Universul literar|BCUCLUJ_FP_P3441_1927_043_0005

UNIVERSUL 
A E ETER AIR 





LEON VIORESCU : RUINA DIN rAGARAŞ 


ln acest număr: M. BEZA, VASILE SA VEL, LEOPARDI, NATALIA NEGRU, N. N. MATEESCU, Î. LEONARD, EMIL 
ISAC, ALEX. BLOK, ION BUZDUGAN, G. NICHITA, T. PĂUNESCU-ULMU, N. N. TONITZA şi PERPESSICIUS. 


An. XLIII, No. 5, 


ş 30 ianuarie 1927. Lei 5, 


RAUTATE ŞI. RĂZBUNARE 


Cum ţi-am vorbit deodată atâta de trufaş ? 
Destul că, autentic copil al vremii mele, 
Am râs tăios de toate, de mine chiar şi aş 
Fi picurat veninu 'ndoelii şin cişmele... 


„Tu... răule...“ şi lupte scurt mi-ai propus şi crunte : 
Să ne certăm cu vorbe cât mai împărăteşte... 

Dar căutând cuvântul cu-asprime să mă'nirunie, 

Ai izbucnit sdrobită ; „lo nu ştii rumâneşte !“ 


Sârbătoarea în atelier 


Ca'n cripta unui veac dorm toate azi 

“N atelier, în bulevardul Basarab. 

Aş vrea să mişc, să fa un gest, dar trupul 
Mi-k samt inert, cu braţu'ntins şi slab 


Ascult cum curg metalice-armonii, 
Eteric, simt o undă care vine, 
Patrunde sticla din luminator, 

Şi stârâe ca un acid pe mine. 


Nimic în tot atelierul nu-i 

Să readucă-un gest defunct la viaţă, 
Pr:n timpul care sta lichiihat 

Ascult doar cum respiră e paiaţă 


Mecanic, pipăi pensule abstracte, 
Imftind o pânză undeva, departe, 

Şi cu coiuri din consumate tubur” 
Schiţez contururi de imagini moarte. 


N SSE 73 ARE SSE 
SEA tu SIE 






UNIVERSUL LITERANR 










FILOLOGIE... 


Ne hotărâsem astiel: tu să mă'nveţi la greacă, 

Eu să-ți predau în frepte, metodic, romântşte..,, 

Și când întâia oară se scutură o creacă, 

Neinţelegeam, ţi-am spus-o, vezi? tot în franțuzeşte... 


Şi ochii tăi atuncia au stăruit spre mine: 
„Cunoşti o altă cale tu prictene 'nţelept ?* — 
Elen, Elen, pe-aproape s'au prăbuşit ruine 

Și“ vânt şi p'ouăn noapte şi nu ştiu ce aştept! 





- 


G. NICHILA 





i: Se 


de 'P. PĂXUNESCU-ULMU 


Ninge 


Ninge liniştit, cum de veacuri a nins... 

Cad îulgii de zăpadă, suilete mici. şi trecătoare, 
Paseri albe taie cerul cu albastrul stins, 

In pădure zîna din poveste, moare. 


Vântul cîntă, cum de veacuri a cîntat, 

Se clădesc din diamantele ghieţei palate... 
Rîul tace ca un musafir întirziat, 

Inima pămîntului rănită, bate. 


Seara îşi trimite fetele sadune nori. 
Şi starunce 'ntunecimean munţi şi vale, 
Sufletele negre au pornit cu albe îlori, 
Să oprească toate zimbetele'n cale... 


DE n ai 


EMIL ISAC 


+ 


ea 


PNIVERSUL LITERAR 


Tovarăşul care îi aştepta 


La orele şapte dimincaţu cafeneaua 
din târguşorul X îşi deschidea uşile. 1 
şupte şi Jumătate începeau să sosească 
clienţii obişnuiţi. Azi sosi cel dintâi colo- 
nelul Protopopescu. Lun om inali, spălos, 
so ţinea bine la şaizeci de ani, Cum in- 
tra în cafenea se aşeza la masa de lângă 
geam, scoiea din buzunar tubacherea lui 
de aur o punea pe masă, apoi aruica o 
privire pe geam şi pe urmă işi în:orcvu 
capul spre tejghea. şi, dacă cra slăpânul 
începea : R 

— bună dimineaţa Costică, ce mai nou? 
şi fără si aştepie răspuns continua : cale- 
luța mea: & de eri a îost cam aşa, vezi 
să nu greşeşti şi azi, he-he-he! 

După munotog îşi deschidea tabache- 
rea şi răsucea o ţigară. 

Când se întâmula să nu fie Costică în 


“ cafenea, ceiace se petrecea regului de 


două ori pe săptămână, il înlocuia ne- 
vastă-sa, madam Mari. 

— Bună dimineaţa madam Mari, înce- 
pea, atunci colonelul. Unde-i Costică? 

„lar a tăcui-o lată asnoapie, hâ-nâ-nâ! 
“Te lasă singură mudam Mari, ei ce să-i 
aci. aşa-i viaţa mudam Mari. Catfeluţa 
mea, era să uit, aşu cum îmi place iie. 
cu caimac. 

După colonel sosia conu Mihai Po. 
pescu, tot pensionar, uşor adus din spele. 
Vârsta ; şaizeci şi cinci de ani, însă 
când îl încreba cineva de ani nu treceau 
niciodată de cincizeci şi doi, vârstă la 
care toise să so oprească. 

— Noroc. coluneie, spunea conu Mu- 
hai, şi sc aşeza pe scaun, cu faţa spre 
geam. Poruacea : Costică, ei, siimate să 
nu-mi schimbi cafeaua, so faci tot ca 
a de eri. Caiea aşa de bună nai avut cam 


:. de multişor. 


: Mihai, nu-ţi spuneam eu eri? 


— la priveşte cât de grăbit tirore pre- 
fectul, reia colonelul. Cine naiba l-a mai 
făcut şi pe ăsta prefect? comentează, 

N'au oameni  cucoane, răspunse conu 
refect |! 
Trebue să fie un om cu experienţă, bar- 
bat odată, să tremure un judeţ de îr:că 
înaintea lui, declară autoritar conu Xli- 
hai. 

Nenea Tache Cazan intră în cafenea. 
Dialogul se întrerupe. 

Nenea Tache se apropie de şaizeci de 
ani. După război nu-şi văpsește nici pă- 
rul, nici musiăţile, nici barba care a în- 
ceput să-i crească atunci când birbierii 


* au urcat pentru a treia oară prețul unui 


ras. 

Nenea Tache face un gest cu 'nâna 
spre domnul Costică, ceiace înseamuă : 
„cafeaua mea“, apoi către prietenii cure 
îl aşteptau : 


— Ce mai nou boerilor ? lar are să sc: 


schimbe vremea : “simt eu că mă încearcă 


reumatizinul. Oare azi ce nouiate uduc 
gazetele ? 

Pe siradă, cam în dreptul geamului 
cafenelei deputatul Marinescu discuti în- 
sufleţit cu un alegător. 

— Şi ăsta deputat, exclamă colonelul. 
Işi bat joc de țară. 

— Pe vremea mea, adaugă conu Mi» 
hai, deputaţii erac deputați, ounieni, 
cu experienţă. Azi... nişte copii, ăştia să 
facă legi ? 

— Sau schimbat vremurile oftează 
nenea lache. Oare mai e zahăr la pre- 
fcetură ? Da acela cine-o mai fi care ne- 
ce pe trotuar? 

— Un străin, răspunse colonelul, pen- 
tru care cine nu e din târguşorul lui e 

: un străin, 
— Uu inspector, întăreşte conu Mihal, 
„15 în prezentat astară pretectul, 


-— Bun băiat şi prefectul, spuue de 
astădată nenea Tache, numai îi prea ute: 
ce să-i faci, tinereţea. 

Domnul Costică serveşte cafelele după 
gustul fiecăruia, măcar că le-a 'turaat pe 
toate trei din acelaş ibric. Colonelul îşi 
laudă catea lui cam amărâe, conu Mh- 
hai, pe-a lui, poirivită ; nenca lacac, pe 
a lui gingirlie. 

In îibric, domnul Costică păstra şi a 
patra calea „groasă-dulce“ pentru conu 
Pascu, al patrulea, care trebuia să pice. 

'Foţi trei sorb cu plăcere din calcata 
„special” pregătită pentru fiecare, apoi 
își aprind taciicos țigările. 

lată că intră înăuntru conu Alexun.jru 
lonescu-Drăgăşani, pensionar de modă 
notă, adică na mai aştepiat să îmuli- 
nească anii de pensie. 

— Bună dimineaţă. spune plin de viață 
dela uşă. Mă primiţi şi pe mine la masa 
d-voastră ? 

— Cum de nu, exclamă toţi trei, fă- 
câudu-i loc, 





V. SAVEL 


Conu Alexandru se aşează cu spalele 
la geam şi le spune îndată; 

—- Le-am tras una aseară la club, să 
mă țină minte. Două mii dintr'o lovitură. 

— Bravo Alexanrre. eşti bun de cinste, 
se bucură colonelul] cu gândul la ora a- 
peritivului. ,| 

— Şi cum a fost, se interescază nenea 
Tache care în fiecare lună se lasă de 
căru ca să reînceapă. 

-- Cum să fie ? Bine. Face cartea gre- 
cu, cinci mii în banc. Nu pontez.Aşiepi 
să văl cum merge jocu. Câştigă grecu. 
A şasea oară arunc o mie. Acu nui să 
câştigi, îmi zic. Ce, de cinci ori lu rând, 
unde sa mai pomenit? Şlagăr la mine; 
Grecu are două, am câştigat. Incă, odată 
zic ce-o [i să fie, Bag mia mea în lazu- 
nar, las pe cealaltă pe masă. nouă îi a- 
răt grecului, El are opt, a pierdut. Hai, 
zic, las tot pe masă. Grecu se repede la 
pachet. Dacă-i aşa. zic, să mă gândesc şi 
m'am -eprit. 

— Şi n'a turbat, întrebă colonelul. Zice 
că vor să scumpească pâinea, adevărat? 
Nu pricep uude-o sajungem | 
Ca “1: Dusia răspunse conu Alexan- 
dru, ba şi mai rău. Ce-au avut cu miue 
de miau scos la pensie ?-Înloa să [acă a- 
pal la uui, căre cunuagteui serticiul, a- 
ue alții, tineri, Dezorgnanisenză ţara, 


6? 


=—Nu-i domnule un partid cum ştiu 
cu, vorbeşte couu Niihai. Atunci ai vedea 
treabă şi: Democraţie ! Cine-a mai băscu- 
CIt-o 

— Cine ? Ei, întăreşte nenea Tache. 

— Ne ducem dracului cu-atâta demo- 
craţie, nu-i aşa Costică vorbi colonelul, 
adresând vorba. după obiceiul lui şi pa- 
tronului. 4 

— boerii,., îngână dela tejghea domnul 
Costică. 

— Ce boeri, că nu mai sunt boeri acu- 
ma, se răsteşte conu Mihai, toți suntem 
democrați, toţi cu poporul. 

— Aşa-i timpul, otrează colonelui, 
trebue să te dai după păr. 

Urmează apoi o pauză, pentru reflecţii. 
le ce-şi îace ijiecare în minte. 

— lar au să se bată. rupe tăcerea na 
nea Tache. , 

— bată-se pâni i-o lua dracu, răspunse 
conu Mihai. Ce ivem noi cu ei? 

— Sadună şi nu se înţeleg. Tot anul 
numa confesinţe ţin, vorbeşte melauco- 
lua coloneiui. Apoi catre conu Tacie, în- 
trebându-l : 

— Ai vândut tot grâul? 

— Am OprIţ zece vagoane, poate se ur- 
că preţul şi-i păcat să-l dau de pomană. 

— ku nam dat un bob, spune couu A- 
lexandru, în primăvară irece de suta de 
mii vagonul, 

Colonelul cască, se nită la ceas, şi se 
pregăteşte de plecare. 

— Se mărită şi fata lui Stan Dumitraş 
spune couu Mihai. 

— Cu cine ? întrebă interesat conu A- 
lexandru ? 

— Cu feciorul lui Nae Negustoru, Un 
milion al ei, patru ale lui. pot și ei să în- 
ceapă o afacere mai mare, 

— Tot are să se scuimbe vremea, se 
vaită nenea Tache nu mă slăbese deloc 
veu maiismele, 

Pâriniele Cosiache, dela Sfinţii YVoe- 
vozi, intră în cafenea. lucru rar, 

—  blagosloveşte părinte, începe colo- 
nelul. 

— Bună ziua taică. urmează conu A- 
lexandru. , 

— la uite la popă, par'că i sar [i dărâ- 
mat biserica, aşa-i de cătrănit, spuve re 
nu Mihai. 

— bh, viaţă, vorbeşte părintele, că 
doar suntem toţi datori... L-a ertat Dum. 
nezeu şi pe conu Dumitru. 

ovarăşii au amuţit şi au rămas cu o- 
<hii ţintă asupra părintelui, Vesiea acea- 
sta no aşteptau. Eri dimineaţă au luat 
cafeaua împreună; aseară sau întâlnit 
iarăşi, şi azi. 

Părintele urmă: Sa sculat dimineaţă 
după obicei. Sa 'mbrăcat şi a eşit în 
ceardac să-şi ude florile. A căzut aşa, 
din senin. Până să vie doctorul şi-a dat 
sufletul... 

Tovarăşii au rămas tăcuţi, Au lăsat pe 
masă bani pentru consumaţie şi au por- 
uit cu toţii spre locuinţa prietenului ture 
îi aştepta acum pentru cea din urină 
oară pe lumea aceasia. - 


VASILE SAVEI; 





68 


Despre mituri 


Omul e un animal curios. iei leauna 
a fost chinuit de demonul ştiinţii şi 
îndoelii. Sar părca că mintea lui a fost 
o muşină de falnicai întrebări. 

Din clipa în care inteligenţa lui a pu- 
tut formula judecăţi, a răsărit și nevoia 
puternică de lie a fenomenelor în- 
conjurătoare, Dar lucru curios. 

Neîndoios că procesul gândirii e de 
natură subiectivă, personală, în  cecace 
priveşle mecanismul intim al  funcţio- 
nării sale ; pentrucă, cadrele permanente 
ale gândirii, şcolile mai noui sociologice 
le-a dovedit a fi de neindoclnică natură 
socială, Insă, cum am spus, mecanismul 
intim al gândirii este subiectiv. Subicec- 
“ivitatea aceasta. pentru vremurile de 

“ astăzi, e oarccum de corsiatare, iar uu 
de creație. Realitatea exte;nă se impune 
realităţii interne, îi contu:rază judecă- 
țile subiective de valoare după judecă- 
țile obiective de realitate. Ciâ'i inteli- 
genţa noastră, cuni se stie, face două fe- 
luri de judecăţi, judecăţi de realitate şi 
judecăţi de valoare, judecăţi de cousta- 
tare şi judecăţi de apreciere. Nu poţi a- 
precia un lucru, până ce nu-l cunoşti, 
până ce nu-l individnalizezi din reaiita- 
tea înconjurăloare, prin principalele ce 
perații ale minţii, de limitare, relaţie, și 
asemănare. 


Din primele vremuri, omul a căutat 
să-şi explice fenomenele, ce se petreceau 
în jurul lui, Şi aci e partea curioasă. In 
imposibilitate de a face clare judecăți 
de realitate. a făcut din belşug fantastice 
judecăţi de valoare. Neputând să înțelea- 
gă relaţia de cauzalitate din natură şi 
din sociciate, a înlocuit-o prin fauteziile 
minţii sale, satisflăcând astfel deturnat, 
vosecata sa nevoie de explicaţie şi cu- 
noaştere, Operațiunile minţii sale au în- 
ceput prin a creea, iar nu prin a consta- 
ta. Omul primitiv nu a cunoscut reili- 
tatea, ci i-a dat o înţelegere aşa cum min- 
tea lui a născocit-o. Adică, fantastică, 
iveală, absurdă şi poeiică. Astfel luară 
naștere miturile, explicaţiuni subiective 
si arbitrare ale fenomenelor înconjură- 
toare. E totuşi o diferență între mit şi 
legendă. Legenda rămâne pentru totdea- 
mna ireală şi pentru toată lumea arbi- 
irară. Pe câtă vreme mitul începe să 
prindă corp de faptă şi se ajunge, :u 
timpul, să se creadă în realitatea sa. Pe 
câtă vreme legenda rămâne  pretutinde- 
nea şi totdeauna poezie, mitul devine 
fapt. Al. Paul vorbind despre miiul exis- 
tenții lui Christos. face următoarele in- 
ieyesante conslatări asupra conţinutului 
unui mit: „Un myihe este une idee qui 
pvend corps et se deroule en faits succe- 
«sifs, imaginaires d'abord, crus  ensuite,. 
landis que la fable ou lu parole ne font 
«putillustrer une notion morale le mythe 
trouve des fideles pour admetire un Jour 
sa râalite“. „Revue de Synthăse histori- 
que 1925. Tomul 39. „L'existance de J&sus- 
Clrist.*) 

Or toule religiile, şi în deosebi cele j1i- 
mitive, au fost mitice. 

