[RD] Patrick Modiano_Orizontul

Raftul 

Denisei 


PREMIUL NOBEL 

PENTRU LITERATURĂ 2014 

Patrick Modiano 

Orizontul 

roman 





































































































































































































































































































































t 

Raftul 

Denisei 


Colecţie coordonată de 
DENISA COMĂNESCU 




Patrick Modiano 

Orizontul 


Traducere din franceză de 
Marieva Cătălina Ionescu 


huImanitas 
VcHi 


Redactor: Iuliana Glăvan 

Coperta: Angela Rotaru 

Tehnoredactor: Manuela Măxineanu 

DTP: Iuliana Constantinescu, Carmen Petrescu 

PATRICK MODIANO 

L’HORIZON 

© Editions Gallimard, 2010 
AII rights reserved. 

Ilustraţie copertă © Isaxar | Dreamstime.com - Roofs of Paris 

© HUMANITAS FICTION, 2015, pentru prezenta versiune românească 
(ediţia prinţ) 

© HUMANITAS FICTION, 2015 (ediţia digitală) 

ISBN 978-973-689-948-5 (pdf) 

EDITURA HUMANITAS FICTION 

Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România 

tel. 021/408 83 50, fax 021/408 83 51 

www.humanitas.ro 


Comenzi online: www.libhumanitas.ro 
Comenzi prin e-mail: [email protected] 
Comenzi telefonice: 0372.743.382; 0723.684.194 



Pentru Akako 



De ceva vreme Bosmans îsi rememora câteva 

> 

episoade din tinereţe, episoade disparate, frân¬ 
turi, figuri fără nume, întâlniri fugitive. Toate 
aparţineau unui trecut îndepărtat, dar, pentru că 
secvenţele astea nu aveau legătură cu viaţa lui ul¬ 
terioară, rămâneau suspendate, intr-un prezent 
perpetuu. Avea să se gândească mereu la ele, fără 
să găsească vreodată răspunsuri. Aveau să rămână 
pentru totdeauna nişte cioburi enigmatice de 
amintiri. începuse să facă o listă, încercând să 
găsească măcar câteva puncte de reper: o dată, un 
loc precis, un nume pe care nu ştia să-l scrie. îşi 
cumpărase un carneţel Moleskine cu copertă 
neagră şi-l ţinea în buzunarul interior al hainei, 
ca să-şi poată lua notiţe ori de câte ori îi fulgera 
prin minte una din acele fărâme de amintiri. I se 
părea că încearcă să dezlege o pasienţă. Insă în- 
torcându-se pe firul timpului simţea uneori un 


7 



regret: de ce urmase un anume drum, şi nu altul? 
De ce lăsase să-i scape printre degete figura aceea 
sau silueta aceea care purta pe cap o căciulă de 
blană stranie şi plimba în lesă un căţeluş? îl lua 
ameţeala gândindu-se ce-ar fi putut să iasă din 
asta, dar n-a ieşit. 

Erau fragmente de amintiri din anii presăraţi 
în viaţa oricui cu răspântii, momente în care se 
deschid în faţa ta atâtea cărări, încât ţi-e greu să 
faci alegeri. Cuvintele notate în carneţel îi amin¬ 
teau de articolul despre „materia întunecată 11 
pe care-1 trimisese unei reviste de astronomie. 
Dincolo de evenimentele exacte şi de figurile cu¬ 
noscute, simţea tot ceea ce devenise materie întu- 
necată: oameni cu care te-ai intersectat, întâlniri 
ratate, scrisori pierdute, prenume şi numere de 
telefon uitate într-o agendă veche, toţi cei pe care 

i-ai întâlnit fără măcar să fi avut habar. Ca si în 

> 

astronomie, materia asta întunecată era mai vastă 
decât partea vizibilă din viaţa ta. Era infinită. Iar 
el încerca să prindă în paginile carneţelului c⬠
teva licăriri din oceanul acela întunecat. Nişte 
licăriri atât de palide, încât era nevoit să închidă 
ochii şi să se concentreze ca să găsească un deta¬ 
liu în stare să-l ajute să reconstituie întregul, doar 
că acel întreg nu exista, numai cioburi, praf de 
stele. Ar fi vrut să se cufunde în oceanul de mate¬ 
rie întunecată si să reînnoade unul câte unul fi- 
> 



rele rupte, da, să se întoarcă în trecut ca să opreas¬ 
că din drum umbrele acelea si să afle mai multe 

> 

despre ele. Imposibil. Atunci nu-i mai rămânea 
decât să le regăsească numele. Sau chiar prenu¬ 
mele. Erau ca nişte magneţi. Iti retrezeau senzaţii 
confuze pe care altfel nu reuşeai să le scoţi la lu¬ 
mină. Oare aparţineau visului, sau realităţii? 

Merovee. Un nume, sau un prenume? Nu tre¬ 
buia să se concentreze prea mult asupra lui, altfel 
licărirea se stingea de tot. Era bine că reuşise cel 
puţin să-l noteze în carneţel. Merovee. Să te pre¬ 
faci că te gândeşti la altceva, singurul mijloc prin 
care amintirea poate să se limpezească de la sine, 
pur şi simplu, fără nici un efort. Merovee. 

Se plimba pe avenue de l’Opera, pe la şapte 

seara. Atunci se întâmplase? Şi acolo, aproape de 

Grands Boulevards si de clădirea Bursei? Isi amin- 
> > 

tea în sfârşit figura lui Merovee. Un tânăr cu 
părul blond şi cârlionţat, îmbrăcat cu o vestă. Ba 
chiar îl vedea purtând un veston - precum băie¬ 
ţii care te întâmpină la intrarea în restaurante 
sau la sala de recepţii a marilor hoteluri, cu ae¬ 
rul lor de copii îmbătrâniţi prea devreme. Şi el, 
Merovee, avea o figură ofilită, deşi era tânăr. Se 
pare că uiţi si vocile. Si totuşi el auzea încă tim- 
brul vocii lui Merovee - un timbru metalic, obrăz¬ 
niciile lui rostite intenţionat pe un ton afectat, 
de băieţandru sau de dandy. Şi-apoi, brusc, un 


9 



râs de bătrânel. Scena se petrecea aproape de 
clădirea Bursei, pe la şapte seara, la sfârşitul pro¬ 
gramului de lucru. Angajaţii se revărsau în 
grupuri compacte, atât de numeroşi, încât te îm¬ 
pingeau pe trotuar, înghiţindu-te în valul lor. 
Acest Merovee ieşea din clădire împreună cu alte 
câteva persoane. Un băiat solid cu pielea albă se 
ţinea după Merovee şi-i sorbea cuvintele cu un 
aer stingher şi în acelaşi timp admirativ. Un al¬ 
tul, blond, cu faţa osoasă, purta ochelari fumurii 
şi o şevalieră pe deget şi mai mult tăcea. Cel mai 
mare dintre ei trebuie să fi avut vreo treizeci si 
cinci de ani. Bosmans îşi amintea figura lui şi mai 
clar decât pe cea a lui Merovee, o figură buhăită, 
căreia nasul scurt şi părul brunet pieptănat pe 
spate îi dădeau o alură de buldog. Nu zâmbea 
deloc şi încerca să pară foarte autoritar. Bosmans 
crezuse că e şeful lor de birou. Le vorbea sever, 
ca şi când ar fi fost însărcinat să se ocupe de 
educaţia lor, iar ceilalţi îl ascultau ca nişte elevi 
conştiincioşi. Rar, Merovee îşi permitea câte o 

remarcă obraznică. Bosmans nu-si amintea si de 

» > 

ceilalţi membri ai grupului. Nişte umbre. Simţise 
aceeaşi tulburare pe care i-o provoca numele ace¬ 
la, Merovee, şi când îi reveniseră în minte două 
cuvinte: „Gaşca Veselă“. 

Intr-o seară, pe când Bosmans o aştepta, ca de 
obicei, pe Margaret Le Coz în faţa clădirii, Merovee, 


10 



şeful de birou si blondul cu ochelari fumurii ieşi- 
> > > 

seră primii şi se apropiaseră de el. Şeful de birou 
îl întrebase pe nepusă masă: 

„Vreţi să faceţi parte din Gaşca Veselă? “ 

Si Merovee izbucnise în râs, râsul lui de bă- 
trânel. Bosmans nu ştia ce să răspundă. Gaşca 
Veselă? Celălalt, cu figura la fel de severă, cu o 
privire tăioasă, îi spusese: „Noi suntem Gaşca 
Veselă“. Lui Bosmans replica i se păruse mai de¬ 
grabă amuzantă, din cauza tonului lugubru cu 
care o rostise. Dar în seara aceea, uitându-se mai 
bine la toţi trei, şi i-a imaginat mergând pe bule¬ 
varde, sprijinindu-se fiecare în câte un baston 
gros şi lovind cu el din când în când, la-ntâm- 
plare, trecătorii. Şi, de fiecare dată, râsul metalic 
al lui Merovee. Le răspunsese: 

„Cât despre Gaşca Veselă... lăsaţi-mă să mă 
mai gândesc“. 

Ceilalţi păreau dezamăgiţi. In fond, abia dacă-i 
cunoştea. Nu stătuse de vorbă cu ei, singur, decât 
de vreo cinci, sase ori. Lucrau în acelaşi birou cu 
Marearet Le Coz si ea le făcuse cunoştinţă. Bru- 

O > » > 

netul cu cap de buldog era superiorul ei, aşa că 
trebuia să se poarte frumos cu el. Intr-o sâmbătă 
după-amiază, îi întâlnise pe boulevard des Ca- 
pucines: pe Merovee, şeful de birou şi blondul 
cu ochelari fumurii. Ieşeau de la o sală de sport. 


11 



Merovee insistase să meargă cu ei „la un pahar 
şi-un macaron“. Se trezise apoi pe cealaltă parte a 
bulevardului, la o masă în ceainăria La Marquise 
de Sevigne. Merovee părea să jubileze pentru că 
reuşise să-i ademenească acolo. O striga pe una 
dintre chelnerite, ca un obişnuit al locului, si co- 
manda cu voce hotărâtă „ceai şi macarons“. Cei¬ 
lalţi doi îl priveau cu o oarecare indulgenţă, ceea 
ce-1 mirase pe Bosmans, mai ales din partea şefu¬ 
lui de birou, atât de autoritar de obicei. 

„Carevasăzică, ce ziceţi de Gaşca noastră Ve- 

77 7 ) j 

selă?... Ati luat o hotărâre?“ 

> 

Merovee îi adresase întrebarea lui Bosmans 
pe un ton sec, iar cel din urmă căuta un pretext 
ca să plece de la masă. Să le spună, de exemplu, 
că trebuia să dea un telefon. Şi să scape elegant 
de ei. Dar se gândea că Margaret Le Coz era co¬ 
legă de birou cu ei. Era posibil să-i întâlnească din 
nou, în fiecare seară, venind s-o aştepte pe ea. 

„V-ar plăcea să faceţi parte din Gaşca noastră 
Veselă? “ 

Merovee insista, din ce în ce mai agresiv, ca şi 
când ar fi vrut să-l provoace pe Bosmans. Ceilalţi 
doi arătau de parcă s-ar fi pregătit să asiste la un 
meci de box, brunetul cu cap de buldog schiţând 
un zâmbet, blondul, impasibil în spatele oche¬ 
larilor lui fumurii. 


12 



„Ştiţi, le spusese el cu voce calmă, după expe¬ 
rienţele de la internat şi din cazarmă, nu prea 
mă mai omor după găşti.“ 

Merovee, descumpănit, a izbucnit în râs, râsul 

lui de bătrânel. Schimbaseră subiectul. Şeful de 

> 

birou îi explicase lui Bosmans, cu voce gravă, că 
mergeau de două ori pe săptămână la sala de 
sport. Făceau acolo, printre altele, box francez 
şi judo. Şi exista chiar şi o sală de scrimă, cu an¬ 
trenor. Iar sâmbăta participau fie la „cros“, fie la 
câte o „cursă-viteză“ în bois de Vincennes. 

„Ar trebui să veniţi să faceţi sport împreună 
cu noi. 

Bosmans avea impresia că-i dă un ordin. 

„Sunt sigur că nu faceţi destulă mişcare. 

Se uita tintă în ochii lui, iar lui Bosmans îi era 
greu să-i susţină privirea. 

„Carevasăzică, o să veniţi să faceţi sport îm¬ 
preună cu noi?“ 

Pe figura lui lătăreaţă de buldog înflorea un 
zâmbet. 

„Ce ziceţi, veniţi într-una din zile, săptămâna 
viitoare? Vă înscriu? E pe rue Caumartin.“ 

De data asta, Bosmans nu mai ştia ce să răs- 
pundă. Da, insistenţa aceea îi aducea aminte de 
vremurile îndepărtate, de internat şi de cazarmă. 

„Mai devreme mi-aţi spus, pare-mi-se, că nu 
vă omorâţi după găşti? l-a întrebat Merovee, cu 


13 



voce stridentă. Să-nţeleg că preferaţi compania 

domnişoarei Le Coz?“ 

> 

Ceilalţi doi păreau stânjeniţi de remarca lui. 
Merovee zâmbea în continuare, dar cu o urmă de 
teamă parcă pentru reacţia lui Bosmans. 

„Da, exact. Aveţi dreptate", răspunsese timid 
Bosmans. 

Se despărţise de ei pe trotuar. Se îndepărtau 
în mulţime, şeful de birou si blondul cu ochelari 
fumurii mergând unul lângă altul. Merovee, pu¬ 
ţin mai în spate, se întorcea să-i facă cu mâna. 
Şi dacă memoria îi juca feste? Poate că totul se în¬ 
tâmpla în altă seară, tot la şapte, în faţa clădirii de 
birouri, în timp ce-o aştepta pe Margaret Le Coz. 

Câţiva ani mai târziu, pe la două dimineaţa, 
traversa intr-un taxi intersecţia rue Colisee cu ave- 
nue Franklin-Roosevelt. Şoferul se opri la sema¬ 
for. Chiar în faţă, la marginea trotuarului, un 
individ nemişcat, ţeapăn, îmbrăcat cu o pelerină 
neagră, în sandale spartane pe piciorul gol. Bos¬ 
mans îl recunoscu pe Merovee. Avea faţa suptă 
şi părul tuns periuţă. Stătea proţăpit la pândă şi 
schiţa un zâmbet către fiecare din cele câteva 
maşini care treceau. Sau mai degrabă un rictus. 
Ai fi zis că încerca să agaţe clienţi de pe lumea 
cealaltă. Era o noapte de ianuarie, deosebit de rece. 

Bosmans ar fi vrut să coboare din maşină si să-i 

> > 

vorbească, dar s-a gândit că celălalt n-o să-l recu- 


14 



noască. îl urmărea cu privirea prin geamul-lu- 
netă, până când maşina a făcut giratoriul. Nu-şi 
putea lua ochii de la silueta lui ţeapănă, în pele¬ 
rină neagră, şi-şi aducea dintr-odată aminte de 
băiatul solid, cu pielea albă, care-1 însoţea adesea 
pe Merovee şi care-1 privea cu-atâta admiraţie. 
Ce se-alesese de el? 

Erau zeci si zeci de fantome de felul ăsta. Pe 

majoritatea nu le putea asocia cu un nume. Şi 

atunci se mulţumea să noteze în carneţel câte o 
> > 

indicaţie vagă. Fata brunetă cu cicatrice, pe care 
o întâlnea de fiecare dată la aceeaşi oră pe linia 
Porte-d’Orleans / Porte-de-Clignancourt... Cel 
mai adesea, ceea ce le făcea să răsară din trecut 
era o stradă, o statie de metrou, o cafenea. Isi 
aducea aminte de cerşetoarea în gabardină, cu 
alură de fost manechin, pe care o întâlnise de mai 
multe ori în cartiere diferite: rue du Cherche- 
Midi, rue de l’Alboni, rue Corvisart... 

Se mirase că, dintre milioanele de locuitori ai 
unui oraş atât de mare precum Parisul, poţi să dai 
peste aceeaşi persoană, la intervale mari de timp, 
în locuri atât de diferite. îi ceruse părerea despre 
asta unui prieten care făcea calcule de probabili¬ 
tăţi consultând numerele ziarului Paris l'urf din 
ultimii douăzeci de ani, pentru a paria la curse. 
Nu, nu exista răspuns pentru aşa ceva. Bosmans 
se gândise atunci că destinul e uneori foarte 


15 



insistent. Te face să te întâlneşti de două-trei ori 

> 

cu aceeaşi persoană. Şi dacă nu-i vorbeşti, cu-atât 
mai rău pentru tine. 

Denumirea firmei căreia îi aparţineau birou¬ 
rile? Ceva de genul „Richelieu InterinT. Da, să 
spunem Richelieu Interim. O clădire înaltă de 
pe rue du Quatre-Septembre, odinioară sediul 
unui ziar. Un bufet la parter, unde îi dăduse de 
două-trei ori întâlnire lui Margaret Le Coz, pen¬ 
tru că în anul acela era o iarnă foarte grea. Dar 
prefera s-o aştepte afară. 

Ba chiar prima dată urcase s-o caute. Un lift 
încăpător din lemn natur. Urcase pe scări. La 
fiecare etaj, pe uşile duble, câte o placă cu nu¬ 
mele unei companii. Sunase la uşa pe care scria 
Richelieu Interim. Se deschisese automat. In fun¬ 
dul încăperii, în spatele unui perete despărţitor 
cu geam, Margaret Le Coz stătea la unul dintre 
birouri, în jurul ei alte persoane, alte birouri. B㬠
tuse în geam, iar ea ridicase capul şi-i făcuse semn 
s-o aştepte jos. 

Stătea întotdeauna retras, la marginea trotua¬ 
rului, ca să nu se piardă în valul celor care ieşeau 
din clădire la aceeaşi oră, la semnalul unei sone- 
rii stridente. La început, îi era şi frică să n-o scape 
din ochi în mulţimea aceea, aşa că-i propusese să 
poarte o haină care să-l ajute s-o repereze cu uşu- 


16 



rinţă: o haină roşie. Avea impresia că pândeşte co¬ 
borârea cuiva dintr-un tren, o persoană pe care 
încerci s-o recunoşti printre pasagerii ce trec gr㬠
biţi pe lângă tine. Rămân din ce în ce mai puţini. 
Câţiva întârziaţi coboară din ultimul vagon, şi nu 
ţi-ai pierdut de tot speranţa... 

Lucrase vreo două săptămâni intr-un sediu- 
anexă al Richelieu Interim, nu foarte departe, pe 
lângă Notre-Dame-des-Victoires. O aştepta şi 
acolo, la şapte seara, pe rue Radziwill, în colţ. Ieşea 
singură din prima clădire de pe dreapta şi, vă- 
zând-o venind spre el, Bosmans se gândise că 
Margaret Le Coz nu mai risca să se piardă în mul¬ 
ţime - încă de când o întâlnise prima dată, simţea 
uneori teama asta. 

In seara aceea, pe esplanada din place de 
l’Opera se strânseseră mai mulţi protestatari, în 
faţa unui cordon de jandarmi înşiraţi de-a lun¬ 
gul bulevardului, pentru a asigura, aparent, paza 

la trecerea unei coloane oficiale. Bosmans reusise 

> 

să se strecoare prin mulţimea aceea până la gura 
de metrou, înainte de riposta jandarmilor. Abia 
coborâse câteva trepte, că manifestanţii se bulu¬ 
ciseră în urma lui, împingându-i pe scări pe cei 
aflaţi în faţă. îşi pierduse echilibrul şi, sub pre¬ 
siunea celorlalţi, se lovise de zid, dând peste o fată 
în impermeabil. Se auzeau sirenele poliţiei. Apoi 
presiunea se domolise. Simţea că mai aveau puţin 


17 



si se sufocau. Mulţimea se revărsa în continuare 
> > 

pe scări. Ora de vârf. Urcaseră amândoi în me¬ 
trou. Mai devreme, când se lovise de zid, fata se 
rănise la arcadă şi acum sângera. Coborâseră după 
două staţii şi o condusese până la o farmacie. îşi 
pusese un plasture deasupra arcadei, iar pe gule¬ 
rul impermeabilului îi rămăsese o pată de sânge. 
O stradă liniştită. Erau singurii trecători. Se lăsa 
întunericul. Rue Bleue. Numele străzii i se păruse 
ireal lui Bosmans. Se întreba dacă nu cumva vi¬ 
sează. Mulţi ani mai târziu, nimerise din întâm- 
plare pe acea rue Bleue şi rămăsese pironit locului 
de un gând: De unde poţi şti că vorbele pe care şi 
le-au spus două persoane când s-au întâlnit prima 
dată s-au risipit în neant, ca şi cum n-au fost 
niciodată pronunţate? Ce se alege de murmurul 
acela de voci, de convorbirile acelea la telefon 
petrecute în urmă cu o sută de ani? De milioa¬ 
nele de cuvinte şoptite la ureche? De toate acele 
cioturi de fraze atât de neînsemnate, încât sunt 
sortite uitării? 

„Margaret Le Coz. Le Coz în două cuvinte. 

— Locuiţi în cartier? 

> 

— Nu. în Auteuil.“ 

Şi dacă toate aceste vorbe ar rămâne suspen¬ 
date în eter până la sfârşitul vremurilor şi ar fi 
de-ajuns puţină linişte şi puţină atenţie pentru a 
le prinde din zbor ecourile? 

„Atunci înseamnă că lucraţi în cartier? 


18 



— Da. In clădirea de birouri. Si dumnea- 

î 

voastră?" 

Bosmans rămăsese surprins de vocea ei calmă, 
de încetineala şi siguranţa cu care păşea, de parcă 
ar fi ieşit la plimbare, de seninătatea făţişă care 
contrasta vădit cu plasturele de deasupra arcadei 
şi cu pata de sânge de pe gulerul impermeabi¬ 
lului. 

„Eu... eu lucrez într-o librărie... 

— Trebuie să fie interesant. 

O spusese pe un ton amabil, detaşat. 

„Margaret Le Coz e un nume breton? 

— Da. 

— înseamnă că v-aţi născut în Bretagne? 

— Nu. La Berlin." 

Răspundea politicos la întrebări, dar Bosmans 
simţea că nu avea de gând să-i dezvăluie mai 
mult. Berlin. După vreo două săptămâni, o aş¬ 
tepta pe Margaret Le Coz pe trotuar, la şapte 
seara. Merovee ieşise din clădire primul. Purta 
un costum de duminică - costumele acelea cu 
umeri înguşti făcute de un croitor de pe vremuri, 
pe nume Renoma. 

„Veniţi cu noi astă-seară? îi spusese el lui Bos¬ 
mans, cu voce metalică. Am vrea să ieşim... O dis- 
cotecă de pe Champs-Llysees... Le Festival. 

Rostise „Festival" pe un ton plin de respect, 

ca si când ar fi fost vorba de un loc select al vieţii 

> > 


19 



de noapte pariziene. Bosmans refuzase invitaţia. 
Atunci Merovee se postase în faţa lui: 

„înţeleg... Preferaţi să ieşiţi cu Nemţoaica. 
Din principiu, nu reacţiona niciodată la agre¬ 
sivitatea celorlalţi, nici la insulte, nici la provocări. 
Zâmbea doar, gânditor. Având în vedere statura 
lui, lupta ar fi fost, în majoritatea cazurilor, ine¬ 
gală. Şi-apoi, la urma urmei, oamenii nu erau 

chiar asa de răi. 

> 

In seara aceea, prima, mergeau cot la cot, el şi 
Margaret Le Coz. Ajunseseră pe avenue Trudaine, 
un bulevard despre care se spune că nu începe şi 
nu se termină niciunde, poate pentru că formea¬ 
ză un fel de enclavă sau de luminiş şi pentru că 
e străbătut foarte rar de maşini. Se aşezaseră pe 
o bancă. 

„Şi cu ce vă ocupaţi acolo, la birou? 

— Muncă de secretară. Şi traduc corespon¬ 
denţa din germană. 

— A, da... Cum v-ati născut la Berlin...“ 
Ar fi vrut să afle de la ea de ce, având origini 
bretone, se născuse la Berlin, dar ea tăcea chitic. 
Se uitase la ceas. 

„Aştept să treacă ora de vârf şi apoi cobor la 
metrou. 

Aşa că au intrat să aştepte într-o cafenea, în 
faţa liceului Rollin. Bosmans locuise, timp de doi 

sau trei ani, la internatul acestui liceu si în multe 

7 > 


20 



alte internate din Paris şi din provincie. Noaptea, 
evada din dormitor şi se plimba de-a lungul bu¬ 
levardului cufundat în linişte, până la luminile 
din Pigalle. 

„Aţi făcut studii superioare?" 

Oare îi pusese întrebarea asta pentru că se 
aflau în apropierea liceului Rollin? 

„Nu. N-am studii superioare. 

— Nici eu.“ 

Ce coincidentă ciudată, să stea în fata ei, în 
cafeneaua asta de pe avenue Trudaine... Puţin 
mai în faţă, pe aceeaşi parte a trotuarului, „l’Ecole 
commerciale". Un coleg de la liceul Rollin, al 
cărui nume îl uitase, un băiat brunet şi dolofan, 
care purta mereu apreschiuri, îl convinsese să 
se-nscrie la acea „Ecole commerciale". Bosmans 
o făcuse numai ca să-şi amâne încorporarea în ar¬ 
mată, dar nu rezistase acolo mai mult de două 
săptămâni. 

„Credeţi că ar trebui să mai ţin plasturele?" 

îşi freca cu degetul arcada şi pansamentul de 
deasupra. Bosmans era de părere că ar fi fost 
bine să-l ţină până a doua zi. O întrebă dacă o 
doare. Ea ridică din umeri. 

„Nu, nu foarte rău... Mai devreme am crezut 
c-o să mă sufoc..." 

Aceeaşi mulţime, în statia de metrou, trenuri 
arhipline, în fiecare zi, la aceeaşi oră... Bosmans 


21 



citise undeva că prima întâlnire dintre două per¬ 
soane este ca o rană uşoară pe care o simte fiecare, 
trezindu-se din singurătate şi din amorţeală. După 
aceea, când se gândea la prima lui întâlnire cu 
Margaret Le Coz, îşi spunea că n-ar fi putut să 
se petreacă altfel decât acolo, în staţia de metrou, 
împinşi unul peste altul. Şi când te gândeşti că 
în altă seară, în acelaşi loc, ar fi putut să coboare 
pe aceeaşi scară, în aceeaşi mulţime, si să ia acelaşi 
metrou, fără ca măcar să se vadă... Dar chiar asa 
să fi fost? 

„Şi totuşi, parcă mi-aş scoate plasturele../ 1 

încerca să-l desprindă din margine, trăgând de 
el cu degetul mare şi arătătorul, dar nu reuşea. 
Bosmans se apropiase de ea. 

„Lăsaţi-mă să vă ajut. 

Dezlipea plasturele încet, milimetru cu mili¬ 
metru. Faţa lui Margaret Le Coz era foarte aproa¬ 
pe de a lui. Ea încerca să zâmbească. In sfârşit, 
reuşi să-l desprindă de tot, trăgându-1 brusc. Dea¬ 
supra arcadei, urma unui hematom. 

îşi lăsase mâna stângă pe umărul ei. Ea îl fixa 

cu ochii albaştri. 

> 

„Mâine, cei de la birou o să creadă că m-am 
bătut... 11 

Bosmans o întrebă dacă nu putea să-şi ia c⬠
teva zile de concediu după acel „accident 11 . Ea îi 
zâmbi, mişcată parcă de o asemenea naivitate. La 


22 



birourile Richelieu Interim nu ţi-ai mai găsi pos¬ 
tul liber după o absenţă cât de mică. 

Merseră până în place Pigalle, pe acelaşi drum 
pe care-1 parcurgea Bosmans când se furişa din 
dormitorul liceului Rollin. In faţa gurii de me¬ 
trou, el îi propuse s-o conducă până acasă. N-o 
supăra prea tare rana? Nu. De altfel, la ora aceea, 
scările, culoarele şi trenurile erau pustii şi nu mai 
exista nici un pericol. 

„Veniţi să mă luaţi într-o seară, la şapte, la 

sfârşitul programului", îi spuse ea cu voce calmă, 

ca şi cum lucrurile începeau să meargă de la sine. 

„Rue du Quatre-Septembre nr. 25.“ 

Nici unul, nici celălalt nu aveau la ei pix sau 

o bucată de hârtie pe care să noteze adresa, dar 

Bosmans o asigură că nu uita niciodată numele 

de străzi si numerele de clădiri. Era modul lui de 
> 

a lupta împotriva indiferenţei şi anonimatului 

marilor oraşe, şi poate, de asemenea, împotriva 

incertitudinilor vieţii. 

> 

O urmărea cu privirea cum cobora scările. Şi 

dacă avea să o aştepte degeaba, seara, la ieşirea de 

la birou? îl cuprindea panica la gândul că n-o s-o 

mai revadă niciodată. încerca în zadar să-si amin- 

> 

tească în ce carte scria că fiecare primă întâlnire 
este o rană. Trebuie să fi citit asta pe când era elev 
la liceul Rollin. 


23 



In prima seară când Bosmans se dusese s-o 
aştepte la ieşirea de la birou, ea îi făcuse cu mâna, 
prin mulţimea celor care se înghesuiau afară din 
clădire. Era însorită de ceilalţi, de Merovee, de bru- 
netul cu cap de buldog şi de blondul cu ochelarii 
fumurii. I-i prezentase drept „colegii mei“. 

Merovee le propusese să bea ceva împreună 
în apropiere, la Firmament, şi Bosmans fusese 
surprins de vocea lui metalică. Margaret Le Coz 
îl privise cu coada ochiului pe Bosmans, apoi se 
întorsese spre Merovee. li spusese: 

„Nu pot să stau prea mult... Trebuie să ajung 
acasă mai devreme decât de obicei. 

— A, pe bune?“ 

Şi Merovee se holba obraznic la ea. Se postase 

în fata lui Bosmans si izbucnise în râs. Râsul lui 
> > 

de insectă. 


