Nicole Kornher-Stace — Arhivista WASP

BESTSELLER NEW YORK TIMIDE 


NICOLE 


KORNHER-SIACE 


ARI CA 


WASP 


„Un bildungsroman postapocaliptic uluitor de frumos, 


4. (- 


protan-și dulce-amărui, care transcende genul către miti” 


KIRKUS REVIEWS 


Nicole Kornher-Stace 
Arhivista WASP 


Prolog 


Cuţitul. Pierduse cuțitul. Era ca și moartă. 

Cercetă înnebunită nisipul dimprejur. Niciun cuţit. Cât de 
departe putea să fi căzut? Miji ochii să vadă mai departe, dar 
torţele mulţimii erau la distanţă prea mare ca să cadă lumina pe 
lamă. Înjură în șoaptă. Trecură fracțiuni întregi de secundă în 
timp ce ea, Wasp, de trei ani Arhivistă și groaza novicelor, 
încremeni de-a binelea. Probabil că erau ultimele fracțiuni de 
secundă care-i mai rămăseseră. 

Urmă o pauză, în timp ce fata cealaltă, cea de-a treia și ultima 
novice de anul ăsta, își dădu seama ce se întâmplase. În timp ce 
mulțimea începu să strige. O Arhivistă dezarmată! Din scaunul 
său înalt, preotul lui Catchkeep cuprinse cu privirea mulțimea și 
strigătele scăzură într-un murmur, arătând respectul cuvenit 
pentru ziua alegerii Arhivistei. 

Totuși, Wasp îi putea vedea cu coada ochiului pe spectatori 
înghesuindu-se în fața arenei, părinţii ridicându-și copiii pe 
umeri ca să vadă mai bine. Știa că în mulţime erau unii care 
făceau pariuri pe furiș: oare o să încerce să lupte neînarmată? 
Oare o să fugă? Oare o să rămână nemișcată și mândră și o s-o 
lase pe novice să-i taie beregata? 

Novicea se ridică în picioare clătinându-se, sângerând 
abundent din mai multe răni, și se mișcă la adăpostul propriului 
cuţit, privind-o precaut pe Wasp. 

Și totuși Wasp stătea acolo, cu pulsul zvâcnindu-i în răni, cu 
pielea scăldată de o sudoare rece. Într-un fel, era aproape o 
ușurare. Nu-și imaginase niciodată că o să moară ușor. Asta era 
un lux pe care Arhivistele nu și-l permiteau de fapt. N-ar fi fost 
tocmai rău să se retragă acum. În aceste ultime momente, 
sângerând în nisip, se gândea la ce ar fi pierdut. Nu era o listă 
prea lungă. 

În ultima clipă, reflexele preluară controlul și o târâră înapoi. 
Lama novicei sfâșie aerul la un deget de maxilarul ei. Șuieratul 
ușor al tăișului sunase înspăimântător. Fusese ţintit să-i sfâșie 
beregata. 


Noroc chior. N-avea cum să dureze. Novicea devenea 
încrezută acum, lovea la întâmplare, în toate direcţiile, 
bucurându-se din cale-afară de viziunea morții lui Wasp și a 
propriei sale ascensiuni la titlul de Arhivistă în locul lui Wasp - 
iar Wasp trebui să se arunce mult în spate după următoarea 
rotire a lamei. 

Nu suficient. Vârful cuţitului îi atinse buza. Simţi gustul 
sângelui. Impulsul și amețeala îi prinseră picioarele în nisip, se 
împletici câţiva pași și căzu. 

Tăcerea bruscă a mulţimii o lovi ca niște aripi. Respect pentru 
zeița Catchkeep, al cărei ritual era acesta, dar și respect pentru 
Arhivista lui Catchkeep, care avea să moară curând. In scurt 
timp, aveau s-o târască din nisip, citind cuvintele sacre 
deasupra trupului ei, în timp ce cadavrul îi era despicat ca o 
portocală. Carne pentru câinii de altar ai lui Catchkeep, oase 
măcinate pentru câmpurile cultivate, un craniu pe peretele 
altarului, cu o piatră verde în gură. Nisipul însângerat prin care 
fusese târâtă, râcâit și păstrat, ca să poarte noroc. 

lar Wasp avea să devină tot mai mică în ochii lor, până când 
nu va mai fi monstrul propriu și sacru al lui Catchkeep, însemnat 
de la naștere. Doar o fată cu un cuţit, nespus de fragilă, și se vor 
desfăta zile în șir unii pe alţii cu poveștile despre această 
înfrângere. 

Dar știa deja toate astea. Era o decizie pe care o tot lua de 
trei ani și de fiecare dată ajunsese la aceeași concluzie. Detesta 
să fie Arhivistă. Detesta să fie obligată să aleagă între a ucide 
novicele pentru a-și păstra rolul sacru de care se săturase așa 
de tare, sau a se lăsa ucisă pentru ca novicea care o ucisese să-i 
preia rolul după ce murea ea. 

Dar nu se pricepea deloc să renunţe. 

Folosește-ți mintea, mortăciune ce ești, își ordonă ea. Relicvă 
ce ești. Gândește. 

Se năpustise. Lama ei pătrunsese adânc, apoi se mișcase 
rapid peste coaste, se oprise și se răsucise. Zburase. N-o auzise 
căzând. Dacă s-ar uita după ea acum, novicea i-ar pune piedică 
și i-ar scoate maţele ca unei căprioare. Trebuia să improvizeze. 

Novicea ezita, nesigură. Nu degeaba fusese Wasp Arhivistă 
atâta vreme. Chiar și cu Wasp dezarmată, plină de sânge și 
doborâtă, novicea nu trebuia decât să facă o mișcare greșită și 
aveau să-i taie părul de pe cadavru, pentru a-l împleti în cozile 


multicolore ale lui Wasp, un trofeu printre multe altele. 

Undeva sus, cele șaisprezece stele ale constelaţiei Catchkeep 
scânteiau peste Wasp, cu deplină nevinovăție. Nu le băga în 
seamă. Așa o ţintuia aici ritualul lui Catchkeep, care-i arunca 
priviri ucigătoare, precise, ca și cum ar fi ochit-o prin țeava unei 
arme. Nu era nevoie să-i și placă. 

Între timp, novicea părea să fi luat o decizie. Pe jumătate 
împleticindu-se, pe jumătate atacând, se îndreptă către Wasp, 
mișcându-se ca și cum ar fi avut lanţuri la picioare și un câine 
turbat pe urmeleei. Ținea cuțitul strâns, cu brațul întins, co 
coatele înțepenite. Nicio urmă de măiestrie. Nicio urmă de 
graţie. 

Nici n-avea nevoie. Nu trebuia decât să cadă. 

Ca o stafie pe un bulgăre de sare, se gândi Wasp. Stupidă ca 
mucii. 

Wasp își aşteptă momentul, apoi lovi cu putere și auzi cedând 
ceva în piciorul novicei. Novicea ţipă și se aruncă în jos, întâi 
cuțitul, cu ţinta periculos de mult deviată. 

Wasp o prinse în cădere, cu un genunchi în coastele ei și un 
pumn în păr, și o ridică în genunchi. Unul dintre picioare era 
răsucit în afară într-un unghi periculos, dar novicea nu scoase 
niciun sunet. Mâna înarmată a novicei se mișcă rapid, prea 
repede ca mulţimea să apuce măcar să deschidă gura, iar Wasp 
o înșfacă de încheietură și i-o rupse. Prinse cuțitul în timp ce 
cădea. 

Apucă un pumn din părul novicei, iar fata se feri, așteptându- 
se să-și simtă propriul cuţit în beregată - dar Wasp nu făcu 
decât să șteargă lama de coada novicei, apoi luă în palmă 
mânerul, încă lunecos din cauza transpiraţiei de spaimă, și o 
privi gânditoare pe fată. 

În momentul ăsta ar fi trebuit s-o ucidă pe novice, păstrându- 
și rolul de Arhivistă necontestat încă un an. Exact asta făcuse în 
ultimii trei ani. Încă mai avea în fața ochilor chipul fiecărei 
novice pe care o ucisese. Încă se mai trezea din cauza viselor în 
care mureau toate din nou, se trezea venindu-i să verse și 
transpirată, frecându-și sângele invizibil de pe mâini. 

Se săturase. Era mai mult decât sătulă. Trebuia să mai existe 
și o altă cale. 

Erau așa de mulţi ochi aţintiţi asupra ei. Ai mulţimii. Ai 
preotului lui Catchkeep. Ai novicei. Ai lui Catchkeep însăși. Wasp 


îi ţinea pe ai ei aţintiţi înainte. Se întoarse și merse până la 
marginea nisipului și azvârli cuțitul novicei cât de departe putu 
în lac. Zbură în întuneric și căzu împroșcând apă. 

Glasuri în spatele ei, acum înfuriate la culme. Cerând vărsare 
de sânge, așa cum era trebuinţa lui Catchkeep și dreptul 
poporului. Wasp nu știa dacă ritualul se mai încheiase vreodată 
cu ambele fete în viață, și se părea că nici mulţimea nu știa. Ei 
bine, n-au decât să protesteze. Ea încetase să-i mai asculte. 

Novicea rămăsese unde căzuse, ţinându-se de încheietura 
mâinii și ţipând printre dinţi. Se ghemui ca un iepure încolțit 
când se apropie Wasp, dar nu încercă să fugă. Are ceva 
mândrie, se gândi Wasp, obișnuită să vâneze novicele prin nisip 
în timp ce fugeau de cuțitul ei. 

Wasp stătea privind în jos către novice. Se întreba dacă 
intrase în această luptă cu dragă inimă, vrând să devină 
Arhivistă, sau dacă și ea, ca și Wasp, lupta doar ca să 
supravieţuiască, pentru că moartea n-avea cum să nu fie cel 
mai mic dintre toate relele. Se întrebă ce credea novicea că 
avea să piardă dacă era ucisă. Dacă avea o listă mai lungă 
decât a ei. Wasp nu era sigură dacă să spere sau nu. 

Rănile novicei nu-i puneau pe loc viaţa în pericol. Dacă 
ajungea la moașă să o sutureze repede și să-i îndrepte piciorul 
și încheietura mâinii, și nu se infecta nimic prea tare, avea să 
scape cu viață. Wasp va fi cu siguranţă pedepsită pentru 
nesupunere, dar cu asta se obișnuise demult. 

O prinse pe novice de guler și o ridică în picioare. 

— Dacă vii după mine, șopti ea, o să mă ocup personal de 
stafia ta. 

Îi dădu drumul și novicea căzu ca bolovanul în nisip. Rămâi 
jos, îi zise Wasp în gând. Te rog, rămâi jos. 

Novicea rămase jos. 

Când mulţimea încercă să-i închidă calea lui Wasp, ea își făcu 
loc cu coatele. Unul dintre pariori o apucă de braț, dar îi dădu 
repede drumul când îi văzu ochii. 

— Omorâţi-o voi, atunci, se răsti la ei, știind la fel de bine ca 
și ei că un astfel de amestec în luptă era interzis, chiar și pentru 
preotul lui Catchkeep însuși, și că mai degrabă ar îngrămădi 
gunoaie pe altarul lui Catchkeep decât să-i facă rău unei novice. 

Apoi se îndepărtă pe malul lacului, fără să se uite înapoi pe 
plajă spre locul de unde o priveau oamenii, fără să se uite în sus 


la stele către locul de unde o privea Catchkeep, și merse mai 
departe, lăsând în urmă o dâră roșie, până când lumea din jurul 
ei se întunecă, iar ea se prăbuși cu fața în nisip. 


Capitolul unu 


Ca în fiecare an în zilele de după alegerea Arhivistei, rutina de 
refacere a lui Wasp începea în fiecare dimineaţă, chiar înainte 
să se trezească de tot. In definitiv, era al treilea an ca Arhivistă, 
al treilea an în care rămăsese în pat cel puţin o săptămână, 
pentru ca rănile să facă întâi crustă, apoi cicatrice. Acum deja 
etapele i se păreau simple ca bună ziua. 

Unu. Verifică bandajele. 

Cele mai mititele de la gât, picioare și umeri, apoi cel mare 
din lateral, unde intrase și rămăsese al doilea cuţit al celei de-a 
treia novice - până când Wasp îl trăsese afară și i-l aruncase 
spre cap, făcându-i praf o ureche. Și cusăturile curate care 
coborau de pe buza de jos până pe bărbie, și cealaltă care tăia 
cicatricele vechi de pe pomeţi, ajungând până la tâmplă. 

In primele câteva zile, asta era tot ce reușise să facă înainte 
s-o doboare durerea și extenuarea, și își petrecuse aceste zile 
lăsându-se în voia somnului tămăduitor, intrând și ieșind din 
coşmaruri mai puţin productive. 

Astăzi, toate păreau în regulă. 

Doi. Ridică-te în șezut. 

Asta îi luă mai mult decât și-ar fi dorit, și se aștepta în orice 
clipă să simtă lovitura și șuvoiul în josul șoldului, unde se 
redeschisese rana adâncă. Se temea de asta, desigur, dar și mai 
tare se temea de o nouă supuraţie și de febră suficient de mare 
să poată fierbe apă pe frunte când încerca să-și trateze singură 
rana proaspăt deschisă. Cu fix un an în urmă, aproape că se 
omorâse singură făcând exact asta, dar era destul de sigură că 
ar fi făcut din nou la fel. O alegere între o clipă cu cuțitul încins, 
o sticlă de alcool și o cârpă în care să urle, și venirea moașei nu 
i se prea părea o alegere. 

Simţi o întindere, dar nu urmă niciun șuvoi. 

Trei. Ridică-te în picioare. 

Fractura de la gleznă o făcu să tresară, dar rezistă, iar o 
privire aruncată la lumină spre partea laterală bandajată nu 
scoase la iveală nici pete de sânge, nici semne verzui de puroi. 


Răsuflă adânc, încleștă dinţii pentru ceea ce avea să vină și se 
lăsă un pic pe vârful picioarelor ca să vadă dacă o ţin. 

Dacă reușea să înăbușe mesajele disperate pe care le trimitea 
glezna către creier, o putea scoate la capăt sau se putea 
încăpăţâna să răzbească. 

— În sfârșit, șopti ea. 

Patru. Întoarce-te la treabă. 

Rănile erau diferite (și, îngrijorător, mai multe) faţă de cele de 
anul trecut, așa că, după cum făcea în fiecare an, Wasp 
improviză, revenind pas cu pas în lume. ` 

Cele două săptămâni petrecute în pat își spuneau cuvântul. Își 
simțea braţele slăbite, cumva înţepenite și ca de cauciuc în 
același timp, și la fel îi erau și picioarele. Când se aplecă să-și 
atingă degetele de la picioare, mușchii din spatele coapselor 
începură să protesteze chiar înainte să apuce să aibă de zis 
ceva rana din lateral. Ghemuitul pe oala de noapte era un chin. 
Așa că încercă să-și îndrepte spatele și își simţi pe loc partea 
laterală, ca și cum cineva împlântase acolo un cui și îl răsucea. 

Făcu câţiva pași, simțindu-se ca o pisică în cușcă, încercând 
să-și învingă durerea mergând. Își dorea să șchioapete înapoi în 
pat. Dormi, visează, lasă-l pe preotul lui Catchkeep să întărâte 
novicele una la beregata alteia până când ultima care rămâne în 
picioare devine Arhivistă în locul ei. Oricum, în ritmul ăsta, 
curând va fi înlocuită. 

Dar într-un colț se afla un rucsac, și acolo se aflau recipientele 
și cuțitul și bulgărele de sare, iar ea oricum n-ar fi scăpat 
niciodată. Wasp știa foarte bine că două săptămâni în pat erau 
deja o dovadă suficient de mare de slăbiciune, fără să mai 
adauge și alte zile pierdute. Știa ce trebuiau să spună acum cele 
douăsprezece novice supraviețuitoare despre cât îi luase să le 
învingă pe cele trei pe care căzuseră sorții anul ăsta și câte răni 
îi făcuseră. Cum Wasp nu mai e ce era. Cum la anul ea va fi cea 
care va avea un cuţit îndreptat către ea. Trebuia să se întâmple 
în cele din urmă. Întotdeauna se întâmpla așa. 

Nu putea împiedica ziua aceea să vină. Dar o mai putea 
amâna încă un pic. 

Așa că șchiopătă până la peretele mai îndepărtat, unde se 
afla pictura. 

Scheletul picturii era alcătuit din cuie, bătute direct în perete 
pentru a reproduce stelele constelaţiei Catchkeep. Și, în jurul 


lor, Ea fusese conturată cu vopsea neagră, toată numai dinţi și 
picioare, spatele Ei arcuit ca un curcubeu, surprins în plin salt 
peste un abis întunecat. Pe ţărmul stâncos al acestuia stătea o 
femeie, micuță în comparaţie cu Catchkeep, Care acoperea 
peretele. Tinea cu ambele mâini un recipient deschis. Din 
recipient se înălța spre Catchkeep un fum cenușiu, alcătuind 
siluete care se agățau de spinarea Ei în vreme ce Ea le ducea 
spre malul îndepărtat. Țărmul era neguros, greu de distins - dar 
verde, mai verde decât orice văzuse vreodată Wasp. Nici nu era 
sigură cu ce fusese zugrăvit. 

Cu stropi mici de culoare, același verde radia din siluetele 
cenușii, purtat înapoi către femeie. La picioarele ei se afla o 
carte, iar verdele intra acolo și o umplea de strălucire. De acolo, 
plutea în urma ei în firicele pentru a colora umbrele pe care le 
purta în spate. Pe partea ei de hău, oricum era singura culoare. 

Catchkeep însăși era în negru și roșu. Dacă te apropiai de Ea, 
puteai distinge urmele de palme, mai închise acolo unde se 
suprapuneau. În prima zi ca Arhivistă, o aduseseră în grabă aici, 
înainte să i se zvânte pe mâini sângele Arhivistei căzute, și 
adăugase pe pictură forma mâinii ei, care era forma mortii 
predecesoarei sale. Uneori se întreba unde era în pictură urma 
mâinii acelei Arhiviste, al cărei sânge lăsase urma asta. Uneori 
se întreba ce parte a lui Catchkeep va înroși sângele ei, a cui 
mână va fi cea care-i va da forma. 

Wasp n-avea nevoie să se apropie destul de aproape ca să 
citească vorbele zugrăvite deasupra capului lui Catchkeep, care 
era ca o capcană pentru urși. Le știa pe dinafară de ani de zile. 
În fiecare zi când ieșea să-și vadă de treabă, se oprea aici și 
spunea întâi cuvintele, ca fiecare Arhivistă dinaintea ei. Acum, 
mai mult ca niciodată, avea nevoie de ele s-o ţină în siguranţă. 

Își înclină capul înaintea sângelui demult uscat. 

„Eu sunt Arhivista. Trimisul, ambasadorul și întruparea pe 
pământ a lui Catchkeep. Oasele și stelele Ei sunt trupul meu; 
trupul și oasele mele sunt stelele Ei. A mea e gura prin care 
vorbește lumea moartă. Ale mele sunt mâinile care înscriu ce a 
lăsat în urmă lumea moartă. Ai mei sunt ochii ce stau de veghe, 
ca moartea lumii vechi să nu se întoarcă să ucidă lumea iar. 
Apără-mă, Catchkeep, până ce alta va sta în faţa Ta aici, cum 
stau eu aici, unde alta a stat. Apără-mă. să pot face munca Ta, 
până ce trupul meu va slăbi, până ce oasele mele vor slăbi, 


lăsând numai stelele Tale, ce lumea o vor lumina etern.” 

Se simţea ca o impostoare când rostea cuvintele. Eliberând-o 
pe ultima novice pe care ar fi trebuit s-o ucidă, scuipase pe 
toate ritualurile pe care le invoca acum ca să o ţină în viaţă. 

Dar încă își mai putea face treaba și avea să continue până 
când va găsi o cale să se elibereze. Părea să fie suficient pentru 
Catchkeep. În definitiv, Wasp pierduse șirul încercărilor ei de 
rebeliune împotriva preotului lui Catchkeep și de evadare, iar 
Catchkeep nu se scoborâse încă din ceruri ca să o ucidă. 

În plus, nu munca o deranja. Ci tot restul. Pe lângă asta, 
munca era de-a dreptul o ușurare. Ce i-ar fi putut face morții și 
încă nu-i făcuseră cei în viaţă? 

Își puse rucsacul pe umăr și înfipse cuțitul de secerat la brâu. 
Își trase ghetele. Dădu pe gât jumătate din conţinutul stătut al 
urciorului de apă și își turnă și în palmă, ca să se stropească pe 
faţă. Scoase bandajele, mai puţin cel mare din lateral, pe care îl 
putea acoperi cu bluza. Îndesă niște lipie și stafide într-un 
buzunar, ca să mănânce pe drum. Se opri, cu o mână pe ușă, 
pentru a arunca încăperii o privire plină de ură peste umăr: pat 
de campanie, rafturi, carpetă împletită din cârpe, mai nimic 
altceva. Câteva funii atârnate de usturoi sălbatic, ardei, mere, 
puse la uscat sau deja uscate. Câteva schimburi de 
îmbrăcăminte ţesută. Cutia în care se aflau însemnările ei de 
teren. Totul, mai puţin mâncarea, era de la Arhivistele moarte, 
moștenit împreună cu căsuţa. Nu știa câte Arhiviste peticiseră și 
cârpiseră înaintea ei hainele astea. După cum arătau, fuseseră 
multe. Dar Arhivistele adăugaseră însemnări de teren în cutia 
aceea timp de patru secole. In ele stătea toată cunoașterea pe 
care o adunaseră din studiile lor, mergând tot mai mult în urmă, 
până la momentul în care primei Arhiviste i se dăduse primul 
cuțit de secerat și aflase la ce folosea. 

Novicele nu se atingeau niciodată de însemnările de teren. 
Nici preotul lui Catchkeep. Erau singura linie de comunicare 
pentru lungul șir de Arhiviste și doar citindu-le putea învăța 
fiecare dintre ele cum să îndeplinească misiunea lui Catchkeep. 
Nu se punea problema ca vreuna dintre fostele Arhiviste să 
rămână în viaţă ca să le înveţe pe cele tinere. 

Și apoi mai erau și recipientele. Trebuie să fi fost cel puţin o 
sută, înghesuite pe rafturile care îmbrăcau trei dintre cei patru 
pereţi. Majoritatea erau oale de lut și cutii de lemn, făcute de 


meșteșugarii din oraș sau obţinute la schimb. Mai rare erau 
borcanele de sticlă, găsite în Moloz. Unele care aveau doar 
crăpături subțiri sau gura ciobită, unele care încă mai aveau 
capacele cu filet, atât de valoroase încât copiii care scotoceau în 
dărâmături se băteau între ei să le aducă preotului lui 
Catchkeep, pentru că în general valorau la schimb cât o masă 
bună. Nu conta că preotul lui Catchkeep lua întotdeauna masa 
aceea din hrana novicelor, nu se atingea niciodată de mâncarea 
lui. 

De parcă ar fi fost conștiente de privirea ei, de undeva dintre 
recipiente se auzi un zornăit. În timp ce privea, recipientele 
goale de pe un șir întreg începură să se ciocnească unele de 
altele, împinse ușor, ritmic, de ceva din spate. Ei bine, dacă ar fi 
căzut și s-ar fi spart, preotul lui Catchkeep i-ar fi pus pielea pe 
băț și ar fi făcut și nasturi din oasele ei, iar ea știa asta. Le dădu 
imediat deoparte de pe raft, apoi identifică recipientul gălăgios 
în spatele lor și se întinse, șuierând printre dinţi în timp ce se 
ridica pe vârfuri să-l dea jos. Era unul de lut roșcat, de mărimea 
a doi pumni strânși laolaltă, cu o știrbitură de forma unui dinte 
aproape de bază. Simţind că leșină, își aminti de el. Răbdarea 
de care dăduse dovadă lucrul dinăuntru o surprindea peste 
măsură. 

— 'Neaţa, scandalagiule, îi spuse ea și se îndepărtă strângând 
în braţe cu grijă recipientul, ca pe muniţia veche sau un ciubăr 
cu apă de ploaie, și o luă spre Dealul Execuţiei. 

Deschise larg ușa către toamnă și fumul de lemn de la 
focurile de gardă și noroiul aproape îngheţat și curentul de aer 
cu miros dulce și putred din vale - iar primul lucru pe care îi 
văzu nu erau nici focurile de gardă, nici livada și de fapt nici 
valea sau măcar noroiul, ci preotul lui Catchkeep, scormonind 
prin movilele de ofrande pe care le lăsaseră oamenii la ușa ei în 
timp ce dormea. 

In afară de ceea ce reușea ea să facă rost de una singură, 
aceste ofrande erau tot ce o ţinea în viaţă peste iarnă, pentru că 
niciun negustor nu făcea troc cu o Arhivistă și nu exista niciun 
acoperiș de orășean sub care să fie bine-venită o Arhivistă. Asta 
era legătura e; de ceapă sălbatică. Mănușile e; din piele de cal. 
Eșarfa ei din fibră de urzică. Piatra e; de ascuţit. Și iată-l pe el, 
căutând prin lucrurile ei cu mâinile alea lungi și moi și delicate 
care, în toată vremea lor pe pământ, n-avuseseră niciodată 


parte de vreo bătătură și probabil că nici măcar de o bășică. 

Avea cu el doi câini de altar, masivi și tăcuţi. De data asta, nu 
mârâiră la ea. Erau mult prea ocupați să mănânce o bucată de 
pâine pe care preotul lui Catchkeep le-o culesese dintre lucrurile 
ei. Terminând de mâncat, unul dintre ei își săltă capul, iar 
preotul lui Catchkeep gânguri la el și îi aruncă niște ouă și 
păstramă pe care le dezgropase. Câinele de altar se apucă să 
mănânce, cu bale la gură, iar preotul lui Catchkeep se întoarse 
s-o privească pe Wasp, care își forţă chipul să nu arate decât 
nepăsare. 

El ciugulea din ceva ce găsise. O pară, și încă una coaptă, 
după mirosul sucului pe care Wasp îl vedea curgându-i pe 
încheietura mâinii. li lăsă gura apă. Scuipă. 

N-avea să-l lase s-o scoată din sărite. Nu era decât măncare. 
Putea găsi în altă parte, dacă scotocea destul de bine. Până la 
urmă o să mai vină o căruță cu ofrande. N-o să dea dovadă de 
slăbiciune. O să treacă peste. 

Nu se lămurise ce avea să i se întâmple pentru că nu-i dădea 
ascultare, pentru că nu-i dădea ascultare lui Catchkeep însăși, 
pentru că o lăsase în viaţă pe novice. Îi era interzis să o ucidă el 
însuși, dar Wasp era convinsă că se gândise el la vreo cale s-o 
calce în picioare ca s-o pună la locul ei. Intotdeauna făcea așa. 
Nu-i venea în minte nici un alt motiv pentru care se afla aici. 

Chiar în timp ce se apropia de el, palmele îi deveniră reci și 
umede și avu senzaţia că i-a aruncat cineva o găleată de viermi 
pe sub gulerul bluzei. El zâmbi, iar senzaţia deveni și mai 
intensă. 

— O dimineaţă minunată să ai, leneșo, spuse el, aplecându-se 
până la înălțimea ei. Dacă stau să mă gândesc, începusem să 
uit faţa asta drăguță. 

Găsise în grămadă un fel de colier: cioburi de sticlă veche, 
resturi de cartușe, inele care-și pierduseră strălucirea și falange 
îngălbenite, toate înșirate pe tendoanele uscate la soare ale 
unei pisici pe care o pierduse cineva. Parcă era făcut din ce 
căzuse din buzunarele întoarse pe dos ale unui copil care 
scotocea prin Moloz. Era și un medalion micuţ cu o moară de 
vânt alb-albastră smălțuită pe partea din față. El îl deschise cu o 
unghie lipicioasă ca să i-l ţină în față, strălucitor. 

Un ciob de oglindă reflectă un crâmpei din chipul ei și i-l 
înfăţișă. O parte dintr-un ochi întunecat. O parte dintr-o 


sprânceană neagră. O parte dintr-o șuviţă de păr în cinci culori, 
nu al ei, întunecat după două săptămâni în care se tot 
îngrășase, căzându-i nu chiar peste ochi, nici chiar peste cele 
patru cicatrice lungi, mai palide și mai rozalii decât pielea ei, 
întinse pe toată lungimea obrazului drept, de la tâmplă până la 
maxilar, cu care Catchkeep însemna fiecare novice încă din uter 
pentru a-l împlini munca sacră... 

Se strâmbă la strâmbătura ei. 

— Bine că ești tu drăguţ, mormăi ea și dădu să treacă de el. 

El puse o mână pe braţul ei, iar ea se opri fără să vrea. Era o 
mână care voia să aducă la ascultare, așa cum îl văzuse 
folosind-o cu câinii de altar când o luau razna de prea mult 
Moloz sau prea multă sfinţenie, o mână care să aducă la 
ascultare pusă pe creștetul capului, în timp ce cuțitul ascuns 
luneca sub maxilar și... 

— Așa e mai bine. Acum lasă-mă să mă uit la tine. 
Apărătoarea lui Catchkeep. Distrugătoarea novicelor. Slăvită 
groază. 

Tonul i se schimbă, din miere în untdelemn. 

— O luptă lungă anul ăsta. Vindecare îndelungată. Ce-o zice 
oare lumea? 

— Nimic la care să nu pot răspunde, zise Wasp, privind ţintă 
drept în față, unde câinii începuseră să mârâie. 

Se părea că tonul ei nu le plăcea. 

— Astăzi, poate. Astăzi ai un chip neîndurător să le arăţi. Fără 
sânge. Fără bandaje. Fără locuri unde să-și înfigă picioarele ca 
să se cațăre pe tine. Fără locuri unde să-și înfigă mâinile cu care 
să te tragă în jos. Dar peste un an? 

Examinarea se încheie. Mâna lui era foarte aproape de rana 
adâncă din lateral. Își amintise de ea? Pulsul îi zvâcnea puternic 
în gât. Sigur că își amintea. 

— Dar peste o săptămână, când asta va supura și o să 
bolborosești pe patul moașei? 

Degetele lui apăsară, foarte ușor, iar ea rămase fără aer. 
Putea să jure că ambii câini rânjeau. 

— Sau peste o zi, când glezna asta, pe care ești prea mândră 
ca să ţi-o îndrepţi, cedează în cele din urmă și te vede toată 
piața șontâcăind în sus pe deal ca o bunicuţă știrbă? 

Își trase piciorul înapoi, ca să o lovească foarte blând în 
gleznă, iar Wasp văzu stele verzi. Strânse din dinţi ca să înăbușe 


țipătul. 

Preotul râse. O mângâie ușor pe cap, cum mângâie vânătorii 
un câine sfâșiat de urs, care făcuse tot ce putuse. Incepu să se 
îndepărteze. 

— N-ar fi păcat? 

— Atunci e păcat că nu ai voie să lupţi chiar tu cu mine, spuse 
Wasp repezit, iar când el se opri, ea regretă pe loc. 

Îl lăsase s-o scoată din sărite. Chiar o lua razna. 

— N-are rost să-mi mânjesc mâinile cu tine, spuse el. Nu 
trebuie decât să aștept. Și la asta mă pricep foarte bine. 

Pe jumătate etalare de risipă, pe jumătate dispreţ, se întoarse 
și aruncă spre ea cotorul perei. ă 

Ar fi trebuit să stea și să-l lase s-o lovească. Il pocni în aer. 

Preotul lui Catchkeep o privi pentru o clipă, zâmbind ca un 
rechin, lingându-și gânditor sucul de pe degete, în timp ce se 
întorcea încet câţiva pași pentru a ajunge în faţa ei. Wasp se 
aștepta să-i pocnească de-a binelea glezna, rupând-o de-a 
lungul fracturii, sau să-i deschidă rana prevestitoare de rele din 
lateral. Sau să-i învineţească ochiul, sau să-i spargă buza de-a 
lungul cusăturii. Să le ofere novicelor niște sânge proaspăt 
despre care să bombăne. 

Oare îl putea învinge într-o luptă dreaptă? Nu era sigură. 
Totuși, el n-ar fi luptat corect. Pe de altă parte, nici ea. Se 
încordă, cântărind situaţia. Dacă era rapidă, ar fi putut să-l 
orbească poate. Nu să-l depășească, nu așa cum era acum. Nu 
că ea ar fi fugit. Nu se alesese niciodată cu vreo rană în spate și 
n-avea să înceapă acum. 

Nu era decât o fereastră de cel mult câteva secunde, care se 
scurta, înainte ca el să obţină avantajul. 

Atinse cuțitul de secerat de la brâu și, dintr-odată, cuțitul lui 
era cu vârful la gâtul ei. O examina de sus, cu un interes 
academic. 

— Ei, ia te uită, ce te-ai aprins. Câtă încredere 
înspăimântătoare la cineva care nici măcar nu și-a putut termina 
ultima luptă. 

Ultima novice, a treia de anul ăsta. Pe care Wasp o 
dezarmase. Al cărei cuţit Wasp îl aruncase în lac. Pe care Wasp 
o lăsase să trăiască. 

Pentru o novice, sau o Arhivistă, să fie ucisă însemna să fie 
îndepărtată. Înghiţită de istorie. Devenită stafie. Deja celelalte 


novice le uitau pe cele care muriseră. Numele lor erau primul 
lucru care se pierdea. 

Aneko, se gândi Wasp. O cheamă Aneko. 

— Lupta aia s-a încheiat, spuse Wasp, cu vocea îngroșată, pe 
care trebui să și-o smulgă din gâtlej. Dacă vrei să fie căsăpite ca 
niște găini, du-le la măcelar. 

Vindecă-te bine, îi ură Wasp, oriunde și-ar fi petrecut 
convalescenţa. Și apoi fugi. Lasă-l pe preotul lui Catchkeep să 
spună tot ce vrea. De data asta, ea câștigase. 

— Ei bine, tocmai asta e, Wasp. Vezi tu, eu le-am dus la 
măcelar. Dar măcelarul și-a pierdut sângele-rece. Scutură cu 
tristețe din cap. Știi că bietei fete i-au trebuit patru zile până să 
moară din cauza rănilor, delirând de febră și sete în drum? 

Vestea o lovi ca un pumn în stomac. Nu știuse. Habar n- 
avusese. 

— Ce fel de milă e asta? continuă preotul lui Catchkeep, dar 
Wasp abia îl putea auzi peste iureșul sângelui în urechi. 

Tot ce putea face era să nu sară la el cu cuțitul de secerat. 

— Ce dovedești? Ea tot e moartă, iar oamenii spun că stafia ei 
va rătăci veșnic pentru că e prinsă între lumi și Catchkeep n-o 
poate trece dincolo. Nu se bucură nimeni, Wasp. Apoi chicoti. 
Mă rog. Nimeni în afară de novice. La anul, or să se lupte să 
cadă sorții pe ele. Ce dar le-ai oferit! Să faci totul așa de ușor! 

Vârful cuțitului lui pătrunse, suficient cât să dea sângele, și îl 
roti ușor un sfert de cerc, făcând-o pe Wasp să se ridice puţin pe 
vârfuri. El zâmbi. 

— Urăște-le, dacă asta te ajută. Urăște-mă pe mine. Urăște pe 
toată lumea din oraș și fiecare stafie din afara orașului. Dar ţi s- 
au încredinţat uneltele cu care să-ţi faci treaba, și o s-o faci. Nu 
ți se cere prea mult. Prinde stafii. Fă însemnări despre ele. 
Trimite-i-le lui Catchkeep. În schimb, ai un acoperiș sigur 
deasupra capului. Nu-ţi rupi spinarea în ture la fiert apa sau la 
săpat în grădini. Ești de neatins pentru toţi cei din orașul ăsta, 
care n-ar vrea decât să înfigă un cuţit în tine și să te lase pradă 
urșilor. E chiar așa de îngrozitor? 

Nu vor să facă asta decât pentru că sunt înspăimântați de 
ceea ce sunt, se gândi Wasp. Din cauza a ceea ce m-ati făcut să 
fiu. Din cauză că nu se pot descurca singuri cu stafiile. Din cauză 
că trebuie să-mi aducă ofrande, când n-au nimic de dat. Se 
urăsc pe ei înșiși pentru că au nevoie de mine. 


Dar spusese toate astea și înainte. Nu rezolvase nimic atunci, 
nu rezolva nimic nici acum. Și la fel era cu toate lucrurile pe 
care voia să i le spună. N-am cerut niciodată asta. N-am vrut 
niciodată asta. Ei bine, poate mi-am dorit odată, dar asta era cu 
mult timp în urmă. Nu-mi aduc aminte să fi vrut altceva decât să 
scap. 

Preotul lui Catchkeep văzu pe chipul ei toate aceste lucruri pe 
care nu le rostea. 

— Dacă nu-ţi place, spuse el, atunci, la lupta de anul viitor, nu 
te apăra. Până atunci, îi aparţii lui Catchkeep, și asta înseamnă 
că-mi aparţii mie și o să sari când îţi spun eu să sari. Recipientul 
din mâna ei începu să se împingă în strânsoarea ei. Privirea lui 
se mută de la chipul ei la recipient și înapoi. Wasp aproape reuși 
să nu tresară. 

— Faptul că încă nu I l-ai trimis este stânjenitor și pentru Ea, 
și pentru noi toţi, spuse el. Stafiilor nu le place să fie ţinute să 
aștepte, fata mea, și nici Ei nu-i place. 

Zâmbetul lui era blând, iertător. Ea n-avea încredere în el sub 
nicio formă. 

— Când termini, fii bună și coboară de pe dealul tău, să 
mănânci cu noi. Surorile tale sunt toate foarte dornice să vadă 
care e rezultatul convalescenţei tale. 

Încet, în mod deliberat, coborî cuțitul până îl aduse în câmpul 
vizual al lui Wasp. Nu era cuțitul lui. 

Avea sânge închegat pe el. Peste sânge, se uscase nisipul. 

ÎI găsise până la urmă cineva. 

— la-l, zise el, întinzând cuțitul spre ea. 

Ea înghiţi cu greu. 

— Nu-l vreau. 

EI îi răspunse punându-i latul lamei pe obraz, trăgându-l ușor 
în jos de-a lungul cicatricei, până la capătul acesteia, la gât. 
Lăsându-i solzi de sânge uscat pe piele. 

— Nu te-am întrebat. 

Wasp îl înșfacă, prea repede. Orice, numai să scape de el de 
pe faţă. Se tăie la un deget. Nu-i păsa. 

— Nu trebuia decât să-i tai beregata, reflectă preotul lui 
Catchkeep. Cu atâta sânge, ai fi zis că o să se termine mai 
repede. Dar ai lăsat-o să rătăcească jumătate de săptămână, 
urlând ca o pisică în călduri. Se ţineau copiii după ea, cu 
buzunarele pline de pietre pe care nu-i puteam lăsa să le 


arunce. Oricât de mult s-au rugat mamele lor. Scutură din cap 
către ea, cu părere de rău: Tot ce aveai de făcut era să te duci 
la ea și să termini ce începuseși. Dar nu. Sper că puiul tău de 
somn a fost odihnitor, Wasp. Chiar sper. Sper că ai avut vise 
plăcute. 

O bătu pe obraz și plecă, urmat de câini. Imediat ce dispăru 
din vedere după stânci, Wasp lăsă cuțitul să cadă, apoi își băgă 
două degete pe gât și vomită. Nu ieșea decât fiere. O vărsă 
totuși pe toată și scuipă pe pământul bătătorit unde stătuse 
preotul. Degeaba. Totul mirosea încă a pară. 


Căsuţa lui Wasp se afla pe un deal înalt, cocoţată pe un 
morman de bolovani ca o găină pe ouă. De acolo, poteca 
șerpuia tot mai jos, ieșind în vale, unde se afla o livadă 
străveche, care se sălbăticise demult și se transformase într-o 
pădure împietrită, cu merele viermănoase ca un colac de 
salvare în unii ani, materie primă în fiecare an, până la orășelul 
de scotocitori, încropit din resturi, Sweetwater, care se agăța de 
muchea dinspre vest. Toţi copacii erau mult înclinați într-o 
parte, către o stâncă lovită de trăsnet. Era crestată și înnegrită, 
iar vârful era de două ori mai înalt decât casa lui Wasp de pe 
versantul opus. 

Era singura creastă din întreaga vale unde oamenii nu făceau 
focuri de gardă. Singura a cărei piatră nu era niciodată folosită 
pentru construcţii, deși era compactă și avea tendința să se 
desfacă în plăci subţiri, iar bolovani căzuţi din ea umpleau 
poalele Dealului, unde se rostogoliseră sau fuseseră aruncaţi în 
aer cu vreun scop de cei demult dispăruţi. Acum nu îndrăznea 
nimeni s-o atingă, pentru că îi era consacrată lui Catchkeep, așa 
că era proprietatea Arhivistei. 

În primul ei an, Wasp dăduse peste un cuplu tânăr care trăia 
împreună cu un copil de o săptămână într-un fel de șopron 
lângă piaţă. Copilul era o chestie cenușie urlătoare, înfometată, 
mai mult craniu decât față, iar laptele mamei secase. N-aveau 
altă mâncare în afară de ce furau, n-aveau nici măcar foc. Wasp 
le adusese tot ce era mai bun din ultimul rând de ofrande, o 
oală cu miere și niște pâine și brânză și le dăduse voie să 
folosească piatra aceea dură și neagră ca să-și construiască un 
adăpost. 

Când aflase, preotul lui Catchkeep o biciuise aproape de 


moarte, și trecuse multă vreme până să mai încerce să mai 
ajute și pe altcineva în afară de morți. Nu mai văzuse niciodată 
decât în vis cuplul acela și pe copilul-craniu. Nu dăduse încă nici 
peste stafiile lor, dar bănuia că era doar o chestiune de timp. Se 
întreba dacă or să vină la ea înfometați sau înjunghiați. 

Numele vârfului negru - Dealul Execuţiei - era vechi. Numele 
se găsea în însemnările de teren, iar însemnările de teren nu 
minţeau. 

Într-o zi bună, drumul de la casa ei, prin livadă, până la 
poalele Dealului nu dura decât două ore. Azi nu era o zi bună. Işi 
croi drum pe cărare, cu picioarele trudind din greu, cu tălpile 
alunecând pe grohotiș. Nu-și permitea să se gândească la 
gleznă. 

Totuși, ziua era senină și nu simţise mirosul dulce și 
pătrunzător al focurilor de gardă. Se făcea frig. Curând, avea să 
trosnească pojghița de gheață formată peste bălți când se 
goleau colectoarele de apă. Și, curând, un foc de paie într-o 
vatră plină de fum și milostenia înspăimântată a oamenilor vor fi 
tot ce va mai sta între ea și iarnă. Și dacă murea de foame, 
oamenii tot ar fi primit în casă mai degrabă un câine turbat 
decât pe ea. 

Cu dealurile rămase acum în urma ei și cu preotul lui 
Catchkeep pe undeva printre ele, pesemne îndreptându-se către 
oraș, își permise să încetinească. Incă măsurându-și răsuflarea. 
Încă nelăsându-se să șchiopăteze. Încă fără să trădeze faptul că 
mușchii gambelor tremurau deja din cauza efortului. Că 
mâncase lipia și stafidele, dar încă mai era ameţită de foame. 
Că ar fi vrut să se așeze și să respire o vreme aerul curat și rece 
și să-l păstreze în ea până începea s-o purifice, dinăuntru înspre 
afară. 

Livada se deschidea înaintea ei și se îndreptă către ea. La 
primul rând de copaci, se opri să umple cu mere ce loc îi mai 
rămăsese în rucsac. Păstră unul să-l mănânce, scuipând viermii 
în timp ce mergea. 

Ar fi preferat să stea o vreme sub copaci. Ar fi putut fi ultima 
ei ocazie să facă asta înainte să vină zăpada. Dar știa că preotul 
lui Catchkeep avea dreptate. Niciunei stafii nu-i plăcea să fie 
lăsată să aștepte. 


Capitolul doi 


Wasp nu știuse niciodată cu siguranţă dacă era din cauză că 
le atrăgea prezența Arhivistei sau pentru că prezenţa lor le 
atrăgea pe Arhiviste, dar pe Dealul Execuţiei stafiile se ridicau 
întotdeauna dense ca florile de soare-și-lună. Insemnările de 
teren speculau că, din moment ce acolo avuseseră loc decesele, 
acolo rămâneau și stafiile, fiecare umblând în cercul ei, ca un 
câine legat de un lanț prea scurt ca să-i fie bine. Fiecare cu visul 
său (scrisese o Arhivistă de dinainte), o cădere lungă la capătul 
unei funii scurte, sau o secure pe grumaz, sau cel puţin șase 
gloanţe intrând, fierbinţi ca niște sărutări, în carne. Oricum 
uciseseră aici oamenii în trecut, în lumea de Dinainte. 

Dar mai existau și stafiile care nu se încadrau în această 
teorie. Stafii de copii, cu fețele vineţii ale morţii subite a 
sugarului. Stafii care muriseră în mod evident de boală sau de 
bătrâneţe. Stafii care călătoreau împreună cu cei cu care 
muriseră: singure, sau în perechi, sau în buchete întregi. Cete 
de copii înfometați. Familii. Călătorind ca orice drumetți pe orice 
drum, ţinându-se de mâini și aprinzând focuri în întuneric. Și 
nimeni nu știa de ce. 

Diferitele Arhiviste își adăugaseră la însemnările de teren 
propriile bănuieli, dar până nu prindea cineva o stafie care să 
poată vorbi, rămâneau doar bănuieli. Exista chiar și o listă, 
tocită și pătată de mâinile nenumăratelor Arhiviste, cu întrebări 
care trebuie puse unei stafii, în cazul în care va fi găsită 
vreodată o stafie care să poată răspunde. Numele exemplarului. 
Vârsta exemplarului. Descrierea mediului înconjurător în timpul 
vieţii  exemplarului. Descrierea vieţii, activităţii, familiei, 
prietenilor, dușmanilor exemplarului. Recunoaște exemplarul 
alte stafii? Cum hotărăște exemplarul unde să apară în lumea 
vie? De unde vine când apare? Unde se duce? Câte obiecte 
găsite în Moloz poate identifica exemplarul? Lumea a dispărut în 
timpul vieţii exemplarului? Locul și felul în care a murit 
exemplarul. Felul în care a dispărut lumea, dacă este cunoscut, 
cât mai detaliat. 