Religia ce melafizica omului simplu, 
ca îi dă răspunsuri potrivite, întrebărilor 
supreme : care e destinul nostru? care 
e destinul vieţii ? Ce e viaţa ? Ce e moar- 
tea ? Cu drept cuvânt, obervă poetul 
Paul Valery : „Une religion fournit aux 
hommes des mots, des actes, de gestes, 
des „pensses* pour les circonstances oi 
ils ne savent que dire, que faire qu'ima- 
„giner“, Religiile vechi au fost toate mi- 
tice, răsărite din imaginaţia oamenilor şi 
devenite cu vremea fapte, peirecute 
cândva şi despre autenticitatea cărora 
nimeni nu se îndoia. Edward Iylor consta- 
tă că mulie din faptele, ce se petreceau 


zilnic, au fost transformate în mituri, prin 
credinţa subicetivă şi puerilă a aninaţiu- 
nii naiurii întregi. Adică tot o revărzare 
a subicctivităţii personale în obiectivita- 
iea înconiurăioare, şi o atribuire Je cali- 
lăp: obiectului, după calităţile subizuvu- 
Ju. -— nl praniuy. = 

„Origina suimistă a miturilor vaiurei 
— scrie Tylor — apare clar în marele 
grip emite al scarelui, al lunii si al 
stelelor. cousderare ca ființe vii, c1 în- 
Tățizace umană“, Avumite triburi su 
batice se acordă în a privi — şi azi încă-- 
curcubeul ca o fiinţă monstruoasă, care 
viețuieşte“”. „Analogiile, cari nu sunt pen- 
tru noi decât simple produse ale imagi- 
uației, erau pentru oamenii din trecut, 
realităţi vii“. 

„Putem clasa legendele, aşa cum ?ur- 
mează : mituri filosofice sau explicative, 
mituri bazate pe descripţii reale, rău in- 
terpreiate, exageraie, sau pervertite; 
mituri atribuind anume eveniunenie fa- 
buloase unor personarii  legemlure sau 
istorice : miluri bazate pe vealizarea u- 
nor comparaţiuni fanteziste ; mituri ima- 
ginare sau. adoptate pentru a da o învă- 
țătură morală, socială sau politică“. 


„Din cerectările făcute asupra miiuri- 
ior, două observaţiuni generale se  im- 
pun: a) miturile îşi au o origine normală 
în evoluţia socială si anume o origină şi 
o cauză definită. Ne apar chiar ca o pro- 
ducție organică a omenirii. b) Nu putem 
reconstitui faze istorice prin interpretări 
mitologice. Mitul ne schițează istoria a- 
utorilor săi şi nu a subiectelor, pe cari 
le tratează, el ne expune viaţa, nu n e- 


roilor supra-umani ci a naţiunilor poe- 





LEON VIORESCU: 


UNIVERSUL LITERAR 


tice“ („Civilisation primitive“. Tom L-cr 
Cap, VIILI-X). 

Dar nu numai religiile antice din Eu: 
vopa au îmbrăcat forma mitică ; ci chiar 
şi xeligiile australicne şi asiatice, Tote- 
mismul e religia mitică, cea mai perfectă. 

Dela Durkheim cunoaştem mai bine 
religia totemică. E interesant însă faptul 
că, în această religie, subiectivitatea este 
oarecum depăşită. în adevăr, Durkheim 
ne spune că : „totemismul este religiunea 
nu a cutărui animal şau a cutărui on 
sau a cutărei imagini — ci a unui fel de 
forţă anonimă şi impersonală, care se 
găseşte în fiecare din aceste fiinţe, fără 
ca să se confunde cu vre-una din ele“. 

„Nu snzațiile au putut trezi, în congti- 
ințe, lucrurile, ce serveau de totem. To- 
tomul este mai înainte de toate un sim- 
lol, o expresie a altui lucru. Şi anume 
a) de o parte a principiului sau a zeului 
totemic h) de altă parte a clanului“. La 
aceleaş conciuzii, la carc a ajuns Durh- 
heime cercetând triburile din Austraiia, 
ujung Moret şi Dany în lucrarea lor 
„Des clans aux empires“ cercetând tii- 
bunile din Egipt ; ci arată însă că pute- 
ica religioasă totemică, se transformă 
cu timpul în putere temporală politică, 
prin ajutorul unci  instituţiuni proprii 
potlachul, care încetează să mai fie mit, 
şi e realitate goală, fapte: schimb de 
A jet şi de bogății. 


Freud găseşte origina totemului şi a 
culiului său într'un asasinat. Fii şetuiui 
clanului, invidiozi pe puterea, bogăţiile 
și femeile lui. l-au ucis; mai târziu au 
început remuşcările, tatăl ucis fu divini- 
zat şi totemul luă naştere din frica ce ei 
o aveau faţă de cel ucis. Mitul a luat 
naştere, după Freud, dintr'o transforma. 
ve a realităţii. Şi astfel luă naştere mitul 
eroic. 


TARANCA DIN FAGARAŞ 


ONIVERSUL LITERAR 


Să-l pot lua în sbor 


Amândoi au vervă și sânt veseli, cum 
în ceasul înserării stau de vorbă în sa- 
lonaş. 

— Am necaz pe clepsidra din buzunarul 
dumitale : mereu o cercetezi.., 

__— E un tic profesional, a răspuns Pe- 
tru. 

Lilia se fereşte de-a schimba tonul con- 
vorbirii, Se menţine într'o prietenie spi- 
rituală, şi atât. Așa vrea el... dar îi place... 
îl place nuult, 

„De ce-a ţinut să vină atât de îngrijit 
îmbrăcat ? Ştie să fie şi elegant. 

Ce cravată frumoasă Î... Toate nuan- 


"fele de violet cu reflexe variabile. Apoi... 


dungu,. croiala desăvârşită a hainei. 

Ca să-l poată privi pe furiș, îşi schimbă 
locul din când, în când. Petru e năltuţ şi 
subțire]. 

De profil, când pleacă puţin capul, e o 
minune |! Fruntea |... lată misterul)... 

Fruntea e genială ! Ea înseamnă totul, 
ea spune totul! E atâta spiritualizare în 
linii, că ființa lui apare imaterială. Con- 
centrat, stăpânit, aerul luj e adevăr şi 
cinste... Un copil inspirat, unul din acei 
copii, cari te domină prin seriozitatea lor, 
Ai vrea să-i alinți, dar ei rămân recj |... 

Lilia ar încerca să facă o glumă, să-i 
spună toate acestea... Se teme însă. 

Poate, nu i-ar face plăcere... 

I-ar nărui o mică iluzie, de care îl cre- 
de ademenit. 

Oare, nu simte el? Nu înţelege ? Mai e 
nevoa de vorbe ? 

La un moment dat, sau trezit amândoi 
tăcând, privindu-se, şi râzând... 

Îşi zicea în gând, Lilia: „Cu cel mai 
fragil bibelo, încă nu ar fi nevoe de a- 
tâta pază... 

De l-aş putea păstra, măcar aşa, cum 
îl am acum !“... 

Să-l pot vedea mai des!... 

Cu privirea lui, ar avea aerul, că în- 











pe E sie IL af E SE ZI A 9. 
pe sie e Dap e 4 ME 

















Li 


„A fost erou — scrie Freud — cel care 
l-a ucis pe tatăl săl, care apare în mitul 
totemic ca un monstru totemic. Mitul a- 
tribue eroului singur o întreprindere, 
care n'a putut fi îndeplinită “decât de în- 
treaga hoardă. Prin mit individual se de- 
gajează din psihologia colectivă. Primul 
mit a fost la sigur, de ordin psihologic: 
a fost mitul eroului. Mitul explicativ al 
naturii na apărut decât mai târziu“. 
(„Psychologie colective . et analyse du 
moi. pag. 104—105). 

Miturile au corespuns unei nevoi. A- 
celeia de a explica fenomenele naturii 
şi ale societăţii. Din ele, vedem evolu- 
ţia inteligenții omenesti, în decursul vre- 
mii. La început poet-teologică, cunoş- 
tința umană sa transformat azi în pozi- 
tivist-ştiințifică. Faza primă mitică a fost 
o fază necesară. Prin ea sa puiut ajunge 
la faza pozitivistă de azi. Şi azi încă, res- 
tupi mitice se mai găsesc în judecata oa- 
menilor simpli ; iată câteva mituri, de 
natură pur teologică: concepţia monar- 
hică de drept divin, concepția grevei 
generale ca mijloc de răsturnare a ordi- 
nei sociale etc. Ele însă sunt predestina- 
te peirii, ca tot ce este perimat şi înfrânt 
de experiența umană. Acolo unde :ălba- 
ticul vedea fantome a toate-făcătoare, o- 
mul civilizat vede doar fantezii inolen- 
sive. Primitivul şi religiosul se înirico- 
şează de mituri . omul civilizat se amuză 
doar. Primitivul era stăpânit de mituri ; 
omul «civilizat stăpâneşte el miturile | 


N. N. MATHEESCU 


treabă ceva... dar, cine să ghiceassă, a- 
nume, ce. 

— Mă întreabă pe 
soarta ?... îşi zice ea. 

O fi şi pentru el, prea târziu ? 

Se dă o luptă în sufletul lui, şi atâta e 
destul, să pot înţelege, că am un preţ 
pentru el... 

Nu se poate, să fie altfel. 

Nu-mi este îngăduit mie să întreb, să 
ispitesc, nici să-l atrag prin mreje : nu ar 
fi demn. 

Adoraţie se chiamă simțimântul 
am pentru dânsul. 

La un gest al lui, ea îi spune: 

„Vrei să ştii, cât e ceasul ?... 

— Eşti grăbit 2... 

, De data aceasta... deloc... i-a răspans 
el. 

— Îmi pare bine... 

— Şi mie. 

Apoi, amândoi au prins a râde, ca a- 
tunci, când te trezeşti vorbind banalităţi, 

— Fi — şi să presupunem, că ar fi, cum 
vrei dumneata — i-a spus el, deodată, 
fără nici o legătură, 

Lilia şi-a zis în gând: „care femee ar 
putea să răspundă sincer, la o astfel de 
Plc Ce să-i spun ?... Tot o banali- 
ate. 

— Pot eu presupune, că dumneata ştii, 
numai decât, ce vreau eu ? 

— Poţi !... 

Iarăş au râs, 

— Cel puţin, sântem veseli, zise ca... 

— Văd, că dumneata, eşti, răspunseel. 

— Dar, dumneata ? 

El ridică din umeri. 

Lilia, în mod aproape reflex, avu un 
gest, prin care, lar fi îmbiat să vină mai 
aproape de dânsa. 

— Numai atât ?... întrebă el. 

— Cum să înțeleg acest răspuns ?... zise 
ea, şi regretă gestul. 

Iarăşi — tăcere... 

Fa sa întristat — el sa întunecat la 
față, și a oftat uşor. 

— Ai trecut vreodată, prin lupte snfle- 
teşti, întrebă şi ea, fără înconjur. 

El o privi, îşi muşcă buza, surâse.. şi... 
tăcu.... 

— Tot eu îţi voiu ajuta să birueşti, mai 
adăogă. ca. Am impresia că sunt egoistă, 
și abuzez de mult preţiosul dumitale 
timp, _ când te invit aici... 

— Te înşeli.., 

— Atunci... vii cu drag? 

— Viu cu foarte mare plăcere !. 

—Nu-i tot una !.. zise ea. 

El iar se umbri, şi tăcu. 

— De ce, e întotdeauna, frumos aici, şi 
de ce, eşti întotdeauna gătită, întrebă 
Petru. 

— Imi fac eu singură sărbătoare pen- 
tru mine însă-mi, pentru gândurile, vi- 
surilor şi dorurilor mele !,. 

Şi. dacă ar fi aşa, cum vrei dum- 
neata |... 

— Fi bine, dă-mi voe să tentreb, la 
rândul meu : 

„Şi dacă ar fi asa, cum vrei dumneata?.. 

-— La mine, e fără să vreau, 

— Atunci... nu accept. 

Incă orlată,. îți voiu da, tot ajutorul. 

— Mulţumesc. ' FN 

— Să crezi, că ai de ce! 

— Imi dai voe să plec? 

— O, da !. Cum nu?. 


mine ?  Intreabă 


ce-l 


a [] i i . E] i ] L ] 
Sonia venia din oraș și întră pe uşă 
expansivă. 

— Ți-l laudă, ti-l laudă lumea întreagă. 
De bucurie, Lilia o îmbia să se aşeze 


LI] 


*) Din romanul Lilia, — Suflet nou. 


mai în voe pe divan, îi punca perne pe 
la spinare, îi mângâia părul şi o ruga: 

„Mai spunc... mai spune |.. Aşa-i.. Sau 
convins cu toţii, că e un geniu! 

— Ei, nu!. N'aş crede, ca această pă- 
rere să fie unanimă. Petru e şi tânăr, 
na avui când să-şi arate toate comorile 
minţii. 

ŞI, apoi ştii bine, că bărbaţii sunt in- 
vidioşi între dânșii pe tema inteligenţii, 
după cum, sunt între elc gceloase femeile 
pe tema frumuseţii. 

De altfel, nici tu nu ai avea cine ştie 
ce probe indiscutabile pentru ca să-l 
proclami chiar geniv. E un băiat exce- 
lent şi c destul. 

Imi place, însă, că toţi îi laudă carac- 
terul, 





NATALIA NEGRU 


Spun că e de-o nobleţe fără seamăn. 

E bun, blând, îngăduitor şi nu numai 
generos, dar de un umanitarism fana- 
tic. Nu trăiește decât pentru cei cari sunt 
în lipsă şi suferinţi. e ieobosi. 

Numai să afle de un bolnav, că se du- 
ce de-l caută la el acasă. Străbate no- 
roaele, intră prin cele mai mizere adă- 
posturi omeneşii, cum sunt destule în 
capitala noastră. Chiar noapiea, după ce 
îşi face vizitele prin saloane, porneşte 
din nou la bolnavi. 

In timpul liber, studiază, 

Distracţiile, petrecerile, aventurile — 
sunt străine de dânsu). 

— Dar iubirea ?.. Simte el iubirea ? 

— Asta... cine poate so ştie |.. Lilio, tu 
singură nu-ți dai seama, ce e cn tine... 


Trupul tău are nevoe de iubire... 


— Oh! nu mai vorbi astfel Sonio. 

Cât greşim, când risipim comoara dra- 
gostelor noastre ! Sunt aşa de rari băr 
baţii cari merită să fic iubiţi!.. 

De ce, viaţa, perfida viaţă, de pretu- 
tindeni îţi întinde curse, şi-ţi pradă su- 
fletul şi trupul ? Unde-i isvorul miracu- 
los, să afund în apele lui, şi să renasc din 
început ? 

De ce să am un suflet cu: semne de ci- 
catrice |. 

— Ei aşi !.. Crezi tu, că merită atâia 
candoare însuşi Petru... 

Tu eşti o proastă, Lilio... Nu ştii să te 
preţueşti... Eşti îmbătată de dragoste şi 
te umileşti singură. Nu te vezi, cât egti 
de copilăroasă ?... 


70 


Tu, Lilio, înţelege, dumereşte-te : oricât 
de paradoxul ar părea este aşa: 

Tu acum, jubești pentru întâia oară !.. 
să nu te mai aud, cu „cicatricele“. Sunt 
ule vieţii. Sunt trofeele din lupte. Şi a- 
poi... bărbatul cel mai cuminte, e totuş 
mai vinovat decât femeea cea mai ră- 
tăcită !. Că bărbatul are toate privile- 
giile ? Să ne întrebăm, dacă e firesc să 
fie aşa,.. Nici un privilegiu nu se reazi- 
mă pe dreptate. 

Omul cu adevărat superior, ar trebui 
să renumțe singur lu privilegii. 

— Sonito, nu-i cer să renunţe la nimic ! 

