Jean-Christophe Grange — Diamante mortale

JEAN-CHRISTOPHE GRANGE 


JEAN-CHRISTOPHE GRANGE 


DIAMANTE MORTALE 


Original: Le Vol Des Cigognes (1994) 


Traducere din limba franceză de: 
ION DORU BRANA 


y 


virtual-project.eu 


N 


NEMIRA 
1999 


VP - 


I. BLÂNDA EUROPĂ 


L. 


Înaintea marii plecări, îi promisesem lui Mark Böhm să-i fac o 
ultimă vizită. 

În ziua aceea, o furtună mocnea deasupra sud-estului Elveției. 
Cerul căsca hăuri negre și vinete, din care răzbăteau luciri 
translucide. Din toate părțile sufla un vânt cald. La volanul unei 
decapotabile de închiriat, alunecam de-a lungul lacului Léman. 
La capătul unui viraj, Montreux apăru, parcă diluat în aerul 
electric. Apele lacului fremătau, iar hotelurile, în ciuda sezonului 
turistic, păreau condamnate la o linişte de rău augur. in 
apropierea centrului am încetinit, apucând-o pe străzile înguste 
care duc spre partea de sus a oraşului. 

Când am ajuns la vila lui Max Böhm, era aproape întuneric. 
Am aruncat o privire la ceas: ora cinci după-amiaza. Am sunat și 
am aşteptat. Niciun răspuns. Am insistat, trăgând cu urechea. 
Nicio mişcare. Am dat ocol casei: nicio lumină, nicio fereastră 
deschisă. Ciudat. După câte putusem să-mi dau seama la prima 
mea vizită, Böhm era mai degrabă genul omului punctual. M-am 
întors la maşină și-am aşteptat. Tunete înfundate greblau 
străfundurile cerului. Am închis acoperișul decapotabilei. La cinci 
și jumătate, Böhm tot nu apăruse. Am hotărât să merg până la 
ocoluri. Poate că ornitologul se dusese să-și viziteze odraslele. 

Am intrat în partea germană a Elveţiei prin orașul Bulle. Ploaia 
încă tot nu se hotăra, dar vântul se întețea, ridicând nori de praf 
sub roţile mașinii. După o oră, am ajuns în împrejurimile 
Wessembachului, lângă terenurile împrejmuite. Am scos cheia 
din contact, apoi am luat-o peste câmp, către cuști. 

În spatele grilajelor, am văzut berzele. Ciocuri portocalii, 
penaj alb și negru, priviri vioaie. Păreau nerăbdătoare. Băteau 
energic din aripi și clămpăneau din pliscuri. Furtuna, fără doar și 
poate, dar și instinctul migrator. Mi-au revenit în minte cuvintele 
lui Böhm: „Berzele aparţin migratoarelor instinctive. Plecarea lor 
nu-i declanșată de condiţii climaterice sau alimentare, ci de un 


VP-3 


orologiu intern. Într-o zi, e vremea să plece, și gata”. Era 
sfârșitul lui august și pesemne că berzele simțeau acest semnal 
misterios. Nu prea departe, pe pajiști, alte berze se foiau încolo 
și încoace, zgâlţâite de vânt. Încercau, și ele, să-și ia zborul, dar 
Böhm le „ciuntise”, adică le tăiase vârfurile penelor uneia dintre 
aripi, dezechilibrându-le și împiedicându-le să decoleze. Acest 
„prieten al naturii” avea, hotărât lucru, o ciudată concepţie 
despre rânduiala lucrurilor în lume. 

Brusc, un om numai piele și oase se ivi dinspre terenurile 
învecinate, încovoiat în bătaia vântului. Furtuna aducea miros 
de iarbă cosită și simțeam în ţeastă începutul unei migrene. De 
departe, scheletul îmi strigă ceva în germană. Am strigat, la 
rândul meu, câteva fraze în franceză. El răspunse imediat, în 
aceeași limbă: „Böhm n-a fost pe-aici astăzi. Nici ieri, de altfel”. 
Omul era aproape chel și câteva șuvițe încâlcite îi fluturau 
deasupra frunţii. Se tot căznea să și le lipească de țeastă. 
Adăugă: „De obicei, vine în fiecare zi să-și hrănească păsările”. 

M-am întors la mașină și am pornit în viteză spre Ecomuzeu. 
Un fel de muzeu în mărime naturală, situat nu departe de 
Montreux, unde fuseseră reconstruite, respectându-se cele mai 
mărunte detalii, case în stilul tradiţional elveţian. Pe fiecare horn 
se instalase, sub înaltul patronaj al lui Max Böhm, câte un cuplu 
de berze. 

Curând, am ajuns la satul artificial. Am purces pe jos, de-a 
lungul ulicioarelor pustii. Am rătăcit timp de câteva minute prin 
labirintul de case albe și cafenii, în care părea să locuiască 
neantul, și am descoperit în sfârșit clopotniţa - un turn negru, 
paralelipipedic, de peste douăzeci de metri înălţime. In vârful 
său trona un cuib de dimensiuni uriașe, căruia i se deslușea 
doar conturul. „Cel mai mare cuib din Europa”, îmi spusese Max 
Böhm. Berzele erau sus, pe coroana de crengi și de lut. 
Clămpăniturile ciocurilor lor răsunau deasupra uliţei goale, ca 
zgomotul unor mecanisme demultiplicate. Nici urmă de Böhm. 

Am făcut cale întoarsă și am căutat casa paznicului. L-am 
găsit pe paznicul de noapte în faţa televizorului. Mânca un 
sandviș, în timp ce câinele său se ospăta dintr-o strachină cu 
chiftele. 

— Böhm? făcu omul, cu gura plină. A fost alaltăieri, la 
clopotniţă. Am scos împreună scara. (Îmi aminteam de mașina 
infernală folosită de ornitolog pentru a ajunge la cuib: o scară de 


VP-4 


pompieri, străveche și roasă de carii.) Dar nu l-am mai văzut de 
atunci. Nici măcar n-a pus la loc materialul. 

Paznicul ridică din umeri și adăugă: 

— Böhm e la el acasă, aici. Vine, pleacă... 

Apoi mușcă iar din sanaviș, în chip de concluzie. Am avut o 
vagă presimţire. 

— Poţi s-o mai scoţi o dată? 

— Ce anume? 

— Scara. 

Am ieșit în vijelia de afară, cu câinele încurcându-ni-se printre 
picioare. Paznicul mergea în tăcere. Nu-l încânta proiectul meu 
nocturn. La baza turlei, deschise ușile șurii învecinate. Am scos 
împreună scara, fixată pe două roţi de cărucior. Mașinăria mi se 
părea mai înfricoșătoare ca oricând. Și totuși, cu ajutorul 
gardianului, am pus în mișcare lanţurile, scripețţii, cablurile și, 
încet, scara s-a înălţat. Vârful i se legăna în vânt. 

Mi-am luat inima în dinţi și am început ascensiunea, cu 
băgare de seamă. Pe măsură ce urcam, înălțimea și vântul îmi 
încețoșau ochii. Mâinile mi se cramponau de fuscei. Simţeam 
cum mi se face vid în stomac. Zece metri. M-am concentrat 
asupra peretelui și am continuat să urc. Cincisprezece metri. 
Lemnul era ud și tălpile îmi alunecau. Scara vibra de sus până 
jos, transmițându-mi unde de șoc în genunchi. Am aruncat o 
privire. Cuibul era la o întinzătură de mână. Mi-am ţinut 
răsuflarea și am urcat până în vârf, apucându-mă de crengile 
cuibului. Berzele își luară zborul. Pentru o clipă, n-am văzut 
decât un nor de pene, apoi coșmarul mi s-a înfățișat. 

Böhm era acolo, întins pe spate, cu gura deschisă. In cuibul 
uriaș își găsise locul. Cămașa în dezordine îi dezvelea pântecele 
alb, obscen, mânjit cu pământ. Ochii săi nu mai erau decât două 
orbite goale și însângerate. Nu știu dacă berzele astea aduceau 
bebeluşi, dar de morți știau să se ocupe. 


2. 


Pereţi albi, spaţiu aseptizat, clinchete de metal, siluete 
fantomatice. La ora trei dimineaţa, în micul spital din Montreux, 
așteptam. Ușile serviciului de urgenţă se deschideau și se 


VP-5 


închideau. Treceau infirmierele. Feţe mascate se iveau când și 
când, indiferente la prezența mea. 

Paznicul rămăsese în satul artificial, în stare de șoc. Nici eu nu 
eram într-o formă prea strălucită. Aveam frisoane, eram năuc. 
Nu contemplasem niciodată un cadavru. Pentru un spectacol în 
premieră, corpul lui Böhm era o culme. Păsările începuseră să-i 
mănânce limba și alte organe, aflate mai în adânc, în regiunea 
faringiană. Răni multiple fuseseră descoperite pe abdomen și pe 
flancuri: jupuituri, echimoze, tăieturi. Cu timpul, zburătoarele l- 
ar fi devorat pe de-a-ntregul. „Știi că berzele sunt carnivore, nu-i 
așa?” îmi spusese Max Böhm, la prima noastră întâlnire. Nici 
vorbă s-o uit, de acum înainte. 

Pompierii coborâseră trupul din înaltul clopotniţei, în timp ce 
păsările se roteau încet, bănuitoare, deasupra. Jos, avusesem 
prilejul să văd ultima oară corpul lui Böhm, plin de plăgi și de 
pământ, înainte de a fi introdus într-o husă foșnitoare. 
Urmărisem acest spectacol  fantasmagoric, în lumina 
intermitentă a girofarurilor, fără să scot o vorbă și, mărturisesc, 
fără să mă încerce vreun sentiment. Doar un soi de absenţă, de 
recul buimac. 

Acum așteptam. Și mă gândeam la întorsătura pe care o 
luase în ultimele luni viața mea - aceste două luni de fervoare și 
de păsări, care sfârșeau sub formă de discurs funebru. 

Eram, în momentul acela, un tânăr corect, din toate punctele 
de vedere. Aveam treizeci și doi de ani și tocmai obţinusem un 
doctorat în istorie. Rezultatul a opt ani de trudă la „conceptul de 
cultură la Oswald Spengler”. Când terminasem acel voluminos 
op de o mie de pagini, total inutil sub aspect practic și mai 
degrabă istovitor sub aspect moral, nu mai aveam decât o idee: 
să uit de această experienţă prin procură, de himerele artei, de 
aureola științelor umaniste. Voiam să trec la acţiune, să simt 


gustul vieții. 
Cunoșteam medici tineri, care se angajaseră în activităţi de 
ajutor umanitar, având „un an de pierdut” - după cum se 


exprimau. Cunoșteam avocaţi proaspăt ieșiţi de pe băncile 
facultății, care cutreieraseră India și gustaseră din misticism, 
înainte de a-și îmbrățișa cariera. Eu însă nu aveam în vedere 
nicio meserie, n-aveam niciun interes pentru exotism sau pentru 
nefericirea altora. Atunci, încă o dată, îmi veniseră în ajutor 
părinţii mei adoptivi. „Încă o dată”, deoarece, de la accidentul 


VP-6 


care-i costase viaţa pe fratele și pe părinţii mei, acest cuplu de 
foști diplomaţi îmi oferise mereu ce aveam nevoie: mai întâi, 
compania unei doici, în anii copilăriei, apoi o pensie consistentă, 
care-mi îngăduise o reală detaşare fața de vicisitudinile 
materiale. 

Așadar, Georges și Nelly Braesler îmi sugeraseră să iau 
legătura cu Max Böhm, unul dintre prietenii lor elveţieni, care 
căuta pe cineva în genul meu. „În genul meu?” întrebasem, 
notând adresa lui Böhm. Îmi răspunseseră că părea a fi vorba 
doar de ceva pentru câteva luni. Mai târziu, aveau să se 
îngrijească să-mi găsesc o situaţie adevărată. 

Apoi, lucrurile luaseră o întorsătură neașteptată. Și prima 
întâlnire cu Max Böhm, echivocă și misterioasă, rămăsese 
întipărită, cu de-amănuntul, în memoria mea. 

În ziua aceea, 17 mai 1991, către ora șaisprezece, am ajuns 
pe strada Lacului nr. 3, după ce mă plimbasem vreme 
îndelungată pe străduțele înguste de pe înălțimile Montreuxului. 
La capătul unei piaţete presărate cu felinare medievale, am 
descoperit o vilă pe a cărei ușă din lemn masiv scria: „Max 
Böhm”. Am sunat. A trecut un minut bun, după care a apărut un 
bărbat cu un zâmbet larg. „Eşti Louis Antioche?” m-a întrebat. 
Am încuviinţat și am intrat la domnul Böhm. 

Interiorul vilei îi semăna întrutotul cartierului. Camerele erau 
strâmte și alambicate, pline de nișe, etajere și perdele care, în 
mod vizibil, nu ascundeau nicio fereastră. Podeaua era 
denivelată de numeroase trepte și estrade. Böhm trase în lături 
o draperie și mă invită să cobor după el, într-un subsol adânc. 
Am pătruns într-o încăpere cu pereţi văruiţi, mobilată doar cu un 
birou din lemn de stejar, pe care tronau o mașină de scris și 
teancuri de documente. Deasupra atârnau o hartă a Europei și 
Africii și mai multe gravuri reprezentând păsări. M-am așezat. 
Böhm mi-a propus un ceai. Am acceptat cu plăcere (nu beau 
decât ceai). Cu gesturi iuți, Böhm a scos la iveală un termos, 
cești, zahăr și lămâi. În timp ce trebăluia, l-am observat mai 
atent. 

Era scund și masiv, iar părul său, tuns perie, era complet alb. 
Fața rotundă era barată de o mustață scurtă, albă și ea. 
Corpolenţa îi conferea un aer ursuz și mișcări apăsate, dar figura 
lui exprima o ciudată cumsecădenie. Ochii, mai cu seamă, mijiţi, 
păreau să zâmbească tot timpul. 


VP -7 


Böhm servi ceaiul, cu precauţie. Avea mâini butucănoase, cu 
degete lipsite de graţie. „Un om al pădurii”, mi-a spus. Plana în 
jurul persoanei sale și ceva vag militar - un trecut de război sau 
de activităţi brutale. În cele din urmă se așeză, își încrucișă 
mâinile și începu cu voce domoală: 

— Așadar, ești din familia vechilor mei prieteni, Braesler. 

Mi-am dres glasul: 

— Sunt fiul lor adoptiv. 

— Mi-am închipuit întotdeauna că n-aveau copii. 

— Nici nu au. Vreau să zic naturali. Cum Böhm nu spunea 
nimic, am reluat: Părinţii mei adevăraţi au fost prieteni intimi ai 
soților Braesler. Când aveam șapte ani, un incendiu mi-a ucis 
mama, tatăl și fratele. Nu aveam alte rude. Georges și Nelly m- 
au înfiat. 

— Nelly mi-a vorbit de aptitudinile dumitale intelectuale. 

— Mă tem să nu fi exagerat un pic în privinţa asta. (Mi-am 
deschis servieta.) V-am adus un curriculum vitae. 

Böhm îndepărtă hârtia cu dosul palmei. O mână enormă, 
puternică. O mână în stare să zdrobească încheieturi dintr-o 
mișcare, cu două degete. 

— Am toată încrederea în judecata lui Nelly, răspunse el. Ti-a 
vorbit de „misiunea” dumitale? Te-a avertizat că e vorba de 
ceva cu totul deosebit? 

— Nelly nu mi-a spus nimic. 

Böhm tăcu și mă privi cu atenţie. Părea să-mi pândească cea 
mai infimă reacţie. 

— La vârsta mea, lipsa de activitate duce la tot felul de 
ciudăţenii. Atașamentul meu faţă de anumite ființe s-a 
aprofundat considerabil. 

— La cine vă referiţi? am întrebat. 

— Nu la fiinţe umane. _ 

Din nou, Böhm tăcu. Era limpede că-i plăcea suspansul. In 
sfârșit, murmură: 

— E vorba de berze. 

— De berze? 

— Vezi dumneata, eu sunt un prieten al naturii. De patruzeci 
de ani, mă interesează păsările. Când eram tânăr, devoram 
cărţile de ornitologie, petreceam ore întregi în pădure, cu 
binoclul la ochi, observând fiecare specie. Barza albă ocupa un 
loc aparte în inima mea. O iubeam mai presus de orice fiindcă e 


VP-8 


o pasăre migratoare fantastică, în stare să parcurgă peste 
douăzeci de mii de kilometri în fiecare an. La sfârșitul verii, când 
berzele își luau zborul spre Africa, plecam și eu, din tot sufletul, 
împreună cu ele. De altfel, mai târziu, mi-am ales o meserie 
care să-mi îngăduie să călătoresc și să urmăresc aceste păsări. 
Sunt inginer, domnule Antioche, specialist în lucrări publice, 
acum pensionar. Toată viaţa am făcut în așa fel încât să plec pe 
mari șantiere, în Orientul Mijlociu, în Africa, pe ruta păsărilor. 
Astăzi, nu mă mai deplasez, dar continuu să studiez migraţia. 
Am scris mai multe cărți pe tema asta. 

— Nu cunosc nimic despre berze. Ce așteptați de la mine? 

— Am să-ţi spun imediat. (Böhm bău o înghiţitură de ceai.) De 
când sunt la pensie, aici, la Montreux, berzele o duc de minune. 
În fiecare primăvară, cuplurile mele se întorc și-și regăsesc, fără 
greș, cuibul. Totul se petrece cu precizie matematică. 
Întotdeauna. Or, anul ăsta, berzele din est nu s-au întors. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Din cele șapte sute de perechi migratoare recenzate în 
Germania și în Polonia, abia dacă au fost semnalate vreo 
cincizeci, în martie și în aprilie. Am așteptat câteva săptămâni. 
M-am deplasat și pe teren. Dar n-am avut ce face. Păsările nu s- 
au întors. 

Ornitologul mi s-a părut dintr-odată mai bătrân și mai singur. 
Am întrebat: 

— Aveţi vreo explicație? 

— Poate că-i vorba de-o catastrofă ecologică. Sau de efectul 
unui nou insecticid. Dar astea nu-s decât presupuneri. Eu vreau 
certitudini. 

— Cum aș putea să vă ajut? 

— În august, zeci de pui de barză vor lua, ca în fiecare an, 
calea migraţiei. Vreau să-i urmărești. Zi de zi. Vreau să parcurgi, 
cu exactitate, itinerarul lor. Vreau să observi toate dificultățile 
pe care le vor întâmpina. Să interoghezi locuitorii, forțele de 
poliţie, ornitologii din ţările respective. Vreau să descoperi de ce 
au dispărut berzele mele. 

intenţiile lui Max Böhm mă uluiau. 

— N-aţi fi, dumneavoastră, de o mie de ori mai calificat decât 
mine să... 


VP-9 


— Am jurat să nu mai pun niciodată piciorul în Africa. În afară 
de asta, am cincizeci și șapte de ani. Inima mea e foarte fragilă. 
Nu mai pot face muncă de teren. 

— N-aveţi un asistent, vreun tânăr ornitolog care ar putea să 
întreprindă această anchetă? 

— Nu-mi plac specialiștii. Vreau un om fără prejudecăţi, fără 
cunoștințe, o fiinţă deschisă, gata să meargă în întâmpinarea 
misterului. Accepţi? Da sau nu? 

— Da, am răspuns fără șovăială. Când trebuie să plec? 

— Odată cu berzele, la sfârșitul lui august. Călătoria va dura 
aproximativ două luni. In octombrie, păsările vor fi în Sudan. 
Dacă e să se întâmple ceva, se va întâmpla, cred, înaintea 
acestei date. Dacă nu, te vei întoarce și enigma va rămâne 
nedezlegată. Salariul dumitale va fi de cincisprezece mii de 
franci pe lună, plus cheltuielile. Vei fi remunerat de asociația 
noastră, APBE: Asociaţia pentru Protecţia Berzei Europene. Nu 
suntem prea bogaţi, dar am prevăzut cele mai bune condiţii de 
voiaj: zboruri la clasa întâi, mașini de închiriat, hoteluri 
confortabile. O primă sumă îţi va fi vărsată la jumătatea lui 
august, împreună cu biletele de avion și rezervările. Consideri 
propunerea mea rezonabilă? 

— Sunt omul dumneavoastră. Dar mai întâi spuneţi-mi un 
lucru. Cum aţi cunoscut familia Braesler? 

— In 1989, cu ocazia unui colocviu de ornitologie, organizat la 
Metz. Tema principală era „Barza în pericol, în Europa de Vest”. 
Georges a prezentat, și el, o comunicare foarte interesantă 
referitoare la cocorii cenușii. 

Mai târziu, Max Böhm m-a plimbat prin Elveţia ca să-mi arate 
câteva dintre ocolurile unde creșteau berze domestice, ale căror 
pui deveneau păsări migratoare - chiar cele pe care aveam să le 
urmăresc. Pe parcurs, ornitologul mi-a explicat principiile 
călătoriei mele. Mai întâi, se cunoștea cu aproximaţie itinerarul 
păsărilor. Apoi, berzele nu parcurgeau decât vreo sută de 
kilometri pe zi. În sfârșit, Böhm deţinea un mijloc sigur de 
reperare a berzelor europene: inelele. În fiecare primăvară, fixa 
pe labele lor un inel care indica data nașterii și numărul de 
identificare. Cu un binoclu, se puteau astfel repera, în fiecare 
seară, berzele „sale”. Tuturor acestor argumente li se adăuga 
faptul că Böhm coresponda, în fiecare ţară, cu ornitologi care 
aveau să mă ajute și să răspundă la întrebările mele. În aceste 


VP - 10 


condiţii, elveţianul nu se îndoia că voi descoperi ce se 
întâmplase, în primăvară, pe ruta păsărilor. 

Trei luni mai târziu, în 17 august 1991, Max Böhm mi-a 
telefonat, extrem de surescitat. Se întorcea din Germania, unde 
constatase iminenţa plecării berzelor. Depusese în contul meu 
din bancă suma de cincizeci de mii de franci (două salarii în 
avans plus un credit pentru primele cheltuieli) și îmi expediase, 
prin DHL, biletele de avion, bonurile pentru mașinile de închiriat 
și lista hotelurilor rezervate. Ornitologul adăugase un zbor Paris- 
Lausanne. Dorea să avem o ultimă întrevedere, ca să verificăm 
împreună datele proiectului. 

Astfel, în 19 august, la șapte dimineaţa, am pornit la drum, 
înarmat cu ghiduri, vise și medicamente. Imi limitasem bagajul 
la strictul necesar. Toate lucrurile mele - inclusiv calculatorul - 
se aflau într-o geantă de mărime mijlocie, la care se adăuga un 
mic rucsac. Totul, în ordine. Doar inima mea era pradă unui 
haos de nedescris: speranță, emoție, teamă se amestecau într- 
un clocot fierbinte. 


3, 


Astăzi, însă, totul se terminase. Înainte chiar de-a începe. Max 
Böhm n-avea să știe niciodată de ce dispăruseră berzele sale. Și 
nici eu, de altfel. Fiindcă, odată cu moartea lui, ancheta mea se 
încheia. Aveam să înapoiez asociaţiei banii și să mă întorc la 
cărțile mele. Cariera mea de călător fusese fulgerătoare. Și nu 
mă mira această încheiere avortată. La urma urmei, nu fusesem 
niciodată altceva decât un student leneș. Nu exista niciun motiv 
să mă transform peste noapte într-un aventurier îndrăcit. 

Dar așteptam încă. Aici, la spital. Sosirea inspectorului federal 
și rezultatul autopsiei. Pentru că se făcea o autopsie. Medicul de 
gardă trecuse la efectuarea ei de îndată ce primise autorizaţia 
poliţiei - după toate aparențele, Max Böhm nu mai avea nicio 
rudă. Ce i se întâmplase bătrânului Max? O criză de inimă? Un 
atac al berzelor? Întrebarea necesita un răspuns și, de bună 
seamă, de aceea era disecat acum corpul ornitologului. 

— Sunteţi Louis Antioche? 


VP -11 


Cufundat în gânduri, nu-l observasem pe bărbatul care se 
așezase lângă mine. Glasul îi era blând, chipul de asemenea. O 
faţă prelungă, cu trăsături șlefuite, sub o șuviţă de păr rebelă. 
Omul mă privea cu ochi meditativi, încă împăienjeniţi de somn. 
Nu era bărbierit și se simțea că faptul constituia o excepţie. 
Purta pantaloni de doc, ușori, bine croiţi, și o bluză Lacoste de 
culoarea levănţicii. Practic, eram îmbrăcaţi la fel, doar că bluza 
mea era neagră, iar în locul crocodilului era tricotat un cap de 
mort. Am răspuns: 

— Da. Sunteţi de la poliţie? 

El încuviinţă din cap și își împreună mâinile, ca pentru 
rugăciune. 

— Inspector Dumaz. De gardă, în noaptea asta. Urâtă treabă. 
Dumneavoastră l-aţi găsit? 

— Da. 

— Cum era? 

— Mort. 

Dumaz ridică din umeri și scoase un carneţel. 

— În ce împrejurări l-aţi descoperit? 

l-am relatat investigaţiile mele din ajun. Dumaz lua notițe, pe 
îndelete. 

— Sunteţi francez? mă întrebă. 

— Da. Locuiesc la Paris. 

Inspectorul notă adresa mea exactă. 

— ÎI cunoașteţi de mult pe Max Böhm? 

— Nu. 

— Care era natura relaţiilor dumneavoastră? 

Am hotărât să mint: 

— Sunt ornitolog amator. Prevăzusem să organizăm împreună 
un program educativ despre diferite păsări. 

— Ce păsări? 

— Berzele albe, îndeosebi. 

— Ce profesie aveți? 

— Abia mi-am terminat studiile. 

— Ce fel de studii? Ornitologie? 

— Nu. Istorie, filosofie. 

— Și ce vârstă aveţi? 

— Treizeci și doi de ani. 

Inspectorul fluieră ușor. 


VP - 12 


— Aţi avut noroc să puteţi consacra atât de mult timp pasiunii 
dumneavoastră. Am aceeași vârstă și lucrez în poliţie de 
treisprezece ani. 

— Istoria nu mă pasionează, am rostit pe un ton sec. 

Dumaz privi fix peretele din față. Un zâmbet meditativ îi trecu 
peste buze. 

— Nici pe mine nu mă pasionează ceea ce fac, vă asigur. 

Își întoarse din nou privirea spre mine: 

— După părerea dumneavoastră, de când era mort Max 
Böhm? 

— Din ajun. Paznicul l-a văzut urcând în cuib în seara zilei de 
17, dar nu l-a văzut coborând. 

— De ce a murit, în opinia dumneavoastră? 

— Habar n-am. Stop cardiac, poate. Berzele începuseră să-l... 
ciugulească. 

— Am văzut corpul înainte de autopsie. Aveţi ceva de 
adăugat? 

— Nu. 

— Va trebui să vă semnaţi depoziţia la comisariatul din 
centru. Totul va fi pregătit spre sfârșitul dimineţii. lată adresa. 
(Dumaz oftă.) Decesul ăsta va stârni vâlvă. Böhm era o 
celebritate. Știţi, probabil, că el a reintrodus berzele în Elveţia. E 
genul de lucru la care ţinem, pe-aici. 

Se opri, apoi scoase un râs scurt: 

— Ciudată bluză purtaţi... Oarecum, de circumstanţă, nu-i 
așa? 

Așteptasem această remarcă de la început. O femeie brună, 
mică de statură și îndesată, apăru și mă scoase din încurcătură. 
Halatul ei alb era pătat de sânge, fața ei, atinsă de cuperoză și 
străbătută de riduri. Genul de persoană care a văzut multe și nu 
se mai miră de nimic. Lucru ieșit din comun în acest univers 
vătuit, purta pantofi cu tocuri înalte, care ţăcăneau la flecare 
pas. Femeia se apropie. Respirația îi mirosea puternic a tutun. 

— Sunteţi aici pentru Böhm? întrebă ea cu o voce aspră. 

Ne-am ridicat în picioare. Dumaz făcu prezentările: 

— Domnul Louis Antioche, student, prieten cu Max Böhm. (Am 
perceput o notă ironică în glasul său.) Dumnealui e cel care a 
descoperit corpul, aseară. Sunt inspectorul Dumaz, de la Poliţia 
federală. 


VP - 13 


— Catherine Warel, chirurg cardiolog. Autopsia a durat mult, 
spuse ea, ștergându-și fruntea îmbrobonată de sudoare. Cazul s- 
a dovedit mai complicat decât s-a crezut iniţial. Mai ales din 
cauza rănilor. Lovituri de cioc, în carne vie. Am înţeles că a fost 
găsit într-un cuib de berze. Ce naiba făcea acolo? 

— Max Böhm era ornitolog, răspunse Dumaz pe un ton 
înțepat. Mă mir că n-aţi auzit de el. Era o celebritate. Se ocupa 
de protecția berzelor, în Elveţia. 

— Da? făcu ea, fără convingere. 

Scoase un pachet de ţigări maro și își aprinse una. Am 
observat afișul care interzicea fumatul și mi-am dat seama că 
femeia nu era elveţiancă. După ce suflă un nor lung de fum, 
spuse: î 

— In legătură cu autopsia. In pofida numeroaselor plăgi de pe 
corpul său - veți primi un raport dactilografiat chiar în dimineaţa 
asta -, e limpede că omul a murit din cauza unei crize cardiace, 
în seara zilei de 17 august, în jurul orei douăzeci. (Se întoarse 
spre mine.) Dacă nu l-aţi fi găsit dumneavoastră, până la urmă 
mirosul ar fi atras atenţia vizitatorilor. Un lucru însă este 
surprinzător. Știaţi că Böhm avea un transplant cardiac? 

Dumaz îmi aruncă o privire întrebătoare. Doctoriţa continuă: 

— Când echipa a descoperit cicatricea lungă de la nivelul 
sternului, m-a chemat pentru a  superviza autopsia. 
Transplantarea nu lasă loc de îndoială: e vorba, în primul rând, 
de cicatricea caracteristică unei sternotomii, apoi de aderențe 
anormale în cavitatea pericardică, semn al unei vechi 
intervenţii. Am descoperit și suturile grefei, realizate cu fire 
neresorbabile, la nivelul aortei, al arterei pulmonare și al 
auriculelor stâng și drept. 

Dr. Warel trase din ţigară. 

— Operația datează, în mod evident, de mai mulţi ani, reluă 
ea, dar organul a fost tolerat de o manieră cu totul remarcabilă 
- de obicei se descoperă, pe inima transplantată, o mulţime de 
cicatrice albicioase, corespunzătoare punctelor de rejecție, 
adică unor celule musculare necrozate. Transplantul lui Böhm 
este, deci, foarte interesant. Și, după cum am putut să-mi dau 
seama, operaţia a fost practicată de cineva care știa meserie. 
Or, m-am interesat deja: Max Böhm nu se afla sub observația 
nici unui medic de la noi. lată un mic mister care ar trebui 
elucidat, domnilor. Voi întreprinde eu însămi propria-mi anchetă. 


VP - 14 


Cât despre cauza decesului, nimic deosebit. Un banal infarct 
miocardic, survenit în urmă cu circa cincizeci de ore. De bună 
seamă, consecinţa efortului depus la căţțărare. Dacă asta vă 
poate consola, Böhm n-a suferit. 

— Ce vreți să spuneţi? am întrebat. 

Warel suflă un nor de fum în spaţiul aseptizat. 

— O inimă grefată este independentă de sistemul nervos al 
receptorului. Ca atare, o criză cardiacă nu provoacă nicio durere 
deosebită. Max Böhm nu a simţit că moare. Asta e, domnilor. 
(Se întoarse spre mine.) O să vă ocupați dumneavoastră de 
înmormântare? 

Am ezitat o clipă. 

— Din nefericire, trebuie să plec într-o călătorie... 

— Bine, tranșă ea. Vom rezolva noi. Certificatul de deces va fi 
gata în dimineaţa aceasta. Apoi i se adresă lui Dumaz: Pot să vă 
vorbesc un minut? 

Inspectorul și doctorita mă salutară. Dumaz adăugă: 

— Nu uitaţi să veniţi să vă semnaţi depoziţia, înainte de ora 
prânzului. 

Mă abandonară pe coridor, el, cu aerul său blajin, ea, cu 
tocurile ce ţăcăneau. Nu însă destul de tare pentru a nu mă lăsa 
să deslușesc primele ei cuvinte: „E o problemă...” 


4. 


Afară, zorii proiectau umbre de metal, învăluind într-o lumină 
cenușie străzile adormite. Am traversat orașul fără să respect 
semafoarele, ducându-mă direct la casa lui Böhm. Nu știu de ce, 
perspectiva unei anchete în legătură cu moartea ornitologului 
mă făcea să mă tem. Doream să distrug orice document 
referitor la mine și să restitui banii pe ascuns APBE-ul, fără a 
amesteca poliția în afacere. Dacă nu existau urme, n-aveau să 
existe nici necazuri. 

Am parcat discret, la o sută de metri de vilă. M-am asigurat 
mai întâi că ușa casei nu era sigilată, apoi m-am întors la 
mașină și am luat din rucsac o folie din plastic. Am introdus folia 
între ușă și canat. Am zgândărit în fel și chip broasca, încercând 
să strecor foaia de plastic sub limbă. In sfârșit, cu un ghiont din 


VP -15 


umăr, ușa s-a deschis fără zgomot. Am intrat la răposatul domn 
Böhm. În penumbră, interiorul vilei părea mai strâmt, mai izolat 
ca oricând. Era, deja, casa unui mort. 

Am coborât în biroul de la subsol. Nu mi-a fost deloc greu să 
dau de dosarul „Louis Antioche”, așezat la vedere. Erau acolo 
chitanţa  viramentului bancar, facturile biletelor de avion, 
contractele de locație. Am citit și ceea ce notase Böhm despre 
mine, din spusele lui Nelly Braesler: 

„Louis Antioche. Treizeci și doi de ani. Adoptat de soții 
Braesler la vârsta de zece ani. Inteligent, perspicace, sensibil. 
Dar indolent și deziluzionat. De manevrat cu prudenţă. Prezintă 
încă traumatisme de pe urma accidentului suferit. Amnezie 
parţială”. 

Așadar, pentru Braesleri rămâneam încă, după atâţia ani, un 
caz critic - un detracat. Am întors foaia, asta era tot. Nelly nu 
dăduse nicio precizare despre drama originilor mele. Cu atât 
mai bine. Am luat dosarul și mi-am continuat cercetările. Într-un 
sertar, am descoperit un dosar „Berze”, asemănător celui pe 
care Böhm mi-l pregătise în prima zi, conţinând coordonatele 
persoanelor de contact și o mulțime de informații. L-am luat și 
pe acesta. 

Era timpul să plec. Totuși, mânat de o curiozitate nedefinită, 
am continuat să cotrobăiesc la întâmplare. Într-un dulăpior de 
fier, înalt cam de-un stat de om, am găsit mii de fișe consacrate 
păsărilor. Presate în poziţie verticală, muchiile lor prezentau 
diverse culori. Böhm îmi explicase acest cod de culori. Fiecărui 
eveniment, fiecărei informaţii îi era atribuită o nuanţă - roșu: 
femelă; albastru: mascul; verde: migratoare; roz: accident prin 
electrocutare; galben: boală; negru: deces... Astfel, dintr-o 
singură privire asupra muchiilor, Böhm putea să selecționeze, în 
funcţie de tema cercetărilor sale, fișele care-l interesau. 

Mi-a venit o idee: am consultat lista berzelor dispărute, apoi 
am căutat câteva dintre fişele lor. Böhm folosea un limbaj cifrat 
incomprehensibil. Am constatat doar că dispărutele erau toate 
adulte în vârstă de peste șapte ani. Am subtilizat fişele. 
incepeam să mă încadrez la furt calificat. Încă mânat de-un 
imbold de nestăvilit, am scotocit biroul de sus până jos. Căutam 
acum un dosar medical. „Böhm e un caz de școală”, spusese Dr. 
Warel. Unde fusese supus operaţiei? Cine o efectuase? N-am 
găsit nimic. 


VP - 16 


În disperare de cauză, m-am înverșunat pe o odăiţă 
învecinată. Era locul în care Max Böhm își confecţiona el însuși 
inelele și-și păstra echipamentul de ornitolog. Deasupra 
bancului de lucru erau depozitate binocluri, filtre fotografice, 
nenumărate inele de tot felul și din tot soiul de materiale. Am 
descoperit și instrumente chirurgicale, seringi hipodermice, 
pansamente, ațele, produse aseptice. Pesemne că, din când în 
când, Max Böhm se juca și de-a veterinarul amator. Universul 
bătrânului îmi apărea din ce în ce mai solitar, centrat în jurul 
unor obsesii de neînțeles. În cele din urmă, am urcat înapoi la 
parter, după ce pusesem totul la loc. 

Am traversat repede încăperea principală, salonul și 
bucătăria. Nu conţineau decât bibelouri elveţiene, hârţoage, 
ziare vechi. Am urcat în camerele de la etaj. Erau trei. Cea în 
care dormisem prima oară era la fel de neutră, cu patul ei mic și 
mobilierul înghesuit. Cea a lui Böhm mirosea a stătut și-a 
tristeţe. Culorile erau spălăcite, mobilele se îngrămădeau fără 
vreun motiv evident. Am cotrobăit peste tot: în șifonier, în scrin, 
în comode. Toate erau aproape goale. M-am uitat sub pat, sub 
covoare. Am dezlipit câteva colțuri de tapet. Nimic. Cu excepţia 
câtorva fotografii vechi ale unei femei, într-o cutie de carton 
uzată, pe raftul de jos al unui dulap. Am studiat un moment 
pozele. Înfăţișau o femeie scundă, cu trăsături șterse și o siluetă 
plăpândă, pe un fundal de peisaje tropicale. Fără-ndoială, 
doamna Böhm. În fotografiile mai recente - culori lipsite de 
strălucire, de prin anii șaptezeci -, părea de vreo patruzeci de 
ani. Am trecut în ultima odaie. Am regăsit aceeași atmosferă 
desuetă, dar nimic în plus. Am coborât pe scara îngustă, 
scuturând praful care mi se depusese pe haine. 

Dincolo de ferestre, răsărea soarele. Un firicel auriu mângâia 
spatele mobilelor și muchiile numeroaselor estrade ce se 
înălțau, fără vreun rost anume, de la un capăt la altul al 
încăperii principale. M-am așezat pe una din ele. Lipseau, 
categoric, lucruri, în casa aceasta: dosarul medical al lui Max 
Böhm (un transplantat cardiac trebuia să posede o grămadă de 
rețete, analize, cardiograme...), suvenirurile clasice ale unei 
experienţe de călător (obiecte de artizanat africane, covoare 
orientale, trofee de vânătoare...), urmele unui trecut profesional 
- nu găsisem nici măcar un dosar de pensionare, și nici extrase 
de conturi în bancă sau formulare fiscale. Dacă Böhm ar fi vrut 


VP - 17 


să tragă o linie definitivă peste trecutul său, nu ar fi procedat 
astfel. Și totuși, trebuia să existe pe-aici, undeva, o 
ascunzătoare. 

M-am uitat la ceas: șapte și-un sfert. În cazul declanșării unei 
anchete judiciare, poliţia nu va întârzia să se înfiinţeze chiar 
dacă numai pentru a sigila locuinţa. Cu părere de rău, m-am 
ridicat și m-am îndreptat spre ușă. Am deschis-o, apoi, deodată, 
m-am gândit la estrade. În camera mare, puteau fi ascunzători 
ideale. Am făcut cale întoarsă și le-am ciocănit laturile. Sunau a 
gol. M-am repezit jos, în odăiță, am înșfăcat câteva unelte și-am 
revenit imediat la parter. In douăzeci de minute, deschisesem 
șapte trepte din salonul lui Böhm, cu un minimum de stricăciuni. 
Aveam în faţă trei plicuri de hârtie groasă, sigilate, prăfuite și 
anonime. 

M-am întors la mașină și am pornit drept spre colinele de 
deasupra orașului, în căutarea unui loc liniștit. După vreo zece 
kilometri, cotind pe un drumeag izolat, m-am oprit într-o 
pădurice scăldată încă de rouă. Mâinile îmi tremurau când am 
deschis primul plic. 

Conţinea dosarul medical al lui Irène Böhm, născută Irène 
Fogel, la Geneva, în 1942. Decedată în august 1977, la spitalul 
Bellevue din Lausanne, ca urmare a unui cancer generalizat. 
Dosarul cuprindea doar câteva radiografii, diagrame și rețete, 
terminându-se cu un certificat de deces, la care erau anexate o 
telegramă adresată lui Max Böhm și o scrisoare de condoleanţe 
din partea doctorului Lierbaum, medicul curant al lui Irène. Am 
privit plicul scrisorii. Purta adresa lui Max Böhm, din 1977: 
Bulevardul Bokassa nr. 66, Bangui, Imperiul Centrafrican. Inima 
mea o luă la galop. Centrafrica fusese ultima adresă africană a 
lui Böhm. Această ţară de tristă faimă pentru nebunia tiranului 
ei efemer, împăratul Bokassa. Această bucăţică de junglă, toridă 
și umedă, îngropată în inima Africii - îngropată și în adâncurile 
trecutului meu. 

Am deschis geamul și am respirat aerul de afară, apoi am 
continuat să frunzăresc mapa. Am găsit noi fotografii ale firavei 
soții, dar și altele, în care apăreau Max Böhm și un băiat de vreo 
treisprezece ani, a cărui asemănare cu ornitologul era izbitoare. 
La fel de bondoc, cu păr blond tuns perie, ochi căprui și gât 
musculos. În privirea lui însă, părea să plutească o reverie, o 
apatie care nu se potriveau cu asprimea lui Böhm. Pozele datau, 


VP-18 


în mod vizibil, din aceeași epocă - anii șaptezeci. Era toată 
familia: tatăl, mama, fiul. Dar de ce ascundea Böhm aceste 
imagini banale sub podea? Și unde era, azi, acest fiu? 

Al doilea plic nu conţinea decât o radiografie toracică, fără 
dată, fără nume, fără adnotaţii. O singură certitudine: pe 
imaginea opacă se contura o inimă. Și, în centrul organului, se 
distingea o minusculă pată albă, cu contururi precise, despre 
care n-aș fi putut spune dacă era o imperfecţiune a clișeului sau 
un cheag de sânge „în” organ. M-am gândit la grefa lui Max 
Böhm. Radiografia înfățișa, neîndoielnic, una dintre cele două 
inimi ale elvețianului. Prima sau a doua? Am pus la loc 
documentul, cu băgare de seamă. 

În fine, am deschis ultimul plic - și am rămas încremenit. 
Aveam în faţă cel mai atroce spectacol care s-ar putea închipui. 
Fotografii alb-negru, reprezentând un soi de abator uman, cu 
cadavre de copii agățate în cârlige - paiaţe de carne, cu rozete 
de sânge în locul brațelor sau al sexului; fețe cu buze sfârtecate, 
cu orbite goale; braţe, picioare, membre răzlețe, îngrămădite la 
capătul unui butuc de măcelărie; capete acoperite de cruste 
întunecate, aruncate de-a valma pe mese lungi, privind fix, cu 
ochii larg deschiși. Toate cadavrele, fără excepţie, aparțineau 
rasei negre. 

Acest loc macabru nu era un simplu depozit de carne. Pereţii 
erau placați cu faianţă albă, asemenea celor dintr-o clinică sau o 
morgă, ici și colo sclipeau instrumente chirurgicale. Era vorba, 
mai degrabă, de un laborator sinistru sau de o înfiorătoare 
cameră de tortură. Sălașul secret al unui monstru care se deda 
la practici oribile. Am coborât din mașină. Pieptul îmi era chinuit 
de repulsie și greață. Minute lungi se scurseră astfel, în răcoarea 
matinală. Din când în când, îmi aruncam privirea asupra 
imaginilor. Încercam să mă pătrund de realitatea lor, să le 
îmblânzesc, pentru a le înțelege mai bine. Cu neputinţă. 
Claritatea clișeelor, granulaţia hârtiei fotografice confereau 
acestei armate de cadavre o prezenţă halucinantă. Cine să fi 
comis asemenea orori, și de ce? 

Am intrat din nou în mașină, am închis cele trei plicuri și am 
jurat să nu le redeschid prea curând. Am răsucit cheia în contact 
și am coborât spre Montreux, cu lacrimi în ochi. 


VP -19 


5. 


M-m îndreptat către centru, apoi am luat-o pe bulevardul ce 
merge de-a lungul lacului. Am oprit în parcarea magnificului 
Hôtel de la Terrasse. Soarele își revărsa deja lumina asupra 
undelor liniștite ale lacului Léman. Peisajul părea învăluit într-un 
halo auriu. M-am instalat în grădina hotelului, cu faţa spre lac și 
munţii înceţoșaţi ce încadrau priveliștea. 

După câteva minute, chelnerul își făcu apariţia. Am comandat 
un ceai chinezesc tare. Am încercat să reflectez. Moartea lui 
Böhm. Misterele legate de inima sa. Percheziţia din zorii zilei și 
terifiantele ei descoperiri. Erau cam mult pentru un biet student 
în căutare de berze. 

— Ultima plimbare înaintea plecării? 

M-am întors. Inspectorul Dumaz, proaspăt ras, stătea în faţa 
mea. Era îmbrăcat într-o haină ușoară din doc cafeniu și 
pantaloni crem din pânză de in 

— Cum m-aţi găsit? 

— N-am niciun merit. Veniţi cu toţii aici. De parcă toate 
străzile din Montreux ar duce spre lac. 

— Care „cu toţii”? 

— Vizitatorii. Turiștii. Arătă cu bărbia spre cei dintâi oameni 
care-și făceau plimbarea de dimineață pe malul lacului. Locul 
acesta e foarte romantic, desigur. Il învăluie un aer de 
eternitate, cum se zice. Te-ai crede în La Nouvelle Héloise de 
Jean-Jacques Rousseau. Am să vă mărturisesc un secret: toate 
clișeele astea mă plictisesc de moarte. Și cred că mai toți 
elveţienii simt ca mine. 

Am schiţat un zâmbet: 

— Sunteţi, deodată, extrem de cinic. Beţi ceva? 

— O cafea. Concentrată. 

Am chemat chelnerul și am comandat un espresso. Dumaz se 
așeză lângă mine. Își puse ochelarii de soare și așteptă în 
tăcere. Scruta peisajul cu un interes grav. Când sosi cafeaua, o 
bău dintr-o înghiţitură, apoi suspină: 

— N-am avut o clipă de răgaz de când ne-am despărțit. Mai 
întâi a fost discuţia aceea cu doctor Warel. Vă amintiţi, 
mărunţica aia tabagică, cu halatul plin de sânge. E nou-venită 
aici. Nu cred că se aștepta la una ca asta. (Dumaz scoase un 


VP - 20 


râset scurt.) Nu-s nici două săptămâni de când a sosit la 
Montreux și i se aduce un ornitolog, descoperit într-un cuib de 
berze, pe jumătate devorat de propriile sale păsări! Bun. După 
ce am plecat de la spital, m-am dus acasă să mă schimb. Pe 
urmă am mers la comisariat, pentru a transcrie declaraţiile 
dumneavoastră. (Se bătu ușor cu palma peste buzunarul 
hainei.) Am aici depoziţia. Veţi putea s-o semnaţi. Nu mai e 
nevoie să vă deplasaţi. După aceea, m-am gândit să dau o raită 
la domiciliul lui Max Böhm. Ceea ce am descoperit acolo m-a 
îndemnat să dau câteva telefoane. Într-o jumătate de oră, 
aveam toate răspunsurile la întrebările mele. Și iată-mă! 

— Concluzia? 

— Tocmai. Nu există concluzie. 

— Nu înțeleg. 

Dumaz își împreună mâinile, sprijinindu-se de tăblia mesei, 
apoi se întoarse spre mine: 

— V-am spus: Max Böhm era o celebritate! Ca atare, avem 
nevoie de o dispariţie fără probleme, senină. Ceva limpede și 
neechivoc. 

— Și nu e cazul? 

— Da și nu. Decesul, în afara locului ieșit din comun, nu pune, 
practic, nicio problemă. O criză de inimă. Indiscutabil. Dar, în 
rest, nimic nu se potrivește. N-aș vrea să fiu pus în situaţia de a 
păta reputaţia unui mare om, înțelegeți? 

— Sunteţi dispus să mă lămuriţi și pe mine ce anume nu e în 
regulă? 

Dumaz mă fixă din spatele lentilelor fumurii. 

— Mai degrabă dumneavoastră ar trebui să mă lămuriţi. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Care a fost adevăratul motiv al vizitei dumneavoastră la 
Max Böhm? 

— V-am spus totul azi-noapte. 

— Aţi minţit. Am verificat câteva elemente. Am dovada 
faptului că spusele dumneavoastră nu sunt adevărate. 

N-am replicat nimic. Dumaz continuă: 

— Când am cercetat vila lui Böhm, am constatat că altcineva 
trecuse deja pe acolo. Aș zice chiar că se scotocise cu doar 
câteva minute înaintea sosirii mele. Am sunat imediat la 
Ecomuzeu, unde Böhm are un alt birou. Un om ca el nu putea să 
nu păstreze anumite dosare în dublu exemplar. Secretara sa, 


VP -21 


destul de matinală, a acceptat să arunce o privire și a descoperit 
în sertarele lui un dosar ciudat, în legătură cu niște berze 
dispărute. Mi-a trimis prin fax numaidecât piesele principale ale 
acestui document. E nevoie să continui? 

Era rândul meu să scrutez apele lacului. lole minuscule se 
profilau pe orizontul învăpăiat. 

— Apoi, a urmat banca. Am telefonat la agenţia lui Bohm. 
Ornitologul efectuase de curând un virament important. Am 
numele, adresa și numărul de cont al destinatarului. 

Tăcerea dintre noi se înăspri. O tăcere cristalină, ca aerul 
dimineții, și care, acum, se putea sparge în mai multe direcţii. 
Am luat iniţiativa: 

— De data asta, există o concluzie. 

Dumaz surâse, apoi își scoase ochelarii. 

— Mi-am făcut o părere. Cred că aţi intrat în panică. Moartea 
lui Böhm nu e o afacere chiar atât de simplă. Va începe o 
anchetă. Or, dumneavoastră tocmai aţi încasat un cec important 
din partea lui, pentru o anumită misiune, și, în mod inexplicabil, 
vi s-a făcut frică. V-aţi furișat la el ca să vă subtilizaţi dosarul și 
să ștergeţi orice urmă a relaţiilor dumneavoastră. Nu vă 
bănuiesc că ați fi vrut să păstraţi banii. N-am nicio îndoială că îi 
veţi înapoia. Dar această efracție e gravă... 

M-am gândit la cele trei plicuri. Am răspuns, pe un ton 
precipitat: 

— Domnule inspector, treaba pe care mi-o propusese Max 
Böhm se referea numai la berze. Nu văd nimic suspect în asta. 
Voi înapoia banii asociaţiei care... 

— Nu există nicio asociaţie. 

— Poftim? 

— Nu există asociație, în sensul în care credeți 
dumneavoastră. Böhm lucra singur, și era unicul membru al 
APBE. Plătea câţiva funcţionari, furniza materialul, închiria 
birourile. Böhm n-avea nevoie de banii altora. Era putred de 
bogat. 

Stupefacţia mă făcu să amuţesc. Dumaz reluă: 

— Contul său personal se ridică la peste o sută de mii de 
franci elveţieni. Nu mă îndoiesc că Böhm deţinea și câteva 
conturi numerotate, în unele dintre băncile noastre. La un 
moment dat al existenței sale, ornitologul a avut o activitate 
extrem de rentabilă. 


VP - 22 


— Ce veţi face? 

— Deocamdată, nimic. Omul e mort. Nu are nicio rudă care să 
ridice pretenţii. Sunt sigur că a lăsat moștenire averea sa unui 
organism internaţional de protecţie a naturii, gen WWF sau 
Green Peace. Incidentul e deci închis. Cu toate astea, aș vrea să 
aprofundez puţin această afacere. Și am nevoie de ajutorul 
dumneavoastră. 

— De ajutorul meu? 

— Aţi găsit ceva la Böhm acasă, azi-dimineaţă? 

Cele trei plicuri se iviră în cugetul meu, ca niște meteori de 
foc. 

— În afară de dosarul meu, nimic. 

Dumaz zâmbi, neîncrezător. Se ridică. 

— Să ne plimbăm puţin, de acord? 

L-am însoţit, de-a lungul malului. 

— Să admitem că n-aţi găsit nimic, reluă el. În definitiv, omul 
era suspicios. Eu însumi am anchetat un pic în dimineaţa asta. 
N-am aflat mare lucru. Nici despre trecutul lui, nici despre 
misterioasa lui operaţie. Știţi la ce mă refer: la acel transplant 
de cord. Altă enigmă. Știţi ce mi-a dezvăluit doctorita Warel? 
Inima transplantată a lui Böhm comportă un element bizar. Ceva 
care n-ar avea ce să caute acolo. O minusculă capsulă de titan - 
un metal din care se confecţionează anumite proteze -, suturată 
în vârful organului. De obicei, pe o inimă grefată se fixează un 
clips pentru facilitarea realizării biopsiilor. La Böhm însă, nu 
despre așa ceva e vorba. După părerea lui Warel, piesa asta n- 
are nicio utilitate specifică. 

Am păstrat tăcerea. Mă gândeam la pata albă de pe 
radiografie. Clișeul meu era, așadar, al celei de a doua inimi. In 
cele din urmă, am întrebat: 

— Cum aș putea să vă ajut, domnule inspector? 

— Böhm v-a plătit ca să urmăriţi migraţia berzelor. Veţi pleca? 

— Nu. Voi returna banii. Dacă berzele au ales să părăsească 
Elveţia sau Germania, ori dacă au fost înghiţite de un taifun 
gigantic, n-am ce face. Și nici nu-mi pasă. 

— Păcat. Voiajul acesta ar fi fost extrem de util. Am început, 
în linii mari, să reconstitui cariera inginerului Max Bolim. 
Călătoria dumneavoastră ar fi permis, fără doar și poate, 
descoperirea trecutului său din Africa sau Orientul Apropiat. 

— La ce vă gândiţi? 


VP - 23 


— O acţiune conjugată. Eu, aici. Dumneavoastră, acolo. Eu 
investighez în legătură cu averea sa, cu operaţia sa. Aflu locurile 
și datele diferitelor lui misiuni. Dumneavoastră mergeţi pe 
urmele lui, pe teren - parcurgând ruta berzelor. Comunicăm cu 
regularitate. În câteva săptămâni, vom fi scos la lumină toată 
viaţa lui Max Böhm. Misterele lui, faptele lui bune și traficurile 
lui. 

— Traficurile lui? 

— E un cuvânt pe care-l folosesc la întâmplare. 

— Ce aș avea de câștigat din toate astea? 

— O minunată călătorie. Și proverbiala neutralitate a Elveţiei. 
(Dumaz lovi din nou cu palma peste buzunarul hainei.) Semnăm 
amândoi depoziția dumneavoastră. Și-o dăm uitării. 

— Și dumneavoastră ce-aţi avea de câștigat? 

— Mult. Mai mult, în orice caz, decât descoperirea unor cecuri 
de călătorie furate sau a unor caniși pierduţi. Rutina unei luni de 
august la Montreux nu-i deloc atractivă, domnule Antioche, 
credeţi-mă. Azi-noapte nu v-am crezut în legătură cu studiile 
dumneavoastră. Nu-ţi petreci zece ani din viaţă studiind o 
materie care nu te entuziasmează. Și eu am mințit: meseria mă 
pasionează. Dar ea nu răspunde la apel. Zilele trec și plictiseala 
se instalează încetul cu încetul. Vreau să lucrez la ceva 
interesant. Destinul lui Böhm ne oferă un obiect de anchetă 
senzațional, pe care-l putem elucida lucrând în colaborare. O 
astfel de enigmă ar trebui să exercite atracţie asupra spiritului 
dumneavoastră de intelectual. Gândiţi-vă. 

— Mă întorc în Franţa. Am să telefonez mâine. Depoziţia mea 
poate s-aștepte o zi sau două, nu-i așa? 

Inspectorul încuviință, zâmbind. Mă însoţi până la mașină și 
îmi întinse mâna pentru a-și lua la revedere. Am evitat gestul, 
urcând în automobil. Dumaz zâmbi din nou, apoi blocă portiera 
întredeschisă. După un moment de tăcere, spuse: 

— Pot să vă pun o întrebare indiscretă? 

Mi-am dat acordul cu o mișcare scurtă a capului. 

— Ce s-a întâmplat cu mâinile dumneavoastră? 

Întrebarea mă dezarmă. Mi-am privit degetele, diforme de 
atâţia ani, cu pielea brăzdată de cicatrice minuscule, apoi am 
ridicat din umeri: 

— Un accident, pe când eram copil. Doica mea, la care 
locuiam, se ocupa de boiangerie. Intr-o zi, una din cuvele cu 


VP - 24 


acid s-a vărsat peste mâinile mele. Altceva nu mai știu. Șocul și 
durerea au șters orice amintire. 

Dumaz îmi privea mâinile. Remarcase, de bună seamă, încă 
din noaptea trecută infirmitatea mea și putea în sfârșit să-și 
satisfacă dorinţa de a observa de aproape semnele vechilor 
arsuri. Cu un gest brusc, am închis portiera. Dumaz mă privi 
țintă, apoi adăugă cu voce blajină: 

— Cicatricele astea n-au nicio legătură cu accidentul părinţilor 
dumneavoastră? 

— De unde știți că părinţii mei au avut un accident? 

— Dosarul lui Böhm e foarte bine documentat. 

Am demarat, fără a arunca vreo privire în oglinda 
retrovizoare. După câţiva kilometri, uitasem  indiscreţia 
inspectorului. Conduceam în liniște către Lausanne. 

Curând, de-a lungul unui câmp însorit, am observat un pâlc de 
pete albe și negre. Am tras pe dreapta, am coborât din mașină 
și m-am apropiat cu prudenţă. Am dus binoclul la ochi. Erau 
berze. Liniștite, cu ciocul în pământ, își luau micul dejun. M-am 
apropiat și mai mult. În lumina aurie, penajul lor moale părea de 
catifea: Lucios, des, mătăsos. N-aveam nicio predispoziţie 
pentru animale, dar pasărea aceasta, cu privirile ei de ducesă 
ofuscată, era într-adevăr deosebită. 

Îl revedeam pe Böhm, pe câmpul de la Wessembach. Părea 
fericit să-mi prezinte mica sa lume. Traversând terenurile 
cultivate, înainta în tăcere, în direcţia ocolurilor. În ciuda 
corpului său butucănos, se deplasa cu suplețe și ușurință. Cu 
cămașa lui cu mâneci scurte, pantalonii de doc și binoclul agăţat 
de gât, semăna cu un colonel în rezervă dedându-se la cine știe 
ce manevră imaginară. Când intrase în ţarc, le vorbise berzelor 
cu un glas molcom, plin de tandreţe. La început, păsările se 
retrăseseră, aruncându-ne priviri bănuitoare. 

Apoi Böhm se apropiase de un cuib, amplasat la un metru 
înălţime. Era o coroană de crengi și pământ, cu diametrul de 
peste un metru, a cărei suprafaţă era plată, curată, bine 
delimitată. Barza își părăsise cu reticență locul și Böhm îmi 
arătase puii care se aflau în mijloc. „Șase puișori, îţi dai seama?” 
Puii, minusculi, aveau un puf sur, bătând spre verde. Căscau 
ochișori rotunzi și se îngrămădeau unii într-alţii. Descopeream 
aici o curioasă intimitate, inima unui cămin liniștit. Lumina 
înserării dădea o dimensiune stranie, fantomatică, acestui 


VP -25 


spectacol. Brusc, Böhm murmurase: „Te-au cucerit, așa-i?” ÎI 
privisem în ochi și încuviințasem tăcut. 

A doua zi dimineaţă, după ce îmi dăduse un dosar gros 
conținând adrese, hărţi, fotografii, și în timp ce urcam scara 
dinspre biroul său, elveţianul mă oprise și spusese cu 
brutalitate: „Sper că m-ai înţeles bine, Louis. Afacerea asta are, 
pentru mine, o importanţă covârșitoare. Trebuie, neapărat, să 
dai de urma berzelor mele și să afli de ce dispar. E o problemă 
de viaţă și de moarte!” În lumina difuză de pe ultimele trepte, 
surprinsesem pe chipul său o expresie care mă speriase și pe 
mine. O mască albă, rigidă, parcă pe punctul de a se fisura. Fără 
nicio urmă de îndoială, Böhm era stăpânit de o spaimă cumplită. 

In depărtare, păsările își luau zborul, cu încetineală. Am 
urmărit cu privirea mișcarea lor lungă ce sfâșia lumina dimineţii. 
Cu zâmbetul pe buze, le-am urat drum bun și am pornit mai 
departe. 

Am ajuns în gara din Lausanne la douăsprezece și jumătate. 
Un TGV pleca spre Paris peste douăzeci de minute. Din reflex, 
am căutat o cabină de telefon și mi-am sunat robotul de acasă. 
Aveam un apel din partea lui Ulrich Wagner, un biolog german 
pe care-l cunoscusem cu o lună în urmă, cu ocazia pregătirii 
mele într-ale ornitologiei. Ulrich și echipa lui se pregăteau să 
urmărească prin satelit migraţia berzelor. Echipaseră vreo 
douăzeci de specimene cu balize miniaturale japoneze și aveau 
să repereze astfel păsările, zi de zi, cu toată precizia, graţie 
coordonatelor de la Argos. Imi propuseseră să consult datele lor, 
primite prin satelit. Procedura mi-ar fi fost de mare ajutor, 
cruțându-mă de alergătura după inele minuscule, greu 
reperabile. Or, mesajul telefonic al lui Wagner spunea: „Gata, 
Louis! Au plecat! Sistemul funcţionează de minune. Telefonează- 
mi. O să-ţi dau numerele berzelor și localizările lor. Baltă!” 

Așadar, păsările puneau din nou stăpânire pe mine. Am ieșit 
din cabină. Pe peroane se plimbau încolo și încoace familii, cu 
obrajii îmbujoraţi, cu genţi mari de voiaj lovindu-li-se de 
picioare. Se perindau turiști, aruncând priviri curioase și blajine. 
M-am uitat la ceas și m-am întors în stația de taxiuri. De data 
aceasta, am luat-o în direcţia aeroportului. 


VP - 26 


II. SOFIA, VREMEA RĂZBOIULUI 


6. 


După ce primisem un zbor Lausanne-Viena și apoi închiriasem 
o mașină la aeroport, am intrat, la sfârșitul zilei, în Bratislava. 

Max Böhm îmi spusese că orașul acesta va fi prima mea 
etapă. Berzele din Germania și din Polonia treceau în fiecare an 
prin această regiune. De aici, puteam să mă orientez cum 
credeam eu de cuviință, să le descopăr și să le supraveghez, 
conform informaţiilor lui Wagner. În plus, dispuneam de numele 
și adresa unui ornitolog slovac, Joro Grybinski, care vorbea 
franceza. Avansam, deci, pe teren cunoscut. 

Bratislava era un mare oraș cenușiu și neutru, plin de blocuri 
paralelipipedice și de bulevarde lungi, unde circulau mașinuțe 
roșii sau albastru-pastel, care păreau a vrea să asfixieze urbea 
cu norii groși de fum negru. Atmosfera sufocantă era sporită de 
o zăpușeală apăsătoare. Totuși, gustam fiecare imagine, fiecare 
detaliu al acestui nou context. Moartea lui Böhm, temerile din 
cursul dimineţii mi se păreau deja la distanţă de ani-lumină. 

În notele sale, Max Böhm menţiona că Joro Grybinski era șofer 
de taxi la gara centrală din Bratislava. Am găsit staţia fără 
dificultate. Șoferii de Skode și de Trabanturi mă informară că 
Joro își termina programul la ora nouăsprezece. Mă sfătuiră să-l 
aștept într-o cafenea mică, din faţa gării. M-am instalat pe 
terasa plină ochi de turiști germani și secretare drăguțe. Am luat 
un ceai, l-am rugat pe chelner să mă anunţe când va apărea 
joro, apoi am continuat să scrutez tot ce se afla în raza mea 
vizuală. Savuram distanţa care mă separa dintr-odată de vechea 
mea viaţă. La Paris, locuiam într-un apartament spaţios, situat la 
etajul al patrulea al unui imobil burghez, pe bulevardul Raspail. 
Dintre cele șase camere disponibile, nu foloseam decât trei: 
salon, dormitor, birou. Dar îmi plăcea să mă mișc în acel spațiu 
vast, neînchipuit de gol și de liniștit. Apartamentul era un cadou 
din partea părinţilor mei adoptivi. Încă unul din actele lor de 
generozitate care-mi ușurau existenţa, fără a-mi trezi nici cel 


VP - 27 


mai mic sentiment de recunoștință. Îi detestam pe cei doi 
bătrâni. 

Pentru mine, nu erau decât niște burghezi anonimi, care 
vegheaseră asupra mea, dar de la distanţă. În douăzeci și cinci 
de ani, nu-mi scriseseră decât câteva scrisori și nu mă vizitaseră 
mai mult de patru sau cinci ori. Totul se petrecea de parcă le 
făcuseră părinţilor mei dispăruţi o promisiune vagă, de care se 
achitau cu circumspecție, prin daruri și cecuri. Trăsesem o linie 
peste aceste două personaje, continuând să profit de banii lor - 
cu o nemărturisită amărăciune. 

li întâlnisem pentru prima oară pe soţii Braesler în 1982 - 
când îmi dăduseră cheile apartamentului. Bătrâna pereche nu 
oferea o imagine prea strălucită. Nelly avea cincizeci de ani. 
Mică de statură și stafidită, purta peruci albăstrite și scotea tot 
timpul chicote ce semănau cu sunetele unor păsări de colivie. 
Era beată de dimineaţa până seara. Cât despre Georges, nici el 
nu era mai breaz. Acest fost ambasador al Franţei, prieten cu 
Andre Gide și cu Valery Larbaud, părea să prefere, în ziua de 
azi, tovărășiei contemporanilor săi pe cea a cocorilor lui cenușii. 
De altfel, nu se mai exprima decât prin monosilabe și clătinări 
ale capului. 

Eu însumi duceam o viaţă cât se poate de retrasă. Fără femei, 
puţini prieteni, nicio ieșire în societate. Consideram că 
epuizasem subiectul. La vârsta la care, de obicei, îți consumi 
anii în petreceri și excese, mă cufundasem în singurătate, 
ascetism și studiu. Timp de aproape un deceniu, colindasem 
bibliotecile, conspectasem, scrisesem, clocisem peste o mie de 
pagini de reflecţii. Mă consacrasem măreției, total abstracte, a 
lumii cugetului, și solitudinii concrete, a traiului meu zilnic, în 
fața ecranului pâlpâitor al calculatorului. 

Singura fantezie pe care mi-o îngăduiam era dandismul. Fizic, 
mi-a fost întotdeauna greu să mă descriu. Chipul meu e un 
amestec. Pe de o parte, o oarecare fineţe; trăsături cizelate de 
riduri precoce, pomeţi ascuţiţi, o frunte înaltă. Pe de alta, 
pleoape căzute, o bărbie grea, un nas bolovănos. Corpul meu 
prezintă aceeași ambivalenţă. În pofida staturii înalte și a unei 
anumite eleganţe, trupul mi-e îndesat și musculos. lată de ce 
acordam o atenţie deosebită îmbrăcămintei mele. Purtam 
întotdeauna haine de o croială pretențioasă, pantaloni cu dungă 
impecabilă. In același timp, apreciam unele cutezanţe în culori, 


VP - 28 


motive, mici detalii. Eram dintre aceia care cred că a purta o 
cămașă roșie sau o haină cu cinci nasturi constituie un veritabil 
act existenţial. Cât de departe mi se păreau acum toate astea! 

Soarele asfinţea deasupra Bratislavei, iar eu profitam de 
fiecare minut ce trecea, ascultând sunetele unei limbi 
necunoscute, respirând aerul poluat de mașini bolnave. 

La nouăsprezece și treizeci, un bărbat scund se înfiinţă în fața 
mea și spuse: 

— Louis Antioche? 

M-am ridicat să-l salut, înfundându-mi numaidecât mâinile în 
buzunare. Joro nu mi-o întinsese pe a sa. 

— Joro Grybinski, presupun? 

Omul încuviință din cap, cu un aer încruntat. Semăna cu o 
vijelie. Cârlionţi suri îi biciuiau fruntea. Ochii îi scânteiau în 
adâncul orbitelor. Gura îi era amară, orgolioasă. Joro părea în jur 
de vreo cincizeci de ani. Era prost îmbrăcat, dar nimic n-ar fi 
putut altera noblețea trăsăturilor, a gesturilor sale. 

l-am explicat motivul venirii mele la Bratislava și mi-am 
exprimat dorinţa de a descoperi păsările migratoare. Faţa i se 
lumină. Imi declară imediat că observa berzele albe de peste 
douăzeci de ani și că, în regiune, cunoștea toate ascunzișurile 
lor. Frazele sale, rostite într-o franceză sacadată, cădeau ca 
niște sentinţe. l-am vorbit, la rându-mi, de principiul experienţei 
cu satelitul și de localizările precise pe care aveam să le obţin. 
După ce mă ascultă cu atenţie, un zâmbet îi flutură pe buze. 

— Nu-i nevoie de satelit ca să găsești berzele. Haideţi! 

Am luat mașina lui - o Skoda bine lustruită. La ieșirea din 
Bratislava, am trecut pe lângă platforme industriale, unde se 
înălțau coșuri de cărămidă, de genul celor care se văd în 
tablourile socialiste. Mirosuri violente ne urmăreau în căldura 
înăbușitoare: izuri acide, greţoase, alarmante. Urmară apoi 
imense cariere, în care sălășluiau monștri metalici. În sfârșit, 
apăru câmpia, pustie și golașă. Miasme de îngrășăminte luară 
locul mirosurilor industriale. Peisajele acestea păreau puse în 
slujba unei producţii excesive - menită, parcă, să istovească 
inima pământului. 

Trecurăm pe lângă lanuri de grâu, de rapiţă, de porumb. În 
depărtare, tractoare grele ridicau nori de pleavă și de praf. 
Soarele devenea mai blând, atmosfera, mai profundă. În timp ce 


VP - 29 


conducea, Joro scruta orizontul, văzând ceea ce nu vedeam 
zăbovind cu privirea acolo unde nimic nu părea diferit. 

În fine, se angajă pe un drumeag accidentat, unde liniștea și 
pacea erau stăpâne absolute. Oprirăm la marginea unei întinderi 
de apă, verde și nemișcată. Numeroase păsări zburau de colo- 
colo. Bâtlani, cocori, găi, stârci de cireadă săgetând în tir grupat. 
Dar nu și păsări alb cu negru. Joro se încruntă. Absența berzelor 
părea neobișnuită. Așteptarăm. Joro, impasibil ca o statuie, cu 
binoclul la ochi. Eu, lângă el, așezat pe pământul pârjolit. Am 
profitat ca să-l descos: 

— Le puneţi inele berzelor? 

Joro lăsă jos binoclul. 

— Ce rost ar avea? Păsările vin, pleacă. De ce să le 
numerotez? Știu unde cuibăresc, mi-ajunge. An de an, fiecare 
barză revine la propriul ei cuib. E ceva matematic. 

— În perioada migraţiei, vedeți trecând berze cu inele? 

— Bineînţeles. Le ţin și socoteala. 

— Socoteala? 

— Notez toate numerele pe care le observ. Locul, ziua, ora. 
Primesc bani pentru asta. De la un elveţian. 

— Max Böhm? 

— Exact. 

Ornitologul nu mă informase că Joro era una dintre 
„santinelele” lui. 

— De cât timp vă plătește? 

— De vreo zece ani. 

— De ce credeţi că face asta? 

— Fiindcă e nebun. 

Joro repetă: „E nebun”, răsucindu-și arătătorul la tâmplă: 

— Primăvara, când se întorc berzele, Böhm îmi telefonează în 
fiecare zi: „Ai văzut trecând cutare număr? Dar cutare altul? Dar 
cutare altul?” Nu pare în toate minţile, în momentele alea. În 
mai, după ce au trecut toate păsările, se potolește în sfârșit și 
nu mă mai sună. Anul ăsta, însă, a fost groaznic. Aproape 
niciuna dintre păsările lui nu s-a întors. Am crezut c-o să-și dea 
duhul. Dar, mă rog, el plătește, eu îmi fac treaba. 

Joro îmi inspira încredere. l-am explicat că și eu lucram pentru 
Max Böhm - fără însă a-i spune că elveţianul murise. Situaţia 
avu darul de a întări complicitatea noastră. În ochii lui Joro, eram 
un francez, adică un occidental, bogat și demn de dispreţ. 


VP - 30 


Cunoașterea faptului că lucram amândoi pentru același om îi 
alungă dintr-odată orice complexe. Incepu numaidecât să mă 
tutuiască. Am scos fotografiile berzelor, apoi am trecut la atac: 

— Ai vreo idee în legătură cu dispariţia berzelor? 

— Doar o anumită categorie de berze a dispărut. 

— Ce vrei să zici? g 

— Numai berzele cu inele nu s-au întors. Indeosebi cele care 
purtau două inele. 

Informația aceasta era capitală. Joro luă fotografiile. 

— Uite, rosti, întinzându-mi câteva dintre ele. Majoritatea 
berzelor poartă două inele. Două inele, insistă el. Amândouă pe 
piciorul drept, deasupra articulației. Asta înseamnă că, la un 
moment dat, au fost imobilizate la sol. 

— Adică? 

— În Europa, primul inel se fixează când puii de barză încă n- 
au învăţat să zboare. Pentru a-l plasa pe al doilea, trebuie ca 
pasărea să fie imobilizată ulterior, într-un fel sau altul - să fie 
bolnavă ori rănită. În momentul acela i se fixează al doilea inel. 
Cu data exactă a îngrijirilor. Se vede foarte bine, aici. 

joro îmi întinse poza. Se distingeau, într-adevăr, datele 
înscrise pe cele două inele: aprilie 1984 și iulie 1987. La trei ani 
de la naștere, această barză fusese deci îngrijită de Böhm. 

— Mi-am făcut însemnări, adăugă Joro. In proporţie de 
șaptezeci la sută, berzele dispărute sunt specimene care poartă 
două inele. Schiloade. 

— Care-i părerea ta? l-am întrebat. 

Joro dădu din umeri: 

— Poate că bântuie vreo molimă în Africa, în Israel sau în 
Turcia. Poate că berzele astea au fost mai puţin rezistente decât 
celelalte. Poate că inelele duble le împiedică să vâneze în 
deplină libertate, în savană. Nu știu. 

— Ai vorbit despre asta cu Böhm? 

Joro nu mă mai asculta. Dusese din nou binoclul la ochi și 
murmura printre buze: „lată. lată. Acolo...” 

După câteva secunde, am văzut ivindu-se pe cerul încă 
luminos un stol de păsări, suplu și unduitor. Înainta. Joro înjură 
în limba slovacă. Se înșelase: nu erau berze. Doar niște găi, care 
trecură pe deasupra noastră, la mare înălţime. Cu toate astea, 
Joro continuă să le urmărească, din pură plăcere. Am privit și eu 
răpitoarele, în liniștea tulburătoare a serii de vară. M-a izbit 


VP - 31 


dintr-odată extraordinara lor supleţe, virtute necunoscută 
omului. Privind fiinţele înaripate, am înţeles că nu exista nimic 
mai magic ca această lume a păsărilor, ca această graţie 
naturală, înaripată ca și vântul. 

În cele din urmă, Joro se așeză lângă mine, lăsând jos 
binoclul. Începu să-și răsucească o ţigară. l-am privit mâinile și 
am înțeles de ce nu-mi întinsese dreapta. Deformate de 
reumatism, degetele erau strâmbe chiar de la primele falange. 
Ca ale lui Jules Berry, care le folosea cu atâta iscusinţă în filmele 
din perioada antebelică. Sau ca mâinile lui John Carradine, actor 
de filme de groază, care nu mai putea nici măcar să miște acea 
pereche de castaniete petrificate. Totuși, Joro își răsuci ţigara în 
câteva secunde. Înainte de-a o aprinde, mă întrebă: 

— Câţi ani ai? 

— Treizeci și doi. 

— Unde locuiești, în Franța? 

— La Paris. 

— Ah, Parisul, Parisul... 

Exprimare banală care, în gura acestui om vârstnic, căpăta o 
rezonanță ciudată, profundă. Joro își aprinse ţigara, privind în 
zare. 

— Și zici că Bohm te-a plătit ca să urmarești berzele? 

— Exact. 

— Faină treabă. Crezi că vei descoperi ce li s-a întâmplat? 

— Sper. 

— Sper și eu. Pentru Böhm. Altminteri, o s-o mierlească. 

Am așteptat câteva clipe, apoi i-am destăinuit: 

— Max Böhm e mort, Joro. 

— Mort? Băiete, află că nu mă miră. 

I-am explicat împrejurările morţii lui Böhm. Joro nu părea prea 
afectat. Mai puţin, firește, în privinţa salariului său. Am simțit că 
nu-i era simpatic elveţianul și, în general, nici ornitologii. li 
disprețuia pe acești oameni care considerau berzele drept 
proprietatea lor, aproape drept niște orătânii. Fără nimic de-a 
face cu miile de zburătoare ce brăzdează cerul estului, în 
deplină libertate. 

În chip de epitaf, Joro îmi povesti cum venise Max Böhm la 
Bratislava, în 1982, pentru a-i propune această misiune de 
încredere. Elveţianul îi oferise câteva mii de coroane cehe, doar 


VP - 32 


pentru a observa, în fiecare an, trecerea berzelor. Joro îl 
considerase ţicnit, dar acceptase fără nicio ezitare. 

— E ciudat, rosti el, trăgând din ţigară, că ai venit să mă 
descoși despre păsările astea. 

— De ce? 

— Pentru că nu ești primul. În aprilie, m-au căutat doi inși 
care mi-au pus aceleași întrebări. 

— Cine erau? 

— Nu știu. Nu semănau cu tine, băiete. Erau bulgari, cred. 
Două brute, unul înalt și celălalt bondoc, cărora nu le-aș fi dat 
niciun capăt de aţă. Bulgarii sunt niște ticăloși, o știe toată 
lumea. 

— De ce se interesau de berze? Erau ornitologi? 

— Mi-au spus că erau membrii unei organizaţii internaţionale, 
Lumea Unică. Și că efectuau o anchetă ecologică. N-am crezut 
nicio vorbă. Indivizii aveau mai degrabă mutre de spioni. 

Lumea Unică. Denumirea evoca în mintea mea o vagă 
amintire. Această asociaţie internaţională conducea acţiuni 
umanitare pe tot cuprinsul planetei, îndeosebi în ţările aflate în 
război. 

— Ce le-ai spus? 

— Nimic, răspunse zâmbitor Joro. Și-au luat tălpășița. Asta a 
fost tot. 

— Ți-au vorbit de Max Böhm? 

— Nu. Nu păreau să cunoască lumea ornitologiei. Spioni, îţi 
spun eu. 

La nouă și jumătate se întunecă. Nu văzusem nici urmă de 
barză, dar aflasem o mulţime de lucruri. Seara se termină la 
Sarovar, satul lui Joro, pe fond de bere Budweiser și de discuţii 
zgomotoase, în limba slovacă. Bărbaţii purtau șepci de pâslă, iar 
femeile erau înfășurate în șorturi lungi. Fiecare vorbea cât îl 
ținea gura, în frunte cu Joro, care-și uitase indiferența obișnuită. 
Noaptea era plăcută și, în ciuda mirosurilor de grăsime prăjită, 
m-am bucurat de aceste ore petrecute alături de niște oameni 
veseli, care mă primiseră cu simpatie și căldură. Mai târziu, Joro 
m-a condus la hotelul Hilton din Bratislava, unde mă aștepta o 
cameră rezervată de Böhm. l-am propus lui Joro să-i plătesc 
pentru câteva zile, ca să putem căuta berzele. Slovacul acceptă, 
cu un zâmbet. Nu-mi rămânea decât să sper că păsările aveau 
să se prezinte la întâlnire în zilele următoare. 


VP - 33 


7. 


În fiecare dimineaţă la ora cinci, Joro venea să mă ia, apoi ne 
beam ceaiul în mica piață din Sarovar, fluorescentă în albastrul 
crepusculului. Plecam imediat după aceea. Mai întâi, pe 
dealurile care dominau Bratislava și miasmele ei acide. Apoi, de- 
a lungul câmpurilor, în vârtejurile de praf și de îngrășăminte 
chimice. Berzele erau rare. Uneori, pe la ora unsprezece, câte 
un stol mare se ivea, atât de sus pe cer, încât abia putea fi 
văzut. Cinci sute de zburătoare negru cu alb, care se roteau în 
azur, ghidate de instinctul lor infailibil. Mișcarea lor în spirală era 
uimitoare - mă așteptam la un zbor rectiliniu, cu aripile oblice și 
ciocul drept. Dar îmi aminteam cuvintele lui Böhm: „Barza albă 
nu zboară activ în cursul migraţiei, ea planează, folosind curenţii 
de aer cald, care o poartă. Un fel de canale invizibile, născute 
dintr-o chimie specială a atmosferei...” Astfel, păsările zburau 
direct spre sud, alunecând în văpaia aerului. 

Seara, consultam datele de la satelit. Primeam poziţia exactă 
a fiecărei berze, în grade și minute de latitudine și longitudine. 
Cu ajutorul unei hărți rutiere, nu-mi era deloc greu să urmăresc 
parcursul păsărilor. Pe microcalculatorul meu, localizările se 
plasau pe o hartă numerizată a Europei și Africii. Aveam astfel 
plăcerea de a vedea berzele deplasându-se pe ecranul meu. 

Se distingeau două categorii. Berzele din Europa de Vest 
traversau Spania și strâmtoarea Gibraltar pentru a ajunge în 
Africa de Nord. Stolurile lor se îmbogățeau cu mii de indivizi 
până în Mali, Senegal, Republica Centrafricană sau Congo. 
Berzele din est, de zece ori mai numeroase, plecau din Polonia, 
din Rusia, din Germania. Traversau Bosforul, ajungeau în 
Orientul Apropiat și treceau în Egipt, apoi în Africa de Sud. O 
astfel de călătorie putea atinge douăzeci de mii de kilometri. 

Din cele douăzeci de specimene echipate cu balize, 
douăsprezece apucaseră pe ruta de est, celelalte, pe cea de 
vest. Berzele răsăritene își urmau calea: de la Berlin, 
traversaseră Germania de Est, trecuseră peste Dresda, apoi de- 
a lungul Poloniei pentru a intra în Cehoslovacia și a ajunge la 
Bratislava, unde le așteptam. Urmărirea prin satelit funcţiona de 
minune. Ulrich Wagner era entuziasmat. „E fantastic”, îmi spuse 
el la telefon în cea de-a treia seară. „Zeci de ani au fost necesari 


VP - 34 


pentru a trasa, prin intermediul inelelor, o rută aproximativă. 
Graţie balizelor, într-o lună vom cunoaște itinerarul exact al 
berzelor!” 

In cursul acestor zile, mi se părea că Elveţia și misterele ei nu 
au existat niciodată. Totuși, în seara de 23 august, am primit la 
hotel un fax de la Hervé Dumaz - îi anunţasem plecarea mea, 
atrăgându-i totodată atenția că, pentru moment, mă preocupau 
doar berzele, nu trecutul lui Max Böhm. Inspectorul federal, 
dimpotrivă, făcuse o pasiune pentru bătrânul elveţian. Primul 
său fax era un adevărat roman, scris într-un stil plin de nerv și 
brutal, contrastând cu moliciunea sa visătoare. Folosea și un ton 
amical cu totul diferit de cel de la ultima noastră întâlnire: 


From: Hervé Dumaz 
To: Louis Antioche 
Hôtel Hilton, Bratislava 


Montreux, 23 august 1991, ora 20 
Dragă Louis, 


Cum se desfășoară călătoria dumitale? În ceea ce mă 
privește, avansez cu pași mari. Patru zile de anchetă mi-au 
permis să stabilesc cele ce urmează. 

Max Böhm s-a născut în 1934, la Montreux. Fiu unic al unui 
cuplu de anticari, îşi face studiile la Lausanne și obține diploma 
de inginer la douăzeci și șase de ani. Trei ani mai târziu, în 
1963, pleacă în Mali, ca angajat al societății de proiectări 
SOGEP. Participă la studiul unui proiect de îndiguiri, în delta 
Nigerului. Tulburările politice îl silesc să revină în Elveția, în 
1964. Böhm se îmbarcă atunci spre Egipt, tot din însărcinarea 
firmei SOGEP, pe șantierul barajului de la Assuan. În 1967, 
Războiul de Șase Zile il obligă, încă o dată, să se întoarcă în 
țară. După un an petrecut în Elveţia, pleacă din nou, în 1969, în 
Africa de Sud, unde rămâne doi ani. De data asta lucrează 
pentru compania De Beers, imperiul mondial al diamantelor. 
Supervizează construcția unor infrastructuri miniere. Apoi, se 
instalează în RCA (Republica Centrafricană), în august 1972. 
Țara se află sub stăpânirea lui Jean-Bedel Bokassa. 


VP - 35 


Böhm devine consilierul tehnic al președintelui. Lucrează 
simultan pe mai multe fronturi: construcții, plantații de cafea, 
mine de diamante. În 1977, ancheta se împiedică într-o zonă de 
umbră, de aproximativ un an. Urma lui Max Böhm nu se 
regăsește decât la începutul lui 1979, în Elveţia, la Montreux. 
Omul e uzat, vlăguit de anii petrecuți în Africa. La patruzeci și 
cinci de ani, se ocupă numai de berzele sale. Toate persoanele 
cu care am stabilit legătura, foști colegi care l-au cunoscut pe 
teren, îi fac un portret unanim: Böhm era un om intransigent, 
sever și crud. Mi s-a vorbit deseori de pasiunea lui pentru păsări, 
care tindea să devină obsesie. 

In ceea ce priveşte familia, am făcut descoperiri interesante. 
Max Böhm o cunoaște pe viitoarea lui soție, Irène, la vârsta de 
douăzeci și opt de ani, în 1962. Se căsătoresc imediat. Câteva 
luni mai târziu, li se naște un băiețel, Philippe. Inginerul se 
dedică trup și suflet familiei, care-l urmează pretutindeni, 
adaptânadu-se la conditii climaterice și culturi diferite. Totuși, 
Irene bate pasul pe loc la începutul anilor '70. Revine des în 
Elveția, rărindu-și din ce în ce mai mult călătoriile în Africa, dar 
scriindu-le cu regularitate sotului si fiului ei. În 1976, se întoarce 
definitiv la Montreux. În anul următor, moare de un cancer 
generalizat - Max dispare cam în această epocă. Din acest 
moment, pierd și urma fiului, Philippe, care are cincisprezece 
ani. De atunci, nicio veste. Philippe Böhm nu s-a manifestat la 
moartea tatălui său. Este și el decedat? Trăiește în străinătate? 
Mister. 

Despre averea lui Max Bohm n-am noutăți. Analiza conturilor 
lui personale și a asociaţiei sale demonstrează că inginerul 
poseda aproape opt sute de mii de franci elvețieni. Nu s-a dat 
de urma vreunui cont numerotat (deși există, sunt sigur). Când 
și cum a adunat Böhm atâția bani? In cursul existenței sale de 
călător, s-a dedat, fără doar și poate, la unul sau mai multe 
traficuri. Cu siguranță că ocaziile nu au lipsit. Înclin, firește, 
pentru o combinație cu Bokassa - aur, diamante, fildeș... Astept, 
în momentul de față, sinteza celor două procese intentate 
dictatorului. Poate că numele lui Max Böhm va apărea pe 
undeva. 

Deocamdată, marea enigmă rămâne transplantul de inimă. 
Dr. Catherine Warel îmi promisese să întreprindă o anchetă în 
clinicile și spitalele elvețiene. Nu a găsit nimic. N-a găsit nimic 


VP - 36 


nici în Franța, nici altundeva în Europa. Atunci, unde și când? În 
Africa? E mai puțin absurd decât ar putea să pară: prima grefă 
cardiacă la om a fost realizată în 1967, de Christian Barnard, la 
Cape Town, în Africa de Sud. În 1968, Barnard a reușit un al 
doilea transplant de cord. Bohm a sosit în Africa de Sud în 1969. 
Să fi fost operat de Barnard? Am verificat. elvețianul nu 
figurează în arhivele spitalului Groote Schuur. 

Alt aspect straniu: s-ar zice că Max Böhm era sănătos tun. l- 
am scotocit din nou vila, în căutarea vreunei rețete, a vreunei 
analize, a vreunei fise medicale. Nimic. l-am studiat conturile din 
bancă, facturile telefonice: niciun cec, niciun contact care să 
aibă vreo legătură, mai mult sau mai putin, cu un cardiolog sau 
vreo clinică. Un om care a făcut un transplant cardiac nu este, 
totuși, un bolnav obișnuit. Trebuie să-și consulte regulat 
medicul, să i se facă electrocardiograme, biopsii, analize. Se 
ducea să-și facă examenele în străinătate? Böhm călătorea 
deseori prin Europa, dar berzele îi dădeau motive excelente 
pentru a merge în Belgia, Franța, Germania etc. Și în privința 
asta sunt în impas. 

Asta e. După cum vezi, Max Böhm este omul tuturor 
misterelor. Crede-mă, Louis: afacerea Böhm există. Aici, la 
comisariatul din Montreux, dosarul este clasat. Ziarele sunt în 
doliu și scriu pe larg despre „omul cu berzele”. Ce ironie! 
Înmormântarea a avut loc la cimitirul din Montreux. Au venit 
toate oficialitățile,  „personalitățile” oraşului,  rivalizând în 
alocutiuni găunoase. 

Ultima știre: Böhm a lăsat, prin testament, întreaga sa avere 
unei organizații umanitare celebre în Elveţia: Lumea Unică. 
Faptul acesta constituie, poate, o nouă pistă. Voi continua 
ancheta. 

Dă-mi vești despre dumneata. 


Hervé Dumaz 


Inspectorul mă lăsa iarăși cu gura căscată. În câteva zile, 
recoltase informaţii solide. l-am faxat numaidecât un mesaj de 
răspuns. N-am pomenit nimic despre documentele lui Böhm. M- 
au încercat unele remușcări, însă o stranie pudoare era mai 
puternică. O presimţire mă avertiza că trebuie să ignor 


VP - 37 


aparențele, să tratez cu circumspecţie aceste documente de o 
violenţă mult prea evidentă. 

Era două noaptea. Am stins lumina și am rămas așa, privind 
umbrele ce se conturau în clarobscur. Care era adevărul ascuns 
al lui Max Böhm? Și ce rol jucau în această afacere berzele, care 
păreau să intereseze atâta lume? Nu cumva ascundeau ele 
secrete a căror violenţă mă depășea? Mai mult ca oricând, eram 
hotărât să le urmăresc. Până la capătul misterului lor. 


8. 


A doua zi m-am trezit cu întârziere și cu o migrenă puternică. 
Joro mă aștepta în hol. Am plecat imediat. În cursul zilei, 
slovacul mă descusu despre viaţa mea pariziană, despre 
trecutul meu, despre studiile mele. Stăteam așezați, la mică 
distanţă unul de altul, pe coasta unei coline. Pământul sfârâia de 
căldură și câteva oi pășteau iarba uscată. 

— Și femeile, Louis? Ai vreuna, la Paris? 

— Am avut. Câteva. Dar sunt mai degrabă un tip singuratic. 
lar fetele nu par să regrete asta. 

— Zău? Credeam că, șic cum te îmbraci, le placi pariziencelor. 

— Chestie de contact, am glumit, și i-am arătat mâinile - 
acele mâini monstruoase, cu unghii de corn, aparţinând 
neantului din trecutul meu. 

Joro se apropie și-mi examină atent cicatricele. Scoase printre 
dinţi un șuierat ușor, între admiraţie și compasiune. 

— Cum ţi-ai făcut asta, băiete? murmură. 

— Eram mic copil, la ţară, am minţit. O lampă cu petrol mi-a 
explodat în mâini. 

Joro se așeză lângă mine, rostind: „Dumnezeule!” Îmi luasem 
obiceiul să diversific minciunile despre accidentul meu. Această 
atitudine devenise un tic, un mod de a răspunde la curiozitatea 
altora și de a-mi disimula propria stânjeneală. Joro însă adăugă, 
cu voce înfundată: 

— Așa și eu cicatricele mele. 

Își întoarse, atunci, mâinile ţepene. Umflături groaznice îi 
brăzdau palmele. Cu greutate, își descheie primii nasturi de la 
cămașă. Aceleași urme cumplite îi dungau pieptul - ca niște 


VP - 38 


filamente ale suferinţei, întrerupte din loc în loc de puncte mai 
mari, albe-roz. L-am privit întrebător pe slovac. Mi-am dat 
seama că se hotărâse să-mi dezvăluie povestea lui - taina cărnii 
sale. O depănă cu voce stinsă, într-o franceză perfectă, pe care 
părea s-o fi aprofundat cu unicul scop de a-și istorisi destinul. 

— Când trupele Tratatului de la Varșovia au invadat ţara, în 
1968, aveam treizeci și doi de ani. Ca tine. Această invazie 
însemna pentru mine sfârșitul unei speranţe - cea a 
socialismului cu față umană. Pe vremea aceea locuiam cu 
părinţii, la Praga. Imi amintesc și-acum de vibraţiile solului când 
au intrat în oraș tancurile. Un zornăit înfricoșător, de parcă 
rădăcini de fier înaintau pe sub pământ. Îmi amintesc de primele 
detunături, de loviturile cu patul puștii, de arestări. Nu-mi venea 
să cred. Orașul nostru, viaţa noastră, toate astea, dintr-odată, 
nu mai aveau niciun sens. Oamenii se ascundeau în casă. 
Moartea, groaza pătrunseseră pe străzile noastre, în minţile 
noastre. Am început prin a opune rezistenţă - mai ales tinerii. 
Dar tancurile au strivit trupurile noastre, revolta noastră. Atunci, 
într-o noapte, am hotărât cu toată familia să fugim în Occident, 
prin Bratislava. Ni se părea cu putinţă. Îţi dai seama, Austria era 
atât de aproape! Cele două surori ale mele au fost împușcate 
după ce au trecut pe sub gardul de sârmă ghimpată al 
frontierei. Tatăl meu a încasat o rafală în cap. Jumătate din față 
i-a zburat odată cu șapca. Mama a rămas prinsă în sârma 
ghimpată. Am încercat s-o eliberez. Dar nu era chip. Urla, se 
zvârcolea ca smintită. Și, cu cât se zbătea mai mult, cu atât mai 
adânc i se înfigeau ghimpii în palton, în carne - în timp ce 
gloanţele șuierau deasupra capetelor noastre. Eram plin de 
sânge, trăgeam de sârmele alea împuţite cu mâinile goale. 
Țipetele mamei or să-mi răsune în minte până la moarte. 

Joro își aprinse o ţigară. De mult nu mai răscolise aceste orori. 

— Rușii ne-au arestat. Pe mama n-am mai revăzut-o 
niciodată. Eu am stat patru ani într-un lagăr de muncă, la Piodv. 
Patru ani am trudit, în frig și-n noroi, cu un târnăcop sudat de 
mâini. Mă gândeam tot timpul la mama, la sârmele ghimpate. 
Le dădeam târcoale celor care împrejmuiau lagărul, atingeam cu 
degetele ghimpii de fier care-o schingiuiseră pe mama. E vina 
mea, gândeam. Vina mea. Și-mi încleștam mâinile de vârfurile 
ascuţite, până ce sângele începea să se prelingă printre 
degetele strânse. Într-o zi, ara furat niște bucăţi de sârmă 


VP - 39 


ghimpată. Mi-am făcut o brasardă, pe care-o purtam sub haină. 
Fiecare lovitură de târnăcop, fiecare gest îmi sfâșia mușchii. 
Vedeam în asta un fel de ispășire. După câteva luni, mă 
încinsesem cu sârmă ghimpată pe tot corpul. Nu mai puteam să 
lucrez. Orice mișcare era un chin cumplit și plăgile se infectau. 
Până la urmă, m-am prăbușit. Eram tot, numai o rană, o 
cangrenă, mustind de sânge și puroi. 

M-am trezit peste câteva zile, la infirmerie. Mâinile și 
picioarele mele nu mai erau decât dureri sfredelitoare, trupul 
meu, o lungă spintecătură. Atunci, le-am zărit. Intr-o stare de 
semiconștienţă, am văzut păsări albe, în spatele geamurilor 
murdare. Am crezut că erau îngeri. Mi-am spus: sunt în rai, 
îngerii mi-au ieșit în întâmpinare. Dar nu, mă aflam tot în același 
iad. Doar că era primăvară și se întorseseră berzele. Cât am stat 
în convalescenţă, le-am observat. Erau mai multe perechi, 
instalate în vârful miradoarelor. Cum să-ţi spun? Păsările acelea 
de un alb strălucitor, deasupra unui loc plin de atâta mizerie, de 
atâta cruzime! Priveliștea aceea mi-a dat curaj. Le-am studiat 
comportamentul, felul în care, pe rând, fiecare pasăre ședea pe 
ouă, micile ciocuri negre ale puilor, primele lor încercări de zbor, 
apoi, în august, marea plecare... Timp de patru ani, în fiecare 
primăvară, berzele mi-au dat forța de a trăi. Coșmarurile mele 
erau tot acolo, înăuntrul meu, dar păsările, albe pe albastrul 
cerului, reprezentau frânghia de care mă agăţam. Cruntă 
frânghie, poţi să mă crezi. Dar mi-am purtat jugul până la capăt. 
Muncind pe brânci, sub cizma rușilor, ascultând urletele celor 
torturați, înghițind glod și dârdâind în ger. Atunci am învăţat 
franceza, de la un militant comunist care ajunsese acolo nu se 
știe cum. Când am ieșit, mi-am luat carnetul de partid și mi-am 
cumpărat un binoclu. 

