Universul literar|BCUCLUJ_FP_P3441_1943_052_0025

inta * 


SOC. AN. „UNIVERSUL“ BUCUREȘTI, BREZOIANU 23 - aş 
DIRECTOR ŞI AD-IOR DELEGAT, STBLIAN POPRSCU 


Inscrisă sub No. 163 Trib. [ifov 


Ambianţă şi paleativ 





de DUMITRU IMBRESCU 


Evenimentele pe cari le trăim îşi proecţează înrâurirea 
lor şi asupra celor mai discrete d ntre manifestările ome- 
nești, lăsând urme adânc vizibile. Interdependenţa dintre 
evenimentele polit-ce şi celelalte progrese ale evaluţiei 
umane e un fapt care nu mai e nevoe să fie demonstrat, 
fiindcă întreaga istorie a civil.zaţiei oferă. nenumărate 
exemple de amplă colaborare între diverși factori de ma- 
nifestare. Destăşurarea faptelor .storice nu poate fi pri- 
vită în mod independent de compiexui de împrejurări 
existente, cari nu numai că nu stau la o parte, ci colabo- 
rează efectiv la împlin_rea unui alt destin ce își desenea- 
ză prezența pe frontispiciu! actualităţii. Nimeni nu se 
poate gând, tără a comite un act de vădită eroare, să ju- 
dece o manifestare oarecare a istoriei în funcţie de ea in- 
săși, fără s'o raporteze la cauzele care au prileju t-o şi 
auxil-arele care au însoţit-o. Progresui uman este opera 
unei . colaborări multiple între toate elementele de rea- 
litate care au gravitat spre înălțimi de lumină ş. adevăr, 
având ca năzu-nță comună depăşirea staaiului de evoluţie 
exisţent la un moment dat. 

Războaiele şi, în genere, cataclismele patriotice și so- 
ciale au fost socotite de majoritatea „storicilor ca tactori 
de evoluţie determinanţi în afirmarea ideii de c_vilizaţie 
şi progres, cu toate că timpul lor de desfășurare a însem- 
nat distrugere și negaţie. S'adm tem totuși că de pe rul- 
nele fumegânde ale acestor revărsări de intuneric şi de 
ură între oameni, vremuriie ce-au urmat, în dorinţa lor de 
ispăş-re şi pocăință, au reclădit, cu îndoite eforturi şi re- 
zuitate, ceeace dispăruse. Cu toate acestea, și aci vroim 
să ajungem, vremurile de aspre încercări nu aduc cu în- 
tregul lor cortegiu de ură şi patim, nimic constructiv. 
Doar efectul lor determină, subteran, pentru epocile de 
liniște următoare, simţământul obligaţie. de a depăși, 
prin culmile de civilizaț e atinse, stadiul anterior de pro- 
gres. In tond, cataclismele au tot apanajul negativismu- 
lui. In faţa revărsări. de tumult și ură, conştiinţa oame- 
nilor se eclipsează în faţa valorilor eterne, nu le mai se- 
sizează semniticaţia. ş. le lasă pradă distrugerii forţelor 
instinctuale. in schimb, epocile de lin'ște spală rănile de 
pe frontispiciul civikzaţiei şi-şi fortifică efortul în dj- 
recţii creatoare. 

lată de că socotim că ceeace omenirea manifestă în 
timpul destășurăr-i marilor evenimente și încercări nu 
poate purta pecetia seriozităţii și a deplinei valabilităţi. 
Asemenea man _festări nu sunţ opera unei conștiințe sta- 
bile și realizarea exactă a unui pian bine stabilit, c. rezul- 
tatul unor întâmplări neprevăzute, cu apariţ.i neregulate 
şi conţinut contradictoriu. Fără îndoială că nu poate fi 
contestat în totul inseamnătatea lor. Dar ea e hotărit li- 
mitată la un scop de „mediată necesitate, la interese de 
moment, ia orizonturi restrânse. Materialul acesta ce ţâș- 
neşte, cu vigoare, din frământarea evenimentelor, poate 
constitui, e drept, un depozit de cercetare de aleasă cali- 
tate pentru mai târziu, când oameni obiectivi, neorbiţ. de 
finalitatea actualităţii vor căuta să descifreze sensurile 
şi temeiurile faptelor consumate, 

A Încerca însă, în timpul unor astfel de destăşurări de 
evenimente, să sileşt., chiar cu mijloace. oficiale, la o 
orientare exclusivă a culturii și civilizaţ.ei unui popor, în 
direcția î_naiităţi. politice a acestora, e o greșală funda. 
mentală, în primul rând că: nu izbutește şi, în al doilea 
rând, provoacă un total declin calitativ al acestor mani. 
festăr.. Evenimentele de ordin politie trebuesc lăsate 
să-şi urmeze, in mod firesc, drumul lor. Ele n'au nevoe de 
totala aderenţă a manifestărilor noastre. In primul rând, 
arta nu are hici un fei de rost de a se pune ia dispoziţia 
mar-lor cataclisme. Experienţa de până acum dovedește 


<ă n'a avut decât de pierdut de pă urma lor. Angrenarea 


manitestărilor de artă în vălmășagul evenimentelor de 
actnalitate produce, în chip necesar, v modificare de ca- 
litate, în structura lor, căpătând un caracter conformist 
şi *-mitat la o finalitate trecătoare. Oricât de însemnat 
este scopul declanșărilor de evenimente, arta nu se poate 
şi nu trebue să se încadreze în graniţele lor. Valabilitatea 
lor «e trecătoare, limitată la împrejurări vremelnice. Fi. 
nalitatea artei e nelimitată şi ea nu depinde decât de 
structura e. proprie. Ea nu depinde de împrejurări şi de 
auxiliarele lor. : 

Am lăsat totuși actualităţii şi evenimentelor . el o în. 
semmnătate în manitestăr., care nu este câtuşi de puţin 
neglijabilă. Manifestările cari însoțesc revărsările de eve. 
nimente, au darul de a marca gradut de temperatură 
spirituală ş. de a ne comunica impresia atmosferei ce do. 
mină la un moment dat mersul împrejurărilor. Lucrul 
acesta este important de știut cu precizie pentru formu- 
area unei convingeri clare şi obiecţ.ve. Asemenea manifes- 
tări se produc însă spontan şi ele se bucură de întreaga 
noastră preţuire, bineînţeles în măsura în care merită, 
fără să le amplificăm nejustit cat importanţa. Ele se nasc 
din jocul manifestărilor, încât nu e nevoe să mai fie pro- 
vocăte, având o obârşie organică, ş, nici stimulente, pen- 
tru a se produce în mai mare măsură, deoarece se mani- 
festă liber și numai atât cât e necesar. 


Războiul nostru actual e pretutindeni însoţ.t de lira 
cântăreților sensibili la chemarea naţiei.  Manifestăr.le 
lor au tost peste tot bine-primite ş. gustate. Dar s'a sub- 
liniat totuși, ca o justă apreciere, că valoarea lor e rela- 
tivă și valabil.tatea limitată doar la evenimentele ce se 
destăşoară. Cu rolui lor stârşit, încetează şi valoarea lor 
artistică. Dar nu şi totala lor importanţă, căci ele vor 
serv., după ce impresia dezastrului își va şterge urmele, 
să fie material de prelucrat pentru adevărații meșteri ai 
războiului. Manifestările de astăzi se încadrează în £.na- 
iitatea firească de a se depozita, în bune condițiuni, ma- 
ter.alul necesar cântăreților de mâine. Marile epopei, 
pe marginea evenimentelor, mau fost contemporane 
niciodatţă cu acestea. Ele sau realizat şios'au desăvârşit 
totdeauna mai târziu, după ce s'a stins flacăra .mpre- 
siilor trecătoare, rămânând doar esenţa lucrurilor, din 
care să se piămădească opera desăvârşită. Nici acum nu 
se pot închega capod'opere în funcţ.e de evenimente şi 
împrejurări. Se opun la aceasta chiar legile creaţiei ar- 
tistice. Aluatul de manifestări pe marginea even .mente- 
lor nu poate intra aintr'odată, ca material sigur de pre- 
iucrare artist.că. El are nevoe să se duspească şi să se 


„elibereze de toate contingenţele trecătoare, care l-ar îm- 


piedica să-și împlinească pe deplin misiunea creatoare. 
Aceasta este valoarea efect.vă a manifestărilor pe care le 
surprindem sub ochii noștri. Ea nu este lipsită de impor- 
tanţă, dat iarăşi e bine să se șt.e hatărit că aceasta nu 
înseamnă că ar avea 0 valoare estetică de sine stătătoare, 
ci, doar posibilitatea de a o avea, prin funcţ.unea lor vii- 
toare de îndeplinit, în actul de creaţie. 

De-aceia, când aceste lucruri se şt.u şi se impun ori- 
eărui om de bun simț artistic, rămânem surprinși, când 
oameni, cu răspunderi of_ciale, !ozând în mecena arte- 
lor, încearcă să tulbure atmostera de firească destăşșu- 
rare a acestor manifestări, prin creiarea de stimulente 
materiale, în vederea producerii a câtor mai multe ase- 
menea fapte. Lucru! este din cale afară de ciudat, El in- 
dică impresia că cei în cauză nu înţeleg rostul deplin al 
acestor man_festări şi le acordă o semnificaţie mai mare 
'decât.o pot avea prin propria lor structură. Iși închipue 
poate că vor descoperi, cu âcest prilej, adevărate comori 
de artă şi adevărate genii creatoare? E o enormă greşală. 





(Urmare în pag. 2-a 


ABONAMBNTE: 


„_ autorităţi şi instituții 1000 Led 
particulare 12 luni 500 „ 
6 luni 400 „ 

3 luni 210 „ 





ALEXANDRU PHOEBUS 





La începutul primului act din Le jeu 
de l'amour et du hasard de Marivauz, 
în scena dintre subretă (Lizeta) şi stă- 
până (Silvia), stând amândouă de vor- 
bă despre pretendentul acesteia din 
urmă, a cărui apropiată sosire le-a fost 
vestită, Lizeta se îndreaptă la un mo- 
ment dat către cămin și pune câteva 
bucăţi de lemne pe jeratec. Apoi, cu un 
gest aproape neobservat, stând cu spa- 
tele la foc, își ridică ușor rochia dindă- 
răt, ca să se încălzească. Pe scena Co- 
acesta de-o 
graţioasă intimitate poate că trece ne- 
băgat în seamă, ca o aluzie — abia 
schițată—la viața, însăși, aceea de toate 
nespecificată. E un 
amănunt, dar cu un relief care mi s'a 
părut atât de altfel, fără să fie totuși 
distonant, în această minunată nuan- 
țare a expresiei sențimentelor care e 
teatrul marivaudesc! Pără îndoială că 
puneam mai mult eu dela mine, în 
acest amănunt, decât era în conţinutul 
obiectiv al gestului, care n'avea vreo 


mediei Franceze, gestul 


zilele, anonimă, 


semnificație deosebită. 


Am văzut mai târziu, la teatrul Re- 
na.ssance, o adaptare a lui Paul Achard 
după o tragi-comedie spaniolă din vea- 
cul al 15-lea de Fernando de Rojas. 
La Celestine. De astădată nicio îndoia- 
lă: un accent veridic răscolitor, o evo- 
care a vieţii nu numai în expresia ei 
brutală și savuroasă, dar în resorturile 
ei adânci și permanente, primare, — 
nestânjenită a 


sălbatice în violența, 





Nu exagerez afirmând că pen- 
tru, a scri Qespre scurta viață a 
Antoniei Pozzi (mi-ar trebui h- 
melte uşoare ca 0 pană şi-un SU- 
flet de poet, împlinit din suavi- 
tăți şi gingășii. A trăit această 
fată mai puţin de 27 de ani su- 
ferind de o enormă plenitudine 
sufletească ce na mai încăput 
în limitele fragilei sale fiinţe, 
eliberându-se. către înalturi şi 
seninuri în seara zilei de 3 De- 
cembrie 1938, când, la periferia 
oraşului Milano, şi-a dăruit o 
moarte voluntară. Cu puţine ore 
înainte împărțise daruri unor 
copii săraci din mahalalele ora- 
şului, Au fost ultimele daruri, 
înaintea ceasului ales pentru a se 
încredința lui Dumnezeu. Com- 
plexele împrejurări ale acestei 
morţi suave, într'o seară ambiguă 
de Decembrie, acuma Când cu- 
noaștem ceeace d avut mai de preț 
deosebitul «ei suflet — poemele, 
— accentuiază nespus de mult 
tragicul vieţii Antoniei Pozzi, Cu 
o seară înaintea. morţii, Antonia 
Pozzi fusese văzută la Scala, 
unde se concerta : era adânc tul- 
burată; se petrecea un lucru ne- 
obişnuit cu însăşi fibrele existen- 
ței sale terestre, subțiate până la 
limita ultimă a rezistenței. Intor- 
cându-te pe drumul vieţii sale, 
vei da mereu de aceleaşi sufe- 
rințe extraordimare, de aceleaşi 
turburări îm fața a ceeace viața 
a &vut muzical, armonios, deli- 
cat și gingaş. Ochii limpezi ai 
copiilor o fanmecă; puritatea a- 
cestora o înfioară; gingăşia com- 
stituției tor fragile o tulbură. 
Copii o-apropie pe Antonia Poazi 


P Î 
REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA 
BUCUREȘTI 1 Ser. Brezoianu 23-25 


Apare de. 3 ori pe lună 
PREŢUL 10 LEI 


TELBFON 3.30.10 





încă se pot cita: 





de puritatea originară, de o stare 
paradiziacă, [i cântă adesea cu 
o mai mneîntălnită  tandrețe şi 
nu-i primăvară şi nu-i toamnă, 
şi nu Sunt munții atât de tulbu- 
vători pentru ea cum sunt copiii. 


Pentrucă ei sunt singurii care 


în regnul uman răscumpără su- 
ferințele și durerile  meințelese 
ale anilor ei tineri. Criza Anto- 
niei Pozzi trece dincolo de starea 
normală : ea-și cântă, cum n'am 
întâlnit pe mimeni până. Wu ea, 
copiii nenăscuţi, copiii pe care se 
gândea că-i ţine în trupul et, fe- 
cunidat mu prin iubire terestră, 


ci, parcă, prin atingerea cu zeea: 
ce ne transcede. Este o materni. 


tate suferindă în această adoles- 
centă întârziată, o maternitate 
bolind după copiii pe care nu se 
decide totuși sări aibă. Nu poate 
să se decidă, 

[ubirile Antoniei Pozzi, acelea 
care vor [i fost, se petrec în 
straturi despersonalizate, în zone 
pur şi simglu ideale. Cel puțin 
aşa ne instrueşte poezia sa: Li- 
teratura femeilor este, în gene- 
ral senzorială, dacă nu chiar 
deadreptul o literatură a simțu- 
rilor. La Antonia Pozzi singura 
realitate pare a ji zona unei ar- 
monii suprafireşti. Nici o singură 
frământare izică, mici p amin- 
tre strămeehe — a singalui pe 


Mama și copiiul 
a Pa i nat ar tag a 


VIAȚA INSĂSI 


de MIHAI NICULESCU 


manifestării lor. O intensitate susţi- 
nută, o reliefare mai accentuată poate 
prin contrast decât va fi fost în în- 
tenţia autorului, — a viciului şi a pu- 
rităţii, a sublimului şi grotescului, ete. 
O codoașcă învechită în rele: Câiestine 
— „cette viellle magquerele“, în limba. 
jul familiar al cunoscuților — care-și 
prostituiază fetele, înlesnește unei ti- 
nere de viţă nobilă să păcătuiască şi nu 
se sfiește să_și primească preţul ispră- 
„vii în biserică. (Scena de amor se pe- 
trece pe întuneric, dar cu cortina ridi.- 
cată, în timp ce 'valeţii întrepidului 
curtezan comentează cu vorbele cele 
mai pe şleau, momentele scenei presu- 
puse îndărătul porții la care stau de 


pază). Celestine — magistral interpre. 
tată de Marceile Geniat — e o comoa- 
ră de înţelepciune proverbială și popu- 
iară (un exemplu doar, din acelea care 
„jeunesse joyeuse, 
vieillesse pisseuse“). Piesa se termină, 
ca faimoasa bătălie, nemailavână cine 
să joace, fiindcă cele mai multe per- 
sonagii răposează, firește, nu de moar-, 


bea, bucuros că mai €e în viaţă. 

Interesul spectacolului mi se pare să 
fie acela că restitue cu prisosinţă vie- 
ţii, ceea ce a primit dela ea. 





(Urmare în pag. 5-a) 


ANTONIA P 





n — 


E par'că o răzbunare a pădurilor ţării ace- 
steia bogate în păduri, invadarea orașelor. Sur- 
ghiunite din ce în ce mai acerb către creerul 
altădată stufos al munţilor, pădurile inundă 
văile și câmpurile, de-alungul usor fiuvii pre- 
lungi de drum de fier. 

Sub forma geometrică a cherestelei, scoboară 
către magazii şi porturi toți brazii și paltinii 
baladei, şi cântecul auav ascuns sub scoarța lor 
gudronată de rășini şi ciocănită de ghionoi, se 
schimbă "n metri steri de combustibil brut, ori 
material de construcţie, y 

Mi-aduc aminte de toate cetățile verzi abie- 
tine, sacrificate pentru fabricile de celuloză, pe 
care le jeleaâm de mult în tovărăşia niţe! con- 
venţiunală a cavalelor ciobăneşti, la Sâmbăta 
făgarăşană sau la Dejani. Pe văile Lupşei, cas- 
cadând între maiuri stâncoase (de-asupra că- 
rora săliau, ca nişte arcuri elaştice, punţile dia- 
veleşti dintr'un singur trunchiu de brad, —— pră- 
vălit la câteva zeci de metri de-asupra râpei, 
şi crestat ca să n'alunece piciorul mai jos de 
suportul jor instabil, ispitit de adâncuri și 
hău, —) huiau, monstruoase în prăvălirea lor 
apocaliptică, massele de buşteni solidari în 7o- 
stogolire, ca o seminție umană cuprinsă de tuz- 
barea marilor dişlocări, 

Ştiu, — printro curioasă trăsătură a n:emo- 
riei care se 'ncăpățânează să păstreze de peste 
tot numai micile iapte caracteristice sau sem- 
nificative, — cum în răstimpuri apa se leneyeă. 
iezuind într'o. îngrăditură naturală de stânci 
corcite cu arbuști pitici de munte, şi cum, ca 
să-i smulgă din împotmolirea asia — tundcă 
aneori trunchiurile se îngrămădeau câteva to- 
me, crăftuite ca în magazii, stive enorme — un 
om sveit, cu o prăjină . încârligată la capăt şi 
armată cu fier, ca o halebarăă, ţopăia ca un 
drac, din bârnă în bârnă, bălăngânindu-le pe 
ochiul adânc de apă. Ţin minte gestul cu care, 
sacerdotai, agăţând larg, de deparie, buşteanul 
deia gura iezâturii, îl impingea nemilos spre 
prăpastia unde pică vertical, stârnind din apa 
spumezată nenumărate scântei ţâşnitoare, în 
bătaia razelor roșii de sfințit strecurat prin 
frunzișuri, Odată piedica imăturată, convoiul 
întreg de stâlpi doboriţi, cojiţi şi umtlaţi de 
răşină, se 'nghbesuiau nerăbdători spre strimta 
ieşire a călaărui naturale, și nu arareori, ca să 
le potolească impetuoasa, nâvaiă, care amenință 
Îgbaburile construite ge consorțiul forestier, pe 
acolo pe unde meanăarele prea ese printre 
stânci făceau impracticuvil givoiul, omul cu 


ruga, târit de frenezia treacătului uriaş al cu- 
rentului, şi resemnându-se până la urmă să-şi 
sacrifice doar cangea. 

Şi niciodată pam să pot uita, mai cu seamă 
mireasma, tare ca o injurătură la modul oifac- 
tiv şi ca amintirea de văpaie a unui alcool, ca- 
re-mi ardeia mucoasele, plămânii, creerul, im- 
băindu-mă de-avalma înir'o senzaţie inefabilă 
de culţ hesicastic, cu accelerării de puis şi 
extaze. A 

Pădurea mi-a adus întotdeauna 'm conștiință 
nu știu ce evocare originară, de mediu primor- 
dial al existenţei: mireasma de putred şi de 
jilav al humus-umi cu râmele sub frunze ju- 
mătate putrezite pe care talpa s'ar dori des- 
culță, să se 'nfunde 'n răcoarea neagră cu vo- 
luptatea unei îmbrățișări şi a morții; mireazma 
ozonată a spaţiului intervegetal, punctând cu 
cântec strecuraţ în răstimpuri, tăcerea 'mbălsă- 
mată de lumina palidă, cernută printre crengi 
ca prin viirourile gotice — ale unei catedrale, 

Misterul fecundaţiei şi al vieţii tradus într'o 
simfonie olfactică, şi încorporat odată cu 0 
genul, până în fibrele ultime ale ființei ome- 
neşti. Niciodată spiritul nu s'a simţit mal pre- 
zent decât acolo unde nimeni nu mai are dece 
se trudi să-i simtă prezența, şi pasă-mi-te prin 
nămeţii ge aer înmirezmat care materializau 
dens spaţiu! dintre trunchiuri pe care singur 
eu îi spintecam umblând, de undeva se depu- 


te bună: cinci — adică șase — cu , : însăși făpt de 
Cetestine, socotită dublu după aprecie- e Ne stia eu cei nsăși făptura 
rea unui supravieţuitor care se duce să aici x 


Toate, toate le-am simţit din nou, de curând, 
întocmai, într'una din intensele acelea baluci- 
naţii integrale, în care nici unul dintre simţuri 
nu rămâne înzfara straniei vrăji. 

Parcă nici n'aș fi fost în praşul cu aspect 
rural corcit de americanism parvenit, în ca- 





prăjina riscă să se prăvaie laolaltă cu butu- . 





Li 


UNIVERSUL LILEDAP 


PROPRIETAR: 


ANUL Lil Nr. 25 
Vineri 10 Septembrie 1943 


Redactor responsabil: TRAIAN CHELARIU 





PADUREA AMINTIRII 


de ION FRUNZETITI 


re-mi scurg egal ziiele, numărate pe calen- 
dar pentru contabilitatea predării arţicoielor, şi 
3 sorescului de incasarea salariului, şi par'că 
nu mi sar fi înfundat paşii în mămăliga fiască 
3 asfaltulm încins de soare, - 

Treceam pe lânză şantierul uriaș al unei con- 
strueţii, (a cărei aliimiere sufere o deplasare 
semnificativă de 21 dela medie, ca axa pă- 
mântului), aproape de centrala unui minister 
clădit de câţiva ani, oblic pe faţada caselor ve- 
cine, dar neizbutind să prevadă exact normele 
nouei alinieri, modificabilă şi ea la anul și la 
mulţi ani viitori. Din pricina acestei inconsec- 
vente municipale, şantierul clădirei noui înaintă 
semeț, până 'nspre mijlocul străzii, unde-şi răs- 
furnase, ca o ţaţă de mahala, pestelca plină de 
nisip şi pietriș, în grămezi aniforme. Din at- 
mosfera toridă impestată de soarele viu, plutind 
material cu miros de asfalt şi de gunoaie, ga 
desprins brusc ca mesagiul neaşteptat al unei 
misterioase bunevestiri, mireasma ştiută, de pă- 
dure reavănă şi aer alpin. Din ungherele con- 
ştiinţei a străbătut amarul unui ținut carpatin 
înstrăinat, şi amintirea dureros de materială n 
vâltorilor cu bușteni, de pe văile Lupșei. 

Lucrătorii turnau în sicrie de brad sprijinite 
pe stâlpi asemenea celor învolburaţi de mult 
În jghiaburile consorţiului forestier, mortalul 
vâscos care-avea să se 'nchege jur-imprejurul 
grătarelor de fier înmormântate ca nişte sche- 
lete mecanice, în cutiilc acestea negeluite. Con- 
ținutul umezea scandura şi suprafaţa ei cu 
ghimpi se îuroșea ca 'n apele șuvoiului de 
munte, Aerul se 'nbălsămase de rășini și plutea 
ca o prezenţă, mirajul pădurii. 

Pustiul asfaltat al marelui oraş parvenit cu 
reminiscenţe rurale, descoperise 'n felul acesta, 
asemeni tuturor deşerturilor toride, putinţa a 
înșela cu fate-morgane setea plămânilor arşi al 
trecătorilor. Printre miazmele de gunoiu, ben- 
zină şi smoală câte concurează să facă din coaja 
bulevardului de tip new-yorkez anticamera u- 
nui infern necântat ae nici un poet, dar nu mai 
puţin infernal, străfulgerarea senină a ozonului 
aducea oarecum cu o lumină bruscă de arc vol- 
taic, iscată pe camuflaj, violet, ireal, dela iăm- 
pile de sudură ale mecanicilor ce repară l(i- 
niile de tramvai, noaptea, după ce toate sgo- 
motele amorţesc. 