= Tţi spun răspicat, Lilia: Petru, cu 
toate calităţile lui, nu c mai valoros de- 
cât iinc. Aceasta să-ţi [ie lege. 

Eşti un spiril enltivat, e fiinţă cugetă- 
care, ai inima deschisă peniru a tevăr- 
sa ioute mângâicrile... Eşti. atât de proas- 
pătă şi *ânără !.. De ec, exagerarea pen- 
tru o diferență de vârstă? 

Că ai nevoe de iubire ! Dar e firesc! 
lemeca urâtă, cenușie, îmbrăcată în cu- 
learn pietrelor de pe drum, femeca, care 
mătură strada şi împinge lada cu' gu- 
noae... Fi bine, fii încredințată. că nici 
ca nu se Iij:seşte de dragoste, Este pe lu- 
me o ființă la fel cu dânsa. care o aș 
teapiii seara lu rârciwmnă, ori în locuința 
lvr săracă şi amândoi, cât trudesc, îşi tri- 
met gândurile unul către altul... 

Petru are gustul rafinat : cum nu le-ar 
preţui el pe line, ca pe-o floare, ca pe un 
nbieci de artă!... 

--- Nu, Sonio! Nu miuş mulţumi numai 
cu atât. Preţuirea aceasta. a avut-o el. 
Ca dovadă, e că i-a plăcut să vie aici, şi 
sii stăm de vorbă de atâtea ori.. 

Vreau să mă iubească, aşa cum îl iu- 
besc eu!.. 

— De unde ştii, că nu te înbeşie? 

— Atunci, de ce sc ascunde şi nu aro 
incredere în mine ? 

— Pentrucă e un om adânc, nn un uşu- 
ratec “fără conştiinţa răspunderii. 

— Si de ce nn sar hotări să aibă a- 
ecastă conştiinţă ! 

Sonio ! Sonio ! Un copil! Să am un co- 
pil cu Petru... 


=. Să-l pot lua: în 2bor en mine, pe el, 
pe sălbatecul meu, urmă Lilia. 

Să ue înălţăm sus, pe-o tangentă a lu- 
mii, «le unde să privim pământul rosto- 
golindu-se sub noi, — şi ca două fiinţe 
ale începuturilor, să ne iubim, întrebân- 
du.ne : 

„Ce suntem unul pentru altul ? 

De ce, ca biblicii părinţi, ne-am înstrăi- 
nat, și ne-am răsvrătit ? 

De ce, ne alungăm, ca să ne întâlnim ? 

De ce. ne respingem, şi ne cerem ?* 

Şi... să ni răspundem, iubindu-ne. 

Toa'ă sălbateca mca iubire nu are pu- 
lerea de al misca... 

Lilia, urmă Sonia. De cc ai lăsat să 
ircacă atâta vreme. şi nu te-ai. recăsăto- 
rii, după moartea solului tău ? 

—— Mi-a fost frică, Sonio !... 'Toute for- 
mulele, toate maximele, toute preceptele 
cari sprijină căsătoria, se sfarmă când 
ie învinge vraja dragostii... acel „făcut” 
mai presus de puterile omului. 

Dragostea este a firii... căsătoria este 
a pravilelor, şi pravileie întotdeauna au 
fost nedrepte cu cei slabi. 

Im clipa aceasta. e dragostea, care tri- 
amfă în mine, iar nu principiul căsăto- 
rici. 

O, dar ce grea problemă se trezeşte în 
mintea mea ! Abia cutez să încerc o des- 
legare... 

Trăim încătuşaţi, servili şi nu îuţele- 
gem că pentru sufletul timpului, se im- 
pun tipare noi de viaţă, a căror once- 
pere cere delirul inspirai al răsvrătitului, 
al Satanei !... 

Oamenii sc frământă pe loc, se măce- 
lăvese pentru icorii învechite și nu-și 





UNIVERSUL LITERAR 


ame: aste 
Spot $ 
a SA 4 


LEON VIORESCU: PHISAJ BUCCRUSTEAN 


Li maia ma a ZE m ten ITM mere 


dau scamau, că — trenul cure sfredeleşte 
Alpii, vaporul care spintecă oceanul, ue- 
ruplanul care străbate înălțimile viăzdu- 
hului—că—în  sfârşit—motorul această 


născocire diavolcască — a schimbal pe 
nesimţite şi motorul lăuntrului omenesc— 
şi că un suilet nou — cerc alte norme, 


alte pravili, alie îndreptări... 

Legile de acum, cuprind ecourile primi. 
tivității ancestrale., 

—Paate, ai dreptaie. Lilia. -— însă de- 
prinderile omeneşti, legile sociale sunt 
în sîngele nostru, nu ne putem emuncipa, 
decât doar—triind în afară de socictute, 

— În sângele nostru. Sonio, suni multe 
mosteniri inatile, multe lasităţi. lar în 
legile sociale, sunt multe lacune şi inulte 
nedreptăți !... 

Nu-ţi dai tu seama. câtă nevoc este de 
0 revizuire, de elasticitaie, de expansi- 
une ? 

Increderea în tine. sfântu ncbunie, cure 
te îndeamnă la luptă, să prefaci nioniile 
în idealuri şi idealurile in realităţi — 
iată cea mai rară nestimată a sufletului 
omenesc. 

Acum, când undele nevăzute duc gla- 
sul, gândul și chipul — de la un castit al 
plobului la celalt. nici hotarele dintre 
lumi nu mai au înțeles... oamenii sunt ai 
planetei... mai târziu, cine şiie, ce minuni 
nu se mui aşteaptă. 

Cum dar, legile omeneşti de până a- 
până acum. ele singure să rămână în că- 
tuşile şi rugina lor ? 

— Eu Lilia. am stiut să am un copil, 
de care îmi leg tot rostul vieţii, deşi ta- 
tă! lui m'a mărăsit |... 

— Fi, vezi Sonio!.. Şi tată! copilului, 
a fost soțul tău. care a jurat înaintea v- 
nui altar!.. Iartă-mă, dacă te tulbur, 
poate... 

— Nu mă mai tulburi, Lilia. Fu am hi- 
ruit nenorocirea, mi-am echilibrat sufle- 
tul. sunt liniştită şi stăpână pe mine. 

Totuş, as zice că e mai bine. e.. mai 
practic... să nu te găsească bătrâneța în 
sineurătate, fără atmosfera unei familii, 
fără copii... 

— Mă gândesc, Sonio. ce frumoşi, ce 
prodigiosi sant toți. copiii născuți din iu- 
bure 1... De ce, nu-i ocroteşie nici o lege ? 

Și mă mai gândesc, la câle sunt de fă- 
cut pe pământ î.. De câte energii e nc- 
voe ! Cât sprijin găseşii în cugetare! 
Ce mângâieri îţi dă propria ta romoară 


de experienţe, când siai să disiilezi înțe 
Jesul 1. 

Poate cineva să calculeze incalculabi 
lui ? Azj suntem, mâine ne ducem!,. 

Te căsătoreşti pentru ca să ai un copi 
şi un tovarăş la bătrâneţe... Peste câia 
timp, moartea ori divorţul tc poate vă 
duri... 

Copilul îţi moare în floarca vârstă 
lui, si te lasă pe tine, bătrân nenorocit 
eu suferinți, ce nu se mai tămăduese, 

Părinţii vot muri şi rămân ortanii a 
un colț înfrigurat dceapururi în inima 
lor Î... 

Știu en !.. Dacă. dacă... aș ajunge sați 
Jui Petru. oare nu ar avea şi el veleilăj 
de tirunie ? În mine, oare nu sar tred 
«urda înverșunare a celei pe care, & 
veacuri. p apasă şi o înăbnşe legile ? 

Psihologia femeii, numai străinul ş 
iohagul o poate înțelege. 

--- Tilia să lăsăm teoriile. lu treba 
să muncese pentru ca să subzist. Sun 
fixată într'o ierarhie, şi trehue să figv 
rez ca un exemplu viu... Sunt sclava 8 
ciclăţii şi a legilor. 

Toi ce-ţi pot sune în inomentul aces 
e că mi-e dor de lumea satului , mic 
dar de câmp, de pădure ; de lighiocile do 
mestice, de cântatul cocoşilor, de piscul 
tul puilor de găină. 

Dacă Petru ar șii, cât eşti lu de go 
podină. te-ar stima şi mai mult. 

Vezi, tu nu faci versuri. dar faci po 
zice din cea mai banală activitate ferne 
iască, de la aşezarea cratiţelor prin bl 
dare. 

Canţi armonie si echilibru — adică e 
lrganță și gratie în tonte mărunţişurile. 
Nu cesie accustă cochelărie întâia man 
festare şi cca mai firească — a ariei? 

Şi... ce multă carte ai învățat... Ce ste 
diousă ai fost în Veen. si la nuiversitate! 

Lilia vâmbia ascultând pe Sonia. 
VĂsPUns : 

„— Şuii. cur ce mam ales, Sonio 2 Petra 
nepți întregi ncdormite, făcând planua 
pedapugice, de reorganizare a scoalele 

Șiii, că cu mi-am început abecedart 
la „Domnul“ la Suhastru. Cunosc toat 
scolile din tară. Cele câteva cursuri ar 
Mate la Sorbona îmi dan un curaj nt 
bun. 

Pasiunea mea cesie şcoala satului. 

In acea şcoală văd cu temelia adew 
rată a viitorului... Nu odată, am visat in 


UNIVERSUL LITERAR 


Sestină VIII 
“ LEOPARDI 


E ATAT DE NECLINTITA ȘI CRUDA, 
CA NU O MIŞCA NICI LACRIMILE, 
NICI RIMELE, NICI VERSURILE 


In zorii zilei, când plăcut zefirul 
adie primăvara printre îlori 

şi paserile ciripesc în versuri, 
atunci, dulce, dorurile'n suflet 

spre ea se 'ndreaptă teate cu putere 
că trebui să reia a: mele cânturi 


Stalin putea-voi eu Suave cânturi 
suspinele-mi, sănduplec pe Laura 

făcând să afle a dragostii putere !? 

Dar mai de grab'or creşte iarna îlori 
decât Amor să nască într'acel suflet 
ce rime nu-l mișcă precum nici versuri, 


O, câte lacrimi, vai, şi câte versuri 
mam risipit mereu ! şi“n câte cântu: 
n'am încercat să'nduplec ace] suflet! 
Stă neclintit ca piatra. eăei zefirul 

cel dulce. mişcă numai frunze, flori, 
Mai mult nu poate *nvinge-a sa putere. 


Oameni şi zei cuprinşi sunt prin putere 
de-Amor, cum serie'n proză şi'n versuri ; 
simții aceasta 'n vremea primei îlori. 
Acum nisi Amor. nici a sale cânturi, 
nici plâns sau rugi nu îac pe-a mea Laura 
să-mi iee viața sau ăst chin din suflet, 


In disperarea ta, sărmane suflet, 
ți-adună tut ec știi, orice putere 

cât printre noi trăieşte *ncă -zefirul, 
Pe-oricine n lume “mbii cu triste veFsuri. 
şi şerpii-i poți vrăji cu blânde gânturi, 
şi ghiață poți să creşti gingaşe îlorl. 


Acum zâmbese pe pmiuri ierburi, flori. 
Vai, nu se poate îngerescul suflet 

să nu simţească-ale iubirii cânturi. 

De ne goneşte răul cu putere. 

plârgând şi-apoi cântând a noastre versuri 
cu un bou schiop vomizgoni zetivul. 


Vai, prind zefiru'n plasă, *'nghiaţă lori 
şi*n versuri cere să'nduplec asprul sailet 
ce nu-i mişcat de-Amor şi triste cânturi. 


17 XI 9%. - 


trad. de Î. LEONARD 





turnatele rurale, conduse de tot ce e mai 
nobil si mai cutuziast în inteleetualita- 
tea universitară, 

Modestul meu venit de la moşie, îmi 
înlesneşte o viaţă tihnită, cn destale ra- 
finării în îmbrăcăminte și mobilier. 

Idealul meu însă, e alcătuirea unei bi- 
blioteci selecte, pe care so las moştenire 

_ satului, unde m'am născut... 
Eu vreau cuge'are luminată şi cultu- 
iră în tot ce e fiinţă omenească! 

Atunci, de la sine, fetişii se vor nărui, 
i adevărurile eterne vor înstăpâri !.. 

— Lilio de ce'nu-l inviţi odată pe doc- 
VW la fară, la Sahasţru ? 

— O, nu! Il iea Fiţica de goană. 

Spune-i că-l chemi acolo, ca medie, 

Pâtru dânsa ! 

n ai uitat pe Fiţica! Ce crezi, că 

o Îţi amăgi ? E mai teribilă ca Cerber!. 

Biuc Fie 1... zise Sonia, păşind prin 
salas. Aruncându-şi ochii pe fercastră, 

a thărit, şi a început să bată din pal- 

me, e bucurie... 

— fhici! ghici! Cine vine! 

— În! zise Lilia. 

— Îi Dan, e altcineva... este „miero- 
bul“ da ţară, e prichindelul de loan. 


UI NATALIA NEGRU 


| 
| 





AMINTIRE 


Nu-mi fusese dai să revăd căsuţa de 
lângă râu, unde locuisem o vreme. lar 
dacă m'aş fi întors, oare aş fi recitnos- 
cut-o şi pe cei dinăuntru i-aş fi regisit ? 


Aşa de grabnic se preschimbă toate “n 
lume ; stărue doar aminiirea, care se 
deşteaptă uncori si ne copleşeşte, în- 
demnându-ne la destăinuire. 

Intristat eram de o tristeţă grea. fără 
nume, ce se va fi resfrânt ncîndoios şi 
pe obrazu-mi, că, după ce bătui într'a- 
murgite la poartă şi-mi eşi o  fetişeună 
să-mi deschidă, o auzii din salonul unde 
mă pofltise : 

„Mamă, străinul. Şi atâta de supira:, 
fără un cuvânt. Mergi de-i vorbeşte!" 

Curând o doamnă scurtă și plină se ivi 
cu multe zâmbete. urându-mi bun sosit. 
Şi adause: 

„O zi-două până să te mai deprinzi, şi 
are să-ți placă. Vei fi de-ai casei azi, că-s 
eu şi cn fetele : cea mare-i dusă pe câtva 
timp. ci se întoarnă şi vei avea tovărăşie, 
Alifel—nimenea... ba da, ba da, e şi ca: 
narul !* Păşi în colţul salonului, ridică 
uşor o pânză întinsă pe colivie: „Duiu, 
puiu ..“ Scurte fâlfâiri de aripi tresăriră. 
„Noaptea îl acoper, făcu ea, să nu-l bată 
lumina ; dar în loc să închidă ochii, te 
pomeneşti adesea, că începe de cântă 
şi cântă şi cântă până târziu... Ci matale 
vei fi obosit de pe drum şi eu te ţin cu 
vorba. Poftim sus, iatacul ţi-cste pregă- 
tit“. 

A doua zi. coborit în salon, mă siinţii 
oarecum uşurat de gânduri. Gazda ghimi 
voioasă. cu înțelegere: „Nu ţi-am spus 
cu. că are să-ți placă ? Ia, uită-te, ce lru. 
muscțe !“ In adevăr. stătusem cu ochii 
țintă de uimire. Se deschidea larg înain- 
te-mi un geamlâc, de care la mijloc era 


prinsă colvia sub crenși de viță îngălbe. 


nite cc atârnau de sus, iar peste zăpla- 
zvrilc vii ale prădinei se lăsa o nailşte, 
întreruptă colo de fâsâia sticloasă a râu- 
lui. şi mrelungită iarăs prin taine de um- 
bră nesfârşite până departe,- unde răsă- 
ria, dintre verzi îngrămădiri de copaci. 
vârful nnui turn. 

„Dacă-i vânt, lămuri gazda. de clatină 
arborii, se vede si mai mult, E un căste) 
vechiu, părăsit. numai turme de căprioa- 
re... Te-o duce Fâna să-l vezi”. 

Repetai în gându-mi acest nume; a- 
poi, ca să vorhesc şi eu, împins poate şi 
de ceva am întrebat: 

— Când vine ? i 

— De-acum nu întârzie, mâine-poimâ- 
ne e aci, 

Aveam simtimântul, că era mult aştep- 
tată. Fărtura-i osebită va fi radiat atâta 
farmec încât şi canarul şi grădina şi 
parcul. toate o doreau înanoi. Şi de ea 
fuse iarăs vorba pe înserate. Sora-i me- 
zină. oprită câtva în uşă, zise lându-şi 
capul într'o parte cu resfăţ: „Ghici 
cumu-i Edna ?* 

O privii lung. mai ales:că până atunce 
nu avusesem timp so cercetez pe înde 
lete : chipuci alb surâdea printre șuru: 
biţele de năr hălan. moâle. 

