarele şi faceţi nodurile strâns. 

Unul dintre atacatori ridică în aer vârful propriei arbalete şi 
scotoci după funie într-un buzunar al hainei. Celălalt îşi cobori 
arbaleta şi scoase un cuţit. Abia îşi mutase privirea de la Locke 
către tovarăşul său, când Jean făcu următoarea mişcare. 


Cu propria arbaletă într-o mână şi cu cea a lui Locke în 
cealaltă, el se răsuci calm şi trase câte o săgeată în capul 
fiecăruia din cei doi atacatori ai lor. 

Locke auzi țac-țac-ul surd al celor două săgeți lansate, însă-i 
luă câteva secunde pentru ca deplina înţelegere a ceea ce se 
petrecuse să ajungă de la ochi în dosul craniului său. Rămase 
acolo, tremurând, cu gura căscată, pe când cei doi străini 
scuipară sânge, zvâcniră şi muriră. Unul din ei strânse din reflex 
degetul pe trăgaciul armei sale. Cu un ¢ac final, care-l făcu pe 
Locke să sară, o săgeată şuieră în întuneric. 

— Jean, tu... 

— Cât de greu ţi-era să-mi dai afurisita aia de armă? 

— Dar tu... tu ai spus... 

— Am spus... Jean îl apucă de revere şi-l scutură. Ce vrei să 
zici cu „am spus”, Locke? De ce erai atent la ce spuneam? 

— Tu n-ai... 

— Pe toţi zeii, tremuri. M-ai crezut? Cum ai putut să mă crezi? 
Jean îi dădu drumul, privindu-l îngrozit. Am crezut că şi tu te-ai 
prefăcut, intenţionat! 

— Nu mi-ai făcut nici un semn cu mâna, Jean! Ce naiba 
puteam să cred? 

— Nu ţi-am făcut semn cu mâna? Ti-am făcut semnul pentru 
„Mint”, la fel de vizibil precum afurisita aia de corabie care 
arde! 

— N-ai făcut... 

— Am făcut! Ca şi cum aş fi putut să uit! Nu pot să cred! Cum 
te-ai putut gândi vreo clipă... Când crezi că am avut timp să 
închei un târg cu altcineva? Am fost pe aceeaşi afurisită de 
corabie timp de două luni! 

— Jean, fără semnal... 

— Ţi-am dat semnalul, imbecilule! Ţi l-am dat când am jucat 
toată scena trădătorului glacial şi şovăitor! „De fapt, eu ştiu cine 
i-a trimis.” Ţi-aminteşti? 

— Da... 

— lar apoi ţi-am făcut semn cu mâna! Semnul pentru „Ah, 
iată, Jean Tannen minte că-şi trădează cel mai bun prieten de pe 
lume în faţa a doi cuţitari verrari!” Ar trebui să exersăm mai des 
asta? Chiar avem nevoie? 


— Nu am văzut nici un semnal, Jean. Jur pe toţi zeii! 

— Ţi-a scăpat. 

— Mi-a scăpat? Eu... da, uite ce e, fie. Mi-a scăpat. Era 
întuneric, arbalete peste tot, trebuia să ştiu. Trebuia să ştiu că 
nici măcar nu aveam nevoie de semnal. Îmi pare rău. 

Oftă şi privi către cele două cadavre; din capetele nemişcate 
ale acestora ieşeau, grotesc, săgețile cu pene. 

— Chiar aveam mare, mare nevoie să luăm la întrebări pe 
unul din ticăloşii ăştia, nu-i aşa? 

— Da, spuse Jean. 

— Oricum, a fost... o tragere la ţintă a naibii de bună. 

— Da. 

— Jean? 

— Hâm? 

— Noi chiar ar trebui să fugim mâncând pământul, imediat. 

— A, da. Hai. 


3 


— Hei, corabie! ţipă Locke, în vreme ce barca lovi uşor bordul 
Orhideei Otrăvitoare. Uşurat, îşi slăbi strânsoarea pe vâsle; 
Caldris ar fi fost mândru de viteza cu care părăsiseră Tal Verrar- 
ul, prin mijlocul unei flote de delegaţii preoţeşti şi de beţivi, pe 
lângă galionul în flăcări şi scheletele înnegrite ale sacrificiilor 
precedente, prin aerul încă înecat în aburi cenușii. 

— Pe toţi zeii, spuse Delmastro în timp ce-i ajuta să urce, ce s- 
a întâmplat? Sunteţi răniţi? 

— Mi-am ştirbit sentimentele, spuse Jean, dar tot sângele ăsta 
a fost împrumutat pentru ocazie. 

Locke îşi privi propriile găteli, mânjite cu sângele a cel puţin 
doi dintre atacatorii lor. El şi Jean arătau ca nişte măcelari 
amatori beti. 

— Aţi obţinut ce aveaţi nevoie? întrebă Delmastro. 

— Ce aveam nevoie? Da. Ce-am fi vrut? Nu. Cât despre 
afurisiţii de atacatori misterioşi care nu ne dau o clipă de răgaz 
în oraş, am obţinut mult prea mult. 

— Cine sunt, prin urmare? 

— Habar n-avem, spuse Locke. Cum ştiu ticăloşii unde suntem 


sau cine suntem? Sunt aproape două luni de-atunci! Unde am 
fost nechibzuiţi? 

— Turnul Păcatului, spuse Jean puţin timid. 

— Atunci cum de ne aşteptau la docuri? Al naibii de pricepuţi! 

— Aţi fost urmăriţi când v-aţi întors la corabie? întrebă 
Delmastro. 

— N-am putea spune, zise Jean, dar cred c-am fi tâmpiţi să 
mai zăbovim. 

Delmastro încuviinţă din cap, îşi scoase fluierul şi suflă cele 
trei bine-cunoscute note ascuţite. 

— Pe puntea superioară! Ridicaţi manetele cabestanului! Fiţi 
gata să ridicaţi ancora! Echipa nostromului, pregătiţi-vă să 
ridicaţi barca! 

— Voi doi păreţi supăraţi, spuse ea către Locke şi Jean, în timp 
ce în jurul lor se stârni o furtună de activităţi. 

— De ce n-am fi? Locke îşi frecă pântecele, încă simțind o 
înţepătură surdă acolo unde îl lovise namila de la Turnul 
Păcatului. Ce-i drept, am scăpat, dar, în schimb, cineva ne-a pus 
în cârcă o groază de probleme. 

— Ştiţi ce îmi place să fac atunci când sunt în toane rele? 
spuse suav Ezri. Îmi place să scufund corăbii. Ridică degetul şi-l 
îndreptă încet dincolo de punte şi de echipajul zorit, spre mare, 
unde tocmai se putea vedea un alt vas, luminat de felinarele de 
pupa împotriva nopţii ce creştea dinspre sud. Oh, uite... e una 
acolo, chiar acum! 

Câteva clipe mai târziu, ciocăneau la uşa cabinei Drakashei. 

— N-aţi fi stat pe două picioare dacă sângele ăsta ar fi fost al 
vostru, spuse ea, în timp ce-i invita înăuntru. E prea mult să 
sper că e al lui Stragos? 

— E prea mult. 

— Păcat. Ei bine, cel puţin v-aţi întors. Asta-i reconfortant. 
Paolo şi Cosetta dormeau împletiţi în pătuţul lor, sforăind 
liniştiţi. 

Drakasha nu părea să simtă nevoia să vorbească în şoaptă în 
prezenţa lor. Locke zâmbi, amintindu-şi că, la vârsta lor, şi el 
învățase să doarmă în timpul unor distracţii destul de grozave. 

— Ai făcut vreun progres? întrebă Drakasha. 

— Am câştigat timp, spuse Locke. Şi am reuşit să ieşim din 


oraş. Chestia asta era îndoielnică. 

— Căpitane, spuse Delmastro, ne întrebam dacă am putea 
începe următoarea etapă a întregului plan puţin mai devreme. 
Cum ar fi, imediat. 

— Aveţi chef de un abordaj şi de socializare? 

— E un potenţial pretendent care aşteaptă să danseze cam la 
două mile spre sud-vest. Departe de oraş, în afara recifelor... 

— lar oraşul e niţel preocupat să petreacă, pentru moment, 
adăugă Locke. 

— Ar fi doar o vizită scurtă, după cum am discutat, spuse Ezri. 
Îi trezim, îi facem să se scape în pantaloni, prădăm vistieria şi 
tot ce poate fi cărat, aruncăm lucruri peste bord, tăiem nişte 
lanţuri şi ciopârţim greementul... 

— Presupun că trebuie să începem de undeva, spuse 
Drakasha. Del, trimite-l pe Utgar jos să ia câteva din mătăsurile 
şi pernuţele mele. Vreau să se instaleze un pat provizoriu pentru 
copii, în magazia de frânghii. Mă voi duce să-i trezesc, ca să-i 
ascund, e mai bine aşa. 

— Numaidecât, spuse Delmastro. 

— Cum e vântul? 

— Suflă din nord-est. 

— Ne mişcăm exact în direcţia opusă, spre sud, să sufle în 
cartier babord. Terţaloraţi gabierele, încet şi constant. Spune-i 
lui Oscarl să coboare bărcile în spatele carenei, astfel încât 
prietenul nostru să nu le poată vedea la apă. 

— Da, căpitane. 

Delmastro îşi scoase haina, o lăsă pe masa Drakashei şi ieşi în 
fugă din cabină. Câteva secunde mai târziu, Locke putu auzi 
agitaţie pe punte, pe Oscarl răcnind despre cum li se spusese 
doar să ridice barca şi pe Delmastro strigând ceva despre leneşi 
molâi şi înceţi la minte. 

— Voi doi arătaţi groaznic, spuse Zamira. Va trebui să fac rost 
de un nou cufăr, ca să separ podoabele îmbibate de sânge de 
cele curate. Data viitoare, mulţumiţi-vă să vă îmbrăcaţi în roşu 
şi cafeniu. 

— Ştii, căpitane, spuse Locke, uitându-se la mânecile 
îmbibate de sânge ale jachetei sale, asta îmi dă o idee. O idee 
foarte, foarte amuzantă... 


4 


Imediat după cel de-al doilea ceas al dimineţii, cu un Tal 
Verrar cufundat, în sfârşit, în somnul convulsiv al beţiei şi cu 
focurile fiestei stinse, Orhideea Otrăvitoare, în costumul ei de 
Himeră, se furişă pe lângă Sardeaua Veselă. Trecu pe lângă 
micul keci ponosit şi adormit, la aproape două sute de yarzi 
distanţă, fluturând un număr minim de felinare de navigaţie şi 
fără să salute. Acesta nu era un lucru întru totul neobişnuit în 
ape în care, de peste şapte ani, nu mai fusese raportat nici un 
act de piraterie. 

In întuneric, era imposibil să vezi că pe puntea Orhidee: nu se 
aflau nici un fel de bărci. Respectivele bărci ieşiră încet din 
umbra babordului corabiei şi, la un semnal tăcut, vâslaşii 
acestora intrară în acţiune. Trecerea lor precipitată transforma 
marea întunecată într-o spumă albă. Trei linii vagi, înspumate, 
ajunseră de la Orhidee la Sardea şi când santinela singuratică 
de la pupa keciului observă ceva, fu mult prea târziu. 

— Ravelle! strigă Jean, care fu primul ce sărise bordul 
keciului. Ravelle! Încă îmbrăcat în gătelile sale stropite de 
sânge, el îşi înfăşurase în jurul capului o fâşie de pânză roşie şi 
luase o ghioagă ţintuită dintr-una din magaziile de arme ale 
Orhideei. Marinarii de pe Orhideea se îmbulziră în spatele lui... 
Jabril şi Malakasti, Streva şi Rask. Purtau bâte şi bastoane şi-şi 
lăsaseră cuţitele în tecile de la cingători. 

Trei bărci pline de pirați abordară din trei direcţii diferite; 
puţinul echipajul al keciului fu prins la mijloc de nebunii care 
zbierau şi vânturau bâte, toţi răcnind un nume ce n-avea nici o 
noimă, până când, într-un sfârşit, fură învinşi şi şeful călăilor lor 
veni la bord, înflăcărat de victoria sa. 

— Numele meu e Ravelle! 

Locke păşea pe punte, în faţa celor treisprezece membri 
spăsiţi ai echipajului şi a ciudatului lor pasager îmbrăcat în 
albastru. Locke, ca şi Jean, îşi păstrase hainele însângerate, la 
care adăugase o eşarfa roşie prinsă la mijloc, o bandană roşie 
ce-i prindea părul şi, de efect, câteva din bijuteriile Zamirei. 

— Orrin Ravelle! Şi m-am întors să prezint omagiile mele Tal 
Verrar-ului! 


— Nu ne omorâţi, domnule, imploră căpitanul micului vas, un 
bărbat uscăţiv, la vreo treizeci de ani, cu tenul bronzat al cuiva 
care fusese marinar toată viaţa. Nici măcar nu suntem din Tal 
Verrar; suntem doar în trecere pentru ca charterul nostru să 
poată... 

— Întrerupeţi nişte experimente hidrografice extrem de 
importante! ţipă omul îmbrăcat în albastru, încercând să se 
ridice în picioare. Fu împins înapoi de gaşca răutăcioasă a celor 
de pe Orhideea. Aceste informaţii sunt vitale pentru binele 
tuturor marinarilor! Vă tăiaţi singuri craca de sub picioare 
dacă... 

— Ce naiba este ăla experiment hidrografic extrem de 
important, bătrâne? 

— Studiind compoziţia fundului mării... 

— Compoziţia fundului mării? Pot să mănânc chestia asta? Pot 
s-o cheltuiesc? Pot s-o duc în cabina mea şi să i-o trag? 

— Nu, nu şi, mai mult ca sigur, nu! 

— Bun, spuse Locke. Azvârliţi-l pe nenorocitul ăsta peste bord. 

— Ticăloşi ignoranţi! Huligani făţarnici ce sunteţi! Daţi-mi... 
da-ți-mi drumul! 

Locke fu încântat să-l vadă pe Jean intervenind, pentru a 
îndeplini sarcina de a-l sălta de pe punte pe cărturarul îmbrăcat 
în robă; nu numai că omul va fi atât de speriat încât să nu mai 
ştie de el, dar Jean putea controla situaţia în aşa fel încât să nu-l 
rănească. 

— Oh, vă rog, domnule, nu faceţi asta, spuse căpitanul 
Sardelei. Profesorul Donatti este inofensiv domnule, vă rog... 

— Uite ce-i, spuse Locke, toată lumea aflată pe hârdăul ăsta e 
tâmpită, în afară de mine? De ce mi-aş fi mânjit tălpile cizmelor 
vizitând ruina asta, dacă nu aş avea ceva ce-mi trebuie? 

— Ăăă, experimentele hidrografice? întrebă căpitanul. 

— Bani! Locke îl prinse de tunică şi îl săltă pe picioare. Vreau 
tot ce e de valoare, tot ce e de băut, tot ce poate fi consumat... 
tot ce poate oferi puiul ăsta supraponderal, altfel poţi să-l 
priveşti pe bătrânul ticălos înecându-se! Ce zici de acest 
„experiment hidrografic”? 


5 


Nu fu un câştig rău pentru un vas atât de mic; era clar că 
Donatti plătise bine ca să fie transportat pentru experimentele 
sale şi, pe apă fiind, nu voise să renunţe la multe dintre 
conforturile unei case. În scurt timp, o barcă încărcată cu 
băuturi, tutun fin, perne de mătase, cărţi, instrumente de 
inventator, leacuri alchimice şi pungi cu monede de argint fu 
trimisă înapoi către Orhidee, în timp ce piraţii „lui Ravelle” 
terminară de sabotat micuțul vas. 

— Legăturile cârmei au fost tăiate, domnule, spuse Jean, cam 
la jumătate de oră după ce urcaseră la bord. 

— Saulele... tăiate, braţele vergilor... tăiate, strigă Delmastro, 
care savura, în mod evident, rolul de simplu corsar pe care-l 
juca în acest atac. Plimba tacticos o secure de-a lungul 
balustradei babordului, ciopârţind obiecte din simplă plăcere, 
după toate aparențele. Ce naiba o fi fost asta... tăiat! 

— Domnule, vă rog, imploră căpitanul, o să ne ia secole să 
reparăm asta. Aţi luat deja toate bunurile de valoare... 

— Nu vreau să muriţi aici, spuse Locke, căscând cu prefăcută 
plictiseală la rugăminţile căpitanului. Doar vreau să am câteva 
ore de linişte înainte ca veştile astea să ajungă în Tal Verrar. 

— Oh, domnule, o să facem ce ne cereţi. Orice vreţi; n-o să 
spunem nimănui... 

— Vă rog, păstraţi puţină demnitate, jupâne Sardea, spuse 
Locke. Vreau să spuneţi ce vi s-a întâmplat. Peste tot. Faceţi-o 
ca să stârniţi simpatia târfelor. Poate primiţi şi câteva băuturi 
gratis în cârciumi. Şi, mai ales, repetaţi numele meu. Orrin 
Ravelle. 

— O-orrin Ravelle, domnule. 

— Căpitanul Orrin Ravelle, spuse Locke, scoțând un pumnal şi 
sprijinindu-l de beregata căpitanului. Al drăguţei corăbii Tal- 
Verrar-s-a-dus-dracu”! Acostezi acolo şi le dai de ştire că sunt 
prin preajmă! 

— Am să... ăăă, am să le spun, domnule. 

— Bun. Locke îl azvârli pe om înapoi pe punte şi vâri pumnalul 
la loc. În cazul ăsta, să zicem că suntem chit. O să-ţi înapoiez 
acum hazilia ta corăbioară de jucărie. 


Locke şi Jean se întâlniră scurt la pupa, înainte de a se urca pe 
ultima barcă, pentru a se întoarce la Orhidee. 

— Pe toţi zeii, arhontelui o să-i placă asta, spuse Jean. 

— Ei bine, nu l-am minţit, nu? l-am promis atacuri piratereşti 
din toate părţile. Doar că nu am menţionat că ele o să o aibă ca 
principală atracţie pe Zamira. 

Locke aruncă un sărut în aer, către oraşul care se întindea la 
orizont, în nord. 

— Sărbătoare fericită, Protectore! 


6 


— Dacă e un lucru pe care sper să nu mai fie nevoie să-l mai 
fac vreodată în viaţa mea, spuse Locke, este să mă legăn aici 
toată ziua, pictând fundul afurisitei ăsteia de corăbii. 

În ziua următoare, la al treilea ceas al amiezii, Locke şi Jean 
stăteau atârnaţi în scrâncioabe de funie grosolană, prinse de 
parapetul Orhideei Otrăvitoare. 

Acum, după ce stratul de vopsea neagră, dat la repezeală în 
timpul nopţii, acoperise pentru totdeauna Himera, ei trudeau din 
greu să boteze corabia cu un nou nume, Desfătarea. Mâinile şi 
tunicile le erau stropite cu pete lipicioase, arginti. Ajunseseră cu 
scrisul la Desfă, iar Paolo şi Cosetta se strâmbau la ei prin 
ferestrele de la pupa ale cabinei Zamirei. 

— Cred că pirateria este puţin cam ca băutul, spuse Jean. Ai 
chef s-o faci toată noaptea şi plăteşti preţul a doua zi. 

În acea dimineaţă, Orhideea o luase către nord, la o distanţă 
confortabilă de patruzeci sau cincizeci de mile la vest de oraş; 
Drakasha părăsise rapid zona în care atacaseră Sardeaua şi 
decisese să petreacă ziua la oarecare distanţă, ocupându-se de 
noua înfăţişare a bătrânei ei fete de lemn. Sau, şi mai exact, 
dându-le această sarcină lui Locke şi lui Jean. 

Pe la al patrulea ceas al amiezii, aceştia reuşiseră în sfârşit să 
pună „tare” în Desfătare. Însetaţi şi arşi de soare, fură ridicaţi 
înapoi pe punte de către Delmastro, Drakasha şi Nasreen. După 
ce dădură pe gât cănile cu apă de butoi călâie, ce li se oferiră, 
Drakasha le făcu semn să o urmeze în cabina ei. 

— Noaptea trecută s-a lucrat bine, spuse ea. Bine şi grozav de 


derutant. Nu mă îndoiesc că arhontele va fi mai degrabă 
supărat. 

— Aş fi dat orice să fiu o muscă pe peretele unei cârciumi din 
Tal Verrar, zilele astea, spuse Locke. 

— Însă m-a pus pe gânduri, apropo de strategia noastră 
generală. 

— Adică? 

— Mi-aţi spus că echipajul şi căpitanul keciului nu erau 
verrari; asta va micşora impactul poveştii lor. Vor fi îndoieli cu 
privire la seriozitatea lor. Zvonuri nepoftite şi bombăneli. 

— Mda... 

— Aşa că ceea ce tocmai am făcut va supura, spuse Zamira. 
Va stârni comentarii, speculaţii şi îi va da mare bătaie de cap lui 
Stragos, însă nu va crea panică şi nici nu-i va face pe Verrari să 
iasă în stradă, ca să ceară intervenţia arhontelui. Într-un fel, 
acest prim atac pirateresc pe care l-am făcut pentru el a cam 
fost o chestie de mântuială. 

— Ne răneşti orgoliul profesional, spuse Jean. 

— Îl rănesc şi pe al meu! Însă gândiţi-vă... poate că avem 
nevoie de o serie de asemenea lucruri făcute de mântuială. 

— Chestia asta pare că va avea o explicaţie foarte amuzantă, 
spuse Locke. 

— Del mi-a spus, în după-amiaza asta, că voi vă legaţi 
speranţele de a găsi o soluţie de alchimistul personal al lui 
Stragos; că aţi fi putut să-i obţineţi sprijinul făcându-i o ofertă în 
particular. 

— Destul de adevărat, spuse Locke. Este unul dintre 
aspectele vizitei de azi-noapte la Mon Magisteria care n-a mers 
prea bine. 

— Deci este limpede că noi trebuie să vă dăm o altă şansă să 
faceţi cunoştinţă cu alchimistul ăsta, spuse Drakasha. Un al 
motiv plauzibil ca să vizitaţi cât mai repede Mon Magisteria. 
Micii sclavi ascultători, nerăbdători să audă părerea stăpânului 
lor cu privire la felul în care-şi fac treaba. 

— Aaaa, spuse Locke. Şi dacă vrea să ţipe la noi, putem fi 
siguri că măcar ne va lăsa să intrăm la o şuetă. 

— Întocmai. Deci, trebuie să facem ceva... pitoresc. Ceva 
şocant, ceva care să fie un exemplu sincer, de netăgăduit, al 


eforturilor pe care le facem pentru Stragos. Dar... acest ceva nu 
poate ameninţa direct Tal Verrar-ul. Nu într-atât încât Stragos 
să-l vadă ca pe un pas util în direcţia dorită de el. 

— Hmmm, spuse Jean. Şocant. Pitoresc. Şi care să nu 
amenințe... Nu sunt prea convins că aceste concepte merg prea 
bine cu pirateria. 

— Kosta, te holbezi foarte ciudat la mine, spuse Drakasha. Ai 
vreo idee sau te-am lăsat prea mult în soare azi? 

— Şocant, pitoresc şi care nu ameninţă direct Tal Verrar-ul, 
şopti Locke. Pe toţi zeii! Căpitane Drakasha, m-ai onora foarte 
tare dacă mi-ai accepta o umilă sugestie... 


7 


Muntele Azar era liniştit în această dimineaţă de 25 Aurim, iar 
cerul de deasupra oraşului Salon Corbeau era albastru precum 
adâncurile unei ape, nemarcat de fumul cenuşiu al bătrânului 
vulcan. O altă iarnă blândă în nordul Coastei de Bronz, într-un 
climat mai precis decât un ceas verrari. 

— la uite, alţii care-o să facă valuri, spuse Zoran, însoţitor-şef 
al străjii de dimineaţă a docului. 

— Nu văd nici un fel de valuri în afară de alea care erau deja. 

Giatti, colegul său mult mai tânăr, se holbă la port, foarte 
serios. 

— Nu sunt valuri, tâmpitule, fac valuri. Cei din lumea bună. 
Cei cu moşii, barosanii. 

Zoran îşi aranjă livreaua de culoare verde-oliv şi o perie, 
dorindu-şi să nu fi fost obligat să poarte blestemata pălărie de 
fetru a Doamnei Saljesca. Îl făcea să pară mai înalt, dar şi să 
năduşească şi nu împiedica transpiraţia să-i intre în ochi. 

Dincolo de zidurile de stâncă naturală din portul Salon 
Corbeau, un impunător velier nou cu două catarge şi carena de 
scoruş negru se alătură celor două feluci lashani ancorate în apa 
liniştită. O barcă mare cu vâsle venea dinspre nou-sosit; patru- 
cinci nobili, însoţiţi de o duzină de vâslaşi. 

În timp ce barca trase lângă doc, Giatti se aplecă şi începu să 
descolăcească o frânghie de pe unul dintre stâlpii docului. Când 
prova bărcii fu amarată, Zoran păşi lângă ea, făcu o plecăciune 


şi îi întinse mâna tinerei femei care se ridicase prima de pe locul 
ei. 

— Bine aţi venit la Salon Corbeau, spuse el. Ce rang aveţi şi 
cum trebuie să fiţi introduşi? 

Tânăra femeie, scundă şi neobişnuit de bronzată pentru 
cineva de condiţia ei socială, zâmbi cu drăgălăşenie, în timp ce 
apucă mâna lui Zoran. Purta o mantie verde-închis peste un set 
asortat de fuste cu volănaşe; culoarea scotea destul de bine în 
evidenţă părul ei cârlionţat, castaniu. Totuşi, părea să poarte 
mai puţin machiaj şi bijuterii decât ar fi fost de aşteptat. O rudă 
mai săracă a proprietarului corabiei? 

— lertaţi-mă, doamnă, însă trebuie să ştiu pe cine anunţ. 

Ea păşi fără teamă pe ponton şi el îşi slăbi strânsoarea pe 
mâna ei. Spre surprinderea sa, ea nu şi-o slăbi pe-a ei şi, cuo 
mişcare lină, se lipi de el. Simţi între coapse apăsarea 
amenințătoare a unui pumnal din oţel înnegrit. Omul icni. 

— O trupă de nouăzeci şi opt de pirați, înarmaţi până în dinţi, 
spuse femeia. Strigă sau opune rezistenţă şi o să ajungi un 
eunuc uimit. 


8 


— Rămâneţi calmi, spuse Delmastro, în timp ce Locke îi 
conduse pe Jean, Streva, Jabril şi Konar cel Mare pe ponton. 
Suntem toţi prieteni. Doar o familie bogată, care a venit să facă 
o vizită fermecătorului vostru sătuc. Oraş. Chestie. 

Îşi ţinea pumnalul între ea şi însoţitorul mai în vârstă, aşa 
încât nu era nici o şansă să-l vadă cineva de la mai mult de 
câteva picioare distanţă. Konar îl apucă pe însoţitorul de doc 
mai tânăr, punându-şi un braţ pe umărul lui, de parcă s-ar fi 
cunoscut, şi îi murmură la ureche ceva ce făcu să-i dispară 
culoarea de pe faţa bietului băiat. 

Încet, cu grijă, toţi cei de pe Orhideea se suiră pe ponton. În 
centrul grupului, cei ce purtau haine bune încercau să nu facă 
prea mult zgomot, încărcaţi cum erau, pe sub mantii şi cămăşi, 
cu un arsenal întreg de arme zăngănitoare. Ar fi însemnat prea 
mult să creadă că însoțitorii de doc nu ar observa săbii şi 
toporişti la cingătoarea vâslaşilor. 


— lată-ne aici, deci, spuse Locke. 

— Pare un loc drăguţ, spuse Jean. 

— Aparenţele sunt, mai mult ca sigur, înşelătoare. Acum doar 
îl aşteptăm pe căpitan, ca să începem treaba. 


9 


— Scuzaţi-mă... Domnule, scuzaţi-mă... 

Zamira Drakasha, singură în cea mai mică dintre bărcile 
Orhideei, privea către paznicul cu faţă plictisită, aflat în spatele 
parapetului împodobit al celui mai apropiat iaht. lahtul, lung de 
aproape cincisprezece yarzi, avea un singur catarg şi bănci de 
patru vâsle pe fiecare parte. Aceste vâsle erau acum fixate în 
sus, suspendate precum aripile unei păsări împăiate, aflate pe 
soclul său. Chiar lângă catarg, spre pupa, se afla un cort- 
pavilion, ai cărui pereţi de mătase fluturau uşor. Acest cort se 
afla între paznic şi țărm. 

Paznicul o studie, cu o privire chiorâşă. Zamira purta o rochie 
galbenă, mare şi fără formă, care părea mai degrabă ca o robă. 
Îşi lăsase pălăria în cabină şi îşi scosese brăţările şi panglicile 
din păr. 

— Ce vrei? 

— Stăpâna mea m-a lăsat să mă ocup de treburile casnice pe 
corabia ei, cât timp se distrează pe țărm, spuse Zamira. Trebuie 
să car câteva lucruri grele şi mă întrebam dacă ţi-aş putea cere 
ajutorul. 

— Vrei să vin acolo şi să fac pe catârul pentru tine? 

— Ar fi atât de drăguţ din partea ta... 

— Şi, ăă, ce eşti dispusă să faci în schimb? 

— Păi, le-aş mulţumi din inimă zeilor pentru bunătatea ta, 
spuse Zamira, sau ţi-aş putea face un ceai? 

— Ai o cabină pe-acolo? 

— Da, prin bunătatea stăpânei mele... 

— Câteva minute singur cu tine şi cu gura aia a ta şi aş muta 
bucuros rahaturile alea pentru tine. 

— Cât de... cât de deplasat! Stăpâna mea va... 

— Şi cine-i stăpâna ta? 

— Viitoarea Doamnă Ezriane de la Mastron, din Nicora... 


— Nicora? Ha-ha! De parcă i-ar păsa cuiva. Cară-te! 

Paznicul îi întoarse spatele, râzând pentru sine. 

— Ah, fie, spuse Zamira. Ştiu când nu sunt dorită. 

Se aplecă şi dădu la o parte prelata cenuşie aflată pe fundul 
bărcii, chiar la picioarele ei. Sub ea se afla cea mai grea arbaletă 
din arsenalul Orhidee; Otrăvitoare, încărcată cu o săgeată cu 
vârf de oţel, lungă cât braţul ei. 

— Şi pur şi simplu nu-mi pasă. 

Două secunde mai târziu, paznicul fu, fără îndoială, tulburat 
de brusca apariţie a unui vârf de săgeată în sternul său. Zamira 
se întrebă dacă el avusese timp să facă presupuneri cu privire la 
proveniența săgeţii, înainte de a se prăbuşi, cu şira spinării 
secţionată. 

Zamira îşi trase peste cap rochia galbenă şi o aruncă în 
spatele bărcii. Pe dedesubt, purta vesta sa de Sticlă-străveche, 
o tunică şi nişte pantaloni subţiri, cizme şi o pereche de 
apărători de braţ suple. Cingătoarea îi era la brâu, goală; ea 
băgă mâna sub banca de vâslit, îşi scoase săbiile şi le băgă în 
tecile lor. Vâsli, ducându-şi bărcuţa lângă bordul iahtului, şi-i 
făcu semn cu mâna lui Nasreen, care stătea la prova Orhideei. 
Doi membri ai echipajului săriră peste bordul bricului, plonjând 
în apă. 

Un minut mai târziu, înotătorii se aflau lângă iaht. Zamira îi 
ajută să iasă din apă şi îi trimise în faţă, să se aşeze la una din 
perechile de vâsle. Ea trase ţăruşii ca să elibereze lanţurile care 
ţineau ancora iahtului; nu avea nici un rost să piardă timpul 
ridicând-o. Cu cei doi marinari la vâsle şi cu Zamira la cârmă, le 
luă doar câteva minute să mute iahtul în spatele Orhidee; 
Otrăvitoare. 

Echipajul ei începu să coboare în linişte pe iaht, toţi erau 
înarmaţi şi împlătoşaţi, arătând total nelalocul lor, aşa cum se 
înghesuiseră pe vasul fragil, plin de ornamente. Zamira 
numărase patruzeci şi doi, până să simtă că ambarcaţiunea nu 
putea duce mai mulţi; marinarii erau ghemuiţi pe punte, îndesaţi 
în cabină şi ocupau toate vâslele. Era suficient; aproape două 
treimi din echipajul ei se afla pe țărm pentru atacul principal, iar 
cealaltă treime rămăsese pe Orhidee ca să atace corăbiile din 
port. 


Îi făcu cu mâna lui Utgar, care urma să se ocupe de această 
ultimă sarcină. Acesta rânji şi se întoarse să-şi înceapă ultimele 
pregătiri. 

Văslaşii Zamirei scoaseră iahtul la vedere, ocolind Orhideea; 
cârmiră către babord, chiar pe lângă pupa acesteia, şi se 
îndreptară direct către plajă. Dincolo de aceasta, se puteau 
vedea clădirile şi grădinile etajate ale micii văi bogate, aşezate 
frumos, precum bunătăţurile, înaintea unui banchet. 

— Cine a adus tuşa finală? întrebă Zamira. 

Un membru al echipajului desfăcu un steag de mătase roşie şi 
începu să-l lege de saula specială ce atârna de catargul iahtului. 

— Bine, aşadar. Zamira îngenunche la prova iahtului, 
aranjându-şi, după obicei, cingătoarea. Vâslaşi, trageţi vârtos! 
Duceţi-ne pe plaja aia! 

În vreme ce iahtul înaintă pe apele deocamdată liniştite ale 
golfului, Zamira observă câteva siluete mici, aflate pe faleza din 
apropiere, intrând, în sfârşit, în panică. Una sau două dintre ele 
o luară la fugă spre oraş; părea că vor ajunge acolo cam în 
acelaşi moment în care Zamira se aştepta să simtă sub cizme 
nisipul plajei. 

— Asta e, strigă ea. Ridicaţi steagul roşu şi să pornim muzica! 