Se înnoptase. Berzele nu veniseră, decât în destinul lui Joro. 
Ne-am întors la mașină și am plecat, în tăcere. De-a lungul 
lanurilor, sârme ghimpate se legănau între pari strâmbi, 
alcătuind arabescuri fantastice. 

eoo 

La 25 august, primele berze balizate ajunseră la Bratislava. 
Spre sfârșitul după-amiezii am consultat datele Argos și am tras 
concluzia că două păsări se aflau la cincisprezece kilometri vest 
de Sarovar. Joro era sceptic, dar acceptă să arunce o privire pe 
hartă. Cunoștea locul: o vale unde, după părerea lui, nu călcase 


VP - 40 


niciodată vreo barză. Pe la șapte seara, am ajuns la bălți. 
Conduceam, scrutând cerul și împrejurimile. Nu se zărea nici 
umbra vreunei păsări. Joro nu-și putu reţine un zâmbet. De cinci 
zile, de când pândeam zburătoarele, nu observasem decât 
câteva stoluri, atât de îndepărtate și nedeslușite, încât ar fi 
putut să fie găi sau alte păsări de pradă. A da, în seara asta, de 
berze, graţie calculatorului meu, ar fi însemnat un adevărat 
afront pentru Joro Grybinski. 

Și totuși, el murmură deodată: „Uite-le!” Am ridicat ochii. Pe 
cerul de purpură se rotea un stol. Vreo sută de păsări coborau 
domol spre smârcuri. Joro îmi dădu binoclul lui. Am privit 
îndelung păsările care planau, cu ciocul întins, atente la azur. 
Era un spectacol minunat. Aveam, în sfârșit, măsura călătoriei 
înaripate care avea să le ducă până în Africa. În acest stol 
sălbatic se aflau, deci, două berze cu echipament electronic. Un 
val de bucurie făcu să-mi fremete sângele în vine. Sistemul 
transmiţătoarelor funcţiona. Cu precizie de ceasornic. 

La 27 august am primit un nou fax de la Hervé Dumaz. Nu 
avansa. Trebuise să-și reia rutina de zi cu zi la comisariat, dar 
nu contenea să contacteze telefonic Franţa, în căutarea unor 
veterani care să-l fi cunoscut pe Max Böhm în Centrafrica. 
Dumaz se încăpăţâna în această direcție, convins că Böhm se 
dedase, acolo, la traficuri obscure. În încheiere, pomenea de un 
inginer agronom din Poitiers, care, pare-se, lucrase în RCA din 
1973 până în 1977. Inspectorul intenţiona să meargă în Franţa și 
să-l caute, de îndată ce omul avea să se întoarcă din vacanţă. 

Ziua de 28 august sună, pentru mine, ora plecării. Zece berze 
depășiseră Bratislava și cele mai iuți - care ţineau o cadență de 
o sută cincizeci de kilometri pe zi - se apropiau deja de Bulgaria. 
Problema, acum, era să le urmăresc cu mașina, conformându- 
mă întocmai traseului lor; traversau fosta lugoslavie, unde 
izbucniseră recent primele tulburări. Am studiat harta și am 
decis să ocolesc butoiul cu pulbere, mergând de-a lungul 
frontierei, prin România - în definitiv, dispuneam de o viză 
românească. După aceea, urma să intru în Bulgaria, printr-un 
orășel numit Calafat, și să mă îndrept ţintă spre Sofia. Aveam de 
parcurs vreo mie de kilometri. Socoteam să acopăr această 
distanță într-o zi și jumătate, ţinând cont de frontiere și de 
starea drumurilor. 


VP - 41 


De dimineaţă, am rezervat deci, pentru seara zilei următoare, 
o cameră la hotelul Sheraton din Sofia, apoi am format numărul 
de telefon al unui oarecare Marcel Minaus, un alt nume de pe 
lista lui Böhm. Minaus nu era ornitolog, ci lingvist: trebuia să mă 
ajute să iau legătura cu specialistul bulgar în materie de berze, 
Rajko Nicolici. După mai multe încercări infructuoase, am 
obţinut firul și am vorbit cu francezul stabilit la Sofia. Mi-a 
răspuns cu multă căldură. l-am dat întâlnire pentru a doua zi, 
după ora douăzeci și două, în holul hotelului din Sofia. Am 
închis, i-am faxat lui Dumaz noile mele coordonate, apoi mi-am 
făcut bagajul. Peste cinci minute, după ce-mi achitasem nota la 
hotel, goneam spre Sarovar, pentru a-mi lua rămas bun de la 
Joro Grybinski. Despărțirea se petrecu fără efuziuni. Am făcut 
schimb de adrese. l-am promis să-i trimit o invitaţie, fără de 
care n-ar fi putut veni niciodată în Franţa. 

Câteva ore mai târziu, m-am apropiat de Budapesta, în 
Ungaria. La prânz, am oprit într-o staţie de pe autostradă și am 
mâncat o salată infectă, la umbra unei pompe de benzină. Nişte 
fete blonde, unduitoare ca niște spice de grâu copt, mă priveau 
cu o trufie îmbujorată. Sprâncene groase, maxilare late, plete 
bălaie: aceste adolescente erau aidoma arhetipului pe care mi-l 
făurisem despre frumusețile estului. lar această coincidenţă mă 
descumpănea. Fusesem întotdeauna un dușman neîmpăcat al 
ideilor preconcepute, al locurilor comune. Nu știam că lumea 
este adesea mai limpede decât s-ar crede și că adevărurile ei, 
deși banale, nu sunt mai puţin transparente și vii. În mod curios, 
constatarea m-a făcut să simt o tresărire, un freamăt de bucurie 
profundă. 

La ora unu, am pornit din nou la drum. 


9, 


Am în ajuns la Sofia a doua zi, pe o ploaie torențială. Clădiri 
din cărămidă, murdare și vetuste, încadrau bulevardele prost 
pavate. Automobile Lada derapau și se hurducau pe caldarâm, 
ca niște jucării demodate, evitând la milimetru voltele 
tramvaielor. Tramvaiele acestea erau adevărații eroi ai Sofiei. 
Se iveau din senin, într-un vacarm asurzitor și scuipau fulgere 


VP - 42 


albastre sub  șiroaiele ce se revărsau din cer. Îndărătul 
geamurilor, o lumină gălbuie pâlpâia și se stingea pe fețele 
abătute ale pasagerilor. Aceste vagoane stranii păreau să facă 
obiectul unei experienţe inedite - un electroșoc generalizat, pal 
și lugubru, pe niște cobai cadaverici. 

Am luat-o la întâmplare, fără să știu încotro merg. Toate 
indicatoarele erau în alfabetul chirilic. Cu mâna dreaptă, am 
pescuit din geantă ghidul cumpărat la Paris. Nici n-am apucat 
bine să frunzăresc cărțulia și am nimerit în Piaţa Lenin. Am 
ridicat ochii. Arhitectura semăna cu un imn închinat furtunii. 
Clădiri austere, impunătoare, presărate cu ferestre înguste, se 
înălțau din toate părțile. Turnuri pătrate, avântându-se spre 
vârfurile lor ascuţite, etalau o infinitate de ambrazuri. Culorile 
lor sobre radiau tulbure în noaptea care deja mă împresura. În 
dreapta, o biserică întunecată își rotunjea spinarea. În stânga, 
Sheraton Sofia Hotel Balkan trona, în toată măreţia lui. Ca un 
avanpost al capitalismului cuceritor. Aici trăgeau toţi oamenii de 
afaceri americani, europeni sau japonezi, adăpostindu-se de 
tristeţea socialistă ca de-o molimă. 

In mijlocul holului, sub candelabre enorme, mă aștepta Marcel 
Minas. L-am recunoscut imediat. Îmi spusese: „Port barbă și 
am craniul ţuguiat”. Dar Marcel era mult mai mult decât atât. 
Era o icoană ambulantă. Uriaș, masiv, stătea ca un urs, adus de 
spate, cu picioarele arcuite și braţele bălăngănindu-se. Un 
adevărat munte, încununat cu un cap de patriarh ortodox, cu 
barbă lungă și nas regesc. Ochii, numai ei, erau un poem: verzi, 
vioi, tiviți cu umbră, înflăcăraţi parcă de cine știe ce străveche 
credință balcanică. Și-apoi, precum o mitră, craniul: cu totul 
pleșuv și înălţat spre cer, ca o rugăciune. 

— Ai călătorit bine? 

— Să zicem, am răspuns, evitând să-i strâng mâna. Plouă de 
când am trecut frontiera. M-am străduit să menţin o oarecare 
medie, dar, cu trecătorile și drumurile desfundate, a trebuit să 
reduc viteza și... 

— Eu, unul, nu călătoresc decât cu autobuzul. 

Mi-am lăsat bagajul la recepţie și am intrat, cu tovarășul meu, 
în restaurantul hotelului. Marcel cinase deja, dar se reașeză la 
masă cu dragă inimă. 

De cetățenie franceză în pașaport, Marcel Minaus, patruzeci 
de ani, era un fel de intelectual nomad, un lingvist poliglot, care 


VP - 43 


stăpânea la fel de bine polona, bulgara, maghiara, ceha, sârba, 
croata, macedoneana, albaneza, greaca... și, bineînţeles, 
romani, limba ţiganilor. Romani era specialitatea sa. Scrisese 
mai multe cărţi pe această temă și elaborase un manual pentru 
copii, manual de care era foarte mândru. Membru eminent al 
multor asociaţii, din Finlanda până în Turcia, rătăcea din 
colocviu în colocviu și își ducea astfel viața, ca un parazit, în 
orașe ca Varșovia sau București. 

Cina se termină pe la unsprezece și jumătate. Practic, nu 
vorbiserăm despre berze. Minaus îmi ceruse doar câteva 
precizări referitoare la experienţa cu satelitul. Era străin de 
subiect, dar îmi făgădui să mi-l prezinte chiar în ziua următoare 
pe Rajko Nicolici - „cel mai bun ornitolog din Balcani”, după cum 
susţinea el. 

Bătu miezul nopţii. Am stabilit cu Marcel să ne întâlnim a doua 
zi dimineață, la ora șapte, în holul hotelului. Aveam să închiriem 
o mașină și să plecăm imediat la Sliven, unde locuia Rajko 
Nicolici. Minaus se arătă încântat de ideea acestei plimbări. Am 
urcat în camera mea. Strecurat pe sub ușă, mă aștepta un 
mesaj. Era un fax de la Dumaz. 


From: Hervé Dumaz 
To: Louis Antioche 
Sheraton Sofia Hotel Balkan 


Montreux, 29 august 1991, ora 22 
Dragă Louis, 


Am petrecut o zi obositoare în Franța, dar voiajul a meritat 
osteneala. L-am întâlnit în sfârșit pe omul pe care-l căutam. 
Michel Guillard, inginer agronom, cincizeci și șase de ani. Patru 
ani bătuți pe muchie în Centrafrica. Patru ani de pădure 
tropicală, de plantatii de cafea, și de... Max Böhm! L-am găsit pe 
Guillard la Poitiers, acasă la el, unde tocmai se întorsese, cu 
familia, din vacanță. Cu ajutorul lui, am reușit să reconstitui în 
amănunțime perioada africană a lui Böhm. lată faptele: 

- August 1972. Max Böhm debarcă la Bangui, capitala 
Republicii Centrafricane. Însotit de soție și de fiul său, pare 
indiferent la contextul politic al țării, aflată sub dominația lui 


VP - 44 


xn 


Bokassa care s-a proclamat „președinte pe viat”. Böhm a văzut 
deja destule la viata lui. Vine de la exploatările diamantifere din 
Africa de Sud, unde oamenii lucrează în pielea goală și sunt 
radiografiati când ies din mină, pentru a se verifica dacă n-au 
înghițit vreun diamant. Max Böhm se instalează într-o locuință 
colonială și începe să lucreze. Mai întâi, conduce lucrările unui 
mare imobil, un proiect al lui Bokassa intitulat „Pacifique 2". 
Impresionat, Bokassa îi propune alte însărcinări. Böhm acceptă. 

- 1973. Timp de câteva luni, Böhm instruiește un detașament 
de securitate menit să supravegheze plantațiile de cafea din 
Lobaye - provincie la limita sudică, în plină pădure ecuatorială -, 
flagelul culturilor fiind, pare-se, furtul boabelor de cafea, de 
către săteni, înaintea recoltării. În această epocă îl întâlnește 
Guillard pe Böhm, francezul lucrând în cadrul unui program 
agrar din regiune. Păstrează amintirea unui om brutal, cu o 
purtare milităroasă, dar onest și sincer. Ulterior, Böhm joacă 
rolul de purtător de cuvânt al RCA pe lângă guvernul sud-african 
(pe care-l cunoaște bine) în vederea obținerii unui împrumut 
pentru construirea a două sute de vile. Böhm obține 
împrumutul. Bokassa îi propune apoi o altă muncă, legată de 
filoanele diamantifere. Diamantele sunt obsesia dictatorului. 
Cea mai mare parte a averii sale a fost realizată gratie pietrelor 
prețioase (cunoști, de bună seamă, anecdotele: faimosul 
„borcan de dulceaţă” în care își ținea Bokassa nestematele și pe 
care îl arăta, încântat, tuturor oaspeților săi; fantasticul diamant 
„Catherine Bokassa”, în formă de fruct de manghier, montat în 
coroana imperială; scandalul „cadourilor' oferite președintelui 
francez Valéry Giscard d'Estaing...). Pe scurt, Bokassa îi propune 
lui Böhm să se deplaseze pe terenurile de exploatare și să 
supervizeze prospectările, în nord, în savana semideșertică, și în 
sud, în inima pădurii. Se bizuie pe inginer pentru a raționaliza 
activitatea și pentru a pune capăt prospectiunilor clandestine. 

Böhm străbate în lung și-n lat toate filoanele, în praful din 
nord și în junglele din sud. Îi îngrozește pe mineri prin cruzimea 
sa și devine celebru pentru o pedeapsă inventată de el. În Africa 
de Sud, hotii sunt pedepsiți rupându-li-se gleznele și fiind siliți să 
lucreze în continuare. Böhm născocește altă metodă: cu un 
cleste de tăiat sârmă, le secționează hotilor tendonul lui Ahile. 
Metoda e rapidă, eficace, dar, în pădure, rănile se infectează. 
Guillard a văzut mulți oameni murind din această cauză. 


VP - 45 


La vremea aceea, Bohm controlează activitățile mai multor 
societăți, printre care Centramines, SCAD, Diademe și Sicamine, 
toate, întreprinderi oficiale care disimulează traficurile, nu mai 
putin oficiale, ale lui Bokassa. Max Böhm, emisar al dictatorului, 
nu se amestecă în fraude. După părerea lui Guillard, inginerul 
are ce are mai ales cu escrocii și lingușitorii care-l înconjoară pe 
tiran. Böhm n-a fost niciodată asociat la societățile lui Bokassa. 
De aceea numele său nu apare - am verificat - cu ocazia celor 
două procese ale dictatorului. 

- 1974. Böhm îi ține piept lui Bokassa, care își înmulțește 
afacerile ilicite, escrocheriile, furturile directe din vistieria 
statului. Una dintre aceste escrocherii il afectează direct pe Max 
Böhm. După obținerea împrumutului sud-african, Bokassa 
construiește mai putin de jumătate din vilele prevăzute, preia 
tranzacţia mobilării lor, apoi pretinde să fie plătit pentru două 
sute de vile. Böhm, implicat în acest împrumut, își declară cu 
voce tare revolta. Este imediat întemnițat, apoi eliberat. 
Bokassa are nevoie de el. de când supervizează exploatarea 
minelor de diamante, randamentul este net superior. 

Ceva mai târziu, Böhm se ridică încă o dată împotriva lui 
Bokassa, în legătură cu uriașul trafic de fildeș al tiranului și cu 
masacrul împotriva elefanților. Contrar tuturor așteptărilor, 
obține câștig de cauză. Dictatorul îşi continuă comerțul, dar 
acceptă înființarea unui parc natural protejat, la Bayanga, în 
apropiere de Nola, la extremitatea sud-vestică a RCA. Această 
rezervație există și astăzi. Pot fi văzuți acolo ultimii elefanti de 
pădure din Centrafrica. 

In opinia lui Guillard, personalitatea lui Böhm este paradoxală. 
Omul se arată foarte crud față de africani (ucide cu mâinile sale 
mai mulți prospectori clandestini), dar, în același timp, preferă 
să trăiască în preajma negrilor. Detestă societatea europeană 
din Bangui, recepțiile diplomatice, seratele în cluburi. Böhm este 
un mizantrop, care nu se îmblânzește decât la contactul cu 
pădurea, cu animalele și, bineînţeles, cu berzele. 

In octombrie 1974, în savana din est, Guillard dă de Max 
Böhm care campează printre ierburi, în tovărășia călăuzei sale. 
Elveţianul, cu binoclul în mână, aşteaptă berzele. Îi povestește, 
cu acest prilej, tânărului inginer cum a salvat berzele din Elvetia 
și cum revine, în fiecare an, în țara sa pentru a admira 


VP - 46 


întoarcerea lor din migrație. „Ce vă încântă atât de mult la ele?” 
ÎI întreabă Guillard. Böhm răspunde simplu: „Mă liniștesc”. 

Despre familia Böhm, Guillard nu știe mare lucru. În 1974, 
Irene Böhm deja nu mai trăiește în Africa. Guillard și-o amintește 
ca pe-o femeie măruntă, ștearsă, cu tenul gălbejit, care stătea 
mai mult singură în casa colonială. În schimb, agronomul l-a 
cunoscut mai bine pe Philippe, fiul, care îşi însoțește uneori tatăl 
în expedițiile sale. Asemănarea dintre tată și fiu este, pare-se, 
stupefiantă: aceeași corpolență, aceeași față rotundă, aceiași 
păr tepos, tuns perie. Cu toate astea, Philippe a moștenit 
caracterul mamei sale: timid, indolent, distrat, trăiește sub 
autoritatea tatălui și-i suportă în tăcere educația brutală. Böhm 
vrea să facă din el un „bărbat”. Il obligă să-l însoțească în 
tinuturi ostile, îl învață mânuirea armelor, îi încredințează tot 
felul de misiuni, cu scopul de a-l oteli. 

- 1977. În luna august, Böhm pleacă în prospecțiune dincolo 
de M'Baiki, în adâncul pădurii, către marea fabrică de cherestea 
a companiei SCAD. Acolo începe teritoriul pigmeilor. Elvețianul 
își instalează tabăra în pădure. E însoțit de un geolog belgian, pe 
nume Niels van Dotten, două călăuze (un „negru mare” și un 
pigmeu) şi mai multi hamali. Într-o dimineață, Böhm primeşte o 
telegramă, adusă de un curier pigmeu. E vestea morții soției 
sale. Or, Böhm habar n-avea că soția lui era bolnavă de cancer. 
Omul se prăbușește. 

Max Böhm suferă pe loc un atac de cord. Van Dâtten încearcă 
o reanimare cu mijloacele disponibile - masaj cardiac, respirație 
gură la gură, medicamente de prim ajutor etc. Le ordonă 
imediat oamenilor să-l transporte pe elvețian la spitalul din 
M'Baiki, la câteva zile de mers. Dar Böhm își revine. 
Bolborosește că știe de existența unei misiuni mai apropiate, la 
sud, dincolo de frontiera congoleză (aici, limita teritorială nu-i 
decât o linie invizibilă, în pădure). Vrea să fie dus acolo, pentru a 
primi alte îngrijiri. van Dötten șovăie. Böhm își impune decizia 
și-i cere geologului să se întoarcă la Bangui pentru a aduce 
ajutoare: „Totul va fi bine”, îl asigură el. Năucit, van Dötten face 
cale întoarsă și ajunge în capitală şase zile mai târziu. Imediat, 
un elicopter e pus la dispoziție de armata franceză și își ia 
Zborul, călăuzit de geolog. Dar, când se ajunge la locul cu 
pricina, nici urmă de misiune sau Bohm. Totul a dispărut. Ori n-a 


VP - 47 


existat niciodată. Ornitologul e dat dispărut, iar belgianul nu mai 
Zzăbovește la Bangui. 

Trece un an, apoi Max Böhm, în carne și oase, își face aparitia 
la Bangui. Relatează că elicopterul unei societăți forestiere 
congoleze l-a dus la Brazaville, de unde s-a întors în Elveţia cu 
avionul, supraviețuind ca prin minune. În țară, îngrijirile atente 
ale unei clinici din Geneva i-au îngăduit să se restabilească. Nu 
mai e însă decât umbra celui care a fost și vorbește mult despre 
soția lui. Suntem în octombrie 1978. La putin timp după aceea, 
Max Böhm pleacă din RCA, unde nu va mai reveni niciodată. De 
atunci, cel care-l înlocuiește pe elvețian la conducerea minelor 
este un ceh, un fost mercenar, cu numele Otto Kiefer. 

lată întreaga poveste, Louis. Întrevederea asta ne lămurește 
în privinta anumitor puncte. Întărește însă și zonele de umbră. 
Astfel, din momentul morţii lui Irène Böhm, pierdem orice urmă 
a fiului. Misterul transplantului de inimă rămâne deplin, 
exceptând, poate, perioada în care a fost evacuat. Grefa 
probabil că datează din toamna lui 1977. Dar convalescenta lui 
Böhm la Geneva e o minciună: Böhm nu figurează în niciun 
registru elvețian din ultimii douăzeci de ani. 

Rămâne pista diamantelor. Sunt încredințat că Böhm și-a 
clădit averea de pe urma pietrelor prețioase. Și regret amarnic 
că voiajul dumitale nu te duce în RCA, pentru a lămuri toate 
aceste miracole. Poate că vei descoperi ceva în Egipt sau în 
Sudan? În ceea ce mă priveşte, îmi iau o săptămână de vacanță 
începând din 7 septembrie. Am de gând să merg la Anvers și să 
fac investigații la Bursele de diamante. Sunt sigur că voi regăsi 
urma lui Max Böhm. Íti servesc toate aceste informaţii, calde. Să 
chibzuim asupra lor și să luăm legătura cât mai curând. 


Până la noi vești, Hervé. 


În timpul lecturii, gândurile îmi zburau în toate direcţiile. 
Încercam să potrivesc propriile-mi piese în acest puzzle: 
imaginile lui Irène și ale lui Philippe Böhm, radiografia inimii lui 
Max Böhm și, mai cu seamă, fotografiile înspăimântătoare ale 
trupurilor negre mutilate. 

Dumaz nu știa un lucru: cunoșteam la perfecţie istoria 
Republicii Centrafricane - aveam motive personale să o cunosc. 
Astfel, numele lui Otto Kiefer, locotenent al lui Bokassa, nu-mi 


VP - 48 


era necunoscut. Acest refugiat ceh, de o violență neîndurătoare, 
era vestit pentru metodele lui de intimidare. Obișnuia să vâre o 
grenadă în gura prizonierilor și s-o lase să explodeze atunci 
când refuzau să vorbească. Tehnica asta îi adusese grotesca 
poreclă de „Nea Grenadă”. Böhm și Kiefer ofereau, deci, cele 
două feţe ale unei aceleiași cruzimi: cleștele de tăiat sârmă și 
grenada. i 

Am stins lampa. În ciuda oboselii, somnul nu voia să vină. În 
cele din urmă, fără a aprinde lumina, am chemat Centrul Argos. 
Liniile telefonice din Sofia, mai puţin aglomerate la această oră 
târzie, îmi oferiră o legătură perfectă. In penumbra din cameră, 
traiectoria berzelor se afișă încă o dată, negru pe alb, pe harta 
numerizată a Europei de Est. Nu exista decât o singură noutate 
interesantă: o barză ajunsese în Bulgaria. Poposise pe o mare 
câmpie, nu departe de Sliven, orașul lui Rajko Nicolici. 


10. 


Totul e în schimbare la Sofia. E ora „marelui vis american”. În 
lipsa unui viitor european palpabil, bulgarii se întorc spre Statele 
Unite. Acum, la Sofia, dacă vorbești engleza, ţi se deschid toate 
ușile. Se zice chiar că americanilor nu li se mai cere viză. 
Culmea! Cu numai doi ani în urmă, Bulgaria era considerată a 
șaisprezecea republică a Uniunii Sovietice. 

Marcel Minaus vorbea tare, oscilând între iritare și ironie. Era 
zece dimineaţa. Goneam de-a lungul munţilor Balcani, sub un 
soare strălucitor. Pământurile etalau culori neașteptate - 
galben-scânteietor, albastru-șters, verde-pal - fremătând sub 
mângâierea luminii. Satele se perindau, cretoase și aparent 
precare, cu zidurile lor de tencuială nedrișcuită. 

Conduceam după indicaţiile lui Marcel. O adusese cu el pe 
Yeta, „logodnica” lui, o ţigancă bizară, îmbrăcată într-un fals 
taior Chanel din stofă de bumbac cadrilată. Scundă și plinuță, 
trecută de prima tinereţe, arbora o enormă claie de păr sur, de 
sub care se ițea o mutrișoară ascuţită, cu ochi negri. 
Asemănarea cu un arici era izbitoare. Femeia nu vorbea decât 
romani și stătea pe bancheta din spate, foarte cuminte. 

Marcel lăuda acum meritele lui Rajko Nicolici. 


VP - 49 


— Venirea ta cade cum nu se poate mai bine, repeta el, 
tutuindu-mă în treacăt. Rajko e foarte tânăr, dar posedă calităţi 
deosebite. De altfel, începe să participe la colocvii 
internaţionale. Bulgarii fierb de mânie. Rajko a refuzat să se 
prezinte sub culorile ţării. 

— Rajko Nicolici nu e bulgar? m-am mirat eu. 

Marcel râse înăbușit. 

— Nu, Louis. E rom - ţigan. Și nu dintre cei mai comozi. 
Aparține unei familii de culegători. Când vine primăvara, romii 
părăsesc ghetoul lor din Sliven și se duc în pădurile din jurul 
câmpiei. Culeg flori de tei, mușeţel, coarne, cozi de cireșe... 
Văzând că fac ochii mari, Marcel se miră: Cum, nu știi? Păi, 
cozile de cireşe sunt un diuretic bine cunoscut! Numai romii - 
„oamenii”, cum își spun ei - cunosc locurile în care cresc aceste 
plante sălbatice. Sunt furnizorii industriei farmaceutice bulgare, 
cea mai importantă din ţările estice. Ai să vezi: sunt 
nemaipomeniţi. Se hrănesc cu arici, vidre, broaște, cu urzici și 
măcriș... Tot ce le oferă, la îndemână, natura. Marcel părea 
exaltat. Sunt cel puţin șase luni de când nu l-am mai văzut pe 
Rajko! 

Însoţitorul meu îmi servi apoi un sfert de oră de bancuri cu 
albanezi. În Balcani, albanezii sunt ca belgienii Europei noastre 
occidentale; subiectul preferat al unor glume pe seama naivității 
lor, a lipsei lor de mijloace sau de idei. Minaus se dădea în vânt 
după ele. 

— Da’ pe-asta o știi? Cică într-o dimineaţă apare un 
comunicat de presă în Pravda: „În cursul unor manevre 
maritime, un grav accident a nimicit jumătate din flota 
albaneză. S-a rupt vâsla stângă”. Marcel nechează în barbă. 
Alta: Albanezii iniţiază un program spaţial, în colaborare cu rușii 
- lansarea unei nave cosmice cu un animal la bord. Și transmit 
sovieticilor o telegramă: „Avem câine. Trimiteţi rachetă”. 

Mă pufni râsul. Marcel adăugă: 

— Sigur, în vremurile de azi, și-au pierdut mult din farmec. 
Dar bancurile cu albanezi rămân preferatele mele. 

Lingvistul începu apoi un lung ditiramb închinat bucătăriei 
țigănești (nutrea proiectul de a deschide un restaurant de 
specialităţi, la Paris). „Atracția principală” a acestei gastronomii 
o constituia ariciul. Era vânat seara, cu un băț, apoi era umflat 
pentru a i se smulge ușor ţepii. Gătit cu zumi, o făină specifică, 


VP - 50 


apoi tăiat în șase bucăţi egale, animalul era, după părerea lui 
Marcel, un adevărat deliciu. 

— Păi, atunci să căscăm ochii la șosea. 

— Nicio șansă, replică Marcel pe un ton doctoral. Ariciul nu 
iese niciodată la plimbare în timpul zilei. 

Deodată, parcă anume pentru a-l contrazice, animalul ţepos 
se ivi pe marginea drumului. Marcel afișă o mină perplexă: 

— Trebuie să fie un arici bolnav. Sau o femelă borţoasă. 

Din nou, mă pufni râsul. Unde erau atmosfera glacială a ţărilor 
din est, regimurile tiranice, cenușiul și posomoreala? Marcel 
părea să posede farmecul aparte de a transforma Balcanii într-o 
destinaţie ideală, un loc al fanteziei și-al încântării, plin de umor 
și de căldură umană. 

Dar  pătrundeam pe meleagurile Slivenului. Drumurile 
deveneau mai înguste, mai întortocheate. Păduri întunecoase se 
închideau de jur-împrejurul nostru. Treceam acum pe lângă 
căruțe cu coviltir - „rulotele” țiganilor nomazi. Din aceste care 
hodorogite, familii ne scrutau cu ochi adumbriţi. Feţe tuciurii, 
păr vâlvoi, siluete în zdrențe. Țiganii aceștia nu semănau cu 
Yeta. Venise iar vremea romilor. A celor adevăraţi - cei care 
umblă haihui și te buzunăresc la repezeală, disprețuitori și 
indiferenți. 

Curând, Marcel îmi indică un drumeag, la dreapta. Era o 
cărare ce cobora de la nivelul șoselei înspre cursul unui pârâu. 
Am dat de un luminiș înconjurat de hăţișuri. Printre copaci se 
întrevedea o tabără: patru corturi în culori ţipătoare, câţiva cai 
și niște femei care ședeau pe iarbă și împleteau șiraguri de flori 
albe. 

Marcel cobori din mașină și le strigă ceva, pe un ton melodios. 
Femeile îi aruncară o privire glacială. Marcel se întoarse spre 
noi: „Ceva nu-i în regulă. Așteptaţi-mă aici”. l-am văzut craniul 
plutind pe deasupra tufișurilor, apoi trupul mătăhălos apărând 
din nou, lângă femei. Una dintre ele se ridicase și-i vorbea cu 
însufleţire. Purta un tricou de lână, de culoarea turnesolului, 
care i se mula peste sânii lăsaţi. Faţa ei era brună și aspră, 
parcă cioplită din scoarță de copac. Sub basmaua bălţată, părea 
să nu aibă vârstă: doar un aer aprig, o violenţă gata să se 
dezlănţuie. Lângă ea, o altă ţigancă, mai mică de statură, dădea 
din cap. Se ridicase și ea. Avea un nas încovoiat și strâmb, ca 
spart de o lovitură de pumn. Cercei grei de argint îi atârnau de 


VP -51 


urechi. Puloverul ei turcoaz era găurit în coate. Ultima rămânea 
așezată, cu un prunc în poală. Arăta de vreo cincisprezece sau 
șaisprezece ani și se uita spre mine, cu ochi scăpărători sub o 
cascadă de păr negru și lucios. 

M-am apropiat. Femeia-turnesol zbiera, arătând când spre 
adâncurile pădurii, când spre tânăra mamă așezată pe iarbă. 
Eram la câţiva pași de grup. Țiganca se întrerupse și mă privi 
lung. Marcel era palid. 

— Nu înţeleg, Louis... nu înțeleg nimic. Rajko a murit. Astă- 
primăvară. A... a fost asasinat. Trebuie să mergem să vorbim cu 
șeful, Marin, în pădure. 

Am dat din cap, simţindu-mi inima bătând sacadat. Femeile o 
luară înainte. Le urmarăm, printre copaci. 

În pădure, aerul era mai rece. Vârfurile molizilor se legănau în 
vânt, tufișurile foșneau la trecerea noastră. Pe alocuri, razele 
soarelui pătrundeau cu blândețe. Milioane de particule infime le 
dădeau aspectul catifelat al cojii de piersică. Urmam un fel de 
potecă, de curând croită. Țigăncile pășeau fără șovăială. Brusc, 
din înaltul bolţii de smarald răsunară voci. Glasuri de bărbaţi, 
care se interpelau la mare distanţă. Femeia-turnesol se întoarse 
și-i spuse ceva lui Marcel, care înainta încuviințând din cap. 

Prima persoană pe care o întâlnirăm fu un tânăr rom, 
îmbrăcat într-un costum de doc albastru - mai curând niște 
cârpe înnădite cu sfoară groasă. Omul se lupta cu o tufă 
încâlcită din care rupea rămurele minuscule în vârful cărora 
creștea o floare alburie. Schimbă câteva vorbe cu Marcel, apoi 
mă privi. „Costa”, se prezentă. Chipul său negricios era juvenil, 
dar, la cel mai ușor surâs, expresia lui căpăta frumuseţea 
echivocă a unui cuţit. Costa se luă după noi. Curând, un luminiș 
se deschise în fața noastră. Bărbaţii erau acolo. Unii dormeau, 
sau păreau că dorm, cu pălăria trasă pe ochi. Alţii jucau cărți. 
Unul trona pe o buturugă. Fețe tăbăcite, scânteieri de argint la 
centuri sau la pălării, forță gata să erupă la primul semn de 
atac. La rădăcina copacilor zăceau saci de pânză plini cu plante 
proaspăt culese. 

Marcel se adresă omului de pe buturugă. Păreau cunoștințe 
vechi. După o lungă pălăvrăgeală, Minaus mă prezentă, apoi 
spuse, în franceză: 

— El e Marin, tatăl Marianei, cea cu bebelușul. Mariana a fost 
nevasta lui Rajko. 


VP - 52 


Fata rămăsese retrasă, printre tufișuri. Marin se uita la mine. 
Pielea întunecată a feţei sale era ciuruită de găurele fine ca de 
ac, de parcă fusese străpunsă de-o mască de cuie. Ochii erau 
înguști, părul, ondulat. O mustăcioară subţire îi marca figura. 
Purta o jachetă ruptă sub care se întrezărea un tricou murdar. 

L-am salutat, apoi am dat din cap către ceilalți bărbaţi. Am 
fost răsplătit cu niște semne cu ochiul. Marin mi se adresă, în 
romani. Marcel traduse: 

— Te întreabă ce vrei. 

— Explică-i că fac o anchetă în legătură cu berzele. Că încerc 
să descopăr de ce au dispărut, anul trecut. Spune-i că mă 
bizuiam pe ajutorul lui Rajko. Împrejurările morţii sale nu mă 
privesc. Dar dispariţia păsărilor ascunde alte enigme. Poate că 
Rajko Nicolici cunoștea oameni din Occident, interesați de 
berze. Cred că avea legătură cu un oarecare Max Böhm. 

In timp ce vorbeam, Marcel mă fixa cu un aer neîncrezător. 
Nu pricepea nimic din tot ce spuneam. Traducea, totuși, iar 
Marin înclina ușor din cap, fără a-și lua de la mine privirea, cu 
ochii lui ca două fante. Se făcu tăcere. Marin continuă să mă 
scruteze, mai bine de un minut. Apoi vorbi. Îndelung. Cu acea 
voce caracteristică sufletelor ostenite, prea tocite de cruzimea 
celorlalţi oameni. 

— Rajko își băga nasul în toate, spuse Marin. Dar mi-era ca un 
fiu. Nu lucra, însă asta nu era grav. Mai grav era că nu se ocupa 
de familie. Dar nu-i purtam pică. Asta era firea lui. Lumea nu-i 
dădea pace. (Marin pescui dintr-un sac o floricică.) Vezi floarea 
asta? Pentru noi, e doar un mijloc de-a câștiga câteva leva. 
Pentru el, o întrebare, un mister. Așa că studia, citea, observa. 
Rajko era un adevărat savant. Cunoștea numele, puterea tuturor 
plantelor, ale tuturor arborilor. La fel și cu păsările. Mai ales cu 
cele care călătoresc toamna și primăvara. Cu berzele tale. Ținea 
socoteli. Le scria unor gagii, în Europa. Mi se pare că omul de 
care ai pomenit, Böhm, se număra printre ei. 

Rajko era, așadar, o altă santinelă a lui Böhm. Elveţianul nu- 
mi spusese nimic. Înaintam orbește. Marin continuă: 

— De-asta îţi povestesc totul. Și tu ești ca Rajko - dintre cei 
care-și frământă mintea. (Mă uitam, printre ramuri, la Mariana. 
Continua să stea la o distanţă considerabilă de tatăl ei.) Dar 
moartea ginerelui meu n-are nimic de-a face cu păsările tale. E 
o crimă rasistă, care ţine de altă lume. Cea aurii față de romi. 


VP-53 


Totul s-a petrecut în primăvară, la sfârșitul lunii aprilie, când 
porneam din nou la drum. Rajko, însă, avea obiceiurile lui. Încă 
din martie o lua din loc, călare, și venea aici, la marginea 
câmpiei, ca să pândească berzele. Trăia, de unul singur, în 
pădure. Se hrănea cu rădăcini, dormea sub cerul liber. Apoi 
aștepta sosirea noastră. Anul ăsta, însă, nu ne-a mai ieșit în 
întâmpinare. Am bătut în lung și-n lat câmpia, am colindat 
crângurile, apoi unul dintre noi l-a găsit pe Rajko, în adâncul 
pădurii. Corpul era deja rece. Gângăniile începuseră să-l 
mănânce. Nu mai văzusem niciodată așa ceva. Rajko era gol. 
Avea pieptul crăpat în două, trupul hăcuit peste tot, un braţ și 
sexul practic retezate, răni de-a valma. Mariana, retrasă în 
umbra frunzișului, își făcu semnul crucii. 

Ca să înţelegi o asemenea atrocitate, omule, trebuie să te 
întorci în trecutul îndepărtat. Aș putea să-ţi povestesc câte în 
lună și-n stele. Se zice că venim din India, că ne tragem dintr-o 
castă de dansatori sau mai știu eu ce. Astea-s nerozii 
înfrumusețate. Am să-ţi spun eu de unde venim: din vânătorile 
de oameni din Bavaria, din târgurile de robi din România, din 
lagărele de concentrare din Polonia, unde naziștii au făcut 
experienţe pe noi ca pe niște nenorociţi de cobai. Îţi spun eu, 
omule! Cunosc o ţigancă bătrână care a suferit mult în timpul 
războiului. Naziștii au sterilizat-o. Femeia a supravieţuit. Acum 
câţiva ani, a aflat că guvernul german dădea bani victimelor 
supraviețuitoare din lagărele morţii. Ca să capeţi pensia, trebuia 
doar să treci printr-o vizită medicală - să-ţi dovedești, cumva, 
suferinţele. Femeia s-a dus la dispensarul cel mai apropiat, 
pentru a i se face vizita medicală și a i se acorda certificatul. 
Acolo, când s-a deschis ușa, pe cine a văzut? Pe doctorul care-o 
operase în lagăr. Întâmplarea-i adevărată, omule. S-a petrecut 
la Leipzig, acum patru ani. Femeia era mama mea. A murit la 
puţin timp după aceea, fără să fi primit un ban. 

— Dar, am întrebat, ce legătură are cu moartea lui Rajko? 

Marcel traduse. 

— Ce legătură? replică Marin, fixându-mă prin ochii lui 
scrutători. Legătura e că Răul s-a întors, omule. Îndreptă un 
deget spre sol. Pe pământul ăsta, Răul s-a întors. 

Apoi Marin i se adresă lui Marcel, lovindu-se cu palma în piept. 
Marcel ezită să traducă. Îi ceru lui Marin să repete. Tonul urcă. 


VP - 54 


Marcel nu înţelegea ultimele cuvinte. În sfârșit, se întoarse spre 
mine, cu ochii împăienjeniţi, și murmură: 
— Ucigașii, Louis... Ucigașii i-au furat inima lui Rajko. 


11. 


În drum spre Sliven nu vorbi cu nimeni. Marin ne dăduse și 
alte amănunte: după ce descoperiseră cadavrul, ţiganii îl 
anunțaseră pe doctorul Djuric, un medic rom care făcea un 
„turneu” prin mahalalele Slivenului. Milan Djuric se adresase 
spitalului din localitate, cerând să i se acorde o sală pentru a 
efectua o autopsie. Fusese refuzat. Nu era loc pentru un ţigan. 
Nici chiar dacă era mort. Rulota mersese apoi la un dispensar. 
Alt refuz. In cele din urmă, convoiul se dusese până la o sală de 
sport dărăpănată, rezervată romilor. Acolo, sub panourile de 
baschet, în mirosul acru al sălii murdare, făcuse Djuric autopsia. 
Acolo descoperise furtul inimii. Întocmise un raport detaliat și 
informase poliţia, care clasase cazul. În rândul romilor, nimeni 
nu fusese revoltat de această indiferenţă. Țiganii s-au obișnuit. 
Nu, ceea ce-l preocupa pe Marin era de-a afla „cine” îi omorâse 
ginerele. lar în ziua în care va afla numele ucigașilor... în aceea, 
soarele va dezmierda lamele cuţitelor. 

La plecarea noastră, se întâmplase ceva neașteptat. Mariana 
se apropiase de mine și-mi strecurase în mână un caiet cu 
scoarțe tari. Nu-mi spusese nimic, dar îmi fusese de ajuns să 
arunc o privire asupra obiectului, ca să înțeleg despre ce era 
vorba: caietul personal al lui Rajko. Paginile unde nota 
observaţiile, teoriile sale referitoare la berze. Ascunsesem 
imediat documentul în torpedoul mașinii. 

La ora prânzului, am ajuns la Sliven. Era un oraș industrial, 
cum nu se poate mai banal. Mărime medie, construcţii medii, 
tristeţe medie. Această mediocritate părea să plutească pe 
străzi, așternându-se pe faţade și pe fețe. Marcel avea întâlnire 
cu Markus Lazarevici, o personalitate a lumii ţigănești. Trebuia 
să luăm masa cu el și, în ciuda evenimentelor, era prea târziu 
pentru a mai putea anula întâlnirea. 

Fu un prânz fără poftă de mâncare, fără dorinţa de a zăbovi la 
masă. Markus Lazarevici era un fante de un metru nouăzeci, cu 


VP-55 


tenul foarte întunecat, care purta lănţișoare și brățară de aur. 
Imaginea perfectă a romului care s-a ajuns, învârtind afaceri 
necurate și milioane de leva. Un om insidios, parcă înveșmântat 
în viclenie și catifea. 

— Vă daţi seama, spuse el în engleză, în timp ce trăgea dintr- 
o țigară lungă cu filtrul aurit, că am fost profund mâhnit de 
moartea lui Rajko. Dar așa n-o s-o scoatem la capăt niciodată. 
Mereu aceeași violență, aceleași povești tulburi. 

— Sunteţi de părere, am întrebat eu, că a fost vorba deo 
răfuială între ţigani? 

— N-am spus asta. Poate că-i mâna bulgarilor. Dar la romi 
domnește totdeauna legea vendetelor, a vechilor vrăjmași. 
Mereu e câte-o casă de incendiat, câte-o poliţă de plătit. O spun 
cu toată sinceritatea: sunt eu însumi rom. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, cum poţi să vorbeşti așa? 
interveni Marcel. Știi în ce condiţii a murit Rajko? 

— Tocmai, Marcel dragă. Markus scutură din ţigară un vârf de 
scrum cenușiu. Un golan bulgar ar fi fost descoperit în fundul 
unei străduţe, cu un cuţit în burtă. Punct. Un rom, însă, nu. 
Trebuie să fie găsit în mijlocul codrului, cu inima smulsă. Pe 
meleagurile noastre, încă puternic ancorate în superstiție și 
vrăjitorie, moartea asta a tulburat în mod periculos spiritele. 

— Rajko nu era un golan, replică Marcel. 

„Salatele asortate” sosiră - crudităţi presărate cu brânză dată 
pe răzătoare. Nu le atinse nimeni. Eram într-o sală mare și 
goală, cu o mochetă cafenie, unde tronau mese așternute cu 
alb, fără tacâmuri și ornamente. Lustre de cristal fals spânzurau 
trist, aruncând luciri teme soarelui de afară. Totul părea pregătit 
pentru un zaiafet care, fără îndoială, n-avea să aibă loc 
niciodată. Markus reluă: 

— In jurul cadavrului nu era nicio urmă, niciun indiciu. Doar 
furtul organului a fost confirmat. Ziarele locale s-au repezit 
asupra afacerii. Au scris vrute și nevrute. Povești despre 
farmece, despre vrăjitorie. Ba chiar și mai rău. Markus strivi 
ţigara. Il privi pe Marcel drept în ochi. Ştii la ce mă refer. 

N-am înțeles aluzia. Marcel deschise o paranteză în limba 
franceză, explicându-mi că, de secole, romii au o reputaţie de 
canibali. 

— Nu-i decât o veche fantasmă, zise Marcel. Cea a 
căpcăunului, a ucigașului de copii, aplicată țiganilor. Dar 


VP - 56 


dispariţia inimii lui Rajko probabil că i-a făcut pe mulţi să 
tremure de groază, prin magherniţe. 

l-am aruncat o privire lui Markus. Ședea neclintit. Își aprinsese 
altă ţigară. 

— De ani de zile, reluă el, mă zbat să îmbunătăţesc imaginea 
noastră. Și iată-ne reîntorși în Evul Mediu! Toată lumea e 
vinovată, de altfel. Înţelegeţi-mă, domnule Antioche. Nu e 
cinism. Mă gândesc, pur și simplu, la viitor. Își răsfiră degetele 
pe faţa de masă albă. Lupt pentru îmbunătăţirea condiţiilor 
noastre de viață, pentru dreptul nostru la muncă. 

In regiunea Slivenului, Markus Lazarevici era o figură politică. 
Era candidatul, unicul candidat, al romilor - ceea ce-i conferea o 
putere considerabilă. Marcel îmi povestise cum Lazarevici se 
umfla în pene, înveșmântat în costum cadrilat, prin mahalalele 
Slivenului, urmat de o șleahtă de tuciurii nespălaţi care se 
agățau, fericiţi, de țoalele lui elegante. Îmi imaginam mâna lui 
crispată în faţa acestor potenţiali alegători, murdari și puţind. 
Dar, în pofida reţinerii lui, Markus trebuia să-i flateze pe romi. 
Acesta era prețul ambițiilor sale politice - iar moartea lui Rajko 
reprezenta o povară serioasă pe umerii lui. Lazarevici prezenta 
situația în felul său: 

— Moartea aceasta anihilează multe dintre eforturile noastre, 
mai cu seamă pe plan social. Reușisem să înfiinţez, în ghetouri, 
centre de îngrijiri medicale, cu sprijinul unei organizaţii 
umanitare. 

— Ce organizaţie? am întrebat, nervos. 

— Lumea Unică. Markus pronunţase numele în franceză; și-l 
repetă, în engleză: Only World. 

Lumea Unică. Era pentru a treia oară, în câteva zile și la sute 
de kilometri distanţă, când auzeam acest nume. 

— Apoi medicii aceia tineri au plecat, reluă Markus. O misiune 
urgentă, mi-au spus. Dar nu m-ar mira să se fi săturat de 
veșnicele noastre încăierări, de refuzul nostru de a ne adapta, 
de disprețul nostru pentru gagii. După părerea mea, asasinarea 
lui Rajko i-a descurajat definitiv. 

— Doctorii au plecat imediat după moartea lui Nicolici? 

— Nu chiar. Au părăsit Bulgaria în iulie. 

— În ce consta activitatea lor? 

— Tratau bolnavii, vaccinau copiii, distribuiau medicamente. 
Dispuneau de un laborator de analize și de ceva material pentru 


VP - 57 


mici intervenţii chirurgicale. Markus își frecă degetul mare și 
arătătorul, cu subiînţeles. Sunt o grămadă de bani în spatele 
Lumii Unice. O grămadă. 

Markus achită nota și evocă puciul ratat de la Moscova, cu 
zece zile în urmă. In mintea lui, totul părea să aparţină unui vast 
și unic program politic, în care fiecare element juca un rol 
specific. Mizeria romilor, asasinarea lui Rajko, decăderea 
socialismului formau, în opinia sa, un ansamblu logic, care 
sfârșea, bineînţeles, cu alegerea persoanei sale. 

In încheiere, pe treptele restaurantului, îmi pipăi reverul 
hainei, apoi mă întrebă care era preţul Volkswagenului, în dolari. 
Am minţit, menţionând o sumă exorbitantă, doar de plăcerea de 
a-l vedea simțind lovitura. Fu pentru prima oară când tresări. 
Am trântit portiera. Markus ne salută o ultimă dată, aplecându- 
se până la nivelul geamului meu. Spuse: „N-am prea înţeles. De 
fapt, de ce aţi venit în Bulgaria?” Răsucind cheia în contact, i-am 
rezumat în două cuvinte afacerea berzelor. „Oh, serios?” 
comentă el cu un accent american, plin de condescendență. Am 
demarat brusc. 


12. 


La ora șase seara eram înapoi la Sofia. l-am telefonat de 
îndată doctorului Milan Djuric. Dădea consultaţii la Podliv, până 
a doua zi la amiază. Soţia sa vorbea puţintel engleza. M-am 
prezentat și mi-am anunţat vizita pentru ziua următoare, spre 
seară. Am adăugat că era foarte important pentru mine să stau 
de vorbă cu soțul ei. După o clipă de ezitare, femeia îmi dădu 
adresa și câteva precizări asupra itinerarului de urmat. Am 
închis și m-am ocupat apoi de următoarea mea destinaţie: 
Istanbul. 

Plicul de la Max Böhm conţinea un bilet de tren Sofia-lstanbul, 
cu lista orarelor. În fiecare seară, un tren pleca spre Turcia, în 
jurul orei unsprezece. Elveţianul se gândise la toate. Am 
reflectat câteva minute asupra personajului. Știam pe cineva 
care ar fi putut să-mi dea informaţii despre el: Nelly Braesler. În 
definitiv, ea mă recomandase lui Böhm. Am ridicat receptorul și 
am format numărul mamei mele adoptive, în Franța. 


VP - 58 


După vreo zece încercări, am obţinut legătura. Am auzit 
soneria, îndepărtată, apoi vocea acră a lui Nelly, încă și mai 
îndepărtată. 

— Alo? 

— Sunt Louis, am zis, cu răceală. 

— Louis? Dragul meu Louis, unde ești? 

Am recunoscut imediat tonul mieros, fals amical, și am simţit 
cum mi se încordează nervii pe sub piele. 

— În Bulgaria. 

— In Bulgaria! Ce faci acolo? 

— Lucrez pentru Max Böhm. 

— Bietul Max. Am aflat vestea. Nu credeam că ai mai plecat... 

— Böhm m-a plătit ca să fac o treabă. Imi respect 
angajamentul. Cu titlu postum. 

— Ai fi putut să ne anunti și pe noi. 

— Tu, Nelly, ești cea care ar fi trebuit să mă avertizezi. O 
tutuiam pe Nelly, care făcea eforturi să-mi spună „dumneata”. 
Cine era Max Böhm? Ce știai despre treaba pe care voia să mi-o 
propună? 

— Dragul meu Louis, tonul dumitale mă sperie. Max Böhm era 
un simplu ornitolog. L-am cunoscut la un colocviu de 
specialitate. Știi doar că Georges se interesează de chestiile 
astea. Max ni s-a părut foarte simpatic. In plus, călătorise mult. 
Cunoscusem, Și el, și noi, aceleași ţări și... 

— Ca, de pildă, Centrafrica? am întrerupt-o. 

Nelly făcu o pauză, apoi răspunse cu glas mai scăzut: 

— Centrafrica, da... 

— Ce știai despre misiunea pe care voia să mi-o încredinţeze? 

— Nimic sau aproape nimic. In mai, Max ne-a scris că era în 
căutarea unui student pentru o scurtă misiune în străinătate. 
Ne-am gândit imediat, firește, la dumneata. 

— Ştiai că această misiune era în legătură cu berzele? 

— Cred că-mi amintesc despre asta. 

— Știai că această misiune era riscantă? 

— Riscantă? Dumnezeule, nu... 

Am schimbat direcţia: 

— Ce știi despre Max Böhm, familia sa, trecutul său? 

— Nimic. Max era un om foarte retras. 

— Ti-a vorbit vreodată de soţia lui? 

Pârâituri năpădiră linia. 


VP -59 


— Foarte puţin, răspunse Nelly cu o voce înfundată. 

— N-a amintit niciodată de fiul său? 

— Fiul său? Nici n-am știut că are un fiu. Nu înţeleg întrebările 
dumitale, Louis... 

Pârâiturile reveniră, în rafale. Am strigat: 

— O ultimă întrebare, Nelly: știai că Max Böhm avea un 
transplant de inimă? 

— Nu! Glasul lui Nelly tremura. Ştiam doar că suferea cu 
inima. A murit de infarct, nu? Louis, voiajul dumitale nu mai are 
niciun rost. Totul s-a terminat... 

— Nu, Nelly. Dimpotrivă, totul abia începe. O să te mai sun 
peste câtva timp. 

— Louis, dragul meu Louis... când te întorci? 

Interferențele se revărsară din nou. 

— Nu știu, Nelly. Salută-l pe Georges. Ai grijă de tine. 

Am închis. Eram descumpănit, ca de fiecare dată când 
vorbeam cu mama mea adoptivă. Nelly nu știa nimic. Braeslerii 
erau, categoric, prea bogaţi pentru a fi necinstiţi. 

Se făcuse ora opt. Am redactat rapid un fax în atenţia lui 
Hervé Dumaz, relatând ce aflasem în cursul zilei. Am încheiat 
promiţându-i să întreprind, în continuare, propria mea anchetă 
asupra trecutului lui Max Bolim. 

In seara aceea, Marcel hotărî să ne ducă, pe Yeta și pe mine, 
la restaurant. Era o idee stranie, după cele câteva ore pe care le 
petrecuserăm cu puţin timp înainte. Dar Minaus era adeptul 
contrastelor - și susținea că aveam nevoie de relaxare. 

Restaurantul se afla pe bulevardul Ruski. Marcel făcu pe 
maestrul de ceremonii și-l întrebă pe omul de la intrare - încins 
într-un smoking alb și murdar - dacă puteam să ne instalăm pe 
terasă. Omul răspunse afirmativ și ne indică scara. Terasa se 
afla la etajul întâi. 

Era o încăpere îngustă și lungă, cu ferestre deschise, care 
dădeau spre largul bulevard. Mirosurile care-și croiau drum până 
la noi mă îndemnau la prudenţă: carne prăjită, cârnaţi, slănină 
afumată... Ne-am instalat. Am privit într-o doară decorul: 
imitație de lambriuri, o mochetă cafenie, plafoniere din cupru. 
La mese, familii care discutau cu voce joasă. Frânturi mai 
zgomotoase răzbăteau doar dintr-un colț întunecat - bulgari 
care abuzau de arkhi, vodca locală. Am deschis o listă de bucate 
tradusă în engleză, în vreme ce Marcel alcătuia meniul Yetei, pe 


VP - 60 


un ton doctoral. Îi priveam cu coada ochiului. El, cu barba sa 
lungă și craniul ţuguiat. Ea, șezând dreaptă și aruncând priviri 
speriate. Profilul ei de mic mamifer se itea cu mefiență din claia 
de păr cenușiu. Nu reușeam să ghicesc legăturile care uneau 
aceste două specimene. De azi-dimineaţă și până acum, ţiganca 
nu scosese o vorbă. 

Chelnerul își făcu apariţia. Dificultăţile începură imediat. Nu 
mai erau „salate asortate”. Nici salată de vinete. Nici măcar 
turșia (un preparat pe bază de legume). Pește, cu atât mai 
puţin. La capătul răbdării, l-am întrebat pe chelner ce mai 
rămăsese în bucătărie. „Numai carne”, răspunse el în bulgară, 
cu un surâs antipatic pe buze. M-am mulţumit doar cu garnitura 
unui biftec - fasole verde și cartofi -, specificând că nu doream 
carne. Marcel mă dojeni pentru lipsa mea de apetit, lansându-se 
în consideraţii fiziologice foarte precise. 

O jumătate de oră mai târziu, legumele mele sosiră. Lângă ele 
zăcea o halcă de carne însângerată, abia perpelită. Un val de 
scârbă îmi umplu gâtlejul. L-am înhăţat pe chelner de haină și i- 
am ordonat să ia farfuria numaidecât. Omul se smuci. 
Tacâmurile zburară, un pahar se sparse. Chelnerul mă insultă și 
mă înșfăcă de haină, la rândul său. Eram deja amândoi în 
picioare, gata să ne luăm la bătaie, când Marcel reuși să ne 
despartă. Chelnerul luă farfuria, bodogănind insulte, în timp ce 
beţivanii din fundul sălii mă încurajau înălțându-și paharele. 
Eram ca nebun, tremurând din cap până în picioare. Mi-am 
aranjat cămașa și am ieșit pe balcon pentru a-mi recăpăta 
calmul. 

Răcoarea  învăluia acum Sofia. Balconul domina piaţa 
Narodno-Sabranie, unde tronează clădirea Adunării Naţionale. 
De aici, puteam să admir o bună parte a orașului, ușor luminată. 

Sofia e construită în căușul unei depresiuni. În jur, când se 
lasă seara, munţii capătă o tandră culoare albastră. Orașul, 
dimpotrivă, roșu și brun, pare să se concentreze asupra lui 
însuși. Mândră, zbuciumată, capricioasă, cu edificiile ei sângerii 
și zidurile cretoase, Sofia îmi apărea ca o cetate trufașă în inima 
Balcanilor. Eram surprins de vivacitatea sa, de diversitatea sa, 
care nu coincideau cu stereotipiile mizerabiliste ale ţărilor din 
est. Orașul își avea, firește, porția de clădiri cenușii, de 
benzinării aglomerate, de magazine goale, însă era, în același 
timp, luminos și aerisit, plin de blândeţe și de nebunie. Relieful 


VP-61 


său imprevizibil, tramvaiele lui portocalii, prăvăliile pestrițe îi 
dădeau un aer de Luna-Park straniu, unde atracțiile oscilau între 
râs și neliniște. 

Marcel ieși pe balcon, lângă mine. 

— Te-ai mai liniștit? întrebă, bătându-mă pe umăr. 

— Da. 

Izbucni într-un râs nervos: 

— În orice caz, nu cu tine mi-aș înfiinţa restaurantul ţigănesc. 

— Îmi pare rău, Marcel, am răspuns. Ar fi trebuit să te previn. 
Cea mai mică bucăţică de carne friptă mă face să-mi iau 
catrafusele. 

— Ești vegetarian? 

— Mai degrabă da. 

— Nu-i nimic. Își roti privirea peste orașul luminat, apoi 
repetă: Nu-i nimic. Nici mie nu-mi era foame. Restaurantul ăsta 
n-a fost o idee bună. 

Rămase tăcut câteva clipe. 

— Rajko mi-era prieten, Louis. Prieten adevărat. Un tânăr 
minunat, care cunoștea mai bine ca oricine pădurea și știa să 
descopere locurile prielnice pentru fiecare plantă. Era creierul 
familiei Nicolici. Juca un rol esenţial în activitatea lor de 
culegători. 

— De ce nu te-ai mai întâlnit cu Rajko de șase luni? De ce nu 
te-a anunţat nimeni de dispariţia lui? 

— Astă-primăvară eram în Albania. O foamete cumplită 
ameninţa acea ţară. Încerc să sensibilizez oficialităţile franceze. 
Cât despre Marin și ceilalţi, de ce m-ar fi anunţat? Erau îngroziți. 
Și, în fond, eu nu sunt decât un gagiu. 

— În privinţa morții lui Rajko, ţi-ai făcut vreo idee? 

Marcel ridică din umeri. Făcu o pauză, ca pentru a-și aduna 
mai bine gândurile. 

— N-am nicio explicaţie. Universul romilor e un univers al 
violenţei. Mai întâi, între ei. Lovesc repede cu cuțitul, iar cu 
pumnul și mai repede. Au o mentalitate de pungași. Dar cea mai 
teribilă violenţă vine din exterior. E cea a gagiilor. Perseverentă, 
insidioasă. O violență care îi urmărește pretutindeni, îi 
prigonește de secole. Am văzut nenumărate mahalale în 
împrejurimile marilor orașe din Bulgaria, din lugoslavia, din 
Turcia.  Cocioabe înghesuite,  înecate în noroi, unde 
supraviețuiesc familii fără nicio meserie, fără viitor, luptând 


VP - 62 


împotriva unui rasism neostenit. Uneori sunt atacuri directe, 
brutale. Alteori, sistemul este mai rafinat. E vorba de legi și de 
măsuri legale. Dar rezultatul e întotdeauna același: romii, afară! 
Dacă ai ști la câte eliminări am asistat... Cu ajutorul poliţiei, al 
buldozerelor, al incendiilor... Am văzut copii murind astfel, Louis, 
în dărâmăturile magherniţelor, în flăcările caravanelor. Romii 
sunt ciuma, flagelul care trebuie expus oprobriului public. 
Atunci, ce s-a întâmplat cu Rajko? Sincer, nu știu. Poate că-i o 
crimă rasistă. Sau un avertisment, pentru a-i alunga pe romi din 
regiune. Ori chiar o strategie vizând discreditarea lor. În orice 
caz, Rajko a fost victima nevinovată a unei povești murdare. 

Am înregistrat aceste informaţii. În definitiv, se putea ca 
această „poveste murdară” să nu aibă nicio legătură cu Max 
Böhm și enigmele sale. Am schimbat subiectul: 

— Ce părere ai despre Lumea Unică? 

— Vracii ghetourilor? Sunt ireproșabili. Înţelegători și devotați. 
E pentru prima oară când se vine cu adevărat în ajutorul romilor 
din Bulgaria. Marcel își întoarse fața spre mine. Dar tu, Louis, ce 
faci tu în povestea asta? Ești într-adevăr ornitolog? Care-i acea 
afacere enigmatică despre care i-ai vorbit lui Marin? Și ce au de- 
a face berzele cu toate astea? 

— Nu știu nici eu mare lucru. Ți-am ascuns ceva, Marcel: Max 
Böhm e cel care m-a plătit ca să urmăresc berzele. Intre timp a 
murit și, de la dispariţia lui, misterele se acumulează. Nu pot să- 
ți spun mai mult, dar un lucru e sigur: ornitologul nu era în 
regulă. 

— De ce ai acceptat slujba asta? 

— Sunt după zece ani de studii îndârjite, care m-au scârbit 
definitiv de orice preocupare intelectuală. Timp de zece ani n- 
am văzut nimic, n-am trăit nimic. Voiam să termin cu această 
masturbaţie a spiritului, care-ţi lasă în pântece un gol cumplit, o 
foame de existenţă, de-ţi vine să te dai cu capul de toţi pereţii. 
Chestia asta devenise pentru mine o obsesie. Să ies din izolarea 
mea, să cunosc necunoscutul, Marcel. Când bătrânul Max mi-a 
propus să traversez Europa, Orientul Apropiat, Africa, pentru a 
urmări niște berze, n-am ezitat nicio clipă. 

Yeta veni după noi. Era nervoasă. Chelnerul refuza s-o 
servească. Până la urmă, niciunul dintre noi nu cinase. În 
întunericul care se îndesea, cerul frământa adâncuri de lână 
neagră. 


VP - 63 


— Să plecăm, spuse Marcel. Vine o furtună. 

eoo 

Camera mea era anonimă, luminată anemic. Afară, tunetele 
se succedau, dar ploaia nu catadicsea să vină. Căldura era 
înăbuși toate și în odaie nu exista aer condiționat. Această 
temperatură era o surpriză. Îmi imaginasem întotdeauna ţările 
din est într-un frig lugubru, ducând lipsă de încălzire și de 
căciuli. 

La zece și jumătate am consultat datele Argos. Primele două 
berze de la Sliven porniseră deja în direcţia Bosforului. 
Localizările indicau că poposiseră chiar în după-amiaza aceasta, 
la ora optsprezece și cincisprezece, la Svilengrad, în apropierea 
graniţei turcești. O altă barză ajunsese la Sliven în cursul serii. 
Celelalte, imperturbabil, le urmau. Am examinat și cealaltă rută, 
cea de la vest: cele opt berze care luaseră calea Spaniei, a 
Marocului... Cele mai multe dintre ele depășiseră deja 
strâmtoarea Gibraltar și zburau spre Sahara. 

Furtuna continua să bubuie. M-am întins pe pat, am stins 
lumina și am aprins veioza. Apoi, în sfârșit, am deschis caietul 
lui Rajko. 

Era un adevărat imn închinat berzei. Rajko nota totul: trecerile 
păsărilor, numărul cuiburilor, al puilor, al accidentelor... Calcula 
medii, se străduia să sistematizeze datele. Caietul său era plin 
de tabele, de arabescuri cifrate, care nu i-ar fi displăcut lui Max 
Böhm. Nota, de asemenea, pe margine, comentariile sale, într-o 
engleză stângace. Reflecţii serioase, amicale, umoristice. 
Dăduse nume cuplurilor ce cuibăreau la Sliven, oferind 
explicaţiile într-un index. Am descoperit astfel perechile „Cenușa 
de argint”, care își avea cuibul pe un covor de mușchi, „Cioc 
fermecat”, al cărei mascul avea pliscul asimetric, „Primăvara 
purpurie”, care se instalase în cursul unui amurg învăpăiat. 

Rajko își mai puncta observaţiile și cu scheme tehnice, cu 
studii anatomice. Alte schiţe înfățișau diferite modele de inele: 
franceze, germane, olandeze și, bineînțeles, cele ale lui Böhm. 
Lângă fiecare desen, Rajko înscrisese data și locul observaţiei. 
Un amănunt îmi sări în ochi: berzele dotate cu două inele purtau 
două modele diferite. Inelul care indica data nașterii era subțire 
și dintr-o singură bucată. Cel pe care Böhm îl fixase ulterior era 
mai gros și părea să se deschidă ca un clește. Am scos din 
geantă fotografiile și am examinat picioarele zburătoarelor. 


VP - 64 


Rajko văzuse bine. Inelele se deosebeau. Am meditat asupra 
acestui detaliu. Inscripţiile de pe inele erau însă identice: data și 
locul montării, nimic altceva. 

Afară se pornise în sfârșit ploaia. Am deschis ferestrele și am 
lăsat să intre lungi suspine de prospeţime. În depărtare, Sofia își 
răspândea luminile, ca o galaxie pierdută într-o furtună de 
argint. M-am întors la lectura mea. 

Ultimele pagini erau consacrate berzelor din 1991. Era 
primăvara de pe urmă a lui Rajko Nicolici. În cursul lunilor 
februarie și martie, Rajko remarcase, ca și Joro Grybinski, că 
berzele lui Böhm nu se întorceau. Tot ca și Joro, presupusese că 
această absenţă se datora faptului că păsările fuseseră rănite 
sau bolnave. Rajko nu avea să-mi spună nimic în plus. Am 
urmărit ultimele sale zile după notițele din jurnal. La 22 aprilie, 
pagina era albă. 


13. 


— Nomadismul ţiganilor, în decursul istoriei, apare mai 
degrabă ca o consecinţă a persecuțiilor, a rasismului necontenit 
al gagiilor. 

La șase dimineaţa, în zorii scămoși ai câmpiei bulgare, Marcel 
perora deja, în timp ce eu conduceam. 

— Tiganii care au rămas călători sunt cei mai săraci, cei mai 
nefericiţi. În fiecare primăvară, pornesc la drum, visând la o 
casă mare și bine încălzită. Concomitent, și în asta constă 
paradoxul, acest nomadism rămâne ancorat în cultura 
țigănească. Chiar și romii sedentari continuă să călătorească în 
mod regulat. Așa își întâlnesc bărbaţii viitoarele lor neveste, așa 
se asociază familiile. Această tradiţie transcende însă 
deplasarea fizică. E o stare de spirit, un mod de viaţă. Casa unui 
rom este concepută întotdeauna ca un cort: o încăpere mare, 
element esenţial al vieţii comunitare, unde amenajările, 
ornamentele, obiectele amintesc de decorația unei rulote sau a 
unei căruţe cu coviltir. 

În spate, Yeta dormea. Era 31 august. Nu-mi mai rămâneau 
decât șaisprezece ore de petrecut în Bulgaria. Țineam să mai 
merg o dată la Sliven ca să-i mai pun câteva întrebări lui Marin 


VP - 65 


și să consult ziarele locale din 23 și 24 aprilie 1991. Dacă poliția 
clasase afacerea, poate că, la momentul respectiv, 
descoperiseră jurnaliștii detalii interesante. Nu-mi puneam prea 
multe speranțe în aceste demersuri, dar ele îmi ofereau o 
ocupaţie până la întâlnirea dinspre seară cu doctorul Djuric. Pe 
de altă parte, voiam să surprind și deșteptarea berzelor, pe 
întinsul câmpiei. 

Vizita noastră la redacţiile ziarelor nu-mi oferi nicio informaţie. 
Articolele referitoare la cazul Rajko Nicolici nu erau decât un 
șuvoi de comentarii rasiste. Markus Lazarevici avea dreptate: 
moartea lui Rajko tulburase spiritele. 

Atkitno susţinea teza răfuielii între romi. Conform articolului, 
două clanuri de ţigani culegători se încăieraseră pentru un 
teritoriu. Textul se încheia sub formă de rechizitoriu împotriva 
romilor, reamintind mai multe scandaluri care zguduiseră 
Slivenul în ultimele luni și în care ţiganii jucau un rol central. 
Asasinarea lui Rajko era, deci, o apoteoză. Pădurile nu puteau fi 
lăsate să devină zone de război, periculoase pentru ţiganii 
bulgari și, mai cu seamă, pentru copiii lor, care hălăduiau prin 
ele. În timp ce traducea articolul, Marcel spumega de furie. 

Kutba, principalul ziar al UDF-ului - partidul de opoziție - 
exploata mai degrabă filonul superstiţiei. Articolul insista asupra 
absenței indiciilor. Și se lansa într-o sarabandă de supoziţii 
întemeiate pe magie și vrăjitorie. Pesemne că Rajko săvârșise o 
„greșeală”. Drept pedeapsă, inima îi fusese smulsă din piept și 
oferită cruzimii cine știe cărei păsări de pradă. Articolul sfârșea 
printr-un avertisment cu accente apocaliptice, adresat 
locuitorilor din Sliven, contra ţiganilor, adevărat flagel diabolic. 

Cât despre Uniunea vânătorilor, articolul, destul de scurt, se 
mulțumea să prezinte un istoric al barbariei romilor. Incendieri, 
crime, jafuri, bătăi și alte fărădelegi erau descrise pe un ton 
indiferent, până la afirmarea canibalismului. In sprijinul acestei 
aserţiuni, redactorul invoca un fapt divers petrecut în Ungaria, în 
secolul al XIX-lea, când niște ţigani fuseseră acuzaţi de 
antropofagie. 

— Ceea ce însă au grijă să nu spună ăștia, tună Marcel, este 
că romii au fost scoși de sub acuzație. Prea târziu, de altfel, căci 
peste o sută de ţigani fuseseră linșaţi în fundul unei mlaștini. 

Era prea mult. Minaus începu să vocifereze în sala vechii 
tipografii. Ceru vehement să vină redactorul-șef, răsturnă niște 


VP - 66 


teancuri de hârtii, vărsă cerneala, îl luă de guler pe bătrânul 
care ne lăsase să consultăm arhiva. Cu chiu, cu vai, am reușit 
să-l potolesc oarecum pe Marcel și să-l conving să plecăm. Yeta 
se luă cu pași mărunți după noi, neînţelegând nimic. 

In apropierea gării Sliven, am ochit un bufet din prefabricate 
și am propus să luăm o cafea turcească. Vreme de o jumătate 
de oră, Marcel bombăni în romani, apoi, în sfârșit, se calmă. În 
spatele nostru, niște ţigani ronţăiau seminţe, într-o tăcere de 
fiare sălbatice. Minaus nu putu să reziste. Li se adresă, într-o 
romani de zile mari. Buna sa dispoziţie învingea din nou. Era ora 
zece. l-am propus tovarășului meu să schimbăm decorul și să 
dăm o raită prin împrejurimi, în căutarea berzelor. Marcel 
acceptă voios. Incepeam să-i înţeleg mai bine personalitatea: 
Minaus era un nomad, în spațiu, dar și în timp. Trăia exclusiv în 
prezent. De la o clipă la alta, starea sa de spirit se putea 
schimba net, radical. 

Traversarăm, mai întâi, niște podgorii. Grupuri de romi 
culegeau struguri, cu spinările încovoiate printre plantațiile 
șerpuitoare. Aroma îmbătătoare a fructului plutea în aer. La 
trecerea noastră, femeile se îndreptau de spate și ne făceau 
semn cu mâna. Mereu aceleași fețe, oacheșe și mate. Mereu 
aceleași veșminte, împestriţate și viu colorate. Multe ţigănci 
aveau unghiile lăcuite în roșu aprins. Urmă apoi șesul imens și 
pustiu, unde se ivea, când și când, câte un pom izolat. Cel mai 
adesea însă, se distingeau doar bălți mocirloase, negre și 
sclipitoare, printre ierburile sălbatice. 

Brusc, o lungă creastă albicioasă se contură în peisaj. „lată- 
le”, am murmurat. Marcel luă binoclul meu și privi în direcţia 
stolului. Aproape imediat, spuse: „la-o pe-acolo”, arătându-mi 
un drumeag, la dreapta. Am cotit și m-am angajat pe poteca 
înglodată. Am înaintat încet către berze. Erau câteva sute. 
Amorţite, tăcute, unele stând nemișcate, într-un picior. Câteva 
păsări se urniră, bătură din aripi, apoi se înălţară. Ne oprirăm. 
Treizeci de secunde. Un minut. Păsările coborâră și își reluară 
activitatea, ciugulind pământul, avansând cu mersul lor delicat. 
Făcurăm din nou câţiva pași. Zburătoarele erau la treizeci de 
metri. Marcel spuse: „Să rămânem aici. Mai aproape nu se 
poate”. Am dus binoclul la ochi și am observat berzele: niciuna 
nu purta inel. 


VP - 67 


Dimineaţa se încheie în luminișul lui Marin. Romii se arătară 
mai primitori. Am aflat numele femeilor: Sultana, nevasta lui 
Marin, zdrahoana cu tricou turnesol; Zainepo, cea cu nasul rupt, 
consoarta lui Mermet; Katio, cu mâinile în șold și plete roșcate, 
soția lui Costa. Mariana, văduva lui Rajko, îl legăna pe Denke, 
sugarul ei de trei luni. Soarele se înălțase. Din iarbă urca un 
freamăt orchestrat de roiul insectelor. 

— Aș vrea să vorbesc cu cel care a descoperit cadavrul, am 
spus în cele din urmă. 

Marcel se strâmbă. Traduse, totuși, cererea mea. Marin, la 
rândul său, mă privi chiorâș, apoi îl chemă pe Mermet, un 
vlăjgan cu o faţă ascuțită, îngropată în șuviţe de păr gras, lucios. 
Romul n-avea deloc chef de vorbă. Rupse un fir de iarbă pe care 
se apucă să-l mestece cu un aer absent, mormăind câteva fraze. 

— Nu e nimic de spus, traduse Marcel. Mermet l-a găsit pe 
Rajko în pădure. Toată familia răscolea ţinutul, în căutarea lui. 
Mermet s-a aventurat într-un loc unde nu merge nimeni 
niciodată. Se zice că pe-acolo sunt urși. Și a dat de cadavru. 

— Unde anume? În hăţișuri? Într-un luminiș? 

Marcel traduse întrebarea. Mermet răspunse. Minaus luă din 
nou cuvântul: 

— Într-un luminiș. larba era culcată la pământ, ca strivită. 

— Şi-n iarbă nu era nicio urmă? 

— Niciuna. 

— Dar prin preajmă? Nu erau urme? De pași? De pneuri? 

— Nu. Luminișul e departe, în adâncul pădurii. Nu se poate 
ajunge cu mașina. 

— Și corpul? am insistat. Cum arăta corpul? Rajko părea să se 
fi luptat? 

— Greu de spus, răspunse Marcel după ce-l ascultase pe 
Mermet. Era culcat pe spate, cu braţele întinse pe lângă trup. 
Pielea era plină de tăieturi. Măruntaiele îi ieșeau printr-o gaură 
maronie, care începea aici (Mermet se lovea cu pumnul în 
dreptul inimii). Ciudăţenia, însă, era chipul său. Faţa părea 
împărţită în două. Ochii, larg deschiși, plini de groază. Gura, 
închisă, senină, cu buze calme. 

— Atâta tot? Nimic altceva izbitor? 

— Nu. 

Mermet tăcu preț de câteva clipe, continuând să mestece 
firicelul de iarbă, înainte de a adăuga: 


VP - 68 


— În ajun, pesemne că fusese o furtună afurisită. Fiindcă, în 
locul acela, crengile copacilor erau îndoite, iar frunzișul răvășit 
în toate părțile. 

— Încă o întrebare: mai înainte, Rajko nu ţi-a spus nimic, nu ți- 
a vorbit despre vreo descoperire pe care-o făcuse? Nu părea să 
se teamă de ceva? 

Mermet, prin glasul lui Marcel, încheie: 

— Nimeni nu-l mai văzuse de două luni. 

Mi-am notat aceste amănunte în carneţel, apoi i-am mulțumit 
lui Mermet. Romul dădu ușor din cap. Avea aerul unui lup căruia 
i s-a întins o farfurie cu lapte. Ne întoarserăm, cu toţii, în tabără. 
Copiii ţinură morţiș să pună la casetofonul mașinii câteva dintre 
casetele lor. Într-o clipită, Volkswagenul, cu portierele larg 
deschise, se metamorfoză într-un taraf ţigănesc, unde clarinetul, 
acordeonul și tamburinele se întreceau într-o cursă trepidantă. 
Am rămas oarecum uimit. Ca toată lumea, credeam că muzica 
țigănească e o unduire de viori și melancolie. Această stridență 
avea însă, mai degrabă, caracterul obsedant al unui dans de 
derviși. 

Sultana ne servi o cafea turcească: o licoare amară care 
plutea pe un strat de zaț. Am gustat băutura cu vârful buzelor. 
Marcel o bău cu sorbituri mici, de cunoscător, discutând aprins 
cu femeia-turnesol. Mi se păru că vorbeau despre cafea, despre 
rețete și metode. Apoi, Minaus întoarse ceașca și așteptă câteva 
minute. În sfârșit, îi examină fundul cu un ochi de expert, apoi îl 
comentă, ajutat de Sultana. Mi-am dat seama că discutau cu 
privire la cel mai bun mod de a ghici în zaţul cafelei. 

Cât despre mine, aruncam zâmbete, cam la întâmplare, cu 
mintea preocupată. Pentru Marin și ceilalţi, moartea lui Rajko 
aparţinea trecutului (Marcel îmi explicase că, după trecerea unui 
an, numele mortului este eliberat: el poate fi apoi dat unui nou- 
născut, iar apropiații pot să organizeze un ospăț și să doarmă în 
pace, deoarece, din acel moment, spiritul decedatului încetează 
să mai chinuie visele fraţilor lui). Pentru mine, dimpotrivă, acest 
deces pulveriza prezentul. Și, fără îndoială, cu atât mai mult 
viitorul. 

La ora paisprezece, norii acoperiră din nou cerul. Trebuia să 
plecăm, ca să pot ajunge la Milan Djuric, în Sofia, până spre 
seară. Am salutat kumpania şi am luat-o din loc, după o 
grămadă de zâmbete și îmbrăţișări. 


VP - 69 


Pe drum, am traversat suburbiile Slivenului. Mahalale înecate 
în praf, străbătute de ulite de pământ, unde zăceau, ici și colo, 
carcase de mașini. Am încetinit. „Am o mulţime de prieteni pe 
aici”, spuse Marcel. „Dar prefer să te scutesc de asta. Mergi mai 
departe”. Pe marginea șoselei, copii salutau trecerea noastră: 
„Gagii, gagii, gagii!” Erau în picioarele goale. Aveau feţe 
murdare și cruste de jeg le încleiau părul. Am accelerat. După 
câteva clipe, am rupt tăcerea: 

— Marcel, spune-mi un lucru: de ce copiii romi sunt atât de 
murdari? 

— Nu-i vorba de neglijenţă, Louis. E o veche tradiţie. Pentru 
romi, un copil e atât de frumos, încât poate atrage invidia 
adulţilor, oricând gata să-l deoache. De aceea, copiii nu sunt 
spălaţi niciodată. E un soi de camuflaj. Pentru a le ascunde 
frumusețea și puritatea în ochii celorlalţi. 


14. 


Pe drumul spre Sofia, Marcel îmi vorbi despre Milan Djuric. 

— E un tip ciudat, spuse el. Un ţigan singuratic. Nimeni nu știe 
precis de unde vine. Vorbește la perfecţie franceza. Se zice că 
și-ar fi făcut studiile de medicină la Paris. A apărut în Balcani 
prin anii șaptezeci. De atunci, cutreieră Bulgaria, lugoslavia, 
România, Albania și dă consultaţii gratuite. Îi tratează pe romi 
cu mijloacele la îndemână. A salvat astfel mai multe femei cu 
hemoragii grave. Fuseseră sterilizate în Ungaria sau în 
Cehoslovacia. Cu toate astea, a fost acuzat că practică avorturi 
clandestine. Mi se pare că a și fost condamnat de vreo două ori 
din cauza asta. Minciuni ordinare. De cum a ieșit din închisoare, 
Djuric și-a reluat turneele. În lumea romilor, Djuric e o 
celebritate, aproape un mit. | se atribuie puteri magice. Părerea 
mea este să te duci la el numai tu. Poate că unui singur gagiu i 
se va destăinui. Doi ar fi prea mult. 

O oră mai târziu, pe la șase, ajungeam în împrejurimile Sofiei. 
Traversarăm mai întâi cartiere dărăpănate, mărginite de șanțuri 
adânci, apoi trecurăm pe lângă terenuri virane, unde campau și 
se înverșunau să trăiască ţigani. Corturile lor decolorate păreau 
gata să dispară în aluviuni. Imagine derizorie: fetiţe de romi, în 


VP - 70 


șalvari de pânză, după portul oriental, agăţau rufe proaspăt 
spălate, în acest apocalips de ploaie și de noroi. Priviri 
sfredelitoare. Zâmbete furișe. Încă o dată, frumuseţea și 
mândria poporului rom mă loveau în inimă. 

Am luat-o pe bulevardul Lenin și i-am lăsat pe Marcel și pe 
Yeta în piaţa Narodno-Sabranie. Cei doi posedau un apartament 
de două camere, în apropiere. Marcel insistă să-mi explice unde 
locuia Milan Djuric. Scoase un carnetel jerpelit și înnegri o 
pagină întreagă cu schiţe, adăugând inscripţii în chirilice. „N-ai 
cum să te rătăcești”, spuse el, potopindu-mă cu nume de străzi 
și intersecţii, cu detalii inutile. În sfârșit, scrise adresa exactă a 
lui Djuric, cu litere latinești. Marcel și Yeta ţineau neapărat să 
mă conducă la gară. Am convenit să ne întâlnim în același loc, la 
ora opt seara. 

M-am întors la Sheraton, mi-am făcut bagajul și am achitat 
nota, cu câteva teancuri de leva. M-am interesat dacă nu 
primisem vreun mesaj. La ora șase și jumătate, conduceam din 
nou pe străzile blândei Sofii. 

Am apucat, încă o dată, pe bulevardul Lenin, apoi am cotit la 
stânga pentru a intra pe magistrala General Vladimir Zaimov. 
Firmele luminoase șerpuiau în băltoace. Am ajuns în vârful unei 
coline. Dedesubt se întindea un adevărat codru. „Traversezi 
parcul”, spusese Marcel. Am parcurs astfel vreo doi kilometri, 
printr-o pădure deasă. Am descoperit apoi niște cartiere 
muncitorești mohorâte, de-a lungul unui bulevard cenușiu. În 
cele din urmă, am reperat strada pe care-o căutam. Am dat 
colţul, am ezitat, lovindu-mi șasiul de carosabilul desfundat, apoi 
am rătăcit încolo și încoace printre clădiri anonime. Doctorul 
locuia în blocul 3C. N-am văzut nicăieri numărul. Le-am arătat 
carnetul meu unor copii de romi care se jucau în ploaie. Îmi 
indicară, râzând, imobilul aflat chiar în fața mea. 

In interior, căldura era de două ori mai apăsătoare. Mirosuri 
de prăjit, de varză și de gunoi înăbușeau atmosfera. În fundul 
coridorului, doi inși chinuiau ușa liftului. Nişte coloși transpiratți, 
ai căror mușchi luceau în lumina vie a unei lămpi electrice. 
„Doctorul Djuric?” am întrebat. Îmi arătară cifra 2. Am escaladat 
în viteză etajele și am văzut plăcuța medicului. Un vacarm 
infernal răsuna din spatele ușii. Am sunat. De mai multe ori. Ușa 
se deschise. Muzica mă izbi în timpane. O femeie, foarte rotofeie 
și foarte oacheșă, stătea în faţa mea. Am repetat de câteva ori 


VP -71 


numele meu și cel al lui Djuric. Femeia sfârși prin a mă lăsa să 
intru, apoi mă abandonă într-un culoar îngust, printre mirosuri 
grele de usturoi și o armată de pantofi. Mi-am descălţat pantofii 
Deckside și am așteptat, cu faţa scăldată în sudoare. 

Niște uși se trântiră, zgomotul crescu, apoi scăzu. După 
câteva secunde, am recunoscut, prin hărmălaia unor voci, 
muzica pe care Marin și șatra lui o ascultaseră la casetofonul 
mașinii mele; aceleași trepidaţii, aceeași învârtejire nebună de 
clarinet și acordeon. Aici însă, intrau în luptă și accentele unui 
glas. Un glas de femeie - răgușit și sfâșietor. 

— Frumoasă voce, nu-i așa? 

Am strâns din pleoape, privind în direcția penumbrei. La 
capătul culoarului, un om stătea nemișcat: doctorul Milan Djuric. 
Fidel extravagantelor sale, Marcel nu-mi spusese principalul: 
Milan Djuric era un pitic. Nu un pitic minuscul (măsura vreun 
metru și jumătate), dar cu unele trăsături caracteristice ale 
infirmităţii sale. Capul părea enorm, trunchiul era îndesat, iar 
picioarele mici, arcuite, i se conturau în umbră ca niște clești. 
Nu-i vedeam fața. Djuric reluă, cu o voce gravă, într-o franceză 
impecabilă: 

— E Esma. Diva romilor. În Albania, primele tulburări au 
început la concertele ei. Cine sunteţi dumneavoastră, domnule? 

— Mă numesc Louis Antioche, am răspuns. Sunt francez. Vin 
la îndemnul lui Marcel Minaus. Puteţi să-mi acordaţi câteva 
minute? 

— Urmaţi-mă. 

Doctorul se răsuci pe călcâie și dispăru în dreapta. M-am luat 
după el. Am trecut printr-o cameră mare, unde răgea un 
televizor. Pe ecran, o femeie enormă, cu părul roșu, deghizată în 
țărancă, cânta și se învârtea ca o sfârlează în roșu și alb, 
acompaniată de un bătrân penibil îmbrăcat în mujic. Spectacolul 
era mai degrabă penibil, muzica însă, splendidă. În cameră, 
niște romi răcneau încă și mai tare. Beau și mâncau, gesticulând 
frenetic și scoțând hohote de râs. Femeile purtau cercei cu 
reflexe adânci și cozi lungi, negre ca pana corbului. Bărbaţii 
aveau pe cap pălărioare de fetru. 

Am intrat în cabinetul lui Djuric. Doctorul închise ușa și trase o 
draperie grea, care atenuă zgomotul muzicii. Am făcut ochii 
roată prin încăpere. Mocheta era roasă, mobilele păreau de 
carton. Într-un colţ se afla un pat de fier, prevăzut cu chingi. 


VP- 72 


Alături, pe niște etajere de sticlă, erau dispuse instrumente 
chirurgicale ruginite. Pentru o clipă, am avut impresia că 
pătrunsesem la un practicant de avorturi clandestine sau la 
vreun tămăduitor. Imediat, mi-a fost rușine de gândul acesta. 
Djuric făcuse închisoare din cauza acestui gen de prejudecăţi. 
Milan Djuric era, pur și simplu, un medic rom, care îngrijea alți 
romi. 

— Luaţi loc, spuse el. 

Am ales un fotoliu roșu, cu furnirul brațelor crăpat. Djuric 
rămase un moment în picioare, în faţa mea, dându-mi răgaz să-l 
observ. Chipul său era fascinant. O față tăbăcită, cu trăsături 
suple și regulate. Ochii verzi ieșeau în evidenţă, încadraţi de 
ochelari mari, cu ramă de baga. Djuric era un bărbat de vreo 
patruzeci de ani, îmbătrânit înainte de vreme. Puteai să-i 
urmărești cu ușurință, săpate în pielea închisă la culoare, 
urmele ridurilor, iar părul, foarte des, era de un gri-metalic. Cu 
toate astea, anumite detalii trădau, în fiinţa lui, o forță, un 
dinamism neașteptate. Braţele-i musculoase întindeau țesătura 
cămășii, iar, la o privire mai atentă, partea superioară a corpului 
avea dimensiuni normale. Milan Djuric se așeză la biroul lui. 
Afară, ploaia se înteţise. Am început prin a-l felicita pe medic 
pentru calitatea francezei sale. 

— Mi-am făcut studiile la Paris. La Facultate, pe rue des 
Saints-Peres. 

Tăcu, apoi reluă imediat: 

— Să lăsăm amabilităţile, domnule Antioche. Ce doriţi? 

— Am venit să discut cu dumneavoastră despre Rajko Nicolici, 
tiganul care a fost omorât în aprilie, în pădurea de lângă Sliven. 
Știu că aţi efectuat autopsia. Aș vrea să vă pun câteva întrebări. 

— Sunteţi de la poliţia franceză? 

— Nu. Dar s-ar putea ca acest caz să aibă legătură cu o 
anchetă pe care o întreprind în clipa de faţă. Nimic nu vă obligă 
să-mi răspundeţi. Permiteţi-mi, totuși, să vă spun povestea mea. 
Veţi judeca singur dacă demersul meu merită sau nu atenţie. 

— Vă ascult. 

l-am relatat aventura mea: misiunea iniţială pe care mi-o 
încredințase Max Böhm, moartea ornitologului, misterele care-i 
înconjurau trecutul, amănuntele ciudate ce jalonau ruta mea - 
cei doi bulgari care se interesau, și ei, de berze, prezența 
aproape ritmică a Lumii Unice... 


VP-73 


Pe toată durata discursului meu, piticul nu scoase nicio vorbă. 
Apoi întrebă: 

— Care e legătura cu moartea lui Rajko? 

— Rajko era ornitolog. Urmărea trecerea berzelor. Sunt 
încredințat că aceste păsări ascund un secret. Un secret pe care 
Rajko, graţie observaţiilor sale, poate că îl descoperise. Un 
secret care, poate, l-a costat viaţa. Bănuiesc, domnule doctor 
Djuric, că presupunerile mele vi s-ar putea părea neîntemeiate. 
Dar dumneavoastră aţi făcut autopsia corpului. Sunteţi în 
măsură să-mi aduceţi noi precizări. În zece zile, am parcurs trei 
mii de kilometri. Îmi mai rămân de parcurs circa zece mii. În 
seara asta, la ora unsprezece, voi fi în trenul de Istanbul. L 
Sofia, dumneavoastră sunteţi singura persoană care mai poate 
să-mi ofere vreo informație. 

Djuric mă privi ţintă câteva clipe, scoase un pachet de ţigări. 
După ce-mi oferi una (pe care am refuzat-o), și-o aprinse pe a sa 
cu o brichetă mare, cromată, care degaja un miros pătrunzător 
de benzină. Un nor de fum albastru ne separă pentru un 
moment, apoi doctorul întrebă scurt, pe un ton neutru: 

— Asta-i tot? 

Am simţit cum mă năpădește un val de mânie. 

— Nu, doctore Djuric. Există în această afacere o altă 
coincidenţă, care nu pare a avea legătură cu păsările, dar care 
nu este mai puţin tulburătoare: Max Böhm era un transplantat 
cardiac. Un transplantat fără dosar medical și fără arhivă. 

— Aha! făcu Djuric, scuturând scrumul într-o cupă mare. Asta 
era. Aţi auzit, fără îndoială, de furtul inimii lui Rajko și ați tras 
concluzia că ar putea fi vorba de un trafic de organe sau nu știu 
ce. 

— Ei bine... 

— Prostii. Uitaţi ce e, domnule Antioche. Nu ţin să vă ajut. N- 
am să ajut niciodată un gagiu. Dar anumite explicaţii îmi vor 
ușura conștiința. Djuric deschise un sertar și scoase pe birou 
niște foi agrafate. lată raportul autopsiei, pe care l-am întocmit 
la 23 aprilie anul acesta, în sala de sport de la Sliven, după 
patru ore de lucru și de observaţii pe corpul lui Rajko Nicolici. La 
vârsta mea, amintirile de acest fel contează îndoit. Mi-am dat 
silinţa să redactez acest raport în limba bulgară. Aș fi putut, tot 
așa de bine, să-l scriu în romani. Sau în esperanto. Nimeni nu l-a 


VP - 74 


citit vreodată. Nu înțelegeți bulgara, nu-i așa? Am să vă fac, 
deci, un rezumat. 

Apucă foile și-și scoase ochelarii. Ca prin minune, ochii săi se 
reduseră la jumătate. 

— Mai întâi, să stabilim contextul. În dimineaţa zilei de 23 
aprilie făceam un drum de rutină în ghetoul din Sliven. Costa și 
Mermet Nicolici, doi culegători pe care-i cunosc bine, au venit să 
mă caute. Tocmai descoperiseră cadavrul lui Rajko și erau 
încredințaţi că vărul lor fusese atacat de un urs. Când am văzut 
corpul, în pădure, mi-am dat seama că nu era deloc așa. Rănile 
cumplite care acopereau trupul lui Rajko erau de două tipuri 
distincte. Existau, într-adevăr, mușcături de animale, dar ele 
erau ulterioare altor plăgi, făcute cu ajutorul unor instrumente 
chirurgicale. Pe de altă parte, era prea puţin sânge împrejur. 
Ținând cont de răni, Rajko ar fi trebuit să zacă într-o baltă de 
hemoglobină. Nu era cazul. În sfârșit, corpul era gol și mă 
îndoiesc că o fiară sălbatică își dă osteneala să-și dezbrace 
victima. Le-am cerut celor doi Nicolici să transporte cadavrul 
până la Sliven, pentru a proceda la autopsie. Am căutat un 
spital. În zadar. Până la urmă am ajuns în sala de sport, unde 
am putut să lucrez și, în final, să reconstitui în linii mari ultimele 
ore ale lui Rajko. Ascultaţi: „Raport de autopsie din 23/4/91. 
Subiectul: Rajko Nicolici. Sexul: masculin. Corpul gol. Născut 
circa 1963.  lskenderum, Turcia. Decedat, după toate 
probabilitățile, în 22/4/91, în pădurea zisă «cu ape limpezi», 
lângă Sliven, Bulgaria, între orele 20 și 23, ca urmare a unei răni 
adânci în regiunea inimii”. 

Djuric ridică ochii, apoi zise: 

— Trec peste prezentarea generală a subiectului. Ascultaţi 
descrierea plăgilor: „Partea superioară a corpului. Faţa intactă, 
cu excepţia unor urme de căluș în jurul buzelor. Limba 
secționată (probabil că victima și-a mușcat-o, aproape retezând- 
o cu totul). Fără semne vizibile de echimoze pe ceafă. Examenul 
feţei anterioare a toracelui evidenţiază o plagă longitudinală, 
rectilinie, pornind de la clavicule și ajungând la ombilic. Este o 
incizie perfectă, realizată cu un instrument tăios, de tip 
chirurgical - posibil un bisturiu electric, deoarece marginile 
plăgii au sângerat foarte puţin. Se observă, de asemenea, 
numeroase crestături adânci, efectuate cu un alt instrument 
tăios, pe gât, pe fața anterioară a toracelui, pe braţe. Amputare 


VP-75 


subtotală a brațului drept, la nivelul umărului. Multiple urme de 
gheare, la marginile plăgii toraco-abdominale. La prima vedere, 
gheare de urs și de linx. Se disting circa douăzeci și cinci de 
leziuni ovale care prezintă, toate, la periferie, urme de dinţi, dar 
carnea este prea sfârtecată pentru a se putea preleva 
amprente. Spatele intact. Urme de legături pe brațe și la 
încheieturile mâinilor”. 

Djuric se opri, trase un fum, apoi reluă: 

— „Examenul  jumătăţii superioare a cavității toracice 
dezvăluie absenţa inimii. Arterele și venele învecinate au fost 
secţionate cu precauţie, la maximum de distanță posibil față de 
organul prelevat - metodă clasică pentru evitarea unui 
traumatism al inimii. Alte organe sunt mutilate: plămânii, ficatul, 
stomacul, vezica biliară. Ele sunt pe jumătate devorate, cu 
siguranţă de către animale sălbatice. Fragmentele de țesuturi 
uscate, aflate în interiorul și în exteriorul corpului, nu permit 
nicio prelevare de amprente. Niciun semn de hemoragie în 
cavitatea toracică. 

Partea inferioară a corpului. Plăgi profunde în regiunea 
inghinală dreaptă, cu dezvelirea arterei femurale. Multiple 
crestături pe organele genitale și pe partea superioară a 
coapselor. Instrumentul tăios pare să fi atacat cu insistenţă 
această regiune. Penisul nu se mai ţine decât în câteva fâșii. 
Numeroase urme de gheare pe coapse. Semne de mușcături de 
animal pe ambele picioare. Faţa internă a coapsei drepte 
sfâșiată de mușcături repetate. Urme de legături pe coapse, 
genunchi și glezne”. 