— Fi, ghici ! stărui dânsa. P 

— Cum să fie... ia ca tine, ceva _mai 
snaltă. i MB 

— Asta uşor. aproape de mintea omi- 
lui. Ochii ? 

= Albaştri. 

—- Vezi, nu...vineţi. Părul? 

Și. fără să mai astepte. fugi râzând lă 
sându-mă turbnrat. În seara aceea până 
târziu nu putui adormi. Printre alte 
gânduri mă văzui năpădit cu surnrindere 
în toiul nopţii: „De ce o fi călătorind 
Şi oare-i singură?“ Apoi tot eu: „Dar 


de M. BEZA 


ce mă priveşte asta ?“ Şi cercam zadar- 
nic să rămân liniştit, să pun stavilă în- 
trebiărilor : „De ce o fi călătorind? şi 
oare-i singură ?" Ba, fără voie, din frân- 
turile convorbirii avute căutam să-mi 
conturez chipul Ednei, care într'uu fel, 
cât de necunoscută, mai mult ghicită. mă 
urmăria străbătând adânc şi pe tărâmul 
de amurg al întruchipării visurilor... 

Şi sosi pe urmă aşa de repede în vâlva 
primirii, cât nu avui când să iau aminte; 
apropierea ei sdrobi conştiinta timpului. 
Mă luă de mână: „Ştiam că eşti aici, 
îmi scrise mama. Vom fi prieteni. nu? 
„Aşa ceva zise şi dădui din cap, fără să 
ridice ochii. Glasul ei. timbrul neobizunit, 
mă învălui ca într'o vrajă dulce, covâr- 
şitoare, Dar o simţii mişcând spre bietul 
canar ce o chema întruna şi nu-și mai 
păsa astâmțăr. Atunci întorsei oclil : 
plecată putin asupra coliviei sub vilă, 
cu roche albastră, cu nişte cercei lungi 
de piatră tot albaşiri. obrazu-i părea 
sculptat în ivorivu — părul bogat uzot nr- 
orânduit, bătând, în aurul tomnatice al 
frunzelor ce-l încadrau. Inţelese ce se 
petrecea în mine, că după câteva clipe 
grăi : 

—. Acuma nu mai cesti trist. Mama şi 
soră-mea fură speriate, când venişi. Ară- 
ta-i aşa de nefericit. Din pricina singu- 


rătății poate... Mai cunoşti aici pe ci- 
neva ? 
— Nu. pe nimeni. . 


— De aceea. Însirăinarea-i grea la în- 
cevut ; dar să ieşi în lume si să colinzi 
atâtea ţări... 

Trecu pe o sofa, îsi rezemă capul de 
genmincii  împreunați adăugând: „ra 
stai şi povesteşte-mi. unde-ui umblat în- 
nainte să ajungi aci”. 

Imbiat astfel. am prins a vorbi cu a- 
mănun?e pitoreşti de locnri îndepiărlate, 
de coaste lăsate în terase verzi spre mare, 
de câmpii întregi sub podoaba ghirlănzi- 
lor între duzi, de oraşe ale căror nume 
singure aduc tresăriri nostalgice. Tatuş 
nemiscată sta ; însă ochii, fața cu schim- 
băcioase expresii. arătau o nlăcere vă- 
dită în ceeace spuneam, iar când am no- 
menit de cetatea lagunelor : . Ah. Veve- 
ţia. Veneţia...“ făcu în extaz. Ce vedenii 
vor fi tremurat înainte-i ? Mult aş fi do- 
rit să aflu. 

Și zi de zi, pe cât mă robia mai mnilt 
pe atâta şi trecutul. rostul călătoriilor 
ei, gândul de era singură sau nu. mă 
frământau ; dar cum luam so întreb. 
schimba vorba, până ce întrun rând 
zise anăsat: 

— Curiozitatea nu-i prinde pe 
oameni ! 

— Când e în adevăr curiozitate, in- 
<răsnii cu ; fată însă de cineva mai a- 
propiat. de un paieten, nui o plirere 
să stii tot, tot, să nu-ţi rămâe nimic as- 
cuns ? 

Zâmhi eu nestănânită multumire : 

— Vielean ce cşii... La urma-urinelor 
făcădueşti. că no să mă ţii de râu? 
Mulţi se feresc de pergoanele ce urcă 
pe scenă şi râd si rlâng de dracul al- 
tora... În lunile trecute am făcut ve 
Jesica, ştii Jesica „Negustorului dia Ve: 
neţia“. 

Stătui puţin nedumenit ra și cum n'aş 
fi pricerut. Fa mă privi drent în ochi: 
'— Vezi, că nu-ți pare bine? 

— Dimnotrivă gândesc că-i minunat 
să te strămuţi în vremi si locuri, şi să 
trăeşti atâtea vieţi deosebite... 

După mărturisire acum întelegoam si 
anume din gesturile ei, şi mai ales 1ri- 


să  <g (Continuarea în pagina 74). 


unii 






ei do'sprezece 
000 ALEX, BLOK 
VII 


Şi iar merg cei doisprezece. 
Numai ucigaşu în umbră, 
Numai ucigaşu în umbră. 
Nu-i se vede fața rece... 


Tot mai iute şi mai iute 

Pasul lui înaintează, 

lar la gât hasmaua'n cute — 
Simte — par'că-l ştrangulează.,.. 


Tot mai grabnic ţine pasul... - 
= „(Ce-i tovarăşe Petruşa ?... 
De ţi-ai pus în fac tu nasul, — 
Ori jeleşti după Katiuşa ?... 


... . ai 23 


—" „Oh, tovarăş, frați de arme, 
Fata asta mi-a fost dragă: 

Ei i-am dat vicața 'ntreagă — 
Negre nopți şi zile albe !.., 


"— „Pentru patima-i nebună, 
Pentru ochii ci de prună, 
Ochi ce scăpărau scântei ; 
Peniru neagra-i aluniţă 

De pe umărul ei drept — 
I-am pierdut vieaţa ei 

Și-am pierdut-o pe nedrept]... 





UNIVERSUL LITERAR 





UNIVERSUL LITERAR 































„l-a priviți-l, trai. cum cântă !.. 
— „Ce eşti Petika-om sau babâ?... 
— Vite-l sufletu-şi frământă, 

-— Scormonindu-l... tacă-ţi gura... 

— Hei, Petruka, vezi de treabă : 

— "Ține-ţi gradul şi postura |... 





— „Nu sânt vremurile-aceste 
Să ne dădăcim cu tine! 
Și mai grea va fi povara 
Pentru ziua cea de mâine!,. 


Şi Petruka paşii repezi 
Dintr'odată-şi încetează.., 
Scutură din păr nămeţii 
Şi din nou se'nviorează,. 


— „Hei ! hei, ce-i de făcut?,. 
Nu-i păcat de petrecut!,. 


Zăvorâţi ogrăzile — 
C'o să'nceapă prăzile !... 


Descueţi ca vinuri crame — 
Că fac chef mulţimi golane!,.. 






Trad. de 1. BUZDUGAN 


Gravurile de V. Feodorov. 


TA 


(continuare la Amintiri) 

nul, mlădierea glasului, care — mai pre- 
sus de un dar firesc, era şi un instru- 
ment preţios, fin, cu măestrie „folosit. 
Aceste însuşiri îi dedeau parcă ceva 
“traniu, neasămuit altor făpturi. Deşi 
vara-i cu buzele roşii, pline, mă ormă- 
ia în chip ispititor, uneori totuș mă 
întrebam, dacă 'Edna ţinca cu adevărat 
dle lumea noastră ; lua dinainte-mi 1n- 
fățişarea nălucirilor zămislite din um- 
bră, cer şi frunze ce cresc pe înserate 
în dumbrăvi singuratice și mi-era să nu 
se risipească oarecum în acer. Chiar şi 
împrejurimile cădeau întrun fel de ne- 
realitate. Parcul din faţă păstra o tăca- 
re neîntreruptă între copacii cu tuipni 
“lrepte  împreunându-şi, 'erengile, când 
şi când abătându-le şi lăsând vederii 
prin abureala sfințitului turnul și întă- 
viturile castelului dinlăntrul căruia âl- 
curi de lebezi îşi luau drumul ca în bus- 
me şi pluieau albe în reflexul de pnui- 
pură al râului. „Zânele, cugetam cu, aşa 
se ivesc adesea în chip de lebezi.. Poate 
şi Fdna o fi una dintr'nsele: îşi va fi 
lepădai un timp veşmântul de pene şi ca 
mâine iar şi-l va pune şi se va duce”. 
Şi nici nu luam seama cum se păinjenea 
toate în jur şi cum la rând și mama şi 
sora se retrăgeau la culcare și râmâ- 
ueam singur cu k-dna. grăindu-ne în 
şoapte de multe câte două inimi dornice 
1şi. pot spune. Tresărea într'o vreme: 
„Canarul !...* Şi-l muta în colţ sub o» 
pânză ; şi când îl credeam adormit, un- 
de nu pornea din adăpostu-i să cânte... 
Oare dintr'un prisos de bucurie ori trs- 
ieță 2 Ce râvnă, ce alean de zări libere 
ori de ainoroase tovărăşii îi vor Îi dat 
imbold în tăria nopţii ? Odată mai a'es 
zbucnise aşa de neaşteptat! Afară era 
senin. Stinserăm lampa și lăsarăm duar 
lana să pătrundă. In alba neclintire, prin 
care foi veştede ireceau fără de niel-a 
aliere, singură pasărea se auzia în a- 
vântul trilurilor, ai fi zis un glas des- 
prins de părmnânt se trezise colo să cân- 
io îmhivea—aceiaş ce cuprinsese şi alle 
suflete cn veacuri înainte sub aceljaş ve- 
ghe de lună. | 


„Intro astfel de sicânile: 


rosti ea ca prin vis rârdurile portulu: 
din fermecătoarea grădină a Poriici: 

„Intro astfel de noapte Phisbe căl- 
case temută roua...“ 

Ochii adânci. migdălați. îi  sclipuan 
în umbră :; obrazul ei atât de aproniat. 
Imi strânsc mâna, ca si cum ar [i căntit 
un razăm undeva. degeltele-i reci. fră- 
mântându-se. „Dar tu tromuri, Edna! 
am za. Co-ti este ?* Tnfiorată şi 15sa 
pe umăru-mi capul... Mai cânta pe-ărca? 
Mai plutea luna în văzdunuri ? 

Cu amintirea sărnturilor încă proas- 
pătă mă sculai dimineața vesel, când 
auzii vocea ei slabă plânsă. chemându- 
mă. Colo în colivie, cu arinile strânse. 
zăcea nemișcat canarul. Ce-l ajunse? 
Tuse vrea  neobianuit cântecul, de-l 
curmase moartea ? Misterios ca între- 
gu-i rost şi acest sfârşit. Între culiuță 
ce păstra încă urmele de parfum Yam 
pus si l-am dus în grădină. la rădăcina 
trunchiului de vită: si. dună ce J-am 
înmranat. Fâna nalidă, pu ochii plini de 
lăcrămi. mă nrivi — adânc în snfloru-u 
simțind, că lua si ceva din noi însine. 
amntia cun r! si placul inhiri: ronstre... 

Și nu-mi fuse dat să revăd răsuia de 
lângă rân unde locnisem o vreme. Jar 
dacă m'as fi întors. oare as fi recunus- 
cut-o si pe cei dinlăumtru iasi fi revă- 
zii ? Asa de grabnic se preschimbă toare 
in lume: stărue doar amintirea. care 
se desteantă uneori si ne copleşeşte, în- 
demnându-ne la destăinuire. 





M. BEZA 








MIHAIL SADOVEANU ; 
colo de negură, 
cd. „Cartea Româncască“, 


Tara de din- 
povestiri de vânălvure, 


1926, 


Premiul Goncourt a!) anului 1926 a în- 
cununat în Rabolist, nu numai opera de 
vignroasă semnificaţie regionalistă (în- 
clinațiune ce se pare a cuceri dela un 
timp simpatia criticei remunerante In 
Franţa), cât romanul vânătoarei şi maj 
ales al braconajului. Se  împletese în 
romanul acesta. Seris cu seva nepălrun- 
selor păduri din Sologne, lăstăriguri săl- 
batice cu și mai sălbatice suflete, Pes- 
piră în cartea aceasta, deasă de peisaj 
şi de „poezie silvestră, atâta pastune pri- 
mitivă și un cult asa «dle fervent at in- 
fracţiunilor vânătoreşti încât nimic nu 
miră şi nu alartnează când Rabolioi hăr- 
țuit de jandarmi! şi încărcat cu păcate 
străine, face. moarte de om. Poozia ci- 
negetică merge deoparte şi de alta u în- 
tâmplărilor. ca o ceață de dimineață, 
despicată de goana unor sirepi călăriţi 
de haiduci. De după un cot se poate a- 
răta potera. plumhii se pot fucrucisa, 
însă sovonul matinal va stărui şi mai 
departe, agăţai de arbori, plutind pe oa- 
meni, pentru unii giulgiu şi pentru alţii 
flamură albă, 


Romanul merge 
mocziu, 


mână în mână cu 


Cecace nu este în totdeauna dle ai- 
goare, Ş! cn atât mai puțin când e vorba 
de o Îmerare a marelui nostru Vrie Mi- 
hail Sadoveanu. Pcet, prin excelență. al 
natiunii, dând corp și suflet, muirtilor. 
apelor. pajistilor si umbrelor d. Mihail 
Sadoveanu este acdul moldovan care de 
druă zeci de ani şi mai bine slăvoesin. în 
imnuri personale, frumusețea și micte- 
rol acestei alcătuiri  dumnezcesti care 
esle "Țara Românească, Romanele sale 
sunt. în  malforitatea cazurilor. vaste 
poeme epice în care oamenii suni prace- 
tati fără de volum. pe fundalul alb al 
stilului sin cumpănit și strălucitor. Po- 
vostilor înisent, el însusi ŞI- a vro izat, 
ci timnul însusirea aceasta lirică a ta- 
lentului săn, Alătorati ele două capete 
ale creatiei sale cvice, Soimii si Venea a 
moară pe Siret şi veţi surprinde cnm cu 
ipată vsemănarea de siil si de escnti c- 
pică. riimoul se încetinează cu vremea, 
acdul se iveste pe atant-scena capitole- 
lor si în varabaze frecvente camenlnază, 
asemeni corului antic, întâmplările. că- 
vora le acordă din ce în ce mai nutină 


hhewriate. Asa e enzul în admirailul 
poem. al răzăsiei mrldoveneşit în deca- 
denţă din „Vonra 0 moară ne Siret“. 


Alteori întâmvlări răzlote «unt însiilate 
pe firul comun al amintirilor rovestito- 
rului si scenele. desi delimitate. capătă 
n aer de rndenie și dela canitol la ca- 
pita! treci ca prin cămările rline de lu- 
mină si de voce bnnă a vechilor cuse 
gospodăreşti. 

E. un alt chip, am zice o imagină îuver: 
sată. a nceluias nrocedeu liric pe care-l 
utilizează Mihail Sadovranu. E razi 
acelor imrnale de impresiuni. cum este 
cel de față din „Ţara de dinclo de ne- 
gură“ sau cel de mai înainte, nuhlicat 
sub titlul de basm: Cocostârcul alhas- 
tru“. 


UNIVERSUL LITERAN 





Paper e ret PT II: SCZ MMNTE PAR remeetanai amcie, anul 


ȘI, în felul acesta, iatii-ue apropiații 
chiar ținta de astăzi. 