PI Si A NI E ON INI INI OR RR 


(Urmare în pag. 5-a) 





OLGA GRECEANU Nud 


07/71 


de MIHAIL CHIRNOAGĂ 





gust ciwdat, la o scriitoare de 
calități diametral „opuse realis- 
malai dur, terestru, flaubertian ! 
Pentru Antonia Pozzi poezii a 
jost cea care ușurează de durere 
şi calmează prin puterea nelimi- 


cure avea în ea, — sau nouă — 
a tinereţii ei suave — nu Qă- 
seşte ecou, oglindire, în poezia 





ANTONIA POZA 


sa.  S'ar spune că această fată 
nici ma avut sihțuri; că ființa-i 
fizică sa topit întrun clocot al 
sufletului ei, că trupu-i inocent 
a fost ridicat și purtat în afară 
de viață, ca un trunchiu Zădar- 
nic, de sufletul ieşit din zăgazuri 
în acea tristă seară de Decem 
brie, când s'a refugiat de oameni 
ca să moară. Trupul ei a fost ză- 
darnic. L-a avut ca să poată că- 
lători în Anglia au Germania, 
ca să poată sta pe băncile unei 
Facultăţi, sau să se poarte pe 
malurile mării Ligure, dela Ra- 
palle la Portofino, printre măs- 
lini şi portocali. Și toți acei ani 
tineri ai ei meluminaţi vu fost: 
de flăcările iubirii care e dată 
oamenilor ca un purgatoriu din 
care cei buni se înalță şi cei răi 


se prăbușesc.  Deaceia, cine, cu, 


mâma pământeană se-apropie de 
această existență, riscă să spargă 
țesuturile fragile şi să treacă 
dincolo de ce a fost sau, prea 
greu, să matingă înălțimile «ei 
cumate. Nimeni ma ştiut că Anto- 
nia Pozzi scrie poezii. Caietele 
sale erau ascunse cu avariție de 
ochii sacrilegi, cum astăzi se as- 
cunde de întrebări şi înțelegere, 
trecerea ei mnelămurită printre 
oameni. A luat totuși un mare 
premiu la Universitate pentru un 
studiu asupra lui Flaubert. Ce 


tată ce este hărăzită numai Ar. 
tei: „Nădăjduesc, —  sorie ea 
unui prieten scriitor, — că la a- 
ceste prime pagini ale cărţii tale 
care mi-au fost arătate, se vor 
mai adăuga altele încetul cu în- 
cetul : şi viaţa o să mă doură 
mai puțin, crede-mă, dacă vei 
vrea să mi-o înfiori cu poezia ta. 
Pentrucă poezia are această sar- 
cină sublimă : să ia toată dure- 
rea care spumegă şi sfârâie în 
suflet și s'o liniştească, s'o trans 
figureze în marea odihnă a ar- 
tei, aşa cum fluviile se varsă îm 
albastra vastitate a mării. Poezia 
e o purificare a durerii, cum 
imensitatea morţii e o purițicare 
a vieţii. Când totul, unde suntem, 
aste întunecat și orice lucru 
doare şi sufletul se ofileşte pe- 
nibil, atunci întradevăr mi se 
pare un dar dela Dumnezeu acel 
tucru care face ca nodul lacrimi- 
lor să se desfacă în cântec şi știe 
să spună ceeace în inima noastră 
strigă numai, contre închisoare”. 

E totdeauna în poezia  Anto- 
miei Pozzi un nod de lacrimi care 
se desface sau un strigăt care se 
subliniază în câteva fragile ver- 
suri. Îmi place să mi-o imaginez 
pe Antonia Pozzi această consoră 
d moastră, a cântecelor noastre, 





(Urmare în pag. 1-8) 


——— 2 








CRONICA DRAMATICĂ 


„IEATRUL COLORADO“ : 
„CANTECUL ' LEBEDEI“, 
comedie în trei acte de 
EENST ENDERLINE. 

„TEATRUL COMEDIA“: „1O- 
PAZE“, comedie în patru 
acte de MARCEL PAGNOL. 


Ca întotdeauna unui tea- 
tru nou. i se face oarecare 
credit. 

Aşa socot că s'a intâmplat 
si cu Teatrul Colorado. 

Este adevărat cel puţin în 
ce mă priveşte. 

Din păcate, spectacolul ac- 
tual nu înâreptățeşte spe- 
ranţele puse în acest nou 
teatru. 

Piesa care s'a dat are o co- 
loratură care m'ar îi făcut 
să jur că este scrsă de o îe- 
meie. 

Are toate caracteristicile : 
şi în bine şi în rău. 

Dar asta nu interesează a- 
cum : am vorbit despre asta 
cu aită ocazie. 

Această așa zisă comedie 
ar fi vrut să aibe o smnifica- 
ţie interesantă, iar ideia tea- 
trală nu e rea, din ea se pu- 
tea scoate mult: o femeie 
frumoasă care se apropie de 
vârsta critică: — acesta este 
„cântecul lebede: — şi rara 
face toate eforturile pentru a 
obţine cât mai mult dela v;a- 
ță și dela dragoste (în pri- 
vinţa asta asistăm până la 
saturație la scene de înfru- 
museţare, masaj facial și al- 
tele asemenea !..) dar car: 
iși dă seama că terenul i. 
tuge de sub picioare şi până 
ia urmă se resemnează... 

Ideea chiar dacă nn este 
rea, în schimb nu este de- 
joc tratată dramatice ci... 
„beletristic“ putâna fi orice 
— nuvelă, schiţă, esseu psiho- 
logic — orice în definitiv, dar 
nu spectacol teatral. 

Piesa este tot timpul ex- 
plicativă, de se lăsă asupra 
săli. o plictiseală resemnată. 
rar întâlnită, la care se mai 
adaogă din când în când un 
tel de filosofie de doi bani și 
jumătate care face ca spec- 


tatori: să surâdă și să-şi pri-. 


vească semnificativ vecinii... 

La un astfel de ritm ine- 
rent strncturei însăș a piesii 
sa mai adăugat și ritmul tot 
aşa de trenant imprimat de 
direcția de scenă, ritm im- 
primat Ge d-na Marieta Sa- 
dona care poate fi o bună ac- 
triţă, dar nu înseamnă că 
poate fi și o bună rezisoare. 

De altfel problema  direc- 
torilor de scenă femei, care 
s'a mai pus cândva cu d-na 
Lucia Sturza Bulandra—cred 
că trebue rezolvată în defa- 
voarea acestora — și răspun- 
sul este dat de o buţată, mai 
exact de o anecdotă, care s'a 
spus cu acea ocazie: femeilor 
le lipseşte ceva.., fără de 
care regie dramatică bună 
nu se poate obţine, oricâtă 
experientă ş oricâte lucruri 
frumoase ar avea în cap. 

In ce priveşte  interpreta- 
rea, d-na Maud Mary a a- 
vut un joc de scenă intere- 
sant, a pus mult din propria 
d-sale fiinţă. fără ca totuși să 
reușească — şi vina desigur 
că este a textului și poate şi 
a regiei, dar cred că mai 
mult a textului, care-i un 
text mort — zic, fără ca to- 
tuşi să poată să încălzească 
spectatorii, fără să reaşească 
să-i intereseze. 

Acelaș lucru se poate spu- 
ne despre d-na Lili Popovici 
dela Teatrul Naţional. 

Destul de bine d. Costache 
Anton-u, un bun actor al pri- 
mei noastre scene, dar cars 
aici nici m'avea ce căuta, nici 
n'a avut ce să joace, nic. 
rolul n'avea vr'o importantă 
ș. nici nu i se potrivea. 

D-na Suzana Policrat, ex- 
cesiv de afectată, devenind 
aproape imposibilă. 

D-rele Geta Cibolini şi Co- 
rna Constantinescu,  dastul 
de corecte, iar a. Kiki Bre- 
zeanu la fel. 

Decorurile d-lui Ion Ane- 
stin pline de gust. 

EA 

In fine, teatrul din pasaj, 
teatrul Comeda, vine cuo 
piesă bună și, mai mult, în- 
grijit prezentată. 

In scurt un spectacol bun. 

Despre piesa ,„Yopaze“ um 
spus în mai multe rânduri că 
o socot una dintre cele mai 
bune ce s'au scris dela răz- 
_boiul mondiali încoace. 





GEORGE VOINESCU 

Bine înțeles în genulei: 
comedie de moravuri şi satiră 
socială, de o morală disol- 
vantă, gen Bernard Shaw din 
„Non olet“, dar... tratat, ia 
trancaise“, 

Interpretarea de asemenea 
bună. 


Topaze a fost prezentat de 
d. Vasiliu B.rlic care a reuşit 
să ne dea un Topaze bun, 
personagiu viu, destul! de bi- 
ne studiat și destui de bine 
nuanțat. 

D. Vasiliu Birlic nu e desi- 
gur un Topaze ideal — şi 
deja a avut de luptat cu a- 
mintirea d-lui Maximilian 
câre cu mulţi an. în urmă 
a creiat acest rol — dar nici 
d. Vasiliu Birlic nu a fost rău. 

D-sa se resimte — și nu po- 





VASILIU BIRLIC 


menesc aceasta pentru a-i 
micșora, ci tocmai pentu a-i 
releva un merit și efortul pe 
care a trebu-t să-l facă — de 
atâţia ani de cabotinaj la 
care a fost silit și care-i vor 
ieşi greu din pele. 

In privinţa aceasta, un 
prim lucru care trebuie nu- 
mai decât să-l tacă, este să-și 
supravegheze acel „ă“ foarte 
supărător cu care-și prelun- 
geşte deseori cuvintele și pe 
care-l introduce în multe pau- 
ze. El poate că era „necesar“ 
sau  „p-toresc“ în piese ca 
„Prostul din bae“ suu altele 
Ja fel, dar, repetat sau deve- 
nit tic, el e o scădere pentru 
actor ş. în orice caz nu mer- 
ge pentru orice fel de piesă. 

Ori, Topaze este o comedie, 
care, cu toate aparențele de 
glumă şi de şarjă pe care 
poate să le dea unora, este o 
lucrare serioasă, în persona- 
jul Imi Topaze este multă 
umanitate  condensată şi 
se vosfrânge ce întreagă dra- 
mă a veţii, care se soluţin- 
nează în acea mare sehim- 
bare a lui sufletească, încât 
nimănui nu-i poate scăpa 
importanţa rolului care.l ri- 
dică peste rolurile de come- 
dii muzicale sau farse obiș- 
nuite. 

In ce privește pe d-na 
Puia Ionescu în rolul lui 
Suzy, d-sa a fost prea feme- 
nină, prea „dulce“ şi prea ro- 
mantică, aici trebuind dn 
contră să fie mai accentuat 
caracterul de femeie vampă: 
e un rol de femeie .nteresan- 
tă, oricum o feme'e care în- 
vârte oamenii pe degete... 

Pentru rolu! de om de a- 
faceri a fost bine ales a. Ion 
Talianu, un bun director de 
pension ne-a dat şi d. Coty 
Hociung iar d. Ionel Țăranu 





—DER by 


a schiţat frumos sfântța nai- 
vitate a bătrânului profesor 
Tamise. 5 

D, George Voinescu a reu- 
şit să ne dea un Roger de 
Berville „destul“ de nobil și 
de cinic, evident reușit, dând 
totuși impresia că d, George 
Voinescu se bazează prea 
mult pe inteligenţă și pe.. 
improvizaţ-e, şi că dacă ar 
adânci rolul mai mult, ar 
putea să dea şi lucru mai 
bun. 

D-ra Eugenia Bădulescu, 
prin t.nereţea d-sale, a reu- 
șit să ne dea o Ernestine Mu- 
che agreabilă. 

Destul de bine deasemenea 
şi d-nele Angela Mateescu, 
Eugenia Bamme și Melania 
Rădulescu, 

La reuşita acestui specta- 
col au contribuit deasemenea 
cu frumoașe merite şi d-nii 
C. Potcoavă, Ștefan Decu, G. 
Soare și C. Irod. 

Regia d-lui S-că Alexan- 
drescu bună, îngrijită, nuan- 
țată. 

Decorurile d-nei Cela Voi- 
nescu și: Vasiliu Falti, fru- 
moase, reuşite. 


ALEXANDRU DRĂGHICI 


„CONAȘUL E SERVIT": 
LA TEATRUL „INTIM“ 


Cunoscuta piesă a lui Carlo 
Venetiani se repetă cu asi- 
duitţate la „Intim“, fiind aş- 
teptată cu justificat interes. 

Preparată cu deosebită 
îngrijire, piesa va beneficia 
de concursul Mariei Grece- 
scu, tânăra actriţă dela Mu- 
nicipal. | 





*4/ 





MARIA GRECESCU 


După apariţia din „Scam- 
polo“, această atât de înzes- 
trată actriţă ca fizic cât și 
ca talent, a trezit nădejăi de 
promițătoare carieră fn lu- 
mea teatrului bucureştean. 

In noua companie teatrală 
şi lângă consacratul lordă- 
nescu-Bruno începe a avea 
ocazia propriei ei consacrări. 
Confirmarea speranţelor puse 
în ea, va veni odată cu oca- 
ziile ce ii se vor da, care pTo- 
babil că nu vor L-psi. 


i 


UNIVERSUL LITERAR 


ECRAN 


CINEMA SCALA: „DORA 
NELSON“ 


Observăm cu părere de rău 
că scenarişti de ocazie lau 
conrupt chiar pe excelentul 
regisor Mario Soldatti. 

Deaceea nu pricepem dece 
ne-am pierde două ore pentru 
o realizare care ne arată ce se 
poate întâmpla unei vedete 
capricioase. După ce mai sunt 
de turnat numai două scene, 
pentru a fi gata un film de 
atmosferă, vedeta lui refuză 
să mai joace în aceste două 
ultime scene, motivând că par- 
tenerul ei „n'are alură de 
prinț“. 





Regisorul — din film — 
după ce o imploră invocân- 
du-i contractul, admiratorii, 
ziariștii, etc., găseşte cât ai 
bate din palme o „,sossie” de-a 
vedetei, o modestă lucrătoare 
modistă. Ca prin farmec, mo- 
dista, ca și când ar fi fost cea 
mai studioasă și talentată ele- 
vă a unei şcoale de film, reu- 
șeşte să păcălească tot perso- 
nalui studioului că-i vedetă —- 
capricioasă vedetă — pe care-o 
inlocueşie. Chiar şi pe soţul 
de-a! doilea al acestei „vede- 
ie” care, în timp ke „„sossia” ei 
turna, îşi părăseşte soțul şi 
pleacă la Cannes atrasă de 
mirajul unui ducat ferit de 
un actor escroc, angajat să 
facă pe prințul (de către pri- 
mul ei soț, — pe care „cele- 
bra“ îl credea decedat într'un 
accident de cale ferată). 

Intervin o serie întreagă de 
încurcături pe care și cel mai 
fără de imaginație spectator le 
prevede încă dela începutul a- 
cestui film cu pretenţii de hu- 
mor, ! 

Incunrcături cari la începu- 
tul lor parcă-ți dau speranțe 
că totuși se va întâmpla ceva 
care să scoată filmul din a- 
morţeală. 

în zadar însă, fiindcă asis- 
tăm la aşteptata nuntă între 
fostul soț al vedetei cu „sos- 
sia“ a cărei modestie îl cuce- 
rise. 

Filmul, se termină; soții ct 
neveste frumoase insă cicăli- 
toare şi capricioase oftează (nu 
numai că nu le pot convinge 
să-şi schimbe felul de-a fi ci 
şi [fiindcă au avut ghinionul 
să asiste la un film de duzină. 

Realizare, al cărui scop nu:l 
poţi bănui a fi nici măcar o 
„istorioară“ bună de filmat în 
niște presupuse ore de „edu- 
cație morală“ ce s'ar preda în- 
tr'o şcoală cu elemente ce vor 
să devină actor! de cinema. 


ADRIANA NICOARĂ 





Am întâlnit-o simplu, dar destul de târ- 
ziu ca s'o mai pot uita. Şi asta pedant spus. 
In definitiv, a nu uita pe cineva înseamnă 
a nu vrea să-l uiţi. A te sâcâi mereu cu 
propriile tale convingeri. 

Trebuie s'o fi chemat  Dorotea. Desigur, 
așa trebuie s'o fi chemat. Și asta bănuiam 
după inelui mare, o marchiză grea, pe care-l 
purta în deget. Era un inel pe care.l moşte- 
nise dela mamă-sa, o femeie micuță cu ochii 
vineţi, iînvăluiță în taftă neagră, într'o casă 
mare cu draperii groase și uși capitonate. 
Neapărat, pe fata ei trebuia s'o cheme Do- 
rotea. 

Dar ţiu să nu alunec. Sunt un om carea 
trecut de primiti fiori, un om care a văzut 
totdeauna sala unui teatru din ultima bancă 
și piesele din culisele actorilor.  Nicioaată 
nam văzut un Hamlet în obraz, nu l-am 
privit în ochi. Totdeauna i-am văzut doar 
mantia și manșetele albe. Din culise vezi 
Hamleţii cei mai interesanţi. Nu le vezi 
obrazul, efortul să intre în pielea altuia; le 
auzi doar vocea. Deaceia am văzut toate 
piesele fără decoruri, am auzit. vocea unuia, 
a celuilalt și oamenii, atât cât îi auzi numai, 
rămân mereu aceiași.: ş 

Gândeam toate astea pentrucă_l priveam 
pe Jan în obraz. Acum nu mai era Jan. Nu 


avea decor, şef de orchestră, nu mai era - 


singur în odaia lui, nu mai juca. 

Il cunosc de rault. Ne căutăm cu nevoia 
și disperarea cu care ar apropia un profan 
cei doi poli să se încălzească unul dela ce- 
lătalt. In definitiv, ne căutăm așa cum se 
caută. lucrurile simple, pentru nevoia de a 
naște un raport la fel de simplu, care în- 
tr'un moment sau altul ar putea semăna cu 
armonia. 

E] e mult mai tânăr. Are un obraz despre 
care nu se poate spune că-i frumos, ci dea- 
dreptul interesant. Dacă 'aşi fi femeie, de- 
sigur că i-Ași invidia ţinuta, siguranța, vo. 
cea caldă. : 

Tocmai deaceia, când am văzut-o pe Doro- 
tea, l-am privit pe el. Luminile din restau- 
rantul gării ii jucau pe începutul prematur 
de chelie, maxilarele s'au încleștat puternic. 

Mă simţeam în câmpul de tensiune dintre 
el şi ea, dar rămâneam, cu perversiunea oa- 
menilor bătrâni de a se simţi inoportuni. 

Nu o priveam pe Dorotea! Ochii lui Jan o 
reflectau strâmb şi inegal, dar o refiectau. 
Trebuie să fi avut picioare frumos arcuite, 
pentrucă privirea lui unduia perfect. 

— „Uite ce femeie obișnultă ! E perfectă şi 
totuşi sunt convins că ai putea-o întâlni me- 


"eu, oriunde”. Simţea nevoia neapărat să o 
catalogheze întrun dosar, într'un sertar, ca 
să fie convins că o va regăsi când va trage 
sertarul. | 

— „Trebule că vine de undeva din pro- 
vincie“. Spuse asta cu glasul sentențios și 


grav al lui Mircea: Eu sunt Mircea, da'm- 
părate! 


Nu ştiu dece nu am râs. Probabil că eram 
preocupat de ce va comanda femeia cu 
sweater bărbătesc închis până la gât şi de- 
getele fine, cu inel mare cât un cărăbuş. 

— „Cornuri cu unt“. Vocea unei femei m'a 
făcut întotdeauna să-mi armonizez frântu- 
rile pe cari le văd la o femee. Eu nu obser 
decât braţe, picioare, ochi, mâini, rar de tot 
gâtul. Vocea ei mi le-a închegat dintr'o 
dată și am simţit-o trăind. 

— „Te preocupă, nu?“ Jan mă privea cu 
indulgența cu care-ţi privești- prietenii prea 
tineri sau prea bătrâni. Eram convins că 
vocea ei o desarticulase. E! primea totul în- 
treg, ca pe un bloc, şi în. definitiv nu-l în. 
teresa vocea nimănui. In odaia dela etajul 
trei nu vorbea nimeni, se înconjura doar de 


- fotografii, ci acestea nu deschid gura. 


— „Cuornuri cu unt!“ Jan dăduse comanda 
chviicrului de lângă noi. 





—- „Vezi 


FCOAI, 


PREŢURILE... 


Nici grija de-a înțelege nevoia 
singurei destătări din ziua de azi 
— şi în acelaş timp şi singura 
apropiere cu arta — a publicu- 
lui, mau arătat-o directorii de 
teatre particulare, când s'au ho- 
tărit să ceară o nouă mărire a 
prețurilor de intrare, 

Să recunoaștem că ajungându- 
se ja un plafon de prețuri, când 
cel mai modest loc ar fi 609 de 
lei, însemnează o urcare serioa- 
să, pentru care accesul în teatru 
al celor cu veniţuri modeste, a 
devenit problematic, 


Prin asta, arta dramatică su- 
feră o dublă pierdere: maj întâi 
a celor obligaţi s'o caute — prin 
însăşi situaţia pe care o ocupă în 
calitate de conducători de tea- 
tre — dar cari din interese de 
cassă nu vor s'o găsească, iar în 
al doilea rând a publicului sin- 
cer amator de frumos, care deși 
o caută, n'o găsesc din pricina 
celor dintâi... 

Așa fiind situaţia, când minu- 
nea unei reveniri la prețuri mai 
convenabile nu sar putea în- 
tâmpla uşor, socotim necesar să 
facem o propunere: 

In afară de critici şi de ceiicu 
legături în teatru, cari — oricât 
— beneficiază de gratuități san 
reduceri, sunt alții — şi ei înru- 
diţi cu arta: scriitori, pictori. 
sculptori, etc. — cari din simplul 
motiv că şi-au dăruit înţelesui 
de viață doar artei, n'au posibi- 
lităţi materiale care să le îngădue 
intrarea la teatru plătind orice 
preț. 





Pentru aceștia, măcar pentru 
aceștia, o mai deplină înţelegere 
să se arate din partea celor cu 
borderouri de încasări mereu 
publicate în gazetele teatrale. 
cu câte un excepțional câştig... 








MEMENTO 
CINEMATOGRAFE 





SCALA : Dragostea 
moartea și jurnal. 


învinge 


REGAL: Caravana sclavilor. 

VICTORIA : O crimă celebră şi 
jurnal. 

ELISEE : Umbra cea mare, jur- 
nal și trupă de reviste. 


VOLTA-BUZEŞTI :  Aventuriv- 
ra, jurnal și trupă de reviste. 

HOMA : Saladin cei fioros, jur- 
mal şi trupă. 


CARMEN-SYLVA : Macario 
Cow-boy, jurnal și trupă de 
reviste. 








vesc în ochi. 


— „Uite câţi oameni. Ce plictisit şi obosit 
e bătrânul acela. Tu însuți ai căpătat ceva 
din nervozitatea călătorilor“. Evita să vor- 


bească de femeia aceia. 


_— Nu-i așa că-ți place?“ Ma privit lung. 
&tiam că nimic nu i se pare mai curios unui 
om de douăzeci și cinci de ani, frumos, ac- 
tor pe deasupra, decât să găsești că o femeie 


sau alta i-ar putea atrage atenţia. 


In gări și cimitire e inutil că cesornicele 
merg. Le priveşti ca şi cum ai urmări roti- 
ţele dinăuntru și nici într'un caz acele. Prin 
angrenajul 
Mai scapă un dinte al uneia, mai vezi o 
scenă de viață, încă un dinte, încă o scenă... 

Eu nu mi-am iubit 
Mi-a plăcut doar să mă joc cu ei. Cred că 
de asta am strecurat câteva hârtii de o mie 
în mâna lui Jan, rece și enervată, când s'a 


roatelor vezi lumea 


sculat să plece. 


In definitiv, m'a costat puţin să-l ure pe 
dan în primul tren, alături de o femeie cu 
guler de astrahan și cisme negre de cauciuc 

Oamenii sunt interesanţi când urmăresc 
vaii la curse. Nu au niciodată impresia că 
ei aleargă, că ei se sbuctumă cu iluzia că 


stau pe loc. 


Am rămas în restaurantul gării. Am tre- 
cut de mult de primele derbyuri. Mâine sau 
poimâijhe îl vot găsi pe Jan în camera lui 
cu capul în mâini. Imii va spune grav: 

— „Ştii, Jacques, totdeauna când vezi o 
pictură extraordinară, ai impresia că ai pu- 
tea lua pensula şi face ceva la fel. 
femei pe care, atunci când le vezi, le cata- 
loghezi imediat întrun sertar, știi că ai să 
le regăsești când tragi sertarul și abia când 
încerci să le cârpeșşti din bucăţi, vezi cât e 


de greu“. 


M'am dus la Jan peste câteva zile ca să-l 
sâcâi, să-l ascult şi să-i -spun că şi de data 
asta am câștigat. L-am găsit la birou răs- 


foind o carte. 


Tai-Pe: 


— „Pe femeie trebuie so fi chemat Do- : 
rotea”. Râdeam cu satisfacţie; „Nu-i așa?“ 
— „Jacques, ascultă ce fermecător e .Li- 
— „Doar uriaşul munte Ciang și 


piticul Li-Tai-Pe sunt nemuritori“. 


Mizasem puţin, dar sunt ur om bătrân 


și nu-mi pierd speranţa. 


ELENA DIACONU 


ce plăcut este in restaurantul 
unei gări?” Priveam pe geam ca să nu-l pri- 


de-afară. 


niciodată prietenii. 


Sunt 








IULIA... 


Un nume care se strecoară 
parcă de prin origini străine şi 
care totuși mare găsirea decât în 
ale unui adaos neaoș, care nu in- 
1vresează. 

Ceeace face să-l apropii de ru- 
brica aceasta, e că domnișoara 
Iulia X, face parte din acele 
multe amatoare de fotografii ale 
artiștilor noştri. 