24 



„Mi se pare mie, sau vreţi să ne-o răpiţi pe 

domnişoara Le Coz?“ 

> 

Bosmans răspunsese gânditor: 

„Păi... aşa se pare. 

In cafenea, se aşezase lângă ea, în faţa celor¬ 
lalţi trei. Brunetul cu cap de buldog părea prost 
dispus. Se aplecă spre Margaret Le Coz şi-i spuse: 

„O să terminaţi curând traducerea raportului, 
nu? 

— Mâine-seară, domnule“. 

Ii spunea „domnule“ pentru că era mult mai în 
vârstă decât toti. Da, cam treizeci si cinci de ani. 

„N-am venit aici ca să vorbim despre servi- 
ciu“, spuse Merovee fixându-1 pe brunetul cu cap 
de buldog, cu o căutătură de copil prost crescut 
care se aşteaptă să primească o palmă. 

Celălalt tăcuse mâlc, ca si când ar fi fost obis- 
nuit cu asemenea remarci, ba chiar l-ar fi tratat 
cu oarecare indulgenţă pe tinerelul acela. 

„Dumneavoastră v-aţi bătut cu colega noastră? “ 

Merovee îi adresase pe neaşteptate întrebarea 
lui Bosmans, arătând spre arcada lui Margaret 
Le Coz. 

Ea, nici o reacţie. Bosmans se prefăcu că n-a 
auzit. Tăcere. Chelnerul întârzia să apară. 

„Ce beţi?“ întrebă blondul cu ochelari fumurii. 

„Cere cinci halbe, fără spumă“, zise Merovee, 
sec. 


25 



Blondul se ridică şi se duse la tejghea să dea 
comanda. Margaret Le Coz schimbă o privire cu 
Bosmans, iar lui i se păru că era o privire com¬ 
plice. încercă să spună ceva ca să rupă tăcerea. 

„Carevasăzică, lucraţi în acelaşi birou?“ 

77 7 j j 

Imediat ce-o pronunţă, fraza i se păru stupidă, 
îşi promise să nu mai facă nici un efort de con¬ 
versaţie. Niciodată. 

> 

„Nu în acelaşi birou, răspunse Merovee. Dom¬ 
nul are un birou doar pentru el.“ 

Şi arătă spre brunetul cu cap de buldog şi 
figură severă. Din nou tăcere. Margaret Le Coz 
nu se atingea de halba de pe masă. Şi nici Bos¬ 
mans n-avea nici un chef de bere la ora aceea. 

„Dar dumneavoastră cu ce vă ocupaţi?“ 

Cel care îi adresase întrebarea era brunetul cu 
cap de buldog, afişând un zâmbet deloc potrivit 
cu privirea dură. 

începând din momentul acela, figurile şi vo¬ 
cile li se pierd în negurile vremii — mai puţin 
figura lui Margaret -, înregistrarea se voalează 
şi-apoi se întrerupe brusc. De altfel, în scurt timp 
cafeneaua despre care Bosmans nu ştia nici acum 
de ce se numea Le Firmament se închidea. 

Merg pe jos până la staţia de metrou. în seara 
aceea, Margaret Le Coz îi spune că i-ar plăcea 
să-şi schimbe locul de muncă, să plece definitiv 
de la Richelieu Interim şi să se despartă de colegii 


26 



pe care i-i prezentase mai devreme. Citeşte în 

fiecare zi anunţurile de angajări şi în fiecare zi 

speră să dea de unul care să-i poată deschide noi 

perspective. In place de l’Opera, nu intră la gura 

de metrou decât câţiva oameni. Ora de vârf a 
> 

trecut. A dispărut şi cordonul de jandarmi din ju¬ 
rul esplanadei şi de pe boulevard des Capucines, 
dar în faţa Operei doi-trei oameni stau lângă li¬ 
muzinele lor de închiriat, aşteptându-şi clienţii 
care par că nu mai sosesc. 

In timp ce coborau treptele, Bosmans a luat-o 
pe după umeri, vrând parcă s-o protejeze de o 
posibilă busculadă precum cea din seara prece¬ 
dentă, dar străbat culoare pustii, şi pe peron sunt 
singurii călători care aşteaptă sosirea trenului. îşi 
aduce aminte de drumul lung cu metroul şi, la 
capătul lui, se vede în camera lui Margaret Le Coz, 
în Auteuil. 

Voia să afle de ce alesese să închirieze o ca¬ 
meră acolo, în cartierul acela îndepărtat. 

„E mai sigur“, îi spusese ea. Apoi, imediat, se 
corectase: „E mai liniştit...“ 

Bosmans îi surprinsese în privire îngrijorarea, 
ca şi când ar fi încercat să se ferească de un peri¬ 
col. Si într-o seară în care-si dăduseră întâlnire, 
după serviciu, în barul lui Jacques algerianul, foar¬ 
te aproape de locuinţa ei, o întrebase dacă mai 


27 



cunoştea pe altcineva la Paris în afară de colegii de 
birou. După un moment de ezitare, îi răspunsese: 

„Nu... Pe nimeni... doar pe tine. 

Locuia la Paris de numai un an. înainte lo¬ 
cuise în provincie şi în Elveţia. 

Bosmans îsi amintea drumurile nesfârşite cu 
» > 

metroul alături de Margaret Le Coz, la ore de vârf. 
Şi, de când îşi lua notiţe în carneţelul negru, îi 
apăruse de două-trei ori în vis, era în mijlocul 
unei mulţimi, la sfârşitul programului de lucru. 
Şi într-un alt vis, în care, din nou, se loveau de 
zid, din cauza presiunii celor ce se înghesuiau pe 
scări, în spatele lor. Se trezise zguduit. A doua zi, 
notase în carneţel gândul care-i venise în minte: 
„Pe vremea aia, sentimentul că mă pierd în mul¬ 
ţime împreună cu Margaret“. Regăsise două ca¬ 
iete cu copertă verde, Clairefontaine, ale căror 
pagini erau acoperite de un scris mărunt, înghe¬ 
suit, cu greu recunoscut: al său. O schiţă de carte 
din anul în care o cunoscuse pe Margaret Le Coz, 
un fel de roman. Pe măsură ce frunzărea caietele, 
îl mirase că erau scrise mult mai înghesuit decât 
scria el de obicei. Nu avea nici margini, nici para¬ 
grafe şi nici spaţii între capitole: în manuscrisul 
acela nu exista pic de loc liber. Era cu siguranţă 
felul lui de a-şi exprima sentimentul de sufocare. 

Scria uneori după-amiaza, în camera lui Mar¬ 
garet Le Coz, unde se refugia în absenţa ei. Le- 


28 



reastra mansardei dădea spre o grădină în para¬ 
gină în mijlocul căreia se afla un fag roşu. In 
iarna aceea, grădina era acoperită de o plapumă 
de zăpadă, dar, cu mult înainte de începutul ca¬ 
lendaristic al primăverii, coroana înfrunzită a 
copacului aproape că atingea geamul ferestrei. 
Si-atunci de ce, retras din lume în liniştea came- 
rei aceleia, umplea paginile caietului cu un scris 
atât de înghesuit? De ce scrisul lui era atât de 

întunecat si de sufocant? Pe vremea aceea nu-si 
> > 

pusese nici una din întrebările astea. 

Sâmbăta si duminica, în cartierul acela te sim- 
ţeai departe de tot şi de toate. încă din prima 
seară în care venise s-o aştepte la ieşirea de la bi¬ 
rou si se întâlnise cu Merovee si cu ceilalţi, ea îi 
spusese că în concediu prefera să rămână acasă. 
Colegii ei ştiau unde stă? Bineînţeles că nu. 
Când o întrebaseră, le răspunsese că locuia la un 
cămin pentru studente. Nu avea de-a face cu ei 
în afara programului de la serviciu. De altfel, nu 
avea de-a face cu nimeni. într-o sâmbătă seara, 
stând împreună în barul lui Jacques algerianul, 
din Auteuil, la o masă retrasă, în faţa vitraliului, 
îi spusese: 

„Dacă-nţeleg bine, te ascunzi şi locuieşti aici 
sub un nume fals 

Ea zâmbise, un zâmbet fortat. Pesemne că nu 
aprecia acel gen de umor. Pe drumul de întoarcere, 


29 



la intrarea pe rue des Perchamps, se oprise, ca şi 
când s-ar fi hotărât să-i facă o mărturisire. Sau 
poate că se temea să n-o audă cineva acolo, în faţa 
intrării principale a blocului? 

„De câteva luni mă urmăreşte un tip... “ 
Bosmans o întrebase cine era tipul. Ea ridi¬ 
case din umeri. Ii părea rău, probabil, că-i dezv㬠
luise asa ceva. 

> 

„Un tip cu care am ieşit... 

— Si ti-e frică de el? 

j > 

— Da.“ 

Acum, părea uşurată. Stătea locului şi-l fixa pe 

Bosmans cu ochii ei albaştri. 

> 

„Iti ştie adresa? 

— Nu.“ 

Tipul ăla nu ştia nici unde lucra. Bosmans 
încerca s-o liniştească. Parisul e mare. E impo¬ 
sibil să reperezi pe cineva în nebunia de la orele 

de vârf. Iar ei doi nu ieşeau în evidentă în mul- 

» > 

ţime. Erau apariţii comune. Cum să-ţi sară în ochi 
cineva ca Margaret Le Coz? Dar Jean Bosmans? 
O luase pe după umeri, îşi continuau drumul pe 
rue des Perchamps. Se înnoptase şi se străduiau 
să nu alunece pe gheţuş. în jurul lor, tăcere de¬ 
plină. Bosmans auzea sunând clopotul unei bi¬ 
serici. Numără bătăile cu voce tare, strângând-o 
şi mai puternic lângă el. Unsprezece seara. La ora 
aceea, în cartierul acela, numai barul lui Jacques 


30 



algerianul, de pe rue Poussin, mai era deschis. 
Bosmans se simţi foarte departe de Paris. 

„Aici nu te găseşte nimeni. 

— Crezi? “ 

Privea în faţa ei, cu un aer îngrijorat, intrarea 
în bloc. Nimeni. In alte seri, nici nu se gândea la 
asta. Dar în alte zile îl ruga să vină neapărat s-o 
aştepte la sfârşitul programului. Ii era teamă ca 
„tipul“ să nu-i fi luat urma. Ar fi vrut să scoată 
mai mult de la ea, dar nu părea dispusă să-i dea 
detalii. Iar în momentele tihnite Bosmans spera 
că, până la urmă, o să uite toată povestea. 

într-o sâmbătă seara, ieşeau de la un cinema- 
tograf din Auteuil. Ea îi spusese că i se pare că-i 
urmăreşte un bărbat. El se întorsese, dar ea îl luase 
de braţ şi-l îmboldea să grăbească pasul. Intr-ade¬ 
văr, era un bărbat care mergea la vreo douăzeci 
de metri în spatele lor, o siluetă de talie medie, 
într-un palton înspicat. 

„îl aşteptăm?" întrebă Bosmans pe un ton ju¬ 
căuş. 

> 

Ea îl strângea de braţ şi-l trăgea înainte. Dar 
el nu se mişca. Celălalt se apropia. Trecu pe lângă 
ei fără să le dea atenţie. Nu, din fericire, nu era 
cine credea ea. 

în camera de pe rue des Perchamps, el îi spu¬ 
sese, în glumă: 


31 



„Ştii, tipul ăla... mi-ar plăcea totuşi să ştiu 
cum arată... ca să-l recunosc pe stradă. 

Brunet, în jur de treizeci de ani, destul de 
înalt, tras la faţă. De fapt, cu un asemenea por¬ 
tret, Margaret păstra misterul. Dar el îi punea în 
continuare întrebări. Nu, bărbatul acela nu locuia 
la Paris. îl cunoscuse în provincie sau în Elveţia 
parcă, nu-şi mai amintea. O întâlnire neplăcută. 
Şi ce lucra? Nu prea ştia, un fel de comis-voiajor, 
mereu pe drumuri între hotelurile de provincie 
şi din când în când la Paris. Răspunsurile erau 
din ce în ce mai evazive, iar Bosmans ghicea că 
pentru a-şi învinge frica îl învăluia pe individul 
acela în ceaţă, se izola de el printr-un fel de geam 
de sticlă mată. 

în noaptea aceea, în cameră, el îi spunea că 
oricum nu contează. Trebuia pur şi simplu să-l 
ignore pe tip şi, dacă într-o zi avea să apară, să 
treacă prin faţa lui Iară să-i arunce nici măcar o 
privire. De altfel, nu era singura care voia să evite 
pe cineva. Nici el nu putea să treacă prin anumite 
cartiere din Paris fără să-l cuprindă teama. 

„înseamnă că... si tie ti-e frică să întâlneşti 
anumiţi oameni? 

j 

— închipuie-ţi un cuplu, la vreo cincizeci de 
ani, îi spusese Bosmans. O femeie cu părul roşcat 
şi privirea dură, un bărbat brunet, cu aer de preot 
răspopit. Femeia cu păr roşcat este mama mea, 


32 



dacă e să mă iau după certificatul de naştere.“ In 
perioada aceea din tinereţe, de fiecare dată când 
Bosmans avea ghinionul să dea peste cei doi dacă 
îşi asuma riscul să treacă pe rue de Seine şi prin 
împrejurimi, se întâmpla negreşit acelaşi lucru: 
mama lui se apropia, cu bărbia în vânt şi figură 
agresivă, şi-i cerea bani, pe tonul autoritar cu care 
cei mari îi ceartă pe copii. Brunetul rămânea la 
distanţă, nemişcat, şi-l măsura sever din priviri, 
ca şi când ar fi vrut să-l facă să se simtă prost că 
există. Bosmans habar n-avea de ce fiinţele acelea 
îi arătau un asemenea dispreţ. Se scotocea prin 
buzunare încercând să găsească câteva bancnote. 
I le întindea mamei, care le înhăta si le înfunda 
repede în buzunar. Apoi se îndepărtau amândoi, 
foarte ţepeni şi foarte demni, bărbatul semeţ ca 
un toreador. Lui Bosmans nu-i mai rămânea nici 
măcar mărunţiş pentru biletul de metrou. 

„Dar de ce le dai bani?“ 

Părea intrigată de-a binelea de ceea ce tocmai 
îi spusese Bosmans. 

„Chiar e mama ta? Mai ai şi alte rude? 

— Nu.“ 

Uitase pentru câteva momente de bărbatul 
acela care, se temea ea, avea s-o aştepte într-o seară 

în fata blocului. 

> 

„Vezi bine că oricine riscă să aibă întâlniri ne¬ 
dorite", îi spusese Bosmans. 


33 



Şi adăugase că cei doi sunaseră în mai multe 
rânduri la uşa lui, în arondismentul paisprezece, 
ca să-i ceară bani. O singură dată se întâmplase 
să nu le răspundă. Dar reveniseră mai târziu. Băr¬ 
batul aştepta în stradă, îmbrăcat tot în negru, 
tantos si arogant. Mama lui urcase si-i ceruse 
bani pe un ton sec, ca şi când s-ar fi adresat unui 
locatar care nu-şi plătise de mult chiria, li văzuse 
de la fereastră îndepărtându-se pe stradă, la fel 
de ţepeni şi la fel de demni. 

„Din fericire, m-am mutat. Acum nu mai pot 
să mă tapeze de bani.“ 

In seara aceea, îi pusese şi alte întrebări. Nu 
mai ştia nimic despre tipul acela de când lucra 
la Richelieu Interim. Si ea se mutase ca să-si facă 

j > 

pierdută urma. înainte să se stabilească în camera 
din Auteuil, locuise în mai multe hoteluri în 
apropiere de Etoile, dintre care unul pe rue Brey. 
Şi acolo reuşise s-o găsească. Fugise de la hotel 
în toiul nopţii, fără măcar să-şi fi făcut bagajul. 

„înseamnă că n-ai de ce să te temi, îi spusese 
Bosmans. Probabil că tipul a rămas acolo şi-o să 
stea de pază până la adânci bătrâneţi." 

Ea izbucnise în râs, ceea ce-1 liniştise pe Bos¬ 
mans. Poate că şi pe el cei doi îl aşteptau la fosta 
adresă ca să-i ceară iar bani. Şi-i imagina stând la 
pândă pe trotuar, femeia cu părul roşcat, bărbia 


34 



în vânt şi figură agresivă, iar bărbatul la fel de 
ţeapăn şi semeţ ca un toreador. 

„Şi cum îl cheamă pe tip? o întrebase Bosmans. 
Măcar atâta poţi să-mi spui.“ 

Ea ezitase o clipă. Şi în ochi îi apăruse o umbră 
de nelinişte. 

„Boyaval. 

— Prenume n-are?“ 

Tăcea. Părea din nou îngrijorată. Bosmans nu 
insistase. 

Ningea în noaptea aceea. E de-ajuns, îi spusese 
el lui Margaret, să-ţi închipui că suntem foarte de¬ 
parte de Paris, la munte, undeva în Engadine. Acele 
trei silabe sunau plăcut, aveau darul să te linişteas¬ 
că şi să te facă să uiţi de întâlnirile neplăcute. 

Boyaval. Era mulţumit că aflase numele ace¬ 
lui individ care părea s-o preocupe atât de mult 
pe Margaret. Odată ce ştia numele, putea în¬ 
frunta pericolul. îşi propunea, fără ştirea lui Mar¬ 
garet, să-l neutralizeze pe acel Boyaval, aşa cum 
îi neutralizase pe femeia cu păr roşcat - mama 
lui, după toate aparenţele - şi pe bărbatul îmbr㬠
cat în negru, despre care nu ştia exact să spună 
dacă seamănă mai degrabă cu un preot răspopit 
sau cu un fals toreador. 


35 



Timpul trece... Cu o zi în urmă, mergea pe 

rue de Seine. Cartierul se schimbase fată de vre- 

> 

murile acelea îndepărtate, cu femeia roşcată şi 

preotul răspopit. Şi totuşi, vedea venind spre el, 

pe acelaşi trotuar, o femeie înaltă sprijinindu-se 

intr-un baston. O recunoscu încă de la depărtare, 

deşi n-o mai văzuse de treizeci de ani: cea care în 
> 

certificatul de naştere figura drept mama lui. Nu 
mai avea părul roşcat, ci alb. Purta un impermea¬ 
bil verde-fiere, cu croială militărească, bocanci 
şi un fel de traistă petrecută după gât şi atârnân- 
du-i pe lângă corp. Mergea apăsat. Părea că bas¬ 
tonul nu-i folosea la nimic, semăna mai degrabă 

cu betele de drumeţie. 

> > 

Şi ea îl recunoscu. Se oprise în dreptul fostei 
cafenele Fraysse şi o privea ţintă în ochi, împietrit, 
ca şi când s-ar fi uitat la o Gorgonă. Şi ea îl măsura, 
cu bărbia în vânt, sfidător. Ii aruncă un torent de 


36 



jigniri, într-o limbă guturală pe care n-o înţelegea. 
Apoi ridică bastonul şi încercă să-l lovească în cap. 
Dar era prea înalt şi bastonul îl lovi în umăr, 
provocându-i o durere destul de puternică. 

Se dădu înapoi. Măciulia de fier îi atinse gâtul. 
Femeia se sprijinea acum în baston, foarte încor¬ 
dată, cu bărbia încă ridicată, arogant, şi-l fixa cu 
ochii aceia care semănau cu ai lui Bosmans, mult 

mai mici si mai duri decât odinioară. 

> 

Se îndepărtă politicos ca să-i facă loc să treacă. 
„Doamnă. 

Nu se clintea. Cu un gest poruncitor, întinse 
mâna larg deschisă. Dar Bosmans n-avea bani la el. 

îşi continuă drumul. Ajunsese în dreptul scua¬ 
rului de pe rue Mazarine şi se întoarse. Ea răm㬠
sese pironită locului, urmărindu-1 cu un aer de 
superioritate. îşi trecu mâna peste gât şi observă 
că vârfurile degetelor îi sunt mânjite de sânge. Din 
cauza loviturii de baston. Doamne, cât de neîn¬ 
semnat devine cu timpul ceea ce te-a făcut să suferi 

odinioară si cât de neînsemnaţi devin si oamenii 
> > > 

aceia pe care hazardul sau soarta păcătoasă ţi i-au 

impus în copilărie sau în adolescenţă, şi încă în 

certificatul de naştere. Pentru el, nu mai era decât 

un fel de bătrână alpinistă nemţoaică, în uniformă 

verde-fiere, cu traista şi bastonul ei, încremenită 

acolo, pe trotuar. Bosmans izbucni în râs. Traversă 

Pont des Arts si intră în curtea Luvrului. 

> 


37 



In copilărie, se juca acolo după-amiezi în¬ 
tregi. Comisariatul de poliţie, în dreapta, în fun¬ 
dul marii Curţi Pătrate, comisariatul acela de 
care-i era atât de frică, cu poliţiştii de pază în faţa 
intrării, ca nişte vameşi în faţa unui post de fron¬ 
tieră, nimic din toate astea nu mai exista. Mergea 
drept înainte. Se înserase. Ajunse în curând la 
intrarea pe micuţa rue Radziwill, unde o aştepta 
pe Margaret Le Coz, când lucra în sediul-anexă 
al Richelieu Interim. Lucra singură în birourile 
din acel sediu şi era nespus de uşurată că nu-i mai 
are „în coastă“ - cum spunea ea - pe Merovee şi 
pe ceilalţi. N-avea încredere în ei, mai ales în 
Merovee şi în şeful de birou, brunetul cu cap de 
buldog. Intr-o zi, Bosmans o întrebase ce făcea mai 
exact la Richelieu Interim, iar ea îi răspunsese: 

„Ştii, Jean, au legături cu prefectura de poliţie". 

Dar îsi muscase imediat limba: 

> > 

„Nimic deosebit, muncă administrativă... Un 
fel de subcontracte. 

Nu-ndrăznea să-i dezvăluie că nu ştie ce sunt 

> 

acelea „subcontracte" si de altfel simţea că si ei 
îi convine mai mult să rămână în ceată. Totuşi, 
o mai întrebase ceva: 

„De ce cu prefectura de poliţie? 

— Cred că Merovee si ceilalţi lucrează cumva 
> > 

pentru prefectura de poliţie... Dar asta nu mă pri¬ 
veşte. .. îmi cer să bat la maşină documente si să 
> > > 


38 



traduc rapoarte, pentru şase sute de franci pe 
lună... In rest...“ 

Bosmans avea impresia că-i dădea acele c⬠
teva informaţii ca şi cum ar fi vrut să se justifice. 
Făcuse o ultimă încercare: 

„Dar ce hram poartă, de fapt, Richelieu In- 
terim?“ 

Ea ridicase din umeri. 

„Păi... un fel de cabinet de drept conten¬ 
cios..." 

Nu ştia ce-nseamnă „contencios", cum nu ştia 
ce-nseamnă nici „subcontracte". Şi n-avea chef 
s-o roage să-i explice. Oricum, îi spusese ea, sper 
să-mi găsesc în curând alt loc de muncă. Aşadar, 
Merovee şi ceilalţi lucrau „cumva" pentru prefec¬ 
tura de poliţie... Asta-i aducea aminte de un 
cuvânt care, în ciuda sonorităţii dulci, avea ceva 
sinistru: turnătoare. Oare Margaret îl ştia? 

O aştepta întotdeauna la aceeaşi oră la intra¬ 
rea pe rue Radziwill, o stradă îngustă pe unde nu 
trecea nici o maşină, astfel că Bosmans se întreba 
dacă nu cumva era o fundătură. La ora aceea, 
era întuneric. De două sau de trei ori, se dusese 
s-o ia chiar din birou, pentru că era prea frig s-o 
aştepte afară. Prima clădire pe dreapta. Se intra 
pe o poartă foarte joasă. O scară dublă pe care 
cel ce urca nu se ciocnea niciodată de cel ce co¬ 
bora. Dar clădirea avea şi o poartă principală, pe 


39 



rue de Valois. Ii spusese lui Margaret, ca s-o dis¬ 
treze, că n-avea de ce să se teamă de numitul 
Boyaval. Dacă o pândea afară, putea să fugă pe 
cealaltă ieşire. Si dacă se intersectau din întâm- 

> j 

plare pe scara dublă, ea şi Boyaval, n-aveau cum 
să dea unul peste celălalt, aşa că avea timp s-o 
şteargă rapid. Il asculta cu atenţie, dar sfaturile 
lui nu păreau s-o liniştească. 

Ca să ajungă în biroul ei, Bosmans traversa 
un hol cu pereţii acoperiţi de dulapuri din metal 
şi cu o masă mare în centru, pe care zăceau mor¬ 
mane de dosare si clasoare. La telefon n-avea cine 
să răspundă. încăperea în care lucra era mai mică, 
iar fereastra dădea spre rue de Valois. Şemineul 
şi oglinda de deasupra lui aminteau că fusese de 
fapt o cameră transformată ulterior în birou. în 
serile în care stătea acolo cu ea, înainte să coboare 
scara dublă şi să iasă pe rue de Valois, era convins 
că se aflau undeva în afara timpului şi departe de 
tot, o senzaţie poate şi mai puternică decât cea 
din camera din Auteuil. 

Liniştea, telefonul din hol care suna în gol, 

maşina de scris la care Margaret termina de bătut 

un „raport“, totul îi dădea lui Bosmans impresia 

că visează cu ochii deschişi. 

» 

Se îndreptau către staţia de metrou pe lângă 
Palais Royal, cu arcadele lui pustii. Bosmans îşi 
amintea de galeria comercială de la staţia aceea 


40 



de metrou si se întreba dacă mai exista. Erau di- 
> 

verse magazine, un coafor, o florărie, un vân¬ 
zător de covoare, cabine telefonice, o vitrină cu 
lenjerie de damă unde se găseau şi nişte burtiere 
parcă din alte vremuri, şi, chiar în capăt, o plat¬ 
formă cu fotolii din piele pe care bărbaţii se aşe¬ 
zau şi aşteptau ca nişte nord-africani ghemuiţi 
la picioarele lor să le lustruiască încălţările. De 
altfel, la intrarea în galerie se afla un panou cu o 
săgeată şi cu următoarea inscripţie, care-1 intriga 
pe Bosmans încă de mic: W.-C. LUSTRAGII. 

Intr-o seară, pe când trecea împreună cu 

Margaret prin faţa platformei pentru „W.-C. 

LUSTRAGII", înainte să coboare scările care 

duceau spre peroane, ea îl trase pe Bosmans de 

braţ. Ii spuse în şoaptă că i s-a părut că-1 zăreşte 

pe Boyaval pe unul dintre fotolii, aşteptând să-şi 

lustruiască încălţările. 

> 

„Stai un minut", îi spuse Bosmans. 

O lăsă în capătul scărilor şi porni hotărât spre 
„W.-C. LUSTRAGII". Un singur client, aşezat pe 
unul dintre fotoliile de pe platformă, în haină bej. 
Un bărbat brunet de vreo treizeci de ani, tras la 
faţă, dar care părea s-o ducă bine. Ai fi zis că era 
un proprietar de garaj din Champs-Elysees sau 
chiar un patron de restaurant din acelaşi cartier. 
Fuma o ţigară, în timp ce un omuleţ cu părul alb, 
ghemuit, îi lustruia încălţările, privelişte care nu 


41 



era deloc pe placul lui Bosmans, ba chiar îl in¬ 
digna. De obicei atât de cumsecade şi de timid, 

avea si el uneori accese bruşte de furie si revoltă. 
> > > 

Ezită o secundă, apoi îi puse mâna pe umăr ti¬ 
pului şi strânse tare. Celălalt îi aruncă o privire 
înmărmurită: 

„Daţi-mi drumul imediat!" 

Vocea era aspră, ameninţătoare. Bosmans spera 
din tot sufletul ca individul acela să fie Boyaval. 
li plăcea să înfrunte pericolul. Slăbi strânsoarea 
degetelor. 

„Sunteţi domnul Boyaval? 

— Nici vorbă." 

Bărbatul se ridică şi se postă în faţa lui Bos¬ 
mans, defensiv. 

„Sunteţi sigur? îl întrebă Bosmans, calm. Nu 
sunteţi Boyaval?" 

Era cu un cap mai înalt decât el şi mai solid. 
Celălalt părea să-şi dea seama de asta. Tăcea mâlc. 
„Păcat atunci." 

Se întoarse lângă Margaret, care-1 aştepta în ca¬ 
pătul scărilor. Era foarte palidă. 

„Deci? 

— Nu e el." 

Stăteau unul lângă altul pe o bancă, aştep¬ 
tând metroul. Observă că lui Margaret îi tremu¬ 
rau uşor mâinile. 

» 

„De ce ti-e asa de frică de el?" 

” 5 > 


42 



Nu-i răspundea. Iar lui îi părea rău că bărbatul 
acela nu era Boyaval. Spera să termine odată cu 
povestea aia. Era o prostie, o ameninţare în neant, 
tipul ăla prezent, dar invizibil, o teroriza, iar ea 
nu voia să spună exact de ce. Lui nu-i era frică de 
nimic. Cel puţin asta-i spunea lui Margaret, ca 
s-o liniştească. După ce-avusese de-a face, încă 
din copilărie, cu femeia roşcată şi cu preotul răs¬ 
popit, nu se mai temea de nimeni şi de nimic. Ii 
repeta asta lui Margaret şi acolo, pe bancă, în 
aşteptarea metroului. Voia s-o facă să uite descri- 
indu-i cuplul acela pe care trebuia încă să-l înfrun¬ 
te, din când în când, la cheremul unor întâlniri 
întâmplătoare pe străzi: bărbatul cu părul scurt, 
cu obraji supţi şi privire de inchizitor; femeia cu 
bărbia ridicată patetic, la fel de dispreţuitoare în 
haina ei militărească... Ea îl asculta si în cele din 
urmă zâmbea. El îi spunea că erau de-a dreptul 
insignifianţi, şi cei doi indivizi care, nu înţelegea 
de ce, îl urmăreau cu ostilitatea lor si-i cereau de 
fiecare dată bani, şi Boyaval, şi totul. La o adică, 
cine-i împiedica să plece pur şi simplu, într-o zi, 
din Paris, spre alte orizonturi? Erau liberi. Ea d㬠
dea din cap, ca şi când s-ar fi lăsat convinsă. Răm⬠
neau acolo, pe bancă, şi lăsau trenurile să treacă. 