În timp ce drapelul roşu ţâşni cu saula şi se umflă în vânt, 
fiecare marinar al Orhideei aflat pe iaht slobozi câte un urlet 
sălbatic, fără cuvinte. Răcnetele lor răsunară în întregul port, 
marinarii deghizați de pe ponton începură să scoată armele, 
toate persoanele aflate pe faleză fugeau acum către oraş, iar 
săbiile Zamirei sclipiră în soare, pregătite de atac. 

Era însăşi definiţia unei dimineţi minunate. 


10 


— A fost neapărată nevoie să devastaţi complet Salon 
Corbeau? spuse Stragos. 

Locke şi Jean erau aşezaţi în biroul arhonului, înconjurați de 
fâlfâitul slab, sumbru al miilor de insecte mecanice ale acestuia. 
Poate că erau doar umbrele încăperii slab luminate, dar lui 
Locke i se păru că ridurile de pe faţa lui Stragos se adânciseră 
de ultima dată când îl văzuse. 


— Ne-am distrat grozav. Ai vreo simpatie anume pentru locul 
respectiv? 

— Nu de dragul meu, Lamora... doar că aveam impresia clară 
că vă veţi concentra activitatea navigând în apropierea Tal 
Verrar-ului. 

— Salon Corbeau este considerat a se afla în apropierea... 

— Este acesta o corabie, Lamora? 

— Erau corăbii în port... 

— Am aici blestematele de statistici de la agenţii mei, spuse 
Stragos. Impunse cu două degete o bucată de pergament. Două 
feluci scufundate. Patruzeci şi şase de iahturi, bărci de agrement 
şi ambarcaţiuni mai mici arse sau scufundate. O sută 
optsprezece sclavi furaţi. Nouăsprezece dintre gărzile personale 
ale Contesei ucise şi şaisprezece rănite. Majoritatea rezidenţelor 
şi a caselor de oaspeţi din Salon Corbeau arse, grădinile 
aproape distruse. Stadionul-copie devastat. La o primă evaluare, 
diversele pagube şi pierderi depăşesc nouăzeci şi cinci de mii de 
solari. Ţi-au scăpat doar câteva ateliere şi reşedinţa Doamnei 
Saljesca! 

Locke rânji. Acest lucru fusese premeditat; după ce cei mai 
importanţi oaspeţi ai Saljescăi se refugiaseră în conacul- 
fortăreață al acesteia şi se baricadaseră acolo cu soldaţii rămaşi, 
ar fi fost inutil să atace conacul; cei de pe Orhideea ar fi fost 
masacrați lângă ziduri. Dar, cu singura lor rezistenţă blocată pe 
culmea văii, echipajul Drakashei fusese liber să alerge ca lovit 
de streche, mai mult de o oră, jefuind şi arzând valea după 
bunul lor plac. Pierduseră în atac doar patru membri ai 
echipajului. 

Cât despre ateliere, ei bine, Locke ceruse anume ca zona 
unde-şi ţinea afacerea familia Baumondain să fie lăsată în pace. 

— Nu am avut timp să le atacăm pe toate, spuse el. Şi acum, 
că Salon Corbeau este mai mult sau mai puţin ruinat, unii dintre 
meşteşugarii aceia ar putea considera că e înţelept să se 
stabilească în Tal Verrar. Sunt mai în siguranţă aici, cu tine şi cu 
soldaţii tăi în preajmă, nu? 

— Cum îţi poţi petrece timpul executând atât de eficient un 
raid ca ăsta, spuse Stragos, în timp ce eforturile pe care le faci 
în sensul planului meu iniţial sunt atât de superficiale? 


— Protestez... 

— Un atac condus de către Orrin Ravelle... apropo, fti 
mulțumesc pentru asta... în noaptea fiestei, împotriva unui keci 
lridani angajat de un nebun excentric. Alte două atacuri 
raportate, ambele în vecinătatea Salon Corbeau, unul condus de 
Ravelle, iar celălalt de necunoscutul „Căpitan de la Mastron”. 
Drakashei îi e frică să i se recunoască meritul pentru propria 
muncă? 

— E o încercare de a crea impresia că sunt mai mulţi pirați 
care acţionează... 

— Ce puneţi voi la încercare este răbdarea mea. Nu aţi furat 
nici o încărcătură importantă, nu aţi ars nici o corabie pe mare, 
nici măcar nu aţi omorât vreun marinar. Vă mulţumiţi cu bani şi 
cu bunurile pe care le puteţi duce, vă umiliţi şi vă înfricoşaţi 
prizonierii, abia dacă le vandalizaţi niţel corăbiile şi apoi 
dispăreţi. 

— Nu ne putem împovăra cu încărcături mai grele; avem mult 
de umblat. 

— Mi se pare că aveţi şi un pic de omorât; spuse Stragos. În 
momentul ăsta, oraşul este mai mult derutat decât îngrijorat; eu 
continui să sufăr, în ochii opiniei publice, din cauza afacerii 
Ravelle, dar sunt puţine temeri că acest zaiafet de... huligani ar 
fi cu adevărat un semn rău pentru comerţul verrar. 

— Până şi jefuirea Salon Corbeau nu a reuşit să stârnească 
îngrijorare. Atacurile voastre recente dau impresia că acum vă e 
teamă să vă mai apropiaţi de oraş; că apele acestea continuă să 
fie sigure. Stragos aruncă o căutătură cruntă, înainte de a 
continua: Dacă ar fi să cumpăr marfă de la un negustoraş, în 
clipa asta, aş spune că nu sunt foarte mulţumit de calitatea ei. 

— Desigur, spuse Locke, diferenţa este că, atunci când eu 
vreau să-mi fac, să spunem, cămăşi noi, nu-mi otrăvesc croitorul 
până ce nu mi-a ajustat bine mânecile... 

— Sunt în joc viaţa şi averile mele, spuse Stragos ridicându-se 
din scaun. Şi ale voastre, în funcţie de ce reuşiţi să faceţi. Am 
nevoie de măcelari, nu de măscărici. Jefuiţi corăbii lângă zidurile 
oraşului meu.  Treceţi-le echipajele prin sabie. Luaţi-le 
încărcătura sau daţi-i foc... e timpul să fim serioşi. Asta, şi numai 
asta va cutremura oraşul acesta din temelii. 


— Nu vă întoarceţi, spuse el, apăsând pe fiecare cuvânt, până 
nu veţi fi vărsat sânge în apele astea. Până ce nu veţi fi devenit 
o plagă. 

— Fie, spuse Locke. Încă o înghiţitură din antidotul nostru... 

— Nu. 

— Dacă vrei să lucrăm cu încredere absolută... 

— Veţi rezista, spuse Stragos. Precum ouăle murate într-un 
borcan. Sunt mai puţin de două săptămâni de la ultima voastră 
doză. Nu sunteţi în pericol pentru încă şase săptămâni de-acum 
încolo. 

— Dar... aşteaptă, arhonte. Jean îl opri, în timp ce acesta se 
întorcea să plece. Încă un lucru. Când am venit în oraşul ăsta, în 
noaptea fiestei, am fost atacați din nou. 

Stragos miji ochii. 

— Aceiaşi asasini ca şi înainte? 

— Dacă vrei să spui acelaşi mister, da, aşa credem, spuse 
Jean. Cineva ne-a aşteptat la docuri, după ce l-am vizitat pe 
Requin. Dacă au primit vreo informaţie privind prezenţa noastră 
în oraş, atunci s-au mişcat al naibii de repede. 

— Şi singurul loc unde am fost, înainte de a vizita Treptele de 
Aur, a fost aici. 

— Oamenii mei n-au nimic de-a face cu asta, spuse Stragos. 
Într-adevăr, acesta este primul lucru pe care l-am auzit cu 
privire la subiect. 

— Am lăsat patru morți în urma noastră, spuse Jean. 

— Nimic ieşit din comun. Poliţaii au găsit aproape treizeci de 
cadavre prin oraş, după fiesta; tot timpul sunt certuri şi jafuri. 
Stragos oftă: Evident, asta nu are nimic de-a face cu mine şi nu 
mai am nimic să vă spun pe subiect. Presupun că vă veţi 
întoarce direct la corabie, după ce plecaţi de aici. 

— În mare viteză, spuse Locke. Şi vom rămâne cât putem de 
departe de insule. 

— Complicaţiile vreunei samavolnicii mai vechi v-au ajuns din 
urmă, în mod clar, spuse Stragos. Acum plecaţi. Nici un alt 
antidot şi nici o altă discuţie. Vă veţi prelungi din nou arenda 
pentru sănătate doar după ce-mi veţi fi trimis la uşă negustori 
panicaţi, cerşind ajutor, din cauză că moartea pândeşte în 
spatele acestor porturi. Acum, duceţi-vă şi faceţi-vă treaba. 


Se răsuci şi ieşi fără nici un alt cuvânt. Un moment mai târziu, 
un detaşament de Ochi mărşălui pe uşa principală şi rămase în 
aşteptare. 

— Ah, la naiba! murmură Jean. 


11 


— O să punem mâna pe ticălos, spuse Ezri în acea noapte, în 
timp ce stăteau întinşi împreună, în cabina ei. Orhideea 
Otrăvitoare, care se numea acum Focosul, străbătea o mare 
agitată, la aproximativ douăzeci de mile la sud-vest de Tal 
Verrar, şi cei doi se lipiseră unul de altul, în timp ce se legănau 
înainte şi înapoi în hamac. 

— Cu greu, spuse Jean. Nu o să ne mai primească până nu o 
să facem o chestie serioasă pentru el... şi dacă facem asta, s-ar 
putea să împingem lucrurile până într-acolo, încât să nu mai 
aibă nevoie de noi. Mai degrabă o să căpătăm cu un pumnal 
decât cu un antidot. Sau, dacă se ajunge la asta, el o să capete 
un pumn... 

— Jean, nu vreau să aud asta, spuse ea. Nu vorbi despre asta. 

— Trebuie să privim lucrurile în faţă, iubire... 

— Nu cred asta, spuse ea. Nu cred. Întotdeauna este o cale de 
atac sau o cale de scăpare. Aşa stau lucrurile aici. Se rostogoli 
peste el şi îl sărută. Ţi-am spus să nu cedezi, Jean Tannen, şi 
chestia cu mine este că obțin ce vreau, în felul meu. 

— Pe toţi zeii, şopti Jean, cum de-am putut trăi înainte să te 
cunosc? 

— Trist, sărac, mizerabil, spuse ea. Eu fac ca totul să fie mult 
mai bun. De asta m-au pus zeii aici. Acum nu te mai îmbufna şi 
spune-mi ceva plăcut! 

— Ceva plăcut? 

— Da, minte înceată, am auzit că toţi ceilalţi îndrăgostiţi îşi 
spun câteodată lucruri plăcute, când sunt singuri... 

— Da, însă cu tine e ca şi cum ar fi sub ameninţarea pedepsei 
cu moartea, nu? 

— Ar putea fi. Lasă-mă să găsesc o sabie... 

— Ezri, spuse el cu o neaşteptată seriozitate. Uite ce e... când 
totul se va termina, Stragos şi toate celelalte, Leocanto şi cu 


mine am putea fi... oameni foarte bogaţi. Dacă şi celelalte 
treburi ale noastre din Tal Verrar merg bine. 

— Nu dacă, spuse ea. Când. 

— Bine, spuse el. Când se va întâmpla... chiar ai putea veni cu 
noi. Leo şi cu mine am vorbit puţin despre asta. Nu trebuie să 
alegi un fel de viaţă sau altul, Ezri. Poţi doar să... îţi iei o mică 
vacanţă. Cu toţii am putea. 

— Ce vrei să spui? 

— Putem lua un iaht, spuse Jean. În Vel Virazzo este un loc, un 
mic port privat, unde toţi grangurii îşi ţin vasele şi bărcile de 
agrement. De obicei, au câteva de vânzare, dacă dispui de nişte 
sute de solari, pe care noi intenţionăm să-i avem. Oricum 
trebuie să mergem la Vel Virazzo ca să... ne terminăm treaba. In 
două zile, putem să obţinem un vas echipat şi apoi, pur şi 
simplu să... scotocim puţin prin zonă! Să ne lăsăm purtaţi de 
vânt. Să ne distrăm puţin. Să pretindem, pentru o vreme, că 
suntem nişte netrebnici din lumea bună. 

— Şi, adică, să ne întoarcem la toate astea mai târziu? 

— Oricând vei dori, spuse Jean. la-o cum vrei. Intotdeauna 
obţii ce vrei, nu? 

— Să trăiesc un timp pe un iaht, cu tine şi cu Leocanto, spuse 
ea. Fără supărare, Jean, tu ai putea trece drept un marinar 
neexperimentat, dar, după cum a recunoscut el singur, 
Leocanto nu ar putea cârmi nici un pantof pe o băltoacă de 
pişat... 

— De ce crezi că te-am lua cu noi, mmm? 

— Ei bine, m-aş fi gândit că are o legătură cu asta, spuse ea, 
mutându-şi mâinile, strategic, către locuri mult mai interesante. 

— Ah, spuse el, aşa şi este, dar ai putea fi şi un fel de căpitan 
onorific... 

— Pot să pun eu numele vasului? 

— De parcă ai lăsa pe altcineva să o facă! 

— Bine, şopti ea. Dacă ăsta e planul, asta este. O s-o facem. 

— Chiar vrei să... 

— La naiba, spuse ea, doar cu prada pe care am luat-o din 
Salon Corbeau şi toţi cei din echipaj pot sta beţi luni de zile, 
după ce ne întoarcem la Vânturile-Fantomă. Zamira n-o să-mi 
ducă dorul, pentru o vreme. Se sărutară. O jumătate de an. Se 


sărutară din nou. Poate un an sau doi. 

— Întotdeauna este o cale de atac, spuse gânditor Jean, 
printre săruturi, întotdeauna este o cale de scăpare. 

— Bineînţeles, şopti ea. Rezistă şi, mai devreme sau mai 
târziu, vei găsi întotdeauna ce cauţi. 


12 


Jaffrim Rodanov se plimba pe duneta Suveranului Înfricoşător, 
în lumina portocaliu-argintie a zorilor. Ţineau la capă, drum vest, 
deplasându-se spre nord, cu vântul în cartier tribord, la 
aproximativ patruzeci de mile la sud-vest de Tal Verrar. Marea 
se învolbura până la cinci-şase picioare. 

Tal Verrar. O jumătate de zi distanţă de oraşul pe care în 
ultimii şapte ani îl ocoliseră ca pe o colonie de leproşi; o 
jumătate de zi distanţă de reşedinţa unei flote care, odată 
stârnită, l-ar fi putut strivi chiar şi pe puternicul său Suveran. Nu 
era o libertate adevărată în apele acestea, doar o vagă iluzie. 
Vase comerciale rotofeie pe care nu le-ar putea atinge 
niciodată; un oraş bogat pe care nu l-ar putea prăda niciodată. 
Şi totuşi, putea trăi cu asta. Era magnific, cu condiţia să se 
păstreze libertatea şi jafurile din mările sudice. 

— Căpitane, spuse Ydrena, care apăruse pe punte ţinând într- 
o mână o cană de lut cioplit cu obişnuitul ei ceai de dimineaţă, 
stropit cu coniac, nu vreau să stric o nouă dimineaţă frumoasă... 

— Nu ai fi fost secundul meu dacă aş fi avut nevoie de 
pupături în fund în loc să mi se conducă vasul. 

— S-a făcut o săptămână şi nu i-am dat de urmă, căpitane. 

— Doar în ultimele două zile, am văzut două duzini de vase 
comerciale, lughere şi galere de agrement, spuse Rodanov. ŞI 
mai este până să vedem un drapel naval. Este încă timp să dăm 
de ea. 

— Nu contest asta, căpitane. Doar că s-o găsim este... 

— O mare bătaie de cap. Ştiu. 

— Nu-i ca şi cum ar cutreiera prin zonă, spunând tuturor că ea 
este Zamira Drakasha de pe Orhideea Otrăvitoare, zise Ydrena, 
luând o gură de ceai. „Bine v-am găsit, noi suntem faimoşii 
distrugători de corăbii din Vânturile-Fantomă; vă deranjează 


dacă acostăm ca să facem o vizită?” 

— Poate să-şi spună cum vrea, spuse Rodanov, şi să-şi picteze 
ce vrea pe pupă, să-şi rearanjeze pânzele pân-o să arate ca un 
sebec constipat, dar are o singură carenă. O carenă de scoruş 
negru. Şi am văzut-o timp de ani de zile. 

— Toate carenele sunt negre, până ce nu eşti îngrozitor de 
aproape, căpitane. 

— Ydrena, dacă aveam o idee mai bună, crede-mă, o urmam. 
Rodanov căscă şi se întinse; îşi simţi muşchii puternici ai 
braţelor contractându-se în mod agreabil. Tot ce-am aflat este 
că au fost atacate câteva corăbii, iar acum Salon Corbeau. Se 
învârte pe-aici, pe undeva, ţinând vestul. E ceea ce aş face eu... 
o mai mare deschidere spre mare. 

— "nţeles, spuse Ydrena. O grămadă de deschidere spre 
mare. 

— Ydrena, spuse el domol, am făcut drum lung ca să-mi calc 
un jurământ şi să ucid un prieten. Voi merge cât va fi nevoie și Îi 
voi vâna urmele cât va fi nevoie. Vom străbate apele astea până 
când unul din noi dă de celălalt. 

— Sau până când oamenii din echipaj decid că le-a... 

— Mai e mult drum până să depăşim linia aia. Între timp, 
dublează numărul iscoadelor de noapte. Triplează numărul celor 
de zi. O să căţărăm jumătate din afurisitul ăsta de echipaj pe 
catarge, dacă trebuie. 

— Atenţie, corabie la orizont! se auzi o voce din vârful 
catargului. Strigătul fu transmis spre punte şi Rodanov alergă în 
faţă, neputând să se abţină. În acea săptămână, dacă nu 
auziseră de cincizeci de ori strigătul ăsta, nu-l mai auziseră 
deloc, însă, de fiecare dată, putea fi acea dată. 

— In ce direcţie? 

— Trei grade de la prova tribordului! 

— Ydrena, răcni Rodanov, mai ridicaţi pânze! Pregătiţi-vă de 
reperare! Helm, du-ne spre nord-nord-est, tribord! 

Peste oricine ar fi dat, cu un vânt şi nişte ape ca acestea, 
Suveranul Infricoşător se simţea acasă la el; mărimea şi 
greutatea îi permiteau să spargă valuri care ar fi încetinit vase 
mai uşoare. In curând, vor fi destul de aproape pentru a repera. 

Şi totuşi, minutele păreau că se scurg la nesfârşit. Îşi 


stabiliseră noul curs, folosindu-se de forţa vântului ce sufla 
acum dinspre arborele de la tribord. Rodanov străbătea teuga, 
aşteptând... 

— Căpitane Rodanov! E o corabie cu două catarge, domnule! 
Repet, două catarge! 

— Foarte bine, răcni el. Ydrena! Secundul pe teugă! 

Ea fu acolo într-un minut, cu păru-i blond fluturându-i în briză. 
Când ajunse, aruncă tot ce-i mai rămăsese din ceaiul de 
dimineaţă. 

— Du cel mai bun ochean în vârful trinchetului, spuse el. Zi- 
mi... imediat ce afli ceva. 

— "nţeles, spuse ea. Barem e ceva de făcut. 

Dimineaţa se scurgea cu o încetineală chinuitoare, însă cel 
puţin cerul era senin. Condiţii bune de observaţie. Soarele se 
înălţă tot mai sus şi mai strălucitor, până când... 

— Căpitane, strigă Ydrena. Carenă de scoruş! E un bric cu 
două catarge şi carenă de scoruş! 

Rodanov nu mai putea rezista să aştepte fără să facă nimic. 

— Vin sus! răcni el. 

Cu greu, se căţără pe pânzele trinchetului, până pe platforma 
de observaţie din vârf, un loc pe care-l lăsase, de mulţi ani, în 
grija marinarilor mai mici şi mai tineri. Ydrena era cocoţată 
acolo, împreună cu un membru al echipajului, care se dădu mai 
încolo ca să-i facă şi lui loc pe platformă. Rodanov luă ocheanul 
şi examină corabia aflată la orizont, studiind-o până când nici 
măcar cea mai prudentă parte din el nu putu nega evidenţa. 

— Ea e, spuse. A făcut ceva bâzdâcuri cu velele, dar aia este 
Orhideea. 

— Şi acum? 

— Ridicaţi fiecare petic de pânză pe care-l avem, spuse el. Să 
ne apropiem de ea cât de mult putem, înainte să ne recunoască. 

— Vrei să încerci să-i atragi atenţia cu semnale? Să-i propui 
negocieri şi dup-aia să sari pe ea? 

— „Să vorbim în spatele mâinilor, să nu ne fie citite pe buze 
intenţiile”, spuse el. 

— Tot poezie de-a ta? 

— Vers, nu poezie. Nu. Mai devreme sau mai târziu, ne va 
recunoaşte şi, când o va face, va şti exact ce vrem. 


Îi înapoie ocheanul Ydrenei şi se pregăti să coboare. 

— Ţintă către ea, mantalele jos şi armele la vedere. Măcar 
atât putem să-i oferim, pentru ultima bătălie pe care o va avea 
vreodată. 


CAPITOLUL CINCISPREZECE 


Între fârtaţi 


1 


— Jerome ştie că-mi ceri să fac asta? 

— Nu. 

Locke stătea alături de Drakasha, lângă parapet, strânşi unul 
într-altul în aşa fel încât puteau discuta confidenţial. Era, mai 
mult sau mai puţin, al şaptelea ceas al dimineţii şi soarele se 
ridica în înaltul senin al cerului albastru. Vântul sufla dinspre 
răsărit, lovindu-i dinspre arborele de la tribord, iar valurile 
deveneau din ce în ce mai zgomotoase. 

— Şi crezi că... 

— Da, cred că pot vorbi pentru amândoi, spuse Locke. Nu 
avem de ales. N-o să-l mai vedem pe Stragos decât dacă faci 
cum a cerut el. Şi, ca s-o spun pe-a dreaptă, dacă faci cum a 
cerut el, cred că utilitatea noastră ia sfârşit. Vom mai avea o 
singură şansă să ne apropiem de el. E timpul să-i arătăm 
nemernicului ăstuia cum facem noi lucrurile în Camorr. 

— Credeam că sunteţi specializaţi în şmecherii necinstite. 

— Fac treabă bună şi punând cuțite în beregata oamenilor, şi 
răcnind la ei, spuse Locke. 

— Dar, dacă ceri altă întâlnire, după ce scufundăm câteva 
corăbii pentru el, nu crezi că se va aştepta la trădare? Mai ales 
într-un palat plin de soldaţi? 

— Tot ce trebuie să fac este să ajung în preajma lui, spuse 
Locke. N-o să pretind acum că-mi pot croi drum printr-un zid de 
soldaţi, însă, de la câţiva centimetri, cu un stilet bun, sunt mâna 
lui Aza Guilla însăşi. 

— Aşadar, vrei să-l iei ostatic? 

— Simplu. Direct. Şi, să sperăm, eficient. Dacă nu pot scoate 
un antidot de la el sau nu pot ajunge la o înţelegere cu spiţerul 
lui, poate că-i trag o sperietură soră cu moartea. 

— Şi crezi sincer că ai studiat în ansamblu problema? 


— Căpitane Drakasha, abia am dormit, tot gândindu-mă la 
asta. De ce crezi că am venit până aici să dau de tine? 

— Ei bine... 

— Căpitane! Straja de pe catargul principal chema puntea. 
Am observat mişcare în spatele nostru! 

— Ce vrei să spui? 

— Corabie la orizont, la trei grade, poate, spre cartier babord. 
Doar ce a apărut, efectiv brusc. A venit dinspre vest, se 
îndreaptă direct către noi. 

— Buni ochi, spuse Drakasha. Ţine-mă la curent. Utgar! 

— Da, căpitane? 

— Dublează straja la fiecare catarg. Cei de pe punte! 
Pregătiţi-vă să schimbaţi cursul! Staţi lângă funii şi lângă braţele 
vergilor! Aşteptaţi ordinul meu! 

— Probleme serioase, căpitane? 

— Probabil că nu, spuse Drakasha. Chiar dacă Stragos şi-a 
schimbat părerea de ieri şi s-a hotărât acum să ne vâneze, un 
vas de război verrar nu ar veni din direcţia aia. 

— Să sperăm. 

— Da. Aşa că ce-o să facem este să ne schimbăm noi direcţia, 
frumos şi încet. Dacă schimbarea lor de curs a fost nevinovată, 
vor trece voios pe lângă. Işi drese glasul: Helm, întoarce către 
nord-vest, prin nord, repede! Utgar! Strânge vergile, vânt la 
cartier tribord! 

— "nţeles, căpitane! 

Orhideea Otrăvitoare se înclină şi mai mult, încet, către 
babord, până ce fu îndreptată aproape direct către nord-vest. 
Briza rece sufla acum peste dunetă, aproape în faţa lui Locke. | 
se păru că întrezăreşte nişte pânze minuscule către sud; de pe 
punte încă nu se putea observa carena vasului. 

Câteva minute mai târziu, veni strigătul: 

— Căpitane! A cotit cinci sau şase grade spre babord! Se 
îndreaptă din nou către noi! 

_ — Suntem pe direcţia prorei tribordului lor, spuse Drakasha. 
incearcă să se apropie de noi, dar asta nu are nici un sens. Îşi 
pocni degetele. Stai aşa. Ar putea fi un vânător de recompense. 

— Cum ar putea să ştie că suntem noi? 

— Probabil că au obţinut o descriere a Orhideei de la echipajul 


keciului pe care l-aţi vizitat. Uite ce-i, puteam cel mult să 
sperăm că o să-mi ascund faţa atât de mult. Drăguţele astea de 
scânduri de scoruş ale ei sunt prea caracteristice. 

— Deci... cât de gravă este situaţia? 

— Depinde cine-i mai rapid. Dacă este un vânător de 
recompense, ar fi o bătălie nerentabilă. Pe vas ar fi oameni 
periculoşi şi nici un fel de pradă. Aşa că, dacă noi suntem mai 
rapizi, vreau să-i arăt fundul şi să-i zic pa-pa. 

— Şi dacă nu? 

— O bătălie nerentabilă. 

— Căpitane, răcni una dintre iscoadele de sus, este o corabie 
cu trei catarge! 

— E din ce în ce mai bine, spuse Drakasha. Du-te şi trezeşte- 
mi-i pe Ezri şi pe Jerome. 


2 


— Ghinion, spuse Delmastro. Afurisit de ghinion! 

— Doar pentru ei, dacă îmi iese cum vreau, spuse Zamira. 

Căpitanul şi locotenentul său stăteau lângă parapet, cu 
privirea fixată pe pătrăţelul alb, neclar, care indica, la orizont, 
poziţia urmăritorului lor. Locke şi Jean aşteptau, câteva trepte 
mai încolo, lângă copastia tribordului. Drakasha cârmise corabia 
câteva grade către sud, astfel încât acum mergeau către vest- 
nord-vest, cu un vânt excelent în cartier tribord, ceea ce ea 
declarase ca fiind cea mai bună poziţie de navigat a Orhidee. 
Locke ştia că era cam riscant; dacă adversarul lor era mai rapid, 
putea lua o direcţie de interceptare care i-ar fi oprit mult mai 
repede decât o urmărire din pupa. Problema era că o asemenea 
urmărire nu putea dura prea mult spre nord; aveau spaţiu 
deschis doar spre vest. 

— Nu sunt sigură că am câştigat teren, căpitane, spuse 
Delmastro după câteva minute de tăcere. 

— Nici eu. Afurisită fie marea asta agitată! Dacă e o corabie 
cu trei catarge, s-ar putea să aibă greutatea necesară ca să fie 
mai rapidă în condiţiile astea. 

— Căpitane! Strigătul ce venea de sus, de pe catargul 
principal, era şi mai stăruitor decât de obicei. Căpitane, corabia 


nu rămâne în urmă şi... iertăciune, căpitane, dar poate c-ai vrea 
să vii să vezi asta cu ochii tăi. 

— Să văd ce? 

— Dacă nu-s nebună, am mai văzut corabia asta şi înainte, 
strigă straja, o femeie. Pot să jur. M-ar ajuta o pereche de ochi în 
plus. 

— O să arunc o privire, spuse Delmastro. Pot lua ocheanul tău 
preferat? 

— Scapă-l numai, şi le voi da cabina ta lui Paolo şi Cosettei. 

Câteva minute mai târziu, Locke o urmări pe Delmastro 
căţărându-se pe catargul principal, înarmată cu mândria şi 
bucuria Zamirei, o capodoperă optică verrari, legată în piele 
tratată alchimic. Trecură câteva minute până când strigătul ei 
veni către punte. 

— Căpitane, este Suveranul Înfricoşător! 

— Cum?!? Del, eşti absolut sigură? 

— L-am văzut destul de des, nu? 

— Vin chiar eu sus! 

Locke schimbă o privire cu Jean, în timp ce Zamira sări pe 
pânzele catargului principal. Un zumzet de mormăituri şi 
înjurături se înălţă din rândul marinarilor aflaţi pe punte. O 
duzină dintre ei îşi abandonară treaba şi se duseră la pupa, 
întinzându-şi gâturile ca să zărească vela aflată la sud. O 
şterseră, temători, când Drakasha şi Delmastro reveniră pe 
dunetă, părând foarte grave. 

— Deci el e? spuse Locke. 

— El e, spuse Drakasha. Şi dacă ne caută de ceva vreme, 
înseamnă că a plecat la scurt timp după noi. 

— Deci... poate că are de transmis vreun mesaj sau ceva, nu? 

— Nu. 

Drakasha îşi scoase pălăria şi îşi trecu cealaltă mână prin 
cosiţe, aproape nervos. 

— S-a opus acestui plan mai mult decât oricine altcineva din 
consiliul căpitanilor. Nu a navigat atât de mult şi de departe cum 
am făcut-o noi, expunându-şi vasul la o aruncătură de băț de Tal 
Verrar, ca să transmită vreun mesaj. Mi-e teamă că va trebui să 
amânăm discuţia noastră de mai devreme, Ravelle. Trebuie mai 
întâi să fim siguri că această corabie va mai pluti până la 


sfârşitul zilei. 


3 


Locke privea peste petele de spumă, câtre Suveranul 
Înfricoşător care era acum vizibil la orizont, îndreptându-se către 
ei asemenea unui ac atras de magnet. Era al zecelea ceas al 
dimineţii şi progresul lui Rodanov, în defavoarea lor, era evident. 

Zamira îşi închise cu zgomot ocheanul şi se răsuci de lângă 
parapet, de unde observase acelaşi fenomen. 

— Căpitane, spuse Delmastro, trebuie să fie ceva... dacă l-am 
putea ţine la distanţă până la căderea nopţii... 

— Da, atunci am avea mai multe opţiuni. Dar, ca să câştigăm 
atât timp, ar trebui să fim urmăriţi din pupa, iar dacă fugim spre 
nord, o să dăm de coastă mult înainte de a se însera. Ca să nu 
mai spun că are carena proaspăt reparată, iar noi suntem 
restanţi la capitolul ăsta. Adevărul adevărat este că am pierdut 
deja această întrecere. 

Drakasha şi Delmastro nu-şi spuseră nimic, preţ de câteva 
clipe, până când Delmastro îşi drese glasul: 

— Încep să... ăă, pregătesc lucrurile, nu? 

— Ai face bine. Lasă Schimbul Roşu să mai doarmă, cât de 
mult poţi. Dacă mai doarme vreunul dintre ei... 

Delmastro încuviinţă, îl apucă pe Jean de mâneca tunicii şi-l 
trase după ea către trapa de marfă, de pe puntea principală. 

— Intenţionezi să te lupţi, spuse Locke. 

— Nu am de ales, trebuie să lupt. Şi tu la fel, dacă vrei să 
apuci cina. Rodanov are aproape de două ori mai mulţi oameni. 
înţelegi ce porcărie ne aşteaptă. A 

— Şi totul este, mai mult sau mai puţin, din cauza mea. Imi 
pare rău, căpitane... 

— Termină cu prostiile, Ravelle! N-o să mă apuc acum să-mi 
regret decizia de a te ajuta, aşa că nimeni altcineva n-o s-o facă. 
E din cauza lui Stragos, nu a ta. Într-un fel sau altul, planurile lui 
ne-ar fi pus într-o situaţie neplăcută. 

— Îţi mulţumesc pentru asta, căpitane Drakasha. Acum... ştiu 
că am avut o discuţie privind adevărata măsură a talentului meu 
în luptă, însă majoritatea celor din echipaj cred încă, probabil, 


că-s un soi de ucigaş de oameni. Eu... Cred că tot ce vreau să 
spun este că... 

— Vrei un loc în miezul acţiunii? 

— Da. 

— Mă gândeam că s-ar putea să ceri asta. Am deja un loc 
pentru tine, spuse ea. Nu te gândi că o să-l obţii uşor. 

Se îndepărtă o clipă şi strigă: 

— Utgar! 

— Da, căpitane? 

— la batimetrul şi spune-mi ce adâncime avem! 

Locke ridică întrebător din sprâncene. 

— Am nevoie să ştiu câtă apă avem sub picioare, îi spuse ea. 
Aşa voi şti cât ne ia să aruncăm ancora. 

— De ce ai vrea să arunci ancora? 

— Cât despre asta, va trebui să aştepţi, vei fi uluit. Şi 
Rodanov, să sperăm... dar asta ar însemna să cer prea mult. 

— Căpitane, răcni Utgar, câteva minute mai târziu, avem cam 
nouăzeci de stânjeni sub noi! 

— Bine, spuse ea. Ravelle, ştiu că nu eşti de serviciu în 
momentul ăsta, dar ai fost destul de neghiob să te vânturi pe- 
aici şi să atragi atenţia asupra ta. la vreo doi Albaştri şi aduceţi 
de jos nişte butoaie de bere. Incearcă să faci asta în linişte, de 
dragul Roşilor care mai dorm încă. Cam într-o oră am să-i chem 
pe toţi pe punte şi nu-i niciodată înţelept să trimiţi oamenii la o 
luptă ca asta cu gâtlejurile prea uscate. 