Djuric înălță privirea și zise: 

— Acestea sunt rezultatele autopsiei, domnule Antioche. Am 
efectuat câteva teste toxicologice, apoi am predat familiei 
cadavrul, curăţat cum se cuvine. Știam destul despre moartea 
unui rom, care, oricum, n-avea să declanșeze nicio anchetă. 

Aveam trupul înghețat, respiram cu intermitențe. Djuric își 
puse din nou ochelarii și aprinse altă ţigară. Chipul său părea să 
unduiască în spatele norilor de fum. 

— lată, după părerea mea, ce s-a întâmplat: Rajko a fost 
atacat în seara de 22 aprilie, în plină pădure. A fost legat, apoi 
redus la tăcere. Pe urmă s-a practicat o incizie lungă în toracele 
său. Prelevarea inimii a fost efectuată perfect, de către un 
chirurg de meserie. Aș zice că aceasta a fost faza întâi a 


VP - 76 


omorului. Rajko a murit în cursul acestei etape - în privinţa asta 
nu încape nicio îndoială. În stadiul acesta, totul s-a petrecut 
foarte calm. În mod profesional. Ucigașul a extras organul, cu 
răbdare și îndemânare. Apoi, însă, lucrurile s-au precipitat. 
Ucigașul (sau altcineva, dotat cu un instrument chirurgical) s-a 
înverșunat asupra cadavrului, crestând carnea într-o parte și-n 
alta, zăbovind în regiunea pubisului, scormonind cu lama, 
mânuind-o încolo și-ncoace pe penis, ca pe un ferăstrău. A fost 
faza a doua a măcelului. În sfârșit, au urmat fiarele pădurii, care 
și-au adus propria lor contribuţie. Din acest punct de vedere, 
corpul era într-o stare relativ bună, ţinând cont de noaptea 
petrecută printre animale de pradă. Explic acest fapt prin 
prezenţa substanţei de aseptizare cu care ucigașul sau ucigașii 
au badijonat toracele înainte de operaţie. Probabil că mirosul a 
ținut la distanţă animalele timp de mai multe ore. i 

Cam ăsta ar fi rezumatul faptelor, domnule Antioche. In 
privința locului crimei, aș zice că totul s-a petrecut în luminișul 
unde a fost găsit corpul, pe o prelată sau ceva de genul acesta. 
Absența urmelor în împrejurimi confirmă această ipoteză. E 
inutil să vă semnalez că-i vorba de crima cea mai oribilă pe 
care-am văzut-o vreodată. Familiei Nicolici i-am spus adevărul. 
Trebuia să-l cunoască. Vestea acestei atrocități s-a întins apoi ca 
o dâră de sânge prin tot ţinutul, ducând la balivernele pe care 
probabil că le veţi fi citit în presa locală. În ceea ce mă privește, 
n-am nimic de comentat. Încerc, pur și simplu, să uit acest 
coșmar. 

Un zgomot de ușă. Din nou, glasurile ţiganilor, vacarmul 
muzicii, izul de usturoi. Femeia care îmi deschisese intră, 
purtând o tavă pe care se aflau o sticlă de vodcă și niște 
răcoritoare. Cerceii îi zăngăniră când depuse tava pe o măsuţă, 
în apropierea fotoliului meu. Am refuzat alcoolul. Ea mă servi cu 
un lichid gălbui, de nuanţa urinei. Djuric luă un păhărel de 
vodcă. Gâtlejul mi-era uscat ca iasca. Am băut dintr-o înghiţitură 
băutura gazoasă. Am așteptat ca femeia să reînchidă ușa, apoi 
am întrebat: 

— În ciuda barbariei omorului, sunteţi de acord că ar putea fi 
vorba de o operaţie chirurgicală având drept scop prelevarea 
inimii lui Rajko? 

— Da și nu. Da, pentru că procedura chirurgicală și o relativă 
asepsie par să fi fost respectate. Nu, pentru că unele lucruri 


VP - 77 


sunt incompatibile. Totul s-a petrecut în pădure. Or, ablaţiunea 
unui cord necesită condiţii de antisepsie extrem de riguroase. 
Imposibil de obţinut în mijlocul naturii. Dar, mai cu seamă, ar fi 
trebuit ca „pacientul” să fie anesteziat. Rajko însă a fost 
conștient. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Am efectuat o analiză a sângelui. N-am descoperit nicio 
urmă de sedativ. Sternotomia a fost executată pe viu. Rajko a 
murit de durere. 

Am simţit cum mi se scurge sudoarea pe șira spinării. Ochii lui 
Djuric, ca ieșiţi din orbite, mă fixau din spatele ochelarilor. 
Medicul părea să savureze efectele ultimei sale fraze. 

— Vă rog, domnule doctor. Fiți mai explicit. 

— In afara absenței anestezicelor din sânge, existau semne 
care nu lăsau loc de îndoială. Am menţionat urmele de legături, 
vizibile pe braţe, încheieturile mâinilor, coapse și glezne. Au fost 
chingi sau curele de cauciuc. Atât de strânse, încât au intrat în 
carne, pe măsură ce trupul se zvârcolea de durere. Și călușul a 
fost deosebit, iar banda adezivă - foarte puternică. Când am 
făcut autopsia, la circa optsprezece ore după moartea lui Rajko, 
barba lui crescuse deja (sistemul pilos continuă să crească timp 
de aproximativ trei zile după deces). Nu și pe pielea din jurul 
buzelor, care a rămas netedă. De ce? Fiindcă, smulgând banda 
adezivă, ucigașii au epilat cu brutalitate această parte a feței. 
Corpul a fost, deci, redus la imobilitate perfectă și la o tăcere 
totală. Ca și când asasinii ar fi vrut să se bucure de această 
suferință pipăind-o cu mâinile goale, scotocind în voie prin 
carnea care palpita. In fine, v-aș putea spune ceva și despre 
gura lui Rajko. Din cauza durerii, omul și-a tot mușcat limba 
până ce aproape că a retezat-o cu totul. S-a sufocat cu zdrenţele 
ei și cu sângele care-i ţâșnea în gâtlejul astupat. lată adevărul, 
domnule  Antioche. Operația asta este o aberaţie, o 
monstruozitate, care nu se putea naște decât în niște creiere 
îmbătate de demenţă sau de rasism. 

Am insistat: 

— Faptul că donatorul a fost conștient n-a făcut ca inima să 
devină inutilizabilă? Vreau să spun: spasmele suferinţei ar fi 
putut să anihileze funcţiile organului? 

— Sunteţi tenace, domnule Antioche. Răspunsul este, 
paradoxal, nu. Durerea, chiar și insuportabilă, nu distruge inima. 


VP - 78 


Într-un asemenea caz, organul pulsează foarte repede, pierde 
măsura și nu mai irigă corpul. Rămâne, totuși, în bună stare. 
Aici, în afară de sadismul actului, absurditatea tehnică este de 
neînțeles. De ce să operezi un trup care palpită, care zvâcnește, 
când o anestezie conferă imobilitatea cerută? 

Am schimbat direcţia: 

— Credeţi că o asemenea crimă ar fi putut să fie comisă de un 
bulgar? 

— În niciun caz. 

— Dar ipoteza unei răfuieli între romi, cum am citit în ziare? 

Djuric dădu din umeri. Fumul ţigării sale plutea între noi. 

— Ridicolă. A fost o treabă mult prea sofisticată pentru niște 
romi. În toată Bulgaria, sunt singurul lor doctor. Pe de altă parte, 
nu există niciun mobil. Îl cunoșteam pe Rajko. Trăia în deplină 
corectitudine. 

— Corectitudine? 

— Trăia „ca un rom”. Exact în modul în care trebuie să 
trăiască un rom. În cultura noastră, existenţa de zi cu zi este 
guvernată de un ansamblu de legi, un cod de atitudini foarte 
strict. În cadrul acestei rețele de reguli și interdicții, 
corectitudinea este o noţiune centrală. Rajko respecta cu 
sfințenie legile noastre. 

— Nu exista, deci, niciun motiv să fie ucis? 

— Niciunul. 

— Nu s-ar putea ca Rajko să fi descoperit ceva periculos? 

— Ce-ar fi putut să descopere? Pe Rajko nu-l interesau decât 
plantele și păsările. 

— Tocmai. i 

— Faceți aluzie la berzele dumneavoastră? Prostii. In nicio 
țară nu s-ar ucide un om pentru niște amărâte de păsări. Și, mai 
ales, nu în acest fel. 

Djuric avea dreptate. Această violenţă sălbatică nu se 
armoniza cu berzele. Era, mai degrabă, în registrul fotografiilor 
lui Max Böhm sau al misterului inimii sale. Piticul își trecu mâna 
prin păr. Șuviţtele lui argintii semănau cu părul sintetic al unei 
păpuși. Tâmplele îi luceau de sudoare. Își goli paharul, apoi îl 
puse jos cu brutalitate, în semn de concluzie. Am strecurat o 
ultimă întrebare: 

— Echipele de la Lumea Unică se aflau în regiune, în luna 
aprilie? 


VP - 79 


— Cred că da. 

— Oamenii aceia dispuneau de materiale de felul celor despre 
care vorbeaţi. 

— Bateţi câmpii, domnule Antioche. Cei de la Lumea Unică 
sunt oameni de treabă. Nu-i înţeleg nici cât negru sub unghie pe 
romi, dar sunt devotați. Nu vă mai plimbaţi bânuielile de colo 
până colo. N-o să vă alegeți cu nimic. 

— Care e punctul dumneavoastră de vedere? 

— Asasinarea lui Rajko este o enigmă totală. Niciun martor, 
nicio urmă, niciun mobil. Fără a mai pune la socoteală 
perfecțiunea tehnicii. După autopsie, m-am gândit la tot ce 
putea fi mai rău. Am crezut într-o mașinaţie rasistă îndreptată 
anume împotriva ţiganilor. Mi-am spus: s-au întors vremurile 
nazismului. Alte crime vor fi comise. Dar nu. Din aprilie, nu s-a 
mai întâmplat nimic. Nici aici, nici altundeva în Balcani. Asta m-a 
liniștit. Și am decis să trec acest omor la rubrica noastră de 
pierderi și profituri. 

Probabil că vă par cinic. Dar dumneavoastră nu cunoașteţi 
nimic despre traiul de zi cu zi al romilor. Trecutul nostru, 
prezentul nostru, viitorul nostru nu înseamnă decât persecuții, 
manifestări ostile, refuz. Am călătorit mult, domnule Antioche. 
Pretutindeni am întâlnit aceeași teamă de nomad. Lupt contra 
acestor lucruri. Încerc să ușurez, în măsura posibilului, 
suferințele poporului meu. În mod paradoxal, faptul că sunt 
infirm mi-a dat o forţă teribilă. În lumea dumneavoastră, un pitic 
nu e decât un monstru, care se pleacă sub povara deosebirii 
sale. Eu însă eram, înainte de toate, un rom. Originea mea a fost 
ca un har, o a doua șansă, înţelegeți? Lupta deosebirii mele s-a 
fortificat cu o altă cauză, mult mai vastă, mai nobilă. Cea a 
poporului meu. Așa că lăsaţi-mă să-mi urmez calea mea. Dacă 
niște sadici au hotărât să-și eviscereze victimele... n-au decât s- 
o facă de acum înainte gagii/or - puţin îmi pasă. 

M-am ridicat. Djuric se smuci din fotoliul său pentru a cobori 
cu picioarele pe podea. O luă înainte, cu mersul lui strâmb. Pe 
culoarul răsunând încă de muzică, mi-am încălțat pantofii 
Dockside fără să scot o vorbă. În momentul în care eram pe 
punctul de a-mi spune adio, în penumbra înăbușitoare, Djuric 
mă privi ţintă preţ de câteva clipe. 


VP - 80 


— Ciudat. Figura dumneavoastră mi se pare cunoscută. Să fi 
întâlnit pe cineva din familia dumneavoastră când eram în 
Franța? 

— Mă îndoiesc. Familia mea n-a locuit niciodată în metropolă. 
În plus, părinţii mei au murit când aveam șase ani. Nu știu să 
am alte rude. 

Djuric nu păru să-mi asculte răspunsul. Ochii săi bulbucaţi 
rămăseseră aţintiţi asupra feţei mele, ca fasciculul unui 
proiector. În sfârșit, lăsă capul în jos și, frecându-și ceafa, 
murmură: 

— Stranie această impresie. 

Am deschis ușa pentru a evita să-i strâng mâna. Djuric 
încheie: 

— Vă urez noroc, domnule Antioche. Dar multumiţi-vă să 
studiaţi berzele. Oamenii nu merită atenţia dumneavoastră. Fie 
ei romi sau gagii. 


15. 


La ora nouă și jumătate seara am intrat în gara Sofia, însoţit 
de Marcel și de Yeta. Plutea, în acest loc, un soi de pâclă - aurie, 
instabilă, bizară. Fixat la mare înălțime, un orologiu de metal, în 
formă de spirală, domina imensa incintă. Acele lui se mișcau 
sacadat, pe măsura plecărilor și-a sosirilor. Dedesubt era 
îmbulzeală. Turiști își trambalau valizele, înaintând în grupuri 
buimace. Muncitori, plini de noroi sau slinoși, arborau o privire 
pierdută. Mame, cu capetele înfășurate în baticuri colorate, 
târau după ele liote de copii șlampeţi, în pantaloni scurţi și 
sandale. Militari în uniforme kaki se împleticeau și râdeau, beţi 
criță. Dar, mai cu seamă, peste tot erau romi. Pe bănci, 
adormiţi. Pe peroane, adunaţi grămadă. Pe șine, mâncând 
cârnaţi sau bând vodcă. Pretutindeni, femei cu șaluri brodate cu 
aur, bărbaţi cu tenul ca trunchiul de stejar, copii pe jumătate goi 
- indiferenți la orare, la trenuri și la toți cei care se agitau 
preocupaţi de itinerarul lor, de visul sau slujba lor. 

Mai discret, apăreau alte detalii. Culori strălucitoare, tichii de 
fetru, melodii tânguite, difuzate de radiocasetofoane, arahide, 
vândute direct pe peroane. Gara din Sofia era, deja, Orientul. 


VP - 81 


Aici începea lumea abundentă a Bizanțului. Cea a băilor turcești, 
a domurilor aurite, a cizelurilor și a arabescurilor. Aici începeau 
miresmele de tămâie și pântecele suplu al dansatoarelor. Aici 
începeau islamul, minaretele înalte și chemările neostenite ale 
muezinului. Dinspre Veneţia, dinspre Belgrad, se trecea prin 
Sofia pentru a se ajunge în Turcia. Aici era marea cotitură - 
virajul decisiv al Orient-Expresului. 

— Antioche... Antioche... ciudat nume pentru o familie 
franceză. E numele unui oraș antic din Turcia, spunea Marcel, 
ținându-se după mine cu pași repezi. 

Am răspuns, abia ascultând: 

— Obârșia mea e destul de obscură. 

— Antioche... Antiohia... Dacă tot mergi în Turcia, dă o fugă 
până acolo, aproape de frontiera siriană. Orașul se numește 
acum Antakya. În antichitate, era un oraș imens, al treilea ca 
mărime din Imperiul Roman, după Roma și Alexandria! Astăzi și- 
a pierdut strălucirea, dar tot mai sunt de văzut lucruri 
interesante... 

N-am răspuns. Marcel devenea obositor. Am căutat linia 18, în 
direcția Istanbul. Se afla la capătul gării, dincolo de incinta 
centrală. 

— Trebuie să-ţi dau ţie cheile, i-am spus lui Marcel. O să 
predai tu mașina. 

— Nicio problemă, voi folosi prilejul ca s-o plimb pe Yeta prin 
Sofia by night! 

Linia 18 era pustie. Trenul meu nu trăsese încă pe peron. 
Aveam un avans de peste o oră. Trenuri vechi, pe liniile 
învecinate, ne închideau orice perspectivă. In dreapta, totuși, în 
spatele unor vagoane năclăite de praf, am observat doi oameni. 
Păreau să meargă în aceeași direcţie cu noi, dar nu aveau 
bagaje. Marcel spuse: „O să ne revedem, desigur, la Paris, în 
octombrie, când o să vin în Franţa”. Apoi i se adresă unei ţigănci 
care aștepta acolo, cu pruncul ei. Am lăsat jos geanta de voiaj. 
Cu vorbele lui Djuric răsunându-mi în minte, abia așteptam să 
mă văd în tren - să fiu singur, pentru a reflecta la tot ce 
aflasem. 

Dincolo de vagoanele adormite, i-am zărit din nou pe cei doi 
bărbaţi. Cel mai înalt purta un trening albastru-închis, din 
material supraelastic. Părul lui zbârlit aducea cu niște cioburi de 
sticlă. Celălalt era un fel de colos: bondoc, cu o mască palidă, 


VP - 82 


năpădită de o barbă de trei zile. Două mutre dubioase, cum 
întâlneşti în toate gările. Marcel continua să discute cu ţiganca. 
În sfârșit, se întoarse spre mine și-mi explică: 

— Ar vrea să călătorească în compartimentul tău. E pentru 
prima oară când merge cu trenul. Se duce la Istanbul, unde se 
află deja familia ei... 

l-am privit pe cei doi inși, aflaţi la mai puțin de cincizeci de 
metri, chiar în faţa noastră, în despărțirea dintre două vagoane. 
Bondocul se întoarse cu spatele. Părea să caute ceva în 
impermeabilul cu care era îmbrăcat. O dâră lungă de 
transpiraţie îi întuneca spinarea. Cel înalt se uita ţintă la noi, cu 
o privire încordată. Marcel, pus pe glume, continuă: „Dar vezi ce 
faci, nu te da la ea până n-ai ieșit din Bulgaria! Știi cum sunt 
romii!” Bondocul se răsuci. Am spus: „Să nu stăm aici”. M-am 
aplecat să-mi iau geanta. Mâna mea apucase cureaua, când 
răsună o pocnitură înfundată. In secunda următoare eram la 
pământ și-mi răsuceam capul pentru a urla: „Marcel!” Prea 
târziu: craniul lui Minaus explodase. 

Un alt „plop!” se făcu auzit, sub o ploaie de sânge. Țipătul 
ascuţit al Yetei sfâșie aerul - era prima dată când îi auzeam 
glasul. Una, două, trei, patru detunături surde se succedară. Am 
văzut-o pe Yeta propulsată în gol. Un punct luminos, roșu-închis, 
alerga în toate părțile. Am gândit „ochire cu laser” și m-am târât 
prin sângele care se răspândea pe asfalt. Am aruncat o privire în 
dreapta - ţiganca își strângea copilul la piept, cu mâinile negre 
de sânge. O privire în stânga: ucigașii alergau, îndoiţi de mijloc 
pentru a mă repera printre roţile de oțel - omul în impermeabil 
avea un pistol-mitralieră prevăzut cu amortizor de zgomot. M- 
am strecurat în fosa de pe partea opusă a agresorilor. M-am 
poticnit în corpul Yetei - viscere roz și roșii zvâcneau între cutele 
jachetei sale -, apoi am luat-o la fugă, lovindu-mi gleznele de 
șine. 

Am ajuns la capătul liniei, rămânând la adăpost, în fosă. Am 
privit spre sala gării. Mulțimea era acolo, nepăsătoare. Orologiul 
de sus arăta 21:55. După ce am examinat feţele din apropiere, 
m-am ridicat și am mers prin mulţime, dând din coate, 
strângând la piept geanta stropită de sânge. In sfârșit, am ajuns 
la ieșire. Nici urmă de ucigași. 

Am alergat până în parcare și m-am aruncat în mașină. Noroc 
că mai aveam cheile. Am demarat în trombă, patinând și 


VP - 83 


derapând pe asfaltul ud. Nu știam încotro s-o iau, dar am ţâșnit, 
apăsând pe accelerator până la refuz. Imaginile îmi explodau în 
creier: fața lui Marcel  dezintegrându-se în fragmente 
însângerate, corpul Yetei prăvălindu-se între șine, ţiganca 
strângându-și în braţe copilul. Roșu, roșu, roșu. 

Conduceam de vreo cinci minute, când un fior îmi electriză 
ceafa. Pe urmele mele, o mașină nu se mai dezlipea - o berlină 
neagră. Am accelerat, am virat la stânga, apoi la dreapta. 
Berlina se ţinea după mine. Rula cu farurile stinse, cu o viteză 
halucinantă. Un lampadar lumină pe furiș interiorul mașinii. 
Ucigașii apărură. Uriașul, la volan, bondocul, fără a-și mai 
ascunde arma - un automat mic, cu ţeava groasă. Amândoi 
purtau amplificatoare de lumină, fixate pe craniu. 

Am cotit la stânga, pe o arteră lungă și pustie, și am apăsat 
pe accelerator. Berlina mă urmă. Cramponat de volan, am 
încercat să-mi adun gândurile. Avansul meu rezista. Apoi 
asasinii profitară de linia dreaptă pentru a mă înghesui, aripă 
contra aripă. Caroseriile se atinseră, alunecând cu un șuierat 
umed. Am răsucit volanul la dreapta, atât de brutal, încât 
berlina continuă drept înainte. Aveam două sute de kilometri la 
oră. Pe magistrală, lămpile cu sodiu tremurau în ploaia 
torențială. Brusc, mașina sări peste un pasaj de nivel. Șasiul izbi 
asfaltul, cu un trosnet de metal. De la două benzi, artera se 
reducea la una. 

Faza mare a farurilor îmi dezvălui o nouă intersecţie. M-am 
aventurat la dreapta și, în clipa aceea, un fulger negru mi-a 
barat calea: berlina, de-a curmezișul drumului. Am auzit primele 
gloanţe ștergându-mi capota. Ploaia juca în favoarea mea. La 
prima stradă perpendiculară, am dat înapoi la stânga - doar cât 
să văd berlina trecând în viteză prin faţa mea -, apoi am ţâșnit 
drept înainte, pe strada în pantă. Goneam, pierzând însă elanul 
pe măsură ce mă înfundam într-o încâlceală de străzi 
desfundate, pavilioane negre și trenuri trase pe linie moartă. 
Pătrunsesem într-o zonă de antrepozite, neluminată. Am stins 
farurile și am părăsit carosabilul, sărind peste niște taluzuri. M- 
am strecurat printre două șiruri de vagoane, hurducându-mă, 
patinând, până ce am oprit de-a lungul unei căi ferate. Am 
abandonat mașina. Ploaia încetase. La trei sute de metri, un 
depozit părăsit se înălța în întuneric. Cu pași de linx, am intrat în 
clădire. 


VP - 84 


Ferestrele erau găuri căscate, pereţii erau plini de spărturi, 
cabluri smulse se răsuceau din toate părțile. Orice prezenţă 
umană abandonase locurile acestea de multă vreme. Solul nu 
era decât un lung uguit - un strat mișcător de pene și găinaț. Mii 
de porumbei își stabiliseră domiciliul aici. Am riscat câţiva pași. 
Parcă se sparse noaptea - un miriad de corpuri bătând din aripi 
și piuindu-mi în timpane. Nori de puf și pene se înălțară, 
dimpreună cu un miros înțepător. M-am strecurat într-un 
coridor. Exalaţii de petrol și de unsoare umpleau aerul umed. 
Ochii începură să se adapteze la obscuritate. În dreapta se 
întindea un șir de birouri cu geamurile sparte. Podeaua era 
presărată cu cioburi. Am mers de-a lungul culoarului, călcând 
peste scaune rupte, dulapuri răsturnate, telefoane făcute 
ţândări. La capăt, am dat de o scară. 

Am urcat treptele, sub o boltă înălbită de excremente de 
păsări. Mi s-a părut că pătrund în anusul unui porumbel 
monstruos. La etajul întâi am descoperit o sală imensă. Patru 
sute de metri pătraţi absolut goi, deschiși tuturor vânturilor. 
Doar un șir de stâlpi paralelipipedici traversa, la intervale 
regulate, spaţiul. Și aici, pe jos era o infinitate de cioburi de 
sticlă, sclipind în noapte. Am tras cu urechea. Niciun zgomot, 
niciun foșnet. Incet, am străbătut sala și am ajuns la o ușă de 
fier, zăvorâtă cu lanțuri grele. Eram blocat, dar nimeni n-avea să 
vină să mă caute aici. Am hotărât să aștept ivirea zorilor. În 
spatele ultimului stâlp, am măturat cu piciorul cioburile și m-am 
așezat. Trupul îmi era frânt de oboseală, dar nu mai simţeam 
nicio teamă. Am rămas așa, ghemuit la baza coloanei, și, fără 
să-mi dau seama când, am adormit. 

Scrâșnetele sticlei mă treziră. Am deschis ochii și m-am uitat 
la ceas: 2:45. Le trebuise peste patru ore ticăloșilor ca să-mi dea 
de urmă. La celălalt capăt al sălii le auzeam pașii călcând pe 
cioburi. Imi reperaseră, fără îndoială, mașina și acum adulmecau 
după mine - ca două fiare la pândă. Câteva bătăi de aripi 
răsunară. Sus, foarte sus, se auzea răpăitul ploii care 
reîncepuse. M-am încumetat să arunc o privire. N-am văzut 
nimic. Cei doi ucigași nu foloseau nici torţă, nici vreo altă sursă 
luminoasă - doar amplificatoare de lumină. M-am înfiorat dintr- 
odată: echipamente de acest gen sunt uneori prevăzute cu un 
detector termic. Dacă așa stăteau lucrurile, căldura corpului 
meu avea să provoace o frumoasă umbră roșie în spatele 


VP - 85 


stâlpului. Ușa din fața mea era zăvorâtă. Ucigașii blocau cealaltă 
ieșire. 

Scrâșnetele avansau într-o cadență regulată. Mai întâi o serie 
de pași, o pauză - zece, cincisprezece secunde -, apoi din nou o 
serie de pași. Urmăritorii mei se deplasau împreună, stâlp după 
stâlp. Nu-mi bănuiau prezenţa - înaintau cu pași discreţi, dar 
fără vreo precauţie deosebită. Era limpede că aveau să mă ia ca 
din găleată, în spatele ultimului pilon. Câţi stâlpi să fi rămas 
între noi? Zece? Doisprezece? Ucigașii mergeau de-a lungul 
coloanelor prin stânga. Am șters picăturile de sudoare care-mi 
stânjeneau ochii. Incet, m-am descălțat, am înnodat șireturile 
pantofilor, apoi i-am agăţat în jurul gâtului. Și mai încet, mi-am 
scos cămașa, am sfâșiat-o cu dinţii, centimetru cu centimetru, și 
mi-am înfășat labele picioarelor cu zdrenţele. Pașii se apropiau. 

Eram la bustul gol, buimac, transpirând de frică. Am aruncat o 
privire pe după stâlp, apoi am sărit prin dreapta, adăpostindu- 
mă în spatele pilonului următor. Nu pusesem piciorul pe podea 
decât o singură dată, apăsând pe cioburile de sticlă cu talpa 
mea înfășată. Niciun zgomot, niciun foșnet. Din faţă, auzeam din 
nou scrâșnetele sticlei sparte. Imediat, am trecut în spatele 
următoarei coloane. Intre noi mai erau cinci sau șase stâlpi. 
Pașii răsunară iar. Am sărit îndărătul stâlpului următor. Planul 
meu era simplu. În câteva secunde, ucigașii și cu mine aveam 
să ne aflăm de o parte și de cealaltă a aceleiași coloane. 
Trebuia, atunci, să mă strecor prin dreapta, în timp ce ei aveau 
să treacă prin stânga. Era un proiect smintit, aproape copilăresc. 
Dar era cel al ultimei șanse. Tiptil, m-am aplecat și am cules cu 
două degete o bandă de ghips în care era înfipt un ciob mare de 
sticlă. Am depășit, pe rând, trei piloni. Zgomotul unei respiraţii 
mă făcu să încremenesc. Erau acolo, de partea cealaltă. Am 
numărat zece secunde, apoi, la primul scrâșnet, am trecut în 
dreapta, lipindu-mi de stâlp spatele înfierbântat. 

Stupoarea îmi săgetă inima. In fața mea stătea uriașul în 
trening, cu o scânteiere metalică în mână. li trebui o zecime de 
secundă ca să înțeleagă ce se întâmplă. In zecimea următoare, 
avea ciobul de sticlă înfipt în gât. Sângele ţâșni, gâlgâi printre 
degetele mele strânse. Am lăsat arma, am deschis braţele și am 
prins corpul care se prăbușea. Am îndoit picioarele, apoi am 
trecut colosul în spinarea mea. Cumplita manevră fu destul de 
ușoară, parcă lubrifiată de sângele care șiroia. M-am lăsat în 


VP - 86 


genunchi, cu mâinile pe podea. Palmele mele arse și insensibile 
se sprijiniră pe sticla spartă fără a-mi provoca nici cea mai mică 
durere; era pentru prima oară când infirmitatea mea îmi salva 
viața. Corpul pe care-l ţineam în spinare continua să-și reverse 
sângele fierbinte. Cu ochii holbaţi, cu gura căscată într-un țipăt 
șters, îl auzeam pe celălalt ucigaș care înainta mai departe, fără 
să bănuiască nimic. Am lăsat cadavrul să-mi alunece încetișor 
de-a lungul umerilor, fără niciun zgomot, apoi l-am lăsat în 
urmă, laolaltă cu spaima. Abia în timp ce coboram treptele, albe 
de găinaţ, am realizat care era arma ucigașului: un bisturiu de 
înaltă frecvenţă, conectat la o baterie electrică prinsă de 
centură. 

Am alergat până la mașină, am demarat numaidecât și am 
manevrat printre tufișurile ude până am dat de drumul asfaltat. 
După o jumătate de oră de sensuri unice și de străzi întunecate, 
am intrat pe autostrada spre Istanbul. Am gonit vreme 
îndelungată, cu peste două sute treizeci de kilometri pe oră, cu 
farurile pe faza mare, străpungând bezna. 

Curând, m-am apropiat de frontieră. Faţa trebuie că mi-era 
împroșcată cu sânge, degetele, năclăite de asemenea. Am oprit. 
În oglinda retrovizoare, am descoperit crustele coagulate de pe 
pleoapele mele, părul încleiat de sângele asasinului. Mâinile 
începură să-mi tremure. Tremurul mi se transmise în braţe, în 
maxilare, spasmodic. Am coborât din mașină. Ploaia se întețea. 
M-am dezbrăcat și am rămas în picioare, la marginea șoselei, 
drept și gol în aversă, simțind noroiul rece care-mi stropea 
gleznele. Am stat așa cinci, zece, douăzeci de minute, lăsând 
ploaia să mă spele, să mă curețe de urmele crimei mele. Apoi 
am reintrat în mașină, am scos rufe curate și m-am îmbrăcat. 
Rănile mele erau superficiale. Am găsit pansamente în trusa de 
prim ajutor și mi-am bandajat repede palmele, după ce le-am 
dezinfectat. 

Am trecut graniţa fără probleme, în pofida întârzierii mele față 
de cele patruzeci și opt de ore autorizate. Apoi am gonit mai 
departe. Se crăpa de ziuă. Un panou indica: Istanbul, 80 km. Am 
încetinit. Trei sferturi de oră mai târziu mă apropiam de periferia 
orașului și, continuând să conduc, căutam în documentaţia mea 
un anumit punct. Harta era clară. Incă de la Paris, după o 
mulţime de telefoane și de investigații, localizasem acest loc 


VP - 87 


„strategic”. În sfârșit, după câteva ocolișuri, am ajuns pe 
crestele colinelor Büyük Küçük Canlica, deasupra Bosforului. 

De la această înălțime; strâmtoarea semăna cu un uriaș de 
cenușă, împotmolit și imobil. În depărtare, Istanbulul se ivea din 
ceață, cu minaretele semeţite și domurile odihnindu-se. Am 
oprit. Era ora șase și jumătate. Liniştea era vastă, curată, plină 
de amănuntele care mi-s dragi: ţipete de păsări, behăituri 
îndepărtate, foșnet de vânt în iarba înaltă, vălurită. Treptat, 
aurul soarelui veni să incendieze apele. Am rămas cu ochii 
aţintiţi la cer, cu binoclul în mâini. Nicio pasăre. Nicio umbră. 
Trecu încă un ceas, apoi, deodată, prinse contur un nor, 
forfotitor, unduitor. Când negru, când alb. Ele erau. Un stol de o 
mie de berze se pregătea să traverseze strâmtoarea. Nu 
contemplasem niciodată un astfel de spectacol. O somptuoasă 
farandolă înaripată, cu ciocuri aţintite drept înainte, mânată de 
aceeași putere, de aceeași tenacitate. Un val întins și ușor, a 
cărui spumă era formată din pene, a cărui singură forță era 
vântul în stare pură... 

Sub ochii mei, în cerul perfect senin, berzele se înălțară mai 
sus, până ce deveniră infime. Apoi, dintr-odată, fură dincolo de 
strâmtoare. M-am gândit la acele berze tinere care își luaseră 
zborul din Germania, ghidate doar de instinctul lor. Pentru prima 
oară de când ieșiseră din găoace, biruiau marea. Brusc, am 
lăsat jos binoclul și am privit apele Bosforului. 

Pentru prima oară în viaţa mea, omorâsem un om. 


VP - 88 


III. KIBBUTZUL CU BERZE 


16. 


De la Istanbul, am mers cu mașina până la Izmir, în sud-vestul 
Turciei. Acolo, am predat Volkswagenul concesionarului local. 
Agenţii făcură mutre la vederea stării vehiculului, dar, așa cum 
promiteau  broșurile publicitare, se  arătară destul de 
înţelegători. Am luat apoi un taxi până la Kușadasi, un port 
micut care propunea un feribot spre insula Rhodos. Era întâi 
septembrie. M-am îmbarcat la ora nouăsprezece și treizeci, 
după ce făcusem un duș și mă schimbasem, într-o cameră de 
hotel. Alesesem acum o ţinută anonimă - tricou, pantaloni de 
doc și sahariană bej -, hotărât să nu-mi mai părăsesc cascheta 
din Gore-tex și ochelarii de soare - două garanţii suplimentare 
ale anonimatului. Geanta mea de voiaj nu suferise nicio 
stricăciune, și nici microcalculatorul. Cât despre mâinile mele, 
rănile se cicatrizau deja. La ora douăzeci fix, am părăsit coasta 
turcească. A doua zi dimineaţă, în zori, la poalele fortăreței 
Rhodos, am urcat la bordul unui alt vas, cu destinaţia Haifa, 
Israel. Traversarea Mediteranei avea să dureze aproximativ 
douăzeci și patru de ore. Pe toată durata acestei croaziere 
forțate, m-am multumit să beau ceai negru. 

Faţa lui Marcel, sfărâmată de prima împușcătură, corpul Yetei, 
ciuruit, cel al copilului de ţigan, cu siguranţă ucis de unul din 
gloanțele ce-mi erau destinate - toate aceste imagini nu încetau 
să-mi chinuiască memoria. Trei nevinovaţi muriseră din cauza 
mea. lar eu eram încă în viaţă. Nedreptatea aceasta mă obseda. 
Eram chinuit de gândul răzbunării. Curios, în această logică, 
faptul că omorâsem deja o fiinţă umană nu conta prea mult 
pentru mine. Eram un „om ce trebuie lichidat”, care înainta spre 
necunoscut, pregătit să ucidă sau să fie ucis. 

Aveam de gând să urmăresc berzele până la capăt. Migraţia 
păsărilor putea să pară de-a dreptul frivolă în comparaţie cu 
evenimentele care surveniseră. Dar, în definitiv, păsările erau 
cele care mă plasaseră pe această cale a violenţei. Și eram 


VP - 89 


convins mai mult ca oricând că berzele jucau un rol esenţial în 
această poveste. Cei doi inși care încercaseră să mă ucidă nu 
erau, oare, bulgarii despre care pomenise joro? lar arma 
victimei mele - un bisturiu de înaltă frecvență - nu sugera o 
legătură directă cu asasinarea lui Rajko? 

Înainte de îmbarcare, telefonasem de la hotel Centrului Argos. 
Berzele își continuau drumul - un pluton fruntaș ajunsese la 
Dörtyol, în golful Iskenderun, la graniţa dintre Turcia și Siria. 
Media lor nu mai avea nimic de-a face cu evaluările ornitologilor 
- berzele acestea depășeau cu mult cei două sute de kilometri 
pe zi. Epuizate, aveau, de bună seamă, să se odihnească în 
împrejurimile Damascului, înainte de a porni în direcţia 
punctului lor de trecere obligatoriu: iazurile de la Beit Shean, în 
Galileea, unde se hrăneau din heleșteiele piscicole. Aceasta era 
destinaţia mea. 

În cursul traversării, alte întrebări se precipitară. Ce anume 
descoperisem pentru a merita moartea? Și cine mă vânduse 
ucigașilor? Milan Djuric? Markus Lazarevici? Tiganii din Sliven? 
Fusesem urmărit încă de la plecare? Și ce avea de-a face cu 
toate astea organizaţia Lumea Unică? Când această spirală de 
întrebări îmi acorda un pic de răgaz, mă străduiam să dorm. In 
sunetul valurilor fremătătoare, aţipeam pe punte, dar mă 
trezeam aproape imediat și, din nou, întrebările reveneau, 
obsedante. 

La nouă dimineaţa, pe 3 septembrie, Haifa apăru din păclă. 
Portul oscila între centrul industrial și zona rezidenţială - orașul 
de sus se contura pe versanţii muntelui Carmel, luminos și 
senin. În arșiţa de cuptor a cheiului, unde mulţimea se vânzolea 
zgomotoasă, croindu-și drum cu coatele, am perceput acea 
agitaţie incandescentă, vie și parfumată, care ducea cu gândul 
la bazarurile orientale din romanele de aventuri. De fapt, 
realitatea era mai puţin romantică. 

Israelul se afla în stare de război. Un război al nervilor, de 
uzură, tensionat și ascuns. Un război necontenit, punctat de 
izbucniri furioase și de acte de violenţă. De cum am pus piciorul 
pe pământ, această tensiune m-a izbit drept în faţă. Mai întăi, 
am fost percheziţionat. Bagajele mi-au fost inspectate cu de- 
amănuntul. Apoi am fost supus unui interogatoriu în toată 
regula, într-o cabină mascată cu o perdea albă. O femeie în 
uniformă se apucă să mă bombardeze cu întrebări, în engleză. 


VP - 90 


Mereu aceleași. Într-o anumită ordine. Apoi în alta. „De ce aţi 
venit în Israel?” „Cu cine vă veți întâlni?” „Ce aveţi de gând să 
faceți aici?” „Aţi mai fost vreodată?” „Ce aţi adus cu 
dumneavoastră?” „Cunoașteţi israelieni?”... Cazul meu ridica o 
problemă. Femeia nu credea în povestea cu berzele. Nu știa că 
Israelul se afla pe ruta păsărilor. În plus, n-aveam bilet de 
întoarcere. „De ce aţi trecut prin Turcia?” întreba ea, din ce în 
ce mai nervoasă. „Pe ce cale intenţionaţi să plecați?” supralicita 
o altă femeie, în picioare, venită în ajutor. 

După trei ore de socoteli stăruitoare și de întrebări repetate, 
am reușit să trec de vamă și să pătrund pe teritoriul Israelului. 
Am schimbat 500 de dolari în shekeli și am închiriat o mașină, în 
Rover mic. Am folosit încă o dată facturile lui Böhm. Funcţionara 
îmi indică itinerarul de urmat pentru a ajunge la Beit Shean și 
îmi atrase cu toată seriozitatea atenţia să nu mă abat de la el. 
„Să știți că e periculos să circulaţi în teritoriile ocupate, cu placă 
de înmatriculare israeliană. Copiii palestinieni bombardează cu 
pietre și agresează toate mașinile”. l-am mulțumit femeii pentru 
solicitudine și i-am promis să evit orice deviere. 

Afară, departe de briza marii, căldura era înăbușitoare. 
Parcarea dogorea, sub un soare torid. Totul părea împietrit în 
canicula dimineţii. Soldaţi înarmaţi, cu căști de oţel și haine de 
camuflaj, împovărați cu talkie-walkie-uri și muniții, patrulau pe 
trotuare. Am arătat contractul de închiriere, am traversat aria de 
staționare și am reperat mașina. Volanul și scaunele frigeau. Am 
închis geamurile și am pus în funcțiune aparatul de climatizare. 
Am verificat itinerarul într-un ghid redactat în franceză. Haifa 
era la vest, Beit Shean la est, aproape de frontiera iordaniană: 
trebuia deci să traversez toată Galileea - o distanţă de vreo sută 
de kilometri. Galileea... În alte împrejurări, numele acesta m-ar 
fi cufundat în lungi meditații. Aș fi gustat din plin farmecul 
acestor locuri de legendă, al acestui ţinut mitic, leagăn al Bibliei. 
Am demarat și am luat-o spre est. 

Dispuneam de două relaţii: Iddo Gabbor, un tânăr ornitolog 
care îngrijea berzele accidentate, în kibbutzul Newe-Eitan, pe 
lângă Beit Shean, și Yosse Lenfeld, directorul de la Nature 
Protection Society, un vast laborator aflat lângă aeroportul Ben- 
Gurion. 

În jurul meu, peisajul alterna ariditatea deșertului cu 
ospitalitatea artificială a unor orășele prea noi. Din când în când, 


VP - 91 


zăream câte un păstor cu turma lui de cămile. În lumina 
strălucitoare, îmbrăcămintea lui cafenie se confunda cu pielea 
animalelor. Alteori treceam prin localităţi luminoase și moderne, 
care răneau ochii de atâta albeață. Pentru moment, priveliștea 
nu mă încânta. Ceea ce mă uimea cel mai mult era lumina. 
Atotcuprinzătoare, pură și fluctuantă, semăna cu un suflu imens, 
care părea să pârjolească peisajul, menţinându-l totodată la un 
grad de fuziune extraordinar, orbitor, fremătător. 

Pe la amiază am oprit la un birt. Instalat la umbră, am băut 
ceai, am gustat niște plăcinţele prea dulci și i-am telefonat de 
mai multe ori lui Gabbor - fără răspuns. La unu și jumatate, am 
hotărât să-mi continuu drumul și să-mi încerc norocul la faţa 
locului. 

O oră mai târziu, soseam la kibbutzurile de la Beit Shean. Trei 
sate, perfect ordonate, încadrau, vaste terenuri agricole. Ghidul 
meu trata pe larg despre kibbutzuri, explicând că era vorba de 
„colectivităţi întemeiate pe proprietatea comună a mijloacelor 
de producţie și pe un consum colectiv, remuneraţia neavând 
legătură directă cu munca”. „Tehnica agricolă a kibbutzurilor, 
conchidea capitolul, este admirată și studiată pretutindeni în 
lume, datorită eficacităţii sale”. Am condus, cam la întâmplare, 
de-a lungul ogoarelor înverzite. 

In sfârșit, am găsit kibbutzul Newe-Eitan. L-am recunoscut 
după fishponal-urile sale, iazuri de piscicultura a căror suprafaţă 
leșioasă arunca, ici și colo, scânteieri de soare. Era ora trei 
după-amiaza. Căldura era neînduplecată. Am pătruns într-un sat 
alcătuit din case albe, perfect aliniate. Străzile erau înveselite de 
răzoare de flori. In spatele gărduleţelor se  întrezăreau 
suprafețele albăstrii ale câtorva piscine. Dar totul era pustiu. 
Niciun suflet de om. Nici măcar un câine vagabond. 

Am decis să dau o raită pe lângă iazurile piscicole. Am urmat 
un drumeag de pe costișa unei văi înguste. Dedesubt, 
heleșteiele își etalau apele întunecate. Bărbaţi și femei lucrau 
sub văpaia soarelui. Am coborât pe jos. Mirosul amar și 
ademenitor al peștilor, amestecat cu arome vagi de arbuști 
uscați, îmi ieși în întâmpinare. Zgomotul asurzitor al unui motor 
zguduia văzduhul. Doi bărbaţi încărcau lăzi pline cu pește în 
remorca unui tractor. 


1 Heleșteu (n.red.). 
VP - 92 


„Shalom!” am strigat, cu un zâmbet pe buze. Oamenii mă 
fixară cu ochii lor albaștri, fără să spună nimic. Unul dintre ei 
purta la șold un toc de piele din care ieșea patul cafeniu al unui 
revolver. M-am prezentat, în engleză, și i-am întrebat dacă îl 
cunoșteau pe Iddo Gabbor. Feţele lor se înăspriră mai mult, 
mâna dreaptă a celui cu revolverul cobori spre armă. Nicio 
vorbă. Strigând pentru a acoperi duduitul tractorului, le-am 
explicat motivul vizitei. Eram un pasionat al berzelor, 
parcursesem trei mii de kilometri pentru a le observa în ţinutul 
acesta și voiam ca Iddo să mă conducă la ascunzișurile lor. Cei 
doi se priviră, la fel de tăcuţi. În fine, bărbatul neînarmat arătă 
cu degetul către o femeie care lucra pe malul unui iaz, la vreo 
două sute de metri distanță. Le-am mulțumit și m-am îndreptat 
spre siluetă. Am simţit privirea lor urmărindu-mă, ca vizorul unei 
arme automate. 

M-am apropiat și-am repetat: „Shalom”. Femeia se ridică. Era 
tânără, de vreo treizeci de ani. Măsura peste un metru șaptezeci 
și cinci. Silueta ei era uscată și dură, ca o curea de piele tăbăcită 
de soare. Șuviţe lungi de păr blond îi fluturau în jurul feţei 
înguste, bronzate. Ochii ei mă priviră cu o expresie de dispreţ și 
teamă. N-aș fi putut spune ce culoare aveau, dar conturul 
sprâncenelor le dădea o strălucire tulburătoare - era arsura 
soarelui pe umerii valurilor, scânteierea de cristal a apei din 
urcioarele ce adapă pământul în amurgurile calde. Purta cizme 
de cauciuc și un tricou stropit cu noroi. 

„Ce doriţi?” mă întrebă ea în engleză. Am repetat povestea cu 
berzele, cu voiajul, cu Iddo. Brusc, ea își reluă lucrul, fără să 
răspundă, scufundând o plasă grea în apele întunecate. Avea 
gesturi stângace - o osatură de pasăre, care mă făcu să freamăt 
din cap până în picioare. Am așteptat câteva secunde, apoi am 
întrebat: „Ce nu-i în regulă?” Femeia se îndreptă, apoi spuse, de 
această dată în franceză: 

— Iddo e mort. 

Drumul berzelor era un drum al sângelui. Cu un gol în inimă, 
am îngăimat: 

— Mort? De când? 

— De vreo patru luni. Berzele se întorseseră. 

— Cum a murit? 

— A fost omorât. Nu vreau să vorbesc despre asta. 

— Îmi pare rău. Sunteţi soţia lui? 


VP - 93 


— Sora. 

Femeia se aplecă din nou, urmărind peștii cu plasa. Iddo 
Gabbor fusese asasinat, la puţin timp după Rajko. Incă un 
cadavru. Încă o enigmă. Și certitudinea faptului că drumul 
berzelor însemna o călătorie, fără bilet de întoarcere, spre 
infern. M-am uitat la israeliană; vântul i se juca în păr. De data 
aceasta, ea fu aceea care se opri, apoi întrebă: 

— Vreţi să vedeţi berzele? 

— Sincer vorbind... Pretenţia mea părea aberantă, în mijlocul 
acestei hecatombe. Aș vrea, da... 

— Iddo avea grijă de berze. 

— Știu, de aceea... 

— Vin seara, dincolo de dealuri. 

Privi orizontul, apoi adăugă cu voce scăzută: 

— Așteptaţi-mă în kibbutz, la șase. O să vă conduc. 

— Nu cunosc kibbutzul. 

— În mica piaţă din centru. E o fântână. Birdwatcher -ii 
locuiesc în cartierul acela. 

— Vă mulțumesc... 

— Sarah. 

— Mulţumesc, Sarah. Numele meu e Louis. Louis Antioche. 

— Shalom, Louis. 

Am făcut cale întoarsă, sub privirile ostile ale celor doi 
bărbaţi. Mergeam ca un somnambul, orbit de soare, năucit de 
știrea acestei noi morți. Și totuși, în clipa aceasta, nu mă 
gândeam decât la un lucru: la șuviţele de păr însorite ale lui 
Sarah, pe care le simțeam în sânge, ca o arsură. 

e 

Țăcănitul armei mă trezi brusc. Am deschis ochii. Adormisem 
la volanul mașinii, în mica piaţă din kibbutz. Împrejur, bărbaţi în 
haine civile aținteau asupra mea un adevărat arsenal. Erau 
coloși cu bărbi roșcate, blonzi cu obraji trandafirii. Vorbeau între 
ei o limbă orientală, lipsită de sonorități guturale - ivrit, ebraica 
modernă - și cei mai mulți purtau pe creștetul capului kippa. 
Aruncau priviri sfredelitoare în interiorul mașinii. Strigară, în 
engleză: „Cine ești? Ce cauţi aici?” Unul dintre coloși lovi cu 
pumnul în geam și răcni: „Deschide fereastra! Pașaportul!” Ca 
pentru a-și întări cuvintele, încărcă un cartuș pe țeava puștii. Cu 


2 În engl., bird - pasăre: watcher - supraveghetor; birdwatchers - supraveghetorii de 
păsări (n.red.). 


VP - 94 


mișcări domoale, am coborât geamul și i-am întins pașaportul. 
Omul mi-l smulse din mână și-l pasă unuia dintre tovarășii săi, 
fără a înceta să mă ţină în bătaia armei. Pașaportul meu circula, 
din mână în mână. Deodată, o voce interveni, o voce de femeie, 
subţire și răstită. Grupul se depărta. Am văzut-o pe Sarah care 
dădea din coate pentru a-și face loc printre uriași. Îi îmbrâncea, 
țipând, lovind cu ambele mâini peste armele lor, provocând 
strigăte, insulte, mârâieli. Înșfăcă pașaportul și mi-l înapoie 
imediat, fără a conteni să-i invectiveze pe agresorii mei. În cele 
din urmă, bărbaţii se retraseră, bombănind și târșâindu-și 
picioarele. Sarah se întoarse și-mi spuse în franceză: 

— Toată lumea e cam nervoasă, pe-aici. Acum o săptămână, 
patru arabi au omorât trei de-ai noștri, într-o tabără militară din 
apropierea kibbutzului. l-au străpuns cu furcile, în timp ce 
dormeau. Pot să urc? 

Am mers timp de vreo zece minute. Peisajul oferea alte iazuri 
cu ape negre, ascunse printre ierburi înalte, de un verde de 
orezărie. Brusc, am ajuns la marginea unei alte văi și a trebuit 
să mă frec la ochi ca să mă conving de realitatea spectacolului 
din faţa mea. 

Valea era o întindere nesfârșită de smârcuri, pe de-a-ntregul 
acoperită de berze. Pretutindeni, pene albe și ciocuri lungi - 
berze forfotind, tăvălindu-se în apă, luându-și zborul. Erau cu 
zecile de mii. Crengile copacilor se îndoiau sub greutatea lor. 
Bălţile nu erau decât corpuri ude, gâturi aplecate, activitate de 
furnicar, unde fiecare zburătoare se hrănea cu aviditate. Berzele 
pășeau cu aripile pe jumătate deschise, cu mișcări iuți, precise, 
prinzând peștii în ciocurile lor ascuţite. Nu semănau cu păsările 
din Alsacia. Erau jigărite, pline de noroi. Nici vorbă să-și curețe 
penele sau să finiseze contururi de cuiburi. Nu le interesa decât 
un lucru: să ajungă la timp în Africa. Sub aspectul științific, mă 
aflam, aici, în faţa unei adevărate excepţii, deoarece ornitologii 
europeni îmi afirmaseră mereu că berzele nu pescuiau 
niciodată, că se hrăneau numai și numai cu carne. 

Mașina începea să patineze în urmele pneurilor. Am coborât. 
Sarah spuse cu simplitate: _ 

— Kibbutzul cu berzele. În fiecare zi, sosesc aici cu miile. Își 
refac forțele, înainte de a înfrunta deșertul Neghev. 

Am observat îndelung păsările, cu binoclul. Era cu neputinţă 
de spus dacă vreuna dintre ele avea inel. Deasupra noastră, am 


VP - 95 


perceput un șuier, în același timp ușor și insistent. Am ridicat 
privirea. Stoluri întregi treceau la mică altitudine, fără încetare. 
Fiecare barză, ca aureolată cu azur, își urma traiectoria. Eram în 
inima teritoriului berzelor. Ne-am așezat pe un petic de iarbă 
uscată. Sarah își înlănţui cu braţele picioarele îndoite, apoi își 
sprijini bărbia pe genunchi. Era mai puţin drăguță decât mi se 
păruse prima dată. Faţa ei, prea aspră, părea scofâlcită, uscată 
de soare. Pomeţii i se reliefau ca niște ţăndări de piatră. Dar 
privirea ei era ca o pasăre, ale cărei pene te mângâiau în 
adâncul inimii. 

— În fiecare seară, reluă Sarah, Iddo venea aici. Pleca pe jos 
și cutreiera smârcurile. Aduna berzele rănite și epuizate, le 
dădea îngrijiri pe loc sau le aducea acasă. Amenajase un loc 
special în magazie. Un fel de spital pentru păsări. 

— Toate berzele trec prin regiunea asta? 

— Toate, fără excepţie. Fac un ocol anume pentru a se hrăni 
la fishpona-uri. 

—lddo v-a vorbit de vreo dispariţie a berzelor, astă- 
primăvară? 

Sarah mă tutui brusc: 

— Ce vrei să spui? 

— Anul acesta, când s-au întors din Africa, berzele erau mai 
puțin numeroase decât de obicei. Iddo trebuie să fi remarcat 
acest fenomen. 

— Nu mi-a spus nimic. 

Mă întrebam dacă Iddo, asemenea lui Rajko, ţinea un jurnal. 
Și dacă lucra, și el, pentru Max Böhm. 

— Vorbești perfect franceza. 

— Bunicii mei s-au născut în ţara ta. După război, n-au vrut să 
se reîntoarcă în Franţa. Ei sunt cei care-au înfiinţat kibbutzurile 
de la Beit Shean. 

— E o regiune superbă. 

— Depinde. Am locuit întotdeauna aici, cu excepţia perioadei 
în care mi-am făcut studiile, la Tel-Aviv. Vorbesc ebraica, 
franceza și engleza. Am obţinut un masterat în fizică, în 1987. 
Toate astea, ca să ajung din nou în rahatul ăsta, să mă scol la 
trei dimineaţa, să mă bălăcesc în ape împuţite șase zile pe 
săptămână. 

— Vrei să pleci? 


VP - 96 


— Cu ce bani? Suntem într-un sistem comunitar, aici. Toată 
lumea câștigă același lucru. Adică nimic. 

Sarah ridică ochii spre păsările care treceau pe cerul înroșit, 
ținând mâna streașină ca să se apere de ultimele văpăi ale 
soarelui. Sub umbra mâinii, ochii ei străluceau ca scânteierea 
apei în fundul unui puț. 

— La noi, barza aparţine unei tradiţii străvechi. leremia, în 
Biblie, a spus, pentru a îndemna poporul lui Israel să plece: 
Fiecare se întoarce la calea sa, ca un cal ce se aruncă în bătălie. 
Până si barza îşi știe vremea sa hotărâtă sub cer; și turturica, și 
rândunica, și cocorul iau aminte la timpul când trebuie să vină. 

— Ce înseamnă asta? 

Sarah ridică din umeri, fără a înceta să scruteze păsările: 

— Înseamnă că și eu îmi aștept vremea mea. 


17. 


Cina fu încântătoare. Sarah mă invitase la ea. Nu mă mai 
gândeam la nimic, lăsându-mă legănat de pacea acestor clipe 
neașteptate. 

Mâncam în grădina casei, având în față panglicile roșii și 
trandafirii ale amurgului. Sarah mă îmbia cu noi și noi pite, niște 
turte rotunde, extraplate, umplute cu delicii imprevizibile. 
Acceptam de fiecare dată, cu gura plină. Am mâncat ca un 
căpcăun. Regimul alimentar israelian avea tot ce se putea 
pentru a mă seduce. Carnea era, aici, foarte scumpă și, de 
aceea, lumea mânca mai degrabă legume și produse lactate. 
Dar, mai cu seamă, Sarah îmi preparase ceai aromat, chinezesc, 
de cea mai pură esenţă. 

Sarah avea douăzeci și opt de ani, idei violente și un 
comportament de zână. Îmi vorbi despre Israel. Glasul său blând 
era în contrast cu dezgustul ei. Sarah nu dădea doi bani pe 
marele vis al Pământului Făgăduinţei, ea denunța excesele 
poporului evreu, atitudinea sa pătimașă față de teritoriu, față de 
dreptul legitim, care ducea la atâtea nedreptăţi, la atâtea 
violenţe, într-o ţară sfâșiată. Îmi explică ororile comise de 
ambele părți: mădularele rupte ale arabilor, copiii evrei 
înjunghiaţi, înfruntările Intifadei. Îmi schiţă și un straniu portret 


VP - 97 


al Israelului. După spusele ei, statul israelian era un adevărat 
laborator de război: mereu în avans cu o metodă de spionaj, o 
armă tehnologică sau un mijloc de oprimare. 

Îmi vorbi de viaţa ei în kibbutz, de munca istovitoare, de 
mesele în comun, de întrunirile de sâmbătă seara unde se luau 
decizii „în interesul tuturor”. Despre toată această existenţă 
colectivă, unde fiecare zi semăna cu cea din ajun și încă și mai 
mult cu cea care avea să urmeze. Evocă invidiile, plictiseala, 
ipocrizia ascunsă a vieţii comunitare. Sarah era bolnavă de 
singurătate. 

Pe de altă parte, recunoștea eficacitatea agriculturii 
kibbutzului, îi elogia pe bunicii ei, acei pionieri de origine sefardă 
care întemeiaseră primele comunități, după cel de-al doilea 
război mondial. Vorbea despre curajul părinţilor ei, care nu 
încetaseră să muncească până în ultima zi a vieţii, despre 
ardoarea lor, despre voinţa lor. In aceste momente, Sarah se 
exprima ca și când, înăuntrul ei, evreica lupta contra femeii - 
idealul contra individualităţii. Și mâinile ei lungi gesticulau brusc 
în aerul serii, pentru a exterioriza toate aceste gânduri ce 
clocoteau în ființa ei. 

Într-un târziu, mă întrebă despre activităţile mele, trecutul 
meu, existenţa mea pariziană. l-am rezumat anii mei lungi de 
studii, apoi i-am explicat că acum mă consacrasem ornitologiei. 
Am descris călătoria mea și mi-am reafirmat dorinţa de a 
observa berzele la trecerea lor prin Israel. Această idee fixă nu o 
mira: kibbutzurile de la Beit Shean constituiau un loc de adunare 
pentru numeroși birdwatchers - pasionaţi de păsări, veniţi din 
toate colțurile Europei și din Statele Unite, care se instalau aici 
în perioada migraţiei și, înarmaţi cu binocluri, lunete și 
teleobiective, își petreceau zilele observând zboruri inaccesibile. 

Se făcuse ora unsprezece. M-am încumetat, în sfârșit, să 
vorbesc de moartea lui Iddo. Sarah mă îngheţă cu privirea, apoi 
spuse, cu o voce lipsită de inflexiuni: 

— Iddo a fost ucis acum patru luni. A fost asasinat pe când 
îngrijea berzele, în mlaștini. L-au atacat niște arabi. L-au legat 
de un copac și l-au schingiuit. L-au lovit cu pietre, până i-au 
spart maxilarele. Gâtlejul îi era plin de ţăndări de dinţi și oase 
sfărâmate. l-au zdrobit degetele și i-au rupt gleznele. L-au 
dezbrăcat și l-au hăcuit cu un foarfece de tuns oile. Când a fost 
descoperit corpul, mai rămăsese doar epiderma feței, care 


VP - 98 


semăna cu o mască pusă strâmb. Viscerele îi atârnau până la 
picioare. Păsările începuseră să devoreze cadavrul. 

Noaptea era amuţită. 

— Vorbești de arabi. Au fost găsiți vinovaţii? 

— Se crede că au fost cei patru arabi de care ţi-am spus. Cei 
care au omorât soldaţii. 

— Au fost arestaţi? 

— Sunt morţi. Pe pământurile noastre, ne rezolvăm singuri 
problemele. 

— Arabii atacă adesea civili? 

— Nu în regiunea noastră. Sau doar dacă-i vorba de militanţi 
activi, cum sunt coloniștii pe care i-ai văzut astă-seară. 

— Iddo era militant? 

— Nici pomeneală. Totuși, în ultima vreme se schimbase. Își 
procurase arme - pistoale-mitralieră, revolvere și, mai ciudat, 
amortizoare de zgomot. Dispărea cu armele lui zile întregi. Nu 
mai mergea să lucreze la iazuri. Devenise violent, irascibil. Se 
înflăcăra dintr-odată sau rămânea tăcut ore în șir. 

— Lui Iddo îi plăcea viața de kibbutz? 

Sarah emise un râs acru și mohorât. 

— iddo nu era ca mine, Louis. lubea peștii, heleșteiele. lubea 
mlaștinile și berzele... li plăcea să se întoarcă acasă noaptea, 
plin de noroi, pentru a se închide în infirmeria lui, cu câteva 
păsări jumulite. Sarah râse din nou, fără veselie. Dar și mai mult 
mă iubea pe mine. Și căuta un mijloc pentru a ne scoate pe 
amândoi din iadul ăsta infect. 

Sarah făcu o pauză, ridică din umeri, apoi se apucă să strângă 
farfuriile și tacâmurile. 

— De fapt, reluă ea, cred că Iddo n-ar fi plecat niciodată. Era 
cum nu se poate mai fericit aici. Cerul, berzele și-apoi, eu. Din 
punctul lui de vedere, asta era forța supremă a kibbutzului: mă 
avea la dispoziţie. 

— Ce vrei să spui? 

— Ce am spus: mă avea la dispoziţie. 

Sarah intră în casă, cu braţele încărcate. Am ajutat-o să 
strângă masa. În timp ce termina de aranjat în bucătărie, am 
făcut câţiva pași prin camera principală. Casa lui Sarah era mică 
și albă. Din câte puteam să-mi dau seama, exista o singură 
încăpere mare, apoi, de-a lungul unui culoar, două odăi - a lui 
Sarah și a lui Iddo. Pe un scrin, am văzut fotografia unui tânăr 


VP - 99 


lat în umeri. Chipul său era vioi, ars de soare, iar fizionomia sa 
radia de sănătate și blândeţe. Iddo semăna cu Sarah: același 
contur al sprâncenelor, aceiași pomeţi, însă acolo unde sora lui 
nu însemna decât subțirime și tensiune, Iddo radia mai degrabă 
vitalitate. În această imagine, Iddo părea mai tânăr decât Sarah, 
cam de douăzeci și doi sau douăzeci și trei de ani. 

Sarah ieși din bucătărie. Ne întoarserăm pe terasă. Ea 
deschise o cutiuţă de tablă pe care o adusese. 

— Fumezi? 

— Țigări? 

— Nu, hașiș. 

— Nu, deloc. 

— Nu mă miră. Ești un tip ciudat, Louis. 

— Dar nu te sfii din cauza mea, dacă vrei... 

— Nu merită decât dacă-i împărtășit, hotărî Sarah, închizând 
cutiuța. 

Tăcu, apoi mă privi lung, preţ de o clipă. 

— Și acum, Louis, ai să-mi explici ce cauţi tu cu adevărat aici. 
Nu semeni a birdwatcher. Îi cunosc bine. Sunt maniaci, care nu 
vorbesc decât despre păsări și trăiesc cu ochii pe cer. Tu nu știi 
nimic despre păsări, decât în materie de berze. Și ai privirea 
unuia care urmărește, fiind la rândul lui urmărit. Ce ești tu, 
Louis? Poliţist? Jurnalist? Aici, îi tratăm cu suspiciune pe orice 
goy. Sarah cobori glasul. Dar sunt dispusă să te ajut. Spune-mi 
ce cauţi. 

Am chibzuit câteva clipe, apoi, fără șovăială, am povestit tot. 
Ce-aveam de pierdut? Faptul de a-mi deschide astfel inima îmi 
aducea o ușurare. l-am explicat curioasa misiune pe care Max 
Böhm mi-o încredinţase cu puţin timp înainte de a muri. l-am 
vorbit despre berze, despre acea căutare plină de puritate, în 
suflarea vântului, sub cerul azuriu, căutare transformată dintr- 
odată în coșmar. l-am povestit ultimele patruzeci și opt de ore 
pe care le petrecusem în Bulgaria. l-am spus cum pierise Rajko 
Nicolici. Cum fuseseră uciși Marcel, Yeta și, în mod cert, un copil. 
Apoi, cum îi retezasem unui necunoscut beregata, cu un ciob de 
sticlă, într-un antrepozit părăsit. Am declarat intenţia mea de a 
da de urma celuilalt ticălos și a celor care-i plătiseră. In sfârșit, 
am vorbit de Lumea Unică, de Dumaz, de Djuric, de Joro. 


3 Străin (n.red.). 
VP - 100 


Bisturiul de înaltă frecvenţă, furtul inimii lui Rajko, transplantul 
misterios al lui Max Böhm, totul se învârtejea în mintea mea. 

— Lucrul poate părea straniu, am încheiat, dar sunt convins 
că berzele deţin cheia întregii afaceri. De la bun început, am 
avut presimţirea că Böhm avea alt motiv pentru a vrea să-și 
regăsească berzele. Și crimele jalonează, kilometru după 
kilometru, ruta păsărilor. 

— Moartea fratelui meu are vreo legătură cu această 
poveste? 

— Poate. Ar trebui să știu ceva mai multe despre împrejurările 
în care a avut loc. 

— Dosarul se află în mâinile Shin-bet-ului. Nu ai nicio șansă 
să-l vezi. 

— Și cei care au descoperit corpul? 

— Nu-ţi vor spune nimic. 

— lartă-mă, Sarah, dar tu ai văzut cadavrul? 

— Nu. 

— Ştii cumva... Am ezitat un moment. Ştii cumva dacă lipseau 
anumite organe? 

— Cum adică? 

— Interiorul toracelui era intact? 

Chipul lui Sarah se întunecă. 

— Măruntaiele îi fuseseră în mare parte mâncate de păsări. 
Asta e tot ce știu. Cadavrul a fost găsit în zori. În data de 16 
mai. 

M-am ridicat și am tăcut câţiva pași prin grădină. Moartea lui 
Iddo era, fără nicio îndoială, o nouă verigă în lanţul misterelor, o 
nouă treaptă în escalada terorii - dar, mai mult ca oricând, mă 
aflam în beznă. O beznă totală. 

— Nu înțeleg nimic din ce-mi povestești, Louis, dar cred că 
trebuie să-ți spun niște lucruri. 

M-am așezat din nou și mi-am scos carneţelul din buzunarul 
de la spate. 

— În primul rând, Iddo descoperise ceva. Nu știu ce anume, 
dar m-a asigurat, în mai multe rânduri, că vom fi bogaţi, că vom 
pleca în Europa. La început, n-am dat atenție aiurelilor lui. Mi- 
am spus că inventase asta ca să-mi facă plăcere. 

— Când a început să facă asemenea afirmaţii? 

— Pe la începutul lui martie, cred. Într-o seară s-a întors de-a 
dreptul surescitat. M-a strâns în braţe și mi-a spus că pot să 


VP - 101 


pregătesc bagajele. L-am scuipat în faţă. Nu-mi place să-și bată 
nimeni joc de mine. 

— De unde se întorsese? 

Sarah dădu din umeri: 

— De la smârcuri, ca de obicei. 

— Iddo n-a lăsat niciun document, nicio notiță? 

— Totul se află în locul amenajat de el, în fundul grădinii. 
Altceva: organizaţia Lumea Unică e foarte activă aici. Membrii ei 
îi însoțesc pe cei de la Naţiunile Unite și lucrează în taberele 
palestiniene. 

— Ce fac acolo? 

— Tratează copiii arabi, distribuie alimente, medicamente. Se 
spun multe lucruri bune despre organizaţia asta, în Israel. Este 
una din rarele care se bucură de aprecieri unanime. 

Am notat fiecare amănunt. Sarah mă privi din nou, înclinând 
capul. 

— Louis. Pentru ce faci toate astea? De ce nu anunti poliţia? 

— Care poliţie? Din ce ţară? Și pentru ce delict? N-am nicio 
dovadă. De altfel, există deja un poliţist în această anchetă: 
Herve Dumaz. Un poliţist cam ciudat, ale cărui adevărate 
motivații încă n-am reușit să le înțeleg. Dar pe teren, sunt 
singur. Singur și hotărât. 

Brusc, Sarah îmi apucă mâinile, fără a-mi da timp să-i evit 
gestul. Nu am simțit nimic. Nici silă, nici teamă. După cum n-am 
simţit nici atingerea ei blândă pe extremităţile mele moarte. Îmi 
desfăcu pansamentele și își plimbă degetele de-a lungul 
cicatricelor mele. Avu un surâs straniu, în care se amesteca un 
fel de perversitate, apoi îmi aruncă o privire lungă, parcă 
strecurată sub gândurile noastre, care arăta că vremea vorbelor 
se încheiase. 


18. 


Eram în inima întunericului, dar totul căpătă deodată o 
turnură solară. Ceva aspru, brutal, neînduplecat. Mișcările 
noastre deveniră sacadate. Săruturile noastre se făcură lungi, 
sinuoase, pătimașe. Corpul lui Sarah semăna cu un corp de 
bărbat. Fără sâni, cu șolduri înguste. Mușchi lungi, întinși ca 


VP - 102 


niște cabluri. Gurile noastre rămâneau mute, concentrate la 
răsuflarea lor. Mi-am plimbat limba pe toată pielea ei, fără a-mi 
folosi nicio clipă mâinile, nefolositoare mai mult ca oricând. Am 
urcat, am coborât, am înaintat în spirală, până ce i-am atins 
centrul - arzător ca un crater. În clipa aceea, m-am ridicat în 
coate și m-am aventurat în trupul său. Sarah se zvârcoli ca o 
flacără. Gemu cu glas înfundat și se încleștă de umerii mei. Am 
rămas de cremene, pe jumătate înălțat. Sarah mă lovi în piept și 
accentuă mișcarea șoldurilor noastre. Eram la antipozii blândeţii 
sau ai afecțiunii. Două fiare solitare, sudate într-o îmbrăţișare de 
moarte. Șocuri. Nervi. Absenţe. Stânci de care îţi zdrelești 
degetele. Săruturi care se ucid reciproc. Intre două clipiri, am 
întrezărit șuviţele ei blonde, ude de sudoare, cutele cearșafului, 
mușcate de unghiile ei, zvâcnetul venelor care-i umflau pielea. 
Deodată, Sarah murmură ceva în ivrit. Un horcăit ţâșni din 
gâtlejul ei, apoi un vulcan înghețat erupse din pântecele meu. 
Am rămas nemișcaţi. Ca orbiţi de noapte, năuciţi de violența 
actului. Nu existase nici plăcere, nici împărtășire. Doar ușurarea 
solitară, bestială și egoistă, a două fiinţe în luptă cu propria lor 
carne. N-am simţit niciun regret pentru acest gol. Războiul 
simțurilor noastre avea, de bună seamă, să se tempereze, să se 
îmblânzească și să devină, în cele din urmă, „doi în unul”. Dar 
trebuia să așteptăm. Noaptea asta. Incă o noapte, poate. Apoi 
dragostea avea să devină plăcere. 

O oră se scurse. Primele licăriri ale zorilor apărură. Vocea lui 
Sarah se făcu auzită: 

— Mâinile tale, Louis. Povestește-mi. 

Puteam s-o mint pe Sarah, după ceea ce se întâmplase? 
Feţele noastre erau încă învăluite în umbră și, pentru prima oară 
în viața mea, puteam să relatez în amănunţime acea tragedie, 
fără teamă și fără pudoare. 

— M-am născut în Africa. În Niger, în Mali, nu știu precis. 
Părinţii mei au plecat pe continentul negru în anii cincizeci. Tatăl 
meu era medic. Ingrijea oamenii de culoare. In 1963, Paul și 
Marthe Antioche s-au stabilit în Republica Centrafricană. Una 
dintre ţările cele mai înapoiate ale continentului african. Acolo, 
și-au continuat, neobosiţi, opera. Fratele meu mai mare și cu 
mine creșteam, împărțindu-ne timpul între sălile de clasă cu aer 
condiționat și căldura hăţișurilor tropicale. 


VP - 103 


Pe vremea aceea, RCA era condusă de David Dacko, care 
primise puterea, în entuziasmul popular, chiar din mâinile lui 
Andre Malraux. Situaţia nu era strălucită, dar nici catastrofală. În 
niciun caz, poporul centrafrican nu dorea o schimbare de regim. 
Cu toate astea, în 1965, un om decide că totul trebuie să se 
schimbe: colonelul Jean Bedel Bokassa. 

Bokassa nu era, pe atunci, decât un militar oarecare, totuși 
singurul ofiţer superior din Centrafrica, și aparţinea familiei 
președintelui, din etnia m'baka. Firește, i se încredințează 
conducerea armatei, constituită dintr-un mic batalion de 
infanterie. Devenit șef de Stat-Major general al armatei 
centrafricane, Bokassa nu contenește să se înfrupte de pe urma 
puterii. La paradele oficiale, dă din coate, se ţine tot timpul în 
spatele lui Dacko, îi depășește pe miniștri umflându-și pieptul 
împănat cu medalii. Trâmbiţează pretutindeni că autoritatea îi 
revine de drept, că este mai vârstnic decât președintele. Nimeni 
nu-i dă importanță, deoarece i se subestimează inteligenţa. Se 
consideră că nu-i decât un beţivan mărginit și ranchiunos. 
Totuși, la sfârșitul anului 1965, ajutat de locotenentul Banza - cu 
care și-a amestecat sângele pentru a-și pecetlui prietenia -, 
Bokassa hotărăște să acţioneze. Exact în ajunul Anului Nou. 

In 31 decembrie, la ora cincisprezece, își adună batalionul, 
câteva sute de oameni, și anunţă un exercițiu de luptă chiar 
pentru acea seară. Militarii sunt miraţi: o asemenea manevră, în 
noaptea de revelion, e cel puţin bizară. Bokassa nu admite 
discuţie. La ora nouăsprezece, trupele din campamentul Kassai 
se adună. Câţiva oameni descoperă că lăzile cu muniții conţin 
gloanțe de război și cer explicaţii. Banza îi ameninţă cu pistolul 
și le ordonă să-și țină gura. Toată lumea se pregătește. La 
Bangui, încep petrecerile. _ 

Imaginează-ţi scena, Sarah. In orașul ăla, plămădit din lut 
roșu, prost luminat, plin de clădiri-fantomă, muzicile încep să 
răsune, alcoolul să curgă. În sediul jandarmeriei, aliaţii 
președintelui nu bănuiesc nimic. Dansează, beau, se distrează. 
La opt și jumătate seara, Bokassa și Banza îl atrag într-o 
capcană pe șeful brigăzii de jandarmi, Henri lzamo. Omul se 
duce de unul singur la campamentul Roux, un alt punct 
strategic. Bokassa îl întâmpină cu entuziasm și-i explică 
proiectul său de puci. Tremură de nerăbdare. lzamo nu pricepe, 
apoi, brusc, izbucnește în râs. Numaidecât, Bokassa îi crestează 


VP - 104 


ceafa cu o sabie. Cei doi complici îi pun cătușe, apoi îl închid 
într-un beci. Infrigurarea sporește. Acum, trebuie găsit David 
Dacko. 

Coloana militară se pune în mișcare: patruzeci de vehicule în 
culori de camuflaj, înțesate cu soldaţi buimaci care abia dacă 
încep să înţeleagă ce se petrece. În fruntea acestei defilări 
macabre se află Bokassa și Banza, într-un Peugeot 404 alb. În 
seara aceea, plouă pe pământul sângeriu. O ploaie ușoară, 
sezonieră, supranumită „ploaia manghierilor”, deoarece se zice 
că îndulcește fructele acestor pomi. Pe drum, camioanele îl 
întâlnesc pe comandantul Sana, alt partizan al lui Dacko, care își 
conducea părinţii acasă. Sana rămâne încremenit. „De data 
asta”, murmură el, „e o lovitură de stat”. Ajunși la Palatul 
Renașterii, soldaţii îl caută zadarnic pe președinte. Dacko nu-i 
de găsit. Bokassa se neliniștește. Nervos, aleargă, urlă, ordonă 
să se verifice dacă nu există tuneluri, ascunzători. Se pleacă din 
nou. De această dată, trupele se dispersează în diferite puncte 
strategice: postul de radio Bangui, închisoarea, reședințele 
miniștrilor... 

În oraș domnește un haos total. Bărbaţii și femeile, veseli și 
ameţiți, aud primele focuri de armă. lzbucnește panica. Toată 
lumea fuge să se pună la adăpost. Străzile sunt blocate, cad 
primii morți. Bokassa parcă a înnebunit, lovește prizonierii, urlă 
la oamenii săi, apoi cade într-o stare de apatie, la campamentul 
Roux. Groaza a pus stăpânire pe el. Totul poate încă să se 
răstoarne. Nu l-a arestat pe Dacko, nici pe consilierii cei mai 
periculoși ai acestuia. 

Președintele însă nu bănuiește nimic. Când se întoarce la 
Bangui, către unu dimineaţa, întâlnește la kilometrul 17 primele 
grupuri îngrozite, care-i anunţă lovitura de stat și propria lui 
moarte. O jumătate de oră mai târziu, este arestat. La sosirea 
sa, Bokassa i se aruncă în braţe, îl sărută, spunându-i: „Te-am 
avertizat, trebuia să se termine”. 

Mica trupă pornește imediat în direcţia închisorii Ngaragba. 
Bokassa îl trezește pe director, care-l întâmpină cu grenade în 
mână, crezând că-i vorba de un atac al congolezilor. Bokassa îi 
ordonă să deschidă porțile închisorii, să elibereze toţi deținuții. 
Omul refuză. Banza scoate atunci arma și directorul îl observă 
pe Dacko, în fundul mașinii, cu un pistol în ceafă. „E o lovitură 
de stat”, șoptește Bokassa. „Am nevoie de această amnistie 


VP - 105 


pentru popularitatea mea. Pricepi?” Directorul se execută. Hoţii, 
escrocii, asasinii dau buzna în oraș, strigând: „Slavă lui 
Bokassa!” Printre ei se află un grup de criminali foarte 
periculoși. Membri ai etniei kara, ce urmau să fie executaţi în 
câteva zile. Ucigași însetaţi de sânge. Ei sunt cei care izbesc în 
poarta proprietăţii noastre de pe bulevardul Franţa, pe la două 
dimineața. 

Intendentul nostru, abia trezit din somn, vine să deschidă, cu 
pușca în mână. Dar turbaţii ăia au spart deja poarta. Îl doboară 
pe Mohamed și-i iau arma. Kara-ii îl dezbracă și-l ţin culcat la 
pământ. Lovindu-l cu ciomege, cu patul puștii, îi rup nasul, 
fălcile, coastele. Azzora, soția lui, vine în fugă și descoperă 
scena. Copiii apar și ei. Ea îi trage deoparte. Când corpul lui 
Mohamed rămâne întins într-o băltoacă, oamenii continuă să se 
înverșuneze asupra lui. Cu târnăcoape și cu topoare. Nici măcar 
o dată Mohamed n-a ţipat. Nici măcar o dată n-a cerșit îndurare. 
Profitând de această nebunie, Azzora încearcă să dispară, 
împreună cu pruncii ei. Se refugiază cu toţii într-o conductă de 
beton, pe jumătate scufundată în apă. Unul dintre oameni, cel 
care a păstrat pușca, intră după ei. Impușcăturile abia dacă se 
aud din tubul plin cu apă. Când asasinul reapare, sângele și 
ploaia se amestecă pe fața lui răvășită. După câteva secunde, 
din apa neagră ies la iveală micile trupuri și cămașa boubou a 
Azzorei, pe atunci însărcinată. 

Oare de cât timp observă tatăl meu scena? Se repede în casă 
și își încarcă pușca, un Mauser de calibru greu. Se postează în 
spatele unei ferestre, așteptându-i pe agresori. Mama mea s-a 
trezit și urcă scara spre camerele noastre, cu mintea încă 
înceţoșată de la șampania de revelion. Dar casa este deja în 
flăcări. Oamenii au pătruns pe ușa din dos, devastând fiecare 
odaie, răsturnând mobilele, lămpile, și, în nebunia lor, 
provocând incendiul. 

Despre masacrarea familiei mele nu există o versiune sigură. 
Se crede că tata a fost împușcat cu propria lui armă, de foarte 
aproape. Mama probabil că a fost surprinsă la capătul de sus al 
scării. A fost, fără doar și poate, ucisă cu lovituri de topor, la 
câţiva pași de odăile noastre. | s-au găsit, în cenușă, membrele 
împrăștiate și calcinate. Cât despre fratele meu, cu doi ani mai 
mare ca mine, a pierit în flăcări, prizonier al plasei contra 


VP - 106 


ţânţarilor, care se aprinsese. Cei mai mulţi dintre agresori au ars 
și ei. Surprinși de incendiul pe care îl provocaseră. 

Nu știu prin ce miracol am supravieţuit. Am alergat prin 
ploaie, cu mâinile arse, urlând, împiedicându-mă, până ce am 
căzut, fără cunoștință, în faţa porţii ambasadei franceze, unde 
locuiau niște prieteni ai părinţilor mei, Nelly și Georges Braesler. 
Când m-au descoperit, când și-au dat seama de oroarea 
genocidului și au înțeles că Bokassa luase puterea, s-au 
îmbarcat numaidecât, pe micul aeroport din Bangui, într-un 
biplan, proprietate a armatei franceze. Am decolat în furtună, 
lăsând Republica Centrafricană pradă nebuniei unui singur om. 

În zilele care au urmat, s-a vorbit foarte puţin despre această 
„greșeală cu urmări supărătoare”. Guvernul francez era mai 
curând stingherit în legătură cu noua situaţie. Luaţi pe 
nepregătite, francezii au sfârșit prin a-l recunoaște pe noul 
conducător. S-au întocmit dosare referitoare la victimele din 
noaptea de revelion. O indemnizaţie substanţială a fost acordată 
micului Louis Antioche. La rândul lor, soţii Braesler s-au făcut 
luntre și punte pentru a se face dreptate. Dar despre ce 
dreptate putea fi vorba? Ucigașii erau morţi, iar principalul 
responsabil devenise șeful statului centrafrican. 

Cuvintele mele rămaseră suspendate în liniștea zorilor. Sarah 
murmură: 

— Îmi pare rău. 

— N-are de ce să-ţi pară rău, Sarah. Aveam șapte ani. Nu 
păstrez nicio amintire despre toate astea. E o lungă pagină albă 
în existența mea. De altfel, cine își amintește de primii săi cinci 
ani? Tot ce știu am aflat de la Braesleri. 

Trupurile noastre se înlănţuiră din nou. Roz, roșu, mov, 
revărsatul zorilor atenuă violența și furia noastră. Nici de 
această dată plăcerea nu vru să vină. Niciunul dintre noi nu 
vorbi. Cuvintele nu pot face nimic pentru corp. 

Mai târziu, Sarah se așeză în faţa mea, goală ca o vrajă, şi-mi 
luă mâinile. Le examină cu de-amănuntul, urmărind cu degetul 
rănile, încă trandafirii, de la depozitul de sticlă. 

— Te dor mâinile? 

— Dimpotrivă. Sunt total insensibile. 

Ea le mângâia încă. 

— Eşti primul meu goy, Louis. 

— Pot să mă convertesc la iudaism. 


VP - 107 


Sarah ridică din umeri. Îmi studia palmele. 

— Nu, nu poți. 

— O mică tăietură unde trebuie și... 

— Nu poţi deveni cetățean al Israelului. 

— De ce? 

Sarah îmi lăsă mâinile, cu un aer proaspăt, apoi privi pe 
fereastră. 

— Tu nu ai identitate. Louis. Nu ai amprente digitale. 


19. 


A doua zi m-am trezit târziu. M-am silit să deschid ochii și mi- 
am concentrat atenţia asupra camerei lui Sarah: pereţii albi, 
scăldaţi de lumina soarelui, micul scrin de lemn, fotografia lui 
Einstein scoțând limba și cea a lui Hawking în scaunul lui cu 
rotile, prinse în piuneze. Cărţi în ediţii de format mic, stivuite pe 
podea. O cameră de femeie tânără și singură. 

M-am uitat la ceas: unsprezece și douăzeci, 4 septembrie. 
Sarah plecase la fishpond-uri. M-am sculat și am făcut un duș. În 
oglinda de deasupra chiuvetei, mi-am scrutat îndelung chipul. 
Trăsăturile mi se adânciseră. Fruntea mea avea un luciu mat, iar 
ochii, sub pleoapele leneșe, jucau în nuanţa lor sinilie. Poate că 
nu era decât o impresie, dar mi s-a părut că fața mea 
îmbătrânise - și căpătase o expresie crudă. În câteva minute, m- 
am bărbierit, apoi m-am îmbrăcat. 

In bucătărie, pe jumătate vârât sub o cutie de ceai, am găsit 
un mesaj de la Sarah: 


Louis, 

Peștii nu așteaptă. 

Mă întorc la sfârșitul zilei. 

Ceai, telefon, mașină de spălat: 
Totul este la dispoziţia ta. 

Ai grijă de tine și așteaptă-mă. 

Iti urez o zi bună, dragul meu goy. 
Sarah. 


VP - 108 


Mi-am făcut un ceai, apoi am băut primele înghiţituri în faţa 
ferestrei, contemplând Pământul Făgăduinţei. Priveliștea oferea 
aici un curios amestec de ariditate și fertilitate, de petice uscate 
și întinderi  înverzite. Sub lumina puternică, suprafeţele 
scânteietoare ale fishpona-urilor zgâriau pământul. 

Am luat ceainicul și m-am instalat afară, sub umbrar. După ce 
am tras lângă mine telefonul, mi-am sunat robotul. Legătura era 
proastă, dar am deslușit toate mesajele. Dumaz, serios și grav, 
cerea vești. Wagner, nerăbdător, mă ruga să-i telefonez. Al 
treilea apel era mai surprinzător: venea de la Nelly Braesler. O 
preocupa soarta mea: „Dragul meu Louis, sunt Nelly. Telefonul 
dumitale m-a neliniștit foarte tare. Cum îţi merge? Te rog să mă 
suni”. 

Am format numărul lui Hervé Dumaz. Comisariatul din 
Montreux. Nouă dimineața, ora locală. După mai multe încercări, 
mi s-a răspuns și mi s-a dat legătura cu inspectorul. 

— Dumaz? Antioche la telefon. 

— În sfârșit! Unde ești? La Istanbul? 

— N-am putut să mă opresc în Turcia. Sunt în Israel. Pot să-ți 
vorbesc? 

— Te ascult. 

— Vreau să spun: nu ascultă nimeni conversaţia noastră? 

Dumaz emise unul din râsetele sale înfundate: 

— Ce se întâmplă? 

— Am fost victima unei tentative de omor. 

Am simţit cum mintea lui Dumaz se face țăndări. 

— Ce? 

— Doi inși. În gara din Sofia, acum patru zile. Erau înarmaţi cu 
pistoale-mitralieră și purtau ochelari cu infraroșii. 

— Cum le-ai scăpat? 

— Printr-o minune. Dar au fost uciși trei nevinovaţi. 

Dumaz tăcea. Am adăugat: 

— L-am omorât pe unul dintre asasini, Hervé. Am ajuns la 
Istanbul cu mașina, apoi am trecut în Israel cu feribotul. 

— Ce naiba ai descoperit? 

— Habar n-am. Dar berzele se află în centrul acestei afaceri. 
Mai întâi Rajko Nicolici - ornitologul ucis cu sălbăticie. Apoi eu: 
se încearcă eliminarea mea, în timp ce fac investigaţii în 
legătură cu păsările. lar acum, o a treia victimă. Tocmai am aflat 
că un ornitolog israelian a fost omorât, în urmă cu patru luni. 


VP - 109 


Crima aparține aceleiaşi serii, sunt sigur. Iddo Gabbor 
descoperise ceva, ca și Rajko. 

— Cine erau cei care te-au atacat? 

— Poate cei doi bulgari care l-au interogat pe Joro Grybinski, 
în aprilie. 

— Ce-ai de gând? 

— Să continui. 

Dumaz se agită: 

— Să continui! Dar trebuie luată legătura cu poliţia israeliană, 
cu Interpolul! 

— În niciun caz. Aici, asasinarea lui Gabbor e o afacere 
clasată. La Sofia, moartea lui Rajko a trecut neobservată. Cea a 
lui Marcel Minaus va face mai mult zgomot, pentru că e francez. 
Dar toate astea ţin de haosul general. Nicio dovadă, fapte 
disparate - e prea devreme pentru a preveni instanţe 
internaționale. Singura mea șansă e să avansez de unul singur. 

Inspectorul oftă: 

— Eşti înarmat? 

— Nu. Dar aici, în Israel, nu-i greu de procurat genul ăsta de 
material. 

Dumaz nu spunea nimic - îi auzeam doar răsuflarea 
precipitată. 

— Dar dumneata, ai vreo noutate? 

— Nimic solid. Sap în continuare la povestea lui Böhm. 
Deocamdată nu văd decât o legătură: minele de diamante. Mai 
întâi în Africa de Sud, apoi în RCA. Caut. Pe celelalte planuri, n- 
am obținut niciun rezultat. 

— Ce ai aflat despre Lumea Unică? 

— Nimic dubios. Lumea Unică e fără cusur. Gestiunea ei este 
fără pată, iar acțiunile ei sunt eficiente și recunoscute. 

— Care-i originea acestei organizații? 

— Lumea Unică a fost fondată la sfârșitul anilor șaptezeci de 
Pierre Doisneau, un medic francez stabilit la Calcutta, în nordul 
Indiei. Se ocupa de dezmoșteniţii sorții, de copiii bolnavi, de 
leproși... Doisneau s-a organizat. A înfiinţat dispensare, instalate 
direct pe trotuar, care au căpătat o importanță considerabilă. A 
început să se vorbească despre el. Faima lui s-a răspândit peste 
hotare. | s-au alăturat medici din Occident, i-au parvenit fonduri, 
mii de oameni au putut beneficia astfel de îngrijiri. 

— ȘI? 


VP - 110 


— Mai târziu, Pierre Doisneau a creat Lumea Unică, apoi a 
întemeiat Clubul celor 1001, cuprinzând vreo mie de membri - 
întreprinderi, personalităţi etc. -, care au contribuit, fiecare, cu 
zece mii de dolari. Fondul (peste zece milioane de dolari) a fost 
investit în totalitate, pentru a aduce, anual, venituri importante. 

— Care-i interesul manevrei? 

— Beneficiile respective sunt suficiente pentru a finanța 
birourile administrative ale Lumii Unice. In felul acesta, 
organizaţia poate dovedi donatorilor ei că banii lor slujesc într- 
adevăr nevoiașilor și nu vreunui sediu social luxos. Această 
transparenţă a jucat un rol primordial în succesul Lumii Unice. 
Astăzi, centre LU de tratament și îngrijiri medicale sunt 
răspândite pe toată planeta. Lumea Unică administrează o 
adevărată armată umanitară. În domeniu, este un nume de 
referință. 

O serie de pârâituri invadă linia. 

— Poţi să-mi obţii lista acestor centre din lume? 

— Bineînţeles, dar nu văd ce... 

— Și lista membrilor Clubului? 

— Apuci pe o cale greșită, Louis. Pierre Doisneau e o 
celebritate. N-a lipsit mult să ia premiul Nobel pentru pace anul 
trecut și... 

— Poţi să faci rost de ea? 

— O să-ncerc. 

O nouă rafală de pârâituri. 

— Mă bizui pe dumneata, Hervé. Îți voi telefona din nou, 
mâine sau poimâine. 

— Unde pot să te găsesc? 

— Te sun eu. 

Dumaz părea depășit. Am ridicat din nou receptorul și am 
format numărul lui Wagner. Germanul fu bucuros să mă audă. 

— Unde ești? exclamă el. 

— În Israel. 

— Foarte bine. Ai văzut berzele noastre? 

— Le aștept aici. Mă aflu la răscrucea rutei lor, la Beit Shean. 

— La fishpond-uri? 

— Exact. 

— Le-ai văzut în Bulgaria și la strâmtoarea Bosfor? 


VP - 111 


— Nu-s sigur. Am văzut câteva stoluri traversând 
strâmtoarea. A fost fantastic. Ulrich, nu pot rămâne prea mult 
pe fir. Avem localizări noi? 

— Sunt chiar sub ochii mei. 

— Dă-i drumul. 

— Cel mai important este plutonul fruntaș. Păsările au depășit 
ieri Damascul și se îndreaptă spre Beit Shean. Cred că vei putea 
să le vezi mâine. 

Ulrich îmi dădu imediat localizările lor. Mi le-am notat pe 
hartă. 

— Și cele din vest? 

— Cele din vest? O clipă... Cele mai rapide traversează în 
momentul de faţă Sahara. Vor fi curând în Mali, în delta 
Nigerului. 

Am notat și aceste informații. 

— Foarte bine, am încheiat. O să-ţi telefonez peste două zile. 

— Unde anume ești, Louis? Am putea, eventual, să-ţi 
transmitem un fax: am realizat câteva statistici și... 

— Îmi pare rău, Ulrich. Nu e niciun fax aici. 

— Ai o voce cam ciudată. Totu-i în regulă? 

— Totu-i în regulă, Ulrich. Mi-a făcut plăcere să stăm de 
vorbă. 

În sfârșit, i-am telefonat lui Yosse Lenfeld, la Nature Protection 
Society. Directorul vorbea o engleză cu un accent năstrușnic și 
striga atât de tare, încât receptorul meu vibra. Am presimțit că 
ornitologul era încă un „specimen”. Am stabilit o întâlnire: a 
doua zi, la opt și treizeci dimineaţa, la aeroportul Ben-Gurion. 

M-am ridicat, am ronţăit câteva pite în bucătărie și m-am dus 
să cotrobăiesc în atelierul lui Iddo, din grădină. Nu lăsase nicio 
însemnare, nicio statistică, nicio informaţie - doar instrumente și 
pansamente de genul celor pe care le văzusem și în casa lui 
Böhm. 

În schimb, am dat de mașina de spălat. În timp ce tamburul 
îmi învârtea rufele, am continuat calm mica mea percheziţie. N- 
am găsit nimic în plus, cu excepţia altor pansamente, vechi, cu 
pene lipite de ele. Nu era deloc o zi rodnică. Dar, pentru 
moment, nu aveam decât o dorinţă: s-o revăd pe Sarah. 

O oră mai târziu, pe când îmi întindeam rufăria la soare, ea își 
vâri capul printre două cămăși. 

— Gata cu slujba? 


VP - 112 


Drept răspuns, Sarah îmi făcu semn cu ochiul și mă prinse de 
braţ. 


20. 


Dincolo de fereastră, ziua scădea încetul cu încetul. Sarah se 
desprinse de mine, cu pieptul șiroind de sudoare. Rămase 
întinsă, cu ochii la ventilatorul care se rotea sub tavan, 
zumzăind. l-am privit trupul lung și ferm, cu pielea închisă la 
culoare, arsă, uscată. La fiecare mișcare, i se vedeau mușchii 
zvâcnind ca niște fiare încolţite, gata de atac. 

— Bei un ceai? 

— Cu plăcere, am răspuns. 

Sarah se ridică și se duse să prepare infuzia. Picioarele ei erau 
ușor arcuite. Am simţit un nou val de excitare. Dorinţa mea faţă 
de Sarah era de nestins. Două ore de îmbrățișări nu fuseseră de 
ajuns pentru a mă domoli. Nu era vorba nici de juisare, nici de 
plăcere, ci de o alchimie a corpurilor, atrase, ațâţate, hărăzite 
parcă să ardă unul pentru celălalt. Veșnic. 

Sarah reveni cu o tavă îngustă de cupru pe care se aflau un 
ceainic de metal, două ceșcute și niște fursecuri. Se așeză pe 
marginea patului, apoi turnă ceaiul în stil oriental - ridicând 
foarte sus ceainicul deasupra fiecărei cești. 

— Louis, spuse ea, m-am tot gândit astăzi. Cred că mergi pe o 
cale greșită. 

— Ce vrei să zici? 

— Păsările, migraţia, ornitologii. E vorba de crime. Și nimeni 
nu face moarte de om pentru niște păsări. 

Mi se mai spusese asta. Am replicat: 

— In povestea asta, Sarah, nu există decât o singură legătură: 
berzele. Nu știu unde mă vor duce aceste păsări. Nu știu nici de 
ce drumul acesta e presărat cu morţi. Dar această violenţă fără 
margini trebuie să aibă o logică. 

— Dedesubt se ascund bani. Un trafic între toate aceste ţări. 

— Cu siguranţă, am răspuns. Max Böhm făcea comerț ilicit. 

— Cu ce? 

— Încă nu știu. Diamante, fildeș, aur? Bogăţii africane, în orice 
caz. Dumaz, inspectorul elveţian care lucrează la această 


VP-113 


afacere, e convins că-i vorba de pietre prețioase. Și cred că are 
dreptate. Böhm nu putea să se ocupe de contrabanda cu fildeș - 
protestase în mod vehement împotriva masacrării elefanților din 
RCA. Cât despre aur, nu se găsește prea mult pe ruta berzelor. 
Rămân diamantele - în Republica Centrafricană sau în Africa de 
Sud... Max Böhm era inginer și lucrase în domeniul ăsta. Dar 
misterul rămâne de nepătruns. Elveţianul a ieșit la pensie în 
1977. N-a mai revenit niciodată în Africa. Nu se mai ocupa decât 
de berze. Zău, Sarah, habar n-am. 

Sarah aprinse o ţigară și ridică din umeri. 

— Sunt sigură că ai tu vreo idee. 

Am zâmbit: 

— E adevărat. Cred că traficul continuă și că berzele sunt 
curierii. Mesageri, dacă vrei. De genul porumbeilor călători. 
Transportă mesajele cu ajutorul inelelor. 

— Ce inele? 