43 



Cineva îi şoptise o frază în somn: îndepărtat 
Auteuil, încântător cartier al profundelor mele 
tristeti, si o notă în carneţel, ştiind bine că anu- 
mite cuvinte pe care le auzi în vis şi care te tul¬ 
bură şi pe care-ţi promiţi c-o să le reţii îţi scapă 
odată ce te trezeşti sau nu le mai găseşti sensul. 

In noaptea aceea o visase pe Margaret Le Coz, 
ceea ce i se întâmpla rar. Stăteau împreună la o 
masă în barul lui Jacques algerianul, cea mai apro¬ 
piată de uşa de la intrare, deschisă larg spre stradă. 
Era o după-amiază de vară, aşa că simţea cum îi 
intră soarele-n ochi. Se întrebă dacă fata îi era cea 

de atunci sau cea de la douăzeci si unu de ani. 

> 

Cea de la douăzeci şi unu de ani, cu siguranţă. 
Altfel, ea l-ar fi privit pieziş şi nu l-ar fi recu¬ 
noscut. Totul era scăldat într-o lumină limpede, 
datorită uşii deschise spre stradă, li veniră în 
minte câteva cuvinte, fără-ndoială titlul unei 


44 



cărţi: O poartă către vară. Şi totuşi, pe Margaret 
Le Coz o cunoscuse iarna, o iarnă geroasă, care 
i se păruse interminabilă. Barul lui Jacques alge- 
rianul era un fel de refugiu în care te adăposteşti 
din calea furtunilor de zăpadă, şi nu-şi amintea 
să fi mers acolo cu Margaret vara. 

Observa un fenomen ciudat: visul acela înv㬠
luia în lumina lui tot ce fusese real, străzile, oa¬ 
menii pe care îi întâlnise împreună cu Margaret. 
Si dacă lumina aceea fusese cea adevărată, cea în 
care trăiau amândoi pe vremea aceea? De ce-ar 
mai fi umplut cele două caiete, cu scrisul acela 
mic şi înghesuit care-i trăda angoasa şi senzaţia 
de sufocare? 

I se păru că găseşte răspunsul: tot ce trăieşti 
zi după zi poartă amprenta incertitudinilor pre¬ 
zentului. De exemplu, la fiecare colţ de stradă, 
ei îi era frică să nu dea peste Boyaval, iar lui Bos- 
mans, peste cuplul nesuferit care-1 urmărea - nu 
înţelegea de ce anume - cu răutate şi dispreţ şi 
care l-ar fi jecmănit fără să stea pe gânduri dacă 
l-ar fi găsit mort, acolo, în plină stradă, împuşcat 
în inimă. Dar de departe, odată cu trecerea ani¬ 
lor, incertitudinile şi spaimele pe care le trăiai în 
prezent s-au voalat, aşa ca o melodie de la radio 
cântată de o voce cristalină pe care n-o puteai as¬ 
culta cum trebuie din cauza paraziţilor. Da, dacă 
stau să mă gândesc acum, totul era exact ca-n 


45 



vis: Margaret şi cu mine, aşezaţi faţă-n faţă, scăl¬ 
daţi într-o lumină limpede şi fără timp. Cam 
asta ne explica şi filozoful pe care-1 întâlniserăm 
într-o seară la Denfert-Rochereau. Spunea: 

„Prezentul e întotdeauna plin de incertitudini, 
asa-i? Vă întrebaţi cu nelinişte ce-o să se-ntâmple 
în viitor, aşa-i? Şi-apoi timpul trece şi viitorul de¬ 
vine trecut, asa-i? “ 

Avea grijă să accentueze fiecare frază pe care-o 
rostea cu câte-un „aşa-i?“ din ce în ce mai dureros. 

Când o întrebase de ce alesese să locuiască în 
cartierul acela îndepărtat, Auteuil, îi răspunsese: 

„E mai sigur“. 

Şi el se refugiase aproape la periferie, departe, 
în Tombe-Issoire, ca să scape de cuplul agresiv 
care-1 urmărea. Dar îi descoperiseră noua adresă 
şi mama lui venise într-o seară şi-i bătuse cu pum¬ 
nul în uşă, în timp ce bărbatul o aştepta pe stradă. 
A doua zi, cartierul Tombe-Issoire si Montsouris 
nu i se mai păruse aşa de sigur cum îşi închi¬ 
puise. înainte să intre în bloc, se uita înapoi, iar 
când urca scara îi era teamă ca nu cumva cei doi 
să-l aştepte în capătul culoarului, în faţa uşii. 
Şi-apoi, după câteva zile, nici nu se mai gândea 
la asta. îşi găsise un alt apartament în acelaşi car¬ 
tier, pe rue de l’Aude. Din fericire, trebuie să te 
bazezi, cum spunea filozoful, şi pe nepăsarea ti- 


46 



nereţii, aşa-i? Erau şi zile însorite, în care Margaret 

nu-1 mai fixa cu ochii ei neliniştiri. 

> > 

îndepărtatul Auteuil... Se uita pe mica hartă a 
Parisului de pe ultimele două pagini ale carneţe¬ 
lului Moleskine. Se gândise întotdeauna că pe 
străzile dosnice ale anumitor cartiere ar putea re¬ 
întâlni persoane din tinereţea lui, rămase la vâr¬ 
sta si cu înfăţişarea de odinioară. Duceau, acolo, 
o viaţă paralelă, ferită de scurgerea timpului... 
In pliurile secrete ale acelor cartiere, Margaret şi 
ceilalţi trăiau încă, exact asa cum erau odinioară. 
Ca să ajungă la ei, trebuia să descopere ganguri 
secrete printre clădiri, străzi care nu figurau pe 
hartă şi care la prima vedere păreau nişte fund㬠
turi. In vis, ştia cum să ajungă la ele de la o staţie 

anume de metrou. Dar când se trezea nu simţea 

> 

nevoia să verifice în Parisul real. Sau mai degrabă 
nu-ndrăznea. 

într-o seară, o aştepta pe Margaret pe avenue 

de l’Observatoire, pe trotuar, sprijinit de gardul 

cu zăbrele al parcului, un moment complet izolat 

de toate celelalte, încremenit în eternitate. De ce 

tocmai seara aceea, pe avenue de l’Observatoire? 

Dar, în curând, imaginea prindea din nou viaţă, 

filmul se derula în continuare si totul redevenea 

> 

simplu şi logic. Era prima seară în care se dusese 
la profesorul Ferne. Din Auteuil, luaseră metroul 


47 



până în Montparnasse-Bienveniie. Din nou, la 
ora de vârf. De aceea preferaseră să-şi continue 
drumul pe jos. Ea mai avea destul timp până la 
întâlnire. Anotimpurile se suprapuneau neclar. 
Probabil că era încă iarnă, la scurt timp după 
perioada în care Margaret lucrase în birourile de 
pe rue Radziwill. Şi totuşi, la patruzeci de ani 
distanţă, lui Bosmans i se părea că ajunseseră la 
intrarea în Parcul Observatorului într-o seară de 
primăvară sau de vară. Coroanele copacilor for¬ 
mau o boltă deasupra trotuarului pe care înainta 
împreună cu Margaret. Ea îi spusese: 

„Poţi să vii cu mine“. 

Dar lui i se părea că nu vorbise serios. Nu, 
avea s-o aştepte în faţa blocului în care locuia 
profesorul ăla, Ferne. Se uita la faţadă. Oare la 
ce etaj stătea profesorul Ferne? Sigur acolo unde 
erau luminate câteva uşi cu geam de-a rândul. 
Stând sprijinit cu spatele de gardul scuarului, se 
gândea că, poate, începând din seara aceea, viaţa 
lor avea să ia o nouă întorsătură. Pe-acolo totul 
era calm şi aşezat, coroanele copacilor, liniştea, 
faţada blocului, capetele de lei sculptate deasu¬ 
pra intrării principale. Leii aceia păreau să stea 
de pază, uitându-se visători la Bosmans. Apoi 
una dintre uşile cu geam se deschidea, iar din㬠
untru se auzea cineva cântând la pian. 


48 



Când ieşise din bloc, îi spusese că totul era sta¬ 
bilit. Vorbise cu soţia profesorului. Avea să se 
ocupe de copii nu cu normă-ntreagă, ci doar trei 
zile pe săptămână. Soţia profesorului îi explicase 
că nu era vorba propriu-zis de o slujbă de guver¬ 
nantă. Nu. Mai degrabă de bonă, cu singura dife¬ 
renţă că nu era obligată să doarmă acolo. 

In seara aceea, îi propusese să-i arate şi el unde 
locuieşte, departe, în arondismentul paisprezece, 
pe rue de l’Aude. Nu luaseră metroul. Mergeau 
pe un bulevard înţesat de ospicii şi mănăstiri, în 
apropiere de Observator, iar Bosmans şi-i ima¬ 
gina acolo pe cei câţiva cercetători stând în pen¬ 
umbră, în linişte şi privind prin telescoapele lor 
stelele. Poate că printre ei era şi profesorul Ferne. 
Ce-ar fi putut să predea? Nu ştia. Margaret ob¬ 
servase în apartament o bibliotecă mare, cu o 
scară din lemn natur cu ajutorul căreia se ajun¬ 
gea la ultimele rafturi. Toate cărţile erau legate 
şi păreau foarte vechi. 

In ziua în care aflase că trebuie să meargă acasă 
la profesorul Ferne, Bosmans venise s-o ia de la 
birou mai devreme decât de obicei. Trebuia să 
treacă pe la agenţia de recrutare Stewart, în fobur¬ 
gul Saint-Honore, ca să obţină adresa profesoru¬ 
lui Ferne si să stabilească ziua si ora întâlnirii. 

» > 


49 



Ii primise un bărbat blond cu ochi mici, al¬ 
baştri, si Bosmans se întrebase dacă era domnul 
Stewart în persoană. Acesta nu păruse mirat de 
prezenţa lui Bosmans şi-i invitase pe amândoi să 
se aşeze pe fotoliile de piele din faţa biroului său. 

„In sfârşit, v-am găsit de muncă, îi spusese el 
lui Margaret. A durat ceva. 

Şi Bosmans înţelesese că Margaret se înscri¬ 
sese la agenţia Stewart cu mult înainte să înceapă 
lucrul la Richelieu Interim. 

„Păcat, mai spusese blondul, că n-aţi putut 
obţine o adeverinţă de la dl Bagherian, pentru 

care ati lucrat în Elveţia. 

> > 

— Nu mai am adresa dumnealui", răspunsese 
Margaret. 

Scoase o fişă dintr-o mapă şi-o puse pe birou. 
Bosmans observă, în susul paginii, o poză de bu¬ 
letin. Blondul mai scoase pe birou o scrisoare cu 
antetul agenţiei Stewart. Copie pe ea informa¬ 
ţiile de pe fişă. Se încruntă şi ridică capul: 

„V-aţi născut la Berlin - Reinickendorf?" 

Pronunţase ezitant silabele ultimului cuvânt. 
> 

Ea roşise puţin. 

„Da. 

— Sunteţi de origine germană?" 

Mereu si mereu aceeaşi întrebare. Tăcu. Până 
> » 

la urmă, răspunse răspicat: 

„Nu chiar". 


50 



El continua să transcrie informaţiile de pe 
fişă, cu un aer preocupat. Părea un şcolar care-şi 
face temele. Bosmans schimbase o privire cu 
Margaret. Blondul îndoi foaia şi o băgă repede 
într-un plic marcat de asemenea cu antetul agen¬ 
ţiei Stewart. 

> 

„Vă rog să i-1 daţi profesorului Ferne.“ 

Ii întinse plicul lui Margaret. 

„Cred că n-o să fie o muncă prea grea. E vorba 
de doi copii de vreo doisprezece ani.“ 

11 fixă pe Bosmans cu ochii lui mici şi albaştri. 

„Si dumneavoastră căutati de lucru?“ 

Bosmans habar n-avea de ce-i răspunsese: da. 
El, care uneori se purta ca un apucat, când avea 
de-a face cu un interlocutor evita adesea să-l con¬ 
trazică şi nu-ndrăznea să refuze propunerile, nici 
chiar pe cele mai neaşteptate. 

„Dacă-i aşa, puteţi să vă înscrieţi la agenţia 
Stewart. “ 

In asemenea momente, îsi ascundea întot- 
deauna stânjeneala sub un zâmbet, aşa că, fără 
îndoială, blondul luă zâmbetul acela drept o 
încuviinţare. începu să completeze o fişă. 

„Numele şi prenumele, vă rog. 

— Jean Bosmans. 

— Aveţi studii superioare?" 

Când să-i răspundă că n-avea decât diploma 
de bacalaureat, Bosmans simţi dintr-odată că a 
mers prea departe şi că e vremea să pună capăt 


51 



întâlnirii, dar se temea să nu-i compromită cumva 
viitorul lui Margaret, jignindu-1 pe blond. 

li cerea data şi locul naşterii şi adresa. Luat pe 
nepregătite, Bosmans îi dictă data lui de naştere 
reală şi adresa de pe rue de l’Aude nr. 28. 

„Sunteţi drăguţ să-mi semnaţi aici?“ 

Ii arătă un loc în josul foii şi-i întinse stiloul. 
Bosmans semnă. 

„O să mai am nevoie şi de o poză de buletin. 
Vă rog să mi-o trimiteţi prin poştă.“ 

Margaret părea surprinsă de atitudinea docilă. 
După ce semnă, Bosmans îi spuse blondului: 

„Ştiţi, poate că n-o să am nevoie de slujbă în 
viitorul apropiat. 

— Există o mulţime de oportunităţi, spuse 
blondul, făcându-se că nu-1 aude. Până când apare 
vreo slujbă cu normă-ntreagă, putem să vă găsim 
câteva colaborări 11 . 

Tăcere. Blondul se ridică. 

„Vă doresc mult succes! 11 îi spuse lui Margaret. 

li conduse până la uşă. îi strânse mâna lui 
Bosmans. 

„Vă contactăm noi.“ 

Afară, Margaret îl întrebă de ce-1 lăsase să com¬ 
pleteze fişa în locul lui. Bosmans ridică din umeri. 

Câte fişe, chestionare, formulare de înscriere 
nu completase cu scrisul lui mărunt, doar ca să-i 


52 



facă cuiva pe plac sau ca să scape de cineva sau 
chiar din indiferenţă, fără nici un rost... Singura 
semnătură cu adevărat importantă pentru el 
fusese semnătura de înscriere la facultatea de me¬ 
dicină, pe la optsprezece ani, dar nu-1 admise- 
seră, pentru că nu dăduse bacalaureatul ştiinţific. 

A doua zi după acea întâlnire, trimisese o poză 
de buletin la agenţia Stewart. li spusese lui Mar- 
garet că era mai prudent aşa şi că nu trebuia să 
facă valuri... 

Oare mai exista agenţia Stewart? Se gândi să 
meargă să verifice. Dacă-şi păstraseră sediul, avea 
să caute în arhive fişa lui şi pe cea a lui Margaret, 
cu pozele din vremea aceea. Şi poate că avea să-l 
întâmpine acelaşi bărbat blond cu ochi mici şi 
albaştri. Şi totul avea să se repete, exact la fel. 

Pe atunci, la librărie nu venea prea multă 

lume. Bosmans încerca să-si aducă aminte confi- 

» 

guraţia locului. Librăria propriu-zisă, cu masa 
din lemn închis la culoare. Pe usa din dos se 
ajungea într-un fel de hală cu acoperiş de sticlă, 
un depozit doldora de cărţi. Pe unul dintre pe¬ 
reţi, un vechi panou cu inscripţia CASTROL. In 
capăt de tot, uşa de fier culisantă dădea pe o altă 
stradă. Bosmans se gândise că era un fost garaj. 
De altfel, scotocind într-o după-amiază prin ar¬ 
hivă, găsise contractul iniţial. Da, asta era: librăria 


53 



şi Editura Sablier fuseseră înfiinţate pe locul 
fostului garaj f Angle. 

O scară largă, cu balustradă de fier, ducea din 
librărie la demisolul ocupat pe vremuri de bi¬ 
rourile editurii. Pe uşa din dreapta, o placă de 
aramă pe care era gravat numele editorului: 
„Lucien Hornbacher“. Un culoar. Apoi un salon 
destul de întunecat, pe care Bosmans îl numea 
fumoar. O canapea şi câteva fotolii din piele de 
culoare închisă. Câteva scrumiere cu picior. Po¬ 
deaua era acoperită cu un covor persan. Şi, de 
jur împrejur, corpuri de bibliotecă vitrate. Erau 
acolo toate cărţile publicate de Editura Sablier 
în cei douăzeci de ani cât funcţionase. 

îşi petrecea adesea începutul după-amiezii în 
fostul birou al lui Lucien Hornbacher. De la fe¬ 
reastră, se vedeau, dincolo de avenue Reille, co¬ 
pacii de la intrarea în parcul Montsouris. Lăsa 
usa deschisă, ca să audă soneria stridentă care 
anunţa, de fiecare dată, sosirea unui client la 
parter. Biroul era mic, din lemn masiv, cu nume¬ 
roase sertare pe laterale. Scaunul rotativ nu fusese 
schimbat de pe vremea lui Lucien Hornbacher. 
In fata ferestrei, un divan îmbrăcat în velur al- 
bastru-întunecat. Pe birou, în mijloc, o clepsidră, 
emblema editurii. Bosmans observase că purta 
semnătura unui faimos bijutier şi se mirase că nu 
se găsise nimeni care s-o fure. Avea senzaţia că e 


54 



paznicul unui loc părăsit. Lucien Hornbacher 
dispăruse în timpul războiului şi, după dou㬠
zeci de ani, Bourlagoff, contabilul-şef, care venea 
regulat la librărie, vorbea întotdeauna cu jum㬠
tate de gură despre acea dispariţie. Era un băr¬ 
bat la vreo cincizeci de ani, cu părul grizonant 
tuns bros şi cu tenul bronzat. Lucrase pentru 
Hornbacher în tinereţe. Până când avea să supra¬ 
vieţuiască librăria? De fiecare dată când îl între- 
ba pe Bourlagoff despre viitorul nesigur al fostei 
Edituri Sablier, Bosmans primea numai răspun¬ 
suri vagi. 

Cărţile publicate odinioară de Lucien Horn¬ 
bacher umpleau rafturile librăriei de la parter. 
Mare parte din ele erau despre ocultism, despre 
religiile orientale şi despre astronomie. In catalog 
figurau de asemenea lucrări de cercetare pe di¬ 
verse teme. La început, Hornbacher publicase şi 
câţiva poeţi si autori străini. Dar clienţii care încă 
se mai aventurau în librărie erau interesaţi în spe¬ 
cial de ştiinţele oculte si căutau cărţi de negăsit 
în altă parte, iar Bosmans se ducea adesea să sco¬ 
tocească după ele în depozit. 

Cum îşi găsise slujba asta? Plimbându-se în- 
tr-o după-amiază prin împrejurimi, în arondis- 
mentul paisprezece, îi atrăsese atenţia plăcuţa cu 
numele firmei pe jumătate şters de deasupra vi¬ 
trinei: Editura Sablier. Intrase. Bourlagoff nu se 


55 



ridicase de la locul lui din spatele mesei. Dar 
apoi începuseră să vorbească. Căutau pe cineva 
care să stea în librărie patru zile pe săptămână... 
Un student... Bosmans îi spusese că l-ar fi in¬ 
teresat, dar că nu era „student“. Nici o problemă. 
Salariul ar fi fost de două sute de franci pe săp¬ 
tămână. 

Margaret îl vizitase prima oară la locul său de 
muncă într-o sâmbătă însorită de iarnă. Uitân- 
du-se pe fereastra din biroul lui Hornbacher, o 
văzuse cotind pe avenue Reille. îşi amintea că 
ezitase o clipă. Se oprise pe trotuar şi privise-n 
stânga şi-n dreapta, ca şi când ar fi uitat la ce 
număr se afla librăria. Apoi se urnise din nou. 
Probabil că zărise de la depărtare vitrina. înce¬ 
pând din ziua aceea, de fiecare dată când îşi d㬠
deau întâlnire la fosta Editură Sablier, o pândea 
de la fereastră. Se îndrepta negreşit spre el pe 
avenue Reille, pe trotuarul în pantă, în lumina 
limpede de iarnă, sub cerul sticlos, dar la fel de 
bine ar putea să fie vară, pentru că, în capăt de 
tot, se zăresc coroanele înfrunzite ale copacilor 
din parc. Uneori plouă, dar ploaia nu pare s-o 
deranjeze. Merge prin ploaie la fel de liniştită ca 
întotdeauna. îşi ridică cu mâna dreaptă gulerul 

hainei roşii. Atât. 

> 


56 



Venise acasă la profesorul Ferne de câteva ori, 
vinerea seara, singura zi în care profesorul ieşea 
în oraş împreună cu soţia lui până după miezul 
nopţii şi Margaret trebuia să stea cu cei doi copii. 
După-amiaza îi ducea la şcoală: pe fetiţă la cole¬ 
giul Sevigne, iar pe băiat la liceul Montaigne. 
Apoi rămânea la ei la cină. După masă era liberă, 
şi Bosmans o aştepta pe avenue de l’Observatoire. 

Intr-o seară, se întâlniseră în faţa gardului cu 
zăbrele al scuarului şi-i spusese că trebuia să mai 
stea cu copiii. Soţii Ferne erau în vizită la un co¬ 
leg şi nu se întorceau după cină. Ii propusese să 
urce cu ea în casă, dar el ezitase. Poate că profe¬ 
sorul si soţia lui aveau să fie şocaţi să-l găsească 
acolo la întoarcere, iar copiii aveau să-l privească 
nedumeriţi. Nu se simţea deloc bine în compania 

unor astfel de oameni si meseria lor îl intimida: 
> 

el, Georges Ferne, profesor de drept constituţional 


57 



la o şcoală de studii aprofundate, iar ea, Suzanne 
Ferne, avocată de prestigiu la înalta curte din Paris, 
cum scria pe hârtiile lor de corespondenţă pe care 
i le arătase Margaret. 

Urcase totuşi în casă, cu inima strânsă. De ce 

avea sentimentul că se strecoară acolo ca un hot? 

> 

încă din hol, îl impresionase austeritatea locului. 

Pereţii erau lambrisati cu lemn închis la culoare. 
> > 

In salonul ale cărui ferestre dădeau spre Parcul 
Observatorului, aproape nici o piesă de mobilier. 
De altfel, să fi fost chiar un salon? In fata feres- 
trei erau două mici birouri. După cum îi expli¬ 
case ea, profesorul Ferne şi soţia lucrau adesea 
împreună, dar fiecare la biroul său. 

In seara aceea, cei doi copii, în halate ecosez, 
stăteau pe canapeaua de piele neagră din salon. 
Margaret şi Bosmans îi găsiră citind, cu feţişoare 
concentrate şi serioase. Se ridicară şi se apropiară 
ceremonios de Bosmans să-i strângă mâna. Nu p㬠
reau câtuşi de puţin miraţi de prezenţa lui. 

Băiatul citea dintr-un manual de matematică. 
Bosmans a fost surprins să vadă că-şi lua notiţe pe 
margini. Fata era absorbită de o carte cu coperte gal¬ 
bene de la Classiques Garnier: Cugetările lui Pascal. 
Bosmans îi întrebase câţi ani au. Unsprezece, res¬ 
pectiv doisprezece ani. îi felicitase pentru cumin¬ 
ţenie şi pentru lecturile mature. Dar nu păreau să 
pună preţ pe asemenea complimente, ca şi când 


58 



era ceva firesc. Băiatul ridicase din umeri si se în- 

> 

torsese la manualul lui, iar fata îi zâmbise timid 
lui Bosmans. 

Intre cele două ferestre ale salonului era agăţată 
o fotografie înrămată: profesorul Ferne şi soţia, 
foarte tineri, surâzători, dar cu o anume gravitate 
în priviri, îmbrăcaţi în robe de avocaţi. De fiecare 
dată când îşi petrecea seara cu Margaret în aparta¬ 
mentul lor, stăteau pe canapeaua de piele, aştep- 
tându-i să se întoarcă. Margaret îi dusese pe copii 
la culcare si le dăduse voie să mai citească o oră în 
pat. Lampa cu abajur roşu aşezată pe un gheri¬ 
don răspândea o lumină caldă şi liniştitoare, lăsând 
câteva zone de penumbră. Bosmans se uita spre 
fereastră, imaginându-şi-i pe profesorul Ferne şi 
pe doamna avocat cum lucrau la dosare, fiecare la 
biroul său. Poate că în concedii copiii stăteau lân¬ 
gă ei pe canapea, cu nasul în cărţi, ba poate că şi 
după-amiezile de sâmbătă urmau acelaşi tipar, 

Iară ca nimic să tulbure liniştea din familia aceea 

> 

studioasă. 

Lui Bosmans i se părea că profită într-un mod 
fraudulos, împreună cu Margaret, de liniştea şi 
tihna aceea. Se ridica să se uite pe fereastră şi se 
întreba dacă Parcul Observatorului nu se găsea 
cumva într-un oraş străin în care tocmai sosiseră, 
el şi Margaret. 


59 



Prima dată, a încremenit de spaimă auzind, 
spre miezul nopţii, cum se deschide şi se închide 
la loc uşa apartamentului şi apoi vocea profeso¬ 
rului Ferne si a soţiei lui, în hol. Se uita insistent 
la Margaret si simţea că dacă nu-si vine în fire o 
să izbucnească şi-o să-i spună cât e de speriat. 
Când soţii Ferne intrară, se ridică şi se îndreptă 
spre uşa salonului. Le întinse mâna ca şi când ar 
fi plonjat în apă, dar se linişti imediat văzând că 
amândoi îi răspund la salut. 

Ingăimă doar: 

„Jean Bosmans“. 

Erau la fel de serioşi ca şi copiii lor. Şi, la fel 
ca ei, păreau să nu se mire de nimic, în nici un 
caz de prezenţa lui Bosmans. Oare-i auziseră nu¬ 
mele? Profesorul Ferne părea să trăiască într-un 
plan superior, abstract, în care n-avea habar de 
mărunţişurile vieţii de zi cu zi. Tot asa si soţia lui, 
cu privirea ei rece, cu părul tuns scurt şi cu felul 
ei foarte direct de a se purta şi de a vorbi. Dar ceea 
ce-1 deconcertase pe Bosmans la acea primă în¬ 
tâlnire i s-a părut până la urmă liniştitor, gândin- 
du-se că relaţia cu cei doi ar fi putut chiar să-l ajute. 

„Andre si-a învătat la matematică? “ o întrebă 
profesorul pe Margaret, cu o voce foarte blândă, 
care îl surprinse pe Bosmans. 

„Da, domnule. 


60 



— Am văzut că-şi lua notiţe pe marginile căr¬ 
ţii... bâigui Bosmans. E remarcabil pentru vârsta lui.“ 

Profesorul şi soţia lui îl fixară cu privirea. Poate 
că fuseseră şocaţi de cuvântul „remarcabil"? 

„Lui Andre i-a plăcut întotdeauna matema¬ 
tica", spuse profesorul cu aceeaşi voce blândă, ca 
şi cum n-ar fi găsit nimic excepţional sau „re¬ 
marcabil" în asta. 

Doamna avocat Ferne venise lângă Bosmans 
şi Margaret. 

„Bună seara", le spusese ea înclinându-şi puţin 
capul şi zâmbind protocolar. 

Apoi ieşi din salon. Profesorul îi salută şi el, 
pe acelaşi ton detaşat ca şi soţia lui, doar că, în 
plus, le strânse mâinile pe rând înainte să iasă pe 
uşa din spate a salonului. 

„E ciudat, spuse Margaret când rămaseră sin¬ 
guri. Am putea să rămânem toată noaptea aici... 
Nici că le-ar păsa... Parcă sunt aerieni. 

Mai degrabă lăsau senzaţia că nu voiau să-şi 
piardă timpul cu micile detalii insignifiante, şi 
mai ales că evitau să vorbească fără să spună ni¬ 
mic. Bosmans îşi închipuia că în camera din fund, 
care servea drept sufragerie, până şi mesele lor 
erau studioase. Le puneau copiilor întrebări de 
matematică sau de filozofie, iar ei răspundeau cât 
se poate de bine, cu precocitatea aceea a tinerilor 


61 



muzicieni geniali. Probabil că profesorul şi doam¬ 
na avocat Ferne se cunoscuseră pe băncile facul¬ 
tăţii, se gândea Bosmans. De-asta se purtau şi 
acum unul cu celălalt puţin nefiresc. Ceea ce p㬠
rea să-i lege era o mare complicitate intelectuală, 
o camaraderie de foşti studenţi, până şi în felul 
ironic în care îşi vorbeau cu „dumneavoastră". 

Intr-o noapte, ieşind din bloc, în liniştea din 
Parcul Observatorului, Bosmans aruncă, pe un 
ton grav, o sentinţă care o făcu pe Margaret să 
zâmbească: 

„Prostia nu e punctul lor forte". 

O sfătuise să spună că e fratele ei. După păre¬ 
rea lui, Ferne şi soţia lui desconsiderau legăturile 
sentimentale care nu duceau la un schimb conti¬ 
nuu de idei între persoane de sex diferit. Dar îi 
respecta foarte mult, şi când se gândea la ei îi 
veneau în minte cuvinte precum: Justiţie; Drept; 
Rectitudine. Intr-o seară, după ce Margaret îi 
dusese pe copii la culcare şi le dăduse voie, la ru¬ 
gămintea lui Bosmans, să mai citească în pat două 
ore în loc de una, rămăseseră singuri în salon, ca 
de obicei. 

