Scott Lynch — [Ticalosul gentilom] 01 Minciunile lui Locke Lamora

lui LOCKE 
LAMORA 


Întâia carte a seriei „Ticălosul gentilom“ 


O poveste originală, captivantă şi plină de prospeţime, 
a> spusă de o nouă voce promițătoare. 
GEORGE R.R. MARTIN 


SCOTI LYNCH 


MINCIUNILE LUI LOCKE LAMORA 


Întâia Carte a seriei 
Ticălosul Gentilom 


Traducere din limba engleză 
BOGDAN OLTEANU 


Lui Jenny, această micuță lume ce a fost binecuvântată 
să capete formă cu tine privind peste umărul meu. 
— Cu dragoste, întotdeauna 


CUPRINS 
PROLOG Băiatul care fura prea mult 
Cartea 1 
AMBIȚIE 
CAPITOLUL UNU Jocul cu Don Salvara 
INTERLUDIU: Locke explică 
CAPITOLUL DOI Al Doilea Contact la Spectacolul Colţilor 
INTERLUDIU: Locke rămâne la cină 
CAPITOLUL TREI Oameni închipuiţi 
INTERLUDIU: Ultima Greşeală 
CARTEA a Il-a 
COMPLICAŢIA 
CAPITOLUL PATRU La curtea lui Capa Barsavi 
INTERLUDIU: Băiatul care plângea pentru un cadavru 
CAPITOLUL CINCI Regele Cenuşiu 
INTERLUDIU: Jean Tannen 
CAPITOLUL ŞASE Limitări 
INTERLUDIU: Capodopere ştrengăreşti 


CAPITOLUL ŞAPTE Afară pe geam 
4 


INTERLUDIU: Pe fluviu în sus 

CAPITOLUL OPT Butoiul funerar 

INTERLUDIU: Războiul Jumătăţilor-de-Coroane 
CARTEA a III-a 

REVELAȚIA 


CAPITOLUL NOUĂ O poveste ciudată pentru Contesa 
Sticlei-de-Chihlimbar 


INTERLUDIU: Dascălul Trandafirilor 

CAPITOLUL ZECE Lecţia cu dinţi 

INTERLUDIU: Povestea vechilor jucători de handbal 
CAPITOLUL UNSPREZECE La curtea lui Capa Raza 
INTERLUDIU: Doamna Îndelungatei Tăceri 
CARTEA a IV-a IMPROVIZARE DISPERATĂ 
CAPITOLUL DOISPREZECE Preotul cel gras din Tal Verrar 
INTERLUDIU: Scamatorii de fier alb 

CAPITOLUL TREISPREZECE Orhidee şi asasini 
CAPITOLUL PAISPREZECE Trei invitaţii 
INTERLUDIU: Fiicele Camorrului 


CAPITOLUL CINCISPREZECE Muşcătura de Păianjen 


INTERLUDIU: Tronul în scrum 

CAPITOLUL ȘAISPREZECE Dreptatea este roşie 
INTERLUDIU: O mică profeție 

EPILOG Lumina-falsă 

Glosar 


Mulţumiri 


PROLOG 
Băiatul care fura prea mult 


1 


În toiul verii lungi şi jilave a celui de-al 77-lea An al lui 
Sendovani, Făuritorul-de-Hoţi din Camorr îi făcu o vizită 
neanunţată şi neaşteptată Preotului-Fără-Ochi de la 
Templul din Perelandro, dorindu-şi cu disperare să-i vândă 
băiatul Lamora. 

— Să vezi ce chilipir am pentru tine! începu 
Făuritorul-de-Hoţi, pe un ton care nu prevestea nimic bun. 

— Pesemne că-i vreun chilipir de teapa lui Calo şi 
Galdo, nu? zise Preotul-Fără-Ochi. Nu mai am nici o clipă 
de răgaz tot încercând să-i dezvăţ pe idioţii ăia rânjiţi de 
toate obiceiurile proaste pe care le-au căpătat de la tine, 
ca să-i fac să deprindă obiceiurile proaste ce-mi sunt mie 
de folos. 

Făuritorul-de-Hoţi dădu din umeri. 

— Eh, Lanţuri, ţi-am spus doar că-s nişte năzdrăvani 
puşi pe şotii încă de când am bătut palma şi n-ai avut 
nimic de... 

— Sau poate un chilipir ca Sabetha? Glasul pătrunzător, 
profund al preotului îl făcu pe Făuritorul-de-Hoţi să-şi 
înghită cuvintele. Cred că-ţi aduci aminte cum m-ai 
jecmănit până la ultima leţcaie. Ar fi trebuit să te plătesc 
în aramă ca să văd cum îţi rupi şalele încercând să târâi 
tot bănetul ăla după tine. 

— Aaaaa, dar ea era deosebită, iar băiatul ăsta, băiatul 
ăsta e deosebit şi el, i-o întoarse Făuritorul-de-Hoţi. Este 
exact ce mi-ai cerut să găsesc după ce ţi i-am vândut pe 
Calo şi pe Galdo. Tot ce ţi-a plăcut mai mult la Sabetha! 
Este camorrean, dar corcit cu therin şi vadran. Are 


7 


furtişagul în sânge, cum te văd şi cum mă vezi. Şi chiar pot 
să las un pic din... din preţ. 

Preotul-Fără-Ochi cugetă îndelung. 

— Nu mi-o lua în nume de rău, zise el în cele din urmă, 
dar experienţa îmi arată că ar fi mai înţelept din parte-mi 
să-ţi întâmpin generozitatea neaşteptată cu arma-n mână 
şi cu spatele la zid. 

Făuritorul de Hoţi lăsă să-i fluture pe chip o expresie 
aproape sinceră, care îngheţă imediat, într-un evident 
disconfort. Dădu din umeri cu falsă nepăsare. 

— Sunt nişte, hhmm, probleme cu băiatul, ce-i drept. 
Însă problemele au de-a face cu faptul că este în grija mea. 
Dacă ar trece în grija ta, sunt sigur că ele ar, ăăă... 
dispărea. 

— Aha. Deci ai un băiat magic. De ce n-ai zis aşa? 
Preotul îşi scărpină fruntea pe sub legătura din mătase 
albă care-i acoperea ochii. Minunat! O să-l plantez în 
afurisitul ăla de pământ, ca să crească un vrej din el şi să 
pot urca într-un tărâm fermecat, dincolo de nori. 

— Ha. Ha-ha-ha, am mai avut de-a face cu sarcasmul 
tău şi înainte, Lanţuri. Făuritorul-de-Hoţi făcu o plecăciune 
greoaie, în bătaie de joc. E chiar atât de greu să recunoşti 
că te interesează? 

Preotul-Fără-Ochi scuipă. 

— Mda, să zicem că lui Calo, Galdo şi Sabethei le-ar 
prinde bine un nou tovarăş de joacă sau măcar un sac de 
box. Să zicem că aş fi dispus să dau vreo trei parale şi-un 
scuipat pe un băiat de-ăsta misterios, de nu-l vrea nimeni. 
Care-i problema băiatului? 

— Problema lui, spuse Făuritorul-de-Hoţi, este că, dacă 
nu ţi-l vând ţie, o să trebuiască să-i tai beregata şi să-l 
azvârl în mare. Şi o să trebuiască să fac asta la noapte. 


2 


În noaptea-n care băiatul Lamora fusese luat în grijă de 
Făuritorul-de-Hoţi,  străvechiul cimitir de pe Dealul 
Umbrelor era plin de copii care aşteptau în tăcere ca noii 
lor fraţi şi surori să fie coborâţi în mausolee. 

Protejaţii Făuritorului-de-Hoţi aveau toţi lumânări; 
lumina lor rece şi albăstruie sclipea prin perdeaua argintie 
a ceţii de pe fluviu ca nişte felinare printr-o fereastră 
înnegrită de fum. Un şir de lumini fantomatice îşi croia 
drum de pe vârful dealului, de-a lungul bornelor de piatră 
şi a potecilor ceremoniale, până la podul larg de sticlă de 
peste canalul Fum-de-cărbune, abia vizibil prin ceața 
călâie care se înalţă în nopţile de vară de pe osemintele 
ude ale Camorrului. 

— Haideţi, iubiții mei, odoarele mele, nou-găsiţii mei, 
ţineţi pasul, şopti Făuritorul-de-Hoţi, înghiontindu-l pe 
ultimul din cei treizeci şi ceva de orfani din 
Cuprins-de-flăcări peste podul Fum-de-cărbune. Luminile 
alea sunt doar noii voştri prieteni veniţi să vă călăuzească 
pe dealul meu. Haideţi, comorile mele! Se duce întunericul 
şi avem atâtea de vorbit... 

În rarele momente de vanitate, Făuritorul-de-Hoţi se 
socotea un artist. Un sculptor, mai exact, cu orfani drept 
lut şi cu străvechiul cimitir de pe Dealul Umbrelor drept 
atelier. 

Optzeci şi opt de mii de suflete produceau un volum 
regulat de deşeuri; deşeurile acestea cuprindeau şi un 
şiroi mic, dar constant de copii pierduţi, nefolositori şi 
abandonaţi. Desigur, negustorii de sclavi îi luau pe unii 
dintre ei şi îi duceau în Tal Verarr sau în Insulele Jeremite. 
Teoretic, sclavia era ilegală în Camorr, dar actul de 
înrobire în sine era trecut cu vederea dacă nu mai 
rămânea nimeni care să apere victima. 

Aşa că negustorii de sclavi se ocupau de-o parte, iar 
prostia crasă mai lua câţiva. Foametea şi bolile pe care le 
provoca aceasta erau, de asemenea, cauze fireşti ale pierii 
celor cărora le lipsea curajul sau măiestria de a-i jumuli pe 


9 


cei din jur ca să-şi câştige existenţa. Bineînţeles, mai erau 
şi cei care nu duceau lipsă de curaj, ci doar de măiestrie, 
iar aceştia sfârşeau adesea în ştreangul de la Podul Negru 
din faţa Palatului Răbdării. Magistraţii Ducelui se 
descotoroseau de micii pungaşi folosind acelaşi ştreang în 
care-i spânzurau pe cei mari, dar aveau grijă să le prindă 
micuţilor greutăţi la glezne înainte să-i arunce peste pod, 
ca să atârne cum se cade. 

Orfanii care nu aveau aceste pitoreşti sorţi erau imediat 
adunaţi de ceata Făuritorului-de-Hoţi, aduşi pe rând sau în 
mici grupuri să-i audă glasul liniştitor şi să primească o 
masă caldă. În scurt timp, aflau ce fel de viaţă îi aştepta, în 
adâncurile cimitirului care era inima regatului său, acolo 
unde o sută patruzeci de copii de pripas se plecau în faţa 
unui bătrân gârbovit şi singuratic. 

— Pasul mai iute, drăguţii mei, noii mei copilaşi, urmaţi 
şirul de lumini şi urcați până în vârf. Aproape am ajuns 
acasă, aproape că se simte mirosul mâncării. Gata cu 
ploaia, cu ceața şi cu căldura asta împuţită. 

Molimele erau tare folositoare pentru 
Făuritorul-de-Hoţi, iar orfanii din  Cuprins-de-Flăcări 
izbutiseră să scape de preferata lui: Şoapta Neagră. Se 
pogorâse de nicăieri asupra cartierului Cuprins-de-Flăcări, 
iar carantina fusese instituită la timp pentru ca oraşul să 
nu mai fie ameninţat decât de nelinişte şi de paranoia 
(oricine încerca să scape, traversând canalul înot sau 
într-o barcă, era omorât cu săgeți). Şoapta Neagră aducea 
un sfârşit groaznic pentru cei trecuţi de 
unsprezece-doisprezece ani (deşi, din câte îşi dădeau 
seama doftorii, molima nu se mulțumea să ia vieţi după 
vreo regulă strictă) şi doar câteva zile de ochi umflaţi şi de 
fierbinţeală în obraji pentru cei mai tineri. 

După cinci zile de carantină, ţipetele încetară şi nimeni 
nu mai încercă să traverseze canalul, astfel încât 
Cuprins-de-Flăcări scăpă de soarta pentru care, de-atâtea 
ori în vremuri de molimă, numele-i păruse predestinat. În 


10 


a unsprezecea zi, când carantina fu ridicată şi vătafii 
Ducelui veniră să constate pagubele, cam a opta parte din 
cei patru sute de copii care locuiseră acolo mai erau încă 
în viaţă. Formaseră deja găşti pentru a se apăra mai bine 
şi se învăţaseră cu anumite aspecte dure ale vieţii fără 
adulţi. 

Făuritorul-de-Hoţi aşteptă ca aceştia să fie adunaţi şi 
eliberaţi din liniştea sinistră a vechiului lor cartier. 

Plăti mulţi arginţi pentru treizeci din cei mai pricepuţi 
şi încă şi mai mult pentru discreţia vătafilor şi a sticleţilor 
pe care îi scăpase de grija copiilor. Apoi îi conduse, aşa 
bezmetici, traşi la faţă şi duhnind ca naiba cum erau, prin 
negura întunecată a nopţii camorrene, către vechiul 
cimitir de pe Dealul Umbrelor. 

Băiatul Lamora era cel mai tânăr şi mai pipernicit 
dintre toţi. Avea cam cinci sau şase ani, era tot numai piele 
soioasă şi oase ascuţite. Făuritorul-de-Hoţi nici măcar nu-l 
alesese; Lamora se strecurase printre ceilalţi ca şi cum ar 
fi făcut parte din grup. Făuritorul-de-Hoţi era conştient de 
asta, dar dusese acel soi de viaţă în care nici măcar un 
simplu orfan neatins de molimă nu era de lepădat. 

Era vara celui de-al şaptezeci şi şaptelea An al lui 
Gandolo, Părintele Oportunităţilor, Patronul Banului şi al 
Negoţului. Făuritorul-de-Hoţi îşi târa paşii prin noaptea 
plină de umbre, păstorind şirul dezorganizat de copii. 

Peste numai doi ani, avea să se milogească de Părintele 
Lanţuri, Preotul-Fără-Ochi, să i-l ia de pe cap pe băiatul 
Lamora, ascuţindu-şi cuţitele, în cazul în care ar fi fost 
refuzat. 


3 
Preotul-Fără-Ochi îşi scărpină firele ţepoase şi cărunte 
de pe gât. 
— Nu zău?! 


11 


— Vorbesc cât se poate de serios. Făuritorul-de-Hoţi 
băgă mâna în buzunarul pieptarului său mai mult decât 
ponosit şi scoase o pungă de piele legată de un şnur; 
punga era ruginie ca sângele uscat. Deja am obţinut 
permisiune de la şeful cel mare. O să-i spintec mutra de la 
o ureche la alta şi-l trimit să-şi admire dantura. 

— Pe toţi zeii, e o poveste tristă, până la urmă! Pentru 
un Preot-Fără-Ochi, felul în care împunse cu degetele în 
pieptul Făuritorului-de-Hoţi fu cât se poate de rapid şi 
precis. Găseşte-ţi alt nătărău care să te scoată cu 
conştiinţa curată. Cu mine nu-ţi merge! 

— Mă doare în cot de conştiinţă, Lanţuri. Eu vorbesc 
aici de zgârcenie. A mea şi a ta. Nu pot să păstrez băiatul, 
aşa că îţi ofer ocazia asta unică. Un târg cinstit. 

— Dacă băiatul e atât de neascultător încât nu îl poţi 
păstra, de ce nu îi bagi minţile în cap şi nu-l laşi să mai 
crească până ce o fi bun de vândut? 

— Nici nu încape vorbă, Lanţuri! Nu am de ales. Doar o 
mamă de bătaie nu-i de ajuns, pentru că nu vreau ca 
vreuna din celelalte mici lichele să afle ce a, ăăă... făcut. 
Dacă i-ar trece prin cap vreunuia dintre ei să facă ce a 
făcut el... să ne ferească zeii! Nu aş mai putea să-i 
controlez după aia. Fie îl omor cât se poate de repede, fie 
îl vând şi mai repede. Fie nu scot nici un ban, fie scot 
câteva parale. Aşa că, ghici ce prefer? 

— Băiatul a făcut ceva ce nici măcar nu poţi pomeni de 
faţă cu ceilalţi? Lanţuri îşi frecă fruntea deasupra legăturii 
de pe ochi şi oftă. La naiba... Asta chiar că-i ceva ce mi-ar 
plăcea să aud! 


4 


Un vechi proverb camorrean spune că singurul lucru 
statornic în sufletul omului este nestatornicia; toate 
celelalte vin şi trec, chiar şi ceva atât de folositor precum 
un deal ticsit cu cadavre. 


12 


Dealul Umbrelor fusese primul cimitir al nobililor din 
istoria Camorrului. Se afla într-o zonă ideală pentru a 
păstra la adăpost de Marea de Fier osemintele celor care 
trăiseră în huzur. Cu timpul însă puterea trecuse în alte 
mâini - în familiile constructorilor de cripte, ale 
antreprenorilor de pompe funebre şi ale cioclilor de 
meserie; tot mai puţini nobili erau înmormântați pe Dealul 
Umbrelor, de vreme ce în apropiere se găsea Dealul 
Şoaptelor, mult mai încăpător pentru monumentele 
opulente şi de prost gust, cu preţuri pe măsură. 
Războaiele, molimele şi uneltirile scăzuseră încet, dar 
sigur de-a lungul anilor numărul familiilor care aveau 
monumente de îngrijit pe Dealul Umbrelor. În cele din 
urmă, pe deal nu mai veniră decât preoţii şi preotesele lui 
Aza Guilla, care-şi fac ucenicia dormind prin morminte, şi 
orfanii fără adăpost care se aciuau în criptele neîngrijite, 
cufundate în praf şi-n întuneric. 

Făuritorul-de-Hoţi (deşi nu era cunoscut încă sub acest 
nume, desigur) ajunsese să trăiască într-o asemenea criptă 
la ceasul de restrişte al vieţii sale, pe când nu era decât o 
jalnică ciudăţenie, un hoţ de buzunare cu nouă degete 
rupte. 

La început, relaţia sa cu orfanii din Dealul Umbrelor 
fusese una pe jumătate tiranică, pe jumătate 
împăciuitoare. Un soi de nevoie ancestrală de o figură 
autoritară îi oprea să-l omoare în somn; la rându-i, el 
începu, câine-câineşte, să le explice câteva din şmecheriile 
meseriei sale. 

Pe măsură ce degetele i se vindecară (un fel de a spune 
„vindeca“, pentru că degetele lui aveau să semene mereu 
cu nişte vreascuri frânte în mai multe locuri), începu să le 
împărtăşească tot mai mult din ticăloasa lui înţelepciune 
copiilor murdari care se fereau de ploaie şi de straja 
oraşului împreună cu el. Numărul lor crescu, odată cu 
câştigul, şi începură să facă mai mult loc pentru ei înşişi în 
camerele de piatră udă ale vechiului cimitir. 


13 


Cu timpul, hoţul de buzunare cu oasele fărâmicioase 
deveni Făuritorul-de-Hoţi; Dealul Umbrelor deveni regatul 
său. 


Băiatul  Lamora şi  tovarăşii lui, orfanii din 
Cuprins-de-Flăcări, pătrunseră în acest regat la douăzeci 
de ani de la întemeierea lui; ceea ce văzură în acea noapte 
fu un cimitir nu cu mult mai adânc decât movilele de 
ţărână de pe vechile morminte. Intre criptele principale 
fusese săpată o întreagă reţea de tunele şi galerii, ai căror 
pereţi bătătoriţi erau străbătuţi de drugi de sprijin, 
asemenea coastelor unor dragoni din lemn morţi de mult. 
Foştii „locatari“ fuseseră dezgropaţi pe furiş şi azvârliţi în 
golf. Dealul Umbrelor era acum un muşuroi de orfani care 
se îndeletniceau cu tâlhăria. 

Orfanii din Cuprins-de-Flăcări coborâră prin intrarea, 
ca o gură neagră, a mausoleului din vârful dealului şi 
trecură prin tunelul cu schelet de lemn luminat de 
pâlpâirea argintie a globurilor alchimice reci, în timp ce 
fuioare alunecoase de ceaţă li se împleteau printre glezne. 
Orfanii din Dealul Umbrelor îi priveau din fiecare ungher 
şi de după fiecare moviliţă, cu ochi reci, dar iscoditori. 
Aerul greu din tunel era încărcat de mirosurile pământului 
şi ale cadavrelor râncede - un iz ce fu în curând întețit de 
prezenţa orfanilor din Cuprins-de-Flăcări. 

— Intraţi, intraţi, strigă Făuritorul-de-Hoţi, frecându-şi 
mâinile. Casa mea e şi casa voastră; bine-aţi venit în ea! 
Toţi cei de-aici avem un lucru în comun: n-avem mamă, 
n-avem tată. Mare păcat, n-am ce zice, dar acum veţi avea 
surori şi fraţi berechet, şi un acoperiş deasupra 
creştetului. O locuinţă... o familie... 

Un cortegiu de orfani din Dealul Umbrelor mătură 
tunelul în urma lui, stingându-şi, în trecere, ciudatele 
lumânări albastre, până când doar lumina argintie a 
globurilor din perete rămase să îi călăuzească. 


14 


În inima regatului Făuritorului-de-Hoţi se afla o 
scobitură uriaşă şi călduroasă, cu podeaua din pământ 
bătătorit, de vreo două ori mai mare decât un stat de om 
înalt, lungă şi lată de cincisprezece stânjeni. Un singur 
scaun, din scoruş negru şi lucios, cu spătar înalt, era 
sprijinit de peretele din fund; Făuritorul-de-Hoţi se aşeză 
pe el cu un oftat de mulţumire. 

Zeci de pături jerpelite erau întinse pe jos, încărcate cu 
mâncare - castroane cu pui ciolănos, marinat în vin ieftin 
de migdale, cozi moi de rechin înfăşurate în costiţă şi 
înmuiate în oţet şi pâine neagră unsă cu grăsime de 
cârnaţi. Mai era şi mazăre şi linte sărată, precum şi 
străchini cu roşii şi pere răscoapte. Nu cine ştie ce, de 
fapt, dar erau atât de multe şi de diverse cum majoritatea 
orfanilor din Cuprins-de-Flăcări nu mai văzuseră în viaţa 
lor. Se  năpustiră asupra lor pe  nerăsuflate; 
Făuritorul-de-Hoţi zâmbi înţelegător. 

— Nu sunt atât de netot încât să mă bag între voi şi o 
masă pe cinste, dragii mei. Aşa că înfulecaţi cât puteţi; ba 
chiar mai mult decât puteţi. Recuperaţi timpul pierdut. 
Vorbim noi pe urmă. 

În vreme ce orfanii din Cuprins-de-Flăcări se îndopau, 
orfanii din Dealul Umbrelor se înghesuiră în jurul lor, 
privindu-i în tăcere. În curând, camera fu plină ochi, iar 
aerul deveni şi mai stătut. Ospăţul continuă până când nu 
mai rămase absolut nimic în farfurii; supraviețuitorii 
Şoaptei Negre îşi linseră ultimele urme de oţet şi de 
grăsime de pe degete, apoi îşi întoarseră privirile 
circumspecte către Făuritorul-de-Hoţi şi acoliţii acestuia. 
Ca la comandă, Făuritorul-de-Hoţi ridică trei degete 
strâmbe. 

— Şi-acum să trecem la chestii importante! strigă. Trei 
chestii importante. În primul rând, sunteţi aici pentru că 
am plătit pentru voi. Am dat bani frumoşi ca să ajung la voi 
înaintea altcuiva. Bag mâna-n foc că toţi micuţii voştri 
prieteni pentru care n-am plătit au încăput pe mâinile 


15 


negustorilor de sclavi. Nu se poate face nimic altceva cu 
orfanii. N-aveţi unde sta, nu-i nimeni care să vă poarte de 
grijă. Straja îi vinde pe cei de teapa voastră ca să aibă de 
băut, dragii mei; sergenţii nu se ostenesc să vă treacă în 
rapoartele lor, iar căpitanii nu se ostenesc să dea doi bani 
pe asta. Şi, continuă el, acum, că a fost ridicată carantina 
din Cuprins-de-Flăcări, toţi negustorii de sclavi şi ăia de se 
vor negustori de sclavi din Camorr vor fi nespus de stârniți 
şi cu ochii-n patru. Sunteţi liberi să vă ridicaţi şi să plecaţi 
de pe dealul ăsta când credeţi voi de cuviinţă, dar bag 
mâna-n foc că, în scurt timp, o să fiţi batjocoriţi sau o să 
daţi la vâsle sub punte... şi asta pentru tot restul vieţii. 
Ceea ce mă aduce la al doilea subiect. Toţi prietenii mei pe 
care-i vedeţi aici, şi arătă spre orfanii din Dealul Umbrelor 
rânduiţi de-a lungul pereţilor, pot pleca oricând poftesc şi, 
în general, oriunde poftesc, pentru că se află sub 
oblăduirea mea. Ştiu, spuse el cu o faţă lungă şi solemnă, 
că nu-i nimic de capul meu la prima vedere; însă nu vă 
lăsaţi păcăliţi. Am prieteni puternici, dragii mei. Ceea ce 
vă ofer eu este siguranţa dată de aceşti prieteni. Dacă 
cineva, un negustor de sclavi, de exemplu, ar cuteza să 
se-atingă de vreunul dintre copiii mei din Dealul Umbrelor, 
ei bine, urmările ar fi imediate şi cât se poate de, hhmm, 
necruțătoare. 

Cum nici unul dintre nou-veniţi nu păru să dea semne 
de entuziasm, Făuritorul-de-Hoţi îşi drese glasul. 

— Aş pune să fie omorâte lepădăturile alea nenorocite. 
Aţi priceput? 

Pricepuseră foarte bine. 

— Şi uite aşa, ajung la cel de-al treilea punct pe care 
voiam să-l pomenesc, şi anume voi. Mica noastră familie 
are întotdeauna nevoie de noi fraţi şi surori, aşa că vă 
puteţi socoti poftiţi, ba chiar încurajați să binevoiţi a ne 
oferi plăcerea prezenţei voastre intime şi permanente. 
Faceţi din dealul ăsta casa voastră, din mine - stăpânul 
vostru, şi din copiii ăştia nemaipomeniţi - fraţii şi surorile 


16 


voastre. Veţi primi masă, casă şi protecţie. Sau puteţi 
pleca chiar acum şi veţi sfârşi drept poamă fragedă în cine 
ştie ce bordel din Jerem. E vreun voluntar? 

Nici unul dintre nou-veniţi nu scoase o vorbă. 

— Ştiam eu că mă pot bizui pe voi, scumpele mele 
odoare din  Cuprins-de-Flăcări.  Făuritorul-de-Hoţi îşi 
deschise larg braţele şi zâmbi, dezvelind un şirag de dinţi 
cafenii precum apa  mlaştinii. Însă există şi 
responsabilităţi, desigur. Trebuie făcute compromisuri, 
cum ar veni - după faptă şi răsplată. Că doar nu scot 
mâncare pe fund! Oalele de noapte nu se golesc singure. 
Inţelegeţi ce vreau să spun? 

Cam jumătate dintre orfanii din Cuprins-de-Flăcări 
încuviinţară şovăielnic. 

— Regulile sunt simple! O să le învăţaţi pe toate la 
timpul lor. Pentru moment, iată ce trebuie să ştiţi. Cine 
mănâncă munceşte. Cine munceşte mănâncă. Ceea ce mă 
aduce la a patra - of ! Copii, copii... Arătaţi-i îngăduinţă 
unui moşneag uituc şi închipuiţi-vă că a ridicat patru 
degete. Aceasta este cea de-a patra chestiune importantă. 
Ei bine, sunt treburi pe care le avem de făcut aici, pe deal, 
dar mai sunt şi altele care trebuie făcute prin alte părţi. 
Nişte  trebuşoare... mai delicate, mai neobişnuite. 
Trebuşoare amuzante şi interesante. Peste tot prin oraş, 
unele în timpul zilei, altele noaptea. Ele vor cere curaj, 
îndemânare şi, hhmmm, discreţie. Am fi nespus de 
încântați să ne ajutaţi cu... sarcinile astea speciale. 

Arătă spre băiatul pentru care nu plătise, pacostea aia 
mică ce-l fixa acum cu ochi încăpăţânaţi şi posaci pe 
deasupra unei guri încă mânjite cu bucăţi de roşii. 

— Tu, băiatul în plus, al treizeci şi unulea din treizeci! 
Ce zici? Eşti gata să ne-ajuţi? Eşti dornic să-ţi ajuţi noii 
frăţiori şi noile surioare în munca lor interesantă? 

Băiatul cugetă câteva clipe. 

— Adică, zise el cu glas subţire şi ascuţit, vrei să furăm. 


17 


Bătrânul îl privi îndelung pe băieţel, în vreme ce câţiva 
orfani din Dealul Umbrelor chicoteau înfundat. 

— Da, încuviinţă Făuritorul-de-Hoţi într-un târziu. S-ar 
putea ca tocmai asta să vreau, deşi tu ai o perspectivă 
foarte, hhmm, intransigentă asupra unui anumit soi de 
iniţiativă personală pe care noi preferăm s-o exprimăm în 
termeni ceva mai vagi şi mai dibaci. Nu că mă aştept ca 
asta să-nsemne ceva pentru tine. Cum te cheamă, băiete? 

— Lamora. 

— Părinţii tăi trebuie că au fost tare sărăntoci de ţi-au 
dat doar un nume de familie. Cum ţi-au mai spus? 

Băiatul păru să se gândească foarte serios la asta. 

— Mă cheamă Locke, spuse el în cele din urmă. Ca pe 
tatăl meu. 

— Foarte bine. Parcă alunecă pe limbă numele ăsta. Ei 
bine, L.ocke-ca-pe-tatăl-tău Lamora, vino-ncoa' să vorbim 
un pic. Voi, ceilalţi, luaţi-vă tălpăşiţa. Fraţii şi surorile 
voastre vă vor arăta unde o să dormiţi la noapte. O să vă 
arate şi unde să goliţi una, să puneţi alta - treburi 
de-astea, dacă mă-nţelegeţi. Acum nu trebuie decât să 
faceţi curat în sala asta, dar o să primiţi mai mult de lucru 
în zilele care-o să vină. Vă promit că totul vă va fi clar când 
o să aflaţi cum mi se spune mie în lumea de dincolo de 
deluşorul ăsta. 

Locke se duse lângă tronul cu spătar înalt în care stătea 
Făuritorul-de-Hoţi; grămada de nou-veniţi se ridică şi se 
învălmăşi până când orfanii din Dealul Umbrelor, mai mari 
decât ei, începură să-i înşface de gulere şi să le dea 
instrucţiuni simple. În curând, Locke şi stăpânul din Dealul 
Umbrelor rămaseră pe cât de singuri ar fi putut spera. 

— Băiete, zise Făuritorul-de-Hoţi, eu sunt obişnuit să-i 
dezvăţ pe toţi noii mei copii de o anumită reticenţă atunci 
când ajung în Dealul Umbrelor. Ştii ce-i aia reticență? 

Băiatul Lamora clătină din cap. Bretonul castaniu, 
unsuros şi prăfuit îi atârna deasupra feţişoarei rotunde, iar 
petele de roşii din jurul gurii se uscaseră şi arătau şi mai 


18 


urât. Grijuliu, Făuritorul-de-Hoţi îi şterse petele cu mâneca 
hainei sale ponosite; băiatul nici nu clipi. 

— Înseamnă că li s-a spus că e rău să furi lucruri, iar eu 
trebuie să-i fac acum să se obişnuiască altfel, pricepi? Cât 
despre tine, tu nu pari să suferi de o asemenea reticenţă, 
astfel încât noi doi s-ar putea să ne înţelegem de minune. 
Ai mai furat şi înainte, nu? 

Băiatul încuviinţă. 

— Chiar şi înainte de molimă, nu? 

Băiatul încuviinţă din nou. 

— M-am gândit eu. Dragul meu drag... nu ţi-ai, hmmm, 
pierdut părinţii în timpul molimei, aşa-i? 

Băiatul îşi lăsă privirea în pământ şi clătină încet din 
cap. 

— Asta înseamnă că eşti deja obişnuit să îţi porţi singur 
de grijă de ceva vreme. Nu are de ce să îţi fie ruşine. Ba 
chiar s-ar putea să capeţi şi mai mult respect aici, numai 
de aş găsi o cale să te pun la încercare... 

Drept răspuns, băiatul Lamora băgă mâna în sânul 
hainelor lui zdrenţuite şi îi întinse ceva 
Făuritorului-de-Hoţi. Două punguţe de piele căzură în 
palma bătrânului - chestii ieftine, aspre şi pătate, legate la 
gură cu şireturi uzate. 

— Pe astea de unde le-ai mai luat? 

— De la străjeri, şopti Locke. Câţiva străjeri ne-au luat 
cu forţa şi ne-au cărat în spate. 

Făuritorul-de-Hoţi se trase înapoi ca muşcat de şarpe, 
holbându-se neîncrezător la pungi. 

— Ai şterpelit astea de la afurisiţii de străjeri? De la 
Jachetele Galbene?! 

Locke încuviinţă cu entuziasm. 

— Ne-au luat cu forţa şi ne-au cărat în spate. 

— Zeii să ne apere şi să ne păzească! murmură 
Făuritorul-de-Hoţi. Oh, pe toţi zeii! Tocmai ne-ai nenorocit 
în mod sublim, Locke-ca-pe-tatăl-tău Lamora. De-a dreptul 
sublim. 


19 


5 


— A încălcat Pactul Secret chiar din prima noapte, 
micul ticălos obraznic. 

Făuritorul-de-Hoţi era acum aşezat confortabil în 
grădina de pe acoperişul templului Preotului-Fără-Ochi, 
ţinând în mână o cupă din piele gudronată. Vinul din cupă 
era aproape oţetit, din cel mai acru şi ieftin soi, însă era un 
alt semn cum că negocierile serioase erau pe cale să 
înceapă. 

— Nu s-a mai întâmplat niciodată. Nici înainte, nici 
după. 

— Cineva l-a învăţat să ciordească, dar nu i-a zis că nu 
trebuie să se atingă de Jachetele Galbene. Părintele 
Lanţuri îşi ţuguie buzele. Foarte ciudat. Chiar foarte 
ciudat. Dragul nostru Capa Barsavi ar fi încântat să 
întâlnească un astfel de individ. 

— Nu am aflat niciodată de la cine a învăţat. Băiatul 
pretinde că a deprins singur meşteşugul, dar asta-i 
vrăjeală. Ţâncii de 5 ani se joacă cu peşti morţi şi baligă de 
cal, Lanţuri. Nu se apucă, din senin, să inventeze metode 
mai bune de a pipăi şi de a şmangli punguţe. 

— Şi ce ai făcut cu pungile? 

— Am fugit pe nerăsuflate înapoi la postul de strajă din 
Cuprins-de-Flăcări şi am pupat picioare până mi s-au 
înnegrit buzele. Am explicat căpitanului străjilor că unul 
dintre nou-veniţi nu a înţeles cum merg lucrurile în 
Camorr, că le înapoiam banii plus dobândă, cerşindu-le 
iertare şi sincere etcetera etcetera. 

— Şi au acceptat? 

— Banii îi înveselesc pe oameni, Lanţuri. Am burduşit 
pungile alea cu arginţi. Apoi am dat fiecărui om din 
brigadă bani de băut pe vreo cinci-şase nopţi şi am căzut 
cu toţii de acord că vor bea câteva pahare în sănătatea lui 
Capa Barsavi, care, desigur, nu trebuie să fie deranjat cu 


20 


ceva atât de neînsemnat precum încălcarea nenorocitului 
de Pact de către un mucos de 5 ani, pe care credinciosul 
său Făuritor-de-Hoţi l-a scăpat din ochi. 

— Aşadar, zise Preotul-Fără-Ochi, asta s-a întâmplat 
chiar în prima noapte a întâlnirii dintre tine şi misteriosul 
meu băiat, chilipirul căzut din cer. 

— Sunt tare bucuros că începi să-l priveşti cu ochi buni 
pe nemernicul ăsta mic, Lanţuri, fiindcă lucrurile se 
complică şi mai mult. Nu ştiu cum să îţi explic mai bine. 
Am copii cărora le place să fure. Am copii cărora nici nu le 
place, nici nu le displace să fure, pe când alţii tolerează 
furatul doar pentru că ştiu că nu au de ales. Dar nimeni, 
absolut nimeni nu a fost vreodată atât de avid după furat 
cum e băiatul ăsta. Dacă ar avea gâtul tăiat şi un doftor ar 
încerca să i-l coasă, Lamora ar fura acul şi aţa şi ar muri 
râzând. Fură... prea mult. 

— Fură prea mult, repetă îngândurat Preotul-Fără-Ochi. 
Fură prea mult. Dintre toate nemulţumirile pe care le 
poate avea cineva care instruieşte copii pentru a deveni 
hoţi de meserie... 

— N-ai decât să râzi, zise Făuritorul-de-Hoţi. Nacţi 
beleaua. 


6 


Lunile trecură. Parthis îi lăsă locul lui Festal, aceasta 
lui Aurim, iar ploile torențiale de vară făcură loc ploilor 
reci şi mocăneşti de iarnă. Cel de-al 77-lea An al lui 
Gandolo deveni cel de-al 77-lea An al lui Morgante, 
Părintele Oraşului, Patronul Ştreangului şi-al Mistriei. 

Opt din cei treizeci şi unu de orfani din 
Cuprins-de-Flăcări, ceva mai puţin pricepuţi la sarcinile 
delicate şi interesante date de Făuritorul-de-Hoţi, atârnau 
de Podul Negru din faţa Palatului Răbdării. Aşa mergeau 
lucrurile; supraviețuitorii erau prea preocupaţi cu propriile 
sarcini delicate şi interesante ca să le pese. 


21 


Comunitatea din Dealul Umbrelor, descoperi repede 
Locke, era strict împărţită în două clanuri: Străzile şi 
Ferestrele. Cel de-al doilea era un grup mai mic şi mai 
selectiv, care îşi câştiga traiul după asfinţitul soarelui. Se 
strecurau pe acoperişuri şi prin hornuri, descuiau lacăte şi 
lunecau printre gratiile firidelor, furând tot ce apucau, de 
la bani şi bijuterii până la bucăţi de untură din cămări 
nesupravegheate. 

Pe de cealaltă parte, fetele şi băieţii din Străzi patrulau 
pe ulițele, aleile şi podurile de peste canalele Camorrului 
în timpul zilei, lucrând în echipe. Copiii mai în vârstă şi 
mai experimentați (ciorditorii) şterpeleau din poşete, 
buzunare şi de pe tarabele negustorilor, în vreme ce copiii 
mai mici şi mai puţin îndemânatici (momitorii) aranjau 
diversiuni - fie plângeau după mame inexistente, fie se 
prefăceau bolnavi, fie alergau dintr-o parte în alta 
strigând: „Stai! Hoţul!“ în toate direcţiile, în timp ce 
ciorditorii fugeau cu prada. 

Când se întorcea în cimitir, după orice fel de vizită în 
exterior, fiecare orfan era luat în primire de un copil mai 
mare sau mai în vârstă; tot ce furase sau adunase era 
trecut prin toată ierarhia de găligani şi bătăuşi până când 
ajungea la Făuritorul-de-Hoţi, care însemna numele într-un 
misterios şi foarte precis catastif mental, pe măsură ce 
intra prada zilei. Cei care produceau primeau de mâncare; 
ceilalţi trebuiau să exerseze de două ori mai mult în seara 
aceea. 

Noapte de noapte, Făuritorul-de-Hoţi se perinda prin 
muşuroaiele din Dealul Umbrelor încărcat cu pungi cu 
bani, batiste de mătase, coliere, nasturi metalici şi multe 
alte mărunţişuri de valoare. Protejaţii lui încercau să i le 
fure prin orice metode; cei pe care îi prindea sau îi simţea 
în timpul exerciţiului erau pedepsiți pe loc. 
Făuritorul-de-Hoţi prefera să nu îi bată pe cei care 
pierdeau în astfel de jocuri de antrenament; mai degrabă, 
erau obligaţi să bea ulei de ghimbir dintr-o ploscă, în timp 


22 


ce tovarăşii lor se adunau în jur, strigând batjocoritor. 
Uleiul de ghimbir din Camorr e ceva foarte neplăcut; e ca 
şi cum ai înghiţi jăratic de Stejar Otrăvitor (după cum 
mărturisise chiar Făuritorul-de-Hoţi). 

Celor care nu-şi deschideau gura li se turna pe nas, în 
vreme ce copii mai mari îi ţineau cu capul în jos. Nu era 
nevoie să i se întâmple cuiva de două ori. 

Cu timpul, până şi cei cu limbile opărite de ghimbir şi 
cu gâtlejurile umflate deprindeau noţiunile de bază ale 
datului cu jula şi ale „împrumutului“ din produsele 
negustorilor  neatenţi. Făuritorul-de-Hoţi îi iniţie cu 
entuziasm în arhitectura pieptarelor,  jiletcilor, 
redingotelor şi a pungilor de la cingătoare, ţinând pasul cu 
ultimele mode, pe măsură ce acestea apăreau dinspre 
docuri. Protejaţii săi aflară ce putea fi tăiat, ce putea fi 
smuls şi ce trebuia şterpelit cu degete îndemânatice. 

— Ideea, iubiții mei, e să nu încălecaţi piciorul omului 
ca nişte câini în călduri sau să vă agăţaţi de mâna lor ca 
nişte ţânci rătăciţi. Jumătate de secundă de contact efectiv 
cu persoana este deseori prea mult, mult prea mult. 
Făuritorul-de-Hoţi imită un ştreang agăţat de gât şi-şi 
scoase limba de-un cot. O să trăiţi şi-o să muriţi 
respectând trei reguli sacre. Mai întâi de toate, 
asiguraţi-vă întotdeauna că victima nu este atentă, că e 
distrasă fie de momitorii voştri, fie de vreo altă drăcovenie 
care să vă fie de folos, cum ar fi o încăierare sau o casă în 
flăcări. Casele în flăcări sunt minunate pentru ceea ce 
urmărim noi; preţuiţi-le. În al doilea rând, reduceţi la 
minimum - şi, la naiba, vreau să se înţeleagă chiar la 
minimum! - contactul cu persoana, chiar şi când aceasta 
este neatentă. Se eliberă din ştreangul invizibil şi rânji cu 
şiretenie. În ultimul rând, imediat ce v-aţi terminat treaba, 
ştergeţi-o din zona respectivă, chiar dacă persoana e 
proastă făcută grămadă. Ce v-am învăţat eu? N 

— Înhaţă o dată şi fugi, intonară ucenicii săi. Înhaţă de 
două ori şi ţi-o furi! 


23 


Noi orfani veneau pe deal, câte unul sau doi deodată; 
copiii mai mari păreau să părăsească dealul o dată la 
câteva săptămâni, fără cine ştie ce tam-tam. Locke 
presupuse că asta era dovada unei discipline mult mai 
complexe decât uleiul de ghimbir, dar nu puse întrebări, 
deoarece era prea jos în ierarhie ca să rişte asta sau ca să 
aibă încredere în răspunsurile pe care le-ar fi primit. 

Cât priveşte propria pregătire, Locke fu repartizat la 
Străzi chiar a doua zi după ce ajunsese acolo şi fu imediat 
azvârlit printre momitori (drept pedeapsă, bănui el). Nici 
nu trecuseră două luni şi calităţile sale îi asigurară 
înălţarea la gradul de ciorditor. Acesta era socotit un pas 
important pe scara socială, dar Lamora era singurul copil 
de pe deal care părea să prefere să lucreze cu momitorii 
mult după ce ar fi putut să n-o mai facă. 

Era ursuz şi n-avea prieteni pe deal, însă la momit era 
un adevărat artist; parcă prindea viaţă. Perfecţionă 
întrebuinţarea miezului de portocală pe post de vomă 
falsă; în vreme ce alţi momitori se apucau pur şi simplu de 
burtă şi gemeau, Locke îşi făcea execuțiile mai interesante 
producând o băltoacă albă-portocalie şi călduţă la 
picioarele spectatorilor săi (sau, dacă era într-o dispoziţie 
mai perversă, direct pe poalele rochiilor sau pe carâmbii 
cizmelor). 

Un alt şiretlic preferat de-al lui era să-şi lege de gleznă, 
pe sub nădragi, o crenguţă lungă şi uscată. Când cădea 
deodată în genunchi, crenguţa se rupea cu un zgomot 
puternic; urmat de un urlet înfiorător, acest lucru atrăgea 
ca un magnet atenţia şi compasiunea, în special dacă se 
petrecea în imediata apropiere a unei roţi de căruţă. După 
ce ademenea mulţimea îndeajuns, era salvat de la o 
atenţie prea sporită de sosirea altor momitori, care 
anunțau zgomotos că-l „târăsc acasă la mama“, ca să poată 
fi consultat de un doftor. Capacitatea lui de a merge era 
recăpătată în mod miraculos imediat ce era târât după un 
colţ. 


24 


De fapt, el îşi formă un adevărat repertoriu de 
diversiuni măiestrite într-un timp atât de scurt, încât 
Făuritorul-de-Hoţi fu nevoit să-l ia din nou deoparte pentru 
încă o discuţie între patru ochi (asta după ce Locke 
„aranjase“, din numai câteva tăieturi de briceag, nefericita 
prăbuşire în public a fustei şi a  corsetului unei 
domnişoare). 

— Ascultă aici, Locke-ca-pe-tatăl-tău Lamora, îi zise 
Făuritorul, n-ai să bei ulei de ghimbir de data asta, fii pe 
pace, dar ţi-aş fi mai mult decât recunoscător dacă ţi-ai 
folosi diversiunile în scopuri mai practice, şi nu ca să te 
dai în stambă. 

Locke doar îl privi şi îşi foi nervos picioarele. 

— O să-ţi vorbesc deschis, atunci. Ceilalţi momitori ies 
zi de zi să se uite la tine, nu să-şi facă afurisita aia de 
treabă. lar eu n-am nevoie de-o trupă de teatru. Trimite 
puşlamalele alea voioase înapoi la treaba lor şi nu te mai 
da atâta în spectacol când ţi-o faci pe-a ta. 

O vreme după aceea, totul fu bine şi frumos. 

Apoi, la nici şase luni după ce ajunsese pe deal, Locke 
dădu foc din greşeală tavernei Viţa Sticlei-străvechi şi 
declanşă o nebunie de carantină care aproape că şterse 
Strungile de pe harta Camorrului. 


Strungile erau o vale plină de movile şi bordeie, aflată 
în cel mai nordic punct al părţii rău-famate a oraşului; 
având formă de rinichi şi aducând oarecum a amfiteatru, 
centrul insulei era cu vreo treisprezece metri mai jos decât 
marginile sale. Rânduri de case închiriate şi de magazine 
fără ferestre ieşeau din straturile acestei oale imense, gata 
să dea în clocot; zidurile se rezemau în alte ziduri şi aleile 
învăluite în ceaţă argintie se înghesuiau unele în altele, 
încât nici un nivel din Strungi nu putea fi traversat de mai 
mult de doi oameni mergând umăr la umăr. 

Vita  Sticlei-străvechi se înălța peste  caldarâmul 
drumului care ducea spre apus şi trecea peste un pod de 


25 


piatră, din Strungi până în măruntaiele verzi ale Marei 
Camorrazza. Era un monstru de trei etaje, încovoiat, din 
lemn mâncat de vreme, cu scări şubrede şi înăuntru, şi în 
afară, care schilodeau cel puţin un locatar pe săptămână 
(ba chiar se făceau pariuri asupra următorului obişnuit al 
locului care avea să-şi spargă capul). Era o speluncă plină 
de fumători de pipă şi de cei cu Privirea-pierdută, care, în 
văzul lumii, îşi storceau în ochi picăturile lor nepreţuite de 
drog şi se întindeau apoi, cuprinşi de convulsiile viziunilor, 
în vreme ce străinii le umblau prin lucruri sau îi foloseau 
drept mese. 

Abia începuse cel de-al 77-lea An al lui Morgante, când 
Locke Lamora năvăli în sala mare a Viţei Sticlei-străvechi, 
plângând cu sughiţuri şi fornăind pe nas, plin de elan, cu 
obrajii roşii, cu buzele însângerate şi cu ochii vineţi, toate 
semnele caracteristice ale Şoaptei Negre. 

— Vă rog, domnule, şopti el către o namilă 
înspăimântată, în vreme ce barbugiii, barmanii, târfele şi 
hoţii se opriră cu toţii să se holbeze la el. Vă rog! Mama şi 
tata sunt bolnavi; nu ştiu ce au păţit. Eu sunt singurul care 
se mai poate mişca... Trebuie - se smiorcăi el - să ne 
ajutaţi! Vă rog, domnule... 

Cel puţin asta s-ar fi auzit dacă namila nu ar fi provocat 
o harababură în Viţa Sticlei-străvechi, strigând cât îl 
ţineau plămânii: 

— Şoapta! Şoapta Neagră! 

Nici un băiat de statura lui Locke nu ar fi putut 
supravieţui învălmăgşelii şi terorii care urmară, dacă n-ar fi 
fost protejat de semnele bolii de pe faţă. Zaruri fură 
aruncate pe mese şi cărţi de joc se împrăştiară ca frunzele 
căzute dintr-un copac; carafe de tinichea şi halbe de piele 
gudronată căzură pe podea, împroşcând băuturi ieftine. 
Mesele fură răsturnate, se scoaseră cuțite şi bâte, cu care 
mulţimea era îndemnată să se mişte mai repede, iar Cei cu 
Privirea-pierdută fură  călcaţi în picioare de valul 
dezordonat de moloz uman ce se revărsa spre toate uşile, 


26 


mai puţin spre cea în care stătea Locke, milogindu-se 
zadarnic (sau cel puţin aşa părea) la zbierete şi spinări 
întoarse. 

Când taverna se goli de toată lumea, în afară de câţiva 
dintre Cei cu Privirea-pierdută care gemeau (sau erau 
nemişcaţi), tovarăşii lui Locke se strecurară înăuntru; erau 
cam o duzină dintre cei mai iuți momitori şi ciorditori din 
Străzi, aleşi special de Lamora pentru această expediţie. 
Se împrăştiară printre mesele răsturnate şi pe după 
tejgheaua uzată, înşfăcând tot ce-apucau: de ici - un pumn 
de gologani, de colo - un cuţit bun, de dincolo - nişte 
zaruri din os de balenă, însemnate cu mici puncte rubinii. 
Din cămară, coşuri cu pâine de proastă calitate, dar încă 
bună de mâncat, unt sărat în hârtie unsuroasă şi o duzină 
de sticle de vin. Locke le lăsă doar jumătate de minut, 
numărând în minte pe când îşi ştergea machiajul de pe 
faţă; când termină de numărat, îşi călăuzi fârtaţii afară în 
noapte. 

Tobele de alarmă bubuiau deja, chemând straja, iar 
peste ritmul lor se puteau auzi primele note ale 
cimpoaielor, un sunet care băga spaima în oasele 
oamenilor, deoarece anunţa sosirea vătafilor Ducelui - 
Garda de Carantină. 

Cei care participaseră la aventura de tip dă-i-şi-fugi 
organizată de Locke îşi croiră drum prin gloatele tot mai 
mari de locuitori confuzi şi panicaţi din Strungi şi o luară 
la sănătoasa spre casă, prin Mara Camorrazza sau prin 
cartierul Fum-de-cărbune. 

Se întoarseră cu cea mai mare pradă de bunuri şi 
mâncare de care-şi puteau aminti orfanii din Dealul 
Umbrelor şi cu un morman de jumătăţi-de-baron din bronz 
mai mare decât sperase Locke (nu ştiuse că jucătorii de 
zaruri sau de cărţi îşi ţineau banii la vedere, căci pe Dealul 
Umbrelor asemenea jocuri erau domeniul exclusiv al celor 
mai în vârstă şi mai populari orfani, iar el nu era nici una, 
nici alta). 


27 


Făuritorul-de-Hoţi rămase pur şi simplu năucit timp de 
câteva ceasuri bune. 

În acea noapte, beţivi panicaţi dădură foc Viţei 
Sticlei-străvechi şi sute de oameni încercară să fugă din 
Strungi, când straja oraşului nu reuşi să-l găsească pe 
băiatul care declanşase toată nebunia. Tobele de alarmă 
bubuiră până-n zori, podurile fură blocate, iar arcaşii 
Ducelui  Nicovante  patrulară pe canalele din jurul 
Strungilor în luntre, cu destule săgeți să le ajungă toată 
noaptea şi încă pe-atât. 

A doua zi dimineaţă, Făuritorul-de-Hoţi purtă iar o 
discuţie cu cel mai mic dintre orfanii rămaşi după molimă. 

— Problema ta, Locke-al/-naibii-să-fii-tu Lamora, este că 
îţi lipseşte complet circumspecția. Ştii ce înseamnă să fii 
circumspect? 

Locke clătină din cap. 

— Hai să-ţi explic cum stă treaba. Taverna aia avea un 
proprietar. Proprietarul ăla lucra pentru Capa Barsavi, 
şeful cel mare însuşi, la fel cum lucrez şi eu. Ei, 
proprietarul ăla de tavernă îi dădea bani lui Capa, cum îi 
dau şi eu, ca să evite accidentele. Mulțumită ţie, a avut 
acum ditamai accidentul, chiar dacă omul şi-a plătit partea 
şi nu avea prevăzut nici un accident. Aşa că, dacă 
mă-nţelegi, faptul că ai întărâtat o haită de nenorocite de 
animale beţive să ardă locul ăla până la temelie, cu o falsă 
alertă de molimă, a fost tocmai opusul a ceea ce 
presupune un mod de operare circumspect. Deci poţi să-ţi 
dai acum cu părerea cam ce înseamnă cuvântul ăla? 

Locke ştia deja destul ca să încuviinţeze viguros când îl 
auzi. 

— Spre deosebire de ultima dată când ai încercat să mă 
omori cu zile, acum nu mai pot să-mi cumpăr iertarea şi le 
mulţumesc zeilor că nici nu-i nevoie, deoarece pagubele 
sunt imense. Jachetele Galbene au bătut măr două sute de 
oameni azi-noapte, înainte să-şi dea seama că nimeni nu 
era bolnav de Şoaptă; Ducele tocmai îşi strânsese 


28 


nenorocita aia de oaste şi era cât pe ce să treacă Strungile 
prin foc. Ei, singurul motiv, şi chiar singurul motiv, vreau 
să spun, pentru care nu pluteşti acum în burta unui rechin, 
având o expresie foarte surprinsă pe chip, este că Viţa 
Sticlei-străvechi a ajuns un biet morman de cenuşă; nimeni 
nu ştie că s-a furat ceva de-acolo înainte să ajungă aşa. 
Nimeni, în afară de noi. Aşa că o să cădem cu toții de 
acord că nimeni de pe dealul ăsta nu ştie nimic despre ce 
s-a întâmplat, iar tu o să deprinzi din nou un pic din 
reticenţa aia de care vorbeam eu când ai ajuns aici. 
Ţi-aduci aminte de reticenţă, nu? 

Locke încuviinţă. 

— Vreau doar chestii mărunte de la tine, Lamora. Vreau 
trebuşoare curate şi drăguţe: o pungă de ici, un cârnat de 
colo. Vreau să-ţi înghiţi ambiția, s-o scuipi ca pe-o măsea 
stricată şi să fii un momitor micuţ şi circumspect pentru 
vreun milion de ani de-acum înainte. Poţi să faci asta 
pentru mine? Nu mai fura de la Jachetele Galbene, nu mai 
da foc la taverne, nu mai stârni vreo nenorocită de 
răzmeriţă. Încearcă să fii un simplu hoţ de buzunare, nu 
prea isteţ, la fel ca frăţiorii şi surioarele tale. Ai priceput? 

Din nou, Locke încuviinţă, străduindu-se să pară cât 
mai mâhnit cu putinţă. 

— Bun. Şi-acum, zise Făuritorul-de-Hoţi, în vreme ce 
scotea sticluţa aproape plină cu ulei de ghimbir, o să 
trecem la, hhmm, punerea în practică a dojenilor mele. 

Şi o vreme (după ce Locke îşi recăpătă graiul şi 
răsuflarea îi reveni la normal) totul fu bine şi frumos. 

Însă cel de-al 77-lea An al lui Morgante deveni cel de-al 
77-lea An al lui Sendovani şi, cu toate că Locke izbutise, 
pentru un timp, să-şi ascundă activităţile de 
Făuritorul-de-Hoţi, cu încă o ocazie specială eşuă 
spectaculos în a fi circumspect. 

Când Făuritorul îşi dădu seama de ceea ce făcuse 
băiatul, se duse să-l vadă pe Capa din Camorr şi obţinu 
permisiunea de a comite o micuță crimă. Abia după aceea 


29 


îi trecu prin minte să se ducă la Preotul-Fără-Ochi, nu atât 
din milă, cât din speranţa de a mai scoate măcar un mic 
profit. 


7 


Cerul era roşiatic şi tot ceea ce rămăsese din ziua care 
trecuse era o dâră de aur topit care cobora încet la 
orizontul dinspre apus. Locke Lamora mergea în urma 
Făuritorului-de-Hoţi, acoperit de umbra lungă a bărbatului 
care-l conducea spre Templul lui Perelandro ca să îl vândă. 
In sfârşit, Locke aflase unde tot dispăreau copiii mai mari. 

O punte mare din sticlă ducea de la baza nord-vestică a 
Dealului Umbrelor către marginea estică a lungului şi 
imensului Cartier al lemplelor. La mijlocul punţii, 
Făuritorul-de-Hoţi se opri şi privi către nord, dincolo de 
casele neluminate din Linişti, dincolo de apele învolburate 
ale Angevinului, până la conacele umbrite şi bulevardele 
din piatră albă, mărginite de şiruri de copaci, din insulele 
Alcegrante, care se întindeau opulente sub înălţimea 
imposibilă a celor Cinci Turnuri. 

Cele Cinci erau cele mai proeminente structuri din 
Sticlă-străveche într-un oraş plin cu substanţa misterioasă; 
cel mai mărunt şi mai puţin impunător, Capcana Zorilor, 
avea doar douăzeci şi cinci de metri lăţime şi o sută 
douăzeci şi cinci de metri înălţime. Adevărata culoare a 
fiecărui turn neted era amestecată acum cu lumina 
dogoritoare a soarelui de asfintit, iar țesătura de cabluri şi 
coşuri de transport care împânzeau vârfurile turnurilor de 
abia putea fi întrezărită pe cerul de carmin. 

— O să aşteptăm aici o clipă, băiete, rosti 
Făuritorul-de-Hoţi cu un alean necaracteristic în glas. Aici, 
pe podul meu. Atât de puţină lume o ia pe aici ca să ajungă 
la Dealul Umbrelor, încât aş putea spune că e al meu. 

Vântul Ducelui, care sufla dinspre Marea de Fier în 
timpul zilei, îşi schimbase direcţia; ca întotdeauna, 


30 


noaptea urma să fie stăpânită de Vântul Spânzuratului, 
care sufla dinspre țărm spre mare, încărcat cu miasme de 
ferme şi mlaştini putrezite. 

— Să ştii că mă descotorosesc de tine, adăugă 
Făuritorul-de-Hoţi după un moment. Fără, ăăă... glumă. 
Adio şi n-am cuvinte! Păcat că îţi lipseşte ceva... 
bunul-simţ, probabil. 

Locke nu zise nimic, preferând să privească imensele 
turnuri din sticlă, pe măsură ce văzduhul se golea de 
culoare; stelele albe-albăstrii străluceau şi ultimele raze de 
soare dispăreau în apus, ca un mare ochi ce se închidea. 

La primul semn al căderii nopţii, o nouă lumină se 
înălța, licărind palid spre a împinge înapoi întunericul; 
această lumină lucea din interiorul Sticlei-străvechi din 
care erau făcute cele Cinci Turnuri şi din sticla translucidă 
a podului pe care se aflau. Creştea cu fiecare clipă, 
ajungând atât de intensă, încât cufunda oraşul în 
penumbra magică a unei zile înnorate. 

Sosise ceasul Luminii-false. 

Din înaltul celor Cinci Turnuri până la netezimea ca de 
obsidian a imenselor diguri de sticlă şi la recifele artificiale 
de sub valurile ca de ardezie, Lumina-falsă radia din 
fiecare suprafaţă şi din fiecare ciob de Sticlă-străveche din 
Camorr, din fiecare fărâmă a materialului straniu lăsat în 
urma lor de făpturile care puseseră temeliile oraşului cu 
mult, mult timp înainte. În fiecare noapte, pe când soarele 
era înghiţit de orizont, podurile de sticlă se preschimbau 
în fâşii de lumină sclipitoare; turnurile, străzile şi straniile 
sculpturi - toate din sticlă - sclipeau stins cu nuanţe de 
violet, azur, portocaliu şi alb-sidefiu, iar lunile şi stelele 
deveneau treptat cenuşii. 

Aşa era amurgul în Camorr - sfârşitul lucrului pentru 
ultimii muncitori de zi, schimbarea străjii şi sigilarea 
porţilor cetăţii; un ceas de strălucire supranaturală care 
urma să facă loc adevăratei nopţi. 


31 


— Hai să ne vedem de drum, spuse Făuritorul-de-Hoţi, 
şi cei doi porniră spre Cartierul 'Templelor, călcând prin 
lumina stranie. 


8 


Era o tradiţie în Camorr ca Templele să rămână 
deschise pe timpul Luminii-false, iar Preotul-Fără-Ochi din 
Casa lui Perelandro nu pierdea nici o clipă pentru a umple 
ceaunul de aramă aflat în faţa lui pe treptele templului 
dărăpănat. 

— Orfani! strigă cu un glas care ar fi fost mai potrivit pe 
un câmp de luptă. Nu rămânem oare cu toţii orfani mai 
devreme sau mai târziu? Vai de cei smulşi de la pieptul 
mamei lor, de-abia ieşiţi din pruncie! 

Doi băieţi zvelţi, probabil orfani, stăteau de o parte şi 
de alta a vasului cu bani, purtând robe albe cu glugă. 
Strălucirea misterioasă a Luminii-false părea că aprinde 
întunecimea goală a ochilor lor, holbaţi la femeile şi 
bărbaţii care se grăbeau pe străzile şi prin pieţele zeilor, 
fiecare cu treburile sale. 

— Vai, continuă preotul, de cei azvârliţi de soarta crudă 
într-o lume vrăjmaşă, unde nu-şi găsesc nici loc, nici rost. 
O lume în care ajung sclavi! Sclavi sau chiar mai rău 
jucării pentru păcătoşi şi ticăloşi, obligaţi să ducă vieţi de 
cumplită  desfrânare, faţă de care sclavia pare o 
binecuvântare! 

Locke se minună, căci nu văzuse niciodată o prestație 
scenică şi nici nu ascultase vreun orator de meserie. Era 
atâta dispreţ, încât ar fi putut scoate apă din piatră seacă; 
era atâta dojană, încât inima începu să-i bată cu putere din 
cauza ruşinii, deşi el însuşi era un orfan. Voia ca omul cu 
glas răsunător să mai strige la el. 

Atât de renumit era Părintele Lanţuri, 
Preotul-Fără-Ochi, că până şi Locke Lamora auzise de el; 
un om de vârsta a doua, cu pieptul lat cât un scrin şicuo 


32 


barbă care îi atârna de faţa ascuţită ca un ghem de lână 
nedărăcită. Era legat la ochi cu un bandaj gros, ce îi 
acoperea şi fruntea, odăjdiile din bumbac alb nu îi lăsau 
dezgolite decât gleznele, iar la mâini avea cătuşe negre 
din fier. Lanţurile grele de oţel ale cătuşelor şerpuiau pe 
trepte şi prin uşile deschise, până în interiorul templului; 
Locke putea vedea că, atunci când Părintele Lanţuri 
gesticula către ascultătorii săi, aceste lanţuri erau întinse 
la maximum. Se afla la limita libertăţii sale. 

Lumea spunea că Părintele Lanţuri nu călcase dincolo 
de treptele templului de vreo treisprezece ani. Drept semn 
al devotamentului său faţă de Perelandro, Părintele 
Milostiveniilor, Patronul celor Oropsiţi de Soartă, se legase 
singur de pereţii altarului cu cătuşe de fier care nu aveau 
nici lacăt, nici chei, şi plătise un doftor să îi scoată ochii în 
văzul mulţimii. 

— Patronul celor Oropsiţi de Soartă veghează asupra 
copiilor celor morţi, puteţi fi siguri de asta! Fericiţi sunt 
cei care, fără să fie legaţi prin sânge, le arată alinare şi 
milă celor fără de părinţi... 

Deşi se ştia că era şi orb, şi legat la ochi, Locke ar fi 
putut jura că Părintele Lanţuri îşi întoarse capul spre el şi 
spre Făuritorul-de-Hoţi, pe când străbăteau piaţa. 

— ...din bunăvoința de netăgăduit a inimii lor, îi hrănesc 
şi îi apără pe copiii din Camorr; nu cu zgârcenie şi 
lăcomie, ci din pură bunătate! Binecuvântaţi sunt 
protectorii bieţilor şi blânzilor orfani din Camorr. 

Când Făuritorul-de-Hoţi ajunse la treptele templului şi 
începu să le urce, avu grijă să păşească zgomotos, pentru 
a-şi anunţa prezenţa. 

— Se apropie cineva, zise Părintele Lanţuri, de fapt 
două persoane, dacă nu mă-nşală urechile! 

— Ţi l-am adus pe băiatul despre care am vorbit, 
Părinte, anunţă Făuritorul-de-Hoţi, destul de tare încât să 
fie auzit de cei câţiva trecători, dacă ar fi ascultat. L-am 


33 


pregătit cât am putut eu de bine pentru, hhmmm, testele 
de ucenicie şi de iniţiere. 

Preotul cobori treptele clătinându-se, trăgând după el 
lanţurile zăngănitoare, pentru a ajunge la Locke. Băieţii cu 
glugi care păzeau ceaunul cu bani îi aruncară o privire 
scurtă, dar nu spuseră nimic. 

— Aşa? Mâna Părintelui Lanţuri se repezi cu o precizie 
înspăimântătoare spre faţa băiatului. Işi răsfiră degetele 
asprite peste fruntea, obrajii, nasul şi bărbia acestuia. Un 
băiat mic, se pare. Un băiat chiar foarte mic. Insă o 
anumită măreție a caracterului, aş îndrăzni să spun, se 
citeşte în forma feţei sale slăbite şi triste de orfan. 

— Numele lui este Locke Lamora, spuse Făuritorul, şi 
pun rămăşag că Ordinul lui Perelandro o să găsească 
destule întrebuinţări pentru, hmmm, nivelul său nefiresc 
de iniţiativă personală. 

— Ar fi fost mai bine dacă ar fi fost sincer, pocăit, 
cinstit şi disciplinat, mormăi preotul. Dar nu am nici o 
îndoială că timpul petrecut în grija ta afectuoasă l-a făcut 
să preia din calităţile tale, prin puterea exemplului. Bătu 
din palme de trei ori. Băieți! Gata pe ziua de azi; adunaţi 
prinosul adus de bunii oameni ai Camorrului şi hai să-i 
facem primirea în templu posibilului nostru iniţiat. 

Făuritorul îl strânse pe Locke de umăr, apoi îl împinse 
bucuros către Preotul-Fără-Ochi. În timp ce băieţii în robe 
albe treceau pe lângă el ducând vasul zăngănitor din 
aramă, Făuritorul-de-Hoţi azvârli o punguţă de piele spre 
el, îşi deschise larg braţele şi făcu plecăciunea-i 
întortocheată caracteristică, teatrală. Ultima dată când 
Locke îl văzu, Făuritorul-de-Hoţi se mişca cu agilitate prin 
Cartierul Templelor, cu braţele sale strâmbe şi umerii 
osoşi bălăngănindu-se voios; mersul unui om scăpat de 


griji. 


34 


Altarul Templului lui Perelandro era o cameră de piatră 
prăfuită, cu câteva băltoace de apă stătută; tapiţeriile 
năpădite de mucegai se degradaseră cu repeziciune până 
ajunseseră să se destrame în firele din care fuseseră 
tesute. Încăperea era luminată doar de strălucirea 
pastelată a Luminii-false şi de eforturile palide ale unui 
glob alchimic rece, alb-mat, agăţat nesigur de un dispozitiv 
şubred, deasupra tăbliei din oţel care-l ţinea pe 
Preotul-Fără-Ochi înlănţuit de peretele altarului. Locke nu 
văzu altceva decât o intrare acoperită de o draperie. 

— Calo, Galdo, spuse Părintele Lanţuri, fiţi buni şi 
ocupaţi-vă de uşi, da? 

Băieţii în robe albe lăsară jos ceaunul de aramă şi se 
îndreptară către una din tapiţerii. Împreună, o dădură la o 
parte şi traseră de un mecanism ascuns în perete; o 
maşinărie uriaşă scârţâi în altar şi cele două uşi care 
dădeau spre treptele templului începură să se închidă. 
Când se traseră complet înapoi, cu un scrâşnet de piatră 
pe piatră, globul alchimic străluci deodată cu o lumină mai 
puternică. 

— Ei, şi-acum vino încoace, Locke Lamora, şi hai să 
vedem dacă ai vreunul dintre harurile de trebuinţă pentru 
a deveni un iniţiat al acestui templu, zise 
Preotul-Fără-Ochi pe când îngenunchea, lăsând zalele 
lanţului să formeze moviliţe de oţel în jurul său. 

Acum, că Părintele Lanţuri era în genunchi, Locke era 
aproape cât el. Drept răspuns la semnele făcute de 
Lanţuri, Locke se apropie şi aşteptă. Preotul încreţi din 
nas. 

— Văd că fostul tău stăpân e tot atât de puţin cusurgiu 
în ceea ce priveşte ascuţimea spiritului protejaţilor săi; dar 
n-are a face. Asta se va remedia în curând. Pentru 
moment, doar dă-mi mâinile, uite-aşa. 

Cu blândeţe, Lanţuri călăuzi mânuţele lui Locke până 
când palmele băiatului rămaseră pe legătura de la ochii 
săi. 

35 


— Acum... pur şi simplu  închide-ţi ochii şi 
concentrează-te... concentrează-te. Lasă orice gând virtuos 
vei fi având în minte să iasă la suprafaţă - lasă căldura 
spiritului tău generos să ţi se înalțe din mâinile inocente... 
Ah, da, chiar aşa... 

Locke era pe jumătate speriat şi pe jumătate amuzat, 
însă ridurile de pe chipul îmbătrânit al Părintelui Lanţuri 
se traseră îndărăt, iar gura îi rămase deschisă într-o 
anticipare extaziată. 

— Aaaaahhh, şopti preotul, cu glasul încărcat de 
emoție, da... da, chiar ai un talent... o putere... o simt... ar 
putea fi chiar... o minune! 

Spunând asta, Lanţuri îşi dădu capul pe spate, iar 
Locke sări în direcţia opusă. Lanţurile sale zăngăniră în 
timp ce preotul îşi duse mâinile încătuşate la frunte şi îşi 
smulse legătura de la ochi cu un gest teatral. Locke se 
trase înapoi, temându-se de cum ar putea arăta nişte 
orbite goale, însă ochii preotului arătau destul de firesc - 
de fapt, Lanţuri scânci de durere şi îi frecă de câteva ori, 
tresărind din cauza strălucirii globului alchimic. 

— Aaah-ha-ha-ha! strigă preotul, întinzându-şi în sfârşit 
mâinile către Locke. Sunt vindecat! Sunt vindecat! Pot să 
VAD DIN NOU! 

Locke căscă gura ca un nerod pentru a doua oară în 
acea seară, neştiind ce să spună. În spatele lui, cei doi 
băieţi cu glugi începură să chicotească, iar Locke se 
încruntă suspicios. 

— Nu eşti cu adevărat... orb, zise el. 

— Iar tu nu eşti deloc prost! strigă Lanţuri sărind în 
picioare cu atâta voioşie încât îi trosniră încheieturile. Îşi 
flutură mâinile încătuşate ca o pasăre încercând să-şi ia 
zborul. Calo! Galdo! Scoateţi-mi de la încheieturi chestiile 
astea nenorocite, ca să putem socoti cu cât am fost 
blagosloviţi pe ziua de azi! 

Cei doi băieţi cu glugi veniră iute şi făcură cătuşelor 
ceva ce Locke nu putu urmări pe de-a-ntregul; acestea se 


36 


desprinseră şi căzură la pământ cu un zornăit puternic. 
Lanţuri îşi masă grijuliu pielea de la încheieturi; era albă 
precum peştele proaspăt. 

— Nu eşti cu adevărat... preot! adăugă Locke, în vreme 
ce bărbatul îşi punea sângele în mişcare. 

— Ah, nu, spuse Lanţuri. Nu, chiar sunt preot. Doar că 
nu-s preotul lui, hhmm, Perelandro. Iar învăţăceii mei nu 
urmează învăţăturile lui Perelandro. Nici tu nu o să faci 
asta. Locke Lamora, salută-i pe Calo şi pe Galdo Sanza. 

Băieţii în robe albe îşi dădură glugile pe spate şi Locke 
putu să vadă că erau gemeni; erau mai mari cu un an-doi 
decât el şi erau mult mai voinici. Aveau pielea măslinie şi 
părul negru, ca nişte adevăraţi camorreni; totuşi, nasurile 
lor lungi şi acviline, identice, erau oarecum o anomalie. 
Zâmbind, se luară de mână şi făcură o plecăciune. 

— Ăă, bună, zise Locke. Care din voi e Calo şi care-i 
Galdo? 

— Astăzi eu sunt Galdo, spuse cel din stânga lui Locke. 

— Iar mâine voi fi eu Galdo, probabil, adăugă celălalt. 

— Sau poate că vom dori amândoi să fim Calo, continuă 
cel care vorbise primul. 

— Cu timpul, vei învăţa să-i deosebeşti după numărul de 
vânătăi pe care li le-am lăsat eu, îi întrerupse Părintele 
Lanţuri; nu ştiu cum se face, dar unul din ei reuşeşte 
mereu să fie înaintea celuilalt. Se duse în spatele lui Locke 
şi-şi puse mâinile mari şi grele pe umerii acestuia. 
Idioţilor, acesta este Locke Lamora. După cum puteţi 
vedea, tocmai l-am cumpărat de la fostul vostru 
binefăcător, stăpânul din Dealul Umbrelor. 

— Ne amintim de tine, rosti presupusul Galdo. 

— Un orfan din Cuprins-de-Flăcări, zise presupusul 
Calo. 

— Părintele Lanţuri ne-a cumpărat imediat după sosirea 
ta, spuseră cei doi la unison, rânjind. 

— Hai, gata cu prosteala, spuse Părintele Lanţuri cu o 
voce aproape maiestuoasă. Tocmai v-aţi oferit să gătiţi 


37 


cina. Pere şi cârnaţi în ulei, şi o porţie dublă pentru noul 
vostru frăţior. Hai! Eu şi cu Locke o să ne ocupăm de 
ceaun. 

Gesticulând obraznic şi pufnind în bătaie de joc, 
gemenii dispărură după uşa cu draperie. Locke îi putu auzi 
cum coboară un rând de scări, apoi Părintele Lanţuri îi 
făcu semn să se aşeze lângă vasul din aramă, plin cu bani. 

— Stai jos, băiete. Hai să vorbim un pic despre ce se 
întâmplă aici. Lanţuri se aşeză şi el cu grijă pe podeaua 
umedă, încrucişându-şi picioarele şi uitându-se gânditor la 
Locke. Fostul tău stăpân mi-a spus că te descurci la 
calcule simple. E adevărat? 

— Da, stăpâne. 

— Nu îmi mai spune „stăpâne“. Simt cum mi se strâng 
boaşele şi cum îmi crapă dinţii. Spune-mi doar „Părintele 
Lanţuri“. Şi dacă tot stai acolo, hai să te văd cum răstorni 
ceaunul ăla şi cum numeri toţi banii din el. 

Locke încercă să tragă vasul într-o parte, opintindu-se, 
înțelegând acum de ce Calo şi Galdo preferau să-l care 
împreună. Lanţuri împinse fundul ceaunului, şi conţinutul 
acestuia se răsturnă pe podea, lângă Locke. 

— E mai dificil să-l fure cineva dacă e aşa greu, zise 
Lanţuri. 

— Cum poţi... cum poţi să te dai drept preot? întrebă 
Locke, în timp ce aranja gologanii şi ceilalţi bani în 
grămăjoare. Nu te temi de zei? De mânia lui Perelandro? 

— Ba sigur că mă tem, răspunse Lanţuri, trecându-şi 
degetele prin barba sa înfoiată şi aspră. Mă tem chiar 
foarte tare. Aşa cum am mai zis, sunt un preot, doar că nu 
sunt preotul lui Perelandro. Sunt un servitor iniţiat al Celui 
de-al Treisprezecelea, Cel Făr' de Nume, Ocrotitorul 
Hoţilor, Paznicul  Strâmb,  Binefăcătorul, Părintele 
Pretextelor Necesare. 

— Dar... sunt doar Cei Doisprezece. 

— E amuzant cât de mulţi oameni sunt dezinformaţi în 
această privinţă, dragul meu băiat. Închipuie-ţi, te rog, că 


38 


se întâmplă ca Cei Doisprezece să aibă drept frate mai mic 
ceva ce s-ar putea numi oaia neagră a familiei şi că în grija 
sa exclusivă se întâmplă să fie hoţii ca mine şi ca tine. Deşi 
Cei Doisprezece nu permit ca Numele său să fie rostit sau 
auzit, păstrează totuşi nişte urme de afecţiune pentru 
tâmpeniile lui hazlii. Şi astfel, escroci de-ăştia bătrâni ca 
mine nu sunt nici trăsniţi de fulger, nici atacați de păsările 
văzduhului pentru că s-a aciuat în templul unui zeu mai 
respectabil, cum e Perelandro. 

— Eşti preotul acestui... Al Treisprezecelea? 

— Întocmai. Un preot al hoţilor şi un preot hoţ. Aşa cum 
vor ajunge şi Calo şi Galdo într-o bună zi sau cum vei 
ajunge chiar tu, cu condiţia să faci măcar jumătate din 
suma modestă cu care te-am cumpărat. 

— Dar... Locke întinse mâna şi ridică punga 
Făuritorului-de-Hoţi (o punguţă din piele ruginie) dintre 
grămezile de gologani, dându-i-o lui Lanţuri. Dacă zici că 
m-ai cumpărat, de ce a lăsat fostul meu stăpân un prinos? 

— Ah... Fii pe pace, chiar te-am cumpărat, şi ai fost 
ieftin. lar ăsta nu e un prinos. Lanţuri desfăcu punguta şi 
vărsă conţinutul în mână - un singur dinte alb de rechin, 
lung cât degetul cel mare al lui Locke. Lanţuri îl flutură în 
văzul băiatului. Ai mai văzut aşa ceva până acum? 

— Nu. Ce-i asta? 

— Este un Însemn al Morţii. Dintele rechinului-lup este 
pecetea personală a lui Capa Barsavi - şeful fostului tău 
stăpân. Şeful meu şi al tău, dacă tot veni vorba. Şi asta 
înseamnă că tu eşti aşa o mare pacoste, greu de cap şi 
ursuz pe deasupra, motiv pentru care fostul tău stăpân s-a 
dus chiar la Capa şi a obţinut permisiunea de a te omori. 

Lanţuri rânji ca şi cum nu ar fi făcut altceva decât să 
spună o glumă deocheată. Locke se înfioră. 

— Te pune pe gânduri treaba asta, băiete? Bun atunci. 
Uită-te bine la asta, Locke! Uită-te foarte atent! Asta 
înseamnă că s-a plătit pentru moartea ta. Am cumpărat 
asta de la fostul tău stăpân odată cu tine, la un preţ de 


39 


nimic. Ceea ce înseamnă că, dacă însuşi Ducele Nicovante 
te-ar înfia mâine şi te-ar desemna moştenitorul lui, eu tot 
ţi-aş putea crăpa ţeasta în două şi te-aş putea ţintui de un 
par, şi nimeni din tot oraşul nu ar ridica nici măcar un 
deget. 

Lanţuri îndesă cu îndemânare dintele înapoi în punguta 
roşie, apoi atârnă şnurul subţire de gâtul lui Locke. 

— Vei purta asta până când te voi considera demn de a 
o da jos, spuse bărbatul, sau până când mă voi folosi de 
puterea pe care mi-o dă şi... uite-aşa! Forfecă două degete 
în dreptul gâtului lui Locke. Ascunde-o sub haine şi ţine-o 
mereu lipită de piele, ca să îţi aduci aminte cât de 
aproape, foarte aproape, ai fost de a rămâne fără cap în 
noaptea asta. Dacă fostul tău stăpân ar fi fost ceva mai 
puţin lacom şi ceva mai răzbunător, nu am nici o îndoială 
că acum ai pluti pe fundul mării. 

— Dar ce am făcut? 

Lanţuri îl privi în aşa fel încât băiatul se simţi 
neînsemnat doar pentru că încercase să protesteze. Locke 
frământa între degete punga în care se afla însemnul 
morţii. 

— Te rog, băiete. Hai să nu începem prin a ne lua drept 
proşti unul pe celălalt. În viaţă există doar trei feluri de 
oameni pe care nu îi poţi păcăli niciodată - cămătarii, 
târfele şi propria mamă. Şi cum maică-ta e moartă, i-am 
luat eu locul. Din acest motiv, sunt imun la baliverne. 
Vocea lui Lanţuri redeveni serioasă: Ştii cât se poate de 
bine care erau motivele nemulțumirii fostului tău stăpân. 

— Mi-a spus că nu sunt... circumspect. 

— Circumspect, repetă Lanţuri. E un cuvânt potrivit. Şi 
nu, nu eşti. Mi-a spus tot. 

Locke îşi ridică privirea de la grămăjoarele de monede 
şi se uită la el cu ochii mari, aproape înlăcrimaţi. 

— Tot? 


40 


— Da. Tot. Lanţuri îl privi lung pe băiat, apoi oftă. Deci, 
ce prinos i-au adus azi lui Perelandro bunii locuitori ai 
Camorrului? 

— Douăzeci şi şapte de baroni de aramă, cred. 

— Hmm. Deci puţin mai mult de patru soloni de argint. 
O zi slabă. Dar oricum e mai eficientă decât orice altă 
formă de furt am întâlnit vreodată. 

— Furi banii ăştia şi de la Perelandro? 

— Sigur că da, băiete. Doar ţi-am spus că sunt hoţ, nu? 
Nu genul de hoţ cu care eşti obişnuit tu. Unul mai bun. Tot 
Camorrul este plin de idioţi care fug de colo-colo şi ajung 
în ştreang doar fiindcă ei cred că poţi fura numai cu 
mâinile. 

Părintele Lanţuri scuipă. 

— Hmm... Şi tu cu ce furi, Părinte Lanţuri? 

Preotul bărbos îşi lovi tâmpla cu degetul, apoi rânji 
larg. 

— Cu capul şi cu o gură bogată, băiete, cu capul şi cu o 
gură bogată. M-am stabilit aici acum treisprezece ani, iar 
nătângii ăştia pioşi din Camorr mă tot îngroapă în bani de 
atunci încoace. În plus, sunt cunoscut din Emberlain până 
la Tal Verrar, ceea ce e minunat, deşi oricum pe mine mă 
interesează mai mult banii. 

— Nu este greu? întrebă Locke, uitându-se prin 
interiorul sărăcăcios al templului. Să trăieşti aici fără să 
ieşi niciodată? 

— Aceste culise ponosite nu sunt parte dintr-un templu, 
cum nici fostul tău adăpost nu era doar un cimitir. Lanţuri 
chicoti. Suntem un alt soi de hoţi aici, Lamora. Ne folosim 
de înşelătorie şi dezorientare; noi nu credem în muncă 
grea, când o figură de prostănac şi o minciună gogonată 
dau rezultate mult mai bune. 

— Adică... sunteţi ca... momitorii. 

— Poate, la fel cum un butoi de ulei-de-foc seamănă cu 
praf de ardei iute. De aceea te-am cumpărat, băiete, deşi 
zeii nu ţi-au dat minte nici cât unui morcov. În schimb, 


41 


minţi de îngheaţă apele. Eşti dat dracu'. Aş putea scoate 
ceva din tine dacă o să-mi câştigi încrederea. 

Privirea sa iscoditoare se opri încă o dată asupra lui 
Locke, iar băiatul înţelese că era cazul să spună ceva. 

— Mi-ar plăcea asta, şopti el. Ce trebuie să fac? 

— Poţi începe prin a vorbi. Vreau să aud ce ai făcut în 
Dealul Umbrelor; rahatul pe care l-ai făcut de ţi-ai supărat 
fostul stăpân. 

— Dar... spuneai că ştii deja totul. 

— Ştiu. Dar vreau să aud de la tine, limpede şi fără 
ocolişuri, şi vreau versiunea adevărată de la început; nu 
vreau să baţi câmpii sau să omiţi ceva. Dacă încerci să îmi 
ascunzi ceva ce ştiu că ar trebui să menţionezi, nu o să am 
de ales şi va trebui să te consider nedemn de încrederea 
mea - în ceea ce priveşte răspunsul meu la aşa ceva, îl 
porţi deja la gât. 

— Cu ce să încep? întrebă Locke, cu un nod în gât. 

— Să începem cu cele mai proaspete boacăne pe care 
le-ai făcut. Copiii din Dealul Umbrelor au o singură lege pe 
care trebuie s-o respecte cu sfinţenie, dar fostul tău stăpân 
mi-a spus că tu ai încălcat-o de două ori şi te-ai crezut 
destul de isteţ încât să scapi nedescoperit. 

Obrajii lui Locke se înroşiră şi îşi cobori privirea în 
pământ. 

— Spune-mi, Locke. Făuritorul-de-Hoţi mi-a zis că ai 
aranjat uciderea a doi băieţi din Dealul Umbrelor şi că el 
n-a descoperit că-i mâna ta decât după ce şi al doilea o 
mierlise. Lanţuri îşi îndreptă degetele către băiatul cu 
semnul morţii la gât şi îl ţintui cu privirea. Vreau să ştiu de 
ce i-ai omorât şi vreau să ştiu cum i-ai omorât, şi vreau să 
te aud chiar pe tine spunând asta. Chiar acum. 


42 


Cartea I 


AMBIȚIE 


Doar pot zâmbi, şi-ucide cât zâmbesc, 
Şi pot striga „Ferice“ când mă îneac-amarul, 
Şi-mi pot uda obrajii cu lacrimi prefăcute, 
Şi-n orice-mprejurare chipul mi-l potrivesc. 


Shakespeare, Henric al VI-lea, Partea a III-a 


43 


CAPITOLUL UNU 
Jocul cu Don Salvara 


1 


Regula de căpătâi a lui Locke Lamora: ai nevoie de trei 
luni ca să plănuieşti o înşelătorie, de trei săptămâni ca să 
faci repetiții şi de trei secunde ca să câştigi sau să pierzi 
pentru totdeauna încrederea victimei alese. De data 
aceasta, plănui să-şi petreacă cele trei secunde lăsându-se 
strangulat. 

Locke era îngenuncheat, iar Calo stătea în spatele lui, 
încolăcindu-i de trei ori în jurul gâtului o funie de câlți. 
Efectul era impresionant şi avea să lase o urmă roşiatică şi 
foarte credibilă pe gâtul lui Locke. Desigur, nici un asasin 
camorrean veritabil şi suficient de copt nu se apucă de 
sugrumat fără mătase sau sârmă (mai potrivite pentru a 
îndoi beregata), reflectă Locke. Dar dacă Don Salvara ar fi 
putut distinge într-o clipită între o strangulare adevărată şi 
una înscenată, de la zece metri distanţă, asta ar fi 
însemnat că-şi formaseră o părere cu totul greşită despre 
omul pe care plănuiau să-l jefuiască, şi tot jocul le-ar fi fost 
oricum compromis. 

— İl vedeţi? Pe el sau semnalul lui Goangă? întrebă 
Locke printre dinți, apoi scoase nişte bolboroseli 
dramatice. 

— Nici semnal, nici Don Salvara. Poţi respira? 

— Da, respir bine, şopti Locke, dar zdruncină-mă mai 
mult, trebuie să mă zdruncini cu adevărat, pentru că asta 
reuşeşte să convingă. 

Se aflau în fundătura aleii de lângă Templul Apelor 
Norocoase. Se putea auzi zgomotul cascadelor de 


44 


rugăciuni ale templului de dincolo de zidul înalt de mortar. 
Locke trase din nou de inofensiva funie încolăcită de gâtul 
său şi aruncă o privire către calul care se holba la el de la 
câţiva paşi mai încolo, împovărat de marfă negustorească, 
aparent de calitate. Bietul dobitoc era Îmblânzit; în ochii 
lui albi ca laptele, care nu clipeau, nu se citea nici 
curiozitate, nici teamă. Nu i-ar fi păsat nici dacă 
sugrumatul s-ar fi petrecut de-adevăratelea. 

Trecură secunde preţioase; soarele strălucea deasupra 
capului, pe un cer opărit, fără nori. Praful de pe uliţă 
atârna de nădragii lui Locke precum cimentul ud. Undeva 
în apropiere, Jean Tannen stătea în acelaşi glod, în vreme 
ce Galdo se prefăcea (şi nu prea) că-i rupe coastele în 
bătaie. li căra picioare de peste un minut, de când fratele 
său geamăn începuse să îl sugrume pe Locke. 

Don Salvara ar fi trebuit să treacă pe la capătul aleii din 
clipă în clipă şi, în cazul ideal, ar fi trebuit să vină în 
ajutorul lui Locke şi al lui Jean, scăpându-i de „atacatori“; 
în ritmul în care mergeau lucrurile, ar fi venit să îi scape 
de plictiseală. 

— Pe toţi zeii, şopti Calo la urechea lui Locke, şuierând 
ceea ce ar fi putut părea o poruncă. Unde naiba e 
blestematul ăla de Salvara? Şi unde e Goangă? Nu putem 
să o ţinem aşa toată ziua; mai trec şi alţi oameni pe la 
capătul aleii ăsteia afurisite! 

— Taci şi sugrumă-mă în continuare, şopti Locke. 
Gândeşte-te la douăzeci de mii de coroane şi sugrumă-mă 
în continuare. Pot să mă sufoc toată ziua, dacă trebuie. 


2 


Totul mersese ca pe roate în dimineaţa aceea, când 
repetaseră pentru ultima oară, chiar ţinând cont şi de 
agitația firească a unui tânăr hoţ care, în sfârşit, căpătase 
un rol într-o lovitură serioasă. 


45 


— La naiba, sigur că ştiu unde trebuie să fiu când 
începe „distracţia”, se smiorcăi Goangă. Am petrecut mai 
mult timp cocoţat pe acoperişul templului decât în burta 
maică-mii! 

Jean Tannen îşi lăsă mâna dreaptă să treacă prin apa 
călduţă a canalului, în timp ce muşcă încă o dată din 
merişorul acru pe care-l ţinea în stânga. Copastia luntrii 
era un loc predilect de relaxare în lumina apoasă a zorilor, 
îngăduindu-i trupului masiv, de peste o sută de kilograme, 
al lui Jean să se lăbărţeze în voie - burta ca un butoi, 
braţele masive, picioarele crăcănate şi toate celelalte. În 
luntrea goală se mai afla o singură persoană (care, de 
altfel, făcea şi toată treaba), şi anume Goangă, un puşti 
slăbănog şi lăţos, de 12 ani, care ţinea cârma la etravă. 

— Normal că maică-ta s-a grăbit să scape de tine, 
Goangă. Vocea lui Jean era moale, uniformă şi complet 
nelalocul ei - vorbea ca un profesor de muzică sau ca un 
copist de manuscrise. Însă noi nu ne grăbim. Aşa că te rog, 
fă-mi plăcerea de a-mi demonstra încă o dată cât de bine ai 
înţeles micul nostru joc. 

— La naiba, răspunse Goangă, cârmind luntrea 
împotriva curentului slab de pe canalul ce dădea spre 
mare. Tu, Locke, Calo şi Galdo sunteţi jos, pe aleea dintre 
Apele Prielnice şi grădinile Templului lui Nara, da? lar eu 
sunt sus, pe acoperişul templului de peste drum. 

— Continuă, spuse Jean, muşcând încă o dată din 
merişor. Unde-i Don Salvara? 

Alte barje, pline ochi cu tot soiul de mărfuri, de la 
butoaie până la vaci care mugeau, treceau pe lângă cei 
doi, pe apa murdară a canalului. Goangă îi ducea în 
amonte, de-a lungul principalului canal navigabil 
comercial din Camorr, Via Camorrazza, spre Piaţa 
Schimburilor, iar oraşul prindea viaţă în jurul lor. 

Clădirile înclinate, cenuşii, din piatră lunecoasă, îşi 
vărsau chiriaşii în lumina soarelui şi în căldura tot mai 
mare a verii. Era luna lui Parthis, ceea ce însemna că tot 


46 


condensul care se strânsese peste noapte, ca o sudoare, şi 
se scurgea acum de pe clădiri ca o rouă gălbuie urma să 
fie nespus de regretat la ceasul amiezii, în arşiţa albă şi 
fără nori. 

— El iese din Templul Apelor Prielnice, aşa cum face în 
fiecare Zi a Ispăşirii, cam pe la prânz. Dacă avem noroc, o 
să aibă doi cai şi-un om cu el. 

— Un ritual ciudat, zise Jean. De ce-ar face una ca asta? 

— Pentru că i-a făgăduit mamei sale, când aceasta era 
pe patul de moarte. Goangă lovi barja de malul canalului, 
se zbătu un pic şi izbuti să se desprindă din nou. Femeia 
n-a renunţat la religia sa vadrană nici după ce s-a căsătorit 
cu bătrânul Don Salvara. Aşa că omul aduce un prinos 
templului vadran o dată pe săptămână şi se întoarce acasă 
cât poate de iute, sperând să nu bage nimeni de seamă. La 
naiba, Jean, ştiu deja toate tâmpeniile astea. Aş mai fi aici 
dacă n-ai avea încredere în mine? Şi de ce trebuie să 
împing doar eu barja asta nenorocită tot drumul până la 
piaţă? 

— A, păi poţi să te opreşti când vrei tu, numai să mă 
baţi în luptă dreaptă de trei ori din cinci încercări. Jean 
rânji, lăsând să se vadă două şiruri de dinţi strâmbi de 
bătăuş pe un chip ce părea strâns la menghină ca să 
capete o formă mai plăcută. In plus, eşti un ucenic într-o 
meserie onorabilă şi ai de învăţat de la cei mai buni şi mai 
exigenţi maeştri din breaslă. Faptul că primeşti toate 
sarcinile astea de rahat o să te ajute foarte mult în 
educaţia morală. 

— Da’ nu mi-ai dat nici o afurisită de educaţie morală! 

— Aşa e. Şi asta probabil pentru că Locke şi cu mine 
ne-am ferit de propria educaţie, de când ne ştim. Cât 
priveşte motivul pentru care tot repetăm planul, lasă-mă 
să-ţi amintesc că, dacă o dăm în bară, oricât de puţin, 
soarta sărmanilor nenorociţi de colo o să ni se pară fericită 
pe lângă ce vom păţi noi. 


47 


Jean arătă spre una dintre vidanjerele oraşului, oprită 
pe un bulevard de pe malul canalului ca să primească, de 
la fereastra de sus a unei cârciumi, un şuvoi întunecat de 
murdărie strânsă peste noapte. Aceste cisterne erau 
conduse de borfaşi ale căror infracţiuni erau prea mărunte 
ca să necesite încarcerarea permanentă în Palatul 
Răbdării; prinşi cu lanţuri de vidanjerele lor şi cuibăriţi la 
aşa-zisul adăpost al mantalelor lungi din piele, erau scoşi 
în fiecare dimineaţă să se bucure de puţin soare, asta 
atunci când nu blestemau îndoielnica precizie cu care 
câteva mii de camorreni îşi goleau oalele de noapte. 

— Nu o s-o dau în bară, Jean. Goangă scormoni prin 
gânduri, căutând cu disperare să spună ceva care să-l facă 
să pară calm şi sigur pe el, aşa cum îşi închipuia că erau 
tot timpul Jean şi toţi ceilalţi Ticăloşi Gentilomi mai mari, 
însă, aşa cum se întâmplă de cele mai multe ori, puştii de 
12 ani se trezesc că-i ia gura pe dinainte: Pur şi simplu n-o 
s-o dau în bară. La naiba, n-o s-o dau. Promit. 

— Bun flăcău, zise Jean. Mă bucur să aud asta. Dar cu 
ce anume n-o s-o dai în bară? 

Goangă oftă: 

— Când Salvara e pe cale să iasă din Templul Apelor 
Prielnice, dau semnalul. in ochii-n patru ca să văd dacă 
încearcă să treacă pe lângă alee şi altcineva, mai ales 
straja oraşului. Dacă se întâmplă asta, sar de pe acoperişul 
templului cu o spadă şi le tai căpăţânile alea afurisite pe 
loc. 

— Ce-ai zis? 

— Am zis că le distrag atenţia cum oi putea mai bine. 
Ce, ai început să surzeşti, Jean? 

Tocmai treceau pe lângă un rând de birouri care-şi 
etalau, de-a lungul țărmului, lemnăria lăcuită, marchizele 
de mătase, fațadele de marmură şi alte asemenea accesorii 
ostentative. Banii şi puterea erau înrădăcinate bine în şirul 
acela de clădiri cu trei sau patru etaje, numit 
Mutră-de-Monedă - cel mai vechi şi mai aurit cartier 


48 


financiar de pe continent. Locul era la fel de impozant prin 
influenţa şi ritualurile sale minuţioase precum înălțimile de 
sticlă ale celor Cinci Turnuri, în care Ducele şi Marile 
Familii se izolau de oraşul pe care-l cârmuiau. 

— Trage la mal chiar sub poduri, Goangă. Jean făcu un 
gest vag cu mâna în care avea merişorul. Probabil că 
Măria Sa aşteaptă să urce la bord. 

Două punti din Sticlă-străveche se arcuiau peste Via 
Camorrazza, chiar în mijlocul Şirului Mutră-de-Monedă - 
una mai înaltă şi mai îngustă, pentru mers pe jos, cealaltă 
mai joasă şi mai largă, pentru căruţe. Sclipirea fără cusur 
a straniei sticle părea nici mai mult, nici mai puţin decât 
un soi de diamant lichid, îndoit cu măiestrie de nişte mâini 
de uriaş şi lăsat să se întărească peste canal. În stânga se 
afla Fauria, o insulă aglomerată, plină cu locuinţe de 
piatră multietajate şi cu terase pe acoperişuri. Roţi de 
lemn învolburau apa de lângă cheiul din piatră, trăgând-o 
printr-o reţea de jgheaburi şi viaducte care străbătea 
străzile Fauriei la toate nivelele. 

Goangă trase barja până la un ponton şubred, chiar sub 
podul pentru căruţe; din umbra neclară şi subţire a 
acestuia sări pe ponton un om, îmbrăcat (la fel ca Goangă 
şi Jean) cu nădragi din piele pătată de ulei şi cu o cămaşă 
aspră de bumbac. Cu o săritură neglijentă, ateriză în barjă, 
care de-abia dacă se clătină la sosirea lui. 

— Salutare, Jupâne Jean Tannen, şi cele mai sincere 
felicitări pentru excelenta sincronizare a sosirii 
dumneavoastră! spuse nou-venitul. 

— Felicitările mele pentru grația fără pereche cu care 
aţi poposit pe umila noastră barcă, Jupâne Lamora. 

Jean îşi sfârşi replica băgând în gură ce-i mai rămăsese 
din măr, cu tot cu coadă, şi scoțând un ronțăit înfundat şi 
umed. 

— Las-o naibii, omule! Locke Lamora scoase limba. 
Chiar trebuie să faci asta? Doar ştii că alchimiştii 


49 


întunecaţi fac otravă pentru peşti din seminţele porcăriilor 
ălora. 

— Norocul meu că nu-s peşte, spuse Jean după ce 
înghiţi şi ultima bucăţică de fruct mestecat. 

Locke părea un om obişnuit în toate privinţele: înălţime 
potrivită, statură potrivită, cu părul potrivit de negru tuns 
scurt deasupra unui chip care nu era nici chipeş, nici de 
neuitat. Arăta ca un Therin tipic, poate doar ceva mai 
puţin măsliniu şi rumen în obraji decât Jean sau Goangă; 
privit din alt unghi, ar fi putut trece drept un Vadran 
foarte bronzat. Numai ochii săi cenuşii şi sclipitori erau un 
pic mai deosebiți; era un om creat parcă de zei tocmai ca 
să treacă neobservat. Se sprijini de copastia din stânga, 
picior peste picior. 

— Salut şi ţie, Goangă! Ştiam eu că ne putem baza pe 
tine şi că o să ţi se facă milă de nişte oameni în vârstă 
îndeajuns încât să-i laşi să se odihnească la soare, în 
vreme ce tu te ocupi de cârmit. 

— Jean e un nemernic bătrân şi leneş, asta e, zise 
Goangă. Şi dacă nu cârmesc barja, o să-mi zboare toţi 
dinţii din gură. 

— Jean este cel mai blând suflet din Camorr, iar 
acuzaţiile tale îl rănesc, spuse Locke. Acum o să-l umfle 
plânsul şi n-o să mai poată dormi noaptea. 

— Oricum n-aş fi dormit la noapte - o să plâng de dureri 
de şale şi o să aprind lumânări ca să gonesc aburii 
păcătoşi, adăugă Jean. 

— Ceea ce nu înseamnă că oasele noastre nu scârţâie şi 
ziua, crudul meu ucenic. Locke îşi frecă genunchii. Suntem 
aproape de două ori mai în vârstă decât tine, ceea ce este 
de-a dreptul extraordinar în meseria noastră. 

— Fiicele lui Aza Guilla au încercat să-mi facă 
binecuvântarea de şase ori săptămâna asta, zise Jean. Ai 
noroc că Locke şi cu mine suntem încă destul de sprinteni 
ca să te luăm cu noi la joc. 


50 


Pentru oricine ar fi fost destul de departe cât să nu 
audă ce se vorbea, Locke, Jean şi Goangă ar fi putut trece 
drept echipajul unei barje de închiriat, croindu-şi drum 
către încărcătura pe care trebuia să o ridice de la 
confluenţa dintre Via Camorrazza şi fluviul Angevin. Pe 
măsură ce Goangă îi ducea tot mai aproape de Piaţa 
Schimburilor, canalul se aglomera cu astfel de barje, cu 
bărcuţe de un negru lucios şi cu tot soiul de ambarcaţiuni 
ponosite, dintre care unele nu prea izbuteau să rămână pe 
linia de plutire sau sub control. 

— Că tot veni vorba de jocul nostru, zise Locke, cât de 
bine a reuşit să-şi înţeleagă rolul în mersul lucrurilor 
tânărul şi nerăbdătorul nostru ucenic? 

— Păi, n-am făcut decât să i-l repet lui Jean toată 
dimineaţa, spuse Goangă. 

— Şi... care-i concluzia? 

— İl ştiu ca pe apă! Goangă trase de cârmă cu toată 
puterea, conducându-i prin spaţiul foarte îngust dintre 
două grădini plutitoare, cu ziduri înalte. Aromele de 
iasomie şi de portocale plutiră pe deasupra lor, pe când 
barja se strecură printre crengile revărsate ale uneia din 
grădini; un îngrijitor precaut le aruncă o privire peste 
zidul grădinii, ţinând în mâini un băț cu care să-i alunge, 
dacă ar fi fost cazul. Barjele cele mari transportau probabil 
puieti, care urmau să fie sădiţi în livada vreunui nobil din 
susul râului. Ca pe apă, vă spun, şi n-o s-o dau în bară! 
Promit! Îmi ştiu locul, ştiu semnalele şi n-o s-o dau în bară! 


3 


Calo îl zgâlţâia serios pe Locke, iar reprezentaţia pe 
care-o dădea Locke în rol de victimă era cu adevărat 
măiastră, însă clipele treceau şi tot nu se întâmpla nimic. 
Erau prinşi cu toţii în pantomima lor, ca nişte personaje 
din infernurile extrem de ingenioase ale panteonului 
therin: doi hoţi sortiţi să petreacă o veşnicie pe aleea aia, 


51 


gata să jefuiască victime care nu mai veneau sau care nu 
renunţau niciodată la avuţia lor. 

— Auzi, eşti şi tu la fel de îngrijorat ca mine? şopti Calo. 

— Joacă-ţi rolul şi taci, şuieră Locke. Poţi să te rogi şi să 
mă strângi de gât în acelaşi timp. 

Deodată, se auzi un țipăt ascuţit din dreapta, răsunând 
peste străzile şi zidurile Cartierului Templelor. Imediat 
urmară strigăte şi scârţâitul specific oamenilor în armuri, 
însă aceste sunete nu se apropiau de capătul aleii, ci se 
îndepărtau. 

— Ăsta cred că a fost Goangă, spuse Locke. 

— Sper că doar le distrăgea atenţia, zise Calo, slăbind 
strânsoarea frânghiei pentru moment. 

Chiar în acea clipă, o formă întunecată ţâşni prin fâşia 
de văzduh care se putea vedea dintre zidurile înalte ale 
aleii, iar fâlfâitul umbrei sale trecu iute pe deasupra lor. 

— Ce naiba a mai fost şi asta? întrebă Calo. În dreapta 
lor se auzi iarăşi un țipăt. 


4 


Goangă izbutise să-i ducă la ţanc de pe Via Camorrazza 
în Piaţa Schimburilor, chiar când imensul clopot de vânt 
din Sticlă-străveche de pe Turnul Străjii-de-la-apus prinse, 
în sfârşit, briza dinspre mare şi bătu al unsprezecelea ceas 
al dimineţii. 

Piaţa Schimburilor era un lac cu apa destul de liniştită, 
aflat în chiar inima Camorrului şi având aproape un 
kilometru în circumferință, ferit de şuvoiul învolburat al 
Angevinului şi de canalele dimprejur printr-un şir de diguri 
de piatră. Singurul curent din toată piaţa era cel al 
oamenilor, pe măsură ce sute şi sute de negustori plutitori 
îşi cârmeau încet şi cu grijă bărcile unii după alţii, în 
sensul invers acelor de ceasornic, în încercarea de a 
obţine poziţii cât mai bune lângă digurile joase, forfotind 
de muşterii şi de gură-cască. 


52 


Străjeri în tunici de culoarea muştarului conduceau 
şalupe de un negru lucios - fiecare dintre ele având la 
vâsle câte o duzină de prizonieri înlănţuiţi din Palatul 
Răbdării -, folosindu-se de pari lungi şi vorbe grele ca să 
menţină câteva canale precare prin haosul plutitor al 
pieţei. Pe aceste canale treceau barjele de agrement ale 
nobilimii, precum şi barje împovărate cu mărfuri şi unele 
goale, cum era cea în care se aflau cei trei Ticăloşi 
Gentilomi, care cumpărau din priviri pe când brăzdau 
marea de speranţe şi de lăcomie. 

Din numai câteva mişcări, Goangă îi duse pe lângă o 
familie de vânzători de fleacuri în bărcuţe maronii, 
neîngrijite, pe lângă un negustor de mirodenii cu 
produsele expuse pe un suport triunghiular în mijlocul 
unei plute circulare urâte numite vertolă, şi pe lângă un 
Arbore de Canal care sălta şi se legăna pe pontonul din 
băşici de piele care-i susţinea rădăcinile. Aceste rădăcini 
atârnau prin apă, absorbind tot pişatul şi toate deşeurile 
oraşului aglomerat; umbrarul din frunze foşnitoare ca de 
smarald arunca mii de umbre minuscule şi un parfum de 
citrice peste Ticăloşii Gentilomi care treceau pe sub el. 
Copacul (o combinaţie alchimică între tei şi lămâi) era 
îngrijit de o femeie de vârstă mijlocie şi de trei copii, care 
forfoteau prin crengi şi aruncau fructe după cum li se 
cerea de pe bărcile aflate în trecere. 

Deasupra ambarcaţiunilor din Piaţa Schimburilor se 
înălța un câmp de steaguri, flamuri şi stindarde din 
mătase, care mai de care încercând, prin culori şi 
simboluri  ţipătoare, să-şi transmită mesajul către 
cumpărătorii atenţi. Erau steaguri împodobite cu contururi 
grosolane de peşti, păsări sau ambele; steaguri împodobite 
cu halbe de bere, sticle de vin şi bucăţi de pâine, cu cizme, 
pantaloni şi ace de croitorie, cu fructe, ustensile de 
bucătărie, unelte de dulgher şi câte şi mai câte altele. 
Ici-colo, mici ciorchini de bărci cu găini pe flamuri sau de 
plute cu încălțări pe stindarde erau încleştate în luptă, cu 


53 


proprietarii susţinând sus şi tare că marfa lor este mai 
bună sau sugerând că odraslele celorlalţi n-ar fi tocmai ale 
lor, în vreme ce bărcile străjii stăteau vigilente în 
apropiere, gata să intervină în caz că s-ar încinge spiritele 
mai tare. 

— Este de-a dreptul supărător câteodată să te tot 
prefaci că eşti sărac. Locke privea visător în jur, cam cum 
ar fi vrut să facă şi Goangă dacă nu ar fi trebuit să se 
concentreze atât de mult ca să evite accidentele. O barjă 
plină ochi cu zeci de pisici domestice, care mieunau 
închise în cuşti făcute din şipci de lemn, tocmai trecea prin 
spatele lor, având desenat cu măiestrie pe flamura-i 
albastră un şoarece mort care pierdea sânge stacojiu 
dintr-o gaură căscată în grumaz. 

— E ceva anume la locul ăsta. Aproape mă pot convinge 
singur că am nevoie cu adevărat de jumătate de kilogram 
de peşte, de nişte corzi pentru arc, de nişte pantofi vechi şi 
de-o lopată nouă. 

— Din fericire pentru credibilitatea noastră, zise Jean, 
ne apropiem de următorul reper în drumul către o 
grămadă grasă din banii lui Don Salvara. 

Arătă spre digul nord-estic al pieţei, dincolo de care se 
întrezărea un şir de hanuri şi taverne prospere care 
umpleau spaţiul dintre piaţă şi Cartierul 'Templelor. 

— Ca întotdeauna, ai dreptate, Jean. Lăcomia înainte de 
imaginaţie. Ne ţii pe calea cea dreaptă. Locke adăugă un 
deget entuziast, chiar dacă de prisos, în direcţia spre care 
arătase deja Jean. Goangă! Scoate-ne la râu, apoi cârmeşte 
la dreapta. Unul din gemeni o să ne aştepte la Casa 
Tăvălită, al treilea han de pe ţărmul de miazăzi. 

Goangă îi conduse spre nord, străduindu-se, cu fiecare 
mişcare, să atingă fundul bazinului pieţei (care era, pe 
puţin, o dată şi jumătate mai adânc decât canalele din jur). 
Scăpară de prea zeloşii furnizori de grepfrut, legături de 
cârnaţi şi batoane alchimice luminiscente, iar Locke şi 
Jean se distrară jucând un joc preferat, încercând să 


54 


ghicească hoţii de buzunare prin mulţimea de pe diguri. 
Neatenţia miilor de camorreni reprezenta încă o vacă de 
muls pentru Făuritorul-de-Hoţi, acum bătrân şi tremurând, 
ascuns în bârlogul său rece şi jilav de sub Dealul 
Umbrelor, la aproape douăzeci de ani de când Locke şi 
Jean puseseră piciorul ultima oară în acel loc. 

De îndată ce scăpară din piaţă şi ieşiră pe râu, Goangă 
şi Jean făcură schimb de locuri fără nici un cuvânt. 
Muşchii lui Jean erau mai pe măsura apelor iuți ale 
Angevinului, iar Goangă trebuia să-şi odihnească braţele 
pentru rolul pe care urma să-l joace în mica scenetă. Pe 
când Goangă se prăbuşi în locul pe care-l ocupase până 
atunci Jean la copastie, L.ocke scoase parcă de nicăieri o 
lămâie condimentată şi i-o azvârli băiatului. Goangă o 
mâncă din şase muşcături, cu tot cu coaja uscată şi 
unsuroasă, mestecând miezul galben-roşiatic într-un mod 
cât se poate de dizgraţios cu dinţii săi strălucitori, dar 
strâmbi. Rânji. 

— Nu se face otravă de peşte din chestiile astea, nu? 

— Nu, zise Locke. Otrava de peşte se face numai din 
chestiile pe care le mănâncă Jean. 

Jean îşi drese glasul: 

— Niţică otravă de peşte face să îţi apară păr pe piept. 
Asta dacă nu eşti peşte. 

Jean îi tinu aproape de ţărmul sudic al Angevinului, 
departe de adâncimea la care prăjina nu ar fi ajuns. Raze 
de lumină sidefie şi fierbinte ţâşneau spre ei în momentul 
în care podurile din Sticlă-străveche se interpuneau între 
barjă şi soarele ce răsărea. Fluviul avea o sută optzeci de 
metri în lăţime, transpirându-şi umezeala în aer, odată cu 
mirosurile de peşte şi de mâl. 

Înspre nord, prin aerul vălurind din cauza arşiţei, se 
vedea coasta îngrijită a Insulelor Alcegrante, reşedinţa 
micii nobilimi a oraşului. Grădinile împrejmuite, fântânile 
arteziene atent lucrate şi vilele din piatră albă erau 
inaccesibile celor de teapa lui Locke, Jean sau Goangă. 


55 


Cum soarele se apropia de zenit, imensele umbre ale celor 
Cinci Turnuri se retrăseseră în partea de sus a oraşului şi 
nu mai dădeau acum decât o sclipire trandafirie, ca de 
vitralii, care se revărsa până dincolo de marginile nordice 
ale Insulelor Alcegrante. 

— Pe toţi zeii, iubesc locul ăsta! spuse Locke, bătând 
darabana pe coapse. Câteodată, îmi vine să cred că oraşul 
ăsta a fost pus aici din simplul motiv că zeii adoră 
nelegiuirile. Hoţii de buzunare fură de la oamenii de rând, 
negustorii îi fură pe toţi cei pe care-i pot prosti, Capa 
Barsavi îi jefuieşte pe jefuitori şi pe oamenii de rând, mica 
nobilime jefuieşte aproape pe toată lumea, iar Ducele 
Nicovante, din când în când, trage-o fugă cu armata lui 
până-n Tal Verrar sau Jerem şi-i jefuieşte de fac pe ei, ca 
să nu mai vorbim de ce le face propriilor nobili şi oameni 
de rând. 

— Deci noi suntem jefuitori ai jefuitorilor, spuse 
Goangă, care se prefac a fi jefuitori care lucrează pentru 
un jefuitor al altor jefuitori. 

— Da, noi cam stricăm peisajul, nu-i aşa? Locke se 
gândi câteva secunde, lovind cu limba interiorul obrajilor. 
Gândeşte-te la ceea ce facem ca la... hmm... un soi de taxă 
secretă pentru nobilii cu mai mulţi bani decât prudenţă. 
Eh, uite că am ajuns. 

Chiar sub hanul Casa Tăvălită se afla un chei larg şi 
bine îngrijit, cu vreo şase dane de acostare, toate libere 
momentan. Debarcaderul neted şi gri avea vreo trei metri 
înălţime în locul acela; trepte late din piatră duceau până 
la nivelul străzii, cât şi o rampă pavată destinată 
încărcăturilor şi cailor. Calo Sanza îi aştepta la marginea 
cheiului, îmbrăcat ceva mai bine decât tovarăşii săi şi 
având lângă el un cal Îmblânzit. Locke îi făcu cu mâna. 

— Ce mai e nou? strigă Locke. 

Jean era foarte priceput şi grațios la cârmit; cheiul era 
la vreo douăzeci de metri distanţă, apoi la zece, apoi 
alunecară de-a lungul lui cu un scrâşnet uşor. 


56 


— Galdo a pregătit tot ce ne trebuie în cameră - 
Apartamentul Bompresului, de la primul cat, şopti drept 
răspuns Calo, aplecându-se spre Locke şi Goangă şi 
apucând frânghia de acostare a barjei. 

Calo avea pielea măslinie şi părul ca un petic de noapte; 
pielea netedă din jurul ochilor lui negri nu era decât puţin 
încreţită de la râs (deşi cei care îi cunoşteau pe gemenii 
Sanza ar fi spus că sunt semne de ştrengărie). Un nas 
incredibil de ascuţit şi de încovoiat preceda chipul frumos, 
ca un pumnal ţinut în poziţie de apărare. 

Imediat după ce legă barja de dana de acostare, Calo îi 
azvârli o cheie mare de fier lui Locke, cheie, prinsă de un 
ciucure din mătase roşie şi neagră. La un han de calitate 
precum Casa Tăvălită, uşile odăilor erau păzite de un 
mecanism de închidere (acesta putea fi îndepărtat doar 
printr-o anumită metodă iscusită, ştiută de proprietari) 
care ieşea dintr-o nişă a uşii. Fiecare odaie venea la 
închiriere cu o cutie nouă şi cu cheia potrivită; cum în 
spatele tejghelei lustruite de la recepţie erau sute de 
asemenea cutii, care arătau la fel, hanul putea garanta 
practic că orice încercare de copiere a cheilor în vederea 
unui viitor jaf era o pierdere de timp pentru un hoţ. 

Era tocmai ce le trebuia lui Locke şi lui Jean: intimitate 
asigurată pentru transformarea rapidă care urma să aibă 
loc. 

— Minunat! Locke sări pe chei la fel de sprinten cum 
urcase în barcă; Jean îi dădu cârma înapoi lui Goangă, apoi 
zgâlţâi serios barja când sări de pe ea. Hai să intrăm şi să-i 
întâmpinăm pe oaspeţii noştri din Emberlain. 

In vreme ce Locke şi Jean urcau treptele dinspre Casa 
Tăvălită, Calo îi făcu semn lui Goangă să-l ajute cu calul. 
Făptura cu ochi albi şi goi era lipsită complet de teamă şi 
de iniţiativă, însă tocmai această lipsă a oricăror instincte 
de conservare ar fi putut s-o facă să avarieze foarte uşor 
barja. După câteva minute de împins şi tras cu atenţie, 


57 


poziţionaseră calul în mijlocul barjei, calm ca o statuie 
care mai şi respira din întâmplare. 

— Norocoasă făptură, zise Calo. L-am numit Stavilă. 
Poţi să îl foloseşti drept masă. Sau stâlp de suport. 

— Animalele Îmblânzite îmi dau nişte fiori ai naibii. 

— În timp ce mie, spuse Calo, îmi dau nişte fiori 
cumpliţi. Însă ageamiii şi nătărăii preferă cai de povară 
Îmblânziţi, iar jupânul nostru negustor din Emberlain e 
exact aşa, mai pe scurt. 

Mai trecură câteva minute, petrecute de Calo şi Goangă 
într-o tăcere binevoitoare sub soarele aspru. Păreau un 
echipaj obişnuit de barjă, aşteptând să primească un 
pasager de vază din adâncurile hanului Casa Tăvălită. 
Curând, acest pasager cobori treptele şi tuşi de două ori, 
ca să le atragă atenţia. 

Era Locke, desigur, însă arăta diferit. Avea părul dat pe 
spate şi uns cu ulei de trandafir, oasele feţei păreau să fie 
mai proeminente, iar ochii erau ascunşi pe jumătate de o 
pereche de ochelari cu ramă din perlă neagră şi care 
sclipeau argintii în soare. 

Purta acum o vestă neagră închisă până la gât, în stilul 
din Emberlain, aproape pe corp de la umeri până la coaste, 
apoi lărgindu-se brusc la talie. Două curele negre din 
piele, prinse cu catarame argintii lustruite, îi încingeau 
pântecele; trei rânduri de eşarfe încreţite îi ieşeau din 
guler şi-i fluturau în briza încinsă. Purta pantaloni brodaţi, 
strâmţi şi cenuşii, peste încălțări din piele de rechin, cu 
toc gros şi cu funde negre ridicol de proeminente, 
atârnând ca nişte flori de seră peste picioarele lui. Mici 
broboane de sudoare începuseră deja să i se strângă pe 
frunte - vara din Camorr nu răsplătea intruziunea modelor 
din zonele mai nordice. 

— Numele meu este Lukas Fehrwight, zise Locke. Avea 
glasul repezit şi precis, curăţat de inflexiunile sale 
naturale - întinsese accentul aspru de Vadran peste o 
uşoară denaturare a dialectului său nativ de Camorri, aşa 


58 


cum amestecă un barman băuturile. Port haine ce vor fi 
pline de sudoare în câteva minute. Sunt destul de bătut în 
cap ca să umblu prin Camorr fără nici un fel de armă la 
mine. Şi, pe deasupra, spuse el cu o urmă de părere de 
rău, sunt întru totul imaginar. 

— Îmi pare rău să aud una ca asta, Jupâne Fehrwight, 
zise Calo, dar măcar aveţi pregătite barca şi calul pentru 
excursia dumneavoastră. 

Locke păşi cu grijă spre marginea barjei, unduindu-şi 
şoldurile ca un om de-abia coborât de pe vas şi care nu-i 
încă obişnuit să aibă sub tălpi pământ solid. Spatele îi era 
drept, iar mişcările aproape afectate. Purta afectarea lui 
Lukas Fehrwight ca un al doilea rând de haine. 

—O să ajungă în curând şi slujitorul meu, zise 
Locke/Fehrwight în vreme ce cobora(u) pe bară. Il 
cheamă Graumann şi suferă şi el de aceeaşi boală - e 
imaginar. 

— Zeii să ne aibă-n pază, spuse Calo, înseamnă că-i 
contagioasă. 

Jean cobori pe rampa de piatră, păşind apăsat sub 
povara celor aproape cincizeci de kilograme ale 
harnaşamentului care scârţâia, precum şi a pachetelor din 
piele brodată pline ochi cu mărfuri şi închise bine. Purta 
acum o cămaşă de mătase albă, deja pătată de sudoare în 
câteva locuri şi abia cuprinzându-l la brâu, pe sub o vestă 
neagră deschisă şi o eşarfă albă. Avea părul pieptănat cu 
cărare la mijloc şi uns cu un ulei negru; nu fusese 
niciodată prea pitoresc, însă acum semăna cu două 
pernute de lână arcuite deasupra frunţii ca un acoperiş. 

— Suntem în întârziere, Graumann. Locke îşi prinse 
mâinile la spate. Grăbeşte-te şi lasă-l pe sărmanul cal să-şi 
facă treaba. _ 

Jean puse povara pe spatele calului Îmblânzit, fără ca 
acesta să reacționeze în vreun fel. Apoi se aplecă şi 
strânse şaua bine sub burta calului. Goangă îi trecu cârma 


59 


lui Calo, apoi desprinse frânghia barjei de dană şi porniră 
din nou la drum. 

— N-ar fi al naibii de amuzant ca Don Salvara să 
se-apuce tocmai azi să nu-şi mai urmeze micul ritual? 
spuse Calo. 

— Nu te teme, zise Locke, renunțând pentru moment la 
glasul lui Lukas Fehrwight, dar nu şi la postura acestuia. 
Este foarte devotat amintirii mamei sale. Conştiinţa poate 
fi la fel de bună ca o clepsidră cu apă când vine vorba de 
respectat unele îndatoriri. 

— Să te-audă zeii. Calo cârmi cu uşurinţă şi voioşie. Dar 
nu-mi pun coaiele la bătaie dacă te înşeli. Tu eşti ăla care 
poartă o haină neagră de pâslă, grea de patru kilograme, 
în plină lună a lui Parthis. 

O luară drept înainte pe Angevin, şi în curând avură în 
dreapta malul apusean al Cartierului Templelor. Trecură 
pe sub o punte mare de sticlă; chiar la mijlocul acestui 
pod, la vreo cincisprezece metri deasupra apei, stătea un 
bărbat deşirat, cu părul negru, chipul şi nasul lui Calo. 

Chiar când Calo cârmi barja pe sub punte, Galdo Sanza 
lăsă să-i cadă din mâini, ca din întâmplare, cotorul unui 
măr roşu. Fructul făcu pleosc! în apă, la câţiva paşi în 
spatele fratelui său. 

— Salvara este la templu! spuse Goangă. 

— Splendid. Locke îşi deschise braţele şi rânji. Nu v-am 
zis eu că suferă de un simţ impecabil al devoţiunii 
materne? 

— Sunt nespus de încântat că-ţi alegi victimele doar 
dintre oameni cu ţinută morală ireproşabilă, spuse Calo. 
Altminteri, ai putea să-i dai un exemplu negativ lui 
Goangă. 

La un doc public care ieşea din ţărmul nord-vestic al 
Cartierului Templelor, chiar la umbra noului şi imensului 
Sălaş al lui Iono (Părintele Furtunilor, Patronul Apelor ce 
Inşfacă), Jean acostă în timp record şi-l cobori de pe barjă 


60 


pe Stavilă, care arăta cum trebuie să arate calul de povară 
al unui negustor bogat. 

Locke îl urmă, plin de demnitatea nervoasă a lui 
Fehrwight; toată zeflemeaua fusese camuflată, precum 
cărbunii în vatră. Goangă ţâşni prin mulţime, nerăbdător 
să-şi ocupe postul de strajă deasupra răscrucii unde 
ambițiile lui Don Salvara urmau să fie puse la grea 
încercare, cât de curând. Calo îl zări pe Galdo, care tocmai 
cobora de pe podul din sticlă, şi se îndreptă spre el, ca din 
întâmplare. Fără să-şi dea seama, ambii gemeni îşi pipăiau 
armele ascunse sub cămăşile lor umflate. 

Pe când fraţii Sanza îşi potriveau pasul unul lângă altul 
şi se îndreptau spre locul de întâlnire de la Templul Apelor 
Prielnice, Locke şi Jean erau deja o stradă mai încolo, 
apropiindu-se din altă direcţie. Partida începuse. 

Pentru a patra oară în tot atâţia ani, sfidând cu calm 
cea mai sfântă regulă a lumii interlope a Camorrului, 
Ticăloşii Gentilomi îl luau ca ţintă pe unul dintre cei mai 
puternici oameni din Camorr. Puneau la cale o întâlnire 
care ar fi putut să-l lase pe Don Lorenzo Salvara fără 
jumătate de avere; tot ce mai trebuia era ca Donul să fie 
punctual. 


5 


Goangă era plasat excelent pentru a vedea patrula 
înaintea oricui altcuiva, conform planului. Chiar şi patrula 
era în plan, într-un fel. Însemna că planul se dusese naibii. 

— Goangă, tu o să vezi totul în jocul ăsta. Locke îi 
explicase de mai multe ori ce trebuia să facă, iar Jean îl 
bătuse la cap cu o grămadă de întrebări, ca să-l verifice. 
Vrem cu tot dinadinsul ca primul contact cu Salvara să 
aibă loc pe cea mai pustie stradă din Cartierul Templelor. 
Dacă am pune pe cineva de strajă la sol, omul ar fi depistat 
de la o poştă, însă un băiat pe un acoperiş... ei, asta-i cu 
totul altceva. 


61 


— Şi ce trebuie să observ? 

— Orice apare la orizont. Pe Ducele Nicovante şi 
Compania Sticla-nopţii. Pe Regele celor Şapte Dovlecei. 
Vreo bătrânică împingând un căruţ cu baligă. Dacă avem 
musafiri nepoftiţi, dai semnalul. Oamenilor de rând poţi să 
le distragi atenţia. Însă, dacă vine straja... ei bine, fie ne 
facem că plouă, fie o luăm la sănătoasa. 

Şi iată că veneau şase oameni în tunici de culoarea 
muştarului şi în armuri bine îngrijite, cu bastoane şi săbii 
zăngănindu-le ameninţător la cingătorile duble; veneau la 
pas dinspre sud şi erau la numai vreo câteva zeci de paşi 
de Templul Apelor Prielnice. Urmau să treacă pe la capătul 
mult-prea importantei alei; chiar dacă Goangă i-ar fi 
avertizat pe ceilalţi îndeajuns de repede încât Calo să-şi 
ascundă frânghia, Locke şi Jean tot ar fi fost murdari de 
noroi, iar gemenii tot ar fi fost îmbrăcaţi ca nişte banditi, 
inclusiv cu eşarfe pe feţe. Ar fi fost imposibil să facă pe 
nevinovaţii; dacă Goangă dădea semnalul, era cazul s-o ia 
la sănătoasa. 

Goangă se gândi mai iute ca niciodată, cu inima 
bătându-i atât de repede, încât ai fi zis că-i flutură cineva 
nişte pagini lângă plămâni. Îşi impuse să rămână calm şi 
să caute o cale de scăpare. Ce spunea Locke tot timpul? 
Revezi opțiunile! Trebuia să-şi revadă opţiunile. 

Nu avea cine ştie ce opţiuni. Un puşti de doisprezece 
ani, ghemuit la vreo şapte metri înălţime în colţul grădinii 
suspendate şi neîngrijite a unui templu abandonat, fără 
nici o armă cu bătaie lungă şi fără nici un alt mijloc de 
distragere a atenţiei la îndemână. Don Salvara încă le 
aducea omagiu zeilor mamei sale în Templul Apelor 
Prielnice; în jur nu se mai zăreau decât tovarăşii săi 
Ticăloşi Gentilomi şi patrula asudată, care era cât pe ce să 
le strice ziua. 

Stai aşa. 

Şapte metri mai jos şi vreo doi metri mai la dreapta lui 
Goangă era o grămadă de gunoi, sprijinită de zidul clădirii 


62 


pe care se ghemuise el. Erau nişte saci putregăiţi, din 
pânză groasă, şi un amestec de băligar maroniu. 

Cuminte ar fi fost să le dea semnalul celorlalţi şi să-i 
lase să o ia la fugă; Calo şi Galdo erau obişnuiţi să scape 
de Jachetele Galbene şi puteau să se întoarcă săptămâna 
viitoare şi să-şi reia jocul. Poate. Însă poate că un joc ratat 
astăzi ar fi dat de bănuit cuiva şi ar fi crescut numărul 
patrulelor în săptămânile următoare. Poate că s-ar fi aflat 
că nici Cartierul Templelor nu-i atât de liniştit pe cât se 
credea. Poate că şi Capa Barsavi, chiar dacă avea atâtea 
griji pe cap, tot ar fi vrut să afle mai multe despre agitația 
neautorizată şi ar fi înăsprit şi el regulile. Ceea ce ar fi 
însemnat că-şi puteau lua adio de la banii lui Don Salvara, 
că oricum nu s-ar mai fi putut atinge de ei niciodată. 

Nu, vremea cuminţeniei trecuse. Goangă trebuia să 
câştige. Prezenţa acelei grămezi de gunoi făcu o tâmpenie 
mare şi glorioasă să pară ceva posibil. 

Nu mai stătu pe gânduri. Sări. Cu braţele în părţi, 
căzând pe spate, holbându-se la cerul arzător al amiezii cu 
siguranţa oarbă a celor doisprezece ani ai săi, siguranţă 
care-i spunea că moartea şi vătămarea sunt rezervate doar 
celor pe care nu-i cheamă Goangă. Ţipă în timp ce cădea, 
cu o înflăcărare dementă, ca să se asigure că patrula îi 
acordă toată atenţia. 

Simţi umbra imensă a pământului care se contura sub 
el în ultima secundă a căderii sale şi, chiar în clipa aceea, 
prinse cu coada ochiului o formă întunecată care ţâşnise 
prin văzduh deasupra Templului Apelor Prielnice. O formă 
zveltă şi frumoasă, grea - o pasăre? Vreun soi de 
pescăruş? În Camorr nu erau alte păsări de mărimea aia, 
în nici un caz dintre cele care să se mişte ca săgeata, şi... 

Impactul cu suprafaţa semiflexibilă a grămezii de gunoi 
îi goli plămânii de aer cu un uuuușşş! moale, împingându-i 
capul în faţă. Bărbia ascuţită se izbi de pieptul suplu; dinţii 
îi lăsară găuri însângerate în limbă şi gustul călduţ şi sărat 
îi umplu gura. Ţipă din nou, din reflex, şi scuipă sânge. 


63 


Cerul se rotea deasupra lui, de parcă lumea încerca 
unghiuri noi, în aşteptarea aprobării sale. 

Auzi tropăitul cizmelor pe caldarâm; scârţâitul şi 
zdrăngănitul armelor în teci. Între Goangă şi cer se 
interpuse chipul rumen al unui om de vârstă mijlocie, 
încins de două mustăţi leoarcă de sudoare. 

— Pe coaiele lui Perelandro, băiete! Străjerul îl privea 
uluit şi îngrijorat. Ce naiba făceai cocoţat acolo? Ai noroc 
că ai căzut pe astea. 

Se auziră murmure entuziaste de încuviinţare de la 
brigada de Jachete Galbene care se înghesuiau în spatele 
primului sosit; Goangă putea simţi sudoarea şi uleiul de 
armură, cât şi miresmele ce se înălţau din sacii pe care 
căzuse. În Camorr, când sari pe o grămadă oarecare de 
zoaie maronii ştii bine că n-o să miroasă a parfum de 
trandafiri. Goangă îşi clătină capul ca să alunge stelele 
verzi ce-i dansau prin faţa ochilor şi-şi mişcă picioarele ca 
să se asigure că-i mai sunt încă de folos. Nimic nu părea să 
fie rupt, zeii fie binecuvântaţi. Avea să-şi revizuiască 
propriile iluzii de nemurire când se va fi terminat totul. 

— Sergent, şuieră apăsat Goangă, scuipând şi mai mult 
sânge (la naiba, îi ardea limba de durere!)... Sergent... 

— Da? Omul îşi holbă ochii tot mai mult. Poţi să-ţi mişti 
mâinile şi picioarele, băiete? Ce simţi? 

Goangă întinse parcă la întâmplare mâinile, fără să le 
simuleze în întregime tremuratul, şi se agăţă de armura 
sergentului, ca şi cum ar fi încercat să-şi recapete 
echilibrul. 

— Sergent, zise Goangă câteva secunde mai târziu, ţi-e 
punga mult mai uşoară decât ar trebui. Ai fost la târfe 
azi-noapte, nu-i aşa? 

Scutură punguţa din piele chiar sub nasul sergentului şi 
partea pişicheră a sufletului său (care, ca să fim drepţi, era 
şi cea mai mare) străluci de plăcere la vederea expresiei 
năucite de pe chipul bărbatului. Pentru o fracțiune de 
secundă, Goangă uită de durerea aterizării sale imperfecte 


64 


în grămada de gunoi. Apoi scoase şi cealaltă mână, ca prin 
minune, şi Bocceaua Ştrengarului îl lovi pe sergent drept 
între ochi. 

Bocceaua Ştrengarului sau „micul paznic roşu“ era un 
săculeţ greu, ca o măciucă în miniatură, ascuns sub haine 
(dar niciodată direct pe piele). Era umplut de obicei cu tot 
soiul de ardei iuți din Camorr şi cu alte chestii aruncate de 
alchimiştii întunecaţi. Nu era de mare ajutor împotriva 
unei ameninţări reale, însă era tot ce trebuia pentru a 
înfrunta o altă puşlama de pe stradă. Sau anumiţi adulţi cu 
mâini lunecoase. 

Sau un chip neprotejat, la distanţa potrivită. 

Goangă se rostogolise deja spre stânga, astfel că praful 
ruginiu împrăştiat de Împletitură nu reuşi să-l atingă. 
Sergentul, în schimb, nu fu la fel de norocos; pe el îl 
nimeri în plin, iar chestia aia infernală îi intră pe nas, pe 
gură şi în ochi. Se zvârcoli urlând de durere şi căzu pe 
spate, apucându-se de obraji. Goangă era deja în picioare, 
împins de elasticitatea ghiduşă pe care ţi-o dă tinereţea; în 
nevoia aprigă de a o lua la fugă, uitase chiar şi durerea 
amarnică a limbii. 

Acum chiar izbutise să capteze întreaga atenţie a 
patrulei. Soldaţii strigau, sărind după el, în vreme ce 
picioarele lui mici loveau repede pavajul, iar el sorbea cu 
nesat aerul umed şi înţepător. Îşi făcuse partea sa, ca să 
ţină jocul viu. Acesta putea continua acum fără el, timp în 
care avea să le asigure vătafilor Ducelui exerciţiile de 
după-amiază. 

Un străjer ceva mai ager la minte îşi vâri cu ceva 
greutate fluierul în gură şi suflă în el cu întreruperi, în 
timp ce alerga - trei fluierături scurte, pauză, apoi încă 
trei. Străjer la pământ. La naiba. Asta o să îi aducă pe cap 
toate Jachetele Galbene din jumătatea asta de oraş. O să îi 
aducă pe cap arbaletierii. Deveni deodată foarte important 
ca Goangă să scape de patrula de pe urmele lui înainte ca 
alte patrule să înceapă să trimită cercetaşii pe acoperişuri. 


65 


Îşi pierdu orice nădejde într-o urmărire distractivă; avea 
cam un minut şi jumătate la dispoziţie să ajungă într-una 
din vizuinile sale şi să se facă nevăzut. 

Deodată, limba începu să-l doară chiar foarte tare. 


6 


Don Lorenzo Salvara ieşi de pe porticul templului în 
plină arşiţă umedă camorreană, neînchipuindu-şi că, în 
partea cealaltă a cartierului, un băieţaş hoţ tocmai afla ce 
înseamnă să faci pe deşteptul. Sunetul fluierelor străjii se 
auzea tot mai slab. Salvara îşi miji ochii şi se uită curios la 
silueta îndepărtată a unui străjer singuratic care se 
împleticea pe caldarâm, izbindu-se din când în când de 
ziduri şi ţinându-şi capul de parcă s-ar fi temut că acesta o 
să i se desprindă şi o să plutească în înaltul cerului. 

— Vă vine a crede, stăpâne? Conte deja adusese caii din 
micul grajd discret din spatele templului. Beat criţă, şi 
suntem de-abia la prânz. Un rahat de adunătură jalnică de 
nătărăi, suliţele-aurii astea noi. 

Conte era un bărbat de vârstă mijlocie, cu faţa arsă de 
soare, cu talia unui dansator profesionist şi cu braţele unui 
vâslaş de meserie. Nu era greu de ghicit slujba pe care o 
făcea pentru tânărul Don, chiar şi fără să fi remarcat 
jungherele, lungi cât coapsele picioarelor sale, care 
atârnau de cingătorile de piele. 

— Nu se ridică la înălţimea vechilor tale standarde, 
aşa-i? 

Donul, pe de altă parte, era un tânăr arătos, cu sânge 
nobil camorrean, cu părul negru şi cu pielea de culoarea 
mierii umbrite. Faţa-i era plină, bucălată, deşi trupu-i era 
zvelt, şi numai ochii lăsau de înţeles că nu era doar un 
student politicos care se dădea drept nobil. În spatele 
elegantelor sale lentile fără rame, ochii Donului erau 
nerăbdători ca ai unui arcaş avid după ţinte. Conte pufni. 


66 


— Pe vremea mea, măcar ştiam că să te faci mangă era 
o plăcere de interior. Conte îi dădu Donului frâul calului, o 
iapă cu părul cenuşiu şi lucios, puţin mai mare decât un 
ponei, dresată, dar în nici un caz Îmblânzită. Tocmai bună 
pentru plimbări scurte printr-un oraş făcut mai degrabă 
pentru bărci (sau pentru acrobaţi, cum se plângea deseori 
Don Salvara) decât pentru cai. Străjerul împleticit dispăru 
după cotitura străzii, oarecum în direcţia din care veneau 
fluierăturile insistente. Cum zgomotul nu părea să se 
apropie, Salvara ridică din umeri în sinea lui şi îşi mână 
calul în stradă. 

Aici avură parte de o a doua surpriză din acea zi. Când 
Donul şi slujitorul său cotiră spre dreapta, dădură de aleea 
cu ziduri înalte de lângă Templul Apelor Prielnice, iar pe 
această alee, doi oameni îmbrăcaţi elegant erau snopiţi în 
bătaie de bandiți. 

Salvara înlemni şi se holbă uluit - tâlhari mascaţi în 
Cartierul Templelor? Tâlhari mascaţi sugrumând un om 
îmbrăcat tot în negru, după portul strâmt, greoi şi cumplit 
de nepotrivit al unui vadran? Şi, o, zei milostivi! Un cal de 
povară Imblânzit asista impasibil la scenă. 

După câteva secunde de uimire, Donul lăsă frâiele 
cailor şi alergă spre capătul aleii. Nu trebui să se uite 
înapoi ca să ştie că slujitorul său îl urma îndeaproape, cu 
cuţitele scoase. 

— Hei! Voi de colo! Glasul Donului era destul de sigur, 
deşi un pic ascuţit din cauza tulburării. Eliberaţi-i pe aceşti 
oameni şi daţi-vă la o parte! 

Cel mai apropiat tâlhar îşi întoarse capul; ochii săi 
negri de deasupra măştii improvizate se măriră când îi 
văzu pe Don şi pe Conte apropiindu-se. Tâlharul îşi suci 
victima cu faţa congestionată, astfel încât aceasta să se 
afle între el şi aşa-zişii intruşi. 

— Nu e cazul să vă amestecați în treaba asta, domnul 
meu, spuse tâlharul. E doar o mică neînțelegere. Problemă 
personală. 


67 


— Atunci poate că n-ar fi trebuit s-o rezolvi în public. 

Tâlharul reuşi să mimeze o figură exasperată. 

— Da’ ce? [i-a dat Ducele aleea asta ca proprietate 
personală? Dacă mai faci un pas, îi sucesc gâtul 
amărâtului ăsta! 

— Încearcă, numai! Don Salvara îşi duse mâna cât se 
poate de sugestiv la mânerul spadei. Se pare că omul meu 
şi cu mine blocăm singura ieşire de pe această alee. Sunt 
sigur că o să te simţi foarte bine că l-ai omorât pe acest om 
atunci când un metru de metal o să-ţi străpungă grumazul. 

Primul tâlhar nu dădu drumul funiei încolăcite cu care 
îşi ţinea victima aproape inconştientă, dar începu să se dea 
precaut înapoi, către fundătură, trăgându-l cu greu după 
sine pe omul înveşmântat în negru. Tovarăşul său se 
îndepărtă de trupul căzut al omului pe care-l lovise cu 
sălbăticie. Cei doi bandiți schimbară o privire plină de 
înţeles. 

— Prieteni, nu fiţi proşti. Salvara îşi trase spada pe 
jumătate afară din teacă; soarele se reflectă alb în oţelul 
camorrean de cea mai bună calitate, iar Conte se aplecă 
pe vârful picioarelor, în poziţia de atac a unui cuţitar 
înnăscut. 

Fără să mai spună vreo vorbă, primul tâlhar îşi azvârli 
victima spre Conté şi Don. În vreme ce nefericitul în haine 
negre trase în sfârşit aer în piept şi se agăţă de salvatorii 
săi, cei doi tâlhari mascaţi ţâşniră către zidul din capătul 
aleii. Conte sări peste vadranul care gemea şi tremura pe 
jos şi o zbughi după ei, însă atacatorii nu erau doar 
sprinteni, ci şi vicleni. O frânghie subţire, de-abia vizibilă, 
era atârnată de zid, înnodată din loc în loc. Cei doi tâlhari 
se căţărară pe ea şi aproape că se aruncară peste muchia 
zidului; Conte izbi cu jungherele sale, dar ajunse două 
secunde prea târziu. Capătul frânghiei zbură peste zid şi 
căzu cu zgomot într-o baligă de la picioarele sale. 

— Putorile naibii netrebnice! Omul Donului îşi băgă 
jungherele înapoi la brâu cu îndemânare şi se aplecă 


68 


deasupra trupului greoi care zăcea în noroiul de pe alee. 
Privirea albă şi stranie a calului de povară Îmblânzit părea 
să-l urmărească, în timp ce îi lua pulsul bărbatului gras. 
Străjerii se împleticesc de beţi ce sunt în plină zi, şi uite ce 
se petrece în afurisitul de Cartier al Templelor, în vreme 
ce ei freacă menta... 

— O, slavă Dovleceilor, gâjâi bărbatul în negru, 
descolăcindu-şi frânghia de la gât şi aruncând-o pe jos. 
Don Salvara putu acum să-şi dea seama că era îmbrăcat în 
haine de calitate, în ciuda faptului că erau murdare, foarte 
greoaie şi nepotrivite sezonului - excelent croite pe 
măsură şi ornate mai degrabă cu un rafinament costisitor 
decât cu strălucire opulentă. Slavă Sării şi Zahărului, slavă 
Mâinilor de Sub Ape că nenorociţii ăia ne-au atacat chiar 
în acest loc sacru, unde spiritele v-au adus în ajutorul 
nostru. 

Omul vorbea foarte corect therina, deşi cu un puternic 
accent şi cu un glas răguşit pe bună dreptate. Işi frecă 
gâtul zdrelit, clipi şi, cu cealaltă mână, începu să pipăie 
prin noroiul dimprejur, ca şi cum ar fi căutat ceva. 

— Cred că vă pot ajuta din nou, zise Don Salvara într-o 
vadrană la fel de corectă şi de puternic accentuată ca 
therina străinului. 

Salvara ridică din noroi o pereche de ochelari cu rame 
din perlă (remarcând cât de uşoare şi de solide erau - o 
pereche foarte scumpă şi cu adevărat de calitate) şi îi 
şterse de mâneca hainei sale stacojii, înainte să-i dea 
omului. 

— Şi vorbiţi vadrana! Străinul începu să vorbească 
acum în propriul grai, într-un mod care lui Salvara i se 
păru extraordinar de fluent. Omul în negru îşi puse 
ochelarii înapoi la ochi şi clipi către salvatorul său. O 
minune, mult mai mult decât aş putea spera. O, 
Graumann! 

Vadranul îmbrăcat în negru se ridică nesigur în picioare 
şi se împletici spre tovarăşul său. Conte izbutise să-l 


69 


rostogolească în noroi pe străinul corpolent; acesta zăcea 
acum pe spate, cu pieptul masiv acoperit de murdărie 
ridicându-se şi coborând regulat. 

— E limpede că trăieşte. Conte îşi trecu mâinile peste 
coastele şi pântecele bietului om. Nu cred că i-au rupt sau 
fracturat ceva, deşi o să fie probabil verde de la vânătăi 
câteva săptămâni. Verde ca apa din heleşteu şi apoi negru 
ca noaptea, sau nu mai ştiu să deosebesc rahatul de tartele 
cu cremă. 

Vadranul zvelt şi îmbrăcat elegant scoase un oftat de 
uşurare. N 

— Tarte cu cremă. Intr-adevăr. Cele cu dovlecei sunt 
cele mai gustoase. Graumann este slujitorul meu, 
secretarul meu, sârguincioasa mea mână dreaptă. Din 
păcate, nu este deloc iscusit la luptă, dar, după cum se 
poate vedea, nici eu nu am cu ce să mă laud în această 
privinţă. Străinul vorbea din nou în therină şi se întoarse 
spre Don Salvara, privindu-l cu ochii mari de uimire. La fel 
cum nu pot să mă laud nici cu bune maniere, de vreme ce 
nu am recunoscut unul dintre Donii Camorrului. Se înclină 
adânc - mai adânc chiar decât i-ar fi cerut eticheta unui 
străin avut aflat în faţa unui pair din Înaltul Ducat al 
Camorrului -, până când fu pe punctul de a cădea în nas. 

— Sunt Lukas Fehrwight, slujitor al Casei de bel Auster, 
din cantonul Emberlain şi Regatul celor Şapte Dovlecei. Vă 
stau la dispoziţie şi vă sunt mai mult decât recunoscător 
pentru felul în care m-aţi ajutat astăzi. 

— Eu sunt Lorenzo, Don Salvara, iar acesta este 
slujitorul meu, Conte. Şi noi suntem cei care vă stăm la 
dispoziţie, fără nici o obligaţie. Donul se înclină ca la carte, 
cu mâna dreaptă întinsă ca o invitaţie de salut. Mă simt 
oarecum răspunzător pentru ospitalitatea Camorrului, iar 
ceea ce vi s-a întâmplat aici n-a fost deloc ospitalitate. Era 
de datoria mea să vă sar în ajutor. 

Fehrwight prinse mâna întinsă a Donului chiar 
deasupra încheieturii şi o strânse, în vreme ce Donul îl 


70 


ţinea la fel. Deşi strângerea lui Fehrwight era lipsită de 
vlagă, Donul atribui acest lucru, cu mărinimie, faptului că 
omul fusese cât pe ce să moară sugrumat. Fehrwight îşi 
cobori apoi fruntea până când atinse cu ea mâna Donului, 
şi astfel toate formalităţile cuvenite fură îndeplinite. 

— Permiteţi-mi să vă contrazic; aveţi cu dumneavoastră 
un om credincios, care pare a fi foarte competent. Aţi fi 
putut să vă îndepliniţi datoria trimiţându-l doar pe el să ne 
ajute, însă aţi preferat să veniţi chiar dumneavoastră, gata 
de luptă. De unde eram eu, mi s-a părut că alerga ca să 
ţină pasul cu domnia voastră. Şi vă asigur că, în ciuda 
poziţiei inconfortabile în care mă aflam, am văzut totul 
perfect. 

Donul dădu cu blândeţe din mână, de parcă ar fi putut 
să alunge vorbele din aer. 

— Îmi pare rău că au scăpat, Jupâne Fehrwight. E puţin 
probabil să vă pot face dreptate aşa cum s-ar cuveni. Şi 
pentru aceasta, Camorrul îşi cere iertare. 

Fehrwight îngenunche lângă Graumann şi îi dădu la 
parte de pe frunte părul negru, leoarcă de sudoare. 

— Dreptate? Am noroc că mai sunt în viaţă. Am fost 
binecuvântat cu o călătorie liniştită până aici şi, cu 
ajutorul domniei voastre, sunt încă în viaţă şi îmi pot 
continua misiunea. Pentru mine, asta e toată dreptatea de 
care am nevoie. Bărbatul cel zvelt se uită din nou la Don 
Salvara. Nu cumva sunteţi chiar acel Don Salvara de la 
Viile Nacozza? Nu cumva soţia dumneavoastră este Dona 
Sofia, celebra alchimistă botanică? 

— Am onoarea de a fi cel de care spuneţi şi am plăcerea 
de a o avea pe dumneaei drept soţie, încuviinţă Donul. Iar 
dumneavoastră nu cumva slujiţi acea Casă de bel Auster? 
Nu vă ocupați cumva cu negoţul de, hhmm... 

— Ba chiar aşa, slujesc acea Casă de bel Auster şi mă 
ocup cu vânzarea şi transportul substanţei la care vă 
gândiţi. E ciudat, foarte ciudat. Dovleceii se joacă cu inima 
mea; cred că Mâinile de Sub Ape vor să cad secerat de 


71 


uimire. Faptul că dumneavoastră îmi salvaţi viaţa aici, 
vorbiţi vadrana, împărtăşim un interes de afaceri comun... 
totul este nefiresc. 

— Şi mie mi se par ieşite din comun toate acestea, dar 
nu mă deranjează defel. Don Salvara privi cu băgare de 
seamă în jur. Mama mea era vadrană, de aceea vorbesc 
acel grai cu plăcere, chiar dacă nu şi cu pricepere. Aţi fost 
urmărit, oare? Frânghia aceea de pe zid dovedeşte o 
anumită premeditare, iar Cartierul Templelor... ei bine, de 
obicei este la fel de sigur ca odaia de lectură personală a 
Ducelui. 

— Am ajuns în această dimineaţă, spuse Fehrwight, şi, 
după ce am făcut rost de camere - la hanul Casa Tăvălită, 
de care aţi auzit, fără îndoială -, am venit direct aici ca să 
aducem mulţumiri şi prinos pentru călătoria fără probleme 
din Emberlain. Nu am văzut de unde au venit oamenii 
aceia. Fehrwight se gândi o clipă. Deşi cred că unul dintre 
ei a aruncat frânghia aceea peste zid după ce l-a doborât 
pe Graumann. Au fost cu băgare de seamă, dar nu ne 
întinseseră o capcană. 

Salvara mormăi, îndreptându-şi atenţia spre privirea 
goală a calului Imblânzit. 

— Ciudat. Veniţi mereu cu caii şi cu marfa la templu ca 
să vă aduceţi prinosul? Dacă pachetele acestea sunt pe cât 
de pline arată a fi, cred şi eu că tâlharii ăia v-au atacat. 

— În mod obişnuit, asemenea lucruri le-am lăsa la han, 
sub lacăt. Fehrwight îl bătu pe umăr prieteneşte pe 
Graumann şi se ridică din nou. Însă mă tem că pentru 
misiunea mea trebuie să ţin sub ochi acest transport tot 
timpul. Şi mă tem că asta a făcut din noi o ţintă ispititoare. 
E un cerc vicios. Fehrwight se scărpină de câteva ori în 
bărbie, încet. Deja vă sunt îndatorat, Don Lorenzo, şi nu 
sunt sigur dacă să vă cer încă o dată ajutorul. Însă este 
ceva legat de misiunea cu care am fost însărcinat când am 
fost trimis în Camorr. Cum sunteţi un Don, îl ştiţi cumva 
pe un anumit Don Jacobo? 


72 


Don Salvara îl ţintui cu privirea pe Fehrwight, un colţ al 
gurii sale lăsându-se doar o idee în jos. 

— Da, zise el scurt, după o tăcere de câteva clipe. 

— Acest Don Jacobo... se spune că este un om avut. Ba 
chiar foarte avut, chiar şi pentru un Don. 

— E... adevărat. 

— Se zice că ar fi un spirit cutezător. Îndrăzneţ chiar. 
Că are... cum se spune, un ochi bun pentru ocazii 
deosebite. O toleranţă la risc. 

— Da, e şi ăsta un fel de a-l descrie, poate. 

Fehrwight îşi linse buzele. 

— Don Lorenzo... este important... dacă aceste lucruri 
sunt adevărate, aţi vrea, aţi putea - prin statutul domniei 
voastre de pair al Camorrului - să mă ajutaţi să obţin o 
întrevedere cu Don Jacobo? Mi-e ruşine să vă cer asta, dar 
mi-ar fi şi mai ruşine să nu-mi îndeplinesc datoria faţă de 
Casa de bel Auster. 

Don Salvara surâse fără cea mai mică urmă de umor şi 
îşi întoarse capul câteva secunde, de parcă l-ar fi privit pe 
Graumann cum zace liniştit în noroi. Conte se ridicase şi 
se holba la Don, nevenindu-i să-şi creadă urechilor. 

— Jupâne Fehrwight, spuse în cele din urmă Donul, 
chiar nu ştiţi că Paleri Jacobo este probabil duşmanul meu 
cel mai mare? Că noi doi ne-am duelat până la sânge de 
două ori şi că numai porunca Ducelui Nicovante însuşi ne 
împiedică să ne socotim o dată pentru totdeauna? 

— O, făcu Fehrwight cu tonul şi expresia cuiva care 
tocmai a scăpat o făclie într-un butoi cu gaz de lampă. Ce 
jenant! Ce prostie din partea mea! Am mai avut treabă în 
Camorr, dar nu am... Vai, v-am insultat. V-am cerut prea 
mult. 

— Da' de unde. Tonul lui Salvara se îmblânzi din nou; 
începu să bată cu degetele mâinii sale drepte în mânerul 
spadei. Spuneaţi, deci, că vă aflaţi aici într-o misiune 
pentru Casa de bel Auster. Că transportaţi o încărcătură 
pe care vă temeţi să o scăpaţi din ochi. Este limpede că 


73 


planul dumneavoastră îl includea pe Don Jacobo, într-un 
fel sau altul, deşi... mai întâi trebuie să obţineţi o 
întrevedere cu el. Dacă am înţeles bine, nu ştie că sunteţi 
aici sau că plănuiţi să-l contactaţi, aşa-i? 

— Eu... adică... Mă tem să spun prea multe despre 
afacerile mele aici... 

— Dar este destul de limpede ce afaceri aveţi aici, zise 
Don Salvara, acum de-a dreptul voios, şi n-aţi tot repetat 
că îmi sunteţi îndatorat, Jupâne Fehrwight? În ciuda 
asigurărilor mele cum că nu este cazul, nu aţi insistat 
asupra acestui lucru? Vă retrageţi acum cuvintele? 

— Eu... cu toată bunăvoința din lume, domnia voastră... 
la naiba. Fehrwight se cutremură. Imi este ruşine, Don 
Lorenzo. Acum trebuie fie să-mi încalc obligaţia faţă de 
omul care mi-a salvat viaţa, fie să încalc făgăduiala făcută 
Casei de bel Auster de a păstra confidenţialitatea 
afacerilor sale. 

— Ba le puteţi onora pe amândouă, spuse Donul, şi 
poate că eu însumi vă pot ajuta să încheiaţi cu bine 
afacerile stăpânului dumneavoastră. Nu înţelegeţi? Dacă 
Don Jacobo nu ştie de prezenţa dumneavoastră aici, ce 
obligaţie aveţi faţă de el? E clar că aţi venit aici cu o 
treabă. Un plan, un proiect, o propunere. Sunteţi aici ca să 
începeţi ceva, altminteri aţi fi avut deja stabilite toate 
contactele. Nu vă mai faceţi atâtea reproşuri; totul este 
foarte logic. Nu am dreptate? 

Fehrwight îşi lăsă privirea în pământ şi încuviinţă fără 
prea mare tragere de inimă. 

— Atunci ascultaţi-mă! Chiar dacă nu sunt la fel de 
bogat ca Don Jacobo, dispun totuşi de o avere măricică; şi 
lucrăm în domenii oarecum complementare, nu-i aşa? 
Veniţi mâine pe barja mea, Sărbătoarea Schimburilor. 
Faceţi-mi mie propunerea şi haideţi s-o discutăm în 
amănunţime. O sclipire periculoasă trecu prin ochii lui Don 
Salvara, foarte vizibilă, cu toată strălucirea orbitoare a 
soarelui de pe cer. Cum îmi sunteţi îndatorat, voi 


74 


considera că suntem chit dacă îmi acceptaţi invitaţia, şi 
atât. Apoi, fără nici o altă obligaţie, vom discuta afaceri 
spre folosul amândurora. Nu înţelegeţi că sunt interesat să 
răpesc orice oportunitate i s-ar ivi lui Jacobo, chiar dacă 
nu o să afle niciodată ce s-a întâmplat? Mai ales dacă nu o 
să afle niciodată, astfel încât nu va avea motiv să se supere 
pe dumneavoastră? Şi nu sunt oare eu îndeajuns de 
îndrăzneţ pentru gustul dumneavoastră? Jur că vi se 
lungeşte chipul, parcă prin farmec. Ce s-a întâmplat? 

— Nu sunteţi dumneavoastră de vină, Don Lorenzo. 
Doar că Mâinile de Sub Apă sunt, o dată în plus, nespus de 
generoase. Şi noi avem o vorbă: norocul nemeritat 
ascunde întotdeauna o capcană. 

— Fiţi pe pace, Jupâne Fehrwight. Dacă într-adevăr 
vreţi să discutaţi afaceri, nu trebuie să vă îndoiţi că vom 
avea mult de muncă sau că vor apărea o grămadă de 
probleme pe drum. Ne-am înţeles, deci? Veţi lua masa cu 
mine mâine-dimineaţă, pe Sărbătoarea Schimburilor, ca să 
discutăm propunerea dumneavoastră de afaceri? 

Fehrwight înghiţi în sec, îl privi pe Don Salvara în ochi 
şi încuviinţă ferm. 

— Este foarte înţelept ceea ce propuneţi. Şi poate că 
vom trage amândoi folos din asta. Primesc cu dragă inimă 
ospitalitatea domniei voastre şi vă voi spune totul. Rămâne 
pe mâine. În ce mă priveşte, de-abia aştept. 

— A fost plăcerea mea să vă întâlnesc, Jupâne 
Fehrwight. Don Salvara îşi înclină uşor capul către 
Fehrwight. Putem să vă ajutăm să vă ridicaţi prietenul din 
noroi şi apoi să vă însoţim până la han, ca să ne asigurăm 
că nu mai întâmpinați şi alte dificultăţi? 

— V-aş fi recunoscător dacă aţi face-o, numai să aveţi 
grijă puţin de bietul Graumann şi de încărcătura noastră, 
cât mă duc eu să ofer prinos la templu. Locke luă o 
punguţă de piele din talmeş-balmeşul de produse şi 
pachete cărate de cal. Prinosul va fi mai substanţial decât 
prevăzusem iniţial. Însă, la urma urmei, stăpânii mei 


75 


înţeleg că rugăciunile de mulţumire reprezintă o cheltuială 
inevitabilă în domeniul nostru de activitate. 


7 


Drumul până la Casa Tăvălită fu greoi, deoarece Jean îşi 
juca excelent rolul de om nefericit, nesigur pe picioare şi 
ameţit. Dacă priveliştea oferită de doi străini îmbrăcaţi 
prea gros şi murdari de noroi şi a trei cai însoţiţi de un 
Don i se păru cuiva nefirească, atunci oamenii fură destul 
de înţelepţi încât să-şi ţină gura şi să nu se zgâiască la alai 
decât după ce acesta trecea mai departe. Pe drum, trecură 
pe lângă Calo, care mergea acum liniştit, îmbrăcat în 
straie de muncitor. Le făcu semne rapide şi subtile cu 
mâna. Cum nu ştiau nimic de Goangă, el urma să stea pe 
poziţii într-unul dintre punctele de întâlnire stabilite 
dinainte. Şi să se roage. 

— Lukas! Nu se poate! Ba chiar tu eşti, Lukas 
Fehrwight! 

Pe când Calo dispărea după colţul străzii, Galdo apăru 
la fel de brusc, îmbrăcat în straiele din mătase şi bumbac 
specifice unui negustor camorrean; numai haina lui 
crestată şi încreţită făcea probabil cât barja pe care 
Ticăloşii Gentilomi o cârmiseră pe fluviu în acea dimineaţă. 
Nu mai avea nimic acum care să-i amintească Donului sau 
slujitorului său de pungaşii de pe alee; fără mască, cu 
părul geluit şi prins sub o tichie rotundă şi mică, Galdo era 
însuşi simbolul  respectabilităţii fizice şi financiare. 
Învârtea un bastonaş lăcuit şi păşea către ciudatul alai al 
lui Don Lorenzo, cu un zâmbet larg pe buze. 

— Măi să fie... Evante! Locke/Fehrwight se opri şi îl 
ţintui pe nou-venit cu o privire plină de uluire prefăcută, 
apoi cei doi îşi strânseră mâna cu putere. Ce surpriză 
plăcută! 

— Că bine zici, Lukas, că bine zici... dar ce naiba ai 
păţit? Şi tu, Graumann? Parcă tocmai aţi pierdut o luptă! 


76 


— Păi, cam da. Locke îşi lăsă privirea în pământ şi se 
frecă la ochi. Evante, a fost o dimineaţă foarte ciudată. 
Grau şi cu mine nici nu am mai fi în viaţă dacă nu ar fi 
intervenit  călăuza noastră minunată, aici de faţă. 
Trăgându-l pe Galdo spre el, Locke i-l arătă pe Don. 
Domnia voastră, daţi-mi voie să vi-l prezint pe Evante 
Eccari, comisionar de mărfuri din cartierul Razona. 
Evante, domnia sa este Don Lorenzo Salvara. De la Viile 
Nacozza, dacă încă te mai interesează proprietăţile acelea. 

— Slavă zeilor! Galdo îşi smulse tichia din cap şi se 
înclină adânc. Un Don. Ar fi trebuit să vă recunosc de 
îndată, 'mnia voastră. Mii de scuze. Evante Eccari, în 
slujba dumneavoastră. 

— Încântat, Jupâne Eccari. Don Salvara se înclină 
politicos, dar neglijent, apoi făcu un pas înainte ca să 
strângă mâna nou-venitului; era semn că permitea să se 
elimine din conversaţie orice alte temenele şi nimicuri de 
prisos. Îl ştiţi deci pe Jupânul Fehrwight, să înţeleg? 

— Lukas şi cu mine ne ştim de mult timp, 'mnia voastră. 
Fără a-i întoarce spatele lui Don Salvara, şterse nervos o 
bucăţică de noroi uscat de pe umerii hainei negre a lui 
Locke. Eu lucrez la Meraggio, de obicei, şi mă ocup de 
taxele vamale şi de autorizaţii pentru prietenii noştri de la 
miazănoapte. Lukas este unul dintre cei mai străluciți 
oameni pe care-i are bel Auster. 

— Ei, nici chiar aşa. Locke tuşi şi surâse timid. Evante 
îmi explică într-o therină pe înţelesul meu toate legile şi 
ordonanţele mai dificile ale ducatului dumneavoastră. M-a 
salvat în câteva rânduri până acum. Se pare că am un 
talent aparte în a cădea în capcanele Camorrului, cât şi un 
talent în a găsi camorreni de ispravă care să mă scape din 
ele. 

— Puţini clienţi ar descrie activitatea mea în termeni 
atât de generoşi. Dar ce-i cu noroiul şi cu vânătăile astea? 
Ai pomenit ceva de o luptă? 


77 


— Da. Oraşul vostru are nişte, hhmmm, hoţi 
întreprinzători. Don Salvara şi slujitorul său tocmai au pus 
pe fugă doi dintre ei. Mă tem că Graumann şi cu mine o 
încasam rău. 

Galdo se duse la Jean şi îl bătu prieteneşte pe umăr; 
felul în care tresări acesta fu pur şi simplu magistral. 

— Slavă celor Doisprezece Zei! Complimentele mele, 
Don Salvara! Lukas e un om de o calitate excelentă, chiar 
dacă nu-i destul de înţelept încât să-şi dea jos blănurile 
alea caraghioase de iarnă. Vă sunt profund recunoscător 
pentru ceea ce aţi făcut şi sunt în... 

— Lăsaţi, domnule, lăsaţi. Don Salvara ridică o mână, 
cu palma în afară, şi o duse pe cealaltă la cingătoare. Am 
făcut numai ceea ce se cuvenea să facă o persoană de 
rangul meu, nimic mai mult. Şi am primit deja destule 
mulţumiri şi jurăminte pe ziua de azi. 

Don Lorenzo şi „Jupân Eccari“ mai schimbară 
amabilităţi o vreme; în cele din urmă, Galdo se lăsă înfrânt 
de cea mai politicoasă versiune a unui „Mersi, dar acum 
şterge-o“. 

— Ei bine, zise el într-un sfârşit, a fost o surpriză 
minunată, însă mă tem că am un client care mă aşteaptă şi 
mi-e limpede că dumneavoastră şi Lukas aveţi de discutat 
afaceri în care nu trebuie să mă amestec, Don Salvara. Cu 
voia dumneavoastră... 

— Desigur, desigur. Încântat, Jupâne Eccari. 

— Plăcerea este de partea mea, 'mnia voastră. Lukas, 
dacă ai nişte timp liber, ştii unde să mă găseşti. Şi dacă 
pot să te ajut cumva în afacerile tale, numai spune-mi şi 
vin de îndată... 

— Bineînţeles, Evante. Locke apucă mâna dreaptă a lui 
Galdo în ambele mâini şi o scutură cu entuziasm. Am o 
bănuială că vom avea nevoie de ajutorul tău cât de curând. 
Îşi duse un deget la nas; Galdo încuviinţă şi-apoi avu loc un 
schimb general de plecăciuni, strângeri de mână şi toate 
celelalte amabilităţi cerute de o despărţire cuviincioasă. 


78 


Când plecă, Galdo făcu din mâini câteva semne, deghizate 
în gesturi de potrivire a tichiei pe cap: Nu ştiu nimic de 
Goangă. Mă duc să-l caut prin împrejurimi. 

Don Salvara se uită cu băgare de seamă după el, dar 
după câteva secunde se întoarse spre L.ocke, şi alaiul îşi 
continuă drumul spre Casa Tăvălită. O vreme, vorbiră 
despre tot felul de fleacuri. Locke sau mai bine zis 
Fehrwight nu avu prea multe probleme în a-şi dezvălui 
bucuria revederii lui „Eccari“; în curând, se prefăcu a fi 
extrem de posomorât, stare pe care o atribui unui început 
de durere de cap, provocată de tentativa de strangulare. 
Don Salvara şi Conte îi lăsară pe cei doi Ticăloşi Gentilomi 
în faţa grădinilor de citrice de la Casa Tăvălită, cu povaţa 
de a se odihni bine în acea noapte şi de a lăsa afacerile 
pentru ziua următoare. 

Îndată ce fură singuri în siguranţa apartamentului lor 
(cu toată povara încărcăturii „preţioase“ pe umerii lui 
Jean), cei doi îşi azvârliră cât colo gătelile pline de noroi şi 
îşi schimbară înfăţişarea, pentru a putea să se grăbească 
spre propriile locuri de întâlnire, ca să aştepte vorbă de la 
Goangă, dacă urma să se întâmple aşa ceva. 

De această dată, forma întunecată şi iute care zbura de 
pe un acoperiş pe altul în urma lor trecu complet 
neobservată. 


8 


Lumina-falsă se stingea. Vântul Spânzuratului şi 
negurile mlaştinilor lipeau veşmintele de piele şi îngheţau 
imediat fumul de tutun în jurul lui Calo şi al lui Galdo, 
învăluindu-i pe jumătate într-o cascadă de cenuşiu. 
Gemenii şedeau, cu glugile trase şi plini de sudoare, în uşa 
încuiată a unei cămătării destul de îngrijite din colţul 
nordic al cartierului Vechii Cetăți. Prăvălia avea grilajul şi 
obloanele trase peste noapte; era limpede că familia 
îngrijitorului bea ceva cu voioşie două caturi mai sus. 


79 


— A fost un prim contact reuşit, zise Calo. 

— A fost, nu-i aşa? 

— Chiar cel mai bun de până acum. Greu de lucrat cu 
toate deghizările alea, mai ales că noi suntem atât de 
arătoşi... 

— Mărturisesc că nu ştiam că împărtăşim această 
povară. 

— Ei, hai... nu fi atât de exigent cu tine. Din punct de 
vedere fizic, eşti cam pe măsura mea. Îţi lipsesc doar 
talentele mele de cărturar. Şi neînfricarea mea. Şi priza 
mea la femei. 

— Dacă te referi la uşurinţa cu care împrăştii gologanii 
când mergi la femei, ai dreptate. Eşti un suflet cu adevărat 
caritabil când vine vorba de târfele din Camorr. 

— Hei, asta a fost chiar urât din partea ta, zise Calo. 

— Ai dreptate. Gemenii fumară în tăcere câteva 
secunde. Îmi pare rău. Parcă n-are farmec în seara asta. 
Nenorocitul ăla mic mă ţine ca pe ghimpi. Ai văzut... 

— Patrule suplimentare. Şi nervoşi, pe deasupra. Mda, 
am auzit fluierele. Sunt foarte curios să ştiu ce-a făcut şi 
de ce a făcut-o. 

— Probabil că a avut el motivele lui. E meritul lui că am 
putut stabili un prim contact atât de reuşit. Sper că este 
destul de întreg ca să-l snopim în bătaie. 

Forme răzlețe se grăbeau prin negurile iluminate; era 
foarte puţină Sticlă-străveche pe insula Vechii Cetăți, aşa 
că cea mai mare parte a strălucirii palide venea de la 
distanţă. Se auzeau, tot mai aproape, copitele unui cal 
care venea dinspre miazăzi. 

In acea clipă, Locke probabil că stătea la pândă prin 
preajma Palatului Răbdării, cercetând patrulele care 
veneau şi plecau peste Podul Negru, asigurându-se că nu 
duceau cu ele vreun prizonier micut şi familiar. Sau vreun 
trup micuţ şi familiar. Jean făcea probabil acelaşi lucru în 
alt punct de întâlnire, frângându-şi mâinile neliniştit. 
Goangă nu s-ar fi întors nicicum direct la Templul lui 


80 


Perelandro, nici nu s-ar fi apropiat măcar de Casa Tăvălită. 
Ticăloşii Gentilomi mai mari stăteau de veghe în oraş, 
aşteptând un semn de la el. 

Roţi din lemn huruiră şi un animal nervos necheză; o 
cotigă trasă de un cal se opri cu un scârţâit brusc la nici 
şapte metri de locul în care şedeau fraţii Sanza, învăluiţi în 
ceaţă. 

— Avendando? 

Un glas puternic, dar nesigur rosti numele. Calo şi 
Galdo săriră în picioare deodată, căci „Avendando” era 
semnalul lor de recunoaştere pentru întâlniri neaşteptate. 

— Aici! strigă Calo, azvârlindu-şi ţigara şi uitând s-o 
stingă cu piciorul. 

Un om apăru din neguri, chel şi bărbos, cu braţele 
solide ale unui meşteşugar şi cu pântecele rotunjit drept 
semn de belşug moderat. 

— Nu ştiu exact cum merge treaba, zise omul, dar dacă 
unul din voi este Avendando, mi s-a spus că voi primi zece 
soloni dacă aduc butoiul ăsta la uşa în care staţi voi. 

Arătă cu degetul spre cotigă. 

— Butoi. Într-adevăr. Galdo scotoci într-o pungă de 
bani, cu inima bătându-i puternic. Ce este în, hhmm, 
butoiul ăsta? 

— Sigur nu-i vin, zise străinul. Şi nici un flăcău prea 
politicos nu-i. Însă mi-a promis zece arginti. 

— Desigur. Galdo numără cu repeziciune, trântind în 
mâna întinsă a omului discuri argintii şi strălucitoare. Zece 
pentru butoi. Şi încă unul ca să uiţi totul despre tărăşenia 
asta, ne-am înţeles? 

— Pe toţi dracii, cred că mă lasă memoria, că nici nu-mi 
mai aduc aminte pentru ce mă plătiţi. 

— Aşa. 

Galdo îşi strecură punga înapoi sub mantia de noapte şi 
alergă să îl ajute pe Calo, care urcase în cotigă şi stătea 
deasupra unui butoi de mărime medie. Cepul care trebuia 
să stea de obicei înfipt în partea de sus a butoiului era 


81 


acum scos, lăsând descoperită o gaură mică şi întunecată, 
pe unde intra aerul. Calo ciocăni puternic în butoi, de trei 
ori; primi drept răspuns trei ciocănituri înfundate. Cu 
rânjete pe chipuri, gemenii Sanza dădură butoiul jos din 
cotigă şi îşi luară rămas-bun de la birjar. Omul se urcă 
înapoi în cotigă şi dispăru în curând în noapte, fluierând, 
cu buzunarele zornăind de arginţi care făceau de douăzeci 
de ori mai mult decât valoarea butoiului gol. 

— Ei, pesemne că vinul ăsta este cam nou şi cam aspru 
ca să fie decantat, zise Calo după ce rostogoliseră butoiul 
până la adăpostul uşii. 

— Să-l lăsăm în pivniţă vreo cincizeci-şaizeci de ani? 

— Mă gândeam să îl vărsăm în fluviu. 

— Daa? Galdo bătu darabana în butoi. Da' ce-a făcut 
fluviul ca să merite una ca asta? 

Din butoi se auziră nişte zgomote care sunau vaga un 
soi de protest. Calo şi Galdo se aplecară amândoi spre cep. 

— Ei, Goangă, începu Calo, sunt convins că ai un motiv 
extrem de întemeiat pentru care te afli înăuntru şi pentru 
care noi ne dăm de ceasul morţii de grija ta. 

— Oh, am o explicaţie grozavă, pe bune. Glasul lui 
Goangă se auzea răguşit şi cu un vag ecou. O să vă placă 
la nebunie. Dar mai întâi spuneţi-mi cum a decurs jocul. 

— A fost o adevărată operă de artă, zise Galdo. 

— În cel mult trei săptămâni, o să-i luăm tot Donului, 
până la ultimul set de chiloţi de mătase al nevesti-sii, 
adăugă Calo. 

Băiatul oftă, evident uşurat. 

— Super! Păi, uite ce s-a întâmplat: o ceată de Jachete 
Galbene se îndrepta către voi. Şi ce-am făcut eu ca să le 
atrag atenţia i-a cam scos din sărite, aşa că a trebuit să fug 
la un geambaş pe care-l ştiam în Vechea Cetate. Face 
negoţ cu nişte vii din susul fluviului, aşa că are o curte 
plină cu butoaie nefolosite. Am intrat fără să aştept 
invitaţie, am sărit într-unul din ele şi i-am spus că, dacă mă 


82 


lasă să stau acolo până pe la Lumina-falsă şi apoi mă 
aduce aici, o să primească opt soloni. 

— Opt? Calo se scărpină în bărbie. Nemernicul ăla 
neruşinat tocmai a cerut zece şi a primit unsprezece. 

— Mda, păi n-are a face, tuşi Goangă. M-am plictisit de 
la atâta stat degeaba în curtea cu butoaie, aşa că i-am 
săltat punga. Avea aramă în ea cam de vreo doi soloni. Aşa 
că ne-am căpătat şi noi cu ceva. 

— Mă pregăteam să te compătimesc pentru că ai stat 
într-un butoi jumătate de zi, dar acum chiar că ai comis-o, 
spuse Galdo. 

— Ei, şi voi acum... Goangă părea de-a dreptul ofensat. 
A crezut că am stat în butoi tot timpul, aşa că de ce m-ar 
bănui? Iar voi tocmai i-aţi dat o grămadă de bani, aşa că de 
ce v-ar bănui? E perfect! Locke ar aprecia una ca asta. 

— Goangă, Locke este fratele nostru şi îl iubim nespus, 
zise Calo. Însă nu există cuvinte mai primejdioase în 
therină decât astea şase pe care le-ai rostit tu: „Locke ar 
aprecia una ca asta“. 

— Poate numai „Locke tocmai m-a învăţat o nouă 
şmecherie“, adăugă Galdo. 

— Singurul care iese basma curată din jocurile lui 
Locke Lamora... 

— „este Locke... 

— „şi asta pentru că noi credem că zeii îi păstrează o 
moarte pe cinste. Ceva cu cuțite şi fier roşu... 

— ...şi cincizeci de mii de spectatori aclamând frenetic. 

Fraţii îşi dreseră glasurile la unison. 

— Asta e: am făcut-o şi n-am fost prins, spuse Goangă în 
cele din urmă. Putem merge acasă acum? 

— Acasă, medită Calo. Bineînţeles. Locke şi Jean o să fie 
ca nişte bunicuţe şi-o să plângă de mama focului când o să 
afle că eşti încă în viaţă, aşa că să nu-i lăsăm să aştepte. 

— Nu-i nevoie să ieşi de-acolo; probabil că ţi s-au pus 
cârcei la picioare, zise Galdo. 


83 


— Chiar mi s-au pus! scânci Goangă. Dar chiar nu-i 
cazul să mă căraţi tot drumul... 

— O, n-ai avut nicicând mai multă dreptate ca acum, 
Goangă. Galdo trecu într-o parte a butoiului şi îi făcu semn 
lui Calo; fluierând la unison, fraţii începură să 
rostogolească butoiul pe caldarâm, luând-o spre Cartierul 
Templelor, nu neapărat pe cea mai rapidă sau lină cale 
posibilă. 


84 


INTERLUDIU: Locke explică 


— A fost un accident, spuse Locke într-un târziu. 
Amândouă au fost accidente. 

— Ce-ai zis? Cred că nu te-am auzit bine. Părintele 
Lanţuri îşi miji ochii în licărirea palidă şi roşiatică a 
felinarului ceramic ţinut de Locke. Pot să jur că ai zis: 
„Azvârle-mă peste parapet, sunt un nemernic bun de nimic 
şi sunt gata să mor chiar în clipa asta“. 

Lanţuri mutase conversaţia pe acoperişul templului, 
unde stăteau confortabil sub parapeti înalţi, care ar fi 
trebuit să fie încărcaţi cu plante decorative. Grădinile 
suspendate ale Casei lui Perelandro, dispărute de mult, 
erau un detaliu mărunt, însă important al tragediei 
sacrificiului jucate de Preotul-Fără-Ochi; încă un element 
de decor care să atragă compătimirea oamenilor, cântărită 
în monede. 

Norii se agitaseră deasupra lor, reflectând palid 
licăririle colorate parţial ale Camorrului luminat noaptea, 
acoperind lunile şi stelele. Vântul Spânzuratului abia dacă 
stârnea o presiune jilavă, care împingea aerul încărcat în 
jurul lui Lanţuri şi al lui Locke, în vreme ce băiatul se 
străduia să limpezească lucrurile. 

— Nu! Nu, chiar am vrut să le fac rău. Dar doar atât. Să 
le fac rău. Nu am ştiut... nu am ştiut că o să li se întâmple 
una ca asta. 

— Ei... aproape că te cred acum. Lanţuri bătu cu 
arătătorul mâinii drepte în podul palmei stângi, gestul 
obişnuit din piaţa camorreană pentru Hai, zi mai departe! 
Explică-mi până la capăt. „Aproape“ ăla este o mare 
problemă pentru tine. Fă-mă să pricep, începând cu primul 
băiat. 

— Veslin, şopti Locke. Şi Gregor, dar mai întâi Veslin. 

85 


— Veslin, încuviinţă Lanţuri. Într-adevăr, Veslin. Bietul 
de el, s-a trezit cu o gaură făcută în gât de nimeni altul 
decât fostul tău stăpân. Făuritorul-de-Hoţi a trebuit să 
cumpere unul dintre colții ăia drăguţi de rechin de la 
Capa, şi pe ăla chiar l-a folosit. Deci... de ce? 

— Pe deal, unii dintre copiii mai mari nu mai ieşeau la 
lucru. Locke îşi strânse degetele împreună şi se uită ţintă 
la ele, de parcă ar fi putut să scoată răspunsuri de-acolo. 
Şi în fiecare zi ne luau lucruri când ne întorceam. Ne 
scuturau bine. li dădeau stăpânului raportul în locul nostru 
şi uitau să menţioneze unele chestii câteodată. 

Lanţuri încuviinţă. 

— Asta vine cu vârsta, mărimea şi bătaia. Dacă o să 
supravieţuieşti după mica noastră discuţie, o să afli că e la 
fel în majoritatea găştilor care se respectă. Majoritatea. 

— Şi era un băiat, Veslin. El nu se mulțumea cu atât. Ne 
lovea, ne lua la pumni, ne lua hainele. Ne punea să facem 
tot felul de lucruri. De multe ori îl mințea pe stăpân când îi 
spunea ce pradă am adus. O parte din lucrurile noastre le 
dădea fetelor mai mari din Ferestre, iar noi, cei din Străzi, 
primeam mai puţină mâncare - mai ales momitorii. 
Mânuţele lui Locke se desprinseră şi se încleştară în 
pumni când vorbi mai departe: Şi dacă încercam să ne 
plângem stăpânului, el râdea de noi, râdea pur şi simplu 
ca şi cum ar fi ştiut deja toate astea şi i s-ar fi părut nespus 
de amuzant! Şi după aceea, Veslin... Veslin se purta şi mai 
urât! 

Lanţuri încuviinţă, apoi mai bătu o dată cu arătătorul în 
podul celeilalte palme. 

— M-am gândit. M-am gândit mult. Nici unul dintre noi 
nu se putea pune cu el. Era prea mare. Nici unul dintre noi 
nu avea vreun prieten mai mare pe deal. Şi dacă am fi 
tăbărât cu toţii pe Veslin, prietenii lui mai mari ar fi venit 
după noi. Veslin ieşea zilnic cu câţiva prieteni de-ai lui. Îi 
vedeam pe când lucram; nu se băgau în treaba noastră, 
însă se uitau la noi, ştii? Şi Veslin zicea tot felul de chestii. 


86 


Încruntătura lui Locke ar fi părut comică la un băiat mai 
puţin murdar, vlăguit şi cu ochii nu atât de goi; însă aşa 
cum era, părea un gargui subţirel, gata să se năpustească 
asupra prăzii. Zicea chestii şi când ne întorceam. Cum că 
am fi fost neîndemânatici, leneşi sau că n-am fi furat 
destul. Şi iar ne împingea, ne lovea şi ne făcea de bani. 
M-am gândit şi m-am tot gândit la ce aş fi putut să fac. 

— Şi ideea, spuse Lanţuri, ideea fatidică... ţi-a aparţinut 
în întregime? 