— Fac asta bucuros, căpitane. Cam într-o oră, deci? Când 
crezi că vom... 

— Am de gând să pornesc bătălia înainte de amiază. Este o 
singură cale de a câştiga atunci când eşti vânat de unul mai 
mare şi mai tare decât tine. Te întorci, îi zbori dinţii din gură şi 
speri că zeii ţin la tine. 


4 


— Toată lumea! strigă Ezri pentru ultima dată, toată lumea pe 
puntea superioară centru! Pe punte, pierde-vară şi tâmpiţi leneşi 
ce sunteţi! Dacă mai aveţi tovarăşi de cart sub punte, târâţi-i 
încoace! 


Jean stătea în faţa grupului adunat la mijlocul corabiei, 
aşteptând ca Drakasha să-şi rostească partea ei. Aceasta stătea 
lângă copastie, avându-i în spate pe Ezri, Nasreen, Utgar, 
Mumchance, Gwillem şi Treganne. Învăţata părea profund 
deranjată de faptul că un lucru atât de vulgar, precum o bătălie 
între corăbii, o putea scoate din ritualurile ei obişnuite. 

— Ascultaţi-mă bine, strigă Drakasha. Corabia care se 
îndreaptă spre noi este Suveranul Înfricoşător. Căpitanul 
Rodanov are obiecţii faţă de afacerile noastre în aceste ape şi a 
făcut drum lung ca să se lupte cu noi. 

— Nu putem să ne luptăm cu atât de mulţi, strigă cineva din 
mulţime. 

— Nu avem de ales. Ne vor aborda, fie că ne place sau nu, 
spuse Drakasha. 

— Dar dacă te vrea doar pe tine? Vorbise un membru al 
echipajului pe care Jean nu-l recunoscu; trebuie spus totuşi că 
omul stătea, de asemenea, în faţa mulţimii, exact acolo unde 
Drakasha şi toţi ofiţerii ei îl puteau vedea. | te dăm şi evităm o 
luptă crâncenă. Asta nu este un vas militar şi am dreptul şi eu 
să ţin la viaţa mea ca şi... 

Jabril îşi făcu loc prin mulţime până în spatele omului şi îl 
pocni în şale. Acesta se prăbuşi pe punte zvârcolindu-se. 

— Nu Ştim dacă o vrea doar pe Drakasha, răcni Jabril. lo unul 
n-o să aştept lângă parapet, cu pantalonii în vine, să vină cineva 
să-mi pupe cocoşelul! Cei mai mulţi dintre voi ştiu la fel de bine 
ca mine... dacă un căpitan se bate cu alt căpitan, nu e 
convenabil ca ambele variante ale poveştii să ajungă înapoi în 
Portul Risipitorului. 

— Stai aşa, Jabril, spuse Zamira. Coborând repede treptele 
dunetei, păşi către aşa-zisul pragmatic şi îl ajută să se ridice, 
apoi stătu în faţa echipajului său, lângă primul rând de oameni. 
Basryn, aici de faţă, are dreptate cu privire la un lucru. Asta nu 
este un vas militar, aşa că aveţi dreptul să ţineţi la vieţile 
voastre. Nu sunt blestemata voastră de împărăteasă. Oricine 
vrea să încerce să mă predea lui Rodanov... sunt chiar aici. 
Acum e şansa voastră. Cum nimeni nu ieşi din mulţime, 
Drakasha îl săltă pe Basryn în picioare şi îl privi drept în ochi. Ei 
bine, poţi să iei barca cea mai mică, spuse ea, tu şi oricine mai 


vrea să te ajute s-o iei. Sau poţi să rămâi. 

— Ah, la naiba, spuse el, oftând. Imi pare rău, căpitane. 
Cred... cred că prefer să trăiesc ca un laş decât să mor ca 
prostu'. 

— Oscarl, spuse Drakasha, după ce terminăm aici, ia o echipă 
şi dă la apă barca mică, iute. Oricine altcineva vrea să plece cu 
Basryn, asta-i ce vă ofer. Dacă Rodanov câştigă, încercaţi-vă 
norocul. Dacă eu câştig... pricepeţi că suntem la cel puţin 
cincizeci de mile de țărm şi nu veţi reveni la bord. 

Omul încuviinţă şi asta fu tot. Drakasha îi dădu drumul şi el 
dădu peste ceilalţi, ţinându-se de spate şi ignorând căutăturile 
celor din jur. 

— Acum, atenţie, strigă Drakasha. Marea nu ne este prietenă 
azi; feciorul ăla de lele are viteză mai mare decât noi. În orice 
direcţie am fugi, nu facem decât să câştigăm câteva ore. Dacă 
va fi să rezolvăm problema bot în bot, vreau să decid eu cum ne 
curtăm. 

— Fiecare dintre ai noştri trebuie să omoare doi de-ai lor, şi 
asta numai ca să mai rămână vreunul dintre noi în picioare, aşa 
că, în mod clar, trebuie să ne descurcăm chiar şi mai bine de- 
atât. Dacă îl agăţăm în aşa fel încât unul dintre bordurile noastre 
să se sprijine pe prova lui, ne putem îngrămădi toţi în jurul 
locului lui de abordare şi-l copleşim exact acolo unde trebuie. 
Echipajul ăla mare şi gras al lui n-o să mai facă două parale 
dacă va trebui să ni-l servească, bucată cu bucată, exact printre 
dinţii noştri. 

— Deci, pe puntea superioară, o să vă aşez în rânduri, precum 
legiunile de odinioară ale Tronului Therin. Săbiile şi scuturile în 
faţă, căngile şi halebardele în spate. Nu staţi cu deştu-n fund! 
Dacă nu puteţi ucide pe careva, azvârliți-i în apă, numai 
scoateţi-i din luptă! 

— Del va alege pe cei mai buni zece arcaşi ai noştri şi-i va 
trimite sus, să facă tot ce-i de făcut. Cinci pe fiecare catarg. Aş fi 
vrut să pot trimite mai mulţi, dar vom avea nevoie pe punte de 
fiecare luptător. 

— Ravelle, Valora, o să vă dau câţiva oameni, să formaţi 
echipajul nostru de abordaj. Treaba voastră sunt bărcile 
Suveranului. Odată ce vom fi atacați pe puntea principală, vor 


încerca să ne abordeze din toate părţile, aşa că vă duceţi 
oriunde se duc cu ele. O persoană aflată pe punte poate ţine 
piept la cinci aflate într-o barcă, dacă vă mişcaţi repede. 

— Nasreen, alege o echipă de trei oameni şi aşteaptă 
comanda mea lângă ancora tribord. După ce-o dau, aperi prova 
împotriva bărcilor, permițându-i echipei lui Ravelle să lupte în 
altă parte. 

— Utgar, tu rămâi cu mine, să încărcăm arbaletele. Acum, 
este bere la teugă şi vreau să văd butoiul gol înainte să facem 
asta. Beţi, găsiţi-vă platoşele. Dacă aveţi zale sau pantaloni de 
piele pe care-i ţineţi la păstrare, puneţi-le acum pe voi. Nu-mi 
pasă cât de tare veţi transpira; niciodată nu veţi mai avea 
nevoie de ele ca azi. 

Drakasha concedie echipajul întorcându-se cu paşi mari către 
scara dunetei. La mijlocul vasului se stârni iadul; brusc, membrii 
echipajului începură să se îmbrâncească unul pe altul în toate 
direcţiile, unii ducându-se după armele şi platoşele lor, alţii 
îndreptându-se spre ceea ce putea fi ultima băută din viaţa lor. 

Ezri sări peste balustrada dunetei şi răcni, în timp ce pătrunse 
în mijlocul haosului, „Echipele de incendiu să aşeze de două ori 
mai multe găleți cu nisip! Instalaţi plasele-brici la babord şi 
ridicaţi-le sus! Jerome, mişcă-ţi fundul leneş pe dunetă! 
Formează acolo „compania zburătoare”! 

Jean făcu un semn din mână şi o urmă pe Drakasha la pupa, 
unde Utgar aştepta, părând nervos. Treganne tocmai cobora 
scara tambuchiului, bodogănind ceva despre „proporţiile 
vracului”. 

Pe neaşteptate, o mică umbră întunecată ţâşni în sus pe scara 
tambuchiului şi fugi către Drakasha. Simţind că ceva o trage 
brusc de pantaloni, aceasta privi în jos şi dădu de Paolo care se 
prinsese strâns de ea fără nici o jenă. 

— Mami, e gălăgie! 

Zamira zâmbi şi îl ridică de pe punte, cuibărindu-l între 
reverele jachetei ei. Se întoarse spre vânt şi lăsă ca acesta să-i 
dea la o parte părul de pe faţă. Jean putu vedea că ochii lui 
Paolo erau aţintiţi asupra Suveranului Înfricoşător, care sălta şi 
se legăna sub cerul fără nori, care scurta implacabil distanţa 
dintre ei. 


— Paolo, scumpule, mami are nevoie să o ajuţi să te ascundă 
pe tine şi pe sora ta în magazia pentru frânghii de pe puntea de 
jos, bine? 

Băieţaşul dădu din cap şi Zamira îl sărută pe frunte; cu ochii 
închişi, îşi îngropă nasul în claia de bucle scurte, negre. 

— Ah, bine, spuse ea, o clipă mai târziu. Pentru că, după 
aceea, mami trebuie să-şi ia platoşa şi săbiile. Şi apoi trebuie să 
meargă să abordeze corabia nenorocitului ăluia mincinos şi să o 
scufunde ca pe un pietroi. 


5 


Jaffrim Rodanov se afla la prova corabiei sale, privind ţintă 
prin ochean Orhideea Otrăvită, când aceasta viră brusc spre 
babord şi se îndreptă spre el ca o săgeată. Velele mari 
tremurară şi începură să dispară, în timp ce echipajul Drakashei 
le strângea, pregătindu-le de bătălie. i 

— Ah, spuse el. Să-i dăm drumul, Zamira! In sfârşit, faci 
singurul lucru de bun-simţ. 

Rodanov era îmbrăcat pentru luptă, ca de obicei, cu o haină 
de piele căptuşită cu zale pe spate şi la revere. Crestăturile şi 
spărturile din această bătrânică bătucită de atâta folosire erau 
întotdeauna o mângâiere pentru el, un memento al faptului că 
ani de zile oamenii încercaseră şi eşuaseră să-l omoare. 

Pe mâini avea mănuşile sale preferate, incrustate cu oţel 
înnegrit, în zăpăceala unei încăierări corp-la-corp, acestea 
puteau apuca tăişuri şi zdrobi cranii. Pentru a-şi croi drum la 
bordul Orhideei, se baza pe o măciucă ţintuită, care-i ajungea 
până la brâu. Îşi plie cu grijă ocheanul şi-l strecură într-un 
buzunar, hotărând să-l ducă înapoi în habitaclu, înainte ca lupta 
să înceapă. Nu ca ultima dată. 

— Ordine, căpitane? 

Ydrena aştepta pe treptele teugei, cu sabia ei curbată prinsă 
în teacă pe spinare şi cu majoritatea echipajului adunat în 
spatele ei. 

— Vine către noi, tună Rodanov. Ştiu că nu-i uşor, însă 
Drakasha dă atacuri în apele verrare. Va aduce iadul în viaţa de 
care ne bucurăm noi toţi... dacă nu o oprim acum. Adunaţi-vă în 


formaţie la tribord, cum am stabilit. Scuturile sus, în faţă. 
Arbaletele în spate. Ţineţi minte, o salvă, după care le aruncaţi 
şi scoateţi săbiile. Echipajele bărcilor, după ce blocăm Orhideea, 
săriţi peste parapetul tribord. Căngile să fie pregătite pe puntea 
superioară şi la prova. Timona! Ai ordinele tale... îndeplineşte-le 
întocmai sau roagă-te să mori în luptă. Ziua aceasta va fi 
însângerată! Drakasha este un adversar de luat în seamă. Dar 
ce suntem noi peste toate vânturile şi apele Mării de Bronz? 

— Suveranul! strigă echipajul într-un glas. 

— Cine suntem noi, niciodată abordaţi şi niciodată învinşi? 

— Suveranul! 

— Ce ţipă duşmanii noştri la judecata zeilor, când rostesc 
numele celor ce le-au adus pieirea? 

— Suveranul! 

— Noi suntem! Îşi flutură bâta deasupra capului. Şi avem 
câteva surprize pentru Zamira Drakasha! Aduceţi cuştile în faţă! 

Trei echipe de câte şase marinari aduseră pe puntea de la 
prora nişte cuşti acoperite cu pânză. Aceste cuşti aveau mânere 
de lemn, dispuse destul de departe de laturile îmbrăcate în 
plase de oţel. Erau lungi cam de şase picioare şi înalte şi largi de 
trei picioare. 

— N-au mâncat nimic de ieri, nu? 

— Da, spuse Ydrena. 

— Bine. 

Rodanov verifică încă o dată, cu atenţie, zonele pe care 
tâmplarul său le slăbise în parapetul tribord, astfel încât un 
ghiont sănătos putea să le disloce pe o lungime de aproape zece 
picioare. O stricăciune pentru iubitul său Suveran, însă una ce 
putea fi destul de uşor reparată mai târziu. 

— Aşezaţi-le aici. Şi loviți cuştile. Să le întărâtăm. 


6 


Cele două corăbii spărgeau valurile, una către cealaltă, şi, 
pentru a doua oară, Locke Lamora se afla pe punctul de a fi 
implicat îndeaproape într-o bătălie pe mare. 

— Ţine direcţia, Mum! strigă Drakasha, care privea încordată 
dincolo de parapetul babord al dunetei. 


Locke şi Jean aşteptau în apropiere, înarmaţi cu securi şi săbii. 
Jean avea şi o pereche de apărători de piele scoase din 
proprietatea lui Basryn, care nu se mai vedea nicăieri, de când 
trecuse singur peste bord în micuța barcă. „Barca mea”, gândi 
Locke, cu o oarecare amărăciune. 

Pentru „compania lor zburătoare”, Locke şi Jean îi aveau pe 
Malakasti, Jabril şi Streva, precum şi pe Gwillem. Cu excepţia 
acestuia din urmă, toţi aveau scuturi şi căngi; maistrul timonier 
cu înfăţişare timidă purta un şorţ de piele încărcat cu proiectile 
grele, de plumb, pentru praştia pe care-o purta în mâna stângă. 

Majoritatea echipajului aştepta la mijlocul vasului, aliniat aşa 
cum ordonase Drakasha; cei cu scuturi mari şi săbii în faţă, cei 
cu căngi în spate. Velele mari fuseseră strânse, găleţile pentru 
incendiu aşezate la locul lor, intrarea de la babord era apărată 
de ceea ce Delmastro numise „jupuitorul de piei”, iar Orhideea 
Otrăvită se grăbea către îmbrăţişarea Suveranului Infricoşător 
asemenea unei îndrăgostite aflate departe de iubitul ei de prea 
multă vreme. 

Delmastro îşi făcu apariţia din harababura de pe puntea 
superioară. Arăta foarte mult ca atunci când Locke o văzuse 
prima dată, cu platoşa de piele pe ea şi cu părul strâns la spate, 
gata de acţiune. Fără să bage în seamă armele pe care le aveau 
la centură, ea sări pe Jean, împletindu-şi braţele şi picioarele în 
jurul lui. El îşi puse armele la spatele ei şi se sărutară până când 
Locke chicoti tare. Nu prea era genul de chestie pe care o puteai 
vedea chiar înaintea unor bătălii, după câte-şi imagina el. 

— Ziua aceasta este a noastră, spuse ea când, în sfârşit, se 
despărţiră. 

— Incearcă să nu-i omori pe toţi înainte ca măcar să intru şi 
eu în luptă, bine? 

Jean îi zâmbi şi ea îi înmână ceva aflat într-o micuță pungă de 
mătase. 

— Ce e asta? 

— O buclă din părul meu, spuse ea. Am vrut să ţi-o dau acum 
câteva zile, dar am fost ocupați cu toate atacurile astea. Ştii 
cum e. Piraterie. Viaţă agitată. 

— lţi mulţumesc, scumpo, spuse el. 

— Acum, dacă eşti la ananghie, oriunde te-ai duce, poţi arăta 


punguţa aia oricui te-ar necăji şi-i poţi spune: „N-ai idee cu cine 
te pui. Mă aflu sub protecţia doamnei care mi-a dat acest semn 
al favorurilor ei”. 

— Şi asta ar trebui să-i oprească? 

— La naiba, nu, asta e doar ca să-i zăpăceşti. Apoi îi omori, în 
timp ce ei stau acolo uitându-se la tine ca nişte caraghioşi. 

Se îmbrăţişară din nou, iar Drakasha îşi drese vocea: 

— Del, dacă nu te deranjează, vrem să atacăm corabia aia 
aflată chiar în faţa noastră, aşa că ai putea să... 

— A, da, să ne luptăm pentru vieţile noastre. Cred că v-aş 
putea ajuta câteva minute, căpitane. 

— Noroc, Del! 

— Noroc, Zamira! 

— Căpitane, spuse Mumchance, acum... 

— Nasreen! Drakasha mugi, cu toată puterea vocii ei 
remarcabile. Aruncaţi ancora tribord! 

— Sună a ciocnire, strigă Delmastro, o clipă mai târziu. Toată 
lumea, ţineţi-vă bine! Şi cei de sus! Apucaţi un catarg, apucaţi o 
parâmă! 

Cineva începu să tragă frenetic clopotul trinchetului. Cele 
două vase se apropiau cu o viteză uluitoare. Locke şi Jean se 
ghemuiră pe scările din babordul dunetei, agăţându-se strâns de 
parapetul interior. Locke aruncă o privire către Drakasha şi văzu 
că aceasta număra ceva, rostind pentru sine fiecare număr. 
Curios, el încercă să le desluşească şi ajunse la concluzia că nu 
număra în Therină. 

— Căpitane, spuse Mumchance, cu calmul cuiva care 
comanda o cafea, cealaltă corabie... 

— Timona, tare spre babord! strigă Drakasha. 

Mumchance şi ajutorul său începură să tragă timona vasului 
către stânga. Dintr-odată, se auziră un scârţâit şi o pocnitură 
dinspre prova; corabia tremură dintr-un capăt în celălalt şi se 
smuci către tribord, ca prinsă în colții unei furtuni. Locke îşi simţi 
stomacul protestând şi se agăţă cu toată puterea de parapet. 

— Echipa de la ancoră, ţipă Drakasha, tăiaţi cablul! 

Locke avea o privire excelentă asupra Suveranului 
Înfricoşător, care se năpustea spre ei, la nici o sută de yarzi 
depărtare. | se tăie respiraţia, gândindu-se la bompresul acelei 


corăbii masive  împlântându-se, asemenea unei sulițe, în 
Orhidee sau în echipajul ei adunat, dar, chiar în timp ce privea, 
corabia cu trei catarge se răsuci către babord, făcând, la rându- 
i, un viraj. 

Rodanov evitase o coliziune frontală şi Locke bănui că o 
făcuse intenţionat; chiar dacă ar fi putut cauza pagube serioase 
Orhideei, asta i-ar fi blocat corabia exact acolo unde Zamira 
putea rezista cel mai bine atacatorilor săi şi unde ar fi putut să 
scufunde, mai devreme sau mai târziu, ambele corăbii. 

Ceea ce se întâmplă fu destul de spectaculos; marea se 
umplu de spumă albă între cele două vase şi Locke auzi valurile 
protestând, şuierând asemenea aburilor furioşi ce ies din 
cărbuni încinşi. 

Nici Suveranul, nici Orhideea nu-şi mai puteau calma impulsul 
înaintării, dar alunecară unul într-altul, de-a lungul bordurilor lor, 
având între ei o pernă învolburată de apă. Intreaga lume păru să 
se cutremure când se întâlniră; lemnăria scârţâi, catargele se 
cutremurară şi, undeva, deasupra, un marinar al Orhideei, o 
femeie, fu aruncată din postul ei. Ea lovi puntea Suveranului, 
devenind prima victimă a bătăliei. 

— Randa! Randa! strigă Zamira, şi toţi cei aflaţi pe dunetă 
priviră în sus, în timp ce randa Orhideei fu desfăcută, în cel mai 
nemarinăresc mod cu putinţă, de către mica echipă însărcinată 
cu aceasta. Fluturând în jos până se desfăcu complet, ea fu 
fixată pe vergi cu o viteză disperată. In mod normal, o randă nu 
se plasează împotriva vântului, însă, în cazul de faţă, briza aspră 
care bătea dinspre răsărit era folosită cu intenţie, ca să ţină 
pupa Orhideei departe de contactul cu Suveranul Infricoşător. 
Mumchance încerca să ajute, la rândul său, trăgând acum 
timona spre tribord. 

Din faţă se auziră o serie de ţipete şi pocnituri; bompresul 
Suveranului Infricoşător distrugea sau ciocnea mare parte din 
greementul din faţă, însă planul Drakashei părea să funcţioneze. 
Bompresul nu găurise carena, iar acum prova tribordului lui 
Rodanov era singura parte a corabiei lui aflată în contact cu 
bordul babord al Drakashei. De sus de tot, gândi Locke, zeii 
puteau vedea cele două corăbii precum nişte duelişti beţi, cu 
bompresurile încrucişate, însă făcându-şi destul de puţine 


pagube, în timp ce se legănau pe valuri. Obiecte nevăzute 
sfârtecau aerul cu un sâsâit ca de şarpe, şi Locke îşi dădu 
seama că în jurul său ploua cu săgeți. Bătălia începuse de-a 
binelea. 


7 


— Târfă vicleană din Syresti! murmură Rodanov după 
ciocnire, ridicându-se încet în picioare. Drakasha îşi folosise 
randa ca pe o pârghie, ca să evite un contact bord la bord total. 
Fie şi aşa; el avea de jucat propriile atuuri. 

— Daţi-le drumul! strigă el. 

Un membru al echipajului, flancat de purtători de scuturi şi 
stând cât mai departe de spatele celor trei cuşti, trase de 
frânghia care le ţinea uşile. Acestea se aflau la doar câţiva 
centimetri de partea slăbită a parapetului, care fusese 
spulberată, în mod convenabil, atunci când corăbiile se 
atinseseră. Un trio de va/cone adulte... înfometate, zgâlţăite şi 
enervate peste măsură... explodară din închisoarea lor, ţipând 
ca nişte strigoi răzbunători. Primul lucru pe care-şi puseră ochii 
fu grupul de marinari de pe Orhidee, aliniaţi în faţă. Deşi bine 
înarmaţi şi împlătoşaţi, oamenii Zamirei se aşteptaseră, fără 
îndoială, să trebuiască să respingă, mai întâi, atacatori... umani. 

Cele trei păsări de pradă ţâşniră prin aer şi aterizară printre 
scuturi şi căngi, împărțind lovituri cu ciocurile şi cu ghearele lor 
de mărimea unui pumnal. Cei de pe Orhideea ţipară, 
împingându-se unul pe altul şi stârnind un haos cumplit, în 
încercarea lor disperată de a ataca sau de a fugi de cumplitele 
bestii. 

Rodanov rânji feroce. Meritaseră preţul... deşi costaseră prea 
mult în Portul Risipitorului, deşi îi împuţiseră cala, deşi vor fi 
moarte destul de repede. Fiecare marinar de pe Orhidee pe 
care-l mutilau era unul mai puţin de înfruntat pentru oamenii lui 
şi era întotdeauna imposibil de stabilit un preţ, când venea 
vorba să-ţi faci adversarul să se scape pe el. 

— Bărcile la apă! răcni el. Suverani! La mine! 


8 


Ţipetele care veneau din faţă erau mai mult decât omeneşti; 
Locke se căţără pe coate şi genunchi pe scările dunetei, 
încercând să vadă ce se întâmplă. Forme cafenii se zbăteau 
printre grupurile compacte ale „legiunilor” Zamirei, spre babord. 
Ce naiba era asta? Drakasha însăşi trecu în goană pe lângă el, 
cu săbiile gemene scoase, alergând către locul unde era cel mai 
mare haos. 

Câţiva marinari de pe corabia lui Rodanov aruncară cârlige de 
abordare peste golul dintre cele două vase. Un grup din 
echipajul Drakashei, pregătit pentru asta, se repezi cu securile 
către balustrada babordului ca să taie frânghiile de abordare. 

Unul dintre ei se prăvăli cu o săgeată în gât; ceilalţi se 
debarasară în doi timpi şi trei mişcări de toate frânghiile pe care 
Locke le putea vedea. 

O pocnitură surdă şi ascuţită indică faptul că o săgeată 
aterizase în apropiere; Jean îl apucă de gulerul tunicii şi îl târî 
până pe dunetă. Cei din „compania lui zburătoare” erau 
ghemuiţi în spatele scuturilor lor mici; Malakasti şi-l folosea pe- 
al ei ca să-l acopere şi pe Mumchance, care mânuia timona din 
poziţie ghemuit. Cineva urlă şi căzu de pe capelaj peste bordul 
Suveranului o clipă mai târziu, Jabril strigă: „Ah!”, în timp ce o 
săgeată împroşcă aşchii din parapetul de lângă capul său. 

Spre surpriza lui Locke, în toată această vânzoleală, Gwillem 
se ridică brusc şi, cu o expresie calmă pe faţă, începu să învârtă 
un proiectil în lansatorul praştiei sale. Când braţul i se înălţă, el 
dădu drumul uneia dintre corzile praştiei şi, o secundă mai 
târziu, un arcaş de pe duneta Suveranului căzu pe spate. 

Jean îl trase pe Gwillem înapoi pe punte, unde vadranul se 
apucă să pregătească alt proiectil. 

— Bărci! răcni Streva. Bărci se apropie! 

Două bărci, fiecare purtând cam douăzeci de marinari, 
înaintau rapid din spatele Swveranului Infricoşător, făcând un 
ocol, ca să se apropie de pupa Orhidee. 

Locke îşi dorea cu ardoare să vadă câteva săgeți presărându- 
le trecerea, însă arcaşii aflaţi sus aveau ordin să ignore bărcile. 
Acestea erau strict treaba acelui legendar erou al butoiului-de- 


bere-zburător, Orrin Ravelle. 

Acesta avea oricum un mare avantaj care, ca întotdeauna, 
purta numele de Jean Tannen. Pe scândurile de scoruş lustruit 
ale punţii se aflau, într-o grămadă fără sens, câteva pietre mari, 
rotunde, aduse cu mare efort din balastul vasului. 

— Fă pe bruta, Jerome! strigă Locke. 

Când prima barcă a Suveranului se apropie de parapet, o 
pereche de marinari înarmaţi cu arbalete se ridică în picioare, 
pentru a deschide calea unei femei care pregătea un cârlig de 
abordare. Gwillem învârti şi aruncă în jos una din pietrele lui, 
despicând ţeasta unui arcaş, al cărui corp se prăvăli înapoi în 
grupul de aşa-zişi atacatori. Un moment mai târziu, Jean păşi pe 
parapet, ridicând deasupra capului un bolovan de vreo sută de 
livre, lat cât pieptul unui om obişnuit. 

Cu un răcnet, îl aruncă jos, în barcă, unde acesta sfărâmă nu 
numai picioarele a doi vâslaşi, ci chiar puntea micuţei 
ambarcaţiuni. In timp ce apa începu să ţâşnească prin gaură, se 
stârni panica. 

Apoi săgeți de arbaletă veniră dinspre a doua barcă. Streva, 
ocupat să privească agonia primei bărci, primi una în coaste şi 
căzu pe spate, peste Locke, care-l împinse deoparte pe 
ghinionistul tânăr, conştient că nu stătea în puterea sa să-l 
ajute. Puntea strălucea deja de la sânge. Un moment mai târziu, 
Malakasti icni de durere, când o săgeată, venită de pe vergile de 
sus ale Suveranului, îi găuri spatele; ea se prăbuşi lângă parapet 
şi scutul îi căzu peste bord. 

Jabril îi dădu la o parte sulița şi o trase pe punte. Locke putu 
vedea că săgeata îi înţepase unul din plămâni, iar respiraţia ei 
gâlgâită era cea de pe urmă. Jabril, cu chipul îndurerat, încerca 
să o acopere cu corpul său, până când Locke ţipă la el: 

— Vin alţii! Nu-ţi pierde afurisitul ăla de cap! 

„Ipocrit blestemat”, gândi în sinea sa, cu inima bubuindu-i. 

Dedesubt, pe ambarcaţiunea care se scufunda, un alt marinar 
învârti un cârlig, pregătindu-se să-l arunce. Gwillem lovi din nou, 
zdrobind braţul bărbatului. li urmă un alt bolovan al lui Jean. 
Acesta fu sfârşitul pentru restul Suveranilor; cu barca ducându- 
se la fund şi băncile ticsite de cadavre, supraviețuitorii se 
aruncau peste bord. Poate că vor redeveni o problemă, în 


câteva minute, dar, deocamdată, erau scoşi din luptă. Ca şi o 
treime din „compania” lui Locke. Cea de-a doua barcă inamică 
se apropie, păstrând însă destulă distanţă ca să se ferească de 
bolovani. Ocoli pupa şi ţâşni către bordul tribord asemenea unui 
rechin asupra prăzii rănite. 


9 


Zamira îşi trase sabia din cadavrul celei din urmă va/cone şi 
răcni la oamenii ei aflaţi la bordul babord. 

— Refaceţi formaţia! Refaceţi formaţia! Astupaţi afurisita aia 
de deschizătură de-acolo! 

Valcone! Blestemat fie Rodanov, ticălos isteţ; cel puţin cinci 
dintre oamenii ei erau morţi din cauza afurisitelor de chestii şi 
zeii ştiau câţi alţii mai fuseseră răniţi sau zgâlţâiţi. Se aşteptase 
ca ea să încerce să vină cu bordul lateral către provă; bestiile 
aşteptaseră ca o capcană bine întinsă. 

Şi iată-l... imposibil să nu-l vezi, mare aproape cât doi oameni, 
purtând un veston închis la culoare şi blestematele lui de 
mănuşi, în mâinile sale, o bâtă care trebuie să fi cântărit 
douăzeci de funţi. Oamenii săi se revărsau în juru-i aclamând şi 
se năpustiră către primul rând al oamenilor ei prin deschizătura 
pe care Rodanov izbutise cumva să o facă în parapetul 
tribordului. Momentul hotărâtor era exact harababura la care se 
aşteptase: căngi ce se înfigeau, lovituri de scut, cadavre şi 
luptători vii laolaltă, prea presaţi de mulţimea de pe ambele 
părţi pentru a se mişca altfel decât în jos. Câţiva alunecară prin 
golul mişcător dintre cele două vase, înecându-se sau fiind 
zdrobiţi între corăbiile ce se ciocneau una de alta. 

— Arbalete, strigă ea, arbalete! 

In spatele suliţaşilor ei, aproape fiecare arbaletă de pe 
corabie fusese scoasă şi încărcată. Marinarii Orhideei care 
aşteptau în şirul din spate le luară şi traseră o salvă neregulată 
pe deasupra şirurilor din faţă; opt sau nouă dintre oamenii lui 
Rodanov se prăbuşiră, dar el părea neatins. O clipă mai târziu, o 
salvă de răspuns veni de pe puntea Swveranului; Rodanov 
avusese aceeaşi idee. 

Bărbaţi şi femei din rândurile Zamirei căzură ţipând, cu săgeți 


cu pene înfipte în capete şi piepturi. Nici unul nu era cineva de 
care să se poată lipsi. 

Marinarii de pe Suveran încercau să se arunce prin 
deschizătură undeva, la dreapta faţă de locul principal al 
bătăliei; câţiva reuşiră şi se agăţară cu tenacitate de copastia 
Orhideei, forţându-se să se tragă în sus. Zamira rezolvă 
problema ea însăşi crestând feţe şi crăpând ţeste cu mânerele 
săbiilor ei. Trei, patru... mai mulţi veneau. Gâfâia deja. Nu prea 
mai era luptătoarea neobosită care fusese cândva, gândi ea cu 
tristeţe. Săgeţi muşcau aerul din jurul ei, mai mulţi oameni de-ai 
lui Rodanov săriră şi părea că toţi afurisiţii de pirați de pe Marea 
de Bronz se aflau acum pe puntea Swveranului, aliniaţi şi 
aşteptând să-i ia corabia cu asalt. 


10 


„Compania zburătoare” a lui Locke se lupta acum lângă 
parapetul tribord al dunetei; în timp ce Mumchance şi unul 
dintre ajutoarele lui mânuiau căngi pentru a-i împiedica pe 
înotători să se caţere pe corabie din orice altă direcţie, Locke, 
Jean, Jabril şi Gwillem încercau să ţină la distanţă cea de-a doua 
barcă. 

Aceasta era cu mult mai solidă decât predecesoarea ei; cei 
doi bolovani azvârliţi de Jean omorâseră sau răniseră cel puţin 
cinci oameni, dar nu reuşiseră să găurească lemnul. 

Echipajul lui Rodanov arunca în ei cu cârlige de abordare; un 
duel stângaci se porni între acestea şi căngile celor de pe 
Orhideea. Jabril zbieră când un cârlig i se înfipse într-un picior şi 
răspunse, la rându-i, înjunghiind un Suveran în gât. 

Gwillem se ridică şi aruncă un proiectil în barcă; efortul îi fu 
răsplătit cu un țipăt pătrunzător. În timp ce băgă mâna în 
traistă, după alt proiectil, o săgeată păru să apară în spatele 
său, ca prin minune. El se încovoie lângă copastia tribordului şi 
proiectilele praştiei i se rostogoliră pe punte cu un huruit. 

— La naiba! răcni Locke. Nu mai avem bolovani mari? 