Cercetează vitrinele cu atenţie 
și cumpără ori unde găsește două 
figuri: Mihai Popescu și Carmen 
Theodesiu. 

Acum că Mihai Popescu în- 
semnează o „figură” în teatru, e 
altceva, dar cine este artista 
Carmen  Theodosiu, sau aşa 
ceva ?... : 

Am înţelege risipa aceasta de 
atenţie a colecționarelor de poze 
actoricești: dacă ea sar înălța — 
la meritul unei alegeri, care să 
însemneze altceva decât... „foto- 
genia” expusă. 

Atunci chiar pe d-șoara Iuliu 
X, am felicita-o că așează în a!- 
bum pe cutare actor sau actriță, 
incontestabile chezăşii în teatrul 
românesc și nu simple... figuri 
frumoase. 

Cu fotografia d-șoarei Carmen 
Theodosiu în poşetă, d-şoara lu- 
lia X şi atâteu alte colecționare 
dovedesc, insă. o superfirialitate 
a alegerii. 

Dar, în fond, cine este „actrita 
Carmen  Theodosiu", sau aşa 
ceva ?,.. 


„ROZA VÂNTURILOR” 


Am dori să aflăm din plecarea 
atâtor actori dela un teatru la 
altul. un scop care să ne înles- 
nească găsirea adevăratului mo- 
tiv al acestor mutații. 

In afară de cei dela teatrele 
oficiala care au o stabilitate ac- 
torii czilalți își îndeplinesc parcă 
o datorie de a-și lăsa numele în 
catastifele tuturor teatrelor par- 
ticulara, cu plăcerea — sau, dacă 
vreţi, cu. ambiția — de-a nu le 
scăpa nici unul. 

Azi îi vezi a „Alhambra, 
mâine la „Muncă și Lumină'. 
poimâine la „Sărindar”, pe uw- 
mă la „Mic“, la „Comoedia“ şi 
cin3 ştie pe unde, încât actorii 
aceștia hoinăr:sc cu graba cine 
ştie căror socoteli, de parcă ni- 
mic nu i-ar mai rețime, — dra- 
gostea de teatru unde joacă. a- 
teșamentul de director, st ca- 
marazi, etc. '— ci i-ar mâna gâ- 
sirea unei cât mai ușoare ridi- 
cări. care mai totdeauna nu duce 
decât la o mai apropiată sau mai 
târzie ratare. 

Pentru prestigiul unei cariere 
d= actor, mu ajută uneori nici ta- 
jentul. dacă el este plimbat prin 
teatre a căror garanție — pentru 
actor — începe deacolo de unde 
salariul devine mai mare. 

De multe ori, asta nu=i decât 
o rezolvare materială, fiindcă cea 
artistică depinde de public. 

Ori, pentru public, „roza vân- 
turilor” în tcatru e o problemă 
p: care încă ma desluşit-o... 


PORTRET... 


Doamna Lucia Sturza Buian- 
dra străluceşte azi în viața tea- 
trală cu o şi mai deplină însu- 





10 Septembrie 1943 === 





fleţire, tocmai de-a nu micşora 
cu nimie din ceeace defunctul 
său soţ i-a lăsat ca testament: 


TEATRUL 


Dacă pentru foloasele pe cari 
soţii Bulandra le-au adus ani de 
ani, scenei noastre româneşti, o 
lume străină de' înţelesul adevă- 
rat al valorii acestor soţi,. direc- 
tori şi actori, au mijlocit ocazia 
de-a nu mai conduce un teatru, 
apăi Tony Bulandra, acel neuitat 
interpret al iui Kean, le-a răs- 
puns pripitei lor judecăţi, cu do- 
jana unei resemnări, și a unei 
voinți de a sluji arta dramatică, 
dusă până acolo încât — atunci 
când a văzut că nu mai poate — 
a făcut dim testament o poruncă 
pentru urmașa sa de-a servi ma! 
departe teatrul. 

E ceeace continuă să facă azi 
d-na Lucia Sturza Bulandra, 
fără oboseala durerii de-a fi sin- 
gură, 

In interview-ul acordat săptă- 
mânalelor teatrale, d. prof. Cio- 
rănescu, nou] director al Teatru-. 
iui Municipal, a anunțat colabo- 
esta d-sale cu d-na Bulanăra, 
căreia i s'a încredi i i 
ieri îmeredințat direcţia 

Prin această numire, activita- 
tea d-lui prof. Ciorănescu la 
Teatrul Municipal capătă e pre- 
țuire absolută, vaJabilă unui suc- 
ces sigur, pentrucă dela început 
a ştiut să-și aleagă o colabora- 
toare care  însemnează pentru 
teatru, pentru artişti şi pentra 
spectatori, garanţia de-a îi ser- 
vită arta şi numai arta... 


AFIȘ... 


In noul repertoriu al Teatru- 
ti Naţional apare — după „Vifo- 
rul“ de Barbu Delavrancea, cu 
care se deschide stagiunea în 
seara zilei de 11 cor., și „Tudor 
Vladimirescu“, de N. Iorga, fiaa- 
tă pentru seara zilei de 12 — cu- 
noscula piesă a lui Gogol: „Re- 
vizorul”! — în regia d-lui Sahi- 
ghian. 

U'mătoarea premieră va fi 
piesa lui Nicușor  Constanti. 


- nescu : „Gloria”, primită încă din 


stagiunea trecută, apoi „Oedip 
Rege” şi „Familia Mannon” de: 
O'Neill. 

La „Studio“, după premiera 
piesei „Descătușare”, se anunţă 
o piesă de Pirandello, apoi n 
piesă de d. N. Kirițescu, după 
care va urma „Fecioara Rătăci- 
tă” de H. Bataille. 

Deschiderea stagiunii Teatru- 
lui Municipal, care deocamdată 
nu s'a fixat, se va face cu piesa 
„Chemarea Codrului” de G. Dia- 
mandy. 

Celtorialte teatre particulare le 
lipsesc deocamdată — un repetr- 
toriu stabilit, din cauza pieselor 
în curs, pe cari le cred pornite 
pe serie. e 

Bunăoară „Băiatul”, „Topaze'” 
și „Patima de sub ulmi”. 

Afară de „Savoy“ care, după 
„Vila cu iluzii“, s'ar părea să 
schimbe afișul în scurt timp cu 
titlul unei reviste jucată de Tă- 
mase... 


1. M. LEHLIU 





Ambianţă și paleativ 


(Urmare din pagina I-a 


Destinul acestor frumoase manifestări este din nefericire 
defin.tiv limitat la funcțiuni trecătoare. Niciodată arta 


nu şi-a îmbogăţit patrimoniul prin ceeace evenimentele 
în desfășurarea lor au determinat în sufletele creatori- 
lor. In timpul acestor împrejurări ei nu mai sunt stăpâ- 
niţi de conștiința artistică, ci de curentulde opinie și de 
iureșul faptelor la care sunt părtaş.. Abia după scurgere 
pie vrume, după ce se vor șterge urmele trecutului şi 
conștiința lor artistică îşi va relua firul independenţe., 


vor fi în stare să expioreze depozitul de experienţă do- 


bând-t și să-și croiască noui făgașuri de realizare în do- 
meniul artei. A creia premii, cu care se momești pe serii- 
tori spre a fi exclus.v preocupaţi de literatura actuali- 
tăţii, e echivalent cu folosirea paleativelor. Ori, arta are 


dreptul la o liberă afirmare și desvoltare, în funcţie de 


propria ei natură, și nu trebuie supusă la constrângeri de 
tot felul, fie ele și stimulente men-te să o deruteze dela 
adevăraţa finalitate, spre a îmbrăţișa făgașuri care nu-i 
sunt organic necesare. Inţelegem că nu trebue să ne opu- 
nem ca evenimentele să nu-și lase dâra lor de interes în 
preocupările artiştilor şi că, mai mult, avem chiar dato- 
ria de a întreţine, cu gustui nostra ales și cu dscreţia 
cuvenită, atmosfera prielnică unor astfel de desfăşurări. 
Lucrul acesta este firesc și ar fi absurd şi nedrept să-l 
zădărnicim prin lipsă de înțelegere. 

Nu este firesc şi necesar să se întrețină însă o atmos- 


feră din care să se scoată cât mai bogate manifestări pe 


marginea actualități. 


Faptul n'ar mai însemna încura- 
jarea artei, ci derutarea ei dela postulatele-i organice, 
îndepărtarea del f.nalitatea-i specifică și împingerea ei 
spre terenuri care nu-i aparţin prin nim.c. Prin risipa a- 
ceasta de interes, într'o direcţie din care arta nu are de 
cât de pierdut, în prestigiul ei, se face, în mod conștient, 


o imixt.une nedorită. Oficialitatea, în loc să dea busna 


în rosturile artei, silind-o, prin stimulente meschine şi 
paleative materiale, să se distanţeze de rosturile ei fireşti, 
ar face mult mai bine, dacă s'ar lăsa preocupată de ne- 


voile inerente monumentelor de artă definitiv consa- 


crate. Mecenatul artistic nu trebue să fie constituit d.n 
atitudini false, de interes camuflat și bazat pe paleat.ve 
de minoră rezonanţă. Se pot aduce şi pe altă cale serjoa- 
se servicii artei. In loc de a încuraja cu premii, faimoase 
şi atrăgătoare, poezii ocazionale de război, mai bine s'ar 
ajuta cu aceste fonduri scriitorii cu adevărat de talent, pe 
cari soarta i-a înfrățit cu sărăcia și mizeria. Poezia îron- 


iului se va naşte, se va afirma şi se va transforma, potri- 


vit naturii ei specifice, 


Inţelegem să se menţin 


şi fără premiile atât de ameţi- 
toare, prin farmecul cifrelor fantastice. Arta s'a născut 
din sărăcie şi are oroare de materie. Chiar şi când are ne- 
voe de ea, ca s'o prelucreze, o dispensează de tot ceeace 
constitue apanajul realității și al actuatităţii, reducând-e 
la esențe simbolice. Trambulina mecenatului artistic ar 
avea alte multe lucruri de făcut. Sunt atâtea realzăti 
mari cari zac incă în intunericul nepăsării, fără să vadă 
lumina zilei. Acolo să-și concentreze interesul şi nu: în 
scopul de reclamă ieîtină și lipsită de orice semn-ficâție. 
ă ambianța prielnică produc- 
țiilor literare și artistice de actualitate, dar să nu se re- 


curgă 1a paleative pentru a le provoca, 


DUMITRU IMBRESCY 








D-l N. TCACIUC ALBU 


ne este prea bine cunoscut, 
căci a desfășurat şi desfășoa- 
ră o multiplă activitate de 
profesor, autor de studii lite- 
rare, prozator, poet și tradu= 
cător. In mișcarea literară a 
Bucovinei de după războiul 
trecut, ca și în cea de după 
noua desrobire a plaiurilor 
bucovinene, d-sa se bucură de 
o consideraţie deosebită.  Ne- 
fiind tânăr decât cu entuzias- 
mul și inima și tânăr, mai a- 
les, cu. neobosita d-sale râvnă 
de mare îndrăgostit al seri- 
sului, d. Teaciuc Albu a înţe- 
les să ţină pasul cu tineretul 
pe care, în mare parte, l-a 
crescut fără, totuşi să rupă 
legăturile cu, să-i zicean, „tre- 
cutul” căruia îi aparţine de 
falgt. Venind fără pretenţii în 
mijlocul unei generaţii în plină 
roire, d-sa a fost îmbrățișat 
fără rezerve dară și venerat, 
Deaceea l-am văzut figurând 
printre iconari şi arboroseni şi 
junimiști şi deaceea l-am pu- 
tut urmări, timp de ani și ani, 
până șin foiletoanele rezer- 
vate aproape exclusiv condee- 
rilor bucovineni abea scăpaţi 
de băncile școlii, Prezenţa, cu 
scrisul şi cu sfatul, a d-lui N. 
TDeaciuc Albu în mijlocul a- 
cestor „scriitori“ le-a fost mo- 
ralmente, de mare folos, căci 
d-sa nu a descurajat niciodată 
pe cineva ci, dimpotrivă, sa 
interesat, întobdeauna de în- 
ceputurile și progresele tutu- 
ror celor nou veniţi, secon- 
dând, în această privință pe 
cei doi trei bucovineni cărora 
le-a păsaț de-o mișcare lite- 
rară în nordul țării. In numă- 
rul acestor doi trei trebuie 
rânduiţi d-nii prof, Ion |. Nis- 
tor, directorul „Junimii Lite- 
rare” și al ziarului „Glasul 
Bucovinei” şi. profesorul Con- 
stanțin Loghin. 





D. Teaciuc Albu a tipărit, 
în Colecţia Societăţii Seriito- 
rilor Bucovineni, o carte de 
traduceri din. lirica îndepăr- 
tatei în timp şi spaţiu Chine. 
„POEZII CHINEZEȘTI” se 
numește culegerea aceasta 
prezentată sugestiv și elegant. 
Noua cante cuprinde cele 27 
de poezii din „Li-Tai-Pe: Flori 
din. răsărit” (Cernăuţi, 1933) 
sporite cu alte traduceri, tot 
din autori chinezi, din diferite 
secole. Traducerile d-lui N. 
Teaciuc Albu sunt lucrate, 
după însăși mărturisirea d-sa- 
le, cu mai muită sau mai pu- 
țină libertate. La bază le-au 
stat textele gemmane ale unor 
Klabund, Otto Hauser și Hans 
Bethge. Câteva sunt luate din 
W. Grube. (Geschichte der 
chinesischen Literatur). Mai 
multa sau mai puţina liberta- 
te cu care se scuză, modest, d. 
Teaciuc Albu, este un fel de 
a vorki, căci, dată fiind strurc- 
tura <u desăvârşire alta a 
limibii chineze, libertatea era 
absolut necesară. Deaceea nu 
ne poate interesa decât îru- 
museţea traducerilor făcute și 
mai poate interesa faptul da- 
că traducătorul a reușit sau 
nu să ne facă părtași la o vi- 
brare lirică venită din vre- 
muri de muult apuse şi venită 
din itainițele sufletești ale u- 
nui popor pe care ne-am de- 
prins â-l situa în rândul lu- 
crurilor ciudate -sau neînţele- 
se, — deși, dintre toţi locuito- 
rii extremului orient, chinezii 
sunt neamul cel mai îhzestrat 
cu daruri creatoare, cel mai 
omenește uman şi cel mai 
profund. 

Traducerile d-lui N. Tcaciuc 
Albu au izvorât, ca și tradu- 
ducerile dHui Al. T. Stama 
tiade, din dorul de a da grai 
românesc graiurilor ascunse 
în textele întrezărite prin in- 
termediul altor texte, Dară 
traducerile d-lui N. 'Teaciuc 
Albu mărturisesc, prin: deose- 
bita lor căldură, o anumită 
dragoste pentru poezia chine- 
ză, dragoste pe care nu o tră- 
dează aşa de uşor versiunea 
d-lui Stamatiade. Iară drago- 
stea aceasta se îndreaptă că- 
tre genialul Ti-Tai-Pe. D. Tea- 
ciuc Albu îi închină chiar pa- 
tru strofe: „Imalte clipe de ex- 
taz divin Trăit-am împreună 
'n ore sfinte, Străin poet! A- 
cuma îţi închin Cumună îm» 
pletită din cuvinte. Eu n'am 
văzut frumoasa țară Tsin, Nici 
fluviul Yo-yeh. Dar nu mă 
doare, Căci farmecul le-am 
cunoscut deplin Din slova ta, 
în veci nemuritoare. Săgeţi- 
le-ţi de aur au zburat Invin- 
gătoare peste timp și spaţii, 
Gând luminos, bogat au semă- 
nat In cele mai îndepărtate 
naţii.. Grădină ai sădit pe glob 
meschin, Ca peste lumi etern 
să strălucească. La gloria-ţi 
străveche acuma vin S'adaug 
o ghirlandă româmească”, 

Ce poate fi mai cinstitor 
pentru memoria unui mare 
poet decât o asemenea închi- 
nare peste mileniu şi conti- 
nent? Desigur, un astfel de 


chinez face parte din oamenii 
ce mu mai aparţin neamului 
care i-a născut şi, desigur, o- 
pera. unui astiel de chinez tre- 
buie să se deosebească dum- 
nezeește de opera contempo- 
ranilor dacă reușește. să frân- 
gă nu numai zăgazurile vre- 
mii şi ale pământului, ci şi 
cele ale sufletului. Traducând, 
în baza altor traduceri, d. N. 
Teaciuc Albu prinde „dumne- 
zeeasca deosebire” şi o con- 
vertește la timbrurile suifle- 
tești ale verbului românesc. 
iată trei mostre, actuale prin 
temă, şi de tot instructive, — 
ne gândim la toţi poeţii no- 
ştri care au cântat războiul, 
— prin adâncul conţinut u- 
manu pe care-l exprimă: 
„Pleiadele din ceruri sunt 


picături de sânge. Nisipul din. 


pustiuri stropi roșii vrea să 
bea. Plecat-a generalul, fru- 
moasa Li-Si plânge, Pe carul 
lui de luptă nu-i loc şi pentru 
ea. O ţară după alta un lanţ 
de focuri leagă, Prin noapte 
zboară tainic chimerici olăcari. 
Baţia ucigașă zăgazele-şi des- 
leagă, Nisipu 'nvăluieşte prie- 
teni şi barbari. Mulţi hani îşi 
lasă viața, loviți de arc şi spa- 
dă, Chiar prinţul Lu-Lamn moa- 
re, năprasnicul ostaș. In bărbi 
şi bruma toamnei a început 
să cadă.. Rânjind miroase hoi- 
turi în vânt şacalul laș. Duc 
veşti la împăratul ştafetele 
grăbite, (Hulubi de bucurie), 
de biruinţa lui. Se 'ntorc sol- 
daţii-acasă, cu drunţile rărite, 
Pe margine de drumuri fe 
meile-s statui”, (Războiu in 
pustiul Gobi). 

„ln Tien-Şan zăpada l-a 'ne- 
cat, Trei armii risipit-a bar- 
barul cel turbat. Zac în pus- 
tiul galben scheletele albite, 
Nechezele de luptă de moarte 
sunt strivite. Sinistră 'mpleti- 
tură fac corbii pe copaci Din 
măruntaie scoase din trupuri 
de ontaci. Dorm răstigniţi os- 
tașii pe scări dela palate, E 
mort şi generalul, poruncile-s 
uitate. Ah, blestemat să fie 
deapururea războiul Şi-a ar- 
melor ispravă ce nu cunoaște 
ogoiul. Dar otmaul niciodată, 
condus de 'nţelepciune, Senin 
să mu se-avânten ispitela-i 
nebune. In desnădejdi la ar- 
me de-ar fi ca să-l împingă, 
Numai prin moartea lumii 
vieața s'o învingă”. (Bleste- 
mul războiului), 

„Mă'ntind uşor în șea, bă- 
tutăn  nestemate. E prada 
mea. Și-acum la drum, călu- 
țul meu. Văzduhul tace, Lăn- 
cile-s pe jos culcate. Săgeţile 
cu zuumzet nu mai zbor me- 
reu. Nisipu-i alb de paşii gravi 
şi reci ai lunei, far din cetatea 
cucerită gong vrăjit Şi svon 
de tobă. Văd femei de taina 
strunei  Invăluite, legănate'n 
damţ grăbit, A tras puternic 
astăzi moartea cu năvodul, A 
prins din plin şi-a aruncat 
mulți peşti în coș. Şi spada 
de-aur care-a speriat norodul 
Mi-e prinsă'n teacă-acum de 
sângele cel roș”. (După bă- 
-tălie). 


SFATUL SCRIITORICESC 


dela Putna, organizat ae 
„Cercul Bucovina Literară“, 
a constituit, fără îndoială, o 
replică promptă împotriva 
acelui fals estetism literar 
care a negat cu o dubioasă 
încăpățânare valorile naţio- 
nale, opunându-le o serie în- 
treagă de surogate importate 
de aiurea, fără mici un crite- 
fiu de selecţie“, — sună Cu- 
vântul înainte fa broșura 
dare de seamă asupra sfatu- 














De vorbă 


Peste fereastra mea — 


De la hotel — 


Mă cert mereu cu murmurul rebel 


Al Cernei — 
Apă binecuvântată 


Ce-mi limpezeşte mintea turburată 
De tot ce nu se poate ști — 
Ca 'ntr'un etern „A îi sau a nu fii?” 


Mă cert mereu cu Cerna... 


UNIVERSUL LITERAR 


cu (Zern a 


Dcotorului Gh. Holban 


Decât ecoul unui: cartuș de dinamită— 
O dinamită blestemată 
Ce i-a sdrobit 
Tot ce-a iubit — 
: Și poezia de altă dată, 

Defunctă azi 

Şi'nmormântată... 

Și poezia viitoare, 

Pe care-ar îi cântat-o 
* Sub razele de soare |... 


Mă cert că nu-mi mai spune — 
Din zece vorbe rele — Azi, 


Decât trei vorbe bune... 
Dece mă tot privește, cu-atâta duș- 


Dece nu-mi mai recită aceeaș pozie 
Pe care Cerna, astăzi 


O tace 
Și-o ascunde- 


In murmurul rebelelor ei unde — 


Nu ca “n trecut, 


Când ea mi-o recita 
De câte ori fereastra mea 
Se deschidea doar pentru ea ?... 


Azi... 


Cerna mea, nu-mi mai recită 


a Pa a a n a ta Pe Aa nana 


lui seriitoricesc pautnean dela 
14—15 August a. ce. „Nu se 
poate admite, — citim mai 
departe, — ca, în toiul celui 
mai crunt războiu, pe care 
l-a avut țara noastră, să se 
mai găsească cineva care să 
nesocotească prezența spiri- 
tualității românești la defi- 
mirea propriei noastre enti- 
tăți spirituale. Oricât sar 
căuta să ni se prezinte alt- 
ceva decât ceeace face parte 
din însăși prezenţa noastră 
în noua fază a istoriei, nu 


“puteam decât respinge cu le- 


gitimă indignare, Dece, a- 
dică, noi să nu ne permitem 
de a crede numai în iorţele 
creatoare ale neamului no- 
stru, singurele care sunt în 
măsură a ne defini ca atare 
şi să ne legăm de cine ştie 
ce idei pustii, complet străine 
de felul nostru de a fi. Am 
trăit o epocă de așa zis este- 
tism literar și această expe- 
rienţă lămurește pe oricine 
că ma avut nici o legătură 
cu specificul nostru național. 
Ce a rămas ca valoare este- 
tică, dacă ar fi să vorbim pe 
limba acelora care au încer- 


cat să ne otrăvească sufletele . 


sub această firmă, dintre 
toate acele scrieri, în jurul 
cărora Sa făcut atâta zgo- 
mot comercial ? Dincolo de 
aceste formule sa ridicaț a- 
devărata valoare literară, iz- 
vorâtă din adâncile comori 
spirituale ale neamului, cu 
toată puterea şi cu toată 
vlaga românească“. Broșura 
dare de seamă din care am 
citat pasagiile de mai sus, a 
apărut, tipărită în atelierele 
Societății Naţionale de edi-- 
tură şi arte grafice „Dacia 
Traiană“: Cemăuţi, — sub în- 
grijirea d-lui George Drumur, 
Ion Munteanm şi Gheorghe 
Noveanu, în luna August 
1943, spre obştească știință 
şi însemnare a celor gândite 
şi năzuite de scriitorii ţării, 
adunați în sfat da mânăsti- 
rea Putna. Această brogură 
dare de seamă cupriniie totul 
ce s'a discutat la Putna, fiind 
un document aj vremii. 


V. JELERU 





Poezia Cernei se ascunde 

In burţile umflate și rotunde 

Ale bogaţilor, îndestulați 

Cu păstrăvii bătrânilor Carpaţi 
Și-ai tinerelor ape care curg 

N Spre cel mai deavolesc amurg — 
=] Amurgul ce s'a schimbat în tragedie 
Și cel din urmă strop de poezie 
Cu care-azi, Cerna de altă dată 
Iși plânge apa binecuvântată 

Şi păstrăvii,: 

Pe care eu — 


Mi-e martor bunul Dumnezeu 
Azi... 


„Nu-i mai plâng 
: Și nu-i mai cânt 
De cât pe propriul lor mormânt... 


ION MINULESCU 


mănie ? 


"Băile Herculane 
August 1943 


făvaș pe mâlase 


__mŞin seara'n care blând ai să-mi pogori 

- — Cum pescăruşii'n valuri se pogoară — . 
Cu paşi nespus de limpezi şi uşori, 
Va îi, iubito, cea din urmă oară. 
Tu nu fii tristă: anii între moi 
Stau negri cum geâunilentre stânci, 
Pe câte-un mal, departe, suntem noi — 
Şi-ţi mângâiau doar privirile adânci. 
Tu'n giulgiu de plâns nicicând să nu mă strângi, 
Iubita mea cu mers de Magdalenă ! 
Va fi un ceas când mai să ştii să plângi 
Şi m'ai să mă'ntăşori în blonda-ţi trenă, 
Ci'ntinde-mi numai mâna peste vremi, 
Să smulgem tinereţea din pământ : 
Va îi un ceas când m'ai să mă mai chemi, 
Va fi un ceas când n'o să te mai câmț... 

LUCIAN DUMITRESCU 


Cântecul copacilor mei 


Scutur din copacii mei toamnele 
Şi primăverile, 

Care mi-au dăruit poamele 

Şi mi-au tămâiat tăcerile. 
Scutur și ostenita bunătate 

A verilor desculţe, 

Cu lacrimile cerului ferecate 

In semințe 

Și încinse cu laur. 