— Da. Băiatul încuviinţă viguros. În întregime. Eram 
singur când mi-a venit ideea. Am văzut câteva Jachete 
Galbene care patrulau şi m-am gândit... m-am gândit... la 
bâtele şi la săbiile lor, şi m-am gândit, ce-ar fi dacă l-ar 
bate ei pe Veslin, ce-ar fi dacă ar avea ei un motiv să nu-l 
placă? 

Locke îşi trase sufletul. 

— Şi m-am mai gândit, dar degeaba. Nu ştiam cum să 
fac. Şi deodată mi-a trecut prin cap: ce-ar fi dacă nu ei s-ar 
supăra pe Veslin? Ce-ar fi dacă i-aş folosi pe ei drept 
pretext ca să-l fac pe stăpân să se supere pe Veslin? 

Lanţuri încuviinţă cu înţelepciune. 

— Şi de unde ai luat moneda din fier alb? 

Locke oftă. 

— De la Străzi. Toţi cei care aveau ceva de împărţit cu 
Veslin au început să fure mai mult. Eram cu ochii în patru, 
înşfăcam şi trudeam din greu. Ne-a luat câteva săptămâni. 
Ne-a luat o veşnicie! Voiam fier alb. Am pus în sfârşit 
mâna pe o monedă; am luat-o de la un grăsan îmbrăcat tot 
în negru. Lână neagră. Straie şi funde caraghioase. 

— Un vadran. Lanţuri părea uluit. Probabil, vreun 
negustor venit aici cu treabă. La început prea mândru ca 
să se îmbrace după cum cerea vremea, şi uneori prea 
zgârcit ca să se ducă la un croitor din oraş. Aşa deci, ai 
pus mâna pe o monedă din fier alb. O coroană. 

— Toţi voiau să o vadă. Toţi voiau să o atingă. l-am 
lăsat, apoi le-am spus să-şi ţină gura. l-am pus să jure că 


87 


nu o să spună nimic de ea. Le-am zis că aşa o să ne 
răzbunăm pe Veslin. 

— Şi ce ai făcut cu moneda? 

— Am pus-o într-o pungă, o punguţă de piele. De genul 
celor pe care le şterpeleam tot timpul. Şi am ascuns-o în 
oraş, ca să nu ne-o ia. Am ascuns-o într-un loc de care 
ştiam doar noi, unde nu putea să încapă nici unul dintre 
cei mari. M-am asigurat că Veslin şi prietenii lui nu erau 
pe deal, am luat moneda şi m-am întors mai devreme în 
ziua aia. Am dat monedele de bronz şi pâinea fetelor mari 
de la uşă, însă moneda asta o aveam în pantof. 

Locke se opri şi se jucă cu felinarul, făcând să-i tremure 
flăcări roşietice pe chip. 

— Am pus-o în odaia lui Veslin. Acolo unde dormea 
împreună cu Gregor, într-unul din mormintele mai acătării 
şi mai uscate. În inima dealului. Am găsit o piatră 
desprinsă, am ascuns punga acolo şi, după ce m-am 
asigurat că nu mă văzuse nimeni, am cerut să vorbesc cu 
stăpânul. I-am zis că unii dintre noi îl văzuserăm pe Veslin 
la un post al Jachetelor Galbene, în Strungi. Într-un fort, 
post de strajă. Ştii despre ce vorbesc. l-am zis că luase 
bani de la ei. Că ni-i arătase şi ne spusese că ne vinde 
Jachetelor Galbene dacă îl pârâm. 

— Uimitor! Lanţuri se scărpină în creştet. Ştii că nu mai 
mormăi şi nu te mai bâlbâi atât de mult când explici cum 
ai nenorocit pe cineva? 

Locke clipi, apoi îşi ridică bărbia şi îl privi încrâncenat 
pe Lanţuri. Bărbatul pufni în râs. 

— Stai, fiule, că nu ziceam de rău. N-am vrut să 
zăgăzuiesc şuvoiul. Povesteşte în continuare. De unde-ai 
ştiut că fostul tău stăpân se va supăra din cauza asta? V-au 
oferit vreodată bani Jachetele Galbene, ţie şi prietenilor 
tăi? 

— Nu, spuse Locke. Nu, însă ştiam că stăpânul le dădea 
lor bani. Pentru tot felul de favoruri şi informaţii. L-am 


88 


văzut punându-le monede în pungi uneori. Aşa că m-am 
gândit că s-ar putea să meargă şi invers. 

— Aha. Lanţuri băgă mâna în faldurile robei sale şi 
scoase o desagă plată din piele ce, la lumina felinarului lui 
Locke, căpăta culoarea cărămizilor arse. Scoase din ea o 
bucăţică de hârtie pe care vărsă o pulbere închisă la 
culoare dintr-un alt colţ al desagii. Făcu sul hârtia până 
când ajunse un cilindru bine strâns şi, o cu graţie 
curtenească, aprinse un capăt ţinându-l în flacăra 
felinarului. În scurt timp, trimitea vălătuci de fum 
fantomatici şi cenuşii spre norii la fel de fantomatici şi 
cenuşii; chestia mirosea a gudron de pin ars. 

— lartă-mă, zise Lanţuri, întorcându-se spre dreapta, 
astfel încât fumul să treacă la câţiva paşi de băiat. Nu 
fumez mai mult de două pe seară; aia mare, tare, înainte 
de cină şi aia mai slabă - după. Dă un gust mai bun 
mâncării. 

— Asta înseamnă că rămân la cină? 

— Oho! Oportunistul meu mic şi neruşinat. Să spunem 
că situaţia rămâne incertă. Tu termină-ţi povestea. Deci 
ţi-ai informat fostul stăpân că Veslin lucrează ca membru 
auxiliar în faimoasele trupe de strajă ale Camorrului. 
Bănuiesc că a avut un acces straşnic de furie. 

— Mi-a zis că mă omoară dacă îl mint. Locke se dădu 
spre dreapta şi mai departe de fum. Dar i-am spus că 
Veslin ascunsese moneda în odaia sa. A sa şi a lui Gregor. 
Aşa că... a întors-o cu fundul în sus. Am ascuns moneda 
bine de tot, însă a găsit-o. Aşa şi trebuia. 

— Mmmm. Şi ce credeai tu că o să se întâmple? 

— Nu ştiam că o să-i omoare! Lanţuri nu desluşi nici un 
dram de mâhnire în glăsciorul fraged şi înflăcărat, însă 
părea să fie ceva zăpăceală şi exasperare. Voiam să îl bată 
pe Veslin. M-am gândit că o să-l bată în faţa tuturor. 
Mâncam laolaltă, în cele mai multe nopţi. Tot dealul se 
aduna. Cei care o dăduseră în bară în ziua respectivă 
trebuiau să facă tot felul de giumbuşlucuri sau să 


89 


servească şi să facă apoi curat, sau erau ciomăgiţi. Sau 
beau ulei de ghimbir. Am crezut că asta o să păţească şi el. 
Poate chiar toate lucrurile astea. 

— Ei bine... Lanţuri ţinu fumul în el o clipă îndelungată, 
de parcă tutunul l-ar fi putut lumina, şi îşi mută privirea de 
la Locke. Când expiră, lăsă fumul să iasă în mici norişori, 
ce formară imediat semiluni tremurânde, care plutiră 
câţiva paşi până să se destrame în negura de-afară. Îşi 
drese glasul şi se întoarse către băiat: Ei bine, e limpede 
că ai învăţat valoarea bunelor intenţii, nu-i aşa? Ciomăgit. 
Să servească şi să facă apoi curat. Hehe! Bietul Veslin a 
cam fost chiar el curăţat, şi încă cum. Ce a făcut fostul tău 
stăpân? 

— A plecat vreo câteva ceasuri şi, când s-a întors, a 
aşteptat. In odaia lui Veslin. Când s-au întors Veslin şi 
Gregor în seara aia, erau băieţi mai mari prin preajmă. Aşa 
că n-aveau pe unde să fugă. Şi apoi... stăpânul i-a omorât. 
Pe amândoi. l-a tăiat beregata lui Veslin şi... ceilalţi au 
spus că s-a uitat la Gregor o vreme fără să zică nimic şi 
dup-aia... Locke forfecă aerul cu două degete exact cum 
făcuse Lanţuri mai devreme. L-a lucrat şi pe Gregor. 

— Păi, cred şi eu! Bietul Gregor, Gregor Foss, parcă? 
Unul dintre orfanii ăia destul de norocoşi şi de mari ca 
să-şi amintească numele de familie, cam ca tine. Cred şi eu 
că l-a lucrat şi pe el fostul tău stăpân. El şi Veslin erau cei 
mai buni prieteni, nu? Două picături din aceeaşi sticlă. Era 
la mintea cocoşului că ştiau dacă unul din ei ascundea o 
avere sub o piatră. Lanţuri oftă şi se frecă la ochi. La 
mintea cocoşului. Bun, şi-acum că ai povestit ce aveai de 
povestit, vrei să îţi arăt unde ai dat-o în bară? Şi apoi să îţi 
explic de ce majoritatea micuţilor tăi prieteni din Străzi 
care te-au ajutat să şterpeleşti moneda aia din fier alb o să 
fie morţi până mâine-dimineaţă? 


90 


CAPITOLUL DOI 
Al Doilea Contact la Spectacolul Colţilor 


1 


Ziua Trândăviei, cel de-al unsprezecelea ceas al 
dimineții, la Sărbătoarea Schimburilor. Soarele lucea din 
nou cu strălucirea vătămătoare a unui diamant în flăcări, 
lăsând o dâră de-a lungul cerului gol şi vărsându-şi arşiţa 
asupra oamenilor. Locke stătea sub pavilionul argintiu de 
pe barja de agrement a lui Don Salvara, purtând straiele şi 
afectarea lui Lukas Fehrwight şi privind la cei adunaţi la 
Sărbătoare. 

Pe o platformă din stânga sa era cocoţată o trupă de 
dansatori pe frânghie - patru dansatori, ce formau faţetele 
unui romb, la vreo cinci metri unul de celălalt. Frânghii de 
mătase, lungi şi viu colorate, se întindeau între dansatori, 
în jurul braţelor, piepturilor şi gâturilor lor - aparent, 
fiecare dansator mânuia patru-cinci fire deodată. Acestea 
formau un cadru în permanentă schimbare între dansatori 
şi, prinse în această pânză cu noduri iscusite, se găseau tot 
soiul de obiecte mici: săbii, cuțite, mantii, cizme, statuete 
de sticlă şi alte fleacuri sclipitoare. Toate aceste obiecte se 
mişcau încet, dar sigur în diverse direcţii, în vreme ce 
dansatorii îşi răsuceau braţele şi îşi întorceau şoldurile, 
desfăcând noduri ca să facă altele în loc, cu gesturi 
incredibil de delicate. 

Era doar o mică minune pe un fluviu plin de minuni, 
între care barja Donului şi-a Doñei Salvara nu era deloc de 
lepădat. Pe când mulţi nobili îşi tot foiau pe apă copacii din 
livezi, gazdele lui Locke fuseseră primele care să meargă 
un pas mai departe; barja lor de agrement era în 
permanenţă o livadă plutitoare în miniatură. Lungă de 


91 


vreo cincizeci de paşi şi lată de douăzeci, era un 
dreptunghi de lemn cu carenă dublă, plin cu pământ care 
să întreţină o duzină de stejari şi de măslini. Tulpinile lor 
erau negre ca noaptea, iar cascadele foşnitoare de frunze 
aveau culoarea smaraldului şi păreau lăcuite - o dovadă 
făţişă a măiestrei ştiinţe a botanicii alchimice. 

În jurul câtorva dintre aceşti copaci se încolăceau scări 
circulare, largi şi întretăiate de porţiuni de umbră 
răcoroasă, ducând până la loja de observaţie cu acoperiş 
de mătase a Donului, cocoţată în mod confortabil printre 
crengi pentru a le oferi ocupanților săi o privelişte liberă. 
De fiecare parte a acestui petic ostentativ de pădurice 
plutitoare, se aflau douăzeci de vâslaşi plătiţi, dispuşi 
într-o structură gen furchet care susţinea partea centrală 
supraîncărcată a iahtului, împiedicând-o să se prăbuşească 
într-o parte. 

Loja putea găzdui cu uşurinţă douăzeci de oameni; în 
acea dimineaţă, nu-i găzduia decât pe L.ocke şi pe Jean, pe 
Don şi pe Doña, cât şi pe veşnic vigilentul Conté, care 
momentan se ocupa de un bufet cu băuturi atât de variate, 
încât ar fi putut trece drept laboratorul unui spiţer. Locke 
îşi întoarse privirea către dansatorii pe frânghie, simțind o 
ciudată afinitate cu aceştia. In fond, aceştia nu erau 
singurii care puteau să o dea rău de tot în bară în acea 
dimineaţă. 

— Jupâne Fehrwight, hainele dumneavoastră! Doña 
Sofia Salvara stătea lângă el, la balustrada din faţă a lojei, 
cu mâinile la doar câţiva centimetri de ale lui. Sunt sigură 
că ați arăta nemaipomenit într-una din iernile 
dumneavoastră din Emberlain, dar de ce trebuie să le 
suportati în căldura verii noastre? O să asudaţi până o să 
ajungeti îmbujorat ca un trandafir! Nu puteţi da jos ceva? 

— Eu... doamnă, mă simt, vă asigur... foarte confortabil. 
Pe cei Treisprezece zei, chiar flirta cu el! Iar surâsul 
discret care flutura din când în când pe buzele soțului ei îi 
arătă lui Locke că cei doi Salvara plănuiseră totul dinainte. 


92 


Un pic de atenţie feminină ca să-l tulbure pe 
neîndemânaticul jupân negustor; totul fusese excelent 
înscenat şi cât se poate de obişnuit. Un joc înainte de joc, 
cum s-ar spune. Consider că orice disconfort mi-ar aduce 
hainele acestea în climatul dumneavoastră atât de... 
interesant nu face decât... să mă îmboldească. La 
concentrare. Îmi menţine atenția trează, vedeţi 
dumneavoastră. Ceea ce mă face să fiu, hhmm, mai bine 
pregătit pentru afaceri. 

Aflat la câţiva paşi în spatele celor doi, Jean îşi muşcă 
limba. Să îi dai blonde lui Locke Lamora era ca şi cum le-ai 
fi dat salată verde unor rechini, iar Doha Sofia era foarte 
blondă; una dintre acele splendide rarităţi therine cu 
pielea precum chihlimbarul ars şi cu părul de culoarea 
untului de migdale. Avea ochii adânci şi calmi, iar formele 
trupului nu îi erau ascunse îndeajuns de rochia de vară 
portocalie şi de juponul alb ce se întrevedea dedesubt. Ei, 
ăsta le fusese norocul celor doi Salvara: să dea peste un 
hoţ cu un gust al naibii de neobişnuit în privinţa femeilor. 
Jean o putea admira pe Doña pentru amândoi; rolul său 
limitat de azi (şi „rănile“ sale) oricum nu îi lăsau altceva de 
făcut. 

— Jupânul nostru Fehrwight este făcut dintr-o fibră 
foarte tare, draga mea. Don Lorenzo se sprijinea de un colţ 
îndepărtat al balustradei, îmbrăcat în mătăsuri albe şi 
largi şi într-o vestă portocalie asortată cu rochia soţiei 
sale. Eşarfele sale albe atârnau dezinvolt şi numai 
nasturele cel mai de jos al vestei sale era închis. Ieri, a 
primit bătaia vieţii lui, iar azi, poartă haine cât pentru 
cinci oameni şi provoacă soarele să ardă cât poate de tare. 
Trebuie să recunosc că sunt din ce în ce mai mulţumit de 
mine că v-am ţinut departe de Jacobo, Lukas! 

Locke îi răspunse surâzătorului Don cu o uşoară 
plecăciune şi, la rându-i, cu un surâs stângaci. 

— Măcar beţi ceva, Jupâne Fehrwight. Mâna Doñei 
Sofia se opri pentru o clipă asupra mâinii lui Locke, 


93 


îndeajuns de mult ca el să simtă bătăturile şi arsurile de la 
chimicale pe care nici o manichiură nu le putea ascunde. 
Deci era o adevărată botanistă alchimică; şi nu se 
mulţumise doar să proiecteze barja asta, ci participase 
efectiv la pregătirea ei. Un talent formidabil - ceea ce 
indica o femeie calculată. Era limpede că Lorenzo era cel 
impulsiv şi că, dacă era chibzuit, ar fi trebuit să 
cântărească bine sfaturile soţiei sale înainte de a accepta 
oricare dintre propunerile lui Lukas Fehrwight. Prin 
urmare, Locke îi acordă un zâmbet timid şi tuşi stânjenit; 
n-are decât să creadă că l-a prins în mreje. 

— O băutură sună foarte bine, zise el, însă mă tem că 
nu pot garanta pentru consecinţe, bună Doña Sofia. Am 
făcut multe afaceri în oraşul dumneavoastră; ştiu cum se 
bea aici când se pun oamenii să discute afaceri. 

— „Dimineaţa pentru sudoare, noaptea pentru părerile 
de rău“, spuse Don Salvara apropiindu-se dinspre 
balustradă şi făcându-i semn slujitorului său. Conte, cred 
că Jupân Fehrwight tocmai a cerut nici mai mult, nici mai 
puţin decât un Ghimbir Opărit. 

Conte se apucă, plin de îndemânare, să îndeplinească 
porunca, alegând mai întâi un pahar de vin înalt, de 
cristal, în care turnă două degete din cel mai pur ulei de 
ghimbir camorrean, de culoarea scorţişoarei prăjite. 
Adăugă la asta un strop măricel de coniac lăptos de pere, 
urmat de o licoare puternică şi transparentă numită 
ajento, care era de fapt un vin folosit la gătit, aromat cu 
ridichi. După ce prepară cocteilul, Conte îşi înfăşură un 
prosop ud pe degetele de la mâna stângă şi se întinse după 
un vas cu jeratic, ce mocnea acoperit lângă bufetul de 
băuturi. Scoase o vergea subţire din metal, încinsă la vârf, 
şi o vâri în cocteil; se auzi un sfârâit zgomotos şi se simţi o 
mică adiere de abur condimentat. După ce vergeaua se 
răci, Conte amestecă scurt şi precis băutura de trei ori, 
apoi i-o aduse lui Locke pe o tavă subţire din argint. 


94 


Locke practicase acest ritual de multe ori de-a lungul 
anilor, dar de fiecare dată când arsura rece a Ghimbirului 
Opărit îi atingea buzele (strecurându-se în fiecare 
crăpătură cu o fierbinţeală usturătoare şi scufundându-i 
fiecare locşor liber dintre dinţi şi gingii în agonie, chiar 
înainte de a trece la limbă şi la gâtlej), nu putea nicicum să 
scape de amintirea Dealului Umbrelor şi a dojenilor 
Făuritorului-de-Hoţi; amintirea unui foc lichid care părea 
că îi alunecă prin sinusuri şi-i arde ochii pe dinăuntru, 
până când ajungea să îşi dorească să şi-i smulgă. Astfel 
că-i fu mult mai simplu să-şi arate neplăcerea provocată de 
prima înghiţitură de băutură decât să simuleze interesul 
pentru Doha. 

— Incomparabil, tuşi el, şi apoi, cu mişcări smucite, îşi 
slăbi puţin eşarifele negre; cei doi Salvara zâmbiră 
fermecător. Înţeleg o dată în plus de ce am atâta succes 
când vând băuturi mai blânde oamenilor de pe aici. 


2 


O dată pe lună, nu se făcea deloc negoţ în Piaţa 
Schimburilor. La fiecare cea de-a patra Zi a Trândăviei, 
negustorii nu se apropiau de marele cerc adăpostit, 
învecinat cu fluviul Angevin; în schimb, pluteau sau 
aruncau ancora în apropiere, pe când jumătate din oraş 
ieşea să vadă Sărbătoarea Schimburilor. 

Camorr nu avusese niciodată un mare amfiteatru din 
piatră sau din Sticlă-străveche, aşa că prinsese obiceiul de 
a reclădi cercul pentru spectatori de fiecare Sărbătoare. 
Imense barje supraetajate, de pe care se putea privi, erau 
aduse şi ancorate bine de digurile din piatră care 
înconjurau Piaţa Schimburilor, arătând ca nişte bucăţi 
plutitoare tăiate din inima unui mare stadion. Barjele erau 
manevrate de familii sau de carteluri negustoreşti rivale, 
purtând livrele diferite; se luptau aprig între ei pentru a-şi 


95 


ocupa locurile, şi nu arareori se ajungea la încăierări între 
clienţii obişnuiţi ai barjelor mai populare. 

Când erau rânduite cum trebuie, aceste barje formau 
un arc întins în jurul a jumătate din circumferința Pieței 
Schimburilor; un canal era lăsat liber pentru bărcile care 
intrau şi ieşeau din centrul apei calme, iar restul periferiei 
era rezervat barjelor de agrement ale nobilimii. Erau cam 
o sută de asemenea ambarcaţiuni la fiecare Sărbătoare, şi 
încă jumătate pe atâtea la serbările importante, cum era 
aceasta; mai erau câteva săptămâni până la solstițiul de 
vară şi până la Ziua Schimbărilor. 

Chiar şi înainte să înceapă reprezentațiile, Sărbătoarea 
Schimburilor era un spectacol în sine, un mare alai de 
bogaţi şi săraci, fie plutind, fie pe jos, înghesuindu-se să 
ocupe locuri într-o întrecere tradiţională mult îndrăgită 
pentru lipsa regulilor ei. Jachetele Galbene erau prezente 
mereu în număr mare, dar nu atât ca să împiedice 
insultele şi bătăile, cât să prevină extinderea acestora. 
Sărbătoarea era un dezmăţ general, un serviciu public 
gălăgios pe care Ducele era bucuros să-l plătească din 
propria vistierie. Puţine lucruri se puteau compara cu o 
Sărbătoare reuşită, când venea vorba de a înăbuși în faşă 
orice fel de nemulţumire, înainte să apuce să dea în clocot. 

Simţind arşiţa amiezii care se apropia, în ciuda 
copertinei de mătase de deasupra capetelor lor, Locke şi 
gazdele sale îşi rezolvară situaţia bând Ghimbir Opărit, în 
vreme ce priveau dincolo de căldura vălurită la miile de 
Camorri îngrămădindu-se pe barjele pentru oamenii de 
rând. Conte pregătise aceeaşi băutură (deşi poate cu ceva 
mai puţin ulei de ghimbir?) şi pentru stăpânii săi, pe care 
„Graumann“ îi servi, aşa cum cerea eticheta camorreană 
în astfel de situaţii. Paharul lui Locke era pe jumătate gol; 
licoarea era un ghem de căldură care-i creştea în stomac şi 
o amintire însufleţită în gâtlej. 

— Şi-acum afacerile, zise el într-un sfârşit. Aţi fost 
amândoi... atât de buni cu mine şi cu Grau. Am acceptat să 


96 


răsplătesc această bunătate  dezvăluindu-vă misiunea 
pentru care am venit în Camorr. Deci hai să vorbim despre 
asta, dacă vă este pe plac. 

— Nu aţi avut nicicând o asistenţă mai nerăbdătoare, 
Jupâne Fehrwight. Vâslaşii plătiţi ai Donului îi duceau pe 
Sărbătoarea Schimburilor propriu-zisă, trecând pe lângă 
zeci de barje de agrement mai tradiţionale, unele dintre 
ele umplute până la refuz cu zeci sau sute de invitaţi. Ochii 
Donului sclipeau cu o curiozitate lacomă. Să auzim. 

— Regatul celor Şapte Dovlecei se destramă pe la 
cusături, oftă Locke. Ăsta nu-i un secret. 

Donul şi Doña sorbiră cu nepăsare din băuturile lor, 
fără să spună nimic. 

— Cantonul  Emberlain nu se află în mijlocul 
conflictului. Însă Graful von Emberlain şi Masa Neagră 
uneltesc în acelaşi timp - deşi în direcţii ăăă... diferite - să 
abată asupră-i un rău nemaipomenit. 

— Masa Neagră? întrebă Donul. 

— Îmi cer iertare. Locke sorbi un pic din băutura sa şi 
lăsă un nou val de foc să-i alunece sub limbă. Aşa numim 
noi sfatul celor mai puternici negustori din Emberlain - 
Masa Neagră. Stăpânii mei din Casa de bel Auster fac şi ei 
parte din acest sfat. În afară de problemele militare şi de 
taxe, ei hotărăsc în Cantonul Emberlain. Şi s-au săturat de 
Graf şi de Breslele Comerciale din celelalte şase cantoane 
ale Dovleceilor. S-au săturat de restricţii. Emberlain se 
îmbogăţeşte acum datorită speculaţiei şi spiritului 
întreprinzător. Masa Neagră consideră vechile Bresle 
drept o piatră atârnată de gâtul său. 

— E ciudat, zise Doña, că spui „său“, şi nu „nostru“. Are 
vreo importanţă? 

— Da, până la un punct. Încă o înghiţitură din băutură; 
o clipă de prefăcută nervozitate. Casa de bel Auster este 
de acord că Breslele şi-au trăit traiul; că practicile 
comerciale vechi de veacuri nu ar trebui să fie bătute în 
cuie prin legea Breslei. Totuşi, noi nu suntem neapărat de 


97 


acord, mai sorbi o dată din băutură şi se scărpină în ceafă, 
ca Graful von Emberlain să fie detronat pe când va fi 
plecat din canton cu cea mai mare parte a armatei sale, 
pentru a-şi ajuta verii din Parlay şi Somnay. 

— Pe cei Doisprezece! Don Salvara scutură din cap de 
parcă ar fi vrut să alunge ceea ce tocmai auzise. Cred că 
glumesc. Statul dumitale este... mai mic decât Ducatul 
Camorrului! E descoperit unui atac de pe mare din două 
părţi. Imposibil de apărat. 

— Şi totuşi pregătirile sunt în desfăşurare. Băncile şi 
casele negustoreşti din Emberlain fac afaceri de patru ori 
mai profitabile decât următorul canton ca bogăţie din 
Dovlecei. Masa Neagră se bazează pe asta. Desigur, aurul 
trebuie socotit ca o putere potenţială; însă Masa Neagră 
greşeşte atunci când îşi închipuie că aurul este o putere 
directă, prin el însuşi. Îşi termină băutura printr-o 
sorbitură lungă, în mod intenţionat. Peste două luni, va 
izbucni oricum războiul civil. Succesiunea este o bătaie de 
cap. Stradaşii şi Dvorimii, Razulii şi Strigii... toţi îşi ascut 
cuţitele şi îşi trec în revistă trupele. Însă chiar în această 
clipă negustorii din Emberlain se pregătesc să aresteze 
nobilimea rămasă în canton, cât timp Graful este plecat. 
Să rechiziţioneze flota. Să încropească o oaste de „cetăţeni 
liberi“. Să angajeze mercenari. Pe scurt, vor încerca să se 
desprindă de Dovlecei. Este inevitabil. 

— Şi cum se leagă asta de venirea dumitale aici, mai 
exact? Degetele Doñei se crispaseră în jurul paharului de 
vin; înţelegea semnificaţia poveştii lui Fehrwight. 

O luptă cum nu se mai văzuse de veacuri întregi, război 
civil la miazănoapte amestecat cu un posibil dezastru 
economic. 

— Stăpânii mei din Casa de bel Auster sunt de părere 
că şobolanii din chilă au slabe şanse să preia cârma unei 
corăbii pe cale să eşueze. Însă aceiaşi şobolani pot, foarte 
uşor, să părăsească corabia. 


98 


3 


În centrul Sărbătorii Schimburilor, fuseseră scufundate 
în apă o mulţime de cuşti înalte din fier. Unele dintre 
acestea slujeau drept suport pentru şipci de lemn pe care 
să stea interpreţii, victimele, luptătorii şi îngrijitorii; altele, 
deosebit de grele, ţineau închise forme întunecate, care se 
roteau  ameninţător prin apa cenuşie translucidă. 
Bărci-platformă treceau la intervale regulate, pline cu 
dansatori pe frânghie, aruncători de cuțite, acrobatţi, 
jongleuri, bărbaţi musculoşi şi alte curiozităţi; strigătele 
entuziasmate ale crainicilor, cu lungile lor trâmbiţe de 
bronz, răsunau pe suprafaţa apei. 

Orice Sărbătoare începea cu Bătăile de Ispăşire, unde 
infractori mărunți de la Palatul Răbdării puteau să se ofere 
voluntari pentru o luptă inegală, în schimbul reducerii 
sentinţelor sau a unor condiţii de trai mai bune. In 
momentul de faţă, un uriaş şi musculos nichavezzo („braţul 
pedepsitor“), din garda personală a Ducelui, se ocupa de 
bătăi. Oşteanul purta o tunică din piele neagră, o cuirasă 
sclipitoare din oţel şi un coif de oţel la care avea ca panaş 
aripioara proaspăt retezată de la un uriaş peşte zburător. 
Zalele şi ţepii îi scânteiau, în vreme ce oşteanul păşea 
înainte şi înapoi sub soarele strălucitor, izbind, aparent în 
tihnă, cu un ciomag îmbrăcat în fier. 

Nichavezzo stătea pe o platformă mică, dar stabilă; o 
serie de platforme circulare din lemn îl înconjurau, 
despărțite de un braţ de apă. Aceste platforme instabile şi 
nesigure erau ocupate de vreo douăzeci de prizonieri slabi 
şi nespălaţi, înarmaţi cu reteveie mici din lemn. Un asalt 
colectiv l-ar fi putut copleşi pe torţionarul înzăuat, însă 
aceşti oameni nu păreau a fi înzestrați cu spirit de 
cooperare. Apropiindu-se de nichavezzo pe rând sau în 
grupuleţe, erau doborâţi unul câte unul, cu lovituri 
straşnice în cap. Bărci mai mici dădeau ocol şi-i pescuiau 
pe prizonierii leşinaţi, înainte să se ducă la fundul apei 


99 


pentru totdeauna. Ducele, în milostivenia sa, nu permitea 
ca Bătăile de Ispăşire să devină mortale cu bună ştiinţă. 

— Mmmm. Locke apucă să îşi ţină paharul de vin gol 
doar o clipă. Conte i-l smulse dintre degete cu graţia unui 
spadasin care îşi dezarmează adversarul. Când slujitorul 
Donului se îndreptă spre bufetul de băuturi, Locke îşi 
drese glasul: Nu e cazul încă să îl umpli din nou, Conte. 
Mulţumesc, mulţumesc. Însă cu voia dumneavoastră, 
domnule şi doamna mea, aş vrea să vă ofer două cadouri. 
Unul drept recunoştinţă pentru ospitalitatea 
dumneavoastră, celălalt drept... eh, veţi vedea. Graumann? 

Locke pocni din degete, şi Jean încuviinţă. Bărbatul 
îndesat se îndreptă spre o masă din lemn aflată chiar sub 
bufetul de băuturi şi ridică două tolbe grele din piele, 
ambele întărite cu fier la încheieturi şi cu încuietori mici 
din fier prinse pe învelitoarele lor. Jean le aşeză în aşa fel 
încât cei doi Salvara să le poată vedea cu uşurinţă, apoi se 
dădu înapoi pentru ca Locke să poată descuia tolbele cu o 
cheie delicată din fildeş sculptat. Din prima tolbă, acesta 
scoase un butoiaş din lemn aromat spălăcit la culoare, 
având cam treizeci de centimetri înălţime şi vreo 
cincisprezece în diametru, pe care i-l întinse lui Don 
Salvara, spre cercetare. Pe suprafaţa butoiaşului era 
scrisă cu negru o marcă: 


CONIAC AUSTERSHALIN 502 


Don Lorenzo şuieră printre dinţi; poate că i se 
dilataseră şi nările, însă Locke avu grijă ca faţa lui Lukas 
Fehrwight să rămână de o indiferenţă politicoasă. 

— Pe cei Doisprezece, un 502! Lukas, dacă ţi s-a părut 
că te-am mustrat mai devreme pentru că nu voiai să te 
desparţi de marfa ta, te rog să îmi accepţi cele mai 
sincere... 

— Nu trebuie să vă cereţi iertare, domnul meu. Locke 
ridică o mână şi imită gestul Donului de a alunga cuvintele 


100 


din aer. Pentru neînfricata dumneavoastră intervenţie în 
ajutorul meu, Don Salvara, şi pentru excelenta ospitalitate 
din această dimineaţă, preafrumoasă Doña, vă rog să 
primiţi această  măruntă podoabă pentru pivnițele 
domniilor voastre. 

— Măruntă! Donul luă butoiaşul şi îl legănă în braţe ca 
pe un nou-născut. Eu... eu am un 506 şi vreo două 504. Nu 
ştiu pe nimeni în Camorr care să aibă un 502, în afară de 
Duce, probabil. 

— Ei bine, zise Locke, stăpânii mei au păstrat câteva 
exemplare la îndemână, de când s-a auzit că este un soi 
foarte reuşit. Le folosim ca să... spargem gheaţa în 
probleme serioase de afaceri. De fapt, butoiaşul 
reprezentase o investiţie de aproape opt sute de coroane şi 
o călătorie pe mare până în Ashmer, acolo unde Locke şi 
Jean izbutiseră să îl câştige într-un joc măsluit de cărţi de 
la un mic nobil excentric. De fapt, cea mai mare parte a 
banilor fuseseră cheltuiţi pentru a scăpa de sau a-i mitui 
pe asasinii trimişi de bătrân pentru a-i recupera 
proprietatea; soiul din 502 devenise aproape prea preţios 
ca să fie băut. 

— Ce gest mărinimos, Jupâne Fehrwight! Doña Sofia îşi 
strecură o mână pe sub braţul soţului său şi-i zâmbi 
posesiv. Lorenzo, dragă, ar trebui să încerci să salvezi mai 
des străini din Emberlain. Sunt atât de fermecători... 

Locke tuşi, mutându-se de pe un picior pe altul. 

— Aaa, nici pomeneală, doamnă! Şi acum, Don 
Salvara... 

— Te rog, spune-mi Lorenzo. 

— Ah, Don Lorenzo, ce vreau să vă arăt acum e strâns 
legat de motivul venirii mele aici. Din cea de-a doua tolbă, 
scoase un butoiaş asemănător, însă acesta era marcat doar 
cu un A stilizat, înconjurat de viță-de-vie. 

— lată o mostră din distilarea de anul trecut, zise 
Locke. Un 559. 

Don Salvara scăpă butoiaşul de 502. 


101 


Doña, cu o agilitate de fetişcană, întinse piciorul drept, 
agăţând butoiaşul în aer şi lăsându-l jos pe punte cu o 
bufnitură înfundată, în locul unei plesnituri. Pierzându-şi 
echilibrul, scăpă totuşi Ghimbirul Opărit; paharul dispăru 
peste bord şi în curând era la şapte metri sub apă. Cei doi 
Salvara se sprijiniră unul pe celălalt, şi Donul îşi ridică 
butoiaşul de 502 cu mâini tremurătoare. 

— Lukas, spuse el, cred că... cred că glumeşiti. 


4 


Lui Locke nu îi fu prea uşor să-şi ia prânzul în timp ce 
se uita cum vreo zece înotători erau sfârtecaţi de un 
peşte-diavol Jereshti, însă socoti că jupânul negustor din 
Emberlain văzuse probabil lucruri mai cumplite la viaţa 
lui, în multele şi închipuitele sale călătorii pe mare, aşa că 
îşi păstră cumpătul. 

Trecuse de mult de amiază; Bătăile de Ispăşire se 
terminaseră, iar organizatorii Sărbătorii trecuseră la 
Confiscările Nepărtinitoare. Acesta era un fel politicos de 
a spune că oamenii din apă erau criminali, violatori, 
negustori de sclavi, incendiatori şi aşa mai departe, toţi 
selectaţi ca să fie executaţi cât se poate de pitoresc, 
pentru plăcerea mulțimilor venite la Sărbătoare. Tehnic 
vorbind, oamenii erau înarmaţi şi urmau să primească 
sentinţe reduse dacă izbuteau cumva să răpună fiara cu 
care trebuiau să lupte, însă fiarele erau întotdeauna 
pe-atât de primejdioase pe cât armele lor erau de 
caraghioase, aşa că, de cele mai multe ori, erau pur şi 
simplu executaţi. 

Tentaculele peştelui-diavol aveau patru metri lungime, 
cam cât avea şi trupul său unduios, vărgat cu negru şi 
cenuşiu. Făptura era închisă într-un cerc de cuşti şi de 
platforme cu un diametru de douăzeci de metri, împreună 
cu un număr de oameni care urlau, se zbăteau şi călcau 
apa - cei mai mulţi dintre ei îşi azvârliseră deja pumnalele 


102 


subţiri în apă. Străji nervoase înarmate cu arbalete şi cu 
lănci patrulau pe platforme, împingându-i înapoi în apă pe 
prizonierii care încercau să se caţere pe ele. Din când în 
când, peştele-diavol se rostogolea prin apele roşii şi 
înspumate, iar Locke putea să zărească atunci un ochi 
negru şi fără pleoape, de mărimea unui castron cu supă, 
nu foarte diferit de cel pe care îl ţinea acum în mâini. 

— Mai doriţi, Jupâne Fehrwight? 

Conte aştepta în apropiere cu supiera din argint, plină 
cu supă rece, în braţe; creveţi albi din Marea de Fier 
pluteau într-o zeamă groasă de roşii asezonată cu ardei 
iute şi ceapă. Don şi Doña Salvara aveau un simţ mai 
ciudat al umorului. 

— Nu, Conte, mulţumesc, am mâncat destul pentru 
moment. Locke îşi aşeză castronul de supă lângă butoiaşul 
desfundat de „559“ (în realitate, o sticlă ieftină de 50 de 
coroane de 550 amestecat din belşug cu cel mai scump 
rom de care putuse face rost Jean) şi luă o gură din 
licoarea chihlimbarie din paharul său. Chiar amestecată cu 
o porcărie, licoarea contrafăcută era delicioasă. Graumann 
stătea atent în spatele gazdelor lui Locke, de partea 
cealaltă a mesei mici şi intime, din lemn argintiu lăcuit. 
Doña Sofia se juca distrată cu nişte felii de jeleu de 
portocală, subţiri cât o foaie de hârtie şi aranjate în spirale 
pentru a forma muguri de lalea comestibili. Don Lorenzo 
se holba la paharul de coniac din mâinile sale, nevenindu-i 
încă să creadă. 

— Pare aproape un... sacrilegiu! În pofida acestui 
sentiment, Donul sorbi iarăşi adânc din licoare, cu o 
satisfacţie evidentă în fiecare trăsătură a chipului său. În 
spatele său, la o oarecare distanţă, ceva ce ar fi putut fi 
trunchiul retezat al unui om zbură prin aer şi căzu înapoi 
în apă cu un plescăit; mulţimea urlă aprobator. 

Coniacul Austershalin era celebru pentru faptul că era 
lăsat la învechit vreme de şapte ani după distilare şi 
amestecare; străinilor le era imposibil să pună mâna pe un 


103 


butoiaş mai devreme de atât. Distribuitorilor Casei de bel 
Auster le era interzis fie şi numai să vorbească despre 
loturile care nu erau scoase încă la vânzare; locul 
pivniţelor în care se ţinea la învechit vinul era o taină 
păzită chiar şi cu preţul vieţii dacă era cazul, după câte se 
spunea. Don Lorenzo fusese dat pe spate când Locke îi 
oferise cu nonşalanţă un butoiaş de 559; aproape că 
vomitase când, cu aceeaşi nonşalanţă, L.ocke îl desigilase 
şi propusese să îl servească la masă. 

— Aşa şi este. Locke chicoti. Coniacul este religia Casei 
mele. Atâtea reguli, atâtea ritualuri, atâtea pedepse! Fără 
să mai zâmbească, îşi trecu un deget rapid prin dreptul 
beregatei. Se prea poate să fim singurii oameni din istorie 
care servesc, la supă, o mostră neînvechită. M-am gândit 
că o să vă placă. 

— Chiar că-mi place! Donul învârti licoarea în pahar şi o 
privi îndeaproape, parcă hipnotizat de transparenţa 
diafană de caramel. Şi mor de curiozitate să aflu ce fel de 
proiect ai în minte, Lukas. 

— Ei bine... Locke îşi învârti şi el băutura cu un gest 
teatral. Emberlain a fost invadat de trei ori în ultimii două 
sute cincizeci de ani. Să fim sinceri: ritualurile de 
succesiune în Regatul Dovleceilor implică întotdeauna oşti 
şi sânge vărsat, înaintea binecuvântărilor şi banchetelor. 
Când e sfadă între Grafi, munţii Austershalin rămân 
singurul nostru hotar de uscat, şi deci loc de lupte grele. 
Luptele coboară în mod inevitabil pe pantele estice ale 
munţilor, chiar prin podgoriile Casei de bel Auster. De 
ce-ar fi altfel acum? Masa Neagră va aduce năpasta 
aceasta pe capul nostru! Mii de oameni şi de cai vor veni 
prin trecători. Vor călca în picioare podgoriile. Vor prăda 
tot ce le va ieşi în cale. S-ar putea să fie şi mai rău, acum 
că există uleiul-de-foc. În jumătate de an, s-ar putea ca 
podgoriile noastre să se preschimbe în cenuşă. 


104 


— Vă daţi seama că nu puteţi să vă împachetaţi 
podgoriile şi să le luaţi cu voi când... părăsiţi corabia, zise 
Don Lorenzo. 

— Nu. Locke oftă. Pământul din Austershalin e foarte 
important în producerea coniacului Austershalin. Dacă 
pierdem podgoriile acelea, o să se repete ce s-a mai 
întâmplat şi înainte - creşterea şi distilarea vor fi 
întrerupte. Vreme de zece, douăzeci sau poate chiar 
treizeci de ani. Sau mai mult. Şi nu-i doar asta. Poziţia 
noastră este groaznică. Graful nu îşi poate permite să 
piardă porturile şi câştigurile din Emberlain, dacă se 
ajunge la război civil în Dovlecei. Se va năpusti asupra 
noastră cât va putea de repede, împreună cu aliaţii săi. 
Probabil că vor trece negustorii din Masa Neagră prin foc 
şi sabie, le vor sechestra bunurile şi proprietăţile şi le vor 
confisca fondurile. Casa de bel Auster nu va fi cruţată. 
Chiar când vorbim, Masa Neagră a trecut la acţiune în 
tăcere, dar cu hotărâre. Eu şi Grau am întins pânzele acum 
cinci zile, cu numai doisprezece ceasuri înainte ca portul 
să fie închis. Corăbiile sub pavilion de Emberlain nu mai 
au voie să plece; sunt andocate toate şi ţinute sub pază 
pentru „reparaţii“ sau „carantină“. Nobilii care încă îi mai 
sunt credincioşi Grafului se află în arest la domiciliu la ora 
aceasta, iar străjile lor sunt dezarmate. Fondurile noastre, 
aflate în diverse case de împrumut din Emberlain, au fost 
îngheţate temporar. Toate Casele negustoreşti din Masa 
Neagră au consimţit să-şi facă asta una alteia. În felul ăsta, 
nici o Casă nu mai poate fugi în masă, cu aurul şi bunurile 
sale. Momentan, eu şi Grau operăm pe baza liniei de credit 
locale pe care am stabilit-o la Meraggio acum mulţi ani. 
Casa mea... ei bine, pur şi simplu nu am păstrat fonduri în 
afara Emberlainului. Doar puţin, ici şi colo, pentru situaţii 
de urgenţă. 

Locke urmări cu foarte mare atenţie reacţia celor doi 
Salvara; veştile sale din Emberlain erau cât se poate de 
proaspete şi de precise, însă Donul ar fi putut avea surse 


105 


de informaţii pe care Ticăloşii Gentilomi să nu le fi 
observat în săptămânile lor de supraveghere şi de 
pregătire. Părţile despre Masa Neagră şi despre iminentul 
război civil erau o speculație bine construită, 
documentată; partea despre închiderea bruscă a unui port 
şi despre aresturile la domiciliu era un rahat de doi bani. 
După calculele lui Locke, lucrurile urmau să degenereze în 
Emberlain abia peste câteva luni. Dacă Donul era la curent 
cu asta, jocul se putea duce de râpă. Conte urma să-l 
ţintuiască de masă cu pumnalele sale în câteva clipe. Şi 
atunci Jean ar fi scos securile pe care le ţinea ascunse la 
spate, sub vestă, şi toţi cei aflaţi sub pavilionul de mătase 
ar fi devenit foarte... stânjeniţi - un joc dus de râpă nu 
putea fi decât stânjenitor. 

Însă cei doi Salvara nu spuseră nimic; doar se uitară 
mai departe la el cu o privire care îl invita să continue. 
Prinzând curaj, Locke zise: 

— Situaţia este insuportabilă. Nu vrem să fim nici 
ostaticii unei cauze pe care de-abia dacă o împărtăşim, nici 
victimele răzbunării Grafului la întoarcerea sa inevitabilă. 
Preferăm o... alternativă ceva mai riscantă. Una care ar 
necesita ajutorul substanţial al unui nobil din Camorr. Al 
dumneavoastră, Don Salvara, dacă dispuneţi de resursele 
necesare. 

Donul strânse mâna soţiei sale pe sub masă şi îi făcu un 
semn nerăbdător lui Locke să continue. 

— Putem renunţa la fondurile noastre. Dacă nu 
încercăm în nici un fel să ni le protejăm, câştigăm timp 
preţios pentru a acţiona. Şi suntem foarte încrezători că 
refacerea acelor fonduri va fi doar o chestiune de timp şi 
de efort. Putem chiar renunţa - Locke scrâşni din dinţi - la 
viile noastre. O să le dăm foc cu mâna noastră, nu lăsăm 
nimic altora. La urma urmei, noi îmbunătăţim calitatea 
solului, prin mijloace alchimice. Solul natural este doar 
începutul. Iar secretul acestei îmbunătăţiri este păstrat 
doar în inimile Maeştrilor noştri Plantatori. 


106 


— Procesul Austershalin, murmură Sofia, trădată de 
propriul interes crescut. 

— Desigur, aţi auzit de el. Ei bine, nu pot exista mai 
mult de trei Maeştri Plantatori în acelaşi timp. lar procesul 
este atât de complex încât nu poate fi descifrat prin 
examinarea solului, nici măcar de către cineva cu talentele 
dumneavoastră, doamna mea! Multe dintre substanţele 
folosite de alchimiştii noştri sunt inactive, având doar 
menirea de a încurca lucrurile. Cam aşa stau lucrurile. 
Însă nu putem renunţa la stocul nostru de cupaje lăsate la 
învechit - ultimii şase ani, puşi la păstrare în butoaie. Nici 
la anumite soiuri rare şi experimente speciale. Noi 
depozităm Austershalinul în butoaie de o sută de litri; 
avem aproape şase mii de asemenea butoaie în prezent. 
Trebuie să le scoatem din Emberlain. Trebuie să facem 
asta în următoarele săptămâni, înainte ca Masa Neagră să 
impună măsuri de control mai aspre şi înainte ca Graful să 
înceapă asediul cantonului. lar acum corăbiile noastre 
sunt sub pază şi toate fondurile sunt inaccesibile. 

— Vreţi... vreţi să scoateţi din Emberlain toate butoaiele 
astea? Toate? 

Donul înghiţi în sec. 

— Cât mai multe, zise Locke. 

— Şi cum vreţi să ne implicăm noi în toată povestea 
asta? 

Doña Sofia nu îşi mai găsea locul. 

— Corăbiile sub pavilion de Emberlain nu mai pot 
părăsi portul, nici nu pot intra, dacă vor să mai iasă. Însă o 
mică flotilă de corăbii sub pavilion camorrean, cu echipaje 
camorrene, finanțată de un nobil camorrean... 

Locke puse paharul jos şi îşi deschise larg braţele. 

— Vreţi să finanţez... o expediţie navală? 

— Două sau trei dintre galioanele voastre mai mari ar 
trebui să fie de ajuns. Vorbim de o încărcătură de o mie de 
tone, butoaie şi coniac laolaltă. Echipajul minim necesar, 
cincizeci-şaizeci de oameni de corabie. Putem să ni-i 


107 


alegem de pe docuri şi să facem rost de căpitani cumpătaţi 
şi de încredere. Şase-şapte zile de călătorie spre 
miazănoapte, plus timpul care o să ne trebuiască pentru a 
încropi echipajul şi a face rost de corăbii. Cam o 
săptămână, cred eu. Sunteţi de acord? 

— O săptămână... da, dar... îmi cereţi să finanţez eu 
toate astea? 

— În schimbul unei recompense cât se poate de 
generoase, vă asigur. 

— Asta dacă totul va merge strună, da, şi vom ajunge 
imediat şi la chestiunea recompensei. Însă achiziţionarea 
rapidă a două galioane, a unor căpitani buni şi a unor 
echipaje de încredere... 

— Plus, spuse Locke, ceva de pus în cală pentru 
călătoria spre miazănoapte. Cereale ieftine, brânză uscată, 
fructe proaspete, dar de calitate inferioară. Nimic special. 
Însă Emberlainul va fi sub asediu în curând; Masa Neagră 
va fi foarte mulţumită să pună mâna pe un depozit 
suplimentar de provizii, odată descărcat. Poziţia 
Emberlainului este prea nesigură pentru a îndrăzni să nu 
respecte dreptul Camorrului la neutralitate; pe asta 
contează stăpânii mei când spun că flotila va intra şi va 
ieşi fără probleme. Însă o asigurare în plus nu strică. 

— Da, zise Don Lorenzo, muşcându-şi buza de jos. Două 
galioane, echipaje, ofiţeri, încărcătură ieftină. O mică 
trupă de mercenari, zece-doisprezece pe fiecare corabie. 
Se găsesc întotdeauna în perioada asta a anului. Aş 
prefera să avem şi oameni înarmaţi pe corăbii pentru a 
evita... orice complicaţii. 

Locke încuviinţă. 

— Deci, cum vom aduce butoaiele din pivnițele în care 
vă învechiţi vinul şi cum le vom transporta la docuri? 

— Un şiretlic foarte simplu, spuse Locke. Avem câteva 
berării şi depozite pentru bere; este o îndeletnicire 
secundară, un fel de pasiune a  Maeştrilor noştri 
Amestecători. Berea noastră este depozitată în butoaie şi 


108 


toată lumea ştie unde sunt aceste depozite. Încet, cu grijă, 
în vreme ce Grau şi cu mine navigam spre miazăzi, 
stăpânii mei au mutat butoaiele de coniac Austershalin în 
depozitele de bere şi le-au reetichetat. Vor continua să 
facă asta cât timp vor decurge pregătirile aici, până când 
vor apărea corăbiile noastre în portul Emberlain. 

— Deci nu o să încărcaţi coniac în taină. Doña Sofia 
bătu din palme. Toţi vor crede că încărcaţi bere... în văzul 
lumii! 

— Întocmai, doamna mea. Nici măcar un export masiv 
de bere nu va da de bănuit cum ar face-o mutarea 
coniacului neînvechit. Va fi privit ca o reuşită comercială; 
vom fi primii care se eschivează de interdicţia pusă 
corăbiilor sub pavilion Emberlain; vom aduce o grămadă 
de provizii pentru asediul care va urma şi un profit aparent 
bunicel pentru noi înşine. Apoi, după ce tot coniacul va fi 
încărcat, vom întinde pânzele, luând şaizeci-şaptezeci de 
angajaţi şi de membri ai familiei de bel Auster, care să 
formeze nucleul noilor noastre operaţiuni din Camorr. 
Când se vor descoperi toate acestea, va fi prea târziu. 

— Toate astea trebuie făcute fără întârziere. Don 
Lorenzo era adâncit în gânduri. Cincisprezece mii de 
coroane, aş zice. Poate chiar douăzeci. 

— Sunt de acord, domnia voastră. Mai adăugaţi vreo 
cinci mii pentru şpăgi şi alte aranjamente. Locke ridică din 
umeri. Cu tot şiretlicul nostru, odată ajunşi în Emberlain, o 
să fie nevoie ca unii oameni să se uite în altă parte, pentru 
ca noi să ne putem face treaba. 

— Douăzeci şi cinci de mii de coroane, atunci. La naiba! 
Lorenzo dădu pe gât coniacul rămas în pahar, puse jos 
paharul şi îşi împreună mâinile pe masă. Îmi ceri mai mult 
de jumătate din averea mea. Îmi placi, Lukas, dar e timpul 
să discutăm cealaltă parte a propunerii. 

— Bineînţeles. 

Locke se opri ca să îi ofere Donului încă un pic din 
coniacul „neînvechit“ contrafăcut; Donul vru să îl refuze, 


109 


dar papilele sale gustative fură mai puternice decât 
raţiunea, şi îşi întinse paharul. Doña Sofia îi imită gestul, şi 
Jean se grăbi să treacă paharul din mâna ei în cea a lui 
Locke. După ce îi servi pe cei doi Salvara, Locke îşi turnă o 
cantitate la fel de mare în propriul pahar. 

— Mai întâi, trebuie să înţelegeţi ce este dispusă să 
ofere Casa de bel Auster şi ce nu. Nu veţi avea niciodată 
Procesul Austershalin. Acesta va continua să fie transmis 
pe cale verbală şi numai în interiorul Casei. Nu vă putem 
oferi proprietăţi drept garanţii suplimentare sau ca plată; 
ne aşteptăm să le pierdem, după fuga din Emberlain. 
Reobţinerea podgoriilor pe viitor este problema noastră 
personală. Orice efort din partea dumneavoastră de a vă 
interesa de Procesul Austershalin sau de a mitui vreun 
membru al Casei de bel Auster va fi socotit un abuz de 
încredere. Locke sorbi din coniac. Nu am idee exact în ce 
constau pedepsele pe care le putem aplica pentru a ne 
exprima nemulţumirea. Însă aceasta va fi exprimată din 
plin. Am fost însărcinat să fiu cât se poate de clar în 
această privinţă. 

— Chiar sunteţi. Doha Sofia puse o mână pe umărul 
soţului ei. Însă aceste condiţii nu reprezintă încă o ofertă. 

— Să-mi fie cu iertare, preabuna mea Doña Sofia, dacă 
vă vorbesc pe şleau. Dar trebuie să înţelegeţi - acesta este 
cel mai important lucru pe care l-a întreprins vreodată 
Casa de bel Auster. Grau şi cu mine ţinem viitorul 
cartelului în mâinile noastre destul de fragile. In acest 
moment, nu vă pot vorbi doar ca oaspetele vostru Lukas 
Fehrwight, ci ca reprezentant al Casei de bel Auster. 
Trebuie să înţelegeţi că unele lucruri nu intră la negociere, 
nici măcar pe departe. 

Cei doi Salvara încuviinţară, Sofia cu mai puţină 
tragere de inimă decât soţul ei. 

— Acum, să ţinem cont de situaţie. Emberlain este în 
pragul războiului. Podgoriile şi proprietăţile noastre sunt 
ca şi pierdute. Aşa cum am mai spus, fără aceste podgorii, 


110 


Austershalinul nu va mai fi produs pentru Dovleceii ştiu 
câtă vreme. Zece ani? O generaţie? Chiar după ce ne vom 
recupera podgoriile, solul va avea nevoie de ani buni ca 
să-şi revină. Asta s-a mai întâmplat de trei ori deja. Pentru 
mulţi, mulţi ani de-acum înainte, singurul Austershalin de 
pe piaţă va proveni din cât izbutim să o luăm cu noi din 
acele şase mii de butoaie, când vom părăsi Emberlainul pe 
furiş. Gândiţi-vă numai la cerere. La creşterea preţului. 

Buzele Donului se mişcară în mod inconştient pe când 
socotea; Doña Sofia privea încruntată în zare. Coniacul 
Austershalin era licoarea cea mai de soi şi cea mai căutată; 
nici măcar vinurile alchimice din Tal Verrar, cu sutele lor 
de varietăţi fermecătoare, nu erau atât de scumpe. O sticlă 
de nici doi litri din cel mai tânăr soi disponibil costa 
treizeci de coroane bucata; odată cu vechimea, preţul 
creştea foarte mult. O oprire bruscă a producţiei, o 
rezervă limitată şi nici o altă recoltă de struguri 
Austershalin la orizont? 

— Ei, drăcia dracului, zise Conte, nemaiputând să se 
abţină când sumele implicate îi depăşiră imaginaţia. Să-mi 
fie cu iertare, Doña Sofia! 

— Cred şi eu. Doña îşi goli paharul cu o sorbitură iute şi 
deloc feminină. Calculele tale sunt greşite. Asta merită cel 
puțin un triplu „ei, drăcia dracului“. 

— Casa de bel Auster, reluă Locke, doreşte să 
stabilească un parteneriat cu dumneavoastră, bazat în 
Camorr, în vederea depozitării şi comercializării coniacului 
Austershalin pe durata... surghiunului nostru. In schimbul 
sprijinului pe care ni-l veţi acorda, la ceas de restrişte, 
pentru a transporta coniacul din Emberlain, suntem gata 
să vă oferim cincizeci la sută din profiturile pe care le vom 
realiza din vânzarea a tot ceea ce veţi transporta pentru 
noi. Încă o dată, gândiţi-vă la situaţie şi la preţul 
Austershalinului pe vreme de criză. Vă veţi putea recupera 
de zece ori investiţia iniţială, încă din primul an. 
Acordaţi-ne cinci ani sau zece... 


111 


— Da. Don Lorenzo se jucă cu ochelarii săi. Însă Lukas, 
nu ştiu cum se face, dar stând aici şi discutând posibila 
nimicire a Casei tale şi mutarea într-un oraş aflat la vreo 
opt sute de kilometri mai la sud, nu pari... prea dezamăgit. 

Locke folosi un surâs fermecător şi prefăcut, pe care îl 
exersase săptămâni întregi în faţa oglinzii. 

— Când au înţeles situaţia în care se află, unii dintre 
stăpânii mei au remarcat că ar fi trebuit să provocăm o 
criză artificială mai de mult. Chiar şi aşa, suntem hotărâți 
să transformăm o înfrângere dureroasă într-o revenire 
glorioasă. Acele şase mii de butoaie, vândute la preţ de 
criză timp de câţiva ani... Ne putem întoarce în Emberlain 
cu o avere care să eclipseze tot ce am lăsat în urmă. În 
ceea ce priveşte situaţia dumneavoastră... 

— Nu vorbim de sute de mii de coroane. Doña Sofia îşi 
reveni din transa meditativă. Vorbim de milioane. Chiar şi 
împărțind la doi. 

— Ar fi lipsit de înţelepciune să ne aşteptăm la prea 
mult, însă da, este posibil să se ajungă la asemenea sume. 
De asemenea, stăpânii mei sunt gata să acorde o 
recompensă suplimentară după ce vom fi revenit în 
Emberlain şi după ce vom fi refăcut podgoriile 
Austershalin. Oferim familiei dumneavoastră un pachet 
permanent de acţiuni în toate operaţiunile de pe viitor ale 
Casei de bel Auster; desigur, nu un pachet majoritar, însă 
o participare substanţială, oricum. Un procent de 
zece-cincisprezece la sută. Aţi fi primii şi, nădăjduim, 
singurii străini cărora li s-a oferit vreodată aşa ceva. 

Urmă o pauză. 

— Este... o ofertă foarte atractivă, rosti Don Salvara în 
cele din urmă. Şi când mă gândesc că totul era cât pe ce 
să încapă pe mâinile lui Jacobo, aşa, pur şi simplu. Pe toţi 
zeii, Lukas, dacă mai dăm vreodată de hoţii aceia, o să le 
mulţumesc că ne-au făcut posibilă întâlnirea. 

— Ei, chicoti Locke, din partea mea, ce-a fost a fost. 
S-ar putea ca Graumann să nu fie de aceeaşi părere. Şi 


112 


oricum, deşi presimt că vom cădea la înţelegere foarte 
curând, tot trebuie să facem rost de corăbii, să întindem 
pânzele către miazănoapte, spre Emberlain, şi să ne 
înşfăcăm premiul. Situaţia seamănă cu o frânghie care se 
deşiră până la ultimul fir. Înclină paharul de coniac în 
cinstea celor doi Salvara. O să plesnească. 

În apă, peştele-diavol ieşi victorios, iar străjile îi 
răsplătiră serviciile cu o puzderie de săgeți otrăvite. 
Cârlige de barcă şi lanţuri fură folosite pentru a târi 
cadavrul din centrul Sărbătorii Schimburilor; odată ce îşi 
făcuse treaba, nu mai băgai înapoi în cuşcă o asemenea 
făptură. Sângele roşu al monstrului se amestecă cu 
sângele victimelor sale şi formă o pată mare, întunecată. 
Până şi aceasta juca un anumit rol în ceea ce avea să 
urmeze. 


5 


Aşezaţi confortabil departe de apă, cărturarii de la 
Colegiul Therin îţi puteau spune că rechinii-lup din Marea 
de Fier sunt făpturi minunate şi fascinante; trupurile lor 
sunt mai musculoase decât ale oricărui taur, iar pielea lor 
abrazivă este vărgată cu toate culorile, de la verde-arămiu 
până la negru ca norii de furtună. Insă oricine lucra pe 
ţărmul camorrean şi coastele dimprejur îţi putea spune că 
rechinii-lup sunt nişte jigodii mari şi agresive cărora le 
place să sară. 

Închişi bine în cuşti, înfometați şi înnebuniţi de sânge, 
rechinii-lup reprezintă atracția principală de la 
Sărbătoarea  Schimburilor. Alte oraşe au lupte de 
gladiatori; alte oraşe pun oamenii să se lupte cu animalele. 
Însă numai în Camorr poţi vedea un gladiator special 
înarmat (un contrarequialla) care luptă împotriva unui 
rechin viu săritor, şi numai în Camorr tradiţia le permite 
femeilor să fie contrarequialla. 

Acesta este Spectacolul Colţilor. 


113 


6 


Locke nu îşi putea da seama dacă cele patru femei erau 
cu adevărat frumoase, însă, în mod cert, erau remarcabile. 
Erau cu toate camorrene cu pielea măslinie şi cu muşchi 
de ţărănci, impresionante chiar şi de la distanţă, şi erau 
aproape despuiate - peste piept, purtau cămăşi din 
bumbac, negre şi strâmte, brâul le era înfăşurat în fâşiile 
de pânză specifice luptătorilor şi aveau mănuşi subţiri din 
piele. Sub tradiţionalele basmale roşii, părul negru era 
strâns la spate şi împletit cu inele de bronz şi de argint, 
care prindeau lumina soarelui în salbe de sclipiri albe. 
Rostul acestor inele era subiect de controversă. Unii 
susțineau că erau folosite pentru a încurca vederea şi aşa 
slabă a rechinilor, pe când la fel de mulţi susțineau că 
strălucirea acestora îi ajuta pe monştri să îşi vadă mai bine 
prada. 

Fiecare contrarequilla avea două arme, o lance scurtă 
într-o mână şi o secure specială în cealaltă. Securile 
acestea aveau  mânerele înconjurate complet de 
apărătorile pentru mâini, ceea ce le făcea greu de pierdut; 
aveau două capete, cu obişnuita lamă curbată într-o parte 
şi cu un ascuţiş de târnăcop, lung şi solid, în cealaltă. Un 
luptător iscusit încerca să reteze complet înotătoarele şi 
coada rechinului înainte să îi dea lovitura de graţie; doar 
cei mai buni izbuteau să îl omoare folosindu-se numai de 
ascuţiş. Pielea rechinului-lup putea fi ca scoarţa de copac. 

Locke se uită la aprigele femei şi simţi obişnuita-i 
admiraţie melancolică. În ochii săi, ele erau tot atât de 
nebune pe cât erau de curajoase. 

— Ştiu că aceea din stânga, din capăt, este Cicilia de 
Ricura. Don Lorenzo îi arăta femeile lui Lukas Fehrwight, 
explicându-i, în pauza luată după mai bine de un ceas de 
negocieri însufleţite. Este destul de bună. Iar lângă ea stă 
Aganesse, care îşi aduce cu ea lancea, dar nu o foloseşte 


114 


niciodată. Celelalte două... ei bine, pesemne sunt noi. Cel 
puţin noi aici, la Sărbătoare. 

— Ce păcat, spuse Doña, că surorile Berangias nu sunt 
astăzi acolo ca să le vezi, Jupâne Fehrwight! Sunt cele mai 
bune. 

— Probabil cele mai bune din toate timpurile. Don 
Salvara îşi miji ochii pentru a-i feri de lumina orbitoare 
care se reflecta din apă şi încercă să estimeze mărimea 
rechinilor, de-abia vizibili ca nişte umbre în cuştile lor. Ce 
au fost şi vor veni. Insă nu au mai participat la Sărbătoare 
de câteva luni. 

Locke încuviinţă şi îşi muşcă obrazul prin interior. Ca 
Locke Lamora, garrista al Ticăloşilor Gentilomi, şi pungaş 
respectabil, le ştia personal pe gemenele Berangias şi ştia 
exact unde fuseseră în aceste ultime luni. 

Jos, pe apă, prima luptătoare îşi ocupa poziţia. 
Contrarequilla luptau de-a lungul unui lanţ de platforme 
făcute din pietre plate, fiecare lungă de vreo şaizeci de 
centimetri şi ieşind cincisprezece centimetri deasupra 
apei. Aceste platforme erau dispuse într-un pătrat, la un 
metru-doi distanţă una de cealaltă, lăsând destul loc ca 
adversarii să poată înota printre ele. Femeile trebuiau să 
sară pe aceste platforme cât puteau de repede, ca să îi 
lovească pe rechini în vreme ce se fereau de săriturile 
acestora; un pas greşit echivala de obicei cu sfârşitul 
confruntării. 

In spatele şirului de cuşti cu rechini (deschise de 
scripeţi cu lanţuri legaţi la o barjă aflată mult dincolo de 
marginea zonei în care erau rechini) o bărcuţă cârmită de 
vâslaşi voluntari (extrem de bine plătiţi) îi ducea pe cei trei 
observatori tradiţionali ai oricărui Spectacol al Colţilor. 
Mai întâi, era un preot al lui Iono, în robele sale verzi ca 
marea, tivite cu argint. Lângă el, înveşmântată în negru şi 
purtând o mască argintie, se afla o preoteasă a lui Aza 
Guilla, Doamna Îndelungatei Tăceri, Zeița Morţii. În 


115 


sfârşit, mai era şi un doftor, a cărui prezenţă i se păruse 
dintotdeauna lui Locke a fi un gest extrem de optimist. 

— Camorr! Tânăra - aparent Cicilia de Ricura - îşi 
înălţă armele în aer deasupra capului. Murmurul greu al 
mulţimii încetă, lăsând în urmă numai zgomotul apei care 
se lovea de bărci şi de diguri. Cincisprezece mii de 
privitori îşi ţinură răsuflarea deodată. Dedic această 
moarte Ducelui Nicovante, stăpânul şi protectorul nostru! 
Aceasta era formula tradiţională a  salutului unei 
contrarequilla; „această moarte“ se putea referi, în mod 
convenabil, la oricare dintre participanţii la bătălie. 

Într-o explozie de trompete şi în uralele mulţimii, 
luntraşii din afara cercului de cuşti eliberară primul rechin 
de pe acea zi. Peştele de trei metri, deja înnebunit de 
sânge, ţâşni din împrejmuire şi începu să dea roată 
platformelor, cu aripioara sa dorsală cenuşie despicând 
ameninţător apa şi lăsând în urmă o dâră învolburată. 
Cicilia se sprijini pe un picior şi se aplecă, lovind apa cu 
călcâiul celuilalt picior, strigând sudalme şi provocări. 
Rechinul muşcă momeala; în câteva clipe, intră între 
platforme, trupul său vânjos mişcându-se ca o pendulă cu 
colţi. 

— Ăstuia nu-i place să piardă vremea! Don Salvara îşi 
frânse mâinile. Pun rămăşag că o să sară devreme. 

De-abia rostise aceste cuvinte, că rechinul ţâşni din apă 
într-o erupție de spumă argintie, azvârlindu-se asupra 
luptătoarei ghemuite. Săritura rechinului nu fu prea înaltă; 
Cicilia o evită sărind în dreapta, pe următoarea platformă. 
Pe când era în aer, îşi lansă lancea cu o mişcare 
şovăielnică; arma se afundă în carnea rechinului şi 
tremură acolo o fracțiune de secundă înainte ca masa 
aerodinamică de muşchi flămând să dispară iar sub valuri. 
Reacţia publicului era amestecată; aruncarea demonstrase 
o remarcabilă agilitate, dar o forţă minimă. Rechinul 
Ciciliei era probabil doar mai înfuriat decât înainte, iar ea 
îşi pierduse lancea. 


116 


— O, neînţeleaptă hotărâre! Doña plescăi din limbă. 
Fata asta trebuie să înveţe să fie mai răbdătoare. Vom 
vedea dacă noul său prieten îi va lăsa ocazia. 

Zbătându-se şi împroşcând apă rozalie înspumată în 
dreapta şi-n stânga, rechinul se pregăti de un nou atac, 
urmărind umbra Ciciliei pe apă. Ea sări cu vioiciune de pe 
o platformă pe alta, cu securea răsucită în aşa fel încât să 
aibă ascuţişul în faţă. 

— Jupâne Fehrwight. Don Lorenzo îşi scoase ochelarii şi 
se jucă puţin cu ei în vreme ce urmărea lupta; se pare că 
nu avea nevoie de ei ca să vadă la distanţă. Iți pot accepta 
condiţiile, dar trebuie să ţii cont de faptul că partea mea 
de risc este foarte mare la început, mai ales raportat la 
totalitatea fondurilor mele disponibile. De aceea, cererea 
mea este ca partea de profit obţinută din vânzarea de 
Austershalin să fie ajustată la 55-45%, în favoarea mea. 

Locke se prefăcu că meditează asupra propunerii, în 
timp ce Cicilia îşi sleia forţele şi sărea din răsputeri, cu 
nerăbdătoarea aripioară cenuşie despicând apa în urma ei. 

— Sunt autorizat să fac o asemenea concesie în numele 
stăpânilor mei. În schimb... voi fixa la numai 5% 
participarea familiei dumneavoastră la podgoriile 
Austershalin restabilite. 

— S-a făcut! Donul zâmbi. O să găsesc două galioane 
mari, echipaj şi ofiţeri, o să mă ocup de mitele şi 
aranjamentele necesare, cât şi de încărcătura pe care să o 
luăm cu noi la miazănoapte. Eu voi supraveghea unul 
dintre  galioane; dumneata pe celălalt. Echipaje de 
mercenari alese de mine vor fi plasate la bordul fiecărui 
vas, pentru mai multă siguranţă. Conte va călători cu 
dumneata; Graumann al dumitale poate să stea cu mine. 
Orice cheltuieli care vor duce bugetul nostru la peste 
douăzeci şi cinci de mii de coroane camorrene vor fi făcute 
numai cu acordul meu. 

Rechinul sări şi rată din nou; Cicilia execută o scurtă 
sprijinire pe-o singură mână, rotindu-şi securea. Publicul 


117 


mugi, în vreme ce rechinul se învârti fără graţie în apă şi 
se întoarse pentru o nouă tură. 

— De acord, zise Locke. Copii identice semnate ale 
contractului nostru vor fi păstrate de fiecare parte; o copie 
suplimentară în therină va fi păstrată de către un 
jurisconsult neutru, acceptat de ambele părţi, urmând a fi 
deschisă şi examinată de acesta peste o lună, în caz că 
unul din noi ar suferi... un accident pe când ne întoarcem 
cu butoaiele. O copie suplimentară în vadrană va fi 
semnată şi lăsată în grija unui agent ştiut de mine, pentru 
a fi livrată stăpânilor mei, dacă va fi cazul. O să am nevoie 
de un scrib asigurat la Casa Tăvălită în seara asta, cât şi 
de un bilet de ordin pentru cinci mii de coroane, care să 
poată fi retrase mâine de la Meraggio, ca să pot trece 
imediat la treabă. 

— Asta-i tot ce-a mai rămas de făcut? 

— Tot, spuse Locke. 

Donul rămase tăcut câteva secunde. 

— La naiba! Sunt de acord. Hai să batem palma şi să ne 
încercăm norocul! 

Pe apă, Cicilia se oprise şi îşi ridicase securea, 
pregătind o lovitură, în vreme ce rechinul se apropia de 
platformă venind din dreapta, unduindu-se şi mişcându-se 
prea încet pentru o săritură înaltă. Chiar când Cicilia îşi 
mută greutatea pe celălalt picior pentru a lovi cu ascuţişul, 
rechinul se răsuci la nouăzeci de grade în apa de lângă ea, 
strângându-se într-un „U“, şi se scufundă brusc. Această 
manevră făcu să-i şfichiuiască în aer coada, secerând-o pe 
contrarequilla sub genunchi. Ţipând mai mult din cauza 
şocului decât de durere, Cicilia de Ricura căzu în apă pe 
spate. 

Totul se isprăvi câteva secunde mai târziu; rechinul 
urcă spre ea şi muşcă, apucând-o, probabil, de un picior 
sau chiar de amândouă. Se răsuciră în apă de câteva ori - 
Locke zări, în imagini fugitive, forma înnebunită a femeii şi 
pielea întunecată şi aspră a rechinului; alb urmat de 


118 


cenuşiu, şi iar alb urmat de cenuşiu. Peste câteva clipe, 
spuma rozalie se coloră din nou în roşu-închis, iar cele 
două umbre încleştate se scufundară în adâncurile de sub 
platforme. Jumătate din public aclamă aprobator; ceilalţi 
îşi înclinară capetele într-o tăcere respectuoasă, care avea 
să se sfârşească în clipa în care următoarea tânără intra în 
ringul de apă roşie. 

— Zeii să ne aibă-n pază! Doña Sofia se uită ţintă la 
pata ce se întindea pe suprafaţa apei; luptătoarele rămase 
aşteptară cu capetele plecate, în timp ce preoţii gesticulau 
un soi de binecuvântare reciprocă. De necrezut! Răpusă 
atât de repede, de un şiretlic atât de banal. Ei bine, tatăl 
meu obişnuia să spună că o clipă de neatenţie la 
Sărbătoare face cât zece în orice altă împrejurare. 

Locke se înclină adânc în faţa ei, luându-i o mână şi 
sărutând-o. 

— Nu mă îndoiesc deloc în privinţa spuselor sale, Doña 
Sofia. Chiar deloc. 

Surâzând amabil, se mai înclină o dată, apoi se întoarse 
şi strânse mâna soţului ei. 


119 


INTERLUDIU: Locke rămâne la cină 
1 


— Ce?! Locke aproape că sări în picioare. Ce tot spui 
acolo? 

— Băiete, zise Lanţuri, băieţelul meu sclipitor cu 
întreruperi, lumea ta are orizonturi atât de restrânse! Poţi 
vedea destul de limpede ca să-i joci o şotie cuiva, însă nu 
poți vedea dincolo de consecinţele imediate. Până nu vei 
învăţa să te gândeşti dinainte la repercusiuni, te vei pune 
pe tine şi îi vei pune şi pe toţi cei din preajma ta în 
primejdie. N-ai ce face, eşti tânăr, dar a cam venit vremea 
să nu mai fii prost. Aşa că ascultă aici. Prima ta greşeală - 
dacă iei bani de la strajă nu primeşti doar o bătaie. Eşti 
omorât. Ne-am înţeles? Aici, în Camorr, straja ia bani de la 
noi, niciodată invers. Această regulă este bătută în cuie şi 
nu există excepţii, indiferent ce fel de hoţ eşti sau ce 
intenţii ai. Înseamnă moarte. Pentru delictul ăsta rămâi 
fără beregată, ajungi hrană pentru rechini, întâlneşti zeii 
mai devreme. Ai priceput? 

Locke încuviinţă. 

— Aşa că, atunci când l-ai aranjat pe Veslin, chiar că l-ai 
aranjat. Însă ai mers prea departe cu greşeala asta când ai 
folosit o monedă din fier alb. Ştii cât înseamnă o coroană, 
mai exact? 

— O grămadă! 

— Ha. „O grămadă“ nu este „mai exact“. Nu vorbeşti 
therina sau chiar nu ştii? 

— Chiar nu ştiu, cred. 

— Ei bine, dacă toate-s bune şi frumoase şi cum le 
ştiam eu, moneda aia mică din fier alb lucios făcea 
patruzeci de soloni de argint. Pricepi? Două sute patruzeci 


120 


de gologani. Faci ochii mari. Să însemne oare că poţi 
merge cu mintea atât de departe, că înţelegi? 


— Da. Uau! 
— Da, uau. Să îţi ofer o vedere de ansamblu asupra 
lucrurilor. O Jachetă Galbenă - unul dintre străjerii 


oraşului atât de altruişti şi nemaipomenit de conştiincioşi - 
ar putea strânge atâta bănet după vreo două luni de slujbă 
zilnică. Iar străjerii sunt bine plătiţi, faţă de oamenii de 
rând, şi poţi fi sigur că nu sunt plătiţi cu fier alb. 

— Oh. 

— Deci nu numai că Veslin lua bani, lua prea mulţi bani! 
O coroană! Morgante ar lăcrima. Poţi cumpăra o moarte 
pentru mult mai puţini bani, inclusiv moartea ta. 

— Hhmm... cât aţi plătit pentru... 

Locke îşi ciocăni pieptul, acolo unde Însemnul Morţii 
încă îi atârna pe sub cămaşă. 

— Nu vreau să-ţi stric părerea nemaipomenit de bună 
pe care o ai despre tine, dar încă nu sunt sigur că am 
cheltuit cu cap ăia doi bani. Văzând expresia de pe chipul 
băiatului, Lanţuri scoase un râs copios şi sincer, dar glasul 
îi redeveni serios imediat: Te las să ghiceşti, băiete. Însă 
lucrurile nu se schimbă. Poţi pune la treabă oameni pe 
cinste şi aspri pentru mai puţin. Ai putea cumpăra vreo 
cinci-şase afaceri importante, dacă înţelegi ce vreau să 
spun. Aşa că, atunci când ai strecurat o monedă din fier 
alb printre lucrurile lui Veslin... 

— Au fost prea mulţi bani... pentru ceva... simplu? 

— Foarte exact. Mult prea mulţi bani pentru informaţii 
sau comisioane. Nimeni în toate minţile nu-i dă unei 
nenorocite de puşlamale din cimitir o coroană. Decât dacă 
acea puşlama nu este plătită să facă altceva mai grav. Să îl 
omoare pe fostul tău stăpân, de exemplu. Să dea foc 
Dealului Umbrelor, cu toţi cei dinăuntru. Deci, dacă bietul 
Făuritor-de-Hoţi a fost supărat când a aflat că Veslin lua 
bani, îţi închipui cum s-a simţit când a văzut despre câţi 
bani era vorba. 


121 


Locke încuviinţă furios. 

— Aşa deci. Două greşeli. Cea de-a treia greşeală pe 
care ai făcut-o are de-a face cu Gregor. Trebuia ca şi 
Gregor să fie bătut cu băţul cel urât? 

— Nu îmi plăcea de el, dar nu. Îl urmăream doar pe 
Veslin. Poate că voiam ca şi Gregor să fie bătut un pic, dar 
nu atât de mult ca Veslin. 

— Doar aşa. Aveai o ţintă şi voiai să îi joci un renghi, 
dar nu ai controlat situaţia. Aşa că ai scăpat din mână 
jocul pregătit pentru Veslin, şi Gregor Foss a făcut şi el 
cunoştinţă cu cuțitul. 

— Doar asta am spus şi eu, nu? Am recunoscut deja! 

— Eşti mânios acum? O, da, probabil eşti... mânios că ai 
dat-o în bară. Mânios că nu eşti atât de isteţ pe cât 
credeai. Mânios că zeii au dat atâtor oameni aceeaşi minte 
pe care i-au dat-o lui Locke Lamora. Afurisită treabă, nu? 

Locke îşi stinse dintr-o suflare micuțul felinar, apoi îl 
azvârli peste parapet cu boltă, pe cât de sus putu s-o facă 
braţul său subţire. Izbitura aterizării acestuia se pierdu în 
zumzetul  aglomeratei nopţi camorrene. Băiatul îşi 
încrucişă braţele, defensiv. 

— Ei bine, e chiar plăcut să scapi de ameninţarea 
felinarului ăluia, băiete! Lanţuri trase un ultim fum, apoi 
frecă mănunchiul ars de tutun de pietrele de pe acoperiş. 
A fost semnalul convenit cu Ducele? Plănuieşti să ne ucizi? 

Locke nu spuse nimic, strângând din dinţi şi scoțând 
buza de jos în afară. Îmbufnarea, limbajul non-verbal al 
celor foarte tineri. Lanţuri râse zgomotos. 

— Chiar cred tot ce mi-ai zis, Locke, deoarece am 
purtat o discuţie lungă cu fostul tău stăpân înainte să i te 
iau de pe cap. Cum am mai spus, mi-a mărturisit totul. 
Mi-a zis despre ultima şi cea mai mare greşeală pe care ai 
comis-o. Cea care te-a dat de gol şi care te-a adus aici. Poţi 
ghici cam care ar putea fi? 

Locke clătină din cap. 

— Nu poţi sau nu vrei? 


122 


— Chiar nu ştiu. Locke îşi lăsă privirea în pământ. Nu 
mă... gândisem la asta. 

— Le-ai arătat şi altor puşti din Străzi moneda din fier 
alb, nu-i aşa? I-ai pus să te ajute să faci rost de ea. Le-ai 
spus unora dintre ei la ce ar putea fi folosită. Şi le-ai 
poruncit să nu vorbească despre ea... dar cum ţi-ai, hhmm, 
întărit porunca? 

Ochii lui Locke se măriră; buzele i se ţuguiară din nou, 
dar îmbufnarea dispăru complet. 

— Şi ei... şi ei îl urau pe Veslin. Şi ei voiau să-l vadă 
bătut. 

— Bineînţeles. Poate că asta ar fi fost de ajuns pe 
moment. Dar ce s-ar fi întâmplat mai târziu? După ce 
Veslin şi Gregor au murit, stăpânul tău s-a mai calmat şi a 
cugetat un pic asupra situaţiei. Şi ce-ar fi dacă s-a apucat 
să pună întrebări despre un anume băiat Lamora? Ce-ar fi 
dacă i-a luat deoparte pe unii dintre micuţii tăi tovarăşi din 
Străzi şi i-a întrebat frumos dacă Locke Lamora n-a făcut 
vreo poznă... ceva mai deosebit? Chiar şi pentru el? 

— Ooo! Băiatul se cutremură. Ooo! 

— O-ho-ho! Lanţuri se întinse şi îl bătu pe umăr. 
Iluminarea! Când vine, te loveşte ca o cărămidă în cap, 
nu-i aşa? 

— Cred că da. 

— Deci, zise Lanţuri, acum pricepi unde au început să 
meargă prost lucrurile. Câţi băieţi şi fete sunt în dealul 
ăla, Locke? O sută? O sută douăzeci? Mai mulţi? Cam câţi 
crezi tu că ar putea înfrunta fostul tău stăpân dacă s-ar 
răzvrăti împotriva sa? Unul sau doi, nici o problemă. Dar 
patru? Opt? Toţi? 

— Noi, hhmm... cred că nu... ne-am gândit niciodată la 
asta. 

— Fiindcă el nu îşi cârmuieşte cimitirul prin logică, 
băiete, ci prin frică. Frica de el le ţine în frâu pe lichelele 
mai mari. lar frica de ei îi ţine în frâu pe rahaţii mai mici, 
aşa, ca tine. Orice subminează această frică reprezintă o 


123 


ameninţare a poziţiei lui. Şi iată cum apare Locke Lamora, 
fluturându-şi steagul de idiot şi socotindu-se cu mult mai 
isteţ decât restul lumii! 

— Eu chiar... eu nu... cred că sunt mai isteţ decât restul 
lumii. 

— Ba ai crezut, până acum trei minute. Ascultă. Eu sunt 
un garrista. Asta înseamnă că sunt şeful unei găşti, chiar 
dacă-i una mică. Şi fostul tău stăpân este un garrista, 
garrista din Dealul Umbrelor. lar când pui la îndoială 
capacitatea unui conducător de a-şi cârmui gaşca, ies 
scântei. Cât timp crezi tu că ar mai putea să păstreze 
Făuritorul-de-Hoţi controlul asupra Dealului Umbrelor 
dacă ar ieşi vorbă că l-ai jucat pe degete? Că l-ai dus de 
nas ca pe un pisoiaş în lanţ? Nu i-ar mai putea controla 
niciodată cu adevărat pe orfani; ar tot întinde coarda, până 
s-ar ajunge la vărsare de sânge. 

— De-aia s-a descotorosit de mine? Şi cei din Străzi? 
Ce-o să se întâmple cu cei care m-au ajutat să-l înfund pe 
Veslin? 

— Bune întrebări. Uşor de răspuns la ele. Fostul tău 
stăpân îi ia în grijă pe orfanii de pe străzi şi îi ţine la el 
câţiva ani; de obicei, isprăveşte cu ei până ajung la 
doisprezece-treisprezece ani. Îi învaţă noţiunile de bază: 
cum să ajungă pungaşi, cum să vorbească limbajul secret 
şi cum să se amestece cu Oamenii Potriviţi; cum să se 
descurce într-o gaşcă şi cum să scape de ştreang. Când 
isprăveşte cu ei, îi vinde găştilor mai mari, găştilor 
adevărate. Pricepi? Ia comenzi. Poate Chipurile Cenugşii au 
nevoie de o fată care să lucreze la etaj. Poate că Băieţii de 
la Arsenal vor un bătăuş dat dracului. Este un mare 
avantaj pentru găşti: le aduce recruți potriviţi, care nu 
trebuie ţinuţi de mână. 

— Ştiu asta. De-aia... m-a vândut ţie. 

— Da. Deoarece tu eşti un caz deosebit. Ai deprinderi 
profitabile, chiar dacă până acum ai nimerit de-a dreptul 
jalnic. Însă micuţii tăi prieteni din Străzi? Erau şi ei 


124 


înzestrați ca tine? Nu, erau simpli hoţi de buzunare, simpli 
momitori. Nu erau copti. Nimeni nu ar fi dat doi bani pe ei, 
în afară de negustorii de sclavi, iar fostul tău stăpân are o 
amărâtă de urmă de conştiinţă veritabilă - nu v-ar da pe 
mâna ălora pentru tot bănetul din Camorr. 

— Deci... e aşa cum ai spus. A trebuit să facă ceva cu 
toţi cei care ştiau de monedă. Toţi cei care ne puteam... da 
seama sau puteam vorbi despre ea. lar eu am fost singurul 
pe care îl putea vinde. 

— Intocmai. Cât despre ceilalţi, ei bine... Lanţuri ridică 
din umeri. O să se isprăvească repede. În două-trei 
săptămâni, n-o să-şi mai amintească nimeni nici măcar 
cum îi chema. Ştii cum merge treaba pe deal. 

— I-am dus la pieire? 

— Da. Lanţuri nu îşi îmblânzi vocea: Chiar asta ai făcut. 
La fel de sigur cum ai încercat să îl răneşti pe Veslin, i-ai 
dus la pieire pe Gregor şi pe încă vreo patru-cinci dintre 
micuţii tăi tovarăşi. 

— La naiba! 

— Pricepi acum ce înseamnă consecinţele? De ce 
trebuie să te mişti încet, să plănuieşti din timp, să păstrezi 
controlul asupra situaţiei? De ce trebuie să te potoleşti şi 
să aştepţi ca timpul să-ţi dea şi minte pe potriva talentului 
tău pentru năzbâtii? Vom lucra ani de zile împreună, 
Locke! Ani în care tu şi ceilalţi drăcuşori împieliţaţi veţi 
exersa în linişte. Iar asta va fi regula, dacă vrei să rămâi 
aici: nici un joc, nici o înşelătorie, nici o escrocherie, nimic 
în afară de ce spun eu. Când unul ca tine îmbrânceşte 
lumea, lumea ripostează. Şi e foarte posibil ca alţii să aibă 
de suferit. Am fost clar? 

Locke încuviinţă. 

— Acum. Lanţuri îşi dezmorţi umerii şi gâtul; se auziră 
o serie de pocnituri şi trosnituri de undeva dinlăuntrul său. 
Aaa. Ştii ce-i ăla un prinos adus morţilor? 

— Nu. 


125 


— Este ceva ce facem noi pentru Binefăcător. Nu doar 
aceia dintre noi care sunt iniţiaţii celui de-al 
Treisprezecelea. Ceva ce fac toţi pungaşii unul pentru 
celălalt, toţi Oamenii Potriviţi din Camorr. Când pierdem 
pe cineva la care ţinem, facem rost de ceva preţios şi îl 
aruncăm. De tot, înţelegi? În mare, într-un foc, ceva de 
genul ăsta. Facem asta pentru a le înlesni prietenilor 
noştri calea în lumea de dincolo. E limpede până acum? 

— Da, dar fostul meu stăpân... 

— O, crede-mă, şi el face asta. Este tare zgârcit şi o 
face numai în taină, dar o face pentru fiecare orfan pe care 
îl pierde. Închipuie-ţi că nu o să vă pomenească despre 
asta. Însă uite care-i treaba - există o regulă care trebuie 
urmată când vine vorba de prinos. Nu poate fi dat de 
bunăvoie, pricepi? Nu poate fi ceva ce ai deja. Trebuie să 
fie ceva deosebit, furat de la altcineva, fără permisiunea 
sau, hhmm, complicitatea sa. M-ai înţeles? Trebuie să fie 
furt în toată regula. 

— Aaa, sigur. 

Părintele Lanţuri îşi trosni încheieturile. 

— O să aduci un prinos morţilor pentru fiecare băiat 
sau fată care a murit din cauza ta, Locke. Unul pentru 
Veslin, unul pentru Gregor. Unul pentru fiecare dintre 
micii tăi prieteni din Străzi. Sunt sigur că o să ştiu exact 
câţi într-o zi sau două. 

— Dar eu... Ei nu au fost... 

— Desigur că au fost prietenii tăi, Locke. Au fost bunii 
tăi prieteni. Căci ei o să te înveţe că, atunci când omori pe 
cineva, trebuie să suporţi consecinţele. Una este să omori 
într-un duel, în legitimă apărare sau ca să te răzbuni. Şi e 
cu totul altceva să omori din pură neglijenţă. Acele morţi 
vor atârna deasupra capului tău până când vei fi atât de 
grijuliu de-o să lăcrimeze sfinţii lui Perelandro. Prinosul 
tău adus morţilor va fi de o mie de coroane pe om. Toţi 
bani furaţi cu mâinile tale. 


126 


— Dar eu... cum?! O mie de coroane?! De fiecare? O 
mie? 

— O să îţi poţi scoate însemnul-morţii de la gât când o 
să faci rost şi de ultimul bănuţ, nici o clipă mai devreme. 

— Imposibil! O să-mi ia... o veşnicie! 

— O să-ţi ia ani buni. Însă în templul ăsta sunt doar 
hoţi, nu şi ucigaşi. lar preţul vieţii tale alături de mine este 
că trebuie să le arăţi morţilor respect. Acei băieţi şi acele 
fete sunt victimele tale, Locke! Să-ţi intre bine în cap! Le 
datorezi asta în faţa zeilor. Trebuie să faci legământ de 
sânge înainte să poţi rămâne. Eşti dispus să faci asta? 

Locke păru să cugete câteva secunde. Apoi dădu din 
cap de parcă ar fi vrut să şi-l limpezească şi încuviinţă. 

— Atunci întinde mâna stângă. 

Când Locke îşi întinse mâna, Lanţuri scoase de sub 
robă un stilet subţire din oţel înnegrit şi îl trecu peste 
palma sa stângă; apoi, ţinând strâns mâna întinsă de 
Locke, îi făcu o tăietură uşoară, usturătoare, între degetul 
mare şi arătător. Îşi strânseră mâinile până când palmele li 
se umplură de sânge amestecat. 

— Acum eşti un Ticălos Gentilom, ca şi noi. Eu sunt 
garrista pentru tine, iar tu eşti pezon-ul meu, soldăţelul 
meu. Am cuvântul tău scris cu sânge că vei face ceea ce 
ţi-am zis? Că vei aduce prinos pentru sufletele oamenilor 
cărora le-ai greşit? 

— O s-o fac, spuse Locke. 

— Bine. Asta înseamnă că poţi rămâne la cină. Hai să 
coborâm de pe acoperişul ăsta. 


2 


În spatele uşii cu perdea din capătul altarului exista un 
hol lung şi soios care dădea în câteva odăi la fel de 
soioase; umezeala, mucegaiul şi sărăcia erau expuse din 
belşug. Erau chilii cu paturi de scânduri pentru dormit, 
luminate de felinare din hârtie care răspândeau o lumină 


127 


de culoarea berii ieftine. Pergamente şi cărţi legate erau 
împrăştiate pe paturi; robe de o curăţenie discutabilă 
atârnau de cârlige pe pereţi. 

— Toate astea sunt aiureli necesare. Lanţuri gesticula 
în toate părţile, pe când îl conducea pe Locke în odaia cea 
mai apropiată de uşa cu perdea, de parcă îi arăta un palat. 
Din când în când, mai găzduim câte un tutore sau un preot 
călător din ordinul lui Perelandro, iar ei trebuie să vadă 
ceea ce se aşteaptă să vadă. 

Patul de scânduri pe care dormea Lanţuri (căci, după 
cum văzu Locke, cătuşele prinse de peretele din odaia 
vecină nu puteau ajunge la nici o altă odaie din spate) era 
aşezat pe un bloc masiv de piatră, un soi de raft solid 
ieşind din zid. Lanţuri scotoci pe sub păturile învechite, 
întoarse ceva care scoase un sunet metalic şi îşi ridică 
patul de parcă ar fi fost un capac de sicriu; păturile se 
dovediră a sta pe un fel de pupitru de lemn prins cu 
balamale în piatră. O lumină aurie ademenitoare se 
revărsă din blocul de piatră, împreună cu mirosurile 
condimentate specifice bucătăriei camorrene de primă 
mână. Locke cunoştea aroma doar din felul în care era 
adusă de vânt din cartierul Alcegrante sau din unele 
hanuri şi din case. 

— Hai, intră! Lanţuri îi mai făcu o dată semn şi Locke 
trase cu ochiul peste marginea blocului de piatră. O scară 
solidă de lemn cobora de-a lungul unui put pătrăţos ceva 
mai larg decât umerii lui Lanţuri; se oprea la vreo şapte 
metri mai jos, pe o podea din lemn lustruit. Nu mai căsca 
gura atâta; coboară! 

Locke se supuse. Treptele scării erau late, aspre şi 
foarte apropiate între ele; nu avu nici o problemă la 
coborâre şi, când ajunse jos, se trezi într-un pasaj înalt 
care părea desprins din însuşi turnul Ducelui. Podeaua era 
într-adevăr din lemn lustruit: stinghii drepte, lungi, de un 
cafeniu-auriu, scârţâiau plăcut sub paşii săi. Tavanul arcuit 
şi pereţii erau acoperiţi în întregime cu o sticlă groasă şi 


128 


lăptos-aurie care lucea palid, precum soarele din 
anotimpul ploios, când se mai iveşte de după norii grei. 
Lumina venea de pretutindeni şi de nicăieri; peretele 
scânteia. Cu o serie de bufnituri, bombăneli şi zornăieli 
(căci Locke văzu acum că aducea, într-un săculeţ din 
pânză groasă, monedele primite peste zi), Lanţuri sări pe 
podea lângă el. Smuci scurt de frânghia legată de scară şi 
falsul pat de scânduri căzu la loc, închizându-se singur. 

— Bun. Nu-i aşa că-i mult mai plăcut? 

— Da. Locke îşi trecu degetele peste suprafaţa fără 
cusur a unuia dintre pereţi. Sticla era simţitor mai rece 
decât aerul. Este Sticlă-străveche, nu-i aşa? 

— Că doar n-o fi chirpici! Lanţuri îl împinse pe Locke 
spre stânga, unde pasajul făcea o cotitură. Toată pivniţa 
templului este înconjurată de chestia asta. Sigilată în ea. 
Templul de deasupra a fost clădit pentru a se aşeza în ea, 
acum sute de ani. Nu-i nici o crăpătură în ea, din câte îmi 
pot da seama, în afară de vreo două tunele care duc în alte 
locuri interesante. E rezistentă la inundaţii, nu lasă să 
intre nici măcar o picătură de apă de dedesubt, chiar şi 
atunci când apa este până la brâu pe străzi. Şi ţine-afară 
şobolanii, gândacii, păianjenii-sugători şi toate porcăriile 
alea, atâta timp cât suntem atenţi la venire şi la plecare. 

Zdrăngănitul tigăilor de metal şi chicotitul înfundat al 
fraţilor Sanza ajunse la ei de după colţ, chiar înainte să 
intre într-o bucătărie mobilată confortabil cu bufete înalte 
din lemn şi cu o masă lungă din scoruş, înconjurată de 
scaune cu spetează înaltă. Locke se frecă la ochi când văzu 
pernele din catifea neagră şi frunzele din aur lăcuit care le 
împodobeau pe toate părţile. 

Calo şi Galdo lucrau la un cuptor de cărămidă, mutând 
tigăi dintr-o parte în alta şi trântind cuțite pe o imensă 
vatră alchimică albă. Locke văzuse blocuri mai mici din 
asemenea piatră, care dădea o căldură lipsită de fum când 
aruncai apă pe ea, dar cea de aici cântărea probabil cât 
Părintele Lanţuri. În timp ce Locke privea, Calo (Galdo?) 


129 


ridică o tigaie în aer şi turnă apă dintr-un urcior de sticlă 
pe vatra încinsă; aburul care se înălţă deodată aduse cu el 
un amestec bogat de mirosuri dulci şi Locke simţi cum i se 
umple gura de apă. 

În aerul de deasupra mesei din scoruş strălucea un 
candelabru extraordinar: în anii următori, Locke înţelese 
că era o sferă armilar, făurită în întregime din sticlă şi cu 
un ax din aur masiv. În centrul său strălucea, cu lumina 
albă-arămie a soarelui, un glob alchimic; în jurul acestuia 
se aflau cercurile din sticlă care marcau orbitele şi 
mişcările lumii şi ale rudelor sale celeste, inclusiv ale celor 
trei luni; în cele mai îndepărtate margini se aflau o sută de 
stele suspendate, ca nişte stropi de sticlă topită îngheţaţi 
cumva în chiar momentul exploziei lor. Lumina alerga, 
licărea şi ardea de-a lungul fiecărei feţe a candelabrului, şi 
totuşi era ceva în neregulă cu ea: părea că tavanul şi 
pereţii din Sticlă-străveche absorbeau cumva lumina din 
soarele alchimic; plămădind-o, slăbind-o, redistribuind-o 
de-a lungul întregii lungimi şi lățimi a Sticlei-străvechi din 
această pivniţă nefirească. 

— Bine ai venit în adevărata noastră casă, micul nostru 
templu închinat Binefăcătorului. Lanţuri azvârli sacul cu 
monede pe masă. Patronul nostru nu s-a sinchisit niciodată 
de ideea că austeritatea şi pioşenia ar trebui să meargă 
mână în mână; aici jos, ne arătăm înalta preţuire pentru 
lucruri preţuindu-le, dacă mă-nţelegi. Băieți! Ia uitaţi cine 
a supravieţuit interviului! 

— Nu ne-am îndoit deloc, zise unul din gemeni. 

— Nici măcar o clipă, spuse şi celălalt. 

— Însă acum putem afla ce a făcut de a fost izgonit din 
Dealul Umbrelor? 

Întrebarea, rostită la unison, avea tonul unui ritual 
repetat. 

— Când o să fiţi mai mari. Lanţuri ridică din sprânceană 
către Locke şi clătină din cap, asigurându-se că băiatul 


130 


putea să-i vadă clar gestul. Mult mai mari. Locke, bănuiesc 
că nu ştii cum se aşază masa...? 

Când Locke clătină din cap, Lanţuri îl duse la un bufet 
înalt, aflat chiar în stânga vetrei de gătit. Inăuntru erau 
vrafuri de farfurii albe din porțelan; Lanţuri ridică una 
astfel încât Locke să poată vedea blazonul pictat de mână 
(un pumn înzăuat strângând o săgeată şi un ciorchine de 
struguri) şi poleiala strălucitoare de pe margine. 

— Împrumutată, oarecum permanent, zise Lanţuri, de 
la Doña Isabella Manechezzo, preadistinsa mătuşă a 
Ducelui Nicovante. A murit fără copii şi dădea rareori 
petreceri, aşa că nu-i ca şi cum le folosea pe toate. Vezi 
cum unele dintre faptele noastre care le-ar putea părea 
crude şi  necinstite străinilor sunt de fapt chiar 
convenabile, dacă le priveşti din unghiul potrivit? E mâna 
Binefăcătorului la mijloc sau cel puţin aşa ne place nouă să 
credem. Nu că ne-am da seama de diferenţă, dacă nu ar fi 
mulţumit. 

Lanţuri îi dădu farfuria lui Locke (care o înhăţă cu o 
grijă mult exagerată şi-i cercetă îndeaproape marginea 
aurită) şi îşi trecu drăgăstos degetele peste suprafaţa 
mesei de scoruş. 

— Ei, asta, asta a fost proprietatea lui Marius Cordo, un 
jupân negustor din Tal Verrar. O ţinea în cabina principală 
a unei galere cu trei nivele. Imensă! Optzeci şi şase de 
vâsle. M-am cam supărat pe el, aşa că i-am săltat-o, 
împreună cu scaunele, covoarele, tapiţeriile şi toate 
hainele. Chiar de pe corabie. I-am lăsat banii; voiam să îi 
demonstrez ceva. Am aruncat totul în Marea de Bronz, cu 
excepţia mesei ăsteia. | 

— Şi ăsta! Lanţuri arătă spre candelabrul celest. Asta 
era transportat din Ashmere într-un convoi de căruţe bine 
păzit, pentru bătrânul Don Leviana. Cumva, în timpul 
transportului, s-a transformat într-o cutie cu paie. Lanţuri 
mai scoase trei farfurii din bufet şi le puse în braţele lui 


131 


Locke. La naiba, eram destul de bunicel pe vremea când 
chiar munceam ca să îmi câştig traiul. 

— Of, spuse Locke, sub povara tacâmurilor de calitate. 

— A, da. Lanţuri arătă spre scaunul din capul mesei. 
Pune una pentru mine acolo. Una pentru tine la stânga 
mea. Două pentru Calo şi Galdo la dreapta mea. Dacă ai fi 
slujitorul meu, ţi-aş zice să faci un aranjament neoficial. 
Poţi repeta? 

— Aranjament neoficial. 

— Exact. Aşa mănâncă cei mari şi puternici atunci când 
au ca invitaţi la masă doar rude apropiate şi poate un 
prieten sau doi. Privirea şi tonul vocii lui Lanţuri lăsau de 
înţeles că se aştepta ca lecţia asta să fie reţinută, şi el 
începu să-i prezinte lui Locke toate complexităţile 
paharelor, şerveţelelor de masă şi tacâmurilor din argint. 

— Ce fel de cuţit mai e şi ăsta? Locke ridică un tacâm 
rotunjit pentru unt ca Lanţuri să îl poată inspecta. Are o 
problemă. Nu ai putea omori pe nimeni cu ăsta. 

— Nu prea uşor, asta-i clar, băiete. Lanţuri îi arătă lui 
Locke cum să aşeze cuțitul de unt, împreună cu vasele şi 
castroanele potrivite. Insă, atunci când se strânge 
aristocrația la cină, este nepoliticos să îi faci felul cuiva 
altfel decât prin otravă. Lucrul ăsta serveşte la întinsul 
untului, nu la luatul beregatei. 

— Atâta bătaie de cap doar ca să mănânci... 

— Păi, dacă era după fostul tău stăpân, în Dealul 
Umbrelor puteaţi să mâncaţi slană rece şi turte de pământ 
unul de pe fundul celuilalt. Insă acum eşti un Ticălos 
Gentilom, cu accent pe Gentilom. O să înveţi cum să 
mănânci aşa şi cum să serveşti oameni care mănâncă aşa. 

— De ce? 

— Deoarece, Locke Lamora, va veni o vreme când vei 
lua masa cu baroni, conți şi duci. Vei lua masa cu 
negustori, amirali, generali şi tot felul de doamne! Şi 
atunci... Lanţuri puse două degete sub bărbia lui Locke şi 
îi înălţă capul, astfel încât să îl privească în ochi. Atunci 


132 


bieţii idioţi n-o să aibă nici cea mai vagă idee că, de fapt, 
iau masa cu un hoţ. 


— Nu-i aşa că e drăguţ? 

Lanţuri înălţă paharul gol şi îşi salută cei trei tineri 
protejaţi la masa splendid împodobită. Castroane aburinde 
din bronz şi vase grele de lut purtau în ele rezultatele 
eforturilor depuse de Calo şi Galdo la vatra de gătit. 
Locke, aşezat pe o pernă în plus ca să îi ajungă coatele pe 
masă, se holba la mâncare şi la găteli cu ochi mari. Era 
năucit de cât de repede scăpase de vechea sa viaţă şi 
nimerise în asta nouă, plină de oameni ţicniţi, dar ciudat 
de plăcuţi. 

Lanţuri ridică o sticlă plină cu ceea ce el numea vin 
alchimic; chestia era  vâscoasă şi întunecată, ca 
argintul-viu. Când trase dopul deşurubat, aerul se umplu 
cu miros de ienupăr; pentru o clipă, chiar acoperi aroma 
condimentată a felurilor principale. Lanţuri turnă o portie 
bună din chestia aia într-un pahar gol şi, în lumina 
puternică, vinul se scurse precum argintul topit. Lanţuri 
înălţă paharul în dreptul frunţii. 

— Un pahar vărsat în aer pentru cel care şade cu noi 
nevăzut; patronul şi protectorul, Paznicul Strâmb, 
Părintele Pretextelor Necesare. 

— Îţi mulţumim pentru buzunarele adânci şi nepăzite, 
rostiră fraţii Sanza într-un glas, iar Locke fu luat prin 
surprindere de seriozitatea intonaţiei lor. 

— Îţi mulţumim pentru străjerii care dorm în post, zise 
Lanţuri. 

— Îţi mulţumim pentru oraşul care ne hrăneşte şi 
pentru noaptea care ne ascunde, veni răspunsul. 

— Îţi mulţumim pentru prietenii care ne ajută să 
cheltuim prada! Lanţuri cobori paharul pe jumătate plin şi 
îl aşeză în mijlocul mesei. Luă un alt pahar, mai mic; turnă 


133 


în acesta doar un deget de argint lichid. Un pahar vărsat 
în aer pentru un prieten care nu este cu noi. li dorim 
numai bine Sabethei şi ne rugăm să se întoarcă cu bine. 

— Şi poate o să se întoarcă mai puţin ţicnită, spuse unul 
din cei doi Sanza, pe care Locke îl numise Calo în gând, ca 
să-i fie mai uşor. 

— Şi mai umilă. Galdo dădu din cap după ce zise asta. 
Umilă ar fi chiar minunat. 

— Fraţii Sanza îi doresc Sabethei numai bine. Lanţuri 
tinu paharul mic de licoare nemişcat şi îi ţintui cu privirea 
pe gemeni. Şi se roagă pentru întoarcerea ei cu bine. 

— Da! Îi dorim numai bine! 

— O întoarcere cu bine ar fi nemaipomenită. 

— Cine este Sabetha? rosti încet Locke, adresându-i 
întrebarea lui Lanţuri. 

— O podoabă pentru mica noastră gaşcă. Singura 
noastră femeie, plecată momentan la... studii. Lanţuri lăsă 
paharul ei jos, lângă cel turnat pentru Binefăcător, şi îi luă 
paharul lui Locke. Încă o afacere specială făcută cu fostul 
tău stăpân. Înzestrată, băiete, înzestrată ca tine cu un 
talent nefiresc în a-i necăji pe ceilalţi. 

— Adică pe noi, vrea să spună, completă Calo. 

— Şi în curând şi pe tine, surâse Galdo. 

— Da' mai tacă-vă fleanca, tâmpiţilor! Lanţuri turnă un 
strop din vinul ca argintul-viu în paharul lui Locke şi i-l 
dădu înapoi. Încă un toast şi o rugăciune. Pentru Locke 
Lamora, noul nostru frate. Noul meu pezon. li urăm toate 
cele bune. Îl primim cu braţele deschise. Şi ne rugăm să 
capete mai multă înțelepciune. 

Cu mişcări graţioase, le turnă vin lui Calo şi lui Galdo, 
iar apoi turnă un pahar aproape plin pentru sine. Lanţuri 
şi cei doi Sanza îşi înălţară paharele; Locke îi imită iute. 
Argintul sclipea sub aur. 

— Bine-ai venit printre Ticăloşii Gentilomi! 

Lanţuri ciocni uşor cu Locke, producând un clinchet 
care zăbovi un pic în aer înainte să se estompeze dulce. 


134 


— Mai bine alegeai moartea! zise Galdo. 

— Ţi-a oferit moartea ca variantă, nu? rosti Calo în 
vreme ce ciocnea cu fratele său, apoi se întinseră amândoi 
peste masă ca să ciocnească şi cu Locke. 

— Râdeţi cât puteţi, băieţi. În curând, isprăviră de 
ciocnit pahare, şi Lanţuri fu primul care sorbi iute din vin. 
Aaa! Ascultaţi la mine, dacă această biată făptură rezistă 
măcar un an, o să ajungeţi să jucati cum vă cântă el. O să 
vă arunce struguri când o să vrea să vadă un giumbuşluc. 
Haide, Locke, ia o gură! 

Locke îşi înălţă paharul; suprafaţa argintie oglindea 
imaginea vie, dar tremurătoare a chipului său şi a odăii 
puternic luminate din jurul lui; buchetul vinului era un 
amestec de ienupăr şi de anason care-i gâdila nasul. Duse 
propria imagine la buze şi bău. În momentul în care o 
înghiţi, licoarea un pic rece păru să îi alunece pe două căi 
în acelaşi timp: o dâră de căldură îi gâdilă gâtlejul pe când 
cobora, iar tentacule de gheaţă se întinseră în sus, 
alunecându-i pe cerul gurii şi prin sinusuri. Ochii i se 
holbară; tuşi şi îşi trecu o mână peste buzele deodată 
amorţite. 

— Este vin de oglindă, din Tal Verrar. Marfă bună. 
Acum pune şi mănâncă ceva, că altfel o să-ţi crape capul. 

Calo şi Galdo traseră la o parte şervetele ude de pe 
platouri şi castroane, dezvelind pentru prima oară 
adevăratele proporţii ale cinei. Erau chiar şi cârnaţi, 
frumos tăiaţi şi prăjiţi în ulei cu bucăţi de pere. Erau ardei 
iuți umpluti cu pastă de migdale şi cu spanac; găluşte de 
pui învelite în pâine subţire şi fripte până când pâinea 
ajunsese translucidă ca hârtia; fasole neagră rece în sos de 
vin şi muştar. Fraţii Sanza îi puneau deja câte ceva din 
fiecare pe farfurie, atât de repede încât Locke nu putea 
să-i urmărească. 

De-abia  descurcându-se cu o furculiţă de argint 
bifurcată şi cu unul dintre cuţitele rotunjite pe care le 
luase în râs mai înainte, Locke începu să îşi îndese de 


135 


toate în gură; aromele păreau să explodeze glorios şi la 
întâmplare. Găluştele de pui erau condimentate cu ghimbir 
şi cu coajă rasă de portocală. Sosul de vin din salata de 
fasole îi încălzi limba; aburii iuți ai muştarului îi arseră 
gâtul. Se pomeni că dă vin pe gât ca să stingă fiecare nou 
foc care se isca înlăuntrul său. 

Spre surpriza sa, după ce îl serviră pe el, gemenii Sanza 
nu se atinseră de mâncare; stăteau cu mâinile împreunate 
şi cu ochii la Lanţuri. După ce bărbatul se asigură că 
Locke mănâncă, se întoarse spre Calo. 

— Eşti un nobil vadran. Să spunem că eşti un 
Liege-Graf dintr-unul din Dovleceii mai puţin importanţi. 
Eşti la un dineu în Tal Verrar; sunt prezenţi bărbaţi şi 
femei, în număr egal, cu locuri desemnate dinainte. Lumea 
tocmai a intrat în sala de mese; doamna ta este lângă tine 
şi îţi vorbeşte. Ce faci? 

— La un dineu vadran, i-aş trage scaunul ca să se aşeze, 
fără să aştept să îmi ceară asta. Calo nu zâmbea. Insă 
doamnele verrarene ar sta intenţionat lângă un scaun ca 
să arate că vor să le fie tras. Este nepoliticos să-ţi dai cu 
presupusul. Aşa că aş lăsa-o pe ea să facă prima mişcare. 

— Foarte bine. Acum. Lanţuri arătă spre celălalt Sanza 
cu o mână, în timp ce îşi punea mâncare în farfurie cu 
cealaltă. Cât fac şaptesprezece înmulţit cu nouăsprezece? 

Galdo închise ochii şi se concentră câteva secunde. 

— Ăăă... trei sute douăzeci şi trei. 

— Corect. Care este diferenţa dintre o leghe nautică 
vadrană şi una therină? 

— Ăăă... leghea nautică vadrană este mai lungă cu o 
sută... cincizeci de stânjeni. 

— Foarte bine. Gata. Acum puteţi mânca. 

În timp ce fraţii Sanza începură să se lupte grosolan 
pentru anumite feluri de mâncare, Lanţuri se întoarse 
către Locke, a cărui farfurie era deja pe jumătate goală. 


136 


— Peste câteva zile o să încep să îţi pun tot felul de 
întrebări despre ce ai învăţat, Locke. Dacă vrei să 
mănânci, trebuie să înveţi. 

— Ce o să învăţ? In afară de aşezatul mesei... 

— Totul! Lanţuri arăta foarte mulţumit de sine însuşi. 
Totul, băiete. Cum să lupti, cum să furi, cum să minţi fără 
să clipeşti. Cum să găteşti cine ca asta! Cum să te 
deghizezi. Cum să vorbeşti ca un nobil, cum să scrii ca un 
preot, cum să faci ca un debil mintal. 

— Calo deja ştie cum să facă asta, zise Galdo. 

— Agh moo agh na mugh baaa, spuse Calo, cu gura 
plină de mâncare. 

— 'Ţii minte că ţi-am zis că noi nu operăm ca alţi hoţi? 
Noi suntem alt soi de hoţi, Locke! Suntem actori. Oameni 
cu măşti. Stau aici şi mă prefac a fi preotul lui Perelandro, 
şi sunt ani buni de când oamenii îmi aruncă bani. Cum 
crezi că am plătit pentru tot ce-ţi văd ochii în bârlogul ăsta 
fermecat, pentru mâncarea asta? Am cincizeci şi trei de 
ani; la vârsta asta, nimeni nu mai fură căţărat pe 
acoperişuri şi spărgând încuietori. Sunt plătit mai bine 
pentru că sunt orb decât am fost vreodată pentru isteţime 
şi iuţime. lar acum sunt prea încet şi prea rotofei ca să mai 
trec drept cineva cu adevărat interesant. 

Lanţuri isprăvi ce avea în pahar şi îşi turnă altul. 

— Însă voi... Tu şi Calo, şi Galdo, şi Sabetha... voi patru 
aveţi toate avantajele pe care nu le-am avut eu. Educaţia 
voastră va fi amănunţită şi viguroasă. O să îmi rafinez 
noţiunile şi tehnicile. Când voi termina cu voi, isprăvile pe 
care o să le faceţi voi patru... ei bine, o să facă mica mea 
escrocherie cu templul ăsta să pară simplă şi lipsită de 
ambiţie. 

— Sună bine, spuse Locke, care începea să simtă 
efectul vinului; o pâclă caldă de mulţumire înţelegătoare 
se pogora asupra lui, înăbuşind tensiunea şi precauţia care 
erau o a doua natură pentru un orfan din Dealul Umbrelor. 
Ce facem mai întâi? 


137 


— Păi, în seara asta, dacă nu o să fii prea ocupat cu 
vomitatul primei mese ca lumea de care ai avut parte în 
viaţa ta, Calo şi Galdo o să îţi pregătească o baie caldă. 
După ce nu vei mai fi un tovarăş atât de „înmiresmat“, poţi 
să te culci. Mâine o să îţi dăm o robă de acolit şi poţi ieşi 
pe trepte cu noi, să aduni monede. Mâine-noapte... Lanţuri 
se scărpină în barbă, luând o înghiţitură din pahar. Te duc 
să îl întâlneşti pe baştan. Pe Capa Barsavi. Este nespus de 
curios să te vadă. 


138 


CAPITOLUL TREI 
Oameni închipuiţi 


1 


Pentru a doua oară în ultimele două zile, străini mascaţi 
şi cu glugi pătrunseră în viaţa lui Don Lorenzo Salvara, 
într-un loc neaşteptat. De data asta se întâmplă chiar după 
miezul nopţii, iar ei îl aşteptau în biroul său. 

— Închideţi uşa, zise intrusul mai scund. Glasul său era 
tipic camorrean, aspru, afumat şi evident obişnuit să i se 
dea ascultare. Luaţi loc, domnia voastră, şi nu vă osteniţi 
să vă chemaţi slujitorul. Este puţin suferind. 

— Cine naiba sunteţi? Mâna lui Salvara se răsuci din 
reflex; însă nu avea nici o teacă la cingătoare. Închise uşa 
din spatele său, dar nu schiţă nici un gest de a se aşeza la 
biroul de scris. Cum aţi intrat aici? 

Intrusul care vorbise primul întinse mâna şi îşi trase jos 
pânza neagră ce îi acoperea nasul şi gura. Avea chipul 
uscăţiv şi colţuros; părul îi era negru, iar mustaţa închisă 
la culoare era subţire şi aranjată impecabil. O cicatrice 
albă îi străbătea obrazul drept. Băgă o mână în faldurile 
mantiei sale negre, bine croite, şi scoase un portofel negru 
din piele pe care îl desfăcu în aşa fel încât Donul să-i poată 
vedea conţinutul - un mic blazon auriu aşezat într-un 
desen amănunţit de sticlă îngheţată. 

— Zeii să mă păzească! Don Salvara căzu în scaun, 
agitat, fără să mai şovăie. Sunteţi Nocturni. 

— Exact. Omul îşi împături portofelul şi îl băgă la loc în 
mantie. Intrusul tăcut, încă mascat şi cu gluga trasă, se 
trase, ca din întâmplare, până la câţiva paşi în spatele lui 
Don Lorenzo, între el şi uşă. lertaţi-ne că dăm buzna aşa. 


139 


Însă problema pentru care am venit este extrem de 
delicată. 

— Am... am jignit-o cumva pe Alteța Sa? 

— Din câte ştiu eu, nu, domnule Salvara. De fapt, se 
poate spune că ne aflăm aici tocmai ca să prevenim asta. 

— Eu... eu, aa... ei bine. A, ce aţi zis că i-aţi făcut lui 
Conte? 

— l-am dat doar ceva care să-l ajute să doarmă, atât. 
Ştim cât de credincios vă este şi mai ştim şi că-i periculos. 
Nu am vrut să apară... neînţelegeri. 

Bărbatul care stătea în pragul uşii întări această 
declaraţie păşind înainte, întinzând mâna pe lângă Don 
Salvara şi aşezând încet pe birou cuţitele de luptă ale lui 
Conté. 

— Înţeleg. Sper că nu a păţit nimic. Don Salvara bătu 
darabana pe birou şi îl ţintui cu privirea pe intrusul cu 
cicatrice. În caz contrar, aş fi foarte nemulţumit. 

— Este viu şi nevătămat, vă dau cuvântul meu de 
slujitor al Ducelui. 

— Mi-e de ajuns. Pentru moment. 

Bărbatul cu cicatrice oftă şi se frecă la ochi cu două 
degete înmănuşate. N 

— Nu trebuie să începem cu stângul, m'lord. Imi cer 
iertare pentru bruscheţea apariţiei noastre şi pentru felul 
în care am intrat, dar cred că veţi descoperi că bunăstarea 
domniei voastre este vitală în ochii stăpânului nostru. Mi 
s-a cerut să vă întreb - aţi petrecut bine la Sărbătoare 
astăzi? 

— Da... Don Salvara vorbi cu băgare de seamă, ca şi 
cum ar fi avut în faţă un avocat sau un grefier. Cred că 
este o afirmaţie corectă. 

— Bun, bun. Nu aţi fost singur, aşa-i? 

— Doña Sofia m-a însoţit. 

— Mă refer la altcineva. Nu la unul dintre supuşii 
Alteţei Sale. Nu un camorrean. 


140 


— A, negustorul. Un negustor din Emberlain numit 
Lukas Fehrwight. 

— Din Emberlain. Mda, sigur. Bărbatul cu cicatrice îşi 
încrucişă braţele la piept şi îşi aruncă privirea prin biroul 
Donului; se uită o clipă la două mici portrete din sticlă 
reprezentându-i pe bătrânii Don şi Doña Salvara, înrămate 
şi cu funde negre comemorative. Ei bine, omul acela este 
negustor din Emberlain tot atât ca şi mine sau ca 
dumneavoastră, m'lord Salvara. Este un escroc. Un 
impostor. 

— Eu... Don Salvara aproape că sări în picioare, dar îşi 
aminti de bărbatul din spatele său şi se gândi de două ori 
înainte s-o facă. Nu văd cum ar putea fi posibil. El... 

— Să-mi fie cu iertare, m'lord. Bărbatul cu cicatrice 
surâse, cu un înfiorător surâs fals, cum ar face-o un om 
fără copii care încearcă să aline un prunc agitat. Insă 
daţi-mi voie să vă întreb - aţi auzit vreodată de omul 
căruia i se spune Ghimpele din Camorr? 


2 


— Fur doar pentru că familia mea are nevoie de bani ca 
să supraviețuiască! 

Locke Lamora rosti această proclamație cu paharul de 
vin înălţat; el şi ceilalţi Ticăloşi Gentilomi stăteau la 
vechea masă de scoruş din vizuina opulentă de sub Casa 
lui Perelandro; Calo şi Galdo la dreapta lui, Jean şi Goangă 
la stânga. O grămadă imensă de mâncare era întinsă în 
faţa lor, iar candelabrul celest atârna deasupra cu lumina 
sa aurie familiară. Ceilalţi începură să-şi bată joc. 

— Mincinosule! strigară ei în cor. 

— Fur doar pentru că lumea asta păcătoasă nu mă lasă 
să câştig o pâine cinstită! strigă Calo, înălţându-şi propriul 
pahar. 

— Mincinosule! 


141 


— Fur doar pentru că trebuie să-mi întreţin trântorul de 
frate geamăn, a cărui lene i-a frânt inima mamei! 

Galdo îl înghionti pe Calo în timp ce rosti asta. 

— Mincinosule! 

— Fur doar pentru că m-am înhăitat cu tot felul de 
derbedei, zise Jean. 

— Mincinosule! 

În cele din urmă, ritualul ajunse la Goangă; băiatul îşi 
înălţă paharul cu o mână uşor tremurândă şi zbieră: 

— Fur doar pentru că este al naibii de distractiv! 

— TICĂLOSULE! 

Într-un vacarm general de răcnete şi ţipete, cei cinci 
hoţi ciocniră paharele; lumina sclipi pe cristal şi străluci 
prin neguroasele adâncimi verzi ale vinului de mentă 
verrar. Cei patru bărbaţi îşi goliră paharele dintr-o 
înghiţitură şi le trântiră pe masă. Goangă, care se uita deja 
cruciş, fu ceva mai delicat cu propriul pahar. 

— Domnilor, ţin în mâini primele roade ale lungilor 
noastre săptămâni de cercetare şi de suferinţă. Locke 
ridică un sul de pergament prins cu funde şi purtând o 
pecete albastră - culoarea micii nobilimi din Camorr. O 
scrisoare de credit pentru cinci mii de coroane, care pot fi 
ridicate mâine din fondurile pe care Don Salvara le are 
depuse la Merragio. Şi, îndrăznesc să adaug, prima pradă 
la care a contribuit mezinul găştii. 

— Hei, băiatu' din butoi! 

Fraţii Sanza ţipară într-un glas; o clipă mai târziu, o 
chiflă cu migdale zbură dinspre scaunele lor, îl izbi pe 
Goangă drept între ochi şi căzu în farfuria sa goală. 
Goangă o rupse în două şi răspunse cu aceeaşi monedă, 
ţintind bine în ciuda ameţelii. Locke continuă să vorbească 
în timp ce Calo se încruntă, curăţându-şi firimiturile din 
ochi: _ 

— Contactul din această după-amiază a fost uşor. Însă 
nu am fi ajuns atât de departe şi atât de repede dacă n-ar 
fi fost acţiunea rapidă de ieri a lui Goangă. Ce chestie 


142 


prostească, nesăbuită, idioată şi a naibii de ridicolă! N-am 
cuvinte ca să îmi exprim admiraţia. Locke izbutise să facă 
o mică scamatorie cu sticla de vin cât vorbise; paharele 
goale se umplură deodată. Pentru Goangă! Noua năpastă 
de pe capul străjii camorrene! 

După ce se mai domoliră uralele şi pileala care urmară 
acestui toast şi după ce Goangă fu pocnit peste ceafă cât 
să-i zgâlţâie bine tot ce-avea în căpăţână, Locke scoase un 
pahar mare, îl aşeză în mijlocul mesei şi îl umplu încet. 

— Încă ceva înainte să mâncăm. Işi înălţă paharul, iar 
ceilalţi deveniră tăcuţi. Un pahar vărsat în aer pentru un 
prieten care nu mai este printre noi. li ducem lipsa 
bătrânului Lanţuri şi ne rugăm ca sufletul său să se 
odihnească în pace. Fie ca Paznicul Strâmb să-l aibă veşnic 
în pază şi să-l binecuvânteze pe strâmbul său slujitor. A 
fost un om bun şi pocăit, în felul celor de teapa noastră. 

Cu blândeţe, Locke puse paharul în mijlocul mesei şi îl 
acoperi cu o bucată neagră de pânză. 

— Ar fi fost foarte mândru de tine, Goangă. 

— Sper. Băiatul se uită ţintă la paharul acoperit aflat în 
mijlocul acelor cristale opulente şi tacâmuri aurite. Aş fi 
vrut să-l fi cunoscut. 

— Ai fi fost un proiect tihnit pentru bătrâneţile lui. Jean 
îşi sărută mâna stângă, gestul de binecuvântare al 
preoţimii celui de-al Treisprezecea, Cel Fără de Nume. Un 
răgaz cât se poate de bine-venit după ce-a avut de pătimit 
crescându-ne pe noi patru! 

— Jean este mult prea generos. Eu şi el am fost nişte 
sfinţi. Fraţii Sanza au fost cei care îl făceau pe bietul 
bătrân să nu închidă un ochi noaptea, rugându-se 
încontinuu. Locke întinse mâna spre un platou acoperit. Să 
mâncăm. 

— Poate vrei să spui că se ruga ca tu şi Jean să creşteţi 
iute şi să ajungeţi la fel de chipeşi ca noi! Mâna lui Galdo 
ţâşni şi îl apucă pe Locke de încheietură. N-ai uitat nimic? 

— Ce să uit? 


143 


Calo, Galdo şi Jean întâmpinară această întrebare cu 
aceeaşi privire. Goangă se ruşină şi se uită la candelabru. 

— Blestema-v-ar zeii! Locke se ridică din scaunul său 
aurit şi se îndreptă spre un bufet lateral; se întoarse la 
masă aducând cu el un păhărel un pic mai mare decât un 
degetar. Turnă în acesta un strop de vin de mentă. Nu îl 
înălţă, ci îl împinse în mijlocul mesei lângă paharul 
acoperit cu bucata de pânză neagră. Un pahar vărsat în 
aer pentru cineva care nu-i printre noi. Nu ştiu unde-i ea 
acum şi sper să vă stea mâncarea în gât, mai puţin ţie, 
Goangă, mulţumesc al naibii de mult. 

— Nu prea sună a binecuvântare elegantă, mai ales din 
partea unui preot. Calo îşi sărută mâna stângă şi o flutură 
deasupra păhărelului. Ea a fost una dintre noi chiar 
înaintea ta, garrista. 

— Ştiţi ce mă rog? Locke strânse marginea mesei cu 
mâinile până când i se albiră articulațiile. Mă rog ca într-o 
bună zi unul dintre voi să afle ce face iubirea din om după 
ce urcă mai sus de baierele pantalonilor. 

— E nevoie de doi ca să frângi o inimă. Cu blândeţe, 
Galdo îşi puse mâna stângă peste dreapta lui Locke. Nu ţin 
minte ca ea să fi futut lucrurile fără ajutorul tău dibaci. 

— Şi îndrăznesc să spun, adăugă Calo, că ar fi o uşurare 
nemaipomenită pentru noi toţi dacă ai binevoi să te duci şi 
tu să ţi-o tragi. Lung şi tare. Pe toţi zeii, fă-o cu trei 
deodată! Avem fondurile necesare. 

— Să ştiţi că răbdarea mea s-a epuizat de mult când 
vine vorba de subiectul... glasul lui Locke se transforma în 
urlet când Jean îl înşfăcă de bicepsul stâng; pumnul lui 
Jean cuprindea cu uşurinţă braţul lui Locke. 

— A fost buna noastră prietenă, Locke. A fost şi încă 
este. li datorezi ceva mai de Doamne-ajută. 

Jean întinse mâna după sticla de vin, apoi umplu 
păhărelul până la buză. Il înălţă în lumină şi-şi luă cealaltă 
mână de pe braţul lui Locke. 


144 


— Un pahar vărsat în aer pentru o prietenă care nu-i cu 
noi. li dorim Sabethei numai bine. lar pentru noi, să 
ne-nţelegem ca fraţii. 

Locke îl privi o secundă care păru că ţine minute în şir, 
apoi scăpă un oftat prelung. 

— Îmi pare rău. Nu am vrut să stric momentul. A fost 
un toast jalnic şi... mă căiesc. Ar fi trebuit să mă gândesc 
mai bine la responsabilităţile mele. 

— Şi mie îmi pare rău. Galdo rânji ruşinat. Nu te 
învinovăţim pentru ceea ce simţi. Ştim că era... era... ea. 

— Ei bine, mie nu-mi pare rău de partea cu curvele. 
Calo dădu din umeri a falsă scuză. Sunt al dracului de 
serios, omule. Bagă-ţi fitilul. Aruncă-ţi ancora. Du-te şi vezi 
o doamnă în privinţa unei teci pentru pumnal. O să te simţi 
mai bine. 

— Dæ’ nu ţi-e limpede că sunt în al nouălea cer? N-am 
nevoie să mă simt mai bine; iar noi doi mai avem încă de 
lucru în seara asta! Pentru numele Paznicului Strâmb, nu 
putem să omorâm subiectul ăsta şi să-i azvârlim cadavrul 
blestemat în mare? 

— Îmi pare rău, zise Calo după câteva secunde şi o 
căutătură plină de înţeles din partea lui Jean. Îmi pare rău. 
Uite care-i treaba, ştii că îţi vrem binele. Ne pare rău dacă 
exagerăm. Dar ea este în Parlay şi noi suntem în Camorr, 
şi e limpede că tu... 

Calo ar mai fi spus şi altceva, însă o chiflă de migdale îl 
lovi drept în nas şi el tresări surprins. O altă chiflă îl lovi în 
frunte pe Galdo; alta ateriză în poalele lui Jean, iar Locke 
izbuti să o respingă la timp pe cea care-l viza. 

— Pe bune, acum! Goangă strânsese şi alte chifle în 
mâinile întinse şi le arătă, ca pe nişte arbalete încărcate. 
La asta trebuie să mă aştept când o să cresc mare? 
Credeam că sărbătorim faptul că suntem mai bogaţi şi mai 
isteţi decât oricine! 

Locke îl privi pe băiat o clipă, apoi se întinse şi luă 
păhărelul plin de la Jean, cu un surâs ce îi înflorea pe buze. 


145 


— Goangă are dreptate. Hai să terminăm cu prostiile şi 
să luăm cina. Înălţă paharul cât putu de sus, spre lumina 
candelabrului. Pentru noi - mai bogaţi şi mai isteţi decât 
oricine! 

— Mai bogați şi mai isteţi decât oricine! veni ca un ecou 
răspunsul. 

— Închinăm pentru prietenii care nu sunt printre noi şi 
care ne-au ajutat să ajungem aşa cum suntem. Le ducem 
dorul. Locke îşi ridică paharul la buze şi sorbi un pic 
înainte să-l lase jos. Şi încă îi iubim, spuse încetişor. 


3 


— Ghimpele din Camorr... este un zvon îndeosebi de 
ridicol care trece din gură-n gură prin salonul de dineuri 
atunci când unul dintre Donii mai nervoşi nu-şi îndoaie 
îndeajuns vinul cu apă. 

— Ghimpele din Camorr, rosti în mod agreabil bărbatul 
cu cicatrice, a plecat de pe barja dumneavoastră de 
agrement ceva mai devreme în seara asta, cu un bilet de 
ordin semnat pentru cinci mii de coroane din fier alb. 

— Cine? Lukas Fehrwight? 

— Nimeni altul. 

— Lukas Fehrwight este vadran. Şi mama a fost 
vadrană; le cunosc limba! Lukas este un Emberlain 
experimentat, până la capăt. Se acoperă cu lână şi sare doi 
coţi când clipeşte vreo femeie spre el! Don Lorenzo îşi 
dădu nervos jos ochelarii şi îi puse pe birou. Omul ar pune 
oricând rămăşag pe vieţile propriilor copii când vine vorba 
de preţul pe care l-ar putea obţine pentru nişte butoaie de 
măruntaie de hering. Am avut de-a face cu soiul ăsta de 
oameni de nenumărate ori. Omul ăla nu este camorrean şi 
nici vreun hoţ legendar! 

— Domnia voastră. Aveţi douăzeci şi patru de ani, nu-i 
aşa? 

— Pe moment. Chiar e relevant? 


146 


— Fără îndoială, aţi cunoscut mulţi negustori în anii 
care au trecut de când mama şi tatăl dumneavoastră au 
murit, fie să se odihnească în pacea Îndelungatei Tăceri. 
Mulţi negustori, şi mulţi dintre ei vadrani, nu? 

— Destul de corect. 

— Şi dacă un om, un om foarte inteligent, ar dori să vă 
facă să credeţi că este un negustor... ei bine, cum s-ar 
îmbrăca şi s-ar prezenta? Ca un pescar? Ca un arcaş 
mercenar? 

— Nu înţeleg ce vreţi să spuneţi. 

— Vreau să spun, m'lord Salvara, că propriile 
dumneavoastră aşteptări au fost folosite împotriva domniei 
voastre. Aveţi un simţ ascuţit pentru oamenii de afaceri, 
categoric. Aţi mărit averea familiei dumneavoastră de 
câteva ori în scurta perioadă în care v-aţi ocupat de ea. De 
aceea, un om care ar vrea să vă momească într-o capcană 
nu ar trebui decât să se prefacă a fi un om de afaceri 
desăvârşit. Să fie întruchiparea voită a tuturor aşteptărilor 
dumneavoastră. Să vă arate exact ceea ce aşteptaţi şi 
doriţi să vedeţi. 

— Mi se pare că, dacă vă accept raţionamentul, zise 
încet Donul, atunci adevărul evident al oricărui lucru 
legitim poate fi socotit drept baza falsităţii sale. Eu spun 
că Lukas Fehrwight este un negustor din Emberlain, 
deoarece are toate semnalmentele unuia; dumneavoastră 
spuneţi că aceleaşi semnalmente dovedesc că este un 
escroc. Am nevoie de dovezi ceva mai grele decât asta. 

— Atunci daţi-mi voie să deviez puţin de la subiect, 
m'lord, şi să vă pun o altă întrebare. Bărbatul cu cicatrice 
îşi băgă mâinile sub faldurile negre ale mantiei şi se uită la 
tânărul nobil. Dacă aţi fi un hoţ care pradă numai 
nobilimea Ducatului Camorr, cum v-aţi ascunde acţiunile? 

— Numai? lar începem cu Ghimpele din Camorr...! Un 
asemenea hoţ nu poate fi adevărat. Există înţelegeri... 
Pactul Secret. Ceilalţi hoţi s-ar ocupa de problema asta 
imediat ce cineva ar îndrăzni să încalce Pactul. 


147 


— Şi ce s-ar întâmpla dacă hoţul nostru ar putea să 
scape neprins? Dacă hoţul nostru şi-ar putea ascunde 
identitatea chiar şi faţă de tovarăşii săi? 

— Dacă. Dacă. Se spune că Ghimpele din Camorr fură 
de la cei bogaţi - Don Salvara îşi puse o mână pe piept - şi 
dă toţi banii săracilor, până la ultima leţcaie. Dar aţi auzit 
de vreo pungă de galbeni lăsată pe străzile din 
Cuprins-de-Flăcări în ultima vreme? De vreun cărbunar 
sau cumpărător de vechituri care să umble deodată în 
mătăsuri şi cu cizme înzorzonate? Haideţi... Ghimpele este 
o poveste spusă la o bere de către oamenii de rând. 
Spadasin neîntrecut, cuceritor de inimi, o nălucă trecând 
prin pereţi. Ridicol. 

— Aveţi uşile încuiate şi gratii la toate ferestrele, şi 
totuşi iată-ne în biroul dumneavoastră, m lord. 

— Nu neg. Dar sunteţi oameni în carne şi oase. 

— Aşa se zice. Însă ne îndepărtăm de la subiect. Hoţul 
nostru, m'lord, se bazează pe dumneavoastră şi pe ceilalți 
nobili să păstraţi, pentru el, taina asupra activităţilor sale. 
Ipotetic vorbind, dacă Lukas Fehrwight ar fi Ghimpele din 
Camorr şi dacă aţi şti că tocmai a plecat liniştit cu o mică 
avere din cuferele dumneavoastră, ce aţi face? Aţi alerta 
straja? Aţi cere ajutor în mod deschis la curtea Alteţei 
Sale? Aţi vorbi despre această problemă de faţă cu Don 
Paleri Jacobo? 

— Eu... eu... e o observaţie interesantă. Mă întreb... 

— Aţi vrea ca întregul oraş să afle că aţi fost dus de 
nas? Că aţi fost păcălit? Ar mai avea vreodată oamenii de 
afaceri încredere în discernământul dumneavoastră? Şi-ar 
mai reveni vreodată cu adevărat reputaţia dumneavoastră? 

— Cred că ar fi... foarte greu să-şi mai revină. 

Mâna dreaptă a bărbatului cu cicatrice reapăru, 
neînmănuşată şi palidă în contrast cu întunecimea mantiei, 
cu un deget ridicat. 

— Domnia sa Dona Rosalina de Marre a pierdut zece 
mii de coroane acum patru ani, în schimbul unor titluri de 


148 


proprietate ale unor livezi din susul fluviului care nu 
există. Un al doilea deget se ridică. Don şi Doña Feluccia 
au pierdut de două ori pe atât, acum doi ani. Credeau că 
finanţează o lovitură de stat în Talisham, care ar fi făcut ca 
oraşul să devină fieful familiei. Anul trecut, zise bărbatul 
cu cicatrice ridicând al treilea deget, Don Javarriz a plătit 
cincisprezece mii de coroane unui prezicător care 
pretindea că-i poate readuce la viaţă primul născut. 
Bărbatul ridică şi degetul mic, îndreptându-l spre Don 
Lorenzo. Şi-acum avem de-a face cu Don şi Doña Salvara, 
implicaţi într-o afacere secretă care este şi ispititoare, şi 
convenabilă. Spuneţi-mi, aţi auzit vreodată de necazurile 
seniorilor şi doamnelor despre care am pomenit? 

— Nu. 

— Doña de Marre o vizitează pe soţia dumneavoastră în 
grădina ei de două ori pe săptămână. Vorbesc despre 
botanica alchimică împreună. Dumneavoastră înşivă aţi 
jucat cărţi cu fiii lui Don Javarizz de-atâtea ori. Şi totuşi ce 
aţi auzit vă surprinde? 

— Da, foarte mult, vă asigur! 

— Şi Alteța Sa a fost surprinsă. Stăpânul meu a 
petrecut doi ani străduindu-se să urmărească iţele subţiri 
care leagă aceste infracţiuni între ele, m'lord. O avere de 
mărimea celei pe care o aveţi dumneavoastră a dispărut 
complet şi a fost nevoie de porunca ducală ca să se poată 
smulge adevărul de la cei păgubiţi. Şi asta deoarece 
mândria îi făcea să păstreze tăcerea. 

Don Lorenzo se uită îndelung la suprafaţa biroului său. 

— Fehrwight are un apartament la Casa Tăvălită. Are 
un slujitor, haine de calitate, ochelari de o sută de 
coroane. Deţine... secrete ale proprietăţii Casei de bel 
Auster. Don Salvara îl privi pe bărbatul cu cicatrice ca şi 
cum i-ar fi prezentat o problemă grea unui tutore exigent. 
Sunt lucruri pe care nu le-ar putea avea nici un hoţ. 

— Oare hainele elegante ar fi ceva mai presus de 
mijloacele unui om care are la dispoziţie peste patruzeci 


149 


de mii de coroane furate? lar butoiul său de coniac 
neînvechit - cum aţi putea dumneavoastră sau eu, sau 
oricine altcineva din afara Casei de bel Auster să ştiţi cum 
ar trebui să arate? Sau ce gust ar trebui să aibă? E o 
înşelătorie simplă. 

— A fost recunoscut pe stradă de un comisionar de 
mărfuri, unul dintre funcţionarii juridici din Razona care-i 
tot timpul pe la Meraggio! 

— Sigur că da, deoarece a început să-şi fabrice 
identitatea de Lukas Fehrwight cu mult timp în urmă, 
probabil chiar înainte să o fi cunoscut pe Doña de Marre. 
Are un cont cât se poate de real la Meraggio, deschis cu 
bani la fel de reali, acum cinci ani. Afişează toate semnele 
prosperității pe care un om în poziţia lui ar trebui să le 
aibă, dar Lukas Fehrwight e o nălucă. O minciună. Un rol 
interpretat în faţa unui public privat foarte select. Îl 
urmăresc pe omul ăsta de ani de zile. 

— Suntem oameni cu judecată, Sofia şi cu mine. Mai 
mult ca sigur... mai mult ca sigur am fi observat dacă era 
ceva nelalocul său. 

— Nelalocul său? Păi, întreaga afacere este nelalocul 
său! M'lord Salvara, vă implor, ascultaţi-mă cu atenţie! 
Sunteţi un magnat al băuturilor rafinate. Spuneţi o 
rugăciune la mormântul mamei dumneavoastră în fiecare 
săptămână, la un templu vadran. Nu-i o coincidenţă 
extraordinară ca tocmai acolo să daţi peste un vadran la 
ananghie care mai este şi furnizor în acelaşi domeniu? 

— Unde altundeva în afară de Templul Apelor Prielnice 
ar putea să se roage un vadran când vizitează Camorrul? 

— Nicăieri în altă parte, desigur. Însă uitaţi-vă cum se 
strâng grămadă coincidenţele. Un negustor vadran de 
băuturi aflat la ananghie şi care întâmplător tocmai se 
duce să-l viziteze pe Don Jacobo?  Duşmanul 
dumneavoastră de moarte? Un om pe care toată lumea ştie 
că l-aţi strivi prin orice mijloace dacă nu v-ar fi interzis-o 
Ducele? 


150 


— M-ati... observat când l-am întâlnit prima oară? 

— Da, îndeaproape. V-am văzut pe dumneavoastră şi pe 
slujitorul dumneavoastră cum vă apropiaţi de alee ca să 
salvaţi un om despre care credeaţi că este în primejdie. 
Noi... 

— Credeam? Era cât pe ce să fie sugrumat! 

— Chiar aşa? Bărbaţii mascaţi erau complicii lui, 
m'lord. Lupta a fost înscenată. A reprezentat un mod de a 
face cunoştinţă cu negustorul închipuit şi cu oportunitatea 
sa, la fel de închipuită. Tot ceea ce preţuiţi a fost folosit 
drept momeală pentru capcană! Afecţiunea pentru 
vadrani, simţul datoriei, curajul, interesul pentru băuturile 
rafinate, dorinţa de a-l întrece pe Don Jacobo. Şi poate fi o 
coincidenţă faptul că planul lui Fehrwight trebuie să 
rămână secret? Că se desfăşoară într-o perioadă foarte 
scurtă şi este foarte costisitor? Că, întâmplător, vă 
hrăneşte toate ambițiile posibile? 

Donul privi îndelung peretele opus din biroul său, 
bătând cu degetele în masă într-un ritm tot mai rapid. 

— Este un adevărat şoc, zise el într-un sfârşit, cu un 
glas pierdut, fără nici o urmă de opoziţie rămasă. 

— Să-mi fie cu iertare, senior Salvara. Adevărul este 
supărător. Sigur că Ghimpele din Camorr nu are peste trei 
metri înălţime. Sigur că nu poate trece prin pereţi. Insă 
este un hoţ cât se poate de real; se dă drept un vadran pe 
nume Lukas Fehrwight, a pus mâna pe cinci mii de 
coroane din banii dumneavoastră şi e gata să mai înhaţe 
încă douăzeci de mii. 

— Trebuie să trimit oameni la Meraggio, ca să nu poată 
ridica banii dimineaţă, spuse Don Lorenzo. 

— Cu tot respectul, domnia voastră, nici nu încape 
vorbă să faceţi una ca asta. Am primit instrucţiuni clare. 
Nu îl vrem doar pe Ghimpe, ci şi pe complicii săi. 
Persoanele de contact. Sursele de informaţie. Intreaga sa 
reţea de hoţi şi iscoade. L-am scos la lumină acum şi 
putem să-l urmărim cât îşi face treaba. La primul semn că 


151 


a fost demascat, va fugi. Iar noi s-ar putea să nu ne mai 
întâlnim cu ocazia asta. Alteța Sa Ducele Nicovante este 
de neclintit: toţi cei implicaţi în aceste infracţiuni trebuie 
identificaţi şi reţinuţi. Pentru a putea face asta, vi se 
solicită o cooperare deplină, în numele Ducelui. 

— Ce trebuie să fac? 

— Continuaţi să vă purtaţi ca şi cum aţi crede în 
întregime povestea lui Fehrwight. Lăsaţi-l să ridice banii. 
Lăsaţi-l să aibă parte de puţin succes. Şi când se întoarce 
să ceară şi alţi bani... 

— Da? 

— Păi, daţi-i, domnia voastră! Daţi-i tot ce vă cere. 


4 


Imediat ce farfuriile fură golite, iar Goangă, puţin 
cherchelit, primi sarcina de a le curăța lună cu apă caldă şi 
nisip alb („Este excelent pentru educaţia ta morală! îi 
strigase Jean, în vreme ce el stivuia porţelanurile şi 
cristalele), Locke şi Calo se retraseră în Garderoba 
vizuinii, ca să înceapă pregătirile pentru cel de-al treilea şi 
cel mai important contact din jocul cu Don Salvara. 

Pivniţa din Sticlă-străveche de sub Casa lui Perelandro 
era împărţită în trei zone: una dintre ele era bucătăria, 
alta era departajată în odăi de dormit despărțite prin 
paravane din lemn, iar a treia era cunoscută drept 
Garderoba. 

Rafturi lungi pentru haine se întindeau pe toţi pereţii 
Garderobei, pline cu sute de obiecte vestimentare 
organizate după origine, anotimp, tăietură, mărime şi 
clasă socială. Găseai acolo straie din pânză de sac, 
salopete de muncitori şi şorţuri de măcelari cu pete uscate 
de sânge pe ele. Găseai acolo mantii de iarnă şi de vară, 
tesute ieftin şi croite rafinat,  neîmpodobite sau 
împopoţonate cu de toate, de la ornamente din metale 
preţioase până la pene de păun. Găseai acolo robe şi 


152 


accesorii pentru majoritatea ordinelor preoţeşti therine - 
Perelandro, Morgante, Nara, Sendovani, lono şi aşa mai 
departe. Mai găseai şi bluze de mătase, pieptare dibaci 
înzăuate, mănuşi, cravate şi eşarfe, cât şi destule bastoane 
şi toiege ca să echipezi o companie de mercenari boşorogi. 

Lanţuri începuse această colecţie cu peste douăzeci de 
ani în urmă, iar discipolii săi o sporiseră, cu averea 
dobândită în ani şi ani de uneltiri. Foarte puţine lucruri 
dintre cele purtate de Ticăloşii Gentilomi ajungeau la 
gunoi; chiar şi straiele cele mai puturoase şi îmbâcsite de 
sudoare erau spălate, pudrate cu pomezi alchimice şi 
atârnate cu grijă. Puteau fi refolosite oricând, la nevoie. 

În mijlocul Garderobei se afla o oglindă cât un stat de 
om; o alta, mult mai mică, atârna de un soi de sistem pe 
scripeţi prins în tavan, putând fi mutată şi aşezată după 
cum era nevoie. Locke stătea în faţa oglinzii mai mari, 
purtând un pieptar şi pantaloni bufanţi din catifea neagră; 
colanţii săi erau stacojii ca sângele în apele asfinţitului, iar 
cravata camorreană simplă se asorta cu ei. 

— Chiar e o idee bună melodrama asta afurisită? Calo 
era îmbrăcat aproape la fel, deşi colanţii şi accesoriile sale 
erau cenușii; îşi trase mânecile tunicii deasupra coatelor şi 
le prinse acolo cu clame din perlă neagră. 

— E o idee foarte bună, zise Locke, aranjându-şi 
cravata. Suntem Nocturni. Suntem plini de noi. Ce fel de 
iscoade care se respectă ar pătrunde într-un conac în toiul 
nopţii îmbrăcaţi în verde sau portocaliu, sau alb? 

— Iscoade de felul celor care merg şi bat la uşă. 

— Aşa o fi, dar tot nu vreau să schimb planul. Don 
Salvara a avut o zi încărcată. O să fie frăgezit pentru un 
şoc frumuşel la sfârşitul ei. Şi şocul nu ar mai fi acelaşi 
dacă ne-am duce în levănţică şi-n carmin. 

— Păi, sigur nu în felul în care ai plănuit tu. 

— Pieptarul ăsta e al naibii de inconfortabil la spate, 
bombăni Locke. Jean! Jeeeeaaaan! 


153 


— Ce-i? se auzi ecoul unui strigăt un moment mai 
târziu. 

— Ce să fie? Aşa-mi place mie să-ţi rostesc numele! 
Treci aici! 

O clipă mai apoi, Jean intră agale în Garderobă, cu un 
pahar de coniac într-o mână şi cu o carte jerpelită în 
cealaltă. 

— Credeam că Graumann are seara liberă la faza asta, 
spuse el. 

— Chiar o are. Locke arătă nerăbdător spre spatele 
pieptarului. Am nevoie de ajutorul celei mai urâte 
croitorese din Camorr. 

— Păi, Galdo îl ajută pe Goangă să spele vasele... 

— a-ţi odată acele, ochi-de-sticlă! 

Sprâncenele lui Jean căzură în spatele ochelarilor săi de 
citit, însă îşi puse jos cartea şi paharul şi deschise un cufăr 
mic din lemn, ce era sprijinit de unul din pereţii 
Garderobei. 

— Ce citeşti? Calo adăugase o clamă micuță din argint 
şi ametist în mijlocul cravatei sale şi se cerceta în oglinda 
cea mică, aprobator. 

— Kimlarthen, replică Jean, trecând aţă neagră 
printr-un ac de os şi străduindu-se să nu îşi înţepe 
degetele. 

— Romanele cavalereşti Korish? pufni Locke. Porcării 
siropoase. Nu ştiam că-ţi plac basmele. 

— Să ştii că, din punct de vedere cultural, sunt cronici 
importante ale Tronului Therin, zise Jean pe când trecea 
îndărătul lui Locke, cu o foarfecă de croitorie într-o mână 
şi cu acul în cealaltă. Unde mai pui că-s cel puţin trei 
cavaleri cărora le smulge capul Bestia din Vuazzo. 

— E cumva un manuscris ilustrat? 

— Nu în părţile potrivite. Jean lucră la spatele 
pieptarului cu aceeaşi delicateţe cu care spărgea lacăte 
sau fura de prin buzunare. 


154 


— Of, lasă-l aşa. Nu-mi pasă cum arată; oricum o să 
stea ascuns sub mantie. Putem să-l înfrumuseţăm mai 
încolo. 

— Noi? pufni Jean, în vreme ce descosea pieptarul cu 
câteva smucituri şi tăieturi. Eu, mai degrabă. Tu cârpeşti 
hainele aşa cum scriu câinii poezii. 

— Şi o recunosc cu dragă inimă. O, slavă zeilor, e mult 
mai bine. Acum am loc să ascund portofelul cu pecete şi 
câteva surprize pentru orice eventualitate. 

— E ciudat să trebuiască să-ţi lărgesc ceva în loc să-ţi 
strâmtez. Jean îşi puse uneltele la loc în cufărul de cusut şi 
îl închise. Nu te lăsa pe-o ureche; n-am vrea să te-ngraşi 
vreo câteva sute de grame. 

— Ei, oricum eu sunt în mare parte creier. 

Locke îşi împături mânecile tunicii şi le prinse cum 
făcuse Calo mai devreme. 

— Eşti o treime intenţii rele, o treime lăcomie pură şi o 
optime rumeguş. Ce rămâne, recunosc, trebuie să fie 
creier. 

— Păi, dacă tot eşti aici şi dacă tot eşti aşa de 
cunoscător în privinţa mea, ia scoate tu cutia cu măşti şi 
ajută-mă să-mi aranjez faţa. 

Jean se opri ca să soarbă din paharul cu coniac, înainte 
să scoată o cutie ponosită şi înaltă din lemn, cu mai multe 
zeci de sertăraşe. 

— Cu ce vrei să încep? Cu părul? Negru, nu-i aşa? 

— Ca smoala. Ar trebui să fiu tipul ăsta doar de 
două-trei ori. 

Jean îi acoperi umerii lui Locke cu o pânză albă pe care 
o prinse în faţă cu o agrafă mică de os. Deschise apoi un 
borcan de cataplasmă şi îşi unse degetele cu ceea ce era 
înăuntru: un gel solid şi întunecat cu miros puternic de 
citrice. 

— Hhmm. Arată precum cărbunele şi miroase ca 
portocala. Nu voi izbuti niciodată să înţeleg umorul lui 
Jessaline. 


155 


Locke zâmbi în timp ce Jean începu să frământe 
substanţa în părul său blond-murdar. 

— Chiar şi un spiţer întunecat trebuie să se mai distreze 
cumva. 'Ţi-aduci aminte de lumânarea aia trăsnet cu aromă 
de carne de vită pe care ne-a dat-o ca să ne ocupăm de 
blestematul ăla de câine de pază al lui Don Feluccia? 

— Foarte nostimă chestia aia. Calo se încruntă în timp 
ce făcea ultimele ajustări la propriile găteli. Pisici 
maidaneze alergând din toate colţurile Camorrului când au 
simţit mirosul. Picând una după alta, până când strada se 
umpluse de trupuri micuţe. Cu vântul schimbându-se peste 
tot, şi noi toţi fugind care încotro, încercând să rămânem 
în faţa fumului... 

— Nu chiar unul dintre cele mai fericite momente ale 
noastre, spuse Jean. Aproape că-şi terminase treaba deja; 
substanţa părea că pătrunde în părul lui Locke, oferindu-i 
o nuanţă naturală de negru camorrean, doar cu un pic de 
luciu. Insă mulţi bărbaţi din Camorr foloseau esențe 
uleioase ca să aibă părul drept sau parfumat; aşa că asta 
va trece nebăgată în seamă. 

Jean îşi şterse degetele de prosopul alb de la gâtul lui 
Locke, apoi înmuie o bucată de pânză în alt borcan de 
cataplasmă, ce conţinea un gel sidefiu. Această substanţă, 
odată aplicată pe degete, îndepărta urmele de vopsea de 
parcă gelul negru se evapora. Jean tamponă cu pânza 
tâmplele şi gâtul lui Locke, ştergând micile pete şi picături 
rămase după vopsit. 

— Cicatricea? întrebă Jean când isprăvi. 

— Te rog. Locke îşi trecu degetul cel mic pe pometele 
drept. Crestează acolo, te rog. 

Jean scoase din cutia cu măşti un tub subţire de lemn, 
cu vârful alb-cretos, şi trase o linie scurtă pe chipul lui 
Locke, exact acolo unde-i arătase acesta. Locke tresări 
când substanţa sfârâi, preţ de una-două secunde; cât ai 
clipi, linia albă se întări într-o curbă înălţată şi palidă de 
pseudo-piele, imitând perfect o cicatrice. 


156 


Chiar în acea clipă, Goangă se ivi în uşa Garderobei, cu 
obrajii ceva mai rumeni decât de obicei. Ţinea într-o mână 
un portofel negru din piele, puţin mai mare decât cel pe 
care un domn l-ar purta la el în mod obişnuit. 

— Bucătăria este curată. Galdo a spus că ai uita asta 
dacă n-aş aduce-o eu şi n-aş azvârli-o în tine. 

— Te rog, nu crede ce spune el, cuvânt cu cuvânt. 
Locke întinse o mână după portofel, în vreme ce Jean îi 
dădea jos pânza albă de pe umeri, mulţumit că vopseaua 
de păr se uscase. Dacă strici chestia aia, o să te 
rostogolesc până în Emberlain într-un butoi. Cu mâna mea. 

Pecetea din portofel, o confectie elaborată de auriu, 
cristal şi sticlă mată, fusese de departe cel mai costisitor 
obiect din recuzită; până şi butoiaşul de Austershalin 502 
fusese mai ieftin. Pecetea fusese fabricată în Talisham, la 
patru zile de mers călare de-a lungul coastei, spre miazăzi; 
nu puteai avea încredere în nici un falsificator camorrean, 
indiferent de iscusinţa sa, că-şi va ţine gura sau va sta 
liniştit după ce ar fi imitat insigna poliţiei secrete a 
Ducelui. _ 

Un păianjen stilizat peste pecetea regală a Înaltului 
Ducat; nici unul dintre 'Ticăloşii Gentilomi nu văzuse 
vreodată una în realitate, însă Locke miza pe faptul că nici 
mica nobilime nu prea se întâlnise cu aşa ceva. Descrierea 
aproximativă a cumplitei peceţi era şoptită printre 
Oamenii Potriviţi din Camorr, şi din acea descriere fusese 
încropit un fals cât se poate de fidel. 

— Durant  Şchiopu' spune că Păianjenul este o 
născocire, zise Goangă, dându-i portofelul. 

Toţi cei trei Ticăloşi Gentilomi mai în vârstă din odaie îl 
priviră cu asprime. 

— Dacă pui creierul lui Durant într-un degetar cu apă, 
tot o să pară ca o corabie pierdută în mijlocul mării, spuse 
Jean. 

— Nocturnii sunt reali, Goangă. Locke îşi trecu cu grijă 
mâna prin păr şi văzu că nu s-a mânjit. Dacă eşti prins 


157 


încălcând Pactul, roagă-te să dea Capa de tine înaintea lor. 
Barsavi are un suflet preamilostiv în comparaţie cu omul 
care conduce Palatul Răbdării. 

— Ştiu că Nocturmnii sunt reali, zise Goangă. Spuneam 
doar că unii cred că Păianjenul este o născocire. 

— O, ba există. Jean, alege-mi o mustață. Ceva care să 
se asorteze cu părul. Locke îşi trecu un deget peste pielea 
netedă din jurul gurii, bărbierită imediat după cină. E 
cineva în spatele Nocturnilor. Eu şi Jean am petrecut ani 
întregi încercând să ne dăm seama care dintre curtenii 
Ducelui este, dar toate firele se împotmolesc, mai devreme 
sau mai târziu. 

— Până şi Galdo şi cu mine suntem puşi în încurcătură, 
adăugă Calo. Aşa că trebuie să fie un drac de o subtilitate 
ieşită din comun. 

— Totuşi, cum puteţi fi siguri? 

— Hai să-ţi explic altfel, Goangă. Locke se opri, în timp 
ce Jean îi dădea mustaţa falsă; clătină din cap şi Jean se 
duse să scotocească din nou prin cutia cu măşti. Când 
Capa Barsavi lucrează pe cineva, auzim şi noi, nu? Avem 
contactele noastre şi veştile circulă. Capa vrea ca lumea 
să-i ştie motivele - evită astfel probleme pe viitor, dă un 
exemplu. 

— Iar când Ducele lucrează pe cineva, sunt întotdeauna 
semne, spuse Calo. Jachete Galbene, oşteni din Luneta de 
Noapte, înscrisuri, procese, proclamaţii. 

— Dar când i se pune pata Păianjenului pe cineva... 
Locke încuviinţă scurt pentru cea de-a doua mustață pe 
care Jean i-o întinsese ca să-şi dea cu părerea. Când e 
Păianjenul la mijloc, sărmanul nenorocit în cauză dispare 
de pe faţa pământului. lar Capa Barsavi nu zice nimic. 
Pricepi? Se face că nu s-a întâmplat nimic. Şi când te 
prinzi că Barsavi nu se teme de Duce... ba chiar îl priveşte 
un pic de sus... ei bine, asta înseamnă că e cineva acolo 
care-l face să-şi ude izmenele. 

— A, vrei să spui altcineva decât Regele Cenuşiu? 


158 


Calo pufni: 

— Tot tărăboiul ăsta cu Regele Cenuşiu o să se 
isprăvească în câteva luni, Goangă. Un singur nebun 
împotriva a trei mii de cuțite, toate în slujba lui Barsavi - 
Regele Cenugşiu este un cadavru umblător. De Păianjen nu 
scapi aşa uşor. 

— Tocmai de aceea nădăjduim ca Donul să sară ca ars 
când ne va găsi aşteptând în biroul lui, zise Locke. 
Deoarece nici celor de viţă nobilă nu le pică bine vizite 
neanunţate ale Nocturnilor. 

— Îmi pare rău să te întrerup, dar te-ai bărbierit de 
data asta? spuse Jean. A, bun aşa. Cu un beţişor, aplică un 
strat subţire şi lucios de pastă transparentă pe buza de sus 
a lui Locke; acesta strâmbă din nas de silă. Din câteva 
mişcări iuți de deget, Jean aşeză mustaţa falsă şi o apăsă 
până se fixă; într-o clipă-două, era prinsă acolo atât de 
bine, de parcă ar fi crescut în mod natural. 

— Cleiul ăsta e făcut din partea interioară a pieii de 
rechin-lup, îi explică Jean lui Goangă, şi ultima oară când 
l-am folosit am uitat să luăm dizolvant... 

— Şi trebuia să scap neapărat de mustață, zise Locke. 

— Şi să fiu al naibii dacă n-a zbierat când s-a ocupat 
Jean de asta, spuse Calo. 

— Întocmai ca unul din fraţii Sanza într-un bordel 
pustiu! 

Locke făcu un gest obscen către Calo; Calo mimă că 
ţinteşte şi trage cu o arbaletă în el. 

— Cicatrice, mustață, păr; sunteţi gata? 

Jean împachetă trusa cu deghizări şi o băgă la loc în 
cutia cu măşti. 

— Da, ar trebui să fie îndeajuns. Locke se uită o clipă în 
oglinda cea mare şi, când vorbi din nou, glasul i se 
preschimbase: era ceva mai adânc şi mai aspru acum. 
Avea tonul plictisit şi fără haz al unui sergent de strajă 
care muştruluieşte un hoţ mărunt pentru a mia oară în 


159 


viaţa sa. Hai să mergem să-i spunem omului că are 
probleme cu nişte hoţi. 


5 


— Deci vreţi să îi acord în continuare bilete de ordine 
unui om pe care îl descrieţi ca fiind cel mai iscusit hoţ din 
Camorr, zise Don Lorenzo Salvara. 

— Cu tot respectul, m'lord Salvara, tocmai asta aţi fi 
făcut oricum, şi dacă n-am fi intervenit noi. 

Când vorbea Locke, în glasul sau în atitudinea lui nu 
era nici o urmă de Lukas Fehrwight; nici o urmă din 
energia reținută sau din demnitatea searbădă a 
negustorului vadran. Această nouă creaţie avea suportul 
fictiv al înscrisului indiscutabil al Ducelui; era genul de om 
care îşi permitea să tachineze un Don chiar în sanctuarul 
casei acestuia. O asemenea cutezanţă nu putea fi simulată 
- Locke trebuia să o simtă, să o găsească undeva 
înlăuntrul lui, să se învăluie în aroganță de parcă i-ar fi 
fost un strai vechi şi familiar. Locke Lamora deveni o 
umbră în propria minte - era un Nocturn acum, un ofiţer 
din poliţia secretă a Ducelui. Minciunile complicate ale lui 
Locke erau adevărul simplu al acestui om nou. 

— Sumele despre care vorbim ar putea... reprezenta cu 
uşurinţă jumătate din tot ceea ce deţin. 

— Atunci daţi-i prietenului nostru Fehrwight jumătate 
din averea dumneavoastră, m'lord. Daţi-i Ghimpelui tot 
ce-şi doreşte, până o să-i stea în gât. Biletele de ordine îl 
vor ţine legat, îl vor face să se plimbe de colo-colo între 
casierii. 

— Casierii care vor azvârli cu banii mei foarte reali 
după năluca asta, vreţi să spuneţi. 

— Da. Dar nici mai mult, nici mai puţin decât în slujba 
Ducelui. Staţi liniştit, m'lord Salvara. Alteța Sa vă poate 
compensa pentru orice pierdere veţi suferi în timp ce ne 
ajutaţi să-l prindem pe omul acesta. Totuşi, părerea mea 


160 


este că Ghimpele nu va apuca nici să cheltuiască, nici să 
transfere banii prea departe, aşa că veţi putea recupera ce 
o să fure şi n-o să se mai ajungă la asta. Mai trebuie să 
ţineţi cont şi de acele aspecte ale situaţiei care nu sunt 
strict financiare. 

— Adică? 

— Recunoştinţa Alteţei Sale pentru ajutorul oferit în 
vederea obţinerii unui rezultat favorabil în această 
chestiune, pusă în cumpănă cu  neîndoielnica sa 
nemulţumire dacă şovăiala dumneavoastră îi va atrage 
atenţia hoţului asupra plasei care se strânge în jurul său, 
zise Locke. 

— A... Don Salvara luă ochelarii şi şi-i puse din nou la 
ochi. Dacă-i pe-aşa, nu prea mai am ce să spun. 

— Nu vă voi putea vorbi în public. Nici un membru cu 
uniformă din straja camorreană nu vă va contacta în 
legătură cu această afacere. Dacă vă voi mai vorbi, asta se 
va întâmpla numai noaptea, în taină. 

— Să-i zic lui Conte să păstreze aperitive la îndemână 
pentru oamenii care vor intra pe ferestre? Să-i zic Doñei 
Sofia să-i trimită la mine în birou pe Nocturni, dacă s-ar 
întâmpla să se ivească din şifonierul ei? 

— Vă dau cuvântul meu de onoare că sosirile noastre 
vor fi mai puţin alarmante pe viitor, domnia-voastră. Am 
primit instrucţiuni să vă fac să înţelegeţi gravitatea 
situaţiei şi întreaga noastră capacitate de a... depăşi 
obstacole. Vă asigur, nu nutresc nici o dorinţă personală 
de a-mi atrage duşmănia dumneavoastră. Redobândirea 
averii dumneavoastră va reprezenta încununarea multor 
luni de trudă pentru mine. 

— Şi Doña Sofia? I-a dat stăpânul vostru şi ei vreun rol 
în această... contra-şaradă? 

— Soţia dumneavoastră este o femeie extraordinară. 
Cum să nu, spuneţi-i despre implicarea noastră. Spuneţi-i 
adevărul despre Lukas Fehrwight. Obţineţi ajutorul său 
preţios în această strădanie. Totuşi, spuse Locke rânjind 


161 


răutăcios, cred, cu părere de rău, că va trebui să vă las 
dumneavoastră sarcina de a-i explica tot ce v-am zis, 
domnia voastră. 


6 


Pe partea dinspre uscat a Camorrului, oameni înarmaţi 
patrulează pe meterezele vechi de piatră ale oraşului, 
atenţi la orice semne privind apariţia unor bandiți sau oşti 
vrăjmaşe. Pe partea dinspre mare, turnuri de strajă şi 
galere de război slujeau aceluiaşi scop. 

La posturile de pază de la marginea cartierului 
Alcegrante, straja e mereu pregătită să apere mica 
nobilime a oraşului de neplăcerea de a trebui să vadă sau 
să miroasă vreunul dintre supuşi, împotriva voinţei sale. 


Locke şi Calo trecură Angevinul chiar înainte de miezul 
nopţii pe marele pod de sticlă numit Bolta Eldren. Acest 
arc sculptat cu multe ornamente făcea legătura între 
partea vestică a Alcegrantei şi grădinile luxuriante 
semipublice din Parcul Doi-Arginţi, un alt loc unde cei nu 
îndeajuns de avuţi erau descurajaţi să zăbovească, deseori 
cu bice şi ciomege. 

Cilindri înalţi de sticlă rubinie răsfrângeau lumină 
alchimică peste fuioarele subţiri de ceaţă care se vălureau 
şi tremurau sub genunchii cailor lor; centrul podului era la 
şaptesprezece metri peste apă şi pâcla obişnuită a nopții 
nu ajungea mai sus de atât. Felinarele roşii se legănau 
uşor în cadrele lor negre de fier, în bătaia înăbuşitorului 
Vânt al Spânzuratului, iar cei doi Ticăloşi Gentilomi intrară 
în Alcegrante cu acea lumină misterioasă învăluindu-i ca 
un nimb sângeriu. 

— Staţi! Numele şi scopul vizitei! 

În locul în care podul ajungea pe malul nordic al 
Angevinului se afla o baracă joasă din lemn cu ferestre din 
hârtie de vată, prin care răzbătea o licărire palidă şi albă. 


162 


O singură siluetă stătea lângă ea, tunica sa galbenă 
apărând portocalie în lumina felinarelor de pe pod. 
Cuvintele rostite ar fi putut părea îndrăzneţe, dacă glasul 
nu i-ar fi fost tânăr şi puţin nesigur. 

Locke surâse; erau întotdeauna două Jachete Galbene 
în barăcile de pază din Alcegrante, însă era limpede că aici 
oşteanul mai vârstnic îşi trimisese afară în ceaţă 
partenerul mai puţin călit, ca să facă treaba. Cu atât mai 
bine - Locke scoase din mantia neagră preţiosul portofel 
cu pecete, pe când calul său încetini lângă postul de pază. 

— N-are importanţă care mi-e numele. Locke deschise 
portofelul ca tânărul străjer cu chip rotund să poată zări 
pecetea. Şi sunt aici în numele Alteţei Sale, Ducele 
Nicovante! 

— Am... am înţeles, să trăiţi! 

— Nu am trecut pe aici. Nu am vorbit cu tine. Ai grijă 
ca şi camaradul tău să înţeleagă bine asta. 

Jacheta Galbenă făcu o plecăciune şi se trase iute 
înapoi, de parcă s-ar fi temut să rămână prea aproape. 
Locke surâse. Călăreţi în mantii negre şi pe cai negri, 
ivindu-se din întuneric şi negură... Era uşor să iei în râs 
asemenea fantasme la lumina zilei. Însă noaptea avea un 
fel aparte de a le da greutate. 

Dacă Şirul Mutrei-de-Monedă era locul unde banii 
Camorrului erau puşi la treabă, cartierul Alcegrante era 
locul unde aceştia se odihneau. Era format din patru insule 
legate între ele, fiecare reprezentând un fel de deal etajat 
la poalele podişului pe care se aflau cele Cinci Turnuri. 
Bani vechi şi bani noi se amestecau într-o manieră haotică 
în hăţişul de conace şi de grădini particulare. Aici, 
negustorii, zarafii şi agenţii navali priveau confortabil de 
sus restul oraşului; aici, mica nobilime se uita cu jind la 
turnurile celor Cinci Familii care cârmuiau totul. 

Din când în când, treceau huruind trăsuri, pe ale căror 
cuşete negre din lemn lăcuit săltau felinare şi stindarde cu 
blazonul celor dinăuntru. Unele erau păzite de trupe de 


163 


călăreţi înarmaţi, îmbrăcaţi cu pieptare crestate şi cu 
platoşe lustruite - moda din acest an pentru bătăuşii 
închiriaţi. Câteva echipaje de cai purtau harnaşamente 
împestriţate de luminiţe alchimice; de la distanţă, acestea 
păreau lanţuri de licurici săltând în ceaţă. 

Conacul lui Don Salvara era un dreptunghi cu coloane, 
înalt de patru etaje, vechi de câteva veacuri şi aplecat un 
pic sub povara anilor, căci fusese ridicat în întregime de 
oameni. Era un fel de insulă în sine, în centrul Islei 
Durona, partea cea mai vestică a Alcegrantei. Era 
înconjurată din toate părţile de un zid din piatră, înalt de 
patru metri, şi împrejmuită de grădini umbroase. Nu 
împărțea nici un zid cu conacele vecine. Lumini 
chihlimbarii ardeau în spatele ferestrelor cu gratii de la al 
treilea cat. 

Locke şi Calo descălecară în linişte pe aleea de lângă 
zidul nordic al conacului. Câteva nopţi lungi de cercetare 
făcută de Locke şi Goangă dezvăluiseră cele mai uşoare 
trasee peste zidul aleii şi până la conacul Salvara. 
Îmbrăcaţi astfel, ascunşi de ceaţă şi de întuneric, urmau să 
fie de-a dreptul invizibili imediat ce izbuteau să sară zidul 
exterior şi să părăsească strada. 

Un moment de linişte prielnică se pogori asupra lor, în 
vreme ce Calo lega caii de un stâlp ponosit din lemn de 
lângă zidul grădinii; nu era nici un suflet prin preajmă. 
Calo mângâie coama rară a calului său. 

— Bea un pahar-două în amintirea noastră dacă nu ne 
mai întoarcem, iubitule. 

Locke se sprijini cu spatele de zid şi îşi făcu mâinile 
căuş. Calo păşi pe această scară improvizată şi sări, 
propulsat de forţa propriilor picioare şi de braţele lui 
Locke. Când ajunse sus pe zid, în linişte şi cu grijă, întinse 
ambele braţe ca să îl salte şi pe Locke - pe cât de zvelt era 
Locke, pe atât de vânoşi erau gemenii Sanza, astfel încât 
operaţiunea decurse fără probleme. Peste câteva secunde, 


164 


erau amândoi în întunecimea umedă şi înmiresmată a 
grădinii, ghemuiţi şi ascultând neclintiţi. 

Uşile de la parter erau asigurate pe dinăuntru cu 
dispozitive mecanice complicate şi cu gratii de oţel - 
asemenea încuietori pur şi simplu nu puteau fi sparte. Insă 
acoperişul... Ei bine, cei care nu erau încă destul de 
importanţi ca să trăiască în permanenţă cu grija asasinilor 
îşi puneau deseori o încredere exagerată în zidurile înalte. 

Cei doi hoţi se căţărară pe faţada nordică a conacului, 
încet şi cu grijă, sprijinindu-şi mâinile şi picioarele în 
crăpăturile din piatra caldă şi lunecoasă. Primele două 
caturi erau cufundate în tăcere şi întuneric; luminile de la 
cel de-al treilea cat se aflau în partea cealaltă a clădirii. Cu 
inimile bubuind de emoție, urcară mai departe, până 
ajunseră chiar sub parapetul acoperişului, unde se opriră 
vreme îndelungată, străduindu-se să prindă din interiorul 
conacului vreun sunet care ar fi arătat că fuseseră 
descoperiţi. 

Lunile erau înghesuite sub nori cenuşii şi delicaţi; în 
stânga lor, oraşul era un arc de lumini care străluceau prin 
ceaţă ca nişte nestemate neclare, iar deasupra, înălțimile 
imposibile ale celor Cinci Turnuri se înălţau pe cer 
asemenea unor umbre negre. Firele de lumină care ardeau 
pe parapete şi în ferestre le accentuau aerul ameninţător, 
mai degrabă decât să-l reducă; dacă te uitai la ele de jos, 
te lua ameţeala. 

Locke trecu primul peste parapet; cercetând intens 
locul la lumina palidă care venea de sus, îşi puse picioarele 
pe o cărare din lespezi albe de la mijlocul acoperişului şi le 
tinu acolo. Era înconjurat de formele întunecate ale 
tufelor, mugurilor, arbuştilor şi viţelor - acoperişul era plin 
de mirosul vegetației şi al pământului. Grădina de la 
nivelul străzii era de-a dreptul banală, chiar dacă bine 
îngrijită; asta, în schimb, era rezervaţia botanică 
particulară a Doñei Sofia. 


165 


Cei mai mulţi botanişti alchimici, din câte ştia Locke, se 
dădeau în vânt după otrăvuri ciudate. Se asigură că gluga 
şi mantia îi sunt strânse bine în jurul trupului şi îşi trase 
masca neagră din pânză peste nas şi gură. 

Păşind încet pe cărarea albă, Locke şi Calo îşi croiră 
drum prin grădina Sofiei cu o grijă şi mai mare decât dacă 
ar fi umblat cu mantiile în flăcări printre pâraie de gaz 
lampant. În centrul grădinii se afla un chepeng cu o 
încuietoare simplă. Ţinând în mâini şperaclul său preferat, 
Calo ascultă la uşă vreo două minute înainte să spargă 
încuietoarea în mai puţin de zece secunde. 

La al patrulea cat se afla atelierul Doñei Sofia, un loc în 
care cei doi intruşi aveau şi mai puţin de gând să se 
împiedice sau să zăbovească decât în grădina ei. Tăcuţi ca 
nişte soţi vinovaţi care se întorc acasă după o noapte de 
băut, ei se furişară prin odăile întunecate pline cu 
aparaturi de laborator şi cu plante în ghivece, grăbindu-se 
să ajungă la scările înguste din piatră care duceau la un 
pasaj lateral de la al treilea cat. 

Activităţile gospodăriei Salvara le erau bine cunoscute 
Ticăloşilor Gentilomi; Donul şi Doña îşi aveau odăile 
personale la al treilea cat, iar în partea cealaltă a holului 
se afla biroul Donului. La al doilea cat se afla un solar, un 
salon şi o sală de mese, care erau cel mai ades nefolosite 
atunci când cuplul nu avea prieteni în vizită. La primul cat 
se găseau bucătăria, câteva saloane şi camerele 
servitorilor. Pe lângă Conte, cei doi Salvara mai aveau 
vreo două menajere între două vârste, un bucătar şi un 
băiat care slujea atât ca mesager, cât şi ca ajutor de 
bucătar. Toți aceştia dormeau la primul cat; nici unul 
dintre ei nu reprezenta măcar o părticică din ameninţarea 
constituită de Conte. 

Aceasta era singura parte ce nu putea fi plănuită cu 
precizie - trebuiau să îl găsească pe bătrânul oştean şi să-l 
rezolve înainte să poată avea discuţia dorită cu Don 
Salvara. 


166 


Răsunară paşi pe podea, în altă parte; Locke, fiind în 
faţă, se ghemui şi trase cu ochiul după colţul din stânga. 
Descoperi că se uita prin pasajul lung care despărţea în 
două al treilea cat; Don Salvara lăsase uşa de la birou 
deschisă şi tocmai dispărea în dormitor. Închise puternic 
uşa în urma sa, şi o clipă mai târziu răsună pe hol sunetul 
unei încuietori de metal. 

— Evrika! Cred că va fi ocupat o vreme înăuntru, şopti 
Locke. Lumina încă este aprinsă în biroul lui, aşa că ştim 
că va ieşi... Hai să rezolvăm partea mai grea. 

Locke şi Calo se strecurară pe hol, asudând deja, dar 
nelăsându-şi mantiile grele să foşnească pe când se 
mişcau. Lungul pasaj era decorat cu gust, cu tapiţerii 
atârnate pe pereţi şi mici nişe, din care minuscule sticle 
luminoase nu împrăştiau mai multă lumină decât nişte 
tăciuni arzând mocnit. Din spatele uşii grele de la camera 
celor doi Salvara se auzi un râset. 

Scara de la capătul îndepărtat al pasajului era largă şi 
circulară; trepte de marmură albă gravate cu mozaicuri 
reprezentând hărţi ale Camorrului coborau în spirală până 
în solar. Aici, Calo îl trase pe Locke de mânecă, îşi puse un 
deget la buze şi-i făcu semn cu capul, în jos. 

— Ascultă, murmură el. 

Clang, clang... paşi... clang, clang. 

Această secvenţă de sunete se repetă de câteva ori, 
crescând uşor în intensitate de fiecare dată. Locke rânji 
spre Calo. Cineva umbla prin solar, verificând minuţios 
încuietorile şi gratiile de fier de la fiecare fereastră. La 
ceasul ăsta târziu din noapte, o singură persoană din casă 
putea face aşa ceva. 

Calo îngenunche lângă balustradă, chiar în stânga 
capătului de sus al scărilor. Oricine ar fi urcat pe scările în 
spirală ar fi trebuit să treacă direct pe sub acest loc. Îşi 
băgă mâna în mantie şi scoase un săculeţ împăturit din 
piele şi o frânghie subţire din mătase neagră; începu apoi 
să înfăşoare firul de mătase în jurul săculeţului, într-un fel 


167 


misterios pe care Locke nu-l putu urmări. Locke 
îngenunche apoi chiar în spatele lui Calo şi supraveghe 
pasajul lung pe care tocmai veniseră - era puţin probabil 
ca Donul să apară prea curând, dar se ştia că 
Binefăcătorul îi pedepsea exemplar pe hoţii nechibzuiţi. 

Paşii uşori şi siguri ai lui Conte răsunară pe scara de 
sub ei. 

Omul Donului i-ar fi lipit de pereţi pe Locke şi pe Calo 
într-o luptă dreaptă, aşa că era la mintea cocoşului că 
lupta asta trebuia să fie cât se poate de nedreaptă. In clipa 
în care capul chel al lui Conte apăru dedesubt, Calo întinse 
mâna printre stinghiile balustradei şi dădu drumul 
glugii-capcană. 

O glugă-capcană, pentru cei care n-au avut niciodată 
ocazia de a fi răpiți şi vânduți în sclavie într-unul dintre 
oraşele de la Marea de Fier, seamănă un pic cu un cort 
când fâlfâie iute în jos, purtat de greutăţile cusute la 
capete. Aerul îi împinge pliurile în afară chiar înainte să 
acopere capul victimei şi să i se aşeze pe umeri. Conte avu 
o tresărire de spaimă, în vreme ce Calo smuci de frânghia 
din mătase neagră, strângându-i gluga în jurul gâtului. 

Oricine cu puţină prezenţă de spirit ar putea probabil 
să întindă mâna şi să dezlege o asemenea glugă în câteva 
secunde; de aceea, interiorul este neapărat impregnat cu 
cantităţi mari de droguri plăcut mirositoare, cumpărate de 
la spiţeri întunecaţi. Ştiind firea omului pe care încercau 
să-l îngenuncheze, Locke şi Calo cheltuiseră aproape 
treizeci de coroane pe chestia pe care Conte o respira 
acum, iar Locke îi dorea cu ardoare să se bucure de ea. 

O gură de aer trasă din panică înlăuntrul glugii etanşe - 
atât era de ajuns ca să doboare o persoană obişnuită. Insă 
când sări pe trepte ca să prindă trupul lui Conté, Locke 
văzu că omul se ţinea încă pe picioare, trăgând de glugă - 
dezorientat şi slăbit, evident, dar conştient încă. O lovitură 
rapidă în plex - asta l-ar fi făcut să deschidă gura şi să 
grăbească efectul drogului. Locke se pregăti să dea 


168 


lovitura, prinzând cu o mână gâtul lui Conte, chiar sub 
glugă. lar asta fu cât pe ce să ducă de râpă tot jocul. 