— l-am folosit pe toţi, spuse Jean. O femeie cu un pumnal în 
dinţi porni într-un salt acrobatic peste parapet şi ar fi reuşit să-l 
sară dacă Jean nu ar fi lovit-o în faţă cu un scut, răsturnând-o în 


apă. 

Jabril îşi roti frenetic cangea, în timp ce patru sau cinci 
marinari de pe Suveran îşi puseră, în acelaşi timp, mâinile pe 
parapet; doi îşi dădură drumul, dar, într-o clipă, alţi doi se 
rostogoleau pe punte cu paloşele în mâini. Jabril căzu pe spate 
şi îl străpunse pe unul în burtă; Jean apucă praştia lui Gwillem şi 
o trecu în jurul gâtului altuia, sugrumându-l, ca în vremurile 
bune din Camorr. Alt marinar scoase capul şi vâri o arbaletă pe 
sub balustradă, îndreptând-o spre Jean. În timp ce-l lovi pe om în 
faţă, Locke se simţi pe deplin legendarul erou al butoiului-de- 
bere-zburător. 

Ţipete venind dinspre apă indicau că se întâmpla ceva nou; 
precaut, Locke aruncă o privire peste parapet. O masă tulbure, 
gelatinoasă plutea pe lângă barcă asemenea unei pături 
translucide, în interiorul căreia pulsa o luminiscenţă vagă, 
vizibilă chiar şi în plină zi. În timp ce Locke privea, un om care 
înota fu absorbit, urlând, în respectiva masă. In câteva secunde, 
substanţa gelatinoasă din jurul picioarelor lui se coloră în roşu, 
iar el începu să se zvârcolească. Creatura îi sorbea sângele prin 
toţi porii, ca un om care suge sucul dintr-un fruct cărnos. 

Un felinar-al-morţii atras, ca întotdeauna, de mirosul sângelui 
în apă. Un mod al naibii de cumplit de a te duce, chiar şi pentru 
oameni pe care Locke făcea eforturi să-i omoare... însă creatura 
asta şi celelalte, care vor veni cu siguranţă, se vor ocupa de 
înotători. Nici un marinar de pe Suveran nu se mai căţăra pe 
margini; puţinii care mai rămăseseră în barca de dedesubt 
încercau nebuneşte să scape de creatura din apă. Locke lăsă 
cangea jos şi trase câteva guri de aer. O secundă mai târziu, o 
săgeată lovi parapetul două picioare deasupra capului lui; o alta 
şuieră, trecând peste parapet; o a treia lovi timona. „Acoperiţi- 
mă!” răcni el, căutând disperat în jur un scut. Un moment mai 
târziu, Jean îl apucă şi-l trase spre dreapta, unde ţinea corpul lui 
Gwillem în picioare, în faţa sa. Jabril se târî în spatele 
habitaclului, în timp ce Mumchance şi ajutorul său imitară trucul 
lui Jean, folosind corpul lui Streva. Locke simţi şocul, când o 
săgeată, cel puţin, se afundă în cadavrul timonierului-şef. 

— Poate mai târziu o să ne simţim prost că ne-am folosit de 
morţi în felul ăsta, răcni Jean, însă, la naiba, sunt destul de mulţi 


în jur. 


11 


Ydrena Koros apăru peste parapet şi aproape o ucise pe 
Zamira cu prima lovitură a iataganului său. Lama ricoşă în 
Sticla-străveche, dar, în ciuda acestui fapt, Zamira se aprinse la 
gândul că vigilenţa îi dăduse greş. Lovi înapoi cu ambele săbii, 
însă Ydrena, mică şi suplă, avu tot timpul să pareze una şi să o 
evite pe cealaltă. „Atât de rapidă, atât de rapidă fără nici un 
efort”, scrâşni din dinţi Zamira. Erau două tăişuri împotriva 
unuia şi, cu toate astea, Koros umplea spaţiul dintre ele cu un 
tremur argintiu mortal; Zamira îşi pierdu pălăria şi puţin lipsi să- 
şi piardă şi capul, parând lovitura în ultima secundă. Incă o 
lovitură îi atinse şuierând vesta, o a doua îi spintecă una din 
bretele. La naiba, se lovi de unul dintre marinarii ei. Nu mai 
avea unde să se mişte pe punte. 

Ca prin farmec, Koros făcu să apară în mâna ei stângă un 
pumnal cu lama lată, curbată; se prefăcu a-l ataca cu el şi-şi 
repezi iataganul către genunchii Zamirei. Zamira dădu drumul 
paloşelor ei şi se strecură pe sub garda lui Koros, lipindu-se de 
pieptul ei. Prinse braţele Ydrenei cu propriile braţe, împingându- 
le în spate şi în jos cu toată forţa. Aici, în sfârşit, era în avantaj. 
Şi încă ceva: lupta murdară avea întotdeauna sorţi de izbândă în 
faţa luptei cinstite. 

Zamira îşi înfipse genunchiul stâng în pântecele Ydrenei. 
Ydrena căzu; Zamira o apucă de păr şi o izbi în bărbie. Dinţii 
micii femei zăngăniră asemenea unor bile de biliard. Zamira o 
săltă înapoi pe picioare şi o împinse îndărăt, în sabia unui 
marinar de pe Suveran, aflat chiar în spatele ei. O expresie 
fugară de surpriză licări pe faţa mânjită de sânge a femeii, apoi 
muri odată cu ea. Zamira simţi mai degrabă uşurare decât 
triumf. 

Îşi înşfăcă paloşele de pe punte, unde căzuseră; când 
marinarul aflat acum în faţa ei îşi trase sabia din Ydrena, 
lăsându-i corpul să cadă, el se trezi brusc cu una din lamele 
Zamirei înfiptă în pieptul său. Lupta surdă continuă, iar mişcările 
îi deveniră mecanice... paloşele ei se ridicau şi cădeau asupra 


valului şuierător al oamenilor lui Rodanov, iar morţile se 
amestecau într-o cacofonie sângerie. Săgeţile zburau, sângele 
făcuse lunecoasă puntea de sub picioarele ei, iar corăbiile se 
zbuciumau pe mare, dând întregii scene un aspect de coşmar. 

Poate că trecuseră minute, poate ani până când se trezi cu 
Ezri ţinând-o de braţ şi trăgând-o înapoi de pe parapet. Oamenii 
lui Rodanov se retrăgeau, pentru a se regrupa; puntea era 
ticsită de morţi şi răniţi, iar supraviețuitorii din echipajul său îi 
călcau în timp ce se strângeau laolaltă şi se regrupau. 

— Del, gâfâi Zamira, eşti rănită? 

— Nu. Ezri era năclăită de sânge; pantalonii de piele-i 
fuseseră crestaţi, iar părul îi stătea puţin într-o parte, dar altfel 
părea în regulă. 

— Compania zburătoare? 

— Habar n-am, căpitane. 

— Nasreen? Utgar? 

— Nasreen e mort. Pe Utgar nu l-am văzut de când a început 
bătălia. 

— Drakasha! se auzi o voce pe deasupra gemetelor şi 
bâiguielilor confuze ce se ridicau din ambele tabere. Vocea lui 
Rodanov. Drakasha! Opreşte-te din luptă! Toţi, opriţi-vă din 
luptă! Drakasha, ascultă-mă! 


12 


Rodanov privi săgeata înfiptă în braţul său drept. Dureros, dar 
nu suferinţa mistuitoare şi profundă ce ar fi anunţat atingerea 
osului. Strâmbându-se, îşi folosi mâna stângă ca să imobilizeze 
vârful săgeţii, apoi, cu dreapta, se chinui să rupă săgeata aflată 
puţin mai sus. Simţi că i se taie suflarea, dar nu avea ce face 
mai mult până nu se isprăvea totul. Îşi ridică din nou ghioaga, 
împrăştiind sânge pe puntea Swveranului. 

Ydrena era moartă; fir-ar să fie, vreme de cinci ani îi fusese 
secund pe afurisita de punte! Dăduse în stânga şi în dreapta cu 
ghioaga ca să ajungă la ea, sfărâmând scuturi şi dând la o parte 
sulițe. Vreo şase marinari de pe Orhidee săriseră la el, şi el le 
ţinuse piept... pe Dantierre îl azvârlise peste bord. Dar spaţiul de 
luptă era prea strâmt, mişcarea corăbiilor imprevizibilă, 


echipajul din jurul său împuţinat. Zamira avusese pierderi mari, 
însă ajunsese la un punct în care se împotmolise. Lipsa oricărei 
încăierări la pupa Orhideei îi arăta că nici bărcile nu avuseseră 
mai mult succes. La naiba! Cel puţin jumătate din echipaj i se 
dusese. Era timpul să vină cu cea de-a doua surpriză. Strigătul 
său de încetare a luptei era semnalul. Era momentul să-şi joace 
ultima carte... ultimul joc, ultima mână, ultimele cărţi pe masă. 
— Zamira, nu mă face să-ţi distrug corabia! 


13 


— Du-te la dracu’, nemernic sperjur ce eşti! Vino şi mai 
încearcă, dacă tu crezi că mai ai oameni grăbiţi nevoie mare să 
moară! 

Locke îi lăsase pe Jabril, pe Mumchance şi pe ajutorul 
acestuia... împreună cu  felinarele-morţii, bănuia el... să 
păzească pupa. El şi Jean îşi croiră drum înainte, prin aerul 
ciudat de nemaiinţesat de săgeți, peste grămezile de morţi şi 
răniţi. Cărturarul Treganne şchiopătă în urma lor, cu piciorul de 
lemn bocănind pe punte, târându-l singură pe Rask în spatele ei. 
In mijlocul punţii superioare stătea Utgar, ţinând ridicat cu un 
cârlig grilajul de la trapa magaziei. La picioarele lui se afla o 
geantă de piele; Locke presupuse că acesta avea ceva de făcut 
din ordinul căpitanului şi nu-l băgă în seamă. 

Le găsiră pe Drakasha şi pe Delmastro la prora, alături de 
vreo douăzeci de supraviețuitori ai Orhideei, uitându-se la 
marinarii de pe Suveran, care erau de două ori mai mulţi. Ezri îl 
strânse la piept pe Jean; părea că avusese de-a face cu o groază 
de sânge, însă nu pierduse nici o picătură dintr-al său. Orhideea 
părea că nu mai are punte; doar un strat de morţi şi muribunzi. 
Sângele se scurgea peste bord în şiroaie. 

— Nu eu! răcni Rodanov. 

— Aici! ţipă Utgar de pe puntea superioară. Aici, Drakasha! 

Locke se întoarse şi-l văzu pe Utgar ţinând o sferă cenușie, cu 
diametrul de vreo douăzeci de centimetri şi cu o suprafaţă 
ciudat de unsuroasă. O strângea în mâna stângă, ţinând-o 
deasupra trapei de la magazie, iar mâna sa dreaptă ţinea ceva 
ce ieşea din sferă. 


— Utgar, spuse Drakasha, ce naiba crezi că... 

— Nu face nici o afurisită de mişcare, bine? Altfel ştii ce-o să 
fac cu chestia asta. 

— Pe zeii de deasupra noastră, şopti Ezri, nu pot să cred asta! 

— Ce naiba e aia? întrebă Locke. 

— Veşti proaste, spuse ea. Veştile cele mai proaste! Aia e 
osânda-corăbiilor. 


14 


Jean ascultă în timp ce ea explică rapid: 

— Alchimie, alchimie neagră şi a naibii de scumpă. Trebuie să 
fii nebun de legat să aduci o chestie din asta pe mare, din 
acelaşi motiv pentru care majoritatea căpitanilor fug de uleiul- 
de-foc. Însă e şi mai rău. Chestia aia devine incandescentă. Nu o 
poţi atinge, nu te poţi apropia. Dacă o laşi pe punte, face gaură 
până jos; până în măruntaiele corabiei, şi aprinde orice. La 
naiba, cred că poate aprinde şi apa. In nici un caz nu o poţi 
stinge cu apă. 

— Utgar, spuse Drakasha, nenorocitule, trădătorule, cum ai 
putut... 

— Trădător? Nu. Sunt omul lui Rodanov; sunt şi am fost încă 
dinainte de a intra în echipajul tău. Ideea lui, nu? Dacă ţi-am fost 
de folos, Drakasha, e doar pentru că mi-am făcut treaba. 

— Pune să-l doboare, spuse Jean. 

— Chestia pe care o ţine este un fitil alchimic, spuse Ezri. 
Dacă-şi mişcă mâna dreaptă sau dacă îl omorâm şi chestia aia 
cade, se declanşează şi se aprinde. Pentru asta sunt afuriseniile 
alea, înţelegi? Un om poate ţine prizonieri alţi o sută dacă stă în 
locul potrivit. 

— Utgar, spuse Drakasha. Utgar, noi câştigam bătălia asta. 

— Poate că da. De ce crezi că am intervenit eu? 

— Utgar, te rog! Corabia asta este ticsită cu răniţi. Copiii mei 
sunt acolo jos! 

— Mda. Ştiu. Aşa că ar fi mai bine să pui armele jos, nu? Dă-te 
înapoi lângă parapetul tribordului. Arcaşii să coboare de pe 
catarge. Toată lumea să rămână liniştită şi sunt sigur că, în 
afară de tine, Drakasha, se poate ajunge la o înţelegere cumva. 


— Beregatele tăiate şi peste bord! strigă Treganne, care 
apăruse în capul scărilor tambuchiului cu o arbaletă în mâini. 
Asta ar fi înţelegerea de care vorbeşti, nu-i aşa, Utgar? Se opri la 
copastia dunetei şi îşi duse arbaleta la umăr. Corabia asta e 
ticsită cu răniţi, iar ei sunt în răspunderea mea, ticălosule! 

— Treganne, nu! ţipă Drakasha. 

Însă era prea târziu; Utgar păru să tresalte şi să se înfioare 
când săgeata i se înfipse în spate. Sfera cenuşie se clătină şi 
căzu din mâna lui stângă; mâna dreapta se duse într-o parte, 
trăgând un fir alb şi subţire. Se prăbuşi pe punte, iar 
mecanismul dispăru în cală. 

— Oh, la naiba! spuse Jean. 

— Nu, nu, nu, şopti Ezri. 

— Copiii, se auzi Jean spunând. Pot să-i scot... 

Ezri se holbă la trapă, îngrozită. Se uită la el, apoi iar spre 
trapă. 

— Nu numai ei, spuse ea... întreaga corabie. 

— Mă duc, făcu Jean. 

Ea îl apucă, îşi împleti braţele în jurul gâtului lui atât de strâns 
încât abia putea respira şi îi şopti în ureche: „Fir-ai al naibii, Jean 
Tannen. Faci ca totul să fie... să fie atât de greu”. 

Apoi îl izbi în burtă, mai tare decât şi-ar fi închipuit el vreodată 
că se poate. El căzu pe spate, în chinuri groaznice, înţelegându-i 
intenţiile în clipa în care ea îi dădu drumul. Ţipă furios, 
nevenindu-i să creadă, şi încercă s-o prindă. 

Dar ea traversa deja puntea, alergând spre trapă. 


15 


Locke îşi dă seama ce vrea Ezri să facă, încă din clipa în care 
se pregătea să lovească, însă Jean, cu reflexele amorţite de 
iubire sau oboseală, sau amândouă, nu-şi dă seama. Şi, înainte 
ca Locke să poată face ceva, ea îl loveşte pe Jean şi-l 
îmbrânceşte înapoi, astfel încât Locke cade peste el. Locke 
priveşte în sus la timp ca s-o vadă pe Ezri sărind în cală, de 
unde, o secundă mai târziu, o vâlvătaie portocalie nefirească 
ţâşneşte din întuneric. 

— Oh, pe Paznicul Strâmb, ducă-se dracu'! şopteşte el şi vede 


totul ca şi cum timpul încetineşte, curgând alene: Treganne 
lângă parapetul dunetei, năucită, fără să-şi dea seama de 
urmările faptei sale bine intenţionate. 

Drakasha se împleticeşte în faţă, cu paloşele încă în mâini, 
mişcându-se prea încet pentru a o opri pe Ezri sau pentru a o 
ajunge din urmă. 

Jean se târăşte, abia putând să se mişte, însă forţându-şi toţi 
muşchii ca s-o facă, cu o mână întinsă inutil spre o femeie deja 
pierdută. 

Membrii echipajelor de pe cele două corăbii se holbează, 
sprijinindu-se pe arme sau unul pe celălalt, uitând de luptă 
pentru o clipă. 

Utgar îşi îndreaptă mâna spre săgeata înfiptă în spate, 
zbătându-se uşor. Au trecut cinci secunde de când Ezri a sărit în 
cală. Cinci secunde până când ţipetele, alte ţipete, începură. 


16 


Ea se ivi pe scările punţii principale, ţinând-o în mâini. Nu, mai 
mult, îşi dădu seama cu groază Locke: pesemne că ştiuse că 
mâinile ei nu vor rezista prea mult. De aceea o ţinuse strâns la 
piept. 

Sfera era incandescentă, un soare în miniatură, arzând în 
nuanţe vii de argint şi de aur topit. Locke simţi dogoarea pe 
piele de la treizeci de paşi distanţă, se trase îndărăt din cauza 
luminii, mirosind în schimb deodată duhoarea ciudată de metal 
carbonizat. Ea alerga cât de tare putea; în timp ce-şi făcea drum 
către parapet, fuga se transformă în mers şi-apoi într-un ţopăit 
disperat. Era toată în flăcări, ţipa din toate puterile, nu putea fi 
nicicum oprită. 

Reuşi să ajungă la parapetul babordului şi, cu un ultim efort, 
folosindu-şi toată forţa din spate, picioare şi ce-i mai rămăsese 
din mâini, azvârli osânda-corăbiilor peste golul ce-o despărţea 
de Suveranul Înfricoşător. Chiar în timp ce zbura, aceasta 
străluci tot mai intens, asemenea unei comete de metal topit, 
iar echipajul lui Rodanov se trase îndărăt când ea ateriză pe 
puntea lor. 

Nu puteai atinge un asemenea lucru, spusese ea... ei bine, 


era clar că puteai. Dar Locke ştiu că nu puteai să-l atingi şi să 
mai trăieşti. Săgeata care o lovi în burtă o clipită mai târziu 
ajunse prea târziu ca să-i oprească elanul şi prea târziu ca să 
mai facă orice altceva. Ea căzu pe punte, fumegând, iar apoi 
întreg iadul se dezlănţui, pentru ultima oară în acea dimineaţă. 

— Rodanov, urlă Drakasha. Rodanov! 

Fu o erupție de lumină şi foc pe puntea superioară a 
Suveranului Înfricoşător, globul incandescent care se rostogolise 
încoace şi-ncolo explodase în sfârşit. În numai câteva secunde, 
substanţa alchimică incandescentă năvăli prin tambuchiuri, 
aprinse velele, înghiţi echipajul şi aproape secţionă vasul. 

— Dacă ei ard Suveranul, strigă Rodanov, tot echipajul la 
atac, capturați Orhideea! 

— În apărare, ţipă Drakasha, în apărare şi respingeţi 
atacatorii! Cârma ferm la babord, Mum! Ferm la babord! 

Locke simţi o nouă fierbinţeală din ce în ce mai puternică pe 
obrazul drept; Suveranul era deja condamnat şi, dacă Orhideea 
nu reuşea să se descâlcească din şarturile, bompresul şi 
resturile sale, focul urma să mistuiască ambele corăbii. Jean se 
târi încet către corpul lui Ezri. Locke auzi zgomotele unei noi 
lupte izbucnind în spatele lor şi, preţ de-o clipă, se gândi să 
vadă ce se întâmplă, dar apoi realiză că, dacă l-ar fi lăsat pe 
Jean acum, nu şi-ar fi iertat-o niciodată. Şi nu ar fi meritat 
iertare. 

— Zei preaiubiţi, şopti el când o văzu. Vă rog, nu. Oh, pe toţi 
zeii... 

Jean gemea, plângând cu hohote, ţinându-şi mâinile deasupra 
ei. 

Nici Locke nu ştia unde ar fi putut să-şi pună mâinile. 
Rămăsese atât de puţin din ea... piele şi haine, şi păr calcinate 
într-o singură, teribilă textură. Şi totuşi... încă mişca, încercând, 
abia perceptibil, să se ridice. Incă se chinuia să respire. 

— Valora, spuse Cărturarul Treganne, şchiopătând spre ei. 
Valora, nu... nu atinge... 

Jean lovea puntea, urlând. Treganne îngenunche lângă ce mai 
rămăsese din Ezri, trăgând un pumnal din teaca de la 
cingătoare. Surprins, Locke văzu lacrimi şiroind pe obrajii ei. 

— Valora, spuse ea. la asta. Ea e deja moartă. Are nevoie de 


tine, pentru numele zeilor. 

— Nu, hohoti Jean. Nu, nu, nu... 

— Valora, uită-te la ea, fir-ar să fie! Nu mai poate fi ajutată. 
Fiecare clipă e o oră pentru ea şi te imploră să iei cuțitul ăsta. 

Jean smulse cuțitul din mâna lui Treganne, îşi şterse ochii cu 
mâneca tunicii şi se cutremură. Inspirând adânc, în ciuda 
cumplitului miros de ars ce persista în aer, îndreptă cuțitul spre 
ea, zvâcnind în ritm cu hohotele sale, ca un om paralizat. 
Treganne îşi puse mâinile peste ale lui, ca să le calmeze, iar 
Locke închise ochii. 

Apoi totul se termină. 

— Îmi pare rău, spuse Treganne. lartă-mă, Valora! N-am 
ştiut... n-am ştiut ce era lucrul ăla, n-am ştiut ce avea Utgar. 
lartă-mă! 

Jean nu spuse nimic. Locke deschise din nou ochii şi-l văzu pe 
Jean ridicându-se, ca în transă, înăbuşindu-şi hohotele de plâns, 
cu pumnalul încă atârnându-i în mână. De parcă n-ar fi ştiut 
nimic de bătălia ce vuia încă în spatele său, traversă puntea 
către Utgar. 


17 


Alţi zece marinari ai Orhideei căzură la proră pentru a-i salva, 
urmând ordinele Zamirei, împingând Suveranul cu toată puterea 
lor, cu căngi şi cârlige, şi halebarde. Împingând ca să-i desprindă 
bompresul şi greementul de Orhidee, în timp ce supraviețuitorii 
lui Rodanov aflaţi la prova se luptau ca nişte diavoli ca să scape. 

Însă reuşiră, cu ajutorul lui Mumchance, şi cele două corăbii 
strivite se desprinseră în sfârşit. 

— Toată lumea! strigă Zamira, uluită de efortul pe care, dintr- 
odată, trebuia să-l facă. Toată lumea la funii şi vergi! Spre vest, 
înaintea vântului! Echipa de incendii... la magazia principală! 
Duceţi-i pe răniţi la pupa, la Treganne! Presupunând că 
Treganne era în viaţă... presupunând... multe. Durerea mai 
târziu. Acum avea alte greutăţi de înfruntat. 

Rodanov nu participase la ultima încercare de abordare a 
Orhideei; ultima oară, Zamira îl văzuse fugind la pupa, croindu- 
şi drum prin vâlvătaie şi îndreptându-se către timonă. Fie că 


făcuse un ultim efort disperat ca să-şi salveze corabia, fie că 
încercase să o distrugă pe a ei, el eşuase. 


18 


— Ajutor, murmură Utgar. Ajutor. Scoate-o. Nu ajung la ea. 

Mişcările îi erau sleite, iar ochii îi luceau, sticloşi. Jean 
îngenunche lângă el, privindu-l fix, apoi îi înfipse pumnalul în 
spate. Utgar trase aer în piept, şocat; Jean înfipse iar cuțitul şi 
iar, şi iar, sub privirile lui Locke; până când fu limpede că Utgar 
murise, până când spatele său fu acoperit de răni, până când 
Locke izbuti să ajungă lângă Jean şi să-l apuce de încheietură. 

— Jean... 

— Nu ajută, spuse Jean, parcă nevenindu-i să creadă. Pe toţi 
zeii, nu ajută. 

— Ştiu, spuse Locke. Ştiu. 

— De ce n-ai oprit-o? Jean se aruncă asupra lui Locke, 
ţintuindu-l pe punte, cu o mână în gâtul lui. Locke, sufocat, se 
zbătu, fără prea mari şanse de izbândă, după cum era de 
aşteptat. De ce n-ai oprit-o? 

— Am încercat, spuse Locke. Te-a împins spre mine. Ştia ce 
am fi făcut, Jean. Ştia. Te rog... 

Jean îi dădu drumul şi se lăsă pe spate la fel de repede pe cât 
atacase. Îşi privi mâinile şi scutură din cap. 

— Pe toţi zeii, iartă-mă. lartă-mă, Locke! 

— Întotdeauna, spuse Locke. Jean, îmi pare atât de rău, atât 
de rău... nu aş fi... nu aş fi vrut să se întâmple asta pentru nimic 
în lume. Pentru nimic în lume, mă auzi? 

— Da, spuse el, în şoaptă. 

Îşi îngropă faţa în mâini şi nu mai spuse nimic. 

Spre sud-est, focul de la bordul Suveranului Înfricoşător 
înroşea marea; mistui catargele şi velele, împrăştie pânzele 
carbonizate deasupra valurilor, asemenea unei cenuşi vulcanice, 
devoră carena şi, într-un sfârşit, se domoli într-un munte 
unduitor de fum şi abur, în timp ce carcasa carbonizată a 
corabiei alunecă sub ape. 

— Ravelle, spuse Drakasha, punând o mână pe umărul lui 
Locke şi întrerupându-l din reverie, dacă poţi da o mână de 


ajutor, eu... 

— Sunt bine, spuse Locke, ţinându-se cu greu pe picioare. Pot 
ajuta. Doar... lasă-l pe Jerome... 

— Da, spuse ea. Ravelle, trebuie să... 

— Zamira, destul. Destul cu Ravelle nu-ştiu-ce, Kosta nu-ştiu- 
cum. În preajma echipajului, da. Dar prietenii îmi spun Locke. 

— Locke, spuse ea. 

— Locke Lamora. Nu, âăă... ah, oricum, cui naiba ai putea să-i 
spui? Işi puse o mână pe mâinile ei şi, în secunda următoare, se 
îmbrăţişară. Îmi pare rău, şopti el. Ezri, Nasreen, Malakasti, 
Gwillem... 

— Gwillem? 

— Da, el... unul dintre arcaşii lui Rodanov, îmi pare rău. 

— Pe toţi zeii! spuse ea. Gwillem era pe Orhidee când am 
furat-o. Ultimul din echipajul iniţial. Ra... Locke. Mum e la timonă 
şi, pentru moment, suntem în siguranţă. Trebuie... trebuie să 
cobor să-mi văd copiii. Şi am nevoie... am nevoie să te ocupi de 
Ezri. Nu pot s-o vadă în halul ăsta. 

— O să am grijă de asta, spuse el. Uite ce-i, du-te jos. Mă 
ocup eu de lucruri pe punte. O să ducem restul răniților la 
Treganne. O să acoperim toate cadavrele. 

— Foarte bine, spuse Zamira liniştită. Puntea îţi aparţine, 
domnule Lamora. Mă întorc imediat. 

„Puntea îmi aparţine”, gândi Locke privind la ruinele rămase 
în urma bătăliei: greement care se legăna, şarturi desprinse, 
balustrade făcute ţăndări, săgeți înfipte aproape peste tot, fir-ar 
să fie! Cadavre îngrămădite în fiecare colţ al punţii superioare şi 
teugei; supraviețuitori mişcându-se printre ele asemenea unor 
stafii, mulţi dintre ei deplasându-se şchiopătând, în bastoane 
improvizate din căngi şi arcuri. 

„Pe toţi zeii! Deci asta înseamnă să comanzi. Să priveşti 
consecinţele în ochi şi să pretinzi că nu te înfiori.” 

— Jean, murmură el, aplecându-se peste vlăjganul aşezat pe 
punte. Jean, rămâi aici. Stai cât ai chef. O să fiu prin preajmă. 
Trebuie doar să mă ocup de nişte lucruri, bine? 

Jean încuviinţă slab. 

— In regulă, spuse Locke, aruncând iar o privire în jur, 
uitându-se, de data asta, după cei răniţi mai uşor. Konar, strigă 


el. Konar cel Mare! la o pompă, prima pe care-o găseşti că 
funcţionează. Bagă un furtun prin trapa aia şi spală bine de tot 
puntea principală. Nu trebuie să avem nimic care să mocnească 
acolo. Oscar! Vino aici! Fă-mi rost de pânze groase şi de cuțite. 
Trebuie să facem ceva cu toţi... toţi oamenii ăştia. 

„Toţi marinarii morţi de pe punte. Trebuie să facem ceva 
pentru ei aici, gândi Locke, iar apoi am să fac ceva pentru ei în 
Tal Verrar. O dată pentru totdeauna.” 


CAPITOLUL ŞAISPREZECE 


Încheierea conturilor 


1 


— Paznicule Strâmb, Tăcutule Al Treisprezecelea, servitorul 
tău te cheamă. Intoarce-ţi privirea asupra acestei femei, Ezri 
Delmastro, slujitoarea lui lono şi a ta. lubita unui om iubit de 
către tine. Vocea lui Locke se frânse şi el se strădui să se 
controleze. lubita unui om care-mi este frate. Noi... îţi purtăm 
pică din cauza ei, Stăpâne, şi nu mă tem să ţi-o spun în faţă. 

Treizeci şi opt rămăseseră în picioare; cincizeci aruncaseră 
peste bord, iar restul pieriseră în timpul luptei. Locke şi Zamira 
îşi împărţiră sarcinile funeraliilor. Predicile lui Locke erau tot mai 
mecanice, însă acum, la acest ultim ritual al nopţii, se trezi 
blestemând ziua în care fusese ales preot al Paznicului Strâmb. 
Cea de-a treisprezecea sa aniversare, sub Luna Orfanului. Ce 
putere şi ce magie îi păruse atunci! Puterea şi magia de a ţine 
discursuri funerare. Se încruntă, îngropându-şi gândurile cinice 
de dragul lui Ezri, şi continuă: 

— Aceasta este femeia care ne-a salvat pe toţi. Aceasta este 
femeia care l-a învins pe Jaffrim Rodanov. O trimitem, trup şi 
spirit, în împărăţia fratelui tău lono, puternicul stăpân al mării. 
Ajut-o. Poartă-i sufletul către Ea, cea care ne cântăreşte pe noi 
toţi. Ne rugăm pentru aceasta cu inimile pline de speranţă. 

Jean îngenunche deasupra giulgiului şi puse pe el o buclă de 
păr castaniu. _ 

— Trupul meu, murmură el. Işi înţepă degetul cu un pumnal şi 
lăsă să cadă o picătură roşie. Sângele meu. Aplecându-se către 
capul nemişcat între pânze, depuse un sărut lung. Răsuflarea 
mea şi iubirea mea. 

— Acestea te leagă sub jurământ, spuse Locke. 

— Jurământul meu, spuse Jean, ridicându-se în picioare. Un 
prinos adus morţilor, Ezri. Zeii să mă ajute să o fac cum trebuie. 
Nu ştiu dacă voi putea, însă zeii să m-ajute. 


Zamira, aflată în apropiere, se apropie să ţină una din laturile 
scândurii de lemn pe care se afla corpul învelit în pânze al lui 
Ezri. Locke apucă cealaltă latură; Jean, după cum îl prevenise pe 
Locke înaintea ceremoniei, nu era în stare să ajute. El îşi frânse 
mâinile şi privi în altă parte. Într-o clipă, totul se terminase... 
Locke şi Zamira înclinară scândura şi giulgiul de bumbac 
alunecă prin tambuchi în valurile întunecate de dedesubt. Era 
un ceas trecut după apus şi, în cele din urmă, isprăviseră cu 
totul. 

Cercul tăcut de marinari istoviţi, majoritatea răniţi, începu să 
se împrăştie, întorcându-se fie la cicăleala lui Treganne, fie la 
îndatoririle lor elementare. Pentru moment, Rask îi înlocuia, în 
egală măsură, pe Ezri, Nasreen şi Utgar; cu capul înfăşat într-un 
bandaj gros de pânză, el începu să-i strângă pe supraviețuitorii 
ceva mai în putere şi să le dea treburi de făcut. 

— Şi acum? întrebă Locke. 

— Acum ne târâm, cu vântul în coastă, înapoi către Tal Verrar. 
Glasul Zamirei suna obosit, însă privirea îi era fermă. Am avut o 
înţelegere, înainte de asta. Am pierdut mai mult decât lucrurile 
pentru care m-am târguit, am pierdut prieteni şi echipaj. Nu 
avem putere nici să atacăm un vas de pescuit acum, aşa că, din 
păcate, ce-a rămas de făcut depinde numai de tine. 

— După cum am promis, spuse Locke. Stragos. Mda. Du-ne 
acolo şi o să... mă gândesc la ceva. 

— N-o să fie nevoie, spuse Jean. Doar pune-mă în barcă şi 
trimite-mă. Îşi privi picioarele. După aceea pleacă. 

— Nu, spuse Locke. N-o să stau aici în timp ce... 

— E nevoie doar de unul pentru ce am eu de gând să fac. 

— Doar ce ai jurat un prinos adus morţilor... 

— Îl va primi. Chiar dacă va fi să fiu eu, îl va primi. 

— Crezi că Stragos nu va fi suspicios dacă va vedea că e doar 
unul dintre noi? 

— O să-i spun că eşti mort. Că am avut o bătălie pe mare; 
asta-i destul de adevărat. Atunci o să vrea să mă vadă. 

— Nu te las să te duci singur. 

— lar eu n-o să te las să vii cu mine. Ce crezi că poţi să faci, 
să te baţi cu mine? 

— Gura, amândoi! se răsti Zamira. Pe toţi zeii! Chiar în 


dimineaţa asta, Jerome, prietenul tău aici de faţă a încercat să 
mă convingă să-l las să facă exact ce ai tu de gând acum. 

— Poftim?! Jean îi aruncă o căutătură cruntă lui Locke şi 
scrâşni din dinţi: Secătură mică şi mizerabilă, cum ai putut... 