Scutur din copacii mei frunze 
Şi cânturi 
Pentru cele patru anotimpuri, 
Toate le scutur. 
Dar trunchiul lor rămâne drept 
Şi mă înfruntă 
E Şi creşte mai departe, 
Din el or să-mi croiască meşteri mari 
Patul de moarte 
Sau de nuntă. 


MARIANA MOISA 





Cronica plastică 





Cubismul considerat ca element constructiv 





Sunt mulţi care au privit „Cubismul” 
ca o manifestare de oameni neîntregi la 
minte și care l-au considerat ca o nebunie 
trecătoare fără nici o legătură cu arta. 
Dacă acestora li sar demonstra, că acela 
pe care-i considerăm clasici precum ar fi 
de pildă LEONARDO, MANTEGNA, RA- 
FAEL s'au servit de geometrie și de cor- 
puri geometrice în compoziţiile lor, desi- 
gur că ar rămâne surprinși ! 

Legăturile directe dintre geometrie și 
„Cubism”, nu mumai că scapă multora, 
dar necesitățile unei geometrii pentru al- 
cătuirea' tabioului (pe vremuri legi imua- 
bile), par celor mulţi o simplă aberaţie. 
Inovația capitală făcută de „Cubism” este 
— chiar dacă nu a izbutit 'compleat — să 
readucă aceste legi la suprafață, să le 
scoată din uitarea în care erau date. 

Criticul A. LHOTE a întemeiat în Pa- 
ris o binecunoscută academie pe care o 
deschisese la început în tovărășia unui 
Brazilian PEDRO CORREJA D'ARANJO 
băiat de familie nobilă fugit din ţara sa, 
pentru a face pictură la Paris. Survenind 
mai apoi neințelegeri între ei, s'au des- 
părțit, deschizând fiecare pe cont propriu, 
o academie, în care propovăduiau mește- 
şugul de a picta, folosind descoperirile 
făcute în studiul maeștrilor clasici. Vestita 
academie a lui Lihote, nioi nu am avut no- 
rocul să o frecventăm, măcar că am trecut 
printr'atâtea academii de artă plastică pa- 
riziene, dar în academia fostului asociat al 
lui ANDRE LUOTE, am fost. Academia 
lui PIERRE ARANJO 10 rue Campagne 
pramitre era o şcoală de artă plastică ce 
ne părea, pe vremea ceia stranie. Se pre- 
dau cursuri teoretice, cursuri de model 
nud și schițe. 

Intr'un atelier imens PIERRE ARANJO 
(numele franțuzit, fără particulă, era cei 


obişnuit) ne împărtăşia teoriile lui plasti- 
ce. Acest atelier aparţinânduri în propriu, 
afară de cel unde preda cursurile sale de 
nud) conținea o vastă bibliotecă de cărţi 
de iartă. Pentru studii, folosea o extraor- 
dinar de bună publicație engleză 'din edi- 
tura „Gomwans”, care tipărea absolut toţi 
clasicii, în cărticele de mărimea unei pal- 
me; foarte practice și ușor tramsportabile 
deci. Aceste cărticele subţiri aveau avan- 





T. K. SURUCEANU: Scrisoarea INI-a 


tajui de a fi remarcabil tipărite și de a 
avea un număr impunător de reproduceri, 
Profesorul ARANJO, de câte ori voia să 
demonstreze ceva, scotea un volumaş din 
bibliotecă, arătându-ne filele lui acope- 
rite în genere de hârtie de calc, așternu- 
tă deasupra reproducerii, astfel ca să ne 
permită nouă, să urmărim pe traseul geo- 
metric, schițat de dânsul, un. fel de armă- 
tură secretă, de construcţie tăinuită a o- 
perei de artă. 

Este de prisos să mărturisim că cu acea 
neîncredere caracteristică Românului — 
şi a primei tinereţi în genere — ascultam 
teoriile profesorului, nevoind să credem 


că marii maeştri din vechime qi. plasti- 


cei, se serveau toți de traseuri.geometri- 
ce, de formate anumite în legătură cu geo- 
metria şi de analogii de forme, de repetiri 
în compoziție care aveau un scop anumit. 

Nepregătiţi cum eram pe acele vremuri 
pentru geometrie descriptivă, înmărmu- 
riți de îndrăzneala şi noutatea celor ce ni 
se spuneau, opuneam rezistenţă, ceeace a- 
vea darul să irite simțitor pe profesorul 
nostru, care ne trata cu multă asprime, 
nepierzând nicio clipă fără să ne facă o 
observaţie descurajătoare. Mai apoi îm- 
pinşi de curiozitate, am încercat să între- 
buințăm şi noi metodele lui PIERRE A- 
RANJO făcând uluitoare descoperiri. 

O pildă, una din cele mai cunoscute o- 
pere ale lui RAFAEL este „Viziunea lui 


“Ezechiel”. Această lucrare reprodusă, a- 


supra căreia am aşternut o hârtie de calc, 
căutând traseurile geometrice, ni sa înfă- 
țișat astfel: există un format numit 
„POARTA ARMONIEI”, unui din forma- 
tele de predilecție ale celor vechi. Forma- 
tul. este compus dintr'un patrat, a cărui 
diagonală pusă pe una din lature, îți dă 
mărimea întreagă a tabloului, adică for- 
matul tabloului, mai bine zis al compo* 














CE VREA SA REALIZEZE 
Institutul Român din Ger- 
mânia ? se întreabă d. prof. 
Sextil Pușcariu întrun  ar- 
ticol apărut în revista „ORI- 
ZONTUL'“ (1943, 1, 1). Soco- 
tim că, părerile d-luj profe- 
sor S. Puşcariu merită să fie 
împărtășite măcar parțial 
cetitorilor acestei rubrici în 
cuprinsul căreia sau mai 
pus, și chiar desbătut, câte- 
va probleme privind relaţii- 
le culturale româno - ger- 
mane. 

institutul Român din Ber- 
lin vrea să tie un în- 
arumător și stătuitor al sLu- 
dențimii romăne care stu- 
diază în Germania, dar nu 
va creia un câmin pentru ei 
la Berlin. In opoziţie cu alte 
țări, bunăoară Franţa, care 
se identifică cu Parisul, Ger- 
mania nu concentrează totul 


la Berlin, ci are un număr 
însemnat de Universităţi 


Vesuite 1n oraşele provineia- 
le, cu profesori renumiți ȘI 
CU 1AbUratvare acuseviv ae 
bine .nzestrate, in care stu- 
dengii venii din ulte țari au 
posibilitatea unul conLact 
Măi direcv cu piutesorul şi 
COMIiLVONU lui germani. Stu- 


dentu Truman nu vrebue sa 
traiăscă printre prietenii sa 
TOMĂNI, ti cu camarazii sâl 
germani, sa pavundă cat 
mâji adanc in ClUCOLtuL Vieţii 
Germaniei de azi, in care se 
desemnează cane Europei 
viitoare. 

LECLUrIi de Lunoa română, 
Cât pruni SUVAUU pet liisu- 
vuvuiul oma ȘI-au „DCcepuL 
AcuVilăttă Lă Wu CUN Uli 
VELBITAȚILE BEermMăane, Vor n. 
un 1€i consuil Cuturaii, Stiu- 
DUiNd legatură .nure INsui- 
LUL ŞI Stuuenți, 

Dar grija studenţilor nu 
formavăsă Nic Siuguiă Şi nuci 
cea IMăl IMpurtăuvă Mustune 
pe tăie Şi-a PUs-v 1I5UIVuVul. 
Scopul ui prihcipal ramane 
CEL ue a iute ca bumânia, Cu 
Dugăpiă €. de valuri spuitua- 
lg, să Lie ăprecata după ne- 
Tau. două HOoMănia al îl tust 
DUAL bine CUNUSCUĂ IN Gero 
TMăalii, LUI CI Vivejiă 
Suiuupiiui cl pe iront, unui 
bucus:ă cu Cale a auus lui d- 
Cesu LăGhUlUu atâtea SAciaaaul 
de puuuri Măveilale Şi ue 
ViEV| VIDCREŞU, Măr Îi Suu- 
Prius je Nuueni. 

A  râspandi cunoașterea 
limoii paun Cursuri pinute Lă 
AMsvvuL esse unul aun cele 
Vă ELcmentare In1jl0ace; pe 
de aică parte cussuriule pe 
CULE Dreşeunteie  INSuvutu- 
lui le ine ia Universitatea 
Prieanen Wuheim din Ber- 
ln de ui ani incuace cau- 
tă sa dea și 0 protunzime 
știinuufică  cunoșunțelor de 
limbă și literatură română. 

Biblioteca Institutului, ca- 
re cuprinde cateva mli de vo. 
lume, stă la dispoziţia pu- 
biicului cititor, iar 0 biblio- 
gratie analitică, ţnută la cu- 
rent, iniormează pe oricine 
sigur și repede despre tot ce 
se publică în România sau în 
Germania despre România. 
Şi deoarece cartea nu este 
scrisă numai spre a îi cău.- 
tată, de cititor, ci şi spre a-și 
căuta singură, cititorii, Insti- 
tutul a trimis de curând în 
dar câteva biblioteci de cărți 
românești celor mai impor- 
tante universităţi germane 
cu iectorate de limba româ.- 
nă.  Referenţii Institutului 


a PR SE, aj A aaa 075 UR ag Ea IERTA TIR PA CRC PETE ST Cca ORI 0 at, 


ziției. RAFAEL s'a servit „întocmai”, de 
acest format, numit „Poarta armoniei” 
pentru a închide „Viziunea lui Ezechiel” 
Reproducerea ne înfățișează Creatorul a- 
şezat în văzduh între nori „pătratul” ser- 
vindu-) de cadru; delimitarea de jos înţre 
văzâuh și pământ se face pe, baza infe- 
rioară a patratului. Unicul peizaj redus la 
scară, (ca să dea mai bine senzația înălţi- 
mii) înfățișat în josul compoziţiei, se spri- 
jină de baza tabioului, obţinută graţie 
diagonalei. Spaţiul câștigat între baza pă- 
tratulu şi jungimea unei diagonale (aş- 
termnută 'n lungul patratului) serveşte 
drept cadru micului peizaj, acompania- 
ment al grandioasei viziuni cerești, apă- 
rută ntre nori. Viziune care, după cum 
am spus, se încadrează'ntre laturile pa- 
tratului. Trăgând dela fiecare colț al pa- 
tratului o diagonală, găsim linia de spri- 
jin a braţelor „Tatălui ceresc”, ridicate'n 
sus. 

Dacă ne-am osteni să nu privim super- 
ticial nenumăratele cărți de artă, pe care 
le avem, am putea cu niţică bunăvoință 


"observa - traseurile geometrice servind 


drept sprijin, operclor clasicilor noștri, 
Acel suav şi frumos cap al lui Sft. lor, 
pictat de da Vinci, atât de cunoscut, în- 
necat în umbră, având mâna Qreaptă cu 
arătătoiu) în sus, na înfăţişează prin gest, 
un punci culminant al compoziţiei; incon- 
testabil un punct de ințersecţie a liniilor 
geometrice, din care e alcătuită sau un 
vârf ascuns de piramidă. Aceste mâni în- 
troduc un ritm în vperile marilor maeş- 
tri şi se repetă la mia toţi, 

„Cubismul” a regăsit aceste  alcătuiri 
ascunse, pe can înaintaşii noștri le-au 
practicat, dar... le-au înmormântat cu 
dânșii. Aducând la suprafaţă, ceeace era 
menit să nu se ştie de către profan, a in” 
dispus astfel] pe mulţi, exagerând ceeace 
trebuia numai suggerat, 

Totuşi faţă de anarhia care a domnit 
apoi în plastică, compoziţie, desen, cons- 
trucţie, pierzându-se până 'n ziua de azi, 
meritele lui s'ar putea spune că sumt în- 
calculabile și pline de rod; căci au fost o 
perioadă de tranziţie, necesară artei plas- 
tice care se destrăma. 


LUCIA DEM. BĂLĂCESCU 


răspund zilnic la numeroase 
întrebări ce ne vin din afa- 
ră, dând imformaţiile ce se 
cer despre România şi po- 
porul român. 

Conierinţe, producţii mu- 
zicale, expoziţii, lecturi, fil- 
me documentare şi mai ales 
tipărirea de studii în diferite 
reviste, apoi traduceri din li- 
teratura română și o serie 
de publicaţii despre limba, 
literatura, istoria, geografia, 

“ etnogratia, folklorul şi arta 
română, caută să răspân- 
dească, în cercuri cât mai 
largi, cât mai temeinice cu- 
noştințele despre Români. 

Firește că unele din dru- 
muriie pe care a pornit Ins- 
titutul sunt greu de străbă- 


tut astăzi, când forţele tine- 
re sunt chemate la datoria 
de ostași și când necesităţiie 
războiului impun restricţii 
de tipar, de hârtie şi de 
transport. Dar munca noas- 
tră nu scontează succese i- 
mediate, ci este de lungă du- 
rată și de pregătire pentru 
viitor. Abia după terminarea 
războiului va începe cu ade- 
vărat Institutul să  creieze 
temelia ştiinţifică pentru le- 
găturile între popoare. Insti- 
tutele vor avea să pregătea- 
scă şi vor putea chiar inlocui 
de multe ori congresele in- 
ternaționale, care de cele 
mai muite ori erau numal 
prilejuri de luare de contact 
personal între colegii de a- 
ceeaşi specialitate şi — ceea 
ce era mai puţin util — pri- 
ljuri unor ambţioşi să-și a- 
iișeze numele prin Câteva 
comunicări al caror loc mai 
potrivit ar fi fost în vreo re- 
vistă, 

Interesele economice pot 
varia şi ele. E de ajuns 
ca straturile de petrol sau 
de cărbuni să se epuize- 
ze pentru ca interesul pen- 
tru o ţară să scadă din- 
tr'odată sau, dimpotrivă, ca 
o invenţie neașteptată să de- 
ştepte interesul pentru o ma- 
tere primă din aită ţară şi 
să impună legături economi- 
ce nouă între popoare. Ceea 
ce rămâne insa dincolo de 
fluctuațiile vremeinice poli- 
tice Sau EcONUuInicE, SUL ie- 
găturile spirivuaie Nue po 
puarele destinăte să-ţi întin- 
aă mâna, 

A lucra pentru cimentarea 
acestei legaturi  navurale 
prinvr'o cutuvaşuere temeini- 
că reciprocă ese 0 Misiune 
pe care insututul Roman din 
Germania, ca şi Institutul 
German din România, și-au 
asumat-o deia inceput şi din 
toată inima. 


Tr. Ch. 


poa Cr PET ea ag DESE P 05 Eee 


Antonia. Pozzi 


(Urmare din pag. I-a) 


a trudei noastre de scriitor, în- 
run chip cu totul deosebit. Ea 
este ca un 'pom copleşit de fiori 
albe şi roze, lângă toate acele 
ziduri întunecate şi posomorite 
care-s sufletele  moastre. Rin 
vreme ce noi stăm neclintiţi sub 
intemperii, sub furtuni, acele 
flori şi albe şi roze se scutură 
mereu, de ani lungi, de ani grei, 
şi îmcebul cu încetul din morma- 
mul de flori au început să se 
arate frunzele, iar cu vremea şi 
vreascurile negre şi rebejite ale 
crengilor. Intr'o bună zi, ultima 
fioare a căzut lângă zidul cel 
mai apropiat. Atunci a sburat şi 
sufletul poetesei. Dar nu știu ce 
parfum suav, straniu, miraculos, 
stăruie între atâtea ziduri negre, 
întunecate şi mohorite, aducând 
aminte de un univers ce nu l-am 
cunoscut cât a fost şi de-o tre- 
cere albă-roză ce nu s'a lăsat 
simțită. Când crengile se mișcă 
sub puterea unui vânt, zidurile 
întunecate îşi amintesc atuncea 
de Antonia Pozzi... 

Valoarea poeziei acestei fete 
necunoscute ca scriitoare în 
viaţă, începe să se afirme. După 
o ediție familiară din 1939, în 
urma multor cereri, editura 
Mondadori a țipărit o culegere 
mai complectă a. versurilor poe- 
tesei, anu trecut, care culegere 
a atins ediția a 2-a în anul de 
faţă. În afară de traducerea ce 
noi am tipărit în anul 1941, a 50 
de poeme, sub titlul Cuvinte 
(laşi, Frize), o traducere în limba 
germană şi o alta în franceză 
siuu să apară, ca o mărturie a 
consensului universal de stimă şi 
apreciere, ce aceste poezii au 
știut imediat să-şi atragă. 

Prumuseţea existenţei Antoniei 
Pozzi naște . din dulceața fără 
seamin a cântecelor ei, la care 
se adaugă tragicul unui sfârșit 
rămas fără de înțeles, 

MIHAJL CHIRNOAGĂ 








4 





MUZICA ȘI VIAŢA MUZICALĂ ÎN 


Muzica fineză cultă e tânără, ca dealtfel toate 
manifestările spirituale de aoi. Inceputurile unei a- 
tari activităţi nu coboară sub jumătatea secolului 
al XIX lea şi faptul e perfect explicabil dacă ne 
raportăm la procesul lent de înmugurire al ace- 
stui popor. In acest domeniu, ca şi'n celelalte, im- 
boldul a venit dela Suedezii locuind în Finlanda. 
Odată cu mişcarea, literară, ziaristică şi de cunoa- 
ştere a tezaurului peporân, a pornit să fie culti- 
vată şi muzica, La început ea a fost timidă, de 
factură minoră, dar cu timpul a luat avânt, reu- 
şind să se impună ru numai în lumea nordică, 
dar să fie cunoscută în kuropa vestică şi centrală 
şi chiar peste Ocean, 

Mişcarea muzicală ca şi aceea artistică în genere, 
a pornit dela Turku, oraş situat în Sud-Vestul Ţă- 
rii la marginea Mării şia continuă legătură cu 
Suedia şi restul Europei, unde s'a fundat în 1790 
o societate muzicală care a activat până la 1827 
când a avut loc marele incendiu al oraşului. După 
acest an, sediul multor manifestări sa mutat la 
Helsinki şi implicat al acestei societăţi. Din 1828, 
Heisinki adăposteşte o asociaţie muzicală al cărei 
animator e Frederic Pacius, elevul lui Sphor, au- 
torul imnului național finez și al Cîntecului Fin- 
landei. Pacius a mai lăsat posterităţii, în afară de 
aceste piese muzicale, trei opere, dintre cari cea 
mai cunoscută este „Vânătoarea regelui Carol”. 

In jurul lui Pacius s'au grupat toţi amatorii de 
muzică, reușind să creeze un cenaclu, un început 
de şcoală, dacă se poate accepta acest termen. 
Printre învățăceii şi entuziaștii grupului, se număra 
Robert Kajanus, fiind cel măi dotat dintre toţi. 
Kajanus a urmat, dealtitel, lui Pacius la conduce- 
rea Conservatorului, îniemeiat în 1882 odată cu 
orhestra simionică. Alături de Kajanus nu trebue 
omis Martin Wegelius, cel care a luptat şi a avut 
inițiativa concretizării acestor opere. Wegelius, spre 
qcosebire de Kajanus, care a fost un organizator 
desăvârşit al noii şcoli, a dat literaturii muzi- 
cale fineze o sumă de piese muzicale, fiind în a- 
celași timp un profesor remarcabil şi un estetician 
recunoscut. FA 

Muzica fineză cultă îşi avea bazele puse și înce- 
pea, timid, uncori stingaci, să păşească pe drumul 
unor realizări menite a o face cunoscută unor 
cercuri cât mai largi. Totuși, in ciuda acestui ince- 
pui frumos şi promiţător, ea ar fi rămas încă mult 
timp necunoscută, dacă nu se ivea un talent cu a- 
devărat excepţional, care să-i imprime o factură 
europeană, scoțând-o din anonimat şi dându-i un 
impuls puţin obişnuit. 

Jean Sibelius se numește noul geniu muzical al 
Finlandei, el fiind pentru Țara lui exact ceea ce 
este G, Enescu pentru România, minus faptul că 
Sibelius nu este şi executant, ci numai compozi- 
tor, 

Sibelius s'a născut la 8 Decembrie 1865, la Ta- 
vastehus. Deşi vădea, incă de mic, calităţi muzicale, 
totuşi familia voia cu orice preţ să-l vadă urmând 
Dreptul. In cele din urmă, Sibelius a învins opozi- 
ţia familiei, a abandonat studiile juridice şi sa 
înscris la Conservatorul din Helsinki, unde şi-a 
inceput studiile de compoziţie sub conducerea jui 
Wagelius care a ştiut să vadă calităţile ce ascunde 
noul său elev. 

După terminarea studiilor la Helsinki, a plecat 
pentru completarea instrucției ia Berlin şi Viena 
unde a activat sub conducerea lui Becker și Carol 
Goldmark. 

Primele opere le dă la lumină în 1890 când a 
publicat o piesă simfonică și câteva melodii. In- 
tors în Finlanda, el a fost nwunii directorul Con- 
servatorului, începându-şi adevărata activitate 
muzicală, 

Intocmai tuțuror creatorilor de talia lui, Jean 
Sibelius w'a premers şi n'a fost șet de şcoală sau 
mode] de urmat. Opera lui rămâne intocmai unai 
pisc înalt, izolat de restul lanjului de munţi. Ea 
domină atât în trecut cât și 'n prezent, fără însă 
să constilue, lucru foarte de mirare, o atracţie, 
o vrajă diabolică pentru cei ce l-au urmat, 

Fără să fie ceeace a lost Berlioz pentru litera- 
tura muzicală franceză sau chiar inimitabilul Wag- 
ner, Sibelius a creat ceva cu totul personal, indi- 
vidual, neputând fi catalogat în fişierul manife- 
sţărilor muzicale fineze. Și totuşi, acest lucru nu 
insemnează că el nu are în opera lui, cel puțin 
într'o parte a ei, pecetia specificului finez, fiind 
un copil al influenței liricei şi muzicii poporane. 
Ceeace constitue cu adevărat nota lui originală 
este măestria cu care a ştiut să fuzioneze elemen- 
tul autohton cu cerințele leuilor universale ale 
muzicei, oferind opere de valvare circulatorie ge- 
nerală dar cuprinzând în ele accente discrete, 
estompate, ale firii şi speciiicalui sufletesc finez. 
In cea mai înaltă și universală simfonie, se pot 
descifra umbrele psihicului finez, In această di- 
recţie, Sibelius nu are egal decât pe un Dvorak, 
Smetana sau alţi compozitori slavi, cari îl întrec 
în iscusința folosirii materialului poporan şi re- 
dării lui culte, accesibil tuturor înțelegerilor. 

Sibelius, fiind contemporean cu promotorii miș- 
cării literare şi dramatice, toţi sub vraja culege- 
rilor de material poporan al lui Elias Lânrat, deci 
a Kalevalei, n'a putut nici el, intocmai unui Alecsis 
Gallen-Kalela în pictură, să nu se adape la isvo- 
rul atât de luxuriant pentru un finez, al poemei 
pomenite. Primele sale compoziţii pentru cor şi 
orhestră au molive luate din Kalevala, fiind 
anoi câştigat ge mitologia scaudinavă și de natura 
nordică atât de evocatoare pentru un suflet sen- 
sibil la misterele pe care le ascunde şi vraja care 
o răspândește. Deasemeni n'a rămas strein suilu- 
lui naţional-patrioțic care cuprinsese pe cei din 
generaţia lui. Sibelius a închinat multe pagini fru- 
moase Finlandei şi fiilor ei cari luptau pentru e 
soartă mai bună, 

Dintre operele din această perioadă se poate 
cita „En Saga“, transpunere muzicală a mitologiei 
scandinave, „Finlandia”, poem închinat ţării lui, 
„lebăda lui Tuonela“, piesă cunoscută în Occi- 
dent, „Tamiola”, poem în care descrie cu multă 
artă uriașele păduri nordice, când amenințătoare 
prin tăcerea lor neagră, când răvăşite de vânt şi 
urlând întocmai mării, Toate aceste piese sunt pă- 
trunse de o notă de ușoară meiancolie amestecată 
cu accente de desolare și tristeţe nemărginită, 
dar el a știut să fie şi cântărețul bucuriei şi al 
veseliei de a irăi; drept modele ne stau „Caval- 
cada Nocturnă”, „Răsăritul Soarelui”, „Intoarce- 
rea lui Lemminkăinen” şi altele, Pentru scenă a 
compus Furtuna” brodată pe motive din Shakes- 
peare și o „Pelleas și Mâlisande”, după M. Mae- 
tenliack. Uitima, fără a se putea ridica la forța 
şi valoarea operii lui Claude Debussy, are pagini 
minunate, ca de pildă scena șederii Mâljsandei 
la marginea fântânei sau aceea a morţii eroinei. 
Insă adevărata specialitate a, lui Sibelius, domeniul 
care l-a consacrat e muzica simfonică, pentru or- 
chesiră mare şi câteva instrumente. Muzica aşa 
numită pură îi oferea posibilități mai mari şi va- 
riate cari comveneau temperamentului său. Por- 
nină dela muzica de cameră, unde a lăsat nenu- 
mărate Qmuartete, Quintete și Concerte de cameră, 
el s'a înălțat până la Simtonii, șapte la număr, 
îmbogăţind literatura muzicală a Finlandei şi qi- 
fuzându-și numele în lume. 