Wasp nu era mai aproape decât predecesoarele sale să 
completeze vreunul dintre răspunsuri. Din câte își dădea ea 
seama, morții care vorbeau cu cei vii erau ceva de domeniul 
poveștilor. Băiatul Hoitar furișându-se jos din stele ca să-i 


înspăimânte pe visători și să le dea un an de insomnie, sau 
Rostuitoarea dându-le oamenilor sfaturi care ar fi putut, sau nu, 
să le aducă moartea. 

Dar ea era Arhivista și era treaba ei să obţină acele 
răspunsuri sau să moară încercând să le obţină. 

Netrebnică ce ești, ar fi spus preotul lui Catchkeep. 
Nenorocită ce ești. De ce te mai ținem? N-aduci mângâiere 
nimănui. Nu ești în stare nici să-ți descurci încâlceala din păr. 

— Mă ţineţi, bombăni Wasp, lovind crengile căzute, pentru că 
niciunul dintre voi nu mă poate ucide. 

Trecuseră mulţi ani din vremea când o înspăimânta Dealul 
Execuției, deși azi perspectiva de a-l urca aproape că era de- 
ajuns s-o facă să se întoarcă în loc și s-o trimită acasă. Incă mai 
putea vedea urmele vechiului drum care urca, sau urcase 
cândva, în serpentine până la o lespede de stâncă lată și înaltă, 
ca o scenă, la vreo 60-70 de metri mai sus de locul unde stătea 
ea. Drumul era în mare parte năruit, în cel mai bun caz o cărare, 
transformat în pulbere de vreo furtună sau de povara anilor, sau 
poate de același fulger care sfâșiase cicatricea pe chipul 
Dealului. 

Nu mai era înspăimântată. Acum nu simțea decât o înrudire 
cu Dealul. 

— Așa e, ticăloaso, spuse ea, ducându-și mâna, fără să-și dea 
seama, la propria cicatrice, identică, semnul lui Catchkeep. Sunt 
tot aici. 

Wasp își rupse o fâșie din mânecă și legă capacul 
recipientului, apoi recipientul de raniţă, și o luă în sus. 

Nu venea prea des aici. La început, preotul lui Catchkeep nici 
nu știuse că putea urca până pe lespede, credea că era 
descurajată de poteca năruită, ca atâtea alte Arhiviste înaintea 
ei, și că prefera să-și prindă stafiile în altă parte. Informaţia asta 
se dovedise utilă pentru ea în primul an: aici se ascunsese de 
câinii de altar ai lui Catchkeep, prima dată când încercase să 
evadeze - avusese de ales: fie aici, fie în lac, cu pietroaie în 
buzunare, iar lacul aproape câștigase. 

lar apoi câinii o încolţiseră pe lespedea de stâncă, foamea o 
obligase să coboare până la urmă și nu se alesese din asta 
decât cu o durere în călcâie când ploua, de când preotul lui 
Catchkeep o târâse victorios prin oraș, scuipând, zbătându-se, 
aproape moartă de foame, și îi zdrobise picioarele între doi 


bolovani. 

Noroc chior sau încăpățânare, se vindecase. Dar locul tindea 
să-i lase un gust amar în gură după asta. Totuși, era singura 
care, din câte știa, putea urca pe chestia asta, așa că rămânea 
locul ei preferat pentru încălcarea ordinelor directe. 

Cu toate acestea, oricât de mult i-ar fi plăcut, astăzi n-avea 
de gând să nu se supună. După ce făcuse în ziua alegerii 
Arhiviste!, experienţa îi zicea că nu s-ar fi ales cu nimic bun 
dacă ar fi continuat să-l mai irite acum pe preotul lui Catchkeep. 
Dar avusese suficient de-a face cu oamenii pe ziua de azi, iar 
lespedea încă mai era singurul loc unde se putea duce și să fie 
sigură că o să fie lăsată în pace. 

Până la urmă, reuși să se împleticească până sus. Aproape 
sparse recipientul de câteva ori și aproape că alunecă de cel 
puţin două ori, ceea ce probabil că i-ar fi adus moartea. Dar 
merită efortul, când își târî pe lespedea înaltă și neagră mușchii 
care urlau de durere, cu mâinile lăsând urme transpirate pe 
piatră, și privi în jos, știind că, dacă ar fi stat la poalele Dealului, 
preotul lui Catchkeep ar fi avut în ochii ei dimensiunile unui 
gândac și că un pietroi căzut la momentul potrivit l-ar fi putut 
omori. 

Își puse rucsacul jos. Lângă ea, recipientul încerca să se 
smucească din legături. Capacul se clătină și clămpăni puţin, 
dar rămase închis. 

— Ușor, ușor, îi spuse ea. De-acum nu mai durează mult. 

În timp ce vorbea, dezlega nodurile care ţineau recipientul 
prins de rucsac. Cu coada ochiului, vedea o masă albicioasă 
care se ţinea cât de departe de ea îi permitea suprafaţa 
lespedei. N-avea să se uite la ea. Nu se uită la ea. Nu încă. 

În schimb, continuă să vorbească, pe cât de încet și de 
prietenos putea, știind că stafia din recipient nu-i putea înțelege 
cuvintele, nesigură dacă sunetul lor blând și calm o poate măcar 
liniști. Eliminând răgușeala celor două săptămâni în care nu-și 
folosise glasul. f 

— Îmi pare rău că a trebuit să aștepți. Închisă acolo atâta 
vreme, fără să poți spera nimic altceva decât să te distrug eu 
când o să te las afară în cele din urmă. 

Nodul slăbi, iar ea se lăsă pe călcâie o clipă, imaginându-și 
pereții aceia netezi de lut în jurul ei, prea strâmţi ca să-și întindă 
brațele sau să se așeze comod. 


— Ei bine, dacă ajută la ceva, să știi că nu suntem chiar așa 
de diferite. Doar că eu trăiesc într-un recipient mai mare și când 
mă lasă să ies îmi oferă șansa să lupt. Dar când câștig, intru la 
loc. E mai bine de tine. Tu o să fii eliberată. Într-un fel sau altul. 
Ridică ușor capacul recipientului: Oricum, hai afară. Promit că o 
să fie rapid. 

O lăsă un moment. Nu se întâmplă nimic. Cercetă recipientul. 
Doar o umbră argintie, scufundată pe fund ca o ceață. 

Nu mai văzuse niciodată o stafie atât de slăbită. După părerea 
ei, n-o să fie în stare s-o scoată din recipient. Oare i-o mai putea 
trimite lui Catchkeep dacă era înţepenită acolo? În însemnările 
de teren ale predecesoarelor ei, nu scria nimic despre așa ceva, 
iar azi nu era momentul s-o dea în bară. Scoase carnetul din 
rucsac și se așeză să aștepte, răsfoind printre cele câteva 
însemnări de teren despre stafie pe care le scrisese în ziua când 
o prinsese. 

găsită acasă la brutar. 

În casa brutarului se găsise sare, își aminti ea. Sare, în ciuda 
interdicţiei. Cretin. Se săturase să repare greșelile tuturor 
tâmpiţilor. 

stafie-care-aruncă-lucruri. Păcătoasă, enervantă, pare să fi 
murit violent, a atacat-o pe nevasta brutarului, urlă așa de tare, 
că i-a spart timpanele brutarului. 

Picura argint, împroșcând stropi argintii când se aruncase cu 
fața de pereţi. Dormitorul brutarului n-avea să mai fie niciodată 
la fel. 

a încercat să mă atace, a trebuit s-o dobor. 

Ochii îi fugiră de pe foaie spre recipient, creierul ei refuzând 
să identifice stafia care îi strivise faţa nevestei brutarului ca pe o 
coajă de ou cu stafia terminată, la capătul puterilor, ca o insectă 
strivită, pe care o avea aici. 

inutilă pentru studiu, o s-o las o zi să se liniștească, apoi văd 
dacă pot scoate ceva de la ea. 

Nu i se putea distinge sexul. N-avea îmbrăcăminte. Abia dacă 
avea formă de persoană. Multe exemplare bune aveau tendinţa 
să repete momentul morţii, iar și iar, permițându-le Arhivistelor 
să bănuiască măcar din ce li se trăsese moartea. Nu și asta. In 
afară de o gură, n-avea nici măcar trăsături pe chip. Doar o pată 
de lumină și furie. 

Wasp o găsise distrugând casa brutarului, cu două zile înainte 


de lupta din ziua alegerii Arhivistei. Uitată în recipientul ei pe 
raft două săptămâni, în timp ce ea se vindeca, se calmase, 
sigur, dar părea cam la fel. Doar că mai mică. Mai puţin furioasă. 
Ca un foc aproape stins. 

Își vâri degetul în recipient. Înghionti stafia și degetul i se 
cufundă în ea până la prima încheietură. Nicio reacţie. 

Mai avea un pic de loc pe pagină. Işi șterse degetul pe picior 
și scoase un cărbune. 

prea slăbită acum ca să mai ia măcar formă, lăsată în 
recipient prea mult? nu mai poate să lupte, aproape moartă, 
dacă așa ceva se poate întâmpla. 

concluzie: stafiile slăbesc în captivitate. 

Reciti totul. Nu era nimic revoluţionar, dar era o observaţie pe 
care n-o mai văzuse niciodată până acum, iar asta trebuia să 
însemne ceva. Măcar avea s-o scape de o bătaie când avea să-i 
raporteze activitatea zilei preotului lui Catchkeep. Poate. 

Oricât de slăbită și imaterială devenise stafia, faptul că se afla 
aici, într-un loc al fantomelor, părea să-i dea un pic de putere. In 
timp ce stafia se învârtea și se întindea pe fundul recipientului, 
scoțând apendice butucănoase din propria substanţă, Wasp 
puse jos carnetul și începu să pregătească obiectele pentru 
ritualul de distrugere a unei stafii care îi dăduse deja Arhivistei 
toate informaţiile pe care i le putea da. În cazul ăsta, aproape 
nimic. Pierdere de vreme, pur și simplu. 

Se mișca mai repede acum. N-avea rost să fie nemiloasă, să 
lase stafia să-și recapete puterile doar ca s-o distrugă după aia. 
Nu atunci când tot ce avea de făcut era să iasă din recipient. 

Scoase din rucsac cremenea și o mână de frunze uscate. 
Urmară un flacon mic de plastic cu apă și încă unul cu lapte. 
Laptele se acrise demult, dar n-avea importanță. Le puse pe 
toate pe lespede într-un cerc aproximativ în faţa ei, apoi puse 
recipientul, cu stafie cu tot, în mijloc. 

Nu mai avea nevoie decât de sânge. 

Se lăsă pe vine, cât de încet îi permiteau mușchii ei slăbiţi. 
Ceva o săgetă în susul piciorului, de la gleznă spre coapsă, dar 
se controlă și aşteptă să treacă. Cuţitul de secerat era la brâu, 
iar la picioare avea o adâncitură erodată de piatră neagră, 
pătată cu maroniu roșcat. 

O mișcare rapidă a lamei pe vârful degetului mare și sângele 
începu să curgă. ÎI ţinu deasupra gropii și aşteptă până se 


strânse o baltă micuță, suficientă să îneci un gândac. 

Linia pe care o tăiase pe degetul mare întretăiase cicatrice 
vechi, din zilele, lunile și anii de sângerări. Nu mai avea demult 
locuri libere unde să taie. O hartă, se gândi Wasp, care văzuse 
odată așa ceva. O hartă către nicăieri. 

Stafia din recipient se dezmorţise puţin, adulmecând. Ceva 
mai departe, răsăriseră alte stafii și se așezaseră într-o 
grămadă. Le privea cu coada ochiului cum urmăreau sângele 
curgând, le privea cum o urmăreau când ridică mâna 
însângerată și linse sângele. 

Tăcerea deveni mai densă acum. O furnica pielea, iar tăcerea 
se agăța de ea ca ploile smolite ale primăverii și nu se ridica. N- 
avea nevoie să se uite ca să știe că stafiile se întindeau spre 
baltă și rucsacul ei cât de mult le permiteau rădăcinile, ca și 
cum ea era chiar Dealul Executţiei, iar ele erau livada care se 
înfășura la poalele acestuia. 

Își luă pentru o clipă privirile de la recipient, doar cât să pună 
la loc în rucsac carnetul și cărbunele - și când se uită din nou la 
el, stafia, într-un fel imposibil, se cățăra afară. 

Era cât mâna lui Wasp și avea o strălucire argintie mată. Avea 
forma unei persoane, sau forma unei persoane desenate de un 
copil mic. Conturul unei persoane reduse la detalii neclare - 
trup, brațe, picioare, cap. N-avea chip, n-avea păr, n-avea sex. 
Dobândi niște picioare butucănoase și se ridică legănându-și 
craniul supradimensionat către ea. Wasp cunoștea postura. 
Când va căpăta suficientă forță ca să-și facă vizibili ochii, o vor 
privi cu o expresie cercetătoare și stupidă de bebeluș. Dacă or 
să reușească măcar s-o vadă. 

Ce o uluia era, în primul rând, că ieșise din recipient. 
Bulgărele de sare era încă în cutie, în rucsac, iar sângele era la 
doi metri mai încolo. De unde își trăsese atâta forță? 

Avea două variante. Să se grăbească și să distrugă stafia 
înainte să se complice situaţia. Sau să aștepte și să vadă ce 
urma să facă. 

Treaba ei era s-o distrugă. Să i-o trimită lui Catchkeep, Care 
avea s-o ducă până la țărmul verde din depărtare. Văzuse stafia 
suficient de mult ca să știe că n-avea să afle nimic de la ea. Nu 
făcea decât să amâne inevitabilul, fără a mai pune la socoteală 
că era și periculos. Mai fusese nevoită să se lupte cu exemplarul 
ăsta și înainte și azi nu era în stare de o a doua rundă. 


Fuseseră Arhiviste, înaintea ei, cărora le plăcea să distrugă 
stafii. Se putea foarte bine să mai existe alta și după ce ea va fi 
murit. Wasp nu era una dintre ele. Era ceva legat de felul cum 
majoritatea stafiilor nu păreau să vrea niciodată să stea liniștite 
în timpul ritualului, ci tot încercau să se târască afară din cerc și 
să se ducă înapoi în locul de unde apăruseră din senin în lumea 
celor vii, cum se zbăteau ca peștii pe uscat să scape de 
legăturile de sare. În povești, toate se duceau bucuroase la 
Catchkeep, dar ce vedea ea nu prea putea fi considerat bucurie. 

Nu că ar fi avut vreo importanţă. Asta era misiunea și trebuia 
s-o îndeplinească. Tot ce putea face, aici, acum, cu această 
stafie aflată la mila ei, era să dea dovadă de această milă și să 
termine repede. 

Își scoase cuțitul de secerat. 

Fără să-și dea seama de apropierea lui Wasp, stafia se dădu 
cu un pas înapoi, se clătină puţin, vânturându-și braţele ca niște 
aripi, apoi începu să meargă greoi în cerc și căzu. 

În timp ce zăcea acolo, îi apăru gura. 

Spunea ceva. 

Wasp vâri cuțitul în teacă așa de repede, că aproape își tăie 
un deget. 

Se aruncă în genunchi și înhăţă stafia micuță. Practic n-avea 
greutate. Wasp se obișnuise demult cu șocul visceral fulgerător 
pe care-l simţea când atingea o stafie, ceva între degerătură și 
amețeală. Stafia își pocni faţa de cheagul de pe degetul ei, apoi 
făcu o încercare să lângă puţin. Și apoi încă una. Și încă una. La 
început, nu simţi nimic, absolut nimic, când o atinse cu limba, 
dar, pe măsură ce stafia se îndopa din ea, tot mai puternică, 
deveni conștientă de o senzaţie de râcâială, ca și cum ea ar fi 
fost o piele netăbăcită, iar stafia o argăsea. Mâine o să aibă o 
umflătură urâtă, degetul o să fie verde-purpuriu până la 
rădăcină, iar ea va trebui să aibă grijă să îl ascundă de preotul 
lui Catchkeep. 

N-o deranja durerea. Orice i-ar fi făcut stafiile, măcar știa cum 
stăteau. Nu-i făceau rău ca să obţină un avantaj, cum făceau 
novicele, sau pentru că voiau s-o facă să sufere, ca preotul lui 
Catchkeep, a cărui ură n-o înţelesese niciodată pe de-a-ntregul. 
Stafiile erau doar înfometate, singuratice, rătăcite. Disperate și 
derutate. Astea erau lucruri pe care le putea înțelege. Și aici, 
printre ele, era singurul loc unde se simţea în siguranță - nu 


pentru că niciuna nu-i făcuse vreodată rău, ci pentru că nu-i 
voiseră niciodată răul. Abia își dădeau seama că e acolo. 

Pe măsură ce bea, stafia începu să crească. Până când o puse 
jos, iar ea se târî pe burtă către baltă și începu să lipăie, era cât 
un căţel abia înțărcat. Bea și tot bea, oprindu-se doar să... 
arunce o privire?... peste umăr către ea, cu un chip argintiu 
inexpresiv, a cărui singură trăsătură era o gură mare și roșie. 
Când balta se golise, stafia avea înălţimea unui copil de doi ani 
și îi apăruseră ochii. 

Clipi spre ea, nici cercetător, nici în vreun alt fel. Habar n- 
avea ce vedea, dar, orice ar fi fost, nu pe ea o vedea. Stătea 
acolo, cu gura scoțând miorlăituri fără formă, într-o limbă pe 
care Wasp n-o știa. 

Wasp își ţinu răsuflarea, ascultând. 

lar conturul vag al stafiei deveni un pic mai clar, și sunetele 
se limpeziră odată cu el. Aceleași câteva silabe, reluându-se iar 
și iar. Suna ca un nume. Putea fi numele oricui. Al unui iubit, al 
unui copil, al unui prieten. Gura lui Wasp se strâmbă, cu dispreţ 
sau răutate. 

Apoi își dădu seama la ce asista și se strădui să ajungă la 
carnet. 

stafie prinsă de două săptămâni cea mai slăbită pe care am 
văzut-o până acum fără sare fără sânge dar merge vorbește 

Sublinie de trei ori vorbește, apoi încercui de două ori 
cuvântul. 

vorbește mai tare acum cu sânge în ea dar a ajuns de una 
singură de la o bulă de fum argintiu la cățărat afară din recipient 
cât ai număra până la trei și asta înainte de sânge sare altceva 

Sublinie de una singură. Sublinie altceva. 

n-ar trebui să se întâmple e o prostie să fie distrusă fără studii 
suplimentare 

Ca și cum ar fi avut vreo importanţă să cruţi ceva ce era deja 
mort. Era o prostie să se simtă ușurată, dar întotdeauna se 
întâmpla așa. Oricum trebuia s-o distrugă mai încolo, după ce 
termina cu... 

Ridică privirea, înnebunită o clipă pentru că stafia nu mai era 
unde o lăsase. Apoi o zări, rătăcind în spate de-a lungul lespezii, 
cu mâna răsucindu-se în aer ca și cum ar fi învârtit clanțe 
invizibile. Wasp o văzu când ajunse lângă celelalte și începu să 
se joace cu forma sa, întinzându-se și micșorându-se, oprindu-se 


când avea aproximativ înălţimea celor mai multe dintre stafiile 
din grup. Stătu printre ele în timp ce o mângâiau pe braţele 
unde apăruseră degete și pe față, unde apăruse nasul. La rândul 
ei, privea chipul fiecărei stafii, încă repetând silabele acelea 
care ar fi putut fi un nume. Ultima silabă avea o tonalitate puţin 
mai înaltă acum. Ca și cum ar fi pus o întrebare. 

Wasp se holba la ea, cu cărbunele de care uitase în mână. O 
stafie putea să comunice cu alte stafii? Asta era tare, foarte 
tare. 

— Hei, șopti către ea, simțindu-se ca o proastă. 

Desigur, stafia nu răspunse. Ştia destul de bine că n-o să 
răspundă. Stafiile nu pot vorbi cu oamenii, nici chiar cu 
Arhivistele. Avea o ladă întreagă de însemnări de teren care 
stăteau mărturie. Nu era decât o stafie foarte, foarte puternică 
și putea ataca pe cineva, dar chiar și așa tot o făcea fără să 
judece, ca un copil care face o criză și dă cu piciorul în podea. 

Încercă din nou. 

— Hei, tu de colo. N-o să-ţi fac nimic rău. 

Nimic. Nu era de mirare. Dar încă mai putea captura din nou 
stafia ca s-o studieze. Să vadă ce poate scoate de la ea. Să dea 
un rost morții ei. Cam același rost pe care îl are o scânteie 
pentru lemnele de foc, dar tot era mai bine decât nimic. 

Tocmai se întindea după recipient, când stafia găsi o fisură în 
zid și se micșoră și mai tare, ca să dispară înăuntru. Sări după 
ea, prea târziu. 

Wasp își lăsă capul în mâini, înjurând cât de colorat era în 
stare. Îi trebuiră câteva minute bune până să se liniștească, dar 
trebuia s-o facă. Atunci când din grămada de rahat a vieţii ei 
strălucea o scânteie cât de mică de speranţă, trebuia să se 
concentreze asupra ei. Era singura cale să mai reziste încă un 
an fără să-și piardă minţile. 

Stafia dispăruse, dar ar fi putut fi și mai rău. l-ar fi plăcut s-o 
mai studieze, să încerce să-și imagineze ce voia și, chiar și mai 
important, ce anume îi dăduse forța să vrea ceva. N-avea rost 
însă să-și facă griji. Își pierdea calea. Avea să-i spună preotului 
lui Catchkeep că a distrus stafia, așa cum ar fi trebuit, și să 
prindă alta ca s-o studieze. Trebuia să fie una bună, ca să-i mai 
treacă din furie. Dar avea și însemnările. 

Erau rare situaţiile în care trebuia să elibereze o stafie, dar 
când o făcea trebuia să spună așa: 


Eu sunt Arhivista. Trimisul, ambasadorul și întruparea pe 
pământ a lui Catchkeep. Oasele și stelele Ei sunt trupul meu; 
trupul și oasele mele sunt stelele Ei. Eu sunt Ea, cea care te 
poartă, Ea, cea care te sprijină, Ea, cea la care se întoarce 
tărâna ta. Ai trăit bine. Ai murit bine. Te eliberez. Nu-mi bântui 
calea. 

Ce spuse în realitate fu însă: 

— Treci înapoi în belea, scandalagiule. Data viitoare, găsește- 
ţi alt loc mai bun să bântui. 

Distrugerea stafiei captive fusese doar una dintre sarcinile pe 
care le avea pe ziua de azi. Ar fi trebuit să și prindă una. 
Nepoata moașei voia un copil, dar avea de suferit din pricina 
unui uter necooperant. Ovulul se prindea, coagula, creștea, apoi 
se dezlipea și se prelingea, iar tot arsenalul de șmecherii al 
moașei nu era de niciun ajutor. Moașa se rugase la Rostuitoare 
și se întorsese cu ideea că un bulgăre însuflețit ar putea avea 
voinţa de a se prinde în timp ce noul trup se alcătuia în jurul lui. 
Se dusese la preotul lui Catchkeep cu această cerere și cu 
ofrande pentru Catchkeep, iar preotul lui Catchkeep îi dăduse lui 
Wasp sarcina să-i găsească o stafie. 

Din câte știa Wasp, orășenii erau îngroziţi de stafii, și aveau 
motive serioase. Spre deosebire de Arhiviste, ei nu se aflau sub 
protecția lui Catchkeep, iar stafiile erau fieful lui Catchkeep. 
Foarte, foarte rar venea cineva să ceară un exemplar pentru 
uzul personal, dar se mai întâmpla. Existau și trocuri cu stafii în 
orașele vecine, de exemplu - poate că o dată sau de două ori pe 
an, preotul lui Catchkeep schimba o stafie captivă cu numai 
Rostuitoarea știe ce, iar odată Wasp o văzuse pe predecesoarea 
sa prinzând un exemplar deosebit de păcătos și târându-l legat 
până în grădinile orașului, ca să-i ţină departe de gard pe copiii 
care scotoceau prin gunoaie. Recolta se dublase în toamna aia. 

Dar Wasp nu era predecesoarea ei. N-avea niciun pic din 
genul ăla de pasiune pentru munca ei. Ca novice, Wasp fusese 
trimisă la casa Arhivistei cu un comision pentru preotul lui 
Catchkeep. Nu-și amintea despre Arhivista pe care avea s-o 
înlocuiască decât că lăsase urme de sare care ajungeau /a casa 
ei, cel puţin jumătate dintre recipientele de pe rafturile ei erau 
nu numai pline, ci și cu urme de sânge pe pereţii interiori și, 
când Wasp bătuse la ușă, tocmai își storcea sânge dintr-un 
deget tăiat pentru o stafie înfometată. Când Arhivista rânjise la 


ea, Wasp se înfiorase văzând cât de ascuţiţi îi erau dinţii. 

Wasp n-avea obiceiul să ţină prea mult stafiile și n-avea de 
gând să înceapă să le colecționeze. Avea poate cel mult trei 
recipiente pline în orice moment. Metoda ei era cât mai 
minimalistă cu putinţă. Taie, prinde, du acasă în recipient, fă 
însemnări, du înapoi în recipient, distruge. Nu exista niciun 
motiv să prelungești suferința, nici chiar pentru morţi. Când 
veniseră să-i ceară să priponească o stafie-sperietoare așa cum 
făcuse predecesoarea ei, se conformase - dar după câteva nopţi 
în care urletul ajunsese până pe dealul ei, se furișase în grădini 
și o eliberase. Când îi ceruseră să prindă alta, o făcuse. Când și 
aceea, și următoarele două dispăruseră, încetaseră să-i mai 
ceară. 

Așa că Wasp avea să prindă o stafie-copil pentru nepoata 
moașei. Habar n-avea cum intenţiona moașa să pună stafia în 
uterul unei femei vii sau dacă o stafie ar vrea măcar așa ceva și 
ce ar face o stafie în acest caz ca să-și manifeste neplăcerea 
dacă nu-i convenea ideea. Nu era sigură că voia să afle. Totuși, 
dincolo de toate îndoielile ei, era Arhivista. Avea o datorie față 
de oamenii ei. Urmările deciziilor acestora nu erau problema ei. 
Nu dacă stafia nu-și făcea de cap. 

Celelalte stafii încă se mai învârteau în jurul fisurii din stâncă, 
fără să-și dea seama de inspecția ei. Majoritatea îi ajungeau 
până la gleznă sau erau chiar mai scunde de atât; câteva Îi 
ajungeau până la genunchi sau coapse. Cea mai înaltă pe care o 
văzuse ajungea până la jumătatea înălţimii lespezii, dar o 
văzuse o singură dată. N-avea nicio idee de unde avusese 
putere pentru șmecheria asta. Pe atunci era novice și se ţinuse 
deoparte. 

Din fericire, sângerarea de la degetul mare se oprise. Nu că 
vreuna dintre stafiile din lotul ăsta ar fi părut amenințătoare în 
mod deosebit, dar se știa că sângele le provoca, iar lucrurile 
erau deja suficient de ciudate astăzi ca să mai adauge pe 
deasupra și o încăierare. O să-l bandajeze. Între timp, mai bine 
se punea în mișcare și le distrăgea, pentru orice eventualitate. 

Wasp scotoci în rucsac și scoase cutiuța de plastic în care se 
afla bulgărele de sare. O puse lângă cea mai apropiată dintre 
stafii, așezându-se între ea și scobitura în stâncă pătată de 
sânge. Stafiile se împinseră înainte, adulmecând în aer - una 
sau două dintre ele făcând un pas, apoi celelalte urmându-le, iar 


la picioarele ei izbucni o încăierare când stafiile se lăsară 
deasupra cutiei. 

Violenţa cu care le atrăgea sarea încă o mai făcea să tresară. 
Însemnările de teren spuneau că este din cauză că le amintea 
de fostul lor trup. Pentru ele, însemna sarea transpiraţiei, a 
lacrimilor, a sângelui. Le atrăgea pentru că le făcea să-și aducă 
aminte cum era când fuseseră în viaţă, le făcea să fie 
înfometate după tot ce pierduseră. 

Făcu în carnet o schiţă a stafiilor care se hrăneau, cu mintea 
la cea pe care o lăsase să-i scape printre degete. Felul în care se 
mișcau stafiile, măsurându-și cu pasul limitele, o fascina și o 
deprima. Încercându-și graniţele, înainte și înapoi. Regăsea în 
ele mult din ea însăși, așa că niciodată nu le privea prea mult. 

Azi erau opt singure și ceva ce părea un set neobișnuit de 
trei. Cu capacitatea lor de a-și schimba după voie mărimea, îi 
era întotdeauna greu să-și dea seama de vârsta la care 
muriseră, dar din felul în care o înghionteau două dintre ele pe 
cea de-a treia către bulgărele de sare, ferind-o de îngrămădeala 
celorlalte cu ceea ce probabil încă mai credeau a fi trupurile lor, 
bănuiala lui Wasp era că fuseseră o familie. 

În timp ce sarea punea stăpânire pe ele, chipurile începură să 
devină mai clare: întâi apărură trăsăturile, ca de lut, apoi se 
șlefuiră - le crescu părul, drept sau ondulat, apoi se întunecară 
sau luminară, pornind de la argintiul acela șters - în ochi 
apărură pupile și irisuri, apoi începură să pătrundă treptat 
culorile. Înălțimea și proporţiile începeau să se stabilizeze, să se 
ajusteze între ele. Era o familie, își dădu ea seama. Sau fusese. 
Două femei și un mascul micuț, poate de trei sau patru ani când 
murise. 

Ar fi durat săptămâni întregi până să găsească altă stafie- 
copil așa de mică. Și îi displăceau treburile neterminate. 

Ținându-și privirea pe stafiile care lipăiau, întinse pe bâjbâite 
mâna în spate și pipăi în jur pe stâncă după recipient, în timp ce 
mâna cealaltă trase cuțitul de secerat din teaca de piele de 
câine de la brâu. Cuţitul era lung cât antebraţul ei, forjat dintr- 
un metal strălucitor, cu o gardă ca de spadă și mâner înfășurat 
în aceeași piele de câine din care era făcută și teaca, și valora 
mai mult decât tot ceea ce se afla în căsuţa ei la un loc. Forma 
lamei era neregulată, cu plăsele mai lungi decât mânerul unui 
cuțit de asemenea dimensiuni, iar vârful era asimetric, ca și cum 


vârful original s-ar fi rupt și cel de-acum era doar ce mai 
rămăsese din el. Dar era o lamă rituală, nu o armă, și își făcea 
treaba. 

Când îl aduse în poziţie, soarele palid de toamnă căzu pe cele 
șaisprezece puncte de metal închis la culoare încrustate de-a 
lungul lamei: cele șase mai mari, de mărimea afinelor sălbatice; 
cele zece mai mici, de mărimea seminţei de trifoi. Descriau vag 
un cap în formă de triunghi, un maxilar ca o capcană pentru 
urși, un piept umflat, picioare lungi, o coadă lungă și arcuită 
spre spate. 

Cu ani în urmă, când stătea însângerată pe malul lacului, 
deasupra trupului care se răcea al Arhivistei anterioare, și i se 
înmânase această lamă, îi fusese oferită în așa fel încât în 
constelația de pe lamă se reflectase lumina constelaţiei care-i 
corespundea pe cer. Catchkeep. 

Cuţitul de secerat i se părea ciudat în mână acum, după două 
săptămâni fără el. Ciudat și totuși familiar, ca orice altă parte a 
ei. Făcu un pas spre stafia-copil și aceasta se întoarse. 

Partea asta o speria un pic. Schimbarea bruscă din ochii 
stafiilor când le atrăgea în cursă sarea. Expresia de pe chipul 
lor, de parcă se trezeau dintr-un coșmar, pentru a descoperi că 
monștrii îi urmaseră în paturile lor călduţe. Nu-i trebuise mult să 
înţeleagă că singurul monstru pe care îl vedeau era ea. 

Stafia-copil se întoarse înapoi la bulgărele de sare. Stafiile- 
părinţi nu părură s-o fi băgat de seamă. Pentru a mia oară, își 
aduse aminte ce o învăţaseră însemnările de teren: că, atunci 
când secera o stafie, cele cu care călătorise aceasta nici măcar 
nu știau că a dispărut, nu mai aveau minţile cu care să înţeleagă 
pierderea sau inimile cu care s-o simtă, nu mai mult decât simte 
o mână că rămâne fără o unghie tăiată. Că, în fond, stafiile erau 
informaţii înregistrate, care se derulau, rulau, se derulau. 
Treceau peste un punct și reporneau. O resursă care să fie 
captată și nimic mai mult. 

Işi dorea să știe dacă e adevărat. 

Cu cuțitul într-o mână, cu recipientul în cealaltă, era 
îngenuncheată în spatele stafiei-copil, pregătită s-o desprindă și 
s-o închidă, când își dădu seama: nu avea decât un singur 
recipient. Numai acesta, cel pe care se pregătea să-l umple cu o 
stafie care murise prea tânără ca să fie de vreun folos pentru 
însemnările de teren. 


N-ar fi fost prima dată când secera o stafie de la care nu prea 
spera să afle nimic - dar de obicei nu era prima ei zi de muncă 
după jumătate de lună de recuperare, nu pierduse stafia pe care 
ar fi trebuit s-o ia pentru studiu, și nici nu uitase să ia cu ea la 
vânătoare suficient de multe recipiente nenorocite. Și nici n-o 
prea încânta ideea să se întoarcă aici și să încerce din nou 
mâine. 

Dacă lua stafia-copil pentru nepoata moașei, s-ar fi descurcat 
bine cu această sarcină anume, dar altfel ar fi însemnat să se 
întoarcă la preotul lui Catchkeep cu mâna goală. Și nu-și dorea 
să se întâmple una ca asta. 

Dar apoi se gândi la stafia-copil și se întrebă dacă moașa 
avea dreptate și copilul putea să se nască din nou. Se gândi la 
copiii pe care-i văzuse alergându-se prin oraș și conchise că, din 
câte știa ea, copiilor le plăcea să fie în viaţă. Spera doar să nu 
se întoarcă drept o fetiță cu semnul lui Catchkeep pe obraz. 

Îi aruncă o privire stafiei-copil, stafiilor-părinţi. 

— Cât o unghie tăiată, spuse ea, fie pentru stafii, fie pentru 
sine, și se hotărî. 

O lovitură circulară rapidă cu cuțitul de secerat în jurul stafiei- 
copil și aceasta se micșoră iar până la înălţimea gleznei, slăbită. 
Gata de cules. Puse jos cuțitul, își strânse mâna pe mijlocul 
stafiei și trase. O dezlipi de piatră cu un sunet de buruiană 
smulsă din noroi și o azvârli în recipient, uitându-se oriunde, 
numai la chipul ei nu. 

Și așa se trezi privind în ochii celor două stafii-părinţi. Se 
întorseseră dinspre bulgărele de sare și se holbau la ea cu o 
privire pe care o văzuse destul de des la cei vii, dar foarte, 
foarte rar la vreo stafie. Conștienţă totală. Ură cumplită. 

O  încremeni. Aceste stafii, aceste stafii micuţe și 
nesemnificative pe care le desconsiderase, aveau de fapt 
puterea să întoarcă spatele sării fără să le ceară ea. Asta sfida 
tot ce știa ea. 

— Nu, șopti Wasp, în timp ce palmele i se umeziră, iar inima 
începu să-i bată nebunește. 

Intâi, eliberase o stafie după o întemniţțare de două 
săptămâni, ceea ce părea să fie mai mult decât suficient să se 
usuce ca o frunză, dar, cumva, stafia își găsise forța să-și aducă 
aminte. Să caute. Să încerce să vorbească. Să comunice cu alte 
stafii, dacă observaţiile lui Wasp erau corecte. Și apoi, privirea 


din ochii stafiilor-părinţi. Care era acum și în ochii celorlalte, 
pentru că toate stafiile renunţaseră la sare ca să-și întoarcă la 
unison chipurile către ea, de parcă ar fi fost alertate de larma 
bruscă a răsuflării ei, de duhoarea bruscă a spaimei ei. 

Citise în însemnările de teren avertismente despre grupuri de 
stafii puternice. Una singură însemna o captură dificilă, dar ar fi 
fost un exemplar de primă clasă. Mai mult de una însemna 
bucluc. Nicio captură și, poate, o Arhivistă moartă. Se mai 
întâmplase și înainte. Avea o imagine destul de clară despre 
direcția în care se îndreptau lucrurile. 

Nu aceste stafii erau problema. Niciuna dintre cele de pe 
lespede, nici cea pe care o pierduse. 

Era și mai rău. 


Capitolul trei 


Puse încet recipientul jos și apucă strâns cuțitul de secerat, 
întrebându-se dacă o va putea apăra. Ochii cercetau lespedea în 
căutarea stafiei despre care știa că trebuie să fie pe acolo, pe 
undeva: cea care deborda de atâta forță nepăsătore, 
nechibzuită, încât dădea pe dinafară, emana putere - iar 
celelalte o absorbeau prin rădăcini, ca pe apa de ploaie. 

Tâmpită. Fusese  tâmpită. Așa de concentrată pe 
comportamentul bizar al unor stafii mici, încât nu băgase de 
seamă perspectiva. Nici măcar nu se uitase la perspectivă. 
Tâmpită și neglijentă și prea obsedată de speranţă, care oricum 
n-o dusese nicăieri până acum. lar acum trebuia să gândească 
rapid dacă nu voia să fie lipită de stâncă, dimpreună cu toate 
însemnările alea de care fusese așa de mulţumită până acum 
vreo cincisprezece secunde. 

Îi venea să-și tragă singură un șut. Ar fi scutit stafia 
misterioasă de o bătaie de cap. 

Nu reușea s-o vadă. Chestia asta era suficient de puternică s- 
o strivească și s-o omoare pe loc ca pe o muscă, iar ea nu 
reușea s-o vadă. Cum de nu putea s-o vadă? Trebuia să fie 
acolo. Poate că era înțepenită pentru că nu fusese pe teren 
atâta vreme, dar asta nu era o explicaţie. Fără sarea care să le 
aducă în punctul dintre lumi, fără sângele care să le dea destulă 
forţă să-și arate chipurile și să vorbească, majoritatea stafiilor 
erau prea slăbite ca să facă mare lucru la suprafață, dar asta - 


oriunde o fi fost -, cu tipul ăsta de putere care radia dinspre ea, 
trebuia să fie uriașă, trebuia, nu știa cum, să strălucească sau 
să facă ceva, trebuia să sară în ochi... _ 

Avea mâna prea transpirată ca să ţină în siguranţă cuțitul. Il 
mută rapid în mâna liberă și își șterse palma umedă de picior. 
Pentru o clipă trecătoare, simţi cum crește în ea o dorinţă 
copilărească și aproape că strigă după ajutor. Dar cine ar fi 
putut s-o audă? Și, dacă o auzea, cine ar fi venit? Problema 
morţii ei era între ea și Catchkeep. Pentru oamenii din oraș, ea 
era doar Arhivista, fără chip, fără nume, ochii, urechile și mâinile 
unei zeițe. O respectau așa cum le respectaseră pe cele de 
dinaintea ei și o vor îngropa la fel. Și vor trage în sus altă 
Arhivistă după ea, care se va căţăra pe cadavrul ei. 

La picioarele ei, pe lespede, recipientul stafiei-copil începea 
să se clatine înainte și înapoi, înclinându-se și îndreptându-se. 
La urechile lui Wasp ajunse o tânguire slabă, ascuţită și limpede. 

N-ar fi trebuit să fie în stare să o audă. Tânguirea aia n-ar fi 
trebuit să se audă acolo niciodată. 

— Rahat, șopti ea, dându-se cu un pas înapoi. 

La auzul strigătului, stafiile-părinţi care priveau se dezlipiră cu 
totul de bulgărele de sare și se năpustiră spre recipient, lovind 
capacul. Pe recipient erau sigilii, iar mâinile lor ar fi trebuit să 
treacă prin ele. N-au trecut. Se auzi un clinchet melodios când 
capacul se rostogoli de pe lespede și dispăru, iar din recipient se 
ridică stafia-copil și ajunse în braţele părinţilor. O purtară între ei 
și, pentru prima dată în trei ani de vânat și secerat, Wasp putu 
vedea cu adevărat urma argintie care se prelingea, pe jumătate 
mucozitate de melc, pe jumătate saramură, pe care o lăsa în 
urmă o stafie din locul unde fusese eliberată. 

Wasp mai văzuse stafii puternice. Văzuse o stafie de 
înălțimea unui copac, o stafie mai mare decât casa ei, o stafie 
care apăruse din stâncă încă încununată de focul puternic care o 
ucisese, care se aprindea unde o atingea și îi pârlise rucsacul 
când sărise de acolo. Citise poveștile din însemnările de teren, 
poveștile moralizatoare despre Arhivistele care deveniseră prea 
îndrăzneţe și fuseseră găsite sub formă de grămezi de 
nerecunoscut, cu oasele rupte până la sarea din măduvă, având 
alături urme de pași argintii care se îndepărtau. 

Fusese pocnită în faţă de o stafie, aproape călcată în picioare 
de alta, dăduse peste câteva care încercaseră să-i sugă sângele 


de parcă ar fi venit dintr-o poveste de Dinainte. 

Dar nu mai văzuse niciodată așa ceva. 

Era ceva în spatele ei. Se răsuci, dar nu era nimic acolo. 

Invizibilă? se gândi înnebunită. Ele pot chiar... 

Stătu o clipă, cercetând lespedea cu privirea, cu inima bătând 
să-i spargă pieptul, ca și cum ar fi vrut să iasă cu totul de acolo. 

— Nimic, șopti ea. 

Sunetul vocii ei o calmă. Spuse mai tare: 

— Nu era nimic. 

Se întoarse iar și se simţi ridicată cu totul de pe lespede și 
izbită de perete. 

Aerul ieși din ea cu un sunet respingător. Pentru o clipă, 
atârnă acolo, cu mușchii și mintea prea uluite ca să lupte. 

Această stafie era mai puternică decât ea. Mai puternică 
decât preotul lui Catchkeep. Mai puternică decât câinii de altar, 
care erau prăsiţi să ajungă până la nouăzeci de kilograme de 
mușchi zdraveni, cu capete care-i ajungeau lui Wasp până la 
umăr. 

Nu reușea să-și limpezească privirea. Oare se lovise așa de 
rău la cap? Încă o mai ţinea ţintuită de stânca Dealului 
Execuţiei. Ar fi fost mai logic dacă n-ar fi fost nicio stafie, dacă 
ar fi urmărit-o cineva până aici, cineva din oraș care se hotărâse 
în cele din urmă să-și încerce norocul și să-i facă felul, poate un 
prieten al amărâtei ăleia de novice, care voia răzbunare, sau un 
prieten al uneia dintre cele de anul viitor, care voia să crească 
șansele cuiva. Nu se putea zice că ducea lipsă de dușmani. Dar 
mai erau și celelalte stafii, toate întorcându-se spre ea, pe 
jumătate dornice, pe jumătate îngrozite, și un fel de lumină 
întunecată care se ridica din stafie ca un abur, curgând tot mai 
departe de-a lungul stâncii, unde celelalte stafii o absorbeau 
tremurând, și, oricum, de când era cineva din oraș prietenul 
unei novice... 

— Vorbește, spuse stafia, cu glasul periculos de calm. 

Wasp rămase cu gura căscată. Dacă până acum lucrurile nu 
depășiseră sfera experienţei ei, cu siguranţă că acum o 
făcuseră. 

— Eu... ce... 

Stafia se uita fix la ea. Ea îi întoarse privirea. 

Rostuitoarea s-o ajute, era cât pe ce să moară și o partea 
minții ei se detașase și formula însemnări de teren. 


exemplar masculin, mort tânăr, de fapt nu mult mai bătrân ca 
mine. 

voce ciudată, răgușită, ca și cum nu e folosită prea mult. 

un fel de uniformă. Întunecată, cizme, n-am mai văzut-o până 
acum. 

ochi cenușii, arată furios. În general, mai e ceva, rănit? șocat? 
profund, nu-mi pot da seama. 

nu arată ca niște ochi de stafie. 

Stafia își îngustă ochii la ea. 

— Explică. 

Suna ca preotul lui Catchkeep când Wasp era între o tentativă 
eșuată de evadare și o biciuire. Dar mult, mult mai rău. 

Acum Sau niciodată. Lovi cu putere cu cuțitul de secerat și 
stafia îi dădu drumul. Wasp își strânse picioarele ca să aterizeze 
pe lespede rostogolindu-se și se ridică ţinând lama în sus, ciudat 
de dezorientată și scuturându-și capul ca să se dezmeticească. 

Spre satisfacția ei, haina stafiei era sfâșiată la mânecă, pe 
unde ieșea un pârâiaș neîntrerupt de argint. Stafia fie nu băgase 
de seamă, fie nu-i păsa. 

Mult în spatele ei, una sau două dintre celelalte stafii, pline 
până la refuz de lumina aceea întunecată și ciudată, explodară 
în scântei argintii ca o floare de buruiană uscată călcată în 
picioare. Celelalte se împrăștiară înapoi în stâncă. 

— Înapoi, strigă ea la stafie. 

Glasul îi tremura, dar nu și mâna în care ţinea cuțitul. 

— Nu te avertizez de două ori. 

Stafia înaintă un pas și încremeni acolo. Imaginea sa păru să 
se poticnească în mijlocul pasului, pâlpâind. Când vorbi din nou, 
tonul vocii se schimbase. 

— Plecăm. Chiar acum. 

Lui Wasp îi ajunsese. Izbucni în râs. 

— Pe dracu’. 

Stafia îi aruncă o altă privire încremenită, fără cuvinte. | se 
păruse că vedea aroganță pe chipul preotului lui Catchkeep. Nu 
era nimic, absolut nimic, în comparaţie cu asta. 

Calculă. Șansele ei n-arătau deloc bine. Avea bulgărele de 
sare și recipientul. Recipientul al cărui capac căzuse peste 
marginea lespezii și era acum la șaizeci de metri dedesubt, 
cioburi prin grohotiș. Bulgărele de sare la care nu putea ajunge 
decât trecând prin stafie. Chiar și cu toate uneltele la îndemână, 


și fără să fi fost rănită, ar fi putut oare să înlănţuie chestia asta? 
începea să se îndoiască extrem de tare. 