— Cum? Cum îndrăznesc să mă gândesc exact la ceea ce 
urma să-mi faci tu mie? Puţă ţeapănă şi ipocrită, o să... 

— Ce? urlă Jean. 

— ... O să mă arunc pe tine şi o să mă omori în bătaie, spuse 
Locke. Şi dup-aia o să te simţi ca un rahat! Ce zici de asta, eh? 

— Mă simt deja ca un rahat, spuse Jean. Pe zei, de ce nu mă 
laşi să fac asta, pur şi simplu? De ce nu-mi laşi măcar asta? 
Măcar tu vei fi în viaţă; poţi încerca să găseşti un alt alchimist, 
un alt specialist în otrăvuri. Oricum ai avea mai multe şanse 
decât mine. 

— Pe naiba! spuse Locke. Nu aşa lucrăm noi, iar dacă voiai să 
fie altfel, ar fi trebuit să mă laşi să sângerez până mor, atunci, în 
Camorr. Mi-aduc aminte că eram destul de hotărât să mor în 
clipele alea. 

— Da, dar... 

— E altfel când e vorba de tine, nu-i aşa? 

— Eu... 

— Domnilor, spuse Zamira, sau orice aţi fi voi. Lăsând 
deoparte toate celelalte argumente, în după-amiaza asta i-am 
dat barca cea mică lui Basryn ca ticălosul să poată muri pe 
valuri în loc să moară pe corabia mea. O să-ţi fie al naibii de 
greu să ajungi cu una dintre celelalte bărci până în Tal Verrar de 
capul tău, Jerome. Doar dacă nu cumva îţi propui să zbori, 
pentru că eu n-o să duc Orhideea mai aproape de-o aruncătură 
cu arcul dincolo de recifurile-dig. 

— La naiba, o să înot, dacă va trebui... 

— Nu fi prost, în mânia ta, Jerome. Drakasha îl apucă de 
umeri. Fii realist. Ai nevoie de sânge-rece pentru treaba asta, 
dacă ai de gând să-mi oferi ceva pentru ce i s-a întâmplat 
echipajului meu. Pentru ofiţerul meu secund. 

— Rahat! murmură Jean. 

— Împreună, spuse Locke. Tu nu m-ai părăsit în Camorr sau în 
Vel Virazzo. Să fiu al naibii dacă o să te părăsesc eu aici! 

Jean se strâmbă, se apucă de parapet şi se uită ţintă în apă. 


— E mare păcat, făcu el, în cele din urmă. Toţi banii ăia de la 
Turnul Păcatului. Mare păcat că nu vom mai face rost de ei. Sau 
de altceva. 

Locke rânji, recunoscând schimbarea bruscă a subiectului ca 
fiind modul în care Jean căuta să-şi păstreze mândria în timp ce 
ceda. 

— Turnul Păcatului? spuse Zamira. 

— Nu ţi-am spus chiar toată povestea noastră, Zamira. lartă- 
ne! Uneori, schemele astea devin prea complicate ca să mai 
ţinem pasul cu ele. Noi avem, ăă, câteva mii de solari trecuţi în 
catastifele de la Turnul Păcatului. La naiba, ţi-aş lăsa ţie partea 
mea dacă ar fi vreo cale să pun mâna pe ea, dar chestia asta e 
discutabilă. 

— Dacă am găsi pe cineva în oraş să ia în locul nostru o parte 
din bani, spuse Jean. 

— Eh, n-are rost să plângem acum; ce-a fost a fost, spuse 
Locke. Mă îndoiesc că avem în Tal Verrar măcar un singur 
prieten pe care să nu-l fi angajat sau mituit. Chiar ne-ar fi fost 
de folos un afurisit de prieten acum. Se duse la parapet, lângă 
jean, prefăcându-se a fi tot atât de interesat de mare ca şi 
acesta, însă nu se putea gândi la altceva decât la cadavrele 
înfăşurate în giulgiu care cădeau cu un pleoscăit în apă. 

Corpuri căzând, exact cum el şi Jean plănuiseră să folosească 
frânghii, ca să cadă în siguranţă din... 

— la stai o clipă, spuse Locke. Un prieten. Un prieten. La 
naiba, de asta avem nevoie. l-am jucat pe degete pe Stragos şi 
pe Requin. Cu cine nici măcar nu ne-am bătut capul să ne 
încurcăm în ultimii doi ani? Pe cine nu am băgat în seamă? 

— Templele? 

— Bună încercare, dar nu... Cine are un interes direct în toată 
tărăşenia asta? 

— Priorii? 

— Priorii, spuse Locke. Ticăloşii ăia graşi, secretoşi şi 
intriganti. 

Locke bătea darabana pe parapet, încercând să-şi alunge 
supărarea şi să încropească un plan închegat dintr-o duzină de 
idei dezlânate şi improbabile. Gândeşte-te. Cu cine am jucat? Pe 
cine am văzut la Turnul Păcatului? 


— Ulena Pascalis. 

— Nu. Ea abia se aşezase la masă. 

— De Morella... 

— Nu. Pe toţi zeii, nimeni nu-l ia pe ăsta în serios. Cine i-ar 
putea împinge pe Priori să facă ceva absolut necugetat? Cine-s 
atât de unşi cu toate alifiile încât fie li se recunoaşte autoritatea, 
fie ştiu ce sfori să tragă ca să şi-o impună? Cei Şapte Ascunşi - 
ăştia ne trebuie nouă. La naiba cu restul! 

„Să invoci realităţile politice ale Priorilor era ca şi cum ai 
încerca să citeşti viitorul în măruntaie de cocoş”, gândi Locke. 
Erau trei niveluri de câte şapte în consiliile negustorilor; 
scopurile urmărite de cele două niveluri inferioare erau 
cunoscute de toată lumea. In ceea ce-i privea pe cei Şapte 
Ascunşi, doar numele lor era cunoscut; ce funcţii aveau, care le 
erau îndatoririle... astea erau un mister pentru profani. 

— Cordo, spuse Jean. 

— Bătrânul Cordo sau Lyonis? 

— Amândoi. Oricare. Marius este unul dintre cei Şapte 
Ascunşi; Lyonis este pe cale să ajungă acolo, iar Marius e mai 
bătrân decât boaşele lui Perelandro. Dacă e cineva care ar 
putea să-i facă pe Priori să acţioneze, în sensul vreunei chestii 
nebuneşti pe care o născoceşti tu... 

— E numai pe jumătate nebunească. 

— Cunosc afurisita aia de privire de pe faţa ta! Sunt convins 
că oricare din cei doi Cordo e cel de care ai nevoie; păcat că nu 
i-am întâlnit niciodată pe ticăloşi. Jean îl fixă pe Locke cu o 
expresie bănuitoare. Chiar ai privirea aia pe chip. Ce ai de gând 
să faci? 

— Vreau să... şi dacă aş vrea să le fac pe toate? De ce să ne 
plănuim sinuciderea ca o primă opţiune? De ce să nu încercăm 
mai întâi măcar? Mergem la Requin. Facem treaba. Mergem la 
Stragos. Stoarcem un răspuns sau un antidot de la el. După care 
i-o plătim, într-un fel sau altul. 

Locke mimă că înfige un pumnal într-un invizibil arhonte al Tal 
Verrar-ului. Îi reuşi atât de bine încât mai mimă o dată. 

— Cum naiba o să facem asta? 

— Asta-i marea întrebare, spuse Locke. Cea mai bună 
întrebare pe care ai pus-o vreodată. Ştiu că avem nevoie de 


unele chestii. În primul rând, după cum au decurs lucrurile în 
ultima vreme, se prea poate ca toţi cei din Tal Verrar să ne 
aştepte la docuri, cu arbalete şi torţe. Avem nevoie de deghizări 
mai bune. Dintre Cei Doisprezece, care are cea mai 
sărăcăcioasă preoţime? 

— Callo Androno, spuse Jean. 

— Îi cerem iertăciune şi s-a făcut, spuse Locke. 

Callo Androno; Ochi la Răscruci; zeul călătoriilor, limbilor şi 
învăţăturii. Atât preoţii săi rătăcitori, cât şi cărturarii săi 
statornici dispreţuiau podoabele, mândrindu-se cu grosolănia 
veşmintelor lor. 

— Zamira, spuse Locke, dacă e cineva la bord care mai poate 
mânui un ac cu aţă, avem nevoie de două robe preoţeşti. Să le 
facă din pânză de velă, din hainele care-s în plus, din orice. Nu- 
mi place s-o spun, dar o să rămână o groază de haine în plus pe- 
aici. 

— Supraviețuitorii o să dea cu zarul pentru lucruri, iar eu o să 
le împart banii între ei, spuse ea, dar înainte de asta pot să 
revendic câte ceva. 

— Şi avem nevoie de ceva albastru, spuse Locke. Bandanele 
albastre ale lui Androni. Câtă vreme le purtăm pe alea, suntem 
oameni sfinţi, nu doar nişte vagabonzi prost îmbrăcaţi. 

— Tunica albastră a lui Ezri, spuse Jean. Este... ar trebui să fie 
în cabina ei, unde a lăsat-o. E puţin decolorată, dar... 

— Perfect, spuse Locke. Acum, Zamira, când ne-am întors din 
prima vizită pe care am făcut-o în Tal Verrar cu vasul ăsta, ţi-am 
dat în păstrare o scrisoare. Avea pe ea sigiliul lui Requin. 
Jerome, am nevoie să mi-l desfaci cu atenţie, cum ne-a arătat 
Lanţuri. Eşti mai bun la asta decât mine şi trebuie să fie în bună 
stare. 

— Cred că pot încerca. Nu sunt sigur... cât de bun pot fi în 
momentul ăsta, la orice. 

— Am nevoie să o faci cât poţi de bine. Am nevoie să faci 
asta. Pentru mine. Şi pentru ea. 

— Unde vrei să pui sigiliul? 

— Pe un pergament curat. Pe hârtie. Pe orice. Ai o foaie, 
Zamira? 

— O foaie întreagă? Nu cred că Paolo şi Cosetta ne-au lăsat 


vreuna, dar câteva sunt doar puţin mâăzgălite; poate reuşesc să 
tai una în jumătate. 

— Fă-o. Jerome, o să găseşti câteva dintre instrumentele de 
care ai nevoie în vechiul meu cufăr, în cabina Zamirei. Poate să 
o folosească, împreună cu câteva felinare, căpitane? 

— Paolo şi Cosetta nu vor să iasă din magazia de frânghii, 
spuse Zamira. Sunt prea speriaţi. Le-am dus jos aşternuturi de 
pat şi felinare alchimice. Cabina e la dispoziţia voastră. 

— Vei avea nevoie şi de cărţile tale, spuse Jean. Sau aşa cred. 

— La naiba, da, intenţionez să folosesc cărţile. O să am 
nevoie de ele şi cel mai bun set de unelte pe care-l putem 
încropi. Pumnale. Bucăţi scurte de coardă, de preferat cu 
mătase în ea. Bani, Zamira... punguţe, cu cincizeci sau şaizeci 
de solari, în caz că trebuie rezolvăm vreo situaţie complicată. Şi 
nişte ciomege. Dacă nu aveţi nici unul, e nisip şi e pânză 
groasă... 

— Şi o pereche de securi, spuse Jean. 

— Sunt două în cabina mea. De fapt, le-am luat din cufărul 
vostru. 

— Cum? Un licăr de emotie traversă figura lui Jean. Le ai? 

— Aveam nevoie de-o pereche. Nu am ştiut că sunt speciale, 
altfel ţi le-aş fi înapoiat după ce ai terminat cu muncile în 
schimbul de corvoadă. 

— Speciale? Sunt mai degrabă membri de familie decât arme, 
spuse Locke. 

— Deci, cum se leagă toate? spuse Jean. 

— Cum am spus, excelentă întrebare, una asupra căreia 
intenţionez să meditez îndelung... 

— Dacă timpul o ţine tot aşa, n-o să vedem Tal Verrar-ul din 
nou până mâine-noapte, spuse Zamira. Te asigur că vei avea o 
bună bucată de timp ca să meditezi. Şi o s-o faci, în mare parte, 
căţărat pe trinchet, ca iscoadă. Am nevoie să te faci util, totuşi. 

— Desigur, spuse Locke. Desigur. Căpitane, când intrăm în Tal 
Verrar, du-ne prin nord, dacă ai vrea. Orice altceva am face, 
prima noastră oprire trebuie să fie Cartierul Negustorilor. 

— Cordo? întrebă Jean. 

— Cordo, spuse Locke. Bătrânul sau tânărul, nu-mi pasă care. 
O să ne vadă, chiar dacă pentru asta va trebui să ne strecurăm 


prin afurisitele lor de ferestre. 


2 


— Ce naib... spuse un servitor trupeş şi bine îmbrăcat, care 
avusese ghinionul să apară de după colţ lângă firida care 
încadra fereastra de la etajul patru, prin care Locke şi Jean 
tocmai se târâseră înăuntru. 

— Bravo, spuse Locke. Felicitări! Noi suntem un alt soi de 
spărgători şi suntem aici ca să-ţi dăm cincizeci de solari de aur! 

El îşi aruncă punga cu bani către servitor, care o prinse cu o 
mână şi holbă ochii simţindu-i greutatea. In următoarea secundă 
şi jumătate pe care omul nu o folosi ca să dea alarma, Jean îl 
pocni. 

Pătrunseseră prin colţul de nord-vest al ultimului etaj al 
conacului familiei Cordo; parapetele şi piroanele de fier făcuseră 
total neatrăgătoare o eventuală căţărare pe acoperiş. Era abia 
trecut de zece seara, o superbă noapte de mijloc de Aurim pe 
Marea de Bronz, iar Locke şi Jean se strecuraseră deja printr-un 
gard-viu plin de spini, păcăliseră în trei rânduri gărzile şi 
grădinarii şi petrecuseră douăzeci de minute escaladând piatra 
jilavă şi alunecoasă a Conacului Cordo, doar ca să ajungă până 
aici. 

Robele lor improvizate, de preoţi ai lui Callo Androno, 
împreună cu cea mai mare parte a celorlalte lucruri de care 
aveau nevoie erau vârâte în raniţe cusute la repezeală de Jabril. 
Probabil, mulţumită acestor robe nu mai trăsese nimeni vreo 
săgeată spre ei de când puseseră piciorul pe solul verrar, însă 
noaptea abia începea, gândi Locke... abia începea. 

Jean îl trase pe slujitorul inconştient în firidă şi aruncă o 
privire în jur, verificând dacă nu mai erau şi alte complicaţii, în 
timp ce Locke închise încetişor ferestrele duble, cu geam mat, 
punând zăvorul la locul lui. Zăvor pe care-l deschisese folosind 
doar o piesă subţire şi uşor curbată de metal; Oamenii Potriviţi 
din Camorr numeau acest instrument „capul familiei”, căci, dacă 
reuşeai să intri şi să ieşi dintr-o gospodărie suficient de bogată 
ca să aibă ferestre cu geamuri zăvorâte, cina îţi era asigurată. 

Din fericire, Locke şi Jean prădaseră case de nobili foarte 


asemănătoare cu cea de faţă... chiar dacă nu atât de mari... aşa 
că ştiau cât de cât unde să-şi caute prada. Dormitoarele 
stăpânilor erau situate adesea lângă spaţii de relaxare precum 
fumoarele, cabinetele, saloanele şi... 

— Biblioteca, şopti Jean, în timp ce el şi Locke se strecurau 
fără zgomot de-a lungul coridorului din dreapta. 

Felinarele alchimice, aflate în firide drapate cu mult bun-gust, 
dădeau locului o plăcută strălucire slabă, portocaliu-aurie. 

Printr-o pereche de uşi deschise aflate la mijlocul holului, în 
stânga lor, Locke putea întrezări rafturi pline de cărţi şi 
pergamente. Nu se vedea nici un alt slujitor. 

Biblioteca era o mică minunăţie; trebuie să fi fost acolo vreo 
mie de volume, precum şi sute de pergamente, aşezate în cutii 
şi rafturi ordonate. Hărţi ale constelaţiilor, pictate pe piele 
înălbită prin mijloace alchimice, decorau puţinele locuri goale de 
pe pereţi. Două uşi închise duceau către alte camere interioare, 
una la stânga şi alta în faţa lor. 

Locke se lipi de uşa din stânga sa, ascultând. Auzi un murmur 
slab şi se întoarse către Jean, ca să constate că el se oprise din 
drumul său lângă unul dintre rafturi. Acesta se întinse, scoase 
din şir un volum subţire, in-octavo (de vreo cincisprezece 
centimetri) şi îl îndesă la repezeală în raniţă. Locke râniji. 

În acel moment, uşa din stânga se deschise direct în el, 
dându-i o lovitură inofensivă, dar dureroasă în ceafă. Se răsuci, 
trezindu-se faţă în faţă cu o tânără femeie purtând o tavă de 
argint goală. Ea deschise gura să ţipe şi nu se mai putea face 
nimic altceva; mâna stângă a lui Locke ţâşni, acoperindu-i gura, 
în timp ce dreapta căută un pumnal. O împinse înapoi în camera 
din care aceasta tocmai ieşise şi, odată trecut de uşă, Locke 
simţi picioarele afundându-i-se binişor în covorul de pluş. 

Jean intră imediat după el şi trânti uşa. Tava slujnicei căzu pe 
covor şi Locke o împinse într-o parte. Aceasta căzu în braţele lui 
Jean cu un „Oooh!” de surpriză, iar Locke se trezi la picioarele 
unui pat cu latura de vreo trei metri lungime pe-o latură, drapat 
în mătase suficientă ca să faci pânze pentru un iaht destul de 
măricel. 

Aşezat pe perne în celălalt capăt al acestui pat, arătând 
oarecum comic cu corpul său subţirel înconjurat de atâta spaţiu 


gol, opulent, se afla un bătrân uscăţiv. Părul său lung, de 
culoarea spumei mării, îi cădea pe umeri, peste o cămaşă de 
noapte din mătase verde. Tocmai frunzărea un vraf de hârtii, la 
lumina unui felinar alchimic, când Locke, Jean şi slujnica ostatică 
dădură buzna peste el. 

— Marius Cordo, presupun, spuse Locke. Pentru viitor, pot să 
vă sfătuiesc să investiţi într-o lucrare de meseriaş pentru 
zăvoarele ferestrelor Domniei Voastre? 

Bătrânul căscă ochii mari şi hârtiile i se împrăştiară din mâini. 

— O, zei! strigă el. O, zeii să mă apere! Tu eşti! 


3 


— Bineînţeles că eu sunt, spuse Locke. Doar că nu ştii încă 
cine naiba sunt. 

— Domnule Kosta, putem discuta. Sigur ştii că sunt un om 
înţelept şi foarte bogat... 

— În regulă, ştii cine naiba sunt, spuse Locke, îngrijorat. Şi mi 
se rupe de banii tăi. Sunt aici ca să... 

— În locul meu, ai fi făcut acelaşi lucru, spuse Cordo. Totul a 
fost o afacere, doar o afacere. Cruţă-mă şi priveşte asta tot ca 
pe o afacere, care-ţi aduce aur, giuvaieruri, produse alchimice 
fine... 

— Jupâne Cordo, spuse Locke, uite ce-i, eu... Se încruntă şi se 
întoarse spre slujnică: Omul ăsta e, ăăă, senil? 

— E în deplinătatea facultăţilor mintale, răspunse aceasta 
rece. 

— Te asigur că sunt, zbieră Cordo. Furia îi schimbase complet 
chipul. Şi nu voi fi scos din joc de nişte asasini în propriul 
dormitor! Şi acum, fie mă omori pe loc, fie negociezi preţul 
eliberării mele! 

— Jupâne Cordo, spuse Locke, spune-mi două lucruri şi fii al 
naibii de clar în privinţa amândurora. În primul rând, cum de ştii 
cine sunt? În al doilea rând, de ce crezi că sunt aici ca să te 
omor? 

— Mi s-a arătat chipul tău, spuse Cordo, într-un bazin cu apă. 

— Într-un bazin cu... Locke simţi cum i se strânge stomacul. 
Oh, fir-ar să fie, ţi s-a arătat de câtre un... 


— De către un Mag-juruit din Karthani, care îşi reprezenta 
breasla într-o problemă personală. Evident că acum înţelegi... 

— TU, spuse Locke. „Aş fi făcut acelaşi lucru în locul tău”, asta 
ai spus. Tu i-ai trimis pe afurisiţii ăia de asasini pe urmele 
noastre! Nemernicii ăia de la docuri, barmanul ăla cu otrava, 
grupurile de oameni din noaptea fiestei... 

— Evident, spuse Cordo. lar tu ai scăpat, din păcate. Cu puţin 
ajutor din partea lui Maxilan Stragos, cred. 

— Din păcate? Din păcate? Cordo, nici n-ai idee ce jigodie 
norocoasă eşti că nu au reuşit! Ce ţi-au spus Magii-juruiţi? 

— Ei, hai... Cu siguranţă planurile tale... 

— Spune-mi exact ce au spus sau chiarte omor! 

— Au spus că eşti o ameninţare pentru Priori şi că, ţinând cont 
de sumele care le-au fost plătite până acum pentru serviciile 
făcute, consideră că este în interesul lor să avertizeze în 
legătură cu prezenţa ta. 

— Pe cei Şapte Ascunşi, vrei să zici. 

— Da. 

— Ticăloşi idioţi ce sunteţi! spuse Locke. Magii-juruiţi s-au 
folosit de tine, Cordo. Gândeşte-te la asta data viitoare când mai 
intenţionezi să le dai bani. Noi... Jupânul De Ferra şi cu mine... 
suntem pe lista celor cu care au ei o socoteală şi ne-au băgat la 
mijloc, între tine şi Stragos, ca să se distreze. Asta-i tot! Nu am 
venit aici să le facem ceva Priorilor. 

— Deci vrei să spui că... 

— De ce nu te-aş omori chiar acum, în cazul ăsta? 

— O chestiune plăcută şi supărătoare în acelaşi timp, spuse 
Cordo, muşcându-şi buza. 

— Cert este, spuse Locke, că, din motive care vor rămâne pe 
vecie dincolo de înţelegerea ta, am pătruns în conacul tău cu un 
singur scop... să-ţi dăm pe tavă capul lui Maxilan Stragos. 

— Poftim? 

— Nu la propriu. De fapt, am nişte planuri pentru capul ăla. 
Dar ştiu ce fericit ai fi ca arhonatul să se prăbuşească precum 
un muşuroi de furnici, aşa că am să-ţi spun o singură dată: am 
de gând să-l dau jos de la putere pe Maxilan Stragos, o dată 
pentru totdeauna, şi am de gând să fac asta la noapte. Am 
nevoie de ajutorul tău. 


— Dar... tu eşti un fel de agent al arhontelui... 

— Jerome şi cu mine suntem agenţi fără voie, spuse Locke. 
Alchimistul personal al lui Stragos ne-a dat o otravă latentă. Aşa 
că, atât timp cât Stragos controlează antidotul, nu putem decât 
să-l slujim sau să murim în chinuri groaznice. Insă jigodia ne-a 
tot presat, iar acum a împins lucrurile prea departe. 

— Poate că... aţi putea fi nişte provocatori, trimişi de Stragos 
ca să... i 

— Ca să ce? Să-ţi pună la încercare loialitatea? In faţa cărei 
Curți, sub ce jurământ, în faţa cărei legi? lţi pun aceeaşi 
întrebare ca şi mai înainte, de data asta legat de faptul că, în 
realitate, aş face jocul lui Stragos... de ce nu te omor, în cazul 
ăsta? 

— Cât despre asta... bună întrebare. 

— Poftim, spuse Locke, înconjurând patul ca să se aşeze 
lângă bătrân. la un pumnal. 

Îşi azvârli tăişul în poala bătrânului. În clipa aia, se auzi o 
bătaie puternică în uşă. 

— Tată! Tată, unul dintre slujitori este rănit! Eşti în regulă? 
Tată, intru! 

— Fiul meu are o cheie, spuse Cordo cel bătrân, când 
clinchetul acesteia se auzi în mecanismul uşii. _ 

— A, spuse Locke, atunci o să am iar nevoie de ăsta. işi 
înşfăcă din nou pumnalul şi rămase în picioare lângă Cordo, 
îndreptându-şi arma către bătrân într-un mod oarecum 
ameninţător. Stai liniştit. N-o să ia decât un minut. 

Un bărbat bine făcut, de vreo treizeci şi ceva de ani, năvăli în 
încăpere, ţinând în mâini o spadă bogat împodobită. Lyonis 
Cordo, Prior din al doilea nivel, unicul moştenitor al părintelui 
său şi văduv de câţiva ani. Poate cel mai râvnit celibatar dintre 
toţi cei din Tal Verrar, cu atât mai mult cu cât vizita rareori 
Turnul Păcatului. 

— Tată! Alacyn! Lyonis făcu un pas în cameră, fluturându-şi 
arma şi întinzându-şi braţele ca să blocheze uşa. Daţi-le drumul, 
ticăloşilor! Am alertat gărzile casei şi nu o să reuşiţi să ajungeţi 
la... 

— Of, pentru numele lui Perelandro, nici măcar n-o să mai 
încerc să mă prefac, spuse Locke. li dădu din nou pumnalul 


bătrânului Cordo, care îl ţinu cu două degete ca pe un soi de 
insectă capturată. Uite, poftim. Ce fel de asasin năstruşnic mai 
sunt şi eu? Bagă-ţi sabia în teacă, închide uşa şi deschide-ţi 
urechile. Avem o groază de afaceri de discutat. 

— Eu... dar... 

— Lyonis, spuse bătrânul Cordo, omul ăsta poate nu e în toate 
minţile, dar, după cum a spus, nici el, nici partenerul lui nu sunt 
nişte asasini. Vâră-ţi sabia în teacă şi spune gărzilor să... Se 
întoarse către Locke cu o expresie bănuitoare: Ai rănit grav pe 
vreunul dintre oamenii mei când aţi pătruns aici, Kosta? 

— Un mic cucui la cap, spuse Locke. Se fac tot timpul. O să fie 
bine, oricine ar fi el. 

— Foarte bine. Marius oftă şi, uşor iritat, îi dădu înapoi 
pumnalul lui Locke, care-l băgă la cingătoare. Lyonis, spune 
gărzilor să rămână jos, apoi închide din nou uşa şi ia loc. 

— Eu pot să plec, dacă nimeni nu are de gând să înfăptuiască 
vreun asasinat în aceste încăperi? întrebă Alacyn. 

— Nu. Îmi pare rău. Ai auzit deja prea mult. la un loc şi şezi 
comod, cât asculţi restul. Locke se întoarse către bătrânul 
Cordo. Uite ce e, din motive evidente, ea nu poate părăsi 
această casă până când afacerea din noaptea asta nu e 
terminată, nu-i aşa? 

— Pe toţi... 

— Nu, Alacyn, are dreptate. Cordo cel bătrân făcu un semn 
hotărât din mână. Atârnă prea multe de asta şi, dacă-mi eşti 
loială, o ştii bine. Dacă, şi să mă ierţi că spun asta, nu eşti loială, 
ştii cu atât mai mult. O să te închid în birou, unde vei fi în 
siguranţă. Şi te voi răsplăti foarte, foarte generos pentru asta, îţi 
promit. 

După ce Jean îi dădu drumul, ea se aşeză într-un colţ şi îşi 
încrucişă braţele, ursuză. Lyonis, arătând de parcă s-ar fi îndoit 
de propria-i sănătate mentală, concedie rapid grupul de brute 
fioroase care năvăliră în bibliotecă un moment mai târziu, îşi 
băgă spada în teacă şi închise uşa dormitorului. Se sprijini cu 
spatele de ea, cu o încruntătură asemănătoare cu a lui Alacyn. 

— Acum, spuse Locke, cum ziceam, până la sfârşitul nopţii 
ăsteia, fie ce-o fi, partenerul meu şi cu mine ne vom afla în 
prezenţa lui Maxilan Stragos. Într-un fel sau altul, îi vom lua 


puterea. Posibil chiar viaţa, dacă nu avem de ales. Dar, ca să 
ajungem până acolo, o să trebuiască să vă cerem câteva lucruri. 
Şi, dacă intraţi în joc, trebuie să înţelegeţi că asta e. Se întâmplă 
de-adevăratelea. Orice planuri aveaţi ca să luaţi oraşul din 
mâinile lui Stragos, puneţi-le în mişcare. Oricare vă erau 
măsurile ca să-i imobilizaţi armata şi flota până când le puteţi 
aminti cine le plăteşte salariile, activaţi-le. 

— Să-l daţi pe Stragos jos de la putere? Lyonis părea 
înfricoşat şi îngrijorat deopotrivă. Tată, oamenii aceştia sunt 
nebuni... 

— Tăcere, Lyo! Cordo cel bătrân ridică mâna. Aceşti oameni 
susţin că se află în unica poziţie ce ar putea aduce schimbarea 
dorită de noi. Şi au... refuzat să-mi facă rău, pentru anumite 
acţiuni pe care le-am întreprins împotriva lor. Le vom da 
ascultare. 

— Bine, spuse Locke. Uite ce trebuie să înţelegeţi. În vreo 
două ore, jupânul De Ferra şi cu mine o să fim arestaţi de către 
Ochii Arhontelui, în timp ce vom părăsi Turnul Păcatului... 

— Arestaţi? spuse Lyonis. Cum puteţi şti... 

— Pentru că voi stabili o întâlnire, spuse Locke. Îi voi cere lui 
Stragos să ne aresteze. 


4 


— Protectorul nu vrea să vă vadă, şi nici doamna de onoare. 
Astea-s ordinele noastre. 

Locke era sigur că putea simţi, chiar şi prin masca pe care o 
purta acesta, privirea batjocoritoare a ofițerului Ochilor. 

— Acum va vrea, spuse Locke, în timp ce el şi Jean traseră 
lângă debarcaderul arhontelui, în cea mai micuță şi mai rapidă 
barcă pe care izbutiseră să o obţină de la Cordo cel bătrân. 
Spune-i că am făcut ceea ce ne-a cerut ultima dată când ne-am 
întâlnit şi că trebuie să discutăm despre asta. 

Ofiţerul se gândi preţ de câteva secunde, apoi plecă să 
transmită mesajul. In timp ce aşteptau o decizie, Locke şi Jean 
îşi scoaseră toate armele şi echipamentul, le îndesară în ranite, 
pe care le lăsară pe fundul bărcii. În cele din urmă, Merrain 
apăru în capul scării debarcaderului şi le făcu semn să vină; fură 


percheziţionaţi cu obişnuita meticulozitate şi escortaţi până la 
biroul arhontelui. 

Jean fremătă la vederea lui Stragos, care stătea în picioare în 
spatele biroului său. Locke observă că Jean îşi strângea şi 
desfăcea pumnii, aşa că îl strânse tare de braţ. 

— Sunt veşti bune? întrebă arhontele. 

— A venit cineva să raporteze foc pe mare, ieri, în jurul 
prânzului, undeva la vest de oraş? întrebă Locke. 

— Două vase de negoţ au anunţat că e o coloană mare de 
fum la orizont, spre apus, spuse Stragos. Nici o altă noutate de 
care să ştiu şi nici un sindicat care să reclame vreo pagubă. 

— O vor face cât de curând, spuse Locke. O corabie... arsă şi 
scufundată. Nici un supravieţuitor la bord. Se îndrepta către 
oraş şi era încărcată cu mărfuri, aşa că-s sigur că i se va simţi 
lipsa în cele din urmă. 

— In cele din urmă, spuse Stragos. Deci ce vreţi acum, un 
sărut pe obraz şi o tavă cu bomboane? V-am spus să nu-mi mai 
irosiţi timpul până ce nu... 

— Consideră această primă scufundare drept un avans, spuse 
Locke. Am hotărât că vrem să dăm din vinul nostru şi să bem şi 
noi. 

— Asta ce vrea să însemne, mai exact? 

— Vrem să culegem fructul eforturilor noastre de la Turnul 
Păcatului, spuse Locke. Vrem lucrul pentru care am muncit doi 
ani. Şi îl vrem în noaptea asta, înainte să mai facem orice 
altceva. 

— Ei bine, nu-l puteţi avea neapărat în seara asta. Ce, ţi-ai 
închipuit cumva că ţi-aş putea da un mandat, o cerere 
politicoasă către Requin, ca să-ţi dea voie să-ţi duci treaba, 
oricare ar fi ea, la bun sfârşit? 

— Nu, spuse Locke, însă o să ne ducem acolo chiar acum să i- 
o tragem şi, până nu ajungem în siguranţă cu prada noastră, nici 
o altă corabie nu va mai fi scufundată în apele tale de către 
Orhideea Otrăvitoare. 

— Nu-mi comanzi tu termenii serviciilor pe care... 

— Ba da, de fapt. Chiar dacă ne bazăm că o să ne dai vieţile 
înapoi după ce ni se va fi terminat sclavia în slujba ta, nu mai 
suntem siguri că, atunci când va fi cum vrei tu, condiţiile din 


acest oraş ne vor mai permite să continuăm schema de la 
Turnul Păcatului. Gândeşte-te şi tu, Stragos! Noi, bineînţeles, ne- 
am gândit. Dacă intenţionezi să-i ai pe Priori la cheremul tău, s- 
ar putea lăsa cu haos. Vărsare de sânge şi arestări. Requin este 
în aceeaşi barcă cu Priorii; avem nevoie ca averea lui să fie 
intactă, dacă vrem să-l uşurăm de vreo parte din ea. Aşa că 
vrem să primim ce ni se cuvine înainte să terminăm treaba 
pentru tine. 

— Arogantul naibii ce... _ 

— Da, strigă Locke. Eu. Arogant. Incă avem nevoie de 
nenorocitul nostru de antidot, Stragos! Şi el e în mâinile tale. Şi 
cerem doar o amânare, nimic altceva. Noaptea asta. Vreau să 
văd că alchimistul tău e lângă tine, în vreo două ceasuri, când 
ne întoarcem aici. 