Primele două simfonii nu pot să nu trădeze 
influenţa lui Ceaikowski. In prima, se întrevede 
incă spiritul tradițional, fiind incă sub tutela tre- 
cutului şi a formelor de expresie învăţate în şcoală, 
in timp ce la a doua se simte atmosfera roman- 
fică, având dimensiuni impresionante şi vădind 
dorința de a rupe cu trecutul şi modelele străine, 
Cea de a treia simfonie se înfăţişează mult mai 
degajată, fiind mai armonios alcătuită şi mult 
mai concisă. Pare că urmărea o întoarcere la for- 











mele clasice. A patra simtonie, după părerea mu- 
zicogratilor, ar ti cea mai bună, înirunind toate 
calităţile cerute ge legile estetice ale muzicii. 
Dintre toate simtoniile, a patra e cea mai echili- 
brată şi totdeodată şi cea mai concentrată. A cin- 
cea pare a se întoarce pe drumuri deja bătute, 
iar a şasea, drept replică la precedenta, încearcă 
inovaţii de construcţie cari sunt urmărite şi 'n 
ultima, i 

Pentru cine parcurge întreaga activitate mu- 
zicală a lui Jean Sibelius, ea se înfățișează cu 
variate şi nenumărate aspecte, fiind un aliaj ideal 
de autohtonism şi element universal. 

Ca întotdeauna, şi 'n acesi caz, Sibelius n'a fost 
depăşit şi nici ajuns. Cei cari său succedat mau 
putut atinge culmile călcate de piciorul lui, dar 
au știut, din instinct sau forță proprie, să nu se 
lase furaţi de vraja acestuia, imprimându-şi dela 
inceput nota proprie personalității lor, Fiecare se 
sirăduia să pășească pe piscurile lui Sibelius fără 
ă i se aduce obiecţiunea că e o palidă umbră a 
maestrului, 

Această ambiţie și dorință, care trădează în 
același timp prezența unui tezaur propriu de ex- 
presie, capabil să înfrângă influenţele streine şi 
mirajul degajai de un titan, caracterizează pe toţi 
muzicienii cari au urmat până astăzi după Sibelius. 

Din generaţia lui Sibelius, trebue amintit la 
loc de frunte Armas Jaernetelt, născut în 1869 Ja 
Vipuri, fost elev al lui Wegelius, Busoni și al 
lui Becker. Armas Jaernefelt a lăsat coruri băr- 
băteşti, wverturi, poeme simionice: „Korsholm”, 
„„Patria” şi mai vârtos lieduri, specialitate mult 
cultivată în Finlanda. 

După aceştia doi —, trebue subliniat că 'n Fin- 
landa apar câte doi muzicieni remarcabili, — 
urmează o altă generaţie alcătuită dim  Melazrtin 
Erki, mort în 1936 şi Selim Palmgreen, născut 
în 1875, i, 

Melartin Erki s'a născut în Estul Finlandei, în 
Carelia, fapt care se poate remarca foarte bine în 


UNIVERSUL LITERAR 


muzica lui, diferenţiindu-se radical de Palmgreen 
psiho-biologică a acestei regiuni este transpusă în 
muzica lui, diferenţiindu-se radical de Palmgreen 


- 








ap itontete 
JAN SIBELIUS 


copilul Vestului, al influențelor suedeze și al vieţii 
afective specifice oamenilor cari trăese la mar- 
ginea mării. 

Melartin a lăsat, în afară de piese mici simto- 





tat îm Finlamda, repurtând un sucoes frumos. Ce- 
lălal e pianist şi compozitor pentru acest instru- 
ment; preludii și mici piese pentru piano solo sau 
două piane. Dintre acestea toate, -cinci sunt cele 
mai renumite, fiind executate toate într'o seară, 
de diferiţi pianiști, in ordinea apariţiei lor. In 
acest mod, se oferea putinţa urmării evoluţiei iui 
Pahngreen şi stabilirea unei judecăţi de ansambiu, 

După aceştia doi au urmat alţi doi protagoniști: 
Kuula mori in 1918 şi Madetoja, în paranteză se 
poate adăuza că sa observat mereu apariţia a 
câte gouă talente, constituind, dacă se poate uc- 
cepta acest termen, o generaţie. 


Cei doi pomeniţi, în opiziție de precedenții, sunt. 
originari dia Nordul Finlandei, fapt care se poate - 


distinge destul de lămurit în bucăţile lor muzicale. 

Kuula are la activul său, fiind aproape o spe- 
cialitate, coruri mixte acompaniate de orchestră, 
în deosebi acele coruri de amploare denumite „a 
capelia“, un fel de oratorii. De asemeni a compus 
lieduri şi cântece pentru voce solo. 

Madetoja este prin excelenţă simfonist, a dat la 
lumină trei simfonii, a doua fiind socotită a fi cea 
nai bună. A fost executată în Suedia și Germa- 
aia. Pe lângă aceste simfonii, a mai scris două o- 
pere, dintre cari ,„Pohjalaisia” este cea mai cu- 
noscută, datorită armoniei Și voiciunei temei. tra- 
tate, Autorul a folosit, lucru foarte preţios și nu 
atât de frecvent, motive din lirica gi muzica po- 
porană a regiunilor din Nord, deci a acelui tezaur 


rar expiioatat și plin farmecul ineditului, prin ' 


amestecul lui cu forme arhaice păsțrate la Laponii 
şi Finii de aici, 
Grupul Kuula-Madetoja închee perioada care a 
mers până la începutul primului xăzboi mondial. 
După ei şi odată ce ţara şi-a câștigat  inde- 
pendenţa naţională şi implicit şi contactul 
mai activ cu marile focare spirituale din Apus, 
a prins să se facă simțită și 'n această ţară influ- 
enţa muzicii moderne, a aoilor curente muzicale. 








nice și de cameră, o operă: „Aino“, care s'a cân- 


Su vraja acestor acorduri mai stau alţi doi mu- 





Un creator în pictura decorativă 


Una din operaţiile spirituale cele 
mai grele este discernământul criti- 
cului în artă. Cu cât cercetătorul 
are o cultură artistică mai vastă 
şi-un spirit critic mai ascuţit, cu 
atâta judecă mai greu. In perspec- 
tivele creatoare pc care le întrevede 
într'o operă de artă, trebue să anti- 
cipeze posibiiităţile de viitor ale ar- 
tistului cu aceeaşi rezervă cu care 
medicul privind constituţia soma- 
tică a unui copil îi vestește o în- 
delungă viaţă sănătoasă. 

Sunt Lotuşi artiști pentru car: dis” 
cernământul criticului de artă nu 
mai urmează calea precauțiunilor 
inovitabile, ci sare dintr'odată cu 
entuziasm, aş spune patetic, peste 
analiză la calificative. Modul acesta 
de-a discerne intuitiv, fulgerător, îl 


:mpune artistui de mare talent, a- 


cela în opera căruia clocoteşte în- 
treaga viziune esfetică a lumii. 
Opera lui tțe urmăreşte, te obse- 
dează, îți aprinde elanuri nebănuite 
încă; este un fier roşu care îţi stră- 
bate sensibilitatea și intelectul. 

Acesta este cazul pictorului deco- 
rator “Theodor Kiriacoff-Suruceanu. 

In pictura decorativă, această artă 
atât de pretențioasă şi mai ales 
căutată în vremea noastră, care 
dintr'o pervertire a gustului public 
poate să ia locul celeilalte picturi 
de analize şi esențe, Theodor Kiria- 
cofi-Suruceanu este neîntrecut. Pa- 
nourile, corţinele, decorurile, co- 
pertele de cărţi, ilustrațiile, carica- 
urile şi vignetele lui întrec in in- 
ventivitate şi tast, în desen şi suge- 
stie, tot ceeace sa făcut până acum 
în acest gen la noi. Imensă prin nu- 
mărul ei, variată până aproape de 
sleirca genului decorativ, opera lui 
Theodor Kiriacoff-Suruceanu se im- 
pune culturii române ca un monu- 
ment de muncă artistică demn de-o 
mai atentă preţuire. 

Theodor Kiriacoff-Suruceanu des- 
cinde din străvechea familie de 
boieri basarabeni Suruceanu,  cu- 
noscută de istoricii noștri ca muit 
iubitoare de ctitorie, danii şi ex- 
tcem de virtuoasă în tradiții româ- 
neşti. Născut ia 1900 îm Chişinău 
iși petrece mai toată copilăria în- 
tre oraș și moșia Suruceni din nor- 
dul provinciei. Aici ia cunoștință de 
cultura rusă, de toate eforturile ar- 
tisțice ale acestei rase necunoscute 
nouă; de marile avânturi lirice, e 
vastele perspeci.ve epice, de spiri- 
tul fuziunilor imaginative, care mai 
târziu vor țâșni în opera lui prin 
şi peste motivul naţional românesc, 
şi totdeodată pătrunde tainele şi 
virtualitatea culturii române care 
începe să-şi :chiţeze căile; să-şi 
transpună pe plan academic prefti- 
gurările entografice. De această e- 
vadare a temei populare în opera 
cultă, cu toate calităţile și defec- 
tele ei, cu toate repercusiunile de- 
tormatorii şi denive.atorii, se va re- 
simţi mai apoi întreaga operă de- 
coratlivă a lui “Theodor Kiriacofif- 





Pictorul în atelier 


Suruceanu. In anul. 1924, absolveşte 
şcoala de Bele Arte din Chişinău 
cu atâta succes încât chiar în 
cursul aceluiaș an trece de pe banca 
studenţească la catedra profesorală. 
Ca magistru de artă decorativă al 
Şcoaiei de Belie Arte din Chișinău, 
Theodor Kiriacofi-Suruceanu  ma- 
nifestă o frumoasă activitate pro- 
fesora.ă și pictoricească. Cursurile 
coretice dela școală sunt ilustrate 
prin activitatea practică dela Tea- 
trul Naţional. Pictura decorativă 
capătă pentru elevii şcoalei de 
Belle-Arte din Chişinău înțelesui u- 
nei adevărate ărte, pline de toate 
responsabilităţie şi posibilităţile 
creatoare. Decorația acolo nu mai 
este o creaţie auxiliară în inţelesul 
pejorațiv al cuvântului, decât indi- 
rect prin utilizarea €i în opere de 
«uitură care pun pe primul plan 
alte preocupări. Dacă prin funcţiu- 
nea și circulaţia ei culturală pictura 
decorativă rămâne în accepţia lui 
Theodor Kiriacoii-Suruceanu ceea 
ce fatalmente e:a mai înainte, în 
apartenenţa ei artistică, în simbo- 
usmul şi vaienţe!le ei capătă o re- 
contorlantă semnificaţie. Arta până 
atunci minoiă, de facilităţi expre- 
sive, alegorizantă şi tipizantă, devi- 
ne o artă majoră, de serioase erup- 
ţii creatoare, simbolică şi căutată. 
Călătoriile de studii în Franţa (1928 
și 1934) și Germania (1939), aduce în 
această. privinţa artistului aporturi 
considerabi.e. Abea acolo, la faţa 
locului, în contact cu marile opere 
decorative, văzute direcţ în propor- 
țiiie şi coloratura lor originală, in- 
tuiția artistică a lui Theodor Kiria- 
coft-Suruceanu capătă protunzimea 
nebănuită şi sugestivitatea patetică 
pe care astăzi 9 întrevedem în mai 
toate operele lui Parisul şi Berlinul 
sar putea spun: căn această pri- 
vinţă exercită asupra pictorului no- 
stru, aceeaş inf.uență binefăcătoare 
pe care au exerciiat-o asupra atâtor 
pictori români. In intervalele de timp 
dintre -aceste călătorii de studii par- 
ticipă an de an la Salonul Oficial, 
unde până astăzi deține recordui in 
premii obţinute de pe urma lucră- 
rilor expuse. In i926 pictează „pla- 
fonul” 'Teatrulu, Comuna: din Ti- 
mişoara, o operă de mari proporţii 
materia.e și superbă realizare ba- 
-zocă. In anui 1941 „panoul” pavilio= 
nului regalității din expoziția lunei 
Bucureștilor, lucrare care a stârnit 
prin vigurozitatea ei admiraţia tu- 
turor crițicilor de artă. In fine, în 
1942, marele panou (în lungime de 
50 metri, din păcate pe tablă) al 
expoziţiei Basarabiei desrobite, Ex- 
trem de interesante şi în această 
privinţă, ca picturi de proporţii co- 
losale, sunt cortinele lui Theodor 
Kiriacoft-Suruceanu. Ca pictor de- 
corâtor al Teatrului Naţional  âin 
Chișinău și mai ales al Teatrului 
Naţional din Iaş:, dânsul a mani- 
festat în această direcţie o adevă- 


N 


rată virtuozitate. Cele mai frumoa- 
se „cortine” văzute pe vreo scenă 
românească  sunţy acelea ale lui 
Theodor Kiriacoif-Suruceanu. Spre 
pildă, cortina din „Voevodul Țigani- 
lor” în care tot c:ar-obscurul acestei 
operete își găseşte ecoul; sau cor- 
tina din „Napoleon la Sfânta Elena” 
de-o sobrietatțe meiancolică demnă 
de tristul moment al evocării; cor- 
tina din „Hoţii! în stilul baroce al 
epocii schilleriene aceea din „Faust” 
de-un fantastism romantic întocmai 
ca şi acțiunea care se desfășoară pe 
scenă. Insă punctul cuiminant al 
artei jui îl atinge cu „decorurile 
propriu zise”. Una din cele mai grele 
operaţiuni ale unui teatru în spec- 
tacol este decorul. Decorul cere pic-. 
torului care-l execută nu numai ca- 
lități picturale speciale, ci mai ales 
însuşiri arhitecturale, de amplasare 
in spaţiu şi încadrare în timp. Nu 
s'a spus pe degeaba că pictorul de- 
corator, cel putin așa cum îl cu- 
nouştem la noi la ţară, este un ar- 
hitect ratat în pictură sau un an- 
treprenor care şi-a greșit cariera, 
făcându-se pictor. Ei binc, decoru- 
rile lui Theodo: Kiriacoft-Surucea- 
nu întrunesc înir'o fericită sinteză 
artistică formula arhitectonică a sce- 
nei cu aceea (iramatică a piesei. 





Actorii se mişcă într'un cadru care 


le uşurcază rolurile, în care iluzia 
veatrală este perfect adecvată ac- 
țiunii. Palatul regal “respiră într'a- 
devăr aerul regslităţii. Catedrala 
gotică evocă cu adevărat re.igiozita- 
tea, Coliba tânjește de-abinelea în 
mizerie, Poate cea mai ingenioasă 
prezentare în materie de decoruri 
a avut-o Theodor Kiriacotf-Suru- 
ceânu în „Faust'. Decorul a între» 
vut aşteptările criticilor. A fost un 
Faust de adevărață iegendă, în care 
montarea a egalat textul. Poate fe- 
iul acesta de-a discuta despre un 
decor să stârnească uimirea, însă 
trebue să recunoaştem că de cele 
mai multe ori montarea și jocul ac- 
torilor sunt factori cari pot ridica 
o piesă proastă şi face să cadă una 
bună, cu atât mai mult pot exauta o 
capo-d'operă ca Faust, îi pot da ca- 
drul magistral de destășurare ac- 
toricească, o pot susține și mai ales 
valorifica. Nu mai puţin evocator 
decoru: „Hoţilor” de Schiller în 
care tumultul unei vieți romantice 
îşi găsește exponentul într'o viziune 
fantastică, într'un cadru de sensi- 
bilități smulse parcă din lumea sti- 
hiilor primare. In „arta grafică” 
Theodor Kiriacoff-Suruceanuu este 
acela care deţine prin lucrările lui 
mereu atent gius.ul publicului pen- 
tru decorație. J.ustraţiile policrome 
din Ion Creangă, ediția Municipiului 
Bucureştie estompate, irizate, lrans- 
Jucide promovează o nouă tehnică 
grafică, pe măsura viziunei de din- 





„Napoleon la Sfânta Eleva“, cortină de Th. .Kiriacott 





colo de lume, din aerul și lumina 
ceuilalt tărâm. Cel mai bun Ivan 
Turbincă desenat vreodată qe un 
artist român, coste prezentati în a- 
veastă carte. 


De-un farmsc deosebit sunt ilu- 
straţiile cărții de versuri a d-lui D. 
Iov „Covor Basarabean”, în care 
gravura concurează poezia, in care 
înfrățire artislică congenială. După 
toate aparențele, gravura în lino- 
gravura dă mâna cu poetul întro 
leum este mai ușoară decât aceea 
în lemn. In realitate însă este mai 
dificilă, deoarece materialul nu este 
atâta de maleabil, nu se lasă sgâ- 
riat atâta de fin și des ca lemnul. 


în această dire-ț:e, — a gravurei în. 


iinoseum —- Theodor Kiriacofi-Su- 
ruceanu se întrece pe sine în ilu- 
strarea operei lu Eminescu, ediţia 
Gheorghiu Iaşi. Gravarea poeziilor 
„Impărat și proletar”, a „Scrisorii 
a ILI-a” și „Liuceafărului”, întrec în 
profunzime toate încercările cunos- 
cute anterior. La apera de vizio- 
nare a textului iiustrat intervin di- 
mensiunile, adâncimea şi idealizarea 
aşa de pregnant, încât te intrebi 
cum. de a putut un ochiu omenesc 
scorni în materie plastică atari mi- 
nunății. Tot pe atât de fascinante 
sunt gravurile „leacurilor pen- 
tru Munte” ale lui Constantin No- 
nea, In domeniul „caricaturii” acti- 
vilatea lui Theodor Kiriacoft-Suru- 
ceanu este tot atât de bogată ca şi 
in aceea a gravurii. In 1936 înfiin- 
țează cu mult lalentatul lon Sava 
revista „Caricatura” care din cauza 


unei prea selecte manifestări su- 
combă mai devreme decât sar fi 
putut crede. In revista umoristică 
a lui Tudor Muşatescu „Mitică”, 
reeditână cu mijloace de altă fac- 
tură, tentativa „Moftului român” al 
lui Caragiale, “Theodor Kiriacofi- 
Suruceanu jonglează cu umorul de 
bun gust, schimbandu-și mereu nu- 
me.e de pseudonime. ca să dea mai 
multă viaţă desenuiui, abordând ge- 
nuri caricaturaie diferite. In 1941, 
anul apariţiei ziarului „Viaţa” al 
neînfricatului >uptător arde.ean Li- 
viu Rebreanu, Theodor Kiriacofi- 
Suruceanu ilustrează neîntrerupt zi 
de zi, paginile, cu alegorii, sarje şi 
carcaturi nespus de originale și mai 
a'es gustate da pubiic. - i 

Dacă aruncăm acum ochii în ur- 


“mă asupra acestei prodigidase ac- 


tivități, constatăm căn domeniul 
decoraţiei o singură latură îi lip- 
sește; aceea a picturii bisericeşti, 
pentru a imbrăţişa astfel și gama 
de acorduri sacre pe lângă ce:e 
profane. Pentru a scoate în eviden- 
ță cauităţile excepţionale ale artei 
'jecorative ale lu; Theodor Kiriacofif- 
Suruceanu, l-am putea privi pe a- 
cesta în comparație cu Demian, ce- 
lalt mare artist -al rasei noastre. 
Dintr'o primă ziuncătură de .ochi, 
Damian apare ca mai autohțon, ca 
mai pătruns de valorile tradiționa.e 
ale artei româneşti de factură bi- 
zantinizantă. Ia gravurile, desenele 
şi vignetele acestuia persistă foarte 
multă culoare bisericească, un sera- 


-fism de modeste intr'aripări, ceva 


din prospețimea etnograficului fil 
trat prin tcologal. Din potrivă, în 
Opera iui Theodor Kiriacoft-Suru- 


ceanu predomină :aicul, Chiar acolo: 


unde intervine tema relizioasă cu 
toate accesoriile ei plastice, aceasta 
apare descompusă de intuiţiile lai- 
culu:. Fantasticul etnografic izbuc- 
neşte iîntr'o a:tă academică încăr- 
cată de valori tradiţionale.  Theo- 
dor Kiriacoff-Suruceanu este deco- 
ratorul obsesii:cr păgâne ale viziu- 
nei despre lume â românului, alte- 
rate de grandoarea slavă. În scăpă- 
rările lui de condei ca și în scrije- 
lările cuţitelor lui, imperialismul bi- 
zantin dispare ca factură şi culoare 
locală, rămânând numai poate ca 
temă estetică. Cu Theodor Kiriacofi- 
Suruceanu, pictura decorativă romă- 
nească se apropie mai mult de la- 
tura occidentală a -suf:evului nostru, 
decât de aceea orientală. 


ROMULUS VULCĂNESCU 





= > = -: 10 Septembrie 1943 == 


LANDA 
de HORIA OPRIȘAN 


zicieni: Weino Raitio și Aari Mericanto, ei fiind 
aceia cari aduc ceva din aceste noi impulsuri, în 
orchesiraţie, armonie și instrumeniare. De multe 
ori, chiur au mers până la radicalism muzical în 
coLorit şi formă, voind să spargă tiparele vechi. 


Raitio are o Gevsebită preierinţă pentru colorit 





“care e foarte variat. Printre picsele-i muzicale re- 


m:arcabile se poate cita un concert pentru orchestră 
şi violoncel cars a fost executat cu oarecare răsu- 


“net in Suedia şi Germania.Alâturi de aceasta se 


poate adăuga un concerţ pentru zece instrumente, 
bucată prezentată la un concurs ținut în 1925, în 
Germania şi care a obţinut un premiu. Astăzi 
Raitio a părăsit sadicalismul r-uzical, revenind pe 
incetul la clasicism. Intocmai multora, a dat și o 
operă „Prinţesa Cecilia”, cântată de câteva ori pe 
scena Operii din Helsinki, 

Aproape aceleiași generaţii aparţine Yrjo Kil- 
pinen, figură rejativ cunoscută în Germania după 
Jean Sibelius. Exceptând sonatele pentru pian, 
vioară şi violoncel, specialitatea sa, ca dealtiel a 
multor compozitori finezi, este liedul, domeniu în 
care se pretinde că ar fi dat iucruri remarcabile. 
Kilpinen a pus pe nole foarte muiţi lirici finezi, 
suedezi şi germani. Mai mul: chiar, el ia opera 
unui liric pe care o transpune aproape integral 
în muzică, ” 

Vuno Klami şi Luhlo Rauta aparțin acelei ge- 


“meraţii care sa răscut la incepuiul secolului al 


XX-lea şi care și-a inceput s.uduile în 1920, por- 
nind deci sub egida modernismului celui mai 
ascuţit, 

Kiami este printre puţinii finezi, poate chiar 
singurul care a studiat în Franţa şi 'n muzica că- 
ruia se pot distinge urmele infiuenţei franceze. 
El este un simfonist, iar opera care l-a lăcut 
popular este antologia, dacă se poate spune asttel, 
muzicală din Kalevaia, pe numele ei cel adevărat. 
„Tablouri din Kalevala”. 

Luhlo Ranta s'a specializat in mici piese peniru 
voci şi mai ales lieduri. Bucăţile lui simfonice 
sunt mediocre. 

Dintre talentele foarle tiuere, abea în forma- 
țiune, se pot aminti: kougstedt, T, Kuusisto, K. 
'TPuukkanen şi Pylkănen, aceștia fiind cei mai cu- 
noscuşi şi 'n cari se.pun speranţe, 

In afară de cei pomeniţi până acum, cari con- 
stituesc un fel de inel, de şiră a spinării a muzicii 
tineze, se cade a fi citați Oscar Mericanto, foarte 
popular prin liedurile ii, Meino Kaski, dease- 
meni specialist în lieduri şi Armas Maasalo dedi- 
cat liedurilor bisericești, 

Toţi aceștia aparţin unor eneraţii mai bătrine, 
făcând, prin maniera lor de a trata un subiect şi 
preferința pe care o au, să se situeze în afară de 
linia pe care incearcă să meargă muzica fineză, 

O altă probiemă care se-pune în muzica fineză, 
atât ge tânără, e aceea de a şti dacă Sibelius a 
făcut şcoală sau nu. Răspunsul e simplu şi 'n a- 
celaşi timp interesant: Sibelius ma făcut şcoală 
şi nici ma tost imitat. Inaintea lui, muzica fineză 
se scălda în ape minore, după el, ea prinde a se 
înălța nu însă pe treptele făurite de el. Toţi cei 
cari sau succedat sau străduit să-şi ăurească 
un drum aparte propriu, cu tvtul diferit ue ai-lui 
S:benus al tiind un capital separat in muzica ti- 
neză. iecare a ținut, cu prețul unor sacriiicii 
cârt-i punţeau aduce chiar prăbușirea, să cultive 
cu pasiune propria-i individuatitate şi notă carac- 
terishica, Aproape iiccare a tugit de maeștri, lu- 
crând pe couţ propriu, lapi care se iace vădit 
in opera muiiora, prin diletantismul şi amatoris- 
DIUL care domnește câţeodală, 


In fine, o aliă problemă cate poate interesa şi 
pe literați e aceea a raporturilor dintre muzica 
cultă și folclor, adică gacă exercitatu-s'a vreo 
influenţă a ultimului in muzica cultă, Folciorul, 
lirica şi muzica poporană nuu exercitat absolut 
nici o intluenţă, precum nici uu s'a apelat la mo- 
live din acestea peniru a se elabora opere, sau 
"piese simfonice cum s'a petrecut la Români, Cehi, 
Poloni și Ruși, Lileraţura muzicală fineză nu cu- 
noaște un Dyvoruk, Smetana sau Enescu, Ea a ză- 
mas cu totul streină, departe de tezaurul poporaun. 
E drept, şi acest lucru nu vrebue iuat drept o 
inierioriiaie de stizmatizat, el fiind întâlnit și la 
alte popoare mult mai bătrâne în civilizaţie şi 
evoluate, că acest popor, cel tinez, nu are o mu- 
zică poporană, cum întâlnim de pildă la Români 
şi popoarele slave. 