— Planul s-a schimbat, zise stafia. Ridică-te. 

Ridică-te? 

— Uite ce e, nu știu unde îţi închipui că ești, zise ea precaut, 
sau cine crezi că sunt eu, dar... 

Stafia mai făcu un pas. Wasp știa privirea din ochii lui. Era 
privirea pe care o arunca ea novicelor la acel ultim atac, înainte 
să cadă sub lama ei. Când stafia veni către ea, Wasp sări într-o 
parte, aproape rostogolindu-se de pe lespedea de piatră. Cuţitul 
de secerat ieși însângerat, ca și antebraţul ei. Șuieră de necaz 
printre dinţi și începu să se tragă deoparte, încercând să-și 
aducă trupul și lama între bulgărele de sare și stafie. Nu prea 
avea șanse, dar asta era. Se mișcau în cerc ca niște bătăuși. Nu 
vedea cum s-ar fi putut termina cu bine. 

Mai avea de făcut doar doi pași și putea să înșface fără să se 
uite bulgărele de sare, când stafia își scoase propria armă. 

Wasp se aruncă în spate pentru a ieși din raza lamei, cu 
mintea gonind. Stafia putea aduce cu ea lucruri de dincolo? Așa 
se părea, pentru că acum venea s-o atace cu o sabie și mai 
avea și un pistol la brâu. 

Era prea mult. Era mult prea mult. Și în ritmul ăsta n-avea să 
ajungă la bulgărele de sare, cel puţin nu fără să rămână fără 
vreun mădular pe drum. Asta, dacă sabia putea s-o taie. Nu era 
sigură. Dar știa încotro i se îndreptau bănuielile. 

Se mai dădu un pas în spate, ajungând lângă peretele de 
stâncă. Ochii îi căzură pe sângele care izvora din crestătura de 
pe braţ, apoi pe sângele care încă se mai afla pe cuțitul de 
secerat. 

Nu era o armă. Nu-l mai folosise niciodată ca armă. Nu mai 
fusese niciodată nevoită să /upte efectiv cu o stafie, cu 
siguranţă nu așa. lar să înjunghie stafia asta, acum, cu sângele 
ei pe lamă, era echivalent cu gambitul Telalului, dacă avea 
ocazia. 

Wasp își șterse lama pe mânecă - și se opri. Se gândea la 
stafiile alea mai neînsemnate, care explodaseră toate, și cum 
absorbiseră puterea răspândită de stafia asta până când se 
umpluseră cât să dea pe dinafară. Se gândea că și stafia asta 
trebuia să aibă o limită. Se întreba unde era limita. Dacă o putea 
atinge. 


Ar fi putut părea o idee proastă dacă ar fi avut altă variantă în 
afară de a se arunca de pe lespede sau a se ruga. 

Cu toate acestea, stafia ajungea cu sabia de două ori mai 
departe decât ea cu cuțitul de secerat, iar Wasp șovăia serios 
dacă să intre acum în raza sabiei, cu atât mai mult dacă să lase 
stafia să intre în raza ei. Totuși, trebuia să încerce. Fără niciun 
avertisment, se aruncă la pământ, pe sub spada stafiei, și își 
înfipse cuțitul însângerat prin carâmbul cizmei stafiei până când 
vârful lovi piatra poroasă a lespezii și rămase împlântat acolo. 

Probabil că se lovise la cap mai tare decât crezuse, pentru că, 
în timp ce cuțitul cobora, i se păru că vede ceva acolo, pentru o 
fracțiune de secundă, dar dispăru înainte să îl identifice, 
zburându-i din cap ca un pește scăpat din năvod... 

Stafia se înfioră când metalul sacru și sângele începură să-și 
facă efectul, iar ea trase cuțitul înapoi, clipind copleșită. Nu 
crezuse că o să funcționeze. 

Nu putea dura mult - cel mult câteva secunde -, iar Wasp nu 
voia să rămână prin preajmă să aștepte să treacă efectul, forța 
teribilă a stafiei să revină dezlănţuită, și să aibă de ales fie să 
lupte într-o bătălie pierdută, fie să fugă în josul muntelui ca un 
câine gonit. Ceea ce nu era absolut deloc o alegere. 

Dintr-o singură mișcare, înșfacă bulgărele de sare, cobori 
șoldul pentru a mătura picioarele stafiei, își puse un genunchi pe 
pieptul ei și îi îndesă sarea în gură, mărunţind-o cu podul 
palmei. Mai risipi niște sare și în jurul locului unde zăcea stafia. 
Recipient sau nu, sângele era sânge, sarea era sare, cuțitul era 
cuţit, iar în alte situaţii avusese și mai puţine motive de 
speranţă și totuși supravieţuise. 

— Cu sânge și sare te leg, icni ea. O să te supui. 

Efectul fu instantaneu. Stafia sări la ea și n-o ajunse, 
încătușată de aer. Wasp merse ghemuit câţiva pași, cu cuțitul 
pregătit, pentru cazul în care ultimul ei as din mânecă nu 
avusese succes. 

Încet-încet, pe chipul stafiei se schimbă ceva și începu s-o 
vadă clar pe Wasp. Se ridica până la înălțimea maximă, uitându- 
se la ea cum s-ar fi uitat ea la un șarpe ivit în cale, dacă n-ar fi 
reușit să-și dea seama dacă e unul care o s-o muște sau unul pe 
care îl putea mânca. Wasp își dădu seama cu uimire că, așa cum 
putuse dintr-odată să vadă mâzga ce se revărsa din rădăcinile 
tăiate ale stafiei-copil, putea vedea și cum se învolburau sarea 


și sângele în jurul picioarelor stafiei, duse de fluxul pe care-l 
iradia. Nu se zvârcoli să scape de cătușe, nu se repezi iar la ea. 
Stătea ca o stană de piatră, iar Wasp se dispreţui pentru că se 
simțea umilită de demnitatea unei chestii moarte. 

Era puternic, așa de puternic. Dar îl prinsese. Era al ei. Până 
spunea ea altceva, așa va rămâne. 

Când se gândi la toate întrebările fără răspuns din 
însemnările de teren, la ce răspunsuri ar putea culege de la 
acest exemplar, se simţi puţin ameţită. Și ce dacă pierduse 
cealaltă stafie? Putea să-și azvârle carnetul de pe lespede chiar 
în clipa asta și tot n-ar fi contat. Arhivistele se ridicaseră 
împotriva unor stafii puternice ca aceasta și fuseseră zdrobite 
de ele sau fugiseră. Dacă vreo Arhivistă prinsese vreodată 
vreuna, întâmplarea nu fusese înregistrată în însemnările de 
teren. 

După trei ani de observaţii, studiu și bănuieli, iată o stafie de 
la care putea afla. Nu mai trăise niciodată așa ceva. Nici măcar 
nu știa că era posibil. Trecuse mult timp de când văzuse ceva 
care să semene așa de tare cu o cale de evadare. 

Poate că avusese parte de o luptă îndelungată și de o 
vindecare și mai îndelungată, așa cum subliniase atât de 
îndatoritor preotul lui Catchkeep, și poate că începea să-și 
piardă îndemânarea, așa cum bănuise după numărul de răni pe 
care i le făcuse ultima serie de novice. Dar după toate astea, n- 
avea să le arate nicio slăbiciune. N-avea să le arate o fostă 
Arhivistă, descompunându-se în căsuţa ei de pe deal. Avea să le 
arate una dintre descoperirile cele mai importante făcute de o 
Arhivistă în patru sute de ani și mai bine. Avea să le arate ceva 
așa de mare, așa de important, încât îl va putea da la schimb 
pentru libertatea ei. Avea să... 

— Deci înțeleg că te ocupi cu vânătoarea de stafii, spunea 
stafia. 

Se uita la ea calm, cu ochi de nepătruns. Durerea și șocul 
pieriseră din ei, își dădu seama Wasp, pieriseră sau fuseseră 
înăbușite. 

— Minunat. Atunci m-ai putea ajuta să găsesc una. 

Dacă stânca Dealului însăși i-ar fi vorbit direct, n-ar fi luat-o 
așa de tare prin surprindere. Stafia asta putea s-o vadă, îi putea 
vorbi. Venise... s-o caute pe ea? 

Nu se putea. Nu putea fi posibil. Și totuși, stafia era aici, 


uitându-se atent la ea. Nu prin ea. La ea. Așteptând un răspuns. 
— Cred, zise ea încet, că am putea ajunge la o înțelegere. 


Capitolul patru 


Se lăsa amurgul când Wasp își căuta drumul în josul Dealului, 
încă sperând că nu întârziase la întâlnirea cu preotul lui 
Catchkeep așa de mult, încât el să o fi căutat deja acasă și să o 
vadă venind prin livadă, împleticindu-se de oboseală și însoțită 
de o stafie, legată în sare, dar fără recipient, mergând pe 
picioarele proprii. 

Traversară livada într-o tăcere care nu era chiar dușmănoasă, 
dar nici prietenoasă nu era, iar Wasp s-ar fi simţit mai degrabă 
ca și cum ar fi escortat un prizonier, cum și era cazul, dacă în 
purtarea stafiei ar fi fost ceva care să sugereze asta. In plus, se 
simțea umilită și oarecum caraghioasă, ca un cățeluş pe care 
stafia îl lăsase liber să mârâie la vizuinile de iepuri. Stafia nu 
părea să fie chiar amatoare de flecăreală, ceea ce lui Wasp îi 
convenea de minune. Mintea îi gonea. Stafia voia ca ea... să 
găsească o altă stafie? N-avea nicio idee ce să înțeleagă din 
asta. Acum o oră era aproape covârșită pentru că văzuse o 
stafie declamând spre alta silabe nearticulate care se repetau 
aproximativ. Aici, acum, aproape înnebunită de atâtea întrebări, 
ajunsese departe de situaţia aia mai simplă și de încurcăturile ei 
mai simple și nu se mai putea întoarce înapoi. 

Între timp, partea de Arhivistă a creierului ei avea probabil să 
se oprească din goană doar atunci când avea să se oprească și 
partea care controla respiraţia, sau clipitul, sau inima, sau 
planurile ei idioate și neverosimile care nu ţineau și aveau 
probabil să-i aducă moartea într-o bună zi. 

Această parte continua să mormăie de una singură însemnări 
de teren, fără să ţină cont de nimic altceva. 

sigur că nu pot să fac ce vrea, dar nu asta e ideea. Ideea e că 
stafiile nu le cer oamenilor să facă ceva, stafiile nu pot vorbi cu 
oamenii, stafiile categoric nu se duc să caute alte stafii, 
categoric nu se duc să le ceară oamenilor vii să se ocupe de 
comisioanele lor. Până azi n-am văzut niciodată două stafii nici 
măcar dând din cap una la alta, nici vorbă să... 

concluzie: visez. 

Wasp se împiedică de o piatră, lovindu-se tare la glezna care 


o durea. Modifică însemnarea. 

doare mult prea tare ca să fie vis. 

Cum avea să-i explice stafiei ce voia în schimbul ajutorului, și 
cum va reacţiona stafia când va afla, și ce avea să facă ea când 
va reacţiona... încă nu-și dădea seama. Dar se ocupa de asta. 
Totuși, părerea ei era că n-o să reacționeze bine când o să-i 
ceară să treacă de bunăvoie prin studiu și interogatorii. lar 
vorba dulce nu fusese niciodată punctul ei forte. Deocamdată, 
nu știa decât că n-o să scape din ochi chestia asta absurdă. Azi 
pierduse deja o stafie, un plan, o speranţă. N-avea să mai piardă 
nici moartă încă una. 

Din fericire, când ajunse la căsuţa ei de pe deal nu se vedea 
niciun semn că s-ar afla cineva acolo. Ceva legat de stafie o 
făcea să-și dorească să păstreze secretul. Aproape că i-ar fi fost 
mai ușor să se întoarcă de pe Dealul Execuţiei cu mâna goală, 
pentru că acum, când preotul lui Catchkeep o s-o întrebe ce a 
prins azi, era aproape sigură că o să mintă. Și-l imagina pe 
preotul lui Catchkeep rotindu-se ca un vultur în jurul stafiei, 
punându-i întrebări, disecând-o cu ochii lui, iar gândul o făcu să- 
și dorească să dea cu pumnul în perete și nu era sigură de ce. 

Până când ajunse la ușă, tot piciorul cu glezna rănită îi 
zvâcnea dureros, iar când îl punea în pământ parcă dădea cu 
banul: poate cedează, poate rezistă. Decisese să nu șchiopăteze 
și eșuase lamentabil. Se clătină pe ultima bucată a potecii lungi 
și își croi drum printre grămezile răvășite de ofrande de lângă 
ușă. Acolo se opri. 

Îi trecu prin minte că se afla în faţa unei alegeri. Stafiile nu 
intrau în casa ei decât dacă le lăsa ea. Nu era obligată s-o lase 
înăuntru pe aceasta. Stătea acolo, în acel moment al alegerii, 
punând în balanţă de o parte periculos și util de cealaltă parte. 

Ei bine, totul era periculos. Nu putea spune același lucru și 
despre utilitate. 

— Stai o clipă, spuse ea și se întinse cu cuțitul să taie 
mănunchiul de iarba-stafiei care atârna deasupra ușii. 

La câţiva pași mai în spate, se afla un cerc întunecat, care 
părea pârjolit, desenat pe stâncă, de jur-împrejurul casei. Wasp 
se duse apoi la acesta și se ghemui cu stângăcie, sprijinindu-se 
pe o singură gleznă, ca să treacă de două ori cuțitul peste linie, 
ca și cum ar fi tăiat o spărtură de un metru în cerc. 

— Mergi pe unde merg eu, spuse ea și păși peste cerc, prin 


spărtură, fără să atingă semnele. 

Stafia o privea. Pe chipul unei persoane vii, expresia lui ar fi 
fost întrebătoare. 

— Ține stafiile la distanţă, spuse Wasp. Sunt singura din oraș 
care are voie să aibă sare. E prea rară și prea periculoasă. 
Pentru stafii, locul ăsta probabil că luminează ca un foc de 
gardă. Când îl găsesc... Scutură din cap: Nu-i prea frumos. Făcu 
o pauză și adăugă: Fără supărare. 

Intră și începu să aprindă lămpile, presupunând că îi erau de 
vreun folos unei stafii. Lăsă să cadă rucsacul, se spălă pe faţă, 
își frecă niște săpun prin păr, își legă braţul, găsi o bluză curată 
cu mâneci suficient de lungi ca să acopere bandajul și rana. 

Dacă n-ar fi știut că preotul lui Catchkeep nu avea abilitatea 
să prindă stafii, ar fi jurat că i-o pusese pe asta în cale ca s-o 
testeze. ȘI-I închipuia înghiontind-o cu un băț în calea ei, 
prudent, ca și cum ar fi mușcat. Orășenii pariind: oare putea ea 
să riposteze și mai tare? 

— Nu sparge nimic, îi spuse ea și plecă. 


După un kilometru și jumătate, ajunse la altar. Se opri o clipă, 
trăgând în piept mirosul de sânge-și-cenușă-și-flori al locului, 
așa că până ocoli să ajungă la zona de locuit nu mai gâfâia 
decât un pic. Preotul lui Catchkeep deschise ușa înainte să bată 
ea, cu un deget ţinut semn într-o carte veche, și se uită la ea de 
sus și pieziș, măsurând-o dintr-o privire: de la piciorul sănătos 
până la unghiile cu sare întărită pe ele, la obrazul ciopărțţit, la 
privirea funestă. Câinii de altar veniră la ușă să se zbârlească la 
ea, iar preotul lui Catchkeep îi lovi peste picioare până se 
dădură înapoi. 

— O zi plină, zise el. 

Bănui că era o întrebare. Nu-i răspunse. El nu aminti că 
întârziase. Nici nu se aștepta. Nu era felul lui. Felul lui era s-o 
țină în așteptare până cădea ciocanul. Mersese ultimii cinci sute 
de metri cu mâinile înfipte în buzunare, ca să le ascundă 
tremurul. 

Dinăuntrul casei simţea miros de pâine proaspătă și un fel de 
tocană cu usturoi și își dădu seama dintr-odată, cu violență, că 
nu mai mâncase nimic de dimineață. 

Preotul lui Catchkeep deschise ușa mai larg și se dădu înapoi. 
Din fundul camerei le auzea pe novice râzând și bănui că râdeau 


de ea. 

— Intră, intră. 

Glasul lui era destul de blând, dar apoi îi văzu ochii. Intră. 

Detesta totul în camera asta: masa lungă, nișele de dormit, 
nu prea adânci și cu draperii, aflate de-a lungul pereţilor, 
camera mare a locuinţei preotului lui Catchkeep, între cea a 
novicelor și altar. Dacă o stafie era înregistrarea unei memorii, 
așa cum credeau unii, iar Wasp trăgea perdeaua de la a treia 
nișă pe dreapta, ar fi putut găsi propria stafie, cu ochii mari și 
mâinile însângerate, cu genunchii la piept și tremurând, 
încercând să-și scoată din cap sunetul pumnalului ei mic intrând 
până la plăsele în trupul unei fete, în ziua în care-și câștigase 
numele. lar în nișa a doua de pe aceeași parte ar fi putut fi 
stafia novicei Naomi, care se strecurase în nișa lui Wasp după 
luptă, deși risca să fie bătută pentru asta, și stătuse tăcută 
ținând-o de mână, fără să se plângă, deși unghiile lui Wasp se 
înfipseseră până dăduse sângele și fuseseră mânjite de sânge 
zile în șir. Și în nișa aflată aproape de cealaltă parte a camerei, 
stafia novicei Becca, cea care își tăiase cu propriul șiș artizanal 
venele mari ale coapsei în aceeași noapte, pentru că sorții o 
aleseseră pe Wasp, iar aceasta o ucisese pe Arhivistă înainte să 
aibă și celelalte novice șansa să lupte pentru același scop. 

Ca să nu mai pomenească de stafiile novicelor moarte în cei 
patru sute de ani de dinainte și ale celor care supraviețuiseră, o 
vreme, dar în care murise ceva oarecum mai puţin important 
decât o inimă care bate. 

Wasp nu era sigură unde dormiseră ultimele trei novice 
moarte: Mariska, Suzie, Aneko. Poate că s-ar fi oprit în faţa 
acelor draperii, ar fi așezat acolo, în gând, niște flori crescute pe 
marginea drumului. Nu muriseră bine. 

Faptul că-și bătea capul cu stafii nu făcu decât să-i aducă 
aminte de cea pe care o ascundea printre recipientele goale din 
casa ei care nu mai era goală și își controlă iute chipul, înainte 
să i-l poată descifra preotul lui Catchkeep. 

Novicele o zbughiră de pe lavițe, mormăind între ele când se 
apropie. Poate că era doar imaginaţia ei, dar i se păru că în 
glasurile lor apăruse ceva nou după ce trecuse ziua alegerii 
Arhivistei - dispreţ pentru relicva care-și păstrase titlul, dar 
încheiase lupta leșinând în nisip, bătută prea rău sau prea slabă 
ca să termine ce începuse. In ochii lor, devenea muritoare. 


Posibil de înlocuit. Posibil de ucis. Și nu mai era cale de întors. 

Părul ei, îngreunat de părul împletit al unei Arhiviste moarte și 
a opt novice moarte, se desfăcu din agrafe când se așeză la 
masa lungă. Căzu în jurul ei, greu ca o blană de animal, mirosul 
de moarte fiind mai puternic decât săpunul ei. Novicele se 
holbau la el, mai ales la vârfurile multicolore pe care trebuie că 
le recunoșteau, și se gândeau la cele trei dăți când sorții nu 
căzuseră pe ele. 

Preotul lui Catchkeep îi puse în față un bol și o servi cu 
mâinile lui de pe tocătorul de pâine și din cratiţă. Ea mâncă, sub 
greutatea privirilor novicelor. Preotul lui Catchkeep o servi, îi 
puse în farfurie încă o portie și se așeză de cealaltă parte a 
mesei, împreunându-și vârfurile degetelor. 

— E așa de bine să te vedem din nou printre noi, zise el. A 
trecut, o, mult prea mult timp. 

Novicele se aplecară în faţă, pândindu-i mai puţin vorbele, cât 
teama. 

— Da, zise ea. 

— Incepuserăm să ne temem că de data asta nu te mai întorci 
din cocioaba aia a ta. 

Le putea simţi pe novice răsuflându-i în ceafă. 

— Ei bine, m-am întors, spuse. 

— Și se pare că ai nimerit în vreun accident. În prima zi în 
care te-ai întors la treabă. Și preotul țâțâi, iar Wasp se pregăti 
pentru ceva ce nu mai veni. Ce păcat, adăugă el. 

Wasp, incapabilă să se gândească la o replică spirituală, nu 
spuse nimic. 

— Totdeauna ai fost tu binecuvântată cu un talent 
spectaculos, Wasp a noastră. Este onoarea și plăcerea noastră 
să sperăm că n-o să te părăsească. 

In jurul ei, o duzină de novice aveau pe chip același zâmbet. 
Le întindea cicatricele date de Catchkeep, făcând zâmbetele să 
pară și mai largi decât erau în realitate. Wasp își simţi instinctul 
de luptă trezindu-se și începând să protesteze. Îl potoli. 

— Da, zise ea. 

— Tu și cu mine, Wasp, semănăm așa de mult, spuse el, 
mâncând bucățele de pâine cu îmbucături micuţe ca de pasăre. 
Ne-am mistuit trecutul, viitorul, chiar și numele în slujba unui 
scop mai mare decât noi înșine. Poţi să le învinuiești pe fetele 
astea necoapte că își doresc să slujească așa cum slujim noi? 


Dacă Wasp nu se înșela, ceea ce își doreau novicele chiar mai 
mult de atât era să-i scoată ficatul, să-l stoarcă în nisip și să-și 
citească soarta în urmele de sânge pe care le-ar fi lăsat acolo. 

— Nu, răspunse. 

Preotul lui Catchkeep încuviinţă din cap cu înţelepciune, 
sorbind sosul de tocană dintr-o lingură adevărată. 

Wasp îi ură să se înece cu ea. Avea ea niște planuri cu stafia 
lui. 

— Dar treaba nu așteaptă, nu-i așa? 

— Nu, zise ea. 

— Nu ca amărâta aia de stafie, adăugă el, iar inima lui Wasp 
începu să bată în cușca ei așa de repede și de tare, că o lăsă 
fără suflare, dar el continuă: Lăsată să se chinuie așa de mult în 
recipientul ăla, iar ea se calmă. 

Deci nu știa. Nu încă. 

— Fără lumină, fără aer, fără sare, zise el, iar novicele 
scuturară din cap ca una. E bine că ai scăpat-o de chin. 

— Da, se arătă ea de acord. 

— De ce să nu le arăţi un pic de bunăvoință celor inferiori ţie, 
spuse el, cu glasul blând și cald și cu totul ameninţător. Spune- 
le cum ai făcut-o. 

O zădăra. Până la urmă, poate că știa că n-a distrus stafia. 
Poate că nu știa. Oricum, putea să cedeze sau să riposteze. Și 
înclina să riposteze. 

— Pot să-și dea seama și singure cum s-o facă, zise ea. Când 
o să fie treaba lor s-o facă. 

In jurul mesei se auzi un șuierat. Wasp se hotărî. N-au decât 
să vină s-o atace. Dar nu era nici momentul și nici locul pentru 
vărsare de sânge și toată lumea știa ce se întâmpla cu novicele 
care provocau înfruntări suplimentare, în cele 364 de zile 
nepotrivite ale anului, așa că rămaseră pe loc. 

Totuși, peste un an, când va veni vremea, încă își vor mai 
aduce aminte. lar cele care puteau, cele pe care vor cădea 
sorții, vor încerca totul ca s-o facă să plătească. 

— Dacă, o corectă preotul lui Catchkeep, zâmbind radios 
acum. Dacă devin Arhiviste. Dacă te pot învinge pe tine întâi, ca 
să se întâmple asta. Presupun că voiai să spui dacă. 

Ea le provocase pe ele, iar acum el o provoca pe ea. Să spună 
acum adevărul ar fi însemnat să caute cu lumânarea o bătaie. 
Ca să scape de asta, nu trebuia decât să-și deschidă gura ei 


încăpăţânată și să zică nu. 

Îi întâlni privirea. 

— Da, încuviinţă ea. 

Urmă o pauză, cât preotul lui Catchkeep se șterse la gură și 
își puse jos șerveţelul cu un sunet ca de floare ofilită care cade 
de pe tulpină. 

— Ah, Wasp. E așa de bine că te-ai întors. 

— Așa am auzit, zise ea. 

— La urma urmelor, tu ești cea mai înzestrată Arhivistă pe 
care am vazut-o vreodată. Chiar am fi pierduţi fără tine. 

— Mulţumesc, zise ea. 

Deveni prudentă. Discuţia cu el o ducea cu gândul la o 
plimbare pe o baltă înghețată. Gheaţa ţinea până ceda. N-aveai 
de unde să știi când o să se întâmple. 

— Ca să nu mai vorbim de amărâtele de stafii. Păi, asta pe 
care ai distrus-o azi, de exemplu. Unde ziceai că ai prins-o? 

— Acasă la brutar, răspunse ea. 

Novicea care stătea lângă preotul lui Catchkeep mormăi ceva 
și, fără să-și ia ochii de la Wasp, preotul lui Catchkeep o apucă 
pe fată de ceafa și o lovi cu capul de masă. In timp ce novicea 
se ștergea în tăcere cu mâneca la arcada spartă, el continuă să 
vorbească, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. 

— In bucătăria brutarului, din câte îmi aduc aminte, zise el. Și 
ce căuta acolo? 

— Căuta sarea, spuse ea. 

— Crezi tu că umbla după sare. Nu, nu, nu-mi arunca privirea 
aia urâtă, toată lumea de la masa asta îţi respectă competenţa. 
Dar cred că nevasta brutarului, care s-a ales cu falca ruptă când 
stafia ta cea blândă i-a aruncat un scaun în cap - în cealaltă 
parte a casei decât era ţinută sarea, aș putea adăuga -, s-ar 
putea să creadă altceva. 

— Și ăsta e motivul pentru care oamenii nu tin sare în casă, 
scrâșni Wasp, cu mânia ieșind la iveală încet. De aceea există o 
interdicție. N-am timp să fac curat după fiecare prost care crede 
că e în regulă să n-o respecte. 

lată. li scăpase. Ripostase în faţa preotului lui Catchkeep, de 
față cu toate novicele. Privirile lor atente fugeau între Wasp și 
preotul lui Catchkeep, așteptând un dezastru. 

Preotul lui Catchkeep nu făcu decât să râdă, aparent încântat. 
Dar Wasp putea vedea cu totul altceva în ochii lui. Era doar o 


chestiune de timp până să afle despre stafia de acasă de la 
Wasp. Va trebui să se hotărască repede ce era de făcut cu ea. 
Diseară. Chiar acum ar fi bine. În însemnările de teren nu exista 
nicio îndrumare pentru situaţii de felul ăsta. 

Nu și-o putea scoate din cap. Chestia aia nenorocită aproape 
că adusese o lespede întreagă de stafii în stare de revoltă 
totală. /i vorbise. Cât timp așteptase acolo? Ce voia? se gândi la 
stafie stând pe terasă în ploaie, cu soarele și luna răsărind și 
apunând deasupra capului. Așteptând ca ea să-și miște fundul 
pe deal, ca s-o poată găsi. Ca stafia s-o poată găsi pe ea. Era 
îngrozitor de ciudat. 

— ...ne aşteptăm la lucruri măreţe din partea ta anul ăsta, 
spunea preotul lui Catchkeep. Nu ne dezamăgi. Vine o iarnă 
lungă. Ne-ar părea foarte rău să te vedem murind de foame. 

Și își atinse obrazul acolo unde s-ar fi aflat cele patru tăieturi 
lungi ale semnului sacru al lui Catchkeep dacă el ar fi fost Wasp, 
făcându-i apoi bezele cu aceleași degete. Dacă ea ar fi stat 
deasupra unui trup cald, în nisip, cu sânge picurându-i de pe 
cuţit în lumina stelelor, iar preotul lui Catchkeep ar fi fost 
altcineva, ar fi fost un salut. De la el, acum, era o făgăduială că 
va fi doborâtă, și încă în curând, și că o altă novice va răsări 
unde căzuse ea, așa cum creșteau rădăcinile de iarba-stafiei din 
cei morți. 

Era și o concediere, așa că își scutură firimiturile și ieși din 
sală, cu privirile atente ale novicelor sfredelindu-i ceafa. Avu 
nevoie de toată voinţa ca să nu trântească ușa în urma ei. 

Aflată iar în siguranţă afară, în frig, își evaluă pierderile. Era 
pe deplin conștientă că întâlnirea ar fi putut decurge mult, mult 
mai rău. Faptul că ieșise de-acolo întreagă era destul de 
înviorător. Preotul nu scosese niciun cuvânt despre stafia pe 
care ar fi trebuit s-o prindă pentru moașă. Niciun cuvânt ca să-i 
ceară socoteala despre ce făcuse pe Deal în loc de asta. Își 
dăduse deja seama ce făcea preotul, dar asta nu însemna că-i 
era mai ușor să suporte. Nu când stătea în faţa lui la masă, cu 
privirea lui atentă trecând direct prin ea, ca și cum ar fi văzut-o 
dincolo de ea pe Arhivista pe care va putea să o chinuie atunci 
când va fi ucisă ea și pe Arhivista de după aceasta. Până atunci, 
avea s-o facă să aibă bănuieli și să umble în vârful picioarelor, 
fără să știe peste ce nesupunere va trece cu vederea și care va 
aduce deznodământul zdrobitor. Cel puţin funcţiona de minune 


cu novicele. Detesta că funcţiona probabil la fel de bine și cu ea. 

Coti în jurul fațadei altarului, îndreptându-se către drum, și 
acolo o aștepta o novice. Din simplu reflex, mâna lui Wasp se 
îndreptă către cuțitul ei de secerat. N-ar fi fost prima dată când 
o novice nesocotea ritualul și încerca să-și ridice cota, încălcând 
legea lui Catchkeep. Din câte știa Wasp, ar fi fost doar a treia. 
Totuși, nicio precauţie nu era de prisos. 

Această novice era una tânără, care nu fusese încă 
însângerată, proaspăt venită din ce casă o adoptase până 
ajunsese la vârsta la care putea participa la antrenamentul de la 
altar. Wasp nici nu-i știa numele. Sarah? Sairy? Așa ceva. 
Semnul lui Catchkeep nici nu era la fel de bine definit ca al lui 
Wasp, cele patru dungi paralele fiind inegale, ca și cum 
Catchkeep ar fi tremurat când zgâriase cu ghearele Ei faţa 
novicei nenăscute. 

Novicea ţinea o pătură, zdrenţuită și moale, mai mult petice 
decât țesătură. 

— O noapte rece, zise ea, și îi aruncă pătura lui Wasp, fără să- 
i întâlnească privirea. Aneko era prietena mea, continuă 
novicea, mai încet, privind atent iarba maronie dintre picioarele 
ei învelite în cârpe. În fiecare noapte de când a fost trasă la sorți 
a avut coşmaruri despre lupta cu tine. După ce i-ai luat cuțitul, 
ai fi putut... ai fi putut s-o dobori. N-ai făcut-o. Poate că unele 
dintre noi se uită la asta și văd slăbiciune. Poate că unele dintre 
noi văd altceva. Ea nu mai e acum, dar eu... știi, sunt sigură că 
ea... 
Dinăuntru se auzi un zgomot, iar novicea se încordă ca o 
căprioară înspăimântată. 

— Nu m-ai văzut. 

Wasp ţinea pătura doar cu două degete, cu braţul aproape 
întins, tulburată de această bunăvoință neașteptată. 

— Mulţumesc, reuși ea să zică, dar novicea dispăruse deja. 

Se gândi să lase pătura acolo, la altar. Prefera să-i fie frig 
decât să fie îndatorată cuiva. Dar novicea avea dreptate. 
Noaptea era aspră. Și dacă ar fi lăsat pătura acolo, ca să fie 
găsită, probabil că novicea nu s-ar fi ales decât cu o bătaie. 
Wasp o aruncă pe umeri și plecă. 


Capitolul cinci 


Undeva, în timpul acelei plimbări lungi și singuratice prin oraș 
și apoi dincolo de el, departe de casele cu ferestre luminate, 
unde oamenii mâncau hrană caldă în jurul focurilor tihnite, și de 
casele cu ferestre întunecate, unde oamenii dormeau 
confortabil, către singurul punct de lumină dintre pietre, care 
era lumina pe care o lăsase ea să ardă, se stârni vântul și 
împrăștie norii de pe cer ca pe niște coji. 

Deodată, noaptea se profila foarte aproape. Fără să vrea, îi 
dădu de gândit. 

Desigur, era Catchkeep, cu cele șaisprezece stele ale Ei; și 
era Tăciuniţa, a Cărei inimă era steaua albastră care se chema 
Capcana-Ursului, al Cărei cap era nebuloasa care se chema 
Mosorul. Lângă Ea, Băiatul Hoitar își înclina capul cu respect sau 
perfidie în fața ciorilor și, mai jos, pe jumătate ascunsă de 
dealuri, ca și cum se afunda printre ele până la coapse, stătea 
Rostuitoarea, cu capa Ei zornăitoare de oase, cu Telalul urmând- 
o plecat. Și, cu totul dincolo de orizont, stătea Cel/Cea Care 
Scăpase, cu bărbia Lui/Ei ţinută sus, veșnic în triumf. 

După poziţia stelelor, fusese plecată mai mult decât avusese 
de gând. Drumul dintre dealuri și până jos, în oraș, îi luase 
aproape două ore, adăugându-se la timpul pe care-l pierduse 
acolo - fără vreun rost și scop pe care să-l poată desluși, în 
afară de acela că preotul lui Catchkeep nu pierdea niciodată 
vreo ocazie să încerce să-i dea peste nas în orice fel. Se întreba 
dacă, în cazul că ar fi lăsat-o pe moașă să-i vindece glezna 
rănită, preotul lui Catchkeep s-ar fi ostenit să inventeze vreun 
motiv s-o facă să se plimbe atâta cale în sus și în jos. 

Ciudat era că lumina din casa ei nu se stinsese. Dacă nu 
cumva se stinsese, iar stafia o aprinsese la loc, deși n-avea 
nevoie de lumină și nici nu părea înclinată să-i facă vreo 
favoare. Mai degrabă, răsturnase lampa, iar punctul luminos din 
depărtare era de fapt casa ei în flăcări. 

Wasp începu să meargă mai repede, atât cât era în stare. Își 
alunga durerea din minte răsuflând adânc de câte ori pășea pe 
glezna rănită, adulmecând după mirosul focului. În afara fumului 
de lemn care se ridica dinspre oraș, nu se simţea nimic. Când 
ajunse la răscruce - o cărare care se întindea înapoi prin orașul 
din spate și se înfunda undeva departe printre stânci, cealaltă 


care pleca spre stânga și spre dreapta și ocolea dealurile în 
drum spre orașe pe care ea nu le văzuse niciodată -, punctul 
strălucitor care era casa ei devenise clar, reducându-se la 
ferestre, luminate dinăuntru. 

Părea caldă și primitoare. Arăta ca orice altă casă. Nu coliba 
rece de piatră a marionetei unei zeițe, respectată, ocolită și 
temută - ci o casă normală, unde niște oameni normali își duc 
vieţile lor normale. lrealul casei o năuci și o făcu să 
încremenească. 

După o clipă, începu să meargă spre ferestrele acelea 
galbene, prudentă, ca și cum ar fi pândit o pradă imprevizibilă. 
In susul dealului se duse, pe cărarea care abia era destul de lată 
ca să încapă căruţa ce se rostogolea pe-acolo de două ori pe 
lună, încărcată cu ofrandele oamenilor. Pe lângă culoarele de 
rugi de muri, de care depindea supraviețuirea ei în cursul verii 
dacă se terminau ofrandele. Printre rugi șerpuia un zid vechi de 
piatră care, după moartea lumii și tot ce urmase de atunci, 
ajungea în unele locuri până la genunchi. Un alt fel de relicvă. 
Un alt fel de stafie. 

In cele din urmă, poteca desfundată și noroioasă coti în unghi 
ascuţit într-o trecătoare îngustă, unde stânca devenise roșcată 
și unde creșteau buruieni uscate. O urmă, trăgându-și acum 
glezna rănită, până într-o poieniţă aflată pe un platou înalt de 
piatră, cu cărarea pavată cu sticlă multicoloră recuperată, 
căsuta cu ferestre galbene, ghiveciul cu afinul sălbatic care 
făcea boboci noi în fiecare primăvară, numai pentru a fi zdrobit 
iar de vânt și a se răzvrăti din nou. 

Ușa n-avea nicio încuietoare. N-avea nevoie de așa ceva. 
Oamenii ar fi preferat să-și mănânce morții decât să fure de la 
ea. O deschise și o închise ușor în urma ei, ca și cum lumina 
aceea absurd de tihnită ar fi fost vie, iar ea ar fi putut s-o 
tulbure. 

Casa nu fusese incendiată. Lampa era aprinsă. În vatră ardea 
focul. Stafia stătea pe singurul ei scaun, înconjurată de grămezi 
inegale de hârtii aflate în diverse stadii de deteriorare prin foc, 
apă, pete neidentificate, mucegai sau descompunere nedefinită. 
Părea că îi citește însemnările de teren. 

— la-ţi cizmele de pe masa mea, îl repezi ea, și nu se prea 
agită nici sub privirea cu care o ţintui, nici în tăcerea care urmă 
când stafia reîncepu să citească. 


Din obișnuinţă, se trezi că o studiază. Se abţinu cu greu să nu- 
și scoată carnetul și să înceapă să facă schițe pe loc. 
Imbrăcămintea era simplă și închisă la culoare, ceva în genul 
unei uniforme, dar nu una pe care s-o recunoască de la vreuna 
dintre stafiile cu care avusese de-a face până acum. Pistolul și 
sabia erau prinse la centură. Stafia dădea paginile cu o precizie 
bine antrenată, genul de graţie de prădător încordată unde nu-și 
avea locul nicio mișcare inutilă. Nici persoana, nici 
îmbrăcămintea nu aveau nicio culoare; totul era paloare și 
întunecime, iar ochii erau cenușii. Faţa era ascuţită, reținută, 
stăpânită de un calm rece și desăvârșit. Atitudinea era cu mult 
mai bună decât a ei. Nu-și mișcase cizmele. 

În general, lui Wasp tăcerea nu i se părea stânjenitoare și nu 
simţea nevoia s-o umple cu palavre fără rost, dar de data asta 
era de nesuportat. 

— Nu știam că poţi să citeşti, spuse ea. Dădu înapoi înainte să 
termine propoziţia. Asta nu... vreau să zic... pentru că ești... știi 
ceva, las-o baltă, încheie ea neconvingător. 

Pentru că ești mort, ar fi vrut să zică de fapt. Pentru că ești o 
stafie. Pentru că celelalte pe care le găsesc sunt exemplare de 
top dacă își amintesc suficient despre ele ca să-mi dea indicii 
despre când și unde și cum au murit. Felul cum sunt îmbrăcate. 
Felul cum vorbesc, chiar dacă nu pot spune prea multe - de 
obicei cuvintele pe care le-au rostit când au murit, iar și iar. Și 
asta e mult mai mult decât obțin de la cele mai multe dintre ele. 
Dar nu cred că tu, orice ai fi tu, mă mai poți surprinde cu ceva. 

Dar se auzi spunând: 

— Deci, cealaltă stafie. Cea pe care vrei să te ajut s-o găsești. 

Peste chipul stafiei trecu ceva, care dispăru înainte să-și 
poată da seama ce era. Orice ar fi fost, o fascina. Reflexul ei era 
să încerce să readucă acea expresie, să o fixeze, să scrie despre 
asta în însemnările ei. Să găsească un cuţit și să-l răsucească. 

— Vreun prieten mort? 

Urmă o pauză cât stafia așeză hârtiile, punându-le jos. 

— O colegă. 

Gândindu-se la colegele ei, lui Wasp i se păru un picuţ cam 
greu de crezut. Probabil că i se citise pe chip, pentru că stafia 
adăugă: 

— A fost ucisă. Torturată până la moarte. De - gura i se 
strâmbă ușor - patronii noștri. 


Asta se încadra mai bine în propria ei experienţă. Totuși, 
ideea că stafia asta căuta - că avea ceva, pe cineva pe care 
merita să-l caute, după cine știe câte secole or fi trecut de când 
murise - o scotea din sărite și o enerva, făcând-o să 
izbucnească într-un fel pe care nu-l înţelegea. 

— Păi, poate ar fi trebuit să te gândești s-o ajuţi cât timp erau 
ocupați s-o tortureze. Dacă mori în felul ăla, durează foarte mult 
până mori. Sunt o grămadă de ocazii să fii sa/vat. Scuipă 
cuvântul ca și cum ar fi fost venin. E un pic cam târziu acum, 
adăugă. 

In timp ce-i ieșeau cuvintele din gură, se întreba dacă lesa de 
sare și sânge va rezista sau stafia o să se ridice și o s-o împuște. 
Dar lesa, sau altceva, rezistă, iar stafia abia o învrednici cu o 
căutătură. 

Işi făcu de lucru șchiopătând până la vatră și lăsându-se brusc 
în faţa ei, cu mâinile întinse spre foc. Când i se dezgheţară 
degetele suficient cât să le poată îndoi, trecu la încălțări. Noroiul 
pe jumătate îngheţat și sudoarea rece a rănii i le lipiseră de 
picioare și era pregătită pentru o explozie de durere când trase 
glezna fracturată, dar, oricât de ușoară ar fi fost tresărirea ei, 
nu-i scăpă stafiei. Privi în sus, iar stafia era deja lângă ea. Nici 
măcar n-o văzuse când se ridicase. 

Avea un fel de dispozitiv în mână, care nu semăna cu nimic 
din ce știa ea, din însemnările de teren sau din altă parte. Era 
un fel de cilindru metalic, cam cât degetul ei mare, acoperit pe o 
parte cu o peliculă neagră lucioasă. Stafia puse vârful unui 
deget pe peliculă și aceasta se aprinse. 

— Nu te mișca, spuse stafia și apăsă dispozitivul, cu lumina 
spre ea, pe umflătura verzuie de pe gleznă. 

O clipă, nu se întâmplă nimic, dar apoi dispozitivul ţărâi de 
două ori și scoase un bâzâit pe care Wasp mai degrabă îl simţea 
decât îl auzea: în stomac, scalp și dinţi. Orice îi făcea, durea mai 
rău decât mersul pe glezna rănită, mai rău decât momentul în 
care o scrântise. Asta dură destul de mult. Își mușcă buza și 
suportă durerea până la capăt, iar apoi, la fel de brusc cum și 
începuse, era gata, iar stafia își așeza tocurile cizmelor în fata 
ei, privindu-i cu amuzament abia ascuns tentativa de a îndura 
cu stoicism. 

Apoi, înainte ca ea să se poată trage sau măcar să 
scâncească, îi prinse glezna cu amândouă mâinile și o răsuci cu 


putere în ambele părți. N-avusese decât o fracțiune de secundă 
în care să-și aducă aminte cum o atacase stafia pe lespede, o 
fracțiune de secundă să se întindă după cuţit, o fracțiune de 
secundă să se pregătească pentru durerea care avea să-i 
zdruncine fiecare nerv din picior când fractura avea să 
trosnească de tot. Nu se întâmplă. Chiar în timp ce privea uluită, 
umflătura se decoloră și putea să jure că vedea cum se retrage 
inflamaţia. Între timp, dispozitivul scoase trei sunete scurte și 
jalnice, iar lumina scăzu și se stinse. 

— Gata, zise stafia și îl îndesă în buzunarul hainei, în timp ce 
Wasp se holba la ea. Acum ar trebui să poţi să mergi. 

— Ce, zise ea. Ce a... ce e... 

— Echipament standard, zise stafia. 

Ardea de nerăbdare să i-l ia. 

— Pot... 

— Nu. 

Nu se putu abține. 

— Și atunci de ce n-ai folosit chestia aia pentru... 

Pumnul stafiei lovi pieziș, trântind pe jos un raft cu borcane 
de sticlă străvechi, care se făcură zob. Wasp căscă gura 
îngrozită la ele. Orice avea să afle de la această stafie trebuia să 
fie mai mult sau mai puţin valoros pentru a compensa așa ceva. 

Calmul enervant al stafiei revenise deja, doar dezordinea din 
jur mai dovedea că reușise să-l zdruncine. 

— Am folosit-o. 

Wasp  recurse la vocea de îmblânzitor a preotului lui 
Catchkeep, care n-o prindea deloc. 

— ȘI... și n-a...? 

— Nu vreau să discut despre asta, spuse stafia, iritată de 
sare. Înţelegi? 

Wasp știa că există momente când nu vreau să discut despre 
asta însemna exact invers. Cel puţin pentru ea. Mai știa și că 
acum nu era unul dintre momentele alea. Putea obliga stafia să 
vorbească. O putea mânui ca pe o marionetă și putea privi cum 
joacă. Poate. Dar asta era ultima soluţie. Dacă era să-i trateze 
pe morţi așa cum o tratau pe ea cei vii, n-ar fi fost cu nimic 
diferită de toate lucrurile de care încerca să scape. lar stafia îi 
vindecase glezna. Nu simţea că îi era chiar datoare, dar... 

Pe de altă parte, chiar și faptul că stătea să-și cântărească 
variantele însemna că lasă garda jos, iar asta era o pantă 


alunecoasă care n-avea cum să ducă la nimic bun. N-ar fi fost 
prima Arhivistă moartă care a subestimat un exemplar. 

Stând acolo, privind stafia cum se agită, Wasp simţi lipsa 
carnetului cum ar fi simţit pierderea unui membru. Categoric nu 
putea lăsa chestia asta să-i scape. 

Chiar și așa, în străfundul minţii o îmboldea ușor ceva. Avu 
nevoie de o clipă ca să-și dea seama că era conștiința. 