Braţele lui Conte ţâşniră în sus şi opriră strânsura 
apatică a lui Locke, încă înainte ca ea să înceapă; braţul 
stâng al bărbatului şerpui şi prinse braţul drept al lui 
Locke, şi apoi Conte îl Jovi - o dată, de două ori, de trei ori, 
lovituri crunte în plexul şi stomacul Jui. Simţind cum îi 
explodează de durere măruntaiele, Locke se prăbuşi lângă 
aşa-zisa victimă, luptându-se din răsputeri să-şi menţină 
echilibrul. Conte dădu cu genunchiul drept o lovitură care 
ar fi trebuit să-i zboare lui Locke dinţii prin urechi cu cea 
mai mare viteză, dar, din fericire, drogul începuse a 
domoli cheful de harţă al bătrânului oştean. Genunchiul 
abia dacă îi şterse bărbia lui Locke; în schimb, cizma 
ataşată genunchiului îl izbi în pântece şi îl trânti pe spate. 
Capul i se izbi de marmura tare a treptelor, fiind întru 
câtva protejat de pânza propriei glugi; Locke rămase 
întins, încercând să-şi recapete suflul, atârnat încă, în mod 
straniu, de unul din braţele bărbatului cu capul acoperit. 

Chiar atunci apăru Calo, care dăduse drumul frânghiei 
ce strângea gluga-capcană şi ţâşnise în jos pe scări. Îşi 
strecură un picior pe la spatele lui Conte, care era tot mai 
nesigur, şi îl împinse pe bărbat pe trepte, ţinându-l de 
pieptar ca să-i facă mai silenţioasă căderea. Îndată ce 
Conte fu cu faţa în jos, Calo începu să-l lovească fără milă 
între picioare - o dată, apoi încă o dată, când picioarele 
bărbatului tresăriră slab, şi încă o dată, fără a mai avea 
nici un răspuns, de data asta. Gluga îşi făcuse în sfârşit 
treaba. Cum Conte era scos din joc momentan, Calo se 
întoarse spre Locke şi încercă să-l ridice în fund, însă 
Locke îl dădu la o parte. 

— Cum te simţi? şopti Calo. 

— De parcă aş fi gravid, iar nemernicul ăla mic ar 
încerca să-şi croiască drum afară cu un topor. Gâfâind, 
Locke îşi smulse masca neagră de pe faţă ca să nu vomite 
în ea şi să facă o mizerie imposibil de mascat. 


169 


Pe când Locke trăgea cu lăcomie înghiţituri mari de aer 
şi încerca să-şi controleze spasmele, Calo se ghemui lângă 
Conte şi îi smulse gluga, alungând iute miresmele dulcegi 
şi greţoase din săculeţul de piele. Impături gluga cu grijă, 
o strecură sub mantie şi apoi îl târî pe Conte câteva trepte 
mai sus. 

— Calo, tuşi Locke. Deghizarea mea - e deteriorată? 

— Din câte văd, nu. Se pare că n-a făcut nimic care să 
lase urme, asta în cazul în care poţi umbla drept. Stai aici 
o clipă. 

Calo se furişă până la capătul scărilor şi aruncă o 
privire prin solarul întunecat; lumina dulce a oraşului 
răzbătea printre gratiile ferestrelor, luminând palid o masă 
lungă şi nişte lăzi de sticlă de pe pereţi, pline cu farfurii şi 
tot felul de fleacuri neidentificabile. Nu se vedea nimeni 
prin preajmă şi nu se auzea nici un sunet de jos. 

Când se întoarse Calo, Locke se proptise deja pe 
genunchi şi mâini; Conte dormea tun lângă el, cu o 
expresie comică de extaz pe chipul său colţuros. 

— A, n-o să mai aibă expresia aia când s-o trezi. Calo 
flutură spre Locke o pereche de boxuri fine, de bronz, 
îmbrăcate în piele, făcându-le apoi să dispară în mâneci cu 
o mişcare graţioasă. Aveam pe mâini micuţii prieteni ai 
tâlharilor când l-am pocnit ultima oară. 

— Ei bine, în ce mă priveşte, n-are de ce să-mi pară rău, 
având în vedere că m-a lovit în coaie destul de tare încât 
să mi le mute în plămâni. Locke încercă să se ridice, 
sprijinindu-se în mâini, dar nu reuşi; Calo îl prinse de 
braţul drept şi îl lăsă încet jos până când rămase, 
tremurând, pe propriii genunchi. 

— Măcar ţi-ai recăpătat suflarea. Poţi să mergi? 

— Pot să mă împleticesc, cred. O să umblu cocoşat o 
vreme. Lasă-mă câteva minute şi cred că o să mă pot 
preface că n-am nimic. Cel puţin până plecăm de-aici. 

Calo îl ajută pe Locke să urce până la cel de-al treilea 
cat. Lăsându-l de veghe acolo, începu apoi, încet şi-n 


170 


tăcere, să-l târască pe Conte pe acelaşi drum. Omul 
Donului nu era chiar atât de greu. 

Stânjenit şi nerăbdător să se facă iarăşi folositor, Locke 
scoase două bucăţi de frânghie rezistentă din propria 
mantie şi îi legă mâinile şi picioarele lui Conté; împături de 
trei ori o batistă şi o folosi pe post de căluş. Locke scoase 
din teci cuţitele lui Conte şi i le dădu lui Calo, care le 
ascunse sub mantie. 

Uşa de la biroul Donului era încă deschisă, iar lumina 
caldă dinăuntru se revărsa pe coridor; uşa de la dormitor 
era încuiată bine. 

— Mă rog să aveţi parte de o nevoie şi de o rezistenţă 
mult peste aşteptările dumneavoastră obişnuite, domnul şi 
doamna mea, şopti Calo. Hoţii din gospodăria 
dumneavoastră ar fi recunoscători pentru o scurtă pauză 
înainte să-şi continue treburile pe seara asta. 

Calo îl apucă pe Conte pe sub braţe, iar Locke, deşi 
gârbovit de durere, apucă picioarele bărbatului pe care 
Calo începuse să-l târască de unul singur. Mişcându-se pe 
furiş, o luară înapoi pe unde veniseră şi depuseră garda de 
corp inconştientă după colţul îndepărtat al coridorului, 
chiar lângă scările care duceau spre laboratoarele de la 
cel de-al patrulea cat. 

Biroul Donului fu o privelişte bine-venită când, câteva 
minute mai târziu, se furişară în sfârşit înăuntru. Locke se 
aşeză pe un fotoliu adânc, căptuşit în piele, aflat lângă 
peretele din stânga, în timp ce Calo rămase de pază în 
picioare. Alte râsete se auziră slab din partea cealaltă a 
holului. 

— S-ar putea să aşteptăm ceva vreme, zise Calo. 

— Zeii sunt îndurători. Locke ţintui cu privirea barul 
înalt cu vitrină al Donului, mai impresionant chiar decât 
cel de pe barja de agrement. Aş turna un păhărel sau mai 
multe, dar nu cred că s-ar potrivi cu personajele noastre. 
Aşteptară zece minute, cincisprezece, douăzeci. Locke 
respira regulat şi adânc, străduindu-se să nu bage în 


171 


seamă  zvâcnetul dureros care părea să-i cuprindă 
măruntaiele de sus până jos. Însă, când cei doi hoţi auziră 
uşa din capătul holului descuindu-se, Locke sări în 
picioare, stând drept şi prefăcându-se că nu-şi simţea 
coaiele ca pe nişte urcioare de lut trântite pe caldarâm de 
la mare înălţime. Îşi prinse masca neagră la loc şi arboră 
un aer impecabil de aroganță. 

Aşa cum spusese Părintele Lanţuri odată, cele mai bune 
deghizări erau cele simţite cu toată fiinţa, nu cele pictate 
pe chip. 

Calo îşi sărută, prin mască, dosul mâinii stângi şi făcu 
cu ochiul. Don Lorenzo Salvara intră fluierând în birou, 
îmbrăcat comod şi complet neînarmat. 

— Închideţi uşa, zise Locke, cu glasul sigur şi încărcat 
de infatuarea absolută a autorităţii. Luaţi loc, domnia 
voastră, şi nu vă osteniţi să vă chemaţi slujitorul. Este 
puţin suferind. 


7 


Un ceas după miezul nopţii, doi oameni părăseau 
cartierul Alcegrante trecând peste Bolta Eldren. Purtau 
mantii negre şi aveau cai negri; unul din ei călărea 
tacticos, pe când celălalt îşi ducea calul de dârlogi, 
mergând pe lângă el într-un fel curios, cu picioarele 
crăcănate. 

— Al naibii de incredibil, spuse Calo. Chiar a mers exact 
cum plănuiseşi. Păcat că nu ne putem lăuda nimănui cu 
asta. Cea mai mare lovitură pe care-am dat-o până acum, 
şi tot ce-a trebuit să facem a fost să-i zicem victimei exact 
ce-i făceam. 

— Şi să luăm un pic de bătaie, bombăni Locke. 

— A, da, îmi pare rău de asta. Ce bestie mai e şi omul 
ăla, nu? Stai liniştit, o să se simtă şi el la fel când şi-o 
reveni. 


172 


— Vai, ce liniştitor! Dacă vorbele ar putea alina 
durerea, nimeni nu şi-ar mai bate capul să strivească 
struguri. 

— Pe Paznicul Strâmb! N-am mai auzit niciodată un om 
bogat care să-şi plângă atâta de milă. Fii voios! Mai bogaţi 
şi mai isteţi decât oricine, nu? 

— Mai bogaţi, mai isteţi şi cu mers caraghios, da. 

Cei doi hoţi o luară către miazăzi, trecând prin Parcul 
Doi-Arginţi, spre prima dintre haltele în care renunţară 
treptat la cai şi la veşmintele negre, până când, în cele din 
urmă, se întoarseră în Cartierul Templelor îmbrăcaţi ca 
nişte muncitori obişnuiţi. Dădeau prietenos din cap când 
patrulele de Jachete Galbene le ieşeau în cale, bâjbâind 
prin ceaţă cu felinarele agăţate de suliţi ca să le lumineze 
drumul. Nu li se dădu nici măcar o dată motiv să ridice 
ochii din pământ. 

Umbra fâlfâitoare care-i filase în vreme ce mergeau pe 
străzi şi alei era mai silenţioasă decât răsuflarea unui 
prunc; iute şi graţioasă, trecea de pe un acoperiş pe altul 
în urma lor, urmărindu-le acţiunile cu o francheţe 
absolută. Când ajunseră înapoi în Cartierul Templelor, 
dădu din aripi şi se înălţă în întuneric într-o spirală 
domoală, până când trecu de negurile camorrene şi se 
pierdu în pâcla cenuşie a norilor joşi. 


173 


INTERLUDIU: Ultima Greşeală 
1 


Cea dintâi experienţă a lui Locke cu vinul de oglindă 
din Tal Verrar avu un efect şi mai puternic asupra trupului 
înfometat al băiatului decât se aşteptase Lanţuri. Locke îşi 
petrecu mare parte din ziua următoare răsucindu-se şi 
zvârcolindu-se în pat, cu capul bubuindu-i şi cu ochii 
incapabili să suporte mai mult decât o firavă geană de 
lumină. 

— E febră, mormăi Locke în pătura sa, leoarcă de 
sudoare. 

— E o mahmureală. Lanţuri trecu o mână prin părul 
băiatului şi-l bătu pe spate. E numai vina mea. Gemenii 
Sanza sunt nişte adevăraţi bureţi naturali de băutură. Nu 
ar fi trebuit să te las să te ridici la înălţimea lor chiar din 
prima ta noapte aici. Azi nu lucrezi nimic. 

— Băutura provoacă asta? Chiar şi după ce eşti treaz? 

— O glumă crudă, nu-i aşa? Zeii au pus un preţ pe orice 
lucru, se pare. Asta dacă nu bei coniac Austershalin. 

— Aufffershallow? 

— Austershalin. Din Emberlain. Printre multele sale 
virtuţi se numără şi faptul că nu provoacă mahmureală. Un 
soi de componentă alchimică din solul podgoriei. E o 
chestie scumpă. 

Lumina-falsă veni după multe ceasuri de somnolenţă, 
iar Locke fu în stare să meargă din nou, deşi simţea cum 
creierul încearcă să-şi croiască drum prin gât şi să fugă. 
Lanţuri insista să meargă totuşi să-l viziteze pe Capa 
Barsavi („Singurii oameni care îndrăznesc să nu vină la 
întrevederile cu el sunt cei care trăiesc în turnuri de sticlă 
şi al căror chip îl vezi pe monede, şi chiar şi ei se gândesc 


174 


de două ori înainte) deşi fusese de acord ca L.ocke să aibă 
un mijloc de transport mai confortabil. 

Se dovedi că în spatele Casei lui Perelandro se afla un 
mic grajd, şi în acel mic adăpost rău mirositor era o capră 
Îmblânzită. 

— Nu are nume, zise Lanţuri în timp ce-l aşeza pe 
Locke pe spatele făpturii. Nu m-a tras inima să-i pun vreun 
nume, de vreme ce oricum nu ar fi răspuns la el. 

Locke nu căpătase repulsia instinctivă pe care cei mai 
mulţi copii o simțeau faţă de animalele Îmblânzite; văzuse 
deja prea multă urâciune la viaţa lui ca să-i mai pese de 
privirea goală pe care i-o arunca uneori o făptură docilă, 
cu ochi lăptoşi. 

Există o substanţă numită Piatra-duhului, un material 
alb şi cretos ce se găseşte în anumite peşteri îndepărtate 
din munţi. Această substanţă nu se formează în mod 
natural; ea se găseşte numai în combinaţie cu tunelele 
căptuşite cu sticlă despre care se crede că au fost părăsite 
de Eldreni, aceeaşi rasă tulburătoare care a ridicat 
Camorrul, cu epoci în urmă. În stare solidă, Piatra-duhului 
nu are gust, nu are aproape nici un miros şi este inertă. 
Trebuie să fie arsă ca să i se activeze proprietăţile unice. 

Doftorii au început să identifice diversele moduri şi căi 
prin care otrăvurile atacă trupurile celor vii: asta opreşte 
bătăile inimii, pe când asta subţiază sângele, iar altele 
vatămă stomacul şi intestinele. Fumul pe care-l scoate 
Piatra-duhului nu otrăveşte nimic fizic; în schimb, arde 
însăşi personalitatea. Ambiţie, încăpățânare, cutezanţă, 
agerime, imbold - toate aceste lucruri se estompează după 
câteva  inhalări din aburul misterios. Expunerea 
accidentală la mici cantități poate lăsa un om apatic vreme 
de săptămâni bune; ceva mai mult, şi efectul devine 
permanent. Victimele rămân în viață, dar nu mai sunt 
interesate de absolut nimic - nu mai au nici o reacție la 
propriul nume, la chemările prietenilor sau în fața unei 
primejdii de moarte. Pot fi îndemnați să mănânce, să 


175 


excreteze sau să ducă diverse lucruri... şi cam atât. 
Cataractele albe şi palide care ajung să le umple ochii sunt 
un semn exterior al pustiului care se instalează în sufletele 
şi în minţile lor. 

Cândva, pe vremea Tronului Therin, această metodă era 
folosită la pedepsirea infractorilor, însă trecuseră veacuri 
bune de când cetăţile therine nu mai permiteau folosirea 
Pietrei-duhului asupra oamenilor, femei sau bărbaţi. O 
societate care încă spânzura copii pentru furtişaguri 
mărunte şi hrănea făpturile mării cu prizonierii săi găsea 
efectele acestei metode mult prea neliniştitoare ca să 
poată fi suportate. 

Drept urmare, Îmblânzirea este rezervată doar 
animalelor - mai ales dobitoacelor de povară folosite la 
serviciile orăşeneşti. Metoda mergea perfect între hotarele 
aglomerate ale unui oraş plin de riscuri precum Camorrul. 
Puteai avea încredere că nişte ponei Îmblânziţi nu-i vor 
arunca niciodată din şa pe copiii celor avuţi; puteai avea 
încredere că nişte cai şi catâri Îmblânziţi nu-şi vor lovi 
niciodată  surugiii şi nu-şi vor răsturna niciodată 
încărcăturile scumpe în vreun canal. Un sac de pânză cu 
un pic de piatră albă şi un chibrit arzând mocnit sunt puse 
pe botul animalului, iar surugiii se retrag să ia o gură de 
aer. Câteva minute mai târziu, ochii făpturii capătă 
culoarea laptelui proaspăt şi ea nu va mai face niciodată 
ceva din proprie iniţiativă. 

Însă lui Locke îi zvâcnea capul de durere şi de-abia se 
obişnuia cu ideea că era un ucigaş și locuitorul unui tărâm 
de basm din cleştar, astfel încât comportamentul nefiresc 
de mecanic al caprei sale nu îl deranjă deloc. 

— Când mă întorc diseară, mă aştept să găsesc templul 
ăsta exact unde l-am lăsat, zise Părintele Lanţuri, 
isprăvind cu îmbrăcatul pentru ieşirea sa; 
Preotul-Fără-Ochi dispăruse complet, lăsând locul unui 
bărbat voinic de vârstă mijlocie şi cu venituri medii. Părul 
şi barba îi fuseseră date cu un soi de vopsea maro; jiletca 


176 


şi mantia ieftină, căptuşită cu bumbac, atârnau desfăcute 
peste o cămaşă crem, fără cravate sau panglici. 

— Exact unde l-ai lăsat, spuse unul din cei doi Sanza. 

— Nu ars până la temelii sau ceva de genul ăsta, 
adăugă celălalt. 

— Băieți, dacă voi reuşiţi să daţi foc pietrei şi 
Sticlei-străvechi înseamnă că zeii au planuri mult mai 
măreţe pentru voi decât să-mi fiţi mie ucenici. Fiţi cuminţi. 
Il duc pe Locke să-şi primească, hhmmm... 

Lanţuri aruncă o privire spre băiatul Lamora. Mimă 
atunci că dă ceva pe gât, apoi îşi ţinu falca de parcă l-ar fi 
durut. 

— Aaaaaa, rostiră Calo şi Galdo într-un singur glas. 

— Fireşte. Lanţuri îşi puse pe cap o tichie rotundă din 
piele şi luă hăţurile caprei pe care stătea Locke. 
Aşteptaţi-ne. Ar trebui să fie interesant, ca să nu spunem 
mai mult. 


2 


— Capa Barsavi ăsta, zise Locke în timp ce Lanţuri 
ducea capra fără nume peste una dintre bolțile înguste de 
sticlă dintre Fauria şi Şirul Mutră-de-Monedă, cred că 
fostul meu stăpân mi-a spus despre el. 

— Ai dreptate. Când ai stârnit incendiul de la Viţa 
Sticlei-străvechi, pare-mi-se. 

— Ah, ştiai despre asta. 

— Păi, odată ce fostul tău stăpân a început să-mi 
povestească despre tine, pur şi simplu... n-a mai tăcut 
câteva ceasuri în şir. 

— Dacă eu sunt pezon-ul tău, tu eşti pezon-ul lui 
Barsavi? 

— E o descriere destul de corectă a relaţiei noastre, da. 
Toţi Oamenii Potriviţi sunt soldaţii lui Barsavi. Ochii săi, 
urechile sale, agenţii şi supuşii săi. Pezoniii săi. Barsavi 
este... un prieten mai deosebit. Am făcut nişte chestii 


177 


pentru el, pe vremea când de-abia venea la putere. Am 
crescut împreună, ai putea spune - eu am obţinut oarece 
respect, iar el a pus mâna pe, hhmm, tot oraşul. 

— Oarece respect? 

Era o noapte pe cât de plăcută posibil pentru o 
plimbare, în verile camorrene. Plouase torențial cu nici un 
ceas înainte şi ceața proaspătă care-şi întindea tentaculele 
printre clădiri ca mâinile unor uriaşi fantomatici era ceva 
mai rece decât de obicei, iar mirosul său nu era încă plin 
de miasmele de mâl, peşti morţi şi deşeuri umane. Puţini 
oameni umblau prin  Şirul  Mutră-de-Monedă după 
Lumina-falsă, aşa că Locke şi Lanţuri puteau vorbi destul 
de liber. 

— Am obţinut distanța. Adică... Ei bine, sunt o sută de 
găşti în Camorr, Locke. Mai mult de-o sută. Sigur nu mi le 
amintesc pe toate. Unele sunt prea noi sau prea 
Năbădăioase pentru Capa Barsavi, ca să aibă încredere în 
ele cum se cuvine. Aşa că stă cu ochii pe ele - cere 
rapoarte frecvente, infiltrează oameni acolo, le ţine bine în 
frâu. Aceia dintre noi care nu sunt supuşi unei astfel de 
priviri cercetătoare - Lanţuri arătă spre el, apoi spre 
Locke - se presupune că îşi fac treaba cinstit, până la 
proba contrarie. Ne supunem regulilor sale, îi dăm o parte 
din câştigurile noastre şi el consideră că se poate încrede 
în noi să facem lucrurile ca lumea, mai mult sau mai puţin. 
Fără controale, fără iscoade, fără porcării de-astea. 
„Distanţa“. E un privilegiu pentru care merită să plăteşti. 

Lanţuri băgă o mână în buzunarele mantiei; se auzi un 
zornăit plăcut de monede. 

— De fapt, chiar am aici un mic semn de respect pentru 
el. Două zecimi din ce s-a strâns săptămâna asta în cutia 
milei lui Perelandro. 

— Mai mult de-o sută de găşti, zici? 

— Oraşul ăsta are mai multe găşti decât duhori 
scârboase, băiete. Unele dintre ele sunt mai vechi decât 
multe familii din Alcegrante, iar altele au ritualuri mai 


178 


stricte decât unele ordine preoţeşti. La naiba, la un 
moment dat erau aproape treizeci de Capa şi fiecare dintre 
ei avea la cheremul său vreo patru-cinci găşti. 

— Treizeci de Capa? Toţi precum Capa Barsavi? 

— Da şi nu. Da, deoarece conduceau găştile, dădeau 
ordine şi spintecau oameni de la pulă pân’ la ochi, când le 
sărea ţandăra; nu, deoarece nu erau nici pe departe ca 
Barsavi. Acum cinci ani, erau cei treizeci de Capa de care 
vorbeam. Treizeci de mici regate, toate războindu-se, 
furându-se şi vărsându-şi maţele pe stradă între ele. Toate 
în război cu Jachetele Galbene, care omorau cam douăzeci 
de oameni pe săptămână. În săptămânile proaste. Şi-atunci 
a apărut Capa Barsavi, venind din Tal Verrar. A fost 
cărturar la Colegiul Therin la viaţa lui, dacă poţi să crezi. 
Preda retorică. A preluat controlul câtorva găşti şi a 
început să taie. Nu ca un cuţitar de străduţă dosnică, ci 
mai degrabă ca un doftor care îndepărtează un şancru. 
Când Barsavi elimina un alt Capa, se ocupa şi de găştile 
acestuia. Dar nu i-a presat prea tare, dacă nu i-au dat 
motiv. Le-a dat teritorii întregi, i-a lăsat să-şi aleagă 
propriii garrista şi le-a dat o parte din câştigurile sale. 
Deci - acum cinci ani, erau treizeci. Acum patru ani, 
rămăseseră zece. Acum trei ani, unul singur: Capa Barsavi 
şi cele o sută de găşti ale sale. Tot oraşul - toţi Oamenii 
Potriviţi, inclusiv cei de faţă -, la discreţia sa. Nu tu război 
deschis pe canale însângerate. Nu tu plutoane de hoţi 
legănându-se în laţ la Palatul Răbdării - acum trebuie să 
aştepte până strâng doi-trei. 

— Şi asta datorită Pactului Secret? Cel pe care l-am 
încălcat eu? 

— Cel pe care l-ai încălcat tu, da. Ai ghicit bine, 
presupunând că eu aş şti ceva despre treaba asta. Da, 
băiete, acesta este secretul succesului deosebit de care se 
bucură Barsavi. De fapt, totul se reduce la înţelegerea de 
lungă durată pe care o are cu Ducele, realizată prin 
intermediul unui agent ducal. Găştile din Camorr lasă 


179 


nobilii în pace; nu ne atingem de corăbii, căruţe sau lăzi 
care au pe ele un blazon legitim. In schimb, Barsavi este 
adevăratul  cârmuitor al unora dintre cele mai 
fermecătoare locuri din oraş:  Cuprins-de-Flăcări, 
Strungile, Scursurile, Resturi-de-Lemn, Laţul şi o parte din 
docuri. În plus, straja oraşului este mult mai... relaxată 
decât ar trebui. 

— Deci putem să jefuim pe oricine nu este nobil? 

— Sau Jachetă Galbenă, da. Putem să ne ocupăm de 
negustori, de zarafi, de cei care vin şi pleacă. Prin Camorr 
trec mai mulţi bani decât prin orice alt oraş de pe coastă, 
băiete. Sute de corăbii pe săptămână; mii de marinari şi de 
ofiţeri. Chiar nu-i o problemă să lăsăm nobilimea în pace. 

— Şi negustorii, zarafii şi ceilalţi oameni nu se supără? 

— Ba s-ar supăra, dacă ar şti. De aceea este cuvântul 
„Secret“ după „Pact“. Şi de aceea este Camorrul un loc 
atât de plăcut, frumos şi sigur; te poţi teme că-ţi pierzi 
banii doar dacă, în primul rând, nu ai prea mulţi. 

— A, zise Locke, trecându-şi degetele peste micul său 
colier din dinte de rechin. Bine. Însă acum mă întreb... ai 
spus că fostul meu stăpân a cumpărat şi a plătit ca să, 
hhmm, mă omoare. Nu o să ai probleme cu Barsavi pentru 
că nu... m-ai omorât? 

Lanţuri râse. 

— Păi, de ce te-aş mai duce la el dacă aş avea probleme 
din cauza asta, băiete? Nu, e alegerea mea să folosesc sau 
nu însemnul-morţii, după cum consider de cuviinţă. L-am 
cumpărat. Nu înţelegi? Pe Capa nu îl interesează dacă le 
folosim, câtă vreme recunoaştem că el are puterea de viaţă 
şi de moarte. Este un soi de taxă pe care numai el o poate 
strânge. Pricepi? 

Locke dădu din cap şi se lăsă dus în tăcere câteva 
minute, absorbind noile informaţii. Durerea de cap făcea 
ca dimensiunea a ceea ce se întâmpla să fie ceva mai greu 
de înţeles. 


180 


— Hai să îţi spun o poveste, zise Părintele Lanţuri după 
o vreme. O poveste care te va ajuta să înţelegi ce fel de om 
este cel la care mergem noi acum şi căruia îi vei jura 
credinţă în seara asta. A fost odată ca niciodată o vreme 
când Capa Barsavi de-abia pusese mâna pe oraş şi îl ţinea 
încă cu greutate, şi-n vremea aia ştia toată lumea că o 
haită de garrista de-ai lui se vorbiseră să scape de el cu 
prima ocazie. Şi erau foarte atenţi la mişcările pe care le 
făcea el, înţelegi; îl ajutaseră să preia puterea în oraş şi îi 
ştiau modul de operare. Aşa că s-au asigurat că nu poate 
să-i prindă pe toţi deodată; dacă încerca să taie nişte 
capete, găştile s-ar fi împrăştiat, le-ar fi dat de veste 
celorlalţi şi s-ar fi iscat o neorânduială cumplită, un alt 
război îndelungat. El n-a făcut nici o mişcare. Şi zvonurile 
despre necredinţa lor s-au înmulţit. Capa Barsavi obişnuia 
să îşi primească oaspeţii în sala sa - încă o mai are acolo, 
în Resturi-de-Lemn; este un vas verrar dezafectat, unul 
dintre galioanele acelea mari folosite pentru transportul 
trupelor. Acum este doar ancorată acolo, ca un soi de palat 
improvizat. El îi spune Mormântul Plutitor. Ei bine, la 
Mormântul Plutitor, el a întins cu mare fast covorul ăsta 
mare din Ashmere, o chestie nemaipomenită, genul de 
țesătură pe care Ducele ar agăţa-o pe un perete, spre bună 
păstrare. Şi s-a asigurat că toată lumea din jur ştie cât de 
mult ţine la covorul ăla. S-a ajuns până la punctul în care 
curtenii lui îşi puteau da seama ce urma să-i facă unui 
oaspete numai uitându-se la covor: dacă urma să fie 
vărsare de sânge, covorul era făcut sul şi pus deoparte. 
Fără excepţie. Au trecut câteva luni. Covorul pus, covorul 
sul. Covorul pus, covorul sul. Uneori, oamenii pe care îi 
chema încercau să fugă când vedeau podeaua goală sub 
tălpile sale, ceea ce era ca şi cum şi-ar fi recunoscut 
greşelile în gura mare, desigur. În fine. Să ne întoarcem la 
garrista ăia care îi făceau necazuri. Nici unul dintre ei nu 
era atât de prost încât să intre în Mormântul Plutitor fără 
o gaşcă în spate sau să rămână singur cu Barsavi. Domnia 


181 


lui era încă nesigură la vremea aceea, astfel încât nu-şi 
putea permite să facă prea mare tămbălău. Aşa că a 
aşteptat... şi apoi, într-o seară, a chemat la cină nouă 
dintre garrista ăia care îi dădeau bătăi de cap. Nu pe toţi 
scandalagiii, bineînţeles, ci doar pe cei mai isteţi şi mai 
căliţi, pe cei cu găştile cele mai mari. lar iscoadele lor 
le-au raportat că nemaipomenitul covor înflorat, bunul cel 
mai de preţ al lui Capa, era desfăşurat pe podea în văzul 
lumii, cu o masă de banchet pusă deasupra şi cu mai multă 
mâncare pe ea decât văzuseră vreodată zeii. Aşa că 
dobitocii ăia s-au gândit că Barsavi era serios şi chiar voia 
să discute cu ei. S-au gândit că e speriat şi se aşteptau la 
negocieri purtate cu bună-credinţă, aşa că nu şi-au adus cu 
ei găştile, nici nu şi-au făcut planuri de rezervă. Au crezut 
că au câştigat. Îţi închipui deci, zise Lanţuri, ce surprinşi 
au fost când s-au aşezat pe scaune pe covorul ăla frumos şi 
cincizeci dintre oamenii lui Barsavi au năvălit în cameră 
înarmaţi cu arbalete şi i-au umplut cu atâtea săgeți pe 
bieţii idioţi încât un porc spinos în călduri i-ar fi luat acasă 
şi şi-ar fi făcut poftele cu ei. Dacă a fost o picătură de 
sânge care n-a ajuns pe covor, aia a ajuns pe tavan. 
Inţelegi unde bat? 

— Da - deci covorul a fost distrus? 

— Şi încă cum! Barsavi ştia cum să creeze aşteptări, 
Locke, şi cum să folosească acele aşteptări ca să-i inducă 
în eroare pe cei care-i voiau răul. Ei au crezut că strania 
lui obsesie era o garanţie pentru vieţile lor. Se pare că unii 
duşmani sunt destul de numeroşi şi de puternici ca să 
merite să pierzi un covor numai să scapi de ei. 

Lanţuri arătă înainte, către miazăzi. 

— Ăsta este omul care aşteaptă să-ţi vorbească, la nici 
un kilometru într-acolo. Îţi recomand cu căldură să-i 
vorbeşti frumos. 


182 


Ultima Greşeală era un loc unde interlopii din Camorr 
ieşeau la suprafaţă; o tavernă de borfaşi dărăpănată, unde 
Oameni Potriviţi de tot soiul puteau bea şi vorbi liber 
despre treburile lor, unde cetăţenii respectabili ieşeau 
imediat în evidenţă, ca şerpii într-o creşă, şi erau iute 
escortaţi afară de nişte bărbaţi înspăimântători, înarmaţi 
până-n dinţi şi cu o imaginaţie foarte redusă. 

Găşti întregi veneau aici să bea, să aranjeze lovituri sau 
pur şi simplu să se dea mari. La un pahar, oamenii se 
ciondăneau zgomotos în privinţa celei mai bune metode de 
a sugruma pe cineva pe la spate şi despre cele mai bune 
feluri de otravă care pot fi puse în vin sau în mâncare. 
Strigau sus şi tare cât de nesăbuiţi erau curtenii Ducelui, 
cât de nesocotite erau planurile sale de taxare sau 
aranjamentele sale diplomatice cu celelalte oraşe de la 
Marea de Fier. Acolo recreau bătălii întregi cu zaruri şi 
bucăţi de oase drept oştiri, susţinând cu tărie că ei ar fi 
luat-o la stânga acolo unde Ducele Nicovante o luase la 
dreapta, că ei n-ar fi dat nici un pas îndărăt când cele cinci 
mii de sulițe din fier înnegrit ale Răzmeriţei Contelui 
Nebun se pogorâseră peste ei de pe Dealul Poarta-zeilor. 

Dar nici unul dintre ei, indiferent cât de ametit ar fi fost 
de băutură, de Privire-pierdută sau de straniile prafuri 
halucinogene din lerem, indiferent ce fapte de arme sau 
de stat şi-ar fi asumat, nici unul deci n-ar fi îndrăznit să-i 
sugereze lui Capa Vencarlo Barsavi să-şi schimbe măcar 
un nasture de la jiletcă. 


4 


Turnul Dărâmat este un punct de reper în Camorr, 
ridicându-se treizeci de metri spre cer în chiar capătul 
nordic al Laţului, acel cartier rău-famat şi aglomerat unde, 
noapte de noapte, marinarii dintr-o sută de porturi de 
escală se perindă fără oprire între bar, cârciumă şi casa de 
jocuri. Sunt scuturaţi bine printr-o sită de cârciumari, 


183 


târfe, tâlhari, barbugii, trişori şi alţi şarlatani mărunți, 
până când ajung să aibă buzunarele goale şi capetele 
grele, şi-atunci pot fi aruncaţi înapoi pe corăbii să-şi 
doftoricească mahmureala şi bolile căpătate. Vin şi pleacă 
precum mareea, lăsând în urmă doar resturi de gologani şi 
arginţi (uneori şi sânge) care să le marcheze trecerea. 

Deşi oamenii nu pot nici măcar crăpa Sticla-străveche, 
Turnul Dărâmat a fost găsit în starea sa actuală atunci 
când oamenii s-au stabilit în Camorr, furişându-se printre 
ruinele unei civilizaţii mai vechi. Crestături mari străbat 
sticla şi piatra necunoscută la caturile de sus ale turnului; 
aceste discontinuități au fost parţial acoperite cu lemn, 
vopsea şi alte materiale omeneşti. Stabilitatea şandramalei 
nu poate fi pusă la îndoială, însă reparaţiile nu sunt 
frumoase, iar camerele de închiriat de la ultimele şase 
caturi sunt printre cele mai nedorite din oraş, deoarece se 
poate ajunge la ele doar urcând nenumărate şi 
întortocheate scări exterioare, spirale din lemn care se 
leagănă neplăcut la vânturi puternice. Majoritatea 
locatarilor sunt banditi tineri din diverse găşti, pentru care 
condiţiile nebuneşti de cazare reprezintă o ciudată 
distincţie. 

Ultima Greşeală ocupă parterul de la baza largă a 
Turnului Dărâmat, iar după căderea Luminii-false are 
rareori mai puţin de o sută de clienţi deodată. Locke se 
ţinea strâns de pulpana mantiei Părintelui Lanţuri, în 
vreme ce bărbatul îşi croia drum prin mulţimea de la uşă. 
Înghesuiala de acolo era plină de mirosuri pe care Locke le 
ştia prea bine: o sută de feluri de băuturi şi răsuflările 
bărbaţilor şi femeilor care le dădeau pe gât, sudoare 
stătută şi proaspătă, pişat şi vomă, odorizante cu mirodenii 
şi lână udă, mirosul tare de ghimbir şi ceața înţepătoare de 
tutun. 

— Putem avea încredere în băiatul acela să ne păzească 
bine capra? strigă Locke peste zarvă. 


184 


— Desigur, desigur. Lanţuri făcu câteva semne 
complicate cu mâinile când salută un grup de bărbaţi care 
făceau skandenberg în sala principală a barului; cei care 
nu erau prinşi în aprigele încleştări rânjiră şi îi făcură cu 
mâna. În primul rând, asta-i treaba lui. În al doilea rând, 
i-am dat bani frumoşi. Şi în al treilea rând, numai un 
nebun ar vrea să fure o capră Îmblânzită. 

Ultima Greşeală era un soi de monument înălţat în 
cinstea eşecului dibăciei omeneşti în momentele critice; 
pereţii săi erau acoperiţi cu o diversitate năucitoare de 
suvenire, fiecare dintre ele reprezentând imaginea unei 
poveşti care se încheia cu verdictul „Nu destul de bună“. 
Deasupra barului se afla o armură completă, cu o gaură 
pătrăţoasă căscată în partea stângă, de la o săgeată de 
arbaletă. Pereţii erau acoperiţi de săbii frânte şi de coifuri 
despicate, cât şi de bucăţi de vâsle, catarge, vergi şi pânze 
zdrenţuite. Barul se mândrea cu faptul că a izbutit să facă 
rost de un suvenir de pe fiecare corabie scufundată în 
preajma Camorrului în ultimii şaptezeci de ani. 

Şi tocmai în harababura asta îl trăgea acum Părintele 
Lanţuri pe Locke Lamora, ca pe o barcă remorcată la pupa 
unui galion imens. Pe peretele de la miazăzi al barului se 
afla o firidă mai ridicată, căreia draperiile pe jumătate 
lăsate îi ofereau o oarecare intimitate. Bărbaţi şi femei 
stăteau drepţi aici, urmărind în permanenţă mulţimea cu 
privirile lor, ţinându-şi mereu mâinile aproape de armele 
pe care le purtau ostentativ la vedere - pumnale, săgeți, 
ciomege de bronz sau de lemn, săbii scurte, securi, chiar şi 
arbalete -, de la unele subţiri până la marile 
ucigaşe-de-cai, care (în ochii lui Locke) păreau a fi 
capabile să poată găuri piatra. 

Unul dintre aceşti străjeri îl opri pe Părintele Lanţuri şi 
cei doi schimbară câteva vorbe în şoaptă; un alt străjer fu 
trimis în firida cu draperii, în vreme ce primul îl privea 
cercetător şi cu precauţie pe Lanţuri. Câteva clipe mai 
târziu, cel de-al doilea străjer reapăru şi le făcu semn; şi 


185 


astfel ajunse Locke pentru prima oară în prezenţa lui 
Vencarlo Barsavi, Capa din Camorr, care şedea pe un 
scaun banal, la o masă banală. Câţiva supuşi stăteau 
sprijiniți de peretele de lângă el, îndeajuns de aproape ca 
să vină dacă erau chemaţi, dar destul de departe ca să nu 
audă discuţia şoptită. 

Barsavi era un bărbat vânjos, la fel de lat în umeri 
precum Lanţuri, dar evident puţin mai tânăr; părul său 
negru şi uns era strâns la ceafă, iar cele trei bărbi i se 
curbau peste bărbie precum trei bice de păr împletit, 
aşezate îngrijit unul peste celălalt. Aceste bărbi şfichiuiau 
în jur când Barsavi îşi întorcea capul rotund, şi păreau 
destul de groase ca să pişte dacă ar fi atins pielea 
descoperită. 

Barsavi era îmbrăcat cu un surtuc, o jiletcă, pantaloni 
bufanţi şi cizme dintr-o piele neagră ciudată, care părea 
neobişnuit de groasă şi aspră chiar şi în ochii neantrenaţi 
ai lui Locke; băiatul îşi dădu seama că aceasta trebuia să 
fie piele de rechin. Nasturii albi şi ciudat de inegali de pe 
jiletca şi mânecile sale, cât şi cei care-i prindeau cravatele 
suprapuse, de mătase roşie... erau dinţi de om. 

Aşezată în poala lui Barsavi şi fixându-l cu privirea pe 
Locke, era o fată cam de vârsta sa, cu părul scurt, închis şi 
încâlcit, şi cu un chip în formă de inimă. Şi ea purta nişte 
straie ciudate: rochia ei era din mătase albă cu înflorituri, 
pe măsura oricărei fiice de nobil, în vreme ce cizmuliţele 
care se legănau sub poalele rochiei erau din piele neagră, 
învelite în fier, având ţepi ascuţiţi din oţel la tocuri şi la 
vârfuri. 

— Deci acesta este băiatul, rosti Barsavi cu un glas 
adânc, puţin nazal, care purta plăcutul accent verrari. 
Băieţelul destoinic care l-a pus în încurcătură pe dragul 
nostru Făuritor-de-Hoţi. 

— Chiar el, înălţimea voastră, şi, ce fericire, acum ne 
pune în încurcătură pe mine şi pe protejaţii mei. Lanţuri 
întinse o mână îndărăt şi îl scoase pe Locke de după 


186 


picioarele sale. Îngăduiţi-mi să vi-l prezint pe Locke 
Lamora, fost locatar în Dealul Umbrelor, actual iniţiat al 
lui Perelandro. 

— Sau al unui zeu, oricum, nu? Barsavi chicoti şi întinse 
o cutiuţă din lemn care fusese aşezată pe masă lângă 
braţul său. E întotdeauna o plăcere să te întâlnesc când îţi 
revine vederea în mod miraculos, Lanţuri. Ia o ţigară. Sunt 
din rădăcină-neagră jeremită de cea mai bună calitate, 
produse săptămâna asta. 

— Nu pot refuza aşa ceva, Ven. Lanţuri luă un snop de 
tutun bine strâns în hârtie roşie. Pe când cei doi bărbaţi se 
aplecau deasupra unei lumânări pâlpâinde ca să-şi aprindă 
ţigările (Lanţuri lăsă să-i cadă săculeţul cu monede pe 
masă în acelaşi timp), fata păru să ajungă la un soi de 
verdict în privinţa lui Locke. 

— Este un băieţel foarte urât, Tată. Arată ca un schelet. 

Capa Barsavi tuşi primele fumuri pe care le trăsese, 
colţurile gurii ridicându-i-se. 

— Iar tu eşti o fetiţă foarte nechibzuită, draga mea! 
Capa mai trase o dată din ţigară şi scoase un fuior drept 
de fum transparent; substanţa emana un miros dulceag, cu 
o vagă aromă de vanilie arsă. Vă rog să o iertaţi pe fiica 
mea, Nazca; nu mă lasă inima să-i refuz mofturile şi acum 
s-a căpătat cu manierele unei prinţese-pirat. Mai ales 
acum, că ne temem cu toţi să ne apropiem de noile ei 
cizme mortale. 

— Nu umblu niciodată neînarmată, zise fetiţa, bătând 
cu piciorul în podea de câteva ori ca să sublinieze acest 
lucru. 

— Iar bietul Locke nu este în nici un caz urât, scumpa 
mea; ceea ce poartă el este clar semnul Dealului 
Umbrelor. O lună în grija lui Lanţuri şi o să fie rotofei şi 
întremat ca un bolovan de catapultă. 

— Hhmmm... Fata continuă să-l fixeze câteva secunde, 
apoi îşi privi deodată tatăl, jucându-se absentă cu una 
dintre bărbile lui împletite. Il faci pezon, Tată? 


187 


— Da, Lanţuri şi cu mine ne-am gândit la asta, scumpo. 

— Hhmmm... Atunci vreau încă un coniac cât timp ţine 
ceremonia. 

Ochii lui Capa Barsavi se îngustară; riduri, adâncite de 
suspiciunea ce-i stătea în fire, se formară în jurul privirii 
lui cenuşii, de cremene. 

— Ţi-ai băut deja cele două coniacuri pe seara asta, 
scumpo; mama ta o să mă omoare dacă te mai las să bei 
unul. Cere-i unuia dintre oameni să îţi aducă o bere. 

— Dar aş prefera... 

— Ceea ce ai prefera tu, micule tiran, n-are nimic de-a 
face cu ceea ce îţi spun eu. În noaptea asta n-o să mai bei 
decât bere sau aer; alegerea îţi aparţine întru totul. 

— Hhmmm, atunci o să beau bere. 

Barsavi se pregăti să o dea jos, însă ea îi sări din poală 
înainte ca el să o atingă cu mâinile sale bătătorite, cu 
degete groase. 'Tocurile ei făcură clac-clac-clac pe podeaua 
din lemn masiv a firidei, când alergă către un servitor 
căruia să îi dea ordinul. 

— Şi dacă îmi mai loveşti vreun om în tibie, scumpo, o 
să porţi sandale de trestie o lună, ascultă la mine, zbieră 
Barsavi după ea, apoi mai trase un fum de tutun şi se 
întoarse spre Locke şi Lanţuri. Asta mică e ca un butoi de 
ulei-de-foc. Săptămâna trecută nu a vrut să se culce până 
nu am lăsat-o să-şi păstreze un ştreang sub perne. „Exact 
ca gărzile de corp ale lu' tata“, a zis. Nu cred că fraţii ei îşi 
dau încă seama că următorul Capa Barsavi s-ar putea să 
poarte rochii de vară şi bonete. 

— Înţeleg acum de ce te-au amuzat poveştile 
Făuritorului-de-Hoţi despre băiatul nostru, aici de faţă, 
spuse Lanţuri, apucându-l pe Locke de umeri în timp ce 
vorbea. 

— Bineînţeles. Am devenit foarte greu de şocat de când 
copiii mei mi-au trecut de genunchi. Dar nu eşti aici ca să 
vorbim despre ei - mi l-ai adus pe omuleţul ăsta ca să-şi 


188 


depună ultimul jurământ de credinţă ca pezon. Câţiva ani 
mai devreme, se pare. Vino încoace, Locke! 

Capa Barsavi îşi întinse mâna dreaptă şi îl apucă pe 
Locke de bărbie, ridicându-i puţin capul şi uitându-se în 
ochii lui când vorbi mai departe. 

— Câţi ani ai, Locke Lamora? Şase? Şapte? Porţi deja 
răspunderea pentru o încălcare a Pactului, de o tavernă 
arsă din temelii şi de vreo şase-şapte morţi. Capa rânji. Am 
asasini de cinci ori mai în vârstă decât tine care nu-s atât 
de îndrăzneţi. Ţi-a spus Lanţuri cum stă treaba, cu oraşul 
ăsta şi cu legile mele? 

Locke încuviinţă. 

— Ştii că odată ce depui jurământul ăsta nu mă mai pot 
purta cu mănuşi cu tine niciodată. Ai avut destul timp ca 
să fii nesăbuit. Dacă Lanţuri va fi nevoit să-ţi ia beregata, o 
va face. Dacă-i spun eu să-ţi ia beregata, o va face. 

Locke încuviinţă din nou. Nazca se întoarse lângă tatăl 
ei, sorbind dintr-o halbă de piele gudronată; acum îl privea 
ţintă pe Locke peste marginea acestui recipient de băut, 
pe care trebuia să-l ţină bine cu ambele mâini. 

Capa Barsavi pocni din degete; unul dintre lingăii de pe 
fundal dispăru după o draperie. 

— Atunci n-o să te mai plictisesc cu alte ameninţări, 
Locke. În noaptea asta eşti bărbat. Vei face treaba unui 
bărbat şi vei suferi soarta unui bărbat dacă îţi înşeli fraţii 
şi surorile. O să fii unul dintre noi, unul dintre Oamenii 
Potriviţi; o să primeşti parolele şi însemnele şi o să le 
foloseşti în mod discret. Aşa cum Lanţuri, care îţi este 
garrista, îmi este supus mie, la fel şi tu eşti supusul meu, 
prin el. Eu îţi sunt garrista peste orice alt garrista. Eu sunt 
singurul Duce din Camorr pe care îl vei recunoaşte 
vreodată. Ingenunchează. 

Locke îngenunche în faţa lui Barsavi; Capa îşi întinse 
mâna stângă, cu palma în jos. Purta un inel ornat din perlă 
neagră într-un cadru de fier alb; cuibărită în perlă, prin 


189 


cine ştie ce proces misterios, se afla o picătură roşie, care 
trebuie să fi fost sânge. 

— Sărută inelul lui Capa din Camorr. 

Locke făcu întocmai; perla era rece sub buzele sale 
uscate. 

— Rosteşte numele omului căruia i-ai jurat credinţă. 

— Capa Barsavi, şopti Locke. 

În acel moment, lacheul lui Capa se întoarse în firidă şi 
îi înmână stăpânului său un păhărel de cristal plin cu un 
lichid maroniu şi mat. 

— Acum, zise Barsavi, precum au făcut toţi ceilalţi 
pezon-i ai mei, vei bea în cinstea mea. Dintr-unul din 
buzunarele surtucului său, Capa scoase un dinte de rechin 
ceva mai mare decât însemnul-morţii pe care-l purta Locke 
la gât. Barsavi scăpă dintele în păhărel şi amestecă de 
câteva ori. li dădu apoi păhărelul lui Locke. Este rom din 
zahăr brun de pe Marea de Bronz. Bea-l pe tot, inclusiv 
dintele. Însă nu înghiţi dintele, orice s-ar întâmpla. Ţine-l 
în gură. Scoate-l după ce ai băut romul. Şi încearcă să nu 
te tai. 

Locke simţi cum îl ustură nasul de la damful înţepător 
al băuturii tari care se înălța din păhărel, iar stomacul i se 
făcu ghem, însă strânse din dinţi şi se uită la forma puţin 
distorsionată a dintelui din rom. Rugându-se în gând 
noului său Binefăcător să nu-l lase să se facă de râs, 
azvârli conţinutul paharului în gură, cu tot cu dinte. 

Inghiţitul nu era atât de uşor pe cum sperase - ţinu cu 
limba dintele lipit de cerul gurii, cu băgare de seamă, 
simțind cum muchiile ascuţite îi râcâie gingia, în spatele 
incisivilor de sus. Băutura îl ardea; începu să înghită puţin 
câte puţin până îl apucă o tuse gâjâită. După câteva 
secunde interminabile, tremură şi dădu pe gât ce mai 
rămăsese din rom, uşurat că izbutise să ţină dintele la 
locul lui... 

Şi-atunci i se răsuci în gură. Se răsuci fizic, de parcă 
l-ar fi întors o mână nevăzută, şi îi făcu o tăietură 


190 


usturătoare de-a lungul obrazului său stâng. Locke strigă, 
tuşi şi scuipă dintele - şedea acum în palma sa, acoperit cu 
scuipat şi sânge. 

— Aaaaa, zise Capa Barsavi luând dintele şi băgându-l 
la loc în surtuc, aşa însângerat cum era. Deci vezi - eşti 
legat de mine printr-un jurământ de sânge. Dintele meu 
ţi-a gustat viaţa, iar viaţa ta îmi aparţine mie acum. Aşa că 
să nu fim străini, Locke Lamora. Să fim Capa şi pezon, 
după voia Paznicului Strâmb. 

La un gest al lui Barsavi, Locke se ridică în picioare, 
împleticindu-se, înjurând în gând senzaţia deja familiară a 
băuturii care-i urca rapid la cap. Avea stomacul gol de la 
mahmureala din ajun; camera începuse deja să se învârtă 
un pic în jurul său. Când o zări din nou pe Nazca, văzu că 
îi zâmbea peste halbă cu aerul de toleranţă linguşitoare pe 
care, odinioară, copiii mai mari din Dealul Umbrelor li-l 
arătaseră lui şi prietenilor lui din Străzi. 

Inainte să-şi dea seama ce face, Locke îngenunche şi în 
faţa ei. 

— Dacă dumneavoastră veţi fi viitoarea Capa Barsavi, 
spuse el pe nerăsuflate, jur să vă slujesc cu credinţă. Jur, 
doamnă. Doamnă Nazca. Adică Doamnă Barsavi. 

Fata se dădu un pas înapoi. 

— Am deja slujitori, băiete. Am asasini. Tatăl meu are o 
sută de găşti şi două mii de cuțite. 

— Nazca Belonna Jenavais Angeliza de Barsavi! tună 
tatăl ei. Se pare că nu apreciezi decât valoarea bărbaţilor 
puternici ca slujitori. Cu timpul vei ajunge să apreciezi şi 
valoarea celor eleganti. Mă faci de râs. 

Năucită, fata îşi plimbă privirea de la Locke la tatăl ei şi 
înapoi de mai multe ori. Obrajii i se înroşiră încet. După 
câteva clipe de cugetare bosumflată, îi întinse anevoios 
halba lui Locke. 

— Poţi bea din berea mea. 

Locke reacţionă de parcă aceasta ar fi fost cea mai 
mare onoare ce i se făcuse vreodată, conştient în acelaşi 


191 


timp (deşi nu în atât de multe cuvinte) că băutura punea în 
funcţiune, în mintea sa, un soi de rațiune paralelă, care-l 
făcuse să treacă peste felul său precaut de a se purta în 
societate - mai ales cu fetele. Berea ei era o chestie 
întunecată, amară şi puţin sărată. Ea o bea ca o adevărată 
Verrari. Locke luă două înghiţituri ca să fie politicos, apoi 
i-o dădu înapoi, înclinându-se într-un mod mai degrabă 
caraghios. Ea era prea tulburată ca să mai spună ceva, aşa 
că dădu pur şi simplu din cap. 

— Ha! Excelent! De veselie, Capa Barsavi muşcă din 
trabucul său subţire. Primul tău pezon! Desigur, ambii tăi 
fraţi vor vrea şi ei câţiva, de îndată ce o să audă de asta. 


5 


Drumul spre casă fu o pată neclară şi ceţoasă pentru 
Locke; se agăţă de gâtul caprei Îmblânzite, în vreme ce 
Lanţuri îi conducea înapoi spre miazănoapte, către 
Cartierul Templelor, râzând din când în când pe înfundate. 

— Of, băiete, mormăi el. Dragul şi fermecătorul meu 
prostuţ! Totul a fost o tâmpenie, îţi dai seama... 

— Poftim? 

— Dintele de rechin. Capa Barsavi a pus un Mag-Juruit 
din Karthain să vrăjească chestia aia pentru el, cu ani în 
urmă. Nimeni nu-l poate înghiţi fără să se taie. De atunci îl 
poartă mereu la el; toţi anii ăia în care a studiat teatrul din 
perioada Tronului Therin l-au făcut să capete un fetiş 
considerabil pentru dramatism. 

— Deci nu a fost din cauza... sorții, a zeilor sau ceva de 
genul ăsta. 

— Nu, a fost doar un dinte de rechin şi un pic de 
vrăjitorie. O şmecherie reuşită, trebuie să recunosc. 
Lanţuri îşi frecă propriul obraz cu înţelegere şi a aducere 
aminte. Nu, Locke, nu îi aparţii lui Barsavi. El e bun aşa 
cum este, un aliat de nădejde de avut alături şi un om 


192 


căruia trebuie să pari că i te supui întotdeauna. Însă în nici 
un caz nu îi aparţii. De fapt, nici mie nu-mi aparţii. 

— Deci nu trebuie să... 

— Să respecţi Pactul Secret? Să fii un bun pezon? 
Numai de ochii lumii, Locke. Numai ca să ţii lupii departe 
de uşă. Dacă nu cumva ai avut ochii şi urechile cusute cu 
piele netăbăcită zilele astea, până acum cred că ţi-ai dat 
seama - mărturisi Lanţuri cu un rânjet funest - că 
intenţionez ca tu, Calo, Galdo şi Sabetha să fiţi nici mai 
mult, nici mai puţin decât un afurisit de proiectil de 
balistă, care să străpungă inima nepreţuitului Pact Secret 
al lui Vencarlo. 


193 


CARTEA a Il-a 


COMPLICAŢIA 
Pot pune culori pe cameleon, 
Şi chipul mi-l schimb mai des ca Proteu, 
Pe sângerosul Machiavelli 
Il trimit să mai înveţe. 


Shakespeare, Regele Henric al VI-lea, Partea a III-a 


194 


CAPITOLUL PATRU 
La curtea lui Capa Barsavi 


1 


— Nouăsprezece mii nouă sute douăzeci, zise Goangă. 
Asta-i tot. Pot să mă sinucid acum? 

— Poftim? Credeam că o să fii mai entuziasmat că 
ne-ajuţi să însemnăm prada pe răboj, Goangă. Jean stătea 
picior peste picior în centrul zonei unde se lua masa, în 
pivnita de sticlă de sub Casa lui Perelandro; masa şi 
scaunele fuseseră mutate ca să facă loc unei cantităţi 
imense de monede de aur, stivuite în mici grămăjoare 
sclipitoare care îi înconjurau pe Jean şi pe Goangă, 
aproape ascunzându-i privirii. 

— Nu mi-ai spus că o să o aduci acasă în tirini. 

— Ei bine, fierul alb este scump. Nimeni n-o să-ţi dea 
cinci mii de coroane în aşa ceva şi nimeni n-o să fie atât de 
prost ca să umble cu el aşa. Meraggio îşi face toate plăţile 
mari în tirini. 

Se auzi un zornăit în coridorul de intrare în pivniţă şi 
Locke apăru de după colţ, îmbrăcat ca Lukas Fehrwight. 
Işi dădu jos ochelarii falşi, îşi desfăcu cravatele şi scăpă de 
jacheta de lână, lăsând-o să cadă pe podea, fără nici un fel 
de ceremonie. Chipul îi era îmbujorat şi flutura o bucată 
de pergament împăturit, purtând o pecete din ceară 
albastră. 

— Încă şapte mii cinci sute, băieţi! I-am zis că am găsit 
patru galioane potrivite, dar că avem deja probleme cu 
lichidităţile - mite care trebuie plătite, echipaje chemate 
înapoi şi trezite din beţie, ofiţeri împăcaţi, alţi salahori 
alungaţi -, iar el pur şi simplu mi i-a dat, tot numai un 
zâmbet. Pe toţi zeii! Ar fi trebuit să mă gândesc la 


195 


şmecheria asta acum doi ani. Nici nu mai trebuie să ne 
batem capul cu corăbiile false, cu hârţogăraia şi cu toate 
celelalte, deoarece Salvara ştie că rolul jucat de Fehrwight 
în toată povestea asta este o minciună. N-avem altceva de 
făcut decât să ne relaxăm şi să numărăm banii. 

— Dacă este atât de relaxant, de ce nu-i numeri tu, 
atunci? 

Goangă sări în picioare şi se întinse până când spatele 
şi gâtul său scoaseră o serie de trosnituri mici. 

— Cu cea mai mare plăcere, Goangă! Locke luă o sticlă 
de vin roşu dintr-un dulap de lemn şi îşi turnă jumătate de 
pahar, apoi completă cu apă de ploaie călduţă dintr-un 
urcior de bronz, până când amestecul deveni rozaliu. Şi 
mâine o să fii tu Lukas Fehrwight. Sunt sigur că Don 
Salvara nici n-o să-şi dea seama de diferenţă. Sunt toţi? 

— Cinci mii de coroane, livrate sub formă de douăzeci 
de mii de tirini, zise Jean, mai puţin optzeci de tirini pentru 
taxe funcţionăreşti, paznici şi o căruţă închiriată ca să-i 
aducem aici de la Meraggio. 

Când aveau de transportat cantităţi mari de obiecte de 
preţ la ascunzătoarea lor din Casa lui Perelandro, Ticăloşii 
Gentilomi foloseau o metodă simplă de înlocuire: într-o 
serie de opriri rapide, cufere grele cu monede dispăreau 
dintr-o căruţă şi butoaie însemnate ca având înăuntru 
merinde sau băutură apăreau pe alta. Până şi un templu 
ponosit avea nevoie de o infuzie regulată de provizii 
esenţiale. 

— Ei bine, spuse Locke, lasă-mă să scap de straiele 
bietului Jupân Fehrwight şi o să-ţi dau o mână de ajutor ca 
să le împingi pe toate în vistierie. 

De fapt, erau trei vistierii înghesuite în capătul pivniţei, 
în spatele odăilor de dormit. Două dintre ele erau puțuri 
largi, căptuşite cu Sticlă-străveche, adânci de vreo trei 
metri; nu se ştia scopul lor iniţial. Acoperite cu uşi de lemn 
simple, prinse în balamale, puţurile semănau cu nişte 
silozuri de grâne în miniatură, scufundate în pământ şi 


196 


umplute până la o adâncime considerabilă cu monede de 
tot felul. 

Cantităţile mari de argint şi de aur se duceau în puțuri; 
rafturi înguste de lemn de-a lungul marginilor vistieriei 
conţineau săculeţi sau grămăjoare de monede utilizate în 
mod curent. Găseai acolo pungi ieftine cu baroni de 
aramă, portofele elegante din piele cu fişicuri de soloni de 
argint şi boluri cu mici monede găurite din aliaj de aramă, 
toate lăsate la vedere ca să poată fi luate repede, la 
nevoie, de oricare dintre membrii găştii. Găseai acolo până 
şi grămăjoare de monede străine - mărci din Regatul celor 
Şapte Dovlecei, solari din Tal Verrar şi aşa mai departe. 

Puţurile şi odaia care le adăpostea nu avuseseră 
încuietori nici pe vremea Părintelui Lanţuri. Şi asta nu 
doar pentru că Ticăloşii Gentilomi aveau încredere unii în 
alţii (deşi chiar aveau), nici pentru că existenţa pivniţei lor 
luxoase era un secret bine păzit (şi, cu siguranţă, chiar 
era). Motivul principal era unul cât se poate de practic: 
nici unul dintre ei (Calo, Galdo, Locke, Jean sau Goangă) 
nu avea ce face cu grămada lor tot mai mare de metal 
preţios. 

Cu excepţia lui Capa Barsavi, ei erau probabil cei mai 
bogaţi hoţi din Camorr; micul registru contabil din 
pergament ţinut pe unul dintre rafturi urma să 
consemneze peste patruzeci şi trei de mii de coroane, 
odată ce al doilea bon de ordine al lui Don Salvara avea să 
fie preschimbat în lichidităţi. Erau la fel de bogaţi ca omul 
pe care-l jefuiau acum şi mult mai bogaţi decât majoritatea 
celorlalţi nobili sau decât unele dintre cele mai renumite 
case negustoreşti şi bresle din oraş. 

Însă, pentru restul lumii, Ticăloşii Gentilomi erau o 
gaşcă modestă de găinari obişnuiţi: destul de competenţi 
şi de discreti, realizând câştiguri constante, dar nicidecum 
meteorici. Puteau duce un trai confortabil cu zece coroane 
pe an fiecare, iar să cheltuiască mai mult de atât ar fi 
însemnat să atragă cea mai nedorită atenţie imaginabilă 


197 


din partea autorităţilor camorrene, fie ele legale sau de alt 
fel. 

În patru ani, dăduseră trei lovituri grase şi acum lucrau 
la cea de-a patra; vreme de patru ani, cea mai mare parte 
a banilor fusese pur şi simplu numărată şi azvârlită în 
bezna vistieriilor. 

Adevărul era că Lanţuri îi pregătise excelent în 
misiunea lor de a uşura nobilimea camorreană de povara 
unei părţi din avuţia agonisită, însă uitase pesemne să le 
explice diversele feluri în care puteau folosi sumele 
obţinute. În afară de ceea ce cheltuiau pentru lovitura 
următoare, Ticăloşii Gentilomi chiar nu ştiau ce aveau să 
facă cu toţi banii ăia. 

Dijma pe care i-o plăteau lui Capa Barsavi era cam de o 
coroană pe săptămână. 


2 


— Bucuraţi-vă! strigă Calo, apărând în bucătărie, chiar 
atunci când Locke şi Jean mutau masa la locul ei obişnuit. 
Fraţii Sanza s-au întors! 

— Mă întreb dacă a mai fost rostită de cineva până 
acum această combinaţie de cuvinte, zise Jean. 

— Doar în odăile domnişoarelor nelogodite din oraş, 
spuse Galdo, în timp ce lăsa pe masă un săculeţ din pânză. 
Locke îl desfăcu şi cercetă conţinutul cu privirea: câteva 
medalioane încadrate de pietre semiprețioase, un set de 
furculiţe şi cuțite din argint lucrate destul de dibaci şi o 
varietate de inele, de la unele din aramă gravată ieftină 
până la unul făcut din aur întrepătruns cu platină, încadrat 
în obsidian şi diamant. 

— O, ce drăguţ, zise Locke. De aşteptat. Jean, vrei te 
rog să mai alegi nişte chestii din Cutia cu Porcării şi să-mi 
aduci... douăzeci de soloni, nu? 

— Douăzeci e bine şi cuviincios. 


198 


Pe când Locke le făcea semn lui Calo şi lui Galdo să-l 
ajute să aranjeze scaunele la loc în jurul mesei, Jean se 
duse înapoi în vistierie unde, înghesuit pe peretele din 
stânga, se afla un cufăr înalt şi îngust din lemn. Inălţă 
capacul din balamalele-i scârţâitoare şi începu să 
scormonească înăuntru, cu o expresie concentrată pe chip. 

Cutia cu Porcării era umplută până la mai bine de 
jumătate de metru cu o grămadă sclipitoare de bijuterii, 
fleacuri, obiecte casnice şi alte podoabe ieftine. Găseai 
acolo statuete de cristal, oglinzi în rame de fildeş sculptat, 
coliere şi inele, suporturi de lumânări din cinci feluri de 
metale preţioase. Găseai până şi câteva flacoane cu 
droguri şi hapuri alchimice, învelite în postav, pentru 
protecţie, şi însemnate cu mici etichete de hârtie. 

Cum nu se punea problema ca Ticăloşii Gentilomi să-i 
spună lui Capa Barsavi despre adevărata natură a 
operaţiunilor pe care le desfăşurau şi cum nu aveau nici 
timpul şi nici dispoziţia necesară pentru a jefui case şi a 
cobori pe hornuri, Cutia cu Porcării era un element de 
bază în şarada pe care o jucau. O umpleau o dată sau de 
două ori pe an, cumpărând în neştire din cămătăriile şi 
pieţele din Talisham şi Ashmere, unde-şi puteau procura 
toate cele de trebuinţă fără nici un ascunziş. O mai 
completau, dar numai sporadic şi cu mare băgare de 
seamă, cu lucruri căpătate din Camorr, de obicei lucruri 
furate din capriciu de fraţii Sanza sau aduse de Goangă ca 
parte a permanentului său proces de educaţie. 

Jean alese vreo două pocaluri din argint, o pereche de 
ochelari cu ramă de aur într-o cutie elegantă din piele şi 
unul dintre flacoanele învelite. Apucându-le pe toate cu 
grijă într-o mână, numără apoi douăzeci de monede mici 
de argint de pe un raft, trânti capacul Cutiei cu Porcării şi 
se grăbi înapoi în sala de mese. Goangă se realăturase 
grupului şi plimba în mod ostentativ un solon pe degete; 
ajunsese să stăpânească acest truc cu numai câteva 
săptămâni înainte, după luni întregi în care îi privise pe 


199 


fraţii Sanza, care puteau să facă asta cu ambele mâini 
deodată, schimbând direcţia într-o sincronizare perfectă. 

— Să zicem că am avut o săptămână ceva mai leneşă, 
spuse Jean. Oricum nimeni nu se aşteaptă la minuni din 
partea unor hoţi mărunți în nopţi d-ăstea umede; am putea 
atrage atenţia dacă am aduce prea mult. Sunt sigur că 
Înălţimea Sa va înţelege. 

— Bineînţeles, zise Locke. E cât se poate de rezonabil 
aşa. Se întinse şi luă sticla învelită ca să o examineze mai 
îndeaproape; eticheta scrisă de mână îi dezvăluia 
conţinutul: lapte îndulcit de opiu, un viciu al doamnelor 
bogate, făcut din mac ieremit uscat. Indepărtă eticheta şi 
postavul, apoi îndesă flaconul din sticlă faţetată, împreună 
cu dopul lui de bronz, în sacul de pânză. Restul prăzii avu 
aceeaşi soartă. Bun! Şi-acum, mai am vreo fărâmă din 
Lukas Fehrwight? Ceva machiaj sau mimică? Întinse 
braţele şi se învârti de câteva ori; Jean şi cei doi Sanza îl 
asigurară că era întru totul Locke Lamora, pe moment. Ei 
bine, dacă suntem cu toţii noi înşine, hai să mergem să ne 
plătim taxele. Locke ridică săculeţul cu obiecte „furate“ şi 
i-l azvârli cu nepăsare lui Goangă; băiatul scânci, scăpă 
moneda şi prinse săculeţul, care scoase un clinchet 
înăbuşit de metal zgâlţâit. 

— Şi asta tot pentru educaţia mea morală este, nu-i 
aşa? 

— Nu, de data asta chiar sunt eu un ticălos leneş, pur şi 
simplu, zise Locke. Măcar nu o să mai trebuiască să 
cârmeşti barja. 


3 


Plecară din Templul lui Perelandro pe la al treilea ceas 
al după-amiezii, luând-o prin tunelele de urgenţă şi 
intrările secundare. O burniţă caldă cădea din cerul care 
părea împărţit cu rigla şi pana de către zei - nori 
întunecaţi şi joşi la nord, în timp ce soarele cobora încet în 


200 


sud-vestul luminos şi senin. Mirosul plăcut de ploaie rece 
căzând pe piatră fierbinte era peste tot, îndepărtând 
pentru scurtă vreme din aer miasmele obişnuite ale 
oraşului. Ticăloşii Gentilomi se strânseră din nou laolaltă 
la docurile sud-vestice ale Cartierului Templelor, unde 
chemară o gondolă de închiriat. 

Barca era lungă, decolorată de vânt şi vreme, cu fund 
mic şi cu un şobolan proaspăt omorât atârnat de verga de 
la proră, chiar sub un micuţ idol de lemn al lui Iono; acesta 
trebuia să reprezinte o protecţie fără seamăn împotriva 
răsturnării şi a altor nenorociri. Cârmaciul era cocoţat la 
pupă, arătând ca un papagal în jacheta sa din bumbac, 
vărgată în roşu şi portocaliu, şi apărat de ploaie de o 
pălărie de paie cu boruri largi care-i cădeau peste umerii 
osoşi. Se dovedi a fi unul dintre gondolierii clandestini şi 
pungaşii pe care-i ştiau, Vitale Vento Nervosul, din gaşca 
Chipurilor Cenuşii. 

Vitale montă o umbrelă mucegăită din piele ca să-şi 
protejeze cât de cât pasagerii şi apoi începu să cârmească 
încet către răsărit, având într-o parte digurile înalte de 
piatră ale Cartierului Templelor şi de cealaltă vegetaţia 
luxuriantă, în paragină, a Marei Camorrazza. Mara fusese 
cândva un labirint de grădini pentru un guvernator bogat 
din epoca Tronului Therin; acum era abandonată, în mare 
măsură, de straja oraşului şi bântuită de hoţi de buzunare. 
Singurul motiv pentru care oamenii cumsecade se mai 
aventurau prin primejdioasele sale coridoare verzi era 
faptul că Mara reprezenta inima unei reţele de punți care 
făceau legătura cu alte opt insule. 

Jean se făcu comod şi începu să citească dintr-un mic 
volum de versuri pe care îl avea îndesat la cingătoare, în 
vreme ce Goangă continua să practice manipularea 
monedei, chiar dacă de data asta folosea un gologan de 
aramă, care arăta mult mai puţin nelalocul lui în public. 
Locke şi fraţii Sanza discutau probleme profesionale cu 
Vitale, a cărui slujbă implica şi marcarea barjelor prost 


201 


păzite şi a celor încărcate din plin, spre atenţionarea 
tovarăşilor săi. În câteva rânduri, el făcu semne din mâini 
unor observatori ascunşi pe țărm, în vreme ce Ticăloşii 
Gentilomi se făceau, politicos, că nu bagă de seamă. 

Se apropiară de Dealul Umbrelor; chiar şi în toiul zilei, 
acele culmi erau adâncite în beznă. Intâmplarea făcu ca 
ploaia să se înteţească şi mormintele deveniră neclare 
îndărătul unei neguri pâcloase. Vitale cârmi barca spre 
dreapta. În curând, îi conduse spre miazăzi, printre Dealul 
Umbrelor şi Strungi, ajutat de curentul canalului care se 
vărsa în mare, acum animat de cerculeţele făcute de 
picăturile de ploaie. 

Traficul era tot mai redus şi tot mai puţin onorabil pe 
canal, pe măsură ce se îndreptau către miazăzi; treceau 
din domnia făţişă a Ducelui Camorrului în regatul 
particular al lui Capa Barsavi. În stânga, cuptoarele din 
cartierul Fum-de-cărbune înălţau la cer coloane de 
negreală, înmulţindu-se şi rărindu-se sub presiunea ploii. 
Vântul Ducelui avea să le împingă deasupra 
Căderii-cenugşii, cea mai nearătoasă insulă din oraş, acolo 
unde găşti şi intruşi se luptau pentru spaţiu în ruinele 
înnegrite de fum ale vilelor unei epoci opulente de mult 
apuse. 

O barjă care se îndrepta spre miazănoapte trecu prin 
stânga lor, emanând o duhoare de rahat vechi şi de moarte 
nouă. În barjă se afla ceea ce părea a fi un întreg atelaj de 
cai morţi, de care se ocupau vreo şase negustori de cai 
bătrâni; unii sfârtecau cadavrele cu tăişuri zimţate lungi 
de-un cot, în vreme ce alţii desfăceau şi ajustau cu 
frenezie, în ploaie, prelate pătate de sânge. 

Nici un camorrean nu ar fi putut pretinde un tablou mai 
potrivit pentru imaginea şi duhoarea Cazanului. Dacă 
Scursurile erau nimicite de sărăcie, Laţul rău-famat, Mara 
Camorrazza de-a dreptul primejdioasă, iar Căderea-cenuşii 
murdară şi deprimată, Cazanul avea toate acestea la un 
loc şi în plus, ca dobândă, disperarea umană. Duhnea ca 


202 


un butoiaş de bere răsturnat în depozitul unui antreprenor 
de pompe funebre, într-o zi fierbinte de vară; majoritatea 
morţilor din acest cartier nu ajungeau până la gropile 
săracilor săpate de deţinuţi pe colinele Gorganului 
Cerşetorilor. Erau azvârliţi în canale sau pur şi simplu arşi. 
Jachetele Galbene nu îndrăzneau să intre în Cazan decât în 
plutoane, şi asta încă dinainte de Pactul Secret; nu se mai 
păstraseră temple aici de mai bine de cincizeci de ani. 
Cele mai primitive şi mai nestăpânite găşti ale lui Barsavi 
domneau pe străzile Cazanului; taverne de bătăuşi, vizuini 
de Gaze şi cercuri de jucători ambulanți erau îndesate 
perete-n perete cu familii înghesuite în adevărate văgăuni 
de şobolani. 

Se spunea că o treime dintre Oamenii Potriviţi din 
Camorr erau îngrămădiţi în Cazan - o mie de pierde-vară 
şi de cuţitari ciondănidu-se întruna şi terorizându-şi 
vecinii, nerealizând nimic şi neîndreptându-se nicăieri. 
Locke provenea din  Cuprins-de-Flăcări, Jean din 
confortabilul Colţ de Miazănoapte. Înainte să ajungă în 
Dealul Umbrelor, Calo şi Galdo fuseseră băieţi din 
Scursuri. Numai Goangă era din Cazan şi el nu vorbise 
niciodată de locul ăsta, în toţi anii de când devenise un 
Ticălos Gentilom. 

Privea fix acum la docurile lăsate în jos şi la 
apartamentele ieftine stratificate, la rufele îmbibate de apă 
care fluturau pe frânghii. Străzile erau maronii de la pâcla 
nesănătoasă a  vetrelor umede. Digurile împotriva 
inundaţiilor erau în paragină, iar Sticla-străveche era în 
mare parte îngropată sub funingine şi grămezi de 
bolovani. Moneda lui Goangă încetase să se învârtă pe 
încheieturile acestuia şi stătea acum nemişcată pe dosul 
mâinii sale stângi. 

Câteva minute mai târziu, Locke fu uşurat în sinea lui 
să treacă dincolo de inima Cazanului şi să ajungă la digul 
subţire şi înalt care marca marginea răsăriteană a 
Resturilor-de-Lemn. Cimitirul maritim al Camorrului 


203 


oferea o privelişte de-a dreptul veselă în comparaţie cu 
Cazanul, care rămăsese acum la pupa bărcii. 

Chiar era un cimitir; un golf larg, adăpostit, mai mare 
decât Piaţa Schimburilor, plin cu epavele săltăreţe şi 
legănate a sute de corăbii şi de bărci. Pluteau cu carena în 
sus sau în jos, ancorate sau în voia valurilor, unele 
putrezind pur şi simplu, în vreme ce altele erau sfâşiate 
din pricina ciocnirilor sau a bolovanilor de catapulte. Un 
strat de aşchii mai mărunte plutea pe apă printre epave, 
precum spuma de pe-o supă rece, scufundându-se şi apoi 
ridicându-se la suprafaţă odată cu mareea. Când se lăsa 
Lumina-falsă, tot gunoiul ăsta era, când şi când, vălurit de 
trecerea nevăzută a făpturilor atrase aici din Golful 
Camorrului. În vreme ce toate canalele importante erau 
păzite împotriva intrărilor nedorite prin porţi înalte din 
fier, Resturi-de-Lemn avea deschidere la mare în partea de 
miazăzi. 

În inima Resturilor plutea o imensă navă dezafectată, 
fără catarge, lungă de peste cincizeci de metri şi lată de 
peste douăzeci şi cinci, bine ancorată cu lanţuri care 
coborau în apă, două la proră şi două la pupă. Camorrul nu 
construise niciodată ceva atât de greoi şi diform; vasul 
acesta era unul dintre produsele mai fericite din arsenalul 
îndepărtatului Tal Verrar, întocmai cum îi spusese Lanţuri 
lui Locke cu mulţi ani în urmă. Corturi încăpătoare din 
mătase îi acopereau acum punţile înalte şi plate; sub acele 
baldachine puteau fi date petreceri care să rivalizeze în 
decadenţă cu pavilioanele plăcerilor ieremite însă, pe 
moment, pe punți nu se vedeau decât formele învelite cu 
mantii ale unor oameni înarmaţi, care străpungeau ploaia 
cu privirile - Locke putea deosebi cel puţin o duzină dintre 
ei, grupaţi câte doi sau trei, cu arcurile lungi şi arbaletele 
la îndemână. 

Se puteau vedea oameni mişcându-se ici şi colo prin 
Resturi. Unele dintre vasele mai puţin avariate adăposteau 
familii de intruşi, iar altele erau folosite, pe faţă, drept 


204 


puncte de observaţie de către echipe de oameni căliţi. 
Vitale navigă pe canalele răsucite, printre epavele mai 
mari, având grijă să facă semne clare cu mâinile către 
oamenii de strajă, de fiecare dată când gondola trecea pe 
lângă ei. 

— Regele Cenuşiu a mai dat gata unul azi-noapte, 
mormăi el, opintindu-se la cârmă. O mulţime de băieţi 
nervoşi cu arme foarte grele şi mari stau cu ochii pe noi 
chiar acum, puteţi fi siguri de asta. 

— Încă unul? Calo îşi miji ochii. Nu auzisem încă. Cine a 
păţit-o? 

— Tesso Înaltul, din Coroanele Pline. L-au găsit în 
Apa-ruginită, țintuit de peretele unui magazin vechi, cu 
coaiele tăiate. Se scursese tot sângele din el, se pare. 

Locke şi Jean schimbară o privire, iar Vitale Nervosul 
mormăi: 

— Vă ştiaţi, deci? 

— Se poate spune şi aşa, zise Locke. A trecut ceva timp 
de-atunci... Locke căzu pe gânduri. Tesso era - fusese - 
garrista al Coroanelor Pline, unul dintre oamenii care-i 
aduceau cei mai mulţi bani lui Barsavi şi prieten apropiat 
de-al lui Pachero, fiul mai mic al lui Capa. Nimeni din Ca- 
morr nu ar fi trebuit să se poată atinge de el (în afară de 
Barsavi şi de Păianjen) şi totuşi ţăcănitul ăla nevăzut 
care-şi spunea Regele Cenugşiu îl atinsese cât se poate de 
clar. 

— Cu ăsta se fac şase, nu-i aşa? zise Jean. 

— Şapte, spuse Locke. Nu au mai murit atâţia 
blestemaţi de garrista de când noi doi aveam cinci ani. 

— Hehe, şi când te gândeşti că într-o vreme te 
pizmuiam, Lamora, chiar şi cu gaşca asta măruntă a ta, 
interveni Vitale. 

Locke se uită urât la el, încercând să pună piesele 
puzzle-ului cap la cap, fără succes, însă. Şapte şefi de găşti 
în două luni; neavând mare lucru în comun în afară de 
distanţa care le fusese acordată. Multă vreme, Locke se 


205 


liniştise spunându-şi că avea un rol prea mărunt în 
treburile lui Capa, dar acum începea să îşi pună întrebări. 
Oare era pe lista cuiva? Să aibă el cine ştie ce însemnătate 
nebănuită pentru Barsavi, pe care Regele Cenuşiu să vrea 
s-o termine cu o săgeată de arbaletă? Câţi mai erau între 
el şi acea săgeată? 

— La naiba, zise Jean. De parcă lucrurile nu erau destul 
de complicate şi aşa. 

— Poate că ar trebui să ne ocupăm de... trebuşoara 
noastră. Galdo se mutase spre marginea gondolei şi se uita 
primprejur în timp ce vorbea. Şi după aceea poate că ar 
trebui să ne dăm la fund o vreme. Să vizităm Tal Verrar 
sau Talisham... sau măcar să te scoatem pe tine de aici, 
Locke. _ 

— Prostii. Locke scuipă peste marginea bărcii. Imi pare 
rău, Galdo! Ştiu că aşa ar fi înţelept, dar gândeşte-te şi tu. 
Capa nu ne-ar ierta-o niciodată dacă am fugi când îi arde 
buza mai tare. Ne-ar revoca distanţa şi ne-ar pune sub 
supravegherea celui mai pervers şi nenorocit ticălos pe 
care l-ar găsi. Nu putem fugi cât timp el rămâne. La naiba, 
Nazca mi-ar sfărâma genunchii cu un baros înainte ca 
altcineva să apuce să-mi facă ceva. 

— Aveţi compasiunea mea, băieţi. Vitale îşi trecu vâsla 
dintr-o mână într-alta, împingând exact cum trebuie încât 
gondola să ocolească o grămadă de gunoaie prea mare ca 
să poată fi ignorată. Munca pe canal nu este uşoară, însă 
barem nu vrea nimeni să mă omoare din alte motive decât 
cele obişnuite. Voiaţi să vă las la Mormânt sau pe chei? 

— Trebuie să trecem pe la Harza, spuse Locke. 

— A, fiţi siguri că-i într-o stare „deosebită“ azi. Vitale 
începu să îi ducă spre marginea nordică a Resturilor, acolo 
unde câteva docuri din piatră ieşeau în afară în faţa unui 
şir de magazine şi de case de închiriat. Cheiul să fie, 
atunci. 


206 


Cămătăria lui Harza Făr'-de-Nădejde era unul dintre 
punctele de referinţă ale moşiei lui Capa Barsavi; deşi erau 
multe alte magazine care plăteau ceva mai bine şi mult 
mai multe care aveau patroni mai puţin ursuzi, nici unul 
dintre ele nu se afla la o aruncătură de băț de scaunul 
domnesc al lui Capa. Oamenii Potriviţi care îi vindeau lui 
Harza prada obţinută în cele mai creative moduri posibile 
puteau fi siguri că prezenţa lor îi va fi adusă la cunoştinţă 
şi lui Barsavi. Şi nu strica să întăreşti impresia că eşti un 
hoţ activ şi responsabil. 

— Păi sigur, zise bătrânul vadran pe când Jean ţinea 
deschisă uşa blindată şi cu grilaj pentru ceilalţi patru 
Ticăloşi Gentilomi. Era de aşteptat ca numai cei mai puţin 
importanţi garrista să îndrăznească să-şi arate feţele într-o 
zi ca asta. Intraţi, pui urâţi de curve camorrene! Frecaţi-vă 
degetele alea unsuroase de therini de marfa mea 
minunată. Lăsaţi zoaie pe podelele mele frumoase. 

Magazinul lui Harza era întotdeauna închis ca un 
coşciug, fie soare, fie ploaie; bucăţi prăfuite de pânză erau 
trase peste ferestrele înguste şi cu gratii, iar locul mirosea 
a lac de argint, mucegai, tămâie stătută şi sudoare 
învechită. Harza însuşi era un bătrân cu pielea albă ca 
zăpada şi cu ochi mari şi apoşi; încreţiturile şi ridurile de 
pe chipul său păreau că alunecă tot mai jos, de parcă ar fi 
fost zămislit de un zeu un pic beat, care apăsase prea mult 
în ţărâna muritoare. Făr'-de-Nădejde îşi căpătase porecla 
de pe urma strictei sale politici împotriva prelungirii 
creditului sau a împrumutului de monede; Calo remarcase 
cândva că, dacă bătrânul ar fi încasat o săgeată în cap, ar 
fi stat şi ar fi aşteptat ca aceasta să cadă singură mai 
degrabă decât să plătească un doftor ca să îl panseze. 

In colţul din dreapta al magazinului, un tânăr voinic şi 
cu un aer plictisit, care avea bronz ieftin pe toate degetele 
şi cârlionţi unsuroşi atârnându-i în ochi, se foi pe scaunul 
înalt pe care stătea. La catarama cingătorii sale atârna o 


207 


măciucă ţintuită cu fier, iar el îi salută încet pe oaspeti, 
fără să zâmbească, de parcă aceştia ar fi fost prea proşti 
ca să-i înţeleagă funcţia. 

— Locke Lamora, zise Harza. Sticluţe de parfum şi 
lenjerie de damă. Tacâmuri şi pocale. Metale zgâriate şi 
ciobite, pe care nu le mai pot vinde nici unei persoane 
respectabile. Vă credeţi atât de isteţi, spărgătorilor de 
mâna a doua! Aţi fura şi rahatul de la fundul unui câine, 
dacă aţi avea sacul potrivit ca să-l aduceţi acasă. 

— Interesant că ai pomenit de asta, Harza, pentru că în 
sacul ăsta - Locke luă săculeţul de pânză din mâinile lui 
Goangă şi îl ridică - se întâmplă să fie... 

— Altceva decât rahat de câine; aud cum zornăie. Dă-l 
încoace şi hai să vedem dacă ai adus din greşeală şi ceva 
care să merite să fie cumpărat. 

Nările lui Harza se dilatară când desfăcu săculeţul şi îi 
vărsă conţinutul pe o perniţă din piele de pe tejghea. 
Estimarea bunurilor furate părea singura formă de 
satisfacţie senzuală ce-i mai rămăsese bătrânului, şi se 
apucă de treabă cu entuziasm, cu degetele-i lungi şi 
strâmbe tremurând de nerăbdare. 

— Rahat. Inălţă cele trei medalioane obţinute de Calo şi 
de Galdo. Nenorocit de terci alchimic şi agate de râu. Nu-s 
bune nici de dat la porci. Doi gologani bucata. 

— Cam puţin, zise Locke. 

— Da’ de unde, spuse Harza. Da sau nu? 

— Şapte gologani toate trei. 

— Doi ori trei face şase, zise Harza. Primeşte sau du-te 
şi suceşte-i coaiele vreunui rechin, că tot nu-mi pasă. 

— Mda... păi atunci cred că o să primesc. 

— Hhmmm... Harza examină pocalele de argint pe care 
Jean le alesese din Cutia cu Porcării. Ciobite, bineînţeles. 
Idioţilor, voi chiar nu puteţi rezista să nu îndesaţi toate 
lucruşoarele argintii într-un nenorocit de sac aspru. Să 
spunem că le pot lustrui şi trimite pe fluviu în sus. Un 
solon şi trei gologani bucata. 


208 


— Un solon şi patru gologani, zise Locke. 

— Trei soloni şi un gologan cu totul. 

— Fie. 

— Şi asta. Harza ridică sticluţa cu lapte de opiu, scoase 
dopul, mirosi, mormăi şi închise flaconul la loc. Asta 
valorează mai mult decât vieţile voastre, dar nu prea pot 
să fac mare brânză cu ea. Curvele alea împopoţonate îşi 
fac singure compoziţia sau iau un alchimist să le-o facă; nu 
cumpără niciodată de la străini chestii gata preparate. 
Poate reuşesc să i-o bag pe gât vreunui biet nenorocit care 
ia o pauză de struguri sau de Gaze. Trei soloni şi trei 
baroni. 

— Patru soloni şi doi baroni. 

— Nici zeii nu ar scoate de la mine patru soloni şi doi 
baroni. Morgante însuşi dacă ar apărea cu o sabie în 
flăcări şi cu zece fecioare trăgându-mă de nădragi, poate 
că ar obţine patru soloni şi un baron. Tu primeşti trei 
soloni şi patru baroni şi cu asta gata. 

— Fie. Dar numai pentru că ne grăbim. 

Harza ţinea socoteala cu o pană de gâscă şi o bucată de 
pergament; îşi trecu degetele peste grămăjoara de inele 
ieftine a lui Calo, şi Galdo şi izbucni în râs. 

— Cred că glumiţi. Rahatul ăsta e la fel de bine-venit ca 
o grămadă de puli de câine retezate. 

— Ei, hai... 

— Barem  pulile de câini aş putea să le vând 
cumpărătorilor de carne bătrână. Harza azvârli inelele de 
bronz şi de aramă spre Ticăloşii Gentilomi, unul câte unul. 
Vorbesc serios. Nu mai aduceţi rahaturi de-ăstea; am cutii 
peste cutii pline cu nenorociri pe care n-o să le pot vinde 
cât oi mai trăi. 

Ajunse la inelul din aur întrepătruns cu platină, 
încadrat în obsidian şi diamant. 

— Mmmm... Măcar ăsta valorează ceva. Cinci soloni. 
Punct. Aurul este veritabil, dar platina este o făcătură 
verrari ieftină, la fel de autentică precum un ochi de sticlă. 


209 


lar eu mă cac diamante mai mari de cinci-şase ori pe 
săptămână. 

— Şapte soloni şi trei baroni, zise Locke. Mi-am dat 
osteneala ca să pun mâna pe bucăţica asta. 

— Da' ce, trebuie să plătesc în plus doar pentru că 
fundul şi creierul tău au făcut schimb de locuri la naştere? 
Nu cred; dacă aşa ar fi stat lucrurile, aş fi auzit până 
acum. la-ţi cei cinci soloni şi zi mersi. 

— Harza, te asigur că nimeni dintre cei care intră în 
magazinul ăsta nu zic... 

Şi tot aşa - judecata aparent sumară, vorbele de ocară 
de-o parte şi de cealaltă, încuviințarea smulsă de la Locke 
şi scrâşnetul dinţilor care-i mai rămăseseră bătrânului 
când lua fiecare obiect şi îl aşeza dincolo de tejghea. 
Numaidecât, Harza făcu vânt lucrurilor neinteresante în 
sacul de pânză. 

— Ei bine, bomboanelor, se pare că toate astea fac 
şaisprezece soloni şi cinci baroni. Eu zic că-i mai bine 
decât să conduci o vidanjeră, nu-i aşa? 

— Sau decât să ţii o cămătărie, da, replică Locke. 

— Foarte amuzant! strigă bătrânul, în timp ce număra 
şaisprezece monede murdare din argint şi cinci discuri mai 
mici de aramă. lată legendara comoară pierdută a 
Camorrului. la-ţi lucrurile şi du-te naibii până săptămâna 
viitoare. Asta în caz că Regele Cenuşiu nu îţi face de 
petrecanie până atunci. 


5 


Ploaia deja se transformase în burniţă când ieşiră din 
magazinul lui Harza, râzându-şi în barbă. 

— Lanţuri susţinea că nu există libertate mai mare 
decât libertatea de a fi mereu subestimat, zise Locke. 

— Pe toţi zeii, da! Calo îşi dădu ochii peste cap şi 
scoase limba. Dacă am fi mai liberi de-atât, am începe să 
plutim spre văzduh şi să zburăm ca păsările. 


210 


Din marginea nordică a Resturilor-de-lemn, un pod înalt 
şi lung din lemn, destul de larg cât să încapă doi oameni 
pe el, ducea drept la fortăreaţa lacustră a lui Capa. Patru 
oameni stăteau de strajă la țărm, cu armele ţinute la 
vedere sub pelerinele uşoare. Locke presupunea că mai 
erau cel puţin tot atâţia ascunşi prin preajmă, avându-i în 
cătarea arbaletelor. Făcu din mâini semnele cuvenite ale 
lunii în curs, pe când se apropia, cu gaşca sa după el; toţi 
cei de faţă se ştiau între ei, dar formalităţile nu se 
discutau, îndeosebi în condiţiile de acum. 

— Salut, Lamora! Cel mai vârstnic bărbat din divizia de 
strajă, un tip vânos cu tatuaje reprezentând rechini 
urcându-i pe gât şi obraji, până la tâmple, dădu mâna cu 
Locke; îşi încleştară braţele stângi. Ai auzit de Tesso? 

— Da, salut şi ţie, Bernell! Unul dintre Chipurile Cenuşii 
ne-a spus pe drumul încoace. Deci este adevărat? Ţintuit 
de perete, coaiele şi toate alea? 

— Coaiele şi toate alea. Îţi închipui cum i-a picat asta 
şefului. A, şi fiindcă tot veni vorba, Nazca a lăsat ordin: 
mi-a zis să nu te las să-ţi plăteşti taxele până nu vorbeşti 
cu ea. Pentru taxe ai venit, nu? 

Locke scutură o punguţă cenușie: cei douăzeci de soloni 
ai lui Jean plus cei şaisprezece de la Harza şi nişte 
mărunţiş. 

— Într-adevăr, am venit să ne facem datoria civică. 

— Bine. Nu prea intră mulţi pentru alte motive. Uite, 
ştiu că ai distanţa asigurată, că Nazca ţi-e prietenă şi aşa 
mai departe, dar poate că ar trebui să fii cu mare băgare 
de seamă în seara asta, bine? Sunt o mulţime de pezoni 
prin preajmă, mai mult sau mai puţin la vedere. E ticsit 
locul, mai ticsit ca niciodată. Capa i-a luat chiar acum la 
întrebări pe unii din Coroanele Pline; vrea să ştie pe 
unde-au umblat azi-noapte. 

— Întrebări? 

— Da, în măreţul stil clasic. Aşa că ai grijă cum te porţi 
şi nu face mişcări bruşte, bine? 


211 


— Am priceput, zise Locke. Mulţumesc pentru 
avertisment. 

— N-ai pentru ce. Săgeţile de arbaletă costă şi ele bani. 
Şi-ar fi păcat să le irosim pe de-alde voi. 

Bernell le făcu semn să treacă şi ei străbătură pasarela 
din lemn lungă de vreo nouăzeci de metri. Aceasta ducea 
la pupa vasului imens şi nemişcat, acolo unde scândurile 
carenei exterioare fuseseră tăiate şi înlocuite cu două uşi 
din scoruş, armate cu fier. Aici se aflau alte două străji, un 
bărbat şi o femeie, cu cearcăne adânci la ochi. Femeia 
ciocăni de patru ori pe când se apropiau, iar uşile se 
traseră înăuntru câteva secunde mai târziu. Înăbuşindu-şi 
un căscat, străjera se sprijini de peretele exterior şi îşi 
trase peste cap gluga mantalei-de-ulei. Nori întunecaţi 
veneau în goană dinspre miazănoapte, iar arşiţa soarelui 
începuse să se mai domolească. 

Sala de primire a Mormântului Plutitor era de aproape 
patru ori mai înaltă decât Locke, căci punţile orizontale 
înghesuite ale vechiului galion fuseseră îndepărtate 
demult, în afară de covertă şi de punţile mijlocii, care 
slujeau acum de acoperiş. Podeaua şi pereţii erau din lemn 
de esenţă tare, de culoarea cafelei; pereţii despărțitori 
erau acoperiţi cu tapiţerii negre şi roşii, pe ale căror 
margini erau brodate, în fir de aur şi argint, desene cu 
dinţi de rechin. 

Vreo şase ucigaşi plătiţi stăteau cu faţa spre Ticăloşii 
Gentilomi, cu arbaletele lăsate în jos. Bărbaţii şi femeile 
purtau apărătoare şi pieptare de piele peste tunici de 
mătase întărite cu fâşii subţiri de metal; gâturile le erau 
încinse cu gulere ţepene din piele. Un foaier mai dichisit 
ar fi fost decorat cu lămpi incandescente şi cu aranjamente 
florale; pe pereţii acestuia se puteau vedea coşuri din 
nuiele pline cu săgeți de arbaletă şi polite cu săbii de 
rezervă. 


212 


— Pe loc repaus, zise o tânără, apărând în spatele 
cârdului de străji, ştiu că arată suspect, dar nu văd nici un 
Rege Cenugşiu printre ei. 

Purta pantaloni bufanţi bărbăteşti şi o bluză neagră şi 
largă din mătase cu mâneci umflate pe sub o armură de 
protecţie din piele care părea să fi fost mai mult folosită 
decât menajată. Cizmele ei ţintuite cu fier (un gust la care 
nu renunţase niciodată) ţăcăniră pe podea în timp ce 
păşea printre santinele. Surâsul său primitor nu îi 
cuprindea şi ochii, care săgetau nervos îndărătul lentilelor 
ochelarilor banali, cu ramă neagră. 

— Îmi cer iertare pentru primirea asta, iubiţilor, spuse 
Nazca Barsavi, adresându-se tuturor Ticăloşilor, însă 
punându-şi o mână pe umărul stâng al lui Locke. Era cu 
vreo cinci centimetri mai înaltă decât el. Ştiu că-i 
înghesuială mare aici, dar voi patru va trebui să aşteptaţi. 
Numai garrista intră. Tati este prost-dispus. 

Se auzi un țipăt înăbuşit din spatele uşilor care duceau 
la camerele interioare ale Mormântului Plutitor, urmat de 
murmurul slab al unor glasuri răstite - zbierete, înjurături, 
încă un țipăt. 

Nazca îşi frecă tâmplele, dădu la o parte câteva bucle 
din părul ei negru şi oftă. 

— Insistă cât se poate de mult ca nişte Coroane Pline 
să-i... destăinuie ceva. Îl are şi pe Bunătate Inţeleaptă cu 
el. 

— 'Treisprezece zei! zise Calo. Mai bine că aşteptăm. 

— Într-adevăr. Galdo băgă mâna în haină şi scoase un 
pachet cam umed de cărţi de joc. Lasă, că noi avem cu ce 
să ne umplem timpul aici. Pe termen nelimitat, dacă 
trebuie. 

La vederea unui frate Sanza care oferea cărţi de joc, 
toţi străjerii din încăpere făcură un pas îndărăt; unii dintre 
ei păreau să ia în calcul cât se poate de serios ridicarea 
arbaletelor la loc. 


213 


— Of, nu şi voi, cretinilor, zise Galdo. Uitaţi, poveştile 
alea sunt nişte născociri. Toţi ceilalţi de la masă au fost 
pur şi simplu foarte ghinionişti în noaptea aia... 


Dincolo de uşile largi şi solide se afla un coridor scurt, 
nestrăjuit şi pustiu. Nazca închise uşile de la foaier în 
spatele său şi al lui Locke, apoi se întoarse către el. Întinse 
mâna şi îi aranjă părul ud. Avea colţurile gurii lăsate în jos. 

— Salut, pezon. Văd că nu prea mănânci. 

— Ba mănânc mese regulate. 

— Ar trebui să încerci să mănânci şi mult, nu doar 
consistent. Cred că ţi-am mai spus odată că arăţi ca un 
schelet. 

— lar eu nu cred că mai văzusem vreodată o fetiţă de 
şapte ani beată rău, în public. 

— Păi... Poate că oi fi fost beată rău atunci, dar acum 
sunt doar rea. Tati este foarte supărat, Locke. Am vrut să 
te văd înainte să intri la el - are nişte... lucruri pe care 
vrea să le discute cu tine. Voiam să ştii că, orice ti-ar cere, 
nu vreau ca tu... de dragul meu... adică, pur şi simplu fii de 
acord, te rog. Fă-i pe plac, ai înţeles? 

— Nici un garrista care ţine la viaţă nu a încercat 
vreodată să facă altfel. Crezi că mă bate gândul să intru 
acolo, într-o zi ca asta, şi să-l calc pe bătături cu bună 
ştiinţă? Dacă tatăl tău îmi spune „latră ca un câine“, o să-i 
răspund: „Ce rasă, Înălţimea Voastră?“ 

— Ştiu. lartă-mă. Insă ideea este următoarea: nu mai 
este el însuşi. Acum se teme, Locke. Se teme cumplit şi cu 
adevărat. A fost posac când a murit mama, dar la naiba, 
acum... acum strigă în somn. Bea vin şi ia laudanum în 
fiecare zi ca să-şi păstreze cumpătul. Înainte eu eram 
singura care n-avea voie să părăsească Mormântul, însă 
acum vrea ca şi Anjais, şi Pachero să rămână aici. 
Cincizeci de străjeri la datorie în orice moment. Până şi 
Ducele are o viaţă mai relaxată. Tata şi cu fraţii mei au 
tipat pe chestia asta toată noaptea. 


214 


— Păi, ăă... uite ce e, îmi pare rău, dar nu cred că te pot 
ajuta în privinţa asta. Şi ce crezi că o să-mi ceară, mai 
exact? 

Nazca îl ţintui cu privirea, cu gura întredeschisă de 
parcă ar fi dat să spună ceva; apoi păru să se 
răzgândească, iar buzele i se strânseră a nemulţumire. 

— La naiba, Nazca, aş sări în golf şi aş încerca să 
ciomăgesc şi-un rechin dacă mi-ai cere-o, nu glumesc, dar 
mai întâi ar trebui să-mi zici cât de mare şi de flămând 
este. Pricepi? 

— Da, uite, eu doar... o să fie mai puţin stânjenitor dacă 
o să-ţi spună chiar el. Tu numai ţine minte ce ţi-am zis. 
Ascultă-l. Fă-i pe plac, iar noi doi o să lămurim problemele 
după aceea. Dacă o să mai fie un „după aceea“. 

— Ce vrei să spui cu dacă o să mai fie un „după aceea”? 
Nazca, mă îngrijorezi. 

— Asta e, Locke. Asta e chestia dură. Tati s-a săturat de 
toată povestea asta cu Regele Cenuşiu. Tesso avea în 
subordine şaizeci de cuțite, dintre care zece îl însoțeau în 
permanenţă. Tesso era în grațiile tatei, şi încă bine; avea 
planuri mari pentru el în viitorul apropiat. Însă de atâta 
vreme toate lucrurile s-au făcut la bunul plac al tatei 
încât... nu sunt sigură că ştie cum să reacționeze acum. 
Aşa că vrea să închidă prăvălia şi să ne ascundă aici. 
Mentalitate de asediat. 

— Hhmmm... Locke oftă. Nu pot spune că tot ce a făcut 
până acum nu este prudent, Nazca. El... 

— Tati a luat-o razna, dacă-şi închipuie că ne poate ţine 
pe toţi în fortăreaţa asta pentru totdeauna! Obişnuia să 
meargă la Ultima Greşeală în jumătate din nopţile 
săptămânii. Obişnuia să umble pe docuri, prin Mara, prin 
Strungi la orice oră voia. Azvârlea cu gologani în Alaiul 
Umbrelor. Ducele din Camorr se poate izola şi cârmui 
legitim; Capa din Camorr nu poate face asta. Trebuie să fie 
văzul. 

— Şi să rişte să fie omorât de Regele Cenuşiu? 


215 


— Locke, de două luni sunt împotmolită în nenorocita 
asta de cadă din lemn, şi lasă-mă să-ţi spun ceva: nu 
suntem mai în siguranţă aici decât am fi dacă ne-am 
îmbăia goi în cea mai murdară fântână din cea mai 
întunecată curte din Cazan. Nazca îşi încrucişase atât de 
strâns braţele sub piept, încât cuirasa ei de piele scârţâi. 
Şi cum am putea fi, la urma urmei? Cine mai e şi Regele 
ăsta Cenuşiu? Unde se află? Cine sunt oamenii lui? Nu 
avem nici cea mai vagă idee - şi totuşi omul ăsta se întinde 
şi ne omoară oamenii după bunul său plac şi după cum 
socoate el de cuviinţă. Ceva e în neregulă. Dispune de 
resurse pe care noi nu le putem cuprinde cu mintea. 

— Este isteţ şi norocos. Nici unul dintre lucrurile astea 
nu ţine la nesfârşit, crede-mă. 

— Nu-i doar isteţ şi norocos, Locke. Sunt de acord că 
există limite pentru ambele. Deci ce mai are în mânecă? 
Ce ştie? Sau pe cine ştie? Dacă nu am fost trădaţi, 
înseamnă că am fost întrecuţi. Şi sunt destul de sigură că 
nu am fost încă trădaţi. 

— Încă? 

— Nu face pe prostul cu mine, Locke! Treburile ar 
putea să mai meargă într-un fel sau altul cu tati şi cu mine 
zăvorâţi aici. Dar, dacă nu-l va mai lăsa nici pe Anjais sau 
pe Pachero afară să cârmuiască oraşul, întregul regim se 
va duce la dracu'. Poate garrista consideră că-i prudent ca 
unii dintre Barsavi să stea aici; însă, dacă ne vom ascunde 
cu toții, o să considere asta o laşitate. Şi nu o să se 
mulţumească să şuşotească pe la spate; o să caute imediat 
un alt Capa. Poate chiar mai mulţi Capa noi. Sau poate pe 
Regele Cenuşiu. 

— Aşa că fraţii tăi n-o să-l lase niciodată să îi închidă 
aici, fireşte. 

— Depinde cât de mânios şi de nebun ajunge bătrânul. 
Însă, chiar şi dacă ar rămâne liberi să cutreiere oraşul, 
asta rezolvă doar parţial problema. Îţi repet: suntem 


216 


întrecuţi. Trei mii de cuțite la dispoziţia noastră şi, cu 
toate astea, năluca asta ne dă peste cap. 

— Ce bănuieşti că-i la mijloc? Vrăjitorie? 

— Bănuiesc orice. Se zice că Regele Cenuşiu poate 
omori un om dintr-o atingere. Se zice că săbiile nu-l 
rănesc. Îi bănuiesc până şi pe zei. Aşa că fraţii mei cred că 
sunt nebună. Când privesc situaţia în ansamblu, li se pare 
că avem de-a face cu un război obişnuit. Ei cred că putem 
să supravieţuim, să încuiem bătrânul şi surioara şi să 
aşteptăm până ne dăm seama unde trebuie să lovim. Însă 
eu nu văd nimic din toate astea. Eu văd un şoarece cu 
coada prinsă sub laba unei pisici. Şi, dacă pisica nu şi-a 
scos încă ghearele, asta nu-i din pricina vreunui lucru 
făcut de şoarece. Nu pricepi? 

— Nazca, ştiu că eşti nervoasă. O să ascult. Sunt ca o 
stâncă. Poţi să zbieri la mine cât vrei. Dar ce pot să fac? 
Sunt un biet hoţ, cel mai mărunt dintre hoţii tatălui tău. 
Dacă-mi găseşti vreo gaşcă mai mică decât a mea, mă duc 
să joc cărţi în gura unui rechin-lup. Eu... 

— Am nevoie ca tu să mă ajuţi să-l calmez pe tati, 
Locke. Trebuie să îşi revină cât de cât la normal, ca să ia 
din nou în serios ce-i zic. De aceea îţi cer să te duci acolo 
şi să te căzneşti să-i faci pe plac. Mai ales să-i faci pe plac. 
Arată-i un garrista credincios, care face orice i se cere, 
oricând i se cere. Când începe să facă planuri rezonabile 
pentru viitor, acela va fi semnul că revine la o stare de 
spirit cu care mă pot înţelege. 

— Interesant, zise Locke. Şi, aaa, descurajator. 

— Tati obişnuia să spună că, la un moment dat, voi 
aprecia să am în preajma mea un om elegant căruia să-i 
dau ordine. Crede-mă, Locke, apreciez. Aşa că... asta e. 

La capătul scurtului coridor se afla o altă uşă dublă din 
lemn solid, aproape identică cu cea care dădea spre sala 
de primire. Însă uşa aceasta era închisă cu un drug şi 
încuiată cu un mecanism Verrari automat şi complicat, 
prins de gratii din fier lustruit. În lacătul din centrul uşii se 


217 


puteau deosebi o duzină de găuri de chei; Nazca scoase 
două chei care-i atârnau pe un lanţ de la gât şi se aşeză 
între Locke şi uşă în aşa fel încât el să nu poată vedea 
deschizăturile pe care le alesese. Se auzi o serie sacadată 
de păcănituri, precum şi zgomotul maşinăriei din uşă; unul 
câte unul, pivoţii ascunşi se desfăcură şi gratiile 
sclipitoare se desprinseră până când uşa se întredeschise 
la mijloc. 

Din cameră se mai auzi un zbieret, de data asta 
puternic şi intens fără uşa închisă care să-l înăbuşe. 

— E mai rău decât pare, zise Nazca. 

— Ştiu ce face Înțeleptul pentru taică-tău, Nazca. 

— Să ştii e una. De obicei, Înțeleptul face doar unul sau 
doi. Azi, tati l-a pus pe nemernic să lucreze cu toptanul. 


6 


— Ţi-am spus doar că nu îmi place să fac asta, zise 
Capa Barsavi. De ce mă forţezi să insist? 

Tânărul cu păr negru era legat de un grilaj din lemn. 
Atârna cu capul în jos, avea cătuşe de metal la picioare şi 
mâinile întinse la maximum în jos. Pumnul greu al lui Capa 
îl izbi pe prizonier chiar sub braţ; se auzi un sunet ca de 
baros zdrobind carne. Săriră câteva picături de sudoare şi 
prizonierul zbieră, zvârcolindu-se în legăturile sale. 

— De ce mă jigneşti aşa, Federico? Încă un pumn în 
acelaşi loc, cu două dintre degetele grele ale bătrânului 
desfăcute cu cruzime. De ce nu ai măcar bunul-simţ să-mi 
oferi o minciună convingătoare? Capa Barsavi îl plesni pe 
Federico peste gât cu latul palmei; prizonierul trase adânc 
aer în piept, răsuflând zgomotos când sângele, saliva şi 
sudoarea i se scurseră în nas. 

Inima Mormântului Plutitor semăna puţin cu o sală de 
bal opulentă, cu laturile curbate. O lumină chihlimbarie 
caldă cădea din globuri de sticlă suspendate pe lanţuri din 
argint. Scări duceau la nişte galerii de deasupra şi din 


218 


aceste galerii până la puntea acoperită cu pânză a vechii 
corăbii. O platformă mică era înălţată pe peretele din fund 
şi acolo se afla scaunul larg din lemn, de pe care Barsavi 
îşi întâmpina de obicei oaspeţii. Camera era decorată cu 
gust într-un mod discret şi regal, iar astăzi duhnea a frică, 
sudoare şi nădragi murdari. 

Cadrul pe care era întins Federico cobora tocmai din 
tavan; un întreg semicerc de asemenea cadre putea fi 
coborât la nevoie, căci Barsavi mai făcea câteodată soiul 
ăsta de treabă într-un volum care necesita standardizarea 
procedurii. Şase dintre ele erau acum goale şi stropite cu 
sânge; numai două mai ţineau încă prizonieri. 

Capa îşi ridică privirea când intrară Locke şi Nazca; 
dădu încet din cap şi le făcu semn să aştepte lângă perete. 
Bătrânul Barsavi rămăsese puternic ca un taur, dar 
trecerea anilor lăsase urme adânci. Era mai rotofei şi mai 
moale acum, cu cele trei bărbi împletite cărunte 
completate de trei guşi tremurânde. Avea cearcăne vineţii 
la ochi, iar obrajii erau de un roşu bolnăvicios, specific 
băuturii. Împurpurat de osteneală, îşi azvârlise mantaua şi 
lucra în cămaşa de mătase. 

În apropierea sa stăteau, cu braţele încrucişate la piept, 
fraţii mai mari ai Nazcăi: Anjais şi Pachero Barsavi. Anjais 
era ca o versiune în miniatură a lui Capa, dacă scădeai 
treizeci de ani şi două bărbi, în timp ce Pachero semăna 
mai mult cu Nazca, înalt, suplu şi cârlionţat. Ambii fraţi 
purtau ochelari, căci orice fel de problemă cu ochii ar fi 
avut bătrâna Doamnă Barsavi, aceasta se transmisese la 
toţi cei trei copii ai săi care supravieţuiseră. 

De peretele îndepărtat se sprijineau două femei. Nu 
erau suple; braţele lor dezgolite şi bronzate erau 
musculoase şi încordate, străbătute de cicatrici şi, cu toate 
că radiau o sănătate aproape sălbatic de bună, trecuseră 
de mult de anii tinereţii. Cheryn şi Raiza Berangias, 
gemene identice, erau cele mai renumite contrareguialla 
pe care le avusese vreodată cetatea Camorr. Lucrând 


219 


numai în echipă, oferiseră la Sărbătoarea Schimburilor 
aproape o sută de reprezentații împotriva rechinilor, 
peştilor-diavol, felinarelor-morţii şi a altor prădători din 
Marea de Fier. 

De aproape cinci ani, ele erau gărzile de corp personale 
ale lui Capa Barsavi, cât şi călăii săi. Coamele lor lungi şi 
sălbatice de păr negru ca tăciunele erau legate sub plase 
de argint care zornăiau de la dinţii de rechin prinşi în ele. 
Se zicea că fiecare dinte însemna un om ucis de gemenele 
Berangias în slujba lui Barsavi. 

Ultimul, dar în nici un caz cel mai puţin alarmant în 
această adunare exclusivistă, era Bunătate Înţeleaptă, un 
bărbat cu capul rotund, de înălţime medie şi de vârstă 
mijlocie. Părul său tuns scurt era galben ca untul, semn că 
provenea dintr-o familie therină din oraşele apusene 
Karthain sau Lashain; ochii săi păreau să fie mereu umezi 
de emoție, deşi expresia de pe chipul său nu se schimba 
niciodată. Era probabil cel mai potolit om din Camorr - 
putea smulge unghii cu dezinteresul calm al unui om care 
îşi lustruieşte cizmele. Capa Barsavi era un torţionar 
foarte iscusit, însă atunci când simţea că situaţia îl 
depăşeşte, Înțeleptul nu îl dezamăgea niciodată. 

— Nu ştie nimic! Ultimul prizonier, încă neatins, zbieră 
ca din gură de şarpe când Barsavi îl mai plesni de câteva 
ori pe Federico. Capa, Înălţimea Voastră, vă rog, nici unul 
dintre noi nu ştie nimic! Pe toţi zeii! Nici unul dintre noi 
nu îşi aduce aminte! 

Barsavi păşi apăsat pe podeaua din lemn şi îi închise 
gura celui de-al doilea prizonier, strângându-l cu cruzime 
şi îndelung de beregată. 

— Îţi erau oare adresate ţie întrebările? Eşti nerăbdător 
să ai şi tu parte de puţină acţiune? Ai fost destul de tăcut 
când ţi-am trimis ceilalţi şase prieteni pe fundul mării. De 
ce plângi pentru ăsta? 

— Vă rog, rosti bărbatul printre sughiţuri, trăgând aer 
în piept când Barsavi îşi mai slăbi strânsoarea ca să-i 


220 


îngăduie să vorbească. Vă rog, n-are nici un rost! Trebuie 
să ne credeţi, Capa, vă rog! V-am fi spus orice aţi fi vrut să 
ştiţi dacă am fi ştiut ceva. Nu ne aducem aminte! Pur şi 
simplu nu... 

Capa îl reduse la tăcere, pălmuindu-l cu răutate peste 

faţă. Pentru o clipă, singurul sunet care se auzi în cameră 
fură gâfâielile şi suspinele înspăimântate ale celor doi 
prizonieri. 
_ — Trebuie să vă cred? Nu trebuie să fac nimic, Julien. 
Imi serveşti rahat şi-mi spui că este friptură de vită? Eraţi 
atâţia şi nu puteţi nici măcar să născociţi o poveste ca 
lumea. Dacă aţi încerca să mă minţiţi pe bune, tot m-aş 
enerva, dar barem aş înțelege. Dar voi ce faceţi? Plângeţi 
că nu vă aduceţi aminte. Voi, cei mai puternici oameni din 
Coroanele Pline, după Tesso însuşi. Aleşii săi. Prietenii săi, 
gărzile sale de corp, pezoniii săi credincioşi. Şi vă 
smiorcăiţi ca nişte ţânci spunându-mi că nu vă aduceţi 
aminte pe unde umblaţi azi-noapte când s-a întâmplat ca 
Tesso să moară. 

— Dar s-a întâmplat întocmai aşa, Capa Barsavi, vă rog, 
este... 

— Vă mai întreb o dată: eraţi la băut azi-noapte? 

— Nu, în nici un caz! 

— Fumaţi ceva? Cu toţii, laolaltă? 

— Nu, nimic de genul ăsta. În nici un caz nu... nu 
laolaltă. 

— Gaze, atunci? Ceva de la alchimiştii perverşi din 
lerem? Un pic de extaz dintr-un praf? 

— Tesso nu îngăduia... 

— Ei bine, atunci... Barsavi îi trânti lui Julien un pumn 
direct în plex, aproape cu nepăsare. În timp ce bărbatul 
icnea de durere, Barsavi se întoarse şi îşi ridică braţele cu 
jovialitate prefăcută. De vreme ce am eliminat orice 
explicaţie lumească posibilă pentru o asemenea părăsire a 
postului, în afară de vrăjitorie sau de intervenţia divină... 


221 


O, dar iertaţi-mă! Nu cumva aţi fost fermecaţi chiar de zei? 
Că asta s-ar vedea uşor. 

Julien se zbătu ca să scape de legături, roşu la faţă şi 
clătinând din cap. 

— Vă rog... 

— Deci n-au fost zeii. M-am gândit eu. Vă ziceam... ei 
bine, vă ziceam că joculeţul ăsta al vostru mă plictiseşte de 
moarte. Bunătate. 

Bărbatul cu cap rotund îşi lăsă bărbia în piept şi aşteptă 
cu palmele întinse în sus, de parcă ar fi urmat să 
primească un cadou. 

— Vreau ceva creativ. Dacă Federico nu vrea să 
vorbească, hai să-i dăm lui Julien o ultimă şansă de a-şi da 
drumul la gură. 

Federico începu să zbiere înainte ca Barsavi să termine 
de vorbit - vaietul ascuţit şi hohotit al celui care se ştie 
condamnat. Locke se trezi că strânge din dinţi ca să nu 
tremure. Atâtea întâlniri cu măcelul ca fundal... zeii puteau 
fi perverşi. 

Bunătate Înţeleaptă se îndreptă către o măsuţă de pe o 
parte a camerei, pe care erau o grămadă de păhăruţe şi un 
sac de pânză groasă legat cu un şnur la gură. Bunătate 
azvârli câteva pahare în sac şi începu să-l lovească de 
masă; sunetul sticlei sparte şi zornăitoare nu se auzea, 
fiind acoperit de ţipetele sălbatice ale lui Federico, însă 
Locke şi-l putea imagina cu destulă uşurinţă. După câteva 
momente, Bunătate păru mulţumit şi porni încet spre 
Federico. 

— Nu, nu, nu... vă rog, nu, nu... 

Ţinând nemişcat capul tânărului cu o mână, Bunătate îi 
trase iute sacul peste cap şi faţă, până ajunse la gât, acolo 
unde strânse bine şnurul. Sacul înăbuşea zbieretele lui 
Federico, care deveniseră iarăşi ascuţite şi neinteligibile. 
Bunătate începu apoi să frământe sacul, la început cu 
blândeţe, aproape tandru; degetele lungi ale torţionarului 
împingeau conţinutul zimţat al sacului peste faţa lui 


222 


Federico. Pe suprafaţa sacului începură să apară pete 
roşii; Bunătate mânuia conţinutul sacului de parcă ar fi 
fost un sculptor care dădea formă lutului. Din fericire, 
glasul lui Federico cedă şi în următoarele câteva momente 
bărbatul nu mai scoase decât nişte gemete răguşite. Locke 
se rugă în gând ca omul să-şi fi găsit deja refugiul în 
nebunie, dincolo de durere. 

Bunătate începu să maseze pânza mai viguros. Apăsa 
acolo unde ar fi trebuit să fie ochii lui Federico, apoi pe 
nas, pe gură şi pe bărbie. Sacul se înroşi şi se înmuie tot 
mai mult, până când Federico încetă să se mai zbată. Când 
Bunătate îşi luă mâinile de pe sac acestea arătau de parcă 
ar fi stors roşii. Surâzând cu tristeţe, lăsă dâre roşii pe 
lemn cu mâinile sale înroşite şi se duse către Julien, 
uitându-se ţintă la el, fără să spună nimic. 

— Sunt sigur că, dacă te-am convins de ceva până 
acum, asta trebuie să fie neclintirea hotărârii mele, zise 
Capa Barsavi. Tot nu vrei să vorbeşti? 

— Vă rog, Capa Barsavi, şopti Julien, nu este cazul. Nu 
am nimic să vă spun. Cereţi-mi orice, absolut orice. 
Noaptea trecută este ca o foaie goală, nu-mi mai aduc 
aminte, vă rog, pe toţi zeii, vă rog să mă credeţi, c-aş 
spune orice. Suntem pezon-ii credincioşi, cei mai 
credincioşi pe care-i aveţi! 

— Sper că nu. Barsavi păru că ajunsese la o hotărâre; le 
făcu semn surorilor Berangias şi li-l arătă pe Julien. 
Doamnele cu plete negre lucrară iute şi în tăcere, 
dezlegând nodurile care-l ţineau prins de cadrul din lemn, 
lăsându-le pe cele care îi prindeau gleznele de gât. Il 
înşfăcară fără nici un efort pe bărbatul tremurând, una de 
umeri şi cealaltă de picioare. Credincios? Te rog... Suntem 
oameni în toată firea, Julien. Refuzul de a-mi spune 
adevărul despre ce s-a petrecut azi-noapte nu este un act 
de credinţă. M-ai lăsat la nevoie, aşa că o să-ţi plătesc cu 
aceeaşi monedă. În extrema stângă a imensei săli fusese 
deschis un geam de mărimea unui om; la nici un metru sub 


223 


el se afla suprafaţa întunecată a apei de sub Mormânt. 
Podeaua din jurul deschizăturii era udă de sânge. O să te 
las şi eu pe tine. 

Julien mai zbieră o dată, când surorile Berangias îl 
împinseră prin deschizătură cu capul înainte; lovi apa cu 
un pleoscăit şi nu mai ieşi la suprafaţă. Capa avea obiceiul 
să păstreze tot timpul ceva primejdios sub Mormânt, ţinut 
acolo de plase grele de frânghie întărită cu sârmă, care 
înconjurau ca o sită pântecele galionului. 

— Bunătate, eşti liber. Băieți, când vă chem eu puteţi să 
aduceţi nişte oameni care să facă curat aici, dar acum 
duceţi-vă şi aşteptaţi pe punte. Raiza, Cheryn - duceţi-vă 
cu ei, vă rog! 

Mişcându-se încet, Capa Barsavi se îndreptă către 
scaunul său vechi şi confortabil şi se aşeză pe el. Gâfâia şi 
tremura şi mai tare în încercarea de a nu lăsa asta să se 
vadă. Un pocal din bronz mare cât o supieră era aşezat pe 
măsuţa de lângă scaunul său; Capa luă o înghiţitură 
adâncă şi păru să se concentreze asupra aburilor câteva 
momente, cu ochii închişi. Într-un sfârşit, reveni la viaţă şi 
le făcu semn lui Locke şi Nazcăi să se apropie. 

— Ei bine... Dragul meu Jupân Lamora. Câţi bani mi-ai 
adus săptămâna asta? 


7 


— Treizeci şi şase de soloni şi cinci gologani, Înălţimea 
Voastră. 

— Hhmm... O săptămână cam slăbuţă, se pare. 

— Da, cu toate scuzele de rigoare, Capa Barsavi. Ploaia, 
ei bine... uneori e necruțătoare cu noi, cei care intrăm pe 
ferestre. 

— Îhâm... Barsavi lăsă pocalul jos şi îşi cuprinse mâna 
dreaptă cu palma stângă, mângâindu-şi încheieturile 
înroşite ale degetelor. Mi-ai adus şi mai mult, desigur. De 
multe ori. Săptămâni mai bune. 


224 


— A, da... 

— Sunt câte unii care nu fac aşa, să ştii. Încearcă să îmi 
aducă mereu aceeaşi sumă, săptămână de săptămână, 
până când îmi pierd răbdarea şi îi corectez. Ştii cam ce au 
soiul acela de garrista, Locke? 

— Ăă, o... viaţă foarte plictisitoare? 

— Ha! Da, întocmai. Ce statornic din partea lor să aibă 
acelaşi venit în fiecare săptămână, astfel încât să-mi dea 
mereu acelaşi procent ca taxă. De parcă aş fi un ţânc care 
nu observă chestii de-astea. Dar mai sunt şi garrista de 
soiul tău. Ştiu că îmi aduci procentul cinstit, deoarece nu 
te temi să vii aici şi să îţi ceri scuze că ai câştigat mai 
puţin decât săptămâna trecută. 

— Ăă, sper că nu sunt socotit sfios că împart atunci 
când balanţa înclină în cealaltă parte... 

— În nici un caz. Barsavi zâmbi şi se aşeză mai bine în 
scaun. De sub podea, din imediata apropiere a trapei pe 
care dispăruse Julien, se auzeau împroşcături de rău-augur 
şi izbituri înăbuşite. Mai presus de orice, tu eşti cel mai 
corect şi mai de încredere garrista din slujba mea. Eşti ca 
un mecanism Verrari. Vii singur să îmi aduci partea, la 
timp şi fără să aştepţi să te chem. Aşa ai făcut vreme de 
patru ani, săptămână de săptămână. Consecvent, de când 
a murit Lanţuri. Nici măcar o dată nu ai lăsat de înţeles că 
ar fi ceva mai important decât prezenţa ta înaintea mea, 
cu punga aia în mână. 

Capa Barsavi arătă spre punguţa de piele pe care o 
ţinea Locke în mâna stângă şi îi făcu semn Nazcăi. Formal, 
rolul ei în organizaţia lui Barsavi era cel de finnicker, cel 
care păstrează registrele. Putea să turuie totalul plăţilor 
făcute de orice gaşcă din oraş, înşirând pe puncte 
săptămânile şi anii, fără greşeală. Locke ştia că ea aducea 
la zi, pe pergament, înregistrările plăţilor, pentru folosul 
personal al tatălui său, dar în ceea ce-i privea pe supuşii 
lui Capa, aceştia credeau că fiecare bănuţ din comoara sa 
legendară era catalogat numai şi numai în spatele privirii 


225 


ei reci şi fermecătoare. Locke îi azvârli punga de piele, iar 
ea o înşfăcă din aer. 

— Niciodată nu ţi-a trecut prin gând să trimiţi un pezon 
să facă treaba unui garrista, zise Capa Barsavi. 

— Păi, ăă, sunteţi mult prea bun cu mine, Înălţimea 
Voastră. Însă astăzi mi-aţi uşurat alegerea, de vreme ce 
doar garrista au avut voie să treacă de uşă. 

— Ei, nu te face că nu ştii despre ce vorbesc. Ştii prea 
bine. Nazca, scumpo, Locke şi cu mine trebuie să 
rămânem singuri. 

Nazca îşi aplecă adânc capul în faţa tatălui său, 
făcându-i un semn iute şi scurt şi lui Locke. Se întoarse şi 
porni spre uşa dublă de la intrare, tocurile sale de fier 
răsunând pe lemn. 

— Am mulţi garrista mai duri decât tine, spuse Barsavi 
după ce ea plecă. Mulţi mai simpatizaţi, mulţi mai 
fermecători, mulţi cu găşti mai mari şi mai profitabile. Dar 
am foarte puţini care se străduiesc mereu să fie atât de 
curtenitori şi de grijulii. 

Locke nu zise nimic. 

— Tinere, e drept că mă simt ofensat de multe lucruri, 
însă fii pe pace, curtoazia nu este unul dintre ele. Hai, 
relaxează-te! Nu îţi pregătesc laţul. 

— Să-mi fie cu iertare, Capa, dar... sunteţi renumit 
pentru faptul că vă exprimaţi nemulţumirea într-un mod 
foarte... dăă... 

— Intortocheat? 

— Lanţuri mi-a povestit îndeajuns despre cărturarii 
Colegiului Therin ca să pricep că principalul lor mod de a 
se exprima este, aaa, capcană verbală, zise Locke. 

— Ha! Da. Când ţi-o spune cineva că lupul îşi schimbă 
părul, dar năravul ba, să ştii că minte, Locke - se pare că 
nici părul nu şi-l schimbă. Barsavi chicoti şi sorbi din vin 
înainte să continue: Trăim... vremuri tulburi, Locke. 
Blestematul ăsta de Rege Cenuşiu a început să mă scoată 
din sărite. Pierderea lui Tesso este îndeosebi de... Ei bine, 


226 


aveam planuri pentru el. Acum sunt obligat să aduc alte 
planuri la înaintare, mai devreme decât intenţionam. 
Spune-mi, pezon... Ce părere ai despre Anjais şi Pachero? 

— Ăă, ha... Păi... părerea mea sinceră, Înălţimea 
Voastră? E 

— Amănunţită şi sinceră, pezon. Îţi poruncesc. 

— A. Sunt foarte respectaţi, foarte buni la ceea ce fac. 
Nimeni nu râde pe la spatele lor. Jean zice că ştiu să se 
descurce foarte bine într-o luptă. Fraţii Sanza se gândesc 
de două ori înainte să joace cărţi cu ei, ceea ce nu-i de 
colo. 

— Asta aş putea să aud de la o mulţime de iscoade, la 
orice oră. Ştiu toate astea. Care este părerea ta personală 
despre fiii mei? 

Locke înghiţi în sec şi îl privi pe Capa Barsavi drept în 
ochi. 

— Păi, sunt demni de respect. Sunt buni la ceea ce fac 
şi probabil că ştiu să se descurce într-o luptă. Nu se dau la 
o parte de la muncă şi sunt destul de destupaţi la minte... 
însă... Înălţimea Voastră, să-mi fie cu iertare, o necăjesc pe 
Nazca în loc să-i asculte avertismentele şi să-i urmeze 
poveţele. Ea are răbdarea şi subtilitatea pe care... pe 
care... 

— Ei nu o au? 

— Ştiaţi ce urma să zic, nu-i aşa? 

— Ţi-am spus că eşti un garrista grijuliu şi plin de tact, 
Locke. Acestea sunt trăsăturile tale distinctive, deşi ele 
implică multe alte calităţi. Încă de pe vremea uimitoarelor 
boacăne de la început, ai fost întotdeauna însăşi 
întruchiparea unui hoţ precaut, care îşi ţine lăcomia în 
frâu. Ai fi foarte suspicios dacă ai simţi o lipsă de precauţie 
la ceilalţi. Fiii mei au trăit toată viaţa într-un oraş care se 
teme de ei din pricina numelui lor de familie. Se aşteaptă 
să fie respectaţi ca nişte aristocrați. Sunt lipsiţi de 
precauţie şi un pic neobrăzaţi. Trebuie să mă asigur că vor 
primi poveţe chibzuite în lunile şi anii care urmează. Eu 


227 


n-o să trăiesc veşnic, chiar şi după ce mă descotorosesc de 
Regele Cenuşiu. 

Siguranţa jovială care răzbătu din glasul lui Capa 
Barsavi când spuse asta îi făcu lui Locke pielea de găină. 
Capa stătea într-o fortăreață pe care nu o mai părăsise de 
mai bine de două luni şi bea vin într-un aer impregnat încă 
de sângele celor opt membri ai uneia dintre cele mai 
puternice şi mai credincioase găşti ale sale. 

Avea oare Locke în faţa sa un om cu un plan subtil, care 
bătea departe? Sau Barsavi cedase în sfârşit, ca un geam 
de sticlă în flăcări? 

— Mi-ar plăcea foarte mult să te am într-o poziţie din 
care să le dai poveţele necesare lui Anjais şi lui Pachero, 
zise Capa. 

— Ăă... Înălţimea Voastră, asta e cât se poate de... 
măgulitor, dar, vreau să spun, mă înţeleg destul de bine cu 
Anjais şi cu Pachero, însă nu sunt chiar ceea ce s-ar putea 
numi un prieten apropiat. Mai jucăm cărţi din când în 
când, dar... să fim serioşi: nu sunt un garrista prea 
important. 

— După cum ziceam. Chiar şi cu Regele Cenuşiu 
operând în oraşul meu, tot am destui oameni mai duri ca 
tine, mai îndrăzneţi, mai simpatizaţi. Nu spun asta ca să te 
jignesc, deoarece ţi-am menţionat deja calităţile. Şi tocmai 
de calităţile acelea au ei neapărat nevoie. Nu duritate, 
îndrăzneală sau farmec, ci precauţie calculată şi chibzuită. 
Prudenţă. Eşti cel mai prudent garrista pe care-l am la 
dispoziţie; te consideri drept cel mai puţin important 
fiindcă faci cea mai puţină gălăgie. Şi acum spune-mi - ce 
părere ai despre Nazca? 

— Despre Nazca? Locke ciuli şi mai mult urechile. 
Este... genială, Înălţimea Voastră. Poate reda cuvânt cu 
cuvânt conversații pe care le-am avut cu ea acum zece ani, 
fără să greşească deloc, mai ales dacă e ceva jenant 
pentru mine. Credeţi că eu sunt prudent? Comparativ cu 


228 


ea, eu sunt la fel de nesăbuit ca un urs în laboratorul unui 
alchimist. 

— Da, spuse Capa. Da. Ea ar trebui să fie noul Capa 
Barsavi după ce n-oi mai fi eu, dar asta nu o să se 
întâmple. N-are nimic de-a face cu faptul că este femeie, 
să ştii. Însă fraţii ei nu ar accepta nici în ruptul capului ca 
surioara lor să domnească peste ei. Sunt copiii mei şi aş 
prefera să nu se omoare între ei pentru firimituri din 
moştenirea pe care intenţionez să le-o las, aşa că nu îi pot 
îndepărta, ca să-i fac ei loc. Ceea ce pot să fac şi ceea ce 
trebuie să fac este să mă asigur că, la vremea potrivită, 
vor avea pe cineva sobru într-un loc de unde nu se vor 
putea descotorosi de el. Tu şi Nazca sunteţi prieteni buni, 
nu? Mi-aduc aminte când v-aţi întâlnit prima oară, cu mulţi 
ani în urmă... când obişnuia să stea pe genunchii mei şi să 
pretindă că le porunceşte oamenilor mei. În toţi anii care 
au trecut, te-ai oprit mereu s-o vezi, i-ai oferit mereu 
cuvinte de alinare? Ai fost mereu pezon-ul ei credincios? 

— Ăă... sper din toată inima că da, Înălţimea Voastră. 

— Ştiu că-i aşa. Barsavi luă o înghiţitură sănătoasă din 
pocalul său de vin, apoi îl aşeză la loc pe masă cu un 
zâmbet mărinimos pe chipul său rotund şi încreţit. Aşa că 
ai încuviințarea mea: poţi să îi faci curte fiicei mele. 

Hai să începem să tremurăm, bine? ziseră genunchii lui 
Locke, însă această ofertă fu întrecută de o alta, venind 
din partea judecății sale, care îl îndemna să înţepenească 
pe loc şi să nu facă nimic, precum un om care calcă apa 
atunci când vede îndreptându-se direct spre el o aripioară 
înaltă şi neagră. 

— O, zise el într-un sfârşit. Eu nu... nu mă aşteptam... 

— Sigur că nu, spuse Barsavi. Însă în privinţa asta avem 
țeluri complementare. Ştiu că tu şi Nazca aveţi sentimente 
unul pentru celălalt. Uniunea voastră te-ar aduce în familia 
Barsavi. Ai trece în responsabilitatea lui Anjais şi a lui 
Pachero... iar ei în a ta. Nu pricepi? Un cumnat ar fi pentru 


229 


ei mult mai greu de ignorat decât cel mai puternic 
garrista. 

Barsavi îşi îndesă pumnul stâng în palma dreaptă şi 
zâmbi iarăşi larg, ca un zeu împurpurat la faţă ce 
binecuvântează de pe tronul său ceresc. 

Locke trase adânc aer în piept. Nu era loc de întors; 
situaţia de faţă necesita un consimţământ total. Capa ar fi 
putut la fel de bine să-i pună o arbaletă la tâmplă. 
Muriseră oameni pentru că-i refuzaseră mult mai puţin lui 
Barsavi; să refuzi mâna fiicei sale ar fi echivalat cu o 
sinucidere deosebit de neplăcută. Dacă Locke se 
împotrivea planului, nu mai apuca să vadă zorii zilei. 

— Sunt... sunt onorat, Capa Barsavi. Cât se poate de 
onorat. Sper că nu o să vă dezamăgesc. 

— Să mă dezamăgeşti? În nici un caz. Acum, eu ştiu că 
unii dintre garrista mei au pus ochii pe Nazca de ceva 
vreme. Dar, dacă ar fi fost să-i atragă vreunul atenţia, ar fi 
făcut-o până acum, nu? Ce surpriză o să aibă când or auzi 
vestea! La asta chiar că nu se aşteptau! 

Și drept dar de nuntă, se gândi Locke, gelozia mânioasă 
a unui număr necunoscut de pețitori lăsaţi cu buza 
umflată! 

— Atunci, cum... cum şi când ar trebui să încep, 
Înălţimea Voastră? 

— Ei bine, zise Barsavi, hai să-ţi las câteva zile să te 
gândeşti. Între timp o să vorbesc eu cu ea. Desigur, pe 
moment nu se pune problema să părăsească Mormântul 
Plutitor. Însă, după ce ne-om descotorosi de Regele 
Cenuşiu, ei bine, mă aştept să începi să-i faci curte într-o 
manieră mai pitorească şi mai publică. 

— Vreţi să spuneţi, rosti Locke cu mare grijă, că ar 
trebui să încep să fur mai mult. 

— Consideră asta drept provocarea mea, care vine la 
pachet cu binecuvântarea mea. Barsavi zâmbi afectat. Hai 
să vedem dacă poţi rămâne prudent şi în acelaşi timp să fii 


230 


mai productiv. Eu cred că poţi - şi ştiu că nu ai vrea să ne 
dezamăgeşti, pe mine şi pe fiica mea. 

— Sigur că nu, Înălţimea Voastră. Eu... o să fac tot 
ce-mi stă în putinţă. 

Capa Barsavi îi făcu semn lui Locke să se apropie şi îşi 
întinse mâna, cu degetele întinse şi cu palma în jos. L.ocke 
îngenunche înaintea scaunului lui Barsavi, luă mâna 
acestuia cu ambele mâini şi sărută inelul lui Capa: acea 
familiară perlă neagră cu inima roşie ca sângele. 

— Capa Barsavi, rosti el cu privirea în pământ. 

Capa îl ridică iar în picioare, trăgându-l de umeri. 

— Ai binecuvântarea mea, Locke Lamora. 
Binecuvântarea unui bătrân care îşi face griji pentru copiii 
săi. Te pun mai presus de mulţi oameni primejdioşi, făcând 
asta pentru tine. Sunt convins că ţi-ai dat seama că fiii mei 
vor moşteni o funcţie primejdioasă. Şi dacă nu vor fi destul 
de atenţi sau destul de duri pentru sarcina asta... ei bine, 
s-au văzut şi lucruri mai ciudate. Într-o bună zi, oraşul ăsta 
ar putea fi cârmuit de Capa Lamora. Ai visat vreodată la 
asta? 

— Să spun drept, şopti Lamora, nu mi-am dorit 
niciodată puterea unui Capa, fiindcă nu aş vrea să am 
niciodată parte de problemele unui Capa. 

— Uite, iar prudenţa aceea. Capa surâse şi făcu semn 
către uşă, dându-i lui Locke încuviințarea să se retragă. 
Problemele unui Capa sunt cât se poate de reale. Însă 
tocmai m-ai ajutat să rezolv una dintre ele. 

Locke porni spre intrare, cu gândurile învolburate. 
Capa rămase îndărăt, pe scaun, privind în gol, fără să mai 
zică nimic. Singurele sunete care se mai auzeau erau cel al 
paşilor lui Locke şi al sângelui care picura regulat din 
sacul îmbâcsit de pe capul lui Federico. 


8 


231 


— Ei bine, Nazca, dacă aş fi avut o mie de ani şi aş fi 
văzut deja tot ce-i de văzut de vreo şase ori, totuşi, ăsta ar 
fi fost ultimul blestemat de lucru la care m-aş fi aşteptat 
vreodată! 

Ea îl aştepta în micul hol de dincolo de foaier; îndată ce 
mecanismele automate sigilaseră uşa către sala principală, 
ea îi aruncă o privire crispată şi plină de scuze. 

— Dar nu înţelegi că ar fi fost şi mai ciudat dacă ţi-aş fi 
explicat înainte? 

— Întreaga harababură o să se facă şi mai mare. Uite ce 
e, te rog, nu interpreta asta greşit, dar... eu... 

— Nu interpretez nimic greşit, Locke... 

— Eşti o prietenă bună şi... 

— Şi eu simt la fel, şi totuşi... 

— Mi-e greu să-mi găsesc cuvintele... 

— Nu, nu-i greu. Uite. Il apucă de umeri şi se aplecă 
uşor ca să îl privească drept în ochi. Eşti un prieten bun, 
Locke. Probabil cel mai bun pe care-l am. Pezon-ul meu 
credincios. Ţin nespus de mult la tine, dar nu... ca la un 
posibil soţ. Şi ştiu că tu... 

— Eu... ăă... 

— Locke, zise Nazca, ştiu că singura femeie care are 
cheia de la inima aia ciudată din pieptul tău se află la o 
mie de mile distanţă. Şi ştiu că mai degrabă ai suspina 
după ea decât să fii fericit cu altcineva. 

— Serios?! Locke strânse din pumni. Se pare că eo 
chestie de cultură generală pe-aici. Pun rămăşag că 
Ducele primeşte rapoarte regulate. Se pare că tatăl tău e 
singurul care nu ştie. 

— Sau căruia nu-i pasă. Nazca ridică din sprâncene. 
Locke, este ca de la Capa la pezon. Nu-i ceva personal. El 
dă ordinele şi tu le execuţi. În majoritatea cazurilor. 

— Dar nu şi-n ăsta? Credeam că o să te bucuri. Măcar 
face din nou planuri. 

— Eu vorbeam de planuri rezonabile. Nazca zâmbi - un 
zâmbet adevărat de data asta. Haide, pezon. Cântă-i în 


232 


strună câteva zile. Putem trece de perioada asta tulbure şi 
să ne punem capetele la contribuţie ca să găsim o ieşire 
din situaţia asta. Doar e vorba de noi, nu? Bătrânul nu 
poate câştiga şi nici n-o să-şi dea seama că a pierdut. 

— Bine. Dacă zici tu... 

— Da, zic eu. Intoarce-te poimâine. O să uneltim atunci. 
O să scăpăm din capcana asta. Acum du-te şi vezi-ţi de 
băieţii tăi. Şi ai mare grijă. 

Locke intră iar în sala de primire şi Nazca închise uşa 
dublă în spatele lui; el se uită înapoi la ea, în timp ce 
spaţiul dintre uşile negre se îngusta, ascunzând-o treptat 
privirii lui, până când se trânti în păcănitul încuietorilor. 
Ar fi putut jura că îi făcuse cu ochiul chiar înainte ca uşa 
neagră masivă să se închidă între ei. 

— ...şi asta e cartea pe care ai ales-o. Şasele de săgeată, 
zise Calo, ridicând o carte şi arătând-o străjerilor din sala 
de primire. 

— Să fiu al naibii, asta-i vrăjitorie! spuse unul dintre ei. 

— Nu, este doar vechiul efect Sanza. Calo amestecă iar 
pachetul cu o mână şi i-l întinse lui Locke. Vrei să încerci 
şi tu, şefu'? 

— Nu, mersi, Calo. Strângeţi tot, băieţi. Ne-am isprăvit 
treaba pe ziua de azi, aşa că hai să nu-i mai deranjăm pe 
oamenii cu arbalete. 

Işi completă spusele cu câteva semne din mâini: 
Complicaţii mari; discutăm în altă parte. 

— La naiba, ce foame mi-e, rosti Jean, preluând ideea 
din zbor. Hai să ne luăm ceva de la Ultima Greşeală şi să 
mâncăm acasă. 

— Da, spuse Goangă. Bere şi tarte de caise! 

— O combinaţie atât de dezgustătoare, încât simt o 
nevoie bizară să o încerc. Jean îl pocni peste ceafă pe cel 
mai mic Ticălos Gentilom, apoi o luă înainte, în timp ce 
gaşca o luă spre puntea subţire din lemn care lega Mor- 
mântul Plutitor de restul lumii. 


233 


9 


Cu excepţia lui Capa Barsavi (care îşi închipuia că 
gaşca lui Locke continua pur şi simplu să stea pe trepte 
câteva zile pe săptămână chiar şi acum, după ce murise 
Lanţuri), nimeni dintre Oamenii Potriviţi din Camorr nu 
ştia că Ticăloşii Gentilomi mai făceau câştiguri în afara 
Casei lui Perelandro. Calo, Galdo şi Goangă închiriau 
camere în diverse locuri din Laţ şi din afara acestuia, 
mutându-se la fiecare câteva luni. Vreme de ani buni, 
Locke şi Jean păstraseră impresia că ar locui împreună. 
Printr-o mare întorsătură a sorții (deşi nu îşi puteau da 
seama dacă aceasta era spre bine sau spre rău) Jean 
izbutise să facă rost de camerele de la al şaptelea cat din 
Turnul Dărâmat. 

Noaptea era întunecată şi ploioasă şi nimeni din gaşcă 
nu era deosebit de nerăbdător să urce scârţâitoarele 
trepte exterioare care se bălăngăneau pe partea nordică a 
turnului. Ploaia şuierătoare răpăia pe obloanele de la 
ferestre, iar vântul scotea un suspin straniu, când ascuţit, 
când şoptit, în timp ce trecea peste găurile şi crăpăturile 
vechiului turn. Ticăloşii Gentilomi erau aşezaţi pe pernele 
de pe podea, la lumina felinarelor de hârtie, şi beau 
tacticos ce le mai rămăsese din bere, soiul mai deschis şi 
mai dulceag preferat de majoritatea camorrenilor în 
defavoarea celui amar şi negru din Verrari. Aerul era 
îmbâcsit, dar măcar cât de cât uscat. 

Locke le spusese toată povestea în timpul cinei. 

— Ei bine, zise Galdo, ăsta-i cel mai nenorocit lucru 
nenorocit care a nenorocit lucrurile pentru noi. 

— Iar eu repet: ar trebui să ne retragem mai devreme 
din jocul cu Don Salvara şi să ne pregătim să înfruntăm 
pericolul, completă Jean. Toată povestea asta cu Regele 
Cenuşiu începe să mă sperie şi nu ne putem permite să 
avem atenţia distrasă, dacă Locke o să fie amestecat în 
miezul lucrurilor. 


234 


— Când ne oprim? întrebă Calo. 

— Ne oprim chiar acum, zise Jean. Acum sau după ce 
mai scoatem un bon de ordine de la Don. Nu mai târziu. 

— Mmmm... Locke se uită la drojdia rămasă pe fundul 
cupei sale din cositor. Am muncit mult pentru lovitura 
asta. Sunt sigur că putem să mai scoatem cel puţin cinci 
sau zece mii de coroane. Poate nu cele douăzeci şi cinci de 
mii pe care speram să le stoarcem de la Salvara, dar destul 
cât să fim mândri de noi. Eu am încasat-o al naibii de tare, 
iar Goangă a sărit de pe o clădire pentru banii ăştia, nu 
uitaţi. 

— Şi am fost rostogolit vreo trei kilometri într-un 
afurisit de butoi! 

— Ei, Goangă, spuse Galdo, nu-i ca şi cum butoiul ăla 
vechi şi rău ţi-a sărit în cârcă pe o alee şi te-a obligat să te 
bagi în el. Şi îi dau dreptate lui Jean. [i-am zis şi-n 
după-amiaza asta, Locke. Chiar dacă nu vrei să iei serios în 
calcul asta, putem măcar să facem nişte pregătiri ca să te 
ascundem, la nevoie? Poate chiar să te scoatem din oraş? 

— Tot nu-mi vine să cred că aud un Sanza sfătuindu-mă 
să fiu precaut, spuse Locke cu un rânjet. Credeam că 
suntem mai bogaţi şi mai isteţi decât oricine. 

— O să mai auzi asta oricând există riscul să-ţi ia 
vreunul beregata, Locke. Calo preluă argumentarea 
fratelui său. Mi-am schimbat părerea despre Regele 
Cenuşiu, asta-i al naibii de sigur. Poate că ţăcănitul ăla 
singuratic este mai tare decât trei mii ca noi. Ai putea fi 
una dintre ţintele sale. lar dacă Barsavi te vrea şi mai 
aproape, în cercul său intim, asta nu face decât să te bage 
şi mai mult în bucluc. 

— Putem să nu vorbim despre beregate tăiate măcar o 
clipă? Locke se ridică şi se întoarse către fereastra cu 
oblon dinspre mare. Se făcu că se uită la ea cu mâinile 
prinse la spate. Cine suntem noi, la urma urmei? Recunosc 
că am fost cât pe ce să sar în blestematul ăla de golf când 
mi-a servit Capa chestia asta. Dar am avut timp să mă 


235 


gândesc, să înţeleg mai bine - l-am avut pe bătrânul 
vulpoi, nu-ncape vorbă. O să ne mănânce din palmă. 
Vorbesc serios, băieţi. Suntem atât de buni la ceea ce 
facem, încât îi cere Ghimpelui din blestematul de Camorr 
să se însoare cu fiică-sa! Suntem atât de nevinovaţi, încât e 
caraghios. 

— Şi totuşi, zise Jean, este o complicaţie care ar putea 
să ne dea peste cap planurile pentru totdeauna, nu o 
realizare cu care să ne fălim. 

— Ba cum să nu ne fălim, Jean? Eu o să mă fălesc cu 
asta chiar acum. Nu înţelegi? Nu-i cu nimic diferit de ceea 
ce facem noi zi de zi. E o trebuşoară pe specificul 
Ticăloşilor Gentilomi - numai că de data asta o să mă ajute 
şi Nazca să o ducem la bun sfârşit. Nu putem pierde. Am 
tot atâtea şanse să mă însor cu ea cât am să fiu numit 
moştenitorul Ducelui Nicovante mâine-dimineaţă. 

— Ai un plan? 

Ochii lui Jean lăsau să se întrevadă atât curiozitate, cât 
şi precauţie. 

— Nici pe departe. Nu am nici cea mai vagă idee ce o să 
facem. Însă aşa încep cele mai bune planuri ale mele. 
Locke dădu pe gât ce-i mai rămăsese din bere şi azvârli 
cupa de cositor în perete. Am băut berea, am mâncat 
tartele de caise, şi spun: la naiba cu amândoi, Regele 
Cenuşiu și Capa Barsavi. Nimeni nu o să ne sperie într-atât 
încât să ieşim din jocul cu Don Salvara şi nimeni nu o să ne 
facă lipeala, mie şi Nazcăi, împotriva voinţei noastre. O să 
facem ce-am făcut întotdeauna: aşteptăm o ocazie, o 
înşfăcăm şi câştigăm, la naiba! 

— Hhmm... bine. Jean oftă. Dar ne laşi măcar să ne 
luăm câteva măsuri de precauţie? Şi o să fii cu băgare de 
seamă când vii şi pleci? 

— Bineînţeles, Jean, bineînţeles. Fă-ne rost de nişte 
locuri pe corăbiile potrivite; cheltuieşte oricât e nevoie. 
Nu-mi pasă unde se îndreaptă, câtă vreme nu este lerem. 
Putem să dispărem unde vrem câteva săptămâni şi să ne 


236 


furişăm înapoi după cum poftim. Calo, Galdo - duceţi-vă la 
Poarta Vicontelui mâine. Lăsaţi-le nişte atenţii băieţilor în 
galben ca să putem ieşi din oraş la o oră mai dubioasă, 
dacă va fi nevoie. Nu vă zgârciţi la argint şi la aur. 

— Eu ce pot face? întrebă Goangă. 

— Tu poţi să ne păzeşti spatele. [ine-ţi ochii larg 
deschişi. Stai la pândă în jurul templului. Arată-mi pe 
oricine ţi se pare nelalocul său, pe oricine zăboveşte prea 
mult. Dacă încearcă cineva să ne urmărească, vă garantez 
că ne pitim şi dispărem ca pişatul în ocean. Până atunci, 
staţi liniştiţi: promit să mă dau drept Lukas Fehrwight cât 
mai mult în zilele următoare; pot folosi şi nişte deghizări 
mai ieftine. 

— În cazul ăsta, rămâne aşa, zise Jean încet. 

— Jean, vă pot fi garrista sau pot fi doar tipul care 
cumpără bere şi tarte atunci când toţi ceilalţi nu îşi mai 
găsesc pungile. Locke le aruncă o privire mult prea 
piezişă. Nu pot fi ambii; fie unul, fie celălalt. 

— Sunt neliniştit, spuse Jean, deoarece nu-mi place să 
am atât de puţine informaţii, cum mă tem că-i cazul. li 
împărtăşesc bănuielile Nazcăi. Regele Cenuşiu are ceva în 
mânecă, ceva ce nu putem cuprinde cu mintea. Jocul 
nostru este foarte delicat şi situaţia noastră foarte... fluidă. 

— Ştiu. Însă îmi urmez instinctul, şi instinctul îmi spune 
să întâmpinăm chestia asta frontal şi cu zâmbetul pe faţă. 
Uite ce e, zise Locke, cu cât facem asta mai mult, cu atât 
învăţăm despre lucrurile pentru care cred că voia să ne 
pregătească Lanţuri de fapt. Adică exact aşa ceva. Nu ne 
pregătea pentru o lume calmă şi ordonată, în care să 
putem alege după bunul plac când să fim isteţi. Ne 
pregătea pentru o situaţie de rahat. Ei bine, am ajuns în 
situaţia aia şi eu spun că ne putem ridica la înălţimea ei. 
Nu trebuie să mi se reamintească faptul că suntem în ape 
tulburi până la gât. Vreau doar, băieţi, să vă amintiţi că noi 
suntem blestemaţii ăia de rechini! 


237 


— La naiba, da! strigă Goangă. Ştiam eu că am avut 
dreptate când te-am lăsat să conduci gaşca asta! 

— Ei bine, nu pot să contrazic înţelepciunea evidentă a 
băiatului care sare de pe acoperişul templelor. Însă sper 
că observaţiile mele au fost consemnate, spuse Jean. 

— Cât se poate de consemnate, zise Locke. Primite, 
recunoscute şi luate în considerare cu cea mai mare 
seriozitate. Pecetluite, legalizate şi puternic imprimate pe 
esenţa mea raţională. 

— Pe toţi zeii, tu chiar eşti voios în ce priveşte povestea 
asta, nu-i aşa? Faci jocuri de cuvinte numai când te simţi 
deosebit de senin în privinţa lumii. 

Jean oftă, însă nu-şi putu reţine o urmă de surâs în 
colţul buzelor. 

— Dacă vei ajunge să fii în primejdie, Locke, trebuie să 
înţelegi că îţi vom ignora ordinele ca garrista, spuse Calo. 
Atunci ne vom pocni prietenul în ceafa aia groasă şi îl vom 
scoate din Camorr într-o cutie. Am exact măciuca potrivită 
pentru treaba asta. 

— lar eu am cutia, completă Galdo. Dacă e să fiu cinstit, 
sunt ani de zile de când trag nădejde să o folosesc. 

— Am consemnat şi asta, cu mulţumiri, replică Locke. 
Însă cu mila Paznicului Strâmb, aleg să mă încred în noi. 
Aleg să mă încred în judecata lui Lanţuri. Mâine am nişte 
treabă de făcut ca Fehrwight, iar poimâine voi merge să o 
văd din nou pe Nazca. Capa se va aştepta la asta, şi sunt 
sigur că ea va veni cu nişte idei până atunci. 

Locke se gândi încă o dată la ultima oară când o văzuse 
şi la felul în care-i făcuse cu ochiul pe când uşa dublă de 
lemn negru se trântise între ei. Toată viaţa sa, Nazca nu 
făcuse altceva decât să păstreze tainele tatălui ei. ÎInsemna 
ceva pentru ea să aibă o taină pe care să o i-o poată 
ascunde lui? 


238 


INTERLUDIU: Băiatul care plângea pentru un cadavru 
1 


Părintele Lanţuri nu-i lăsă nici un răgaz de la educaţie 
lui Locke, a doua zi după vizita de la Ultima Greşeală. Cu 
capul încă zvâcnindu-i de la mahmureala provocată de 
romul din zahăr negru, Locke începu să înveţe despre 
ordinele preoţeşti ale lui Perelandro şi ale Binefăcătorului. 
Erau tot felul de semne din mâini şi de intonaţii ritualice; 
metode de întâmpinare şi înțelesurile care stau în spatele 
decoraţiilor de pe robe. În cea de-a patra zi de când se afla 
în grija lui Lanţuri, Locke începu să stea pe trepte ca unul 
dintre „Iniţiaţii lui Perelandro“, înveşmântat în alb şi 
străduindu-se să arate umil şi patetic într-un mod 
corespunzător. 

Pe măsură ce trecură săptămânile, lecţiile lui Lanţuri 
începură să varieze. Locke făcea două ore de citit şi de 
scris pe zi; şontâc-şontâc, mâzgăliturile sale deveniră tot 
mai citeţe, până când fraţii Sanza anunţară că nu mai scria 
„ca un câine cu o săgeată prin creier“. Locke fu îndeajuns 
de mişcat de laudele lor ca să le presare ardei iute pe 
paturi. Cei doi Sanza fură complet bulversaţi când 
încercarea lor de a se revanşa fu zădărnicită de paranoia 
totală pe care Locke încă o păstra după experienţele sale 
în Dealul Umbrelor şi în molima din Cuprins-de-Flăcări; 
era pur şi simplu imposibil să-l iei prin surprindere sau să-l 
prinzi dormind. 

— Fraţii nu-şi găsiseră naşul la năzbâtii până acum, îi 
zise Lanţuri lui Locke, pe când stăteau pe trepte într-o zi 
deosebit de calmă. Acum, se feresc de tine. Când o să 
înceapă să vină la tine pentru sfaturi, ei bine... atunci vei 
şti că i-ai îmblânzit. 


239 


Locke zâmbise, fără să spună nimic; chiar în acea 
dimineaţă, Calo se oferise să-l ajute la calcule dacă 
mezinul Ticălos Gentilom le dezvăluia gemenilor cum făcea 
să le observe micile capcane şi să le facă inofensive. 

Locke dezvălui foarte puţine dintre trucurile sale de 
supravieţuire, însă acceptă ajutorul celor doi fraţi la 
aritmetică. Pentru fiecare problemă rezolvată, singura sa 
recompensă era una şi mai grea din partea lui Lanţuri. În 
acelaşi timp, îşi începu lecţiile de vorbire în vadrană; 
Lanţuri dădea porunci simple în acea limbă, şi odată ce 
Locke deveni îndeajuns de familiar cu ea, Lanţuri le 
interzicea adesea celor trei băieţi să vorbească altfel 
vreme de ore în şir. Până şi conversaţia de la cină se purta 
în limba aspră şi ilogică de la miazănoapte. Lui Locke i se 
părea adeseori imposibil să spună ceva în vadrană fără să 
pară mânios. 

— Nu o să auziţi limba asta vorbită prea mult printre 
Oamenii Potriviţi, dar o s-o auziţi la docuri şi printre 
negustori, asta-i al naibii de sigur, zise Lanţuri. Şi când 
auziţi pe cineva vorbind-o, nu lăsaţi să se înţeleagă că o 
ştiţi, decât dacă este absolut necesar. Aţi fi surprinşi cât 
de aroganţi sunt unii dintre nordicii ăştia în privinţa 
graiului lor. Voi doar faceţi pe proştii şi nu se ştie 
niciodată ce porumbel le scapă pe gură. 

Locke avu parte de şi mai multe lecţii în artele culinare; 
o dată la două nopţi, el şi Lanţuri trudeau la vatra de gătit, 
iar Calo şi Galdo îl dădăceau zdravăn în tandem. 

— Aceasta este vicce alo apona, cea de-a cincea Artă 
Frumoasă a Camorrului, spuse Lanţuri. Bucătarii-şefi din 
bresle deprind întrebuinţările tuturor celor opt stiluri mai 
bine decât cele ale propriilor pute, însă tu va trebui să te 
mulţumeşti cu esentialul, pentru moment. Ţine cont însă, 
esenţialul nostru se pişă cu boltă pe ce au alţii mai bun. 
Numai Karthain şi Emberlain sunt pe-aproape; majoritatea 
vadranilor n-ar putea deosebi o bucătărie rafinată de un 
rahat de şobolan înmuiat în ulei de lampă. Uite, ăsta este 


240 


Vârf-de-Piper Auriu, iar ăsta ulei de măsline din Jereshti, şi 
îndărătul lor păstrez coajă uscată de 
lămâie-cu-scorţişoară... 

Locke găti tocană de caracatiţă şi fierse cartofi; tăie 
pere, mere şi fructe alchimice hibride, din care curgea suc 
cu aromă de miere. Condimentă, asezonă şi îşi muşcă 
limba într-o concentrare furioasă. Fu deseori arhitectul 
unor eşecuri înfiorătoare, azvârlite în spatele templului şi 
date caprei. Însă, aşa cum se perfecţionase la toate 
celelalte, se perfecţionă şi la vatră; în curând, fraţii Sanza 
nu îl mai necăjiră şi începură să se încreadă în aptitudinile 
sale de asistent când lucrau la propriile creaţii delicate. 

Într-o noapte, cam la jumătate de an de la venirea sa în 
Casa lui Perelandro, Locke şi cei doi Sanza colaborară la 
un platou de pui de rechini umpluţi; aceasta era vicce enta 
merre, cea dintâi Artă Frumoasă, bucătăria făpturilor din 
mare. Calo scoase măruntaiele micilor rechini cu piele 
moale şi îi îndesă cu ardei roşii şi galbeni, umpluţi la 
rândul lor cu cârnaţi şi brânză-sângerie de către Locke. 
Ochii mici şi holbaţi ai făpturilor fură înlocuiţi cu măsline 
negre. După ce li se smulseră colții, gurile le fură umplute 
cu morcovi glazuraţi şi cu orez, iar aripioarele şi cozile 
fură tăiate şi fierte în supă. 

— Aaa, zise Lanţuri, când cina pregătită cu grijă 
dispăru în patru gâtlejuri recunoscătoare, masa asta a fost 
cu adevărat excelentă, băieţi. Dar vreau să vă aud vorbind 
numai în vadrană cât timp faceţi curat şi spălaţi vasele... 

Şi tot aşa; Locke fu dădăcit în arta aşezării unei mese şi 
în cea a servirii unor persoane de rang înalt. Învăţă cum să 
tragă un scaun şi cum să toarne ceai şi vin; împreună cu 
cei doi Sanza, urmă ritualuri de masă minuţioase, cu 
seriozitatea unor doftori care operează un pacient. Avu 
parte de lecţii în domeniul vestimentar şi învăţă cum să 
lege funde, cum să prindă cataramele de la pantofi şi cum 
să poarte chestii scumpe precum ciorapii. De fapt, era 


241 


dădăcit într-o varietate ameţitoare de domenii, mai puţin 
în furat. 

Când se apropie prima aniversare a sosirii lui Locke la 
templu, lucrurile se schimbară. 

— Am nişte obligaţii, băieţi, le spuse Lanţuri într-o 
noapte, pe când se ghemuiau cu toţii în grădina fără viaţă 
de pe acoperiş. Asta era locul unde prefera să discute cu ei 
problemele mai importante ale vieţii lor, cel puţin atunci 
când nu ploua. Sunt obligaţii pe care nu le pot amâna, 
când vin anumiţi oameni să-mi ceară să le onorez. 

— Cum ar fi Capa? întrebă Locke. 

— Nu de data asta. Lanţuri trase un fum lung din ţigara 
sa obişnuită de după cină. De data asta am nişte obligaţii 
faţă de alchimiştii întunecaţi. Ştiţi despre ei, nu? 

Calo şi Galdo încuviinţară şovăielnic; Locke clătină din 
cap. 

— Ei bine, zise Lanţuri, există o Breaslă cinstită şi bună 
a Alchimiştilor, însă aceştia sunt foarte pretenţioşi în 
privinţa persoanelor pe care le admit în rândurile lor şi a 
treburilor pe care aceste persoane au voie să le facă. 
Alchimiştii întunecaţi sunt genul de motiv pentru care 
breasla are asemenea reguli stricte. Ei fac afaceri în 
prăvălii false, cu oameni ca noi. Droguri, otrăvuri, tot ce-ţi 
trebuie. Capa domneşte peste ei aşa cum domneşte şi 
peste noi, dar nimeni nu încearcă să-i intimideze în mod 
direct. Nu sunt, ăă, genul de oameni pe care să vrei să-i 
superi. Jessaline d'Aubart este probabil cea mai bună 
dintre toţi. Am, ăă, avut ocazia să fiu otrăvit cândva. lar ea 
m-a ajutat. Aşa că îi sunt dator şi ea mi-a cerut să-i întorc 
serviciul. Vrea un cadavru. 

— Gorganul Cerşetorilor, rosti Calo. 

— Şi o lopată, adăugă Galdo. 

— Nu, are nevoie de un cadavru proaspăt. Cald încă, şi 
zemos, cum s-ar zice. Vedeţi voi, Breslele Alchimiştilor şi 
Doftorilor au dreptul la un anumit număr de cadavre 
proaspete în fiecare an, prin decret ducal. Direct de pe 


242 


eşafod, numai bun de tăiat şi înţepat. Alchimiştii întunecaţi 
nu au parte de asemenea curtoazie, iar Jessaline are 
câteva teorii pe care vrea să le verifice. Aşa că m-am 
hotărât ca voi, băieţi, să ieşiţi împreună la lucru pentru 
prima voastră lovitură. Vreau să găsiţi un cadavru mai 
proaspăt decât pâinea de dimineaţă. Puneţi mâna pe el 
fără să atrageţi o atenţie nedorită asupra voastră şi 
aduceţi-l aici, ca să i-l pot înmâna lui Jessaline. 

— Să furăm un cadavru? Da' asta nu-i distractiv deloc, 
zise Galdo. 

— Gândiţi-vă la el ca la un test preţios al îndemânării 
voastre, spuse Lanţuri. 

— Înseamnă că o să mai furăm şi alte cadavre pe viitor? 
întrebă Calo. 

— Nu vă pun la încercare abilităţile de a fura cadavre, 
dobitoc mic şi neobrăzat, zise Lanţuri cu bunăvoință, vreau 
doar să văd cum lucraţi împreună la ceva mai serios decât 
pregătirea cinei. Mă gândesc să vă dau tot ce-mi veţi cere, 
fără să vă ofer indicii. Treaba asta va trebui să o pregătiţi 
pe cont propriu. 

— Tot ce cerem? spuse Locke. 

— Câtă vreme este rezonabil, zise Lanţuri. Şi vreau să 
subliniez un lucru: nu puteţi face voi cadavrul. Trebuie să 
îl găsiţi mort în mod onorabil, de mâna altcuiva. 

Glasul lui Lanţuri fu atât de convingător când spuse 
asta, încât fraţii Sanza îl priviră pe Locke cu băgare de 
seamă câteva secunde, apoi se uitară unul la celălalt cu 
sprâncenele ridicate. 

— Până când are doamna asta nevoie de el? zise Locke. 

— Ar fi foarte mulţumită dacă l-ar primi în următoarele 
două săptămâni. 

Locke încuviinţă, apoi îşi privi mâinile câteva secunde. 

— Calo, Galdo, spuse apoi, staţi voi pe trepte mâine cât 
mă gândesc eu la treaba asta? 

— Da, răspunseră ei fără şovăire, iar Părintelui Lanţuri 
nu-i scăpă unda de speranţă din vocile lor. Avea să îşi 


243 


amintească acel moment tot restul vieţii: noaptea în care 
cei doi Sanza acceptaseră că Locke urma să fie creierul 
operaţiunii. Noaptea în care fuseseră ușuraţți să-l aibă pe 
el drept creierul operaţiunii. 

— Mort în mod onorabil, dar nu de mâna noastră şi nici 
măcar gata ţeapăn, zise Locke. Bine. Ştiu că putem s-o 
facem. O să fie uşor. Doar că nu ştiu încă de ce sau cum. 

— Încrederea ta este încurajatoare, spuse Lanţuri. Însă 
vreau să ţii minte că eşti ţinut în frâu foarte din scurt. 
Dacă se întâmplă ca vreo tavernă să ardă din temelii sau 
să izbucnească vreo răzmeriţă, o să te azvârl de pe 
acoperişul ăsta cu drugi de plumb legaţi la gât. 

Calo şi Galdo se uitară iar la Locke. 

— În frâu. Bine. Însă nu îţi face griji, zise Locke. Nu mai 
sunt atât de nesăbuit ca înainte. Vreau să spun, ca atunci 
când eram mic. 


2 


A doua zi, înveşmântat într-o robă albă curată de-a 
ordinului lui Perelandro, brodată la mâneci cu fir de 
argint, Locke străbătu Cartierul Templelor pe cont propriu 
pentru prima oară, abia ajungând până la brâu celor din 
jurul său. Fu uluit să vadă cu câtă politeţe era tratată roba 
sa (o politeţe, pricepu el limpede, care în majoritatea 
cazurilor se răsfrângea doar parţial asupra bietului prost 
care o purta). 

Majoritatea camorrenilor priveau Ordinul lui 
Perelandro cu un amestec de cinism şi milă vinovată. 
Milostenia trufaşă a zeului şi a preoţimii sale pur şi simplu 
nu se potrivea cu miezul aspru al firii oraşului. Însă re- 
putaţia Părintelui Lanţuri, care trecea drept o ciudăţenie 
pitorească şi pioasă, oferea unele avantaje. Oameni care, 
de bună seamă, glumeau împreună cu prietenii lor pe 
seama zâmbetelor fandosite ale preoţilor îmbrăcaţi în alb 
ai Zeului Cerşetor azvârleau totuşi monede în ceaunul lui 


244 


Lanţuri, întorcându-şi privirea când treceau pe lângă 
templul acestuia. De asemenea, se dovedi că lăsau şi un 
micuţ iniţiat în robă să treacă pe stradă fără să se ia de el; 
grupurile se dădeau uşor în părţi şi negustorii dădeau din 
cap aproape politicoşi când Locke trecea printre ei. 

Pentru prima oară în viaţa sa, Locke află ce senzaţie 
grozavă era să umbli în public deghizat ca lumea. 

Soarele se căţăra în sus, spre amiază; era îngrămădeală 
mare şi oraşul răsuna de ecourile şi murmurele gloatelor 
sale. Locke se îndreptă hotărât către colţul sud-vestic al 
Cartierului Templelor, acolo unde o pasarelă se arcuia 
peste canal, făcând legătura cu insula Vechii Cetăți. 

Pasarelele erau o altă moştenire rămasă de la Eldrenii 
care domniseră aici înainte de sosirea oamenilor: arcade 
înguste din sticlă, nu mai largi decât şoldurile unui om 
obişnuit, dispuse în perechi peste majoritatea canalelor 
din Camorr şi în câteva locuri de-a lungul Fluviului 
Angevin. Deşi păreau netede, suprafeţele lor sclipitoare 
erau la fel de aspre ca pielea de rechin; pentru cei cu un 
anumit nivel de agilitate şi de încredere, ele reprezentau, 
din multe puncte de vedere, singurul mijloc convenabil de 
traversare a apei. Traficul era întotdeauna într-un singur 
sens pe fiecare pasarelă; prin decret ducal, se stabilise că 
oricine mergea în direcţia greşită putea fi împins în apă de 
cei cu drept de trecere. 

Pe când trecea grăbit pe această pasarelă, gândindu-se 
intens, Locke îşi aduse aminte de una dintre lecţiile de 
istorie pe care i-o dăduse Lanţuri. Cartierul Vechii Cetăți 
fusese cândva reşedinţa Ducilor din Camorr, cu veacuri în 
urmă, când toate oraşele-state stăpânite de therini se 
supuneau unui singur tron din oraşul imperial Therim Pel. 
Această ramură a nobilimii camorrene se temuse într-un 
mod atât de superstiţios de turnurile din sticlă, de altfel în 
perfectă stare, lăsate în urma lor de către Eldreni, încât 
ridicase un palat masiv din piatră în centrul Camorrului de 
sud. Când unul dintre stră-străpredecesorii lui Nicovante 


245 


(când venea vorba despre asemenea detalii legate de 
istoria oraşului, cunoştinţele indiscutabil prodigioase pe 
care le poseda Locke se dizolvau într-o pâclă de 
indiferenţă totală) îşi mută reşedinţa în turnul argintiu de 
sticlă numit Sălaşul Corbului, fosta cetate a familiei 
devenise Palatul Răbdării: centrul municipal judecătoresc 
al Camorrului, aşa cum era el. Jachetele Galbene şi ofiţerii 
lor erau încartiruiţi acolo, la fel ca şi magistraţii Ducelui - 
doisprezece bărbaţi şi femei care îşi prezidau cazurile în 
robe stacojii şi cu măşti de catifea, identitățile lor 
adevărate rămânând un secret pentru publicul general. 
Fiecare dintre ei era numit după una dintre lunile anului - 
Judecătorul Parthis, Judecătorul Festal, Judecătorul Aurim 
şi aşa mai departe -, deşi toţi prezidau de-a lungul 
întregului an. 

Mai erau şi temnițe acolo, şi eşafoadele de pe Podul 
Negru care ducea la porţile Palatului, şi multe alte lucruri. 
Deşi Pactul Secret redusese mult numărul oamenilor care 
executau brusca şi scurta coborâre de pe Podul Negru (şi 
ce-i mai plăcea Ducelui Nicovante să pună asta pe seama 
propriei mărinimii), slujitorii Ducelui născociseră alte 
pedepse care erau spectaculoase, în cruda lor 
ingeniozitate, chiar dacă, tehnic, rămâneau neletale. 

Palatul era o grămadă mare, pătrată, de piatră neagră 
şi cenuşie îngrămădită laolaltă, înalt de zece caturi; 
cărămizile imense din care erau construite zidurile 
fuseseră aranjate în mozaicuri simple, care acum se 
decoloraseră, prinzând forme fantomatice. Rândurile de 
ferestre cu arcade înalte care decorau celelalte nivele ale 
turnului erau din vitralii, cu modele predominant negre şi 
roşii. Noaptea, o lumină de rău-augur ardea mereu în 
spatele acelor ferestre, precum nişte ochi roşii şi palizi în 
întuneric. Ferestrele nu erau niciodată întunecate; mesajul 
transmis era limpede. 

Patru turnuri circulare şi descoperite la vârf ieşeau din 
fiecare colţ al Palatului, părând spânzurate în aer de la al 


246 


şaselea sau al şaptelea cat în sus. Pe laturile acestora 
atârnau colivii negre din fier, în care prizonieri aleşi 
special spre a fi chinuiţi erau scoşi în bătaia vântului 
câteva ore sau chiar zile, cu picioarele bălăbănindu-li-se. 
Insă până şi acestea erau adevărate locuri din paradis 
comparativ cu cuştile de păianjen, un spectacol care i se 
înfăţişă lui Locke (printre spinările şi umerii adulţilor) 
când cobori de pe pasarelă şi intră în mulţimea Vechii 
Cetăți. 

Vreo şase cuşti atârnau de turnul sud-estic al Palatului 
Răbdării, prinse de lanțuri lungi de oțel, legănându-se 
încet în vânt, ca nişte mici păianjeni agățați de fire de 
mătase. Două dintre acestea se mişcau, una urcând încet, 
iar cealaltă coborând vertiginos. Prizonierilor condamnaţi 
la cuştile de păianjen nu li se dădea pace nici măcar o 
clipă, aşa că alţi prizonieri, condamnaţi la muncă silnică, 
trudeau la imensele cabestane din vârful turnului, lucrând 
în schimburi toată ziua, până când ocupantul unei cuşti 
era socotit îndeajuns de zgâlţâit şi de  pocăit. 
Balansându-se, scârţâind şi expuse stihiilor naturii pe 
toate părţile, cuştile urcau şi coborau încontinuu. Noaptea, 
rugăminţile şi zbieretele ocupanților se puteau auzi chiar 
de la un cartier sau două depărtare. 

Vechea Cetate nu era un cartier prea cosmopolit. În 
afara Palatului Răbdării, aici se mai aflau docuri, grajduri 
pentru  Jachetele  Galbene, birouri ale perceptorilor, 
scribilor şi ale altor funcţionari ducali şi mici cafenele, 
unde avocaţi şi grefieri liber-profesionişti încercau să facă 
rost de lucru de la familiile celor închişi în Palat. Câteva 
cămătării şi alte afaceri rezistau eroic în partea de 
miazănoapte a insulei, însă, în cea mai mare parte, erau 
date la o parte de afacerile mai cumplite ale stăpânirii 
Ducelui. 

Celălalt punct de referinţă al cartierului era Podul 
Negru, care trecea peste largul canal dintre Vechea Cetate 
şi Mara Camorrazza: o arcadă înaltă din piatră neagră 


247 


clădită de oameni, împodobită cu felinare roşii înfăşurate 
în linţolii negre, de ceremonie, care puteau fi coborâte cu 
câteva smucituri de frânghie. Spânzurătorile se făceau pe 
o platformă de lemn înălţată din partea de miazăzi a 
podului. Se zicea că stafiile neliniştite ale condamnaților 
erau purtate spre mare, dacă aceştia erau omorâţi 
deasupra unei ape curgătoare. Unii credeau că aceste 
suflete pierdute se reîntrupau în rechini, ceea ce ar fi 
explicat de ce Golful Camorrului avea probleme atât de 
mari cu acele creaturi şi ideea nu era chiar luată în 
derâdere. În ceea ce-i privea pe majoritatea camorrenilor, 
„azi joacă ursul la voi, mâine va juca la noi“. 

Locke se uită îndelung la Podul Negru, exersându-şi 
acea capacitate pentru uneltire pe care Lanţuri i-o 
reprimase luni de-a rândul. Era prea tânăr ca să se 
analizeze singur, însă procesul uneltirii îi oferea o 
veritabilă plăcere; o simţea ca pe un ghem de căldură 
care-l furnica în adâncul stomacului. Nu avea un nume 
pentru ceea ce făcea, dar în carambolul gândurilor sale 
învolburate începu să se formeze un plan şi, cu cât se 
gândea mai mult la el, cu atât era mai mulţumit de sine. 
Noroc că gluga sa albă îi ascundea chipul de majoritatea 
trecătorilor, căci altfel aceştia ar fi văzut un iniţiat al lui 
Perelandro uitându-se ţintă la eşafod şi rânjind sălbatic. 


3 


— Am nevoie de numele tuturor oamenilor care vor fi 
spânzurați în următoarele două săptămâni, îi zise Locke lui 
Lanţuri a doua zi, când stăteau pe treptele templului. 

— Dacă ai avea ceva spirit de întreprinzător, aşa cum 
sunt sigur că ai de fapt, ai putea face singur rost de ele şi 
ţi-ai lăsa în pace sărmanul, grăsanul şi bătrânul stăpân, 
spuse Lanţuri. 


248 


— Aşa aş face, dar am nevoie ca altcineva s-o facă în 
locul meu. Nu o să mai meargă dacă sunt văzut în preajma 
Palatului Răbdării înainte de execuţii. 

— Ce nu o să mai meargă? 

— Planul. 

— Oho! Micul şi obraznicul pungaş din Dealul Umbrelor 
crede că îmi poate ascunde lucruri. Ce plan? 

— Planul pentru furtul cadavrului. 

— Înâm. Mai ai şi altceva ce-ai vrea să-mi spui despre 
el? 

— Este genial. 

Un trecător azvârli ceva în ceaun. Locke făcu o 
plecăciune, iar Lanţuri făcu din mână spre om, cu 
legăturile zăngănindu-i, şi urlă: 

— Cincizeci de ani de sănătate ţie şi copiilor tăi, şi fie 
ca Patronul celor Oropsiţi de Soartă să te binecuvânteze! 
Ar fi fost o sută de ani, dar mi-a sunat a jumătate de 
gologan, mormăi Lanţuri, după ce omul trecuse mai 
departe. Acum să revenim la planul tău genial. Ştiu că ai 
mai avut planuri îndrăzneţe, însă nu ştiu sigur dacă ai mai 
avut vreunul genial. N 

— Atunci înseamnă că ăsta-i primul. Pe bune. Însă am 
nevoie de numele alea. 

— Dacă trebuie, trebuie. Lanţuri se lăsă pe spate şi îşi 
îndreptă şalele, icnind de plăcere în timp ce spatele îi 
scârţâia şi pocnea. O să fac rost de ele la noapte. 

— O să am nevoie şi de nişte bani. 

— A, la asta mă aşteptam. Ia cât îţi trebuie din vistierie 
şi însemnează în registrul contabil. Dar dacă-ţi faci de 
cap... 

— Ştiu. Drugi de plumb, țipăt, moarte. 

— Ceva de genul ăla. Eşti cam mic, să spun drept, însă 
chiar şi-aşa, bănuiesc că Jessaline ar putea afla unele 
lucruri de la cadavrul tău. 


249 


Ziua Pocăinţei era ziua tradiţională pentru execuţii în 
Camorr. În fiecare săptămână, o mână de prizonieri posaci 
erau mânaţi afară din Palatul Răbdării, însoţiţi de preoţi şi 
de străjeri. Amiaza era ceasul la care erau spânzurați. 

La cel de-al optulea ceas al dimineţii, când funcţionarii 
din curtea Palatului îşi ridicau obloanele de lemn şi se 
instalau pentru o zi lungă de spus „şterge-o, în numele 
Ducelui“ tuturor veniţilor, trei iniţiaţi de-ai lui Perelandro, 
înveşmântaţi în robe albe, intrară în curte împingând o 
cotigă îngustă din lemn. Cel mai mic dintre ei se îndreptă 
spre primul funcţionar disponibil; feţişoara sa subţire 
de-abia dacă se ridica peste tejgheaua cabinei 
funcţionarului. 

— la te uită, ce ciudat! zise funcţionara, o femeie 
trecută de vârsta mijlocie şi cu o constituţie fizică 
asemănătoare unui sac de cartofi, deşi pesemne nu atât de 
caldă sau de înţelegătoare ca aceştia. Te ajut cu ceva? 

— O să fie spânzurat un om, spuse Locke. Astăzi la 
prânz. 

— Nu mai spune! Şi eu care credeam că-i un secret de 
stat... 

— Îl cheamă Antrim. Antrim Ciungul, aşa i se zice. 
Este... 

— Ciung. Da, îl spânzură azi. Incendiere, furt, afaceri cu 
negustorii de sclavi. Fermecător om! 

— Voiam să spun că este căsătorit, interveni Locke. 
Nevasta lui are planuri. In ceea ce-l priveşte. 

— Uite ce e, a trecut vremea apelurilor. Saris, Festal şi 
Tathris au pecetluit condamnarea la moarte. Antrim 
Ciungul e în mâinile lui Morgante acum, şi apoi va trece în 
cele ale lui Aza Guilla. Nici măcar unul dintre căcăţeii 
drăgălaşi ai Zeului Cerşetor nu-l mai poate ajuta acum. 

— Ştiu, zise Locke. Nu vreau să fie cruțat. Nevesti-sii nu 
îi pasă dacă e spânzurat. Sunt aici pentru cadavru. 


250 


— Serios? Pentru prima oară, o curiozitate reală fulgeră 
în ochii funcţionarei. Asta chiar că-i ciudat. Ce-i cu 
cadavrul? 

— Nevastă-sa ştie că omul merită să fie spânzurat, însă 
vrea ca el să aibă o şansă în plus. Cu Doamna Tăcerii 
Indelungate, mă-nţelegeţi. Aşa că ne-a plătit să-i luăm 
cadavrul şi să i-l ducem în templul nostru. Ca să aprindem 
lumânări şi să ne rugăm pentru mijlocirea lui Perelandro, 
vreme de trei zile şi trei nopţi. După aceea îl îngropăm. 

— Aşa deci, spuse funcţionara. Cadavrele sunt date jos 
după vreun ceas şi azvârlite în gropi de pe Gorganul 
Cerşetorilor. Mai mult decât ar merita, dar măcar e curat 
aşa. Nu prea obişnuim să le dăm oricui cere unul. 