— Pentru toţi... ce vrei să spui, când vă întoarceţi aici? 

— E o singură cale să ieşim teferi din Turnul Păcatului, odată 
ce Requin îşi dă seama că l-am tras pe sfoară, spuse Locke. 
Când părăsim Turnul Păcatului, trebuie să picăm direct în 
mâinile Ochilor tăi, care ne vor aştepta ca să ne aresteze. 

— Şi de ce, pe toţi zeii, i-aş pune să facă asta? 

— Pentru că, odată întorşi în siguranţă aici, spuse Locke, ne 
vom strecura discret afară, înapoi la Orhideea Otrăvitoare şi, 
puţin mai târziu, chiar în noaptea asta, vom ataca Bazinul de 
Argint. Drakasha are un echipaj de o sută cincizeci de oameni şi 
ne-am petrecut după-amiaza capturând două vase de pescuit ca 
să le folosim ca nave de război. Ai vrut să vezi steagul purpuriu 
în apropierea oraşului tău? Pe toţi zeii, o să-l arborăm chiar în 
port. O să zdrobim şi o să ardem cât putem şi, când ne 
retragem, o să bombardăm tot ce ne e la îndemână. Priorii vor fi 
la porţile tale cu saci de bani, implorând să le salvezi pielea. 
Oamenii se vor răscula dacă nu apare un salvator. E destul de 
repede pentru tine? Am putea face ce voiai tu. Am putea s-o 
facem în noaptea asta. Şi un raid de pedepsire în Insulele 
Vântului-fantomă... ei bine, cât de repede îţi poţi pregăti cufărul, 
Protectore? 

— Ce luaţi de la Requin? întrebă Stragos, după o lungă şi 
tăcută meditaţie. 

— Nimic ce n-ar putea fi transportat de cineva care se 


grăbeşte foarte tare. 

— Vistieria sa este de nepătruns. 

— Ştim, spuse Locke. Ce vrem noi nu este înăuntru. 

— Cum puteţi fi siguri că nu veţi fi omorâţi aiurea, în timp ce o 
să faceţi asta? 

— Te asigur că vom fi omorâţi, spuse Locke, dacă nu vom găsi 
imediat adăpost în custodia legală şi publică a Ochilor tăi. Şi 
apoi dispărem, fiind eliminaţi pentru crime împotriva statului 
verrar, într-o problemă care se află sub autoritatea arhonatului. 
O autoritate cu care o să te poţi făli în voie, cât de curând. 
Haide, recunoaşte că este al naibii de frumos. 

— O să lăsaţi la mine obiectul pe care îl vreţi, spuse 
arhontele. Furaţi-l. Fie. Aduceţi-l aici. Insă cum veţi avea oricum 
nevoie să vă neutralizez otrava, o să vi-l pun eu la păstrare până 
ne despărţim. 

— Asta e... 

— Un confort de care am eu nevoie, spuse Stragos, cu vocea 
cât se poate de amenințătoare. Doi oameni care ştiu că-i 
aşteaptă o moarte sigură şi care se trezesc brusc cu o mare 
sumă de bani în mâini ar putea lesne să fugă şi apoi să bea, să 
se ţină de chefuri şi târfe, în tot confortul, în cele câteva 
săptămâni dinaintea sfârşitului, nu-i aşa? 

— Cred că ai dreptate, spuse Locke, simulând iritarea. Fiecare 
lucru pe care ţi-l lăsăm... 

— Va fi tratat cu foarte mare atenţie. Investiţia voastră de doi 
ani vă va aştepta atunci când drumurile noastre se vor despărţi. 

— Cred că nu avem de ales, în cazul ăsta. De acord! 

— Atunci o să dispun să se emită imediat un mandat de 
arestare pe numele lui Leocanto Kosta şi Jerome De Ferra, spuse 
Stragos. Şi voi aproba cererea... iar apoi, pe toţi zeii, voi şi târfa 
aia, Syresti, aţi face bine să acţionaţi! 

— O s-o facem, spuse Locke. Cât putem mai bine. S-a depus 
un jurământ. 

— Soldaţii mei... 

— Ochii, spuse Locke. Trimite Ochii. Sigur sunt agenţi ai 
Priorilor infiltraţi în trupele tale regulate; pun rămăşag pe viaţa 
mea că ţii mai degrabă ochii pe Ochii tăi, ca să zicem aşa. In 
plus, ăştia bagă groaza în oameni. Asta este o operaţiune-şoc. 


— Hm, spuse Stragos. Este un sfat chibzuit. 
— Atunci, fii bun şi ascultă cu atenţie, zise Locke. 


5 


Era un sentiment plăcut să se dezbrace de tot. 

„Să ieşi în văzul lumii după o perioadă atât de lungă de jucat 
teatru semăna puţin cu ieşitul la suprafaţă după ce era cât pe ce 
să te îneci”, gândi Locke. Acum tot arsenalul lor de minciuni şi 
identități stratificate se destrăma, rămânând în urmă în timp ce 
ei urcau pe Treptele de Aur pentru ultima oară. Acum că ştiau 
cine era în spatele misterioşilor lor asasini nu mai era nevoie să 
se dea drept preoţi şi să se furişeze; cu autorităţile oraşului pe 
urmele lor, puteau fugi acum ca nişte simpli hoţi. 

Adică exact ceea ce erau. 

Ar fi trebuit să le placă asta, el şi Jean ar fi trebuit să râdă 
împreună de situaţie, savurând bucuria pe care o simțeau de 
obicei după o nelegiuire dusă la capăt cu măiestrie. Mai bogaţi şi 
mai deştepţi decât oricine altcineva. Dar în această noapte 
vorbea doar Locke; în această noapte Jean făcea eforturi să-şi 
păstreze calmul până în momentul în care va putea să se 
dezlănţuie, şi zeii să-l apere pe cel ce îi va ieşi în cale când se va 
întâmpla asta. 

„Calo, Galdo şi Bug, gândi Locke. Ezri.” Tot ce îşi doriseră 
vreodată el şi Jean fusese să fure cât puteau duce şi să râdă, în 
timp ce se puneau la adăpost. De ce asta îi costase viaţa atâtor 
oameni dragi? De ce tot timpul se găsise câte un dobitoc 
nemernic care să-şi închipuie că poţi să te pui cu un camorrean 
fără să te temi de consecinţe? 

„Pentru că nu poţi, gândi Locke, trăgând aer printre dinţii 
încleştaţi, în timp ce Turnul Păcatului se ivi deasupra capului 
său, aruncând lumini albastre şi roşii pe cerul întunecat. Nu poţi. 
Am arătat asta odată şi o vom arăta din nou, în noaptea asta, pe 
toţi zeii.” 


6 


— Nu staţi în faţa intrării de serviciu, voi... o, pe toţi zeii, voi 


sunteţi! Ajutor! 

Namila care, la întâlnirea lor precedentă, încasase în coaste 
dureroasele slujbe de pomenire ale lui Jean, se dădu înapoi, în 
timp ce Locke şi Jean traversau în fugă curtea de serviciu, în 
direcţia lui. Locke văzu că omul purta un soi de bandaj rigid pe 
sub țesătura subţire a tunicii. 

— Nu suntem aici ca să-ţi facem rău, gâfâi Locke. Adu-o... pe 
Selendri. Adu-o acum. 

— Nu sunteţi îmbrăcaţi cum se cuvine pentru a vorbi cu... 

— Adu-o acum şi câştigi un ban, spuse Locke, ştergându-şi 
sudoarea de pe frunte, sau mai stai acolo încă două secunde şi 
te alegi cu coastele rupte la loc. 

Şase slujitori de la Turnul Păcatului se adunară în jur, în caz 
că se ivea vreo problemă, însă nu făcură nici un gest ostil. La 
câteva minute după ce namila rănită dispăruse în turn, în locul 
său îşi făcu apariţia Selendri. 

— Voi doi trebuia să fiţi pe mare... 

— Nu e timp de explicaţii, Selendri. Arhontele a dat ordin să 
fim arestaţi. Chiar în momentul ăsta, o trupă de Ochi vine 
încoace să pună mâna pe noi. O să fie aici în câteva minute. 

— Poftim? 

— Şi-a dat seama, cumva, spuse Locke. Ştie că am complotat 
cu voi împotriva lui şi... 

— Nu vorbi despre asta aici, şuieră Selendri. 

— Ascunde-ne. Ascunde-ne, te rog! 

Locke putu vedea panica, frustrarea şi calculul disputându-şi 
partea nevătămată a feţei ei. Să-i lase aici, în plata zeilor, ca să 
verse tot ce ştiu în urechea călăilor arhontelui? Să-i omoare în 
curte, de faţă cu martori, fără să aibă explicaţia plauzibilă a unei 
căderi „accidentale”? Nu. Trebuia să-i ia cu ea înăuntru. Pentru 
moment. 

— Veniţi, spuse ea. Repede. Tu şi tu, percheziţionaţi-i. 

Servitorii Turnului Păcatului îi percheziţionară pe Locke şi pe 
Jean, scoţându-le la iveală pumnalele şi pungile cu bani. 
Selenari le luă. 

— Acesta are un pachet de cărţi, spuse un servitor după ce 
pescui prin buzunarele tunicii lui Locke. 

— N-are decât, spuse Selendri. Nu dau doi bani pe asta. Vom 


merge la al nouălea cat. 

Pentru o ultimă dată, în splendoarea sanctuarului dedicat de 
Requin lăcomiei; prin mulţimi şi prin straturile de fum care 
atârnau în aer asemenea unor spirite tulburate, în sus pe largile 
trepte în spirală, traversând etaje odată cu care calitatea şi 
riscul creşteau deopotrivă. 

Locke aruncă o privire în jur în timp ce urcau; era doar 
imaginaţia sa sau nici un Prior nu se plimba ţanţoş pe-aici în 
această noapte? Etajul patru, etajul cinci... şi aici, după cum era 
de aşteptat, el aproape se izbi de Maracosa Durenna care, cu o 
băutură în mână, se holbă uimită în timp ce Selendri şi gărzile ei 
îi traseră pe Locke şi pe Jean prin dreptul ei. Pe chipul Durennei, 
Locke citi mai mult decât confuzie sau iritare... o, pe zei. Era 
furioasă! 

Locke nu putea decât să-şi imagineze cum îi apăreau el şi 
Jean în ochii ei... păroşi, slabi şi arşi de soare. Ca să nu mai 
spunem că erau îmbrăcaţi necorespunzător, asudaţi şi în mod 
clar având mari probleme cu casa. Rânji şi-i făcu Durennei semn 
cu mâna, în timp ce urcau scările şi ea dispăru din vedere. 

Sus, traversând ultimele etaje, printre cele mai rarefiate 
straturi ale casei. 

În continuare, nici un Prior... coincidenţă sau un semn 
încurajator? 

Sus, în biroul lui Requin, acolo unde stăpânul turnului stătea 
în faţa unei oglinzi, aşezând o haină de seară neagră, cu coadă 
lungă, împodobită cu țesătură de argint. La vederea lui Locke şi 
Jean, îşi dezveli dinţii, răutatea-i din ochi făcând pereche cu 
sclipirea alchimică înflăcărată a ochelarilor. 

— Ochii arhontelui, spuse Selendri. Sunt pe drum încoace ca 
să-i aresteze pe Kosta şi pe De Ferra. 

Requin mârâi, sări înainte asemenea unui scrimer şi-l lovi pe 
Locke cu dosul palmei, cu o forţă surprinzătoare. Căzut în fund, 
Locke alunecă pe podea şi se izbi de biroul lui Requin. Deasupra 
sa se auzi zornăitul bibelourilor şi o farfurie de metal zăngăni pe 
dale. 

Jean făcu un pas înainte, însă cei doi servitori voinici ai 
Turnului Păcatului îl înşfăcară de braţe şi, cu un clic bine uns, 
Selendri îşi scoase cuţitele ascunse, pentru a-l descuraja. 


— Ce ai făcut, Kosta? tună Requin. 

ÎI lovi pe Locke în burtă, izbindu-l din nou de birou. Un pahar 
de vin căzu de pe birou, spărgându-se pe podea. 

— Nimic, icni Locke. Nimic. Pur şi simplu ştia, Requin; ştia că 
noi conspirăm împotriva lui. Trebuie să fugim. Ochii sunt pe 
urmele noastre. 

— Ochi care vin în turnul meu, mârâi Requin. Ochi care ar 
putea fi pe cale să încalce o tradiţie destul de importantă a 
Treptelor de Aur. M-ai pus într-o situaţie foarte delicată, Kosta. 
Ai dat-o în bară, nu-i aşa? 

— Îmi pare rău, spuse Locke, târându-se pe coate şi pe 
genunchi, îmi pare rău, nu aveam unde să fugim în altă parte. 
Dacă el... dacă pune mâna pe noi... 

— Într-adevăr, spuse Requin. Mă voi ocupa de urmăritorii 
voştri. Voi doi veţi rămâne aici. Vom discuta când mă întorc. 

„Când te vei întoarce, gândi Locke, vei avea şi mai mulţi 
slujitori cu tine, iar eu şi Jean vom «aluneca» pe fereastră.” 

Era momentul să acţioneze. 

Tocurile cizmelor lui Requin se auziră mai întâi pe dale, apoi 
pe metalul micii scări, în timp ce acesta cobora la etajul de 
dedesubt. Cei doi slujitori care îl ţineau pe Jean îi dădură drumul, 
însă rămaseră cu ochii pe el, în timp ce Selendri se rezemă de 
biroul lui Requin, cu cuţitele scoase. Il privi rece pe Locke, în 
timp ce acesta se ridică din nou în picioare, cutremurându-se. 

— Nu mai ai nimicuri dulci de murmurat în urechea mea, 
Kosta? 

— Selenari, eu... 

— Ştiai că avea de gând să te omoare, jupâne De Ferra? Că 
înțelegerile pe care le-a făcut cu noi în aceste ultime luni 
presupuneau ca noi să-l lăsăm să facă asta? 

— Selendri, ascultă-mă, te rog... 

— Ştiam eu că eşti o investiţie proastă, spuse ea. Doar că nu 
mi-am închipuit niciodată că situaţia s-ar putea răsturna atât de 
repede. 

— Da, ai avut dreptate. Am fost o investiţie proastă şi nu mă 
îndoiesc că Requin te va asculta cu mai multă atenţie pe viitor. 
Pentru că nu am vrut niciodată să-l omor pe Jerome De Ferra. 
Jerome De Ferra nu este o persoană reală. Nici Calo Callas. De 


fapt, spuse el, cu gura până la urechi, tu ne-ai adus exact unde 
aveam nevoie să fim, drept răsplată pentru doi ani de muncă 
grea, ca să vă jefuim ca la carte pe tine şi pe şeful tău. 

Următorul sunet care se auzi în încăpere fu acela al unui 
servitor al turnului izbindu-se de zid, având imprimată pe 
jumătate din faţă urma roşie a pumnului lui Jean. 

Selendri acţionă cu o viteză ieşită din comun, însă Locke o 
aştepta; nu ca să se lupte, ci doar ca să se ferească şi să 
rămână departe de mâinile ei înarmate. El sări peste birou, 
împrăştiind hârtii, şi râse, în vreme ce săreau dintr-o parte în 
alta şi fandau ca să vadă cine va aluneca primul. 

— Mori, atunci, Kosta, spuse ea. 

— Ah, şi voi intenţionaţi să ne lăsaţi în viaţă. Te rog. Şi fiindcă 
veni vorba... nici Leocanto Kosta nu e real. Sunt atât de multe 
detalii pe care nu le ştii, nu-i aşa? 

În spatele lor, Jean se lupta cu al doilea servitor. Jean îşi 
repezi fruntea în faţa acestuia, rupându-i nasul şi omul căzu în 
genunchi bolborosind. Jean păşi în spatele lui şi, folosindu-şi 
întreaga greutate a corpului, îl izbi pe bărbat cu cotul în ceafa. 
Ocupat cu încercările sale de a o evita pe Selendri, Locke tresări 
la zgomotul pe care-l făcu ţeasta servitorului în momentul în 
care lovi podeaua. 

O clipă mai târziu, Jean apăru în spatele lui Selendri, cu sânge 
şiroindu-i pe faţă, de la nasul spart al servitorului. Ea şfichiui cu 
cuţitele, dar mânia lui Jean îl băgase pe acesta într-o formă 
excelentă. Îi prinse mâna de bronz, o îndoi de la mijloc cu un 
pumn în stomac, o răsuci pe loc şi o ţinu de ambele braţe. Ea se 
zvârcolea, încercând să-şi recapete răsuflarea. 

— Asta e un birou drăguţ, spuse Jean calm, de parcă doar ce 
ar fi dat mâna cu Selendri şi slujitorii ei în loc să-i bată măr. 

Locke se încruntă, dar intră în joc... timpul era foarte 
important. 

— Priveşte cu atenţie, Selendri, pentru că nu pot face 
scamatoria asta decât o singură dată, spuse el, scoțând la iveală 
pachetul său trucat de cărţi de joc şi amestecându-le cu gesturi 
teatrale. E vreo băutură în casă? O băutură foarte tare, din cele 
care îl fac pe un bărbat să simtă lacrimi în ochi şi foc pe gâtlej? 

Se prefăcu surprins la vederea unei sticle de coniac aflate pe 


un raft în spatele biroului lui Requin, lângă o vază de argint plină 
cu flori. 

Locke apucă vaza, aruncă florile pe podea şi puse vasul gol pe 
birou. Deschise apoi sticla de coniac şi turnă lichidul cafeniu în 
vază, umplând-o cam de trei degete. 

— Acum, după cum vezi, nu ţin în mâini nimic altceva cu 
excepţia acestui pachet de cărţi de joc, absolut normale, cu 
nimic ieşite din comun. Sau nu e aşa? Amestecă pachetul o 
ultimă dată şi apoi îi dădu drumul în vază. Cărţile alchimice se 
muiară, se umflară şi începură să bolborosească şi să spumege. 
Imaginile şi simbolurile de pe ele se dizolvară, mai întâi într-un 
amestec alb străbătut de dâre colorate, apoi într-o mâăzgă 
cenuşie, uleioasă. Pe un micuţ platou aflat pe colţul biroului, 
Locke găsi un cuţit rotunjit, de întins untul, şi îl folosi ca să 
amestece energic mâzga cenușie, până când dispăru orice urmă 
de cărţi de joc. 

— Ce naiba faci? întrebă Selendri. 

— Prepar ciment alchimic, spuse Locke. Plăcuţe de răşină, 
pictate ca să arate ca nişte cărţi şi făcute să reacționeze la 
contactul cu o băutură puternică. Pe preaiubiţii zei din ceruri, nu 
vrei să ştii cât m-a costat asta. La naiba, după ce le-am obţinut, 
n-am avut de ales, a trebuit să vin să vă jefuiesc. 

— Ce vrei să... 

— După cum ştii, dintr-o intensă experienţă personală, spuse 
Locke, rahatul ăsta se întăreşte mai tare decât oţelul. Alergă 
către locul din zid unde venea dulapul-ascensor şi începu să 
acopere cu un strat gros de mâzgă cenuşie şanţurile fine care 
marcau uşa acestuia. Deci, după ce l-am întins peste toată 
această minunată intrare tainică şi după ce l-am turnat în 
încuietoarea uşii principale, ei bine... cam într-un minut, Requin 
va avea nevoie de un berbece, dacă vrea să-şi mai vadă biroul 
în seara asta. 

Selendri încercă să strige după ajutor, însă fu prea mult 
pentru gâtul său; scoase un sunet puternic şi ciudat, dar acesta 
nu trecu pe scări în jos cu forţa de care-ar fi avut ea nevoie. 
Locke cobori în fugă treptele metalice, trase porţile principale 
către biroul lui Requin şi astupă la repezeală mecanismul de 
închidere cu un bulgăre de ciment aproape întărit. 


— Şi acum, spuse el când se întoarse în mijlocul biroului, 
următoarea ciudăţenie a serii... acest încântător set de jilţuri pe 
care i l-am oferit stimatei noastre gazde. Se pare că, până la 
urmă, ştiu ce este Barocul Talathri şi acesta este motivul pentru 
care cineva aflat în deplinătatea facultăţilor mintale ar face un 
lucru atât de delicat dintr-un lemn atât de moale în esenţă 
precum cel de lună-forfecată. 

Locke apucă unul dintre jilţuri. Rupse, cu mâinile goale, perna 
şezutului şi placa de sub aceasta, dând la iveală o nişă mascată 
în şezutul jilţului şi ticsită cu unelte şi echipament... cuțite, o 
centură pentru  escaladări, clipsuri şi dispozitive pentru 
coborâre, precum şi alte obiecte asortate. Le scoase lăsându-le 
să cadă cu un zăngănit, apoi înălţă jilţul deasupra capului, 
rânjind. 

— Acum sunt mai uşor de sfărâmat. 

Şi asta şi făcu, izbind puternic scaunul de podeaua lui Requin. 
Acesta se desprinse din toate încheieturile, însă nu se 
dezmembră, întrucât bucăţile sale desfăcute erau prinse laolaltă 
de ceva ce trecea prin cavitățile scobite în picioare şi în spătar. 
Locke scotoci câteva momente printre resturi, înainte de a reuşi 
să extragă câteva bucăţi lungi de frânghie ţesută cu mătase. 

Locke luă una dintre ele şi, cu ajutorul lui Jean, în scurt timp o 
aveau pe Selendri legată în scaunul din spatele biroului lui 
Requin. Ea lovi şi scuipă, şi chiar încercă să muşte, însă nu-i 
folosi la nimic. 

Odată ce ea fu legată fedeleş, Locke culese un cuţit din 
grămada de unelte de pe jos, în timp ce Jean se apucă de lucru, 
sfărâmând celelalte trei scaune şi scoţându-le conţinutul ascuns. 
In timp ce Locke se apropie de Selendri cu cuțitul în mână, ea îi 
aruncă o privire dispreţuitoare. 

— Nu-ţi pot spune nimic important, spuse ea. Vistieria se află 
la baza turnului, iar voi tocmai v-aţi sigilat aici. Aşa că sperie-mă 
cum ai să doreşti, Kosta, însă habar n-am ce crezi tu că faci. 

— Oh, crezi că ăsta e pentru tine? zâmbi Locke. Selendri. 
Credeam că ne cunoaştem mai bine de-atât unul pe celălalt. Cât 
despre vistierie, cine naiba a zis ceva de ea? 

— Incerci să găseşti o cale ca să intri... 

— Am minţit, Selenari. Sunt faimos pentru asta. Tu crezi că eu 


chiar făceam experienţe pe mecanisme de încuietori şi luam 
notite pentru  Maxilan Stragos? Pe naiba! Îmi sorbeam 
coniacurile la etajul unu şi doi, încercând să mă adun la loc, 
după ce fusesem aproape tăiat în bucăţi. Vistieria voastră este 
de nepătruns, drăguță. N-am vrut niciodată să mă apropii de ea 
în vreun fel. 

Locke aruncă o privire în jur, prefăcându-se că observă pentru 
prima dată încăperea. 

— Insă, cu siguranţă, Requin păstrează pe pereţii săi o groază 
de picturi foarte scumpe, nu? 

Cu un rânjet şi mai larg, Locke păşi către cea mai apropiată şi, 
cu foarte mare grijă, începu să o taie din rama sa. 


7 


Zece minute mai târziu, Locke şi Jean îşi dădură drumul din 
balconul lui Requin; sfori de mătase se întindeau de la centurile 
lor de piele până la nodurile de ancoră perfecte pe care le 
făcuseră la balustradă. Nu fusese destul loc în scaune pentru 
frânghiile de fixare, însă, uneori, nu poţi ajunge nicăieri în viaţă 
fără să-ţi asumi nişte mici riscuri. 

Locke tipa, în timp ce alunecau rapid prin aerul nopţii, 
depăşind balcon după balcon, fereastră după fereastră, dincolo 
de care se aflau jucători plictisiţi, mulţumiţi, indiferenți sau 
obosiţi. Pentru moment, bucuria îi învinsese amărăciunea. Preţ 
de douăzeci de secunde, el şi Jean căzură, folosindu-şi 
dispozitivele de fier pentru coborâre ca să evite să plonjeze cu 
capul în jos, şi, în aceste douăzeci de secunde, totul fu cum nu 
se poate mai bine, Paznicul cel Strâmb fie slăvit! Zece dintre 
preţioasele picturi ale lui Requin... decupate cu grijă din ramele 
lor, făcute sul şi îndesate în tuburi de transport impermeabile... 
atârnau pe umărul lui. Trebuise să lase două pe perete, din lipsă 
de huse, dar, încă o dată, spaţiul din interiorul scaunelor fusese 
limitat. 

După ce lui Locke îi venise ideea de a încerca să pună mâna 
pe destul de renumita colecţie de artă a lui Requin, el iscodise 
după un posibil cumpărător printre neguţătorii de antichităţi şi 
distracţii din mai multe oraşe. Preţul care i se oferise, în cele din 


urmă, pentru presupusa achiziţionare de „obiecte de artă” 
fusese satisfăcător, ca să nu spunem mai mult. 

Lunecuşul luă sfârşit pe dalele din curtea lui Requin, unde 
capetele frânghiilor lor rămaseră la nici zece centimetri 
deasupra solului. Aterizarea lor tulbură câteva perechi 
cherchelite care se plimbau tacticos prin curte. Abia îşi 
scoseseră frânghiile şi hamurile, că şi auziră tropăitul unor 
bocanci grei şi zăngănitul armelor şi armurilor. Un detaşament 
de opt Ochi alergă spre ei din partea dinspre stradă a turnului. 

— Staţi unde sunteţi, răcni Ochiul care se afla în frunte. În 
calitate de ofiţer al arhontelui şi al Consiliului, vă arestez, pentru 
crime comise împotriva Tal Verrar-ului. Ridicaţi mâinile şi nu 
opuneţi rezistenţă, altfel nu vă vom cruța. 


8 


Barca lungă şi subţire trase la debarcaderul privat al 
arhontelui şi Locke îşi simţi inima bubuindu-i. Acum venea 
partea mai grea, partea cea mai grea. 

El şi Jean fură îmbrânciţi din barcă de către Ochii ce îi 
înconjurau. Mâinile le fuseseră legate la spate şi fuseseră uşuraţi 
de picturile lor. Acestea erau purtate cu multă grijă de ultimul 
Ochi care cobori din barcă. 

Ofiţerul care îi arestase se îndreptă către Ochiul aflat la 
comanda debarcaderului şi salută. 

— Trebuie să-i ducem imediat pe prizonieri să-l vadă pe 
Protector, Prefect al Sabiei. 

— Ştiu, spuse ofiţerul de coastă, cu o evidentă notă de 
satisfacţie în voce. Bine acţionat, sergent! 

— Mulţumesc, domnule. În grădini? 

— Da. 

Locke şi Jean fură duşi prin Mon Magisteria, prin holurile pustii 
şi sălile de bal tăcute, prin mirosuri de unsoare de armă şi 
cotloane prăfuite. Într-un sfârşit, ajunseră în grădinile arhontelui. 

Picioarele lor scârţâiau pe pietrişul cărării, în timp ce păşeau 
în noaptea profund parfumată, pe lângă strălucirea slabă a 
iederei de argint şi luminiscenţa ritmică a cărăbuşilor-felinar. 

Maxilan Stragos îi aştepta lângă hangarul pentru bărci, aşezat 


pe un fotoliu adus pentru această ocazie. Cu el se aflau Merrain 
şi... ah, inima lui Locke îşi acceleră bătăile... alchimistul cel chel, 
precum şi alţi doi Ochi. Ochii care efectuaseră arestarea, 
conduşi de sergentul lor, îl salutară pe arhonte. 

— Puneţi-i în genunchi, spuse Stragos nonşalant, iar Locke şi 
Jean fură împinşi în genunchi, pe pietrişul din faţa lui. Locke se 
înfioră şi încercă să treacă în revistă detaliile scenei. Merrain 
purta o tunică cu mâneci lungi şi o fustă întunecată; din poziţia 
în care se afla, Locke putu vedea că încălţările ei nu erau 
zorzoane de curte, ci ghete negre, plate, bune de fugă şi de 
luptă. Interesant. Alchimistul lui Stragos stătea în picioare, 
purtând o geantă mare, cenuşie şi părea agitat. Pulsul lui Locke 
se acceleră din nou la gândul a ce putea fi în acea geantă. 

— Stragos, spuse Locke, făcându-se că nu ştia exact ce era în 
mintea  arhontelui, altă petrecere în grădină? Măgarii tăi 
împlătoşaţi ne pot dezlega acum; mă îndoiesc că sunt agenţi ai 
Priorilor care stau ascunşi prin copaci. 

— M-am întrebat câteodată, spuse Stragos, ce anume te-ar 
putea face mai umil. Făcu un semn Ochiului aflat în dreapta sa, 
care înaintă. Am conchis, cu regret, că acest lucru este, 
probabil, imposibil. Ochiul îl lovi pe Locke în piept, trântindu-l pe 
spate. Pietrişul alunecă sub el când încercă să se tragă îndărăt; 
Ochiul se aplecă şi-l smuci de gulerul tunicii, ridicându-l la loc. Il 
vezi pe alchimistul meu? Aici, aşa cum ai cerut? spuse Stragos. 

— Da, spuse Locke. 

— Asta-i ce-ai obţinut. Tot ce vei obţine vreodată. Eu mi-am 
ţinut cuvântul. Bucură-te de această privelişte inutilă. 

— Stragos, ticălosule, încă mai avem treabă de făcut pentru... 

— Eu nu cred asta, spuse arhontele. Eu cred că treaba 
voastră e deja terminată. Şi, în sfârşit, cred că pot înţelege 
exact de ce i-aţi scos din sărite pe Magii-Juruiţi în aşa hal, încât 
v-au dat în grija mea. 

— Stragos, dacă nu ne întoarcem pe Orhideea Otrăvitoare... 

— Iscoadele mele mi-au raportat că o corabie ce corespunde 
descrierii a ancorat la nord de oraş. O să merg să o capturez, în 
scurt timp, cu jumătate din galioanele flotei mele. Şi apoi voi 
avea un alt pirat pe care să-l plimb pe străzi şi un echipaj întreg 
pe care să-l arunc în Hăul Haznalei, unul câte unul, în vreme ce 


întreg Tal Verrar-ul mă va aclama. 

— Dar noi... 

— Voi mi-aţi dat ce aveam nevoie, spuse Stragos, chiar dacă 
nu în felul în care aţi fi vrut. Sergent, aţi întâmpinat vreo 
dificultate în a-i aduce pe aceşti prizonieri de la Turnul 
Păcatului? 

— Requin a refuzat să ne lase să intrăm în clădire, Protectore! 

— Requin a refuzat să vă lase să intraţi în clădire, spuse 
Stragos, savurând în mod limpede fiecare cuvânt. Considerând 
astfel că o tradiţie neoficială este mai presus de autoritatea mea 
legală. Şi, prin aceasta, dându-mi un motiv să-mi trimit trupele 
şi să fac ceea ce poliţaii, plătiţi cu vârf şi îndesat pentru asta, nu 
fac... să-l arunc pe ticălos într-o cuşcă, până ce vom vedea cât 
timp este dispus să păstreze tăcerea cu privire la activităţile 
bunilor săi prieteni Priori. A sosit vremea luptei. Nu e nevoie ca 
voi doi să mai provocaţi tulburări în apele mele. 

— Stragos, nemernicule... 

— De fapt, spuse arhontele, nu mai e deloc nevoie de voi. 

— Avem o înţelegere! 

— Şi aş fi respectat-o, dacă nu mi-aţi fi nesocotit ordinele într- 
o problemă în care nu accept nesupunere! Stragos se ridică din 
fotoliu, tremurând de mânie. Ordinul meu a fost să-i lăsaţi pe 
bărbaţii şi femeile de la Stânca Vântoasă în viaţă! In viaţă! 

— Dar noi... începu Locke, complet zăpăcit. Noi am folosit 
îngheaţă-mintea şi apoi i-am lăsat... 

— Cu beregatele tăiate, spuse Stragos. Doar cei doi de pe 
acoperiş au rămas în viaţă; presupun că aţi fost prea leneşi ca 
să vă căţăraţi să-i daţi gata. 

— Nu am... 

— Cine altcineva a descins pe insula mea în noaptea aceea, 
Kosta? Nu e chiar un loc sfânt pentru pelerini, nu? Dacă nu aţi 
făcut-o voi, aţi permis prizonierilor să o facă. Oricum ar fi, e vina 
voastră. 

— Stragos, îţi spun sincer că nu ştiu despre ce vorbeşti. 

— Asta n-o să mi-i aducă înapoi pe cei patru oameni, nu-i aşa? 
Stragos îşi duse mâinile la spate. Şi cu asta, am terminat. 
Sunetul vocii tale, felul tău arogant de-a te purta, insolenţa 
absolută ce-ţi stă pe limbă... eşti precum pielea de rechin pentru 


timpanele mele, jupâne Kosta, şi ai ucis soldaţi cinstiţi ai Tal 
Verrar-ului. Nu vei avea preot, nici ceremonie, nici mormânt. 
Sergent, dă-mi sabia ta. 

Sergentul ce conducea trupa de Ochi care îi arestase păşi în 
faţă şi îşi trase sabia. intoarse mânerul acesteia către arhonte. 

— Stragos, spuse Jean. Un ultim lucru. 

Locke se întoarse spre el şi văzu că acesta avea un zâmbet 
palid. 

— O să-mi amintesc momentul ăsta pentru tot restul 
blestematei mele vieţi. 

— Eu... 

Stragos nu-şi mai termină fraza, căci sergentul Ochilor îşi 
retrase brusc braţul cu arma şi, cu mânerul acesteia, îl pocni pe 
arhonte în faţă. 


9 


lată cum procedaseră: Ochii îi ridicară pe Locke şi pe Jean din 
curtea lui Requin şi îi îmbrânciră într-o trăsură greoaie, cu 
ferestre zăbrelite. Trei dintre ei intrară înăuntru cu ei, doi se 
urcară pe acoperiş, să mâne caii, iar trei rămaseră în lateral şi în 
spate, ca însoțitori călare. 