Trebuia să deschidă gura și să-i spună stafiei adevărul înainte 
să se încurce și mai rău lucrurile. Ar putea spune: Atunci, dacă 
ești așa de deștept și știi deja că eu vânez stafii, știi deja și cum 
o fac. Adică așa cum s-a făcut dintotdeauna. Nu iau urma 
nimănui. Noi, Arhivistele, nu facem decât să prindem ce găsim. 
Nu mergem să căutăm o anumită stafie. Nimeni n-a putut 
vreodată. Nici măcar nu cred că se poate. Nu-ti pot promite 
nimic. 

Dar n-o făcu. 

— In caz că n-ai observat, spuse Wasp în loc de asta, nu sunt 
chiar în cea mai potrivită poziție să arunc favoruri în stânga și în 
dreapta. Știu ce vrei de la mine. Pricep foarte clar. Incă n-am 
auzit ce oferi în schimb. 

După o clipă, stafia duse mâna la buzunar și scoase chestia 
cu care-i vindecase glezna lui Wasp. 

— Asta. 

Wasp privi cu jind dispozitivul, iar în minte i se ivi încet ceva 
uriaș, obligând-o să-și pună întrebări complicate. 

Oare ar reuși să-și răscumpere libertatea cu ceea ce știa 
stafia despre lumea de Dinainte? Oare preotul lui Catchkeep 
chiar o s-o elibereze? 

Stafia i-ar fi putut spune exact ce s-a întâmplat cu lumea, și în 
timpul cui, și cum să împiedice lucrurile s-o ia din nou razna. l-ar 
fi putut spune chiar și ce se întâmplase Cu Mult înainte, 
mergând în urmă tot mai mult, până la începutul timpului. Și 
poate nimic din toate astea n-ar fi contat. 

Catchkeep putea să n-o elibereze niciodată. Preotul lui 
Catchkeep, novicele - ca să nu mai vorbim despre orășeni, care 
n-ar fi acceptat să se lase păcăliţi și să rămână fără ea, cea 
căreia îi aduceau ofrande pentru ca stafiile care dădeau năvală 
și se loveau de pereţii lor să-i lase în pace. 

Dar acum, cu dispozitivul ăsta, nu mai depindea de ei, nu mai 
depindea decât de ea. Wasp n-ar mai trebui să-și câștige 


libertatea. 

N-ar mai trebui să se târguiască cu preotul lui Catchkeep. N- 
ar mai trebui să joace după regulile lui sau ale lui Catchkeep. 

Era sigură că-l putea învinge în luptă pe preotul lui 
Catchkeep, dacă s-ar fi ajuns la așa ceva. Nu fusese însă sigură, 
până acum, de capacitatea ei de a supravieţui rănilor suficient 
cât să se bucure de mai mult de câteva ore de libertate febrile, 
otrăvite de sânge. 

Și, când avea să fie scăpată și plecată de aici, o persoană 
normală, o persoană cu care oamenii puteau face afaceri, ce n- 
ar fi putut să obţină în schimbul chestiei ăsteia? l-ar fi asigurat 
ani de zile de mâncare adevărată și apă proaspătă. li putea 
cumpăra seminţe și compost și pământ de plante, iar ea și-ar fi 
putut asigura hrana în anii ce aveau să vină. Putea să cumpere 
căruţa pentru ofrande și s-o facă lemne de foc și să nu mai fie 
niciodată îndatorată pentru îngăaduința oamenilor. 

Wasp înghiţi în sec. Avea o grămadă de posibilităţi în cap. 
Aproape că trebui să se rezeme de un perete. 

Fii atentă, își zise ea în gând, repede, tare și furios, ca 
pișcătura care îţi spune că visezi. Nu cumva să-ți pui toate 
speranțele în soluția extremă. 

Apoi își dădu seama cât de prostește suna. Nu cu soluții 
extreme era pavată calea ei de Arhivistă? 

Dar și mai prostesc era faptul că nu reușea să se convingă să 
vorbească și să încheie târgul și nu-i plăcea motivul pe care-l 
bănuia. 

Deci poate că simțea o mai mare afinitate cu morții decât cu 
cei vii. Asta nu era nimic nou. Acest exemplar anume, totuși, o 
atacase cu o sabie. În niciun caz n-o să-și permită să se simtă 
prost că îl amăgește. Lasă-l să creadă că ea știe exact cum să-i 
găsească stafia dispărută. Wasp aprecie că stafia era moartă de 
câteva mii de ani. Un pic de speranţă deșartă n-avea ce să-i 
strice. 

Stafia o privea atent, cu ochii îngustaţi, ca și cum ar fi putut 
să vadă prin toate straturile înfățișării ei, până în oasele egoiste, 
mincinoase prin omisiune, care se aflau dedesubt. 

Își compuse o figură inexpresivă și rămase la adăpostul ei. 
Stai să treacă. 

— Te întrebi de ce sunt aici, spunea stafia. De ce am venit la 
tine să mă ajuţi. În definitiv, nu te cunosc. Am foarte puţine 


motive să am încredere în tine. 

Pentru prima dată, Wasp zări o sclipire vagă de încurcătură pe 
chipul lui. 

— Și totuși constat că am, un pic. 

— Și? zise ea. De ce? 

— Hai să te întreb eu asta întâi. 

Wasp clipi. Era interogată de o stafie. O, preotului lui 
Catchkeep i-ar fi plăcut. Dacă prin plăcut voia să spună probabil 
că ar fi biciuit-o până leșina dacă ar fi aflat. Ei bine, nu era aici. 
Asta încă mai era casa ei. 

— Bine. 

— Am venit la tine. Dar tu m-ai primit, știind că aveam nevoie 
de ajutorul tău. De ce? 

— Eviţi întrebarea. Nu-mi citeai însemnările de teren? Vezi ce 
bază de lucru îmi oferă majoritatea stafiilor. Câteva vorbe 
prostești, dacă au stat suficient pe sânge. Un nume. Sau nimic. 
Uneori pot ghici cum au murit. Dacă văd o stafie plină de găuri 
de gloanţe, scriu împușcată. Dacă e una în flăcări, scriu arsă. 
Dacă umblă de colo-colo ducându-și capul sub braţ, scriu... 

— Și acum cine evită întrebarea? 

— Nu înţelegi. Trebuia s-o fac. Trebuia să te leg. Trebuia să te 
aduc aici. Crezi că am ales ceva din toate astea? 

Lovi aerul cu dosul mâinii, cuprinzând toată camera într-un 
gest. Nedeslușit, își dădea seama că își tăia craca de sub 
picioare cu fiecare cuvânt pe care-l spunea. Dar își pierduse 
calmul și nu-l putea redobândi la comandă. 

— A trebuit să ucid oameni ca să ajung aici. Trebuie să ucidă 
oameni ca să rămân aici. Și o să rămân aici până or să găsească 
o cale să mă ucidă. Ușa pe care ies de aici duce în mormânt. 
Vrei să găsești o stafie? Uite aici stafii. 

Işi smulse o agrafa din păr, scutură șuvițele negru-castaniu- 
roșu-blond din el, iar încăperea se umplu cu o duhoare < 
mortăciune pe care și-o imaginase sau poate că nu. 

— Și mai sunt și altele. 

Își azvârli mâna către grămezile de hârtie care reprezenta 
munca ei de-o viaţă și munca de-o viaţă a tuturor Arhivistele 
dinaintea ei, chiar dacă fuseseră vieţi curmate violent. 

— Și acolo, afară, în întuneric? Sunt nesfârșit de multe. E ce 
nu te duci să-ţi alegi una? Vrei să te ajut? Ai încercat să n omori. 
Așa că n-ai decât... 


— Ăla, zise stafia netulburată, a fost un accident. 

— Și tu, ripostă Wasp, ești o resursă. Ca apa. Ca lemnele de 
foc. Ca rahatul uscat de câine, când se termină lemnele de foc. 

Se înfierbântase. Furia mătura totul înainte și o trăgea după 
ea. 

— În cutia aia e o listă de întrebări care a așteptat 400 de ani 
răspunsuri de la un exemplar ca tine. Nu trebuie să te ajut. N 
trebuie să fac niciun fel de înţelegere cu tine. Și cu siguranţă nu 
trebuie să-mi risc pielea pentru tine. Poate că o să stau în banca 
mea și o să-mi văd de treabă, iar tu o să stai acolo și o să-ți 
îndeplinești scopul. Poate facem un alt târg. Tu îmi dai mie 
chestia aia, iar eu nu te distrug când termin cu tine. 

Când văzu zâmbetul stafiei, își dori ca încrederea ei în cuțitul 
de secerat să fi rămas neștirbită. 

— Încearcă. ` 

N-avea de gând să insiste. li ajunsese câte dintre planurile ei 
mărețe se făcuseră praf. Încă o mai putea vedea pe novicea 
care se holba la ea din nisipul înroșit. Glasul preotului lui 
Catchkeep îi răsuna din nou în cap: Stii că bietei fete i-au trebuit 
patru zile până să moară din cauza rănilor, delirând de febră și 
sete în drum? Ar fi putut măcar să-i ofere novicei o moarte 
rapidă, curată, demnă. De câte ori încerca să îndrepte ceva, 
ajungea să se termine și mai rău. Gata cu asta. 

— Ştii ceva? Pleacă de-aici. M-am răzgândit. 

Wasp se ridicase, împrăștiind cu picioarele cercul de sare și 
sânge de la picioarele stafiei. Aruncându-se după cuțitul de 
secerat ca să o elibereze complet. 

— Poate am crezut că e altceva. Poate am crezut că ne putem 
ajuta unul pe celălalt. 

Îi venea să-și dea palme, pentru că sunase atât de prostesc. 

— Îţi găsesc stafia. Tu îmi dai chestia cu care mi-ai vindecat 
glezna, îmi dai o șansă reală să scap de aici. Ei bine, ar fi trebuit 
să mă fi învățat minte până acum, nu? Cum ar fi trebuit să am 
mai multă minte când am încercat să salvez... 

Vorbele îi pieriră de pe buze, nespuse. O usturau ochii. Privea 
țintă în podea. 

— Pleacă odată de aici. 

O clipă de spaimă când se opri, cu cuțitul în mână, și se 
întrebă ce o să facă stafia când o va elibera complet din 
legături. O s-o omoare pentru că o prinsese în laţ? O să fie 


furată iar de amintiri pentru o clipă, așa cum se întâmplase și pe 
terasă, și o s-o omoare din cauza celei cu care o confundase? 

Ei bine, ea și lama ei erau cât se poate de pregătite. Dacă își 
analiza opţiunile, să fie ucisă luptând o luptă interzisă, dar așa 
cum voia ea, nu era cea mai nefericită variantă. 

Tăcerea era nesfârșită. Apoi: 

— Am venit la tine, zise stafia, pentru că există o stafie pe 
care trebuie s-o găsesc și am nevoie de ajutorul unui vânător de 
stafii ca să fac asta. Pentru că morții vorbesc de bine despre 
tine. Găsește fata cu un cuţit la brâu și cu cicatrice pe faţă, mi- 
au spus. E altfel decât fetele de dinaintea ei, chiar dacă și ele 
purtau același cuţit și aveau aceleași cicatrice. Îi ajută pe morti 
când poate, chiar și când cei vii o pedepsesc pentru asta. 
Probabil că n-o să vrea să fie găsită. Dar merită găsită. 

Asta o făcu să se oprească brusc. Gândurile și sentimentele i 
se prefăceau în cenușă, desperecheate, incomplet alcătuite, 
imposibil de distins. 

Stinghereală: stafia știa că ea nesocotise ordinele și lăsase 
alte stafii să scape. Wasp reușea destul de bine să păstreze 
secretul. Preotul lui Catchkeep o bătuse de câte ori aflase, 
desigur, dar fuseseră multe dăţi când nu știuse. lar preotul lui 
Catchkeep stătea comod în patul lui, la un kilometru și jumătate 
în josul dealului, dormind somnul nevinovaţilor. Nu era aici. 

Mânadrie: stafiile care scăpaseră se întorseseră în lumea 
stafiilor datorită ei. Reușise cel puţin o mică răzvrătire proprie. 
Preotul lui Catchkeep nu-i putea lua asta cu biciul. 

Totuși, senzaţia dominantă era de stupefacţie. Celelalte stafii 
erau conștiente că le lăsase să scape. Știau cine era ea. Aici, la 
suprafaţă, avea noroc dacă unul din zece exemplare putea 
scoate câteva vorbe fără sens, fără să-și dea seama în vreun fel 
că ea le mâzgălește în carnet, de parcă vreuna dintre ele s-ar fi 
dovedit vreodată utilă. Dar jos, în lumea stafiilor, discutau între 
ele despre ea? 

Wasp privea pierdută, vag conștientă că rămăsese cu gura 
căscată. 

Stafia îi aruncă o privire, cu dispreţ curat. 

— Văd că s-au înșelat. 

Făcu o plecăciune în bătaie de joc și ieși, lăsând o urmă din 
resturile legăturilor de sare și sânge pe care ea nu le desfăcuse 
încă și pe care el le rupsese fără niciun efort. 


Se terminase. A 

Se terminase, iar ea nu mai avea alte idei. Incercarea ei de 
evadare eșuase. Incercarea de a-și câștiga eliberarea eșuase. 
Incercarea de a rupe cercul și de a o elibera pe novicea Aneko 
eșuase. Incercarea de a-și negocia scăparea eșuase. Şansa ei, 
oricât de mică, trecuse pe lângă ea. Lăsând în urmă ce? Un pat 
într-o magazie cu recipiente. Un acoperiș spart. Un cuţit vechi și 
o cutie cu sare. Mila înspăimântată a celor vii și atenţia fără 
valoare a morţilor. Toate acestea erau ale ei de drept, fie că-i 
plăcea, fie că nu, până mai trecea încă un an. Moment în care 
avea fie să ucidă ca să le păstreze, fie să fie ucisă și să lase în 
urmă un cadavru care să le bucure pe novice. 

Se imagină aruncând cuțitul în nisip. Lăsându-le s-o învingă. 
Alegând să moară. Işi imagină stafia ei umblând, cu un cuţit 
înfipt în spate, mușcată de câinii de altar, cu o piatră verde pe 
limbă, așa cum se cuvenea unei Arhiviste moarte. Murind din 
nou de rușine la fiecare pas. 

Dacă ar fi fost să scrie însemnările de teren despre ea, ar fi 
sunat așa: 

planuri încercate: 1000000 

planuri reușite: 0 

nu învață niciodată, mai bine că a fost distrusă. 

Privirea ei căzu asupra recipientelor sparte. Nu era vorba că 
se temea de moarte sau că se temea de durere. De câte ori se 
tăiase cu cuțitul ca să sângereze pentru a lega o stafie? Câte 
răni nu căpătase în luptă și scăpase teafără? Nu putea să doară 
mult mai rău și, chiar dacă ar fi durut, n-avea să bage de seamă 
prea multă vreme. Putea deja să vadă chipul preotului lui 
Catchkeep când avea s-o găsească pe podea, golită de sânge și 
cu zâmbetul pe buze. N-au decât să se bată novicele pe cuţit și 
pe bulgărele de sare și pe căsuţa dărăpănată. N-are decât să 
piară sistemul cu totul, iar stelele lui Catchkeep să se 
prăvălească din ceruri și să ardă tot locul. Ea terminase cu asta. 

Cuţitul de secerat din mână i se părea ca o prelungire a 
brațului. Avusese grijă de el, îl păstrase curat, lustruit și foarte, 
foarte ascuţit. Se tâiase cu el de nenumărate ori și se putea 
baza pe el să facă o tăietură curată. Așa de curată, încât, pentru 
câteva clipe minunate, știu că n-avea să simtă nimic. 

Puse lama de-a lungul venei albastre de la încheietura mâinii, 


trăgând aer în piept printre dinţii încleștați ca să se calmeze - și 
se opri. 

Probabil că n-o să vrea să fie găsită. Dar merită găsită. 

Gândul i se învârti agreabil prin cap, ca o piatră netedă. Era o 
oarecare noutate plăcută că acțiunile ei aveau o valoare. Nu 
acțiunile ei ca Arhivistă, ca marionetă a unei zeițe, ca oasele-și- 
stelele-trupul-Ei, ci acțiunile e;, realizate prin propria e; alegere, 
cu riscurile ej, îndrăzneala ei. 

În condiţiile astea, se simţi ridicolă și de doi bani stând acolo 
și renunțând. Ce făcea ea nu era deloc o soluţie. Nu putea 
câștiga în felul ăsta. Dacă făcea tăieturile acelea lungi pe 
interiorul braţelor, nu făcea decât să se dovedească prea slabă 
pentru a riposta. Se uită la recipiente și se gândi la eul ei de 
stafie râcâind pereţii unuia dintre ele, o Wasp argintie și 
pipernicită, prinsă de ce novice avea să-i urmeze după ce cuțitul 
trecea în alte mâini și sângele era curăţat de pe podea. Se gândi 
cum își va pleca gâtul spre bulgărele de sare, în timp ce preotul 
lui Catchkeep privea zâmbind. Asta o umplu de ură. 

Dacă alegea să ajute stafia - Wasp n-avea nicio idee clară ce 
ar fi însemnat asta. Dar dacă o ajungea în cele din urmă 
ghinionul, ar fi fost urmarea alegerilor pe care le făcuse ea 
însăși. N-ar fi fost degeaba. Și nu s-ar fi întâmplat aici. 

Și după aia? În momentul ăsta, nu era sigură. Dispoziţia ei fie 
revenise la încrederea șovăielnică, fie ajunsese la nivelul cel mai 
de jos, de unde auzise că nu poţi merge decât în sus. Nu putea 
spune care dintre ele. Știa deja că ambele par la fel. 

Oricum, pentru moment, cu dispozitivul stafiei scăparea părea 
aproape posibilă. Așa că poate Catchkeep avea să se întindă în 
jos dintre stele și s-o omoare cu o lovitură. Dar asta ar însemna 
că Wasp a reușit să-i scoată maţele preotului lui Catchkeep, ca 
unui porc ce era, și să fugă suficient de departe și de repede ca 
novicele să n-o prindă înaintea zeiţei lor. Și, ţinând cont de 
opţiuni, consideră că i se părea destul de în regulă. 

Dar, până una-alta, expediţia stafiei - orice avea să i se 
întâmple în final, asta ar fi putut ajunge să fie primul plan pe 
care îl începea și care chiar și funcţiona. Măcar o dată, ceva de 
îndreptat în loc de distrus. Ceva ce putea atârna în balanţă 
lângă grămada de tentative eșuate de scăpare, novice moarte, 
stafii distruse și ani pierduţi. Ceva ce putea să facă. 

Își privi mâinile, ca și cum ar fi așteptat să vadă ce vor decide 


ele. Își privi degetele atingând ușor cele șaisprezece stele 
dispuse de-a lungul lamei, își privi vârful degetului mare trecând 
peste tăișul lamei, își privi mâna strânsă în jurul plăselelor. Tinu 
o clipă cuțitul în pumn. Apoi se ridică. 

Stafia ședea pe prag, desenând cu un băț un fel de simbol în 
ţărână. Se vedea clar acolo unde îl ajungea lumina focului. 

— Dacă mai încerci să mă ataci, îl avertiză ea, te dobor sau 
mor încercând. N-am nimic de pierdut. 

— Nici eu, zise stafia. Nu mai am. 

— Atunci uite cum facem. Chestia aia cu care mi-ai vindecat 
glezna? 

Wasp arătă cu bărbia spre haina stafiei. Glasul îi tremura, dar 
avea de apărat o poziţie și n-avea să i-o ia nimeni. 

— In clipa în care găsim stafia asta a ta, chestia aia e a mea. 
Fără rahaturi, fără mai târziu, fără m-am răzgândit. Fără alte 
accidente. E a mea. Sau îţi distrug stafia în fața ta. 

Băţul își opri mișcarea în ţărână. 

— Nu ţi-aș fi oferit-o la schimb, zise stafia cu răceală, dacă n- 
aveam de gând să ţi-o dau. Se pare că unii dintre noi punem 
mai mare preţ pe cuvântul nostru decât alţii. Nu fac promisiuni 
deșarte. Sau - o privi - ameninţări deșarte. 

Wasp își trase suflarea ca să riposteze, apoi se opri. Putea fie 
să se bage în asta, fie să plece de aici în seara asta. N-avea timp 
pentru ambele. Acum, în pragul iernii, mai erau vreo 
douăsprezece ore până dimineaţă. Până să fie observată 
absenţa ei. lar braţul preotului lui Catchkeep era lung. 

Intinse mâna ca un jucător care încheie un pariu. 

— Deci ne-am înţeles? 

Stafia se uită o clipă la mână, apoi o strânse. Degerătură și 
amețeală, din nou, chiar și prin mănușă. 

— Bine, atunci, zise Wasp. Haide să vânăm. 


Capitolul șase 


Își strânse lucrurile așa cum le strânsese de fiecare dată când 
fugise: umplându-și rucsacul cu lucrurile pe care își închipuia că 
le-ar lua cineva cu el într-o călătorie, dacă s-ar trezi pe 
neașteptate că trebuie să călătorească. După ce legase stafia 
mai devreme, își strânsese de pe lespede echipamentul de 
distrus stafii. Acum scoase flaconul de lapte, carnetul și cărbunii 
și lăsă celelalte lucruri în rucsac, împreună cu merele care se 
terciuiau încet la fund. Își umplu sticla cu ultimele resturi de apă 
stătută din carafa și o băgă la loc în rucsac. Apoi adăugă piatra 
de ascuţit pentru cuțitul de secerat. Ultima ei bluză curată, 
făcută cocoloș. Ultimele stafide. Spre deosebire de alte dăți 
când fugise, un recipient. În definitiv, vâna o stafie. 

Chibzui o clipă, apoi își călcă pe mândrie, își înfășură pătura 
novicei în jurul umerilor și ieși cu rucsacul și o lampă ca să 
inspecteze grămezile de ofrande pe care nu le adusese încă 
înăuntru. 

Cele mai multe erau diverse resturi de vechituri recuperate, în 
cel mai bun caz interesante, sau mâncare devenită de fapt 
necomestibilă după ce stătuse afară atâtea zile. Un săculeț cu 
nuci negre și afine sălbatice uscate nu mirosea încă a rânced, 
așa că îl luă. Mai erau și o pereche de mănuși tricotate și un set 
nou de șireturi pentru ghete. Le îndesă pe toate în rucsac. 

Lumina lămpii căzu pe ceva aflat la câţiva metri mai încolo pe 
cărare. Cuţitul ei. Nu cuțitul de recoltat, celălalt. Cel cu care își 
purtase luptele de alegere a Arhivistei, cu care ucisese aproape 
o duzină de novice. Zăcea unde îl lăsase să cadă ieri, cu sângele 
lui Aneko încă brăzdând lama și pătând mânerul. 

Se duse cu pași apăsaţi și îl luă, apoi se întoarse cu pași mari 
înapoi spre casă. Strânse pumnul pe mâner, își trase brațul 
înapoi și înfipse lama mai mult de doi centimetri în tocul ușii. Să- 
| găsească acolo preotul lui Catchkeep după ce o să plece. Să o 
vâneze cu el veșnic. Ea n-o să mai pună mâna pe el. 

Pe drum spre casă, băgă de seamă un ceaun vechi plin cu 
lemne de foc. l-ar putea fi de folos mai târziu. Incepu să îl care 
înăuntru. 

Stând în prag, cu cuțitul chiar lângă ureche și ceaunul strâns 
în brațe, simţi cum trosnește în ea ceva, ca un os. 

Mai târziu. /-ar putea fi de folos mai târziu. Ca și cum, în 


străfundul ei, dincolo de toate cuvintele, știa că încercarea va 
eșua, așa cum eșuase tot ce încercase, iar apoi viaţa ei va 
continua așa cum fusese dintotdeauna, măsurând-o atât cât îi 
permitea lesa, zbătându-se fără rost la ambele capete ca o 
pasăre care se izbește de fereastră. Scoate cuțitul din tocul ușii. 
Şterge praful din căsuţă. Umple din nou recipientele cu morții 
inutili. 

Pentru prima dată, se afla în pragul unui lucru uriaș. Putea da 
înapoi, sau se putea arunca înainte. 

Aruncă vasul pe podea. Se izbi de un perete, dărâmând un 
recipient care se clătina. Recipientul căzu și se sparse, iar ea 
tresări. Totuși, sunetul i se păru întru totul mulțumitor. Era ca și 
cum ar fi băut apă rece după o zi de târât prin praf, când venea 
acasă cu mâna goală. Era ca fracțiunea de secundă de după 
trezire, când nu-și putea aduce aminte cine, unde sau ce e și nu 
făcea decât să plutească în derivă, un nimic în mijlocul 
neantului. 

De încercare, lovi un alt recipient de pe raftul cel mai 
apropiat. Se sparse. Îl simţi în toată șira spinării. 

Urmă restul raftului. Apoi următorul. Dintr-un perete în 
celălalt merse, călcând pe vârfuri printre cioburi de sticlă și lut, 
cu calm, trântind pe jos, metodic, fiecare recipient, în timp ce 
stafia stătea la masă, cu bărbia în pumnul înmănușat, și privea. 

Pentru o clipă, se temu că însăși Catchkeep se va materializa 
în căsuţă și o va ucide, dar nu apăru. Pentru altă clipă, se temu 
de zgomotul îngrozitor pe care îl făcea. Dar avantajul faptului că 
locuia ostracizată de restul orașului era că era puţin probabil să 
audă cineva cum pleacă, la un kilometru și jumătate în susul 
dealului de zgură. 

Stătu o clipă, să-și tragă sufletul. Orice trosnise în ea nu se 
sudase la loc. Depășise faza în care acţiona impulsiv și acum o 
făcea cu intenţie. Avea să distrugă complet tot locul. 

Ar fi vrut foarte tare să dea foc casei, dar știa că fumul ar fi 
străbătut distanţa aceea de un kilometru și jumătate și că 
oricine s-ar fi uitat în sus pe deal ar fi dat fuga la preotul lui 
Catchkeep, iar el ar fi ajuns aici cu un grup de scotocitori într-o 
oră pe lumină și în două ore pe întuneric. Câinii ar fi ajuns și mai 
repede. 

Făcu un compromis, îndesând cu braţul în vatră cât de multe 
însemnări de teren încăpeau și dându-le foc. Odată întețit focul, 


îl mai alimentă cu câţiva bușteni din rezerva ei, care aveau să-l 
întreţină cât să arunce un fum vesel pe coș câteva ore după ce 
ea va fi plecat. Alte câteva drumuri de la masă la vatră și fură 
arse toate însemnările. 

Wasp se dădu un pas înapoi ca să-și admire opera. Era un foc 
mai mare și mai prietenos decât ar fi îndrăznit să aprindă pentru 
ea, pentru că lemnele de foc erau așa de rare, iar iarna, așa de 
lungă. O mică parte din ea voia să se încolăcească pe podea în 
faţa lui și să doarmă. În loc de asta, scotoci sub pat, căutând un 
ultim lucru. 

Scoase haina Arhivistei, plină de praf și mirosind la fel de 
respingător ca în ziua când o îndesase acolo. li fusese dată 
împreună cu cuțitul de secerat și titlul, și avea să fie despuiată 
de ea împreună cu cuțitul atunci când era înlocuită. O purta 
rareori, pentru că detesta eticheta pe care i-o punea: prădător și 
parazit, pervertită și sacră, ţap ispăşitor și sfântă. Dar și pentru 
că uneori se trezea din coşmaruri în care haina își întindea 
braţele pestrițe de sub pat și o înăbușea cu un sărut din gura 
crescută cumva în locul unde, când o îmbrăca, se aflau 
omoplaţii. Răsuflarea îi mirosea a piele de câine și cheag de 
sânge și ghirlanda de fete moarte care o purtaseră înaintea ei, 
care o vor purta după. 

Totuși, era cea mai călduroasă haină pe care o avea. Și chiar 
dacă o speria cumva faptul că îi venea așa de bine, făcând-o să 
presupună că Arhiviste moarte de toate formele și dimensiunile 
se minunaseră de asta - n-avea timp pentru așa ceva. O încheie 
până la gât. Își potrivi rucsacul pe umeri. Glezna suportă 
greutatea suplimentară fără să crâcnească. 

Aproape că-și dorea să fie acolo ca să vadă fața preotului lui 
Catchkeep când își va da seama că fie luase cu ea, fie 
distrusese toate uneltele de Arhivistă. Cuţitul, haina, 
recipientele, însemnările de teren, sarea. Se îndoia că asta va 
întrerupe ciclul de Arhiviste cu mâini pătate de sânge și de 
novice moarte. Dar era sigură că o să-l încetinească. 

— Gata? zise stafia, așteptând la ușă. 

— Intotdeauna, spuse ea. 

Cu sau fără haină, frigul tot îi tăia răsuflarea. După numai trei 
pași, pierise toată căldura pe care sperase să o strângă de la 
focul care trosnea și să o ia cu ea. lar pe întuneric, poteca era 
ceva îngrozitor. Stafia de lângă ea degaja o ușoară strălucire 


argintie și spera să fie suficientă ca s-o ajute să nu-și frângă 
gâtul. _ 

N-avea decât o cale să afle. Işi trase gluga hainei pe cap și 
porni. Aveau un oarecare ritm, stafia mergând în fața ei, în 
diagonală, așa încât ea să poată vedea unde trebuie să pună 
piciorul. După anii în care fusese Arhivistă, o irita inexplicabil 
faptul că se baza pe o stafie, dar dacă asta avea s-o ajute să 
scape nevătămată, o s-o facă și o să-i mai și placă. 

— În cât timp or să-și dea seama că ai plecat? întrebă stafia. 

Wasp ridică din umeri în întuneric. 

— Dacă am noroc? Mâine. Novicele se trezesc devreme. 
Preotul lui Catchkeep doarme până târziu. El ar trebui să mă 
îngrijoreze. 

Nu se putea orienta suficient de bine ca să-și dea seama dacă 
mâine era ziua când urca pe deal căruţa cu ofrande. Dacă nu 
era mâine, oricum avea să fie curând. 

Stafia nu întrebă Și dacă n-ai noroc? lar ea se bucură. 

— Și, cum te cheamă? întrebă ea. 

Urmă o pauză. 

— Nu vreau să discut despre asta. 

— Nu-ţi aduci aminte. 

Asta o ului, ţinând cont de forţa stafiei, dar asta era. 

— Nu-i așa? 

Incă o pauză, și apoi: 

— MI-l amintesc pe alei. 

Wasp așteptă. Nu era sociabil. Colegi, se gândi. Bine. 

— Și cum o cheamă? 

— Foster, zise el. Catherine Foster. 

O a treia pauză. 

— Kit. 

Merseră în tăcere, încercând să-și scoată la lumină manierele 
anchilozate. 

— Pe mine mă cheamă Wasp!. 

— Wasp, repetă stafia. Ce fel de nume e ăsta? 

— Cel care mi-a fost dat, răspunse ea. Pentru că atunci când 
mi-a venit rândul să lupt cu Arhivista, mi-am otrăvit lama și am 
găurit-o ciur. Apoi am devenit Arhivistă. 

— Arhivistă. 

— Da. 


1 Wasp - viespe, în limba engleză. 


— Tu ești o arhivistă. 

— Da, zise Wasp, iritată acum. 

Defensivă pentru ceva ce n-avea niciun interes să apere. 
Ceea ce nu făcea decât s-o mânie și mai tare. 

— De ce? 

— Păi. 

— Ce? 

Stafia scutură din cap. 

— Nimic. 

Altă tăcere. Erau deja în vale, în livadă, croindu-și drum 
printre copacii informi cu crengi lungi. Drumul care ocolea livada 
ar fi fost mai rapid pe întuneric, dar i-ar fi dus mult prea aproape 
de oraș. Chiar și în frig, cu aproape toate fructele duse peste 
iarnă în pivnițele din oraș, aerul mirosea a gem de mere. Stafi; 
de mere, se gândi Wasp. 

Luna se eliberase din nori, iar lui Wasp îi era mai ușor să vadă 
dacă se uita cineva din întâmplare. Și nici nu mai depindea de 
lumina stafiei pentru a vedea ceva, așa că făcu vreo câţiva pași 
mari ca să ajungă alături de ea și își dădu seama că Wasp - 
viespe, în limba engleză. 

trebuie să grăbească pasul ca să rămână acolo. Totuși, așa 
era mai ușor să vorbească. Nu că ar fi știut despre ce să 
vorbească. Se gândi o vreme și apoi renunţă. 

— Nu prea semeni cu o viespe, zise stafia în cele din urmă. 

Wasp încuviinţă din cap. 

— Din cauza aripilor, nu? zise ea. 

Stafia nu-i răsplăti tentativa de glumă. Și n-o prea putea 
acuza. 

— M-aș fi așteptat la cineva puţin mai... nu știu. Mlădios? 

Nu era un cuvânt care să facă parte din vocabularul lui Wasp. 

— Mai mic. Mai subţiratic. Mai puţin... 

Stafia schiță o formă neclară cu mâinile. 

Wasp, care muncise ca să-și dezvolte mușchii, o luă ca pe un 
compliment. 

O nouă tăcere. În timp ce se apropiau de Dealul Execuţiei, 
luna ajunsese în spatele lui, iar ei mergeau în umbra ei. Iși dădu 
seama că stafia nu-i spusese de fapt unde merg. Erau mai multe 
locuri unde putea fi sigură că or să apară stafii. Era puţul surpat 
din afara orașului, pajiștea cu flori de soare-și-lună în bezna de 
sub bolta frântă a celui mai vechi pod, și labirintul prăbușit de 


tuneluri albe care se întindeau ca niște rădăcini sub orașul 
Sweetwater, ajungând până la muntele de cărămizi, sticlă și 
metal contorsionat care marca unul dintre colțurile gardului din 
jurul grădinii și părea să se termine undeva acolo, printre 
celelalte rădăcini, în beznă. Şi mai erau, mereu, și stafii care se 
arătau doar în timpul unei furtuni sau al unui viscol, sau când 
luminile acelea verzui brăzdau cerut nopţii ca ploaia în 
fereastră, făcându-i pe oameni să spună că Băiatul Hoitar 
plângea și să-și încuie ușile și să aprindă lămpile. Poate pentru 
că găsise stafia asta pe Deal i se părea normal să se întoarcă 
acolo. Cel puţin de data asta, fără nicio gleznă care să încerce s- 
o ucidă, urcușul o să fie mai ușor. Dar stafia mergea hotărâtă, 
iar asta o neliniștea. Cum știa încotro să meargă? 

— Inapoi pe lespede? întrebă ea. Nu prea se mai întâmplă 
mare lucru pe-acolo după ce se lasă întunericul. E mai bine la 
pod. Sau, aruncă ea o privire în sus, măsurând stratul de cenușă 
care acoperea stelele, poate la puț. Asta e o pierdere de... 

— O să vezi, spuse stafia, iar ea se opri. 

Era cât pe ce să-i spună stafiei că nu se băga cu ochii închiși 
în asta, indiferent ce era, și că nu mai făcea niciun pas până nu 
căpăta niște detalii. li aruncă o privire, enervată, doar pentru a o 
vedea măsurând-o din ochi. Se simţea ca un căţel proaspăt fătat 
sub privirea lungă a preotului lui Catchkeep: cât de ascuţiţi or 
să-i fie dinţii, cât de lungi ghearele, cât de utilă o să fie înainte 
să eșueze. 

— Cât de sus poţi urca? 

— Destul de sus, spuse ea și, împinsă de ciudă, porni. 

Jumătate de oră mai târziu, ajunseră la lespede. În jos era 
beznă, beznă și câteva lumini îndepărtate rămase aprinse până 
târziu în oraș. Nici chiar de la înălţimea asta nu putea vedea 
dacă alte orașe aruncau alte lumini în depărtare, printre dealuri. 

— Am ajuns, zise ea. 

Avusese dreptate. Lespedea era pustie. Doar o urmă de 
lumină cenușie se strecura din crăpătura în stâncă. 

— Și acum? 

— Știu deja că poţi urca până aici, zise stafia. Te-am întrebat 
cât de sus poţi urca. 

— Mai sus nu mai e nimic. Doar stâncă. 

— Dar poţi să ajungi până acolo. 

— Nu-i decât stâncă. Nu sunt stafii. Nu e nimic. 


— Sună foarte bine, zise stafia, urcând deja. 

Wasp rămase în urmă, sfâșiată între sfidare și curiozitate, în 
cele din urmă, porni, întrebându-se dacă își poate aduce aminte 
drumul pe unde urcase singura dată când reușise s-o facă, 
ajunsese în vârf și stătuse acolo într-un vânt tăios și pustiu, 
așteptându-se la mai mult de atât. 

De la lespede în sus urcușul era mai dificil, mai abrupt, de 
multe ori fără nici măcar o urmă de potecă, nici măcar una 
surpată. Prize pentru mâini, prize pentru picioare. Uneori nici 
măcar atât, și dădea din mâini și din picioare, spumega de 
mânie și se agăța înjurând de perete, ca o căpușă pe un câine, 
iar stafia se întindea după ea și o trăgea în sus într-o tăcere 
compătimitoare. 

Când ajunseră în vârf, Wasp era udă fleașcă de transpiraţie în 
haina de Arhivistă, dar dacă și-o scotea în vântul ăla ar fi 
însemnat să alerge după mantia Rostuitoarei și nu se punea 
problema. Stătea pe bucăţica de platou de acolo, tremurând și 
simțindu-se ca vai de ea, impunându-și să nu se uite în jos, în 
timp ce stafia mai scoase ceva dintr-un alt buzunar al hainei și-l 
scutură, întinzându-i lui Wasp ceva ce i se păru la început o 
pânză de păianjen de dimensiunea plăpumii ei. 

— la-o, zise stafia, aruncând-o spre ea. 

Se aștepta s-o sfâșie vântul înainte să ajungă la ea, dar, orice 
ar fi fost, când o prinse văzu că era surprinzător de rezistentă. 

— Uite ce e, zise ea. Sunt obosită. Mi-e foame. Mi-e frig, încă 
nu mi-ai spus de ce naiba mă faci să-mi pierd timpul aici sus și 
sunt... 

De undeva din vale, slab, dar limpede, se auzi lătratul unui 
câine, iar lui Wasp îi îngheţă sângele în vene. Poate mai 
aproape, cu siguranţă nu mai departe, un altul preluă lătratul. 

— Pare că ar fi bine să ne grăbim, spuse stafia. 

— Să ne grăbim unde? Am mai fugit aici sus și înainte. Or să 
reziste mai mult ca mine. Întotdeauna... 

— Dă-mi aia. 

Wasp încă mai privea lung în josul Dealului, încordându-și 
auzul în tăcere pentru a aprecia cât de departe ajunsese grupul 
de urmăritori. Când stafia trase chestia ca o pânză de păianjen 
din braţele ei, îi dădu drumul. 

— Acum întinde-te. 

Asta era prea mult. 


— Ce? 

— Ascultăa-mă. N-avem prea mult timp. Nu mă cunoști. Nu mă 
placi. Dar preţ de cinci minute trebuie să taci și să ai încredere 
în mine. 

Wasp habar n-avea ce urma să se întâmple dacă spunea da. 
Dar avea o idee cât se poate de clară despre ce s-ar fi întâmplat 
dacă spunea nu și aștepta în schimb s-o prindă urmăritorii. O a 
treia variantă nu măi exista. Până când ar fi ajuns jos - dacă ar fi 
reușit să ajungă jos -, ar fi fost prea târziu să mai scape de 
preotul lui Catchkeep și de câinii lui. N-ar fi fost nici măcar în 
stare să-i provoace s-o ucidă pe loc. N-ar fi lăsat-o să scape așa 
de ușor. 

Se uită la stafie. Apoi privi în bezna din josul Dealului. 

Se întinse. 

— Ghemuiește-te, spuse stafia. Cât de strâns poţi. 

Își strânse genunchii la piept, iar stafia înfășură chestia-ca-o- 
pânză-de-păianjen peste ea. 

— Încearcă să stai liniștită. O să se simtă... puţin ciudat. 

În timp ce chestia se așeza peste ea, marginile i se îndoiră de 
la sine pe lângă corp, aderând la stâncă acolo unde o atingeau, 
în timp ce mijlocul se adâncea pe ici, pe colo ca să se lipească 
pe trupul ei. Stafia o ţinu deoparte de chipul lui Wasp, ceea ce o 
bucură în momentul în care își dădu seama că lucrul acela o 
țintuia de fapt de stâncă din trei părţi, iar a patra căuta, frenetic 
și tăcut, un punct de prindere. 

— Ce... gâfâi ea, făcând apel la toată voinţa ei să nu se 
zvârcolească. Dă-o deoparte! 

— N-au trecut încă cinci minute, spuse stafia pe un ton 
prietenos. Și o să fie întâi mai rău, dar după aia o să fie mai 
bine. 

Stafia avea ceva în mâna liberă. Wasp avea un motiv din 
două să-i displacă obiectele care apăreau acolo și era pe punctul 
de a începe să se zbată de-a binelea când un nou urlet ajunse 
sus de undeva dintre meri. Rămase nemișcată. g 

— Acum, putem face asta în două feluri, spunea stafia. In 
liniște sau altfel. 

Ținea în sus obiectul din mână, între degetul mare și arătător. 
În lumina slabă care venea din mâna lui, obiectul părea o 
pietricică, dar probabil că nu era, iar stafia mijea ochii la ea, 
ezitând. 


— Mai aveţi așa ceva pe aici? Pastile. Le înghiţi. Nu le 
mesteci. 

— Știu ce e o nenorocită de pastilă, se rasti Wasp. Și poţi să-ți 
bagi... 

— Asta sau ei, zise stafia. Asta e. N-a mai rămas nici o altă 
variantă. 

Wasp se uită la pastilă. În lumină, ar fi putut fi verde. 

— N-o să doară, zise stafia, la întrebarea ei nepusă. Te face să 
dormi. Asta, dădu din cap spre chestia-ca-o-pânză-de-păianjen, 
e un dispozitiv de acoperire. Camuflaj. În parte. 

Din nou privirea aceea nesigură. 

— Ştii... 

— Imi pot face singură camuflajul. 

— Nu, nu ca ăsta. Cu ăsta n-or să te poată găsi. O să fii în 
siguranță până ne întoarcem. 

Asta părea în neregulă, în totală neregulă. 

— Să ne întoarcem de unde? 

— De unde sunt stafiile. 

Wasp bolborosi: 

— O să mă omoare? 

Imediat ce-i ieșiră pe gură cuvintele, se întrebă de ce îi păsa. 
Apoi se întrebă de ce se întreba. 

— Nu nu nu. Nimic de felul ăsta. 

O pauză. 

— Nu chiar. 

În mâna stafiei, chestia-ca-o-pânză-de-păianjen părea să 
încerce pe toate căile să-i scape din strânsoare. Stafia o ţinea 
ferm, dar Wasp simțea marginile gâdilându-i bărbia, căutând un 
punct de sprijin. Auzise suficient. 

— Lasă-mă... 

Zgomotul câinilor, din nou. Voci, alăturându-se urmăririi, 
destul de aproape ca să le audă. 

— Rahat, zise Wasp. 

Trecu o clipă. 

— Dă-o încoace. 

Stafia lăsă pastila să-i cadă în gură. O înghiţi și aproape 
imediat se simţi ameţită. 

— Capul... 

— Pare ciudat. O să și fie. Și curând o să pară și mai ciudat. 
Pot să te las în pace sau să vorbesc cu tine. Dar oricum trebuie 


să te închid. Marginile încep să se oxideze imediat dacă nu sunt 
ancorate. Își pierd rezistenţa. Și trebuie să fie mai mult sau mai 
puţin ermetice. 

Orice o fi fost în pastilă o făcuse pe Wasp să se simtă ca și 
cum cineva i-ar fi desfăcut craniul și l-ar fi umplut cu lut umed, 
dar când auzi ermetic, începu încet-încet să se agite. 

— Stai, zise ea. Ce? 

— Ai încredere în mine, o liniști stafia, și treci peste asta. 

Imediat, chestia era peste ea, contopindu-se cu pielea. Așa de 
ușoară, aparent imaterială, că nu putu să-și dea seama de la 
început cât de mult i se întinsese pe faţă. 

Își dorea să nu urle - și urlă. Sau crezu că a urlat. 

Nu ieși niciun sunet. Și nu intră nicio răsuflare. Incercă să-și 
umple pieptul cu aer, ca și cum s-ar fi pregătit pentru un 
plonjon, dar plămânii i se loveau de coaste și nu cooperau. Și tot 
nu simţea nicio apăsare pe faţă. Nu mai avea timp. Pastila îi 
congestionase nasul, dar încercă oricum să filtreze aer prin nări. 
Primele două răsuflări le resimţi ca și cum ar fi tras aer printr-o 
saltea, dar a treia răsuflare o dezamăgi cu totul. Plămânii ei 
trăgeau întruna, dar nu se alegea cu nimic. 

Aruncă o privire în jur și se opri asupra stafiei. Spunea ceva, 
dar ea nu putea auzi. Chestia-ca-o-pânză-de-păianjen îi 
astupase probabil deja și urechile. Vederea periferică începea să 
i se întunece. Era oare marginea chestiei ăleia? Sau leșina? 
Stafia se întinse și îi închise delicat pleoapele cu degetele, apoi 
o moleșeală ușoară o năpădi irezistibil și fu orbită. 

Tot ce-i mai rămăsese erau bubuiturile inimii, puternice și 
rapide, apoi încetinind, încetinind. Era o poveste pe care o 
spuneau novicele, noaptea târziu, în întuneric, încercând să-și 
alunge una alteia somnul. Despre cineva care bate la o ușă, cu 
putere și repede, apoi tot mai încet, și mai încet, și prietenul lui 
aflat în casă, în întuneric, se teme prea tare ca să răspundă, 
până când bătaia s-a oprit deja. Ce găsea în prag se schimba de 
fiecare dată, în funcţie de povestitor. Prietenul lui, cu capul 
spart, cu pumnii însângeraţi pe ușă. Un monstru, mâncându-i 
prietenul, care are pumnii însângeraţi pe ușă. Prietenul lui, 
devenit monstru, ascuţindu-și ghearele însângerate pe ușă. Sau 
nimic. 

Inima lui Wasp reuși acele ultime bătăi slabe și apoi dădu 
rateu, aruncând-o în beznă. Povestea e greșită, se gândi ea. 