„Ar trebui să-i rugăm să ne-ajute“, zise Bosmans. 

Ea căzuse pe gânduri. Dădu din cap. 

„Da... e o idee bună... 

— De fapt, nu să ne-ajute, spusese Bosmans. 
Mai degrabă să ne apere, pentru că sunt avocaţi...“ 


62 



Odată, o însoţise pe Margaret în camera copii¬ 
lor, unde-i lăsaseră în paturile lor gemene, citind 
fiecare din cartea lui. Apoi porniseră să exploreze 
apartamentul. Biblioteca ocupa o cămăruţă şi era 
compusă numai din cărţi de drept şi de ştiinţe 
umane. Câteva rafturi cu discuri cu muzică clasică. 
In colţul din stânga al camerei, un divan şi un 
pick-up. Cu siguranţă că profesorul şi doamna 
avocat Ferne se relaxau stând pe divan, unul lângă 
altul, ascultând muzică. Dormitorul lor era chiar 
lângă bibliotecă, dar nu îndrăzniră să intre. Zăriră 
totuşi, prin uşa întredeschisă, două paturi gemene, 
la fel ca în camera copiilor. Apoi se întoarseră în 
salon. In seara aceea, Bosmans simţi că erau pur 
şi simplu de capul lor acolo. Ce diferenţă uriaşă 
între profesorul Ferne, soţia lui, copiii, apartamen¬ 
tul liniştit, pe de o parte, şi tot ce-i aştepta afară 
pe Margaret şi pe el, oamenii aceia cu care riscau 
să se-ntâlnească, pe de altă parte... Aceeaşi sen¬ 
zaţie de siguranţă şi de tihnă o mai trăia după- 
amiaza, în fostul birou al lui Lucien Hornbacher, 
când se întindea pe divanul îmbrăcat în velur 
albastru-întunecat, răsfoind catalogul Editurii 
Sablier sau încercând să noteze câte ceva în car¬ 
neţel. Trebuia să-si ia inima-n dinţi si să le ceară 
> » > > 

profesorului şi soţiei lui să-i ajute, măcar cu un 
sfat, sau să-i sprijine moral. Cum să îi descrie pe fe¬ 
meia roşcată şi pe preotul răspopit? Presupunând 


63 




că şi-ar fi găsit cuvintele, soţii Ferne nu şi-ar în¬ 
chipui că pot exista asemenea oameni şi s-ar uita 
stânjeniţi la el. Si Dumnezeu ştie ce mai era si cu 
Boyaval ăla, despre care Margaret nu-ndrăznea 
să-i dea mai multe amănunte... Hotărât, şi unul, 

si celălalt erau în viată frunze-n vânt. Fără fami- 
» > 

lie. Fără un loc al lor de drept. Oameni de nimic. 
Uneori, mai că-1 lua ameţeala când se gândea. 



Intr-una din nopţi, când se întorseseră acasă, 
profesorul şi soţia lui li se păruseră mai prietenoşi 
decât de obicei. Când intraseră în salon, le spuse¬ 
seră câteva cuvinte amabile amândurora. 

„Sper că nu sunteţi foarte obosiţi", zisese 
profesorul Ferne, cu vocea lui blândă. 

Iar lui Bosmans i se păruse că vede o urmă de 
bunăvoinţă şi în privirea soţiei lui. 

„Nu... totul e-n regulă", răspunsese Margaret, 
cu un zâmbet larg. 

Profesorul se întorsese spre Bosmans. 

„Sunteţi student?" 

Bosmans amuţise de ruşine. Ii era teamă să spu¬ 
nă ceva care l-ar fi stânjenit cu siguranţă imediat. 

„Lucrez într-o editură. 

— A, da? Care?" 

Bosmans avea impresia că profesorul şi soţia 
lui le dădeau atenţie numai din politeţe. Stăteau 


65 



în picioare în faţa lor abia aşteptând de fapt să 
iasă din salon. 

„La Editura Sablier. 

— N-am auzit de ea“, spuse doamna avocat 
Ferne, în felul acela direct cu care Bosmans se 
obişnuise deja. 

„De fapt, mă ocup mai degrabă de librărie. 

Simţi însă imediat că precizarea era inutilă. 
Profesorul Ferne şi soţia lui îşi pierduseră inte¬ 
resul. Iată genul de detalii pe care le considerau 
lipsite de importanţă. Poate că ar fi trebuit să le 
vorbească mai pe şleau. Margaret îi semăna, nu 
găsea niciodată cuvintele ca să se apropie cu-ade- 
vărat de ei, nu făcea decât să le zâmbească si să le 
răspundă la cele câteva întrebări despre copii. 

„Şi ce fel de cărţi se găsesc în librăria dumnea¬ 
voastră? întrebă soţia profesorului, pe tonul acela 
pur protocolar. 

— Păi... în special cărţi despre ştiinţele oculte. 

— Noi nu ştim prea multe despre ştiinţele 
oculte“, spuse soţia profesorului, ridicând din 
umeri. 

Bosmans prinse curaj. 

„Bănuiesc că n-aţi avut timp să citiţi despre 
ştiinţele oculte, studiind dreptul..." 

Şi arătă, cu un gest ezitant, fotografia înr㬠
mată de pe perete, cu ei doi tineri, în robe de 

avocaţi. 

> 


66 



„Da, aveam alte domenii de interes", spuse 
soţia profesorului Ferne, cu o voce gravă care-1 
făcu pe Bosmans să regrete replica familiară 
dinainte. 

Urmă un moment de tăcere. Apoi Margaret 

încercă să continue discuţia. 

> 

„In curând este ziua lui Andre... M-am gân¬ 
dit că am putea să-i facem cadou un căţeluş. 

O spuse cumva naiv şi spontan. Profesorul şi 
soţia lui păreau stupefiaţi, ca şi cum tocmai ar fi 
auzit o-njurătură. 

„N-am avut niciodată câine în familia noas¬ 
tră", spuse răspicat doamna avocat Ferne. 
Margaret lăsă privirea în pământ, şi Bosmans 

observă că rosise toată de fâstâceală. Vru să-i sară 
> 

în ajutor. Dar se temu să nu-şi piardă cumpătul, 

dezlăntuindu-si violenta aceea de mirare la un bă- 
> ) > 

iat înalt şi bine făcut, dar la locul lui, cum era el. 
„Nu vă plac câinii?" 

Profesorul Ferne şi soţia lui îl priviră tăcuţi, ca 

si când nu ar fi înţeles întrebarea. 

> > 

„Cred că pe copii i-ar bucura mult un căţeluş, 
bâigui Margaret. 

— Mă-ndoiesc, răspunse soţia profesorului. 
Andre n-ar suporta ca un câine să-i distragă aten¬ 
ţia de la matematică." 

> 

Faţa i se întunecă într-o expresie severă, şi Bos¬ 
mans observă cu stupoare că figura aceea, cu părul 


67 



şaten tuns scurt, maxilare puternice şi un fel de 
rigiditate a pleoapelor, avea un aer mai degrabă 
masculin. Pe lângă ea, profesorul Ferne părea 
cumva fragil. Să fi fost din cauza părului blond 
bătând în roşcat? Tenul palid? Bosmans mai ob¬ 
servase că doamna avocat Ferne nu zâmbea decât 
din vârful buzelor. Ochii îi rămâneau reci. 

„Haideţi să uităm de povestea asta cu câinele", 
spuse profesorul Ferne, cu vocea lui blândă. 

Sigur, se gândi Bosmans. In apartamentul acela 
auster, în familia aceea care cu siguranţă că se de¬ 
dica de generaţii întregi dreptului şi magistraturii 
şi ai cărei copii erau cu doi ani mai maturi decât 
liceenii de vârsta lor, n-avea ce să caute un câine. 
Când simţi că soţii Ferne se pregăteau să iasă din 
salon, lăsându-i singuri pe el şi pe Margaret, ca 
şi în serile precedente, îşi spuse că poate-ar me¬ 
rita să mai facă o încercare. 

„Aş vrea să vă cer sfatul într-o problemă." Şi, 
ca să capete curaj, aruncă o privire spre fotogra¬ 
fia cu ei doi în robe negre. 

Oare îl auziseră? Vorbise atât de încet... Re¬ 
luă imediat: 

„Dar n-aş vrea să vă reţin... Poate rămâne pe 
altă seară... 

— Cum doriţi, spuse profesorul Ferne. Vă stau 
la dispoziţie". 


68 



Ieşi din salon împreună cu soţia lui, nu îna¬ 
inte de a le zâmbi, la fel de protocolar. 

„Ce sfat voiai să le ceri?“ îl întrebă Margaret. 
Nu mai ştia ce să spună. Chiar aşa, ce sfat? Ii 
venise ideea să apeleze la profesor şi la soţia lui 
când văzuse fotografia aceea cu ei în robe de avo¬ 
caţi. Intr-o zi, se aventurase în sala paşilor pier¬ 
duţi din Palatul de Justiţie si urmărise tinuta 
maiestuoasă şi în acelaşi timp suplă al tuturor 

acelor oameni care mişunau încolo si-ncoace în 
> > 

robele lor, unele cu bordură de hermină. Şi-apoi, 
copil fiind, îi atrăsese atenţia o fotografie cu o 
tânără aflată pe banca acuzaţilor la Curtea de 
Juraţi, în spatele unui bărbat cu robă neagră. în 
legenda fotografiei scria: „Alături de acuzată, ap㬠
rătorul ei o susţine cu toată competenţa şi cu 
bunăvoinţă paternă. 

Oare ce delict sau ce greşeală avea pe con¬ 
ştiinţă el, Bosmans? Un vis care se repeta adesea: 
fusese complice la un delict destul de grav, după 
câte părea, un complice secundar, de vreme ce 
nu-1 identificaseră încă, dar tot complice, în orice 

caz la un delict de care n-avea habar. Se simţea 

> 

ameninţat si, cu toate că uita uneori de asta, ame- 
ninţarea îl bântuia din nou în vis, şi chiar după 
ce se trezea. 

Ce sfaturi şi ce ajutor spera să obţină de la pro¬ 
fesorul Ferne şi de la soţia lui? în noaptea aceea, 


69 



imediat ce ieşi din apartamentul lor, izbucni în 
râs. Luase liftul, împreună cu Margaret - un lift 
cu uşi vitrate care-i purta încet în jos, aşezaţi pe 
bancheta lui -, fără să se poată opri din râs. li 
spuse şi lui Margaret. Să le ceară avocaţilor să-l 
apere de ce? De viaţă? Nu-şi închipuia cum ar 
putea sta în faţa profesorului Ferne şi a doamnei 
avocat Suzanne Ferne, ei solemni, iar el făcân- 
du-le un val de confidenţe, pentru a încerca să le 
explice sentimentul de vinovăţie care-1 chinuia încă 
din copilărie, fără să ştie de ce, şi senzaţia aceea 
nenorocită că merge, de multe ori, prin nisipuri 
mişcătoare... Întâi că nu-si mărturisise niciodată 
sentimentele nimănui, nici nu ceruse nimănui 
ajutorul. Nu, la soţii Ferne îl uimise faptul că 
păreau să aibă o încredere oarbă în propriile cali¬ 
tăţi intelectuale şi morale, siguranţa aceea de sine, 
al cărei secret tare-ar fi vrut să-l afle de la ei. 

în noaptea aceea, poarta Parcului Observato¬ 
rului fusese lăsată deschisă. Se aşezase împreună 
cu Margaret pe o bancă. Afară era călduţ. îşi 
amintea că Margaret lucrase în casa profesorului 
în februarie şi o parte din martie. Dar fusese cu 
siguranţă o primăvară timpurie în anul acela, dacă 
petrecuseră atâta timp pe bancă, afară. O noapte 
cu lună plină. Văzuseră cum se stinge lumina la 
ferestrele casei Ferne. 


70 



„Şi când zici că vrei să le ceri sfatul?“ îl în¬ 
trebase ea. 

Şi izbucniseră iar în râs. Vorbeau în şoaptă, 
de teamă să nu-i surprindă cineva în grădină. La 
ora aceea înaintată, era clar că n-avea ce căuta 
acolo. Margaret îi explicase că atunci când ajun¬ 
sese la Paris stătuse o vreme intr-un hotel în apro¬ 
piere de Etoile. Nu cunoştea pe nimeni. Seara, 
se plimba prin cartier. Era acolo un parc puţin 
mai mic decât Parcul Observatorului, un fel de 
scuar cu o statuie şi câţiva copaci, şi se aşeza une¬ 
ori pe câte-o bancă, exact ca acum. 

„Unde anume?” întrebă Bosmans. 

Statia de metrou Boissiere. Ce coincidentă... 
> > 

In anul acela, el cobora deseori la Boissiere pe la 
şapte seara. 

„Locuiam pe rue de Belloy, îi spuse Margaret. 
Hotel Sevigne.“ 

Ar fi putut să se intersecteze în perioada aceea 
prin cartier. Bosmans cotea la stânga pe străduţa 
aceea, puţin mai încolo de gura de metrou. Ple¬ 
case de la librăria fostei Edituri Sablier când afară 
se înserase deja. Trebuia să schimbe la Montpar- 
nasse. Apoi avea linie directă până la Boissiere. 
Căuta pe cineva care să-i culeagă la maşină 

conţinutul celor două caiete Clairefontaine um- 
> 

plute cu scrisul lui mărunt şi pline de ştersături. 


71 



Găsise un anunţ în ziar la rubrica „Oferte de 

muncă“: Fostă secretară de direcţiune. Ofer ser- 

> 

vicii de dactilografie în orice domenii. Simone 
Cordier. Rue de Belloy nr. 8. Arond. 16. Sunaţi 
seara, de preferinţă după ora 19. PASSY 63 04. 

De ce să meargă aşa de departe, pe celălalt 
mal al Senei? De când mama lui şi răspopitul îi 
dăduseră de urmă la noua adresă si ea venise să-i 
ceară bani, îi era teamă. Bărbatul publicase în 
tinereţe o plachetă de versuri şi aflase că şi Bos- 
mans se ocupa cu scrisul. Intr-o zi, când, din 
nefericire, se intersectaseră pe stradă, îl urmărise 
şi-i aruncase tot felul de ironii. El, Bosmans, mare 
scriitor... Dâ habar n-avea el ce-i aia literatură... 
Mulţi chemaţi, puţini aleşi... Mama lui îl apro¬ 
ba ridicându-si bărbia în vânt, sfidător. Bosmans 
o luase la fugă pe rue de Seine, ca să scape de ei. 
A doua zi, bărbatul îi trimisese unul din poemele 
acelea din tinereţe, chipurile să-i arate de ce era 
în stare la vârsta lui. Si să-i dea o lecţie de stil. 

j > 

„Nicicând luna lui iunie nu fu mai în splen¬ 
doare / Decât ca-n patruzeci iunie acela, la sol- 
stiţiu / Oamenii mari pierduseră războiul, / Tu 
alergai prin luminişuri şi-ţi juleai genunchii / 
Băietan pur ca lacrima şi violent / Departe de 
tărănci, de fetitele lor stricate / Azurul cerului 
nicicând nu fu mai azur / Acolo urmăreai cu pri¬ 
virea trecând / Un tanchist german tinerel / Cu 


72 



părul lui de soare blond strălucitor / Fratele tău / 
Intru copilărie.“ 

De-atunci, avea adesea acelaşi vis: mama lui 
şi răspopitul intrau în cameră, şi nu putea să facă 
nimic să-i oprească. Ea îi scotocea prin buzuna¬ 
rele hainelor căutând bancnote. Celălalt dădea 
cu ochii de cele două caiete Clairefontaine de pe 
masă. Se uita duşmănos prin ele şi le făcea bucăţi 
tacticos, cu mutra concentrată şi severă, ca un in¬ 
chizitor care distruge o carte considerată obscenă. 
După acel vis, Bosmans hotărâse să-şi ia nişte 
măsuri de precauţie. Măcar dactilografa avea să lu¬ 
creze departe de indivizii ăia doi. Pe teren neutru. 

Se prezentă pe rue de Belloy nr. 8 şi sună la 
uşa apartamentului, ţinând în mână un plic mare 
cu vreo douăzeci de pagini pe care le trecuse pe 
curat. Ii deschise o femeie blondă, pe la cinci¬ 
zeci de ani, cu ochi verzi şi siluetă elegantă. Salo¬ 
nul era pustiu, nemobilat, în afară de un bar din 

lemn natur si de un taburet înalt. îl invită să ia 
> 

loc şi ea rămase în picioare în spatele barului. Il 
anunţă din prima că n-o să poată să dactilogra¬ 
fieze decât zece pagini pe săptămână. Bosmans îi 
spuse că nu era nici o problemă, ba dimpotrivă: 
avea mai mult timp pentru corecturi. 

„Şi despre ce este vorba?“ 

Pusese două pahare pe bar şi turna whisky în 
ele. Bosmans nu-ndrăznea să refuze. 


73 



„E un roman. 

— Aha... Sunteti romancier? 11 
> 

Nu-i răspunse. Dacă ar fi spus da, s-ar fi simţit 

ca un coate-goale care se dă drept mare nobil. 

Sau ca un escroc din aceia care sună la uşile oa- 

> 

menilor şi le promit mincinos c-o să le trimită 
prin poştă enciclopedia plătită în avans. 

Timp de aproape şase luni, o vizită regulat pe 
Simone Cordier. De fiecare dată îi ducea pagini 
copiate din caiete şi le lua înapoi pe cele dactilo¬ 
grafiate. Ii ceruse să păstreze la ea, pentru sigu¬ 
ranţă, manuscrisul. 

„Vă e teamă de ceva?“ 

îşi amintea foarte bine întrebarea asta pe care 
i-o pusese într-o seară, fixându-1 cu o privire mi¬ 
rată şi totodată binevoitoare. Pe atunci, probabil 
că neliniştea i se citea pe faţă, în felul în care 
vorbea si mergea si chiar în felul în care se aşeza. 
Se aşeza întotdeauna pe marginea scaunului sau 
a fotoliului, stând pe o singură fesă, ca şi când nu 
şi-ar fi găsit locul şi ar fi fost gata să o ia la fugă. 
O atitudine surprinzătoare, uneori, la un băiat ca 
el, înalt cât muntele si de o sută de kile. I se 
spunea: „Relaxaţi-vă... Aşezaţi-vă confortabil...“, 
dar nu se putea controla. Adesea chiar dădea im¬ 
presia că-şi cere scuze. Pentru ce, de fapt? îşi pu¬ 
nea uneori întrebarea asta mergând singur pe 
stradă. Pentru ce să se scuze, hm? Pentru că 


74 



trăieşte? Şi izbucnea imediat intr-un râs zgomo¬ 
tos, de nestăpânit, care-i făcea pe trecători să-şi 
întoarcă privirile după el. 

Totuşi, în serile în care mergea la Simone 
Cordier să ia paginile dactilografiate, simţea, 
pentru prima dată, că nu se mai sufocă şi că scapă 

de nelinişte. La ieşirea de la statia de metrou 
> > > 

Boissiere, nu era nici un pericol să dea nas în nas 

cu mama lui si cu însoţitorul ei. Era foarte de- 
> > 

parte de ei, în alt oraş, într-o altă viaţă. Da chiar, 
de ce viaţa-i aranjase tocmai lui să-ntâlnească ase¬ 
menea fantoşe care-şi închipuiau că aveau vreun 
drept asupra lui? Dar oare omul cel mai coco¬ 
loşit, cel mai răsfăţat de soartă nu poate să ajungă 
la cheremul te miri cărui şantaj ist? îşi tot spunea 
asta ca să se consoleze. Şi câte astfel de poveşti nu 
se găseau în romanele poliţiste. 

Se petrecea în septembrie şi octombrie. Da, 
pentru prima dată în viaţa lui, simţea că respiră 
în voie. Când pleca de la Editura Sablier, afară 
era încă lumină. O vară indiană despre care s-ar 
fi zis că putea să dureze luni întregi. Şi, de ce nu, 
totdeauna. 

înainte să urce la Simone Cordier, intra în ca¬ 
feneaua de la parterul clădirii vecine, colţ cu rue 
La Perouse, ca să corecteze paginile pe care i le 
ducea, mai ales cuvintele imposibil de descifrat. 
Dactilogramele făcute de Simone Cordier erau 


75 



presărate cu semne ciudate: O-uri barate, treme 

în loc de accente circumflexe, sedile sub unele 

vocale, si Bosmans se întreba dacă erau semne 

slave sau scandinave. Sau dacă pur şi simplu era 

o maşină de scris străină, cu caractere mai puţin 

cunoscute în Franţa. Nu-ndrăznea s-o întrebe. 
> 

Prefera ca lucrurile să rămână asa. Ba chiar îsi 

> > 

spunea că ar trebui să păstreze toate semnele alea, 

dac-ar fi avut vreodată sansa să-si vadă manuscri- 
> » 

sul publicat. Se potriveau cu textul şi-i dădeau 
aerul acela exotic de care avea nevoie. La urma 
urmei, oricât ar fi-ncercat să se exprime în fran¬ 
ceza cea mai curată, si el era, ca si maşina de scris 
a lui Simone Cordier, de origine străină. 

Când pleca de la ea, intra din nou în cafenea 
şi continua să corecteze, de data asta paginile dac¬ 
tilografiate. Avea toată seara la dispoziţie. Prefera 
să rămână în cartierul acela. I se părea că ajun¬ 
sese la o răscruce în viaţă, sau mai degrabă la un 
liman de unde putea să privească mai departe 
spre viitor. Pentru prima dată, se gândea la acest 
cuvânt: viitor. Si la încă unul: orizontul. In se- 

j 

rile acelea, străzile pustii şi tăcute ale cartierului 

deveneau linii de fugă, ducând toate spre viitor 

si ORIZONT. 

» 

Nu-i prea venea să ia din nou metroul şi să se 
întoarcă în arondismentul paisprezece şi în ca¬ 
mera lui. Toate astea ţineau de vechea lui viată, o 


76 



haină zdrenţuită pe care-avea s-o facă uitată cât 
de curând şi o pereche de încălţări jerpelite. Par¬ 
curgând rue La Perouse, ale cărei clădiri păreau, 
toate, părăsite - ba nu, vedea totuşi o lumină acolo, 
sus, la o fereastră de la etajul cinci, poate că era 
cineva care-1 aştepta de mult -, simţea că uită de 
tot şi de toate. I se şterseseră deja din minte co¬ 
pilăria şi adolescenţa. Şi astfel scăpase dintr-odată 
de o povară. 

Cam după vreo douăzeci de ani, nimerise din 
nou, din întâmplare, în cartierul acela. Stând pe 
trotuar, încerca să oprească un taxi, dar toate erau 
ocupate. Aşa că hotărâse să meargă pe jos. îşi 
amintise de apartamentul lui Simone Cordier, de 
paginile dactilografiate, cu tremele şi sedilele lor. 

Se întreba dacă Simone Cordier murise. Dacă 
da, probabil că nici nu fusese nevoie de o firmă 
care să elibereze apartamentul acela gol. Poate că 
descoperiseră, în spatele barului, paginile ma¬ 
nuscrisului pe care i-1 încredinţase odinioară. 

O luă pe rue de Belloy. Era seară, la aceeaşi oră 
la care ieşea pe vremuri de la metrou, şi în acelaşi 
anotimp, lăsându-se purtat parcă de aceeaşi vară 
indiană. 

Ajunsese în faţa intrării în hotelul Sevigne, una 
dintre primele clădiri de pe stradă, chiar înainte 
de cea în care locuia Simone Cordier. Uşa cu geam 
era deschisă, iar în hol o mică lustră răspândea o 


77 



lumină albă. In toamna aceea, de fiecare dată 
când se ducea să-şi ia paginile dactilografiate tre¬ 
cea, ca şi acum, prin faţa hotelului. Intr-o seară, 
îşi spusese că ar putea să-şi rezerve o cameră acolo 
şi să nu se mai întoarcă pe celălalt mal al Senei, 
îi venise în minte şi o expresie: A RUPE PUN¬ 
ŢILE DE LEGĂTURĂ. 

De ce n-oi fi-ntâlnit-o pe Margaret atunci? 
De ce abia câteva luni mai târziu? Cu siguranţă 
că ne-am intersectat pe stradă, sau chiar în cafe¬ 
neaua din colt, fără să ne vedem. Stătea nemişcat 
în fata intrării de la hotel. De atâta amar de vre- 
me, se lăsase purtat de meandrele vieţii de zi cu 
zi, de tot ceea ce te face una cu majoritatea seme¬ 
nilor şi se topeşte pe parcurs intr-un fel de ceaţă, 
intr-un şuvoi monoton, numit, de obicei, mersul 
lucrurilor. Avea impresia că se trezise brusc din 
amorţeala aceea. Era de-ajuns să intre, să înain¬ 
teze pe culoar până la recepţie şi să întrebe în ce 
cameră locuia Margaret. Imposibil să nu rămână 
vreun ecou, vreo urmă palidă a trecerii ei prin 
hotelul acela şi pe străzile dimprejur. 



Sosise din Elveţia la Gare de Lyon pe la şapte 
seara. Pomi spre coada de aşteptare pentru taxi¬ 
uri, târând valiza de piele şi pânză pe care i-o d㬠
ruise Bagherian. Când şoferul o întrebă de adresă, 
pronunţă stricat numele străzii. Spuse: rue Bellot. 
Şoferul n-o ştia. O căută pe hartă. Exista o rue 
Bellot, pe lângă bassin de la Villette, dar Baghe¬ 
rian îi spusese: „aproape de £toile“. Din fericire, 
taximetristul cunoştea hotelul Sevigne. A, da, rue 
de Belloy. 

O conduseră la ultimul etaj, camera 52. In 
ajun, în Elveţia, făcuse noapte albă în aparta¬ 
mentul lui Bagherian. Aşa că era prea obosită să 
despacheteze bagajul. Se întinse pe pat îmbrăcată 

si adormi. 

> 

Când se trezi, în penumbra camerei, simţi c-o 
ia puţin ameţeala, ca şi când ar fi stat aplecată 
peste bord. Dar zări valiza de piele şi pânză, 


79 



acolo, la îndemână, si-si veni în fire. Visase că se 

afla pe un vapor, iar tangajul era atât de puternic, 

încât la fiecare mişcare risca să cadă din cusetă. 

> » 

O sonerie de telefon. Orbecăi după butonul 
veiozei. Ridică receptorul. Vocea lui Bagherian 
părea să vină de foarte departe. Câteva hârâieli. 
Apoi dintr-odată se limpezi, parcă ar fi vorbit 
din camera vecină. Ajunsese cu bine? li dădu c⬠
teva sfaturi practice: putea să mănânce la hotel 
sau la cafeneaua din coltul străzii; cel mai bine 
pentru ea era să rămână la hotel cât voia, până-şi 
găsea de lucru şi chiar şi după aceea; dacă avea 
nevoie de bani, putea să-i dea el adresa unei bănci 
la care să apeleze în numele lui. N-ar fi făcut aşa 
ceva niciodată. Refuzase şi plicul pe care i-1 ofe¬ 
rise în Lausanne, când o condusese la gară. Nu 
acceptase decât salariul de guvernantă. Guver¬ 
nantă: cuvântul pe care l-ar fi folosit Bagherian. 
Se amuza singur de cuvintele demodate pe care 
le folosea adesea, intrigând-o pe Margaret le Coz. 
Intr-o zi, îl lăudase pentru felul lui îngrijit de a 
vorbi. El îi explicase că învăţase la mai multe 
şcoli franceze din Egipt, cu nişte profesori mult 
mai severi decât cei de la Paris în privinţa voca¬ 
bularului şi sintaxei corecte. Puse receptorul în 
furcă şi se întrebă dacă Bagherian avea s-o mai 
sune. Poate că era ultima dată când vorbeau. Si 

j 

avea să rămână singură în camera aceea de hotel, 


80 



în mijlocul unui oraş necunoscut, fără măcar să 
ştie prea bine de ce. 

Stinse veioza. Deocamdată, se simţea mai 
bine în penumbră. Tocmai se produsese o nouă 
ruptură în viaţa ei, dar nu regreta deloc şi nici nu 
se temea. Nu era prima... Şi întotdeauna se în¬ 
tâmpla la fel: sosea într-o gară unde n-o aştepta 
nimeni, intr-un oraş cu străzi ale căror nume nu 
le ştia. Nu se-ntorsese niciodată de unde plecase. 
De altfel, nici nu existase vreun punct de plecare, 
aşa cum există în viaţa celor care-ţi spun că sunt 
din cutare provincie şi cutare sat, unde se-ntorc 
din când în când. Ea nu se-ntorsese niciodată 
intr-un loc în care trăise. De exemplu, n-avea să 
mai meargă niciodată în Elveţia, Elveţia, care, 
când se urcase în autobuz la autogara din Annecy, 
speriată să nu fie oprită la frontieră, i se părea 
un refugiu. 

Pleca, de fiecare dată, cu inima uşoară, si de 
fiecare dată când trăia o nouă ruptură era sigură 
că viaţa avea să aranjeze totul bine. Nu ştia dacă 
avea să rămână mult timp la Paris. In funcţie de 
împrejurări. Avantajul e că intr-un oraş mare poţi 
foarte uşor să-ţi faci pierdută urma, aşa că lui 
Boyaval i-ar fi şi mai greu să dea de ea în Paris 
decât în Elveţia. Ii spusese lui Bagherian că o să-şi 
caute de muncă - muncă de secretariat, pentru 
că vorbea germana - şi de preferinţă într-o firmă 


81 



mare, unde se putea pierde printre ceilalţi. Păruse 
surprins şi chiar puţin îngrijorat. De ce să nu lu¬ 
creze tot ca guvernantă? Nu voia să-l contrazică. 
Da, guvernantă, cu condiţia să găsească o familie 
în care să se simtă în siguranţă. 