Acea varietate de dansuri naţionale ale Romă- 


- nilor, sau de pildă bogăţia luxuriantă a dansuriior 


slave paporane, aici lipseşte cu desăvârşire. Sin- 
gura muzică poporană care sa desvoltat, este 
aceea brodată pe motive din mitologia şi legen- 
deie fineze. Ea e mai mult un ' acompaniament 
monoton la recitarea versurilor din Kalevala sau 
altă poemă. O muzică poporană, născută din ne- 
voia de a traduce o siare psihică de veselie, de 
exuberanţă, în mișcări ale picioarelor și trupului, 
deci de .a dansa, nu se poate spune că există. Fi- 
nezii și cu ei Estonierii, rude bune, nu ştiu să 
danseze, in sensul înțâlnit la Slavi, nu au în sânge 


„vhemarea nervoasă a ritmului transpus în dans. 


De altiel, a se remarca că Magyarii, au apelat la 
Țigani pentru a avea o muzică poporană și a 
învăța să danseze. La Magyari ceeace nu-i slav 
sau german este de-origine românească, luat din 
Transilvania, Bela -Bartok a demonstrat scriptic 
acest lucru, pentru: a nu-se mai insista. 


„- Bi pentru: a completa acest prea scurt şi fără 


îndoială incomplet tablou al muzicii culte fineze, 
se cere'să se spună și câteva -cuvinte aespre pub- 
licul finez, calitatea lui, orchestrele simionice și 
programele lor. 

O primă observație care se cere a se face, ca 
de “altfel nefiind a mea, ci a d-lui Toivo Haapa- 
nen, directorul muzical a Radioului și dirijor cu 
reputaţie, e că pentru perioada de dinainte de pri- 
mul război mondial, Helsinki se afla pe drumul 
muzical Stockhoim-Petrograd, deci aici poposeau 
teate celebrităţile timpului care veneau în capi- 
tala. Rusiei ţariste şi ele nu erau puţine, dat fiind 
intensitatea vieţii din acele limpuri. Așa fiind, 
Helsinki a putut vedea şi asculta mari maeştri, 
educându-se, ascuţindu-și spiritul şi ratinându-se. 
După -război, drumul s'a închis și viața muzicală 
sa resimţit. 

Helsinki este un oraş mic, o treime cât Bucu- 
reijtiul, şi situat excentric marilor drumuri comer- 
ciale şi spirituale. Pe 
- Helsinki nu mai este o etapă ca odinioară, 
către un centru de mare  âttacţie, ci un punct 
terminus oarecare, i 

Desigur oaspeţi vin, mai uies cei din Nord şi 
Germania, dar se simte lipsa contactului mai strâns 
cu: Franţa, Ntalia şi alte ţări cu glorie muzicală. 
Totuşi, in ciuda acestui factor geografico-social, 
publicul existent, desigur restrâns, pe proporţia 
țării, este destul de rafinat şi cu o remarcabilă 
inţelegere peniru muzică. Desigur, într'o măsură 
apreciabilă, concerțele sunt populate de Suedezii 
locuitori în Finlanda. : 

Bucăţile de rezistență ale cuncertelor simionice 
sunt furnizate de "NR. Wazner, Beethoven, Ceai- 
kowski, Brahms, R, Strauss, G. Mahler şi câte- 
“odată Debussy, Chopin sau câte un modernist. 
Clasicii sunt in floare şi o parte din romanlici şi 
pre-moderniști. Muzica curat modernă nu «e încă 
gustată. : 

Deși ar părea poate curios, dar Ragio-ul a făcut 
foarte mult pentru răspândirea muzicii. Sa con- 
siatat o afluenţă tot mai crescândă la concerie, 
luând fiinșă şi'n alle: orașe mici înjghebări sim- 
tonice cari sunt relativ cercetate şi al căror pro- 
gram e destul de lăudabil. i 


_ Helsinki, 1943. : 


ama 10 Septembrie 1943 














————— 








Cronica literară 





Petre Stati: Chemarea Soarelui 


Geo 


r 





Ă se liga fi i IP Fo 
Ne-au ajuns la ureche, nu 

odată, un fel de voci din pro- 

vincie, — voci din tonul că- 


rora ghiceam foarte multă, 
dară, din fericire, neîntemeiată 
amărăciune, 

„Ca să fii luat în seamă, — 
ni se spunea, — trebuie să ai 
relaţii, iar ca să fii luat în 
seamă de literații din Capi- 
tală, nu ajung nici relaţiile. 
Capitala a adoptat obiceiurile 
ilustrate. prin aictonul do ut 
des (dau ca să dai), — scriu 
despre tine în măsura în care 
scrii despre mine. 

Degeaba ne-au fost protes- 
tele. Susținătorii unor atari 
convingeri se baricadau după 
stereotipul „nu şi nu!“ lar 
pentru a-şi onora cu exemple 
vii argumentația recurgeau la 
nume. „„Cutare, poet sau ro- 
mancier, foarte prost cotat la 
ni, nu se poate să fi „ajuns“ 
în. ochii bucureştenilor decât 
numai graţie sistemului de 
mafie literară“. 

S'a întâmplat, nu mult după 
aceea, să putem vorbi cu Tes- 
pectivul Cutare. L-am între- 
bat : „Spune-ne drept, cum 
de-ai „ajuns“ tocmai în Bucu- 
reştii atâtor grăbite vâlvori!” 
Omul, prevenit se vede, a fost 
prompt: „La Universul Literar 
am un unchiu, Fundaţiile Re- 
gale sunt conduse de o altă 
rudă a mea, directorul Gân- 
dirii mizi naș, Viaţa o con- 
duce un frate al meu, la Tim- 
pul e tare și mare însuși tata, 
iar ca să nu-ţi mai înșir nu- 
mele tuturor celorlalte reviste 
şi ziare, află că în redacţia fie- 
căreia şi a fiecăruia am pe 
câte cineva care mi-i rudă sau, 
cel puţin, mare protector”. 

Omul „avea dreptate. L-am 
înțeles şi am tăcut, căci res- 
pectivul om este unul din 
scriitorii noștri tineri cei mai 
cu har. Cu atâta har încât, pe 
cânid se găsea încă pe băncile 
liceului, undeva într'un oraș 
moldovenesc, profesorul lui 
de română i-l smângălea cu 
creionul pe frunte. 

Dacă însă am tăcut, de un 
lucru mi-a părut, totuși, rău: 
De greşita credinţă a condee- 
rilor noştri nestabiliți în ca- 
pitala Ţării, căci, în Bucu- 
rești, mai mult ca oriunde, 
valorile nu se impun şi, mai 
ales, mu se impun definitiv 
graţie sistemelor de laudă re- 
ciprocă. Bucureștiul este mult 
prea nervos pentru asemenea 
jocuri, mult prea grăbit şi, de 
ce să nu o spunem, mult prea 
pretențios. 

Cât ne priveşte pe moi a- 

ceștia dela Universul Literar, 
noi nu am cultivat niciodată 
spiritul de izolare față de 
provincie, ci, dimpotrivă, i-am 
dat, întotdeauma, cinstea ce i 
se cuvine, Dovadă ne sunt 
cronicele şi notele, stuaiile 
speciale și colaborările, 
_ Provincia nu trebuie așadar 
să incrimineze sau să regrete. 
Universul Literar se adresează 
cetitorului, de pe întreg cu- 
prinsul limbii românești și U- 
niversul Literar îmbrățișează, 
poate cu mai puţin: entuziasan, 
dară cu_adâncă și statornică 
dragoste, pe toţi cei porniţi 
să-și cucerească gloria căreia 
se simt destinaţi. Şi bucuria 
noastră e curată ca roua dimi- 
neţii când dăm de o pagină în 
care se resfrâng toate aureo- 
lele promisiunii bune. : 

Să trecem însă la prezenta- 
rea cănţilor înscrise în titlul 
cronicii noastre. | 

1. Dl Petre Stati ne trimite, 
din urbea Moldovei, un masiv 
volum de poeme: Chemarea 
Soarelui (Edit. Casa Școalelor, 
1943; Tip Institutul de Arte 
Grafice Ath, Gheorghiu-laşi). 

Chemarea Soarewi pare a 
fi um fal de examen general 
pentru lira poetului nostru. 
Alcătuită din cinei părți âife- 
rite ca intenţie, (Preluaii, 
Mărturisiri, Gânduri și Prive- 
lişti, Evlawii, Ciclu Elegia), 
dară unisone ca strună, Che- 
marea d-lui Petre Stati îi si- 
tuiază pe autor în acel ze- 
nit al propriei evoluţii li- 
terare dincolo de care nu mai 
există urcuş, ci numai persis- 
tare pe firmament sau aple- 
care peste chinâii. - 

D. Petre Stati, ca poet, nu a 
cultivat ceeace trece drept 
hermetism liric. Dumnealui se 
pronunță, categoric, împotriva 
poemelor cu cheie. „Daţi lao- 
parte 'ntunecimea din cuvânt !* 
—. stă scris la începutul căr- 
ţii d-sale. : 

Dară d. Petre Stati se decla- 
ră pentru poezia lacrimii: 
„Daţi lacrimii puterea să ridi- 
ze chemarea soarelui neauzită 
acum, —“ căci „Tristeţilor li-i 
vereul o fântână Din care fo- 
cul desnădejii bea... Arta poe- 
tică a d-lui P. Stati capătă 
însă o enunţare precisă în 
strofa : „Să nu te temi de pa- 
jişti, de rouă şi de flori... Nu 
bronzul durității, nu marmora, 
nu piatra Fac opera de artă, ci 
sufletul e arta; El singur ur- 
zitoru!, el pune stele 'n nori“ 
(Făuritorul de vis). Inarmat cu 
aceste doctrine, poetul. ieşan a 


get V 


IE 


oe 


=] 


VI 


urmărit un vis înalt, de care 
„azi roșesc!“: „Unica, sfânta, 
marea poezie, Pe care nimeni, 
poate, n'o va scrie“, — şi care 
„Se ticluește 'n grai nepămân- 
tesc“. (T'ristie). 

Ca să ne putem da seama că 
d. Petre Stati a reuşit să se 
învrednicească, măcar parțial, 
de această unică, sfântă, mare 
poezie, cităm : i 


în 


aa ipa, 


a 





La ușa cerului te-așteaptă, 
Cu ochiul stins de sfâșieri» 
Invins de soarta lui nedreaptă 
Copilul marilor tăceri... 


Cetatea neagră, negru-i suflet 


"Și cețuri negre l-au orbit, — 


Arareori, cu greu răsuflet 
Străvede soarele, uimit. 


Din care zări, de câtă vreme 
Cu spinul gândului, nespus, 

Au prins tăriile să-l cheme 
Spre Maica blând'a lui Isus... 


Maria, prag de bunătate: 
Urcior de milă nesecat, 
Cerească ușă spre dreptate, 
Pahar balsamic prea curat, 


Cules de vie-al suferinţii, 
Prin iarnă soare mângâios, 
Altar mereu aprins credinții, 
Liman furtunilor de jos, — 


Din azima luminii Tale, 
O fărmitură lasă doar, 
Pe mărăcinii ră; dim cale, 
Asupra negrului drumar. 


Sau, dacă lacrimile noastre 
Au tras polecă pân! la cer, 
Pogori din slăvile albastre 
Spre plaiul pururea stingher, 


Lin nouri albi, pe albă scară, 
Cu luminos toiag de-argint, 
În ape limpezi să tresară 
Brumatul zilei mărgărint“. 
(Rugi pentru Maria cea 
din slavă). 


Am mai putea cita, dară ne 
mărginim la câteva strofe: 


„Am venit plin de somn să 
mă culce 
Sub un mal de talaz făr' de 
. spor, 

Sânge al meu, spuduit de fior, 

Buaptele tac... bărcile trec, 
Morții mă smulg...“ 

(Vis) 


„Am revenit spre toamna cu 
plete ruginii 
Când nu ştiam că'mn urmă din 
a marea vânătoare 
Prin codrii plini de umbră, 
doar cioburi de urcioare 
Mai amintesc de-ospăţul lu- 
minii pururi vii. 
(Blestem) 
„Pe sujletu-mni, — o harfă vi- 
brând acorduri lime --— 
Amurgul și-aurora se icu las, 
întrecut : 
Amurgul desțășoară largi man- 
ţii de trecut, — 
Multicolore steaguri știu zorii 
să le'mbine“. 
(Năzuinţi) 
»,Un suflet trist tânjește 'n mine... 
Bordeml trupului firav 
Strâmt, fără soare, vechi grozav, 
Nu-l face să se simtă bine. 


Aș vrea să-i dărui altă casă 
Cu stâlpi înalți, tavanul sus 
Și ușă largă, luminoasă, 

Ferești spre cerul de hurmuz. 


Oriunde dau de vreo clădire, 
De geam m'apropiu, mă ridic 
Pe vârfuri. dornic peste fire 
Să pot privi-numai un pic... 


Intârzii mult la. cercevele, 
Desfac cu mintea orice porți, 
Cu iarba fiarelor, zăbrele 
Ce 'nchid în ele anii morți. 


Cu apă moartă şterg trecutul, 

in apă de descântec văd 

Ce va aduce neștiutul: 

Noroc şi cumpeni şi prăpăd“. 
(Nostalgie) 


Poezia d-lui Petre Stati este, 
fără joc de cuvinte, poezie sta- 
tică, poezie de contemplare re- 
ceptivă a lumii sentimentelor 
şi poezie de contemplare a tu- 
turor acelor întrezăriri, a tu- 
turor acelor intuiţii câte sea- 
bat, ca o funingine cu scântei 
peste largile braniști ale ra- 
țiunii seci şi  secătuitoare în 
domeniul de vis al cântecului. 


Din punct de vedere tehnic, 


lira d-lui Petre Stati cade în 


.greșală când se aventurează 


în meandrele versului compli- 
cat sau mai pretenţios decât i 
se cade să fie. D-nul Petre 
Stati e unul dintre poeții blân- 
dei Moldova şi nu-l înţelegem 
când afirmă că simte „răpăia- 
la ploii pe măduva spinării“, 
sau când scrie o strofă ca a- 
csasta : : 


„Un paloş răsturnat pe-un clin 
de aur -.— 

Spre tazul serii soarele-a por- 

i nit, 

Din spata lui, văpata a sbughii 

In largi crâmpeie, peste vârț 
de plaur“. 


Fără de aceste „complicații' 
CHEMAREA SOARELUI a 
d-ui Petre Stati este o carte 
de poezie cinstită şi luminoasă. 

2. D-l George Voevidca a 
debutat în 1920, cu un volum 
de SONETE. Au urmat „Epi- 
grame“ (1925), „Turnuri“ (1928), 
„Supremul argument“ (1929), 


- 4101 Epigrame“ (1932), „Cân- 


tece pentru La“ (1936) şi re- 
centul volum de versuri „Pro 
Patria“ (Cernăuţi, 1943). 

Pro Patria este o închinare 
pe altarul Ţării. D. George 
Voevidca e un patriot fesrvenţ 
nu în sensul patriotarzilor o- 


ă Pr 


4 


Pro Patria 


cazionali, ci patriot ca struc- 
tură. Pentru d-sa nu există 
viaţă dincolo de hotarele Ro- 
mâniei. Poate îi, aceasta, pers- 
pectivă oarecum limitată. Este, 
totuşi, o perspectivă. Sănătăoa- 
să şi solia întemeiată. Pers- 
pectiva cetăţeanului pe care 
poţi conta. 

Cartea d-sale e carte de su- 
ferință şi carte de bucurie. Ve- 
leat îngenunchiat şi reînălțare. 
Toate poemele d-lui George 
Voevidca, cuprinse în volumul 
Pro Patria, ar trebui citate. 
Impotriva tuturor scepticilor şi 
împotriva tuturor acelora ce 
pâradează cu sentimente ce nu 
le aparţin. 

Cităm însă numai acest an- 
tologic Tatăl nostru : 

„Tatăl nostru carele ești în 
cer, străluci etern în jumi, ce 
nasc și pier; străluci în sori; 
cobori în foc şi fier; Tu — 
cruci înalți în căile celui Rău 

sfințească-senumele Tău ! 

Vie împărăția Ta! Nădej- 
dea dintâi și din unmă ești Tu. 
Spre ţel și isbavă istomvul ni-l 
du! Goana deșertăciunilor lu- 
mii: — neastâmpăr al humii, 
joacă a spumii — delunga-Ţ: 
răbdare când o va cum — 
Vie împărăția Ta! 

Facă-sevoia Ta, în cer şi pe 
pământ. Tu stele roteşti; luce- 
feri întunerci; univers urzești; 
în neant îl aluneci. Har şi dar 
e semnul Tău sfânt, căci vre- 
rea Ta e binele, pururi — în- 
nalţi în: suflete bolți de azururi. 
chiar dacă frângi aripatul a- 
vânt! Facă-se voia Ta, în cer 
și pe pământ. 

Pânea noastră cea de toate 
zilele — în scunde bordeie 'n 
înalte palate, smerenii hră- 
neşti, îngraşi păcate. Bem via- 
ță din ea cum din slovă beau 
filele. Mana  îmbelșugatelor 
toamne dă ne-o, astăzi, Doam- 
ne! 

Şi ne iartă nouă greșelile 
noastre. Fără greșală nimic 
nu-i sub astre. Lumescul vina 
veşnic îl scurmă. Și 'n clipa 
din urmă ce toate le curmă, 
iartă, plângând, înțelepţii şi 
proştii, precum şi noi îertăm 
yreşiților noștri. 

Şi nu ne duce pre noi în is: 
pită! Lepădatul de tine stă 
pururi de pândă; își joacă, în 
toate, minciuna vrăjită, ne-a- 
demeneşte ca; să ne vândă, să 
ne 'ngenunche spre veşnică- 
osândă... Dar Tu, Doainne, nu 
ne da negrului hău, ci ne 
mântuiește de cel Rău“. 

D. George Voevidck are o 
limbă dură, și mai comite şi o 
abatere dela cei ce-şi îndulcesc 
vocabularul : D-sa caută as- 
peritățile și 
creează chiar cuvinte, aspre şi 
dure la rândul lor. Nu-i putem 
supune, în această privință, u- 
nui rechizitoriu. Inregistrăm 
numai afinitatea sa pentru ele- 
mentul linguistic rebarbativ, 
exploziv, colțuros ca un ciob 
de cremene sau concentrat ca 
un bulgăre de dinamită. Dară 
poetul volumului Pro Patria 
are nevoie de aceste „mânii“ 
verbale. Spre a da expresie 
mâniei drepte care-l striveşte. 
(In partea de Veleat îngenun- 
chiat a volumului). 

Durităţile gună, fotuşi, ne- 
plăcut acolo unde bucuria ar 
fi mai bine să fie ditiramb sau 
cântec cristalin. In afară de 
acestea ne mai întrebăm dacă 
aceste particularităţi - căutate 
nu depășesc cumva firea lim- 
bii noastre. 

D. George Voevidca însă a 
trecut de acea vărstă literară 
care să ni-l prezinte ca pe un 
cântăreţ nou, dibuitor, neho- 
tărit cu sine însuși şi neînere- 
zător în uneltele sale expre- 
sive. 

D-sa rămâne ceeace este: 
un bucovinean original. Buco- 
vineanul care, apărând cel 
dintâiu pe cerul poeziei arbo- 
rosene de după trecutul răz- 
boiu, a știut să-şi păstreze ne- 
contaminate de curente, toate 
crezurile, Scriitorii bucovineni 
tineri îl vor stima ca pe un 
predecesor. Dacă d. :G. Rotică, 
spre exemplu, a încheiat, liric 
ca o întomnare însorită, o e- 
pocă (— pentru noi poetul G. 
Rotică rămâne un nedreptă- 
țit —), d. George Voevidea e 
mesagerul unei epoci noi. Dacă 
d, G. Rotică, spre exemplu, a 
fost cântărețul, de o rară i- 
nețe, al peisagiilor sufleteşti 
bogate 'n nuanţe, — (facem 
abstracţie de cântecele sale de 
război, — d. George Voewidca 
e vestitorul unui cântec de în- 
ceputuri răzvrătitoare şi răz- 
vrătite. 

I-am situat alăturea pe aceşti 
doi poeţi bucovineni, fiindcă, 
în conştiinţa generaţiei tinere 
G. Rotică şi G. Voevidca figu- 
rează alăturea. * 


TRAIAN CHELARIU 





durităţile. D-sa : 


UNIVERSUL LITERAR 





NIMIC NOU 


în estetica românească? 


— Precizări — 


Acum 38 de ani, revista 
„Vieaţa Nouă“ a profesorului 
Ovid Densuşianu şi a colabora- 
torilor lui se lupta din răsputeri 
să aducă şi în România lumina 
principiilor de artă "universal 


- Valabile și umiversai recunoscu- 


to: artă peptru artă, nu pentru 
a susține pe faţă alte lucruri în 
afară de artă. Sa discutat. Sa 
liniștit apoi lumea. 

— Sumt oare mai multe îeluri 
de a-ţi iubi ţara? O dragoste de 
pământ şi neam mu poate fi de- 
câţ uma singură. Dar ea se poate 
arăta în mai multe feluri, — 
unele folositoare, altele mu : ţi- 
pând şi bătându-te cu pumnii în 
piept pela răspântii și prin iar- 
maroace, sau luptând în tăcere 
şi dedicându-ţi paterile, creaţia 
şi tot fiorul vieţii mumai Pa: 
triei. 

O operă de artă poartă întot- 
deanna adânc pecetea celui ce-a 
creat-o. Și creatorul însuşi nu 
se va putea îndepărta niciodată 
de felul de a simţi, de a gândi, 
de a vorbi şi dea crea pecare-l 
are tot neamul său. Când e artă 
adevărată, o creație va aparţi- 
ne omenirii întregi; dar nu va 
putea îi miciodaţă luată ca o 
producţie a altui neam decât a 
celui care i-a născut autorul. A- 
cest neam se va putea mândri 
că a dăruit ceva care nu e legat 
de o clipă, de un om, de un loc, 
ceva de care se bucură o ome- 
nire întreagă, dar care e crea- 
ţia lui. Astfel îi se va recunoaş- 
te mai mult, astfel el se va ri- 
dica în ochii străinilor şi va 
căpăta mai muătă încredere în 
sine. 





Fiecare va recunoaște în a- 
cest dar de artă ceva din nea 
mul lui, deci ceva din el însuşi. 
1 se va deştepta dorința de a 
vedea o lume întreagă vibrând 
la acest freamăt pornit dintr'un 
om care-i seamănă, fiindcă sa 
născut pe acelaş pământ, din a- 
celaş sânge şi sub acelaş soare. 

Şi fiecare om din colțuri străi- 
ne de lume va simţi o clipă ce 
suflet trăieşte în cei pe care-i 
ştie peste mări şi țări. Măcar o 
clipă, le va fi recunoscător şi-i 
va iubi, pentru fiorul de artă ce 
i l-au dat, 


RY 


Când faci artă, e oare nevoe 
să le spui lucruritor pe nume? 
— Arta e calea de a-ţi destăinui 
inima în alt fel decât prin vor- 
birea de fiecare zi. Arta, intâiu 
se. simte. "Apoi, dacă e ceva de 
înţeles, se înţelege și se vede 
limpede oa într'o oglindă fer- 
mecată. 

Este un fel de a gândi româ- 
mește, de a simţi româneşte, de 
a vedea româneşte, aşa cum fie- 
care neam îşi are felul lui, nu- 
mai al lui. Un Grigorescu, chiar 
şi pe o floare a ştiut să aşeze 
Inmina soarelui şi cerului ro- 
mânesc. Chiar fără „car cu boi' 
a făcut să se simtă că îloarea 
aceea s'a ridicat din pământ ro- 
mânesc. Fără nici un covor ţără- 





nesc, un Luchian a dat, unui 
colţ umbrit, răcoarea molcomă 
ce temnvăluie întrun iatac ro- 
mânesc. Și tot aşa, 

Ă [1] 
armonie (savantă, poate) dintr”o 
Sarabandă sau o Toccată de E- 
nescu, face să se simtă un suflu 
românesc... un „ceva“ care nu se 
poate găsi nicăeri, în nici un 
colț de lume unde mu e inimă 
românească. 

Be poale întrebuința, desigur, 
ceeace e întradevăr proprieta- 
tea sau creaţia ţării tale. Acea 
sia poate fi un gen de artă, dar 
nu umicul mod de a face artă. 

Dacă această proprietate a ţă- 
rii o vei lăsa așa cum este, va fi 
numai o încercare de a-ţi pune 
numele pe ceeace m'ai creat ain- 
gur. Dacă vei imita ce-a făcut 
poporul, va fi mai deseori o 
schimomosire, o falsificare ce nu 
mai e nici românească, dar nici 
o creaţie a ta. — Nu numai cu 
mhăis“, cu „cea“, cu „glie“ şi cu 
„strămoşi“ se va putea face 
artă, şi nici dragostea pentru 
pământul şi trecutul nostru nu 
se va putea trezi și ţine trează 
mumai eu ele. Se omoară și arta, 
se omoară și dragostea de țară. 
Se poate face artă şi cu aces- 
tea.. dar cât de greu şi cât de 
rar : 

Altfel se face artă. 