Până la urmă n-a răspuns nimeni. 
Capitolul șapte 


Wasp visa. Nu-i plăcea să viseze. 

In vis, stătea culcată pe o lespede de stâncă în vârful unui 
munte, într-un vânt întunecat, cu ceva apăsat pe faţă. Nu se 
putea mișca. Nu putea respira. Cineva spunea, iar și iar, liniștitor 
și încet: o să fie bine, o să fie bine. Apoi se lăsă o tăcere în care 
nimeni nu spunea nimic, nici măcar vântul, iar ea își dădu 
seama că se poate ridica, așa că se ridică. 

Stafia aștepta. Arăta diferit. Semnele distinctive care-l făceau 
să arate ca o stafie dispăruseră. Lanţurile de sare zdrobite erau 
căzute la picioare. Licărirea întunecată care emana din el. Felul 
cum pâlpâia, uneori, ca și cum lumea reală îi destrăma 
extremităţile și trimitea strălucirea lunii prin el înainte să-și 
recapete controlul. 

Auzi din nou câinii, și mai aproape. Peste vacarm, preotul lui 
Catchkeep cânta voios, dându-i un fior pe șira spinării: Wasp, 
oh, Wasp. O vânătoare veselă. 

— N-ai de ce să-ţi faci probleme din cauza lor, spuse stafia. 
Acum n-or să te mai găsească. 

Stătea cu mâinile pe umerii ei. Nu ca s-o liniștească. Scopul 
era s-o ţină nemișcată. Instinctiv, se scutură ca să se elibereze, 
se împiedică de ceva de pe jos și căzu grămadă. Cerul nopţii se 
clătina deasupra ei în arcuri tot mai mici în vreme ce mintea i se 
readapta. Nu-și amintea să mai fi fost vreodată atât de 
dezorientată. 

Chestia aia de pe jos, totuși. Avea culoarea nedefinită a 
stâncii de pe Deal, umbrită așa cum umbrea lumina lunii o astfel 
de piatră, și, chiar dacă o căuta cu atenţie, ochii ei abia o 
puteau distinge de lespedea pe care se afla. Totuși, nu-i putea 
distinge conturul sau forma. Și mai ciudată era coarda, subțire 
ca o geană și de culoarea fulgerului, care lega lucrul acela de pe 
lespede de ea. Atinse locul unde dispărea, între sânii ei. 
Sugrumase novice cu corzi care păreau la fel ca firul ăsta. Se 
dădu un pas înapoi, iar coarda se deșiră de undeva - dinăuntrul 
ei? dinăuntrul chestiei de pe lespede? - și o urmă. ` 

— Am zis să te ajut să te obișnuiești, spunea stafia. Imi dau 
seama că e un șoc. Și, ca și cum s-ar fi gândit mai bine: Măcar a 


mers. Nu eram sigur. 

Creierul ei era buimăcit. Un șoc? Ce se întâmplase? își 
amintea pastila, mult mai mică și mai rotunjită decât bulgării din 
ierburi ai moașei, cu un efect mai rapid și mai puternic decât tot 
ce șterpelise ea vreodată din spatele distileriei când nu se uita 
maestra fierturilor. O pastilă, și apoi visul ăla îngrozitor cu 
sufocare, și apoi... 

Incepu deodată să râdă. 

— Sunt stafie? 

Nu-și putea da seama ce anume era așa de amuzant, dar, 
odată ce începuse să râdă, îi era foarte greu să se mai oprească. 
Râsul i se răspândea peste vale, iar jos, în beznă, câinii 
adulmecau în continuare și preotul lui Catchkeep îi asmuțea, și 
niciunul dintre ei nu știa absolut nimic. 

— Sunt stafie! 

— Încă mai ai cuțitul, zise stafia. 

Wasp avu nevoie de un moment să distingă admiraţia din 
tonul lui. 

— Nu mă așteptam. 

— Îmi vine să-l înfig în tine. Să am încredere în tine. Ai spus 
că pastila ta și ce-o fi fost chestia aia n-or să... 

— Și nici n-au făcut-o. Sistemele trupului tău au fost încetinite 
remarcabil de mult, dar ești exact la fel de vie cum erai și acum 
zece minute. Și cu șanse considerabil mai mari să și rămâi așa. 
Stafia făcu o pauză, încercând să găsească o formulare pe care 
să o poată înțelege și ea. Ca un urs? larna? 

— Urşii sunt făcuţi să hiberneze. Eu, nu. 

— Și de aceea, reveni el blând, nu avem timp să stăm aici și 
să discutăm. 

Wasp se lăsă pe vine lângă ea însăși, stânjenită de haina 
Arhivistei. Şi aceasta ajunsese aici, împreună cu cuțitul și cu 
rucsacul. Bănui că aveau să fie mai degrabă o pacoste, dar le 
păstră. 

— N-am mai văzut niciodată așa ceva. 

Făcu o încercare și împunse cu un deget unde bănuia că îi era 
umărul și ridică privirea surprinsă. 

— E rece. 

— Camuflează și în spectrul infraroșu, și în spectrul vizibil. Nu 
contează. Mai important pentru tine e că nici câinii ăia n-or să te 
poată mirosi. 


Wasp își trecu ușor mâna peste echipamentul de disimulare 
pe care tot îl mai vedea ca pe o pânză de păianjen, întrebându- 
se cum s-ar fi desfășurat tentativele ei anterioare de evadare 
dacă ar fi avut chestia asta de partea ei. Intrebându-se unde ar 
fi fost acum dacă ar fi avut-o. 

iși încleștă gura ca să înăbușe râsul dement care ameninţa să 
izbucnească iar. Il simţea clocotindu-i în măruntaie. Sângele i se 
transformase în fulger. Preotul lui Catchkeep, câinii de altar, toți 
acolo jos, în livadă, alergând după propriile cozi. Și 
adulmecându-și și fundurile, poate. Le ură să le stea în gât și își 
mușcă limba ca să se poată abţine să nu chicotească. 

Uciderea micuţelor novice de doi bani ar fi trebuit s-o facă să 
se simtă triumfătoare. Dar nu se întâmplase niciodată. Până în 
clipa asta, nici măcar nu știuse cu adevărat cum era asta. 

— N-avem prea mult timp, zise stafia. Trebuie să mergem mai 
departe. 

Wasp își reveni rapid. 

— Cât timp? 

Stafia ridică din umeri. 

— Două zile, poate trei, după ce ajungi unde mergem. Dar 
asta înseamnă câteva săptămâni aici. Uneori chiar mai mult. 

— Uneori? 

— Cum ziceam. Trebuie să mergem. 

— Să mergem. Sigur. Wasp cercetă platoul de stâncă. Să 
mergem unde? 

— Ne întoarcem jos. 

Văzând expresia de pe chipul lui Wasp, care vorbea despre 
lătratul câinilor de altar și preotul lui Catchkeep alergând în 
urma lor, stafia o lămuri: 

— Pe lespedea de dedesubt. Unde mergi tu ca să - și făcu o 
pauză ca să întărească următorul cuvânt cu un dispreţ infinit - 
vânezi. 

Lui Wasp nu-i prea plăcu tonul vocii lui, dar ce putea face? 
Mersese prea departe ca să se mai întoarcă acum. Coarda din 
piept se desfășura pe măsură ce coborau. 

Stafia ajunse prima la lespede. 

— Acolo. 

Era cu fața la un perete compact de stâncă. 

— Unde? 

Cu brațele încrucișate, arătă cu bărbia. 


— Acolo. 

În perete era o crăpătură de lăţimea ghetei lui Wasp. Văzuse 
sute de stafii schimbându-și după voie mărimea și dispărând în 
ea, dar se pare că, dacă era stafie, nu însemna automat că s-a 
ales și cu șmecheria asta. De fapt, nici nu se putea imagina 
micșorându-se până ajungea cât un șobolan ca să se strecoare 
pe acolo. 

— Dacă ţi-e mai ușor, zise stafia, imaginează-ţi o ușă. 

Wasp se uită la crăpătura din stâncă. 

— Las-o baltă. Uită-te în faţă. Numai în faţă. 

Wasp se uită înainte. Doi metri în ambele părți, stâncă. Zeci 
de metri deasupra capului, stâncă. Unde se termina lespedea, 
pantă. Stafia făcu doi pași înainte și dispăru, apoi reapăru. 

— Acum tu. 

Wasp se gândi: Sunt stafie. O să trec direct dincolo. 

Păși înainte și se izbi cu faţa de perete. 

— Nu te gândi că stânca e imaterială. Nu e. 

— Mada, m-am cam prins... 

— Gândește-te că ești mai puternică decât stânca. 

Ea privi peretele cu îndoială profundă. 

— Sunt? 

— Nu știu, răspunse stafia. Tu să-mi spui. 

— Sunt mai puternică decât stânca, zise ea și se izbi iar cu 
faţa de perete. 

Stafia scoase un sunet exasperat. 

— Poate te ajută să închizi ochii. 

Wasp se zbârli. Totul se întâmpla mult prea repede și absolut 
nimic nu semăna cu ce se așteptase ea când fusese de acord. 

— Nu primesc ordine de la tine. 

— Nu. Nu primești. De ce nu te trezești singură și nu fugi 
înapoi la oamenii de la care primești ordine? Efectul pastilei o să 
se ducă în câteva zile. Așază-te comod. 

Și, când trecuse aproape prin perete, veni o ultimă lovitură: 

— Ar fi trebuit să-mi dau seama că nu ești în stare. 

Stafia dispăru. Wasp așteptă, dar de data asta nu se mai 
întoarse. 

— Ai nevoie de mine, strigă Wasp către locul pe unde 
dispăruse. O s-o găsesc pe prietena ta moartă, luată de Telal, ţii 
minte? 

Izbi în perete. În starea ei de semi-stafie, i se păru profund 


nesatisfăcător. 

— Ții minte? 

Nimic. Işi înăbuși panica tot mai profundă. Se duse până la 
perete, își apăsă mâinile pe stâncă și împinse. Simţindu-se 
caraghioasă, închise ochii și își tinu răsuflarea și încercă să se 
micșoreze pentru a încăpea prin crăpătura de la picioarele ei, 
așa cum văzuse multe stafii făcând. Trecură câteva minute. Nu 
se alese decât cu o durere de cap, ceea ce nu crezuse că ar fi 
posibil. 

Se gândi să se predea cetei de vânători. Se gândi să lase să 
treacă efectul pastilei, să se caţăre la loc până la trupul ei și să 
aștepte pe lespede să îngheţe. Se gândi să riște o evadare pe 
jos, pe pământ, printre vii, cu câinii de altar adulmecându-i 
urma. Și se gândi la ce avea să se întâmple dacă ar fi fost 
găsită. 

— Nu de data asta, zise ea, și trecu prin perete. 


Avu un moment de dezorientare când urzeala ființei sale se 
întreţesu cu urzeala stâncii, dar, înainte să-și dea seama că 
depășise deja punctul în care și-ar fi izbit din nou faţa de perete, 
trecuse deja cu totul. Stafia aștepta de cealaltă parte, într-o 
beznă aproape totală. Inaintea lor, se deschidea o cărare largă 
în stânca goală a Dealului și se arcuia ușor în jos în întuneric, 
presărată cu ciuperci luminiscente, sau poate insecte. Erau prea 
sus ca să-și dea seama. Lumina pe care o răspândeau era slabă 
și pâlpâitoare, mai mult umbrind decât luminând, un verde 
lăptos ca puroiul. Și în lumina aceea, stafia dădu din cap spre 
ea, în mod evident mulțumită. 

Îi venea să-i dea un pumn. 

— Asta e, zise ea. Fără alte șmecherii. Dacă ești pe punctul să 
mă împingi într-o grămadă de rahat, îmi spui înainte să fiu 
îngropată până la gât în ea. Mă convingi că e mai bine să te ajut 
decât să mă întorc de unde am venit. Sau plec. 

— Dacă ţi-aș fi spus ce trebuie să faci ca să ajungi aici, zise 
stafia chibzuit, ai fi venit? Nu puteam risca să rămâi în urmă. Mi 
s-a părut cel mai indicat mod să te conving. 

— Ce anume? Să mă faci să cred că nu pot face toate astea? 
Să urc Dealul? Să trec prin perete? Să trăiesc prin... ce o fi 
chestia aia... 

Simţi din nou senzaţia aceea, a chestiei-ca-o-pânză-de- 


păianjen întinzându-i-se peste nas și gură, a plămânilor 
revoltându-se în gol. O furnică pielea. 

— Și apoi să te fac să-ţi dai seama că /e poti face, zise stafia, 
privind-o inexpresiv. Da. Nu m-ai fi crezut pe cuvânt. Trebuia să 
ţi-o dovedești tu însăți. 

— Eu... începu Wasp, apoi se opri. 

Era cea mai bună tactică pentru ea, iar ea știa. Nu voia să 
întrebe, dar n-avea de ales. 

— Cum de-ai... 

— Îmi aduci aminte de cineva pe care l-am cunoscut, zise 
stafia. Demult. 

— Vrei să zici stafia asta a ta? întrebă Wasp. Foster? 

El nu spuse nimic. 

— Deci era... 

— Incăpăţânată? 

Privirea insistentă a stafiei trecu peste ea, în josul cărării, spre 
ceva ce Wasp nu putea vedea. 

— Extraordinar de tare. 

O pauză. 

— Trebuie să mergem mai departe. 

După câţiva pași, păru să-și dea seama că Wasp nu-l urma. Se 
opri, dar nu se întoarse. 

— Fără alte șmecherii, zise Wasp către spatele lui. 

Un moment de tăcere, apoi el dădu din cap. 

— Fără alte șmecherii. 

Wasp făcu câţiva pași spre strălucirea care se vedea mai jos 
și se opri. În adâncul sufletului voia să rămână în urmă și să lase 
stafia să străbată coridorul din faţa ei și să se ciocnească prima 
de orice s-ar fi aflat dincolo de curba fără vizibilitate de jos. Așa 
că își compuse o expresie curajoasă și merse mai departe. 

Coridorul era mai lung decât părea de sus și atât de abrupt, 
că trebui să-și îndoaie degetele de la picioare ca să nu alunece 
cu ghetele ei subţiri pe stâncă. Nu-și putea da seama dacă, pe 
măsură ce cobora, aerul era mai cald sau mai rece, mai uscat 
sau mai umed; doar că începură să i se adauge și alte mirosuri, 
mai ciudate decât stânca și toamna: mirodenii și foc înăbușit și 
chimicale, și un miros dulceag de putregai care-i aminti de 
altarul lui Catchkeep, de putreziciunea și florile lui. 

Jos, găsiră o ușă. Aici mirosul era și mai puternic. 

Pe Wasp o sâcâia ceva încă de când trecuse prin perete, iar 


ușa asta, imensitatea și nepotrivirea ei și, cumva, caracterul ei 
irevocabil aduseră gândul în prim-plan. 

— Dacă mor aici. Adică, nu pot muri aici. Nu? 

— O stafie nu poate, nu în sensul strict al cuvântului. Dar în 
sensul strict al cuvântului, nici tu nu ești stafie. 

— Deci... n-o să mor? 

— Deci nu sunt sigur ce o să se întâmple. Așa că fă tot ce poţi 
să nu afli. 

— Mda, zise Wasp. Mulţumesc. 

Faţa imobilă a stafiei și sarcasmul lui Wasp nu se ciocniră, ca 
niște străini trecând în noapte pe un drum întunecat. 

— Ai grijă cu aia, o avertiză stafia, arătând spre coarda care 
ieșea din pieptul lui Wasp, dispărând undeva în urma ei. Să n-o 
lași să se rupă. 

Wasp începu imediat s-o scuture, încercându-i rezistenţa. Era 
elastică și rezistă când o smuci puternic. 

— Ce o să se întâmple? 

— Nu știu. N-am mai văzut niciuna până acum. Bănuiesc că, 
dacă merge ceva prost și se rupe, n-o să-ţi mai găsești calea 
înapoi. 

Dacă merge ceva prost, se gândi Wasp. Până acum, care 
parte nu a mers prost? 

— Poate că o să rămâi blocată aici, continuă stafia. Poate că o 
să dispari cu totul. Cum am zis, tu nu ești stafie. Ești la mijloc. Ai 
putea să fii - aici făcu un gest mai elocvent decât și-ar fi dorit 
Wasp, deschizând unul dintre pumnii înmănușați, ca și cum ar fi 
împrăștiat ceva în vânt - dusă cu totul... „anulată”. 

— Bine, zise ea, încă foindu-se. Și dacă se întâmplă ceva cu 
corpul meu? Acolo sus? 

— larăși nu sunt sigur. Îmi închipui că o să afli când o să vezi. 

— Grozav, bombăni Wasp. Apoi realiză altceva. Ai zis blocată 
aici. Vrei să spui că mor. Devin o stafie. De-a binelea de data 
asta. 

Stafia nu zise nimic. 

— Poveștile nu zic nimic de felul ăsta. Aici, jos, stafiile ar 
trebui să fie nemuritoare. 

— Sunt, zise stafia. Numai că nu sunt invincibile. 

Wasp râse nervos. 

— Nu mi se pare foarte diferit de... 

— E ultima ta șansă să te întorci, zise stafia. N-am să te 


opresc. Mai sunt și alte ieșiri, mai în adânc. Dar ușa asta nue 
una dintre ele. lar eu nu ţi-o pot deschide. 

Ușa era dublă, cu ciocănele modelate dintr-un metal mat fără 
culoare. Erau la înălţimea ideală la care putea ajunge Wasp, 
aveau dimensiunea ideală ca să le poată apuca. Nu erau nici 
prea calde, nici prea reci la atingere. 

In acest spaţiu, sunetul expiraţiei lui Wasp fu mai zgomotos 
decât ar fi trebuit. 

— Chiar e adevărat? întrebă ea. 

Nu privise foarte des direct chipul stafiei, dar o făcu acum. 

— Chiar... 

„cred în mine, aici, jos? se gândi. 

— ...vorbesc despre mine aici, jos? întrebă ea. 

— Da, răspunse stafia. Nu. Are vreo importanță? 

— Nu știu, zise Wasp și bătu în ușă. 


Capitolul opt 


Preţ de un moment lung, lung de tot, nu se întâmplă nimic. 
Apoi, cu un sunet de spinare ruptă, ușa se desfăcu în două și 
începu să alunece încet spre interior, pe balamale silenţioase. 
Gândindu-se la ușile ciudate și la lucrurile care veneau prin ele 
în cântece și povești - „Căsătorii și înmormântări”, „Cursa cu 
obstacole a lui Catchkeep”, „Băiatul Hoitar hrănește ciorile”, 
„De nicăieri până la Sweetwater” -, Wasp sări în spate și rămase 
acolo, cu mâna încleștată pe mânerul cuţitului, răsuflând repede 
și superficial. 

Cu coada ochiului, văzu stafia stând lângă perete, cu braţele 
încrucișate, cu privirea compătimitoare. Asta o îngrozea cel mai 
rău. 

Prin ușă ieși ea însăși. 

Ea în miniatură: poate în vârstă de doi ani, poate mai puţin. 
De nerecunoscut, cu excepția faptului că o duceau părinţii ei și, 
deși crezuse că i-a uitat demult, simţi cum iese ceva la 
suprafață acum, când își aducea aminte. Erau îmbrăcaţi în haine 
de lucru subțiri și jerpelite, deși aveau zăpadă în păr. Oasele 
fețelor erau vizibile, iar mușchii de pe trup pieriseră. Lui Wasp 
nu-i scăpă că bebelușul pe care îl duceau era singurul dintre ei 
care părea oarecum bine hrănit. 

Veniră prin ușă, cu mersul ţeapăn și șovăitor al stafiilor, și se 


opriră în faţa vârfului cuţitului ei și a privirii ei îndurerate, fără să 
vadă nici una, nici alta. 

În spatele lor venea preotul lui Catchkeep, cu doi câini de 
altar care trăgeau un cărucior plin cu mâncare. Se opriră la 
câţiva pași în urmă, iar câinii se întinseră în hamurile lor, 
urmărind copilul-Wasp cu ochi scânteietori. 

Toţi trei, preotul lui Catchkeep și câinii de altar, arătau 
murdari, obosiţi de drum. Wasp se gândi la momentele, o dată 
sau de două ori pe an, când, dacă novicele n-aveau un sezon 
foarte prost din cauza luptelor sau bolilor, Catchkeep îi acorda 
preotului Ei o viziune a posibilelor succesoare ale Arhivistei. 
Preotul dispărea o săptămână, când doar ameninţarea 
răzbunării lui Catchkeep le ţinea pe novice la locul lor, și se 
întorcea cu doi sau trei copilași sacri cu cicatrice - novice în 
stadiu de larvă, fără niciun indiciu al sacralităţii sau osândei lor. 

Era foarte ciudat să vadă cum i se întâmpla chiar ei, dar nu 
asta era partea care o surprindea. Partea care o surprindea era 
căruciorul plin cu mâncare pe care îl deshăma acum preotul lui 
Catchkeep și părinţii-stafii care făceau în mod vădit un mare 
efort să nu fugă spre el. Wasp îngustă ochii. Arăta ca și cum 
preotul lui Catchkeep schimba mâncarea pe... 

După ce termină, preotul lui Catchkeep se strecură spre 
părinţi și se opri, formând un triunghi micuţ cu ei, în timp ce 
cocoloșul acum urlător care era Wasp era ţinut, evident fără 
tragere de inimă, în mijloc. Nu putea auzi ce spuneau, doar că 
preotul le adresa lor sunete de alinare, iar ei îi adresau ei sunete 
liniștitoare. Apoi cocoloșul care era Wasp trecu dintr-o mână 
într-alta, iar părinţii luară căruciorul plin cu mâncare și se 
întoarseră șovăitori cu el cu tot prin ușă. 

Preotul lui Catchkeep îi privi plecând. Era surprinzător de 
tânăr, poate cu zece ani mai mare decât era Wasp acum. După 
ce ieșiră, iar ușa se închise în urma lor, strânse bebelușul în 
îndoitura brațului, aplecându-l în lumină. 

Wasp nu-și dădu seama ce era în neregulă cu faţa ei până 
când preotul nu scoase cuțitul, ţinând nemișcat capul copilului, 
și îi crestă obrazul cu patru tăieturi lungi, care, în timp, aveau să 
se vindece și să se bătătorească, devenind cicatricea pe care o 
purta acum Wasp. 

Semnul lut Catchkeep. 

Chiar acum preotul întindea pe răni un fel de unguent negru 


care părea lipicios, iar sângerarea se opri. Wasp mai văzuse 
asta și înainte, o dată, când preotul lui Catchkeep îi băgase 
cuțitul între oasele mâinii, înfigându-l în perete. Rana supurase, 
umflându-i mâna de nu mai putea ţine cuțitul de secerat, iar el o 
luase deoparte, amenințând-o ca să tacă, și întinsese măzga 
neagră pe ambele părți ale mâinii. Intr-o oră, făcuse crustă. In 
trei zile, nu mai era decât o cicatrice. 

Dar asta era imposibil. Primul lucru pe care îl afla o novice 
despre ea însăși era că, pe când se afla încă în pântecele 
mamei, Catchkeep însăși venise la ea și îi pusese blând 
ghearele pe obrazul încă nenăscut. Toate novicele erau născute 
cu semnul, iar Wasp nu făcea excepţie. Le însemna ca alese ale 
lui Catchkeep, materialul brut inform nedovedit al Arhivistelor. 
Era baza și justificarea pentru tot ceea ce suferiseră ea și toate 
Arhivistele dinaintea ei în îndeplinirea sarcinilor. Era butucul 
unde murise viaţa pe care ar fi trebuit s-o aibă. 

Și, dacă își putea crede ochilor, fiecare cuvânt din aceste 
povești, fiecare minut din aceste vieţi, fiecare centimetru din 
semnul acela era o minciună. 

Bebelușul-Wasp se  zvârcolea, plângându-și în hohote 
indignarea, iar preotul lui Catchkeep o săltă în brațe și îi îngână 
cântece duioase la urechiușă până se linişti. lar asta, în 
momentul acela, după aprecierea lui Wasp, oarecum peste și 
dincolo de toate celelalte, era de neiertat. 

Scăpă un sunet pe un ton pe care nu-l recunoscu și înfipse 
cuțitul de secerat până la plăsele în ochiul preotului lui 
Catchkeep. incepu să se topească dinspre lamă în afară, 
cântând încă, și luă copilul cu el. Cuţitul căzu zăngănind. In timp 
ce fața copilului se risipea în sclipiri argintii, fetița zâmbea. 

Wasp se lăsă greu la pământ, rămasă fără urmă de energie. 

— Îți arată ce ești, zise stafia încet. 

— Ai fi putut să mă avertizezi. 

— Aș fi putut. Și n-ar fi schimbat nimic. 

Ceva din tonul lui îi atrase atenţia. 

— Când ai trecut tu. Ce ţi-a arătat ţie? 

Faţa stafiei se întunecă. 

— Nimic ce nu știam dinainte. 

O pauză. 

— Ar trebui să mergem mai departe. 

Au mers mai departe. 


Dincolo de ușă, coridorul se lărgea și dădea într-o încăpere cu 
aspect de peșteră. O întâmpină o barieră neașteptată de sunete 
și mirosuri. Sunetele erau glasuri, mai multe glasuri decât auzise 
vreodată Wasp la un loc. Mai multe decât în cea mai aglomerată 
dimineaţă de târg, mai multe decât la celebrările de dinainte de 
vărsarea de sânge din ziua alegerii Arhivistei. Mirosurile erau 
stafii. Multe stafii. Intră în încăpere și fu înconjurată brusc. Aici, 
spre deosebire de suprafață, arătau ca niște oameni, în mărime 
naturală, fără argint. Aveau pigmentaţie, chipuri, îmbrăcăminte, 
gesturi specifice. Doar mirosul, ca și cum lăsase cineva fereastra 
deschisă într-o zi senină de martie, arăta ce sunt cu adevărat. 

Ușa din spatele ei se deschise din nou și prin ea pătrunse 
stafia unui bărbat bătrân, care arăta obosit. Nu se aflase în 
coridorul de sub Deal. 

— Afară, ușile care duc aici sunt diferite, zise stafia, văzând 
nedumerirea lui Wasp. Când dau aici, sunt aceeași ușă. 

Aproape imediat ce ușa se închise în spatele stafiei bărbatului 
în vârstă, se deschise iar pentru a o primi pe cea a unei femei 
între două vârste, golită de sânge și albă ca laptele, cu braţul 
smuls din umăr. Încă strigând fugi cuiva pe care Wasp nu-l 
putea vedea. În urma ei apăru un bărbat, cu trupul albastru și 
umflat al înecatului, îmbrăcat într-un material lucios pe care 
Wasp nu-l recunoscu. Apoi veniră două stafii-copii, ţinându-se de 
mână, care n-aveau nimic vizibil în neregulă. 

În trei ani ca Arhivistă, Wasp învățase că un anumit tip de 
moarte, în special cea violentă sau cea prematură, făcea stafia 
să fie marcată de ea, să fie obsedată de ea, să devină ea și să 
fie incapabilă să facă orice altceva în afară de a retrăi acele 
momente finale iar și iar, pentru totdeauna. 

Un anumit tip de moarte sau un anumit tip de stafie, se gândi 
ea acum, privindu-le pe acestea. Oricum ar fi murit fiecare 
dintre cele două stafii-copii, nu fuseseră singuri. Ei nu vedeau 
moartea. Ei vedeau altceva. Impreună, păstraseră destul de 
mult din ei înșiși ca să aducă aici cu ei, pentru a le lumina 
drumul. 

Lângă Wasp, și stafia ei îi privea, cu o poftă formidabilă în 
priviri. Wasp se întinse să-i atingă braţul, gândindu-se așa fac 
oamenii, dar apoi se gândi mai bine și își lăsă mâna să cadă, la 
jumătatea drumului spre mâneca lui. 

— Mergem mai departe, nu? zise ea. 


În mintea ei, aceste cuvinte căpătaseră deja o semnificaţie 
aproape ritualică, asemenea unei funii de-a lungul căreia se 
putea târî, trăgând-o cu ambele mâini, când toate celelalte 
variante eșuaseră. 

Cu un efort vizibil, stafia își cobori privirea, calmându-și fața 
până ajunse inexpresivă. 

— Corect, spuse. Își ridică bărbia către ceva aflat în cealaltă 
parte a încăperii. Acolo. 

Acolo era o a doua ușă, foarte asemănătoare cu prima. Pe 
Wasp o frapă că nu existau alte structuri în încăpere; doar stafii, 
și stafii, și ușa de intrare, și ușa de ieșire. Una câte una, stafiile 
se apropiau de această a doua ușă. Uneori se deschidea. Uneori 
rămânea închisă. Incepea să priceapă că jumătate dintre stafiile 
din încăpere, poate chiar mai multe, se învârteau fără ţintă, 
ocolind coada de la ușă. Alte stafii, pentru care ușa nu se 
deschisese, plecau din capul cozii ca să li se alăture. 

Wasp își frecă palmele reci și umede de mânecile hainei și 
păși înainte, ca să-și ocupe locul la coadă. Stafia veni cu ea. 

— Dacă te holbezi în pământ, n-o să găsești pe nimeni, îi zise 
Wasp, mai mult ca să-și scoată din minte propriile temeri. 

— Nu-i nimeni pe care să vreau să-l găsesc aici, îi răspunse el. 

Sigur, gândi Wasp. Astea sunt moarte de curând. Dara ta... 

— Bănuiesc că stafiile mai vechi nu vin... nu știu, nu se întorc 
să le întindă o mână celor noi? întrebă ea. După cum arată, le-ar 
cam fi de folos. 

Din ce văzuse Wasp la stafiile adunate în grupuri 
întâmplătoare, nu băgase de seamă că ar fi fost prea multă 
solidaritate între morţi, iar singurul motiv pentru care întrebase 
era că fusese târâtă aici într-o vânătoare după stafia unui 
cadavru de acum câteva secole, pe care n-ar fi recunoscut-o nici 
dacă venea și-i dădea un șut în fund. Trebuia să afle mai multe. 

— N-am văzut asta niciodată, zise stafia. Dar, zise după o 
clipă, din partea ei nu m-ar mira. 

— Aha, zise Wasp. 

In însemnările de teren mentale despre prada ei, sublinie 
încăpățânată. Adăugă nesocotită. Adăugă binevoitoare. 

Coada înaintă câţiva pași. 

— N-ar fi de ajutor să știu cum arăta? 

— Sigur, zise stafia și apoi rămase privind în gol un minut 
întreg, cu fruntea încreţită, fiind, după toate aparențele, ceea ce 


preotul lui Catchkeep numea șovăie!/nic. 

— Ea...E... 

Wasp simţi cum îi ajunge răbdarea la capăt. 

— Păi, asta e nemaipomenit. Tu nici măcar nu... 

Privirea pe care i-o aruncă stafia era ucigătoare. 

— Îmi amintesc. 

Mai ezită o vreme, cântărind ceva în minte, și în cele din urmă 
scoase dintr-un buzunar un pătrat de hârtie și începu să-l 
despăturească, acordându-i atenţia și delicatețea rezervate, din 
experienţă lui Wasp, pentru cele mai complicate operaţii ale 
unei moașe sau pentru dezamorsarea bombelor antice pentru 
recuperarea pieselor, făcută de bandele de recuperatori din 
Moloz. Wasp știa ce e hârtia veche și, dacă nu greșea, asta 
fusese îndoită și dezdoită de nenumărate ori, mototolită și 
netezită, aruncată nu numai o dată, dar recuperată mereu. 

Despăturită, foaia de hârtie era acoperită pe o parte cu 
cuvinte scrise cu o caligrafie înghesuită și furioasă, cu o pată 
groasă roșiatică într-un colţ. Wasp îi aruncă doar cea mai fugară 
dintre priviri, dar o căutătură spre faţa stafiei îi arătă, în termeni 
clari, că nu e cazul să întrebe. Pe cealaltă parte erau cuvinte 
tipărite, unele mari deasupra unei imagini, unele mai mici 
dedesubt. Vechimea și uzura deterioraseră hârtia, care ajunsese 
un fel de pâslă de-a lungul îndoiturilor, iar cuvintele se 
șterseseră cu totul, tipărite cu ceva mai puţin rezistent decât 
substanţa cu care fuseseră măzgălite cele de pe spate. 

Și imaginea era ștearsă și întunecată, dar în ea Wasp vedea 
două siluete aflate în picioare și deja recunoscuse una dintre 
ele. El murise probabil curând după ce fusese făcută fotografia. 
Faţă în faţă cu stafia, imaginea ar fi putut foarte bine să fie o 
oglindă. Aceeași piele palidă, același păr negru și, din cauza 
fotografiei alb-negru, aceiași ochi cenușii. O oglindă, până în 
cele mai mici detalii ale măștii detaliate a chipului. Totuși, Wasp 
își dădea seama că masca bărbatului viu era acolo pentru a 
ascunde emoţii ușor diferite de cele ale stafiei. Miji ochii la ea, 
intrigată. 

In imagine, el avea o atitudine vădită de poză, umăr la umăr 
cu o femeie. Amândoi aveau armele în mâini. Amândoi purtau 
aceeași uniformă, sau aproape aceeași. In spatele lor se vedeau 
niște ruine fumegând. Colegi, se gândi Wasp. Inteleg. 

Wasp ridică hârtia, până la câţiva centimetri de nas, și se uită 


chiorâș la femeie. Foster. Creștetul îi ajungea cam în dreptul 
ochilor bărbatului. Ochii și pielea erau mai întunecate decât ale 
lui, iar părul ei era tuns mai scurt. Fie datorită unghiului din care 
fusese făcută fotografia, fie din alt motiv, chipul ei avea o 
expresie aprigă, iscoditoare, care o făcea pe Wasp să se 
gândească la o pasăre de pradă. Avea o sprânceană ridicată, 
colțul gurii răsucit, ca și cum i-ar fi aruncat o provocare lui 
Wasp, peste secole: Găsește-mă, fetiță-cu-un-cuţit. Găsește-mă, 
dacă ești în stare. 

Wasp băgă de seamă sabia și pistolul, dar și îndemânarea cu 
care le ţinea Foster, iar în însemnările de teren mentale 
introduse /uptătoare. Văzu ochii, ageri și insolenţi, cu o umbră 
de tristeţe. Erau ochi de mincinos, și ochi loiali. Adăugă 
inteligentă. Și periculoasă. 

Aceste trăsături nu se îmbinau cum trebuie în mintea ei. 
Imaginea era suficientă să poată recunoaște stafia lui Foster 
într-o mulțime - probabil dar acum stătea mai prost decât 
înainte. 

Acum era curioasă. 

Făcu o mișcare ușoară să întoarcă hârtia pe partea scrisă, dar 
stafia o prinse de încheietură și îi trase hârtia din mână. Din pur 
spirit de împotrivire, aproape că strânse hârtia, așa încât stafia 
ar fi trebuit s-o rupă în două ca s-o ia. Dar orice îi făcuse stafia la 
încheietură, nu-și mai putea mișca degetele și imediat după 
aceea își dădu seama că hârtia dispăruse, iar mâna începea să-i 
ardă și s-o furnice, în timp ce reîncepea să circule sângele. 

Am meritat-o, se gândi ea, și nu spuse nimic de felul ăsta. 

Lângă ea, stafia fierbea la foc mic, la mila îndoielnică a unor 
gânduri pe care ea n-avea cum să le identifice. Dacă ar fi avut 
cu ce să-l deseneze, ar fi încercat. Catchkeep încă o mai 
stăpânea, chiar dacă era așa de departe de casă. Și asta n-avea 
să înceteze până nu-i punea ea capăt. 

Încearcă, își zise Wasp. Așa fac oamenii. 

— Pare... începu Wasp, apoi se trezi că se bâlbâie. 

Însemnările ei de teren mentale se rearanjau singure, 
condensându-se într-un punct, dar, dacă exista un cuvânt 
pentru a descrie ce găsise acolo, ea una nu-l știa. 

— Pare... foarte... capabilă. 

În ochii stafiei se aprinse ceva și fu înăbușit. Mânarie. 

— Era. 


— Este. 

Stafia privi în altă parte. 

— Păi e undeva pe aici, pe jos, zise Wasp. 

Era pe jumătate o întrebare. 

— Morţii nu pot muri, zise stafia, dar pot fi distruși. Știi și tu 
asta, ca toată lumea, nu? Arhivistă. 

Wasp se dădu efectiv un pas înapoi în faţa urii neașteptate 
din vocea lui. 

— N-am știut, începu ea, și apoi se opri, incapabilă să termine 
propoziţia cu vreo urmă de siguranţă în voce. 

Da, eliberase multe stafii, încălcând ordinele directe ale 
preotului lui Catchkeep. Dar aceste ordine fuseseră să le 
distrugă pe toate - sau cel puţin pe cele ale căror informaţii le 
epuizase și le transferase în însemnări. O stafie prinsă de două 
ori era, conform preotului lui Catchkeep, la fel de inutilă ca o 
latrină fără gaură. Pe de altă parte, un câmp de secerat stafii 
rărit nu era inutil. Cât de des se supusese? Și cât de des o 
făcuseră Arhivistele dinaintea ei? 

Simpla povară a anilor era copleșitoare. Stafia din faţa ei era 
mai bătrână decât întreaga ei lume și tot ce se afla în ea. Din 
cauza unei clipiri a ochiului bun al Rostuitoarei, nu fusese încă 
anihilată de ea sau de una ca ea, dacă vreuna dintre ele ar fi 
fost suficient de puternică s-o doboare. Fata cu un cuțit la brâu 
și cicatrice pe fată. Fiecare dintre ele, umbra celei de dinainte. 
Fiecare dintre ele la fel. Și, dacă ceea ce văzuse la ușă era 
adevărat, și niciuna dintre novice nu fusese marcată de la bun 
început de Catchkeep, și niciuna dintre ele nu era deosebită, și 
niciuna dintre ele nu fusese aleasă... 

Se minţise singură prea multă vreme. Nu era cu nimic diferită. 

Stătură mai departe la coadă în tăcere. În cele din urmă - 
după un minut, o oră, o zi - veni rândul lui Wasp. De la distanță, 
nu era sigură la ce trebuia să se aștepte. O parolă, poate. O 
încuietoare. O capcană. Ușa din faţa ei semăna mult cu cea prin 
care intrase, doar că nu avea ciocănel. Nici vreun mâner sau 
clanţă sau altceva cu care s-o poată deschide singură, dacă ar fi 
refuzat-o. 

Işi ocupă locul în fața ușii și auzi o voce în cap. Nu, se gândi 
ea mai târziu: nu auzi, cât mai mult simţi, și nu atât o voce, cât 
o constrângere. Rostește-ți numele, spunea. Ai trei încercări. 

— Wasp, zise Wasp. 


Incorect. Asta a fost una. 

Se enervă. 

— Să te ia Telalul, ciozvârtă inutilă de zgură, numele meu e 
Wasp. 

Asta a fost a doua. 

Își înăbuși furia înainte s-o blocheze aici, într-o cameră de 
așteptare pentru stafii până când Tăciuniţa ardea lumea și o 
elibera. Gândește. Trebuia să gândească. În spatele ei, coada 
începuse să murmure. Nu-i era de niciun ajutor. 

Ani de zile fusese Wasp. Asta era ea. Totul până în acel punct 
nu fusese decât pregătirea ca să ajungă acolo. Crescuse așa 
cum creștea orice novice: mutată de colo-colo între case, 
îngrijită de familiile din oraș până crescuse suficient de mare ca 
să-și înceapă antrenamentul, iar fiecare familie îi spusese pe 
numele pe care i-l alegea. Fusese botezată după o fiică moartă, 
o fiică fugită, o fiică pe care cineva n-o avusese niciodată. Apoi 
se mutase în locuinţa de la altar, cu masa ei lungă și nișele de 
dormit din piatră, și până atunci numele false i se șterseseră din 
minte dimpreună cu cel adevărat, ca o monedă veche prea mult 
circulată. Era așa de mult de când se gândise măcar cum i se 
spunea înainte, și i se făcu scârbă când își dădu seama că abia 
la a treia încercare în faţa ușii reușise să-și aducă aminte care 
nume, dincolo de cele false, era adevărat. 

— Isabel, șopti ea, iar ușa se deschise. 


Capitolul nouă 


Păși prin ușă - și deodată se afla într-o pădure. Nu semăna cu 
livada de acasă, nu semăna cu nici un alt loc unde fusese 
vreodată. Ea și stafia ajunseseră într-o poiană, înconjurată de 
copaci cum nu mai văzuse înainte și ale căror nume nu le 
cunoștea, mult mai înalţi și mai verzi decât copacii pe care-i știa 
ea. larba din poiană era presărată cu flori cât unghia ei, destul 
de albastre cât să-i ardă ochii. Deasupra, cerul era vinețiu și 
strălucitor. Era și apă undeva, suficient de aproape ca să-i simtă 
mirosul. 

larba, frunzele, chiar și norii erau nemișcați. Wasp simţi pe 
șira spinării furnicăturile pe care le simţea când intra, demult, în 
altarul lui Catchkeep. Călcând ușor, așa încât forța adormită în 
locul acela să nu se trezească și să o găsească acolo. Nu se 


auzea cântec de păsări, nici șobolani scotocind prin tufăriș. Totul 
era tăcut. 

Până când în spatele ei trosni ceva, zgomotos ca un tunet de 
vară. Se roti, cu cuțitul scos - dar era doar ușa, care se închidea. 
Panică pentru un scurt moment: coarda care o lega de trupul ei 
trebuie să fi fost prinsă acum în ușă. Dar trase de coardă și văzu 
că se desfășura din ea, aparent fără sfârșit, prinsă în ușă, dar 
întreagă. A 

Ușa se ridica în poiană, fără să se sprijine de nimic. În jurul ei 
creștea iarbă. Aducându-și aminte de camuflajul care-i răcea 
trupul, gândindu-se la pereţi invizibili, Wasp dădu ocol ușii. 
Poiana era neîntreruptă de jur-împrejur. Deschise ușa. Și dincolo 
de ea era tot poiana. Dacă își fixa privirea pe coardă, o putea 
zări chiar în prag, dar în momentul în care ochii se abăteau, 
părea să dispară, iar ea reuși să se convingă că încă o mai avea 
agăţată doar după ce icni și își duse mâna la piept. 

Oriunde se afla, Wasp era prinsă acolo. 

Privi spre stafie prin ușa deschisă. Părea preocupată, ţintuind 
pământul cu privirea, de parcă iarba și noroiul din poiană îi 
aminteau de ceva ce ar fi preferat să uite. 

Wasp își drese glasul, iar stafia își reveni. 

— Pe aici, zise el. Trebuie să găsim podul. 

Porni, iar Wasp îl urmă. 

Fie că pădurea nu era prea întinsă, fie ușa era chiar în 
margine, dar într-un minut ieșiră dintre copaci. Inaintea lor se 
întindea un râu, negru ca smoala și iute ca gândul, care curgea 
spumegând. În toată această nemișcare, un singur lucru care se 
mișca. Wasp nu văzu niciun pod, nicio barcă, nicio trecere de 
vreun fel. Apa vijelioasă nu făcea niciun zgomot. În josul ei 
plutea un ghem argintiu de trupuri de stafii dezmembrate, 
zbătându-se în tăcere, dar fără speranţă, după ce învăţaseră pe 
pielea lor să nu riște să înoate în râu. 

Nu erau prea departe de mal. 

— Pot să ajung până la ele, șopti Wasp și se aplecă deasupra 
apei cu o creangă. 

Când aproape ajunsese la ele, stafia o trânti pe malul râului. 

— Nu le poți ajuta, îi strigă în faţă. Wu poti. 

— A, dar te pot ajuta pe tine? ripostă Wasp, eliberându-se. Pe 
tine și numai pe tine? Ce convenabil. 

Nu-și amintea să mai fi ridicat vocea la ea stafia. Poate că 


reușise până la urmă să-l tulbure. Totuși, în sinea ei, știa că 
stafia are dreptate. N-ar fi fost de folos nimănui plutind pe râu, 
cu braţele rupte, cu sângele argintiu al zeilor curgându-i din cap. 
Și nici ei nu i-ar fi fost de prea mare folos dacă ar fi sfârșit aici, 
dacă și-ar fi tăiat calea înapoi către trupul aflat pe lespedea de 
stâncă. 

Totuși, nu avea de gând să recunoască nimic din toate astea 
în faţa unui exemplar oarecare. Și era sigură ca naiba că n-o să-l 
lase să-i dea ordine. Stafia îi întinse mâna s-o ajute să se ridice, 
dar ea nu o luă în seamă. 

— Și tu să nu mă împingi pe mine, ai priceput? Wasp se ridică, 
ținând cuțitul în mână. De data asta, ai scăpat. Dar data viitoare 
o să plătești. 

Înainte ca stafia să apuce să răspundă, un sunet umplu aerul. 
Un fel de urlet jeluit care se rostogolea, pe multe voci, grav, 
pătrunzător și răsunător în același timp. Ecoul ricoșă și se stinse, 
fu reluat, în altă parte, din nou. În tăcerea care se lăsase după 
ce se închisese ușa, sunetul neașteptat era gigantic. Mai rău, 
era aproape. 

Și mai rău, îl știa, în măduva oaselor. 

Vânătoarea lui Catchkeep. 

Uitase de ea. Trecuse așa de mult timp de când era destul de 
mică să fie înspăimântată de poveștile despre vânătoare spuse 
în jurul focului, încât nu-i trecuse prin cap că se ducea în locul 
unde poveștile alea erau reale și îi putea face rău cu adevărat. 

N-avea timp să se gândească să fugă. În povești, odată ce 
vânătoarea se fixa pe o ţintă, nu mai exista scăpare. N-avea 
timp să ghicească ce aveau să-i facă dacă vânătoarea încerca 
să o doboare pe ea. Dacă aveau să adulmece întâi Arhivista din 
ea, sau intrusul. În povești, vânătoarea o avea în frunte pe 
Catchkeep însăși, iar Ea avea toane și făcea ce voia Ea. 
Vânătoarea putea trimite stafii înapoi pe pământ sau le putea 
anihila pe loc - sau, mai rău, putea fi subtilă, putea frânge fără a 
distruge de tot și putea lăsa o stafie să încerce să-și ducă 
eternitatea cu ce-i mai rămânea după vânătoare. 