Se prezentă la agenţia Stewart, în foburgul 
Saint-Honore, într-o după-amiază, şi avu de aş¬ 
teptat până să fie primită de un bărbat blond 
la vreo cincizeci de ani, cu ochi mici si albaştri. 
Acesta se aşeză la birou şi o măsură câteva clipe 
cu o privire rece, ca de traficant. Ea stătea în pi¬ 
cioare, stânjenită. Poate că tipul avea să-i spună 
sec: Dezbracă-te. Dar îi făcu semn să se aşeze pe 
fotoliul de piele din faţa lui. 

„Numele şi prenumele dumneavoastră? “ 

Luase o fişă şi scotea capacul stiloului. 

„Margaret Le Coz.“ 

De obicei, lumea o întreba: în două cuvinte? 

Sau: sunteti bretonă? Dar blondul notă numele 
> 

pe fişă fără să-i spună nimic. 

„Născută în...“ 

Acela era momentul în care începea să de¬ 
vină suspectă. Citea în priviri surpriza, curiozita¬ 
tea sau chiar neîncrederea. Ce bine-ar fi fost să 
se fi născut în Villeneuve-Saint-Georges sau în 
Nevers... 

„La Berlin — Reinickendorf. 

— Puteţi să-mi dictaţi pe litere?“ 


82 



Nici nu clipise. Nu i se părea nimic ieşit din 
comun. Ii dictă: „Reinickendorf 1 . 

„Sunteţi de origine germană? 

— Nu, franceză/ 1 

Da, cel mai bine era să răspundă aşa, ferm. 

„Adresa dumneavoastră de domiciliu? 

— Hotelul Sevigne, rue de Belloy nr. 8. 

— Locuiţi la hotel? “ 

> 

I se părea că se uită la ea neîncrezător. Se str㬠
dui să-i răspundă detaşat: 

„Da, dar e ceva provizoriu 11 . 

Completa în continuare fişa, scriind cu atenţie. 

„Rue de Belloy e în arondismentul şaispre¬ 
zece, nu? 

— Exact. 11 

Ii era teamă să n-o întrebe cum îşi plătea ca¬ 
zarea. Bagherian se ocupa de asta. îi spusese că 
poate să rămână la hotelul Sevigne oricât dorea, 
dar voia să-şi găsească cât mai repede de lucru, 
ca să nu mai depindă de el. 

„Recomandări aveţi? 11 

Ridicase nasul din fisă si-o măsura din nou cu 
> > 

privirea. Fără pic de răutate în ochi. Doar răceala 
profesională. 

„Adică, aţi mai lucrat la vreo familie? 

— Da, am lucrat ca guvernantă în Elveţia. 11 

Spusese fraza pe un ton sec, ca şi cum s-ar fi 
hotărât brusc să-l înfrunte pe traficantul acela cu 
ochi albaştri. El dădu gânditor din cap. 


83 



„In Elveţia... E o recomandare bună... Ati 
fost guvernantă pentru mai mulţi copii? 

— Doi. 

— Şi puteţi să-mi spuneţi numele persoanei 
pentru care aţi lucrat? 

— Dl Bagherian.“ 

Se miră că nu-i cere să-i dicteze numele pe 
litere. Il notă pe fişă, continuând să dea din cap. 

„Am avut acum câţiva ani un client pe nume 
Bagherian... Staţi puţin... O să verific. 

Se întoarse cu scaunul, se ridică si deschise ser- 
tarul unui dulap de metal, de unde scoase o fişă. 

„Da, aşa e... Dl Michel Bagherian... rue La 
Perouse nr. 37... A apelat de două ori la serviciile 
noastre... “ 

Nu-i spusese niciodată că locuise la Paris. 

„Tot pentru guvernante. 

Acum o privea cu oarecare respect. 

„Şi dl Bagherian locuieşte acum în Elveţia? 11 

Poate că încerca să iniţieze o conversaţie de 
complezenţă, ca bunicuţele pe care le ascultase 
ea distrată într-o după-amiază, aşteptându-1 pe 
Bagherian, împreună cu copiii, în holul unui 
hotel din Ouchy. 

„Da, locuieşte în Elveţia. 11 

Sigur că ar fi vrut s-o mai descoasă. Dar nu-i 
mai spuse nimic. 


84 



„Vom încerca să vă găsim un angajator de ni¬ 
velul dlui Bagherian, îi zise el conducând-o până 
la ieşire. Vă rog să-mi trimiteţi şi o poză de bule¬ 
tin, ca s-o adăugăm la fişă, şi o recomandare 
semnată de dl Bagherian.“ 

Când să iasă, se întoarse spre ea. 

„Aveţi răbdare. Vă vom contacta noi.“ 

Nu prea ieşea din cartier. In primele nopţi, 
nu-şi găsea nici somnul. Adormea târziu, pe la 
trei. La şapte se trezea şi abia aştepta să plece din 
cameră. Se ducea în Etoile să-şi cumpere ziare şi 
se întorcea pe acelaşi drum până la cafeneaua din 
colt, rue La Perouse. Se aşeza si citea rubrica 
„Oferte de muncă“ de la mica publicitate. Ulti¬ 
mele cuvinte ale blondului de la agenţia Ste- 
wart: „Aveţi răbdare. Vă vom contacta noi“ nu 
erau prea încurajatoare. Mai bine să nu-şi facă 
speranţe. Bagherian o suna mereu pe la şapte 
seara. Se simţea bine la hotelul Sevigne? Nu, nu 
trecuse încă pe la bancă. Dar îi ajungeau banii. 
Nu o trăgea inima să-i ceară recomandarea pen¬ 
tru agenţia Stewart. „Subsemnatul, Michel Ba¬ 
gherian, declar că am fost pe deplin satisfăcut 
de serviciile domnişoarei Margaret Le Coz...“ 
Era ceva ce o deranja la fraza asta, ba chiar o în¬ 
trista. Cu siguranţă că scrisese recomandări ase¬ 
mănătoare şi pentru alte „guvernante". Cine ştie? 


85 



Oare îşi făcuse o listă cu toate „guvernantele 11 cu 
care se culcase şi figura şi ea acolo, în josul pa¬ 
ginii? O enerva că-i treceau prin minte asemenea 
gânduri. Era nedrept faţă de tipul ăsta care în¬ 
cerca s-o ajute. Sunt atât de rari oamenii dispuşi 
să te ajute, să te asculte, şi cu atât mai puţin să 
te înţeleagă... La telefon, îi răspundea doar cu 
da sau nu, nu ştia ce-ar putea să-i spună mai 
mult. De altfel, vocea lui i se părea din ce în ce 
mai îndepărtată, bruiată de hârâieli. Poate că nici 
nu mai era în Elveţia si o suna din Brazilia, unde 
trebuia să meargă cu copiii. Nici măcar nu-1 
întrebase când se gândea să plece, sau dacă mai 
era în Elveţia. Si nici el nu suflase o vorbă. Isi în- 

> j > 

chipuia, cu siguranţă, că n-o interesa, de vreme 

ce-i vorbea asa de rece la telefon. Din Elveţia sau 
> > 

din Brazilia, până la urmă avea să înceteze s-o 

mai sune. Si foarte bine. 

> 

La începutul lunii împlinise douăzeci de ani. 

Nici măcar nu-i pomenise lui Bagherian. Nu era 

obişnuită să-si serbeze ziua. Pentru asa ceva era 
» > > 

nevoie de o familie, de prieteni buni, de un drum 
marcat cu borne kilometrice de-a lungul căruia 
să-ţi permiţi câteva pauze, pentru ca apoi să por¬ 
neşti mai departe, liniştit. Ea, în schimb, înainta 
în viaţă în salturi dezordonate, prin rupturi, şi o 

lua de fiecare dată de la zero. Asa că aniversă- 

> 

rile... I se părea că trăise deja mai multe vieţi. 


86 



Totuşi, îsi aducea aminte de ziua aceea în care 
împlinise douăzeci de ani. In ajun, Bagherian 
îi lăsase maşina ca să-i ducă pe copii la şcoala 
Merimont, la vreo zece kilometri de oraş, spre 
Montreux. Copiii stăteau acolo trei zile pe săp¬ 
tămână, deşi vila aceea înconjurată de un parc 
mare nu prea semăna cu o şcoală. Vizitase totuşi 
sălile de clasă şi mica sală de mese de la parter. 

Venea să-i ia acasă miercurea seara si-i aducea 

> 

înapoi la şcoală lunea. Bagherian îi spusese că 
era mai bine pentru ei să stea câteva zile printre 
băieţi şi fete de vârsta lor decât mereu singuri cu 
tatăl lor. Pe scurt, fusese angajată cu jumătate de 
normă să se ocupe de ei. Oare exista o doamnă 
Bagherian? Margaret Le Coz simţise că nu tre¬ 
buia să abordeze subiectul acela. Murise, sau p㬠
răsise domiciliul conjugal? 

La întoarcere, cobora pe avenue d’Ouchy. Se 
opri la semafor, în intersecţia străjuită, în dreap¬ 
ta, de hotelul Royal-Savoy, cu turelele lui medie¬ 
vale care o duceau de fiecare dată cu gândul la 
Albă-ca-Zăpada şi cei şapte pitici. Ii stătu inima. 
Boyaval era acolo, pe trotuar, gata să traverseze. 
Vru să întoarcă capul, dar nu putea să-şi ia ochii 
de la bărbatul acela în haină neagră strânsă pe 
corp. încerca să-şi vină-n fire: era la adăpost, în 
maşină. Dar se gândi că, fixându-1 cu privirea, o să-i 
atragă atenţia. Intr-adevăr, traversând bulevardul 


87 



şi trecând prin faţa maşinii, o zări. Schiţă un 
zâmbet surprins. Ea nu-i arătă că-1 recunoaşte. 
Stătea în picioare în faţa maşinii, şi ea simţea că 
nu se mai făcea odată verde. Aceeaşi faţă suptă, 
cu pomeţi ciupiţi de vărsat, părul negru, tuns bros, 
ochii cenuşii şi duri, aceleaşi haine prea strânse pe 
trupul subţire. De când locuia în Elveţia, reuşise 
să-l uite, şi-acum, proţăpit acolo, atât de aproa¬ 
pe, i se părea şi mai ameninţător. Mai bine zis, 
şi mai respingător. Cu inconştienţa tinereţii, îţi 
închipui că, dacă ai trăit câteva săptămâni de li¬ 
nişte şi tihnă într-o ţară neutră, pe malul însorit 
al unui lac, ai reuşit să scapi de vechiul blestem şi 
să ieşi la liman. Dar, în curând, la loc comanda. 
Nu, n-ai cum să scapi aşa de uşor. Când se făcea 
verde, l-ar fi strivit fără cel mai mic regret, dac-ar 
fi fost sigură că n-ar primi nici o pedeapsă. Se 
apropiase şi bătu cu pumnul în capotă. Stătea 
aplecat, mai să-şi lipească faţa de parbriz. Zâm¬ 
betul se transformase intr-un rictus. Simţea că 
se sufocă. Demară în trombă. După ce se înde¬ 
părtă, deschise geamul ca să respire în voie. Ii era 
puţin greaţă. N-o luă la stânga, spre Beaurivage, 
ci merse înainte. îşi reveni abia când ajunse pe 
malul lacului. Pe trotuarul lat al promenadei, tre¬ 
cea agale un grup de turişti care tocmai cobor⬠
seră dintr-un autocar. Bărbatul care părea să le fie 
ghid le arăta, în zare, graniţa cu Franţa. în pri- 


88 



mele zile, se uita şi ea, de pe terasa apartamentu¬ 
lui lui Bagherian, pe celălalt mal al lacului, gân- 
dindu-se că Boyaval nu era atât de departe, la 
doar vreo sută de kilometri. îşi închipuia cum 

reuşea să dea de urma ei si lua unul dintre va- 

» > 

poarele care luceau naveta între Evian şi Lausanne. 
Şi ea se gândise să meargă în Elveţia cu unul din 
vapoarele acelea. îşi spunea că graniţa era mai 
uşor de trecut aşa. Să fi existat vreo frontieră pe 
apele lacului? De ce se temea să nu fie reţinută 
la frontieră? Şi-apoi, de nerăbdare, se urcase în 
autobuz, la autogara Annecy. Ajungea mai re¬ 
pede. Să termine o dată pentru totdeauna. 

Făcu cale-ntoarsă, se înscrise din nou pe ave- 
nue d’Ouchy şi, când ajunse, parcă maşina pe 
alee, în loc s-o bage în garaj. împinse poarta, cu 
părere de rău că nu avea o cheie s-o încuie în 
urma ei. Era singură în casă. Bagherian se întor¬ 
cea de la birou abia pe la cinci după-amiază. 

Se aşeză pe canapeaua din salon. Să-l aştepte 
răbdătoare? Panica punea stăpânire pe ea la gân¬ 
dul că Boyaval ar fi putut să-i ştie adresa. Impo¬ 
sibil, venise acolo din alte motive. De unde să afle 
că era în Elveţia? Poate că în aprilie, la Annecy, 
o auzise cineva vorbind în holul hotelului Angle- 
terre cu brunetul acela de vreo 35 de ani, destul 
de arătos, care-i spusese că are nevoie de o tânără 
care să se ocupe de copiii lui... îi lăsase adresa şi 


89 



numărul lui de telefon, în caz că era interesată. 

Putea pune pariu că n-avea copii, voia doar să 

petreacă noaptea cu ea. Şi totuşi nu insistase când 

îi răspunsese că merge la o întâlnire. Recepţio- 

nerul venise s-o ia si o dusese într-un birou unde 

i se spusese că nu, nu aveau de lucru pentru ea la 

hotelul Angleterre. Se întorsese în hol, dar tipul 

nu mai era acolo. Pe bileţel îi scrisese: Michel 

> 

Bagherian. Chemin Beaurivage nr. 5. Lausanne. 
Tel. 320.12.51. 

Una dintre uşile cu geam ale salonului era 
întredeschisă. Se strecură pe balcon şi se sprijini 
de balustradă. Jos, chemin de Beaurivage, str㬠
duţa care ducea la hotelul cu acelaşi nume, era 
pustie. Parcase maşina chiar în faţa blocului. 
Risca s-o recunoască şi poate că-i reţinuse şi nu¬ 
mărul de înmatriculare. Peste tot era linişte, tro- 
tuarul scăldat în soare, se auzea doar foşnetul 
plăcut al frunzişului. Ce contrast uriaş între strada 
calmă şi silueta lui Boyaval, haina neagră prea 
strâmtă, pielea feţei, ciupită, mâinile ca nişte lo- 
peţi pe lângă trupul prea slab... Nu, nu şi-l putea 
închipui pe strada aceea. Mai devreme avusese 
o halucinaţie, ca în coşmarurile în care te chi- 
nuie spaime din copilărie. Din nou, dormitorul 

internatului sau al casei de corecţie. Când te tre- 

> 

zeşti, totul se risipeşte şi te simţi atât de uşurat, 

încât izbucneşti în râs. 

> 


90 



Dar acolo, în salonul acela, nu-i venea să râdă. 
N-o să scape niciodată de el. Tipul ăla cu pielea 
ciupită şi mâini enorme o s-o urmărească toată 
viaţa pe străzi şi o să stea de pază în faţa fiecărui 
bloc în care o s-o vadă intrând. Degeaba aveau 
blocurile două ieşiri... Nu exista nici o scăpare. 
Până la urmă o s-o omoare. La Annecy, printre 
clienţii obişnuiţi ai cafenelei gării se zvonea că, 
la 18 ani, purta un revolver intr-un toc gri din 
piele de căprioară. O cochetărie, cum spuneau 
foştii lui prieteni, ca şi fularul de mătase pe care-1 
purta cu un nod mare în jurul gâtului şi geaca 
de aviator prea scurtă. Sau poate că o să-l omoare 
ea, aşa cum striveşti un gândac, sperând să se poată 
prevala de circumstanţe atenuante. Ce nebunie, 
îşi făcea gânduri negre degeaba. Simţi brusc ne¬ 
voia să vorbească cu Bagherian. Nu-i ştia num㬠
rul de telefon de la birou. De ce să nu se ducă chiar 
acum acolo, pe rue du Grand-Chene. Dar poate ie¬ 
şise la masă. Ii era frică să nu dea iar peste Boyaval 
în centru. Cel mai bine era să aştepte aici. 

Se hotărâse să-i spună totul lui Bagherian. 
N-avea de-ales, trebuia să-l prevină. Celălalt putea 
să devină violent. Patrula prin salon, încercând 
în zadar să-şi găsească cuvintele. Cum să-i explice 
că între ea şi tipul ăla nu era nimic? Il tratase me¬ 
reu cu dispreţ şi nepăsare. Şi totuşi el se încăp㬠
ţâna, ca şi când ar fi avut vreun drept asupra ei. 


91 



Intr-o seară, la Annecy, în timp ce-o urmărea pe 

rue Royale, se întorsese să-l înfrunte şi-l întrebase 

sec de ce era atât de insistent. El schiţase un zâm- 

> 

bet puţin stângaci, probabil un tic. Dar privirea 
îi rămăsese dură, ca şi când i-ar fi fost ciudă pe ea. 

Se aplecă din nou peste balustradă. Nimeni pe 
stradă. Era nerăbdătoare să se întoarcă Bagherian. 
încă o oră de aşteptare. Spera din tot sufletul să 
vină singur, nu însoţit de cea pe care ea o numea 
„secretara" sau de cealaltă, pe care-o poreclise „nor- 
vegianca". După câte observase, „norvegianca" îşi 
petrecea cel mai adesea noaptea cu Bagherian. 
Să fi fost într-adevăr norvegiancă? Avea un uşor 
accent scandinav. O blondă cu ochi albaştri, cea 
mai simpatică dintre cele două. Cealaltă, „secre¬ 
tara", o brunetă cu părul scurt, era foarte rece şi 
abia dacă-i vorbea. Da, totul o să fie bine când 
Bagherian o s-ajungă înapoi acasă. Se simţea la 
fel ca în ziua în care-1 cunoscuse, la Annecy, în 
holul hotelului Angleterre. După ce i se spusese 
că nu aveau de lucru pentru ea, se descurajase. 
Pe rue Royale ploua, dar nu-i păsa. Nu-i mai r㬠
mânea decât perspectiva să dea nas în nas cu 
Boyaval, care avea s-o urmărească şi să-i pro¬ 
pună, fixând-o cu privirea lui dură, să bea ceva 
la Taverne. Ea l-ar fi refuzat, ca-ntotdeauna, iar el 
ar fi continuat s-o urmărească pe avenue d’Albigny 
şi de-a lungul zidurilor hergheliei. S-ar fi postat 


92 



apoi în faţa blocului, aşteptând-o să iasă. După 
o oră, s-ar fi lăsat păgubaş. Ea l-ar fi văzut de la 
fereastră, o siluetă în geacă de piele prea scurtă 
îndepărtându-se în ploaie. Dar, în după-amiaza 
aceea, Boyaval nu se arătă. Ajunsă sub arcade, 
scoase din buzunar bileţelul pe care brunetul de 
mai devreme îi scrisese adresa. Ii venea să-l sune 
pe loc, dar se gândi că trebuia să aştepte cel puţin 
până a doua zi, ca să ajungă acasă, la Lausanne. 
De ce a doua zi? Ar fi putut să se întoarcă. Poate 
că nu plecase încă de la hotelul Angleterre. Da, 
tipul ăla era singura ei speranţă. Şi-acum, în sa¬ 
lonul apartamentului, simţea aceeaşi nerăbdare. 
Din când în când, ieşea pe balcon şi, uitându-se 
lung spre avenue d’Ouchy, spera să-l zărească 
pe Bagherian. La Annecy, sunase două zile la 
320.12.51. Nu răspundea nimeni. îşi amintea 
ce uşurare simţise când îi auzise în sfârsit vocea, 
propunându-i să vină chiar de a doua zi. O 
după-amiază frumoasă, una dintre primele zile 
de primăvară. In autobuz, în staţia din faţa micii 
clădiri a autogării, stătea cu ochii-n patru, îi era 
teamă să nu apară dintr-odată Boyaval şi s-o vadă 
pe geam, la locul ei. Ar fi urcat, ar fi fost în stare 
s-o târască afară, iar şoferul, aşezat deja la volan, 
n-ar fi mişcat un deget s-o apere. Şi nici vreunul 
dintre cei câţiva călători, care ar fi privit-o stânje¬ 
niţi. îi veneau în minte câteva cuvinte: Neacor- 
darea de ajutor unei persoane în pericol. 


93 



Autobuzul demară, era salvată. înainta încet 
pe avenue de Brogny, scăldat în soare, trecu pe 
lângă liceul Berthollet şi pe lângă cazarmă, iar 
bucuria ei nu era umbrită decât de o vagă neli¬ 
nişte: paşaportul pe care-1 ţinea într-unul din bu¬ 
zunarele impermeabilului expirase de un an. Dar 
prea puţin conta dacă o reţineau sau nu la fron¬ 
tieră. Era hotărâtă să nu dea înapoi. 

Şi în după-amiaza aceea era frumos afară. Pe 
pereţii salonului jucau pete mari de lumină. I-ar 
fi plăcut să iasă să se plimbe pe malul lacului până 
în parc în aşteptarea lui Bagherian. O după- 
amiază de primăvară în care viaţa ar fi trebuit să 
fie frumoasă. Ajungea să uite de tot şi de toate, 
cum făcea de obicei. Pe aleile parcului, o intriga¬ 
seră câteva tăbliţe. Pe soclul unei sculpturi repre¬ 
zentând un grup de maimuţe era scris următorul 
precept al cărui sens îi scăpa: „Să nu vezi decât 

cu un ochi. Să nu auzi decât cu o ureche. Să ştii 

> 

să taci. Să fii mereu punctual". Il notase totuşi. 
Nu strica niciodată. Şi, la marginea fiecărei pe¬ 
luze, câte un panou pe care scria: „Nu călcaţi 
iarba tânără". Se plimba adesea cu copiii în 
parcul acela. Gândul că Boyaval bântuia în lung 
şi-n lat pe avenue d’Ouchy căutând-o îi tăia tot 
cheful să iasă. I se părea dintr-odată că lacul, 
parcul şi bulevardele însorite, locuri în care se sim¬ 
ţea la adăpost, fuseseră contaminate de prezenţa 


94 



tipului ăluia. Existau astfel de oameni, imposibil 
de ocolit, care, deşi nu le cereai nimic si nici mă- 
car nu i-ai fi observat trecând pe lângă ei, voiau 
cu tot dinadinsul să te împiedice să fii fericit, fără 

să ştii de ce. 

> 

Pe la cinci, când îl văzu pe Bagherian venind 
pe alee, se calmă. Din fericire, nu era nici cu „se- 
cretara“, nici cu „norvegianca“. Se întorsese pro¬ 
babil de-acolo, din centrul oraşului, cu metroul, 
cu funicularul, cum spunea ea, din cauza pantei. 
Şi ea îi ducea de multe ori pe copii cu metroul. 
Staţiile aveau nume bizare, pe care le învăţase pe 
de rost: Jordils; Montriond; Gare centrale. De 
emoţie, îl strigă pe numele mic şi-i făcu cu mâna. 
El se uită în sus spre balcon şi-i zâmbi. Nu părea 
mirat că-1 strigase pe numele mic. Ii deschise uşa 
înainte să ajungă pe palier. In loc să-i strângă 
mâna, ca de obicei, îi atinse umărul şi-şi apropie 
faţa de a lui, fără să-i provoace nici cea mai mică 
surpriză. îi simţi uşurată atingerea buzelor. Era 
cea mai bună metodă să uite de Boyaval. 

Mai târziu, erau intr-un restaurant, pe trotua¬ 
rul unuia din bulevardele în pantă, cu blocuri 
vopsite în ocru, asemănătoare cu cele de pe Coasta 
de Azur. Pe înserat, o înserare frumoasă, se gân¬ 
dea că, dacă ar fi coborât cu bicicleta pe unul 
dintre bulevardele acelea pustii, ar fi ajuns direct 
pe o plajă. Nu-şi mai amintea prea bine cum 


95 



decursese seara mai departe. Băuse mai mult 
decât de obicei. După ce plecaseră de la restau¬ 
rant, urcaseră cu maşina spre centru, până la bi¬ 
roul lui, pentru că-şi uitase ceva. „Secretara" era 
acolo, sorta, deşi era foarte târziu, nişte dosare 
stivuite pe podea, ca şi când s-ar fi pregătit să se 
mute. Dăduse câteva telefoane, dar ea nu înte- 
legea ce spune, cu siguranţă pentru că se ameţise 
puţin. Cine putea să fie la celălalt capăt al firu¬ 
lui? După ce-i spusese „bună seara" din vârful 
buzelor, „secretara" părea că-1 ignoră. Da, clar, 
„norvegianca" era mai simpatică. Plecaseră toţi 
trei de la birou. Pe rue du Grand-Chene, Ba- 
gherian le propusese să bea ceva la barul hote¬ 
lului din apropiere. Ea stătea pe un fotoliu de 
piele, între Bagherian şi „secretară", cu un pahar 
de votcă în faţă. „A la russe“, spusese Bagherian, 
ciocnind cu ea şi cu „secretara". Cei doi dădu¬ 
seră pe gât paharul - cum se spunea la cafeneaua 
gării din Annecy -, dar ea bea cu înghiţituri mici, 
pentru că era prima oară când încerca votca. I se 
părea că „secretara" devenea simpatică. Ii zâmbea 
si o întreba tot felul de lucruri. Se simţea bine la 

Lausanne? Si înainte unde lucrase? Avea rude în 
> 

Franţa? Se străduia să-i răspundă, deşi nu prea-şi 
găsea cuvintele. Totuşi, Bagherian şi „secretara" 
o priveau binevoitori, ca şi când i-ar fi impresio- 


96 



nat greutatea cu care vorbea. îşi dădea seama că 
şi cele câteva cuvinte pe care reuşea să le articu¬ 
leze deveneau din ce în ce mai confuze, dar pen¬ 
tru prima dată în viaţa ei nu-i era ruşine, nici 
teamă. Scăpase de spaima aceea care o chinuia 
dintotdeauna în prezenţa celorlalţi, „să nu fie la 
înălţime“. Nu, n-aveau decât s-o accepte ca atare, 
nu mai era dispusă să facă nici un efort ca să fie 
la înălţimea lor, voia să fie ea însăşi, pur şi sim¬ 
plu, şi dacă nu era pe placul lor, foarte bine. I se 
tot învârtea în minte o frază: „Iubesc pe oricine 
mă iubeşte". Şi, brusc, se trezi spunând-o cu voce 
tare în faţa lui Bagherian şi a „secretarei". Aceasta 
îi aruncă o privire amuzată. Bagherian se aplecă 
spre ea şi-i spuse cu vocea lui blândă: 

„Da, Margaret, aveţi dreptate, e cât se poate 
de adevărat... Iubesc pe oricine mă iubeşte..." 
Şi părea că fraza aceea îl emoţionase. 

Se întrebă dacă o să vină şi „norvegianca", dar 
rar se întâmpla să le vadă împreună pe „secretară" 
şi pe „norvegiancă". îşi petreceau pe rând noap¬ 
tea acasă la Bagherian. într-o noapte, totuşi, r㬠
măseseră amândouă cu el. Se gândise că viaţa lui 
sentimentală era probabil foarte complicată. 
Şi-acum? O să vadă. Trebuia să trăiască clipa, cum 
spunea patronul cafenelei gării din Annecy. „Se¬ 
cretara" era din ce în ce mai simpatică. O luase 
de mână pe Margaret. 


97 



„Desigur, e foarte drăguţ... Iubesc pe oricine 
mă iubeşte... Puteţi să mi-o scrieţi pe ceva, ca să 
n-o uit...“ 

Bagherian o întrebă: 

„Nu vă place votca? “ 

Ba da. Totul îi plăcea. Nu se-mpotrivea la ni¬ 
mic. Goli paharul dintr-o înghiţitură. 

Afară, pe trotuar, se întrebă dacă „secretara 11 
avea să vină cu ei acasă. Nu. „Secretara 11 îi spuse 
lui Bagherian: 

„Pe mâine, Michel 11 . 

Şi-şi strânseră mâna. Apoi se întoarse spre 
Margaret şi-i zâmbi. 

„Vă rog să-mi scrieţi fraza despre iubire, da? 
E aşa de drăguţă. 

O privi îndepărtându-se şi, în linişte, se au¬ 
zea ţăcănitul regulat al tocurilor ei înalte. Maşina 
aluneca, în linişte, pe avenue d’Ouchy. Panta îi 
dădea o uşoară ameţeală. Plutea. îşi lăsă capul pe 
umărul lui Bagherian, iar el răsuci butonul radiou¬ 
lui. Un prezentator cu voce pâsloasă vorbea în 
germană, o germană ciudată, care nu semăna cu 
cea vorbită în Berlin, unde se născuse ea, o ger¬ 
mană din sud, se gândi, cu un uşor accent mar- 
siliez. La gândul germanei cu accent marsiliez, 
izbucni în râs. 

„Văd că sunteţi mai relaxată decât adineauri 11 , 
îi spuse Bagherian. 


98 



Rămăsese cu capul sprijinit pe umărul lui. Şi 
cum maşina se oprise la semafor, se întoarse uşor 
spre ea şi-i mângâie părul şi obrazul. 

Imediat ce intrară pe chemin de Beaurivage, 
recunoscu silueta lui Boyaval în faţa blocului, în 
haina lui neagră strânsă pe corp. Mda, exact cum 
prevăzuse. Se miră că nu i se făcu frică, aşa cum 
păţea de obicei. Din contră. Simţi că se sufocă de 
furie. Paharul de votcă de mai devreme sau pre¬ 
zenţa lui Bagherian? Ar fi vrut să-l înfrunte. Asta-i 
otrăvea ei viaţa şi-o făcea să stea mereu la pândă? 
Atâta tot? Un zărghit care n-o lăsa să se bucure de 
soare... Si ea se resemnase, ca si când ar fi fost o 
fatalitate şi îi era interzis să spere la ceva mai bun. 

„Striveşte-1“, îi spuse lui Bagherian. 