La capătul străzii, pe creasta ultimei terase a Treptelor de 
Aur, în locul unde trăsura trebuia să întoarcă la stânga pentru a 
o lua pe rampa abruptă ce ducea în jos, către următoarea 
terasă, o altă trăsură îi blocă brusc calea. Ochii proferară 
ameninţări; vizitiul celeilalte trăsuri se scuză insistent şi strigă 
că are nişte cai grozav de încăpăţânaţi. 

Apoi corzi de arbaletă începură să ţăcăne, iar vizitiii şi 
călăreţii se prăbuşiră de la locurile lor, prinşi neprotejaţi într-o 
furtună de săgeți. Detaşamente de poliţai echipați în uniforme 
apărură pe stradă de-o parte şi de alta a trăsurii, fluturându-şi 
bastoanele şi scuturile. 

— Avansaţi, strigară ei la trecătorii holbaţi, dintre care cei mai 
înţelepţi se puseră deja la adăpost. Nu-i nimic de văzut aici. 
Treburile arhontelui şi ale Consiliului. 

Când corpurile loviră caldarâmul, în afara trăsurii, uşa 
acesteia se deschise şi cei trei aflaţi înăuntru făcură o încercare 


zadarnică de a-şi ajuta camarazii căzuţi. 

Alte două detaşamente de poliţai, ajutate de câţiva indivizi 
îmbrăcaţi obişnuit şi care se întâmplase să acţioneze la acelaşi 
semnal, atacară şi îi copleşiră. Unul se împotrivi atât de tare 
încât fu ucis din întâmplare; ceilalţi doi fură în curând puşi la 
pământ, lângă trăsură, şi măştile de bronz le fură luate. 

Lyonis Cordo apăru purtând uniforma unui Ochi, completă 
până la ultimul detaliu, cu excepţia măştii. Era urmat de alţi 
şapte bărbaţi şi femei în costume aproape complete. Cu ei se 
afla o tânără femeie pe care Locke nu o recunoscu. Aceasta 
îngenunche în faţa celor doi Ochi capturati. p 

— Pe tine nu te ştiu, îi spuse ea celui din dreapta. Inainte ca 
omul să-şi dea seama ce se întâmplă, un poliţai îi trecu un 
pumnal peste beregată şi-l aşeză jos. Alţi politai târâră repede 
restul cadavrelor, făcându-le să dispară. Tu, spuse femeia, 
privindu-l pe singurul Ochi rămas în viaţă. Lucius Caulus. Pe tine 
te ştiu. 

— Omoară-mă, spuse omul. N-o să-ţi dau nimic. 

— Desigur, spuse femeia. Dar tu ai o mamă. Şi o soră care 
lucrează la Semiluna Mâinilor-Negre. Ai un cumnat pe bărcile de 
pescuit şi doi nepoți... 

— Să te ia naiba, spuse Caulus. Tu n-o să-i... 

— În timp ce tu vei privi. Aş face-o. O s-o fac. Fiecăruia dintre 
ei. lar tu vei fi în încăpere tot timpul ăsta şi ei vor şti că puteai 
să-i salvezi cu câteva cuvinte. 

Caulus privi în jos şi începu să plângă cu hohote. 

— Vă rog, spuse el. Asta trebuie să rămână între noi... 

— Tal Verrar-ul rămâne, Caulus. Arhontele nu este Tal Verrar- 
ul. Dar nu am timp să mă joc cu tine. Răspunde-mi la întrebări 
sau îţi vom găsi familia. 

— Zeii să mă ierte, spuse Caulus, încuviinţând din cap. 

— Vi s-a dat vreo parolă sau vreun consemn anume pentru 
când vă întoarceţi la Mon Magisteria? 

— N-nu... 

— Care au fost, exact, ordinele care ai auzit că sunt date 
sergentului tău? 

Când scurtul interogatoriu luă sfârşit şi Caulus fu dus de- 
acolo... viu, ca să fie siguri că nu omisese ceva... împreună cu 


cadavrele, falşii Ochi se echipară cu armele şi uniformele celor 
adevăraţi şi îşi puseră măştile de bronz, apoi trăsura se urni 
iarăşi din loc, zorindu-se spre ambarcaţiunea care-i aştepta la 
docurile interioare, ca nu cumva vreunul dintre agenţii lui 
Stragos să ajungă înaintea lor şi să-l avertizeze despre cele 
petrecute. 

— Mai bine de-atât nu cred că putea să iasă, spuse Lyonis, 
aşezându-se în trăsură lângă ei. 

— Cât de bune sunt imitaţiile alea de uniforme? întrebă 
Locke. 

— Imitaţii? N-ai înţeles. Nu uniformele au fost greu de obţinut; 
simpatizanţii pe care-i avem printre oamenii lui Stragos ni le-au 
furnizat cu ceva timp în urmă. Cu măştile a fost a naibii de greu. 
Există câte una pentru fiecare Ochi, nici un exemplar în plus; le 
păstrează ca pe nişte bijuterii de familie. Şi petrec atât timp 
uitându-se la ele, încât chiar şi o copie fidelă ar fi remarcată. 
Cordo îşi ridică masca şi zâmbi maliţios. După noaptea asta, să 
sperăm că nu vom mai vedea chestiile astea blestemate. Dar ce 
naiba este în tuburile alea impermeabile? 

— Un dar de la Requin, spuse Locke. O afacere personală fără 
legătură. 

— II cunoaşteţi bine pe Requin? 

— Impărtăşim acelaşi gust pentru perioada târzie a artei 
tronului Therin, spuse Locke, zâmbind. Ba chiar am făcut recent 
un schimb de lucrări. 


10 


În timp ce Lyonis îl trânti pe arhonte la pământ, ceilalţi falşi 
Ochi îşi scoaseră măştile şi trecură la acţiune. Locke şi Jean îşi 
dezlegară, în mai puţin de o secundă, încheieturile din nodurile 
decorative pe care le aveau. 

Unul dintre oamenii lui Lyonis subestimase îndemânarea 
Ochiului adevărat cu care se lupta; el căzu în genunchi cu 
aproape toată partea stângă a corpului despicată. Alţi doi Priori 
mascaţi înconjurară Ochiul şi-l hărţuiră până când făcu o 
greşeală în apărare; îl doborâră şi îl înjunghiară de mai multe 
ori. Celălalt încercă să fugă după ajutor, însă fu ucis înainte de-a 


apuca să facă cinci paşi. 

Merrain şi alchimistul priviră în jur, alchimistul mult mai agitat 
decât Merrain, însă doi dintre oamenii lui Lyonis îşi îndreptară 
săbiile spre ei. 

— Ei bine, Stragos, spuse Lyonis, săltându-l pe arhonte înapoi 
în genunchi, cele mai călduroase salutări din partea Casei 
Cordo. Işi ridică braţul, cu sabia întoarsă pentru a lovi, şi rânji. 

Jean îl apucă pe la spate, îl trânti la pământ şi rămase aşezat 
deasupra lui, gata să se dezlănţuie. 

— Inţelegerea, Cordo! 

— Da, spuse Lyonis, încă zâmbind de unde se afla, întins pe 
jos. Păi, e cam aşa: voi ne-aţi făcut un serviciu, dar noi nu ne 
simţim prea _liniştiţi să avem mărunţişuri de ultima oră 
zbenguindu-se prin jur. Şi noi suntem şapte, iar voi doi... 

— Trişori amatori ce sunteţi, spuse Locke. Ne faceţi pe noi, 
profesioniştii, să ne înclinăm. Vă credeţi al naibii de deştepţi. Am 
prevăzut că se va întâmpla asta de la o milă, aşa că amo ofertă 
la fel de prietenească pe această temă. 

Locke îşi strecură mâna în cizmă şi scoase o jumătate de foaie 
de pergament împăturită în patru, uşor mototolită şi destul de 
umedă. Locke i-o dădu lui Lyonis şi zâmbi, ştiind, în timp ce 
Priorul desfăcu foaia, că acesta va citi: 


VOI CONSIDERA DREPT UN AFRONT PERSONAL DACĂ 
PURTĂTORII ACESTEI HÂRTII VOR FI VĂTĂMAŢI SAU ÎMPIEDICAŢI 
ÎN VREUN FEL, El FIIND ANGAJAŢI ÎNTR-O MISIUNE DE INTERES 
RECIPROC. ORICE AJUTOR LI SE VA ACORDA LOR VA FI REŢINUT 
ŞI ÎNTORS CA ŞI CUM AR FI FOST UN AJUTOR ACORDAT MIE. El 
AU ÎNCREDEREA MEA DEPLINĂ ŞI NECONDIȚIONATĂ. 


R. 


Toate acestea, desigur, deasupra sigiliului personal al lui 
Requin. 

— Ştiu că tu personal nu eşti ataşat de această casă de noroc, 
spuse Locke, însă trebuie să recunoşti că lucrul ăsta nu e valabil 
pentru Priori, în general, şi că mulţi dintre tovarăşii tăi îşi ţin 


mare parte din bani în seiful ei... 

— Destul.. Am înţeles punctul tău de vedere. Cordo se ridică 
în picioare şi aproape îi azvârli scrisoarea înapoi lui Locke. Ce 
ceri? 

— Vreau doar două lucruri, spuse Locke. Pe arhonte şi pe 
alchimistul lui. Ce faci tu cu oraşul ăsta blestemat este cu 
desăvârşire treaba ta. 

— Arhontele trebuie să... 

— Tocmai era să-i scoţi măruntaiele ca unui peşte. El este 
acum treaba mea. Doar să ştii că orice i se va întâmpla nu vei 
avea nici o neplăcere. 

Din cealaltă parte a grădinilor răsunară strigăte. „Nu, se 
corectă Locke, din cealaltă parte a fortăreței.” 

— Ce naiba este asta? întrebă el. 

— Avem simpatizanți la intrarea în Mon Magisteria, spuse 
Cordo. l-am introdus pe oameni aici ca să nu lase pe cineva să 
scape. Probabil, şi-au făcut cunoscută prezenţa. 

— Dacă încerci să iei cu asalt... 

— Nu luăm cu asalt Mon Magisteria. Doar o izolăm. După ce 
trupele aflate în interior vor înţelege noua situaţie, suntem 
convinşi că vor accepta autoritatea consiliilor. 

— Mai bine ai spera că asta se va întâmpla în tot Tal Verrar-ul, 
spuse Locke. Dar destul cu aiureala asta. Hei, Stragos, hai să 
avem o mică discuţie cu alchimistul tău drag. 

Jean îl săltă în picioare pe arhonte... aflat încă, în mod vădit, 
în stare de şoc... şi începu să-l tragă spre locul în care Merrain şi 
alchimistul se aflau sub pază. 

— Tu, spuse Locke, arătându-l pe bărbatul chel, tocmai o să 
începi să explici al naibii de multe lucruri, dacă ştii ce e bine 
pentru tine. 

Alchimistul bâţâi din cap. 

— Ah, dar eu... eu... 

— Fii foarte atent, spuse Locke. Ăsta este sfârşitul 
arhonatului, înţelegi? În noaptea asta, întreaga instituţie va fi 
scufundată în port, o dată pentru totdeauna. După asta, Maxilan 
Stragos nu va mai avea putere să cumpere nici măcar o ceaşcă 
de pişat cald, nici pentru tot aurul din Tal Verrar. Asta înseamnă 
că nu vei mai avea la cine să te târăşti în genunchi şi că-ţi vei 


petrece restul vieţii tale scurte şi mizerabile răspunzând în faţa 
celor doi oameni pe care i-ai otrăvit. Ai un antidot permanent? 

— Eu... eu port cu mine câte un antidot pentru fiecare otravă 
pe care am folosit-o în slujba arhontelui, da. Pentru orice 
eventualitate. 

— Xandrin, nu face... spuse Stragos. 

Jean îi dădu un pumn în stomac. 

— A, nu. Fă-o, Xandrin, fă-o, spuse Locke. 

Chelul scotoci în geanta sa şi scoase un flacon de sticlă plin 
cu lichid transparent. 

— Am o doză. Este suficient pentru o singură persoană...nuo 
împărţiţi. Asta va curăța substanţa din umorile şi canalele 
corpului. 

Locke îi luă flaconul, cu mâna tremurând. 

— Şi asta... cât ar costa să punem un alt alchimist să fabrice 
mai multă? 

— E imposibil, spuse Xandrin. Am făcut antidotul în aşa fel 
încât să nu răspundă la analize reactive. Orice mostră expusă 
unei cercetări alchimice va fi pierdută. Otrava şi antidotul ei 
sunt creaţie proprie... 

— Însemnări, spuse Locke. Reţete, oricum numeşti tu 
blestemăţiile alea. 

— În capul meu, spuse Xandrin. Hârtia nu e bună ca să ţină 
secrete. 

— În cazul ăsta, spuse Locke, până când ne vei pregăti o altă 
doză, se pare că vei veni cu noi. iți place marea? 


11 


În acel moment, Merrain se hotărî. Dacă antidotul nu putea fi 
copiat, iar ea reuşea să trântească de pământ flaconul... 
incomodele anomalii numite Kosta şi De Ferra erau ca şi moarte. 
Ar mai fi rămas Stragos şi Xandrin. 

Dacă rezolva şi cu ei, toţi cei care ştiau că ea se afla în slujba 
unui stăpân din afara Tal Verrar-ului vor fi fost reduşi la tăcere. 
Îşi mişcă uşor braţul drept, lăsând mânerul pumnalului ei otrăvit 
să-i lunece în palmă, apoi inspiră adânc. 

Merrain se mişcă atât de repede, încât falsul Ochi ce stătea 


lângă ea nu avu nici măcar şansa să-şi înalțe sabia. Lovitura ei 
laterală, netrădată de nici o privire sau fandare, îl nimeri într-o 
parte în gât. Răsuci lama în timp ce o scoase, sfâşiind tot ce 
putu, în cazul în care otrăvii i-ar fi luat câteva secunde în plus ca 
să-şi facă efectul. 


12 


Prima victimă a lui Merrain abia scosese un suspin de 
surpriză, că ea acţionă din nou, secţionându-i grumazul lui 
Xandrin cu un cuţit pe care-l scosese de nicăieri. Locke se holbă 
pentru o fracțiune de secundă, surprins; se considera rapid, 
însă-şi dădu seama că, dacă ea l-ar fi ţintit pe el, nu ar fi apucat 
să vadă lovitura la timp. 

În timp ce Xandrin ţipă şi se poticni în faţă, Merrain îl lovi pe 
Locke cu piciorul, un atac mai degrabă rapid decât puternic. Ea 
îl prinse de braţ şi flaconul îi zbură dintre degete; Locke abia avu 
timp să strige: „Rahat!”, că se şi aruncă după el, fără să-i pese 
de pietrişul care avea să-i jupoaie pielea sau de orice altceva i- 
ar fi putut face Merrain. Apucă de pe jos flaconul încă întreg, 
rosti o şoaptă de mulţumire şi, în acel moment, fu împins 
deoparte, în timp ce Jean trecu în goană pe lângă el, cu braţele 
întinse. 

În timp ce lovi pământul, ţinând flaconul strâns la piept, Locke 
o văzu pe Merrain răsucindu-se şi azvârlindu-şi cuțitul; Jean o 
izbi chiar în momentul în care ea dădu drumul armei, astfel 
încât, în loc să-l înjunghie pe Stragos în gât sau în piept, cum 
era limpede că se intenţionase, lama ricoşă în pietrişul de la 
picioarele acestuia. Chiar şi aşa, arhontele se trase cât mai 
departe de armă. 

Merrain, deşi fără mari şanse de reuşită, îi opuse lui Jean o 
reală rezistenţă; reuşi cumva să-şi elibereze un braţ din 
strânsoarea acestuia şi îi dădu un cot în coaste. Sprintenă şi, 
fără îndoială, al naibii de disperată, ea îi izbi piciorul stâng, se 
smulse din încleştarea lui şi încercă să fugă. Jean o apucă de 
tunică, sfâşiindu-i mâneca până la umăr; când aceasta cedă şi 
se rupse, el se dezechilibră şi căzu. 

Locke prinse imaginea fugară a unui tatuaj complicat, 


conturându-se întunecat pe pielea palidă a braţului lui Merrain... 
ceva ca o viță-de-vie răsucită în jurul unei săbii. După care ea 
dispăru, ţâşnind în noapte asemenea unei săgeți, departe de 
Jean şi de falşii Ochi care o urmăriră în van câţiva paşi, după 
care renunţară, înjurând zgomotos. 

— Păi, ce... ah, la naiba, spuse Locke, observând pentru prima 
dată că atât falsul Ochi pe care Merrain îl înjunghiase, cât şi 
Xandrin se zvârcoleau pe jos, cu şiroaie de salivă înspumată 
prelingându-li-se în colţurile gurii. Oh, rahat, rahat, la naiba! 
răcni Locke, aplecându-se neputincios deasupra alchimistului 
muribund. Convulsiile încetară în doar câteva secunde, iar Locke 
privi spre singurul flacon de antidot din mâinile sale, cu o 
senzaţie de rău la stomac. 

— Nu, făcu Jean, din spatele lui. Ah, pe zei, de ce-a făcut asta? 

— Nu ştiu, spuse Locke. 

— Ce naiba ne facem? 

— Noi... la naiba! Afurisit să fiu dacă ştiu. 

— Tu ar trebui să... 

— Nimeni nu face nimic, spuse Locke. O să păstrez asta la loc 
sigur. După ce se va termina totul, ne aşezăm, luăm masa şi 
discutăm problema. Găsim noi o soluţie. 

— Poţi să... 

— E timpul să plecăm, spuse Locke, coborându-şi vocea într-o 
şoaptă insistentă. Să luăm chestia după care am venit şi să 
plecăm, înainte ca lucrurile să se complice şi mai mult. Inainte 
ca trupele loiale arhontelui să se prindă că el are o noapte mai 
grea. Înainte ca Lyonis să afle că, în realitate, Requin ne 
vânează chiar în momentul ăsta. Înainte ca alte blestemate de 
surprize să sară din pământ, din iarbă verde şi să ne muşte de 
fund. 

— Cordo, strigă el, unde este sacul pe care l-ai promis? 

Lyonis făcu un semn unuia dintre falşii săi Ochi care 
supravieţuiseră şi femeia îi dădu lui Locke un sac greu, din 
pânză groasă. Locke îl zgâlţâi... era mai lat decât el şi lung de 
aproape şase picioare. 

— Ei bine, Maxilan, spuse el, ţi-am oferit şansa să uiţi toate 
acestea şi să ne laşi să plecăm, iar tu să păstrezi ce aveai, dara 
trebuit să fii tu un tâmpit afurisit, nu-i aşa? 


— Kosta, spuse Stragos, părând să-şi recapete glasul, în 
sfârşit, pot... pot să-ţi dau... 

— Nu-mi poţi da nici un blestemat de lucru. Lui Stragos îi 
trecu prin minte să se întindă spre pumnalul lui Merrain, aşa că 
Locke îl împinse într-o parte. Acesta alunecă pe pietriş şi dispăru 
în întunericul din grădină. Cei din breasla noastră, cei care 
suntem adepţii Paznicului Strâmb, avem o mică tradiţie pe care 
o urmăm atunci când cineva apropiat nouă moare. In cazul de 
faţă, cineva care a fost ucis ca urmare a planului tău nebunesc. 

— Kosta, nu da cu piciorul la ce îţi pot oferi... 

— Noi îi spunem prinos adus morţilor, continuă Locke. Ceea 
ce înseamnă că furăm ceva de valoare, pe măsura fiinţei pe 
care am pierdut-o. Doar că, în cazul acesta, nu cred că există 
ceva pe lume care valorează atât. Dar facem ce putem. 

Jean păşi alături de el şi îşi trosni degetele. 

— Ezri Delmastro, spuse el, foarte sobru, ţi-l ofer pe arhontele 
Tal Verrar-ului. 

Îi dădu lui Stragos un pumn atât de puternic, încât picioarele 
arhontelui părăsiră pietrişul. Într-o secundă, îl îndesă pe 
bătrânul inconştient în sacul de pânză. In secunda a doua, 
acesta fu legat şi aruncat pe umărul său, asemenea unui sac de 
cartofi. 

— Ei bine, Lyonis, spuse Locke, mult noroc cu revoluţia ta sau 
ce naiba o fi. Noi o întindem de-aici înainte ca lucrurile să devină 
şi mai interesante pentru noi. 

— Şi Stragos... 

— N-o să-l mai vezi niciodată, spuse Locke. 

— Perfect, atunci. Părăsiţi oraşul? 

— Nu destul de repede pe cât am avea chef. 


13 


Jean îl aruncă pe dunetă, sub ochii Zamirei şi ai întregului 
echipaj care mai rămăsese în viaţă. Fusese o călătorie de 
întoarcere lungă şi grea... mai întâi, să-şi recupereze raniţele din 
bărcuţa lui Cordo, apoi, cuminţi, să recupereze barca dată de 
Drakasha, iar apoi să vâslească tot către mare... dar meritase. 
Tot ce se întâmplase în noaptea asta meritase, hotărî Locke, 


numai ca să vadă expresia de pe chipul lui Stragos când se trezi 
cu Zamira în picioare lângă el. 

— Dr... r... akasha, bâigui el, apoi îşi scuipă pe punte unul 
dintre dinţi. 

Câteva dâre de sânge i se prelingeau pe bărbie. 

— Maxilan Stragos, fost arhonte al Tal Verrar-ului, spuse ea. 
Ultimul arhonte al Tal Verrar-ului. Data trecută când te-am 
văzut, aveam o perspectivă destul de diferită. 

— Şi... eu. El oftă. Şi acum ce ai de gând? 

— S-au adunat prea multe datorii pe cocoaşa ta ca să poată fi 
răscumpărate cu moartea, spuse Zamira. Ne-am gândit mult şi 
bine la asta. Am hotărât că vom încerca să te ţinem pe-aici cât 
de mult vom putea. 

Pocni din degete şi Jabril păşi în faţă purtând în braţe un 
morman de lanţuri şi cătuşe de fier solide, chiar dacă puţin 
ruginite. Le azvârli pe punte, lângă Stragos, şi râse când 
bătrânul tresări. Mâinile altor marinari îl apucară şi el începu să 
se smiorcăie, nevenindu-i să creadă, în timp ce picioarele şi 
braţele îi erau încătuşate şi lanţurile erau atârnate în juru-i. 

— Vei merge pe puntea inferioară, Stragos. Vei merge în 
întuneric. Şi vom considera drept o onoare deosebită să te 
cărăm cu noi oriunde mergem. Pe orice vreme, pe orice mare, 
pe orice arşiţă. Te vom târî după noi cale foarte lungă. Pe tine şi 
fiarele tale. Pe care, te asigur, încă le vei purta, chiar şi după ce 
toate hainele vor fi căzut de pe tine. 

— Drakasha, te rog... 

— Aruncaţi-l cât se poate de jos, spuse ea, şi şase marinari 
începură să-l care către un tambuchi de pe puntea principală. 
Ferecaţi-l de perete, apoi lăsaţi-l să se facă confortabil. 

— Drakasha, ţipă el, nu poţi! Nu poţi! O să înnebunesc! 

— Ştiu, spuse ea. Şi vei urla. Pe zei, cum te vei mai tângui 
acolo jos! Dar nu-i nimic. Tot timpul avem nevoie de puţină 
muzică pe mare. 

Apoi el fu dus sub puntea Orhidee; Otrăvitoare, pentru tot 
restul vieţii sale. 

— Ei bine, spuse Drakasha, întorcându-se către Locke şi Jean. 
Voi doi v-aţi achitat. Să fiu a naibii de nu aţi obţinut ce-aţi vrut. 

— Nu, căpitane, spuse Jean. Am obţinut lucrurile după care 


ne-am dus, mai cu seamă, dar nu am obţinut ce-am vrut. Nici pe 
departe. 

— Îmi pare rău, Jerome, spuse ea. 

— Sper că nimeni nu-mi va mai spune aşa, zise Jean. Numele 
meu e Jean. 

— Locke şi Jean, spuse ea. Fie, atunci. Vă pot duce undeva? 

— La Vel Virazzo, dacă nu ţi-e cu supărare, spuse Locke. 
Avem de negociat câteva afaceri. 

— Şi apoi veţi fi oameni bogaţi? 

— O să fim în bani, da. Vrei o parte, pentru... 

— Nu, spuse ea. Voi v-aţi dus în Tal Verrar şi aţi pus la cale 
furtul. Păstraţi-i. Am obţinut suficientă pradă din Salon Corbeau 
şi au rămas atât de puţini la care s-o împărţim acum... O să fim 
în regulă. Deci, ce veţi face după aceea? 

— Avem un plan, spuse Locke. Ţii minte ce mi-ai spus în 
noaptea aia, lângă copastie? Dacă cineva încearcă să pună 
limite în jurul corabiei tale, trebuie doar să... ridici mai multe 
pânze în vânt? Drakasha dădu din cap. Poţi spune că vom face o 
încercare, spuse Locke. 

— În cazul ăsta, mai aveţi nevoie de altceva? 

— Păi, spuse Locke, pentru siguranţă, dată fiind experienţa 
noastră din trecut... poate ne vei lăsa să împrumutăm una 
dintre pisicile de pe corabia ta? 


14 


Se întâlniră a doua zi, la invitaţia lui Requin, în ceea ce puteau 
fi descrise ca rămăşiţele biroului său. Uşa principală fusese 
smulsă din ţâţâni, scaunele încă stăteau sfărâmate pe podea şi, 
desigur, majoritatea picturilor de pe pereţi fuseseră decupate 
din ramele lor. Requin părea să găsească o plăcere perversă în 
a-i pofti pe cei şapte Priori să se aşeze în fotolii frumoase, în 
mijlocul acestui haos, şi să pretindă că totul era absolut normal. 
Selendri se plimba de-a lungul încăperii, în spatele oaspeţilor. 

— Lucrurile au decurs mai bine pentru voi, doamnelor şi 
domnilor, după noaptea trecută? întrebă Requin. 

— Luptele s-au încheiat la Bazinul Navelor de Război, spuse 
Jacantha Tiga, cea mai tânără dintre cei Şapte Ascunşi. Flota 


militară este sub control. 

— Mon Magisteria ne aparţine, spuse Lyonis Cordo, care 
vorbea în numele tatălui său. 

— Toţi căpitanii lui Stragos sunt închişi, cu excepţia a doi 
căpitani de la informaţii... 

— Nu ne putem permite un alt afurisit de incident gen 
Ravelle, spuse un Prior între două vârste. 

— Am şi eu oameni care lucrează la problema asta, spuse 
Requin. Nu se vor ascunde în oraş, măcar atât pot să promit. 

— Ambasadorii din Talisham, Espara şi din Regatul celor 
Şapte Dovlecei şi-au exprimat public încrederea în conducerea 
consiliului, spuse Tiga. 

— Ştiu, spuse Requin, zâmbind. Noaptea trecută, le-am şters 
câteva datorii destul de mari şi le-am sugerat că ar putea să se 
facă utili noului regim. Şi acum, ce se întâmplă cu Ochii? 

— Cam jumătate dintre ei sunt în viaţă şi sunt închişi, spuse 
Cordo. Restul sunt morţi şi sunt doar câţiva care credem că 
încearcă să stârnească rezistenţă. 

— Nu vor ajunge prea departe, spuse Tiga. Loialitatea pentru 
vechiul arhonat nu poate cumpăra mâncare sau bere. Mă aştept 
să înceapă să moară, ici şi colo, din momentul în care îi vor 
sâcâi prea mult pe soldaţii ceilalţi. 

— O să scăpăm de restul, discret, în următoarele câteva zile, 
spuse Cordo. 

— Ei, mă întreb, spuse Requin, dacă ăsta chiar e un lucru 
foarte înţelept. Ochii arhontelui reprezintă o rezervă importantă 
de oameni devotați şi foarte bine antrenați. Sigur li se poate 
găsi o ocupaţie mai bună decât să umple gropi. 

— li erau credincioşi doar lui Stragos... 

— Sau poate Tal Verrar-ului, dacă-i întrebi pe ei. Requin îşi 
duse mâna la inimă. Simţul meu patriotic mă obligă să atrag 
atenţia asupra acestui lucru. 

Cordo pufni. 

— Ei erau trupele lui de şoc, gărzile lui personale, călăii lui. Nu 
ne folosesc la nimic, chiar şi dacă nu s-ar răzvrăti. 

— Poate că, în ciuda priceperii militare cu care se lăuda, 
dragul nostru ex-arhonte nu a folosit Ochii în mod eficient, 
spuse Requin. Poate că treaba cu măştile era exagerată. Poate 


că ar fi fost mai bine ca ei să fie îmbrăcaţi normal şi să-i 
sporească aparatul informativ decât să terorizeze oamenii ca 
nişte gealaţi. 

— Poate, pentru binele lui, spuse Tiga. Dacă ar fi făcut asta, 
poate că acel aparat informativ ar fi zădărnicit acţiunea noastră 
împotriva lui, de ieri. A fost cât pe ce. 

— Şi totuşi, spuse Cordo, este greu să menţii un regat când 
nu mai ai rege. 

— Da, spuse Tiga, suntem foarte impresionați cu toţii, Cordo. 
Te rog, poţi să aminteşti implicarea ta, subtil şi în treacăt, de 
câte ori doreşti. 

— Cel puţin eu... 

— Şi e cu atât mai greu de păstrat un regat, îi întrerupse 
Requin, atunci când renunţi la instrumentele cât se poate de 
bune pe care le-a lăsat în urmă regele. 

— lartă-ne obtuzitatea, spuse Saravelle Fioran, o femeie 
aproape la fel de bătrână ca Marius Cordo, dar unde vrei să 
ajungi, mai exact, Requin? 

— La simplul fapt că Ochii, verificaţi şi recalificaţi cum trebuie, 
ar putea fi un capital important pentru Tal Verrar, dacă nu ar fi 
folosiţi ca trupe de şoc, ci ca... o poliţie secretă? 

— Spuse cel care are în subordine exact oamenii pe care o 
asemenea poliţie ar fi însărcinată să-i vâneze, zise Cordo, în 
batjocură. 

— Tinere Cordo, spuse Requin, aceia sunt, de asemenea, 
„exact oamenii” al căror amestec în afacerile familiei tale este 
menţinut la un minimum acceptabil, datorită mie. Ei sunt exact 
oamenii care au fost indispensabili pentru a obţine victoria de 
ieri... ducându-vă mesajele, umplând străzile, ca să împiedice 
armata să primească întăriri, distrăgând atenţia celor mai loiali 
ofiţeri ai lui Stragos, în vreme ce unora dintre voi li s-a permis să 
se implice în această afacere ca nişte amatori care joacă popice 
pe iarbă. 

— Nu eu... spuse Cordo. 

— Nu, nu tu. Tu ai luptat. Dar îmi voi arăta ipocrizia cu un 
zâmbet pe faţă, Lyonis. Să nu îndrăzneşti să susţii aici, în cel 
mai intim cerc al nostru, că felul în care priveşti de sus lucrurile 
te absolvă în vreun fel de faptul că te-ai amestecat cu cei de 


teapa mea. Nu ai vrea să-ţi imaginezi un oraş în care 
fărădelegile nu sunt ţinute sub control de cei ca mine! Cât 
despre Ochi, nu cer ceva, doar spun. Puţinii care erau fanatici 
de-ai lui Stragos pot, foarte convenabil, să se ducă să aterizeze 
în nişte săbii, da. Ceilalţi sunt mult prea folositori ca să-i 
pierdem. 

— Pe ce bază, spuse Tiga, îndrăzneşti să faci morală... 

— Pe baza faptului că şase dintre cei şapte oameni aflaţi aici 
au considerat nimerit să depoziteze bunuri şi fonduri în vistieria 
din Turnul Păcatului. Lucruri care, hai să vorbim pe faţă, nu-şi 
vor mai face apariţia, în cazul în care voi începe să fiu neliniştit 
în legătură cu relaţia noastră. Am făcut o investiţie în oraşul 
ăsta, ca şi voi. Nu aş fi prea încântat ca o putere externă să-mi 
întrerupă afacerile. Ca să-i recunoaştem un merit lui Stragos, 
nu-mi pot imagina că armata şi flota, aflate în mâinile voastre, 
vor inspira cine ştie ce respect adversarilor noştri, ţinând cont 
de ce s-a întâmplat ultima dată când Priorii au fost la conducere 
în timpul unui război. Ca atare, consider potrivit să ezit cu 
privire la orice pariu. 

— Desigur, putem să discutăm această problemă în doar 
câteva zile, spuse Lyonis. 

— Nu cred. Chestii incomode precum Ochii care au 
supravieţuit au obiceiul să dispară înainte ca disputele să se 
poată accentua, nu-i aşa? E mult de lucru. Mesajele se pot 
pierde sau pot fi interpretate greşit şi sunt sigur că se va găsi un 
motiv plauzibil pentru orice se va întâmpla. 

— Aşadar, ce vrei? întrebă Fioran. 

— Dacă veți transforma Mon  Magisteria în centrul 
administrativ al nou-nouţei noastre guvernări, îmi închipui că un 
set de birouri ar fi un început bun. Ceva elegant şi impunător, 
înainte ca toate cele stilate să fie date. La care se adaugă un 
buget pentru cheltuieli de bază, pe care-l aştept până la sfârşitul 
săptămânii; mă voi ocupa eu însămi de partea neplăcută a 
contabilităţii. Salarii pentru anul viitor. Şi, pentru că vorbim de 
asta, vreau ca măcar trei sau patru posturi din ierarhia acestei 
noi organizaţii să fie puse în întregime la discreţia mea. Cu lefuri 
între zece şi cincisprezece solari pe an. 

— Astfel încât să poţi da din chiverniseala noastră câtorva 


dintre hoţii tăi fabricaţi peste noapte, spuse Lyonis. 