În ceea ce o privește pe Wasp, niciuna dintre acestea nu era o 
opțiune. 

Se eliberă de rucsac și îl aruncă departe, spre pădure. Spre 
groaza ei, vedea alte stafii croindu-și drum prin ușă și spre 
copaci, urmând poteca spre râu. 


— Înapoi! ţipă la ele, fără să știe dacă asta le-ar apropia sau 
le-ar îndepărta de pericol. 

Sperând că ea și stafia pot îndepărta vânătoarea, dându-le 
timp să fugă sau să se ascundă. 

Pe malul râului, stafia aștepta, cu sabia scoasă, cu spatele 
spre apă, cu ochii cercetând pădurea. Pe chipul și în ţinuta lui 
era ceva care îl făcea să semene mai mult cu fotografia eului 
său mort de pe hârtia cea veche decât cu eul de stafie pe care 
ajunsese să-l cunoască Wasp. Punctul de interes i se schimbase. 
Era în elementul lui. Ei bine, asta putea înţelege și ea. 

Își ocupă poziţia lângă el și scoase cuțitul. 

Mai târziu, asta avea s-o tulbure. lat-o pe ea, o Arhivistă, 
scoțând arma a/ături de cineva mai degrabă decât împotriva 
cuiva. Luptând spate în spate cu cineva. Știind că, dacă reușește 
s-o scoată la capăt, va fi în parte datorită vitezei, îndemânării și 
priceperii altcuiva decât ale ei. Şi dacă stafia învingea, avea să 
fie în parte datorită calităţilor ei. N-avea să dureze, dar în 
momentul ăsta, pentru prima dată în viaţa ei, Wasp avea un 
aliat. 

Era foarte, foarte ciudat. Nu era cu totul neplăcut. 

— După zgomot, aș zice că sunt șapte sau opt, spunea stafia. 
Și se apropie repede. Pe acolo. 

Un semn scurt cu capul, peste pădure. Acolo unde le spusese 
stafiilor să rămână. Să le ţină în siguranţă. Din direcţia ușii 
auzea deja ridicându-se ţipete subțiri. 

Wasp înjură, apoi cedă și o luă la fugă. 

Și dintre copaci explodă ceva. Prinse doar o străfulgerare 
scurtă - amplă, strălucitoare, urlătoare - și apoi se afla pe spate 
în noroi, cu o greutate pe umeri și o durere care-i străpungea 
pieptul acolo unde ar fi trebuit să se afle aerul. 

Era o poezioară pe care o spuneau copiii din Sweetwater, 
când erau vârâţi în pat și lămpile stinse îi lăsau singuri în 
întuneric. 


Copoii lui Catchkeep liber rătăcesc 
Dintre copaci ei suflete gonesc: 
Stafii reci ce sunteți. Până ajung și eu stafie, 
Nimic n-o să puteti să-mi faceți mie. 


N-o pregătise nici pe departe pentru ceea ce se profila asupra 


ei acum. 

Era ca un câine, dar nu un câine. Răsuflarea îi duhnea ca o 
infirmerie în flăcări și ochii aveau o scânteiere verde. Colţii erau 
mai lungi decât degetele ei. Avea o zdreanţă argintie prinsă în 
fălci. O zdreanţă argintie cu orbite și o gură. Țipetele încetaseră 
la ușa din poiană. 

N-avea timp. Wasp prinse cuțitul, își adună forțele și lovi. 
Lama pătrunse până la gardă între două coaste, iar ea icni. 
Probabil că avea halucinaţii. Acolo, pentru o clipă, dispăruse, își 
pierduse cunoștința, se întâmplase ceva... văzuse cumva o 
viziune a copoilor lui Catchkeep, câţiva dintre ei, apropiindu-se 
pe furiș de căsuţa ei cu geamurile întunecate de pe deal. Asta o 
călcă pe nervi. Își reveni când își scotea cuțitul. Dacă ar fi 
pierdut secunda aceea cu o clipă mai devreme, cu o clipă mai 
târziu - oricând altcândva decât în fracțiunea de secundă de 
după lovitură - ar fi fost moartă, cu colții înfipţi în beregată, și 
știa asta. 

Oare cuțitul sacru al lui Catchkeep avea să-l rănească pe unul 
dintre ai Ei? Era un pariu pe o bănuială. Dar copoiul urlă și lovi, 
și Wasp avu nevoie de toată forța ca să-și smucească la timp 
capul, iar fălcile uriașe să se închidă unde se aflase înainte faţa 
ei. 

În mod evident, copoiul nu era obișnuit să-și rateze ţinta. Se 
înclină pe spate, dezechilibrat, iar Wasp își ridică piciorul între ei 
și împinse cu toată forța. Copoiul alunecă într-o parte cu 
jumătate de pas. Era tot ce îi trebuia lui Wasp. Își încleștă 
unghiile în blana îmbibată cu mâl și își trase lama pentru o a 
doua lovitură chiar în momentul în care își înfigea piciorul în 
pântecul copoiului. Chelălăi ca orice câine lovit și se clătină 
înapoi spre ea mârâind, dar Wasp ieșise de sub el, ghemuită în 
spatele cuţitului, numărând secundele. 

N-avu de numărat prea multe. Copoiul se repezi din nou la ea, 
iar ea se năpusti cu toată greutatea și lovi repede cu cuțitul de 
recoltat, iar copoiul căzu greu, cu plăselele ieșind din partea 
moale a gâtului și cu vârful lamei în orice o fi avut pe post de 
creier. Wasp scoase cuțitul, în timp ce copoiul începu să se 
topească într-un fel de mâl, care dispăru în pământ cu un miros 
de liliac și un sfârâit de ouă care se prăjesc. larba se uscă pe 
conturul acestuia, neagră și înnămolită. Unul doborât. 

Și apoi văzu stafia. Nu mai văzuse niciodată în viaţa ei așa 


ceva. 

În jurul cizmelor sale se aflau cinci pete de copoi morţi și se 
lupta cu al șaselea. Copoiul sări la gâtul stafiei, dar sabia stafiei 
îi stătu în cale. Fără niciun efort vizibil, stafia păși în lături, colții 
căzură pe lamă, stafia păru să împingă ușor, iar partea de sus a 
capului copoiului se desprinse și se mistui în timp ce cădea. 
Restul copoiului, dus de propriul elan, se scufundă în râu. 
Curentul îl purtă mai departe, o piele de mâzgă neagră pe apa 
neagră. 

Un altul sări la Wasp, iar stafia, la fel de calmă, scoase pistolul 
pe loc și trase - iar glonțul trecu chiar pe deasupra copoiului, în 
timp ce cădea în noroi la picioarele lui Wasp, cu cuțitul ei 
aruncat în ochi. 

Cu aceasta, se reinstală tăcerea. 

— Pare să fi fost ultimul, zise ea, scoțându-și cuțitul. 

Işi înăbuși un fior când simţi chestia din care-l scosese: carne, 
umbră, mucozitate. Aproape fără să înregistreze viziunea, restul 
de vis, sau ce o fi fost, care urca prin cuţit, prin braţul ei, în 
creier: un copoi mușcând ceea ce fusese probabil o căprioară, 
cu faţa îngropată în măruntaiele ei. Il prinse ca pe o imagine 
reziduală, clipi, și dispăruse deja. _ 

Stafia mai cercetă o dată pădurea și puse pistolul în toc. Incă 
mai ţinea sabia scoasă, cu ochii aţintiţi în întunericul dintre 
copaci. Wasp îi aruncă o privire piezișă, simțindu-se, deodată, 
enervant de timidă în fața acestei noi laturi a lui, a acestei 
teribile eleganţe brutale pe care o văzuse doar sugerată înainte. 

Pentru a-și găsi ceva de făcut, își șterse cuțitul pe iarbă. Nu 
mergea pe cât de bine și-ar fi dorit. 

— Vin des pe-aici? întrebă ea, lăsându-se pe vine lângă râu ca 
să spele lama în apa nu prea adâncă. Copoii. Vânătoarea lui 
Catchkeep. 

— Niciodată, zise stafia. Mi-am imaginat că te urmăresc pe 
tine. 

N-avea niciun sens. Chiar și copilașii știau despre Vânătoare. 
Dintre copaci ei suflete gonesc... lar aici, unde umblau stafiile, 
era terenul lor de vânătoare. In secole petrecute aici, o stafie n- 
avea cum să nu bage de seamă. Fie mințea stafia, fie minţeau 
toate poveștile. Se gândi la cicatricele de pe obraz și se întrebă 
care dintre variante e adevărată. 

O mișcare tăcută lângă ea, când i se alătură stafia. Sabia lui 


n-arăta mai bine decât cuțitul ei, și stătură acolo câteva minute, 
fără să spună nimic, lăsând apa să-și facă treaba. 

— Lupţi bine, zise stafia, după o vreme. 

Wasp ridică din umeri. 

— N-am de ales. Pentru asta am fost făcută. 

Tăcerea își schimbă cumva textura. Wasp se întoarse. Privirea 
stafiei era impenetrabilă. 

— Și tu, adăugă ea fără să se gândească, privind în altă parte. 

— Pentru asta am fost făcut, zise stafia, atât de încet, încât 
Wasp aproape că nu auzi, iar acum fu rândul ei să privească fix. 

Deși malul era noroios, stafia se ridică fără probleme. 

— Se întunecă. Trebuie să găsim podul. 

— Podul, zise Wasp. Bine. 

Întrebările ei puteau să mai aștepte. Sări în picioare, șterse 
lama de mâneca hainei, o vâri în teacă. Rucsacul. Aproape că 
uitase de el. Era murdărit rău cu nămol, iar materialul se rosese 
sub pete, dezintegrându-se la atingere. Aproape nimic din ce 
era înăuntru nu mai putea fi recuperat. Doar bulgărele de sare, 
recipientul și cremenea mai puteau fi păstrate. Le băgă în 
buzunar. 

Așa cum nu se întreba cum de haina Arhivistei reușea cumva 
să le vină tuturor Arhivistelor, indiferent de formă și mărime, nu 
se gândi prea mult nici cum de buzunarele părură să se 
lărgească pentru a face loc cutiei cu sare și recipientului. Se 
hotărî, nu pentru prima dată, să ardă haina cu prima ocazie și se 
întrebă dacă de data asta o s-o și facă. 

În pădure, dincolo de locul unde-și lăsase rucsacul, vedea o 
grămadă de stafii zăbovind lângă ușă, cântărind siguranța 
cărării, mormăind între ele. Fără să se uite la ce zăcea distrus la 
picioarele lor. 

Dădu să strige la ele, apoi se gândi mai bine. Nu le putea ţine 
în siguranţă. Nu și dacă ea, prin simpla ei prezenţă, aducea pe 
capul lor vânătoarea. Cel mai bun lucru pe care-l putea face 
pentru ele era să plece de-acolo. Repede. 

Cerul se întunecase și devenise violet, aruncând umbre 
verde-închis. Nu vedea niciun pod. 

— In ce parte...? 

— Nu stă prea mult într-un loc. Nici eu nu știu mai mult ca 
tine. 

Wasp expiră zgomotos pe gură. 


— Nu știu. În sus. 

Porniră în susul râului. 

— Adică, ești sigur că e pe undeva, da? N-o să ne ducem pur 
și simplu direct într-o altă grămadă de chestii de-astea? 

— Da, sunt sigur că e pe undeva. 

— Ciudat. Dar și copoii sunt pe-acolo pe undeva, și mă caută 
pe mine, bănuiesc, iar tu nu pari nici măcar să știi cum au ajuns 
aici ca să... 

— Și dacă te găsesc, o să te descurci. Ai făcut-o deja. 

Wasp nu prea era obișnuită să audă vorbindu-se binevoitor 
despre îndemânarea ei - nu a marionetei lui Catchkeep, ci a ei. 
Mormăi în șoaptă ceva incoerent și deveni brusc interesată de 
împrejurimi. 

Peisajul din amonte se dovedea a fi foarte asemănător. 
Pădurea era acum în stânga ei și părea mai deasă aici. Ici și 
colo, zărea mișcare în întuneric: stafii care mergeau pe cărări 
neștiute printre copaci. Același cer violet deasupra, pe care 
apăreau acum stelele, în constelații care nu-i erau familiare. Sub 
picioare, mâlul de pe malul râului era roșu ca fructele de pădure 
și părea umed, chiar și dincolo de locul unde ajungea apa. 
Degaja un miros metalic. 

Îi zise asta stafiei. 

— Știu, replică el. Ne apropiem. 

Câteva minute mai târziu, se opri. Wasp se uită împrejur. 

Nu văzu ritmic. 

— Uite, zise stafia. 

— Uite ce? 

Stafia dădu încet din cap, arătând ceva dincolo de râu. Wasp 
miji ochii în întunericul aproape total. Cam o sută de metri de 
apă repede și un mal înceţoșat. Un drum dincolo de el. larba 
înaltă a unei pajiști. Lumini, mai departe: chihlimbar, safir, roșu- 
închis - și sus, ceva ca orașul lui Wasp, de trei ori mai înalt. 

— Bine, zise Wasp. Ce? 

— Stai aici. Unde stau eu. Stafia se dădu deoparte, făcându-i 
loc. Uită-te acum. 

Wasp stătu și se uită. 

Și icni. Pentru că, deodată, podul era acolo. 

Avea planuri și unghiuri și bolți foarte elegante. Era mat, 
strălucitor, negru, alb, transparent, multicolor. In afară de Dealul 
Execuţiei, era probabil cel mai mare lucru pe care-l văzuse Wasp 


pe pământ. 

Făcu un pas într-o parte și podul dispăru. Se întoarse la loc și 
podul reapăru. Incepea să înțeleagă ce împinsese masa 
plutitoare de stafii să înoate. 

Văzut de aproape, podul era făcut din nimicuri. Monede. 
Pietre. Cochilii. Chei. Cranii de păsări. Cioburi de sticlă. Bucăţele 
de plastic. Bucăţele de lemn plutitor. Arme rupte. Flori uscate. 
Gablonzuri. Gloanţe. Frunze. Inele. Și o mie de lucruri pe care 
Wasp nu le recunoștea. Unele dintre ele impecabile, altele atât 
de distruse, încât nu mai aveau nicio formă. Majoritatea 
bucăţilor nu erau mai mari decât palma ei. 

— İl construiesc morții, zise stafia. Din ce au în buzunare, din 
ce au în sicrie. Din gura și din ochii lor. 

Wasp se gândi la toate Arhivistele moarte, cu pietre verzi pe 
limbă. Cum până și cel mai sărac dintre morții din Sweetwater 
era îngropat cu pietricele, seminţe de păr, suveniruri de lut. 
Ceva. Cum orășenii credeau că e un noroc să mori la începutul 
verii, când puteau fi culese de pe câmp sori-și-luni și așezate pe 
ochii cadavrului: una galbenă, una albă. 

Ea venise cu puţine lucruri la ea și le pierduse deja pe cele 
mai multe dintre ele. Nu-i rămăseseră decât un cuţit, un 
recipient, o bucată de cremene și o cutie pe jumătate goală cu 
sare. Ghetele, îmbrăcămintea, o haină ușor tulburătoare din 
blană de câine, agrafa lungă și curbată care-i ţinea povara 
părului. 

Părul. Se simţi ca o proastă fie și numai pentru că se gândea 
la așa ceva. Se simţea ca Tăciuniţa din povești, care părea că își 
taie părul de câte ori pornea într-o nouă aventură. Dar era la 
îndemână, și ea nu prea avea altceva la care să renunțe, iar 
părul nu i-ar fi lipsit și nici n-avea nevoie de el. Și îi plăcea ideea 
să le ofere aici odihna veșnică tuturor fetelor ucise, după ce le-a 
purtat atâta vreme prin lumea de deasupra. 

Işi trase agrafa, iar părul îi căzu greu pe piept. Aproape stafie 
fiind, își dădea seama că n-avea cum să-i simtă mirosul, dar 
duhoarea morţii era la fel de puternică. Poate că era doar 
imaginaţia ei, dar era sigură că, tăindu-l, mirosea și mai rău. 
Parcă nici n-ar fi fost păr, ci un ou stricat pe care-l spargi sau un 
raton mort de câteva zile, peste care trece o căruţă. lar tăiatul 
prin claia de păr, oricât de ascuţit ar fi fost cuțitul de recoltat, îi 
luă mai mult decât crezuse. 


În timp ce tăia, îi explică stafiei cum o mare parte din părul 
fiecărei novice cu care se luptase și pe care o omorâse fusese 
tăiat, fiind împletit într-al ei. Trei pe an, trei ani la rând, mai 
puțin Aneko: neînvinsă. Și niște păr de la Arhivista pe care o 
ucisese ca să ajungă acolo. Îl lămuri cum în fiecare an, după 
luptă, înainte să-și fi revenit măcar de pe urma rănilor, tot părul 
îi era despletit, părul care-i crescuse era tăiat, iar apoi erau 
împletite la loc toate celelalte cozi și lipite acolo unde 
împletitura nu ţinea. Cum în fiecare an capul îi era tot mai greu 
și, dacă avea să aibă succes prea multă vreme, greutatea avea 
să-i provoace migrene îngrozitoare, să-i încetinească mișcările, 
să șteargă diferenţa dintre ea și novicele care aveau până la 
urmă să o doboare. 

— De ce? întrebă stafia. 

— Așa a fost dintotdeauna, zise Wasp. 

Apoi, dându-și seama cât de neconvingător trebuie să fi sunat 
răspunsul, dându-și seama că n-are un răspuns mai bun de dat, 
începu să taie mai repede. Părul care cădea în urma cuțitului 
devenea argintiu, redus la așchii fantomatice, ca împletitura de 
membre rupte care naviga pe râu. Ca masca din gura copoiului, 
care nu era defel o mască. 

Stafia o urmărea, fără să spună nimic, în timp ce la picioarele 
lui Wasp grămada de cozi și talismane creștea tot mai mult. 
Acum, că lupta cu copoii se încheiase, stafia revenise la starea 
de nepăsare precaută, pedantă și senină. Când Wasp spusese 
că a fost făcută pentru luptă, fusese o mică exagerare, ca să 
abată un compliment incomod. Dar după ce văzuse, nu-i era 
deloc greu să creadă că, în privinţa stafiei, chiar era adevărat. | 
se părea că seamănă mai puţin cu o persoană și mai mult cu o 
armă care merge pe propriile picioare, ieșită dintr-o poveste și 
intrată în lume, purtând forma unei persoane. 

Dar ce nevoie ar fi avut o armă de căutarea asta în care o 
târa și pe ea? se întrebă. Ce fel de persoană ar numi o armă 
prieten? 

O altă armă, îi veni răspunsul. Alta la fel. 

Toată încurcătura o făcu să se gândească la povești, la 
Băiatul Hoitar și la aliata-inamică a Sa, Tăciuniţa. In sute de 
cântece și povești, fiecare dintre ei pornea în căutarea celuilalt, 
dar motivele acestor căutări - să înșele, să ucidă, să salveze sau 
ceva între toate astea - depindeau de poveste. Singura 


constantă era că, de câte ori se întâlneau, ajungeau în conflicte 
care îi aduceau unul împotriva celuilalt. Nu era nici vina 
Băiatului Hoitar, nici a Tăciuniţei. Pur și simplu, asta erau Ei. lar 
în iarna următoare, sau în iarna de după, Se ridicau și, incapabili 
să facă altfel, o luau de la capăt. 

În poveștile fără vărsare de sânge despre stele îndepărtate, 
toate erau bune și frumoase. Aici, acum, o făceau să se simtă 
stingherită din multe motive, iar pe majoritatea nu voia să le 
cerceteze suficient de îndeaproape ca să le identifice. A/ta la fel 
o șocase deja suficient de tare ca s-o chinuie. 

— Tu ce-ai lăsat la pod? întrebă ea, știind deja că n-o să 
primească niciun răspuns. 

Avea nevoie de ceva, oricât de mic și de inutil, ca să-i 
spulbere gândurile. 

Dar stafia o surprinse. 

— O medalie, zise el, iar cuțitul îngheţă în mâna lui Wasp. 

Urâse foarte multe atât de multă vreme, dar ura ei pălea în 
faţa amărăciunii din glasul stafiei. 

— Medalia pe care mi-au dat-o pentru că am predat-o pe ea. 

Wasp înghiţi în sec. Își dădea seama că exista ceva ce ar fi 
trebuit spus în situaţia asta și, fiind singura de faţă, era treaba 
ei să-l zică, indiferent ce era. Trecu prin minte cuvinte, toate 
inutile, tot ce avea în cap: Sunt sigură că era destul de puternică 
să te ierte. Sper că a murit bine. Se spune că Telalului îi plac cel 
mai mult lucrurile-care-ar-fi-trebuit-făcute. Nu I le da pe ale tale. 

Avea de ales între a nimeri aiurea și a-și ţine gura, ceea ce nu 
era greu, așa că își tinu gura, iar stafia făcu la fel. 

Ultimele șuviţe de păr de novice aterizară pe pod. Wasp își 
puse cuțitul de recoltat în teacă și se depărtă de morman, 
scuturându-și mânecile. 

Simţea aerul rece pe ceafa. Se simţea așa de ușoară. Aproape 
dezechilibrată - se învățase cu așa de multă vreme în urmă să 
se miște cu greutatea aceea mare și diformă prinsă de ea, iar 
acum dispăruse. Aproape că își dorea să vină iar copoii, ca să 
vadă cât de bine putea lupta fără povară. Să vadă dacă 
îndemânarea ei ar fi egalat-o pe cea a stafiei. A stafiei ăsteia 
sau a celei dispărute, a lui Kit Foster, prinsă în hârtia decolorată, 
cercetând-o cu privirea. 

Taci din gură, se gândi ea. Concentrează-te. 

Își trecu o mână prin ce-i mai rămăsese din păr. Avea vreo 


cincizeci de lungimi diferite și stătea în toate direcţiile, dar tot 
ce le aparținuse morților fusese îndepărtat. Din ce-și dădea 
seama, ce mai rămăsese era al său. 

Podul se întindea înaintea ei. Porni. 


Capitolul zece 


Dincolo de pod, era o cărare care ducea prin iarba cât Wasp 
de înaltă. După ușa-fixată-de-nimic și podul-făcut-din-amintirile- 
morţilor, aproape invizibil, se aștepta la mai mult decât vedea 
acum: un drum de pământ, drept și îngust, bătătorit de 
nenumărate picioare. 

larba o neliniștea. Putea ascunde orice. Mai ales în întuneric, 
care acum era aproape deplin. 

Pajiștea era așa de monotonă, încât îi era aproape imposibil 
să-și dea seama cât merseseră, iar orașul din depărtare nu se 
apropia deloc. Nu întrebă dacă spre el se îndreptau. Bănui că 
da. Nu mai era nimic altceva de văzut. 

Din când în când, pe lângă ei treceau stafii, cu alte treburi. 
Niciuna dintre ele nu era Foster. |și ţineau capetele în jos, gurile 
închise, ochii feriţi, așa că și Wasp făcea la fel. O lună spânzura 
jos pe cer, impunătoare și portocalie. 

Wasp începea să obosească, sau cel puţin așa credea. Putea 
simţi sete? Foame? Durere de picioare? Aici, jos, avea nevoie să 
doarmă? 

— Încă un pic, zise stafia, ca și cum i-ar fi simţit gândurile. 
Putem să recuperăm timpul pe care l-am pierdut dimineaţă. 

Dimineaţă. Noapte. O lună pe cer. Pentru ea era o surpriză 
chiar și faptul că toate astea existau aici. Privind acum în urmă, 
nu-și putea da seama ce crezuse înainte, când se gândea la 
locul unde mergeau morții când mureau, iar Catchkeep le 
aducea stafiile dincolo. Un drum lung, care nu ducea nicăieri. O 
cameră goală în care să stea și să nu aștepte nimic. Un câmp pe 
care să rătăcească, așa cum trebuie să fi rătăcit și stafiile pe 
care le prindea ea deasupra, plecate sub ce căutare le stăpânea 
încă. Sau fără ţintă. Ei bine, era într-un câmp, oricum. 

Și totuși se trezi punându-și întrebări în minte. Cum s-o 
găsească pe Foster sau pe oricine altcineva aici? Unde să 
înceapă măcar să caute? Oare aici putea prinde stafiile cu 
bulgărele de sare? Ideea părea caraghioasă. Una era când 


stafiile pe care le prindea erau doar contururi de hârtie argintii 
fără chip, de mărimea unui șoarece, și alta când semănau cu 
oamenii obișnuiți, la fel de înalte și părând la fel de reale ca ea. 
Și... dacă stafia asta căutase deja sule de ani, ce naiba credea 
că ar putea face ea și nu încercase el deja? N-o să se bucure 
când o să-și dea seama că singura experienţă de vânător de 
stafii a lui Wasp însemna să stea prin preajmă așteptând să vină 
exemplarele la sarea ei. 

Și apoi mai erau și întrebările la care nu era sigură că vrea 
răspunsuri. Oare era adevărat ce îi arătase ușa - că preotul lui 
Catchkeep o însemnase cu mâna lui pentru a sluji? Dacă baza 
alegerii novicelor era o minciună, ce altceva mai era minciună? 
Și dacă vânătoarea lui Catchkeep nu era o caracteristică a lumii 
stafiilor, așa cum spuneau poveștile, atunci ea se luptase cu 
vânătoarea lui Catchkeep sau cu altceva? Cum o găsise? O s-o 
găsească din nou? 

Oare o să supravieţuiască dacă se întâmpla asta? 

— Uite, zise stafia, iar picioarele lui Wasp avură nevoie de o 
secundă să-și aducă aminte cum să se oprească din mers. 

Se opriseră în mijlocul cărării, fără nimic notabil în faţa sau în 
urma lor. Undeva, în depărtare, ridicându-se deasupra ierbii 
înalte, Wasp reuși să zărească în lumina lunii un acoperiș, un 
coș. Fum. 

— E cineva acolo, zise Wasp, dar stafia depăna deja prin iarbă 
spre casă. 

Lumina lunii îi străluci pe sabie. Mai puțin zgomotoasă decât 
pistolul, se gândi Wasp și, aruncând o privire în susul și în josul 
drumului după copoi care ar fi urmărit-o, își trase și ea lama și îl 
urmă. Nişte chestii micuţe și strălucitoare ciripeau și cântau la 
ea din iarbă, când o atingea. Nu semănau cu insectele pe care 
le știa ea. 

După cum se apropia de ușă, Wasp crezu că stafia o s-o 
doboare cu piciorul. Dar se opri în ultimul moment și încercă 
zăvorul. Nu era încuiat. Ușa se deschise spre interior, iar stafia 
se strecură pe lângă ea fără niciun sunet. Wasp se furișă după 
el, cu lama pregătită, iar ușa se închise cu un clinchet în urmă. 

Nu era nimeni acolo. Un foc în vatră, un pat cu un morman de 
plăpumi, o masă încărcată cu mâncare și băutură. Wasp, care 
crescuse cu povești, privea toate astea cu prudență. 

— Ce-i locul ăsta? 


— Un punct de trecere, zise stafia. Cam așa ceva. 

— Un ce? 

— iți arată unde ești. Așază un loc mic într-unul mai mare. 

— O hartă. 

— Ca un indicator pe o hartă, zise stafia. Dar și ca o ușă. ȘI 
uneori ca o încăpere în spatele unei uși. Uneori cu totul altceva. 

Traversă încăperea și se așeză: coatele pe masă, călcâiul în 
cizmă pe genunchi. 

— Voiai să te odihnești. Acum poți să te odihnești. 

Dincolo de ferestre nu era nimic. larba creștea direct lângă 
ziduri, foșnind și agitându-se la geamuri. Puteau fi oriunde. 

Wasp privea cu jind la pat. Părea moale. Arăta ca o capcană. 

— Ce rost au toate astea? Stafiile n-au nevoie să mănânce. N- 
au nevoie să doarmă. Făcu o pauză, nesigură, apoi: Sau au? 

— Tu să-mi spui. Dădu un șut scaunului de alături, făcându-l 
să alunece peste podea, pentru a se opri în faţa ei. Așază-te 
înainte să cazi din picioare. 

Wasp se așeză. Scaunul n-o mâncă. Nu înfășură braţe de 
lemn în jurul ei și n-o arse de vie. Asta măcar era ceva. Îl duse 
până la masă și îl așeză lângă cel al stafiei. 

Lângă cotul ei se afla un bol cu apă. Părea destul de sigur, iar 
ei îi era așa de sete. Il adulmecă, apoi sorbi din el. Avea gustul 
apei băute din pumni dintr-un izvor limpede în toiul verii. Goli pe 
nerăsuflate bolul, apoi îl puse la loc pe masă. Când se uită iar în 
treacăt la el, era plin. 

Cu greutatea din picioare și tihna focului, avea nevoie de ceva 
efort ca să nu înceapă să sforăie pe loc, cu capul pe masă. Dar 
mai erau și struguri, un coș întreg, și nu din cei sfrijiţi, stafidiți, 
care creșteau sălbăticiţi printre șirurile de pomi din livadă, o 
sută de boabe într-un pumn. Aceștia erau cât ochii ei, de 
culoarea râului pe care îl trecuse. Le simţea mirosul de unde 
stătea. Miroseau dubios. 

Expresia de jind de pe chipul ei era probabil evidentă, pentru 
că stafia luă câţiva struguri din coș, mâncă unul, ridică puţin din 
umeri, apoi i-i aruncă ei pe ceilalţi. Îi prinse. Îi învârti în mână. 
Nu otrava o îngrijora. Ci ideea de a face ceva care ar putea lăsa 
locul acesta să o revendice. li puse jos. 

— S-a întâmplat ceva ciudat azi, se auzi ea murmurând. 

— Nu mai spune. 

— Când am înjunghiat copoii. Am... am văzut niște lucruri. 


Suna prostește oricum ar fi spus-o. 

— Lucruri care nu erau acolo. Era... 

— Continuă. 

— l-am văzut în lumea cealaltă. Cea reală. Se îndreptau spre 
casa mea. Adulmecau ceva. Nu găsiseră încă. 

Stafia o privea atent, cu ochii îngustați. 

— Când ai înjunghiat creatura. 

— Copoiul, zise Wasp. 

Pur reflex, pură obișnuinţă, îi veni pe limbă poezioara din 
copilărie. O înghiţi. 

— Da. 

— Cu lama? 

Ea încuviinţă din cap. 

— Arată-mi-o. 

Wasp scoase lama din teacă. Lumina focului sclipi pe cele 
șaisprezece stele. Și, nu pentru prima dată, se gândi: 
șaisprezece stele în eul-de-sus al lui Catchkeep, câte una pentru 
fiecare an pe care îl pierduse Wasp în numele Ei. Răsuci cuțitul 
lung și îl prinse de vârf. Chiar când îi întindea stafiei plăselele, 
se mustră aspru: și de când, mă rog, îţi dai tu așa aere, hm? 

Stafia luă cuțitul, vădit neimpresionată. 

— Ești sigură că s-a întâmplat când l-ai înjunghiat. 

Wasp încercă să-și aducă aminte. Copoiul, lăsându-se peste 
ea. Brațul ei, trăgându-se înapoi să lovească. Senzaţia pe care o 
avusese la pătrunderea cuţitului. Viziunea ei, croindu-și drum cu 
bruschețea unei schimbări de decor într-un vis. 

— Sunt sigură. 

Stafia dădu din cap. Multă vreme nu spuse nimic. Apoi: 

— E o piesă interesantă. Pare veche. 

— A purtat-o prima Arhivistă, zise Wasp, simțind, cu toate 
acestea, un mic val de mândrie, probabil nepotrivită. Acum 
patru sute de ani. 

— Nu toți cei care luptă cu o lamă știu cum să aibă grijă de 
ea. Vă învaţă bine. 

__ Stafia răsucea cuțitul de recoltat în mâini pe toate părțile. 
Intrebarea pe care o puse apoi nu părea să fie întrebarea la care 
se gândea. 

— Unde a găsit-o prima Arhivistă? 

— A căzut din cer. 

Asta era prima poveste pe care o învățau novicele. Fără 


niciun efort din partea lui Wasp, povestea se revărsă. 

— Catchkeep s-a luptat cu Rostuitoarea pentru stăpânirea 
asupra tărâmului morţilor și a câștigat, într-un fel, dar ultima 
stea din vârful cozii Ei s-a slăbit și a căzut, iar primul preot al lui 
Catchkeep a găsit-o într-o ruină în adâncuri și i-a dat-o primei 
Arhiviste, care și-a dat seama că ar putea... 

Se opri, dezgustată de sunetul vocii ei. Ca și cum ar fi fost din 
nou un ţânc cu ochii căscați, visând la ziua când o să poată 
lupta și ucide pentru ca lama sacră să fie a ei. 

O făcu să se gândească din nou la nenorocitul de strugure. ÎI 
sparse în gură. Era delicios. 

— Inserțţiile astea cu metal mai închis, spunea stafia, încă 
cercetând cuțitul. Ce semnifică? 

— Eul de sus al lui Catchkeep, zise Wasp, mestecând. Stele. 

Stafia înclină modelul în lumină. 

— Imi aduc aminte de constelația asta. 

— Da? Am observat că stelele sunt diferite aici. Amintirea aia 
trebuie să fie de demult. Dar - făcu o pauză, dându-și seama ce 
spunea stafia -, Catchkeep tot ar trebui să fie... 

— Lumea îi spunea Ursa Mare. Cântări de câteva ori cuțitul 
lung, gânditor. Un urs. 

O izbi ideea că, de fapt, Catchkeep nu fusese întotdeauna 
Catchkeep. De unde venea Wasp, Catchkeep bea râuri întregi, 
mușca munţi din cer, mâna stafiile încoace și încolo între lumile 
viilor și morţilor. Pământul însuși era placenta primilor ei pui. Ea 
era începutul și, când Ea va prinde în cele din urmă soarele și-l 
va mânca, Ea va fi sfârșitul. 

Tot ce i se spusese lui Wasp de când își părăsise trupul pe 
lespedea aceea de stâncă nu făcuse decât s-o nedumerească și 
mai tare. Toată lumea ei părea o placă turnantă pe care cineva 
o atinsese foarte ușor și care începea, imperceptibil, dar de 
neoprit, să se balanseze până la fularea care avea s-o doboare. 

— Și cuțitul ăsta e partea principală a echipamentului tău, 
spunea stafia. Pentru vânat stafiile. 

— Le eliberează, zise Wasp, deși cuvintele i se fărâmiţau în 
gură, pierzându-și orice înțeles. 

Mai bine explica asta ieri. 

— Ca să le poţi prinde în cursă. 

— Ca să le pot tine sub observație. 

Stafia avea expresia cu care ea se obișnuia deja, mijind ochii 


în timp ce se gândea, dar o înlătura repede, ca și cum ar fi fost 
prinsă trădând un secret. Așa făcu și de data asta. 

— Nu-i o armă, zise Wasp. Este... nici nu mai știu ce este. leri 
credeam că știu. Azi, aș fi putut la fel de bine să secer stafii cu 
un cuţit de spintecat pește, dacă totul e o minciună în esenţă... 
Clipi. Ce faci? 

Stafia își scosese mănușa de pe mână, apoi trase lama de-a 
lungul palmei, ca să se scurgă sânge argintiu. Tinu lama acolo o 
clipă. Nu părea să se întâmple nimic. Stafia scoase un sunet 
iritat și lăsă lama. Marginile tăieturii deveniră argintii, curbându- 
se ca hârtia. _ 

Dădu să-i înapoieze cuțitul de recoltat, apoi se opri. Își strânse 
palma tăiată în jurul cuțţitului, cu lama în sânge, apoi îi întinse 
plăselele lui Wasp. 

Ea își încrucișă braţele. 

— Ce? 

— Vreau doar să văd ce o să se întâmple. 

— Și ce anume crezitu că o să se întâmple? 

— Ai tăiat o stafie cu cuțitul ăsta și ai văzut ceva. Da? 

Ce omisese ea din povestire era felul în care viziunile o 
lăsaseră amețită, năucită, cât pe ce să vomite. Ținea suficient 
de mult la demnitatea ei ca să stea pe gânduri la ideea de a 
vărsa pe cizmele stafiei. 

— De două ori, zise ea. 

Fără să se întindă după cuţit. 

— Ar putea să nu însemne nimic, zise stafia. Dacă se mai 
întâmplă, poate. N-o să știm până nu încercăm. 

Așa era. Știa că așa era. In plus, venise aici să facă o treabă, 
iar asta era treaba. Oricum, nu prea avea ce să verse. 

— Bine, zise ea. Dar e caraghios. 

Wasp luă mânerul - iar camera dispăru din jurul ei. 


Stătea într-un spaţiu între clădiri înalte dintr-un oraș care 
arăta așa de străin pentru ea, încât crezu că probabil visează. 

Stafia stătea la câţiva pași de ea. Ca și femeia din fotografie, 
Foster. Chiar și dacă n-ar fi purtat uniforma, sabia și pistolul, 
Wasp ar fi recunoscut-o fie și numai după ţinută, după înclinarea 
precaută a capului, după maxilarul încordat și după lumina din 
ochi. Aici nu erau cu mult mai mari decât Wasp, aveau cel mult 
vreo optsprezece ani. 


Aleea din spatele lor era ticsită de oameni, cât putea vedea 
ea cu ochii. Aceștia nu purtau uniforme. Unii erau înarmați. 
Majoritatea, nu. Mulţi aveau răni vizibile. Cei mai mulţi arătau ca 
și cum n-ar mai fi văzut un pat sau o masă caldă de câteva zile. 
Wasp auzea cel puţin trei copii ţipând. 

Foster stătea de vorbă cu doi bărbaţi și o femeie, în fața 
mulţimii. În timp ce vorbea, ţinea în mână un dispozitiv ca acela 
cu care îi vindecase stafia glezna lui Wasp, iar mulțimea trimitea 
răniții în față. 

Stafia - deși nu era stafie, nu aici, nu încă - stătea deoparte, 
privind strada prin ochii pe jumătate închiși. El și Foster erau 
înconjurați fiecare de un semicerc de copii care îi urmăreau cu 
ochii mari. Răbda în tăcere când îl trăgeau sfios de mânecă sau 
de poala hainei. 

Din depărtare se auzeau strigăte, explozii, rafale de arme de 
foc. Pământul se cutremura puţin la apropierea unui obiect 
masiv și lent, dar Wasp nu putea spune din ce direcţie venea. 
Zgomotul era monstruos. 

— Una din chestiile alea blestemate ne-a scos din complexul 
nostru, îi zicea lui Foster unul dintre bărbați. A apărut din senin. 
l-a luat vreo zece secunde. Cred că voia să ajungă la baricadă. 
Făcu un gest spre mulțime: Doar noi am mai rămas. 

Foster aruncă o privire către mulțime. 

— Șaizeci? 

— Șaizeci și doi, spuse o femeie. Optzeci la început. Au fost 
câteva zile grele. 

Foster încuviinţă încruntată din cap, cu dispozitivul apăsat pe 
genunchiul zdrobit al unui adolescent. După o clipă, aparatul ţiui 
de trei ori și se închise. Ea scoase un șir de blesteme, iar stafia - 
Wasp nu știa cum să-i spună altfel - trase din buzunar un 
dispozitiv identic și i-l aruncă fără să spună nimic. Foster îl 
prinse și se adresă celor care așteptau la coadă să fie tratați. 

— Dacă puteţi merge, ieșiţi din rând și aduceţi-mi pe cineva 
care nu poate, spuse ea. Repede. Apoi pregătiţi-vă să plecaţi 
naibii de aici. Cobori vocea ca să împiedice să se audă și restul 
cuvintelor ei. Sunteţi în locul nepotrivit, într-un moment 
nepotrivit, iar lucrurile sunt cât pe ce să se încingă rău unde 
staţi, credeţi-mă, le zise ea bărbaţilor și femeii de lângă ea. Și 
aveţi nevoie de îngrijiri medicale. Mai multe decât vă putem 
oferi noi. Dar vă putem deschide calea. 


Stafia ridică o sprânceană către ea. 

— Spitalul încă mai rezistă, din câte știu eu, le zise Foster, 
aruncându-i o privire greu de descifrat în timp ce vorbea. 

Pe chipul lui se citea clar ce credea despre ideea de a face pe 
medicii și paznicii, dar după o clipă își mută privirea asupra 
mulţimii adunate și dădu din cap. 

— Mâncare și pături, continuă Foster. Cea mai proastă supă 
pe care aţi mâncat-o vreodată, dar e suficientă. 

Zgomotul chestiei pe care o auzise Wasp își schimbă brusc 
tonalitatea și deveni mult mai puternic. Stafia își trase sabia. 

— Tocmai ţi-a expirat timpul. 

Foster nu ridică privirea. 

— Câte? 

— Destule. 

Mulțimea începu să freamăte, scoțând arme, adulţii mânând 
copiii în spate. Foster se ridică între ei și intrarea în alee, cu 
mâna pe mânerul sabiei, avertizându-i din priviri. 

— Capetele jos, zise ea. Fără eroisme. Vorbesc serios. 

— Mulţumesc lui Dumnezeu că v-au trimis după noi, zise unul 
dintre bărbaţi. Nici nu speram... 

Foster, ajunsă aproape în stradă, îi aruncă o privire peste 
umăr de parcă ar fi înghiţit un gândac. 

— Nu ne-au trimis, zise ea și plecă. 

Stafia se duse cu ea. Wasp își dădu seama că n-are de ales și 
îi urmă. 

Imediat, descoperi ce făcea zgomotul acela înfricoșător, deși 
habar n-avea cum se chemau. Aveau aproape formă de oameni, 
deși erau făcuţi în întregime din metal și erau de câteva ori mai 
înalţi decât un om. Erau trei, venind pe stradă în formaţie de V. 
Alergau pe două picioare, cu un pas alunecat ingenios, cu ţevi 
de armă de diametrul unui copac acolo unde ar fi trebuit să fie 
braţele. 

— Cel mai bun din trei încercări? zise Foster. 

— De ce-ţi baţi capul? răspunse el. Nu câștigi niciodată. 

Ochii ei străluciră. 

— Nici tu. 

Dintr-unul dintre brațele-armă scăpără un foc albastru. Fără 
nici un alt avertisment, strada explodă la picioarele lor, la câţiva 
pași de picioarele lui Wasp. 

Wasp n-ar fi fost atât de îngrozită nici dacă Telalul ar fi 


atârnat-o cu capul înainte deasupra burdihanului Lui. Se aruncă 
spre cel mai apropiat zid și se ghemui acolo, în timp ce Foster 
culese o bucată de moloz cât capul ei și o aruncă în josul străzii 
către mașinării. Era o aruncare imposibilă, dar bolovanul 
parcurse cei treizeci și ceva de metri și se înfipse într-unul dintre 
braţele-armă în fracțiunea de secundă de dinainte să tragă. Se 
auzi sunetul unei explozii înăbușite, apoi o explozie mai mare, 
mai puţin înăbușită, iar mașinăria se prăbuși în flăcări. 

Celelalte două avansară și, deodată, Foster ţâșnea în faţa 
celei căzute, aruncându-se, prinzând brațul-armă al alteia, 
agăţându-se de aceasta, apoi lăsându-se să cadă în stradă în 
timp ce a treia, care o ţintea pe ea, trase din braţul-armă. În 
timp ce Foster cădea, își împinse braţele, cu degetele împletite, 
făcând un pas către stafie, care se aruncă de pe stradă, dincolo 
de braţul-armă care pica, dincolo de împingerea lui Foster, 
suficient de sus ca să aibă o oarecare priză în susul mașinăriei, 
și se agăță cu o mână de ea. Cealaltă mână scoase sabia și o 
vâri într-o crăpătură din armura obiectului. Cineva dinăuntru 
ţipă și, în timp ce mașinăria cădea în genunchi, stafia ateriză 
ușor lângă ea. 

In alergare, erau mult mai rapizi decât câinii de altar în plină 
goană. Wasp n-avea cu ce să compare forța lor neîndoielnică și 
asta spunea ceva. Căscă gura. Cine sunteţi voi, oameni buni? 

Mai rămăsese o singură mașinărie. În timp ce stafia îi atrăgea 
atacul departe de oamenii înghesuiți pe alee, Foster se îndreptă 
spre o grămadă uriașă de moloz din stradă, care părea să fi fost 
un zid, dacă zidurile ar fi fost făcute din gunoaie. Ceva de acolo 
părea să-i fi atras privirea și, după câteva clipe, apăru cu un 
cablu încolăcit peste umăr. 

Wasp sesiză în depărtare un bâzâit scăzut care se apropia 
rapid prin aer. Miji ochii în soare și nu văzu nimic. Privi în jos și 
văzu un grup mic de oameni care ieșiseră din alee și ocupau 
poziţii în stradă, cu arme mici scăpărând inutil spre mașinăria 
care se apropia. 

Strigând, Foster se aruncă în stradă către ei, azvârlind cablul 
în timp ce alerga. Stafia se îndreptă spre el, îl ridică, își trase 
pistolul și îl legă de capătul cablului. Așteptă o clipă, ascultând. 
Azvârli capătul cu greutate al cablului în aer, în timp ce un fel de 
vehicul zburător vira în jurul colţului ascuns al unei clădiri, cu 
armele tocând strada în faţa sa. 


Cablul se încolăci în jurul cozii vehiculului și se prinse, 
smucindu-l și obligându-l să facă o întoarcere completă. Stafia 
se sprijini pe călcâie și trase cu putere de cablu, doborând 
vehiculul din aer direct în calea mașinăriei, care era acum la 
câţiva pași în urma lui. Vehiculul se izbi de ea și, în timp ce 
mașinăria se răsturnă pe spate, braţul-armă deschise focul. 
Rafala lovi departe, o minge de foc albastru trecând tăcut la 
câţiva metri de stafie, pentru a zdrobi o clădire la jumătate de 
cvartal mai încolo. 

Stafia se întoarse în stradă și i se alătură lui Foster în alee. În 
spatele lor, mașinăria explodă, spulberând într-o ploaie de sticlă 
geamurile clădirilor de pe ambele părți ale străzii. 

— Voiam doar să încerc să-i împiedic picioarele, zise Foster. 