1-1 arătă acolo, în fata blocului. 

„De ce vrei să-l strivesc?“ o întrebă el cu o voce 
foarte tandră, aproape şoptită. 

Era prima dată când se tutuiau. Simţea c-o 
cuprinde iar teama, ca o migrenă care revine după 
câteva ore, după ce-ai luat un calmant. Parcă ma¬ 
şina, şi Boyaval stătea pironit la locul lui. Impo¬ 
sibil de evitat. 

„Tipul ăla mă sperie. Mai rămânem puţin în 

maşină? “ 

> 

Bagherian se întoarse spre ea, surprins: 

„Dar de ce te sperie? “ 


99 



Vorbea la fel de calm. Şi-l măsura pe Boyaval 
cu un zâmbet ironic pe buze. 

„Vrei să-l întreb ce caută acolo?“ 

Boyaval înaintă câţiva paşi, să vadă mai bine 
cine era în maşină. Margaret îi întâlni privirea. 
El îi zâmbi. Apoi se întoarse în faţa blocului. 

„După-amiază, m-am dus să mă plimb în parc 
şi tipul ăsta mă urmărea. “ 

Bagherian deschise portiera şi dădu să coboa¬ 
re, dar ea îi puse mâna pe braţ să-l oprească. 
Revolverul din tocul lui gri din piele de căpri¬ 
oară nu era decât un detaliu, o „cochetărie", cum 
spuneau foştii prieteni ai lui Boyaval. Uneori avea 
la el un briceag, iar una dintre glumele lui prefe¬ 
rate înainte să înceapă partida de poker la cafe¬ 
neaua gării era să-şi pună palma stângă pe masă, 
cu degetele depărtate, şi să înfigă briceagul prin¬ 
tre ele, tot mai repede. Dacă nu se zgâria, tova¬ 
răşii de joc trebuiau să-i dea câte cincizeci de 
franci fiecare. Dacă se rănea, îşi bandaja fără să 
crâcnească mâna cu o batistă albă şi începea par¬ 
tida, ca de obicei. Intr-o seară, când o abordase 
pe promenada Pâquier, în drum spre cinemato¬ 
graful cazinoului, îi spusese, pe un ton mai dur 
decât de obicei, s-o lase-n pace. Atunci el scosese 
briceagul, lama ţâşnise imediat cu un zgomot 
surd şi-i apăsase uşor vârful între sâni. Fusese în- 


100 



grozită în seara aceea şi se străduise să nu se mişte 
un milimetru. El o privea ţintă-n ochi, cu un 
zâmbet idiot. 

„E o prostie să-ţi fie frică, îi spuse Bagherian. 

Mie nu mi-a fost niciodată frică de nimeni si de 

> 

nimic. “ 

O îndemnă să coboare din maşină. O luă de 

> 

braţ. Celălalt se postase în faţa porţii, uitân- 
du-se la ei. Bagherian mergea încet şi o strângea 
lângă el. Se simţea puţin mai liniştită în com¬ 
pania lui. îşi tot repeta o frază de-ncurajare: 
„Nu-i chiar atât de naiv“. Nu, în ciuda manie¬ 
relor si a francezei distinse, bărbatul acela care-i 
strângea braţul era implicat cu siguranţă în acti¬ 
vităţi periculoase. Observase figurile celor care 

veneau la el la birou si indivizii ciudaţi roind în 
> > 

jurul lui în după-amiaza în care se dusese îm¬ 
preună cu copiii să-l aştepte în holul hotelului 
Rhone, la Geneva. 

„Domnul caută ceva?“ întrebă Bagherian. 
Boyaval stătea cu spatele sprijinit de poartă şi 
cu braţele încrucişate la piept. Ii măsura pe amân¬ 
doi cu o grimasă. 

„Incomodaţi trecerea", îi spuse Bagherian, calm. 
Margaret rămăsese în spate. Tipul nu se clin¬ 
tea, lucea pe mutul cu braţele încrucişate la piept. 

„Permiteţi, vă rog!“ zise Bagherian în şoaptă, 
ca şi când n-ar fi vrut să trezească pe cineva. 


101 



încercă să-l împingă pe Boyaval la dreapta, 
dar nu se urni. 

„Ei bine, mă obligaţi să vă fac rău.“ 

II împinse atât de tare în faţă, încât Boyaval 
ateriză la pământ, cât era de lung, pe marginea 
trotuarului. Margaret observă că avea sânge în 
colţul buzelor şi se întrebă dacă nu-şi pierduse 
cunoştinţa. Bagherian se apropiase şi se aplecase 
asupra lui: 

„Nu e târziu, domnul poate să găsească o far¬ 
macie deschisă încă pe avenue de Rumine“. 

Apoi deschise poarta şi o lăsă să treacă pe Mar¬ 
garet. O luase din nou de braţ. In lift, nu-i punea 
nici o întrebare, ca şi când nu s-ar fi întâmplat 
nimic şi, oricum, n-avea nici o importanţă. 

Mai târziu, se aşezase lângă el pe canapea. Ar 
fi vrut să-i explice, să-i spună că, de ceva timp, 
tipul ăla o urmărea peste tot. Dar el era relaxat, 
zâmbitor, de parcă s-ar fi întors de la o seară 
plăcută în compania prietenilor şi incidentul de 
mai devreme nici n-ar fi avut loc. La Annecy se 
dusese de două ori la comisariat să ceară protecţie 
şi eventual să depună plângere. N-o luaseră în 
serios. Prima dată, poliţistul îi spusese: „Sunteţi 
atât de drăguţă, domnişoară... E firesc să aveţi 
admiratori", iar a doua oară se purtaseră şi mai 
puţin amabil cu ea, ba chiar o priviseră bănuitor. 
Nu era treaba lor. 


102 



„îmi pare foarte rău, bâigui ea până la urmă. 
— Pentru ce?“ 

Turna ceva de băut în două pahare. Se apro¬ 
pia de ea şi-i şoptea la ureche: jy A la russe“. De 
data asta, era hotărâtă să dea paharul pe gât din- 
tr-o înghiţitură. Cu siguranţă că nu se arătase 
curios să ştie ce căuta Boyaval în faţa blocului 
pentru că altele erau adevăratele probleme, iar 
întâmplarea aceea i se părea banală. De-asta nu-1 
mira nimic şi-şi păstra mereu sângele-rece şi in¬ 
diferenţa. Avea dreptate, şi era un motiv bun să-l 
iubească. Stinsese lampa din salon şi simţi cum 

îi desface nasturii cămăşii din locul în care celă- 

> 

lalt, cu mult timp în urmă, deja, apăsase lama 
briceagului. Dar acum era altfel. Putea în sfârşit 
să se lase dusă de val. Da, cu el totul părea dintr- 
odată atât de simplu. 

Pe la patru dimineaţa, ieşi puţin din camera 
lui Bagherian să-şi aranjeze hainele împrăştiate pe 
canapeaua şi pe mocheta din salon. Era o obiş¬ 
nuinţă de pe vremea când locuia la internat, ca şi 

obişnuinţa de a nu simţi niciodată că stă într-o 
> > > 

cameră si într-un loc cu adevărat ale ei. Mereu în 
> 

trecere si mereu în gardă. Trebuia să-si tină întot- 
deauna hainele lângă ea, în ordine, ca să poată 
pleca la cea mai mică ameninţare. 

Fereastra salonului era întredeschisă, si se au- 
zea răpăitul ploii. îşi lipi fruntea de geam. Boyaval 


103 



era încă acolo, jos. îl vedea în lumina aplicelor de 
la intrare, aprinse toată noaptea. Semăna cu o 
santinelă care se încăpăţâna în zadar să facă de 
gardă. Fuma. Câteva urme de sânge pe bărbie. 
Nici măcar nu se adăpostea de ploaie sub acope¬ 
rişul intrării. Stătea ţeapăn, aproape în poziţie de 
drepţi. Din când în când, trăgea adânc din ţigară. 
Haina fleaşcă i se lipise de corp. Oare silueta aia 
neagră avea să-i umbrească toată viaţa orizontul? 
Trebuia să găsească înlăuntrul ei resursele de răb¬ 
dare, dar asta făcea de când era mică. De ce? Si 
până când? 

în camera hotelului Sevigne, nopţi întregi su¬ 
ferea de insomnie, cum i se întâmpla adesea şi la 
Annecy. îi fusese întotdeauna frică să ia somni¬ 
fere, dacă nu se mai trezea niciodată? 

Odată, la Annecy, pe la trei dimineaţa, simţea 
că nu mai suportă să stea în cameră cu ochii-n 
tavan. Aşa că ieşise şi o pornise pe rue Vaugelas. 
Era pustiu. Nu se vedea lumină decât la cafe¬ 
neaua gării, care era deschisă toată noaptea. 

Se ducea acolo de câte ori avea insomnii. Me¬ 
reu aceiaşi clienţi. Dar ceva o intriga: ziua nu-i 
întâlnea pe oamenii ăia pe stradă. Sau mă rog. 
Rosy lucra la o parfumerie pe rue Royale, Margaret 
Le Coz o privea de dincolo de vitrină, i se părea 
că fata aceea blondă, zâmbitoare şi foarte elegantă 


104 



nu era aceeaşi cu cea pe care o vedea noaptea. Şi 
îl mai întâlnise de câteva ori, după-amiaza, pe 
doctorul Hervieu. Să fi fost acelaşi bărbat? Ziua, 
nici Rosy şi nici doctorul Hervieu nu păreau s-o 
recunoască, deşi noaptea, la cafenea, discutau. 
Cu ceilalţi însă nu se intersectase niciodată ziua, 
ca si când s-ar fi volatilizat odată cu răsăritul 
soarelui: Olaf Barrou, Guy Grene şi cea poreclită 
Irma Dulcica... Acolo, la cafeneaua gării, îl re¬ 
marcase, încă din prima noapte, pe Boyaval. La 
început, nu-i inspirase neîncredere. Ba chiar se 
purta destul de amabil cu ea. Venea să-i strângă 
mâna şi să-i spună câteva vorbe bune înainte să 
înceapă partida de poker. Apoi observase, încet- 
încet, că era foarte agitat. Intr-o noapte, îi pro¬ 
pusese s-o ducă o zi la La Clusaz. O să schieze 
împreună. Il refuzase. Nu urcase niciodată pe 
schiuri. Dar el reacţionase agresiv: 

„De ce? Vă e frică de mine?“ 

Rămăsese mască şi nu ştia ce să-i răspundă. 
Din fericire, ceilalţi îl chemaseră să înceapă par¬ 
tida de poker. Aflase că în urmă cu câţiva ani 
tipul ăla trebuia să facă parte din echipa de schi 
a Franţei, dar suferise un accident destul de grav. 
Fusese monitor la La Clusaz şi la Megeve. Iar 
acum era oarecum angajat în sindicatul de iniţia¬ 
tivă. Poate că-1 deranjaseră lipsa ei de entuziasm 
pentru schi şi dezinvoltura cu care-i refuzase 


105 



propunerea. După câteva nopţi, felul în care o 
trata devenea îngrijorător. 

îl întâlnise de câteva ori, înainte de prânz, în 
drum spre librăria de pe rue de la Poşte, unde 
lucra cu jumătate de normă. îi ţinea calea, de 
parc-ar fi simţit că nu vrea să-i vorbească. Ea în¬ 
cerca să-şi ţină firea şi să se poarte politicos. Dar 
ori de câte ori îi propunea o întâlnire, găsea un 
pretext să-l refuze, făcându-1 să reacţioneze din 
nou agresiv. într-o seară, acceptase să meargă cu 
el la un film. Se gândise că poate după aceea n-o 
să mai fie atât de insistent. Erau aproape sin¬ 
gurii spectatori din sala cazinoului. Seara i se 
întipărise atât de puternic în minte, încât la Paris, 
în camera aceea de la hotelul Sevigne, când se 
gândea la ea, asocia automat filmul şi nuanţele 
lui de negru şi gri cu Annecy, cu cafeneaua gării 
şi cu Boyaval. Se aştepta ca, pe întuneric, s-o 
cuprindă pe după umeri sau să-i ia mâna într-a 
lui, şi nu l-ar fi respins, cu toate că-i repugna. 
Uneori avea atât de puţină încredere în ea însăşi, 
încât era gata să facă şi compromisuri pentru ca 
ceilalţi s-o accepte sau măcar să n-o mai trateze 
cu ostilitate. Da, adesea se simţea în situaţia in- 
grată a celor care trebuie să joace mereu după 
cum le cântă alţii, sperând să obţină astfel o 
brumă de tihnă. 


106 



Dar, până la sfârşitul filmului, nici pome¬ 
neală de asemenea gesturi de temut. Stătea ţea¬ 
păn pe scaun. In momentul în care fata intra în 
camera tânărului dirijor şi trăgea în el cu revol¬ 
verul, îl văzuse aplecându-se în faţă, ca şi când 
ar fi fost fascinat de ecran. O tulburase teribil. 
Şi-l imaginase dintr-odată pe Boyaval intrând cu 
un revolver în mână în camera ei de pe rue du 
President-Favre. 

La ieşirea de la cinema, îi propusese s-o con¬ 
ducă acasă. Avea o voce blândă, timidă, pe care 
nu i-o mai auzise. Mergeau unul lângă altul, dar 
nu-i lucea nici cel mai mic avans. Şi din nou pro¬ 
punerea s-o ducă într-o după-amiază la La Clusaz 
pentru o lecţie de schi. Nu-ndrăznea să-l refuze, 
de teamă să nu-si iasă iar din fire. Trecuseră de 
promenada Pâquier şi ajunseseră în dreptul 
vilei Schmidt. 

„Aveţi prieten?" 

Nu se-aştepta să-i pună o asemenea întrebare. 
Răspunse: nu. Era mai prudent. îşi amintea scena 
din film, în care fata trăgea cu revolverul, cu¬ 
prinsă de gelozie. 

După aceea, devenise tot mai agitat pe măsură 

ce se apropiau de blocul ei, dar nu spunea nimic. 

Se întreba dacă avea de gând să-i propună să urce 

în cameră. Hotărâse să nu-1 contreze. Ca să-si 

> 


107 



facă curaj, îşi tot repeta un sfat pe care i-1 dăduse 
o fată de la internat şi pe care-1 respectase de 
multe ori: Să nu faci valuri. Se opri în faţa intrării 
în bloc. 

„Urcaţi?" 

Voia să spargă buba. Să vadă cum ar reacţiona 
tipul ăsta care-o hărţuia şi pe care nu reuşea să-l 
înţeleagă. Măcar asa o să ştie o treabă. 

Se dădu puţin în spate şi o privi cu o expresie 
care-o făcu să-nlemnească - i se-ntâmplase de 
multe ori după aceea să-i surprindă, când se uita 
în ochii ei, aceeaşi expresie plină de duşmănie, 
si de fiecare dată îsi dorise să-l întrebe ce anu- 
me-i provoca un asemenea resentiment. 

„Nu ti-e ruşine să-mi vorbeşti asa?“ 

O spusese pe un ton sever, dar cu o ciudată 
voce de falset. 

Şi, pe neaşteptate, încasă o palmă pe obrazul 
stâng. Nu mai fusese pălmuită de la internat. R㬠
mase o clipă uluită. Cu un gest automat, îşi duse 
un deget în colţul buzelor să vadă dacă sângera. 
Imediat, îl înfruntă şi i se păru că era rândul lui 
să bată în retragere. Se auzi dintr-odată spunân- 
du-i sec: 

„Chiar nu vreţi? Ciudat... Vă e frică să urcaţi? 
Spuneţi-mi de ce vă e frică". 

O bufniţă, orbită de lumină. Făcu câţiva paşi 
înapoi, cu faţa la ea. Apoi îl privi îndepărtân- 


108 



du-se, cu mersul lui dezlânat. In cele din urmă, 
avea să se confunde cu zidul întunecat al herghe¬ 
liei. Şi să se evapore-n vânt. Se gândea că n-o să 
mai audă niciodată de el. 

Dar apăru din nou peste două zile. Ea stătea 
la birou în librăria de pe rue de la Poşte. Şase 
seara şi deja se întunecase. Se postase în faţa vi¬ 
trinei, părând să se uite la cărţile expuse. Din 
când în când, îi arunca câte-o privire însoţită de 
un surâs. Intră în librărie. 

„îmi pare rău pentru seara aceea. “ 

Ea îi răspunse cât se poate de calm: 

„Nici o problemă 11 . 

Tonul ei nepăsător păru să-l liniştească. 

„Deci nu v-aţi supărat? 

— Nu. 

— Ne mai vedem la cafeneaua gării? 

— Poate. 11 

Apoi se cufundă din nou în calculele ei, şi nu 

mai îndrăzni s-o întrerupă. După o vreme, auzi 

usa librăriei închizându-se în urma lui. Deşi nu 
> > 

scăpase de insomnii, nu se mai ducea la cafe¬ 
neaua gării, ca să evite să-l mai întâlnească. în 
fiecare seară, pe la şase, se posta în faţa vitrinei 
librăriei. O pândea. încerca să-şi păstreze cum¬ 
pătul, îşi punea ochelarii de soare ca să se simtă 
apărată, şi figura lui Boyaval se estompa din¬ 
colo de geam. O figură şi o siluetă mai degrabă 


109 



plăpânde, dar Margaret simţea că aveau ceva 
greoi, ca şi când ar fi ascuns nişte oase mai zdra¬ 
vene şi o piele mai plină şi mai albă decât păreau 
la o primă privire. De altfel, asta era şi impresia 
tovarăşilor lui de poker de la cafeneaua gării, 
pentru că-1 porecliseră „Mamutul". Rosy, fata de 
la parfumerie, îi spusese că mai avea o poreclă, 
pe care Margaret n-o înţelesese: „Mână Sigură". 

La Paris, în camera de la hotelul Sevigne, 
toate astea i se păreau atât de îndepărtate... Şi 
totuşi, când se trezea tremurând în toiul nopţii, 
nu şi le putea alunga din minte. Intr-o zi, se 
plimba cu Rosy pe sub arcadele marilor blocuri 
de clădiri de lângă Tavernă. I se confesase oare¬ 
cum şi o întrebase cum să facă să scape de tipul 
ăla. Cealaltă îi spusese: „Te hărţuieşte pentru că 
nu ai mijloace de apărare imunitare... E ca un 
microb...“ Da, uneori era extrem de vulnerabilă. 
I se confirmase încă o dată când se dusese la po¬ 
liţie să ceară protecţie. O trataseră ca pe o can¬ 
titate neglijabilă. Alta ar fi fost atitudinea lor dacă 

era fiica unui industriaş sau a unui notar de-al 

» 

locului. Dar ea nu avea nici o rudă, o considerau 
FIICA PLOII, cum suna titlul unui roman pe 
care-1 citise. Examinându-i paşaportul expirat, 
poliţistul o întrebase cum de se născuse la Berlin 
şi unde erau părinţii ei. Il minţise: tatăl ei era 
inginer minier şi locuia la Paris, dar călătorea 


110 



mult în străinătate împreună cu soţia lui; stătuse 
la internat în Thones, unde studiase la Surorile 
Sfântului Iosif, si în La Roche-sur-Foron. Dar 
asta nu păruse să-l intereseze prea mult. Cu-atât 
mai bine. Ar fi fost penibil să-i dea mai multe 
amănunte. O sfătuise, cu un zâmbet în coltul 
gurii, să nu depună plângere împotriva bărbatu¬ 
lui aceluia, care mai mult ca sigur nu voia să-i 
facă nici un rău... Pur şi simplu un pretendent. 
Ştiţi, spusese el ca s-o expedieze, doar n-a făcut 
moarte de om... 

Chiar ar fi murit de ruşine dacă poliţistul i-ar 
fi cerut mai multe amănunte... Ieri, primise o 
scrisoare, prima după multă vreme, zăcea acolo, 
pe noptieră. Se uita lung la plic şi aproape că 
nu-i venea să creadă ce citea: 

Domnişoara Margaret Le Coz 
Hotelul Sevigne 
Rue de Belloy nr. 6 
Paris, arond. 16 

Scrisoarea avea antetul agenţiei Stewart. C⬠
teva rânduri bătute la maşină: 

> 

Dragă domnişoară, 

Revin cu rugămintea de la întâlnirea noas¬ 
tră de joia trecută: aţi putea să-mi puneţi la 
dispoziţie o recomandare semnată de fostul 
dumneavoastră angajator, dl Bagherian? De 


lll 



asemenea, vă rog să-mi ataşaţi şi un CV, în¬ 
trucât am observat că fişa dumneavoastră 
este puţin cam sumară pentru clienţii agen¬ 
ţiei noastre. 

Cu gânduri bune, 

J. TOUSSAINT. 

Viaţa ei... In camera de la hotelul Sevigne, 
în orele de insomnie, vedea trecându-i prin faţa 
ochilor diverse episoade şi se simţea ca într-o 
călătorie cu un tren de noapte. Zdruncinăturile 
vagonului se suprapuneau peste ritmul vieţii ei. 
îşi lipea fruntea de geamul compartimentului, 
întunericul, şi-apoi, din când în când, peronul 
pustiu al câte unei gări, panoul cu numele ora¬ 
şului, singur punct de reper, apoi bezna unui 
tunel... Berlin. N-avea aproape nici o amintire 
de la Berlin. S-a cocoţat împreună cu câţiva copii 
pe un morman de moloz, în faţa unor clădiri în 
paragină, şi urmăresc o după-amiază întreagă 

avioanele trecând în cascadă si aterizând undeva 

> 

în apropiere. Când visează în germană, aude un 
cântec despre Landwehrkanal, care o sperie... 
A păstrat multă vreme o carte veche, din timpul 
războiului, Pe aripile vântului. Găsise între pagi¬ 
nile ei, pe post de semn de carte, o fişă cu antetul 
uzinei Argus Motoren, Graf Roedern Allee; 
Berlin — Reinickendorf, alături de numele ma- 


112 



mei ei: Le Coz Genevieve, născută în Brest. Na¬ 
ţionalitate franceză. Are şi-acum fişa, singura 
amintire de la mama ei. Se-ntâmplă uneori să 
pierzi după câteva zile un obiect la care ţineai 
mult: trifoi cu patru foi, scrisoare de dragoste, 
urs de pluş, în timp ce alte obiecte se încăp㬠
ţânează să te urmărească ani întregi, fără să-ţi 
ceară acordul. Când crezi c-ai scăpat de tot de ele, 
reapar în fundul vreunui sertar. Poate c-ar trebui 
să-i trimită fişa domnului aceluia, J. Toussaint, 
de la agenţia Stewart. Poate că ar trezi interesul 

clienţilor. 

> 

Şi-apoi, de la Berlin, înapoi în Franţa, la Lyon. 
Era un mormoloc pe-atunci, dar îşi aduce foarte 
bine aminte călătoria cu trenul de noapte care 
oprea în fiecare gară, străbătând ore-ntregi câm- 
piile-ntinse. Nu mai ştie dacă mama era cu ea sau 
dacă era singură în trenul ăla. La Lyon, mama 
lucrează ca menajeră: probabil că şi ea se înscrisese 
la un birou de plasare a forţei de muncă precum 
agenţia Stewart. Internatul de pe Montee Saint- 
Barthelemy. Mai visează şi astăzi că parcurge ace¬ 
laşi traseu pe malul Saonei, noaptea, din place des 
Terreaux până la quai Saint-Vincent. Simte c-o 
însoţeşte cineva de departe, dar nu-şi dă seama 
cine e, din cauza ceţii. Tatăl ei, pe care nu l-a cu¬ 
noscut niciodată? Traversează podul şi ajunge 
în place Saint-Paul. Nu-şi poate lua ochii de la 


113 



orologiul cel mare şi luminat al gării. Aşteaptă pe 
cineva pe peron, un tren care vine din Germa¬ 
nia. Mama ei se mărită cu patronul unui garaj din 
cartierul Croix-Rousse pe care nu-1 iubeşte. In¬ 
ternatele din Thones si La Roche-sur-Foron. 

> 

Rupe definitiv punţile de legătură cu mama ei. La 
Annecy, îşi găseşte prima slujbă, la Zuccolo, şi, 
vara, la bufetul Sporting. E chelneriţă la Fidele 
Berger şi lucrează la librăria Poştei. La hotelul 
Angleterre n-o acceptă. La Lausanne, e guvernan¬ 
tă pentru cei doi copii ai unui domn pe nume 
Michel Bagherian. 



In fata lui Bosmans, o fată a cărei siluetă adu- 
cea cu a lui Margaret împingea un cărucior de 
copii. Nu cunoştea parcul acela, aflat pe locul 
fostelor depozite Bercy. Pe celălalt mal al Senei, 
de-a lungul cheiului, care nu se mai numea quai 
de la Gare, zgârie-nori. Ii vedea pentru prima 
dată. Era un alt Paris fată de cel cu care se obis- 
nuise din copilărie, şi ardea de nerăbdare să-l cu¬ 
treiere. Fata aceea din fata lui chiar semăna cu 

> 

Margaret. O urmărea, păstrând mereu aceeaşi dis¬ 
tanţă. Căruciorul pe care-1 împingea cu o singură 
mână era gol. Pe măsură ce înainta în parc, fără 
s-o scape din ochi, se convingea tot mai mult că 
era Margaret. Cu o zi înainte, citise un roman SF, 
Culoarele timpului. Despre nişte oameni care 
erau prieteni în tinereţe, dar unii dintre ei nu îm¬ 
bătrânesc şi, când se întâlnesc cu ceilalţi, după 
patruzeci de ani, nu-i mai recunosc. Oricum, nu 


115 



poate să existe nici o legătură între ei: Se inter¬ 
sectează adesea, dar fiecare de pe un alt culoar al 
timpului. Dacă voiau să-şi vorbească, nu se înţe¬ 
legeau, ca două persoane aflate de-o parte şi de 
alta a geamului unui acvariu. Se oprise şi o privea 
îndepărtându-se spre Sena. Nu-mi foloseşte la 
nimic s-o ajung din urmă, se gândi Bosmans. Nu 
m-ar recunoaşte. Dar într-o zi, printr-o minune, 
o să ajungem pe acelaşi culoar. Şi-o s-o luăm de 
la capăt împreună, în cartierul ăsta nou. 

Acum mergea pe rue de Bercy. In ajun intrase 
într-un internet-cafe. Numele „BoyavaT, pe care-1 
uitase - sau care mai degrabă rămăsese „în ador- 
mire“, ca numele vechilor familii aristocratice en¬ 
gleze care dispar secole de-a rândul, pentru că nu 
mai există descendenţi, dar reapar într-o zi, brusc, 
în certificatele de naştere ale nou-venitilor -, nu- 
mele acela, Boyaval, ieşise din nou la iveală din 

cotloanele trecutului. Un meteorit aterizat în fata 

> 

lui după o cădere de patruzeci de ani. Scrisese pe 
tastatură: „Cartea de telefon 11 . Apoi: „Boyaval 11 . Un 
singur Boyaval la Paris şi în toată Franţa. Boya¬ 
val Alain. Agenţie imobiliară, rue de Bercy nr. 49. 

In vitrină erau expuse, pe un panou, fotogra¬ 
fiile apartamentelor de vânzare şi preţul. Des¬ 
chise uşa. In fundul încăperii, un bărbat aşezat la 
un birou din metal. In dreapta, mai aproape de 
vitrină, o tânără aranja nişte dosare pe etajere. 


116 



„Domnul Boyaval? 

— Da, eu sunt.“ 

Bosmans rămăsese pironit în faţa biroului. 

Amuţise. Celălalt ridicase privirea spre el. Era un 

bărbat cu părul alb, tuns bros, şi cu ochi cenuşii. 

Purta un costum de aceeaşi nuanţă de cenuşiu ca 

> > » 

şi ochii. Faţa suptă. Pomeţi proeminenţi. 

„Pot să vă ajut cu ceva?“ 

Avea o voce caldă si un zâmbet cumsecade. 

> 

„Caut un apartament, spuse Bosmans. De pre¬ 
ferat în cartierul acesta. 

— Nu mă ocup decât de apartamente din car¬ 
tierul acesta. Şi din arondismentul treisprezece, 
pe lângă Biblioteca Naţională. 

— Pe bună dreptate, spuse Bosmans. Sunt car¬ 
tiere noi. 

— Prefer să lucrez cu noul.“ 

Ii lucea semn să se aşeze pe fotoliul din faţa lui. 
„Şi în ce preţ aţi vrea să vă încadraţi? 

— Nu contează", spuse Bosmans. 

Cum să treacă direct la subiect? Şi, la o adică, 
exista un subiect? Absurd, era vorba de un alt 
Boyaval. Tânăra îi punea în faţă un dosar deschis, 
în care trebuia să semneze pe câteva pagini, apoi 
lua dosarul şi-l aşeza la loc pe etajeră. 

„Cred că am mai întâlnit odată un domn 
Boyaval, spuse Bosmans cu o voce plată. 

— A, da?“ 


117 



îl fixa cu ochii lui cenuşii, în care lui Bosmans 
i se păru că zăreşte o umbră de nelinişte. 

„Acum multă vreme... la Annecy... “ 

Era unul dintre puţinele indicii pe care i le 
dăduse Margaret despre fantoma aceea. îl cunos¬ 
cuse la Annecy. 

Celălalt îsi consultă ceasul cu brăţară si-i arun- 
> > > 

că o privire tinerei care aranja dosarele. Părea 
nervos. Din cauza unui simplu cuvânt: Annecy? 

„Vreţi să mergem alături să bem ceva? De obi¬ 
cei acolo discut cu clienţii. O să vă rog să-mi 
explicaţi exact ce căutaţi 

Pe stradă, Bosmans observă că bărbatul schio- 
păta uşor. Dar mergea foarte drept şi, cu rigiditatea 
aceea, cu părul lui alb tuns bros şi cu faţa descărnată, 
ar fi putut să treacă drept un fost militar. 