— În Europa, ornitologii fixează pe labele păsărilor inele 
indicând data nașterii lor, proveniența sau data și locul 
capturării, în cazul păsărilor sălbatice. Cred că inelele berzelor 
lui Böhm indică altceva... 

— Ce? 

— Ceva pentru care merită să se facă moarte de om. Rajko 
descoperise ce. Și fratele tău, cred. Pesemne că Iddo descifrase 
chiar semnificaţia mesajelor. De unde înflăcărarea și speranţele 
sale de îmbogățire. 

O scânteie scăpără din ochii lui Sarah, care suflă un nou nor 
de fum, dar nu zise nimic. O clipă, mi se păru că uitase cu totul 
de mine. Apoi se ridică. 

— Louis, pentru moment, problemele tale nu sunt în cer. Mai 
degrabă, uită-te pe pământ. Dacă vei continua să te complaci în 
visare, o să te pomenești împușcat ca un șacal. 

Își trase pe ea blugii și tricoul. 

— Vino cu mine. 

Afară, soarele bătea în retragere. Dealurile, la orizont, 
fremătau în blândețea aerului. Sarah intră în grădină, apoi se 
opri, la jumătatea distanţei dintre casă și magazie. Dădu în lături 
niște crengi de măslin și mătură praful. Dedesubt apăru o 
prelată. Sarah o prinse cu amândouă mâinile, spunându-mi: 
„Ajută-mă”. Ridicarăm pânza. Sub ea se afla o trapă. In cursul 
zilei, trecusem pe lângă locul acesta de cel puţin zece ori. Sarah 


VP - 114 


ridică scândura și dădu la iveală un adevărat arsenal. Automate, 
pistoale, cutii cu muniții. „Rezerva familiei Gabbor”, spuse ea. 
„Am avut întotdeauna arme, dar Iddo își procurase și altele. 
Pistoale-mitralieră prevăzute cu amortizoare de zgomot”. 
Îngenunche și scoase afară un sac de golf prăfuit. Îl deschise, îl 
scutură de praf și îndesă în el arme și muniții. „Să mergem!” 
spuse apoi. 

Luarăm mașina mea și traversarăm zona heleșteielor. O 
jumătate de oră mai târziu, ajungeam într-un deșert presărat cu 
stânci negre și arbuști piperniciţi. Gunoaie, mii de resturi ni se 
încurcau printre picioare, miasme greţoase se ridicau în bătaia 
vântului. Ne aflam pe terenul de descărcare a gunoaielor din 
kibbutzuri. Un ţăcănit mă făcu să întorc capul. Sarah stătea în 
genunchi. Verifica armele, etalate în faţa ei. 

Îmi zâmbi și începu: 

— Aceste două automate sunt arme israeliene. Pistol- 
mitralieră Uzi, pistol-mitralieră Galil. Clasice. Nu există material 
de calitate mai bună în lume. Depășesc de departe mitralierele 
Kalaşnikov și alte M16. Sarah deschisese o cutie de muniții și 
scoase câteva cartușe lungi și ascuţite. Automatele astea trag 
cu gloanţe de 22, ca tradiţionalele puști de vânătoare ghintuite 
22. Numai că gloanţțele conţin mai multă pulbere și au cămașă 
de oțel. Sarah înfipse un încărcător curb în Galil și-mi arătă 
latura armei. Aici, ai două poziţii: normal și automat. În poziţia 
foc automat, poţi să scuipi cincizeci cu o rafală. Să trecem la 
pistoale. Cei doi monștri pe care-i vezi aici sunt cele mai mari 
calibre automate existente: 37 Magnum și 44 Magnum. 

Sarah apucă pistolul de culoare argintie și introduse un 
încărcător în patul placat cu fildeș. Arma era aproape la fel de 
lungă ca antebraţul ei. 

— Pistolul de 44 trage șaisprezece lovituri Magnum. E cel mai 
puternic din lume. Cu ăsta, oprești o mașină care gonește cu o 
sută de kilometri pe oră. Întinse braţul și ochi un punct imaginar, 
fără nicio dificultate; forța ei fizică mă uluia. Problema e că se 
blochează tot timpul. Pistoalele celelalte sunt mult mai ușor de 
mânuit. Beretta 9 mm este pistolul automat al majorităţii 
polițiștilor americani. Sarah descărcă încărcătorul unei arme 
negre, de proporții perfecte, care părea să se muleze pe mână. 
Pistolașul ăsta italian a înlocuit, acolo, faimosul 38 Smith & 
Wesson. E de referință. Precis, ușor, rapid. Pistolul de 38 trăgea 


VP - 115 


șase focuri, Beretta trage șaisprezece. Sărută patul armei. Un 
adevărat tovarăș de arme. Dar iată-le pe cele mai bune: Glock 
17 și Glock 21, de fabricaţie austriacă. Armele viitorului, care s- 
ar putea să scoată din cursă chiar și pistoalele Beretta. Apucă 
un pistol care semăna cu Beretta, dar într-o variantă rasolită, 
prost finisată. În proporţie de 70% din polimeri. Incredibil de 
ușor. Mi-l dădu să-l cântăresc în mână - nu era mai greu decât o 
grămăjoară de pene. Un vizor fosforescent, pentru a putea trage 
noaptea, un trăgaci care oferă siguranţă absolută, un încărcător 
cu șaisprezece cartușe. Isteţii îl critică fiindcă nu-i prea frumos. 
Pentru mine însă, „jucăria” asta e tot ce poate fi mai bun. Glock- 
ul 17 trage gloanţe de 9 mm Parabellum, pe când cel de 21, 
gloanţe de 45 mm. 21-ul e mai puţin precis, dar cu genul ăsta 
de gloanţe îţi anihilezi adversarul - oriunde l-ai atinge. 

Sarah îmi întinse un pumn de gloanţe. Grele, îndesate, 
amenințătoare. g 

— Glock-urile sunt ale mele, reluă ea. Iți dau ție pistolul de 21. 
Ai grijă cu el. Trăgaciul a fost special reglat pentru arătătorul 
meu. O să fie un pic prea rapid pentru tine. 

Am privit arma, neîncrezător, apoi am ridicat ochii spre Sarah. 

— De unde știi toate astea, Sarah? 

Un nou zâmbet: g 

— Noi suntem în război, Louis. Nu uita nicio clipă asta. In caz 
de alarmă, la fishpond-uri, fiecare dintre noi are la dispoziție 
douăzeci de minute pentru a ajunge într-un punct de adunare 
secret. Toți muncitorii din kibbutz sunt combatanți virtuali. 
Suntem instruiți, pregătiți, gata de luptă în orice moment. La 
începutul anului, Scud-urile șuierau încă deasupra capetelor 
noastre. Sarah luă pistolul de 9 mm, îl lipi de ureche și încărcă 
un glonț pe ţeavă. Dar degeaba holbezi ochii la mine: la ora 
actuală, tu ești, fără îndoială, mai în pericol decât tot Israelul. 

Am strâns din dinţi, am luat Glock-ul, apoi am întrebat: 

— Ucigașii care m-au atacat în Bulgaria dispuneau de arme 
sofisticate. Un pistol-mitralieră cu ochire cu laser, amplificatoare 
de lumină... Ce crezi despre asta? 

— Nimic. Materialul de care vorbești n-are nimic sofisticat. 
Toate armatele ţărilor dezvoltate dispun de acest gen de 
echipament. 

— Vrei să spui că ucigașii ăia puteau fi militari în civil? 

— Militari. Sau mercenari. 


VP - 116 


Sarah se depărtă, într-un nor de praf, pentru a amplasa ţinte 
improvizate. Bucăţi de plastic agăţate de arbuști, bidoane de 
fier vechi așezate pe rădăcini. Se întoarse, aplecându-se în 
bătaia vântului, și-mi explică detaliile tirului. 

— Picioarele bine proptite, braţul întins, arătătorul sprijinit 
lateral, de-a lungul ţevii. Ochești, cu privirea în crestătura 
vizorului. La fiecare foc pe care îl tragi, sprijini patul armei de 
încheietura mânii din faţă spre spate. În niciun caz de jos în sus, 
cum ai avea tendinţa să faci. Altminteri, capătul chiulasei poate 
să-ți lovească încheietura. Și în plus, cu timpul, îţi blochezi 
arma. Inţelegi, dragul meu goy? 

Am încuviinţat și am luat poziţie de tragere, imitând fiecare 
gest al lui Sarah. „OK, Sarah. Sunt gata”. Ea întinse ambele 
mâini, încleștate pe armă, trase cocoșul, așteptă câteva 
secunde, apoi strigă: „Foc!” 

Vacarmul începu. Sarah era o trăgătoare fără pereche. Chiar 
și eu îmi atingeam ţintele. Liniștea reveni, îngreunată de mirosul 
de cordită. Treizeci și două de focuri sfâșiaseră aerul serii. 

„Reîncarcă!” strigă Sarah. La unison,  descărcarăm 
încărcătoarele goale și reîncepurăm tirul. Noi rafale. Noi fiare 
vechi găurite. „Reîncarcă!” repetă Sarah. Totul se acceleră: 
gloanţele împinse în arcul încărcătorului, ţăcănitul chiulasei în 
momentul armării, vizorul pe mijlocul crestăturii. Unul, două, 
trei, patru încărcătoare se goliră astfel. Tuburile goale zburau pe 
lângă fețele noastre. Nu mai auzeam nimic. Glock-ul meu 
fumega și mi-am dat seama că se înfierbântase - dar mâinile 
mele insensibile îmi îngăduiau să trag în voie, fără teamă de 
arsură. 

„Reîncarcă!” urla Sarah. Fiecare senzaţie devenea o juisare 
surdă. Arma care tresare, saltă, zvâcnește în mână. Detunătura 
care răsună, în același timp scurtă, rotundă, asurzitoare. Focul, 
albăstrui, compact, degajând un fum înecăcios. Și ravagiile, 
terifiante, ireale, provocate de armele noastre la zeci de metri 
distanţă. „Reîncarcă!” Sarah tremura din cap până în picioare. 
Gloanţe îi scăpau din mână. Orizontul ei nu mai era decât un 
câmp devastat. Am simţit deodată un teribil val de tandreţe 
pentru această femeie. Am coborât pistolul și m-am apropiat de 
ea. Mi se părea mai singură ca oricând, beată de violenţă, 
pierdută în mijlocul fumului și-al tuburilor goale. 


VP - 117 


Atunci, dintr-odată, trei berze apărură deasupra noastră. Le- 
am văzut, frumoase și strălucitoare în sfârșitul de zi. Apoi am 
văzut-o pe Sarah întorcându-se brusc, cu ochii scăpărând, cu 
pletele în vânt. Și am înțeles. Sarah vâri imediat un încărcător, 
armă și-și aţinti Glock-ul spre cer. Trei detunături răsunară, 
urmate de o liniște desăvârșită. Am văzut, ca într-o filmare cu 
încetinitorul, păsările lovite plutind prin aer, apoi prăbușindu-se 
un pic mai departe, cu mici bufnituri discrete și triste. Am privit- 
o pe Sarah, fără să pot spune nimic. Ea îmi întoarse privirea, 
apoi izbucni în râs, dând capul pe spate. Un râs prea puternic, 
prea apăsat, prea înfricoșător. 

— Inelele! strigă ea. 

Am alergat în direcția berzelor doborâte. O sută de metri mai 
departe, le-am găsit corpurile. Nisipul le înghiţise deja sângele. 
Le-am examinat labele. N-aveau inele. Erau niște păsări 
oarecare. Când m-am întors cu pași lenți, Sarah stătea chircită, 
plângând și gemând, ca o stâncă a durerii în nisipul deșertului. 

În noaptea aceea, am făcut din nou dragoste. Mâinile noastre 
miroseau a praf de pușcă și clocotea în noi o dorinţă patetică de 
a găsi plăcerea. Și atunci, în adâncul nopţii, plăcerea erupse. Ne 
înălță ca un val de nestăvilit, într-un tunet de talaz în care 
simțurile noastre se rătăciră și dispărură. 


21. 


Ne-am sculat la trei dimineața. Am băut ceaiul fără să 
schimbăm nicio vorbă. Afară se auzeau pașii grăbiţi ai 
locuitorilor din kibbutz. Sarah refuză s-o conduc la fishpond-uri. 
Tânăra evreică nu putea să se afișeze chiar așa ușor cu un goy. 
Am îmbrăţișat-o și am pornit în direcție opusă, spre aeroportul 
Ben-Gurion. A 

Aveam de parcurs vreo trei sute de kilometri. In timp ce se 
lumina de ziuă, am condus cu toată viteza. În împrejurimile 
Nablusului m-am confruntat cu cealaltă realitate a Israelului. Un 
baraj militar m-a oprit din drum. Pașaport. Intrebări. La câţiva 
centimetri de ţevile pistoalelor-mitralieră, am explicat încă o 
dată motivul călătoriei mele. „Berze? Ce vreţi să spuneți?” A 
trebuit să răspund la un nou interogatoriu, într-o colibă prost 


VP - 118 


luminată. Câţiva soldaţi picoteau sub căștile și vestele lor 
antiglont. Ceilalţi îmi aruncau priviri suspicioase. In cele din 
urmă am scos fotografiile lui Böhm și le-am arătat păsările alb 
cu negru. Soldaţii izbucniră în râs. Am râs și eu. Imi oferiră un 
ceai. L-am băut repede și am luat-o din loc imediat, cu o 
sudoare îngheţată pe șira spinării. 

La opt, am pătruns în zona vastelor antrepozite ale 
aeroportului Ben-Gurion, unde se aflau laboratoarele lui Yosse 
Lenfeld. Ornitologul mă aștepta deja, nerăbdător, plimbându-se 
de colo-colo în faţa porţii de tablă ondulată. 

Directorul Societăţii pentru Protecţia Naturii era un fenomen. 
Unul în plus. Dar, deși vorbea strigând cât îl ţinea gura (fără 
îndoială pentru a acoperi vacarmul avioanelor care treceau pe 
deasupra capetelor noastre), deși folosea o engleză sacadată, 
pronunţată cu o viteză halucinantă, deși purta kippa pe-o parte 
și arbora ochelari de soare Ray-Ban de mafiot, Yosse Lenfeld nu 
mă impresiona. Nimic nu mă mai impresiona. Din punctul meu 
de vedere, acest omuleț cu părul cărunt, concentrat asupra 
ideilor sale ca un jongler asupra bilelor lui, trebuia, în primul 
rând, să răspundă la întrebările mele - mă dădusem drept 
jurnalist. Punct. 

Yosse îmi explică mai întâi problema „ornitologică” a 
Israelului. În fiecare an, cincisprezece milioane de păsări 
migratoare, de două sute optzeci de specii diferite, treceau pe 
deasupra ţării, transformând cerul într-un loc de trafic forfotitor. 
În ultimii ani, numeroase accidente surveniseră în urma unor 
coliziuni între păsări și aeronave civile sau militare. Mai mulţi 
piloţi își pierduseră viața, câteva avioane fuseseră total distruse. 
Preţul pagubelor pentru fiecare accident era estimat la cinci 
sute de mii de dolari. IAF (Israel Air Force) hotărâse să ia măsuri 
și apelase la el, în 1986. Yosse dispunea astăzi de mijloace 
nelimitate pentru a conduce un „cartier general împotriva 
păsărilor” și a permite traficului aerian să se desfășoare fără 
riscuri. 

Vizita începu cu o cabină de supraveghere, instalată în turnul 
de control al aeroportului civil. Lângă radarele tradiţionale, două 
femei în uniformă militară supravegheau un alt radar, 
specializat în migraţia zburătoarelor. Pe acest ecran apăreau cu 
regularitate lungi valuri de păsări. 


VP - 119 


— Aici se evită situaţiile cele mai periculoase, îmi explică 
Yosse. |n cazul unui zbor neprevăzut, putem să evităm 
catastrofa. Aceste treceri ale păsărilor capătă uneori dimensiuni 
incredibile. 

Lenfeld se aplecă deasupra unui calculator, apăsă pe câteva 
taste și facu sa apară o hartă a Israelului, unde se vedeau 
deslușit imense grupări de păsări acoperind aproape tot 
teritoriul ţării. 

— Ce păsări? am întrebat. 

— Berze, răspunse Lenfeld. De la Beit Shean până în Neghev, 
pot traversa Israelul în mai puţin de șase ore. În altă ordine de 
idei, împrejurimile aeroportului sunt împânzite cu difuzoare care 
reproduc ţipătul anumitor păsări de pradă, pentru a evita orice 
concentrare deasupra pistelor. La o adică, posedăm și răpitoare 
dresate - așa-numita „brigadă de șoc” - cărora le putem da 
drumul in extremis. 

Continuând să vorbească, Lenfeld porni mai departe. 
Traversarăm pistele de aterizare, în vuietul reactoarelor, 
mergând aplecaţi pe sub aripile uriașe. Ornitologul mă copleșea 
cu explicaţii, oscilând între catastrofă și subtila mândrie de a-și 
prezenta ţara drept „prima, după Panama, în privinţa trecerii 
păsărilor migratoare”. 

Ajunserăm la laboratoare. Cu ajutorul unei cartele magnetice, 
Lenfeld deschise o ușă de metal. Am pătruns într-un tel de 
cușcă de sticlă, echipată cu ceas informatizat tronând deasupra 
unui imens atelier aeronautic. 

— Aici recreăm condiţiile exacte ale accidentelor, îmi explică 
Lenfeld. Proiectăm contra prototipurilor noastre corpuri de 
păsări, cu o viteză care depășește o mie de kilometri pe oră. 
Apoi analizăm punctele de impact, rezistenţa, avariile. 

— Păsări? 

Lenfeld izbucni în râs, cu glasul său de granit: 

— Pui de găină, domnule Antioche. Pui de la magazin! 

Dala următoare era plină de calculatoare, ale căror ecrane 
afișau coloane de cifre, hărți cu diverse caroiaje, curbe și 
grafice. 

— Acesta e departamentul nostru de cercetare, spuse 
ornitologul. Aici determinăm _ traiectoriile fiecărei specii de 
păsări. Integrăm miile de observaţii și notițe obţinute de la 
birdwatchers. |n schimbul acestor informaţii, le oferim o serie de 


VP - 120 


avantaje: cazare pe durata șederii, autorizaţia de a observa 
păsările în anumite zone strategice... 

Datele acestea mă interesau. 

— Așadar, știți cu exactitate pe unde trec berzele, pe tot 
teritoriul Israelului? 

Ornitologul zâmbi și mă trase către un calculator liber. Harta 
Israelului apăru din nou și pe ea se conturară itinerare eu linie 
punctată. Relativ apropiate unele de altele, toate se intersectau 
deasupra Beit Sheanului. 

— Pentru fiecare specie, deţinem traiectoriile și datele 
calendaristice ale trecerilor anuale. Pe cât posibil, avioanele 
noastre evită aceste culoare. Aici, cu roșu, vedeţi principalele 
rute ale berzelor. Se constată că toate, fără excepţie, trec pe la 
Beit Shean. E o regiune cu... 

— Cunosc Beit Sheanul. Sunteţi sigur că aceste itinerare 
rămân neschimbate? 

— Absolut. Ceea ce vedeţi aici este sinteza a sute de 
observații acumulate în decurs de cinci ani. 

— Aveţi date cantitative, statistici referitoare la numărul 
păsărilor? 

— Bineînţeles. Patru sute cincizeci de mii de berze trec în 
fiecare an prin Israel, primăvara și toamna. Știm în ce ritm. 
Cunoaștem cu precizie obiceiurile lor. Avem datele exacte, 
perioadele de concentrare, mediile - totul. Berzele sunt reglate 
ca niște ceasuri. 

— Vă ocupați de berzele cu inele, venite din Europa? 

— Nu în mod special. De ce? 

— Se pare că numeroase berze cu inele au lipsit la apel, astă- 
primăvară. 

Yosse Lenfeld mă observa din spatele ochelarilor să-i Ray- 
Ban. In pofida lentilelor fumurii, am deslușit privirea lui 
neîncrezătoare. După o clipă, spuse: 

— Nu știam, însă în ceea ce privește numărul... Am impresia 
că nu sunteţi în apele dumneavoastră. Ce-ar fi să mergem să 
luăm o răcoritoare? 

L-am urmat printr-un labirint de coridoare. Aerul climatizat 
era glaciar. Ajunserăm la un distribuitor de băuturi. Am ales o 
apă minerală gazoasă și prospeţimea bulelor mi-a dat o senzaţie 
binefăcătoare. După câteva minute, ne-am reluat vizita. 


VP - 121 


Am intrat într-un laborator de biologie, cu mese de lucru 
faianţate, eprubete și microscoape. Cercetătorii purtau, aici, 
halate albe și păreau să lucreze la materiale pentru un război 
bacteriologic. Lenfeld îmi dădea explicaţii: 

— Ne aflăm în creierul programului. Studiem în cele mai 
mărunte detalii accidentele avioanelor și consecințele lor asupra 
echipamentelor noastre militare. Rămășițele sunt aduse în 
această sală și sunt analizate la microscop, până la observarea 
celui mai mic fir de puf, a celei mai infime urme de sânge, 
determinându-se viteza impactului, violența șocului. Aici sunt 
evaluate pericolele și sunt concepute adevăratele măsuri de 
securitate. N-o să vă vină să credeţi, dar acest laborator este un 
departament care aparţine în întregime forțelor noastre armate. 
Dintr-un anumit punct de vedere, păsările migratoare sunt 
inamicii cauzei israeliene. 

— După războiul pietrelor, războiul păsărilor? 

Yosse Lenfeld izbucni în râs: 

— Chiar așa! Nu pot să vă arăt decât o parte din cercetările 
noastre. Restul este „secret de stat”. Dar cred că am aici ceva 
care v-ar putea interesa. 

Trecurăm într-un mic studio video, ticsit cu magnetoscoape 
3/4 și monitoare cu înaltă definiţie. Lenfeld introduse o casetă 
într-unul din aparate. Pe ecran apăru un pilot militar israelian, cu 
casca pe cap, cu viziera coborâtă. De fapt, nu se vedea decât 
gura omului. Care spunea, în engleză: „Am simţit o explozie și 
ceva foarte puternic m-a izbit în umăr. După câteva secunde de 
buimăceală, mi-am revenit. Dar nu puteam să văd nimic. Casca 
era complet acoperită de sânge și bucățele de carne...” 

Lenfeld comentă: 

— E unul dintre piloţii noștri. Aparatul său a intrat în coliziune 
cu o barză, acum doi ani, în plin zbor. Era în martie, când 
berzele se întorc în Europa. A avut un noroc incredibil: pasărea a 
lovit direct carlinga, care a explodat. Cu toate astea, omul a 
reușit să aterizeze. A fost nevoie de câteva ore pentru a i se 
extrage din carne așchiile de plexiglas și penele de pasăre. 

— Pentru ce își păstrează casca, în această înregistrare? 

— Pentru că identitatea piloților IAF trebuie să rămână 
secretă. 

— Înseamnă că nu pot sta de vorbă cu omul acesta? 

— Nu, zise Yosse. Dar vă propun ceva mai interesant. 


VP - 122 


leșirăm din studio. Lenfeld ridică receptorul unui telefon fixat 
în perete, formă un cod, apoi vorbi în ivrit. O clipă mai târziu își 
făcu apariţia un bărbat scund, cu o faţă de broască. Pleoapele 
lui grele clipeau parcă printr-un declic deasupra ochilor 
bulbucați. 

— Shalom Wilm, mi-l prezentă Lenfeld. Coordonatorul tuturor 
lucrărilor de analiză executate în acest laborator. A condus 
personal cercetările în legătură cu accidentul pe care l-am 
evocat. 

Lenfeld îi explică în engleză lui Wilm motivele vizitei mele. 
Omul îmi adresă un zâmbet și mă invită să merg cu el în biroul 
său. Amănunt ciudat: îi ceru directorului să ne lase singuri. 

M-am luat după Wilm. Noi coridoare. Noi uși. În cele din urmă 
pătrunserăm într-un fel de cabină mică, adevărat seif a cărui 
ușă metalică se deschidea prin intermediul unui cifru. 

— Asta-i biroul dumneavoastră? m-am mirat eu. 

— L-am minţit pe Yosse. Voiam să vă arăt ceva. 

Wilm închise ușa și aprinse lumina. Mă privi timp de câteva 
clipe lungi, cu o mină gravă. 

— Nu așa îmi imaginam că veți arăta. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— De la accidentul acela din 1989, vă așteptam. 

— Mă așteptați? 

— Pe dumneavoastră sau pe altcineva. Așteptam un vizitator 
interesat în mod special de berzele care se întorc în Europa. 

Pauză. Sângele îmi zvâcnea în tâmple. Am rostit cu glas 
înfundat: 

— Explicaţi-vă. 

Wilm se apucă să scotocească prin cabină, un adevărat 
talmeș-balmeș de bucăţi de metal, eșantioane de fibre sintetice 
și alte materiale. Descoperi o ușiță la înălţimea unui stat de om, 
apoi formă o combinaţie de cifre. 

— Când am analizat diferitele fragmente ale avionului 
accidentat, am făcut o descoperire stranie. Am înțeles că 
această descoperire nu era o întâmplare, că era legată de o altă 
poveste, mult mai complexă, în care dumneavoastră 
reprezentaţi, fără doar și poate, una dintre verigi. 

Shalom deschise ușiţa, își vâri capul în cofretul mural și 
continuă cu o voce care răsuna ca din fundul unei caverne: 


VP - 123 


— Intuiţia îmi  șoptește că pot să am încredere în 
dumneavoastră. 

Wilm se întoarse. Ținea în mână două pungi transparente. 

— În plus, de-abia aștept să mă descotorosesc de povara 
asta, adăugă el. 

Mi-am pierdut stăpânirea de sine: 

— Nu înţeleg nimic. Explicaţi-vă! 

Wilm răspunse calm: 

— Când am scotocit interiorul carlingii avionului accidentat, 
precum și echipamentul pilotului, îndeosebi casca sa, am 
recoltat, printre resturile coliziunii, diferite particule. Dintre 
acestea, am cules cioburile de plexiglas ale cupolei. 

Wilm puse pe masă una din pungi, de care era agăţată o 
etichetă cu inscripţii în alfabetul ebraic. Punga conţinea bucățele 
minuscule de sticlă fumurie. 

— Am adunat și fragmente din viziera căștii. Depuse cealaltă 
pungă, în care se aflau cioburi mărunte, de culoare mai 
deschisă. Pilotul a avut un noroc extraordinar că a scăpat cu 
viaţă. 

Wilm păstra acum pumnul strâns. 

— Dar când am studiat aceste ultime rămășițe la microscop, 
am descoperit altceva. Wilm continua să ţină degetele strânse. 
Un lucru a cărui prezenţă era cu totul ieșită din comun. 

Cu un șoc de adrenalină, am înţeles deodată ce avea să-mi 
spună Wilm. Cu toate astea, am strigat: 

— Ce, pentru Dumnezeu? 

Wilm deschise încet palma și murmură: 

— Un diamant. 


22. 


Am ieșit din laboratoarele lui Lenfeld total extenuat. Așadar, 
dezvăluirea lui Shalom Wilm ducea de-a dreptul acolo unde 
imaginaţia mea refuzase până atunci să se aventureze. 

Max Böhm făcea trafic de diamante, folosind berzele drept 
curieri. 

Strategia lui era excepţională, stupefiantă, implacabilă. Știam 
destul pentru a mi-o reprezenta cu precizie. Conform 


VP - 124 


informaţiilor lui Dumaz, bătrânul Max lucrase în două rânduri în 
domeniul diamantelor - din 1969 până în 1972 în Africa de Sud 
și din 1972 până în 1977 în Republica Centrafricană. În paralel, 
inginerul studiase și observase migraţia berzelor care trasau o 
legătură aeriană cu Europa. In ce moment avusese ideea de a 
folosi aceste păsări drept comisionari? Mister, dar când Böhm 
părăsise RCA, în 1977, reţeaua sa era deja organizată - cel puţin 
pe filiera vestică. Îi era de ajuns să aibă câţiva complici în 
Republica Centrafricană, care prelevau, fără știrea conducerii 
exploatațiilor diamantifere, cele mai frumoase diamante, apoi le 
fixau pe labele berzelor cu inele, la sfârșitul iernii. Pietrele „își 
luau zborul”, traversând graniţele. 

Ulterior, lui Böhm îi era cât se poate de ușor să recupereze 
diamantele. Deţinea numerele inelelor și cunoștea cuibul 
fiecărei berze, în Elveţia, Belgia, Olanda, Polonia și Germania. 
Primăvara, pleca la vânătoare, sub pretextul marcării cu inele a 
puilor, anestezia păsările adulte și culegea pietrele preţioase. 

Sistemul prezenta unele deficienţe: accidentele berzelor 
provocau pierderi, dar, dată fiind cantitatea - câteva sute de 
păsări în fiecare an -, câștigurile rămâneau colosale, iar riscurile 
de a fi descoperit, ca și nule. Ornitologia era un paravan perfect. 
În plus, de bună seamă că, de-a lungul anilor, Böhm își alcătuise 
„detașamentele” sale de păsări, selecționându-le pe cele mai 
viguroase şi mai experimentate. Precauţie suplimentară: 
angajase, pe ruta berzelor, santinele care se asigurau că 
migraţia decurgea conform prevederilor. Astfel, vreme de peste 
zece ani, traficul se desfășurase, atât în est, cât și în vest, fără 
nicio problemă. 

Alte certitudini își făceau loc în mintea mea. Dată fiind 
încărcătura lor de excepţie - milioane de franci elvețieni la 
fiecare migraţiune -, era logic ca Böhm să-și piardă cumpătul 
când berzele din est nu se mai întorseseră, în primăvară. Mai 
întâi îi trimisese pe ruta păsărilor pe cei doi bulgari, care îl 
interogaseră pe joro Grybinski, considerat inofensiv, apoi pe 
Iddo, care părea un suspect mai serios și pe care îl omorâseră, 
lăsându-l în mijlocul smârcurilor. 

Din cele spuse de Sarah, era limpede că tânărul ornitolog 
descoperise traficul. Pesemne că într-o seară, îngrijind una din 
berzele lui Böhm, dăduse de conținutul inelului acesteia: un 
diamant. Înţelegând sistemul, își făcuse vise de înavuţire. Își 


VP-125 


procurase pistoale-mitralieră, apoi, în fiecare seară, cutreierând 
mlaștinile, împușcase  berzele cu inele și își  însușise 
nestematele. Astfel, în primăvara lui 1991, Iddo intrase în 
posesia încărcăturii de diamante a păsărilor. Din acel moment, 
existau două ipoteze: fie că Iddo vorbise sub tortură și bulgarii 
recuperaseră diamantele; fie că tăcuse, iar „comoara” era 
ascunsă undeva. Inclinam pentru această ultimă versiune. 
Altminteri de ce m-ar fi trimis Böhm pe urmele berzelor? 

Dar taina păsărilor nu lămurea totul. De când funcţiona acest 
trafic? Cine erau complicii lui Max Böhm în Africa? Ce rol juca 
Lumea Unică în această relaţie? Și, mai cu seamă, care era 
relaţia dintre afacerea diamantelor și oribila operaţie de 
prelevare a inimii lui Rajko? Cei doi bulgari îl uciseseră și pe 
Rajko? Ei erau excelenţii chirurgi despre care vorbise Milan 
Djuric? În afara acestor întrebări, mai era una, care mă privea în 
cel mai înalt grad: de ce mă alesese Max Böhm pe mine pentru 
a efectua această anchetă? De ce eu, care nu cunoșteam nimic 
despre berze, nu aparțţineam rețelei și, la o adică, aș fi putut să 
descopăr acest trafic? 

Goneam cu cea mai mare viteză spre Beit Shean. Către ora 
șapte seara am traversat deșerturile teritoriilor ocupate. Am 
zărit în depărtare taberele militare, ale căror lumini pâlpâiau pe 
crestele colinelor. In apropiere de Nablus, un baraj militar mă 
opri din nou. Diamantul dat de Wilm era ascuns în fundul 
buzunarului meu, într-o hârtie împăturită. Glock-ul 21, la 
adăpost, sub covorul de pe podea. Am repetat iară discursul 
meu despre păsări. În fine, am fost lăsat să trec. 

La ora zece am ajuns la Beit Shean. Miresmele nopţii se 
înălțau, alimentând acea compasiune stranie, născută în căușul 
crepusculului când focul zilei se stinge. Am parcat și m-am 
îndreptat spre casa lui Sarah. Am scos Glock-ul, l-am armat - 
reflexele tirului se dobândesc repede -, am pătruns în încăperea 
centrală, dar n-am găsit pe nimeni. M-am repezit în grădină, am 
smuls prelata de deasupra trapei și am ridicat capacul: un Galil 
și Glock-ul 17 dispăruseră. Sarah plecase. În felul ei. Înarmată, 
ca un soldat pe picior de război. Ușoară, ca o pasăre de noapte. 


VP - 126 


23. 


M-am trezit la ora trei, ca și în ajun. Eram în data de 6 
septembrie. Mă prăbușisem pe patul lui Sarah și dormisem 
îmbrăcat. Kibbutzul se însuflețea. În noaptea purpurie, m-am 
amestecat cu bărbaţii și femeile care porneau spre fishpond-uri, 
am încercat să-i întreb de Sarah. Nu m-am ales decât cu priviri 
ostile și răspunsuri în doi peri. 

M-am îndreptat către casele birdwatcher-ilor. Se sculau cu 
noaptea în cap, pentru a surprinde păsările chiar în clipa trezirii 
lor. La ora patru, își verificau deja materialul, aprovizionându-se 
cu filme și merinde pentru întreaga zi. Dând târcoale 
verandelor, am riscat câteva întrebări în engleză. După mai 
multe tentative, un tânăr olandez o recunoscu pe Sarah din 
descrierea pe care i-o făceam. Mă asigură că o văzuse pe tânăra 
femeie în ajun, pe la opt dimineaţa, pe o stradă din Newe-Eitan. 
Urca în autobuzul 133, către Netanya. Îi atrăsese atenţia un 
amănunt: fata purta un sac de golf. 

Câteva secunde mai târziu, conduceam, cu acceleratorul 
apăsat până la refuz, drept spre vest. La ora cinci, lumina scălda 
deja câmpiile Galileei. Am oprit la o benzinărie, lângă Cezareea, 
pentru a face plinul. Sorbind un ceai negru, am frunzărit ghidul, 
în căutare de informaţii despre Netanya, destinaţia lui Sarah. 
Ceea ce am citit aproape că m-a făcut să scap din mână ceașca 
fierbinte: „Netanya. Populaţie: 107 200 de locuitori. Această 
stațiune balneară, vestită pentru frumusețea plajelor și liniștea 
ei, este și un mare centru industrial specializat în tăierea 
diamantelor. In cartierul din jurul străzii Herzl, se poate asista la 
operaţii artizanale de tăiere și de șlefuire...” 

Am demarat făcând să scârțâie pneurile. Sarah descoperise 
întreaga afacere. Nu încăpea îndoială că poseda și diamantele. 

La ora nouă, Netanya se ivi la orizont - vast oraș luminos, 
întins pe ţărmul mării. Am urmat șoseaua ce mergea de-a lungul 
coastei într-o înșiruire de hoteluri și de clinici particulare, și am 
înţeles adevărata natură a Netanyei. În spatele aparenţelor sale 
de staţiune balneară, localitatea era un refugiu pentru bătrâni 
bogaţi care se odihneau bronzându-se la soare. Siluete 
șovăielnice, fețe stafidite, mâini tremurătoare. La ce se gândeau 
oare toți acești bătrâni? La tinereţea lor, la numeroasele 


VP - 127 


sărbători Yom Kippur care punctaseră, an după an, destinul lor 
de exilați? La războaiele repetate, la ororile lagărelor de 
concentrare, la această luptă înverșunată pentru a-și câștiga 
propriul pământ? Netanya, în Israel, era răgazul de pe urmă al 
celor vii - cimitirul amintirilor. 

Curând, autostrada dădu, la dreapta, în Atzma'ut Square, de 
unde începea strada Herzl, fieful diamantarilor. Am parcat 
mașina și am luat-o pe jos. După vreo sută de metri, am pătruns 
într-un cartier mai populat, unde domnea o atmosferă de bazar, 
forfotitoare, zgomotoasă și înmiresmată. În umbra străduţelor 
răzbăteau, ici și colo, razele soarelui, care căutau să se 
strecoare printre tarabele vânzătorilor, pe sub storurile încinse 
de la ferestrele caselor. Mirosurile fructelor se amestecau cu 
cele de transpiraţie și de mirodenii, umerii se ciocneau într-un 
du-te-vino neîncetat și zorit. Kippa, ca tot atâţia sori negri, 
săltau în marea de capete. 

Scăldat în sudoare, nu puteam să-mi scot haina care 
ascundea Glock-ul 21, vârât în tocul holster închis cu bandă 
velcro pe care mi-l dăduse Sarah. Mi-am imaginat-o pe tânăra 
evreică trecând prin această mulţime, cu câteva ore mai înainte, 
având asupră-i diamante și arme de ultimul tip. La colţul străzii 
Smilaski, am găsit ce căutam: meșteșugarii diamantari. 

Dughenele se încălecau, într-un iz de praf. Zumzetul prelung 
al strungurilor răsuna pretutindeni. Artizanatul își păstrase, aici, 
toate drepturile. In faţa fiecărei uși şedea un om, răbdător și 
concentrat. Am început cu întrebările chiar de la prima 
prăvălioară: „Aţi văzut cumva o femeie tânără, înaltă și blondă? 
V-a arătat cumva diamante brute, de o mare valoare? A încercat 
să obţină evaluarea acestor pietre sau să le vândă?” De fiecare 
dată, aceeași negaţie, aceeași privire bănuitoare, în spatele 
ochelarilor cu focar dublu sau al lupelor de ceasornicar. 
Ostilitatea cartierului devenea vizibilă. Șlefuitorilor de diamante 
nu le plac întrebările. Nici poveștile. Rolul lor începe odată cu 
strălucirea pietrelor. Nu-i interesează ce s-a întâmplat înainte 
sau în jurul obiectului. La douăsprezece și jumătate, făcusem 
turul cartierului și nu culesesem nici cea mai mică informație. 
Mai rămâneau câteva dughene și vizita mea avea să se încheie. 
La unu fără un sfert, am pus, pentru ultima oară, întrebările 
mele unui bătrân care vorbea o franceză perfectă. Acesta își 
opri strungul și mă întrebă: „Cu un sac de golf, tânăra?” 


VP - 128 


Sarah fusese aici în seara precedentă. Pusese un diamant pe 
tejghea și întrebase: „Cât?” Isaac Knicklevitz examinase piatra 
în lumină, urmărindu-i reflexele pe o foaie de hârtie, apoi o 
studiase cu lupa. Comparând-o cu alte diamante, se 
încredinţase că, în materie de albeaţă și de puritate, diamantul 
acela era o capodoperă. Bătrânul propusese un preţ. Sarah 
acceptase fără să se tocmească. Isaac își golise casa de bani și 
făcuse, trebuia s-o recunoască, o afacere excelentă. Dar Isaac 
nu era naiv. Ştia că această întrevedere nu constituia decât o 
primă etapă a aventurii. Știa că o asemenea piatră, vândută fără 
certificat, nu putea să aducă decât neplăceri. Știa că un om ca 
mine, sau un altul, mai oficial, va sfârși prin a bate la ușa sa. 
Știa și că, poate, va trebui să predea piatra - dacă nu apuca s-o 
taie. 

Isaac era un om bătrân, cu profil de vultur și părul tuns perie. 
Craniul pătrat și umerii laţi îi dădeau aerul unui tablou cubist. În 
cele din urmă se ridică - pe jumătate, deoarece dugheana era 
atât de joasă, încât eu însumi stăteam cocârjat de când 
intrasem - pentru a-mi propune să luăm împreună masa de 
prânz. Nu încăpea îndoială că Isaac mai avea încă multe lucruri 
să-mi spună. lar Sarah era departe. Mi-am tamponat faţa și l-am 
urmat pe diamantar prin labirintul străduțelor. 

Nu după mult timp ajunserăm într-o piaţetă acoperită de o 
boltă deasă de verdeață. Sub acest umbrar răcoros erau 
amplasate mesele mici ale unui restaurant. De jur-împrejur era 
în toi un târg. Vânzătorii răcneau din spatele tarabelor, trecătorii 
își croiau drum dând din coate. De-a lungul zidurilor de chirpici 
verde-deschis, ca încastrate în umbră, își desfășurau activitatea 
alte dughene, încercuind acest centru aglomerat cu o coroană 
încă și mai vânzolită. Isaac își croi drum prin mulţime și se 
instală la o masă. Din dreapta noastră, un miros îngreţoșător de 
sânge îmi asaltă nările. Printre cuști puturoase, într-un nor de 
fulgi, un om reteza metodic gâtul a sute de pui de găină. 
Sângele curgea în șiroaie. Lângă casap, un rabin uriaș, 
înveșmântat din cap până în picioare în negru, bolborosea 
înclinându-se fără încetare, cu Tora în mână. Isaac zâmbi: 

— Nu pari prea familiarizat cu lumea iudaică, tinere. Kascher 
îți spune ceva? Toată mâncarea noastră este pregătită după 
acest ritual. Dar spune-mi, mai bine, povestea dumitale. 

l-am vorbit pe șleau: 


VP - 129 


— Isaac, nu pot să-ţi spun nimic. Femeia pe care-ai văzut-o 
ieri e în pericol. Eu însumi sunt în pericol. Toată povestea asta e 
o ameninţare pe termen lung pentru cel care-i dă târcoale. Ai 
încredere în mine, răspunde-mi la întrebări și ţine-te departe de 
toate astea. 

— O iubești pe tânăra aceea? 

— N-aș fi început chiar cu asta, Isaac. Dar să zicem că da, o 
iubesc. Nebunește. Să zicem că toată această afacere e o 
poveste de dragoste, plină de haos, de pasiune și de violenţă. 
Așa-ţi place? _ 

Isaac zâmbi din nou și comandă, în ivrit, meniul zilei. În ceea 
ce mă privea, mirosul orătăniilor căsăpite făcuse să-mi piară 
orice poftă de mâncare. Am cerut un ceai. 

Șlefuitorul întreabă: 

— Ce pot face pentru dumneata? 

— Vorbește-mi de diamantul fetei. 

— E o piatră superbă. Nu prea mare - câteva carate, cel mult 
-, însă de o puritate și de o albeață excepţionale. Valoarea unui 
diamant se stabilește după patru criterii invariabile: greutatea, 
puritatea, culoarea și forma. Diamantul prietenei dumitale este 
perfect incolor și de o puritate fără cusur. Nici cea mai mică 
incluziune, nimic. Un miracol. 

— Dacă originea sa ţi se pare suspectă, de ce l-ai cumpărat? 

Chipul lui Isaac se lumină. 

— Pentru că asta mi-e meseria: sunt șlefuitor de diamante. De 
peste patruzeci de ani, tai, clivez, șlefuiesc pietre. Piatra despre 
care vorbim constituie o adevărată provocare pentru un om ca 
mine. Rolul șlefuitorului este esenţial în frumusețea unui 
diamant. O tăietură proastă, și totul se duce de râpă, comoara-i 
distrusă. Dimpotrivă, o  tăietură meșteșugită poate s-o 
îmbunătăţească, să-i confere măreție, s-o facă sublimă. Când 
am văzut diamantul acela, am înţeles că divinitatea îmi oferea o 
ocazie unică de a realiza o capodoperă. 

— Înainte de a fi tăiată, cât valorează o piatră de o asemenea 
calitate? 

Isaac strâmbă din nas: 

— Nu-i o chestiune de bani. 

— Răspunde-mi. Trebuie să cunosc valoarea acestui diamant. 

— Greu de spus. Între cinci și zece mii de dolari americani, 
poate. 


VP - 130 


Mi-am imaginat berzele lui Böhm despicând cerul, încărcate 
cu marfa lor prețioasă. In fiecare an reveniseră în Europa, 
coborâseră la cuibul lor, pe vârfurile acoperișurilor din 
Germania, din Belgia, din Elveţia. Milioane de dolari, în fiecare 
primăvară. 

— Ai vreo idee despre obârșia unui astfel de diamant? 

— An de an, la Bursă, diamante brute dintre cele mai 
frumoase se perindă în mici hârtiuțe împăturite. Nimeni n-ar 
putea spune de unde vin. Sau măcar dacă au fost extrase din 
pământ sau din apă. Un diamant e un obiect perfect anonim. 

— O piatră de calitatea asta e rară. Se cunosc minele capabile 
să producă asemenea diamante? 

— Într-adevăr. Dar, în ziua de azi, filoanele s-au înmulţit. 
Există, firește, Africa de Sud și Africa Centrală. Dar și Angola, și 
Rusia, care sunt, în clipa de față, foarte „fertile”. 

— O dată extrase, unde se pot vinde astfel de pietre brute? 

— Intr-un singur loc din lume: la Anvers. Tot ceea ce nu trece 
prin compania De Beers, adică 20 până la 30% din marfa de pe 
piaţă, se vinde la bursele de diamante de la Anvers. 

— l-ai spus asta și fetei? 

— Bineînţeles. 

Frumoasa mea era deci în drum spre Anvers. Meniul zilei sosi: 
chifteluțe de boabe, cu pireu de năut și ulei de măsline. Isaac, 
cât se poate de liniștit, își atacă pitele. 

L-am observat câteva clipe. Părea dispus să mă lumineze în 
toate privinţele, fără a-mi cere nimic în schimb. În privirile lui 
piezișe, nu citeam altceva decât răbdare și atenţie. Mi-am dat 
seama că nimic nu mai putea să-l mire. Experienţa lui de 
diamantar era un adevărat butoi al Danaidelor. Văzuse, de bună 
seamă, destule capete înfierbântate, destule suflete pierdute 
sau lunatici în genul meu. 

— Cum se petrec lucrurile la Anvers? 

— E destul de impresionant. Bursele alea sunt la fel de bine 
protejate ca Pentagonul. Te simţi observat din toate părţile de 
camere invizibile. Acolo nu există culoare politică sau rivalități. 
Singurul lucru care contează e calitatea pietrelor. 

— Care sunt principalele obstacole în vânzarea unor 
asemenea diamante? S-ar putea organiza un trafic, o filieră? 

— O filieră? Da, fără doar și poate. Dar lumea diamantelor 
brute e o lume aparte, domnule Antioche. Este, neîndoios, 


VP - 131 


fortăreaţa cea mai bine apărată din lume. Oferta și cererea sunt 
reglementate în mod riguros de către De Beers. Sunt stabilite 
structuri de cumpărare, de triere și de stocare, există un sistem 
de vânzare unic, pentru cea mai mare parte a diamantelor de pe 
planetă. Rolul acestui sistem este de a distribui, la intervale 
regulate, o cantitate de pietre determinată. De a deschide și de 
a închide, dacă vrei, robinetul de diamante, la scară mondială, 
pentru a evita fluctuațiile incontrolabile. 

— Vrei să spui că un trafic de pietre brute e imposibil, că De 
Beers controlează distribuţia tuturor diamantelor? 

— Rămân, întotdeauna, pietrele care se vând la Anvers. Dar 
termenul „filieră”, pe care l-ai folosit, mă face să zâmbesc. 
Apariţia cu regularitate a unor piese foarte frumoase ar 
destabiliza piaţa și ar fi reperată imediat. 

Am scos foaia de hârtie împăturită și am lăsat să alunece în 
podul palmei mele diamantul de la Wilm. 

— Piese ca asta? am întrebat. 

Isaac se șterse la gură, își cobori ochelarii și apropie ochii săi 
de expert. In jurul nostru, forfota târgului continua. 

— Da, ca asta, încuviință Isaac, privindu-mă cu un aer 
neîncrezător. Un număr mare ar putea provoca un mic seism, o 
oscilație a prețurilor. Aruncă o nouă privire dubitativă asupra 
pietrei. De necrezut. De când sunt, n-am văzut cinci pietre de 
această calitate. Şi acum, în decurs de două zile, am prilejul să 
contemplu două, de parcă ar fi la fel de banale ca niște bile 
pentru copii. Piatra asta e de vânzare? 

— Nu. Altă întrebare: dacă am înțeles bine, un traficant are a 
se teme în primul rând de De Beers? 

— Absolut. Dar nu trebuie subestimate nici vămile, care 
dispun de specialiști excelenți. Poliţiile din întreaga lume 
supraveghează aceste pietricele atât de ușor de ascuns. 

— Care e interesul unui trafic de diamante? 

— Același ca al oricărui alt trafic: sustragerea de la taxele și 
legislaţia ţărilor producătoare și distribuitoare. 

Max Böhm știuse să dejoace această reţea de obstacole 
graţie unui sistem pe care nimeni nu și-l putea imagina. Aveam 
nevoie de încă două confirmări. Am pus la loc piatra prețioasă și 
am scos din geantă câteva dintre fișele ornitologului - acele foi 
acoperite de cifre pe care nu le înțelesesem niciodată și a căror 
semnificaţie începeam s-o întrevăd acum. 


VP - 132 


— Poţi să arunci o privire la cifrele astea și să-mi spui ce-ţi 
sugerează? 

Isaac își cobori din nou ochelarii și citi în tăcere. 

— E cât se poate de clar, răspunse el. Este vorba de 
caracteristici referitoare la diamante. Ti-am pomenit de cele 
patru criterii: greutatea, culoarea, puritatea, forma. Ceea ce noi 
numim cei patru C - în engleză: Carat, Colour, Clarity, Cut... 
Fiecare rând, aici, corespunde unuia dintre aceste criterii. Uite, 
de pildă, paragraful acesta. Sub o dată, 13/4/87, e notat: „VVSI”, 
ceea ce înseamnă „Very Very Small Inclusions”. O piatră de o 
puritate excepţională, ale cărei incluziuni nu se observă cu o 
lupă cu grosismentul zece. Mai departe: „10 C”. Asta e 
greutatea: 10 carate (un carat este egal cu 0,2 grame). Apoi, 
litera D, care înseamnă: „Alb excepţional +”, cu alte cuvinte 
culoarea cea mai splendidă. Avem aici descrierea unei pietre 
fără seamăn. Dacă e să mă refer la celelalte rânduri și la 
celelalte date, pot să-ţi spun că posesorul acestor comori 
dispune de o avere aberantă. 

Gâtlejul mi-era la fel de uscat ca suprafaţa unui deșert. 
Averea despre care vorbea Isaac nu era decât „palmaresul” unei 
singure berze, de-a lungul mai multor ani de migraţie. Am simţit 
că mă ia ameţeala când m-am gândit la numărul fișelor pe care 
le aveam în geantă. Câteva dintre livrările recepționate de 
Böhm. Barză după barză. An după an. Am trecut la ultima 
verificare: 

— Și asta, Isaac, poţi să-mi spui ce-i? 

I-am întins o hartă a Europei și Africii, străbătură de săgeți cu 
linie punctată. El se aplecă încă o dată și, după câteva secunde, 
spuse: 

— Ar putea fi vorba de itinerare de transport al diamantelor, 
de la locurile de extracţie africane spre principalele ţări din 
Europa, care cumpără sau șlefuiesc pietre preţioase. Ce-i asta? 
adăugă el pe un ton de zeflemea. „Filiera” dumitale? 

— Filiera mea, da, într-un fel, am răspuns. 

li arătasem o simplă hartă a migraţiei berzelor - o fotocopie 
făcută după o carte pentru copii, dată de Böhm. M-am ridicat. 
Călăul de orătănii se bălăcea încă în sânge. 

Isaac se ridică la rândul său și reveni la atac: 

— Ce ai de gând să faci cu piatra dumitale? 

— Nu pot să ţi-o vând, Isaac. Am nevoie de ea. 


VP - 133 


— Păcat. Pe de altă parte... pietrele astea sunt prea 
periculoase. 

Am achitat nota și-am spus: 

— Isaac, nu există decât două persoane care știu că 
diamantul acela e în mâinile dumitale: eu și fata care ţi l-a 
vândut. Cu alte cuvinte, nu-ţi fă probleme. 

— Vom vedea, domnule Antioche. Oricum, nestematele 
acestea mi-au insuflat un avânt nesperat, ca o fulgerare venită 
din anii tinereţii mele. 

Isaac mă salută cu un gest vag, apoi rosti: 

— Shalom, Louis. 

M-am amestecat în aglomeraţie. Am apucat pe străduțe, la 
întâmplare, am mers pe lângă dughene și am încercat să mă 
adun. Gândurile mi se învârtejeau și îmi era greu să mă 
concentrez. În plus, un alt sentiment mă preocupa acum. O 
impresie, mai degrabă, care mă chinuia de când mergeam prin 
această mulțime: senzaţia că eram urmărit. 


24. 


Am regăsit strada Herzl și Atzma'ut Square. Nu eram prea 
departe de mașina mea, dar am hotărât să mai aștept un pic, la 
adăpostul mulţimii. M-am îndreptat spre malul mării. Vântul din 
larg sufla în lungi rafale sărate. 

Întorceam capul încolo și încoace, observam trecătorii, 
scrutam feţele. Nu vedeam nimic care să mi se pară suspect. 
Automobile răzlețe lunecau în lumina albă. Fațadele imobilelor 
se înălţau, la fel de limpezi ca o oglindă. De cealaltă parte a 
bulevardului, pe faleză, oameni în vârstă dârdâiau pe scaunele 
lor. Am privit șirul lung de spinări gârbovite, înţepenite, și am 
dat din umeri în faţa absurdităţii veșmintelor care le acopereau. 
Tot felul de materiale grele și groase, când căldura probabil că 
depășea 35 de grade. Jerseuri de lână, pardesiuri, un 
impermeabil, jachete tricotate. Un impermeabil! Am rămas cu 
privirea aţintită la silueta care se deplasa încet de-a lungul 
balustradei ce mărginea faleza din faţa plajei. Omul avea gulerul 
ridicat și pe spatele său se întindea o pată mare de transpiraţie. 


VP - 134 


Am simţit că-mi stă mintea în loc: îl priveam pe unul dintre 
ucigașii de la Sofia. 

Din câţiva pași, am traversat bulevardul. 

Omul se întoarse. Deschise gura, apoi o rupse la fugă, făcând 
slalom printre bătrânii care contemplau marea. Am accelerat, 
răsturnând scaune și moșnegi. Dintr-un sprint, l-am ajuns pe 
asasin. El vâri mâna în impermeabil. L-am înșfăcat de guler și i- 
am trimis o directă în stomac. Urletul i se blocă în gâtlej. Un 
pistol-mitralieră Uzi căzu la picioarele lui. Am tras un șut în 
armă, iar pe el l-am apucat cu amândouă mâinile de ceafă și i- 
am pocnit faţa de genunchiul meu. Nasul i se rupse cu un 
pocnet sec. În spatele meu auzeam gemetele bătrânilor năuciţi, 
care se ridicau dintre scaunele dărâmate. 

„Cine ești?” am răcnit în engleză. „Cine ești?” Și i-am ars o 
lovitură de cap între ochi. Omul căzu pe spate. Craniul i se izbi 
de asfalt. M-am aruncat asupra lui. Cartilajele și mucoasele 
amestecate cu sânge i se revărsau din nări. „Cine ești, fir-ai al 
dracului?” l-am descărcat o rafală de pumni în faţă. Falangele 
mele insensibile se zdreliră în oasele lui. Am continuat să-l 
lovesc,  stâlcindu-i gura însângerată. „Cine te plătește, 
nemernicule?” am urlat, ţinându-l cu mâna dreaptă în timp ce-i 
scotoceam buzunarele cu stânga. Am dat de portofelul său. 
Dintre alte acte, i-am pescuit pașaportul. Albastru-metalic, 
scânteind în soare. Am rămas cu gura căscată când am 
recunoscut sigla de pe copertă: United Nations. Ucigașul deţinea 
un pașaport ONU. 

Secunda mea de stupoare dură prea mult. 

Bulgarul îmi plasă o lovitură de genunchi între picioare, apoi 
sări în sus ca un arc. M-am îndoit în două, cu răsuflarea tăiată. El 
mă îmbrânci şi-mi expedie în falcă o lovitură cu cizma lui cu 
ținte. M-am eschivat în ultima clipă, dar am auzit buza rupându- 
mi-se. Un jet de sânge traversă soarele. Am dus mâinile la față, 
mi-am ţinut buza sfârtecată cu stânga, în vreme ce, cu dreapta, 
mă chinuiam să scot din toc Glock-ul. Ucigaşul fugea deja 
mâncând pământul. 

Într-un alt oraș, aș fi beneficiat de câteva minute pentru a 
spăla putina. În Israel, dispuneam cel mult de câteva secunde 
înainte ca poliția sau armata să intervină. Am măturat spaţiul cu 
arma pentru a-i face pe bătrâni să dea înapoi, apoi am luat-o la 


VP-135 


fugă, clătinându-mă și icnind, îndreptându-mă spre mașina mea 
parcată în Atzma'ut Square. 

Mâna îmi tremura când am introdus cheia în broască. Sângele 
curgea în șiroaie. Aveam ochii înlăcrimaţi și vintrele în flăcări. 
Am deschis portiera și m-am lăsat moale în scaun. Am simţit 
imediat o greață îngrozitoare, ca și când capul dădea să mi se 
crape în două. „Să demarez, am gândit. Să demarez până nu 
leșin”. Când am răsucit cheile în contact, mi s-a ivit în minte 
chipul lui Sarah. Niciodată n-o dorisem atât de mult, niciodată 
nu mă simţisem atât de singur. Mașina demară, mușcând din 
asfalt. 

Am condus astfel vreo treizeci de kilometri. Pierdeam mult 
sânge și vederea începea să mi se întunece. Aveam impresia că 
se cânta la talgere sub tâmplele mele, falca îmi răsuna ca o 
nicovală. Casele se răriră și peisajul se preschimbă curând în 
deșert. Mă așteptam dintr-o clipă în alta la un baraj al poliţiei 
sau al armatei. Am ochit o stâncă înaltă și am tras pe dreapta, la 
umbră. Mi-am privit faţa în oglinda retrovizoare. Jumătatea de 
jos nu era decât un terci de sânge în care nu se mai distingea 
nimic. O zdreanţă lungă de carne atârna chiar sub bărbie: buza 
mea inferioara. Am reușit să-mi stăvilesc un nou val de greață, 
apoi am scos trusa de prim ajutor. Am dezinfectat rana, am 
înghiţit niște analgezice ca să domolesc durerea și am fixat o 
bandă elastică în jurul buzelor. Mi-am pus ochelarii negri și am 
aruncat iar o privire în retrovizor: sosia Omului Invizibil. 

Câteva clipe, am stat cu ochii închiși, așteptând să-mi revin în 
fire. Așadar, fusesem urmărit din Bulgaria. Sau, dacă nu, 
itinerarul meu era cunoscut, astfel încât putusem fi depistat aici, 
în Israel. Acest ultim lucru nu mă mira; în definitiv, era suficient 
să se urmărească ruta berzelor pentru a mi se da de urmă. Ceea 
ce mă mira era pașaportul ONU. L-am scos din buzunar și l-am 
rasfoit. Titularul se numea Miklos Sikkov. Naţionalitatea: 
bulgară. Vârsta: 38 de ani. Profesia: însoțitor. Ucigaşul, dacă 
lucra într-adevăr pentru Lumea Unică, păzea transporturile de 
ajutoare umanitare - medicamente, alimente, echipamente. 
Cuvântul „însoțitor” avea însă și o altă semnificaţie: Sikkov era 
un angajat al lui Böhm, unul dintre cei care, de-a lungul 
întregului traseu al berzelor, le pândeau, le supravegheau sau 
împiedicau vânarea lor în Africa. M-am uitat peste paginile 
pentru vize. Bulgaria, Turcia, Israel, Egipt, Mali, RCA, Africa de 


VP - 136 


Sud: ștampilele ofereau confirmarea deplină a ipotezei mele. De 
cinci ani, agentul Naţiunilor Unite nu înceta să parcurgă rutele 
berzelor - est și vest. Am strecurat pașaportul lui Sikkov sub 
căptușeala ruptă a mapei mele de documente, apoi am demarat 
și mi-am reluat drumul în direcția lerusalimului. 

Vreme de o jumătate de oră am traversat un ţinut stâncos. 
Durerea începea să mă lase. Răcoarea climatizării era 
binefăcătoare. N-aveam decât o dorinţă: să urc într-un avion și 
să părăsesc acest pământ arzător. 

In panica mea, nu apucasem pe drumul cel mai scurt, fiind 
acum nevoit să fac un lung ocol prin teritoriile ocupate. Astfel, 
pe la ora patru după-amiaza, am ajuns pentru a treia oară în 
împrejurimile Nablusului. Perspectiva de-a întâlni, în starea în 
care mă aflam, baraje ale armatei avea de ce să mă îngrijoreze. 
lerusalimul era la peste o sută de kilometri. Am remarcat în clipa 
aceea o mașină neagră, care rula în spatele meu de o bucată de 
vreme. Am observat-o în retrovizor: părea să plutească în aerul 
fierbinte. Am încetinit. Mașina se apropie. Era un Renault 255, 
cu număr de înmatriculare israelian. Am încetinit și mai mult. Mi- 
am reprimat un fior de o mie de volți: Sikkov se încadra în 
oglinda mea retrovizoare, cu faţa plină de sânge, ca un monstru 
stacojiu cramponat de volan. Am trecut într-a treia și am ţâșnit 
ca din pușcă. In câteva secunde, am depășit două sute de 
kilometri la oră. Mașina neagră era tot pe urmele mele. 

Gonirăm astfel timp de zece minute. Sikkov încerca să mă 
depășească. Mă aşteptam dintr-o secundă în alta să recepţionez 
o rafală în parbriz. Pusesem Glock-ul pe scaunul de lângă mine. 
Brusc, am văzut Nablusul ivindu-se în zare, cenușiu și estompat 
de praful din aer. Mult mai aproape, în dreapta, apăru o tabără 
palestiniană - un panou anunţa: Balatakamp. M-am gândit la 
plăcile mele israeliene. Am cotit într-acolo, părăsind șoseaua 
principală. Praful îmi înghiţi roțile. Am accelerat din nou. Nu mai 
eram decât la câţiva metri de tabără. Sikkov se ţinea în 
continuare pe urma mea. Am văzut, pe un acoperiș, o santinelă 
israeliană cu _ binoclul la ochi. Pe celelalte terase, femei 
palestiniene se agitau și mă arătau cu degetul. Hoarde de copii 
alergau în toate părţile și culegeau pietre. Totul avea să se 
petreacă după cum speram. 

M-am năpustit în gura infernului. 


VP - 137 


Primele pietre mă atinseră la intrarea pe strada principală. 
Parbrizul zbură în ţăndări. În stânga mea, Sikkov încerca întruna 
să se strecoare între mine și zidul opus, acoperit cu graffiti. Un 
prim șoc. Mașinile noastre ricoșară în zidurile care ne încadrau. 
Din faţă, copii continuau să ne întâmpine cu pietre. Renaultul 
reveni la atac. Sikkov, însângerat, îmi azvârlea priviri veninoase. 
Pe toate acoperișurile din jur, femei ţipau, ţopăiau printre 
cearșafuri. Soldaţi israelieni alarmaţi alergau, încărcându-și 
puștile cu grenade lacrimogene și regrupându-se pe marginile 
teraselor. 

Brusc, în față se deschise o mică piață. Am răsucit cu 
brutalitate volanul și am făcut o întoarcere de 180 de grade, cu 
șasiul greblând pământul, în timp ce o ploaie de pietre se 
abătea asupra mașinii. Geamurile laterale se făcură ţăndaări. 
Sikkov mă depăși, apoi îmi bară calea. L-am zărit îndreptând un 
pistol-mitralieră în direcţia mea, m-am aruncat pe scaunul de 
alături, apoi am auzit zgomotul surd al portierei cedând sub 
rafală. În același moment răsunară șuierele grenadelor 
lacrimogene. Am ridicat capul. Teava armei bulgarului era 
ațintită spre mine. Mi-am căutat Glock-ul, care alunecase pe 
când căzusem: prea târziu. Dar Sikkov nu avu timp să apese pe 
trăgaci. Pe când mă ţintea, o piatră îl izbi în ceafă. Se încovoie, 
scoase un urlet, apoi dispăru. Gazele începură să se împrăștie, 
înceţoșând vederea, arzând gâtlejurile. Vacarmul din jur era 
infernal. 

M-am răsucit și m-am târât prin praf. Pe pipăite, am recuperat 
Glock-ul. Gazele șuierau, femei zbierau, bărbaţi alergau. Din 
toate colțurile pieței, luptătorii Intifadei nu conteneau să-și 
lanseze pietrele. Nu-i mai interesau mașinile noastre, acum se 
înverșunau doar împotriva soldaților care soseau în masă. Jeep- 
uri se intersectau în praf, oameni în verde săreau din ele, 
echipați cu măști de gaze. Unele puști scuipau otrava albicioasă, 
altele proiectau gloanțe de cauciuc, altele trăgeau din plin - cu 
gloanţe adevărate, în copii adevăraţi. Piaţa semăna cu un 
vulcan în erupție. Mă usturau ochii și gâtlejul mi-era în flăcări. 
Tropotul pașilor și detunăturile armelor făceau să se cutremure 
solul. Apoi, deodată, un val puternic se înălţă parcă din pământ, 
asemenea unui vuiet de tunet, imens, grav, magnific. Un val de 
voci împletite. Adolescenţii palestinieni, cățăraţi pe zidurile 


VP - 138 


joase, intonau imnul revoltei lor, cu degetele ridicate în semnul 
V al victoriei. 

În clipa imediat următoare, prin faţa mea trecură cizmele 
ferecate ale lui Sikkov, care dispăru în norii de fum. Am sărit în 
picioare și m-am luat după el. Alergam pe străduțe, fugărindu-l 
pe ticălos după urme - pierdea sânge, pe care-l înghiţea repede 
nisipul. După câteva minute l-am zărit. Mi-am smuls 
pansamentele și am tras înspre mine chiulasa Glock-ului. 
Continuam să fugim amândoi. Pereţii văruiți în alb se perindau. 
Nici el, nici eu un puteam alerga prea repede, cu plămânii 
infectați de gaze. Sikkov era acum la doar câţiva pași în fața 
mea. Am dat să-l înșfac de impermeabil, când un reflex l-a 
avertizat. S-a întors, îndreptând spre mine un 44 Magnum. 
Sclipirea armei m-a orbit. Am lansat o lovitură de picior în 
direcţia lui. Sikkov s-a retras, izbindu-se cu spatele de un zid, 
apoi și-a aţintit din nou arma. Am auzit prima detunătură. Am 
închis ochii și am descărcat cele șaisprezece gloanţe ale Glock- 
ului drept în faţă. Câteva secunde de veșnicie au rămas în 
suspensie. Când am deschis ochii, craniul lui Sikkov nu mai era 
decât o scorbură de sânge și carne. Țesuturi înnegrite înălțau 
mici gheizere stacojii. Zidul, împroșcat cu fărâmături de creier și 
oase, prezenta o gaură lată de cel puţin un metru. Mi-am vârât 
arma în toc, din pur reflex. De departe, răzbătea încă imnul 
copiilor palestinieni care înfruntau puștile israeliene. 


25. 


Doi soldați israelieni mă descoperiră în mica piaţă. Faţa mea 
scuipa sânge, iar mintea mi-era în plină derută. N-aș fi putut 
spune unde anume mă aflam, nici ce eram pe cale să fac. Niște 
infirmieri mă luară numaidecât cu o targă. Imi ţineam Glock-ul 
strâns sub haină. Câteva minute mai târziu, eram sub perfuzie, 
lungit pe un pat de campanie, în interiorul unui cort supra- 
încălzit. 

Doi doctori își făcură apariţia, îmi examinară faţa. Se 
exprimau în franceză și vorbiră de copci, de anestezie, de 
intervenţie. Mă luau drept un turist nevinovat, victima unui atac 
al Intifadei. Am înțeles că mă găseam într-un dispensar al 


VP - 139 


organizaţiei Lumea Unică, situat la cinci sute de metri de 
Balatakamp. Dacă buzele mele ar fi fost altceva decât clei 
dislocat, aș fi zâmbit. Am strecurat pe furiș Glock-ul sub saltea și 
am închis ochii. Imediat, noaptea puse stăpânire pe mine. 

Când m-am trezit, locul era cufundat în tăcere și întuneric. Nu 
deslușeam nici măcar mărimea cortului. Tremuram de frig și 
eram scăldat în sudoare. Am reînchis ochii și m-am întors la 
coșmarurile mele. Am visat un om cu braţe lungi, scheletice, 
care tranșa, cu sânge rece și o meticulozitate îngrozitoare, un 
corp de copil. Din când în când, își cufunda buzele negre în 
măruntaiele care palpitau. Nu-i vedeam niciodată faţa, deoarece 
se afla într-o adevărată pădure de membre și torsuri, agățate de 
cârlige și având acea nuanţă de ocru lucios a bucăţilor de carne 
lăcuită cum se văd în restaurantele chinezești. 

Am visat o explozie de cărnuri într-un adăpost de pânză cu 
pereţii umflaţi. Am visat chipul lui Rajko suferind până la 
moarte, cu pântecele despicat, cu intestinele zvâcnind. L-am 
visat pe Iddo, complet dezmembrat, cu viscerele la vedere, ca 
un Prometeu înfiorător, devorat de berze. 

Se făcu ziuă. Vastul cort mirosea a camfor și era plin de paturi 
în care zăceau tineri palestinieni răniţi. De undeva răzbătea 
zumzetul unor grupuri electrogene. De trei ori, în cursul zilei, mi 
se scoaseră pansamentele pentru a mi se da să mănânc un fel 
de terci de vinete însoţit de un ceai mai negru ca niciodată. 
Aveam gura ca un bloc de beton și trupul năpădit de dureri 
musculare. In fiecare moment, mă aşteptam ca soldaţi ai 
Naţiunilor Unite sau ai armatei israeliene să vină să mă smulgă 
din pat și să mă ia cu ei. Dar nu venea nimeni și, degeaba 
trăgeam cu urechea, nimeni nu pomenea de moartea lui Sikkov. 

Încet, m-am trezit la realitatea înconjurătoare. Intifada era un 
război al copiilor și mă aflam într-un spital de copii. Pe paturile 
învecinate, adolescenți sufereau și agonizau într-o tăcere 
trufașă. Deasupra paturilor, radiografii afișau dezastrele 
trupurilor lor zdrobite: membre fracturate, cărnuri ciuruite, 
plămâni infectați. Erau și mulţi copii pur și simplu bolnavi - lipsa 
de salubritate a taberelor favoriza toate infecțiile. 

La sfârșitul după-amiezii se declanșă un atac. Se auziră 
pocnetele armelor în depărtare, șuierăturile grenadelor 
lacrimogene și strigătele copiilor, dezlanţuiţi, furioși, fugind și 
adăpostindu-se pe ulițele din Balatakamp. La puţin timp după 


VP - 140 


aceea sosi cortegiul răniților. Mame în lacrimi, isterice sub vălul 
ce le acoperea faţa, purtându-și copiii cu tenul violaceu, care 
tușeau și se sufocau. Puști plini de contuzii, cu hainele îmbibate 
de sânge, cu privirea pierdută, chirciţi pe tărgi. Taţi care 
plângeau în hohote, ţinându-și de mână fiii, așteptând 
intervenţia chirurgicală sau urlându-și, afară, în praf, setea de 
răzbunare. 

In cea de-a treia zi, veni să mă ia o ambulanţă israeliană. 
Urma să fiu instalat într-o cameră confortabilă, la lerusalim, în 
așteptarea repatrierii. Am refuzat. O oră mai târziu, o delegaţie 
a oficiului de turism se prezentă pentru a-mi propune un regim 
alimentar ameliorat, o saltea mai bună și tot felul de avantaje. 
Am refuzat din nou. Nu din solidaritate cu arabii, ci pentru că 
acest cort era pentru mine singurul refugiu posibil - Glock-ul 
meu, cu încărcătorul plin, era încă ascuns sub saltea. Israelienii 
mă puseră să semnez un formular care menţiona că tot ce mi se 
întâmplase sau mai putea încă să mi se întâmple în Cisiordania 
era pe răspunderea mea. Am semnat. În schimb, le-am cerut un 
nou vehicul de închiriat. 

După plecarea lor, m-am spălat și mi-am examinat faţa într-o 
oglindă murdară. Tenul meu se închisese și mai mult la culoare 
și slăbisem considerabil. Pomeţii îmi întindeau pielea ca un 
scalp. 

Cu băgare de seamă, am ridicat pansamentul care îmi astupa 
gura. Sub buza inferioară, o cicatrice lungă forma literalmente 
un al doilea surâs, parcă țesut cu sârmă ghimpată. M-am gândit 
la acest nou chip. Apoi m-am gândit la personalitatea mea, care 
nu înceta să evolueze. Concluzia a fost un bizar optimism, 
înfierbântat și sinucigaș. Mi se părea că plecarea mea din 19 
august fusese ca un apocalips intim. În câteva săptămâni 
devenisem un Călător Anonim, nelegat de nimic, care se 
expunea unor pericole teribile, dar care se vedea recompensat, 
în fiece zi, de realitatea pe care o descoperea. De altfel, Sarah 
mi-o spusese: eu eram „nimeni”. Mâinile mele fără amprente 
deveniseră simbolul acestei noi libertăți. 

In seara aceea, am reflectat asupra Lumii Unice. Bănuielile 
mele nu se mai ţineau în picioare. In câteva clipe, putusem să 
evaluez organizaţia: nu exista nicio urmă de manipulări, de 
operații abuzive sau de vânători de organe. Personalul Lumii 
Unice era într-adevăr alcătuit din medici voluntari, care își 


VP - 141 


exercitau meseria cu sârguință și conștiinciozitate Chiar dacă 
această organizaţie se aflase mereu pe ruta parcursă de mine, 
chiar dacă Sikkov pretinsese că lucra pentru ea, chiar dacă Max 
Böhm, dintr-un motiv misterios, își lăsase moștenire averea 
asociației, ipoteza traficului de organe nu ducea nicăieri. Totuși, 
o legătură exista - asta era sigur. 


26. 


Pe 10 septembrie, Christian Lodemberg, unul dintre medicii 
elvețieni ai Lumii Unice, cu care făcusem cunoștință în tabără, 
îmi scoase copcile. Imediat, am articulat câteva silabe. Contrar 
tuturor așteptărilor, ele ieșiseră din gura mea încleiată, clare și 
inteligibile. Puteam din nou să vorbesc. Chiar în aceeași seară, i- 
am explicat lui Christian că eram un ornitolog în căutare de 
păsări. Christian mă privi cu un aer sceptic. 

— Există berze pe-aici? l-am întrebat. 

— Berze? 

— Păsările cu pene albe și negre. 

— Ah... Christian, cu ochii săi luminoși, căuta un dublu sens în 
cuvintele mele. Nu, nu există berze la Nablus. Trebuie să mergi 
la Beit Shean, în valea lordanului. 

l-am explicat voiajul meu și urmărirea prin satelit a migraţiei 
din Europa spre Africa. 

— ÎI cunoști pe un oarecare Miklos Sikkov? l-am descusut mai 
departe. Un tip de la Naţiunile Unite. 

— Numele nu-mi spune nimic. 

l-am întins lui Christian pașaportul ucigașului. 

— Îl cunosc pe individul ăsta, spuse el, privind fotografia. De 
unde ai documentul? 

— Ce știi despre el? 

— Nu mare lucru. Apărea din când în când pe aici. Era un tip 
dubios. Christian tăcu și mă privi. A fost ucis în ziua accidentului 
tău. Îmi înapoie pașaportul metalizat. Nu mai avea faţă. 
Recepţionase în plină figură șaisprezece gloanţe de 45 mm, 
trase de aproape. N-am văzut în viaţa mea o asemenea 
priveliște. Un 45 nu-i o armă obișnuită pe-aici. De fapt, singurul 
45 de care știu e cel pe care-l ascunzi tu sub saltea. 


VP - 142 


— De unde știi? 

— Mică percheziţie personală. 

— Și pe Sikkov, am reluat, când l-aţi descoperit? 

— Imediat după tine, la distanţă de câteva străzi. În 
debandada aia, nimeni n-a făcut apropierea între el și prezenţa 
ta. Mai întâi s-a crezut că fusese o răfuială între palestinieni. Pe 
urmă au fost identificate hainele, arma, totul. Analiza 
amprentelor - suntem cu toţii înregistraţi, la Lumea Unică - a 
confirmat identitatea bulgarului. Medicii care au făcut autopsia 
au găsit mai multe gloanţe în cutia craniană. Am citit raportul, 
un document secret, fără nume și fără număr. Am înțeles 
imediat că era ceva dubios. În primul rând, omorul în sine 
rămânea un mister. Apoi, era vorba de acest bulgar, cu rolu-i 
nebulos. Le-am explicat celor de la Shin-bet că fusese un simplu 
accident, cadavrul depindea de organizaţia noastră, treaba nu 
privea poliţia israeliană. Suntem protejaţi de Naţiunile Unite. 
Israelienii închid gura. Nimeni n-a mai vorbit de crimă, nici de 
45. Afacere clasată. 

— Cine era Sikkov? 

— Nu știu. Un fel de mercenar, trimis la Geneva, însărcinat să 
asigure supravegherea materialelor contra eventualelor jafuri. 
Sikkov era o figură ciudată. Anul trecut n-a venit decât de 
câteva ori, la date fixe. 

— Când? 

— Nu-mi mai amintesc. În septembrie, cred, și-n februarie. 

Perioadele trecerii berzelor prin Israel. Nouă confirmare: 
Sikkov era într-adevăr un „pion” al lui Böhm. 

— Ce-aţi făcut cu leșul? 

Christian dădu din umeri: 

— L-am înhumat. Sikkov nu era genul de individ de care se 
interesează familia. 

— Nu v-aţi întrebat cine l-a omorât? 

— Ti-am spus că era un tip dubios. Nu l-a regretat nimeni. Tu 
l-ai ucis? 

— Da, am murmurat. Dar nu pot să-ţi spun mai multe. Ti-am 
vorbit de călătoria mea pe urmele berzelor. Am convingerea că 
Sikkov le urmărea și el. La Sofia, bulgarul și un alt ins au 
încercat să mă asasineze. Au împușcat câţiva nevinovaţi. În 
înfruntare, l-am omorât pe acolitul lui și-am fugit. Apoi Sikkov 
mi-a dat de urmă aici. De fapt, cunoștea următoarea mea etapă. 


VP - 143 


— Cum putea s-o cunoască? 

— Datorită berzelor. Chiar nu știi cu ce se ocupa Sikkov în 
tabără? 

— Cu nimic de natură medicală, în orice caz. Anul ăsta, a 
venit acum cincisprezece zile. A plecat din nou, aproape 
imediat. Când a fost revăzut, era mort. 

Așadar, Sikkov aștepta berzele în Israel, dar „fusese 
rechemat” în Bulgaria, doar pentru a mă ucide pe mine. 

— Sikkov dispunea de arme sofisticate. Cum explici asta? 

— Ai răspunsul în mână. (Țineam încă pașaportul metalizat.) 
Ca agent de securitate al Naţiunilor Unite, Sikkov dispunea, 
desigur, de armele Căștilor Albastre. 

— De ce avea bulgarul pașaport ONU? 

— Un asemenea pașaport e foarte practic. Nu mai ai nevoie 
de vize pentru a traversa granițele, eviţi toate controalele. 
Naţiunile Unite acordă câteodată acest gen de facilități agenţilor 
noștri care călătoresc mult. O „favoare”, întrucâtva. 

— Lumea Unică e în relaţii atât de strânse cu organizaţia 
internațională? 

— Mai degrabă, da. Dar rămânem independenţi. 

— Numele Max Böhm îţi spune ceva? 

— E un german? 

— Un ornitolog elveţian, destul de cunoscut în ţara sa. Dar 
numele Iddo Gabbor? 

— Nu. 

Nici aceste nume, nici cele ale lui Milan Djuric și Markus 
Lazarevici nu-i evocau nimic lui Christian. 

Am întrebat altceva: 

— Echipele voastre realizează operaţii chirurgicale 
importante, de genul grefelor de organe? 

Christian clătină din cap: 

— Nu dispunem de echipamente atât de sofisticate. 

— Nu efectuaţi nici măcar analize de ţesuturi pentru a 
descoperi eventualele compatibilități între organe? 

— Determinări HLA, vrei să spui? Am notat termenul în 
carneţelul meu. Nu, deloc. Adică... poate. Nu știu. Le facem o 
mulţime de analize pacienţilor noștri. Dar ce rost ar avea să 
efectuăm examene histologice? Nu avem materialul necesar 
pentru a opera. 

Am pus ultima mea întrebare: 


VP - 144 


— În afara morţii lui Sikkov, n-ai remarcat niciodată pe-aici 
violenţe stranii, acte de cruzime care nu cadrau cu Intifada? 

Christian scutură din nou capul. 

— Asta ne-ar mai lipsi! 

Mă fixă de parcă atunci mă vedea pentru prima oară, apoi 
spuse, cu un râs nervos: 

— Privirea ta îmi dă fiori pe șira spinării. Pe cuvântul meu, te 
preferam când erai mut! 


27. 


Două zile după aceea, am plecat spre lerusalim. Pe drum, mi- 
am făcut un nou plan. Eram mai hotărât ca oricând să urmăresc 
berzele. Dar aveam să schimb direcţia: prezenţa lui Sikkov în 
Israel dovedea că dușmanii mei îmi cunoșteau firul conducător - 
ruta păsărilor. Am decis, deci, să contracarez această logică 
alăturându-mă berzelor din vest. Această schimbare de direcţie 
prezenta două avantaje: pe de o parte, aveam să mă 
descotorosesc de agresorii mei, cel puţin pentru moment; pe de 
altă parte, migratoarele din vest, de bună seamă ajunse în 
apropierea Republicii Centrafricane, aveau să mă ducă direct la 
traficanţi. 

Am sosit la aeroportul Ben-Gurion, cu totul pustiu, în jurul orei 
patru după-amiaza. Un avion pleca spre Paris la sfârșitul după- 
amiezii. M-am aprovizionat cu monede și am intrat într-o cabină 
de telefon. 

Mi-am sunat mai întâi robotul. Dumaz telefonase de mai 
multe ori. Îngrijorat, își exprima intenţia de a lansa un aviz de 
căutare internaţional. Avea motive serioase să se frământe: cu o 
săptămână în urmă promisesem să-i telefonez numai după o zi. 
Prin intermediul mesajelor pe care mi le lăsase, am putut urmări 
evoluţia anchetei sale. Dumaz, aflat la Anvers, vorbea de 
„descoperiri esenţiale”. Era limpede că inspectorul dăduse de 
urma lui Max BOhm la Bursele de diamante. 

Wagner mă sunase și el de mai multe ori, descumpănit de 
tăcerea mea. Urmărea cu precizie itinerarul berzelor şi-mi 
trimisese acasă, zicea el, un fax recapitulativ. In sfârșit, mai era 
și-un apel de la Nelly Braesler. Am format numărul direct al lui 


VP - 145 


Dumaz. După opt sonerii, inspectorul răspunse și, la auzul vocii 
mele, izbucni: 

— Louis, unde ești? Am crezut c-ai murit! 

— N-a lipsit mult. Am fost refugiat într-o tabără palestiniană. 

— Într-o tabără palestiniană? 

— O să-ţi povestesc totul mai târziu, de la Paris. Mă întorc în 
seara asta. 

— Abandonezi ancheta? 

— Dimpotrivă, continuu și mai și. 

— Ce ai descoperit? 

— O mulţime de lucruri. 

— De pildă? 

— Nu vreau să discut asta la telefon. Așteaptă-mi apelul, 
deseară, apoi trimite-mi numaidecât un fax. E-n regulă? 

— Da, am să... 

— Pe deseară. 

Am închis, apoi l-am sunat pe Wagner. Cercetătorul mă 
anunţă că berzele din est se îndreptau spre Sudan - majoritatea 
traversase Canalul Suez. L-am întrebat despre cele din vest, 
explicându-i intenţia mea de a urmări, de acum încolo, această 
migrație. Am inventat noi motive: nerăbdarea de a le surprinde 
în savana africană, de a observa comportamentul și hrana lor. 
Ulrich își consultă programul și-mi dădu informaţiile. Păsările 
traversau în prezent Sahara. Unele se îndreptau spre Mali și 
delta Nigerului, altele spre Nigeria, Senegal, Republica 
Centrafricană. L-am rugat pe Wagner să-mi transmită prin fax 
harta de satelit și lista localizărilor exacte. 

Era timpul să-mi înregistrez bagajele - demontasem cu grijă 
Glock-ul 21 și ascunsesem cele două piese metalice ale sale, 
țeava și chiulasa, într-un fel de minitrusă de scule unsuroase pe 
care mi-o dăduse Christian. In schimb, abandonasem toate 
cartușele. La tejgheaua de înregistrare mă aștepta un 
reprezentant al oficiului de turism israelian. Destul de afabil, nu- 
mi ascunse faptul că mă urmărea de când plecasem de la 
Balatakamp. M-a rugat să-l urmez și am avut plăcuta surpriză de 
a traversa birourile vamale și de control, cu bagajul în mână, 
fără niciun fel de percheziţie sau interogatoriu. „Am dorit”, îmi 
explică ghidul meu, „să vă scutim de obișnuitele tracasări ale 
legislaţiei israeliene”. Deplânse, încă o dată, „accidentul” de la 


VP - 146 


Balatakamp și îmi ură drum brun. În sala de îmbarcare, m-am 
înjurat în gând că nu luasem gloanţele de 45. 

Am decolat la șapte și jumătate seara. În avion, am deschis 
cartea pe care mi-o dăduse Christian, Căile speranței, în care 
Pierre Doisneau își istorisea povestea. Am parcurs în diagonală 
această cărămidă de șase sute de pagini. Era o carte plămădită 
din sentimente înălțătoare și scrisă cu o oarecare măiestrie. 
Astfel, se putea citi: „... Feţele bolnavilor erau palide. Radiau 
mohorât o lumină blândă, care avea culoarea stringentă și 
melancolică a sulfului. În acea dimineaţă, am înţeles că acești 
copii erau tot atâtea flori, flori bolnave, pe care trebuia să le 
ocrotesc și să le redau unei vieţi sănătoase...” 

Sau: „Musonul se apropia. Și, cu el, cohortele neiertătoare ale 
miasmelor și-ale bolilor. Orașul avea să se acopere de roșu, iar 
străzile sale aveau să cheme moartea. Indiferent de cartier, 
indiferent în ce fel. Spectacolul durerii umane avea să se 
împrăștie și să se sleiască, de-a lungul trotuarelor inundate. 
Până la hotarele tulburi ale omenirii, acolo unde întunericul 
cărnii se predă nopţii sale oarbe...” 

Și, mai departe: „... Faţa lui Khalil era stacojie. Băiatul mușca 
pătura și-și reţinea lacrimile. Nu voia să plângă în fața mea. Ba 
chiar, din adâncul mândriei sale, copilul se străduia să-mi 
zâmbească. Brusc, a scuipat sânge. Și am știut, în momentul 
acela, că aceasta era roua care precede uneori bezna 
nemărginită, întâmpinând astfel intrarea lui pe tărâmul 
celălalt...” 

Stilul acesta era echivoc. Emana din aceste imagini, din 
această scriitură, o stranie fascinaţie. Doisneau transfigura 
suferinţa Calcuttei și, într-un anumit fel, îi conferea o frumuseţe 
tulburătoare. Cu toate astea, bănuiam că succesul cărții era 
legat mai degrabă de destinul solitar al acestui doctor francez, 
care înfruntase nefericirea implacabilă a poporului indian. 
Doisneau povestea totul: oroarea mahalalelor, a milioanelor de 
fiinţe ce trăiau ca șobolanii, în gunoaie și molime, înjosirea celor 
ce supravieţuiau vânzându-și sângele sau ochii, ori trăgând 
ricșe... 

Căile speranței era o carte maniheistă. Pe de o parte, durerea 
zilnică, insuportabilă, a mulţimii. Pe de cealaltă, un om singur, 
care striga „nu” și reabilita această populaţie aflată în suferinţă. 
După părerea lui, bengalezii știuseră să păstreze o demnitate 


VP - 147 


autentică în faţa durerii. Publicului îi place acest gen de povești 
despre „orgoliul nefericirii”. Am închis cartea. Nu aflasem nimic 
din ea - decât, poate, faptul că Lumea Unică și fondatorul ei 
erau, în mod categoric, fără reproș. 

Pe la miezul nopții, avionul ateriză. Am trecut prin vama de la 
Roissy-Charles-de-Gaulle, apoi am luat un taxi în noaptea 
senină. Mă întorsesem în ţară. 


28. 


Era aproape unu când am intrat în apartamentul meu. M-am 
împiedicat de grămada de corespondenţă adunată sub ușă, am 
cules-o, apoi am cercetat fiecare cameră pentru a verifica dacă 
niciun intrus nu pătrunsese aici în absenţa mea. În cele din urmă 
am trecut în birou și l-am sunat pe Dumaz. Inspectorul îmi 
transmise imediat un fax de peste cinci pagini. 

Am citit documentul de la un capăt la altul, fără a-mi da 
osteneala să mă așez. Dumaz dăduse de urma lui Max Böhm la 
Anvers. Arătase fotografia ornitologului în toate Bursele de 
diamante. Mai multe persoane îl recunoscuseră pe bătrânul Max 
și-și aminteau perfect de vizitele sale regulate. Din 1979, 
elvețianul venea să-și vândă diamantele în fiecare an, mereu în 
aceeași perioadă: între sfârșitul lui martie și începutul lui aprilie. 
Unii negustori îl luau în tărbacă din cauza asta. Întrebându-l 
dacă nu cumva avea un „arbore de diamante” care înflorea 
primăvara. 

Al doilea capitol al faxului era și mai interesant. Înainte de a 
pleca în Olanda, Dumaz solicitase de la CSO - imensa centrală 
de cumpărare a diamantelor brute, cu sediul la Londra, care 
controlează 80 până la 85% din producţia mondială de pietre 
brute - lista completă a conducătorilor, inginerilor, geologilor 
care lucraseră în minele africane, atât în est, cât și în vest, din 
1969 până în prezent. La întoarcere, studiase cu răbdare 
această lungă listă și descoperise, pe lângă numele lui Max 
Böhm, cel puţin alte două nume pe care le cunoștea. 

Primul era cel al lui Otto Kiefer. După datele CSO, „Nea 
Grenadă” conducea și acum mai multe mine de diamante din 
Republica Central ricană, îndeosebi Sicamine. Or, Dumaz era 


VP - 148 


sigur că cehul juca un rol esenţial în traficul nestematelor. Al 
doilea deschidea orizonturi de nebănuit. Pe lista referitoare la 
Africa australă, Dumaz remarcase un nume care îi amintea 
ceva: Niels van Dâtten, un om care lucrase cu Max Böhm din 
1969 până în 1972, în Africa de Sud, și care, astăzi, era unul 
dintre administratorii principali ai minelor din Kimberley. Niels 
van Dâtten era același geolog belgian care îl însoțise pe Max 
Böhm în pădurea virgină, în august 1977. Guillard, inginerul 
francez cu care stătuse de vorbă Dumaz, era cel care sugerase 
că van Dâtten era flamand. Numele și accentul lui van Dötten îl 
induseseră în eroare. Omul nu era nici belgian, nici olandez. Era 
un afrikaner“, un alb din Africa de Sud. 

Această descoperire esenţială demonstra că Böhm păstrase, 
din anii șaptezeci, relaţii neîntrerupte, în Africa de Sud, cu un 
specialist în diamante. Mai mult, dintr-un motiv misterios, van 
Dâtten i se alăturase lui Böhm în RCA, în august 1977. Era de 
presupus că, după „învierea” lui Böhm, în 1978, cei doi 
reluaseră legătura. Van Dötten era traficantul din est - cel care 
„echipa” berzele meridionale, prădând minele aflate în sarcina 
lui -, în timp ce Kiefer era omul din vest. 

Sub faxul lui Dumaz se afla materialul de la Wagner, transmis 
în cursul după-amiezii. Mesajul cuprindea o hartă de satelit a 
Europei, Orientului Apropiat și Africii, pe care se distingeau 
itinerarele observate ale berzelor și traseele lor în continuare. În 
Europa, în vârful rețelei, am scris „Max B6hm”, creierul 
sistemului. La jumătatea drumului, în centrul Africii, am notat: 
„Otto Kiefer”. La sud-est, jos de tot: „Niels van Dötten”. Între 
aceste nume, pe harta de satelit, se conturau traiectoriile 
berzelor, legând cele trei repere prin linii punctate. Sistemul era 
perfect. Infailibil. 

Am format numărul lui Dumaz. 

— Ei? făcu el chiar înainte de a-mi auzi vocea. 

— E perfect, am zis. Informaţiile dumitale confirmă propriile 
mele rezultate. 

— E rândul dumitale să-mi spui ce-ai aflat. 

l-am rezumat descoperirile mele: filiera berzelor, diamantele, 
Sikkov și acolitul său, implicarea misterioasă a Lumii Unice. In 
încheiere, i-am adus la cunoștință hotărârea mea de a mă duce 


4 Olandez originar din Africa de Sud (n.red.). 
VP - 149 


în Centrafrica. Inspectorul rămase fără glas. După câteva clipe, 
întrebă totuși: 

— Unde sunt diamantele? 

— Care? 

— Cele din est, care au dispărut cu păsările. 

Întrebarea mă descumpăni. Nu vorbisem nici de Iddo, nici de 
Sarah. Dumaz părea foarte preocupat de această avere care se 
volatilizase. Am hotărât să mint. 

— Nu știu, am răspuns laconic. 

Dumaz oftă: 

— Afacerea ia o amploare care ne depășește. 

— Cum așa? 

— Mi-am spus mereu că Max Böhm făcea contrabandă cu 
mărfuri africane. Dar mi-am închipuit că improviza. Anvergura 
sistemului mă lasă cu gura căscată. 

— Ce vrei să spui? 

— Am discutat cu cei de la CSO. Sunt ani de zile de când 
bănuiesc existența unui trafic de diamante, cu Max Böhm jucând 
un rol principal. Dar n-au reușit niciodată să-i depisteze rețeaua 
- filiera berzelor, descoperită de dumneata. Ai făcut treabă 
bună, Louis. Dar acum e mai bine să pasăm cartea. Să luăm 
legătura cu CS*. 

— Îți propun un târg. Mai dă-mi zece zile, cât să merg în 
Republica Centrafricană și să mă întorc, apoi vom preda 
împreună dosarul la CSO și la Interpol. Până atunci, nicio vorbă. 

Dumaz ezită, apoi spuse: 

— De acord, zece zile. 

— Altceva, am reluat. Am o misiune pentru dumneata. A 
apărut un personaj în afacerea asta. O femeie. Numele ei este 
Sarah Gabbor. E amestecată în toată povestea fără vrerea ei și 
posedă diamante pe care încearcă în prezent să le vândă la 
Anvers. Cred că ești în măsură să-i dai de urmă. 

— E una dintre complicii lui Böhm? 

— Nu. Vrea doar să plaseze niște pietre. 

— Multe? 

— Câteva. 

Dintr-o mefiență nedefinită, îl minţisem din nou pe Dumaz. 

— Cum arată femeia? întrebă el. 

— Foarte înaltă, subţirică. Are douăzeci și opt de ani, dar pare 
mai vârstnică. Păr blond, până la nivelul umerilor, piele mată și 


VP - 150 


ochi de o frumusețe desăvârșită. Faţă cam colţuroasă, mai 
degrabă neobișnuită. Crede-mă, Hervé: dacă cineva a văzut-o, 
își va aminti de ea. 

— Pietrele ei sunt brute, nu? 

— Da. Provin din filiera Böhm. 

— De când încearcă să le vândă? 

— De vreo patru sau cinci zile. Sarah este israeliană. Probabil 
că tratează cu negustori evrei. Discută cu cei pe care i-ai 
cunoscut. 

— Și dacă dau de ea? 

— O abordezi calm și-i explici că lucrezi cu mine. Nu 
pomenești de diamante. O convingi doar să se pună la adăpost 
până la întoarcerea mea. De acord? 

— De acord. Dumaz păru să reflecteze câteva secunde, apoi 
zise: Să admitem că o găsesc pe această Sarah. Ce pot să-i spun 
ca s-o conving că noi doi colaborăm? 

— Spune-i că port Glock-ul ei lângă inima mea. 

— Ce porți? 

— Glock-ul ei. G-L-O-C-K. O să-nțeleagă ea. Și mai e ceva, am 
adăugat. Nu te lăsa înșelat de înfățișarea lui Sarah. E frumoasă 
și delicată, dar e o femeie periculoasă. E o israeliană, înţelegi? O 
luptătoare instruită, expertă în arme de foc. Fii cu băgare de 
seamă la orice gest alei. 

— Am priceput, făcu Dumaz cu o voce neutră. Asta-i tot? 

— Îţi cerusem informaţii despre Lumea Unică. N-am găsit 
nimic în faxul dumitale. 

— Am întâmpinat obstacole serioase. 

— Adică? 

— Lumea Unică mi-a pus la dispoziţie o hartă amănunţită a 
centrelor sale de pe tot cuprinsul lumii. Dar organizaţia refuză 
să-mi furnizeze lista cu membrii Clubului celor 1001. 

— Ca poliţist, nu poţi să... 

— N-am nici mandat, nici vreun ordin oficial. Pe de altă parte, 
Lumea Unică este o adevărată instituţie în Elveţia. Nu s-ar 
vedea cu ochi buni faptul că un amărât de polițai se apucă să-i 
agaseze pentru o afacere care nu se bazează, în fond, pe nimic. 
Sincer, nu am destulă greutate. 

Dumaz mă exaspera. Işi pierduse orice eficacitate. 

— Poţi măcar să-mi faxezi harta aia? 

— De cum am închis telefonul. 


VP - 151 


— Hervé, o să plec cât mai degrabă în Africa, mâine sau 
poimâine. Nu te voi mai căuta. E prea complicat. Peste vreo 
zece zile o să reapar, cu cheile finale ale acestei povești. 