E şi mai greu să foloseşti ce 
n'ai creat sigur, şi să dăruieşti 
o operă care să fie și a ta, dar 
să aibă întradevăr acel „ceva“ 
care, oriunde sar afla, să se 
simtă că nu e decât românesc. 

Dacă știi că poţi să faci artă 
adevăraţă, dece să n'o faci eum 
îți spune inima ? Inima ta, în 
orice limbă, cu orice sunete, în 
orice culori, tot româneşte va 
şti să vorbească, ŞI, dacă e artă, 
oricime o va simţi la fel. Poţi să 
scrii despre oricine şi despre 
orice, poţi să pictezi orice, să 
cânţi oricum, dacă e artă va ţi 
artă românească, — şi aceasta 
se va simți îndată. 

Dacă ai un dor, de ce să-i 
spui pe nume, dacă vrei să faci 
artă ? Poţi să faci să ți se ghl: 
cească gândul, poți să faci chiar 
alte inimi să bată ca a ta, des- 
chizându-ţi inima încetișor, nu 
răcmina în piață ce te doare. 
Aşa, oricine va putea simţi şi 


" gândi ca tine dar va avea şi 


ceva mai mult: um fior de artă 
care-l va face să dorească ce 
doreşti şi tu. 

Se poate dar să-ţi ibeşti ţara 
și să ţi-o cinsteşti prim artă, şi 
fără să vorbeşti neapărat de ea. 

O vorbă tare asvârlită într'a- 
dins, ca um  bolovam; face să 
vuiască văile, dar curând îi se 
stinge răsunetul. Un foşnet de 
vânt yidicat prin puterile firii, 
din adâncuri de văi, nu sperie 
poate pe nimemi, nu  sărobeşte 
nimic, dar freamătul se va răs- 
pândi spre zări îndepărtate, şi 
va  înfiora  întinderile multă 
vreme... 


DORIN SPERANTIA 





tre sublim şi ridicol. 











zarea A 


CARȚI și REVISTE 


VIRGIL GHEORGHIU 


publică, în ultimul număr al 
CLAVIATURHor un poem 
care începe așa: „Tata în uni- 
formă albă, ofiţer, S'a întâl- 
mit printre nouri cu mama în 
cer”, şi are astfel de versuri: 
„Ca îa întâiul ei bal dela Cer- 
cul Militar. Bl umblă prin a 
văzduhului livadă Incordat şi 
tânăr ca ia paradă... După 


câ: peneșşti alinierii La regi- 
mentul anilor de îeri, —. Fă- 
ră doar şi poate, poemul d-lui 
Virgil Gheorghiu are nedes- 
minţite gingășii. Numai că a- 
numite sieste pământene se 
situiază, când le nui în raiul 
poemului. exact la limiia Qin- 


Unde-i 
sublimul? 


D-l AL. DIMA 


ne trimite ultima d-sale lu- 
crare: GANDIREA ROMA» 
NEASCA IN ESTETICA — 
Aspecte contemporane — Si- 
biu 1943, Ne vom ocupa de 
carte  într'una din cronicile 
viitoare. 


INTERESANTE 


sunt cele Câteva caractere 
ale literaturii arboroseme puă- 


bl'cate de sd. E. Ar, Zaharia 
în numărul de 5 Septemb:te 
ai săptămânalu'ui „Bucovina 
Literară“, Am dori să cunoaş- 
tem şi prefața la Antologia 





rădăuțeană pe care a sc0s-0 
d-sa, prefaţă, în cart, ni sz2 
spune, sunt afirmate o se-ie 
de lucruri ce ar trebui, fie 
rectificate, fie completate. 
Până a nu o fi citit nu ne 
putem pronunţa. 


PUBLICOM 
este, fără îngoiaiă, editura 
noastră cea mai occidentală 


dacă ţinem cont de faptul că 
di o grije deosebită aspec.u- 
lui exterior al cărților publi- 
cate. Din mănunchiul de vo- 
lume apărute până acum la 
PUBLICOM, fiecare a fost o 
adevărată surpriză pentru 
oohi. Iată-l deci pe cineva care 
a înţeles că până şin partea 
pur tehnică trebuie să existe 
un pie de... poezie. „Poezia” 
dz care dă dovadă editura 
PUBLICOM mai înseamnă în- 
su ceva. Acest ceva se numeşte 
„bun gust”, Acel bun gust pe 
care-l datorăm tuturor clien- 
ților noştri câtă vreme nu ţi- 
nem să imprimăm maculatu- 
ră de consum dubios. 


CAMARADUL 


se numește romanul recent a- 
părut al d-lui Emil Codrescu. 


(Edit. Cercul „Bucovina Lite- 
rară” Cernăuţi, August 1943). 
Vom reveni. 


REVISTA BUCOVINEI 


(Anul II, No. 8 — Cernăuţi, 
August 1943), vine cu urmă- 
torul sumar : C, Loghin (Ale- 
cu Hurmuzache), Alecu Hur- 
muzache (Carele e caracterul 
şi tendinţa învățământului 
public 14 noi?), N. Tăutu (Se- 
cetă), Traian Chelariu (Seri. 
soare potților bucovineni), |. 
Cârdei (Clăi de grâu), T. Plop 
(Sinteze fatale), A. Bogaci 
(Viaţa), Ghedeon Coca (Ră- 
mas bun), A. Z. N. Pop (In- 
tâia carte de intenție poeti- 
că), D. Loghin (Iată-mă în 
dar), Tr. Cantemir (Bucurie 
frântă), T. P. Stoica (Cu. 
toamna prin grădină), Mela- 
nia Livaiă (Comeiia inteli- 
gențiii : Giovanni Papini), L. 
Sandru (La Voroneț). La par- 
tea de cronică semnează : A: 
Vasiliu, M. Livadă. Gh No- 
veanu D(r2goş) (V(itencu) și 
G, Z. A(ntonescu). Este un 
număr dens şi mai mult de- 
cât :nteresant. REVISTA BU. 
VINEI ţine o cale sănătoasă 
și care o cinstește. 





TRANSILVANIA 


în Poesia Românească este o 
monumentală antologie a su- 
ferinței, gloriei şi nădejdiei 
Ardealului nostru netrecător. 
Alcătuită, cu rară pricepere, 
de d. Emi] Giurgiuca, această 
Antoiogie este o carte a pro- 
feţilor noștri. Sumt reprezen- 
tate toate glasurile, dela cel 
al gsalmistului Teodor Conbea 
(1712) şi până la cântecul cel 
mai de dreaptă revoltă din zi- 
lete noastre. Culese cu pielate 
de poetul Emil Giurgiuca, — 
ei însuși glas de bucium ve= 
stitor între vocile de obidă şi 
mânie și suferință dară voci 
de curată încredere în viitor, 
— poemele în care singura 
muză inspiratoare este Tran- 
siivania românească, mărturi- 


„ sese un crez de „care și pietrele 


se po înfiora, dar încă duș- 
manii neamului nostru. 


V. JELERU 
„CAUCIUC“ 


e un roman pe care cetitorii 
noştri vor avea prilejul să-l sa- 
vareze nu peste mult timp. Ma- 
delon Lulofs, această mare 'ro- 
manoieră olandeză, prea puţin 
cunoscută, sau necunoscută chiar, 
la noi, s'a întrecut pe sine în 
paginile acestui roman. Viaţa 
acestei „materii“ se împletește cu 
destinele oamenilor, în pagini pe 
care, odată ce le-ai luat în mână, 
nu le mai poți lăsa. 

„Cauciuc“, tradus de d-ra Livia 
Poenaru, e o carte ce se ceteşte 
dintr'odată. Succes! ei e asigu-: 
rât de calitate! 








Pădurea VIAȚA ÎNSĂȘI 


amintirii 


(Urmare din pag. l-a) 


Crâmpeiul de mireazmă m'a cutremurat. 
M'am apropiat de șantierul păzit, şi m'am ru- 
gat de sentinelă, legitimându-mă, să-mi fie în- 
__ găduit a adună de sub rândeaua uriaşă care 
fățuia scândurile, o mână de talaj. 

Boldatul m'a privit nedumerit şi mi-a răs- 
puns că nu se poate, invocând un consemn. 
Dialectul lui era lesne identificabil. L-am in:re- 
bat dacă nu-i de pe văile cu bușteni mânaţi de 
Viciul torentului către fabricile de celuloză şi 
cherestea, şi s'a iluminat: mă 'nţelesese și s'a 
'nţors cu spatele, să nu-mi poată interzice ce- 
eace nu-mi îngăduia consemnul lui. 

Mâna de talaj pe care-am ridicat-o, cu pra- 
ful rumegăţurii jaolaltă, mi-am dus-o ca pe o. 


împărtăşanie, spre nările avide. 


In inimă-mi răspundeau ascuţit, 
ghionoilor cu sborul scris în salt, şin minte-mi 
râcziau dinții nenumărați ai marilor ferăstrae 


mișcate de şuvoiu. 


O mână de talaj a 'nvins pretenţiile parve- 
uite ale oraşului ce-și reneagă structura rusti- 
că, şi 'n betonul blocului zidit americănește, 
suprafaţa aspră â unei scânduri de brad, cu ape . 
mărturia unei 


şi cu cioturi, gi-a lăsat ca pe 
amprente, relieful, 


Mai tara decât fie;ul şi cimentul, mireasma 
swândurei de brad, devenită, după decofrare, 


strigătele 


Din piesa lui Rojas, scrisă cu vreo 300 
Ge ani înainte de Proclamaţia dreptu- 


rilor omului, viața 
șuvoi unanim, neindiguit, 


irezistibilă la care toți participă, fără 
multe scrupule morale sau fără nici- 


unul, poate că nu tocmai conştienţi da 
riscul îngemănat al morţii, dar oricum, 
fără atenţia grijulie şi speriată a in- 
sului zilelor noastre, pentru porțicara 
lui de viață cuminte, confortabilă, croi- 
tă exact pe măsură şi consfinţită în 
integritatea. ei, de toate legiuirile mo- 


derne. 


netrebnică și asvârlită. se va perpetua sub că- 


rămidă până în veci. î.- 


Yar când sub blestemui vreunui „Mane-Tekel- 
Fares”, uriaşa clădire va rămâne ca amintirea 
Thermelor lui Dioclețian. turistul anului 2698 
va putea urmări, pe suprafaţa perfectă a unui 
stâlp prizmatic de beton, traectul 
care-a săpat cu șapte secole 'nainte, scândura 
d= brad, încă de pe când, buștean rotund şi 
greoiu, se rostogoleă pe apele învolburate ale 
l.upșei, iezuite 'n vaste căldări 
stânci, și slobozite de cangea armată cu fier a 
„omului svelt, săltână acrobatic tăin trunebiu in 
trunchiu, nepăsător de treacătul 
rentului, asemeni timpului +: febrei 


- dislocări. 


ION FRUNZETTI 


unui cariu 


naturale de 


uriaş al cu- 


marilor 


Aş risca o definiție: viaţa — această 
asigurare impotriva 
căci traiul zilnice — a irăi adică — ce-a 
ajuns să fie? Obișnuinţă. Dar obişnuin- 
ţa e tot una, prea adeseori, cu deszura- 
jarea resemnării şi renunțarea, din la- 
şitate, la ceea ce se smulge vieţii prin 
luptă şi nu are preţ decât ca râsplată 
a luptei, — de dragul unui confort me- 
diocru, al confortului moral, care este 
conformismul, supunerea la regula co. 
mună, la felul de a gândi şi de a fi al 
tuturor, cel mai liniștitor, care uşurea- 





(Urmare din pag. l-a) 


se revarsă ca un 
cu o forţă 


altceva. 
mentelor 
încă, presupusa inocență a neștiinței, 
grație căreia vom fi fost cândva ase- 
menea îngerilor, nu le mai putem re- 


ză digestia şi asigură — în stliul C6.- 
lestinei — scaunul... la cap. 

E însă tot atât de zadarnic să de- 
plângem ceea ce nu mai Wutem rede- 
veni, ca și de a ne pierde vremea oftând 
că timpul fuge. Gustul individualizării 
— conștiința tragică a individuaţiei — 
nu se mai poate pierde odată deprins, 
nu-l mai putem uita şi nici înlocui cu 
Virtuţile primare ale senti- 


neîncercate,  necodificate 


găsi. „Lignorance ne s'apprend past — 


riscurilor vieţii: 


scria Gerard de Nerva] — denunţând 
„această lege vagă — (a credinţei re- 
ligioase) — care se mulțumește cu câ- 
teva practici exțerioare, îață de care 
adeziunea indiferentă e mai vinovată 
decât impietatea şi erezia“. 


O legendă orientală povestește că un 
cavaler sa luptat o 
intr'o pădure, cu un  necunostut care 
era el însuşi. 
mai semnificativ pentru insul modern, 
neînstare să-și înfrângă propria.i con- 
tradicție lăuntrică, să iasă din el însuşi, 
să realizeze însfârşit — dar niciodată, 
poate! — sinteza 
cunoaştere şi trăire pe care ne-o suge- 
vează uneori, cu o absurdă 
retrospectivă, a  regăsirii 
oiiginar, spectacolul 
ceea ce o evocă? 

Dar ciudat lucru: nu atunci când se 
desfășoară somnolentă, 
tulburată la adăpostul rânduelilor so- 
ciale, ci tocmai când e mai primejdui- 
tă, gata să se schimbe în ceea ce o 
contrazice şi o anulează: în război. 

Paris, August 1943. 


noapte întreagă 


Ce alt mit ar putea fi 


mântuitoare între 


speranță 
paradisului 
vieţii însăşi sau 


și calmă, ne- 


MIHALI NICULESCU 





== 6 








UNIVERSUL LITERAR 











10 Septembrie 1943 





MIREASA din FAŢA OGLINZII 


- nuvelă — 





Din mers, domnişoara Sana se opri locului să privească 
distrată, peste umăr, dar cu un aer da falsă indiferenţă, şirul 
nesfârşit de automobile care se îndreptau agale spre biserica 
cea mare o orașului. 

— O nuntă! își zise cu un fior de amărăciune ce-i scutură 
sufletul, și îndată gândul i se întoarse la ea, la propriile ei 
suferinţe. Ca printrun ochian magic cu lentilele scrutând 
viitorul, se văzu deodată față bătrână, sincură, tristă şi uitată 
ge toți, ducându-și ca și până aci vieaţa pustie de buhă, intre 
pereții posomoriţi ai odăiței cu tavanul scund. 

Slabă şi lipsită de frumuseţă, fără nimic atrăgător în trupul 
ofilit, nu cunoscuse încă dogoarea mângâierilor de bărbat. Se 
născuse şi crescuse, departe de dragoste, ca o floare fără par- 
fum. Puținele prietene care n'o uitaseră de tot şi încă se mai 
încumetau să pătrundă în odăița ei de fată săracă, erau ui- 
mite de câtă bunătate, câtă căldură puteau să încapă intrun 
asttel de suflet. Şi chiar se mirau că o fată cu o inimă atât 
de simțitoare ca a ei, ar putea să rămână până la urmă fată 
bătrână. 

Se mișcă grăbind pasul. 

Ar fi vrut să arunce o privire iscoditoare miresei, dar 
mavu răgazul, fiindcă automobilul în care se afla tocmai :re- 
cuse când întorcea ea capul, înainte ca să-și fi putut da seama. 

Se întorcea dela lucru, ca deobiceiu, pe ulița cea mai popu- 
lată a târgului, sperând că, în cele din urmă, se va găsi și 
pentru ea un bărbat care s'o acosteze, so întrebe de vorkă, 
în glumă măcar, să-i facă eventual un compliment drăguţ și 
să-i ceară apoi permisiunea de-a o însoţi până la poarta casei... 
Câte idile nu s'au înfiripat în felu! acesta? 

Deșteptată ca dintr'un vis neasemuit de frumos, se uită în- 
căodată, suspinând, la lanţul de automabile şi ia îmbuzeala 
trecătorilor de pe ambele trotoare. 

Erau numai cupeuri elegante cu ghirlande de flori şi pan- 
glici albe încrucișate în geamuri — şi perechile de bătrâni şi 
aneri nuntaşi răsturnați comod pe pernele capitonate: băr- 
baţii în smokinguri sau fracuri, cu cravate negre peste gu- 
Jerele tari şi cu piepţii cămăşiior scrobite albind sub reveurile 
lacioase de mătasă; femeile în scumpe și vaporoase rochii de 
voal, unele mai frumoase decât altele, cu câte un bucheţel de 
flori violete şi fire de beteală aurie prins deasupra sânului 
stâng. Pe urmă domnişoarele de onoare, vesele şi transtigu- 
rate de fericire ca după întâia declaraţie de dragoste, cu coşuri 
şi coșulețe de foiţă roz pe genunchii involți de căprioară, ală- 
turi de tineri şi planturoși ofițeri în ţinută de ceremon:e, la 
care se adăugau, în față, lângă şoferii mândri de mânușile 
lor albe de aţă, numărul celorlalți invitaţi cari n'au avut loc 
pe scaunele neîncăpătoare din urmă. . 

— Aşa nuntă mai zic și eu! își dădu cu părerea o femeie 
vârstnică din mulţime, mică la trup și cu bariș portocaiiu pe 
cap. Care fată (şi zicând se adresă tovarăşej de-alături) n'ar 
vrea să fie în locul miresei ? Se cunoaşte cât de colo că-i fata 
domnului prefect... i 

Dar domnișoara Sana n'avea tăria să participe, aşa cum ar 
fi vrut, cu tot sufletul, la exclamația aceasta de admiraţie 
publică; cuvintele bătrânei, în treacăt auzite, erau ca o rău- 
tăcioasă aluzie care-i răsucea în inimă, brutal, ghimpele du- 
reros al destinului ei de fată fără noroc. 


Ottând, își potrivi poşeta de catifea jerpelită sub braţ şi 
zâmbi trist. Zâmbi trist fiindcă seara era frumoasă, oamenii 
pe lângă cari trecea erau veseli şi ea se simțea mai singură 
ca niciodată. O împresurase parcă atmosfera rece și plină de 
amintiri a nopților de acasă, ceasurile de sbucium în aștepta- 
rea zorilor tulburi care-i făceau.vieața și mai pustie. Se gândi 
cu groază la cei treizeci de ani ai săi pierduţi în deşert, la 
iarna care se apropia cu paşi repezi, la sărăcia și la cei patru 
pereți ai odăiții pustii, la uşa săltată din toc prin care crivă- 
ţul avea să fiere din nou ameninţător, ca un duh necurat 
venit din impărăţia gheţurilor veșnice, să-i amintească, duș- 
mănos, că lemnele sunt scumpe, că paltonașul din cui e atât 
de subțiat, atât de umil şi jigărit, încât nu ştie cum va mai 
putea ieși cu ei la anul în lume. 

Doi ani, cât a supravieţuit maică-sa, după moartea tatălui, 
n'a ştiut ce-i lipsa, singurătatea ori grija pentru ziua de 
mâine. E drept că plecarea părintelui rupsese ceva ireparabil 
din existența, din echilibrul vieţii lor de până atunci, dar le 
rămăsese pensia. Chirie nu plăteau, fiindcă aveau căsuţa lor: 
două cămăruţe, bucătărioara de paiantă lipită cu pământ şi 
magazioara din fundul curții în care, de bine de rău, ţineau 
orățenii și creșteau pui. 

Trăiau retrase, ceeace dădea o notă de cucernicie sfioasă 
de schit, vieţii lor patriarhale. Sa : 

Bătrâna se ducea în fiecare Duminică la biserică, și ea ră- 
mânea acasă, deretecând odăile. i 

Fiindcă avea a voce plăcută şi fiindcă inima ii era mereu 
plină de dor, — cânta! 

Cântecele ei întorceau, adesea, capul trecătorilor de pe 
stradă, spre casa cu ferestrele deschise. Câte unii, mai senti- 
mentali, încercau să-și imagineze chipul fetei după frumuse- 
țea glasului. Dar contrastul era atât de izbitor, încât grăbeau 
pasul mai departe, decepționaţi. Era parcă şi un murmur de 
protest . în plecarea lor: poate ușurința cu care se lăsaseră 
păcăliți. 

— Doamne, îşi mărturisea ea câteodată gândul sfios, în 
faţa icoanei poleite din odaia de dormit; — de ce nu mi-ai 
dat o voce mai puţin frumoasă şi un fizic mai plăcut? 

Dar surâsul luminos şi plin de bunătate al Sfintei Fecioare 
i se părea atât de mustrător, încât, speriată, se prosterna cu 
fruntea la pământ, implorând graţie pentru mareie păcat de-a 
îi cârtit, poate fără vrere, impotriva orânduielilor lui Dum- 
nezeu. 

Singura casă din cartier unde lumina din candelă nu se 
stingea niciodată, era a .lor. 

„Mică, veche şi jumătate îngropată în pământ, dar îngrijită 
şi cu pereţii totdeauna spoiţi, nu era mai înalţă decât un stat 
de om. Pe toți ii impresiona micimea proporțiilor ei: „Casa 
asta pare a fi demisolul unei. clădiri al cărei etaj a fost dobo- 
rit de cutremur“, păreau a gândi. Dar vai! câtă suferinţă şi 
câtă sete de vieaţă nu ascundeau încăperile ei... 

Pe urmă moartea neașteptată a mamei. Si ata 

Când dricul s'a urnit din faţa casei, urmat ia mică distanță 
de cele câteva babe guralive cari, de când lumea, alcătuiesc 


cortegiul mai tuturor înmormântărilor sărace din oraş, a cre- 
2ut că nimic nu poate fi adevărat, că numai întrun coșmar 
negru şi nesuferit se pot petrece asemenea glume sinistre. 

Dar inima mamei nu mai era lângă inima ei: îngheţase 
oprită în loc, ca un ceasornic cu arcul plesnit. 

Strigătele dela cimitir se încrucișau discordant cu zgomo- 
wi butgărilor de pământ pe capacul cosciugului, dând tristu- 
lui spectacol un zvon cu atât mai dezolant. 

— De ce, Dumnezeule, de ce? 

Toată vieața ei, după aceia. a fost plină de asemenea cum- 
plite întrebări. Avea impresia că se află pe malul unei ape 
fără liman, şi că aşteaptă, fără să aştepte, vaporul de mult 
naufragiat, în care soarta ii pusese toate bucuriile. 

Aşa trecuse ca prin vieaţă și aşa ajunsese să se gândească 
cu groază la cei treizeci de ani împliniţi. 

Fereastra dorurilor ei era inutil deschisă, căci nici o pri- 
vire nu se abătea de nicăiri să-i încălzească inima. Parcă era 
un făcut: toţi bărbaţii îşi fereau pașii din calea menirii ei de 
femeie, — şi încă mai cumplit decât indiferența lor, erau 
șoaptele veninoase din jur. 

— Ce-a avea fata asta de nu se lipește nimeni de ea? Pe 
cine așteaptă ? Ce gânduri nutreşte ? 

Intr'adevăr, aşă era. Toate îşi găsiseră câte un iubit care 
să le facă declaraţii de dragosate şi să le ducă apoi, cu alaiul 
cuvenit, la ofiţerul stării civile, — numai ea nul 

Și atunci era firesc ca gândul să devină întrebare: 

— Pe cine așteaptă ? Ce gânduri nutrește ? 

Până și Viorica Blejan, fata băcanului despre care toți spu- 
neau că va rămâne nemăritată, îşi aflase rostul ei. Nu era 
frumoasă, ce-i drept, cu ochii ei:spălăciţi şi cu picioarele prea 
iutucănoase pentru trupul diform, dar (pe semne!) dota pro- 
misă fusese atât de fascinantă pentru ginerele grăbit să se că- 
pătuiască, încât îi acoperise, chiar în ochii celor mai înfocaţi 
vânători de fuste, toată sluțenia fizică... 

Cu astfel de intristătoare gânduri, domnișoara Sana se opri 
în fața unei vitrine. 

Era o seară călduţă, plăcută, ca mai toate serile din luna 
lui Brumar, când în aerul plin încă de aroma toamnei, se în- 
crucişează zvonuri de iarnă apropiată. 


— Ce-i cu tine, Sano? îi şopti o voce cunoscută, din spate, 
tocmai când se proptea de feritorul vitrinei. Pe unde-mi umbli 
de nu mai dai nici un semn de vieaţă ? Vai! dar e de neînchi- 
puit ce existenţă de cârtiță duci. 

Se întoarse, tulburată și oarecum uimită că cineva își mai 
aducea aminte de ea. Dar îndată chipul i se posomori. (De ce 
oare nu era lăsată în pace, cu gândurile ei? Ce mai vroia și 
prietena asta cu buzele atât de vopsite, încât 6 desgustă nu- 
mai privindu-i-le ?). 

— Bine, răspunse fără convingere, silindu-se să-şi  întoc- 
mească o figură plăcută. Am ieșit dela iucru și tocmai mă 
îndreptam spre casă... Tu? : 

— Eu? Hm! auzi întrebare... Parcă nu știi că m'am mări- 
tat și că sunt în divorţ cu bărbatul. 

— Ştiam, dar m'am gândit că poate — cum să-ţi spun? = 
m'am gândit că poate v'aţi împăcat. 

— A! nici vorbă... Banii pe care mi-i dădea el, abia că-mi 
ajungeau de ţigări. 