Se aşezară pe terasa unei cafenele, la soare. Erau 
singurii clienţi. Vizavi era parcul Bercy, unde, mai 
devreme, sosia lui Margaret - poate chiar ea, în- 
tr-o altă viaţă - împingea un cărucior de copii gol. 
„Un ceai rece de mentă. Dumneavoastră? 

— La fel, spuse Bosmans. 

— Cam ce suprafaţă să aibă apartamentul? 
— O garsonieră mi-ajunge. 

— Atunci am multe oferte, în împrejurimi şi 
pe celălalt mal al Senei.“ 

Şi-i arăta, dincolo de parcul Bercy, zgârie-norii 
de pe malul Senei pe care Bosmans îi văzuse mai 
devreme, pentru prima dată. 


118 



„Sunt străzi noi? întrebă el. 

— Da, abia dacă au cinci ani. Eu acolo locu¬ 
iesc. Dimineaţa, ca să ajung la agenţie, nu trebuie 
decât să traversez podul. Practic nu merg nici¬ 
odată în vechiul Paris. 

— Dar în vechiul Annecy?“ întrebă Bosmans. 

Observă o uşoară tresărire de surpriză la veci¬ 
nul său de masă. Dar corpul îi rămăsese la fel de 
ţeapăn. 

„A, da... aşa spuneaţi... Vă aduceţi aminte de 
un Boyaval din Annecy... “ 

li zâmbea puţin afectat. 

„Aţi locuit la Annecy? 

— Nu, dar aveam nişte prieteni acolo, care 
mi-au vorbit despre un domn Boyaval. 

— Păi trebuie să fi fost de mult de tot.“ 

Zâmbetul acela se voia mult mai sincer, mai 
prietenos. 

„Acum cel puţin patruzeci de ani“, spuse 
Bosmans. 

Un moment de tăcere. Celălalt stătea cu capul 
plecat, ca şi când încerca să spună ceva important 
şi îşi căuta cuvintele. Apoi îl ridică brusc şi-l fixă 
pe Bosmans cu ochii lui cenuşii. 

„Nu ştiu ce v-au spus prietenii dumneavoas¬ 
tră. .. Eu personal nu-mi amintesc prea bine. 

— Nimic special, spuse Bosmans. Acel domn 

Boyaval a fost cât pe ce să facă parte din echipa 

de schi a Franţei. 

> 


119 



— înseamnă că e vorba de aceeaşi persoană. “ 

Pe Bosmans îl mirară vocea lui răguşită, zâm¬ 
betul trist, faţa căzută. Observă pielea ciupită de 
pe pomeţi, ca şi când abia acum ar fi băgat de 
seamă detaliile figurii aceleia, cu ajutorul razelor 
infraroşii sau ultraviolete. Ca să se stăpânească, 
celălalt luă o înghiţitură zdravănă din ceaiul rece 
de mentă şi apoi spuse: 

„De fapt n-am dreptate... Nu mai e deloc 
aceeaşi persoană. 

Fata i se netezise din nou si-i revenise culoarea 
> > 

în obraji. Pe Bosmans îl luă prin surprindere 
această schimbare. Se gândi că de vină era poate 
privirea lui, care-şi pierduse acuitatea de infra¬ 
roşii sau ultraviolete. Celălalt părea să-şi caute 
cuvintele. 

„Cum bine aţi spus, domnule, sunt mai mult 
de patruzeci de ani de atunci. 

Ridică din umeri. 

„Şi spuneaţi că aţi avut nişte prieteni care lo¬ 
cuiau la Annecy? 

— Da, o fată. Se numea Margaret Le Coz, 
spuse Bosmans, pronunţând răspicat fiecare si¬ 
labă a numelui. 

— Margaret Le Coz?“ 

Poate că încerca să-si amintească. Se încruntă, 
privind în gol. 

„Mai trăieşte? 


120 



— Nu ştiu, spuse Bosmans. 

— Nu-mi aduc aminte de nici o Margaret Le 
Coz“, zise celălalt, cu aceeaşi voce răguşită. 

Şi din nou faţa căzută, cu ciupiturile de pe 
pomeţi tot mai evidente. 

„Vedeţi dumneavoastră, e cam la fel ca în car¬ 
tierul ăsta - pe Bosmans îl impresionă din nou 
tristetea din vocea lui -, nu ştiu dacă cunoaşteri 
fostele depozite şi cheiul Bercy... Erau acolo nişte 
platani care formau o boltă cu frunzişul lor... 
Stive de butoaie pe chei... Astăzi, te întrebi dacă 
toate astea chiar au existat. 

Comandă încă un pahar de ceai rece de 
mentă. 

„La fel? 

— Da.“ 

Se aplecă spre Bosmans: 

„Când ne întoarcem la agenţie, o să vă fac o 
listă cu garsonierele pe care vi le putem oferi. Sunt 
câteva foarte spaţioase şi foarte luminoase". 

îşi pusese mâna stângă pe masă. Cu dreapta 
luase linguriţa de pe farfurie şi bătea în masă cu 
coada ei, printre degetele răsfirate. Bosmans nu-şi 
putea lua ochii de la cicatricile de pe dosul mâi¬ 
nii şi de pe degetele mijlociu şi inelar. Ai fi zis că 
erau răni de briceag, căpătate demult. 

La scurt timp după aceea - acelaşi anotimp, 
o primăvară timpurie, cu câteva zile la fel de 


121 



călduroase ca în iulie Bosmans întâlnise din 
nou ceea ce numea o „fantomă din trecut“, sau 
cel puţin aşa crezuse. Nu, de data asta era aproa¬ 
pe sigur. 

Cartierul unde se găsea în seara aceea nu i se 
părea foarte diferit de cel în care se afla agenţia 
imobiliară a lui Boyaval. Cu toate astea, prefera 
parcul Bercy şi, pe celălalt mal al Senei, zgârie- 
norii şi clădirile strălucitoare din jurul Bibliotecii 
Naţionale, unde o fată care semăna cu Margaret - 
ba nu, era chiar Margaret, aşa cum o cunoscuse - 
îşi trăia noua viaţă pe noile străzi. Poate că, într-o 
zi, o să aibă şi el ocazia să se plimbe alături de ea, 
dacă reuşea să depăşească graniţele invizibile ale 
timpului. 

Dăduse vreo sută de pagini de bătut la ma¬ 
şină - oare astăzi se mai folosea verbul acela, care 
evoca zgomotul monoton al bătrânelor maşini 
de scris? - unei secretare care lucra şi în parti¬ 
cular. Erau gata, îi spusese ea în ziua aceea. Putea 
să treacă pe la opt seara pe-acasă pe la ea, în apro¬ 
piere de porte de Saint-Cloud. 

Luase metroul. La fel ca pe vremea când îi du¬ 
cea săptămână de săptămână câte o bucată de 
manuscris lui Simone Cordier. De fiecare dată 
nu primea decât trei pagini bătute la maşină. 
Unde-si ţinea oare misterioasa maşină de scris, 
în apartamentul acela nemobilat? Pe bar? Oare 


122 



batea la maşină din picioare, sau stătea pe tabu¬ 
retul înalt? De-atunci, scrisese mai bine de douăzeci 
de cărţi, si tehnica avansase destul de mult: acum, 
femeia aceasta avea să-i înmâneze un stick USB, 
cu un text curat, fără O-urile tăiate cu o liniuţă, 
fără tremele si fără sedilele lui Simone Cordier. 
Dar ce se schimbase cu adevărat? Cuvintele erau 
aceleaşi, la fel cărţile si staţiile de metrou. 

Coborî la staţia porte de Saint-Cloud. Da, 
prefera cartierele noi din est, terenurile acelea neu¬ 
tre care-ţi dau iluzia că ai putea să trăieşti acolo 
o a doua viată. In schimb, biserica de cărămidă 
roşie din piaţa de la porte de Saint-Cloud îl purta 
înapoi în trecut, amintindu-i un episod nefericit: 
are doisprezece ani, stă pe bancheta din spate a 
unei broscuţe Peugeot, la volan se află răspopitul, 
iar în dreapta, mama lui. Profită de o oprire la 
semafor şi-o şterge din maşină, aleargă până la 
biserică, unde se ascunde toată după-amiaza, de 
teamă ca cei doi să nu-1 zărească pe trotuar. E 
prima lui evadare. 

La ieşirea de la metrou, scotocind în buzuna- 

rul interior al hainei, îsi dădu seama că a uitat bi- 

letelul cu numele, adresa si numărul de telefon 

ale secretarei. Se numea Clement. Isi amintea si 

» > 

numele străzii: Dode-de-la-Brunerie. Nu ştia să 

» 

ajungă acolo. întrebă un trecător. Drept în faţă, de 
cealaltă parte a pieţei, chiar înainte de Boulogne. 


123 



Se aştepta să fie o stradă destul de scurtă, cu 

blocuri de mărime mijlocie, şi spera să nu dea 

peste uşi cu interfon. Aşa, era mai uşor s-o caute 

de fiecare dată pe domnişoara Clement în lista 

locatarilor. Dar blocurile erau cam de aceeaşi 

> 

mărime cu cele de pe fostul quai de la Gare, pe 
care le văzuse pentru prima dată când se dusese 
la agenţia lui Boyaval. Blocuri noi, foarte înalte. 
Doar şapte numere cu soţ: nr. 2, nr. 6, nr. 10, 
nr. 12, nr. 16, nr. 20, nr. 26. Ridicând ochii spre 
cer, Bosmans se gândi că la fiecare număr locu¬ 
iau în jur de cincizeci de persoane. Parcurgea în 
diagonală listele de nume. Jacqueline Joyeuse. 
Mărie Feroukhan. Brainos. Andre Cocard. Albert 
Zagdun. Falvet. Zelatti. Lucienne Allard. Nici 
urmă de Clement. Ii vâjâia capul. Numele erau 
un fel de cai de curse care treceau, de neoprit, 
în galop, fără să-i lase timp să-i distingă pe unii 
de alţii. Roi de Cceur. Kynette. Bleu et Rouge. 
Mercury Boy. Enjoleuse. Ma Doree. Simţi un nod 
în gât, panică, vid. N-avea cum s-o găsească pe 
domnişoara Clement printre miile şi milioanele 
de nume de oameni şi de cai. Abia aştepta să plece 
de pe strada aia. Avea impresia că-i fuge pământul 
de sub picioare. La ce-i folosise tot efortul, de pa¬ 
truzeci de ani, de a aşeza cum trebuie stâlpii de 
susţinere? Erau putreziţi. 

Traversă piaţa, ameţit. îşi tot repeta cu voce 
tare numele bisericii aceleia în care se refugiase 


124 



într-o după-amiază din copilărie, ca să scape de 
femeia roşcată - mama lui, pare-se - şi de falsul 
toreador. Sainte-Jeanne-de-Chantal. 

Intră într-o cafenea şi se aşeză la prima m㬠
suţă, pe o banchetă de piele roşie. îşi închipui că 
dă pe gât o sticlă de alcool, ceea ce l-ar fi ameţit 
si i-ar fi alinat inima. Gândul îl făcu să râdă de 
unul singur, acolo, pe banchetă. Când veni chel¬ 
nerul, îi spuse cu voce şovăitoare: 

„Un pahar de lapte, vă rog“. 

încerca să respire regulat. Sainte-Jeanne-de- 
Chantal. Acum era mai bine. Isi venea în fire. I-ar 
fi plăcut să vorbească cu cineva şi să râdă de mo¬ 
mentul de panică de mai devreme. Dar ce să 
mai... la vârsta lui... Si oricum, avenue Dode- 
de-la-Brunerie nu era pădurea amazoniană, nu? 
îşi spuse liniştindu-se. 

Ba chiar simţea o uşoară moleseală. Se hotă- 
> > > 

râse să rămână acolo, în cafenea, până când se în¬ 
sera. Nu mai avea de ce să se teamă. De aproape 
jumătate de secol, mama lui şi răspopitul nu mai 
străbăteau străzile cu broscuţa lor Peugeot, căutân- 
du-1, însoţiţi de bietul lor cortegiu de fantome. 

Asculta, distrat, conversaţiile celor câţiva clienţi 
de la mesele vecine. Aproape nouă seara. Văzu in¬ 
trând o femeie destul de în vârstă, cu părul alb 
tuns bob, care mergea greoi la braţul unei tinere. 
Purta nişte pantaloni negri şi un impermeabil bej. 


125 



Tânăra o ajută să ia loc la masa din fund şi se aşeză 
lângă ea pe banchetă. Femeia nu-şi dăduse jos 
impermeabilul. 

Bosmans se uită mai întâi la ea la fel cum se 
uitase şi la ceilalţi clienţi: cu o privire care nu st㬠
ruia, o privire mobilă care fixa o figură, un trec㬠
tor de dincolo de geam sau, de cealaltă parte a 
pieţei, biserica Sainte-Jeanne-de-Chantal. Tânăra 
îi întindea femeii cu părul alb o agendă, iar aceas¬ 
ta scria câteva cuvinte cu mâna stângă. I se păruse 
întotdeauna curioasă poziţia în care-şi ţineau 
mâna stângacii când scriau, cu pumnul aproape 
strâns. Oare asta să-i fi stârnit o vagă amintire? 
O fixă cu privirea pe femeie şi brusc, deşi trecu¬ 
seră atâţia ani, i se păru c-o recunoaşte. Yvonne 
Gaucher. Intr-o după-amiază, era la ea împreună 
cu Margaret şi, văzând-o că scrie cu mâna stângă, 
îi spusese: „Vi se potriveşte numele“. 

Trecuseră de-atunci zeci şi zeci de ani... Fap¬ 
tul că Yvonne Gaucher trăia si stătea acum la 
câţiva metri de el, asa încât era suficient să se 

ridice si să-i vorbească - dar nu-si mai aducea 
» > 

aminte dacă îi spunea pe nume - îi dădea o sen¬ 
zaţie ciudată. Nu se simţea în stare să se ducă la 
> > 

ea. Oricum, nu m-ar recunoaşte, se gândi el. Şi 
chiar dacă-i pomenesc de mine şi de Margaret, 
asta nu i-ar spune nimic. Unele întâlniri din copi¬ 
lăria timpurie îţi rămân foarte bine întipărite în 


126 



minte. La vârsta aia, totul te uimeşte şi ţi se pare 
nou... Dar oamenilor maturi cu care te întâl¬ 
neşti, care şi-au trăit deja o parte din viaţă, nu le 
poţi cere să aibă memoria la fel de precisă ca a ta. 
Cu siguranţă că Margaret şi cu mine nu eram 
pentru ea decât doi tineri printre mulţi alţii în¬ 
tâlniţi în treacăt. Şi oare ne ştia după nume, chiar 

si-atunci? 

> 

Femeia se întorcea din când în când spre t⬠
nără, cu aceeaşi rigiditate cu care Bosmans o 
văzuse mai devreme păşind. O ţinea de braţ si se 
sprijinea de ea. Mergea foarte încet, iar tânăra o 
ajutase să se aşeze pe banchetă. Nu mai vede, se 
gândi Bosmans. Ba nu, altfel n-ar fi putut să ci¬ 
tească meniul. Bătrâneţea, pur şi simplu. 

Dacă nu mi-ar fi fost rău mai devreme, as fi 
avut curajul să mă duc să-i vorbesc, cu riscul să 
nu mă recunoască. Poate că locuieşte pe avenue 
Dode-de-la-Brunerie, printre sutele şi sutele de 
oameni din blocurile alea imense. Yvonne Gau- 
cher. Domnişoara Clement. Două nume care nu 
atrag atenţia, nume neutre, care-i transformă în- 
cet-încet pe posesorii lor în nişte anonimi. 

Nu-şi putea lua ochii de la figura lui Yvonne 
Gaucher. Ii era teamă să n-o facă să-i întoarcă 
privirea. Nu. Vorbea cu tânăra, şi Bosmans prin¬ 
se câteva cuvinte - mai ales ce spunea fata, cu o 
voce foarte limpede. Ii vorbea cu dumneavoastră 


127 



lui Yvonne Gaucher. „Nu vă daţi jos impermea- 
bilul?“ o întreba ea, si Yvonne Gaucher clătina 
din cap. Avea faţa plină de riduri, ca a oamenilor 
care au stat prea mult la soare în tinereţe. Bosmans 
îşi aminti de Boyaval şi de pomeţii lui ciupiţi. 
Dar acum e invers, îşi spuse el. Ridurile se şterg 
si văd din nou fata netedă a femeii ăsteia, asa cum 
era când am cunoscut-o, Margaret şi cu mine. 

Numai vocea i se părea ciudată, sau mai de¬ 
grabă cele câteva cuvinte, răspunsuri scurte la în¬ 
trebările pe care i le punea tânăra. O voce hârşâită. 
Venea de undeva de departe, tocită de vreme. 
Bosmans reuşi să audă o frază întreagă: „Trebuie 
să fiu înapoi pe la zece“. Poate că locuia la un azil, 
unde avea program strict. 

Chelnerul îi aduse un pahar de sirop şi o tartă 
cu mere. Fata comandase o Coca-Cola. Schim¬ 
bară câteva cuvinte în şoaptă. Fata îi întinse din 
nou agenda, iar Yvonne Gaucher o frunzări, ca şi 
când ar fi căutat data unei întâlniri. Cu imper¬ 
meabilul ei cu gulerul ridicat, ai fi zis că stă într-o 
sală de aşteptare, consultând orarul trenurilor. 

„Trebuie să fiu înapoi pe la zece.“ Bosmans 

ştia că fraza asta o să-i rămână în minte si că o 
» > 

să-i provoace de fiecare dată o tresărire dureroasă, 
un fel de crampă. N-o să ştie niciodată ce-a vrut 
să zică şi-o să-i pară rău, aşa cum îţi pare rău şi 
pentru alte cuvinte frânte, ale altor oameni pe 


128 



care i-ai lăsat să-ţi scape printre degete. E stupid, 
e la un pas. Trebuie să-i vorbesc. îşi aduse aminte 
de plăcuţa de aramă care-i intrigase, prima dată, 
pe el şi pe Margaret, cu cele două nume gravate: 
Yvonne Gaucher; Andre Poutrel. Din cauza lor, 
Margaret plecase de la Paris precipitat, Iară ca el 
să afle vreodată ce se întâmplase. Zilele urm㬠
toare, cumpăra mai multe ziare şi căuta la ru¬ 
brica de fapte diverse cele două nume: Yvonne 
Gaucher; Andre Poutrel. Nimic. Tăcere totală. 
Neant. Se întrebase adesea dacă Margaret ştia 
mai multe. îşi mai amintea ce-i spusese Yvonne 
Gaucher încă de la prima întâlnire: „O să vă 
explice Andre“. Dar Andre nu-i explicase nimic. 
N-avuseseră timp. Câţiva ani mai târziu, avea să 
treacă pe avenue Victor Hugo nr. 194. Acum la 
numărul acela se afla un bloc nou, înalt, cu uşi 

de sticlă. Yvonne Gaucher. Andre Poutrel. Ca si 

» 

când n-ar fi existat niciodată. 

Yvonne Gaucher frunzărea agenda, iar fata îi 
spunea ceva în şoaptă. Da, nu-i de făcut decât un 
pas. O să mă duc s-o întreb ce mai fac Andre 
Poutrel şi micul Peter. Micul Peter. Aşa-i spu¬ 
neau. Margaret şi cu mine îi spuneam pur şi 
simplu Peter. O să-mi explice în sfârşit totul 
de-a fir a păr, încă din vremurile îndepărtate ale 
„celor de pe rue Bleue“. Dar imposibil să se ri¬ 
dice, simţea o toropeală de plumb în tot corpul. 


129 



N-am curajul. Prefer să las lucrurile în ceaţă. Dacă 
ar fi fost împreună cu Margaret, s-ar fi dus la 
masa lui Yvonne Gaucher. Dar aşa, singur... Şi 
oricum, chiar să fi fost ea? Mai bine să nu afle 
mai mult. Odată cu îndoiala, rămâne cel puţin 
şi o urmă de speranţă, o linie de fugă spre ori¬ 
zont. Iţi spui că timpul nu şi-a terminat poate 
opera distrugătoare şi c-o să mai fie şi alte întâl¬ 
niri. Trebuie să fiu înapoi pe la zece. 

Tânăra îşi bea Coca-Cola cu paiul. Yvonne 
Gaucher uitase de tartă şi de sirop şi se uita drept 
în faţă. Bosmans îi regăsi privirea de odinioară, 
expresia aceea concentrată şi candidă a cuiva care, 
trecând peste orice, dă credit vieţii. La un mo¬ 
ment dat, privirea i se opri asupra lui, dar nu 
păru să-l recunoască. 



Mai întâi îl întâlniră pe Andre Poutrel. 
Bosmans era în librăria fostei Edituri Sablier, 
împreună cu Margaret. îşi aducea bine aminte 
cum era vremea: o după-amiază rece, însorită, 
cu cer limpede, primăvara iernii, perioada lui 
preferată, care nu durează decât câteva zile, la 
intervale regulate, în ianuarie sau în februarie. 
Hotărâseră să se plimbe prin parcul Montsouris, 
şi Bosmans se pregătea să agate pe geamul uşii 
tăbliţa de pe timpul lui Lucien Hornbacher: „Vă 
rugăm reveniţi mai târziu“. In librărie intră un 
bărbat, un blond de vreo patruzeci de ani, îmbr㬠
cat cu o haină bleumarin. 

„Caut o carte veche al cărei autor sunt chiar eu.“ 

Bărbatul arăta cu totul altfel decât clienţii obis- 

> > 

nuiti. Să fi fost haina bleumarin, statura lui im- 
punătoare, aerul nonşalant, părul blond, puţin 


131 



ondulat? Semăna cu Michael Câine, un actor 

englez care juca roluri de agent secret în filme în 

care acţiunea se desfăşura la Londra sau la Berlin. 
> > 

Li se prezentase lui Margaret şi lui Bosmans 

strângându-le mâna. 

„Andre Poutrel.“ 

Şi spusese cu un zâmbet ironic: 

„Mi-am dat seama că nu am nici măcar un 

exemplar din cartea asta acasă“. 

Trecea prin cartier din întâmplare. Voia să 

ştie dacă editura si librăria mai existau. Cartea lui 
» » 

apăruse la câţiva ani după moartea lui Lucien 
Hornbacher, când Editura Sablier îsi redusese 
activitatea şi nu mai publica mai mult de trei 
cărţi pe an. 

Andre Poutrel îl însoţise pe Bosmans în fostul 
garaj care servea drept depozit şi găsiseră acolo 
două exemplare din carte: CenaclulAstarteei. Co¬ 
pertele erau uzate, dar, cum nici un cititor nu 
tăiase încă paginile, cele două volumaşe îşi păs¬ 
trau aerul proaspăt. 

Apoi stătuseră toţi trei la taclale. Bosmans îi 
răspunsese lui Andre Poutrel la întrebările despre 
fosta Editură Sablier. Da, slujba lui nu era prea 
sigură, şi nici viitorul librăriei. Adesea, toată du- 
pă-amiaza nu-i trecea pragul nici măcar un client. 
Dar rămânea pe poziţii acolo, sus, în fostul birou 
al lui Lucien Hornbacher. Până când? 


132 



Andre Poutrel se întorsese spre Margaret: 

„Si dumneavoastră? Lucraţi tot la librărie?“ 
Ea fusese concediată cu o săptămână în urmă 
de profesorul Ferne şi de soţia lui, fără nici o ex¬ 
plicaţie. Iar agenţia Stewart nu-i mai dădea nici 
un semn. 

„Aşadar sunteţi guvernantă?" 

Andre Poutrel avea un băiat şi căuta pe ci¬ 
neva care să stea cu el ziua si în serile în care el 

> 

si soţia lui ieşeau în oraş. 

> > > > 

„Dacă vă interesează... 

— De ce nu?“ răspunsese Margaret. Şi Bos- 
mans fusese surprins de dezinvoltura răspunsului. 

Agăţase tăbliţa: „Vă rugăm reveniţi mai târ¬ 
ziu" si merseseră toti trei la maşina englezească 
decapotabilă parcată la intersecţia dintre avenue 
Reille şi rue Gazan. înainte să deschidă portiera, 
Andre Poutrel scosese dintr-unul din buzunarele 

hainei o carte de vizită mototolită si i-o întinsese 

» 

lui Margaret. 

„Sunaţi-mă dacă vă interesează slujba. 

Văzu că Bosmans avea în mână celălalt exem¬ 
plar din cartea lui, Cenaclul Astarteei. 

„Nu vă obosiţi s-o citiţi. E un păcat de tine- 

cc 

rete. 

> 

înainte să demareze, coborî geamul şi le făcu 
cu mâna. Maşina se îndepărtă pe lângă parcul 
Montsouris. 

„Interesant tipul", spuse Margaret. 


133 



Aruncă o privire pe cartea de vizită şi apoi i-o 
întinse lui Bosmans. 

Doctor Andre Poutrel 
Avenue Victor Hugo nr. 194 
Paris, arond. 16 TRO 32 49 

„Dom’ doctor“, spuse Margaret. 

La telefon, doctorul acela îi dăduse întâlnire 
lui Margaret într-o după-amiază, adăugând că 
puteau să vină „amândoi". La numărul 194 se 
găsea o clădire mai scundă decât celelalte, un fel 
de vilă particulară. La intrare, pe o plăcuţă scria: 
Doctor Andre Poutrel - Yvonne Gaucher. Etajul 2. 

Le deschise Yvonne Gaucher. Mai târziu, când 

schimbară impresii, căzură de acord că nu semăna 

deloc cu doamna avocat Suzanne Ferne. Si le 

> 

imaginau pe cele două femei faţă-n faţă. Impo¬ 
sibil să se întâlnească, se gândi Bosmans. 

O brunetă cu ochi albaştri şi cu părul prins în 
coadă de cal. Purta o haină de piele-ntoarsă şi o 
fostă neagră dreaptă, cu talie înaltă. Avea în mână 
o ţigară. Bosmans şi Margaret nu trebuiră să se 
prezinte. Ca şi când i-ar fi cunoscut dintotdea- 
una şi i-ar fi văzut ultima oară în ajun. 

,Andre e cu nişte pacienţi... dar n-o să dureze 
prea mult..." 

Şi-i conduse pe coridor până într-o cameră 
care probabil era a ei şi a foi „Andre". Pereţi albi. 


134 



Un pat foarte mare şi foarte jos. Fără alte piese 
de mobilier. Ii invită să se aşeze la picioarele 
patului. 

„Scuzati-mă, dar avem mai multă linişte aici...“ 

Bosmans zări pe una din noptiere o carte pe 
care o recunoscu după coperta uzată: Cenaclul 
Astarteei. Yvonne Gaucher îi surprinsese privirea. 

„Drăguţ din partea dumneavoastră că i-aţi ofe- 
rit-o, îi spuse ea lui Bosmans. Andre a fost foarte 
impresionat. “ 

Urmă un moment de tăcere. Ca să-i pună ca¬ 
păt, Bosmans spuse zâmbind: 

„Mi-a mărturisit că e un păcat de tinereţe. 

Yvonne Gaucher părea stânjenită. 

„Păi... a fost o perioadă cu cântec din viaţa 
noastră... Eram cam imprudenţi... In fine, o să 
vă explice Andre...“ 

Şi se îndrepta spre cealaltă noptieră, pe care 
era o scrumieră. îşi stinse ţigara. 

„O să vedeţi, îi spuse ea lui Margaret, micul 
Peter e un copil tare cuminte... 

— Sunt convinsă, zise Margaret. 

— V-aţi mai ocupat de copii? întrebă Yvonne 
Gaucher. 

— Ne plac foarte mult copiii“, zise Bosmans. 

Repetase fraza puţin mai târziu, în faţa doc¬ 
torului Andre Poutrel. Se dusese, împreună cu 
Margaret şi cu Yvonne Gaucher, în camera mare, 


135 



cu pereţii lambrisaţi, unde cel din urmă dădea 
consultaţii. Purta un halat alb, cu nasturi pe-o 
parte, aşa încât Bosmans se gândi că poate era 
chirurg. Dar nu-ndrăznea să-l întrebe în ce do¬ 
meniu anume profesa. 

„Trebuie să vi-1 prezint pe micul Peter, îi spuse 

Yvonne Gaucher lui Margaret. Mergem să-l luăm 

de la scoală. “ 

> 

Apoi, întorcându-se spre doctorul Poutrel: 

„Nu uita de ultima întâlnire". 

Probabil că era asistenta soţului ei - să fi fost 

> 

soţul ei? Numele de familie de pe plăcuţa de la 
intrare erau diferite. El o întrebă la ce oră era 
întâlnirea. La şapte seara. 

Apoi îi conduse la uşa apartamentului. 
„V-am citit cartea, zise Bosmans exact când 
ieşeau pe hol. 

— Serios?" 

Doctorul Poutrel îi arunca un zâmbet ironic. 

„Păi atunci aş fi curios să-mi spuneţi ce părere 

aveţi." 

> 

Apoi închise încet uşa. 

Bosmans mergea între Margaret şi Yvonne 
Gaucher. Aceasta era puţin mai înaltă decât Mar¬ 
garet, deşi nu purta tocuri. Nu părea să-i fie frig 
în haina subţire de piele-ntoarsă. Doar că-şi ridi¬ 
case gulerul. Urcară toţi trei în maşina englezeas¬ 
că de ieri. Margaret în faţă. 


136 



„Micul Peter învaţă la o şcoală din apropiere, 
pe rue de Montevideo", spuse Yvonne Gaucher. 

Conducea dezinvolt şi în acelaşi timp cu nerv. 
Ba chiar lui Bosmans i se păru că până să ajungă pe 
rue de Montevideo trecuse pe roşu la un semafor. 