— Ştiu. Stăpânul meu nu poate vedea, nici nu poate 
părăsi templul, altfel ar fi fost aici să vă explice chiar el. 
Însă aşa, ne are doar pe noi. M-a pus să vă spun că ştie ce 
neplăceri vă producem. 

Mânuţa lui Locke apăru peste marginea tejghelei, iar 
când se retrase în urma ei rămase o punguţă din piele. 

— Vai, cât de politicos din partea lui! Ştim cu toţii ce 
devotat este Părintele Lanţuri. Funcţionara ascunse iute 
punga sub tejghea şi o scutură un pic; aceasta zornăi, iar 
ea mormăi: Încă avem neplăceri, totuşi. 

— Stăpânul meu v-ar fi foarte recunoscător pentru orice 
ajutor ne-aţi putea da. 

Încă o pungă apăru pe tejghea şi funcţionara chiar 
scăpă un zâmbet. 

— Nu este cu neputinţă, zise ea. Dar nici sigur nu este 
încă. 

Locke făcu să apară o a treia pungă, iar funcţionara 
încuviinţă: 

— În cazul ăsta, o să vorbesc cu Stăpânul Funiilor, 
micuţule. 

— Ne-am adus chiar şi propria cotigă, spuse Locke. Nu 
vrem să vă facem necazuri. 


251 


— Sunt sigură că nu o să-mi faceţi. Mina sa se îmblânzi 
pentru o clipă. Nu am vrut să jignesc prin ceea ce am zis 
despre Zeul Cerşetor, băiete. 

— Nu am socotit-o o jignire, doamnă. La urma urmei, 
este ceea ce facem noi. O blagoslovi cu ceea ce i se păru 
lui a fi cel mai încântător zâmbet al său. Nu mi-aţi dat ceea 
ce am cerut pentru că v-am cerut, din bunătatea inimii 
dumneavoastră, fără să fie vorba de bani la mijloc? 

— Ba cum să nu! 

De data asta chiar îi făcu cu ochiul. 

— Douăzeci de ani de sănătate dumneavoastră şi 
copiilor dumneavoastră, spuse Locke, făcând o plecăciune 
şi dispărând temporar sub tejghea. Şi fie ca Patronul celor 
Oropsiţi de Soartă să vă binecuvânteze! 


5 


Fu o execuţie scurtă şi rapidă; Stăpânii Funiilor Ducelui 
erau cât se poate de experimentați la meşteşugul ăsta. Nu 
era prima execuţie pe care o văzuse Locke, nici nu avea să 
fie ultima. El şi fraţii Sanza avură chiar timp să facă toate 
gesturile reverenţiale cuvenite, când, în ultima clipă, unul 
dintre condamnaţi imploră binecuvântarea lui Perelandro. 

Traficul fusese oprit pe Podul Negru pe durata 
execuțiilor; un mic grup de străjeri, spectatori şi preoţi 
începură să se învârtă pe-acolo, după ce trecu ceasul 
respectiv. Cadavrele se răsuceau în briza de sub ele, cu 
funiile scârţâind; Locke şi cei doi Sanza păstrară o distanţă 
respectuoasă cu cotiga lor. 

In cele din urmă, Jachetele Galbene începură să dea jos 
cadavrele, unul câte unul, sub privirea atentă a câtorva 
dintre preoţii lui Aza Guilla. Cadavrele fură aşezate cu 
grijă într-o căruţă descoperită, trasă de doi cai negri 
împodobiţi cu negrul şi argintiul specifice ordinului Zeiţei 
Morţii. Ultimul cadavru dat jos fu cel al unui bărbat vânjos, 
cu o barbă lungă şi cu capul ras; mâna sa stângă se 


252 


sfârşea cu un ciot roşu încreţit. Patru Jachete Galbene 
duseră acest trup până la cotiga unde aşteptau băieţii; o 
preoteasă de-a lui Aza Guilla îi însoțea. Locke simţi cum îi 
trece un fior pe şira spinării când acea mască 
impenetrabilă din plasă argintie se aplecă spre el. 

— Frăţiorii mei din ordinul lui Perelandro, zise 
preoteasa, pentru ce mijlocire vreţi să vă rugaţi în numele 
acestui om? 

Glasul său era cel al unei femei foarte tinere, pesemne 
nu mai mare de cincisprezece-şaisprezece ani. Aceasta nu 
făcu decât să-i sporească ciudăţenia în ochii lui Locke, şi el 
se trezi că are gâtul uscat deodată. 

— Ne rugăm pentru orice ni se va da, spuse Calo. 

— Nu ne stă-n puteri să ghicim voia celor Doisprezece, 
continuă Galdo. 

Preoteasa îşi înclină foarte uşor capul. 

— Mi s-a zis că văduva acestui om ar fi cerut ca el să fie 
înhumat în Casa lui Perelandro înainte de îngropare. 

— Se pare că a crezut că s-ar putea să-i ajute, să ne fie 
cu iertare, spuse Calo. _ 

— Nu este nemaiintâlnit. Insă este mult mai obişnuit ca 
toţi cei mâhniţi să ceară mijlocirea noastră la Doamnă. 

— Stăpânul nostru, izbuti Locke să grăiască, i-a 
făgăduit solemn bietei femei că o să ne dăm osteneala. De 
bună seamă, de ne ţinem cuvântul nu o facem ca să vă 
supărăm pe dumneavoastră sau pe Preafrumoasa Doamnă. 

— Desigur. Nu am vrut să las de înţeles că aţi greşit cu 
ceva; Doamna îl va cântări la urmă, orice s-ar spune şi s-ar 
face până ca trupul să fie înmormântat. Făcu un gest şi 
Jachetele Galbene aşezară trupul în cotigă. Unul dintre ei 
desfăcu un linţoliu ieftin de bumbac şi îl puse peste 
cadavrul lui Antrim, lăsându-i descoperit doar creştetul. 
Fie ca Doamna Îndelungatei 'Tăceri să vă binecuvânteze, 
pe voi şi pe stăpânul vostru! 

— Să vă binecuvânteze Patronul celor Oropsiţi de 
Soartă! rosti Locke, în timp ce el şi cei doi Sanza se 


253 


aplecau de la mijloc în unison; un şnur de argint împletit la 
gâtul preotesei arăta că era mai mult decât o simplă 
iniţiată, ca ei. Pe dumneavoastră şi pe fraţii şi surorile 
dumneavoastră. 

Fraţii Sanza trecură în partea din faţă a cotigii, iar 
Locke trecu în spate, ca să o împingă şi să păstreze povara 
echilibrată. Îşi regretă imediat alegerea; spânzurarea 
umpluse nădragii omului cu propriul rahat şi mirosul 
începuse să se înalțe. Strângând din dinţi, Locke strigă: 
Spre Casa lui Perelandro, cu toată demnitatea. 

Înaintând cu greutate, cei doi Sanza traseră cotiga de-a 
lungul părţii de apus a Podului Negru, iar apoi se 
întoarseră către miazănoapte, îndreptându-se spre podul 
larg şi jos care ducea la cartierul de răsărit al Pieței 
Schimburilor. Era un drum oarecum ocolit spre casă, dar 
nu dădea deloc de bănuit - cel puţin până când cei trei 
băieţi înveşmântaţi în robe albe ajunseră destul de departe 
de oricine îi văzuse părăsind locul execuţiei. 

Mişcându-se ceva mai repede (şi bucurându-se de 
respectul suplimentar pe care i-l aducea mortul - în afară 
de Locke, care era încă în direcţia vântului şi simţea din 
plin efectele ultimului act zadarnic din viaţa bietului 
nefericit), o cotiră la stânga şi se îndreptară către podurile 
dinspre Fauria. 

Odată ajunşi acolo, se grăbiră spre miazăzi şi trecură în 
cartierul Videnza; o insulă relativ curată şi spațioasă, bine 
patrulată de Jachetele Galbene. În inima Videnzei se afla o 
piaţă pentru negustori şi meşteşugari; nume cunoscute, 
care  dispreţuiau  harababura  învolburată a Pieței 
Schimburilor. Aceştia îşi conduceau afacerile de la primele 
caturi ale caselor elegante, vechi şi lăsate, care erau 
mereu proaspăt tencuite şi văruite peste bârnele lor de 
lemn. Prin tradiţie, acoperişurile cu ţigle din cartier erau 
smălţuite în culori vii şi neregulate: albastre, mov, roşii şi 
verzi, ele agăţau privirile şi sclipeau ca sticla în arşiţa 
soarelui. 


254 


La intrarea dinspre miazănoapte în această piaţă, Calo 
ţâşni de lângă cotigă şi se pierdu în mulţime; Locke veni 
din spate (murmurând rugăciuni de mulţumire) şi îi luă 
locul. Astfel dispuşi, îşi traseră strania povară spre 
prăvălia lui Ambrosine  Strollo, prima doamnă a 
lumânărarilor camorreni, însăşi furnizoarea Ducelui. 

— Dacă există vreo fărâmă bicisnică de camaraderie 
veritabilă în Camorr, le spusese cândva Lanţuri, un locşor 
unde numele lui Perelandro nu este rostit cu un soi de 
dispreţ compătimitor, trebuie să fie Videnza. Negustorii 
sunt oameni zgârciţi, iar meşteşugarii sunt apăsaţi de griji. 
Totuşi, cei care obţin un câştig frumuşel din meseria lor 
sunt oarecum fericiţi. Au parte de cea mai bună dintre 
lumile la care pot aspira oamenii de rând. Asta în cazul în 
care nu au de-a face cu de-alde noi. 

Locke fu impresionat de răspunsul pe care el şi Galdo îl 
primiră când traseră cotiga în faţa casei cu patru caturi a 
Doamnei Strollo. Aici, atât negustorii, cât şi clienţii îşi 
plecară capetele pe când cadavrul trecea pe lângă ei; mulţi 
dintre ei chiar făcură gestul mut de binecuvântare în 
numele celor Doisprezece, atingându-şi cu ambele mâini 
mai întâi ochii, apoi buzele şi în cele din urmă inima. 

— Dragii mei, zise Doamna Strollo, ce onoare şi ce 
misiune neobișnuită trebuie că aveţi. 

Era o femeie zveltă, care îmbătrânea frumos, la mii de 
ani-lumină în direcţie opusă faţă de funcţionara cu care 
negociase Locke în acea dimineaţă. Întreaga atitudine a lui 
Strollo exprima un respect curtenitor; se purta de parcă 
cei doi mici iniţiaţi roşii la faţă şi asudând masiv sub robe 
ar fi fost preoţi dintr-un ordin mai puternic. Dacă putea 
mirosi mizeria din nădragii lui Antrim, se abţinea să 
menţioneze. 

Stătea la fereastra dinspre stradă a prăvăliei sale, sub o 
acoperitoare masivă din lemn, care era trasă jos în timpul 
nopţii, ca să apere locul de răufăcători. Fereastra avea 
cam trei metri lăţime şi pe jumătate în înălţime, iar 


255 


Doamna Strollo era înconjurată de lumânări, stivuite strat 
peste strat, şir după şir, precum casele şi turnurile unui 
oraş de ceară ireal. Globurile alchimice înlocuiseră în mare 
parte lumânările ieftine ca sursă de lumină pentru nobili şi 
nenobili laolaltă; puţinii jupâni lumânărari rămaşi 
contraatacau amestecând parfumuri tot mai plăcute în 
creaţiile lor. În plus, mai erau şi nevoile ceremoniale ale 
templelor şi credincioşilor din Camorr - nevoi pe care 
lumina rece a sticlei nu o putea satisface corespunzător, în 
opinia majorităţii. 

— Îl înhumăm pe acest om vreme de trei zile şi trei 
nopţi înainte de înmormântare, spuse Locke. Stăpânul meu 
are nevoie de lumânări noi pentru ceremonie. 

— Bătrânul Lanţuri, vrei să spui? Bietul şi dragul de el... 
Hai să vedem... o să aveţi nevoie de levănţică pentru 
curăţenie, floare-sângerie de toamnă pentru binecuvântare 
şi trandafiri sulfuroşi pentru Preafrumoasa Doamnă, nu? 

— Da, vă rog, zise Locke, scoțând la iveală o pungă 
jerpelită din piele, care zornăia de arginţi. Şi câteva 
candele fără miros. Câte şase din fiecare. 

Doamna  Strollo alese cu grijă lumânările şi le 
împachetă în postav ceruit („un dar din partea casei, 
murmură ea când Locke dădu să deschidă gura, şi poate 
că am pus ceva mai multe decât şase din fiecare în 
pachet). Locke încercă să protesteze de formă, dar bătrâna 
surzi în mod convenabil câteva secunde esenţiale, cât 
isprăvi de împachetat marfa. 

Locke plăti trei soloni din pungă (având grijă să o lase 
să vadă că mai erau încă o duzină înăuntru) şi, trăgându-se 
îndărăt, le ură Doamnei Strollo şi copiilor ei o sută de ani 
de sănătate în numele Patronului celor Oropsiţi de Soartă. 
Puse pachetul de lumânări pe cotigă, îndesându-l chiar sub 
pătura de lângă ochii holbaţi şi sticloşi ai lui Antrim. 

De-abia se întoarse ca să-şi reia locul lângă Galdo, că 
un băiat mai înalt, în straie zdrenţuite şi murdare, intră în 
el, rostogolindu-l pe spate. 


256 


— O! spuse băiatul, care întâmplător era Calo Sanza. O 
mie de scuze! Sunt atât de neîndemânatic; stai, lasă-mă să 
te ajut. Inşfăcă mâna întinsă de Locke şi îl săltă în picioare 
pe băiatul mai firav. Pe cei Doisprezece zei! Un iniţiat! 
lartă-mă, iartă-mă. Pur şi simplu nu te-am văzut. 
Fremătând de nelinişte, scutură colbul de pe roba albă a 
lui Locke. Eşti bine? 

— Da, sunt bine. 

— Iartă-mi neîndemânarea; nu am vrut să te jignesc. 

— Nu m-ai jignit. Mulţumesc că m-ai ajutat să mă ridic. 

Zicând asta, Calo se înclină prefăcut şi fugi în mulţime; 
peste doar câteva secunde, se făcuse nevăzut. Locke se 
făcu că se scutură de praf, în timp ce număra până la 
treizeci în gând. La treizeci şi unu, se aşeză brusc lângă 
cotigă, se luă cu mâinile de cap şi începu să se smiorcăie. 
Câteva secunde mai târziu, plângea deja cu sughiţuri. 
Urmând scenariul, Galdo veni şi îngenunche lângă el, 
punându-i o mână pe umăr. 

— Băieți, spuse Ambrosine Strollo. Băieți! Ce s-a 
întâmplat? Sunteţi răniţi? V-a lovit bădăranul acela? 

Galdo se prefăcu că murmură în urechea lui Locke; 
Locke murmură ceva la rândul lui, şi Galdo căzu în fund. 
Se întinse şi trase de glugă într-o imitație excelentă a 
frustrării, iar ochii i se măriră. 

— Nu, Doamnă Strollo, e chiar mai rău, zise el. 

— Mai rău? Ce vrei să spui? Care-i problema? 

— Argintul, bolborosi Locke, ridicându-şi privirea ca ea 
să-i poată vedea lacrimile şiroindu-i pe obraji şi încreţitura 
dibace a buzelor. Mi-a luat punga. M-a b-buzunărit. 

— Erau banii de la văduva acestui om, zise Galdo. Nu 
doar pentru lumânări, ci şi pentru înhumare, binecuvântări 
şi înmormântare. Trebuia să i-i ducem Părintelui Lanţuri 
împreună cu... 

— Cu t-trupul, izbucni Locke. L-am dezamăgit! 

— Pe cei Doisprezece! murmură bătrâna. Nemernicul 
ăla mic! Aplecându-se peste tejgheaua de la fereastra 


257 


prăvăliei, se apucă să urle din toţi rărunchii, cu o vigoare 
surprinzătoare: HOŢUL! OPRIȚI HOŢUL! În timp ce Locke 
se apucă iar cu mâinile de cap, ea se uită în sus şi strigă: 
Lucreția! 

— Da, bunico? se auzi un glas de la o fereastră 
deschisă. Ce-i toată hărmălaia asta cu un hoţ? 

— Trezeşte-ți fraţii, copilă. Spune-le să coboare acum şi 
să-şi aducă şi ciomegele! Se întoarse să-i privească pe 
Locke şi pe Galdo. Nu plângeţi, dragii mei. Nu plângeţi. O 
să îndreptăm asta cumva. 

— Ce-i cu hărmălaia asta despre hoţi? Un sergent lung 
şi subţire din strajă veni în fugă, cu bastonul scos şi cu 
pulpanele hainei galbene ca muştarul fluturându-i în spate, 
împreună cu alte două Jachete Galbene. 

— Ce mai poliţist eşti şi tu, Vidrik, dacă-i laşi pe 
şnapanii ăia de ticăloşi mici din Cazan să se strecoare aici 
şi să-mi jefuiască clienţii, chiar în faţa prăvăliei! 

— Ce? Aici? Fi? Sergentul din strajă se uită la băieţii 
mâhniţi, la bătrâna mânioasă şi la cadavrul acoperit; 
sprâncenele sale dădură să-i sară de pe frunte. Ăăă... da’ 
omul ăla e mort... 

— Sigur că-i mort, cap sec; băieţii ăştia îl duc la Casa 
lui Perelandro, ca să fie binecuvântat şi înmormântat! 
Pungaşul ăla mic tocmai a furat punga cu banii pe care i-a 
plătit văduva pentru toată treaba asta! 

— Cineva i-a jefuit pe iniţiaţii lui Perelandro? Pe băieţii 
care îl ajută pe preotul ăla orb? Un bărbat rotofei cu o 
burtă respectabilă şi cu o grămadă de guşe tremurânde 
apăru, având un baston într-o mână şi o secure fioroasă în 
cealaltă. Ticăloşi afurisiţi şi mizerabili! Ce infamie! In 
Videnza, în plină zi! 

— Îmi pare rău, îmi pare atât de rău... se smiorcăi 
Locke. Nu mi-am dat seama... ar fi trebuit să o ţin mai 
strâns, chiar nu mi-am dat seama... A fost atât de iute... 

— Prostii, băiete, n-a fost vina ta, zise Doamna Strollo. 
Sergentul din strajă începu să sufle în fluier; grăsanul cu 


258 


baston continuă să împroaşte venin şi doi tineri se iviră de 
după colţul casei, înarmaţi cu ciomege ţintuite cu aramă. 
Urmară alte ţipete, până când pricepură că bunica lor nu 
păţise nimic; când aflară motivul pentru care-i chemase, 
începură şi ei să amenințe, să blesteme şi să jure 
răzbunare. 

— Băieți, haideţi încoace, spuse Doamna Strollo. 
Lumânările sunt din partea casei. Aşa ceva nu se întâmplă 
în Videnza. Nu o să îngăduim. Puse înapoi pe tejghea cei 
trei soloni pe care i-i dăduse Locke. Cât era în pungă? 

— Cincisprezece  soloni înainte să vă plătim 
dumneavoastră, spuse Galdo. Aşa că doisprezece au fost 
furaţi. Lanţuri o să ne dea afară din ordin. 

— Nu vorbiţi prostii, zise Doamna Strollo. Adăugă încă 
două monede la grămăjoară în vreme ce mulţimea din 
jurul prăvăliei începea să se mărească. 

— La naiba, da! strigă grăsanul. Nu-l putem lăsa pe 
dracul ăla împieliţat să ne dezonoreze astfel! Doamnă 
Strollo, cât daţi dumneavoastră? Eu o să dau şi mai mult! 

— Of, luate-ar zeii, porc bătrân şi egoist, nu fac asta ca 
să mă dau mare... 

— Iar eu o să vă dau un paner cu portocale, spuse una 
dintre femeile din mulţime, pentru voi şi pentru 
Preotul-Fără-Ochi. 

— Eu pot să vă dau un solon, zise un alt negustor, 
făcându-şi loc în faţă cu moneda în mână. 

— Vidrik! Doamna Strollo se întoarse de la sfada ei cu 
vecinul rotofei. Vidrik, e numai vina ta! Le datorezi acestor 
iniţiaţi nişte gologani, cel puţin. 

— Vina mea? la ascultați... 

— Ba nu, tu să asculţi! Când o să se vorbească de 
Videnza de-acum înainte, o să se spună: „A, acolo unde 
sunt jefuiţi preoţii, nu?“ Pentru numele celor Doisprezece! 
Ca în Cuprins-de-Flăcări! Sau mai rău! Scuipă. O să le dai 
ceva ca să-ţi răscumperi greşeala sau o să-l bat la cap pe 


259 


căpitanul tău şi o să ajungi să vâsleşti într-o barcă cu rahat 
până îţi încărunţeşte părul şi-ţi cad dinţii. 

Strâmbându-se, sergentul din strajă păşi în faţă şi 
întinse mâna după pungă, dar lumea deja se bulucise în 
jurul băieţilor; fură ajutaţi să se ridice în picioare, iar 
Locke primi mult prea multe bătăi pe umăr ca să le mai 
ţină socoteala. Fură asaltaţi de monede, fructe şi mici 
daruri; un negustor îşi puse monedele mai valoroase în 
buzunarul hainei şi le dădu toată punga sa. Locke şi Galdo 
adoptară nişte expresii convingătoare de uluire şi de 
surpriză. La fiecare dar pe care-l primeau, protestau cât 
puteau de bine, aşa, de formă. 


6 


La cel de-al patrulea ceas al după-amiezii, trupul lui 
Antrim Ciungul ajunse în altarul umed din Casa lui 
Perelandro. Cei trei băieţi în robe albe (căci între timp 
Calo li se realăturase, teafăr, la marginea Cartierului 
Templelor) coborâră treptele şi se aşezară lângă Părintele 
Lanţuri, care stătea în locul său obişnuit cu un braţ voinic 
aruncat peste buza ceaunului său de aramă. 

— Aşa, zise el. Băieți. O să îi pară rău lui Jessaline că 
mi-a salvat viaţa? 

— Deloc, spuse Locke. 

— E un cadavru straşnic, adăugă şi Calo. 

— Miroase un pic, completă Galdo. 

— Insă, trecând peste asta, e un cadavru straşnic, zise 
Calo. 

— Spânzurat la amiază, spuse Locke. Încă proaspăt. 

— Sunt foarte mulţumit. Foarte, foarte mulţumit. Dar 
trebuie să vă întreb - de ce naiba, de-o jumătate de ceas 
încoace, bărbaţi şi femei îmi tot aruncă bani în ceaun, 
spunându-mi că le pare rău pentru ce s-a petrecut în 
Videnza? 


260 


— Deoarece le pare rău pentru ce s-a petrecut în 
Videnza, zise Galdo. 

— N-a fost arsă nici o tavernă, mă jur pe numele 
Binefăcătorului, spuse Locke. 

— Ce ati făcut cu cadavrul până să ajungeţi la templu, 
băieţi? rosti Lanţuri apăsat, de parcă s-ar fi adresat unui 
animal de casă obraznic. 

— Am făcut rost de bani. Locke azvârli punga donată de 
negustor în ceaun, acolo unde aceasta ateriză cu un 
zornăit zgomotos. Douăzeci şi trei de soloni, mai exact. 

— Şi un paner de portocale, zise Calo. 

— Plus un pachet de lumânări, două pâini cu piper 
negru, o cutie din ceară cu bere şi nişte 
globuri-strălucitoare. 

Lanţuri rămase tăcut o clipă, apoi trase cu ochiul în 
ceaun, prefăcându-se că îşi rearanjează legătura de la ochi 
şi ridicând-o un pic. Calo şi Galdo începură să-i explice 
schiţa generală a planului pe care îl pregătise Locke şi îl 
dusese la bun sfârşit cu ajutorul lor, chicotind în timp ce 
făceau asta. 

— O, fute-m-ai până la sânge cu un cârlig de barcă, 
spuse el când terminară. Nu mi-aduc aminte să-ţi fi spus 
că frâul tău era îndeajuns de lung ca să dai reprezentații 
pe stradă, Locke. 

— Trebuia să ne recuperăm banii cumva, zise Locke. 
Ne-a costat cincisprezece arginţi ca să luăm cadavrul de la 
Palatul Răbdării. Acum avem ceva mai mulţi, ca să nu mai 
pun la socoteală şi lumânările, pâinea şi berea. 

— Şi portocalele, adăugă Calo. 

— Şi globurile-strălucitoare, completă Galdo. Nu le uita 
pe-alea; sunt drăguţe. 

— Pe Paznicul Strâmb! spuse Lanţuri. Şi eu care 
azi-dimineaţă încă mai trăiam cu iluzia că eu sunt cel care 
se ocupă de educaţia voastră. 


261 


Stătură câteva momente într-o tăcere prietenoasă, în 
timp ce soarele cobora spre apus şi umbre tot mai lungi 
începeau să se furişeze peste chipul oraşului. 

— Ei bine, la naiba! Lanţuri îşi zornăi de câteva ori 
cătuşele, ca să-şi ţină sângele în mişcare. O să iau înapoi 
ce v-am dat să cheltuiţi. Calo, tu şi Galdo puteţi să luaţi 
câte un argint şi să faceţi ce vreţi cu el. Locke, restul e al 
tău; poţi să-l pui deoparte pentru... datoria ta. A fost furat 
cinstit. 

În acel moment, un bărbat bine îmbrăcat, într-o haină 
verde-crud şi cu o pălărie în patru colţuri, păşi până la 
treptele templului. Azvârli o mână de monede în ceaun; 
după felul în care zornăiră, păreau a fi argint amestecat cu 
aramă. Bărbatul îşi duse mâna la pălărie şi le zise celor 
trei băieţi: 

— Sunt din Videnza. Vreau să ştiţi că sunt nespus de 
mânios pentru ce s-a întâmplat. 

— O sută de ani de sănătate, dumneavoastră şi copiilor 
dumneavoastră, şi fie ca Patronul celor Oropsiţi de Soartă 
să vă binecuvânteze! spuse Locke. 


262 


CAPITOLUL CINCI 
Regele Cenuşiu 


1 


— Pari să cheltui o grămadă din banii noştri într-un 
timp foarte scurt, Lukas, zise Doña Sofia Salvara. 

— Împrejurările ne sunt favorabile, Doña Sofia. Locke îi 
oferi un surâs care era un semn de mare izbândă după 
standardele lui Fehrwight, o chestie cu buzele strânse care 
ar fi putut fi luată drept o schimonoseală de durere, venind 
de la altcineva. Totul se desfăşoară cu o repeziciune 
minunată. Corăbiile, oamenii, încărcătura, şi în curând tot 
ce va mai trebui să facem va fi să vă împachetaţi hainele 
pentru o scurtă călătorie! 

— Desigur, desigur. Oare avea cearcăne la ochi? Era 
oare o urmă de precauţie în atitudinea ei faţă de el? În 
mod clar nu era în apele ei. Locke îşi însemnă în gând să 
evite să întindă coarda prea mult şi prea repede. Era un 
dans delicat cu schimburi de replici şi zâmbete cu cineva 
care ştia că el se dădea drept altcineva, dar care nu ştia că 
el ştie că ea ştie. 

Cu un oftat uşor, Doña Sofia apăsă sigiliul personal în 
ceara albastră, caldă încă, din josul pergamentului la care 
se uita. Adăugă câteva linii graţioase de cerneală deasupra 
peceţii, semnătura ei în scrisul therin ondulat care 
ajunsese un soi de moft printre nobilii cu carte, în ultimii 
ani. 

— Dacă zici că mai ai nevoie de încă patru mii astăzi, 
uite încă patru mii. 

— Vă sunt cât se poate de recunoscător, doamnă. 

— Ei, oricum o să plăteşti pentru toate astea în curând, 
spuse ea. Ba chiar înzecit, dacă iese totul cum nădăjduim. 


263 


Zicând aceasta, zâmbi cu o bună dispoziţie care îi 
încreţi pielea de la ochi şi îi întinse noul bon de ordine. 

Oho! se gândi Locke. Mult mai bine. Cu cât ţinta crede 
mai mult că are controlul asupra lucrurilor, cu atât este ea 
însăşi mai uşor de controlat. Încă unul dintre preceptele 
Părintelui Lanţuri, demonstrat de atâtea ori în experienţa 
lui Locke. 

— Vă rog să îi transmiteţi respectul meu cel mai sincer 
soţului dumneavoastră, când se întoarce de la treburile 
sale din oraş, doamnă, zise Locke, luând în mâini 
pergamentul cu pecete. Acum mă tem că trebuie să merg 
şi să mă întâlnesc cu nişte oameni în privinţa unor... plăţi 
care nu vor apărea în nici un registru contabil oficial. 

— Bineînţeles. Înţeleg prea bine. Conte o să vă 
conducă. 

Ostaşul ţâfnos şi uscat era mai palid decât de obicei, iar 
lui Locke i se păru că şchiopăta puţin. Da - era limpede că 
bietul om îşi menaja o anumită parte a anatomiei sale, 
învineţită serios. Stomacul lui Locke se strânse într-o 
compătimire inconştientă când îşi aduse aminte de acea 
noapte. ă 

— Conte, începu el politicos, te simţi bine? Imi pari... 
iartă-mă că-ţi spun asta... cumva necăjit zilele astea. 

— Sunt destul de bine, Jupâne Fehrwight. Bărbatul îşi 
strânse buzele, aproape imperceptibil. Poate că nu sunt 
chiar în toate apele mele. 

— Nimic grav? 

— O răceală măruntă, poate. Se mai întâmplă, în 
perioada asta a anului. 

— A, una dintre festele pe care vi le joacă climatul. Nu 
am avut încă parte de aşa ceva. 

— Ei bine, zise Conte, fără nici o expresie pe chip, aveţi 
grijă atunci, Jupâne Fehrwight. Camorrul poate fi un loc 
foarte primejdios în cele mai neaşteptate privinţe. 

Oh-ho-HO, se gândi Locke, deci îi spuseseră şi lui 
secretul. Iar omul avea o mândrie cel puţin la fel de mare 


264 


ca a Sofiei, dacă strecurase această urmă de ameninţare. 
De ţinut minte asta. 

— Sunt întruchiparea precauţiei, dragul meu Conte. 
Locke îşi îndesă bonul de ordine în jiletca neagră şi îşi 
aranjă cravatele revărsate, în timp ce se apropiau de uşa 
de la intrarea conacului Salvara. Am grijă ca odăile mele 
să fie foarte bine luminate, pentru a alunga duhorile, şi 
port inele de aramă după căderea Luminii False. Adică 
exact ce trebuie pentru frisoanele voastre fierbinţi şi reci. 
Pun rămăşag că, după câteva zile pe mare, vei fi ca nou. 

— Fără îndoială, spuse Conte. Călătoria. Abia aştept... 
călătoria. 

— Gând la gând cu bucurie! Locke aşteptă ca slujitorul 
Donului să-i deschidă uşa largă din sticlă şi fier şi, pe când 
ieşea în aerul umed al Luminii False, dădu din cap rigid, 
dar cordial. O să mă rog pentru sănătatea dumitale mâine, 
dragul meu. 

— Sunteţi prea bun, Jupâne Fehrwight. Fostul oştean îşi 
dusese una din mâini la mânerul cuţitului, poate fără să-şi 
dea seama. Cât despre mine, vă asigur că mă voi ruga 
pentru sănătatea dumneavoastră. 


2 


Locke porni spre miazăzi, fără grabă, trecând din Isla 
Durona în Doi Arginţi Verzi, aşa cum făcuse cu Calo în 
urmă cu câteva nopţi. Vântul Spânzuratului sufla mai tare 
ca de obicei şi, în timp ce mergea prin parc în lumina 
spălăcită a Sticlei-străvechi care sclipea în oraş, şuieratul 
şi foşnetul frunzelor părea oftatul unor făpturi imense ce 
se ascundeau prin vegetaţia dimprejur. 

Ceva mai puţin de şaptesprezece mii de coroane în 
jumătate de săptămână; jocul cu Don Salvara mergea mult 
mai repede decât plănuiseră iniţial, când socotiseră că va 
fi nevoie de două săptămâni între primul contact şi punctul 
final. Locke era sigur că putea să mai aibă un contact cu 


265 


Donul în perfectă siguranţă, să ducă totalul peste 22-23 
000, şi apoi să dispară. Să se dea la fund, să o ia mai 
moale câteva săptămâni, să-şi ţină ochii-n patru şi să lase 
toată harababura asta cu Regele Cenuşiu să se rezolve 
singură. 

Şi apoi, ca un miracol suplimentar, să-l convingă pe 
Capa Barsavi să renunţe la ideea logodnei sale cu Nazca şi 
să facă asta fără să-l calce pe bătături pe bătrân. Locke 
oftă. 

Când se stingea Lumina Falsă şi se lăsa noaptea, 
strălucirea nu părea niciodată să pălească pur şi simplu, ci 
mai degrabă părea că se retrage, de parcă ar fi fost 
absorbită înapoi în sticlă, ca un împrumut cerut îndărăt de 
un creditor lacom. Umbrele se lăţiră şi se înnegriră până 
când, în cele din urmă, înghiţiră întregul parc de dedesubt. 
Felinare de smarald prinseră viaţă ici şi colo prin copaci, 
lumina lor fiind blândă, ciudată şi neobişnuit de 
liniştitoare. Ofereau destulă lumină ca să se poată vedea 
potecile de piatră sfărâmată ce-i croiau cale prin zidul de 
copaci şi tufişuri. Locke se simţi de parcă arcul tensionat 
dinlăuntrul său se detensiona uşor; ascultă scrâşnetul 
amuţit al propriilor paşi pe pietriş şi, câteva clipe, fu 
surprins să descopere că este posedat de ceva ce se 
apropia periculos de mult de mulţumire. 

Era viu, era bogat şi luase hotărârea de a nu se piti sau 
da îndărăt din faţa necazurilor care-i frământau pe 
Ticăloşii săi Gentilomi. Şi, pentru o clipă fugară, în 
mijlocul celor optzeci şi opt de mii de oameni, cu tot 
comerţul şi mecanismele, şi apăsătorul, duhnitorul şi 
permanentul tumult al oraşului lor, se trezi singur cu 
copacii care se legănau uşor în Doi Arginţi Verzi. 

Singur. 

Simţi cum i se face pielea ca de găină şi vechea frică 
rece, tovarăşa permanentă a oricui crescuse pe străzi, 
încolţi deodată în sufletul lui. Era o noapte de vară în Doi 
Arginţi Verzi, cel mai sigur parc deschis din oraş, patrulat 


266 


la orice oră de două-trei echipaje de Jachete Galbene, cu 
felinarele lor de noapte agăţate de pari. Plin, uneori 
într-un mod de-a dreptul ridicol, de fiii şi fiicele celor 
bogaţi, plimbându-se  tacticos, ţinându-se de mâini, 
plesnind insecte şi căutând intimitatea ungherelor şi a 
umbrelor. 

Locke aruncă o privire rapidă împrejur, pe potecile 
şerpuitoare din preajmă; era cu adevărat singur. În parc 
nu se auzea altceva în afara oftatului frunzelor şi a 
bâzâitului insectelor; nu se auzeau glasuri sau paşi. Îşi 
răsuci braţul drept şi un stilet subţire din oţel înnegrit îi 
alunecă din mâneca vestei în palmă, cu mânerul în jos. Il 
tinu direct pe braţ, ceea ce îl făcea practic invizibil de la 
distanţă, şi se grăbi spre poarta de miazăzi a parcului. 

O ceaţă se înălța, de parcă iarba ar fi revărsat aburi 
cenuşii în noapte; Locke tremura, în ciuda aerului cald şi 
înăbuşitor. Ceaţa era ceva firesc, nu? Doar întregul oraş 
era acoperit de ea două nopţi din trei; uneori, nu-ţi mai 
vedeai nici vârful nasului în ea. Însă de ce... 

Poarta de miazăzi a parcului. Se afla în faţa porţii de 
miazăzi a parcului şi se uita peste o alee pavată pustie la 
un pod învăluit în ceaţă. Podul era Bolta Eldren, cu 
felinarele sale roşii atârnând lin şi de rău augur în pâclă. 

Bolta Eldren care ducea spre miazănoapte, către Isla 
Durona. 

Se întorsese. Dar cum era posibil? Inima sa bătea 
nebuneşte şi apoi... Doña Sofia. Curva aia vicleană! li 
făcuse ceva... îi strecurase vreo nenorocire alchimică în 
pergament. Cerneala? Ceara? Era oare o otravă care-i 
întuneca judecata înainte să-şi facă efectul? Era vreun alt 
drog care urma să-l îmbolnăvească? O răzbunare meschină 
şi lesne de negat ca să-i potolească ura pentru moment? 
Scotoci după pergament, negăsindu-şi buzunarul interior 
al hainei, conştient că se mişca puţin cam încet şi cam 
neîndemânatic pentru ca zăpăceala să fie numai în mintea 
sa. 


267 


Iar pe sub copaci se mişcau nişte bărbaţi. 

Unul în stânga sa, altul în dreapta... Bolta Eldren 
dispăru; se afla iarăşi în centrul potecilor şerpuitoare, 
uitându-se ţintă într-o întunecime străpunsă numai de 
lumina de smarald a felinarelor. Icni, se ghemui, îşi scoase 
stiletul, cu capul tot mai greu. Bărbaţii purtau mantii; erau 
în ambele părţi; se auziră paşi pe pietriş, alţi paşi decât ai 
săi. Forma întunecată a arbaletelor, formele bărbaţilor în 
penumbră... Capul său vâjâia. 

— Jupâne Ghimpe, rosti un glas de bărbat, înăbuşit şi 
îndepărtat, vă deranjăm şi noi pentru o oră. 

— Pe Paznicul Strâmb! Locke icni, şi apoi până şi 
culorile palide ale copacilor părură să se scurgă din 
viziunea sa şi întreaga noapte se transformă în beznă. 


3 


Când îşi reveni, stătea deja în picioare. Era o senzaţie 
stranie. Se mai trezise din bezna adusă de răni sau de 
droguri, dar acum era diferit. Era ca şi cum cineva îi 
pusese din nou în mişcare mecanismele cunoştinţei, 
precum un cărturar care reglează o clepsidră-cu-apă 
Verrari. 

Se afla în sala principală a unei taverne, aşezat pe un 
scaun, singur la masă. Putea vedea barul, vatra şi celelalte 
mese, însă locul era umed, rece şi pustiu, mirosind a 
mucegai şi a praf. O lumină portocalie pâlpâia în spatele 
său: un felinar cu ulei. Ferestrele erau unsuroase şi 
înceţoşate, nelăsând lumina să treacă prin geamuri; nu 
putea vedea nimic prin ele. 

— Ai o arbaletă îndreptată spre spatele tău, rosti un 
glas de undeva de la câţiva paşi în spate, un glas plăcut de 
bărbat cultivat, categoric camorrean, dar cumva greşind 
pe alocuri pronunția. Un camorrean care petrecuse timp în 
altă parte? Glasul îi era complet necunoscut. Jupâne 
Ghimpe. 


268 


Locke simţi gheaţă pe şira spinării. Îşi stoarse mintea 
cu furie ca să-şi amintească acele ultime secunde din 
parc... Nu cumva îi mai spusese aşa şi unul dintre bărbaţi? 
Înghiţi în sec. 

— De ce îmi zici aşa? Numele meu este Lukas 
Fehrwight. Sunt un cetăţean din Emberlain şi lucrez 
pentru Casa de bel Auster. 

— Aproape că-mi vine să te cred, Jupâne Ghimpe. Ai un 
accent convingător, iar voinţa de care dai dovadă când 
vine vorba de purtat acea lână neagră este de-a dreptul 
eroică. Don Lorenzo şi Doña Sofia chiar au crezut în Lukas 
Fehrwight, până când dumneata însuşi le-ai deschis ochii. 

Nu este Barsavi, gândi cu disperare Locke. Nu ar putea 
fi Barsavi... Barsavi ar purta discuţia asta personal, dacă 
ar şti. Ar purta-o în inima Mormântului Plutitor, cu toţi 
Ticăloşii Gentilomi legaţi de un stâlp şi cu toate cuţitele 
Bunătăţii Înţelepte ascuţite şi lucitoare. 

— Numele meu este Lukas Fehrwight, insistă Locke. Nu 
înţeleg ce vreţi sau ce caut aici. l-aţi făcut ceva lui 
Graumann? Este în siguranţă? 

— Jean Tannen este în perfectă siguranţă, zise bărbatul. 
Aşa cum bine ştii. O, ce mi-ar fi plăcut să văd totul 
îndeaproape, când ai intrat în biroul lui Don Salvara cu 
portofelul ăla caraghios cu pecete sub mantia neagră. 
Năruindu-i încrederea în Lukas Fehrwight aşa cum un tată 
le spune blând copiilor că Binecuvântatul Aducător nu 
există! Eşti un artist, Jupâne Ghimpe! 

— V-am mai zis deja, numele meu este Lukas, Lukas 
Fehrwight, şi... 

— Dacă îmi mai spui o singură dată că numele tău este 
Lukas Fehrwight, o să-ţi străpung braţul stâng cu o 
săgeată. Nu te-aş omori, doar ţi-aş complica viaţa. O gaură 
mare şi drăguță, poate şi un os rupt. Ţi-aş strica 
costumaţia elegantă şi poate că s-ar scurge sânge peste 
pergamentul ăla minunat. Nu-i aşa că funcţionarii de la 
Meraggio ar fi cât se poate de curioşi să audă o explicaţie 


269 


pentru asta? Bonurile de ordine captează mult mai repede 
atenţia atunci când sunt acoperite de sânge închegat. 

Locke nu zise nimic vreme îndelungată. 

— Ei, nici aşa nu merge, Locke. Sunt convins că ţi-ai dat 
seama că nu pot fi unul dintre oamenii lui Barsavi. 

Pe cei Treisprezece, gândi Locke. Unde naiba am făcut 
greşeala? Dacă omul spunea adevărul, dacă nu lucra 
pentru Capa Barsavi, nu mai era decât o singură 
posibilitate. Adevăratul Păianjen. Adevăraţii Nocturni. 
Oare fusese raportat faptul că Locke folosise portofelul cu 
pecete fals? Oare falsificatorul ăla din Talisham se 
hotărâse să câştige ceva în plus scăpând o vorbă poliţiei 
secrete a Ducelui? Părea cea mai plauzibilă explicaţie. 

— Întoarce-te. Încet. 

Locke se ridică şi făcu întocmai şi fu nevoit să-şi muşte 
limba ca să nu strige de uimire. 

Bărbatul aşezat la masa din faţa sa ar fi putut avea 
oricât, între 30 şi 50 de ani; era înalt, slab şi cărunt la 
tâmple. Purta pe chip semnul Camorrului: pielea măslinie, 
întunecată de soare, tâmplele înalte, ca şi pomeţii, nasul 
ascuţit. Purta un pieptar cenuşiu din piele peste o tunică 
din mătase cenuşie; mantia şi mantaua erau cenuşii, la fel 
ca gluga dată pe spate. 

Mâinile sale, împreunate grijuliu în faţă, erau acoperite 
cu mănuşi subţiri şi cenuşii de spadasin, din piele de ied 
bătătorită şi crăpată de vreme. Bărbatul avea ochi de 
vânător, reci, calmi şi iscoditori. Lumina portocalie a 
felinarului se reflecta în pupilele întunecate. Lui Locke i se 
păru, pentru o clipă, că nu vedea o reflecţie, ci o revelaţie; 
că focul întunecat ardea îndărătul ochilor bărbatului. 
Locke se înfioră fără să vrea. Tot acel cenușiu... 

— Tu, şopti el, renunțând la accentul lui Lukas 
Fehrwight. 

— Şi nimeni altul, zise Regele Cenuşiu. Dispreţuiesc 
aceste straie deoarece sunt prea teatrale, dar n-am ce-i 


270 


face - sunt necesare. Dintre toţi oamenii din Camorr, sunt 
sigur că tu înţelegi prea bine asta, Jupâne Ghimpe. 

— N-am nici cea mai vagă idee de ce insişti să-mi zici 
aşa, rosti Locke, mişcându-şi picioarele pe cât de discret 
putu şi simțind greutatea reconfortantă a celui de-al doilea 
stilet în cealaltă mânecă a hainei. Şi nu văd arbaleta de 
care pomeneai. 

— Ţi-am spus că e în spatele tău. Regele Cenugşiu arătă 
spre peretele îndepărtat cu un surâs subţire şi uimit pe 
chip. 

Temător, Locke îşi întoarse capul... 

Un bărbat se sprijinea de peretele tavernei, exact în 
locul în care se holbase Locke până atunci. Un bărbat cu 
mantie şi cu glugă, lat în umeri, rezemat alene de perete, 
cu o arbaletă încărcată sprijinită în îndoitura braţului, 
săgeata îndreptată nepăsător către pieptul lui Locke. 

— Eu... Locke se întoarse, însă Regele Cenuşiu nu mai 
era aşezat la masă. Se afla la vreo patru metri mai încolo, 
în stânga lui Locke, în spatele barului învechit. Felinarul 
de pe masă nu se clintise, iar Locke putu să vadă că 
bărbatul rânjea. Nu se poate! 

— Ba sigur că se poate, Jupâne Ghimpe. Gândeşte-te 
bine. De fapt, numărul posibilităţilor este redus până la 
dispariție. 

Regele Cenuşiu îşi flutură mâna, desenând un arc, ca şi 
cum ar fi şters o fereastră; Locke se uită iar la perete şi 
văzu că arbaletierul dispăruse din nou. 

— Ei, fir-aş al naibii! zise Locke. Eşti un Mag-Juruit! 

— Nu, spuse Regele Cenuşiu. Sunt un om fără acest 
avantaj, cu nimic mai deosebit decât tine. Însă am în slujba 
mea un Mag-Juruit. 

Arătă spre masa unde stătuse mai înainte. 

Acolo, fără vreo săritură sau mişcare bruscă pe care să 
o fi observat Locke, stătea un bărbat zvelt, netrecut de 30 
de ani. Avea bărbia şi obrajii acoperiţi de puf portocaliu şi 
un început de chelie. Ochii îi sclipeau de amuzament, iar 


271 


Locke observă imediat la el acea îngâmfare nepăsătoare 
pe care cei mai mulţi nobili înnăscuţi o purtau ca pe o a 
doua piele. 

Purta un surtuc cenuşiu, extrem de bine croit, cu 
mâneci evazate din mătase roşie; pe pielea dezgolită de la 
încheietura stângă se puteau vedea tatuate trei linii negre. 
Pe mâna dreaptă avea o mănuşă de protecţie masivă, din 
piele, iar cocoţat pe aceasta şi holbându-se la Locke de 
parcă nu ar fi fost decât un şoarece de câmp cu iluzii de 
mărire şedea cel mai fioros şoim de vânătoare pe care-l 
văzuse Locke în viaţa lui. 

Pasărea de pradă îl privea ţintă, cu ochii săi ca nişte 
puncte de negru pe auriu, de ambele părţi ale unui cioc 
încovoiat care părea ascuţit ca un pumnal. Aripile sale 
maro-cenuşii erau strânse şi netede, iar ghearele - ce era 
în neregulă la gheare? Ghearele din spate erau imense, 
umflate şi lungite nefiresc. 

— Partenerul meu, Şoimarul, zise Regele Cenuşiu. Un 
Mag-Juruit din Karthain. Magul meu Juruit. Răspunsul la 
foarte multe întrebări. Şi acum că ne-am prezentat, hai să 
vorbim despre ceea ce mă aştept să faci pentru mine. 


4 


— Nu trebuie să îi calci pe nervi, îi spusese Lanţuri 
odată, cu mulţi ani în urmă. 

— De ce nu? Locke avea 12-13 ani pe atunci şi era mai 
încrezut ca niciodată, ceea ce însemna destul de mult. 

— Văd că iar n-ai dat atenţie lecţiilor de istorie. O să te 
pun să citeşti mai mult, cât de curând. Lanţuri oftă. 
Magii-Juruiţi din Karthain sunt singurii vrăjitori de pe 
continent, deoarece nu permit nimănui altcuiva să le 
deprindă arta. Amatorii pe care îi găsesc trebuie să aleagă: 
fie li se alătură, fie sunt ucişi. 

— Şi nu li se opune nimeni? Nu se luptă nimeni cu ei? 
Nu se ascunde nimeni de ei? 


272 


— Ba sigur că da, pe ici, pe colo. Însă ce pot face doi 
sau cinci, sau zece vrăjitori care se ascund împotriva a 
patru sute, având un oraş-stat la dispoziţie? Ceea ce le fac 
Magii-Juruiţi amatorilor şi renegaţilor... îl fac pe Capa 
Barsavi să pară un preot de-al lui Perelandro. Sunt cumplit 
de posesivi, cumplit de necruţători şi cumplit de lipsiţi de 
rivali. Au obţinut monopolul pe care şi l-au dorit. Nimeni 
nu va adăposti vrăjitori împotriva voinţei Magilor-Juruiţi, 
nimeni. Nici măcar Regele celor Şapte Dovlecei. 

— E ciudat, zise Locke, că îşi mai spun încă 
Magi-Juruiţi, în cazul ăsta. 

— E falsă modestie, cred că îi amuză. Au pus nişte 
preţuri de-a dreptul ridicole pentru serviciile lor, încât nici 
nu pot fi socotiți mercenari; pare mai degrabă că îşi bat joc 
de clienţii lor. 

— Preţuri ridicole? 

— Un novice te costă cinci sute de coroane pe zi. Un 
fermecător ceva mai experimentat te costă o mie. Îşi 
marchează rangul prin tatuajele de la încheieturi. Cu cât 
vezi mai multe cercuri negre, cu atât eşti mai politicos. 

— O mie de coroane pe zi? 

— Pricepi acum de ce nu sunt pe toate drumurile, slugi 
pe la curţile oricărui nobil sau despot de nimic, care are o 
comoară de risipit. Chiar şi pe timp de război sau în caz de 
extremă urgenţă, nu pot fi ţinuţi decât pentru foarte puţină 
vreme. Când dai peste unul dintre ei, poţi fi sigur că e 
plătit de client pentru o treabă cât se poate de serioasă şi 
de eficientă. 

— De unde vin? 

— Din Karthain. 

— Ha ha. Mă refeream la breasla lor. La monopolul lor. 

— Asta-i uşor de ghicit. Într-o noapte, un vrăjitor 
puternic bate la poarta unuia mai puţin puternic: „Am de 
gând să fondez o ghildă exclusivistă, zice el. Alătură-mi-te 
sau îţi zbor creierii pe loc“. Aşa că, evident, cel de-al doilea 
mag spune... 


273 


— „Ştii, mi-am dorit dintotdeauna să mă alătur unei 
bresle!“ 

— Exact. Cei doi se duc să deranjeze un al treilea 
vrăjitor. „Alătură-ni-te, îi zic ei, sau luptă-te cu noi, doi 
contra unu, chiar aici şi chiar acum“. Repetă asta de câte 
ori e nevoie, până când trei-patru sute de membri ai 
breslei ciocăne la uşa ultimului mag independent de prin 
zonă, iar toţi cei care au refuzat sunt morţi. 

— Trebuie să aibă şi slăbiciuni, zise Locke. 

— Sigur că au slăbiciuni, băiete. Sunt muritori, bărbaţi 
şi femei, la fel ca noi. Mănâncă, se cacă, îmbătrânesc şi 
mor. Însă sunt ca nişte blestemate de viespi: dacă te pui cu 
unul, o să te trezeşti cu restul pe cap, gata să te 
găurească. Ferească-l cei Treisprezece pe cel care omoară 
un Mag-Juruit, cu sau fără voie. 

— De ce? 

— Este cea mai veche regulă a breslei lor, o regulă fără 
excepţii: dacă omori un Mag-Juruit, toată breasla lasă 
orice făcea în clipa aia şi vine după tine. Te caută prin 
toate mijloacele necesare. Îţi omoară prietenii, familia, 
partenerii. Îţi dau foc la casă. Distrug tot ce ai clădit tu 
vreodată. Înainte să te lase să mori, în cele din urmă, au 
grijă să afli că ţi-au şters spiţa de pe faţa pământului, până 
la ultima picătură de sânge şi ultimul oscior. 

— Deci nimeni nu are voie să li se opună măcar? 

— A, poţi să li te opui, nu-i vorbă. Poţi încerca să te 
lupţi cu ei, orice ar însemna asta când ai în faţă unul ca ei. 
Însă, dacă mergi atât de departe încât să omori unul dintre 
ei, ei bine, pur şi simplu nu merită. Mai bine te sinucizi; 
măcar atunci nu o să-i omoare pe toţi cei pe care i-ai iubit 
sau cu care te-ai împrietenit vreodată. 

— Uau! 

— Da. Lanţuri clătină din cap. Vrăjitoria e destul de 
impresionantă, dar ceea ce-i face cu adevărat o pacoste 
este atitudinea lor nenorocită. Şi de aceea, atunci când te 


274 


trezeşti faţă în faţă cu unul de-ăsta, faci temenele şi 
plecăciuni şi nu uita de „domnilor“ şi „doamnelor“. 


5 


— Drăguţă pasăre, dobitocule, zise Locke. 

Magul-Juruit îl privi rece, perplex. 

— Deci din pricina ta nu îţi poate găsi nimeni şeful. Din 
pricina ta nici unul dintre Coroanele Pline nu şi-a putut 
aminti ce făcea atunci când Tesso Înaltul a fost țintuit 
de-un perete. 

Şoimul cârâi, iar Locke se trase îndărăt; mânia făpturii 
era cât se poate de grăitoare. Era mai mult decât ţipătul 
unui animal agitat... era cumva personal. Locke înălţă din 
sprâncene. 

— Prietenului meu nu îi place tonul pe care vorbeşti, 
zise Şoimarul. lar eu am găsit întotdeauna părerile lui ca 
fiind ireproşabile. Dacă aş fi în locul tău, aş avea grijă ce 
spun. 

— Şeful tău se aşteaptă să fac ceva pentru el, zise 
Locke, ceea ce înseamnă că trebuie să rămân funcţional. 
Ceea ce înseamnă că felul în care mă adresez nenorociţilor 
săi de lachei karthani este neimportant. Unii dintre 
garrista pe care i-ai omorât îmi erau prieteni. Mi se 
pregăteşte o afurisită de căsătorie aranjată din pricina ta! 
Aşa că n-ai decât să mănânci cânepă şi să te caci funie, 
Mag-Juruit. 

Şoimul ţâşni, cu un țipăt strident, de pe mâna 
stăpânului său. Locke îşi ridică braţul stâng în faţă şi 
pasărea se izbi de el, apucându-l cu ghearele care tăiară 
prin materialul mânecii hainei lui Locke. Pasărea se fixă pe 
braţul lui Locke, strângându-l cumplit, şi bătu din aripi ca 
să se echilibreze. Locke urlă şi înălţă mâna dreaptă, gata 
să pocnească pasărea. 

— Fă asta şi eşti un om mort, spuse Şoimarul. Uită-te 
mai bine la ghearele prietenului meu. 


275 


Muşcându-şi interiorul obrajilor de durere, Locke făcu 
întocmai. Ghearele din spate ale făpturii nu erau deloc 
gheare, ci mai degrabă cârlige încovoiate care se îngustau 
în ace la vârf. Chiar deasupra lor, pe picioare se aflau saci 
ce pulsau, şi până şi cunoştinţele limitate ale lui Locke cu 
privire la păsările de vânătoare îi ziceau că asta nu-i de 
bine. 

— Vestris este un şoim-scorpion, spuse Regele Cenuşiu. 
Un hibrid, înlesnit de alchimie şi vrăjitorie. Unul dintre 
mulţii cu care se distrează Magii-Juruiţi. Nu are numai 
gheare, ci şi un ac. Dacă ar înceta să mai fie tolerantă cu 
tine, s-ar putea să mai faci vreo zece paşi înainte să cazi 
mort la pământ. 

Din braţul lui Locke începu să picure sânge; acesta 
gemu. Pasărea dădu să-l ciupească, savurând evident 
situaţia. 

— Ei, nu suntem oare toţi oameni şi păsări în toată 
firea? spuse Regele Cenuşiu. Funcţional este un termen 
foarte relativ în afaceri, Locke. Mi-ar părea nespus de rău 
să îţi ofer o altă demonstraţie cu privire la cât de relativ. 

— Îmi cer scuze, zise Locke printre dinţi. Vestris este o 
pasărică minunată şi convingătoare. 

Şoimarul nu spuse nimic, însă Vestris dădu drumul 
braţului stâng al lui Locke, declanşând noi înţepături de 
durere. Locke se apucă de mâneca însângerată de lână, 
masându-şi rănile de sub ea. 

Vestris fâlfâi înapoi la locul său de pe mănuşa 
stăpânului şi începu din nou să se uite la Locke. 

— Nu-i aşa că am avut dreptate, Şoimare? Regele 
Cenuşiu zâmbi larg în direcţia lui Locke. Ghimpele nostru 
ştie cum să îşi recapete echilibrul. Acum două minute, era 
prea speriat ca să mai gândească. Acum ne insultă deja şi 
îşi stoarce mintea să găsească o cale de scăpare din 
situaţia asta. 

— Nu înţeleg de ce îmi tot spui Ghimpe, zise Locke. 


276 


— Ba sigur că înţelegi, spuse Regele Cenuşiu. O să îţi 
explic asta o singură dată, Locke. Ştiu totul despre mica ta 
vizuină de sub Casa lui Perelandro. Despre vistieria ta. 
Despre averea ta. Ştiu că nu-ţi petreci nopţile furişându-te 
prin case, aşa cum pretinzi în faţa tuturor celorlalţi 
Oameni Potriviţi. Ştiu că încalci Pactul Secret ca să pui la 
cale escrocherii complicate pe seama unor nobili care nu 
ştiu prea multe, şi ştiu că eşti bun la ce faci. Ştiu că nu tu 
ai pornit toate zvonurile astea ridicole despre Ghimpele 
din Camorr, însă ştim prea bine amândoi că ele se referă 
indirect la faptele tale. În sfârşit, din câte înţeleg, Capa 
Barsavi v-ar face nişte lucruri foarte interesante ţie şi 
celorlalţi Ticăloşi Gentilomi, dacă lucrurile pe care le ştiu 
eu i-ar fi aduse la cunoştinţă. 

— Ştii ceva? Nu prea eşti tu în măsură să-i şopteşti 
politicos la ureche şi să fii băgat în seamă, zise Locke. 

— A, păi nu eu i-aş şopti la ureche, dacă dai greş în 
misiunea pe care o am pentru tine, spuse surâzând Regele 
Cenuşiu. Am pe alţii destul de apropiaţi ca să îi spună în 
locul meu. Nădăjduiesc că m-am făcut bine înţeles. 

Locke îi aruncă o căutătură cruntă câteva secunde, apoi 
se aşeză cu un oftat, întorcându-şi scaunul şi rezemându-şi 
braţul vătămat de spătar. 

— Înţeleg unde baţi. Ce primesc în schimb? 

— În schimbul misiunii pe care ţi-o cer, îţi făgăduiesc că 
Capa Barsavi nu va afla despre viaţa dublă foarte bine 
pusă la punct pe care o duceti, tu şi tovarăşii tăi apropiaţi. 

— Deci aşa stau lucrurile, zise Locke încet. 

— Dacă nu pun la socoteală Magul meu Juruit, sunt un 
om econom, Locke. Regele Cenuşiu ieşi de după bar şi îşi 
încrucişă braţele. Vei fi plătit cu viaţa, nu cu bani. 

— Care este misiunea? 

— O înşelătorie simplă, spuse Regele Cenuşiu. Vreau ca 
tu să devii eu. 

— Ăăă, nu înţeleg. 


277 


— A sosit timpul să pun capăt acestui joc de umbre. 
Barsavi şi cu mine trebuie să vorbim faţă în faţă. Voi 
aranja cât de curând o întrevedere clandestină cu Capa, 
una care îl va scoate din Mormântul Plutitor. 

— Slabe şanse. 

— În privinţa asta trebuie să ai încredere în mine. Eu 
sunt răspunzător pentru necazurile sale curente; te asigur 
că ştiu ce îl poate scoate din fortăreaţa aia umedă a lui. 
Dar nu eu voi fi cel căruia îi va vorbi. Acela vei fi tu. 
Ghimpele din Camorr. Cel mai mare actor pe care l-a dat 
oraşul ăsta. Tu, jucându-mă pe mine. Numai pentru o 
noapte. O reprezentaţie de maestru. 

— O reprezentaţie la comandă. De ce? 

— Eu trebuie să fiu prezent în altă parte la ora 
respectivă. Întrevederea asta este doar o parte dintr-o 
afacere mai mare. 

— Dar toată lumea mă ştie personal, Capa Barsavi şi 
întreaga sa familie. 

— I-ai convins deja pe cei doi Salvara că eşti doi oameni 
diferiţi. Şi asta în aceeaşi zi, nici mai mult, nici mai puţin. 
O să te instruiesc în privinţa a ceea ce doresc să-i spui şi o 
să îţi furnizez o garderobă potrivită. Ţinând cont de 
măiestria ta şi de anonimitatea mea din prezent, nimeni nu 
va şti vreodată că ai fost măcar implicat, nici că nu tu eşti 
adevăratul Rege Cenuşiu. 

— Un plan amuzant. E făcut cu tupeu, şi asta-mi place. 
Însă îţi dai seama că o să arăt ca un idiot când Capa o să 
înceapă conversaţia noastră înfigând o duzină de săgeți în 
pieptul meu, zise Locke. 

— Nici nu încape vorbă. O să fii foarte bine protejat 
împotriva nesăbuinţei obişnuite a lui Capa. O să îl trimit pe 
Şoimar cu tine. 

Locke îşi întoarse privirea spre Magul-Juruit, care 
surâse cu o mărinimie făţiş prefăcută. 

— Chiar crezi că te-aş fi lăsat să păstrezi celălalt stilet 
în mâneca hainei dacă m-ai fi putut atinge cu vreo armă? 


278 


continuă Regele Cenuşiu. Încearcă să mă tai. Te las să 
împrumuţi o arbaletă sau două, dacă vrei. Nici cu săgeți 
nu ai avea mai mult noroc. Vei beneficia de aceeaşi 
protecţie când te vei întâlni cu Capa. 

— Atunci Înseamnă că-i adevărat, spuse Locke. 
Poveştile alea nu sunt doar poveşti. Magul tău de casă îţi 
conferă ceva mai mult decât capacitatea de a-mi face 
creierul să se blocheze, de parcă aş fi băut toată noaptea. 

— Da. Oamenii mei au fost cei care au început să 
răspândească poveştile astea într-un singur scop: voiam ca 
găştile lui Barsavi să se înspăimânte atât de mult de 
simpla mea prezenţă încât să nu îndrăznească să se apro- 
pie de tine când va veni vremea să vorbeşti cu el. La urma 
urmei, am puterea de a omori oameni dintr-o atingere. 
Regele Cenuşiu zâmbi. Iar când vei fi în locul meu, o vei 
avea şi tu. 

Locke se încruntă. Zâmbetul acela, chipul acela... Era 
ceva al naibii de familiar la Regele Cenuşiu. Nimic care să 
sară în ochi, doar o senzaţie sâcâitoare că Locke mai 
fusese în prezenţa lui şi înainte. Îşi drese glasul. 

— Da, foarte drăguţ din partea ta. Şi ce-o să se întâmple 
după ce isprăvesc misiunea asta pentru tine? 

— Drumurile noastre se vor despărţi, zise Regele 
Cenuşiu. Tu o să-ţi vezi de treaba ta, eu de a mea. 

— Îmi vine cam greu să cred asta. 

— Vei pleca viu de la întâlnirea cu Barsavi, Locke. Nu te 
teme pentru ce o să urmeze; te asigur că nu va fi atât de 
rău pe cât crezi. Dacă voiam doar să îl asasinez, poţi 
tăgădui că aş fi putut face asta mai de mult? 

— l-ai omorât şapte dintre garrista. L-ai făcut să se 
încuie în Mormântul Plutitor luni în şir. „Nu va fi atât de 
rău pe cât cred?“ A omorât opt dintre propriile Coroane 
Pline după ce-a murit Tesso. Nu o să accepte altceva decât 
sângele tău. 

— Barsavi s-a încuiat singur în Mormântul Plutitor, 
Locke. Şi aşa cum am mai spus, trebuie să ai încredere în 


279 


mine - e treaba mea cum o să mă descurc. Capa va primi 
până la urmă ce îi voi oferi. Vom soluţiona problema 
Camorrului o dată pentru totdeauna, spre mulţumirea 
tuturor. 

— Trebuie să recunosc: eşti primejdios. Dar cred că eşti 
şi nebun, zise Locke. 

— N-ai decât să atribui ce înţeles doreşti acţiunilor 
mele, Locke, câtă vreme faci ce ţi se cere. 

— S-ar părea că nu am de ales, spuse Locke cu 
amărăciune. 

— Nu-i o întâmplare. Ne-am înţeles? Vei îndeplini 
misiunea pe care ţi-am încredinţat-o? 

— Cu instrucţiuni privind ceea ce doreşti să îi zic lui 
Capa Barsavi? 

— Da. 

— Mai am o condiţie. 

— Serios? 

— Dacă tot fac asta pentru tine, am nevoie de un mijloc 
de a-ţi vorbi sau măcar de a-ţi transmite un mesaj când oi 
crede eu de cuviinţă, spuse L.ocke. Dacă intervine ceva şi 
nu voi avea timp să aştept ca tu să te dai mare, ivindu-te 
de nicăieri. 

— E puţin probabil, spuse Regele Cenuşiu. 

— E necesar. Vrei să reuşească misiunea sau nu? 

— Fie. Regele Cenuşiu încuviinţă. Şoimare! 

Şoimarul se ridică de pe scaun; Vestris nu-şi desprinse 
ochii din cei ai lui Locke. Stăpânul şoimului băgă mâna în 
haină şi scoase de acolo o lumânare - un cilindru micut de 
ceară albă cu o pată purpurie ciudată ce se învârtea prin 
el. 

— Aprinde-o într-un loc izolat, zise Magul-Juruit. 
Trebuie să fii singur-singurel. Rosteşte-mi numele, iar eu 
voi auzi şi voi veni cât de curând. 

— Mulţumesc. Locke luă lumânarea cu mâna dreaptă şi 
o strecură în haină. Şoimarul. Asta-i uşor de ţinut minte. 


280 


Vestris îşi deschise ciocul, dar nu scoase nici un 
zgomot. Şi-l închise la loc şi clipi. Un căscat? Felul ei de a 
chicoti pe seama lui Locke? 

— O să stau cu ochii pe tine, spuse Magul-Juruit. Aşa 
cum Vestris simte ce simt eu, şi eu văd ce vede ea. 

— Asta explică destul de multe, zise Locke. 

— Dacă ne-am înţeles, treaba noastră aici s-a încheiat, 
zise Regele Cenuşiu. Am şi altceva de făcut şi trebuie s-o 
fac în noaptea asta. Îţi mulţumesc, Jupâne Ghimpe, pentru 
faptul că ne-am văzut, îi spuse omul cu arbaleta omului cu 
punga de galbeni. Locke se ridică şi îşi strecură mâna 
stângă într-un buzunar de la haină; braţul încă îi zvâcnea 
de durere. 

— Deci când trebuie să aibă loc întâlnirea asta? 

— Peste trei nopţi, zise Regele Cenuşiu. Nădăjduiesc că 
nu-ţi întrerup jocul cu Don Salvara? 

— Nu cred că îţi pasă cu adevărat, dar nu. 

— Cu atât mai bine atunci. Hai să te trimitem înapoi la 
treburile tale. 

— Doar nu o să... 

Însă era prea târziu; Şoimarul începuse deja să facă 
nişte semne cu mâna liberă şi să îşi mişte buzele, formând 
cuvinte fără a le vocaliza însă. Camera începu să se 
învârtă; lumina portocalie a felinarului se preschimbă 
într-o dâră palidă de culoare pe fundalul întunericului din 
cameră şi apoi totul se cufundă în beznă. 


6 


Când îşi reveni în simţiri, Locke se trezi stând pe podul 
dintre Laţ şi Şirul Mutră-de-Monedă; după socoteala lui, 
nu trecuse nici o clipă, dar când se uită în sus văzu că norii 
dispăruseră, stelele se rotiseră pe cerul întunecat şi lunile 
coborâseră la apus. 

— Nemernicul naibii! şuieră el. Au trecut câteva ceasuri 
bune! Jean cred că a făcut deja crize. 


281 


Se gândi iute: Calo şi Galdo plănuiseră să petreacă 
seara făcându-şi rondul prin Laţ, cu Goangă după ei. 
Probabil ajunseseră la Ultima Greşeală, unde jucau zaruri, 
beau şi încercau să evite să fie daţi afară pentru măsluirea 
cărţilor de joc. Jean intenţionase să-şi petreacă noaptea 
prefăcându-se că odăile din Turnul Năruit sunt ocupate, 
cel puţin până când se întorcea Locke. Acela ar fi fost cel 
mai apropiat loc de unde să înceapă să-i caute. Chiar 
atunci Locke îşi aminti că era încă îmbrăcat ca Lukas 
Fehrwight. Se plesni peste frunte. 

Îşi scoase haina şi panglicile, îşi smulse ochelarii falşi 
de la nas şi îi vâri într-un buzunar de la jiletcă. Işi pipăi cu 
grijă tăieturile de pe braţul stâng; erau adânci şi încă 
dureroase, dar sângele se închegase pe ele, aşa că măcar 
nu picura peste tot. Fir-ar Regele Cenuşiu blestemat să fie, 
gândi Locke, numai de m-ar ajuta zeii să i-o plătesc pentru 
noaptea asta! 

Işi ciufuli părul, îşi descheie nasturii de la jiletcă, îşi 
scoase cămaşa din pantaloni şi se aplecă să împăturească 
şi să ascundă fundele de la pantofi. Işi băgă cravatele şi 
curelele decorative în haină, apoi o împături şi legă 
mânecile una de alta. In întunericul de acolo, semăna 
nespus de mult cu un sac vechi de pânză. Acum că scăpase 
de podoabele exterioare ale lui Lukas Fehrwight, putea să 
treacă neobservat pentru scurtă vreme. Mulţumit, se 
întoarse şi începu să meargă repede pe partea de miazăzi 
a podului, spre luminile şi zgomotele încă vii din Laţ. 

Jean Tannen apăru de pe o alee şi îl luă de braţ, chiar 
când cotea spre partea de miazănoapte a Turnului Năruit, 
acolo unde intrarea principală de la Ultima Greşeală dădea 
către caldarâm. 

— Locke! Pe unde naiba ai umblat toată noaptea? Eşti 
bine? 

— Jean, slavă zeilor! Cât mă bucur să te văd! Nu-s deloc 
bine şi, după cum se vede, nici tu nu eşti. Unde sunt 
ceilalţi? 


282 


— Când am văzut că nu te întorci, i-am găsit la Ultima 
Greşeală şi i-am trimis în odăile noastre, împreună cu 
Goangă, zise Jean, vorbind cu glas scăzut la urechea lui 
Locke. lar eu am patrulat pe aleile de aici, străduindu-mă 
să nu fiu observat. Nu am vrut să ne împrăştiem prin oraş 
noaptea. M-am... ne-am temut... 

— Am fost săltat, Jean. Dar mi s-a dat drumul. Hai să 
urcăm în odăile noastre. Avem o nouă problemă, proaspăt 
coaptă şi a naibii de fierbinte! 


7 


Lăsară ferestrele din odăile lor deschise de data asta, 
cu sitele subţiri şi translucide lăsate, ca să ţină departe 
insectele ciupitoare. Când Locke isprăvi de povestit prin ce 
trecuse în acea noapte, cerul devenise cenuşiu, cu linii de 
roşu vizibile chiar sub pervazurile dinspre răsărit. 
Ascultătorii săi aveau cearcăne la ochii împăienjeniţi, însă 
nimeni nu dădea semne de somnolenţă. 

— Măcar acum ştim că n-o să încerce să mă omoare ca 
pe ceilalţi garrista, încheie Locke. 

— Nu până peste trei nopţi, vrei să spui, interveni 
Galdo. 

— Ticălosul pur şi simplu nu prezintă încredere, sări şi 
Goangă. 

— Însă până una-alta trebuie să i se dea ascultare, zise 
Locke. 

Locke se schimbase în hainele de rezervă; arăta acum 
mult mai potrivit pentru cineva de rând. Jean insistase să-i 
spele braţul cu vin tonic încălzit până aproape de fierbere 
pe o vatră alchimică. Locke avea acum o compresă din 
pânză îmbibată cu coniac apăsată pe rană şi o scălda în 
lumina unui mic glob incandescent alb. Era bine ştiut 
printre doftorii din Camorr că lumina alunga aerul rău 
mirositor şi prevenea instalarea infecțiilor. 


283 


— Chiar trebuie? Calo îşi scărpină bărbia nerasă. Cât de 
departe crezi că am ajunge dacă am fugi rupând 
pământul? 

_ — Departe de Regele Cenuşiu? Locke oftă. Cine ştie? 
Insă de Magul-Juruit nu am putea fugi niciodată îndeajuns 
de departe. 

— Şi-atunci stăm pur şi simplu şi îl lăsăm să îţi tragă 
sforile, ca şi cum ai fi o păpuşă pe scenă? întrebă Jean. 

— Recunosc că mi s-a părut deosebit de fascinant faptul 
că nu-i va spune lui Capa Barsavi despre escrocheriile 
noastre, răspunse Locke. 

— Toată chestia asta e o nebunie, spuse Galdo. Zici că 
ai văzut trei inele la încheietura Şoimarului ăsta? 

— Da, la mâna pe care nu avea blestematul ăla de 
şoim-scorpion. 

— Trei inele, mormăi Jean. Este o nebunie. Să ţii în 
slujbă un asemenea om... Cred că au trecut două luni de 
când au apărut primele poveşti despre Regele Cenuşiu. De 
când şi-a furat-o primul garrista... Cine a fost primul? 

— Gil Cuţitarul de la Picioare-de-Rom, spuse Calo. 

— Suma despre care vorbim trebuie să fie... de-a 
dreptul ridicolă! Mă îndoiesc că Ducele ar putea ţine un 
Mag-Juruit de rangul ăstuia atâta amar de vreme. Deci 
cine naiba este Regele ăsta Cenuşiu şi cum plăteşte pentru 
toate astea? 

— Nu contează, zise Locke. De-acum în trei nopţi sau 
mai bine zis de-acum în două nopţi şi jumătate, căci 
soarele e pe cale să răsară, o să fie doi Regi Cenugşii, iar eu 
voi fi unul din ei. 

— Cei Treisprezece să ne aibă-n pază! spuse Jean. 

Se luă cu mâinile de cap, frecându-şi ochii cu palmele. 

— Asta este vestea proastă. Capa Barsavi vrea să mă 
însor cu fiică-sa şi acum Regele Cenuşiu vrea să mă dau 
drept el la o întrunire de taină cu Capa Barsavi. Locke 
rânji. Vestea cea bună este că nu s-a scurs deloc sânge pe 
noul bon de ordine în valoare de patru mii de coroane. 


284 


— Îl omor, zise Goangă. Faceţi-mi rost de săgeți 
otrăvite şi de o arbaletă şi îl găuresc drept între ochi. 

— Goangă, prin comparaţie, asta face săritul de pe 
acoperişul templelor să pară de-a dreptul rezonabil, spuse 
Locke. 

— Însă cine s-ar aştepta la una ca asta? Goangă, aşezat 
sub una dintre ferestrele dinspre răsărit ale odăii, întoarse 
capul şi privi afară câteva clipe, aşa cum făcuse toată 
noaptea, când şi când. Uite, toată lumea ştie că unul dintre 
voi patru i-ar putea omori. Dar nimeni nu s-ar aştepta la 
mine! Surpriză totală. O lovitură în faţă, şi s-a zis cu 
Regele Cenuşiu! 

— Chiar dacă Şoimarul ar lăsa săgețile arbaletei tale 
să-i atingă clientul, probabil că ne-ar prăji pe loc după 
aceea, spuse Locke. De asemenea, mă îndoiesc profund că 
pasărea aia nenorocită o să fâlfâie prin preajma turnului 
ăstuia în aşa fel încât s-o vedem. 

— Nu se ştie, replică Goangă. Cred că am mai văzut-o, 
când am făcut primul contact cu Don Salvara. 

— Şi eu sunt destul de sigur că am văzut-o. Calo plimba 
un solon pe degetele mâinii stângi, fără să se uite la el. 
Când te sugrumam, Locke. Ceva a zburat pe deasupra 
noastră. Ceva mult prea mare şi iute ca să fie vreo pitulice 
sau vreo vrabie. 

— Deci chiar ne-a urmărit şi chiar ştie tot ce-i de ştiut 
despre noi, spuse Jean. Supunerea pare varianta cea mai 
înţeleaptă pentru moment, dar trebuie să ne pregătim 
pentru nişte eventualităţi. 

— leşim acum din jocul cu Don Salvara? întrebă 
Goangă, cu sfială. 

— Cum? Nu. Locke îşi scutură viguros capul. Nu avem 
absolut nici un motiv să facem asta deocamdată. 

— De unde-ai mai scos-o şi pe-asta? întrebă Galdo. 

— Motivul pentru care luasem în calcul scurtarea 
jocului era tocmai ca să ne ferim de priviri iscoditoare şi să 
încercăm să evităm să fim omorâţi de Regele Cenuşiu. 


285 


Acum putem fi ai naibii de siguri că asta n-o să se 
întâmple, cel puţin nu în următoarele trei zile. Aşa că jocul 
cu Salvara rămâne în picioare. 

— Astea trei zile, da. Până când Regele Cenuşiu n-o să 
te mai socotească de folos. Jean scuipă. Următorul pas în 
planurile sale, oricare ar fi ele: „Mulţumesc pentru 
cooperare, luaţi de-aici toți câte un cuţit de felicitare în 
spate“. 

— E şi asta o posibilitate, zise Locke. Aşa că vom 
proceda în felul următor: Jean, o să alergi puţin azi, după 
ce tragi un pui de somn. Anulează aranjamentele alea 
pentru călătoria pe mare. Dacă va fi nevoie să fugim, va 
dura prea mult să aşteptăm o corabie care să plece din 
port. Totodată, mai scapă nişte galbeni la Poarta 
Vicontelui. Dacă o fi să plecăm, vom pleca pe uscat şi 
vreau ca poarta aia să se deschidă mai larg şi mai iute de- 
cât uşa unui bordel. Calo, Galdo - voi găsiţi-ne o căruţă. 
Duceţi-o în spatele templului; pregătiţi-o cu prelate şi cu 
frânghii, pentru împachetat rapid. Faceţi rost de mâncare 
şi de băutură pentru drum. Chestii simple şi rezistente. 
Mantii de schimb. Straie obişnuite. Ştiţi ce aveţi de făcut. 
Dacă vă vede la lucru vreunul dintre Oamenii Potriviţi, 
lăsaţi de înţeles că urmărim să dăm o lovitură grasă zilele 
astea. Lui Barsavi o să-i placă asta, dacă ajunge la urechea 
sa. Goangă, mâine noi doi o să trecem prin vistierie. O să 
aducem sus tot bănetul de acolo şi o să îl punem în saci de 
pânză, ca să fie mai uşor de cărat. Dacă va trebui să fugim, 
vreau să putem azvârli toată harababura în căruţă în 
câteva minute. 

— Da, are noimă ce zici, încuviinţă Goangă. 

— Aşa că, Sanza, voi doi staţi laolaltă, spuse Locke. 
Goangă, tu vii cu mine. Nimeni nu iese singur, nici măcar 
pentru scurtă vreme, cu excepţia lui Jean. Tu ai cele mai 
mici şanse să fii deranjat, afară doar dacă Regele Cenuşiu 
n-o fi având vreo oaste ascunsă în oraş. 


286 


— Ei, mă ştii pe mine. Jean întinse o mână după gât şi 
pe sub jiletca largă de piele pe care o purta peste tunica 
simplă de bumbac. Scoase o pereche de securi, fiecare 
lungă de jumătate de metru, cu mânerele învelite în piele 
şi cu tăişurile drepte şi negre care se îngustau ca nişte 
bisturie. Acestea erau contrabalansate cu bile din oţel 
înnegrit, late cât un solon de argint. Surorile Năbădăioase 
- armele de suflet ale lui Jean. Nu călătoresc niciodată 
singur. Suntem mereu trei. 

— În regulă, atunci. Locke căscă. Dacă mai avem nevoie 
şi de alte idei sclipitoare, putem veni cu ele când ne 
trezim. Hai să punem ceva masiv în uşă, să închidem 
ferestrele şi să începem să sforăim. 

Ticăloşii Gentilomi de-abia se ridicaseră în picioare ca 
să treacă la fapte, când Jean îi rugă să facă linişte. Scările 
din faţa uşii de pe peretele de miazănoapte al odăii 
scârţâiau sub greutatea mai multor picioare. O clipă mai 
târziu, cineva bătu la uşă. 

— Lamora, deschide! se auzi un glas puternic de 
bărbat. Afaceri de-ale lui Capa! 

Jean îşi trecu securile într-o mână şi le ascunse la spate, 
apoi se lipi de peretele de miazănoapte, la câţiva paşi în 
dreapta uşii. Calo şi Galdo pipăiră pe sub cămăşi după 
pumnale, Galdo împingându-l pe Goangă în spatele său pe 
când făceau asta. Locke rămase în mijlocul camerei, 
amintindu-şi că stiletele sale erau încă împachetate în 
haina lui Fehrwight. 

— Cât costă o jimblă la Piaţa Schimburilor? strigă el. 

— Un gologan numai, dar jimblele nu-s uscate, veni 
răspunsul. 

Locke se mai relaxă puţin - acestea erau parola şi 
replica acelei săptămâni şi, dacă ar fi venit să îl salte 
pentru ceva sângeros, ei bine, atunci ar fi dărâmat uşa pur 
şi simplu. Făcându-le semn celorlalţi să-şi păstreze calmul, 
trase zăvorul şi întredeschise uşa, cât să poată privi afară. 


287 


Pe platforma din faţa uşii erau patru bărbaţi, la aproape 
douăzeci şi cinci de metri în aer deasupra Ultimei Greşeli. 
În spatele lor, cerul avea culoarea de nepătruns a apei de 
canal, cu numai câteva stele care scăpărau şi se stingeau 
încet ici şi colo. Erau bărbaţi duri, stând pregătiţi şi 
degajaţi precum luptătorii de meserie, cu tunici din piele, 
gulere de piele şi bandane din pânză roşie pe sub beretele 
negre de piele. Mâinile Înroşite - gaşca la care apela 
Barsavi când avea nevoie urgentă de braţe vânjoase. 

— Iartă-ne, frate. Conducătorul, după toate aparențele, 
al Mâinilor Roşii se sprijini de uşă cu braţul. Şeful vrea să-l 
vadă pe Locke Lamora chiar acum; nu-i pasă în ce stare i-l 
ducem şi nici nu putem primi un refuz. 


288 


INTERLUDIU: Jean Tannen 
1 


În anul următor Locke crescu, însă nu atât de mult pe 
cât şi-ar fi dorit. Deşi era greu să i se ghicească foarte 
exact vârsta reală, era limpede că era mai mult decât 
pipernicit pentru anii săi. 

— Ai sărit peste câteva mese în pruncie, îi zise Lanţuri. 
Ai mai recuperat de când ai ajuns aici, desigur, dar 
bănuiesc că vei fi mereu un pic spre... mediu. 

— Mereu? 

— Nu pune prea mult la suflet. Lanţuri îşi puse mâinile 
pe burta-i rotofeie şi chicoti. Un om mai mic poate scăpa 
de la o strâmtoare care s-ar putea să fie de netrecut 
pentru un cineva mai solid. 

Urmă şi mai multă şcoală. Mai multe calcule, istorie, 
hărţi, limbi... De îndată ce Locke şi cei doi Sanza ajunseră 
să stăpânească vadrana vorbită, Lanţuri îi trimise să 
deprindă arta accentelor. Petrecură câteva ceasuri pe 
săptămână în compania unui bătrân reparator de pânze 
vadran, care-i mustra pentru „pocirea, cu prune-n gură“ a 
graiului nordic în timp ce îşi trecea acele lungi şi mari prin 
metri întregi de pânză împăturită. Sporovăiră despre orice 
subiect îi venea în cap bătrânului, iar el le corectă cu cea 
mai mare grijă fiecare consoană scurtată prea mult şi 
fiecare vocală lungită prea mult. Totodată, omul deveni tot 
mai arţăgos şi mai roşu la faţă cu fiecare lecţie, căci 
Lanţuri îl plătea în vin pentru serviciile lui. 

Avură parte şi de probe - unele banale, altele chiar 
dure. Lanţuri îi testa pe băieţi încontinuu, aproape fără 
cruţare, însă, după ce isprăvea fiecare nouă şaradă, îi lua 
întotdeauna pe acoperişul templului, ca să le explice ce 


289 


voise să obţină şi ce însemnătate avuseseră dificultăţile. 
Această deschidere a lui în faţa lor îi făcea mai uşor de 
suportat jocurile, care avură şi un efect suplimentar - îi 
uni pe Locke, Calo şi Galdo împotriva lumii înconjurătoare. 
Cu cât strângea Lanţuri mai mult şuruburile, cu atât 
deveneau băieţii mai apropiaţi, cu atât lucrau mai uşor 
împreună, nemaiavând nevoie să rostească prea multe 
pentru a pune un plan în mişcare. 
Sosirea lui Jean Tannen schimbă toate acestea. 


Era luna lui Saris în cel de-al 77-lea An al lui Iono, pe la 
sfârşitul unei toamne neobişnuit de uscate şi de reci. 
Furtuni puternice măturaseră întreaga Mare de Fier, însă 
cruţaseră Camorrul, prin cine ştie ce capriciu al vânturilor 
sau al zeilor, iar nopţile erau mai plăcute ca niciodată, din 
câte îşi putea aminti Locke. Şedea pe trepte cu Părintele 
Lanţuri,  dezmorţindu-şi degetele, când îl zări pe 
Făuritorul-de-Hoţi străbătând piaţa spre (Casa lui 
Perelandro. 

Cei doi ani care trecuseră îndepărtaseră parţial spaima 
pe care o simţise cândva Locke în preajma fostului său 
stăpân, însă nu încăpea îndoială că păstrase pentru 
bătrânul slăbănog o anumită fascinaţie grotescă. 

Degetele fusiforme ale Făuritorului se răsfirară când 
făcu o plecăciune adâncă şi ochii îi scânteiară când îl 
observă pe Locke. 

— Dragul şi exasperantul meu băieţel, ce plăcere să te 
văd ducând o viaţă rodnică în Ordinul lui Perelandro! 

— Reuşita sa se datorează disciplinei tale timpurii, 
bineînţeles. Surâsul lui Lanţuri se întinse sub legătura de 
la ochi. Asta l-a ajutat să ajungă tânărul hotărât şi integru 
care stă înaintea ta astăzi. 

— Integru? Făuritorul-de-Hoţi îl privi chiorâş pe Locke, 
prefăcându-se concentrat. Cu greu aş putea spune că a 
mai crescut un deget. Dar nu contează. Ţi-am adus băiatul 
despre care am vorbit, cel din Colţul de Miazănoapte. leşi 


290 


la lumină, Jean! Nu te poţi ascunde în spatele meu cum nu 
te poţi ascunde sub un bănuţ. 

Într-adevăr, în spatele Făuritorului-de-Hoţi stătea un 
băiat; când bătrânul îl înghionti la vedere, Locke văzu că 
avea cam anii lui, poate chiar zece, însă în toate celelalte 
privinţe erau complet opuşi. Noul băiat era gras, roşu la 
faţă, arătând ca o pară murdară, cu un smoc unsuros de 
păr negru în creştetul capului. Avea ochii măriţi şi şocaţi; 
îşi încleşta şi descleşta mâinile agitat. 

— Aaa, zise Lanţuri. Nu îl pot vedea, dar la urma urmei, 
calităţile pe care le doreşte Patronul celor Oropsiţi de 
Soartă nu pot fi văzute cu ochiul liber. Te pocăiești, 
băiete? Eşti sincer? Eşti la fel de integru precum cei pe 
care stăpânul nostru ceresc i-a luat deja în turma sa? 

Îl bătu uşor pe spate pe Locke, cătuşele şi lanţurile 
zornăindu-i. În ceea ce-l privea, Locke se uita ţintă la 
nou-venit şi nu spunea nimic. 

— Sper că da, domnule, zise Jean, cu un glas moale şi 
chinuit. 

— Ei bine, pe speranţă ne şi clădim vieţile, nu-i aşa? 
spuse Făuritorul-de-Hoţi. Bunul Părinte Lanţuri este noul 
tău stăpân acum, băiete. Te las în grija lui. 

— Nu în grija mea, ci în cea a Puterii de Sus pe care o 
slujesc, zise Lanţuri. A, înainte să pleci, întâmplarea face 
ca eu să fi găsit mai devreme punga asta pe treptele 
templului meu. Întinse un săculeţ dolofan de piele, plin cu 
monede, şi îl flutură spre Făuritorul-de-Hoţi. Nu cumva 
este a ta? 

— Ei bine, da! Chiar a mea este! Făuritorul-de-Hoţi 
culese punga din mâinile lui Lanţuri şi o făcu să dispară în 
buzunarele hainei sale ponosite de vreme. Ce coincidenţă 
fericită! 

Făcu o nouă plecăciune, se întoarse şi o porni către 
Dealul Umbrelor, fluierând prea puţin melodios. 

Lanţuri se ridică, îşi frecă picioarele şi bătu din palme. 


291 


— Să zicem că am cam terminat cu datoria noastră 
publică pe ziua de azi. Jean, el este Locke Lamora, unul 
dintre iniţiaţii mei. Ajută-l, te rog, să ducă acest cazan în 
altar. Ai grijă, e greu. 

Cei doi băieţi - cel slab şi cel gras - traseră cazanul pe 
trepte şi în altarul jilav; Preotul-Fără-Ochi pipăi de-a 
lungul lanțurilor, adunându-le din urma sa şi târându-le 
până când ajunse cu bine înăuntru. Locke acţionă 
mecanismul din perete şi închise uşile templului, iar 
Lanţuri se aşeză în mijlocul podelei din altar. 

— Domnul cel cumsecade care mi te-a încredinţat mi-a 
spus că poţi vorbi, citi şi scrie în trei limbi, rosti Lanţuri. 

— Da, domnule, zise Jean, privind în jur cu îngrijorare. 
Therină, vadrană şi issavrai. 

— Foarte bine. Şi poţi face calcule complexe? Balanţe 
de cont? 

— Da. 

— Excelent. Atunci mă poţi ajuta să fac socoteala a ce 
am strâns azi. Dar mai întâi vino aici şi dă-mi mâna. Aşa. 
Hai să vedem dacă ai ce trebuie ca să devii un iniţiat în 
acest templu, Jean Tannen. 

— Ce... ce trebuie să fac? 

— Trebuie numai să-ţi pui mâinile pe legătura de la 
ochii mei. Nu, relaxează-te. Inchide-ţi ochii. 
Concentrează-te. Lasă orice gând virtuos ai avea în minte 
să iasă la suprafaţă... 


2 


— Nu-mi place de el, zise Locke. Nu-mi place deloc. 

El şi Lanţuri pregăteau micul dejun a doua zi dimineaţă, 
devreme; Locke fierbea o supă cu ceapă tocată şi cu 
cubuleţe mici, maro şi neregulate de carne de vită, în 
vreme ce Lanţuri încerca să desfacă sigiliul de ceară al 
unui vas de miere. Cum nu izbutise să facă asta cu 


292 


degetele şi cu unghiile, folosea acum un stilet şi 
bombănea. 

— Nu-ţi place deloc? E cam aiurea, de vreme ce nu-i 
aici nici măcar de-o zi, spuse Lanţuri cu glas rece. 

— E gras. E moale. Nu e unul dintre noi. 

— Ba este. l-am arătat templul şi vizuina; şi-a depus 
jurământul de pezon. O să i-l prezint lui Capa peste o 
zi-două. 

— N-am vrut să zic unul dintre noi, Ticăloşii Gentilomi, 
ci unul dintre noi, noi. Nu este hoț. Este doar un grăsan 
moale şi... _ 

— Un negustor. E fiul unor negustori, asta este. Insă 
acum este un hoţ. 

— Dar nu a furat lucruri! N-a vrăjit şi nici n-a momit pe 
nimeni! A spus că a stat pe deal numai câteva zile înainte 
să fie adus aici. Nu este unul dintre noi. 

— Locke. Lanţuri se opri din încercarea lui de a desface 
vasul cu miere şi se uită la el, încruntat. Jean Tannen este 
un hoţ pentru că o să-l pregătesc eu să fie hoţ. Iţi aduci 
aminte că asta vă învăţ eu aici: să fiţi nişte hoţi mai 
deosebiți. Nu ai uitat, nu? 

— Dar ele... 

— El e mai învăţat decât oricare dintre voi. Scrie citeţ şi 
frumos, înțelege tot ce-i legat de afaceri, de registre, de 
schimbul de bani şi multe altele. Fostul tău stăpân a ştiut 
că o să-l vreau de îndată. 

— Dar e gras! 

— Ca mine, de altfel. Iar tu eşti urât. Calo şi Galdo au 
nasurile ca nişte catapulte, Sabethei îi apăruseră pistrui, 
ultima oară când am văzut-o. Deci unde vrei să ajungi? 

— Nu ne-a lăsat să dormim deloc azi-noapte. Plângea şi 
nu mai tăcea odată. 

— Îmi pare rău, se auzi un glas moale din spatele lor. 
Locke şi Lanţuri se întoarseră (cel de-al doilea mult mai 
încet decât primul); Jean Tannen stătea lângă uşa de la 


293 


odăile de dormit, cu ochii roşii. Nu am vrut. Dar nu m-am 
putut abţine. 

— Ha! Lanţuri se întoarse la stilet şi la vasul cu miere. 
Se pare că băieţii care trăiesc în vizuini de sticlă nu ar 
trebui să vorbească atât de tare despre cei din camera 
alăturată. 

— Păi, să nu mai faci asta, Jean, zise Locke, sărind de 
pe treapta de lemn pe care încă o folosea ca să ajungă 
până la vatra de gătit. Se duse până la unul dintre bufetele 
de mirodenii şi începu să scotocească printre borcane, 
căutând ceva. Taci din gură şi lasă-ne să dormim. Calo, 
Galdo şi cu mine nu ne smiorcăim. 

— Îmi pare rău, spuse Jean, pe punctul de a izbucni din 
nou în plâns. Îmi pare rău, numai că... mama. Tata. Sunt... 
sunt orfan. 

— Şi ce? Locke dădu jos un mic flacon de sticlă cu 
ridichi murate, închis cu un dop de piatră, precum 
poţiunile alchimice. Și eu sunt orfan. Toţi cei de-aici sunt 
orfani. Chiar dacă scânceşti, tot n-o să-ţi readuci familia la 
viaţă. 

Locke se întoarse şi făcu doi paşi îndărăt spre vatra de 
gătit, aşa că nu văzu când Jean străbătu spaţiul dintre ei. 
În schimb, simţi braţul lui Jean încolăcindu-se în jurul 
gâtului său; o fi fost el moale, dar era al naibii de greu, 
pentru un puşti de zece ani. Locke scăpă ridichile murate; 
Jean îl săltă de la pământ prin simpla sa forţă, îl răsuci şi îl 
azvârli cât colo. 

Picioarele lui Locke se ridicară de pe sol în aceeaşi 
clipă în care borcanul de ridichi se sparse de acesta; o 
secundă mai târziu, ceafa lui Locke se izbi de masa masivă 
din scoruş şi el căzu, aterizând cât se poate de dureros pe 
fundul său mai degrabă ciolănos. 

— Ba tu să taci! Nu mai era nimic potolit în glasul lui 
Jean; acum răcnea, cu faţa roşie şi cu lacrimi curgându-i 
din ochi. Tacă-ţi gura aia mârşavă! Să nu te prind că zici 
vreodată ceva de familia mea! 


294 


Locke îşi înălţă braţele şi încercă să se ridice în 
picioare; unul din pumnii lui Jean îi apăru în faţa ochilor, 
părând să acopere jumătate din lume. Lovitura îl făcu să se 
încolăcească precum un covrig. Când îşi reveni cât de cât 
în simtire, ţinea în braţe piciorul mesei; camera dansa un 
menuet în jurul lui. 

— Wrrblg, spuse el, cu gura plină de sânge şi de durere. 

— Gata, Jean, zise Lanţuri, trăgându-l pe băiatul îndesat 
de pe Locke. Cred că mesajul a fost transmis întru totul. 

— Of. Asta chiar a durut, spuse Locke. 

— Aşa şi trebuie. Lanţuri îi dădu drumul lui Jean, care 
avea încă pumnii strânşi şi se uita urât la Locke, 
tremurând. Ai meritat-o din plin. 

— Ăăă... cum? 

— Sigur că toţi cei de-aici sunt orfani. Părinţii mei au 
murit cu mult înainte să te naşti tu. Părinţii tăi s-au dus de 
ani de zile. La fel stă treabă şi cu Calo, Galdo şi Sabetha. 
Însă Jean şi-a pierdut părinţii acum cinci nopţi, încheie 
Lanţuri. 

— A... Locke se ridică, gemând. N-am... n-am ştiut. 

— Bun atunci. Lanţuri izbutise în cele din urmă să 
desfacă vasul de miere; sigiliul de ceară pârâi zgomotos. 
Când nu ştii tot ce-i de ştiut, ar cam fi cazul să-ţi ţii fleanca 
şi să fii politicos. 

— A fost un incendiu. Jean trase câteva guri adânci de 
aer, privindu-l încă ţintă pe Locke. Au murit arşi. A ars 
toată prăvălia. S-a dus totul. 

Se întoarse şi o porni înapoi spre odăile de dormit, cu 
capul plecat şi frecându-şi ochii. 

Lanţuri se întoarse cu spatele la Locke şi începu să 
amestece mierea, sfărâmând bucăţile cristalizate. 

Se auzi un zăngănit răsunător de la căderea trapei 
secrete ce ducea la templul de deasupra; un moment mai 
târziu, apărură în bucătărie Calo şi Galdo, fiecare geamăn 
înveşmântat în robele albe de iniţiat, fiecare ducând o 
pâine lungă şi proaspătă pe cap. 


295 


— Ne-am întors, zise Calo. 

— Cu pâine! 

— Evident! 

— Nu, tu eşti evident! 

Gemenii se opriră deodată, când îl văzură pe Locke 
sprijinindu-se de marginea mesei ca să se ridice, cu buzele 
umflate şi cu sânge scurgându-i-se din colţul gurii. 

— Ce am pierdut? întrebă Galdo. 

— Băieți, zise Lanţuri, cred că am uitat să menţionez 
ceva când vi l-am prezentat pe Jean şi i-am arătat 
împrejurimile aseară. Fostul vostru stăpân din Dealul 
Umbrelor m-a avertizat că, deşi Jean este în general dulce 
la grai, băiatul are o fire a naibii de pitorească. 

Clătinând din cap, Lanţuri se duse la Locke şi îl ajută să 
se ridice în picioare. 

— Când se opreşte de învârtit lumea în jurul tău, nu 
uita că trebuie să strângi cioburile şi ridichile de pe jos, îi 
spuse el. 


3 


Locke şi Jean păstrară o distanţă sănătoasă unul faţă de 
celălalt la cina din acea seară, fără să scoată o vorbă. Calo 
şi Galdo schimbară priviri exasperate cam de o sută de ori 
pe minut, însă nu încercară să iniţieze conversaţia. 
Pregătirile pentru masă se desfăşurară într-o tăcere 
aproape perfectă, iar Lanţuri pāru bucuros să se 
conformeze echipei sale posomorâte. 

Îndată ce Locke şi Jean se aşezaseră la masă, Lanţuri le 
puse în faţă câte o cutie de fildeş sculptat. Cutiile erau 
lungi de-un cot şi cam tot atât de late, având capace prinse 
în ţâţâni. Locke le recunoscu imediat ca fiind din cele 
numite Cutia  Determinantului, instrumente  verrare 
delicate ce foloseau mecanisme automate, plăci glisante şi 
butoane din lemn ce se roteau; ele ajutau un utilizator 
antrenat să realizeze mult mai repede anumite operaţiuni 


296 


matematice. Lui Locke i se explicaseră noţiunile 
elementare ale instrumentului, dar trecuseră câteva luni 
de când folosise aşa ceva. 

— Locke şi Jean, vă rog frumos, zise Părintele Lanţuri. 
Am nouă sute nouăzeci şi cinci de soloni camorreni şi plec 
cu o corabie spre Tal Verrar. Aş vrea tare mult să îmi 
schimb banii în solari când ajung acolo, un solar valorând 
momentan patru cincimi dintr-o coroană plină camorreană. 
Câţi solari îmi vor datora zarafii înainte de a-şi opri 
comisionul? 

Jean ridică imediat capacul cutiei sale şi se puse la 
treabă, rotind butoane, şfichiuind plăci şi trăgând înainte 
şi înapoi bare mici din lemn. Locke, îmbujorat, îi urmă 
exemplul. Bâjbâielile lui la maşinărie nu erau nici pe 
departe la fel de rapide, căci Jean anunţă în curând: 

— Treizeci şi unu de solari plini şi cam nouă sutimi 
dintr-unul - rest. Scoase vârful limbii afară şi mai socoti 
câteva secunde. Patru volani de argint şi doi gologani. 

— Minunat, spuse Lanţuri. Jean, poţi să mănânci în 
seara asta. Locke, mă tem că tu n-ai noroc. Îţi mulţumesc 
că te-ai străduit, oricum. Poţi să te duci în odaia ta cât 
timp mâncăm noi, dacă doreşti. 

— Ceee?! Locke simţi cum îi năvăleşte sângele în obraji. 
Dar nu aşa procedai înainte! Ne dădeai întotdeauna 
probleme individuale! Şi nu am mai folosit cutia asta de... 

— Vrei încă o problemă? 

— Da! 

— Foarte bine. Jean, vrei te rog să o rezolvi şi tu? Aşa... 
un galion Jereshti navighează pe Marea de Fier, iar 
căpitanul său este un tip foarte pocăit. Oră de oră, el pune 
un marinar să arunce în mare o jimblă din pesmeţii 
corabiei drept ofrandă către lono. Fiecare jimblă 
cântăreşte cam patru sute de grame. Căpitanul mai este şi 
un tip foarte ordonat, pe deasupra; îşi ţine pesmeţii în 
butoaie de-un sfert de tonă. Ei navighează vreme de o 


297 


săptămână. Câte butoaie deschide? Şi ce cantitate de 
pesmeţi primeşte Patronul Apelor Prielnice? 

Băieţii începură iar să lucreze la cutii, şi din nou Jean 
ridică privirea în timp ce Locke mai avea încă de lucru, cu 
broboane mici de sudoare adunate pe frunte. 

— Deschide un singur butoi, zise Jean, şi foloseşte 
şaizeci şi şase de kilograme şi jumătate de pesmeţi. 

Părintele Lanţuri aplaudă încet. 

— Foarte bine, Jean. Tot tu o să mănânci cu noi în seara 
asta. Cât despre tine, Locke, ei bine... o să te chem când 
va trebui să faci curat. 

— Dar e ridicol! pufni Locke. El se descurcă mai bine 
decât mine la cutie! Ai făcut asta dinadins, ca să pierd eu. 

— Ridicol, zici? Ţi-ai cam luat-o în cap în ultima vreme, 
dragul meu băiat. Ai ajuns la vârsta aia la care mulţi băieţi 
par să-şi împacheteze chibzuinţa şi s-o pună deoparte 
câţiva ani. La naiba, şi Sabetha a făcut la fel. A fost unul 
dintre motivele pentru care am trimis-o acolo unde se află 
acum. În orice caz, mi se pare că ai nasul puţin cam sus 
pentru cineva cu însemnul-morții la gât. 

Roşeala lui Locke se accentuă. Jean îi aruncă o privire 
pe furiş; Calo şi Galdo, care ştiau deja despre dintele de 
rechin, se uitară fix la farfuriile şi paharele lor goale. 

— Lumea este plină de ghicitori care o să-ţi solicite 
abilităţile. Ce, crezi că vei putea să le alegi întotdeauna pe 
cele care ţi se potrivesc cel mai bine? Dacă aş vrea să 
trimit un băiat care să se dea drept ucenicul unui zaraf, 
cui crezi că i-aş încredința misiunea asta, dacă ar trebui să 
aleg între tine şi Jean? Nici nu aş sta pe gânduri. 

— Mda... presupun. A 

— Presupui prea multe. Îţi râzi de noul tău frate pentru 
că silueta sa aspiră la rotunjimea mea nobilă. Lanţuri îşi 
frecă stomacul şi rânji fără haz. Nu ţi-a trecut deloc prin 
cap că el s-ar putea integra mai uşor decât tine în anumite 
locuri tocmai datorită ei? Jean arată ca fiul unui negustor, 
ca un nobil bine hrănit, ca un cărturar pipernicit şi 


298 


îndesat. Înfăţişarea sa îi poate fi de tot atât folos cât îţi 
este ţie înfăţişarea ta. 

— Bănuiesc... 

— Şi dacă mai aveai nevoie de vreo dovadă că el poate 
face lucruri pe care tu nu poţi, ei bine, ce-ai zice să-l pun 
să te mai bată o dată măr? 

Locke încercă să se micşoreze spontan în tunică şi să 
dispară complet; nu izbuti şi îşi lăsă capul în piept. 

— Îmi pare rău, spuse Jean. Sper că nu te-am rănit prea 
tare. 

— Nu trebuie să-ţi ceri scuze, îngăimă Locke. Presupun 
că am meritat-o din plin. 

— Amenințarea unui stomac gol readuce curând 
înţelepciunea. Lanţuri surâse atotcunoscător. Greutățile 
sunt arbitrare, Locke. Nu poţi şti niciodată care dintre 
calităţile tale sau ale tovarăşului tău te poate ajuta să le 
depăşeşti. De exemplu, ridicaţi mâinile dacă numele vostru 
de familie se întâmplă să fie Sanza. 

Calo şi Galdo făcură întocmai, oarecum șovăielnic. 

— Toţi cei cu numele de familie Sanza pot lua cina 
împreună cu noul nostru frate, Jean Tannen, zise Lanţuri. 

— Ador să fiu folosit ca exemplu! spuse Galdo. 

— Toţi cei cu numele Lamora pot mânca, dar trebuie 
mai întâi să servească toate felurile de mâncare şi să aibă 
grijă de Jean Tannen. 

Aşa că Locke se grăbi să servească, având pe chip un 
amestec de stinghereală şi uşurare. Cina consta în clapon 
fript umplut cu usturoi şi ceapă, cu garnitură de struguri şi 
smochine opărite în sos fierbinte de vin. Părintele Lanţuri 
turnă toate toasturile obişnuite, dedicându-i-l pe ultimul lui 
„Jean Tannen, care a pierdut o familie, însă a găsit alta 
destul de repede“. 

Auzind asta, ochii lui Jean lăcrimară, iar băiatul îşi 
pierdu şi fărâma de bună dispoziţie pe care i-o adusese 
mâncarea. Observându-l, Calo şi Galdo se grăbiră să-l 
înveselească. 


299 


— A fost foarte tare ce ai făcut cu cutia, începu Calo. 

— Noi nu se descurcăm atât de repede, continuă Galdo. 

— Şi noi ne pricepem la calcule! 

— Sau cel puţin aşa credeam până să te întâlnim, 
completă Galdo. 

— N-a fost mare lucru, zise Jean. Mă pot mişca şi mai 
repede de-atât. Sunt... vreau să spun... Îi aruncă o 
căutătură nervoasă Părintelui Lanţuri înainte să continue: 
Am nevoie de ochelari. Ochelari de citit, pentru lucruri 
apropiate. Nu văd bine fără ei. Aş, ăă, aş putea lucra şi mai 
repede la o cutie dacă aş avea o pereche de ochelari. 
Însă... i-am pierdut pe-ai mei. Unul dintre băieţii din Dealul 
Umbrelor... 

— O să primeşti ochelari noi, spuse Lanţuri. Mâine sau 
poimâine. Nu îi purta în public; s-ar putea să contravină 
aerului nostru de sărăcie. Însă aici îi poţi purta liniştit. 

— Nici nu puteai vedea bine când m-ai bătut? întrebă 
Locke. 

— Puteam vedea puţin, zise Jean. Dar totul e înceţoşat. 
De aceea mă trăgeam îndărăt atât de mult. 

— O grozăvenie matematică şi un bătăuş iscusit, rosti 
Părintele Lanţuri. Ce combinaţie interesantă a oferit 
Binefăcătorul Ticăloşilor Gentilomi, în persoana tânărului 
Jupân Tannen! Căci este un Ticălos Gentilom, nu-i aşa, 
Locke? 

— Cred că da, spuse Locke, străduindu-se să-şi alunge 
din glas tonul posomorât. Cred că este. 


4 


Noaptea următoare fu senină şi uscată; toate lunile 
erau sus pe cer, strălucind ca nişte monarhi în întunecime, 
cu stelele drept curte. Jean Tannen stătea sub parapetul 
de pe acoperişul templului, ţinând o carte în faţa ochilor, 
la o lungime de braţ. Lângă el se aflau două lămpi de ulei 


300 


în cutii de sticlă, desenându-i conturul în lumina galbenă şi 
caldă. 

— Nu vreau să te deranjez, zise Locke şi Jean îşi ridică 
privirea, luat prin surprindere. 

— Pe toţi zeii! Eşti silențios! 

— Nu tot timpul. Locke se apropie până la câţiva paşi 
de băiatul mai voinic. Pot fi foarte zgomotos când mă 
prostesc. 

— Eu... ăă... 

— Pot lua loc? _ 

Jean încuviinţă, iar Locke se trânti lângă el. Işi strânse 
picioarele sub el şi le cuprinse cu braţele. 

— Îmi pare rău, spuse Locke. Bag de seamă că pot fi un 
rahat cu ochi câteodată. 

— Şi mie îmi pare rău. Nu am vrut... Când te-am lovit, 

pur şi simplu... Parcă sunt alt om. Când sunt mânios. 
_ — Ai făcut bine. Nu am ştiut despre mama şi tatăl tău. 
Imi pare rău. Ar fi trebuit... nu ar fi trebuit să merg aşa 
departe. Eu am avut mult timp la dispoziţie... să mă 
obişnuiesc cu ideea, înţelegi. 

Cei doi băieţi nu mai rostiră nimic câteva momente; 
Jean închise cartea şi se uită la cer. 

— Ştii, s-ar putea nici măcar să nu fiu, la urma urmei, 
zise Locke. Orfan, vreau să spun. 

— Cum aşa? Ş 

— Păi... maică-mea e moartă. Am văzut şi ştiu. Insă tatăl 
meu... el, ăă... El a plecat când eram foarte mic. Nu mi-l 
aduc aminte; nu l-am cunoscut niciodată. 

— Îmi pare rău, zise Jean. 

— Ne pare rău pentru multe, nu-i aşa? Cred că s-ar 
putea să fi fost un marinar, ceva. Poate un mercenar, mai 
ştii? Mama n-a vrut să-mi vorbească de el niciodată. Nu 
ştiu. S-ar putea să mă înşel. 

— Tatăl meu a fost un om bun, spuse Jean. A fost... Ai 
mei aveau o prăvălie în Colţul de Miazănoapte. Făceau 
negoţ cu piei, mătăsuri şi nestemate. Peste tot pe Marea 


301 


de Fier, plus câteva călătorii pe uscat. Îi ajutam. Nu la 
transport, desigur, ci la ţinut evidenţa. La socotit. Şi 
aveam grijă de pisici. Aveam nouă. Mama obişnuia să 
spună... obişnuia să spună că eram singurul ei copil care 
nu mergea... în patru labe. Fornăi puţin şi se şterse la ochi. 
Se pare că mi-am epuizat toate lacrimile, zise el. Nu ştiu 
ce să mai cred despre toate astea. Părinţii mei m-au 
învăţat să fiu cinstit, mi-au spus că legile şi zeii urăsc 
hoţia. Dar acum aflu că hoţia are un zeu numai al ei. Şi pot 
fie să mor de foame pe stradă, fie să stau aici, bine-mersi. 

— Nu-i atât de rău, spuse Locke. Eu n-am făcut altceva 
de când mă ştiu. Hoţia este o meserie cinstită, dac-o 
priveşti din punctul nostru de vedere. Câteodată, chiar 
avem mult de muncă. L.ocke băgă mâna în tunică şi scoase 
o pungă din pânză moale. Uite, zise el, dându-i-o lui Jean. 

— Ce... ce-i asta? ; 

— Ai spus că ai nevoie de ochelari, surâse Locke. În 
Videnza este un şlefuitor de lentile care-i mai bătrân decât 
zeii. Nu-şi păzeşte cum ar trebui vitrina prăvăliei. Am 
săltat nişte perechi pentru tine. 

Jean desfăcu punga şi se trezi în faţa ochilor cu trei 
perechi de ochelari: două seturi de lentile circulare în 
rame de sârmă aurită şi un set semicircular în rame de 
argint. 

— ţi... mulţumesc, Locke! Duse perechile la ochi, pe 
rând, şi miji prin ei, încruntându-se uşor. Nu ştiu... ce să 
zic... ăă, nu sunt nerecunoscător, departe de mine gândul, 
dar nici una dintre perechile astea nu se potriveşte. Arătă 
spre ochii săi şi zâmbi sfios. Lentilele trebuie făcute în 
funcţie de problema celui care le poartă. Unii oameni nu 
pot vedea la distanţă şi cred că pentru asta sunt perechile 
de faţă. Insă eu sufăr de ceea ce se cheamă hipermetropie, 
nu de miopie. 

— Of, la naiba! Locke se scărpină în ceafă şi surâse 
sfios. Eu nu port aşa ceva; n-am ştiut. Chiar sunt un idiot. 


302 


— Ba deloc. Pot păstra ramele şi să fac ceva cu ele. 
Ramele se desprind. Pot pune în ele lentilele potrivite. O 
să-i ţin de rezervă. Îţi mulţumesc încă o dată. 

O vreme după aceea, băieţii rămaseră tăcuţi, însă de 
data asta era o tăcere prietenoasă. Jean se sprijini de zid şi 
îşi închise ochii. Locke se uită la lună, străduindu-se să 
vadă părticelele albastre şi verzi despre care Lanţuri îi 
spusese cândva că ar fi pădurile zeilor. In cele din urmă, 
Jean îşi drese glasul. 

— Deci chiar te pricepi la... furat lucruri? 

— Trebuie să fiu şi eu bun la ceva. Nu la bătaie şi în nici 
un caz la matematică. 

— Tu, ăă... Părintele Lanţuri mi-a zis despre chestia 
asta pe care o poţi face, dacă te rogi la Binefăcător. A spus 
că se numeşte prinos adus morţilor. Ştii despre asta? 

— A, zise Locke. Ştiu totul despre asta, martori îmi sunt 
cei treisprezece zei, să mor dacă nu. 

_ — Aş vrea să fac şi eu asta. Pentru mama şi pentru tata. 
Insă eu... n-am mai furat niciodată. Mă poţi ajuta? 

— Să te învăţ cum să furi ca să aduci un prinos cuvenit? 

— Da. Jean oftă. Bănuiesc că, de vreme ce zeii m-au 
adus aici, ar trebui să mă adaptez obiceiurilor locale. 

— Poţi să mă înveţi cum să folosesc o cutie de socotit 
astfel încât data viitoare să nu mai par atât de debil? 

— Cred că da, zise Jean. 

— Atunci aşa rămâne! Locke sări în picioare şi îşi 
întinse larg mâinile. Mâine, Calo şi Galdo n-au decât să-și 
planteze fundurile pe treptele templului. Noi doi o să 
mergem să prădăm! 

— Sună periculos, spuse Jean. 

— Pentru oricine altcineva, poate. Pentru noi, Ticăloşii 
Gentilomi, ei bine, este ceea ce facem. 

— Noi? 

— Noi. 


303 


CAPITOLUL ŞASE 
Limitări 


1 


Mâinile Înroşite îl conduseră pe Locke pe lunga 
pasarelă către Mormântul Plutitor chiar când soarele 
stacojiu se înălța deasupra clădirilor întunecate din 
cartierul  Căderea-cenuşii.  Resturi-de-Lemn căpătă o 
culoare sângerie în acea lumină, şi când Locke clipi ca să 
alunge strălucirea din privire, până şi întunericul sclipi 
roşiatic. 

Locke se strădui să-şi păstreze mintea limpede, pe 
măsură ce amestecul de agitaţie nervoasă şi de osteneală 
îl făcea să simtă că pluteşte la câţiva centimetri deasupra 
podelei, picioarele nemaiajungându-i până jos. Erau 
santinele pe chei, la uşi, în foaier - mai multe decât 
înainte. Toate erau îndârjite şi tăcute, pe când Mâinile 
Înroşite îl duceau pe Locke tot mai adânc în fortăreaţa 
plutitoare a lui Capa. Uşa dublă cu mecanism automat nu 
era încuiată. 

Capa Barsavi stătea în centrul marii sale camere de 
audienţe, cu spatele întors la Locke, cu capul plecat şi cu 
mâinile la spate. Draperiile fuseseră trase la o parte de pe 
ferestrele înalte din partea de miazăzi a carenei 
galeonului. Degete roşii de lumină cădeau pe Barsavi, pe 
fiii săi, pe un butoi mare din lemn şi pe un obiect lung care 
zăcea acoperit pe o targă din lemn. 

— Tată, a sosit Lamora, zise Anjais. 

Capa Barsavi gemu şi se întoarse. Se holbă la Locke 
câteva secunde, cu ochii sticloşi şi goi. Făcu un semn cu 
mâna stângă. 

— Lăsaţi-ne, zise el. Lăsaţi-ne acum. 


304 


Cu capetele plecate, Anjais şi Pachero ieşiră din 
cameră, luând şi Mâinile Înroşite cu ei. O clipă mai târziu, 
în sală răsună sunetul uşii duble trântindu-se şi al 
mecanismului automat închizându-se. 

— Înălţimea Voastră, spuse Locke. Ce se petrece? 

— Nemernicul. Nemernicul a omorât-o, Locke. 

— Poftim? 

— A omorât-o pe Nazca. Azi-noapte. Ne-a lăsat... trupul, 
acum câteva ceasuri. 

Locke se holbă la Barsavi, năucit, conştient că rămăsese 
cu gura căscată. 

— Dar... dar era aici, nu? 

— A plecat. Barsavi îşi încleşta şi descleşta pumnii. S-a 
furişat, din ce ne putem da seama, sau a fost răpită. Pe la 
al doilea sau al treilea ceas al dimineţii. A fost... înapoiată 
după cel de-al patrulea ceas al dimineţii. 

— Înapoiată? De către cine? Ce s-a întâmplat? 

— Vino să vezi. 

Vencarlo Barsavi trase la o parte pânza ce acoperea 
targa, şi acolo zăcea Nazca - cu pielea ca de ceară, cu 
ochii închişi, cu părul ud. Două vânătăi purpurii stricau 
aspectul altfel neted al pielii sale în partea stângă a 
gâtului. Locke simţi cum îl ustură ochii şi se trezi 
muşcându-şi tare arătătorul de la mâna dreaptă. 

— Vezi ce a făcut nemernicul, zise încet Barsavi. Era 
amintirea vie a mamei sale. Singura mea fiică. Mai bine 
muream decât să văd asta. Lacrimile începură să curgă pe 
obrajii bătrânului. A fost... spălată. 

— Spălată? Ce vreţi să spuneţi? 

— A fost înapoiată în chestia aia, zise Capa. 

Făcu un semn spre butoiul ce era aşezat în picioare la 
câţiva paşi de targă. 

— Într-un butoi? 

— Uită-te înăuntru. 

Locke dădu la o parte capacul butoiului şi se trase 
îndărăt când duhoarea dinăuntru îl izbi în faţă. 


305 


Era plin de urină. Urină de cal, întunecată şi tulbure. 

Locke se smuci înapoi şi îşi acoperi gura cu mâinile, 
simțind cum i se întoarce stomacul pe dos. _ 

— Nu doar omorâtă, ci înecată, spuse Barsavi. Înecată 
în pişat de cal. 

Locke gemu, luptându-se cu lacrimile. 

— Nu pot să cred. Pur şi simplu nu pot să cred. Nu are 
nici un rost. Se apropie iar de targă şi se mai uită o dată la 
gâtul Nazcăi. Vânătăile purpurii erau de fapt umflături; 
chiar lângă ele se puteau vedea zgârieturi roşii şi drepte. 
Locke le privi atent, aducându-şi aminte de felul în care 
simţise ghearele pe piele. Rana de pe braţ încă îl ardea. 

— Înălţimea Voastră, rosti el încet, poate că a fost... 
înapoiată în chestia aia, dar sunt destul de sigur că nu s-a 
înecat în ea. 

— Ce vrei să spui? 

— Semnele de pe gât, zgârieturile mici de lângă ele. 
Locke improviză, păstrându-şi tonul vocii şi chipul neutru. 
Ce ar suna plauzibil? Le-am mai, ăă, văzut înainte... acum 
câţiva ani, în Talisham. Am văzut un bărbat omorât de un 
şoim-scorpion. Aţi auzit de aşa ceva? 

— Da, zise Capa, un hibrid nefiresc, un soi de făptură 
închipuită de vrăjitorii din Karthain. Asta reprezintă... 
semnele de la gâtul ei? Poţi fi sigur? 

— A fost înţepată de un şoim-scorpion, spuse Locke. 
Semnele ghearelor de sub răni sunt evidente. A murit 
aproape pe loc. 

— Deci doar... a murat-o după aceea, şopti Barsavi. Ca 
să sporească insulta. Ca să lovească mai adânc. 

— Îmi pare rău, zise Locke. Ştiu că... nu poate fi cine 
ştie ce alinare. 

— Dacă ai dreptate, a fost o moarte mult mai rapidă. 
Barsavi îi trase pânza la loc peste cap, trecându-şi 
degetele prin părul ei încă o dată, înainte să o acopere 
complet. Dacă asta este singura îndurare pe care trebuie 
să nădăjduiesc că a primit-o fetiţa mea, fie. Nemernicul ăla 


306 


cenuşiu nu o să aibă parte de îndurare când i-o veni 
vremea. Jur! 

— Dar de ce-ar face asta? Locke îşi trecu mâinile prin 
păr, cu ochii măriţi de agitaţie. N-are nici un rost. De ce 
ea, de ce acum? 

— Îţi poate spune chiar el, rosti Barsavi. 

— Cum? Nu înţeleg. 

Capa Barsavi băgă mâna în jiletcă şi scoase o bucată 
împăturită de pergament. l-o dădu lui Locke, care o 
despături şi văzu însemnat într-un scris citeţ şi curat: 


BARSAVI 


Pentru necesitatea a ceea ce s-a înfăptuit, ne cerem 
iertare, deşi s-a înfăptuit ca să îţi înlesnească înțelegerea 
puterii noastre. Cât şi cooperarea ta. Dorim cât se poate 
de serios să ne întâlnim cu tine, faţă în faţă, ca doi bărbaţi, 
ca să lămurim o dată pentru totdeauna chestiunea 
Camorrului. Te vom aştepta la Gaura Ecoului, la cel de-al 
unsprezecelea ceas al serii, în Ziua Ducelui, peste trei 
nopţi. Vom veni singuri şi neînarmaţi, deşi, în ceea ce te 
priveşte, tu poţi aduce câţi sfetnici pofteşti, şi îi poți 
înarma după bunul tău plac. Putem discuta situația 
noastră ca de la bărbat la bărbat - şi cu voia zeilor, poate 
că nu va mai fi nevoie să iţi pierzi vreunul dintre 
credincioşii tăi supuşi sau pe cineva din sângele tău. 


— Nu-mi vine să cred, rosti Locke. Să vă întâlniți cu 
bună-credinţă după asta? 

— Nu poate fi camorrean, zise Barsavi. Eu am devenit 
camorrean, în toţi anii petrecuţi aici. Mă identific cu locul 
ăsta mai mult decât mulţi dintre cei născuţi aici. Însă omul 
ăsta? Barsavi clătină puternic din cap. El nu poate înţelege 
ce infamie a făcut ca „să îmi atragă atenţia“; cu ce insultă 
trebuie să trăim, eu şi fiii mei, dacă negociem cu el. Imi 


307 


iroseşte timpul cu scrisoarea asta - şi uite, pluralul de 
maiestate. Câtă afectare! 

— Înălţimea Voastră... şi dacă înțelege ce a făcut? 

— Foarte slabe şanse să se fi întâmplat asta, Locke. 
Capa chicoti cu tristeţe. Sau nu ar fi făcut-o. 

— Nu şi dacă vă închipuiţi că întâlnirea de la Gaura 
Ecoului este o capcană. Că vrea să vă scoată de pe 
Mormântul Plutitor şi să vă atragă într-un loc unde a 
pregătit ceva primejdios pentru dumneavoastră. 

— Prudenta aia, din nou. Barsavi surâse fără umor. 
M-am gândit şi la asta, Locke. Însă nu cred că-i cazul... 
Chiar cred că se gândeşte că, dacă mă sperie îndeajuns, 
voi negocia cu el cu bună-credinţă. O să mă duc la Gaura 
Ecoului. O să avem mica noastră întâlnire. Cât despre 
sfetnici, îi voi aduce pe fiii mei, pe surorile Berangias şi o 
sută dintre cei mai buni şi cruzi oameni pe care-i am. Şi o 
să te aduc pe tine şi pe prietenul tău, Jean. 

Inima lui Locke i se zbătu în piept ca o pasăre prinsă în 
capcană. li venea să urle. 

— Bineînţeles, rosti el. Bineînţeles! Jean şi cu mine vom 
face orice ne  cereţi. Sunt recunoscător pentru 
oportunitate. 

— Bine. Deoarece singura negociere pe care o vom 
purta va fi cu săgeți, săbii şi pumni. Am o surpriză pentru 
rahatul ăla cenuşiu, dacă îşi închipuie că îmi poate impune 
condiţii mie trecând peste cadavrul singurei mele fiice! 

Locke scrâşni din dinţi. Stiu ce il poate scoate din 
fortăreaţa aia umedă a lui, spusese Regele Cenuşiu. 

— Capa Barsavi, zise Locke, v-aţi gândit la... ei bine, la 
lucrurile care se povestesc despre Regele Cenuşiu? Cum 
că poate omori oamenii dintr-o atingere, că poate trece 
prin pereţi; că nu poate fi rănit cu săbii sau cu săgeți. 

— Poveşti spuse la beţie. Face la fel ca mine, când am 
pus mâna pe oraşul ăsta; se ascunde bine şi îşi alege 
ţintele cu înţelepciune. Capa oftă. Recunosc că este bun la 
asta, poate la fel de bun ca mine. Însă nu-i o stafie. 


308 


— Mai există o posibilitate, zise Locke, lingându-şi 
buzele. Cât de multe dintre cele rostite aici puteau ajunge 
la urechile Regelui Cenuşiu? Dezvăluise tainele Ticăloşilor 
Gentilomi în amănunţime. La naiba cu el. Posibilitatea 
unui... Mag-Juruit. 

— Care să-l ajute pe Regele Cenugşiu? 

— Da. 

— Îşi face de cap prin oraşul meu de câteva luni, Locke. 
E drept că asta ar putea explica unele lucruri, însă preţul... 
Nici măcar eu nu aş putea plăti un Mag-Juruit atâta amar 
de vreme. 

— Şoimii-scorpion nu sunt doar creaţi de Magii-Juruiţi, 
zise Locke. Din câte ştiu eu, numai Magii-Juruiţi îi pot 
controla. Ar putea oare un şoimar... obişnuit să dreseze o 
pasăre care l-ar putea omori cu o înţepătură accidentală? 
Minte-l bine, îşi spuse. Minte-l drept în faţă. Regele 
Cenuşiu nu ar fi fost nevoit să păstreze unul în tot timpul 
ăsta. Ce-ar fi dacă Magul-Juruit de-abia a sosit? Ce-ar fi 
dacă a fost angajat numai pentru următoarele zile, punctul 
critic al planului Regelui Cenuşiu, oricare ar fi acesta? 
Zvonurile despre puterile Regelui Cenuşiu... ar fi putut fi 
răspândite ca să pregătească terenul pentru momentul 
ăsta. 

— Extraordinar, şi totuşi asta ar explica multe, zise 
Barsavi. 

— Ar explica de ce Regele Cenuşiu este dispus să se 
întâlnească cu dumneavoastră singur şi neînarmat. Cu un 
Mag-Juruit care să îi apere spatele, ar putea să pară aşa 
fără să fie deloc cazul. 

— Răspunsul meu rămâne neschimbat. Barsavi lovi cu 
pumnul în cealaltă palmă. Dacă un Mag-Juruit îmi poate da 
gata o sută de cutite -, inclusiv pe noi doi, pe fiii mei, pe 
surorile Berangias, pe prietenul tău Jean şi securile lui -, 
atunci Regele Cenuşiu şi-a ales armele mai bine decât 
mine. Însă eu nu cred că-i cazul. 


309 


— Veţi păstra totuşi posibilitatea aceasta în minte? 
insistă Locke. 

— Da. O voi păstra. Barsavi îşi puse mâna pe umărul lui 
Locke. Trebuie să mă ierţi, băiete. Pentru ce s-a întâmplat. 

— Nu-i nimic de iertat, Înălţimea Voastră. Când Capa 
schimbă subiectul, subiectul este închis, îşi spuse Locke. 
Ce s-a întâmplat... nu a fost din vina dumneavoastră. 

— Este războiul meu. Regele Cenuşiu pe mine vrea să 
mă doboare de fapt. 

— Mi-aţi oferit foarte multe, domnule. Locke îşi trecu 
limba peste buzele care se uscaseră deodată. M-aş bucura 
nespus dacă v-aş putea ajuta să-l omorâţi pe nemernic. 

— Chiar aşa vom face. Într-al nouălea ceas al serii, în 
Ziua Ducelui, începem să ne adunăm. Anjais va veni să vă 
ia de la Ultima Greşeală, pe tine şi pe Tannen. 

— Cum rămâne cu cei doi Sanza? Şi ei se descurcă bine 
cu cuţitele. _ 

— Şi cu cărţile de joc, din câte-am auzit. Imi place de ei, 
Locke, dar sunt nişte pierde-vară. Măscărici. Vreau să iau 
cu mine oameni serioşi pentru o treabă serioasă. 

— Cum doriţi. 

— Şi-acum. Barsavi scoase o batistă de mătase din 
buzunarul jiletcii şi îşi şterse încet fruntea şi obrajii cu ea. 
Lasă-mă, te rog! Întoarce-te mâine-noapte, ca preot. O să îi 
strâng pe toţi ceilalţi preoţi ai Binefăcătorului. O să îi 
oferim... un ritual aşa cum se cuvine. 

Locke se simţi măgulit, fără voia lui. Capa ştia că toţi 
băieţii Părintelui Lanţuri erau iniţiaţi ai Binefăcătorului şi 
că Locke era chiar preot, însă nu îi mai ceruse niciodată 
binecuvântarea în mod oficial. 

— Bineînţeles, rosti el încet. 

Se retrase apoi, lăsându-l pe Capa în picioare, în lumina 
sângerie a zorilor, singur-singurel în inima fortăreței sale, 
îl lăsă pentru a doua oară, cu nimic altceva decât un 
cadavru care să-i ţină de urât. 


310 


2 


— Domnilor, zise Locke, gâfâind în timp ce închidea în 
urma sa uşa camerei de la al şaptelea cat. Am apărut 
destul în public pe săptămâna asta; hai să lucrăm afară din 
templu, deocamdată. 

Jean stătea într-un scaun, cu faţa spre uşă şi cu securile 
pe coapsă, ţinând în mâini un volum vechi şi ponosit din 
Romanele cavalerești Korish. Goangă sforăia pe o saltea, 
tolănit într-una dintre acele poziţii complet nesăbuite care 
provoacă imediat artrită oricui, mai puţin celor foarte 
tineri şi nechibzuiţi. Cei doi Sanza şedeau lângă peretele 
din fund, jucând distraţi o partidă de cărţi; îşi ridicară 
privirile când intră Locke. 

— Am scăpat de o complicaţie şi am intrat în alta, cu 
capul înainte, spuse Locke. Iar nenorocita asta mai are şi 
colţi, pe deasupra. 

— Ce fel de veşti aduci? zise Jean. 

— Dintre cele mai rele. Locke se lăsă într-un scaun, îşi 
dădu capul pe spate şi îşi închise ochii. Nazca a murit. 

— Cum?! Calo sări în picioare; Galdo îl urmă de îndată. 
Ce s-a întâmplat? 

— Regele Cenuşiu, asta-i ce s-a întâmplat. Probabil că 
asta a fost „cealaltă treabă“ la care s-a referit când îi eram 
oaspete. I-a trimis tatălui trupul într-o putină plină cu pişat 
de cal. A 

— Zeii să ne păzească! rosti Jean. Imi pare atât de rău, 
Locke! 

— Şi acum, continuă Locke, tu şi cu mine trebuie să îl 
însoţim pe Capa când o va răzbuna, la „întrevederea 
clandestină“ de peste trei nopţi. Care va avea loc la Gaura 
Ecoului, că tot veni vorba. lar când Capa spune 
„clandestin“, se referă la o sută de cuțite care să-l atace pe 
Regele Cenuşiu şi să-l facă bucăţi. 

— Să te facă bucăţi, vrei să spui, interveni Galdo. 


311 


— Ştiu foarte bine cine trebuie să umble ţanţoş pe-acolo 
purtând straiele Regelui Cenuşiu; mersi că mi-ai amintit. 
Încerc numai să-mi dau seama dacă ar trebui să-mi agăţ de 
gât o ţintă de tir sau nu. A, şi mă întreb dacă pot să mă 
împart în două până la Ziua Ducelui. 

— Toată situaţia asta este o nebunie. 

Jean îşi închise cartea, scârbit. 

— A fost o nebunie înainte; acuma-i deja răutate curată. 

— De ce ar omori-o Regele Cenuşiu pe Nazca? 

— Ca să îi capteze atenţia lui Capa, oftă Locke. Fie 
pentru a-l speria - ceea ce sigur nu a izbutit -, fie pentru a 
îl enerva la culme, ceea ce i-a reuşit. 

— Acum Chiar că nu mai poate fi vorba despre pace. 
Capa o să-l omoare pe Regele Cenuşiu sau o să moară 
încercând. Calo se plimba furios, ca un leu în cuşcă. 
Regele Cenugşiu trebuie să priceapă asta, de bună seamă. 
Nu a înlesnit negocierile; le-a făcut imposibile. Pentru 
totdeauna. 

— M-am gândit şi la asta, cum că Regele Cenugşiu s-ar 
putea să nu ne spună chiar totul în legătură cu planul lui, 
rosti Locke. 

— Asta e, atunci. Plecăm pe la Poarta Vicontelui, zise 
Galdo. Putem să facem rost de transport şi de bunuri chiar 
în după-amiaza asta. Putem să ne împachetăm averea; să 
ne facem nevăzuţi pe drum. La naiba, dacă nu putem găsi 
vreun locşor unde să începem o altă viaţă cu peste 
patruzeci de mii de coroane la îndemână, nu merităm să 
trăim. Putem cumpăra titluri în Lashain; putem să-l facem 
Conte pe Goangă şi să ne dăm drept slujitorii săi. 

— Sau să fim noi conți, iar Goangă să fie slujitorul 
nostru, interveni Calo. Să-l plimbăm de la unul la altul. l-ar 
prinde bine la educaţia morală. 

— Nu se poate, spuse Locke. Trebuie să presupunem că 
Regele Cenuşiu ne poate urmări oriunde am merge sau, 
mai bine zis, că Magul lui Juruit poate. Aşa că, atâta timp 


312 


cât îl are în slujbă pe Şoimar, nu putem fugi. Cel puţin nu 
ca o primă opţiune. 

— Dar ca a doua opţiune? întrebă Jean. 

— Dacă se ajunge la asta... am putea măcar să 
încercăm. Putem pregăti lucrurile şi, dacă va fi absolută 
nevoie să fugim, ei bine, ne vom înhăma la jug şi vom 
trage alături de cai dacă-i cazul. 

— Ceea ce înseamnă că rămâne numai să ne hotărâm 
din ce angajament să te scăpăm în noaptea acestei 
întrevederi de la Gaura Ecoului, zise Jean. 

— Nu-i greu de hotărât, spuse Locke. Regele Cenuşiu 
ne are la mână; pe Barsavi ştim că-l putem păcăli. Aşa că 
voi juca rolul Regelui Cenuşiu şi mă voi gândi la o cale prin 
care să scăpăm de angajamentul faţă de Capa, fără să fim 
executaţi pentru asta. 

— Ce-aş vrea s-o văd şi pe asta, zise Jean. 

— Însă ce-aţi spune dacă n-ar mai fi nevoie de aşa ceva? 
Calo arătă spre fratele său. Unul din noi îl poate juca pe 
Regele Cenuşiu, iar tu şi Jean puteţi sta lângă Barsavi, aşa 
cum v-a cerut. 

— Da, o idee excelentă, aprobă Galdo. 

— Nu, spuse Locke. În primul rând, sunt un imitator 
mai iscusit decât oricare din voi doi, şi o ştiţi prea bine. 
Voi ieşiţi mult prea mult în evidenţă. Nu putem risca. În al 
doilea rând, în timp ce eu îl joc pe Regele Cenuşiu, voi doi 
veţi fi uitaţi de toată lumea. Veţi fi liberi să faceţi ce vreţi. 
Prefer să aşteptaţi cu un mijloc de transport la unul dintre 
locurile noastre de întâlnire, în caz că lucrurile merg prost 
şi o să fim nevoiţi să fugim. 

— Cum rămâne cu Goangă? 

— Goangă, interveni acesta, se tot preface că sforăie de 
minute bune. Eu ştiu bine Gaura Ecoului; obişnuiam să mă 
ascund acolo uneori, când eram cu gaşca din Dealul 
Umbrelor. O să fiu acolo, sub podea, lângă cascadă, stând 
cu ochii în patru pentru orice semn de primejdie. 

— Goangă, zise Locke, tu vei... 


313 


— Dacă nu-ţi convine, n-ai decât să mă închizi într-o 
cutie, ca să mă opreşti. Ai nevoie de o iscoadă, iar Regele 
Cenuşiu nu a spus că nu poţi să-ţi pui prietenii să stea la 
pândă. lar eu asta fac. Stau la pândă. Nici unul dintre voi 
nu o poate face ca mine, deoarece sunteţi prea mari, 
înceţi, zgomotoşi şi... 

— Zeii să ne ferească! îl întrerupse Locke. Zilele mele 
ca garrista sunt numărate; Ducele Goangă ne dictează 
condiţiile în care îl putem sluji. Foarte bine, Alteța 
Voastră. O să îţi dau un rol ca să-mi rămâi la îndemână -, 
însă vei sta la pândă numai unde îţi spun eu să stai, bine? 

— Al naibii de bine! 

— Atunci aşa rămâne, zise Locke. Şi dacă nu mai simte 
nimeni nevoia presantă să îi imit pe cei puternici şi măreţi 
sau pe un prieten de-al meu pe care vor să-l omoare, mie 
mi-ar prinde bine un pic de somn. 

— E al naibii de păcat ce s-a întâmplat cu Nazca, spuse 
Galdo. Netrebnicul naibii! 

— Da, spuse Locke. De fapt, voi vorbi cu el despre asta 
chiar diseară. Cu el sau cu vrăjitorul lui de casă, oricare se 
hotărăşte să vină. 

— Lumânarea, zise Jean. 

— Da. După ce ne terminăm treaba noi doi, după 
Lumina-falsă. Poţi să aştepţi jos, la Ultima Greşeală. Eu voi 
sta aici sus, o voi aprinde şi îi voi aştepta să apară. Locke 
rânji. Nu au decât să se distreze urcând pe scări, 
nenorociții! 


3 


Ziua fu senină şi plăcută, iar seara pe cât de răcoroasă 
se putea spera în Camorr. Locke stătea în odăile de la cel 
de-al şaptelea cat, cu ferestrele deschise şi cu plasele 
lăsate jos, pe când cerul purpuriu era iluminat de coloane 
de lumină fantomatică. 


314 


Lumânarea Şoimarului mocnea pe masă lângă resturile 
cinei lui Locke şi lângă o sticlă de vin pe jumătate goală. 
Cealaltă jumătate a sticlei îi încălzea stomacul lui Locke, în 
vreme ce el stătea cu faţa spre uşă, masând pansamentul 
nou pe care Jean insistase să i-l înfăşoare la braţ înainte 
să-şi ia în primire poziţia de la Ultima Greşeală. 

— Paznicule Strâmb, rosti Locke către nimeni, dacă te 
enervez din vreun motiv oarecare, nu trebuie să te 
osteneşti atâta ca să mă pedepseşti. lar dacă nu te 
enervez, ei bine, nădăjduiesc că mă socoţi încă amuzant. 
Îşi îndoi degetele de la braţul rănit, tresărind, apoi luă 
paharul de vin şi sticla încă o dată. Un pahar vărsat pentru 
un prieten absent, zise el în timp ce îl umplea cu vin roşu 
întunecat - un vin Nacozza cu aromă răşinoasă din 
podgoriile pe care Don Salvara le-avea pe malul fluviului. 
Un dar pentru Lukas Fehrwight, atunci când acesta 
coborâse de pe barja de agrement cu atâtea zile în urmă... 
sau nu chiar cu atâtea. Părea că trecuse o viaţă de om. 
Deja îi ducem dorul Nazcăi Barsavi şi îi dorim toate cele 
bune. A fost o garrista corectă şi a încercat să îşi scape 
pezon-ul dintr-o situaţie imposibilă pentru amândoi. Merita 
mai mult. N-ai decât să te pişi pe mine cât vrei, dar fă ce 
poţi pentru ea. Te roagă asta slujitorul tău. 

— Dacă vrei să măsori smerenia cuiva, urmăreşte-l când 
crede că mănâncă singur, rosti Şoimarul. 

Uşa de la intrare tocmai se închidea în urma 
Magului-Juruit; Locke nu o văzuse şi nici nu o auzise 
deschizându-se. Şi oricum, fusese încuiată, cu drugul pus. 
Şoimarul nu avea pasărea cu el şi era înveşmântat în 
aceeaşi haină cenuşie, largă şi cu mâneci stacojii prinse în 
nasturi de argint pe care Locke o văzuse cu o noapte 
înainte. O cuşmă cenuşie de catifea şedea într-o parte pe 
capul său, împodobită de o singură pană prinsă cu un ac 
argintiu, uşor de identificat ca provenind de la Vestris. 


315 


— În ceea ce mă priveşte, nu am fost niciodată prea 
smerit, continuă el. Nici nu prea m-am dat în vânt după 
scări. 

— Vai, mi-e copleşită inima de mâhnire când aud de 
greutăţile tale, zise Locke. Unde ţi-e şoimul? 

— Se roteşte pe-aici. 

Locke fu deodată cât se poate de conştient că lăsase 
ferestrele deschise, deşi o clipă mai înainte asta fusese o 
alinare. Plasa nu l-ar fi ţinut afară pe Vestris dacă şoimul 
se hotăra să nu mai răspundă la comenzi. 

— Speram că o să vină şi stăpânul tău cu tine. 

— Clientul meu, accentuă Magul-Juruit, are treabă în 
altă parte. Vorbesc în numele lui şi îi voi transmite 
cuvintele tale. Asta în caz că ai nişte cuvinte care să 
merite transmise. 

— O, am mereu cuvinte, spuse Locke. Cuvinte precum 
„complet ţăcănit“. Şi „idiotul naibii“. V-a trecut oare prin 
cap, ţie sau clientului tău, că singura cale prin care puteţi 
fi siguri că un camorrean nu va negocia niciodată cu voi cu 
bună-credinţă este să omorâţi pe cineva sânge din sângele 
său? 

— Vai, dar nu se poate! zise Şoimarul. Ce veşti proaste 
îmi dai! Şi Regele Cenugşiu era atât de sigur că Barsavi va 
interpreta uciderea fiicei sale drept un gest de prietenie! 
Vrăjitorul ridică din sprâncene. Uite ce-i, voiai să-i spui 
asta chiar tu sau vrei să dau fuguţa la el cu revelaţia ta? 

— Foarte amuzant, jigodie de doi bani ce eşti! Deşi am 
fost de acord, sub presiune, să umblu ţanţoş îmbrăcat ca 
stăpânul tău, trebuie să recunoşti că a-i trimite lui Capa 
singura sa fiică într-o putină cu pişat îmi complică 
oarecum munca. 

— Ce păcat, zise Magul-Juruit, dar sarcina rămâne 
aceeaşi, la fel ca şi presiunea. 

— Barsavi mă vrea lângă el la întrevederea asta, 
Şoimare. Mi-a cerut-o azi-dimineaţă. Poate că m-am mai 


316 


fofilat eu înainte, dar acum? Uciderea Nazcăi m-a adus la o 
strâmtoare a naibii de crâncenă. _ 

— Eşti Ghimpele din Camorr. În ce mă priveşte, aş fi 
foarte dezamăgit dacă nu ai putea găsi o cale de scăpare 
din situaţia asta. Solicitarea lui Barsavi este o cerere; cea 
a clientului meu este o poruncă. 

— Clientul tău nu-mi spune tot ce ar trebui să-mi spună. 

— Poţi presupune fără să dai greş că îşi ştie planul mai 
bine decât tine. 

Şoimarul începu să ţeasă leneş un fir subţire între 
degetele mâinii drepte; acesta avea un ciudat luciu 
argintiu. 

— Blestema-v-ar zeii, şuieră Locke, poate că nu-mi pasă 
ce se întâmplă cu Capa, dar Nazca mi-a fost prietenă. 
Presiunea o pot accepta; răutatea asta pură nu pot s-o 
accept. Nenorociţilor, nu era nevoie să-i faceţi asta! 

Şoimarul îşi desfăcu degetele şi firul sclipi, ţesut într-un 
soi de moară. Începu să îşi mişte încet degetele, strângând 
unele fire şi lărgind altele, la fel de îndemânatic precum 
cei doi Sanza când plimbau monede pe mâini. 

— Nu-ţi pot spune cum îmi împovărează conştiinţa 
faptul că s-ar putea să-ți pierdem  mărinimoasa 
încuviinţare, rosti el. 

Apoi Şoimarul şuieră un cuvânt; o singură silabă într-un 
grai pe care Locke nu-l înţelese. Însuşi sunetul era 
anapoda şi supărător; răsună în cameră de parcă s-ar fi 
auzit de la distanţă. 

Obloanele de lemn din spatele lui Locke se trântiră şi el 
sări din scaun. 

Una câte una, celelalte ferestre se închiseră şi 
încuietorile lor păcăniră, mişcate de o mână nevăzută. 
Şoimarul îşi mişcă iarăşi degetele; lumina sclipi pe pânza 
din mâinile sale şi Locke icni - simţi deodată cum îl dor 
genunchii, de parcă ar fi fost izbiţi puternic din părti. 

— Este a doua oară când te porţi obraznic cu mine, zise 
Magul-Juruit. Chiar nu mi se pare amuzant. Aşa că voi 


317 


întări încă o dată instrucţiunile clientului meu, şi o voi face 
pe îndelete. 

Locke scrâşni din dinţi; din ochi îi ţâşniră lacrimi 
nedorite, în timp ce durerea din picioare sporea, zvâcnea, 
se  răspândea. Acum parcă simţea o văpaie rece 
şfichiuindu-l din interior peste rotule. Nemaiputându-şi 
susţine propria greutate, se prăvăli înainte. O mână se 
agăţă neajutorată de picioare, în timp ce cu cealaltă 
încercă să se sprijine de masă. Se uită urât la Magul-Juruit 
şi dădu să vorbească, dar descoperi că muşchii gâtului 
fură cuprinşi de convulsii când încercă asta. 

— Eşti un simplu bun, Lamora. li aparţii Regelui 
Cenuşiu. Lui nu îi pasă că Nazca Barsavi ţi-a fost prietenă; 
a fost ghinionul ei că zeii i-au dat tatăl pe care i l-au dat. 

Convulsiile se răspândiră prin trupul lui Locke, de-a 
lungul şirei spinării, prin braţe şi picioare, acolo unde 
întâlniră durerea chinuitoare şi rece ca gheaţa ce lucra 
deja, şi se uniră cu aceasta, într-un amestec hidos. Căzu pe 
spate, icnind, cu chipul schimonosit într-un rictus şi cu 
mâinile chircite deasupra capului ca nişte gheare. 

— Arăţi ca o insectă aruncată în foc. Şi asta e cea mai 
neînsemnată manifestare a artei mele. Ce ţi-aş putea face 
dacă ţi-aş ţese numele adevărat pe pânză sau dacă ţi l-aş 
însemna pe pergament... E limpede că numele tău 
adevărat nu este „Lamora“; „Lamora“ înseamnă „umbră“ 
în therina Tronului. Însă prenumele tău, ei bine... ar fi de 
ajuns ca să te controlez, dacă aş alege să mă folosesc de 
el. 

Degetele  Şoimarului zburau înainte şi înapoi, 
înceţoşând vederea lui Locke, schimbând şi întinzând acele 
fire argintii, iar ritmul chinului lui Locke crescu direct 
proporţional cu mişcarea acelui tipar sclipitor. Călcâiele 
sale se izbeau de podea; dinţii îi zdrăngăneau în gură; i se 
părea că cineva încearcă să-i extragă oasele din coapse cu 
țurţuri de gheaţă. Încercă să tragă destul aer în piept ca să 
urle, dar plămânii refuzară să se mişte. Işi simţea gâtlejul 


318 


plin cu ghimpi, iar lumea începea să se înnegrească şi să 
se înroşească la margini. 

Eliberarea veni tot ca un şoc. Zăcea la pământ, fără 
oase, simțind încă nălucile durerii zvâcnindu-i prin trup. 
Lacrimi calde îi curgeau pe obraji. 

— Nu eşti un om deosebit de inteligent, Lamora. Un om 
inteligent nu mi-ar irosi niciodată timpul în mod voit. Un 
om inteligent ar prinde nuanțele situaţiei în care se află, 
fără să fie nevoie să... mă repet. 

O altă mişcare de argint înceţoşat în colţul vederii lui 
Locke şi o nouă durere îi izbucni în piept, precum un foc 
care-i înmugurea în jurul inimii. Îl putea simţi acolo, 
pârjolindu-i însăşi esenţa fiinţei. I se păru că poate mirosi 
chiar carnea încreţită din plămâni şi că poate simţi aerul 
din gâtlej încingându-se, până ajunse fierbinte precum 
dogoarea dintr-un cuptor de pâine. Gemu, se zvârcoli, îşi 
dădu capul pe spate şi în cele din urmă urlă. 

— Am nevoie de tine, dar trebuie să fii umil şi 
recunoscător pentru îngăduinţa mea, zise Şoimarul. Însă 
în ce-i priveşte pe prietenii tăi, asta-i cu totul altă poveste. 
Vrei cumva să-i fac asta lui Goangă şi să te pun să priveşti? 
Vrei să le fac asta celor doi Sanza? 

— Nu... te rog, nu! strigă Locke, ghemuit în agonie, 
ţinându-se cu mâinile de piept. Se trezi sfâşiindu-şi tunica, 
precum un animal înnebunit de durere. Nu ei! 

— De ce nu? Ei sunt complet irelevanţi pentru clientul 
meu. Sunt de irosit. 

Durerea arzătoare se potoli, absenţa ei şocându-l iarăşi 
pe Locke. Se chirci pe o parte, cu răsuflarea întretăiată, 
nevenindu-i să creadă că o dogoare atât de cumplită poate 
să dispară atât de iute. 

— Un singur cuvânt sarcastic, spuse Magul-Juruit, o 
singură remarcă obraznică, o singură pretenţie, cea mai 
mică fărâmă de altceva decât deplină înjosire, şi ei vor 
plăti preţul mândriei tale. Ridică paharul de vin răşinos de 
pe masă şi sorbi din el. Pocni apoi din degete şi lichidul din 


319 


pahar dispăru într-o clipită, evaporându-se fără nici măcar 
o scânteie. Am scăpat acum de neînţelegeri? 

— Da, complet, zise Locke. Da. Te rog, nu le face rău! 
Voi face tot ce va fi nevoie. 

— Sigur că aşa vei face. Şi-acum... ţi-am adus 
componentele costumului pe care-l vei purta la Gaura 
Ecoului. O să le găseşti în faţa uşii. Sunt teatrale, aşa cum 
şi trebuie. Nu voi cuteza să-ţi explic cum să-ţi pregăteşti 
rolul; fii pe poziţie peste drum de Gaura Ecoului la zece şi 
jumătate în noaptea întrevederii. Te voi îndruma de acolo 
şi-ţi voi arăta ce să spui. 

— Barsavi, tuşi Locke. Barsavi... va vrea să mă omoare. 

— Te  îndoieşti că aş putea să te pedepsesc în 
continuare, după bunul meu plac, până când înnebuneşti 
de durere? 

— Nu... nu. 

— Atunci, nu te îndoi nici că te pot proteja de orice 
nimicuri i-ar trece prin minte lui Capa să folosească. 

— Îmi vei arăta... cum? 

Nu am nevoie de aer ca să-mi poarte instrucțiunile, auzi 
Locke în cap glasul Magului-Juruit, răsunând cu o vigoare 
şocantă. Când vei avea nevoie de vreun ajutor la 
întrevederea ta cu Barsavi, o să ţi-l ofer eu. Când va trebui 
să ceri sau să accepti ceva, o să iţi zic eu cum să acţionezi. 
E limpede? 

— Da. Cât se poate de limpede. M-mulţumesc. 

— Chiar trebuie să fii recunoscător pentru ceea ce am 
făcut împreună cu clientul meu în numele tău. Sunt destui 
oameni care aşteaptă ani de zile o ocazie de a intra în 
grațiile lui Capa Barsavi. lar ţie ţi s-a servit ocazia asta ca 
o masă pe cinste. Nu-i aşa că suntem generoşi? 

— Da... desigur. 

— Aşa. Îţi sugerez să găseşti o cale de a scăpa de 
sarcina pe care ţi-a dat-o. Asta îţi va permite să te 
concentrezi pe sarcina pe care ţi-am impus-o noi. Nu am 


320 


vrea să-ţi fie distrasă atenţia într-un moment critic; asta 
ti-ar produce numai neplăceri, poţi fi sigur. 


4 


Ultima Greşeală era pe jumătate goală, un fenomen pe 
care Locke nu-l mai observase până atunci. Conversaţiile 
se purtau în şoaptă; ochii erau reci şi aspri; găşti întregi 
dădeau de bănuit prin absenţa lor. Bărbaţi şi femei laolaltă 
purtau straie mai groase decât ar fi cerut-o anotimpul; mai 
multe mantii scurte, surtuce şi jiletci căptuşite. Era mai 
uşor să ascunzi arme astfel. 

— Deci, ce naiba ai păţit? 

Jean îl ajută pe Locke să se aşeze; făcuse rost de o 
măsuţă într-o firidă laterală a tavernei, cu vedere spre uşă. 
Locke se foi în scaun, cu încheieturile şi muşchii gâtului 
bântuiţi încă de o rămăşiţă din durerile provocate de 
Şoimar. 

— Şoimarul a avut câteva păreri pe care-a dorit să şi le 
exprime, şi se pare că nu sunt atât de fermecător pe cât 
credeam, zise Locke cu voce joasă. Se jucă alene cu tunica 
sa sfâşiată. Mai întâi berea. Mă plâng eu mai încolo. 

Jean împinse spre el o halbă de lut cu bere camorreană 
caldă, iar Locke dădu pe gât jumătate din două înghiţituri. 

— Ei bine, bănuiesc că a meritat să-i spun toate 
chestiile alea, continuă el după ce se şterse la gură. Nu 
cred că Magii-Juruiţi sunt obişnuiţi să fie jigniti. 

— Ai obţinut ceva cu asta? 

— Nu. Locke bău şi cealaltă jumătate de bere şi îşi 
întoarse halba cu fundul în sus înainte să o aşeze pe masă. 
Absolut nimic, la naiba! În schimb, am fost torturat de am 
făcut pe mine, ceea ce a fost instructiv, dintr-un anumit 
punct de vedere. 

— Nenorocitul naibii! Mâinile lui Jean se încleştară în 
pumni. l-aş putea face atâtea, fără să-l omor. Nădăjduiesc 
din tot sufletul să apuc măcar să încerc. 


321 


— Păstrează-te pentru Regele Cenuşiu, bombăni Locke. 
Mă gândesc că, dacă supravieţuim după tot ce ni se 
pregăteşte de Ziua Ducelui, nu îl va putea ţine pe Şoimar 
în  simbrie pentru totdeauna. lar când pleacă 
Magul-Juruit... 

— Vorbim cu Regele Cenugşiu din nou. De data asta, cu 
cuțite. 

— Întocmai. Îl urmărim, dacă trebuie. Tot era nevoie să 
facem ceva cu bănetul pe care l-am strâns. Iată că acum 
avem ce face. Îndată ce nemernicul ăla nu-şi va mai putea 
plăti magul, o să-i arătăm cât de mult ne place să fim 
aruncați de colo-colo ca nişte mingi. Chiar dacă va fi 
nevoie să-l urmărim pe toată Marea de Fier, dincolo de 
Capul Nessek şi până la Balinel, pe Marea de Bronz. 

— Ăsta zic şi eu plan. Şi ce ai de gând să faci la noapte? 

— La noapte? Locke gemu. Îi voi urma sfatul lui Calo. O 
să mă duc ţanţoş la Crinii Asociaţi şi o să mi-o trag de-o 
să-mi iasă creierii pe ochi. N-au decât să mi-i pună la loc 
dimineaţă, după ce isprăvesc cu mine; am înţeles că 
trebuie plătită o taxă suplimentară, dar nu-mi pasă. 

— Cred că o iau razna, zise Jean. Au trecut patru ani şi 
în tot timpul ăsta ai fost... 

— Sunt frustrat şi am nevoie de o pauză. lar ea este la o 
mie de mile distanţă şi asta e, cred că sunt şi eu om, la 
naiba! Nu mă aştepta. 

— O să te însoțesc, spuse Jean. Nu-i indicat să fii singur 
într-o noapte ca asta. Tot oraşul stă ca pe ace, acum că s-a 
auzit de Nazca. 

— Nu-i indicat? Locke pufni în râs. Sunt cel mai protejat 
om din tot Camorrul, Jean. Ştiu sigur că sunt singura 
persoană pe care absolut nimeni nu vrea să o omoare încă. 
Nu înainte de a-mi trage sforile până la capăt. 


5 


322 


— Nu merge, zise el, peste nici două ceasuri. Îmi pare 
rău, nu este... vina ta. 

Odaia era caldă, întunecată şi nespus de plăcută, 
aerisită de foşnetul domol al unui ventilator de lemn care 
se rotea într-un puț ascuns. Roţile morilor de apă se 
învârteau lângă împodobita Casă a Crinilor Asociaţi, din 
capătul de miazănoapte al Laţului, punând în funcţiune 
curele şi lanţuri care operau mai multe mecanisme de 
produs plăceri. 

Locke stătea întins pe un pat lat cu saltele moi umplute 
cu fulgi, acoperite cu cearşafuri de mătase şi având 
deasupra un baldachin, tot din mătase. Şedea tolănit în 
lumina roşie şi blândă a unui glob alchimic mat, ceva mai 
puternică decât lumina stacojie a lunii, şi admira formele 
delicate ale femeii care îi mângâia interiorul coapselor. 
Mirosea a vin aromat de măr şi a mosc cu scorţişoară, iar 
formele sale erau cu adevărat admirabile. Însă el nu era 
nici pe departe aţâţat. 

— Felice, te rog, zise el. A fost o idee proastă. 

— Eşti încordat, şopti Felice. E limpede că te roade 
ceva, iar tăietura aia de pe braţ... în nici un caz nu ajută. 
Lasă-mă să mai încerc nişte chestii. Sunt mereu pregătită 
pentru o... provocare profesională. 

— Nu-mi pot închipui ceva care să ajute. 

— Hmmm... Locke îi putu auzi îmbufnarea în glas, deşi 
chipul îi era doar o adunătură de umbre în penumbra 
roşiatică. Avem şi vinuri, să ştii. De-alea alchimice, din Tal 
Verrar. Afrodiziace. Nu-s ieftine, dar funcţionează. li masă 
abdomenul, jucându-se cu dunga subţire de păr ce-i cobora 
pe centru. Pot face minuni. 

— Nu-mi trebuie vin, spuse el distant, apucându-i mâna 
şi îndepărtându-i-o de piele. Pe toţi zeii, nu ştiu ce-mi 
trebuie! 

— Îngăduie-mi să îţi fac o sugestie, atunci. Se mişcă în 
pat până când se ghemui la pieptul lui, stând în genunchi. 
Cu o mişcare sigură (căci sub formele acelea voluptuoase 


323 


erau muşchi veritabili) îl răsuci pe burtă şi începu să-i 
frământe muşchii de la gât şi de pe spate, alternând 
mângâieri blânde cu apăsări ferme. 

— Sugestie... ah... acceptată... 

— Locke, rosti Felice, renunțând la glasul languros, cu 
tonuri de fac-tot-ce-pofteşti, una dintre iluziile îndeosebi 
de apreciate ale meseriei sale, ştii că slujitorii din odăile 
de aşteptare ne spun exact ce cere fiecare client când ne 
dau sarcinile, nu? 

— Aşa am auzit. 

— Ei bine, ştiu că tu ai cerut neapărat o roşcată. 

— Ceea ce... ah, puţin mai jos, te rog... ceea ce 
înseamnă...? 

— Suntem numai două roşcate aici, la Crini, şi mai 
primim cererea asta din când în când, continuă ea. Dar 
mai e ceva: unii bărbaţi vor o roşcată aşa, în general, pe 
când alţii vor o anumită roşcată. 

— A... 

— Cei care vor pur şi simplu o roşcată îşi fac de cap şi 
apoi pleacă. Însă tu... tu vrei o anumită roşcată. Şi nu-s eu 
aceea. 

— Îmi pare rău. Ţi-am spus că nu e vina ta. 

— Ştiu. A fost foarte drăguţ din partea ta. 

— Şi sunt fericit să plătesc oricum. 

— La fel de drăguţ. Chicoti. Dar ai avea de furcă cu o 
cameră plină de bărbaţi înarmaţi dacă nu ai plăti, aşa că 
nu ar trebui doar să-ţi faci griji că îmi răneşti mie 
sentimentele. 

— Ştii ceva? zise Locke. Cred că îmi placi mai mult aşa 
decât cum erai înainte, cu toată atitudinea aia nenorocită 
de „cum îţi pot fi pe plac, stăpâne?“ 

— Păi, unii bărbaţi preferă o târfă directă. Alţii nu vor 
să audă altceva în afară de cât de grozavi sunt. Continuă 
să îi frământe muşchii de la gât cu muchiile palmelor. E 
doar o afacere. Dar, aşa cum ţi-am spus, tu pari să te 


324 


prăpădeşti de dorul cuiva. Şi acum că ţi-ai amintit asta, eu 
nu mai sunt de-ajuns. 

— Iartă-mă. 

— Nu-i nevoie să-ţi tot ceri iertare. Tu eşti cel a cărui 
iubită a fugit jumătate de continent. 

— Zeii să ne ferească! Locke gemu. Găseşte-mi o 
singură persoană în Camorr care să nu ştie şi îţi dau pe loc 
o sută de coroane, jur. 

— E doar ceva ce am auzit de la unul din fraţii Sanza. 

— Unul din fraţii Sanza? Care din ei? 

— N-aş putea spune precis. Sunt atât de greu de distins 
în întuneric... 

— O să le tai limbile alea blestemate! 

— Nu, nu... Îi ciufuli părul. Te rog să nu faci una ca 
asta. Noi, fetele, avem barem la ce să le întrebuinţăm. 

— Hmmm... 

— Of, sărmane zevzec, dragul de tine! Chiar ţi-a picat 
rău cu tronc. Ei bine, ce pot să zic, Locke? Eşti lucrat. 
Felice râse încetişor. Doar că nu de mine. 


325 


INTERLUDIU: Capodopere ştrengăreşti 
1 


În vara de după sosirea lui Jean printre Ticăloşii 
Gentilomi, într-o noapte, după cină, Părintele Lanţuri îi 
duse pe acoperişul templului, pe el şi pe Locke. Lanţuri 
fuma un snop de tutun jeremit înfăşurat în hârtie, în timp 
ce lumina soarelui se scufunda dincolo de orizont şi 
văpăile prinse de Sticla-străveche din oraş se înălţau 
licărind în locul ei. 

În acea noapte, voia să le vorbească despre nevoia de a 
tăia beregate, la un moment dat. 

— Anul trecut, am purtat discuţia asta cu Calo, Galdo şi 
Sabetha, începu el. Băieți, voi sunteţi nişte investiţii, atât 
în timp, cât şi în bani. Scoase câteva rotocoale zdrenţuite 
de fum palid, neizbutind, ca de obicei, să producă inele 
întregi. Investiţii mari. Poate chiar opera vieţii mele. O 
pereche de capodopere ştrengăreşti. Aşa că vreau să ţineţi 
minte că nu veţi putea să vă fofilaţi mereu dintr-o 
încăierare. Dacă scoate careva fierul la voi, mă aştept să 
supravieţuiţi. Uneori, asta înseamnă să răspundeţi la 
provocare. Alteori, înseamnă să o luaţi la goană ca şi cum 
v-ar fi luat foc fundul. Însă cel mai important este să ştiţi 
care-i alegerea potrivită în fiecare situaţie - şi de aceea 
trebuie să vorbim acum despre înclinațiile voastre. 

Lanţuri îl ţintui pe Locke cu privirea, în vreme ce trase 
îndelung şi intenţionat din snop - ultima gură de aer a 
unui om care păşeşte prin ape neplăcute, gata în orice 
clipă să se scufunde. 

— Ştii şi tu, la fel de bine ca mine, că ai o mulţime de 
talente, Locke, eşti înzestrat pentru o grămadă de lucruri. 
Aşa că o să îţi spun asta fără ocolişuri. Dacă se ajunge la o 


326 


dispută mai serioasă cu un duşman adevărat, nu eşti 
altceva decât o pereche de nădragi pişaţi şi o pată de 
sânge. Evident, poţi să omori, zeii îmi sunt martori, însă 
pur şi simplu nu eşti făcut pentru o luptă dreaptă. Şi ştii 
asta, nu-i aşa? 

Tăcerea lui Locke şi obrajii săi roşii reprezentau un 
răspuns în sine. Simţindu-se deodată incapabil să îl 
privească pe Părintele Lanţuri în ochi, încercă să pretindă 
că picioarele sale erau nişte obiecte fascinante pe care nu 
le mai văzuse niciodată. 

— Locke, Locke, nu putem fi toţi nişte câini turbaţi cu 
sabia-n mână şi n-are de ce să-ţi fie ruşine, aşa că să nu-ţi 
mai văd buza aia tremurând ca un sfârc de babă, bine? Vei 
învăţa să mânuieşti fierul, laţul şi arbaleta. Însă le vei 
învăţa în stilul furişat. În spate, dintr-o parte, de deasupra, 
în întuneric. Lanţuri înşfăcă un adversar închipuit de la 
spate, cu mâna stângă la gât, în vreme ce dreapta lovea la 
nivelul rinichiului cu ţigara pe jumătate fumată în loc de 
pumnal. Toate chichiţele, căci, dacă lupţi cu cap, nu vei fi 
ciopârţit în bucățele. 

Lanţuri se făcu că şterge sângele de pe „tăişul“ său cu 
vârf de tăciune, apoi mai trase un fum. 

— Cam aşa stau lucrurile. Obişnuieşte-te cu ideea, 
Locke! Trebuie să ne înfruntăm neajunsurile, stând drept. 
Găştile au o veche zicală: minciunile se răspândesc, dar 
adevărul rămâne acasă. Scoase două fuioare de fum pe 
nări şi se înveseli vizibil când cozile de abur cenuşiu i se 
învolburară în jurul capului. Acum încetează să te porţi de 
parcă ai avea o femeie despuiată pe pantofi, bine? 

Locke rânji fără vlagă auzind asta, dar îşi ridică privirea 
şi încuviinţă. 

— Acum tu, zise Lanţuri, întorcându-se să-l privească pe 
Jean. Ştim cu toţii că tu ai tendinţa să spargi capete când 
îţi ieşi din fire. Avem deja un creier malefic şi un excelent 
mincinos în persoana lui Locke, aici de faţă. Calo şi Galdo 
sunt buni la toate, dar nu excelează la nimic. Sabetha este 


327 


regina înnăscută a fermecătorilor din toate timpurile. Însă 
ceea ce încă ne lipseşte este un bătăuş adevărat. Cred că 
ai putea fi tu, un mardeiaş pe cinste, care să-şi ferească 
prietenii de necazuri. Un nemernic şi un câine turbat cu 
fierul în mână. Vrei să încerci? 

Ochii lui Jean fură atraşi imediat de spectacolul 
fascinant de pe picioarele sale. 

— Ăă, păi, dacă socotiți că ar fi o idee bună, eu pot 
încerca... 

— Jean, te-am văzut mânios. 

— Iar eu ţi-am simţit mânia, zise Locke rânjind. 

— Crede-mă pe cuvânt, Jean; la urma urmei, am de 
patru ori vârsta ta. Tu nu arzi mocnit, nici nu ameninţi; pur 
şi simplu devii rece şi după aceea faci lucrurile să se 
întâmple. Unii oameni sunt făcuţi pentru situaţii dificile. 
Trase încă un fum din ţigară şi scutură scrumul alb pe 
pietrele de sub picioare. Cred că tu te pricepi la stors 
creierii din capul oamenilor. Ceea ce nu este nici bine, nici 
Tău, în sine, dar ne poate fi folositor nouă. 

Jean păru să se gândească puţin, dar Locke şi Lanţuri 
puteau vedea în ochii lui că deja luase o hotărâre. Aceştia 
deveniseră aspri şi flămânzi sub claia lui neagră de păr, iar 
încuviințarea fu doar o formalitate. 

— Bun, bun! M-am gândit eu că o să-ţi surâdă ideea, 
aşa că mi-am permis să fac nişte aranjamente. Scoase un 
portofel negru de piele dintr-un buzunar al hainei şi i-l 
dădu lui Jean. Mâine, la jumătate de ceas după amiază, 
eşti aşteptat la Casa Trandafirilor de Sticlă. 

Locke şi Jean holbară ochii cu uimire când auziră 
numele celei mai cunoscute şi mai exclusiviste şcoli de 
luptă din Camorr. Jean deschise portofelul cu pecete. 
Inăuntru se afla un simbol plat, un trandafir stilizat prins 
în sticlă mată, lipit direct pe suprafaţa interioară a pielii. 
Acesta urma să îi îngăduie lui Jean să traverseze Angevinul 
şi să treacă de punctele de strajă din insulele Alcegrante. 


328 


Îl plasa sub protecţia nemijlocită a Donului Tomsa 
Maranzalla, Stăpânul Casei Trandafirilor de Sticlă. 

— Trandafirul acela te va lăsa să treci fluviul şi să intri 
în lumea bună, însă, odată ajuns acolo, nu pierde vremea. 
Fă precum ţi se spune; te duci drept acolo şi te întorci 
drept înapoi. O să mergi de patru ori pe săptămână 
de-acum înainte. Şi, de dragul nostru, aranjează-ţi claia aia 
din creştet. N-ai decât să foloseşti flăcări şi un baltag, dacă 
trebuie. Lanţuri trase un ultim fum cu aromă de conifere 
din ţigara sa tot mai mică, apoi azvârli mucul peste 
peretele acoperişului. Ultimul său fum din acea noapte 
pluti pe deasupra capetelor celor doi băieţi, un inel 
tremurând, dar de data asta întreg. 

— La naiba! Un semn. Lanţuri întinse mâna după inelul 
ce se îndepărta de parcă ar fi putut să-l tragă înapoi şi să-l 
cerceteze în amănunţime. Fie acest plan este sortit să 
meargă, fie zeii sunt mulţumiţi că ţi-am pus la cale pieirea, 
Jean Tannen. Ador situaţiile astea în care am numai de 
câştigat! Şi-acum... nu aveţi de lucru? 


2 


În Casa Trandafirilor de Sticlă se afla o grădină 
flămândă. Locul era o copie în miniatură a Camorrului; o 
plămădire de-a Eldrenilor, lăsată în urmă ca să se 
minuneze oamenii - o comoară lepădată ca o jucărie 
stricată. Sticla-străveche ce-i ţinea laolaltă pietrele o 
proteja împotriva oricăror mijloace de distrugere umane, 
întocmai precum cele Cinci Turnuri şi o duzină de alte 
structuri răspândite pe insulele oraşului. Bărbaţii şi 
femeile care trăiau aici erau nişte intruşi în măreţia 
locului, iar Casa Trandafirilor de Sticlă era cel mai măreț 
şi mai primejdios loc de pe dealurile Alcegrante. Faptul că 
Don Maranzalla o primise în grijă era un semn al înaltei şi 
statornicei stime pe care i-o purta Ducele. 


329 


Chiar înainte să se fi scurs jumătate de ceas din 
după-amiaza următoare, Jean Tannen stătea la uşa 
turnului Donului Maranzalla: cinci caturi cilindrice de 
piatră cenuşie şi de sticlă argintie, o fortăreață masivă 
care făcea toate vilele drăguţe din preajmă să pară biete 
machete de arhitect pe lângă ea. Valuri mari de arşiţă albă 
se pogorau din cerul fără nori, iar aerul era încărcat cu 
răsuflarea puţin stătută a unui fluviu care fierbea ceasuri 
în şir în soare. O fereastră cu geam mat era fixată în piatra 
de lângă imensele uşi din stejar lăcuit ale turnului, în 
spatele căreia se putea întrezări conturul vag al unui chip. 
Jean fusese văzut venind. 

Trecuse în partea de nord a Angevinului pe o pasarelă 
de sticlă nu mai largă decât şoldurile sale, agăţându-se cu 
palmele asudate de frânghiile de susţinere cât timp 
străbătu cei două sute de metri. Nu existau poduri mari pe 
țărmul sudic al Islei Zantara, cea de-a doua insulă 
Alcegrante dinspre est. Bacul costa o jumătate de baron de 
bronz; pentru cei prea săraci ca să traverseze astfel, 
alternativa era exaltarea terorii pasarelelor. Jean nu mai 
fusese cocoţat niciodată pe una şi, văzând cum unii oameni 
mai experimentați nu bagă în seamă frânghiile în timp ce 
traversează în viteză, simţi cum îi îngheaţă măruntaiele. 
Momentul în care se află din nou cu picioarele pe 
caldarâmul solid fu o uşurare bine-venită. 

Jachetele Galbene leoarcă de sudoare care stăteau de 
strajă la poarta Islei Zantara îl lăsaseră pe Jean să treacă 
mult mai repede decât îşi închipuise el că-i posibil, şi el 
observă cum dispare orice urmă de voioşie de pe chipurile 
lor rumene în clipa în care recunoscură pecetea pe care o 
purta. Indicaţiile lor de după aceea fură succinte; oare ce 
se distingea în glasurile lor - milă sau teamă? 

— O să ne uităm după tine, băiete, îi strigă unul dintre 
ei deodată după ce pornise pe pietrele albe şi curate ale 
străzii. Asta în caz că o să mai cobori întreg de pe deal! 


330 


Deci era un amestec de milă și teamă. Oare Jean chiar 
fusese entuziasmat de această aventură cu numai o noapte 
înainte? 

Scârţâitul şi zornăitul contragreutăţilor îi vestiră 
deschiderea uşii duble din faţa sa, lăsând să se întrevadă 
întunericul dinăuntru. O secundă mai târziu, aceasta se 
deschise larg cu încetineală maiestuoasă, împinsă spre 
exterior de doi bărbaţi cu jiletci şi cingători roşii ca 
sângele, iar Jean văzu că fiecare uşă era groasă de 
cincisprezece centimetri şi era făcută din lemn masiv 
întărit cu fâşii de fier. Un val de mirosuri se revărsă 
asupra sa: piatră jilavă şi sudoare stătută, carne la proţap 
şi tămâie cu scorţişoară. Mirosuri de bunăstare şi de 
siguranţă, de viaţă între ziduri. 

Jean înălţă portofelul către bărbaţii care deschiseseră 
uşa şi unul dintre ei flutură nerăbdător din mână. 

— Eşti aşteptat. Intră ca un oaspete al Donului 
Maranzalla şi respectă-i casa cum ţi-ai respecta propria 
casă. 

Pe peretele din stânga al foaierului opulent se aflau 
scări din fier negru ce urcau în spirală; Jean îl urmă pe 
bărbat pe nişte trepte înguste, străduindu-se cât se poate 
de conştient să-şi controleze asudarea şi icnetele. Uşile 
turnului se închiseră în spatele lor cu un zgomot 
răsunător. 

Îşi croiră drum prin trei caturi de sticlă sclipitoare şi de 
piatră străveche, decorate cu covoare roşii şi groase şi cu 
nenumărate tapiţerii murdare pe care Jean le recunoscu ca 
fiind stindarde de luptă. Don Maranzalla slujise drept 
maestru personal de scrimă al Ducelui şi comandant al 
Jachetelor sale Negre vreme de un sfert de veac. Aceste 
bucăţi însângerate de pânză erau tot ce mai rămăsese din 
nenumăratele regimente pe care soarta le scosese în calea 
lui Nicovante şi a lui Maranzalla în lupte de-acum 
legendare: Războaiele Mării de Fier, Răzvrătirea Contelui 


331 


Nebun, Războiul de O Mie de Zile împotriva Tal 
Verrarului. 

În cele din urmă, scara şerpuită îi duse până într-o 
cămăruţă întunecoasă, puţin mai mare decât un dulap, 
luminată de strălucirea domoală şi roşiatică a unui felinar 
de hârtie. Bărbatul puse o mână pe o clanţă de bronz şi se 
întoarse să-l privească pe Jean. 

— Aceasta este Grădina Fără Miresme, îi zise el. 
Păşeşte înăuntru cu grijă şi nu atinge nimic dacă ţii la 
viaţă. 

Apoi deschise uşa de la acoperiş, dezvăluind o privelişte 
atât de strălucitoare şi de uluitoare încât Jean se lăsă în 
spate pe călcâie. 

Lăţimea Casei Trandafirilor de Sticlă era de două ori 
mai mare decât înălţimea ei, astfel că acoperişul trebuie să 
fi avut cel puţin treizeci de metri în diametru, fiind 
înconjurat de ziduri. Pentru o clipă plină de spaimă, Jean 
crezu că se află în faţa unui foc alchimic dogorind într-o 
sută de culori. Toate poveştile şi zvonurile nu îl 
pregătiseră nici pe departe pentru priveliştea oferită de 
acest loc, sub lumina soarelui alb de vară; părea ca şi cum, 
diamant lichid ar pulsa printr-un milion de nervuri delicate 
şi scânteia pe un milion de fațete şi de muchii. Era o 
întreagă grădină de trandafiri, rânduri peste rânduri de 
petale, tulpini şi spini fără nici un cusur, tăcuţi şi făr' de 
miros, vii cu văpăi reflectate, căci era toată cioplită din 
Sticlă-străveche, o sută de mii de muguri perfecţi până la 
cel din urmă spin. Năucit, Jean se împletici înainte şi 
întinse o mână ca să-şi redobândească echilibrul. După ce 
îşi închise strâns ochii, întunericul rămase însufleţit de 
imaginile străfulgerărilor de arşiţă. 

Slujitorul Donului Maranzalla îl prinse de umeri cu 
blândeţe, dar şi cu fermitate. 

— Poate fi copleşitor la început. Ochii tăi se vor adapta 
în câteva momente, însă bagă de seamă ce-ţi spun: orice ai 
face, nu pune mâna pe nimic. 


332 


Când ochii lui Jean îşi reveniră din şocul iniţial provocat 
de grădină, el începu să vadă dincolo de dogoarea 
năucitoare. Fiecare rând de trandafiri era de fapt 
transparent; cel mai apropiat se afla la numai doi paşi de 
el. Şi era fără defecte - întocmai cum se zvonea - de parcă 
Eldrenii îngheţaseră fiecare mugur şi fiecare tufă într-o 
clipă de perfecţiune desăvârşită a verii. Însă ici şi colo se 
puteau zări petice de culoare veritabilă în inimile 
sculpturilor, vârtejuri translucide maro-roşietice, precum 
nori de fum ruginiu încremeniţi în gheaţă. 

Aceşti nori colorați erau sânge de om. 

Fiecare petală, frunză şi spin erau mai ascuţite decât 
orice brici; cea mai uşoară atingere ar fi tăiat pielea unui 
om ca pe hârtie, iar trandafirii ar fi înghiţit sângele (dacă 
era să se dea crezare poveştilor), răspândindu-l adânc prin 
reţeaua de tulpini şi lăstari de sticlă. Se zicea că, dacă 
avea să fie hrănită cu destule vieţi, fiecare mugur şi fiecare 
rând urma să capete o culoare roşie bogată şi ruginie. 
După unele zvonuri, grădina nu ar fi băut decât ceea ce se 
vărsa în ea; după altele, trandafirii sorbeau sângele dintr-o 
rană şi puteau secătui complet un om dintr-o singură 
tăietură, oricât de mică. 

Ar fi fost nevoie de o concentrare intensă ca să străbaţi 
aceste cărări; majoritatea aveau numai doi-trei paşi lăţime 
şi o singură clipă de neatenţie s-ar fi putut dovedi fatală. 
Faptul că Don Maranzalla considera grădina sa drept locul 
ideal pentru a-i învăţa pe tineri cum să lupte spunea multe 
despre firea sa. 

Pentru prima oară, Jean se simţi copleşit şi 
înspăimântat gândindu-se la făpturile care dispăruseră din 
Camorr cu o mie de ani înainte ca el să se nască. Cât de 
multe alte surprize stranii mai rămăseseră în urmă pentru 
ca oamenii să le găsească din întâmplare? Ce putea pune 
pe fugă făpturi destul de puternice ca să zămislească aşa 
ceva? Nici nu voia să îşi închipuie un răspuns. 


333 


Slujitorul lui Maranzalla dădu drumul din strânsoare 
umerilor lui Jean şi se întoarse în camera întunecoasă din 
capătul scărilor; camera, aşa cum putea Jean să vadă 
acum, ieşea din zidul turnului precum cocioaba unui 
grădinar. 

— Donul te aşteaptă în centrul grădinii, îi zise bărbatul. 

Apoi închise uşa după el, iar lui Jean i se păru că 
rămăsese singur pe acoperiş, cu soarele descoperit 
deasupra capului şi cu rândurile de sticlă însetată înaintea 
sa. 

Însă nu era singur; din inima grădinii de sticlă se 
auzeau zgomote, scrâşnetul oţelului izbit de oţel, icnete 
joase de istoveală şi câteva comenzi scurte, rostite de un 
glas gros şi autoritar. Câteva minute mai devreme, Jean ar 
fi jurat că traversarea pasarelei fusese cel mai 
înspăimântător lucru pe care-l făcuse vreodată, însă acum 
că se trezise în faţă cu Grădina Fără Miresme s-ar fi întors 
bucuros în mijlocul acelei arcade subţiri la peste 
cincisprezece metri deasupra Angevinului şi ar fi dansat pe 
ea fără frânghii de sprijin. 

Totuşi, portofelul negru din mâna sa îi aduse aminte că 
Părintele Lanţuri îl considerase omul potrivit pentru orice 
îl aştepta în grădina asta. În ciuda primejdiei lor 
scânteietoare, trandafirii erau neînsufleţiţi şi fără cuget; 
cum ar fi putut avea sufletul unui ucigaş dacă se temea să 
meargă printre ei? Ruşinea îl împinse înainte, pas cu pas, 
şi păşi pe potecile şerpuitoare ale grădinii cu cea mai mare 
băgare de seamă, în ciuda sudorii care-i aluneca pe faţă şi 
îi pişca ochii. 

— Sunt un Ticălos Gentilom, îşi şopti. 

Fură cei mai lungi zece metri din scurta sa viaţă, 
coridorul acela dintre rândurile reci şi amenințătoare de 
trandafiri. 