„Țara de dincolo de negură” e jurn 
lul de vânătoare, fie pe coclaurii şi pi 
zăvoaiele copilăriei autorului. fie pi 
bălțile Siretului suu ostroavele Dunări 
fie prin singurătăţile Rarăului, fie pa 
tăvâmurile imaginare dela pârâul Îl 
în care aspiraţia de mister și de lega 
dă a d-lui Mihail Sadoveanu. îl poari 
la o vânitoare de lupi. în țimutul | 
Mos-Pleşuy, al istețului său nepot sia 
zăvodului Greu-Pământulni. Aspiraţia e 
ceustua de mister, înclinarea de a lăs 
ceva nclămurit în curgerea vieţii şi în 
tâmplărilor, suggerarca unor puteri du 
colo de mijloacele nrcustre de pereerea 
misterioasele  coineidențe care tulbuţ 
şi înfioreazii sufletul, alcătuiseră si a 
wmosfera în care se miscau, întru» rih 
alene, umbrele din „Cocostâruul alba 
tru“. Vânătoarea tânărului neîncoreat ș 





MIHAJL SADOVEANU 


viziunea acelei pasări de vis — himen 
cul cocostâre albastru — pe care vână 
torul bătrân l-a mai văzut şi în tinere 
(ea lui sentimentală şi pc care nu-l ni 
inereşte nici acum, Sau mai târzin acd 
drum pe valea Barnarului, în deslănţui 
rea furtunii de pe cer si a furluni 
instinctelor din sufletul călăuzului Bra 
huza. ca si nu luăm decât două episoade 
din jurnalul de concentrare ostă Ă 
autorului — erau îmbibate locinai de a: 
ceastă atmosferă nelămurilă, negura su 
fleteuscă. din noaptea căreia se poate ia 
şi soarele dar se poate pogori şi bolta 
de catran a iadului. Ceva din intenţia i 
ceasta mistică se află şi în Ţara de din. 
culo de negură, Dacă tovarăşi de vâvă 
toare ai autorului n'aduc în majoritatea 
cazurilor suflete prea complicate ded 
interesante, cu toate că unele siluete, ca 
aceea a lui Voisel, nu sunt linsite de spi: 
rit. dacă încercările de filosofare pe 
tema necurmatului război dintre om g 
sălbătăciuni nu ajută cu nimic la orna- 
mentarea acestei cărţi, prin definiţie, de 





UNIVERSUL LITERAR 


ornamente descriptive, izolările autoru- 
lui, în schimb sau ale celorlalte ale lui 
întruchipări, în mijlocul  singurătățiior 
naturii, creiază în cuprinsul unora din 
capitole, un vid pur şi o tăcere încreme- 
nită, între păreţii de otel ai cărcia _vi- 
brează. toate duhurile nebănuite şi pul- 
scază însuşi suflciul naturii. Fără să mai 
spunem că nu peste tot. că totuș aceste 
ecouri preistorice nu sunt la înălțimea 
acelora din celait jurnal amintit și că— 
observaţiune eficace — acele capitole 
sunt mai turburătoare, mai mistice şi 
mai poetice, în care şi talentul marelui 
nostru liric este mai în largul său și-și 
risipeşte mai din plin culorile palctei lui 
descriptive peste tablourile din natură. 
Pentru că dacă este de făcut o constuliare 
şi nimic nu ne poate opri când e vorba 
de un autor aşa de bogat ca d. Mihail Sa- 
doveanu. este că volumul acesta se re- 
simte de-o oarecare oboseală stilistică— 
datorită în bună parte — bănuesc -— şi 
acelei cochetării lexicale ce-l îndeamnă 
să facă concesiuni neologismelor și ex- 
presiilor prea de ziar. Intenţia ironică 
ce se' poate urmări şi în „Cocostârcul al- 
hastru“ şi mai cu seamă în „Oamvnii 
din lună“ nu lipseşte dar ca umbreste 
şi rupe unitatea de stil neaoş. 

Nici genul scrierii, şi nici materialul 
„Ţării de dincolo de negură“ nu sar fi 
opus unor podoabe stilistice cu care d. 
Mihail Sadoveanu ne-a deprins încă din 
începuturile sale. „Cocostârcul albastru“ 
marcase în opera sa o inovaţie fericită, 
împletire de umor discret şi de poezie 
mistică, pe care „Ţara de dincolo fe ne- 
gură“ şi dacă nu o egalează, nu, năzucșt 
mai puţin să o ajungă. 

Iată de ce nu ne-am îerta să nu amin- 
tim, din noul jurnal liric al d-lui Sado- 
veanu. acele fragmente cu adevărat poe- 
tice : „Pasaj de rațe sara“ cu vizinnea 
aceea de feerie lacustră sau acest fraz- 
ment desprins cu sila şi palpitând de a- 
devărate miragii ca un mic paradis ua! 
apelor : 

„In după-amiaza caldă de primăvară, 
balta dormita înțlăcărată şi grea de via- 
ță, sub arcuri de sălcii înmugurite. Mi- 
rogea în aerul curat a pământ proasnăt 
sa iarbă fragedă. Deasupra, în cerul fără 
nouri. plutiră un timp doi vulturi, 
scriind cercuri contrare, cu arivile lor 
deschise. Unul chema strident din depăr- 
tările-i înalte ; apoi se lisară spre miază 
zi si se mistuiră în albastru. Grauri apă 
rură pe vârturi subțiri de plopi. 

Flmerau în gusă nrelunz. se chomau 
haiduceşte — ușurel şi misterios, ca și 
cum aveau a fărtui ceva departe de lu- 
me şi nestinți de oameni. Chemându-se 
şi urmărindu-se prin lumină trecură. 
Avoi apărură gă'ii mirato. Sosiră și țărci. 
Unele 'n ploni, altele “n sălcii. se sertară 
cu răutate. Şi după ce se împăcară, tre- 
cură pe urmele graurilar. ca să le desco- 
pere fantele. Un broscoi cârcâi de trei 
ori la marginea cerului bălții. apoi lăcu 
plictisit. Deasunra lui 'arăru hrusc nilu- 
licea cea mai mică a luncilor si țârâi asa 
de subțire] încât n'o auzi decât tăcerea“. 


Rânduri cari amintesc pe cel mai au- 
tentic Sadoveanu. poet al descrierilor, 
aşa cum si astăzi ne stănâneşte aimninii- 
rea fie cu împrimăvărarea aceea aburindă 
din . Amintirile cănmrarului Gheorzhiţă“, 
fie cu pălurile solemne si îndurerate ca 
aceea a Petrisorului. la moartea căprina- 
rei, fie cu intermitențele de basm ale 
Coenstâronimi albastru. san cu acea mng- 
nifică învolburare a apelor din , Venea 
0 moară nn Siret“, 

Dacă literatura cinegetică nu şi-a aflat 
in d. Miha! Sadoveanu nici annlosiatul 
şi nici poetul ca a îmbogățit literaiura 
românească cu unele pagini care se a- 
șeazii, întâi, între cele mai frumoase pa- 


giui de antologie pe care însuși d-sa le-a 
scris, şi, apoi, alături de superbele pa- 
gini ale Imi Hogaş, de atâtea altele din 
Em. Bucuta, Bucura Dumbravă şi Al. 
Odobescu, al cărui Fals tractat de vână- 
toare —- afară de veritabilele povestiri 
din viața vânătorească ale d-lui Al. Caza- 
ban — rămâne cu tot caracterul lui când 
livresc şi când oarecum  artificios, cea 
n:ai agreabilă lectură şi cea mai bogată 
percgrinare întrun domeniu, în care 
doar descrierile lui Gogol şi ale lui 'Tur- 
gheniev ne însoțiseră paşii. 


lată atâtea nume ale literaturei noa- 


stre pe hatul acesta al poeziei deseripti- 
ve de unde nu c exclus să mai isbucnea- 
scă — ca să sfârsim în ton — încă mulți 
iepuri încântători. 


N. PORA : "Din lumea lor. Povestiri 
periru copii ed. „Ancora-Benveniști“, 
1926. 


lată o literatură pe cât de utilă pe a- 
tât de -grea. Zac în făpturile misterioase 
ale copiilor atâtea taine, atâtea pofte şi 
atâtea surprize, că nu e nici o mirare 
dacă atâta din literatura confecţionati 
pentru copii rămâne străină de curioz - 
tatea lor. Poate că nu e exagerat să spr- 
nem, în treacăt, că suferim de pe acum, de 
o supraproducţie în maieria aceasta. Aa 
urmărit ani de zile una din revistele 
pentru copii, a cărei ultimă pagină adu- 
cea în totdeauna variante care de care 
mai absurde ale „şotiilor“ — credea di- 
rectorul revistei. în realitate necuviinţe 
de-ale copiilor. Cultul plastic şi literar 
al instinctelor infantile şi formează, în 
bună parte, materia virgină a unci anu- 
mite literaturi de copii. T.atura etică. de 
sigur nu predica anostă cât practica 
sentimentelor frumoase, asa cum sa pă- 
ger: în „Cuore“ al lui Edmondo de A- 
micis sau în romancle contesei de S6- 
gur, este. în deosebi bine primită de 
copii. Fantezia, basmul. întrun euvânt 
feeria, iată un miraj care încântă şi pe 
cel mare, dar mi-te pe cel mic. 

Tată pentru ce vom întâmpina în tot- 
deauna cu bucurie literatura pentrn co- 
pii scrisă de adevărații noştri scriitori. 

F cazul acestui al treilea volum al 
d-lui N. Pora care ne-a mai dat, în ace- 
las snirit. acum aproape 10 aui: De dra- 
gul. lor și cu vreo doi ani în urmă: În- 
ro țară departe. 

Povestirile d-lui N. Pora ne adve în- 
tun ținut binecnvântat de D-zeu, cu 
oameni având suflctele deschise  bine- 
Imi. cu copii ce se întorc din căile gre- 
şelei, după o mustrare de cuget, cu ri- 
sipitori şi  alintaţi ce ajung să mun- 
crească şi să mânpâe bătrânetele părin- 
ilor sărăciţi de măcatele lor. cu orop- 
site, bătând drumul fârenlui. dusman, 
prin ploi şi vânt. dar găsind. ca trimise 
de D-zeu. o stăpână miloctivă la care 
vor munti. și vor afla și adărost cu ie- 
puri ce aduc pentru nepoțelele euminţi, 
onă de ciocolată pe care le asază în :ar- 
hă. ete. ete. Din când în când, satira 
d-lui Pora îşi face loc şi-atunci avem 
acea schiţă crudă „Altă stea“, jovestea 
unrr copii pentru al căror :ată mort în 
răzhni, mamt-en <*-Vueste banii de pe 


pensie, ca să arrindă o Înmânare. „altă. 


seca“. la mormântul eroului necunoscut, 
lipsindu-si copii de steaua tradițională 
de sărhători : ..Se înontase când a ajuns 
acasă, lar în ogradă, rând să treacă vra- 
gul coscovifei lor odăiți din casa dără- 
pănată, băețelul cel mai răsărit îndrâz- 


ni: — Pa steaua noastră, mamă ? Parcă 
ar fi strănuns-o cun junghiu în inimă, 
deabia putu să îngaime: — De unde, 


puiu'mamii. cam aprins-o acoln, lui tă- 
ticu... Nu mi-a ajuns pensia. Păi nensia 
de ce-i asa de mică. mamă ? mai în- 
gână piciul. lar ea strângându-i la piept 


m 


pe câte irei. — E mică pensia, puii mw- 
mii, cinstea-i mare!“ Admirabil sfârşit 
de o satiră cu atât mai acidă, cu sâte 
mai sobră. 

lar alteori, d. Pora creionează scenele 
cărora le-am zice, în deosehire de cele 
din pictură, „naturi vii“ crm e acea de- 
lictoasă „Caritate“ care aer merita o 
citaţie integrală pentru comicul micei 
situaţii şi al marile. intenții: doi copi- 
laşi, la o fereast,ă de casă avută, ur- 
mărind o fetiţă, mai măriciră ce se în- 
cearcă zadaruic, în stradă să urce un 
smeu fămă coadă. Întâi  hucuria, bat- 
jocura, aroi înţelegerea. Dar când unul 
din ei. -.proape desculţ dă fuga în stra- 
dă cu o bucată de cârpă, e surprins de 
bonă şi pedepsit: „Celălalt piciu a vă 
zut tot, s'a pornit si el pe bâzâit și a tu» 
lito dela fereastră. Numai fetita a ră- 
ras în stradă, uitându-se tristă la bu- 
cata de cârpă. rămasă pe trotuar, unic 
trofeu al unei carităţi neisbutite”. 

Trăsături delicate şi care vădese la d. 
Pora, preocuparea de a ridica motivele 
literaturii de copii la locul de cinste al 
artei însăşi. 


EUGEN-PAUL-SAVIN CONSTANT 
Poezii, ed. autorilor, tip. „Prietenii ştiin- 
ei“, Craiova, 1926, 


Foarte înduioşătoare această gospodă- 
vie, sub acoperişul aceloraşi scoarțe în 
care cei trei fraţi-poeţi îşi strâng ver- 
surile. Inegali cu toții, dăruiţi cu aceiaşi 
pasiune pentru cuvânt si mas ales pen- 
teu titluri frumoase, întâiul şi al duilee 
Cesprind din moloz şi câte-o placă de 
marmor pe care se pot citi versuri pro- 
miţtoare. Mezinul, ca cel mai mic. a 
fest luat între ei, la mijloc, ca să se mai 
îmbărbăieze. Şi într'adevăr e şi cel mai 
debil. Poate că. gândind mai: serios, nici 
nar fi trebui: să-l ia: de.pe acnin cu 
dânşii, în această :-merară expediţie. Să 
fi stat acasă i-ar fi tomsit mai ruult, 


Litaniile pentru cei uitaţi ae a-iui 
Paul Constant sunt alcătuite din a- 
titudini, oarecum, teribile. nemai pe 
aria instinctelor, cu greşeli d: dicţinne 
şi de ortografie (afară dacă triul nu-i o- 
pera zețarului !) în versuri cam ca a- 
cestea : 


Oamenii de pază 

Au fugit de ploaie şi de groază 

Infundându-se prin câte-o catenea 

Sau prin cârciunti ca să se 'n'ălzească şi să bea 


sau în cuvinte cam ca acestea: .„Soro 
Beatrice îţi mulțumesc. efc....” ceeace e 
altceva decât:  „Soră Beatrice... sau 
„cojmar“, „şi urtetile”, „printre“, etc, 
o noezie imrosibilă fu care totul e, în 
definitiv în felul — nanieră şi straiu — 
următoarelor versuri : 


Prietino deschide, un ;:0lan 
— O buruiană ca şi tie de mallan — 
ţi cere adăpost în noaptea asta grea... 


Amaurg prin vitralii — al d-lui Cugen 
Constant este în ori:e caz altceva. 
Mi-aduc aminte să fi scris acum câtiva 
ani despre întâiul d-sale volum: Galerii 
de ceară şi să fi remarcat : poemă, de o 
anumită vigoare sălbatică zi drăcească 
„Furtuna“ în care vedeam o syrioasă pro- 
misiune. Regăsesc „Furtuna“ şi în „A- 
murg prin vitralii“. Nu şi-a pieriut din 
acoent : 

„Şi toţi păcătoşii 'ngenuncke şi prind 
[să se închine 
Că'n frica de moarte stă tâlcul credinţei 
i [smerite,— 
Dar sus, cu tichiile roşii pe ceafă lipite, 
Toţi dracii din turla bisericii râd să teşine. 





76 


Şi cu toate că atâtea păcate se pot cu- 
lege. ici colo, în versurile d-lui Eugen 
Constant, în special. inadmisibilele ol- 
tenisme vârâte ca o scabie provincială 
pe sub pielea rimelor, vom lăsa, altora, 
procesul şi vom cita o poezie — Taina — 
a cărei frumuseţe şi noutate cititorul de 
sigur o va reţine cu simpatie :: 


Sunt îlacără şi umbră şi-ţi tremur lung pe zid... 
Vrei să mă prinzi? Mă scutur; sunt plutitor fluid, 
Aci-ţi svâcnesc sub tâmple şi-aci-ți surâd 

(din stea 
Nu dibul zadarnic. Mister e urma mea. 


Ades în miez'de noapte de-i viu prin somn... 
[te temi 
Şi când îţi pier din cale, plângând duios 
Îmă chemi, 
Sbor flutur prin ode şi'n para lămpii mor 
Şi *n zori de zi cad rouă pe câmpu-aromitor. 


Sunt veghe şi hodină; mireasmă şi polen 
Sunt suflet si sunt moarte; uitare şi refren 
Sunt arsiţă de soare si fildeș pe zăpezi 

Simt veşnică minunc. Priveşte-mă ! Nu crezi ? 


Icoana mea răsare din ape şi oglinzi 

1ţă seamănă şi ţie, dar nu cerca s'o prinzi; 
De nepătruvs ca noaptea m'ascund în. univers 
Şi-ţi sar în ochi nălucă şi ie opresc din mers. 


Stă mâlc de rândunele pe ghizduri de fântâni... 
Nu mă cunoşti în ele ? Sunt cântec din bătrâni; 
Sunt purpură de sară si'n cuiburi duc tăceri 
Răsfir polei din lună şi-alin străvechi dureri. 