L-am salutat pe inspector și am închis. Faxul începu să bâzâie 
după câteva secunde. Era harta centrelor LU. La ora actuală 
existau în lume aproximativ șaizeci de tabere, dintre care 
aproape o treime erau permanente. Celelalte se deplasau, în 
funcţie de urgente. Erau centre instalate în Asia, Africa, America 
de Sud, Europa de Est. Se distingeau concentrări în țările 
bântuite de război, de foamete sau de mizerie. Astfel, în Cornul 
Africii se aflau peste douăzeci de tabere. Bangladeshul, 
Afghanistanul, Brazilia, Peru totalizau vreo alte douăzeci. În 
cadrul acestei dispersii, am deslușit două trasee, care mi s-au 
părut foarte clare. O linie „est”, trecând prin Balcani, Turcia, 
Israel, Sudan și Africa de Sud. Un traseu „vest”, mult mai scurt, 
pornind din sudul Marocului (frontul Polisario) și ramificându-se 
spre Mali, Niger, Nigeria și Republica Centrafricană. Am 
comparat această hartă cu cea a lui Wagner: taberele LU 
jalonau ruta berzelor și puteau sluji cu ușurință drept halte 
pentru santinelele păsărilor, de felul lui Sikkov. 

În noaptea aceea, abia dacă am dormit. M-am informat 
despre zborurile în direcţia Bangui: o cursă Air Afrique decola a 
doua zi, la 23:30. Am rezervat un loc la clasa întâi - tot din 
fondurile lui Böhm. 

Menghina destinului meu se strângea cu încă un milimetru. 
Eram din nou singur. În drum spre miezul arzător al misterului - 
și cenușa vie a propriului meu trecut. 


VP - 152 


IV. PĂDUREA VIRGINĂ 


29. 


În seara de 13 septembrie, când ușile de la Roissy-Charles-de- 
Gaulle s-au deschis, sub panoul care afișa Air Afrique, am simţit 
că pătrundeam deja pe continentul negru. Femei înalte arborau 
boubovP-uri pestrițe, negri cu un aer grav, încorsetați în costume 
de diplomat, își supravegheau valizele de carton, uriași purtând 
turbane, în dje//aba* albe și toiege de lemn așteptau răbdători 
sub ecranele orarelor. Multe curse spre Africa plecau noaptea - 
și în seara aceasta era o adevărată mulţime de-a lungul 
ghișeelor. 

Mi-am înregistrat bagajul, apoi am urcat pe scara rulantă spre 
sala de  îmbarcare. În cursul zilei îmi  completasem 
echipamentul. Cumpărasem un mic rucsac impermeabil, un 
poncho din pânză cerată (anotimpul ploilor era în toi în RCA), un 
cearșaf-plic din bumbac fin, încălțăminte rezistentă, dintr-un 
material sintetic care se usca foarte repede, și un cuțit 
impozant, cu lamă zimţată. Imi procurasem un cort ușor, de una 
sau două persoane, pentru cazul unor campări neprevăzute și 
îmi  îmbogăţisem trusa de prim ajutor cu medicamente 
antipaludice, preparate împotriva colicilor, spray-uri contra 
ţânţarilor... Mă gândisem și la câteva alimente de supraviețuire 
- batoane de pastă de migdale, cereale, semipreparate în 
ambalaje autoîncălzite -, care să mă scutească de meniuri pe 
bază de maimuțe prăjite și antilope la protap... În sfârșit, luasem 
un dictafon și casete de o sută douăzeci de minute - în vederea 
înregistrării unor eventuale interogatorii. 

În jurul orei douăzeci și trei, m-am îmbarcat. Avionul era pe 
jumătate gol și toţi pasagerii erau bărbaţi. Am constatat că 
eram singurul alb. Republica Centrafricană nu părea a fi o 
destinaţie turistică. Negrii se instalau, discutând într-o limbă 


> Cămașă largă de pânză, purtată de negrii din Africa (n.red.). 
6 Haină cu mâneci lungi și glugă, purtată de bărbaţi și temei, în Africa de Nord 
(n.red.). 

VP - 153 


necunoscută, plină de silabe apăsate și de intonaţii acute. Am 
dedus că vorbeau în sango, limba naţională a ţării. Uneori se 
exprimau în franceză, o franceză presărată cu suișuri și 
coborâșuri, cu „serrrrios”-uri afectate și r-uri răsunătoare. Am 
simţit numaidecât o dragoste fulgerătoare pentru acest limbaj 
neașteptat. Era pentru prima oară când constatam că o limbă 
„vorbea” la fel de mult prin sonorităţile ei, cât și prin cuvintele 
efectiv pronunţate. 

La miezul nopţii, avionul - un DC-10 - decolă. Vecinii mei își 
deschiseră gențţile-diplomat și scoaseră sticle de gin și de 
whisky. Imi oferiră un pahar. Am refuzat. Afară, noaptea radia și 
părea să ne împresoare cu o aureolă stranie. Conversaţiile 
vecinilor mei mă legănau încetișor. Nu după mult timp am 
adormit. 

La două dimineața am făcut escală la N'Djamena, în Ciad. Prin 
hublou, n-am observat decât conturul vag al unei clădiri slab 
luminate, la capătul pistei. Ușa deschisă lăsa să pătrundă în 
avion o căldură insistentă, parcă înfometată. Afară, siluete 
albicioase pluteau în întuneric. Brusc, totul dispăru. Decolăm din 
nou. N'Djamena fusese la fel de trecătoare ca o iluzie. 

La ora cinci m-am trezit brusc. Lumina zilei strălucea 
deasupra norilor. Era o lumină cenușie și vibrantă, un lac 
transparent de fier, ale cărui reflexe scânteiau ca mercurul. 
Avionul cobori în picaj de optzeci de grade, în inima norilor. 
Traversam straturi de negru, de albastru, de gri, care ne 
cufundară într-o obscuritate deplină. 

Și, deodată, apăru Africa. 

Pădurea nemărginită se desfășură sub ochii mei. Era o mare 
de smarald, imensă și unduitoare, care se preciza pe măsură ce 
coboram. Puțin câte puţin, verdele-închis se lumina, se nuanţa. 
Am observat coame zburlite, creste presărate cu norișori albi, 
piscuri în efervescenţă. Râurile erau galbene, pământul, roșu ca 
sângele, iar copacii vibrau ca niște săbii de prospeţime. Totul 
era intens, acut, luminos. Doar pe alocuri scăpau din acest 
clocot apatii mate, petice de tihnă, care aveau indolenta 
nuferilor sau calmul pășunilor. Uneori apăreau colibe minuscule, 
plantate în junglă. Mi-am imaginat oamenii care trăiau acolo, 
locuitorii acestei lumi exuberante. Mi-am imaginat această 
existență diluată aceste dimineţi de metal când glasurile 
animalelor îţi răsună în urechi, când pământul ţi se afundă sub 


VP - 154 


tălpi, luând amprente lentei tale decrepitudini. Pe toată durata 
manevrei de aterizare am rămas așa, cufundat în visare. 

Nu știu unde se situează exact Tropicul Cancerului, dar, când 
am coborât din avion, am înţeles că îl traversasem, aflându-mă 
acum aproape de ecuator. Aerul nu era decât o pală de foc. 
Cerul avea o lumină atonă și nemaipomenit de pură - de parcă 
fusese spălat și decolorat de aversele dimineţii. Mirosuri 
explodau în toate părţile. Parfumuri lente și grele, remușcări 
persistente și crude, alcătuind un amestec straniu de exces de 
viaţă și de moarte, de ecloziune și de putrefacție. 

Sala sosirilor nu era decât o incintă de beton brut, fără nicio 
finisare sau ornamentaţie. În mijloc se aflau două mici tejghele 
de lemn, în spatele cărora niște militari înarmaţi controlau 
pașapoartele și certificatele de vaccinare. Urma vama: o lungă 
bandă rulantă, defectă, unde trebuia deschis fiecare bagaj 
(Glock-ul meu era tot sub formă de piese disparate, repartizate 
în cele două genţi de voiaj). Soldatul făcu o cruce cu o cretă 
umedă și mă lăsă să trec. M-am pomenit afară, printre familii 
gălăgioase venite să-și aștepte fraţii sau verii. Umiditatea era și 
mai pregnantă și am avut impresia că pătrund în miezul unui 
burete infinit. 

— Unde mergi, patroane? Ă 

Un negru înalt, cu un surâs dur, îmi aţinea calea. Işi oferea 
serviciile. Fără să stau pe gânduri, din sfidare poate, am spus: 

— Sicamine. Du-mă la același hotel ca de obicei. 

Numele minei - curată cacealma din partea mea - avu efectul 
unui „Sesam, deschide-te!” Omul șuieră printre degete și o 
ceată de puști se repezi numaidecât să-mi ia bagajele. El nu 
înceta să le repete „Sicamine, Sicamine”, pentru a-i face să 
iuţească pasul. Un minut mai târziu eram în drum spre Bangui, 
într-un taxi galben și prăfuit, al cărui șasiu râcâia pământul. 

Bangui n-avea nimic dintr-un oraș. Era mai degrabă un sat 
lung, încropit de ici, de colo. Casele erau din chirpici, acoperite 
cu tablă ondulată. Strada era din pământ bătătorit și nenumărați 
pietoni circulau de-a lungul acestei ulițe de un roșu-aprins. Sub 
cerul lubrifiat, am sesizat dualitatea culorilor africane: negru și 
roșu - Carnea și Pământul. Ploile din zori îmbibaseră solul și 
drumul era plin de băltoace scânteietoare. Bărbaţii purtau, ca 
semn al eleganței, cămăși cu mâneci scurte și sandale. Mergeau 
cu pași indolenţi, temerari în căldura născândă. Dar mai cu 


VP - 155 


seamă atrăgeau atenţia femeile. Lungi tije drepte, mlădii, de o 
frumuseţe demnă de venerație, care-și purtau baloturile pe cap, 
precum niște flori petalele. Gâtul lor părea un colier de graţie, 
chipul lor exprima blândetțe și fermitate, iar picioarele lor lungi și 
negre, cu tălpile trandafirii, erau de o senzualitate care biciuia 
simţurile. Sub cerul ca de apocalips, aceste siluete zvelte și 
sălbatice ofereau cel mai frumos spectacol pe care-l 
contemplasem vreodată. 

_ „Sicamine. Bani mulţi!” glumi ghidul meu, așezat lângă șofer. 
Işi freca arătătorul de degetul mare. Am zâmbit și am încuviințat 
din cap. Taxiul opri în faţa unui Novotel. O construcţie cu 
tencuiala cenușie nedrișcuită, arborând balcoane de lemn, 
dominată de arbori imenși. L-am plătit pe tânărul negru în franci 
francezi și am intrat în hotel. Am achitat în avans o noapte și am 
schimbat cinci mii de franci francezi în franci CFA - ca să am cu 
ce să-mi organizez expediţia în junglă. Am fost condus spre 
camera mea, situată la parter, printr-o mare curte interioară în 
care se afla o piscină înconjurată de plante exotice. Am ridicat 
din umeri. In acest anotimp al ploilor, pătratul de apă turcoaz mi 
se părea o nerozie. 

Camera era acceptabilă: spațioasă și luminoasă. Un decor 
oarecare, dar culorile - brun, ocru, alb - mi se păreau, nu știu de 
ce, caracteristice Africii. Instalaţia de aer condiționat băzâia. Am 
făcut un duș și m-am schimbat. Apoi am hotărât să încep 
ancheta. Am căutat prin sertarele biroului și am găsit o carte de 
telefon a RCA - o broșură de vreo treizeci de pagini. Am format 
numărul sediului Sicamine. 

Am vorbit cu un oarecare Jean-Claude Bonafé, director 
executiv. l-am explicat că eram jurnalist și că voiam să realizez 
un reportaj despre pigmei. Or, remarcasem că unele dintre 
exploataţiile firmei sale se aflau pe teritoriul pigmeilor aka. Mă 
putea ajuta să ajung acolo? In Africa, solidaritatea dintre albi 
este o valoare sigură. Bonafé îmi propuse imediat să-mi 
împrumute o mașină care să mă ducă până la liziera pădurii și 
să-mi pună la dispoziţie o călăuză pe care o cunoștea. Dar mă și 
puse în gardă: trebuia să ocolesc domeniile Sicamine. Directorul 
general, Otto Kiefer, care trăia acolo, era „un tip incomod”... 
Drept concluzie, Bonafé declară pe un ton de confidenţă: „De 
altfel, dacă Kiefer ar afla că v-am ajutat, aș avea neplăceri 
serioase...” 


VP - 156 


Bonafe mă invită să trec în cursul dimineţii pe la biroul său, 
pentru a pune la punct aceste preparative. Am acceptat și-am 
închis. Am dat apoi câteva telefoane unor membri ai comunității 
franceze din Bangui. Era sâmbătă, dar toată lumea părea să 
lucreze. Am stat de vorbă cu directori de mine, cu responsabili 
de fabrici de cherestea, cu funcţionari de la Ambasada Franţei. 
Toţi acești francezi dezrădăcinaţi, uzaţi, secătuiţi de tropice, 
păreau fericiţi să discute cu mine. Orientându-mi întrebările, am 
reușit să-mi fac o idee precisă despre situaţie și să încropesc un 
portret complet al lui Otto Kiefer. 

Cehul conducea patru mine, răspândite în sudul extrem al 
RCA - acolo unde începe „marele verde”, imensa pădure 
ecuatorială care se întinde spre Congo, Zair, Gabon. Kiefer lucra 
acum pentru statul centrafrican. Din nefericire, după părerea 
tuturor, filoanele erau epuizate. RCA nu mai producea diamante 
de bună calitate, dar săpăturile continuau - de formă. Personal, 
firește, aveam o altă idee în legătură cu absenţa pietrelor de 
valoare. 

Toţi interlocutorii mei, fără excepţie, îmi confirmară violenţa și 
cruzimea lui Kiefer. Astăzi, era bătrân - în jur de șaizeci de ani -, 
dar mai periculos ca oricând. Se stabilise în inima pădurii, 
pentru a-și supraveghea mai bine oamenii. Nimeni nu bănuia că 
Otto Kiefer era căpetenia traficanţilor. Dacă rămânea în 
hăţișurile junglei, era pentru a putea manevra mai bine, pentru 
a sustrage pietrele brute și a le expedia tovarăşului său, Böhm, 
- prin intermediul berzelor. 

Am decis să dau de Kiefer în adâncul pădurii, să-l înfrunt sau 
să-l urmăresc - în funcţie de împrejurări - până ce va pleca în 
căutarea berzelor. Chiar dacă Böhm decedase, eram sigur că 
cehul nu va abandona sistemul curierilor. Berzele nu ajunseseră 
încă în Republica Centrafricană. Dispuneam, deci, de circa opt 
zile pentru a-l găsi pe Kiefer în ţinutul minelor. Era ora 
unsprezece. Mi-am îmbrăcat sahariana și am plecat la întâlnirea 
cu Bonafé. 


VP - 157 


30. 


Sediul social al companiei Sicamine era situat în partea de 
sud a orașului. Drumul cu taxiul dură vreo cincisprezece minute, 
de-a lungul unor artere roșietice care se întindeau la umbra 
copacilor gigantici. La Bangui, în plină stradă, puteai da de 
adevărate zone de junglă, brăzdată de făgașe adânci, sângerii, 
sau de clădiri în ruine, devorate de vegetaţie, peste care s-ar fi 
zis că trecuse o turmă de elefanți. 

Birourile erau instalate într-un soi de ranch’ de lemn, în fața 
căruia staţionau mașini cu tracțiune integrală, pătate de laterit - 
pământul african. Mi-am anunţat prezenţa la biroul de primire. O 
negresă trupeșă se înduplecă să mă conducă de-a lungul unei 
verande finisate grosolan. l-am urmat mersul leganat și lasciv. 

Jean-Claude Bonafe era un alb mic de statură, cu o constituție 
robustă, la vreo cincizeci de ani. Purta o cămașă bleu și 
pantaloni de pânză nealbită. La prima vedere, nimic nu-l 
deosebea de oricare alt șef de întreprindere francez. Nimic, în 
afara unui licăr de nebunie în privire. Omul părea răvășit 
dinlăuntru, bântuit de o vijelie plină de explozii de ilaritate și de 
gânduri dureroase. Ochii îi străluceau ca niște vitrine, iar dinţii, 
lungi și oblici, i se sprijineau pe buza inferioară, într-un surâs 
perpetuu. Individul, în luptă cu tropicele, nu se recunoștea 
învins. Se împotrivea degenerescenţei tropicale, cu preocupări 
pentru amănunte, cu mici preţiozităţi, cu parfum parizian. 

— Sunt realmente încântat de cunoștință, atacă el. Am lucrat 
deja la proiectul dumneavoastră. V-am găsit o călăuză de 
încredere: vărul unuia dintre angajaţii mei, originar din Lobaye. 

Se așeză la biroul său, un bloc de lemn brut pe care tronau, 
singuratice, niște statuete africane, și întinse o mână cu unghiile 
îngrijite înspre o hartă a Centrafricii, fixată pe perete, în spatele 
lui. 

— De fapt, continuă el, partea cea mai cunoscută a RCA este 
sudul. Pentru că aici se află Bangui, capitala. Pentru că aici 
începe pădurea deasă, sursa tuturor bogățiilor. Precum și 
teritoriul m'baka-ilor, adevărații stăpâni ai Centrafricii - Bokassa 
aparţinea acestei etnii. Regiunea care vă interesează e și mai 
jos, în extremul sud, dincolo de M'Baiki. 


7 în engleză, în original (n.red.). 
VP - 158 


Bonafe indica pe hartă o imensă porţiune de culoare verde. 
Nu exista nici urmă de drumuri, poteci sau sate. Nimic, decât 
verde. Pădure la nesfârșit. 

— Aici, urmă el, se află minele noastre. Chiar deasupra 
frontierei cu statul Congo. Teritoriul pigmeilor aka. „Negrii mari” 
nu merg niciodată acolo. Le e o frică de moarte. 

O imagine se cristaliză în mintea mea. Kiefer, Stăpânul 
Tenebrelor, era apărat de ţinutul acela mai bine decât o 
întreagă armată. Copacii, animalele, legendele erau santinelele 
lui. M-am dezbrăcat de haină. In birou era o căldură ucigătoare. 
Climatizarea nu funcţiona. l-am aruncat o privire lui Bonafé. 
Cămașa îi era leoarcă de transpiraţie. El continuă: 

— În ceea ce mă privește, îi ador pe pigmei. Sunt un popor 
extraordinar, plin de veselie, de mister. Dar și mai extraordinară 
e pădurea. Ochii săi exprimau extazul, dinţii lui ca niște cioburi 
de sticlă se întredeschideau, în semn de beatitudine. Ştiţi cum 
funcţionează acest univers, domnule Antioche? Marele Verde 
trăiește din lumină. O lumină filtrată cu pipeta, traversând 
coronamentul pădurii. Bonafe formă cu degetele lui durdulii un 
baldachin, apoi cobori glasul, ca și când ar fi divulgat un secret: 
E de ajuns ca un copac să cadă, și tac! soarele se strecoară prin 
această deschidere. Vegetaţia captează razele, crește de zor și 
astupă numaidecât spărtura. E fantastic! Jos, arborele căzut 
îngrașă solul, pentru a da naștere unei noi generaţii. Și așa mai 
departe. Pădurea e nemaipomenită, domnule Antioche. Este o 
lume activă, fremătătoare, devorantă. Un univers în sine, cu 
ritmurile sale, legile sale, locuitorii săi. Acolo viețuiesc mii și mii 
de specii vegetale diferite, mii și mii de nevertebrate și 
vertebrate! 

Mă uitam la Bonafé, îi priveam chipul grotesc, cu ten ca de 
ceară, între umerii căzuţi. Degeaba lupta bietul om: se 
scufunda, se dizolva în toropeala tropicelor. 

— Pădurea este... periculoasă? 

Bonafe emise un râs scurt. 

— La drept vorbind... da, răspunse. E destul de periculoasă. 
Mai ales insectele. Cele mai multe sunt purtătoare de boli. 
Există ţânţarii, care transmit paludisme endemice, foarte 
recalcitrante la chinină, sau febră dengue, care provoacă friguri 
de crezi că ţi se frâng oasele. Există muștele fourroux, ale căror 
înțepături dau mâncărimi cumplite, furnicile, care distrug totul în 


VP - 159 


calea lor, viermii-dragon, care îţi introduc filamente în artere, 
până la a le obtura cu totul. Mai sunt și alte lighioane, realmente 
afurisite, ca puricii numiţi chiques, care-ţi rod degetele de la 
picioare, ori muștele-vampir, care-ţi sug sângele. Sau viermi de 
un soi cu totul aparte, care iau naștere în carnea omului. Am 
avut câţiva în craniu. Îi simţeam săpând, scurmând, înaintând 
sub pielea capului. Nu rareori se întâmplă să-i și întrevezi cu 
ochiul liber, croindu-și drum sub pleoapele unui om care stă de 
vorbă cu tine. Bonafe râse. Părea surprins de propriile sale 
concluzii. Da, pădurea-i mai degrabă periculoasă. Dar toate 
astea nu sunt decât accidente, excepţii. Nu vă faceţi griji din 
cauza lor. Jungla e minunată, domnule Antioche. Minunată... 

Bonafe ridică receptorul telefonului și vorbi în sango. Apoi mă 
întrebă: 

— Când vreţi să plecați? 

— De îndată ce va fi cu putință. 

— Aveţi autorizaţie? 

— Ce autorizaţie? 

Directorul făcu ochii mari. Apoi, din nou, izbucni în râs. 
Repetă, lovindu-și palmele: „Ce autorizaţie?” Sudoarea îi șiroia 
pe faţă. Scoase o batistă de mătase, continuând să pufnească în 
râsete scurte. Pe urmă îmi explică: 

— Nu veţi putea să vă mișcaţi de aici fără o autorizaţie 
ministerială. Cea mai neînsemnată potecă, cel mai mic cătun se 
află sub supravegherea poliţiei. Ce să-i faci! Suntem în Africa și 
guvernaţi tot de un regim militar. În plus, recent au avut loc 
tulburări grave. Trebuie să solicitaţi o autorizaţie din partea 
Ministerului Informaţiei și al Comunicaţiilor. 

— Câte zile vor fi necesare? 

— Cel puţin trei, mă tem. Cu atât mai mult cu cât va trebui să 
așteptați ziua de luni pentru a vă prezenta cererea. Dar vă pot 
sprijini pe lângă ministru. E un mulatru, suntem amici. Bonafe 
spuse asta de parcă cele două fapte erau legate. Vom încerca să 
grăbim procedura. Insă voi avea nevoie de fotografii de 
identitate și de pașaportul dumneavoastră. l-am dat, fără nicio 
tragere de inimă, cele cerute, printre care două poze provenite 
de la o viză inutilă pentru Sudan. De îndată ce veți fi obținut 
acest act... 

Se auzi o bătaie în ușă. Un negru spătos intră în birou. Avea 
fața rotundă, nasul turtit și ochii bulbucaţi. Tenul lui semăna cu 


VP - 160 


pielea tăbăcită. Părea de vreo treizeci de ani și era îmbrăcat 
într-o djellaba mai degrabă albastră. 

— Gabriel, zise Bonafe, ţi-l prezint pe Louis Antioche, un 
jurnalist venit din Franţa. Dorește să meargă în junglă ca să 
realizeze un reportaj despre pigmei. Cred că poţi să-l ajuţi. 

Gabriel se uită ţintă la mine. Bonafe mi se adresă: 

— Gabriel e originar din Lobaye. Toţi ai săi trăiesc la liziera 
pădurii. 

Negrul continua să caște ochii la mine, cu un zâmbet în colțul 
gurii. Albul reluă: 

— Gabriel o să vă ducă documentele la minister - are un văr 
care lucrează acolo. De îndată ce vi se va acorda autorizaţia, o 
să vă pun la dispoziţie o 4x4. 

— Vă mulțumesc foarte mult. 

— Nu-mi mulțumiți. Mașina n-o să vă fie de mare ajutor. La 
treizeci de kilometri dincolo de M'Baiki începe pădurea. Nu mai 
există niciun drum. 

— Atunci? 

— Va trebui să continuaţi pe jos până la exploatările noastre. 
Vreo patru zile de mers. 

— N-aţi tăiat drumuri până la mină? 

Bonafé pufni în râs: 

— Drumuri! Se întoarse spre negru. Drumuri, Gabriel! Mi se 
adresă din nou: Sunteţi hazliu, domnule Antioche. N-aveţi idee 
de jungla pe care urmează s-o înfruntaţi. Câteva săptămâni îi 
sunt suficiente vegetației de-acolo pentru a șterge orice cărare. 
Am renunţat de mult să mai croim poteci în acel haos de liane. 
De altfel, în cazul că nu știaţi: diamantele sunt o marfă mai 
degrabă ușoară. Nu-i nevoie de camioane, nici de echipamente 
speciale. Avem, totuși, un elicopter, care face periodic naveta la 
exploatare. Dar nu putem închiria aparatul doar pentru 
dumneavoastră. 

Un surâs se insinuă pe buzele sale - o anghilă alunecând în 
ape tulburi. 

— În altă ordine de idei, o dată ajuns în adâncul pădurii, e 
inutil sa contați pe oamenii noștri. Minerii trudesc din greu. lar 
Clement, maistrul nostru, e cam ţicnit. Cât despre Kiefer, v-am 
avertizat: nu vă apropiaţi de el. Prin urmare, ocoliţi exploatarea 
noastră și duceţi-vă la Misiune. 

— La Misiune? 


VP - 161 


— Ceva mai departe, în pădure, o călugăriţă alsaciană a 
instalat un dispensar. Acordă îngrijiri și educaţie pigmeilor. 

— Trăiește singură acolo? 

— Da. O dată pe lună vine la Bangui, pentru a-și supraveghea 
aprovizionarea - îi permitem să folosească elicopterul nostru. 
Apoi dispare din nou, cu hamalii ei, pentru o lună. Dacă vreți 
liniște și pace, veţi fi servit. Nu se poate închipui loc mai izolat. 
Sora Pascale o să vă indice așezările aka cele mai interesante. 
Vă convine? 

Pădurea virgină, o călugăriţă printre pigmei, Kiefer în inima 
junglei: febra Africii începea să pună stăpânire pe mine. 

— Am o ultimă rugăminte. 

— Vă ascult. 

— Aţi putea sa-mi găsiţi niște gloanţe de 45 pentru un pistol 
automat? 

Interlocutorul meu îmi strecură o căutătură pe sub sprâncene, 
ca pentru a descoperi adevăratele mele intenţii. li aruncă o 
privire scurtă lui Gabriel, apoi răspunse: 

— Nicio problemă. 

Bonafe lovi cu palmele în tăblia biroului și se întoarse spre 
negru: 

— Ai înţeles care-i treaba, Gabriel? O să-l duci pe domnul 
Antioche la liziera pădurii. Apoi o să-i ceri vărului tău să-l 
călăuzească până la Misiune. 

Negrul încuviință. Nu-și luase ochii de la mine. Bonafé îi 
vorbea ca un învăţător care se adresează unui elev. Dar Gabriel 
părea capabil să ne tragă pe sfoară într-o clipită. Fără efort, cu 
un bobârnac al minţii. Inteligența lui plutea în căldura 
înăbușitoare, ca o insectă șireată. l-am mulţumit lui Bonafe și 
am revenit la problema lui Kiefer: 

— Ciudată idee din partea directorului dumneavoastră să se 
stabilească într-o fundătură de smârcuri. 

Bonafe ricană din nou: 

— Depinde din ce punct de vedere privim lucrurile. 
Extragerea diamantelor cere o supraveghere foarte strictă. 
Kiefer e genul de om care știe tot și conduce cu o mână de fier. 

Am riscat o nouă întrebare: 

— L-aţi cunoscut pe Max Böhm? 

— Elveţianul? Nu, nu personal. Am sosit după plecarea lui din 
RCA, în 1980. El a condus Sicamine înaintea cehului. O 


VP - 162 


cunoștință de-a dumneavoastră? lertaţi-mă, dar, după părerea 
tuturor, Max Böhm era chiar mai rău decât Kiefer. Și asta nu-i 
vorbă în vânt. Dădu din umeri. Ce să-i faci, domnule Antioche: 
Africa împinge la cruzime. 

— În ce împrejurări a părăsit Max Böhm Africa? 

— Habar n-am. Poate că a avut probleme de sănătate. Sau 
probleme cu Bokassa. Sau amândouă. Chiar nu știu. 

— Credeţi că-domnul Kiefer a rămas în legătură cu elvețianul? 

Fu o întrebare pe care n-ar fi trebuit s-o pun. Bonafe mă 
sfredeli cu privirea. Fiecare iris părea să-mi sondeze gândurile. 
Nu răspunse nimic. Am schiţat un surâs într-o dungă și m-am 
ridicat. În pragul ușii, Bonafé repetă, bătându-mă pe spate: 

— Nu uitaţi, domnule Antioche: nicio vorbă lui Kiefer. 

Am hotărât să merg pe jos, la umbra imenșilor arbori. Soarele 
era în înaltul cerului. Pe alocuri, noroiul se uscase deja, praful 
învârtejindu-se ca un pigment purpuriu. Coroanele grele ale 
copacilor se legănau domol, răsfrângând suspinele vântului. 

Pe neașteptate, am simţit o mână pe umărul meu. M-am 
întors. Gabriel stătea înaintea mea, cu faţa rotunjită de un 
zâmbet. Spuse imediat, cu vocea sa groasă: 

— Patroane, te interesează pigmeii cum mă interesează pe 
mine cactușii. Dar cunosc pe cineva care ţi-ar putea vorbi 
despre Max Böhm și despre Otto Kiefer. 

Inima îmi stătu în loc. 

— Cine? 

— Taică-meu. Gabriel cobori glasul. Tatăl meu a fost călăuza 
lui Max Böhm. 

— Când pot să stau de vorbă cu el? 

— Vine la Bangui mâine dimineaţă. 

— Să mă caute de îndată la Novotel. O să-l aștept. 


31. 


Am prânzit la umbră, pe terasa hotelului. Câteva mese erau 
dispuse în jurul piscinei și, la adăpostul plantelor tropicale, se 
puteau degusta pești din fluviu. Novotelul părea pustiu. Rarii 
clienți erau oameni de afaceri europeni, care își încheiau 
tranzacțiile în viteză și nu așteptau decât un lucru: avionul de 


VP - 163 


înapoiere. În ceea ce mă privea, îmi plăcea hotelul. Terasa 
mare, pardosită cu piatră albă și împresurată de frunziș, avea 
acea melancolie a caselor coloniale abandonate, unde vegetația 
a desenat râuri de liane, lacuri de buruieni. 

In timp ce îmi savuram peștele-căpitan, îl observam pe 
directorul hotelului, care-l dojenea pe grădinar. Directorul era un 
tânăr francez cu tenul verzui, ce părea la capătul răbdării. 
Incerca să ridice un lăstar de trandafir, pe care negrul îl strivise 
din nebăgare de seamă. Fără dialoguri, scena se învecina cu 
gagul. lritarea albului, gesticulaţia sa exagerată și mutra pocăită 
a negrului, care dădea din cap cu un aer absent: totul avea 
aspectul unei scene comice de film mut. 

Imediat după aceea, directorul veni să-mi ureze bun venit, 
încercând totodată să afle motivul obscur care mă adusese în 
țara aceasta. l-am văzut ticul nervos în timp ce-mi scruta 
cicatricea de sub buză. l-am explicat proiectele mele de 
reportaj. La rândul său, mi-a relatat propria-i poveste. Se oferise 
de bunăvoie să conducă Novotelul din Bangui. O etapă esenţială 
în cariera sa, zicea el - și părea să lase de înţeles că, din 
momentul în care ai ajuns să conduci ceva pe aici, nu te mai 
temi de nimic. Se lansă apoi într-o lungă tiradă despre 
incompetenţa africanilor, indiferența lor și nenumăratele lor 
defecte. „Trebuie să încui totul”, susţinea el, scuturând o 
legătură plină de chei care-i atârna la centură. „Și nu vă lăsaţi 
înșelat de ţinuta lor corectă. E rodul unei lupte îndelungate”. 
Rodul „luptei” directorului consta într-o cămașă roz cu mâneci 
scurte și un papion, pe care toţi chelnerii îl purtau ca pe o farsă 
izbutită. „De cum părăsesc hotelul”, continuă el, „se întorc 
desculți în cocioaba lor și dorm pe dușumea!” 

Faţa directorului avea aceeași expresie ca a lui Bonafe. Era o 
uzură, o coroziune de un gen straniu, de parcă o rădăcină 
crescuse înăuntrul trupurilor și se hrănea cu sângele oamenilor. 
„Apropo”, încheie el coborând glasul, „n-aveţi prea multe 
șopârle în cameră?” l-am spus că nu și l-am expediat cu o lungă 
tăcere. 

După dejun, m-am hotărât să consult dosarele pe care le 
pregătisem la Paris cu privire la diamante și la chirurgia 
cardiacă. Am parcurs în viteză documentația referitoare la pietre 
- metode de extracţie, clasificare, carate etc. Știam, în 
momentul de faţă, destul de multe despre rețeaua lui Böhm și 


VP - 164 


verigile ei esenţiale. Informaţiile tehnice și comentariile de 
specialitate nu puteau să-mi ofere mare lucru. 

Am trecut la dosarul pe tema chirurgiei cardiace, cuprinzând 
extrase din enciclopedii medicale. Istoria acestei activităţi era o 
adevărată epopee, scrisă de pionieri temerari. M-am pomenit, 
astfel, cufundat în alte epoci: 


„... Adevăratele începuturi ale chirurgiei cardiace au 
avut loc la Philadelphia, datorită lui Charles Bailey. 
Prima sa intervenţie pe valva mitrală datează de la 
sfârșitul anului 1947. Este un eșec. Bolnavul moare în 
urma unei hemoragii. Cu toate acestea, Bailey este 
încredințat că se află pe drumul cel bun. Colegii săi 
însă nu-l cruță. E tratat de nebun, de măcelar. Bailey 
așteaptă. Reflectează. În martie 1948, realizează o 
valvulotomie ce pare satisfăcătoare, la Wilmington 
Memorial Hospital. Dar, în cea de-a treia zi, pacientul 
decedează din cauza unei erori de reanimare. Pentru 
a-și realiza proiectele, Bailey trebuie să devină chirurg 
ambulant și să opereze în spitale care îi tolerează 
intervenţiile. La 10 iunie 1948, Bailey are de operat 
două stenoze mitrale în aceeași zi. Primul bolnav 
moare prin stop cardiac înainte de sfârșitul 
intervenţiei. Charles Bailey se grăbește să ajungă la 
celălalt spital înainte ca vestea eșecului să se afle, de 
teamă să nu i se interzică accesul în sala de operaţie. 
Atunci se petrece miracolul: a doua intervenţie e un 
succes. Chirurgia valvei mitrale a luat, în sfârșit, 
naștere...” 


Mi-am continuat lectura și am zăbovit asupra primelor 
transplantări cardiace: 


„... Contrar unei trainice legende, nu chirurgul sud- 
african Christian Neethling Barnard este cel care, în 3 
decembrie 1967, a încercat prima grefă cardiacă la 
om. Înaintea lui, în ianuarie 1960, medicul francez 
Pierre Senicier implantase inima unui cimpanzeu în 
toracele unui bolnav în vârstă de șaizeci și opt de ani, 
ajuns în ultimul stadiu al unei insuficiențe cardiace 


VP - 165 


ireversibile. Operația a reușit. Însă inima grefată nu a 
funcționat decât câteva ore...” 


Am răsfoit mai departe: 


„... Unul dintre evenimentele majore ale chirurgiei 
cardiace rămâne transplantul de inimă efectuat în 
1967, la Cape Town, de profesorul Christian Barnard. 
Tehnica acestei operaţii, care avea să fie reluată 
curând în Statele Unite, în Anglia și în Franţa, fusese 
pusă la punct de profesorul american Shumway - 
metoda «Shumway»... 

Pacientul, Louis Washkansky, era în vârstă de 
cincizeci și cinci de ani. În decurs de șapte ani, suferise 
trei infarcte miocardice, ultimul lăsându-l în stare de 
insuficiență cardiacă ireductibilă. Pe toată durata lunii 
noiembrie 1967, o echipă formată din treizeci de 
chirurgi, anesteziști, medici, tehnicieni a stat pregătită 
în permanenţă la spitalul Groote Schuur, din Cape 
Town, în așteptarea operaţiei a cărei oră și zi urmau a 
îi stabilite de profesorul Christian Barnard. Decizia a 
fost luată în noaptea de 3 spre 4 decembrie: o tânără 
de douăzeci și cinci de ani își pierduse viaţa într-un 
accident de circulație. Inima ei avea să înlocuiască 
inima deficientă a lui Louis Washkansky. Cantitatea 
mare de medicamente imunodepresive ce îi fusese 
administrată pentru a împiedica respingerea grefei 
slăbise atât de mult sistemul său de apărare, încât nu-i 
mai îngăduise să lupte contra unei infecţii...” 


Toate aceste relatări despre trupuri deschise, despre organe 
manipulate îmi provocau greață. Totuși, știam că Max Böhm își 
găsea locul în acest istoric. Elveţianul lucrase în Africa de Sud 
din 1969 până în 1972. Mi-am imaginat explicaţii rocambolești 
în legătură cu transplantul său. Poate că făcuse cunoștință, la 
Cape Town, cu Christian Barnard sau cu medici din serviciul 
acestuia. Poate că se întorsese acolo, după atacul suferit în 
1977. Pentru a i se aplica o grefă aparte. Sau, poate, dintr-un 
motiv pe care îl ignoram, știa că unul dintre acei doctori, capabil 
să realizeze o grefă, se afla în Congo, în 1977. Dar aceste 


VP - 166 


versiuni erau prea incredibile. Și nu rezolvau caracterul 
„miraculos” al toleranţei fizice a lui Böhm. 

Am descoperit un pasaj care se referea la problemele legate 
de toleranță: 


„... În domeniul chirurgiei cardiace, problemele 
chirurgicale sunt bine rezolvate, dificultăţile ce 
persistă fiind de natură imunologică. Într-adevăr, în 
afara cazului de excepţie pe care-l constituie germenii 
veritabili, organul donatorului, chiar și înrudit, este 
recunoscut de receptor ca fiind diferit și va fi victima 
unor fenomene de respingere. De aceea, este 
întotdeauna necesar ca receptorul să fie supus unor 
tratamente  imunodepresive care să limiteze 
importanţa respingerii. Tratamentele obișnuite 
(azathioprină, cortizon) sunt nespecifice și comportă 
un anumit număr de riscuri, în special de infecţie. Mai 
recent, în anii optzeci, a apărut un alt produs: 
ciclosporina. Această substanță, extrasă dintr-o 
ciupercă japoneză, oprește în profunzime fenomenele 
de respingere. Pacienţii și-au văzut, astfel, speranța de 
viață înzecită și grefele au putut să se generalizeze. 
Un alt mijloc de limitare a respingerii este, desigur, 
alegerea unui donator cât mai compatibil cu putinţă. 
Soluția cea mai favorabilă o reprezintă o rudă de 
sânge în linie dreaptă sau colaterală, care, fără a fi 
geamăn, are în comun cu receptorul patru antigene de 
histocompatibilitate HLA (donator cu sistem HLA 
identic). Este vorba, aici, de organe nevitale, cum ar fi, 
de exemplu, un rinichi. Altminteri, organul este 
prelevat de la un cadavru, încercându-se, prin schimb 
de organe la mare distanță, să se realizeze combinația 
cea mai compatibilă cu putință - există peste douăzeci 
de mii de grupe HLA diferite...” 


Am închis dosarul. Era ora șase seara. Afară se lăsase deja 
noaptea. M-am ridicat și am deschis fereastra. Un val de căldură 
mă sufocă. Era pentru prima oară când înfruntam căldura 
tropicală. Clima aceasta nu era un factor complementar, o 
circumstanţă printre altele. Era o violență care izbea epiderma, 


VP - 167 


o greutate care trăgea inima și corpul în adâncuri greu de 
descris - o înmuiere a întregii fiinţe, unde carnea, organele 
păreau să se topească, dizolvându-se încet în propriile lor 
sucuri. 

Am decis să fac o plimbare nocturnă. 

Străzile lungi ale orașului erau pustii și rarele imobile, 
grosolane și stropite cu noroi, păreau și mai despuiate decât în 
plină zi. M-am îndreptat spre fluviu. Malurile înalte ale 
Oubanguiului erau tăcute. Ministerele și ambasadele cufundate 
într-un somn fără vise. Soldaţi în picioarele goale stăteau de 
strajă. Lângă apă, în întuneric, se conturau crestele zbârlite ale 
copacilor care mărgineau malurile. Din când în când, de 
dedesubt, răzbătea un clipocit. Îmi imaginam, în momentul 
acela, un animal enorm, jumătate fiară, jumătate pește, 
strecurându-se prin iarba udă, atras de mirosurile și vibraţiile 
orașului. 

Am mers mai departe. De când sosisem la Bangui, mă 
frământa un gând. Această ţară sălbatică fusese, în primii mei 
ani de viaţă, ţara „mea”. O insuliţă de junglă unde crescusem, 
mă jucasem, învăţasem să citesc și să scriu. De ce deciseseră 
părinţii mei să se îngroape în regiunea cea mai îndepărtată din 
Africa? De ce sacrificaseră totul - bunăstare, confort, stabilitate 
- pentru acest cotlon de pădure? 

Nu evocam niciodată trecutul meu, părinţii mei dispăruţi, 
acele zone obscure din existenţa mea. Familia mea nu mă 
interesa. Nici vocaţia tatălui meu, nici devotamentul mamei, 
care renunţase la tot pentru a-și urma soțul, și nici acel frate, cu 
doi ani mai mare ca mine, care arsese de viu. Fără îndoială, 
această indiferenţă era un refugiu. Și o comparam deseori cu 
insensibilitatea mâinilor mele. De-a lungul braţelor, epiderma 
mea reacţiona normal. Mai departe, însă, nu mai percepeam 
nicio senzaţie precisă. De parcă o bucată de lemn invizibilă îmi 
izola mâinile de lumea senzorială. Un fenomen identic se 
producea și cu memoria mea. Puteam cobori pe firul trecutului 
meu până la vârsta de șase ani. Mai departe era neant, absenţă, 
moarte. Mâinile mele erau arse. Sufletul meu de asemenea. lar 
carnea și mintea mea se cicatrizaseră în același mod - găsindu- 
și vindecarea în uitare și insensibilitate. 

Brusc, m-am oprit. Mă îndepărtasem de malul fluviului. 
Mergeam acum de-a lungul unei străzi largi, slab luminate. Am 


VP - 168 


ridicat ochii spre placa fixată pe un gard de fier și indicând 
numele arterei. Un tremur îmi străbătu trupul din cap până în 
picioare. Bulevardul Franţa. Fără să-mi dau seama, în mod 
irezistibil, pașii mă purtaseră chiar la locul tragediei - acolo 
unde părinţii mei fuseseră masacrați de o bandă de ucigași 
dementi, în ultima noapte a anului 1965. 


32. 


A doua zi dimineaţă, luam micul dejun sub o umbrelă de 
soare, când un glas mă interpelă: 

— Domnul Louis Antioche? 

Am ridicat privirea. Un bărbat de vreo cincizeci de ani stătea 
în faţa mea. Era scund, masiv și purta cămașă și pantaloni kaki. 
Persoana sa degaja un aer de autoritate incontestabilă. Mi-am 
amintit de Max Böhm, de corpolenţa sa, de îmbrăcămintea sa - 
cei doi oameni se asemănau. Doar că interlocutorul mai era la 
fel de negru ca o umbrelă englezească. 

— În persoană. Cine sunteţi? 

— Joseph M'Konta. Tatăl lui Gabriel, de la Sicamine 

M-am ridicat imediat și i-am oferit un scaun: 

— Ah, desigur. Luaţi loc, vă rog. 

Joseph M'Konta dădu curs invitaţiei, apoi își împreună mâinile 
pe burtă. Arunca priviri curioase în jur, cu capul vârât între 
umeri. Avea fața turtită, un nas cu nări largi, ochii umezi, parcă 
împăienjeniţi de tandrețe. Dar buzele îi erau crispate într-o 
grimasă de dispreţ. 

— Doriţi să beţi ceva? Cafea? Ceai? 

— Cafea, mulțumesc. 

M'Konta mă studia, și el, cu coada ochiului. Cafeaua sosi. 
După banalităţi uzuale, despre ţară, căldură și călătoria mea, 
Joseph atacă pe un ton precipitat: 

— Doriţi informaţii despre Max Böhm? 

— Exact. 

— De ce vă interesați de el? 

— Max mi-a fost prieten. L-am cunoscut în Elveţia, cu puţin 
înaintea morții sale. 

— Max Böhm a murit? 


VP - 169 


— Acum o lună, în urma unei crize cardiace. 

Vestea nu păru să-l mire. 

— Vasăzică, micul ceas s-a stricat. 

Tăcu, reflectă, apoi: 

— Ce vreţi să știți? 

— Totul. Activităţile lui în ţara dumneavoastră, viața sa de zi 
cu zi, motivele plecării sale. 

— Faceţi o anchetă? 

— Da și nu. Caut să-l cunosc mai bine, cu titlu postum. Atâta 
tot. 

M'Konta întrebă, cu un aer bănuitor: 

— Sunteţi poliţist? 

— Câtuși de puţin. Tot ce veţi spune rămâne între noi. Aveţi 
cuvântul meu. 

— Sunteţi dispus să vă arătaţi recunoscător? 

L-am privit mirat. M'Konta îmi explică din priviri: 

— Câteva bancnote, vreau să spun... 

— Totul depinde de ce-mi veţi putea relata, am replicat. 

— L-am cunoscut bine pe bătrânul Max... 

După câteva minute de târguială, am căzut de acord asupra 
unui „preț ca-ntre prieteni”. Din clipa aceea, omul începu să mă 
tutuiască. Vorbirea sa era precipitată. Cuvintele țâșneau, 
rostogolindu-se ca niște bile pe fundul apei: 

— Patroane, Max Böhm era un om ciudat... Aici, nimeni nu-i 
spunea Böhm... ci Ngakola... tatăl magiei albe... 

— De ce? 

— Böhm avea puteri ascunse... ascunse sub păr... părul lui 
era alb de tot... creștea drept spre cer... ca smocul unei nuci de 
cocos, pricepi?... Datorită părului era atât de puternic... citea în 
fiecare om... descoperea hoţii de diamante... totdeauna... 
nimeni nu putea să-i reziste... nimeni... era un om puternic... 
foarte puternic... dar era de partea nopţii. 

— Ce vrei să spui? 

— Trăia în inima întunericului... spiritul său... spiritul său trăia 
în inima întunericului... 

M'Konta sorbi o gură de cafea. 

— Cum l-ai cunoscut pe Max Böhm? 

— În 1973... înaintea anotimpului secetos... Max Böhm a sosit 
în satul meu, la Bagandou, la liziera pădurii... era trimis de 
Bokassa... venise să supravegheze plantațiile de cafea... pe 


VP - 170 


vremea aceea hoţii jefuiau recoltele... în câteva săptămâni, 
Böhm i-a făcut să se lase păgubași. 

— Cum? 

— A surprins un hoţ, l-a stâlcit în bătaie, apoi l-a târât în piaţa 
satului... acolo, a luat un ţăruș - unul din ţărușii cu care se 
plantează boabele - și i-a găurit amândouă timpanele... 

— Și? am bolborosit eu. 

— Și... de-atunci n-a mai furat nimeni boabe de cafea la 
Bagandou. 

— Mai era cu cineva? 

— Nu... era singur... Max Böhm nu se temea de nimeni. 

Să schingiuiești un m'baka, de unul singur, în piaţa unui sat 
forestier - într-adevăr, Böhm nu știa ce e frica. Joseph continuă: 

— În anul următor, Böhm s-a întors... de data asta venise să 
inspecteze minele de diamante... tot din însărcinarea lui 
Bokassa. Filoanele se întindeau dincolo de SCAD, o mare fabrică 
de cherestea la marginea junglei... Cunoști pădurea deasă, 
patroane? Nu? Crede-mă pe mine, e într-adevăr deasă... Joseph 
mimă coronamentul pădurii cu mâinile lui mari; r-urile sale 
durduiau ca un atac de cavalerie. Dar lui Böhm nu-i era frică... 
lui Böhm nu-i era niciodată frică... voia să coboare în sud... avea 
nevoie de-o călăuză... eu cunoșteam bine pădurea și pigmeii... 
cunoșteam și limba aka... Böhm m-a ales pe mine... 

— Mai erau albi pe terenurile de exploatare? 

— Unul singur... Clement... Un nebun, care s-a căsătorit cu o 
aka... N-avea nicio autoritate... domnea anarhia... 

— Se găseau, deci, pietre frumoase în filoanele acelea? 

— Cele mai frumoase diamante din lume, patroane... era de 
ajuns să scormonești puţin mâlul din mlaștini... De-asta îl 
trimisese Bokassa pe Böhm... M'Konta scoase un chiot ascuţit. 
Bokassa avea patima pietrelor preţioase! 

Joseph bău o nouă înghiţitură de cafea, apoi se uită la 
cornurile mele. l-am întins farfuria. El reluă, cu gura plină: 

— În anul ăla, Böhm a rămas pentru patru luni... mai întâi, s-a 
jucat de-a „îmblânzitorul de negri”... Apoi a reorganizat 
exploatarea, a schimbat tehnicile... Treaba mergea ca pe roate, 
crede-mă... Când a venit anotimpul ploios, a plecat înapoi la 
Bangui... Pe urmă, în fiecare an, a tot revenit așa, în aceeași 
perioadă... „În inspecţie”, cum zicea el... 

— Pe vremea aceea folosea cleștele de tăiat sârmă? 


VP - 171 


— Cunoști povestea, patroane?... De fapt, chestia cu cleștele 
a fost exagerată. Eu nu l-am văzut făcând treaba asta decât o 
singură dată, în tabăra de la Sicamine... Și nu ca să 
pedepsească un hoţ, ci un violator... Un nemernic care 
batjocorise o fetiţă și-o lăsase moartă în junglă. 

— Cum s-au petrecut lucrurile? 

Grimasa de dezgust a lui M'Konta se accentuă. Omul mai luă 
un corn. 

— A fost groaznic. De-a dreptul groaznic. Doi oameni ţineau 
ucigașul cu burta în jos, cu picioarele în aer... el se holba la noi 
cu ochii lui de animal prins în cursă... chicotea întruna, de parcă 
nu-i venea să creadă ce i se întâmplă... Apoi a apărut Ngakola, 
cu cleștele lui mare... a deschis cleștele, și l-a închis, cu un 
țăcănit scurt, pe călcâiul nenorocitului... clac!... tipul a scos un 
urlet... Încă un ţăcănit, și gata... tendoanele erau retezate... i- 
am văzut labele picioarelor, patroane... nu-mi credeam ochilor... 
îi spânzurau de glezne... cu oasele la vedere... sânge peste tot... 
nori de muște... și oamenii din sat, amuţiţi... Max Böhm stătea 
drept... nu scotea o vorbă... cămașa lui era stropită de sânge... 
faţa îi era albă ca varul, udă de sudoare... Pe cuvântul meu, 
patroane, n-o să uit asta niciodată... Și pe urmă, tot fără nicio 
vorbă, Böhm l-a întors pe omul ăla cu o lovitură de picior, a 
coborât cleștele, și l-a închis între picioarele violatorului... 

O venă îmi zvâcni în gâtlej. 

— Böhm era, deci, chiar așa crud? 

— Era dur, da... Dar, în felul lui, acţiona cu dreptate... 
Niciodată din sadism, nici din rasism. 

— Max Böhm nu era rasist? Nu ura negrii? 

— Deloc. Böhm era rău al dracului, dar nu rasist. Ngakola 
trăia în mijlocul nostru și ne respecta. Vorbea sango și iubea 
pădurea. Ca să nu mai zic despre fofoloancă. 

— Despre ce? 

— Fofoloancă. Păsărică. Böhm adora femeile negre. Joseph își 
scutură mâna, de parcă se arsese numai la gândul acesta. 

Am continuat: 

— Böhm fura diamante? 

— Să fure? Böhm? Pentru nimic în lume... Ți-am spus: Max era 
drept... 

— Dar superviza traficurile lui Bokassa, nu? 


VP - 172 


— El nu vedea așa lucrurile... pe el îl obsedau ordinea, 
disciplina... voia ca exploatările să meargă strună... în rest, cine 
păstra diamantele, cine lua banii, puţin îi păsa... Chestiile astea 
nu-l interesau. Pentru el, nu erau decât sforării de-ale negrilor... 

Să-și fi ascuns Max Böhm jocul atât de bine, să-și fi început 
traficul mai târziu? 

— Joseph, știai că pe Max Böhm îl pasiona ornitologia? 

— Păsările, vrei să zici? Bineînţeles, patroane. Joseph izbucni 
în râs - o sabie sclipitoare pe faţa sa. Mergeam cu el să observe 
berzele. 

— Unde? 

— La Bayanga, dincolo de Sicamine, la vest. Berzele veneau 
acolo cu miile. Infulecau lăcuste, animale mărunte. Joseph 
izbucni iarăși în râs. Dar și locuitorii din Bayanga, la rândul lor, 
le înfulecau pe ele! Böhm nu putea suporta asta. L-a convins pe 
Bokassa să înființeze un parc naţional. Dintr-odată, câteva mii 
de hectare de pădure și de savană au fost declarate intangibile. 
Eu, unul, n-am înțeles niciodată treburile de genul ăsta. Pădurea 
e a tuturor! Dar, în fine, la Bayanga, elefanții, gorilele, 
antilopele, gazelele erau protejate. Şi berzele împreună cu ele. 

Așadar, elvețianul reușise să-și pună la adăpost păsările. 
Plănuia deja să le folosească pentru traficul său? Schimbul, cel 
puţin, era clar: diamantele pentru Bokassa, păsările pentru Max 
Böhm. 

— Ai cunoscut familia lui Max Böhm? 

— Da și nu... Nevastă-sa nu era de văzut niciodată... mereu 
bolnavă... Joseph râse, dezvelindu-și toți dinții. Ca toate femeile 
albe!... Nu la fel stăteau lucrurile cu fiul său... băiatul venea 
uneori cu noi... nu spunea nimic... părea mereu dus pe 
gânduri... hoinărea prin pădure... Ngakola se străduia să-l 
educe... îl punea să conducă mașina... îl obliga să vâneze, să-i 
supravegheze pe prospectori, la mină... voia să facă din el un 
bărbat... dar puştiul stătea ca o momăie, ba apatic, ba îngrozit... 
Un adevărat nevolnic... Ceea ce era extraordinar, însă, era 
asemănarea fizică dintre Philippe Böhm și taică-său... semănau 
ca două picături de apă, patroane, crede-mă... același trup 
îndesat, același păr ţepos, aceeași față rotundă, ca un pepene... 
Dar Böhm își detesta fiul... 

— De ce? 


VP - 173 


— Fiindcă băiatul era fricos. Și Böhm nu putea suporta frica 
asta. 

— Ce vrei să spui? 

Joseph șovăi, apoi se dădu mai aproape și spuse cu voce 
joasă: 

— Fiu-său era ca o oglindă, pricepi? Oglinda propriei lui frici. 

— Adineaori mi-ai spus că Böhm nu se temea de nimeni. 

— De nimeni, în afară de el însuși. 

Am privit ţintă în ochii umezi ai lui M'Konta. 

— Inima lui, patroane. li era frică de inima lui. (Joseph își puse 
mâna pe piept.) Se temea că înăuntrul lui n-o să mai 
funcționeze totul cum trebuie... își lua mereu pulsul... La Bangui, 
era mai tot timpul la clinică... 

— O clinică, la Bangui? 

— Un spital rezervat albilor. Clinica Franceză. 

— Mai există și-acum? 

— Mai mult sau mai puţin. În prezent, e deschisă negrilor și 
consultațiile le dau medici centrafricani. 

Am trecut la întrebarea crucială: 

— Ai participat la ultima expediţie a lui Böhm? 

— Nu. Tocmai mă stabilisem la Bagandou. Nu mai mergeam 
în pădure. 

— Dar știi ceva cu privire la subiectul ăsta? 

— Doar ce s-a spus pe urmă. La M'Baiki, expediţia aia a 
devenit o legendă. | s-a reţinut numele codificat: PR 154 - după 
denumirea parcelei pe care urmau s-o studieze prospectorii. 

— Unde vine asta? 

— Foarte departe, dincolo de Zoko... După frontiera cu statul 
Congo... 

— Și? 

— Pe drum, Ngakola a primit o telegramă, adusă de un 
pigmeu... soția lui murise... Vestea l-a luat pe neașteptate... 
inima lui n-a rezistat... și Ngakola a căzut la pământ... 

— Continuă... 

Grimasa lui Joseph se accentuase până la a-i răsfrânge 
buzele. Am repetat: 

— Continuă, Joseph. 

El șovăi din nou, apoi murmură: 

— Graţie legămintelor lui tainice cu pădurea, Ngakola a 
reînviat... graţie magiei, graţie Panterei care ne răpește copiii... 


VP - 174 


Mi-am amintit de spusele lui Guillard, reproduse de Dumaz. 
Cuvintele lui M'Konta coincideau cu versiunea inginerului. Era 
destul ca să înspăimânte pe oricine. O călătorie în inima 
tenebrelor, un mister înfricoșător, sub ploi torențiale, și acel 
erou diabolic, omul cu părul alb, înviat din morți. 

— O să plec în pădure, pe urmele lui Böhm. 

— Nu-i o idee bună. Sezonul ploilor e în toi. Minele de 
diamante sunt conduse în ziua de azi de un singur om, Otto 
Kiefer, un ucigaș. Va trebui să mergi mult pe jos, să-ți asumi 
riscuri inutile. Toate astea degeaba. Ce vrei să faci acolo? 

— Vreau să descopăr ce s-a întâmplat cu adevărat în 1977. 
Cum a supravieţuit Max Böhm atacului său de cord. Spiritele nu 
mi se par o explicaţie multumitoare. 

— Te înșeli. Cum ai să te descurci? 

— O să evit minele și-o să locuiesc la sora Pascale. 

— Sora Pascale? Abia dacă e puţintel mai blândă decât Kiefer. 

— Mi s-a vorbit de satul acela de pigmei, Zoko, unde am de 
gând să mă instalez. De acolo, mă voi orienta înspre exploatări. 
Voi interoga discret oamenii care lucrau deja în ţinuturile 
mlăștinoase, în 1977. 

Joseph clătină din cap, apoi se servi cu o ultimă ceașcă de 
cafea. M-am uitat la ceas: trecuse de unsprezece. Era duminică 
și n-aveam niciun plan pentru ziua aceasta. 

— Joseph, am spus, cunoști pe cineva la Clinica Franceză? 

— Am un văr care lucrează acolo. 

— Putem merge acum? 

— Acum? M'Konta sorbi din cafea. Trebuie să-mi vizitez 
familia, la Kilometrul Cinci, și... 

— Cât? 

— Cel puţin zece miare. 

Am înjurat zâmbind, apoi i-am vârât banii în buzunarul 
cămășii. M'Konta îmi făcu semn cu ochiul și puse ceașca pe 
masă. 

— Să mergem, patroane. 


VP - 175 


33. 


Clinica Franceză era situată pe malul Oubanguiului. În soarele 
strălucitor, fluviul curgea alene. Se zărea printre marăcinișuri, 
negru, imens, ca încremenit. Semăna cu un sirop gros, în care 
se împotmoliseră, parcă, pescarii și pirogile lor. 

Mergeam de-a lungul malului, chiar pe unde mă plimbasem în 
ajun Poteca era mărginită de copaci cu tente pastel. În dreapta, 
se înălţau edificiile mari ale ministerelor - ocru, roz, roșii. În 
stânga, aproape de apă, bărci de lemn stăteau pitite în iarba 
înaltă, abandonate de obișnuiţii negustori de fructe, de manioc, 
de fleacuri. Totul era tihnit. Până și praful renunţase să se mai 
zbânţuie în lumină. Era duminică. Și, ca pretutindeni în lume, 
ziua aceasta era blestemată la Bangui. 

Clinica se ivi, în sfârșit: un bloc pătrat, cu două etaje, de 
culoarea paraginii. Arhitectura sa colonială etala balcoane de 
piatră, împodobite cu ornamente de tencuială albicioasă. 
Intreaga clădire era roasă de laterit și de vegetaţie. Gheare de 
pădure și urme roșietice luau cu asalt zidurile. Piatra părea 
umflată, ca îmbibată de umezeală. 

Pătrunserăm în grădina înconjurătoare. Pe crengile copacilor 
erau agăţate la uscat bluze de chirurgi, pline de pete stacoiii, 
șocante. Joseph îmi surprinse expresia feţei și izbucni în râs: 
„Nu-i sânge, patroane. E pământ - laterit. Urmele lui nu se șterg 
niciodată”. 

Se dădu la o parte pentru a mă lăsa să intru. Holul, ciment 
brut și linoleum ferfeniţă, era complet gol. Joseph ciocăni în 
tejghea. Câteva minute bune se scurseră. În fine, își făcu 
apariţia un vlăjgan într-un halat alb împestriţțat cu roșu. 
Împreună mâinile și se înclină. 

— Cu ce vă pot fi de folos? întreabă el pe un ton slugarnic. 

— Alphonse M'Konta e aici? 

— Nu e nimeni duminica. 

— Şi tu, tu ești nimeni? 

— Eu sunt Jesus Bomongo. Omul se înclină din nou, apoi 
adăugă cu glasul lui mieros: La dispoziţia dumneavoastră. 

— Prietenul meu ar vrea să consulte arhivele de pe vremea 
când aici nu erau decât albi. Se poate? 

— Păi... ăăă, e în joc responsabilitatea mea și... 


VP - 176 


Joseph îmi făcu un semn explicit. M-am târguit de formă și m- 
am ușurat de alte zece mii de franci CFA. Joseph își luă rămas- 
bun de la mine. L-am urmat pe noul meu ghid, de-a lungul unui 
coridor cufundat în semiobscuritate. Urcarăm pe o scară. 

— Sunteţi medic? am întrebat. 

— Doar infirmier. Dar aici, e cam același lucru. 

După ce escaladarăm două etaje, un nou coridor se deschise, 
luminat de razele soarelui care se strecurau printre motive 
ajurate... Un miros pătrunzător de eter umplea atmosfera. 
Incăperile pe lângă care treceam nu adăposteau niciun bolnav. 
Doar o harababură de materiale: scaune cu rotile, tije lungi de 
metal, cearșafuri de un roz murdar, paturi de campanie 
demontate, rezemate de-a lungul pereților. Eram la mansarda 
clinicii. Jesus scoase o legătură de chei și descuie o ușă de fier, 
scârțâitoare și dezaxată. 

El rămase în pragul ușii. 

— Dosarele sunt depozitate grămadă, acolo, îmi explică. După 
căderea lui Bokassa, proprietarii au fugit. Clinica a fost închisă 
timp de doi ani, apoi am redeschis-o pentru centrafricani - 
aveam medicii noștri, acum. N-o să găsiţi prea multe dosare. 
Albii care au primit îngrijiri medicale la Bangui au fost rari. Doar 
cazurile de urgenţă, care nu puteau fi transferate. Sau, 
dimpotrivă, bolile ușoare. Jesus dădu din umeri. Medicina 
africană e o adevărată calamitate, o știe toată lumea. Doar cu 
vracii o mai scoatem la capăt. 

Cu această replică răsunătoare, făcu stânga împrejur și 
dispăru, lăsându-mă singur. 

Sala arhivelor nu conţinea decât câteva mese și scaune 
răzlețe. Dâre lungi, ca de igrasie, înnegreau pereții. Țipete 
îndepărtate de păsări răzbăteau prin aerul înfierbântat. Am 
descoperit arhivele într-un dulap de fier. Pe patru rafturi erau 
îngrămădite dosare îngălbenite, roase de umezeală. Răsfoind la 
întâmplare, mi-am dat seama că erau adunate tară nicio ordine. 
Am reunit mai multe mese, pentru a forma un suport, apoi am 
scos documentele, în teancuri. Erau cincisprezece, cuprinzând, 
fiecare, câteva sute de dosare. Mi-am șters sudoarea de pe faţă 
și am trecut la descifrare. 

Stând în picioare, aplecat, trăgeam spre mine prima filă a 
fiecărui dosar. Pe ea figurau numele, vârsta și ţara de origine ale 
pacientului. Veneau apoi boala și medicamentele prescrise. Am 


VP - 177 


frunzărit astfel câteva mii de dosare. Nume franţuzești, 
germane, spaniole, cehești, sârbești, rusești, chiar și chinezești, 
se perindară, asociate cu tot felul de maladii care-i făcuseră să 
cadă la pat pe plăpânzii străini. Malarie, colici, alergii, boli 
venerice... Urmau, de fiecare dată, denumirile medicamentelor, 
mereu aceleași, și, mai rar, agrafată de fișă, câte o cerere de 
repatriere adresată ambasadei tutelare. Orele se succedau, 
stivele - de asemenea. Pe la cinci, îmi terminasem investigația. 
Nici măcar o singură dată nu dădusem cu ochii de numele Böhm 
sau Kiefer. Chiar și aici, bătrânul Max eliminase orice urmă. 

In spatele meu se auzi un zgomot de pași. Jesus venise să se 
intereseze de mine. 

— Ei? făcu el întinzând gâtul. 

— Nimic. N-am dat de nicio urmă a omului pe care îl caut. Și 
totuși, știu că venea cu regularitate în clinica asta. 

— Cum îl cheamă? 

— Böhm. Max Böhm. 

— N-am auzit niciodată de el. 

— Locuia la Bangui în anii șaptezeci. 

— Böhm e un nume german. 

— Elvețian. 

— Elvețian? Omul pe care îl cauţi e un elvețian? Jésus izbucni 
într-un râs pițigăiat și-și lovi palmele una de alta. Un elveţian. 
Trebuia să spui de la început. N-are niciun rost să cauţi aici, 
patroane. Fișele medicale ale elveţienilor sunt în altă parte. 

— Unde? am întrebat, nervos. 

Jesus arboră un aer ofuscat. Păstră tăcerea timp de câteva 
secunde, apoi ridică arătătorul, lung și ţeapăn: 

— Elveţienii sunt oameni serioşi, patroane. Nu trebuie să 
uităm asta. Când clinica și-a închis porţile, în 1979, au fost 
singurii care s-au preocupat de fișele medicale ale bolnavilor lor. 
Se temeau mai cu seamă ca nu cumva vreunul dintre cetăţenii 
lor să se întoarcă în patrie cu microbi africani. Jesus ridică ochii 
în tavan, indignat. Pe scurt, au vrut să preia toate dosarele lor. 
Guvernul centrafrican a refuzat. Îţi dai seama, bolnavii erau 
elveţieni, bolile, însă, erau africane. În fine, a fost o poveste 
întreagă... 

— Şi? l-am întrerupt, exasperat. 

— În privinţa asta, patroane, treaba-i un pic confidențială. E în 
joc secretul corpului medical și... 


VP - 178 


l-am pus în mână o nouă bancnotă de zece mii de franci CFA. 
El m-a gratificat cu un zâmbet larg și a continuat fără șovăială: 

— Dosarele au fost depozitate la Ambasada Italiei. 

O șansă la o sută ca bătrânul Max să nu fi știut de această 
manevră. Jesus reluă: 

— Paznicul ambasadei e un prieten de-al meu. Îl cheamă 
Hassan. Ambasada Italiei se află la celălalt capăt al orașului și... 

Am traversat Bangui-ul la bordul unui taxi jegos, aproape pe 
geantă. Zece minute mai târziu, eram în faţa treptelor de la 
Ambasada Italiei. De data asta nu m-am mai încurcat cu 
palavre. L-am scos din bârlogul lui pe Hassan - un mărunţel cu 
părul creţ tuns scurt și cu cearcăne vinete -, i-am strecurat o 
hârtie de cinci mii de franci în buzunar și l-am târât, vrând- 
nevrând, în subsolul ambasadei. Curând, ședeam, într-o mare 
sală de ședințe, contemplând patru sertare metalice dispuse în 
faţa mea: arhivele medicale ale cetățenilor elveţieni aflaţi în 
Republica Centrafricană între 1962 și 1979. 

Dosarele erau aranjate fără cusur, în ordine alfabetică. La 
litera B le-am găsit pe cele ale familiei Böhm. Primul era al lui 
Max. Foarte voluminos, conţinea o mulțime de rețete, analize, 
electrocardiograme. Încă din 16 septembrie 1972, data sosirii 
sale la Bangui, Max Böhm se prezentase la Clinica Franceză 
pentru un examen complet. Imediat, medicul-șef Yves Carl îi 
prescrisese un tratament, cu medicamente importate direct din 
Elveția, recomandându-i calmul și evitarea eforturilor. Pe fișa sa 
de observaţii confidențială, Carl scrisese cu stiloul, pe diagonală: 
„InSsuficienţă cardiacă. De ţinut sub observaţie”. Ultimele cuvinte 
erau subliniate. Ca atare, bătrânul Max revenise la fiecare trei 
luni, pentru a-și lua rețetele. Dozele creșteau în decursul anilor. 
Max Böhm trăia în amânare. Dosarul se încheia în iulie 1977, 
dată la care reţeta prescria noi medicamente, în doze masive. 
Când B6hm plecase în junglă, în cursul lunii următoare, inima sa 
nu mai era decât ecoul ei. 

Dosarul lrenei Böhm începea în mai 1973, având în 
deschidere.  Copiile rezultatelor unor examene medicale 
efectuate în Elveţia. Dr. Carl se mulțumise să urmărească 
această pacientă, care suferea de o infecţie a trompelor uterine. 
Tratamentul durase opt luni. Doamna Böhm se vindecase, dar 
dosarul stabilea: „Sterilitate”. Irène Böhm avea pe atunci 
treizeci și patru de ani. Doi ani mai târziu, Dr. Carl descoperea 


VP - 179 


noua boală a soţiei lui Bohm. Dosarul conţinea copia unei lungi 
scrisori, adresată medicului curant din Lausanne, în care se 
explica necesitatea efectuării de urgenţă a unor noi analize. Carl 
se exprima fără ocolișuri: „Posibil cancer al uterului”. Urma o 
diatribă împotriva mijloacelor derizorii din clinicile africane. În 
încheiere, Carl îl îndemna pe colegul său s-o convingă pe lrene 
Böhm să-și rărească vizitele în Centrafrica. Dosarul medical se 
termina, astfel, în 1976, fără niciun alt document. Cunoșteam 
urmarea. La Lausanne, analizele  confirmaseră natura 
canceroasă a bolii. Femeia preferase să rămână în Elveţia, 
pentru a încerca să se trateze și a le ascunde soțului și fiului 
starea ei. Murise un an mai târziu. 

Coşmarul deveni palpabil cu dosarul lui Philippe Böhm, fiul 
ornitologului - căruia îi dădeam în sfârșit de urmă. Incă din 
primele luni după sosirea pe continentul negru, copilul se 
îmbolnăvise de friguri. Avea zece ani. În anul următor, fusese 
supus unui tratament îndelungat contra colicilor. Apoi îi 
dăduseră de furcă niște amibe. Un început de dizenterie fusese 
oprit, dar tânărul Philippe făcuse un abces la ficat. Am răsfoit 
reţetele. În 1976 și 1977, starea sa se ameliorase. Vizitele la 
clinică se răriseră, rezultatele analizelor erau încurajatoare. 
Adolescentul avea cincisprezece ani. Cu toate acestea, dosarul 
său sfârșea cu un certificat de deces, datat 28 august 1977. De 
certificat era prins cu o agrafă un raport de autopsie. Am 
desprins foaia șifonată, acoperită cu un scris mărunt, meticulos. 
Era semnată „Dr. Hippolyte M'Diaye, licenţiat al Facultăţii de 
Medicină din Paris”. Ceea ce am citit apoi, m-a făcut să înţeleg 
că până atunci nu mă aflasem decât în anticamera coșmarului. 


Raport de autopsie/Spitalul din M'Baiki, Lobaye 

28 august 1977 

Subiectul: Böhm, Philippe. 

Sexul masculin. 

Alb, tip caucazian. 

1, 68 m, 78 kg. 

Corpul gol. 

Născut 8/9/62, Montreux, Elveţia. 

Decedat în jurul datei de 24/8/77, în adâncul pădurii, la 
cincizeci de kilometri de M'Baiki, subprefectura Lobavye, 
Republica Centrafricană. 


VP - 180 


Faţa este intactă, cu excepţia unor urme de zgărieturi pe 
obraji și pe tâmple. În cavitatea bucală, mai mulţi dinţi sunt 
rupţi, alţii doar fisuraţi, probabil sub efectul unui spasm violent 
al maxilarului (nicio echimoză exterioară). Grumazul rupt. 

Fața anterioară a toracelui prezintă o plagă profundă, perfect 
mediană, pornind de la clavicula stângă până la ombilic. Sternul 
este secționat longitudinal, pe toată lungimea sa, deschizând 
astfel cutia toracică. Se observă numeroase urme de gheare pe 
tot bustul, în special în jurul plăgii principale. Membrele 
superioare au fost amputate. Degetele mâinii stângi sunt rupte, 
arătătorul și inelarul mânii drepte sunt smulse. 

Cavitatea toracică evidenţiază absenţa inimii. La nivelul 
cavităţii abdominale se constată dispariţia sau mutilarea unor 
organe: intestine, stomac, pancreas. În apropierea corpului au 
fost descoperite fragmente organice purtând urmele unor dinţi 
de animal. Niciun semn de hemoragie în cavitatea toracică. 

Tăietura foarte largă (șapte centimetri) la baza regiunii 
inghinale drepte, atingând capul femurului. Organele genitale și 
carnea de pe partea superioară a coapselor au fost smulse. 
Numeroase urme de gheare pe coapse. Fetele externe ale 
coapselor sfâșiate. Fracturi multiple la ambele glezne. 

Concluzie: Tânărul Philippe Böhm, cetăţean elveţian, a fost 
atacat de o gorilă, în cursul expediției PR 154, la care participa 
alături de tatăl său, Max Böhm, în apropierea frontierei cu 
Congo. Urmele de gheare nu lasă nicio urmă de îndoială. 
Anumite mutilări suferite de victimă sunt, de asemenea, 
specifice acestui animal. Gorilele obișnuiesc să sfâșie fața 
externă a coapselor și să rupă gleznele victimelor pentru a nu le 
lăsa nicio posibilitate de fugă. Se pare că maimuța ucigașă, un 
mascul bătrân, semnalat de câteva săptămâni în zonă, a fost 
omorâtă ulterior de o familie de pigmei aka. 

Notă: Cadavrul va fi transferat la Clinica Franceză din Bangui 
în cursul acestei după-amiezi. Anexez, în copie, raportul meu și 
certificatul de deces, în atenţia Dr. Yves Carl. 28 august 
1977.10:15 h. 


În clipa aceea, timpul se opri. Am ridicat ochii și i-am rotit prin 
sala imensă și goală. In ciuda transpiraţiei care îmi șiroia pe 
față, eram îngheţat. Raportul autopsiei lui Philippe Böhm 


VP - 181 


semăna în mod izbitor cu cel al lui Rajko Nicolici. De două ori, 
într-un interval de treisprezece ani, cineva ucisese și-i furase 
victimei inima, lăsând să se creadă că omorul fusese săvârșit de 
un animal sălbatic. Dar, dincolo de această descoperire 
terifiantă, înţelegeam acum secretul profund al destinului lui 
Max Böhm - ceea ce se întâmplase, în adâncul junglei, în cursul 
expediției PR 154: inima fiului său fusese grefată în propriu-i 
Corp. 


34. 


Noaptea nu e întotdeauna un sfetnic bun. În acea zi de luni, 
16 septembrie, m-am sculat într-o stare de buimăceală. Somnul 
meu nu fusese decât un lung zbucium, bântuit de chinurile 
tânărului Philippe Böhm. Rămâneam stupefiat de oroarea 
destinului lui Max B6hm, care își sacrificase propriul copil pentru 
a supraviețui. Mai mult ca oricând, eram convins că incursiunea 
mea în căutarea diamantelor se însoțea cu o goană mai 
profundă, pe urmele unor ucigași ieșiți din comun - de care 
bătrânul Max era legat, printr-o menghină de sânge. 

Mi-am băut ceaiul pe balconul camerei. La opt și treizeci sună 
telefonul. Am recunoscut vocea lui Bonafé: 

— Domnul Antioche? Puteţi să-mi fiţi recunoscător. Am reușit 
să vorbesc cu ministrul. Autorizaţia vă așteaptă pe biroul 
secretarului general al ministrului, chiar în această dimineaţă. 
Duceţi-vă imediat. La ora paisprezece vă pun la dispoziţie una 
dintre mașinile noastre. O să vă conducă Gabriel. Tot el vă va 
spune ce trebuie să luaţi ca provizii, cadouri, materiale și așa 
mai departe. O să vă dea și o pungă cu o sută de cartușe, dar vă 
rog să fiţi foarte discret în privința asta. Mult noroc. 

Bonafe închise. Așadar, era timpul. Pădurea mă aștepta. 

Câteva ore mai târziu, eram pe drum, la bordul unui Peugeot 
404 break - în locul automobilului cu tracţiune integrală 
prevăzut -, condus de Gabriel, care arbora un tricou cu 
inscripţia: „SIDA. Mă protejez. Folosesc prezervativul”. Pe spate 
era desenată o hartă a Centrafricii vârâtă într-un prezervativ. 

De cum ieșirăm din Bangui, o tabără militară ne bară drumul. 
Nişte soldați în ținută neglijentă, cu fețe răuvoitoare și mitraliere 


VP - 182 


năclăite de praf, ne ordonară să ne oprim. Ne explicară că vor 
„proceda la o verificare a documentelor de identitate, apoi la o 
percheziţie reglementară a vehiculului”. Numaidecât, Gabriel se 
îndreptă spre banca de control, cu pașaportul și autorizaţia în 
mână. leși după două minute. Bariera fu ridicată. Căile 
administraţiei africane erau de neînțeles. 

Din momentul acela, peisajul căpătă o culoare fluorescentă. 
Copacii și lianele împresurară artera de bitum. „E singura șosea 
asfaltată din ţară”, îmi explică Gabriel. „Duce la Berengo, fostul 
palat al lui Bokassa”. Soarele se îmblânzise, vântul vitezei era 
plin de parfumuri delicate. Treceam pe lângă fiinţe mândre, ce 
mergeau pe marginea drumului, cu acea graţie pe care nu o au 
decât negrii. Incă o dată, femeile îmi tăiau răsuflarea. Atâtea 
flori solitare, înalte. Și mlădioase, pășind cu atâta naturaleţe prin 
iarba înaltă... 

După cincizeci de kilometri, apăru un al doilea baraj. Intram în 
provincia Lobaye. Din nou, Gabriel negocie trecerea noastră. Am 
coborât din mașină. Cerul se întunecase. Nori imenși, de culoare 
violacee, se rostogoleau. In copaci, ciorchini de păsări piuiau, 
părând să se teamă de apropierea furtunii. Domnea, aici, o 
agitaţie de furnicar. Se opreau camioane, bărbaţi beau, cot la 
cot, de-a lungul unor tejghele improvizate, femei vindeau tot 
felul de merinde, puse direct pe jos. Cele mai multe ofereau 
omizi vii, păroase și colorate, care se zvârcoleau și se încălecau 
pe fundul unor lighene cu toarte. Femeile, ghemuite în faţa 
recoltelor lor, încercau să atragă cumpărătorii, strigând cu voci 
ascuţite: „Patroane, e sezonul omizilor. Sezonul vieţii, al 
vitaminelor...” 

Brusc, furtuna se dezlănţui. Gabriel îmi propuse să luăm un 
ceai la fraţii lui musulmani. Ne-am instalat sub acoperișul unei 
verande improvizate și am băut primul meu ceai adevărat, în 
compania unor oameni purtând djellaba albe și micile bonete 
caracteristice. Preţ de câteva lungi minute am privit, am 
ascultat, am admirat ploaia. Era o întâlnire aparte, o apropiere 
intimă care lăsa în inimă un gust de prietenie, de vrajă, de 
binefacere. 

— Gabriel, îl cunoşti pe un oarecare doctor M'Diaye, la 
M'Baiki? 


VP - 183 


— Bineînţeles, e președintele prefecturii. Gabriel preciză: Va 
trebui să-i facem o vizită de curtoazie. M'Diaye trebuie să-ţi 
semneze permisul. 

O jumătate de oră mai târziu, ploaia încetase. Ne-am reluat 
drumul. Era patru după-amiaza. Gabriel scoase din torpedo o 
pungă de plastic, plină cu gloanţe bondoace, închise la culoare. 
Am vârât imediat șaisprezece cartușe în încărcător, pe care l-am 
introdus în patul Glock-ului. Gabriel nu făcu niciun comentariu. 
Mă observa cu coada ochiului. Portul unui pistol automat în 
pădure n-avea de ce să-l mire. Dar era pentru prima oară când 
vedea o asemenea armă, atât de ușoară, cu declicuri atât de 
discrete și fluide. 

M'Baiki se ivi pe neașteptate. Era un ansamblu de coșmelii din 
lut și din tablă, grupate în mănunchiuri răzleţite pe versantul 
unei coline. În vârf trona o casă mare, de un albastru-spălăcit. 
„Locuinţa doctorului M'Diaye”, mă informă Gabriel. Mașina 
noastră urcă până la poartă. 

Pătrunserăm într-o grădină haotică, năpădită de liane și de 
frunze uriașe. Mai mulţi copii își făcură numaidecât apariţia. Ne 
scrutau, din spatele copacilor, hlizindu-se. Casa era ca o 
amintire a epocii coloniale. Foarte mare, cu un acoperiș lung de 
tablă ruginită, ar fi putut fi superbă, dar părea a se lăsa să 
moară bătută de ploi și pârjolită de soare. Perdele rupte ţineau 
loc de uși și de ferestre. 

M'Diaye aștepta în prag. Avea ochii roșii. 

După saluturile de uzanţă, Gabriel se lansă într-un lung 
preambul, plin de „domnule președinte” și de explicații 
complicate referitoare la expediția mea. M'Diaye asculta, cu 
privirea în gol. Mic de statură, cu umerii căzuţi, purta pe cap o 
canotieră jerpelită. Chipul său era tulbure, iar ochii săi, și mai 
tulburi. Mi-am dat seama că mă aflam în fața unui exemplar 
tenace de bețiv african, aflat deja într-o stare avansată de 
ebrietate. În cele din urmă, ne pofti înăuntru. 

Am intrat într-o cameră mare, cufundată în umbră. De-a 
lungul pereţilor, în jgheaburi, susurau molcom firicele de apă. 
Încet, foarte încet, M'Diaye scoase dintr-un sertar un stilou, 
pentru a-mi semna autorizaţia. Prin perdeaua unei alte uși se 
vedea curtea din spatele casei, unde o negresă corpolentă, cu 
sâni lunguleți, prepara o grămadă colcăitoare de omizi. Infigea 
rând pe rând larvele în crenguțe ascuţite la vârf, pe care le 


VP - 184 


punea apoi, cu delicateţe, pe jar. Copiii ei alergau și se 
hârjoneau împrejur. M'Diaye încă nu se îndura să semneze. | se 
adresă lui Gabriel: 

— Pădurea e periculoasă în anotimpul ăsta. 

— Da, domnule președinte. 

— Sunt animalele sălbatice. Potecile-s rele. 

— Da, domnule președinte. 

— Nu știu dacă vă pot îngădui să plecați așa... 

— Da, domnule președinte. 

— În caz de accident, cum v-aș putea ajuta? 

— Nu știu, domnule președinte. 

Tăcerea se prelungi. Gabriel adoptase aerul atent al elevului 
silitor. M'Diaye atacă miezul problemei: 

— Mi-ar trebui niște bani. O garanţie - ca să vă pot ajuta, la 
nevoie. 

Mascarada durase destul. 

— M'Diaye, am spus, trebuie să discut cu dumneata. O 
chestiune importantă. 

Președintele întoarse capul spre mine. S-ar fi zis că abia acum 
mă descoperea. 

— O chestiune importantă? Privirea sa rătăci o clipă prin 
încăpere. Atunci, să bem ceva. 

— Unde? 

— La cafenea. Chiar în spatele casei. 

Afară, ploaia începuse din nou, măruntă și nepăsătoare. 
M'Diaye ne duse într-o tavernă. Podeaua era din pământ 
pătătorit și niște coșuri pentru fructe, întoarse cu fundul în sus, 
țineau loc de mese. M'Diaye comandă o bere. Gabriel și cu 
mine, apă gazoasă. Președintele își îndreptă asupra mea 
privirea istovită. 

— Ascult, rosti el. 

Am atacat fără niciun preambul: 

— Îţi amintești de Max Böhm? 

— Cine? 

— Un alb care supraveghea minele de diamante, acum 
cincisprezece ani. 

— Habar n-am. 

— Un om solid, dar și crud, care băga în sperieţi muncitorii și 
locuia în pădure. 

— Nu. Serios. 


VP-185 


Am lovit cu pumnul în „masă”. Paharele săltară. Gabriel mă 
privi uluit. 

— M'Diaye, erai tânăr. Abia îţi obţinuseși diploma de medic. Ai 
semnat raportul autopsiei lui Philippe Böhm, fiul lui Max. Nu se 
poate să fi uitat. Copilul fusese mutilat, corpul său era plin de 
răni, inima îi dispăruse. Am aflat toate astea din propriul 
dumitale raport, M'Diaye. Îl am la mine, semnat cu mâna 
dumitale. 

Doctorul nu spuse nimic. Ochii săi roșii mă fixară. Pipăi după 
pahar, fără a-și lua privirea de la mine. Duse berea la gură și 
bău încet, cu înghiţituri scurte. Am dat la iveală patul Glock-ului, 
sub haină. Ceilalţi clienţi din bodegă ieșiră. 

— Ai tras concluzia că fusese vorba de atacul unei gorile. Știu 
că ai minţit. În 28 august 1977, fără-ndoială pentru bani, ai 
mușamalizat o crimă. Răspunde, doctore de rahat! 

M'Diaye întoarse capul, trăgând cu coada ochiului spre peticul 
de cer încadrat de ușă, și-și duse din nou paharul la gură. Am 
smuls Glock-ul din toc și l-am lovit pe beţivan în față. M'Diaye 
căzu pe spate și se izbi de peretele din tablă. Pălăria de paie îi 
zbură de pe cap. Cioburi de sticlă i se înfipseră în carne. Prin 
buza spartă îi apăru gingia, de un roz-aprins. Gabriel încercă să 
mă reţină, dar l-am respins. L-am înșfăcat pe M'Diaye și i-am 
vârât ţeava armei sub nas. 

— Ticălosule! am strigat. Ai acoperit o crimă cu minciunile 
tale. Ai scos basma curată ucigașii unui copil, ai... 

M'Diaye ridică moale un braţ. 

— 0... o să vorbesc. Se uită la Gabriel, apoi bolborosi cu voce 
stinsă: Lasă-ne... 

Gabriel se retrase. M'Diaye se rezemă de peretele din tablă 
ondulată. Cu dinţii strânși, am întrebat: 

— Cine a găsit corpul? 

— Erau... erau mai mulți. 

— Cine? 

Beţivul se codea să răspundă. L-am strâns și mai tare. 

— Nişte albi... cu câteva zile mai înainte... 

Am slăbit un pic strânsoarea - fără însă a lua ţeava Glock-ului 
de sub nările sale. 

— O excepţie... Plecaseră să caute filoane de diamante, în 
pădure. 

— Știu, PR 154. Vreau nume. 


VP - 186 


— Max Böhm. Fiul lui, Philippe Böhm. Și încă un alb, un 
afrikaner. Nu știu cum îl chema. 

— Atât? 

— Nu. Mai era și Otto Kiefer, omul lui Bokassa. 

— Otto Kiefer făcea parte din expediţie? 

— D... da... 

Am avut deodată o nouă revelaţie: Max Böhm și Otto Kiefer 
erau legaţi atât de acea noapte barbară, cât și de interesul 
pentru diamante. Președintele își șterse gura. Sângele îi curgea 
pe cămașă. 

— Albii, continuă el, au trecut pe aici, prin M'Baiki, apoi s-au 
dus la SCAD. 

— Și pe urmă? 

— Nu știu. După o săptămână, albul cel înalt, sud-africanul, s- 
a întors, de unul singur. 

— A dat explicaţii? 

— Nicio explicaţie. A plecat la Bangui. Nu l-am mai văzut 
niciodată. Niciodată. 

— Și ceilalţi? 

— Două zile mai târziu, a apărut Otto Kiefer. A venit la mine, 
la spital, și mi-a spus: „Am un client pentru tine, în camionetă”. 
Era un cadavru, fir-ar să fie, cadavrul unui alb, cu toracele 
despicat. Îi ieșeau măruntaiele. După câteva clipe, l-am 
recunoscut pe fiul lui Max B6hm. Kiefer mi-a spus: „L-a omorât o 
gorilă. Trebuie să-i faci autopsia”. Am început să tremur ca 
varga, dar Kiefer a sărit cu gura la mine. A zis: „Fă autopsia, la 
dracu'! Și ţine minte - l-a omorât o gorilă”. M-am apucat de 
lucru, în sala de operații. 

— Și? 

— Kiefer s-a întors după o oră. Eram mort de frică. S-a 
apropiat și m-a întrebat: „Ai terminat?” l-am spus că nu o gorilă 
îl omorâse pe Philippe Böhm. El a zis să-mi ţin gura și a scos 
câteva teancuri de franci francezi - hârtii nou-nouţe și 
foșnitoare. A început să le îndese în toracele deschis al 
cadavrului. Doamne, Dumnezeule, n-am să uit niciodată banii 
ăia care înotau în viscere. Cehul a spus: „Nu-ţi cer să înșiri verzi 
și uscate. (Continua să îndese bancnotele noi.) Doar să confirmi 
că-i vorba într-adevăr de un afurisit de atac de gorilă”. Am vrut 
să refuz, dar a plecat imediat. Lăsase două milioane în rana 


VP - 187 


căscată. Am recuperat și-am curățat banii. Apoi am întocmit 
raportul, așa cum îmi ceruse. 

Sângele îmi fierbea în vene. M'Diaye continua să mă fixeze cu 
ochii săi lugubri. Am aţintit din nou arma spre fața lui și am 
șuierat: 

— Vorbește-mi despre cadavru. 

— Rănile... Erau prea fine. Nu erau urme de gheare, cum am 
scris. Erau tăieturi de bisturiu. Nu încăpea nicio îndoială în 
privinţa asta. Dar cel mai înfricoșător lucru era dispariţia inimii. 
Când am examinat cavitatea toracică, am remarcat numaidecât 
excizia arterelor și a venelor. Operaţie de profesionist. Am 
înțeles că tânărului alb i se furase inima. 

— Continuă, am zis cu glas tremurat. 

— Am cusut corpul și-am redactat raportul. „Atac de gorilă”. 
Afacere clasată. 

— De ce n-ai născocit o moarte mai simplă? O criză de 
paludism, de exemplu... 

— Nu se putea. Era doctorul Carl, la Bangui, care avea să 
vadă cadavrul. 

— Unde-i acum, acest doctor Carl? 

— Nu mai e. A murit de tifos, acum doi ani... 

— Cum s-a terminat povestea lui Philippe Böhm? 

— Nu știu. 

— După părerea ta, cine a efectuat acea operaţie criminală? 

— N-am nici cea mai mică idee. În orice caz, un chirurg. 

— L-ai mai revăzut pe Max Böhm? 

— Niciodată. 

— Ai auzit vorbindu-se de un dispensar, în pădure, dincolo de 
graniţa cu Congo? 

— Nu. M'Diaye scuipă sânge, apoi își șterse buzele cu dosul 
mânecii. Noi... noi nu mergem niciodată acolo. Acolo-s 
panterele, gorilele, spiritele... E tărâmul nopţii. 

l-am dat drumul. M'Diaye se prăvăli. Afară se adunaseră 
bărbaţi, femei. Se înghesuiau la ferestrele tavernei. Nimeni nu 
cuteza să intre. Gabriel murmură, din mulţime: 

— Trebuie să-l ducem la spital, Louis. Să căutăm un doctor. 

M'Diaye se înălţă într-un cot. 

— Ce doctor? rânji el. Eu sunt doctorul. 

L-am privit în silă. O dâră lungă, roșie, i se scurgea din gură. 
M-am adresat negrilor care urmăreau jalnicul spectacol: 


VP - 188 


— Daţi-i îngrijiri, pentru Dumnezeu! 

M'Diaye găsi de cuviinţă să intervină. 

— Și gazolina? bolborosi el. 

— Ce gazolină? 

— Trebuie plătită benzina - pentru electricitate, la spital. 

l-am aruncat în faţă un teanc de franci CFA și am ieșit din 
bodegă. 


35. 


Am parcurs, timp de câteva ore, un drum plin de gropi și 
noroi. Soarele se apropia de asfinţit. Un soi de ploaie uscată, în 
formă de praf, se abătea asupra parbrizului. Intr-un târziu, 
Gabriel întrebă: 

— De unde știai de afacerea aia, cu albul? 

— E o poveste veche, Gabriel. Să nu mai vorbim despre ea. 
Orice vei fi crezând tu, am venit aici ca să realizez un reportaj 
despre pigmei. E singurul meu obiectiv. 

O uliţă largă, mărginită de cocioabe, se deschise în fața 
noastră. Era satul de lângă SCAD. Ceva mai departe, în dreapta, 
se profilau clădirile fabricii de cherestea. Gabriel încetini. 
Traversarăm un aflux de bărbaţi și femei, înveșmântați în praf 
roșu, ale căror corpuri atingeau caroseria mașinii, cu un foșnet 
uscat. Violenţa culorilor, a senzaţiilor mă obosea. 

La capătul așezării se iviră niște blocuri scunde, din beton. 
Gabriel îmi explică: 

— E vechiul dispensar al surorii Pascale. Poţi să dormi aici 
astă-seară, înainte de a porni în pădure, mâine dimineaţă. 

Micile blocuri adăposteau paturi de campanie, acoperite cu 
plastic și izolate cu poloage înalte - suficient pentru a se putea 
înnopta în condiţii onorabile. Dincolo de aceste construcţii, 
drumeagul roșu continua, încadrat de pădurea tropicală, care 
sfârșea prin a înălța un adevărat zid. Nu se deslușea decât 
drumul, ce se pierdea în acel hău. 

Gabriel și alți câţiva se apucară să descarce materialul. Cât 
despre mine, am studiat harta regiunii, pe care mi-o dăduse 
Bonafé. În zadar. Nu exista nicio potecă în direcţia în care voiam 
să merg. Fabrica SCAD era ultimul punct de reper marcat, chiar 


VP - 189 


înaintea pădurii dese care se întindea pe cel puţin cinci sute de 
kilometri, la sud. Cătunul forestier părea să stea în echilibru pe 
marginea unei imense prăpăstii de liane și arbori. 

__ Brusc, am ridicat ochii. Eram înconjurați de bărbaţi stranii. 
Inălțimea lor nu depășea un metru și jumătate. Erau îmbrăcați în 
zdrenţe - tricouri jegoase, cămăși rupte. Aveau pielea de 
culoarea caramelei, iar feţele lor ne zâmbeau binevoitoare. 
Gabriel se grăbi să le ofere ţigări. Râsete încântate răsunară de 
jur-împrejur. „Negrul mare” îmi explică: 

— Aceștia sunt aka-ii, patroane. Pigmeii. Locuiesc în 
apropiere, la Zumia, un sat de colibe. 

Se iviră și câteva femei. Aveau sânii goi, abdomenul rotund, 
mijlocul încins cu un brâu de frunze sau cu o pânză. Își purtau 
copilul în bandulieră și râdeau și mai și decât bărbaţii. La rândul 
lor, acceptară ţigări și se apucară să fumeze cu poftă. Toate 
femeile aveau părul foarte scurt, dar prezentând felurite 
rafinamente. Astfel, una dintre ele etala desene în zigzag pe 
ceafă. Alta, două cărări pe tâmple, în timp ce sprâncenele erau 
linii punctate. Pe pielea lor se deslușeau semne, cicatrice subțiri 
și proeminente, care alcătuiau curbe, arabescuri, figuri 
geometrice. Un alt amănunt mă făcu să simt un fior rece: toți 
acești pigmei aveau dinţii piliţi în unghi ascuţit. 

Gabriel mi-l prezentă pe vărul său, Beckes, care avea să mă 
călăuzească până la Zoko. Era un negru înalt, filiform, care purta 
un trening arborând marca Adidas și care nu-și abandona nicio 
clipă ochelarii de soare. Afișa un calm dezarmant. Îmi adresă un 
zâmbet larg şi-mi dădu întâlnire pentru a doua zi dimineață, aici, 
la ora șapte - fără vreun alt comentariu. 

Gabriel se pregăti să-l urmeze. Voia să cineze „în sânul 
familiei”, la SCAD. L-am rugat să revină la dispensar peste opt 
zile. El încuviinţă din cap, îmi făcu semn cu ochiul, apoi îmi ură 
noroc. Am simţit un nod în stomac când am auzit motorul 
Peugeot-ului său depărtându-se. 

Curând se lăsă întunericul. O femeie pregăti cina. Mi-am 
înghiţit porţia de manioc - un soi de clei cenușiu, cu iz de 
excremente -, apoi am hotărât să dorm pe acoperișul 
dispensarului. M-am strecurat în cearșaful-plic de bumbac, sub 
cerul liber. Am așteptat astfel, cu ochii larg deschiși, sa-mi vină 
somnul. Peste câteva ore aveam să descopăr pădurea virgină. 
Marele Verde. Pentru prima oară de la începutul aventurii mele, 


VP - 190 


mărturisesc, simţeam frică. O frică la fel de stăruitoare ca 
sunetele înfundate ale animalelor necunoscute, care îmi urau 
bun venit, din adâncul junglei. 