Nu le lăsă nici măcar o picătură din sângele său. 

În centrul grădinii se afla o curte circulară, lată de vreo 
zece metri; aici doi băieţi cam de-o seamă cu Jean îşi 


334 


dădeau târcoale unul altuia, cu spadele şfichiuind şi 
ţâşnind. Alţi şase băieţi îi urmăreau cu nelinişte, împreună 
cu un bărbat înalt de vârstă mijlocie. Bărbatul avea părul 
lung până la umeri şi mustăţi cu vârfurile plecate, de 
culoarea cenuşii unui foc de tabără. Chipul său semăna cu 
o curea de şlefuit şi, deşi purta pieptar de gentilom, de un 
roşu la fel de aprins ca al slujitorilor de la parter, îl purta 
cu pantaloni bufanţi ponosiţi de vreme şi cizme vechi. 

Nu era nici un băiat la lecţie care să nu eclipseze 
hainele maestrului. Aceştia erau fii de nobili, în jachete de 
brocart şi în bufanţi croiţi, cu tunici de mătase şi cu 
imitații lustruite de cizme de spadasin; fiecare dintre ei 
purta o tunică din piele albă şi apărători din acelaşi 
material, bătute cu ţinte argintii; tocmai bune pentru a 
evita loviturile celorlalte arme de antrenament. Jean se 
simţi de-a dreptul gol în clipa în care păşi în luminiş, şi 
numai ameninţarea trandafirilor de sticlă îl împiedică să 
sară înapoi în ascunziş. 

Unul dintre duelişti fu surprins să îl vadă pe Jean 
ivindu-se din grădină, iar adversarul său profită din plin de 
acea clipă de neatenţie; îşi înfipse cu iscusinţă spada în 
braţul celuilalt băiat, împungându-l prin piele. Băiatul 
străpuns scoase un urlet necuviincios şi scăpă spada. 

— Senior Maranzalla! Unul dintre băieţii din mulţime 
interveni, iar în glasul său se simţea linguşeala (mai mult 
ulei decât s-ar fi găsit pe o spadă pusă la păstrat). Este 
limpede că Lorenzo a fost distras de băiatul care tocmai a 
apărut din grădină! Nu a fost o lovitură onorabilă. 

Toţi băieţii din luminiş se întoarseră să-l privească pe 
Jean, iar lui îi fu cu neputinţă să-şi dea seama ce le trezise 
mai întâi disprețul făţiş: straiele sale de muncitor, 
înfăţişarea sa mătăhăloasă sau lipsa armelor şi a armurii? 
Numai băiatul cu pata de sânge ce i se întindea pe mâneca 
tunicii nu îl privi cu scârbă; el avea alte probleme. 

Bărbatul cărunt îşi drese glasul, apoi vorbi cu glasul 
gros pe care îl auzise Jean mai devreme. Părea amuzat. 


335 


— Ai fost nesăbuit că ţi-ai luat ochii de la adversar, 
Lorenzo, aşa că într-un fel ai meritat împunsătura. Dar 
este adevărat că, aşa cum stau lucrurile, un tânăr gentilom 
nu ar trebui să exploateze un asemenea moment de 
neatenţie pentru a puncta. Mă aştept ca data viitoare să vă 
descurcaţi amândoi mai bine. Arătă spre Jean fără să-l 
privească, iar glasul său pierdu orice urmă de căldură. Iar 
tu, băiete, vezi-ţi de treabă prin grădină până când 
isprăvim noi aici; nu vreau să te mai văd decât după ce 
aceşti tineri gentilomi vor fi plecat. 

Convins că focul care îi cuprinsese obrajii ar fi putut 
întrece în strălucire până şi soarele, Jean se făcu iute 
nevăzut; trecură câteva secunde bune până să-şi dea 
seama cu groază că sărise fără şovăială în hăţişul 
rândurilor de sticlă cioplită. Indepărtându-se de luminiş cu 
vreo câţiva coţi, rămase într-o stare care amesteca teama 
şi scârba de sine, străduindu-se să stea neclintit pe când 
arşiţa soarelui storcea pâraie mari de sudoare din el. 

Din fericire, nu avu mult de aşteptat; sunetul de oţel 
lovit de oţel se stinse şi Don Maranzalla dădu liber clasei. 
Trecură pe lângă Jean cu vestele scoase şi cu jachetele 
desfăcute, părând cu toţii obişnuiţi cu labirintul letal de 
muguri transparenţi. Nici unul nu îi adresă vreo vorbă lui 
Jean, deoarece erau în casa Donului Maranzalla şi ar fi fost 
nepoliticos din partea lor să dojenească un om de rând pe 
domeniul lui. Faptul că băieţii asudaseră până ce tunicile 
lor de mătase deveniseră aproape transparente, iar câţiva 
dintre ei erau aprinşi la faţă şi tremurau de insolaţie nu îi 
domoli nefericirea lui Jean. 

— Vino încoace, băiete, strigă Donul după ce trupa de 
tineri gentilomi ieşise din grădină şi începuse să coboare 
pe scări. 

Adunându-şi toată demnitatea pe care o avea în el, şi 
dându-şi seama că aceasta era mai mult închipuită, Jean îşi 
supse burta tremurândă şi se întoarse în curte. Don 
Maranzalla stătea cu spatele la el; Donul ţinea în mână 


336 


spada mică de antrenament care tocmai înţepase bicepsul 
unui băiat neatent. În mâinile sale aceasta părea o jucărie, 
însă sângele ce-i sclipea pe vârf era cât se poate de real. 

— Eu, ăă, să-mi fie cu iertare, domnule, domnia voastră 
Don Maranzalla. Cred că am ajuns prea devreme. Eu, ăă, 
nu am vrut să-i distrag de la lecţie... 

Donul se întoarse pe călcâie, uşor ca un mecanism din 
Tal Verrar, cu toţi muşchii bustului neclintiţi ca ai unei 
statui, fără a prevesti nimic bun. Il ţintui pe Jean cu 
privirea sa pătrunzătoare, iar răceala acelor ochi negri, 
mijiţi, îi provocă lui Jean a treia sperietură zdravănă pe 
ziua aceea. 

Îşi aduse deodată aminte că era singur pe acoperiş cu 
un bărbat care îşi croise drum călcând peste cadavre ca să 
ajungă în poziţia pe care o deţinea acum. 

— Oare ţi se pare amuzant, sărăntocule, îl întrebă 
Donul cu un şuierat ca de şarpe, să vorbeşti înainte să ţi se 
vorbească, într-un asemenea loc, unuia ca mine? Unui 
Don? 

Scuzele bâlbâite ale lui Jean i se opriră în gâtlej cu un 
icnet nebărbătesc; un soi de clipocit pe care l-ar scoate o 
scoică dacă i-ai sparge cochilia şi ai stoarce-o prin 
crăpături. 

— Căci, dacă eşti doar neatent, o să te dezbar eu de 
năravul ăsta cu ceva bătaie la fundul ăla gras cât ai zice 
peşte. Donul păşi către cel mai apropiat rând de trandafiri 
şi strecură vârful spadei însângerate într-un mugur, cu 
deosebită grijă. Jean privi cu fascinaţie şi groază cum pata 
roşie dispăru îndată de pe tăiş şi fu sorbită în sticlă, acolo 
unde se răspândi într-un cârcel neguros şi rozaliu care fu 
purtat până în inima sculpturii. Donul azvârli sabia curată 
pe jos. Asta-i tot? Eşti un grăsan neatent trimis aici să se 
antreneze, chipurile? Eşti o mică puşlama jegoasă din 
Cazan, fără îndoială; ceva fătat de vreo târfă blestemată. 

La început, paralizia refuză să-i lase din încleştare 
limba lui Jean; apoi auzi zvâcnetul sângelui în urechi 


337 


precum valurile ce se sparg de țărm. Pumnii i se încleştară 
fără voia lui. 

— M-am născut în Colţul de Miazănoapte, iar părinţii 
mei au fost oameni de afaceri! urlă el. 

Îndată ce-i ieşiră cuvintele pe gură, inima păru să i se 
oprească. Înmărmurit, îşi duse mâinile la spate, îşi plecă 
fruntea şi se trase un pas îndărăt. 

După o clipă de tăcere apăsătoare, Maranzalla râse 
zgomotos şi îşi pocni degetele cu un sunet ca al buştenilor 
de pin ce ard mocnit în foc. 

— Iartă-mă, Jean, îi zise el. Am vrut să mă asigur că 
Lanţuri spune adevărul. Pe toţi zeii, chiar că ai tupeu! Şi o 
fire Năbădăioasă. 

— Dumneavoastră... Jean se holbă la Don, începând să 
priceapă. Aţi vrut să mă scoateţi din fire, domnia voastră? 

— Ştiu că părinţii tăi reprezintă un subiect sensibil 
pentru tine, băiete. Lanţuri mi-a zis câte ceva despre tine. 

Donul se aplecă la nivelul ochilor lui Jean, sprijinindu-se 
într-un genunchi şi punându-i o mână pe umăr. 

— Lanţuri nu este orb, spuse Jean. Eu nu sunt un iniţiat. 
lar dumneavoastră nu sunteţi... nu sunteţi... 

— Un nemernic bătrân şi mârşav? 

Jean chicoti fără să vrea. 

— Mă întreb dacă voi mai întâlni vreodată pe cineva 
care să fie cine pretinde că este, domnia voastră. 

— Tocmai i-ai întâlnit. Au plecat din grădina mea acum 
câteva minute. lar eu chiar sunt un nemernic bătrân şi 
mârşav, Jean. O să ajungi să nu mă mai suporţi până la 
sfârşitul verii. O să ajungi să mă blestemi la lăsarea 
Luminii-false şi în zorii zilei. 

— A, zise Jean. Dar... asta nu-i nimic personal. 

— Foarte adevărat, spuse Don Maranzalla. Ştii, eu nu 
m-am născut în acest loc; l-am primit drept răsplată pentru 
serviciile aduse. Să nu crezi că nu-l preţuiesc... dar părinţii 
mei nu erau nici măcar din Colţul de Miazănoapte. Eu 
m-am născut la o fermă, de fapt. 


338 


— Oh! exclamă Jean. 

— Da. Aici sus în grădină nu va conta cine ţi-au fost 
părinţii; o să te muncesc până vei asuda sânge şi vei cerşi 
îndurare. O să te ciomăgesc până ce n-o să mai ştii la ce 
zei să te rogi. Singurul lucru pe care îl respectă grădina 
asta este concentrarea. Te poţi concentra, în fiecare clipă 
petrecută aici? Îţi poţi distila atenţia, ducând-o până la cel 
mai mărunt punct? Poţi trăi numai în prezent, înlăturând 
orice alte griji? 

— Eu... o să mă străduiesc, domnia voastră. Am trecut 
deja prin grădini o dată. Pot să o fac din nou. 

— O vei mai face. Chiar de o mie de ori. O să alergi 
printre trandafirii mei. O să dormi printre ei. Şi o să înveţi 
să te concentrezi. Totuşi, ţin să te avertizez: unii oameni 
n-au putut. Donul se ridică şi îşi roti mâna în semicerc prin 
faţa lui. Poţi vedea, ici şi colo, ce au lăsat în urmă. In 
sticlă. 

Jean înghiţi agitat şi încuviinţă. 

— Şi-acum, ai încercat să îţi ceri scuze pentru că ai 
sosit mai devreme. De fapt nu-i aşa. Mi-am prelungit lecţia 
de dinainte deoarece obişnuiesc să-i las pe rahaţii ăia mici 
şi jalnici să se taie unii pe alţii câte-un pic, din când în 
când. Pe viitor, vino când bate ceasul ora unu, ca să fii 
sigur că au plecat. Nu trebuie să mă vadă când te 
antrenez. 

Cândva, Jean fusese fiul unor oameni avuţi şi purtase 
haine la fel de bune ca ale oricăruia dintre băieţii pe care-i 
văzuse pe acoperiş. Ceea ce simţea acum era înţepătura 
pierderii, îşi spuse el, şi nu doar ruşinea pentru ceva atât 
de prostesc precum părul, straiele sau chiar pântecele său 
atârnat. Gândul acesta era îndeajuns de nobil în sine ca 
să-şi înghită lacrimile şi să-şi păstreze expresia de pe chip. 

— Am înţeles, domnia voastră. Eu... nu doresc să vă fac 
să vă simtiti stingherit. 

— Să mă simt stingherit? Jean, m-ai înţeles greşit. Lovi 
într-o doară spada de jucărie, şi aceasta zăngăni pe ţiglele 


339 


acoperişului. Pişăcioşii ăia ţanţoşi vin aici să deprindă 
tainele pitoreştii şi nobilei arte a scrimei, cu toate 
limitările sale sportive şi cu toate preceptele sale 
împotriva oricărei lupte dezonorabile. Tu, în schimb, rosti 
el întorcându-se către Jean şi împungându-l tare, dar 
prieteneşte în frunte, tu o să înveţi cum să omori oameni 
cu o sabie. 


340 


CAPITOLUL ŞAPTE 
Afară pe geam 


1 


Locke îşi schiţă planul în timpul unui prânz lung şi 
agitat. Ticăloşii Gentilomi şedeau la masă în vizuina lor de 
sticlă, un pic după amiaza Zilei Ducelui. Afară soarele îşi 
revărsa obişnuitul perdaf de după-amiază, însă în vizuină 
era răcoare, o răcoare oarecum neobişnuită chiar şi pentru 
o pivniţă subterană. Lanţuri speculase adesea că 
Sticla-străveche făcea tot felul de şmecherii, şi nu doar cu 
lumina. Pregătiseră un festin ce s-ar fi potrivit mai 
degrabă unui festival, nu unei întâlniri din mijlocul zilei. 
Aveau tocăniţă de oaie cu ceapă şi cu ghimbir, ţipari 
umpluţi în sos de vin condimentat şi tarte de mere verzi, 
coapte de Jean (cu o doză sănătoasă de coniac 
Austershalin vărsată peste fructe). 

— Pun rămăşag că până şi bucătarul personal al 
Ducelui s-ar trezi cu boaşele jupuite dacă ar face aşa ceva, 
zisese el. Acum fiecare tartă de-asta costă cam două-trei 
coroane, după socoteala mea. 

— Şi cât o să coste după ce le mâncăm şi ies pe partea 
cealaltă? intervenise Goangă. 

— Te poftesc să faci măsurătorile chiar tu, replicase 
Calo. Ia o riglă. 

— Şi-o linguriţă, adăugase Galdo. 

Cei doi Sanza îşi petrecură prânzul luptându-se cu o 
omletă asezonată cu rinichi de oaie tocaţi pe deasupra, de 
obicei preferata tuturor. Însă astăzi, deşi căzuseră cu toţii 
de acord că era cel mai bun efort al lor din ultimele 
săptămâni - întrecând chiar şi sărbătorirea primei lor 
izbânzi în afacerea Salvara - nimic nu părea să aibă 


341 


savoare. Numai Goangă mânca cu poftă, iar atenţia sa era 
îndreptată asupra farfuriei cu tartele lui Jean. 

— Uitaţi-vă la mine, rosti el cu gura pe jumătate plină. 
Sunt tot mai preţios cu fiecare înghiţitură! 

Drept răspuns la maimuţăreală nu primi decât surâsuri 
nesigure şi crispate; băiatul hârâi enervat şi izbi cu pumnii 
în masă. 

— Ei bine, dacă nici unul dintre voi nu vrea să mănânce, 
izbucni el, ce-ar fi să punem ţara la cale şi să vedem cum 
scăpăm de belea la noapte?! 

— Într-adevăr, încuviinţă Jean. 

— Cât se poate de corect, adăugă Calo. 

— Da, interveni şi Galdo. Care-i treaba? Cum 
procedăm? 

— Ei bine... Locke îşi împinse deoparte farfuria, îşi 
mototoli şervetul şi îl azvârli în mijlocul mesei. Pentru 
început, va fi nevoie să folosim din nou blestematele alea 
de odăi din Turnul Năruit. Se pare că n-am terminat încă 
de urcat scări. 

Jean încuviinţă. 

— Ce vrei să facem acolo? 

— Acolo vom fi când o să vină Anjais să ne caute şi să 
ne recupereze, pe la ora nouă. Şi acolo vom rămâne după 
ce o să se convingă că avem un motiv cât se poate de 
întemeiat ca să nu venim cu el. 

— Şi cam care-ar fi motivul ăla? întrebă Calo. 

— Unul foarte pitoresc, zise Locke. Vreau ca tu şi Galdo 
să îi faceţi o vizită lui Jessaline d'Aubart în această 
după-amiază. Am nevoie de ajutorul unui alchimist negru 
pentru asta. Uite ce-o să-i spuneţi... 


2 


Spițeria ilegală a lui Jessaline d'Aubart şi a fiicei sale, 
Janellaine, se afla deasupra unui colectiv de copişti în 
respectabilul cartier Cotul Izvorului. Calo şi Galdo intrară 


342 


la parterul copiştilor puţin după cel de-al doilea ceas al 
după-amiezii. Aici, o duzină de bărbaţi şi de femei erau 
aplecaţi deasupra unor tăblițe largi din lemn, mânuind 
pene, sare, bețe de cărbune şi bureţi de şters ca nişte 
automate. Un aranjament ingenios de oglinzi şi de ferestre 
rabatante lăsa să pătrundă lumina zilei ca să le 
înlesnească munca. Nu prea găseai în Camorr negustori 
mai cumpătaţi decât calfele de copişti. 

În partea din spate a parterului se afla o scară 
şerpuitoare, păzită de o femeie zdravănă care se prefăcea 
a fi plictisită în vreme ce mângâia armele de sub haina sa 
cafenie din brocart. Gemenii Sanza îi dădură bineţe 
printr-o combinaţie de gesturi din mâini şi baroni de bronz 
ce-şi croiră drum până în buzunarele femeii. Ea trase de 
un clopoțel de lângă scări, apoi le făcu semn să urce. 

La etaj se afla o cameră de primire, fără ferestre, cu 
podeaua şi cu pereţii placați cu un lemn tare şi auriu care 
păstra o aromă vagă de lac de pin. O tejghea înaltă 
împărțea camera chiar la jumătate; de partea clienţilor nu 
erau scaune, iar de partea negustorului nu era nimic 
expus: doar o singură uşă încuiată. 

Jessaline stătea în spatele tejghelei - o femeie 
remarcabilă, trecută de cincizeci de ani, cu o cascadă de 
păr negru-cărbune şi cu ochi întunecaţi şi precauţi 
încadraţi de riduri. Janellaine, care avea doar jumătate din 
vârsta mamei sale, stătea în dreapta acesteia ţinând o 
arbaletă îndreptată deasupra capetelor lui Calo şi Galdo. 
Era o armă de interior, uşoară şi de mică putere, ceea ce 
însemna că săgeata avea vârful otrăvit cu ceva groaznic, 
mai mult ca sigur. Nici unul din cei doi Sanza nu dădu 
semne că ar fi deranjat; era modul obişnuit în care 
decurgeau afacerile la alchimiştii negri. 

— Doamnă d'Aubart, domnişoară d'Aubart, slugile 
voastre plecate, zise Calo, înclinându-se de la mijloc. 

— Ca să nu mai spun că suntem încă extrem de 
disponibili, adăugă Galdo. 


343 


— Jupânilor Sanza, îmi face plăcere să vă văd, zise 
femeia mai în vârstă. 

— Deşi, ca de obicei, nu suntem câtuşi de puţin 
interesate, interveni Janellaine. 

— Poate că aţi dori să cumpăraţi ceva, totuşi? 

Jessaline îşi împreună mâinile pe tejghea şi ridică din 
sprâncene. 

— Intâmplarea face ca un prieten de-al nostru să aibă 
nevoie de ceva mai deosebit. 

Calo pescui o punguţă cu monede de sub jiletcă şi o tinu 
la vedere, fără să o deschidă. 

— Deosebit? 

— Sau poate nu atât deosebit cât specific. Trebuie să i 
se facă rău. Foarte rău. 

— Departe de mine gândul de a-mi pierde clienţii, 
dragii mei, dar trei-patru sticle de rom ar rezolva 
problema pentru o mică parte din preţul a orice aş putea 
să vă dau eu, spuse bătrâna d'Aubart. 

— A, nu genul ăla de rău, zise Galdo. Trebuie să-i fie 
rău de tot, ca şi cum ar bate la uşa Zeiţei Morţii şi ar cere 
să fie primit. Iar apoi trebuie să-şi poată recăpăta vigoarea 
după ce se va preface bolnav o vreme. Un gen de boală 
jucată, dacă vreţi. 

— Hmmm, spuse Janellaine, nu ştiu dacă avem ceva 
care să funcţioneze astfel, cel puţin nu la îndemână. 

— Când i-ar trebui prietenului vostru soluţia? întrebă 
Jessaline. 

— Păi, noi nădăjduiam să plecăm de-aici cu una, zise 
Calo. 

— Noi nu fabricăm minuni aici, dragii mei. Jessaline 
bătu darabana pe tejghea. In ciuda a ceea ce se crede. 
Preferăm să ştim din timp când e vorba de aşa ceva. Să te 
joci cu măruntaiele cuiva... să-l îmbolnăveşti şi să-l faci 
bine în numai câteva ceasuri... ei bine, e o treabă delicată. 

— Nu suntem Magi-Juruiţi, adăugă Janellaine. 


344 


— Slavă zeilor pentru asta, zise Galdo. Doar că este 
foarte presant. 

— Ei bine, poate că putem pune ceva cap la cap, oftă 
Jessaline. Ceva mai nerafinat, dar care să facă treaba. 

— Mugur de tâlharul-gorganului, interveni fiica ei. 

— Da. Jessaline încuviinţă. Şi pin Somnay, după aceea. 

— Cred că avem şi una, şi cealaltă în prăvălie, spuse 
Jannelaine. Vrei să verific? 

— Da, şi dă-mi încoace arbaleta aia cât eşti în spate. 

Janellaine îi trecu arbaleta mamei sale, apoi descuie uşa 
din spatele camerei şi dispăru, închizând-o în urma ei. 
Jessaline aşeză uşor arma pe tejghea, păstrând o mână cu 
degete lungi pe trăgaci. 

— Ne jigniţi, doamnă, zise Calo. Suntem blânzi ca nişte 
pisoiaşi. 

— Mai ceva, chiar, adăugă Galdo. Pisoiaşii au gheare şi 
se pişă peste tot. 

— Nu de voi îmi este, băieţi. E din pricina oraşului. Tot 
locul e în fierbere, acum că Nazcăi i s-a făcut felul. Este 
limpede că bătrânul Barsavi pune la cale o răzbunare. 
Numai zeii ştiu cine mai e şi Regele ăsta Cenuşiu şi ce 
vrea, dar îmi fac tot mai multe griji pe zi ce trece; cine ştie 
ce mi-o mai urca pe scări? 

— Sunt vremuri tulburi, încuviinţă Calo. 7 

Janellaine se întoarse, cu două punguţe în mâini. Incuie 
uşa după ea, îi dădu maică-sii punguțele şi luă iarăşi 
arbaleta în primire. 

— Ei bine, uite cum trebuie să faceţi, spuse bătrâna 
d'Aubart. Prietenul vostru ia chestia asta din punguţa 
roşie. Este mugur de tâlharul-gorganului, un soi de praf 
purpuriu. În punguta roşie, ţineţi minte. O varsă în apă. 
Este un vomitiv, dacă vă spune ceva cuvântul. 

— Nimic plăcut, asta-i sigur, zise Galdo. 

— Cinci minute după ce bea asta, o să înceapă să îl 
doară burta. După zece minute, o să-i tremure genunchii. 
După un sfert de ceas, o să înceapă să vomite toată 


345 


mâncarea pe care a mâncat-o în ultima săptămână. Nu o 
să fie plăcut. Să aveţi găleți la îndemână. 

— Şi o să pară real? întrebă Calo. 

— Să pară? Scumpilor, o să fie cât se poate de real. Aţi 
mai văzut voi pe cineva care să vomite prefăcut? 

— Da, răspunseră cei doi Sanza laolaltă. 

— Face chestia asta cu portocale mestecate, adăugă 
Galdo. 

— Ei bine, prietenul vostru nu o să se prefacă. Orice 
doftor din Camorr va băga mâna în foc că a fost o boală 
reală şi naturală. Mugurul de tâlharul-gorganului nici 
măcar nu se vede după ce iese; se dizolvă repede. 

— Şi apoi? întrebă Calo. Ce facem cu cealaltă punguţă? 

— Acolo este scoarță de pin Somnay. Asta se pisează şi 
se înmoaie într-un ceai. Este antidotul perfect pentru 
mugurul purpuriu; o să îi anuleze imediat efectul. Insă 
mugurul îşi va fi făcut deja treaba; ţineţi cont de asta. 
Scoarța nu îi va umple stomacul la loc, nici nu-i va reda 
vigoarea pe care-o va pierde când o să-şi verse maţele. O 
să fie slăbit şi suferind cel puţin o noapte sau două după 
aceea. 

— Sună minunat, dacă e să ne luăm după ce înţelegem 
noi prin „minunat“, zise Calo. Cât vă datorăm? 

— Trei coroane şi douăzeci de soloni, spuse Jessaline. Şi 
asta numai pentru că aţi fost băieţii bătrânului Lanţuri. Nu 
că ar fi prea greu din punct de vedere alchimic, doar ceva 
rafinare şi purificare, dar prafurile sunt greu de obţinut. 

Calo numără douăzeci de tyrini de aur din pungă şi îi 
puse pe tejghea, unul peste celălalt: 

— Uite cinci coroane, în cazul ăsta. Cu menţiunea că ar 
fi mai bine ca această tranzacţie să fie uitată de toţi cei 
implicaţi. 

— Sanza, orice tranzacţie în prăvălia mea este uitată, 
cât priveşte lumea de-afară, replică Jessaline d'Aubart, 
fără umor. 


346 


— Atunci asta trebuie să fie şi mai uitată, insistă Calo, 
adăugând încă patru tyrini la grămăjoară. 

— Păi, dacă vrei să-ţi întăreşti punctul de vedere... 

Femeia trase o dăltiţă de lemn de sub tejghea şi o folosi 
ca să împingă monedele peste margine în ceea ce păru a fi 
un săculeţ din piele. Avu grijă să nu atingă monedele cu 
mâna; alchimiştii negri ajungeau rareori la vârsta ei dacă 
renunţau la paranoia faţă de orice lucru atins, gustat sau 
mirosit. 

— Primeşte mulţumirile noastre, spuse Galdo. Şi cele 
ale prietenului nostru. 

— O, eu n-aş conta pe asta, chicoti Jessaline d'Aubart. 
Daţi-i punguţa roşie mai întâi şi apoi vedeţi în ce stare 
recunoscătoare de spirit o să fie. 


3 


— Dă-mi un pahar cu apă, Jean. Locke se uita pe 
fereastra odăii lor de la al şaptelea cat, cea care dădea 
spre canal, pe când umbrele clădirilor din sudul 
Camorrului se întindeau către răsărit. E timpul să îmi iau 
doctoria. Cred că e aproape nouă fără douăzeci. 

— Ţi-am pregătit-o deja, îi zise Jean, dându-i o cană de 
tablă cu o drojdie tulbure ca levănţica învârtindu-se în ea. 
Chestia aia chiar s-a dizolvat într-o clipită, întocmai cum 
au spus cei doi Sanza. 

— Ei bine, închin pentru buzunare adânci prost păzite, 
spuse el. Pentru alchimişti adevăraţi, un stomac tare, un 
Rege Cenuşiu neîndemânatic şi norocul Paznicului Strâmb. 

— Şi să trecem cu bine de noaptea asta, adăugă Jean, 
mimând ciocnirea unei ceşti de cea a lui Locke. 

— Mmm... Locke sorbi şovăielnic, apoi înclină cana şi o 
turnă pe gâtlej în câteva înghiţituri line. Nici nu-i rea la 
gust. Este un pic mentolată, foarte revigorantă. 

— Un epitaf izbutit, zise Jean, luând cana. 


347 


Locke se mai uită pe fereastră o vreme; plasa era 
ridicată, deoarece Vântul Ducelui încă sufla puternic 
dinspre mare şi insectele nu ciupeau încă. Dincolo de Via 
Camorrazza, Cartierul Arsenalelor era tăcut şi nemişcat, în 
mare parte. Acum că oraşele-state de la Marea de Fier 
convieţuiau într-o pace relativă, toate marile ateliere de 
tâmplărie, depozite şi docuri rămăseseră fără prea multă 
treabă. La vreme de restrişte, ele puteau făuri sau repara 
două duzini de corăbii deodată; acum Locke putea să vadă 
scheletul unei singure carene ridicându-se din ateliere. 
Dincolo de acesta, marea înspumată se spărgea de temelia 
Acului de Miazăzi, un dig de piatră prins laolaltă cu 
Sticlă-străveche, lung de aproape opt sute de metri. În 
capătul cel mai sudic, un turn de strajă clădit de oameni se 
înălța pe fundalul mării întunecate; dincolo de el, formele 
înceţoşate şi albe ale pânzelor puteau fi zărite pe sub 
cârceii roşii de nori din văzduh. 

— A, cred că se întâmplă ceva, spuse el. 

— Ia un loc, zise Jean. Ar trebui să te apuce tremuriciul 
cât de curând. 

— Deja m-a apucat. De fapt... o, zeilor! cred că o să... 

Şi aşa începu; un val mare de greață se înălţă în gâtlejul 
lui Locke, purtând cu sine tot ce mâncase în acea zi. 
Câteva minute lungi, se ghemui în genunchi, strângând la 
piept o găleată de lemn cu aceeaşi devoțiune cu care s-ar 
fi rugat cineva la un altar pentru ajutorul zeilor. 

— Jean, data viitoare când mai urzesc un plan ca ăsta, 
ia în calcul varianta de a-mi împlânta o secure în ţeastă, 
icni el într-un scurt interval de acalmie dintre spasmele 
vomitatului. 

— Nu ar fi deloc eficient, spuse Jean înlocuind o găleată 
plină cu una goală şi bătându-l prieteneşte pe spate pe 
Locke. Să-mi tocesc eu bunătate de tăişuri ascuţite pe o 
căpăţână aşa tare ca a ta... 

Jean trase pe rând obloanele de la ferestre. 
Lumina-falsă tocmai se înălța afară. 


348 


— Oricât de scârbos ar fi, avem nevoie de duhoare ca să 
producem o impresie puternică asupra lui Anjais, când o 
veni, explică el. 

Chiar şi după ce stomacul lui Locke se goli complet, 
spasmele continuară. Se cutremură, se zgâlţâi şi gemu, 
ţinându-se de pântece. Jean îl târî până la saltea, privindu-l 
cu grijă neprefăcută. 

— Eşti palid şi cleios, mormăi el. Nu-i rău deloc. Foarte 
realist. 

— Drăguţ, nu? şopti Locke. O, zeilor! Cât mai este? 

— Nu-mi dau seama, zise Jean. Ar trebui să fi ajuns jos, 
cam pe-acum; lasă-i câteva minute să-şi piardă răbdarea 
tot aşteptându-ne şi să urce aici valvârtej. 

În acele câteva minute, Locke ajunse să înţeleagă 
îndeaproape conceptul de „scurtă veşnicie“. În cele din 
urmă, se auzi scârţâitul unor paşi pe scări şi cineva bătu 
puternic în uşă. 

— Lamora! Glasul lui  Anjais  Barsavi. Tannen! 
Deschideţi sau dărâm uşa asta blestemată! 

— Slavă zeilor! croncăni Locke în timp ce Jean se ducea 
să deschidă uşa. 

— V-am aşteptat în faţă la Ultima Greşeală! Veniţi odată 
sau... O, pe toţi zeii, ce naiba s-a petrecut aici? 

Anjais îşi duse o mână la nas când intră în apartament 
şi simţi duhoarea bolnăvicioasă. Jean arătă spre Locke, 
care se zvârcolea în pat, gemând, învelit pe jumătate cu o 
pătură, în ciuda arşiţei jilave a serii. 

— I s-a făcut rău acum jumătate de ceas, spuse Jean. 
Şi-a vărsat maţele peste tot. Nu ştiu ce are. 

— Zeii să ne păzească, se face verde! Anjais se apropie 
la câţiva paşi de Locke, holbându-se la el cu milă şi groază. 
Purta straie de luptă - o cuirasă din piele fiartă, un guler 
de piele fără nasturi şi o pereche de apărători din piele, 
bătute cu ţinte şi legate peste braţele sale butucănoase. 
Câţiva oameni îl însoţiseră pe scări, dar nici unul dintre ei 
nu părea prea dornic să îl urmeze înăuntru. 


349 


— Eu am mâncat clapon la prânz, iar el rulouri de 
peşte, spuse Jean. Aia a fost ultima noastră masă, şi eu nu 
am nimic. 

— Pe pişatul lui Iono! Rulouri de peşte. Mai proaspete 
decât s-a tocmit pentru ele, pun prinsoare. 

— Anjais, croncăni Locke, întinzând o mână tremurândă 
după el. Nu... nu pleca. Pot să vin cu tine, pot să lupt. 

— Zeii să ne ferească! În nici un caz! Anjais scutură 
înţelegător din cap. Nu ţi-e deloc bine, Lamora. Cred că ar 
fi mai bine să vezi un doftor. Ai trimis după unul, Tannen? 

— Nu am avut când. l-am adus găleţile şi de atunci îi tot 
port de grijă. 

— Păi, ţine-o tot aşa. Rămâneţi aici, amândoi. Nu, nu te 
enerva, Jean; e limpede că nu poate fi lăsat singur. Stai 
aici şi ai grijă de el. Trimite după un doftor când poţi. 
Anjais îl bătu scurt pe umărul dezvelit pe Locke. O să-i 
venim de hac netrebnicului la noapte, Locke. Nu-ţi face 
griji. O să-i facem felul şi o să trimit pe cineva să vadă cum 
te mai simţi după ce isprăvim. li explic eu tatei; o să 
înţeleagă. _ 

— Te rog... te rog. Jean mă poate ajuta să mă ridic. Încă 
pot... 

— Nici nu încape vorbă. Nici măcar nu poţi sta în 
picioare; eşti bolnav ca un peşte scăpat într-o sticlă cu vin. 
Anjais porni înapoi spre uşă şi îi făcu lui Locke cu mâna, 
scurt şi înţelegător, înainte să iasă. Dacă pun mâna pe 
nenorocit, îi trag una şi pentru tine, Locke. Stai fără grijă. 

Apoi uşa se trânti, iar Locke şi Jean rămaseră iarăşi 
singuri. 


4 


Trecură minute lungi; Jean ridică obloanele de la 
fereastra dinspre canal şi se uită afară în licărirea 
Luminii-false. Privi cum Anjais şi oamenii săi se desprind 
din mulţimea de dedesubt, grăbindu-se apoi pe o pasarelă 


350 


ce traversa Via Camorrazza şi intrând în Cartierul 
Arsenalelor. Anjais nu se uită în urmă nici măcar o dată, şi 
în curând fu înghiţit de umbrele din depărtare. 

— Gata, dus a fost! Pot să te ajut să... zise Jean, 
întorcându-se de la fereastră. Locke se împleticise deja jos 
din pat şi stropea vatra alchimică cu apă, părând mai 
bătrân cu zece ani şi mai slab cu vreo opt kilograme. Ceea 
ce era îngrijorător: Locke nu avea de unde să slăbească 
opt kilograme. 

— Minunat. Cea mai puţin complicată şi importantă 
treabă din seara asta e gata. Tot aşa, Ticăloşi Gentilomi, 
spuse Locke. Chipul îi era luminat de lucirea reflectată de 
pe piatra ce mocni când puse pe ea un ibric satinat cu apă. 
Cu zece ani mai bătrân? Mai degrabă cu douăzeci. Şi acum 
ceaiul, binecuvânta-l-ar zeii, şi ar face bine să fie la fel de 
eficient ca praful ăla purpuriu. 

Jean se strâmbă şi înşfăcă cele două găleți cu vomă pe 
care le folosise Locke, apoi se duse înapoi la fereastră. 
Lumina-falsă se stingea; Vântul Spânzuratului sufla, cald şi 
puternic, aducând cu el un tavan jos de nori întunecaţi, 
vizibil doar peste cele Cinci Turnuri. Lunile urmau să fie 
înghiţite de acei nori la noapte, măcar câteva ceasuri. Mici 
puncte de foc se iveau prin oraş de parcă un giuvaiergiu 
nevăzut şi-ar fi expus mărfurile pe un câmp de pânză 
neagră. 

— Se pare că mica poţiune a lui Jessaline m-a făcut să 
dau afară tot ce-am mâncat în ultimii cinci ani, spuse 
Locke. N-a mai rămas decât să-mi scuip sufletul. Ai grijă să 
nu plutească printr-una din găleţile alea înainte să le verşi 
afară, bine? Mâinile îi tremurau în timp ce pisa scoarţa 
uscată de pin Somnay direct în ibricul cu apă; nu se simţea 
în stare să încerce să fiarbă ceaiul ca lumea. 

— Cred că îl văd, zise Jean. Este o chestie mică, 
scârboasă şi strâmbă; mai bine te lipseşti de el şi-l laşi să 
plutească în larg. 


351 


Jean aruncă o privire scurtă pe fereastră ca să se 
asigure că nici o barcă nu plutea pe dedesubt, chiar în 
calea unei surprize cât se poate de neplăcute, apoi pur şi 
simplu azvârli găleţile, una după alta. Acestea loviră 
zgomotos apa cenuşie la vreo douăzeci şi ceva de metri 
mai jos, însă Jean era convins că nimeni nu observase, şi 
oricum nimănui nu i-ar fi păsat. Camorrenii azvârleau 
mereu chestii scârboase în Via Camorrazza. 

Mulţumit cu felul în care ochise, Jean deschise apoi 
dulapul ascuns şi scoase costumele lor - mantii ieftine de 
călătorie şi nişte pălării verrarene cu boruri largi, 
confecţionate din cine ştie ce piele proastă cu textura 
unsuroasă a unor maţe pentru cârnaţi. Aruncă o mantie 
maro-cenuşie peste umerii lui Locke; acesta o înhăţă 
recunoscător şi tremură. 

— Ţi se citeşte grija aia maternă în ochi, Jean. Cred că 
arăt ca un rahat turtit. 

— Să-ţi spun drept, arăţi de parcă ai fi fost executat 
săptămâna trecută. lartă-mă că te întreb, dar eşti sigur că 
o să te descurci? 

— Oricum m-aş simţi, trebuie să fie de ajuns. Locke îşi 
înfăşură un capăt al mantiei în jurul mâinii drepte şi ridică 
ibricul cu ceaiul pe jumătate fiert. Sorbi şi înghiţi, cu tot 
cu scoarță, gândindu-se că nu-i loc mai bun decât stomacul 
său gol pentru chestia aia. Ugh. Parcă-i un şut în burtă, 
aşa este la gust. Am enervat-o cumva şi pe Jessaline 
recent? 

Expresia sa era pitorească, de parcă pielea de pe chip 
încerca să se decojească singură şi să îi cadă de pe oase, 
însă continuă să dea pe gât ceaiul neterminat. Jean îl 
sprijini punându-i amândouă mâinile pe umeri, temându-se 
în sinea lui că o nouă criză de vomitat ar putea să-l dea 
gata pe Locke. 

După câteva minute, Locke lăsă jos ibricul gol şi oftă 
adânc. 


352 


— De-abia aştept să stau de vorbă cu Regele Cenugşiu 
după ce se termină tot rahatul ăsta, şopti el. Vreau să îl 
întreb câte ceva. Întrebări filosofice. Cum ar fi: „Cum te 
simţi acum că te bălăngăni pe fereastră atârnat de o 
frânghie prinsă de boaşe, nemernicule?“ 

— Sună mai multă a fizică decât a filosofie. Dar aşa cum 
ai mai spus, trebuie să aşteptăm să plece Şoimarul mai 
întâi. Glasul lui Jean era calm şi complet lipsit de emotie, 
glasul pe care îl folosea mereu când discuta un plan prea 
puţin priponit în prudenţă şi rațiune. Păcat că nu-l putem 
lua prin surprindere pe netrebnic pe vreo alee. 

— Nu am putea să-i lăsăm nici măcar o secundă de 
gândire, căci altfel am pierde. 

— Oriunde, până în optsprezece metri, cugetă Jean. O 
aruncare de Soră Năbădăioasă. Nu ar lua mai mult de 
jumătate de secundă. 

— Însă ştii şi tu la fel de bine ca mine, replică încet 
Locke, că nu putem omori un Mag-Juruit. N-am mai apuca 
sfârşitul săptămânii. Karthain ne-ar folosi pe post de 
exemple, inclusiv pe Calo, Galdo şi Goangă. Nu ar fi prea 
isteaţă soluţia asta. Ar fi un fel de sinucidere prelungită. 
Locke se uită la licărirea palidă a pietrei de vatră şi îşi 
frecă mâinile. Mă întreb, Jean, chiar mă întreb. Oare aşa 
se simt oamenii după ce isprăvim noi cu ei? După ce luăm 
banii, ne facem nevăzuţi şi ei nu mai pot face nimic? 

Lumina de la piatra de vatră îşi mai pierdu puţin din 
intensitate până când veni răspunsul lui Jean: 

— Parcă ne-am înţeles mai demult că primesc ceea ce 
merită, Locke. Nimic mai mult. Este un moment al naibii 
de caraghios ca să înceapă să-ţi pese. 

— Să-mi pese? Locke tresări, clipind de parcă abia se 
trezise. Nu, nu mă înţelege greşit. Este doar senzaţia asta 
de inevitabilitate. „Fără cale de scăpare“ este pentru alţii, 
nu pentru Ticăloşii Gentilomi. Nu îmi place să fiu prins în 
capcană. 


353 


La un gest brusc de-al lui Locke, Jean îl ridică în 
picioare. Jean nu ştia sigur motivul, dacă era datorită 
ceaiului sau a mantiei, dar Locke se oprise din tremurat. 

— Cred şi eu, continuă Locke, cu un glas mai viguros. 
Cred şi eu că nu-mi place. Hai să isprăvim odată cu treaba 
asta de rahat! Putem să cugetăm ca lumea asupra 
jegosului nostru cenuşiu preferat şi a magului său de casă 
după ce-oi dansa cum îmi cântă ei. 

Jean rânji şi îşi trosni încheieturile, apoi îşi trecu o 
mână peste şale. Vechiul gest familiar prin care se asigura 
că Surorile Năbădăioase sunt pregătite pentru o noapte în 
oraş. 

— Sigur eşti pregătit pentru Şoseaua Viţei? îl întrebă el. 

— Cât se poate de pregătit, Jean. La naiba, sunt şi mai 
slab decât eram înainte să beau poţiunea aia. Coborârea 
asta o să fie cel mai uşor lucru pe care-l am de făcut la 
noapte. 


5 


Împletitura de nuiele acoperea întreaga înălţime a 
Turnului Năruit, pe partea sa apuseană, dând spre o alee 
îngustă. Grilajul de lemn era întreţesut cu viţă rezistentă şi 
bătrână, fiind construit în jurul ferestrelor de la fiecare 
cat. Deşi era destul de anevoios să te caţeri pe el, 
reprezenta modalitatea perfectă de evitare a câtorva zeci 
de figuri cunoscute care umpleau Ultima Greşeală noapte 
de noapte. Ticăloşii Gentilomi foloseau adeseori Şoseaua 
Viţei. 

Obloanele dinspre alee se trântiră la perete la ultimul 
cat al Turnului Năruit; lumina din odăile lui Locke şi Jean 
fusese stinsă. O siluetă mare şi întunecată se strecură în 
masa de viţă împletită şi fu urmată la scurt timp de o 
siluetă mai mică. Agăţându-se cu hotărâre, până i se albiră 
încheieturile degetelor, Locke închise uşor obloanele de 
deasupra sa, apoi impuse propriului stomac care încă 


354 


suferea de greţuri să înceteze să se mai agite pe durata 
coborârii. Vântul Spânzuratului, în drumul său spre 
întunecimea sărată a Mării de Fier, îi flutura tichia şi 
mantia cu degete nevăzute cu iz de smârcuri şi câmpuri de 
fermieri. 

Jean rămase la aproape un metru sub Locke, şi apoi 
începură să coboare încet, căutându-şi reazem cu 
picioarele sau cu mâinile. Ferestrele de la al şaselea cat 
erau zăvorâte şi întunecate. Pe sub obloanele de la al 
cincilea cat se puteau vedea fâşii de lumină chihlimbarie. 
Ambii căţărători încetiniră, fără să fie nevoie de cuvinte, şi 
îşi impuseră să fie cât se poate de tăcuţi; să fie petice de 
cenuşiu imposibil de văzut pe fundalul beznei, şi nimic 
altceva. Îşi continuară coborârea. 

Obloanele de la al cincilea cat zburară în lături chiar 
când Jean ajunsese în stânga lor. Un geam prins în ţâţâni îl 
lovi în spate, fiind cât pe ce să-l facă să scape lujerul din 
mână. Se agăţă şi mai strâns cu degetele de lemn şi de viţă 
şi se uită în dreapta. Locke îl călcă pe cap din inerție, dar 
se trase iute îndărăt. 

— Ştiu că nu-i altă cale, curvă netrebnică! şuieră glasul 
unui bărbat. Se auzi o bufnitură zgomotoasă, apoi lujerul 
se cutremură de jos până sus; altcineva tocmai ieşise pe 
fereastră şi acum bâjbâia prin viţă, chiar sub ei. O femeie 
cu părul negru îşi scoase capul pe fereastră, vrând să 
zbiere ceva şi ea, însă rămase cu gura căscată când îl zări 
pe Jean prin crăpăturile de la oblonul ce se legăna. Ceea 
ce atrase atenţia bărbatului agăţat chiar sub ea; un bărbat 
mai mare până şi decât Jean. 

— Ce naiba mai e şi rahatul ăsta? icni el. Ce cauţi la 
fereastra asta? 

— Uite, îi distrez pe zei, dobitocule. Jean împunse cu 
piciorul şi încercă să îl împingă mai jos pe nou-venit, dar 
fără să reuşească. Hai, mişcă-ţi fundul în jos, te rog! 


355 


— Ce cauţi la fereastra asta? Îţi place să tragi cu 
ochiul? Să vezi ce-o să tragi cu ochiul la pumnul meu, 
jigodie! 

Gemând de extenuare, începu să se caţere înapoi, 
încercând să îl înşface pe Jean de picioare. Jean se feri la 
timp, iar lumea se învârti în jurul lui pe când îşi recăpăta 
echilibrul. Zidul negru, cerul negru, caldarâmul negru şi 
ud la peste cincisprezece metri în jos. Ar fi fost o căzătură 
cât se poate de neplăcută, de genul celor care fac oamenii 
fărâme. 

— Hai, plecaţi naibii odată de la fereastra mea! Ferenz, 
pentru numele lui Morgante, lasă-i în pace şi coboară, urlă 
femeia. 

— Rahat, bombăni Locke de la câţiva metri deasupra şi 
puţin spre stânga, pierzându-şi limbuţia pe moment. 
Doamnă, ne complicaţi noaptea, aşa că, vă rog, tacă-vă 
fleanca şi închideţi blestemata aia de fereastră până nu 
intrăm să vă complicăm şi noi noaptea! 

Ea se uită în sus, înfricoşată. 

— Sunteţi doi?! Hai, toţi, jos cu voi, jos, jos! 

— Închide-ţi fereastra, închide-ţi fereastra, închide-ţi 
naibii fereastra! 

— O să vă omor pe amândoi, leprelor! pufni Ferenz. O 
să vă azvârl pe amândoi de pe nenorocita asta de... 

Se auzi un trosnet puternic şi înfiorător, iar lujerul se 
cutremură sub mâinile celor trei bărbaţi agăţaţi de el. 

— A, zise Locke. Era de aşteptat. Iți mulţumim din 
suflet, Ferenz. Apoi urmă un şuvoi de înjurături 
polisilabice din patru guri diferite; nimeni nu va şti exact 
vreodată cine ce a spus. Se pare că lujerul nu putea duce 
mai mult de doi oameni atenţi; sub povara a trei 
prostovani neglijenţi, începu să se desprindă din zidul de 
piatră cu o serie de scârţâituri şi trosnete. 

Ferenz fu primul care cedă în faţa gravitaţiei şi a 
evidenţei, începând să alunece în jos cu o viteză de 
necrezut, arzându-şi palmele pe drum, luând cu el aproape 


356 


tot lujerul de pe zidul de deasupra. Acesta cedă când 
ajunse la vreo şapte metri de pământ, răsucindu-se şi 
izbindu-l de aleea întunecoasă, unde fu acoperit imediat de 
viţa şi lemnul ce se prăbuşiră peste el. Prăbuşirea sa 
desprinsese o bucată de lujer lungă de vreo zece metri, 
chiar de sub picioarele lui Jean, care se bălăngăneau acum 
în aer. 

Fără să piardă vremea, Locke se balansă spre dreapta 
şi ateriză pe pervazul ferestrei, împingând-o înapoi cu 
vârful cizmei pe femeia care ţipa. Jean se căţără şi el, pe 
orbecăite, căci oblonul îi bloca accesul direct la fereastră, 
şi cum bucata de lujer de sub palmele sale începu să se 
desprindă de zid, se balansă dizgraţios peste oblon şi se 
prăvăli prin fereastră, luându-l şi pe Locke cu el. 

Aterizară într-o grămadă pe podeaua din lemn tare, 
încurcaţi în mantii. 

— leşiţi pe nenorocita aia de fereastră... acum! zbieră 
femeia, accentuându-şi fiecare cuvânt cu câte o lovitură 
aprigă în spatele şi în coastele lui Jean. 

Din fericire, nu era încălţată. 

— Asta ar fi o prostie, zise Locke, de undeva de sub 
prietenul său voinic. 

— Hei! spuse Jean. Hei! Hei! Prinse piciorul femeii şi o 
împinse cu putere. Aceasta ateriză pe pat; era genul de pat 
numit „legănător“” - un hamac de două persoane din 
mătase rezistentă, dar uşoară, agăţat de tavan în patru 
locuri. Ea se duse de-a berbeleacul peste pat, şi atât 
Locke, cât şi Jean observară deodată că nu purta nimic în 
afară de hainele de corp. Iar vara, hainele de corp ale unei 
camorrene acopereau chiar foarte puţin din corp. 

— Afară, nemernicilor! Afară, AFARĂ! Eu... 

Pe când Locke şi Jean se ridicau în picioare, 
împleticindu-se, uşa de pe peretele opus ferestrei se trânti 
la o parte, şi în ea se ivi un om lat în umeri, cu muşchi 
sculptați, de hamal sau de fierar. În ochi îi sclipea 


357 


satisfacția dată de răzbunare, iar dinspre el venea un damf 
de tărie, amar şi pătrunzător chiar de la zece paşi distanţă. 

Locke irosi o jumătate de secundă întrebându-se cum 
de urcase Ferenz atât de iute pe scări, şi încă o jumătate 
dându-şi seama că bărbatul din prag nu era Ferenz. 

Chicoti scurt, necontrolat. 

Vântul nopţii trânti oblonul de fereastra deschisă din 
spatele său. 

Femeia scoase un sunet înăbuşit; un sunet foarte 
asemănător cu cel făcut de o pisică prăbuşindu-se într-un 
puț adânc şi întunecat. 

— Târfă  împuţită, rosti tărăgănat bărbatul. Târfă 
împuţită ce eşti! Ştiam io. Ştiam că nu eşti singură. 
Scuipă, apoi îşi întoarse capul spre Locke şi Jean. Şi doi 
tipi deodată, pe deasupra. Să fiu al naibii! De fapt, e de 
înţeles. Chiar îţi trebuie doi ca să mă înlocuiască. Trag 
nădejde că v-aţi distrat cu femeia altuia, băieţi, continuă 
el, scoțând din cizma stângă un stilet din oţel înnegrit, 
lung de peste douăzeci de centimetri, pentru că acum o să 
vă fac pe voi femei. 

Jean îşi depărtă picioarele şi îşi băgă mâna stângă sub 
mantie, gata să scoată Surorile. Cu dreapta, îl împinse pe 
Locke la un pas în spatele său. 

— Stai aşa! strigă Locke, fluturându-şi mâinile. Ştiu 
cum arată lucrurile, dar nu-i decât o mare încurcătură, 
amice. Arătă către femeia împietrită care se ţinea de patul 
atârnat. Ea era deja aici, înainte să venim noi! 

— Gathis, şuieră femeia. Gathis, bărbaţii ăştia m-au 
atacat! Sări pe ei! Salvează-mă! 

Gathis se năpusti spre Jean, mârâind ameninţător. Îşi 
ţinea cuțitul înainte cu priza unui luptător experimentat, 
dar era încă beat şi mânios. Locke se feri din calea lui, în 
timp ce Jean îl apucă pe Gathis de încheietură, îl trase mai 
aproape de el şi îl dobori la podea, măturându-i picioarele 
de sub el. 


358 


Se auzi un trosnet neplăcut şi Gathis scăpă tăişul din 
mână; Jean îl ţinuse strâns de încheietură şi apoi i-o 
răsucise când acesta căzuse pe spate. Pentru o clipă, 
Gathis fu prea uluit ca să tipe; apoi durerea îi copleşi 
simţurile amorţite şi bărbatul mugi. 

Jean îl săltă de pe jos, smucindu-l iute de tunică, şi apoi 
îl împinse pe Gathis cu toată puterea în peretele de piatră 
din stânga ferestrei. Capul bărbatului voinic se izbi de 
suprafaţa dură şi acesta se împletici în faţă; văzu ca prin 
ceaţă cum pumnul lui Jean îi izbeşte falca, trosnindu-i-o şi 
oprindu-i brusc mişcarea. Se prăvăli grămadă la podea, ca 
un sac de făină. 

— Aşa! strigă femeia. Acum aruncă-l pe fereastră! 

— Pentru numele zeilor, doamnă, izbucni Locke. Puteţi 
să vă alegeţi un singur bărbat din dormitorul ăsta căruia 
să-i ţineţi partea? 

— Dacă o să fie găsit mort pe aleea de sub fereastra ta, 
o să mă întorc şi-o să-ţi fac la fel şi ţie, zise Jean. 

— Şi dacă mai spui cuiva că am venit pe-aici, o să ajungi 
să îţi doreşti ca prietenul meu să fi venit şi să-ţi fi făcut la 
fel, adăugă Locke. 

— Dar Gathis o să-şi aducă aminte, ţipă ea ascuţit. 
Sigur o să-şi aducă aminte! 

— Un bărbat voinic ca el? Te rog. Jean îşi aranjă 
tacticos mantia şi îşi puse la loc pălăria. O să spună că au 
fost opt oameni şi că aveau toţi bâte. 

Locke şi Jean ieşiră în grabă pe uşa prin care intrase 
Gathis, şi care dădea spre treptele de pe partea de 
miazănoapte a turnului, de la al cincilea cat. Cum lujerul 
se năruise, nu mai aveau de ales şi trebuiau să coboare 
iute şi să se roage la Paznicul Strâmb. Locke închise uşa în 
urma lui, lăsând-o pe femeia uluită întinsă pe patul atârnat 
şi pe Gathis ghemuit lângă fereastră, fără simtire. 

— Ne surâde norocul zeilor, zise Locke pe când coborau 
în grabă treptele. Măcar nu am pierdut nenorocitele alea 
de pălării. 

359 


O formă mică şi întunecată şuieră pe lângă ei, cu aripile 
fluturându-i, o umbră zveltă care putu fi zărită pe fundalul 
luminilor oraşului. 

— Ei bine, adăugă Locke, de-acum înainte, de bine, de 
rău, bănuiesc că suntem sub aripa Şoimarului. 


360 


INTERLUDIU: Pe fluviu în sus 
1 


Jean era plecat la Casa Trandafirilor de Sticlă în 
după-amiaza în care Locke află că urma să fie trimis pe 
Angevin în sus, ca să stea la o fermă câteva luni. 

Ploi neostoite cădeau peste Camorr în acea Zi a 
Trândăvelii, astfel încât Lanţuri îi luase pe Locke, Calo şi 
Galdo jos în sala de mese ca să înveţe cum se joacă Om 
Bogat, Cerşetor, Oştean şi Duce - un joc de cărţi în care 
fiecare se străduia să stoarcă de la vecinul său şi ultima 
leţcaie prin înşelătorie. Evident, băieţilor le surâse imediat 
ideea. 

— Doi, trei şi cinci de Turle, zise Calo, plus Pecetea 
celor Doisprezece. 

— Mori în chinuri, debilule, spuse Galdo. Eu am chintă 
de Pocale şi Pecetea Soarelui. 

— Nu-ţi ajută cu nimic, creier de găină. Dă-ncoa' banii! 

— De fapt, interveni Părintele Lanţuri, chinta de Peceţi 
bate chinta spartă de Peceţi, Calo. Galdo ar câştiga. Numai 
că... 

— Nu-i pasă nimănui ce am şi eu în mână? întrebă 
Locke. 

— Nu prea, zise Lanţuri, de vreme ce nimic din joc nu 
poate întrece un ful de Duci. 

Lăsă cărţile pe masă şi îşi trosni degetele cu mare 
satisfacţie. 

— Păi, ai trişat! spuse Locke. Ai câştigat de şase ori la 
rând, şi de două ori ai avut ful de Duci. 

— Sigur că am trişat, spuse Lanţuri. Jocul n-are farmec 
dacă nu trişezi. Când o să vă prindeţi cum trişez, atunci voi 
şti că începeţi să vă perfecţionaţi. 


361 


— Nu ar fi trebuit să ne destăinui asta, zise Calo. 

— O să exersăm toată săptămâna, adăugă Galdo. 

— Şi la următoarea Zi a Trândăvelii o să te jecmănim de 
bani, încheie Locke. 

— Nu prea cred, chicoti Lanţuri, deoarece de Ziua 
Pocăinţei te trimit într-o ucenicie de trei luni. 

— Ce faci?! 

— Îţi aduci aminte anul trecut, când l-am trimis pe Calo 
în Lashain să pretindă că este un iniţiat din Ordinul lui 
Gandolo? Şi Galdo, care a mers în Ashmere şi s-a infiltrat 
în Ordinul lui Sendovani? Ei bine, ţi-a venit şi ţie rândul. O 
să mergi în susul fluviului ca să fii fermier câteva luni. 

— Fermier?! 

— Da, se poate să fi auzit de ei. Lanţuri strânse cărţile 
de pe masă şi le amestecă. De la ei facem rost de de-ale 
gurii. 

— Da, dar... eu nu ştiu nimic despre munca pământului. 

— Sigur că nu. Când te-am cumpărat nu ştiai nici cum 
să găteşti, să serveşti, să te îmbraci ca un domn sau să 
vorbeşti vadrana. Aşa că acum o să mai înveţi ceva nou. 

— Unde? 

— Pe Angevin în sus, la vreo şapte-opt mile de-aici. Un 
locşor numit Moşia Senziano. Sunt arendaşi, majoritatea în 
slujba Ducelui sau a unor filfizoni mai mărunți de prin 
Alcegrante. O să îmi pun straiele preoţilor Damei Elliza, 
iar tu vei fi iniţiatul meu, trimis să muncească pământul ca 
parte a serviciului către zeiţă. Aşa se face. 

— Dar nu ştiu nimic despre Ordinul Damei Elliza! 

— Nici nu trebuie. Omul la care vei sta ştie că eşti unul 
dintre micuţii mei ticăloşi. Povestea este pentru restul 
lumii. 

— Şi noi ce-o să facem în timpul ăsta? întrebă Calo. 

— Voi veţi avea grijă de templu. O să lipsesc doar două 
zile; Preotul-Fără-Ochi se poate îmbolnăvi şi retrage în 
camerele sale. Nu staţi pe trepte cât sunt eu plecat; 
oamenii devin întotdeauna mai milostivi când mă fac 


362 


nevăzut câte puţin, îndeosebi dacă tuşesc când mă întorc. 
Voi doi puteţi să vă distraţi cum vreţi, împreună cu Jean, 
atâta vreme cât nu întoarceţi casa cu susu-n jos. 

— Însă o să fiu cel mai prost jucător de cărţi din templu 
când mă întorc, suspină Locke. 

— Da. Toate cele bune şi călătorie sprâncenată, Locke, 
zise Calo. 

— Bucură-te de aerul de la ţară, adăugă Galdo. Stai cât 
pofteşti. 


2 


Cele Cinci Turnuri se înălțau deasupra Camorrului 
precum mâna întinsă a unui zeu; cinci cilindri neregulaţi şi 
avântaţi din Sticlă-străveche, presăraţi cu foişoare, fleşe şi 
pasarele, cât şi cu multe alte ciudăţenii care dovedeau că 
făpturile care le proiectaseră nu împărtăşeau simţul 
estetic al oamenilor care şi le însuşiseră. 

Cel mai la răsărit se ridica Capcana-Zorilor, la peste o 
sută treizeci de metri înălţime, cu o culoare naturală 
roş'-argintie şi sclipitoare, precum reflectarea unui asfinţit 
într-un luciu de apă. În spatele său era Suliţa-Neagră, 
puţin mai înalt, făcut dintr-o sticlă de obsidian strălucind 
în curcubeie frânte, precum o baltă de ulei. În depărtare, 
cum ai privi pieziş printre Cele Cinci şi având 
Capcana-Zorilor în mijloc, se afla Straja-Apusului, care 
strălucea cu vioriul-pal al turmalinei, străbătut de vene din 
perlă albă ca zăpada. Lângă el se afla impunătoarea 
Lunetă-de-Chihlimbar, cu canelurile sale minuţioase prin 
care vântul şuiera, scoțând melodii sinistre. În mijloc, cel 
mai înalt şi mai măreț dintre toate, se ridica 
Bătaia-Corbului, palatul Ducelui Nicovante, care sclipea ca 
argintul topit şi era încununat cu celebra Grădină a 
Cerului, a cărei viţă nu cobora niciodată mai jos de două 
sute de metri de la pământ. 


363 


O reţea de cabluri transparente (kilometri întregi de 
frânghii împletite din Sticlă-străveche fuseseră găsite în 
tunelele de sub Camorr, cu veacuri în urmă) împânzeau 
acoperişurile şi foişoarele celor Cinci Turnuri. Coşuri 
suspendate alunecau dintr-o parte în alta pe aceste 
cabluri, trase de către slujitori pe scripeţi trosnitori 
imenşi. Aceste coşuri transportau atât pasageri, cât şi 
marfă. Deşi mulţi dintre locuitorii Camorrului de Jos îi 
socoteau nebuni, nobilii din cele Cinci Familii priveau 
trecerea hurducată şi legănată peste golul căscat de 
dedesubt drept o probă de onoare şi de curaj. 

Ici şi colo, cuşti mari de marfă erau ridicate sau 
coborâte de pe platforme ce ieşeau din unele turnuri. 
Acestea îi aminteau lui Locke, care se holba la toate cu 
privirea încă flămândă de minunile ce i se înfăţişau, de 
cuştile de păianjen de la Palatul Răbdării. 

El şi Lanţuri stăteau într-o cotigă pe două roţi, cu un 
locşor separat printr-un paravan în spatele scaunului, 
unde Lanţuri îngrămădise câteva pachete cu lucruri de 
schimb sub o prelată veche de pânză. Lanţuri purta roba 
cafenie şi largă, cu tiv verde-argintiu, care marca preoţii 
Damei Elliza, Mama Ploilor şi-a Recoltei. Locke purta o 
tunică simplă şi pantaloni bufanţi, şi umbla descult. 

Lanţuri îşi pusese cei doi cai (ne-Imblânziţi, căci lui 
Lanţuri nu-i plăcea să folosească făpturile cu ochi albi în 
afara zidurilor cetăţii) să meargă la trap pe caldarâmul 
şerpuit al Străzii celor Şapte Roţi, inima cartierului 
Cascadele-Morilor. De fapt, erau mai multe roţi care se 
învârteau în spuma albă a Angevinului; se vedeau mai 
multe decât putea număra Locke. 

Cele Cinci 'Turnuri fuseseră clădite pe un podiş aflat la 
vreo douăzeci de metri deasupra oraşului de jos; insulele 
Alcegrante se înălţau spre baza acestui podiş. Angevinul 
intra în Camorr la acea înălţime, chiar la răsărit de cele 
Cinci, şi se prăbuşea într-o cascadă înaltă de şase caturi şi 
lată de aproape două sute de stânjeni. Roţile se învârteau 


364 


deasupra acestei cascade, prinse de un pod lung din piatră 
şi sticlă, plin cu mori de lemn. 

Roţile se învârteau şi sub cascadă, înaintând în fluviu 
din ambele părţi, folosind curentul alb şi năvalnic ca să 
pună în mişcare totul, de la pietrele abrazive până la 
foalele care suflau peste focurile de sub alambicurile 
berarilor. Era un cartier înţesat de oameni de afaceri, de 
muncitori şi de nobili escortaţi în trăsuri aurite care 
treceau de colo-colo pentru a-şi verifica proprietăţile sau 
pentru a-şi face comenzi. 

Se întoarseră spre răsărit, în capătul 
Cascadelor-Morilor şi traversară un pod jos şi larg până în 
Cartierul Poarta Cenza, adică pe drumul pe care ieşea din 
oraş cea mai mare parte a traficului către nord. Aici era o 
mare vânzoleală, de-abia ţinută în frâu de o mică oaste de 
Jachete Galbene. Caravane de căruţe intrau în oraş, iar 
birjarii erau la mila agenţilor ducali de vamă şi de taxare, 
oameni marcați prin pălăriile lor înalte, negre şi fără 
boruri, şi cărora li se spunea pe ascuns „supărătorii“. 

Negustorii mărunți îşi ridicaseră tarabe cu de toate, de 
la bere caldă până la morcovi gătiţi; cerşetorii invocau tot 
soiul de motive improbabile pentru sărăcia lor şi 
pretindeau că au fost răniţi în războaie care se sfârşiseră 
cu mult înainte ca ei să se fi născut. Jachetele Galbene îi 
goneau pe cei mai insistenţi şi mai urât mirositori cu 
ciomegele lor negre şi lăcuite. Nu era nici cel de-al zecelea 
ceas al dimineţii încă. 

— Ar trebui să vezi cum arată locul ăsta pe la prânz, 
îndeosebi la vremea recoltei, zise Lanţuri. lar când plouă... 
zeii să ne ferească! 

Straiele clericale ale lui Lanţuri (plus un solon de argint 
strecurat într-o strângere de mână) îi ajutară să iasă din 
oraş cu un simplu „O zi bună, Sfinţia Voastră“. Poarta 
Cenza era lată de cincisprezece stânjeni, iar uşile-i imense 
din lemn de esenţă tare erau tot pe-atât de înalte. Barăcile 
de pe metereze nu erau ocupate doar de straja oraşului, ci 


365 


şi de Jachetele Negre, armata regulată a Camorrului. 
Aceştia puteau fi văzuţi ici şi colo pe zid, care era gros de 
vreo şapte metri. 

La nord de oraşul propriu-zis se aflau cartiere întregi de 
clădiri micuţe din lemn şi piatră, aranjate în curţi şi scuare 
mai aerisite decât cele de pe insulele oraşului. De-a lungul 
malului, fluviul se pierdea în smârcuri; la nord şi la răsărit 
se găseau dealuri terasate, străbătute de liniile albe ale 
pietrelor de hotar înfipte acolo ca să delimiteze 
proprietăţile familiilor care le lucrau. Aerul căpăta diverse 
izuri în funcţie de direcţia în care suflau brizele. Acum 
miroseau a sare de mare şi a fum, puţin mai târziu a 
băligar şi a crânguri de măslini. 

— Aici, în afara zidurilor, spuse Lanţuri, se află ceea ce 
mulţi oameni din afara marilor cetăţi cred că sunt oraşele; 
cocioabele astea împrăştiate din lemn şi piatră, care 
probabil că nu sunt mare brânză pentru cineva ca tine. Aşa 
cum tu n-ai văzut cum e la ţară, cei mai mulţi dintre ei nu 
au văzut cum e cu adevărat la oraş. Aşa că ţine-ţi ochii larg 
deschişi şi gura închisă, şi bagă de seamă diferenţele în 
primele zile, până te obişnuieşti. 

— Care-i adevăratul scop al acestei călătorii, Lanţuri? 

— S-ar putea să trebuiască într-o bună zi să pretinzi că 
eşti un om de rând, Locke. Dacă vei deprinde câte ceva 
despre ce înseamnă să fii fermier, probabil vei deprinde 
câte ceva şi despre ce înseamnă să fii căruţaş, barcagiu, 
fierar de sat, doftor de cai şi poate chiar tâlhar la drumul 
mare. 

Drumul care pornea spre nord din Camorr era un vechi 
drum de pe vremea Tronului Therin: o întindere înălţată de 
piatră cu şanţuri nu prea adânci în părţi. Era acoperit cu 
pietriş amestecat cu pilitură de fier, deşeuri de la fierăriile 
din Cartierul  Fum-de-cărbune. Ici şi colo ploile 
închegaseră sau ruginiseră pietrişul, preschimbându-l 
într-un ciment roşiatic; roţile se hurducară când trecură 
peste aceste porţiuni mai dure. 


366 


— O mare parte dintre Jachetele Negre vin din fermele 
şi satele de la nord de Camorr, zise Lanţuri încet. Este 
ceea ce fac Ducii camorreni când au nevoie de mai mulţi 
oameni şi îşi pot permite să aştepte un pic, fără să-i ia cu 
arcanul pe sărăntoci. Leafa este bună şi li se mai 
făgăduieşte şi pământ celor care rămân în slujbă toţi cei 
douăzeci şi cinci de ani. Asta în caz că nu sunt omorâţi, 
desigur. Vin din nord, şi cei mai mulţi se întorc în nord. 

— De-aia nu se suferă Jachetele Negre cu cele Galbene? 

— Hehe. Ochii lui Lanţuri scăpărară. Cam aşa ceva. E 
ceva adevăr în asta. Majoritatea Jachetelor Galbene sunt 
băieţi de oraş care vor să rămână băieţi de oraş. Unde mai 
pui că oştenii pot fi printre cei mai perfizi şi mai tribali 
oameni pe care-i vei întâlni vreodată în afara garderobei 
unei doamne de înaltă stirpe. Se ceartă pentru orice; se 
încaieră de la culorile pălăriilor până la formele 
încălţărilor. Ştiu bine, crede-mă. 

— Te-ai dat drept unul cândva? 

— Zeii să ne păzească, nu! Chiar am fost ostaş. 

— O Jachetă Neagră? 

— Da. Lanţuri oftă şi se lăsă pe speteaza tare din lemn 
a scaunului de pe cotigă. Sunt treizeci de ani de-atunci. 
Mai bine de treizeci, chiar. Am fost suliţaş în oastea 
bătrânului Duce Nicovante. Majoritatea celor de-o seamă 
cu mine din satul meu au mers la oaste; nu era cea mai 
potrivită vreme pentru războaie. Ducele avea nevoie de 
carne de tun; noi aveam nevoie de mâncare şi de bani. 

— Ce sat? 

Lanţuri îl învrednici cu un surâs strâmb. 

— Moşia Senziano. 

— O! 

— Pe toţi zeii, o grămadă dintre noi au mers la oaste! 
Caii şi cotiga huruiră în josul drumului câteva clipe bune 
înainte ca Lanţuri să continue: Doar trei dintre noi s-au 
mai întors. Sau, mai bine zis, au scăpat. 

— Doar trei? 


367 


— Trei de care ştiu eu. Lanţuri se scărpină în barbă. 
Unul dintre ei este omul la care o să te las. Vandros. Un 
om dintr-o bucată; nu prea citit, dar foarte chibzuit în cele 
de zi cu zi. Şi-a dus la capăt cei douăzeci şi cinci de ani, iar 
Ducele i-a dat în arendă o bucată de pământ. 

— În arendă? 

— Majoritatea oamenilor de rând din afara oraşului 
nu-şi deţin propriul pământ, cam la fel cum chiriaşii din 
oraş nu-şi deţin clădirile. Un oştean bătrân cu arendă 
primeşte o bucată de pământ pe care să-l lucreze până 
când moare; este un soi de rentă din partea Ducelui. 
Lanţuri chicoti. Dată în schimbul tinereţii şi-a sănătăţii 
cuiva. 

— Bănuiesc că tu nu ai făcut toţi cei douăzeci şi cinci de 
ani. 

— Nu. Lanţuri se mai jucă puţin cu barba, un vechi tic 
nervos. La naiba, ce n-aş da să am o ţigară! Bagă de 
seamă, obiceiul ăsta nu-i deloc privit cu ochi buni în 
ordinul Damei. Nu, eu am căzut la pat după o bătălie. Ceva 
mai serios decât obişnuitele dizenterii şi picioare umflate. 
O febră pustiitoare. Nu mai puteam mărşălui şi se părea că 
voi muri, aşa că m-au lăsat în urmă... pe mine şi pe mulţi 
alţii. Ne-au lăsat în grija unor preoţi rătăcitori de-ai lui 
Perelandro. 

— Dar n-ai murit. 

— Isteţ mai eşti, de ţi-ai dat seama din puţinele dovezi 
pe care le-ai avut cât ai trăit cu mine, în aceşti trei ani, 
zise Lanţuri. 

— Şi ce s-a întâmplat? 

— S-au întâmplat multe lucruri, continuă Lanţuri. Şi ştii 
cum se sfârşeşte povestea. Se sfârşeşte cu mine în cotiga 
asta, mergând spre nord şi ţinânduc-ţi ţie de urât. 

— Ei bine, ce s-a întâmplat cu cel de-al treilea om din 
satul tău? 

— El? Păi, el a ştiut întotdeauna ce vrea, spuse Lanţuri. 
A ajuns comandant de steag puţin după ce am căzut eu la 


368 


pat cu febră. La Bătălia de la Nessek, l-a ajutat pe tânărul 
Nicovante să ţină rândurile strânse când bătrânul 
Nicovante a primit o săgeată între ochi. A supravieţuit, a 
urcat în rang şi l-a slujit pe Nicovante în celelalte războaie 
pe care le-a purtat după aceea. 

— Şi acum unde este? fi 

— Chiar în clipa asta? De unde să ştiu? Insă ceva mai 
târziu, mai pe după-amiază, o să îi dea obişnuitele lecţii de 
luptă lui Jean Tannen în Casa Trandafirilor de Sticlă, zise 
Lanţuri. 

— O! exclamă Locke. 

— Ce lume ciudată, murmură Lanţuri. Trei fermieri au 
ajuns oşteni; cei trei oşteni au ajuns unul fermier, unul 
baron şi unul preot hoţoman. 

— Iar eu trebuie să fiu fermier o vreme. 

— Da. Un antrenament cât se poate de folositor. Şi nu 
numai atât. 

— Dar ce altceva? _ 

— Încă un test, băiete. Incă un test. 

— Şi-anume? 

— În toţi anii ăştia, m-ai avut pe mine să-ţi port de grijă. 
I-ai mai avut pe Calo, Galdo, Jean şi pe Sabetha, din când 
în când. Te-ai obişnuit cu templul care ţi-a devenit cămin. 
Însă timpul este ca un râu, Locke, şi curentul ne poartă 
mereu mai departe decât ne dăm seama. li zâmbi din nou 
lui Locke, cu afecţiune neprefăcută. Nu o să fiu mereu aici 
să-ţi port de grijă, băiete. Acum trebuie să vedem cum te 
descurci când eşti singur într-un loc nou şi străin. 


369 


CAPITOLUL OPT 
Butoiul funerar 


1 


Şi astfel începu: cu bătaia tărăgănată şi ritmată a 
tobelor de doliu şi cu cadenţa înceată a alaiului care se 
îndrepta dinspre Mormântul Plutitor către nord, cu făcliile 
roşii mocnind în mâini, un şir dublu de lumină sângerie ce 
se întindea pe sub norii întunecaţi şi joşi. 

În centrul alaiului se afla Vencarlo Barsavi, Capa din 
Camorr, încadrat de fiii săi. În faţa sa era un coşciug 
acoperit, învelit în mătase neagră şi pânză aurită, purtat 
de câte şase ciocli pe fiecare parte - câte unul pentru 
fiecare dintre cei doisprezece zei therini - înveşmântaţi în 
mantii negre şi purtând măşti negre. În spatele lui Barsavi, 
alţi şase oameni trăgeau o cotigă cu un butoi imens din 
lemn pe ea, iar o preoteasă a Celui de-al Treisprezecelea 
Făr' de Nume mergea puţin în urmă, acoperită cu un văl 
negru. 

Tobele răsunară pe zidurile de piatră, pe străzile, 
podurile şi canalele de piatră; făcliile îşi reflectau flăcările 
în fiecare fereastră şi bucăţică de Sticlă-străveche pe 
lângă care treceau. Oamenii priveau neliniştiţi alaiul, 
atunci când îl priveau măcar; unii îşi ferecară uşile şi îşi 
traseră obloanele la ferestre când cortegiul funerar trecu 
pe lângă ei. Aşa stau lucrurile în Camorr, pentru cei bogaţi 
şi puternici; marşul încet şi jeluitor către Dealul Şoaptelor, 
înmormântarea, slujba şi apoi comemorarea sălbatică şi 
înlăcrimată de după. Un toast în cinstea celui plecat dintre 
cei vii; un chef dulce-amar pentru cei pe care Aza Guilla, 
Doamna Îndelungatei Tăceri, nu i-a luat încă să-i judece. 
Butoiul funerar stă la baza acestui obicei. 


370 


Imediat după cel de-al zecelea ceas al serii, rândurile 
de oameni care mărşăluiau ieşiră din Resturi-de-Lemn şi 
intrară în Cazan, acolo unde nici o puşlama şi nici un beţiv 
nu îndrăzni să le aţină calea, şi unde găştile de ucigaşi şi 
de dependenţi de Gaze păstrară tăcerea la trecerea 
stăpânului lor şi a curţii sale. 

Mărşăluiră prin  Fum-de-cărbune şi apoi spre 
miazănoapte prin Liniştea, pe când neguri argintii şi calde 
se ridicară şi se aşezară pe canalele dimprejur. Nici o 
Jachetă Galbenă nu le ieşi în cale; nici un vătaf nu zări 
măcar cortegiul - fuseseră făcute deja aranjamente pentru 
a-i ţine ocupați prin altă parte în acea noapte. Estul le 
aparţinea lui Barsavi şi rândurilor sale lungi de făclii, şi cu 
cât mergea mai mult spre nord, cu atât familiile cinstite îşi 
ferecau mai abitir uşile şi îşi stingeau luminile, rugându-se 
ca treaba mărşăluitorilor să fie în altă parte, departe de ei. 

Dacă ar fi fost mai multe priviri iscoditoare, acestea ar 
fi putut observa că alaiul nu se întorsese către Dealul 
Şoaptelor; în loc să facă asta, o luase spre nord şi şerpuise 
către capătul vestic al cartierului Apa-Ruginie, acolo unde 
marea structură lăsată în paragină pe nume Gaura Ecoului 
se înălța în întuneric şi în ceaţă. 

Un privitor curios ar fi căzut pe gânduri la vederea 
imensului alai - mai mult de o sută de bărbaţi şi de femei - 
şi a straielor pe care le purtau. Numai cioclii erau în 
veşminte de înmormântare. Cei care duceau făcliile erau 
în straie de război, în armuri de piele opărită şi cu ţinte 
înnegrite, cu gulere, coifuri, apărători şi mănuşi, cu cutite, 
bâte, securi şi scuturi la cingători. Era acolo toată crema 
găştilor lui Barsavi, cei mai căliţi dintre Oamenii Potriviţi - 
bărbaţi şi femei cu priviri de gheaţă şi cu moartea în 
nume. Erau din toate cartierele şi găştile sale - Mâinile 
Inroşite şi Picioare-de-Rom, Chipurile Cenugşii şi Băieţii 
Arsenalului, Alergătorii-din-Canal şi Întortocheaţii Negri, 
Baronii din Cuprins-de-Flăcări şi mulţi alţii. 


371 


Însă cel mai interesant lucru la cortegiu era ceva ce nici 
un privitor obişnuit nu ar fi putut şti. 

De fapt, trupul Nazcăi Barsavi zăcea încă în fostele sale 
odăi din Mormântul Plutitor, pecetluit sub cearşafuri de 
mătase îmbibate  alchimic pentru a împiedica 
putreziciunea morţii să se instaleze prea repede. Locke 
Lamora şi o duzină de preoţi de-ai Celui de-al 
Treisprezecelea Făr' de Nume, Paznicul Strâmb, rostiseră 
deja rugăciuni pentru ea cu o noapte în urmă şi o 
aşezaseră într-un cerc de lumânări sacre, unde avea să 
zacă până când tatăl ei isprăvea treaba pe acea seară, o 
treabă care nu avea nimic de-a face cu Dealul Şoaptelor. 
Coşciugul învelit în mătase funerară era gol. 


2 


— Sunt Regele Cenuşiu, zise Locke Lamora. Sunt 
Regele Cenuşiu, blestemaţi fi-i-ar ochii, sunt Regele 
Cenuşiu. 

— Un pic mai jos şi un pic mai hârşâit, spuse Jean 
Tannen, bătându-şi capul cu unul dintre butonii cenuşii de 
la haina lui Locke. Dă-i o nuanţă verrareană. Ziceai că are 
accent. 

— Sunt Regele Cenuşiu, continuă Locke, şi o să 
zâmbesc prin partea cealaltă a căpăţânii după ce-or isprăvi 
cu mine Ticăloşii Gentilomi. 

— Aşa da! interveni Calo, care îi ungea părul lui Locke 
cu o pastă alchimică urât mirositoare care i-l prefăcea 
treptat în cenuşiu de mangal. Mi-a plăcut asta. Exact cât 
trebuie ca să fii remarcat. 

Locke stătea neclintit ca manechinul unui croitor, 
înconjurat de Calo, Galdo şi Jean, care îşi făceau de lucru 
cu straie, cosmetice şi ace de cusut. Goangă se sprijinea 
de un zid de-al micului arc, cu ochii în patru şi cu urechile 
ciulite pentru a depista posibili intruşi. 


372 


Ticăloşii Gentilomi se ascundeau într-o prăvălie părăsită 
din înneguratul cartier Apa-Ruginie, la numai câteva străzi 
distanţă de Gaura Ecoului. Apa-Ruginie era o insulă 
moartă, slută şi aproape nelocuită. Un oraş care renunţase 
la vechile prejudecăţi cu privire la structurile Eldrenilor 
încă se temea grozav de Apa-Ruginie. Umbla vorba că 
formele negre care mişunau prin laguna Apa-Ruginie nu 
erau nici pe departe simpli rechini mâncători de oameni, ci 
ceva mult mai primejdios, mult mai străvechi. Oricare ar fi 
fost adevărul în legătură cu aceste zvonuri, Apa-Ruginie 
rămânea un loc pustiu, cât se poate de potrivit pentru ca 
Barsavi şi Regele Cenuşiu să îşi ducă la bun sfârşit strania 
lor afacere. Locke bănuia că fusese dus chiar în cartierul 
ăsta în noaptea-n care Regele Cenuşiu îl abordase pentru 
prima oară. 

Işi puneau la bătaie toată iscusinţa în ale deghizării 
pentru a-l preschimba pe Locke în Regele Cenuşiu. Deja 
părul îi era cenușiu, straiele la fel, era încălţat cu cizme 
căptuşite care îl mai înălţau cu vreo cinci centimetri şi 
avea bine lipită peste buze o mustață cenuşie cu vârfurile 
plecate. 

— Arată bine, spuse Goangă, cu o notă aprobatoare în 
glas. 

— Un pic cam bătător la ochi, dar Goangă are dreptate, 
încuviinţă Jean. Acum că ţi-am ajustat haina asta cretină 
pe măsura ta, arăţi chiar remarcabil. 

— Păcat că nu e una dintre şaradele noastre, zise 
Galdo. M-aş distra şi eu. Apleacă-te puţin ca să îţi fac nişte 
riduri, Locke. 

Lucrând cu mare băgare de seamă, Galdo îi pictă chipul 
lui Locke cu o substanţă caldă şi ceruită care îi pişcă 
pielea; în numai câteva secunde se uscă şi se strânse, şi 
peste câteva clipe Locke avea o întreagă reţea de riduri la 
ochi, cute de la râs şi încreţituri pe frunte. Părea să fi 
trecut binişor de patruzeci de ani, pe puţin. Deghizarea ar 


373 


fi trecut neobservată în plină zi; pe timp de noapte era 
de-a dreptul impenetrabilă. 

— O adevărată capodoperă, spuse Jean, dacă este să 
punem la socoteală timpul scurt şi condiţiile în care 
trebuie să punem totul cap la cap. 

Locke îşi trase gluga pe cap şi îşi puse mănuşile 
cenuşii. 

— Sunt Regele Cenuşiu, zise el cu o voce joasă, imitând 
ciudatul accent al adevăratului Rege Cenugşiu. 

— Să fiu al naibii dacă nu te cred! exclamă Goangă. 

— Păi, hai să-i dăm drumul, atunci. Locke îşi mişcă falca 
în sus şi-n jos, simțind cum i se întinde falsa piele încreţită. 
Galdo, dă-mi stiletele, te rog! Cred că o să vreau unul în 
cizmă şi unul în mânecă. 

Lamora, auzi el o şoaptă rece în glasul Şoimarului. 
Locke se încordă, dându-şi seama că sunetul venise de 
nicăieri. 

— Ce este? întrebă Jean. 

— Şoimarul, spuse Locke. Face... chestia aia 
nenorocită... 

Barsavi o să apară din clipă în clipă. Tu şi prietenii tăi 
trebuie să vă ocupați poziţiile cât de curând. 

— Avem un Mag-Juruit nerăbdător, zise Locke. Iute, 
Goangă: ştii ce trebuie să faci şi unde să stai? 

— Ştiu pe de rost, rânji Goangă. De data asta nici măcar 
nu am un acoperiş de templu de pe care să sar, aşa că 
nu-ţi face griji. 

— Jean, tu te-ai obişnuit cu locul tău? 

— Nu chiar, dar nu-i altul mai bun. Jean îşi trosni 
degetele. Eu o să-l am în faţa ochilor pe Goangă, chiar sub 
podea. Dacă lucrurile merg rău, tu numai adu-ţi aminte să 
sari în cascada aia blestemată! Îţi asigur eu spatele, la 
modul aprig şi sângeros. 

— Calo, Galdo. Locke se răsuci ca să-i privească pe 
gemeni, care împachetaseră în grabă toate uneltele şi 


374 


substanţele folosite la pregătirea sa din acea seară. E totul 
pregătit la templu? 

— Totul o să decurgă cât se poate de lin, mai lin chiar 
decât spatele unui Crin Asociat, zise Galdo. O avere grasă 
împachetată în saci, două cotigi trase de cai, merinde 
pentru drum lung. 

— Iar la Poarta Vicontelui sunt oameni care o să ne 
strecoare afară din oraş atât de iute încât o să pară că 
n-am pus piciorul în Camorr niciodată, adăugă Calo. 

— Bine. Păi. Rahat. Locke îşi frecă mâinile înmănuşate. 
Cam asta-i tot. Mi-am isprăvit floricelele retorice, aşa că 
hai să mergem să-i facem pe nemernici şi să ne rugăm ca 
totul să meargă ca pe roate. 

Goangă făcu un pas în faţă şi îşi drese glasul. 

— Fac asta, zise el, numai pentru că îmi place nespus să 
mă ascund în clădiri Eldrene bântuite în nopţi întunecoase 
şi înfiorătoare. 

— Eşti un mincinos, spuse Jean încet. Fac asta doar 
pentru că mi-am dorit dintotdeauna să-l văd pe Goangă 
mâncat de o stafie de-a Eldrenilor. 

— Mincinosule, interveni Calo. Fac asta numai pentru 
că îmi place la nebunie să car jumătate de tonă de monede 
afurisite afară din vistierie şi să le cocoţ într-o cotigă. 

— Mincinosule! chicoti Galdo. Fac asta doar pentru că, 
în timp ce voi veţi fi ocupați cu altele, eu o să amanetez 
toată mobila din vizuină la Harza Făr'-de-Nădejde. 

— Sunteţi nişte mincinoşi cu toţii, spuse Locke pe când 
toate privirile se întoarseră către el, aşteptând o reacţie. 
Facem asta numai pentru că nimeni altcineva din Camorr 
nu-i destul de bun ca s-o ducă la bun sfârşit, şi nimeni 
altcineva nu-i destul de prost ca să se trezească pe cap cu 
aşa belea. 

— Ticălos! 

Ţipară toţi deodată, uitând pentru o clipă locul unde se 
aflau. 


375 


Vă pot auzi tipetele, veni glasul fantomatic al 
Şoimarului. V-aţi pierdut minţile cu toții? 

Locke oftă. 

— Nenea nu apreciază faptul că îl ţinem treaz toată 
noaptea cu felul în care ne dăm în stambă, zise el. Hai să 
trecem la treabă şi, cu voia Paznicului Strâmb, să ne 
vedem cu toţii teferi la templu după ce se sfârşeşte toată 
nebunia asta. 


3 


Gaura Ecoului este un cub din piatră cenuşie, închegat 
cu un soi de Sticlă-străveche mată; nu luceşte niciodată în 
Lumina-falsă. De fapt, nu reflectă nici un fel de lumină. 
Laturile sale au peste treizeci de metri fiecare, cu o intrare 
respectabilă: o uşă de mărimea unui om cam la şapte metri 
de la nivelul străzii, la capătul unei scări largi. 

Un singur apeduct vine din Angevinul de Sus, trecând 
de  Cascadele-Morilor, coborând pieziş spre sud şi 
vărsându-şi apele în Apa-Ruginie, în chiar inima Găurii 
Ecoului. Întocmai precum cubul din piatră, acest apeduct e 
socotit a fi atins de un rău străvechi şi nu este folosit 
nicicum. O cascadă mică se varsă printr-o gaură din podea 
până în catacombele de sub Gaura Ecoului, unde apa 
întunecată poate fi auzită cum curge năvalnic. Unele 
dintre aceste pasaje se golesc în canalul din partea de 
miazăzi a Apei-Ruginii; altele se golesc în locuri neştiute 
de oameni. 

Locke Lamora stătea în beznă, în centrul Găurii 
Ecoului, ascultând şuvoiul de apă prin spărtura din podea, 
ţintuind cu privirea fâşia cenuşie care marca uşa dinspre 
stradă. Singura sa consolare era că Jean şi Goangă, 
ghemuiţi şi nevăzuţi în bezna de sub podea, vor fi fiind cu 
şi mai mare băgare de seamă. Cel puţin până avea să 
înceapă discuţia. 


376 


Aproape, se auzi glasul Şoimarului, foarte aproape. 
Pregăteşte-te. 

Locke auzi cortegiul lui Capa înainte să îl vadă; sunetul 
tobelor funerare veni prin uşa deschisă de la stradă, 
înăbuşit şi aproape înecat de cascadă. Treptat, sunetul 
crescu în vigoare; o strălucire roşie părea să se aprindă 
dincolo de uşă, iar la lumina aceea Locke văzu că negura 
cenuşie se îngroşase. Făcliile scânteiau domol, de parcă 
le-ar fi zărit de sub apă. Aura roşie se înălţă. Odaia din 
jurul său începu să prindă contur, gravată într-un 
roşu-aprins, dar palid în acelaşi timp. Bătăile de tobă 
încetară şi Locke rămase din nou singur cu sunetul 
cascadei. Îşi dădu capul pe spate, îşi puse o mână la spate 
şi se uită la uşă, cu sângele zvâcnindu-i în urechi. 

Două văpăi roşietice se iviră în cadrul uşii, precum ochii 
unui dragon dintr-o poveste de-a lui Jean. Umbre negre se 
mişcau în spatele lor, şi când ochii lui Locke se adaptară la 
lumina stacojie, putu să vadă chipuri de bărbaţi, bărbaţi 
înalţi în mantii şi armuri. Putea vedea îndeajuns din 
trăsăturile şi din atitudinea lor ca să îşi dea seama că erau 
aproape surprinşi să îl vadă acolo; şovăiră, apoi înaintară, 
mişcându-se unul la stânga şi celălalt la dreapta. În ceea 
ce îl privea, el nu făcu nimic, rămânând neclintit. 

Urmară alte două făclii, şi apoi încă două; Barsavi îşi 
trimitea oamenii pe scări câte doi. În curând, oamenii se 
aşezară în faţa lui Locke într-un semicerc dezlânat, iar 
făcliile lor preschimbară interiorul Găurii Ecoului într-un 
joc de umbre roşietice. Pe pereţi erau scrijelituri - 
simboluri ciudate şi vechi în graiul Eldrenilor, pe care 
oamenii nu îl descifraseră niciodată. 

O duzină de oameni, apoi încă una; mulţimea de forme 
înzăuate spori, iar Locke văzu chipuri cunoscute. Tăietori 
de beregate, sfarmă-oase, bătăuşi, asasini. O gloată de 
duri. Întocmai cum îi făgăduise Barsavi pe când priveau 
amândoi trupul Nazcăi. 


377 


Clipele treceau. Şi Locke încă nu spunea nimic. Bărbaţi 
şi femei încă intrau, în perechi. Surorile Berangias - chiar 
şi într-o lumină mai slabă, Locke tot le-ar fi recunoscut 
după atitudinea încrezută. Stăteau în faţa şi în centrul 
mulţimii adunate, fără să zică nimic, cu braţele încrucişate 
şi cu ochii sclipind în lumina făcliilor. Parcă supunându-se 
unei porunci nerostite, nici unul dintre oamenii lui Barsavi 
nu trecu în spatele lui Locke. Continua să rămână singur, 
în timp ce gloata de Oameni Potriviţi continua să se 
mărească în faţa lui. 

Intr-un sfârşit mulţimea de ucigaşi începu să se dea la o 
parte. Locke putea auzi ecoul răsuflării şi-al murmurelor 
lor, cât şi scârţâitul pielii, lovindu-se dintr-un perete 
într-altul, amestecându-se cu zgomotul cascadei. Unii 
dintre cei de la marginile mulţimii îşi stinseră făcliile cu 
cârpe ude din piele; treptat, mirosul fumului se înălţă în 
aer, apoi lumina scăzu treptat, până când doar unul din 
cinci oameni de-ai lui Capa mai ţinea, în mâini focuri 
aprinse. 

Era totuşi încă destulă lumină pentru ca Locke să îl 
poată vedea pe Capa Barsavi ivindu-se de după colţ şi 
intrând pe uşă. Părul său cărunt era dat pe spate şi 
împletit în codițe unsuroase; cele trei bărbi ale sale erau 
proaspăt periate. Purta haina sa din piele de rechin şi o 
mantie neagră din catifea tivită cu aur, aruncată peste 
umăr. La dreapta sa era Anjais, iar la stânga era Pachero; 
Capa păşi în faţă şi în focurile reflectate din ochii lor Locke 
nu văzu altceva decât moarte. 

Însă nimic nu-i aşa cum pare, se auzi glasul Şoimarului. 
Rămâi pe poziții. 

Când ajunse în fruntea mulţimii, Barsavi se opri, şi o 
clipă îndelungată privi ţintă năluca din faţa sa, ochii 
liniştiţi şi portocalii umbriţi de glugă, pelerina, mantaua, 
haina şi mănuşile cenuşii ale lui Locke. 

— Rege, spuse el în cele din urmă. 


378 


— Capa, replică Locke, impunându-şi să simtă aroganţa, 
invocând-o de nicăieri. Genul de om care ar sta înaintea a 
o sută de ucigaşi cu un surâs pe chip; genul de om care 
l-ar chema la ordine pe Barsavi printr-un şir întreg de 
cadavre, ultimul dintre ele fiind chiar cel al singurei sale 
fiice. Acela era omul pe care trebuia să-l joace Locke, nu 
prietenul Nazcăi, ci asasinul ei, nu supusul neastâmpărat 
al lui Capa, ci egalul său. Mai-marele său. 

Locke rânji cu cruzime, apoi îşi dădu mantia la o parte 
de pe umărul stâng. Cu mâna stângă îi făcu semn lui Capa, 
un gest de sfidare, aşa cum îşi provoacă adversarul un 
bătăuş, lăsându-l să păşească în faţă şi să lovească primul. 

— Faceţi-i pe plac, spuse Capa, şi o duzină de bărbaţi şi 
de femei îşi ridicară arbaletele. 

Paznicule Strâmb, se gândi Locke, dă-mi putere! 
Scrâşni din dinţi şi aşteptă. Işi putea auzi muşchii fălcii 
trosnind. 

Plesnitura şi şuierul arbaletelor răsunară prin sală; o 
duzină de arbalete încordate zbârnâiră. Săgeţile erau prea 
iuți pentru a fi urmărite, dâre întunecate care înceţoşau 
aerul, şi apoi... 

O duzină de forme negre şi înguste căzură chiar în faţa 
sa, zăngănind pe podea, împrăştiate într-un cerc precum 
nişte păsări moarte la picioarele sale. 

Locke izbucni în râs, un sunet cristalin şi sincer de 
plăcere. Pentru o scurtă clipă, l-ar fi sărutat pe Şoimar 
dacă Magul-Juruit s-ar fi aflat în faţa sa. 

— Te rog, credeam că ai auzit poveştile, spuse el. 

— Asta a fost numai ca să vă stabilesc buna-credinţă, 
Maiestatea Voastră, zise Capa Barsavi. Ultimul cuvânt 
fusese de-a dreptul lătrat; Locke s-ar fi aşteptat măcar la o 
anumită precauţie după respingerea atacului cu arbalete, 
însă Barsavi păşi în faţă fără să pară speriat. 

— Mă bucur că ai dat curs invitaţiei mele, replică 
Locke. 


379 


— Sângele vărsat al fiicei mele este singurul lucru care 
m-a făcut să vin, spuse Barsavi. 

— N-ai decât să stărui asupra lui, dacă simţi nevoia, 
zise Locke, rugându-se în tăcere pe când improviza. 
Nazca, pe toți zeii, iartă-mă, te rog! Dar, ce, tu ai fost mai 
blând când ai pus stăpânire pe oraş acum douăzeci şi doi 
de ani? 

— Asta crezi tu că faci? Barsavi se opri şi îl ţintui cu 
privirea; erau la vreo treisprezece metri distanţă unul de 
celălalt. Crezi că pui stăpânire pe oraşul meu? 

— Te-am chemat ca să discutăm chestiunea Camorrului, 
spuse Locke. Ca să o lămurim o dată pentru totdeauna, în 
avantajul amândurora. 

Şoimarul nu îl întrerupsese încă; bănuia că se descurcă 
bine. 

— Nu o să fie în avantajul amândurora, zise Barsavi. Îşi 
ridică mâna stângă şi un bărbat se desprinse din mulţime. 

Locke se uită la bărbat cu băgare de seamă; părea să 
fie un ins în vârstă, zvelt şi cu început de chelie, şi nu 
purta armură. Foarte ciudat. Şi pe deasupra mai şi 
tremura. 

— Fă cum ne-am înţeles, Eymon, spuse Capa. Eu o să 
mă ţin de cuvânt, cu orice preţ! 

Bărbatul fără armură începu să înainteze încet, 
şovăielnic, privindu-l pe Locke cu teamă evidentă. Însă 
continuă să se îndrepte către Locke, în vreme ce o sută de 
oameni înarmaţi aşteptau în spatele său, fără să facă 
nimic. 

— Trag nădejde că omul ăla nu are de gând să facă 
ceea ce cred eu că vrea să facă, zise Locke pe un ton 
zeflemitor. 

— O să vedem cu toții cât de curând ce are de gând, 
spuse Capa. 

— Nu pot fi tăiat sau străpuns, iar omul ăsta va muri la 
atingerea mea, insistă Locke. 


380 


— Aşa se zice, rosti Capa. Eymon continuă să înainteze; 
ajunse la zece metri de Locke, apoi la şapte. 

— Eymon, spuse Locke, se foloseşte de tine. Opreşte-te 
imediat. 

Pe toți zeii, îşi zise el în gând. Nu face ce cred că vrei să 
faci. Nu-l face pe Șoimar să te omoare. 

Eymon continuă să îşi târşească picioarele; guşa îi 
tremura, şi răsuflarea îi era întretăiată. Îşi ţinea mâinile în 
faţă, tremurând, precum un om pe punctul de a se arunca 
în flăcări. 

Paznicule Strâmb, îşi zise Locke în gând, te rog, fă-l să-i 
fie frică! Te rog, fă-l să se oprească. Șoimare, Șoimare, te 
rog, bagă-l în sperieţi, fă orice numai nu il omori. Şiroaie 
de sudoare îi curgeau pe spinare; îşi înclină uşor capul şi îl 
ţintui pe Eymon cu privirea. Trei metri îi mai despărţeau 
acum. 

— Eymon, spuse el, străduindu-se să păstreze un ton 
nepăsător, dar neizbutind pe de-a-ntregul. Ai fost 
avertizat. Eşti în pericol de moarte. 

— A, da, încuviinţă bărbatul, cu glasul tremurat. Da, 
ştiu asta. După care străbătu restul distanţei dintre ei şi 
întinse ambele mâini către braţul drept al lui Locke... 

La dracu”! îi trecu prin minte lui Locke, şi cu toate că 
ştia în adâncul sufletului că nu el, ci Şoimarul îl va omori 
pe om... 

Tresări când Eymon îl atinse. 

Ochii lui Eymon se luminară; icni şi apoi, spre groaza 
lui Locke, sări în faţă şi-i înşfăcă braţul cu ambele mâini, 
ca un hoitar ce înhaţă o masă îndelung amânată. 

— Haaaaaaaaaaaa! strigă el, şi pentru o clipă Locke 
crezu că i se întâmpla ceva cumplit. 

Dar nu era aşa; Eymon încă trăia, şi se ţinea scai de el. 

— Mii de draci! îngăimă Locke, ridicându-şi pumnul 
stâng ca să îl pocnească pe bietul om; însă era 
dezechilibrat şi  Eymon îl pusese într-o postură 
dezavantajoasă. Bărbatul cel zvelt îl împinse îndărăt pe 


381 


Locke, urlând din nou: „Haaaaaaaaaaaaaa!“ Un strigăt de 
triumf absolut; Locke îşi frământă mintea din pricina lui pe 
când cădea în fund. 

Şi apoi se auziră cizme pe pietrele din spatele lui 
Eymon, şi siluete întunecate ce îl ocoleau în grabă ca să 
pună mâna pe Locke. În freamătul luminii aruncate de 
două duzini de făclii ce se mişcau, Locke se trezi săltat iar 
în picioare, prins de mâini voinice care îl înşfăcaseră de 
braţe, umeri şi gât. 

Capa Barsavi îşi croi drum prin mulţimea nerăbdătoare 
de bărbaţi şi femei, împingându-l uşor la o parte pe 
Eymon, şi ajunse în faţa lui Locke, cu trăsăturile-i grase şi 
rumene fremătând de nerăbdare. 

— Ei bine, Maiestatea Voastră, bag mâna-n foc că eşti 
al dracu' de năucit acum, zise el. 

Şi apoi oamenii lui Barsavi izbucniră în râs, aclamând. 
Iar apoi pumnul cât un jambon al lui Capa se împlântă în 
stomacul lui Locke, făcându-l să-şi piardă suflarea, şi o 
durere seacă îi explodă în piept. Şi apoi îşi dădu seama în 
ce situaţie jalnică ajunsese. 


4 


— Da, bag mâna-n foc că eşti al naibii de curios în clipa 
asta, spuse Barsavi, păşind încolo şi-ncoace prin faţa lui 
Locke, care era ţinut strâns de vreo şase bărbaţi, fiecare 
dintre ei încă pe jumătate cât el. Şi eu sunt, aşa că daţi-i 
gluga aia pe spate, băieţi. 

Mâini aspre îi smuciră gluga şi mantaua lui Locke, iar 
Capa îl privi cu răceală, mângâindu-şi barba cu mâna. 

— Cenuşiu, cenuşiu, cenuşiu. Arăţi de parcă locul tău ar 
fi pe o scenă, râse el. Şi mai eşti şi slab pe deasupra. Am 
pus mâna pe un omuleţ tare slab în noaptea asta - Regele 
Cenuşiu, stăpânul negurilor, al umbrelor şi... cam atât. 

Capa îi plesni un dos de palmă, rânjind; abia apucase să 
simtă durerea usturătoare când fu lovit din nou, din 


382 


cealaltă parte. Capul lui Locke îi căzu în piept. Cineva îl 
trase de păr şi îl sili să îl privească pe Capa în ochi. 
Gândurile lui Locke se învârtejiră. Oare oamenii lui Capa 
dăduseră cumva de Şoimar? li distrăseseră cumva atenţia? 
Oare Capa era atât de scos din minţi încât să omoare un 
Mag-Juruit dacă ar fi avut prilejul? 

— A, ştim că nu poţi fi nici tăiat, nici străpuns. Mare 
păcat! continuă Barsavi. Însă învineţit? Ciudate mai sunt şi 
vrăjile unui Mag-Juruit! Sunt al naibii de exacte, nu crezi? 

Şi apoi îl pocni iarăşi pe Locke în stomac, într-un 
murmur de amuzament general. Locke simţi cum i se 
înmoaie genunchii, iar cei care-l ţineau în strânsoare îl 
săltară din nou, ţinându-l drept, pe când raze de durere i 
se împrăştiau din abdomen. 

— Unul dintre oamenii tăi a venit în Mormântul meu 
Plutitor azi-dimineaţă, zise Barsavi. 

Un fior se strecură pe spinarea lui Locke. 

— Se pare că n-am fost singurul pe care l-ai scos din 
sărite când mi-ai trimis-o pe Nazca aşa cum mi-ai trimis-o, 
continuă Barsavi, privindu-l chiorâş. Se pare că unii dintre 
oamenii tăi nu au intrat în slujba ta ca să ia parte lao 
asemenea pângărire blestemată. Aşa că am discutat un pic 
cu omul tău. Şi am stabilit un preţ. Şi după aceea mi-a 
spus tot soiul de lucruri fascinante despre vraja aia a ta. 
lar povestea aia, cum că ai putea omori oameni cu o 
simplă atingere? A, mi-a zis că-i doar abureală. 

Te-au lucrat, auzi Locke în minte un glăscior ce sigur 
nu era al Şoimarului. Te-au lucrat, te-au lucrat. Bineînţeles 
că Şoimarului nu îi fusese distrasă atenţia, nici nu fusese 
prins de vreunul dintre oamenii lui Barsavi. Lucrătură de 
mare clasă. 

— Dar nu aveam de gând să mă încred orbeşte în tip, 
spuse Barsavi. Aşa că am căzut la înţelegere cu Eymon, pe 
care sunt sigur că nu-l recunoşti. Eymon este pe moarte. 
Are ftizie, tumori în stomac şi la spate. Genul de tumori pe 
care nici un doftor nu le poate tămădui. Mai are de trăit 


383 


cam două luni, poate chiar mai puţin. Capa îl bătu pe 
Eymon pe spate cu atâta mândrie de parcă slăbănogul ar fi 
fost sânge din sângele lui. 

— Aşa că i-am zis: Ce-ar fi să te duci tu şi să pui mâna 
pe nemernicul ăla jegos, Eymon? Dacă este adevărat că 
poate omori oamenii cu o atingere, măcar o să fie o moarte 
rapidă şi uşoară. lar dacă nu-i adevărat... Barsavi rânji, 
obrajii săi roşii încreţindu-se grotesc. Ei bine, atunci... 

— O mie de coroane, spuse Eymon, chicotind. 

— Pentru început, adăugă Barsavi. O făgăduială pe care 
am de gând să o ţin. O făgăduială pe care am de gând să o 
dezvolt. l-am promis lui Eymon că va muri pe o moşie 
numai a lui, cu nestemate, mătăsuri şi vreo şase domniţe 
pe alese de la Crinii Asociaţi să-i ţină de urât. O să 
născocesc plăceri nemaigândite pentru el. O să moară ca 
un afurisit de Duce, căci în seara asta este cel mai viteaz 
om din Camorr, ascultați ce vă spun. 

Se auzi un vuiet general de aprobare; bărbaţii şi femeile 
aplaudară, lovind cu pumnii în armuri şi în scuturi. 

— El este tocmai opusul unui nevolnic mişel şi laş care 
mi-a omorât singura fiică, şopti Barsavi. Care nici măcar 
nu a omorât-o cu mâinile lui. Care a lăsat un năimit 
nenorocit să arunce o vrajă strâmbă asupra ei. Unul care 
umblă cu otrăvuri. Barsavi îl scuipă în faţă pe Locke; saliva 
caldă i se scurse pe obraz. Omul tău mi-a mărturisit, 
desigur, că Magul-Juruit şi-a aruncat vraja şi a plecat din 
slujba ta aseară; că erai atât de sigur pe tine încât nu ai 
mai vrut să-i plăteşti simbria. Ei bine, cât mă priveşte, ţin 
să îţi aplaud cumpătarea. 

Barsavi le făcu semn lui Anjais şi lui Pachero; cei doi 
bărbaţi păşiră înainte, cu chipurile îndârjite. Îşi scoaseră 
ochelarii şi îi puseră în buzunarele hainelor; un gest de 
rău-augur făcut simultan şi inconştient. Locke deschise 
gura să spună ceva, apoi îşi dădu seama cât era de 
terminat şi înlemni. 


384 


Şi-ar fi putut trâmbiţa adevărata identitate, ar fi putut 
să îi ceară lui Capa să-i smulgă mustaţa falsă şi să-i 
şteargă ridurile, ar fi putut să dea pe faţă întreaga 
poveste, dar cu ce l-ar fi ajutat asta? Nu l-ar fi crezut 
nimeni. Deja arătase că e protejat de farmecele unui 
Mag-Juruit. Dacă ar fi mărturisit că este Locke Lamora, cei 
o sută de oameni de aici aveau să îi caute pe Jean, Goangă 
şi pe cei doi Sanza. Toţi Ticăloşii Gentilomi ar fi fost vânaţi 
pe străzi; vieţile lor n-ar mai fi valorat doi bani. 

Dacă voia să îi salveze, trebuia să joace rolul Regelui 
Cenuşiu până ce Capa avea să isprăvească cu el, şi apoi să 
se roage pentru o moarte rapidă şi uşoară. Locke Lamora 
n-avea decât să dispară într-o noapte; dar prietenii săi 
aveau să scape, îi aştepta o soartă mai bună. Înfrânându-şi 
lacrimile fierbinţi, izbuti să rânjească, îi privi pe fiii lui 
Barsavi şi le zise: 

— Cum să nu! Hai, javre netrebnice, să vedem dacă vă 
descurcaţi mai bine decât tatăl vostru! 

Anjais şi Pachero ştiau cum să lovească un om ca să îl 
omoare, însă acum nu asta căutau. li învineţiră coastele, îi 
tocară braţele, îi izbiră coapsele, îl plesniră peste faţă şi îl 
pocniră în gât până când fiecare răsuflare ajunse un chin. 
În cele din urmă, Anjais îl săltă din nou în picioare şi îi 
prinse bărbia în mână astfel încât să îl privească în ochi. 

— Apropo, na şi de la Locke Lamora, rosti el. 

Anjais îi sprijini bărbia lui Locke cu un deget şi îl pocni 
cu cealaltă mână. O durere arzătoare ţâşni prin gâtul lui 
Locke şi în întunericul roşiatic din jurul său văzu stele 
verzi. Scuipă sânge, tuşi, apoi îşi linse buzele umflate şi 
rănite. 

— Şi-acum voi avea parte de dreptatea unui tată pentru 
moartea Nazcăi, interveni Barsavi. 

Bătu de trei ori din palme. 

În spatele său se auzi zgomotul unor oameni care 
înjurau, cât şi paşi grei călcând pe treptele de piatră. Pe 
uşă intrară încă opt oameni, ducând un butoi mare din 


385 


lemn - un butoi de mărimea celui în care îi fusese 
înapoiată Nazca Barsavi tatălui său. Butoiul funerar. 
Mulțimea din preajma lui Barsavi şi a fiilor săi se dădu la o 
parte, lăsându-i să treacă pe cei care aduceau butoiul. Il 
aşezară pe pământ lângă Capa, iar Locke putu să audă 
cum clipoceşte ceva înăuntru. 

O, zeii să mă aibă-n pază, îi trecu prin minte. 

— Nu poţi fi nici tăiat, nici străpuns, spuse Capa, de 
parcă ar fi gândit cu voce tare. Dar cu siguranţă poţi fi 
învineţit. Şi cu siguranţă trebuie să respiri. 

Doi dintre oamenii lui Capa dădură capacul butoiului la 
o parte, iar Locke fu tras deasupra acestuia. Duhoarea de 
urină de cal îl făcu să lăcrimeze când se împrăştie în aer, 
şi el icni, tuşind. 

— Ia uitaţi-vă cum plânge Regele Cenuşiu, şopti 
Barsavi. Ia uitaţi-vă cum mai suspină. Este o privelişte pe 
care o s-o preţuiesc până în clipa morţii. Rosti apoi cu glas 
tare: Şi Nazca a suspinat? A plâns fiica mea când ai 
omorât-o? Nu prea cred. Capa zbiera acum: Uitaţi-vă bine! 
Are parte de ce a avut parte şi Nazca; moare cum a murit 
şi ea, dar barem moare de mâna mea! 

Barsavi îl înşfăcă de păr pe Locke şi îi împinse faţa spre 
butoi; pentru o scurtă şi iraţională clipă, Locke se bucură 
că nu mai avea ce să vomite. Duhoarea uscată provocă 
totuşi spasme de durere muşchilor stomacului său mult 
prea abuzat. 

— Cu o mică atingere, zise Capa, trăgând cu nesaţ aer 
în piept, entuziasmat. Cu o mică atingere, nenorocitule! Tu 
n-o să ai parte de otravă. N-o să scapi înainte să te bag 
înăuntru. Tu o să bei ce-i acolo, fiecare clipă ce ţi-a mai 
rămas. Fiecare clipă, pe când te îneci. 

Apoi îl săltă pe Locke de manta, icnind. Oamenii săi i se 
alăturară şi împreună îl împinseră peste margine, şi-apoi 
Locke plonjă cu capul înainte în murdăria groasă şi 
călduţă care estompa zgomotul lumii dimprejur, în bezna 
care-i ardea ochii şi tăieturile şi îl înghiţea cu totul. 


386 


Oamenii lui Barsavi trântiră capacul la loc pe butoi; 
câţiva dintre ei îl bătură cu barosul şi cu cozile de topor 
până fu prins bine. Capa împinse partea de sus a butoiului 
cu pumnul şi surâse larg. Lacrimile încă îi mai curgeau pe 
obraji. 

— Nu ştiu de ce, dar nu cred că bietul nenorocit a 
obţinut ce se aştepta de pe urma acestor negocieri! 

Bărbaţii şi femeile din jurul său ovaţionară şi urlară, cu 
braţele în aer, vânturându-şi făcliile şi aruncând umbre 
sălbatice pe pereţi. 

— Luaţi-l pe ticălosul ăsta şi azvârliţi-l în mare, spuse 
Capa, arătând către cascadă. 

Vreo şase perechi de mâini nerăbdătoare înhăţară 
butoiul. Râzând şi glumind, o mulţime din oamenii lui Capa 
îl săltară şi îl purtară până la colţul nord-vestic al Găurii 
Ecoului, acolo unde apa cădea din tavan şi dispărea în 
beznă printr-o crăpătură lată de vreo trei metri. 

— Unu, rosti căpetenia... doi... Iar la „trei“ făcură vânt 
butoiului în beznă. 

Acesta se prăbuşi în apă, cu un pleoscăit; apoi îşi 
ridicară mâinile şi începură iar să ovaţioneze. 

— În noaptea asta, Ducele Nicovante doarme liniştit în 
patul său, ferecat în turnul său de sticlă! strigă Barsavi. În 
noaptea asta Regele Cenuşiu doarme în pișat, într-un 
mormânt pe care i l-am făcut chiar eu! Noaptea asta este 
noaptea mea! Cine domneşte în Camorr? 

— BARSAVI! veni răspunsul din toate piepturile aflate 
în Gaura Ecoului, răsunând pe montura străină a pietrelor, 
iar Capa fu înconjurat de o mare de zgomote, râsete şi 
aplauze. 

— În noaptea asta, urlă el, trimiteţi vorbă în toate 
colţurile posesiunilor MELE! Trimiteţi soli la Ultima 
Greşeală! Trimiteţi soli în Cuprins-de-Flăcări! 'Treziţi 
Cazanul şi Strungile, şi Scursurile, şi întreg Laţul! În 
noaptea asta îmi voi deschide porţile! Oamenii Potriviţi din 
Camorr vor veni la Mormântul Plutitor ca oaspeţi! În 


387 


noaptea asta, o să facem un asemenea chef încât oamenii 
cinstiţi îşi vor fereca uşile, Jachetele Galbene se vor 
ascunde în barăcile lor, iar zeii înşişi ne vor privi de sus şi 
vor striga: „La naiba, ce-i cu tărăboiul ăla?“ 

— BARSAVI! BARSAVI! BARSAVI! scandară oamenii 
săi. 

— În noaptea asta sărbătorim, încheie el. În noaptea 
asta Camorrul a scăpat de regi. 


388 


INTERLUDIU: Războiul Jumătăţilor-de-Coroane 
1 


Cu trecerea timpului, Locke şi ceilalţi Ticăloşi Gentilomi 
începură să fie lăsaţi să hoinărească după bunul plac, 
îmbrăcaţi în straie obişnuite. Locke şi Jean aveau aproape 
doisprezece ani; cei doi Sanza erau vădit mai în vârstă. Era 
mai dificil să îi ţii pe toţi închişi sub Casa lui Perelandro tot 
timpul, atunci când nu stăteau pe trepte sau nu erau 
plecaţi în vreo „ucenicie“ de-a Părintelui Lanţuri. 

Încet, dar sigur, Lanţuri îşi trimitea băieţii să se iniţieze 
în toate celelalte mari temple ale celor unsprezece zei 
therini. Unul dintre ei intra într-un templu sub un nume 
fals şi grăbea lucrurile prin cine ştie ce sfori trase şi palme 
unse de Lanţuri. Odată ajunşi acolo, tânărul Ticălos 
Gentilom îşi mulțumea în mod inevitabil superiorii cu 
scrisul său, cunoştinţele teologice, cu disciplina şi 
sinceritatea sa. Avansarea venea iute, cât se poate de iute 
chiar; în curând, nou-venitul primea învăţăturile „ritualului 
interior“: frazele şi activităţile pe care preoţii le 
împărtăşeau numai între ei şi iniţiaţilor. 

Lucrurile acestea nu erau tocmai secrete - pentru orice 
preot dintr-un ordin therin, însuşi gândul că cineva ar fi 
atât de îndrăzneţ încât să ofenseze zeii căutând iniţiere 
era cu totul străin. Până şi cei care ştiau de ideea oarecum 
eretică a celui de-Al Treisprezecelea, cât şi cei puţini care 
chiar credeau în el nu îşi puteau închipui că cineva ar vrea 
să facă ceea ce făceau Lanţuri şi băieţii lui. 

Invariabil, după câteva luni de realizări excelente, toţi 
tinerii inițiați  prodigioşi mureau într-un accident 
neaşteptat. Calo prefera „înecul“, deoarece îşi putea ţine 
respirația foarte mult timp şi îi plăcea să înoate pe sub 


389 


apă. Galdo prefera să dispară pur şi simplu, îndeosebi pe 
vreme de furtună sau alt asemenea eveniment dramatic. 
Locke elabora mici mascarade amănunțite, pierzând 
săptămâni întregi plănuindu-le. Odată dispăru din Ordinul 
Narei (Stăpâna  Molimelor, Doamna Bolilor de 
Pretutindeni) lăsându-şi roba de inițiat sfâşiată şi stropită 
cu sânge de iepure, înfăşurată în jurul însemnărilor sale şi 
al câtorva scrisori, pe o alee din spatele templului. 

Astfel luminat, fiecare băiat se întorcea şi îi învăţa şi pe 
ceilalţi tot ce văzuse şi ce auzise. 

— Nu am de gând să fac din voi candidaţi pentru Înaltul 
Conclav al celor Doisprezece, le mărturisi Lanţuri, ci să vă 
ofer ocazia de a folosi orice fel de robe şi măşti ar fi 
necesare şi de a trece drept preoţi la vreme de restrişte. 
Când eşti preot, lumea are tendinţa de a vedea mai 
degrabă roba, şi nu omul. 

Însă pe moment nu se desfăşura nici o ucenicie; Jean se 
instruia la Casa Trandafirilor de Sticlă, iar ceilalţi băieţi îl 
aşteptau la marginea de miazăzi a Pieţei Schimburilor, pe 
un dig dărăpănat de piatră de la capătul unei scurte alei. 
Era o zi caldă de primăvară, răcoroasă şi proaspătă, cu 
cerul acoperit pe jumătate de semiluni cenuşii şi cu nori 
albi mânaţi dinspre nord-vest, care vesteau apropierea 
furtunilor. 

Locke, Calo şi Galdo urmăreau rezultatele ciocnirii 
dintre barca unui vânzător de găini şi un transportator de 
pisici. Câteva cuşti se deschiseseră când bărcuţele se 
loviseră una de alta, şi acum negustorii agitaţi păşeau cu 
băgare de seamă de colo-acolo, pe când bătălia dintre 
păsări şi feline se înteţea. Câteva găini scăpaseră în apă şi 
dădeau din aripi degeaba, făcând rotocoale mici, piuind, 
căci natura urzise în aşa fel încât să le facă şi mai 
neputincioase la înot decât la zbor. 

— Ia te uită la asta, rosti un glas în spatele lor. 
Pierde-vară ăştia par a fi tocmai ce ne trebuie. 


390 


Locke şi cei doi Sanza se întoarseră ca unul ca să vadă 
că în spatele lor erau vreo şase băieţi şi fete de-o seamă cu 
ei, răspândiţi de-a curmezişul aleii. Erau îmbrăcaţi cam la 
fel ca Ticăloşii Gentilomi, în straie modeste cu croieli 
simple. Cel care părea a le fi căpetenie avea o coamă 
deasă şi întunecată de păr negru şi creţ, dat pe spate şi 
prins cu o fundă neagră de mătase - un semn cât se poate 
de distinctiv pentru o puşlama. 

— Sunteţi prieteni de-ai prietenilor, băieţi? Sunteţi soiul 
potrivit de oameni? 

Căpetenia nou-veniţilor stătea cu mâinile în şolduri; în 
spatele său, o fată scundă făcu câteva gesturi de 
recunoaştere cu mâna, dintre cele folosite de supuşii lui 
Capa Barsavi. 

— Suntem prieteni de-ai prietenilor, zise Locke. 

— Cel mai potrivit soi de oameni, adăugă Galdo, 
răspunzând cu gesturile de cuviinţă. 

— Buni băieţi. Noi suntem secunzii Coroanelor Pline din 
Strungi. Ne spunem Jumătăţi-de-Coroane. Din ce gaşcă 
faceţi parte? 

— Suntem  Ticăloşi  Gentilomi, spuse Locke. Din 
Cartierul Templelor. 

— Ai cui secunzi sunteţi? 

— Nu suntem secunzii nimănui, spuse Galdo. Suntem 
Ticăloşii Gentilomi, toţi ca unul. 

— Am priceput, zise căpetenia Jumătăţilor-de-Coroane 
cu un rânjet prietenesc. Eu sunt Tesso Volanti. Asta-i trupa 
mea. Suntem aici ca să vă luăm banii. Asta dacă nu cumva 
nu doriţi să îngenuncheaţi şi să ne acordaţi întâietate. 

Locke se încruntă. În limbajul Oamenilor Potriviţi, 
„întâietate“ însemna că Ticăloşii Gentilomi ar fi trebuit să 
admită că Jumătăţile-de-Coroane sunt o gaşcă mai mare şi 
mai tare; să le facă loc pe stradă şi să îndure orice abuz 
din partea Jumătăţilor-de-Coroane. 


391 


— Eu sunt Locke Lamora, spuse Locke, ridicându-se 
încet în picioare, şi Ticăloşii Gentilomi nu îngenunchează 
în faţa nimănui altcuiva decât a lui Capa. 

— Serios? Tesso se prefăcu a fi şocat. Chiar şi când 
suntem şase contra trei? Vorbe goale dacă răspunsul 
vostru este nu. 

— Cred că nu auzi prea bine, interveni Calo, 
ridicându-se odată cu fratele său. A zis că o să îţi acordăm 
întâietate când ţi-oi culege mazărea din rahat şi vei 
mânca-o la cină. 

— Ei, asta chiar a fost gratuit, spuse Tesso, aşa că o să 
vă scot eu gărgăunii din cap. 

Nici nu isprăvise de vorbit, că Jumătăţile-de-Coroane se 
şi aruncaseră la luptă, şi erau şase contra trei la capătul 
digului. Locke era cel mai mic copil implicat, chiar punând 
la socoteală fetele şi, cu toate că se azvârli în încăierare cu 
pumnişorii ridicaţi, lovi mai mult în gol şi fu doborât iute la 
pământ. O fată mai mare i se urcă în cârcă, iar alta îi 
împroşcă în faţă colbul de pe alee. 

Primul băiat care se îndreptă spre Calo primi un 
genunchi în vintre şi se prăbuşi gemând; din urma sa se ivi 
Tesso, care îl pocni pe Calo cu dreapta sa puternică. Galdo 
îl placă pe Tesso la mijloc, urlând, şi căzură amândoi la 
pământ bâjbâind după un punct de sprijin. Prin „vorbe 
goale“ se înţelegea o luptă fără arme şi fără lovituri care 
ar fi putut ucide sau schilodi, însă orice altceva era 
îngăduit. Cei doi Sanza erau bătăuşi destoinici, însă, chiar 
dacă Locke ar fi fost în stare să facă faţă luptei, raportul 
de forţe tot le-ar fi fost potrivnic. În cele din urmă, cei trei 
Ticăloşi Gentilomi fură azvârliţi în mijlocul aleii, prăfuiţi şi 
cu straiele boţite. 

— Aşa, băieţi. Întâietate atunci? Hai s-auzim! 

— Du-te de te-ndoaie în două şi pupă-te în fund, replică 
Locke. 

— O, ăsta-i un răspuns greşit, tembelule, zise Tesso şi, 
în vreme ce unul dintre băieţii săi îi prinse braţele lui 


392 


Locke, căpetenia Jumătăţilor-de-Coroane îl scotoci de bani. 
Hmm... Nimic. Ei bine, atunci, bombonelelor, o să vă 
căutăm şi mâine. Şi poimâine. Şi răspoimâine. Şi tot aşa. 
Până când n-o să îngenuncheaţi în faţa noastră, o să vă 
facem viaţa un infern. Ascultă bine ce spun, Locke Lamora. 

Jumătăţile-de-Coroane plecară râzând, câţiva dintre ei 
îngrijindu-şi vânătăile şi luxaţiile, care nu erau nici pe 
departe atât de multe cât cele pricinuite de ei. Cei doi 
Sanza se ridicară gemând şi îl ajutară şi pe Locke. Cu 
băgare de seamă, şchiopătară apoi împreună spre Casa lui 
Perelandro şi se furişară în vizuina de sticlă printr-un 
canal de scurgere echipat cu o uşă secretă. 

— N-o să-ţi vină să crezi ce s-a întâmplat, rosti Locke în 
timp ce intra în camera de mese, împreună cu cei doi 
Sanza. Lanţuri stătea la masa din scoruş, frunzărind o 
colecţie de pergamente şi însemnând atent ceva pe unul 
dintre ele, cu un condei elegant. Falsificarea documentelor 
vamale era un soi de hobby pe care îl practica aşa cum 
unii oameni îngrijesc grădini sau cresc ogari. Avea o mapă 
de piele plină cu ele şi uneori scotea bani frumoşi 
vânzându-le. 

— Mhmm, v-a snopit în bătaie o haită de 
Jumătăţi-de-Coroane, zise Lanţuri. 

— De unde ştii? 

— M-am oprit pe la Ultima Greşeală azi-noapte. Am 
auzit de asta de la Coroanele Pline. Mi-au spus că secunzii 
lor o să patruleze prin cartiere, căutând alţi puşti pe care 
să-i hărţuiască. 

— Şi de ce nu ne-ai spus? 

— M-am gândit eu că, dacă aţi fi precauţi, aşa cum se 
cuvine, nu ar fi niciodată în stare să vă prindă la cotitură. 
Se pare că atenţia voastră era altundeva. 

— Au spus că vor să le acordăm întâietate. 

— Da, zise Lanţuri. Este un joc de-al puştilor. 
Majoritatea secunzilor nu pot da lovituri serioase încă, aşa 
că se antrenează hărţuind alţi secunzi. Ar trebui să fiţi 


393 


mândri de voi: în sfârşit, le-aţi atras atenţia. Acum aveţi pe 
cap un mic război din care nu veţi mai ieşi până ce unii 
dintre voi nu vor cerşi îndurare. Aveţi grijă: numai vorbe 
goale. 

— Deci ce ar trebui să facem? întrebă Locke încet. 

Lanţuri se întinse peste masă, îi apucă pumnul lui 
Locke şi se făcu că îi loveşte falca lui Calo cu el. 

— Repetaţi cât e nevoie până când problemele voastre 
vor începe să-şi scuipe dinţii, rosti Lanţuri. 

— Am încercat asta. Şi ne-au atacat când Jean era 
plecat. Şi doar ştii că nu-s bun la chestii din astea. 

— Sigur că ştiu. Aşa că data viitoare ai grijă să-l ai pe 
Jean alături. Şi pune-ţi creierul ăla mic şi viclean la 
contribuţie. Lanţuri începu să topească un cilindru de 
ceară de pecetluit deasupra unei mici lumânări. Dar nu 
vreau să văd ceva prea complicat, Locke. Să nu care 
cumva să bagi straja, templele, oastea Ducelui sau mai ştiu 
eu ce în treaba asta. Încearcă să faci să pară că sunteţi 
doar o haită de pungaşi obişnuiţi, aşa cum spun eu lumii 
că sunteţi. 

— Of, minunat! Locke îşi încrucişă braţele în vreme ce 
Calo şi Galdo îşi ştergeau feţele învineţite cu pânză udă. 
Deci e un alt afurisit de test. 

— Ce băiat isteţ! murmură Lanţuri, turnând ceară 
lichidă într-un mic vas de argint. Sigur că-i un test. Şi o să 
mă supăr foarte tare dacă rahaţii ăia mici n-o să-ţi cadă în 
genunchi să se roage să primeşti întâietatea înainte de 
mijlocul verii. 


2 


A doua zi, Locke şi frații Sanza stăteau pe acelaşi dig, la 
aceeaşi oră. Peste tot prin Piaţa Schimburilor, negustorii 
coborau prelatele din pânză şi copertinele împachetate, 
căci ploile torențiale care răpăiseră prin oraş toată 
noaptea şi jumătate de dimineaţă se opriseră de mult. 


394 


— Cred că mi se năzare mie, se auzi glasul lui 'Tesso 
Volanti, deoarece nu-mi pot închipui că voi, ăştia cu rahat 
în loc de creier, staţi chiar acolo unde v-am bătut de aţi 
făcut pe voi ieri. 

— De ce nu, zise Locke, de vreme ce suntem mai 
aproape de teritoriul nostru decât de al vostru, iar voi o să 
vă folosiţi boaşele pe post de amigdale peste vreo două 
minute? 

Cei trei Ticăloşi Gentilomi se ridicară; în faţa lor se 
aflau tot cei şase Jumătăţi-de-Coroane, cu zâmbete 
nerăbdătoare pe chipuri. 

— Văd că tot prost la calcule ai rămas, exact cum te-am 
lăsat, zise Tesso, trosnindu-şi degetele. 

— Ce ciudat că spui asta, acum că socoteala nu mai e 
aceeaşi, replică Locke. 

Arătă cu degetul dincolo de Jumătăţile-de-Coroane. 
Tesso îşi întoarse capul cu băgare de seamă ca să 
privească înapoi, dar când îl văzu pe Jean Tannen stând pe 
alee în spatele găştii sale izbucni în râs. 

— Tot în favoarea noastră, zic eu. Se îndreptă către 
Jean, care îl privi pur şi simplu cu un surâs blajin pe chipul 
său rotund. Ce mai e şi asta? Un nenorocit gras şi roşu la 
faţă. Ţi se văd ochelarii în buzunarul de la haină. Ce crezi 
că faci, grăsunule? 

— Mă cheamă Jean Tannen şi eu sunt capcana. 

Lunile îndelungate de antrenament cu Don Maranzalla 
nu-i schimbaseră prea mult înfăţişarea lui Jean, însă Locke 
şi cei doi Sanza ştiau că un fel de alchimie se produsese 
sub exteriorul său moale. Tesso se apropie rânjind de Jean, 
iar braţele acestuia ţâşniră ca nişte pistoane de bronz 
dintr-un motor-cu-apă verrarean. 

Tesso fu proiectat îndărăt, cu braţele şi picioarele 
tremurându-i ca unei marionete prinse în bătaia vântului. 
Capul i se înclină înainte; apoi se prăbuşi pur şi simplu 
într-o grămadă, cu ochii daţi pe spate. 


395 


O variantă mai măruntă a iadului se declanşă pe alee. 
Trei băieţi din Jumătăţile-de-Coroane îi atacară pe Locke şi 
pe cei doi Sanza; cele două fete se apropiară de Jean, cu 
precauţie. Una din ele încercă să îi azvârle un pumn de 
pietriş în faţă. El se dădu la o parte, îi prinse braţul şi o 
proiectă cu uşurinţă într-unul dintre zidurile de piatră de 
pe alee. Una dintre lecţiile Donului Maranzalla: lasă 
zidurile şi străzile să-ţi facă treaba când lupţi cu mâinile 
goale. Când se respinse de zid, Jean îi prinse un croşeu 
iute cu dreapta şi o trimise cu faţa în ţărână. 

— Nu-i frumos să dai în fete, îi spuse tovarăşa ei, 
rotindu-se în jurul lui. 

— E chiar şi mai puţin frumos să îmi loveşti prietenii, 
ripostă Jean. Ea replică răsucindu-se pe călcâiul stâng şi 
lovind iute spre gâtul lui; el recunoscu stilul numit 
Chasson, un gen de box cu piciorul adus din Tal Verrar. 
Respinse lovitura cu palma dreaptă, iar ea se răsuci încă o 
dată, folosind impulsul primei lovituri pentru a descrie un 
arc de cerc cu piciorul stâng. Însă Jean se eschivase deja 
înainte ca ea să lovească. Astfel ea îl plesni cu coapsa, nu 
cu piciorul, iar el îşi încolăci braţul stâng în jurul acesteia. 
Pe când ea se zbătea, încercând să-şi recapete echilibrul, 
el o lovi crunt în rinichi, iar apoi îi trase de sub ea piciorul 
de sprijin, lăsând-o lată la pământ, unde rămase 
zvârcolindu-se de durere. 

— Domniţelor, vă rog să primiţi cele mai sincere scuze, 
zise Jean. 

Ca de obicei, Locke şi-o lua pe coajă, până când Jean îi 
înşfăcă adversarul de umăr şi îl răsuci spre el. Jean îl 
prinse pe băiat de mijloc cu braţele sale vânjoase şi îl izbi 
cu capul drept în piept. Nici nu apucase 
Jumătatea-de-Coroană să icnească de durere că Jean se 
îndreptă de spate şi îi trosni falca. Băiatul căzu pe spate, 
năucit, şi acela fu momentul hotărâtor. Calo şi Galdo 
fuseseră pe măsura adversarilor lor; când Jean răsări în 
faţa lor (cu Locke de-a dreapta făcând tot posibilul să 


396 


arate periculos), Jumătăţile-de-Coroane se dădură îndărăt 
şi ridicară mâinile. 

— Ei bine, Tesso, rosti Locke când băiatul cel creţ se 
ridică de pe jos câteva minute mai târziu, cu nasul plin de 
sânge şi tremurând, acum ne acordaţi întâietate sau vrei 
să-l las pe Jean să vă mai bată un pic? 

— Recunosc că a fost o trebuşoară izbutită, spuse Tesso 
pe când gaşca lui şchiopăta într-un semicerc în spatele 
său, dar acum suntem chit. Ne mai vedem noi în curând. 


3 


Şi uite-aşa continuă bătălia, iar zilele se lungiră şi 
primăvară deveni vară. Lanţuri îi ţinea pe băieţi lângă el, 
pe trepte, doar până la primul ceas al amiezii, după care 
aceştia începeau să hoinărească prin nordul Camorrului, la 
vânătoare de Jumătăţi-de-Coroane. 

Drept răspuns, Tesso dezlănţui întreaga forţă a găştii 
sale. Coroanele Pline erau cea mai mare gaşcă din 
Camorr, iar secunzii lor aveau o bază de recrutare 
comparabilă, unii proaspăt sosiți din Dealul Umbrelor. 
Totuşi, chiar şi cu avantajul covârşitor al numărului, 
iscusinţa lui Jean Tannen era greu de egalat, aşa că felul în 
care se purta bătălia se schimbă. 

Jumătăţile-de-Coroane se împrăştiară în grupuleţe, 
străduindu-se să îi izoleze şi să îi prindă în capcană pe 
Ticăloşii Gentilomi când aceştia nu erau laolaltă. În cea 
mai mare parte a timpului, Locke îşi ţinea gaşca la 
îndemână, dar uneori misiunile individuale erau 
inevitabile. Locke îşi încasă bătăi destul de zdravene de 
câteva ori; într-o după-amiază veni la Jean, îngrijindu-şi 
buza spartă şi tibiile învineţite. 

— Uite care-i treaba, zise el. Au trecut câteva zile de 
când n-am mai pus mâna pe Tesso. Aşa că uite ce vom 
face. Eu o să-mi fac de lucru prin piaţă mâine, ca şi cum aş 
pune ceva la cale. Tu o să te ascunzi la distanţă, cam la 2- 


397 


300 de stânjeni depărtare. Undeva unde să nu te poată 
vedea. 

— Dar n-o să ajung la timp, spuse Jean. 

— Ideea nu este să ajungi la mine înainte să mănânc 
bătaie, spuse Locke. Ideea este ca, atunci când ajungi 
acolo, să-l baţi până face pe el. Să-l baţi atât de tare încât 
să i se-audă ţipetele până în Talisham. Să-l pocneşti cum 
nu l-ai mai pocnit niciodată. 

— Cu plăcere, zise Jean, dar asta n-o să se întâmple. O 
s-o ia la sănătoasa când o să mă vadă venind, ca 
întotdeauna. Singurul lucru pe care nu îl pot face este să 
tin pasul cu ei. 

— Lasă asta în seama mea, spuse Locke, şi adu-ți trusa 
de cusut. Vreau să faci ceva pentru mine. 


Şi astfel se făcu că, într-o zi înnorată, Locke Lamora se 
plimba pe o alee, foarte aproape de locul unde începuse 
toată povestea cu Jumătăţile-de-Coroane. Negoţul mergea 
cât se poate de bine în Piaţa Schimburilor, căci lumea 
încerca să-şi termine cumpărăturile înainte să înceapă 
ploaia. Pe undeva pe-acolo se afla şi Jean Tannen, 
urmărindu-l pe Locke din anonimitatea confortabilă a unei 
bărcuţe. 

Locke trebui să se învârtă pe-acolo numai vreo jumătate 
de ceas înainte ca Tesso să îl găsească. 

— Lamora, îi zise acesta. Credeam că te-ai învăţat 
minte până acum. Nu-ţi văd nici un prieten prin preajmă. 

— Tesso. Bună. Locke căscă. Cred că astăzi e ziua în 
care o să-mi acorzi întâietate. 

— Mda, când or zbura porcii, poate, pufni băiatul mai 
mare. Ştii bine că nici măcar nu am nevoie de ajutor ca să 
te pun la pământ. Dar ştii ce-o să fac? Cred că o să-ţi iau 
hainele după ce termin cu tine şi o să le azvârl în canal. O 
să fie de-a dreptul haios. La naiba, cu cât amâni mai mult 
să îngenunchezi în faţa mea, cu atât mă pot distra mai 
mult cu tine. 


398 


Avansă încrezător şi gata de atac, ştiind că Locke nu 
izbutise nici măcar o dată să ţină pasul cu el într-o luptă. 
Locke îl întâmpină cu capul înainte, mişcându-şi în mod 
ciudat mâneca stângă a hainei. De fapt, această mânecă 
era acum cu un metru şi jumătate mai lungă decât de 
obicei, graţie modificărilor aduse de Jean Tannen; Locke o 
ţinuse lipită de trup cu iscusinţă ca să îi ascundă 
adevărata natură pe când Tesso se apropia de el. 

Deşi Locke nu era prea înzestrat pentru luptă, putea fi 
neaşteptat de iute, iar mâneca sa avea cusută înăuntru o 
mică greutate din plumb ca să îl ajute la azvârlit. O aruncă 
înainte, înfăşurând-o în jurul pieptului lui Tesso pe sub 
braţele lunganului. Greutatea din plumb o trase înapoi 
după ce se întinse la maximum, şi Locke o prinse cu 
stânga. 

— Ce naiba crezi că faci? pufni Tesso. 

Îl pocni pe Locke chiar deasupra ochiului drept; Locke 
tresări, dar ignoră durerea. Strecură mâneca extinsă într-o 
buclă de material care-i atârna din buzunarul stâng al 
hainei, o înfăşură o dată şi o prinse cu încă o frânghie pe 
dedesubt. Reţeaua de frânghii înnodate pe care o cususe 
Jean în căptuşeala hainei se strânse; acum băieţii aveau 
piepturile lipite, şi numai un cuţit mai putea să îl scape pe 
Tesso din încâlceala de material gros care îi ţinea laolaltă. 

Locke îşi încolăci braţele în jurul abdomenului lui Tesso 
pentru mai multă siguranţă, apoi îşi încolăci şi picioarele 
fusiforme în jurul picioarelor lui Tesso, puţin deasupra 
genunchilor lunganului. Tesso îl împinse şi îl plesni pe 
Locke, zbătându-se să scape din strânsoare. Neizbutind, 
începu să îl pocnească pe Locke în plină figură şi în 
creştetul capului - lovituri puternice care îl făcură pe 
Locke să vadă stele verzi. 

— Ce naiba mai e şi asta, Lamora? gemu Tesso istovit 
de povara reprezentată de Locke; în cele din urmă, aşa 
cum nădăjduise şi cum se aşteptase Locke, se prăbuşi 
înainte. Locke ateriză pe spate în pietriş şi cu 'Tesso 


399 


deasupra. Tot aerul îi fu scos din plămâni şi întreaga lume 
păru să se cutremure. Este ridicol. Nu te poţi bate cu 
mine. Şi acum nu mai poţi fugi! Dă-te bătut, Lamora! 

Locke îi scuipă sânge în faţă lui Tesso. 

— Nici nu trebuie să mă bat cu tine sau să fug. Rânji 
sălbatic. Trebuie doar să te ţin aici... până se întoarce 
Jean. 

Tesso rămase cu gura căscată şi se uită împrejur. 
Departe, dinspre Piaţa Schimburilor, o bărcuţă se îndrepta 
către ei. Forma îndesată a lui Jean Tannen se zărea cât se 
poate de limpede în ea, vâslind repede. 

— O, la naiba! Tficălos mic! Dă-mi drumul, dă-mi 
drumul, dă-mi drumul! 

Tesso accentuă toate astea cu o serie de lovituri; Locke 
fu burduşit în ochi, în nas şi în ţeastă. In curând, Locke 
sângera din nas, din buze, din urechi şi de undeva de sub 
păr. Tesso îl bătea măr, şi totuşi el continua să se agaţe 
nebuneşte de băiatul mai mare. Capul îi vâjâia atât de 
durere, cât şi de triumf; începu să râdă, un râs ascuţit, 
zglobiu şi un pic dement. 

— Nu trebuie să mă bat sau să fug, chicoti el. Am 
schimbat regulile jocului. Trebuie doar să te ţin aici... 
dobitocule. Aici... până când... se întoarce Jean! 

— Naiba să te ia! şuieră Tesso şi îşi înteţi atacurile 
asupra lui Locke, lovindu-l, scuipându-l şi muşcându-l. 

— Dă cât vrei, bolborosi Locke. Tu dă cât vrei. Pot să 
îndur toată ziua. Tu dă... cât vrei... până când... se întoarce 
Jean! 


400 


CARTEA a Ill-a 


REVELAȚIA 
„Natura nu ne amăgeşte niciodată; ne amăgim noi 


singuri.“ 
Jean-Jacques Rousseau, în Emile sau despre educaţie 


401 


CAPITOLUL. NOUĂ 
O poveste ciudată pentru Contesa Sticlei-de-Chihlimbar 


1 


La zece şi jumătate seara, în Ziua Ducelui, pe când nori 
întunecaţi se strângeau pe cerul Camorrului, acoperind 
stelele şi lunile, Doha Sofia Salvara era săltată în văzduh 
ca să ia ceaiul cu Doña Angiavesta Vorchenza, văduva 
Contelui  Sticlei-de-Chihlimbar, în vârful turnului de 
Sticlă-străveche al distinsei doamne. 

Cuşca de pasageri hurui şi se clătină, iar Sofia se agăţă 
de barele negre de fier ca să-şi menţină echilibrul. 
Inăbuşitor, Vântul Spânzuratului îi flutură haina cu glugă 
pe când se uita spre miazăzi. Sub ea se întindea întregul 
oraş, negru şi cenuşiu dintr-o zare într-alta, scăldat în 
strălucirea focului şi-a alchimiei. Acesta era un motiv de 
mândrie discretă pentru ea, de fiecare dată când avea 
prilejul să aibă în faţa ochilor priveliştea dintr-unul din 
cele Cinci Turnuri. Eldrenii clădiseră minunăţii de sticlă pe 
care oamenii le luaseră în stăpânire; inginerii ridicaseră 
clădiri din piatră şi lemn pe locul ruinelor Eldrenilor în 
încercarea lor de a pune stăpânire pe oraşe; Magii-Juruiţi 
pretindeau că deţin puterile pe care le avuseseră cândva 
Eldrenii. Însă alchimia era cea care alunga întunericul în 
fiecare seară; alchimia lumina deopotrivă cea mai umilă 
casă şi cel mai înalt turn, într-un mod mai curat şi mai 
sigur decât focul natural. Arta ei era cea care îmblânzea 
noaptea. 

În cele din urmă, lunga ei ascensiune se sfârşi; cuşca 
hurui şi se opri lângă o platformă de îmbarcare cam la 
patru cincimi din înălţimea Sticlei-de-Chihlimbar. Vântul 
ofta a jale prin ciudatele arcade canelate din vârful 


402 


turnului. Doi lachei în livrea crem, cu mănuşi şi bufanţi de 
un alb imaculat, o ajutară să coboare din cuşcă, ca şi cum 
ar fi ajutat-o să coboare dintr-o caleaşcă. Odată ajunsă în 
siguranţă pe platformă, cei doi oameni se înclinară de la 
mijloc. 

— Doamnă Salvara, zise cel din stânga, stăpâna mea vă 
urează bun-venit în Sticla-de-Chihlimbar. 

— Vă mulţumesc, spuse Doña Sofia. 

— Dacă doriţi să o aşteptaţi pe terasă, o să vi se alăture 
imediat. 

Acelaşi lacheu deschise drumul pe lângă vreo alţi şase 
slujitori care purtau aceleaşi livrele şi care gâfâiau lângă 
aranjamentul complicat de roţi dinţate, pârghii şi lanţuri 
folosit pentru a urca şi a cobori cuşca de transport. Şi ei se 
înclinară când trecu pe-acolo; ea le surâse binevoitor şi le 
făcu cu mâna. Nu strica niciodată să le arăţi bunăvoință 
slujitorilor care se ocupau cu acea operaţiune. 

Terasa Doñei Vorchenza era o semilună largă din 
Sticlă-străveche transparentă care ieşea din faţada de 
miazănoapte a turnului, înconjurată de balustrade de 
bronz. Doña Sofia privi drept în jos, aşa cum i se spunea 
mereu să nu facă şi aşa cum făcea mereu. Părea că ea şi 
lacheul păşeau prin văzduh la patruzeci de caturi deasupra 
curților de piatră de la temelia turnului; felinarele 
alchimice erau precum nişte punctuleţe de lumină, iar 
trăsurile erau pătrate negre, mai mici decât oricare dintre 
unghiile sale. 

În stânga, printr-o serie de ferestre înalte şi arcuite ale 
căror pervazuri erau la nivelul taliei sale se puteau zări 
apartamente şi saloane slab luminate în interiorul turnului. 
Doña Vorchenza nu avea copii şi nici prea multe rude în 
viaţă; de fapt, ea era ultima dintr-un neam cândva puternic 
şi nu încăpea nici o îndoială (cel puţin nu printre nobilii 
hrăpăreţi şi ambiţioşi de pe dealurile Alcegrante) că 
Sticla-de-Chihlimbar avea să treacă în stăpânirea unei noi 
familii la moartea ei. Turnul ei era întunecat şi tăcut, iar 


403 


mare parte din opulenţa sa era împachetată în dulapuri şi 
cufere. 

Şi totuşi bătrâna doamnă încă mai ştia cum să 
găzduiască un ceai la ceas târziu. În cel mai îndepărtat 
colţ nord-vestic al terasei sale transparente, cu o 
panoramă atotcuprinzătoare a ținuturilor neluminate de la 
nord de oraş, un pavilion de mătase fâlfâia în bătaia 
Vântului Spânzuratului. Felinare alchimice înalte în cuşti 
aurite de bronz atârnau de cele patru colţuri ale 
pavilionului, revărsând o lumină caldă asupra măsuţei şi a 
celor două scaune cu spătare înalte ce se aflau acolo. 

Lacheul aşeză o pernă neagră şi subţire pe scaunul din 
dreapta şi îl trase pentru ea; cu un foşnet al fustei, ea se 
aşeză şi mulţumi cu o înclinare a capului. Bărbatul se 
înclină adânc şi plecă, oprindu-se într-un loc aflat la o 
distanţă cuviincioasă, dar totuşi destul de aproape ca să 
poată observa când era chemat. 

Sofia nu trebui să îşi aştepte prea mult gazda; câteva 
minute după sosirea ei, bătrâna Doña Vorchenza apăru pe 
o uşă din lemn de pe peretele nordic al turnului. 

Vârsta are un fel de a exagera trăsăturile fizice ale 
celor care trăiesc să-i simtă neajunsurile; cei durdulii se 
îngraşă şi mai mult, iar cei slabi tind să se topească pe 
picioare. Timpul o îngustase pe Angiavesta Vorchenza. Nu 
era atât ofilită, cât năruită, o caricatură fusiformă şi vie ca 
un idol de lemn animat de vrăjitoria voinţei pure. Pentru 
ea, şaptezeci era o vârstă care se pierdea în negura 
amintirilor, şi cu toate acestea se mişca de colo-colo fără 
însoțitor sau baston. Se îmbrăca excentric, într-o redingotă 
neagră din catifea, cu gulere şi mâneci de blană. 
Ferindu-se de fustele cu volane pe care le preferaseră 
doamnele din vremea ei, purta pantaloni negri şi conduri 
argintii. Părul alb îi era dat pe spate şi prins cu ace 
lăcuite; ochii ei întunecaţi străluceau sub ochelarii 
semicirculari. 


404 


— Sofia, zise ea, păşind grațios sub pavilion, ce plăcere 
să te am din nou aici sus! Au trecut luni de zile, draga 
mea, luni întregi. Nu, stai jos; nu mă tem încă să-mi trag 
singură scaunul. Aşa... Spune-mi: ce mai face Lorenzo? Şi 
trebuie să vorbim şi de grădina ta, bineînţeles. 

— Lorenzo şi cu mine suntem bine, dacă e să ne referim 
numai la noi. lar grădina prosperă, Doña Vorchenza. 
Mulţumesc de întrebare. 

— Dacă e să vă referiţi numai la voi? Atunci mai este şi 
altceva? Ceva exterior, dacă nu-s prea indiscretă? 

Un ceai târziu în Camorr era o tradiţie a femeilor când 
cineva dorea să ceară sfatul altcuiva sau pur şi simplu să 
găsească un umăr pe care să plângă sau să-şi verse amarul 
- cel mai ades în legătură cu bărbaţii. 

— Vai, dar nu sunteţi indiscretă deloc, Doña Vorchenza. 
Şi da, da, „exterior“ este un termen foarte potrivit pentru 
asta. 

— Dar nu este Lorenzo? 

— O, nu. Lorenzo este satisfăcător în toate privinţele 
posibile. Sofia oftă şi privi în jos la iluzia prăpastiei de sub 
picioarele şi scaunul ei. S-ar putea... să avem amândoi 
nevoie de sfat. 

— Sfat, chicoti Doña Vorchenza. Anii joacă un soi de 
renghi alchimic, preschimbând bombănelile cuiva într-un 
fel de respectabilitate. Dă sfaturi la patruzeci de ani şi eşti 
cicălitor. Dă-le la şaptezeci şi eşti înţelept. 

— Doña Vorchenza, zise Sofia, mi-aţi fost de mare 
ajutor înainte. Nu m-am putut gândi... ei bine, nu era 
nimeni altcineva cu care să mă simt în stare să discut 
despre această problemă, pe moment. 

— Zău? Ei bine, draga mea, sunt nerăbdătoare să te 
ajut cum oi putea. Dar uite ceaiul - hai să ne relaxăm 
câteva clipe. 

Unul dintre slujitorii în jachete ai Doñei Vorchenza 
împinse un cărucior argintiu acoperit spre ele şi îl opri 
lângă măsuţă. Când dădu la o parte capacul, Sofia văzu că 


405 


pe cărucior se afla un serviciu de ceai şi ceva extrem de 
ingenios - o copie culinară perfectă a Turnului 
Sticla-de-Chihlimbar, de nici douăzeci şi cinci de 
centimetri înălţime, ornat cu punctuleţe de lumină 
alchimică pe turnuri. Micile globuri de sticlă nu erau mai 
mari decât nişte stafide. 

— Vezi ce puţin îi dau de lucru bietului meu bucătar, 
spuse Doña Vorchenza, chicotind. Suferă în slujba mea, 
care am gusturi atât de simple; aşa că se răzbună 
făcându-mi aceste surprize. Nu pot cere nici măcar un ou 
fiert că îmi şi găseşte o găină care să danseze cu el direct 
pe farfurie. Spune-mi, Gilles, edificiul acela chiar poate fi 
mâncat? 

— Aşa mi s-a zis, doamnă Vorchenza, totul mai puţin 
luminiţele. Turnul este din prăjitură cu scorţişoară; 
foişoarele şi terasele sunt din jeleu de fructe. Clădirile şi 
caleştile de la baza turnului sunt din ciocolată, în marea 
lor parte; turnul e umplut cu o cremă din coniac de mere, 
iar ferestrele... 

— Mulţumesc, Gilles, ne-ai prezentat destul arhitectura. 
Dar să scuipăm luminiţele după ce terminăm, spui? 

— Ar fi mai cuviincios, doamnă, zise slujitorul, un 
bărbat rotofei, cu trăsături delicate şi cu zulufi negri până 
la umeri, dacă mi-aţi îngădui să le îndepărtez înainte să vă 
înfruptaţi... 

— Cuviincios? Gilles, ne-ai refuza plăcerea de a le 
scuipa peste marginea terasei ca nişte fetişcane. O să-ţi fiu 
recunoscătoare dacă nu te atingi de ele. Ceaiul? 

— Cum poftiţi, Doña Vorchenza, spuse el, calm. Ceaiul 
Luminii. Ridică un ceainic din argint şi turnă un lichid 
aburind şi maroniu într-un pahar; paharele gravate ale 
Dohei Vorchenza aveau forma unor muguri mari de lalele 
cu baza argintie. Când ceaiul se aşeză în recipient, începu 
să lucească palid, răspândind o îmbietoare lumină 
portocalie. 


406 


— O, ce drăguţ! spuse Doña Sofia. Am auzit de el... 
Verrar, nu-i aşa? 

— Lashan. Doña Vorchenza luă paharul de la Gilles şi îl 
tinu cu amândouă mâinile. Ultima modă. Maeştrii lor de 
ceaiuri au luat-o razna din pricina rivalităţii. La anul, pe 
vremea asta, vor căuta să se întreacă unul pe altul cu ceva 
şi mai ciudat. Dar iartă-mă, draga mea - nădăjduiesc că nu 
te deranjează să bei produsele artei tale de vreme ce 
lucrezi cu ele în grădină? 

— Deloc, replică Sofia pe când slujitorul îi punea în faţă 
propriul pahar şi se înclină. 

Luă cupa în mâini şi trase adânc aer în piept; ceaiul 
mirosea a vanilie amestecată cu muguri de portocală. 
Când sorbi, aromele îi alunecară calde pe limbă şi aburul 
înmiresmat i se ridică în nări. Gilles dispăru în turn când 
doamnele începură să bea. Îşi savurară ceaiul într-o tăcere 
laudativă câteva clipe şi Sofia se simţi aproape fericită. 

— Acum rămâne să vedem, zise Doña Vorchenza 
lăsându-şi paharul pe jumătate gol pe măsuţa din faţa ei, 
dacă va continua să strălucească după ce va ieşi pe partea 
cealaltă. 

Doña Sofia nu se putu abţine să nu chicotească, iar 
ridurile de pe chipul uscat al gazdei sale se întinseră în sus 
când zâmbi. 

— Şi-acum... ce voiai să mă întrebi, draga mea? 

— Doña Vorchenza, începu Sofia, apoi şovăi. Se... se 
spune că aveţi, ăă, un mijloc prin care comunicaţi... cu 
poliţia secretă a Ducelui. 

— Ducele are o poliţie secretă? 

Doña Vorchenza îşi duse o mână la piept cu o expresie 
de neîncredere politicoasă. 

— Nocturnii, Doña Vorchenza, Nocturnii şi 
conducătorul lor... 

— Păianjenul Ducelui. Da, da. lartă-mă, fată dragă, ştiu 
despre ce vorbeşti. Însă ideea asta pe care o ai... „se 


407 


spune“, zici tu. Multe lucruri se spun, dar poate nu se spun 
până la capăt. 

— Este foarte curios, zise Sofia Salvara, că atunci când 
Dofele au venit la dumneavoastră cu probleme, de cele 
mai multe ori problemele lor au... ajuns la urechile 
Păianjenului. Sau cel puţin aşa s-a părut, de vreme ce 
oamenii Ducelui s-au implicat în rezolvarea acelor 
probleme. 

— Of, draga mea Sofia. Când ajunge bârfa la mine, eu o 
trimit mai departe, până la ultimul cuvinţel. Strecor o 
vorbă-două în urechea potrivită, şi bârfa prinde viaţă. Mai 
devreme sau mai târziu, tot va fi băgată în seamă de 
cineva care-o să treacă la fapte. 

— Doha Vorchenza, zise Sofia, nădăjduiesc că vă pot 
spune că vă prefaceţi, fără nici cea mai mică intenţie de a 
vă jigni. 

— lar eu nădăjduiesc că-ţi pot spune, fără să te 
dezamăgesc, fată dragă, că nu ai motive prea întemeiate 
ca să sugerezi aşa ceva. 

— Doña Vorchenza. Sofia apucă marginea măsuţei atât 
de tare încât încheieturile degetelor îi trosniră. Lorenzo şi 
cu mine suntem jefuiţi. 

— Jefuiţi? Ce vrei să zici? 

— Şi sunt şi Nocturni implicaţi. Ne-au... pretins cele 
mai neobişnuite lucruri şi ne-au impus altele. Dar... Doña 
Vorchenza, trebuie să fie o cale prin care să primim 
confirmarea că sunt cine spun ei că sunt. 

— Vrei să zici că Noctumnii vă jefuiesc? 

— Nu, spuse Sofia, muşcându-şi buza de sus. Nu, nu 
Nocturnii înşişi. Ei doar... supraveghează situaţia şi 
aşteaptă prilejul potrivit pentru a acţiona, chipurile. Însă e 
ceva... e ceva nelalocul său. Sau nu ne spun tot ce ar 
trebui să ne spună. 

— Draga mea Sofia, zise Doña Vorchenza. Biata mea 
fată necăjită, trebuie să îmi spui întocmai ce s-a întâmplat 
şi să nu omiţi nici un amănunt. 


408 


— Este... greu, Doña  Vorchenza. Situaţia este 
oarecum... stânjenitoare. Şi complicată. 

— Suntem singure aici sus pe terasă, draga mea. Ai 
făcut deja ce era mai greu când te-ai hotărât să vii să mă 
vezi. Acum trebuie să-mi povesteşti totul. lar eu îţi 
făgăduiesc că voi avea grijă apoi ca bârfa asta să ajungă 
repejor la urechea potrivită. 

Sofia sorbi încă o dată din ceai, îşi drese glasul şi se 
aplecă în faţă ca să o poată privi pe Doña Vorchenza drept 
în ochi. 

— Cu siguranţă aţi auzit de coniacul Austershalin, Doha 
Vorchenza, nu-i aşa? începu ea. 

— Să aud? Ba bine că nu, draga mea! S-ar putea chiar 
să am câteva sticle ascunse în dulapurile mele cu vinuri. 

— Şi ştiţi cum este făcut? Tainele care îl înconjoară? 

— O, cred că înţeleg esenţa misticii Austershalin. 
Podgorenii ăia nervoşi din Emberlain, înveşmântaţi mereu 
în negru, se folosesc cu vârf şi îndesat, dacă se poate 
spune aşa, de poveştile care le înconjoară mărfurile. 

— Atunci cred că veţi înţelege, Doña Vorchenza, de ce 
Lorenzo şi cu mine am reacţionat cum am reacţionat când 
ni s-a înfăţişat următorul prilej, chipurile printr-o 
întorsătură a sorții... 


2 


Cuşca în care se afla Doña Salvara scârțâia şi huruia 
către pământ, micşorându-se tot mai mult şi pierzându-se 
pe fundalul cenuşiu al curţii. Doha Vorchenza rămase la 
balustrada platformei de îmbarcare, cu privirea pierdută în 
noapte, în timp ce echipa ei de slujitori acţiona 
mecanismul  scripeţilor. Gilles împinse pe lângă ea 
căruciorul de argint cu ceainicul aproape gol şi cu 
prăjitura Sticla-de-Chihlimbar pe jumătate mâncată, iar ea 
se întoarse către el. 


409 


— Nu, îi spuse. Trimite prăjitura în solariu. Vom sta 
acolo. 

— Cine, doamnă? 

— Reynart. Pornise deja către uşa de la apartamentele 
ei care dădeau spre terasă; condurii ei răsunau pe 
pasarelă. Găseşte-l pe Reynart. Nu îmi pasă ce face. 
Găseşte-l şi trimite-l la mine, imediat după ce te ocupi de 
prăjitură. 

Odată intrată în apartamente, trecu de o uşă încuiată şi 
o luă în sus pe o scară curbată... Doña Vorchenza înjură în 
şoaptă. Genunchii, picioarele, gleznele. 

— La naiba cu venerabilitatea asta! bombăni ea. Mă piş 
pe zei pentru că ne-au dăruit reumatismul. Răsuflarea îi 
era întretăiată. Îşi desfăcu nasturii din faţă ai hainei sale 
cu margini îmblănite pe când continua să urce treptele. 

La capătul lor - în vârful turnului interior - se afla o uşă 
masivă de stejar întărită cu balamale şi drugi de fier. 
Scoase o cheie care îi atârna de încheietura dreaptă, 
prinsă de un şnur de mătase. Vâri cheia în încuietoarea de 
argint de deasupra mânerului de cristal, în vreme ce apăsa 
o anumită placă decorativă de bronz dintr-o firidă a 
zidului. În zid se auzi o serie de păcănituri, şi uşa se 
deschise spre interior. 

Fără să-şi dea seama că placa de bronz avea să fie o 
idee proastă, concepuse un mâner oarecum extravagant 
pentru capcana ascunsă care declanşa arbaleta, atunci 
când o instalase, cu trei decenii în urmă. 

Acesta era solariul, la opt caturi peste nivelul terasei. 
Camera se întindea pe întregul diametru al turnului, la 
apogeul său, şaptesprezece metri dintr-un capăt în 
celălalt. Podeaua era acoperită cu un covor gros. O galerie 
lungă şi curbată, cu balustrade de bronz şi cu scări în 
ambele capete, se întindea de-a lungul jumătăţii nordice a 
acestui spaţiu. Galeria cuprindea un rând de rafturi înalte 
din scoruş împărţite în mii şi mii de unghere şi 
compartimente. Cupola tavanului emisferic dezvăluia norii 


410 


joşi ca un lac bolborositor de fum. Doña Vorchenza atinse 
nişte globuri alchimice şi acestea prinseră viaţă când ea 
începu să urce scările spre galeria ei de documente. 

Acolo lucra ea, cufundată în gânduri, fără să bage de 
seamă cum se scurge timpul pe când degetele ei uscăţive 
frunzăreau din compartiment în compartiment. Scoase 
câteva teancuri de pergamente şi le puse deoparte, luă în 
calcul şi altele, dar le băgă la loc, mormăind note şi 
ipoteze în şoaptă. Îşi reveni din agitaţie numai când uşa de 
la solariu se deschise din nou. 

Bărbatul care intrase era înalt şi lat în umeri; avea 
chipul ascuţit de vadran şi părul blond-deschis dat pe 
spate şi prins într-o coadă cu fundă. Purta un pieptar din 
piele peste mânecile negre tăiate, cu bufanţi negri şi cizme 
negre înalte. Micile ace argintii de la guler îi indicau 
rangul de căpitan în Compania Sticla-nopţii. Jachetele 
Negre, Oamenii Ducelui. O spadă cu mâner drept îi atârna 
la şold, în partea dreaptă. 

— Stephen, zise Doña  Vorchenza fără nici o 
introducere, a trecut vreunul dintre oamenii tăi pe la 
Donul şi Doña Salvara, de pe Isla Durona? 

— La familia Salvara? Nu, sigur că nu, doamnă. 

— Eşti sigur? Absolut sigur? Cu pergamentele în mână, 
cu sprâncenele arcuite, cobori încet pe trepte, de-abia 
ţinându-şi echilibrul. Am neapărat nevoie de adevăr din 
partea ta, mai mult ca niciodată. 

— Îi ştiu pe cei doi Salvara, doamnă. I-am cunoscut anul 
trecut, la serbarea de Ziua Schimbărilor; am urcat cu 
aceeaşi cuşcă până în Grădina Văzduhului. 

— Şi nu ţi-ai trimis nici un Nocturn să le facă vreo 
vizită? 

— Zeii să ne păzească, nu! N-am trimis pe nimeni. 

— Atunci cineva abuzează de renumele nostru, 
Stephen. Şi am motive să cred că s-ar putea să punem 
mâna, în sfârşit, pe Ghimpele din Camorr. 

Reynart o ţintui cu privirea, apoi rânji. 


411 


— Cred că glumiţi. Nu glumiţi? Ciupiţi-mă, cred că 
visez. Cum stă treaba? 

— Toate lucrurile la timpul lor; ştiu că-ţi merge mintea 
mai iute după ce ne îngrijim de pasiunea ta blestemată 
pentru dulciuri. Aruncă un ochi în servantă; eu o să iau un 
loc. 

— O, dar vai! zise Reynart, trăgând cu ochiul în puţul cu 
scripete unde se afla servanta mobilă. Se pare că cineva 
şi-a făcut deja de cap cu biata prăjitură cu scorţişoară. 
Nu-i nimic, o dau eu gata. Sunt şi nişte pahare, şi vin - 
cred că-i unul dintre vinurile dumneavoastră albe şi dulci. 

— Zeii să-l aibă-n pază pe Gilles! Uitasem să îi cer asta. 
M-am grăbit să ajung la documente. Fii un subordonat 
îndatoritor şi toarnă-mi un pahar. 

— Chiar că „subordonat îndatoritor“. Pentru prăjitura 
asta v-aş lustrui şi condurii. 

— O să păstrez făgăduinţa asta pentru data viitoare 
când mă superi, Stephen. Of, dar umple paharul, că doar 
nu am treisprezece ani! Acum stai jos şi ascultă-mă. Dacă 
se leagă totul aşa cum cred eu, nemernicul tocmai ne-a 
fost dat pe tavă în mijlocul uneia dintre loviturile sale. 

— Cum aşa? 

— O să îţi răspund la întrebare cu o altă întrebare. Luă 
o înghiţitură adâncă din vinul său alb şi se aşeză mai bine 
în scaun. Spune-mi, cât de mult ştii despre toate poveştile 
din jurul coniacului Austershalin? 


3 


— S-a dat drept unul de-al nostru, repetă Reynart 
gânditor după ce îşi isprăvi ea povestea. Cât tupeu pe 
nemernic! Dar sunteţi sigură că-i vorba de Ghimpe? 

— Dacă nu-i el, atunci ar trebui să presupunem că avem 
de-a face cu încă un hoţ, deopotrivă de iscusit şi de 
îndrăzneţ, care şterpeleşte banii nobililor. Şi cred că ar fi 


412 


cam deplasat să presupunem aşa ceva. Chiar şi într-un 
oraş plin de năluci cum e ăsta. 

— Nu ar putea fi Regele Cenuşiu? Pare a fi destul de 
lunecos, din ce se zice. 

— Mmmm... Nu, Regele Cenugşiu îi omoară oamenii lui 
Barsavi. Modul de operare al Ghimpelui este înşelătoria 
pură; încă n-a vărsat vreun strop de sânge, din ce-mi pot 
da seama. Şi nu cred că-i o simplă coincidenţă. 

Reynart puse deoparte farfuria goală şi sorbi din 
paharul de vin. 

— Deci, dacă este să ne luăm după povestea Doñei 
Salvara, avem de-a face cu o gaşcă de cel puţin patru 
oameni. Ghimpele - să-i spunem Lukas Fehrwight, de 
dragul discuţiei. Slujitorul său Graumann. Şi cei doi 
oameni care au intrat cu forţa în conacul Salvara. 

— E un început, Stephen. Însă eu cred că gaşca 
cuprinde cel puţin cinci sau şase persoane. 

— De ce credeţi asta? 

— Cred că falsul Nocturn zicea adevărul când l-a 
informat pe Don Salvara că atacul de lângă Templul Apelor 
Prielnice a fost înscenat; ar fi fost şi cazul, pentru un plan 
atât de complex. Aşa că mai sunt doi complici - atacatorii 
mascaţi. 

— Asta dacă nu cumva n-au fost pur şi simplu angajaţi 
pentru treaba respectivă. 

— Mă îndoiesc. Pune la socoteală cât de puţine 
informaţii am avut până acum: nici un raport, nici o 
lăudăroşenie, nici cea mai mică şoaptă de la cineva, de 
oriunde. Nici o frântură de informaţie care să indice către 
cineva care să fi pretins măcar că a lucrat cu Ghimpele din 
Camorr. Şi totuşi, oricând, la orice oră, hoţii petrec ceasuri 
în şir fălindu-se cu distanţa la care se pot pişa. Tăcerea 
asta nu-i lucru curat. 

— Păi, dacă tai gâtul unui mercenar după ce-şi face 
treaba, nu mai trebuie să-l plăteşti. 


413 


— Dar vorbim tot de Ghimpe, şi eu cred că o asemenea 
faptă nu s-ar potrivi cu modul său de operare. 

— Deci gaşca sa este de fapt un cerc restrâns. Da, ar 
avea sens. Însă s-ar putea să nu fie şase. Cei doi de pe alee 
ar putea fi aceiaşi doi care au intrat cu forţa în conac 
îmbrăcaţi în Nocturni. 

— Of, dragul meu Stephen... O ipoteză interesantă. Hai 
să zicem cel puţin patru, cel mult şase, ca o primă 
aproximare, altfel vom rămâne aici toată noaptea 
desenând diagrame unul pentru celălalt. Cred că un număr 
mai mare de atât ar fi mult prea dificil de ascuns aşa cum 
au izbutit până acum. 

— Fie, atunci. Reynart se gândi o clipă. Vă pot pune la 
dispoziţie cincisprezece-şaisprezece săbii în mai puţin 
de-un ceas; unii dintre băieţii mei s-au infiltrat în Laţ şi în 
Cazan, de când am primit rapoartele privind 
înmormântarea Nazcăi Barsavi. Nu îi pot recupera pe 
nepusă masă. Dar, dacă îmi lăsaţi timp până în zorii zilei, o 
să îi am pe toţi ceilalţi pregătiţi pentru luptă. Îi avem şi pe 
cei din Sticla-nopţii ca să ne sprijine; nici măcar nu-i 
nevoie să implicăm Jachetele Galbene în povestea asta. 
Oricum ştim că sunt probabil compromişi. 

— Aşa ar trebui să faci, Stephen, dacă aş vrea să îi 
înhăţăm chiar acum. Dar nu vreau. Cred că avem cel puţin 
câteva zile ca să-l prindem în laţ. Sofia mi-a zis că au 
stabilit o investiţie iniţială de vreo douăzeci şi cinci de mii 
de coroane; bănuiesc că Ghimpele va mai da târcoale 
pe-aici ca să colecteze şi celelalte şapte-opt mii rămase. 

— Atunci lăsaţi-mă barem să ţin o trupă la îndemână. O 
să-i las la Palatul Răbdării; o să-i amestec printre Jachetele 
Galbene. Vor fi gata să acţioneze în cinci minute. 

— Foarte prudent; fă-o! Acum, în ceea ce priveşte felul 
în care să ne apropiem de Ghimpe - trimite pe cineva la 
Meraggio mâine; să fie cel mai subtil om pe care-l ai. Vezi 
dacă Fehrwight are vreun cont acolo şi când a fost făcut. 

— Calviro. O s-o trimit pe Maraliza Calviro. 


414 


— O alegere excelentă. Cât mă priveşte, oricare om pe 
care acest Fehrwight l-a prezentat celor doi Salvara este 
suspect. Pune-o să-l verifice pe grefierul pe care Sofia mi-a 
spus că Lorenzo l-a întâlnit imediat după atacul înscenat 
din spatele templului. 

— Eccari, nu? Evante Eccari? 

— Da. Şi apoi vreau să verifici Templul Apelor Prielnice. 

— Eu? Doamnă, dintre toţi oamenii, dumneavoastră ar 
trebui să ştiţi cel mai bine că nu am păstrat credinţa; am 
moştenit numai înfăţişarea. 

— Da, dar poţi simula credinţa, şi tocmai de înfăţişare 
am nevoie. Ea te va face să pari mai puţin suspect. 
Cercetează bine locul; uită-te după orice ar putea să pară 
nelalocul său. Uită-te după găşti şi după ce se petrece 
pe-acolo. Există posibilitatea, chiar dacă scăzută, să fie 
implicat în atacul înscenat şi cineva din templu. Chiar dacă 
nu-i aşa, măcar să eliminăm posibilitatea. 

— E ca şi făcut, atunci. Şi cum rămâne cu hanul? 

— Casa Tăvălită, da. Trimite o singură persoană. Am 
vreo doi informatori mai vechi în personalul de acolo; unul 
crede că le raportează Jachetelor Galbene, cealaltă crede 
că lucrează pentru Capa. O să-ţi dau numele lor. Pentru 
moment, vreau doar să aflu dacă ei mai sunt încă acolo, în 
Apartamentul Bompresului. Dacă sunt, poţi posta câţiva 
oameni îmbrăcaţi în uniforma hanului. Doar ca să observe, 
pe moment. 

— Foarte bine. Reynart se ridică de pe scaun şi îşi 
scutură firimiturile de pe pantaloni. Şi laţul? În caz că totul 
merge ca pe roate, unde şi când aţi vrea să îl strângeţi? 

— Încercarea de a-l prinde pe Ghimpe a semănat mereu 
cu încercarea de a înhăţa peşti cu mâinile goale, replică 
ea. O să îl vreau împresurat undeva de unde să nu poată 
scăpa, despărţit de prietenii lui şi înconjurat numai de ai 
noştri. 

— De ai noştri? Cum...? A... A! Sălaşul Corbului! 


415 


— Da. Foarte bine, Stephen. Ziua  Schimbărilor, 
de-acum într-o săptămână şi jumătate. Serbarea de 
solstiţiu a Ducelui. La peste o sută şaizeci de metri în 
văzduh, înconjurat de nobilii camorreni şi de o sută de 
străji. li voi cere Doñei Sofia să îl invite pe acest Lukas 
Fehrwight să ia masa cu Ducele, ca oaspete al familiei 
Salvara. 

— Asta dacă nu cumva n-o să bănuiască o capcană... 

— Cred că este genul de gest pe care l-ar aprecia. Cred 
că îndrăzneala misteriosului nostru prieten o să fie cea 
care ne va ajuta să facem cunoştinţă cu el, în sfârşit. O să-i 
zic Sofiei să simuleze dificultăţi financiare; îi poate spune 
lui Fehrwight că ultimele mii de coroane nu vor veni decât 
după serbare. Un cârlig cu două momeli, atât pentru 
lăcomie, cât şi pentru vanitatea lui. Îndrăznesc să spun că 
va fi încântat de-o aşa ispită. 

— Să-i pregătesc pe toţi pentru treaba asta? 

— Desigur. Doña Vorchenza sorbi din vin şi surâse 
încet. Vreau ca un Nocturn să îi ia haina; vreau ca 
Nocturnii să îl servească la masă. Dacă foloseşte o oală de 
noapte, vreau ca un Nocturn să i-o golească după aceea. Il 
vom duce în vârful Sălaşului Corbului; apoi ne vom uita în 
jos, ca să vedem cine şi unde fuge. 

— Altceva? A 

— Nu. Treci la treabă, Stephen! Intoarce-te şi dă-mi 
raportul peste câteva ceasuri. O să fiu încă trează. Aştept 
mesaje de la Mormântul Plutitor după ce se întoarce 
cortegiul funerar al lui Barsavi. Între timp, îi voi trimite 
bătrânului Nicovante un bilet cu ceea ce bănuim. 

— Sluga dumneavoastră, doamnă. Reynart făcu o 
plecăciune scurtă şi apoi plecă din solariu, cu paşi lungi şi 
repezi. Inainte chiar ca uşa să se fi trântit în urma lui, 
Doña Vorchenza se ridicase deja şi se îndrepta către un 
mic scrin înghesuit într-un alcov în stânga uşii. Ajunsă 
acolo, scoase o jumătate de foaie de pergament, scrise în 
grabă câteva rânduri, o împături şi o prinse cu o bucăţică 


416 


de ceară albastră dintr-un tub de hârtie. Substanţa era 
alchimică şi se întărea după câteva momente de expunere 
la aer. Prefera să nu umble cu flăcări în această cameră 
unde ţinea documente colectate cu grijă şi indexate timp 
de decenii întregi. 

În scrin se afla un inel cu pecete pe care Doña 
Vorchenza nu îl purta niciodată în afara solariului; pe 
acest inel era o pecete care nu apărea deloc pe blazonul 
familiei Vorchenza. Apăsă inelul în ceara albastră ce se 
întărea şi apoi îl retrase cu un pocnet uşor. 

După ce îl va fi lăsat în servantă, unul dintre slujitorii 
săi de noapte avea să gonească de îndată la platforma de 
nord-est şi să fie transportat cu cuşca până la Sălaşul 
Corbului. Acolo avea să pună mesajul direct în mâinile 
bătrânului Duce, chiar dacă Nicovante se retrăsese deja în 
dormitorul său. 

Astfel se întâmpla cu fiecare bilet pecetluit în albastru 
şi cu nimic altceva drept recomandare în afara unei peceti 
stilizate ce înfăţişa un păianjen. 


417 


INTERLUDIU: Dascălul Trandafirilor 
1 


— Nu, aici este inima. Loveşte. Loveşte. Acum aici. 
Loveşte. 

Ploaia rece şi cenuşie scălda Casa Trandafirilor de 
Sticlă; ploaia camorreană de iarnă se strângea în băltoace 
la picioarele lui Jean Tannen şi ale Donului Maranzalla. 
Apa se scurgea în pârâiaşe şi firişoare de pe fiecare 
trandafir din grădină; şiroia în ochii lui Jean Tannen în 
timp ce el lovea repetat cu spada ţinta din piele împăiată 
pe care Donul o ţinea în vârful unui băț, un pic mai mare 
decât pumnul unui vlăjgan. 

— Loveşte, aici. Şi aici. Nu, prea jos. Acolo-i ficatul. 
Omoară-mă acum, nu mai târziu. S-ar putea să mai fiu în 
stare să lovesc o dată. Sus! Drept în inimă, pe sub coaste. 
Mai bine. 

O lumină albă-cenuşie izbucni în norii învârtejiţi de 
deasupra, tremurând ca flăcările întrezărite prin fum. 
Tunetul se auzi o clipă mai târziu, bubuitor şi răsunător, 
semn că zeilor le sărise ţandăra. Jean de-abia dacă-şi putea 
închipui cum era pe vârfurile celor Cinci Turnuri, care 
acum erau doar o serie de coloane cenuşii şi neclare 
pierdute în văzduh în spatele umărului drept al Donului 
Maranzalla. 

— Destul, Jean, destul. Te descurci binişor cu un cuţit 
de înjunghiat porci; vreau să fii obişnuit cu el, la nevoie. 
Însă e momentul să vedem spre ce altceva mai ai 
înclinaţie. Don Maranzalla, înfăşurat într-o mantie cafenie 
ponosită, păşi prin băltoace până la o cutie mare din lemn. 
Pe-acolo pe unde te învârţi tu nu vei putea să mânuieşti 
tăişuri prea lungi. Adu-mi „rănitul“. 


418 


Jean porni în grabă prin labirintul întortocheat de sticlă 
către cămăruţa care ducea înapoi în turn. Respecta 
trandafirii - numai un nebun n-ar fi făcut-o -, dar se 
obişnuise cu prezenţa lor. Nu mai păreau să se înalțe şi să 
sclipească spre el ca nişte arătări flămânde; erau doar un 
obstacol de care trebuia să te ţii departe. 

„Rănitul“, depozitat în cămăruţa uscată din capătul 
scării, era un manechin din piele căptuşită ce imita capul, 
trunchiul şi braţele unui om, şi era înfipt într-un par de 
fier. Ducându-l anevoios pe umărul drept, Jean păşi înapoi 
în ploaia torențială şi se întoarse în centrul Grădinii Fără 
Miresme. „Rănitul“ atinse zidurile de sticlă în câteva 
rânduri, însă trandafirii nu erau interesaţi de pielea fără 
carne. 

Don Maranzalla deschisese cufărul din lemn şi scotocea 
prin el; Jean aşeză „rănitul“ în centrul curţii. Parul din 
metal alunecă într-o gaură făcută în piatră şi se fixă acolo 
cu o răsucire, împrăştiind o mică arteziană de apă în jur. 

— lată ceva urât, zise Donul, învârtind un lanţ de peste 
un metru înfăşurat într-o piele foarte fină - probabil de ied. 
Se numeşte gârbaciul vătafului; e înfăşurat ca să nu 
zornăie. Dacă priveşti cu atenţie, vei vedea că are nişte 
cârlige mici la ambele capete, ca să-l poţi prinde la brâu ca 
pe-o cingătoare. Este uşor de ascuns sub haine mai 
groase... deşi s-ar putea să ai nevoie de unul mai mare, pe 
măsura ta. Donul păşi în faţă cu încredere şi şfichiui capul 
„Tănitului“ cu unul dintre capetele biciului din lanţ 
căptuşit; acesta ricoşă din piele cu un zgomot puternic şi 
umed. 

Jean se distră câteva minute atacând „rănitul“ în vreme 
ce Don Maranzalla privea. Bombănind în sinea lui, Donul îi 
luă apoi lui Jean lanţul căptuşit şi îi oferi în schimb o 
pereche de săbii asortate. Acestea aveau cam treizeci de 
centimetri, un singur tăiş, iar vârfurile lor ascuţite erau 
late şi curbate. Aveau plăselele acoperite de nişte mânere 
masive, presărate cu ţepi mici de bronz. 


419 


— Mici, dar ale naibii, chestiile astea. Li se mai spune şi 
dinţii hoţilor. N-au pic de subtilitate; poţi înjunghia, 
ciopârţi sau pocni cu ele. Cioturile alea mici de bronz pot 
răzui complet faţa cuiva, iar mânerele pot opri cam orice, 
mai puţin vreun taur furios. Încearcă-le! 