— Se poate, dar am auzit că în cei zece ani de căsnicie... 

— Poveşti, dragă ! E drept că în gospodărie nu mi-a lipsit 
.niciodată nimic, dar numai căsnicie nu se poate numi vieaţa 
alături de un bărbat care în ruptul capului nu poate pricepe 
câtă nevoie de bani are o ferneie care se șpespectă. Spune și tu: 
cum puteam să mai suport o aştfel de vieață? 

Sana o cercetă cu o săgetare mută în ochi, fără să priceapă. 
Toate conspiră să-i strice liniștea. Ce s'ar fi cuvenit oare să-i 
răspundă ? 

Răspunsul i-l dete tot priclena, sub forma unei întrebări: 

— Dar tu? Tu pe cine aștepți? Ce gânduri nutreşti? Am 
auzit că te-ai decis să rămâi fată mare. 

Mai rămânea, pentru a împinge la limită nerușinarea, s'o 
convingă de zădărnicia castităţii şi să-i dea adresa unui băr- 
bat cu care ar putea să se culce. 

— E foarte drăguţ, răspunse, din partea ta, că te interesezi 
de fosta-ţi colegă de şeoală, dar... 

— Ştiu! i-o reteză prietena, Știu ce vrei să spui: că ești 
fată săracă şi că m'ai noroc în dragoste... Dar cine-i de vină? 
te întreb, Cine-i de vină că trăieşti ca o pustnică şi nu iei 
aminte la vieaţa care clocotește în jur? Schimbă-te, îți spun. 
Cu aerele tale de fată cuminte nai să reuşeşti niciodată să 
cucereşti un bărbat. Fiindcă bărbaţii, draga mea, sunt ca flu- 
turii: dacă nu le tai aripile, nu-i poţi stăpâni. 

Sana băgă de seamă că prietena purta o rochie înflorată şi 
mult mai scurtă decât îngăduia buna cuviință. Dădu să piece, 
atișând un aer obosit, dar mâna celeilalte nu-i dădu răgazul. 

— “Te rog ! Imi închipui că nimic important nu te aşteaptă 
acasă, aşa că mai poţi întârzia acolo câteva minute. Ai timp 
să mă asculţi? Am auzit că locuiești singură în toată casa 
şi că ai o cameră de rezervă. Dacă vrei, ași îi dispusă să ţi-o 
inchiriez. 

O clipă sau două, domnişoara Sana o privi cu un aer con- 
txariat perplex. Apoi se întunecă subit. 

— Glumești? întrebă cu neîncredere. Odaia e scundă, igra- 
lose fără nimic atrăgător, așa că nu văd la ce ți-ar putea 
olosi, 

— Și dacă totuşi insist să mi-o cedezi ? Crede-mă, nu glu- 
mesc. Am nevoie de camera ta, din două motive. Iatăi, pen- 
ru că e retrasă, şi al doilea pentrucă te ştiu fată discretă. 
Ştii, am un prieten cure mă iubește, și până ce nu isprăvesc 
cu divorţul „nu pot să-l primesc, Pe urmă sunt copiii la mij- 
ioc, N'aşi vrea să-şi închipuie vreodată că mamia lor. mă in- 
țelegi... e una din ălea care... 

Așa dar aici ţintise să ajungă? 

E de mirare cum și-a biruit indignarea, cum sa putut stă- 
pâni fără să-i arunce, în față, toată indignarea pentru ruşi- 
noasa ofertă. 

Până la poarta casei, nici nu ştie cum a ajuns. 

Era scârbilă şi rușinată, ca şi cum cineva i-ar fi pretins 
să treacă prinir'o piață publică, ziua în amiaza mare, în 
pielea goală. 

Şi pentru intâiași dată în cei treizeci de ani, sub impresia 
cuvintelor care țeseau în creerul ei o realitate greu de di- 
secat, simţi că vieaţa, vieaţa cea de toate ziele, e atât de 


searbădă şi atât de iremediabil inutilă, încât nici nu merită 
să fie trăită, 


In dulapul cel vechi de brad, printre boarte și pălării de- 
modate, e o rochie albă de mireasă cu voalul şi beteala încă 
intacte, rămasă ca amintire dela nunta mamei. 

Câtă vreme a trăit bătrâna, o scotea din când în când la 
lumină, privind-o cu un zâmbet de vagă langoare pentru vre- 
murile apuse, apoi, după ce-o aerisea şi-i îndrepta câte a cută 
a punea cu sfințenie la loc, pe umăraşul de lemn cafeniu, în 
dulapul mirosind a nafttalină şi-a rufărie curată. 

Dar bătrâna a murit şi rochia tot acolo a Tămas, fiindcă 
domnișoara Sana nu sa îndurat să-i schimbe locul, necum 
să-i găsească altă întrebuințare. Ba încă, din respect îilial 
pentru amintirea bătrânei, când o copleşeşte tristețea și nici 
o bucurie nu se ivește de nicăiri să-i ogoească aleanul, nefe- 
ricita urmașă a Balașei Fratostiţeanu o scoate ca 'pe-a taină 
a inimii e. înfrigurate numai de ea şitută, s'o încerce, cu 
un surâns de tragică naivitate, timp de o jumătate da pepe 
îm faţa oglinzii dela şifoniar. 

E în acest ritual cucernic şi în deobște fără spectatori, o 
evadare din vieața de buhă pe care numai ea o înţelege. 
„Ca întrun vis frumos, rochia îi îmbracă trupul scheletic 
lipsit de feminitate, dând obrazului scobit o strălucire de 
prospețime și virginitate. 

Surâde, dar surâsul nu e pentru imaginea din oglindă, ci 
pentru craiul de tobă din pasiența de-atâtea ori amăgitoare, 
așteptat să-i cadă cu daruri de nuntă ia așternut. Iar ochii 
nu se mai satură privind. Nu-şi poate desprinde admiraţia 
dela această făptură în alb care-i zâmbeşte, care-i zâmbeşte 
aecontenit, cu palida mâhnire a zvonului de lună, şi care 
mereu șe răsuceşte tocur iri 
oii LEA a i pe ie subțiri, ca manechinele vit 

Alta-i emoția când ești în floarea vârstei şi rochia de mi- 
reasă imbracă trupul virginal pentru despuierea de fructul 
delirant ai păcatului, şi cu totul alta când inima nu bate 
decât pentru propria-i încântare. 

Dar -pentru domnişoara Sana emoțiile m'au osebire, 

Inchide ochii filtrâna privirea ca sub vraja unei miracu- 
loase. băuturi, şi se visează în faţa altarului, cu mununiile pe 
cap. Preotul cântă chemând binecuvântarea Cerului să co- 
boare asupra tinerilor miri uniți în lupta cea infricoşetoare 
a vieţii, iar sub lumina gălbuie a lumânărilor din policandre, 
aurul şi argintul icoanelor dau sacrei ceremonii, o amploare 
şi-o strălucire de eden. Pe urmă mulţimea din biserică în- 


NO A N A NA II ANII 
TIPOGRAFIA ZIARULUI „UNIVERSUL” BUCURESTI, STR. BREZOLANU 23 





cepe să se agite făcând loc încântătoarei perechi, și ea pă- 
şeşte timid prin coridorul viu de oameni, ca o mireasă a Ce- 
rului în procesiunea sacerdotală spre schit. 

Atunci ochii i se deschid în realitatea din jur, dar odăița 
cu tavanul scund nu mai păstrează nimic. din sumbra-i în- 
fățişare. 1 se pare că visul continuă Ja fel de frumos, şi că 
pe la spate, ca un hoţ, alesul inimii se apropie tipţi] în vâr- 
îul picioarelor, nevăzut, s'o cuprindă — fulg — în braţe, şi 
să-i depună 'pe umărul gol, pe umărul alb şi înfioraţ de mân- 
gâieri, sărutul prenupţial. 

— Sano, iubita mea dragă, cât de frumoasă eşti în ruchia 
de mireasă ! 

Și visul continuă, totdeauna nou şi totdeauna neînchipuit 
de frumos, până ce ochii / se umplu de lacrimi. Abia atunci, 
când cade zdrobită pe pat să-și înăbușe plânsul în pernele 
moi, vraja cea bună se desleagă sfâșiată brutal ca o pânză 
de paianjen, denunțând inocenta amăgire a închipuirilor ei 
de fată fără noroc. Și, lacrimile curg, din belșug şi line, ca 
dintr'un izvor nesecat al dorurilor ei neîmplinite, 

Așa au trecut anii tinereţii ei şi aşa sa scuturat ea: ca o 
grădină bătută de vânturi reci, în prag de toamnă. 

Imbătrânise pretimpuriu. Obrazul i se subțiase pămâniiu 
şi în colțul buzeior îi apăruseră primele riduri. 

Deşi era în pragul celui de al treizeci și unulea an, inima 
vot tânără îi rămăsese: ca la douăzeci. Dar femeia la o astfel 
de vârstă, îşi pierde din agerimea de flacără. E ca un cântec 
uitat de caterincă veche, spre care nimeni nu mai întoarce 
capul; sau dacă-] întoarce, e face numai penirucă melodia 
demodată mai poartă în scâncetul ei distonant, unele acor- 
duri vesele cari amintesc altele mai noui. 

Se măritau fetele din târgul ei, una câte una, mânate deo- 
potrivă de teama de-a nu le trece vârsta, și ea tot singură 
rămânea. Râna pe rând, ca la o loterie cu numere câştigă- 
toare, roata destinului se învârtea, se învârtea necontenit, 
la poarta fiecărei case, părtinind pe unele, nemulţumind pe 
altele, dar aşezându-le pe fiecare la rosturile lor. 

Atunci, cu inima tot mai sfârtecată de sumbre presimţiri, 
domnișoara Sana se gândea cu groază la şoapiele care se 
împleteau răutăcios ori compătimitor, pe urma paşilor ei. 

— Ce-o avea fata asta de nu se lipește nimeni de ea? Pe 
cine aşteaptă? Ce gânduri nutrește ? 

Curâna însă şi şoaptele au amuţit. Implinea treizeci și cinci 
de ani şi gurile rele nu se mai căutau pe deasupra ulucilor, 
să-i cântărească norocul. 

Puțin căte puţin, începeau ş'o uite. 

Au uitat-o. 

Se obișnuiseră cu toate s'o ştie nefericită și singură, aşa 
cum ochiul, de bine de rău, se obişnuieşte au prafacerile din- 
ir'o stradă, unde nevoia de spaţiu a dărâmat o casă, ca să ră- 
sară alta în loc, 

Şi la fel cu casele cele noui, care făceau orașul de nere- 
cunoscut, era destinul fetelor în pragul măritişului. Piecau 
unele dela casa părinţilor, altele răsăreau în „loc; domnişoare 
rumene și zglobii, în toată puterea cuvântului, cu sânii pâr- 
guiţi şi tari, care până mai ieri-alaltăeri se jucau în praful 
uliţei cu băieţii de-o seamă şi prindeau funde în cozile aurii 
ale păpuşilor. 

Erau atât de muite şi atât de nerăbdătoare să cunoască în- 
tâii fiori ai dragostei, incât spre seară, după șapte, Ja ceasul 
câud prăvăliile îşi trag zorite până jos obloanele zuruitoare, 
ca o armată se năpusteau pe centrul oraşului, invadând strada 
principală de pe un trotoar pe celălalt, fiecare cu câte un 
văiat alături, deobiceiu elev în ultimul an ia liceul din lo- 
calitate. 

Dar" mai cu trecere decât şcolarii trăind necontenit sub te- 
roarea dascălilor cari nu prea vedeau Cu ochi buni jocul 


“acesta nevinovat de-a dragostea, erau elevii dela școala mi- 


iitară de aviație. 

Toate fetele își făceau de lucru, cu coada ochiului, spre 
uniformele sinelii, apreciind din mers, care i sar potrivi mai 
mult şi care dintre ei poartă chipiul mai pe-a sprânceană, 

Cunoștinţele înfiripate la repezeală, erau a doua zi, pe 
Corso, motiv de concurenţă. 

Gureşe şi neastâmpărate ca un pumn de vrăbii, în rochi- 
ele întiorate de stambă, se afişau care mai de care mai ve- 
sele şi mai maturizate, disputându-și fiecare cavalerul. Ba 
unele, mai indrăzneţe, spre dezolarea celor lipsite de „expe- 
rienţă“, treceau spânzurate melancolic de braţele cu galoa- 
nele de fir galben în diagonală, care, la rându-le, susțineau 
încrezătoare şi cu un aer de triumt în bărbăţia lor, duicea 
povară. 

Singură muzica regimentului de infanterie” mai lipsea, ca 
să dea romanticului bulevard, aspect de sărbătoare. Altădată 
însă era şi ea acolo, prezentă, ja locul ei, în rotonda bătrâ- 
nului parc, înveselină tineretul cu ariile şi potpuriuri'e ei 
naționale. Sa intâmplat însă că, într'o bună zi, când poate 
nimeni nu se aștepta, să înceapă a mugi în Răsărit gurile 
fioroase de tun, așa că „băieţii“ şi-au strâns alămurile și 
s'au dus fiecare la rosturile lor, 

N'a fost o despărţire prea tristă. 

Şi n'a fost, pentrucă a doua zi chiar, în târg, se iățise 
zvonul că aerodromul din spatele uzinei de apă, se va trâns- 
torma cât de curând în şcoală de aviaţie. 

Incă buimăcite de lupta care se încinsese pesie apele Pru- 
tului, fetele dintr'un întâi n'au dat crezare zvonuiui. Dar o 


Final 


Pe patul hâd al desnădejdii crunte 
Sifârşi-vom toţi, curând sau mai târziu. 
Ne îmbătăm de-un vis ca de rachiu 
Şi socotim “avem o stea în frunte. 





Când ne surâde cerul siniliu 

Umplem hambarul numai cu'n grăunte. 
Ne credem fraţi cu orșicare munte, 
Ca să 'mblânzim al vremii bidiviu... 


A fulgerat cumva 'n amiaza mare? 
Miroase 'n jur a zgură şi-a pustiu? 
S'a rupt o roată dela Carul Mare 


Și peste vârfuri nu e nici o punte? 
Pe patul hâd al desnădejdii crunte 
Sfârşi-vom toţi, curând sau mai târziu... 


LEONIDA SECREȚEAND 


Trecut 


Pierdut în amintiri ca întrun vraf 
De manuscripte vechi și apocrife, 
Cu străluciri mocnite blând sub praf, 
Tot sufletul mi-e ros de hieroglife. 


Nici eu nu mai pătrund, aproape, 
Inscripţiile vieţii care-a fost 

Cât timpul a purces ca să-și îngroape 
In mine enigmaticul său rost. 


Şi-acum, pe lespedea de praf lăsată, 
Peste. cavoul adâncit în vreme 

AI vieții, în neştire răposată, 

S'au sgâriat spirituale steme, 


Și'n epitaful  incâlcit de semne | 
Atât văd clar, în amintiri pierdut: 
Pe simpla 'ncrucişare a două lemne 
Stând răstignit un Christ necunoscut... 


ŞT. V. IONESCU 


E caă 
Ap. 


Taxa postală —" 


pe LIVIU BRATOLOVEANU 


lună mai târziu, sau poate nici atât, s'a auzit aeoaată în locul 
muzicii militare, zgomotul motoarelor de avion. - i | 

Suple, gigante şi masive ca niște enorme paseri de fier, 
umpleau adâncul înalt al văzduhului cu bâzâitul lor asurzi+ 
tor, făcând să bată mai puternic inima ietelor de jos, 

Se priveau emoţionate, mirate, peste uluşi, cu o Qulce prs- 
simţire în inimile pornite spre aragoste. 

— Ce-o mai fi şi asta, tu? A 

— N'ai auzit? Avioanele! Au sosit și ofițeri dela Bucu- 
reşti, să-i instruiască pe boboci, 

— Va să zică tot e adevărat? Atunci o să avem de furcă, 
fetelor: cu aviatorii nu-i de giurmnit. 

— Taci tu, nebuno, nu spune porcării că te-aude mama!... 

Câteva zile după aceia, fetele nu sau mai arătat pe la 
uluci: dispăruseră parcă intrate în pământ. i 

— Unde sor fi ascuns fetele noastre? gândeau elevii dela 
liceul Gin localitate. Ş 

Nu “ştiau. Naveau cine să-i lămurească. Ă 

Realitatea însă este că le apucase pe toate vrednicia. 

Ca la un consemn general, și-au adus aminte că -rochiile 
de anul trecut nu mai corespundeau modei din ăst an. 

Atunci, din sipete şi garderoabe, au început să apară, pe 
rând, cupoane, panglici, danteluri, garnituri de mătaşă şi res- 
turi de stambă colorată. Era atâta întrigurare şi atâta zor în . 
graba de-a. moditica un guler, de-a transtorma o rochie sau 
de a-i scurta poalele până mai sus de*genunchi, încât miezul 
nopţii le prindea pungălind somnoroase cu acul, iar peste zi, 
duruitul maşinilor de cusut se împietea ritmic cu zgomotul 
motoarelor de avion.  . 

Pe urmă, când au sfârşit iucrul şi s'au năpustit pe centru, 
erau ca șuvoaiele de munte umflate de ploi. Şi pentrucă erau : 
tinere şi băieţii dornici de aventuri, lupta de cucerire n'a 
fost grea. Singura dificultate care le Oţăra sufletui, era fap. 
tul că numărul lor întrecea cu mult pe acela al băieţilor 

Dar nu sau dat bătute, fiindcă ştiau, din instinct, că o 
femeic nu este niciodată de prisos. Au tăbărit atunci câte 
zece, câte cincisprezece pe câte unul singur, de se mirgu și 
băeţii de norocul care le-a căzut pt cap. ; 

Curând însă şi-au dat seama că iucrurile nu mergeau aţa - 
bine, cum au sperat. Se concura, dar sistemul se dovedise 
a îi cu totul ineficace. 

S'au. înţeles atunci, din priviri, într'o mută și totală cons- 
pirație de masonerie amoroasă, să-i fascineze cu schimbul. 
Astfel, idilele nevinovate de ;dragoste se înfiripau temporar, 
prieteniile se legau şi repede se desfăceau, încât, la un mo- 
ment dat, băieţii ajunseseră să confunde fetele, să le ames- 
tece numele şi să nu mai ştie dacă „vampa' cu care avea 
întâlnire a doua zi era brună sau blondă, dacă studia chimia 
sau era vânzătoare la librăria din colţ. 

Principalui însă e că se distrau de minune și că fiecare tată 
îşi găsise un cavaler cu care să-și piardă timpul. | | 

Numai domnişoara Sana, singură și nefericită în izolarea-i 
de buhă, simțea cum se ofileşte cu fiecare zi care trecea, 
cum în jurul buzelor sterpe de jarul sărutului, cuteie reve- 
laţoare se adânceau, se adânceau cu o realitate perfidă şi rea. 


Cam în acea vreme, pe strada ei, se mutase un funcţionar 
dela depozitul de alcool. | _- 

Aparitia lui nu-i provocase nici bucurie, nici emoție, fiindcă 
şa că vremea măritişului ei a trecut de mult Și că bărbaţii, 
:ngraţi şi capricioși, nu se prea învrednicesc a întoarce capul 
după fetele bătrâne. 

Domnul Scarlat era un bărbat chipeș, înalt și bine legat, 
cu o față cam negricioasă şi cu un surâs care mergea direct 
ia inimă. 

Mai mult însă. decât atributele acestea fizice, era firea lui 
nespus de potolită, de om care n'ar fi în stare să rostească 
o minciună fără să roșească, necum să facă cuiva vreun rău. 

Prieteni n'avea. 

Nu pentrucă n'ar fi putut să-şi iacă, ci pentru mai seriosul 
motiv că iubea singurătatea şi-i plăceamggă-și trăiască vieata 
departe de zgomotul lumii. 

Inchiriase o cameră: mobilată la doarâna Tincuţa Stoian, 
nevasta grefieruiui dela tribunal, unde se instalase chiar in 
seara când picase în oraş, aşa că între el şi domnișoara Sana 
era o distanţă relativ mică. 

Câna se întorcea seara, după ora nouă, dela slujbă, druma- 
rile lor se incrucişau în acelaşi punct, iar de acolo urmau 
aceiași linie dreaptă pe strada cufundată în întuneric, cu SiD- 
gura deosebire că domnişoara Sana se oprea, în iața casei cu 
poarta de lemn, iar dumnealui trecea mai departe, cale de > 
sută de pași, până ln casacu oblon şi scară de piatră. 

— Omul acesta e.un singuratic! își spuse într'o seară, când 
paşii lor se incrucişară ca deobiceiu, gândindu-se că, în cele 
aprbape trei luni de când se mutase pe aceiași stradă, nu-şi 
A ac că-l fi văzut vreodată în tovărăşia unui prieten. 

Şi din clipa aceia, simţi parcă o strângere de inimă pentru 
tovarășul de drum, ceva dulce şi amar, ca un fior care-i 
scutura sufletul ghemuii, fiindcă și-l închipuia la fel de ne- 
fericit şi fiindcă ducea o existență de buhă, în care-şi oglin- 
dea propria-i vieaţă. 

incepuse să-i fie drag. 

Se uita la el cu coada ochiului, ori de câte ori se întâlneau, 


- simțind cum de fiecare dată bucuria revederii făcea să-i galo- 


peze năvalnic sângele spre inimă, 

Pe urmă, intro noapte, când ploaia de ajară bătea ţinte pe 
acoperişul de tablă şi vântul frângea, ca pe-o trestie, pomii 
din grădini, sa deșteptat -gândindu-se la el. Dimineaţa a 
prins-o cu mâinile sub cap, cu ochii pierduţi, în tavan, urmă- 
rind în tăcere firul încâlcitelor gânduri. Sa sculat obosită, 
cu faţa trasă şi cu iebra nesomnului sub gene. 

Atunci, întâia oară, îngrozită de aspectul grotesc din oglindă, 
sa gândit să apeleze la serviciile dermatogratului şi-a ruju- 
Wi de buze. A scotocit, în cutioara de lemn traforat, unde 
ştia că mai păstrează câteva sulimanuri dela verişoara co- 
chetă picată, cândva, din Bucureşti, “dar rezultatul înfrigu- 
ratei cercetări ma fost cel aşteptat. Vechi, arse şi uscate, 
instrumentele ae machiat crau inutilizabile, 

S'a îmbrăcat atunci, grăbită şi pradă aceleiaşi nerăbdări cu 
care, seara, aştepta clipa cea mare a întâinirii cu domnul 
Scarlat, — şi primul drum pe care l-a făcut în dimineța mo- 
horită de Septembrie, n'a fost-la fabrica de pălării, unde 
lucra, ci la drogheria cu frumoasa vitrină de cristal, de pe 
Strada Mare. 

Droghistul, mirat de această matinală apariţie (nici nu 
trăsese bine obloanele, când cliența s'a strecurat grăbitță pe 
ușa prăvâliei), s'a scuzat o clipă până ce-și îmbracă balatul, 
apoi a trecut după tejgheaua cu borcănașe şi tot felul de 
flacoane şi cutii de carton orânduite simetric pe policioarele 
de sticlă, întrebând-o ce dorește. D 

— O cutie de pudră, răspunse, şi fiihdcă droghistul o pri- 
vea cu un aer distrat, adăugă roșind: — pentru sora mea! 

Minţise, dar pe figura subțiată de febra nesomnului, nici 
o fibră a muşchilor nu se clinti. 

Omul în halat alb se crezu dator să intrebe: 

— Pomypea ?... Duchesse?... Legraine?... 

— N'are importanţă. 

— Da? Atunci dacă nu interesează marca, v'ași recomanda 
să luaţi o cutie Chat Noir, E o pudră nouă și foarte căutată. 

— Mă rog, poate să fie şi... cum îi spuneţi! îngăimă fără pic 
de convingere, doarece nu cunoştea marca fabricilor şi nu 
ştia să tacă deosebirea intre o cutie de pudră și alta. : 

— Doriţi una mare? Mică ? 

— Mică. 

Droghistul impachetă o cutie după punga şi dorința 
clientei. ; ' 

Apoi: i 

— Un ruj nu doriți? 

— Da, şi-un ruj. 

-— Sora dumneavoastră e blondă? Brună? Căci pentru 
blonde se recomandă o nuanţă mai deschisă. Un carmin de 
piidă, 

—. Nu, nu e biondă... E la fel ca mine: brună. 

— Perfect! Să vă dau atunci o nuanță mai închisă... 

Amabil, de o amabilitate suspectă, ca în toate împreju- 
rările când are dc-aface cu cliente neiniţiate în complicata 
artă a sulimanurilor, droghistul puse, lângă cutioara de pu- 
dră, rujul dorit, apoi îi dete restul la o sută, cu un surâs 
Jovial pe figura bonomă. ză 

Domnișoara Sana primi banii, numărând mărunțișul în 
palmă, cu luarea aminte a omului care-şi vede bugetul de-o 
zi redus la jumăiate. Pe urmă, sfioasă, ou sfiiciunea fumătă- 
rului precoce neîndrăsnind să treacă pragul tutungeriei, 
plecă dând ziua bună și strângând Ja subţioară pacheţelul 
cu prețioasele .dresuri,. ca pe-o inofensivă și totuşi temerară 
armă desprinsă din panoplia vicleșugurilor femeiești. i i 





(Urmare și sfârșit în n-rul viitor) 





1merar conform aprobări! dir Gia P.T "T. Nr, 24,494,999