Stătea cu spatele rezemat de un zid de la intrarea în alee, 
încă folosind dispozitivul vindecător pe răniții de la coadă. 
Folosea o singură mână, pentru că un bărbat îi bandaja umărul, 
unde intrase unul dintre gloanțele vehiculului zburător. Când 
strânse bandajul, ea tresări, apoi făcu o grimasă. 

— Dar merge și așa. 

— Or să mai vină, zise stafia. Curând. 

— Cei răi n-au pace, zise Foster, ridicându-se. Bine, toată 
lumea în picioare. O să avem un acoperiș deasupra capului până 
la apus, dar trebuie să faceţi exact ce spunem noi. 


Capitolul unsprezece 


Și, cu aceasta, orașul dispăru. Wasp era din nou în căbănuţă. 
Scaun, masă, coș, bol. Era ameţită. Avu nevoie de o clipă să-și 
dea seama unde se afla. 

Stafia o privea cum ai privi o găleată cu apă când ai luat foc. 
Fără a-și îngădui să spere, dar totuși cu speranţă. 

Wasp se crispă când o năpădi greaţa. 

— Cât timp am... 

Visat, era cât pe ce să spună, deși nu avusese niciodată un 
vis atât de intens, atât de ireal. Apoi își dădu seama că stafia 
încă mai ţinea lama cuţitului și își aminti totul. 

— Două sau trei secunde, zise stafia. Ce ai... începu și apoi se 
opri. 

Ea își feri bărbia, dar el o prinse, o ridică pentru a o privi în 
ochi, iar ea îl lăsă. 


Se trase, iar el îi dădu drumul. 

— Ai văzut ceva. Adineauri. 

__Era greu, cu toate salturile astea dintr-o parte într-alta. 
Incăperea se învârtea. Râgâi și simţi gustul fierii. Fără discuție, 
mașinăriile alea aveau să-i bântuie coșmarurile. 

li căzură ochii pe coardă. Părea mai subţire. Trebuie să fi fost 
un joc de lumină. 

— Cei răi n-au pace, murmură ea, privindu-și ţintă mâinile 
pentru a face încăperea să rămână nemișcată. 

Stafia arăta ca și cum îi dăduse o palmă. 

— Ai văzut-o. 

— Nu știu. Am văzut ceva. 

Wasp nu era sigură că o asculta măcar. 

— Ea spunea așa, zise el pentru sine. Uitasem. Se întoarse 
spre Wasp: Trebuie să te întorci acolo. 

Nu sunase a întrebare. 

— În niciun caz. 

Urechile încă îi mai ţiuiau din cauza exploziilor. 

— Nici gând. 

Urmă o pauză. Închise ochii. Avea să regrete mai târziu. 

— De ce? 

Nerăbdarea stafiei era evidentă. 

— Pentru că tu poţi s-o vezi, iar eu nu pot. Pentru că în ce ai 
văzut s-ar putea să fie vreun indiciu care să ne spună unde s-a 
dus. Pentru că, dacă ar fi existat orice altă posibilitate, aș fi 
făcut-o eu. 

— Dar n-are nicio noimă. Tu ai fost acolo. Te-am văzut acolo. 
Ce-aș fi putut vedea eu și tu... 

Stafia îi aruncă cea mai tăioasă privire pe care o văzuse ea 
vreodată. 

— Ştii ce înseamnă să fii mort? 

— Nu chiar, dar am o presimţire că ești pe cale... 

— Când încerci să-ţi amintești ceva ce ţi-a ieșit din minte, 
spuse el, și nu poţi, dar știi că, până la urmă, dacă nu te mai 
gândești la asta, dacă te uiţi în altă parte, o să iasă la suprafaţă 
și o să-ţi aduci aminte. Atâta doar că nu se întâmplă și, după o 
vreme, îţi dai seama că locul ăsta ţi-a smuls deja jumătate 
dintre lucrurile pe care le știai, iar jumătatea pe care ţi-o mai 
aduci aminte te face să-ţi pui întrebări despre jumătatea pe care 
ai pierdut-o. Și rămâi poate cu una sau două relicve de care să 


te agăți. 

Fără să-și dea seama, mâna îi trecu pe deasupra buzunarului 
unde era hârtia împăturită. 

— Până le pierzi și pe astea. 

Wasp își putea închipui cum era, mort de curând, cu un nor de 
amintiri hărțuindu-l și venind în foc continuu, ca un roi. Acele 
amintiri, una câte Una, amuţind, întunecându-se, lăsând țesutul 
decolorat al vieții cu mai multe găuri decât urzeală. Se hotărî să 
nu întrebe. 

— Dar tu știi asta deja, vânătoare de fantome, continuă el; 
dintr-odată, părea foarte obosit. Tu și sarea ta și carnetele tale, 
tu le jefuiești. 

Wasp nu se gândise că o să audă vreodată o stafie spunând 
așa de multe deodată. O făcea să se gândească la apa uitată în 
rezervoarele de captare, la începutul sau la sfârșitul iernii, când 
ploua bine.  Ingheţând și  topindu-se, dilatându-se și 
contractându-se, până când rezervorul se crăpa sub presiune și 
următorul dezgheţ făcea toată apa să se reverse. 

Și încă nu terminase. 

— Aici, jos, mori singur, umbli singur. Dacă nu cumva îi 
găsești pe cei cu care ai umblat, acolo sus, în lume, și mergi mai 
departe, și continui să le reamintești, iar ei să-ţi reamintească 
ţie, și când locul ăsta îţi smulge mintea, tragi mai tare de ea 
înapoi. În realitate, asta e tot ce poţi face. Altfel, sfârșești ca ăia 
din râu, așa de dus, încât să crezi că poţi merge pe apă. Stafia 
scutură ușor din cap, cu uimire sau dispreţ. Cred că trebuie să 
se poată mai bine de atât. 

— Păi, atunci sunt osândită, zise Wasp, pe jumătate în glumă, 
sau cel puțin așa credea. 

Tonul avea un optimism artificial. Cu greu și-l recunoștea. 

— Fără familie, fără prieteni. Colegele mele vor să mă vadă 
moartă. Ridică din umeri. Mă am pe mine. E suficient ca s-o scot 
la capăt. 

— N-o să fie, zise stafia. 

— Mda, șopti ea. Apoi, mai tare, scuturându-se de ce o 
năpădise: Păi, o să vedem. 

Dar luă cuțitul și se duse înapoi. 


Stătea la intersecția dintre două străzi largi, în mijlocul unui 
oraș. Părea o altă zonă a aceluiași oraș pe care-l văzuse și 


înainte. Acum, că nu mai trăgea nimic în ea, putea să se uite 
mai bine împrejur. 

După standardele lui Wasp, era foarte vechi. Străzile erau 
drepte și ordonate, iar clădirile, spade de sticlă și oţel, 
străpungeau cerut. Unele dintre clădirile cele mai mari nici 
măcar nu ajungeau până la pământ, ci se sprijineau pe piloni 
enormi de beton, astfel încât străzile să treacă pe dedesubt. În 
spatele unora dintre ferestre, Wasp văzu copaci, pulverizaţi cu 
jeturi delicate de apă, plini de fructe. În spatele uneia i se păru 
chiar că vede crescând porumb. 

Străzile purtau semnele unei încăierări recente - pete de 
sânge, găuri de gloanţe, strigăte și ţipete; faţada unei clădiri din 
apropiere fusese aruncată în aer, iar deasupra străzii atârnau 
paturi, covoare și conducte de apă -, dar, ca o furtună de vară, 
aceasta se îndepărtase, lăsând în urma ei ecouri. Wasp auzea 
focuri de armă, dar nu le putea localiza. Foc de arme de calibru 
mic, răcnete panicate, și apoi riposta unei arme mult mai mari. 
Wasp se gândi la monștrii aceia de metal care stăteau la pândă 
și se înfioră. O clipă de tăcere totală și apoi ţipătul se reluă, mai 
puternic și mai intens. Dintr-o stradă laterală întunecată se 
ridică un fum negru unsuros, mânjind pereţii pe măsură ce se 
înălța în aer. 

În mijlocul intersecţiei stătea Foster. Era puţin mai în vârstă 
decât în cealaltă amintire, dar nu cu mult. 

Cel puţin o duzină de trupuri în uniformă zăceau late la 
picioarele ei. Wasp nu-și putea da seama dacă respirau. Nu 
putea vedea nici dacă sângerau. 

Trei bărbaţi și două femei încă se mai aflau pe picioare, cu 
armele îndreptate spre ea. Purtau aceleași uniforme ca și 
trupurile căzute la pământ, care semănau puţin cu cea a lui 
Foster și a stafiei. Păreau înspăimântați. La un semnal nevăzut, 
deschiseră focul. 

lar Foster se mișcă, așa de repede că Wasp n-o putu urmări, 
și, în câteva clipe, trupurile lor se alăturaseră grămezii din 
stradă. 

Nu-și scosese armele. Nici măcar n-avea răsuflarea tăiată. 
Oriunde ar fi ajuns gloanţele, nu erau în ea. 

Foster oftă, privind lung grămada, ca și cum ar fi stânjenit-o. 
Cel puţin câteva dintre trupuri, reuși să vadă Wasp după ce miji 
ochii, respirau. Foster se lăsă pe vine, ca să verifice cu două 


degete pulsul pe gâtul unuia dintre ele și dădu din cap ușor, ca 
pentru sine. Se ridică, trecându-și mâinile peste picioare. Se 
întoarse, sări cu ușurință peste mormanul de trupuri, ateriză 
fără niciun sunet și o luă la fugă. 

lar stafia - deși nu era stafie - apăru din senin și o prinse de 
guler, întrerupându-i elanul și ridicând-o în aer. 

— Vorbește, îi zise stafia - el. 

Wasp încremeni, aducându-și aminte de peretele de stâncă 
din spatele ei, de aerul ieșindu-i din plămâni, de picioarele 
bălăbănindu-i-se. Deci asta e, își zise ea. Asta e momentul de 
care nu poti să treci. 

Foster lovea tare cu mâinile în încheieturile stafiei. El îi dădu 
drumul, iar ea ateriză ușor. 

— Nu e ce pare. 

EI își îngustă ochii la ea, dar nu se clinti. 

— Explică. 

— O să explic. Îţi promit. Dar întâi... trebuie să fac ceva. 

Râsul lui n-avea nicio urmă de veselie. 

— Dezertare? Trădare? Asta nu-i vreun joc de-al tău. Sunt 
oamenii noștri pe care i-ai... 

— Nu pune întrebări dacă nu vrei să știi răspunsurile. Oricum, 
sunt în regulă. Nu le-am făcut nimic rău. 

— Și asta are vreo importanţă? Dinspre partea mea, arăţi ca 
un trădător și un spion. Arăţi ca un experiment care a luat-o 
razna. Unde ţi-e creierul ăla costisitor? Știi ce or să-ți facă... 

— Nu-mi pasă ce cred ei că sunt, scuipă ea. Știu eu ce sunt ei, 
și asta-i și mai rău. Să-mi facă mie? Ce mi-ar putea face și încă 
nu mi-au făcut? Spune-mi tu. 

O privire rapidă peste umăr, ca și cum ar fi auzit ceva ce 
Wasp nu auzise. Începu să vorbească mai repezit. 

— Am terminat. Am terminat cu toate. Am plecat. 

— Eşti nebună. Or să te găsească. 

Ea făcu o grimasă, pe jumătate impertinentă, pe jumătate 
răutăcioasă. 

— Vino cu mine. 

Suna ca și cum voia s-o spună de mai multă vreme. 

— Și ce să facem? 

— Orice vrem! Pentru prima dată în viaţă, o să facem orice 
dracu' vrem noi. Până acum, ei au făcut toate alegerile. Să ne 
ia. Să ne schimbe. Să ne transforme în... nu știu ce. Monștri. 


Supereroi. Una sau alta. Și după aia să ne vâre în uniforme și 
să ne dea arme, ca toţi cei care chiar s-au înrolat să lupte, și să 
creadă că o să tragem încotro ne arată ei. Ei bine, acum e 
rândul nostru să alegem. Nu ne lasă ei să plecăm? Atunci 
plecăm noi. Să fim propriii noștri supereroi. Propriii noștri 
monștri. Oricare din ele. Niciuna. Și una, și alta. 

Chiar dacă fusese crescută într-o casă de fanatici 
profesioniști, Wasp nu văzuse niciodată pe cineva așa de 
însuflețit de o idee. Practic, îi strălucea în ochi. 

— Nu pot face absolut nimic să ne oprească dacă nu-i lăsăm 
noi, continuă Foster, mai încet acum. Mi-a spus cineva, odată. 
Acum multă vreme. 

Mâna i se duse la săbie. Deodată, ochii ei deveniră duri. 

— Plec acum. Nu vreau să mă lupt cu tine. Dar trebuie să te 
hotărăști de ce parte ești. 

El o privi fix, fără expresie. 

— Lasa-mă cincisprezece minute, zise Foster și lovi cu cizma 
cel mai apropiat trup. Ai grijă de tipii ăștia pân' se trezesc. 
Gândește-te. O să mă întorc. Și atunci putem lăsa toate astea - 
făcu un gest către trupuri, intersecție, oraș - în urmă. De tot. 

Chipul i se aprinsese cu o nouă pornire de speranţă. 

— Poţi să-ţi imaginezi măcar? 

— Tâmpită, zise el și își întoarse privirea. 

Foster râse, deși ochii ei nu râdeau, și o luă la fugă. 


Wasp lăsă să-i cadă cuțitul. Încăperea reveni cu o tresărire. 
De data asta, vomită. Podeaua absorbi totul. 

Stafia părea aproape pe punctul să o apuce și să înceapă să-i 
smulgă răspunsuri, dar, cu un efort de voinţă enorm, îi dădu 
bolul cu apă și o lăsă un minut. Energia nervoasă pe care o 
emana stafia era imensă. Era ca un cuţit aruncat care vibrează 
în perete. f 

Cum să-i spună ce văzuse? Nici măcar nu înțelegea. Incepea 
să bănuiască, totuși, că era băgată până peste cap. Işi drese 
vocea și începu să încropească în minte minciuni binevoitoare. 
Părea fericită. Ai făcut ce trebuia. Sunt sigură că și-a găsit 
liniștea. 

Totuși, ce îi ieși din gură fu: 

— Nu te-ai dus cu ea. 

Stafia rămase foarte nemișcată. Wasp aproape că se aștepta 


să sară la ea cu propriul ei cuţit, dar furia lui nu părea îndreptată 
împotriva ei. 

— Ei, asta îmi aduc aminte, zise el încet. 

Apoi urmă o pauză, așa de lungă, încât Wasp crezu că stafia a 
uitat de ea. 

— Nu i-am spus niciodată că aveam încredere în ea. 

Ce importanță are asta? se gândi Wasp, exasperată, dar își 
dădu seama că înțelesese deja. Cel mai mult se apropiase de 
încredere în relaţia cu novicele, când avea încredere că n-or să 
încerce s-o omoare, 364 de zile pe an. Sau cu preotul lui 
Catchkeep, căruia îi era interzis s-o omoare, așa că avea 
încredere că n-o să încerce - deși avea voie să recurgă la orice 
alte metode de a-i face viața mizerabilă, iar el o și făcea. 

Își aminti lupta cu copoii de pe malul râului, umăr la umăr cu 
stafia. Se întorsese cu spatele la el, iar el n-o înjunghiase pe la 
spate. | se părea imposibil de ciudat și imposibil de frumos, în 
egală măsură, să poată exista pe lume o astfel de rânduială. 

Înţelesese, în regulă. Probabil chiar mai bine decât și-ar fi 
dorit. 

— Bine, atunci, zise ea, pe jumătate ca să schimbe subiectul. 
Era un oraș. L-am văzut de două ori. Cred că era același de 
ambele dăţi. Erau... 

Vocea i se stinse, pe când încerca să adune cuvinte în forma 
mașinăriilor ălora imposibile. Nu-i ieși nimic. 

— Foster... ajuta niște oameni. Amândoi îi ajutaţi. O grămadă 
de oameni. Asta am văzut prima dată. Apoi a atacat alţi oameni, 
dar nu cred că i-a ucis. Apoi... 

Stafia o privea cu asprime. Wasp își deschise braţele. 

— Poate că dacă reuşim să mai vedem pe unde era, ne-ar 
ajuta să ne apropiem de locul unde se află acum. 

Chiar în timp ce spunea asta, nu vedea cum, deși, cu cât se 
gândea mai mult, cu atât mai tare începea s-o preocupe. Dacă o 
stafie era suficient de puternică, atunci când apărea deasupra 
semăna mai mult sau mai puţin cu ce fusese în timpul vieţii. In 
cazul ăsta, cel puţin în parte, bănuia că măsura puterii reale a 
unei stafii deasupra depindea de cât de puternice erau... 

— Amintiri, zise ea. 

Greaţa începuse să treacă, înghiontită la o parte de 
înflăcărarea precaută a planului proaspăt urzit. Era pe deplin 
conștientă că până acum ar fi trebuit să știe deja, dar asta era. 


— Tot locul ăsta e clădit din amintiri. Toate stafiile care 
veneau în camera aia uriașă își purtau morţile cu ele așa de clar, 
ca niște uniforme. Ușile care duc înăuntrul și în afara încăperii 
ăleia. Numele meu, trecutul meu. Și mai multe amintiri. Chiar și 
materialul din care e făcut podul. Poate chiar și... - se uită la 
tavanul cabanei, neclar în lumina lunii filtrată prin iarba înaltă, 
înaltă - locul ăsta. Mâncarea, patul. Toate astea av aparținut 
cuiva. 

O izbi ca un șoc. 

— Orașul de afară, din câmp. Este...? 

— Nu știu mai multe decât tine, Arhivisto, zise stafia. N-ai 
observat? Am putea să ieșim și să mergem spre el zile în șir și 
tot nu ne-am apropia mai mult. 

Wasp sări în picioare înainte să-și dea seama. Se gândea la 
toate stafiile alea care viermuiau în camera de așteptare de sub 
Deal, blocate acolo până își aduceau aminte numele lor. Dacă își 
aminteau vreodată. Și dacă nu... 

— Mda, dar nu înţelegi? Poate că este un alt test, și nu poți 
ajunge acolo pentru că e important pentru tine și nu-ți aduci 
aminte. Poate, chiar acum, când eu văd amintirile pe care tu nu 
le mai poţi vedea, poate că am găsit o portiță. 

El nu părea să-i împărtășească entuziasmul. De fapt, părea 
de-a dreptul nehotărât. 

Wasp trecu la abordarea directă. 

— Aceste amintiri pe care le văd. Se pare că le văd în bucăţi. 
Trebuie să umpli tu golurile. Wasp se întrebă cum ar fi 
reacţionat ea dacă i-ar fi pus cineva problema în felul ăsta, ceea 
ce o făcu să adauge: Nu poţi să ţii secrete. Trebuie să știu totul. 

Stafia nu zise nimic. Tăcerea sa începea s-o irite. 

— Uite, dacă e așa de insuportabil să fii aici, jos, de unul 
singur... 

— Nimic nu e insuportabil, sări el, prea repede, și tot nu se 
uita la ea, ca și cum îl prinsese cu o minciună. 

Dar ea nu zise nimic. 

Wasp era suficient de obosită ca s-o lase baltă. 

— Bine. Deci. 

O descrise pe Foster fugind, pe strada din oraș, spre o 
destinaţie despre care Wasp n-avea absolut nicio bănuială. 

— O s-o luăm de la început. Foster te-a lăsat acolo în 
intersecție un sfert de oră. Nu s-a întors? 


— A, s-a întors, scuipă stafia, privind încruntată. 

Nu părea să vrea să intre în detalii. În schimb, își trase la loc 
mănușa peste mâna însângerată, șterse lama lui Wasp și i-o 
dădu înapoi, apoi se ridică, își trase scaunul până la ușă, înfipse 
sabia în podea lângă el și se așeză. 

— Odihnește-te. Păzesc eu. 

Ea nu putea să protesteze. Orice se întâmplase cu cuțitul de 
recoltat, îi storsese ce brumă de energie mai avea. Risca să 
adoarmă în drum spre pat. 

— Bine. Vrei să facem de pază câte jumătate de noapte 
fiecare sau în schimburi? 

Stafia, o siluetă profilată pe roșul focului, ar fi putut fi o 
statuie. 

— Nu-ţi bate capul. 

— Bănuiesc că tu oricum n-ai nevoie să dormi, zise Wasp. 

Dădu să-și scoată ghetele, apoi se gândi mai bine. Ar fi putut 
fi nevoiţi să plece în grabă. Cu tristeţe, își trase sub plapumă 
picioarele care o dureau. 

— Bănuiesc că asta înseamnă că nici eu n-am nevoie. 

Chiar și așa, aţipea rapid. Pierduse șirul întrebărilor fără 
răspuns și, pentru moment, pur și simplu nu-i păsa. Strecură 
lama sub pernă. Exact ca acasă. Doar că perna asta era mai 
moale. 

— Nu te teme, se auzi spunând, somnoroasă. O s-o găsim. 

Ultimul lucru pe care și-l amintea era stafia aruncându-i o 
privire surprinsă. 


Capitolul doisprezece 


Când se trezi, încă mai era beznă. Acolo unde înainte iarba 
ajungea până la acoperiș, acum se revărsau razele lunii, 
luminând toată încăperea în albastru. Clipi, dezorientată. 
Ferestrele fuseseră acoperite când intraseră. 

— Era un ostatic, zise stafia; simţise cumva că Wasp era 
trează, deși ea era sigură că nu-și mișcase niciun mușchi. Un 
copil. Foster avea ordine să-l ducă la punctul de întâlnire pentru 
extracție, unde urma să... 

Îi pieri vocea, ochii se îngustară, și decise să adopte altă cale. 

— Unde zicea că trebuie să se ducă, ce zicea ea că avea de 
făcut, în ziua aia... îl lăsa să scape. Împotriva ordinelor. 


Neglijarea datoriei pentru a ajuta vreun idiot inutil pe care nici 
măcar nu-l cunoștea. Era... o tâmpenie. Era genul de tâmpenie 
pe care ar fi făcut-o ea. 

— Cum de îţi aduci aminte toate astea? întrebă Wasp. Dacă 
nu-ți poţi aminti nimic. 

Silueta stafiei rămase complet nemișcată, apoi își întoarse 
profilul cu aproape trei centimetri către ea. 

— Pot să văd străfulgerări ici și colo, răspunse el încet. Ca 
atunci când încerci să-ţi aduci aminte un vis. Am avut o 
grămadă de timp să încerc să fac legături. Să-mi amintesc acolo 
unde trebuie făcute legăturile... e un efort. 

La asta, Wasp nu mai fu așa de sigură dacă stafia chiar își 
dăduse seama că ea e trează înainte să înceapă să vorbească 
sau dacă monologul pe care îl surprinsese era o rutină pe care 
și-o impunea stafia, din când în când, în fiecare noapte probabil, 
o litanie pentru a păstra amintirile pe care se luptase să le 
salveze de la dispariţie. 

Wasp privea ţintă plapuma. În lumina albastră ciudată, 
modelul ca o reţea al plăpumii putea reprezenta clădiri înalte pe 
străzi ordonate, văzute de sus. Poate, dacă mijea ochii suficient 
de tare, într-una dintre intersecțiile acestea deschise la culoare 
ar fi putut vedea monștri ciondănindu-se. Sau supereroi, se 
gândi Wasp într-o doară, ca un copil care repetă papagalicește 
cuvinte pe care nu le știe. Una sau alta. 

— Eraţi într-un război. 

— Un război civil. 

Privirea pe care i-o aruncă lui Wasp n-avea probabil scopul de 
a o face să se simtă ca o tâmpită, dar asta reuși. 

— Ştii ce înseamnă? 

— Da, minţi Wasp. 

— A durat multă vreme, zise stafia. Multă vreme. 

— Și ea era în... 

Wasp bâjbâi după un cuvânt pe care-l auzise din când în când 
de la stafii. Stafii care, aproape invariabil, păreau să fi murit de 
morţi sângeroase, deși nu neapărat lipsite de demnitate. 
Împușcate, aruncate în aer, strigând pentru... 

— „unitatea ta. 

Acel râs cavernos pe care îl auzise Wasp și în viziunea ei. 

— În unitatea mea. Ea era unitatea mea. Ar fi trebuit să fim 
doisprezece. Nu mai ieșise nimeni altcineva de la dezvoltare. 


Doar ea. Și cu mine. 

Dezvoltare. Nu antrenament. Wasp rumegă asta. 

— Nu erau destul de buni ca să lupte alături de voi? 

— Evident că nu, pentru că tratamentul îi ucisese. 

O pauză. 

— N-au murit bine. 

Wasp se ridică în pat și așteptă, dar el nu mai spuse nimic. 
Conversaţia cu lucrul ăsta era un exerciţiu de mers în vârful 
picioarelor și echilibru. Orice mișcare greșită risca să-l supere 
sau să-l jignească și să-l cufunde iar în tăcerea aceea ursuză. 

N-avea să ajungă nicăieri în ritmul ăsta. Era momentul să 
schimbe placa. 

— Cine sunteți vo 

Stafia îi aruncă o privire lungă, apoi ridică din umeri. 

— Asta o să sune caraghios, dar cel mai corect lucru pe care-l 
pot spune ca să înţelegi este că am fost dezvoltați pentru a 
deveni arme. 

De fapt, îşi zise Wasp, asta explică multe. Undeva, în capul ei, 
ceva micuț se așeza în lăcașul lui. Părea hotarul unui lucru mai 
important. 

— Ai spus că avea un creier costisitor. 

Stafia scoase un sunet scârbit. 

— Și de mare ajutor i-a fost. 

— Stai o clipă. 

Incepea s-o doară capul. 

— S-o luăm de la început. Cineva... v-a făcut? 

— Da, zise stafia. Și nu. Materialul nostru genetic e uman. 

Și din nou pauza aceea, ca și cum ar fi căutat o formulare pe 
care ea s-o poată înțelege. 

— Este în cea mai mare parte uman. Am fost născuţi, ca și 
tine. 

Din nou ridicarea din umeri. 

— Ne-au luat de copii. Orfani. Tăbliţe curate. Îi spuneau 
Proiectul Paspartu. Strict secret. Trăiam în laboratoare. Nu 
vedeam pe nimeni din afară. Ne-au... 

li trebui un moment, alegând vădit cuvinte și renunțând la 
ele, în cele din urmă hotărându-se la: 

— „.„ne-au schimbat. Ne-au făcut mai puternici. Mai rapizi. Mai 
deștepţi. In antrenamentul cu arme ne-au dat întâi pistoale, ca 
și celorlalţi. Apoi și-au dat seama că suntem suficient de rapizi și 


destul de puternici ca să fim mai eficienţi în lupta de aproape cu 
săbii, așa că au pus să ni se facă niște săbii. Era ca o glumă 
proastă. Să aduci o sabie într-o luptă cu arme de foc. Dar n-a râs 
nimeni prea multă vreme. 

Wasp dădu din cap. Grămada de trupuri. Viteza uluitoare cu 
care se mișca Foster. Felul în care sfâșiase el copoii, ca o sclipire 
de fulger cu formă umană. 

— Una peste alta, nu suntem chiar așa de diferiţi de voi, 
continuă stafia, în timp ce Wasp făcu ochii mari, apoi întoarse 
privirea. Voi, Arhivistele. Nu-i așa? 

— Cred că da, zise Wasp, sau cel puţin încercă să spună. 

Nu ieși niciun sunet. 

— Voiau să facă același lucru și cu ostaticul. Era fiul... ei, al 
unei femei importante. În război. O femeie foarte importantă. Ar 
fi putut să ne ordone nouă să ne ocupăm de ea, dar voiau să 
trimită un mesaj. Așa că, în loc de asta, îl luaseră pe băiatul ei. 
Credeau că, dacă îl iau pe el și îl schimbă cum ne schimbaseră 
pe noi, și îl trimit înapoi la familia lui, el ar fi... 

Wasp înțelese. 

— Ar fi făcut ce voiau ei. 

— După ce se întâmplase cu unitatea Paspartu în timpul 
dezvoltării, și stabiliseră că nu se poate supraviețui în urma 
tratamentului, iar noi supravieţuiserăm totuși, oamenii noștri se 
temeau de noi. Dar le era și mai teamă să piardă războiul. Ne-au 
păstrat pe noi, dar Paspartu a fost desființat. Metodele erau 
prea costisitoare, rata de succes prea scăzută. Finanţarea a fost 
tăiată și n-au mai fost recrutați alţi subiecţi. Efort ultim sau nu, o 
rată de supravieţuire pe termen lung de patru la sută era 
intolerabilă. 

— Stai. Patru la sută? Spuneai că ar fi trebuit să fie 
doisprezece... 

— În faza finală de dezvoltare, zise stafia, cu privirea fixând 
ceva aflat dincolo de capul ei, au fost... Se opri pentru o clipă, 
zguduit de ceva nevăzut. Apoi reluă: Până la urmă, s-a dovedit 
că încă mai lucrau la accelerarea procesului. Credeau că ajung 
la un rezultat. Ostaticul avea să fie o probă de funcţionare. Ce 
durase ani de zile pentru a fi ajustat la noi ar fi putut dura doar 
câteva luni sau chiar mai puţin la el. Se pare că ideea arăta bine 
pe hârtie, oricum. Suficient de bine ca să ne trimită să-l aducem. 

— Dacă ar fi supravieţuit tratamentului, zise Wasp. 


— Dacă ar fi supravieţuit tratamentului. 

— Și nu hotăra, în schimb, să dea foc întregului Paspartu. 

Stafia închise ochii, ridică un deget. 

— N-am zis că era o idee bună. Dar nu era decizia noastră. 

Wasp nu comentă, așa că el continuă. 

— lar Foster... din câte știam noi până au venit ordinele astea, 
Paspartu era mort și îngropat. lar ea și-a riscat viaţa ca să-l ţină 
așa, spuse stafia, părând aproape nefericită. Războiul s-a 
încheiat curând după ce a eliberat ostaticul. A salvat o mulțime 
de vieți. 

— Ai voștri au câștigat? 

Un fel de zâmbet, cu un triumf chinuit în el. 

— Am pierdut. Sau ar trebui să spun că ei au pierdut. Au 
încercat să-l transforme în războiul nostru. Și n-a ţinut. lar ei nu 
puteau câștiga fără ajutorul nostru. Ea le-a arătat, în cele din 
urmă, că noi eram mai mult decât ce făcuseră ei. Dar a fost 
ultimul... 

O umbră despică albastrul ferestrei, ca un tăiș, acum era 
acolo și acum dispăruse. Altă stafie rătăcitoare, venită la 
punctul de trecere, se gândi Wasp confuz, punându-și problema 
să se lupte pentru pat cu oricine o fi fost. 

Stafia se ridică în picioare, cu sabia în mână, exact când se 
sparseră ambele ferestre. 

Wasp ridică braţul ca să-și ferească faţa de cioburile de sticlă 
care zburau, iar când îl cobori, în încăpere se aflau doi copoi. 
Trase cuțitul, gândindu-se: Ah, bun, doar doi. Gândindu-se: Cum 
au încăput prin ferestre? 

Intrebarea era cât pe ce să-și capete singură răspunsul. Un fel 
de ceaţă, de culoarea scânteii aprinse, a cărbunelui, se 
rostogolea prin ferestre și, unde se aduna în apropierea podelei, 
începea să se închege: trupuri, capete, picioare. 

Copoii nu se obosiră nici măcar să mârâie înainte să sară. 
Unul spre stafie, care se roti pe călcâi și îl lovi din aer, și unul 
spre Wasp, care aruncă plapuma peste el în timp ce sărea, apoi 
se dezechilibră și pe jumătate sări, pe jumătate căzu din pat. 
Copoiul se prăbuși, încurcat în plapumă, dădu din picioare, 
clănțănind spre ea o falcă aproape cât capul ei. Wasp își aminti 
dintr-odată fiecare clipă de groază din fiecare tentativă eșuată 
de evadare și înjunghie plapuma și lucrul dinăuntrul ei, iar și iar, 
până rămaseră ambele nemișcate și una se topi într-o mocirlă 


învelită în cealaltă. 

Fiecare lovitură aducea altă viziune, ca atunci când se luptase 
cu copoii pe malul râului. Văzu un câine de altar stând de pază 
în zăpadă, un câine de altar mâncând resturi de mâncare din 
mâna unei novice, un câine de altar lovit cu piciorul de un 
bărbat îmbrăcat ca preotul lui Catchkeep, dar pe care Wasp nu-l 
recunoscu. 

Și-l scoase din minte și se ridică în picioare la timp pentru a 
ajuta stafia să dea lovitura de grație altor patru copoi proaspăt 
întrupaţi în mijlocul încăperii. 

Pe neașteptate, Wasp se trezi stând spate în spate cu stafia, 
fiecare cu fața spre una dintre ferestrele sparte, prin care încă 
se mai revărsa ceața. 

— Tot nu crezi că vânătoarea e reală? strigă Wasp. 

Avea probleme cu modularea vocii. li clănţăneau prea tare 
dinţii. Nu mai fusese niciodată atât de obosită. 

— Ne aducem cu noi propriii monștri, zise stafia. Se pare că 
ăștia sunt ai tăi. 

Alţi copoi prindeau formă din ceaţă, dar ea nu stătea după ei. 
Tăie în masa pe jumătate formată, care nu era legată de nimic, 
iar inerția saltului eșuat aproape că o răsturnă. 

— Ochii, zise stafia în spatele ei. Așteaptă să apară ochii. 

Acele câteva răsuflări cât așteptă fură unul dintre cele mai 
grele lucruri pe care le avusese de făcut vreodată Wasp. Işi 
menţinu poziţia, respirând mai repede decât ar fi trebuit, 
pândind momentul. Erau șase copoi în faţa ei și habar n-avea 
câţi mai erau în spate. Încerca frenetic să-și imagineze dacă 
urmau să o atace toți în același timp sau va avea cel puțin o 
fracțiune de secundă pentru a scăpa măcar de unul. Erau 
aproape cât ea de înălţime și cam la fel de laţi, dar de câteva ori 
mai grei. Oricare trei dintre colții lor aveau la un loc lungimea 
cuțitului de recoltat și, până să se elibereze din ceață, colții ăia 
se lungeau la nesfârșit. 

— Nu putem rezista, șopti ea. 

— Trebuie, zise stafia, iar următorul copoi sări. 

La jumătatea distanţei spre gâtul ei, apărură și ochii. 

Wasp se ghemui și lovi fără milă la picioare. Copoiul scoase 
un lătrat, întrerupt de cuțitul lui Wasp care îi pătrunse în inimă. 

Din senin, îi trecu prin cap că ea și stafia stăteau aproape la 
fel cum stătuse el cu Foster în imaginea de pe bucata de hârtie 


împăturită. Zâmbetul lui Foster, ca o palmă peste faţă. Vino cu 
mine. Era ceva ce Wasp nu avusese niciodată cum să ceară 
cuiva. Să fie doi împotriva întregii lumi. lar ea se obișnuise să fie 
de una singură. 

| se părea că până și comparaţia făcută în intimitatea minţii 
era ceva ce ea trebuia să câștige. Își eliberă cuțitul, îl scutură 
ușor, îl prinse invers și lovi cu toată puterea, spintecând un gât. 
Trase cuțitul în jos, prelungind rana, schimbând priza înainte să-l 
poată lua cu el copoiul mort. 

Parada o lăsase mult prea expusă. Nici măcar nu-l văzu pe 
următorul înainte să-și închidă fălcile peste antebraţul ei. În timp 
ce împlânta lama în burta copoiului și-i revărsa măruntaiele pe 
podea, îi mulțumi în gând Celui/Celei Care Scăpase că nu era 
mâna cu care mânuia cuțitul. Și îi mulțumi iar Lui/Ei că dinţii 
copoiului se topeau și nu trebuia să găsească o cale să-i smulgă 
din fălci pentru a-i desprinde din brațul ei. 

Totuși, încă mai veneau, fără sfârșit. Izbucnirea ei de ură își 
pierdea intensitatea. Acum se îndrepta cu pași repezi spre 
extenuarea totală. 

— De unde vin? 

Stafia răspunse scuturând din cap. Sabia îi era mânjită cu 
mâzgă neagră până la gardă, iar el începea să arate întrucâtva 
iritat. Totuși, oricât de tare se lupta afurisitul, Wasp nu-l văzuse 
niciodată cu răsuflarea tăiată. Se întreba dacă era din cauză că 
era stafie sau era o trăsătură personală. 

Atâţia copoi. Wasp lupta acum instinctiv, ghemuindu-se și 
spintecând, cu mișcări largi și neglijente, ca o novice pe care 
căzuseră sorții, deși nu și-i dorise niciodată. Deplin conștientă că 
încet-încet o lăsau puterile, până aveau s-o părăsească de tot. 
Ușa era blocată. Ferestrele. Copoii veneau mai repede decât 
putea Wasp, chiar și decât putea stafia să le secere. 

Trezește-te, își strigă ea. Gândește. 

Nici nu mai putea număra copoii acum. Fiecare arăta puţin 
diferit, deși toţi aveau niște trăsături comune. Blana, complet 
neagră, mai puţin steaua cenușie dintre ochi. Urechile care erau 
toate ascuţite. Cozile stufoase de lup, arcuite spre spate. 
Tăcerea, cu excepţia acelui urlet straniu pe care-l preluau unul 
de la altul, semnalând apropierea de o ţintă comună. Ea. 

Una peste alta, semănau destul de mult cu câinii de altar de 
acasă. Asta era destul de logic din punctul ei de vedere, întrucât 


câinii de altar erau crescuţi cu grijă pentru a avea aceste 
trăsături, fiind omologii pământești ai vânătorii lui Catchkeep, 
așa cum Arhivistele erau omoloagele pământești ale lui 
Catchkeep însăși. Procesul implica multe încercări și erori și 
nenumărate rebuturi erau înecate în lac și puse în tocană, dar... 

Ne aducem cu noi propriii monștri. 

Viziunea copoilor, pândind ferestrele întunecate. Unul dintre 
ei i se păruse foarte familiar, iar acum își dădu seama de ce. 
Semăna leit cu unul dintre câinii de altar din primul ei an ca 
Arhivistă. Purta chiar și cicatricele pe care i le făcuse ea în cele 
trei evadări din care o târâse înapoi, înainte să moară de otrava 
pe care i-o lăsase în mâncare imediat ce reușise să se târască 
jos din pat. 

Se pare că ăștia sunt ai tăi. 

— Nu erau copoi, șopti ea. 

Spus cu voce tare, suna nebunește, dar nu avea altă idee. 

Când căzu următorul copoi, se aruncă și ea odată cu el. 
Trebuia să vadă. Un altul încercă s-o atace din spate, dar ea 
fentă în lateral, iar copoiul trecu peste umărul ei și ateriză cu 
ghearele patinând pe podea. Se întoarse brusc spre ea, derutat, 
furios, dar nu pentru multă vreme, pentru că sabia stafiei cobori 
și îi ţintui capul de podea. Lama ieși cu un sunet care o făcu pe 
Wasp să se gândească dezagreabil la o mușcătură dintr-o pară 
prea coaptă. 

N-avea la dispoziţie decât o secundă sau două înainte ca fiara 
să se transforme în mâzgă. Se uită și găsi: pe mușchiul mare de 
pe exteriorul coapsei, unde blana copoiului era mai scurtă, un 
tatuaj de aur șters. Carnea de sub el începea să se 
dezintegreze, dar încă îl mai distingea suficient de clar, mai ales 
că acum știa după ce să se uite. O săgeată și o ţintă, sub o 
coroană imaterială din șaisprezece stele. 

Vânătoarea lui Catchkeep, se gândi ea și simţi cum începe să 
gâlgâie în ea un râs nebunesc bizar. Il înăbuși, răsucindu-se să 
lovească un alt copoi, care găsise de cuviinţă să sară cu fălcile 
pe gâtul ei plecat. 

Stafia păru că auzise râsul pe care și-l înăbușise ea. 

— Ce? 

Wasp își deschidea deja drum spre vatră și masa de lângă ea. 

— Știu cum să-i înving, strigă ea. Apoi, ca pentru sine: Cred. 
Din nou către stafie: Acoperă-mă. 


— În regulă, zise stafia, deja făcând-o. 

Wasp se gândi să-și vadă de treabă cu o singură mână, 
păstrând cuțitul în cealaltă, acolo unde-i era locul. Dacă ar fi 
făcut altfel, ar fi însemnat să aibă încredere în stafie. Să-și pună 
viața, pentru o clipă, în mâinile lui. 

Timp de o secundă, cercetă stafia, care măcelărea copoi cu 
mai multă îndemânare și eleganţă decât ar fi putut spera ea să 
capete într-o viaţă de antrenamente. Scutură din cap. Înjură în 
sinea ei. 

Apoi puse cuțitul în teacă, se întoarse cu spatele la luptă și se 
duse la masă. 

Apă. Era deja acolo. Foc în vatră. Lapte, avea nevoie de lapte. 
Pe masă se afla o roată de brânză proaspătă. Ar fi trebuit să 
meargă. Sânge - aruncă o privire spre braţul unde se înfipsese 
colțul copoiului. Orice o fi fost în mucozitatea rămasă după ce 
murise îi cauterizase cea mai mare parte a rănii și lăsase în 
urmă câteva pete de arsură chimică, dar lângă cot, unde nu 
ajunsese mâăzga, încă mai ţâșnea sânge. Dacă nu era suficient, 
se putea oricând baza pe cuţit ca să obţină mai mult. 

Stropi apa într-un cerc în jurul ei și întinse brânza deasupra pe 
podea, tot în cerc. Pișcă rana deschisă de la braţ până se 
strânse suficient sânge ca să-și înmoaie degetul în el, și trasă 
din nou cercul. Goli coșul de struguri și îl așeză în flăcările din 
vatră până când se aprinse, apoi îl trase, împrăștiind scântei, 
peste același cerc. Podeaua începu să fumege. Ar fi trebuit să 
funcţioneze rapid. 

Întinse o mână peste marginea cercului. 

— Prinde-te, îi zise stafiei. Ar trebui să te pot trage înăuntru. 
Nu vrei să fii în afara cercului când explodează. 

Wasp abia îl văzu mișcându-se când avu din nou senzaţia de 
degerătură și ameţeală și îl prinse strâns. 

— Ai grijă să nu atingi cercul cu picioarele, strigă ea și trase. 

Stafia pâlpâi puţin când trecu peste liniile suprapuse ale 
cercului și, pentru o clipă îngrozitoare, Wasp fu sigură că sărise 
în vreo amintire, era pe punctul de a o ataca din nou, și ea 
trebuia să găsească o cale să o lege în limitele unui cerc cu 
diametrul puţin mai mare de un metru. Dar trecu fără probleme, 
îi dădu drumul și își ocupă locul în spatele ei fără ca ea să fie 
nevoită să-i spună ceva. 

Copoii săriră și se izbiră de marginea cercului, ca și cum ar fi 


lovit un zid nevăzut. Căzură înapoi mârâind, pășind nervos, 
aruncându-se iar și iar, până fură pârliţi de foc, însângeraţi de 
bariera invizibilă pe care o loviseră. i 

Wasp rezistă dorinței de a-și bate joc de ei. In schimb, scoase 
cuțitul cu mâna liberă și ridică vocea spartă pentru a se face 
auzită. 

— Eu sunt Arhivista. Trimisul, ambasadorul și avatarul lui 
Catchkeep pe pământ. Oasele și stelele ei sunt trupul meu; 
trupul și oasele mele sunt stelele Ei. Eu sunt Cea care vă poartă, 
Cea care vă sprijină, Cea la care se întoarce țărâna voastră. Aţi 
trăit bine. Aţi murit bine. Vă eliberez. Nu-mi bântuiţi calea. 

Îngenunche și împinse vârful cuţitului de recoltat prin cea mai 
apropiată margine a cercului. Focul îi pârli degetele, dar rezistă. 
Metalul sacru trecu prin toate cele patru cercuri pe care le 
desenase, până în podeaua de dedesubt, iar lumina se revărsă 
din cerc în toate direcţiile. Bubui în ușă, aruncă patul și masa la 
perete, stinse focul din vatră, ar fi spart și ferestrele dacă ar mai 
fi rămas sticlă în rame. Zbură scrâșnind afară prin ferestrele 
deschise și se duse, lăsând în urmă un miros de ozon. 

Întreaga încăpere păru să tremure puţin, ca aerul deasupra 
unui foc, și deodată copoii se stinseră - lumânări suflate de 
niciun vânt. 

Petele de moarte dispărură în podea. Și cercurile pe care le 
desenase Wasp dispărură la fel. Focul părăsi cercul și începu să 
se întindă. Luna era foarte albastră. 

Stafia o prinse pe Wasp în cădere. 


Capitolul treisprezece 


Wasp visa. Tot mai detesta să viseze. 

De data asta văzu câinii de altar. Era un amestec bizar de 
imagini, aruncate la grămadă. Îi vedea ca pui dându-se de-a 
rostogolul prin paie, încăierându-se pentru laptele mamei, 
dormind într-o grămadă care zvâcnea. li văzu sortaţi de preotul 
lui Catchkeep: cei care aveau să fie tatuaţi pentru a sluji la 
templu, cei care nu reușeau să treacă de selecţie. Cei păstraţi 
pentru templu scheunau și se zbăteau în lesele noi, luptându-se 
să ajungă la ceilalţi, care erau strânși laolaltă într-un sac 
încărcat cu pietre șlefuite. Cei din sac se zvârcoleau fericiţi, gata 
de joacă. Wasp văzu câini de templu adulți tatuaţi patrulând în 


jurul templului, făcând de gardă. Văzu un grup îndreptându-se 
spre deal, prin trecători înguste, furișându-se în tăcere spre casa 
ei. Unul dintre ei împinse ușa cu nasul și intrară pe rând, 
adulmecând. Un altul găsi ceva interesant pe podea. Era haina 
Arhivistei, încă pătată de sânge din lupta care o făcuse Arhivistă 
pe Wasp, aruncată cu scârbă și sfidare după ce încercase să 
scape prima dată. Unul câte unul, câinii de altar o adulmecară și 
mârâiră din gât atât de profund, că urechea lui Wasp nu 
înregistră sunetul, ci mai degrabă o vibraţie, o senzaţie de 
iritare în cap. Apoi ieșiră tiptil pe ușă și se pierdură din vedere. 