Nu ştiu mai nimic despre oamenii ăştia, se 
gândi Bosmans. Şi totuşi, cele câteva amintiri cu 
ei sunt destul de precise. întâlniri fugitive în care 
hazardul şi zădărnicia joacă un rol mai mare 
decât în alte momente ale vieţii tale, întâlniri fără 
viitor, precum cele dintr-un tren de noapte. Ade¬ 
sea, în trenurile de noapte cu care călătorise în 
tinereţe între călători se înfiripa un fel de intimi¬ 
tate. Da, am impresia că Margaret şi cu mine am 
călătorit încontinuu cu trenul de noapte, aşa încât 
perioada aceea din viaţa noastră e discontinuă, 
haotică, fărâmiţată într-o mulţime de episoade 
foarte scurte, fără nici cea mai mică legătură între 

ele... Si una dintre călătoriile noastre de-o doară 
> 

care m-au impresionat cel mai mult e cea pe care 
am făcut-o împreună cu doctorul Poutrel, Yvonne 
Gaucher şi „micul Peter" - cum îi spuneau ei -, 
dar pe care tu şi cu mine preferam să-l numim 
pur şi simplu Peter. 

Imposibil să facă lumină în toată treaba asta, 
după patruzeci de ani. Ar fi trebuit să se apuce mai 
devreme. Cum să găsească acum piesele lipsă din 


137 



puzzle? Trebuia să se mulţumească doar cu câteva 
amănunte, mereu aceleaşi. 

Vasăzică păstrase, deşi se mutase de-atâtea ori, 
cartea lui Andre Poutrel: CenaclulAstarteei. Pe pa¬ 
gina de gardă era scrisă o dedicaţie: „Lui Maurice 
Braive şi celor de pe rue Bleue“. Parcursese dis¬ 
trat cartea, mai degrabă o broşură, avea doar pa¬ 
truzeci de pagini. Era vorba despre ocultism şi, 
după câte înţelesese Bosmans, în Cenaclul Astarteei 
Andre Poutrel se făcea purtătorul de cuvânt al 
unui grup independent de înalte Studii ezoterice. 

„Celor de pe rue Bleue“... Clar, până la urmă 
toate se confundau, timpul urzise atâtea fire, şi 
atât le încâlcise... In seara în care se întâlniseră 
prima dată, el şi Margaret ajunseseră într-o far¬ 
macie de pe rue Bleue. Iar douăzeci de ani mai 
târziu vizionase apartamentul acela de pe aceeaşi 
stradă, la nr. 27, etajul întâi. Portarul, un bărbat 
în vârstă, îi spusese: „De-aţi şti câte s-au întâm¬ 
plat pe-aici de-a lungul timpului...“ Bosmans îşi 

amintea dedicaţia cărţii. 

> > 

„Ştiţi ceva despre un domn pe nume Maurice 
Braive?" 

Celălalt păruse surprins că un bărbat tânăr ca 
el îşi amintea de aşa ceva. îi dăduse câteva expli¬ 
caţii, dar nimic clar. Acel Maurice Braive strângea 
acolo, în apartamentul de pe rue Bleue nr. 27, mai 
mulţi bărbaţi şi femei, pentru a practica magia şi 


138 



pentru alte experimente reprobabile „din punct 
de vedere moral“. Liturghia de aur şi moştenirea 
euharistiei, la care făcea trimitere în Cenaclul 
AstarteeP Până la urmă fusese arestat, împreună 
cu toţi ceilalţi membri ai grupului. Era străin şi 
fusese expulzat în ţara lui de baştină. 

Bosmans întrebase, la noroc: 

„Şi un anume Andre Poutrel vă spune ceva?“ 

Portarul ridicase din sprâncene, încercând 
parcă să-şi aducă aminte numele celor de pe rue 
Bleue. 

„A, păi ştiţi, în seara în care-au venit să-l salte 
erau aici cel puţin douăzeci de inşi. O pradă grasă, 
ce să mai!“ 

In prima după-amiază în care Margaret îl du¬ 
sese acasă, după şcoală, pe micul Peter, Bosmans 
o însoţise. In hol, dăduseră peste doctorul Poutrel. 

„Si ziceţi că mi-ati citit cartea? Nu v-a şocat? “ 

Acelaşi zâmbet ironic. 

> 

„Mi-a plăcut mult, spusese Bosmans. Chiar mă 
interesează ocultismul... dar nu prea înţeleg mare 
lucru...“ 

îi părea rău că-i vorbise pe tonul acela uşor iro¬ 
nic. La urma urmei, nu făcea decât să-l imite pe el. 
Pe acelaşi ton îi vorbea adesea si doctorul Poutrel. 
Cartea aia... un păcat de tinereţe, repetase Poutrel, 
punându-i mâna pe umăr micului Peter. Zâmbea, 
îi mai spusese lui Bosmans, tot în glumă: 


139 



„E o uşurare să ştiu că n-a mai rămas nici un 
exemplar în librăria dumneavoastră. Probele in¬ 
criminatoare trebuie distruse o dată pentru tot- 
deauna“. 

Seara, în Auteuil, în barul lui Jacques alge- 
rianul, Margaret îi povestea despre noii ei pa¬ 
troni - asa-i numea care nu semănau deloc cu 
profesorul Ferne şi cu soţia lui. După câte înţele¬ 
sese ea, doctorul Poutrel era osteopat. Căutaseră 
împreună în dicţionar definiţia cuvântului, o ini¬ 
ţiativă care lui Bosmans i se părea tare naivă acum, 
după patruzeci de ani... De parcă un tip ca Andre 
Poutrel putea să fie fixat printr-o definiţie exactă, 

asa cum colecţionarul tintuieste un fluture într-o 
> > > > 

cutie... Doctorul îi înmânase lui Margaret sala¬ 
riul lunar intr-un mod curios: scosese într-o doară 
din buzunar nişte carnete de cec jerpelite, alesese 
unul semnat de un pacient şi adăugase numele 
ei, spunându-i să meargă să ridice banii de la o 
bancă din apropiere, de pe avenue Victor Hugo. 
Un salariu de trei ori mai mare decât cel pe care-1 
câştiga la profesorul Ferne. Yvonne Gaucher 
părea să fie colaboratoarea doctorului, pentru că 

avea si ea un mic cabinet de consultaţii în fundul 
» > 

apartamentului. Pacienţii nu se-ntâlneau niciodată 
în sala de aşteptare şi nu aveau ocazia să se in¬ 
tersecteze: erau invitaţi să iasă pe un hol care ducea 
la scara unui alt imobil. De ce? Din curiozitate, 


140 



ieşise şi ea pe-acolo cu micul Peter, şi dăduseră 
în rue de la Faisanderie. De altfel, aşa ajungeau 
mai repede la şcoală. 

„Doctorul mi-a dat o listă de cărţi pe care 
poate reuşeşti să i le găseşti în librărie/ 1 

Şi-i întindea o hârtie de scrisori azurie, împ㬠
turită, cu numele celor doi în filigran: Doctor 
Andre Poutrel - Yvonne Gaucher. 

După câte spunea Margaret, şi micul Peter era 
foarte diferit de copiii profesorului Ferne. Ba se în¬ 
treba dacă era într-adevăr fiul doctorului Poutrel 
şi-al lui Yvonne Gaucher sau era adoptat. La în¬ 
făţişare nu semăna nici cu unul, nici cu celălalt. 

La şcoala Montevideo, învăţătoarea îi spusese 
lui Margaret că era cam distrat. In loc să asculte 
lecţia, desena pe un carneţel. Nu le transmisese 
asta nici doctorului Poutrel, nici lui Yvonne Gau¬ 
cher, de teamă să nu-1 certe. Dar realizase imediat 
că făcuse o greşeală. Chiar doctorul îi dăduse 
carneţelul, si-1 văzuse de mai multe ori răsfoin- 
du-1 împreună cu puştiul. 

Micul Peter îi arătase şi ei carneţelul negru. Por¬ 
trete, peisaje imaginare. După ore, o lua solemn 
de braţ şi mergea aşa, drept şi tăcut, lângă ea. 

Amintiri ca nişte nori în zbor. Stând întins, la 
amiază, pe divanul care-i aducea aminte de cel de 
odinioară, din biroul lui Lucien Hornbacher, 


141 



Bosmans îi urmărea prelingându-se încet, unul 
după altul. Se uita ţintă-n tavan, ca şi când ar fi 
stat întins pe spate pe o pajişte înverzită, urm㬠
rind dansul norilor. 

Intr-o duminică, doctorul Poutrel si Yvonne 
Gaucher îi invitaseră, pe el şi pe Margaret, să ia 
masa împreună cu micul Peter într-o cameră a 
apartamentului pe care Bosmans n-o mai văzuse. 
O masă de grădină şi scaune din fier de aceeaşi 
culoare cu masa, verde-pal. Părea că masa şi scau¬ 
nele fuseseră aşezate în camera aceea imensă si 

y y 

goală doar provizoriu. 

„încă nu ne-am instalat prea bine, spusese doc¬ 
torul Poutrel. Nu locuim aici de prea mult timp.“ 

Nici Margaret, nici Bosmans nu fuseseră sur¬ 
prinşi. După atâţia ani, Bosmans se gândea că 
doctorul Poutrel, Yvonne Gaucher si micul Peter 
ar fi putut la fel de bine să fi intrat prin efracţie 
în apartamentul ăla şi să-l fi ocupat fraudulos. 
Şi noi doi ne instalam la fel, bine mersi, fără 
aprobarea nimănui. Cum se face oare că am avut, 
toată viaţa, siguranţa asta de neclintit şi senti¬ 
mentul de legitimitate pe care-1 observasem la 
oamenii de viţă nobilă, ale căror buze şi priviri 
emană încredere în sine, arătând că au fost iubiţi 
de părinţii lor? în fond, doctorul Poutrel, Yvonne 
Gaucher, micul Peter, tu şi cu mine făceam parte 
din aceeaşi lume. Dar din care-anume? 

y 


142 



Yvonne Gaucher purta nişte pantaloni negri 

strâmti si balerini. Bosmans stătea între ea si 
> > > 

Margaret. Cu părul negru prins în coadă de cal, 
nu părea cu mult mai în vârstă decât Margaret, 
şi totuşi, cu câteva zile-n urmă, îi sugerase lui 
Bosmans că-1 cunoştea pe doctorul Poutrel încă 
de pe vremea „celor de pe rue Bleue“... După de¬ 
sert, micul Peter desena pe carneţelul lui Moles- 
kine negru. 

„Vă face portretul", îi spusese doctorul Poutrel 
lui Margaret. 

Era o după-amiază caldă. Merseseră pe jos 
până în bois de Boulogne. Doctorul o ţinea de 
braţ pe Yvonne Gaucher. Peter alerga în faţa lor, 
iar Margaret încerca să-l ajungă din urmă, ca să 
nu traverseze strada pe roşu. Pe Bosmans îl uimea 
graţia şi dezinvoltura lui Yvonne Gaucher la bra¬ 
ţul lui Poutrel. Ar fi pariat că fusese dansatoare. 

Ajunseseră pe malul lacului. Yvonne Gaucher 
ar fi vrut să joace o partidă de minigolf cu micul 
Peter, acolo, pe insulă, dar era prea multă lume 
pe ponton, la coadă la vaporaşul care traversa de 
pe un mal pe celălalt. 

„Data viitoare", spusese doctorul Poutrel. 

Pe drumul de-ntoarcere, micul Peter alerga, la 
fel, în faţa lor, dar Margaret renunţase să se ţină 
după el. Se ascundea după câte-un copac şi toţi 
patru se prefăceau că nu-1 văd. 


143 



„Şi dumneavoastră ce planuri de viitor aveţi?“ 
îi întrebase doctorul Poutrel dintr-odată pe Bos- 
mans şi pe Margaret. 

Yvonne Gaucher zâmbise auzind întrebarea. 
Viitorul... Un cuvânt a cărui sonoritate i se părea 
astăzi lui Bosmans tăioasă şi misterioasă. Dar, pe 
vremea aceea, nu ne gândeam niciodată la aşa ceva. 
Trăiam încă, fără să ne dăm prea bine seama cât 
de norocoşi eram, intr-un prezent perpetuu. 

Bosmans nu mai ştia câţi ani avea Peter pe 
atunci: şase-opt ani? îşi amintea ochii lui de un 
negru intens, zulufii castanii, aerul lui visător şi 
figura lui aplecată asupra carneţelului Moleskine. 
E-adevărat, nu prea semăna cu părinţii lui. Chiar 
să fi fost părinţii lui? Şi cine ştie dacă erau intr- 
adevăr soţ şi soţie, cum spune funcţionarul de la 
starea civilă? 

îşi mai aducea aminte de câteva plimbări îm¬ 
preună cu Margaret şi Peter, joia, când nu-1 du¬ 
ceau la şcoala Montevideo. Umblau toţi trei pe 
străzile din Auteuil, nu departe de locuinţa lui 
Margaret. Sau prin parcul Montsouris. După ce 
Margaret dispăruse, fără ca el să poată să afle 
măcar dacă mai trăia sau nu, se gândea adesea la 
plimbările acelea. 

Ce potriveală, să-şi petreacă câteva după- 
amiezi împreună, ei trei... In parcul Montsouris, 


144 



hotărâseră să-l supravegheze pe Peter pe rând, câte 
o jumătate de oră, şi astfel celălalt putea să citească 
sau să rămână cu gândurile lui. Odată, din nea¬ 
tenţie, fuseseră cât pe ce să-l piardă pe Peter pe 
aleea din jurul lacului. Şi totuşi, aveau deja vârsta 
potrivită să fie părinţi. 



Ziua aceea a reprezentat pentru Bosmans un 
capăt. Se întreba adesea: în ce anotimp să fi fost? 
Bineînţeles că s-ar fi putut uita în calendarele 
vechi. Până la urmă, cu ajutorul punctelor de re¬ 
per pe care şi le amintea, avea să identifice ziua 
exactă şi anotimpul. Fără-ndoială, trebuie să fi 
fost primăvara aceea a iernii, cum numea el zilele 
însorite de ianuarie şi februarie. Sau vara prim㬠
verii, când în aprilie e deja foarte cald. Sau pur şi 
simplu vara indiană, toamna - toate anotim¬ 
purile astea care se confundă şi-ţi dau senzaţia că 
timpul s-a oprit în loc. 

In după-amiaza aceea căuta în depozit cărţile 
de pe lista pe hârtie de scrisori pe care i-o trimisese 
doctorul Poutrel: 

- Istoria grupului Kumris de Tinia Faery; 

- Anuarul cavalerilor din Ordinul Lebedei ; 


146 



- Femeia, ritmurile ei şi liturghiile iubirii de 
Valentin Bresle; 

- Frăţia de la Heliopolis de Claude d’Yge; 

- Unitatea tăcută de H. Kirkwood; 

- Visele şi cum pot fi ele controlate de Hervey 
de Saint-Denys. 

Auzi soneria stridentă care anunţa intrarea 

> 

unui client în librărie. 

Margaret, cu faţa răvăşită. Abia dacă putea să 

vorbească. Cu puţin timp în urmă, era acasă la 

doctorul Poutrel, Yvonne Gaucher si micul Peter. 

Se pregătea să-l ducă pe Peter la şcoală. Sunase 

cineva la usă. Doctorul Poutrel se dusese să des- 
> 

chidă. Voci răstite. In hol, doctorul Poutrel re¬ 
peta din ce în ce mai tare: „In nici un caz... în 

nici un caz“. Intrase în cabinetul de consultaţii im- 

> 

preună cu trei bărbaţi, cu cătuşe la mâini. Yvonne 
Gaucher stătea ţeapănă, impasibilă. Micul Peter 
o strângea tare de mână pe Margaret. Unul din¬ 
tre cei trei bărbaţi se apropiase de Yvonne Gaucher, 

scosese o carte de vizită din buzunarul hainei si 

> 

i-o întinsese, spunându-i: „Vă rog să ne urmaţi, 
doamnă...“ Ei nu-i puneau cătuşe. Ceilalţi doi îl 
scoseseră deja din cameră pe doctorul Poutrel, 
Yvonne Gaucher se aşeza la birou, supravegheată 
îndeaproape de cel de-al treilea bărbat. Scria câte¬ 
va cuvinte pe o reţetă şi i-o întindea lui Margaret. 
„Să-l duceţi pe Peter la adresa asta.“ 


147 



îl îmbrăţişa pe Peter, fără să-i spună o vorbă, 
si ieşea din cameră urmată de bărbatul acela, la 
fel de ţeapănă şi de impasibilă, ca o somnambulă. 

Seara, o conduce pe Margaret la Gare du Nord. 
Au trecut pe la garsoniera din Auteuil, unde şi-a 
făcut pe fugă bagajul. îi lasă cheia de la garso¬ 
nieră, să poată el să vină mai târziu să strângă ce-a 
mai rămas, dacă a uitat ceva. Nu-si aduce aminte 
dacă biletul la clasa a Iî-a pe care şi l-a cumpărat 
era pentru trenul de noapte spre Berlin sau pen¬ 
tru cel spre Hamburg. Plecarea e la nouă. Mai 
au o oră. Stau faţă-n faţă în salonul din spate al 
unei cafenele de pe boulevard Magenta. îi arată 
hârtia pe care i-a dat-o unul dintre bărbaţii care 
i-au luat pe doctorul Poutrel şi pe Yvonne Gaucher. 
A doua zi dimineaţă la ora zece trebuie să se pre¬ 
zinte pe quai des Orfevres. A trebuit să arate 
paşaportul expirat, pe care-1 are mereu la ea, şi 
bărbatul şi-a notat numele şi numărul paşapor¬ 
tului. Bosmans încearcă din nou s-o liniştească 

> 

şi s-o convingă să rămână la Paris. Nu, Jean, nu 
se poate. Ştiu despre mine nişte lucruri pe care 
nu ţi le-am spus, le au acolo, la dosar. Preferă să 
dispară decât să se prezinte mâine în faţa lor. Ori¬ 
cum, n-ar avea ce să le spună despre doctorul 
Poutrel si Yvonne Gaucher. Nu ştie nimic. Si nici 

> » j 

n-a ştiut vreodată. De fapt, nici nu mai ştiu ce 


148 



ştiu. S-a hotărât, de mult, să nu mai răspundă la 
nici o întrebare. Crede-mă, Jean, când pun mâna 
pe oameni ca noi, nu le mai dau drumul. 

Păstrase, după atâţia ani, vreo douăzeci de cărţi 
de la Editura Sablier, pe care le îngrămădise în- 
tr-o geantă mare de pânză în ziua în care-1 anun¬ 
ţaseră că e concediat. In locul librăriei si al fostului 
> > 

garaj folosit drept depozit avea să se construiască 
un imobil. Printre altele, cărţile de ocultism pe care 
nu mai apucase să i le ducă doctorului Poutrel. 

Tocmai găsise printre paginile uneia din ele o 
retetă medicală, cu următoarele cuvinte scrise dez- 
lânat de doctorul Poutrel, cu cerneală albastră: 
„Domnişoara Suzanne Kraay. Rue des Favorites 
nr. 32, Paris, arond. 15“. Deşi trecuse atâta timp, 
cerneala i se părea încă proaspătă. Şi nu era prea 
târziu să meargă la-ntâlnire. Hârtia i-o dăduse 
Margaret, la Gare du Nord, înainte să urce în 
trenul de noapte: adresa scrisă în grabă de Yvonne 
Gaucher, unde trebuise să-l ducă pe Peter în du- 
pă-amiaza aceea. Bosmans stătuse puţin cu ea în 
compartiment. Imediat ce ajunge la Hamburg 
sau la Berlin, o să-i dea adresa, ca să poată să vină 
pe la ea. Cel mai bine, îi spusese el, era să-i tri¬ 
mită o scrisoare sau să-l sune la librăria Sablier, 
Gobelins 43 76. Dar anii trecură şi nu primi nici 

o scrisoare si nici un telefon. 

> 


149 



De când fusese concediat şi părăsise pentru 
totdeauna fostul birou al lui Lucien Hornbacher, 
cu geanta burduşită cu cărţi, avea adesea acelaşi 
vis. In biroul pustiu suna telefonul, prelung, au¬ 
zea soneria de undeva de la distanţă, dar nu găsea 
drumul spre librărie, rătăcit prin labirintul de 
străduţe dintr-un cartier din Paris pe care nu-1 
cunoştea şi pe care, când se trezea, încerca în za¬ 
dar să-l găsească pe hartă. In curând, nu avea să 
mai audă nici o sonerie în vis. Librăria Sablier nu 
mai exista la adresa aceea, iar scrisorile din Ham- 
burg sau de la Berlin n-aveau cum să mai ajungă 
la destinaţie. In cele din urmă, figura lui Margaret 
se estompă şi se pierdu la orizont, la fel ca în seara 
în care, la Gare du Nord, în timp ce trenul ei se 
urnea din loc, se aplecase pe geam şi-i mai făcuse 
de câteva ori cu mâna. în anii confuzi care trecu¬ 
seră de-atunci, si el călătorise de-atâtea ori cu 
trenul de noapte... 

Nu ştia strada aceea. Totuşi, frecventase car- 
tierul în diverse perioade din viaţa lui şi cobo¬ 
râse adesea la statia Volontaires. Se-ntreba de ce, 
după plecarea lui Margaret, nu-ncercase să afle 
ce se-ntâmplase cu micul Peter şi cu ciudaţii lui 
părinţi. La început, simţise un gol atât de mare 
din cauza tăcerii lui Margaret... Iar apoi, încet- 
încet, se instalase pentru ceva vreme uitarea. 


150 



Rue des Favorites nr. 32. Cinci etaje. Stătea aco¬ 
lo, pe trotuarul de vizavi, privind faţada. Nu 
risca să atragă atenţia trecătorilor. Intr-o sâmbătă 
după-amiază. Strada era pustie. Intr-o altă viaţă şi 
într-un alt secol, oare la ce etaj urcase Margaret 
împreună cu micul Peter, ca să i-1 lase în grijă 
acelei doamne pe nume Suzanne Kraay? La fie¬ 
care etaj erau câte cinci ferestre, iar cele din cen¬ 
trul faţadei ieşeau în afară deasupra uşii de la 
intrare. Balcoane, terase, o cornişă la etajul cinci. 

Bătu la uşa portarului. 

„Domnişoara Suzanne Kraay mai locuieşte 

• .«sCC 

aici? 

O femeie, în jur de treizeci de ani. Părea să 

nu-nţeleagă. II fixa cu privirea, bănuitoare. Ii 

repetă numele pe litere. Ea clătină din cap. Apoi 

închise usa cabinei. 

» 

Se aştepta la asta, dar ce mai conta. Afară, mai 
zăbovi puţin cu ochii la faţadă. Soare. Strada era 
tăcută. în momentul acela, era sigur că, stând 
locului pe trotuar, ar fi putut să treacă lin prin 
zidul acela invizibil. Si totuşi, rămânea acolo. 
Strada ar fi fost si mai însorită, si mai tăcută. Tot 
ce se petrecuse odată se repeta la infinit. De acolo, 
din capătul străzii, Margaret ar fi venit spre el şi 
spre blocul de la nr. 32, ţinându-1 de mână pe 
micul Peter - puştiul, cum îi spunea ea. 


151 



La Berlin era vară. Tramvaiele circulau până 

târziu în noapte, făcând o buclă mare la intersecţia 

dintre Zionskirchstrasse si Kastanienallee. Erau 

> 

aproape goale. Bosmans se gândea că era suficient 
să se urce într-unul din ele, la-ntâmplare, ca s-o 
găsească pe Margaret. Ar fi avut sentimentul că 
se-ntoarce pe firul timpului. Totul era mai simplu 
decât crezuse. La Paris, încercase să caute pe In¬ 
ternet LE COZ, apoi MARGARET LE COZ, dar 
nu găsise nimic. In timp ce moţăia, îi veniseră-n 
minte frânturi de fraze, cum ţi se-ntâmplă în nop¬ 
ţile de febră: „înseamnă că v-ati născut în Bre- 
tagne? - Nu. La Berlin“. Apoi căutase şi după 
MARGARET LE COZ BERLIN. Un singur rezul¬ 
tat pe ecran: MARGARET LE COZ — Ladijnikov 
Buchladen. Dieffenbachstrasse 16. 10405 Berlin. 
Telefon / Fax + 49.(0)30.44.05.60.15. N-o să sune. 


152 



N-o să ia nici unul din tramvaiele alea goale care 
treceau în noapte. Nici metroul. O să meargă 
pe jos. 

Pornise, după prânz, din cartierul Prenzlauer 
Berg, cu o hartă a Berlinului în buzunar. îşi no¬ 
tase traseul cu un pix roşu. Uneori, se rătăcea. 
Coborând pe Prenzlauer Allee, se gândise că 
poate să scurteze drumul luând-o pe-o străduţă 
la stânga. Dăduse peste-o pădurice presărată cu 
morminte. Pe aleea centrală a cimitirului aceluia 
împădurit, îl depăşi o tânără pe bicicletă, cu un 
bebeluş în coşul de bagaje. Pe Karl Marx Allee, 
nu era chiar asa de dezorientat, deşi era un bu- 
levard prea larg şi plin de clădiri de beton, ca 

nişte cazarme. Dar oraşul ăsta e de-o vârstă cu 
» > 

mine. Si eu am încercat, în ultimele câteva zeci 

de ani, să construiesc bulevarde perpendiculare, 

faţade rectilinii, borne de orientare în mijlocul 

mlaştinilor şi harababurii originare, părinţii răi, 

păcatele tinereţii. Totuşi, din când în când, dau 

peste câte un maidan care mă face brusc să simt 

lipsa cuiva, sau peste câte un şir de blocuri vechi 

ale căror faţade poartă urmele războiului, ca o 

remuşcare. Nu mai avea nevoie să se uite pe 

hartă. Mergea drept înainte, traversa podul peste 

calea ferată, apoi încă un pod, peste râul Spree. 

Ce mai conta dacă făcea un ocoliş? 

> 


153 



Pe trotuarul de la intrarea în Gorlitzer Park, la 
mesele cafenelelor erau numai tineri. Pesemne că 
de-acum Margaret şi cu mine suntem cei mai 
bătrâni locuitori ai oraşului. Traversă parcul, care 
întâi i se păru o poieniţă, apoi un nesfârşit maidan. 
Odinioară, aici se găsea o gară, de unde Margaret 
luase trenul de noapte, poate. Dar de unde ştia 
asta? Un ghem încâlcit în minte. Acum mergea 
de-a lungul canalului, la umbra copacilor, între- 
bându-se dacă nu cumva era pe malul Marnei. 

Traversase un mic pod. In faţa lui, un părculeţ 
în care se jucau mai mulţi copii. Se aşeză la o 
masă de pe terasa unei pizzerii, de unde vedea 
podul, blocurile şi copacii înşiraţi, de-a lungul 
canalului, de cealaltă parte. Mersese prea mult pe 
jos. Il dureau picioarele. 

La masa vecină stătea un bărbat de vreo trei¬ 
zeci de ani, care tocmai închisese o carte cu titlu 
în engleză. Bosmans îl întrebă unde este Dieffen- 
bachstrasse. Foarte aproape, prima la stânga. 

„Cunoaşteţi librăria Ladijnikov?“ 

Ii pusese întrebarea în engleză. 

„Da, sigur. 

— Este a unei doamne? 

— Da. Cred că e de origine franceză. Vor¬ 
beşte germana cu un uşor accent franţuzesc. Sau 
poate că e rusoaică... 

— Sunteti client? 

> 


154 



— De doi ani. Mai întâi preluase fosta librărie 
rusă, din Savigny Platz. După aceea a venit aici. 
— Şi de ce se numeşte Ladijnikov? 

— A păstrat numele fostei librării ruse, cea 
dinainte de război.“ 

El era american, dar trăia de câţiva ani la Berlin, 
nu departe de-acolo, pe lângă Dieffenbachstrasse. 

„Găsesti întotdeauna la ea cărţi si documente 
foarte interesante despre Berlin. 

— Ce vârstă are? 

— E cam de vârsta dumneavoastră. “ 
Bosmans nu-si mai aducea aminte ce vârstă avea. 
„E căsătorită? 

— Nu, cred că trăieşte singură. “ 

Se ridicase şi-i strângea mâna lui Bosmans. 
„Pot să vă conduc la librărie, dacă vreţi... 

— Nu merg chiar acum. Mai stau puţin aici, 
la soare. 

— Dacă mai aveţi nevoie si de alte infor- 
> > 

maţii... eu lucrez la o carte despre Berlin...“ Ii 
întindea o carte de vizită. „Mă găsiţi mai mereu 
prin cartier. Vă rog să-i transmiteţi salutări din 
partea mea doamnei de la librărie.“ 

Bosmans îl urmări cu privirea. Dispăru după 
colţ, pe Dieffenbachstrasse. Pe cartea de vizită 
scria Rod Miller. 

O să intre-n librărie. N-o să ştie prea bine cum 

să deschidă discuţia. Poate că n-o să-l recunoască. 
> 


155 



Sau poate că-1 uitase. In fond, drumurile li se in¬ 
tersectaseră pentru un timp atât de scurt. O să-i 
spună: 

„Vă transmit salutări din partea lui Rod Miller“. 

Mergea pe Dieffenbachstrasse. O ploaie scurtă 
de vară, care se potolea pe măsură ce înainta pe 
stradă, adăpostindu-se pe sub copaci. Mult timp, 
se gândise că Margaret murise. N-avea nici un 
motiv, nu, absolut nici un motiv. Nici chiar anul 
în care ne-am născut, amândoi, când oraşul ăsta, 
văzut de sus, nu mai era decât o grămadă de mo¬ 
loz, cu lilieci în floare printre ruine, în fundul 
grădinilor. 

Bătuse prea mult drum pe jos, obosise. Dar 
se simţea, în sfârşit, împăcat, avea certitudinea că 
se întorsese exact în punctul de unde pornise în- 
tr-o bună zi, în acelaşi loc, la aceeaşi oră si în ace- 
laşi anotimp, aşa cum la prânz cele două ace de 
pe cadranul ceasului se suprapun. Plutea intr-un 
fel de toropeală, lăsându-se legănat de chiotele 
copiilor din părculeţ şi de zumzetul conversaţiilor 
din jurul lui. Şapte seara. Rod Miller îi spusese că 
librăria era deschisă până târziu.