Sunt roabă şi stăpână. Mă lăiăesc în goi 

Nu-mi profana culcușul cw gânduri de viol; 
Im cărţi, ve albe pagini, sunt vis din alte vieţi 
Si-am măzărit în mintea sărmanilor poeţi, 


Sunt flacără şi umbră şi-ţi tremur pe podea 
Aci-ţi svâcnesc sub tâmple şi aci-ti surâd 
[din stea... 
Nu mă căta... sunt taină... sânt cernere de vremi 
De ţi-am pierit din cate zădarnic mă mai chemi, 


Idolii de humă ai d-lui Saviu Constant 
sunt animați de rcvolie sociale san de 
elanuri religioase în care. poetul. nu îz- 
buteste în totdeauna să le tempcereze 
zelul şi să-i oprească dela anumite erori 
de gust. Toiuşi penirn hucuria de a fi 
găsit. ca si pentru fratele său Eugcu, o 
poezie care să merite a fi citată în în- 
tregime, vom amâna obiecțiile pe altă- 
dată şi vom face lac următoarelor Mo- 
tive indiene : 


Sunt şeri când preoții brahmari desprind 
Dintr'un convoi: stelar câtc-un mister: 
Sunt seri. când şi pe Gansge şi pe Ind 


Nomazii cu ochi galbeni duşi spre cer 
In jurul miilor de focuri sfinte 
Visează la al Vedelar mister, 


Surt seri când toți fakdirii din morminte 
Imvie după-o lungă asteptare 
Şi povestesc la focurile sfinte 


Bătrânilor, tîrumoaselor fecioare, 
Cum au 'văzut în raiul îngeresc 
Pe Sita prefăcută într'o floare. 


Sunt nopţi când vrăiitoarele pornesc 
Să caute'n pădurile virgine 
Ascunse ierburi care lecuesc, 


Simt nopți când melodiite divine 
La cei îndrăgostiţi îţi par un vis, 
Un depărtat concert de violine — 


Extaz bolnav, extaz de paradis, 
Imi amintesc ținutul plin de basme 
Şi iar recad în vraja lui de vis 


Spre încântata țară de fantasme, 





EXPOZIŢIA L. VIORESCU 

& 

INTERWIEV SAU: 
FORONCUL REGIONAL ACA- 


IN JURUL UNUI 
_DEMIC 





m 

In una din sălile din fundul Aleneu- 
lui „dincolo de rotundă, pătrunzând or- 
betie prin ganguri îniunecate mirosind 
a mucigai — izbutești să descoperi cu 
multă greutate o expoziţie, de o rmodes- 
tie, care pălmuiește usturător secile or- 
goliuri artistice, instalate cu pompă stu- 
diată în soloanele vasie şi clocotitoare 
de lumină, de aiurea. 

Pictorul L. VIORESCU — pe care aşa 
de puţini amatori îl cunosc şi Eşa de 
puţini cronicari artistici stiu să-l distin- 
să din potopul de maeştri şi maistoriţe 
cavalcând - pe spinarea curentelor la 
modă — prezintă un caz aparte în cu- 
prinsul plasticii românești, care ar me» 
rita deosebită cercetare. 

Arta este, sau nu, prilej de superioară 
voluptate sufletească în măsura în care 
opera contemplată îţi sporeşte, sau nu. 
cucerirea ta asupra nccunoscutului. 

Căci dacă opera de artă nu depăşeşte 
cu lumea ei de senzaţii si idei expri- 
mate, lumca de senzaţii şi idei neexpri- 
mate ale privitorului. ca rămâne o sim- 
plă delectare trecătoare, fără nici o pu- 
tere răscolitoare asuvra altora, fără nici 
un răsunet, ori cât de vag în adâncurile 
fiintei voastre imralnabile : stearpă și 
indiferentă manufactură. sorocită  nită- 
vii şi pentrn contemporani si pentru cei 
ce vor trăi în nesfârșitul veacurilor xii- 
toare. PRE N NR ec 

Pe mine personal nici odată nu m'a in- 
teresat. și nu m'a miscat, perferțiunea 
în sine și nici aporturile, aparente, de 
originalitate. 

Perfecţinnea e în funcţie de 
vrei să exprimi. 

Sunt anumite senzații. asociaţii, senti- 
mente cari. prin felul lor, cer tocmai o 
dezertare dela perfecta cexpresinne, con- 
sacrată. 





cecace 





D. IONESCU-MOREL : Aventurile ni 
Goansă si Târtică. roman pentru caii 
(desene de B'Arg și Anestin), ediția îl-a, 
ed. , Eminescn“. 1926. 

Roman versificat din Inumea coniilor. 
ilustrat de d-nii B'Areg si Anestin, lucra- 


rea d-lui lonescn-Morel. a ajuns la a 
doua ediție gratie unor calități pe care 
de bună seamă le are. Ea place coniilor 
prin latura aventuroasă a întâmnlărilor. 
Romanul e alcătuit ne două părti. In 
prima îsprăvile desnchiate ale imnelita- 
ților şin urmă visul prin Tad, pentru 
plata  proastelor nnrtări și întoarcerea 
pe calea cea hună. Precum se vede alcă- 
imire intenționată, care să convingă. Da- 
că am formula o obiecțiune am zice că 
prima parte. drevoltată enm e. nare câte- 
odată. a glorificare a nebuniilor celor 
doi aventurieri şi apoi că dacă sar fi în- 
trebnințat proza și nentru prima parte. 
ar fi fost mai bine. În orice caz, o rarie 
pentru copii. 


PERPESSICIUS 


„ce altă 


UNIVERSUL LITERAR 


Origiualitatea e, adese oxi, o ah 
schingiuire, o bolnavă necesitate de » 
părea, o travestire carnavalească ori! 
tragică renunțare la propia ta fiinţă. 

Societăţile viitoare, când, şi dacă ş 
vor ridica, pe temelia de beton a des 
ului omenesc, cle singure vor putea d 
întocmuvască lista spăimântătoare a rată 
rilor, şi a iarselor, pe cari actualele în 
jehebări sociale le-au provocat, înmuw 
ht şi menţinut — şi vor fi la largul ln 
să le precizeze pricinile. 

LEON VIORESCU nu este — pentu 
înţelegerea curentă — nici un artist po 
fect, nici un original. 

Nu mânvieşte penelul cu verva grigv 
rescianismului plăcințiu al cutărui mae 
siru „specific românesc“ — şi nici ni 
cută să exercite, scrijelind retina, «a 
uicelarea morfinomanică braco-picaso-l 
tiană, a atâtor desrădăcinaţi. ă 

Fiindcă Leon Viorescu ignorează mod 
ipnorează trucul, ignorează până și ing 
fensivele rețete technice, transmise din 
atelier în atelier, cari, suplinind expe 
riențele seculare, uşurează munca lucsă 
torului şi-i liberează căile creaţiunii. 





î 


LEON YIORESCU 

E în opera lui. însă, o atenţiune, o sin 
ceritate — (oh ! blestemat cuvânt com- 
promis de cronicari!!!) — o nu ştiu ce 
cucernicie, o fierbere lăuntrică, O 
BUCNIRE  NEPREFACUTA A UNUI 
SENTIMENT INCA  NEINTALNIT IN 
PLASTICA ROMANEASCA şi pe care — 
vag—laş putea compara cu sentimentul 
ce se ițește şi perzistă, — dându-i o 
particulară  coloratură — în DOINA 
noastră bătrână: Tristetă milenară, cu 
impresionantă aromă de fatalitate — 
sfârsind în zburda zglobie a plăcerii de 
A TRAI pentru simpla voluptate de 2 


trăi — nepervertit — cuminte, aproape 
comun ca veverila, ca ciocârlia, ca șoi- 
mul — în nemărginita moşie a Creato- 


rului. 

Din toată opera acestui pictor, se mai 
degajează totus nu ştiu ce sfântă re- 
semnare, nu ştiu ce evanghelică umilin- 
lă, care te surprinde, te încântă ca un 
psalm — şi te absoarbe. 

Dacă ești cu adevărat artist—porneşti 
din expoziţia lui LEON VIORESCU cu 
sentimentul că ai poposit o clipă pe tă- 
râmuri neprihănite şi biblic odihnitoare. 

Parc'ai fi primit in nou botez.. 


„Noi suntem profesori 
şi examinatori... 
(A se cânta foarte pe nâs 
şi gravissim). 


Intr'una din precedentele mele rubrici 
am jinut să accentuez aici că nu va fi 
posibilă nici o reformă, nici un pas că- 
tre organizarea învățământului artistic 
până ce, MAL INTAI, nn se vor verifica 
şi tria cadrele acestui învățământ, com- 


UNIVERSUL LITERAR 





LEON VIORESCU: NATURA MOARTA 


puse în marea lor majoritate, din apeci- 
mene fără nici o legătură cn arta şi-cu 
elementara instrucțiune.  Gândindu-mă 
în special la şcoala din laşi — unde acum 
douăzeci de ani mi-am făcut şi eu prime- 
le studii — adăogam : „nădăjduiesc că în 
postul de director al acelei şcoli minis- 
terul artelor va şti să desemneze un ele- 
ment de înaltă valoare artistică, inzes- 
trat cu vii calităţi de muncă şi disciplină 
— dar mai ales mânat de dorința necru- 
țătoare de a înfige adânc cuțitul în can- 
grenele cari clocesc la însăși bazele a- 
cestui aşezământ. Şi e în primul rând o 
caagrenă cumplită : PARAZITISMUL DD). 
DACTIC. ALTOIT PE PROSTIE ŞI IN. 
TOLERANŢA...“ 

Unele gazete din București au publi- 
cat, apoi, două nume în legătură cu 
schimbarea direcției dela Iaşi:  Ştetan 
Dimitrescu şi Francisc Șirato. 

Acesie două incontestabile valori ale 
artei româneşti — pe cari şi publicul şi 
colecționarii, şi critica severă, şi olicia- 
litatea le-au consacrat de multă vreme 
definitiv — au fost întâmpinate de presa 
icşeană întrun chip odios de suspect, 

Astfel la 13 Januaric c., adică iu chiar 
ziua — (remareaţi straniu coincidenţă !) 
— în care Şt. Dimitrescu trebuia să se 
prezinte, din ordinul ministrului, la ca- 
tedra de pictură a şcoalei de Belle-Arie 
din laşi... ziarul local „Mişcarea“ și după 
el, stereotipic, toate celelaliei timărese 
sub titlul „Lovituri pentru Iaşul artiştic 
un fel de „bun venit“ noului profesvr, 

ra să nu obosim pe lector cităm dua” 
atât: 

Faţă de seoala de Belle-Arte d. Gol- 
diş manifestă desconsiderațiune, peusio- 
nând pe maestrul G. Popovici, un artist 
clasic (sic) care putea aduce încă mati 
servicii şeoalei, d. Goldiş din inspiraţie 
proprie Sau a altora, a numit la catedra 
rămasă vacantă — la catedra de compo- 
ziții, cea mai grea şi mai însemnată ra- 
mură a picturii — pe d. Şt. Dimitrescu, 
un desenator de talent, dar care nu poa- 
te pretinde a preda ceeace reclamă arta 
la această catedră... lar ca corolar d. 
Goldiş proectează a încredința direcţiu- 
nea şcolii de Belle-Arte... caricaturistuiui 
Șirato din Bucureşii, care la laşi, upoa- 
pe În aceeaş măsură, are egali pe carica- 
turiştii Miron şi Sell, debutanţi ca şi da. 
Şirato.„.” (Francisc Şirato „caricaturist !. 


Chiar dacă ar fi — epitetul n'ar puiea 
constitui, pentru nici un om instruit, o 
batjocură : caricatura e o artă suporioa- 
ră pe care nici unul din profesorii titrați 
şi gravi ai Iaşului artistic nur putea-o 
ilustra în măsura în care, de pildă, au 
ilustrat-o un Hogarth un Gavarni, un 
Daumier, un Goya, un Callot, ua lau- 


trec. un Forain, un Gulbrauson, unu 
Schultz, un Brenghel...) 
Apoi : 


su Domnul ministru Goldiş nu s'a gân- 
dit măcar să afle — întrucât nu are nici 
umbră de idee despre artiştii ieşeni — 
cine sunt profesorii şcolii de Belle-Arte 
dacă nu au vre-o activitate şi reputaţie 
avtistică şi dacă sunt ia înălțimea d-lui 
Şirato...* 

(Unui ministru nu-i este îngăduit să 
afle cine sunt şi cât cântărese, ca valoa- 
re artistică, subalternii săi, profesorii de 
Belle-Arte, de cât dir lucrările pe cari 
aceştia sunt OBLIGAȚI — şi vom uxăta 
altă dată pentru ce — a le trimite anual 


n 


la „SALONUL OFICIAL“, Căderile ru- 
şinoase pe cari le-au suferit aici profe- 
sorii ieşeni. sau dezerțările lor lașe, un 
puteau permite nici unui ministru altă 
autudine oiwială tață de domniile lor, 
Heputaţiile artistice, ale profesorilor de 
belic-Arte, în special, nu se câştigă în 
cluburile politice, oricari ar fi ere, ci în 
arena arici, PREZIDATA DE TIsULA- 
RUL ARILELOR). 

Despre contraţii din pressa ieşeană am 
avut şi am încă, o excelemă părere, [i 
cunosc pătrunşi de simţământul onesti- 
țăţii profesionale, (CARE PURUNCIIȘIE 
SA NU-I INDUCI IN ERUARE, CU 
BUNA  ŞIINŢA, PE CITITOR) şi, ma: 
cu seamă, îi cunosc, ca oameni cultivați, 
in totdeauna la curent cu chestiunile ar- 
tistice şi culturale, de pretutiudeui. 

Am exclus deci, dela început. hipoie- 
za că acel asticol a ieşit din pana unui 
ziarist de protesiune. Pentru demaitatea 
breslei, a doua zi chiar, un alt conlrate 
ar fi intervenit să alenueze. dacă nu să 
desmintă,  mprozu celuilalt, presupus, 
prin extraordinar, ignorant ori căzut în 
vonluziune.... şi să arate celitorilor că 
arât Şt, Dimitrescu, cât şi Yr. Şirato sunt 
două mari personalităţi a căror activita- 
te şi reputaţie cântărește greu în ba- 
lanja mişcării artistice româneşti. 

Amândoi tigurează de mult cu pânze 
de o netăgăduită originalitate, în grupul 
de lucrări al ministerului, destinat pina- 
cotecilor si muzeelor noastre. 

„MORȚII DELA CAŞIN“ ai lui Șt. Di- 
mitrescu, din colecția Muzeului Alilitar 
din Bucureşti, e cea mai adânc omenea- 
scă pagină din câte sau zugrăvit in lim- 
pul şi după războiul nostru de întregire. 

Amândoi — solicitaţi de Stat — au ex- 
pus, cu, inconiestabil succes, la ultimile 
două mari expoziţii internaţionale de 
artă: la aceea din Veneţia şi la aceea 
din Paris... Dacă toate acestea anu se 
ştiau la Iaşi, (ceeace cste o imposibilita- 
te) — sar fi putut, măcar, pomeni de ac- 
tivitatea lor anuală, fie în expoziţii per- 
sonule, fie la „Oficial“ şi despre care 
critica TUTUROR marilor cotidiane ş a 
oare reviste sau ocupat cu  îndestu- 
are. 

In „bilanţul artistie*“ al anului 1926, re- 
dactat de marii noştri cronicari — şi ti- 
părit prin diverse reviste şi ziare — sa 
accentuat că CEL MAL BUN TABLOU, 
dinj câte s'au perindat la Salonul Oficial 
din anul trecut a fost, fără îndoiulă, 





78 


magnifica „INTOARGERE DELA PARG: 
a lui,„Francisc Șirato, 

T cu puiinţă bunăoară, ca un gazetar 
ieşean să nu fi cetit nici Croniea plustică 
a ultimului număr din severa revistă ie- 
şeană „VIAŢA ROMANEASCA" — în 
care Şi. Dimitrescu nu esie cotat ca un 
simplu „desenator“ şi Er. Șirato ca un 
biet... „caricaturist debutant ? !* 

E oare cu putinţă, inrăş, ca un ziarist 
de profesiune să nu fi fost la curent cu 
activitatea critică a d-lui Şt Dimitrescu, 
dar mai ales cu aceea a d-iui Francis Şi» 
rato, care ne-a dat succesiv, în revistele 
„Cromrea'”.. „Cugetui românesc“. „ân- 
direa” şi... CHLk MAI ADANCI ŞI MAL 
CUPRINZALUARE PAGINI DE ANAULI- 
ZA  PICIURALA, DIN CATE SAU 
SCRIS YVKb-UDAFA IN LiMoA ROMA- 
NEASCA ?! 