Jean se descurcă cu săbiile chiar mai bine decât cu 
biciul; Maranzalla aplaudă aprobator. 

— Aşa, drept în stomac, pe sub coaste. Bagă oţelul ăla 
acolo, gâdilă inima unui om cu el şi poţi fi sigur că ai 
câştigat disputa, fiule! 

Chicoti când luă înapoi săbiile asortate. 

— Ce părere ai? Asta da, lecţie cu colţi, nu-i aşa, băiete? 

Jean îl privi nedumerit. 

— Nu ai mai auzit de asta până acum? Vezi tu, Capa 
Barsavi ăla al vostru nu este camorrean de fel. A predat la 
Colegiul Therin. Deci, atunci când aduce la el pe cineva 
pentru o mică discuţie, asta se cheamă „lecţie de 
etichetă“. Când leagă pe careva şi-l face să vorbească, asta 
e o „lecţie de cântat“. Iar când le taie beregatele şi îi 
azvârle în golf ca să-i mănânce rechinii... 

_ —A, zise Jean. Bănuiesc că aia-i „lecţia cu colţi“. 
Inţeleg. 

— Întocmai. Nu eu am născocit asta, bagă de seamă. 
Oamenii voştri au scornit-o. Pun rămăşag că barosanul 
ştie, dar nimeni nu i-ar spune aşa ceva în faţă. Asta-i 
mersul lucrurilor dintotdeauna, fie că-i vorba de tâlhari 
sau de oşteni. Buun... următoarea jucărioară... 

Maranzalla îi înmână lui Jean două securi cu mânere de 
lemn; acestea aveau tăişuri curbate de metal într-o parte şi 
contragreutăţi rotunde în cealaltă. 

— Sfărâmătoarele astea de ţeste n-au nici un nume mai 
acătării. Fac prinsoare că ai mai văzut securi înainte. Tu 
alegi ce să foloseşti: tăişul sau bila; ai putea evita să omori 
un om cu bila, dar, dacă loveşti destul de tare, e la fel de 
rea ca tăişul, aşa că gândeşte-te de două ori când nu ataci 
un „rănit“. 


420 


Aproape imediat, Jean îşi dădu seama că îi plăcea să 
simtă în palmă securile. Erau destul de lungi ca să fie mai 
mult decât simple arme de buzunar, cum erau ceaprazurile 
sau ciomegele pe care majoritatea Oamenilor Potriviţi le 
purtau de obicei, însă erau destul de mici încât să se mişte 
iute şi să poată fi folosite în spaţii strâmte, şi i se păru că 
le-ar putea ascunde foarte frumos sub o haină sau sub o 
jiletcă. 

Se ghemui; postura cuţitarului venea de la sine când 
aveai aceste arme în mâini. [âşnind înainte, sfârtecă 
„Tănitul“ din ambele părţi deodată, înfigând adânc tăişurile 
securilor în coastele manechinului. Îl izbi în braţul drept şi 
îl făcu să se cutremure. Apoi aplică un rever, folosind o 
bilă în loc de tăiş. Vreme de câteva minute, ciopârţi şi 
despică „rănitul“, cu braţele ca nişte pistoane şi cu un 
surâs înfiripându-i-se pe chip. 

— Hmmm... Nu-i rău, spuse Don Maranzalla. Trebuie să 
recunosc că nu-i rău deloc pentru un novice ca tine. Pari 
foarte comod cu ele. 

Din instinct, Jean se întoarse şi alergă până într-una 
dintre marginile curţii, depărtându-se la vreo cinci metri 
de „rănit“. Ploaia torențială îşi cobora degetele cenuşii 
între el şi ţintă, aşa că se concentră foarte intens, apoi ţinti 
şi aruncă, şfichiuind o secure prin aer cu întreaga forţă de 
răsucire a braţului, şoldurilor şi a trunchiului. Securea se 
înfipse adânc, cu tot tăişul, în capul „rănitului“, unde 
rămase înţepenită în straturile de piele, fără nici cel mai 
mic tremur. 

— O, dar vai! zise Don Maranzalla. Fulgerul lumină din 
nou văzduhul, iar trăsnetul răsună deasupra acoperişului. 
O, da! Asta zic şi eu fundaţie pe care să clădim. 


421 


CAPITOLUL ZECE 
Lecţia cu dinţi 


1 


Jean Tannen se mişca în bezna de sub Gaura Ecoului 
înainte chiar ca butoiul să se prăbuşească în apa neagră, 
luminată slab de lucirea roşiatică a făcliilor lui Barsavi. 

Sub străvechiul cub de piatră se afla o rețea de grinzi 
suspendate, construite din scoruş negru şi străbătute de 
frânghii din Sticlă-străveche. Grinzile erau slinoase de la 
vreme şi de la tot soiul de buruieni, însă cu siguranţă erau 
la fel de vechi ca şi pietrele de deasupra, şi îşi păstraseră 
rezistenţa. 

Cascada de pe acoperiş se prăbuşea aici într-unul 
dintre canalele învolburate de sub grinzi. Acolo era un 
adevărat hăţiş de lucruri; unele netede ca sticla, altele 
turbulente ca  vâltorile  înspumate. Câteva roţi şi 
instrumente chiar mai ciudate se învârteau încet în 
colţurile căpriorilor; Jean le evaluase scurt în lumina unui 
minuscul glob alchimic, pregătindu-se pentru o aşteptare 
îndelungată. Nedorind să se îndepărteze prea mult de Jean 
(din motive lesne de înţeles), Goangă se ghemuise pe o 
altă grindă, la vreo şapte metri în stânga. 

În podeaua de piatră a Găurii Ecoului erau mici puțuri, 
tăieturi pătrate şi late de vreo cinci centimetri, la intervale 
neregulate şi având nişte întrebuinţări greu de ghicit. Jean 
se plasase între ele, ştiind că i-ar fi fost cu neputinţă să 
audă vreo activitate de deasupra cu zgomotul cascadei în 
ureche. 

Nu putea să îşi dea seama prea bine ce se petrecea 
deasupra, dar pe măsură ce minutele lungi se scurgeau şi 
lumina roşiatică devenea tot mai puternică, iar Capa 


422 


Barsavi şi Locke începură să vorbească, neliniştea lui Jean 
se prefăcu în spaimă. Se auziră ţipete, înjurături, tropăitul 
unor cizme pe piatră, apoi urale. Locke fusese prins. Unde 
era blestematul ăla de Mag-Juruit? 

Jean se târi pe grindă, căutând cea mai bună cale de a 
traversa cascada. Erau cam doi metri de la grinzi până la 
marginea canelurii de piatră prin care se vărsa cascada, 
dar, dacă rămânea departe de apa căzătoare, ar fi izbutit. 
În plus, era cea mai rapidă cale, ba chiar singura cale din 
locul în care se afla el. In lumina roşiatică şi firavă ce se 
revărsa prin micile găuri din podea, Jean îi făcu semn lui 
Goangă să stea pe poziţii. 

Izbucniră iarăşi urale deasupra, după care se auzi 
glasul lui Capa, puternic şi limpede, printr-una dintre 
găuri: 

— Luaţi-l pe ticălosul ăsta şi azvârliţi-l în mare! 

Azvârliţi-l în mare? Inima lui Jean începu să-i bubuie în 
piept. Oare îi tăiaseră deja beregata lui Locke? Ochii îl 
usturară la gândul că următorul lucru pe care avea să-l 
vadă avea să fie un trup fără vlagă căzând în şuvoiul alb de 
apă, un trup fără vlagă în straie cenuşii. 

Şi-atunci se ivi butoiul, un obiect masiv şi întunecat 
care plonjă în canalul negru de la baza cascadei cu un 
pleoscăit puternic, împroşcând apă peste tot. Jean clipi de 
două ori înainte să priceapă ce văzuse. 

— O, pe toţi zeii! bombăni el. Dinte pentru dinte! 
Barsavi a ţinut musai să fie al naibii de poetic! 

Deasupra se auziră alte urale, alt tropăit de picioare. 
Barsavi răcnea ceva; oamenii săi răcneau şi ei, drept 
răspuns. Apoi liniile palide de lumină roşiatică începură să 
pâlpâie; prin faţa lor trecură umbre şi începură să se 
îndepărteze în direcţia uşii de la stradă. Barsavi se mişca, 
aşa că Jean se hotări să-şi asume riscul. 

Urmă o altă pleoscăitură, ce putu fi auzită cu tot şuierul 
şi tumultul cascadei. Ce naiba mai era şi asta? Jean întinse 
mâna sub jiletcă, scoase globul luminos şi îl zgâlţâi. O 


423 


lumină albă şi palidă înmuguri în întuneric. Agăţându-se 
bine de grinda jilavă cu cealaltă mână, Jean azvârli globul 
în canalul în care ar fi trebuit să cadă butoiul, la vreo 
treisprezece metri în dreapta sa. Acesta lovi apa şi se 
stabiliză, oferindu-i lui Jean destulă lumină pentru a putea 
observa ce se întâmplase. 

Micul canal nu avea nici trei metri lăţime, avea margini 
de piatră şi butoiul sălta greoi în el, scufundat pe trei 
sferturi. 

Goangă se zbătea în canal, vizibil numai de la braţe în 
sus. Globul luminos al lui Jean căzuse în apă cam la un 
metru în dreapta capului său; Goangă sărise în apă de 
capul lui. 

La naiba, băiatul ăsta părea să fie incapabil să rămână 
prea multă vreme în locuri înalte, prin însăşi natura lui. 

Jean se uită înnebunit în jur; i-ar fi luat câteva clipe să 
îşi croiască drum până într-un loc de unde să poată sări în 
canalul potrivit fără să-şi zdrobească picioarele de unul 
dintre digurile de piatră. 

— Goangă, strigă Jean, socotind că tărăboiul de 
deasupra îi va acoperi glasul. Globul tău! Scoate-l acum! 
Locke este în butoiul ăla! 

Goangă scotoci pe sub tunică, scoase un glob şi îl 
zgâlţâi. La sclipirea albă a luminii, Jean putu să zărească 
limpede conturul butoiului negru ce sălta în apă. Aprecie 
distanţa dintre el şi acesta, ajunse la o hotărâre şi întinse 
mâna liberă după una dintre securi. 

— Goangă, răcni el, nu încerca să loveşti prin părţi. 
Loveşte doar capacul butoiului! 

— Cum? 

— Stai acolo unde eşti. Jean se aplecă spre dreapta, 
ţinându-se de grindă cu mâna stângă. Îşi ridică securea cu 
dreapta, murmură un singur „vă implor“ oricăror zei l-ar fi 
ascultat şi o aruncă. Securea se înfipse tremurând în 
lemnul întunecat al butoiului; Goangă sări înapoi, apoi 
împroşcă apă în părţi încercând să apuce arma. 


424 


Jean începu să lunece de-a lungul grinzii, însă înlemni 
când întrezări cu colţul ochiului o altă mişcare în 
întuneric. Privi prin umbrele din stânga. Ceva se mişca pe 
suprafaţa unui alt canal din blestematul ăla de labirint. 
Nişte chestii - forme negre de mărimea unor câini. 
Picioarele lor ţepoase se lăţiră în lături când se scufundară 
sub suprafaţa apei întunecate, apoi se strânseră la loc şi le 
propulsară în sus şi peste piatră la fel de uşor... 

— Să fiu al naibii, murmură el. Să fiu al naibii, aşa ceva 
nu se poate. Dracii săraţi, în ciuda mărimii şi-a înfăţişării 
lor îngrozitoare, erau făpturi sfioase. Păianjenii uriaşi se 
ghemuiau în crevasele de pe coasta stâncoasă din 
sud-vestul  Camorrului, hrănindu-se cu peşti şi cu 
pescăruşi, căzând ei înşişi pradă rechinilor şi 
peştilor-diavol dacă se aventurau prea departe de țărm. 
Marinarii trăgeau cu pietre şi cu săgeți în ei, dintr-o 
spaimă superstiţioasă. 

Numai un nebun s-ar fi apropiat de o asemenea făptură, 
cu colții lungi cât degetele unui om şi cu veninul care nu 
aducea întotdeauna moartea imediat, dar care te făcea să 
te rogi pentru ea cu fervoare. Insă dracii săraţi se 
mulţumeau să fugă de oameni; preferau să îşi surprindă 
prada şi erau fiinţe singuratice, incapabile să se tolereze 
între ele. Jean se speriase cumplit în copilăria lui când 
citise observaţiile cărturarilor şi ale naturaliştilor în 
legătură cu aceste făpturi. 

Şi iată că vedea acum o întreagă haită din nenorocirile 
astea, una lângă alta, ca nişte ogari, croindu-şi drum către 
Goangă şi butoi, peste pietre şi prin apă. 

— Goangă, urlă Jean. Goangă! 


2 


Goangă auzise şi mai puțin din tot ce se petrecea 
deasupra, însă, când butoiul pică în beznă, îşi dădu seama 
imediat că acesta nu fusese aruncat aiurea. Plasându-se 


425 


chiar deasupra canalului în care se vărsa cascada, îşi dădu 
pur şi simplu drumul de la cinci metri în apa năvalnică. 

Se ţinuse de genunchi şi izbise apa ca un bolovan, cu 
fundul înainte. Deşi i se scufundase şi capul din inerție, 
descoperi repede că putea să stea în picioare; canalul nu 
avea nici măcar un metru şi jumătate adâncime. 

Acum, cu securea lui Jean într-o mână, ciopârţea 
frenetic capacul din faţa lui. Îşi lăsase globul luminos pe 
pasarela de piatră de lângă canal, fiindcă venea destulă 
lumină de la globul lui Jean, de sub apă. 

— Goangă, răcni vlăjganul, cu glasul dintr-odată 
alarmat. Goangă! 

Băiatul se întoarse la dreapta şi zări ceea ce se îndrepta 
spre el din umbrele îndepărtate. Un fior de scârbă pură îi 
trecu pe şira spinării şi se uită înnebunit împrejur ca să se 
asigure că ameninţarea venea dintr-o singură direcţie. 

— Goangă, ieşi din apă! Urcă-te pe pietre! 

— Şi Locke? 

— La naiba, nu vrea să iasă din butoi chiar în secunda 
asta, urlă Jean. Crede-mă! 

Pe când Goangă se căţăra afară din apa învolburată şi 
luminată alchimic, butoiul începu iar să plutească spre 
capătul sudic al clădirii, acolo unde canalul se vărsa cine 
ştie unde. Prea disperat ca să se mai gândească la propria 
siguranţă, Jean se căţără până la grinda frontală cu 
picioarele alunecând în mizeria strânsă de-a lungul vremii 
şi alergă în direcţia cascadei, bătând nebuneşte aerul cu 
braţele în încercarea de a-şi păstra echilibrul. Câteva 
secunde mai târziu, se opri, încolăcindu-şi braţele în jurul 
unei bârne verticale; simţi cum îi fuge pământul de sub 
picioare, dar se tinu bine de cornişă. Cursa lui nebunească 
îl adusese într-un loc apropiat de cascadă; se azvârli în gol, 
strângându-şi cu grijă genunchii la piept. Lovi apa cu un 
pleoscăit la fel de puternic precum cel provocat de butoi şi 
se izbi de fundul canalului. 


426 


leşi la suprafaţă, scuipând apă, cu cealaltă secure deja 
în mână. Goangă era ghemuit pe marginea de piatră a 
canalului, vânturându-şi globul alchimic către păianjeni. 
Jean văzu că dracii săraţi erau la vreo cinci metri de băiat, 
dincolo de apă şi mişcându-se cu mai mare băgare de 
seamă, dar încă apropiindu-se. Carapacele lor erau 
pestriţe, negru cu cenuşiu; ochii lor numeroşi erau negri 
ca noaptea, înstelaţi de reflexele înfiorătoare aruncate de 
lumina lui Goangă. Mandibulele păroase le fluturau 
înaintea feţelor, iar colții negri şi tari clănţăneau. 

Patru blestemăţii de-alea. Scuipând apă, Jean ieşi din 
canal în apropierea lui Goangă. I se păru că unii dintre 
acei ochi negri şi inumani se întorseseră să-l privească. 

— Jean, gemu Goangă. Jean, arătările alea par extrem 
de nervoase. 

— Nu-i normal, zise Jean alergând până la Goangă; 
băiatul îi azvârli cealaltă secure şi el o prinse în aer. 
Păianjenii se apropiaseră la vreo trei metri, chiar dincolo 
de apă; el şi Goangă păreau împresuraţi de treizeci şi doi 
de ochi ce nu clipeau şi de treizeci şi două de picioare ce 
zvâcneau, acoperite de ţepi întunecaţi şi zimţaţi. Nu-i 
deloc normal; nu aşa se poartă dracii săraţi. 

— A, e bine, atunci. Goangă întinse globul alchimic de 
parcă ar fi putut să se ascundă în spatele acestuia. 
Explică-le tu asta. 

— Nu cred că o să priceapă de vorbă bună, aşa că o să 
le explic cu securea. 

De-abia rostise Jean aceste vorbe că păianjenii se şi 
mişcară toţi deodată, cât se poate de înfiorător, şi se 
aruncară în apă cu patru pleoscăituri. Butoiul se 
îndepărtase la vreo câţiva paşi în dreapta lui Jean şi a lui 
Goangă; o formă neagră trecu chiar pe sub el. Mai multe 
picioare negre ţâşniră din apă, căutând prada; Goangă 
strigă, cuprins atât de scârbă, cât şi de groază. Jean plonjă 
înainte şi izbi iute cu ambele securi. Două picioare de 
păianjen fură despicate cu un zgomot ce îţi întorcea 


427 


stomacul pe dos, şi din ele ţâşni un sânge albastru-închis. 
Jean sări înapoi. 

Cei doi păianjeni nevătămaţi ieşiră din apă cu câteva 
secunde mai devreme decât fârtaţii lor răniţi şi se repeziră 
spre Jean, cu picioarele lor ţepoase scrâşnind pe blocurile 
de piatră de dedesubt. Dându-şi seama că ar fi fost în 
pericol să-şi piardă echilibrul dacă ar fi încercat să-i 
lovească pe amândoi deodată, Jean alese un plan de 
acţiune mai scârbos. 

Sora Năbădăioasă din mâna sa dreaptă se prăvăli cu 
cruzime, spintecând capul dracului sărat aflat cel mai la 
dreapta, chiar între şirurile sale simetrice de ochi. 
Picioarele făpturii tremurară, cuprinse de spasmele morţii, 
iar Goangă chiar îşi scăpă globul alchimic, atât de iute sări 
înapoi. Jean folosi impulsul loviturii cu dreapta pentru a-şi 
ridica piciorul stâng de pe pământ; păianjenul din stânga 
se înălţă pe picioarele din spate, cu colții fremătându-i, 
chiar când Jean îşi împlântă tocul cizmei în ceea ce ar fi 
trebuit să fie faţa monstrului. Îi strivi ochii ca pe un jeleu 
de fructe, după care împinse şi mai adânc, cu toată forţa, 
simțindu-se ca şi cum ar fi călcat pe un sac de piei jilave. 

Când îşi retrase piciorul, sângele cald îi îmbâcsise deja 
cizma, şi acum păianjenii răniţi se apropiau din spatele 
perechilor lor răpuse, şuierând şi păcănind mânioşi. 

Unul îşi croi drum în faţa celuilalt şi sări spre Jean, cu 
picioarele lăbărţate şi cu colții goi şi curbați înainte. Jean îl 
prinse ca într-o menghină cu ambele Surori, izbindu-l cu 
tăişurile întoarse, zdrobindu-i capul de pietrele jilave şi 
făcându-l să înţepenească pe loc. Din el ţâşni un lichid 
vâscos, asemănător sângelui; Jean simţi cum e împroşcat 
pe gât şi pe frunte, şi făcu tot posibilul să nu îi dea atenţie. 

Mai rămăsese un singur afurisit de monstru. Înfuriat de 
întârzierea pe care o reprezentau, Jean mugi şi sări în aer. 
Cu braţele în lături, ateriză cu ambele picioare în mijlocul 
carapacei ultimei făpturi. Aceasta explodă cu un pleoscăit 
sub el, şi picioarele creaturii se răsuciră în sus, într-un 


428 


unghi nefiresc. Simţi cum viaţa se scurge din ele în timp ce 
zvâcneau, lipite de picioarele lui. 

— Íh! strigă Goangă, care fusese făcut leoarcă de o 
chestie albastră ce puţin mai devreme circulase printr-un 
drac sărat; după ce îi azvârli băiatului una dintre Surorile 
îmbâcsite de sânge, Jean nu pierdu nici o secundă şi se 
aruncă în apă încă o dată. Butoiul plutise la vreo trei metri 
mai spre sud; Jean înotă înnebunit către el şi îl prinse cu 
mâna stângă. Apoi începu să lovească cu braţul drept, 
ciopârţind cu securea lemnul din capacul butoiului. 

— Goangă, strigă el, te rog frumos, ai grijă să nu se mai 
furişeze prin spatele nostru vreo blestemăţie de-aia! 

Se auzi un pleoscăit în spatele lui Jean când Goangă 
sări înapoi în apă. Câteva secunde mai târziu, băiatul se ivi 
lângă butoi şi îl stabiliză cu braţele sale firave. 

— Nu se vede nimic, Jean. Grăbeşte-te! 

— Mă - trosc, trosc, trosc - grăbesc, la naiba! Tăişul 
securii sale muşcă în sfârşit din lemn; urina de cal se vărsă 
în apă, şi lui Goangă îi veni să vomite. Lucrând cu frenezie, 
Jean lărgi gaura, apoi izbuti să desprindă complet capacul 
butoiului. Un val de substanţă galbenă, unsuroasă şi 
puturoasă îl izbi în piept. Fără să mai stea pe gânduri, îşi 
azvârli securea, întinse mâna înăuntru şi trase afară trupul 
nemişcat al lui Locke Lamora. 

Jean  căută înnebunit vreun semn de tăieturi, 
despicături sau umflături vineţii; gâtul lui Locke părea a fi 
neatins. 

Jean îl săltă pe Locke destul de aspru pe pasarela de 
piatră, lângă păianjenii morţi, care încă mai zvâcneau, apoi 
ieşi din apă ca să se ghemuiască lângă Locke. li smulse 
mantaua şi mantia lui Locke; Goangă apăru la timp ca să le 
înhaţe şi să le azvârle în apă. Jean sfâşie jiletca cenuşie a 
lui Locke şi începu să îi apese pieptul. 

— Goangă, icni el. Goangă! Treci încoace şi împinge-i 
picioarele. Are umorile calde încă înăbuşite. Hai să le 
ajutăm să se învioreze din nou. O, zeilor, dacă 


429 


supravieţuieşte jur că-mi iau zece cărţi de doftoriceală şi le 
memorez până la ultimul cuvinţel. 

Goangă ieşi din apă şi începu să împingă picioarele lui 
Locke, mişcându-le pe rând, în vreme ce Jean îi apăsa 
stomacul, îi lovea pieptul şi îl plesnea peste faţă. 

— Haide, la naiba! bombăni Jean. Fii încăpățânat, 
slăbănogule şi... 

Spatele lui Locke se arcui în mod convulsiv şi din gâtlej 
îi ţâşni o tuse aspră şi umedă; degetele sale slăbite 
încercară să se agaţe de piatră şi se rostogoli pe partea 
stângă. Jean se dădu îndărăt şi suspină uşurat, nebăgând 
de seamă că se aşezase într-o băltoacă de sânge de 
păianjen. 

Locke vomită în apă, icni şi se cutremură, apoi vomită 
din nou. Goangă îngenunche lângă el şi îl apucă de umeri. 
Vreme de câteva minute, Locke zăcu acolo tremurând, 
răsuflând greu şi tuşind. 

— O, pe toţi zeii! spuse el în cele din urmă, cu un glas 
slab şi răguşit. Pe toţi zeii! Ochii mei! De-abia pot vedea. 
Acolo-i apă? 

— Da, apă curgătoare. 

Jean se întinse şi îl apucă de braţ pe Locke. 

— Atunci băgaţi-mă acolo. Pe toţi cei Treisprezece, 
ajutaţi-mă să dau jos scârboşenia asta de pe mine! 

Locke se rostogoli în canal cu un pleoscăit înainte ca 
Jean sau Goangă să încerce măcar să-l ajute; îşi scufundă 
de mai multe ori capul în apa întunecată, apoi începu să-şi 
sfâşie hainele rămase, până când nu mai rămase decât 
într-un maiou alb şi în pantalonii cenușii. 

— Mai bine? întrebă Jean. 

— Cred că da, icni Locke din nou. Mă ustură ochii, mă 
ard nasul şi gâtul, mă doare pieptul, am o durere de cap 
mare cât Therim Pel, am fost pocnit de întreaga familie 
Barsavi, sunt îmbâcsit de pişat de cal şi se pare că Regele 
Cenuşiu tocmai ne-a tras ţeapă. Îşi puse capul pe marginea 
cărării pietruite şi tuşi de câteva ori. Când şi-l ridică din 


430 


nou, observă pentru prima oară hoiturile păianjenilor şi se 
trase înapoi. Îh! Zeii să ne ferească! Se pare că am ratat şi 
eu câte ceva. 

— Draci săraţi, zise Jean. O haită întreagă, atacând 
împreună. Au căutat-o cu lumânarea. Un atac sinucigaş, aş 
spune. 

— Dar n-are sens, zise Locke. 

— Există totuşi o explicaţie, replică Jean. 

— O conspirație a zeilor, murmură Locke. A, vrăjitorie! 

— Da, afurisitul ăla de Mag-Juruit. Dacă poate îmblânzi 
un şoim-scorpion, ar putea... 

— Şi dacă-i numai din pricina acestui loc? îi întrerupse 
Goangă. Aţi auzit şi voi poveştile. 

— Nu are rost să ne batem capul cu poveşti, spuse 
Locke, când avem de-a face cu un mag despre care ştim 
sigur că ne poartă sâmbetele. Jean are dreptate. Nu am 
fost îndesat în butoiul ăla pentru că nu mi-am jucat bine 
rolul, iar javrele astea nu erau aici pentru distracţie. 
Amândoi trebuia să fiţi morţi sau dacă nu morţi... 

— Speriaţi, interveni Jean. Cu atenţia distrasă. Ceea ce 
ti-ar fi înlesnit înecarea. 

— Pare plauzibil. Locke îşi frecă încă o dată ochii, care 
încă îl usturau. E uluitor cum de fiecare dată, când cred că 
toată treaba asta m-a dus la capătul răbdării, găsesc ceva 
nou de urât. Calo şi Galdo... trebuie să ajungem la ei. 

— Ar putea fi într-un bucluc al naibii de mare, 
încuviinţă Jean. 

— Deja sunt, dar o să ne descurcăm mai bine după ce o 
să fim din nou împreună. 

Locke încercă să se salte din apă, dar nu izbuti. Jean 
întinse o mână şi îl apucă de gulerul tunicii. Locke îi făcu 
un semn cu capul, mulţumindu-i, şi se ridică încet în 
picioare, tremurând. j 

— Mă tem că nu mai am deloc vlagă. Imi pare rău, Jean! 


431 


— Să nu-ți pară. Ai îndurat o grămadă de rahaturi în 
noaptea asta. Mă bucur că te-am scos din chestia aia 
înainte să fie prea târziu. 

— Vă sunt recunoscător, credeţi-mă. A fost... Ar fi fost... 
Locke se cutremură şi tuşi din nou. A fost de-a dreptul 
îngrozitor. 

— Îmi dau seama, zise Jean. Pornim? 

— Cu toată viteza. Îndărăt pe drumul pe care aţi venit 
voi doi, şi în linişte. Mulțimea lui Barsavi ar putea să fie 
încă prin preajmă. Şi staţi cu ochii în patru după, ăă, 
păsări. 

— Corect. Am venit printr-un soi de tunel de pe partea 
vestică a canalului. Jean se plesni peste frunte şi se uită 
împrejur. La naiba, am rătăcit Surorile. 

— Stai liniştit, spuse Goangă, arătându-i-le. Mi-am 
închipuit eu că o să le vrei înapoi, aşa că am avut grijă de 
ele. 

— Îţi sunt recunoscător, Goangă, zise Jean. Mă bate 
gândul să le folosesc pe spinarea unora chiar în noaptea 
asta. 


3 


Apa-Ruginie era pustie, ca de obicei, când se furişară 
prin tunel şi se căţărară pe ţărmul canalului, chiar la vest 
de Gaura Ecoului. Alaiul lui Barsavi dispăruse. Şi, cu toate 
că cei trei Ticăloşi Gentilomi se pitulară şi cercetară cerul 
misterios după vreun semn de şoim, nu observară nimic 
neobişnuit. 

— Hai să ne îndreptăm spre Fum-de-cărbune, spuse 
Locke. Pe lângă Gorganul Cerşetorului. Putem să furăm o 
barcă şi să ne strecurăm în casă prin canal. Canalul de 
scurgere de pe partea sudică a Cartierului Templelor, 
chiar sub Casa lui Perelandro, avea un mecanism culisant 
ascuns în grilajul ce îl acoperea la exterior. Ticăloşii 


432 


Gentilomi îl puteau deschide după bunul plac, astfel încât 
să poată veni şi pleca în secret. 

— Bună idee, spuse Jean. Nu m-aş simţi deloc în largul 
meu dac-ar fi să umblu pe străzi şi pe poduri. 

Se furişară spre sud, mulţumind Cerului pentru 
negurile joase şi calde care se lăsaseră peste ei. Jean 
mergea cu securile scoase şi îşi rotea capul dintr-o parte în 
alta, atent ca o pisică pe o sârmă de rufe ce se clatină. [i 
conduse peste un pod, cu Locke tot împleticindu-se şi 
rămânând în urmă, apoi pe malul sud-estic al Liniştii. Aici 
movila neagră şi neluminată a Gorganului Cerşetorului se 
ridica în negurile din stânga lor, iar duhoarea jilavă a 
mormintelor săracilor umplea văzduhul. 

— Nici un străjer, şopti Locke. Nici un puşti din Dealul 
Umbrelor. Nici un suflet. Al naibii de ciudat, chiar şi 
pentru un cartier ca ăsta. 

— Eh, parcă a fost ceva normal în noaptea asta... Jean 
mări pasul cât putu şi în curând trecură un alt pod, spre 
sud, în Fum-de-cărbune. Locke se strădui să ţină pasul, 
ținându-se de stomac şi de coaste, care-l dureau 
îngrozitor. Goangă le asigura spatele, privind întruna 
peste umăr. 

La marginea nord-estică a Cartierului Fum-de-cărbune 
se afla un şir de docuri vechi, cu scări lăsate şi cu cheiuri 
părăginite de piatră. Toate bărcile şi barjele mai mari şi 
mai arătoase erau încuiate şi legate cu lanţuri, însă câteva 
luntri săltau ici şi colo pe valuri, prinse numai cu frânghii. 
Într-un oraş plin cu asemenea bărcuţe, nici un hoţ întreg la 
minte nu s-ar fi ostenit să fure vreuna - asta, de obicei. 

Se căţărară în prima luntre care avea şi vâslă înăuntru; 
Locke se prăbuşi la pupă, în vreme ce Goangă luă vâsla, 
iar Jean desprinse frânghia. 

— Mulţumesc, Goangă. Jean se înghesui pe fundul ud al 
micuţului vas de lemn; cei trei încăpeau la fix. O să fac 
schimb cu tine imediat. 

— Cum, fără vorbe de duh despre educaţia mea morală? 


433 


— Educaţia ta morală s-a terminat. Jean se uită pe cer 
în timp ce docul rămânea în urmă şi Goangă îi ducea spre 
centrul canalului. Acum o să înveţi câte ceva despre 
război. 


4 


Nevăzut şi nederanjat, Jean vâsli în linişte până la malul 
nordic al canalului, chiar la sud de templul lor. Casa lui 
Perelandro nu era decât o formă vagă şi întunecată, 
neluminată în ceața argintie de deasupra capetelor lor. 

— Uşurel, uşurel, mormăi vlăjganul pe când apropia 
luntrea de canalul de scurgere; acesta se afla cam la un 
metru deasupra apei şi avea o deschidere de nici doi metri 
în diametru. Ducea, mai pe ocolite, la un pasaj ascuns 
chiar în spatele scării ce cobora din templu. Goangă îşi 
vâri mâna printre gratiile de fier de la capătul scurgerii şi 
deschise încuietoarea ascunsă. Se pregăti apoi să se 
caţere înăuntru. 

— Intru eu primul, zise el, însă Jean îl înşfăcă de guler. 

— Nu prea cred. Surorile Năbădăioase o să intre 
primele. Tu stai aici şi ţine barca echilibrată. 

Goangă făcu cum i se spusese, bosumflându-se, iar 
Locke surâse. Jean se căţără în canal şi începu să se 
târască prin întuneric. 

— Îţi las ţie onoarea de a fi al doilea, Goangă, zise 
Locke. S-ar putea să am nevoie de o mână de ajutor ca să 
urc. 

După ce ajunseră toţi trei în siguranţă în jgheab, Locke 
se întoarse şi împinse cu piciorul bărcuţa înapoi pe canal. 
Curentul avea să o poarte spre Via Camorrazza, pierdută 
în neguri, până când cineva urma să treacă peste ea cu o 
barcă mai mare sau să se căpătuiască cu ea. Locke trase 
apoi prelata peste ţeavă şi o încuie la loc. Ticăloşii 
Gentilomi ungeau balamalele de la grilaj pentru ca sosirile 
şi plecările lor să treacă neobservate. 


434 


Se târâră prin beznă, înconjurați de ecoul firav al 
propriilor răsuflări şi de sunetul înăbuşit al pânzei târşite. 
Se auzi un mic păcănit când Jean deschise intrarea 
ascunsă în vizuină; apoi o dungă firavă de lumină argintie 
se revărsă peste ei. Jean păşi pe podeaua de lemn din 
pasajul întunecos; chiar în dreapta sa, treptele duceau 
spre intrarea ascunsă de sub ceea ce fusese cândva patul 
Părintelui Lanţuri. În ciuda strădaniei lui Jean de a merge 
încet, podeaua scârţâi uşor când se mişcă înainte. Locke se 
strecură în pasaj în spatele lui, cu inima bătându-i 
puternic. 

Lumina era prea slabă. Pereţii fuseseră aurii 
dintotdeauna. A 

Jean se furişă înainte, cu securile strânse în mâini. În 
capătul îndepărtat al coridorului, dădu colţul, se ghemui şi 
apoi se ridică în picioare, mormăind: „Rahat!“ 

Bucătăria fusese devastată complet. 

Dulapurile cu mirodenii erau răsturnate; podeaua era 
presărată cu sticlă spartă şi veselă sfărâmată. Bufetele din 
cămară atârnau deschise şi goale; butoiul cu apă fusese 
vărsat pe lespezi. Scaunele aurite erau sfâşiate şi azvârlite 
într-un colţ, claie peste grămadă. Frumosul candelabru 
care le atârnase deasupra creştetului de când ajunseseră 
în vizuina de sticlă era complet năruit. Rămăsese agăţat în 
câteva sârme, cu planetele şi constelaţiile zdrobite, şi cu 
armilarele îndoite în mod ireparabil. Soarele care arsese în 
inima sa era crăpat ca un ou; uleiurile alchimice care 
luminaseră dinlăuntrul său se vărsaseră pe masă. 

Locke şi Jean stăteau la capătul coridorului de la 
intrare, holbându-se înmărmuriţi. Goangă dădu colţul, gata 
să se lupte cu nişte vrăjmaşi nevăzuţi, şi înlemni între ei. 

— Eu... pe toţi zeii. Pe toţi zeii! 

— Calo? Locke uită orice urmă de precauţie. Galdo! 
Calo! Sunteţi aici? 

Jean dădu la o parte perdeaua grea de la uşa dinspre 
Garderobă. Nu zise nimic şi nu scoase nici un zgomot, însă 


435 


Surorile Năbădăioase îi căzură din mâini şi zăngăniră pe 
lespezi. 

Garderoba fusese şi ea răvăşită. Toate rândurile de 
straie elegante şi de costume, toate pălăriile, panglicile, 
bufanţii şi dresurile, toate jiletcile, vestele şi celelalte 
accesorii în valoare de mii de coroane - totul dispăruse. 
Oglinzile erau sfărâmate; Cutia cu Măşti era răsturnată, 
iar conţinutul ei era împrăştiat şi spart pe podea. 

Calo şi Galdo zăceau pe spate, lângă ea, holbându-se în 
penumbră. Aveau beregatele tăiate de la o ureche la 
cealaltă, o pereche de crestături netede - răni identice, 
gemene. 


5 


Jean se prăbuşi în genunchi. 

Goangă încercă să se strecoare pe lângă Locke, iar 
acesta îl împinse îndărăt în bucătărie cu vlaga pe care-o 
mai avea în el, spunând: „Nu, Goangă, nu...“ Dar era deja 
prea târziu. Băiatul se aşeză pe marginea mesei din scoruş 
şi izbucni în plâns. 

Pe toți zeii, cugetă Locke pe când se împleticea în 
Garderobă, trecând de Jean. Pe toți zeii, am fost un 
nesăbuit! Ar fi trebuit să strângem tot şi să fugim. 

— Locke... murmură Jean, şi apoi căzu lat la podea, 
tremurând şi zvârcolindu-se de parcă ar fi avut o criză. 

— Jean! Pe toţi zeii, ce mai e şi-acum? Locke se ghemui 
lângă vlăjgan şi îl apucă de bărbia rotundă şi masivă. 
Pulsul lui Jean zvâcnea nebuneşte. Se holbă la Locke cu 
ochii  măriţi,  închizându-şi şi  deschizându-şi gura, 
neizbutind să scuipe cuvintele. Mintea lui Locke începu să 
gonească. Otravă? Un soi de capcană? Vreo şmecherie 
alchimică lăsată în cameră? De ce nu era şi el afectat? Se 
simţea oare atât de nefericit încât nu băgase de seamă 
simptomele? Se uită primprejur înnebunit şi ochii îi căzură 
pe un obiect întunecat ce zăcea între gemenii Sanza. 


436 


O mână - o mână de om retezată, cenuşie, uscată şi 
scorţoasă. Zăcea cu palma spre tavan şi cu degetele 
chircite spre interior. În pielea moartă a palmei era cusut 
cu aţă neagră un nume; scrisul era grosolan, dar cât se 
poate de limpede, căci era scos în evidenţă de o dâră de 
văpaie albastră: 


JEAN TANNEN 


Ce ţi-aş putea face dacă ti-as țese numele adevărat pe 
pânză... Vorbele Şoimarului îi reveniră în minte lui Locke, 
ca din senin; Jean gemu din nou, spatele i se arcui de 
durere, iar Locke se întinse spre mâna retezată. Prin cap i 
se învârteau o duzină de planuri s-o ciopârţească cu o 
secure, s-o opărească pe vatra alchimică, s-o azvârle în 
fluviu... Nu avea prea multe cunoştinţe despre practicarea 
magiei, dar era sigur că orice ar fi făcut tot era mai bine 
decât să stea degeaba. 

Se auziră iar paşi, strivind sticla spartă din bucătărie. 

— Nu mişca, băiete. Nu cred că prietenul tău grăsan te 
poate ajuta în clipa asta. Aşa, stai pe loc. 

Locke luă în mâna stângă una dintre securile de pe jos 
şi păşi către uşa Garderobei. 

La marginea holului de la intrare stătea un bărbat - un 
străin, în ochii lui Locke. Purta o mantie lungă şi castanie, 
cu gluga dată pe spate, dezvăluind un păr negru, lung şi 
sârmos, şi mustăţi negre, cu vârfurile plecate. Ţinea o 
arbaletă în mâna dreaptă, îndreptată aproape nepăsător 
spre Goangă. Ochii i se măriră când Locke se ivi în uşa 
Garderobei. 

— Stai aşa, zise el. Tu n-ar trebui să fii aici. 

— Eşti omul Regelui Cenuşiu, spuse Locke. 

Ţinea mâna stângă pe peretele de lângă uşă, de parcă 
s-ar fi sprijinit de el, ascunzând astfel securea. 

— Unul dintre oamenii Regelui Cenuşiu. Să tot aibă 
câţiva. 

437 


— Îţi dau câţi bani vrei, zise Locke. Spune-mi unde este, 
ce face şi cum îl pot evita pe Magul-Juruit. 

— Nu poţi. Pe-asta ţi-o zic gratis. Şi câţi bani vreau? Nu 
ai de unde. 

— Am patruzeci şi cinci de mii de coroane. 

— Ai avut, zise arbaletierul, aproape prieteneşte. Nu 
mai ai. 

— Ai o săgeată, spuse Locke. Şi noi suntem doi. Jean 
gemu pe podeaua din spatele său. Eu zic că merită să 
cântăreşti bine situaţia. 

— Tu nu arăţi prea bine, iar băiatul nu pare cine ştie ce. 
Ţi-am zis să nu mişti, băiete. 

— O săgeată n-o să fie de ajuns, spuse Goangă, cu ochii 
aprinşi de o mânie rece pe care Locke nu o mai văzuse 
niciodată la el. N-ai nici cea mai mică idee cu cine te pui. 

— O săgeată, repetă Locke. Era pentru Goangă, nu? 
Dacă nu aş fi fost şi eu aici, l-ai fi omorât imediat. Apoi ai fi 
terminat cu Jean. Toate bune şi frumoase. Dar acum 
suntem doi şi tu tot pentru un singur om eşti înarmat. 

— Calm, oameni buni, rosti omul Regelui Cenuşiu. Nu 
cred că vreunul din voi moare de nerăbdare să capete o 
gaură în faţă. 

— Nu ştii cu cine ai de-a face. Nici ce am făcut noi. 

Goangă îşi mişcă uşor încheietura, şi ceva îi căzu din 
mânecă. Locke de-abia prinse cu colţul ochiului mişcarea - 
ce mai era şi aia? Bocceaua Ştrengarului? O, zeii să ne 
păzească! N-ar fi fost de prea mare ajutor împotriva unei 
săgeți de arbaletă. 

— Goangă... murmură el. 

— Spune-i, Locke. Spune-i că nu ştie cu cine se pune. 
Spune-i că nu ştie ce o să păţească! Il putem dobori. 

— Primul care mişcă un centimetru încasează săgeata 
în plin. 

Arbaletierul se dădu puţin înapoi, îşi sprijini arma pe 
braţul stâng şi o îndreptă când spre Locke, când spre 
Goangă. 


438 


— Goangă, nu... 

— Îl putem dobori, Locke. Tu şi cu mine. Nu ne poate 
opri pe amândoi. La naiba, pun rămăşag că nu ne poate 
opri pe nici unul din noi. 

— Goangă, ascultă... 

— Ascultă-ţi prietenul, băiete. 

Intrusul asuda nervos îndărătul armei. 

— Sunt un Ticălos Gentilom, zise Goangă, încet şi 
mânios. Nimeni nu se pune cu noi. Nimeni nu ne întrece. O 
să plăteşti! 

Goangă ţâşni de pe podea, ridicând mâna în care ţinea 
Bocceaua  Ştrengarului, cu o expresie de hotărâre 
nestrămutată pe chip. Arbaleta trase, iar şfichiuitul 
coardei declanşate răsună ascuţit din pereţii de sticlă 
închişi ai bucătăriei. 

Săgeata care trebuia să-l nimerească pe Goangă între 
ochi îl lovi în gât. 

Puştiul se trase înapoi de parcă l-ar fi pişcat o gânganie; 
genunchii săi încremeniră la jumătatea săriturii, şi el se 
răsuci, scăpând din mâini, în cădere, micuțul său Şnur. 

Omul Regelui Cenuşiu îşi aruncă arbaleta şi întinse 
mâna după sabia de la cingătoare, însă Locke azvârlise 
deja, cu toată furia, securea pe care o ascunsese. Jean ar fi 
putut să-i despice capul omului cu tăişul; Locke de-abia 
izbuti să i-l crape cu contragreutatea. Insă fu de ajuns. Bila 
îl izbi chiar sub ochiul drept şi el sări în spate, urlând de 
durere. 

Locke ridică arbaleta şi se năpusti asupra intrusului, 
răcnind. Îl lovi în plină figură cu mânerul armei şi nasul 
omului se sparse, împroşcându-l cu sânge. Omul căzu pe 
spate, izbindu-se cu capul de Sticla-străveche de pe 
peretele coridorului. În timp ce aluneca la pământ, îşi 
ridică braţele în faţă într-o încercare de a se apăra de 
următoarea lovitură a lui Locke. Locke îi zdrobi degetele 
cu arbaleta; ţipetele celor doi oameni se amestecară şi 
răsunară în spaţiul închis. 


439 


Locke puse capăt luptei când împlântă un capăt curbat 
al arbaletei în tâmpla bărbatului. Capul asasinului se 
răsuci, sângele ţâşni pe sticlă, şi el alunecă în colţul 
coridorului, nemişcat. 

Locke azvârli arbaleta, se întoarse pe călcâie şi alergă 
la Goangă. 

Săgeata străpunsese gâtul băiatului la dreapta traheei, 
până în marginea exterioară a gâtului, unde era împlântată 
până la penele-i rotunjite într-o băltoacă de sânge 
întunecat ce se tot lăţea. Locke îngenunche şi îi luă capul 
în braţe, pipăind după vârful săgeţii în ceafa lui Goangă. 
Un lichid cald şi alunecos i se scurse pe mâini; îl putea 
simţi cum iese cu fiecare răsuflare întretăiată a băiatului. 
Goangă îşi opri ochii holbaţi asupra lui. 

— Iartă-mă, bălmăji Locke printre lacrimi. Să fiu al 
naibii, Goangă, e numai vina mea. Am fi putut să fugim. Ar 
fi trebuit să fugim. Mândria mea... tu, Calo şi Galdo. 
Săgeata aia ar fi trebuit să mă lovească pe mine. 

— Mândria ta este îndreptăţită, murmură băiatul. 
Ticălos... Gentilom. 

Locke  apăsă cu degetele rana lui  Goangă, 
închipuindu-şi că ar fi putut stăvili cumva şuvoiul de 
sânge, însă băiatul ţipă, şi Locke îşi retrase degetele 
tremurânde. 

— Îndreptăţită, scuipă Goangă. Sângele începu să-i 
curgă prin colţul gurii. Nu sunt şi eu... secund? Nu... 
ucenic. Un adevărat Ticălos Gentilom? 

— Nu ai fost niciodată secund, Goangă. N-ai fost 
niciodată ucenic. Locke suspină, încercă să dea la o parte 
părul băiatului şi se îngrozi când văzu urma însângerată 
pe care o lăsase pe fruntea palidă a lui Goangă. Idiot mic 
şi viteaz ce eşti! Ticălos mic, nesăbuit şi viteaz ce eşti! E 
numai vina mea, Goangă, te rog... te rog spune-mi că-i 
numai vina mea. 

— Nu, murmură Goangă. O, pe toţi zeii... doare... doare 
atât de mult... 


440 


Băiatul îşi dădu ultima suflare în braţele lui Locke. Nu 
mai scoase nici un cuvânt. 

Locke privi în sus. I se părea că tavanul din sticlă 
stranie care îi luminase viaţa cu căldură atâta amar de 
vreme era bucuros să-i arate acum numai un roşu 
întunecat: imaginea podelei pe care stătea cu trupul 
neînsufleţit al lui Goangă, care încă îi sângera în braţe. 

Ar mai fi rămas acolo cine ştie cât, cu mintea rătăcită 
de durere - însă Jean gemu zgomotos în camera alăturată. 

Locke îşi reveni, se cutremură şi aşeză jos capul lui 
Goangă, cât de uşor putu. Se ridică în picioare, 
împleticindu-se, şi luă încă o dată de pe podea securea lui 
Jean. Mişcările îi erau încete şi nesigure pe când reintră în 
Garderobă, înălţă securea deasupra capului şi o cobori cu 
toată forţa sa asupra mâinii fermecate ce zăcea între 
trupurile lui Calo şi Galdo. 

Văpaia albastră şi palidă se stinse când tăişul securii 
muşcă din carnea uscată; Jean icni zgomotos în spatele 
său, un semn încurajator, după socoteala lui Locke. În mod 
sistematic şi maliţios, ciopârţi mâna în bucățele. Despică 
pielea scorţoasă şi oasele sfărâmicioase până când aţele 
negre cu care fusese scris numele lui Jean fură dezlânate 
şi sclipirea albăstruie dispăru complet. 

Rămase cu ochii la cei doi Sanza până îl auzi pe Jean 
mişcându-se în spatele său. 

— Of, Goangă. Of, la naiba! Bărbatul vânjos se ridică în 
picioare, împleticindu-se, şi gemu. lartă-mă, Locke. Pur şi 
simplu nu m-am putut... nu m-am putut mişca! 

— Nu-i nimic de iertat. Locke vorbi de parcă l-ar fi 
durut până şi sunetul glasului său. A fost o capcană. Avea 
numele tău pe ea, chestia aia pe care a lăsat-o magul. S-au 
gândit că o să te întorci. 

— O... o mână retezată? O mână de om, cu numele meu 
cusut pe ea? 

— Da. 


441 


— Strânsoarea Spânzuratului, zise Jean, uitându-se la 
fragmentele de carne şi la trupurile celor doi Sanza. Am... 
am citit despre ele, când eram mai tânăr. Pe toţi zeii! 

— Şi uite-aşa scăpau frumuşel de tine, spuse Locke cu 
răceală. Nu mai rămânea decât ca un asasin care se 
ascundea sus să coboare, să-l omoare pe Goangă şi să te 
dea gata pe tine. 

— Numai unul? 

— Numai unul. Locke oftă. Jean. În odăile de sus. Gazul 
nostru de lampă... te rog să-l aduci aici. 

— Gazul de lampă? 

— Adu-l pe tot, zise Locke. Grăbeşte-te. 

Jean se opri în bucătărie, îngenunche şi închise 
pleoapele lui Goangă cu mâna stângă. Îşi îngropă faţa în 
mâini şi se înfioră, fără să scoată vreun zgomot. Apoi se 
ridică în picioare, împleticindu-se şi ştergându-şi lacrimile, 
şi fugi să îndeplinească voia lui Locke. 

Locke se întoarse încet în bucătărie, târând trupul lui 
Calo Sanza cu el. Puse cadavrul lângă masă, îi împreună 
mâinile pe piept, îngenunche şi îl sărută pe frunte. 

Bărbatul din colţ gemu şi dădu din cap. Locke îl lovi o 
dată în faţă, apoi se întoarse în Garderobă după trupul lui 
Galdo. Cât de curând, cei doi Sanza fură aşezaţi ca lumea 
în mijlocul bucătăriei devastate, cu Goangă lângă ei. 
Neputând să îndure privirea sticloasă din ochii prietenilor 
săi morţi, Locke îi înveli cu feţe de masă scoase dintr-un 
bufet zdrobit. 

— Vă făgăduiesc un prinos de moarte, fraţilor, şopti 
Locke după ce isprăvi. Vă făgăduiesc un prinos care să 
le-atragă şi zeilor atenţia. Un prinos care să facă duhurile 
tuturor Ducilor şi Capilor din Camorr să se simtă ca nişte 
sărăntoace. Un prinos în sânge, aur şi foc. Vă jur asta pe 
Aza Guilla care ne strânge laolaltă, pe Perelandro care 
ne-a adăpostit şi pe Paznicul Strâmb care-şi pune degetul 
pe balanţă când ne sunt cântărite sufletele. Îi jur asta lui 


442 


Lanţuri, care ne-a ţinut în siguranţă. lertaţi-mă, rogu-vă, 
că nu am izbutit să fac la fel. 

Locke se sili să se ridice şi se întoarse la treabă. 

Prin colţurile Garderobei erau azvârlite nişte straie 
vechi; Locke le adună, împreună cu ce mai rămăsese din 
Cutia cu Măşti răsturnată: o mână de mustăţi false, nişte 
bărbi false şi un pic de adeziv de scenă. Le aruncă pe toate 
în holul de la intrarea vizuinii; apoi se uită în vistierie. Aşa 
cum bănuise, era complet goală. Nici o monedă nu mai 
rămăsese în vreun puț sau pe vreun raft. Fără îndoială că 
dispăruseră şi sacii încărcaţi mai devreme în căruţă. 

Adună cearşafuri şi pături din odăile de dormit din 
spatele vizuinii, apoi pergament, cărţi şi hrisoave. Le 
aruncă pe toate într-o grămadă pe masă. După aceea, se 
duse lângă asasinul trimis de Regele Cenuşiu, cu mâinile şi 
cu straiele acoperite de sânge, şi aşteptă să se întoarcă 
Jean. 


6 


— Trezeşte-te, zise Locke. Ştiu că mă poţi auzi. 

Asasinul trimis de Regele Cenuşiu clipi, scuipă sânge şi 
încercă să se împingă şi mai în colţ cu picioarele. Locke îl 
privea de sus. Era o răsturnare ciudată a ordinii fireşti a 
lucrurilor. Asasinul era vânjos, cu un cap mai înalt decât 
Locke, iar Locke nu arăta deloc impresionant după tot ce 
se petrecuse în acea noapte. Însă tot ce avea mai 
înfricoşător i se strânsese acum în ochi, şi aceştia îl fixau 
pe asasin cu o ură aprinsă şi necruțătoare. 

Jean stătea la câţiva paşi în spatele lui, cu un sac pe 
umeri şi cu securile îndesate la brâu. 

— Vrei să rămâi în viaţă? întrebă Locke. 

Asasinul nu spuse nimic. 

— A fost o întrebare simplă şi nu o s-o repet. Vrei să 
rămâi în viaţă? 

— Eu... da, zise încet bărbatul. 

443 


— Atunci îmi face o deosebită plăcere să nu îţi fac pe 
plac. Locke îngenunche lângă el, îşi vâri mâna în maiou şi 
scoase de acolo o desagă mică de piele atârnată de o 
frânghie la gâtul său. Cândva, spuse el, când am crescut 
destul de mare ca să pricep ce am făcut, mi-a fost ruşine 
că am ucis. Chiar şi după ce mi-am plătit datoria, tot am 
purtat asta. Toţi anii ăştia, ca să ţin minte. 

Trase desaga şi rupse frânghia. O deschise şi scoase un 
singur dinte de rechin. Înşfăcă mâna dreaptă a asasinului, 
îi puse desaga şi dintele în palmă, apoi strânse degetele 
rupte ale bărbatului peste ele. Asasinul se zvârcoli şi 
zbieră. Locke îl pocni. 

— Dar acum, continuă el, acum o să ucid din nou. O să 
mă pun pe omorât până ce ultimul om al Regelui Cenuşiu o 
să crape. M-auzi, jigodie? O să îi fac felul Magului-Juruit şi 
Regelui Cenuşiu şi dacă toate puterile Camorrului, 
Karthainului şi ale Iadului însuşi se vor ridica împotriva 
mea, mie o să-mi fie totuna - doar un şir mai lung de 
hoituri presărate între mine şi stăpânul tău. 

— Eşti nebun, murmură asasinul. Nu te poţi pune cu 
Regele Cenuşiu. 

— O, voi face chiar mai mult de-atât! Orice pune la cale, 
eu voi zădărnici. Orice îşi doreşte, eu voi nimici. Nu va mai 
rămâne nici unul dintre motivele pe care le-ai avut când ai 
venit aici ca să-mi omori prietenii. Toți oamenii Regelui 
Cenuşiu vor muri degeaba, începând cu tine. 

Jean Tannen înaintă şi îl apucă pe asasin cu o mână, 
săltându-l în genunchi. Jean îl târî în bucătărie, fără să dea 
atenţie rugăminţilor de îndurare ale bărbatului. Asasinul 
fu azvârlit pe masă, lângă cele trei trupuri acoperite şi 
grămada de pânză şi de hârtie, şi deveni conştient de 
mirosul greţos de gaz de lampă. 

Fără vreun cuvânt, Jean zdrobi genunchiul drept al 
asasinului cu bila unei securi; omul urlă. Incă o izbitură 
rapidă îi sfărâmă rotula stângă, iar asasinul se rostogoli ca 
să se apere de alte lovituri - dar nu mai căzu niciuna. 


444 


— Când o să-l vezi pe Paznicul Strâmb, zise Locke, 
răsucind ceva în mâini, să-i spui că Locke Lamora bagă 
greu la cap, dar bagă bine. Şi când o să-mi vezi prietenii, 
să le spui că mai sunt şi alții ca tine pe drum! 

Işi desfăcu mâinile şi lăsă să cadă un obiect. Era o 
bucată de frânghie, cenuşie ca un cărbune, cu filamente 
albe ieşindu-i dintr-un capăt. Feştilă alchimică. După 
câteva momente de expunere la aer, firele albe făceau 
scânteie, aprinzând frânghia cenuşie (care era mai grea şi 
ardea mai încet) în care erau înfăşurate. Feştila căzu într-o 
băltoacă de gaz. 

Locke şi Jean urcară prin trapa ascunsă în vechiul 
templu de piatră, trântind chepengul cu zgomot în urma 
lor. 

În vizuina de sticlă de sub ei începură să se înalțe 
flăcările. 

Întâi flăcările, apoi tipetele. 


445 


INTERLUDIU: Povestea vechilor jucători de handbal 
1 


Handhbalul este un joc therin, pe cât de prețuit de 
oamenii din oraşele-state de la miazăzi, pe atât de 
disprețuit de vadrani în regatul lor de la miazănoapte (deşi 
vadranii de la miazăzi par să-l îndrăgească destul de mult). 
Cărturarii nu prea dau crezare legendei conform căreia 
jocul îşi are originea în epoca Tronului Therin, când 
împăratul nebun Sartirana s-ar fi distrat jucând popice cu 
capetele retezate ale prizonierilor executaţi. Totuşi, ei nu 
exclud complet această variantă, deoarece nu este prea 
înţelept să subestimezi excesele Tronului Therin fără să te 
bazezi pe cele mai solide dovezi. 

Handbalul este un sport dur pentru oameni duri, 
disputat între două echipe, pe orice suprafaţă îndeajuns de 
plată care poate fi găsită. Mingea este un ghem cauciucat 
din latex şi piele, lat de vreo cincisprezece centimetri. 
Terenul are între douăzeci şi treizeci de stânjeni lungime, 
cu linii drepte marcate (de obicei, cu creta) la ambele 
capete. Fiecare echipă încearcă să ducă mingea dincolo de 
linia porţii adversarului. Mingea trebuie ţinută cu ambele 
mâini de jucători când aleargă, păşesc sau plonjează 
dincolo de capătul terenului. 

Mingea poate fi pasată liber de la un jucător la altul, 
dar nu trebuie atinsă cu vreo parte a trupului mai jos de 
talie şi nu are voie să atingă pământul; în caz contrar, 
posesia revine echipei adverse. Un arbitru neutru, denumit 
„Judecător“, încearcă să pună în aplicare regulile jocului, 
cu mai mult sau mai puţin succes. 

Meciurile sunt jucate câteodată între echipe care 
reprezintă întregi cartiere sau insule din Camorr; iar beţia, 


446 


pariurile şi încăierările din jurul acestor jocuri încep 
mereu cu câteva zile înainte şi se sfârşesc când meciul nu 
mai este decât o amintire. Într-adevăr, meciul este 
adeseori o insulă de calm relativ şi de bunăvoință într-o 
mare de haos. 


Se zice că odată, în timpul domniei primului Duce 
Andrakana, a fost aranjat un meci între Cazan şi 
Cuprins-de-Flăcări. Un tânăr pescar, Markos, era socotit 
drept cel mai bun handbalist din Cazan, în timp ce 
prietenul său cel mai bun, Gervain, era privit drept cel mai 
bun şi mai corect Judecător de handbal din întregul oraş. 
În mod firesc, Gervain a fost desemnat să arbitreze meciul. 

Meciul s-a disputat într-una dintre pieţele publice 
părăsite şi prăfuite din cartierul Funinginea, cu o mie de 
spectatori nu foarte treji, care zbierau din toate părţile şi 
se îngrămădeau în casele şi pe aleile părăginite care 
împrejmuiau piaţa. Încleştarea fu aprigă, foarte strânsă pe 
tot parcursul ei. Spre final, Cazanul era în urmă cu un 
punct, iar ultimele fire de nisip se scurgeau din clepsidra 
care măsura timpul. 

Markos, mugind mânios, luă mingea în mâini şi îşi croi 
drum printr-o întreagă linie de apărători din 
Cuprins-de-Flăcări. Cu un ochi înnegrit, cu mâinile 
învineţite, cu sângele curgându-i din coate şi din genunchi, 
se avântă disperat spre linia porţii adverse în chiar ultima 
secundă a jocului. 

Markos zăcea pe pietre, cu braţele întinse la maximum, 
cu mingea care atingea, dar nu depăşea complet linia 
însemnată cu cretă. Gervain îi împinse în lături pe jucătorii 
îngrămădiţi, se uită la Markos câteva secunde şi apoi 
spuse: 

— Nu a depăşit linia. Nu se pune. 

Răzmeriţa şi sărbătoarea care izbucniră după aceea nu 
se mai deosebiră una de alta. Unii spun că Jachetele 
Galbene ar fi omorât o duzină de oameni ca s-o 


447 


înăbuşească; alţii spun că ar fi fost chiar vreo sută. Cel 
puţin trei Capa muriră într-un mic război izbucnit din 
pricina pariurilor neonorate, iar Markos jură să nu mai 
vorbească niciodată cu Gervain. Cei doi pescuiseră 
împreună pe aceeaşi barcă de mici copii; acum tot Cazanul 
avertiză familia lui Gervain că vieţile lor nu mai valorează 
nici cât o ceapă degerată dacă vreunul din ei mai pune 
vreodată piciorul în cartier. 

Anii trecură: întâi douăzeci, apoi treizeci, treizeci şi 
cinci. La cârma oraşului se instală primul Duce Nicovante. 
Markos şi Gervain nu se mai văzură în tot timpul ăsta. 
Gervain se duse în Jeresh pentru mulţi ani, şi acolo vâsli la 
galere şi vână peştele-diavol pentru bani. În cele din urmă, 
făcându-i-se dor de casă, se întoarse în Camorr. Ajuns la 
doc, fu uluit să vadă un bărbat care tocmai cobora de pe o 
bărcuţă de pescuit - un bărbat la fel de îmbătrânit, cărunt 
şi bărbos ca el, dar cu siguranţă nimeni altul decât vechiul 
său prieten Markos. 

— Markos, strigă el. Markos, din Cazan! Markos! Zeii 
îmi surâd! Mă mai ţii minte, nu-i aşa? 

Markos se întoarse să îl privească pe călătorul din faţa 
lui; se holbă la el câteva secunde. Apoi, fără nici cel mai 
mic avertisment, scoase de la cingătoare un cuţit 
pescăresc şi îl împlântă până la plăsele în pântecele lui 
Gervain. Pe când Gervain se uita în jos şocat, Markos îl 
împinse într-o parte, şi fostul Judecător de handbal se 
scufundă în apa Golfului Camorr, de unde n-avea să mai 
iasă niciodată. 

— Pe naiba nu a depăşit linia, scuipă Markos. 

Verrarii, karthanii şi lashanii dau din cap cu înţeles 
când aud povestea asta. O socotesc apocrifă, dar ea 
confirmă ceva ce ei pretind că ştiu în adâncul inimilor lor: 
camorrenii sunt cu toţii nebuni de legat. 

Camorrenii, pe de altă parte, o privesc ca pe o pildă 
prețioasă asupra delăsării în chestiuni de răzbunare sau, 


448 


atunci când cineva nu poate obţine satisfacţie imediat, o 
pildă despre avantajele unei memorii sănătoase. 


449 


CAPITOLUL UNSPREZECE 
La curtea lui Capa Raza 


1 


Fură nevoiţi să şterpelească o altă bărcuță, de vreme ce 
Locke scăpase de prima cu atâta nepăsare. În oricare altă 
noapte, ar fi râs de situaţia asta. 

„Împreună cu Goangă, Calo şi Galdo“, îşi spuse el. 

Locke şi Jean plutiră spre sud, printre Strungi şi Mara 
Camorrazza, ghemuiţi în nişte mantii culese de pe podeaua 
Garderobei, desprinşi de restul oraşului cufundat în 
neguri. Luminile pâlpâitoare şi glasurile ce murmurau în 
depărtare i se păreau lui Locke vestigii ale unei vieţi 
străine pe care o părăsise demult, nu elemente ale 
oraşului în care trăise toată viaţa. 

— Sunt un prost, mormăi el. Stătea întins pe copastie, 
suferind şi simțind spasmele uscate ce i se înălţau iarăşi 
din adâncul stomacului greu încercat. 

— Dacă mai zici asta o dată, interveni Jean, te arunc în 
apă şi trec cu barca peste tine. 

— Ar fi trebuit să fugim. 

— Poate, spuse Jean. Dar poate că nu toate nenorocirile 
care ni s-au întâmplat sunt urmări ale alegerilor tale, frate. 
Poate că asemenea năpaste se întâmplă oricum, indiferent 
ce-am face noi. Poate că, dacă am fi fugit, Magul ăla Juruit 
ne-ar fi vânat pe drum şi ne-ar fi împrăştiat oasele undeva 
între Camorr şi Talisham. 

— Şi totuşi... 

— Trăim, zise Jean, convingător. Trăim şi-i putem încă 
răzbuna. Ai făcut bine să te descotoroseşti aşa de omul pe 
care-l trimisese Regele Cenugşiu în vizuină. Întrebările care 
se impun acum sunt de ce şi ce urmează? Nu te mai purta 


450 


de parcă ai fi tras pe nas fum de Piatra-duhului. Am nevoie 
de isteţimea ta, Locke! Am nevoie de Ghimpele din 
Camorr. 

— Dă-mi de veste când îl găseşti. E doar un basm de 
adormit copiii. 

— Ba nu, stă cu mine în barca asta, chiar acum. Dacă 
nu eşti tu, trebuie să intri în pielea lui. Ghimpele este omul 
care îl poate învinge pe Regele Cenuşiu, căci eu n-o pot 
face singur; atâta lucru ştiu şi eu. De ce ne-ar face una ca 
asta Regele Cenuşiu? Ce are de câştigat din asta? 
Gândeşte-te, la naiba! 

— Prea multe de ghicit, spuse Locke. Glasul său îşi 
recăpătă un pic din vlagă pe când cugeta. Însă... dacă 
restrângem întrebarea... Ia în calcul mijloacele pe care le 
are. Am văzut unul dintre oamenii lui sub templu; eu am 
mai văzut unul când am fost răpit prima dată. Deci ştim că 
avea cel puţin doi oameni în slujba sa, pe lângă 
Magul-Juruit. 

— Aşa. i s-a părut genul de om neatent? 

— Nu. Locke îşi frecă mâinile. Nu, tot ce a făcut mi s-a 
părut la fel de minuţios ca un mecanism automat verrari. 

— Şi totuşi a trimis un singur om în vizuină. 

— Da - cei doi Sanza erau deja morţi, pe mine mă 
credeau mort, tu ai nimerit într-o altă capcană de-a 
Magului-Juruit, şi Goangă urma să-şi încaseze o săgeată de 
arbaletă. Lucru meşteşugit. Făcut cu iuţeală şi cruzime. 

— Dar de ce să nu trimită doi oameni? De ce nu trei? De 
ce să nu fie absolut sigur că s-a rezolvat? Jean folosi vâsla 
ca să ţină barca pe loc împotriva curentului. Nu-mi prea 
vine să cred că s-a lenevit deodată, tocmai în punctul 
culminant al planului său. 

— Poate, zise Locke, poate că... avea mare nevoie de 
toţi oamenii lui în altă parte. Poate că se putea lipsi de un 
singur om. Locke rămase cu gura deschisă şi izbi cu 
pumnul drept în palma mâinii stângi. Poate că nu noi eram 
punctul culminant al planului său, la urma urmei. 


451 


— Atunci ce? 

— Nu ce, cine. Locke se aşeză şi gemu, simțind că îi 
vâjâie capul. Pe cine a atacat el lunile astea? Jean, Barsavi 
crede că Regele Cenuşiu este mort. Deci ce o să facă în 
noaptea asta? 

— O să... o să dea o petrecere. Cum obişnuia să facă în 
Ziua Schimbărilor. O să sărbătorească. 

— La Mormântul Plutitor, spuse Locke. O să lase uşile 
larg deschise, o să aducă înăuntru butoaie - zeii să ne 
apere! -, butoaie adevărate, de data asta. O să-şi cheme 
toată curtea. Toţi Oamenii Potriviţi, beţi la grămadă pe 
pasarelă şi pe pontoanele din Resturi-de-lemn. Ca-n 
vremurile bune. 

— Deci Regele Cenuşiu şi-a înscenat moartea ca să-l 
facă pe Barsavi să dea o petrecere? 

— Nu-i vorba de petrecere, îl întrerupse Locke. E 
vorba... de oameni. Toţi Oamenii Potriviţi. Asta e; pe toţi 
zeii, asta e! Barsavi o să apară în noaptea asta în faţa 
oamenilor săi pentru prima oară după luni întregi. 
Inţelegi? Toate găştile, toţi garrista vor fi martori la orice 
se va petrece acolo. 

— Şi cu ce îl ajută asta pe Regele Cenuşiu? 

— Netrebnicului îi plac chestiile teatrale. Cred că 
Barsavi este într-un rahat mare de tot. Vâsleşte, Jean! 
Du-mă în Cazan chiar acum. Pot trece singur în Pustiu. 
Trebuie să ajung la Mormântul Plutitor, cât se poate de 
repede. 

— Ţi-ai pierdut minţile? Dacă Regele Cenuşiu şi oamenii 
lui colindă încă pe străzi, o să te omoare pe loc. Iar dacă 
Barsavi te vede, nu uita că ar trebui să fii aproape mort de 
deshidratare! Şi-aşa eşti aproape mort de la mai mult 
de-atât! 

— Nu îl vor vedea pe Locke Lamora, spuse Locke, 
scotocind prin obiectele pe care izbutise să le salveze din 
Cutia cu Măşti. Îşi duse o barbă falsă la faţă şi rânji. O să 
am părul cărunt câteva zile, de vreme ce alifia de 


452 


îndepărtare a început deja să-şi facă efectul. O să dau cu 
nişte funingine şi o să-mi trag gluga, şi voi fi un simplu 
slăbănog cu vânătăi pe toată faţa, care a venit să dea pe 
gât vinul oferit gratis de Capa. 

— Ar trebui să te odihneşti; ai mâncat o bătaie soră cu 
moartea. Eşti făcut aproape zob. N-am vrut să spun că 
trebuie să te zoreşti chiar aşa. 

— E drept că mă dor locuri pe care nici nu ştiam că le 
am, încuviinţă Locke, ungându-şi bărbia cu pastă adezivă, 
cât se poate de grijuliu. Dar n-am ce face. Asta-i tot ce ne-a 
mai rămas din arsenalul de deghizări; nu mai avem bani, 
nici garderobă, templu sau prieteni. lar tu mai ai la 
dispoziţie doar câteva ceasuri, în cel mai fericit caz, să ne 
găseşti un loc unde să stăm înainte ca oamenii Regelui 
Cenuşiu să se prindă că sunt cu unul în minus. 

— Totuşi... 

— Sunt pe jumătate cât tine, Jean. Nu mă poţi cocoloşi 
acum. Eu pot umbla nevăzut; tu ai fi la fel de bătător la 
ochi precum soarele când răsare. Îţi sugerez să găseşti un 
bordei în Funingine, să-l cureţi de şobolani şi să laşi câteva 
dintre semnele noastre prin zonă. Mâzgăleşte cu nişte 
funingine pe ziduri. Te găsesc eu după ce isprăvesc. 

— Dar... 

— Jean, tu ţi l-ai dorit pe Ghimpele din Camorr. Ei bine, 
iată-l. Locke îşi fixă barba falsă pe faţă şi apăsă până când 
adezivul încetă să-l mai mănânce, semn că se uscase. 
Du-mă până în Cazan şi lasă-mă acolo. O să se întâmple 
ceva la Mormântul Plutitor şi trebuie să văd ce. Tot ce ne-a 
făcut nemernicul ăla se rezumă la următoarele ceasuri - 
dacă nu cumva se întâmplă deja. 


2 


Se poate spune, din mai multe privințe chiar, că 
Vencarlo Barsavi s-a întrecut pe sine cu petrecerea pe care 


453 


a dat-o pentru a sărbători izbânda asupra ucigaşului fiicei 
sale. 

Mormântul  Plutitor fu deschis tuturor. Străjile 
rămaseră la posturi, dar măsurile de siguranţă scăzură 
mult. Imense felinare alchimice fură căţărate sub 
pavilioanele de mătase de pe punţile superioare ale 
galeonului ancorat în port; acestea  luminau 
Resturi-de-lemn sub cerul întunecat şi sclipeau ca nişte 
faruri prin ceaţă. 

Fură trimişi mesageri la Ultima Greşeală pentru 
mâncare şi vin. Taverna fu golită iute de toate merindele, 
de majoritatea butoaielor şi de toţi clienţii. Aceştia se 
revărsară spre Resturi-de-lemn, beţi sau treji, uniţi de 
aceeaşi curiozitate. 

Străjile de pe chei îi cercetau din priviri pe oaspeţii 
care veneau puhoi, dar nu făceau nimic altceva. Bărbaţii şi 
femeile care nu aveau arme prea evidente ascunse sub 
haine erau lăsaţi să intre fără nici cea mai sumară 
verificare. Îmbătat cu izbânda sa, Capa hotărâse să fie 
mărinimos în mai multe privinţe. Asta se dovedi a fi în 
avantajul lui Locke; cu gluga trasă peste chip, cu barbă şi 
cât se poate de murdar, se strecură înăuntru împreună cu 
o gloată imensă de pungaşi gălăgioşi din Cazan care-şi 
croiau drum pe pasarela galeonului lui Barsavi, luminat ca 
o galeră de agrement dintr-o poveste romantică despre 
paşii de la Marea de Bronz. 

Mormântul Plutitor era plin ochi cu bărbaţi şi femei. 
Capa Barsavi stătea pe scaunul său înălţat, înconjurat de 
întregul său cerc de apropiaţi: fiii săi roşii la faţă şi 
zbierând; cei mai puternici garrista care supravieţuiseră, 
gemenele Berangias, tăcute şi cu ochii-n patru. Locke fu 
nevoit să împingă, să se îndese şi să înjure ca să-şi facă 
drum până în inima fortăreței. Se înghesui într-un ungher, 
aproape de uşile principale ale sălii de bal, şi urmări de 
acolo tot ce se întâmpla, durându-l toate cele şi stând 


454 


incomod, dar fiind recunoscător că izbutise să îşi găsească 
o poziţie bună. 

Balcoanele dădeau pe dinafară cu duri din toate găştile 
camorrene - hărmălaia creştea din ce în ce mai mult. 
Căldura era incredibilă, iar mirosul... Locke se simţi strivit 
la perete de greutatea miasmelor. Lână jilavă şi bumbac 
îmbibat cu sudoare, vin şi răsuflare încărcată cu vin, alifii 
de păr şi piele. 

De-abia trecuse de primul ceas al dimineţii când 
Barsavi se ridică deodată de pe scaunul lui şi înălţă o 
mână. 

Atenţia se răspândi ca un val. Oamenii Potriviţi se 
înghiontiră unii pe alţii ca să facă linişte şi arătară spre 
Capa. Haosul răsunător se stinse într-un murmur domol în 
mai puţin de un minut. Barsavi dădu din cap cu 
recunoştinţă. 

— Ne simţim bine, nădăjduiesc? 

Drept răspuns izbucniră urale, aplauze şi bătut din 
picioare. Locke se întrebă în sinea lui cât de înţelept era să 
faci asta în orice fel de corabie. Totuşi, avu grijă să 
aplaude împreună cu gloata. 

— E minunat să scapi de norul ăsta, nu-i aşa? 

Alte urale; Locke se scărpină în barba sa temporară, 
acum leoarcă de sudoare. Simţi deodată o durere ascuţită 
în stomac, chiar în locul de care pumnul unuia dintre 
Barsavii cei tineri se ocupase îndeaproape. Căldura şi 
mirosul îi declanşau nişte senzaţii ciudate şi supărătoare 
de greață în gâtlej, şi avusese deja parte de asemenea 
senzaţii cât să-i ajungă tot restul vieţii. Tuşi cu greu în 
pumni şi se rugă pentru câteva ceasuri de tărie. 

Una din surorile Berangias se aplecă spre Capa şi îi 
şopti ceva la ureche, cu podoabele ei din dinţi de rechin 
sclipind în lumina candelabrelor din sală. El ascultă câteva 
secunde şi zâmbi. 

— Cheryn îmi propune să le îngădui, ei şi surorii sale, 
să ne distreze, strigă el. Ce ziceţi - le dau voie? 


455 


Uralele care urmară fură de două ori mai puternice (şi 
de două ori mai sincere, în urechile lui Locke) decât orice 
auzise până atunci. Pereţii de lemn reverberară cu 
zgomotul lor, iar Locke tresări. 

— Să avem un Spectacol al colţilor, dară! 

Urmară câteva minute de haos general. Zeci de oameni 
de-ai lui Barsavi îi împinseră pe petrecăreţi înapoi, 
eliberând o zonă din centrul podelei, cu laturile de vreo 
zece stânjeni. Petrecăreţii fură împinşi pe scări până ce 
balcoanele scârţâiră sub greutatea lor; se dădură găuri de 
observaţie astfel încât cei de pe puntea superioară să 
poată vedea ce se întâmplă jos. Locke fu înghesuit şi mai 
abitir în cotlonul său. 

Bărbaţi cu pari cu cârlige traseră stinghiile de lemn din 
podea, dezvăluind apa întunecată a Golfului Camorr. Un 
fior de anticipatie şi de teamă trecu prin mulţime la gândul 
făpturilor ce înotau acolo jos. Printre altele, spiritele 
neimpăcate ale celor opt Coroane Pline, se gândi L.ocke. 

Când fură îndepărtate şi ultimele stinghii din centrul 
podelei, aproape toţi cei de faţă putură să vadă micile 
platforme pe care se sprijiniseră, nici una mai mare de o 
palmă de om. Erau plasate la aproape doi metri una de 
cealaltă. Arena lui Barsavi pentru micile lui spectacole 
private ale colţilor era o provocare pentru orice 
contrarequialla, chiar şi pentru o pereche atât de 
experimentată precum surorile Berangias. 

Cheryn şi Raiza, extrem de pricepute în a tachina 
mulţimea, îşi dădeau jos pieptarele din piele, apărătorile şi 
gulerele. Făcură asta cât se poate de tacticos, în timp ce 
supuşii lui Capa vuiau aprobator, înălţau cupe şi pahare, 
ba în unele cazuri chiar strigau propuneri improbabile. 

Anjais se grăbi înainte cu un pacheţel de prafuri 
alchimice în mâini. li dădu drumul în apă, apoi făcu un pas 
prudent în spate. Aceasta era „chemarea“ - un amestec 
puternic de substanţe care avea să trezească mânia unui 
rechin şi să o întreţină pe toată durata întrecerii. Sângele 


456 


vărsat în apă era de ajuns ca să momească şi să înfurie un 
rechin, dar chemarea avea să-i întunece orice urmă de 
rațiune - făcându-l să sară, să se zbată şi să se 
rostogolească spre femeile care săltau dintr-o parte 
într-alta pe micile lor platforme. 

Surorile Berangias făcură un pas în faţă, până aproape 
de marginea bazinului artificial, ţinând armele lor 
tradiţionale: securile cu dinte şi suliţele scurte. Anjais şi 
Pachero stăteau în spatele lor, un pic la stânga; Capa 
rămăsese în picioare, lângă scaunul lui, aplaudând cu un 
rânjet larg pe chip. 

O aripioară neagră ieşi la suprafaţa bazinului; o coadă 
izbi apa. Se auzi un pleoscăit scurt şi tensiunea din 
mulţime spori. Locke o putea simţi scăldându-l - un 
amestec de patimă şi teamă, o senzaţie puternică şi 
animalică. Gloata se dăduse îndărăt cam doi stânjeni de la 
marginea bazinului, însă cei din primele rânduri încă 
tremurau nervos, iar câţiva încercau să-şi croiască drum 
mai în spate, spre deliciul şi batjocura celor de lângă ei. 

De fapt, rechinul nu avea cum să fie mai lung de doi 
metri; unii dintre cei folosiţi la Sărbătoarea Schimburilor 
ajungeau la mărimi duble. Totuşi, un asemenea peşte 
putea schilodi cu uşurinţă când sărea, iar dacă ar fi târât 
un om sub apă, ei bine, mărimea propriu-zisă nu ar mai fi 
contat prea mult într-o astfel de întrecere dezechilibrată. 

Surorile  Berangias îşi înălţară braţele, apoi se 
întoarseră în acelaşi timp către Capa. Sora din dreapta îi 
făcu un semn. (Era oare Raiza ori Cheryn? Locke nu fusese 
niciodată în stare să le deosebească. Şi la acest gând simţi 
un junghi în inimă pentru cei doi Sanza.) Jucându-şi rolul 
cu măiestrie în faţa mulţimii, Barsavi îşi ridică mâinile şi 
îşi privi curtenii; când aceştia îi scandară numele, păşi 
între doamne şi primi de la ele câte un sărut pe obraz. 

Apa se încreţi chiar în faţa celor trei; o umbră neagră şi 
suplă trecu pe lângă marginea bazinului, apoi se scufundă 
până în adâncurile lipsite de lumină. Locke putea simţi 


457 


cum se opresc cinci sute de inimi şi cum se taie cinci sute 
de răsuflări; propria concentrare păru să sporească şi 
prinse fiecare amănunt al acelui moment de parcă ar fi 
încremenit în faţa lui, de la surâsul nerăbdător de pe 
chipul rotund şi roşu al lui Barsavi până la reflecţia 
încreţită a luminii candelabrului pe apă. 

— Camorr! strigă sora Berangias din dreapta lui Capa. 
Din nou zgomotul mulţimii se domoli, de data aceasta de 
parc-ar fi fost retezată o beregată uriaşă. Cinci sute de 
perechi de ochi îi ţintuiră pe Capa şi pe bodyguarzii săi. li 
dedicăm această moarte lui Capa Vencarlo Barsavi, 
stăpânul şi şeful nostru! 

— O merită din plin, zise cealaltă. 

Rechinul ţâşni din bazin chiar în faţa lor - o drăcovenie 
suplă şi întunecată, cu ochi negri fără pleoape şi cu dinţi 
albi în gura căscată. O fântână de apă de peste trei metri 
se înălţă odată cu el, iar bestia se dădu peste cap în aer, 
prăvălindu-se înainte, prăvălindu-se... 

Drept peste Capa Barsavi. 

Barsavi îşi ridică braţele ca să se protejeze; rechinul se 
prăbuşi cu gura larg deschisă pe unul dintre acestea. 
Trupul vânjos al peştelui se izbi de podeaua din lemn, 
doborându-l şi pe Barsavi. Fălcile acelea implacabile se 
strânseră, iar Capa zbieră când sângele ţâşni chiar de sub 
umărul său drept, scurgându-se pe podea şi în botul bont 
al rechinului. 

Fiii săi îi săriră în ajutor. Sora Berangias din dreapta se 
uită la rechin, trecu într-o poziţie de luptă, îşi înălţă 
securea sclipitoare şi o cobori cu toată forţa trunchiului 
său. 

Tăişul ei izbi capul lui Pachero Barsavi chiar deasupra 
urechii stângi; ochelarii bărbatului zburară, şi el se 
împletici în faţă; ţeasta îi crăpă şi el muri înainte ca 
genunchii să-i atingă puntea. 


458 


Mulțimea răcni şi se vânzoli, iar Locke se rugă 
Binefăcătorului să îl ţină destul cât să priceapă orice urma 
să se mai petreacă. 

Anjais rămase cu gura căscată privindu-şi tatăl care se 
zvârcolea pe jos şi fratele răpus. Înainte să poată rosti un 
singur cuvânt măcar, cealaltă Berangias păşi în spatele 
său, întinse o mână şi îi înfipse sulița în bărbie, în vreme 
ce cu cealaltă mână îi împlânta dintele securii sale în 
moalele capului. Bărbatul scuipă sânge şi se prăvăli în 
faţă, neclintit. 

Rechinul se zvârcoli şi îi sfâşie braţul drept lui Capa, în 
timp ce acesta urla şi îi lovea botul până când mâna sa 
stângă începu să sângereze din pricina pielii abrazive a 
fiarei. Cu o ultimă smucitură ce-ţi întorcea stomacul pe 
dos, rechinul îi smulse de tot braţul drept şi alunecă înapoi 
în apă, lăsând în urma lui pe punte o dâră lată şi roşie. 
Barsavi se rostogoli, cu sângele ţâşnindu-i din ciotul 
braţului, holbându-se cu groază la cadavrele fiilor săi, fără 
să înţeleagă ce se petrecea. Încercă să se ridice în 
picioare. 

Una din surorile Berangias îl împinse la loc pe punte. 

În spatele lui Capa se produse freamăt; câteva Mâini 
Înroşite se năpustiră în faţă, cu armele scoase, urlând 
incoerent. Ceea ce se întâmplă apoi fu un adevărat mister 
înceţoşat şi violent pentru privirea nepregătită a lui Locke, 
însă cele două Berangias, pe jumătate despuiate, se 
ocupară de vreo şase bărbaţi în armuri cu o brutalitate pe 
care ar fi invidiat-o până şi rechinul. Suliţele zburară, 
securile se învârtiră, beregatele se deschiseră şi sângele 
ţâşni. Ultima Mână Înroşită se prăbuşi pe punte, cu chipul 
ciopârţit şi stacojiu, la vreo cinci secunde după ce primul 
dintre ei se năpustise înainte. 

Acum începuseră încăierări în balcoane - Locke putea 
vedea oameni care-şi croiau drum prin mulţime, oameni în 
mantii cenuşii, masive, înarmaţi cu arbalete şi cu cuțite 
lungi. Unii dintre străjerii lui Barsavi se dădură înapoi, 


459 


fără să facă nimic; unii încercară să fugă; alţii fură 
surprinşi din spate de atacatorii în mantii şi ucişi pe loc. 
Se auzi sunetul arbaletelor; săgețile şuierară prin aer. Se 
auzi un bang răsunător în stânga lui Locke. Uşile masive 
de la sala de bal se închiseseră, de capul lor, la prima 
vedere, iar mecanismele automate dinăuntru se învârteau 
şi păcăneau. Oamenii bubuiau în ele fără folos. 

Unul dintre oamenii lui Barsavi îşi croi drum printr-o 
gloată de Oameni Potriviţi îngroziţi care se împingeau şi 
înălţă o arbaletă către surorile Berangias, care stăteau 
deasupra lui Capa ca nişte leoaice ce-şi păzesc prada. O 
dâră întunecată se pogori asupra lui din ungherele 
umbrite ale tavanului; se auzi un țipăt neomenesc şi 
săgeata se duse departe de ţintă, şuierând deasupra 
capetelor celor două surori şi înfigându-se în peretele 
îndepărtat. Străjerul lovi mânios forma cafenie, cu aripi 
lungi şi curbate, ce se înălţă iarăşi în aer, apoi îşi duse o 
mână la gât, se clătină şi căzu lat la pământ. 

— Rămâneţi pe loc, bubui un glas poruncitor şi sigur. 
Rămâneţi unde sunteţi şi priviţi ce se întâmplă! 

Porunca avu un efect mai puternic decât s-ar fi aşteptat 
Locke. Îşi simţi propria teamă domolindu-se, iar orice 
imbold de a o lua la fugă dispăru. Urletele şi zbieretele 
gloatei amuţiră; încetă şi bătutul în marile uşi; un calm 
straniu se pogori iute pe ceea ce, cu nici două minute mai 
devreme, fusese curtea triumfătoare a lui Capa Barsavi. 

Locke simţi cum i se face pielea ca de găină; 
schimbarea pe care o suferise mulţimea nu era firească. 
Ba s-ar fi putut nici măcar să nu-şi fi dat seama de ea dacă 
nu ar mai fi fost sub influenţa ei şi înainte. În aer plutea 
vrăjitoria. Tremură fără să vrea. Pe toți zeii, sper ca 
venirea mea aici să fi fost o idee bună, aşa cum mi s-a 
părut. 

Şi deodată Regele Cenuşiu se ivi printre ei. 

Parcă ar fi păşit pe o uşă ce se deschisese de nicăieri, 
chiar lângă scaunul lui Capa. Purta pelerină şi manta şi 


460 


păşi cu siguranţa unui vânător peste cadavrele Mâinilor 
Roşii. Şoimarul era lângă el, cu un pumn înmănuşat ridicat 
în aer. Vestris i se aşeză pe mână, îşi strânse aripile şi ţipă 
triumfător. Se auziră icnete şi murmure în mulţime. 

— Nu veţi păţi nimic rău, zise Regele Cenuşiu. Am făcut 
deja tot răul pentru care-am venit în noaptea asta. 

Păşi între surorile Berangias şi se uită la Capa Barsavi, 
care se zvârcolea şi gemea pe punte la picioarele sale. 

— Salut, Vencarlo. Zeii să ne apere, dar cred că ţi-a fost 
şi mai bine! Apoi Regele Cenuşiu îşi trase gluga, şi Locke 
văzu încă o dată ochii aceia intenşi, trăsăturile aspre ale 
chipului, părul negru cu şuviţe cenuşii şi înfăţişarea zveltă 
şi robustă. Rămase cu gura căscată, deoarece realiză ce 
nu-i dăduse pace la prima sa întâlnire cu Regele Cenuşiu, 
acea stranie familiaritate. 

Toate piesele puzzle-ului se potriveau acum. Regele 
Cenuşiu stătea între surorile Berangias, şi lui Locke îi era 
limpede acum că erau fraţi - aproape tripleţi. 


3 


— Camorr, răcni Regele Cenuşiu, domnia familiei 
Barsavi s-a sfârşit! Oamenii săi preluaseră controlul 
asupra mulţimii; erau cam vreo două duzini, pe lângă 
surorile Berangias şi Şoimar. Degetele mâinii stângi a 
magului se chirceau, se răsuceau şi se întindeau, şi el 
murmura pe când îşi rotea privirea prin încăpere. Orice 
vrajă ar fi făcut, aceasta izbuti să liniştească mulţimea, dar 
nu încăpea îndoială că şi cele trei inele negre vizibile la 
încheietura sa captaseră atenţia petrecăreţilor. 

— De fapt, familia Barsavi s-a sfârşit, zise Regele 
Cenuşiu. Nu mai ai fii sau fiice, Vencarlo. Voiam să ştii, 
înainte să mori, că am eradicat boala pântecelui tău de pe 
faţa pământului. 

— În trecut, răcni el, m-aţi cunoscut drept Regele 
Cenugşiu. Ei bine, acum am ieşit din umbră. Acel nume nu 


461 


va mai fi rostit niciodată. De aici încolo, îmi puteţi spune... 
Capa haza. 

Raza, se gândi Locke. Însemna „răzbunare “ în Therina 
Tronului. Deloc subtil. 

Nu prea erau multe chestii subtile la Regele Cenugşiu, 
după cum aflase pe propria piele şi spre propria mâhnire. 

Capa Raza, cum îşi zicea acum, se aplecă deasupra lui 
Barsavi, care era slăbit din pricina sângelui pierdut şi 
scâncea de durere. Raza se întinse şi luă inelul cu pecete 
de pe mâna rămasă. Il înălţă ca să îl poată vedea toată 
mulţimea, apoi şi-l puse pe cel de-al patrulea deget al 
mâinii sale stângi. 

— Vencarlo, am aşteptat atâţia ani să te văd astfel, 
spuse Capa Raza. Acum copiii îţi sunt morţi, iar eu ţi-am 
preluat funcţia, împreună cu fortăreaţa şi comoara ta. 
Orice moştenire nădăjduiai să laşi cuiva care să-ţi poarte 
numele se află acum în mâinile mele. Te-am şters şi din 
istorie. Cum ţi se pare, cărturarule? Ca pe o greşeală 
scrisă cu creta pe o tablă. Te-am şters. 

— Îţi aminteşti moartea înceată a soţiei tale? Cum a 
avut ea încredere în surorile Berangias până la sfârşit? 
Cum i-au adus ele mâncarea? Nu a murit de tumori 
stomacale. A fost alchimie neagră. Am vrut să fac ceva 
care să-mi ostoiască apetitul în toţi anii ăştia pe care mi 
i-am petrecut pregătindu-ţi moartea. Capa Raza rânji cu 
voioşie drăcească. Nu-i aşa că s-a chinuit cam mult? Ei 
bine, nu a fost voia zeilor, Vencarlo. Precum toţi ceilalţi pe 
care i-ai iubit, şi ea a murit din cauza ta. 

— De ce? 

Glasul lui Barsavi era slab şi mic. 

Capa Raza îngenunche lângă el, îi luă capul în mâini, 
aproape tandru, şi îi şopti ceva la ureche, vreme de câteva 
momente lungi. Barsavi se uită la el când isprăvi, cu gura 
căscată, cu ochii măriţi a neîncredere, iar Raza încuviinţă 
încet. 


462 


Îl apucă pe Barsavi de bărbile-i împletite şi îi dădu 
capul pe spate. Un stilet îi alunecă din mâneca celeilalte 
mâini şi el îl împlântă până la plăsele în guşile lui Vencarlo 
Barsavi. Acesta se zbătu slab, o singură dată. 

Capa Raza se ridică în picioare, retrăgându-şi lama. 
Surorile Berangias îşi înşfăcară fostul stăpân de revere şi 
îl împinseră în apa întunecată a golfului, care îi primi 
cadavrul cu dragă inimă, la fel cum o făcuse şi în cazul 
victimelor şi al duşmanilor săi, de-a lungul lungii sale 
domnii. 

— Un singur Capa domneşte în Camorr, zise Raza, şi 
acum acel Capa sunt eu. Acum sunt eu! Îşi înălţă stiletul 
însângerat deasupra capului şi privi prin încăpere, de 
parcă ar fi poftit pe cineva să îl contrazică. Cum nu se 
întâmplă aşa ceva, continuă: Intenţia mea nu este doar să 
îl îndepărtez pe Barsavi, ci să îl înlocuiesc. Am motivele 
mele. Aşa că acum trebuie să mă înţeleg cu voi, cu toţi 
Oamenii Potriviţi. Privi încet prin încăpere, cu braţele 
încrucişate la piept, cu bărbia scoasă înainte ca un general 
cuceritor sculptat într-o statuie veche de bronz. Trebuie să 
auziţi ce am de spus, şi apoi să luaţi o hotărâre. 


4 


— Nimic din ceea ce aţi realizat nu vă va fi luat, 
continuă el. Nimic din tot ceea ce aţi obţinut prin trudă 
sau suferinţă nu va fi revocat. Admir aranjamentele pe 
care le-a făcut Barsavi, chiar dacă l-am urât pe omul care 
le-a făcut. Deci iată ce am de spus. 

— Totul rămâne cum era şi înainte. Toţi garrista şi 
găştile lor vor controla aceleaşi teritorii; vor plăti acelaşi 
tribut, în aceeaşi zi, o dată pe săptămână. Pactul Secret 
rămâne în vigoare. Aşa cum încălcarea lui vă aducea 
moartea sub domnia lui Barsavi, aşa vă va aduce moartea 
şi sub domnia mea. 


463 


— Voi prelua toate funcţiile şi puterile lui Barsavi. Voi 
prelua şi datoriile sale. Aşa-i corect: să-i preiau datoriile şi 
responsabilităţile. Dacă este pe aici vreun om care poate 
dovedi că Barsavi îi datora ceva, acum Capa Raza va avea 
aceeaşi datorie faţă de el. Primul între asemenea oameni 
este Eymon Danzier... leşi în faţă, Eymon! 

Urmară un murmur şi o vânzoleală în mulţime, undeva 
în dreapta lui Capa Raza; după câteva momente, bărbatul 
slăbănog pe care Locke şi-l amintea atât de bine de la 
Gaura Ecoului fu împins în faţă, cât se poate de îngrozit. 
Genunchii săi osoşi mai că se ciocneau unul de celălalt. 

— Eymon, linişteşte-te. Raza îşi întinse mâna stângă, cu 
palma îndreptată în jos, cu degetele extinse, cum făcuse 
cândva Barsavi pentru toate persoanele prezente acolo. 
Îngenunchează în faţa mea şi recunoaşte-mă drept Capa. 

Tremurând, Eymon se lăsă într-un genunchi, luă mâna 
lui Raza şi sărută inelul. Buzele sale se desprinseră, ude cu 
sângele lui Barsavi. 

— Capa Raza, zise el, cu un glas aproape rugător. 

— Ceea ce ai făcut la Gaura Ecoului a fost o dovadă de 
vitejie din partea ta, Eymon. Puţini oameni ar fi făcut aşa 
ceva în locul tău. Barsavi a avut dreptate să îţi făgăduiască 
mult pentru asta, iar eu voi onora acea făgăduinţă. Vei 
primi o mie de coroane, un întreg apartament şi asemenea 
alinări încât oameni cu ani lungi de viaţă înaintea lor s-ar 
ruga să fie în locul tău. 

— Eu... eu... Lacrimile începuseră să curgă din ochii 
omului. Nu eram sigur că veţi... vă mulţumesc, Capa Raza. 
Vă mulţumesc. 

— Îţi doresc multă plăcere, pentru serviciul pe care mi 
l-ai făcut. 

— Atunci... nu eraţi... nu eraţi dumneavoastră, la Gaura 
Ecoului, dacă îmi îngăduiţi să întreb, Capa Raza. 

— A, nu, Eymon. Raza râse, un sunet adânc şi plăcut. 
Nu, aia a fost doar o nălucă. 


464 


Într-un cotlon îndepărtat din sala de bal a Mormântului 
Plutitor, acea nălucă fumega în sinea sa, încleştându-şi şi 
descleştându-şi pumnii. 

— În noaptea asta m-aţi văzut cu mâinile pline de 
sânge, răcni Raza, şi le-aţi văzut deschizându-se cu ceea ce 
nădăjduiesc să fie percepută drept generozitate sinceră. 
Nu sunt un om dificil; vreau să prosperăm împreună. 
Slujiţi-mă aşa cum l-aţi slujit pe Barsavi şi aşa va fi. Vă 
întreb, garrista, cine mi se va supune şi îmi va săruta 
inelul, recunoscându-mă drept Capa? 

— Haita Romului, răcni o femeie scundă şi zveltă din 
primul rând al gloatei strânse pe podeaua sălii de bal. 

—  Cuţitarii din Lumina-falsă, strigă un alt bărbat. 
Cuţitarii din Lumina-falsă zic da! 

N-are nici un sens, la naiba! se gândi Locke. Regele 
Cenuşiu le-a omorât foştii garrista. Se joacă cumva cu el? 

— Corciturile Înţelepte! 

— Baronii din Cuprins-de-Flăcări. 

— Ochii Vineţi. 

— Coroanele Pline, se auzi un alt glas şi un cor 
răsunător de aprobări. Coroanele Pline sunt de partea lui 
Capa Raza! 

Deodată, Locke vru să râdă în gura mare. Îşi duse o 
mână la gură şi prefăcu zgomotul într-o tuse înăbuşită. 
Deodată, totul devenise limpede. Regele Cenuşiu nu se 
mulţumise doar să le facă felul celor mai credincioşi 
garrista ai lui Barsavi. Probabil că făcuse înţelegeri cu 
subordonații lor, mai înainte. Pe toţi zeii, în încăpere 
fuseseră mai mulţi oameni de-ai Regelui Cenuşiu care nu 
purtau costum decât cei care-l purtau... aşteptând să 
înceapă adevăratul spectacol al serii. 

Vreo şase bărbaţi şi femei ieşiră în faţă şi 
îngenuncheară înaintea lui Raza la marginea bazinului, 
unde rechinul nu mai arătase nici măcar o aripioară după 
ce smulsese violent braţul lui Barsavi. Blestematul ăla de 
Mag-Juruit chiar se pricepe la animale, se gândi Locke în 


465 


sinea lui, cu mânie amestecată cu invidie. Se trezi că se 
simte foarte mărunt în faţa fiecărei noi dovezi a măiestriei 
Şoimarului. 

Unul câte unul, garrista îngenuncheară şi îi jurară 
credinţă lui Capa, sărutându-i inelul şi rostind „Capa 
Raza“ cu un entuziasm sincer. Încă cinci veniră să 
îngenuncheze imediat după aceea, sărind în barca 
câştigătorului, aparent. Locke făcu o socoteală rapidă. 
Numai cu jurămintele pe care le primise deja, Raza putea 
acum să se bizuie pe trei-patru sute de Oameni Potriviţi. 
Puterile sale făţişe de a-şi impune legea crescuseră 
substanţial. 

— Acum ne cunoaştem, deci, rosti Raza către întreaga 
mulţime. Ne-am cunoscut şi îmi ştiţi intenţiile. Sunteţi 
liberi să vă întoarceţi la treburile voastre. 

Şoimarul făcu câteva gesturi cu mâna liberă. 
Mecanismele automate din uşile sălii zăngăniră în sens 
invers, şi uşile se deschiseră. 

— Le dau trei nopţi celor nehotărâţi, răcni Capa Raza. 
Trei nopţi ca să vină aici, să îngenuncheze şi să îmi jure 
credinţă cum i-au jurat lui Barsavi. Imi doresc din toată 
inima să fiu binevoitor, dar vă avertizez: nu-i deloc 
momentul să mă mâniaţi. Aţi văzut cum lucrez; ştiţi că 
dispun de resurse care îi lipseau lui Barsavi. Ştiţi că pot fi 
neîndurător când nu mi se împlineşte voia. Dacă nu sunteţi 
mulţumiţi şi nu vreţi să slujiţi sub mine, dacă socotiți că ar 
fi mai înţelept sau mai palpitant să îmi staţi împotrivă, vă 
fac o singură sugestie: împachetaţi averea pe care o aveţi 
şi plecaţi din oraş pe porţile de pe uscat. Dacă doriţi ca 
drumurile să ni se despartă, nu veţi păţi nimic din partea 
oamenilor mei. Vreme de trei nopţi, vă dau permisiunea şi 
cuvântul meu. 

— După aceea, continuă el, coborând glasul, voi da 
exemplele de care va fi nevoie. Plecaţi acum şi vorbiţi cu 
pezon-ii voştri. Vorbiţi cu prietenii voştri şi cu ceilalţi 


466 


garrista. Spuneţi-le ce v-am zis eu; spuneţi-le că vreau să 
îmi jure credinţă. 

O parte din mulţime începu să se împrăştie spre uşi; 
alţii, ceva mai chibzuiţi, pesemne, începură să se înşire în 
faţa lui Capa Raza. Fostul Rege Cenuşiu primi jurămintele 
în inima însângerată a unui cerc de cadavre. 

Locke aşteptă câteva minute până ce mulţimea se mai 
rări, până ce şuvoiul de oameni încinşi şi puturoşi se 
reduse la câteva pâraie groase, şi apoi se îndreptă către 
intrare. Îşi simţea picioarele la fel de grele precum capul; 
oboseala părea să îl ajungă din urmă. 

Pe podea erau răspândite cadavre, ici şi colo - străjerii 
lui Barsavi, cei credincioşi. Locke îi putea vedea acum, 
când gloata continua să se subţieze. Chiar lângă uşile 
înalte ale sălii zăcea Bernell, care îmbătrânise în slujba lui 
Capa Barsavi. Avea beregata tăiată; zăcea într-o băltoacă 
de sânge, iar cuţitele sale de luptă erau încă în teacă. Nu 
avusese timp să le scoată. 

Locke oftă. Se opri o clipă în prag şi privi înapoi spre 
Capa Raza şi spre Şoimar. Magul-Juruit păru să îl 
privească şi el, şi pentru o fracțiune de secundă inima lui 
Locke bătu mai puternic, dar vrăjitorul nu zise şi nu făcu 
nimic. Continuă pur şi simplu să supravegheze ritualul, în 
vreme ce noii supuşi ai lui Capa Raza îi sărutau inelul. 
Vestris căscă, deschizându-şi puţin ciocul, de parcă 
treburile celor făr' de aripi o plictiseau de moarte. Locke 
se grăbi să iasă. 

Toţi străjerii care îi vegheau pe petrecăreţi în timp ce 
aceştia părăseau galeonul şi se înşirau pe pasarelă, 
îndreptându-se către chei, erau oamenii lui Raza; nu se 
obosiseră să îndepărteze cadavrele întinse pe pământ la 
picioarele lor. Unii se mulţumeau să-i privească cu răceală; 
alţii dădeau din cap prieteneşte. Locke îi recunoscu pe 
câţiva dintre ei. 

— Trei nopţi, doamnelor şi domnilor, trei nopţi, rosti 
unul. Spuneţi-le şi prietenilor voştri. Sunteţi ai lui Capa 


467 


Raza acum. Nu-i cazul să intraţi în panică; faceţi doar cum 
aţi făcut mereu. 

Deci acum avem şi nişte răspunsuri, îşi zise Locke în 
gând. lartă-mă din nou, Nazca. Nu aş fi putut face nimic 
Chiar dacă aş fi avut curajul să încerc. 

Se apucă de pântece, simțind iarăşi dureri, şi îşi târşâi 
picioarele, ţinându-şi capul plecat. Nici un străjer nu îl 
învrednici cu o a doua privire pe acest cerşetor bătrân, 
slăbănog, bărbos şi murdar; mai erau o mie ca el în 
Camorr, o mie de rataţi, făr' de nădejde ori gologani, toţi o 
apă şi-un pământ, la fundul multelor niveluri de nefericire 
pe care lumea interlopă le oferea. 

Și-acum să mă ascund. Şi să urzesc un plan. 

„Bucură-te cu ce ai furat în noaptea asta, nemernicule, 
îşi zise L.ocke în sinea lui, după ce trecu de ultimul străjer 
al lui Raza. Bucură-te cât poţi - cu atât mai mult o să 
savurez sentimentul de pierdere din ochii tăi când o să-ţi 
împlânt pumnalul în inimă.“ 


5 


Însă gândurile de răzbunare te pot hrăni doar până la 
un punct. Durerile ascuţite din stomac începură din nou, 
cam pe la jumătatea drumului său încet şi singuratic către 
Cartierul Funinginii. 

Stomacul îl durea, îl ardea şi îi ghiorăia. Noaptea părea 
să se întunece şi mai tare în jurul său, iar zările înguste şi 
îndulcite de ceaţă ale oraşului se înclinau ciudat, de parcă 
ar fi fost beat. Locke se clătină şi se apucă de piept, 
asudând şi bălmăjind. 

— A naibii Privire-pierdută! rosti un glas din întuneric. 
Probabil urmăreşte dragoni, curcubeie şi comoara 
pierdută a Camorrului. Se auziră râsete, şi Locke se 
împletici mai departe, nedorind să ajungă ţinta răutăţilor. 
Nu mai simţise niciodată o asemenea osteneală. Era ca şi 
cum toată vlaga lui se prefăcuse în scrum, licărind tot mai 


468 


stins, răcindu-se şi devenind cenuşă cu fiecare secundă ce 
trecea. 

Funinginea, niciodată primitor, era o aglomerare 
drăcească de forme şi umbre pentru privirea tot mai 
înceţoşată a lui Locke. Răsufla din greu şi era leoarcă de 
sudoare. Se simţea ca şi cum cineva îi îndesa tot mai mult 
bumbac uscat în spatele ochilor. Picioarele îi erau tot mai 
grele; le îmboldi înainte, câte-un pas târşâit după altul, 
către beznă şi umbrele înalte şi zimţate ale clădirilor 
năruite. Lucruri nevăzute se furişau prin noapte; privitori 
nevăzuţi murmurară la trecerea lui. 

— Ce... o, zeilor... trebuie... Jean, bălmăji el şi se 
prăbuşi lângă o bucată masivă de zidărie, căzută şi 
împrăştiată prin umbrele prăfuite din spatele ei. Locul 
mirosea a var, a focuri de vatră şi a urină. Nu mai avea 
forţă să se mai ridice de pe jos. Jean, icni el încă o dată; 
apoi căzu lat, pierzându-şi cunoştinţa chiar înainte să dea 
cu capul de pământ. 


6 


Luminile fură observate la cel de-al treilea ceas al 
dimineţii, cam la vreo milă în larg, la miazăzi de Scursuri, 
unde un nucleu de întunecime mai intensă aluneca pe apă, 
plutind în derivă, încet şi lipsit de graţie. Pânzele albe şi 
fantomatice ale corabiei fluturau în briză pe când îşi croia 
drum către Vechiul Port; străjerii plictisiţi din turnul cu 
trei caturi plasat chiar în vârful Acului de Miazăzi fură 
primii care o zăriră. 

— Marinari nepricepuţi, rosti străjerul mai tânăr, cu o 
lupă în mână. 

— Probabil verrari, bombăni celălalt, care tortura 
sistematic o bucată de fildeş cu un cuţitaş de cioplit. Voia 
să obţină o terasă sculptată, aşa cum văzuse la Templul lui 
Iono, în care basoreliefuri minunate şi reprezentări 
fantastice ale înecaţilor luaţi de Patronul Apelor ce Înşfacă 


469 


păreau că prind viaţă. În schimb, ceea ce părea să 
realizeze semăna mai degrabă cu o bucată albă de rahat 
de câine, în mărime naturală. Mai bine încredinţezi 
corabia unui beţivan orb şi fără mâini decât unui verrar. 

Nimic din ceea ce făcea vasul nu le mai atrase atenţia 
până când apărură deodată luminile, iar strălucirea lor 
galbenă putu fi zărită pe suprafaţa întunecată şi vălurită a 
apei. 

— Lumini galbene, dom' sergent, zise străjerul mai 
tânăr. Lumini galbene. 

— Cum?! Bărbatul mai în vârstă lăsă jos bucata de 
fildeş, înşfăcă ocheanul din mâinile tânărului şi se holbă 
îndelung la corabia ce se apropia. Rahat, chiar sunt 
galbene! 

— O corabie cu ciumaţi, murmură celălalt străjer. N-am 
mai văzut niciodată una. 

— Fie este o corabie cu ciumaţi, fie vreun poponar din 
Jerem care nu ştie culorile cuvenite pentru luminile de 
acostare. Închise ocheanul şi se îndreptă spre un cilindru 
de bronz, cocoţat pe marginea zidului vestic al postului de 
strajă şi îndreptat spre turnurile luminate domol de pe 
ţărmul Cartierului Arsenalelor. Bate clopotul, băiete! Bate 
naibii clopotul! 

Străjerul cel tânăr se întinse în partea cealaltă a 
parapetului micului turn şi apucă o funie ce atârna acolo. 
Începu să tragă de ea, bătând clopotul masiv din bronz al 
postului, o repetare constantă a două trageri: ding-ding, 
ding-ding, ding-ding. 

O lumină albastră şi pâlpâitoare se aprinse într-unul 
dintre turnurile Arsenalului. Sergentul de strajă acţionă 
mânerul cilindrului de bronz, manevrând obloanele care 
ascundeau lumina globului alchimic extrem de puternic 
din cilindru. Putea transmite mai multe mesaje simple 
către posturile din Arsenal; acestea urmau să le transmită 
mai departe, către alţi ochi vigilenţi. Cu puţin noroc, 


470 


mesajul urma să ajungă la Palatul Răbdării sau chiar la 
Bătaia-Corbului în mai puţin de două minute. 

Trecu ceva timp; corabia cu ciumaţi se vedea tot mai 
aproape şi mai limpede. 

— Haideţi, neghiobilor, bombăni sergentul de strajă. 
Treziţi-vă! Nu mai trage clopotul ăla afurisit, băiete! Cred 
că am fost auziti. 

Prin oraşul învăluit de ceaţă se auziră fluierele ascuţite 
ale Străjii de Carantină. Zgomotul acesta fu însoţit curând 
şi de sunetul tobelor: Un apel de noapte al Jachetelor 
Galbene. Lumini albe şi strălucitoare prinseră viaţă în 
turnurile Arsenalului, iar sergentul de strajă putu să vadă 
formele mărunte şi negre ale oamenilor care alergau pe 
coastă. 

— O, acum o s-avem ce vedea, bombăni el. 

Apărură şi alte lumini, în nord-est; mici turnuri erau 
împrăştiate prin Acul de Miazăzi şi Scursuri, supraveghind 
Vechiul Port, locul unde Camorrul trimitea corăbiile cu 
ciumaţi, conform legii şi datinii. Fiecare turnuleţ avea 
înăuntru o catapultă ce putea lovi oriunde în apă cu 
încărcături de douăzeci de kilograme de pietre sau de 
ulei-de-foc. Locul unde acostau corăbiile cu ciumaţi se afla 
la o sută cincizeci de stânjeni la sud de Scursuri, drept 
înainte peste şaizeci de stânjeni marini, chiar în raza de 
bătaie a unei duzini de catapulte ce puteau scufunda sau 
incendia orice în doar câteva minute. 

O  galeră aluneca prin poarta Arsenalului, între 
turnurile puternic luminate - unul dintre vasele mici şi iuți 
de patrulare numite „pescăruşi“, datorită formei de aripă a 
ramelor. Un pescăruş avea douăzeci de rame pe o parte şi 
era vâslit de optzeci de oameni plătiţi; pe punte se aflau 
patruzeci de spadasini, patruzeci de arcaşi şi două 
aruncătoare masive de săgeți numite scomia. Nu 
transporta merinde şi nu avea decât un singur catarg cu o 
pânză simplă şi strânsă. Singura sa menire era să se 
apropie de orice navă ar fi ameninţat Camorrul şi să-i 


471 


omoare pe toţi oamenii de la bord, dacă nu îi erau 
ascultate avertismentele. 

Bărci mai mici porniseră din capătul nordic al Acului de 
Miazăzi; piloţi din port şi echipaje de Jachete Galbene, cu 
felinare roşii şi albe strălucind la prore. 

De partea cealaltă a digului cel lung pescăruşul prindea 
viteză; şirurile de rame graţioase se scufundau şi despicau 
spuma albă din marea cea neagră. Dâra vălurită din 
spatele său se lărgea; sunetul tobei putea fi auzit răsunând 
peste apă, împreună cu porunci răstite. 

— Aproape, aproape, bombăni sergentul de strajă. O să 
fie la limită. Bietul nenorocit nici nu navighează bine; s-ar 
putea să aibă nevoie de o piatră peste bord ca să 
încetinească. 

Câteva siluete mici şi întunecate puteau fi zărite 
mişcându-se pe fundalul palid al pânzelor corabiei cu 
ciumaţi; prea puţine, pare-se, ca să le manevreze cum se 
cuvine. Însă, când vasul alunecă în Vechiul Port, începu să 
dea semne că încetineşte. Pânzele superioare fură 
coborâte, chiar dacă încet şi neîndemânatic. Pânzele 
rămase fură strânse pentru a risipi vântul care împingea 
corabia. Slăbiră, şi cu scârţâitul unor scripeţi de funii şi 
urmând nişte porunci muteşti, începură şi ele să coboare 
spre punte. 

— O, dar are nişte forme foarte elegante! se minună 
sergentul de strajă. Foarte elegante forme. 

— Ăla nu-i galion, rosti şi celălalt străjer. 

— Pare a fi unul dintre acele punţi-colorate construite 
în Emberlain; model-fregată, pare-mi-se că le zice. 

Corabia cu ciumaţi nu era neagră doar din pricina 
întunericului; era lăcuită cu negru şi împodobită de la 
proră la pupă cu filigran din scoruş. Nu se vedea nici o 
armă, nicăieri. 

— Nordici ţicniţi. Până şi corăbiile trebuie să le facă 
negre. Însă arată al naibii de bine; pun rămăşag că-i şi 
rapidă. Şi-n ce mai rahat a nimerit acum; o să fie blocată în 


472 


carantină săptămâni întregi. Bieţii nenorociţi o să fie 
bucuroşi să scape cu viaţă măcar. 

Pescăruşul ocoli vârful Acului de Miazăzi, cu ramele 
muşcând adânc din apă. La lumina felinarelor galerei, cei 
doi străjeri putură să vadă că scorpia erau încărcate şi 
pregătite; că arcaşii stăteau pe platformele lor înălțate cu 
arcuri în mâini, jucându-se nervos cu ele. 

Câteva minute mai târziu, pescăruşul opri lângă corabia 
neagră, care plutise până la vreo patru sute de stânjeni de 
țărm. Un ofiţer urcă pe rostrul lung al pescăruşului şi duse 
o portavoce la gură. 

— Numele vasului? 

— Satisfaction, Emberlain, se auzi un strigăt drept 
răspuns. 

— Ultimul port prin care aţi trecut? 

— Jerem. 

— Ce drăguţ! bombăni sergentul de strajă. Bieţii 
nenorociţi pot avea cam orice. 

— Ce încărcătură transportați? întrebă ofiterul de pe 
pescăruş. 

— Numai  merindele  corabiei; trebuia să luăm 
încărcătura din Ashmere. 

— Echipajul? 

— Şaizeci şi opt; douăzeci au murit deja. 

— Deci aţi aprins luminile de ciumă de nevoie? 

— Da, pentru numele zeilor! Nu ştim ce este. Oamenii 
ard cu febră. Căpitanul este mort, iar doftorul a murit şi el 
ieri! Ajutaţi-ne, vă rugăm! 

— Puteţi acosta în zona de carantină, strigă ofiţerul 
camorrean. Nu aveţi voie să vă apropiaţi de ţărmul nostru 
la mai puţin de o sută cincizeci de stânjeni sau veţi fi 
scufundaţi. Toate bărcile coborâte de voi vor fi scufundate 
sau incendiate. Oricine încearcă să înoate la țărm va fi 
doborât - asta în caz că trece de rechini. 

— Vă rugăm, trimiteţi-ne un doftor! 'Trimiteţi-ne 
alchimişti, pentru numele zeilor! 


473 


— Nu puteţi azvârli cadavrele peste bord, continuă 
ofiţerul. Trebuie să le ţineţi la bord. Orice pachete sau 
obiecte trimise cumva către țărm de pe vasul vostru vor fi 
arse fără a fi examinate. Orice asemenea încercare va 
constitui un motiv suficient pentru a vă incendia sau a vă 
scufunda. Aţi înţeles? 

— Da, dar vă rugăm, nu puteţi face nimic altceva? 

— Puteţi avea parte de preoţi pe țărm, şi puteţi primi 
apă proaspătă şi merinde de pomană trimise pe funii de la 
docuri - acele funii urmând să fie trimise prin bărci de pe 
țărm şi tăiate după folosinţă, la nevoie. 

— Şi nimic altceva? 

— Nu aveţi voie să vă apropiaţi de ţărmul nostru 
(altminteri, veţi fi atacați), dar puteţi face cale întoarsă şi 
pleca după bunul plac. Fie ca Aza Guilla şi Iono să vă ajute 
la ceasul vostru de restrişte; mă voi ruga zeilor să se 
îndure de voi şi vă doresc o mântuire iute în numele 
Ducelui Nicovante din Camorr. 


Câteva minute mai târziu, corabia neagră şi zveltă 
ajunse în zona de carantină cu pânzele strânse, cu luminile 
galbene sclipind deasupra apei negre din Vechiul Port, şi 
acolo rămase, legănându-se încet în timp ce oraşul dormea 
cufundat în ceţuri argintii. 


474 


INTERLUDIU: Doamna Îndelungatei Tăceri 
1 


Jean Tannen intră în serviciul Zeiţei Morţii cam la 
jumătate de an după ce Locke se întoarse din sejurul lui în 
ordinul preoţesc al Narăi, cu obişnuitele instrucţiuni de a 
afla tot ce putea şi de a se întoarce apoi acasă după vreo 
cinci-şase luni. Folosi numele fals Tavrin Callas, şi făcu o 
călătorie de peste o săptămână la miazăzi de Camorr ca să 
ajungă la marele templu al lui Aza Guilla, cunoscut drept 
Casa Revelaţiilor. 

Spre deosebire de celelalte unsprezece (sau 
douăsprezece) ordine ale clerului therin, slujitorii lui Aza 
Guilla îşi începeau inițierea în acelaşi loc. Coastele înalte 
de la miazăzi de Talisham se terminau în stânci imense şi 
abrupte de aproape o sută cincizeci de metri lângă valurile 
Mării de Fier care se spărgeau de ele. Casa Revelaţiilor 
era cioplită dintr-o astfel de stâncă, cu vedere spre mare, 
la o scară ce amintea de lucrările Eldrenilor, dar realizată 
- treptat şi cu migală, într-un proces continuu - numai şi 
numai cu ajutorul meşteşugurilor omeneşti. 

Inchipuiţi-vă nişte galerii adânci, dreptunghiulare, 
săpate drept în interiorul stâncii şi legate între ele numai 
prin mijloace exterioare. Pentru a ajunge undeva în Casa 
Revelaţiilor, trebuia să te aventurezi afară, pe pasarele, 
scări şi trepte cioplite în piatră, indiferent de vreme sau de 
ceasul din zi. Balustradele de siguranţă erau ceva de 
neînchipuit în Casa Revelaţiilor; iniţiaţi şi dascăli laolaltă 
zoreau de colo-colo, pe lumină sau pe întuneric, pe ploaie 
sau pe vreme senină, fără altă barieră între ei şi un picaj în 
mare decât propria încredere şi propriul noroc. 


475 


Douăsprezece coloane înalte erau tăiate la vest de Casa 
Revelaţiilor, având în vârf clopote din bronz; aceste tuburi 
de piatră cu o parte descoperită, înfipte vreo doi metri în 
pământ şi înalte de aproape douăzeci şi cinci de metri, 
aveau reazeme pentru mâini şi picioare cioplite în pereţii 
din spate. În zori şi în amurg, iniţiaţii trebuiau să se caţere 
pe ele şi să se asigure că fiecare clopot bătea de 
douăsprezece ori, câte o dată pentru fiecare dintre zeii 
panteonului. Zgomotul clopotelor era oarecum neregulat; 
când i se părea că poate trece neobservat, Jean bătea 
clopotul său de treisprezece ori. 

Înainte de sfârşitul primei luni pe care Jean o petrecu în 
templu, trei iniţiaţi îşi aflară sfârşitul în golul de dedesubt 
în încercarea lor de a îndeplini ritualul. Acest număr i se 
păru surprinzător de mic, având în vedere câte dintre 
îndatoririle cucernice ale noilor slujitori ai lui Aza Guilla 
(fără a mai pune la socoteală şi arhitectura casei lor) erau 
gândite în aşa fel încât să încurajeze o întâlnire prematură 
cu Zeița Morţii. 

— Aici suntem preocupaţi de moarte sub cele două 
aspecte ale sale: Moartea-ca-Trecere şi Moartea Veşnică, 
le spuse unul dintre lectorii lor, o preoteasă în vârstă cu 
trei gulere împletite din argint la roba sa neagră. Moartea 
Veşnică este regatul Preabunei Doamne; este un mister 
care nu ne este dat să-l înţelegem sau să-l cuprindem cu 
mintea din această parte a vălului Doamnei. Astfel încât 
Moartea-ca-Trecere rămâne singurul mijloc prin care 
putem ajunge la o mai mare înţelegere a maiestăţii sale 
întunecate. 

— Şederea voastră aici, în Casa Revelaţiilor, vă va 
aduce aproape de Moartea-ca-Trecere cu nenumărate 
prilejuri, şi mai mult ca sigur unii dintre voi vor păşi 
dincolo înainte să vi se desăvârşească iniţierea. Aceasta se 
poate întâmpla în mai multe feluri: din neatenţia sau 
delăsarea voastră, din vicisitudinile sorții sau din voia de 
nepătruns a Preabunei Doamne înseşi. Ca iniţiaţi ai 


476 


Doamnei, veţi fi expuşi Morţii-ca-Trecere şi urmărilor ei 
cât veţi mai trăi. Trebuie să vă obişnuiţi cu ea. Este natural 
ca trupul viu să se ferească din calea morţii şi a gândurilor 
legate de moarte. Disciplina voastră trebuie să înfrângă 
ceea ce este natural. 


2 


Întocmai ca şi în celelalte temple therine, iniţiaţii 
Primei Taine Interioare trebuiau să îşi îmbunătăţească 
scrisul, calculatul şi retorica până la punctul în care 
puteau accede la nivele mai înalte de studiu fără să 
distragă atenţia iniţiaţilor mai avansați. Jean, având 
avantajul vârstei şi al pregătirii sale anterioare, fu iniţiat în 
cea de-a Doua Taină Interioară la doar o lună şi jumătate 
de la sosirea sa acolo. 

— De-acum încolo vă veţi ascunde chipurile, le zise 
preotul care oficia ceremonia. Nu veţi mai avea trăsături 
de băiat sau de fată, de bărbat sau de femeie. Ordinul 
preoţesc al Preabunei Doamne are un singur chip, iar acel 
chip este de nepătruns. Nu trebuie să fim percepuți ca 
indivizi, ca simpli bărbaţi sau simple femei. Funcţia pe 
care o deţin slujitorii Zeiţei Morţii trebuie să provoace 
nelinişte, astfel încât cei cărora le predicăm să-şi 
formuleze gândurile către ea aşa cum se cuvine. 

Infăţişarea Mâhnită era masca argintie a ordinului lui 
Aza Guilla; cea a iniţiaţilor aducea în mod grosolan cu un 
chip de om, cu o scobitură aproximativă pentru nas şi 
găuri pentru ochi şi gură. Preoţii aveau o emisferă uşor 
ovală dintr-o plasă elegantă de mătase. Jean îşi puse 
Infăţişarea Mâhnită, nerăbdător să treacă la treabă şi să 
bage la cap alte secrete ale ordinului, numai ca să afle că 
sarcinile sale nu se schimbaseră foarte mult faţă de 
vremea în care fusese iniţiat al Primei Taine Interioare. 
Ducea în continuare mesaje, însemna pe hrisoave, mătura 
podele, făcea curat în bucătării, gonea în sus şi în jos pe 


477 


scările precare de piatră de sub Clopotele celor 
Doisprezece, cu marea neprietenoasă izbindu-se dedesubt 
şi cu vântul trăgându-i roba în toate părţile. 

Doar că acum avea onoarea de a face toate aceste 
lucruri purtând masca de argint, cu vederea periferică 
parţial blocată. Incă doi iniţiaţi în cea de-a Doua Taină 
Interioară se prăbuşiră spre o întâlnire personală cu 
Moartea-ca-Trecere la scurt timp după ce Jean urcase în 
rang. 

Cam la o lună după aceea, Jean fu otrăvit pentru prima 
oară. 


3 


— Tot mai aproape, rosti preoteasa, al cărei glas părea 
înăbuşit şi îndepărtat. Tot mai aproape de 
Moartea-ca-Trecere, până la marginea misterului - simţiţi 
cum vi se răcesc mădularele. Simţiţi cum vă încetinesc 
gândurile. Simţiţi cum bătăile inimii sunt tot mai leneşe. 
Umorile calde sunt zăgăzuite; flacăra vieţii se stinge. 

Le dăduse un soi de vin verde, o otravă pe care Jean nu 
putuse să o identifice; toţi cei doisprezece iniţiaţi în cea 
de-a Doua Taină Interioară din clasa lui de dimineaţă 
zăceau la pământ şi zvâcneau slab, măştile lor argintii 
îndreptate în sus, deoarece nu îşi mai puteau mişca 
grumazul. 

Instructoarea lor nu izbutise să le explice prea bine ce 
avea să facă vinul înainte să le poruncească să-l bea. Jean 
bănuia că dorinţa iniţiaţilor din jurul său de a dansa voios 
pe marginea Morţii-ca-Trecere rămânea încă mai mult 
teoretică decât practică. 

Păi sigur, uite cine le ştie pe toate, îşi zise în sinea lui în 
timp ce se minuna cât de mult îl furnicau picioarele şi cât 
de departe şi le simţea. Paznicule Strâmb... ordinul ăsta 
preoţesc este ţicnit. Dă-mi tărie să supraviețuiesc şi o să 


478 


mă întorc la Ticăloşii Gentilomi... acolo unde viaţa chiar 
are sens. 

Da, acolo unde trăia într-o pivniţă secretă din 
Sticlă-străveche, sub un templu putrezit, pretinzând că 
este preotul lui Perelandro în vreme ce lua lecţii de luptă 
de la maestrul de arme personal al Ducelui. Poate că-s un 
pic îmbătat cu drogul ăsta care îşi face de cap cu mine, 
chicoti Jean. 

Sunetul păru să răsune şi să reverbereze în sala de 
studiu cu tavan jos; preoteasa se întoarse încet. Înfăţişarea 
Mâhnită îi ascundea adevărata expresie, dar în mintea sa 
înceţoşată de drog Jean era sigur că îi putea simţi privirea 
arzătoare. 

— Vrei să ne împărtăşeşti ceva, Tavrin? 

Nu se putu abţine; chicoti din nou. Otrava păru să facă 
haz pe seama inhibiţiei sale muteşti pe care o simulase de 
când ajunsese în templu. 

— Mi-am văzut părinţii murind în flăcări, zise el. Mi-am 
văzut pisicile murind în flăcări. Ştii ce sunet scoate o 
pisică atunci când arde? Încă un chicot blestemat; aproape 
că se înecă cu propriul scuipat, spre surprinderea sa. Am 
privit şi n-am putut face nimic. Ştii unde să înjunghii un 
om ca să-i provoci moartea acum sau peste un minut, sau 
peste un ceas? Eu ştiu. S-ar fi tăvălit pe jos de râs, dacă 
şi-ar fi putut mişca mădularele; neputând face asta, se 
cutremură şi îşi chirci degetele. Moarte lentă? Două sau 
trei zile de durere? Pot rezolva şi asta. Ha! 
Moartea-ca-Trecere? Suntem vechi prieteni! 

Masca preotesei îl fixă; îl privi vreme de câteva 
momente lungite de drog în timp ce Jean gândea: Of la 
naiba cu chestia asta, chiar că am făcut-o lată acum. 

— Tavrin, rosti preoteasa, după ce trec efectele vinului 
de smarald, rămâi aici. Vei vorbi cu Inaltul Proctor. 

Jean rămase într-o stare de năuceală amestecată cu 
spaimă tot restul dimineţii. Chicotele continuau să vină, 
întrepătrunse cu accese de scârbă de sine. Și uite-aşa s-a 


479 


dus un anotimp întreg de trudă. Ce mai actor m-am 
dovedit a fi! 

În acea noapte, spre surprinderea sa, i se confirmă că 
trecuse în cea de-a Treia Taină Interioară a lui Aza Guilla. 

— Ştiam eu că ne putem aştepta la lucruri excepţionale 
din partea ta, Callas, îi zise Înaltul Proctor, un bătrân 
cocârjat al cărui glas şuiera din spatele Înfăţişării sale 
Mâhnite. Mai întâi extraordinara sârguinţă de care ai dat 
dovadă în studiile de zi cu zi şi rapiditatea cu care ai ajuns 
să stăpâneşti ritualurile externe. Acum o viziune... o 
viziune în timpul primei tale Suferinţe. Eşti însemnat, 
însemnat! Un orfan care a fost martor la moartea 
părinţilor săi... Ai fost sortit s-o slujeşti pe Preabuna 
Doamnă. 

— Care, ăă, sunt îndatoririle suplimentare ale unui 
iniţiat în cea de-a Treia Taină Interioară? 

— Suferinţa, desigur! zise Înaltul Proctor. O lună de 
Suferinţă; o lună de explorare a Morţii-ca-Trecere. Vei mai 
bea o dată din vinul de smarald şi apoi vei experimenta 
alte căi de a te apropia de momentul abrupt al îmbrăţişării 
Doamnei. Vei spânzura de-o frânghie de mătase până vei fi 
aproape mort; vei fi secat de sânge. Vei înghiţi şerpi şi vei 
înota în oceanul nopţii, acolo unde sălăşluiesc mulţi 
slujitori de-ai Doamnei. Te invidiez, frăţioare! Te invidiez, 
nou-născutule întru misterele noastre! 

Jean fugi din Casa Revelaţiilor chiar în acea noapte. 

Işi împachetă desaga sărăcăcioasă cu lucruşoare şi 
dădu iama în bucătării după de-ale gurii. Înainte să intre în 
Casa Revelaţiilor, îngropase o punguţă cu bani sub o 
anumită bornă aflată cam la o milă de stânci, aproape de 
satul Alinarea Tristeţii, care se îngrijea de nevoile lumeşti 
ale templului de pe stânci. Acei bani aveau să îi ajungă 
pentru drumul de întoarcere în Camorr. 

Mâzgăli un bilet şi îl lăsă pe pat, în noua sa chilie pe 
care o primise pentru rangul său avansat: 


480 


VĂ SUNT RECUNOSCĂTOR PENTRU PRILEJUL 
OFERII, DAR NU AM MAI PUTUT ASTEPTA. 

AM ALES SĂ CAUT STAREA DE MOARTE VEŞNICĂ; 

NU MĂ POT MULŢUMI CU NEÎNSEMNATELE 
MISTERE ALE MORŢII-CA-TRECERE. 

DOAMNA MĂ CHEAMĂ LA EA. 


TAVRIN CALLAS 


Se căţără pe treptele de piatră pentru ultima oară, pe 
când valurile se spărgeau în întunericul de dedesubt; 
lucirea roşiatică a felinarelor alchimice de furtună îl 
îndrumă până în vârful Casei Revelaţiilor, şi de acolo până 
pe culmea stâncilor, unde se făcu nevăzut în noapte. 


4 


— La naiba, spuse Galdo, când Jean îşi isprăvi povestea. 
Mă bucur că am fost trimis în Ordinul lui Sendovani. 

În noaptea în care se întoarse Jean, după ce Părintele 
Lanţuri îl iscodi în amănunţime în privinţa experienţelor 
sale din Casa Revelaţiilor, îi lăsă pe cei patru băieţi să urce 
pe acoperiş cu halbe de lut pline cu bere camorreană 
caldă. Stăteau sub stele şi sub norii argintii, sorbind din 
bere cu o nepăsare mult exagerată. Savurau iluzia că ar fi 
bărbaţi, adunaţi laolaltă după bunul plac, cu ceasurile 
nopţii la dispoziţie, ca să le petreacă aşa cum poftesc. 

— Fără glumă acum, zise şi Calo. În Ordinul lui Gandolo 
primeam foietaje şi bere o dată la două săptămâni, şi de 
fiecare Zi a Trândăviei câte un gologan pe care să-l 
cheltuim cum doream. Ştiţi, în cinstea Patronului Banului 
şi al Negoţului. 

— Mie îmi place deosebit de mult ordinul preoţesc al 
Binefăcătorului, interveni Locke, de vreme ce avem ca 
îndatoriri principale să stăm degeaba şi să pretindem că 


481 


Binefăcătorul nu există. Asta atunci când nu furăm una, 
alta. 

— Bine zis, încuviinţă Galdo. Preoţia asta a morţilor 
este pentru neghiobi. 

— Şi totuşi, întrebă Calo, nu te-ai gândit dacă nu cumva 
au dreptate? Sorbi din bere înainte să continue: Dacă nu 
cumva chiar eşti sortit să o slujeşti pe Preabuna Doamnă? 

— Am avut mult timp să mă gândesc la asta pe drumul 
de întoarcere în Camorr, spuse Jean. Şi cred că au 
dreptate. Poate nu aşa cum cred ei, totuşi. 

— Ce vrei să zici? 

Cei doi Sanza vorbiră deodată, cum se întâmpla deseori 
atunci când erau cuprinşi amândoi de curiozitate pură. 

Drept răspuns, Jean întinse mâna la spate şi scoase de 
sub tunică o singură secure, un dar de la Don Maranzalla. 
Era simplă şi neîmpodobită, însă bine întreţinută şi 
excelent cumpănită pentru cineva care nu ajunsese încă la 
maturitate. Jean o aşeză pe pietrele acoperişului templului 
şi surâse. 

— O, spuseră Calo şi Galdo. 


482 


CARTEA a IV-a 
IMPROVIZARE DISPERATĂ 


„Arunc de parcă am luat foc.“ 
Mitch Williams 


483 


CAPITOLUL DOISPREZECE 
Preotul cel gras din Tal Verrar 


1 


Când se trezi, Locke zăcea pe spate şi privea o frescă 
ştearsă şi murdară pictată pe tencuiala unui tavan. Fresca 
înfăţişa oameni lipsiţi de griji în robele epocii Tronului 
Therin. Adunați în jurul unui butoi de vin, cu pocale în 
mâini şi cu zâmbete pe chipuri. Locke gemu şi îşi închise 
ochii la loc. 

— Şi iată-l, rosti un glas necunoscut, aşa cum am zis. 
Compresa a dat roade, în cazul lui; o doftoriceală 
neobişnuit de bună pentru slăbirea canalelor trupului. 

— Cine naiba mai eşti şi tu? Locke descoperi că era 
într-o dispoziţie profund nediplomatică. Şi unde mă aflu? 

— Eşti în siguranţă, dar nu aş putea spune că îţi merge 
prea bine. Jean Tannen puse o mână pe umărul stâng al lui 
Locke şi îi surâse. De obicei foarte îngrijit, acum era 
nebărbierit de câteva zile, iar chipul îi era brăzdat de praf. 
lar nişte foşti pacienţi de-ai renumitului Jupân Ibelius ar 
putea să mă contrazică în privinţa siguranţei. 

Jean îi făcu lui Locke nişte semne iuți cu mâna: Suntem 
în siguranţă; vorbeşte liber. 

— Of, Jean, înţepăturile tale sunt un mod tare frumos de 
a mă răsplăti pentru truda ultimelor zile. Glasul 
necunoscut părea să vină de la un bărbat plin ridat, cu o 
înfăţişare ca de pasăre şi cu pielea asemenea unei feţe de 
masă maronii şi ponosite. Ochii săi întunecaţi şi agitaţi îl 
priveau din spatele unor ochelari groşi, cei mai groşi pe 
care îi văzuse Locke vreodată. Purta o tunică ponosită din 
bumbac, stropită cu ceea ce ar fi putut fi sosuri uscate sau 
sânge uscat, sub o jiletcă galbenă ca muştarul într-un stil 


484 


care nu mai era la modă de douăzeci de ani. Zulufii de păr 
creţ păreau să-i iasă direct din ceafă, acolo unde erau 
prinşi într-o coadă. Ţi-am adus prietenul înapoi pe tărâmul 
simţurilor. 

— Of, pentru numele lui Perelandro, Ibelius, nu-i ca şi 
cum ar fi avut o săgeată înfiptă în creier. Avea nevoie de 
puţină odihnă, atât. 

— Umorile sale calde erau la un nivel nespus de scăzut; 
canalele trupului său erau complet secătuite de vlagă. Era 
palid, leşinat, învineţit, deshidratat şi înfometat. 

— Ibelius? Locke încercă să se ridice în capul oaselor şi 
izbuti într-o oarecare măsură, iar Jean îl prinse de umeri şi 
îl ajută până la capăt. Camera se învârti cu el. Ibelius, 
vraciul din cartierul Apa-roşie? 

Vracii erau corespondenţii medicali ai alchimiştilor 
negri; fără referinţe sau un loc în breslele formale ale 
doftorilor, ei tratau rănile şi bolile Oamenilor-de-încredere 
din Camorr. Un doftor veritabil ar putea să nu vadă cu 
ochi buni tratarea unui pacient pentru o rană provocată de 
o secure la două jumătate dimineaţa şi ar chema straja 
oraşului. Un vraci nu punea întrebări, atâta vreme cât era 
plătit în avans. 

Desigur, problema cu vracii era riscul pe care trebuiau 
să şi-l asume pacienţii când venea vorba de abilităţile şi de 
referinţele lor. Unii dintre ei chiar erau foşti tămăduitori 
cu pregătire, ajunşi la restrişte sau alungaţi din meseria 
lor pentru delicte precum profanarea de morminte. Alţii 
erau simpli improvizatori, aplicând cunoştinţe practice 
căpătate de-a lungul anilor în care s-au ocupat de 
rezultatele încăierărilor din cârciumi sau ale jafurilor. 
Câţiva erau complet ţicniţi, criminali sau - de-a dreptul 
fermecător - ambele. 

— Colegii mei sunt vraci, pufni Ibelius. Eu sunt doftor, 
educat la Colegiu. Propria ta întremare stă mărturie. 

Locke îşi aruncă privirea prin cameră. Stătea întins 
(purtând numai un material peste şale) pe un pat, într-un 


485 


colţ a ceea ce era probabil o vilă părăsită din Funingine. O 
perdea de pânză atârna deasupra singurei uşi a camerei; 
două felinare alchimice alb-portocalii luminau tot locul. 
Locke îşi simţea gâtul uscat, trupul încă îl durea şi în nări 
avea un iz destul de neplăcut, care nu era în totalitate 
cauzat de duhoarea naturală a unui om nespălat. Un 
reziduu ciudat şi translucid se exfolia de pe pântecele şi 
sternul său. Îl împunse cu degetele. 

— Ce mai e şi rahatul ăsta de pe pieptul meu? întrebă 
Locke. 

— Compresa, domnule. Compresa lui Varagnelli, ca să 
fiu mai precis, deşi mă îndoiesc că sunteţi familiar cu 
subiectul. Am folosit-o pentru a concentra energia tot mai 
scăzută din canalele corporale; ca să restrâng mişcarea 
umorilor dumneavoastră calde în zona în care ar face cel 
mai mult bine - cu alte cuvinte, pe abdomen. Nu voiam să 
vi se risipească energia. 

— Şi ce era în ea? 

— Compresa este un conglomerat patentat, însă esenţa 
funcţiei sale este oferită de amestecul de 
ajutorul-grădinarului şi de terebentină. 

— Ajutorul-grădinarului? 

— Râme, explică Jean. Vrea să spună râme îngropate în 
terebentină. 

— Şi l-ai lăsat să întindă aşa ceva pe trupul meu? 

Locke gemu şi se prăbuşi la loc în pat. 

— Numai pe abdomen, domnule - pe abdomenul 
dumneavoastră greu încercat. 

— El este doftorul, zise Jean, eu mă pricep doar să 
frâng oameni; nu ştiu să-i fac bine la loc. 

— Că tot veni vorba... ce am păţit? 

— Slăbire - o slăbire completă, aşa cum n-am mai văzut 
în viaţa mea. În timp ce vorbea, Ibelius îl apucă pe Locke 
de încheietură şi îi luă pulsul. Jean mi-a spus că aţi luat un 
vomitiv în seara Zilei Ducelui. 

— Şi încă cum! 


486 


— Şi că nu aţi mai mâncat sau băut nimic după aceea. 
Că aţi fost prins, bătut crunt şi aproape ucis prin 
scufundare într-un butoi cu urină de cal - extraordinar de 
dezgustător, domnule, vă compătimesc! Şi că aţi fost rănit 
adânc în braţul stâng; o rană care se închide chiar în timp 
ce vorbim, dar nu datorită chinurilor prin care aţi trecut. 
Şi că aţi rămas activ toată seara, în ciuda rănilor şi a 
epuizării. Şi că v-aţi urmat cursul până la capăt în cea mai 
mare grabă, fără o clipă de odihnă, măcar. 

— Sună oarecum familiar, da. N 

— Pur şi simplu aţi cedat, domnule. In termeni 
nespecialişti, trupul dumneavoastră nu v-a mai îngăduit să 
îl împingeţi dincolo de limite. 

Ibelius chicoti. 

— De câtă vreme sunt aici? 

— De două zile şi două nopţi, zise Jean. 

— Cum?! Fir-aş al naibii! Şi-am fost inconştient tot 
timpul ăsta? 

— Cam da, încuviinţă Jean. Te-am văzut căzând; eram la 
mai puţin de treizeci de stânjeni distanţă, ghemuit într-o 
ascunzătoare. Mi-a luat câteva minute să îmi dau seama de 
ce cerşetorul ăla bătrân şi bărbos mi se părea cunoscut. 

— V-am mai şi sedat, ce-i drept, interveni Ibelius. 
Pentru binele dumneavoastră. 

— La naiba! 

— Evident judecata mea a fost corectă, căci altfel nu 
v-aţi fi odihnit deloc. Şi a înlesnit folosirea unor comprese 
destul de neplăcute pentru a vă reduce umflăturile şi 
vânătăile de pe chip. Dacă aţi fi fost treaz, cu siguranţă 
v-aţi fi plâns de miros. 

— Ihhh, spuse Locke. Zi-mi măcar că ai ceva de băut la 
îndemână. 

Jean îi dădu un burduf cu vin roşu; era cald, amar şi 
îndoit cu apă până la punctul la care ajunsese mai mult roz 
decât roşu, însă Locke dădu pe gât jumătate din el într-o 
serie de gâlgâituri nedemne. 


487 


— Cu grijă, domnule Lamora, cu grijă, interveni Ibelius. 
Mă tem că nu vă cunoaşteţi prea bine propriile limite 
naturale. Fă-l să mănânce supa, Jean! Trebuie să-şi 
recapete vigoarea animală, sau umorile sale vor scădea din 
nou. Este mult prea slab pentru binele său; mai are puţin 
şi dă în anemie. 

Locke devoră supa oferită (rechin fiert într-o tocană de 
lapte şi cartofi; fără gust, îngheţată, departe de a fi 
proaspătă şi, în mod categoric, cea mai minunată chestie 
pe care îşi aducea aminte s-o fi mâncat vreodată) şi apoi se 
întinse. 

— Două zile, pe toţi zeii! Bănuiesc că nu am avut 
norocul ca, între timp, Capa Raza să fi căzut pe scări şi 
să-şi fi frânt gâtul, nu? 

— Da’ de unde, zise Jean. Este încă printre noi. El şi 
Magul lui Juruit. Au fost foarte ocupați ăştia doi. S-ar 
putea să te intereseze să afli că Ticăloşii Gentilomi sunt 
oficial  proscrişi, iar eu sunt considerat singurul 
supravieţuitor al găştii, cu un preţ de cinci sute de coroane 
pe capul meu pentru cine mă predă. De preferat după ce 
nu mai respir. 

— Hmmm, spuse Locke. Pot cuteza să vă întreb, Jupâne 
Ibelius, ce vă face să staţi aici şi să mă ungeţi cu râme 
pentru binele meu, când oricare din noi doi este cheia 
către favoarea financiară a lui Capa Raza? 

— Îţi pot explica eu asta, interveni Jean. Se pare că mai 
era un lIbelius, care lucra pentru Barsavi ca străjer la 
Mormântul Plutitor. Unul dintre oamenii credincioşi lui 
Barsavi, ar trebui să adaug. 

— A, rosti Locke. Condoleanţele mele, Jupâne Ibelius. 
Fratele dumitale? 

— Fratele meu mai mic. Bietul idiot; i-am tot zis să-şi 
găsească o altă meserie. Se pare că împărtăşim o mâhnire 
comună, mulţumită lui Capa Raza. 


488 


— Da, încuviinţă Locke. Da, Jupâne lIbelius. O să-l 
îngrop pe nenorocitul ăla în glod mai adânc decât oricare 
om omorât vreodată, de la facerea lumii încoace. 

— Ahhh, zise Ibelius. Aşa mi-a spus şi Jean. De aceea 
nici nu vă cer bani pentru serviciile mele. Nu că vă dau 
prea multe şanse, dar oricare duşman de-al lui Capa Raza 
este mai mult decât bine-venit în grija mea şi poate fi sigur 
de discreţia mea. 

—E cât se poate de cumsecade din partea 
dumneavoastră, zise Locke. În cazul ăsta, dacă tot trebuie 
să fiu uns cu râme şi cu terebentină pe piept, mă bucur că 
vă ocupați dumneavoastră de... ăă, treaba asta. 

— Sluga dumneavoastră, domnule, spuse Ibelius. 

— Ei bine, Jean, continuă Locke, se pare că avem o 
ascunzătoare, un doftor şi pe noi doi. De ce alte bunuri mai 
dispunem? 

— Păi, mai avem zece coroane, cincisprezece soloni şi 
cinci gologani, zise Jean. Patul ăla pe care eşti întins tu. Ai 
mâncat vinul şi ai băut supa. Mai avem şi Surorile 
Năbădăioase, bineînţeles. Câteva mantii, nişte cizme, 
hainele tale. Şi toată tencuiala putrezită şi zidăria 
dărâmată pe care şi-ar putea-o dori careva. 

— Doar atât? 

— Ar mai fi ceva. Jean ridică masca brodată de argint a 
unui preot de-al lui Aza Guilla. Ajutorul şi alinarea 
Doamnei Îndelungatei Tăceri. 

— Cum naiba ai izbutit una ca asta? 

— Îndată după ce te-am lăsat la marginea Cazanului, 
spuse Jean, m-am hotărât să mă întorc în Cartierul 
Templelor şi să mă fac folositor. 


2 


Focul din Casa lui Perelandro nu se stinsese încă atunci 
când Jean Tannen se prăbuşi, pe jumătate dezbrăcat, la 
intrarea de serviciu a Casei lui Aza Guilla, la vreo două 


489 


pieţe distanţă de templul care le slujise drept casă 
Ticăloşilor Gentilomi. 

Sticla-străveche şi piatra nu puteau să ardă, fireşte, dar 
lucrurile dinăuntrul Casei lui Perelandro erau cu totul 
altceva. Cu toată Sticla-străveche care reflecta şi 
concentra arşiţa flăcărilor, tot ce se afla în vizuină urma să 
fie carbonizat până ajungea scrum, iar dogoarea tot mai 
mare avea să rezolve şi lucrurile din templul propriu-zis. O 
brigadă de Jachete Galbene cu găleți se învârtea în jurul 
templului de sus, neavând altceva de făcut decât să 
aştepte ca dogoarea şi oribilul fum încărcat de moarte să 
înceteze să se mai reverse pe sub uşi. 

Jean izbi cu pumnul în uşa de lemn zăvorâtă din spatele 
templului Zeiţei Morţii şi se rugă la Paznicul Strâmb să îl 
ajute să-şi păstreze accentul verrar, pe care îl exersase 
rareori în decursul ultimelor luni. Îngenunche, ca să pară 
şi mai demn de milă. 

După câteva minute, se auzi un păcănit şi uşa se 
deschise câţiva milimetri. Un iniţiat într-o robă neagră, 
neîmpodobită şi cu masca simplă de argint, care-i era atât 
de familiară lui Jean, se uită la el. 

— Numele meu este Tavrin Callas, rosti Jean. Am 
nevoie de ajutorul tău. 

— Eşti pe moarte? întrebă iniţiatul. Nu putem face prea 
multe pentru cei sănătoşi tun. Dacă ai nevoie de mâncare 
şi de ajutor, ţi-aş recomanda Casa lui Perelandro, deşi se 
pare că sunt... ceva probleme acolo, în seara asta. 

— Nu sunt pe moarte, dar am nevoie de mâncare şi de 
ajutor. Sunt un slujitor devotat al Preabunei Doamne, un 
iniţiat al celei de-a Cincea Taine Interioare. 

Jean îşi calculase cu grijă această minciună; cel de-al 
patrulea rang în ordinul lui Aza Guilla era rezervat 
preoţilor. Cel de-al cincilea ar fi fost un nivel realist pentru 
cineva însărcinat să transmită mesaje importante dintr-un 
oraş în altul. Orice rang mai înalt l-ar fi obligat să aibă 


490 


de-a face cu preoţi şi preotese de rang superior, care ar fi 
trebuit să audă de el. 

— Am fost trimis din Tal Verrar în Jeresh cu treburi 
de-ale ordinului nostru, însă corabia în care eram a fost 
capturată de bandiți jeremiţi. Mi-au luat robele, peceţile 
funcţiei, actele şi Infăţişarea Mâhnită. 

— Cum?! Iniţiatul, o fată, se aplecă şi îl ajută pe Jean să 
se ridice. Avea cam un sfert din greutatea lui, astfel încât 
efortul în sine era puţin comic. Au cutezat să se lege de un 
trimis al Doamnei? 

— Jeremiţii nu cred în cei Doisprezece, surioară, zise 
Jean, care se lăsă ridicat în genunchi. Ei se desfată 
chinuindu-i pe cei pioşi. Am fost înlănţuit de o vâslă zile 
întregi. Noaptea trecută, galera care m-a capturat a 
ancorat în Golful Camorr; am fost însărcinat cu golirea 
oalelor de noapte peste bord, în timp ce ofiţerii au coborât 
pe țărm să se desfrâneze. Am văzut în apă aripioarele 
Fraţilor noştri Întunecaţi; m-am rugat Doamnei şi am 
profitat de prilej. 

Unul dintre lucrurile pe care fraţii şi surorile lui Aza 
Guilla îl împărtăşeau rareori străinilor (îndeosebi în 
Camorr) era credinţa lor că rechinii îi erau dragi Zeiţei 
Morţii şi că venirile, plecările şi atacurile lor brutale şi 
bruşte reprezentau însăşi esenţa firii Preabunei Doamne. 
Rechinii erau semne puternice pentru ordinul preoţesc cu 
măşti argintii. Înaltul Proctor din Casa Revelaţiilor nu 
glumise când îi sugerase lui Jean să înoate în ocean după 
lăsarea întunericului. Se zicea că numai necredincioşii 
erau atacați în apele de sub Casa Revelaţiilor. 

— Fraţii Întunecaţi, spuse iniţiata cu tot mai mare 
nerăbdare. Şi te-au ajutat să scapi? 

— Nu trebuie să te gândeşti la asta ca la un ajutor, zise 
Jean, deoarece Doamna nu ajută, ci îngăduie. La fel şi 
Fraţii noştri Întunecaţi. Am sărit în apă şi le-am simţit 
prezenţa în preajma mea; i-am simţit cum înoată pe sub 
picioarele mele şi le-am văzut aripioarele cum taie 


491 


suprafaţa apei. Piraţii mi-au strigat că am luat-o razna; 
când i-au văzut pe Fraţi, s-au gândit că o să fiu devorat în 
curând şi au pufnit în râs. Am râs şi eu - când m-am târât 
pe țărm, nevătămat. 

— Slăveşte-o pe Doamnă, frate. 

— Aşa fac, am făcut şi voi face în continuare, zise Jean. 
Ea m-a izbăvit de duşmani; ea mi-a dat o a doua şansă de 
a-mi duce misia la bun sfârşit. Du-mă la intendentul 
templului tău, rogu-te! Lasă-mă să mă întâlnesc cu 
Părintele tău Teolog. Am nevoie doar de o Înfăţişare, de 
robe şi de o chilie pentru câteva nopţi, în timp ce îmi pun 
ordine în treburi. 


3 


— Nu ăsta era numele sub care ţi-ai făcut ucenicia 
acum nu ştiu câţi ani? interveni Locke. 

— Ba da. 

— Păi, şi nu vor trimite mesaje? Nu vor pune întrebări 
şi nu vor afla că Tavrin Callas a fost împins de o curiozitate 
divină să se azvârle de pe-o stâncă? 

— Sigur că aşa vor face, spuse Jean. Dar o să le ia 
câteva săptămâni ca să trimită un mesaj şi să primească 
un răspuns... iar eu nu plănuiesc să păstrez deghizarea 
asta atâta amar de vreme. În plus, o să se distreze şi ei un 
pic. Când vor descoperi într-un sfârşit că Tavrin Callas ar 
trebui să fie mort, vor putea proclama tot soiul de viziuni şi 
de miracole. O apariţie de dincolo de tărâmurile umbrelor, 
cum s-ar zice. 

— O apariţie direct din fundul unui mincinos fără de 
seamăn, pufni Locke. Bine lucrat, Jean! 

— Cred că ştiu doar cum să vorbesc cu preoţi morţi. 
Toţi suntem hărăziţi cu câte ceva deosebit. 

— Nu vă supăraţi, îi întrerupse Ibelius, dar este oare 
înţelept? Vreau să spun... să vă grozăviţi cu robele 


492 


preoţilor Zeiţei Morţii înseşi? Să o duceţi de nas pe... pe 
Preabuna Doamnă? 

Ibelius îşi duse ambele mâini la ochi, apoi la buze, 
pentru ca apoi să şi le încrucişeze deasupra inimii. 

— Dacă Preabuna Doamnă s-ar fi simţit jignită, ar fi 
avut o grămadă de ocazii să mă facă zob pentru 
neobrăzarea mea, îi explică Jean. 

— În plus, Jean şi cu mine slujim în ordinul 
Binefăcătorului, Părintele Pretextelor Necesare, interveni 
şi Locke. Crezi în Paznicul Strâmb, Jupâne Ibelius? 

— Experienţa m-a învăţat că nu strică niciodată să-ţi 
pese. Nu aprind eu lumânări şi nici nu dau de pomană, 
dar... nici nu-l vorbesc de rău pe Binefăcător. 

— Ei bine, zise Locke, mentorul nostru ne-a spus 
cândva că iniţiaţii Binefăcătorului au o imunitate 
surprinzătoare la orice consecinţe, când trebuie să se dea 
drept membri ai altor ordine preoţeşti. 

— Aş zice că se simt şi surprinzător de bine-veniţi, 
adăugă Jean. Iar în împrejurările actuale, sunt puţine alte 
deghizări potrivite pentru un om de talia mea. 

— A, înţeleg unde baţi, Jean. 

— Se pare că Zeita Morţii a fost foarte ocupată în 
ultimul timp cu mulţi alţi oameni în afară de noi, spuse 
Locke. M-am trezit de tot, Jean, şi mi-e foarte bine, Jupâne 
Ibelius. Nu-i nevoie să vă ridicaţi - sunt cât se poate de 
sigur că pulsul meu este exact unde l-am lăsat, şi anume la 
încheietura mâinii. Ce altceva îmi poţi spune, Jean? 

— Situaţia este încordată şi sângeroasă, însă cred că 
Raza s-a descurcat. Umblă vorba că toată gaşca noastră a 
pierit, în afară de mine, cu preţul ăla drăguţ pe capul meu. 
Cică am fi refuzat să îi jurăm credinţă lui Raza şi am fi 
încercat să ne luptăm în numele lui Barsavi, fiind răpuşi pe 
drept pe când făceam asta. Toţi ceilalţi garrista i s-au 
supus; Raza nu a aşteptat trei zile până să lovească. Cei 
mai recalcitranţi s-au trezit cu beregatele tăiate în noaptea 


493 


asta; vreo cinci sau şase dintre ei. S-a întâmplat acum 
câteva ceasuri. 

— Pe toţi zeii! De unde ai aflat toate astea? 

— Unele lucruri le-am aflat de la Ibelius, care se poate 
mişca destul de liber, câtă vreme îşi ţine capul plecat. 
Altele - făcând-o pe preotul. S-a întâmplat să fiu prin 
Resturi-de-lemn când o grămadă de oameni au avut 
nevoie, dintr-odată, de rugăciuni de moarte. 

— Deci Oamenii Potriviţi sunt la cheremul lui Raza. 

— Eu aşa zic. Se obişnuiesc cu noua situaţie. Toată 
lumea e gata să scoată cuţitele la cea mai mică pişcătură 
de ţânţar sau cădere de ac, dar i-a cam dat pe brazdă. Îşi 
conduce operaţiunile tot din Mormântul Plutitor, întocmai 
ca Barsavi. Îşi ţine majoritatea promisiunilor. E greu să te 
pui cu stabilitatea. 

— Şi cum rămâne cu... cealaltă problemă a noastră? 
Locke făcu semnul de mână convenit pentru Ghimpele din 
Camorr. Ai auzit ceva despre asta? Vreo, ăă, crăpătură în 
faţadă? 

— Nu, şopti Jean. Se pare că Raza s-a mulţumit să ne 
omoare ca pungaşi mărunți şi să lase lucrurile aşa. 

Locke suspină uşurat. 

— Însă se mai petrece ceva ciudat, continuă Jean. Raza 
a adunat azi-noapte vreo şase bărbaţi şi femei, din toate 
găştile şi din districte diferite. I-a expus în public ca fiind 
agenţi ai Păianjenului. 

— Serios? Chiar crezi că erau sau e vreo altă urzeală 
blestemată de-a lui? 

— Cred că e probabil să fi fost agenţi, zise Jean. Am 
făcut rost de numele lor de la Ibelius şi am chibzuit 
îndelung; nu pare să fie nimic care să-i lege. Nimic care să 
aibă vreo însemnătate pentru mine, cel puţin. Aşa deci... 
Raza le-a cruțat vieţile, dar i-a surghiunit. Le-a spus că au 
o zi la dispoziţie să-şi pună ordine în treburi şi să 
părăsească pentru totdeauna Camorrul. 

— Interesant. Aş vrea să ştiu ce-a mai fost şi asta. 


494 


— Poate nimic, de data asta. 

— Eh, ce plăcut ar fi... 

— A, şi corabia cu ciumaţi, domnule Lamora! Ibelius 
vorbi cu nerăbdare. Un vas cât se poate de ciudat. Jean a 
uitat s-o menţioneze până acum. 

— Corabia cu ciumaţi? 

— Un vas cu carenă neagră din Emberlain; o micuță 
capodoperă. Al naibii de frumos, şi doar ştii că eu de-abia 
dacă pot deosebi partea care intră în apă de cealaltă. Jean 
se scărpină în bărbia nerasă înainte să continue: A tras în 
zona de carantină chiar în noaptea în care Capa Raza i-a 
dat lui Capa Barsavi propria lecţie cu dinţi. 

— Asta-i o coincidenţă foarte interesantă. 

— Nu-i aşa? Zeii chiar ţin mult la semnele pe care le 
trimit oamenilor. Cică ar fi murit deja vreo douăzeci sau 
treizeci dintre cei de pe vas. Dar iată partea cu adevărat 
ciudată: Capa Raza şi-a asumat responsabilitatea pentru 
aprovizionarea caritabilă. 

— Cum?! 

— Da. Oamenii lui au grijă de tot ce se desfăşoară jos, 
la docuri; a plătit Ordinului lui Sendovani pentru pâine şi 
carne. Ei ţin locul Ordinului lui Perelandro de când... ştii 
tu. 

— De ce naiba ar escorta oamenii lui mâncare şi apă jos 
la docuri? 

— Şi eu am fost curios în privinţa asta, spuse Jean. Aşa 
că azi-noapte am încercat să iscodesc şi eu un pic, în 
calitatea mea oficială de preot, mă-nţelegi. Şi am aflat că 
pe vasul ăla nu ajunge doar mâncare şi apă. 


4 


Cea mai blândă ploaie cădea, aproape ca un sărut cald 
şi umed al cerului, în noaptea Zilei Tronului - noaptea de 
după venirea la putere a lui Capa Raza. Un preot 
neobişnuit de îndesat de-al lui Aza Guilla, cu robele sale 


495 


fluturând în vânt, privea corabia cu ciumaţi acostată în 
Golful Camorr. La lumina galbenă a felinarelor corabiei 
părea că masca preotului luceşte bronz-aurie. 

O bărcuţă ponosită se legăna în apa liniştită, lângă cel 
mai lung doc ce ieşea din Scursuri; de barcă era prinsă o 
frânghie ce ducea la corabia cu ciumaţi. Împlinirea, 
ancorată la cea mai mare distanţă la care se putea trage 
cu arcul, arăta ciudat de scheletică, cu pânzele înfăşurate 
strâns. Pe puntea vasului se puteau vedea câteva siluete, 
ici şi colo. 

Pe doc, câţiva hamali voinici descărcau conţinutul unei 
cotigi trase de-un măgar în bărcuţă, sub supravegherea a 
vreo şase oameni în mantii, evident înarmaţi. Nu încăpea 
îndoială că toată operaţiunea putea fi urmărită cu 
ocheanul din orice post de strajă din jurul Vechiului Port. 
Deşi majoritatea acestor posturi aveau încă oameni 
înăuntru (ceea ce urma să se întâmple pe toată durata 
şederii corabiei cu ciumaţi), nici unuia dintre aceştia nu îi 
păsa ce era trimis pe corabie, atâta timp cât nu era trimis 
nimic îndărăt. 

Jean, pe de altă parte, era foarte curios despre interesul 
subit pe care Capa Raza părea să-l aibă pentru soarta 
bieţilor marinari din Emberlain. 

— Hei, mai bine întoarce-te şi mişcă-ţi fundul... O! Ăă, 
să-mi fie cu iertare, Sfinţia Voastră! 

Jean savură o clipă neliniştea evidentă de pe chipurile 
oamenilor care se întoarseră la apropierea lui; păreau 
nişte tipi duri, bătăuşi încercaţi, foarte obişnuiţi să 
provoace şi să îndure durerea. Insă la vederea Înfăţişării 
sale Mâhnite arătau deodată cu toţii vinovaţi, ca nişte copii 
prinşi că dau târcoale prea aproape de borcanul cu miere. 

Nu recunoscu pe nici unul dintre ei; asta însemna că 
făceau parte, mai mult ca sigur, din gaşca personală a lui 
Raza. ÎIncercă să-i măsoare cu privirea, căutând ceva 
nepotrivit sau neobişnuit care să le indice originea, dar nu 
găsi prea multe. Purtau o grămadă de bijuterii; cercei, în 


496 


mare parte - câte şapte sau opt pe ureche, în cazul unei 
tinere. Asta era o modă mai degrabă marinărească decât 
criminală, însă s-ar fi putut să nu aibă prea mare 
însemnătate. 

— Am venit doar să mă rog, zise Jean, pentru mijlocirea 
Preabunei Doamne faţă de nefericiţii aceia de pe apă. Nu 
mă băgaţi în seamă, continuaţi-vă treaba. 

Jean îi încurajă întorcându-se oarecum cu spatele la 
trupa de muncitori; îşi îndreptă privirea către corabie, 
ascultând foarte atent sunetele muncii ce se desfăşura 
lângă el. Se auziră icnete de la ridicarea unor obiecte 
grele şi paşi; scârţâitul unor scânduri ponosite şi roase de 
apă. Cotiga trasă de măgar părea să fie plină cu săculeţi 
de mărimea unui burduf de vin de o pintă. În mare parte, 
echipa îi mânuia cu băgare de seamă, dar după câteva 
minute... 

— Blestema-te-ar zeii, Mazzik! Se auzi un zornăit şi un 
clinchet când unul dintre saci căzu pe doc. 
Supraveghetorul muncitorilor îşi frecă mâinile imediat şi 
se uită spre Jean. Eu, ăă... să-mi fie cu iertare, Sfinţia 
Voastră. Noi, ăă, am jurat... am promis că vom, ăă, trimite 
aceste merinde în siguranţă pe corabia cu ciumaţi. 

Jean se întoarse încet şi îl lăsă pe bărbat să suporte 
efectul complet al înfăţişării sale lipsite de chip. Apoi 
încuviinţă, cât se poate de încet. 

— Ceea ce faceţi este foarte cuviincios. Este un gest 
foarte milostiv din partea stăpânului vostru să preia treaba 
pe care o face de obicei Ordinul lui Perelandro. 

— Da, ăă... chiar e păcat de ce s-a întâmplat acolo. O 
adevărată, ăă, tragedie. 

— Preabuna Doamnă îşi îngrijeşte grădina după voia ei, 
rosti Jean, şi culege mugurii când pofteşte. Nu te mânia pe 
omul tău. Este firesc să nu fie în apele lui în prezenţa a 
ceva atât de... neobişnuit. 

— A, corabia cu ciumaţi, zise omul. Da, ne, ăăă, dă fiori 
tuturor. 


497 


— O să vă las să vă vedeţi de treabă, spuse Jean. 
Trimiteţi după noi la Casa lui Aza Guilla dacă se întâmplă 
ca oamenii de pe navă să aibă nevoie de noi. 

— Da... sigur. M-mulţumesc, Sfinţia Voastră. 

Pe când Jean mergea încet pe doc, întorcându-se pe 
țărm, echipa isprăvi de încărcat bărcuţa care fu apoi 
desprinsă de la dana de acostare. 

— Trageţi, mugi unul dintre bărbaţii de la capătul 
docului. 

Încet, frânghia se întinse şi apoi, când micile siluete 
negre de la bordul Mulţumirii crescură ritmul trudei lor, 
barca începu să traverseze Vechiul Port, îndreptându-se 
spre fregată cu destulă viteză, lăsând în urmă o dâră 
argintie pe apa întunecată. 

Jean o luă către nord, prin Scursuri, folosindu-se de 
mersul demn al unui preot ca să-şi poată bate capul în voie 
cu întrebarea ce nu-i dădea pace. 

Ce putea să facă o corabie plină de morţi şi de 
muribunzi cu saci de bani? 


5 


— Saci de bani? Eşti absolut sigur? 

— Era metal rece de cheltuit, Locke. Poate îţi mai aduci 
aminte că am avut o întreagă vistierie plină cu aşa ceva, 
până de curând. Aş spune că avem amândoi o ureche 
receptivă pentru sunetul făcut de monede. 

— Hmmm. Deci, dacă nu cumva Ducele s-a apucat să 
amestece coroane în pâine de când am căzut eu la pat, 
merindele alea sunt la fel de milostive precum firea mea 
blestemată. 

— O să mai iscodesc, să văd dacă mai pot afla şi 
altceva. 

— Bun, bun. Acum trebuie să mă salţi din patul ăsta şi 
să mă pun pe treabă. 


498 


— Domnule Lamora, strigă Ibelius, nu sunteţi deloc în 
măsură să coborâţi din pat şi să umblaţi de colo-colo 
purtat numai de voinţă! Tocmai voinţa dumneavoastră v-a 
adus în starea asta de moleşeală. 

— Jupâne Ibelius, cu tot respectul de cuviinţă, acum că 
mi-am venit în fire, dacă va trebui să mă târăsc prin oraş 
pe coate şi în genunchi ca să fac ceva folositor împotriva 
lui Capa Raza, aşa o să-mi încep războiul. 

Se săltă din pat şi încercă să stea în picioare; încă o 
dată, capul îi vâjâi, genunchii i se îndoiră şi se prăbuşi la 
pământ. 

— De acolo? zise Jean. Pare al naibii de incomod. 

— Ibelius, spuse Locke, nu se poate aşa ceva! Trebuie 
să pot fi în stare să umblu. Am nevoie de vlaga mea. 

— Dragul meu domn Lamora, interveni  Ibelius, 
întinzându-se ca să îl ajute pe Locke să se ridice. Jean se 
duse în cealaltă parte, şi cei doi îl aşezară în curând înapoi 
pe pat. Acum aflaţi că sunt lucruri foarte diferite, ceea ce 
cereţi şi ceea ce constituţia dumneavoastră poate suporta. 
Of, de-aş fi primit barem câte un solon pentru fiecare 
pacient care a venit la mine vorbindu-mi la fel ca 
dumneavoastră! „Ibelius, am fumat prafuri jeremite vreme 
de douăzeci de ani şi acum îmi sângerează gâtlejul; fă-mă 
bine! Ibelius, am băut şi m-am bătut toată noaptea, şi mi 
s-a scos un ochi! Redă-mi vederea, la naiba!“ Dar hai să nu 
zicem soloni, ci măcar un baron de bronz pentru asemenea 
ieşiri... Şi tot m-aş putea retrage în Lashain ca un adevărat 
gentilom! 

— Nu-i pot face cine ştie ce rău lui Capa Raza cu faţa 
plantată în colbul acestui bordei, zise Locke, sărindu-i 
iarăşi ţandăra. 

— Atunci  odihniţi-vă, domnule,  odihniţi-vă, ripostă 
Ibelius, aprinzându-se şi el în obraji. Aveţi măcar decenţa 
de a nu vă răţoi la mine din cauză că nu port puterea zeilor 
în degete! Odihniţi-vă şi recăpătaţi-vă puterile. Mâine, 
când veţi putea umbla în siguranţă, vă voi aduce din nou 


499 


mâncare; un apetit redobândit va fi un semn bine-venit. Cu 
mâncare şi cu odihnă veţi putea ajunge la un nivel 
acceptabil de vigoare într-o zi-două. Nu vă puteţi aştepta 
să scăpaţi uşor de cele prin care aţi trecut. Aveţi răbdare. 

Locke oftă. 

— Bine. Doar că... mă roade crunt gândul de a-i scurta 
domnia lui Capa Raza. 

— lar eu de-abia aştept să treceţi la treabă cât mai 
curând, domnule Lamora. Ibelius îşi scoase ochelarii şi îi 
şterse de tunică. Dacă aş fi crezut că îl puteţi răpune chiar 
acum, cu doar ceva mai multă vlagă decât o mâţă pe 
jumătate înecată, păi v-aş pune într-un coş şi v-aş duce la 
el eu însumi. Dar nu-i cazul şi nici o compresă din cărţile 
mele de doftoriceală nu ar izbuti să facă una ca asta. 

— Ascultă-l pe jupânul Ibelius, Locke, şi nu te mai 
bosumfla. Jean îl bătu pe umăr. Gândeşte-te la asta ca la 
un prilej de a-ţi antrena mintea. O să strâng ce informaţii 
oi mai putea şi o să fiu braţul tău puternic. Tu numai dă-mi 
un plan ca să îi pun piedică nemernicului şi să-l trimit în 
iad. Pentru Calo, Galdo şi Goangă. 


6 


Până în noaptea următoare, Locke se întremase 
îndeajuns ca să umble prin cameră pe picioarele sale. Îşi 
simţea muşchii ca pe-o gelatină, iar mădularele sale se 
mişcau de parcă ar fi fost controlate de la mare depărtare 
- precum nişte mesaje transmise prin heliograf, pesemne, 
înainte să fie translatate în mişcările articulaţiilor şi 
tendoanelor. Însă nu mai căzu când se ridică din pat, după 
ce mâncase aproape jumătate de kilogram de cârnaţi fripţi 
împreună cu jumătate de pâine unsă cu miere, căci Ibelius 
îi adusese mâncare după-amiaza târziu. 

— Jupâne Ibelius, rosti Locke în timp ce doftorul îi lua 
pulsul pentru a treisprezecea mia oară. Suntem cam de 
aceeaşi talie, noi doi. Ai cumva din întâmplare nişte haine 


500 


îngrijite? Cu pantaloni, jiletci şi alte acareturi bărbăteşti 
pe potrivă? 

— A, zise Ibelius, am avut asemenea lucruri, de bine, de 
rău, însă mă tem... mă tem că Jean nu v-a povestit tot... 

— Pentru moment, Ibelius locuieşte aici, cu noi, spuse 
Jean. După colţ, într-o altă cameră din conac. 

— Camerele mele, unde îmi desfăşuram activitatea... 
Ibelius se încruntă, iar lui Locke i se păru că ochelarii săi 
se înceţoşaseră uşor. Au fost arse, în dimineaţa care a 
urmat venirii la putere a lui Raza. Cei ce aveau legături de 
sânge cu oamenii lui Barsavi care au fost răpuşi... nu am 
fost încurajați să rămânem în Camorr! Deja au avut loc 
câteva crime. Încă mai pot umbla în voie, dacă sunt atent, 
însă... mi-am pierdut majoritatea lucrurilor elegante, 
puţinele pe care le aveam. Şi pacienţii. Şi cărţile! Un motiv 
în plus pentru mine să îi doresc răul lui Raza. 

— La naiba! spuse Locke. Jupâne Ibelius, mă poţi lăsa 
singur cu Jean câteva minute, rogu-te? Ceea ce avem de 
discutat este... ei bine, este cât se poate de confidenţial, şi 
dintr-un motiv întemeiat. Să-mi fie cu iertare. 

— Nu este cazul, domnule, nu este cazul. Ibelius se 
ridică de pe scaun şi îşi scutură tencuiala de pe jachetă. O 
să mă ascund afară, până mă veţi chema înapoi. Aerul 
nopţii va avea un efect înviorător asupra circulaţiei 
capilare; o să-mi revigoreze complet umorile mele 
echilibrate. 

După ce plecă, Locke îşi trecu degetele prin părul 
unsuros şi gemu. 

— Pe toţi zeii, ce bine mi-ar prinde o baie; aş sta şi în 
ploaie jumătate de ceas. Jean, avem nevoie de resurse ca 
să îl atacăm pe Raza. Nemernicul ne-a luat patruzeci şi 
cinci de mii de coroane; am rămas numai cu zece. Trebuie 
să repornesc afacerea Salvara, însă mă tem că s-a ales 
praful de ea, de vreme ce am lipsit în ultimele câteva zile. 

— Mă îndoiesc, zise Jean. Am cheltuit nişte bani în ziua 
dinaintea trezirii tale pe un pic de hârtie şi cerneală. 


501 


Le-am trimis celor doi Salvara un bilet prin curier, din 
partea lui Graumann, spunându-le că eşti ocupat cu nişte 
treburi foarte delicate vreo câteva zile şi s-ar putea să nu 
fii prin preajmă. 

— Aşa ai făcut? Locke îl privi ca un om trimis la 
spânzurătoare care îşi primeşte graţierea şi o pungă de 
galbeni în ultima clipă. Aşa ai făcut? Fii binecuvântat, 
Jean! Te-aş pupa, dar eşti la fel de murdar ca mine. 

Locke începu să se învârtă prin cameră furios sau, mă 
rog, pe cât de furios o putea face, încă împleticindu-se şi 
zdruncinându-se. Ascuns în bordeiul ăsta blestemat, rămas 
deodată fără toate avantajele pe care le luase de bune ani 
la rând - fără pivniţă, fără vistierie plină, fără Garderobă, 
fără Cutie cu Măşti... fără gaşcă. Raza îi luase totul. 

Pus laolaltă cu banii din vistierie se afla un pachet de 
hârtii şi de chei, înfăşurate într-o țesătură impermeabilă. 
Acele hârtii erau actele conturilor de la casa de bani 
Merragio pe numele lui Lukas Fehrwight, Evante Eccari şi 
ale tuturor celorlalte identități false plantate acolo de 
Ticăloşii Gentilomi de-a lungul anilor. În acele conturi erau 
sute de coroane, însă, fără acte, aceşti bani nu puteau fi 
atinşi. De asemenea, în acel pachet se mai aflau şi cheile 
de la Apartamentul Bompresului, din hanul Casa Tăvălită, 
rânduri suplimentare de haine pentru Lukas Fehrwight 
erau puse frumos într-un şifonier de cedru - încuiate cu o 
cutie cu mecanism automat pe care nici un spărgător nu ar 
fi putut să îl deschidă, chiar de-ar fi fost de zece ori mai 
dibaci decât Locke. 

— La naiba, zise Locke! Nu putem ajunge la nimic. 
Avem nevoie de bani, pe care îi putem obţine de la familia 
Salvara, dar nu mă pot duce la ei îmbrăcat aşa. Am nevoie 
de haine, de ulei de trandafiri, de acareturi. Fehrwight 
trebuie să arate a Fehrwight, şi nu pot face asta cu zece 
coroane. 

Într-adevăr, hainele şi accesoriile pe care le purtase 
când se deghizase în negustorul vadran costau pe puţin 


502 


patruzeci de coroane - nu era genul de sumă de care putea 
face rost furând din buzunarele oamenilor de pe stradă. În 
plus, prăvăliile puţinilor croitori care se ocupau de 
gusturile deosebit de rafinate erau ca nişte cetăţui, în 
părţile cele mai bune ale oraşului, acolo unde Jachetele 
Galbene patrulau nu în detaşamente, ci în batalioane. 

— E al naibii de neplăcut! rosti Locke. Totul se reduce 
la haine. Haine, haine, haine. Ce neajuns ridicol! 

— Poţi folosi cele zece coroane, chiar dacă nu-i cine ştie 
cât. Arginţii ne ajung ca să ne întreţinem mult timp 
de-acum înainte. 

— Ei bine, tot e ceva, zise Locke. Se aşeză la loc pe pat 
şi rămase cu bărbia sprijinită pe mâini. Sprâncenele şi 
gura îi erau lăsate, în aceeaşi expresie de concentrare 
mâhnită pe care Jean i-o ştia de pe vremea când erau 
copii. După câteva minute, Locke oftă şi se uită la Jean. În 
cazul ăsta, dacă o să fiu în stare să mă mişc, cred că o să 
iau vreo şapte-opt coroane şi o să ies în oraş mâine. 

— leşi în oraş? Ai un plan? 

— Nu, spuse Locke. Nici măcar o urmă de plan. Nici 
cea mai mică idee. Rânji slab. Dar nu aşa-mi încep oare 
cele mai bune urzeli? O să găsesc eu o portiţă, cumva... şi 
apoi cred că voi fi nesăbuit. 


503 


INTERLUDIU: Scamatorii de fier alb 


În Camorr se spune că diferenţa dintre negoţul cinstit şi 
cel necinstit este că, după ce un negustor cinstit ruinează 
pe cineva, nu are bunul-simţ să-şi taie şi beregata, ca să 
isprăvească treaba. 

In unele privinţe, acesta este un deserviciu adus 
negustorilor,  speculanţilor şi cămătarilor din Şirul 
Mutrei-de-monedă, ale căror străduinţe de-a lungul 
veacurilor au ajutat la scoaterea oraşelor-state therine (a 
tuturor, nu doar a Camorrului) din cenuşa prăbuşirii 
Tronului Therin, către un nivel care să aducă a 
prosperitate energică... măcar pentru câteva segmente 
norocoase din populaţia therină. 

Scara operaţiunilor din Şirul Mutrei-de-monedă i-ar 
face pe cei mai mulţi dintre micii comercianţi să-şi piardă 
capul. Un negustor din Camorr poate muta două pietre pe 
un abac; acte pecetluite sunt trimise apoi în Lashain, unde 
patru galioane echipate cu trei sute de suflete întind 
pânzele şi pornesc spre portul cel mai din miazănoapte al 
Emberlainului, cu calele pline de bunuri nemaipomenite. 
Sute de caravane negustoreşti pleacă sau sosesc oriunde 
pe continent în orice dimineaţă, în orice zi, toate 
consemnate şi asigurate de oameni bine îmbrăcaţi, care 
tes pânze comerciale peste mii de mile, în vreme ce îşi 
sorb ceaiul în camerele din spate ale contabilităţilor. 

Insă mai sunt şi bandiți, anunţaţi să stea în anumite 
locuri, la anumite momente, pentru a se asigura că o 
caravană sub flamura unui anumit comerciant va dispărea 
înainte să ajungă la destinaţie. 

Mai sunt şi conversații şoptite, neconsemnate în vreun 
proces-verbal oficial, şi bani care trec dintr-o mână 
într-alta fără să fie menţionaţi în vreun registru. Mai sunt 


504 


şi asasini şi alchimişti negri, şi aranjamente nescrise 
făcute cu găştile. Mai sunt şi dobânda cămătărească, 
frauda şi speculaţiile persoanelor din interior; mai sunt şi 
alte sute de practici financiare, atât de iscusite şi de 
misterioase, încât nici măcar nu există nume pentru ele - 
manipulări de monede şi de acte care i-ar face până şi pe 
Magii-Juruiţi să se încline admirativ în faţa subtilităţii lor 
amăgitoare. 

Negoţul înseamnă toate aceste lucruri, iar în Camorr, 
când cineva vorbeşte de practici de afaceri cinstite sau 
necinstite, de comerţ la cea mai înaltă scară, un nume îţi 
vine în minte mai presus şi înainte de toate: Meraggio. 

Giancana Meraggio este al şaptelea din această familie 
care a deţinut şi a operat contabilitatea vreme de aproape 
două veacuri şi jumătate. Dar nu prenumele contează de 
fapt; a fost dintotdeauna Meraggio de la Meraggio, şi atât. 
„Meraggio“ a devenit o funcţie. 

Familia Meraggio şi-a dobândit averea iniţială la 
trecerea bruscă în neființă a popularului Duce Stravoli din 
Camorr, care a murit de friguri în timp ce se afla într-o 
vizită oficială în Tal Verrar. Nicola Meraggio, negustoreasă 
şi căpitan al unui bric destul de rapid, a întrecut orice 
veste despre moartea Ducelui şi a ajuns în Camorr, unde a 
cheltuit toţi gologanii pe care-i avea ca să cumpere şi să 
controleze întregul stoc de crep negru de doliu al oraşului. 
După ce l-a revândut la un preţ exorbitant, astfel încât 
funeraliile de stat să se poată desfăşura cu demnitatea 
cuvenită, ea a băgat o parte din profit într-o cafenea mică 
de pe bulevardul de la canal, ce avea să fie numit mai apoi 
(mulţumită îndeosebi familiei sale) Şirul 
Mutrei-de-monedă. 