36. 


A doua zi, la șapte, Beckes își făcu apariţia. Am băut un ceai 
împreună. Călăuza mea vorbea o franceză foarte sărăcăcioasă, 
punctată de tăceri și de „bun”-uri meditative. Cunoștea, însă, la 
perfecţie jungla din sud. După spusele sale, drumeagul care se 
deschidea în fața noastră, croit de buldozere, nu dura decât un 
kilometru. Mai departe, trebuia să apucăm pe poteci înguste. 
Urmând astfel de cărări, puteam ajunge la Zoko în trei zile de 
mers. Am încuviinţat, fără să am nici cea mai mică idee despre 
ce putea să însemne un asemenea maraton. 

Echipa se strânse în jurul nostru. Beckâs înrolase cinci pigmei 
care să ne poarte bagajele. Cinci omuleți zdrenţăroși, fumând 
surăâzători și părând dispuși să ne urmeze până la capătul 
pământului. Angajase și o bucătărească, Tina, o tânără m'baka 
de o frumuseţe tulburătoare. Se fâțâia legănându-se în boubou- 
ul ei cu model în spirală și purta pe cap o imensă marmită, în 
care-și ţinea ustensilele de bucătărie și efectele personale. Fata 
nu contenea să râdă. Expediția părea s-o încânte. 

Am împărţit ţigări și am explicat pe scurt scopul călătoriei. 
Beckes traducea în sango. Am vorbit doar de obiectivul Zoko și 
n-am spus nimic despre restul proiectului meu. Din satul 
pigmeilor, plănuiam să ajung de unul singur la minele lui Otto 
Kiefer, aflate la doar câţiva kilometri spre sud-est. Am repetat că 
expediţia nu va fi decât o treabă de-o săptămână, apoi am 
scrutat îndelung drumeagul roșiatic. Panglica de pământ se 
pierdea la infinit, într-o monstruoasă împletitură de arbori și de 
liane. Trupa se puse în mișcare. 

Jungla era un adevărat câmp de bătălie, un amestec de 
existenţă îndârjită și de nimicire cumplită. Pretutindeni, buștenii 
mâncaţi de carii, copacii prăbușiţi, mirosurile de putregai 
semănau cu tresăririle de pe urmă ale unei vieţi de excese. 
Mersul prin pădure însemna străbaterea acestei permanente 
agonii, a acestei melancolii de parfumuri, a acestei încrâncenări 


VP-191 


de mușchi și de smârcuri. Uneori, razele soarelui izbuteau să 
pătrundă. Împroșcau masa exuberantă de frunze și de liane, 
care păreau să se trezească, să se contorsioneze la atingerea 
lor, asemenea unor trupuri lacome venind să se adape din 
această lumină neașteptată. Pădurea devenea atunci un fel de 
vietate fantastică, o dezlănțuire de creștere vegetală atât de 
energică, atât de grăbită, încât ţi se părea că o auzi foșnind sub 
tălpile tale. 

Cu toate acestea, nu mă încerca niciun sentiment de 
opresiune. Pădurea era de asemenea un ocean imens, întins, 
nesfârșit. Peste trunchiurile înalte, înlănţuite de liane, peste 
hăţișuri și miriadele de frunze, peste această gigantica dantelă 
ce semăna cu pădurile noastre europene, domnea o libertate 
extraordinară. În ciuda ţipetelor, în ciuda arborilor, pădurea 
dădea impresia unui vast spaţiu gol. Firește, această solitudine 
nu era decât un miraj. Nu exista niciun milimetru care să nu fie 
locuit. Totul fremăta, totul viermuia. 

După părerea lui Beckes, fiecare animal ocupa un teritoriu 
specific. Luminișul format de căderea unui copac era refugiul 
porcilor spinoși. Subarboretul încâlcit, năpădit de liane, era 
sălașul antilopelor. Cât despre  rariștile deschise, în ele 
cuibăreau și cântau din zori până în noapte păsările, înfruntând 
ploaia. 

Uneori, când vreun țipăt sau șuierat ţâșnea acoperindu-le pe 
toate celelalte, îl întrebam pe Beckés: 

— Ce-i sunetul ăsta? 

El chibzuia câteva clipe, apoi răspundea: 

— E furnica. 

— Furnica? 

— Are aripi, cioc și merge pe apă. Ridica din umeri. E furnica. 

Beckâs avea o imagine aparte despre pădurea ecuatorială. Ca 
toți m'baka-ii, era încredinţat că în pădure sălășluiau spirite, 
forțe puternice și invizibile ce se aflau într-o complicitate secretă 
cu animalele sălbatice. De altfel, centrafricanii nu vorbeau 
despre animale așa cum ar fi vorbit un european. Pentru ei, era 
vorba de fiinţe superioare, cel puţin egale cu oamenii, ce se 
cereau a fi temute și respectate și cărora li se atribuiau 
sentimente neștiute și puteri paralele. Astfel, Beckes nu vorbea 
despre Gorilă decât cu voce joasă, de teamă să nu o supere, și 


VP - 192 


povestea cum, seara, Pantera putea să spargă sticla unei lămpi 
doar cu privirea Ei. 

Ploaia începu din prima zi - o revărsare neîncetată, care 
deveni un element component al voiajului, la fel ca arborii, 
tipetele păsărilor sau propriile noastre tensiuni. Aceste torente 
nu aduceau niciun pic de răcoare și doar ne încetineau mersul - 
pământul se adâncea, deschidea adevărate făgașe sub pașii 
noștri. Dar toată lumea continua, de parcă mânia cerului nu ne 
putea atinge. 

In acest timp, ne încrucișarăm cu câţiva vânători m'baka. 
Purtau în spate coșuri înguste în care își înghesuiseră vânatul: 
gazele cu blana gălbuie, maimuțe, ghemuite ca niște sugari, 
furnicari argintii, cu solzi pârâitori. „Negrii mari” schimbau cu 
noi o ţigară, un zâmbet, dar pe fețele lor deslușeam o umbră de 
neliniște. Se grăbeau să ajungă în nord, la lizieră, înainte de 
căderea nopţii. Doar aka-ii se încumetau să înfrunte întunericul 
și să nesocotească spiritele. Or, alaiul nostru se îndrepta către 
sud - asemenea unei blasfemii în marș. 

In fiecare seară ne instalam tabăra în locuri cât mai ferite de 
ploaie. Noaptea se lăsa dintr-odată, la ora șase, și licuricii se 
aprindeau, zburătăcind necontenit printre copaci. Un pic mai 
târziu mâncam, strânși în jurul focului, așezați direct pe pământ, 
scoțând zgomote de animale hămesite. 

Cu gândul mereu la țelul secret al călătoriei mele, nu scoteam 
nicio vorbă. Intram apoi în cortul meu și rămâneam nemișcat, la 
adăpost, ascultând picăturile de ploaie ce se spărgeau pe pânza 
acoperișului dublu. În momentele acelea, mă întorceam spre 
tăcere și reflectam la cursul tragic al aventurii mele. Mă 
gândeam la berze, la ţările pe care le traversasem ca un meteor 
și la valul de violenţă ce se rostogolea sub pașii mei. Aveam 
sentimentul că mergeam în susul unui fluviu de sânge, căruia 
aveam să-i descopăr curând obârșia - locul unde Max Böhm 
furase inima fiului său, locul unde trei oameni, Böhm, Kiefer și 
van Dâtten, încheiaseră un pact diabolic, pe fond de diamante și 
de berze. Mă gândeam și la Sarah. Fără regrete și fără tristeţe. 
În alte împrejurări, poate că ne-am fi făurit traiul împreună. 

Mă gândeam, mărturisesc, și la Tina, bucătăreasa noastră. Pe 
drum, nu mă puteam împiedica să-i arunc priviri furișe. Avea un 
profil de regină, un gât lung ce ducea către o bărbie mică și 
niște maxilare late, aureolate de buze pline, senzuale și suave. 


VP - 193 


Ochii ei scânteiau la umbra unei frunţi bombate. Pe craniul ras 
se înălțau două cozi, ca niște coarne de antilopă. De câteva ori, 
Tina îmi surprinsese privirile. Izbucnise în râs și gura ei se 
deschisese ca o floare de cristal, pentru a murmura: 

— Nu te teme, Louis. 

— Nu mă tem, îi răspunsesem pe un ton ferm, înainte dea mă 
concentra la hârtoapele potecii. 

In cea de-a treia zi, încă tot nu văzuserăm nicio urmă a 
vreunei așezări de pigmei. Cerul nu era decât o amintire și 
oboseala începea să ne chinuie mușchii asemenea unui sfredel 
de mină. Mai mult ca oricând, aveam senzaţia că eram pe cale 
să cobor, la verticală, într-un puț din străfundurile pământului, 
că mă scufund în chiar carnea vieţii vegetale - fără speranţă de 
întoarcere. 

Și totuși, în aceeași zi, către seară, în calea noastră se ivi un 
copac în flăcări. O torță roșie în oceanul, vegetal. Era primul 
semn al unei prezențe omenești pe care-l vedeam de când 
plecasem. Aici, niște oameni preferaseră să incendieze acest 
trunchi uriaș, înainte de a fi doborât de averse. |n ploaia 
torențială, Beckes se întoarse și-mi spuse, cu zâmbetul pe buze: 
„Am ajuns”. 


37. 


Satul Zoko se ridica din mijlocul unui luminiș vast, perfect 
circular. Colibe de laterit acoperite cu frunze înconjurau o piaţă 
mare, aridă ca un petic de deșert. Lucru curios, solul, pereţii și 
domurile din frunziș nu mai etalau culorile pădurii - verdele și 
roșu -, ci un ocru tern, de parcă se scormonise până la scoarța 
junglei. Zoko era o adevărată breșă în urzeala lumii vegetale. 

In luminiș era mare forfotă. Femeile se întorceau de la cules, 
cărând pe umeri coșuri împletite, pline cu fructe, boabe, 
tuberculi. Pe alte poteci, soseau bărbaţii, purtând în bandulieră 
maimuțe, gazele sau plase lungi. Un fum greu, albăstrui, plutea 
în jurul colibelor până ce ajungea să se înnoade în volute și să 
se înalțe în centrul așezării. In această atmosferă înceţoșată - 
ploaia încetase - se deslușeau, în faţa colibelor, familiile care 
întreţineau vetrele de fum înecăcios. „Tehnică pigmee”, îmi 


VP - 194 


explică Beckes. „Ca să alunge insectele”. Brusc, răsunară 
cântece. Lungi vocalize pe tonuri acute, aproape ca niște iodlere 
tiroleze, spirale sonore ce foloseau glasul ca pe o coardă extrem 
de sensibilă și pe care le auzisem deja când dăduserăm de 
copacul incendiat. Aka-ii comunicau astfel la distanţă sau își 
exprimau, pur și simplu, veselia. 

Un „negru mare” ieși în întâmpinarea noastră. Era Alphonse, 
învățătorul, „proprietarul” pigmeilor din Zoko. Insistă să ne 
instalăm înainte de a se înnopta, într-un luminiș învecinat, ceva 
mai mic, unde se înălța o copertină de vreo zece metri lungime. 
Familia lui își avea locuința acolo. Mi-am întins cortul în 
apropiere, în timp ce tovarășii mei își confecţionau saltele din 
frunze de palmier. Pentru prima oară, după trei zile, ne aflam pe 
teren uscat. 

Alphonse nu înceta să pălăvrăgească, vorbind despre fieful 
„Său”, descriind fiecare element al satului din luminișul alăturat. 

— Și sora Pascale? am întrebat. 

Alphonse ridică din sprâncene: 

— Dispensarul, vrei să zici? E la celălalt capăt al satului, în 
spatele copacilor. Dar nu te sfătuiesc să mergi acolo în seara 
asta. Sora nu-i mulțumită. 

— Nu-i mulţumită? 

— Nu-i mulţumită deloc, repetă, simplu, Alphonse și se 
depărtă. 

Hamalii făcuseră focul. M-am apropiat și m-am așezat pe un 
mic taburet rotund, scobit. Focul pârâia și degaja un miros 
puternic de iarbă udă. Plantele, prizoniere ale flăcărilor, se 
opinteau să nu ardă. Noaptea se lăsă dintr-odată - o noapte 
plină de adieri umede, de curenți răcoroși, de ţipete de păsări. 
Simţeam, în adâncul fiinţei mele, un fel de chemare, o boare, ca 
deschiderea unei ambrazuri chiar lângă inima mea. Am ridicat 
privirea și am înţeles această nouă senzaţie. Deasupra noastră 
era un cer senin, plin de stele. Trecuseră trei zile de când nu 
mai văzusem firmamentul. 

Atunci începu să bubuie toba. 

Nu mi-am putut reţine un zâmbet. Era atât de ireal - și, în 
același timp, atât de previzibil. În străfundurile junglei, auzeam 
bătaia de inimă a lumii. Beckes se ridică și spuse: „E o serbare 
alături, Louis. Trebuie să mergem și noi”. În spatele lui, Tina 


VP-195 


chicotea și-și legăna umerii. Un minut mai târziu, ne aflam la 
marginea luminișului. 

În penumbră se vedeau copii aka alergând încolo și încoace. 
În faţa colibelor, fetițe își înfășurau mijlocul în fuste de rafie. 
Câţiva băieți vânturau sulițe și schiţau pași de dans, apoi se 
opreau, izbucnind în râs. Femeile ieșeau de după tufele din 
preajmă, cu șoldurile împodobite cu frunze și ramuri. Bărbaţii 
urmăreau toată această agitaţie cu priviri amuzate, fumând 
țigările pe care le împărţise Beckes. lar toba continua să bubuie, 
susținând atmosfera de surescitare. 

Alphonse apăru în fugă, cu un felinar în mână. „Vrei să vezi 
cum dansează pigmeii, patroane?” îmi spuse el la ureche. „Vino 
cu mine”. L-am urmat. El se instală pe o băncuţă, lângă colibe, 
apoi lăsă jos felinarul, în mijlocul pieţei. Numaidecât, corpurile 
micilor fantome apărură deslușit. Sarabanda lor sfâșia noaptea, 
în culori de foc și nebunie. 

Aka-ii dansau, în două arcuri de cerc separate. De o parte 
bărbaţii, de cealaltă femeile. Se roteau, îngânând o melopee 
surdă: „Aria mama, aria mama...” Vocile împletite, răgușite și 
joase, erau din când în când străpunse de-un glas de copil, 
înălţat în tumult. „Aria mama, aria mama...” În pâlpâirea feștilei, 
am văzut trecând mai întâi femeile. Pântece rotund. Picioare 
mlădii. Mănunchiuri de frunze. Imediat după aceea, apărură 
bărbaţii. La lumina lămpii cu petrol, trupurile caramel se 
colorară în roșu, apoi în castaniu-auriu, apoi în cenușiu. Șorțurile 
din rafie vibrau în contratimp, așternând peste coapse un văl 
fremătător. „Aria mama, aria mama...” 

Bătăile tobei se amplificară. Omul care le executa stătea 
încovoiat, cu ţigara în colțul gurii. Lovea cu toată puterea 
mușchilor săi, ţinând gâtul întins, ca un vultur. Mi-am înăbușit 
un fior. Ochii săi, complet albi, străluceau în noapte. Alphonse 
izbucni în râs: „Un orb. Un biet orb, cel mai bun muzicant”. În 
clipa urmatoare, alţi toboșari se alăturară orbului. Ritmul crescu, 
se umplu de ecouri, de contratimp, deveniră un cânt al 
pământului - vijelios, de nestăvilit. Alte voci se ridicară, se uniră, 
se întrepătrunseră pe fondul de „Aria mama, aria mama...” 
Vraja se răspândea, ca o fluorescenţă sonoră sub cerul înstelat. 

Din nou, femeile trecură prin faţa felinarului. În șir indian, 
fiecare dintre ele ţinând-o de mijloc pe cea dinainte și înaintând 
astfel, în cadență. Păreau să mângâie, să alinte ritmul. Corpurile 


VP - 196 


lor erau legate de trepidaţiile tobelor la fel ca ecoul de strigătul 
ce-l provoacă. Deveniseră rezonanţă pură, o vibraţie de carne. 
Bărbaţii reveniră. Chirciţi, cu mâinile atingând pământul, 
legănându-se dintr-o parte în alta - preschimbaţi în animale, 
spirite, elfi... 

— Ce anume serbează? am întrebat, zbierând ca să acopăr 
tobele. 

Alphonse mă privi pieziș. Chipul său se contopea cu umbra. 

— Serbează? Jelesc, vrei să zici. O familie din sud și-a pierdut 
fetița. Membrii familiei dansează astăzi, cu fraţii lor din Zoko. 
După datină. 

— De cea murit fetiţa? 

Alphonse scutură din cap, strigându-mi în ureche: 

— Un lucru groaznic, patroane. Groaznic. Gomun a fost 
atacată de Gorilă. 

Un văl roșu acoperi realitatea. 

— Ce se știe despre accident? 

— Nimic. Boma, bătrânul satului -, e cel care a descoperit-o. 
Gomun nu se întorsese acasă în seara aia. Pigmeii au pornit în 
căutarea ei. Se temeau să nu se fi răzbunat pădurea. 

— Răzbunat? 

— Gomun nu voia să respecte tradiţia. Refuza să se mărite. 
Dorea să înveţe mai departe, cu sora Pascale, la Zoko. Spiritelor 
nu le place când cineva le ia în derâdere. De-asta a atacat-o 
Gorila. O știe toată lumea: pădurea s-a răzbunat. 

— Ce vârstă avea Gomun? 

— Cincisprezece ani, cred. 

— Unde anume locuia? 

— Intr-un sat aflat la sud-est, pe unde sunt minele lui Kiefer. 

Bătaia tobelor îmi răsuna în creier. Orbul se dezlănţuise, 
săgetând bezna cu ochii săi ca laptele. Am strigat: 

— Asta e tot ce-mi poţi spune? Nu știi nimic altceva? 

Alphonse făcu o grimasă. Dinţii lui albi se conturară pe fond 
de gâtlej roz. Respinsese insistențele mele cu un gest al mâinii. 

— Las-o încurcată, patroane. Povestea asta-i nefastă. Prea 
nefastă. 

Invăţătorul dădu să se ridice. L-am apucat de braț. Sudoarea 
îmi șiroia pe faţă. 

— Gândește-te bine, Alphonse. 

Negrul explodă: 


VP - 197 


— Da’ ce vrei, patroane? Vrei să se întoarcă Gorila? Lui 
Gomun i-a smuls braţele și picioarele. A măturat totul în cale. 
Copacii, lianele, ţărâna. Vrei să te audă? Vrei să ne rupă în 
bucăţi și pe noi? 

M'baka-ul se ridică dintr-un salt, luându-și felinarul cu un gest 
mânios. 

Pigmeii continuau să danseze, imitând acum o omidă uriașă. 
Toba orbului accelera. Ca și bătăile inimii mele. Seria omorurilor 
se înscria în cugetul meu cu nume și date de suferință. August 
1977: Philippe Böhm. Aprilie 1991: Rajko Nicolici. Septembrie 
1991: Gomun. Eram sigur că inima fetiţei fusese prelevată. Un 
amănunt se ivi pe neașteptate în conștiința mea. Alphonse 
spusese: „A măturat totul în cale. Copacii, lianele, țărâna”. Cu 
douăzeci de zile în urmă, în pădurea de lângă Sliven, ţiganul 
care-l descoperise pe Rajko precizase: „In ajun, pesemne că 
fusese o furtună afurisită. Fiindcă, în locul ăla, crengile copacilor 
erau îndoite, iar frunzișul - răvășit în toate părțile”. 

Cum de nu-mi dădusem seama mai devreme? Hoţii de inimi 
se deplasau cu elicopterul. 


38. 


La ora cinci se lumină de ziuă. Pădurea răsuna de ţipete 
vătuite. Nu dormisem toată noaptea. Aka-ii își încheiaseră 
ceremonia pe la două. Rămăsesem în întuneric și liniște, sub 
copertina din frunze de palmier, privind licărele trandafirii ale 
ultimilor tăciuni. Nu mai simțeam nicio frică. Doar o oboseală 
zdrobitoare și un ciudat sentiment de calm, aproape de 
siguranţă. De parcă eram pe cale să mă apropii tot mai mult de 
corpul unei caracatiţe ale cărei tentacule nu mă mai puteau 
ajunge. 

Incepu prima ploaie a zilei. Mai întâi o darabană ușoară, apoi 
un răpăit mai puternic, mai regulat. M-am ridicat și m-am 
îndreptat spre Zoko. 

Focurile ardeau deja în faţa colibelor. Am observat câteva 
femei care cârpeau o plasă lungă, de bună seamă destinată 
vânătorii din acea zi. Am traversat piaţa, apoi am descoperit, în 
spatele colibelor, o construcţie mare, de beton, cu o cruce albă 


VP - 198 


deasupra. Împrejur erau grădiniţe de flori și zarzavaturi. M-am 
apropiat de ușa deschisă. Un „negru mare” îmi aţinu calea, cu 
un aer ostil. „Sora Pascale s-a sculat?” am întrebat. Înainte ca 
omul să-mi poată răspunde, o voce răsună dinăuntru: „Intră fără 
teamă”. Era o voce autoritară, care nu admitea discuţie. M-am 
executat. 

Sora Pascale nu purta veșminte monahale. Era doar 
îmbrăcată în negru - pulover și fustă asortate. Părul ei era scurt, 
de un gri posomorât. Faţa, în ciuda numeroaselor riduri, avea 
acea atemporalitate a pietrelor și a fluviilor, iar ochii albaștri, 
glaciali, semănau cu niște vârfuri de oțel străpungând mâlul 
anilor. Umerii ei erau laţi, mâinile - imense. De la prima privire, 
mi-am dat seama că femeia era în stare să înfrunte pericolele 
pădurii, bolile chinuitoare și vânătorii barbari. 

— Ce dorești? întrebă ea fără să se uite la mine. 

Stătea la masă și ungea cu unt niște felii de pâine, deasupra 
unei cești de cafea. 

Incăperea era, practic, goală. Doar o chiuvetă de spălat vase 
și un frigider erau lipite de peretele din fund. Pe un alt perete 
atârna un crucifix de lemn. 

— Mă numesc Louis Antioche, am spus. Sunt francez. Am 
străbătut mii de kilometri pentru a obţine răspunsuri la câteva 
întrebări. Cred că mă puteți ajuta. 

Sora Pascale continua să-și pregătească tartinele. Feliile de 
pâine erau moi, umede, cine știe cum conservate. Le-am privit 
miezul alb și strălucitor, care aici, în plină junglă, părea o 
comoară improbabilă. Călugărița îmi surprinse privirea. 

— Scuză-mă. Uit să-mi îndeplinesc toate îndatoririle. la loc, te 
rog. Şi împarte cu mine acest mic dejun. 

Am tras un scaun. Ea îmi aruncă o privire care nu exprima 
decât indiferenţă. 

— Despre ce întrebări e vorba? 

— Aş vrea să știu cum a murit fetiţa aceea, Gomun. 

Cuvintele mele nu o mirară. Replică, apucând o cafetieră 
fierbinte: 

— Cafea? Sau preferi ceai? 

— Ceai, dacă se poate. 

Ea îi tăcu semn servitorului care stătea în prag, interpelându-l 
în sango. Câteva clipe mai târziu, inhalam aroma pătrunzătoare 
a unui Darjeeling oarecare. Sora Pascale reluă: 


VP - 199 


— Vasăzică, te interesează aka-ii. 

— Nu, am răspuns, suflând în ceașcă. Mă interesează morţile 
violente. 

— De ce? 

— Fiindcă mai multe victime au pierit în același mod, în 
această pădure, și altundeva. 

— investigațiile dumitale au ca obiect fiarele sălbatice? 

— Fiarele sălbatice, da. Oarecum. 

Ploaia continua să răpăie deasupra capetelor noastre. Sora 
Pascale își scufundă tartina în ceașcă. Miezul pâinii se înmuie în 
contact cu cafeaua. Cu o mușcătură scurtă, sora înhăţă 
extremitatea care ameninţa să cadă. Nimic din comportamentul 
ei nu trăda surprindere faţă de spusele mele. Dar o ironie 
ciudată răzbătea din cuvintele sale. Am încercat să curm acest 
joc al vorbelor în doi peri. 

— Soră, să fim limpezi. Nu cred nicio iotă din povestea cu 
gorila. Nu am niciun fel de experienţă în materie de junglă, dar 
știu că gorilele sunt destul de rare în această regiune. Cred că 
moartea lui Gomun aparţine unei serii de crime specifice, în 
legătură cu care fac cercetări în momentul de faţă. 

— Tinere, nu pricep nimic din ceea ce spui. Mai întâi ar trebui 
să-mi explici cine ești și ce te aduce aici. Suntem la peste o sută 
cincizeci de kilometri de Bangui. A trebuit să mergi pe jos timp 
de cel puţin trei zile ca să ajungi în fundul ăsta de junglă. Îmi 
dau seama că nu ești nici reprezentant al armatei franceze, nici 
inginer miner, nici măcar prospector independent. Dacă te bizui 
pe colaborarea mea, te sfătuiesc să te explici. 

l-am făcut un rezumat al anchetei mele. Am vorbit despre 
berze și despre „accidentele” care îmi jalonaseră drumul. Am 
vorbit de moartea lui Rajko, sfâșiat de un urs. Am evocat atacul 
de gorilă care-i fusese fatal lui Philippe Böhm. Am descris 
împrejurările acestor decese - comparându-le cu moartea lui 
Gomun. N-am amintit de furtul inimilor. N-am spus nimic despre 
diamante și trafic. Voiam doar să atrag atenţia misionarei 
asupra tuturor acestor coincidenţe. 

Călugărița mă fixa acum cu ochii ei albaștri, neîncrezători. 
Ploaia continua să izbească tabla acoperișului. 

— Povestea dumitale nu ţine, dar te ascult. Ce vrei să afli? 

— Ce știți despre circumstanțele morții lui Gomun? Aţi văzut 
corpul? 


VP - 200 


— Nu. E îngropat la mai mulţi kilometri de-aici. Gomun 
aparţinea unei familii nomade care hălăduia mai la sud. 

— Vi s-a descris starea cadavrului? 

— Chiar trebuie să vorbim despre asta? 

— E esenţial. 

— Gomun avea un braţ și-un picior smulse. Trunchiul îi era 
acoperit de răni, de sfâșieturi. Pieptul era crăpat, cușca toracică 
sfărâmată. Animalele sălbatice începuseră să-i devoreze 
organele. 

— Ce animale? 

— Mistreți și alte fiare, fără-ndoială. Aka-ii mi-au spus de urme 
de gheare pe gât, pe sâni și pe braţe. Cine să știe? Pigmeii au 
îngropat-o pe sărmana fetiţă în tabăra lor, apoi au părăsit locul 
pentru totdeauna, cum le cere tradiţia. 

— Corpul nu prezenta și alte urme de mutilare? 

Sora Pascale ţinea încă ceașca. Ezită, apoi își desprinse 
degetele de pe toarta de faianţă. Am observat că ambele mâini 
îi tremurau ușor. Ea cobori glasul: 

— Ba da... (Șovâia.) Sexul era lezat peste măsură. 

— Vreţi să spuneţi că fusese violată? 

— Nu. Vorbesc de o rană. Marginile vulvei păreau să fi fost 
lărgite de lovituri de gheare. Labiile erau sfâșiate. 

— Interiorul corpului era intact? Vreau să zic: nu dispăruse 
vreun organ anume? 

— Ti-am spus: unele organe erau pe jumătate devorate. Asta 
e tot ce știu. Sărmana fetiță nu împlinise nici cincisprezece ani. 
Dumnezeu s-o odihnească. 

Călugăriţa tăcu. 

— Ce fel de adolescentă era Gomun? am întrebat. 

— Foarte sârguincioasă. Îmi urmărea lecţiile cu cel mai mare 
interes. Fata asta o rupsese cu tradiţia aka. Voia să-și continue 
studiile, să plece la oraș, să lucreze alături de „negrii mari”. De 
curând, refuzase chiar să se căsătorească. Pigmeii sunt 
încredințaţi că spiritele pădurii s-au răzbunat pe Gomun. De-asta 
au dansat atâta azi-noapte. Vor să se împace cu pădurea. Nici 
eu n-o să mai pot rămâne aici. Va trebui să mă întorc la SCAD. 
Aka-ii șușotesc că Gomun a murit din cauza mea. 

— Nu păreţi prea tulburată, soră. 

— Nu cunoști pădurea. Aici, moartea dă tot timpul târcoale. 
Lovește cu regularitate, fără discernământ. Acum cinci ani eram 


VP - 201 


învăţătoare la Bagou, altă așezare, nu departe de Zoko. În două 
luni, au murit șaizeci din cei o sută de locuitori. Epidemie de 
tuberculoză. Boala fusese „importată” de „negrii mari”. Cândva, 
pigmeii trăiau fără grija microbilor, protejaţi de clopotul vegetal 
care-l constituie pădurea virgină. Astăzi, sunt decimaţi de 
maladiile venite din exterior. Au nevoie de oameni ca mine, de 
îngrijiri, de medicamente. Îmi fac treaba și evit să gândesc prea 
mult. 

— Gomun obișnuia să se plimbe singură prin pădure? Să se 
aventureze departe de sat? _ 

— Gomun era o fată singuratică. li plăcea să bată potecile, cu 
cărţile ei. Adora pădurea, îi adora miresmele, zgomotele, 
animalele. În privinţa asta, era o adevărată aka. 

— Hoinărea și prin preajma minelor de diamant? 

— Nu știu. De ce întrebi asta? Îi dai înainte cu bănuiala 
dumitale de asasinat! E ridicolă. Cine i-ar fi putut purta pică unei 
fetițe aka, unei copile care nu ieșise niciodată din jungla ei? 

— Soră, e cazul să vă dezvălui altceva. V-am vorbit de 
asasinarea lui Rajko Nicolici, în Bulgaria. Am amintit de cea a lui 
Philippe Böhm, în 1977, chiar în ţinutul ăsta. Aceste omoruri au 
o particularitate comună. 

— Care? 

— În ambele cazuri ucigașii au prelevat inima victimei, 
procedând conform metodelor consacrate în acest gen de 
operaţie. 

— Astea-s baliverne. O asemenea operaţie este de 
neconceput într-un mediu natural. 

Sora Pascale își păstra stăpânirea de sine. Ochii ei rămâneau 
sclipitori și reci, dar bătaia pleoapelor era mai rapidă. 

— Și totuși, e purul adevăr. Am vorbit cu doctorul care a făcut 
autopsia ţiganului, în Bulgaria. Nu încape nicio îndoială în 
privinţa operației.  Asasinii aceștia dispun de mijloace 
extraordinare, care le permit să intervină oriunde, în condiţii 
optime. 

— Ştii ce înseamnă asta? 

— Da: un elicopter, grupuri electrogene, un cort etanș și alte 
echipamente, de bună seamă... In toate cazurile, nimic 
imposibil. 

— Și? rosti tăios misionara. Crezi că micuța Gomun... 

— E aproape o certitudine. 


VP - 202 


Sora Pascale clătină cu îndărătnicie din cap, în contratimp cu 
picăturile ce răpăiau pe acoperiș. Am întors ochii spre fereastra 
îngustă și am privit vegetaţia. Pădurea părea beată de ploaie. 

— N-am terminat încă, soră. V-am spus de „accidentul” 
petrecut în jungla centrafricană, în 1977. Pe vremea aceea erati 
deja în RCA? 

— Nu, eram în Camerun. 

— În august 1977, Philippe Böhm a fost găsit mort, în pădure, 
ceva mai la sud, în Congo. Aceeași violenţă, aceeași cruzime, 
aceeași dispariţie a inimii. 

— Cine era acest Böhm? Un francez? 

— Era fiul lui Max Böhm, un elveţian care lucra nu departe de- 
aici, la minele de diamante, și despre care cu siguranţă că ați 
auzit vorbindu-se. Cadavrul lui Philippe Böhm a fost transportat 
la M'Baiki. | s-a făcut autopsia la spitalul de-acolo. Concluzia a 
fost: „Atac de gorilă”. Dar am obţinut dovada faptului că 
certificatul de deces fusese dictat. Se ocultaseră semne 
esenţiale, care probau originea umană a operaţiei. 

— Cum poți fi atât de sigur de asta? 

— L-am găsit pe medicul care a făcut autopsia. Un 
centrafrican, un doctor pe nume M'Diaye. 

Sora Pascale izbucni în râs. 

— M'Diaye e un beţivan! 

— Pe atunci nu era. 

— Unde vrei să ajungi? Ce ţi-a spus M'Diaye? Care erau 
semnele unui omor comis de o fiinţă umană? 

M-am aplecat și am spus: 

— Sternotomie. Urme de bisturiu. Excizia perfectă a arterelor. 

Am făcut o pauză și-am observat-o pe sora Pascale. Pielea ei 
cenușie zvâcnea. Călugărița duse o mână la frunte. 

— Doamne... pentru ce asemenea orori? 

— Pentru salvarea unui om, soră. Inima lui Philippe Böhm a 
fost transplantată în corpul propriului său tată. Max Böhm 
suferise un infarct grav cu câteva zile mai înainte. 

— E monstruos... imposibil... 

— Soră, credeţi-mă. Am cules mărturia lui M'Diaye acum 
patru zile. Concordă cu cea pe care-am auzit-o la Sofia, în 
legătură cu Rajko. Constatările ambilor medici schițează tabloul 
aceleiași demențe ucigașe, al aceluiași sadism. Un sadism 


VP - 203 


straniu, întrucât am convingerea că el îngăduie și salvarea de 
vieţi omenești. Gomun a fost victima acestor ucigași. 

Sora Pascale clătina din cap, cu mâna la frunte. 

— Ești nebun, nebun... N-ai nicio dovadă în ceea ce o privește 
pe fetiță. 

— Tocmai, soră. De aceea am nevoie de dumneavoastră. 

Misionara mă ţintui cu privirea. Am întrebat numaidecât: 

— Aveţi cunoștințe chirurgicale? 

Ea continuă să mă privească, fără să înțeleagă. Apoi 
răspunse: 

— Am lucrat în spitale de campanie, în Vietnam și 
Cambodgea. Ce-ţi trece prin cap? 

— Vreau să deshumăm corpul și să-i facem autopsia. 

— Nu ești în toate minţile. 

— Soră, trebuie să-mi verific supozifiile. Numai 
dumneavoastră puteţi să mă ajutaţi, numai dumneavoastră 
puteţi să-mi spuneți dacă organele din corpul lui Gomun au fost 
supuse unei intervenții chirurgicale sau dacă fetița a fost 
atacată de un animal. 

Misionara încleștă pumnii. Ochii ei aveau o scânteiere 
metalică - bile de oţel sub pleoape de carne. 

— Cătunul lui Gomun e prea departe, nu-i accesibil. 

— Vom găsi pe cineva să ne călăuzească. 

— Nimeni nu ne va însoţi acolo. Și nimeni nu-ţi va îngădui să 
profanezi un mormânt. 

— O să lucrăm împreună, soră. Doar dumneavoastră și cu 
mine. 

— N-are niciun rost. În pădure, procesul de descompunere a 
unui cadavru este accelerat. Gomun a fost îngropată cu vreo 
șaizeci și două de ore în urmă. În momentul ăsta, corpul său nu 
mai e, deja, decât o masă infectă de viermi. 

— Chiar și starea actuală a corpului nu poate masca inciziile 
precise ale unui bisturiu. Câteva secunde de observaţie vor fi 
suficiente. Soră, noi doi putem câștiga pariul acesta. Adevărul, 
oricât de cumplit, contra unor superstiții deșarte. 

— Fiul meu, nu uita cu cine vorbești. 

— Tocmai, soră. Degradarea unor rămășițe trupești nu 
înseamnă nimic pe lângă măreţia adevărului. Copiii lui 
Dumnezeu nu iubesc lumina? 

— Taci, hulitorule! 


VP - 204 


Sora Pascale se ridică. Scaunul său scârţâi pe pardoseală în 
registru acut. Ochii ei nu mai erau decât niște crestături pe fața 
cu tenul ca ardezia. Rosti, cu un glas ce venea de dincolo de 
inimă: 

— Să mergem. Acum. 

Se răsuci brusc și-i strigă ceva în sango negrului, care veni în 
fugă, apoi începu să se foiască de colo-colo. Misionara scoase de 
sub puloverul ei negru un crucifix de argint agăţat de un 
lănţișor. Il sărută, murmurând câteva cuvinte. Când îl lăsă să 
recadă pe pieptul ei, am remarcat că bara laterală a crucii era 
îndoită în jos, ca și când povara suferinţei celui crucificat 
izbutise să încovoaie instrumentul însuși al martiriului. M-am 
ridicat la rândul meu și am simţit că mă clatin. Nu mâncasem 
nimic din ajun și nu dormisem. Pe masă, ceașca mea de ceai 
rămăsese neatinsă. Am băut-o dintr-o înghiţitură. Darjeeling-ul 
era călâi și vâscos. Avea gustul sângelui. 


39. 


Mergeam de câteva ore. În frunte, Victor, servitorul surorii 
Pascale, deschidea drumul mânuind o macetă. În spatele său, 
dreaptă, în poncho kaki, înainta misionara. Plutonul îl încheiam 
eu, hotărât și concentrat. Ne îndreptam direct spre sud. Cu pași 
repezi, în tăcere. Călcam, alunecam, escaladam. Bușteni vechi și 
rădăcini strâmbe, stânci crăpate și crengi încâlcite, tufe ghiftuite 
de apă și frunze cu marginile tăioase. Ploaia nu contenea. 
Treceam prin sulițele ei scânteietoare, cum trec soldații prin 
săgetările fricii, când înaintează spre front. Smârcurile se 
îndeseau. Ne afundam până la brâu în apa lor neagră, cu 
sentimentul că aveam să ne scufundăm pentru totdeauna. 

Niciun țipăt, nicio prezenţă nu veni să întrerupă această 
jumătate de zi de marș. Vietăţile pădurii rămâneau apatice sub 
frunzișuri sau în fundul vizuinilor, total invizibile. Doar trei 
pigmei ne ieșiră în cale. Unul dintre ei purta o cămașă de 
camuflaj, în ocru cu negru, recuperată cine știe de unde. O fâșie 
îngustă de păr creţ îi traversa craniul - o adevărată creastă de 
mohican. Cel din fruntea grupului ţinea sub tricou un tăciune 


VP - 205 


care fumega și, în cealaltă mână, un coș cilindric din frunze 
împletite, închis la gură. 

Sora Pascale i se adresă. Era pentru prima oară când o 
auzeam vorbind limba aka. Vocea ei gravă răsuna de „hmm- 
hmm”-uri caracteristice și de vocale prelungite. Aka-ul deschise 
coșul și-l întinse spre ea. Vorbiră din nou. Stăteam cu toţii pe 
loc, în bătaia ploii, care părea să se înverșuneze împotriva 
noastră de parcă am fi fost unica ei ţintă. Crengile copacilor se 
îndoiau sub violenţa picăturilor, iar de pe trunchiurile negre se 
scurgeau adevărate torente. 

Misionara rosti cu glas scăzut, fără să mă privească: „Miere, 
Louis”. M-am aplecat deasupra coșului. Am văzut alveolele 
sclipitoare și albinele care se cramponau de bunurile lor furate. 
l-am aruncat omului o privire. Îmi zâmbea cu toţi dinţii lui 
ascuțiți. Braţele îi erau ciuruite de înțepături. Preţ de o clipă, mi 
l-am imaginat cățărându-se într-un copac care zumzăia, apoi 
strecurându-se sub bolta de frunze pentru a înfrunta furia 
stupului. Mi l-am imaginat vârându-și mâinile în scorbură, 
dibuind în sălașul roiului ca să extragă câţiva faguri dulci. 

Ca pentru a-mi confirma gândul, aka-ul îmi întinse un fagure 
din care picura miere. Am rupt o bucăţică și am dus-o la gură. 
Imediat, o aromă încântătoare, profundă, îmi năpădi gâtlejul. 
Apăsarea limbii mele făcu să se reverse din celulele hexagonale 
un nectar fără seamăn. Era atât de savuros și de dulce, încât am 
simţit un fel de beţie instantanee, în adâncul stomacului - ca și 
când, dintr-odată, măruntaiele mele se făcuseră criță. 

O jumătate de oră mai târziu, ajungeam în satul lui Gomun. 
Vegetaţia se transformase. Nu mai era imensitatea de 
nepătruns care ne înconjurase până atunci. Aici, dimpotrivă, 
pădurea era mai rară și mai ordonată. Arbori cu trunchiuri 
negre, subţiri, se succedau la nesfârșit, într-o simetrie aproape 
perfectă. Am făcut câţiva pași în cătunul părăsit. Nu existau 
decât vreo zece colibe, instalate la rădăcina copacilor, fără vreo 
anumită ordine. Impresia de singurătate era covârșitoare. În 
mod curios, acest ungher de pădure, complet gol, încremenit, 
îmi amintea de casa lui Böhm, așa cum mi se păruse atunci 
când o scotocisem, în ajunul plecării mele - un sălaș al morţii. 

Sora Pascale se opri în faţa unei colibe pipernicite. Îi spuse 
ceva lui Victor, care scoase două lopeţi, înfășurate în zdrențe. 
Misionara arătă o moviliţă de pământ proaspăt răscolit, aflată în 


VP - 206 


spatele micului dom de frunze. „Acolo e”, rosti ea. Vocea abia 
dacă i se auzise, în răpăitul ploii. M-am descotorosit de rucsac și 
am apucat una dintre lopeţi. Victor mă privea, amutit, 
tremurând. Am dat din umeri și am împlântat unealta în 
pământul roșu. Mi s-a părut că înfig un cuţit între coastele unui 
om. 

Săpam. Sora Pascale i se adresă iarăși lui Victor. Era limpede 
că misionara nu-i explicase scopul expediției noastre. 
Continuam să sap. Pământul, foarte sfărâmicios, nu opunea 
nicio rezistenţă. În câteva minute, ajunsesem la vreo cincizeci 
de centimetri adâncime. Picioarele mi se afundau într-un humus 
ticsit de insecte și de rădăcini. „Victor!” urlă sora. Am ridicat 
privirea. M'baka-ul stătea nemișcat, cu ochii gata să-i iasă din 
orbite. Privirea lui săgetă de la ea la mine, de la mine la ea. Apoi 
negrul să răsuci pe călcâie și o rupse la fugă. 

Tăcerea se așternu asupra noastră. Am reluat lucrul. După o 
clipă, am auzit-o pe călugăriţă luând cealaltă lopată. Am 
mormăit, fără să ridic ochii: „Lăsaţi, soră. Vă rog”. Eram, acum, 
până la brâu în groapă. Viermii, scolopendrele, scarabeii și alte 
gângănii mișunau în jurul meu. Unele o luau la sănătoasa sub 
violența loviturilor mele. Altele mi se agăţau de pânza 
pantalonilor, ca și când ar fi vrut să-mi împiedice activitatea 
seismică. Mirosul de pământ îmi biciuia simţurile. Lopata sclipea 
în noroi. Tot săpând, uitasem până și ce căutam. Deodată, însă, 
contactul cu o suprafață mai dură mă readuse la realitate. Am 
auzit vocea lipsită de inflexiuni a surorii Pascale: „Scoarța de 
copac, Louis. Ai ajuns”. 

Am ezitat o fracțiune de secundă, apoi am greblat pământul 
cu marginea lopeţii. Fâșia de lemn ieși la iveală. Suprafaţa era 
ușor bombată, roșie, rugoasă. Am aruncat afară din groapă 
lopata și am încercat să smulg cu mâinile goale capacul din 
scoarță. La prima tentativă, degetele mi-au alunecat și am căzut 
în noroi. De pe marginea gropii, sora Pascale mi-a întins mâna. 
Am răcnit: „Lăsaţi-mă naibii în pace!” Am luat-o de la capăt. De 
astă dată am simţit cum scoarța se mișcă. Ploaia năvălea în 
groapă și începea s-o umple. Brusc, bucata de lemn cedă. Târât 
de violența mișcării, am căzut iar pe spate, recepţionând în 
creștet capacul care se rotise cu 360 de grade. Am simţit sub 
mine o moliciune stranie. Vreme de o secundă, am gustat 


VP - 207 


această senzaţie neașteptată, apoi am urlat din răsputeri: era 
atingerea pielii lui Gomun, a trupului ei de copil. 

M-am ridicat și mi-am impus calmul. În faţa mea zăcea 
cadavrul fetiţei. Gomun era îmbrăcată sărăcăcios, într-o rochiţă 
cu imprimeuri decolorate și o bluză de trening roasă. Această 
sărăcie lucie făcu să mi se strângă inima. Mă uimi însă 
frumuseţea copilei, parcă imaculată. Familia avusese grijă să-i 
machieze rănile înainte de-a o înmormânta. Doar niște cicatrice 
subțiri îi brăzdau mâinile și gleznele picioarelor goale. Faţa era 
intactă. Ochii închiși aveau cearcăne mari, de culoare brună. 
Eram surprins și de evidența acestei platitudini: moartea 
semăna cu somnul - ca două picături de cerneală brună. Apa 
rece de la picioarele mele îmi aminti urgenţa situaţiei. Am 
strigat: 

— E rândul dumneavoastră, soră. Coborâţi. Ploaia inundă 
groapa. 

Sora Pascale își scosese poncho și stătea, dreaptă, pe 
marginea gropii, frământând în mâini crucifixul. Părul ei de 
metal, faţa plumburie - totul lucea sub ploaie și-i dădea 
înfățișarea unei statui de fier. Ochii ei rămâneau ațintiţi la 
cadavru. Am strigat din nou: 

— Repede, soră! N-avem prea mult timp. 

Călugăriţa, continua să stea nemișcată. Tremurături sacadate 
îi scuturau corpul, ca niște descărcări electrice. 

— Soră! 

Misionara îndreptă un deget spre mormânt, apoi bolborosi, cu 
o voce de automat: 

— Doamne sfinte, fetița... Fetița se rupe... 

Mi-am aruncat privirea în jos și m-am lipit de peretele gropii. 
Șiroaiele ploii pătrunseseră sub rochie. Unul dintre picioarele 
fetei plutea acum în apă, departe de corp. Braţul drept se 
desprinsese de umăr, ieșind pe sub gulerul bluzei și lăsând să se 
întrevadă capătul albicios al osului. „Dumnezeule!” am bâiguit. 
Împleticindu-mă prin glodul roșiatic, m-am căţărat la suprafaţă. 
De cum am ieșit din groapă, m-am întins pe burtă și am apucat- 
o pe fetiță de subsuori. Pierduse brațul drept, care se legăna 
clipocind lângă capacul de scoarță. Pânza rochiei îmi scăpă 
dintre degete. Am urlat, furios: 

— Soră, ajutaţi-mă! Pentru Dumnezeu, ajutaţi-mă! 


VP - 208 


Femeia nu se mișca. Am ridicat ochii. Adevărate șocuri 
electrice îi zgâlțâiau mădularele. Buzele i se frământau. 
Deodată, i-am auzit glasul: 


„.«. Doamne Iisuse, 

TU, care ai plâns la mormântul prietenului Tău, Lazăr, 
șterge lacrimile noastre. 

Te rugăm..." 


Mi-am cufundat din nou braţele în mocirlă și am smucit și mai 
tare corpul fetiţei. Din cauza presiunii, gura i se deschise și din 
ea se revărsă un șuvoi de viermi. Copila aka nu mai era decât 
un înveliș de carne, ascunzând milioane de larve. Am vomat un 
jet de fiere, fără însă a slăbi vreo clipă strânsoarea. 


„Tu, care ai făcut să învie mortii, 
dăruiește viață veșnică surorii noastre. 
Te rugăm..." 


Am tras încă o dată și am scos-o pe fetiţă din groapă. Gomun 
își pierduse un membru inferior și braţul drept. Rochia năclăită 
de laterit era lipită de șoldul orfan. Am reperat coliba cea mai 
apropiată, apoi am apucat bustul și l-am târât, mergând de-a- 
ndărătelea, până sub adăpostul din frunze. 


„... TU ai Sfințit-o pe sora noastră în apa botezului, 
dăruiește-i cu deplin viața copiilor lui Dumnezeu. 
Te rugăm..." 


Am întins micul corp pe pământul uscat, în penumbră. 
Acoperișul era atât de jos, încât trebuia să mă deplasez în 
genunchi. Am zbughit-o afară pentru a lua sacoșa surorii 
Pascale, apoi m-am întors sub dom. Acolo, am scos materialul: 
instrumente chirurgicale, mănuși de cauciuc, halate, un felinar 
și, nu știu de ce, un cric de automobil. Mai erau și niște măști 
chirurgicale de hârtie verde, precum și niște butelii de plastic 
pline cu apă. Totul era în perfectă stare. Am aranjat obiectele pe 
o folie de plastic, evitând să mă uit la Gomun, căreia îi ieșeau 
insecte din gură, de sub pleoape, din nări. În dreptul 
abdomenului ei, rochia udă se unduia abia perceptibil. Milioane 


VP - 209 


de profanatori colcăiau dedesubt. Mirosul era insuportabil. Mi- 
am spus, însă, că, peste câteva minute, totul avea să se 
sfârșească. 


„... TU ai hrănit-o cu trupul Tău, 
primește-o la masa împărăției Tale. 
Te rugăm..." 


Am ieșit din nou. Sora Pascale stătea tot pe marginea gropii, 
psalmodiindu-și rugăciunea. Am înșfăcat-o de brațe și am 
zgâlţâit-o cu putere ca s-o trezesc din catalepsia ei mistică. 

— Soră! am strigat. Fir-ar să fie, treziţi-vă! 

Ea avu o tresărire atât de violentă, încât îmi scăpă din 
strânsoare. După o secundă, clipi în semn de încuviințare. Am 
sprijinit-o până la colibă. 

Înăuntru, am aprins felinarul și l-am agăţat de împletitura de 
ramuri. Lumina lăptoasă ne orbi pentru o clipă. Am fixat o 
mască pe faţa călugăriţei, am ajutat-o să îmbrace un halat, apoi 
i-am tras pe degete mănușile de cauciuc. Mâinile nu-i mai 
tremurau. Își îndreptă privirea spre corpul fetiţei. Respirația îi 
umfla și-i dezumfla masca de hârtie. Cu un gest scurt, îmi ceru 
să apropii instrumentele chirurgicale. M-am executat. Îmi 
pusesem și eu un halat, mască și mănuși. Sora Pascale luă un 
foarfece și tăie rochia lui Gomun, dezvelind torsul. 

Un val de greață mă năpădi iarăși. 

Bustul micuței aka nu era decât o rană, minuțioasă, variată, 
delirantă. Unul dintre sânii ei abia înmuguriţi era aproape 
secționat. Tot flancul drept, de la axilă până la începutul regiunii 
inghinale, era brăzdat de crestături adânci, ale căror margini, ca 
niște buze înfiorătoare, erau înnegrite, zdrențuite. Deasupra, 
ciotul umărului scotea la iveală vârful osului. Dar lucrul cel mai 
oribil era rana principală, lungă, netă, traversând pe mijloc 
partea superioară a toracelui. Imagini de groază: pielea, de o 
parte și de cealaltă, palpita mărunt, de parcă pieptul era 
însuflețit de o viață nouă, fremătătoare, înspăimântătoare. 

Dar toate astea nu erau nimic în comparaţie cu sexul 
adolescentei: vulva, complet lipsită de păr, era sfâșiată 
monstruos, până aproape de ombilic, dezvăluind înăuntrul ei 
țesuturi maronii în care colcăiau viermi și insecte cu carapace 
lucioase. Am simţit că mă ia cu leșin, dar, în adâncul ororii, am 


VP - 210 


perceput altceva. Aveam în fața mea replica exactă a uneia 
dintre fotografiile lui Böhm. Legătura. Legătura exista în 
continuare, ţesută în carnea morţilor și în tenebre. „Louis, ce 
faci? Dă-mi cricul!” Vocea era înăbușită de mască. Am 
bolborosit: „Cri... cricul?”  Călugărița încuviință. l-am dat 
dispozitivul. Ea îl puse alături, la îndemână, apoi ordonă: „Ajută- 
mă!” Prinsese cu ambele mâini marginea stângă a plăgii 
centrale, strângând cu putere osul sternului. Cu senzaţia că 
eram pe punctul de a ceda nervos, am făcut același lucru, în 
dreapta, și am tras amândoi, fiecare de partea lui. Când 
crăpătura se întredeschise, sora strecură cricul, fixându-i cu 
grijă cele două extremităţi sub marginile osoase. Imediat după 
aceea începu să învârtă cremaliera - și micul tors își căscă 
abisul organic. 

„Apă!” strigă misionara. l-am dat una dintre butelii. Ea îi 
deversă tot conţinutul de un litru. Un adevărat val de gângănii 
erupse. Fără să șovăie, sora Pascale își cufundă mâinile în 
cadavru și începu să taie cu bisturiul rămășițele organice ale 
adolescentei. Am întors privirea. După câteva clipe călugărița 
turnă din nou apă și-mi ceru să orientez mai bine felinarul. Apoi 
își vâri o mână până la încheietură în toracele moartei. Se 
aplecă, până ce faţa ei aproape că atinse marginea rănii. Timp 
de câteva secunde, sora cotrobăi în viscere, apoi, brusc, se 
retrase și desprinse cricul cu o lovitură de cot. Imediat, cele 
două jumătăţi ale cuștii toracice se închiseră, ca elitrele unui 
cărăbuș. 

Călugăriţa se dădu îndărăt, scuturându-se, și își smulse 
masca. Pielea ei era la fel de uscată ca a unui șarpe. Mă fixă cu 
ochii săi cenușii, apoi murmură: 

— Ai avut dreptate. Fetiţa a fost operată. | s-a extras inima. 


40. 


La ora cinci după-amiaza eram înapoi, la Zoko. Începea deja 
să se însereze. După ce fiecare lepădarăm poncho din pânză 
cerată și încălţările ude. Sora Pascale, tăcută, făcu ceai și cafea. 
La cererea mea, misionara se învoi să întocmească un certificat 
de deces. Am vârât hârtia în buzunar. Nu valora mare lucru, 


VP - 211 


sora Pascale nefiind medic, dar documentul rămânea totuși o 
mărturie onorabilă. 

— Soră, sunteţi dispusă să-mi mai răspundeţi la câteva 
întrebări? 

— Te ascult. 

Călugăriţa își recăpătase calmul. Am atacat: 

— Ce elicoptere centrafricane ar putea să aterizeze aici, în 
plină junglă? 

— Doar unul singur. Cel al lui Otto Kiefer, individul care 
conduce Sicamine. 

— Credeţi că oamenii de la mină ar fi capabili să comită un 
asemenea act? 

— Nu. Gomun a fost operată de niște profesioniști. La 
Sicamine nu-s decât brute, barbari. 

— Credeţi că, pentru bani, ar fi putut să dea o mână de ajutor 
la o astfel de operație? 

— Posibil. N-au niciun fel de scrupule. Kiefer ar fi trebuit de 
mult să înfunde pușcăria. Dar pentru ce? Pentru ce s-ar deplasa 
cineva să atace o fetiță pigmee în inima junglei? Și de ce în felul 
acesta? De ce să-i mutileze astfel trupul? 

— E întrebarea următoare, soră. Există vreo posibilitate de a 
determina grupa HLA a locuitorilor din Zoko? 

Sora Pascale mă privi ţintă. 

— Grupa histologică, adică? 

— Exact. 

Călugăriţa ezită, duse mâna la frunte, apoi murmură: 

— Oh, Dumnezeule... 

— Răspundeţi, soră. Există vreo posibilitate? 

— Ei bine, da... 

Se ridică. 

— Vino cu mine. 

Misionara luă o lanternă și se îndreptă spre ușă. Am urmat-o. 
Afară se lăsase întunericul, dar ploaia nu încetase. De undeva 
răzbătea zgomotul înfundat al unui grup generator. Sora Pascale 
scoase o legătură de chei și deschise ușa încăperii învecinate cu 
dispensarul. Am intrat. 

Un puternic miros aseptic domnea în cameră, care nu măsura 
mai mult de patru metri pe șase. În stânga, în întuneric, se aflau 
două paturi. În centru erau dispuse instrumente de analiză - 
aparat Röntgen, physioguard, microscop... În dreapta, pe o 


VP - 212 


masă de bucătărie era instalat un calculator, înconjurat de 
cabluri și de cofrete gri-deschis. Fasciculul lanternei zăbovi 
asupra acestui complex informatic, dotat cu mai multe unităţi 
CD-Rom. Nu-mi venea să-mi cred ochilor; exista, aici, tot ce era 
necesar pentru stocarea unor cantităţi uriașe de date. Am 
observat și un scaner, care permitea să se înregistreze imagini, 
în vederea integrării lor ulterioare în memoria sistemului. Dar 
cel mai uimitor lucru era telefonul celular conectat la calculator. 
Din șandramaua ei, sora Pascale putea să comunice cu întreaga 
lume. Contrastul dintre încăperea de beton brut, aflată în inima 
junglei, și această aparatură sofisticată mă năuci. 

— Există multe lucruri pe care nu le știți, Louis. În primul rând, 
aceasta nu-i o misiune din fundul Africii, uitată de lume și 
dispunând de mijloace limitate. Dimpotrivă. Dispensarul din 
Zoko e o unitate-pilot căreia îi testăm în momentul față 
capacitățile, cu sprijinul unei organizaţii umanitare. 

— Ce organizaţie? am îngăimat. 

— Lumea Unică. 

Mi se tăie răsuflarea. Un spasm îmi contractă inima. 

— Cu trei ani în urmă, congregația noastră a încheiat un 
contract cu Lumea Unică. Asociaţia dorea să pătrundă în Africa 
și să beneficieze de experienţa noastră pe acest continent. Ne 
propuneau să ne furnizeze un echipament modern, pregătire 
tehnică pentru surorile misionare și medicamente în funcţie de 
necesitățile noastre. Tot ce ne cereau în schimb era să 
rămânem în legătură cu centrul de la Geneva, să transmitem 
rezultatele analizelor efectuate de noi și să-i găzduim, din când 
în când, pe medicii lor. Maica noastră superioară a acceptat 
această tranzacție unilaterală. Era în 1988. Din momentul acela, 
totul s-a desfășurat cu repeziciune. Bugetele au fost alocate. 
Misiunea de la Zoko a primit echipamentul. Oameni de la Lumea 
Unică au venit și mi-au explicat procedurile de utilizare. 

— Ce fel de oameni? 

— Oameni care nu cred în Dumnezeu, dar cred în omenie - la 
fel de mult ca și noi. 

— În ce constă echipamentul dumneavoastră? 

— Mai ales instrumente de analiză, aparatură pentru 
realizarea de radiografii, de examene medicale. 

— Ce examene? 


VP - 213 


Sora Pascale avu un surâs acru. De parcă un vârf ascuțit 
zgâriase metalul feței sale. Murmură: 

— Nu prea știu nici eu, Louis. Mă mulţumesc să recoltez 
sângele, să execut biopsiile subiecților... 

— Dar cine se ocupă de analize? 

Misionara ezită, apoi șopti, lăsând privirea în jos: 

— El. 

Arăta spre calculator. 

— Introduc eșantioanele într-un scaner programat, care 
efectuează diferitele teste. Rezultatele sunt integrate în mod 
automat în calculator, care elaborează fișa analitică a fiecărui 
subiect. 

— Cine este supus, aici, acestui gen de examene? 

— Toată lumea. E spre binele tuturor, nu înţelegi? 

Am dat din cap, fără vlagă, apoi am întrebat: 

— Cine se interesează de rezultate? 

— Centrul de la Geneva. În mod regulat, prin intermediul unui 
modem și al telefonului celular, consultă fișierul calculatorului și 
întocmesc statistici referitoare la starea sănătăţii pigmeilor din 
Zoko. Detectează riscurile izbucnirii unor epidemii, urmăresc 
evoluţia paraziţilor, lucruri de felul acesta. E, în primul rând, o 
metodă preventivă. In caz de urgență, pot să ne trimită foarte 
repede medicamente. 

Perfidia sistemului mă înfiora. Sora Pascale, de bună credinţă, 
efectua prelevările organice. Pe urmă, calculatorul executa 
examenele ordonate de soft. Programul analiza astfel, printre 
altele, grupa HLA a fiecărui pigmeu. Aceste analize erau apoi 
consultate la sediu, la Geneva. Locuitorii din Zoko constituiau un 
perfect stoc uman, căruia i se cunoșteau cu precizie 
caracteristicile histologice. Nu încăpea îndoială că la fel erau 
ținuți sub control „subiecţii” la Sliven, la Balatakamp... și în 
toate celelalte centre ale Lumii Unice, care stăpânea în felul 
acesta un înfricoșător rezervor de organe. 

— Care sunt contactele dumneavoastră personale cu Lumea 
Unică? 

— Nu am niciun contact. Comenzile de medicamente le fac 
prin calculator. Tot pe calculator integrez vaccinările și 
tratamentele efectuate. Doar din când în când comunic cu un 
tehnician care controlează, prin modem, întreținerea 
echipamentelor. 


VP - 214 


— Nu  vorbiţi niciodată cu persoane din conducerea 
organizaţiei? 

— Niciodată. 

Misionara făcu o pauză, apoi întrebă: 

— Crezi că există vreo legătură între aceste analize și 
Gomun? 

Mă codeam să dau glas explicaţiilor mele. 

— N-am nicio certitudine, soră. Ceea ce îmi imaginez eu pare 
de necrezut... Aveţi fișa lui Gomun? 

Sora Pascale căută într-o cutie de metal, aflată pe masă. 
După câteva secunde, îmi întinse o fișă cartonată. Am citit-o la 
lumina lanternei. Sus erau menționate numele, vârsta, satul de 
baștină, înălțimea și greutatea micuţei fete. Dedesubt, urmau 
două coloane. In stânga, date calendaristice. In dreapta, îngrijiri 
medicale acordate fetiţei. Am avut o strângere de inimă la 
vederea acestor evenimente mărunte, care marcau destinul 
obișnuit al unui copil al pădurii. În sfârșit, în partea de jos a fișei, 
imprimat în caractere minuscule, am descoperit ceea ce 
căutam. Indicele HLA al lui Gomun. HLA: Awas-B37s. Un fior îmi 
străbătu trupul. Fără nicio îndoială, aceste inițiale o costaseră 
viaţa pe adolescenta aka. 

— Louis, răspunde-mi: analizele astea au avut vreun rol în 
asasinarea fetiţei? 

— E prea devreme, soră. Prea devreme... 

Călugăriţa mă fixa cu ochii ei sclipitori ca niște gămălii de ac. 
După expresia feței, mi-am dat seama că înţelegea, în sfârșit, 
cruzimea sistemului. Un tic nervos îi frământa din nou buzele. 

— E cu neputinţă... cu neputinţă... 

— Calmaţi-vă, soră. Nu-i nimic sigur și... 

— Nu, taci... e cu neputinţă... 

Am ieșit de-a-ndărătelea, apoi am alergat prin ploaie, în 
direcţia taberei. Însoţitorii mei cinau în jurul focului. Mirosul de 
manioc plutea sub copertină. Mă invitară la masă. Am ordonat 
plecarea. Imediat. Acest ordin era o erezie. „Negrii mari” sunt 
terorizați de întuneric. Cu toate astea, glasul meu, chipul meu 
nu admiteau nicio discuţie. Beckes și ceilalţi se supuseră, cu 
obidă. 

Călăuza bâigui: 

— Unde... unde mergem, patroane? 


VP - 215 


— La Kiefer. La Sicamine. Vreau să dau de ceh înainte de 
răsăritul soarelui. 


41. 


Am mers toată noaptea. La patru dimineaţa am ajuns în 
preajma minelor lui Kiefer. Am hotărât să aștept ivirea zorilor. 
Eram cu toţii epuizați, uzi până la piele. Ne-am așezat, fără a ne 
mai da osteneala să ne adăpostim, pe marginea potecii. Chirciţi, 
cu capetele vârâte între umeri, am adormit. Am simţit abătându- 
se asupra mea un somn cum nu mai cunoscusem vreodată. Un 
fulger negru, care mă orbi, mă dobori, apoi mă abandonă ca în 
adâncul unui pat de cenușă. 

M-am trezit după o oră. Ceilalți dormeau încă. Am pornit 
imediat, de unul singur, spre exploatările miniere. Tot ce aveam 
de făcut era să urmez o potecă veche, croită de mineri. Copacii, 
lianele, tufele luau cu asalt poteca, împresurând-o cu miniaturi 
delicate, gorgone înfrunzite, fresce de rădăcini. După un timp, 
drumul se lărgi. Am scos Glock-ul din toc și, după ce i-am 
verificat încărcătorul, l-am înfipt în centură. 

Câţiva oameni, înglodaţi în mocirla unui pârâu, scormoneau 
cu mâinile goale pământul, pe care-l filtrau apoi cu ajutorul unor 
site mari. Era o muncă migăloasă, în duhoare și umezeală. 
Minerii lucrau din zorii zilei, cu privirea pierdută, cu mișcări 
lipsite de vlagă. Ochii lor nu exprimau decât oboseala și 
abrutizarea. Unii tușeau și scuipau în apa neagră. Alţii dârdâiau 
și produceau un clipocit neîncetat. De jur-împrejur, bolta înaltă a 
frunzișului se deschidea, ca nava unei catedrale vegetale, plină 
de ţipetele și fâlfăâitul de aripi ale păsărilor. Aurul luminii urca, 
creștea văzând cu ochii, arzând acum marginile fiecărei frunze, 
învăpăind spaţiile înguste pe care le îngăduiau crengile și 
lianele. 

În susul pârâului se întrezărea o așezare de barăci. Vălătuci 
groși de fum se înălțau din burlane de tablă. Ajunsesem la 
bârlogul lui Otto Kiefer. 

Era un luminiș roșu, înecat în noroi, încercuit de cocioabe și 
de corturi de pânză. În centru se afla o scândură lungă, sprijinită 
de capre, în jurul căreia vreo treizeci de muncitori beau cafea și 


VP - 216 


mâncau manioc. Câţiva stăteau aplecaţi deasupra unui aparat 
de radio, încercând să asculte RFI sau Radio Bangui, în ciuda 
vacarmului grupurilor generatoare. Muștele roiau în jurul fețelor 
tuturor. 

In dreptul corturilor ardeau focuri. Deasupra flăcărilor se 
prăjeau maimuțe, al căror păr sfârâia, răspândind un miros 
respingător de carne arsă. Peste tot se vedeau oameni scuturaţi 
de frisoane de febră. Unii erau înfofoliţi în mai multe veșminte - 
sacouri, pulovere, folii de plastic - zdrenţuite și încâlcite. Purtau 
încălțări desperecheate - sandale, mocasini, cizme de cauciuc 
sparte. Alţii, dimpotrivă, erau pe jumătate goi. Mi-a atras atenţia 
un ins sfrijit, înfășurat într-un boubou turcoaz și purtând pe cap 
un fel de pălărie chinezească împletită din frunze. Tocmai tăiase 
beregata unui furnicar și colecta cu grijă sângele animalului. 

Domnea, aici, o atmosferă contradictorie: un amestec de 
speranţă și disperare, de nerăbdare și apatie, de extenuare și 
excitație. Toţi acești oameni aparțineau aceluiași vis spulberat. 
Cramponaţi de dorinţele lor, își consacrau viaţa bâjbâielii zilnice 
a mâinilor lor în mâlul stacojiu. Mi-am rotit încă o dată ochii prin 
tabără. Nu exista niciun vehicul. Oamenii de aici erau ostaticii 
pădurii. 

M-am apropiat de masă. Câteva priviri se înălțară, încet. Un 
om întrebă: 

— Pe cine cauţi, patroane? 

— Otto Kiefer. 

Omul aruncă o privire spre o baracă acoperită cu tablă, 
deasupra căreia o pancartă indica: „Direcţiunea”. Ușa era 
întredeschisă. Am ciocănit și-am intrat. Eram cât se poate de 
calm, cu mâna încleștată pe patul Glock-ului. 

Spectacolul care mi se înfăţișă privirii nu avea nimic terifiant. 
Un individ înalt, a cărui paloare ducea cu gândul la strălucirea 
lividă a unui schelet, se chinuia să repare un videocasetofon pus 
pe un televizor vechi, cu carcasă din lemn și metal. Omul părea 
de vreo șaizeci de ani. Purta același acoperământ pe cap ea și 
mine - o caschetă kaki, cu găurele laterale încercuite cu metal - 
și un maiou cenușiu. Un holster gol îi atârna de centură. Faţa 
omului era prelungă, osoasă și ciupită de vărsat, cu un nas 
ascuțit și buze subţiri. Ochii se ridicară spre mine. Albaștri, 
spălăciți și goi. 

— Sal'tare. Ce dorești? 


VP - 217 


— Ești Otto Kiefer? 

— Sunt Clement. Te pricepi cumva la video-uri? 

— Nu prea. Unde e Otto Kiefer? 

Omul nu răspunse. Se aplecă din nou deasupra aparatului, 
mormâi: „Cre' c-am nevoie de-o șur'belniţță”. Am repetat 
întrebarea: 

— Ştii unde-i Otto Kiefer? 

Clement apăsa pe taste, verifica semnalele luminoase. După 
câteva clipe, făcu o strâmbătură. Mă trecură răcorile: bătrânul 
avea dinţii piliţi în unghi ascuțit. 

— Da’ ce-ai cu Kiefer? întrebă el fără să ridice ochii. 

— Vreau doar-să-i pun câteva întrebări. 

Sexagenarul mormăi: „Îmi trebui’ o șur'belniţă. Cre’ c-am una 
pe-aici”. Mă ocoli, apoi trecu în spatele unui birou de fier pe care 
zăceau de-a valma hârtii umede și cadavre de sticle. Deschise 
primul sertar. Dintr-un salt am fost lângă el și-am închis cu 
violenţă sertarul pe mâna lui. Am apăsat cu toată forța pe brațul 
său întins. Încheietura pocni sec. Clement nu se clinti. L-am 
îmbrâncit, făcându-l să cadă pe dușumeaua jilavă. Mâna ruptă îi 
era încleștată de un 38 Smith & Wesson. l-am smuls revolverul. 
Bătrânul profită de ocazie ca să mă muște de mână cu dinţii lui 
ascuțiți. N-am simţit nicio durere. L-am pocnit cu patul armei în 
față, l-am înșfăcat de maiou și l-am ridicat până în dreptul unui 
calendar de perete care înfățișa o femeie cu sânii goi. Clement 
se strâmbă din nou. Pe dinţi îi rămăseseră bucățele din pielea 
mea. l-am vârât sub nas ţeava 38-ului (gestul devenea 
obișnuinţă). 

— Unde-i Kiefer, ticălosule? 

Omul șuieră printre buzele însângerate: 

— 'Te-n mă-ta! Nu-ţi zic nimic! 

l-am ars un pat de revolver peste gură. Câţiva dinţi îi zburară. 
L-am strâns de gât. Sângele care îi șiroia de pe buze curgea pe 
mâna încleștată. 

— Vorbește, Clement, și-n două minute am plecat de-aici. Te 
las cu mina ta și cu scrântelile tale de pigmeu alb. Dă-i drumul. 
Unde e Kiefer? 

Clement se șterse la gură cu mâna sănătoasă și bolborosi: 

— Nu-i aici. 

Am întărit strânsoarea. 

— Unde e? 


VP - 218 


— Nu știu. 

l-am izbit capul de peretele de lemn. Sânii domnișoarei din 
poză săltară. 

— Vorbește, Clement! 

— E... e la Bayanga. La vest de-aici. Douăj' de kilometri... 
Bayanga. Un declic în mintea mea. Era numele regiunii de 
savană despre care vorbise M'Konta. Locul unde, în fiecare 
toamnă, veneau păsările migratoare. Așadar, berzele 
ajunseseră. 

— S-a dus la păsări? am întrebat. 

— La păsări? Ce... ce păsări? 

Vampirul nu juca teatru. Nu știa nimic de sistem. Am reluat: 

— Când a plecat? 

— Acu' două luni. 

— Două luni? Ești sigur? 

— Da. 

— Cu elicopterul? 

— Normal. 

Țineam încă degetele încleștate de gâtul bătrânei reptile. 
Pielea sa zbârcită se umfla, în căutare de oxigen. Eram 
descumpănit. Aceste informaţii nu concordau cu niciuna dintre 
supoziţiile mele. 

— Și, de-atunci, n-ai primit nicio veste? 

— Nu... niciuna... 

— Kiefer e tot la Bayanga? 

— Nu știu... 

— Și elicopterul? Elicopterul s-a întors acum vreo săptămână, 
nu? 

— Da. 

— Cine era în el? 

— Nu știu. N-am văzut. 

L-am dat din nou cu capul de perete. Calendarul căzu. 
Clement tuși, apoi scuipă sânge. Bâigui: 

— Jur. N-am văzut nimic. Am... am auzit doar elicopteru'. Atât. 
N-a aterizat la mină. Jur! 

Clement nu știa nimic. Nu era părtaș la afacerea diamantelor, 
nici la cea a furtului de inimi. Cu siguranță că, pentru ceh, 
Clement nu conta mai mult decât noroiul care i se lipea de 
călcâie. Am insistat, totuși: 

— Și Kiefer? El nu era cu ceilalți? 


VP - 219 


Bătrânul rânji cu rămășițele dinţilor săi ascuţiţi, apoi guiţă: 

— Kiefer? Kiefer nu mai poa' să fie cu nimeni. 

— De ce? 

— E bolnav. 

— Bolnav? Ce tot îndrugi, fir-ai al dracului? 

Sexagenarul repeta, scuturându-și trupul ciolănos: 

— Bolnav. Kiefer e bolnav. Bo... bolnav... 

Clement se sufoca în râsul lui însângerat. l-am dat drumul, 
lăsându-l să se prăbușească pe podea. 

— Ce boală are, boșorog ţicnit? Vorbește! 

Bătrânul îmi aruncă o privire piezișă, de smintit, apoi scrâșni: 

— SIDA. Kiefer are SIDA. 


42. 


M-am întors în fugă la locul unde rămăseseră Beckés, Tina și 
ceilalți. Mi-am pansat mâna, apoi am ordonat o nouă plecare - 
în direcția Bayanga. Am pornit iar la drum, drept spre vest, 
apucând de această dată pe o potecă mai largă. Drumul dură 
vreo zece ore. Zece ore de marș forțat, tăcut, buimac, pe care 
nu-l întrerupserăm decât o singură dată, pentru a mânca niște 
resturi de manioc. Ploaia reîncepuse. O ploaie torențială, 
necurmată, căreia nu-i mai dădeam nicio atenție. Hainele ude ni 
se lipeau de piele și ne îngreunau mersul. Cu toate astea, ritmul 
nostru nu slăbi și la ora opt seara, Bayanga apăru în faţa 
noastră. 

Nu se vedeau decât niște lumini îndepărtate, răzlețe și 
tremurătoare. Un iz de manioc și de petrol îmbâcsea aerul. 
Picioarele abia mai puteau să mă ducă. O anxietate chinuitoare 
revenea în adâncul inimii mele, ca amintirea unui vis urât. 

— O să dormim la vilele firmei Kosica, o companie forestieră 
abandonată, spuse Beckes. 

Am străbătut orășelul adormit, pe urmă un câmp de stuf, 
unde drumul cotea neîncetat. Apoi se lărgi brusc și ne scoase la 
marginea unei savane vaste căreia nu i se percepea decât 
imensitatea, pierzându-se în noapte. Ajunseserăm, deci, la 
liziera de vest a pădurii. 


VP - 220 


Vilele se iviră. Erau răzlețite și păreau a nu avea nimic de-a 
face una cu alta. Pe neașteptate, un negru ne aţinu calea, 
orbindu-ne cu lumina unei lanterne. Schimbă câteva cuvinte cu 
Beckes, în sango, apoi ne conduse până în dreptul unei case 
mari, cu o verandă îngustă în faţă. La vreo trei sute de metri 
distanţă, se profila o altă casă, vag luminată. Omul cu lanterna 
îmi spuse, coborând glasul: 

— Aveţi grijă, în vila aia locuiește un monstru. 

— Ce monstru? 

— Otto Kiefer, un ceh. Un om îngrozitor. 

— Bolnav, nu? 

Negrul îmi proiectă fasciculul lanternei în faţă. 

— Da. Foarte bolnav. SIDA. Îl cunoști? 

— Din auzite. 

— Albul ăsta ne otrăvește viaţa, patroane. Nu vrea să crape 
odată. 

— E în ultimul stadiu? 

— Da. Dar asta nu-l împiedică să taie și să spânzure. Fiara-i 
periculoasă. Extrem de periculoasă. Il cunoaște toată lumea, 
aici. A omorât nu știu câţi negri. Chiar și acum, are la el grenade 
și arme automate. Poate să ne arunce în aer pe toţi. Dar n-o să-i 
meargă! Am și eu o pușcă și... 

Negrul se codi să continue. Părea pe punctul de a-și pierde 
cumpătul. 

— Cehul locuiește singur acolo? 

— Are o femeie care se ocupă de el. O m'bati. Bolnavă, și ea. 
Negrul făcu o pauză, apoi reluă, vârându-mi din nou lumina 
lanternei în ochi: La el ai venit, patroane? 

Noaptea era deasă, ca un sirop călduţ. 

— Da și nu. Vreau să-i fac o vizită. Atâta tot. Din partea unui 
prieten. 

Negrul cobori fasciculul. 

— Ciudaţi prieteni ai, patroane. Oftă. Pe-aici, nimeni nu mai 
vrea să ne vândă carne. Și oamenii zic că vor arde tot, după ce- 
o să-și dea duhul Kiefer. 

Beckés căra bagajele în interiorul vilei. Tina dispăruse în 
noapte. l-am plătit negrului și am pus ultima întrebare: 

— Și berzele, păsările albe cu negru? Sosesc departe de locul 
acesta? 

Negrul deschise larg brațele, cuprinzând toată câmpia. 


VP - 221 


— Berzele? Poposesc chiar aici. Suntem în mijlocul teritoriului 
lor. Peste câteva zile, or să fie cu miile. În câmpie, pe malul 
râului, în preajma caselor. Peste tot. Nu poţi face un pas fără să 
te-mpiedici de ele! 

Călătoria mea se încheiase, ajunsesem la destinaţia finală: 
cea a berzelor, cea a lui Louis Antioche și-a lui Otto Kiefer, 
ultima verigă a reţelei diamantelor. l-am spus noapte bună 
negrului, mi-am luat geanta de voiaj și am intrat în casă. Era 
destul de spațioasă, mobilată cu mese joase și fotolii de lemn. 
Beckes îmi indică odaia mea, în fundul culoarului, pe dreapta. 
Am pătruns în bârlog. In mijloc, un polog înalt și larg atârna 
deasupra patului. Faldurile de tul îmi adresară deodată 
cuvintele: 

— Vii, Louis? 

Patul era cufundat în umbră, dar am recunoscut glasul Tinei. 

— Ce faci aici? am întrebat, cu răsuflarea tăiată. 

— Te aştept. 

Tina zâmbi și dinţii ei albi spintecară urzeala umbrei. l-am 
întors zâmbetul, apoi m-am strecurat sub polog - înțelegând că 
destinul îmi acorda o ultimă păsuire. 


43. 


Din câteva mișcări rapide, i-am scos cămașa boubou. Sânii îi 
țâșniră, ca niște torpile de lemn. Mi-am îngropat gura în pubisul 
ei, cârlionțat și aspru. Am căutat în el nu știu ce, uitarea, 
tandreţea - sau câteva regrete amare. Pielea ei fremătă. 
Coapsele i se deschiseră, descoperind imperiul pe care îi 
profanam. Deasupra capului meu, o voce șopti în sango, apoi 
mâini lungi mă traseră și se încleștară de șoldurile mele, 
plasându-mă, cu precizie, în căușul de umbră. Atunci, încet, 
foarte încet, am pătruns în trupul Tinei. 

Trupul său era încordat, ațăţat, plămădit din mușchi și din 
graţie. Işi folosea blândeţea și forța după bunul său plac, 
trecând de la una la alta pe nesimţite. Tina știu să mă ia. Mă 
duse cu ea, pe firul unor unduiri neștiute, profunde și 
chinuitoare. Mâinile ei îmi răvășiră secretele, găsind punctele 
cele mai sensibile ale cărnii mele. Concentrat la ea, înecat în 


VP - 222 


sudoare și-n foc, îmi plimbam buzele pe subsuorile ei negre, pe 
gura ei cu dinţi violenţi, pe sânii ei tari și vibranţi. Brusc, mult 
prea iute, un val de nestăvilit se sparse în mine și o explozie de 
plăcere se învecină imediat cu durerea. In aceeași clipă, imagini 
îmi năvăliră în craniu, ca pentru a-mi desprinde sufletul. Am 
văzut cadavrul lui Gomun, infestat de insecte, capul lui Sikkov, 
ciuruit de gloanțe, faţa lui Marcel, scăldată în sânge, pologul din 
copilăria mea, izbucnind în flăcări. Câteva secunde mai târziu, 
totul dispăruse. Plăcerea îmi inunda venele, cu senzaţia ei de 
cufundare în moarte. 

Tina, însă, nu terminase. Se năpusti în hăţișul pilozităţii mele, 
lingând, sugând, devorându-mi axilele și pubisul, parcurgându- 
mi pielea cu limba ei catifelată și fluorescentă, până ce corpul 
său cambrat fu cuprins de o furie animalică. Nu mai eram 
îndeajuns de precaut. Gemând, Tina sfâșie pansamentul mâinii 
mele rănite și-mi vâri degetele în sexul ei, atât de trandafiriu și 
de viu, încât părea să sclipească în întuneric. Cu zbateri, cu 
nuanţe, atinse apogeul plăcerii, în timp ce sângele din rana mea 
redeschisă curgea încet între coapsele ei. O explozie de 
parfumuri erupse în momentul acela, miresme stringente și 
delicioase, ca exalaţia însăși a intensei plăceri pe care o simţea 
tânăra fată. Tina se răsturnă, se scufundă, eșuând apoi printre 
cutele cearșafurilor, asemenea unei flori a desfătării, potopită de 
propriu-i nectar. Ş 

In noaptea aceea n-am dormit. In răgazurile pe care mi le 
acorda Tina, am reflectat. M-am gândit la logica ascunsă a 
destinului meu, la crescendo-ul necontenit de emoţii, de 
senzaţii, de splendori ce mi se oferea, pe măsură ce viaţa mea 
devenea violentă și primejdioasă. Existase, tot timpul, o stranie 
simetrie: cerurile răvășite de furtuni, prietenia lui Marcel, 
mângâierile lui Sarah sau ale Tinei își aflaseră ecoul în masacrul 
din gara Sofia, în violenţa din teritoriile ocupate, în corpul 
profanat al lui Gomun. Toate aceste lucruri constituiau cele două 
margini ale unuia și aceluiași drum pe care îl parcurgeam și care 
mă ducea, fără voia mea, până la capătul existenţei. Acolo unde 
omul nu poate să suporte mai mult, unde acceptă să moară, 
fiindcă presimte, dincolo de conștiința sa, că știe destul. Da, în 
noaptea aceea, sub polog, am admis posibilitatea morţii mele. 

Brusc, răzbătu un zgomot. După câteva secunde, același 
ecou, ușor, stăruitor, se repetă, ca o puzderie de reflexe în aerul 


VP - 223 


matinal. Era o bătaie surdă, un fâlfâit pe care-l cunoșteam bine. 
M-am uitat la ceas. Șase dimineaţa. Lumina zilei se strecura 
printre storuri. Tina adormise. M-am dus la fereastră, am 
îndepărtat storurile și am privit afară. 

Erau acolo. Blânde și cenușii, căţărate pe picioarele lor subţiri. 
După ce coborâseră ca o boare de vânt, se răspândeau acum pe 
tot cuprinsul câmpiei, înconjurând vilele, adunându-se pe 
malurile râului sau pășind de-a lungul stufărișului. Am înţeles că 
era timpul. 

— Pleci? murmură Tina. 

În loc de răspuns, m-am întors sub polog și-am sărutat-o. 
Cozile ei ridicate se conturau pe pernă, iar ochii îi străluceau în 
penumbră, ca niște licurici. Corpul său se contopea cu 
întunericul. Și s-ar fi zis că dorința își găsise în sfârșit locul, în 
adâncul acestui întuneric. Anonimă și tainică, dar ameţitoare 
pentru cel ce știa s-o culeagă. Niciodată nu suferisem atât că nu 
puteam să-mi plimb mâinile de-a lungul acestei tulpini de 
voluptate, pentru a simţi carnea aceasta care ascunde atâtea 
capcane de desfătare, pentru a-i simţi contururile și formele 
fermecate. 

M-am ridicat și m-am îmbrăcat, apoi am strecurat în buzunar 
micul dictafon, după ce-i verificasem funcţionarea. In timp ce-mi 
fixam Holster-ul, Tina se apropie și mă înlănţui cu braţele ei 
lungi. Mi-am dat seama că jucam o scenă eternă, cea a plecării 
războinicului, repetată de milenii, pe toate meridianele, în toate 
limbile. 

— Du-te sub polog, am șoptit. Parfumurile noastre sunt încă 
acolo. Adună-le și păstrează-le, gazelă mică. Să rămână pentru 
totdeauna în inima ta. 

Tina nu înțelese imediat sensul cuvintelor mele. Apoi făcu 
ochii mari și îmi spuse adio, în sango. 

Afară, zorii se dizolvau înroșind cerul. larba înaltă sclipea, iar 
atmosfera nu mi se păruse niciodată atât de curată. Câmpia, cât 
vedeam cu ochii, era plină de berze. Alb și negru, negru și alb. 
Păsările erau slabe, jumulite, istovite, dar păreau fericite. După 
zece mii de kilometri, ajunseseră la destinaţie. lar eu eram 
singur, singur în faţa etapei finale, singur în înfruntarea cu 
Kiefer,  mortul-viu care cunoștea ultimele elemente ale 
coșmarului. Am verificat încă o dată încărcătorul Glock-ului și 


VP - 224 


am pornit. Casa cehului se contura limpede pe fundalul apelor 
râului. 


44. 


Fără zgomot, am urcat treptele verandei. Când am pătruns în 
încăperea centrală, am dat cu ochii de femeia m'bati, care 
sforăia pe un divan. Faţa ei butucănoasă era lăţită într-un somn 
dizgraţios. Obrajii îi erau brăzdaţi de cicatrice lungi, care luceau 
în primele licăriri ale zilei. În jurul ei, câţiva copii dormeau pe 
podea, ghemuiţi sub pături găurite. 

În stânga se deschidea un culoar. Eram frapat de asemănarea 
acestei case cu cea pe care tocmai o părăsisem. Kiefer și cu 
mine locuiam în case identice. Am înaintat cu băgare de seamă. 
De-a lungul pereţilor, sute de șopârle alergau, fixându-mă cu 
ochii lor uscați. Domnea aici o duhoare de nedescris. Mirosul 
greu, de stătut, al râului satura atmosfera. Am continuat să 
înaintez. Intuiţia îmi șoptea că cehul locuia în aceeași cameră ca 
și mine: ultima pe dreapta, în fundul culoarului. Ușa era 
deschisă. Am descoperit o odaie cufundată în semiobscuritate. 
Sub un polog înalt trona un pat, aparent gol. Alături, pe o 
măsuţă joasă, erau îngrămădite flacoane translucide și două 
seringi. Am mai făcut câţiva pași în acest cavou. 

— Ce cauţi aici, băiețaș? 

Un fior de gheață mă făcu să încremenesc. Vocea venise din 
spatele pologului. Dar abia dacă se putea numi voce. Mai 
degrabă, un molfăit, o bolboroseală plină de salivă și de 
zgomote cavernoase, care articula cu multă trudă cuvinte 
inteligibile. Nu m-am îndoit că această voce avea să mă 
însoțească până în fundul mormântului. Vocea adăugă: 

— Unui om deja mort nu-i mai poți face nimic. 

M-am apropiat. Mâna îmi tremura pe patul Glock-ului - ca a 
unui copil înspăimântat. În sfârșit, l-am distins pe cel aflat 
îndărătul perdelei de tul. N-am putut să-mi reprim un dezgust 
care pornea din adâncul ființei mele. Boala îl rosese pe Otto 
Kiefer în adevăratul sens al cuvântului. Carnea sa nu mai era 
decât o piele flască, atârnând pe schelet. Nu mai avea nici păr, 
nici sprâncene, nici vreo urmă de pilozitate. Pete negre și coji 


VP - 225 


uscate i se iveau, ici și colo, pe frunte, pe gât, pe antebrațe. 
Purta o cămașă albă, năclăită de scursori întunecate, și ședea în 
mijlocul patului, ca o fiinţă situată de partea cealaltă a morții. 

Nu-i deslușeam trăsăturile feței. li ghiceam doar orbitele, 
grote adânci în care ochii licăreau ca sulful. Un singur lucru se 
detașa cu claritate: buzele, negre și uscate, pe piele spână. Erau 
răsfrânte peste gingii tumefiate, încă și mai negre. Inăuntrul 
cavităţii sclipea o dantură neregulată și îngălbenită. Această 
oroare era cea care vorbea. 

— Ai o ţigară? 

— Nu. 

— Ești un rahat. Ce cauţi aici? 

— Vreau... vreau să-ți pun niște întrebări. 

Kiefer scoase un râset tăios. Un firicel de scuipat maroniu îi 
curse pe cămașă. Omul nu păru să bage de seamă. Reluă, cu 
greutate: 

— Atunci, știu cine ești. Ești dobitocul care-și vâră nasul 
treburile noastre, de două luni. Te credeam dincolo, la est, 
Sudan. 

— A trebuit să-mi schimb planurile. Deveneam prea previzibil. 

— Și te-ai trambalat până aici ca să dai de bătrânul Kiefer. 
Așa e? 

N-am răspuns. Cu un gest discret, am pornit dictafonul. 
Respirația lui Kiefer șuiera în registrul grav, purtată pe creste de 
salivă. Ai fi zis că era sunetul unei insecte pe cale să se înece 
într-o mocirlă. Se scurseră câteva secunde. Kiefer reluă: 

— Ce vrei să știi, băieţaș? 

— Totul, am răspuns. 

— Și de ce ţi-aș face pe plac? 

Am replicat, cu voce egală: 

— Pentru că ești un dur, Kiefer. Și, ca toți durii, respecţi 
anumite reguli. Cele ale luptei, ale învingătorului. Am ucis un 
om, la Sofia, un bulgar. Lucra pentru Böhm. Am mai ucis unul, în 
Israel: Miklós Sikkov, alt gealat. L-am scuturat niţel pe M'Diaye, 
la M'Baiki, și mi-a spus ce i-ai cerut să scrie, acum cincisprezece 
ani. l-am rupt dinţii lui Clement și am aflat unde ești, Kiefer. Din 
toate punctele de vedere, am învins. Cunosc combinaţia cu 
diamantele și berzele. Știu și că, din aprilie, căutați pietrele 
dispărute. Știu cum era organizată reţeaua voastră. Știu că l-ați 
omorât pe Iddo Gabbor, în Israel, deoarece vă descoperise 


n 
n 


A 
A 


VP - 226 


traficul. Știu multe lucruri, Kiefer. lar în dimineaţa asta, te afli în 
bătaia armei mele. Afacerile tale cu diamante s-au încheiat. Max 
Böhm e mort și nici tu n-ai s-o mai duci prea mult. Am învins, 
Kiefer, și de-asta o să vorbești. 

Șuieratul continua să răsune. În întuneric, s-ar fi putut crede 
că cehul sforăia. Sau, dimpotrivă, că stătea la pândă, ca un 
șarpe, șuierând ameninţător. În cel din urmă, hârâi: 

— Foarte bine, băieţaș. O să facem un târg. 

Imobilizat de boală și sub ameninţarea armei mele, Kiefer 
făcea încă pe isteţul. Cehul își anunţă atuurile. În adâncul 
veninului său, am deslușit un vag accent slav: 

— Dacă știi atâtea lucruri, trebuie să știi și cum mi se zice pe- 
aici: „Nea Grenadă”. Sub cearșaf, lângă mine, am o grenadă 
caldă, gata să explodeze. Din două, una. Ori îţi vorbesc în 
dimineața asta și, drept mulțumire, mă omori imediat după 
aceea. Ori ești prea slab de înger s-o faci - și te arunc în aer 
odată cu mine. Chiar acum. Îmi oferi cea mai bună ocazie s-o 
termin cu toate. Singur, e prea greu. 

Am înghițit anevoie. Logica infernală a lui Kiefer mă 
descumpănea. Când zilele îi erau numărate, de ce avea nevoie 
să se sinucidă prin mijlocitor? Am replicat: 

— Te ascult, Kiefer. La momentul potrivit, n-o să-mi tremure 
mâna. 

Muribundul rânji. Mucozităţi negre i se scurseră de pe buze. 

— In regulă. Atunci, ţine-te bine! Fiindcă povești de-astea n-ai 
să auzi în fiecare zi. Totul a început în anii șaptezeci. Eram omul 
de acţiune al lui Bokassa. Pe vremea aia era de lucru, nu glumă. 
De la pungași până la miniștri, se făcea curăţenie. Mă achitam 
de misiunile mele împuţite și-mi primeam tainul. O duceam 
binișor. Dar Bokassa se ţicnea tot mai rău. Mai întâi, chestia cu 
cele două Martine, apoi cea cu urechile tăiate, setea de putere... 
treaba începea să se-mpută. În primăvara lui '77 Bokassa mi-a 
propus o misiune: să-l însoțesc pe Max Böhm. Îl cunoșteam 
puţintel pe elvețian. Un tip destul de eficient, doar că-i plăcea să 
facă pe justiţiarul. Voia să rămână cu mâinile curate, în timp ce 
era vârât în tot soiul de învârteli cu cafea și cu diamante. În anul 
ăla, Böhm descoperise un filon de diamante, dincolo de M'Baiki. 

Am intervenit, surprins: 

— Un filon? 


VP - 227 


— Da. În pădure, Böhm surprinsese săteni care găseau 
diamante superbe, în smârcuri. Chemase un geolog pe care îl 
cunoștea, un afrikaner, ca să verifice descoperirea și să 
demareze lucrările de exploatare. Böhm era corect, dar Bokassa 
n-avea încredere. li intrase în cap că elveţianul voia să-l tragă 
pe sfoară. Așa că mi-a încredinţat mie conducerea expediției, cu 
Böhm și cu geologul, un tip pe nume van Dâtten. 

— Expediția PR 154. 

— Exact. 

— Și? 

— Totul a mers strună. Am coborât direct către sud, dincolo 
de fabrica SCAD. Pe jos, sub ploaia torențială, înotând în noroi, 
cu vreo zece hamali. Am ajuns la filon. Böhm și poponarul au 
făcut analize. 

— Poponarul? 

— Van Doâtten era homosexual. O matahală de pederast 
afrikaner, care se dădea în vânt după fesele negre și muncitorii 
minori... Trebuie să-ţi fac o schiţă ca să pricepi, cap sec? 

— Continuă, Kiefer. 

— Cei doi au lucrat câteva zile. Reperaje, extracţii, analize. 
Totul confirma primele concluzii ale lui Böhm. Filonul gemea de 
diamante. Diamante de o calitate excepţională. Mici, dar absolut 
pure. Van Dâtten prevedea chiar un randament incredibil. În 
seara aia, am băut în cinstea minei și-a recompensei noastre. 
Atunci a apărut pe neașteptate un pigmeu. Aducea un mesaj 
pentru Max Böhm. Așa se petrec lucrurile în pădure. Aka-ii sunt 
factorii. De cum a citit telegrama, elveţianul a căzut la pământ. 
Pielea i se umflase ca o cameră de automobil. Era pe cale să 
crape de un atac de cord. Van Dotten s-a repezit la el. L-a smuls 
cămașa și-a început să-i maseze torsul. Eu am cules de pe jos 
foaia de hârtie. Anunţța decesul doamnei. Nici măcar nu știam că 
Böhm avea o soție. Fiu-său, în schimb, a înţeles imediat. A 
început să vorbească în dodii, să se smiorcăie, ca un mucos ce 
era. N-ar fi avut ce să caute acolo, în roiurile de țânțari și-n 
smârcurile pline de lipitori. Am intrat cu toţii în panică. Trebuie 
să-ţi imaginezi, băiete, unde eram. La trei zile de mers de SCAD, 
la patru de M'Baiki. Oricum, nimic și nimeni nu l-ar fi putut salva 
pe elveţian. Böhm era condamnat. Nu mă îndoiam de asta și n- 
aveam alt gând decât să ne cărăm de-acolo și să găsim un petic 
de cer. Hamalii au improvizat o targă. Ne-am strâns catrafusele. 


VP - 228 


Dar Böhm și-a recăpătat cunoștința. Elveţianul avea altă părere. 
Voia s-o luăm către sud. Zicea că există un dispensar, dincolo de 
graniţa congoleză. Că acolo era un doctor. Singurul doctor din 
lume care ar fi putut să-l salveze. Plângea și striga că nu vrea să 
moară. Fiu-său îi cânta în strună, van Dötten se văicărea. La 
dracu’! Am vrut să-i las baltă acolo, dar hamalii au fost mai iuți 
decât mine. Au spălat putina, fără să mai stea pe gânduri. Pe 
scurt, nu mai aveam de ales. Trebuia să carăm targa și să-l 
suportăm pe fiu, care o jelea pe mă-sa. l-am dat tatălui niște 
medicamente, apoi am luat-o din loc, eu, van Dâtten și cei doi 
Böhm. Convoiul ultimei șanse. Culmea însă, băiețaș, e că după 
vreo șase sau șapte ore de mers am găsit dispensarul. De 
necrezut! Un ditamai căsoiul, în mijlocul pădurii. Cu un laborator 
în regulă, cu negrotei care se fâţâiau de colo-colo, în halate 
albe! Am simţit imediat că treaba nu era-n ordine. Că-i ceva 
dubios. Atunci a apărut doctorul. Un ins înalt, la vreo patruzeci 
de ani, destul de arătos. Ei, drăcia dracului! In plină junglă, 
băiețaș, dăm de tipul ăsta, cu un aer de nabab, care ne-ntreabă 
pe un ton cât se poate de calm: „Ce s-a întâmplat?” 