Nu î.. hotărît nu! Un ziaxist ieşean 
nu pu.ea da dovadă nici de acâua lipsă de 
pudoare |! 

Arucolele acelea au fost scrise — (dar 
sfântă laşitare 1... neiscălie,,..) de căue 
unul din proieşarii şcoalei de belle-Are. 

in adevăr şi stiut şi prudenţa laţa de 
Şt. Dimicrescu (care sosise în laşi cu or- 
dinul ministrului...) şi sensul meschin 
beileresc al unvr traze, şi nuiogehle din- 


tre rânduri — (ne reterim la restul asti- 
coluiui, pe care din respeci pentru teti- 
tor nu-l mai reproducem; — trâdau su- 


ficient pe autorul lor, direct interesat in 
cauză. 

Am început să mă îndoiesc însă când 
nici după câteva zile de așteptare, nu-i 
parvenu dela lasi, coniirmarea. i 

Contirmarea aceasta se prezinta autt- 
cipat în uun.ea mea sub lorma unui 
PHULEST ISGALIL DE LOŢi UrilAlL- 
ŢI PRUkESORI ai şcoulei de Belle Arte, 
protest în care sar îi înticral atitudinea 
degradantă din toate punctele de vedere, 
a colegului decăzut la rolul. respiugător, 
de bâriicor anonim. 

Dar nimic... nimic... nimic | 

Tăcere desăvârşită şi în rândurile bre- 
slei gazetăreşti şi în uceea a profesorilor 
dela, Aiteie kt rumoase.e.. 

Sufieiul meu de moldovean sa cutre- 
murat o chpă sub plezueiul celei iai în- 
fricoşate  ruşini pe care o primea, 
neaşteptat. lar demnitatea mea de brestaş 
al scrisului şi al artei, trozni din toate 
temeinle e. ca sub lovitura loruudaiilă 
şi laşă a unui trăzuet din senin. : 

Nu mai aveam nici o îndoială: TOŢI 
PROFESORII şcoalei de beile Arte din 
laşi au scris ori incuviinţat acele arti- 
cole, cu întunericul şi scârna couştiiuței 
lor — şi lau upărit,  milugind tăcerea 
ziariştilor. A 

Nu dragostea pentru Moldova, i-au pu- 
tut îndemna la această josnicie, (moldo- 
venii adevăraţi: „răzăşii lui Şteian ccl 
Mare şi Siunt” — au iu sângele lor, din 
moși strămoşi, un chiag stutornie de cin- 
ste, de curaj şi de mândrie, care-i în- 
depărtează organic deia acte de nemer- 
nicie. ki au intțeles totdeauna să lupte, 
până la sacrificiul vieţii, pentru înilori- 
rea sufleicască a Moldovei şi pentru gio- 
Tia €i). 

Poate sentimentul de ocrotire — une- 
ori legitim — [aţă de fiii năpăstuiţi ai 


Muolodvei. au împins pe acei piulesuri să' 


tabere pe la spate. asupra unui străin ca 
de pildă Şielan Dimisrisecu? (biinică, 
articolele toate, serise cu acest prilej lasă, 
pervers, să se înteleagă că noul orolesor 
este un venetic). NA 

Dar Ştefan Dimitrescu este născu, 
crescut — ca toţi strămoşii lui — pe pă- 
mântul acela prea răbdător al Moldovei, 
—şi toată învățătura, graiul, scrisul, su- 
fletul, cu toate oglinzile lui, sunt moldo- 
veneşti cum nu le are nimeni dintre sem. 
dutarii —— in pette, ul acelor fuginoase 
Lapi ut ! ua te ala 





UNIVERSUL LITERAR 





LEON VIORESCU: NATURA MOARTA 


Atunci, poate, gândut la interesele si- 
perioare ale şcoalei ? (Ce câştigă o scoa: 
lă prin ostracizarea energiilor şi luiniuti- 
lor superioare trimise tocimai să aeriscus- 
că, să injecteze cu viață ucui, să desco- 
pere şi să stimuleze virtuțile creatoare 
aflate actualmeute în strângerea  unar 
faşe asfixiante ?) 

Aşa dar, ce ti-a palui determina pe a- 
ceşti  nenorociți lu  inculificabila lor 
faptă ? 

Numai parazitismul didactic, altoit pe 
prostie şi intoleranţă... 

Ne-o dovedeşte, pusterior, d. prolesor 
Jean Cosmovici, prin gura căruia toţi 
ceilalți complici au siuţit necesitatea să 
se completeze — întrun interviev publi- 
cat în ziarul „Rampa“ din 21 lunuurie €, 

La înireburea : ce crezi despre Truvrga- 
nizarea şcolilor de belle arte d. Cos- 
movici — (et comp.) — răspunde : 

„Sunt surprins că azi, din considerente 
cari nu mă privesc, se incearcă invada- 
rea(!) şcolilor de Arte Frumoase cu ele- 
meute cari nu oieră garanția culturii (11) 
şi nici a unui trecut artistic indiscuta- 
bil (0. 

(Rog pe ciiitor să înregistreze că c vor- 
ba de şcolile de Belle-Arte, adică şi de 
aceia din bucuseşti. unde, recent, au 
invadat” două eiemenie lără „garanţie 
de cultură“ şi fără „trecut artistic indis- 
cutabil” — O. lian şi C. Bessu— nollo- 
van aşijderea). 

Apoi, la întrebarea, cum crede d. jean 
Cosmovici — (et comp.) — car fi Line să 
se recruteze profesorii, răspunde : 

Să urmăm normele... Universităţilor 
(?!9).. anume, Viitorii profesori de Arte 
Frumoase să fie recomandaţi şi primiţi— 
(ce serviabilă gentileţe !) — prin votul 
vechilor profesori...“ 

(Cu prilejul acesta o întrebare indiscre- 
sistemul acesta electiv... universitar ? 
Și apoi închipuiţi-vă greutăți ca: Ilan, 
Dimitrescu, Ressu, Șirato... în balanţi de 
ibrişim a d-lui J. C-et Comp. !! 

(Cu prilejul acesta o întrebure indisere= 
tă-—şi penibilă — d. |]. C.et Comp. a căpă- 
tat catedra tot prin votul unanim al ve- 
chilor profesori ?...) 

Dar trecutul nu ne mai interesează. 

E vorba de viitorul şcoalci. 

Pentru asigurarea prospetă a acestui 
viitor, eu fuc o propunere, la care, sunt 
sigur, d. ], C. et Comp, nu va iscăli — (e 





în niravul d-sale să n isciilească) — 
anume : La ficcure perioadă de trei ani 
si se organizeze de către ministerul ar- 
telor uh fel de capacitate artistică în- 
irc profesorii seoalelor de Belle-Arte şi 
artiştii prutesionisti, liberi, Cine învinge 
— merge la catedră; cine cade, pleacă 
in lume să-şi câştige pâinea, după putere 

Begulamentele — (şi d, ]. C. et Comp— 
le respectă cu febră de maniac) — pot 
Hi modificate în câteva ceasuri... 

Asa dar, sistemul hereditar — al d-lui 
J. C. et Comp -— aplicat la alegerea pro- 
feserilor nu poate fi în interesul superior 
al scoalei. 

Cine se ascunde după deget e descope- 
rit de pe urechi — şi de pe miros, 

La întreburea dacă d. ], C. et Comp— 
cunoaşte părerile d-lui N. N. FONITZA 
asupra reorgunizării învăţământului ar- 
tistic -— d-sa răspunde : 

„+. Dolui Tonitza îi sunt nesnferiţi pro- 
îcsorii şi nu acordă credit de cât urtişti- 
lor. Dur atunci d-nii Şt. Dimitrescu, G. 
Ressu şi O. Hun, devenind proiesori, vor 
înceta de a muti fi artisti 2.“ 

().. binecuvântată descreptitudine |... 

Un artist —,născocitor de frumuseți 
inedite si etern indestructibile-—care îm- 
pluicgşie sarcina de a lămuri unor uesnici 
misterile înalte ce determină logica co- 
respondentă dintre impalpabil şi palpa- 
hil, diutre muzica sufletului şi muzica 
vopselei, a pietrei sau a bronzului ; artis= 
tul, care transmite ncofitului scânteia 
înțelegerei superioare şi a entuziasmului 
neprihănit ; artistul care, smulgând pă- 
mântului un biet vierme sorocit să se tâ- 
zască. orb... îl transformă în fiinţă sen- 
sibilă, îi aprinde făcliile ochilor şi-i des- 
chide pentru caravanele suiletului dru- 
muri neumblate şi nebănuite, către re. 
gatele ideulului suprem — fireşte, me- 
vită mai mult decât creditul meu, a: 
Socieiăţii noastre, ul omenirii — și chiar 
al d-lui J]. C. Comp.!.. 

Dar,—(şi aici nu ne gândim numai la 
d. ]. C. et Comp) — dar dacă, de pildă, 
un chibiţ de club, un maistoraş -le cali- 
urafie cu creerul zeribulit, un peşte al 
moaşei comunale, un mare angrosist 
vânzător de lemue, cu elemente de geo- 
metrie la cântar, sau un june incolor 
care-a învățat, la Paris, cum se picteuză 
pisicuţe negre pe pantofii de atlus ai mă- 
tuşivăi.. devine — pein jucul bileţelelot 


UNIVERSUL LITEDAR 

; 
'albastre. al milogelilor, sau al combina- 
“pilor electorale — „profesor“ la Belle 
"Arte... capătă el oare, prin aceasta, lumi- 
ma, harul puterea nestinsă a artistului ? 

Credit adevărat nu se acordă ue cât 
oainenilor cari reprezintă ei însăşi o bo- 
găție — roditoare. 

Paiaţele — ori cu câte titluri sau de- 
„coraţii ar fi parate, se cotează, la bursa 
societăţilor superior organizate, ca ma- 
terial mort — şi se aruncă la cutia lepă- 
dăturilor. 

Sperând să mă surprindă în contruzice- 
re — (singure animalele nu se contrazic, 
ceiace deconceritează pe dobitocii cu cu- 
getare de uluc rectiliniu) — d. J. C. e 
Comp — răspunde — fireşte tot la în- 
trebarea : ce credeţi despre proiectul de 
organizare a. Şcoalei de Belle arte — ur- 
mătoarele : 

„Amintirea d-lui N Tonitza se indig- 
ncază de urățenia modelului şi de pozele 
în care modelul era pus de profesorul X 
al se. de Belle Arte, pe vremea când d-sa 
era elev. Dar de ce d-sa. azi um pictor 
valoros, şi încă de pe atunci cântăreţ at 
culoarei, de ce n'a prins de pe atunci din 
urăţenia ace'ui model o armonie «le cu- 
lori sombre: cafeniu. negru, verde 
(roaznică armonie!! Merci!) şi de 
ra wa scos din modelul citat tat a. 
ecia ce el îi putea oferi — (de ce nu 

tă 





FR, ŞIRATO 


scoţi de la tel... ceiace-i poţi oferi tu ?!1!2) 
în afară de argumentul de linii ori $coa- 
lă, impus de proiesori ? (Şi eu care ştiam 
că, la şcoală, arpumentul  proiesorului 
este... linia...) Dacă în orele de curs d-sa 
era obiigat să lucreze după norme fixe 
şi în veucrea protesorului..., (acest şi «ste 
de o logică zdrobitoare).. nu cred că ci- 
neva lar îi oprit săşi experimenteze 
problemele picturale la rezoivirea căro- 
ra a ajuns de abea azi, după douăzeci de 
ani de muncă şi studii...“ 

Adică su.dacă ai, băiețele, dorința de 
a învăţa să rezolvi probleme de pictură... 
şteruu-o de aici, la maică-ia acasă, şi 
experimentează 20 de ani singur. Aici, 
la Belle Arte, nu se pierde vremea cu 
fleacuri de acestea. noi aici —  (loarte 
grav) — noi, pro-fe-so-rii im-pu-nem nu- 
mai ar-gu-men-te de li-nii şi şcoa-lă...“ 

Un astist-proiesor — iar nu un profe- 
sor simplu — ar îi dibuit din vreme ten- 
dinţa, zbuciumul, idealul copilului — 
pictura — si nu larfi ţinut locului, uci- 
gânmdu-l cu „linia” şi „şcoala” ca tocmai 
după 20 de ani să-şi revie sărmanu vic- 
timă, din boala somnului tâmp, pe care 
wa injectat-o „prolesorul” cu seriuga lui 
idiot-autoritară.. Aici stă marea  deo- 
sebire dintre rolul — binefăcător ca roua 
—al artistului-profesor şi rolul, ucigâtor 
«a mana, al simplului profesor, fără re- 
laţie cu arta. A Ş 

Şi tot aici stă “graniţa între academic şi 
elasie, 

D. ]. C, et Comp — (neiaprăviţii simi 
Jututuvauga buoesiiuiea eâ au cunipata.. 


hilariant) — pretinde — în acelaş intet- 
wiev, că toţi profesorii sunt academici 
cum a fost — dar exact — ,şi Leonardo 
da Vinci“ 11!) 

Doumne ! 

Academicul —— picoşniţă vulgară—mos- 
teneşte şi transmite. numai, o formulă 
încremenită, fără să-i fi pătruns compo- 
ziţia şi organizarea intimă, fără so poată 
juscitica şi fără să îndrăznească a vo mo- 
difica. potrivit altor stări sufletești.—al- 


ior conformaţii cerebrale, altor viziuni 
şi idealuri. 

Pedanterie — exclusivism si  intole- 
ranţă. 


Clasicul vine cu formula lui — fiindcă 
vine, mai întâi cu sufletul lui, aparte. 
Formula vie, în necontenită creştese şi 
adâncire, fiindcă răspunde unei vieţi in- 
terioare în nehodinită progresie și care 
se vreu exprimată din ce în ce mai lim- 
pede şi mai fără de greş. 





ŞT. DIMITRESCU 


Ce n'est pas ma phrase que je polis, 
mais mon idee — cciace, se aplică netul- 
burat şi în plastică. 

De aceia 'clasicul rămâne. în secole şi 
peste secole, actualul fiindcă se păs 
treuză pruaspăt, impresionant şi, veşnic, 
fundamental omenesc ; iar 
tronează — farseur impertinent — humat 
în epocile în cari oboseala sensibilităţii 
creatoare, contemporane, ajunge la pu- 
roxism. 

Când spiritele unei vremi se reaprind 
la scânteia unui ideal activ, acadurmicii 
se simt tulburaţi în tihna lor râncedă, şi 
li se pare că vântul proaspăt care sufiă 
în omenire «e o travestire a  cabalei 
care ţinteşie să le şterpelească : pensia, 


- leafa, bucata de rasol de pe masă. 


Dovadă. La întrebarea: „cum priviți 
revolta multor artişti în contra artei acu. 
demice“* — d. ]., C. et Comp. răspunde, 
cu luciditatea şi preciziunea' omului ob- 
sedat de o idee fixă: 

„Sculaţi voi să şedem noi...“ 
„Rampa“ din 21 lan. c.) 

In acelaş interwiev, corespondenuul re- 
porter al gazetei din Bucureşti, încearcă 
o ultimă chestiune : 

— „Noul regulament al Salonului Ofi- 
cial din 1925, vă mulţumeşte ?,.* 

— i-l caracterisez — răspunde d. ]. 
C. et Comp. cu un singur cuvânt: SO- 
VIETISM“ „Nici un (fiţi atenţi: NIC: 
UN !) pictor dinainte de 1924 nu mai este 
recunoscut. Plastica românească începe 
deia 1924." 

Cuuwuşteţi dia vânduniie do mini sus 


(Vezi 


acadomicui: 











E: SI ZSI La Z 
. a 29, Ca 
44 Arzi "405% ) & N) 













SATA TPREL EUR 


„D-NA CU CAMELII* LA NAȚIONAL 





Cine nu ştie povestea? Cine na uitit 
vomanul ? Ce puţini trebue să fie aceia 
cari nau văzut piesa! Dar câtă vrme 
încă n'o să se reprezinte această pi.să, 
care are avantajul, că-i sentimentală, Şi 
unu vedem în cursul posibilităţilor de 
transformări morale si sociale, motivul 
de eliminarea  sentimentalismului, Ba 
pare dimpotrivă. In vremea noastră, uşa 
de frământaiă de economişti, şi finun- 
ciari ; în vremea tristelur acuzaţii că 
toate preocupările iau o îndrumare de 
grosolan materialism, melodrama e ap;e- 
ciată. Sar putea zice ca lacrimile ţâşiu se 
în şiroae la teairu şi nu, se face nici un fel 
de economie bugetară în ce priveşte 10- 
losinţa batistelor. 