Ca şi cum ar fi fost o manifestare exterioară a ambițiilor 
familiei, clădirea nu rămăsese niciodată la o anumită 
mărime prea multă vreme. Se extindea brusc, la intervale 
neregulate, înghițind structurile din preajmă, adăugând 
încăperi, caturi şi galerii, întinzându-şi zidurile precum un 


505 


pui de pasăre care îşi îndepărtează încet din cuib rivalii 
neieşiţi din găoace. 

Primii Meraggio şi-au clădit un nume ca negustori şi 
speculanţi activi; erau oameni care susțineau sus şi tare că 
sunt capabili să stoarcă mai mult profit din fondurile 
investitorilor decât orice alţi rivali. Cel de-al treilea 
Meraggio de seamă, Ostavo Meraggio, a rămas celebru 
deoarece, în fiecare dimineaţă, trimitea o barcă 
împodobită ţipător ca să arunce cincizeci de tyrini de aur 
în cea mai adâncă parte a Golfului Camorr; a făcut asta 
vreme de un an, zi de zi, fără greş. „Pot face asta şi la 
sfârşitul zilei tot voi avea un profit mai mare decât oricare 
alt negustor“, se lăuda el. 

Mai târziu, alţi Meraggio au schimbat profilul familiei, 
trecând de la investiţia banilor la acumularea, numărarea, 
păzirea şi împrumutul acestora. Ei au fost printre primii 
care şi-au dat seama ce averi stabile pot obţine dacă devin 
simpli facilitatori ai negoţului, în loc de participanţi 
direcţi. Aşa se face că Meraggio stă acum în inima unei 
reţele financiare vechi de veacuri, care formează venele şi 
tendoanele oraşelor-state therine; semnătura sa pe o 
bucăţică de pergament poate avea tot atâta greutate cât o 
oaste pe câmpul de luptă sau un escadron de corăbii de 
război pe mare. 

Astfel că nu degeaba se zice uneori că în Camorr există 
doi duci: Nicovante - Ducele de Sticlă şi Meraggio - 
Ducele de Fier Alb. 


506 


CAPITOLUL TREISPREZECE 
Orhidee şi asasini 


1 


A doua zi, Locke Lamora stătea în faţa treptelor de la 
Contabilitatea Meraggio, chiar când imensul ceas-cu-apă 
verrar din foaierul clădirii bătu cel de-al zecelea ceas al 
dimineţii. Ploua cu soare; o ploaie plăcută şi caldă cădea 
sub un cer în mare parte alb-albăstrui şi senin. Traficul de 
pe Via Camorrazza era la apogeu, cu barje de mărfuri şi 
bărci de pasageri luptându-se pentru spaţiu pe apă, cu 
genul de entuziasm rezervat de obicei manevrelor de pe 
câmpul de bătălie. 

Una dintre coroanele lui Jean fusese cheltuită pentru ca 
Locke (care avea încă părul cărunt şi o barbă falsă, de 
data asta un cioc) să facă rost de straie destul de curate de 
curier sau copist. Deşi nu arăta nici pe departe a om 
înstărit, era totuşi însăşi imaginea unui angajat 
respectabil. 

Contabilitatea Meraggio era un hibrid de vreo patru 
caturi, în care puteai regăsi toate toanele arhitecturale ale 
ultimelor două sute de ani; avea coloane, ferestre boltite, 
faţade de piatră şi de lemn lăcuit şi galerii-salon 
exterioare, atât decorative, cât şi funcţionale. Toate aceste 
galerii erau acoperite cu pavilioane de mătase în culorile 
monedelor camorrene - bronz maroniu, aur gălbui, argint 
cenuşiu şi alb lăptos. Chiar şi în afara clădirii puteau fi 
zăriţi vreo sută de Lukas Fehrwight; o sută de oameni de 
afaceri în veşminte croite extravagant. Oricare dintre 
ţinutele lor costa cam tot atât cât câştiga un artizan sau un 
muncitor obişnuit în cinci ani. 


507 


Iar dacă Locke ar fi atins fie şi cu un deget neprietenos 
mâneca vreunei haine, străjile de la Meraggio ar fi dat 
buzna afară precum albinele dintr-un stup zgâlţâit. Ar fi 
fost o cursă între ei şi detaşamentele de străjeri care 
patrulau pe această parte a canalului - câştigătorii urmau 
să aibă onoarea de a-i scoate creierii prin urechi cu 
bastoanele lor. 

Şapte coroane de fier alb, douăzeci de soloni de argint 
şi câţiva gologani zornăiau în punga lui Locke. Era complet 
neînarmat. Avea numai o vagă idee despre ceea ce avea să 
facă sau să spună dacă planul său foarte nesigur avea să 
dea greş. 

— Paznicule Strâmb, şopti el, voi intra în această 
contabilitate şi voi ieşi de-acolo cu tot ce-mi trebuie. Aş 
vrea să mă ajuţi. Şi, dacă nu-mi merge, ei bine, du-te 
naibii! Oricum voi ieşi de-acolo cu tot ce-mi trebuie. 

Cu capul înălţat, cu bărbia împinsă înainte, începu să 
urce treptele. 


2 


— Mesaj confidenţial pentru Koreander Previn, le zise 
el străjerilor de gardă din foaier, pe când îşi trecea o mână 
prin păr ca să scuture o parte din apă. Erau vreo trei, 
îmbrăcaţi în haine maronii de catifea, pantaloni negri şi 
cămăşi negre de mătase; nasturii lor auriți sclipeau, însă 
mânerele măciucilor şi cuțitelor lungi de la cingătorile lor 
erau roase de-atâta folosință. 

— Previn, Previn... mormăi unul dintre străjeri, în timp 
ce consulta un catastif legat din piele. Hmmm... Galeria 
publică, cincizeci şi cinci. Nu văd nimic aici care să 
menționeze că nu primeşte vizite. Ştii unde trebuie să 
mergi? 

— Am mai fost pe-aici, zise Locke. 

— Bine. Străjerul puse la loc catastiful şi ridică o 
tăbliță, care servea drept suport de scris pentru 


508 


pergamentul de pe ea; apoi luă o pană dintr-o călimară de 
pe măsuţă. Numele şi cartierul? 

— Tavrin Callas, zise Locke. Colţul de Miazănoapte. 

— Ştii să scrii? 

— Nu, domnule. 

— Atunci fă un semn acolo. 

Străjerul întinse tăbliţa, şi Locke mâzgăli un X mare şi 
negru lângă „TEVRIN KALLUS”. Scrisul străjerului era 
mai îngrijit decât ortografia sa. 

— Hai, intră, îl îndemnă el. 

Catul principal al Contabilităţii Meraggio - galeria 
publică - era un câmp de birouri şi de tejghele, de opt pe 
opt. La fiecare birou masiv se găseau un negustor, un 
zaraf, un grefier, un copist sau alţi funcţionari; majoritatea 
având clienţi care vorbeau de zor, aşteptau cu răbdare sau 
se certau înfocaţi. Bărbaţii şi femeile din spatele acestor 
birouri le închiriau de la Meraggio; unii le luau în fiecare zi 
a săptămânii, în vreme ce alţii nu îşi permiteau să le ia 
decât împreună cu nişte parteneri. Lumina soarelui se 
revărsa în cameră prin lucarne lungi şi curate; răpăitul 
uşor al ploii se amesteca discret cu hărmălaia furioasă a 
afacerilor. 

De fiecare parte se ridicau, până la tavan, patru nivele 
de galerii cu balustrade din bronz. La adăpostul plăcut şi 
întunecat al acestor galerii se aflau cei mai puternici, avuţi 
şi renumiţi oameni de afaceri. Lumea se referea la ei ca la 
membri ai firmei Meraggio, deşi aceasta nu împărțea 
puterea cu ei, ci pur şi simplu le acorda o listă lungă de 
privilegii care îi plasa deasupra (la propriu şi la figurat) 
bărbaţilor şi femeilor care lucrau la catul principal. 

În toate colţurile clădirii erau străjeri, relaxaţi, însă 
vigilenţi. Ici şi colo, ospătari în jachete negre, pantaloni 
negri şi şorţuri lungi şi maronii se strecurau prin mulţime. 
În spatele firmei Meraggio se afla o bucătărie imensă şi o 
pivniţă de vinuri cu care s-ar fi putut mândri orice tavernă. 
Afacerile bărbaţilor şi femeilor de la contabilitate erau 


509 


adeseori prea presante pentru a le îngădui luxul de a pleca 
sau de a comanda mâncare de afară. Unii dintre membrii 
privaţi locuiau acolo, pentru orice situaţie, întorcându-se 
acasă numai ca să doarmă şi să-şi schimbe hainele, şi asta 
doar pentru că Meraggio îşi închidea porţile puţin după 
căderea Luminii-false. 

Mergând cu o siguranţă de sine calmă, Locke îşi croi 
drum până la biroul marcat cu „55“ din galeria publică. 
Koreander Previn era un grefier care îi ajutase pe cei doi 
Sanza să deschidă conturile perfect legitime ale lui Evante 
Eccari, cu câţiva ani în urmă. Locke şi-l amintea ca fiind 
cam de aceeaşi talie cu el; se rugă în gând ca omul să nu fi 
dezvoltat un gust pentru mâncarea grasă între timp. 

— Da, zise Previn, care din fericire rămăsese la fel de 
îngrijit ca întotdeauna, cu ce vă pot ajuta? 

Locke măsură din priviri haina deschisă în faţă şi croită 
larg pe care o purta bărbatul; aceasta era de un 
verde-crud şi avea margini galben-aurii la mânecile 
purpurii şi evazate. Omul avea ochi buni pentru croieli 
rafinate şi părea a fi orb ca o statuie de bronz când venea 
vorba de culori. 

— Jupâne Previn, spuse Locke, numele meu este Tavrin 
Callas şi am o problemă cât se poate de deosebită, una pe 
care aţi putea să o rezolvaţi cu uşurinţă, deşi trebuie să vă 
avertizez că nu vă intră deloc în atribuţii. 

— Sunt un grefier, rosti Previn, şi timpul meu este de 
obicei foarte preţios când am de-a face cu un client. Doriţi 
să deveniți clientul meu? 

— Ceea ce doresc eu, replică Locke, v-ar aduce în 
buzunare nu mai puţin de cinci coroane, poate chiar în 
această după-amiază. Întinse o mână pe biroul lui Previn 
şi, cu abilitate, făcu să apară acolo o coroană de fier alb; 
mai avea de lucrat la tehnică, dar Previn părea că nu era 
familiar cu această abilitate, deoarece sprâncenele i se 
ridicară. 


510 


— Înţeleg. Aveţi toată atenţia mea, Jupâne Callas, zise 
el. 

— Bun, bun. Nădăjduiesc ca în curând să mă bucur şi 
de întreaga dumneavoastră cooperare. Jupâne Previn, sunt 
un reprezentant al unei uniuni comerciale pe care aş 
prefera să nu o numesc, cu tot respectul. Deşi sunt 
camorrean din născare, trăiesc şi lucrez în Talisham. În 
această seară, am programată o întrevedere cu câţiva 
oameni de contact foarte importanţi, printre care un Don, 
pentru a discuta chestiunea de afaceri pe care am fost 
trimis să o rezolv în Camorr. Eu, ăă... este cât se poate de 
stânjenitor, dar mă tem că am fost victima unui furt destul 
de consistent. 

— Un furt, Jupâne Callas? Ce vreţi să spuneţi? 

— Garderoba mea, explică Locke. Toate hainele mele, 
cât şi toate bunurile mele mi-au fost furate pe când 
dormeam. Cârciumarul, fir-ar el blestemat, pretinde că nu 
poartă nici o vină pentru infracţiune şi insistă asupra 
faptului că mi-aş fi lăsat uşa descuiată! 

— Vă pot recomanda un avocat potrivit pentru acest 
caz. Previn deschise un sertar al biroului şi începu să 
scotocească prin pergamentele dinăuntru. L-aţi putea 
aduce pe cârciumar în faţa Curţii pentru Reclamaţii 
Comune de la Palatul Răbdării; s-ar putea să dureze doar 
cinci-şase zile, dacă puteţi face rost de mărturia unui ofiţer 
de gardă care să întărească varianta dumneavoastră. Iar 
eu pot întocmi toate actele necesare ca să... 

— Jupâne Previn, să-mi fie cu iertare. Ceea ce îmi 
spuneţi reprezintă un demers foarte înţelept; în orice alte 
împrejurări, l-aş întreprinde cu drag şi v-aş cere să 
întocmiţi toate documentele necesare. Dar nu am 
cinci-şase zile la dispoziţie; mă tem că nu am mai mult de 
câteva ceasuri. Cina, domnule, este în seara asta, aşa cum 
v-am zis. 


511 


— Hmmm, spuse Previn. Nu o puteţi reprograma? Cu 
siguranţă asociaţii dumneavoastră vor înţelege situaţia, 
aflând strâmtoarea la care vă aflaţi. 

— Of, de-aş putea numai... Însă, Jupâne Previn, cum o 
să mă înfăţişez eu în faţa lor, cerându-le să îmi 
încredinţeze zeci de mii de coroane pentru afacerile 
companiei mele, când lumea nu se poate bizui pe mine nici 
măcar să îmi păzesc propria garderobă? Sunt... sunt foarte 
stânjenit. Mă tem că voi pierde această afacere, că o voi 
lăsa să-mi scape printre degete. Donul de care este vorba, 
el... este oarecum excentric. Mă tem că nu ar tolera o 
ciudăţenie de felul celei cu care mă confrunt eu acum; mă 
tem că, dacă îl amân o dată, nu va mai dori să mă 
întâlnească. 

— Interesant, Jupâne Callas. Temerile dumneavoastră 
pot fi... îndreptăţite. Bănuiesc că ştiţi mai bine să judecaţi 
firea asociaţilor dumneavoastră. Dar cu ce vă pot fi de 
folos? 

— Avem cam aceeaşi talie, Jupâne Previn, spuse Locke. 
Avem cam aceeaşi talie şi apreciez subtilitatea de care aţi 
dat dovadă în alegerea croielii şi a culorilor - aveţi un gust 
deosebit. De aceea vă propun să îmi Împrumutați un set de 
haine potrivite, cu toate acareturile şi accesoriile 
necesare. Vă voi da cinci coroane drept garanţie pentru 
buna lor păstrare, iar după ce voi isprăvi treaba şi vi le voi 
înapoia, puteţi păstra garanţia. 

— Dumneavoastră, ăă... doriţi să vă împrumut nişte 
haine? 

— Da, Jupâne Previn, cu toate mulţumirile pentru 
înţelegerea dumneavoastră.  M-aţi ajuta nespus. 
Indrăznesc să spun că nici compania mea nu v-ar rămâne 
nerecunoscătoare. 

— Hmmm... Previn închise sertarul biroului său şi îşi 
împreună degetele sub bărbie, încruntându-se. Imi 
propuneţi plata unei garanţii în valoare de un sfert din 


512 


hainele pe care vi le-aş împrumuta, dacă ar trebui să luaţi 
cina cu un Don. Cel puţin un sfert. 

— Vă, ăă, asigur, Jupâne Previn, că, dacă nu punem la 
socoteală acest furt nefericit, eu m-am considerat 
întotdeauna drept întruchiparea precauţiei. Aş avea grijă 
de hainele dumneavoastră ca şi cum viaţa mea ar depinde 
de asta - de fapt, chiar aşa şi este. Dacă negocierile 
eşuează, este foarte probabil să rămân fără slujbă. 

— Este... cât se poate de neobişnuit, Jupâne Callas. Îmi 
cereţi un lucru foarte ciudat. Pentru ce companie ziceaţi 
că lucraţi? 

— Eu - mi-e jenă să spun, Jupâne Callas. De teamă că 
situaţia cu care mă confrunt ar putea să se răsfrângă 
într-un mod nefericit şi asupra patronilor mei. Eu încerc 
doar să-mi fac datoria, înţelegeţi? 

— Înţeleg, înţeleg, şi totuşi cred că vă este clar că nici 
un om nu s-ar putea socoti chibzuit dacă ar da unui străin 
treizeci de coroane în schimbul a cinci, fără... ceva mai 
mult decât garanţii onorabile. Să-mi fie cu iertare, dar aşa 
stau lucrurile. 

— Fie, rosti Locke. Sunt angajat al Companiei 
Comerciale a Mării de Fier Apusene, înregistrată în Tal 
Verrar. 

— Compania Comercială a Mării de Fier... hmmm. 
Previn deschise un alt sertar al biroului şi frunzări 
printr-un mic teanc de hârtii. Am aici Registrul Meraggio 
pentru anul în curs. Cel de-al 78-lea An al lui Aza Guilla, şi 
totuşi... Tal Verrar... nu există nici o menţiune a Companiei 
Comerciale a Mării de Fier Apusene. 

— Of, la naiba! Iar vechea problemă, zise Locke. 
Compania s-a constituit în cea de-a doua lună a anului; 
este prea recentă pentru a fi menţionată deja. A fost o 
adevărată pacoste, credeţi-mă. 

— Jupâne Callas, îl întrerupse Previn, vă compătimesc, 
vă spun sincer, dar această situaţie este... trebuie să mă 
iertaţi, domnule, dar această situaţie este prea nefirească 


513 


pentru liniştea mea sufletească. Mă tem că nu vă pot ajuta, 
însă mă rog să găsiţi o modalitate de a vă împăca 
partenerii de afaceri. 

— Jupâne Previn, vă rog, vă implor... 

— Domnule, această întrevedere a luat sfârşit. 

— Înseamnă că sunt pierdut, spuse Locke. Nu mai am 
nici o speranţă. Vă implor, domnule, să vă mai gândiţi... 

— Sunt grefier, Jupâne Callas, nu croitor. Întrevederea 
a luat sfârşit; vă doresc mult noroc şi o zi bună. 

— Nimic din ceea ce aş putea spune nu v-ar putea face 
măcar să... 

Previn ridică un clopoțel din bronz de pe marginea 
biroului său; îl sună de trei ori şi străjile începură să se 
ivească din mulţime. Locke culese moneda de fier alb de 
pe birou şi oftă. 

— Escortaţi-l afară pe acest om, zise Previn când unul 
dintre străjerii de la Meraggio puse o mână înmănuşată pe 
umărul lui L.ocke. Vă rog să îl trataţi cum se cuvine. 

— Bineînţeles, Jupâne Previn. Cât despre 
dumneavoastră... pe aici, domnule, rosti străjerul, în timp 
ce Locke era săltat din scaun de nu mai puţin de trei 
bărbaţi îndesaţi şi apoi însoţit cu entuziasm pe coridorul 
principal al galeriei publice, afară din foaier şi înapoi pe 
trepte. Ploaia se oprise şi oraşul avea mireasma proaspătă 
a aburului ce se înălța din pietrele ude. 

— Ar fi mai bine să nu te mai vedem pe-aici, îi spuse 
unul dintre străjeri. Trei dintre ei stăteau acolo, uitându-se 
la el, în vreme ce oamenii de afaceri îşi croiau drum pe 
scări în jurul său, nebăgându-l deloc în seamă. Nu acelaşi 
lucru se putea spune însă şi despre Jachetele Galbene, 
care îl priveau cu interes. 

— Rahat, bombăni el şi porni cu pas iute spre sud-vest. 
Avea să treacă unul dintre podurile către Videnza, îşi zise 
el, şi să găsească unul dintre croitorii de acolo. 


3 
514 


Ceasul-cu-apă bătea ceasul amiezii când Locke se 
întoarse la baza treptelor firmei Meraggio. Straiele 
deschise la culoare pe care le purtase „Tavrin Callas“ 
dispăruseră; Locke purta acum un pieptar întunecat din 
bumbac, pantaloni negri ieftini şi colanţi negri; părul îi era 
ascuns sub o tichie de catifea neagră şi în loc de cioc (care 
se dezlipise destul de greu - o dată şi-o dată tot o să se 
înveţe să aibă la el, din obişnuinţă, alifie dizolvantă) acum 
purta o mustață subţire. Obrajii îi erau roşii, iar hainele 
erau deja asudate în câteva locuri. Ţinea în mâini un 
pergament (nescris) făcut sul şi îşi luă un accent talishan 
când păşi în foaier şi se adresă străjilor. 

— Am nevoie de un grefier, rosti Locke. Nu am stabilit 
nici o întrevedere, nici nu am asociaţi aici; mă mulţumesc 
cu primul disponibil. 

— Grefier, deci? Străjerul familiar de la registru îşi 
consultă listele. Aţi putea încerca la Daniella Montagu, în 
galeria publică, biroul şaisprezece. Sau poate... Etienne 
Acalo, biroul treizeci şi şase. Oricum, aveţi acolo o zonă de 
aşteptare împrejmuită. 

— Sunteţi foarte drăguţ, zise Locke. 

— Numele şi cartierul? 

— Galdo Avrillaigne, spuse Locke. Sunt din Talisham. 

— Ştiţi să scrieţi? 

— Da, desigur, în afara cazurilor când nu mai ştiu, 
replică Locke. 

Străjerul de la registru îl privi câteva secunde, până 
când unul dintre străjerii din spatele lui Locke chicoti; pe 
chipul străjerului de la registru apărură simptomele 
iluminării târzii, însă nu părea deloc amuzat. 

— Semnaţi sau faceţi un semn aici, Jupâne Avrillaigne. 

Locke acceptă pana întinsă şi făcu o semnătură cursivă 
şi complicată sub ceea ce scrisese străjerul - „GALLDO 
AVRILLANE“ - apoi făcu un semn prietenesc cu capul şi 
intră în contabilitate. 


515 


Pentru a doua oară, Locke examină iute galeria publică, 
în timp ce simula o năuceală blajină. În loc să se aşeze în 
zona de aşteptare, care era delimitată de balustrade din 
bronz, el porni drept spre tânărul bine îmbrăcat din 
spatele biroului douăzeci şi doi, care scria furios pe o 
bucată de pergament şi nu avea pe moment nici un client 
care să îi distragă atenţia. Locke se aşeză pe scaunul din 
faţa biroului său şi îşi drese glasul. 

Bărbatul îşi ridică privirea către el; era un camorrean 
zvelt, cu părul castaniu lins şi dat pe spate şi cu ochelari 
pe ochii mari şi susceptibili. Purta o haină crem cu linii 
mov ca pruna vizibile la mâneci. Aceste linii se asortau cu 
tunica şi cu vesta; panglicile încreţite de mătase erau 
mov-închis cu crem. Un pic cam spilcuit, poate, iar 
bărbatul era mai înalt cu câţiva centimetri decât Locke, 
dar asta era o dificultate pe care o putea depăşi destul de 
uşor. 

— Nu vă supăraţi, rosti Locke pe tonul cel mai vioi şi 
sporovăitor de nu-sunt-de-prin-partea-locului, ce aţi spune 
dacă v-aş propune să câştigaţi cinci coroane albe până la 
sfârşitul acestei după-amiezi? 

— Eu... asta... cinci... domnule, mă tem că nu vă înţeleg. 
Ce pot face pentru dumneavoastră şi, de fapt, cine sunteţi? 

— Mă numesc Galdo Avrillaigne, zise Locke. Sunt din 
Talisham. 

— Nu mai spuneţi, replică bărbatul. Cinci coroane, 
ziceaţi? De obicei nu cer atât de mult pentru serviciile 
mele, dar aş dori să aud ce aveţi în gând. 

— Nu voi avea nevoie de serviciile dumneavoastră, 
spuse Locke. Nu de serviciile dumneavoastră profesionale, 
vreau să zic, Jupâne... 

— Magris, Armand Magris, spuse bărbatul. Însă nu ştiţi 
cine sunt şi nici nu doriţi... 

— Fier alb, am zis. Locke scoase aceeaşi monedă pe 
care o pusese pe biroul lui Koreander Previn cu două 
ceasuri mai înainte. Făcu în aşa fel încât aceasta păru să 


516 


răsară dintre degetele sale şi să rămână acolo; nu îşi 
dezvoltase niciodată abilitatea fraţilor Sanza de a juca 
monedele pe degete. Cinci coroane de fier alb pentru un 
fleac, chiar dacă unul mai neobişnuit. 

— Cum adică neobişnuit? 

— Am avut o serie de ghinioane, Jupâne Magris, îi 
explică Locke. Sunt reprezentantul comercial al lui Strollo 
şi Fiii, cel mai de seamă cofetar din tot Talishamul, 
furnizor de delicatese şi de dulciuri. Am venit cu o corabie 
din 'Talisham pentru o întrevedere cu câţiva potenţiali 
clienţi din Camorr - clienţi de vază, mă înţelegeţi. Doi Doni 
şi soțiile acestora, care se aşteaptă ca patronii mei să le 
însufleţească cinele cu noi experienţe gustative. 

— Doriţi să întocmesc actele unui potenţial parteneriat 
sau al unei vânzări? 

— Nimic atât de simplu, Jupâne Magris, nimic atât de 
simplu. Vă rog să îmi ascultați până la capăt necazul. Am 
fost trimis în Camorr pe mare, împreună cu o seamă de 
pachete. Aceste pachete conţineau produse din zahăr spun 
de o calitate şi de o delicateţe neîntrecute; delicatese pe 
care nici măcar renumiţii bucătari camorreni nu şi le pot 
închipui. Bomboane cu miez din frişcă alchimică... tarte de 
scorţişoară cu glazură de coniac Austershalin din 
Emberlain... minuni. Urma să iau cina cu potenţialii noştri 
clienţi şi să am grijă să fie copleşiţi în mod corespunzător 
de entuziasm în legătură cu măiestria patronilor mei. 
Sumele despre care este vorba, dacă este să ne referim fie 
şi numai la aprovizionarea pentru serbări şi festivaluri, ei 
bine... contractul este foarte important. 

— Nici nu mă îndoiesc, spuse Magris. Pare a fi o 
îndeletnicire foarte plăcută. 

— Aşa ar fi, în afară de o întâmplare nefericită, zise 
Locke. Corabia care m-a adus aici, deşi iute precum ni se 
făgăduise, era infestată cu şobolani. 

— Vai... sper că nu... 


517 


— Ba da, îl întrerupse Locke. Mărfurile mele. 
Excelentele mele mărfuri erau depozitate în pachete destul 
de uşoare. Le tineam cu mine, nu în cală; din păcate, asta 
se pare că le-a înlesnit munca şobolanilor. Mi-au năpădit 
produsele cu înfometare; tot ce transportam a fost distrus. 

— Mă doare să aud de pierderea dumneavoastră, spuse 
Magris. Cu ce vă pot fi de folos? 

— Aveam marfa depozitată laolaltă cu hainele, explică 
Locke. Şi iată şi cel din urmă aspect stânjenitor al situaţiei 
mele: de la ronţăituri şi, ăă, excremente, dacă pot fi atât 
de nedelicat... garderoba mea a fost distrusă complet. 
M-am îmbrăcat simplu pentru călătorie şi acum acesta 
este singurul set complet de haine pe care îl mai am. 

— Zeii să ne ferească, ce încurcătură! Are cumva 
patronul dumneavoastră cont aici, la Meraggio? Aveţi 
credit astfel încât să puteţi retrage banii necesari 
achiziţionării altor haine? 

— Din păcate, nu, zise Locke. Ne-am gândit să ne facem 
cont; chiar eu insist de multă vreme să-l facem. Dar 
momentan nu avem aşa ceva, iar invitaţia la cină este 
pentru această seară şi este cât se poate de presantă; 
nespus de presantă, de fapt. Deşi nu îmi pot prezenta 
produsele, pot măcar să mă prezint eu cu scuzele de 
rigoare - nu doresc să jignesc pe nimeni. Unul dintre 
potenţialii noştri clienţi este, ăă, un om foarte mofturos şi 
greu de mulţumit. Foarte mofturos şi greu de mulţumit. 
Nu s-ar face să îi trag clapa complet. Nu încape îndoială că 
s-ar spune apoi, în cercul său, că Strollo şi Fiii nu este o 
firmă de încredere. Plângerile nu s-ar referi doar la 
produsele noastre, ci de-a dreptul la manierele noastre. 

— Da, unii dintre Doni sunt... foarte conservatori în 
privinţa obiceiurilor. Şi totuşi nu îmi dau seama cum vă 
pot fi de ajutor în toată povestea asta. 

— Suntem cam de aceeaşi talie, domnule, cam de 
aceeaşi talie, din fericire. lar gustul dumneavoastră este 
de-a dreptul minunat, Jupâne Magris; parcă am fi fraţi 


518 


despărțiți la naştere, atât de mult ne asemănăm când vine 
vorba de croieli şi de culori. Sunteţi puţin mai înalt decât 
mine, dar cu siguranţă pot trece peste acest impediment 
pentru câteva ceasuri. V-aş ruga, domnule, v-aş implora - 
ajutaţi-mă împrumutându-mi un set de haine potrivit. 
Trebuie să iau cina cu nişte Doni în seara asta; ajutaţi-mă 
să arăt cum se cuvine, astfel încât patronii mei să îşi poată 
salva reputaţia din toată afacerea asta. 

— Doriţi... doriţi să vă împrumut o haină, pantaloni, 
colanţi, pantofi şi toate celelalte accesorii de trebuinţă? 

— Întocmai, spuse Locke, cu făgăduinţa cât se poate de 
sinceră că voi avea grijă de fiecare cusătură de parcă ar fi 
fost ultima de pe lume. Mai mult decât atât, vă propun şi o 
garanţie de cinci coroane de fier alb; păstraţi-o până vă 
înapoiez toate hainele, cât şi după aceea. Cu siguranţă că 
este leafa pe o lună sau două, pentru un lucru atât de 
neînsemnat. 

— Este, este... o sumă frumuşică. Totuşi, zise Magris, ca 
şi cum ar fi încercat să îşi înăbuşe un surâs răutăcios, 
situaţia este... cam ciudată, după cum cred că vă daţi 
seama. 

— Vai, îmi dau seama, domnule, îmi dau seama. Nu pot 
să vă conving cumva să aveţi milă de mine? Nu sunt prea 
mândru ca să vă implor, Jupâne Magris - la mijloc e mai 
mult decât slujba mea. E vorba şi de reputaţia patronilor 
mei. 

— Fără îndoială, spuse Magris. Fără îndoială. Păcat că 
şobolanii nu vorbesc therina; pun rămăşag că ar depune o 
mărturie minunată. 

— Şase coroane de fier alb, plusă Locke. Mai mult 
de-atât nu mă ţine punga. Vă implor, domnule... 

— Chiţ-chiţ, continuă Magris. Chiţ-chiţ, ar zice ei. Şi ce 
mai şobolani graşi ar fi după toată povestea asta; ce 
obrăznicături mici şi rotofeie. Ar depune mărturie şi apoi 
ar implora să fie urcați iarăşi pe o corabie şi trimişi îndărăt 
în Talisham, ca să îşi continue benchetuiala. Strollo şi Fiii 


519 


ar putea avea angajaţi credincioşi pe viaţă; deşi cam mici, 
ce-i drept. 

— Jupâne Magris, asta este... 

— Nu eşti din Talisham de fapt, nu-i aşa? 

— Jupâne Magris, vă rog... 

— Eşti unul dintre micile teste ale lui Meraggio, nu-i 
aşa? Aşa cum a fost prinsă biata Willa, luna trecută. 
Magris nu îşi mai putea ţine în frâu voioşia; era cât se 
poate de mulţumit de sine. Îl poţi informa pe bunul Jupân 
Meraggio că demnitatea mea nu dispare la vederea unor 
monede din fier alb; nu i-aş dezonora niciodată instituţia 
luând parte la un asemenea joc. li vei transmite, 
nădăjduiesc, toate cele bune din partea mea? 

Locke cunoscuse frustrarea cu multe alte ocazii, astfel 
încât îi fu destul de uşor să-şi înăbuşe impulsul de a sări 
peste biroul lui Magris, ca să-l strângă de gât. Oftând în 
sinea lui, îşi lăsă privirea să rătăcească prin cameră - 
dincolo de una dintre galeriile de la al doilea nivel se afla 
însuşi Meraggio. 

Giancana Meraggio purta o redingotă după moda zilei, 
largă şi deschisă, cu mâneci evazate şi cu nasturi lustruiţi 
din argint. Haina, pantalonii şi cravatele erau de un 
albastru-închis deosebit de plăcut, culoarea cerului chiar 
dinainte de Lumina-falsă. Nu era nimic ostentativ, dar 
hainele erau elegante, bogate şi subtile într-un fel care le 
scotea în evidenţă valoarea fără să deranjeze simţurile. 
Sigur era Meraggio, căci pe partea dreaptă a hainei avea 
prinsă o orhidee - aceea era singura cochetărie a lui Me- 
raggio: o orhidee proaspătă culeasă în fiecare zi ca să îi 
împodobească hainele. 

Judecând după consilierii şi slujitorii care îl urmau 
îndeaproape, Locke estimă că Meraggio era cam de 
aceeaşi talie şi înălţime cu el. 

Planul păru să se înfiripe de nicăieri; trecu printre 
gândurile sale ca o trupă ce se pregăteşte să abordeze o 
corabie. Într-o clipită, fu subjugat de el în vreme ce i se 


520 


desfăşura în faţa ochilor minţii, limpede ca mersul în linie 
dreaptă. Renunţă la accentul talishan şi surâse către 
Magris. 

— O, eşti prea isteţ pentru mine, Jupâne Magris. Mult 
prea isteţ. Felicitările mele; ai avut toată dreptatea să 
refuzi. Şi nu te teme, îi voi raporta personal lui Meraggio, 
chiar în acest moment. Perspicacitatea ta nu va trece 
neobservată. Acum, te rog să mă scuzi... 


4 


În spate la Meraggio se afla o intrare de serviciu care 
dădea spre o alee largă, pe unde veneau livrările pentru 
cămări şi bucătării. Tot aici ieşeau în pauze ospătarii. Cei 
de-abia angajaţi în slujba contabilităţii primeau răgazuri 
scurte, în vreme ce membrii cu state vechi puteau avea la 
dispoziţie şi jumătate de ceas pentru a se odihni şi a 
mânca între ture. Un singur străjer plictisit se rezema de 
perete lângă uşa de serviciu, cu braţele încrucişate; prinse 
viaţă la apropierea lui Locke. 

— Ce treabă ai? 

— Nici una, de fapt, zise Locke. Voiam numai să 
vorbesc cu unul dintre ospătari, poate chiar cu unul dintre 
intendenţii bucătăriei. 

— Aici nu-i parc public. Mai bine du-te şi te plimbă în 
altă parte. : 

— Fii şi tu înţelegător, spuse Locke. Intr-una din mâini 
îi apăru un solon, ținut convenabil la îndemâna străjerului. 
Caut o slujbă, atâta tot. Vreau doar să vorbesc cu câțiva 
ospătari şi intendenţi, bine? Cu cei care nu lucrează acum. 
Nu o să le stau în cale celorlalți. 

— Păi, ai grijă să faci aşa. Străjerul strecură moneda de 
argint în buzunar. Şi nu te întinde prea mult. 

Înăuntru, chiar după intrarea de serviciu, camera de 
primire era  neîmpodobită, cu tavanul jos şi rău 
mirositoare. Vreo şase ospătari tăcuţi se rezemau de pereţi 


521 


sau umblau dintr-o parte în alta; unul sau doi sorbeau ceai, 
pe când ceilalţi păreau să savureze simpla plăcere oferită 
de statul degeaba. Locke îi măsură iute din ochi, îl alese pe 
cel mai apropiat de înălţimea şi talia lui şi păşi repede 
până la om. 

— Am nevoie de ajutorul tău, spuse el. Face cinci 
coroane şi nu o să ia mai mult de câteva minute. 

— Cine naiba mai eşti şi tu? 

Locke apucă una din mâinile ospătarului şi strecură o 
coroană de fier alb în ea. Omul îşi trase mâna, apoi se uită 
la ce avea în palmă. Ochii părură că încearcă să-i sară din 
orbite. 

— Pe alee, rosti Locke. Trebuie să vorbim. 

— Pe toţi zeii, chiar că trebuie, zise omul, un bărbat cu 
faţă de buldog şi început de chelie, cam de vreo treizeci şi 
ceva de ani. 

— Lucrez pentru Duce, spuse Locke. Trebuie să îi 
transmit un mesaj lui Meraggio, însă nu pot fi văzut în 
contabilitate îmbrăcat aşa cum sunt acum. Sunt nişte... 
complicaţii. 

Locke vântură paginile goale de pergament către 
ospătar; acestea erau înfăşurate într-un cilindru îngust. 

— Eu, ăă, pot să duc chestia aia pentru tine, spuse 
ospătarul. 

— Am ordine clare, îl întrerupse Locke. Trebuie să i le 
dau personal, nici mai mult, nici mai puţin. Trebuie să 
intru în sala aia şi să nu dau de bănuit; am nevoie de doar 
cinci minute. Aşa cum ţi-am zis, face cinci coroane. Metal 
rece şi bun de cheltuit, chiar în după-amiaza asta. Trebuie 
să arăt ca un ospătar. 

— Rahat, spuse ospătarul. De obicei avem nişte ţoale de 
schimb la îndemână... haine negre şi câteva şorţuri. Aş 
putea să-ţi fac rost de aşa ceva, dar astăzi e zi de spălat. 
Nu găseşti nimic de genul ăsta pe aici. 

— Cum să nu! îl contrazise Locke. Porţi exact ceea ce 
îmi trebuie. 


522 


— Hei, stai puţin. Nu se poate... 

Locke înşfăcă mâna ospătarului şi strecură încă patru 
coroane de fier alb în ea. 

— Ai mai ţinut vreodată atâta bănet în mână? 

— Slăviţi fie cei Doisprezece, nu! murmură omul. Îşi 
linse buzele, se uită la Locke câteva secunde, apoi 
încuviinţă scurt. Ce trebuie să fac? 

— Urmează-mă, spuse Locke. O să rezolvăm iute şi 
uşor. 

— Am cam douăzeci de minute la dispoziţie, zise 
ospătarul. După care trebuie să mă întorc în sală. 

— După ce isprăvesc, nici nu o să mai conteze, replică 
Locke. li voi spune lui Meraggio că ne-ai ajutat, pe 
amândoi; o să ieşi din încurcătură. 

— Ăă, bine. Unde mergem? 

— Chiar după colţ... Avem nevoie de un han. 

Umbra Primitoare se afla în imediata apropiere a 
Contabilităţii Meraggio. Era destul de curat, ieftin şi golit 
de articole de lux - genul de loc care găzduia curieri, 
cărturari, scribi, slujitori şi funcţionari mărunți, mai 
degrabă decât oameni de afaceri importanţi. Locul era un 
pătrat cu două caturi, construit în jurul unui spaţiu central 
deschis, după modelul unei vile din epoca Tronului Therin. 
În centrul acestei curţi se afla un măslin înalt, cu frunze ce 
foşneau plăcut în lumina soarelui. 

— O cameră cu fereastră, doar pentru o zi, spuse Locke. 
Puse monedele pe tejghea. Hangiul o luă grăbit înainte, cu 
cheia în mână, şi îi conduse pe cei doi la o cameră de la al 
doilea cat marcată cu „9“. 

Camera 9 avea două canapele care se puteau desface, o 
fereastră acoperită cu hârtie uleiată, un mic şifonier şi 
nimic altceva. Proprietarul Umbrei Primitoare se înclină la 
plecare şi îşi ţinu gura. La fel ca majoritatea hangiilor 
camorreni, orice întrebări ar fi putut avea în legătură cu 
muşteriii săi sau cu treburile acestora tindeau să dispară 
când arginţii se iveau pe tejghea. 


523 


— Cum te cheamă? 

Locke închise uşa camerei şi trase zăvorul. 

— Benjavier, răspunse ospătarul. Eşti, ăă, sigur... că o 
să meargă aşa cum mi-ai zis? 

Drept răspuns, Locke îşi scoase punga cu bani şi o puse 
în mâna lui Benjavier. 

— Mai sunt vreo două coroane înăuntru, în afara celor 
pe care le vei primi. Plus ceva aur şi argint. Cuvântul meu 
este la fel de sigur ca banii ăştia şi poţi păstra punga drept 
garanţie până mă întorc. 

— Pe toţi zeii! exclamă Benjavier. Totul este... este cât 
se poate de ciudat. Mă întreb ce oi fi făcut ca să merit 
asemenea noroc incredibil? 

— Cei mai mulţi oameni nu fac nimic ca să merite ceea 
ce le aduc zeii în cale, spuse Locke. Trecem la treabă? 

— Da, da. Benjavier îşi dezlegă şorţul şi i-l azvârli lui 
Locke; începu apoi să lucreze la jachetă şi la pantaloni. 
Locke îşi dădu jos tichia de catifea. Măi să fie, păr cărunt - 
nu-ţi arăţi deloc anii... la faţă, vreau să spun. 

— Am fost binecuvântat dintotdeauna cu trăsături 
tinereşti, replică Locke. Mi-a fost de ceva folos în slujba 
Ducelui. O să am nevoie şi de pantofii tăi - ai mei ar părea 
nelalocul lor sub toate chestiile astea elegante. 

Mişcându-se iute, cei doi bărbaţi îşi scoaseră hainele şi 
le schimbară între ei până când Locke rămase în mijlocul 
camerei, înveşmântat ca un ospătar de la Meraggio, cu 
şorţul maroniu legat la brâu. Benjavier stătea întins pe 
unul din paturi în maiou şi nădragi, plimbând punga cu 
monede zornăitoare dintr-o mână în cealaltă. 

— Ei bine? Cum arăt? 

— Arăţi foarte fercheş, spuse Benjavier. O să te 
integrezi de minune. 

— Bun. Cât despre tine, tu arăţi de-a dreptul bogat. 
Aşteaptă-mă aici cu uşa încuiată; mă întorc repede. O să 
bat la uşă de cinci ori, ai înţeles? 

— Sună bine. 


524 


Locke închise uşa în urma sa, se zori pe scări, traversă 
curtea şi ieşi iar în stradă. Se întoarse pe ocolite la 
Meraggio, astfel încât să intre prin faţă şi să-l evite pe 
străjerul de la intrarea de serviciu. 

— Nu ar trebui să intri şi să ieşi pe aici, îi spuse 
străjerul de la registru, când Locke dădu buzna în foaier, 
roşu la faţă şi leoarcă de sudoare. 

— Ştiu, îmi pare rău. Locke flutură sulul nescris de 
pergament pe sub nasul omului. Am fost trimis să aduc 
asta pentru unul dintre notari; unul din membrii din 
galeria privată, trebuie să adaug. 

— A, iartă-mă. Nu mai sta, atunci; du-te. 

Locke intră în mulţimea din sala de la Meraggio pentru 
a treia oară, recunoscător pentru numărul redus de priviri 
care zăboviră asupra lui în timp ce trecu grăbit. Îşi croi 
drum cu agilitate printre oamenii îmbrăcaţi elegant şi se 
feri din calea ospătarilor care duceau tăvi de argint 
acoperite - avu grijă să dea din cap, cât se poate de 
familiar şi de prietenos, când trecu pe lângă ei. Peste 
câteva momente, găsi ceea ce căuta: doi străjeri care se 
rezemau de un perete, cu capetele apropiate şi adânciţi în 
conversaţie. 

— Păreţi vioi, domnilor, zise Locke când ajunse în faţa 
lor; fiecare din ei era mai solid cu cel puţin treizeci de 
kilograme decât el. Ştie vreunul din voi un om pe nume 
Benjavier? Este unul dintre colegii mei ospătari. 

— Îl ştiu din vedere, răspunse unul din străjeri. 

— Este într-un rahat mare de tot, spuse Locke. Este la 
Umbra Primitoare şi tocmai a dat greş la unul dintre 
testele lui Meraggio. Trebuie să îl aduc înapoi; şi trebuie 
să vă iau pe voi doi ca să mă ajutaţi. 

— Unul dintre testele lui Meraggio? 

— Ştiţi voi, zise Locke. Cum i-a făcut lui Willa. 

— A, ei. Funcţionara aia din sectorul public. Benjavier, 
ai spus? Ce a făcut? 


525 


— L-a vândut pe bătrân, şi Meraggio nu este mulţumit 
deloc. Ar trebui să facem asta cât de curând şi să nu mai 
zăbovim. 

— Ăă... sigur, sigur. 

— Hai afară, pe ieşirea de serviciu. 

Locke se plasă cu mare grijă, astfel încât să pară că 
merge încrezător pe lângă străjeri, când de fapt îi urma 
prin bucătărie, pe coridoarele de serviciu şi, într-un sfârşit, 
în camera de primire. Trecu înaintea lor şi cei doi străjeri 
îl urmară îndeaproape când ieşi pe alee, făcându-i 
nonşalant cu mâna străjii de acolo. Bărbatul nu dădu nici 
un semn că l-ar fi recunoscut; Locke văzuse deja cu ochii 
lui cam o duzină de ospătari. Fără îndoială că un străin ar 
fi putut trece drept unul dintre aceştia pentru o bucată de 
vreme, iar lui îi trebuia chiar mai puţin de-atât. 

Câteva minute mai târziu, bătu puternic la uşa camerei 
9 de la Umbra Primitoare, de cinci ori. Benjavier 
întredeschise uşa, numai ca aceasta să fie împinsă până la 
capăt de braţul ţeapăn al lui Locke, care avea ceva din 
maniera folosită când i se prezentase drept „Nocturn“ lui 
Don Salvara. 

— A fost un test de loialitate, Benjavier, rosti Locke pe 
când intra furios în cameră, cu privirea ca de gheaţă. Un 
test de loialitate. Şi ai dat-o în bară. Luaţi-l şi ţineţi-l, 
băieţi! 

Cei doi străjeri îl înhăţară pe ospătarul pe jumătate gol, 
care se holba la ei şocat. 

— Dar... dar eu nu am... dar ai zis... 

— Treaba ta este să-i serveşti pe clienţii lui Meraggio şi 
să meriţi încrederea domnului Meraggio. Treaba mea este 
să găsesc oameni care nu merită această încredere şi să le 
vin de hac. Mi-ai vândut uniforma ta blestemată. Locke 
mătură coroanele de fier alb şi punga de pe pat; lăsă 
monedele să cadă în săculeţul de piele pe când continuă: 
Aş fi putut fi un hoţ. Aş fi putut fi un asasin. Şi tu m-ai fi 


526 


lăsat să ajung direct la domnul Meraggio, cu deghizarea 
perfectă. 

— Dar tu... o, zeii să mă păzească, nu poţi vorbi serios, 
nu se poate întâmpla aşa ceva! a 

— Oare oamenii ăştia ţi se par neserioşi? Imi pare rău, 
Benjavier! Nu-i nimic personal, însă ai luat o hotărâre 
foarte proastă. L.ocke deschise uşa. Bun, afară cu el. Inapoi 
la Meraggio, cât puteţi de repede. 

Benjavier se zbătu, mârâind şi strigând: „Nu, nu, nu 
puteţi, am fost credincios toată...“ 

Locke îl înşfăcă de bărbie şi îl privi drept în ochi. 

— Dacă opui rezistenţă, îi spuse el, dacă loveşti, zbieri 
sau continui să faci scandal, chestiunea asta va ajunge mai 
sus de Meraggio, pricepi? Vom chema straja. Vom pune să 
fii dus în lanţuri la Palatul Răbdării. Domnul Meraggio are 
mulţi prieteni la Palatul Răbdării. Cazul tău ar putea să se 
rătăcească vreo câteva luni bune. Ai putea ajunge să stai 
într-o cuşcă de păianjen şi să cugeţi la greşelile tale până o 
să înceapă să cadă ploile de iarnă. M-am făcut înţeles? 

— Da, suspină Benjavier. O, zeilor, îmi pare rău, îmi 
pare rău... 

— Nu mie trebuie să-mi ceri iertare. Acum, aşa cum 
ziceam, hai să-l ducem repede înapoi. Domnul Meraggio o 
să vrea să stea de vorbă cu el. 

Locke îi conduse înapoi la contabilitate, în timp ce 
Benjavier suspina resemnat. Locke intră în camera de 
primire, chiar pe lângă străjerul speriat de la uşa de 
serviciu şi mugi. 

— Goleşte camera asta. Acum! 

Câţiva dintre ospătari păreau să fie pe punctul de a 
riposta, dar la vederea lui Benjavier, îmbrăcat pe jumătate 
şi ţinut bine de cei doi străjeri, părură să renunţe la asta şi 
să se convingă că ceva era în neregulă. leşiră în grabă din 
cameră, şi Locke se întoarse către străji. 

— Ţineţi-l aici, le zise el. Eu mă duc după domnul 
Meraggio; ne vom întoarce în câteva momente. Camera 


527 


asta trebuie să rămână neocupată până ne întoarcem. 
Spuneţi-le ospătarilor să se odihnească în altă parte. 

— Hei, ce se petrece? 

Străjerul de la uşa de serviciu îşi vâri capul în camera 
de primire. 

— Dacă ţii la slujba ta, spuse Locke, ţine-ţi ochii pe 
aleea aia şi nu mai lăsa pe nimeni înăuntru. Meraggio o să 
ajungă aici în curând şi o să fie ţâfnos, aşa că e mai bine să 
nu-i atragi atenţia. 

— Cred că are dreptate, Laval, zise unul dintre străjerii 
care îl ţineau pe Benjavier. 

— Aã... sigur, sigur. 

Omul se făcu nevăzut. 

— Cât despre tine, continuă Locke, apropiindu-se de 
Benjavier, aşa cum ţi-am zis, nu-i nimic personal. Pot să-ţi 
dau un mic sfat? Nu te juca. Nu îl poţi minţi pe Meraggio. 
Nici unul dintre noi nu ar putea, nici în cea mai bună zi a 
noastră. Mărturiseşte-i de îndată. Fii sincer până la capăt. 
M-ai înţeles? 

— Da, scânci Benjavier. Da, vă rog, o să fac orice! 

— Nu trebuie să faci nimic. Dar, dacă vrei ca domnul 
Meraggio să fie milostiv sau înţelegător, atunci pe numele 
zeilor, mărturiseşte-i naibii şi fă-o degrabă. Fără jocuri, 
ne-am înţeles? 

— D-da, da, orice... 

— O să mă întorc în curând, spuse Locke şi se răsuci pe 
călcâie, pornind spre uşă. Pe când ieşea din camera de 
primire, îşi îngădui un scurt rânjet de plăcere; străjerii 
care îl ţineau pe Benjavier păreau acum aproape la fel de 
înspăimântați de el ca şi ospătarul. Era ciudat cât de uşor 
putea fi pretinsă autoritatea, folosind câteva prosteli 
pompoase. Işi croi drum prin pasajele de serviciu şi prin 
bucătării, înapoi în sala publică. 

— Nu vă supăraţi, îl întrebă Locke pe primul străjer 
care îi ieşi în cale. Îl găsesc cumva pe domnul Meraggio în 
galeriile membrilor? 


528 


Locke flutură sulul nescris de pergament de parcă ar fi 
fost o chestiune ce nu suporta amânare. 

— Din câte ştiu, cred că este la cel de-al treilea nivel, 
primind rapoarte, răspunse străjerul. 

— Vă mulţumesc. 

Locke urcă pe scările largi din fier negru ce duceau 
până la prima galerie a membrilor, făcându-le un semn cu 
capul celor doi străjeri de la baza scărilor. Uniforma sa 
părea o garanţie suficientă pentru accesul la galerii, dar 
tinu pergamentul la vedere, strâns cu ambele mâini, ca o 
asigurare suplimentară. Cercetă cu privirea galeriile de la 
primul cat, nu văzu nici urmă de Meraggio şi urcă mai 
departe. 

Il găsi pe Giancana Meraggio la al treilea cat, întocmai 
cum îi spusese străjerul. Meraggio stătea şi se uita distrat 
la galeria publică, în timp ce asculta doi contabili din 
spatele său care-i citeau cifre de pe tablete de ceară, cifre 
care însemnau foarte puţin pentru Locke. Meraggio nu 
părea să aibă vreo gardă de corp prin preajmă; era 
limpede că se simţea în siguranţă între hotarele regatului 
său comercial. Cu atât mai bine. Locke păşi lângă el, 
savurând aroganţa gestului, şi rămase pe loc, aşteptând să 
fie remarcat. 

Contabilii şi câţiva membri din galerie începură să 
şuşotească; după câteva secunde, Meraggio se întoarse şi 
îl ţintui pe Locke cu privirea sa pătrunzătoare ca un felinar 
de furtună. Fu nevoie doar de un minut pentru ca privirea 
să treacă de la iritare la suspiciune. 

— Tu nu lucrezi pentru mine, rosti Meraggio. 

— Aduc salutări din partea lui Capa Raza al Camorrului, 
zise Locke, cu un glas scăzut şi respectuos. Trebuie să vă 
aduc la cunoştinţă o chestiune foarte gravă, domnule 
Meraggio. 

Stăpânul contabilităţii se uită lung la el, apoi îşi scoase 
ochelarii şi îi îndesă într-un buzunar al hainei. 


529 


— Deci este adevărat. Am auzit eu că Barsavi a avut 
soarta oricărui trup pieritor. Şi acum stăpânul tău îşi 
trimite lacheul la mine. Ce drăguţ din partea lui. Ce 
doreşte? 

— Dorinţa lui se potriveşte cu interesul dumneavoastră, 
domnule Meraggio. Sunt aici ca să vă salvez viaţa. 

Meraggio pufni. 

— Nu prea se poate spune că viaţa mea este în 
primejdie, bunul şi inadecvat îmbrăcatul meu prieten. 
Asta-i casa mea şi oricare străjer de aici ţi-ar tăia coaiele 
la primul cuvânt pe care l-aş rosti. Dacă aş fi în locul tău, 
aş începe prin a explica de unde ai făcut rost de uniforma 
aia. 

— Am  cumpărat-o de la unul dintre  ospătarii 
dumneavoastră, un om pe nume Benjavier, zise Locke. 
Ştiam că este maleabil, deoarece face parte din complotul 
prin care se urmăreşte eliminarea dumneavoastră. 

— Ben? La naiba - ce dovadă ai? 

— Am pus câţiva străjeri de-ai dumneavoastră să îl 
reţină la intrarea de serviciu, aşa despuiat cum este acum. 

— Cum adică ai pus câţiva străjeri de-ai mei să îl 
reţină? Cine naiba te crezi? 

— Capa Raza mi-a dat sarcina de a vă salva viaţa, 
domnule Meraggio. V-am expus situaţia aşa cum se 
înfăţişează ea. Cât despre cine sunt eu, ei bine, se 
întâmplă să fiu salvatorul dumneavoastră. 

— Străjerii şi ospătarii mei... 

— Nu sunt de încredere, şuieră Locke. Sunteţi orb? Nu 
am cumpărat hainele astea de la un negustor de haine la 
mâna a doua; am venit aici prin intrarea de serviciu, am 
oferit câteva coroane, iar omul dumneavoastră, Benjavier, 
şi-a scos uniforma uite-aşa! Locke pocni din degete. 
Străjerul dumneavoastră de la intrarea de serviciu m-a 
strecurat înăuntru pentru mult mai puţin - pentru numai 
un solon. Oamenii dumneavoastră nu sunt din piatră, 
domnule Meraggio; le supraestimați loialitatea. 


530 


Meraggio se holbă la el, simțind cum îi urcă sângele în 
obraji; părea pe punctul de a-l lovi pe Locke. În loc să facă 
asta, tuşi şi întinse mâinile în faţă, cu palmele îndreptate 
în sus. 

— Zi-mi ceea ce ai venit să-mi zici, rosti el. O să văd eu 
ce este de făcut după aceea. 

— Contabilii dumneavoastră mă stânjenesc. Spuneţi-le 
să plece ca să putem discuta între patru ochi. 

— Nu-mi spune tu ce să fac în propria mea... 

— Ba o să vă spun ce să faceţi, la naiba! scuipă Locke. 
Sunt afurisita dumneavoastră de gardă de corp, domnule 
Meraggio. Sunteţi în pericol de moarte; fiecare minut 
contează. Ştiţi deja că aveţi cel puţin un ospătar 
compromis şi un străjer corupt; cât veţi mai continua să 
mă împiedicaţi să vă ţin în viaţă? 

— De ce îl interesează atât de mult pe Capa Raza 
siguranţa mea? 

— Confortul dumneavoastră personal nu înseamnă 
nimic pentru el, explică Locke. Siguranţa lui Meraggio, în 
schimb, este de o importanţă capitală. Pe numele 
dumneavoastră s-a întocmit un contract de asasinare de 
către interese comerciale verrari care doresc ca avuţia 
Camorrului să scadă. Raza a preluat puterea acum patru 
zile; asasinarea dumneavoastră ar zgudui din temelii 
oraşul. Păianjenul şi straja oraşului ar da iama printre 
oamenii lui Raza, în căutare de răspunsuri. Pur şi simplu 
nu îşi poate permite ca dumneavoastră să păţiţi ceva. 
Trebuie să păstreze stabilitatea în oraş, întocmai ca 
Ducele. 

— Şi cum de ştie stăpânul tău de toate astea? 

— Un cadou din partea zeilor, replică Locke. Au fost 
interceptate nişte scrisori, în timp ce agenţii stăpânului 
meu investigau o cu totul altă problemă. Vă rog, spuneţi-le 
contabililor să plece. 

Meraggio cugetă câteva secunde, apoi mârâi şi le făcu 
semn slujitorilor săi să plece, cu o mişcare nervoasă a 


531 


încheieturii. Aceştia se traseră îndărăt, cu ochii mari de 
mirare. 

— Pe urmele dumneavoastră se află cineva foarte 
neplăcut, continuă Locke. Treaba va fi dusă la capăt cu 
arbaleta; asasinul este lashan. Se pare că armele sale au 
fost modificate de un Mag-Juruit karthan. Este al naibii de 
alunecos şi îşi nimereşte ţinta aproape fără greş. Puteţi să 
vă simţiţi măgulit; suntem de părere că a solicitat o 
recompensă de zece mii de coroane. 

— E cam mult de digerat, Jupâne... 

— Numele meu nu este important, îl întrerupse Locke. 
Veniţi cu mine în camera de primire din spatele 
bucătăriilor. Puteţi vorbi chiar dumneavoastră cu 
Benjavier. 

— Camera de primire din spatele bucătăriilor? 
Meraggio se încruntă tare. Până acum nu mi-ai oferit nici 
un motiv care să mă facă să cred că nu încerci chiar tu să 
mă atragi acolo pentru vreo ticăloşie. 

— Domnule Meraggio, zise Locke, purtaţi mătase şi 
bumbac, nu zale. V-aş fi putut înjunghia deja de câteva 
minute. Dacă stăpânul meu v-ar fi vrut mort, maţele 
dumneavoastră ar fi fost deja împrăştiate pe covor. Nu 
trebuie să-mi mulţumiţi - nu trebuie nici măcar să vă placă 
de mine -, dar, pentru numele zeilor, vă rog să înţelegeţi 
că mi s-a poruncit să vă păzesc şi că nimeni nu refuză 
ordinele lui Capa din Camorr. 

— Hmmm. O întrebare, dacă se poate. Este un om la fel 
de formidabil ca Barsavi acest Capa Raza? 

— Barsavi a murit plângând la picioarele lui, spuse 
Locke. Barsavi şi toţi copiii lui. Puteţi să trageţi singur 
concluziile. 

Meraggio îşi puse ochelarii la loc pe nas, îşi aranjă 
orhideea şi îşi puse mâinile la spate. 

— Vom merge în camera de primire, rosti el. După tine. 


5 
532 


Atât Benjavier, cât şi străjile fură de-a dreptul îngroziţi 
când Meraggio dădu buzna în camera de primire în spatele 
lui Locke; Locke înţelese că ei erau mult mai obişnuiţi cu 
toanele lui decât el, şi probabil că ceea ce-i puteau citi pe 
chip era ceva cât se poate de neplăcut. 

— Benjavier, Benjavier, nu-mi vine să cred! rosti 
Meraggio. După tot ceea ce am făcut pentru tine - după ce 
te-am luat la mine şi am rezolvat problema aia cu căpitanul 
de pe fosta ta corabie... Nu am cuvinte! 

— Îmi pare rău, domnule Meraggio, zise ospătarul, ai 
cărui obraji erau mai uzi decât acoperişul înclinat al unei 
case pe timp de furtună. Imi pare atât de rău, nu am vrut 
să vă fac rău... 

— Nu ai vrut să-mi faci rău? Este adevărat, ceea ce mi-a 
spus omul ăsta? 

— Of, da, zeii să mă ierte, domnule Meraggio, este 
adevărat. E totul adevărat. Îmi pare rău, îmi pare atât de 
Tău... vă rog să mă credeţi... 

— Taci din gură, luaţi-ar zeii văzul! Meraggio rămase cu 
gura căscată, ca un om care tocmai fusese plesnit. Privi în 
jurul său de parcă ar fi văzut camera de primire pentru 
prima oară, de parcă străjile în livrea ar fi fost nişte făpturi 
nepământene. Păru a fi pe punctul de a se poticni şi dea 
cădea pe spate; însă nu făcu decât să se întoarcă spre 
Locke, cu pumnii încleştaţi. Zi-mi tot ce ştii, mârâi el. lau 
zeii drept martori: toţi cei implicaţi în treaba asta o să afle 
măsura puterii mele, o jur! 

— Toate la timpul lor. Trebuie să supravieţuiţi zilei de 
azi. Aveţi apartamente particulare deasupra galeriei de la 
al patrulea cat, nu-i aşa? 

— Bineînţeles. 

— Haideţi acolo imediat, spuse Locke. Azvârliţi-l pe 
bietul nenorocit într-o cămară; sunt sigur că veţi găsi una 
potrivită. Puteţi să vă ocupați de el după ce se isprăveşte 


533 


toată treaba asta. Pentru moment, timpul nu este de 
partea noastră. 

Benjavier izbucni în hohote de plâns din nou, iar 
Meraggio încuviinţă, cu o expresie scârbită. 

— Puneţi-l pe Benjavier într-o cămară şi ferecaţi uşa. 
Voi doi, staţi de pază. Iar tu... 

Străjerul de la uşa de serviciu vârâse iarăşi capul de 
după colţ. Se înroşi tot la faţă. 

— Dacă mai laşi o singură persoană neautorizată, fie şi 
un copilaş, să intre pe uşa aia astăzi, voi pune să ţi se taie 
coaiele şi să-ţi fie înlocuite cu cărbuni încinşi. Ai înţeles? 

— C-cât se poate de clar, d-domnule Meraggio, să trăiţi! 

Meraggio se întoarse şi ieşi valvârtej din cameră. De 
data asta Locke era în urma lui, grăbindu-se să ţină pasul 
cu el. 


6 


Apartamentele fortificate ale lui Giancana Meraggio 
erau pe potriva hainelor omului: bogat mobilate în cea mai 
subtilă manieră. Era limpede că bărbatul prefera să lase 
materialele şi măiestria să slujească drept ornamente 
principale. 

Uşa din oţel armat se închise în urma lor, iar 
încuietoarea verrareană zornăi când se fixă iar în lemn. 
Meraggio şi Locke erau singuri. Elegantul ceas-cu-apă în 
miniatură de pe biroul lăcuit al lui Meraggio tocmai 
umplea bolul care marca primul ceas al după-amiezii. 

— Aşa, rosti Locke. Domnule Meraggio, nu mai puteţi 
ieşi în sală până ce nu punem mâna pe asasin. Nu este 
sigur; ne aşteptăm ca atacul să se producă undeva între 
primul şi cel de-al patrulea ceas al după-amiezii. 

— Asta va provoca unele probleme, zise Meraggio. Am 
afaceri de care trebuie să mă ocup; absenţa mea din sală 
va fi remarcată. 


534 


— Nu neapărat, îl contrazise Locke. Nu v-a trecut prin 
minte că suntem cam de aceeaşi statură? Şi că un om, în 
umbrele uneia dintre galeriile superioare, poate fi uşor 
luat drept altul? 

— Îmi... îmi propuneţi vă daţi drept mine? 

— În scrisorile pe care le-am interceptat, am primit o 
informaţie care este nespus de avantajoasă pentru noi, îi 
explică Locke. Asasinul nu a primit o descriere amănunţită 
a înfăţişării dumneavoastră. Mai degrabă a fost instruit să 
tragă în singurul om din contabilitate care poartă o 
orhidee mare la pieptul hainei. Dacă m-aş îmbrăca în 
hainele dumneavoastră şi aş sta în locul dumneavoastră 
obişnuit din galerie, cu o orhidee prinsă la haină - ei bine, 
săgeata aceea mă va viza pe mine. 

— Îmi vine greu să cred că eşti atât de altruist încât să 
doreşti să îmi iei locul, dacă acest asasin este atât de 
primejdios pe cum mi-ai povestit. 

— Domnule Meraggio, să-mi fie cu iertare, dar este 
limpede că nu m-am făcut înţeles, ripostă Locke. Dacă nu 
fac asta în numele dumneavoastră, stăpânul meu mă va 
omorî oricum. În plus, sunt ceva mai iscusit decât vă 
închipuiţi, când vine vorba să evit îmbrăţişarea Doamnei 
Îndelungatei Tăceri. În cele din urmă, răsplata care mi-a 
fost făgăduită pentru îndeplinirea cu succes a acestei 
misiuni... Ei bine, dacă aţi fi fost în pielea mea, aţi fi fost şi 
dumneavoastră dispus să înfruntaţi o săgeată. 

— Şi eu ce să fac, în timpul ăsta? 

— Relaxaţi-vă în apartamentele dumneavoastră, zise 
Locke. Ţineţi uşile ferecate. Distraţi-vă câteva ceasuri; nu 
cred că vom avea mult de aşteptat. 

— Şi ce se întâmplă dacă asasinul apucă să tragă? 

— Deşi este stânjenitor, spuse Locke, trebuie să 
recunosc că stăpânul meu mai are cel puţin alţi şase 
oameni în sala contabilităţii astăzi - vă rog să nu vă 
supăraţi. Unii dintre clienţii dumneavoastră nu sunt 
clienţi; sunt cei mai aprigi şi duri flăcăi pe care îi are Capa 


535 


Raza, oameni extrem de pricepuţi când vine vorba de 
acţiuni rapide şi silenţioase. Când asasinul va trage, îl vor 
împresura. Prins între ei şi străjile dumneavoastră, nici nu 
va şti ce l-a lovit. 

— Şi dacă nu eşti pe cât de iute te crezi? Dacă săgeata 
ajunge la ţintă? 

— Atunci voi muri, iar dumneavoastră veţi fi încă în 
viaţă, şi stăpânul meu va fi mulţumit, răspunse Locke. Şi în 
meseria noastră se depun jurăminte, domnule Meraggio. Il 
slujesc pe Raza până la moarte. Deci ce aţi hotărât? 


7 


Locke Lamora ieşi din apartamentele lui Meraggio la 
unu şi jumătate, îmbrăcat în cele mai elegante straie pe 
care le purtase vreodată - de la haină şi vestă până la 
pantaloni. Acestea aveau albastrul-închis al văzduhului 
chiar înainte de Lumina-falsă şi i se părea că i se 
potriveşte de minune culoarea. Tunica albă de mătase era 
răcoroasă ca apa tomnatică de pârâu pe pielea lui; era 
proaspăt scoasă din şifonierul lui Meraggio, precum 
colanţii, pantofii, cravatele şi mănuşile. Părul îi era uns cu 
ulei de trandafiri şi dat pe spate; avea în buzunar o sticluţă 
cu esenţa respectivă, cât şi o pungă cu tyrini de aur pe 
care o săltase din sertarele garderobei lui Meraggio. Avea 
prinsă la piept orhideea lui Meraggio, încă fragedă; avea o 
mireasmă plăcută, ca de zmeură. 

Contabilii lui Meraggio fuseseră informaţi în legătură 
cu mascarada, alături de câţiva dintre străjerii săi, aleşi pe 
sprânceană. Aceştia îi făcură semn cu capul lui Locke, pe 
când umbla la cel de-al patrulea cat al galeriei membrilor, 
punându-şi ochelarii lui Meraggio la ochi. O mare 
greşeală, după cum descoperi imediat; lumea se înceţoşă 
în jurul său. Locke îşi blestemă neatenţia pe când îi vâri la 
loc în haină - vechii ochelari purtaţi de Fehrwight erau 


536 


falsuri, însă sigur că ochelarii lui Meraggio erau făcuţi 
pentru ochii acestuia. Demn de ţinut minte. 

Nonşalant, ca şi cum totul era parte din planul său, 
Locke se îndreptă spre scările de fier negru şi cobori pe 
ele. De la distanţă, chiar semăna cu Meraggio îndeajuns 
pentru ca nimeni să nu comenteze; când ajunse la parter, 
în galeria publică, mări pasul destul de mult ca să scape 
doar cu câteva priviri curioase. Îşi scoase orhideea de la 
piept şi o îndesă în buzunar când intră în bucătărie. 

La intrarea de la cămară le făcu celor doi străjeri cu 
mâna şi arătă în spate, peste umăr. 

— Domnul Meraggio vrea ca voi doi să păziţi uşa din 
spate. Daţi-i o mână de ajutor lui Laval. Nu intră nimeni, 
aşa cum v-a spus. Sub ameninţarea pedepsei cu, ăă, 
cărbunii încinşi. L-aţi auzit pe bătrân. Trebuie să stau de 
vorbă cu Benjavier. 

Străjerii se uitară unul la celălalt şi încuviinţară; 
autoritatea închipuită pe care o avea acum Locke asupra 
lor părea atât de solidă, încât bănuia că ar fi putut să vină 
aici şi în lenjerie de damă şi ar fi primit acelaşi răspuns. 
Meraggio folosise probabil în trecut câţiva agenţi speciali 
pentru a-şi pune ordine în treburi; nu încăpea îndoială că 
Locke culegea roadele reputației acestora. 

Benjavier îşi ridică privirea când Locke intră în cămară 
şi închise uşa în urma sa. Pe chip i se putea citi o uluială 
pură; fu atât de surprins când Locke îi azvârli o pungă cu 
bani, încât săculeţul de piele îl lovi în ochi. Benjavier strigă 
şi căzu lângă perete, cu ambele mâini peste faţă. 

— Rahat, zise Locke. lartă-mă; am crezut că o s-o 
prinzi. 

— Ce mai vrei acum? 

— Am venit să îmi cer scuze. Nu am timp să îţi explic; 
îmi pare rău că te-am târât în toată povestea asta, dar am 
motivele mele şi anumite nevoi care trebuie satisfăcute. 

— Îţi pare rău că m-ai târât în toată povestea asta? 
Glasul lui Benjavier suna spart; îşi trase nasul şi scuipă 


537 


spre Locke. Despre ce naiba vorbeşti? Ce se petrece? Ce 
crede domnul Meraggio că am făcut? 

— Nu am timp să îţi recit poezia. Ţi-am pus şase 
coroane în punga aia; o parte sunt în tyrini, ca să îi poţi 
folosi mai uşor. Viaţa ta nu va mai face doi bani dacă rămâi 
în Camorr; ieşi pe porţile de pe uscat. Ia hainele mele de la 
Umbra Primitoare; uite cheia. 

De data asta, Benjavier prinse ce i se aruncă. 

— Şi-acum... zise Locke. Fără alte blestemate de 
întrebări. O să te apuc de ureche şi o să te târăsc afară, pe 
alee; tu să te prefaci speriat de moarte. După ce dăm 
colţul şi nu ne mai vede nimeni, îţi voi da drumul. Dacă ţii 
cât de cât la viaţa ta, tai-o la Umbra Primitoare, îmbracă-te 
şi dispari naibii din oraş. Du-te în Talisham sau în 
Ashmere; în punga aia ai mai mult decât leafa ta pe un an. 
Ar trebui să te descurci cumva. 

— Dar nu... 

— Plecăm acum sau te las aici să mori, i-o tăie Locke. 
Explicaţiile sunt un lux; tu nu o să ai parte de ele. Imi pare 
Tău. 

Un moment mai târziu, Locke îl târa pe ospătar de 
ureche în camera de primire; această metodă era bine 
cunoscută de străjerii sau gărzile din oraş. Benjavier se 
prefăcu foarte bine, tânguindu-se, plângând şi implorând 
să fie cruțat; cei trei străjeri de la uşa de serviciu îl priviră 
fără compătimire, în timp ce Locke îl târa prin faţa lor. 

— Mă întorc în câteva minute, spuse Locke. Domnul 
Meraggio vrea să mai schimb vreo două vorbe între patru 
ochi cu sărmanul nemernic. 

— O, în numele zeilor, nu îl lăsaţi să mă ducă de-aici! 
strigă Benjavier. O să mă rănească... vă rog! 

Străjerii chicotiră când auziră asta, deşi cel care 
primise solonul de la Locke nu părea la fel de voios 
precum ceilalţi doi. Locke îl târî pe Benjavier pe alee şi 
după colţ; în momentul în care ieşiră din raza vizuală a 
celor trei străjeri, Locke îi dădu drumul. 


538 


— Du-te, îi zise el. Fugi ca un apucat. Le dau cam vreo 
douăzeci de minute până când îşi vor da seama ce dobitoci 
au fost şi apoi o să vină pe urma ta detaşamente întregi. 
Du-te! 

Benjavier se holbă la el, apoi îşi clătină capul şi porni 
împleticindu-se către Umbra Primitoare. Locke se jucă cu 
unul din vârfurile mustăţii sale false în timp ce se uita 
după ospătar, după care se întoarse şi se pierdu în 
mulţime. Soarele îşi vărsa lumina şi dogoarea cu 
intensitatea obişnuită, iar Locke asuda puternic în noile 
sale veşminte elegante, însă, pentru câteva momente, lăsă 
să i se înfiripe pe chip un rânjet satisfăcut. 

Porni spre nord, spre Parcul Doi Arginţi; în imediata 
apropiere a porţii de miazăzi a parcului se afla o prăvălie 
de accesorii bărbăteşti şi, în diferite cartiere, mai erau 
câţiva alchimişti negri care nu îl ştiau din vedere. Un pic 
de dizolvant ca să scape de mustață şi ceva care să îi 
readucă nuanţa naturală a părului. Odată ce punea mâna 
pe acele lucruri, avea să fie din nou Lukas Fehrwight, gata 
să îi viziteze pe Salvara şi să îi mai uşureze de câteva mii 
de coroane. 


539 


CAPITOLUL PAISPREZECE 
Trei invitaţii 


1 


— O, Lukas! Surâsul lumină chipul Doñei Sofia când îl 
întâmpină la uşa conacului Salvara. Lumina galbenă se 
revărsă dincolo de el, în noapte; era puţin după al 
unsprezecelea ceas al serii. Locke se ascunsese pentru 
restul zilei care urmase trebii de la Meraggio şi trimisese 
familiei Salvara un bilet prin curier, informându-i că 
Fehrwight le va face o vizită târzie. Au trecut zile bune! 
Am primit biletul lui Graumann, dar începuserăm să ne 
facem griji pentru afacerile noastre - şi pentru tine, 
bineînţeles. Eşti teafăr? 

— Doamnă Salvara, este o plăcere să vă văd din nou. 
Da, da... sunt teafăr şi nevătămat, mulţumesc de întrebare. 
Am avut de-a face cu nişte personaje de proastă reputație 
în ultima săptămână, însă totu-i spre bine; am făcut rost de 
o corabie, cu tot cu încărcătură, şi putem începe expediţia 
chiar săptămâna viitoare. Suntem foarte aproape să facem 
rost şi de a doua corabie. 

— Ei bine, nu sta ca un curier pe trepte; intră, te rog. 
Cont6! O să luăm nişte aperitive. Ştiu, adu câteva 
portocale de-ale mele, din soiul cel nou. O să fim în camera 
închisă. 

— Desigur, doamnă. Conte îl privi pe Locke cu ochii 
Mijiţi şi cu un surâs răutăcios. Jupâne Fehrwight, 
nădăjduiesc că noaptea vă găseşte cât se poate de sănătos. 

— Sănătos tun, Conte. 

— Minunat. Mă voi întoarce de îndată. 

Aproape toate conacele camorrene aveau două saloane 
lângă holul de la intrare; unul era numit „camera 


540 


îndatoririlor“, unde se desfăşurau întâlnirile cu străini şi 
alte afaceri formale. Era păstrată rece, imaculată şi 
mobilată scump; până şi covoarele erau atât de curate, 
încât ai fi putut mânca de pe jos. „Camera închisă“, în 
schimb, era menită cunoştinţelor apropiate şi de 
încredere, fiind de obicei mobilată pentru un confort 
maxim, într-o manieră ce reflecta personalitatea stăpânilor 
conacului. 

Doña Sofia îl conduse în camera închisă a familiei, în 
care se găseau patru fotolii căptuşite bine, cu spătare 
înalte ce imitau tronurile. Deşi majoritatea saloanelor ar fi 
avut măsuţe lângă fiecare scaun, aceasta avea patru 
copăcei în glastre, puţin mai înalţi decât scaunele lângă 
care se aflau. Copacii miroseau a cardamon, o mireasmă 
care inunda camera. 

Locke se uită mai îndeaproape la copăcei; nu erau 
puieţi, cum crezuse la început. Erau miniaturi... cumva. 
Frunzele lor erau puţin mai mari decât o unghie de-a sa; 
tulpinile nu erau mai groase decât un braţ de om, iar 
crengile se îngustau până la grosimea degetelor. Fiecare 
dintre copăcei ţinea între ramurile sale întortocheate un 
raft mic de lemn şi un felinar alchimic suspendat. Sofia le 
lovi uşor, şi acestea prinseră viaţă, umplând odaia cu o 
lumină  chihlimbarie şi cu umbre verzui. Modelele 
proiectate de frunze pe pereţi erau fantastice şi 
odihnitoare, în acelaşi timp. Locke trecu un deget printre 
frunzele delicate şi subţiri ale celui mai apropiat copăcel. 

— Măiestria dumneavoastră este incredibilă, Dona 
Sofia, zise el. Chiar şi pentru cineva obişnuit cu munca 
Maeştrilor noştri Plantatori... Pe noi ne interesează mai 
mult eficienţa şi profitul. Dumneavoastră, în schimb, aveţi 
talent din abundență. 

— Mulţumesc, Lukas. Te rog, stai jos! Reducerea 
structurii plantelor mai mari este o artă veche, însă una pe 
care se întâmplă să o îndrăgesc în mod deosebit, ca un soi 
de hobby. Şi, după cum vezi, nu am uitat nici de eficienţă. 


541 


Însă alta este marea minune din camera asta - văd că ai 
trecut la moda noastră camorreană! 

— A, asta? Ei bine, unul dintre croitorii dumneavoastră 
a socotit că îmi face un hatâr; mi-a oferit un asemenea târg 
încât nu l-am putut refuza. Niciodată nu am mai petrecut 
atâta timp în Camorr; am hotărât că ar fi cazul să încerc să 
mă adaptez. 

— Splendid! 

— Da, într-adevăr, rosti Don Salvara, care tocmai intra 
în cameră, încheindu-şi nasturii de la mâneci. Mult mai 
bine decât straiele alea negre de prizonier vadran. Nu mă 
înţelege greşit - sunt cât se poate de potrivite pentru 
climatul nordic, dar aici arată de parcă ar încerca să îl 
sugrume pe cel care le poartă. Şi acum, Lukas, ce s-a mai 
petrecut cu banii pe care i-am cheltuit? 

— Un galion este sigur al nostru, zise Locke. Am făcut 
rost de echipaj şi de o marfă acceptabilă; voi supraveghea 
eu însumi încărcarea ei în zilele următoare. Va fi gata de 
plecare săptămâna viitoare. Şi am o informaţie 
promițătoare pentru încă unul care să-l însoţească, gata în 
acelaşi interval. 

— O „informaţie promițătoare“, interveni Doña Sofia, 
nu este chiar totuna cu „sigur al nostru“, dacă nu mă înşel. 

— Nu vă înşelaţi, Doña Sofia. Locke suspină şi încercă 
să pară cât mai stingherit de subiectul pe care urma să îl 
abordeze. Este o problemă... Căpitanul celui de-al doilea 
vas este tentat să primească o ofertă de a transporta o 
încărcătură specială până în Balinel - un drum destul de 
lung, dar pentru un preţ convenabil. Aşa că nu s-a hotărât 
încă să îmi accepte oferta. 

— Şi bănuiesc, spuse Don Lorenzo, aşezându-se lângă 
soţia sa, că ar putea fi nevoie de câteva mii de coroane în 
plus ca să se hotărască, nu-i aşa? 

— Mă tem că aşa stau lucrurile, bunul meu Don 
Salvara. 


542 


— Hmmm. Ei bine, putem vorbi despre asta imediat. 
lată-l pe Conté; mi-ar face mare plăcere să îţi prezint 
ultima realizare a soţiei mele. 

Conte aducea trei boluri din argint pe un platou de 
bronz; fiecare bol avea înăuntru o jumătate de portocală 
tăiată deja, astfel încât bucăţile de pulpă din fruct puteau 
fi extrase cu nişte furculiţe mici. Conte aşeză un bol, o 
furculiţă şi un şerveţel pe raftul din copăcelul din dreapta 
lui Locke. Cei doi Salvara îl priviră cu nerăbdare, în vreme 
ce feliile lor de portocală le erau aşezate în faţă. 

Locke se strădui din toate puterile să ascundă orice 
urmă de tulburare; luă bolul într-o mână şi pescui o felie 
de portocală cu furculiţa. Când o băgă în gură, fu surprins 
de căldura care-i pişcă limba şi i se răspândi prin gură. 
Fructul era îmbibat cu ceva alcoolic. 

— O, a fost scăldat într-o băutură, rosti el. Ceva foarte 
plăcut - un coniac de portocale? Poate cu aromă de 
lămâie? 

— Nu scăldat, Lukas, îl corectă Don Lorenzo cu un 
rânjet mânjesc ce părea cât se poate de sincer. Portocalele 
acestea au fost servite în starea lor naturală. Copacul 
Sofiei îşi prepară propria esenţă spirtoasă şi o amestecă în 
fruct. 

— Sfinţi Dovlecei! exclamă Locke. Ce hibrid interesant! 
Din câte ştiu eu, aşa ceva nu se făcuse cu citricele încă... 

— Am ajuns la formula corectă abia acum câteva luni, 
iar unele dintre primele plante nu erau bune de servit, 
explică Sofia. Însă acesta pare să se fi dezvoltat binişor. 
Încă nişte generaţii de verificare şi voi fi încrezătoare în 
scoaterea lor pe piaţă. 

— Mi-ar plăcea să numesc soiul ăsta Sofia, zise Don 
Lorenzo. Portocala Sofia din Camorr - o minune alchimică. 
Aceasta îi va face pe podgorenii din Tal Verrar să-şi muşte 
pumnii de ciudă. 

— În ceea ce mă priveşte, aş prefera să primească un 
alt nume, râse Sofia, lovind jucăuş încheietura soţului ei. 


543 


— Maeştrii Plantatori vă vor socoti la fel de minunată 
precum portocalele dumneavoastră, doamnă, spuse Locke. 
Este întocmai cum credeam: poate că se vor ivi mai multe 
oportunităţi în parteneriatul nostru decât prevăzusem la 
început. Felul în care păreţi să faceţi maleabile toate 
lucrurile verzi care vă înconjoară... Îndrăznesc să spun că 
profilul Casei de bel Auster ar putea fi modelat în veacul 
care vine mai mult de atingerea dumneavoastră decât de 
tradiţiile noastre străvechi din Emberlain. 

— Mă măguleşti, Jupâne Fehrwight, zise Doña. Dar hai 
să nu vorbim de blana ursului din pădure. 

— Într-adevăr, încuviinţă Don Lorenzo. Şi dacă tot ai 
adus vorba de asta, hai să ne întoarcem la afaceri. Lukas, 
mă tem că am o veste proastă pentru tine. Proastă şi 
destul de stânjenitoare. Am avut... unele probleme zilele 
acestea. Unul dintre datornicii mei din susul fluviului nu 
şi-a plătit o poliţă mare; unele dintre evaluările mele s-au 
dovedit a fi mult prea optimiste. Mai pe scurt, nu prea mai 
avem bani lichizi pe moment, aşa cum am fi nădăjduit. 
Capacitatea noastră de a mai investi câteva mii de coroane 
în proiectul nostru comun este mai mult decât îndoielnică. 

— O, spuse Locke. Într-adevăr, aceasta este... este, aşa 
cum aţi zis, o veste proastă. 

Îşi strecură o altă felie de portocală în gură şi înghiţi 
licoarea dulce, folosind-o ca un stimul artificial pentru a-şi 
ridica colţurile gurii în sus, contrar înclinaţiei naturale. 


2 


Pe ţărmul Scursurilor, un preot de-al lui Aza Guilla se 
furişa din umbră-n umbră, mişcându-se cu o graţie înceată 
şi răbdătoare, ce nu se potrivea deloc cu talia sa. 

Negurile erau subţiri în seara asta, iar arşiţa jilavă a 
nopţii de vară - deosebit de apăsătoare. Pâraie de sudoare 
se scurgeau pe chipul lui Jean, sub împletitura argintie a 
Înfăţişării sale Mâhnite. Tradiţia camorreană spunea că 


544 


săptămânile de dinaintea miezului verii şi a Zilei 
Schimbărilor erau mereu cele mai fierbinţi din an. Pe apă 
licăreau deja familiarele felinare galbene; se auzeau 
strigăte şi pleoscăituri, pe când oamenii de la bordul 
Mulţumirii descărcau încă o barcă plină cu „provizii 
caritabile“. 

Jean se îndoia că ar mai fi putut afla multe despre 
chestiile care ajungeau pe acele bărci fără să facă ceva 
mai direct, cum ar fi fost să atace una dintre echipele de 
hamali - ceea ce nu era cazul. Aşa că în seara asta se 
hotărâse să-şi concentreze atenţia pe un anumit depozit, 
aflat cam la o stradă depărtare de docuri. 

Scursurile nu erau încă la fel de dărăpănate precum 
Funinginea, însă spre asta se îndreptau. Clădirile se 
prăbuşeau sau se înclinau la tot pasul; întreaga zonă părea 
să se cufunde într-un soi de mlaştină de lemn putrezit şi 
cărămizi sfărâmate. Cu fiecare an care trecea, umezeala 
mânca tot mai mult din mortarul dintre pietrele 
cartierului, iar afacerile legale îşi luau tălpăşiţa şi tot mai 
multe cadavre începeau să iasă la iveală, de-abia ascunse 
sub mormane de gunoaie sau nici măcar atât. 

În timp ce dădea târcoale înveşmântat în robele sale 
negre, Jean observase cum trupe de-ale lui Raza veniseră 
şi plecaseră de la depozit câteva nopţi la rând. Structura 
era părăsită, dar nu de nelocuit, aşa cum erau clădirile 
prăbuşite din vecinătate. Jean observase lumini aprinse la 
ferestre până aproape în zori, şi grupuri de muncitori care 
veneau şi plecau cu saci grei pe umeri, şi chiar o cotigă 
sau două. 

Însă nu şi în această noapte. Depozitul fusese ca un 
muşuroi înainte, iar în noaptea asta era întunecat şi tăcut. 
În noaptea asta, părea să-l ademenească, astfel încât, pe 
când Locke lua ceaiul cu nobilimea, Jean îşi propuse să-şi 
bage nasul în afacerile lui Capa Raza. 

Erau diverse metode de a face aşa ceva, metode care 
cereau răbdare, vigilenţă şi foarte mult mers tiptil. Dădu 


545 


târcoale de câteva ori pe strada pe care se afla depozitul, 
evitând orice contact cu oricine de acolo şi furişându-se în 
orice cotlon întunecat i se ivea în cale. Cu suficientă 
umbră la dispoziţie, chiar şi un om de talia lui Jean se 
putea face nevăzut, iar pasul său era cât se poate de uşor. 

Dădu târcoale şi se prelinse, dădu târcoale şi se 
prelinse; spre satisfacția lui, observă că nici unul dintre 
acoperişurile clădirilor din apropiere nu adăposteau 
iscoade ascunse şi că nici pe străzi nu erau 
supraveghetori. Desigur, îşi spuse el în gând, în timp ce se 
lipea de peretele de miazăzi al depozitului, s-ar putea doar 
să fie mai pricepuţi decât mine. 

— Aza Guilla, ai grijă de mine, murmură el pe când se 
furişa spre una dintre uşile depozitului. Dacă nu îmi surâzi 
în noaptea asta, nu voi mai putea să înapoiez masca şi 
robele acestea elegante slujitorilor tăi. Este doar o 
observaţie, pe care o fac cu smerenie. 

Uşa nu avea lacăt; de fapt, era uşor întredeschisă. Jean 
îşi puse iar masca, apoi îşi trecu securile în mâna dreaptă 
şi le împinse pe mâneca robei. Voia să le aibă la îndemână, 
dar fără să fie văzute, în caz că ar fi dat peste cineva care 
ar fi fost impresionat de veşmintele sale. 

Uşa scârţâi uşor, şi el intră în depozit, lipit de peretele 
de lângă uşă, privind şi ascultând. Era întuneric beznă; nu 
se zăreau decât sclipirile împletiturii de argint a măştii lui. 
În aer plutea un miros ciudat, în afară de cel aşteptat, de 
praf şi lemn putrezit - ceva ca metalul ars. 

Işi menţinu poziţia, nemişcat, străduindu-se câteva 
minute lungi să prindă vreun zgomot. Dar nu se auzea 
nimic în afara scârţâitului şi suspinului îndepărtat al 
corăbiilor ancorate şi de sunetul făcut de Vântul 
Spânzuratului, departe pe mare. Întinse mâna stângă sub 
robă şi scoase un glob alchimic, foarte asemănător cu cel 
pe care îl purtase sub Gaura Ecoului. Îl scutură de câteva 
ori, repede, şi acesta se aprinse. 


546 


La lumina albă şi palidă a globului văzu că depozitul era 
un spaţiu larg deschis. Un morman de pereţi despărțitori 
prăbuşiţi şi putreziţi lângă zidul dat cu smoală ar fi putut 
servi drept birou cândva. Podeaua era acoperită cu un 
strat gros de praf, iar ici şi colo, prin unghere, se vedeau 
grămezi de dărâmături, unele sub prelate. 

Jean ajustă cu atenţie poziţia globului, ţinându-l strâns 
lipit de trup, astfel încât să arunce lumina doar în faţa sa. 
Aceasta avea să-l ajute să rămână nevăzut; nu intenţiona 
să petreacă mai mult de câteva minute iscodind pe-aici. 

În timp ce mergea încet spre capătul de miazănoapte al 
depozitului, simţi un alt miros neobişnuit, unul care îi făcu 
pielea ca de găină - ceva fusese abandonat aici şi lăsat să 
putrezească. Carne, poate... dar mirosul era dulceag şi 
greţos. Jean se temu de ceea ce avea să descopere chiar 
înainte să dea peste cadavre. 

Erau patru, azvârlite sub o prelată grea în colţul 
nord-estic al clădirii - trei bărbaţi şi o femeie. Erau destul 
de vânjoşi, îmbrăcaţi în maiouri şi nădragi, cu cizme grele 
şi mănuşi de piele. Asta îl nedumeri pe Jean până zări 
tatuajele de pe braţele lor. Era o tradiţie pentru calfele de 
meşteşugari, în Camorr, să îşi însemneze mâinile sau 
braţele cu un simbol de-al meseriei lor. Respirând pe gură 
pentru a evita duhoarea, Jean răsuci cadavrele până fu 
sigur în privinţa simbolurilor. 

Cineva omorâse doi sticlari şi doi aurari. Trei cadavre 
aveau urme clare de înjunghiere, iar cel de-al patrulea, 
femeia... ea avea două umflături purpurii pe unul din 
obrajii feţei sale golite de sânge şi albe precum ceara. 

Jean oftă şi trase la loc prelata peste cadavre. Pe când 
făcea asta, ochiul său prinse o scânteiere de lumină pe 
podea. Îngenunche şi culese o bucăţică de sticlă, un soi de 
picătură turtită. Arăta ca şi cum ar fi atins pământul într-o 
stare topită şi s-ar fi răcit acolo. O rotire scurtă a globului 
de lumină îi arătă câteva duzini de asemenea bucățele 
împrăştiate prin praful de lângă prelată. 


547 


— Aza Guilla, şopti Jean, am furat aceste robe, dar 
oamenii ăştia nu au nici o vină pentru asta. Dacă numai eu 
le pot rosti rugăciunea de trecere, te rog să îi judeci cu 
blândeţe, pentru amărăciunea morţii lor şi pentru umilinţa 
locului lor de veci. Paznicule Strâmb, dacă ai putea întări 
cumva ruga mea, ţi-aş fi foarte recunoscător. 

Se auzi un scârţâit când uşile de pe peretele de 
miazănoapte al clădirii fură date la o parte. Jean dădu să 
sară în picioare, dar se răzgândi; nu încăpea îndoială că 
lumina sa fusese deja zărită şi era mai bine să joace rolul 
respectabilului preot al lui Aza Guilla. Îşi ţinu securile în 
mâneca dreaptă. 

Ultimii oameni la care s-ar fi aşteptat să intre pe uşa de 
la miazănoapte a depozitului erau surorile Berangias. 

Cheryn şi Raiza purtau mantii impermeabile, însă 
glugile erau date pe spate şi inelele din dinţi de rechin 
sclipeau la lumina globului lui Jean. Cele două surori 
aveau şi ele globuri luminoase. Le scuturară, şi în depozit 
se aprinse o strălucire orbitoare şi roşie, de parcă femeile 
ar fi ţinut flăcări în căuşul palmelor. 

— Preotule iscoditor, rosti una din surori. Bună seara! 

— Nu-i chiar genul de loc pe unde cei din ordinul tău să 
dea târcoale fără invitaţie, completă cealaltă. 

— Ordinul meu se îngrijeşte de moarte, în toate formele 
ei şi peste tot. Jean arătă către prelată cu globul său 
luminos. Un act mârşav a fost comis aici; tocmai rosteam o 
rugăciune de trecere, aşa cum se cuvine pentru toate 
sufletele înainte să treacă în îndelungata tăcere. 

— O, un act mârşav! Să îl lăsăm să-şi vadă de treabă, 
Cheryn? 

— Nu, zise Raiza, căci treaba lui s-a suprapus în mod 
foarte ciudat cu a noastră, în ultimele câteva nopţi, nu-i 
aşa? 

— Ai dreptate, soră. Dacă şi-ar fi băgat nasul o dată sau 
de două ori, mai treacă-meargă. Dar preotul ăsta a fost 
insistent. 


548 


— Nefiresc de insistent. Surorile  Berangias se 
îndreptau încet spre el, cu expresiile unor pisici ce se 
pregăteau să atace un şoarece şchiop. Pe docurile noastre, 
şi acum şi prin depozite... 

— Îndrăzniţi să insinuaţi că aveţi de gând să puneţi bețe 
în roate unui trimis de-al Doamnei Îndelungatei Tăceri? 
spuse Jean. Al lui Aza Guilla, Zeița Morţii? 

— Mă tem că asta-i meseria noastră - să punem beţe în 
roate, răspunse sora din dreapta. Am lăsat uşa deschisă, în 
caz că vrei să-ţi vâri capul înăuntru. 

— Am nădăjduit că nu vei putea rezista ispitei. 

— Şi ştim şi noi câte ceva despre Preabuna Doamnă. 

— Deşi noi o slujim puţin mai direct decât tine. 

Îndată ce rosti asta, lumina roşie scânteie pe oţelul gol; 
surorile scoseseră săbii curbate, lungi cât braţul - 
dinţii-hoţilor, întocmai cum îi arătase Maranzalla cu atâţia 
ani în urmă. Gemenele Berangias continuară să se apropie 
tacticos. 

— Ei bine, dacă tot am trecut de politeţuri, doamnelor, 
îngăduiţi-mi să renunţ la mascaradă, zise Jean. Îşi lăsă 
globul luminos pe podea, se întinse, îşi dădu gluga neagră 
pe spate şi îşi scoase masca. 

— Tannen! exclamă sora din dreapta. Măi să fie! Deci 
nu ai fugit pe Poartea Vicontelui, la urma urmei. Surorile 
Berangias se opriră, holbându-se la el. 

Apoi începură să se rotească prin stânga lui, 
mişcându-se la unison, cu graţie, dându-şi mai mult spaţiu 
de acţiune. 

— Dar ştiu că ai tupeu, o completă cealaltă. Să te dai 
drept preot de-al lui Aza Guilla... 

— Poftim? Păi, tocmai aveaţi de gând să omorâți un 
preot de-al lui Aza Guilla! 

— Da, dar se pare că ne-ai salvat de la asemenea 
blasfemie, nu-i aşa? 

— Este cât se poate de convenabil, rosti cealaltă soră. 
Nu am visat niciodată că ar putea fi atât de uşor. 


549 


— O, orice ar fi, vă asigur că n-o să fie uşor, replică 
Jean. 

— Ţi-a plăcut trebuşoara noastră din pivniţa aia de 
sticlă? Acum vorbea sora din stânga. Cei doi prieteni ai tăi, 
gemenii Sanza. Gemeni lucraţi de gemene, aceleaşi răni la 
gât, aceeaşi poziţie pe podea. Ni s-a părut potrivit. 

— Potrivit? Jean simţi cum îl cuprinde un nou val de 
mânie, apăsându-i ceafa. Scrâşni din dinţi. Ascultă la mine, 
târfo! Chiar mă întrebam cum o să mă simt când va veni şi 
clipa asta şi trebuie să spun că mă voi simţi al naibii de 
bine! 

Surorile Berangias îşi dădură jos mantiile cu mişcări 
aproape identice; în vreme ce pânza impermeabilă cădea 
pe podea, îşi azvârliră globurile luminoase şi îşi scoaseră şi 
celelalte tăişuri. Două surori; patru cuțite. Îl ţintuiră pe 
Jean cu privirea în lumina alb-roşie şi se ghemuiră, aşa 
cum o făcuseră de o sută de ori înaintea mulțimilor ce 
răcneau la Sărbătoarea Schimburilor. Aşa cum o făcuseră 
de o sută de ori în faţa victimelor care cereau iertare la 
curtea lui Capa Barsavi. 

— Surori Năbădăioase, rosti Jean, lăsând să-i cadă în 
mână securile ascunse în mâneca dreaptă, aş vrea să 
faceţi cunoştinţă cu Surorile Năbădăioase. 


3 


— Dar nu pune prea mult la suflet, Lukas, zise Doña 
Sofia, pe când lăsa portocala scobită înapoi pe raft. Mai 
avem câteva remedii posibile. 

— S-ar putea să fi rămas fără fondurile necesare pentru 
numai câteva zile, confirmă Don Lorenzo. Mai am şi alte 
surse la care pot apela; sunt nobili care ar putea să mă 
împrumute cu câteva mii. Am şi unele servicii la care pot 
cere răsplata. 

— Asta... asta este o uşurare, domniile voastre, o 
adevărată uşurare. Mă bucur să aud că... problema 


550 


dumneavoastră nu ne va nărui planul. Şi nu aş numi-o 
stânjenitoare, nu, în nici un caz. Dacă e cineva care să 
înţeleagă ce înseamnă greutăţile financiare, ei bine, 
aceasta este Casa de bel Auster. 

— Voi vorbi cu câteva dintre posibilele mele surse de 
împrumut în următoarea Zi a Trândăviei - care este în 
acelaşi timp şi Ziua Schimbărilor, bineînţeles. Ai fost 
vreodată la vreo sărbătorire formală a festivalului, Lukas? 

— Mă tem că nu, Don Lorenzo. Nu am mai fost până 
acum în Camorr în miezul verii. 

— Serios? Doña Sofia ridică din sprâncene către soţul 
ei. Ce ar fi să îl aducem cu noi pe Lukas la serbarea 
Ducelui? 

— O idee excelentă! Don Lorenzo zâmbi radios spre 
Locke. Lukas, de vreme ce oricum nu putem pleca până nu 
facem rost de câteva mii de coroane în plus, ce ar fi să ne 
însoţeşti ca oaspete? Toţi nobilii din Camorr vor fi acolo; 
toţi oamenii importanţi din oraşul de jos... 

— Cel puţin cei care sunt în grațiile Ducelui pe moment, 
îl întrerupse Doña Sofia. 

— Desigur, încuviinţă Lorenzo. Vino cu noi. Serbarea va 
fi ţinută la Bătaia-Corbului; este singura zi din an când 
Ducele îşi deschide porţile turnului. 

— Domniile voastre, este... o cinste neaşteptată. Dar, 
deşi mă tem să vă refuz ospitalitatea, mă tem la fel de mult 
că asta s-ar putea să încetinească munca pe care o duc în 
numele dumneavoastră. 

— Of, haide, Lukas, rosti Lorenzo. Este de azi în patru 
zile; ai zis că vei supraveghea încărcarea primului galion 
în zilele astea. Ia o pauză de la îndeletnicirile tale şi vino 
cu noi să savurezi o oportunitate foarte rară. Sofia îţi poate 
arăta împrejurimile, în timp ce eu voi căuta să fac rost de 
împrumuturile necesare de la ceilalţi nobili. Cu acei bani 
în mână, ar trebui să fim în stare să pornim peste numai 
câteva zile, nu-i aşa? Presupunând că ne-ai prezentat toate 
complicațiile posibile, desigur... 


551 


— Da, domnule Salvara, problema celui de-al doilea 
galion este singura complicaţie pe care o mai întâmpinăm 
în afară de, ăă, lipsa dumneavoastră de bani. Şi, în orice 
caz, chiar şi marfa pentru Balinel nu va ajunge în oraş 
până săptămâna viitoare. Norocul şi Dovleceii se pare că 
sunt iarăşi de partea noastră. 

— Deci rămâne stabilit? Doña Sofia îşi luă soţul de 
mână şi zâmbi. Vei fi oaspetele nostru la Bătaia-Corbului? 

— Este socotită drept o onoare, mărturisi Donul, să 
aduci un oaspete neobişnuit şi interesant la sărbătoarea 
Ducelui. Aşa că suntem nerăbdători să te avem cu noi din 
mai multe motive. 

— Dacă vă va face plăcere... zise Locke. Mă tem că nu 
prea sunt genul petrecăreţ, dar o noapte tot îmi pot lăsa 
munca la o parte ca să particip. 

— Nu o să-ţi pară rău, Lukas, spuse Doña Sofia. Sunt 
convinsă că ne vom aminti cu toţii cu mare plăcere de 
serbarea, asta când vom fi pe mare. 


4 


În multe privinţe, doi reprezintă cel mai rău număr 
posibil de adversari într-o luptă corp la corp; era aproape 
cu neputinţă să îi faci să se înghesuie şi să se încurce unul 
pe celălalt, mai ales dacă aveau experienţă la munca în 
echipă. Şi dacă era cineva în tot Camorrul care să se 
priceapă la lupta în tandem, acestea erau surorile 
Berangias. 

Jean îşi cântări puţinele avantaje, în timp ce îşi răsuci 
securile şi aşteptă ca una din surori să facă prima mişcare. 
Le văzuse în acţiune de cel puţin de o duzină de ori, la 
Sărbătoarea Schimburilor şi în Mormântul Plutitor. S-ar fi 
putut să nu îl ajute prea mult, de vreme ce se întâmpla să 
nu fie rechin, dar tot era ceva. 


552 


— Am auzit că ai fi bun, chipurile, zise sora din stânga 
şi, îndată ce rosti asta, sora din dreapta ţâşni în faţă, 
ţinând un cuţit în gardă şi celălalt pregătit de înjunghiat. 

Jean se feri de săritura ei, îi blocă un cuţit cu securea 
stângă şi i-o îndreptă pe cealaltă spre ochi. Cel de-al doilea 
tăiş era deja acolo; securea se respinse din mânerul ţintat. 
Era pe cât de iute se temuse el. Fie; lovi spre genunchiul ei 
stâng, un truc uşor pe care îl folosise ca să sfărâme o 
duzină de rotule de-a lungul anilor. 

Cumva, ea intui lovitura şi o pară cu piciorul. Lovitura o 
nimeri în gambă, dezechilibrând-o, fără însă să provoace 
pagube. Jean îşi desprinse securile ca să lovească acolo 
unde ar fi trebuit să cadă ea, dar căzătura în lateral a 
femeii se transformă într-un vârtej; se învârti pe şoldul 
stâng mai repede decât o putu urmări el cu privirea şi 
piciorul ei drept se roti într-un arc înceţoşat. Îl izbi în 
frunte, chiar deasupra ochilor, şi întreaga lui lume se 
cutremură. j 

Chasson. Evident. Incepea să urască stilul ăsta de luptă. 

Se împletici îndărăt; numai instinctul antrenat îl salvă 
de ceea ce urmă - o lovitură directă, care ar fi trebuit să îi 
treacă prin coşul pieptului şi să îi împlânte tăişul până în 
plăsele. Îşi răsuci securile în jos şi spre interior - o 
manevră pe care Don Maranzalla o numise în glumă 
„cleştii crabului“; îi agăţă tăişul cu securea din mâna 
dreaptă şi îl smuci într-o parte. Asta chiar o surprinse - 
Jean profită de ezitarea ei de o frântură de secundă şi o 
izbi cu vârful celeilalte securi în baza gâtului. Nu avusese 
timp să se balanseze cum trebuie, dar tot izbuti o lovitură 
sănătoasă. Ea se împletici înapoi, tuşind, lăsându-i iarăşi 
câţiva metri de spaţiu. El se dădu îndărăt încă un metru; 
peretele depozitului se înălța în spatele său. La lupta de 
aproape, cuţitele ei erau mult mai potrivite decât armele 
lui. Avea nevoie de spaţiu ca să-şi poată balansa securile. 

Sora Berangias din stânga ţâşni înainte când cealaltă se 
retrase, iar Jean înjură în barbă. Fiind cu spatele la perete, 


553 


nu îl puteau ataca din ambele părţi, dar nici nu putea fugi 
- şi ele puteau ataca pe rând, una retrăgându-se pentru 
a-şi trage sufletul, pe când cealaltă continua să îl 
obosească. 

Simţi cum îşi pierde iarăşi cumpătul. Mugind, îşi azvârli 
ambele securi spre noua adversară. Asta o luă prin 
surprindere. Se feri cu o viteză pe măsura celei a surorii 
sale, iar armele îi vâjâiră pe la urechi, una din ele 
ciuntindu-i puţin din păr. Însă Jean nu fusese pe potriva 
aruncării sale uşoare; se năpusti asupra ei, cu mâinile 
întinse - mâinile goale aveau să îi fie mai de folos 
împotriva dinţilor-hoţilor când adversara va fi destul de 
aproape ca s-o poată săruta. Sora din faţa lui îşi întinse din 
nou tăişurile, crezând că îi va putea veni iute de hac, însă 
era foarte uşor să îi subestimezi viteza lui Jean dacă nu îl 
mai văzuseşi niciodată de aproape. O înşfăcă de braţe cu 
mâinile. Folosindu-şi din plin forţa şi mărimea, i le trase în 
părţi brutal; aşa cum se aşteptase, ea îşi ridică unul din 
picioare ca să îi aplice o lovitură dureroasă. 

Infigându-şi degetele în muşchii puternici ai braţelor ei, 
ţinându-i tăişurile către exterior, smuci cât putu de tare. 
Ea zbură spre el şi, cu un zgomot care răsună în depozit, 
nasul ei întâlni fruntea lui Jean. Sângele cald ţâşni; îi 
pătase robele, dar el nădăjduia că Aza Guilla va ierta 
această mică ofensă. Inainte ca adversara să îşi poată 
reveni, Jean îi dădu drumul, îi prinse toată faţa într-una din 
palme şi o împinse cu toată puterea de la şold, ca un 
aruncător la jocurile Tronului Therin din vechime. Ea fu 
proiectată în sora ei, care de-abia izbuti să îşi ferească 
tăişurile la timp pentru a evita să îşi spintece propria soră, 
iar gemenele Berangias se prăvăliră peste mormanul de 
cadavre acoperite cu prelata. 

Jean fugi până în centrul depozitului, unde securile sale 
zăceau în praf. Le culese de pe jos, le învârti o dată şi îşi 
desfăcu iute clema care îi prindea roba la guler. În vreme 


554 


ce surorile îşi veneau în fire, Jean îşi scoase roba şi o lăsă 
să cadă pe podea. 

Gemenele Berangias înaintară din nou spre el, cam la 
trei metri una de alta, iar acum arătau de-a dreptul 
supărate. Pe toți zeii, îşi zise Jean în gând, cei mai mulți 
oameni ar socoti un nas spart drept un semn că e cazul s-o 
ia la sănătoasa. Însă surorile continuau să se apropie de el, 
cu răutatea sclipindu-le în ochii negri. Strania lumină 
alb-roşie era acum în spatele lor şi părea să le învăluie cu 
o văpaie grozavă, pe când îşi întindeau tăişurile, gata să îl 
atace din nou. 

Măcar acum avea spaţiu de manevră. 

Fără să schimbe vreo vorbă între ele, surorile 
Berangias se năpustiră spre el, cu cele patru cuțite lucind. 
De data asta, tocmai profesionalismul lor îl salvă pe Jean. 
Ştiu dinainte că una din ele va fenta şi cealaltă va lovi. 
Sora din stânga, cea cu nasul spart, atacă cu o fracțiune 
de secundă înaintea celei din dreapta. Cu securea din 
mâna stângă ţinută drept gardă, el păşi drept în calea celei 
din stânga. Cealaltă soră, cu ochii măriţi de surprindere, 
se năpusti asupra locului din care Jean tocmai plecase, iar 
el îşi balansă securea din mâna dreaptă, într-un arc făcut 
cu dosul mâinii, cu greutatea înainte, şi o izbi drept în 
creştet. Se auzi un trosnet umed şi ea se prăvăli la podea, 
cuţitele căzându-i din degetele neînsufleţite. 

Sora rămasă zbieră şi abia atunci îşi dădu seama Jean 
de greşeala comisă; o fentă poate deveni din nou o lovitură 
mortală, cu foarte puţin efort. Tăişurile ei se pogorâră 
asupra lui chiar când îşi ridica iarăşi securea din mâna 
dreaptă; prinse şi devie unul dintre ele cu aceasta, dar 
celălalt îi despică partea dreaptă, chiar sub coaste, 
trecând prin piele, grăsime şi muşchi. Icni, şi ea îl lovi în 
stomac, clătinându-l serios. Se prăvăli pe spate. 

Ea fu deasupra lui îndată, cu sângele şiroindu-i pe faţă 
şi pe gât şi cu ochii plini cu o ură arzătoare. Chiar când se 
pogora asupra sa, el izbi cu amândouă picioarele. Lovitura 


555 


îi scoase tot aerul din plămâni şi o proiectă înapoi, dar el 
simţi o durere ascuţită în bicepsul drept şi o linie de foc 
păru să erupă în coapsa lui stângă. La naiba, îşi ţinuse 
tăişurile în el când o împinsese! Îi lăsase o despicătură 
zimţată de-a lungul coapsei, numai şi numai cu ajutorul lui. 
Gemu. Toată povestea asta trebuia să se isprăvească iute 
sau sângele pe care îl pierdea avea să îi fie fatal, mai 
degrabă decât tăişurile surorii rămase. 

Aceasta era deja înapoi în picioare; pe toţi zeii, iute mai 
era! Jean se săltă în genunchi, simțind o durere sfâşietoare 
de-a lungul coastelor din partea dreaptă. Putea simţi o 
umezeală caldă şiroindu-i în jos pe abdomen şi pe picioare; 
umezeala aceea era timpul care se scurgea pentru el. Ea 
se năpusti din nou asupra lui; lumina roşie luci pe oţel şi 
Jean făcu ultima sa mişcare. 

Nu îşi simţea braţul drept destul de viguros pentru o 
aruncare cumsecade, aşa că pur şi simplu împinse cu 
şiretenie securea din mâna dreaptă spre faţa ei. Viteza cu 
care făcuse asta nu era suficientă pentru a o răni şi 
nicidecum pentru a o ucide, însă ea tresări pentru o 
secundă şi asta fu de ajuns. Jean răsuci într-o parte 
securea din mâna stângă şi o împlântă în genunchiul ei 
drept; acesta cedă cu cel mai satisfăcător trosnet pe care 
îşi aducea aminte să-l fi auzit vreodată. Ea se clătină; o 
smucitură bruscă şi o răsucire cu dosul mâinii şi tăişul 
muşcă adânc din rotula celuilalt genunchi. Tăişurile ei se 
pogorâră asupra lui, iar el se azvârli într-o parte. Oţelul îi 
vâjâi pe la ureche, pe când cea care îl mânuia se prăbuşea 
la podea, nemaiputându-se sprijini pe picioare. Ea zbieră 
din nou. 

Jean se rostogoli spre dreapta de câteva ori - o hotărâre 
înţeleaptă. Când se ridică în picioare, clătinându-se şi 
ţinându-se de partea dreaptă, observă că sora rămasă se 
târa către el, încă strângând unul dintre cuțite în mâna 
dreaptă. 


556 


— Sângerezi rău, Tannen. Nu mai apuci dimineaţa, 
ticălos nenorocit! 

— Vrei să zici Ticălos Gentilom, o corectă el. Sunt şanse 
să ai dreptate. Dar ştii ceva? Calo şi Galdo Sanza îşi râd de 
tine acum, târfă! 

Işi înălţă braţul stâng şi azvârli securea rămasă, o 
aruncătură sănătoasă de data asta, cu toată forţa şi ura pe 
care le strânsese în el. Securea se împlântă chiar între 
ochii surorii Berangias rămase. Cu cea mai incredibilă 
expresie de surprindere pe chip, aceasta căzu cu faţa la 
pământ şi se lăbărţă ca o păpuşă din cârpe. | 

Jean nu pierdu vremea stând pe gânduri. Îşi recuperă 
securile şi îşi puse pe umeri mantia uneia din surori, 
trăgându-şi gluga. Capul îi vâjâia; recunoştea toate 
semnele pierderii de sânge, pe care avusese ghinionul să o 
mai încerce pe pielea lui şi în trecut. 

Lăsând cadavrele surorilor Berangias în lumina 
globurilor luminoase căzute, porni împleticindu-se prin 
noapte. Trebuia să evite Cazanul, unde putea oricând să 
intre în bucluc, şi o luă drept înainte, trecând prin 
Resturi-de-lemn la miazănoapte. Dacă putea ajunge până 
la bordeiul din Funingine, Ibelius urma să fie acolo şi urma 
să aibă vreun atu în mânecă. 

Totuşi, dacă lipitoarea de câine încerca măcar să 
folosească vreo compresă pe el, Jean i-ar fi rupt degetele. 


5 


În solariul ei din vârful Turnului Sticlei-de-Chihlimbar, 
Doña Vorchenza îşi petrecea ceasul de la miezul nopţii în 
scaunul ei preferat, frunzărind informaţiile din acea seară. 
Primise rapoarte despre sfada produsă de venirea la 
putere a Regelui Cenuşiu în locul lui Barsavi; alţi hoţi 
găsiţi prin clădiri părăsite cu beregatele tăiate. Vorchenza 
clătină din cap; încurcătura asta era ultimul lucru de care 
avea nevoie acum, când toată afacerea cu Ghimpele se 


557 


apropia de sfârşit. Raza identificase şi surghiunise şase 
dintre iscoadele pe care ea le infiltrase în găşti; ăsta era 
un lucru supărător în sinea lui. Nici unul dintre ei nu 
ştiuse de existenţa celorlalţi, ca agenţi. Aşa că fie agenţii 
ei erau mai neîndemânatici decât îi crezuse ea, fie Raza 
fusese un observator extraordinar de bun. Fie era o 
scurgere de informaţii la un nivel mult peste cel al 
iscoadelor de pe stradă. 

La naiba! Şi de ce îi surghiunise în loc să îi ucidă pe 
loc? Încerca oare să nu o supere? Dacă era aşa, nu-i 
mersese. Era timpul să îi trimită un mesaj cât se poate de 
clar - să îl cheme pe acest Capa Raza la o întâlnire cu 
Stephen, cu patruzeci-cincizeci de Jachete Negre de faţă, 
care să-i întărească argumentele. 

Incuietorile complicate de la uşa solariului păcăniră şi 
uşa se deschise. Nu se aştepta ca Stephen să se întoarcă în 
seara asta; ce coincidență fericită! Putea să îi 
împărtăşească punctul ei de vedere în privinţa problemei 
cu Raza. 

Bărbatul care intră în solariu nu era Stephen Reynart. 

Era un bărbat robust, tras la faţă şi cu ochi negri; părul 
său negru era încărunţit la tâmple şi el păşi în cea mai 
intimă odaie a ei de parcă acolo îi era locul. Purta o haină 
cenuşie, pantaloni cenuşii, colanţi cenuşii şi pantofi 
cenuşii; mănuşile şi jiletca îi erau tot cenuşii, numai 
eşarfele de mătase legate nepăsător peste piept erau 
colorate; mai bine zis, sângerii. 

Inima Doñei Vorchenza îi bubuia; îşi duse o mână la 
piept şi se holbă la nou-venit, nevenindu-i să-şi creadă 
ochilor. Nu numai că intrusul izbutise să deschidă uşa fără 
să ia săgeata de arbaletă în plin, dar mai era un om în 
spatele lui - un bărbat mai tânăr, cu ochi strălucitori şi cu 
început de chelie, îmbrăcat tot în cenuşiu, singura 
deosebire fiind la mâneci, care erau stacojii. 

— Cine naiba mai sunteţi şi voi? mugi ea şi, pentru o 
clipă, glasul ei slăbit de vreme îşi recăpătă o parte din 


558 


vigoarea de altădată. Se ridică de pe scaun, cu pumnii 
încleştaţi. Cum aţi ajuns aici? 

— Suntem slujitorii dumneavoastră, doamnă Vorchenza; 
slujitorii dumneavoastră care au venit să vă aducă 
omagiul, în sfârşit. Trebuie să ne iertaţi pentru lipsa de 
politeţe de care am dat dovadă până acum; am fost destul 
de ocupat cu treburile din regatul meu, în ultima vreme. 

— Vorbiţi de parcă ar trebui să vă cunosc, domnule. 
V-am întrebat care vă este numele. 

— Am mai multe nume, rosti bărbatul mai în vârstă, dar 
acum mi se zice Capa Raza. Acesta este partenerul meu, 
care îşi spune Şoimarul. Cât despre felul în care am ajuns 
în solariul dumneavoastră minunat... 

Îi făcu un semn Şoimarului, care întinse mâna stângă 
spre Doña Vorchenza. Mâneca hainei alunecă, dezvăluind 
trei linii negre şi groase tatuate la încheietură. 

— Zeii să ne apere! murmură Vorchenza. Un 
Mag-Juruit. 

— Întocmai, spuse Capa Raza, şi vă cer din nou iertare, 
însă abilităţile sale păreau a fi singura cale de a mă 
asigura că slujitorii dumneavoastră ne vor aduce până aici 
sus şi singura cale de a mă asigura că putem intra în 
sanctuarul dumneavoastră fără să vă deranjăm înainte. 

— Dar acum m-aţi deranjat, scuipă ea. Ce vă aduce aici? 

— A sosit timpul ca partenerul meu şi cu mine să 
purtăm o discuţie cu Păianjenul Ducelui, zise Raza. 

— Despre ce vorbiţi? Acesta este turnul meu; în afară 
de slujitorii mei, nu mai este nimeni altcineva aici. 

— Adevărat, rosti Capa Raza, de aceea nici nu este 
cazul să mai păstraţi şarada în faţa noastră, doamnă. 

— Vă înşelaţi grav, spuse Doña Vorchenza cu răceală şi 
sânge rece. 

— Dosarele acelea din spatele dumneavoastră... ce 
conţin oare? Reţete? Biletele de lângă scaunul 
dumneavoastră - oare Stephen Reynart vă dă rapoarte 
regulate despre croielile şi culorile rochiilor de anul ăsta, 


559 


îndată ce sunt descărcate la docuri? Haideţi, doamnă! Am 
mijloace foarte neobişnuite de a strânge informaţii şi nu 
sunt nerod. Dacă veţi continua să vă prefaceţi, o să socot 
asta drept o jignire voită. 

— lar eu socot prezenţa dumneavoastră aici drept 
nedorită şi cu nimic mai prejos ca jignire, zise Doña 
Vorchenza, după o clipă de gândire. 

— V-am supărat şi îmi cer iertare pentru asta, rosti 
Raza. Însă aveţi vreun mijloc de a vă putea întări această 
supărare şi cu forţă? Slujitorii dumneavoastră dorm duşi; 
Reynart şi toţi ceilalţi Nocturni sunt altundeva, vârându-şi 
nasul în treburile mele. Sunteţi singură cu noi, Doña Vor- 
chenza, deci ce-ar fi să vorbiţi politicos? Am venit să fiu 
politicos şi să vorbesc serios. 

Ea îl privi ţintă câteva momente, cu răceală, apoi 
flutură o mână către unul dintre fotoliile solariului. 

— Luaţi loc, Jupâne Răzbunare. Mă tem că nu am un 
scaun confortabil şi pentru partenerul dumitale. 

— Nu-i nimic, spuse Şoimarul. Îmi plac foarte mult 
scrinurile. Se aşeză în spatele micului scrin de lângă uşă, 
pe când Raza străbătu camera şi se aşeză în faţa Doñei 
Vorchenza. 

— Hmmm. Răzbunare, într-adevăr. Şi, aţi avut parte de 
ea? 

— Da, zise Capa Raza, voios. Găsesc că este tot ceea ce 
auzisem că ar fi. 

— Îi purtai pică lui Capa Barsavi? 

— Ha! Pică, da. S-ar putea spune că acesta este motivul 
pentru care am pus să îi fie ucişi fiii chiar sub ochii lui şi 
pentru care l-am aruncat apoi la rechinii ce îi erau atât de 
dragi. 

— O poveste mai veche între voi? 

— Am visat la nimicirea lui Vencarlo Barsavi vreme de 
douăzeci de ani, rosti Raza. Şi acum am izbutit-o şi i-am 
luat locul. Îmi pare rău dacă toată această poveste v-a 


560 


provocat... neplăceri. E singurul lucru pentru care îmi pare 
Tău. 

— Barsavi nu a fost un om bun, spuse Vorchenza. A fost 
un criminal fără scrupule. Dar îl ducea capul; pricepea 
multe lucruri pe care ceilalţi Capa nu le pricepuseră. 
Aranjamentul pe care îl făcusem cu el era avantajos pentru 
ambele părţi. 

— Şi ar fi păcat să îl pierdem, încuviinţă Raza. Admir 
foarte mult Pactul Secret, Doña Vorchenza. Admiraţia mea 
pentru el nu trebuie amestecată cu ura mea pentru 
Barsavi. Aş dori ca aranjamentul să continue neschimbat. 
Am dat ordine pentru a mă asigura de asta, chiar din 
noaptea în care i-am luat locul lui Barsavi. 

— Aşa am auzit şi eu de la agenţii mei, rosti Doña 
Vorchenza. Dar trebuie să mărturisesc că mi-aş fi dorit să 
o aud din gura dumitale mai devreme. N 

— Întârzierea mea a fost inevitabilă, zise Raza. Însă 
iată-ne acum; manierele mele lasă de dorit, trebuie să 
recunosc. Îngăduiţi-mi să mă revanşez. 

— Cum aşa? 

— Aş dori din toată inima să mă bucur de prilejul de a 
participa la serbarea Ducelui din Ziua Schimbărilor; sunt 
capabil să mă îmbrac şi să mă port foarte cuviincios. Aş 
putea fi prezentat drept un domn cu resurse independente 
- vă asigur, nimeni nu mă va recunoaşte pe Bătaia-Cor- 
bului. Am privit către aceste turnuri în copilăria mea. Aş 
dori să îmi prezint omagiul nobililor din Camorr măcar o 
dată. Nu aş veni fără daruri; am plănuit ceva deosebit de 
generos. 

— Cred că cereţi prea mult, spuse încet Doña 
Vorchenza. Lumile noastre nu sunt menite să se 
întâlnească, Capa Raza; eu nu vin la serbările hoţilor 
dumitale. 

— Dar agenţii dumneavoastră vin, rosti el voios. 


561 


— Veneau, mai bine zis. Spune-mi, de ce ai poruncit să 
fie surghiuniţi? Pedeapsa pentru trădare printre de-alde 
voi este moartea. Deci de ce nu li s-au tăiat beregatele? 

— Aţi fi preferat să îi omor, Doña Vorchenza? 

— În nici un caz. Dar sunt curioasă să aflu motivele 
dumitale. 

— În ce mă priveşte, cred că au fost destul de clare. Am 
nevoie de o anumită măsură de siguranţă; pur şi simplu nu 
vă mai pot lăsa agenţii să mă calce pe călcâie, cum făcea 
Barsavi. Bineînţeles, nu voiam să vă supăr mai mult decât 
era necesar, aşa că m-am gândit să-i las în viaţă, în semn 
de prietenie. 

— Hmmm. 

— Doña Vorchenza, rosti Raza, am toată încrederea că 
veţi începe îndată să plantați noi agenţi în rândurile 
oamenilor mei. De-abia aştept; fie ca cel mai subtil 
intrigant să câştige. Însă ne-am îndepărtat de la punctul 
principal al discuţiei. 

— Capa Raza, spuse Doña, nu păreţi a fi genul de om 
care are nevoie să fie tratat cu delicateţe pentru a nu-i fi 
rănite sentimentele, aşa că voi fi directă. Înţeleg ca noi doi 
să avem o relaţie constructivă, în ideea de a păstra Pactul 
Secret pentru binele întregului Camorr. Sunt chiar de 
acord să ne întâlnim aici, dacă trebuie, atâta vreme cât 
veniţi cu invitaţie şi cu escorta de cuviinţă. Insă pur şi 
simplu nu pot aduce un om de condiţia dumitale în 
prezenţa Ducelui. 

— Vai, mă dezamăgiţi, zise Capa Raza. Şi totuşi pe 
Giancana Meraggio îl poate primi drept oaspete, nu-i aşa? 
Un om care a folosit serviciile înaintaşului meu în 
nenumărate ocazii? Şi mulţi alţi magnați din comerţ şi 
finanţe care au profitat de aranjamentele făcute cu găştile 
lui Barsavi? Pactul Secret îmbogăţeşte toţi nobilii din 
Camorr; ca s-o spunem drept, eu sunt slujitorul lor. Prin 
îngăduinţa mea le intră bani în buzunare. Sunt oare o 
fiinţă atât de necioplită încât să nu pot sta o vreme lângă 


562 


mesele cu aperitive şi să mă bucur de priveliştea situaţiei? 
Să mă plimb prin Grădina Cerului şi să îmi satisfac 
curiozitatea? 

— Capa Raza, rosti Doña Vorchenza, să ştiţi că trageţi 
de nişte sfori ale conştiinţei mele care nu vor ceda; nu sunt 
Păianjenul Ducelui pentru că am o inimă bună. Nu vreau 
să vă jignesc, v-o jur, dar hai să vă pun problema astfel: 
sunteţi Capa de o săptămână numai. De-abia am început să 
îmi formez o părere despre dumneavoastră. Sunteţi încă 
un străin, domnule; dacă veţi cârmui un an de-acum 
înainte, dacă menţineţi ordinea printre Oamenii Potriviţi şi 
dacă păstraţi Pactul Secret - ei bine, poate că atunci mă 
voi gândi mai serios la ceea ce îmi propuneţi acum. 

— Deci aşa stau lucrurile... 

— Aşa stau lucrurile - pe moment. 

— Vai, spuse Capa Raza. Acest refuz mă doare mai mult 
decât vă puteţi da seama; am daruri pe care pur şi simplu 
nu pot aştepta un an ca să le dezvălui tuturor nobililor 
acestui frumos oraş. Cu toate scuzele de rigoare, trebuie 
să vă refuz refuzul. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Şoimare... 

Magul-Juruit se ridică de la scrinul Dofei Vorchenza; 
luase o pană în mâini şi întinsese unul dintre pergamentele 
ei în faţa sa. 

— Doña Vorchenza, zise el în timp ce scria cu un scris 
îndrăzneţ, rotunjit; Angiavesta Vorchenza, nu-i aşa? Ce 
nume frumos... cât de frumos şi de adevărat... 

Firul argintiu se unduia în mâna sa stângă; degetele 
sale zburară şi pe pagină începu să se ivească o lucire 
albastră-argintie;  ANGIAVESTA  VORCHENZA stătea 
conturat în acea văpaie şi, în partea cealaltă a camerei, 
Doña gemu şi se apucă cu mâinile de cap. 

— Îmi pare rău că trebuie să insist cu mijloace mai 
puţin prietenoase, Doha Vorchenza, rosti Capa Raza, însă 
chiar nu înţelegeţi că ar fi spre marele avantaj al Ducelui 


563 


să mă aibă drept oaspete? Sunt sigur că nu aţi vrea să îl 
văduviţi de acele daruri pe care i le-aş pune la picioare, cu 
tot respectul cuvenit. 

— Eu... nu pot spune... 

— Da, o întrerupse Şoimarul. O, da, aţi fi încântată să 
acceptaţi această idee; să vă asiguraţi că la serbarea de 
Ziua Schimbărilor este invitat şi Capa Raza, în cel mai 
cordial spirit al prieteniei. 

Cuvintele de pe pergamentul din mâinile sale luciră mai 
intens. 

— Capa Raza, zise Doña Vorchenza încet, desigur... 
trebuie... să acceptaţi ospitalitatea Ducelui. 

— Nu veţi primi un refuz, continuă Şoimarul. Capa Raza 
trebuie să vă accepte invitaţia; pur şi simplu nu vă veţi 
mulţumi cu un refuz. 

— Nu voi... accepta un nu... drept răspuns. 

— lar eu nu vă voi refuza, rosti Raza. Este foarte 
binevoitor din partea dumneavoastră, Doña Vorchenza. 
Foarte binevoitor. Şi darurile mele? Am patru sculpturi 
splendide pe care aş dori să le dăruiesc Ducelui. Nu va fi 
nevoie să îl deranjăm; oamenii mei le pot lăsa undeva la 
serbare, cu cooperarea dumneavoastră. I le putem arăta 
când va fi mai puţin ocupat. 

— Ce drăguţ, spuse Şoimarul. Vi se pare o sugestie 
excelentă. 

— Nimic... nu mi-ar face mai multă plăcere... Capa 
Raza. Este foarte... generos din partea dumitale. 

— Da, chiar aşa este, încuviinţă Capa Raza. Şi drept. 

Chicoti, apoi se ridică de pe scaun şi îi făcu semn 
Şoimarului. 

— Doña Vorchenza, zise Magul-Juruit, această discuţie 
v-a făcut mare plăcere. Veţi fi nerăbdătoare să îl vedeţi pe 
Capa Raza în Ziua Schimbărilor şi să îl ajutaţi în orice fel 
posibil să îşi aducă darurile sale importante în 
Bătaia-Corbului. 


564 


Împături pergamentul şi îl strecură într-unul dintre 
buzunarele jiletcii, apoi făcu câteva gesturi cu firul său 
argintiu. 

Doña Vorchenza clipi de câteva şi trase adânc aer în 
piept. 

— Capa Raza, rosti ea, chiar trebuie să plecaţi? Discuţia 
noastră din această seară a fost o distracţie plăcută. 

— În ceea ce mă priveşte, găsesc că aţi fost cea mai 
fermecătoare dintre gazde, doamnă Vorchenza. Făcu o 
plecăciune adâncă, scoțând piciorul drept în faţă în cel mai 
curtenesc gest posibil. Însă treburile ne presează pe toţi; 
trebuie să mă întorc la ele şi să vă las să vă ocupați de ale 
dumneavoastră. 

— Cum spui tu, dragul meu. 

Dădu să se ridice, dar el îi făcu semn să rămână jos. 

— Nu, nu; nu vă deranjaţi pentru noi. Ne putem găsi şi 
singuri drumul înapoi prin minunatul dumneavoastră turn; 
vă rog să vă întoarceţi la ceea ce făceaţi înainte să vă 
întrerup. 

— Vai, dar nu a fost nici o întrerupere, spuse Doña 
Vorchenza. Te voi vedea deci în Ziua Schimbărilor? Vei 
accepta invitaţia? 

— Da, rosti Capa Raza. Se întoarse şi îi surâse înainte 
să iasă pe uşa solariului. Vă accept invitaţia cu dragă 
inimă. Şi ne vom vedea în Ziua Schimbărilor, la 
Bătaia-Corbului. 


565 


INTERLUDIU: Fiicele Camorrului 


Prima revoluţie adevărată din istoria criminalităţii 
camorrene s-a produs cu mult înaintea lui Capa Barsavi. 
De fapt, i-a precedat cu aproape cincizeci de ani venirea la 
putere şi a fost o urmare directă a oricărei lipse de 
stăpânire de sine din partea unui codoş pe nume Trevor 
Necioplitul Vargas. 

Trevor Necioplitul avea o mulţime de alte porecle, 
majoritatea folosite numai în micul său stabiliment de 
târfe; dacă ai fi zis despre el că era un ţicnit beţivan şi 
sângeros, ar fi însemnat să răneşti sentimentele celor mai 
beţivani şi sângeroşi ţicniţi. Aşa cum se întâmpla adesea, 
el reprezenta un pericol mai mare pentru propriile târfe 
decât clienţii acestora, pe care îi tapau de gologani şi de 
arginţi. Singura protecţie pe care le-o oferea de fapt era 
protecţia faţă de pumnii lui, pe care îi putea împărţi în 
stânga şi-n dreapta dacă nu primea aproape toţi banii pe 
care acestea îi câştigau din munca lor. 

Intr-o noapte, o târfă de care profita exagerat de mult 
nu mai dori să ia parte la distracţia lui de seară preferată, 
care însemna să i-o sugă în timp ce o trăgea de păr până 
aceasta ţipa de durere. Fără să-şi dea seama, femeia 
scoase pumnalul din corsaj; îl împlântă în stânga bărbăţiei 
acestuia, la încheietura coapsei, şi tăie spre dreapta. Ce 
urmă după aceea? Nespus de mult sânge şi ţipete, dar 
strădaniile lui Trevor de a lupta, mai întâi, şi apoi de a fugi 
fură stânjenite de repeziciunea cu care i se scurgea viaţa 
printre picioare. (Fosta) lui târfă îl dobori la pământ şi se 
aşeză pe spatele lui pentru a-l împiedica să se târască 
afară din cameră. Vigoarea lui se isprăvi şi muri în scurt 
timp, fără a fie jelit de careva. 


566 


În noaptea următoare, Capa lui Trevor trimise un alt 
bărbat care să preia îndatoririle acestuia. Femeile din 
fostul stabiliment al lui Trevor îl întâmpinară cu chipuri 
zâmbitoare şi îi oferiră ocazia de a testa serviciile lor 
gratis. Deoarece omul avea o grămăjoară de cărămizi 
sfărâmate în loc de creier, acceptă. Odată dezbrăcat şi 
despărţit de armele sale, fu înjunghiat din mai multe 
direcţii deodată. Asta îi atrase atenţia fostului Capa al lui 
Trevor. Noaptea următoare, trimise cinci sau şase bărbaţi 
ca să se ocupe de situaţie. 

Insă un lucru ciudat se petrecu: alte două-trei grupuri 
de târfe se descotorosiseră de codoşii lor; şi acest nucleu 
tot mai mare de femei puse stăpânire pe un bordel din 
nordul Laţului, care deveni cartierul lor general. Astfel 
încât oamenii lui Capa nu dădură peste şase-şapte târfe 
speriate, aşa cum li se spusese, ci peste aproape două 
duzini de femei mânioase, care socotiseră de cuviinţă să se 
înarmeze de toţi banii pe care îi putuseră strânge. 

Arbaletele compensează, îndeosebi la distanţe mici şi 
dacă se mai adaugă şi avantajul surprizei. Acei cinci-şase 
bărbaţi nu au mai fost văzuţi niciodată. 

Şi astfel începu războiul de-a binelea. Acei Capa care-şi 
pierduseră codoşi şi târfe încercară să remedieze situaţia, 
în vreme ce numărul femeilor care se alăturau răzmeriţei 
creştea pe zi ce trecea. Acestea angajară alte găşti pentru 
propria protecţie; stabiliră propriile reguli la casele de 
toleranţă şi începură să-şi câştige traiul din ele. Serviciile 
pe care le ofereau, în camere confortabile şi bine 
pregătite, erau cu mult superioare celor care puteau fi 
obţinute de la găştile de târfe conduse încă de bărbaţi, 
astfel încât potenţialii clienţi începură să încline balanţa 
financiară în favoarea doamnelor. 

Târfele din Camorr se strânseseră pur şi simplu într-o 
breaslă; la mai puţin de un an de la moartea lui Trevor 
Necioplitul, ultimii codoşi care încă mai ţineau morţiş să 
practice această îndeletnicire fură convinşi (câteodată, cu 


567 


preţul vieţii) să găsească noi mijloace de a-şi câştiga 
pâinea cea de toate zilele. 

Curse foarte mult sânge. Duzini întregi de târfe fură 
ucise cu sălbăticie şi câteva dintre bordelurile lor arse din 
temelii. Însă pentru fiecare doamnă a nopţii răpusă, câţiva 
oameni de-ai capilor camorreni îşi aflau sfârşitul. 
Doamnele plăteau dinte pentru dinte cu aceeaşi răutate ca 
oricare Capa din istoria Camorrului. În cele din urmă, 
armistițiul tensionat deveni un aranjament stabil şi 
avantajos pentru ambele părţi. 

Târfele din oraş se împărţiră pe cale amiabilă în două 
grupuri, cu teritorii delimitate clar. Dochistele ocupau 
partea vestică a Camorrului, în timp ce Crinii Asociaţi 
controlau estul; şi ambele organizaţii se amestecau 
confortabil în Laţ, unde afacerile mergeau din plin. 
Continuară să prospere; îşi angajară trupe proprii, în loc 
să mai închirieze asasini de la alte găşti. Deşi nu se putea 
spune că duceau vieţi de huzur, având în vedere natura 
meseriei lor, măcar acum erau stăpânele propriilor afaceri 
şi libere să le impună clienţilor anumite reguli de conduită. 

Astfel întemeiară şi menţinură un duopol şi, în schimbul 
făgăduinţei că nu se vor amesteca în alte activităţi 
criminale, îşi asigurară dreptul de a zdrobi fără milă orice 
tentativă de a codoşi femei care ieşeau din sfera de 
influenţă a celor două găşti. Fireşte, unii bărbaţi nu 
urmară îndeaproape regulile instituite de femei; încercară 
să îşi bruscheze târfele, să nu le plătească serviciile sau să 
nu ţină seama de standardele impuse de doamne în ceea 
ce privea curăţenia şi beţia. Aceştia îşi primiră lecţii grele. 
Aşa cum mulţi bărbaţi aflară pe propria piele că este 
imposibil să intimidezi pe cineva când o femeie mânioasă 
îţi ţine mădularul între dinţi şi alta un stilet la rinichi. 

Când Vencarlo Barsavi îşi răpuse adversarii şi veni la 
putere drept singurul Capa din Camorr, nici măcar el nu 
cuteză să tulbure echilibrul care se dezvoltase între găştile 
tradiţionale şi cele două bresle de târfe. Se întâlni cu 


568 


reprezentantele Dochistelor şi ale Crinilor; le îngădui să-şi 
păstreze statutul cvasiautonom, iar ele acceptară să-i 
plătească tribut regulat pentru asistenţa sa - un tribut, ca 
procent al profitului, mult mai scăzut decât al celorlalţi 
Oameni Potriviţi din Camorr. 

Barsavi înţelesese ceva ce prea mulţi bărbaţi din oraş 
nu băgaseră la cap; o idee pe care o întări peste ani, când 
le luă pe surorile Berangias drept protecţii principale. El 
fusese îndeajuns de înţelept ca să înţeleagă că femeile 
camorrene puteau fi subestimate numai cu mare primejdie 
pentru sănătatea cuiva. 


569 


CAPITOLUL CINCISPREZECE 
Mugşcătura de Păianjen 


1 


— Mă puteţi asigura că vă veţi îngriji mai bine decât aţi 
făcut-o până acum sau că prietenul dumneavoastră Jean 
s-a mai liniştit în ultima săptămână? întrebă Ibelius. 

— Jupâne Ibelius, dumneata ne eşti doftor, nu mamă, 
răspunse Locke. Şi aşa cum v-am zis deja de o grămadă de 
ori în după-amiaza aceasta, sunt cât se poate de pregătit - 
în trup şi spirit - pentru treaba asta de la Bătaia-Corbului. 
Sunt întruchiparea precauţiei. 

— Vai, domnule, dacă aşa stau lucrurile, nădăjduiesc să 
nu dau niciodată peste întruchiparea nesăbuinţei. 

— Ibelius, lasă-l în pace, mugi Jean; îl dădăceşti fără să 
ai măcar buna-cuviinţă să te căsătoreşti cu el înainte. 

Jean stătea pe pat, răvăşit şi destul de neîngrijit; 
întunecimea firelor care îi acopereau chipul îi scotea şi mai 
mult în evidenţă paloarea nefirească. Rănile sale fuseseră 
aproape fatale. O fâşie mare de pânză era legată peste 
pieptul său dezgolit şi bandaje asemănătoare erau 
înfăşurate pe picior, chiar sub nădragi, şi pe partea de sus 
a braţului. 

— Aceşti doftori sunt foarte buni la casa omului, rosti 
Locke, aranjându-şi mânecile hainei (fostă a lui Meraggio), 
dar cred că data viitoare ar trebui să plătim ceva mai mult 
şi să luăm varianta tăcută, Jean. 

— Şi atunci vă veţi putea îngriji singuri rănile, domnule, 
şi vă veţi putea aplica propriile comprese, deşi îndrăznesc 
să spun că v-ar fi mai simplu şi mai iute să vă săpaţi 
mormintele şi să vă odihniţi în ele până la trecerea 
inevitabilă într-o stare mult mai liniştită a materiei! 


570 


— Jupâne Ibelius, zise Locke, apucându-l pe bătrân de 
braţe, Jean şi cu mine suntem mai mult decât 
recunoscători pentru ajutorul dumitale; cred că am fi 
amândoi morţi fără intervenţia dumitale. Am de gând să te 
răsplătesc pentru timpul pe care l-ai petrecut cu noi în 
bordeiul ăsta; mă aştept să obţin câteva mii de coroane în 
scurt timp. O parte din banii aceştia îţi aparţin; vei putea 
duce o nouă viaţă departe de locul ăsta, cu buzunarele 
pline. lar restul va fi folosit ca să-l băgăm pe Capa Raza în 
pământ. Curaj! Uite ce le-a făcut Jean surorilor sale. 

— O ispravă pe care nu mai sunt în stare s-o repet, 
spuse Jean. Ai grijă de tine, Locke; dacă lucrurile merg rău 
diseară, eu n-o să pot veni să te salvez. 

— Deşi nu mă îndoiesc că vei încerca, bombăni Ibelius. 

— Nu-ţi face griji, Jean. N-o să fie altceva decât o seară 
obişnuită cu Ducele şi cu toată curtea sa, adunată într-un 
turn de sticlă la două sute de metri în văzduh. Ce ar putea 
să meargă rău? 

— Sarcasmul tău pare rostit cam cu jumătate de gură, 
zise Jean. De-abia aştepţi asta, nu-i aşa? 

— Sigur că da, Jean. Lanţuri nu ar mai putea de voioşie 
dacă ar fi în viaţă; îl voi interpreta pe Lukas Fehrwight în 
faţa Ducelui însuşi, fără a mai pune la socoteală toţi 
ceilalţi nobili pe care-i ştim. Familia de Marres, familia 
Feluccia, bătrânul Javarriz... Slăvit fie Paznicul Strâmb, o 
să fie un spectacol pe cinste. Asta în caz că sunt în formă. 
Apoi... bani în buzunarele noastre. Şi apoi... răzbunare. 

— Când eşti aşteptat la conacul Salvara? 

— La al treilea ceas al după-amiezii, ceea ce înseamnă 
că nu mai am timp de pierdut. Jean, Ibelius... cum arăt? 

— Cu greu l-aş mai recunoaşte omul pe care l-am întins 
pe acel pat acum câteva zile, spuse Ibelius. Mărturisesc că 
aveţi un grad surprinzător de abilitate profesională; nu 
mi-aş fi închipuit ceva de genul acestei imitări practicate 
de dumneavoastră. 


571 


— Acesta este avantajul nostru, Jupâne Ibelius, rosti 
Jean. Foarte puţini îşi pot închipui aşa ceva. Pari pregătit 
pentru diseară, Jupâne Fehrwight. Acum, o s-o iei pe 
drumul cel lung spre Isla Durona, nu-i aşa? 

— Da, pe toţi zeii! Sunt nebun doar într-o anumită 
măsură. Voi merge spre nord prin cimitire şi în sus, prin 
Liniştii; mă aştept să nu dau de nimeni odată ce ies din 
Funingine. 

Pe când vorbea, în ciuda căldurii toropitoare, îşi puse 
pe umeri mantaua impermeabilă pe care o adusese Jean 
înapoi de la întâlnirea sa cu surorile Berangias. Urma să îi 
ascundă straiele elegante până ce avea să ajungă pe 
Dealul Şoaptelor. Un om îmbrăcat în costum de seară ar fi 
atras prea multă atenţie din partea unora dintre cei care 
se strecurau prin locurile întunecate ale Funinginii. 

— Bun, deci plec la Bătaia-Corbului, zise Locke. Ne 
vedem mai târziu, Jean; odihneşte-te. Jupâne Ibelius, 
acordă-i lui Jean atenţia dumitale mămoasă; nădăjduiesc 
să mă întorc cu veşti foarte bune. 

— Voi fi mulţumit dacă vă veţi mai întoarce, spuse 
Ibelius. 


Miezul verii; Ziua Schimbărilor, cea de-a 
şaptesprezecea zi din Parthis în cel de-al 78-lea An al lui 
Aza Guilla, aşa cum este trecută ea în calendarul therin. În 
Ziua Schimbărilor, cetatea Camorrului o lua razna. 

Sărbătoarea Schimbărilor ocupa iazul larg şi circular al 
pieţei, însă acesta era mai mic şi mai zimţat decât 
Sărbătorile lunare obişnuite. În centru se afla un teren de 
handbal plutitor format din mai multe barje plate puse cap 
la cap. Echipe de oameni de rând îşi aleseseră culorile 
dintr-un butoi; strânşi la întâmplare, într-un echilibru 
precar, se împingeau beţi unii în alţii în timp ce o mulţime 
formată numai din oameni de rând ovaţiona de pe margini. 


572 


Când înscria o echipă, o luntre cu un butoi de bere trăgea 
lângă teren şi le împărțea jucătorilor din acea echipă câte 
o halbă. Bineînţeles, meciurile deveneau mai sălbatice şi 
mai nesportive pe măsură ce trecea timpul; destui jucători 
fură azvârliţi în apă, de unde o trupă de Jachete Galbene 
(care altminteri nici nu se gândea să intervină) îi pescuia 
cu răbdare. 

Oamenii de rând puneau stăpânire pe Camorrul de Jos 
în Ziua Schimbărilor. Organizau picnicuri rătăcitoare, 
ducând după ei butoaie de bere şi burdufuri de vin. 
Puhoaie de petrecăreţi se întâlneau, se înghionteau, se 
uneau şi se despărţeau; din înaltul văzduhului, zeii ar fi 
putut vedea cum oamenii circulau în neorânduială pe 
străzile oraşului precum sângele din venele unui beţiv. 

În Laţ, afacerile mergeau din plin. Sărbătoarea atrăgea 
marinari şi vizitatori de pe ţărmuri străine ca o scurgere; 
câteva ceasuri de ospitalitate camorreană, şi oaspeţii 
petrecăreţi nu mai erau în stare să-şi deosebească fundul 
de timpan. Puţine corăbii aveau să plece din port a doua 
zi; puţine urmau să mai aibă oamenii capabili să ridice 
măcar o flamură, darămite o pânză. 

În Cazan, în Strungi şi în Scursuri, oamenii lui Capa 
Raza sărbătoreau generozitatea noului lor conducător. La 
porunca lui, duzini întregi de butoaie cu vin roşu şi ieftin 
fuseseră aduse. Membrii găştilor prea sărace sau prea 
leneşe ca să se deplaseze până la răspântiile ticăloşiei care 
era Laţul beau până cădeau laţi în prag. Garrista lui Raza 
trecură cu coşuri prin cartierele în care se înstăpânise, 
împărțind pâine oricui cerea. Se dovedi că fiecare bucată 
avea înăuntru un gologan sau un argint şi când aceste 
daruri ascunse fură dezvăluite (cu preţul unor dinţi rupţi), 
nici o pâine nu mai scăpă de prăduire la miazăzi de 
Cartierul Templelor. 

Mormântul Plutitor al lui Raza fu deschis vizitatorilor; 
câţiva garrista de-ai săi şi găştile acestora se distrară cu 
un joc de cărţi care ajunse la proporţii epice; la apogeul 


573 


său, patruzeci şi cinci de bărbaţi şi de femei se sfădeau, 
împărțeau cărţi, beau şi zbierau unii la ceilalţi pe podeaua 
de deasupra apelor întunecate ale Pustiului - apele care îl 
înghiţiseră pe Capa Barsavi împreună cu întreaga sa 
familie. 

Raza nu era de găsit; Raza avea treabă la miazănoapte 
în acea seară şi nu mai zisese nimănui (în afara 
apropiaților săi din cercul original de slujitori) că va fi la 
curtea Ducelui, privindu-i de sus din înălţimea Turnului 
Bătaia-Corbului. 

În Cartierul Templelor, Ziua  Schimbărilor era 
sărbătorită cu ceva mai multă rezervare. Preoţii şi iniţiaţii 
fiecărui templu făceau schimb cu cei ai altui templu într-un 
ciclu veşnic schimbător. Robele negre ale casei lui Aza 
Guilla oficiau un ritual grandios pe treptele Templului lui 
Iono; slujitorii Părintelui Apelor care Inşfacă procedau la 
fel la templul acestora. Dama Elliza şi Azri, Morgante şi 
Nara, Gandolo şi Sendovani; toate delegaţiile clericale 
ardeau lumânări şi îşi înălţau cântecele către cer înaintea 
unui altar diferit, apoi mergeau mai departe. Câteva 
binecuvântări suplimentare erau oferite la Casa arsă a lui 
Perelandro, acolo unde un singur bătrân în robele albe ale 
Patronului celor Oropsiţi de Soartă, chemat de curând din 
Ashmere, cugeta asupra rămăşiţelor templului care îi 
fusese dat în grijă. Nu avea nici cea mai vagă idee despre 
cum să-şi înceapă raportul către clericul-şef al lui 
Perelandro privind ruina pe care o găsise în pivniţa din 
Sticlă-străveche - despre existenţa căreia nu fusese 
informat în prealabil. 

În Colţul de Miazănoapte şi Cotul Izvorului, cupluri de 
tineri înstăriți se îndreptau spre Parcul Doi Arginţi, unde 
se credea că poartă noroc să faci dragoste în ajunul 
miezului de vară. Se zicea că orice act consumat acolo 
înainte de Lumina-falsă urma să îi aducă cuplului tot ceea 
ce îşi dorea mai mult: un copil. Acesta era un bonus plăcut, 
dacă era adevărat, însă pentru moment majoritatea celor 


574 


ascunşi printre potecile de piatră sfărâmată şi tufele 
foşnitoare se doreau doar unul pe celălalt. 

Pe apele Vechiului Port, fregata Mulţumirea plutea 
ancorată, cu flamurile galbene fluturând pe catarge, cu 
felinarele galbene aprinse chiar şi la lumina zilei. O duzină 
de siluete se mişcau pe punte, pregătind pe furiş corabia 
pentru acţiune pe timp de noapte. Arbaletele erau 
depozitate lângă catarge, acoperite cu prelate de pânză. 
Plase împotriva abordajului erau întinse sub balustradele 
punţii superioare a vasului, pregătite pentru o desfăşurare 
rapidă şi ascunse vederii. Găleţi de nisip erau dispuse 
pentru stingerea flăcărilor; dacă motoarele de pe țărm se 
porneau, unele dintre ele aveau să arunce cu foc alchimic, 
împotriva căruia apa nu ar fi fost de nici un folos. 

In cala întunecată de sub puntea superioară a corabiei 
încă vreo trei duzini de oameni mâncau o masă 
consistentă, ca să aibă burţile pline când venea timpul să 
treacă la acţiune. Nu era nici un invalid printre ei; nici 
măcar vreun bolnav de friguri. 


La poalele Sălaşului-Corbului, casa şi palatul Ducelui 
Nicovante din Camorr, o sută de trăsuri erau parcate 
într-o spirală la baza turnului. Patru sute de vizitii şi de 
străji în livrea se învârteau de colo-colo, savurând 
aperitivele aduse de oameni grăbiţi care purtau culorile 
Ducelui. Urmau să aştepte acolo toată noaptea să le 
coboare stăpânii. Ziua Schimbărilor era singura zi din an 
când aproape toţi nobilii din Camorr - toţi micii nobili din 
insulele Alcegrante şi toate cele Cinci Familii din turnurile 
de sticlă - aveau să fie îngrămădiţi laolaltă într-un singur 
loc, unde să bea, să petreacă, să uneltească, să urzească, 
să  complimenteze sau să jignească sub privirea 
îmbătrânită a Ducelui. În fiecare an, generaţia viitoare de 
conducători ai Camorrului vedea cum vechea gardă mai 
încărunţeşte puțin; în fiecare an, plecăciunile şi 
reverenţele deveneau şi mai exagerate. In fiecare an, 


575 


murmurele dindărătul mâinilor erau şi mai pline de venin. 
Nicovante domnise poate prea mult. 

Şase cabine trase cu scripeţi deserveau 
Bătaia-Corbului; se ridicau şi coborau, într-un du-te-vino 
permanent. Cu fiecare cabină nouă care se deschidea 
scârţâind în vârful turnului, un nou puhoi de oameni în 
straie colorate şi rochii sofisticate se revărsa pe terasa de 
îmbarcare, unde se amesteca cu potopul de nobili şi de 
linguşitori, samsari de putere şi aspiranţi, negustori, 
gură-cască, beţivi şi prădători de la Curte. Soarele 
dogorea deasupra acestei adunături cu toată puterea sa; 
domnii şi doamnele Camorrului păreau că stau pe un lac 
de argint topit, în vârful unui stâlp de foc alb. 

Aerul se vălurea din pricina arşiţei în timp ce cuşca de 
fier în care se aflau Locke Lamora şi cei doi Salvara se opri 
cu o zdruncinătură în mecanismele de închidere de la 
marginea terasei ducale. 


3 


— Sfinţi Dovlecei, rosti Locke, nu am mai văzut aşa 
ceva în viaţa mea! Nu am mai fost niciodată la o asemenea 
înălţime; pe Mâinile de Sub Ape, nu am mai fost niciodată 
atât de sus în societate! Domnule şi doamnă Salvara, 
iertaţi-mă dacă mă agăţ de dumneavoastră ca un om pe 
cale să se înece. 

— Sofia şi cu mine venim aici de mici copii, zise 
Lorenzo. În fiecare an, în aceeaşi zi. Este copleşitor numai 
în primele zece-unsprezece dăţi când îl vezi, crede-mă. 

— Va trebui să vă cred pe cuvânt, domnia voastră. 

Însoţitori în livrea neagră-argintie, cu şiruri de nasturi 
argintii sclipind în lumina soarelui, ţinură uşa deschisă 
pentru ca Locke şi cei doi Salvara să poată cobori pe 
terasa de îmbarcare. O trupă de Jachete Negre trecu pe 
lângă ei, în costum de gală, cu spadele prinse în teci 
gravate cu argint pe care le ţineau prinse peste umăr. 


576 


Ostaşii purtau căciuli de blană, înalte şi negre, cu blazonul 
Ducatului Camorr deasupra ochilor. Locke se cutremură 
numai gândindu-se cât de neplăcut trebuia să fie să 
mărşăluieşti în arşiţa soarelui ore în şir. Deja începuse să 
asude în hainele sale, însă el şi gazdele sale se puteau 
retrage la adăpostul turnului oricând pofteau. 

— Don Lorenzo şi Doha Sofia? Familia Salvara? 

Bărbatul care se apropia de ei dintr-o parte a mulţimii 
era foarte înalt şi lat în umeri; era mai înalt cu un cap 
decât majoritatea camorrenilor de faţă, iar trăsăturile sale 
colţuroase şi părul său nespus de bălai erau caracteristice 
celui mai vechi şi mai curat sânge vadran. Omul ăsta se 
trăgea din nord-estul îndepărtat, din Astrath sau Vintila, 
inima Regatului celor Şapte Dovlecei. În mod ciudat, era 
îmbrăcat în negrul Companiei Sticla-nopţii, având la guler 
însemnele argintii ale unui căpitan, iar glasul său nu avea 
nici cea mai mică urmă de accent, fiind cel al unui 
camorrean de neam. 

— Nimeni alţii, rosti Don Lorenzo. 

— Sluga dumneavoastră, domnule şi doamnă. Numele 
meu este Stephen Reynart; cred că Doña Vorchenza v-a 
povestit despre mine. 

— A, bineînţeles! Doña Sofia îşi întinse mâna; Reynart 
făcu o plecăciune adâncă, cu piciorul drept în faţă, îi luă 
mâna şi sărută aerul chiar deasupra ei. Sunt încântată să 
vă cunosc în sfârşit, Căpitane Reynart. Cum se simte draga 
de Doña Vorchenza în această după-amiază? 

— Croşetează, doamna mea, spuse Reynart cu un rânjet 
care ţinea de o glumă ştiută doar de ei. A pus stăpânire pe 
una dintre odăile Ducelui; ştiţi bine că nu îi plac adunările 
mari şi gălăgioase. 

— Trebuie să o găsesc, neapărat, zise Sofia. Aş fi 
încântată să o văd. 

— Sunt sigur că şi dumneaei simte la fel, doamnă. Dar 
pe cine avem aici? Este oare Jupân Fehrwight, negustorul 
din Emberlain pe care mi s-a spus că îl veţi aduce? Reynart 


577 


făcu încă o plecăciune, doar din cap de data asta, şi rosti 
într-o vadrană cu accent puternic: Fie ca Dovleceii să 
conducă fără griji şi mările să fie liniştite, Jupâne 
Fehrwight! 

— Fie ca Mâinile de Sub Valuri să vă poarte spre noroc! 
replică Locke în vadrana lui mult mai curată, surprins de-a 
binelea. Trecu din nou la therină de dragul politeţii: Unul 
dintre compatrioţii mei, Căpitane Reynart? In slujba 
Ducelui din Camorr? Ce interesant! 

— Da, sigur că sunt de obârşie vadrană, dar părinţii mei 
au murit când eu eram încă un prunc, într-o misiune 
comercială în acest oraş, zise Reynart. Am fost înfiat şi 
crescut de Doña Vorchenza, Contesa Sticlei-de-Chihlimbar 
- turnul acela auriu de acolo. Ea nu a avut copii. Deşi nu îi 
pot moşteni titlul şi proprietăţile, mi s-a îngăduit să slujesc 
în Compania Sticla-nopţii. 

— Uimitor! Trebuie să recunosc, arătaţi de-a dreptul 
impresionant - sunteţi imaginea însăşi a Regilor din 
Dovlecei. Bag mâna în foc că Ducele este încântat să vă 
aibă în slujba lui. 

— Sper din tot sufletul că aşa stau lucrurile, Jupâne 
Fehrwight. Însă veniţi; vă rețin. Să-mi fie cu iertare, 
domnule şi doamnă Salvara; nu reprezint cine ştie ce 
subiect de conversaţie. Permiteţi-mi să vă conduc în turn. 

— Sigur că da, rosti Sofia. Se aplecă la urechea lui 
Locke şi şopti: Doña Vorchenza este o doamnă în vârstă 
foarte drăguță, ca un fel de bunică pentru toate doamnele 
de pe Alcegrante. Este arbitrul tuturor bârfelor, s-ar putea 
spune. Nu se simte prea bine - este din ce în ce mai 
distantă cu trecerea timpului -, dar nouă încă ne este 
apropiată. Nădăjduiesc să ai prilejul de a face cunoştinţă 
cu ea. 

— De-abia aştept, doamnă Salvara. 

Reynart îi introduse în templul Sălaşul-Corbului, iar 
priveliştea care i se înfăţişă lui Locke îl lăsă cu gura 
căscată. 


578 


De afară, Bătaia-Corbului era argintiu-mat. Dinăuntru, 
cel puţin la nivelele pe care putea să le vadă, era aproape 
transparent. O pâclă ca un fum părea să prindă viaţă în 
sticlă, blocând lumina orbitoare a soarelui, reducându-l la 
un simplu cerc alb care putea văzut cu uşurinţă cu ochiul 
liber. Însă în toate celelalte privinţe lăsa să se întrevadă 
priveliştea de afară de parcă nici nu era acolo. Ţinutul 
deluros şi Angevinul cel larg se aflau la nord, în vreme ce 
toate insulele din oraşul de jos se întindeau ca nişte 
ilustraţii pe o hartă la sud. Locke putea chiar să 
întrezărească formele subţiri şi negre ale catargelor 
corăbiilor ce se clătinau dincolo de marginea sudică a 
oraşului. Simţi cum i se face stomacul ghem de la senzaţia 
de vertij. 

La nivelul imediat superior al turnului începea Grădina 
Cerului; se zicea că ar fi o sută de tone de pământ mănos 
în ghivecele şi jgheaburile de pe acoperiş. Vrejurile de 
viță-de-vie atârnau în părţi; tufe bine îngrijite şi copaci în 
mărime naturală creşteau în vârful turnului - un crâng 
rotund în miniatură. În crengile unuia dintre acei copaci, 
îndreptat spre miazăzi, către Marea de Fier, se afla un 
scaun de lemn care era socotit drept cel mai înalt punct 
din Camorr la care putea ajunge cineva întreg la minte. 
Grădina Cerului era plină cu copii; acolo erau lăsaţi cei 
mai tineri dintre nobili să se distreze în timp ce părinţii lor 
erau prezenţi la curtea de sub picioarele lor. 

Sala în care se aflau nu acoperea întreaga lăţime de 
peste treizeci de metri a turnului; era o emisferă, 
acoperind numai jumătatea nordică din diametrul turnului. 
Locke apucă o balustradă din marginea sudică a sălii şi 
privi în jos; sub ei se întindeau alte patru galerii 
emisferice, aflate la vreo şapte metri una de cealaltă şi 
pline cu bărbaţi şi femei. Simţi cum îl cuprinde iarăşi 
ameţeala. Privind de la o înălţime de peste douăzeci şi 
cinci de metri, cu latura transparentă a turnului şi cu 
priveliştea copleşitoare dinspre miazăzi în faţa ochilor, se 


579 


simţi ca şi cum lumea se clătina pe axă. Când Don Salvara 
îi puse mâna pe umăr, îşi mai reveni puţin. 

— Ai rău de Bătaia-Corbului, Lukas, râse Donul. Ai 
îmbrăţişat balustrada aia de parcă ţi-ar fi iubită. Hai să 
serveşti nişte aperitive; cu timpul, ochii tăi se vor adapta 
cu priveliştea asta şi totul ţi se va părea firesc. 

— O, domnule Salvara, de-ar fi aşa! Însă voi fi bucuros 
să vizitez mesele de banchet. 

Donul îl conduse printr-o îmbulzeală de mătăsuri, 
bumbac, caşmir şi blănuri rare, înclinând din cap şi făcând 
cu mâna, ici şi colo. Sofia se făcuse nevăzută, împreună cu 
Reynart. 

Mesele de banchet (mai bine zis mesele cu aperitive, 
căci gustările uşoare de la o asemenea serbare puteau 
rivaliza cu felurile principale din orice altă ocazie) erau 
acoperite cu feţe de masă cu margini argintii şi erau lungi 
de vreo şaptesprezece metri. Bucătarii din Breaslă - 
maeştrii celor Opt Arte Frumoase ale Camorrului - stăteau 
drepţi în robele lor ceremoniale, crem-gălbui, şi cu tichiile 
lor negre de cărturari prinse cu şnururi aurii ce le treceau 
pe după urechi. Fiecare bucătar, bărbat sau femeie, avea 
tatuaje negre complicate la opt dintre degetele mâinilor; 
fiecare gravură reprezenta stăpânirea uneia dintre cele 
Opt Clase Gastronomice. 

La un capăt al meselor de banchet se aflau deserturile 
(Cea de-a Cincea Artă Frumoasă): prăjituri cu cremă de 
cireşe învelite în cochilii de frunze aurii care puteau fi 
mâncate cu totul; tarte de scorţişoară lipite migălos cu 
miere în forme de corăbii, o întreagă flotă de mici vase cu 
pânze de marţipan alb şi cu stafide drept echipaj. Mai erau 
şi pere scobite pe dinăuntru şi umplute cu bucăţi de 
pepene de fluviu sau cu creme de coniac; şi pepeni de 
fluviu decojiţi, cu cojile verzi date la o parte pentru a 
dezvălui pulpa rozalie din interior. Fiecare faţetă rozalie 
expusă era sculptată în blazonul Camorrului şi globuri 


580 


alchimice aflate în pepeni le făceau să lucească cu o 
lumină rozalie îmbietoare. 

La celălalt capăt al mesei se aflau cărnurile. Pe fiecare 
platou de argint se găsea câte o phantasmavola: un Fel de 
Mâncare Imposibil, un animal închipuit format prin 
alăturarea a două jumătăţi de făpturi diferite în timpul 
preparării şi a gătirii. Locke văzu un mistreţ fript cu cap 
de somon, aşezat pe o grămăjoară de icre negre. Lângă el 
se afla un cap de porc, cu un măr în gură, şi cu corpul unui 
clapon fript. Totul era acoperit cu sos de caramel maroniu 
şi cu curmale, iar Locke cedă în faţa ghiorăitului din 
stomac. Lăsă unul dintre bucătari să îi taie o bucată de 
porc/clapon, pe care o mâncă dintr-o farfurie de argint cu 
o furculiţă de argint: i se desprinse în gură, untul şi 
celelalte arome făcându-i capul să vâjâie. Nu mai gustase 
ceva atât de minunat de câteva săptămâni bune şi ştia că 
ar fi fost nevoie de toată măiestria lui, cât şi de ajutorul 
fraţilor Sanza, în cea mai bună formă a lor, pentru a 
pregăti ceva atât de rafinat în vechea lor pivniţă de sticlă. 
Însă acest gând răpi o parte din savoarea mâncării şi el 
isprăvi iute. 

Capul de tăuraş cu trup de caracatiţă... pe acesta se 
mulţumi să îl evite. 

În centrul meselor de banchet se găsea gloria care 
încununa acest nivel, cel puţin. Era o subtilitate complet 
lipsită de subtilitate, de peste douăzeci şi cinci de metri 
lungime: o sculptură comestibilă a cetăţii Camorrului. 
Insulele erau momiţe coapte de vițel pe mici platforme de 
metal înălțate; canalele dintre platforme erau umplute cu o 
licoare albăstruie turnată în cupe de către un bucătar din 
partea dreaptă a dioramei. Fiecare pod important din oraş 
era reprezentat printr-o replică din zahăr cristalizat; 
fiecare punct de referinţă făcut din Sticlă-străveche era 
reprodus în miniatură, de la Turnul Năruit de la miazăzi 
până la Casa Trandafirilor de Sticlă şi la cele Cinci Turnuri 
ce se înălţau deasupra tuturor. Locke se uită mai 


581 


de-aproape. Era chiar şi un mic galion din ciocolată 
glazurată, puţin mai mare decât o migdală, plutind pe 
nişte Resturi-de-lemn din budincă maronie. 

— Cum te simţi, Lukas? 

Don Salvara apăruse din nou lângă el, cu paharul de vin 
în mână; un slujitor îmbrăcat în negru luă farfuria goală 
dintre degetele lui Locke chiar când acesta se întorsese să 
îi răspundă Donului. 

— Sunt copleşit, rosti Locke, fără să exagereze prea 
mult. Nu aveam nici cea mai mică idee la ce să mă aştept. 
Pe Dovlecei, poate că-i mai bine că nu îmi formasem o idee 
dinainte. Cred că şi curtea Regelui Dovleceilor este la fel; 
nu îmi vine în minte alt loc cu care s-ar putea compara ce 
văd eu aici. 

— Ne onorezi oraşul cu gândurile tale de bine, zise 
Lorenzo. Sunt foarte bucuros că te-ai hotărât să ne 
însoţeşti; tocmai am sporovăit cu câţiva nobili. O să port o 
discuţie serioasă cu unul dintre ei, cam peste un ceas; cred 
că voi putea face rost de vreo trei mii de coroane. Nu îmi 
place s-o recunosc, dar este destul de maleabil şi ţine 
foarte mult la mine. 

— Lukas, strigă Doña Sofia când reapăru cu Reynart 
după ea, îţi arată Lorenzo ca lumea împrejurimile sau ba? 

— Doamnă Salvara, sunt de-a dreptul uluit de toată 
această serbare; îndrăznesc să spun că soțul 
dumneavoastră m-ar putea lăsa să stau într-un colţ, cu 
degetul în gură, şi tot s-ar chema că m-aş distra cum se 
cade toată seara. 

— Nu aş face aşa ceva, bineînţeles, râse Donul Salvara. 
Tocmai ce-am vorbit cu Don Bellarigio, draga mea; este 
aici cu sculptorul acela pe care l-a finanţat în ultimele luni, 
flăcăul acela lashan cu un singur ochi. 

O echipă de slujitori în livrea trecu pe lângă ei, patru 
bărbaţi care duceau ceva greu pe o targă de lemn între ei. 
Obiectul era un fel de sculptură din aur şi sticlă - o 
piramidă strălucitoare purtând blazonul Camorrului; 


582 


trebuie să fi avut felinare alchimice înăuntru, căci sticla 
lucea cu o minunată nuanţă portocalie. Pe când o privea 
Locke, culoarea se preschimbă în verde, apoi în albastru, 
apoi în alb, pentru a reveni în cele din urmă la portocaliu. 

— O, ce frumos! Era limpede că Doña Sofia iubea toate 
lucrurile alchimice. Nuanţele ce se schimbă! O, ce precise 
trebuie să fie ajustările; ce mi-ar mai plăcea să arunc o 
privire înăuntru! Spune-mi, oare lashanul Donului 
Bellarigio poate să îmi sculpteze şi mie aşa ceva? 

Alte trei echipe duceau încă trei sculpturi pe lângă ei; 
fiecare dintre ele trecea printr-un model diferit de culori 
schimbătoare. 

— Nu ştiu, zise Reynart. Sunt daruri pentru Duce din 
partea unui... oaspete mai puţin obişnuit. Superiorii mei 
şi-au dat acordul în ceea ce le priveşte; este adevărat că 
arată minunat. 

Locke se întoarse spre masa de banchet şi se trezi la 
doi metri de Giancana Meraggio, care avea o orhidee la 
piept, o farfurie de argint cu fructe într-o mână şi o tânără 
superbă într-o rochie roşie la celălalt braţ. Privirea lui 
Meraggio trecu peste Locke, apoi se întoarse la el; ochii 
săi pătrunzători îl ţintuiră, şi-i ţintuiră mai ales hainele. 
Zaraful-şef deschise gura, păru să se răzgândească, apoi o 
deschise din nou. 

— Domnule, rosti Meraggio cu răceală în glas, să-mi fie 
cu iertare, dar... 

— Măi să fie, domnul Meraggio! 

Don Salvara păşi lângă el. La vederea unui Don, 
Meraggio îşi închise iarăşi gura şi făcu o plecăciune 
politicoasă, dar nu foarte adâncă. 

— Don Salvara, zise Meraggio, şi încântătoarea Doña 
Sofia. Ce plăcere să vă văd pe amândoi! Salutări şi ţie, 
Căpitane Reynart. Îl concedie pe înaltul vadran din 
discuţie cu o întoarcere a capului şi îl privi din nou pe 
Locke. 


583 


— Domnule Meraggio, spuse Locke. Vai, ce coincidenţă 
norocoasă! Este o adevărată plăcere să vă întâlnesc în 
sfârşit; v-am căutat de multe ori la contabilitate şi mă tem 
că nu am avut niciodată prilejul de a-mi prezenta omagiile 
aşa cum se cuvine. 

— Serios? Ei bine, tocmai voiam să vă întreb... cine 
sunteţi, domnule? 

— Domnule Meraggio, rosti Don Salvara, permiteţi-mi 
să vi-l prezint pe Lukas Fehrwight, negustor din 
Emberlain, slujitor al Casei de bel Auster. A venit aici să 
discute despre importul unei anumite cantităţi de bere; 
vreau să văd cum se descurcă acele soiuri din Emberlain 
când trebuie să concureze cu ce-avem noi mai bun. Lukas, 
acesta este stimatul Giancana  Meraggio, stăpânul 
contabilităţii ce îi poartă numele, cunoscut drept Ducele 
Fierului alb, şi pe bună dreptate. Toată lumea financiară 
se învârte în jurul său precum constelaţiile de pe cer. 

— Sluga dumneavoastră, domnule, zise Locke. 

— Din Emberlain? Din Casa de bel Auster? 

— Da, spuse şi Doña Sofia, este prezent la serbare ca 
oaspete al nostru. 

— Domnule Meraggio, interveni Locke, sper să nu trag 
concluzii pripite, dar nu cumva vă place croiala hainei 
mele? Şi materialul? 

— O întrebare nimerită, căci amândouă mi se par ciudat 
de familiare, încuviinţă Meraggio, încruntat. 

— Chiar aşa şi trebuie, spuse Locke. La sfatul familiei 
Salvara, am făcut rost de un singur costum croit după 
moda camorreană. l-am cerut croitorului să aleagă croiala 
preferată de cel mai bun gust din tot oraşul. Şi la cine să 
se gândească dacă nu la dumneavoastră, domnule? Acest 
costum este croit după gustul dumneavoastră! Sper că nu 
vă voi părea îndrăzneţ dacă voi mărturisi că mi se pare 
nespus de confortabil. 

— A, nu, rosti Meraggio, părând groaznic de confuz. A, 
nu. Nu sunteţi deloc îndrăzneţ - mă măguliţi, domnule, mă 


584 


măguliţi. Eu, ăă... nu mă simt tocmai bine; de la căldură, 
mă-nţelegeţi. Cred că o să mă duc să iau nişte punch din 
subtilitatea aceea. Mi-a făcut plăcere să vă cunosc, Jupâne 
Fehrwight. Cu voia dumneavoastră, Doha Sofia, Don 
Lorenzo. 

Meraggio se îndepărtă, uitându-se înapoi peste umăr la 
Locke şi scuturând din cap. O, Paznicule Strâmb, îşi zise 
Locke în gând, tare pezevenghi mai eşti! 

— Lukas, spuse Doña Sofia, ai mâncat destul pentru 
moment? 

— Cred că mi-a ajuns, doamnă. 

— Bun! Ce ar fi să o căutăm împreună pe Doña 
Vorchenza? Se ascunde într-una dintre galerii, aplecată 
asupra împletiturii ei. Dacă este lucidă azi, o să-ţi placă la 
nebunie de ea, îţi garantez. 

— Doña Vorchenza, zise Reynart, este în cel mai nordic 
apartament din galeria de vest, la două caturi mai jos. Ştiţi 
locul de care vorbesc? 

— A, da, rosti Sofia. Deci ce spui, Lukas? Hai să îi 
aducem omagiul nostru; Lorenzo poate să mai umble 
pe-aici şi să se ocupe de treburile importante care ne 
presează. 

— Nu am pierdut din vedere asta, dragă, zise Don 
Lorenzo, cu falsă iritare. Jupâne Fehrwight, în ceea ce mă 
priveşte, nădăjduiesc ca bătrâna Donă să vorbească 
therina în seara asta; altfel s-ar putea să te trezeşti 
prezentat unei statui de piatră. Sau poate că se poartă aşa 
numai când sunt eu de faţă. 

— Aş vrea să pot spune că este doar un moft, domnule 
Salvara, interveni Reynart. O să mai umblu şi eu pe-aici 
străduindă-mă să par ocupat. Transmiteţi-i Dornei 
Vorchenza toată dragostea mea, doamnă Sofia. 

— Bineînţeles, Căpitane. Vii, Lukas? 

Doña îl conduse spre una dintre largile scări din 
Sticlă-străveche, o scară cu balustrade din lemn lăcuit. 
Felinare alchimice luceau discret în cadrele lor împodobite 


585 


de la capătul treptelor; aveau să arate splendid după 
lăsarea întunericului. Sala era la fel cu cea de deasupra; 
încă o masă de banchet de vreo şaptesprezece metri, plină 
cu delicatese şi cu tot soiul de minuni, şi încă una dintre 
acele piramide din sticlă şi aur, frumoase şi ciudate, 
aşezată lângă ea. Ciudat, gândi Locke. 

— Doamnă Salvara, rosti el, zâmbind şi arătând spre 
piramidă, poate că aţi putea convinge câţiva slujitori să vă 
împrumute una dintre acele sculpturi când plecaţi şi să 
aruncaţi o privire înăuntru? 

— O, Lukas, de-aş putea - dar nu îi răsplăteşti 
ospitalitatea Ducelui  împrumutându-i  decoraţiunile 
dintr-un moft. Haide, trebuie să coborâm la nivelul 
următor. Lukas? Lukas, ce s-a întâmplat? 

Locke încremenise, uitându-se drept la scara ce ducea 
la nivelul inferior. Cineva tocmai urca pe ea - un bărbat 
zvelt şi bine făcut, într-o haină cenuşie, cu mănuşi cenuşii 
şi cu pantaloni cenuşii. Jacheta şi pălăria sa în patru 
colţuri erau negre, panglicile de la gât erau stacojii, iar pe 
mâna stângă purta un inel foarte familiar peste pielea 
mănuşii: inelul lui Barsavi, perla neagră a lui Capa din 
Camorr. 

Locke Lamora dădu ochi în ochi cu Capa Raza, simțind 
cum îi bate inima ca toba unei galere de război. Stăpânul 
lumii interlope din Camorr se opri, năucit; o uluială 
completă i se citi pe chip - o expresie care îl încântă pe 
Locke până în adâncul sufletului. Apoi pentru o clipă 
fulgerătoare se putu observa ura; Raza scrâşni din dinţi şi 
cutele de pe chip i se încordară. În cele din urmă, păru să 
îşi recapete stăpânirea de sine. Răsuci un baston elegant 
din scoruş negru lăcuit şi cu mâner auriu, îl puse sub 
braţul stâng şi păşi nonşalant către Locke şi Doña Sofia. 


4 


586 


— Cu siguranţă trebuie să fiţi o Doña din Camorr, rosti 
Capa Raza; nu cred că am avut plăcerea să vă cunosc, 
doamnă dragă. 

Îşi scoase pălăria şi făcu o plecăciune perfectă, cu 
piciorul drept în faţa celui stâng. 

— Sunt Doña Sofia Salvara, de pe Isla Durona, zise ea. 
Îşi întinse mâna; el o luă şi sărută aerul de deasupra ei. 

— Sluga dumneavoastră, doamnă Salvara. Eu sunt 
Luciano Anatolius; sunt încântat, doamnă, încântat. Şi 
însoţitorul dumneavoastră? Ne-am întâlnit cumva? 

— Nu prea cred, domnule, spuse Locke. E ciudat, căci 
îmi păreţi cunoscut, dar sunt sigur că mi-aş aduce aminte 
dacă ne-am fi întâlnit înainte. 

— Jupâne Anatolius, acesta este Lukas Fehrwight, 
negustor din Emberlain, din Casa de bel Auster, rosti 
Sofia. Oaspetele meu personal la serbarea Ducelui. 

— Negustor din Emberlain? Salutări, domnule; trebuie 
să fiţi foarte descurcăreţ ca să ajungeţi până aici, în 
asemenea cercuri înalte. 

— Fac şi eu ce pot, domnule, fac şi eu ce pot. Am nişte 
prieteni neobişnuit de buni în Camorr; îmi aduc deseori 
cele mai neaşteptate avantaje. 

— Nici nu mă îndoiesc. Casa de bel Auster, 
carevasăzică? Renumiţii negustori de băuturi alcoolice? Ce 
drăguţ! Şi mie îmi plac astfel de licori. Ca să spun drept, 
prefer să le cumpăr cu butoiul. 

— Serios, domnule? Locke surâse. Păi, tocmai asta-i 
specialitatea firmei noastre; o grămadă de lucruri 
minunate şi surprinzătoare ies din butoaiele noastre. Ne 
mândrim cu faptul că satisfacem întotdeauna clienţii - că 
le oferim produse pe măsură. Dinte pentru dinte, dacă 
mă-nţelegeţi. 

— Vă înţeleg, zise Capa Raza, cu un zâmbet sinistru pe 
chip. O filosofie de afaceri admirabilă; una pe gustul meu. 

— A, sigur că da! exclamă Locke. Îmi amintesc acum de 
ce îmi păreţi cunoscut, Jupâne Anatolius. Nu cumva aveţi o 


587 


soră? Poate chiar două? Mi se pare că le-am întâlnit la un 
moment dat - asemănarea este izbitoare. 

— Nu, rosti Capa Raza, încruntat, mă tem că vă înşelaţi; 
eu nu am surori. Doña Sofia, Jupâne Fehrwight, mi-a făcut 
deosebită plăcere să vă întâlnesc, dar mă tem că am 
treabă în altă parte; vă doresc amândurora distracţie 
plăcută la serbarea din această seară! 

Locke întinse mâna şi surâse nevinovat, cu prietenie. 

— Este întotdeauna o plăcere să cunosc oameni noi, 
Jupâne Anatolius. Poate ne vom mai întâlni. 

Capa Raza privi mâna întinsă de Locke, apoi păru să-şi 
recapete cumpătul; nu ar fi putut refuza o asemenea 
politeţe fără să provoace o mare agitaţie. Mâna sa 
puternică îi prinse braţul lui Locke, iar Locke răspunse la 
fel. Degetele celeilalte mâini a lui Locke tresăriră; dacă nu 
ar fi avut stiletul ascuns cât se poate de inoportun într-o 
cizmă, ar fi fost nespus de tentat să îl folosească. 

— Sunteţi foarte bun, Jupâne Fehrwight, dar mă 
îndoiesc, zise Capa Raza cu un chip inexpresiv. 

— Dacă am învăţat câte ceva despre oraşul ăsta, Jupâne 
Anatolius, rosti Locke, ei bine, am învăţat că este plin de 
surprize. Să aveţi o seară bună! 

— Mulţumesc, la fel şi dumneata, negustorule din 
Emberlain, spuse Raza. 

Intră iute în mulţime; Locke îl privi până dispăru din 
vedere. Raza se întoarse o dată, şi privirile li se încrucişară 
din nou, iar apoi Capa se făcu nevăzut pe scările către 
nivelul superior, cu pulpanele hainei cenuşii fluturându-i în 
urmă. 

— Lukas, rosti Dona Sofia, mi-a scăpat mie ceva? 

— Să vă scape ceva? Locke zâmbi iarăşi cu zâmbetul 
nevinovat al lui Fehrwight. Nu cred, doamnă. Doar că 
omul acela semăna cu cineva pe care l-am cunoscut 
cândva. 

— Un prieten din Emberlain? 


588 


— A, nu, zise Locke. Nu un prieten. lar omul de care 
vorbesc este mort - foarte, foarte mort. Dându-şi seama că 
îşi încleştase dinţii, se relaxă şi continuă: Mergem să o 
căutăm pe Doña Vorchenza, doamnă? 

— A, da, spuse Sofia. Da, hai să ne continuăm drumul. 
Urmează-mă. Îl conduse pe scările pe care urcase Raza, 
până la o altă galerie ticsită cu lume bună - „sânge 
albastru şi sânge auriu“, cum i-ar fi numit Părintele 
Lanţuri. În loc de o masă de banchet, la acest nivel se afla 
un bar - treisprezece metri de scoruş lustruit la care 
serveau două duzini de bărbaţi şi de femei, toţi purtând 
livreaua Ducelui. În spatele lor, pe mese şi în rafturi, se 
înălţau mii şi mii de sticle. Felinare alchimice fuseseră 
aşezate în spatele lor, scăldând galeria în fâşii multicolore. 
Imense piramide de cupe de vin şi de halbe de bere erau 
rânduite în părţile barului, în spatele unor cordoane de 
catifea; un gest neprofesionist ar fi făcut să se sfărâme pe 
jos cristale în valoare de sute de coroane. Jachete Negre 
stăteau drepţi lângă piramidele de sticlă, pentru mai multă 
siguranţă. Şi pentru că tot veni vorba de piramide - încă 
una dintre acele minunate sculpturi piramidale fusese 
aşezată aici, la câţiva paşi în dreapta barului, în spatele 
unui cordon de catifea. 