Sub tâmplele mele începu să răsune un zumzet. Un bâzâit 
înfundat, care creștea pe măsură ce nervii mei se încordau. Era 
pentru prima oară când mi se vorbea de acest doctor. Am 
întrebat: 

— Cine era? 

— Nu știu. N-am aflat niciodată. Dar mi-am dat seama 
numaidecât că Böhm și el erau cunoștințe vechi, că elvețianul îl 
întâlnise deja în pădure, fără-ndoială cu prilejul altor expediții. 
Böhm zbiera, de pe targa din frunze. Il implora pe doctor să-l 
salveze, să facă orice, fiindcă nu voia să moară. Un miros de 
rahat se răspândise în jur. Böhm se scăpase pe el. Nu mi-a fost 
niciodată simpatic Böhm, băieţaș, crede-mă. Dar m-a șocat al 
dracului să-l văd în halul ăla. Mama mă-sii! Noi eram tipi duri, 
băiete. Afurisiţi de africani albi, unși cu toate alifiile. Dar uite că 
pădurea era pe cale să ne halească. Atunci, doctorașul s-a 
aplecat și-a șoptit: „Eşti gata de orice, Max? Intr-adevăr de 
orice?” Avea glasul blând. Părea descins de-a dreptul din 
paginile unei reviste mondene. Böhm l-a înhățat de guler și i-a 
zis cu voce scăzută: „Salvează-mă, doctore! Tu știi ce nu-i în 
regulă cu mine. Salveazăa-mă. E momentul să arăţi ce știi să faci. 
Avem diamante. O adevărată avere. Acolo, mai sus, în pământ”. 


VP - 229 


Am rămas cu gura căscată! Cei doi își vorbeau de parcă se 
despărţiseră în ajun. Dar cel mai năucitor era că Böhm i se 
adresa celuilalt tip ca și când ar fi fost un specialist cardiolog. Îți 
dai seama, tipule! In plină junglă! 

Kiefer se întrerupse. Încet, lumina zilei pătrundea în odaie. 
Chipul cehului exprima groaza. Gingiile negre luceau în umbră. 
Pomeţii ieșeau atât de violent în afară, încât păreau pe punctul 
de a străpunge pielea care-i acoperea. Am simţit deodată o 
imensă milă pentru omul care ucidea cu grenada. Nimeni, pe 
pământul acesta, nu merita o asemenea degenerescenţă. Kiefer 
reluă: 

— Atunci, doctorul s-a întors spre mine. Mi-a zis: „Va trebui 
să-l operez”. - Aici? m-am crucit eu. Nu sunteți întreg la minte 
sau ce? „N-avem de ales, domnule Kiefer”, a zis el. „Ajutaţi-mă 
să-l transport”. Și, deodată, mi-am dat seama că-mi cunoștea 
numele. Că ne cunoștea pe toţi trei. Chiar și pe van Dâtten. L- 
am dus pe bătrânul Max în interiorul casei, într-o cameră mare, 
faianțată, unde băzâia un fel de instalaţie de aer condiţionat. 
Locul semăna binișor cu o sală de operaţie. Steril și așa mai 
departe. Dar avea un iz vag, ca un afurisit de miros de sânge, 
care-mi răscolea matțele. 

Kiefer era pe cale să descrie abatorul din fotografiile lui Böhm. 
Rând pe rând, elementele se orânduiau. Șocul mă făcu să mă 
clatin. Pe dibuite, am apucat un scaun și m-am așezat încet. 
Kiefer ricană: 

— Te ia cu leșin, băieţaș? Ține-ţi firea! Fiindcă nu suntem 
decât la apetitiv. Într-o cameră sterilă, a trebuit să facem un duș 
și să ne schimbăm. Apoi am intrat într-o altă sală, unde era un 
bloc operator, izolat printr-un geam. Înăuntru se aflau două 
mese de metal, nichelate. L-am instalat pe Böhm. Doctorul 
acţiona cu blândeţe și calm. Bătrânul Max părea să se fi liniștit. 
După câteva clipe, ne-am întors în prima sală. Băiatul lui Böhm 
ne aștepta acolo. Chirurgul i-a spus cu voce domoală: „O să am 
nevoie de tine, flăcăule. Ca să-l fac bine pe tăticul tău, va trebui 
să-ți iau puţin sânge. Nu te teme. N-ai să simţi absolut nimic”. 
După care, s-a întors către mine și-a ordonat: „Lăsaţi-ne singuri, 
domnule Kiefer. Operația e delicată. Trebuie să pregătesc 
pacienţii”. Am ieșit. In cap, parcă aveam un vulcan. Nu mai 
știam unde sunt. Afară ploua cu găleata. L-am regăsit pe van 
Dotten. Tremura din toate mădularele. Nici mie nu-mi era mai 


VP - 230 


ușor. Așa au trecut câteva ore. În sfârșit, pe la două dimineaţa, 
doctorul a ieșit. Era plin de sânge. Faţa îi era răvășită, albă ca 
varul. Venele îi zvâcneau sub piele. Când l-am văzut, mi-am zis: 
„Böhm e mort”. Pe mutra lui, însă, a apărut un zâmbet dubios. 
Ochii albaștri îi scânteiau la lumina lămpilor cu petrol. A spus: 
„Max B6hm e în afara oricărui pericol”. Apoi a adăugat: „Dar pe 
fiul lui n-am putut să-l salvez”. Am sărit în picioare. Van Dötten 
și-a prins capul în mâini și a bolborosit: „Oh, Dumnezeule...” Am 
răcnit: „Cum adică, fiul lui? Ce mama dracului ai făcut? Ce i-ai 
făcut puștiului, măcelar nenorocit?” Am dat buzna în dispensar, 
înainte de-a apuca el să-mi răspundă. Era un adevărat labirint, 
placat cu faianță albă. Până la urmă, am găsit sala de operaţie. 
Un negrotei făcea de pază, înarmat cu un AK-47. Dar prin geam 
am putut să văd urmele măcelului. 

Pardoseala era roșie. Pereţii erau împroșcaţi cu roșu. Mesele 
de operaţie erau scăldate în roșu. N-aș fi crezut niciodată că un 
corp omenesc poate să sângereze atât. Un afurisit de miros de 
hoit plutea în aer. Am rămas stană de piatră. În fundul sălii, în 
umbră, l-am zărit pe bătrânul Max, care dormea liniștit, sub un 
cearșaf alb. Dar mai aproape de mine era tânărul Böhm. O 
explozie de carne și măruntaie. Îmi cunoşti faima, băiețaș. Nu 
mi-e frică de moarte și mi-a plăcut întotdeauna să schingiuiesc, 
mai ales tuciurii. Dar ce vedeam în faţa mea întrecea orice 
închipuire. Corpul era sfârtecat de sus până jos. Erau atâtea 
răni, că n-aş fi putut să le număr. Băiatul avea trunchiul despicat 
de la gât până la buric. Viscere pe jumătate scoase i se revărsau 
pe pântece. 

Nu era nevoie să fii mare savant ca să-ţi dai seama ce făcuse 
chirurgul. Scosese inima fiului și-o grefase în corpul tatălui. Era, 
fără doar și poate, o chestie genială să reușești o treabă ca asta 
în plină junglă. Numai că ceea ce aveam înaintea ochilor mei nu 
era opera unui geniu. Era isprava unui nebun, a unui afurisit de 
nazist sau mai știu eu ce! Ceva peste poate, băiete, mă jur! De 
cinșpe ani, n-a fost noapte în care să nu-mi amintesc de acel 
corp ciopârţit. M-am apropiat și mai mult de geam. Voiam să 
văd fața băiatului. Capul îi era răsucit într-un unghi imposibil, la 
180 de grade. l-am remarcat ochii, aproape ieșiţi din orbite, 
îngroziţi. Puștiul avea căluș. Am înţeles atunci că bestia de 
doctor îi făcuse totul pe viu, fără anestezie. Am scos din toc 


VP - 231 


revolverul și m-am întors afară. Doctorașul mă aștepta, 
împreună cu patru cioroi înarmaţi până-n dinţi. 

Mi-au pus lanternele în ochi. Orbit, n-am mai văzut nimic. Am 
auzit glasul mieros al doctorului, care-mi sfredelea creierul: „Fii 
rezonabil, Kiefer. La cea mai mică mișcare, te împușc ca pe-un 
câine. Din momentul ăsta ești complice la asasinarea unui copil. 
Asta înseamnă pedeapsa capitală asigurată, atât în Congo cât și 
în Republica Centrafricană. Dar, dacă îmi vei urma instrucţiunile, 
nu va fi nicio tevatură, ba chiar te vei alege cu o grămadă de 
bani...” Doctorul, mi-a explicat apoi ce aveam de făcut. Trebuia 
să duc corpul fiului lui Böhm la M'Baiki și să însăilez o versiune 
oficială cu ajutorul unui medic negru. Pentru asta, aveam să 
primesc câteva zeci de miare. Deocamdată. Mai târziu, avea să 
urmeze, cu siguranţă, o afacere mai substanţială. N-aveam de 
ales. Am legat cadavrul lui Philippe Böhm pe o targă și am 
plecat, cu doi hamali, către SCAD. L-am lăsat pe bătrânul Böhm 
în mâinile dementului. Van Dötten o ștersese. La SCAD, am pus 
corpul băiatului în camioneta mea și l-am dus la M'Baiki. Era o 
poveste murdară, dar speram că pădurea îl va înghiţi pe doctor 
și va șterge coșmarul ăsta. 

În acea noapte de groază, Böhm, Kiefer și van Dötten își 
vânduseră, fără voia lor, sufletul diavolului. Nu-mi închipuisem 
niciun moment că un alt om dirija trioul. Din noaptea aceea de 
august 1977, cei trei albi se aflau sub control. Capsula de titan, 
pe noua inimă a lui Max Böhm, își găsea deplina justificare: era 
proba de culpabilitate - „semnătura” medicului, obiectul care 
concretiza crima și-i îngăduia doctorului să-și menţină dominaţia 
asupra lui Böhm și, în mod indirect, asupra celorlalţi doi. 

— Cunosc urmarea, Kiefer, am spus. L-am interogat pe 
M'Diaye. l-ai dictat raportul de autopsie și te-ai întors la Bangui 
cu cadavrul. Ce s-a întâmplat mai departe? 

— l-am înșirat gogoașe lui Bokassa. l-am explicat cum 
fusesem atacați de-o gorilă, cum tânărul Böhm fusese ucis, cum 
bătrânul Max hotărâse să se întoarcă în patrie, via Brazzaville. 
Povestea era legată cu aţă albă, dar Bokassa nu i-a dat atenţie. 
Pe el nu-l interesa decât faptul că descoperiserăm diamante. Era 
la trei luni de încoronare. Căuta în tot locul pietre. Pentru 
„coroana” lui. În cel mai desăvârșit secret, o unitate de 
prospecţiune s-a instalat în pădure. Conducătorul șantierului 
eram eu. Începând din luna octombrie, au început să apară 


VP - 232 


pietre extraordinare, care erau trimise imediat la Anvers, pentru 
a fi șlefuite. 

— Când l-ai revăzut pe Böhm? 

— Un an și jumătate mai târziu, în ianuarie 1979, la Bangui. 
Nu mi-a venit să-mi cred ochilor. Bătrânul Max slăbise îngrozitor. 
Mișcările sale erau lente, precaute. Părul îi încărunţise de tot. 
Ne-am căutat un loc liniștit, pe malul Oubangui-ului, ca să stăm 
de vorbă. Restul orașului era în clocot: începuseră deja 
manifestaţiile studențești. 

— Ce ţi-a spus Böhm? 

— Mi-a propus o afacere, cea mai trăsnită care mi s-a propus 
vreodată. Pe scurt, mi-a spus cam așa: „Domnia lui Bokassa a 
luat sfârșit, Kiefer. Destituirea lui e o chestiune de săptămâni. 
Nimeni nu cunoaște adevăratul potenţial al Sicaminei, în afară 
de noi doi. Tu ești cel care conduce filonul ăla. Tu îţi stăpânești 
oamenii și controlezi stocurile. Știm cum merge treaba în 
pădure, nu-i așa? Nimic nu te împiedică să păstrezi cele mai 
frumoase pietre. Nimeni nu se va duce vreodată acolo ca să 
vadă ce s-a extras efectiv din smârcuri. „Böhm, justiţiarul 
african, era pe cale să-mi propună să delapidez diamante. Cred 
că nu e nevoie să precizez: operaţia îl schimbase în mod 
radical...” „In ceea ce mă privește”, a continuat el, „am 
terminat-o cu Africa. Nu vreau să mă mai întorc aici. Niciodată. 
Dar, în Europa, pot să recepţionez pietrele tale și să le vând la 
Anvers. Ce zici?” 

Am chibzuit. Traficul de diamante e cea mai teribilă tentaţie 
când ai o slujbă ca a mea: să te scalzi cât e ziua de lungă în 
rahat și să vezi comori care ţi se scurg printre degete. 
Cunoșteam însă și riscurile. Am întrebat: „Și curierii? Cine va 
transporta diamantele?” Böhm mi-a răspuns: „Tocmai, Kiefer. 
Dispun de curieri. Curieri pe care nimeni nu-i poate detecta sau 
aresta. Curieri care nu iau nici avionul, nici vaporul, nici vreun 
alt mijloc de transport cunoscut, care nu vor avea niciodată de-a 
face cu vămi sau controale”. M-am uitat la el fără să spun nimic. 
Atunci, mi-a propus să merg cu el la Bayanga, în vest, ca să mi-i 
prezinte pe „tranzitarii” lui. 

Acolo, în savană, n-am văzut decât mii de berze, care urmau 
să-și ia zborul spre Europa. Elveţianul mi-a pus în mână binoclul 
lui și mi-a arătat o barză care purta un inel pe picior. Apoi a zis: 
„De douăzeci de ani, Kiefer, am grijă de berzele astea. Când se 


VP - 233 


întorc în Europa, în luna martie, le aștept, le dau de mâncare și 
le pun inele puilor lor. De douăzeci de ani le studiez migraţia, 
ciclurile biologice, o mulţime de lucruri de felul acesta, care mă 
pasionează de când eram copil. Astăzi, studiile mele ne vor servi 
mai presus de orice închipuire. Privește pasărea aia”. 

Mi-a indicat altă barză cu inel și a continuat: „Imaginează-ţi 
pentru o clipă că introduc în inelul ei unul sau mai multe 
diamante brute. Ce se va întâmpla? Peste două luni, diamantele 
vor fi în Europa, într-un anumit cuib. Cu precizie matematică. 
Berzele revin, în fiecare an, exact la același cuib. Dacă se 
extinde metoda la toate berzele cu inel, se pot livra astfel mii de 
pietre preţioase, fără nicio problemă. Primăvara, eu găsesc 
păsările și recuperez diamantele. Nu-mi rămâne decât să mă 
duc să le vând la Anvers”. Dintr-odată, planul elveţianului 
căpăta formă. Am întrebat: „Care-ar fi rolul meu?” Böhm a 
răspuns: „In cursul sezonului de exploatare, sustragi cele mai 
frumoase diamante. Pe urmă, vii la Bayanga și introduci pietrele 
în inelele păsărilor. Am să-ţi dau o pușcă și alice anesteziante. 
Eşti bun trăgător, Kiefer. Toată treaba nu-ţi va lua decât o 
săptămână, maximum două. Și, în fiecare an, vei avea zece mii 
de dolari pe numele tău”. Era un fleac, în comparaţie cu 
beneficiile pe care le putea aduce o asemenea combinaţie. Dar 
elvețianul mi-a explicat că nu era singur în afacere. Am priceput 
cum stăteau lucrurile. 

Proiectul avea altă obârșie. Era ideea chirurgului, a doctorului 
din junglă. Ne avea la mână și ne putea obliga să facem acest 
trafic. O rețea identică era pe cale să fie organizată la est, cu 
van Dâtten în rolul meu. În Africa de Sud. Eram încolţiţi, băieţaș, 
dar în același timp, aveam să devenim foarte bogaţi. Am zis: „S- 
a făcut”. Cunoști urmarea. Experienţa cu diamantele a mers ca 
pe roate. An după an, am lestat picioarele berzelor cu mii de 
mici diamante. Partea mea era depusă într-un cont numerotat 
din Elveţia. Totul a funcționat de minune, atât în est, cât și-n 
vest. Până în aprilie, anul ăsta... 

Kiefer se întrerupse. Buzele lui produseră un zgomot de 
sucţiune și tot corpul său se chirci, ca aspirat de o durere 
lăuntrică. Apoi cehul se lăsă pe-o rână şi-mi azvârli o privire 
piezișă, din adâncul orbitelor sale negre. 

— Scuză-mă, băieţaș. E ora biberonului. 


VP - 234 


Kiefer luă de pe măsuță o seringă și unul dintre flacoane, din 
care extrase o fiolă de morfină. Din câteva gesturi, își pregăti 
injecţia. Mâinile nu-i tremurau. Apucă un tub de cauciuc 
maroniu, apoi întinse braţul stâng și-și suflecă mâneca. Braţul 
era constelat de pete întunecate și granuloase, ca niște cruste 
de sânge uscat care creaseră atoli bizari pe o mare lăptoasă. Cu 
o mână expertă, își strânse garoul, ţinând seringa între buze. 
Imediat, venele se umflară. Kiefer le pipăi pe rând cu vârful 
acului, căutând cel mai bun punct de atac. Brusc, înfipse acul. 
Sub efectul substanţei, omul se făcu ghem, se concentră asupra 
gestului său. Craniul lui pleșuv întâlni o rază de soare și avu o 
lucire albă, ca o piatră fluorescentă. Articulațiile descărnate îi 
jucară sub piele. După câteva secunde, Kiefer se destinse. 
Scoase un râset înăbușit și capul său reintră în umbră. 

M-am întors cu gândul la ultimele cuvinte ale cehului. Da, 
cunoșteam urmarea. În aprilie, berzele din est nu se întorseseră. 
Böhm intrase în panică și își trimisese gealaţii. Cei doi bulgari 
parcurseseră ruta berzelor, dar nu găsiseră nimic. Îl omorâseră 
doar pe Iddo, singurul care fi putut într-adevăr să le dea 
informaţii. Mai târziu, Max Bolim avusese ideea să mă trimită pe 
mine pe același itinerar, cu cei doi oameni pe urmele mele, ca 
să mă elimine când aveam să devin prea „curios”. Astfel, mă 
condamnase la moarte, doar în speranţa că voi descoperi vreun 
indiciu, oricât de mic, în legătură cu berzele. Întrebarea 
esenţială rămânea aceeași: de ce eu? Poate că avea să-mi ofere 
un răspuns Kiefer. Ca și când mi-ar fi citit gândurile, cehul mă 
întrebă: 

— Dar tu, băiețaș, de ce ai urmărit păsările? 

— Am acţionat la ordinul lui Böhm. 

— La ordinul... 

Kiefer izbucni într-un hohot de râs negru și cleios - un horcăit 
oribil, spart - și bale cafenii îi curseră din nou pe cămașă. 
Repeta: 

— La ordinul lui Böhm... la ordinul lui Böhm... 

Am acoperit cu glasul meu gâlgâielile lui: 

— Nu știu de ce m-a ales - n-aveam nicio experienţă în 
materie de ornitologie și, mai cu seamă, nu aparțineam 
sistemului vostru. Dar Böhm m-a lansat oarecum contra voastră, 
ca pe un câine în jocul unor ucigași. 

Kiefer oftă: 


VP - 235 


— Chestia asta nu prea mai are importanță acum. Oricum, 
eram terminaţi. 

— Terminaţi? 

— Böhm era mort, băiețaș. Și fără el, șmecheria nu mai ţinea. 
El singur cunoștea cuiburile, numerele. A luat cu el, în mormânt, 
toata combinaţia. Și pe noi odată cu ea. Fiindcă nu mai foloseam 
la nimic și știam prea multe. 

— Care „noi”? 

— Eu, van Dotten, bulgarii. 

— De-asta te-ai ascuns la Bayanga? 

— Da. Și încă degrabă. Numai că, de bine ce am ajuns aici, m- 
a înhăţat boala. Ironia sorții, băiete. SIDA la șaizeci de ani, să nu 
te strâmbi de râs? 

— Și van Dotten? 

— Habar n-am unde e. Să crape. 

— Cine te ameninţă, Kiefer? 

— Sistemul, doctorașul, nu știu. Aparţineam cu toţii unei 
rețele mai... internaţionale, pricepi? Eu, unul, zac de zece ani 
doar în vizuina mea. N-aș putea să-ţi spun absolut nimic despre 
asta. Böhm a fost întotdeauna singurul meu contact. 

— Numele Lumea Unică îţi spune ceva? 

— Vag. Au o misiune, aproape de Sicamine. O călugăriță care 
îngrijește pigmei. Nu mă ocup de treburi dintr-astea. 

Operaţiile pe viu, furturile de inimi nu făceau parte din 
universul lui Kiefer. Am insistat, totuși: 

— Sikkov avea un pașaport ONU; s-ar putea să fi lucrat, fără 
știrea ta, pentru Lumea Unică? 

— S-ar putea. 

— Ştii de asasinarea, în mai, a lui Rajko Nicolici, un ţigan din 
Sliven, în Bulgaria? 

— Nu. 

— Dar de cea a lui Gomun, o fetiță pigmee, lângă Sicamine, 
acum zece zile? 

Kiefer se ridică în capul oaselor. 

— Lângă Sicamine? 

— Nu fă pe ignorantul, Kiefer. Știi foarte bine că doctorul a 
venit în RCA. A folosit chiar și elicopterul tău. 

Cehul se lăsă să cadă la loc, în căușul patului. Murmură: 


VP - 236 


— Văd că știi într-adevăr o grămadă de lucruri, flăcăiaș. Am 
primit un mesaj de la Bonafe, acum zece zile. Doctorul venise la 
Bangui. Fără-ndoială, pentru a căuta diamantele. 

— Diamantele? 

— Recolta de anul ăsta... Trebuia ca pietrele să-și ia zborul, 
într-un fel sau altul. Kiefer rânji. Dar doctorașul nu m-a găsit. 

Am replicat, la cacealma: 

— Nu te-a găsit fiindcă nu te-a căutat. 

Cehul se ridică din nou. 

— Ce tot îndrugi? 

— Doctorul n-a venit pentru diamante, Kiefer. Pentru el, banii 
nu sunt decât un mijloc. Un element secundar. 

— Atunci, ce motiv avea să se deplaseze în haznaua asta de 
negrotei? 

— A venit pentru Gomun, ca să-i fure micuţei pigmee inima. 

— Rahat, nu te cred! 

— Am văzut cadavrul fetiţei, Kiefer. 

Bolnavul păru să cadă pe gânduri. 

— Vasăzică n-a venit pentru mine. La dracu’, atunci... 
Înseamnă că pot să mor liniștit. 

— Încă nu ești mort, Kiefer. L-ai mai revăzut vreodată pe 
doctorul ăsta? 

— Niciodată. 

— Nu-i cunoști numele? 

— Nu, ţi-am spus. 

— E francez? 

— Vorbește franceza, e tot ce știu. 

— Fără accent? 

— Fără accent. 

— Cum arată? 

— Un tip înalt. Faţă prelungă, frunte golașă, păr cărunt. O 
mutră de granit. 

— Atât? 

— Dă-mi pace, băieţaș. 

— Unde se ascunde acest doctor, Kiefer? 

— Undeva, în lumea largă. 

— Böhm știa unde? 

— Da, cred. 

Vocea îmi tremură: 

— Unde? 


VP - 237 


— Habar n-am. 

Am împins scaunul și m-am ridicat. Căldura invadase odaia - 
o căldură în stare să îndoaie drugi de fier. Kiefer scrâșni: 

— Și târgul nostru, ticălosule? 

L-am privit în ochi: 

— Nu te teme. 

Am întins brațul și am ridicat cocoșul pistolului. Kiefer șuieră: 

— Trage, lua-te-ar dracu'! 

Șovăiam încă. Apoi am văzut conturul grenadei, sub cearșaf, 
și degetul cehului, apropiindu-se de inel. Am împreunat mâinile 
și am tras o singură dată. Pologul tresări. Kiefer explodă cu un 
zgomot înfundat, împroșcând perdeaua cu sânge și creieri negri. 
De afară răzbătu fâlfâitul de aripi al berzelor, care își luau 
zborul, speriate. 

După câteva secunde, am dat în lături faldurile de borangic. 
Capul lui Kiefer nu mai era decât o găoace spartă, împrăștiată 
pe pernă - o vatră de sânge, carne și bucățele de os. Grenada, 
neatinsă, era încleiată în cutele cearșafului. Am observat 
diamante minuscule și inele de metal care se amestecau în 
terciul uman - „recolta” anului. Am lăsat acolo comoara, dar am 
pescuit unul dintre inele. 

Am ieșit pe culoar. Femeia m'bati, trezită brusc, venea în fuga 
mare, gesticulând, cu ţâncii pe urmele ei. Râdea printre lacrimi: 
monstrul fusese răpus. l-am dat la o parte cu coatele. Pe pereţi, 
șopârlele continuau să mișune, ca o mulură hidoasă, fojgăitoare 
și verde. M-am năpustit afară. Lumina soarelui mă orbi. Am 
coborât treptele clătinându-mă, apoi am lăsat Glock-ul să cadă 
pe pământul stacojiu. 

Totul se terminase - totul începea. 

Departe, în faţa mea, prin iarba înaltă, Tina alerga către mine. 


VP - 238 


V. O TOAMNĂ DE INFERN 


45. 


Patru zile mai târziu, pe 30 septembrie, în zori, eram din nou 
la Paris. Vastul meu apartament de pe bulevardul Raspail mi se 
păru mic și mirosind a stătut. Nu mai eram obișnuit cu spaţiile 
închise. Am adunat corespondența din ultimele două săptămâni, 
apoi am intrat în birou ca să ascult mesajele pe care le 
înregistrase robotul. Am recunoscut vocile câtorva prieteni sau 
cunoștințe, care-și manifestau nedumerirea în legătură cu 
absența mea de două luni. Nu primisem niciun mesaj de la 
Dumaz. Această tăcere era destul de ciudată. Cealaltă 
ciudăţenie era un nou apel de la Nelly Braesler. In douăzeci și 
cinci de ani de educaţie teleghidată, nu mă căutase niciodată 
atât de des. De ce această preocupare subită? 

Era șase dimineaţa. M-am plimbat prin apartament și m-a 
cuprins un fel de ametțeală. Mi se părea ireal să mă pomenesc 
dintr-odată, viu și nevătămat, în deplin confort, după 
evenimentele cu care mă confruntasem. Imagini din ultimele 
zile petrecute în Africa mi se perindară prin minte. Beckés și cu 
mine îngropând în câmpie corpul lui Otto Kiefer, înfășurat în 
pologul însângerat - cu diamante cu tot. Pisălogeala jandarmilor 
din Bayanga, cărora le explicasem că Otto Kiefer se sinucisese 
cu pistolul automat pe care-l ţinea sub pernă. Despărțirea de 
Tina, pe care o îmbrăţișasem, pentru ultima oară, pe malul 
râului. 

Călătoria mea în Africa adusese pe lângă lumină, tot atâta 
negură. Dezvăluirile lui Otto Kiefer puneau punct afacerii 
diamantelor. Doi dintre principalii protagoniști erau morţi. Van 
Dâtten se ascundea, fără doar și poate, undeva în Africa de Sud. 
Sarah Gabbor fugea încă, după ce, probabil, își vânduse 
diamantele. Cu siguranţă că mai mulţi ucigași erau pe urmele ei. 
Filiera diamantelor sfârșea cu acest unic semn de întrebare - 
dar rețeaua înaripată era definitiv terminată. 

Mai rămânea „doctorașul” african, iniţiatorul întregii afaceri. 


VP - 239 


De cel puţin cincisprezece ani, un om preleva inimi, 
practicând operaţii pe viu asupra unor victime nevinovate, pe 
tot cuprinsul lumii. Ipoteza unui trafic de organe era evidentă, 
dar o serie de amănunte lăsa de presupus un adevăr mai 
complex. De ce acţiona acest chirurg cu atâta sadism? De ce 
făcea o selecţie atât de riguroasă, la scara planetei, când un 
trafic de organe ar fi putut funcţiona doar într-o singură ţară? 
Căuta un anumit HLA? 

În momentul de faţă nu dispuneam decât de două piste 
importante. 

Prima: „doctorașul” și Max Böhm se cunoscuseră întâmplător 
în pădurea tropicală, între 1972 și 1977, cu prilejul uneia dintre 
expedițiile elveţianului. Chirurgul locuise, deci, în Congo sau în 
Republica Centrafricană - și nu întotdeauna în mijlocul junglei. 
Aș fi putut să reconstitui traseul lui prin intermediul serviciilor 
vamale și al spitalelor din cele două ţări - dar cum să obţin 
aceste informaţii, fără nicio împuternicire oficială? Aș fi putut, de 
asemenea, să-i interoghez pe specialiștii în chirurgie cardiacă 
din Europa. Un medic capabil să realizeze transplantul lui Max 
Böhm, în 1977, în adâncul pădurii, era un practician de excepţie. 
Cu siguranţă că identitatea unui asemenea virtuoz, francofon și 
exilat în centrul Africii, putea fi depistată. M-am gândit, atunci, 
la doctoriţa Catherine Warel, care făcuse autopsia lui Max Böhm 
și apoi îl ajutase pe Dumaz în ancheta lui. 

A doua pistă era Lumea Unică. Ucigașul se slujea de această 
vastă mașină de analize și informaţii, fară știrea conducătorilor 
ei, pentru a-și repera victimele, de la un capăt la altul al 
planetei. Pe teren, folosea elicoptere, corturi sterile și alte 
mijloace logistice aparţinând centrelor de îngrijiri medicale. 
Pentru a putea acţiona astfel, omul ocupa, de bună seamă, un 
post important în cadrul organizației. Trebuia, deci, să acced 
cumva la organigrama LU. Din reunirea acestor informaţii cu 
datele africane poate că avea să se ivească un nume, evidențiat 
de coincidenţe. Dar și aici mă împiedicam de poziţia mea 
neoficială. Nu aveam nicio putere, nicio misiune concretă. 
Dumaz mă avertizase: nu era ușor să ataci o organizaţie 
umanitară recunoscută pe plan internaţional. 

Mai în profunzime, ancheta mea personală se împotmolise. 
Eram sleit, chinuit de remușcări și pradă unei singurătăţi care nu 
mi se păruse niciodată atât de apăsătoare. Supravieţuirea mea 


VP - 240 


nu era, astăzi, decât un fel de miracol. Trebuia să-mi asigur de 
urgenţă ajutorul unor instanţe polițienești, pentru a înfrunta 
ultima rețea însângerată. 

Ora șapte. L-am sunat pe Herve Dumaz la domiciliu. Niciun 
răspuns. Mi-am făcut un ceai și m-am instalat în salon, 
rumegându-mi gândurile sumbre. Am privit grămada de 
corespondenţă de pe măsuță - invitaţii, scrisori de la colegi de 
facultate, reviste intelectuale, cotidiene... Am luat ultimele 
numere din Le Monae și le-am răsfoit distrat. 

Câteva secunde mai târziu citeam, uluit, următorul articol: 


CRIMĂ 
LA BURSA DE DIAMANTE 


Pe 27 septembrie 1991, s-a comis o crimă la sediul celebrei 
Beurs von Diamanthandel din Anvers. Într-una dintre sălile de la 
etaj ale Bursei de diamante, o tânără israeliană, Sarah Gabbor, 
înarmată cu un pistol automat Glock, de fabricație austriacă, l-a 
împușcat mortal pe inspectorul federal elvețian Hervé Dumaz. 
Nu se cunosc încă mobilurile femeii, nici provenienta 
diamantelor de o calitate excepțională pe care venise să le 
vândă în acea zi. 


În dimineaţa zilei de 27 septembrie, ora nouă, la Beurs von 
Diamanthandel, totul se petrece ca de obicei. Birourile se 
deschid, consemnele de securitate sunt puse în aplicare și primii 
„vânzători” își fac apariţia. Aici, și în celelalte burse din Anvers, 
se vând și se cumpără cele 20 de procente din producţia 
mondială de diamante care nu folosesc circuitului tradiţional 
controlat de imperiul sud-african De Beers. 

În jurul orei zece și treizeci, o tânără înaltă și blondă, purtând 
o poșetă de piele, urcă la etajul întâi și intră în sala principală. 
Se oprește la biroul unui negustor, căruia îi propune un plic alb 
conţinând câteva zeci de diamante, destul de mici, dar de o 
extremă puritate. Cumpărătorul, de origine israeliană (și care 
dorește să-și păstreze anonimatul), o recunoaște pe tânăra 
femeie. De o săptămână, la fiecare două zile, vine să vândă 
aceeași cantitate de diamante, mereu de aceeași calitate 
excepţională. 


VP - 241 


În această zi, însă, intervine un alt personaj. Un bărbat de 
vreo treizeci de ani, care se apropie de femeie și-i șoptește ceva 
la ureche. În clipa următoare, tânăra se întoarce, scoate din 
poșetă un pistol automat și trage fără șovăială. Bărbatul se 
prăbușește, ucis pe loc de un glonţ în frunte. 

Femeia încearcă să fugă, ţinând sub amenințarea armei 
paznicii care au dat buzna în sală. Se retrage de-a-ndărătelea, 
foarte calmă. Nu cunoaște însă mecanismele sofisticate ale 
sistemului de securitate al Bursei. Când ajunge în hol, unde se 
află ascensoarele, geamuri blindate se ridică brusc în jurul ei, 
blocând toate ieșirile. Prinsă în capcană, femeia aude somaţia 
tradiţională care îi cere să arunce arma și să se predea. Ucigașa 
se supune. leșind din lifturi, polițiștii belgieni îi pun imediat 
cătușele. 

De atunci, serviciile de securitate de la Beurs von 
Diamanthandel și poliția belgiană - incluzând cadre specializate 
în traficul de diamante - vizionează scena crimei, înregistrată de 
camerele de supraveghere. Nimeni nu înţelege motivele acestui 
episod fulgerător. Identităţile protagoniștilor nu fac decât să 
cufunde poliția în incertitudine. Victima este un inspector 
federal elvețian, cu numele de Hervé Dumaz. Polițistul, în vârstă 
de 34 de ani, își exercita funcţiile la comisariatul din Montreux. 
Ce făcea la Anvers, când își luase două săptămâni de concediu? 
Și, dacă voia s-o aresteze pe tânăra femeie, de ce nu prevenise 
serviciile de securitate ale Bursei? 

Tot atâtea mistere, pe care personalitatea ucigașei nu face 
decât să le adâncească. Sarah Gabbor, o evreică în vârstă de 28 
de ani, locuia în regiunea Beit Shean din Galileea, lângă 
frontiera iordaniană. Deocamdată nu se știe cum de această 
femeie, care lucra într-o cooperativă piscicolă, putea să deţină o 
asemenea avere în diamante... 


Am mototolit ziarul, într-un gest de mânie. Din nou, violenţă. 
Din nou, vărsare de sânge. În pofida sfaturilor mele, Dumaz 
voise să-și joace rolul în felul lui. O amenințase pe Sarah, ca un 
politai neîndemânatic. Sarah îl împușcase fără șovăială. Dumaz 
era mort, Sarah, după gratii. Singura consolare a acestui epilog 
sângeros: amanta mea era, acum, în siguranţă. 

M-am ridicat și am trecut în birou. Mașinal, m-am postat în 
spatele ferestrei și am îndepărtat perdelele. Grădina Centrului 


VP - 242 


American, din vecinătatea imobilului meu, fusese rasă. Peluza, 
straturile de flori și boschetele cedaseră locul urmelor negre ale 
buldozerelor. Doar câţiva copaci fuseseră cruţaţi. Trebuia, 
neapărat și urgent, s-o revăd pe Sarah. Era prima mea ocazie 
reală de a intra în contact cu poliția internaţională. 


46. 


Dimineaţa s-a consumat cu iuțeala unui foc în savană. Am dat 
o serie de telefoane - la informaţii internaţionale, ambasade, 
tribunale -, apoi am trimis câteva faxuri în vederea obținerii 
autorizaţiei care mă interesa: cea de a o vizita pe Sarah la 
închisoarea de femei de la Gaushoren, lângă Bruxelles. Pe la 
zece, făcusem toate demersurile posibile. In mai multe rânduri, 
lăsasem de înţeles că dețineam informaţii esenţiale care puteau 
arunca o nouă lumină asupra cazului. Mă angajasem într-un joc 
de genul tot sau nimic: ori eram luat în serios și consecințele 
deciziei mele n-aveau să îmi mai aparțină, ori eram etichetat 
drept nebun și orice intervenție era inutilă. 

La unsprezece, am sunat, încă o dată, la informaţiile 
internaţionale. Câteva secunde mai târziu am format numărul 
din douăsprezece cifre al spitalului din Montreux unde, în 20 
august, se făcuse autopsia cadavrului lui Max Böhm, și am 
cerut-o pe doctorița Catherine Warel. După un minut, am auzit 
un „Alo?” energic. 

— Sunt Louis Antioche, doamnă doctor Warel. Poate că vă mai 
amintiţi de mine. 

— Nu, replică femeia. 

— Ne-am întâlnit în urmă cu o lună și ceva, în clinica 
dumneavoastră. Sunt cel care a descoperit corpul lui Max Böhm. 

— A, da. Ornitologul? 

Nu mi-am dat seama dacă se referea la mine sau la B6hm. 

— Exact. Doamnă doctor Warel, aș avea nevoie de niște 
informaţii importante, în legătură cu decesul acela. 

Am auzit ţăcănitul metalic al unui capac de brichetă. 

— Vă ascult. Dacă vă pot ajuta... 

Mă pregăteam să vorbesc, când mi-am dat dintr-odată seama 
că spusele mele ar fi putut să i se pară total absurde. 


VP - 243 


— Nu putem discuta la telefon. Trebuie să vă văd, cât mai 
repede cu putinţă. 

Catherine Warel era o femeie cu sânge rece. Răspunse fără să 
șovăie: 

— Ei, atunci veniţi în după-amiaza asta, dacă puteţi. Un avion 
pleacă de la Orly spre Lausanne pe la ora prânzului. Vă aștept la 
clinică, la ora cincisprezece. 

— Voi fi acolo. Mulţumesc, doamnă doctor. 

Înainte de a pleca, am format numărul doctorului Djuric, la 
Sofia. După vreun sfert de oră de încercări infructuoase, am 
auzit în sfârșit sunetul de apel. La capătul a șaptesprezece 
sonerii, o voce somnoroasă răspunse, cu pronunție bulgară: 

— Alo? 

Era Milan Djuric, surprins, de bună seamă, în toiul siestei. 

— Domnule doctor, sunt Louis Antioche, omul cu berzele. 

După câteva secunde de tăcere, vocea gravă răspunse: 

— Antioche? M-am gândit deseori la dumneavoastră, după 
discuția pe care-am avut-o. Tot mai anchetați în legătură cu 
moartea lui Rajko? 

— Mai mult ca oricând. Și cred că am descoperit ucigașul. 

— Aţi... 

— Da. Sau, cel puţin, i-am dat de urmă. Asasinarea lui Rajko 
aparţine unui sistem perfect organizat, ale cărui motivații 
profunde nu le-am înţeles încă. Dar de un lucru sunt sigur: 
rețeaua se extinde la scara întregii planete. Alte crime similare 
au fost comise în alte ţări. Și pentru a curma acest masacru am 
nevoie de ajutorul dumneavoastră. 

— Vă ascult. 

— Trebuie să aflu grupa HLA a lui Rajko. 

— Nimic mai simplu. Am încă raportul de autopsie. Rămâneţi 
la aparat. 

Am auzit zgomote de sertare trase, de hârtii răsfoite. 

— lată. Conform codului internaţional, e vorba de tipul HLA 
AW19,3-B37,5. 

Un cleşte îmi strânse inima. Aceeași grupă ca a lui Gomun. O 
astfel de similitudine nu putea fi o coincidență. Am îngăimat: 

— E cumva o grupă rară sau care posedă vreo caracteristică 
deosebită? 

— N-am idee. Nu e specialitatea mea. De altfel, există o 
infinitate de grupe histologice și nu văd ce... 


VP - 244 


— Aveţi acces la un fax? 

— Da. Il cunosc pe directorul unei instituții și... 

— Aţi putea să-mi transmiteţi astăzi, prin fax, raportul 
dumneavoastră de autopsie? 

— Sigur. Dar ce se întâmplă? 

— Notaţi-vă mai întâi coordonatele mele. 

Am dictat numerele mele de telefon și de fax, apoi am 
continuat: 

— Uitaţi ce-i, domnule Djuric. Un chirurg se străduiește să 
fure inimi, pretutindeni în lume. Am asistat personal, în 
străfundurile Africii, la autopsia unei fetițe al cărei cadavru nu 
avea nimic de invidiat faţă de cel al lui Rajko. Omul despre care 
vorbesc e un monstru, domnule Djuric. E o fiară feroce, dar cred 
că acționează în virtutea unei logici secrete, înțelegeți? 

Vocea gravă a lui Djuric răsună în receptor: 

— Îi cunoașteţi identitatea? 

— Nu. Dar aţi avut dreptate: e un chirurg de excepţie. 

— Ce naţionalitate are? 

— Franceză, poate. În orice caz, e francofon. 

Piticul păru să reflecteze. Apoi întrebă: 

— Ce-aveţi de gând să faceţi? 

— Să-mi continuu cercetările. Aștept, dintr-o oră în alta, 
elemente esenţiale. 

— N-aţi anunţat poliţia? 

— Încă nu. 

— Domnule Antioche, aș vrea să vă întreb ceva. 

— Ce anume? 

Interferențe năpădiră linia. Piticul ridică glasul: 

— Când m-aţi vizitat, la Sofia, v-am spus că figura 
dumneavoastră îmi amintea de cineva. 

N-am zis nimic. Djuric insistă: 

— M-am tot gândit la această asemănare. Cred că e vorba de- 
un doctor pe care l-am cunoscut în Franţa. Vreun membru al 
familiei dumneavoastră practică medicina? 

— Tatăl meu a fost medic. 

— Numele său este tot Antioche? 

— Firește. Domnule Djuric, timpul meu e masurat. 

Piticul continuă: 

— A profesat la Paris prin anii șaizeci. 


VP - 245 


Inima îmi bătea în fundul gâtlejului. Încă o dată, evocarea 
tatălui meu îmi provoca o anxietate nedefinită. 

— Nu. Tatăl meu a lucrat întotdeauna în Africa. 

Vocea lui Djuric abia răzbătu: 

— Mai trăiește? Tatăl dumneavoastră mai trăiește? 

Interferenţele se întețeau. Am încheiat convorbirea replicând, 
în fraze întretăiate: 

— A murit în ultima zi din 1965. Un incendiu. Cu mama și 
fratele meu. Morți. Toţi trei. 

— De la incendiul acela aveţi mâinile arse? 

Am lovit cu palma furca telefonului, întrerupând comunicaţia. 
Evocarea părinţilor mei trezea de fiecare dată în mine o spaimă, 
o teroare de nestăpânit. Și nu înţelegeam întrebările piticului. 
Cum ar fi putut să-l cunoască pe tatăl meu la Paris? Djuric își 
făcuse studiile pe strada Saints-Peres, dar în anii șaizeci el nu 
era decât un copil. 

Unsprezece și jumătate. Am luat un taxi și m-am dus la 
aeroport. În timpul zborului, am citit alte cotidiane. Cele mai 
multe încă mai consacrau câte un scurt articol afacerii de la 
Anvers, dar nu ofereau nicio noutate. Se refereau mai mult la 
dificultăţile diplomatice ale cazului - uciderea unui poliţist 
elveţian de către o tânără israeliană, într-un oraș belgian - și-i 
citau pe ambasadorii Elveţiei și Israelului la Bruxelles, care își 
exprimau „consternarea” și „hotărârea de a elucida în cel mai 
scurt timp motivele acestei drame”. 

La Lausanne, am închiriat o mașină și am pornit spre 
Montreux. Tulburarea declanșată de întrebările lui Djuric nu-mi 
dădea pace. Eram copleșit de neclaritatea situației, fiind în 
același timp conștient de urgenţa și de acuitatea acţiunilor pe 
care trebuia să le întreprind. Continuau să mă urmărească și 
amintiri învălmășite din Africa. Noaptea strălucitoare petrecută 
cu Tina, hăţișurile potecii către Bayanga, scânteierile ploii - dar 
și corpul lui Gomun, faţa lui Otto Kiefer, ororile împletite ale 
destinelor lui Max Böhm, al fiului său, al surorii Pascale... Și tot 
timpul. În fundal, chirurgul. Fără nume, fără chip. 

La clinică, doctorita Warel mă aștepta. Am regăsit aceeași 
față atinsă de cuperoză, aceleași ţigări tari franțuzești. Am 
atacat subiectul, fără ocolișuri: 

— Doamnă doctor, după moartea lui Max Böhm, aţi colaborat 
cu inspectorul Dumaz în legătură cu anumite investigaţii. 


VP - 246 


— Într-adevăr. 

— Am lucrat și eu cu inspectorul. lar acum am nevoie de niște 
informații. i 

Femeia se încruntă. Işi aprinse o țigară, suflă un nor de fum, 
apoi întrebă: 

— In ce calitate, de vreme ce nu sunteți de la poliţie? 

Am răspuns fără șovăială: 

— Max B6hm mi-a fost prieten. Anchetez în privinţa trecutului 
său, cu titlu postum. Și anumite elemente au o importanţă 
capitală. 

— De ce nu mă caută chiar inspectorul Dumaz? 

— Herve Dumaz e mort, doamnă doctor. A fost împușcat, în 
împrejurări care au legătură cu moartea lui Böhm. 

— Ce aiureală mai e și-asta? 

— Cumpăraţi ziarele de azi, doamnă doctor. Veţi verifica dacă 
spun adevărul. 

Catherine Warel făcu o pauză. După câteva clipe, întrebă cu o 
voce mai puţin sigură: 

— Ce rol jucaţi dumneavoastră în această poveste? 

— Acţionez din proprie iniţiativă. Mai devreme sau mai târziu, 
poliția va relua ancheta. Sunteţi dispusă să mă ajutaţi? 

O dâră de fum se strecură printre buzele doctoriței. In sfârșit, 
veni și replica ei: 

— Ce vreţi să știți? 

— Vă amintiţi, desigur, că Max Böhm era un transplantat 
cardiac. Intervenţia chirurgicală părea să dateze de peste trei 
ani. Dar dumneavoastră n-aţi gasit nicio menţiune referitoare la 
această operaţie, nici în Elveţia, nici altundeva. Și n-aţi 
descoperit nici numele medicului curant al ornitologului. 

— Într-adevăr. 

— Cred că am dat de urma chirurgului care a efectuat 
intervenţia. Personalitatea sa este uluitoare. Chiar mai mult, 
terifiantă. 

— Explicaţi-vă. 

— Omul e un specialist în chirurgie cardiacă, un as. Dar este 
și un criminal periculos. 

— Uitaţi ce e, domnule Antioche, nu știu dacă fac bine că vă 
ascult. Aveţi dovezi în sprijinul afirmațiilor dumneavoastră? 


VP - 247 


— Câteva. De la prima noastră întâlnire, am cutreierat puţin 
lumea și am reconstituit viața lui Max Böhm. Astfel, am 
descoperit în ce condiţii i s-a făcut transplantul de cord. 

— Unde și cum? 

— În Africa Centrală, în 1977. S-a grefat în corpul lui Böhm 
inima propriului său fiu - ucis în acest scop. 

— Dumnezeule!... Vorbiţi serios? 

— Amintiţi-vă, doamnă doctor, excepţionala compatibilitate 
dintre corpul primitorului și organul grefat. Amintiţi-vă și de 
capsula de titan: chirurgul și-a „semnat” în mod intenţionat 
actul, prin intermediul acelei pastile, pentru a-l menţine pe Max 
Böhm sub stăpânirea sa. 

Catherine Warel aprinse altă ţigara. Calmul ei rezista. 

— Îl cunoașteţi pe acest om? întrebă. 

— Nu. Dar continuă să opereze în diferite locuri din lume. Din 
motive pe care le ignor, a furat și fură în continuare inimi din 
trupurile unor fiinţe umane vii, la toate latitudinile. Dispune de 
mijloace nelimitate. 

— Un trafic de organe, vreți să spuneţi? 

— Nu știu. Dar am presimţirea că-i vorba de altceva. Omul e 
nebun. Și de o cruzime halucinantă. 

Warel suflă fumul. 

— La ce vă referiţi? 

— Își operează victimele pe viu. 

Doctorița lăsă capul în jos. Cu degetele încovoiate, trecea 
ţigara dintr-o mână în alta. În cele din urmă, scoțând din 
buzunarul halatului un carnețel, murmură: 

— Ce... ce pot să fac pentru dumneavoastră? 

— Acest chirurg lucra, în august 1977, la graniţa dintre Congo 
și Republica Centrafricană. La vremea aceea, avea la dispoziţie 
un fel de dispensar, în plină pădure ecuatorială. Cred că se 
ascundea deja - dar, prin forța împrejurărilor, prezenţa sa 
trebuie să fi lăsat indicii. Medicul acesta avea nevoie de 
materiale, de medicamente... Sunt sigur că veţi putea da de 
urmele lui. Repet, e vorba de un expert - un om care a reușitun 
transplant cardiac în mijlocul junglei, într-o epocă în care, aţi 
spus-o chiar dumneavoastră, reușitele în acest domeniu nu erau 
prea numeroase. 

Catherine Warel notă pe îndelete informaţiile mele, apoi 
întrebă: 


VP - 248 


— Care e naționalitatea sa de origine? 

— E francofon. 

— Ştiţi la ce dată s-a stabilit în Africa? 

— Nu. 

— Credeţi că e tot acolo? 

— Nu. 

— N-aveţi nici cea mai mică idee unde s-ar putea afla în 
momentul de față? 

— Cred că e unul dintre medicii care colaborează cu Lumea 
Unică. 

— Organizaţia umanitară? 

— Bănuiesc că folosește structurile asociaţiei pentru a pune în 
practică experienţele lui diabolice. Doamnă doctor Warel, vă 
asigur că spun adevărul. Fiecare zi care trece e un nou coșmar. 
Omul continuă, înțelegeți? Poate chiar în clipa aceasta 
schingiuiește un copil nevinovat, în cine știe ce colț al lumii. 

Warel replică pe tonul ei posac: 

— Nu exagerați. Am să dau câteva telefoane. Sper să obțin 
informaţiile de care aveţi nevoie în seara aceasta sau, cel mai 
târziu, mâine. 

— Credeţi că v-ar fi cu putinţă să faceţi rost de lista medicilor 
de la Lumea Unică? 

— Cam greu. Lumea Unică este o organizaţie foarte închisă. 
să văd ce pot face. 

— Dacă am dreptate, doamnă doctor, și dacă ucigașul nu și-a 
schimbat niciodată numele, cele două date se vor verifica. 
Acţionaţi cât mai repede. 

Warel mă fixă deodată cu ochii ei negri. Stăteam amândoi în 
picioare, la capătul unui culoar pardosit cu linoleum lucios. l-am 
întors privirea - încordat, dar încrezător. Eram sigur că nu va 
anunţa poliția. 


47. 


M-am întors la Paris pe la ora zece seara. Nu primisem niciun 
răspuns de la ambasade, nici de la tribunale, și nici vreun mesaj 
de la Dr. Warel. Doar Djuric îmi faxase raportul autopsiei lui 
Rajko. Am făcut un duș fierbinte și mi-am preparat o omletă, 


VP - 249 


garnisită cu somon și cartofi. După ce am băut un ceai rusesc 
negru, m-am strecurat în așternut, cu Glock-ul la îndemână, în 
speranţa că voi reuși să adorm. Pe la unsprezece a sunat 
telefonul. Era Catherine Warel. 

— Ce vești? am întrebat. 

— Niciuna, deocamdată. Aștept, pentru mâine dimineaţă, lista 
medicilor francezi sau francofoni care au lucrat în Africa 
Centrală între 1960 și 1980. Am luat legătura și cu câţiva vechi 
prieteni care îmi vor putea da informaţii mai amănunțite. În 
ceea ce privește Lumea Unică, nu se poate obţine lista cadrelor 
medicale. Dar nu-i totul pierdut. Cunosc un tânăr oftalmolog 
care tocmai s-a angajat la ei. Mi-a promis că mă va ajuta. 

Eșec pe toată linia. Și timpul continua să gonească. Mi-am 
ascuns dezamăgirea: 

— Foarte bine, doamnă doctor. Vă mulțumesc pentru 
încrederea acordată. 

— N-aveţi de ce. Să știți că am umblat și eu destul prin lume 
și am văzut multe. Dar ceea ce mi-aţi povestit astăzi depășește 
orice. 

— O să vă dau toate lămuririle... când le voi avea eu însumi. 

— Aveţi grijă ce faceţi. Vă telefonez mâine. 

Am închis descumpănit. Trebuia să aştept. 

Incă nu se luminase de ziuă când soneria telefonului răsună 
din nou. Am ridicat receptorul, privind ceasul cu cuarț de pe 
noptieră: 5:24. 

— Alo? am mormăit. 

— Louis Antioche? 

Era o voce groasă, cu un puternic accent oriental. 

— Cine sunteți? 

— Itzhak Delter, avocatul lui Sarah Gabbor. 

M-am ridicat în capul oaselor. 

— Vă ascult, am spus, cu glas deslușit. 

— Vă telefonez din Bruxelles. Mi se pare că aţi sunt ieri, la 
ambasadă. Doriţi să o vizitaţi pe Sarah Gabbor, dacă am înțeles 
bine? 

— Exact. 

Omul își drese glasul. Vocea sa avea rezonanţa unei cutii de 
contrabas: 

— Vă daţi seama că, în starea actuală a lucrurilor, e foarte 
greu. 


VP - 250 


— Trebuie s-o văd. 

— Pot să vă întreb care sunt legăturile dumneavoastră cu 
domnișoara Gabbor? 

— Legături personale. 

— Sunteţi evreu? 

— Nu. 

— De cât timp o cunoașteți pe Sarah Gabbor? 

— De circa o lună. 

— Aţi cunoscut-o în Israel? 

— La Beit Shean. 

— Și credeţi că ne puteți furniza informaţii importante? 

— Cred că da. 

Interlocutorul meu păru să reflecteze. Apoi vorbi dintr-odată, 
cu vocea lui groasă: 

— Domnule Antioche, această afacere este complicată, foarte 
complicată. Ne pune pe toți în încurcătură. Mă refer la statul 
israelian, cât și la celelalte guverne implicate. Suntem convinși 
că actul nesăbuit al lui Sarah Gabbor nu constituie decât partea 
vizibilă a aisbergului. Vârful unei filiere mai importante, de 
anvergură internaţională. 

„Act nesăbuit” pentru a califica un glonţ de Glock în mijlocul 
frunţii - Delter avea simţul eufemismului. Avocatul urmă: 

— Poliţia din fiecare ţară anchetează acest caz. Pentru 
moment, orice informaţie este confidențială. Nu pot să vă 
promit câtuși de puţin că o veți vedea pe domnișoara Gabbor. 
Cred însă că ar fi bine să veniţi la Bruxelles - ca să stăm de 
vorbă. Nu putem discuta despre toate astea la telefon. 

Am luat un blocnotes. 

— Daţi-mi adresa la care vă pot găsi. 

— Sunt la ambasada Israelului, strada Joseph Il, numărul 71. 

— Vreţi să-mi reamintiţi numele dumneavoastră? 

— Itzhak Delter. 

— Domnule Delter, să fim limpezi: dacă pot să vă ajut, o voi 
face fără nicio ezitare. Dar cu o singură condiţie: certitudinea de 
a o întâlni pe Sarah Gabbor. 

— Această decizie nu depinde de noi. Dar vom face tot 
posibilul să obținem autorizaţia. Dacă anchetatorii vor considera 
că această întâlnire poate ajuta la desfășurarea anchetei, nu va 
fi nicio problemă. Cred că totul depinde de cooperarea 
dumneavoastră și de informaţiile pe care le deţineţi... 


VP - 251 


— Nu, domnule avocat. Dacă dai ai, dacă nu dai, n-ai. Mai 
întâi, Sarah. Apoi, mărturia mea. Voi fi la Bruxelles pe la amiază. 

Delter oftă - un vuiet de reactor: 

— Vă așteptăm. 

Zece minute mai târziu eram spălat, ras, îmbrăcat. Îmi 
pusesem costumul Hackett de zile mari, gri mătăsos, cu nasturi 
de sidef. Am rezervat o mașină de închiriat și am chemat un taxi 
pentru a mă duce la concesionar. 

Mai aveam încă vreo treizeci de mii de franci din rezerva lui 
Böhm. La care se adăuga renta mea lunară de douăzeci de mii, 
pe care o încasasem în august și în septembrie. În total, 
șaptezeci de mii de franci, care îmi îngăduiau să fac toate 
voiajele necesare pentru a-l încolţi pe „doctoraș”. În plus, 
dispuneam încă de numeroase bonuri de închiriere și bilete de 
avion clasa întâi, ușor de schimbat. 

Când am închis ușa apartamentului, un val de adrenalină mi-a 
inundat trupul. 


48. 


La ora nouă, conduceam pe autostrada de nord, către 
Bruxelles. Cerul desfășura ite întunecate, ca firele unui dinam 
nefast. De-a lungul kilometrilor, peisajul se schimba. Clădiri din 
cărămidă roșie se iveau, ca niște cruste de sânge în sânul 
naturii. Aveam impresia că pătrund în straturile lăuntrice ale 
unei tristeți maronii și fără cale de întoarcere. Disperarea părea 
să crească aici, printre buruieni și linii de cale ferată. La prânz, 
am trecut frontiera. O oră mai târziu, intram în Bruxelles. 

Capitala belgiană mi se păru un oraș abătut și lipsit de 
strălucire. Un Paris cu brațe scurte, desenat parcă de un artist 
morocăânos. Am găsit ambasada fără nicio dificultate. Era un 
imobil cu arhitectură modernă - beton cenușiu și balcoane 
rectilinii. Itzhak Delter mă aștepta în hol. 

Avocatul semăna cu vocea sa. Era un colos de un metru 
nouăzeci, stingher în costumul său impecabil. Având o faţă 
masivă, cu maxilare agresive, și un păr blond tuns scurt, omul 
ducea cu gândul mai degrabă la un militar îmbrăcat în civil 
decât la un avocat subtil, versat în afaceri diplomatice. Cu atât 


VP - 252 


mai bine. Preferam să tratez cu un om de acţiune. N-aveam să 
pierdem vremea cu pălăvrăgeli inutile. 

După o percheziţie în toată regula, Delter mă introduse într- 
un birou mic, cu un decor anonim. Mă invită să iau loc. Am 
refuzat. Discutarăm astfel câteva minute, în picioare, unul în 
faţa celuilalt. Avocatul mă depășea cu un cap, dar mă simţeam 
sigur de mine, concentrat asupra mâniei și secretelor mele. 
Delter mă anunţă că îmi obținuse autorizaţia de a o vizita pe 
Sarah Gabbor. l-am spus, la rândul meu, că dispuneam de mai 
multe elemente care puteau să clarifice afacerea diamantelor și 
să o scoată pe tânăra femeie de sub o acuzaţie de complicitate 
directă cu traficanțţii. 

Sceptic, Delter vru să mă interogheze înainte de a ne duce la 
închisoare. M-am împotrivit. Omul încleștă pumnii, maxilarele îi 
jucară sub piele. După câteva secunde însă, se destinse și 
zâmbi. Cu vocea sa de bas, îmi spuse: 

— Sunteţi un dur, domnule Antioche. Să mergem. Mașina mea 
e jos. La ora paisprezece trebuie să fim la închisoarea din 
Ganshoren. 

Pe drum, Delter mă întrebă pe șleau dacă eram amantul lui 
Sarah Gabbor. Am eludat întrebarea. Apoi mă întrebă din nou 
dacă eram evreu. Am negat cu o mișcare a capului. Ideea părea 
să-l obsedeze. Dar nu îmi mai puse alte întrebări. Îmi mărturisi 
că Sarah Gabbor era o clientă foarte „dificilă”. Refuza să 
vorbească. Nu voia să discute nici măcar cu el, avocatul ei. Îmi 
mărturisi, de asemenea, că, atunci când îi comunicase că urma 
să vin la Bruxelles, Sarah își manifestase dorința de a mă vedea. 
Mi-am reprimat un tremur. Așadar, indiferent de tot ce se 
întâmplase, legătura noastră de dragoste rezista încă. 

Periferia vestică a capitalei belgiene ar fi putut să poarte 
numele „De Profundis”. Mi se păru o descindere în adâncurile 
tristeţii și ale plictisului. Casele brune alcătuiau o stranie 
îngrămădire de organe, întunecate și lucioase, parcă petrificate 
în sângele lor închegat. 

„Am ajuns”, spuse Delter, oprind în faţa unui vast edificiu, cu 
o poartă mare, încadrată de coloane paralelipipedice din granit. 
Două femei înarmate cu pistoale-mitralieră tăceau de gardă. 
Deasupra porţii era gravată în piatră inscripţia: „Tribunalul 
pentru femei”. 


VP - 253 


Ni se anunţă sosirea. Câteva clipe mai târziu, o femeie de 
vreo cincizeci de ani veni în întâmpinarea noastră. O expresie 
antipatică de suspiciune era întipărită pe faţa ei. Se prezentă: 
Odette Wilessen, directoarea închisorii. Cu un pronunțat accent 
flamand, îmi spuse, fixându-mă cu ochii ei de pasăre funestă: 

— Sarah Gabbor și-a exprimat dorinţa de a vă întâlni. De fapt, 
e la secret până la noi ordine, dar, atât domnul Delter, cât și 
judecătorul de instrucţie consideră că ar fi pozitiv s-o vizitaţi. 
Este o deţinută dificilă, domnule Antioche. Nu vreau complicații 
suplimentare. Vă rog să vă comportaţi în consecinţă. 

Am făcut câţiva pași și am ajuns într-o mică grădină. 
„Așteptaţi-mă aici”, ordonă Odette Wilessen, apoi dispăru. Ne- 
am oprit lângă o fântână de piatră. Liniștea și curăţenia 
exemplară creau o atmosferă asemănătoare cu cea a unei 
mănăstiri. De altfel, nimic nu lăsa impresia că ne aflam într-o 
instituţie penitenciară. Eram înconjurați de clădiri cenușii, cu 
arhitectură clasică, fără zăbrele la ferestre. Directoarea reveni, 
însoțită de două gardiene în uniformă albastră, care o depășeau 
în înălțime cu vreo douăzeci de centimetri. Odette Wilessen ne 
invită s-o urmăm. Merserăm de-a lungul unei alei străjuite de 
arbori, apoi ni se deschise o ușă. 

În fundul unui coridor lung, se vedea o poartă înaltă, cu 
geamuri, chiar în interiorul edificiului. Gratii late, de culoare 
albastru-deschis, barau geamurile groase și murdare. Am înţeles 
de ce închisoarea fusese invizibilă până atunci. Era o clădire în 
interiorul clădirii. Un bloc de fier și zăvoare, împresurat de 
piatră. Ne-am apropiat. La un semn al directoarei, o femeie 
aflată de partea cealaltă acționă un mecanism. Se auzi un 
ţăcănit și poarta se deschise. In clipa următoare pătrunserăm 
într-un alt spaţiu, strâmt, mohorât, învăluit în lumina de un alb 
tem a unor tuburi de neon. 

Coridorul continua. Vopseaua albastru-deschis acoperea totul: 
grilajele de la ferestrele înguste, zidurile, până la jumătatea 
înălțimii, zăvoarele, panourile metalice... Aici, lumina zilei nu 
pătrundea decât anevoie și neoanele palide ardeau probabil tot 
timpul, zi și noapte. Le-am urmat pe gardiene. În jur domnea o 
liniște apăsătoare și absolută, ca presiunea din adâncurile 
oceanelor. 

La capătul coridorului, cotirăm la dreapta și o nouă poartă ni 
se deschise. Pătrunzând pe un alt culoar, am trecut pe lângă o 


VP - 254 


ușă cu geam la partea superioară. Mi-am aruncat ochii și am 
văzut femei lucrând la mașini de cusut. Privirile câtorva se 
ridicară spre mine. Le-am observat la rândul meu câteva clipe, 
apoi am lăsat ochii în jos și mi-am continuat drumul. Fără a-mi 
da seama, mă oprisem să scrutez aceste ființe întemniţate, 
încercând să deslușesc urma delictelor lor, ca un semn din 
naștere care să le fi stigmatizat chipul. Mai multe uși 
asemănătoare se succedară, dezvăluind alte activități - 
informatică, olărie, marochinărie... 

Am mers mai departe. Printre niște gratii plate, scorojite, am 
zărit o pată de lumină naturală, gri și posomorâtă. Ziduri cenușii 
înconjurau o curte interioară, pardosită cu macadam fisurat și 
despărțită în două de o plasă de volei. In curte se plimbau braţ 
la braț, fumând, mai multe femei. Încă o dată, privirile se 
îndreptară spre mine. Priviri de făpturi rănite, umilite, 
traumatizate. Priviri stranii și adânci, din care răzbătea acuitatea 
unei dorințe amestecate cu ură. „Să mergem!” rosti una dintre 
zdrahoane. Itzhak Delter mă trase de braț. Urmară alte zăvoare, 
alte ţăcănituri... 

În sfârșit, ajunserăm la vorbitor. Era o sală mare, și mai 
mohorâtă, și mai murdară. Spaţiul era traversat, pe toată 
lungimea, de o barieră de geamuri ale căror lemne și pervazuri 
înguste erau vopsite în aceeași culoare sinistră, de scutece. 
Arhitectul închisorii considerase de bună seamă judicios să 
adauge această tușă delicată în finisajul block-haus-ului. Grupul 
nostru se opri în prag. Odette Wilessen se întoarse spre mine: 

— Vă atrag încă o dată atenţia că această întrevedere 
constituie o excepţie, domnule Antioche. Sarah Gabbor e o 
femeie periculoasă. Să nu faceţi valuri, domnul meu. Să nu 
faceţi valuri. 

Cu un gest al bărbiei, directoarea îmi indică șirul 
compartimentelor. Am înaintat singur, trecând pe lângă boxele 
goale. Inima îmi bătea tot mai tare pe măsură ce defilau 
geamurile. La un moment dat, am depășit o umbră. Am făcut 
doi pași înapoi și am simţit că mi se moaie picioarele. M-am 
prăbușit pe un scaun, în fața geamului. De partea cealaltă, 
Sarah mă privea, eu un chip ferecat eu două lacăte. 


VP - 255 


49. 


Chibuţnica mea purta acum părul scurt. Pletele ei blonde se 
preschimbaseră într-o drăguță tunsoare băieţească, delicată și 
mătăsoasă. La umbra neoanelor, tenul îi pălise. Dar pomeţii 
continuau să sublinieze farmecul ochilor. Sarah rămăsese 
aceeași mică sălbăticiune, frumoasă și dârză, pe care o 
cunoscusem în ţinutul berzelor. Ridică receptorul aparatului de 
comunicație. 

— Ai o mutră de bandit, Louis. 

— Tu ești superbă, Sarah. 

— Cine ţi-a făcut cicatricea aia pe faţă? 

— O amintire din Israel. 

Sarah ridică din umeri: 

— lată ce înseamnă să-ţi bagi nasul unde nu-ţi fierbe oala. 

Purta o cămașă albastră, largă, cu mâneci fără nasturi. Aș fi 
vrut s-o strâng în braţe, să-mi îngrop buzele în contururile 
trupului ei, să devorez liniile lui aspre și ușoare. După un 
moment de tăcere, am întrebat: 

— Cum o duci, Sarah? 

— Cum vezi. 

— Sunt fericit să te întâlnesc. 

— Asta numești tu întâlnire? N-ai avut niciodată simțul 
realității... 

Mi-am trecut mâna pe sub tăblia din faţa pervazului ca să 
verific dacă nu existau microfoane ascunse. 

— Povestește-mi tot, Sarah. De la plecare ta din Beit Shean. 

— Ai venit să mă tragi de limbă? 

— Nu, Sarah. Dimpotrivă. M-au autorizat să te vizitez fiindcă 
le-am promis că le voi da informaţii de natură să te scoată din 
cauză. 

— Ce-o să le spui? 

— Tot ce va putea demonstra rolul tău minor în traficul de 
diamante. 

Kibbutznica dădu din umeri. ` 

— Sarah, am venit să te văd. Dar și ca să aflu. Imi datorezi 
adevărul. Poate fi salvarea noastră, a amândurora. 


VP - 256 


Ea izbucni în râs și-mi aruncă o privire glacială. Cu mișcări 
domoale, scoase din buzunar un pachet de ţigări, aprinse una, 
apoi începu: 

— Tot ce s-a întâmplat e din vina ta, Louis. Să-ţi vâri bine în 
cap asta. Tot, auzi? În ultima seară, la Beit Shean, când mi-ai 
spus de inelele berzelor, mi-am adus aminte de anumite lucruri 
cărora nu le dădusem atenţie. După moartea lui Iddo, făcusem 
ordine în lucrurile lui. În camera sa, dar și în laborator, cum 
numea el magazia în care își îngrijea berzele. Mutând 
materialele lui, descoperisem, sub o ladă, o trapă mică în care 
erau ascunse sute de inele metalice, năclăite de sânge. Pe 
moment, nu acordasem nicio importanţă acelor obiecte 
scârboase. Dar, din respect pentru memoria fratelui meu și 
pentru pasiunea lui de ornitolog, lăsasem sacul de pânză la locul 
lui, în trapă. Apoi uitasem de el. Mult mai târziu, când mi-ai 
explicat ideea ta despre posibilitatea unor mesaje introduse în 
inele, s-a produs un declic. Mi-am amintit de sacul lui Iddo și-am 
înțeles: Iddo descoperise ceea ce căutai tu. De-asta umbla 
înarmat și dispărea zile întregi. În fiecare zi împușca berze și 
recupera inelele. În seara aceea, am hotărât să nu-ţi spun nimic. 
Am așteptat cu răbdare ivirea zorilor, ca să nu-ţi trezesc 
bănuielile. Apoi, după ce ai plecat la Ben-Gurion, m-am dus în 
magazie și am dezgropat sacul. Cu un clește, am desfăcut un 
inel... și m-am pomenit cu un diamant în mână. Nu mi-a venit 
să-mi cred ochilor. Am desfăcut imediat alt inel. Conţinea două 
pietre, mai mici. Am făcut treaba asta de vreo zece ori. De 
fiecare dată găseam diamante. Miracolul se repeta la nesfârșit. 
Am deșertat sacul și am ţipat de bucurie: erau cel puţin o mie 
de inele. 

— Și? 

— Și?! Eram bogată, Louis. Dispuneam de mijloacele necesare 
ca să-mi iau tălpășiţa, să uit de pești, de noroaie și de kibbutz. 
Dar mai întâi voiam să fiu sigură. Mi-am pregătit un sac de voiaj, 
am pus în el câteva arme și am luat autobuzul spre Netanya, 
capitala diamantelor. 

— Am mers pe urmele tale până acolo. 

— După cum vezi, n-a fost de cine știe ce folos. 

N-am spus nimic. Sarah continuă: 

— La Netanya am găsit un șlefuitor care a cumpărat un 
diamant. Omul m-a tras pe sfoară, dar n-a putut să-mi ascundă 


VP - 257 


calitatea extraordinară a pietrelor. Bietul moșneag! Îi citeam pe 
faţă emoția. Așadar, posedam o avere. In momentul ăla eram 
atât de exaltată, încât n-am chibzuit asupra situaţiei, nu m-am 
gândit nici măcar o clipă la smintiţii care traficau pietre 
preţioase prin intermediul berzelor. Știam doar un lucru: că 
indivizii ăștia îmi omorâseră fratele și că mai căutau încă 
diamantele. Am închiriat o mașină și m-am dus la Ben-Gurion. 
Acolo, am luat primul avion către Europa. Apoi am mai călătorit 
puţin și am depus diamantele într-un loc sigur. 

— Și pe urmă? Ă 

— Am lăsat să treacă o săptămână. In general, producătorii 
independenţi își vând diamantele la Anvers. Trebuia deci să mă 
duc acolo și să joc strâns. Discret și rapid. 

— Erai... erai mereu înarmată? 

Sarah nu-și putu reţine un zâmbet. Își aţinti spre mine 
arătătorul, armând cu degetul mare un pistol imaginar. 

— Domnul Glock m-a urmat pretutindeni. 

Preţ de o clipă, am gândit: „Sarah e nebună”. 

— Am hotărât să vând totul la Anvers, în pungulițe de câte 
zece - cincisprezece pietre, la fiecare două zile. In prima zi, am 
găsit un evreu bătrân, în genul șlefuitorului din Netanya. Am 
obţinut 50 000 de dolari în câteva minute. După un răgaz deo 
zi, am revenit și am schimbat negustorul: am scos cu 30 000 
mai mult. A treia oară, în momentul în care deschideam punga, 
o mână s-a lăsat pe umărul meu. Am auzit: „Nicio mișcare. 
Sunteţi arestată”. Am simţit în coaste ţeava unei arme. Mi-am 
pierdut capul, Louis. Într-o străfulgerare, am văzut toate 
speranţele mele spulberându-se. Am văzut cum mi se evaporă 
banii, fericirea, libertatea. M-am întors, cu Glock-ul în mână. Nu 
voiam să trag, ci doar să-l pun la respect pe rahatul ăla de 
politai care credea că poate să mă oprească din cursă. Dar 
dobitocul ţinea îndreptat către mine un Beretta de 9 mm, cu 
cocoșul tras. N-aveam de ales: i-am vârât un glonţ drept în 
frunte. Tipul s-a întins pe pardoseală, cu jumătate din craniu 
lipsă. Sarah scoase un râset răutăcios. Nu apucase nici măcar să 
atingă trăgaciul. Mi-am luat înapoi pietrele, în timp ce-i ţineam 
în bătaia armei pe diamantari. Erau îngroziţi. Credeau că aveam 
de gând să-l jefuiesc. Am ieșit de-a-ndărătelea. Pentru câteva 
clipe, am fost încredinţată că voi scăpa. Atunci s-au închis 
panourile de sticlă. Am rămas blocată în afurisitul ăla de borcan. 


VP - 258 


— Am citit totul în ziare. 

— Povestea nu se oprește aici, Louis. 

Sarah își strivi cu nervozitate ţigara. Era mai trufașă ca 
oricând. 

— Omul care a încercat să mă aresteze era un agent federal 
elveţian, un oarecare Herve Dumaz. Pentru autorităţile belgiene, 
afacerea devenea destul de complicată. Un poliţist elveţian, 
omorât în Belgia, de o israeliană. Și o avere în diamante, a cărei 
proveniență rămânea o enigmă. Belgienii au început să mă 
interogheze. Apoi a preluat ștafeta Delter, avocatul meu. Pe 
urmă și-a făcut apariţia o delegaţie elveţiană. Bineînţeles, n-am 
spus nimic. Nimănui. Dar m-am tot gândit: de ce mi-ar fi dat de 
urmă un amărât de inspector din Montreux la Anvers, când 
nimeni nu știa că eram în Belgia? Apoi mi-am amintit de 
„politaiul ciudat” despre care îmi vorbiseși și am înţeles că tu 
erai cel care îl pusese pe Dumaz pe urmele mele, în timp ce 
alergai mai departe după berzele și traficanţii tăi. Am înţeles că 
tu, nenorocitule, mi-l scoseseși în cale pe polițistul ăla. 

Am bolborosit: 

— Erai în pericol. Dumaz trebuia să te protejeze până la 
întoarcerea mea... 

— Să mă protejeze? 

Sarah izbucni într-un râs atât de puternic, încât una dintre 
gardiene se apropie, cu arma în mână. l-am făcut semn să se 
retragă. 

— Să mă protejeze? repetă Sarah. Vasăzică n-ai înţeles ce era 
cu Dumaz? Că lucra cu traficanţii pe care-i căutai tu? 

Sunetul ultimelor ei cuvinte mă izbi în stomac. Sângele îmi 
îngheţă. Înainte de-a apuca să rostesc vreo vorbă, Sarah 
continuă: 

— De când sunt supusă la interogatorii, am aflat multe despre 
diamantele astea. Mult mai multe decât aș putea să le spun eu 
anchetatorilor. Delter a venit o dată însoţit de un ofiţer de la 
Interpol - un austriac, Simon Rickiel. Ca să mă convingă să 
cooperez, mi-au povestit câteva istorioare foarte instructive. Mai 
cu seamă cea a lui Herve Dumaz, poliţist veros care își rotunjea 
chenzinele îndeplinind misiuni de securitate, mai mult sau mai 
puţin dubioase, pentru societăți și mai dubioase. La Beurs, mai 
mulți martori l-au recunoscut pe Dumaz. Au declarat că, în 
fiecare primăvară, inspectorul îl însoțea pe Böhm la Anvers, 


VP - 259 


unde cel din urmă își vindea pietrele - pietre ca ale mele: 
diamante mici, de o calitate ireproșabilă. Incepi să te prinzi cum 
stă treaba, nu? Sarah râse din nou, apoi își aprinse altă ţigară. 
Am întâlnit destui fraieri, dar unul ca tine, niciodată. 

Inima bătea să-mi spargă pieptul. In același timp, totul 
devenea limpede: rapiditatea cu care Dumaz obținuse 
informaţiile despre bătrânul Max, convingerea sa că întreaga 
afacere avea la obârșie un trafic de diamante, insistența lui de a 
mă trimite în Republica Centrafricană. Herve Dumaz îl cunoștea 
pe Max Böhm, dar ignora natura filierei. Mă folosise deci, fără 
știrea mea, ca să dea de urma diamantelor dispărute și să 
descopere mecanismele sistemului. O greață îngrozitoare îmi 
podidi gâtlejul. 

— Vreau să te ajut, Sarah. 

— N-am nevoie de ajutorul tău. Avocatul meu o să mă scoată 
de-aici. Râse. Nu mi-e frică nici de belgieni, nici de elvețieni. Noi 
suntem cei mai tari, Louis. Nu uita asta. 

Tăcerea se așternu din nou. După câteva secunde, Sarah 
reluă, cu jumătate de gură: 

— Louis, n-am apucat să vorbim împreună... 

— Despre ce? 

Vocea ei era ușor răgușită. 

— În ţara ta, berzele aduc bebeluși? 

Pe moment, n-am priceput întrebarea. Am răspuns totuși: 

— Da... Sarah. 

— Ştii de ce se spune asta? 

M-am foit pe scaun și mi-am dres glasul. Cu două luni în 
urmă, când îmi pregătisem călătoria, citisem despre subiectul 
acesta. l-am povestit lui Sarah legenda germanică despre zeița 
Holda, care își alesese drept emisar barza. Holda aduna, în 
locuri umede, sufletele morţilor, căzute din cer odată cu 
picăturile de ploaie. Apoi le reîncarna în trupuri de copii, și o 
însărcina pe barză să le ducă părinţilor. Am explicat și că, 
pretutindeni, în Europa sau în Orientul Apropiat, se credea în 
această virtute aparte a păsărilor cu cioc portocaliu. Chiar și în 
Sudan, păsările aveau faima de aducătoare de copii. Doar că 
acolo era venerată o barză neagră, care depunea bebeluși negri 
pe acoperișurile colibelor... Am povestit alte anecdote, am 
adăugat alte detalii, pline de farmec și de tandrețe. Au fost 
câteva momente de dragoste adevărată, pe cât de scurte, pe 


VP - 260 


atât de nepieritoare. Când n-am mai avut ce să spun, Sarah a 
murmurat: 

— Nouă, berzele nu ne-au adus decât violența și moartea. 
Păcat, n-aș fi avut nimic împotrivă. 

— Împotriva a ce? 

— A unui copil. Cu tine. 

Emoţia îmi năpădi inima ca o caracatiță de foc. Am sărit în 
picioare și mi-am lipit mâinile arse de peretele transparent. 
„Sarah!” am urlat. Mica mea sălbăticiune lăsă privirea în jos și 
pufni pe nas. Brusc, se ridică și rosti: 

— Cară-te, Louis. Cară-te repede! 

Dar ea fu aceea care fugi, fără a întoarce capul. Ca o Euridice 
modernă - dispărând în adâncul unui infern de lemn albastru- 
deschis. 


50. 


— Vreau să mă întâlnesc cu Simon Rickiel. 

Itzhak Delter se încruntă. Maxilarul său ca o nicovală se 
întredeschise: 

— Rickiel, tipul de la Interpol? 

— Da, am răspuns. Vreau să stau de vorbă cu el. 

Delter își foi umerii. Foșnetul hainei sale se auzi deslușit. 
Eram în grădina închisorii din Ganshoren. 

— Nu așa ne-a fost vorba. Cu mine trebuie să vorbiţi. Mărturia 
dumneavoastră mă privește în primul rând pe mine: trebuie să 
apreciez în ce măsură prezintă interes pentru apărarea clientei 
mele. 

— N-aţi înțeles, domnule Delter. Nu încerc să vă trag pe 
sfoară. Dezvăluirile mele nu au decât un singur scop: s-o cruţe 
pe Sarah de o pedeapsă maximă cu închisoarea. Dar afacerea 
asta se desfășoară pe plan internaţional. Mărturia mea trebuie 
să fie ascultată și de un om de la Interpol, care cunoaște 
situaţia. 

Am adus în sprijinul ultimelor mele cuvinte un zâmbet. Delter 
făcu o mutră nemulțumită. De fapt, cererea mea urmărea să 
evite orice manipulare din partea sa. Spusele lui Sarah mă 
făcuseră să înțeleg că Rickiel deţinea multe informaţii. Cu berze 


VP - 261 


sau fără berze, Max Böhm fusese în colimatorul poliţiei 
internaţionale de mai multă vreme. În prezenţa ofițerului, 
aveam să vorbesc cuiva în cunoștință de cauză. Cu vocea sa 
gravă, Delter mârâi: 

— Vă bateți joc de mine, domnule Antioche. Nimeni nu-și bate 
joc de un avocat de calibrul meu, fără urmări neplăcute. 

— Lăsați amenințările și chemaţi-l pe Rickiel. Vă voi spune tot, 
amândurora. 

Delter o luă înainte, spre portalul de granit. Pe o ploaie 
măruntă, am traversat periferia, făcând cale întoarsă spre 
Bruxelles. Pe drum, avocatul nu rosti nicio vorbă. Ajunși în 
centru, oprirăm în dreptul unei imense clădiri negre datând din 
secolul trecut, încadrată de două turnuri cu orologii. Ferestrele 
înalte ale fațadei erau deja luminate. Santinele înarmate, 
purtând veste antiglonţ, înfruntau ploaia fără să se clintească. 

Am urcat treptele unei scări largi. La etajul al doilea, Delter 
apucă pe un șir de coridoare interminabile, unde porțiuni de 
parchet care scârţâiau alternau cu altele, acoperite de covoare 
roase. Părea, aici, la el acasă. În cele din urmă intrarăm într-un 
mic birou de poliţie, model standard - pereţi murdari, lumină 
chioară, dulapuri de fier și câteva mașini de scris din perioada 
antebelică. Delter se întreţinu câteva minute cu doi bărbaţi în 
cămașă, aproape la fel de zdraveni ca și el și purtând agăţate de 
umăr Magnum-uri 38. M-am întrebat ce fel de haină ar fi putut 
să disimuleze asemenea artilerie. 

Cei doi îmi aruncară o privire mohorâtă. Unul dintre ei trecu în 
spatele unui birou și-mi puse întrebările obișnuite: numele, 
prenumele, data nașterii, starea civilă... Apoi vru să-mi ia 
amprentele digitale. Din pur spirit de provocare, i-am vârât sub 
nas palmele mele, netede și anonime. Vederea lor îi produse un 
șoc. Îngăimă o scuză și se eclipsă în alt birou. Între timp, 
dispăruse și Itzhak Delter. 

Am rămas în așteptare. Nimeni nu catadicsea să-mi spună ce 
anume aşteptam.  Stăteam pe scaun,  rumegându-mi 
remușcările. Întrevederea cu Sarah mă zdruncinase. Greșelile pe 
care le comisesem și consecinţele lor mi se învârteau în minte, 
fără a-mi oferi niciun pretext în apărarea mea. Crima, fie că o 
practici, fie că o înfrunţi, este o meserie, care cere intuiţie și 
experienţă. Nu era de ajuns să te dedai la acţiuni sinucigașe ca 
să fii eficient. 


VP - 262 


Delter reapăru. Îl însoțea un personaj bizar, un omuleț cu o 
mină obosită, a cărui parte superioară a feței era înghețată de 
ochelari cu lentile ca niște funduri de sticle. Trupul său pipernicit 
se pierdea într-un jerseu de camionagiu, cu fermoar, și pantaloni 
groși de catifea reiată. Culmea o reprezenta însă încălțămintea 
sa: omul purta adidași enormi, cu talpă de două degete și limbă 
înaltă. Adevărate încălțări de rapper. În fine, la centură, ivindu- 
se dintre cutele jerseului, se zărea un pistol automat: un Glock 
17, model 9 mm Parabellum - copia identică a armei lui Sarah. 

Delter se înclină și făcu prezentările: _ 

— Dumnealui este Simon Rickiel, Louis. Ofiţer la Interpol. In 
afacerea care ne interesează, este interlocutorul nostru 
privilegiat. Se întoarse spre omuleţ. Simon, ţi-l prezint pe Louis 
Antioche, martorul despre care ţi-am vorbit. 

Folosirea prenumelui meu demonstra că avocatul se hotărâse 
să joace jocul. M-am ridicat și m-am înclinat la rândul meu, 
ținându-mi mâinile la spate. Rickiel îmi adresă un surâs scurt. 
Faţa sa era împărțită în două: buzele i se arcuiau, în timp ce 
toată partea superioară era imobilă, ca închisă într-un borcan. 
Îmi imaginasem altfel ofiţerii poliţiei internaţionale. 

— Urmaţi-mă, spuse austriacul. 

Biroul său nu semăna cu celelalte încăperi. Pereţii erau 
imaculați, parchetul, închis la culoare și lustruit. In mijloc, pe o 
masă mare de lemn, se aflau echipamente informatice de 
ultimul tip. Am remarcat un terminal al agenţiei Reuter - care 
difuza, în timp real, toate actualităţile mondiale - și un al doilea 
terminal, care afișa alte informaţii, de bună seamă specifice 
Interpolului. 

— Luaţi loc, ne invită Rickiel, strecurându-se în spatele 
biroului său. 

Mi-am tras un scaun. Delter se așeză puţin mai în spate. Fără 
niciun preambul, austriacul rezumă: 

— Bun. Domnul Delter mi-a explicat că doriţi să depuneţi 
mărturie, din proprie iniţiativă. Se pare că deţineţi elemente 
care ar putea să ne lămurească în privința acestei afaceri și, 
poate, să ușureze învinuirile care apasă asupra lui Sarah 
Gabbor. Corect? 

Rickiel se exprima în franceză, fără nici cea mai mică urmă de 
accent străin. 

— Corect, am răspuns. 


VP - 263 


Polițistul făcu o pauză. Stătea cu capul vârât între umeri, cu 
braţele încrucișate pe birou. Ecranele calculatoarelor i se 
reflectau în ochelari, ca niște lucarne lăptoase. 

— V-am studiat dosarul, domnule Antioche, reluă el. „Profilul” 
dumneavoastră este, cel puțin, atipic. Declaraţi că sunteți orfan. 
Nu sunteţi căsătorit și trăiţi singur. Aveţi treizeci și doi de ani, 
dar n-aţi exercitat niciodată vreo activitate profesională. Cu 
toate acestea, trăiţi în belșug și locuiţi într-un apartament de pe 
bulevardul Raspail, la Paris. Explicaţi această bunăstare prin 
grija deosebită pe care v-o poartă părinţii dumneavoastră 
adoptivi, Nelly și Georges Braesler, proprietari înstăriți din 
regiunea Puy-de-Dôme. Declaraţii, de asemenea, că duceţi o 
viaţă retrasă și sedentară. Totuși, reveniţi dintr-un voiaj prin mai 
multe ţări ale lumii - un periplu care pare să fi fost mai degrabă 
agitat. Am verificat unele elemente. Vi se semnalează prezenţa 
mai cu seamă în Israel și în Republica Centrafricană, în 
împrejurări câtuși de puţin obișnuite. Ultim paradox: arboraţi un 
aer de dandy delicat, dar aveţi pe faţă o cicatrice proaspătă - ca 
să nu mai spun de mâinile dumneavoastră. Cine sunteți, deci, 
domnule Antioche? 

— Un călător rătăcit într-un coșmar. 

— Ce știți despre această afacere? 

— Totul. Sau aproape totul. 

Rickiel scoase un râset scurt. 

— Promiţător. Puteţi să ne explicaţi, bunăoară, originea 
diamantelor care se aflau în posesia domnișoarei Gabbor? Sau 
de ce Herve Dumaz a simulat arestarea ei fără a preveni 
serviciile de securitate de la Beurs von Diamanthandel? 

— Categoric. 

— Foarte bine. Vă ascultăm și... 

— Staţi puţin, l-am întrerupt. Urmează să dau niște declaraţii 
fără a fi asistat de un avocat, fără nicio protecție și, în plus, într- 
o ţară străină. Ce garanții puteți să-mi oferiţi? 

Rickiel râse din nou. Ochii săi erau reci și ficși, printre 
reflexele ecranelor. 

— Vorbiţi ca un vinovat, domnule Antioche. Totul depinde de 
gradul dumneavoastră de implicare în această afacere. Dar pot 
să vă asigur că, în calitate de martor, nu veţi avea de suportat 
niciun fel de tracasări administrative. Interpolul este obișnuit să 
lucreze la cazuri în care culturile și frontierele se amestecă. Abia 


VP - 264 


apoi, în funcţie de ţările implicate, se complică lucrurile. 
Dumneavoastră vorbiţi, domnule Antioche, iar noi vom face 
trierea. Deocamdată vă vom asculta în mod neoficial. Nimeni nu 
vă va consemna ori înregistra spusele. Nimeni nu va menţiona 
în dosar, sub nicio formă, numele dumneavoastră. Pe urmă, în 
funcţie de interesul informaţiilor pe care ni le veţi fi prezentat, 
vă voi cere se repetaţi mărturisirea în fața altor persoane din 
cadrul serviciului nostru. Din momentul acela veți deveni 
„martor oficial”. Și într-un caz și-n altul, vă garantez că, dacă nu 
ați ucis și nu ați furat pe nimeni, veţi putea părăsi Belgia în 
deplină libertate. Sunteţi mulțumit? 

Am înghiţit și am tras repede o linie mentală peste crimele 
mele personale. Apoi am făcut rezumatul principalelor 
evenimente din ultimele două luni. Am povestit tot, scoțând din 
geantă, pe măsură ce relatam faptele, obiecte care concretizau 
spusele mele: fişele lui Max Böhm, caietelul lui Rajko, raportul 
de autopsie întocmit de Djuric, diamantul pe care mi-l dăduse 
Wilm, la Ben-Gurion, certificatul de deces al lui Philippe Böhm, 
actul de constatare semnat de sora Pascale, caseta conţinând 
„confesiunea” lui Otto Kiefer... In chip de epilog, am depus pe 
birou primele elemente, descoperite în Elveţia: fotografiile lui 
Max Böhm și radiografia inimii sale dotate cu o capsulă de titan. 

Am vorbit mai mult de o oră. M-am străduit să explic dubla 
intrigă - cea „hoţilor de diamante” și cea a „hoţilor de inimi” - și 
felul în care cele două rețele erau legate între ele. Am avut grijă, 
de asemenea, să restabilesc rolul fiecăruia, îndeosebi cel al lui 
Sarah, implicată fără voia ei în această aventură, și cel al lui 
Hervé Dumaz, care se folosise de mine și care ar fi ucis-o cu 
siguranţă pe Sarah, după ce ar fi recuperat pietrele preţioase. 

M-am oprit, observând reacţiile celor doi interlocutori ai mei. 
Privirea de sticlă a lui Rickiel examina obiectele depuse de mine 
pe birou. Un zâmbet încremenise pe buzele poliţistului. Cât 
despre Delter, maxilarele sale amenințau să se disloce cu totul. 
Tăcerea se prelungea. In sfârșit, Rickiel spuse: 

— Nemaipomenit. Povestea dumneavoastră e, pur și simplu, 
nemaipomenită. 

Am simţit cum mi se aprind obrajii. 

— Nu mă credeţi? 

— Vă cred, să zicem, în proporţie de optzeci la sută. Dar 
există, în ceea ce spuneţi, o mulţime de lucruri ce trebuie 


VP - 265 


verificate, dacă nu demonstrate. Mâăzgălelile unui ţigan, 
concluziile unei călugărițe care nu este medic, un diamant 
izolat, acestea sunt mai degrabă vagi indicii decât probe solide. 
Cât despre casetă, o vom asculta. Dar știți, desigur, că acest 
gen de document nu este acceptat de nicio autoritate 
judecătorească. Rămâne eventuala mărturie a lui Niels van 
Dotten, geologul dumneavoastră sud-african. 

Deodată pofta de a-i sparge micuţului politai ochelarii deveni 
irezistibilă. Dar, în mod nedeslușit, admiram și calmul 
austriacului. Aventura mea ar fi redus la tăcere orice alt 
ascultător - însă Rickiel evalua, cântărea, analiza fiecare aspect 
al poveștii. Ofițerul continuă: 

— In orice caz, vă mulțumesc, domnule Antioche. Aţi clarificat 
câteva probleme care ne frământau de o bucată de vreme. 
Uciderea lui Dumaz n-a fost chiar o surpriză pentru serviciile 
noastre deoarece bănuiam de cel puţin doi ani existenţa acestui 
trafic de diamante și dispuneam de prezumţii serioase. 
Cunoșteam numele: Max Böhm, Hervé Dumaz, Otto Kiefer, Niels 
van Dotten. Cunoșteam reţeaua: triunghiul Europa/RCA/Africa 
de Sud. Dar ne lipsea esenţialul: curierii, adică dovezile. De doi 
ani, actorii acestui sistem erau sub supravegherea noastră. 
Niciunul dintre ei n-a parcurs vreodată, personal, ruta 
diamantelor. Astăzi, datorită dumneavoastră, știm că foloseau 
păsări. Faptul ar putea părea extraordinar, dar, credeţi-mă, am 
văzut lucruri și mai ieșite din comun. Oricum, vă felicit, domnule 
Antioche. Nu vă lipsește nici perseverenţa, nici curajul. Dacă, 
într-o zi, o să vă plictisiţi de berze, nu ezitaţi să mă căutaţi: voi 
avea de lucru pentru dumneavoastră. 

Turnura discuţiei mă lăsă cu gura căscată. 

— ȘI... asta-i tot? 

— Nu, firește. Întrevederile noastre abia încep. Mâine, vom 
consemna toate astea în scris. Va trebui să vă audieze și 
judecătorul de instrucţie. Mărturia dumneavoastră va permite, 
poate, trimiterea lui Sarah Gabbor în Israel, până la proces. Nici 
nu vă închipuiţi cât de mult doresc criminalii să-și ispășească 
pedeapsa în propria lor ţară. Ne petrecem viața extrădând 
deţinuţi. Deci, asta-i treaba, în ceea ce privește diamantele. 
Referitor la misteriosul dumneavoastră doctor, sunt mult mai 
sceptic. 

M-am ridicat, cu fața învăpăiată: 


VP - 266 


— N-aţi înţeles nimic, domnule Rickiel. Filiera diamantelor 
este închisă. În privinţa asta, totul s-a terminat. În schimb, un 
chirurg dement continuă să fure organe, pe tot cuprinsul lumii. 
Nebunul ăsta urmărește un scop - ascuns, permanent, terifiant. 
E o certitudine. Dispune de toate mijloacele pentru a acţiona. In 
momentul de faţă nu există decât o singură urgenţă: prinderea 
acestui criminal. Arestarea lui înainte de-a mai ucide, iarăși și 
iarăși, pentru a-și efectua experienţele. 

— Lăsaţi-mă pe mine să apreciez urgențele, replică Rickiel. 
Rămâneţi la hotel astă-scară, în oraș. Oamenii mei v-au rezervat 
o cameră la Wepler. Nu-i un hotel de lux, dar e destul de 
confortabil. Ne vom vedea mâine. 

Am lovit cu pumnul în birou. Delter sări în picioare, dar Rickiel 
nici nu clipi. Am strigat: 

— Domnule Rickiel, un monstru cutreieră lumea! Torturează și 
ucide copii! Dumneavoastră puteţi să-l daţi în urmărire, să 
consultați terminale, să coroboraţi mii de fapte, să luați legătura 
cu poliţiile din întreaga lume. Faceţi-o, pentru numele lui 
Dumnezeu! 

— Mâine, domnule Antioche, murmură polițistul, 
frământându-și buzele. Mâine. Nu insistaţi. 

Am ieșit, trântind ușa. 


51. 


Câteva ore mai târziu, îmi rumegam încă furia, în camera de 
hotel. În destule privinţe, mă lăsasem tras pe sfoară. Livrasem 
informaţiile mele OIPC-ului și, practic, nu obţinusem nimic în 
schimb - cel puţin din punctul de vedere al anchetei. Singura 
consolare era că depoziția mea avea să joace un rol pozitiv în 
favoarea lui Sarah. _ 

În afară de asta, seara sporise impasurile. Îmi sunasem 
robotul: niciun mesaj. O sunasem pe doctorita Warel: fără 
rezultat. 

La opt și jumătate sună telefonul. Am smuls receptorul. Vocea 
de la celălalt capăt al firului mă surprinse: 

— Antioche? Rickiel la telefon. Aș vrea să stau de vorbă cu 
dumneata. 


VP - 267 


— Când? 

— Acum. Sunt jos, în barul hotelului. 