— Astfel încât să-i ajut să facă tranziţia către o viaţă de 
cetăţeni respectabili şi apărători ai Tal Verrar-ului, da, spuse 
Requin. 

— Va însemna aceasta şi propria ta tranziţie către o viaţă de 
cetăţean respectabil? întrebă Tiga. 

— Na, credeam că deja sunt, spuse Requin. Pe zei, nu! Nu am 
nici un chef să abandonez responsabilităţile de care mă bucur în 
prezent. Dar se întâmplă că am în minte un candidat ideal 
pentru conducerea noii noastre organizaţii. Cineva care 
împărtăşeşte neliniştile mele cu privire la felul în care Stragos şi- 
a folosit Ochii, cineva care trebuie luat cu atât mai mult în serios 
cu cât a făcut parte cândva dintre aceştia. 

Selendri nu se putu abţine să zâmbească în momentul în care 
Priorii se întoarseră în fotoliile lor ca să se zgâiască la ea. 

— Ei, Rechin, aşteaptă, spuse Cordo. 

— Nu văd de ce-ar fi nevoie, spuse Requin. Nu cred că cei 
şase colegi ai dumitale îmi vor refuza, realmente, această 
cerere foarte neînsemnată şi foarte patriotică, nu-i aşa? 

Cordo privi în jur şi Selendri ştiu ce vede el pe feţele celorlalți 
Priori; dacă el încerca să oprească asta în mod oficial, ar fi fost 
singur şi ar fi slăbit nu numai poziţia pe care o împrumutase de 
la tatăl său, ci şi propriile perspective. 

— Cred că indemnizaţia ei de început trebuie să fie ceva 
frumos, destul de frumos, spuse Requin cu voioşie. Şi, desigur, 
ea va avea nevoie să folosească trăsurile şi barjele oficiale. O 
rezidenţă oficială; Stragos are zeci de case şi moşii la dispoziţia 
sa. Ah, şi cred că biroul ei de la Mon Magisteria trebuie să fie cel 
mai elegant şi mai impunător dintre toate. Nu credeţi? 

Se sărutară timp îndelungat, singuri în birou, după ce Priorii 
plecaseră, cuprinşi de diferite stări de confuzie, îngrijorare şi 
iritare. 

Cum făcea de obicei, Requin îşi scoase mănuşile pentru a-şi 
trece pielea cafenie, plină de cicatrice a mâinilor sale, peste a 
ei, peste țesutul cicatrizat de pe partea ei stângă şi peste 
carnea sănătoasă a părţii ei drepte. 

— Poftim, draga mea, spuse el. Ştiu că te-ai agitat pe-aici de 
ceva timp, urcând şi coborând treptele turnului, întâmpinând şi 


înclinându-te în faţa unor beţivi aristocrați. 

— Imi pare totuşi rău pentru eşecul... 

— Am împărtăşit acest eşec în întregime, spuse Requin. De 
fapt, eu am picat şi mai rău decât tine în plasa lui Kosta şi De 
Ferra... tu ai rămas tot timpul suspicioasă. Dacă era după tine, i- 
ai fi aruncat pe fereastră încă de la început şi am fi evitat toată 
mizeria de la sfârşit, sunt sigur. 

Ea zâmbi. 

— lar Priorii ăia înfumuraţi cred că e ultima mare chestie pe 
care le-o cer cu privire la tine. Requin îşi trecu degetele prin 
părul ei. Pe zei, vor avea o surpriză. Abia aştept să te văd 
trecând la treabă. Vei construi ceva ce va face micile mele găşti 
de felantozzi să arate de duzină. Selenari privi în jur la ruinele 
biroului. Requin râse. Presupun, spuse el, că ar trebui să-i admir 
pe aceşti mici pungaşi neruşinaţi. Să petreci doi ani plănuind 
aşa ceva, iar treaba cu jilţurile... şi cu sigiliul meu! Vai, Lyonis a 
făcut o criză... 

— Credeam că vei fi furios, spuse Selendri. 

— Furios? Recunosc că sunt. Eram destul de ataşat de setul 
acela de jilţuri. 

— Ştiu cât te-ai străduit să obţii picturile acelea... 

— A, picturile, aşa este. Requin zâmbi răutăcios. Ei bine, cât 
despre asta... pereţii au rămas cam goi. Ce-ai zice să mergi cu 
mine în vistierie, să începem să scoatem originalele? 

— Cum adică... originalele? 


EPILOG 


A 


Mări însângerate sub zări însângerate 


1 


— Ce naiba vrei să spui cu „reproduceri”? 

Locke stătea aşezat într-un fotoliu de lemn confortabil, cu 
spătar înalt, în biroul lui Acastus Krell, negustor de obiecte de 
artă din Vel Virazzo. Îşi ţinu cu ambele mâini paharul subțire cu 
ceai călduț, ca să nu-l verse. 

— Sunt sigur că nu ţi-e necunoscut termenul, jupâne 
Fehrwight, spuse Krell. 

Bătrânul om ar fi arătat ca un băț dacă nu ar fi avut nişte 
mişcări graţioase; se plimba prin biroul său ca un dansator pe 
scenă, îşi mânuia lupele asemenea unui duelist luând poziţie. 
Purta o robă largă, brodată, de mătase albastru-închis şi, în timp 
ce ridică privirea, luciul chel al capului său accentuă natura 
stranie, pătrunzătoare a privirii lui. Acest birou era bărlogul lui 
Krell, centrul existenţei sale. li dădea un aer de autoritate. 

— Mi-e cunoscut, spuse Locke, în materie de mobilă, dar în ce 
priveşte picturile... 

— Se întâmplă mai rar, negreşit, însă, în acest caz, nu încape 
nici o îndoială. Nu am văzut niciodată cu adevărat originalele 
acestor zece picturi, domnilor, însă sunt distonanţe serioase în 
ceea ce priveşte pigmenţii, urmele de pensulă şi uzura generală 
a suprafeţelor lor. Nu sunt obiecte de artă autentice ale 
barocului Talathri. 

Jean primi ştirea morocănos, cu mâinile încrucişate la piept, 
nespunând un cuvânt şi ignorându-şi ceaiul. Locke simţi un gust 
amar în fundul gâtului. 

— Explică, spuse el, chinuindu-se să-şi controleze furia. 

Krell oftă, calmându-şi, în mod clar, propria iritare din 
simpatie pentru situaţia lor. 

— Priviţi, spuse el, ridicând cu grijă una dintre picturile pe 
care le furaseră, o imagine a nobililor Tronului Therin urmărind 


un spectacol de gladiatori şi primind tributul unui luptător rănit 
de moarte. Oricine a pictat asta este un maestru artist, un om 
extraordinar de răbdător şi de talentat. E nevoie de sute de ore 
pentru fiecare pictură, iar ca să faci treaba trebuie să ai acces 
total la originale. În mod evident, ăăă... domnul de la care aţi 
obţinut aceste obiecte a avut nişte presimţiri negre privind 
expunerea la pericole a originalelor. Fac rămăşag pe casa mea 
şi pe toate grădinile ei că originalele se află în vistieria lui. 

— Dar... distonanţele. Cum puteai şti? 

— Maeştrii artişti aflaţi sub patronajul ultimei curţi a Tronului 
Therin aveau metode secrete de a-şi distinge lucrările de cele 
realizate de artiştii care serveau patroni mai neînsemnaţi. Un 
fapt rămas necunoscut în afara curţii imperiale, timp de mulţi 
ani după căderea acesteia. În picturile lor, maeştrii aleşi ai lui 
Talathri şi asociaţii acestora ar fi creat, în mod intenţionat, un 
uşor defect vizual într-un colţ al lucrării, folosind pensule ale 
căror mărime şi linii difereau de cele din imediata lor apropiere. 
Imperfecţiunea ce arată perfecțiunea, ca să zic aşa. Asemenea 
aluniţei pe care unii vadrani o vor la doamnele lor. 

— Şi poţi spune asta dintr-o privire? 

— Pot spune destul de bine că nu găsesc nici urmă de ea, în 
nici una dintre aceste zece lucrări. 

— La naiba! spuse Locke. 

— Ceea ce-mi sugerează, spuse Krell, că artiştii care le-au 
creat... sau patronul lor... au admirat atât de sincer lucrările 
originale încât au refuzat să reproducă semnele lor de distincţie 
secrete. 

— Ei bine, asta sună foarte cald şi încurajator. 

— Îmi dau seama că ai nevoie de alte dovezi, jupâne 
Fehrwight, şi, din fericire, celelalte sunt şi mai limpezi. În primul 
rând, strălucirea acestor pigmenţi este imposibilă, dat fiind 
nivelul alchimiei de acum patru sute de ani. Vibraţia acestor 
tonalități cromatice indică o origine contemporană. Şi în ultimul 
rând, şi aici nu încape discuţie, nu există patina timpului pe 
aceste lucrări. Nu există crăpături fine în pigment, nici o 
decolorare de la mucegai sau lumină, nici un fel de fum care să 
fi pătruns în lacurile de la suprafaţă. Carnea acestor lucrări, ca 
să zic aşa, este tot atât de diferită de cea a obiectului autentic 


pe cât este faţa mea de cea a unui băiat de zece ani. Krell zâmbi 
cu tristeţe. Eu am ajuns la o vârstă respectabilă. Aceste lucrări... 
nu. 

— Prin urmare, ce înseamnă asta, pentru înţelegerea noastră? 

— Imi dau seama, spuse Krell, aşezându-se în scaunul din 
spatele biroului său şi punând pictura jos, că trebuie să fi învins 
dificultăţi extraordinare pentru a lua aceste facsimile de la... 
domnul din Tal Verrar. Aveţi mulţumirile şi admiraţia mea. 

Jean pufni şi privi fix zidul. 

— Mulţumirile, spuse Locke, şi admiraţia ta, oricât de bine 
intenţionate... 

— Nu sunt monedă legală, spuse Krell. Nu sunt un naiv, 
jupâne Fehrwight. Pentru aceste zece picturi, încă aş putea să-ţi 
ofer două mii de solari. 

— Două? Locke strânse mânerele fotoliului său şi se aplecă în 
faţă. Suma de care am vorbit era, la origine, de treizeci de mii, 
jupâne Krell! 

— Şi pentru originale, spuse Krell, aş fi plătit bucuros suma 
aceea originală; pentru artefacte autentice din perioada Ultimei 
Infloriri, aş fi avut cumpărători din locuri depărtate, cărora nu le- 
ar fi păsat absolut deloc de... posibila nemulţumire a domnului 
din Tal Verrar. 

— Două, murmură Locke. Pe zei, am lăsat mai mult de-atât 
cât am stat la Turnul Păcatului. Două mii de solari pentru doi 
ani, asta-i ce ne oferi. 

— Nu. Krell îşi ridică în aer degetele subţiri. Două mii de solari 
pentru zece picturi. Oricât de mult regret ce a trebuit să înduraţi 
ca să recuperaţi aceste obiecte, nu există clauze privind 
dificultăţile în contractul nostru. Plătesc bunurile, nu ceea ce 
presupune obţinerea lor. 

— Trei mii, spuse Locke. 

— Două mii cinci sute, spuse Krell, şi nici o centiră mai mult. 
Pot găsi cumpărători pentru ele; fiecare dintre ele este totuşi un 
obiect unic, valorând sute de solari şi pe care merită să-l ai sau 
să-l expui. Dacă sunt nevoit, după ce trece ceva timp, pot chiar 
încerca să i le vând înapoi domnului din Tal Verrar, pretinzând 
că am făcut rost de ele dintr-un oraş îndepărtat. Nu mă îndoiesc 
că va fi generos. Insă, dacă nu doriţi să-mi acceptaţi preţul... 


sunteţi liberi să le duceţi într-o piaţă sau poate într-o tavernă. 

— Două mii cinci sute, spuse Locke. Ducă-se la naiba toată 
lumea! 

— După cum şi bănuiesc că ne vom duce, jupâne Fehrwight, 
fiecare la timpul său. Insă acum aş vrea să aud o decizie. 
Accepţi oferta? 


2 


— Două mii cinci sute, spuse Locke pentru a cincisprezecea 
oară, în timp ce trăsura lor huruia către portul din Vel Virazzo. 
Nu-mi vine să cred. 

— E mai mult decât au mulţi alţi oameni, cred, mormăi Jean. 

— Dar nu e ce am promis, spuse Locke. Îmi pare rău, Jean! 
Am dat-o iar în bară. Zeci de mii, am spus. O mare lovitură. Care 
să ne bage iar în joc. Nobili lashani. Pe zeii de sus. Îşi luă capul 
în mâini. Paznicule Strâmb, de ce naiba mă mai asculţi? 

— Nu a fost vina ta, spuse Jean. Am scos-o la capăt. Am reuşit 
tot ce am plănuit. Doar că... nu a fost „totul” care trebuia. Chiar 
nu aveam de unde să ştim. 

— La naiba! spuse Locke. 

Trăsura lor încetini, apoi se opri cu un scârţâit. Se auzi un 
păcănit şi un hârşâit, când lacheul le trase treapta de lemn, apoi 
uşa se deschise, lăsând să pătrundă lumina zilei. Mirosul mării 
năvăli în compartiment, împreună cu sunetul ţipetelor 
pescăruşilor. 

— Incă... vrei să faci asta? Locke îşi muşcă buza văzând lipsa 
de reacţie a lui Jean. Ştiu... că ea ar fi trebuit să fie aici cu noi. 
Putem să lăsăm totul baltă, acolo unde e, să luăm trăsuri... 

— E în regulă, spuse Jean. Arătă către sacul de pânză aflat pe 
locul de lângă Locke. Sacul părea să facă valuri, parcă posedat 
de o forţă interioară. In plus, de data asta plecăm să căutăm 
probleme având o mâţă cu noi. 

— Cred că da. Locke împunse sacul şi zâmbi slab la atacul ce 
veni din interiorul acestuia. Şi totuşi, tu... 

Jean se ridicase deja pentru a cobori din trăsură. 


3 


— Jupâne Fehrwight! Sunt atât de încântat să vă cunosc, în 
sfârşit! Şi pe dumneata, jupâne... 

— Callas, spuse Locke. Tavrin Callas. lartă-l pe prietenul meu; 
a avut o zi grea. Mă voi ocupa eu de treburile noastre. 

— Desigur, spuse proprietarul portului de iahturi private din 
Vel Virazzo. Aici sunt ţinute sub pază permanentă bărcile de 
agrement şi vasele de pescuit ale familiilor de vază din Vel 
Virazzo... care ar putea fi numărate pe două mâini şi fără a 
folosi toate degetele. 

Proprietarul portului îi conduse către capătul unuia dintre 
docurile sale, unde un vas de pescuit lustruit, cu un singur 
catarg, se legăna uşor pe valuri. Lung de patruzeci de picioare, 
era făcut din tec lăcuit şi scoruş şi dichisit cu bronz şi argint. 
Velatura îi era fabricată din cea mai frumoasă şi nouă țesătură 
de mătase, iar pânzele-i strânse erau albe precum nisipul curat 
al plajei. 

— Totul este pregătit, după cum ai scris în scrisorile dumitale, 
jupâne Fehrwight, spuse proprietarul portului. Îmi cer scuze că a 
fost nevoie de patru zile în loc de trei... 

— Nici o pagubă, spuse Locke. Înmână o punguţă de piele 
conţinând solarii pe care-i numărase în trăsură. Tot restul de 
plată şi bonusul de trei zile promis, pentru echipa de lucrători. 
Nu am motive să fiu zgârcit. 

— Sunteţi mult prea buni, spuse proprietarul portului, 
înclinându-se în timp ce primea punguţa ticsită. Aproape opt 
sute de solari s-au dus deja. 

— Şi proviziile? întrebă Locke. 

— Intocmai cum s-a cerut, spuse proprietarul portului. Raţii şi 
apă pentru o săptămână. Băuturile, pelerinele impermeabile şi 
alte echipamente pentru situaţii de urgenţă... sunt toate acolo, 
verificate chiar de mine. 

— Cina noastră? 

— E pe drum, spuse proprietarul portului. E pe drum. Mă 
uitam după un curier, acum câteva minute. Aşteaptă... iată-l pe 
băiat. 

Locke aruncă o privire în spate, către trăsura lor. Un băieţel 


tocmai apăruse alergând din spatele acesteia, legănând în braţe 
un coş acoperit, mai mare decât pieptul său. Locke zâmbi. 

— Şi cu cina, afacerea noastră este încheiată, spuse el când 
băiatul se apropie şi îi dădu coşul lui Jean. 

— Prea bine, jupâne Fehrwight. Spune-mi, veţi ieşi în larg... 

— Imediat, spuse Locke. Avem... o groază de lucruri de lăsat 
în urmă. 

— Aveţi nevoie de ajutor? 

— Trebuia să mai fie şi o a treia persoană, spuse Locke încet. 
Însă noi doi suntem de ajuns. Privi către noua lor barcă... 
aranjamentul pânzelor, cândva atât de străin lor, greementul, 
catargul, cârma. Întotdeauna suntem de-ajuns. 

Le luă mai puţin de cinci minute să-şi transporte bagajele din 
trăsură pe barcă; nu aveau mare lucru. Câteva haine de schimb, 
tunici şi pantaloni de lucru, arme şi mica lor trusă de ustensile 
hoţeşti. 

Când Jean începu să dezlege barca de la doc, soarele cobora 
spre apus. Locke sări pe puntea de la pupa... un spaţiu de 
dimensiunea unei camere, înconjurat de un parapet înalt... şi, ca 
un ultim gest înaintea plecării lor, deschise sacul de pânză şi 
eliberă conţinutul acestuia pe punte. 

Motănaşul negru privi către el, se întinse şi începu să se frece 
de cizma dreaptă a lui Locke, torcând zgomotos. 

— Bine-ai venit în noua ta casă, piciule! Tot ce vezi e-al tău, 
spuse Locke, dar asta nu înseamnă că mă voi ataşa de tine. 


4 


Aruncară ancora la câteva sute de yarzi de ultimul dintre 
farurile din Vel Virazzo şi, la lumina roşiatică a acestora, luară 
cina promisă de Locke. 

Se aşezară pe puntea de la pupa, cu picioarele încrucişate, 
având o măsuţă între ei. Fiecare se prefăcea absorbit de pâine 
şi pui, de oţet şi de aripioarele de rechin, de strugurii şi de 
măslinele lor negre. Regal avu câteva tentative de a se război 
cu cina lor şi acceptă o pace onorabilă doar după ce Locke îl 
mitui cu o aripă de pui mare aproape cât pisicul. 

Băură o sticlă de vin, un Camorri alb greu de definit, de genul 


celor care fac cina să alunece mai bine, fără însă a deveni piesa 
ei de rezistenţă. Locke azvârili sticla goală peste bord şi începură 
alta, mai încet. 

— E timpul, spuse Jean în sfârşit, când soarele se mutase atât 
de jos spre apus, încât părea că se scufundă în parapetul 
tribordului. Totul părea însângerat, întreaga lume - de la mare 
până la cer - avea culoarea unei petale de trandafir întunecat, 
culoarea unui strop de sânge ce nu se uscase încă. Marea era 
calmă şi aerul liniştit; nimeni nu-i tulbura, nu aveau 
responsabilităţi, nu aveau un plan sau vreo întâlnire nicăieri în 
lume. 

Locke oftă, scoase din buzunarul interior al hainei sale un 
flacon de sticlă plin cu lichid limpede şi îl puse pe masă. 

— Am stabilit că o să-l împărţim, spuse el. 

— Da, spuse Jean, dar nu vom face asta. 

— Ha? 

— Tu o să-l bei. Jean îşi puse ambele mâini pe masă, cu 
palmele în jos. Pe tot. 

— Nu, spuse Locke. 

— N-ai de ales, spuse Jean. 

— Cine naiba te crezi? 

— Nu putem risca să-l împărţim, spuse Jean, cu vocea 
măsurată şi stăpânită într-un fel care-i spunea lui Locke că 
acesta era gata să acţioneze. Mai bine unul din noi să fie 
vindecat în mod sigur decât să ne târâm amândoi zilele şi... să 
murim în halul ăsta. 

— Eu o să risc să-mi târăsc zilele, spuse Locke. 

— Eu nu, spuse Jean. Te rog, bea.-l, Locke! 

— Sau ce? 

— Sau ştii tu ce, spuse Jean. Tu nu mă poţi învinge. 
Bineînţeles, contrariul nu e valabil. 

— Deci tu o să... 

— Conştient sau nu, spuse Jean, va fi al tău. Nu-mi pasă. Bea 
nenorocitul de antidot, în numele Paznicului Strâmb! 

— Nu pot, spuse Locke. 

— În cazul ăsta, mă forţezi să... 

— Nu înţelegi, spuse Locke. Nu am spus că nu „vreau”. Nu 
„pot”. 


— Ce... 

— Asta-i doar apă, într-un flacon pe care l-am luat din oraş. 
Locke scotoci din nou în buzunar, scoase un flacon gol şi-l aşeză 
încet lângă cel fals. Trebuie să spun că, ştiindu-mă aşa cum mă 
ştii, sunt surprins că m-ai lăsat să-ţi torn eu vinul. 


5 


— Ticălosule! mugi Jean, sărind în picioare. 

— Un ticălos gentilom. 

— Mizerabil, nemernic afurisit! 

Jean avansă ca o umbră întunecată şi Locke se dădu repede 
înapoi, îngrijorat. Jean înşfăcă masa şi o azvârli în mare, 
împrăştiind resturile cinei lor pe puntea bărcii. 

— Cum ai putut? Cum ai putut să-mi faci asta? 

— Nu pot să mă uit cum mori, spuse Locke ferm. Nu pot. Nu- 
mi poţi cere să... 

— Şi, prin urmare, nici măcar nu mi-ai dat de ales! 

— Tocmai te pregăteai să mă faci să-l înghit cu forţa! Locke 
se ridică, scuturând firimiturile şi resturile de oscioare de pui de 
pe tunica sa. Ştiam că vei încerca ceva de genul ăsta. Imi 
reproşezi că am făcut-o eu primul? 

— lar acum o să trebuiască să mă uit eu cum mori, nu-i aşa? 
Ea şi acum tu? Şi asta e o favoare? 

Jean se prăbuşi pe punte, cu faţa îngropată în mâini, şi începu 
să plângă în hohote. Locke îngenunche lângă el şi îşi trecu 
braţele după umerii lui. 

— Este o favoare, spuse Locke. O favoare făcută mie. Mi-ai 
salvat viaţa de fiecare dată pentru că eşti un zevzec şi nu ai 
altceva mai bun de făcut. Lasă-mă... lasă-mă să o fac şi eu 
pentru tine, doar o dată. Pentru că într-adevăr o meriţi. 

— Nu înţeleg nimic, murmură Jean. Nemernic ce eşti, cum ai 
putut face asta? Îmi vine să te strâng în braţe. Şi, în acelaşi 
timp, îmi vine să-ţi smulg capul ăla blestemat. 

— Ah, spuse Locke. Mai-mai că aş spune că asta e definiţia 
„familiei”. 

— Dar tu vei muri, şopti Jean. 

— Se putea întâmpla oricând, spuse Locke. Se putea întâmpla 


oricând şi singurul motiv pentru care nu s-a întâmplat până 
acum... e... eşti tu, de fapt. 

— Nu-mi place chestia asta, spuse Jean. 

— Nici mie. Dar s-a terminat. Cred că ar trebui să fiu împăcat 
cu situaţia. 

„Sunt liniştit, gândi el. Cred că pot spune asta. Sunt liniştit.” 

— Ce vom face acum? 

— Exact ce am plănuit, spuse Locke. Către un loc oarecare, 
oricare, cu cea mai mică viteză posibilă. De-a lungul coastei, 
hoinărind pur şi simplu. Nimeni pe urmele noastre. Nimeni în 
calea noastră, nimeni pe care să jefuim. Nu am făcut niciodată 
înainte chestia asta, cu adevărat. Locke zâmbi larg. La naiba, 
sincer, nici nu ştiu dacă ne pricepem la aşa ceva. 

— Şi dacă tu o să... 

— Când o s-o fac, o s-o fac, spuse Locke. Să mă ierţi. 

— Da, spuse Jean. Şi nu. Niciodată. 

— Te înţeleg, cred, spuse Locke. Vrei să te ridici şi să-mi dai o 
mână de ajutor cu ancora? 

— Ce vrei să faci? 

— Coasta asta este blestemat de bătrână, spuse Locke. Se 
destramă. Am mai văzut asta, am văzut peste tot. Hai să vedem 
dacă nu putem îndrepta chestia asta în altă direcţie. Se ridică în 
picioare, ţinându-şi o mână pe umărul lui Jean. Într-o direcţie 
necunoscută. 


Drept încheiere 


Pasionaţii de marinărie - atât cei de salon, cât şi cei care o 
practică - trebuie să fi observat o groază de spasmuri, piruete şi 
deformări în ceea ce priveşte jargonul marinăresc din Piraţii 
mărilor roşii. 

In unele cazuri, pot invoca scuze onorabile: că l-am 
abstractizat, pentru a fi mai pe înţelesul cititorului sau că l-am 
adaptat la particularităţile culturale şi tehnologice ale lumii lui 
Locke. 

In altele, singura explicaţie ar fi doar acel beteşug legendar al 
scriitorilor... am dat-o în bară pe undeva şi habar n-am despre 
ce vorbesc. Lucrurile merg cel mai bine, pentru amândoi, dragă 
cititorule, atunci când nu poţi vedea diferenţa. Ţin pumnii strânşi 
să fie aşa. 

Şi cu aceasta am încheiat cel de-al doilea volum al seriei 
Ticăloşii Gentilomi. 


Scott Lynch 
New Richmond, Wisconsin 
26 ianuarie 2007 


Termeni marinăreşti 


alură, s. f. - poziţia vântului faţă de o navă; unghiul format 
de drumul urmat de o navă faţă de direcţia vântului. (< fr. 
allure) 

artimân, artimonuri, s. n.— catarg de la pupa unei nave cu 
pânze care are mai multe catarge. PI. [i: artimoane] - (< fr. 
artimon). 

asietă, asiete, s. f. - 1. (Mar.) înclinare longitudinală a unei 
nave, datorită repartizării neuniforme a încărcăturii sau a 
balastului. 

astrolâb, astrolabi, s.m. - 1. vechi instrument folosit pentru 
măsurarea poziţiei aştrilor şi a înălţimii lor deasupra orizontului. 

batimetru,  batimetre, s. n. - aparat care măsoară 
adâncimea apelor din mări, lacuri, râuri etc. (< fr. bathymetre). 

bompres - catargul din vârful prorei unui vas cu pânze, 
foarte puţin înclinat în sus; catarg mic şi înclinat aproape 
orizontal, montat la prora unei veliere. 

bord de sub vânt - bordul opus direcţiei din care bate 
vântul. 

bord din vânt - bordul din care bate vântul 

cabestân n., pl. - aparat învărtitor pe care se înfăşoară lanţul 
ancorei sau al altei greutăţi, vinci mai mare (< fr. cabestan). 

calafât s. n. - câlţi sau cârpe destrămate îmbibate cu catran, 
cu care se astupă crăpăturile la bordajele şi la punţile de lemn 
ale navelor (< tc. Kalafat). 

câlă, cale, s. f. - 1. Încăpere în fundul unei nave şi destinată 
încărcăturii acesteia; hambar. 

cange, căngi, s. f. - prăjină lungă de lemn, cu cârlig de fier în 
vârf, utilizată la acostarea sau la îndepărtarea de mal a navelor 
mici, la împingerea sau la prinderea de departe a unui obiect. 

cart, carturi, s. n. - diviziune unghiulară reprezentând a 32-a 
parte din roza vânturilor, adică 11,214 grade. [PI. -turi. / < fr. 
quart]. 

cartier - fiecare dintre părțile laterale ale navei, de la 
mijlocul ei spre pupă. 


cavilă, cavile, s. f. - 1. piesă din lemn de esenţă tare sau din 
oţel, în formă de ac, folosită la matisarea parâmelor. 2. mâner 
aşezat la extremitatea spiţelor timonei (< it. caviglia). 

starboard - tribord 

contrabraşare - manevra prin care se măreşte rezistenţa 
velei la presiunea vântului, la trepidaţii etc. 

copâstie, copastii, s. f. - bordură de lemn sau de metal 
montată la partea superioară a parapetelui sau a balustradei 
bordajelor unei nave. 

dunetă - parte mai înaltă de la pupa unei nave (unde se află 
cabinele căpitanului şi ale ofiţerilor sau ale întregului echipaj). 

éche, eche, s. f. - bară fixată pe axul sau pe pana cârmei 
unei ambarcaţiuni sau a unei nave mici, servind la manevrarea 
acestora (< germ. ecke „colţ”). 

flută s. f. - velier vechi, armat uşor, pentru transport de 
materiale. (< îr. flûte). 

foc s.n. - (Mar.) pânză triunghiulară care se găseşte la prora 
unei nave, fiind susținută de bompres. 

forpic, forpice, s. f. - compartiment etanş la prora unei nave, 
destinat să limiteze invadarea apei şi în care se păstrează lanţul 
ancorei, vopsele, odgoane etc. (< germ. vorpick. Cf. engl. fore 
peak). 

frânghie de uşurare - frânghii de care se ţineau marinarii, 
când mergeau să-şi facă nevoile în afara vasului (pe mare). 

gabier, gabiere s.n. - velă pătrată, a doua de jos, la o navă 
cu pânze. [Pron. -bi-er. / < it. gabbiere, cf. fr. gabier]. 

gabier, gabieri, s. m. - marinar care face serviciul de veghe 
pe gabie şi care asigură, la navele cu pânze, manevrarea 
parâmelor, vergelelor. 

greement - ansamblul arborilor, velaturii şi manevrelor de la 
bordul unei nave. 

grijeă, grijele, s. f. (mar.) - saulă fixată transversal pe sarturi 
pentru urcarea în arborada unei nave. 

habităclu, habitacle (habitacluri), s. n. - locaş special al 
compasului pe o navă (< fr. habitacle). 

keci - ambarcaţiune tot cu doi arbori şi vele aurice 

loch, lochuri, s. n. - instrument cu care se măsoară distanţa 
parcursă de o navă şi viteza de deplasare a acesteia. [Pr.: locţ - 


< fr. loch]. 

lugher s.n. - (Mar.) velier mic cu doi arbori, arborele mic fiind 
prevăzut cu o velă pătrată. [< engl. /uggerl. 

muflă, mufle, s. f. - dispozitiv construit din mai mulţi scripeţi, 
folosit pentru ridicarea greutăților mari (< fr. moufle). 

a navlosi, vb. IV. Tranz. - a închiria un vas de transport 
(aparţinând unui proprietar particular) (< ngr. enávlosa (aor. al 
lui nav/6n0). 

nostrOm, nostromi, s. m. - şef de echipaj al unei nave 
comerciale care răspunde de buna întreţinere a navei, a 
utilajului şi a inventarului ei (< it. nostromo). 

observator, observatoare, s. n. - loc, amplasament special 
amenajat de unde se pot observa cele ce se află sau se 
întâmplă pe o mare distanţă în jur şi unde se pot adăposti 
oamenii şi instrumentele necesare observaţiei. 

odgón, odgoane, s. n. - funie groasă şi lungă, îmbibată, de 
obicei, cu gudron şi întrebuințată în marină, la pescuit, în 
transporturi etc.; cablu, parâmă, pălămar; (gener.) orice funie 
groasă. 

palán, palane, s. n. - macara formată din mai mulţi scripeţi, 
situaţi pe două sau mai multe axe, dintre care una fixă. [Var.: 
palânc s. n.] (< fr. palan, it. palanco). 

port de intrare - o intrare pe vas 

rândă, rande, s. f. - pânză trapezoidală aflată pe catargul de 
la pupă (< it. ranaa). 

santină, santine, s. f. - spaţiu în fundul unei nave, unde se 
strâng apele de condensare, de infiltraţie etc. (care sunt 
eliminate apoi cu ajutorul pompelor) (< fr. sentine). 

sart, şarturi, s. n. - odgon de oţel sau de cânepă care 
serveşte la fixarea laterală a catargelor şi la prinderea scărilor 
pentru urcarea pe acestea (< it. sarta). 

sâulă s. f. - parâmă subţire care serveşte pentru a manevra 
velele sau pavilioanele şi pentru a lega diferite obiecte la bordul 
unei nave (< it. sago/a). 

stânjen marin - măsură de lungime egală cu 1,83 m 

strapazan - novice în ale marinăriei 

tambuchi, tambuchiuri, s. n. - deschizătură în puntea unei 
nave, prevăzută cu un capac sau cu o construcţie asemănătoare 


cu o gheretă, care o protejează de intemperii şi care permite 
accesul în încăperile de sub punte. 

terţarolă, terţarole, s. f. - porţiune dintr-o velă care poate fi 
strânsă prin înfăşurare, pentru a reduce suprafaţa pânzei 
expusă vântului când acesta depăşeşte o anumită forţă (< it. 
terzaruola). 

travers s.n. 1. - (Mar.) partea de jos şi de sus a coastei unei 
corăbii.  Direcţie perpendiculară pe direcţia în care se 
deplasează o navă. Vânt de travers - vânt care bate dintr-o 
direcţie (aproape) perpendiculară pe axa longitudinală a navei. 

trincă, trinci, s. f. - pânză pătrată aşezată la baza trinchetului 
unei nave cu pânze (< it. trinca). / prima velă de jos a arborelui 
trinchet 

vânt de travers - vânt care bate dintr-o direcţie (aproape) 
perpendiculară pe axa longitudinală a navei. 

vânt din spate - navigare cu vântul în spate - în general 
vitezele sunt foarte mici la acest unghi. 

vânt larg - la 45 de grade beam reach - de asemenea, un 
unghi ce determină viteze mari. 

velastrăâi s.n. (Mar.) - velă triunghiulară pe straiuri speciale 
întinse între arbori. [< velă + strai, după it. vela de strag!/io, sp. 
vela de estay]. 

zburător - numele uneia dintre pânzele unui catarg; verga 
de care este prinsă această pânză.