„D-na cu camelii“ e o piesă de tinere: 
țe. Romantică. Par'că gâlgâe de suspine. 
E tot texiul unei romanțe duioase. Re- 
gretul şi remuşcarea celor dintâi ani ai 
tinereţii iubiioare, pasionate, dureroa::e, 
împât.uniie, E prilejul aminiirilor băti â- 
nclului şi bunicuţii, care-şi şterg pe furiş 
de sub gene lacrimile, când aepoţeii 
sglobii fac şi ei ce-au făcut cu sinceri!a- 
te înaintaşii lor. 

Și fiindcă această sare de suflet o re- 
prezintă piesa, — piesa ca alcătuire d-a- 
matică e uşoară, — dăinueşte şi ispite- 
şie pe cele mai de seamă ariiste să in- 
fățişeze rolul principal, ca să-i trăinicea- 
scă fiecare viaţă, în chipul ei. 

Am văzut acum în „Doamna cu 
melii“ pe d-na Maria Filotti. 

Aclamaţiile publicului au dovedii, că 
d-na Filotti a fosi acea „ID-nă cu camelii“ 
pe_ care o aștepta publicul, 

Şi-a câştigat această artistă de nare 
talent şi de adâncă înţelegere a tuturor 
nuanţelor roturilor, încă uuul din acele” 
succese impunătoare, care însemnează o 
carieră de muncă. 

„Partenerii au fosi antrenați în nota 
piesei, în acelaş cadru ca şi eroina. 

Montarea în cadrui vremii, atrage tou- 
te laudele pentru d. director de sceră 
Enescu, 


aa 





relajia dinre profesorii ieşeni şi „Salonul 
Oficial“. Ca să scurtăm lămuririle şi co- 
mentariile transcriu pentru cei ce vor 
să cunoască adevărul şi epiderma d-lui 
prof. ]. C. et Comp. următorul tablou al 
marilor premii naţionale — (de câte 100 
mii lei) — decernate din anul instalării 
„sovietice... 

1924. — Mirea... fost director al şc. de 
Belle Arie din Bucureşti — circa 80 ani, 
1925. — G. Petrascu — circa 60 ani. 
1926. — Th. Pallady — circa 60 ani, 

Aceşti 3 artiști şi-au început oare ca- 
riera lor plastică la 1924 ?.. 

Dar, ca să anticipăm asupra unor even- 
tuale şarlatancsti insinuări de  complo- 
turi anti moldoveneşti în Capitală — 
(Vai Moldovo, pe ce mâini încăpuşi!) 
— vă pot informa — si la rigoare servi 
actele civile că din cei 3 bătrâni laureați 
ai salonului „Sovietic“, doi: Petrașcu şi 
Pallady, sunt neaoşi moldoveni. 


N; N, TONITZA 


UNIVERSUL LITERA 


E CONURI 


REDACŢIONALE 

(1 S'a pus sub tipar Tabla de materii 
a Universului Literar, pe anul 190. 

Dl] in numerele viitoare vom publica 
versuri, proză şi studii: Ion Pillat, Vic- 
tor Eftimiu, Sărmanul Klopgtock, C. 
Ardeleanu, Alice Gabrielescu,  Syivrus 
Rolando. Sarina Cassvan Pas, A. Murcu, 
Carapancea, P. Igiroşiunu, Sergiu Dan. 
George Dorul Dumitrescu, N. L. Herescu, 
lon Buzdugan, etc. Ă 

D. Ji, Aderca vu adăoga un post-serip- 
tum da Micu! tratat de estetică, 


SCRIITORII 

G A apărut în edita „Cartea Ito- 
mânească“ Fuga lui Şetki, (237 pag. lei 
70), romanul. premiat la concursul cdi- 
urii, al d-lui Emanoil Bacuţa. 

In auăsturea menţiunilur ce vom con- 
sacra acestei opere asteplată. reamin- 
tim că d-l Emanoil Bucuţa, joctul Flo- 
rilor inimii şi al Românilor dintre Vi- 
din şi Timoc, etnografie și literatură în 
acelaș timp, e autorul begăturii roşii, 
admirabila povestire dramatică apărulă 
în „Cartea Vremii”, lu Fundaţia Prin- 
cipele Carol, lucrare care a obținut, 0- 
dată cu binemerituta utenţie a criticei, 
premiul „Femina“ pentru lomâna, 

Fost redactor intensiv al Ideei Buro- 
pene, în care a publicat cutezătorul său 
„ziar al unui drumeţ. neapărut încă în 
volum), fest divector al Buleţinului 
Cărţii, redactor lu Arhiva Socială, dc- 
ţine astăzi cronica literă la Sccieta- 
tea de mâine, foilotonul paginsi cultu- 
rale u Universului, fără să mui amintim 
de. neobosita sa activitate cu director al 
sovviciului publicaţiilor, din ministerul 
inuneii și subdivector Ja Fundaţia Prin- 
cipele Carol. 


CARŢI NOUI 


2) MIHAIL NEGRU: Spre Africa, la 
marginile pustiului, jurnal de boră. In- 
semnăvile unui călător. Cu o prefaţă 
de d. Comandor I. Bălănescu; cd. „So- 
cec, 1997; 44 pag, d hartă, lei 10). 

'] MARIA M. POP : Constituţia şi or- 


ganizaţia . Societăţii Naţiunilor, tip. 
„Prietenii Ştiinţei”, Craiova. îl pag, 
lei 10. 


REVISTE 


DO VIAŢA LITERARA (1, 54, 22 lu- 
nuarie 1927). — Despre Un mare poet 
al tradiţiei : Ion Pillat, seric «d Al. Bă- 
dăaţă, care semnează, de asemeni, un 
variat bilanţ literar al anului 19265 
Opere şi autori, de d. Pompiliu Constan- 
tinescu ; dn convorbirea d-lui 1. Vale- 
rian cu d. Horia Furtună, în aşteptarea 
veapariției din ce în ce rai puţin prb- 
blematică a „Ylacării“ — acest istoric, 
oricâud. interesaut : 


E lumgă povestea cu „Flacăra care se a- 
prinde merev în ţinutul Jiteraturii, ca Şi lu- 
mina care stărue în preajma pământului cu as- 
Cunse COMOTI, 

D. C. Banu a început întâi: cu Petre Locus- 
teunu, înainte de rizboi. Ti-aminteşti, poate, 
cu câtii evlavie se păstrau cei câțiva gologani, 
de fiecare tânăr iwbitar de literatură, ca să-și 
procure săptimânal revista carc reuşise să în- 
irmnească tot ce aveau literile noastre mai dis- 
ins „Cronicele permavente, pe lângă cet dot 
dintâi le aveau: E. Lovinescu: Cronica tea- 
trală, Sp. Hasnaş cea literură, iar Mărgăritescu, 
muzicală. Versuri şi proză isciHeau : losii, An- 
gel, Cincinat Pavelescu, Oreste (Georgescu), 
3. Draguslav, Vissarion, Stamatiad, Gregorian 
si alţi. ă 

Sub pseudonimul colectiv Const, Paul se as- 
cundeau Banu, Hasnaş şi Locusteanu. 

Asta ar fi prima îormă a „Flacărei“. 





Mai târziu, d. Banu ne-a chemat pe noi: Pil- 
lat, Maniu şi cu mine. In această periqudă şi-au 
desvăluit primele începuturi o seamă de poeţi 
noui. Aş putea spune, că datorită mie, au pu- 
tut îi publicaţi : V, Voiculescu, A. Dominic, Tu- 
dor Vianu şi Marcel Romanescu, 

Dupi războiw, „Flacăra“ a apărut cu d. C. 
Banu, Pillat, Porsena, Sergiu Manolescu, Ion 
Sân Giorgiu, Alice Soare şi cu. 

Nu pot afirma că numărul cetitoritor a cres- 
cut după război. Dacă înainte de război scoteam 
până la 15 mii de exemplare, după această pcri- 
oadă nu am putut ajunge nici 20 mi, cât an: 
îi vruț, Din cauza greutăților materiale revista 
şi-a încetat un timp apariţia pentru a apărea în 
a patra formă sub redacția poetului lon Minu- 
escu, Claudia Milian şi Vintilă Rusu-Șirianu. 
Probabii că nici literatura modernistă, nu a a- 
juns încă să placă publicului nustru „căci şi sub 
această metamorfoză n'a putut dăinui. Acum e 
vorba s'o scoatem din nou. Ne mai trebue pu- 
țin ca să complectăm suma necesară pentru un 
început. În această privință, trebue să mai vor- 
besc cu d. C. Banu. 


LD) SOCIETATEA DE MAINE (1V. 3. 
23 lau. 1997). 

Despre „Psichologia satelor“ scrie d. 
P. Rădulescu-Motru, arătând cum sa- 


tul românesc e lipsit de „personalitate 
energetică” ; 


Satul românesc nu este dar lipsit de perso- 
nalitate, Pe cea istorică, sau etnică, el o are 
fară discuţie. Ei nu are însă o personalitate e- 
nergetică, adică o personalitare, care conti- 
nuând natura, Să cCreieze peste natură forma 
nouă de energie. Braţele şi creierul săteanului 
român nu transformă materia primă în creaţii 
originaie, care, încorporat apoi cuturui române 
întregi, să întrețină evo'uţia acestei culturi, 

Suut ţări, ne spun geografi, unde grâul nu 
ajunse nici odată să fie spic, și se înmulţeşte 
numai prin rădăcini. Aşa este şi personalitatea 
satului românesc. Ea continuă prin rădăcini, nu 
prin spicele creaţiei sale. Sufletul ei naşte şi 
moare în mediu! strâmt al satului, nimic din 
producţiile ei nu răzbate în afară. 

Cu şi grâul din pomenitele ţări, sufletul săa 
teanului român ru ajunge să rodească, El este 
v rezervă obosilă sub pământ. Dacă această 
rezervă ar ieşi la lumina zilei ! Dar cum şi prin 
cine ? Conducătorii lui sunt orbiţi de un perso- 
nadism bolnăvicios. În toc de deprinderi profe- 
stonale, care să înobileze munca siteanului, 
conducătorii lui: îi dau fraze palitţice, In loc de 
ordonarea eului, conducătorii dau dezordonarea. 
In loc de conştiențiozitate protesiunală,: condw 
călorii pregătesc misticismu! revoluţionar, Ca 
şi cum cul lisat de sine nu este în deajuns de 
înclinat spre misticism şi revoluţie ! 


„Din trecutul ţărănimii române“, cer- 
cetoază, în continuare d. Petru Suciu; 
d. Emanoil Bucuţa, cronica literară des- 
pre Cantemir, Victorii franceze în Io- 
mănia și romanul d-nei Bengescu ; alte 
colaborări, d-nii: Şi. Bozdechi, N. Daş- 
covici. Ol. Boitoş, lon Băilă, ete. 

C] INDEMNUL (IV, 4—5, Dec.-lanuarie 
1927 — Tg. Mureş). 

D. Mărtinaş: Spre maturitatea lite- 
rară ; Ovidiu Papadima: Bătrân ocean 
(trad. din Contele de Lautrâamont); 
Supliment francez și sunliment latin 
(fragment din Sărmanul Dionis pe lă- 
linie şi  savurose inscripţii funerare), 
de prof. N. Sulică, 

D) FREAMATUL (II, 1—2, lan-Febr. 
1927 -- Focşani), 

Poezii de: Gabriel Drăgan, Gr. Veja, 
traduceri din Ardengo Soffici şi Rainer 
Maria Rilke; Cronici literare şi arti- 
stice bogate, interesante, de C. Radu, 
G. Drăgan, Pimen Constantinescu, etc. 
In frumos studiu de istorie literară, 
Alecsandri e de origină italiană ? iscă- 


lește d. C, Radu, tânărul istoriograi, 
membru al şcoalei române din Roma, 
Reţinem concluzia : 


E cunoscut procedeul unor poeţi de-a învă 
lui în negura trecutului umila lor origine, pw 
nâni-o pe Stama vreunui erou legendar, Aşai 
a fucut Ronsard şi aşa credeam că a voit să 
facă şi Vasile Alecsandri, de-a scris la 186, 
în Suvenire din viaţa mea: 

„Familia mea este originară din Veneţia, în 
timpul când această republică era strălucită, 
Sirăbunul meu, om cu imimă îndrăzneață și cu 
spiritul cavaleresc, veni în Moidova şi puse 
a lui spadi în serviciul ţării, se căsători cn 
o româncă şi deveni obârşia familiei Alec: 
sandri”. 

Aseminarea cu fegenda banului Mărăcină e 
evidentă, Originea poetului nostru trebuie deri 
căutată —— după dânsul — în trecutul glorios 
ul unei ţări străwe: Italia. Străbunul Imi tre- 
buc si fi fost ncgreşit un cavaler medieval 
cu „spirit cavaleresc“ şi „inimă îndrăzneață“, 
căci altminteri mar cadra cu idealul medieval 
al romantismului. Venind în Moldova, străbunul 
lui viteaz „puse a lui spadă în serviciul ţării“, 
intocinai ca banul Mărăcină, care-și părăsi pa- 
tria pentru a-şi pune spala în sesviciul Fran- 
țel. 

Dar de ce străbunul lui e italian și nu tran- 
cez ? Poate pentru că numele lui, având o 
formă apropiati de nmmele italian Alecsandri, 
ar putea mai uşor să inducă în eroare pe isto- 
ricii literari, tentârdu-i să aducă chiar argu- 
mente în sprijinul acestei aserţiuni ? 

Şi de ce-a ales ca oraş de origină a stri- 
bumului său, tocma: Veneţia, şi nu Genova, Mi- 
lano, Roma ori alt oraş italian ? 

Oare pentru că în istoria trecutului nostru 
se citează deseori Venețienii cu cari am avut 
relații comerciale, şi deci, alegându-și de stră- 
moş un verețian, ar fi făcut mai plausibilă ve- 
nirea aceluia în Moldova, pentru a-şi pune 
snada în serviciul Moldovenilor ? 


COLINDE ROMANEŞTI LA PARIS 

CI] n seara zilei de 3U Decembrie 196, 
corul „liora', dela capela română din 
Varis, a dat un concert de Crăciun, o 
„iuudițiune de colinde“, cum zice pro- 
grarnul. 

Concertul a avut loc în chiar bise: 
vica românească şi a fost dirijat de d-l 
]. Chirescu. 

Programul, care a avut darul de a 
încânta, numervasa asistență, formată 
în marea ei majoritate din francezi, e 
următorul : 


)f 
1. a) Domnul [isus Cristos, b) Pteca- 
rea Magilor, de D. Chiriac; 2. Patru 
Păstori, ae T. Popovici; 3. Mare minune 
s'arată, de P. Ciorogariu; 4. a) O, ce 
veste minunată, b) Moş Crăciun, de D. 
Chiriac ; 5. Gununa de trandafiri, de G, 
Cucu ; 6. Crăciunul, de D. Curlin, 
: II 


1. a) Trei Crai dela Răsărit, b) Sus, 
în poarta Raialui, de D. Chiriac; 2. 
Stântul Domn Iisus, 3. Somnul lui lisus, 
de PF. A. Gevert; 4. In cetatea Betieem, 
«de 1. Chirescu; 5. Trei colinde p. copii, 
de G. Cucu ; 6. Noi umblăm şi colindăm, 
de M. Barca. 


CERCUL „SBURATORUL'“ 

In şedinţa de Duminică 23 c., d-na 
Ştefania Zotoviceanu a citit piesa ori: 
gimală în 3 acte „Mariana şi ceilalţi“, 
D-na Hortensia Papadat-Bengescu, un 
fragment de roman, iar d-nii Oprescu și 
Valerian, versuri. 

Asistă d-nele Lovinescu, Ortiz, Laho- 
vary, Cantuniari, Petre, Frollo, d-rele 
Archip, Delavrancea, Movilă şi d-nii E. 
Lovinescu, BR. Ortiz, F. Aderca, G. Can- 
tuniari, P. Constantinescu, G, Nichita, 
G. Călinescu, S. Tudor, Em. Gulian, 1. 


Cornea, |. Pogan, I. Constantinescu, etc. 
ATELIERELE SOC. ANONIME „UNIVERSUL“. STR. BREZOIANU No. (|, BUCUERŞTI