Doña Sofia îl duse spre vest, dincolo de bar şi de şirul 
lung de nobili care aşteptau să primească o porţie din 
curajul lichid preferat; era limpede că unii dintre ei aveau 
deja probleme cu delicata artă a statului în picioare. Pe 
peretele vestic al galeriei se găsea o uşă masivă din scoruş 
cu pecetea argintie a blazonului personal al Ducelui 
Nicovante. Doha Sofia deschise această uşă şi îl conduse 
printr-un holişor curbat, luminat de strălucirea argintie şi 
discretă a felinarelor alchimice. În acest hol dădeau trei 
uşi, iar Doña Sofia îl duse la cea din capătul îndepărtat, 
lângă ceea ce Locke bănuia a fi peretele nordic al turnului. 

— Şi-acum, zise Doña Sofia, cu un rânjet, fie dăm de 
Doña Vorchenza, fie dăm peste nişte tineri care fac ceva 


589 


necuviincios... Întredeschise uşa şi aruncă o privire 
înăuntru, apoi îl trase pe Locke de mânecă. E totul în 
regulă, şopti ea. Am găsit-o. 

Locke şi Sofia aveau în faţa ochilor o cameră aproape 
pătrată cu un perete exterior uşor curbat; spre deosebire 
de galeriile publice, suprafaţa de Sticlă-străveche din 
această parte a turnului era opacă. Pe peretele nordic era 
o singură fereastră, al cărei oblon din lemn şedea 
întredeschis pentru a lăsa să pătrundă lumina soarelui şi 
aerul cald al după-amiezii. 

În cameră era un singur scaun de lemn, cu spătar înalt, 
iar în el se afla o singură bătrână cocoşată; era aplecată 
deasupra unor croşete sclipitoare, complet absorbită de 
obiectul neidentificabil ce îi atârna din poală. Câteva 
ghemuri de lână neagră zăceau la picioarele ei. Era 
îmbrăcată excentric, cu o haină neagră bărbătească şi cu o 
pereche de pantaloni mov-închis precum cei purtaţi în mod 
tradiţional de ofiţerii de cavalerie; micii ei conduri negri se 
curbau la vârfuri, de parcă ar fi fost desprinşi dintr-un 
basm. Părea să aibă ochii limpezi îndărătul ochelarilor în 
formă de semilună, dar nu şi-i ridică din împletitura ei 
când Doña Sofia îl conduse pe Locke până în mijlocul 
camerei. 

— Doña Vorchenza? Sofia îşi drese glasul şi vorbi mai 
tare: Sunt Sofia, doamnă... Am adus pe cineva cu care să 
faceţi cunoştinţă. 

Snick-snick, se auzi de la croşetele Dofei Vorchenza, 
snick-snick. Însă ochii tot nu se ridicară. 

— Doña Angiavesta Vorchenza, îi zise Sofia lui Locke, 
contesa văduvă a Sticlei-de-Chihlimbar. Ea, ăă... are 
momente, oftă Sofia. Pot să te rog să rămâi cu ea o clipă? 
Mă duc până la bar; îi place destul de mult vinul alb. Poate 
că un pahar o va aduce în simţiri. 

— Sigur că da, Doña Sofia, spuse Locke voios. Va fi 
onoarea mea să stau cu contesa. Aduceţi-i ce credeţi de 
cuviinţă. 

590 


— Vrei să îţi aduc şi ţie ceva, Lukas? 

— O, nu, sunteţi prea amabilă, doamnă. O să iau ceva 
mai târziu, poate. 

Sofia încuviinţă şi se retrase din cameră, închizând uşa 
cu un păcănit în urma ei. Locke făcu câţiva paşi, cu 
mâinile la spate. 

Snick-snick, continuară croşetele, snick-snick. Locke 
ridică din sprâncene. Obiectul ce se revărsa din acele 
croşete rămânea un mister perfect. Poate că nu era încă 
gata. Oftă, mai făcu câţiva paşi şi se întoarse să privească 
pe fereastră. 

Dealurile verzi-maronii se întindeau în zarea curbată de 
la miazănoapte de oraş; Locke putea să vadă liniile maronii 
ale drumurilor, acoperişurile colorate ale micilor clădiri şi 
cenuşiul-albăstrui al Angevinului, toate pierzându-se în 
pâcla dogoritoare şi în depărtare. Soarele învăluia totul 
într-o lumină albă şi fierbinte; nu era nici urmă de vreun 
nor. 

Simţi deodată o durere cruntă şi înţepătoare în partea 
stângă a cefei. 

Locke se răsuci şi duse mâna la locul dureros; simţi un 
pic de umezeală sub degete. Doha Angiavesta Vorchenza, 
contesa văduvă a Sticlei-de-Chihlimbar, stătea în faţa lui, 
scoțând croşeta de împletit pe care tocmai i-o înfipsese în 
ceafă. Acum ochii îi erau plini de viaţă îndărătul acelor 
ochelari în formă de semilună, şi un zâmbet înflorise prin 
reţeaua de riduri de pe chipul ei sfrijit. 

— Gaaaaaaaaaaaah-owwwwww! Îşi frecă gâtul şi îşi 
păstră accentul vadran cu mare dificultate. Ce naiba a mai 
fost şi asta? 

— Salcia-durerii, Jupâne Ghimpe, rosti Doña Vorchenza. 
Otrava copacului de salcia-durerii, de care sunt sigură că 
ai auzit. Mai ai doar câteva minute de trăit... şi mi-ar 
plăcea foarte mult să ţi le petreci vorbind cu mine. 


5 
591 


— M-aţi... m-aţi... 

— Înjunghiat în gât. Da, ei bine, trebuie să mărturisesc 
că a fost o plăcere, dragul meu. Ce pot să spun? Ne-ai pus 
pe fugă, nu glumă! 

— Dar... dar... Doña Vorchenza, nu înţeleg. Cu ce v-am 
supărat? 

— Poţi renunţa la accentul vadran. Este excelent, însă 
mă tem că nu vei izbuti să-ţi faci micul spectacol de data 
asta, Jupâne Ghimpe. 

Locke oftă şi se frecă la ochi. 

— Doña Vorchenza, dacă croşeta aceea chiar este 
otrăvită, de ce naiba ar mai trebui să-mi bat gura de 
pomană? 

— În sfârşit, o întrebare rezonabilă. Întinse mâna în 
partea din faţă a tunicii şi scoase un mic flacon de sticlă, 
cu capac din argint. În schimbul cooperării tale, sunt gata 
să îţi ofer antidotul. Desigur, te vei preda fără să opui 
rezistenţă. Te afli la câteva sute de metri în aer şi toţi 
Nocturnii mei sunt aici, pe post de servitori. Ai fi tratat ca 
ultimul om dacă ai încerca să fugi mai departe de trei 
metri de holul acela. 

— Nocturni... dumitale... Vreţi să spuneţi... Cred că 
glumiţi. Dumneavoastră sunteți Păianjenul? 

— Da, zise ea, şi îţi jur pe toţi zeii că mă simt excelent 
pentru că pot în sfârşit să mărturisesc asta cuiva care 
poate aprecia. 

— Dar, rosti Locke, Păianjenul este... sau cel puţin 
credeam că Păianjenul este... 

— Un bărbat? Tu şi întreg oraşul, Jupâne Ghimpe. 
Presupunerile celorlalţi mi s-au părut dintotdeauna cea 
mai bună deghizare cu putinţă - nu eşti de acord? 

— Hmmm... 

Locke chicoti morocănos. O amorţeală furnicătoare i se 
întindea în jurul rănii; deci nu era doar în mintea lui! Prins 
în propriul lat, Doña Vorchenza. 


592 


— Trebuie să fii sclipitor, Jupâne Ghimpe, spuse Doña 
Vorchenza. Nu încape îndoială; să izbuteşti ce ai izbutit tu, 
să-mi pui oamenii să caute cai verzi pe pereţi în ultimii 
ani... Zeii îmi sunt martori când spun că mi-aş dori să nu 
fiu nevoită să te azvârl într-o colivie. Poate că vom ajunge 
la o înţelegere după ce ţi-oi lăsa câţiva ani de gândire. 
Trebuie să fie o senzaţie foarte nouă şi foarte stranie să fii 
prins într-o asemenea capcană. _ 

— O, nu. Locke oftă şi se luă cu mâinile de cap. Îmi pare 
rău să vă dezamăgesc, Doña Vorchenza, însă lista 
oamenilor care nu m-au întrecut în isteţime pare să se 
micşoreze cu fiecare clipă ce trece. 

— Ei bine, rosti Doña Vorchenza, asta nu are cum să fie 
plăcut. Dar hai, cred că te simţi deja destul de ciudat; cred 
că te clatini pe picioare. Spune da. Spune-mi unde sunt 
banii pe care i-ai furat şi poate că o să mai scad din anii 
ăia pe care îi vei petrece în Palatul Răbdării. Dă-mi numele 
complicilor tăi şi sunt convinsă că vom ajunge la o 
înţelegere. 

— Doha Vorchenza, zise Locke cu greutate, nu am 
complici şi, chiar dacă aş fi avut, în nici un caz nu v-aş 
spune unde se află. 

— Şi Graumann? 

— Graumann este un mercenar, rosti Locke. El chiar 
crede că sunt negustor din Emberlain. 

— Şi acei aşa-zişi bandiți de pe aleea de lângă Templul 
Apelor Prielnice? 

— Tot mercenari, fugiţi de multă vreme înapoi în 
Talisham. 

— Şi falşii Nocturni, cei care au vizitat familia Salvara? 

— Homunculi, spuse Locke. Imi ies din fund când e lună 
plină; sunt o adevărată bătaie de cap, de câţiva ani 
încoace. 

— Of, Jupâne Ghimpe... salcia-durerii îţi va pune lacăt la 
gura aia bogată. Nu trebuie să dai în vileag totul chiar 
acum; doar predă-te ca să îţi pot da acest flacon, şi ne vom 


593 


putea continua discuţia în nişte împrejurări ceva mai 
plăcute. 

Locke o privi îndelung pe Doña Vorchenza; se uită în 
ochii aceia îmbătrâniţi şi citi acolo satisfacția evidentă, iar 
mâna i se strânse instinctiv într-un pumn. Poate că Doña 
Vorchenza se obişnuise atât de mult cu aura ei de 
privilegiu încât uitase de diferenţa de vârstă dintre ei; sau 
poate că pur şi simplu nu îşi închipuise niciodată că un 
bărbat de un asemenea rafinament aparent, fie el şi un 
infractor, ar putea face ceea ce făcu Locke în acel 
moment. 

O pocni drept în gură, o dreaptă răsucită ce ar fi fost 
comică împotriva unei femei mai tinere şi mai zdravene. 
Însă lovitura fu suficientă pentru a-i da capul pe spate 
Dofei Vorchenza; ochii i se rostogoliră în cap şi genunchii 
îi cedară. Locke o prinse în timp ce cădea, şterpelindu-i cu 
atenţie flaconul dintre degete pe când făcea asta. O urcă 
iarăşi în scaunul ei, apoi desfăcu flaconul şi îl dădu pe gât. 
Lichidul călduţ avea gust de lămâie; îl înghiţi hulpav şi 
azvârli flaconul gol. După aceea, lucrând în cea mai mare 
grabă, îşi scoase haina şi o folosi ca să o lege pe Doña 
Vorchenza de scaun, înnodând mânecile de câteva ori la 
spate. 

Ea gemu, cu bărbia căzută în piept; Locke o bătu pe 
umăr. Dintr-un impuls, îşi trecu mâinile iute (şi cât se 
poate de politicos) prin jiletca ei; mormăi satisfăcut când 
dădu peste o punguţă de mătase ce zornăia cu monede. 

— Nu-i chiar ceea ce speram, rosti el, dar să zicem că 
suntem chit pentru o nenorocită de croşetă înfiptă în gât, 
hmmm? 

Locke se ridică şi începu să umble de colo-colo câteva 
momente. Se întoarse către Doña Vorchenza, îngenunche 
în faţa ei şi spuse: 

— Doamnă, mă doare că sunt nevoit să tratez pe cineva 
ca dumneavoastră atât de grosolan; adevărul este că vă 
admir foarte mult şi în orice altă situaţie aş fi fost foarte 


594 


curios să aflu unde am dat-o în bară, mai exact, şi ce m-a 
dat de gol. Însă trebuie să recunoaşteţi că aş fi nebun dacă 
aş accepta să vă însoțesc; Palatul Răbdării pur şi simplu nu 
reprezintă o variantă. Aşa că vă mulţumesc pentru o 
după-amiază foarte interesantă şi vă rog să le transmiteti 
salutările mele Donului şi Donei Salvara. 

Acestea fiind spuse, dădu oblonul la o parte şi ieşi pe 
fereastră. Dacă priveai mai îndeaproape exteriorul 
Bătăii-Corbului, puteai observa că este acoperit cu 
neregularități: mici scobituri şi praguri ce înconjurau 
turnul la fiecare nivel. Locke păşi pe un prag îngust de 
vreo cincisprezece centimetri; se lipi cu burta de sticla 
caldă a turnului şi aşteptă ca zvâcnetul sângelui din 
tâmple să nu mai bată precum bubuiturile pumnilor unui 
zdrahon. Dar asta nu se întâmplă şi el oftă. 

— Sunt regele idioţilor, bombăni el, al tuturor 
nenorociţilor de idioţi din întreaga lume. 

Vântul călduţ îi vâjâi în spate când păşi spre dreapta; 
pragul se lăţi câteva clipe mai târziu şi el găsi o scobitură 
în care să-şi vâre mâna. Prinzând curaj şi ştiind că nu este 
în pericol imediat de a cădea, Locke aruncă o privire peste 
umăr şi o regretă de îndată. 

Turnul de sticlă oferea un strat izolant între privitor şi 
privelişte; odată ce ieşeai din el, ţi se părea că toată lumea 
se prăvăleşte într-un arc imens. Nu se afla la două sute de 
metri în văzduh, ci la trei sute, la trei mii, la trei sute de 
mii - un număr inimaginabil de metri pe care numai zeii îşi 
permiteau să o sfideze. Îşi strânse puternic ochii şi se 
apucă de peretele de sticlă de parcă ar fi putut să se facă 
totuna cu el, precum mortarul între pietre. Porcul şi 
claponul din stomac erau nerăbdători să iasă de-acolo 
într-un şuvoi de vomă; îşi simţea gâtlejul pe punctul de a le 
satisface cererea. 

Pe toţi zeii, îşi zise el în gând, mă întreb dacă sunt pe 
una dintre secţiunile transparente ale turnului. Cred că 
arăt al naibii de haios. 


595 


Deasupra se auzi un scârţâit; el îşi ridică privirea şi 
rămase cu gura căscată. 

Una dintre cuştile liftului se îndrepta către el; avea să 
fie pe aceeaşi parte a turnului şi să treacă aproximativ la 
un metru de locul în care se afla el. 

Era gol. 

— Paznicule Strâmb, şopti Locke, o s-o fac şi pe asta, 
dar îţi cer un singur lucru: fă-mă să uit, la naiba! Fură-mi 
amintirea asta din cap. Şi nu o să mai urc niciodată la mai 
mult de un metru de pământ cât oi mai trăi. Îţi jur! 

Cabina scârţâia tot mai aproape; întâi la trei metri de 
el, apoi la doi şi apoi fundul cabinei fu la nivelul ochilor 
săi. Trăgând adânc aer în piept, cu răsuflarea întretăiată şi 
panicată, Locke se întoarse până ajunse cu spatele lipit de 
sticla turnului. Atât cerul, cât şi lumea de sub picioarele 
sale păreau prea vaste ca să le poată cuprinde cu privirea; 
ferească zeii, nici nu voia să se gândească la ele. Cabina 
trecu pe lângă el; gratiile ei erau chiar acolo, la un metru 
distanţă, la peste cincizeci de etaje înălţime. 

Urlă şi se împinse cu putere de peretele de sticlă al 
turnului. Când se lovi de gratiile de fier ale cabinei, se 
agăţă de ele cu disperarea unei pisici care se agaţă de o 
creangă; cabina se clătină într-o parte şi în cealaltă, iar 
Locke se strădui din toate puterile să ignore lucrurile 
incredibile pe care această clătinare le producea cerului şi 
întregii zări. Uşa cuştii - trebuia să descuie uşa cabinei. 

Lucrând cu mâini care îi tremurau de parcă aerul ar fi 
fost îngheţat, Locke dădu la o parte zăvorul de la uşa 
cabinei şi o deschise. Apoi îşi făcu vânt cu băgare de 
seamă şi trecu de colţ, din exterior în interior, şi cu o 
ultimă senzaţie de groaznică ameţeală se întinse şi trânti 
uşa în urma sa. Se aşeză pe podeaua cabinei, trăgând cu 
nesaţ aer în piept, tremurând de uşurare şi din pricina 
efectelor otrăvii. 

— Of, mormăi el. Ei bine, a fost al naibii de 
înspăimântător! 


596 


O cabină plină cu oaspeţi nobili urca la vreo şapte metri 
în dreapta sa; bărbaţii şi femeile din cabină îl priviră 
curioşi, iar el le făcu semn cu mâna. 

Se temu ca nu cumva cabina să se oprească înainte de a 
ajunge jos şi să înceapă să urce îndărăt; hotări ca, în acest 
caz, să îşi încerce norocul la Palatul Răbdării. Însă cabina 
continuă să coboare până la pământ; pesemne că 
Vorchenza era încă legată de scaun, imobilizată. Locke se 
ridică în picioare când cabina atinse pământul; oamenii în 
livrea care deschiseră uşa îl priviră cu ochi holbaţi de 
mirare. 

— lertaţi-mă, îl întrebă unul dintre ei, dar aţi fost... aţi... 
aţi fost în cabina asta de când a părăsit platforma de 
îmbarcare? 

— Bineînţeles, rosti Locke. Silueta aceea pe care aţi 
văzut-o, ţâşnind de pe turn? Pasăre. Cea mai mare pasăre 
pe care aţi văzut-o vreodată. M-am speriat al naibii de 
tare, să vă spun drept. Nu vă supăraţi, trăsurile acelea 
sunt de închiriat? 

— Mergeţi la şirul dinspre exterior, zise lacheul, şi 
căutaţi-le pe cele cu steaguri şi felinare albe. 

— Vă rămân recunoscător. Locke scotoci iute prin 
conţinutul pungii de bani a Dofei Vorchenza; înăuntru era 
o cantitate satisfăcătoare de galbeni şi de arginţi. Le 
azvârli câte un solon oamenilor în livrea de lângă cuşcă în 
timp ce ieşea din ea. Deci a fost o pasăre, da? 

— Da, domnule, rosti celălalt bărbat scoţându-şi pălăria 
neagră de pe cap. Cea mai mare pasăre pe care am văzut-o 
vreodată. 


6 
Trăsura închiriată îl lăsă la Dealul $Şoaptelor; plăti 


foarte bine - genul de „uită că ai făcut cursa asta“ - şi apoi 
porni prin Funingine de capul lui. Era cam pe la al şaselea 


597 


ceas al serii când ajunse înapoi la bordei, dând buzna pe 
uşa cu draperie şi răcnind: 

— Jean, avem o problemă a naibii de mare... 

Şoimarul stătea în centrul odăii, rânjind la Locke, cu 
mâna strânsă în faţa sa. Locke înregistră într-o fracțiune 
de secundă întregul tablou care i se înfăţişa: Ibelius 
zăcând nemişcat lângă peretele îndepărtat şi Jean prăbuşit 
la picioarele Magului-Juruit, zvârcolindu-se de durere. 

Vestris stătea cocoţată pe umărul stăpânului său; îl 
ţintui cu ochii săi negri-aurii, apoi îşi căscă ciocul şi ţipă 
triumfător. Locke tresări când o auzi. 

— O, da, Jupâne Lamora, zise Şoimarul. Da, chiar aş 
spune că aveţi o problemă a naibii de mare. 


598 


INTERLUDIU: Tronul în scrum 


Therim Pel fusese cândva numit Giuvaierul Eldrenilor; 
era cel mai mare şi mai impresionant dintre oraşele lăsate 
de acea seminţie dispărută în negura timpului oamenilor 
care au pus stăpânire pe ţinuturile lor mult după ce ei n-au 
mai fost. 

Therim Pel se afla la izvoarele fluviului Angevin, acolo 
unde apele acestuia se revărsau într-un şuvoi înspumat din 
munţi; se afla sub măreţia lor stâncoasă şi era înconjurat 
de câmpuri mănoase cale de două zile de mers călare, în 
toate direcţiile. Toamna, acele câmpuri se unduiau sub 
povara grânelor chihlimbarii; un dar demn de o cetate de 
scaun, aşa cum era Therim Pel. 

Toate oraşele de la miazăzi se supuneau Tronului 
Therin. Inginerii imperiului construiseră zeci de mii de 
kilometri de drumuri ca să lege aceste oraşe între ele. 
Generalii imperiului conduceau trupele care prindeau 
bandiții de pe ele şi păstrau garnizoane în oraşele mai mici 
şi în sate ca să asigure fluxul neîntrerupt al negoţului şi al 
scrisorilor dintr-un capăt al imperiului în celălalt - de la 
Marea de Fier până la Marea de Bronz. 

Karthain şi Lashain, Nessek şi Talisham, Espara şi 
Ashmere, lridain şi Camorr, Balinel şi Issara; toate aceste 
puternice oraşe-state erau cârmuite de Duci care îşi 
primeau coroanele de argint din mâinile împăratului 
însuşi; puţinii Duci rămaşi în ziua de azi or fi având ei 
mare putere, dar sunt autoproclamaţi; liniile genealogice 
nobile datând până în vremea Tronului Therin au fost 
retezate de mult. 

Tronul Therin a intrat în declin când au apărut vadranii 
de la miazănoapte. Un popor al mării năvălitor, aceştia au 
pus stăpânire pe protectoratele Tronului din jumătatea 


599 


nordică a continentului; au numit cele şapte mari râuri 
care se vărsau în marea nordică cei Şapte Dovlecei Sfinţi, 
şi au descurajat eforturile Tronului de a-şi redobândi 
teritoriul zdrobind toate oştile trimise la miazănoapte. 
Slăbit, Tronul Therin nu a mai putut depune un efort 
susţinut şi astfel a fost micşorat. Micşorat, dar nu distrus. 

A fost nevoie de Magii-Juruiţi din Karthain ca să se 
ajungă la asta. Magii-Juruiţi de-abia se formaseră în oraşul 
Karthain; începuseră să-şi extindă sfera de influenţă a 
breslei lor deosebite şi mortale şi în alte oraşe, şi nu 
dădeau semne că ar lua în seamă cererile tot mai 
mânioase ale împăratului din Therim Pel. Acesta insista ca 
ei să-şi înceteze activităţile, iar ei i-au răspuns cu o 
scrisoare scurtă în care înşirau preţurile pentru care 
Augusta Sa Maiestate le putea folosi serviciile. Împăratul 
şi-a trimis atunci propriul cerc regal de vrăjitori; au fost 
omorâţi până la ultimul. În acest caz, împăratul şi-a strâns 
legiunile şi a pornit spre Karthain, jurând să-i răpună toţi 
vrăjitorii care pretindeau titlul de Mag-Juruit. 

Declaraţia de război a împăratului puse la grea 
încercare regulile noii bresle, care ameninţase în public cu 
represalii cumplite împotriva oricui ar fi cutezat să le facă 
Tău. 

În timpul marşului către Karthain, oştenii împăratului 
izbutiră să omoare cam o duzină. Patru sute de 
Magi-Juruiţi dădură piept cu legiunile imperiale chiar la 
răsărit de Karthain; vrăjitorii binevoiseră să iasă la luptă în 
câmp deschis. În mai puţin de două ceasuri, o treime din 
forţele împăratului fuseseră măcelărite. Neguri ciudate se 
înălţau din pământ, dându-le manevrele peste cap; năluci 
şi fantasme îi chinuiau. Săgeţile se opreau în văzduh şi 
cădeau la pământ sau erau azvârlite înapoi asupra 
arcaşilor ce le trăseseră. Camarazii se luptau între «ei, 
înnebuniţi şi induşi în eroare de vrăjitoriile care puneau 
stăpânire pe acţiunile oamenilor de parcă aceştia nu ar fi 
fost altceva decât simple marionete. Împăratul însuşi fu 


600 


sfârtecat de garda sa personală. Se spune că n-a mai 
rămas din el nici o bucată mai mare de-un deget care să fie 
arsă pe rug mai apoi. Imperiul suferi o înfrângere 
zdrobitoare - generalii rămaşi se împrăştiară care încotro, 
iar oştenii fugiră cât îi ţineau picioarele ca să ducă vestea 
în Therim Pel. 

Insă lucrurile nu se  sfârşiră aici.  Conclavul 
Magilor-Juruiţi hotărî să-şi pună în aplicare regulile şi să o 
facă de asemenea manieră încât întreaga lume să se 
cutremure la simplul gând de a-i mai supăra, câtă vreme 
vor mai avea oamenii amintiri. 

Se răzbunară asupra oraşului Therim Pel. 

Furtuna de foc pe care o invocară fu oricum, numai 
naturală nu. Patru sute de magi, lucrând împreună, 
aprinseră în inima imperiului ceva ce istoricii încă se tem 
să descrie. Se zice că flăcările erau albe ca miezul stelelor; 
coloanele de fum negru puteau fi văzute de departe, din 
adânca Mare de Fier, din Camorrul de la răsărit şi chiar la 
miazănoapte, din Vintila, capitala tânărului Regat al celor 
Şapte Dovlecei. 

Chiar şi această invocare hidoasă nu putu să 
deterioreze Sticla-străveche; acele structuri din oraş care 
erau clădite prin meşteşugul Eldrenilor scăpară cu bine. 
Insă toate celelalte fură înghiţite de flăcări; lemnul, piatra, 
metalul, mortarul, hârtia şi făpturile. Toate clădirile 
oraşului, întreaga cultură şi toată populaţia oraşului care 
nu putu scăpa cu fuga înainte ca magii să-şi înceapă 
lucrarea, toate fură prefăcute într-un pustiu de cenuşă - 
un pustiu de treizeci de centimetri grosime peste o 
cicatrice neagră făcută pe faţa pământului. 

Acea cenuşă se învârtejea în aerul fierbinte la picioarele 
singurului obiect făcut de mâna omului pe care magii îl 
păstraseră voit: tronul imperial. Acel scaun se află şi în 
ziua de azi, în oraşul bântuit Therim Pel, înconjurat de un 
câmp de cenuşă pe care timpul şi ploile l-au preschimbat 
într-un soi de asfalt negru. Nimic nu mai creşte în Therim 


601 


Pel; nici un om cu capul pe umeri nu mai pune piciorul pe 
locul acelui monument al hotărârii Magilor-Juruiţi din 
Karthain. 

Ei au fost cei care au năruit Tronul Therin cu acel foc 
nepământesc; ei au azvârlit oraşele-state de la miazăzi 
într-un veac de războaie şi de vrajbă, în timp ce Regatul 
celor Şapte Dovlecei devenea tot mai puternic la 
miazănoapte. 

Aceasta este imaginea care le vine în minte oamenilor 
când se gândesc să supere un Mag-Juruit - imaginea unui 
scaun gol într-o mare uscată şi pustiită. 


602 


CAPITOLUL ȘAISPREZECE 
Dreptatea este roşie 


1 


Şoimarul îşi mişcă degetele, iar Locke Lamora căzu în 
genunchi, simțind cum o durere foarte familiară îi 
cuprinde oasele. Se prăvăli pe podeaua bordeiului, lângă 
Jean. 

— Ce plăcere îmi face să văd că ai supraviețuit micului 
nostru aranjament de la Gaura Ecoului, rosti vrăjitorul. 
Sunt impresionat. Chiar punându-ți la socoteală reputaţia, 
îmi închipuisem că am fost prea isteți pentru tine. Chiar în 
după-amiaza asta credeam că Îl caut doar pe Jean Tannen; 
dar am dat peste ceva mult mai plăcut. 

— Eşti un animal nenorocit şi sadic, scuipă Locke. 

— Nu, zise Magul-Juruit. Pur şi simplu mă supun 
ordinelor clinetului meu, care mă plăteşte. Şi am primit 
ordine să mă asigur că ucigaşul surorilor clientului meu 
are parte de o moarte lentă. Şoimarul îşi trosni degetele. 
Pe tine te consider un cadou picat din cer. 

Locke ţipă şi se întinse spre Magul-Juruit, impunându-şi 
asta în ciuda durerii copleşitoare, însă Şoimarul mormăi 
ceva în barbă şi intensitatea senzaţiilor exasperante şi 
înţepătoare păru să se înzecească. Locke se prăbuşi pe 
spate şi încercă să respire, dar muşchii spatelui şi cei de 
sub plămâni păreau tari ca piatra. 

Când Magul-Juruit îl eliberă din strânsoare, Locke se 
tăvăli pe jos, icnind. Odaia se învârtea în jurul lui. 

— Este foarte ciudat cum dovada izbânzilor noastre 
poate deveni unealta nimicirii noastre, spuse Şoimarul. 
Jean Tannen, spre exemplu, pesemne că eşti un luptător 
excelent de vreme ce ai izbutit să le faci de petrecanie 


603 


surorilor clientului meu, deşi văd că ai avut şi tu de suferit 
de pe urma lor. Şi acum iată cum te lovesc ele de pe 
tărâmul umbrelor. Se pot trage foarte multe concluzii când 
cineva de genul meu pune mâna pe rămăşiţele materiale 
ale unui om - cum ar fi coji de unghii. Şuviţe de păr. Sânge 
pe lama unui cuțit. 

Jean gemu, neputând să vorbească din pricina durerii. 

— O, da, rosti Şoimarul. Am fost foarte surprins să 
constat la cine m-a dus sângele acela. Dacă aş fi fost în 
locul tău, m-aş fi urcat în prima caravană şi aş fi fugit în 
cealaltă parte a continentului. Poate că ai fi fost lăsat în 
pace. 

— Ticăloşii Gentilomi nu se lasă la nevoie unul pe altul, 
nici nu fug când au de plătit nişte poliţe, şuieră Locke. 

— Aşa este, zise Magul-Juruit. Şi de-aia mor la 
picioarele mele în bordeie mizere precum acesta. 

Vestris îşi luă zborul de pe umărul lui şi se duse în alt 
colţ al camerei, privindu-l pe Locke cu ură şi dând din cap 
agitat. Şoimarul băgă o mână în haină şi scoase un sul de 
pergament, o pană şi o sticluţă cu cerneală. Desfăcu 
sticluţa şi o aşeză pe pat; înmuie pana şi îi zâmbi lui Locke. 

— Jean Tannen, rosti el. Ce nume simplu; uşor de scris. 
Chiar mai uşor decât a fost să-l cos. 

Pana îi lunecă pe pergament; scrise cu bucle mari, iar 
zâmbetul i se lăţi cu fiecare literă. După ce isprăvi, firul 
argintiu îi apăru de după degetele mâinii stângi şi el 
începu să le mişte într-un ritm aproape hipnotic. O lucire 
argintie şi palidă se înălţă de pe pagina din mâinile sale, 
scoţându-i în evidenţă curbele chipului. 

— Jean Tannen, spuse el. Ridică-te, Jean Tannen. Vreau 
să faci ceva. 

Cutremurându-se, Jean se ridică, mai întâi în genunchi, 
apoi în picioare. Rămase în faţa Şoimarului; în ceea ce-l 
privea, Locke încă nu putea să se mişte. 


604 


— Jean Tannen, continuă  Magul-Juruit,  ridică-ţi 
securile. Nimic nu ti-ar face mai multă plăcere în clipa asta 
decât să-ţi ridici securile. 

Jean băgă mâna sub pat şi apucă Surorile Năbădăioase; 
le luă cu amândouă mâinile şi colţurile gurii i se ridicară. 

— ţi place să le foloseşti, nu-i aşa, Jean? Şoimarul 
mişcă firele argintii din mâna stângă. Iți place să simţi 
cum muşcă din carne. lţi place să vezi cum ţâşneşte 
sângele. O, da... nu-ţi face griji. Vreau să faci ceva cu ele. 

Şoimarul arătă spre Locke cu foaia de hârtie în mâna 
dreaptă. 

— Omoară-l pe Locke Lamora, spuse el. 

Jean se înfioră; făcu un pas către Locke, apoi şovăi. Se 
încruntă şi închise ochii. 

— lţi rostesc numele dat, Jean Tannen, stărui 
Magul-Juruit. Iți rostesc numele dat, numele adevărat, 
numele spiritului. Îţi rostesc numele. Omoară-l pe Locke 
Lamora. Ridică-ţi securile şi omoară-l] pe Locke Lamora. 

Jean făcu încă un pas poticnit spre Locke; îşi ridică 
încet securile. Păru să-şi încleşteze dinţii. O lacrimă se 
rostogoli din ochiul său drept; trase adânc aer în piept, 
apoi mai făcu un pas. Suspină şi înălţă Surorile 
Năbădăioase deasupra capului. 

— Nu, zise Şoimarul. O, nu. Stai. Dă-te înapoi. 

Jean se supuse, dându-se înapoi cam cu un metru faţă 
de Locke, care înălţă rugăciuni mute de uşurare, 
amestecate cu teamă pentru ce ar putea urma. 

— Jean este cam milos, rosti Şoimarul, dar tu eşti 
adevăratul molâu, nu-i aşa? Tu eşti cel care mă ruga să-i 
fac orice, numai să-i las prietenii în pace; tu eşti cel care a 
intrat în butoi cu buzele strânse, deşi ai fi putut să-ți 
trădezi prietenii şi să scapi cu viaţă, poate. Ştiu cum vom 
face. Jean Tannen, lasă jos securile. 

Surorile Năbădăioase izbiră podeaua cu un zgomot sec 
şi puternic, săriră şi ajunseră chiar sub ochii lui Locke. O 
clipă mai târziu, Magul-Juruit vorbea în graiul său 


605 


vrăjitoresc şi mişca firele din mâna sa stângă; Jean ţipă şi 
căzu la pământ, tremurând slab. 

— Ar fi mult mai bine, cred, dacă tu l-ai omori pe Jean, 
Jupâne Lamora, zise Şoimarul. 

Vestris ţipă către Locke; sunetul avea tonul ciudat al 
râsului. 

O, băga-mi-aş! îşi spuse Locke. Zeii să ne ferească! 

— Bineînţeles, continuă Şoimarul, ştim deja că numele 
tău de familie este fals. Dar mie nu-mi trebuie un nume 
complet; chiar şi un fragment dintr-un nume adevărat va fi 
de ajuns. O să vezi, Locke. O să vezi, îţi promit. Firele 
argintii dispăruseră; înmuie din nou vârful penei şi scrise 
la repezeală pe pergament. 

— Da, zise el. Da. Te poţi mişca din nou. Şi, în timp ce 
vorbea, chiar asta se întâmplă; paralizia se ridică şi Locke 
îşi chirci degetele aşa de încercare. Magul-Juruit mai 
învârti o dată firul argintiu; Locke simţi cum ceva ciudat 
părea să se formeze în aerul din jurul său, un soi de 
presiune, şi pergamentul luci din nou. 

— Şi-acum, spuse Şoimarul. Îţi rostesc numele, Locke. 
Îţi rostesc numele dat, numele adevărat, numele spiritului. 
Îţi rostesc numele, Locke. Ridică-te. Ridică-te şi ia securile 
lui Jean Tannen. Ridică-te şi omoară-l pe Jean Tannen. 

Locke se împinse până ajunse în genunchi şi se sprijini 
o clipă în mâini. 

— Omoară-l pe Jean Tannen. 

Tremurând, întinse mâna după una din securile lui Jean 
şi se târî înainte ţinând-o strâns în mâna dreaptă. Avea 
răsuflarea întretăiată; Jean Tannen zăcea la picioarele 
Magului-Juruit, la un metru şi ceva depărtare, cu faţa în 
molozul din bordei. 

— Omoară-l pe Jean Tannen. 

Locke se opri la picioarele Şoimarului şi îşi întoarse 
încet capul ca să îl privească pe Jean. Unul din ochii 
vlăjganului era deschis, fără să clipească; se putea citi o 


606 


groază neprefăcută în el. Buzele lui Jean tremurau fără 
folos, străduindu-se să articuleze cuvinte. 

Locke se împinse şi ridică securea; mugi nearticulat. 

Izbi cu bila cea grea; lovitura nimeri drept între 
picioarele  Şoimarului. Firul argintiu şi pergamentul 
zburară din mâinile Magului-Juruit când acesta icni şi se 
prăbuşi în faţă, ţinându-se de vintre. 

Locke se roti către dreapta, aşteptând să fie atacat 
imediat de şoimul-scorpion însă, spre surprinderea lui, 
pasărea căzuse de pe cornişa pe care se cocoţase şi se 
zbătea pe podeaua bordeiului, bătând zadarnic din aripi, 
scoțând pe cioc o serie de ţipete pe jumătate înăbuşite. 

Locke arboră cel mai crud zâmbet din viaţa sa în timp 
ce se ridica în picioare. 

— Aşa, deci? îi rânji fioros Magului-Juruit pe când ridica 
încet securea, cu bila în jos. Vezi ce vede şi ea? Fiecare 
simte ce simte şi celălalt? 

Vorbele îi aduseră o senzaţie caldă de exaltare, dar fură 
cât pe ce să îl coste scump; Şoimarul izbuti să se 
concetreze îndeajuns pentru a rosti o singură silabă şi a-şi 
chirci degetele în gheare. Locke căscă gura şi se poticni 
îndărăt, gata-gata să scape securea. Era ca şi cum un 
pumnal încins îi fusese împlântat prin ambii rinichi; 
durerea sfârâitoare îl împiedica să reacționeze sau măcar 
să gândească limpede. 

Şoimarul încercă să se ridice, dar Jean Tannen se 
rostogoli deodată către el şi întinse o mână, înşfăcându-l 
de revere. Vlăjganul smuci cu putere şi Şoimarul căzu iar 
pe podeaua bordeiului, cu faţa în jos. Durerea din 
măruntaiele lui Locke încetă, iar Vestris ţipă încă o dată de 
pe podea, de lângă picioarele sale. Nu mai pierdu nici o 
clipă. 

Repezi securea cu o izbitură ca de baros, sfărâmând 
aripa stângă a lui Vestris cu un trosnet sec. 

Şoimarul răcni şi se zvârcoli, smucindu-se destul de 
tare încât să scape din prinsoarea lui Jean pentru câteva 


607 


secunde. Îşi apucă braţul stâng şi urlă, cu ochii măriţi din 
pricina şocului. Locke îl pocni în faţă, cu putere, şi 
Magul-Juruit se rostogoli în praf, scuipând sângele care-i 
ţâşnise pe nas. 

— Am o singură întrebare, jigodie netrebnică şi 
arogantă ce eşti, zise Locke. Recunosc că partea cu 
Lamora este uşor de depistat; adevărul este că nu ştiam 
cum se traduce când am luat numele ăsta. L-am 
împrumutat de la un bătrân vânzător de cârnaţi care a fost 
bun cu mine cândva, în Cuprins-de-Flăcări, înainte de 
molimă. Mi-a plăcut cum sună, atât. Însă de unde şi până 
unde, continuă el încet, ai mai scos-o şi pe asta cum că 
Locke este prenumele care mi-a fost dat la naştere? 

Înălţă securea din nou, o întoarse astfel încât tăişul să 
fie în jos, şi apoi lovi cu toată puterea, retezând capul lui 
Vestris de trup. 

Sunetul ţipetelor brusc întrerupte ale păsării răsunară 
şi se amestecară cu urletele Şoimarului, care se apucă de 
cap şi dădu din picioare cu sălbăticie. Strigătele sale erau 
nebunie pură şi momentul în care încetară şi el îşi pierdu 
cunoştinţa, hohotind, reprezentă o adevărată uşurare 
pentru urechile lui Locke şi Jean. 


2 


Şoimarul din Karthain se trezi zăcând lat la pământ, cu 
braţele şi picioarele depărtate, ţintuite de podeaua plină 
de praf a bordeiului. În aer plutea mirosul de sânge - 
sângele lui Vestris. Închise ochii şi începu să plângă. 

— Este legat fedeleş, jupâne Lamora, zise Ibelius. Când 
vraciul îşi revenise din vraja aruncată asupra lui de 
Magul-Juruit, fusese foarte nerăbdător să ajute la legarea 
karthanului. Împreună cu Jean, culesese toţi ţăruşii de 
metal din cealaltă parte a structurii; îi bătuseră în podea şi 
Magul-Juruit era prins de ei cu fâşii rupte din aşternuturile 
de pat, legate strâns în jurul încheieturilor şi al gleznelor. 


608 


Fâşii mai mici fuseseră legate în jurul degetelor, 
depărtându-le şi imobilizându-le. 

— Bun, spuse Locke. 

Jean Tannen stătea pe pat, privindu-l pe Magul-Juruit cu 
ochi umbriţi şi nepăsători. Locke stătea la picioarele 
vrăjitorului, uitându-se la el cu o ură nemascată. O flacără 
plăpândă ardea într-un borcan de sticlă; Ibelius se ghemui 
lângă el, încingând un pumnal deasupra. Fumul subţire şi 
maroniu se înălța spre tavan. 

— Sunteţi nebuni dacă aveţi de gând să mă omorâţi, 
rosti Şoimarul, printre sughiţuri. Confraţii mei mă vor 
răzbuna; gândiţi-vă la consecinţe! 

— O, n-am de gând să te omor, replică Locke. Vreau 
doar să jucăm un mic joc pe care-mi place să-l numesc 
„răcneşti de durere până îmi răspunzi naibii la întrebări“. 

— Faceţi ce vreţi, spuse Şoimarul. Codul ordinului meu 
îmi interzice să trădez un client. 

— A, păi nu mai lucrezi pentru clientul tău, tâmpitule, 
zise Locke. N-o să mai lucrezi pentru el în vecii vecilor. 

— E gata, Jupâne Lamora, rosti Ibelius. 

_ Magul-Juruit îşi încordă gâtul şi privi spre Ibelius. 
Inghiţi în sec şi îşi linse buzele, cu ochii umezi şi injectaţi 
săgetând prin odaie. 

— Ce-ai păţit? Locke întinse mâna şi luă cu grijă 
pumnalul din mâna vraciului; lama roşiatică lucea. i-e 
teamă de foc? De ce? Locke rânji cu o expresie complet 
lipsită de umor. Focul este singurul lucru care o să te 
împiedice să sângerezi până mori. 

Jean se ridică de pe pat şi se lăsă cu genunchii pe braţul 
stâng al Şoimarului. Îl apăsă pe încheietură şi Locke veni 
încet să stea lângă el, cu securea într-o mână şi cu cuțitul 
strălucitor în cealaltă. 

— Încuviinţez întru totul, în teorie, zise Ibelius, dar 
când vine vorba de pus în practică, cred că o să... mă 
lipsesc. 

— Sigur că da, Jupâne Ibelius, rosti Locke. 


609 


Draperia foşni şi vraciul plecă. 

— Şi-acum, continuă Locke, sunt de acord că ar fi o idee 
proastă să te omorâm. Dar când te voi lăsa să te târăşti 
înapoi în Karthain, în cele din urmă, o să ajungi acolo ca 
un biet obiect de studiu. O să le reaminteşti confraţilor tăi 
cocoloşiţi, sadici şi încrezuţi ce li se poate întâmpla când 
se pun cu prietenii unui camorrean. 

Tăişul securii lui Jean şuieră, retezând degetul mic de la 
mâna stângă a Magulul-Juruit. Şoimarul zbieră. 

— Asta-i pentru Nazca, spuse Locke. Ţi-aduci aminte de 
Nazca? Repezi tăişul din nou; inelarul de la mâna stângă 
se rostogoli în praf şi sângele ţâşni. 

= Asta-i pentru Calo, continuă Locke. 

Încă o lovitură şi urmă degetul mijlociu. Şoimarul se 
zvârcoli în legături, smucindu-şi capul în părţi de durere. 

— Şi Galdo. lţi sunt cunoscute numele astea, Jupâne 
Mag-Juruit? Notele de subsol din nenorocitul tău de 
contract? Căci mie îmi sunt teribil de cunoscute. Ei, 
şi-acum... degetul care urmează - ăsta este pentru Goangă. 
De fapt, Goangă ar fi trebuit să fie probabil degetul mic, 
dar la naiba! Securea căzu din nou; arătătorul de la mâna 
stângă a Şoimarului se alătură semenilor săi în surghiunul 
însângerat. 

— Iar restul, încheie Locke, restul degetelor sunt 
pentru mine şi Jean. 


3 


Fu o muncă anevoioasă; fură nevoiţi să reîncingă 
pumnalul de câteva ori pentru a cauteriza toate rănile. 
Şoimarul tremura de durere când isprăviră; ţinea ochii 
închişi şi dinţii încleştaţi. Aerul din odaia închisă duhnea a 
carne arsă şi a sânge opărit. 

— Şi-acum, zise Locke, stând pe pieptul Şoimarului. 
Acum e timpul să vorbim. 


610 


— Nu pot, murmură Magul-Juruit. Nu pot... trăda 
secretele clientului meu. 

— Păi, nu mai ai nici un client, replică Locke. Nu-l mai 
slujeşti pe Capa Raza; el a angajat un Mag-Juruit, nu o 
ciudăţenie fără degete cu o pasăre moartă drept prieten 
nedespărţit. Când ţi-am retezat degetele, am retezat şi 
legăturile pe care le mai aveai cu Raza. Cel puţin aşa văd 
eu lucrurile. 

— Du-te naibii! scuipă Şoimarul. 

— O, bun. Văd că nu se poate cu frumosul. Locke zâmbi 
din nou şi îi azvârli lui Jean pumnalul care acum se răcise; 
acesta îl puse încă o dată deasupra flăcării şi începu să-l 
încingă. Dacă ai fi un om obişnuit, te-aş ameninţa că-ţi tai 
boaşele acum. Aş face tot soiul de glume nesărate despre 
eunuci; dar cred că ai putea îndura asta. Nu eşti un om 
obişnuit. Cred că singurul lucru pe care ţi-l pot lua ştiind 
că te va durea cu adevărat, până în adâncul inimii, rămâne 
limba. 

Magul-Juruit se holbă la el, cu buzele tremurânde. 

— Te rog, croncăni el răguşit, ai milă, pentru numele 
zeilor! Ai milă. Am avut un contract. Nu făceam decât să 
mi-l respect. 

— Când contractul ăla i-a inclus pe prietenii mei, atunci 
ai întrecut măsura, rosti Locke. 

— Te rog, murmură Şoimarul. 

— Nu, spuse Locke, o voi tăia; o voi cauteriza până te 
vei zvârcoli acolo unde zaci. O să te amuţesc - cred că ai 
putea fi încă în stare să mai faci ceva vrăji şi fără degete, 
dar fără limbă...? 

— Nu! Te rog! 

— Atunci vorbeşte, zise Locke. Spune-mi ce vreau să 
ştiu. 

__—0O, zeilor, hohoti  Şoimarul, zeilor, iertaţi-mă! 
Întreabă. Intreabă-mă ce vrei să ştii. 


611 


— Dacă te prind că minţi, îl avertiză Locke, întâi îţi tai 
testiculele, şi-apoi limba. Să nu care cumva să-mi încerci 
răbdarea. De ce ne-a vrut morţi Capa Raza? 

— Pentru bani, murmură Şoimarul. Pentru vistieria aia 
a voastră; am dat de ea la început, când vă urmăream. 
Voia să vă folosească doar ca să-i distrageţi atenţia lui 
Capa Barsavi; când am descoperit câţi bani furaserăţi deja, 
a vrut să vi-i ia - ca să mă plătească. Încă aproape o lună 
în care l-aş fi slujit. Ca să-l ajut să-şi termine treburile aici, 
în oraş. 

— Mi-ai omorât prietenii, scrâşni Locke, şi ai încercat 
să ne omori pe Jean şi pe mine pentru metalul din vistieria 
noastră? 

— Păreaţi genul de oameni care poartă pică, tuşi 
Şoimarul. Nu că-i ciudat? Ne-am gândit că ar fi mai bine 
pentru noi dacă v-am omori pe toţi. 

— V-aţi gândit bine, încuviinţă Locke. Şi-acum Capa 
Raza, Regele Cenuşiu sau cum naiba l-o mai fi chemând. 

— Anatolius. 

— Ăsta-i numele lui adevărat? Luciano Anatolius? 

— Da. De unde-l ştii? 

— Du-te naibii, Şoimare, tu trebuie să-mi răspunzi la 
întrebări. Anatolius. Ce treabă avea el cu Barsavi? 

— Pactul Secret, rosti Magul-Juruit. 

— Ce-i cu el? 

— Pactul Secret nu a fost obţinut fără vărsare de 
sânge... şi fără dificultăţi. Era un negustor destul de 
puternic, care a avut resursele necesare pentru a afla ce 
puseseră la cale Barsavi şi Păianjenul Ducelui; neavând 
sânge nobil, s-a cam supărat că este exclus. 

— Şi... Barsavi l-a omorât? întrebă Locke. 

— Da. Avram Anatolius, un negustor din Cotul Izvorului. 
Barsavi i-a ucis - pe el, pe soţia lui şi pe cei trei copii mai 
mici: Lavin, Ariana şi Maurin. Însă cei trei copii mai mari 
au scăpat cu una dintre cameristele stăpânului. Ea i-a 


612 


ocrotit, pretinzând că erau copiii săi. I-a dus în siguranţă, 
în Talisham. 

— Luciano, zise Locke. Luciano, Cheryn şi Raiza. 

— Da... fiul cel mare şi surorile gemene. Au fost destul 
de mistuiţi de gândul răzbunării, Jupâne Lamora. Pe lângă 
ei, tu eşti un amator. Au petrecut douăzeci şi doi de ani 
pregătindu-se pentru evenimentele din ultimele două luni; 
Cheryn şi Raiza s-au întors acum opt ani, sub un nume 
fals; şi-au clădit reputaţia de contrarequiallae şi au ajuns 
cele mai credincioase slujitoare ale lui Barsavi. In ceea ce-l 
priveşte pe Luciano... el a plecat pe mare, ca să se 
antreneze în arta conducerii şi ca să strângă o avere. O 
avere cu care să cumpere serviciile unui Mag-Juruit. 

— Capa Raza a fost căpitan de navă comercială? 

— Nu, nu... a fost corsar, îl corectă Şoimarul. Nu genul 
de idiot cu care ai de-a face pe Marea de Bronz; a operat 
în tăcere, eficient şi profesionist. Lovea rar, dar lovea bine; 
a luat încărcături preţioase de pe galeoanele din 
Emberlain. A scufundat corăbiile şi nu a lăsat pe nimeni în 
viaţă care să-i dezvăluie numele. 

— La naiba, rosti Jean. La naiba; el este căpitanul 
Împlinirii? 

— Da, aşa-zisa corabie cu ciumaţi, chicoti Şoimarul. E 
ciudat cât de uşor poţi ţine oamenii departe de corabia ta 
când vrei asta cu tot dinadinsul, nu-i aşa? 

— Îşi trimite averea pe corabie, mascând-o drept 
„provizii caritabile“, spuse Jean. Cred că sunt toţi banii pe 
care i-a furat de la noi, plus tot ce a luat de la Capa 
Barsavi. 

— Da, zise Magul-Juruit cu tristeţe. Numai că acum 
banii ăia aparţin ordinului meu, pentru serviciile prestate. 

— Mai vedem noi. Şi acum? L-am văzut pe stăpânul tău 
Anatolius la Sălaşul Corbului acum câteva ceasuri; ce 
naiba mai crede că face? 


613 


— Hmmm...  Magul-Juruit rămase tăcut câteva 
momente; Locke îl împunse în gât cu securea lui Jean, şi el 
surâse ciudat. Ai de gând să îl omori, Lamora? 

— lIla justicca vei cala, rosti Locke. 

— Vorbeşti o Therină a Tronului acceptabilă, spuse 
Magul-Juruit, dar ai o pronunție de rahat. Într-adevăr, 
„dreptatea este roşie“. Deci îl vrei, mai presus de orice? 
Vrei să ţipe sub cuțitul tău? 

— N-aş zice nu, pentru început. 

Pe neaşteptate, Şoimarul îşi dădu capul pe spate şi 
izbucni în râs - un sunet ascuţit, un pic isteric. Pieptul i se 
zgudui de veselie, şi lacrimi proaspete începură să-i curgă 
din ochi. 

— Ce-i?! Locke îl împunse din nou cu securea. 
Încetează să te mai porţi ca un descreierat şi dă-mi 
răspunsul pe care ţi l-am cerut. 

— O să-ţi dau vreo două, spuse Şoimarul, şi o să-ţi dau 
şi de ales. Oricum ar fi, o să te îndurereze. Cât este 
ceasul? 

— Ce naiba te interesează pe tine? 

— Îţi voi dezvălui totul; te rog, spune-mi doar cât e 
ceasul. 

— Aş zice că este cam şapte şi jumătate, interveni Jean. 
Magul-Juruit începu iarăşi să chicotească. Pe chipul său 
sălbatic înflori un zâmbet incredibil de beatific pentru 
cineva care tocmai îşi pierduse toate degetele. 

— Ce naiba mai e şi asta? Scuipă un răspuns adevărat 
sau rămâi şi fără altceva. 

— Anatolius trebuie să fie la Mormântul Plutitor, rosti 
Şoimarul. O să aibă o barcă pregătită în spatele 
galeonului; poate ajunge la ea prin una dintre trapele lui 
Barsavi. La căderea Luminii-false, Împlinirea va ridica an- 
cora şi va pleca în larg; o va lua spre răsărit, mai întâi, 
trecând prin capătul sudic al Resturilor-de-Lemn, unde dă 
spre ocean. Echipajul lui din oraş s-a strecurat deja pe 
corabie, câte unul-doi deodată, în barca cu provizii. Ca 


614 


şobolanii care fug de pe un vas pe punctul de a se 
scufunda. El o să rămână până la capăt; ăsta-i stilul lui. 
Ultimul care pleacă din faţa primejdiei. Il vor lua când trec 
la miazăzi de Resturi. 

— Echipajul lui din oraş, îngăimă Locke. Vrei să spui 
„oamenii Regelui Cenuşiu“, cei care l-au ajutat de la bun 
început? 

— Da, zise Magul-Juruit. Dacă îţi coordonezi bine 
mişcările... o să-l ai numai pentru tine, sau barem aproape, 
înainte să plece cu barca. 

— Păi, asta nu mă îndurerează prea tare, spuse Locke. 
Gândul ăsta îmi face plăcere. 

— Da, dar mai e ceva. Împlinirea pleacă în larg chiar 
când va fi pusă în aplicare cealaltă parte a planului lui 
Anatolius. 

— Cealaltă parte? 

— Gândeşte-te, Lamora. Nu se poate să fii atât de greu 
de cap; Barsavi l-a omorât pe Avram Anatolius, însă cine a 
îngăduit să se întâmple una ca asta? Cine a fost complice? 

— Vorchenza,  murmură Locke. Doha  Vorchenza, 
Păianjenul Ducelui. 

— Da, rosti Şoimarul. Şi în spatele ei, omul care i-a 
acordat autoritatea să ia asemenea decizii? 

— Ducele Nicovante. 

— O, da, şopti vrăjitorul, de-a dreptul înfierbântat de 
subiect. O, da. Şi nu doar el. Cine a avut de câştigat de pe 
urma Pactului Secret? Pe cine a ocrotit aranjamentul, pe 
spatele oamenilor precum Avram Anatolius? 

— Nobilimea. 

— Întocmai. Nobilii din Camorr. Şi Anatolius îi vrea. 

— „Îi vrea“? Pe cine-anume? 

— Păi, pe toţi, Jupâne Lamora. 

— Cum naiba se mai poate şi una ca asta? 

— Sculpturile. Patru sculpturi neobişnuite oferite în dar 
Ducelui. Plasate în momentul de faţă în puncte diferite din 
Sălaşul Corbului. 


615 


— Sculpturile? Le-am văzut - aur şi sticlă, cu lumini 
alchimice schimbătoare. Opera ta? 

— Nu, nu-s opera mea, zise Şoimarul. Nu-i stilul meu de 
lucru. Luminile alchimice sunt doar de formă; sunt 
frumoase, bănuiesc. Dar rămâne foarte mult loc înăuntrul 
acelor lucruri pentru adevărata surpriză. 

— Ce, mai exact? 

— Fitile alchimice, spuse Şoimarul. Fixate să aprindă, la 
un anumit moment, mici şomoioage de ulei-de-foc. 

— Dar n-are cum să fie doar atât. 

— O, nu, Jupâne Lamora. Vrăjitorul rânji acum de-a 
binelea. Înainte să mă angajeze, Anatolius şi-a cheltuit o 
parte din averea sa considerabilă pentru a face rost de 
cantităţi imense dintr-o anumită substanţă rară. 

— Gata cu jocurile, Şoimare - despre ce naiba vorbeşti? 

— Piatra-duhului. 

Locke rămase tăcut pentru un lung moment; clătină din 
cap de parcă ar fi încercat să şi-l limpezească. 

— Cred că glumeşti... 

— Sute de kilograme, continuă Şoimarul, împărţite în 
cele patru sculpturi. Toţi nobilii din Camorr vor fi 
îngrămădiţi în acele galerii la căderea Luminii-false; 
Ducele, Păianjenul, împreună cu toate rudele, cu toţi 
prietenii, slujitorii şi moştenitorii lor. Ce ştii despre fumul 
de Piatra-duhului, Jupâne Lamora? Este puţin mai uşor 
decât aerul. O să se ridice până va umple toate nivelele de 
la serbarea Ducelui; o să treacă prin gurile de aerisire de 
pe acoperiş şi o să umple Grădina Cerului, unde se joacă 
toţi copii, chiar în timp ce vorbim noi. Cei care se află pe 
platforma de îmbarcare s-ar putea să scape... deşi mă 
îndoiesc. 

— La căderea Luminii-false, rosti Locke cu glas pierdut. 

— Da, şuieră vrăjitorul. Aşa că acum ai de ales, Jupâne 
Lamora. La căderea Luminii-false, omul pe care vrei să-l 
omori mai mult decât orice altceva pe lumea asta va fi 
singur pe Mormântul Plutitor, pentru puţin timp. Şi tot la 


616 


căderea Luminii-false, şase sute de oameni vor suferi o 
soartă mai rea decât moartea în vârful Sălaşul Corbului. 
Prietenul tău Jean pare a fi într-o stare jalnică; mă îndoiesc 
că te poate ajuta cu vreuna dintre sarcini. Astfel încât 
alegerea îţi aparţine. Îţi doresc s-o savurezi. 

Locke se ridică şi îi azvârli securea lui Jean. 

— Nu-i nici o alegere, scrâşni el din dinti. 
Blestema-te-ar zeii, Şoimare, nu-i nici o alegere. 

— Te duci la Sălaşul Corbului, zise Jean. 

— Sigur că mă duc. 

— Distracţie plăcută, rosti Şoimarul, mai ales că trebuie 
să convingi străjerii şi nobilimea de sinceritatea ta; Doña 
Vorchenza însăşi este convinsă că sculpturile sunt cât se 
poate de inofensive. 

— Ei bine, spuse Locke, rânjind sălbatic şi 
scărpinându-se în cap, sunt destul de popular prin Sălaşul 
Corbului în clipa de faţă; s-ar putea să se bucure că mă 
văd. 

— Şi cum crezi că mai ieşi de-acolo? întrebă Jean. 

— Nu ştiu, recunoscu Locke. Nu am nici cea mai vagă 
idee; este o stare de lucruri care mi-a fost de ajutor în 
trecut. Gata, trebuie să fug. Jean, pentru numele zeilor, 
ascunde-te lângă Mormântul Plutitor, dar nu îndrăzni să 
intri acolo; nu eşti deloc în stare să te lupti. 

Locke se întoarse către Magul-]Juruit. 

— Capa Raza - cum se descurcă cu sabia? 

— E mortal, surâse Şoimarul. 

— Ei bine, uite cum stă treaba, Jean. O să încerc să fac 
tot ce-mi stă în puteri la Sălaşul Corbului; o să încerc să 
intru în Mormântul Plutitor cumva. Dacă întârzii, întârzii; 
îl vom urmări pe Raza şi l-om găsi noi altundeva. Însă, 
dacă nu întârzii, dacă îl găsesc încă acolo... 

— Locke, cred că glumeşti. Măcar lasă-mă să vin cu 
tine. Dacă Raza este cât de cât priceput cu sabia, o să te 
bată de-o să faci pe tine. 


617 


— Gata cu discuţiile, Jean; eşti rănit prea tare ca să fii 
de cine ştie ce folos. Eu sunt în formă şi e limpede că-s 
ţicnit. Orice se poate întâmpla. Însă trebuie să plec, acum. 
Locke îl îmbrăţişă pe Jean, porni spre uşă, apoi se întoarse. 
Taie-i limba nemernicului ăstuia. 

— Dar mi-ai făgăduit! urlă Şoimarul. Mi-ai făgăduit! 

— Nu ţi-am făgăduit nimic. Prietenilor mei morţi, în 
schimb - lor le-am făgăduit ceva şi am de gând să mă ţin 
de cuvânt. 

Locke se răsuci şi ieşi prin draperie; în spatele său, 
Jean punea din nou cuțitul deasupra flăcării. Răcnetele 
Şoimarului îl urmăriră până în capătul străzii presărate cu 
dărâmături, şi apoi se pierdură în distanţă când se întoarse 
către miazănoapte şi începu să alerge spre Dealul 
Şoaptelor. 


4 


Trecuse binişor de-al optulea ceas al serii când Locke 
puse iarăşi piciorul pe lespezile de sub cele Cinci Turnuri. 
Drumul spre miazănoapte fusese plin de peripeții. Dacă 
punea la socoteală bandele de petrecăreţi beţi cu simţurile 
(şi bunul-simţ) spulberate, cât şi străjerii de la posturile de 
gardă din Alcegrante (Locke izbuti în cele din urmă să îi 
convingă că era notar şi că mergea la miazănoapte pentru 
a se întâlni cu o cunoştinţă de-a sa ce pleca de la serbarea 
Ducelui; le strecură şi un mic „cadou de miezul verii“ - 
nişte tyrini de aur dintr-o mică rezervă ascunsă în 
mânecă), trebuia să se considere norocos că ajunsese la 
destinaţie. Lumina-falsă avea să se înalțe cam peste o oră 
şi-un sfert; cerul începuse deja să se înroşească la apus şi 
să se întunece la răsărit. 

Îşi croi drum printre şirurile de trăsuri înghesuite. Caii 
tropăiau şi nechezau; mulţi dintre ei se uşuraseră pe 
minunatul caldarâm al celei mai mari curţi din Camorr. 
Locke pufni: caii nu erau motoare-cu-apă verrare, să fie 


618 


lăsaţi de decor până ce oamenii aveau iarăşi nevoie de ei. 
Lachei, străjeri şi slujitori se amestecau în grupuri, 
împărțind mâncare şi uitându-se la cele Cinci Turnuri, 
acolo unde măreţia asfinţitului ce se apropia picta culori 
ciudate şi proaspete pe zidurile din Sticlă-străveche. 

Locke era atât de preocupat să se gândească la ce avea 
să le spună oamenilor de la lifturi încât nici nu-l văzu pe 
Conté, până când bărbatul înalt şi vânjos nu îi încolăci o 
mână în jurul gâtului şi nu-i îndesă un cuţit lung în spate. 

— Măi să fie, ia te uită - Jupânul Fehrwight, rosti 
acesta. Zeii sunt milostivi. Nu spune nimic, doar vino cu 
mine. 

Conte îl conduse sau mai bine zis îl împinse până la o 
trăsură din apropiere; Locke o recunoscu ca fiind cea în 
care venise la serbare împreună cu Sofia şi cu Lorenzo. 
Era o cabină închisă, neagră şi lăcuită cu o fereastră pe 
partea opusă uşii; perdelele de la fereastră erau lăsate, iar 
obloanele erau trase. 

Locke fu azvârlit pe una dintre banchetele căptuşite din 
trăsură; Conté zăvori uşa în urma sa şi se aşeză pe 
bancheta din faţă, cu cuțitul la îndemână. 

— Conté, te rog, rosti Locke, fără să se mai obosească 
măcar să păstreze accentul lui Fehrwight. Trebuie 
neapărat să intru în Sălaşul Corbului; toţi cei dinăuntru 
sunt în pericol de moarte. 

Locke nu ştiuse că un om poate lovi atât de tare stând 
jos; Conte se sprijini cu mâna liberă de scaun şi îi arătă că 
se poate. Cizma grea a gardianului îl trimise înapoi în 
colţul său de trăsură; Locke îşi muşcă limba până la sânge. 
Capul îi zăngăni când dădu de pereţii din lemn. 

— Unde sunt banii, nemernicule? 

— Mi-au fost luaţi. 

— Nu prea cred. Şaisprezece mii cinci sute de coroane? 

— Nu chiar; uiţi de costurile suplimentare: mesele, 
distracţia de la Sărbătoarea... 


619 


Cizma lui Conte îl izbi din nou şi Locke fu proiectat în 
colţul opus al trăsurii. 

— Dă-o naibii de treabă, Conte! Nu-i am! Mi-au fost 
luaţi! Şi oricum, nu asta contează acum. 

— Lasă-mă să-ţi explic ceva, Jupâne 
Lukas-fir-ai-al-naibii-de-Fehrwight. Am fost la Dealul 
Poarta-zeilor; eram chiar mai tânăr decât eşti tu acum. 

— Bravo ţie, dar nu-mi pas... zise Locke şi îşi mai luă 
încă o cizmă în faţă pentru asta. 

— Am fost la Dealul Poarta-zeilor, continuă Conte, deşi 
eram mult prea tânăr, cel mai speriat de bombe şi 
nepriceput suliţaş pe care îl avea Ducele Nicovante în 
harababura aia. Eram în rahat până la gât; trupa noastră 
intrase în rahat până la gât, prinşi între verrari şi cavaleria 
Contelui Nebun. Cavaleria noastră se retrăsese; poziţia pe 
care o ocupam era atacată din toate părţile. Nobilii 
camorreni plecaseră şi ne lăsaseră de izbelişte - cu o 
singură excepţie. 

— Este cea mai irelevantă chestie pe care am auzit-o, 
spuse Locke, îndreptându-se spre uşă; Conte îşi ridică 
încet cuțitul şi îl convinse să se aşeze la loc. 

— Baronul llandro Salvara, continuă el, a luptat până 
când a căzut calul sub el; a luptat până a fost rănit de 
patru ori şi au trebuit să îl ia de picioare şi să îl târască de 
pe câmpul de bătălie. Toţi ceilalţi nobili ne-au tratat ca pe 
nişte gunoaie; Salvara a fost cât pe ce să moară încercând 
să ne salveze. Când am plecat din serviciul Ducelui, am 
intrat în straja oraşului câţiva ani; când s-a împuţit treaba 
şi acolo, am cerşit o audienţă la bătrânul Don Salvara şi 
i-am zis că l-am văzut la Dealul Poarta-zeilor. l-am zis că 
mi-a salvat viaţa şi că îl voi sluji până la moarte, dacă mă 
primeşte. Şi m-a primit. La moartea lui, am hotărât să 
rămân şi să îl slujesc mai departe pe Lorenzo. Numai 
încearcă să te mişti către uşa aia şi o să-ţi mai temperez eu 
din entuziasm cu cuțitul ăsta. 


620 


— Cât îl priveşte pe Lorenzo, continuă Conte cu 
mândrie nemascată, el este un om de afaceri mai dibaci 
decât tatăl său. Dar este făcut din acelaşi aluat; a venit pe 
aleea aia cu spada în mână, deşi nu te ştia, crezând că eşti 
atacat pe bune, de bandiți adevăraţi care îţi vor răul. Eşti 
mândru de asta, pişăcios nenorocit? Eşti mândru de ce i-ai 
făcut omului ăstuia care a încercat să-ţi salveze nenorocita 
aia de viaţă? 

— Fac şi eu ce pot, Conte, rosti Locke cu o amărăciune 
care îl surprinse şi pe el. Fac şi eu ce pot. E cumva 
Lorenzo vreun sfânt de-al lui Perelandro? E doar un nobil 
din Camorr; profită şi el de Pactul Secret. Stră-străbunicul 
lui probabil că a tăiat beregata cuiva ca să pună mâna pe 
un titlu nobiliar; Lorenzo trage foloase de pe urma asta zi 
de zi. Sunt oameni în Cazan care-şi fac ceai din cenuşă şi 
pişat în timp ce Lorenzo şi Sofia te pun pe tine să le 
decojeşti strugurii şi să le ştergi bărbiile. Nu-mi spune tu 
mie ce am făcut. Trebuie să intru în Sălaşul Corbului - 
acum. 

— Dacă nu începi să-mi zici unde sunt banii, îl 
întrerupse Cont6, o să-ţi dau atâtea şuturi în fund încât 
toate bucăţile de rahat pe care o să le scoţi de acum încolo 
o să aibă urma afurisitei mele de tălpi imprimată pe ele. 

— Conte, rosti Locke, toţi cei din Sălaşul Corbului sunt 
în primejdie. Trebuie să urc înapoi acolo. 

— Nu te cred, spuse Conte. Nu te-aş crede nici dacă 
mi-ai zice că mă cheamă Conte. Nu te-aş crede nici dacă 
mi-ai zice că focul este fierbinte şi apa-i udă. Orice-ai vrea, 
nu primeşti. 

— Conté, te rog, nu pot să scap de-acolo. Toţi 
blestemaţii de Nocturni din oraş sunt acolo sus; Păianjenul 
este acolo; Compania Sticla-nopţii e acolo. Trei sute de 
nobili camorreni sunt acolo! Eu sunt neînarmat; 
târăşte-mă acolo chiar tu. Dar pentru numele blestemaţilor 
de zei, du-mă acolo! Dacă nu ajung sus înainte de 
Lumina-falsă, o să fie prea târziu. 


621 


— Prea târziu pentru ce? 

— N-am timp să-ţi explic; n-ai decât să mă asculţi când 
i-oi explica Vorchenzei şi o să pricepi totul. 

— De ce naiba trebuie să vorbeşti cu baba aia leşinată? 
îl întrebă Conte. 

— Greşeala mea, rosti Locke. Se pare că eu ştiu ceva 
mai multe decât tine. Uite, nu mai pot pierde vremea de 
pomană. Te rog, te rog, te implor! Nu sunt Lukas 
Fehrwight; sunt un blestemat de hoţ. Leagă-mă, pune-mi 
cuțitul la gât; nu-mi pasă ce condiţii pui. Te rog numai să 
mă duci înapoi în Sălaşul Corbului; nu-mi pasă cum. Tu îmi 
spui cum. 

— Care-i numele tău adevărat? 

— Ce mai contează? 

— Scuipă-l, zise Conte, şi poate că te leg, chem nişte 
străjeri şi încerc să te duc înapoi în Sălaşul Corbului. 

— Numele meu este Tavrin Callas, spuse Locke cu un 
oftat de resemnare. 

Conte îl privi cu asprime o clipă, apoi mormăi: 

— Foarte bine, Jupâne Callas. Întinde mâinile şi să nu 
care cumva să te prind că mişti; o să te leg atât de strâns 
că o să te doară, te asigur. Apoi putem face o plimbare. 


5 


Lângă platformele liftului se aflau oşteni din 
Sticla-nopţii cărora li se zisese cum arată Locke; fireşte, 
aceştia fură încântați când Conte îl târî cu mâinile legate 
în faţă. Urcară din nou; Locke, cu Conte în spatele său şi 
cu câte o Jachetă Neagră ţinându-l de braţe. 

— Vă rog, duceţi-mă la Doña Vorchenza, rosti Locke. 
Dacă nu o puteţi găsi, vă rog să-l găsiţi pe unul din soţii 
Salvara. Sau măcar un căpitan din compania voastră pe 
nume Reynart. 

— Tacă-ţi fleanca! se răsti una dintre Jachetele Negre. 
Te ducem unde te-om duce. 


622 


Cuşca se opri în mecanismul de blocare de pe terasa de 
îmbarcare; o mulţime învălmăşită de nobili şi oaspeţii lor 
îşi întoarseră atenţia către Locke când acesta apăru între 
cei trei bărbaţi. Chiar când trecură pragul primei galerii 
din turn, căpitanul Reynart se nimeri prin preajmă, ţinând 
în mână o farfurie de prăjiturele în formă de corăbii. Ochii 
i se măriră; luă o ultimă înghiţitură de pânză din marţipan, 
se şterse la gură şi împinse tacâmul în braţele unui 
ospătar care trecea pe-acolo, fiind cât pe ce să-l dărâme pe 
acesta. 

— Slavă zeilor, unde l-aţi găsit? întrebă el. 

— Nu l-am găsit noi, domnule, zise una dintre Jachetele 
Negre. Omul din spatele nostru ne-a spus că este în slujba 
domnului şi-a doamnei Salvara. 

— L-am prins lângă trăsuri, zise Conte. 

— Minunat, spuse Reynart. Duceţi-l un nivel mai jos, în 
aripa răsăriteană de apartamente. Este o cămară goală 
acolo, fără ferestre. Scotociţi-i prin buzunare, dezbrăcaţi-l 
până la izmene şi azvârliţi-l înăuntru. Doi străjeri, tot 
timpul. Îl scoatem de-acolo după miezul nopţii, când 
începe să se împrăştie lumea. 

— Reynart, nu poţi face asta! strigă Locke, zbătându-se 
în zadar să scape din strânsoarea oamenilor care îl ţineau. 
Am venit înapoi de bunăvoie. De bunăvoie, înţelegi? Toţi 
cei de-aici sunt în primejdie. Ştii despre treburile mamei 
tale adoptive? Trebuie să vorbesc cu Vorchenza! 

— Am fost avertizat să dezvolt un auz selectiv când am 
de-a face cu tine. Reynart le făcu un semn Jachetelor 
Negre. În cămară, acum! 

— Reynart, nu! Sculpturile, Reynart! Uită-te în 
nenorocitele alea de sculpturi! 

Locke zbiera; oaspeţii şi nobilii urmăreau totul cu 
interes, astfel încât Reynart îi acoperi gura cu o mână. Din 
mulţime se iviră şi alte Jachete Negre. 

— Dacă mai faci gălăgie, rosti Reynart, domnii şi 
doamnele de aici o să vadă şi ceva sânge. 


623 


Îşi trase mâna înapoi. 

— Ştiu cine este, Reynart! Ştiu cine este Vorchenza. O 
să zbier în gura mare, să se audă în toate galeriile; o să mă 
zbat şi-o să urlu când o să mă luaţi pe sus, dar înainte să 
mă duceţi de-aici, toată lumea va şti! Şi-acum, verifică 
blestematele alea de sculpturi, te rog! 

— Ce-i cu sculpturile? 

— Au ceva în ele, la naiba! E un complot. Sunt de la 
Capa Raza. 

— Au fost un dar pentru Duce, zise Reynart. Superiorii 
mei le-au verificat personal. 

— Superiorilor tăi li s-a spălat creierul, replică Locke. 
Capa Raza a apelat la serviciile unui Mag-Juruit. Am văzut 
ce poate face minţii cuiva. 

— E ridicol, rosti Reynart. Nu-mi vine să cred că te las 
să născoceşti o altă poveste de-adormit copiii. Duceţi-l jos, 
însă mai întâi staţi să-i pun un căluş. 

Reynart culese un şerveţel de pe tava unui ospătar din 
apropiere şi începu să îl mototolească. 

— Reynart, te rog, du-mă la Vorchenza. De ce naiba 
m-aş fi întors dacă nu ar fi fost ceva important? Toţi cei 
de-aici o să moară dacă mă azvârli în cămara aia. Sunt 
legat şi păzit; te rog, du-mă la Vorchenza. 

Stephen îl privi cu răceală, apoi lăsă şerveţelul jos. 
Ridică un deget în faţa lui Locke. 

— Fie. Te voi duce să o vezi pe Dona. Dar, dacă mai 
scoţi un cuvinţel pe drum, îţi pun căluş, te bat până leşini 
şi te bag în cămară. Ai priceput? 

Locke dădu din cap, viguros. 

Reynart făcu semn şi altor Jachete Negre să se alăture 
alaiului; Locke fu condus prin galerie şi cobori trei rânduri 
de scări cu şase oşteni de o parte şi de alta şi cu Conte 
rotindu-şi privirea chiar în spatele lui. Reynart îl conduse 
înapoi pe acelaşi coridor şi în aceeaşi încăpere unde o 
întâlnise pentru prima oară pe Doña Vorchenza. Aceasta 
stătea în jilţul ei, cu împletitura lăsată deoparte la 


624 


picioarele ei, ţinând la gură un pansament umed în vreme 
ce Doña Salvara era îngenuncheată lângă ea. Don Salvara 
stătea la fereastră, cu un picior sprijinit de pervaz; toţi trei 
părură foarte surprinşi când Reynart îl împinse pe Locke 
în cameră înaintea lui. 

— Camera asta e închisă, le spuse Reynart străjerilor. 
Îmi pare rău, asta e valabil şi pentru tine, îi spuse lui 
Conte când acesta dădu să intre. 

— Stephen, lasă-l înăuntru pe slujitorul familiei Salvara, 
rosti Dona Vorchenza. Deja ştie mare parte din poveste; 
n-are decât să afle şi restul. 

Conte intră, se înclină în faţa Vorchenzei şi îl înşfăcă pe 
Locke de braţul drept în timp ce Reynart încuia uşa în 
urma lor. Cei doi Salvara se uitară urât la Locke. 

— Bună, Sofia. Salut, Lorenzo. Ce bine să vă revăd! 
spuse Locke cu vocea lui autentică. 

Doña Vorchenza se ridică din jilţ, străbătu distanţa 
dintre ea şi Locke din doi paşi şi îl plesni peste gură cu 
dosul palmei. Capul i se întoarse într-o parte şi Locke simţi 
înţepături de durere de-a lungul gâtului. 

— Au! Ce naiba v-a apucat acuma? 

— Aveam de plătit o poliţă, Jupâne Ghimpe. 

— Dumneavoastră mi-aţi înfipt o afurisită de andrea 
otrăvită în gât! 

— Pentru că o meritai din plin. 

— Oi fi meri... 

Reynart îl înşfăcă de umărul stâng, îl răsuci cu faţa spre 
el şi îi trânti un pumn în falcă. Vorchenza era destul de 
impresionantă pentru talia şi vârsta ei, însă Reynart chiar 
lovea ca lumea. Încăperea dispăru pentru câteva secunde; 
când îi reveni vederea, Locke zăcea în colţul camerei, 
într-o rână. Nişte fierari mititei loveau în nicovale plasate 
cât se poate de incomod deasupra ochilor săi; Locke se 
întrebă cum de ajunseseră acolo. 

— Ţi-am spus că Doña Vorchenza este mama mea 
adoptivă, îi zise Reynart. 


625 


— Oh, dar vai, chicoti Conté. Asta da petrecere selectă! 

— Şi-a pus vreunul dintre voi întrebarea de ce naiba 
m-am întors până la Sălaşul Corbului după ce eram deja 
bun plecat? rosti Locke, ridicându-se cu greu de pe jos. 

— Ai sărit de pe unul dintre pragurile exterioare şi ai 
luat unul dintre lifturile care coborau, nu-i aşa? îl întrebă 
Doña Vorchenza. 

— Da, pentru că, vedeţi, celelalte căi de-a ajunge jos îmi 
puneau în pericol sănătatea. 

— Vezi, Stephen, ţi-am zis eu. 

— Nu-i vorba că nu am crezut că se poate, dar nu voiam 
să îmi închipui că ar face cineva una ca asta, zise vadranul. 

— Stephen nu este foarte încântat de înălţimi, spuse 
Vorchenza. 

— În cazul acesta, este un om foarte înţelept, zise 
Locke. Dar vă rog să mă ascultați. M-am întors să vă 
avertizez în legătură cu sculpturile acelea. Capa Raza v-a 
dat patru sculpturi. Toată lumea din turnul acesta se află 
într-o primejdie cumplită din pricina lor. 

— Sculpturi? Doña Vorchenza se holbă uimită la el. Un 
domn a lăsat patru sculpturi din aur şi sticlă în dar pentru 
Duce. Îşi întoarse privirea spre Stephen. Sunt sigură că 
oamenii Ducelui le-au verificat conţinutul şi le-au aprobat. 
N-am de unde să ştiu; eu am fost consultată în toată treaba 
asta numai ca o favoare pentru unii nobili. 

— Aşa mi s-a spus şi mie de către superiori, încuviinţă 
Reynart. 

— Încetaţi odată cu asta, îi întrerupse Locke. 
Dumneavoastră sunteţi Păianjenul. Eu sunt Ghimpele din 
Camorr. V-aţi întâlnit cu Capa Raza? Aţi întâlnit un 
Mag-Juruit care îşi spune Şoimarul? V-au vorbit despre 
sculpturi? 

Donul şi Doña Salvara se holbau la Doña Vorchenza; 
bătrâna se bâlbii şi tuşi ceremonios. 

— Hopa, nu le-aţi spus Sofiei şi lui Lorenzo? Aţi folosit 
povestea aia veche cu prietenul unui prieten? Imi pare rău, 


626 


dar eu trebuie să vorbesc cu dumneavoastră ca Păianjen. 
La înălţarea Luminii-false, toată lumea din Sălaşul 
Corbului a mierlit-o! _ 

— Ştiam eu, spuse Sofia. Ştiam! Işi apucă soţul de braţ 
şi-l strânse atât de tare încât acesta tresări. Nu ţi-am zis? 

— Eu tot nu sunt sigur, spuse Lorenzo. 

— Nu, oftă Doña Vorchenza, Sofia are dreptate. Eu sunt 
Păianjenul Ducelui. Acestea fiind spuse, dacă scăpaţi vreo 
vorbă în legătură cu asta, se va ajunge la beregate tăiate. 

Conte o privi cu surprindere şi cu un soi de aprobare 
ciudată în ochi; Locke se ridică cu greu în picioare. 

— In ceea ce priveşte sculpturile, le-am verificat 
personal, zise Doha Vorchenza. Sunt un dar pentru Duce. 

— Este un complot, spuse Locke. Sunt o capcană. 
Deschideţi-o pe oricare şi veţi vedea! Capa Raza are de 
gând să-i distrugă pe toţi cei din acest turn - bărbaţi, 
femei şi copii laolaltă. E mai rău decât dacă v-ar omori. 

— Capa Raza a fost cât se poate de manierat, spuse 
Doha Vorchenza, a fost cât se poate de decent în 
acceptarea invitaţiei mele de a ni se alătura în seara asta, 
chiar şi pentru scurt timp. Asta e doar o altă născocire 
de-a ta, menită să te avantajeze cumva. 

— A, păi cred şi eu, zise Locke, cum să nu! M-am întors 
aici după ce scăpasem şi m-am lăsat legat şi târât încoace 
de întreaga companie Sticla-nopţii într-adins! Şi acuma 
sunteţi la cheremul meu. Sculpturile sunt pline cu 
Piatra-duhului, Vorchenza! Piatra-duhului!!! 

— Piatra-duhului? repetă Sofia îngrozită. De unde ştii? 

— Nu are cum să ştie, spuse Vorchenza. Minte! 
Sculpturile sunt inofensive. 

— Deschideţi una dintre ele, spuse Locke. Soluţia la 
cearta asta e simplă: deschideţi o sculptură. Vor lua foc la 
înălţarea Luminii-false. 

— Sculpturile acelea sunt proprietatea Ducelui şi 
valorează mii de coroane, argumentă Vorchenza. Nu vor fi 
distruse din capriciul unui infractor notoriu. 


627 


— Mii de coroane pe de-o parte, sute de vieţi pe de alta, 
zise Locke. Toţi nobilii din Camorr vor ajunge nişte 
neghiobi cu bale la gură, nu pricepeţi? Vă puteţi închipui 
cum vor arăta copiii din grădină când vor avea ochii albi ai 
unui cal Îmblânzit? Aşa vom ajunge toţi cei de-aici, urlă el. 
Îmblânziţi. Porcăria aia ne va devora sufletele. 

— Chiar ar strica să verificăm? întrebă Reynart. 

Locke îl privi recunoscător. 

— Nu, n-ar strica, Reynart. Chiar te rog. 

Doña Vorchenza îşi masă tâmplele. 

— Asta-i chiar anapoda, zise ea. Stephen, du-l pe omul 
acesta într-un loc sigur până se termină serbarea. O 
cameră fără ferestre, te rog. 

— Doña Vorchenza, zise Locke, ce vă spune numele de 
Avram Anatolius? 

Ea îl privi cu răceală. 

— Nu aş putea spune. Ce-cţi închipui tu că ar trebui 
să-mi spună? 

— Capa Barsavi l-a omorât pe Avram Anatolius acum 
douăzeci şi doi de ani, zise Locke. Şi dumneavoastră aţi 
ştiut de asta. Ştiaţi că reprezintă o ameninţare pentru 
Pactul Secret. 

— Nu înţeleg ce relevanţă are asta, zise Doña 
Vorchenza. Dacă nu taci acum, voi avea grijă să fii redus la 
tăcere. 

— Anatolius a avut un fiu, continuă Locke, disperat, pe 
când Stephen se îndrepta spre el. Un fiu care a scăpat cu 
viaţă, Doña Vorchenza. Luciano Anatolius. Luciano este 
Capa Raza. Luciano s-a răzbunat pe Barsavi pentru 
uciderea părinţilor şi a fraţilor săi - acum vrea să se 
răzbune şi pe dumneavoastră! Pe dumneavoastră şi pe 
ceilalţi nobili. 

— Nu, spuse Doña Vorchenza, atingându-şi iarăşi capul. 
Nu, nu se poate. Am petrecut nişte clipe foarte plăcute în 
compania lui Capa Raza. Nu pot să cred că ar face aşa 
ceva. 


628 


— Şoimarul, o întrerupse Locke. Vă aduceţi aminte de 
Şoimar? 

— Partenerul lui Raza, zise Vorchenza cu mintea aiurea. 
Şi... şi el a fost o companie plăcută. Un tânăr liniştit şi 
cuviincios. 

— V-a făcut ceva, Dona Vorchenza, spuse Locke. L-am 
mai văzut făcând asta, cu ochii mei. V-a rostit numele 
adevărat? A scris ceva pe o bucăţică de pergament? 

— Eu... nu pot... este... Doña Vorchenza se cutremură; 
ridurile de pe chipul ei se curbară spre interior, de parcă 
ar fi durut-o ceva. Trebuie să îl invit pe Capa Raza... Ar fi 
nepoliticos să nu îl invit la... la serbare... 

Se prăbuşi în jilţ şi ţipă. 

Lorenzo şi Sofia îi săriră în ajutor; Reynart îl apucă pe 
Locke de vestă şi îl izbi de peretele de la miazănoapte. 
Picioarele lui Locke rămaseră suspendate la vreo treizeci 
de centimetri deasupra podelei. 

— Ce i-ai făcut? mugi Reynart. 

— Nimic, icni Locke. Un Mag-Juruit a aruncat o vrajă 
asupra ei! Gândeşte-te, omule - se comportă normal în 
privinţa acestor sculpturi? Nemernicul i-a făcut ceva la 
cap. 

— Stephen, lasă-l jos pe Ghimpe, rosti Doña Vorchenza 
cu glas răguşit. Are dreptate. Are dreptate... Raza şi 
Şoimarul... E ca şi cum am uitat, cumva. Nu aveam de 
gând să accept cererea lui Raza. Şi-atunci Şoimarul a făcut 
ceva la scrin, şi eu... eu... 

Se ridică din nou, ajutată de Sofia. 

— Luciano Anatolius, ai zis. Capa Raza este fiul lui 
Avram Anatolius? Dar cum se poate să ştii aşa ceva? 

— Ştiu pentru că l-am legat pe Magul-Juruit de podea 
acum un ceas sau două, rosti Locke în timp ce Reynart îl 
lăsa jos. I-am tăiat degetele ca să-l fac să vorbească şi 
după ce a mărturisit tot ce voiam să aud, am pus săi se 
taie nenorocita aia de limbă şi să-i fie cauterizat ciotul. 

Toţi cei din cameră se holbară la el. 


629 


— L-am mai făcut şi tâmpit, pe deasupra, adăugă Locke. 
Nu i-a plăcut. 

— Mai bine mori decât să ucizi un Mag-Juruit, zise Doña 
Vorchenza. 

— A, păi nu-i mort. Pur şi simplu îi pare al naibii de rău. 

Doña Vorchenza clătină din cap. 

— Stephen, sculpturile. Parcă este una la catul ăsta, 
nu-i aşa? Lângă bar? 

— Da, spuse Reynart, îndepărtându-se de uşă. Ce 
altceva mai ştii despre ele, Ghimpe? 

— Au înăuntru fitile alchimice, explică Locke. Şi 
şomoioage  îmbibate în  ulei-de-foc. La înălțarea 
Luminii-false, uleiul-de-foc se va aprinde; tot turnul ăsta se 
va umple cu fum de Piatra-duhului. lar Anatolius va pleca 
pe mare, râzându-şi de noi. 

— Acest Luciano Anatolius, interveni Sofia, este cel pe 
care l-am întâlnit pe scări? 

— Unul şi acelaşi, confirmă Locke. Luciano Anatolius, 
cunoscut şi drept Capa Raza, cunoscut şi ca Regele 
Cenuşiu. 

— Dacă într-adevăr chestiile alea sunt alchimice, ar fi 
mai bine să mă ocup eu de ele, rosti Sofia. 

— Dacă este atât de periculos, vin şi eu cu tine, zise 
Lorenzo. 

— Şi eu, sări Conté. 

— Minunat! Putem merge cu toţii! O să ne distrăm! 
Locke îşi flutură mâinile către uşă. Numai grăbiţi-vă 
odată!! 

Conte îl apucă de braţ şi îl împinse în coada alaiului; 
Reynart şi Vorchenza mergeau în faţă, croindu-şi drum 
printre Jachete Negre nedumerite. Reynart le făcu 
acestora semn să îl urmeze. leşiră din coridor şi ajunseră 
înapoi în galeria principală. 

— De cealaltă parte a barului, lângă pahare, le arătă 
Locke. În spatele unuia dintre cordoanele acelea de 
catifea, cred. 


630 


Mulțimea de petrecăreţi roşii la faţă se dădu la o parte 
din calea ciudatului alai care trecea prin galerie. Reynart 
se duse la Jacheta Neagră ce stătea lângă piramida 
sclipitoare de cupe de vin. 

— Capătul acesta al barului este închis temporar. 
Ocupă-te de asta, îi zise el. Întorcându-se spre ceilalţi 
oşteni, continuă: IÎmprejmuiţi zona asta, vreo cinci-şase 
metri în toate părţile. Nu lăsaţi pe nimeni altcineva să se 
apropie, în numele Ducelui. 

Doña Sofia se strecură pe sub cordonul de catifea şi se 
lăsă pe vine lângă piramida sculptată, care avea cam un 
metru înălţime. Luminile blânde continuau să sclipească şi 
să-şi schimbe culoarea în spatele geamurilor de sticlă de 
pe laturile sale. 

— Căpitane Reynart, spuse ea, aveai o pereche de 
mănuşi la cingătoare, dacă-mi amintesc eu bine. Mi le poţi 
împrumuta? 

Reynart îi dădu o pereche de mănuşi negre de piele, iar 
ea şi le puse pe mâini. 

— Nu-i indicat să îţi asumi prea multe riscuri. 
Otrăvurile de contact sunt joacă de copii, rosti ea dusă pe 
gânduri pe când îşi trecea degetele peste suprafaţa 
sculpturii, uitându-se îndeaproape la ea. Se foi de câteva 
ori, încruntându-se tot mai mult cu fiecare nouă 
examinare. Nu se vede nici o fisură în carcasă, zise ea, 
ridicându-se. Nici măcar o crăpătură; e făcută cu mare 
măiestrie. Dacă dispozitivul este conceput în aşa fel încât 
să scoată fum, nu-mi pot închipui pe unde va ieşi acesta. 
Ciocăni cu degetul înmănuşat într-unul dintre geamurile 
de sticlă. Doar dacă nu cumva... ciocăni din nou în geam. 
Asta-i ceea ce noi numim sticlă ornamentală; este subţire 
şi fragilă. Nu este folosită de obicei în sculpturi, iar noi nu 
o folosim niciodată în laborator, fiindcă nu poate rezista la 
temperaturi ridicate... Işi răsuci capul către Locke; părul 
blond-castaniu se împrăştie în jurul capului ei ca o aură. 


631 


Spuneai că sunt şomoioage îmbibate în ulei-de-foc în 
dispozitivul ăsta? 

— Aşa mi-a spus cineva care ţinea foarte mult să nu-şi 
piardă limba, replică el. 

— Atunci se poate, rosti ea. Uleiul-de-foc poate genera 
o temperatură foarte ridicată în interiorul unui recipient 
metalic. Sticla s-ar sparge - sticla s-ar sparge şi fumul ar 
ieşi! Căpitane, scoate-ţi spada, te rog. Aş vrea să o 
folosesc. 

Ascunzându-şi neliniştea, Reynart îşi scoase spada şi i-o 
înmână, cu mânerul înainte. Ea cercetă capătul argintiu al 
armei, dădu din cap, mulţumită, şi îl folosi ca să 
zdrobească sticla. Aceasta se sparse cu un clinchet ascuţit. 
Ea răsuci spada şi îi folosi lama ca să îndepărteze cioburile 
zimţate de pe marginea geamului, apoi i-o dădu înapoi lui 
Reynart. Din mulţime se auziră murmure şi exclamaţii; 
oamenii lui Reynart, răsfiraţi într-un arc de cerc, de-abia 
puteau ţine în frâu lumea. 

— Ai grijă, Sofia, şopti Don Lorenzo. 

— Nu învăţa un marinar cum să arunce ancora, mormăi 
ea în timp ce se uita prin geam, care avea vreo douăzeci 
de centimetri la bază, îngustându-se uşor spre vârf. Întinse 
o mână înmănuşată înăuntru şi atinse una dintre luminile 
alchimice schimbătoare; răsuci din încheietură şi o scoase 
de-acolo. 

— Nici măcar nu-i prinsă de ceva, spuse ea, aşezând-o 
pe podea, lângă ea. O, ferească-ne zeii! murmură ea în 
vreme ce se uita iarăşi prin geam fără ca lumina să-i mai 
stea în cale. Îşi duse mâna la gură şi se trase îndărăt, 
tremurând. 

Doña Vorchenza se duse direct la ea. 

— Ei bine? 

— Este Piatra-duhului, zise Doña Salvara, scârbită. 
Toată chestia aia este plină cu aşa ceva; îl pot vedea acolo 
şi pot simţi mirosul pulberii. Se cutremură, ca şi cum un 
păianjen mare i-ar fi tăiat calea. Ce-i în sculptura asta e de 


632 


ajuns pentru tot turnul. Capa Raza ăsta al tău a vrut să fie 
sigur. 

Doña Vorchenza se uită pe geam la priveliştea din 
nordul Camorrului; cerul era evident mai întunecat decât 
în momentul în care Locke fusese târât pe lângă bar 
pentru cea de-a doua sa vizită la Doña Vorchenza. 

— Sofia, rosti Contesa, ce poţi face cu lucrurile astea? 
Poţi să le împiedici să ia foc? 

— Nu cred, spuse Doña Salvara. Nu am putut vedea 
fitilele alchimice; probabil sunt băgate sub Piatra-duhului. 
În plus, există şi posibilitatea să ia foc dacă umblu la ele. 
Incercarea de dezactivare ar putea fi la fel de rea ca şi 
cum le-aş lăsa să ardă, pur şi simplu. 

— Trebuie să le scoatem din turn, interveni Reynart. 

— Nu, îl contrazise Sofia. Fumul de Piatra-duhului se 
ridică; este mai uşor decât aerul. Mă îndoiesc că le putem 
duce destul de departe până la căderea Luminii-false. 
Dacă iau foc la baza Sălaşul Corbului, tot vom sta într-o 
coloană de fum care se va înălța. Cel mai bine ar fi să le 
scufundăm; Piatra-duhului devine inofensivă la contactul 
cu apa, după câteva minute. Uleiul-de-foc tot ar arde, însă 
fumul alb nu s-ar mai înălța. De-am putea numai să le 
azvârlim în Angevin! 

— Nu putem, spuse Vorchenza, dar le putem arunca în 
cisterna din Grădina Cerului; are trei metri adâncime şi 
cinci metri lăţime. E de-ajuns? 

— Da! Acum mai trebuie să le şi urcăm acolo. 

— Stephen..., rosti Doña Vorchenza, însă Căpitanul 
Reynart i-o luase înainte. 

— Doamnelor şi domnilor, tună Reynart din toţi 
rărunchii. Avem nevoie de cooperarea dumneavoastră, în 
numele Ducelui Nicovante. Sticla-nopţii, la mine; am 
nevoie de cale liberă până la scări, doamnelor şi domnilor. 
Cu toate scuzele de rigoare, nu voi fi deloc blând cu cei 
care ne vor sta în cale. Trebuie să scoatem blestemăţiile 
astea din galerii şi să le ducem până la Grădina Cerului, 


633 


zise Reynart. Îl apucă de umăr pe unul din oamenii săi. 
Fugi până la terasa de îmbarcare şi găseşte-l pe 
locotenentul Razelin. Spune-i să elibereze Grădina Cerului, 
din porunca mea. Spune-i că nu vreau să mai găsesc picior 
de copil acolo peste cinci minute. Va şti el ce-i de făcut. 
Faceţi asta acum, şi ne-om cere scuze mai încolo. 

— Eliberaţi-mi mâinile, interveni Locke. Chestiile alea 
sunt grele; n-oi fi eu prea vânjos, dar vă pot ajuta. 

Doña Vorchenza îl cercetă cu privirea. 

— De ce te-ai întors să ne avertizezi, Jupâne Ghimpe? 
De ce n-ai încercat pur şi simplu să scapi? 

— Eu sunt hoţ, Doña Vorchenza, rosti el încet. Sunt hoţ, 
poate chiar şi ucigaş, dar asta-i prea de tot. In plus, am de 
gând să îl omor pe Raza. Dacă voia să facă asta, eu trebuia 
să îl împiedic. Asta-i tot. 

Întinse mâinile şi ea încuviinţă încet. 

— Ne poţi ajuta, dar trebuie să stăm de vorbă după 
aceea. 

— Da, trebuie - trag nădejde că fără andrele, de data 
asta. Conte, fii drăguţ şi scapă-mă de frânghiile astea. 

Gardianul uscăţiv îi tăie legăturile lui Locke cu unul din 
cuţitele sale. 

— Dacă încerci să faci vreo şmecherie, mârâi el, 
te-arunc în cisternă şi îi pun să trântească sculpturile 
peste tine. 

Locke, Conté, Reynart, Don Salvara şi câteva Jachete 
Negre îngenuncheară ca să urnească sculptura; Sofia privi 
câteva secunde, încruntată, apoi îşi făcu loc lângă soţul ei 
şi puse şi ea umărul la treabă. 

— Eu mă duc să-l găsesc pe Duce, zise Vorchenza. Voi 
avea grijă să afle ceea ce se întâmplă. Porni în grabă prin 
galerie. 

— Hai că nu-i aşa grea, dacă suntem opt, spuse 
Reynart; dar o să fie al naibii de greu pe scări. Avem ceva 
trepte de urcat. 


634 


Opintindu-se cu toţii, urcară sculptura pe un rând de 
scări. Alte Jachete Negre aşteptau la acel nivel. 

— Găsiţi toate sculpturile astea, răcni Reynart. Opt 
oameni la fiecare dintre ele! Găsiţi-le şi duceţi-le sus, în 
Grădina Cerului. În numele Ducelui, îmbrânciţi pe oricine 
vă aţine calea - şi, pentru numele zeilor, nu care cumva să 
le scăpaţi! 

În curând, mai multe grupuri de oşteni se opinteau, 
înjurând, să ducă sculpturile în urma grupului lui Reynart. 
Locke gâfâia şi asuda; nici ceilalţi de lângă el nu o duceau 
mai bine. 

— Ce se întâmplă dacă una din chestiile astea ia foc în 
braţele noastre? mormăi una dintre Jachetele Negre. 

— Mai întâi ne va arde mâinile, răspunse Sofia, cu faţa 
aprinsă de osteneală. Apoi vom cădea cu toţii fără simţire, 
după nici şase paşi, după care vom fi Imblânziţi. Şi apoi ne 
vom simţi tare aiurea, nu-i aşa? 

Până la ultima galerie şi dincolo de ea; lăsară serbarea 
în urmă. Străjerii şi slujitorii se dădeau la o parte din calea 
lor când treceau prin coridoarele de serviciu. În vârful 
Sălaşul Corbului, o scară largă de marmură şerpuia până 
la Grădina Cerului, învârtindu-se printre pereţii fumurii şi 
transparenţi de la exterior. Întregul Camorr se rotea în 
jurul lor în timp ce urcau, nivel după nivel. Soarele era cât 
o jumătate de medalion, coborând la apus, sub orizontul 
curbat. Forme întunecate şi ciudate atârnau deasupra; 
Locke trebui să le privească îndelung înainte să-şi dea 
seama că erau viţele ce atârnau din Grădina Cerului, 
legănându-se în bătaia vântului. 

Zeci de copii alergau pe lângă ei, ţipând, fugăriţi de 
Jachete Negre şi dojeniţi de servitori. Scara dădea în 
grădina de pe acoperiş, care era de fapt o pădure în 
miniatură. Măslini, portocali şi hibrizi alchimici cu frunze 
foşnitoare ca de smarald se unduiau în bătaia vântului cald 
sub cerul purpuriu, fără nori. 


635 


— Unde-i blestemata aia de cisternă? întrebă Locke. 
N-am mai fost niciodată aici. 

— În marginea estică a grădinii, îi arătă Lorenzo. Mă 
jucam pe aici, când eram mic. 

Sub lujerii atârnaţi ai unei sălcii plângătoare găsiră 
cisterna - un iaz circular, de vreo trei metri lăţime, aşa 
cum promisese Doña Vorchenza. Fără să mai stea pe 
gânduri, împinseră sculptura în apă; aceasta căzu cu un 
pleoscăit şi două Jachete Negre fură udate din cap până-n 
picioare. Obiectul se scufundă cu repeziciune, lăsând o 
dâră lăptoasă în urmă, şi se opri pe fundul cisternei cu un 
zăngănit puternic. 

Una câte una, celelalte trei sculpturi fură azvârlite 
peste prima, până ce toate patru ajunseră sub suprafaţa 
de-acum lăptoasă a apei, iar Jachetele Negre umplură 
Grădina Cerului. 

— Şi-acum ce facem? gâfâi Locke. 

— Acum ar trebui să plecăm de pe acoperiş, zise Doña 
Sofia. E o cantitate mult prea mare de Piatra-duhului; n-aş 
vrea să fie careva prin apropiere, chiar şi cu ea sub apă. 
Nu mai devreme de câteva ceasuri. 

Toată lumea de pe acoperiş fu mai mult decât 
bucuroasă să îi urmeze sfatul. 


6 


Lumina-falsă de-abia începuse să se înalțe când Doña 
Vorchenza îi adună pe toţi în galeria cea mai de sus a 
Sălaşului Corbului. Fuioarele scânteietoare de culoare 
fantomatică ridicându-se din turnurile din Sticlă-străveche 
puteau fi zărite prin uşa înaltă de la platforma de 
îmbarcare. Peste tot în jur era zarvă; Jachetele Negre 
alergau de colo-colo, cerându-le scuze Donilor şi Dofelor 
peste care dădeau. 

— Războiul e ca şi pornit, spuse ea când cei doi Salvara, 
Locke, Conte şi Reynart se adunară în jurul ei. Să-ncerce 


636 


aşa ceva! Zeii să ne apere şi păzească! Nicovante îşi adună 
trupele din Sticla-nopţii, Stephen, vei avea o noapte 
încărcată. 

— Şi Nocturnii? întrebă el. 

— Scoate-i pe toţi de-aici, zise Vorchenza, iute şi fără 
zarvă. Strânge-i la Palatul Răbdării; să fie gata de luptă. Li 
voi arunca în luptă când va crede Nicovante că vor fi de 
cel mai mare ajutor. 

— Jupâne Ghimpe, rosti ea, îţi suntem recunoscători 
pentru ce ai făcut; îţi va spăla din păcate. Insă rolul tău în 
povestea asta a luat sfârşit; voi pune să fii dus la Turnul 
Sticlei-de-Chihlimbar, sub escortă. Eşti ostatic, dar ţi-ai 
câştigat nişte circumstanţe atenuante. 

— Da’ de unde! spuse Locke. Imi datoraţi mult mai 
mult. Raza e al meu. 

— Raza, zise Doña Vorchenza, este acum cel mai vânat 
om din tot Camorrul; Ducele are de gând să-l zdrobească 
aşa cum zdrobeşti un gândac. Domeniile îi vor fi invadate 
şi Mormântul Plutitor va fi spulberat. 

— Idioţilor! strigă Locke. Raza nu îi comandă pe 
Oamenii-de-încredere, doar îi foloseşte! Mormântul 
Plutitor este gol; Raza scapă chiar acum, cât vorbim noi. 
Nu a vrut să fie Capa din Camorr; a vrut numai să se 
folosească de poziţia asta ca să ajungă la Barsavi şi să 
radă nobilimea din Camorr. 

— Cum de ştii atâtea despre treburile lui Raza, Jupâne 
Ghimpe? 

— Raza m-a silit să-l ajut să-l păcălească pe Capa 
Barsavi, pe vremea când Raza îşi spunea încă Regele 
Cenuşiu. Urma să mă lase în pace după asta, dar m-a tras 
pe sfoară. Mi-a omorât trei prieteni şi mi-a luat banii. 

— Ţi-a luat banii? zise Don Lorenzo, încleştându-şi 
mâna într-un pumn. Îndrăznesc să spun că ai vrut să zici 
că mi-a luat banii! 

— Da, încuviinţă Locke. Plus tot ceea ce luasem de la 
Doña de Marre, de la Don Javarriz şi de la familia Feluccia. 


637 


Peste patruzeci de mii de coroane - o avere. Raza mi-a 
furat-o; n-am minţit când v-am spus că nu o mai am. 

— Atunci nu mai ai nimic important cu care să te 
târguieşti, rosti Doña Vorchenza. 

— Am zis că nu o mai am, nu că nu ştiu unde se află, o 
întrerupse Locke. Raza a amestecat-o cu averea lui Barsavi 
şi e gata să fugă cu ea din oraş. Avea de gând să îl 
plătească pe Magul-Juruit cu ea. 

— Atunci spune-ne unde este, replică Doña Vorchenza. 

— Raza e al meu, zise Locke. Mă trimiteţi jos şi îmi daţi 
drumul. Raza mi-a omorât trei prieteni şi am de gând să-i 
scot inima din piept; aş da toţi banii din Camorr pentru un 
astfel de prilej. 

— Oamenii sunt spânzurați în oraşul ăsta după ce fură 
câţiva arginţi şi tu vrei să-ţi dăm drumul după ce ai furat 
zeci de mii de coroane? rosti Doha Vorchenza. Nu prea 
cred. 

— E momentul adevărului, Doña Vorchenza, spuse 
Locke. Vă vreţi banii înapoi? Eu vă pot spune unde sunt; o 
să vă dau exact locul în care-i găsiţi, împreună cu averea 
lui Barsavi, care bănuiesc că-i măricică. Tot ce vreau în 
schimb este să mi-l lăsaţi pe Raza; îmi daţi drumul şi eu îl 
omor pe omul care a încercat să vă nimicească, pe 
dumneavoastră şi pe toţi ceilalţi nobili. Fiţi rezonabilă! 
Acum că ştiţi cu toţii cum arăt şi cum vorbesc, nu se mai 
pune problema să mă întorc la vechile mele năravuri, cel 
puţin nu aici, în Camorr. 

— Presupui prea multe! 

— Oare Păianjenul din Camorr a fost cel care l-a 
împiedicat pe Capa Raza să umple Sălaşul Corbului cu 
destulă Piatra-duhului ca să Imblânzească tot afurisitul 
ăsta de oraş? Nu, ci Ghimpele din Camorr, foarte 
mulţumesc. Toți oamenii de aici - bărbaţi, femei şi copii 
laolaltă - sunt în viaţă numai pentru că am eu sufletul bun, 
nu pentru că v-aţi fi făcut dumneavoastră meseria. Îmi eşti 


638 


datoare, Vorchenza. Îmi eşti datoare, pe onoarea dumitale. 
Dă-mi-l pe Raza şi n-ai decât să păstrezi banii. 

Ea îi aruncă o privire care ar fi îngheţat şi apa. 

— Pe onoarea mea, Jupâne Ghimpe, rosti într-un sfârşit, 
pentru serviciile aduse Ducelui şi tuturor nobililor: îţi voi 
da drumul şi, dacă ajungi înaintea noastră la Raza, e al 
tău, deşi, dacă nu vei izbuti, mie n-o să-mi pară rău. Şi 
dacă îţi vei relua îndeletnicirile, iar drumurile ni se vor 
încrucişa din nou, voi pune să fii executat fără judecată. 

— Mi se pare corect. Voi avea nevoie de o sabie, zise 
Locke. Aproape că uitasem. 

Spre surprinderea lui, căpitanul Reynart îşi desfăcu 
spada de la cingătoare şi i-o dădu lui Locke. 

— Varsă nişte sânge cu ea, îi spuse el. Cu 
complimentele mele de rigoare. 

— Ei bine, rosti Doña Vorchenza în vreme ce Locke îşi 
prindea spada la brâu, peste excelenţii pantaloni albaştri 
ai lui Meraggio. Şi-acum banii. Unde sunt? 

— La nord de Colţii Camorrului, se găsesc trei barje cu 
rahat în docurile particulare. Ştiţi despre ce vorbesc; ele 
strâng toate gunoaiele şi excrementele din oraş şi le duc 
pe câmpurile de la miazănoapte. 

— Desigur, zise Doña Vorchenza. 

— Raza şi-a ascuns averea pe una dintre ele, spuse 
Locke. În cufere de lemn înfăşurate în straturi de tifon, din 
motive evidente. După ce se furişează afară din Camorr, 
plănuieşte întâlnirea cu barja la miazănoapte şi să 
descarce comoara. E toată acolo, sub grămezile acelea de 
rahat - să-mi fie cu iertare. 

— E ridicol, rosti Doha Vorchenza. 

— Nu am zis că o să vă placă răspunsul meu, replică 
Locke. Dar gândiţi-vă şi dumneavoastră. Care este ultimul 
loc în care ar vrea să caute cineva un depozit secret de 
bani? 

— Hmmm... Şi pe care barjă sunt? 


639 


— Nu ştiu, zise Locke. Ştiu doar că este pe una dintre 
cele trei. 

Vorchenza se uită spre Reynart. 

— Păi, de-aia s-au gândit zeii să inventeze recruţii, 
spuse căpitanul. 

— Rahat! zise Locke, înghiţând în sec. Gândeşte-te bine, 
îşi spuse el în sinea lui. Gândeşte-te foarte bine. Doha 
Vorchenza, asta nu-i totul. 

— Despre ce vorbeşti? 

— Bărci, barje, scăpare. M-am tot gândit. Şoimarul a 
făcut tot felul de glume ciudate când era sub cuțitul meu. 
Mă tachina cu ceva; până acum nu am avut prilejul să-mi 
dau seama cu ce. Corabia aceea cu ciumaţi. Împlinirea; 
trebuie să o scufundaţi. 

— De ce, mă rog? 

— li aparţine lui Anatolius, explică Locke. Dacă e să ne 
luăm după Şoimar, Anatolius a fost pirat pe Marea de Fier 
Alb, unde şi-a strâns averea care-i trebuia ca să poată 
angaja un Mag-Juruit şi să se întoarcă în Camorr pentru 
răzbunare. Împlinirea este corabia lui. Însă Anatolius nu 
are de gând să fugă cu ea - el va părăsi oraşul pe la 
miazănoapte, urcând pe Angevin. 

— Carevasăzică...? 

— Şoimarul a tot scăpat aluzii despre un plan de 
rezervă, rosti Locke. Corabia aceea cu ciumaţi reprezintă 
planul de rezervă. Nu este plină cu cadavre, Doña 
Vorchenza. Are un echipaj însemnat - oameni care au 
supravieţuit expunerii la Şoapta Neagră, cam ca vătafii 
Ducelui. Un echipaj însemnat şi cala plină cu animale - 
capre, oi, măgari. Credeam că Şoimarul încearcă doar să 
fie nesimţit... dar gândiţi-vă puţin... 

— Animalele pot transmite Şoapta, zise Reynart. 

— Da, spuse Locke. Nu le omoară, însă ne-o pot 
transmite nouă. Scufundaţi corabia aia nenorocită, Doña 
Vorchenza. Asta-i cealaltă lovitură a lui Raza. Dacă 
descoperă că nu a izbutit să nimicească nobilii, s-ar putea 


640 


să încerce să se răzbune pe tot oraşul. Ar fi ultima lui 
şansă. 

— Dar asta-i... o nebunie! murmură Doña Vorchenza, pe 
jumătate convinsă. 

— Anatolius a încercat deja să nimicească toată 
nobilimea din Camorr, inclusiv copiii. Este nebun, Contesă. 
Cât de bine credeţi că va reacţiona când va fi frustrat? 
Oamenii lui nu trebuie decât să eşueze cu corabia pe chei 
şi să dea drumul animalelor. Dacă apucă să scape, s-ar 
putea să nu îi opriţi la timp. Sau poate că vor azvârli 
câteva oi în oraş, cu catapulta. Scufundaţi corabia aia 
nenorocită. 

— Jupâne Ghimpe, rosti Doña Vorchenza, ai un suflet 
neobişnuit de bun pentru un hoţ cu apetitul dumitale. 

— Îl slujesc cu credinţă pe Cel de-a Treisprezecelea 
Făr' de Nume, pe Paznicul Strâmb, pe Binefăcător, explică 
Locke. Sunt preot. Nu i-am salvat pe oamenii din turnul 
acesta doar ca să văd cum moare întregul meu oraş. De 
dragul  bunei-cuviinţe, Doña  Vorchenza, de dragul 
bunei-cuviinţe, scufundaţi corabia aia blestemată. Vă 
implor! 

Ea îl privi peste ramele ochelarilor săi în formă de 
semilună, apoi se întoarse spre Reynart. 

— Căpitane, zise ea încet, du-te la felinarul din Colţii 
Camorrului, de pe platforma de îmbarcare. Trimite mesaje 
luminoase în Arsenal şi-n Scursuri. Îşi împături mâinile pe 
burtă şi oftă. La porunca mea şi în numele Ducelui 
Nicovante, scufundă  Împlinirea şi omoară toți 
supraviețuitorii care încearcă să ajungă la țărm. 

Locke oftă uşurat. 

— Vă mulţumesc, Doña Vorchenza. Şi-acum... liftul 
meu? 

— Liftul dumitale, Jupâne Ghimpe. Chiar scrânşnise din 
dinţi pentru o secundă. Aşa cum am făgăduit. Iți voi 
pregăti unul fără zăbavă. Dacă zeii vor binevoi să ţi-l dea 


641 


pe Capa Raza înainte să-l găsească oamenii mei... fie să îţi 
dea şi tăria necesară. 

— O să vă duc dorul, Doha Vorchenza, spuse Locke. Şi 
dumneavoastră, domnule şi doamnă Salvara - îmi cer 
iertare că v-am băgat aproape toată averea în rahat. Sper 
că putem rămâne prieteni. 

— Dacă mai pui piciorul în casa noastră vreodată, te 
transform în exponat de laborator permanent, replică 
Sofia. 


7 


Lumina albastră clipea de pe platforma de îmbarcare de 
la Sălaşul Corbului; chiar şi pe fundalul licăritor şi 
schimbător al Luminii-false era îndeajuns de clară pentru a 
putea fi văzută la postul de retransmisie de pe Palatul 
Răbdării. În câteva momente, obloanele se ridicară şi se 
coborâră cu repeziciune peste felinarele de semnalizare; 
mesajul trecu prin văzduh pe deasupra capetelor a mii de 
petrecăreţi şi ajunse la destinaţii. 

— Pe toţi zeii! exclamă sergentul de strajă din vârful 
turnului Acul de la Miazăzi, clipind ca să vadă mai bine, 
întrebându-se dacă a numărat bine undele de semnalizare. 

Strecură sub scaun burduful de vin neautorizat de Ziua 
Schimbărilor, cu un aer vinovat. 

— Dom’ sergent, zise camaradul său mai tânăr, corabia 
aia pune la cale ceva suspect. 

În largul Vechiului Port, Împlinirea se întorcea încet 
spre babord; marinarii de-abia puteau fi zăriţi deasupra 
vergelor de pe catargul principal şi de pe arborele 
trinchet, pregătindu-se să desfacă pânzele. Zeci de siluete 
întunecate şi mai mici se mişcau pe punte, luminate atât 
de strălucirea felinarelor galbene, cât şi de luciul orbitor al 
Luminii-false. 


642 


— Ridică ancora, domnule. Se pregăteşte să iasă în larg 
- de unde-au apărut toţi oamenii ăia? spuse străjerul mai 
tânăr. 

— Nu ştiu, răspunse sergentul, dar s-a dat semnalul. 
Zeii să aibă milă, o să scufunde corabia cu lumini galbene. 

Repere de lumină portocalie strălucitoare începură să 
se ivească la marginea Scursurii; toate micile turnuri de 
apărare aveau felinare de urgenţă folosite pentru a 
semnaliza în momentul în care erau gata de acţiune. 
Tobele începură să bată în Arsenal şi fluierele să se audă 
din partea cealaltă a oraşului, deasupra murmurului jos şi 
răsunător al mulțimilor care sărbătoreau Ziua Schimbări. 

Unul dintre dispozitivele de pe ţărmul Scursurilor îşi 
azvârli proiectilul cu un bubuit răsunător. Bolovanul trecu 
prin văzduh ca o umbră înceţoşată; îşi rată ţinta cu câţiva 
metri şi înălţă o fântână albă la tribordul fregatei. 

Următorul dispozitiv care trase aruncă un arc de foc 
alb-portocaliu ce păru să atârne în cer, un stindard 
hipnotic de lumină arzătoare. Străjerii din Acul de la 
Miazăzi priviră uluiţi cum acesta pică drept pe puntea 
fregatei Împlinirea, împroşcând lujere fierbinţi în toate 
direcţiile. Oamenii alergau înfriguraţi pe punte, unii dintre 
ei vizibil în flăcări. Unul se aruncă peste marginea vasului, 
plonjând în apă precum un tăciune încins azvârlit într-o 
băltoacă. 

— Zeii să ne apere şi să ne păzească! Ăla-i ulei-de-foc, 
zise străjerul cel tânăr. N-o să se oprească nici măcar 
acolo jos. 

— Păi, până şi rechinilor le place carnea gătită, chicoti 
sergentul. Bieţii nenorociţi! 

Un bolovan se izbi de latura fregatei, sfărâmând 
balustradele din lemn şi răspândind aşchii peste tot. 
Oamenii începură să se agite, să ţipe şi să cadă pe punte; 
focul se înălța spre pânze şi pe velatura navei, în ciuda 
eforturilor disperate ale echipajului de pe Împlinirea de a-l 
ţine în frâu cu nisip. Încă un butoi aprins explodă lângă 


643 


dunetă; bărbaţii şi femeile de la cârmă fură învăluiţi de o 
aură clocotitoare de văpaie albă. Nici măcar nu avură timp 
să ţipe. 

Bolovanii se prăvăliră asupra corabiei şi sfâşiară 
puţinele sale pânze ce fluturau în vânt; focuri izbucniră, 
scăpate de sub control, la proră, la pupă şi la mijloc. 
Degete portocalii, roşii şi albe dansau pe punți şi se 
ridicau în văzduh, alături de fum de diverse culori. Sub 
focul a zece catapulte, fregata neînarmată şi aproape 
nemişcată nu avu nici o şansă. La cinci minute de la 
semnalul trimis de pe Sălaşul Corbului, Împlinirea era un 
rug - un munte de flăcări alb-roşii ce se înălţau din apa 
care se vălurea precum o oglindă roşie sub cala corabiei 
muribunde. 

Arcaşii îşi ocupară locurile, gata să doboare oricare 
supravieţuitor care ar fi încercat să înoate spre țărm, dar 
nu mai era cazul. Focul, apa şi făpturile care dădeau 
târcoale prin adâncurile portului îşi făcuseră treaba cu 
prisosinţă, aşa că nu mai era nevoie de săgeți. 


8 


Luciano Anatolius, Regele Cenuşiu, Capa din Camorr, 
ultimul supravieţuitor al familiei sale, stătea singur pe 
puntea superioară a Mormântului Plutitor, sub pavilionul 
de mătase fluturând în bătaia Vântului Spânzuratului, sub 
cerul întunecat care reflecta tremurul straniu al 
Luminii-false, şi se uita cum îi arde corabia. 

Privi către apus cu flăcările roşii lucindu-i în ochi şi nici 
nu clipi măcar; privi la miazănoapte, spre turnul 
strălucitor Sălaşul Corbului, unde puteau fi zărite lumini 
roşii şi albastre şi de unde nu se ridica spre cer nici un nor 
de fum alb şi palid. 

Stătea singur pe puntea Mormântului Plutitor, fără să 
plângă, deşi îşi dorea asta din toată inima, în acea clipă. 


644 


Cheryn şi Raiza nu ar fi plâns. Mama şi tata nu ar fi 
plâns. Nici nu plânseseră, când oamenii lui Barsavi le 
dărâmaseră uşa în toiul nopţii, când tatăl său murise 
încercând să-i apere îndeajuns ca Gisella să-i poată 
strecura pe uşa din spate pe el şi pe micuţele gemene. 

Implinirea îi ardea în faţa ochilor, însă în mintea sa 
avea iar 13 ani şi alerga prin grădinile întunecate, 
împleticindu-se prin poteci familiare, cu crengi biciuindu-i 
faţa şi cu lacrimi şiroindu-i pe obraji. În conacul din 
spatele său cuţitele se ridicau şi coborau; un copilaş 
plângea după mămica lui - apoi plânsul încetă brusc. 

— Nu vom uita niciodată, rostise Raiza, în cala 
întunecată a corabiei care îi dusese în Talisham. Nu vom 
uita niciodată, nu-i aşa, Luciano? 

Mâna ei micuță se încleştase în mâna lui; Cheryn 
dormea şi se foia în partea cealaltă, murmurând şi 
strigând în somn. 

— Nu vom uita niciodată, replicase el. Şi ne vom 
întoarce. Vă făgăduiesc, ne vom întoarce într-o bună zi. 

Stătea pe puntea fortăreței lui Barsavi, în Camorr, şi nu 
putea face absolut nimic în vreme ce corabia lui înroşea 
apele Vechiului Port cu sângele morţilor de pe ea. 

— Capa Raza? 

În spatele său se auzi un glas şovăielnic; un bărbat urcă 
prin hol din galeriile de dedesubt. Unul din gaşca Haita 
Romului, dacă era să se ia după cercul extravagant de 
jucători care se formase în camera tronului. Se întoarse 
încet. 

— Capa Raza, tocmai a sosit asta... unul dintre Cuţitarii 
din Lumina-falsă, Înălţimea Voastră. A spus că un om din 
Funingine i-a dat un tyrin şi i-a zis să v-o aducă de îndată. 

Bărbatul întinse un săculeţ din pânză groasă; pe acesta 
era scris cu cu litere negre şi butucănoase „RAZA“ 
cerneala părea să fie încă proaspătă. 


645 


Luciano luă bocceaua şi îi făcu semn bărbatului să 
plece; Haita Romului fugi spre hol şi dispăru acolo, deloc 
încântat de ceea ce văzuse în ochii stăpânului său. 

Capa din Camorr deschise bocceaua şi se trezi în faţa 
trupului unui şoim-scorpion - un şoim-scorpion fără cap, 
mai exact. Întoarse bocceaua cu fundul în sus şi lăsă 
conţinutul să cadă; capul şi stârvul lui Vestris se loviră de 
scândurile de lemn. O bucată de pergament împăturită şi 
pătată de sânge căzu odată cu ele. O prinse şi o deschise: 


SUNIEM PE DRUM. 


Luciano privi îndelung biletul. Poate cinci secunde; 
poate cinci minute. Apoi îl mototoli în mâini şi îl lăsă să 
cadă. Biletul ajunse pe punte şi se rostogoli lângă ochii 
holbaţi şi sticloşi ai lui Vestris. 

Dacă erau pe drum, erau pe drum. Avea să-i rămână 
destulă vreme să scape după ce se ocupa de această 
ultimă datorie personală. 

Cobori prin hol în galeria de dedesubt, în lumina şi 
zgomotul petrecerii aflate în toi. Mirosul de fum şi de 
băutură îmbâcsea aerul; podeaua scârţâi sub cizmele sale 
când cobori în grabă scările. 

Bărbaţii şi femeile îşi ridicară privirile din cărţile de joc 
şi de la zaruri când trecu pe lângă ei. Unii îi făcură cu 
mâna, îi dădură bineţe sau i se închinară respectuos; 
nimeni nu primi vreun răspuns. Capa Raza trânti uşa de la 
apartamentele sale particulare (foste ale lui Barsavi) şi 
dispăru înăuntru câteva minute. 

Când ieşi, era îmbrăcat în straiele sale de Rege 
Cenuşiu, în vechea sa jiletcă şi vechii săi pantaloni din 
piele cenuşiu-pâcloasă, încălţat cu cizmele sale din piele 
cenuşie de rechin şi cu catarame uzate din argint, cu 
mănuşile sale de spadasin roase la încheieturile degetelor, 
cu mantia cenuşie şi cu mantaua cu gluga ridicată. 
Pulpanele mantiei îi fâlfâiră în urmă când trecu printre ei; 


646 


luminile din Mormântul Plutitor luciră pe oţelul spadei sale 
scoase din teacă. 

Petrecerea încetă într-o clipită. 

— Afară, zise el. leşiţi afară şi ţineţi-vă departe. Lăsaţi 
uşile deschise. Nu vreau să fie picior de străjer! leşiţi afară 
cât încă mai aveţi ocazia. 

Cărţile de joc căzură pe podea; zarurile zornăiră pe 
lemn. Bărbaţi şi femei laolaltă săriră în picioare, 
trăgându-şi cu ei tovarăşii beţi. Sticlele se rostogoliră şi 
vinul se vărsă pe măsură ce retragerea devenea 
generalizată. În mai puţin de un minut, Regele Cenuşiu 
rămase singur în inima Mormântului Plutitor. 

Se îndreptă încet către un mănunchi de frânghii argintii 
care atârnau din tavan la tribordul vechiului galeon. Trase 
de una dintre acestea şi luminile albe ale candelabrului se 
stinseră; trase de alta şi perdelele de la ferestrele înalte 
ale încăperii se dădură în părţi, îngăduind nopţii să 
pătrundă în sala tronului. Smuci de o a treia frânghie şi se 
aprinseră globuri alchimice în nişe întunecate din pereţi; 
inima fortăreței din lemn se preschimbă într-o peşteră de 
lumină de un roşu-aprins. 

Se aşeză pe tron cu spada pe genunchi, iar lumina îi 
făcu ochii să licărească în nuanţe roşietice în umbra glugii. 

Se aşeză pe tron şi aşteptă ca ultimii doi Ticăloşi 
Gentilomi să-l găsească. 


9 


La zece şi jumătate seara, Locke Lamora intră în sala 
tronului şi se opri cu mâna pe spadă, privindu-l ţintă pe 
Regele Cenugşiu, aşezat la treizeci de stânjeni depărtare în 
camera sa de audienţe, acum tăcută. Locke răsufla din 
greu, şi nu numai din pricina drumului spre miazăzi; 
acoperise mare parte din distanţă călare pe un cal furat. 

Senzaţia pe care i-o dădea mânerul spadei lui Reynart 
era deopotrivă euforică şi înspăimântătoare. Ştia că ar fi 


647 


fost probabil dezavantajat într-o luptă dreaptă, dar i se 
urcase sângele la cap. Cuteza să-şi închipuie că mânia, 
iuţeala şi nădejdea îl pot ajuta în ceea ce avea să urmeze. 
Işi drese glasul. 

— Rege Cenuşiu, rosti el. 

— Ghimpe din Camorr. 

— Sunt mulţumit, spuse Locke. Am crezut că ai plecat 
deja. O, dar îmi pare rău... chiar îţi trebuia fregata aia, nu-i 
aşa? Am pus-o pe buna mea prietenă, Contesa 
Sticlei-de-Chihlimbar, s-o trimită la fundul nenorocitului de 
golf. 

— Fapta asta îşi va pierde din savoare în câteva minute, 
te asigur, zise Regele Cenugşiu cu un glas istovit. Unde este 
Jean Tannen? 

— E pe drum, rosti Locke. E pe drum. 

Locke păşi înainte încet, înjumătăţind distanţa care-i 
despărţea. 

— L-am avertizat pe Şoimar să nu se joace cu Tannen, 
spuse Regele Cenuşiu. Se pare că nu mi-a ascultat 
avertismentul. Vă felicit pentru rezistenţa voastră ieşită 
din comun, dar mă tem că vă voi face un serviciu omo- 
rându-vă înainte ca Magii-Juruiţi să se poată răzbuna. 

— Asta deoarece presupui că Şoimarul este mort, îl 
întrerupse Locke. Este încă în viaţă, numai că nu va mai, 
ăă, cânta la nici un fel de instrument muzical cât o mai 
trăi. 

— Interesant. Cum ai făcut toate astea, mă întreb? De 
ce nu binevoieşte Zeița Morţii să-ţi stingă lumânarea 
vieţii? Aş dori să ştiu. 

— La naiba cu dorinţele tale! De ce ai procedat aşa, 
Luciano? De ce nu ai încercat să te înţelegi cu noi? Am fi 
putut ajunge la un compromis. 

— „Am fi putut“, zise Regele Cenuşiu. Nu era loc de 
„am fi putut“, Lamora. Aveam şi eu nevoile mele. Tu aveai 
ce-mi trebuia şi erai prea primejdios ca să te las în viaţă 


648 


după aceea. Ceea ce mi-ai dovedit mai apoi, cu vârf şi 
îndesat. 

— Dar ai fi putut să te mulţumeşti doar cu jaful, 
interveni Locke. Aş fi dat orice numai să-i ţin în viaţă pe 
Calo, Galdo şi Goangă. Ţi-aş fi dat toți banii... dacă ai fi pus 
aşa problema! 

— Ce hoţ nu luptă ca să păstreze ce a dobândit? 

— Unul care are ceva mai bun de-atât, rosti Locke. 
Pentru noi conta mai mult furtul în sine decât păstrarea 
banilor; dacă ne-am fi mulţumit să-i păstrăm, am fi găsit 
noi ceva de făcut cu atâta bănet! 

— Uşor de spus acum, privind înapoi. Regele Cenuşiu 
oftă. Ai fi vorbit cu totul altfel dacă ar mai fi fost încă în 
viaţă. 

— Noi furam de la nobili, tâmpitule! Furam numai de la 
ei. Dintre toţi oamenii pe care ţi-ai găsit să-i tragi pe 
sfoară... Ai ajutat nobilimea când ai încercat să te 
descotoroseşti de noi. Le-ai făcut un afurisit de cadou 
tocmai oamenilor pe care îi urai. 

— Tu îi uşurai de bani, Jupâne Lamora, având deosebită 
grijă ca nu cumva să-i omori în timp ce făceai asta. Ce 
vrei... să te aplaud? Să te consider camarad de arme? 
Mereu vor fi mai mulţi bani, Lamora. Furtul nu era de 
ajuns ca să îi înveţe minte... după cum meritau. 

— Cum ai putut s-o faci, Luciano? Cum a putut un om 
care a pierdut ce ai pierdut tu, care simţea ce simţeai tu 
pentru Barsavi, să-mi facă la fel mie? 

— La fel? Regele Cenuşiu sări în picioare; avea spada în 
mână. La fel? Oare părinţii tăi au fost ucişi în paturile lor 
pentru a proteja o minciună, Jupâne Lamora? Oare frăţiorii 
tăi au fost trecuţi prin foc şi sabie ca să nu crească mari şi 
să se răzbune? Hoţule! Tu nu ştii ce înseamnă crima cu 
adevărat. 

— Am pierdut trei fraţi din pricina ta, spuse Locke. Am 
fost cât pe ce să pierd patru. Nu era nevoie să faci asta. 
După ce ai crezut că ai isprăvit cu mine, ai încercat să 


649 


omori câteva sute. Copii, Luciano, copii - născuţi la ani 
buni după ce Barsavi ţi-a omorât părinţii. Trebuie să fie al 
naibii de plăcut să fii atât de făţarnic; după cum văd eu 
lucrurile, aş zice că ai luat-o de-a dreptul razna. 

— Erau ocrotiţi de Pactul Secret, rosti Regele Cenuşiu. 
Erau paraziți, vinovaţi fie şi doar pentru că s-au născut. 
Ţine-ţi pentru tine argumentele, preotule! Nu crezi că 
mi-am pus şi eu probleme în prea multe nopţi ca să le mai 
ţin socoteala, în ultimii douăzeci şi doi de ani? 

Regele Cenuşiu făcu un pas în faţă, ridicând vârful 
spadei către Locke. 

— Dacă mi-ar sta în putere, aş băga tot oraşul ăsta în 
pământ şi aş scrie numele celor din familia mea în cenuşă, 
spuse el. 

— Ila justicca vei cala, murmură Locke. 

Păşi din nou înainte, până când între ei nu mai 
rămaseră nici măcar doi metri. Scoase spada lui Reynart 
din teacă şi se puse în gardă. 

— Dreptatea este roşie. Regele Cenuşiu se postă 
înaintea lui Locke, cu genunchii îndoiţi, cu tăişul spadei 
spre podea, în poziţia pe care spadasinii camorreni o 
numeau „lupul la pândă“. Într-adevăr. 

Locke lovi înainte ca Regele Cenuşiu să termine de 
vorbit; pentru o fracțiune de secundă, oţelul lăsă o dâră în 
aer între cei doi oameni când ţâşni. Regele Cenuşiu pară 
lovitura lui Locke cu forte-ul spadei, şi ripostă cu o viteză 
mai mult decât egală cu cea a lui Locke. Lamora evită să 
fie spintecat numai printr-un salt nedemn îndărăt; ateriză 
pe vine, luxându-şi mâna stângă pentru a nu ajunge cu 
fundul în sus pe lemnul tare al punţii. 

Cu grijă, Locke se roti în direcţia în care îl proiectase 
căzătura, ridicându-se numai puţin de pe vine. În mâna 
stângă îi apăru un pumnal, ca prin minune; îl răsuci de 
câteva ori. 

— Hmm, zise Regele Cenuşiu. Doar nu vrei să lupţi în 
stilul verrar. Şcoala aia mi se pare insipidă. 


650 


— Fă cum pofteşti. Locke mişcă uşor din pumnal, 
sugestiv. Voi încerca să nu-ţi murdăresc mantia cu prea 
mult sânge. 

Cu un oftat teatral, Regele Cenugşiu scoase unul din cele 
două pumnale cu mâner îngust pe care le avea la brâu şi îl 
întinse în aşa fel încât tăişurile să se desfacă în faţa lui ca 
nişte fălci. Apoi făcu două salturi exagerate înainte. 

Locke îşi cobori privirea la picioarele Regelui Cenuşiu 
pentru o fracțiune de secundă, dându-şi seama aproape 
prea târziu că tocmai ăsta fusese şi planul. Se răsuci iute 
spre dreapta şi de-abia izbuti să pareze cu pumnalul; 
lovitura Regelui Cenuşiu alunecă şi spintecă aerul la câţiva 
centimetri de umărul său stâng. Riposta sa fu blocată de 
pumnalul Regelui Cenuşiu, care parcă o aşteptase. Din 
nou, Anatolius era mult prea iute pentru el. 

Vreme de câteva secunde disperate, cei doi oameni 
rămaseră încleştaţi. Lamele lor desenau năluci argintii 
prin aer - încrucişări şi descrucişări, atacuri simultane şi 
manevre de disimulare, înaintări şi parări. Locke nu 
rămânea în bătaia tăieturilor mai lungi şi mai viguroase pe 
care le dădea Regele Cenuşiu, în timp ce acesta intercepta 
şi respingea fiecare ripostă de-a lui Locke cu maximă 
precizie. În cele din urmă, se despărţiră şi rămaseră 
gâfâind, privindu-se cu ura resemnată şi neînduplecată a 
unor câini de luptă. 

— Hmmm, rosti Regele Cenugşiu, o revelaţie. 

Împunse aproape întâmplător cu spada; Locke sări 
îndărăt încă o dată şi pară slab, vârf la vârf, ca un băietan 
aflat în prima sa săptămână de antrenament. Ochii Regelui 
Cenugşiu licăriră. 

— Chiar că revelator! Din nou, o împunsătură 
întâmplătoare; din nou, Locke sări îndărăt. Nu prea te 
pricepi la asta, nu-i aşa? 

— Ar fi spre avantajul meu dacă te-aş face să crezi asta, 
nu? 

Regele Cenugşiu râse de-a binelea când auzi asta. 


651 


— O, nu. Nu, nu, nu. Cu un gest hotărât, îşi aruncă 
pelerina şi mantaua la podea. Un rânjet sălbatic îi brăzda 
adânc chipul sfrijit prea devreme. Gata cu cacealmalele! 
Gata cu jocurile! 

Şi apoi se năpusti asupra lui Locke cu o brutalitate ce 
nu semăna cu nimic din ceea ce-şi putea aduce aminte 
Locke. În spatele spadei sale erau douăzeci de ani de 
experienţă şi douăzeci de ani de ură neostoită. O părticică 
detaşată din mintea lui Locke înregistra indiferentă 
propria inadecvare în timp ce para lovitură după lovitură, 
urmărind împunsăturile fantomatice cu ochii şi cu mâinile 
pe când oţelul Regelui Cenuşiu străpungea materialul şi 
carnea. 

O dată, de două ori, de trei ori - printre răsuflări, tăişul 
Regelui Cenuşiu şuieră şi muşcă din încheietura stângă, 
braţul şi bicepsul lui Locke. 

Surprinderea rece fu mai puternică pentru Locke decât 
durerea provocată de împunsături; apoi sângele cald 
începu să curgă prin pielea leoarcă de sudoare, 
gâdilându-l drăceşte, iar un val de greață se ridică din 
adâncul stomacului. Scăpă pumnalul din mâna stângă, 
roşu cu sângele cui nu trebuia. 

— În sfârşit, am ajuns într-o situaţie din care nu te mai 
poţi fofila, Jupâne Lamora. Regele Cenuşiu scutură sângele 
lui Locke de pe vârful spadei sale şi privi cum acesta se 
împrăştie pe puntea de lemn, într-un arc de cerc. Adio. 

Şi-apoi începu să se mişte din nou, iar în lumina rubinie 
a globurilor alchimice lama spadei sale scânteie cu reflexe 
stacojii. 

— Aza Guilla, murmură Locke, lasă-mă să le fac 
dreptate prietenilor mei răpuşi. Lasă-mă să vărs sânge 
pentru morţile fraţilor mei! 

Cu glasul pierzându-i-se într-un răcnet, împunse, rată, 
împunse din nou, punându-şi toată ura şi frica disperată în 
fiecare lovitură, mânuind tăişul mai iute decât oricând 
altcândva în viaţa sa, şi totuşi Regele Cenuşiu îi intercepta 


652 


şi îi respingea fiecare împunsătură; şi totuşi Regele 
Cenuşiu se ferea din calea loviturilor lui Locke de parcă 
s-ar fi luptat cu un copil. 

— Se pare că diferenţa esenţială dintre noi, Jupâne 
Lamora, spuse Regele Cenugşiu între lovituri, este că eu 
chiar ştiam ce fac când am ales să rămân şi să te înfrunt 
pentru ultima oară. 

— Nu, icni Locke, diferenţa dintre noi este că eu voi 
avea parte de răzbunare. 

O durere rece izbucni în umărul stâng al lui Locke, şi 
acesta se holbă îngrozit la tăişul Regelui Cenuşiu ce-i 
intrase vreo opt centimetri în carne, chiar deasupra inimii. 
Regele Cenuşiu îl răsuci cu cruzime, răzuindu-i osul când 
îşi scoase spada, iar senzaţia îl făcu pe Locke să se 
prăbuşească în genunchi, sprijinindu-se din instinct pe 
braţul stâng, nefolositor. 

Însă şi instinctul îl trădă de data aceasta; căzu cu mâna 
pe podeaua tare a punţii, cu palma în sus, chircită nefiresc 
sub greutatea braţului, şi cu un trosnet cumplit 
încheietura sa stângă se rupse. Era prea şocat ca să 
zbiere. O fracțiune de secundă mai târziu, Regele Cenuşiu 
îl izbi cu sălbăticie în cap, iar lumea lui Locke se 
preschimbă într-un caleidoscop de agonie, zvârcolindu-se 
de durere, pe când lacrimi usturătoare îi umpleau ochii. 
Spada lui Reynart zăngăni pe punte. 

Locke era conştient de lemnul care-l apăsa la spate. Era 
conştient şi de sângele care-i înceţoşa privirea. Era 
conştient şi de inelele strălucitoare şi fierbinţi de durere 
care radiau din încheietura sa zdrobită, şi de agonia jilavă 
şi unsuroasă a găurii din articulaţia umărului. Insă, mai 
presus de orice, era conştient de propria ruşine, de 
propria spaimă de eşec şi de marea povară a celor trei 
prieteni morţi care zăceau nerăzbunaţi şi fără a-şi afla 
liniştea deoarece Locke Lamora pierduse. 

Trase în piept o gură mare de aer, aprinzând noi văpăi 
de durere în piept şi la spate, dar de data aceasta era o 


653 


singură durere, o singură senzaţie înroşită care îl ridică de 
la podea. Mugind fără vreo urmă de rațiune în glas, îşi 
strânse genunchii la piept şi se azvârli înainte, încercând 
să-l placheze la stomac pe Regele Cenuşiu. 

Lovitura de moarte care se îndrepta spre inima lui 
Locke îl nimeri în braţul stâng; dată cu întreaga ferocitate 
a Regelui Cenuşiu, străpunse braţul firav al lui Locke şi 
ieşi pe partea cealaltă. Înnebunit de durere, Locke împinse 
braţul înainte şi-n sus pe când Regele Cenuşiu încerca să 
se retragă; tăişurile spadei sale hăcuiră carnea lui Locke, 
dar rămaseră înfipte şi continuară să taie ca un fierăstrău 
pe când cei doi bărbaţi se luptau. 

Pumnalul Regelui Cenuşiu răsări în faţa ochilor lui 
Locke; instinctul animalic îl împinse pe Locke să atace cu 
ultima armă disponibilă. Îşi înfipse dinţii în primele trei 
degete ale mâinii Regelui Cenuşiu, acolo unde acestea 
tineau mânerul; simţi gustul sângelui şi osul cu vârful 
dinţilor. Regele Cenuşiu zbieră şi scăpă pumnalul într-o 
parte; acesta lovi umărul stâng al lui Locke înainte să 
aterizeze cu un zornăit pe punte. Regele Cenuşiu îşi 
eliberă mâna, iar Locke scuipă spre el pielea şi sângele. 

— Dă-te bătut! răcni Regele Cenuşiu, pocnindu-l pe 
Locke în cap, apoi peste nas. Cu braţul său drept, încă 
teafăr, Locke se întinse către pumnalul din teaca Regelui 
Cenuşiu. Acesta îl plesni peste mână, râzând. Nu poti 
câştiga! Nu poţi câştiga, Lamora! Cu fiecare nou îndemn, 
Regele Cenuşiu prăvălea nenumărate lovituri asupra lui 
Locke, care se apucase cu disperare de el, aşa cum s-ar 
apuca un om pe punctul de a se îneca de un buştean 
plutitor. Regele Cenuşiu râse cu sălbăticie pe când îi căra 
pumni în cap lui Locke, lovindu-l în urechi, în frunte şi în 
umeri, izbindu-l intenţionat în rana deschisă. Nu... poţi... 
să mă baţi! 

— Nu trebuie să te bat, murmură Locke, rânjind 
nebuneşte către Regele Cenuşiu, cu chipul brăzdat de 
sânge şi lacrimi, cu nasul spart şi cu buzele crăpate, cu 


654 


privirea înceţoşată şi mărginită de întuneric. Nu trebuie să 
te bat, nemernicule! Trebuie doar să te ţin aici... până 
ajunge Jean. 

Auzind una ca asta, Regele Cenuşiu deveni de-a dreptul 
disperat, revărsând asupra lui Locke un potop de lovituri, 
însă acesta nu le dădu atenţie, râzând cu răgete nebuneşti. 

— Trebuie doar să te ţin aici... până ajunge... Jean! 

Şuierând cu furie, Regele Cenuşiu se eliberă din 
strânsoarea lui Locke îndeajuns ca să se întindă după 
pumnalul din teacă. În vreme ce îşi smulgea mâna stângă 
din dreapta lui Locke, Lamora lăsă să-i scape din mânecă 
în palmă un tyrin de aur; cu o răsucire disperată a 
încheieturii, azvârli moneda peste peretele din spatele 
Regelui Cenugşiu, cu un zornăit răsunător. 

— Ilată-l, nemermnicule! răcni Locke, împroşcând cu 
sânge cămaşa Regelui Cenuşiu. Jean! Ajută-mă! 

Şi Regele Cenuşiu se întoarse, târându-l şi pe Locke 
după el; se întoarse de frica lui Jean Tannen înainte să îşi 
dea seama că Locke minte; se întoarse pentru exact 
jumătatea de secundă pe care ar fi cerşit-o Locke din 
partea oricărui zeu i-ar fi ascultat rugăciunea. Se întoarse 
pentru jumătatea de secundă care valora cât toată viaţa lui 
Locke. 

Se întoarse exact cât îi trebui lui Locke Lamora să îşi 
strecoare braţul drept în jurul brâului Regelui Cenuşiu, să 
scoată pumnalul din teaca de-acolo şi să îl înfigă cu un 
strigăt final de durere şi de triumf în spatele acestuia, 
chiar în dreapta coloanei. 

Spatele Regelui Cenuşiu se arcui, iar gura îi rămase 
căscată, icnind cu spasmele îngheţate ale şocului; împinse 
cu ambele mâini capul lui Locke, de parcă dacă ar fi izbutit 
să îl dea jos de pe el pe bărbatul mai mărunt ar fi scăpat şi 
de rană, dar Locke se tinu strâns şi murmură cu un glas 
imposibil de calm: 

— Calo Sanza. Fratele şi prietenul meu. 


655 


Regele Cenuşiu căzu pe spate şi Locke îi scoase cuțitul, 
chiar înainte să atingă podeaua. Apoi se aruncă asupra lui. 
Ridică din nou pumnalul şi îl înfipse în pieptul Regelui 
Cenuşiu, chiar sub coaste. Sângele ţâşni, şi Regele 
Cenuşiu dădu din mâini, gemând. Glasul lui Locke se ridică 
pe când împlânta cutitul tot mai adânc: 

— Galdo Sanza, fratele şi prietenul meu. 

Cu un ultim efort convulsiv, Regele Cenuşiu scuipă 
sânge cald şi arămiu în faţa lui Locke şi înşfăcă pumnalul 
înfipt în pieptul său; Locke ripostă cu ajutorul părţii 
drepte, nefolositoare,  îndepărtând mâinile Regelui 
Cenuşiu. Hohotind, Locke smulse pumnalul din pieptul 
acestuia, îl ridică cu un braţ drept groaznic de tremurat, şi 
îl împlântă în gâtlejul Regelui Cenuşiu. Îi tăie beregata 
până când îi reteză pe jumătate gâtul, şi şuvoaie mari de 
sânge se revărsară pe punte. Regele Cenuşiu se cutremură 
pentru ultima oară şi muri, ţintuindu-l pe Locke cu ochii 
albi şi lărgiţi. 

— Goangă, murmură Locke. Numele său adevărat era 
Bertilion Gadek. Ucenicul meu. Fratele meu. Şi prietenul 
meu. 

Puterile îl lăsară şi alunecă peste cadavrul Regelui 
Cenuşiu. 

— Prietenul meu. 

Insă omul de sub el nu spuse nimic, iar Locke era cât se 
poate de conştient de liniştea din pieptul de sub urechile 
sale, de inima care ar fi trebuit să bată sub obrajii săi, şi 
începu să plângă - hohote lungi şi sălbatice care îi 
zguduiau tot trupul, provocând noi valuri de agonie 
nervilor şi muşchilor săi şi-aşa chinuiţi. Înnebunit de 
tristeţe, de izbândă, de pâcla roşiatică a durerii şi de alte o 
sută de sentimente pentru care nu avea nume, rămase 
întins deasupra cadavrului celui mai mare vrăjmaş al său 
şi plânse ca un copil, lăsând lacrimile sărate să se 
amestece cu sângele cald care acoperea trupul Regelui 
Cenuşiu. 


656 


Rămase întins acolo, tremurând în lumina felinarelor 
roşii, singur cu triumful său, incapabil să se mişte şi 
sângerând de moarte. 


10 


Jean dădu peste el un minut sau două mai târziu; 
bărbatul cel vânjos îl răsuci pe Locke şi îl dădu la o parte 
de pe cadavrul Regelui Cenuşiu, făcându-şi prietenul pe 
jumătate conştient să scoată un urlet sincer de durere. 

— O, ferească-ne zeii, strigă Jean. O, ferească-ne zeii, 
idiotul naibii, afurisit ce eşti! Apăsă pieptul şi gâtul lui 
Locke cu mâinile ca şi cum ar fi putut pur şi simplu să îi 
bage sângele la loc în trup. De ce n-ai putut aştepta? De ce 
nu m-ai putut aştepta şi pe mine? 

Locke se holbă ametit la Jean, cu gura rotunjindu-i-se 
într-un mic O de grijă. 

— Jean, murmură el cu gravitate, ai... alergat. Nu erai 
în... stare să lupţi. Regele Cenuşiu... a fost atât de amabil. 
Nu l-am putut refuza. 

Jean râse zgomotos, fără să vrea. 

— Fir-ai al naibii, Locke Lamora! l-am trimis un mesaj. 
M-am gândit că o să-l facă să mai stea un pic prin preajmă. 

— Fii binecuvântat. Totuşi... i-am venit eu de hac. l-am 
venit de hac şi i-am ars corabia. 

— Deci asta s-a întâmplat, rosti Jean cu blândeţe. Am 
văzut. Mă uitam la foc din cealaltă parte a 
Resturilor-de-Lemn; te-am văzut intrând în Mormântul 
Plutitor de parcă ar fi fost al tău, şi am venit în fugă, cât de 
repede am putut. Dar tu nici n-aveai nevoie de mine. 

— A, nu... Locke înghiţi, strâmbându-se la gustul 
propriului sânge. M-am folosit straşnic... de reputaţia ta. 

Jean nu zise nimic când auzi asta, iar lumina 
îndepărtată din privirea sa îl înfioră pe Locke mai mult 
decât orice altceva. 

— Deci asta-i răzbunarea, bălmăji el. 


657 


— Asta e, murmură Jean. 

După câteva secunde, lacrimi proaspete umplură ochii 
lui Locke şi el şi-i închise, dând din cap. 

— Este de rahat. 

— Este. 

— Trebuie să mă laşi aici. 

Auzind asta, Jean se trase îndărăt pe genunchi de parcă 
ar fi fost plesnit. 

— Cum?! 

— Lasă-mă, Jean. O să mor... în câteva minute. Nu o să 
scoată nimic de la mine. Tu încă poţi scăpa. Te rog... 
lasă-mă. 

Chipul lui Jean se înroşi puternic - un roşu care se 
putea vedea chiar şi la lumina globurilor alchimice -, iar 
sprâncenele i se arcuiră, şi fiecare rid de pe faţă i se 
încordă atât de tare încât Locke găsi energia necesară 
pentru a se alarma. Jean îşi încleştă fălcile; dinţii îi 
scrâşniră şi pomeţii îi ieşiră în evidenţă, precum nişte 
muchii stâncoase sub poleiala grăsimii. 

— La drăcia asta chiar nu mă aşteptam din partea ta, 
şuieră într-un sfârşit cu cel mai potolit şi ucigător glas pe 
care-l auzise Locke în viaţa lui. 

— Am făcut o greşeală, Jean! Locke croncăni disperat. 
Nu eram pe măsura lui. Mi-a făcut felul înainte să mă pot 
fofila şi din asta. Făgăduieşte-mi numai... făgăduieşte-mi 
că, dacă o găseşti vreodată pe Sabetha, îi vei... 

— N-ai decât s-o găseşti singur, debilule, după ce 
scăpăm naibii de-aici! 

— Jean! Locke se apucă slab de reverul hainei lui Jean, 
cu mâna sa teafără. lartă-mă, am dat-o în bară. Te rog, nu 
sta aici să te prindă; Jachetele Negre vor sosi în curând. 
Nu aş putea îndura să văd cum te saltă. Te rog să mă laşi. 
Nu pot merge. 

— Idiotule, murmură Jean, ştergându-şi lacrimile 
fierbinţi cu mâna sa teafără. Nu va fi nevoie. 


658 


Lucrând cu greutate, dar cu repeziciune, Jean luă 
mantia Regelui Cenugşiu şi şi-o legă de gât, improvizând un 
bandaj la braţul drept. Pe acesta îl strecură pe sub 
genunchii lui Locke şi opintindu-se, izbuti să îl salte pe 
bărbatul mai mărunt la pieptul său. Locke gemu. 

— Nu te mai smiorcăi atâta, ţâncule, şuieră Jean în timp 
ce pornea înapoi de-a lungul docului. Sigur mai ai vreo 
jumătate de halbă de sânge undeva prin tine. Însă Locke 
îşi ieşise deja de-a binelea din simţiri, fie de la durere, fie 
de la sângele pierdut, Jean nu îşi dădea seama, iar pielea 
sa era atât de străvezie încât părea făcut din sticlă. Ochii îi 
rămăseseră deschişi, dar fără să mai vadă ceva, iar gura îi 
era căscată, lăsând în urmă o dâră de sânge şi de salivă. 

Gâfâind şi tremurând, nebăgând în seamă durerea 
sfâşietoare provocată de propriile răni, Jean se întoarse şi 
începu să alerge cât îl ţineau picioarele. 

Trupul Regelui Cenuşiu zăcea uitat pe punte, în spatele 
său, iar lumina roşie strălucea într-o sală pustie. 


659 


INTERLUDIU: O mică profeție 


Părintele  Lanţuri stătea pe acoperişul Casei lui 
Perelandro, privindu-l de sus pe puştiul de paisprezece 
ani, nemaipomenit de încrezut, în care se preschimbase 
micuțul orfan pe care îl cumpărase cu atâţia ani în urmă 
de la Făuritorul-de-Hoţi din Dealul Umbrelor. 

— Într-o bună zi, Locke Lamora, spuse el, într-o bună zi 
o să o dai în bară atât de grozav, atât de ambițios şi atât 
de copleşitor, încât cerul se va lumina, lunile se vor 
învârti, iar zeii înşişi vor azvârli cu comete, într-o veselie. 
Sper numai să apuc să văd ziua aceea. 

— O, fii serios, replică Locke. N-ai să vezi aşa ceva. 


660 


EPILOG 
Lumina-falsă 


1 


Era optsprezecea Parthis, în cel de-al 78-lea An al lui 
Aza Guilla; vară camorreană umedă. Tot oraşul era 
mahmur; la fel şi cerul. 

O ploaie caldă cădea în falduri, împroşcând şi aburind 
în luciul Luminii-false. Apa prindea licărul Luminii-false 
precum straturile unor oglinzi schimbătoare şi translucide 
şi forma în văzduh opere de artă care durau câteva 
fracțiuni de secundă; însă oamenii tot o blestemau, pentru 
că le uda creştetele. 

— Dom’ sergent! Dom’ sergent Vidrik! 

Bărbatul care zbiera în faţa postului lui Vidrik, din 
capătul sudic al Strungilor, era tot un străjer; Vidrik îşi 
scoase chipul sfrijit şi îmbătrânit pe fereastra de lângă uşa 
cocioabei şi fu răsplătit cu un şuvoi de apă pe frunte. 
Deasupra se auzi bubuitul unui tunet. 

— Ce-i, băiete? 

Străjerul se apropie din ploaie; era Constanzo, flăcăul 
cel nou de-abia transferat din Colţul de Miazănoapte. 
Ducea un măgar Îmblânzit; în spatele măgarului se afla o 
cotigă descoperită, cu alţi doi străjeri în jachete galbene în 
urma ei. Aceştia stăteau zgribuliţi în mantiile lor, arătând 
cât se poate de nefericiţi, ceea ce însemna că erau oameni 
cu capul pe umeri. 

— Am găsit ceva, dom’ sergent, zise Constanzo. Ceva 
destul de aiurea. 

Echipe de Jachete Galbene şi Negre scotociseră prin tot 
sudul Camorrului începând cu noaptea trecută; circulau 
zvonuri despre un soi de tentativă de asasinat la Sălaşul 


661 


Corbului. Numai zeii puteau şti ce credea Păianjenul că ar 
trebui să găsească oamenii săi care întorceau şi ultima 
pietricică din Scursuri şi din Funingine, însă Vidrik era 
obişnuit să nu audă niciodată motivele. 

— Explică-mi ce înţelegi prin „destul de aiurea“, zbieră 
el pe când îşi punea propria manta şi-şi trăgea gluga. leşi 
în ploaie şi se duse la cotigă, făcându-le semn celor doi 
oameni din spatele acesteia. Unul din ei îi azvârli doi 
baroni pe care-i datora după jocul de zaruri de săptămâna 
trecută. 

— Aruncaţi o privire, spuse Constanzo, dând la o parte 
pătura udă care acoperea încărcătura din cotigă. Sub ea se 
afla un bărbat, tinerel şi foarte livid, cu început de chelie şi 
cu chipul neras. Era destul de bine îmbrăcat, cu o mantie 
cenuşie cu mâneci roşii. Aceasta era împroşcată cu sânge. 

Bărbatul era în viaţă, dar zăcea în cotigă ţinându-se de 
obraji cu mâinile sale fără degete şi se holba la Vidrik fără 
vreo urmă de înţelegere raţională în priviri. 

— Mahhhhhh, gemu el când simţi ploaia pe creştet, 
mwaaaaaaaaah! 

Limba îi fusese tăiată; o cicatrice întunecată acoperea 
ciotul rămas în fundul gurii, şi din ea se scurgea sânge. 

— Maaaaaaaaaaaaaaaaaaah! 

— Măreţule Perelandro! exclamă Vidrik, spune-mi că nu 
văd bine ce are la încheieturi. 

— Este un Mag-Juruit, dom’ sergent, zise Constanzo. 
Este sau, mai bine zis, a fost. 

Aruncă pătura udă leoarcă înapoi peste faţa bărbatului 
şi băgă mâna în mantie. 

— Mai e ceva. Vă arăt înăuntru? 

Vidrik îl conduse pe Constanzo înapoi în cocioabă; cei 
doi bărbaţi îşi dădură glugile jos fără să se mai obosească 
să-şi scoată  mantiile. (Constanzo scoase o bucată 
împăturită de pergament. 


662 


— L-am găsit pe tipul ăsta legat pe o podea din 
Funingine, explică el. E al naibii de ciudat. Avea 
pergamentul ăsta pe piept. 

Vidrik îl luă, îl desfăcu şi citi: 


ÎN ATENŢIA PERSONALĂ A PĂIAN, JENULUI DUCELUI 
A SE RETURNA IN KARTHAIN 


— Zeii să ne ferească, şopti el. Un Mag-Juruit karthan 
adevărat! Nu cred că o să le recomande prietenilor săi 
Camorrul. 

— Ce facem cu el, dom’ sergent? 

Vidrik oftă, împături scrisoarea şi i-o dădu înapoi lui 
Constanzo. 

— Dăm vorbă mai departe, băiete, zise el. Dăm vorbă 
mai departe pe afurisitul de lanţ ierarhic şi uităm că am 
văzut aşa ceva vreodată. Îl ducem la Palatul Răbdării şi 
lăsăm pe altcineva să-şi bată capul cu el. 


2 


Lumina-falsă licări pe apele încreţite de ploaie din 
Golful Camorr în timp ce Doña Angiavesta Vorchenza, 
Contesa văduvă din Turnul Sticlei-de-Chihlimbar, stătea pe 
doc, zgribulită, într-o pelerină cu margini îmblănite, pe 
când echipe de oameni cu pari de lemn scormoneau 
printr-o barjă plină cu rahat înmuiat de ploaie sub ea. 
Duhoarea îți muta nasul din loc. 

— Să-mi fie cu iertare, doamnă, rosti sergentul din 
stânga ei. Suntem siguri că nu este nimic pe celelalte două 
barje, şi o scormonim pe asta de şase ceasuri. Mă îndoiesc 
că vom găsi ceva. Desigur, ne vom da silinţa în continuare. 

Doha Vorchenza oftă adânc şi se întoarse ca să 
privească în caleaşca de pe docul din spatele ei, trasă de 
patru armăsari negri şi încadrată de lumini alchimice în 
culorile Vorchenzei. Uşa era deschisă; Donul şi Doña 


663 


Salvara stăteau înăuntru, uitându-se la ea, împreună cu 
căpitanul Reynart. Le făcu semn. 

Reynart fu primul care ajunse lângă ea; ca de obicei, nu 
purta mantie şi îndura ploaia necruțătoare cu un stoicism 
îndărătnic. Cei doi Salvara erau mult mai protejaţi de 
potop; pe deasupra, Lorenzo ţinea şi o umbrelă din mătase 
ca să o apere de ploaie pe soţia sa. 

— Lăsaţi-mă să ghicesc, spuse Reynart. Sunt pline cu 
rahat. _ 

— Mă tem că da, rosti Doña Vorchenza. Îţi mulţumesc 
pentru timpul acordat, sergent; eşti liber. Poţi să-ţi retragi 
şi oamenii de pe barjă; nu cred că vom mai avea nevoie de 
ei. 

Pe când Jachetele Galbene, mult uşurate, se încolonau 
şi porneau de-a lungul docului, ţinând cu grijă pe umeri 
parii de lemn, Doña Vorchenza păru să se cutremure şi 
icni. Se apucă cu mâinile de faţă şi se aplecă înainte. 

— Doha Vorchenza, strigă Sofia, grăbindu-se să o 
prindă de umeri. 

Când se adunară cu toţii în jurul ei, ea se îndreptă 
brusc de şale şi râse pe înfundate, trăgând aer în piept 
printre chicote de râs. Se cutremura toată; pumnii ei 
micuţi loveau aerul din faţa sa. 

— O, pe toţi zeii, icni ea. Aşa ceva e prea de tot. 

— Ce-i? Doña Vorchenza, ce s-a întâmplat? 

Reynart o apucă de braţ şi se uită la ea. 

— Banii, Stephen. Chicoti. Banii nu au fost niciodată 
aici. Nemernicul ăla mic ne-a pus să scormonim prin 
barjele cu rahat doar ca să se distreze. Banii erau la 
bordul Împlinirii. 

— Cum aţi ajuns la concluzia asta? 

— Nu e limpede? E izbitor de limpede. Mă izbeşte din 
toate părţile. Binecuvântată şi blestemată să fie claritatea 
înţelegerii întârziate. Capa Raza a ajutat cu contribuţiile 
caritabile către corabia cu ciumaţi, corect? 

— Corect. 


664 


— Nu din cine ştie ce milostenie! Ci pentru că avea 
nevoie de un mijloc prin care să-şi transporte averea pe 
fregată! 

— Pe o corabie cu ciumaţi? zise Doña Sofia. Păi, nu l-ar 
fi ajutat prea mult. 

— Ba l-ar fi ajutat, dacă nu era nici o molimă, spuse 
Doña Vorchenza. Molima a fost o minciună. 

— Însă de ce a ţinut morţiş Lukas să scufundăm vasul? 
întrebă Don Lorenzo. De ciudă? Dacă nu-i putea lua el, să 
n-aibă nimeni parte de ei? 

— ÎI chema Callas, dragă Lorenzo - Tavrin Callas. 

— Nu contează, dragă, zise Lorenzo. Patruzeci şi cinci 
de mii de coroane, plus averea pe care o mai avea şi 
Barsavi. Sunt o grămadă de bani ca să te descotoroseşti de 
ei pentru totdeauna. 

— Da, rosti Doña Vorchenza. Şi ne-a spus şi de ce o 
face, chiar în faţă ne-a spus-o. Fir-aş a naibii, că proastă 
am mai fost! 

— Mă tem că vorbesc în numele tuturor celor de faţă 
când spun că nu vă înţeleg, interveni Doña Sofia. 

— Ghimpele a zis că este preotul celui de-al 
Treisprezecelea, explică Vorchenza. Erezia celui de-al 
Treisprezecelea, Făr' de Nume, Paznicul Strâmb, zeul 
hoţilor şi-al răufăcătorilor. „În numele buneicuviinţe“, a 
spus el. „În numele bunei-cuviinţe.“ A zis-o intenţionat. 

Râse din nou, muşcându-şi degetele ca să se oprească. 

— Of, pe toţi zeii! Anatolius i-a ucis trei prieteni. Deci 
nu pricepeţi? Nu era nici o primejdie la bordul vasului; nu 
voia să-l scufundăm ca să salvăm Camorrul. Era un prinos 
adus morţilor, Stephen, un prinos adus morților! 

Reynart se plesni peste frunte; săriră stropi de apă. 

— Da, spuse Doha Vorchenza. lar eu am scufundat-o 
pentru el, în şaizeci de stânjeni marini de apă infestată cu 
rechini, cât se poate de drăguţ. 


665 


— Deci... interveni Don Lorenzo, toţi banii noştri sunt la 
o sută douăzeci de metri sub apă, pe fundul Vechiului 
Port? 

— Mă tem că da, rosti Doña Vorchenza. 

— Ăă... şi ce-i de făcut acum? 

Doña Vorchenza oftă şi rămase pe gânduri câteva 
momente. 

— Mai întâi, zise ea când îşi ridică iarăşi privirile spre 
cei doi Salvara, toate adevărurile din spatele acestei 
afaceri vor fi declarate secrete de stat ale Ducatului 
Camorr; sunteţi obligaţi să respectaţi tăcerea cu privire la 
ele. Ghimpele din Camorr este un mit; banii pe care 
chipurile i-ar fi furat n-au existat niciodată; Păianjenul 
Ducelui nu s-a interesat niciodată în mod oficial de 
chestiunea asta. 

— Însă i-au spus lui Lorenzo că acesta-i şi modul în care 
Ghimpele îşi asigură discreţia! izbucni Doña Sofia. Când 
s-au furişat în casa noastră îmbrăcaţi în Nocturni! 

— Da, încuviinţă soţul ei, unul dintre falşii Nocturni a 
insistat asupra faptului că Ghimpele mizează pe 
stinghereala victimelor sale pentru a-şi păstra furturile 
ascunse de alte potenţiale victime, şi nu cred că partea 
asta era o minciună. 

— Sunt sigură că nu era, zise Doha Vorchenza. Şi totuşi 
tocmai asta vom face. Cu timpul, veţi ajunge să înţelegeţi 
că un stat ca al nostru nu îşi poate permite să ofere o 
asemenea dovadă de slăbiciune de dragul onestităţii; 
Ducele Nicovante m-a însărcinat cu păstrarea siguranţei, 
nu a conştiinţei sale. 

Cei doi Salvara o priviră fix, fără să spună nimic. 

— O, dar nu mai staţi aşa posomorâţi! continuă ea. 
Pedeapsa voastră pentru implicarea în această harababură 
nici n-a Început încă.  Veniţi cu mine în 
Sticla-de-Chihlimbar ca să vorbim despre penalizare. 

— Pedeapsa noastră, Doña Vorchenza? rosti Lorenzo cu 
înflăcărare. Pedeapsa noastră a însemnat aproape 


666 


şaptesprezece mii de coroane! Nu am fost pedepsiţi 
îndeajuns? 

— Nici pe departe, zise Doña Vorchenza. Am hotărât 
cine va moşteni titlul de Contesă a Sticlei-de-Chihlimbar 
când îmi va suna ceasul. Se opri un moment înainte să 
continue. Sau, mai bine zis, Contele şi Contesa 
Sticlei-de-Chihlimbar. 

— Cum?! 

Sofia chiţăi ca o fetiţă de opt ani. O fetiţă de opt ani 
deosebit de chiţăită, foarte obişnuită să chiţăie zgomotos. 

— Nu-i o binecuvântare, spuse Doña Vorchenza. Vine cu 
o datorie. 

— Cred că glumiţi, rosti Don Lorenzo. Sunt vreo 
douăzeci de familii pe Alcegrante mult mai sus-puse şi de 
neam mai ales decât a noastră; Ducele nu ne va acorda 
niciodată domeniul Sticlei-de-Chihlimbar înaintea lor. 

— Cred că îl cunosc pe Nicovante ceva mai bine decât 
tine, tinere, replică Dona Vorchenza. Şi cred că moştenirea 
este a mea să o las cui vreau. 

— Însă... datoria, insistă Doña Salvara. Doar nu vă 
referiţi la... 

— Ba cum să nu, Sofia. Eu n-o să trăiesc veşnic. De 
fiecare dată când mă trezesc cu o afacere de-asta în poală, 
îmi aduc aminte subit că nici nu-mi doresc să trăiesc 
veşnic. N-are decât să joace altcineva rolul Păianjenului; 
am amăgit pe toată lumea în toţi aceşti ani lăsându-i să 
creadă că funcţia era deţinută de un bărbat. Hai să-i 
amăgim în continuare trecând-o în seama a doi oameni. 

Il luă pe Reynart de braţ şi îi îngădui să o ajute să 
meargă spre caleaşcă. 

— Îl veţi avea şi pe Stephen să vă ajute şi să vă conducă 
operaţiunea; el va sluji drept legătură între voi şi Nocturni. 
Aveţi amândoi o isteţime maleabilă, de un nivel acceptabil. 
În câţiva ani, sunt sigură că vă pot modela într-o formă 
apropiată cu ceea ce am în minte. 

— Şi apoi? întrebă Doña Sofia. 


667 


— Şi apoi, draga mea, toate aceste crize blestemate vor 
cădea în sarcina voastră. Doña Vorchenza oftă. Păcatele 
vechi nu vor fi niciodată îngropate atât de adânc încât să 
nu se poată ridica la suprafaţă când te-aştepţi mai puţin. Şi 
veţi plăti pentru binele Camorrului cu moneda propriei 
conştiinţe, an de an, până când veţi ajunge la fundul 
sacului. 


3 


— Jupâne Lamora, strigă lIbelius, aşa ceva este de 
neacceptat! 

În Lumina-falsă, marea era un câmp unduitor de 
cenuşiu şi de verde; valurile se rostogoleau şi se spărgeau 
în jurul galeonului Câştigul de Aur, care se îndrepta spre 
Talisham şi apoi mai departe spre Tal Verrar, unul din 
singurele două vase care părăsiseră Camorrul în acea 
seară. Vântul vâjâia în pânzele bătrânei nave, iar marinarii 
în pelerine se foiau dintr-o parte în alta a punţii, înălţând 
rugăciuni mormăite către Iono, Patronul Apelor ce Înşfacă. 

Locke Lamora stătea întins pe o grămadă de lăzi 
acoperite cu prelate, la pupa înălţată a galeonului, 
înfăşurat în pături, pânze şi prelate, ca un cârnat. Nu i se 
vedea decât chipul nefiresc de palid (şi foarte vânăt), 
ieşind de sub straturile protectoare. Jean Tannen stătea 
lângă el, apărat de ploaie, dar nu imobilizat. 

— Jupâne  Ibelius, rosti Locke cu un glas slăbit, 
nazalizând puţin din pricina nasului spart, de fiecare dată 
când am plecat din Camorr, am făcut-o pe uscat. Asta-i 
ceva nou pentru mine... am vrut să-l mai văd pentru ultima 
oară. 

— Te afli în pragul morţii, Jupâne Lamora, zise Ibelius. 
Este o nesăbuinţă din partea dumitale să te zbengui pe 
punte pe o asemenea vreme. 


668 


— Ibelius, spuse Jean, dacă ceea ce face Locke se 
cheamă zbenguială, înseamnă că orice cadavru ar putea 
face pe acrobatul. Ne poţi da pace o clipă? 

— Şi să îl scutesc de îngrijirea care l-a menţinut în viaţă 
în ultima zi? Sigur că da, tinerii mei domni... bucuraţi-vă 
de priveliştea mării, şi n-are decât să vă stea în gât! 

Ibelius porni de-a lungul punţii mişcătoare, 
clătinându-se într-o parte sau alta, în mod clar neobişnuit 
cu viaţa pe mare. 

Camorrul se pierdea în zarea din urma lor, dispărând 
treptat dincolo de perdelele mişcătoare de ploaie. 
Lumina-falsă se ridica din oraşul de jos ca o aură deasupra 
valurilor; cele Cinci Turnuri străluceau fantomatic sub 
cerurile învolburate. Dâra lăsată de galeon părea să 
sclipească fosforescent - o Lumină-falsă învârtejită în sine. 

Stăteau la pupă şi priveau cum zarea întunecată înghite 
oraşul din spatele lor. 

— lartă-mă, Locke, zise Jean. lartă-mă că nu ţi-am putut 
fi de mai mult folos la sfârşit. 

— Ce naiba tot vorbeşti acolo? Le-ai omorât pe Cheryn 
şi pe Raiza; eu n-aş fi putut izbuti niciodată aşa ceva. M-ai 
scos din Mormântul Plutitor. M-ai târât înapoi la Ibelius ca 
să-mi întindă încă o nenorocită de compresă pe trup. 
Pentru ce îţi ceri iertare - în afară de compresă? 

— Îţi sunt o povară, insistă el. Numele meu. Mi-am 
folosit numele adevărat toată viaţa, fără să-mi treacă prin 
cap că asta s-ar putea întoarce împotriva mea. 

— Ce, Magul-Juruit? O, pe toţi zeii, Jean! la-ţi un nume 
fals, oriunde om ajunge. Tavrin Callas mi se pare potrivit. 
Lasă-l pe ticălos să răsară la tot locul; ordinul lui Aza 
Guilla va avea o sumedenie de minuni pe care să le 
valorifice. 

— Am încercat să te omor, Locke. lartă-mă... N-am 
putut face nimic în privinţa asta. 

— Nu ai încercat să mă omori, Jean. Şoimarul a 
încercat. Tu nu puteai face nimic în privinţa asta. Zeii să 


669 


ne apere şi să ne păzească, eu am braţul spintecat şi 
umărul străpuns şi tu stai acolo şi boceşti. Ajunge! 

În norii de deasupra se auzi bubuitul tunetului, iar de 
pe puntea din faţă a corabiei răsunară ordine răstite. 

— Jean, continuă Locke, eşti un prieten mai minunat 
decât mi-aş fi putut închipui înainte să te întâlnesc; mi-ai 
salvat viaţa de nenumărate ori. Aş muri mai degrabă decât 
să te pierd. Şi nu spun asta doar pentru că numai pe tine 
te mai am. 

Jean rămase tăcut câteva minute; priviră spre 
miazănoapte, în largul Mării de Fier, pe când petele albe 
de spumă se izbeau între ele tot mai înverşunat. N 

— Iartă-mă, spuse Jean. M-a luat gura pe dinainte. [ţi 
mulțumesc, Locke. 

— Păi, înveseleşte-te. Barem tu ai mai multă libertate 
de mişcare decât un nenorocit de mormoloc pe uscat. 
Uită-te la micul meu castel din pânză. 

Locke oftă. 

— Deci asta Înseamnă să câştigi, zise el. 

— Într-adevăr, replică Jean. 

— Ducă-se, rosti Locke. 

Petrecură alte câteva minute în tăcere şi-n ploaie. 

— Locke, spuse în cele din urmă Jean, şovăielnic. 

— Da? 

— Dacă nu te superi... care este numele tău adevărat? 

— Of, pe toţi zeii! surâse Locke slab. Nu mai poate avea 
omul nici un secret? 

— Tu-l ştii pe-al meu... 

— Da, dar tu nu-l ai decât pe ăla, oricum. 

— Nu-i corect. 

— Of, fie, spuse Locke. Treci încoace. 

Jean se împletici până la grămada de lăzi pe care zăcea 
Locke, se aplecă şi îşi puse urechea la gura acestuia. 
Locke şopti cinci silabe, iar Jean se holbă. 

— Ştii, murmură el, parcă aş prefera Locke în loc de 
asta. 


670 


— Mie-mi spui... 

Galeonul îşi continuă drumul spre miazăzi înaintea 
vântului  vijeliei, iar ultimele câteva  licăriri ale 
Luminii-false se stinseră în spatele lor. Luminile se 
cufundară în întuneric, şi ei plecară de-a binelea, iar ploaia 
mătură suprafaţa mării ca un zid. 


671 


Glosar 


Bocceaua Ştrengarului: săculeţ greu, purtat pe sub 
haine (dar niciodată direct pe piele) şi umplut cu praf de 
ardei iute şi cu alte substanţe produse prin alchimie 
neagră. 

Capa: şef; căpetenia lumii interlope din Camorr, în 
prezent Capa Barsavi. 

Ceaprazul: orice armă albă de dimensiuni reduse 
(precum un pumnal sau un stilet). 

Ciorditor: hoţ de buzunare, de obicei unul 
neexperimentat sau neîndemânatic. 

Contabilitatea  Meraggio: centrul economic al 
oraşului, unul dintre cele mai importante puncte 
comerciale şi financiare de pe continent. 

Crinii Asociaţi: una dintre cele două bresle ale 
prostituatelor din Camorr. 

Discuţie calmă: încăierare; luptă serioasă, dar fără 
intenţia de a-ţi omori adversarul. 

Discuţie serioasă: luptă purtată cu arme şi cu intenţia 
de a-ţi omori adversarul. 

Distanţa: independenţa; un hoţ care „obţine distanţa“ 
primeşte o anumită autonomie din partea lui Capa, semn 
că este socotit demn de încredere. 

Dochistele: una dintre cele două bresle ale 
prostituatelor din Camorr. 

Doftor: medic. 

Don: formulă de adresare folosită pentru nobilimea din 
Camorr (Dona pentru femei). 

Finnicker: contabil, cel care ţine catastifele. 

Hoţ-de-barcă: hoţ specializat în furtul bărcilor. 

Jachetele Galbene: straja (poliţia) oraşului Camorr. 


672 


Jachetele Negre: armata regulată a Ducelui din 
Camorr, compusă din oşteni de nădejde, căliţi în luptă. 

Lecţii cu colţi: să fii dat la rechini, să fii azvârlit în 
Golful Camorrului. 

Lumina-falsă: perioadă de semiobscuritate între 
apusul soarelui şi lăsarea completă a nopţii în Camorr, 
când lumina prinsă de-a lungul zilei în Sticla-străveche 
continuă să se înalțe. 

Momitor: hoţ (de obicei, ucenic) care creează 
diversiuni. 

Mormântul Plutitor: navă dezafectată transformată 
într-o fortăreață plutitoare de către Capa Vencarlo 
Barsavi, stăpânul absolut al lumii interlope din Camorr. 

Muşuroiul: regatul hotilor şi cerşetorilor orfani care 
trăiesc în reţeaua de tunele de sub cel mai vechi cimitir 
din Camorr. Găştile din Camorr îşi împrospătează trupele 
cu recruți proveniţi din Muşuroi după ce aceştia sunt căliţi 
aici câţiva ani. 

Nocturnii: poliţia secretă a Ducelui din Camorr. 

Oamenii  Potriviţi: hoţi, pungaşi, membrii lumii 
interlope. 

Palatul Răbdării: sediul străjii din Camorr, cât şi al 
poliţiei secrete a Ducelui, cunoscuţi şi drept Nocturni. 

Piatra-duhului: substanţă albă şi cretoasă, care nu se 
formează în mod natural, ci numai în combinaţie cu 
tunelele căptuşite cu sticlă despre care se crede că au fost 
părăsite de Eldreni. În stare solidă, Piatra-duhului nu are 
gust, nu are aproape nici un miros şi este inertă. În stare 
gazoasă, în schimb,  Piatra-duhului arde însăşi 
personalitatea. Victimele rămân în viaţă, dar nu mai sunt 
interesate de absolut nimic. 

Privirea-pierdută: un narcotic lichid care se picură în 
ochi. 

Spectacol cu colți: competiţie de gladiatori în care se 
înfruntă femei şi rechini; specifică oraşului-stat Camorr. 


673 


Sticla-străveche: substanţă misterioasă ce nu poate fi 
alterată în nici un fel de oameni, lăsată în urma lor de 
Eldreni. 

Ultima Greşeală: speluncă frecventată de infractorii 
din Camorr, aflată la parterul unui mic turn în care 
Ticăloşii Gentilomi au închiriat un rând de odăi. 

Vântul Spânzuratului: vântul care suflă noaptea 
dinspre oraş înspre Marea de Fier. 


674 


Camorr-ul este un oraş-stat aflat la gura de vărsare a 
fluviului Angevin în Marea de Fier. Oraşul se remarcă prin 
cele cinci turnuri din Sticlă-străveche, fiecare având peste 
o sută de metri înălţime. Aceste turnuri au fost clădite de 
către Eldreni, strania civilizaţie care a dispărut în mod 
misterios şi violent cu vreo opt sute de ani înainte de 
acţiunea descrisă în carte. Toate oraşele importante de pe 
continent sunt clădite pe ruinele oraşelor Eldrene. 

Fiecare dinte cele cinci turnuri este controlat de câte 
una dintre cele mai puternice familii nobile din Camorr. 
Aceste turnuri se numesc: Capcana-Zorilor, Suliţa Neagră, 
Luneta-de-Chihlimbar, Straja Apusului şi Bătaia Corbului. 
Ultimul este şi reşedinţa Ducelui Nicovante, cârmuitorul 
oraşului. Mica nobilime ocupă dealurile Alcegrante aflate 
la umbra turnurilor. 


675 


Mulţumiri 


Am avut mare noroc atunci când această carte a fost 
aleasă spre publicare. Sunt profund îndatorat lui Simon 
Spanton, Gillian Redfearn, Krystyna Kujawinska, Hannah 
Whitaker şi Susan Howe de la Orion Books, şi nu în ultimul 
rând lui Anne Groell de la Bantam şi, bineînţeles, lui Dean- 
na Hoak. 

E nevoie de multă muncă pentru a domoli înfumurarea 
unui tânăr autor. Nu puteam avea susţinători mai 
răbdători şi mai generoşi decât părinţii mei, Jill şi Tom 
Lynch, şi nimic n-ar fi fost la fel fără ajutorul online al 
atoateştiutorilor: Gabe Chouinard, Matthew Woodring 
Stover, Kage Baker, Bob Urell, Summer Brooks, M. Lynn 
Booker, Chris Billett, Gabriel Mesa, Alex Berman, Clucky, 
Nate Blumenfeld, Ilya Popov, Ariel şi toți ceilalți, inclusiv 
cititorii şi jucătorii lui Deads Not Words. 

Mulţumiri şi prietenilor de aici şi de departe - Jason 
McCray, Darren Wieland, Cleo McAdams, Jayson Stevens, 
Peg Kerr, Philip Shill, Bradford Walker, J.H. Frank, Jason 
Sartin, Abra Staffin-Wiebe, Sammi şi Louis, Mike şi Becky, 
Brisget şi Joe, Annie şi Josiah, Erik şi Aman, Mike şi Laura, 
Paul, Adrian, Ben şi Jenny Rose, Aaron, Jesse, Chris şi Ren, 
Andy Nelson, şi nu în ultimul rând, Rose Miller, care nu 
are încă vârsta potrivită, dar noi închidem ochii şi o 
acceptăm. 


New Richmond, Winsconsin 
16 septembrie 2005 


676