Barul de la Wepler era mochetat în roz-închis și semăna mai 
degrabă cu un alcov destinat unor plăceri dubioase. L-am 
descoperit pe Simon Rickiel într-un fotoliu de piele, 
încotoșmănat în jerseul său larg. Ciugulea cu circumspecţie 
niște măsline, cu un pahar de whisky în fața lui. M-am întrebat 
dacă mai avea la brâu Glock-ul - și dacă ar fi fost capabil să-l 
scoată din toc la fel de iute ca mine. 

— Stai jos, Antioche. Și nu mai fă pe durul. Ţi-ai dat măsura. 

M-am așezat și am comandat un ceai chinezesc. L-am 
observat câteva secunde pe Rickiel. Avea aceeași faţă, aceleași 
lentile mari și bombate, ca imaginea unei oglinzi pe jumătate 
aburite. 

— Am venit să te felicit încă o dată. 

— Să mă feliciți? 

— Am oarecare experiență în domeniul criminalisticii, să știi. 
Pot să apreciez valoarea anchetei dumitale. Ai făcut o treabă 
excelentă, Antioche. Serios. Oferta de angajare pe care ţi-am 
făcut-o în biroul meu n-a fost o glumă. 

— Îmi închipui că nu pentru asta ai venit, totuși. 

— Nu. Azi după-amiază am înţeles foarte bine dezamăgirea 
dumitale. Socoţi că n-am acordat destul credit poveștii cu 
chirurgul criminal. 

— Exact. 

— Nu puteam face mai mult. În orice caz, nu în prezenţa lui 
Delter. 

— Care-i legătura? 

— Acest aspect al lucrurilor nu îl privește. 

Chelnerul îmi aduse ceaiul. Aroma înţepătoare a infuziei îmi 
aminti deodată de humusul pădurii. 

— Ai dat, așadar, crezare spuselor mele? 

— Da. Rickiel pipăia măslinele cu vârful unei scobitori. Dar ți- 
am spus: aspectul ăsta necesită o muncă serioasă de 
investigaţie. În plus, ar trebui să joci cinstit cu mine. 

— Cinstit? 

— Nu mi-ai spus totul. Nimeni nu poate să descopere lucruri 
dintr-astea fără să facă valuri. 

O  înghiţitură de ceai îmi oferi răgazul de a-mi masca 
tulburarea. Am făcut pe nevinovatul: 


VP - 268 


— Nu înţeleg ce vrei să spui, Rickiel. 

— Foarte bine. Azi după-amiază am amintit de Max Böhm, 
Otto Kiefer, Niels van Dotten. Adevăraţi delincvenţi, dar, 
totodată, sexagenari, mai degrabă inofensivi, cred că ești de 
acord. Or, acești oameni erau protejaţi. Exista Dumaz, dar mai 
existau și alţii. Mult mai periculoși. Pe câțiva îi știu. Am să-ţi dau 
niște nume. Dumneata să-mi spui ce-ţi evocă. 

Rickiel schiță un zâmbet ironic, înainte de-a înghiţi o măslină. 

— Miklos Sikkov. 

Un upercut la ficat. Am descleștat ușor fălcile: 

— Nu-l cunosc. 

— Milan Kalev. 

De bună seamă, acolitul lui Sikkov. Am murmurat: 

— Cine sunt oamenii ăștia? 

— Nişte călători. În genul dumitale. Dar mai puţin norocoși. Au 
decedat, amândoi. 

— Unde? 

— Corpul lui Kalev a fost găsit în Bulgaria, în 31 august, la 
periferia Sofiei. Avea gâtul tăiat cu un ciob de sticlă. Sikkov a 
murit în Israel, la 6 septembrie. In teritoriile ocupate. 
Șaisprezece gloanțe în plină figură. Ambele afaceri au fost 
clasate. Primul omor a fost comis pe când te aflai la Sofia, 
Antioche. Celălalt, când erai în Israel. Exact în același loc - la 
Balatakamp. Coincidenţe mai degrabă curioase, recunoaște. 

Am repetat: 

— Nu-i cunosc pe acești oameni. 

Rickiel își reluă micul său manej cu măslinele. Niște oameni 
de afaceri germani tocmai intraseră în bar. Bătăi pe spate, 
râsete zgomotoase. Cu buzele unse, polițistul reluă: 

— Am și alte nume, Antioche. Ce știi despre Marcel Minaus, 
Yeta lakovic, Ivan Tornoi? 

Victimele masacrului din gara Sofia. Am declarat, mai 
deslușit: 

— Serios, numele astea nu-mi spun nimic. 

— Ciudat, zise austriacul, apoi bău o înghiţitură de alcool, 
înainte de a urmă: Știi ce m-a determinat să lucrez pentru 
Interpol, Antioche? Nu gustul riscului. Nici cel al dreptăţii. Pur și 
simplu, pasiunea pentru limbile străine. E un domeniu care m-a 
interesat încă din copilărie. N-ai idee ce importanţă au limbile în 
lumea crimei. În momentul de faţă, în Statele Unite, agenţii FBI- 


VP - 269 


ului lucrează pe rupte pentru a stăpâni dialectele chineze. 
Numai așa pot spera să pună stavilă activităţii triadelor. Pe 
scurt, vorbesc curent bulgara. Alt zâmbet. Ca atare, am citit cu 
mare atenţie raportul semnat de doctorul Milan Djuric. Destul de 
edificator, înfricoșător, chiar. Am studiat și un raport al poliţiei 
bulgare referitor la un adevărat masacru care a avut loc în gara 
din Solia, în seara de 30 august. Treabă de profesioniști. În urma 
acelui măcel, trei nevinovaţi și-au pierdut viaţa - cei pe care i- 
am numit adineaori: Marcel Minaus, Yeta lakovic și un copil, Ivan 
Tornoi. Mama celui din urmă a depus mărturie, Antioche. E 
categorică: ucigașii vizau un al patrulea om, un străin, ale cărui 
semnalmente corespund cu ale dumitale. Câteva ore mai târziu, 
Milan Kalev murea într-un antrepozit, înjunghiat în gât, ca un 
animal. 

Am renunţat să mai sorb din Lapsang. 

— Tot nu înţeleg, am îngăimat. 

Rickiel abandonă la rândul său măslinele și mă privi în ochi. 
Lentilele îi reflectau paharul de whisky sub forma unor scântei 
roșcate. 

— Kalev și Sikkov sunt cunoscuţi de serviciile noastre. Kalev 
era un mercenar bulgar - mai mult sau mai puţin medic - care 
obișnuia să-și tortureze victimele folosind un bisturiu cu înaltă 
frecvenţă. Fără sânge, fără multe urme, dar cu suferințe 
cumplite, cizelate cu rafinament. Sikkov era instructor militar. În 
anii șaptezeci, pregătea trupele lui Amin Dada, în Uganda. Era 
un expert în arme automate. Ambii indivizi erau extrem de 
periculoși. 

Rickiel păstră un moment de tăcere, apoi își lansă bomba. 

— Lucrau pentru Lumea Unică. 

Am făcut pe miratul: 

— Mercenari într-o organizaţie umanitară? 

— Uneori pot fi folositori, pentru a asigura paza transporturilor 
sau securitatea personalului. 

— Unde vrei să ajungi, Rickiel? 

— La Lumea Unică. Și la vasta dumitale ipoteză. 

— Prin urmare? 

— Consideri că Max Böhm trăia - poate ar trebui să spun: 
supravieţuia - sub dominaţia unui singur om: chirurgul virtuoz 
care l-a salvat de la o moarte sigură, în august 1977? 

— Absolut. 


VP - 270 


— După părerea dumitale, acest doctor își exercita influența 
asupra lui Böhm prin intermediul Lumii Unice. Asta ar fi motivul 
pentru care bătrânul elveţian și-a lăsat moștenire întreaga avere 
organizației, așa-i? 

— Da. 

Rickiel vâri o mână sub jerseu și scoase un dosar subțire din 
care extrase niște foi dactilografiate. 

— Atunci, aș vrea să-ţi semnalez anumite fapte care, cred, 
confirmă supoziţiile dumitale. 

Emoţia îmi tăie răsuflarea. 

— Am întreprins și eu o investigaţie asupra asociaţiei. Lumea 
Unică își păstrează bine secretele. E greu să afli cu precizie 
amploarea activităţilor sale, numărul medicilor, al donatorilor. 
Dar am descoperit, în ceea ce-l privește pe Böhm, mai multe 
lucruri tulburătoare. Max Böhm vărsa cea mai mare parte a 
câștigurilor lui ilicite în contul LU. În fiecare an, „dona” asociaţiei 
câteva sute de mii de franci elveţieni. Informaţiile astea sunt, 
după opinia mea, incomplete. Böhm folosea mai multe bănci și, 
bineînţeles, conturi numerotate. Este deci dificil să-ţi faci o idee 
exactă despre adevăratele sale transferuri de fonduri. Un lucru 
însă e sigur: Böhm era membru al Clubului celor 1001. Cunoști, 
de bună seamă, sistemul. Dar ceea ce nu știi este că Böhm 
contribuise, la vremea creării clubului, cu un milion de franci 
elveţieni - practic, un milion de dolari. Asta era în 1980 - la doi 
ani după începutul traficului de diamante. 

Stupoare. Lumină. Declicuri. Bătrânul Max preda câștigurile 
sale Lumii Unice, și nu direct „doctorașului”. Ori că organizaţia 
se însărcina cu retribuirea monstrului, ori că, mai simplu, îi 
finanța, în propriul ei nume, „experienţele”. 

Rickiel continuă: 

— Mi-ai spus că Dumaz n-a reușit să descopere locul în care 
își făcea Böhm examenele medicale. Că n-ai dat de urma lui în 
nicio clinică elveţiană, franceză sau germană. Cred că știu unde 
își efectua ornitologul analizele, în deplină discreţie. La centrul 
Lumii Unice, din Geneva, care dispune de un material medical 
performant. Și aici, Böhm plătea cu bani grei, iar organizația nu 
putea să-i refuze acest mic „serviciu”. 

Am încercat să beau o înghiţitură de ceai. Degetele îmi 
tremurau. Fără nicio îndoială, Rickiel avea dreptate. 

— Ce dovedește asta, după părerea dumitale? 


VP - 271 


— Că Lumea Unică ascunde cu siguranţă ceva. Și că 
„doctorașul” dumitale ocupă acolo un post important, care-i 
permite să angajeze oameni ca Sikkov și Kalev, să-și finanţeze 
propriile experienţe, să facă „servicii” cardiacului cel mai preţios 
din lume: dresorul de berze. 

Rickiel își disimulase jocul: când stătuserăm de vorbă, în 
cursul după-amiezii, știa deja mai multe despre Lumea Unică 
decât chiar despre traficul de diamante. Ca și când mi-ar fi citit 
gândurile, el continuă: 

— Înainte de a te întâlni pe dumneata, Antioche, cunoșteam 
legăturile ciudate care-l uneau pe Max Böhm de Lumea Unică - 
dar nu bănuiam nimic despre pista inimilor. Omorurile cărora le- 
au căzut victime Rajko și Gomun aparțin unei serii mai vaste. 
După ce ai plecat de la mine, am întreprins o cercetare pe 
rețeaua informatică. Am lansat, prin intermediul terminalelor, o 
investigaţie referitoare la crimele sau morțile violente survenite 
în cursul ultimilor zece ani și a căror caracteristică era dispariţia 
inimii victimei - nu-ţi poţi imagina câte lucruri sunt 
informatizate, în ziua de azi, în ţările membre ale OIPC. 
Caracterul ieșit din comun al furtului unei inimi a facilitat 
lucrurile. Lista a ieșit la ora douăzeci. E departe de a fi 
exhaustivă, întrucât „hoţul” dumitale operează, pare-se, mai cu 
seamă în țări aflate în criză sau foarte sărace, despre care nu 
dispunem întotdeauna de informaţii. Dar această listă e 
suficientă. Și de natură să înfioare. lat-o. 

Ceașca mea se făcu țăndări. Ceaiul fierbinte îmi împroșcă 
mâinile insensibile. Am smuls lista din mâna lui Rickiel. Era 
palmaresul malefic, redactat în engleză, al hoțului de organe: 


21/08/91. Numele: Gomun. Pigmee. Sex feminin. Născută 
circa iunie 1976. Decedată 21/08/91, lângă Zoko, provincia 
Lobaye, Republica Centrafricană.  Imprejurările mortii 
accident/atac de gorilă. Particularități: mutilări/disparitia inimii. 
Grupa sanguină: B Rh*. Indice HLA: AW19,3-B37,5. 


22/04/91. Numele: Rajko Nicolici. Tigan. Sex masculin. Născut 
circa 1963, Iskenderun, Turcia. Decedat 22/04/91, în pădurea 
zisă „cu ape limpezi”, lângă Sliven, Bulgaria. Împrejurările 
mortii. omor. Caz nerezolvat. Particularități: mutilări/dispariția 
inimii. Grupa sanguină: O Rh*. Indice HLA: AW19,3-B37,5. 


VP - 272 


03/11/90. Numele: Tasmin Johnson. Hotentot. Sex masculin. 
Născut 16/01/1967, lângă Maseru, Africa de Sud. Decedat 
03/11/90, în împrejurimile minei Waka, Africa de Sud. 
Împrejurările morții: atac de felină. Particularități: 
mutilări/dispariția inimii. Grupa sanguină: A Rh*. Indice HLA: 
AW1ı9,3-B37,5. 


16/03/90. Numele: Hassan al Begassen. Sex masculin. Născut 
circa 1970. Lângă Djebel al Fau, Sudan. Decedat 16/03/90. Ín 
culturile agricole irigate ale satului nr.16. Împrejurările mortii: 
atac de animal sălbatic. Particularități: mutilări/disparitia inimii. 
Grupa sanguină: AB Rh*. Indice HLA: Awa93-B33,s. 


04/09/88. Numele: Ahmed Iskam. Sex masculin. Născut 
05/12/1962, Bethleem, Teritoriile ocupate. Israel. Deceaat 
04/09/88, la Bet Jallah. Imprejurările morții: asasinat politic. Caz 
nerezolvat. Particularități:  mutilări/dispariția inimii. Grupa 
sanguină: O Rh*. Indice HLA: Awa9,3-B37,s. 


Lista continua astfel, pe mai multe pagini, până în 1981 - dată 
la care începea analiza informatică. Era de presupus că, în 
realitate, ea mergea și mai departe. Câteva zeci de copii sau 
adolescenţi, de sex masculin sau feminin, fuseseră condamnați 
la moarte, pe tot cuprinsul lumii, având în comun doar un singur 
lucru: indicele HLA Aw:53-B37s.. Acuitatea sistemului îmi dădea 
ameţțeală. Ceea ce bănuisem descoperind similitudinea grupelor 
histologice ale lui Gomun și Rajko se confirma la o scară 
dementă. Rickiel reluă, dând glas propriilor mele gânduri: 

— Înțelegi, nu-i așa? Monstrul dumitale nu face trafic, nici 
experiență la întâmplare. Preocuparea sa este mult mai subtilă. 
Caută, pe tot întinsul planetei, inimi care aparţin unei singure și 
aceleiași grupe histologice. 

— Asta e... tot? 

— Nu. Ti-am mai adus ceva. 

Rickiel scotoci în jerseul lui amplu și scoase la iveală o pungă 
de plastic neagră. Abia acum înţelegeam rostul piesei sale 
vestimentare de lână: putea ascunde sub ea orice. Rickiel puse 
obiectul pe masă. Din nou stupoare! Punga conţinea 


VP - 273 


încărcătoare de Glock, calibrul 45, înfășurate într-o bandă 
adezivă argintie. Am ridicat o privire mirată. 

— M-am gândit că proviziile astea ţi-ar putea fi de folos. 
„Articolele” sunt învelite în bandă adezivă cu plumb, care 
anulează efectul razelor X ale detectoarelor din aeroporturi. 
Arma dumitale nu-i un secret, Antioche. Pistoalele din polimeri 
sunt noile arme ale călătorilor, în special ale teroriștilor. Sarah 
Gabbor purta, și ea, un Glock, calibrul 9 mm Parabellum. Și nu 
uita „accidentul” lui Sikkov: șaisprezece gloanţe în plină figură. 

Priveam amuţit încărcătoarele: pe puţin 150 de gloanţe de 45, 
tot atâtea promisiuni de violenţă și moarte. Simon Rickiel 
conchise cu o voce fără inflexiuni: 

— Așa cum ţi-am spus deja, OIPC-ul e obișnuit să ancheteze 
afaceri complexe. Când este cazul, putem emite și împuterniciri, 
pentru a câștiga timp. Sunt sigur că vei putea da de hoţul de 
inimi. Cu mult înaintea noastră, care trebuie să reglăm afacerea 
diamantelor, să-ţi verificăm declaraţiile, să-l găsim pe van 
Dotten... Te-am mințit azi după-amiază: tot ce mi-ai spus a fost 
înregistrat pe DAT și retranscris imediat pe calculator. Am 
depoziția dumitale în buzunar. Semneaz-o. Și dispari. Eşti 
singur, Antioche. Și în asta constă forța dumitale. Poţi să 
pătrunzi în dispozitivul Lumii Unice și să-l descoperi pe 
criminalul ăla. Găsește-l, găsește omul care i-a supus la 
asemenea suplicii pe Nicolici, pe Gomun, pe toţi ceilalți. 
Găsește-l! Și procedează cum vei crede de cuviinţă. 


52. 


Când am intrat în camera mea, beculețul telefonului clipea. 
Am ridicat repede receptorul și am format indicativul centralei. 

— Louis Antioche, camera 232. Am vreun mesaj? 

Un accent belgian sănătos îmi răspunse: 

— Domnule Antioche... Antioche... Să văd... 

Am auzit clămpănitul tastelor unui calculator. Înăuntrul 
antebraţului meu, venele pulsau și zvâcneau sub piele, ca niște 
entităţi independente. 

— O doamnă Catherine Warel v-a telefonat la nouă și-un sfert. 
Nu erațţi în cameră. 


VP - 274 


Am simţit că mă sufoc de furie. 

— Cerusem să mi se facă legătura în bar! 

— Serviciul nostru s-a schimbat la ora douăzeci și unu. Îmi 
pare rău, solicitarea n-a fost transmisă. 

— Doamna aceea a lăsat un număr la care s-o sun? 

Vocea îmi enumeră coordonatele personale ale Catherinei 
Warel. Am format numaidecât cele zece cifre. După două sonerii 
am auzit glasul aspru al doctoriței: 

— Alo? 

— Antioche. Aveţi noutăţi? 

— Am informaţiile pe care le-aţi vrut. E incredibil. Aţi avut 
dreptate pe toată linia. Am obţinut lista medicilor francofoni 
care au lucrat în Republica Centrafricană sau în Congo în ultimii 
treizeci de ani. Există un nume care-ar putea să fie al celui pe 
care-l căutaţi. Dar ce nume! E vorba de Pierre Senicier, 
adevăratul precursor al transplantului cardiac. Un chirurg 
francez care a realizat prima grefă pe o fiinţă umană, folosind 
inima unei maimute, în 1960. 

Un tremur febril începu să-mi scuture trupul. Senicier. Pierre 
Senicier. In mintea mea se ivi, învăluit în tenebre, extrasul de 
enciclopedie pe care-l citisem la Bangui: „... în ianuarie 1960, 
medicul Pierre Senicier implantase inima unui cimpanzeu în 
toracele unui bolnav de șaizeci și opt de ani aflat în ultimul 
stadiu al unei insuficiențe cardiace ireversibile. Operația a 
reușit. Insă inima grefată nu a funcţionat decât câteva ore...” 

Catherine Warel continuă: 

— Istoria acestui adevărat geniu e cunoscută în cercurile 
medicale. La vremea respectivă, transplantul realizat de el a 
stârnit multă vâlvă, apoi Senicier a dispărut brusc. Se spunea că 
avusese neplăceri cu Ordinul medicilor - era bănuit de 
experiențe interzise, de intervenţii clandestine. Senicier s-a 
refugiat, cu familia sa, în Republica Centrafricană. A devenit, 
pare-se, omul cauzelor nobile, medicul negrilor. Un fel de Albert 
Schweitzer, dacă vreţi. Senicier ar putea fi omul dumneavoastră. 
Totuși, un fapt nu concordă... 

— Care? am întrebat cu voce stinsă. 

— Ziceaţi că Max Böhm a fost operat în august 1977? 

— Da. 

— Sunteţi sigur de dată? 

— Absolut. 


VP - 275 


— Atunci, nu se poate ca Senicier să fi făcut operaţia. 

— De ce? 

— Pentru că, în 1977, chirurgul nu mai era în viață. La 
sfârșitul anului 1965, chiar în noaptea de revelion, el și familia 
sa au fost atacați de niște pușcăriași eliberaţi de Bokassa în 
timpul loviturii de stat. Au murit cu toţii - Pierre Senicier, soţia 
sa și cei doi copii ai lor - în incendiul care le-a distrus vila. În 
ceea ce mă privește, n-am știut nimic despre toate astea, dar... 
Domnule Antioche, mai sunteţi pe fir? Domnule Antioche... 
Antioche? 


53. 


Când vine vara, în zona arctică, banchiza se fisurează și 
cedează, parcă în silă, apelor negre și îngheţate ale mării 
Bering. 

Așa era acum și sufletul meu. Năucitoarea dezvăluire făcută 
de Catherine Warel închidea dintr-odată cercul infernal al 
aventurii mele. O singură ființă din lume mai putea încă să dea 
lumină sinistrului meu felinar: Nelly Braesler, mama mea 
adoptivă. 

Cu acceleratorul împins până la refuz, goneam înspre centrul 
Franței. Șase ore mai târziu, am trecut de Clermont-Ferrand, 
apoi am apucat către orășelul Villiers, situat la câţiva kilometri 
spre est. Ceasul de pe tabloul de bord indica ora cinci și 
jumătate. În sfârșit, micul târg trecu prin lumina farurilor. Am 
cotit o dată, încă o dată, apoi am ajuns la proprietatea soţilor 
Braesler. Am parcat lângă zidul împrejmuitor. 

Se lumina de ziuă. Peisajul, înroșit de toamnă, semăna cu o 
pădure de flăcări, împietrită. Totul era încremenit într-o liniște 
desăvârșită. Canale negre mângâiau iarba înaltă, copaci pe 
jumătate desfrunziți zgâriau cerul cenușiu și neted. 

Am intrat în curtea conacului care forma un U de piatră. În 
stânga, la o sută de metri, l-am zărit pe Georges Braesler, deja 
în picioare, trebăluind printre cuști mari în care se foiau păsări 
de culoare cenușie. Stătea cu spatele și nu putea să mă vadă. 
Am traversat peluza în liniște și m-am strecurat în casă. 


VP - 276 


Înăuntru, totul era de piatră și lemn. Ambrazuri largi, tăiate în 
rocă, dădeau înspre grădina din spate. Mobile de stejar tronau 
ici și colo, degajând un miros puternic de ceară. Lustre de fier 
forjat își proiectau umbrele pe dalele pardoselii. Domnea, aici, o 
asprime de Ev Mediu, un parfum de aristocrație crudă și oarbă. 
Mă aflam într-un refugiu, ferit de trecea timpului. Un adevărat 
bârlog de căpcăuni, baricadaţi în privilegiile lor. 

— Cine sunteți? 

M-am întors și am dat cu ochii de silueta firavă a lui Nelly, 
umerii ei înguști și fața de cretă, roasă de alcool. Bătrâna mă 
recunoscu la rândul ei și trebui să se sprijine de perete, 
bâiguind: 

— Louis... Ce faci aici? 

— Am venit să vorbim despre Pierre Senicier. 

Nelly se apropie clătinându-se. Peruca ei albă, ușor albăstrită, 
stătea strâmb. Se vedea că mama mea adoptivă nu prea 
dormise, și era deja beată. 

— Pierre... Pierre Senicier? îngăimă ea. 

— Da, am rostit cu voce neutră. Cred că am ajuns în sfârșit la 
vârsta rațiunii. Vârsta rațiunii și-a adevărului, Nelly. 

Bătrâna lăsă privirea în jos. Clipi de câteva ori, apoi, spre 
surprinderea mea, buzele ei schițară un zâmbet. Murmură: 
„Adevărul...”, pe urmă se îndreptă, cu pași mai siguri, către un 
gheridon pe care erau îngrămădite mai multe clondire. Umplu 
două pahare cu alcool și îmi întinse unul. 

— Nu beau, Nelly. Și-i mult prea devreme. 

Ea insistă: 

— Bea, Louis, și stai jos. O să ai nevoie. 

l-am dat ascultare fără să comentez. Am ales un fotoliu, lângă 
șemineu. Frisoanele mă scuturară din nou. Am băut o înghiţitură 
de whisky. Arsura alcoolului îmi făcu bine. Nelly se așeză în faţa 
mea, în contre-jour. Puse clondirul pe jos, lângă ea, apoi dădu 
pe gât tot conţinutul paharului și-l umplu din nou. Își recăpătase 
culoarea și siguranţa. In sfârșit, începu, tutuindu-mă: 

— Există lucruri care nu se uită, Louis. Lucruri care rămân 
gravate în inimile noastre, ca inscripţiile în marmura pietrelor de 
mormânt. Nu știu cum de cunoști numele de Pierre Senicier. Nu 
știu ce anume ai descoperit. Nu știu cum de-a putut migraţia 
berzelor să te aducă aici, pentru a dezgropa secretul cel mai 
bine păstrat din lume. Dar asta nu contează. Nimic nu mai 


VP - 277 


contează acum. Ora adevărului a sunat, Louis, și, pentru mine, 
poate și cea a eliberării. 

Pierre Senicier aparținea unei familii din marea burghezie 
pariziană. Tatăl lui, Paul Senicier, era un magistrat renumit, care 
dominase epoca sa și traversase, imperturbabil, mai multe 
republici. Era un om auster, tăcut și crud, un om care inspira 
teamă și care privea lumea ca pe o construcţie șubredă, supusă 
mâinii sale puternice. La începutul secolului, soția sa i-a dăruit, 
în câţiva ani, trei fii, trei băieți promiși celui mai frumos viitor, 
dar care s-au dovedit a fi „încheietori de rasă” cu creier steril. 
Tatăl era disperat, dar averea i-a îngăduit să salveze aparențele. 
Henri, primul fiu, cocoșat și înapoiat mintal, s-a dus să 
supravegheze „castelele”: trei conace părăginite, în Normandia. 
Dominique, cel mai viguros din punct de vedere fizic, a intrat în 
armată și a câștigat câteva galoane, cu ajutorul relaţiilor. Cât 
despre Raphel, mezinul, mai puţin idiot și mai prefăcut, s-a făcut 
preot. A moștenit o dioceză, într-o regiune izolată, nu departe de 
domeniile lui Henri, apoi a dispărut și el în uitare. 

La vremea aceea, Paul Senicier deja nu se mai interesa de 
acești trei copii. N-avea ochi decât pentru cel de-al patrulea fiu 
al său, Pierre, născut în 1933. Paul Senicier avea pe atunci 
cincizeci de ani. Soţia sa, care nu mai era tânără, îi dăruise 
acest copil in extremis, apoi murise, ca și când își îndeplinise 
ultima datorie. 

În toate privinţele, Pierre a fost o binecuvântare. Acest copil 
extraordinar părea să fi acaparat toate darurile, toate atuurile 
acestei familii de degeneraţi. Bătrânul tată s-a consacrat în 
întregime educaţiei fiului său. L-a învăţat, personal, să citească 
și să scrie. A urmărit cu aviditate trezirea inteligenței sale. Când 
Pierre ajunsese la vârsta pubertăţii, Paul Senicier spera să 
îmbrățișeze aceeași carieră ca el, în magistratură. Dar fiul său 
dorea să se orienteze spre medicină. Tatăl a cedat. Presimţea că 
o vocaţie veritabilă își croia drum în nucleul personalităţii 
copilului. Nu se înșela. La douăzeci și trei de ani, Senicier-fiul era 
deja un chirurg de înaltă clasă, specializat în domeniul cardiac. 

În acea epocă l-am cunoscut pe Pierre. Făcea să se vorbească 
despre el în micul nostru cerc de copii din mari familii, trândavi 
și înfumurațţi. Era înalt, chipeș, cumpătat. Intreaga sa fiinţă 
răsuna de o liniște misterioasă. Îmi amintesc că obișnuiam să 
organizăm „raliuri”. Serate pretenţioase în care ne închideam ca 


VP - 278 


niște sălbăticiuni, parcă anemiaţi de propria noastră singurătate. 
Fetele purtau rochiile mamelor lor, iar băieţii se îmbrăcau în 
vechi smokinguri albe, băţoase și scrobite. La seratele acelea, 
noi, fetele, nu așteptam decât un singur bărbat: Pierre Senicier. 
El aparţinea deja lumii adulţilor, a responsabilităţilor. Dar când 
își făcea apariţia, atmosfera se schimba dintr-odată. Lustrele, 
rochiile, băuturile, totul părea să prindă viaţă și să sclipească 
pentru el. 

Nelly se opri și își umplu din nou paharul. 

— Eu sunt cea care l-a prezentat pe Pierre Senicier lui Marie- 
Anne de Montalier. Marie-Anne mi-era prietenă foarte apropiată. 
Era o fată blondă, slabă, cu părul ciufulit, lăsând mereu impresia 
că tocmai ieșise din pat. Cel mai izbitor lucru însă era paloarea 
ei: o albeaţă, o transparenţă ce nu puteau fi comparate cu 
niciun alt ton. Marie-Anne aparținea unei familii bogate de 
coloniști francezi care se stabiliseră în ţinuturile sălbatice din 
Africa în cursul secolului trecut. Se bârfea că, de teamă să nu-și 
strice sângele cu rasa neagră, familia ei încheiase căsătorii 
consangvine, ceea ce explica anemia descendenților. 

În secunda în care l-a întâlnit pe Pierre, Marie-Anne s-a 
îndrăgostit de el. În mod confuz, am regretat imediat că le-am 
făcut cunoștință. Destinul lor, însă, era pecetluit. Foarte repede, 
pasiunea lui Marie-Anne a devenit o neliniște, o angoasă latentă 
care a izolat-o de lumea exterioară. De la o zi la alta, se învăluia 
într-o lumină sumbră, care o făcea și mai frumoasă. În ianuarie: 
1957, Pierre și Marie-Anne s-au căsătorit. In ziua nunţii, la masă, 
ea mi-a șoptit: „Sunt pierdută. O știu, dar e alegerea mea”. 

Cam pe atunci l-am cunoscut pe Georges Braesler. Era mai 
vârstnic decât mine, scria poeme și scenarii. Dorea să 
călătorească, îndeplinind misiuni diplomatice, „precum Claudel 
sau Malraux”, spunea el. Pe vremea aceea eram destul de 
drăguță, nepăsătoare și ușuratică, mă vedeam din ce în ce mai 
rar cu vechile mele cunoștințe și nu păstram o legătură strânsă 
decât cu Marie Anne, care îmi scria regulat. Așa am descoperit 
adevărata natură a lui Pierre Senicier, soțul ei, căruia tocmai îi 
născuse un băiețel. 

În 1958, S&nicier ocupa un post important în secţia de 
chirurgie cardiacă a spitalului Pitié. Avea douăzeci și cinci de 
ani. O carieră strălucită se deschidea în faţa sa, dar Pierre era 
stăpânit de o înclinaţie ireversibilă spre Rău. Marie-Anne îmi 


VP - 279 


explica asta în scrisorile ei. Explorase trecutul soțului său și 
descoperise zone de umbră terifiante. În studenţie, S&nicier 
fusese surprins în timp ce efectua vivisecții pe pui de pisică. 
Martorii crezuseră că au halucinaţii: tipetele cumplite ce 
răsunau sub bolta facultăţii, micile corpuri contorsionate de 
suferinţă... Mai târziu, fusese bănuit de practicarea unor acte 
odioase asupra unor copii anormali, într-un spital din Villejuif. Pe 
trupurile năpăstuiţilor se descoperiseră plăgi inexplicabile, 
arsuri, tăieturi. 

Ordinul medicilor l-a amenințat pe Senicier cu ridicarea 
dreptului de a profesa, dar, în 1960, a survenit un eveniment 
major. Pierre Senicier a realizat o operaţie fără precedent: 
grefarea unei inimi de cimpanzeu în corpul unui om. Pacientul n- 
a supraviețuit decât câteva ore, dar operaţia în sine era o 
reușită pe plan chirurgical. Bănuielile sinistre au fost date uitării. 
Senicier a devenit o glorie naţională, aclamată de lumea 
științifică. La douăzeci și șapte de ani, chirurgul a primit 
Legiunea de Onoare, din mâna generalului de Gaulle. 

Un an mai târziu, bătrânul Senicier s-a stins din viaţă. 
Testamentul său acorda cea mai mare parte a bunurilor sale lui 
Pierre, care a folosit banii pentru a deschide o clinică 
particulară, la Neuilly-sur-Seine. În câteva luni, clinica Pasteur a 
devenit o instituţie foarte căutată, unde veneau să se trateze 
cele mai bogate personalităţi din întreaga Europă. Pierre 
Senicier era în culmea gloriei. Atunci s-a manifestat voința sa 
umanitară. A construit în grădinile clinicii un orfelinat, menit să 
ofere adăpost unor tineri fără familie sau să se ocupe de 
educaţia unor copii săraci, îndeosebi țigani. Noua sa notorietate 
i-a permis să colecteze repede fonduri din partea statului, a 
întreprinderilor și a publicului larg. 

Am auzit un clinchet - clondirul pe marginea paharului - 
urmat de gâlgâitul lichidului. Câteva clipe de liniște, apoi Nelly 
plescăi din limbă. În mintea mea, convergenţele evenimentelor 
căpătau formă, înălțându-se ca o hulă de tenebre. 

— Atunci s-a produs răsturnarea. Tonul corespondenței lui 
Marie-Anne s-a schimbat brusc. Prietena mea a abandonat stilul 
amical, pentru a redacta scrisori lugubre, îngrozitoare. Nelly 
râse scurt: Eram convinsă că își pierduse minţile. Nu puteam 
crede ce-mi povestea. După spusele ei, instituţia lui Senicier nu 
era decât un loc de barbarie insuportabilă. Soţul ei instalase la 


VP - 280 


subsol un bloc operator ferecat, unde practica, pe copii, 
intervenţii chirurgicale oribile: grefe monstruoase, transplanturi 
pe viu, torturi incredibile... 

În paralel, dosarele acuzațiilor formulate de familiile de ţigani 
se înmulțeau. S-a dispus efectuarea unei percheziţii la clinica 
Pasteur. Pentru o ultimă dată, relaţiile și influența l-au salvat pe 
Senicier. Prevenit din timp de sosirea poliţiei, chirurgul a 
provocat un incendiu în clădirile instituţiei. Abia dacă s-au putut 
evacua, în ultima clipă, copiii de la etajele superioare și bolnavii 
din clinică. Ce putea fi mai rău a fost evitat. Cel puţin, oficial. 
Fiindcă nimeni nu a scăpat cu viaţă din subsolul laboratorului 
clandestin. Senicier zăvorâse camera ororilor și arsese copiii 
grefaţi. 

O scurtă anchetă a stabilit originea accidentală a incendiului. 
Copiii supraviețuitori au fost redați familiilor sau transferați în 
alte centre și dosarul a fost clasat. Marie-Anne mi-a trimis o 
ultimă scrisoare, explicându-mi - culmea ironiei - că soțul ei era 
„Vindecat”, că urmau să plece amândoi în Africa, pentru a 
acorda ajutor și îngrijiri medicale populațiilor de culoare. In 
aceeași perioadă, Georges a fost numit într-un post diplomatic 
în Asia de Sud-Est. M-a convins să-l urmez. Era în noiembrie 
1963, aveam treizeci și doi de ani. 

Brusc, în vestibul se aprinse lumina. Apăru un bătrân, cu o 
vestă de lână: Georges Braesler. Tinea în braţe o pasăre mare, 
cu penajul murdar de noroi. Pene cenușii cădeau pe pardoseală. 
Bătrânul dădu să intre în încăpere, dar Nelly îl opri: 

— Pleacă, Georges. 

El nu manifestă nicio surprindere la auzul tonului poruncitor. 
Nu se miră nici de prezența mea. Nelly strigă: 

— Pleacă! 

Bătrânul făcu stânga-mprejur și dispăru. Nelly bău din nou și 
râgâi. Un miros pregnant de whisky se răspândi în jur. Lumina 
zilei pătrundea vag în salon. Deslușeam, acum, trăsăturile 
chipului răvășit al lui Nelly. 

— În 1964, după un an petrecut în Thailanda, Georges a fost 
rechemat. Malraux, prietenul său, era pe vremea aceea 
ministrul Culturii. Cunoștea bine continentul negru și ne-a trimis 
în Republica Centrafricană. Ne-a zis: „E o ţară incredibilă. 
Fantastică”. Autorul Drumului regal n-ar fi putut spune mai bine, 


VP - 281 


dar ignora un amănunt important: acolo trăiau acum Pierre și 
Marie-Anne Senicier, cu cei doi copii ai lor. 

Reîntâlnirea noastră a fost destul de stranie. Legăturile de 
prietenie s-au reînnodat. Prima cină a fost perfectă. Pierre 
îmbătrânise, dar părea calm, destins.  Revenise la 
comportamentul politicos şi distant. Vorbea despre soarta 
copiilor africani, măcinați de boli, care aveau neapărat nevoie 
de asistenţă medicală. Părea la o mie de leghe de coșmarurile 
din trecut și am început să pun iarăși la îndoială dezvăluirile lui 
Marie-Anne. 

Treptat, însă, am înţeles că nebunia lui Senicier era reală. 
Pierre ura faptul că se afla în Africa. Nu suporta ideea că 
trebuise să pună capăt carierei sale. El, care izbutise experiențe 
inedite, unice, era acum nevoit să practice o medicină 
rudimentară, în blocuri operatorii care funcționau cu benzină și 
în saloane care puţeau a manioc. Senicier nu putea să accepte 
asta. Furia lui se transformase într-o răzbunare surdă, 
îndreptată împotriva lui însuși și a familiei ale. 

Astfel, Senicier își considera cei doi fii drept obiecte de studiu. 
Stabilise cu cea mai mare precizie biotipul fiecăruia dintre ei, le 
analizase grupa sanguină, grupa histologică, amprentele 
digitale... Efectua asupra lor experienţe oribile, pur psihologice. 
În câteva rânduri, invitată fiind la cină, am asistat la scene 
traumatizante, pe care n-am să le uit niciodată. Când mâncarea 
era adusă la masă, Senicier se apleca spre cei doi băieţi și le 
spunea cu o voce scăzută: „Uitaţi-vă în farfuria voastră, copii. Ce 
credeţi că avem de mâncare?” Bucăţi maronii de carne pluteau 
în sos. Senicier începea să le plimbe de colo-colo, cu vârful 
furculiței. Repeta întrebarea: „Ce animal credeți voi că mâncaţi 
astă-seară? O micuță gazelă? Purceluș? Maimuţică?” Și agita 
mai departe bucăţelele vâscoase care luceau în lumina nesigură 
a becului electric, până când lacrimile începeau să se 
rostogolească pe obrajii copiilor îngroziţi. Senicier continua: 
„Dacă nu cumva o fi altceva. Nu se știe niciodată ce mănâncă 
sălbaticii ăștia, aici. Poate că-n seara asta...” Băieţii fugeau de la 
masă, terorizaţi. Marie-Anne stătea nemișcată. Senicier rânjea. 
Voia să-și convingă copiii că erau canibali - că mâncau în fiecare 
seară carne de om. 

Copiii creșteau în suferinţă. Cel mare făcu o adevărată 
nevroză. În 1965, la opt ani, conștiința lui percepea pe de-a- 


VP - 282 


ntregul monstruozitatea tatălui său. Devenise rigid, tăcut, 
insensibil, și, în mod paradoxal, preferatul lui Senicier. Pierre nu 
se mai ocupa decât de acest copil, pe care îl adora din toată 
fiinţa lui, cu toată cruzimea lui. Această logică dementă însemna 
că băieţelul trebuia să suporte mai mult, întruna și întruna - 
până la traumatizarea totală. Ce urmărea Ssnicier? Nu-mi 
dădeam seama. Dar fiul său ajunsese afazic, incapabil de orice 
comportament coerent. 

In acel an, la câteva zile după Crăciun, băiatul a trecut la 
fapte. A încercat să se sinucidă, așa cum se sinucid cei mai 
mulți în Africa, înghițind tablete de nivachină, care, luată în doze 
mari, are consecinţe ireversibile asupra organismului uman - în 
special asupra inimii. Un singur lucru mai putea acum să-i 
salveze viaţa: o inimă nouă. Ințelegi logica secretă a destinului 
lui Pierre Senicier? După ce își determinase propriul copil să se 
omoare, el, chirurgul virtuoz, era acum singurul care putea să-l 
salveze. Senicier a decis să încerce un transplant cardiac, 
asemenea celui pe care îl realizase, cu cinci ani în urmă, pe un 
bătrân de șaizeci și opt de ani. La Bangui, reușise să amenajeze, 
în locuinţa lui, un bloc operator relativ aseptic. Dar îi lipsea piesa 
esenţială: o inimă compatibilă, în perfectă stare de funcţionare. 
N-a trebuit să caute prea departe: cei doi fii ai săi beneficiau de 
o compatibilitate histologică cvasiideală. In nebunia sa, doctorul 
a hotărât să-l sacrifice pe mezin, pentru a-l salva pe cel mare. 
Era în ajun de Anul Nou, în ultima noapte a lui 1965. Senicier a 
făcut tot ce trebuia și a pregătit sala de operaţie. In Bangui, 
agitația creștea. Se dansa, se bea în toate colțurile orașului. 
Georges și cu mine organizaserăm revelionul la Ambasada 
Franței, unde îi invitasem pe toți europenii. 

În timp ce chirurgul se pregătea să efectueze intervenția, 
Istoria i-a ajuns din urmă destinul. In noaptea aceea, Jean Bedel 
Bokassa a dat lovitura de stat și a invadat capitala cu trupele 
sale înarmate. Au avut loc ciocniri. Au fost jafuri, incendii, morți. 
Pentru a-și sărbători victoria, Bokassa i-a eliberat pe deținuții 
din închisoarea orașului. Revelionul s-a transformat în coșmar. 
În acest haos general, s-a petrecut un eveniment aparte. 

Printre pușcăriașii eliberaţi se aflau și părinţii unor noi victime 
ale lui Senicier care, de o bucată de vreme, reîncepuse 
experienţele sale barbare. De teama represaliilor, medicul 
ceruse, sub diferite pretexte, întemnițarea acestor familii. Or, de 


VP - 283 


cum s-au văzut liberi, părinţii s-au dus direct la locuinţa lui 
Senicier, pentru a se răzbuna. La miezul nopţii, Senicier punea 
la punct ultimele detalii ale operaţiei. Cei doi copii erau sub 
anestezie. Electrocardiografele funcționau. Fluxurile sanguine, 
temperaturile erau sub supraveghere, cateterele, gata pentru a 
fi introduse. Atunci au apărut deținuții. Au spart poarta și au dat 
năvală în curtea casei. Mai întâi l-au ucis pe Mohamed, 
administratorul, apoi i-au omorât pe Azzora, nevasta lui, și pe 
copiii lor, cu pușca lui Mahomed. 

Senicier a auzit ţipetele, împușcăturile. S-a întors în 
apartament și a luat Mauserul cu care mergea la vânătoare. 
Agresorii, deși numeroși, nu i-au putut ţine piept medicului. l-a 
doborât, unul după altul. Dar ce era mai important se petrecea 
altundeva. Profitând de ocazie, Marie-Anne, care-și văzuse fiul 
mai mic dus de tatăl său, a pătruns în blocul operator, a smuls 
tuburile, cablurile, și l-a înfășurat pe mezin într-un cearșaf 
chirurgical. Apoi a fugit din vila scăldată în sânge și cuprinsă de 
flăcări. A ajuns la Ambasada Franţei, unde panica atinsese 
paroxismul. Toţi albii se baricadaseră înăuntru, neînţelegând ce 
se întâmpla. Gloanţe rătăcite îi răniseră pe mai mulţi dintre noi, 
grădina ardea. Atunci am zărit-o pe Marie-Anne, prin ferestrele 
ambasadei. S-a ivit literalmente din flăcări, într-o rochie cu 
dungi albastre, pătată de lut roșu. Tinea în braţe un trup mic, 
împachetat. Am ieșit în fugă, crezând că soldaţii îi răniseră 
copilul. Eram beată criță și silueta lui Marie-Anne dansa în faţa 
ochilor mei. Marie-Anne a strigat: „Vrea să-l omoare, Nelly! Vrea 
să-i ia inima, înţelegi?” În câteva secunde, mi-a povestit totul: 
sinuciderea primului născut, necesitatea unui transplant cardiac, 
intenţia soţului ei. Marie-Anne gâfâia, strângând micul trup 
adormit. „E singurul care-și poate salva fratele. Trebuie să 
dispară. Definitiv”. Spunând acestea, a apucat ambele mâini ale 
copilului aflat în stare de inconștienţă și le-a vârât într-un 
boschet aprins. Apoi a bolborosit, cu ochii la micuţele palme 
care ardeau: „Să nu mai existe amprente, să nu mai existe 
nume, să nu mai existe nimic! la avionul, Nelly. Dispari cu acest 
copil. El nu trebuie să mai existe. Niciodată. Pentru nimeni”. Și a 
lăsat ghemotocul de nervi și suferință, la picioarele mele, pe 
pământul roșu. N-am să uit nicicând silueta ei, Louis, când a 
plecat, împleticindu-se. Știam că n-aveam s-o mai văd niciodată. 


VP - 284 


Nelly tăcu. Am ridicat mâinile arse în fața ochilor mei înecaţi 
în lacrimi și am bâiguit: 

— Oh, Dumnezeule, nu... 

— Ba da, Louis. Copilul acela erai tu. Pierre Senicier e tatăl 
tău. Haosul infernal din ultima noapte a anului 1965 a fost a 
doua ta naștere, care, spre norocul tău, nu ţi-a lăsat nicio 
amintire. In noaptea aceea, s-a anunţat că familia Senicier 
pierise în incendiul de la vila sa. Nu era adevărat: familia a fugit, 
nu știu unde. Marie-Anne l-a convins pe tatăl tău că tu muriseși 
în incendiu. Pierre a reușit să-l menţină în viaţă pe celălalt fiu al 
său, realizând o grefă, probabil într-un spital din Congo. Băiatul 
a respins organul la puţin timp după aceea, dar chirurgul 
izbutise, pe propriul său copil, primul transplant de cord. Au 
urmat alte intervenţii. De atunci, Senicier fură inimi și le 
grefează fiului său supravieţuitor, care agonizează de aproape 
treizeci de ani. Senicier caută încă, Louis. Vânează inimi, pe tot 
cuprinsul planetei. Caută inima ta, cordul perfect compatibil cu 
organismul lui Frederic. 

Mi-am îngropat faţa în mâini. Lacrimile mă sufocau. 

— Nu, nu, nu... 

Nelly reluă cu voce înfundată: 

— In acea noapte, am urmat instrucțiunile lui Marie-Anne. 
Georges și cu mine am închiriat un avion și-am fugit. Ajunși la 
Paris, ţi-am dat îngrijiri. Am inventat pentru tine o nouă 
identitate. Nelly izbucni într-un râs sec. Urma să plecăm în 
Turcia, la Antakya. Mi s-a părut amuzant - în mod sinistru 
amuzant, ar trebui să spun - să-ți pun numele Antioche, după 
vechiul nume, Antiohia, al orașului în care aveam să ne 
instalăm. Nu mi-a fost deloc greu să-ţi fac documente de 
identitate noi. Georges avea destule relații la guvern. Ai devenit 
„Louis Antioche”. Nu mai aveai amprente digitale. Pe buletinul 
tău de identitate, amprentele cu tuș sunt cele ale unui copil 
înecat, de ale cărui mâini s-a folosit Georges, la morga din Paris, 
într-o noapte rece de februarie. Ti-am rescris istoria, Louis. Erai 
fiul unei familii de medici de caritate care muriseră într-un 
incendiu, în Africa. Doar tu supravieţuiseși. lată cum te-am 
„creat”, din neant. 

Am căutat-o apoi pe doica mea din copilărie. Am plătit-o ca să 
se ocupe de creșterea și educaţia ta. Nici ea n-a știut vreodată 
adevărul. Noi, la rândul nostru, am dispărut. Era prea periculos. 


VP - 285 


Nu-ţi poţi închipui inteligența, tenacitatea, viclenia tatălui tău. 
Departe de noi, departe de trecut, Louis Antioche n-avea de ce 
să se teamă. Nu trebuia decât să fac pe nașa distantă și să-ţi 
ușurez existența atât cât puteam. De atunci, n-am făcut decât o 
greșeală: te-am recomandat lui Max Böhm. Fiindcă elveţianul îţi 
știa povestea. Îi istorisisem totul, într-un moment de deprimare. 
Văzusem în el un prieten, un veteran „african”, ca Georges și ca 
mine. Astăzi, îmi dau seama că Max îl cunoștea, și el, pe 
Senicier și că, dintr-un motiv pe care nu-l știu, ţi-a încredinţat 
această anchetă cu unicul scop de a se răzbuna pe tatăl tău. 

Cu lacrimi în glas, am strigat: 

— Dar, în ziua de azi, cine e Senicier? Cine e, pentru 
Dumnezeu?! Vorbește, Nelly! Te implor! Sub ce nume se 
ascunde? 

Nelly își goli paharul dintr-o înghiţitură. 

— E Pierre Doisneau, fondatorul Lumii Unice. 


VP - 286 


VI. CALCUTTA, URMARE ȘI SFÂRȘIT 


54. 


4 octombrie 1991, 22:10, ora locală. 

Că destinul meu avea să-și găsească împlinirea la Calcutta 
era logic, perfect, ireversibil. Doar infernul stătut al acestui oraș 
indian oferea un context îndeajuns de întunecat pentru a găzdui 
ultimele violențele ale aventurii mele. 

Când am coborât din avionul companiei Air India, izuri umede 
și grețoase m-au întâmpinat, ca niște horcăituri ale musonului. 
Încă o dată, tropicele îmi deschideau porţile lor arzătoare. 

Am urmat cortegiul celorlalţi călători - doamne grase în sari 
strălucitoare, domni scunzi și uscăţivi în costume de culoare 
închisă. La Dacca, ultima escală, părăsisem definitiv lumea 
turiștilor care se îmbarcau pentru Kathmandu și mă alăturasem 
călătorilor bengalezi. Eram din nou singur, singur printre indienii 
care se întorceau acasă, printre misionarele și infirmierele 
devotate unor cauze pierdute - genul de faună cu care mă 
familiarizasem. 

Am pătruns în clădirea aeroportului cu tavanul înstelat de 
ventilatoare ce se roteau alene. Totul era cenușiu. Totul era 
înecat în zăpușeală. Într-un colţ al sălii, un muncitor sfrijit săpa 
cu târnăcopul în straturile adânci ale pardoselii. În preajma lui, 
niște copii își ascundeau faţa, lăsând la vedere piepturi ciupite 
de vărsat. Calcutta, orașul muribunzilor, mă întâmpina fără 
înflorituri. 

Cu trei zile în urmă, după ce ieșisem din casa soţilor Braesler, 
cu lacrimile și spaimele șterse, mă urcasem în mașină și mă 
întorsesem în capitală. În aceeași zi, mă prezentasem la 
Consulatul indian pentru a cere o viză pentru statul Bengal, în 
estul Indiei. „Turist?” mă întrebase o femeie măruntă, cu un aer 
bănuitor. Răspunsesem afirmativ, dând din cap. „Și mergeţi la 
Calcutta?” Încuviințasem din nou, fără nicio vorbă. Femeia îmi 
luase pașaportul și rostise: „Veniţi mâine dimineaţă”. 


VP - 287 


În biroul meu, pe tot restul zilei, niciun gând, nicio reflecţie nu 
venise să-mi știrbească hotărârea. Așteptasem, pur și simplu, să 
treacă orele, șezând pe parchet, privindu-mi geanta de voiaj și 
arma cu încărcătorul plin. A doua zi dimineaţă, la opt și treizeci, 
îmi recuperasem pașaportul, cu viza indiană aplicată, apoi mă 
dusesem direct la aeroportul Roissy. Eram înscris pe toate listele 
de așteptare ale zborurilor care puteau să mă apropie, într-un 
fel sau altul, de destinaţia mea. La ora cincisprezece, mă 
îmbarcasem spre Istanbul, apoi spre Bahrain, în Golful Persic. 
Ajunsesem, pe urmă, la Dacca, în Bangladesh, ultima escală. 
După treizeci și patru de ore de zboruri și de așteptări 
interminabile, sosisem în sfârșit la Calcutta, capitala comunistă 
a Bengalului. 

Am luat un taxi, un Ambassador, automobil standard în 
Bengal, ivit din anii cincizeci. Am dat adresa unui hotel care mi 
se recomandase la aeroport: Park Hotel, Sudder Street, în 
cartierul european. După zece minute de drum de ţară năpădit 
de iarbă, zăduful mă introdusese subit în orașul bengalez. 

Chiar și la această oră târzie, Calcutta viermuia. În praful 
nopţii se conturau mii de siluete: bărbaţi în cămăși cu mâneci 
scurte, femei în sari multicolore. Nu deslușeam nicio faţă; doar 
punctele de culoare de pe fruntea fetelor sau privirile alb-negre 
ale unor trecători. Nu distingeam nici fațadele sau arhitectura 
caselor; înaintam printr-un tunel întunecat, ai cărui pereţi 
păreau alcătuiți pe de-a-ntregul din capete brune, din brațe și 
picioare scheletice. Mulțimea mișuna pretutindeni. Mașinile se 
ciocneau între ele, claxoanele răsunau, tramvaiele cu grilaj își 
croiau drum prin aglomeraţie. Din când în când, se ivea câte un 
cortegiu zgomotos. Fiinţe buimace, drapate în roșu, în galben, în 
albastru, loveau în instrumente de percuție și intonau melopei 
insistente, în fum înecăcios de tămâie. Un mort. O festivitate. 
Apoi, din nou, gloata se închidea. Leproși se înghesuiau, dând 
târcoale mașinii, ciocănind în geamuri. În haosul nopții, 
răsunând de clinchete de clopoței, apărea și principala 
curiozitate a Calcuttei: rickshawalla - acei oameni-animale-de- 
povară care trag ricșe prin tot orașul, galopând pe picioarele lor 
plăpânde, călcând pe asfaltul crăpat și inhalând direct în 
plămâni gazele de eșapament. 

Dar oamenii nu erau nimic, în comparaţie cu mirosurile: 
exalații insuportabile, ce rătăceau prin aer ca niște creaturi 


VP - 288 


violente, turbate de furie, neîndurătoare. Vomă, mucegai, 
tămâie, mirodenii... Noaptea semăna cu un monstruos fruct 
putred. Taxiul intră pe Sudder Street. 

La Park Hotel, am dat un nume fals și am schimbat două sute 
de dolari în rupii. Camera mea se afla la etajul întâi, la capătul 
unei scări exterioare. Era mică, murdară și împuţită. Am deschis 
fereastra, care dădea spre bucătării. De nesuportat. Am închis-o 
numaidecât și am zăvorât ușa. De câteva minute, nu încetam să 
mă smiorcăi și să scuip. Gâtlejul și nările îmi erau pline de o 
substanță negricioasă, cutele cămășii mele erau năclăite de 
aceeași mizerie scârboasă - poluarea. O jumătate de oră de 
Calcutta și eram deja otrăvit pe dinlăuntru. 

Am făcut un duș, a cărui apă mi s-a părut la fel de murdară ca 
tot restul, și m-am schimbat. Apoi am asamblat piesele Glock- 
ului. Încet, din câteva mișcări sigure, am reconstituit arma. Am 
vârât șaisprezece cartușe în încărcător, pe care l-am introdus în 
patul pistolului. Mi-am prins de curea tocul holster și l-am 
acoperit, îmbrăcând haina de pânză. M-am privit în oglindă. Un 
perfect secretar de ambasadă sau însărcinat cu afaceri al Băncii 
Mondiale. Am descuiat ușa și am ieșit. 

Am luat-o pe prima străduţă care mi-a apărut în faţă, o 
văgăună suprapopulată, fără carosabil și fără trotuare, doar 
asfalt răvășit, de pe marginile căruia cerșetorii ghemuiţi îmi 
aruncau priviri rugătoare. Indieni, nepalezi, chinezi mă acostau 
pentru a-mi propune să-mi schimbe dolarii. Dughene prăpădite, 
ale căror intrări nu erau decât niște găuri în moloz, se căscau 
înspre adâncuri îngreţoșătoare. Ceai, turte, curry... Perdele de 
fum astupau întunericul. In cele din urmă am dat de o piaţă 
mare, unde se înălța edificiul unei hale. _ 

In piaţă ardeau numeroase recipiente de încălzit. In jurul lor, 
se unduiau feţe brăzdate de reflexe aurii. Pe tot cuprinsul pieţei, 
sute de oameni dormeau. Corpuri aglutinate sub pături, 
cufundate într-un somn de smoală. Asfaltul era ud și lucea, ici și 
colo. În ciuda ororii acestei mizerii, în ciuda duhorii de nedescris, 
priveliștea avea strălucire. Deslușeam în ea textura aparte a 
nopţii tropicale. Acel negru, acel albastru, acel gri, îmbibate de 
fum și de miresme, străpunse de foc și de aur, ce dezvăluie, 
parcă, grăuntele tainic al realităţii. 

Am pătruns și mai adânc în noapte. 


VP - 289 


M-am învârtit încoace și încolo, fără a mă osteni să mă 
orientez. Mă plimbam acum sub acoperișul halei, în interiorul 
căreia se deschideau ulicioare înguste, acoperite de gunoaie și 
resturi alterate. Din când în când, se vedeau oameni-furnici care 
duceau sau trăgeau coșuri uriașe, sub lumina palidă a unor 
becuri electrice. Totuși, aici, agitația era în descreștere. 
Bengalezi ascultau radiouri, ghemuiţi lângă tarabele lor închise. 
Frizeri mai rădeau, cu mișcări obosite, câteva capete. Tineri 
jucau un joc ciudat, un fel de ping-pong, într-un loc care, ziua, 
era probabil un abator - pereţii arborau dăre lungi de sânge. Și 
peste tot, șobolani. Șobolani enormi, viguroși, care se deplasau 
de colo-colo, ca niște câini, în deplină libertate. Uneori, un indian 
surprindea câte unul la picioarele sale, ronţăind o salată 
veștedă. Il împingea, atunci, cu piciorul, de parcă ar fi fost un 
biet animal domestic. 

In noaptea aceea, m-am plimbat ore în șir, încercând să mă 
obișnuiesc cu orașul și cu terorile sale. Când am regăsit drumul 
către hotel era trei dimineaţa. Mergând pe Sudder Street, am 
inspirat încă o dată mirosul mizeriei și am scuipat din nou negru. 

Apoi am zâmbit ușor. 

Da, fără doar și poate, Calcutta era un loc ideal. 

Pentru a ucide sau pentru a muri. 


55. 


În zori, am făcut din nou duș și m-am îmbrăcat. Am ieșit din 
cameră la cinci și jumătate și m-am dus să-l descos pe 
bengalezul care moţăia la „recepţia” hotelului - o tejghea de 
lemn așezată pe o estradă, la marginea unei grădini părăginite. 
Indianul nu cunoștea decât un centru al Lumii Unice, lângă 
podul Howrah. N-aveam cum să nu dau de el: în locul cu pricina, 
era întotdeauna o coadă lungă. „Numai zdrenţăroși și bolnavi 
incurabili”, preciză omul, cu un aer dezgustat. l-am mulţumit, 
spunându-mi că disprețul era un lux pe care nu se cădea să ţi-l 
permiţi la Calcutta. 

Ziua șovăia încă să-și intre în drepturi. Sudder Street era 
cenușie, constituită din hoteluri decrepite și snack-uri murdare, 
unde se ofereau de-a valma „breakfast-uri englezești” și „pui 


VP - 290 


tandoori”. Câţiva rickshawalla picoteau pe vehiculele lor, 
cramponaţi de clopoţeii-claxoane. Un om pe jumătate gol, a 
cărui privire etala un ochi scos, mă îmbie cu chai - un ceai 
aromat cu ghimbir, servit într-o ceașcă de gresie. Am băut două, 
fierbinţi și foarte tari, apoi am luat-o din loc, în căutarea unui 
taxi. 

După vreo cinci sute de metri, vechi imobile victoriene, pline 
de crăpături și decolorate, se iviră pe ambele laturi ale străzii. 
La baza lor, sute de corpuri înţesau trotuarul, ghemuite sub 
prelate soioase. Câţiva leproși, fără degete și fără față, mă 
reperară și se îndreptară pe dată spre mine. Am iuţit pasul. În 
sfârșit, am ajuns pe Jawaharlal Nehru Road, un bulevard larg, 
mărginit de muzee în ruine. Peste tot se vedeau cerșetori 
propunând felurite atracţii. Unul dintre ei, stând în poziţia lotus 
în fața unei gropi săpate în asfalt, își vâra capul în groapă, și-l 
acoperea pe de-a-ntregul cu nisip, apoi își înălța corpul invers, 
cu genunchii spre cer. Cei care îi apreciau isprava îi aruncau 
câteva rupii. 

Am oprit un taxi și am pornit în direcţia podului Howrah, spre 
nord. Soarele se ridica deasupra orașului. Șinele de tramvai 
străluceau printre pietrele de pavaj între care creștea iarbă. 
Traficul nu era dens. Doar oameni care trăgeau cărucioare 
enorme alergau în liniște de-a lungul carosabilului. Pe marginile 
trotuarelor, inși cu tenul tuciuriu își făceau toaleta în rigole. 
Scuipau flegmă, își răzuiau limba cu ajutorul unei sârme de oţel 
și se spălau cu apa murdară. Ceva mai departe, cete de copii 
explorau cu osârdie movile de gunoaie pe jumătate arse, a căror 
cenușă o răscolea vântul. Femei bătrâne își făceau nevoile pe 
sub tufe, iar ciorchini umani începeau să umple străzile, 
revărsându-se din case, din trenuri, din tramvaie. Pe măsură ce 
căldura se înteţea, Calcutta transpira de oameni. Parcurgând 
arterele orașului, am descoperit și inevitabilele temple, vacile 
scheletice și saddhușii având pe frunte o lacrimă colorată. India 
- oroarea și absolutul reunite într-un sărut fantomatic. 

Taxiul ajunse pe Armenian Ghat, pe malul fluviului. Centrul 
Lumii Unice se afla în umbra unui pod rutier. instalat de-a lungul 
trotuarului, printre negustorii ambulanți, era constituit dintr-o 
copertină de pânză, susținută de stâlpi metalici. Sub copertină, 
europeni deschideau cutii de carton cu medicamente, amplasau 
cisterne cu apă potabilă, împărțeau pachete cu alimente. 


VP - 291 


Centrul se întindea astfel pe vreo treizeci de metri - treizeci de 
metri de merinde, de îngrijiri și de bunăvoință. Apoi, urma coada 
nesfârșită a bolnavilor, schilozilor și înfometaţilor. 

M-am așezat discret în spatele dughenei unui curăţător de 
urechi și m-am pus pe așteptat, observând opera acestor 
apostoli ai unei lumi mai bune. l-am privit și pe bengalezii care 
defilau în drum spre locurile lor de muncă sau spre destinul lor 
mizerabil. Poate că, înainte de a porni la asaltul zilei, jertfiseră o 
capră lui Kali sau se scăldaseră în apele tulburi ale fluviului. 
Căldura și mirosurile îmi dădeau dureri de cap. 

In sfârșit, la ora nouă, apăru. 

Mergea singur, ducând o servietă de piele, tocită. Mi-am 
adunat toate forțele ca să mă ridic și să-l observ pe îndelete. 
Pierre Doisneau/S6nicier era un bărbat înalt și slab. Purta 
pantaloni de doc, deschişi la culoare, și o cămașă cu mâneci 
scurte. Chipul său era ascuţit ca un vârf de silex. Avea fruntea 
înaltă, părul cărunt, ondulat, și arbora un surâs dur, menţinut de 
maxilare agresive, încordate sub piele. Pierre Doisneau. Pierre 
Senicier. Jefuitorul de inimi. 

Instinctiv, am strâns patul Glock-ului. N-aveam niciun plan 
precis, voiam doar să observ evenimentele. Curtea miracolelor 
se îndesea tot mai mult. Blonde drăguțe, în șorturi fluorescente, 
care le ajutau pe infirmierele indiene, înmânau compresele și 
medicamentele, cu un aer de îngerași silitori. Leproșii și babele 
bolnave se perindau, luându-și raţia de pilule sau de alimente, 
legănându-și capetele în semn de recunoștință. 

La unsprezece și jumătate, Pierre Doisneau/S6nicier se 
pregăti de plecare. 

Işi închise servieta, împărţi câteva zâmbete, apoi porni prin 
mulțime. M-am luat după el, păstrând suficientă distanţă. Era 
exclus să mă repereze în această forfotă de ființe umane. În 
schimb, eu puteam să-i disting silueta înaltă, la cincizeci de 
metri în fața mea. Am mers așa vreo douăzeci de minute. 
Doctorul nu părea să se teamă de vreo agresiune. De ce s-ar fi 
temut? La Calcutta, era un adevărat sfânt, un om adulat de toți. 
lar această mulţime care-l împresura reprezenta cea mai sigură 
protecție. 

Senicier își încetini pasul. Ajunsesem într-un cartier care arăta 
ceva mai bine. Străzile erau mai largi, trotuarele mai puţin 


VP - 292 


murdare. La colţul unei intersecții, am dat cu ochii de alt centru 
LU. Am rărit pașii, lăsând o distanţă de vreo două sute de metri. 

Canicula devenise copleșitoare. Sudoarea îmi șiroia pe faţă. 
M-am retras la umbră, lângă o familie care părea că trăia pe 
acest trotuar dintotdeauna. M-am așezat alături și am cerut un 
ceai - făcând pe turistul căruia îi place să se bălăcească în 
mizerie. 

Trecu încă o oră. Scrutam acţiunile și gesturile lui Senicier, 
care își continua activităţile sale de binefacere. Spectacolul pe 
care-l oferea acest om, ale cărui crime îmi erau cunoscute, 
jucând aici rolul bunului samaritean, îmi tăia răsuflarea. Acum 
sesizam pe de-a-ntregul natura lui ambivalenţă. Ințelegeam că, 
în fiecare clipă a vieţii lui, când își cufunda mâinile în viscere sau 
când îngrijea o femeie leproasă, era la fel de sincer. Luptându- 
se la fel de nebunește cu trupurile, cu boala sau cu carnea. 

De data aceasta, am schimbat tactica. Am așteptat ca 
Senicier să plece, pentru a mă apropia și a intra în vorbă cu 
câteva dintre europencele care se jucau aici de-a infirmierele. 
După o jumătate de oră, am aflat că familia Doisneau locuia într- 
un palat imens, Marble Palace, oferit de un brahman bogat. 
Doctorul intenţiona să deschidă acolo un dispensar. 

Am luat-o din loc numaidecât. Brusc îmi venise o idee: să-l 
aştept pe Senicier la Marble Palace și să-l omor în propriu-i 
bârlog. Chiar în blocul operator. Am oprit un taxi și i-am cerut 
șoferului să mă ducă la Saluman Bazar. După o jumătate de oră 
de mers prin gloată, de străzi înguste, de claxon blocat, taxiul se 
înfundă într-un adevărat suk. Mașina nu putea trece decât 
agăţând tarabele sau femeile în sari. In jurul nostru ploua cu 
înjurături, iar soarele exploda, în fulgerări răzlețe, prin zidul 
multimii. Cartierul părea să se strâmteze, să se adâncească, 
asemenea unei galerii dintr-un furnicar. Apoi, dintr-odată, în faţă 
apăru un imens parc, unde, printre pâlcuri de palmieri, se înălța 
un vast edificiu cu coloane albe. 

— Marble Palace? i-am strigat șoferului. 

Omul se întoarse și dădu din cap, zâmbindu-mi cu toți dinţii 
săi de metal. 

Am plătit și am sărit din mașină. Ochii mei refuzau să creadă 
ceea ce li se înfățișa. In spatele grilajelor înalte, se plimbau 
păuni și gazele. Poarta de intrare, a parcului nici măcar nu era 
încuiată. Nu exista nicio gardă, niciun paznic care să mă 


VP - 293 


oprească. Am traversat peluza, am urcat treptele și am pătruns 
în Palatul de Marmură. 

M-am pomenit într-o încăpere mare, de un gri luminos. Totul 
era din marmură, o marmură care felurea culorile și reliefurile, 
etala nervuri trandafirii, filamente albăstrii, blocuri sumbre și 
compacte, oferind un amestec de masivitate și de frumusețe 
îngheţată. Însă, cel mai uimitor lucru erau sutele de statui, albe 
și elegante, care umpleau sala - sculpturi reprezentând bărbați 
și femei, în stil renascentist, descinse parcă dintr-un palat 
florentin. 

Am traversat o pădure de busturi. Privirile lor calme și 
fantomatice păreau să mă urmărească. La capătul sălii, niște uși 
se deschideau spre o curte interioară, sub un balcon de piatră. 
Am înaintat către mijlocul curții. De jur-împrejur se ridicau 
fațade înalte, cu ferestre fin cizelate. Marble Palace forma o 
incintă gigantică, împresurând această oază de răcoare și 
liniște. Curtea interioară era inima sa, adevărata sa rațiune de a 
fi. Ferestrele, balcoanele de piatră, cizelurile coloanelor nu 
aveau nimic de-a face cu tradiţia indiană, nici cu arhitectura 
victoriană. Încă o dată, aveam impresia că mă aflam într-o 
locuință datând din epoca Renașterii italiene. 

Plantele tropicale alcătuiau o mică grădină, adâncită prin 
câteva trepte, în pardoseala de marmură. Jeturi de apă oscilau 
în adierile vântului. Tot acest loc ireal degaja o atmosferă 
tihnită, o liniște de sihăstrie, ceva ca visul lin al unui harem 
părăsit. Pe alocuri, se înălţau și aici statui, oferindu-și formele 
graţioase rarelor raze de soare ce reușeau să răzbată. Eram 
oare tot la Calcutta, în centrul haosului de nedescris? De undeva 
răsunau cârâituri nedeslușite de păsări. M-am strecurat în 
pasajul acoperit care înconjura curtea. Am văzut imediat, 
agăţate de-a lungul zidurilor, colivii mari de lemn în care se 
vânzoleau păsări albe. 

— Sunt ciori, ciori albe. Unice. Le cresc aici de ani de zile. 

M-am întors. Marie-Anne Sénicier stătea în faţa mea, așa cum 
mi-o imaginasem întotdeauna, cu părul strâns într-un coc înalt, 
deasupra feţei lipsite de culoare. Doar gura ei purpurie se 
contura, ca un fruct sângeriu și crud. Ochii mi s-au împăienjenit 
și am simţit că mi se înmoaie picioarele. Am vrut să vorbesc, dar 
m-am prăbușit pe o treaptă și am vomat din adâncul 
măruntaielor. Câteva minute îndelungate, am continuat să 


VP - 294 


tușesc și să scuip fiere. În sfârșit, cu gâtlejul dureros, am izbutit 
să bolborosesc: 

— Scu... scuzaţi-mă... sunt... 

Marie-Anne îmi scurtă agonia: 

— Știu cine ești, Louis. Mi-a telefonat Nelly. Regăsirea noastră 
e mai degrabă stranie. (Și adăugă, cu voce mai blândă:) Louis, 
micuțul meu Louis. 

Mi-am șters gura - îmi dăduse sângele - și am ridicat ochii. 
Mama mea adevărată. Emoţia mă copleșea, nu reușeam să 
vorbesc. Continuă tot ea, cu tonul ei absent: 

— Fratele tău doarme, acolo, în fundul grădinii. Vrei să-l vezi? 
Avem ceai. 

Am dat din cap, în semn de încuviinţare. Ea vru să mă ajute. l- 
am respins mâinile și m-am ridicat singur, descheindu-mi gulerul 
cămășii. Am pășit spre centrul curţii și am dat deoparte plantele. 
In spatele lor se aflau canapele, perne și un platou de argint pe 
care aburea un ceainic de cupru. Pe una din canapele dormea 
un bărbat îmbrăcat în tunică indiană. Omul era complet chel, iar 
chipul său arăta ca o mască de ghips în care o daltă minusculă 
săpase riduri mărunte. Poziţia sa era cea a unui copil, dar omul 
acesta părea mai vârstnic decât marmura care îl înconjura. 
Străinul îmi semăna. Avea aceleași trăsături obosite, cu frunte 
înaltă și pleoape grele în adâncul orbitelor. Corpul său, însă, n- 
avea nimic comun cu statura mea. Tunica lăsa de ghicit braţe 
scheletice și o talie îngustă. La nivelul toracelui se întrezărea un 
pansament gros, ale cărui fire scămoase depășeau răscroiala 
brodată. Frederic Senicier, fratele meu, eternul grefat. 

— Doarme, murmură Marie-Anne. Vrei să-l trezim? Ultima 
operaţie a decurs bine. A fost luna trecută. 

Chipul micuței Gomun se ivi în memoria mea. Ceva se rupse 
cu furie în pieptul meu. Marie-Anne adăugă, ca și când lumea 
exterioară n-ar mai fi existat: 

— Numai el poate să-l ţină în viaţă, înţelegi? 

Am întrebat, cu voce joasă: 

— Unde e blocul? 

— Ce bloc? 

— Sala de operaţie. 

Marie-Anne nu răspunse imediat. La câţiva centimetri, 
percepeam răsuflarea ei de femeie bătrână. 


VP - 295 


— Jos, la subsol. Nimeni nu trebuie să pătrundă acolo. N-ai 
idee ce... 

— La ce oră coboară el, seara? 

— Louis... 

— La ce oră? 

— Pe la unsprezece. 

Continuam să-l privesc pe Frederic, copilul-moșneag, al cărui 
piept se înălța în ritmul unei respiraţii neregulate. Nu eram în 
stare să-mi iau ochii de la pansamentul care-i umfla tunica. 

— Cum se poate intra în laboratorul lui? 

— Ești nebun. 

Îmi recăpătasem calmul. Mi se părea că-mi simt sângele 
trecând prin vene în valuri mari, uniforme. M-am întors și am 
privit-o ţintă pe mama. 

— Se poate pătrunde cumva în blestematul ăla de bloc? 

Mama mea lăsă privirea în jos și murmură: 

— Așteaptă-mă. 

Traversă curtea, apoi reveni, după câteva minute, strângând 
în mână o legătură de chei. Deschise inelul și, cu o privire 
blândă, pierdută, îmi întinse o singură cheie. Am luat-o și am 
spus: 

— O să revin diseară. După unsprezece. 


56. 


Marble Palace, miezul nopţii. Un miros greu, pătrunzător, mă 
întâmpină în timp ce coboram treptele. Era mirosul însuși al 
morţii, cel al unei esențe, al unui suc de tenebre, atât de 
puternic, încât părea să-mi hrănească, fără voia mea, toți porii 
din piele. Sânge. Torente de sânge. Mi-am imaginat priveliști 
oribile. Un fundal roșu-închis, pe care se perindau creste roșii, 
pete stacojii, coji brune. 

Ajuns la capătul scării, am dat de ușa camerei frigorifice, 
ferecată cu o încuietoare de oţel. Am folosit cheia mamei. Afară, 
noaptea era deplină. Dar silueta care se strecurase pe scară nu- 
mi scăpase neobservată. Fiara se întorsese în bârlog. Ușa grea 
se deschise. Cu Glock-ul în mână, am pătruns în laboratorul 
tatălui meu. 


VP - 296 


O răcoare ușoară mi-a învăluit corpul. Din prima clipă, am 
realizat  coșmarul înspăimântător care mă înconjura. 
Descinsesem direct în fotografiile lui Max Böhm. O adevărată 
pădure de cadavre, în interiorul unei săli faianţate, luminată de 
tuburi de neon albe. Corpuri atârnau de cârlige, ale căror vârfuri 
ascutite, cu luciri malefice, străpungeau obraji, cartilaje faciale, 
orbite... Toate trupurile erau de copii indieni. Se legănau ușor, 
făcând să scârțţâie abia auzit pivoţii cârligelor, și exhibau 
mutilări demente: cuști toracice deschise, tăieturi brăzdând 
carnea, guri negre la nivelul articulaţiilor, capete de oase ieșite 
în afară... Și, pretutindeni, sânge. ȘŞiroaie uscate, ca niște dâre 
de lac maroniu pe torsuri. Prelingeri încremenite, care formau 
arabescuri de-a lungul cutelor pielii. Stropi de cerneală roșie, 
împestrițând feţele, piepturile, pântecele. 

De frică și de greață mi se făcuse pielea de găină. Am avut 
senzaţia că degetul meu va apăsa pe trăgaci fără voia mea. Am 
lipit arătătorul de ţeavă, în poziţie de luptă, și m-am forțat să 
înaintez, cu ochii larg deschiși. 

În centrul camerei, pe un butuc lung de măcelărie, erau 
îngrămădite capete. Feţe mici, schimonosite de supliciu, 
împietrite în ultima lor expresie. Sub orbite, cearcăne vinete 
conturau semiluni de suferinţă. Toate capetele erau retezate 
net, la baza gâtului. Am pășit de-a lungul butucului. La capătul 
lui, am dat de un morman de membre. Braţele mici și picioarele 
subţiri, cu pielea tuciurie, erau amestecate, într-o încâlceală 
abominabilă. O pojghiţă fină de chiciură acoperea totul. Inima 
îmi bătea nebunește. Brusc, la baza acestui hăţiș înfiorător, am 
distins organe genitale. Penisuri de adolescenţi, tăiate la 
rădăcină. Vulve de fetițe, roșietice, stivuite ca niște pești 
eviscerați. Mi-am mușcat buzele ca să nu urlu. O senzație de 
cald mi-a inundat gâtlejul. Imi redeschisesem cicatricea. 

Cu urechea la pândă, am mers mai departe. Câteva încăperi 
mai mici se succedară - la fel și ororile. Organe și ţesuturi 
sanguinolente erau depozitate în mici sarcofage. Tronsoane de 
trupuri se balansau încet, în vârtejuri de chiciură. Scanere 
suspendate înfățișau monstruozităţi de nedeslușit - ceva care 
arăta ca niște inimi siameze, generaţii spontane de ficaţi și 
rinichi, aglutinate într-un singur organism, ca pe fundul unui 
borcan. Pe măsură ce avansam, temperatura scădea. 


VP - 297 


În sfârșit, am ajuns la ultima ușă. Nu era încuiată. Am 
întredeschis-o, în timp ce bătăile inimii dădeau să-mi spargă 
pieptul. Era blocul operator, complet gol. În mijloc, înconjurată 
de etajere de sticlă, sub o lampă convexă care difuza o lumină 
albă, trona o masă de operaţie. Goală și ea. Nimeni n-avea să fie 
supus la atrocități în această noapte. Am întins gâtul și am 
aruncat o privire. _ 

Deodată, un foșnet de haine m-a făcut să întorc capul. In 
aceeași clipă am simţit o arsură în ceafă. Doctorul Pierre 
Senicier apăruse în spatele meu și-mi împlântase în ceafă o 
seringă. M-am dat îndărăt, cu un urlet, și am smuls acul. Prea 
târziu. Deja, simţurile mele slăbeau. Am încercat să aţintesc 
arma. Tatăl meu ridică mâinile, ca speriat, dar înaintă un pas și 
rosti pe un ton plin de blândetțe: 

— N-o să tragi în propriul tău tată, nu-i așa, Louis? 

Continuă să se apropie încet și mă sili să mă retrag. Am 
încercat din nou să ridic Glock-ul, dar nu mai aveam nicio putere 
în braţ. M-am lovit cu spatele de masa de operaţie și am 
redeschis dintr-odată ochii: timp de o sutime de secundă 
adormisem. Lumina albă îmi sporea ameţeala. Chirurgul reluă: 

— Nu mai speram în această clipă, fiule. Vom relua lucrurile 
de unde a trebuit să le lăsăm amândoi, cu atâta vreme în urmă, 
și-l vom salva pe Frederic. Mama ta n-a fost în stare să-și 
ascundă emoția, Louis. Știi cum sunt femeile... 

În momentul acela am auzit pocnetul înfundat al ușii de la 
camera frigorifică, apoi pași care alergau. Mama dădu buzna din 
aburii gheții, cu unghiile ridicate spre noi. Faţa îi era ciuruită de 
ace și lame. M-am clătinat. Într-o ultimă tresărire, am apăsat pe 
trăgaciul Glock-ului, în direcţia tatălui meu. Țăcănitul metalului 
răzbătu printre ţipetele mamei, care era doar la câţiva 
centimetri. Am înţeles că arma se blocase. Intr-o străfulgerare, 
am revăzut-o pe Sarah, învățându-mă mânuirea armelor. Am 
tras chiulasa și am ejectat cartușul. Rearmam, când am auzit un 
„Nu!” înfricoșător. Nu era vocea mamei, nici cea a tatălui meu. 
Era urletul propriului meu glas, în clipa în care monstrul reteza 
capul soției sale cu o seceră scânteietoare. Al doilea „Nu!” mi s- 
a stins în gâtlej. Am scăpat Glock-ul din mână și am căzut pe 
spate, în zgomot de sticlă spartă. Un răpăit de detunături răsună 
în sală. Trupul tatălui meu explodă în mii de bucățele 
însângerate. Am crezut că era o halucinație. Dar în secunda în 


VP - 298 


care spatele meu izbea pardoseala, am deslușit imaginea 
răsturnată a doctorului Milan Djuric, piticul ţigan, stând în pragul 
ușii, cu un pistol-mitralieră Uzi în mâini. Arma fumega încă de la 
rafala izbăvitoare pe care-o trăsese. 


57. 


Când m-am trezit, mirosul de sânge dispăruse. Eram întins pe 
o canapea de răchită, în curtea interioară a palatului. Lumina 
sidefie a zorilor se răspândea și, dinspre galeria înconjurătoare, 
se auzeau cârâiturile înfundate ale ciorilor. În afara acestui 
murmur surd, liniștea era desăvârșită. Încă tot nu eram sigur că 
înţelegeam ce se petrecuse, când o mână prietenoasă îmi oferi 
ceai. Milan Djuric. Era în cămașă, transpirat, cu Uzi-ul agăţat de 
umăr. Se așeză lângă mine și, fără niciun preambul, își depănă 
povestea, cu vocea lui gravă. L-am ascultat, sorbind din infuzia 
cu ghimbir. Glasul său îmi făcea bine. Era ca ecoul, deopotrivă 
asurzitor și întremător, al propriului meu destin. 

Milan Djuric se număra printre victimele tatălui meu. 

In anii șaizeci, Djuric era un copil ţigan, ca atâţia alţii, 
ducându-și traiul pe terenurile virane de la periferia Parisului. 
Nomad, liber și fericit. Cu singurul neajuns că era orfan. În 1963, 
a fost trimis la clinica Pasteur, din Neuilly. Micuţul Milan avea 
zece ani. Imediat, Pierre Senicier i-a injectat sub rotule 
stafilococi, pentru a-i infecta membrele inferioare. Cu titlu 
experimental. Operația a avut loc cu câteva zile înainte de 
incendiul final - „purificarea” chirurgului, care avea să fie 
demascat. Dar, în pofida infirmităţii sale, Djuric a reușit să scape 
din flăcări și să fugă, târându-se de-a lungul peluzelor. A fost 
singurul supraviețuitor din laboratorul experimental. 

Timp de câteva săptămâni a primit îngrijiri minuţioase într-un 
spital parizian. In cele din urmă, i s-a spus că era în afara 
oricărui pericol, dar că, din cauza infecţiei cartilajelor, creșterea 
sa fizică n-avea să mai evolueze. Djuric devenise un „pitic 
accidental”. Romul a înţeles că era de două ori diferit. De două 
ori marginalizat. Țigan și diform în același timp. 

Băiatul a beneficiat apoi de o bursă de stat. S-a concentrat 
asupra studiilor, a citit cu aviditate, și-a perfecţionat franceza, a 


VP - 299 


învățat, de asemenea, bulgara, maghiara, albaneza și, 
bineînţeles, a aprofundat cunoașterea limbii romani. A studiat 
istoria poporului său, a descoperit originea indiană a romilor și 
lungul periplu care îi adusese în Europa. Djuric a hotărât să se 
facă medic, dar să-și exercite profesia acolo unde ţiganii se 
numără cu milioanele: în Balcani. A devenit un elev sârguincios, 
apoi un student eminent. La douăzeci și patru de ani și-a 
terminat studiile și a trecut cu succes rezidenţiatul. În același 
timp, a aderat la partidul comunist, pentru a obţine mai ușor 
autorizația de a se stabili dincolo de zidul Berlinului, printre ai 
săi. N-a încercat niciodată să-l regăsească pe doctorul sadic 
care-i făcuse atâta rău. Dimpotrivă, s-a străduit să-și șteargă din 
memorie episodul clinicii. Avea corpul, care să-și amintească în 
locul lui. 

Timp de cincisprezece ani, Milan Djuric i-a îngrijit pe romi, cu 
răbdare și pasiune, cutreierând ţările din est în Trabantul său. 
De mai multe ori, s-a ales cu pedepse cu închisoarea. A înfruntat 
tot felul de acuzaţii, dar a reușit mereu să iasă la liman. Doctor 
al ţiganilor, îi trata doar pe ai săi, cei pe care niciun medic nu 
voia să-i bage în seamă, decât, poate, pentru a le steriliza 
femeile sau pentru a le întocmi fișe antropometrice. 

Apoi a venit acea zi ploioasă în care am sunat la ușa lui. În 
destule privințe, eram o năpastă. Mai întâi, îl sileam să 
răscolească afacerea Rajko. Apoi, în mod nedeslușit, îi 
aminteam, din cauza unei asemănări fizice, spaime uitate. Pe 
moment, nu și-a dat seama de unde îi venea acea impresie de 
déjà-vu. În săptămânile care au urmat, chipul meu n-a contenit 
să-l obsedeze. Încetul cu încetul, și-a amintit. A legat nume și 
evenimente de trăsăturile mele. Și a înțeles ceea ce eu nu știam 
încă: legătura de sânge care mă unea cu Pierre Senicier. 

Când i-am telefonat, la întoarcerea mea din Africa, Djuric a 
încercat să mă descoasă. Nu i-am răspuns. Convingerea lui s-a 
întărit. A ghicit și că mă apropiam de ţintă: înfruntarea cu ființa 
diabolică. A luat un avion și a venit la Paris. Acolo, m-a surprins 
când mă întorceam de la Braesleri, în dimineaţa zilei de 2 
octombrie. A doua zi, m-a urmărit până la ambasada indiană, a 
reușit să-mi afle destinaţia, apoi a cerut la rândul lui o viză 
pentru Bengal, pe pașaportul său franțuzesc. 

In 5 octombrie, dimineaţa, Djuric era pe urmele mele, lângă 
centrul LU. L-a recunoscut pe Pierre Doisneau/Senicier. Apoi m-a 


VP - 300 


urmărit până la Marble Palace. Și-a dat seama că momentul 
înfruntării sosise. Pentru mine. Pentru el. Pentru celălalt. Dar, 
seara, n-a izbutit să se strecoare la timp în palat. Când a 
pătruns în clădire, îmi pierduse urma. A mers de-a lungul 
coloanelor, pe lângă coliviile cu ciori, a urcat scara din curtea 
interioară, a intrat în odăi, până a dat de Marie-Anne Senicier, 
legată și rănită. Soţul ei o torturase pentru a afla motivul 
tulburării care o stăpânea. Djuric a eliberat-o. Femeia n-a spus 
nimic - avea maxilarele paralizate de nenumărate ace 
însângerate -, dar a alergat în direcţia scării care ducea la 
subsol. Ştia că fusesem prins în capcană. Când ea a pătruns în 
laborator, Djuric abia cobora treptele de marmură. 

Urmarea evenimentelor avea să rămână imprimată pentru 
totdeauna pe plăcile sensibile ale sufletului meu: atacul lui 
Pierre Senicier, lama sa orbitoare retezând gâtul mamei, arma 
mea neputincioasă în faţa monstrului. Când Djuric a apărut și a 
tras cu Uzi-ul său, am crezut că aveam o halucinație. Totuși, 
înainte de a-mi pierde cunoștința, am știut că îngerul meu 
păzitor mă salvase din ghearele tatălui. Un înger nu mai înalt 
decât o piatră de hotar, dar a cărui răzbunare implacabilă 
gravase în faianţă epitaful întregii aventuri. 

Era șase dimineaţa. Am istorisit, la rândul meu, propria-mi 
poveste. Când mi-am terminat relatarea, Djuric n-a făcut niciun 
comentariu. S-a ridicat și mi-a explicat ce plănuia în continuare. 
Pe tot timpul nopţii, lucrase la lichidarea definitivă a 
laboratorului. li anesteziase pe puţinii copii vii, apoi le injectase 
doze mari de aseptice. Ajutase aceste victime să fugă, sperând 
ca bietele ființe diforme să-și găsească un loc potrivit în capitala 
năpăstuiţilor. ÎI descoperise apoi pe Frederic, care-i murise în 
braţe, strigându-și mama. In cele din urmă, se întorsese în 
buncăr și adunase toate cadavrele în sala principală, pentru a le 
incinera. Mă aștepta pentru a aprinde rugul și a-l ajuta să ţină 
sub control flăcările. 

— Și cei trei Senicier? am întrebat după o lungă tăcere. 

Djuric răspunse cu voce egală: 

— Sau îi ardem împreună cu ceilalţi, sau îi ducem la Kali Ghat, 
pe malul fluviului. Acolo sunt oameni care se ocupă de 
incinerarea morţilor, după datina indiană. 

— De ce ei și nu copiii? 

— Sunt prea mulţi, Louis. 


VP - 301 


— Pe Pierre Senicier îl vom arde aici. Pe mama și pe fratele 
meu îi vom duce la Kali Ghat. 

Din momentul acela, n-au mai fost decât flăcări și dogoare. 
Faianța exploda în furnal, mirosul de carne arsă ne năucea pe 
măsură ce alimentam cumplita vatră cu trupuri umane. Mâinile 
mele arse îmi îngăduiau să întreţin mai îndeaproape vâlvătaia. 
Mintea nu-mi era decât un gol imens în vreme ce repuneam pe 
foc membrele care alunecau. Fumul gros ieșea prin răsuflătorile 
deschise spre curtea interioară. Știam că mirosul avea să 
alarmeze servitorii și să trezească locuitorii cartierului. Aveau să 
vină cu toţii să stingă focul și să constate pagubele. In mod 
confuz, m-am gândit la incendiul clinicii din care micul Milan 
izbutise să scape, în ciuda picioarelor lui schilodite. M-am gândit 
la episodul din Bangui, când mama mea îmi sacrificase mâinile 
pentru a-mi salva viața. Djuric și cu mine eram amândoi, fii ai 
focului. Și ardeam, aici. Ultima noastră legătură cu acele obârșii 
infernale. 

Imediat după aceea, am luat un break din garaj și am încărcat 
corpurile lui Marie-Anne și Frederic Senicier. Eu am trecut la 
volan, iar Djuric m-a ghidat pe străzile Calcuttei. În zece minute, 
am ajuns la Kali Ghat. Cartierul era traversat de o stradă îngustă 
și interminabilă, care șerpuia pe lângă mici afluenţi ai fluviului, 
cu ape moarte și verzui. Bordelurile alternau cu ateliere de 
sculpturi religioase. Totul părea cufundat în somn. 

Conduceam în mod automat, scrutând cerul lipsit de culoare, 
încadrat de acoperișuri și cabluri electrice. Brusc, Djuric îmi 
spuse să opresc. „Acolo”, zise el arătându-mi o fortăreață de 
piatră, în dreapta. Zidul împrejmuitor era presărat cu turnuri în 
formă de căpăţâni de zahăr, împodobite cu ornamente și 
basoreliefuri. Am parcat mașina, în timp ce Djuric intra pe 
poartă. L-am urmat numaidecât și am pătruns într-o vastă curte 
interioară, acoperită cu iarbă tunsă. _ 

Pretutindeni ardeau ruguri de vreascuri. In jurul lor, oameni 
scheletici ațâțau focul, menţinând jarul într-o vatră compactă, 
cu ajutorul unor prăjini. Flăcările aruncau scânteieri livide și 
degajau nori groși de fum negru. Am recunoscut mirosul, cel al 
cărnii calcinate, și am observat o mână căzând dintr-unul din 
ruguri. Calm, un om culese mădularul și-l reintroduse în flăcări. 
Exact cum făcusem eu, cu câteva minute mai înainte. Am ridicat 


VP - 302 


ochii. Turnurile de piatră se înălțau în zorii cenușii. Mi-am dat 
seama că nu știam nicio rugăciune. 

În fundul curţii, Djuric vorbea cu un om în vârstă. Se exprima 
cu ușurință în bengali. Îi înmână bătrânului un teanc de rupii, 
apoi veni către mine. 

— Vor chema un brahman, îmi explică el. Peste o oră, va avea 
loc o ceremonie. La sfârșit, vor împrăștia cenușa în fluviu. Totul 
se va petrece ca pentru adevărații indieni, Louis. Mai mult de 
atât nu putem face. 

Am dat din cap, fără a mai adăuga nimic. Mă uitam la doi 
bengalezi tocmai aprinzând un rug mare, pe care odihnea un 
corp drapat în alb. Djuric îmi urmări privirea, apoi murmură: 

— Oamenii aceștia sunt domi, casta cea mai de jos în ierarhia 
indiană. Numai ei au voie să mânuiască morţii. Cu mii de ani în 
urmă, erau cântăreţi și saltimbanci. Ei sunt strămoșii romilor. 
Strămoșii mei, Louis. 

Am adus capul și corpul lui Marie-Anne, precum și trupul lui 
Frederic, învelite într-un cearșaf. Nimeni n-ar fi putut bănui că 
era vorba de occidentali. Djuric i se adresă din nou bătrânului. 
De data aceasta ridică glasul și îl amenință cu pumnul. N-am 
înţeles nimic. Am plecat imediat după asta. Înainte de a părăsi 
curtea, piticul îi mai strigă ceva moșneagului, care dădu din cap 
cu un aer temător și arțăgos. Pe drum, Djuric îmi explică: 

— Domii obișnuiesc să economisească vreascurile. Când 
corpurile sunt pe jumătate carbonizate, le lasă în seama 
vulturilor din preajma fluviului și revând lemnul nefolosit. Nu 
voiam ca Marie-Anne și Frederic să aibă soarta asta. 

Am continuat să privesc fix drumul din faţa mea. Lacrimi 
întunecate îmi curgeau pe obraji. Peste câteva ore, când am luat 
avionul spre Dacca, încă mai aveam în gâtlej izul de carne arsă. 


VP - 303 


EPILOG 


Câteva zile mai târziu, la Calcutta, un cortegiu format din mai 
multe zeci de mii de oameni l-a omagiat pe doctorul francez 
Pierre Doisneau, dispărut în mod tragic, împreună cu familia sa, 
în incendiul din laborator. În Europa, s-a vorbit puţin despre 
această dispariţie. Doctorul Pierre Doisneau era o legendă, dar o 
legendă îndepărtată și ireală. Pe de altă parte, opera lui dăinuie, 
dincolo de moartea sa. Mai mult ca oricând, organizaţia Lumea 
Unică se dezvoltă și își desfășoară activităţile de binefacere. 
Medicii vorbesc chiar de posibilitatea ca lui Pierre Doisneau să i 
se decerneze, post-mortem, premiul Nobel pentru pace 1992. 

Sub toate aspectele, Simon Rickiel a condus afacerea 
diamantelor cu o mână de maestru. În 24 octombrie 1991, 
poliţia din Cape Town l-a arestat pe Niels van Dâtten, bătrân 
efeminat și fricos, ascuns într-un cartier rezidenţial de la 
marginea orașului. Afrikanerul, de bună seamă liniștit de 
dispariţiile succesive ale asociaţilor săi și a tartorului, a 
mărturisit actele lui criminale fără a manifesta reticență. A 
dezvăluit alcătuirea rețelei, dând nume, locuri, date. Datorită lui 
Simon Rickiel am putut citi eu însumi aceste mărturisiri și am 
constatat că van Dâtten ocultase rolul lui Pierre Sénicier, 
precum și șantajul pe care-l exercitase asupra celor trei 
traficanţi. 

Astăzi, Sarah Gabbor e întemniţată în Israel. Se află într-un 
lagăr unde deţinuţii lucrează în aer liber, ca în kibbutzuri. Într-un 
fel, Sarah a revenit deci la „căsuţa de plecare”. Procesul ei încă 
n-a avut loc, dar, în lumina ultimelor concluzii ale anchetei, 
dosarul său se prezintă mai degrabă bine. 

l-am scris de mai multe ori lui Sarah, dar scrisorile mele au 
rămas fără răspuns. Bănuiesc, în această muţenie a ei, acel 
orgoliu și acea tărie de caracter care m-au fascinat într-atât pe 
pământul ebraic. Nimeni n-a găsit nici diamantele, nici banii 
frumoasei kibbutznice. 

Cât despre enigma inimilor, ea n-a apărut în niciun document 
oficial. Doar Simon Rickiel, Milan Djuric și cu mine cunoșteam 
adevărul. Și vom duce acest secret în mormânt. 


VP - 304 


Milan Djuric s-a despărţit de mine declarându-mi cu 
simplitate: „Nu trebuie să ne mai revedem, Louis. Niciodată. 
Prietenia noastră n-ar face decât să ne redeschidă cicatricele”. 
Mi-a prins mâna și a strâns-o cu putere. Strângerea de mână a 
acelui om curajos mi-a spulberat pentru totdeauna complexul 
infirmităţii. 


VP - 305 


TAIA 
Ti da 


: HRISTOPHE GRANGE 
kug 


virtual-project.eu 


SAAV / 
LAY 


ws 


VP - 306