Visul sărea din episod în episod. Privea o încăpere lungă și 
întunecoasă, luminată de beculeţe de semnalizare în culori pure 
atât de intense, încât o dureau ochii. În mijlocul încăperii erau 
douăsprezece pătuţuri albe, așezate pe două rânduri, toate cu 
picioarele înspre interior. Wasp distingea nenumărate zgârieturi 
pe podea, la oarecare distanţă de ambele părți ale celor două 
rânduri, ca și cum, la un moment dat, în trecutul apropiat, multe 
alte paturi ar fi fost trase înăuntru sau afară de acolo. 

La căpătâiul fiecărui pat se afla un panou, neted și negru, 
acoperit de numere și linii strălucitoare ciudate care se mișcau 
în sus și în jos cu vârfuri și ondulaţii, de la stânga la dreapta 
ecranului. Lângă fiecare pat era un fel de cuier de metal înalt și 
subțire, de care atârnau o mulţime de pungi multicolore cu 
lichide. Din aceste pungi se încolăceau tuburi către paturi. 

In fiecare dintre paturi se afla câte un copil care dormea, în 
vârstă de șase sau șapte ani, prins de saltea cu niște curele late 
peste șolduri, încheieturile mâinilor și coaste. De tavan era 
suspendat un dispozitiv, care emitea suficientă lumină verzui- 
albăstruie ca să se zărească de jur-împrejur. Spre uimirea lui 
Wasp, cânta. Trecea printr-o buclă de trei cântece de adormit 
copiii, aproximate în ţiuituri tonale. Chiar și Wasp, care știa cum 
sună un cântec de leagăn, își dădea seama că erau cântece 
pentru bebeluși sau copilași mici, nu pentru copii de vârsta celor 
care dormeau aici. 

Totuși, probabil că funcţiona. Câţiva dintre copii aveau urme 
de lacrimi uscate pe obraji, iar Wasp văzu că unii dintre ei își 
mușcaseră buzele sau își roseseră unghiile până își făcuseră răni 
cu coajă, dar în somn arătau aproape liniștiți. 

După câteva momente, o femeie cu halat alb intră și făcu 
înconjurul zonei cu paturi, cercetând panourile. La patul unui 


copil se opri și oftă, apoi scoase un dispozitiv din buzunar și 
vorbi în el. Înainte să plece, bătu în panoul patului până deveni 
negru, apoi se aplecă să închidă cu degetul pleoapele copilului. 
Când ridică mâna, era roșie. Când trase cearșaful peste capul 
copilului, acesta se înmuie acolo unde se lipea, iar Wasp, 
cronicarul morţii, se trezi întrebându-se ce anume îl ucisese pe 
copil. Sub bărbia copilului, cearșaful rămânea alb. 

În timp ce pașii femeii se îndepărtau, o fetiţă deschise ochii. 
Părea că nu dormea de ceva vreme. Rămase complet nemișcată 
o clipă, privind ţintă în tavan. Un moment mai târziu, se 
încruntă, ca și cum ar fi simţit ceva ce Wasp nu putea simți, și 
începu să se miște în legături într-o liniște totală. După ce își 
eliberă încheietura unei mâini, în câteva secunde se ridică în 
șezut, își aruncă deoparte cearșaful și cobori din pat. Luă cu ea 
cuierul cu pungi cu lichid, având grijă să lase suficient joc 
snopului de tuburi ca să nu se smulgă din punctul de alimentare 
aflat la încheietura cotului. 

În patul de pe partea opusă era un băiat care părea să 
doarmă. Întinse mâna liberă să-i dea un ghiont ca să-l trezească, 
dar chiar înainte ca degetul ei să-i atingă umărul, el deschise 
ochii. Nu părea surprins s-o vadă acolo. Lui Wasp nu-i era clar 
dacă fata îl alesese pe băiat pentru că era cel mai aproape de 
ea, pentru că simţise că era singurul care se prefăcea că 
doarme, sau niciuna din două, sau ambele. 

Fără să-și spună niciun cuvânt, fata se aplecă să elibereze 
una dintre încheieturile băiatului. El o lăsă, dar nu făcu nicio 
mișcare să desfacă restul legăturilor. Se uitau unul la altul cu 
priviri inexpresive în lumina aceea voalată în culori submarine. 

— Încă unul, zise fata, scoțând limba, strângându-se de gât, 
dându-și ochii peste cap. Își îndreptă fața și se uită la el 
răbdătoare. Se aplecă: Și tu. 

— Încă unul, zise băiatul, repetând parodia morţii făcută de 
ea, chiar dacă ceva mai puţin dramatic. 

N-o întrebă cine fusese, iar ea nu spuse. Niciunul dintre ei nu 
părea prea tulburat. Wasp recunoscu lipsa de emoție de pe 
chipurile și din glasurile lor, chiar dacă unul dintre ei zăcea 
sângerând două paturi mai încolo. Erau ca niște novice micuțe, 
mult mai puţin familiarizați cu noţiunea de camaraderie decât 
cu noţiunea de moarte. 

— Nu tu, zise fata și se întinse să-l lovească în braț, jucăușă, 


serioasă. 

El o privi nedumerit. Ea îi aruncă o privire plină de înţeles. El 
prinse ideea. 

— Nu tu, zise băiatul și o lovi în celălalt braţ. 

— Nu eu, zise fata și scuipă pe podea într-o parte. 

— Nu eu, zise băiatul și își înălță capul să scuipe pe podea în 
cealaltă parte. 

— Niciodată, zise fata și întinse o mână în faţă, cu palma în 
afară. 

— Niciodată, zise băiatul și își întinse mâna către mâna ei, 
lipindu-se perfect peste ea. 

Apoi, odată ce jocul cu „afirmaţie și răspuns” păru să se 
încheie, băiatul cobori braţul, iar fata îl legă la loc, înainte să se 
întoarcă în pat și să refacă și ea cât de multe legături putea. 
Ambii copii priviră în tavan o clipă, apoi strânseră ochii și 
așteptară să-i ia somnul. Deasupra, ţiuitul muzical se opri, își 
reluă bucla, și reîncepu. 

Wasp se trezi cu mâna cuţitului lipicioasă de argint. Strânsese 
cuțitul de recoltat în somn, cu degetele pe lamă. Se ridică 
repede, fără să știe unde era, iar ameţeala o făcu să regrete pe 
loc. Se lăsă înapoi pe coate, până i se limpezi vederea. 

Era întinsă pe o pantă acoperită de mușchi care cobora spre 
fundul negru al unui iaz, în jurul căruia creșteau crini care 
arătau ca sângele. Dinspre apă venea o adiere, mirosind a 
cupru, tei și mortăciuni. Deasupra iazului atârna o salcie 
singuratică și îngălbenită, iar adierea îi făcea frunzele să se 
ciocnească unele de altele cu un clinchet. Mai de aproape, Wasp 
avea să descopere că nu erau deloc frunze, ci împletituri ca 
niște bice făcute din oscioare. 

Roua dimineţii îi udase spatele. Mușcătura din braț era 
bandajată, ca și degetele pline de bășici de la cealaltă mână. 
Deasupra, ghemuit pe salcie, soarele părea o gaură zdrenţuită 
făcută într-un cer de levănţică. Nu arunca nicio reflexie în apă. 

Privirea îi căzu pe coardă. Nu era o iluzie optică. Chiar arăta 
mai fragilă, mai subţire. Mai puţin argintie. Mai cenușie. Ce 
zisese stafia? Că o să fie blocată aici sau o să dispară. O să fie 
anulată. N-avea să mai dureze mult de-acum. 

Nu mai era nimic de făcut. Nu mai putea merge decât înainte. 

Visele. Visele care nu erau vise. Primul trebuie să fi venit de la 
sângele copoilor de pe lama ei, dar al doilea... 


— Eşti rănit, croncâni ea. 

Stafia era îngenuncheată lângă ea, cu sabia așezată între ei, 
pe mușchi. 

— Sunt mort. 

Wasp, care căuta un răspuns, simţi deodată un miros în aer, 
deasupra și dedesubtul duhorii care venea dinspre eleșteu. 

Mirosea ca un foc de gardă. Cu oarece efort, întoarse capul. 
Mai sus pe pantă, în spatele unei îngrămădeli de pietre 
albăstrui, putea vedea coșul cabanei, stând singur și gol în aer. 
Restul cabanei dispăruse. 

— Am ars-o, șopti ea, înspăimântată. 

Dintr-un motiv oarecare, simţi mai multă durere pentru 
distrugerea cabanei decât simţise la perspectiva distrugerii 
casei sale, deși amintirea cabanei tihnite pline de copoi 
sângeroși nu era cu mult mai plăcută. 

— O să crească la loc, spuse stafia. Așa se întâmplă 
întotdeauna. Apoi își îngustă ochii pătrunzători la ea, punând 
cap la cap deducţia lui Wasp. Ce ai văzut? 

— Intâi spune-mi cum ai reușit să te tai în cuțitul meu. 

— Păi, nu sunt sigur cum îţi închipui că ai scăpat de-acolo, 
zise el sec, dar ești grea. Și neîndemânatică. Și singura cale să-ți 
iau cuțitul din mână ar fi fost să-ţi rup degetele. Ridică din 
bărbie spre ea: Ce ai văzut. 

— M-ai scos afară? 

— Nu erai în stare să ieși singură. 

— Cum am ajuns aici? 

Zidul de iarbă din jurul cabanei. Apoi lumina lunii revărsându- 
se pe unde fusese iarba. Acum asta. Ce se întâmplase cât 
dormise? 

— Cabana... ne-a adus aici? 

Și-l imagină, umblând greoi prin iarba aia înaltă, cu norul de 
fum al coșului ridicându-se și urmărindu-l. 

— Nu așa cum crezi tu, zise stafia. Acum. Ce. Ai. Văzut. 

— Nu mare lucru, zise ea, eschivându-se. 

Nu înțelesese încă pe deplin ce văzuse, dar părea ceva 
îngropat prea adânc de prea multă vreme ca să îl dezgroape și 
să-l scoată la lumină după plac. 

— In principal era sânge de copoi. Nu cred că o să-i mai 
vedem. Dacă or mai fi rămas vreunii după asta. 

Se opri, revăzând în minte exterminarea copoilor. Măcar o 


dată, o idee care mersese bine și nu prost. Îi plăcea. 

— Oricum, am văzut de unde veneau. Am avut dreptate. Sunt 
stafiile câinilor de altar. Adulmecând o Arhivistă vie aici, 
bănuiesc. Haina, cuțitul. Ceva. Vânătoarea lui Catchkeep, chiar 
așa! pufni: E ca și cu cicatricele. Doar o poveste. E reală acum 
din cauza mea. 

Stafia o fixă cu privirea. 

— Nu sângele chestiilor ăstora ţi-a spus despre tăietura de pe 
mâna mea. 

— Apoi am văzut niște copii. Adormiţi. Wasp ridică din umeri, 
cu totul nevinovată. Era un... 

Copil mort, care sângera pe toate găurile din cap. 

— Un cântec. 

— Oh, zise stafia. Clipi, sau tresări. Op. 

Deodată, Wasp își dori cu disperare o schimbare de subiect. Și 
din cauza întregii discuţii despre viziuni, nici nu trebui să caute 
prea departe până să dea peste una. Se gândi la copoii care o 
adulmecau, o urmăreau. În definitiv, câinii de altar erau crescuţi 
pentru a se supune și dresați de la naștere pentru a le ţine 
supuse și pe Arhiviste, iar acum o Arhivistă vie apăruse printre 
ei, într-un loc unde nu veneau oamenii vii. Cine știe ce trebuie 
să fi fost în capul lor. Ce bucurie în inimile lor moarte. 

Poate că ar putea face și ea la fel. 

— Deci mă gândeam. Dacă aș... 

Mintea i se mișca mai repede decât gura și îi spunea că 
subiectul nou nu i-ar plăcea mai mult decât cel vechi, dar asta 
era. 

— Bine. Habar n-am cum citește sângele cuțitul de recoltat, 
dar o face. Citește sângele copoilor. Citește sângele tău. Ar 
putea... înghiţi în sec: Citi sângele lui Foster. Dacă l-am avea. 

Cercetă cu atenţie stafia, care era nemișcată ca o statuie, cu 
fața tot atât de ușor de citit ca și a unei statui. Haide, spune-o, 
își zise ea. Oricum n-o să fie mai ușor nici mai încolo. 

Trase adânc aer în piept și își împinse cuvintele să iasă 
înainte să-i vină mintea la cap. 

— E sânge pe hârtia aia pe care o porţi cu tine. L-am văzut 
când mi-ai arătat-o. Cel puţin cred că e sânge. Pare să fie sânge. 
Dacă e al ei... poate că-l putem folosi. Vreau să zic. Ca s-o 
găsim. Mi-ar putea arăta ceva amintiri în care nu ești și tu. Ceva 
ce tu n-ai văzut. Ceva ce nu pot afla decât de la ea. E doaro 


picătură mică, dar, nu știu, poate e destul. 

Urmă o pauză lungă, lungă de tot. Apoi stafia oftă, se întinse 
spre un buzunar și scoase pătrăţelul de hârtie. II despături, cu 
partea tipărită în sus, și îl întoarse repede. 

Pagina era exact cum își amintea Wasp. Cuvintele înghesuite 
de sus până jos, dintr-o parte într-alta. Scrisul de mână ca niște 
cârlige de undiţă. Ici și colo, atrăgeau atenţia din amestecătură: 
scrisoare, timp, luptă, Paspartu, împreună, ajutor, nimic, înțeleg. 
Și acolo, în colț, o pată roșu-maronie. Stafia se holba la ea, cu 
fălcile încleștate. 

— Ealei. 

— Bine, zise Wasp, conștientă că-și putea auzi pulsul bubuind 
în urechi. 

Nu se pricepea când era vorba să se dea mare, așa că nu fu în 
stare să se convingă să spună O să meargă. Categoric o să 
meargă. Dă-mi chestia aia și haide s-o găsim pe persoana care a 
scris-o. Și nu se putea gândi nici la vreo modalitate isteață să 
spună adevărul, care era ceva de genul /ncă habar n-am ce fac. 
N-am spus niciodată că aș avea. Probabil că o să distrug hârtia 
asta, indiferent ce o fi, degeaba. 

Se auzi un zgomot de rupere. 

— Uite, zise stafia, întinzându-i o bucăţică. 

Ea o luă. Era lungă și lată cât trei degete de-ale ei ținute 
lipite. Pata se întindea peste fragmente din câteva rânduri de 
text, care fuseseră rupte odată cu ea, păstrând cât mai mult 
sânge cu putință. 

„„„Nu vreau să fi murit degeaba... 

„cred că înţelegi... 

„„„distrat cât s-a putut. Ne mai vedem. 

Gâtul lui Wasp era, dintr-odată, foarte uscat. 

— Bine, făcu ea din nou. Bine. 

Stafia nu zise nimic, dar, deodată, Wasp nu mai rezistă. 

— Ai spus că a fost torturată până la moarte, se repezi ea. 
Asta e... 

— Când mai rămăseserăm doisprezece, ne-au împărţit în 
perechi, zise stafia încet. Nu ca să ne ajutăm unul pe altul. Ca să 
informăm unul despre altul. Cine se îmbolnăvea. Cine devenea 
periculos. După ce ea a... 

Vocea i se stinse. Când vorbi din nou, în glasul lui se citea o 
sfidare, sfidare și mândrie. 


— N-a mers chiar cum voiau ei. Dar, pe de altă parte, toți 
ceilalți mureau și nu mai conta. Totuși, tot timpul, ne-am 
acoperit unii pe alții, doar... salvându-ne, cu rândul, unul pe 
celălalt. Asta, zise el, cu ochii pe pata de sânge, a fost rândul ei. 
Ultima dată. Împături restul hârtiei de-a lungul îndoiturilor uzate 
și îl băgă în buzunar. Acum e rândul meu, spuse. 


Wasp se așeză, cu cuțitul de recoltat într-o mână, cu bucăţica 
de hârtie pătată cu sânge în cealaltă. De data asta, se așeză în 
așa fel încât, dacă i-ar fi scăpat iar din reflex cuțitul sau s-ar fi 
prăbușit din nou, și cuțitul, și ea ar fi aterizat în siguranţă pe 
mușchi. Avea încredere că stafia o să aibă grijă să nu cadă 
cuțitul sub ea. 

Mostra ei nu era sânge de stafie. Cel puţin, nu era la vremea 
când fusese vărsat. Cuţitul ar putea să nu fie în stare să-l 
descifreze. Wasp trase adânc aer în piept. Nu avea decât o 
singură cale să afle. 

Își propti cuțitul de recoltat într-o mână și înfășură cu grijă 
hârtia în jurul lui, cu sângele pe lamă. Inchise ochii și aşteptă. 

Nu se întâmplă nimic. 

Răsuflă repede: exasperare și ușurare. 

Ușurare? 

Apoi își dădu seama de unde i se trăgea. Sigur că voia s-o 
găsească pe Foster, să rezolve enigma, să termine înainte să-i 
expire timpul și să rămână blocată aici, jos, pentru totdeauna, 
iar Foster să fie pierdută pentru totdeauna, dar era genul de 
dorință pentru care ar fi trebuit să-și vândă ochii Telalului, 
pentru că n-avea nicio șansă să o îndeplinească de una singură. 

Dar să zicem că reușea. Să zicem că o găsea pe Foster. 
Perspectivele ei ulterioare nu erau promițătoare. S-ar fi putut 
lupta să se elibereze de preotul lui Catchkeep și să fugă în Moloz 
până găsea alt oraș mizerabil unde să se ascundă, sau, dacă nu, 
să moară de foame. Asta era tot ce putea spera. 

În același timp, totuși, preotul lui Catchkeep nu era aici. 
Molozul nu era aici. Orașele mizerabile nu erau aici. Lumea de 
deasupra, pusă alături de lumea de dedesubt, părea anostă și 
ștearsă, cea mai puţin reală dintre ele. 

Și, oricât de lipsită de speranţă știa că e căutarea asta, pentru 
prima dată de când își putea aminti ea, se simţea bine. 

— Nu merge, observă stafia. 


— Mda, zise Wasp. Văd și eu. Ținând hârtia pe cuţit cu o 
singură mână, se ridică de pe mușchiul umed. Păi, uite. 

Se întinse să desfacă hârtia din jurul lamei. Si cu asta, gata cu 
ideile care funcționează. Stânjenită și dezgustată. Dacă asta era 
tot ce putea face... 

Mâna liberă atinse pata de sânge și ea tresări. 

Tânguirea ascuțită a unui motor, foc de arme de calibru mic 
și, peste ele, vocea lui Foster. Râzând. „Ei cred că sunt destepti. 
Foarte bine, jucăm cum vor ei.” Tânguirea motorului își schimbă 
tonalitatea și i se alătură un alt sunet, pe care Wasp nu-l putea 
identifica. „Pornim. ” 

Wasp se dădu înapoi și zgomotele dispărură. 

Clipi și împunse iar hârtia. 

Vocea unui băiat, de vreo zece ani. Wasp, care văzuse 
camera cu douăsprezece paturi, îl recunoscu. 

— La ce te zgâiești acolo? 

— Nu mă zgâiesc, zise o fată. 

Wasp recunoscu și vocea ei. 

— Îmi puneam o dorință. Taci o clipă. 

— Faci des asta? 

Dispreț total. 

— Îți pui dorinţe? 

— Chiar îti pasă? 

O pauză, fie el, fie ea ridicând din umeri, pentru că apoi ea 
zise: 

— De când ne-au adus aici. Aceeași dorință, aceleași stele. 

O altă pauză, în care ea probabil că arăta ceva. 

— Acolo. Si apoi, tragi o linie printre astea două, ajungi la 
Steaua Nordului. M-a învătat mama. Ínainte să moară. Oamenii 
făceau... 

— Ce dorintă ti-ai pus? 

În vocea lui Foster se citi o grimasă, furioasă si tristă. 

— De parcă ti-aş spune. 

Și dispăru. Wasp privi de la mâna ei umezită de mușchi la 
pata de sânge și înapoi, apoi în sus spre stafie, cu ochii mijiţi. 
Cât de ușor era în stare, potrivi învelișul de hârtie pe lamă, apoi 
își linse vârful degetului și îl apăsă pe hârtie. 

— Fac pariuri pe noi, zise Foster. 

Părea un pic mai mare aici, cel mult treisprezece ani. Vocea 
era ridicată, ca și cum voia să se facă auzită, dar exista un 


subințeles care tot răzbătea, furie sau oroare. 

— Cine reușește să scape de boala asta. Cine nu. Au totul 
scris. Am văzut. A 

Glasurile altor câtiva copii, murmurând la un loc. Intrebându- 
se dacă să o creadă. Vrând să-și afle cotele. Unul dintre ei tușea 
rău. 

— Ei, Foster, se auzi vocea unei femei, ti s-a spus iar și iar 
despre aceste scorneli de... 

— Directorul-a pierdut o mie pe Salazar săptămâna trecută, 
strigă Foster, acoperind-o, iar Wasp cunoștea tăcerea care 
îngheță după asta. 

Era tăcerea care urma după ce era pomenită o moarte pe 
care n-aveau voie s-o plângă. 

— lar Sorensen, să zicem că nu e deloc fericită de tusea aia. 

— Catherine, zise femeia, îngrijorată, e clar că ești supărată. 
Esti obosită? Ti-e foame? Ai avut o zi... 

— Nu suntem deosebiți, tipa Foster. Nu contează ce zic ei. 
Martinez era deosebită. Tanaka era deosebit. Salazar era 
deosebită. Stiti ce suntem? Suntem doar cei care nu au murit. 

Wasp reveni; era îngreţoșată, zguduită, cu pulsul bubuindu-i 
în urechi. Privind oriunde, numai la stafie, nu. Gândindu-se la 
copilașul mort pe care-l văzuse mai devreme, legat în 
cearșafurile alea, sângerând - spera - în somn. Gândindu-se și 
la cei care făceau pariuri în ziua alegerii Arhivistei, cum săriseră 
la ea pentru că le stricase spectacolul, iar Catchkeep nu-i 
trăsnise. 

Vorbiră amândoi în același timp. 

— Spune-mi, zise stafia. 

— Apă, zise ea. 

Pentru o clipă, stafia păru nedumerită. 

— N-ai putea să fii ceva mai puţin criptică? 

În glasul lui, scăzut și spart, se simțea o urmă de teamă, ca și 
cum s-ar fi străduit să-și aducă aminte ce nu-și putea aduce 
aminte. 

— Nu, zise Wasp. Nu voiam să zic... Scoase un sunet de 
exasperare și începu din nou: Sângele e prea uscat. Fără apă, 
sunt doar voci. Apa... 

Cercetă bucăţica de hârtie, deja așa de veche și de uzată, 
care începea să se destrame unde o umezise. Se sili să 
întâlnească privirea stafiei și o susţinu. 


— Cred că o să meargă doar o dată. 

— Dar ești sigură că o să meargă. 

Wasp închise ochii și expiră. Era mult prea ușor să se pună în 
pielea stafiei. Era blocată aici pentru veșnicie. Era doar o 
chestiune de timp până când hârtia avea să fie distrusă, arma 
pierdută, sabia zdrobită și tot ce ar mai fi rămas era o memorie 
care deja făcea tot ce putea să-l trădeze. 

Se întrebă cum trebuie să fie să fii așa de nemilos de capabil - 
mai puţin acolo unde era mai multă nevoie. Imediat ce gândi 
asta, își dădu seama că poate stabili o relaţie personală. 

Putea cel puţin să-i spună adevărul. 

Dar nu putea da înapoi acum. Avea nevoie de dispozitiv. 

— Mda, zise. Sunt sigură. 

Stafia dădu din cap ferm. 

— Fă-o. Apoi privi în altă parte: Oricum, nu-i decât o hârtie 
veche. Am purtat-o cu mine destul de multă vreme. 

Wasp ar fi avut multe de spus, dar le ţinu pentru sine și o 
porni către iaz. 

Mușchiul ud de lângă dealul de stâncă abrupt era mai 
alunecos decât crezuse. Până ajunse jos, aproape căzu de două 
ori. 

Găsi un punct la malul apei, cât putea de departe de crinii 
care nu prevesteau nimic bun, aproape de o piatră potrivită. 
Acolo suferi un atac brusc de onestitate. 

— Ultima șansă să dai înapoi. 

Stafia își încrucișă braţele și îi răspunse cu o privire fixă. 

— Bine, zise Wasp. Asta e. 

Netezi hârtia pe piatra stropită de apa iazului și așeză cuțitul 
de recoltat lângă ea. Umezeala începu imediat să pătrundă în 
pata de sânge. Trebuia să fie atentă. Prea puţină apă, și ar fi 
trebuit să încerce din nou, dar știa ce risc de a distruge hârtia își 
asuma la fiecare încercare. Prea multă apă, și se putea dizolva. 

Când pata se întunecă suficient, ridică hârtia și o așeză peste 
lamă. Se lipi și se despică, dar umezeala o făcu să adere pe 
lamă și prinse fâșiile între ele, cel puţin pentru scurtul moment 
de care avea ea nevoie. 

Pentru o clipă se opri, cu mâna pentru cuţit stăruind deasupra 
plăselelor. Era iremediabil încleiat și murdar de sângele stafiilor 
câinilor a căror blană ajunsese să învelească mânerul. Trase aer 
în piept ca să se calmeze și îl expiră încet. 


— Am intrat. 
Capitolul paisprezece 


— ...fază a educaţiei voastre, zicea femeia din capătul sălii. 

Avea o voce răsunătoare și limpede. Pantofii se auzeau clar 
pe podea. Părea foarte, foarte obosită. 

În faţa ei, stăteau la pupitre unsprezece copii. O urmăreau din 
ochi, patru pași și o întoarcere. La tâmple aveau atașate fire, 
care intrau pe sub gulerele bluzelor. Aveau poate vreo șapte 
ani. 

— Dar înainte să începem. Cine poate să-mi spună cum 
funcționează o grădină? 

Se ridicară câteva mâini șovăielnice. 

— Ayres, zise femeia. 

Un băiat coborî mâna și vorbi. 

— Plantezi seminţe și le uzi. Au nevoie de pământ... și soare... 

— Foarte bine, Ayres. Femeia zâmbi. Plantezi mu/te seminţe, 
da? 

Câteva încuviinţări din cap. 

— Dar nu pot înflori toate, așa că trebuie să le rărești. Știţi ce 
înseamnă asta? 

Wasp se gândi la stafie, spunând rată de supraviețuire de 
patru la sută. Se gândi la marea de zgârieturi de pe podeaua din 
jurul celor douăsprezece pătuțuri. 

— Elimini răsadurile necorespunzătoare, mai slabe, pentru 
binele celor sănătoase, spuse femeia. Primesc mai multe 
substanţe nutritive, mai multă lumină. Cresc mai puternice. Mai 
înalte. Mai promițătoare. O grădină frumoasă. 

Își îndreptă spre ei toată forţa zâmbetului. Ei îi răspunseră, 
câţiva dintre ei, dar Wasp zări neîncredere în ochii lor. Incepu să 
se întrebe dacă rărirea acelor paturi era treptată sau se 
întâmpla dintr-odată, lăsându-i pe ocupanţii celor douăsprezece 
rămase să găsească o cale să doarmă într-o încăpere plină de 
ecouri neașteptate, ca o peșteră. 

— În cazul grădinilor e trist, continuă femeia, că, în ciuda 
eforturilor grădinarului, unele plante mor. Dar credeţi că 
plantele sunt triste din cauza asta? 

— Nu? spuse o fată. 

Femeia o privi, iar ea tresări. 


— Nu, acesta e răspunsul corect, Martinez, zise femeia. Nu le 
pasă. N-are cum să le pese. Nu le interesează decât propria 
supravieţuire. Dacă n-o fac, ar muri și ele. Acum. 

Din nou zâmbetul acela. 

— Vreau să închideți cu toţii ochii și să ascultați. 

— Da, doamnă director, spuseră toţi în cor. 

Unii ochi se închiseră imediat, dar mulţi ezitară. 

— Să știți că nu mă păcăliţi, rosti femeia. Închiși de tot. Și nu 
doar întredeschiși. Relaxaţi-vă. Ascultați. 

Ridică vocea liniștitoare, care suna suficient de asemănător 
cu glasul de îmblânzire al preotului lui Catchkeep ca s-o facă pe 
Wasp să se cutremure. 

— Voi nu sunteți doar niște copii obișnuiți. Sunteţi deosebiți. 
Sunteţi de neînlocuit. Când vom termina, veţi fi supereroi. V-ar 
plăcea? 

— Da, doamnă director, spuseră ei, cu mai mult sau mai puţin 
entuziasm. 

— Veţi primi misiuni importante - misiuni pe care nimeni 
altcineva, nici chiar soldaţii adulţi, nu le pot îndeplini. Unele 
dintre aceste misiuni vor fi periculoase și e posibil să vă vedeți 
unii pe alții având probleme. Când se întâmplă așa ceva, veți fi 
ca plantele despre am vorbit. Dacă vedeți pe cineva că are 
probleme, nu îl veţi ajuta decât dacă vi se spune. Veţi face tot 
ce puteți ca să rămâneţi în siguranță. Aduceţi-vă aminte că 
sunteți deosebiți. Nu puteți fi înlocuiţi. Mai bine să pierzi unul 
decât să riști doi. Spuneţi și voi. 

Copiii repetară. 

— Din nou. 

O făcură din nou. 

— Acum deschideţi ochii. 

li deschiseră, iar femeia ţinea un fel de tăbliță, asemănătoare 
cu cele pe care le văzuse Wasp deasupra paturilor copiilor. 
Aceasta era cât palma lui Wasp, de grosimea câtorva pagini de 
însemnări de teren, și cu mai multe butoane. Își trecu privirea 
peste pupitre. Un deget urmă privirea, bătând în aer deasupra 
fiecărui cap. Unde se oprea, îl îndoia ușor. 

Un băiat se apropie, tremurând vizibil. În capătul încăperii, 
femeia se aplecă în faţa lui, punându-i mâinile pe umeri și 
privindu-l drept în ochi. 

— Vreau să știi, spuse ea, că nu-mi face plăcere. 


Și îl apucă de un smoc de păr, îi trase capul pe spate și îl lovi 
cu pumnul drept în față, de cinci ori într-o clipă, înainte de a-l 
lăsa să cadă. Zăcea acolo, cu sângele care-i curgea din nas și 
din buză, din colţul ochiului. Încercă să se ridice, dar nu reuși. 

Opt dintre ceilalţi zece copii erau în picioare. Patru dintre ei 
priveau muţi, în stare de șoc, dar ceilalți patru ţipau la femeie să 
se oprească. Trei dintre ei fugeau spre partea din faţă a 
încăperii. Femeia le aruncă o privire, apăsă opt butoane de pe 
panou, iar cei opt copii căzură grămadă, zvârcolindu-se la 
pământ, agăţându-se de firele de pe capete, ţipând gâtuit. 

Femeia apăsă un alt buton și ceea ce li se întâmpla se opri. 

— Salazar și Tanaka, zise ea, zâmbindu-le celor doi copii care 
rămăseseră la locurile lor. Părea să răsufle destul de greu. 
Foarte bine. Aţi câștigat fiecare câte un biscuit. Restul... 

Se aplecă, îl ridică pe băiatul care se clătină pe picioare, îi 
scrută cu privirea pe copii, îl dobori din nou, lovindu-l cu pumnul 
la baza gâtului. Băiatul se rostogoli, icnind după aer. 

Cinci dintre cei opt copii se învăţaseră minte și rămaseră pe 
loc de data asta. Ceilalţi trei li se alăturară rapid. Un băiat se 
lovi cu capul de colţul unui pupitru în timp ce cădea pe jos. De 
data asta, femeia îi lăsă să zacă agitându-se o jumătate de 
minut întreagă. Unde loveau podeaua cu picioarele, se crăpa. 

Data următoare, un singur copil rămase în picioare. O fetiță. 
Era micuță, dar Wasp o recunoscu de la paturile albe, din 
camera cântătoare. Își mușcase limba, sau poate buza. Îi curgea 
sânge din gură. În ochii ei nu se vedea furie, ci doar hotărâre 
lucidă. Glasul stafiei în mintea lui Wasp: Când mai rămăseserăm 
doisprezece, ne-au împărțit în perechi. N-a mers chiar cum 
voiau ei. 

— Mă  dezamăgești, Foster, zise femeia, cu tristețe 
neprefăcută, și puse ușor un deget pe buton. 

Foster era cu capul în jos, cu umerii împinși în faţă, ca și cum 
ar fi mers împotriva unui vânt puternic. Apucă să facă doi pași 
înainte să cadă. Cuprinsă de convulsii, vomită și se răsuci cu 
fața direct în vomă. Nu-i veni nimeni în ajutor. Wasp nici nu-și 
mai dădea seama cât timp o lăsă femeia acolo, bolborosind, 
incapabilă să scape. 

— Asta se întâmplă, le spuse femeia copiilor. Asta se întâmplă 
când pierzi din vedere ce este cel mai important. 

O deconectă pe Foster. Foster nu se mișcă. Nici băiatul. 


Ceilalţi copii se târâră înapoi la pupitrele lor, mișcându-se ca 
niște bătrâni în miniatură. Își feriră ochii de cei doi rămași pe 
podea. 

Oftatul femeii era sincer, venit din fundul sufletului. 

— Să zicem că asta a fost o misiune reală, zise ea. Una dintre 
treburile periculoase despre am discutat. Și acum, în loc de un 
mort - îndreptând un deget către băiat - avem doi. Doi pe care 
nu-i putem înlocui. Mai bine să pierdem unul decât să riscăm 
doi. Spuneți și voi. Mai bine să... 


„„„Și viziunea se poticni și apoi se relua, schimbată. Wasp era 
înapoi în oraș, la aceeași intersecție a străzilor largi. 

— Lasa-mă cincisprezece minute, zise Foster și lovi cu cizma 
cel mai apropiat trup. Ai grijă de tipii ăștia pân' se trezesc. 
Gândește-te. O să mă întorc. Și atunci putem lăsa toate astea - 
făcu un gest către trupuri, intersecție, oraș - în urmă. De tot. 

Chipul i se aprinsese cu o nouă pornire de speranţă. 

— Poţi să-ţi imaginezi măcar? 

— Tâmpită, zise el și își întoarse privirea. 

Foster râse, deși ochii ei nu râdeau, și o luă la fugă. 

Țâșni pe o stradă laterală, unde clădirile înalte de pe ambele 
părţi acopereau soarele. Merse până ajunse la o baricadă veche 
prăbușită, făcută din cărămizi cenușii mari, firme de magazine, 
gunoaie, saltele și carcase de vehicule cu roţi, care, deși 
fuseseră înnegrite de foc la un moment dat, încă mai arătau de 
sute de ori mai bine decât urmele ca niște fosile pe care le 
văzuse Wasp, câteodată, cu o viaţă în urmă, acasă. Arhivista din 
Wasp, cea care făcea însemnări de teren, cea care dezlega 
misterele istoriei, se surprinse căscând gura. 

Foster era ghemuită printre ruinele baricadei. Era uriașă. Se 
întindea pe toată lățimea aleii și probabil că, înainte să cadă, 
avusese câţiva metri grosime și fusese de două ori mai înaltă 
decât ea. Aruncă o privire rapidă în susul și în josul aleii, apoi 
scoase un dreptunghi mic și plat din gulerul hainei și își apăsă 
pe el vârful degetului. Obiectul clipi slab, scoase câteva 
clinchete ușoare în succesiune rapidă, dădu la iveală o elice și 
se ridică ușor din palma ei. Ea urmă scânteierea plutitoare slabă 
și semnalul de trei note repetat până în interiorul dărâmăturilor, 
unde notele deveniră tot mai rapide, până când obiectul se lăsă 
pe o grămadă de gunoi dintr-un container de plastic răsturnat. 


— Trezește-te-și înveselește-te, șopti ea spre grămada de 
gunoi, apoi îngenunche și ridică o parte din ea în braţe. 

În timp ce o ridica, nu mai semăna așa de tare cu un braţ de 
gunoi și începu să arate mai mult ca un cocon cam de 
dimensiunile unui copil încovrigat pe o parte. Arăta ca trupul 
camuflat în pânza de păianjen pe care îl lăsase Wasp în urmă în 
vârful Dealului Execuţiei, deși mult mai mic. Probabil cântărea 
cel puţin o treime din greutatea lui Foster, dar ea îl ducea cu un 
braţ ca și cum ar fi fost o pernă din pene. Ostaticul, se gândi 
Wasp. 

Mult în urmă, dispozitivul era cocoţat pe o amestecătură de 
cărămizi carbonizate și își cânta nerăbdarea. Când Foster pocni 
din limbă spre el, îi sări pe braţ și se cuibări înapoi în gulerul 
hainei. Între timp, ea se ghemuise ca să pipăie cărămizile de la 
nivelul solului. După o clipă, își vâri degetele sub o margine și 
trase. Se auzi un șuierat slab când ieși aerul din ceva, iar o parte 
dintre cărămizile căzute se făcură albicioase. Își flutură braţele 
în lateral și în mână îi apăru o altă chestie ca o pânză de 
păianjen. O strânse într-o palmă și o băgă în buzunar. 

Dedesubt era un vehicul care nu semăna cu nimic din ce 
văzuse Wasp vreodată, acasă sau în orașul ăsta vechi și ciudat. 

N-avea roţi. N-avea niciun sistem de ghidare vizibil. Era de 
mărimea potrivită pentru Foster, așezată, și cu ostaticul atârnat 
în faţa ei. Se aplecă înainte pentru a se uita ţintă într-o bandă de 
lumină roșie intermitentă pentru pornire, iar vehiculul se trezi la 
viață zbârnâind sub ea, plutind la cincisprezece centimetri 
deasupra străzii. 

Nişte lumini de poziţie apărură în jurul unui fel de dom de 
mărimea unei palme, pe care puse mâna, cu vârfurile degetelor 
potrivite în niște mici adâncituri așezate în jurul conturului 
acestuia. Mișcă ușor mâna, iar vehiculul se lansă în stradă într-o 
liniște completă, evitând resturile... 


„„„Wasp se afla într-o încăpere ciudată, la fel de mare și de 
goală ca depozitele orașului la sfârșitul unei ierni grele. De-a 
lungul unui perete stăteau opt copii, nemișcaţi și tăcuţi, alături 
de un bărbat în uniformă. Şase dintre copii erau, în mod vizibil, 
mai mult sau mai puţin bolnavi, pleoștiţi, cu ochii sticloși și 
acoperiţi de o sudoare lipicioasă, dar stăteau cât de drepţi erau 
în stare. 


Bărbatul citea de pe o tăbliță ţinută în mână. 

— Salazar, Foster, zise el. E rândul vostru. 

Două fete pășiră în faţă. Lui Wasp i se păru că ar fi 
recunoscut-o pe Foster chiar dacă bărbatul nu i-ar fi spus pe 
nume. Cealaltă, Salazar, avea pielea măslinie și smocuri de păr 
negru. O rană deschisă și umflată îi acoperea cea mai mare 
parte a unuia dintre obraji și câteva mai mici se întindeau pe 
aceeași parte a gâtului. Ochii îi luceau de febră. Fetele se 
duseră la un rastel metalic, luară săbii de lemn de antrenament 
și se așezară faţă în faţă în mijlocul încăperii. 

Wasp își aminti în mod neplăcut de duelul în nisip din ziua 
alegerii Arhivistei. Singurele diferențe păreau să fie că aici era 
vorba de copii de vreo doisprezece ani, văzuse și băieți, și fete, 
iar pe podea nu era sânge. 

Salazar stătea în spatele sabiei de antrenament, clătinându- 
se ușor, dar privind cu dușmănie, cu gura strânsă. Priza pe sabie 
era nesigură, din cauza unei excrescenţe care părea calcificată, 
crescută între degetele de la mâna dreaptă, aproape lipindu-le 
între ele în unele locuri. Se vedea că cineva încercase s-o 
extirpe cel puţin o dată, dar crescuse la loc. Din gât îi ieșeau 
zgomote ușoare, din cauza tusei pe care încerca s-o înăbușe. 
Foster se încrunta la Salazar, cu interes sau îngrijorare. 

Bărbatul în uniformă suflă în fluier, iar Salazar se aruncă 
asupra lui Foster. 

— Rapid, foarte rapid, dar nu suficient de rapid. Foster păși 
agil în lateral, lăsând-o pe Salazar expusă - și nu contraatacă. 
Salazar se împiedică, blestemând, și tusea pe care o înăbușea 
izbucni. Suna a tuse productivă. Dură aproape un minut. Scoase 
o batistă din buzunar și scuipă în ea, ţinând mâna aproape de 
buze și strângând imediat batista. Dar Wasp tot apucă să vadă 
cheaguri roșu-închis prinse în colţul gurii. 

Le văzu și Foster. Băgă sabia de antrenament la brâu și stătu 
cu mâinile ridicate, un gest pe care chiar și Wasp putea, peste 
secole, să-l înțeleagă. 

— Mia, trebuie să te duci la doctor, spuse ea blând. 

— Nici gând, zise Salazar. Dacă tu poţi să lupţi, pot și eu să 
lupt. Nu ești mai bună decât mine. 

Fără să-și ia ochii de la Salazar, Foster ridică vocea ca să i se 
adreseze bărbatului în uniformă aflat lângă perete. 

— Domnule, Agentul Salazar are nevoie de îngrijire medicală 


urgentă. 

Lui Wasp i se părură ciudate niște cuvinte atât de serioase 
spuse cu vocea unei fetițe așa de mici. Agentul. Fetele abia îi 
ajungeau până la umăr lui Wasp. 

— Daţi-i punctul. Cedez meciul. 

Se întoarse și ieși de pe teren. 

— A, nu, nu cedezi, strigă Salazar și fugi din nou după ea, 
agitând sabia de antrenament în sus, spre capul lui Foster, în 
jos, spre genunchi, împingând vârful spre gâtul și burta lui 
Foster. 

Foster evită toate loviturile. Salazar strigă în continuare, cu 
vocea îngroșată de furie, atacurile ei pierzându-și concentrarea 
și acuratețea până într-atât încât era cu trei pași în urma lui 
Foster și lovea cu sabia de antrenament ca și cum ar fi tăiat prin 
aer lemne de foc, undeva la nivelul capului. 

— Nici măcar nu pricepi! Uită-te la noi! Uită-te la asta! 

Salazar aruncă sabia de antrenament pentru a se trage deo 
șuviţă de păr. Se rupse ușor și îi rămase în mână. O aruncă spre 
Foster. 

— Uită-te la asta! 

Își ridică mâinile, pentru ca Foster să poată vedea unde îi 
căzuseră trei unghii, iar în locul lor se scurgea un lichid rozaliu. 
O cuprinse o nouă chintă de tuse și se îndoi, înecându-se, 
scuipând sânge, în timp ce bărbatul în uniformă începu să strige 
în tăblița lui după un medic. 

Foster alergă s-o prindă. Salazar o îmbrânci cu ultimele puteri 
și căzu pe spate, smucindu-se pe podea de lângă Foster, iar 
picioarele pe care le târa așternură o dâră negru-roșiatică. 
Foster o trase oricum, o trase și o ţinu în timp ce Salazar o lovea 
fără forţă. 

— Ce ești tu? spunea Salazar. 

Vocea ei era mai moale acum, deformată și umedă, ca și cum 
ar fi avut un burete ud în gât. Avea lacrimi în ochi, dar nu le lăsa 
să curgă. 

— Suntem morţi. Suntem morți cu toţii. O știm cu toții. Și 
atunci de ce tu ești bine? Tu și celălalt, de colo. 

Aruncă o privire urâtă către ceva de lângă perete. 

— De ce nu sunteți la fel ca noi? Sunteţi măcar umani? De ce 
nu vă ucide și pe voi? 

Respirația îi devenea tot mai sacadată, până când avu 


suficient aer să ţipe. 

— De ce nu vă omoară... 

A treia chintă de tuse fu și mai rea. Tusea o prinse cu colții și 
o zgâlțăi cum zgâlţâie câinele un şobolan, iar când medicii o 
puseră pe targă, avea buzele albastre din cauza lipsei de 
oxigen, iar ochii erau roșii din cauza capilarelor care se 
spărseseră în timp ce tușea. 

Foster stătea holbându-se la petele de pe podea din locul 
unde se aflase Salazar. 

— Nu știu, le șopti ea, cu ochii larg deschişi și cu o urmă roșie 
de palmă pe obraz... 


„Și Foster stătea la o masă. Pe ea se afla o cutie neagră 
destul de mică și un teanc de hârtii care semănau mult cu 
partea de deasupra a celei pe care o purta stafia: imagini mari, 
cuvinte tipărite deasupra și dedesubt. Lângă ea stăteau doi 
bărbaţi. Purtau costume închise la culoare. Wasp nu-i mai 
văzuse înainte. 

Foster avea încheieturile mâinilor, coatele, gleznele și 
genunchii încătușaţi de scaun și curele late peste piept, talie și 
partea de sus a coapselor. La rândul lui, scaunul era fixat în 
podea. 

— Sper că o să te răzgândești, spuse unul dintre bărbaţi. Am 
auzit că vouă, ăstora din Paspartu, vă reduc capacitatea 
receptorilor nervoși. Asta îngreunează... interogatoriul... eficient. 
N-am știut niciodată dacă e adevărat. Ei, bine. În fiecare zi afli 
câte ceva nou. 

— Haide, Catherine, zise celălalt. Pot să-ţi spun Catherine? 
Uite, îţi oferim o cale de scăpare. Acceptă. Dă-ne ceva util. 
Ascultă, ţi-am citit dosarul. Știm ce vă făceau în Paspartu. Lucru’ 
dracului. Patruzeci și patru de eșecuri, două succese. Doi 
supraviețuitori. Genul ăsta de lucruri, știi tu, îi apropie pe 
oameni. li face mai greu de despărțit. 

— Termină cu telenovelele, bine? zise primul bărbat. Haide s- 
o facem să cedeze și să plecăm de-aici. Chestia asta îmi ocupă 
pauza de prânz. 

— Taci din gură o clipă, zise al doilea. 

Tonul lui deveni mai stăruitor, mai înțelegător. Se așeză, ca să 
ajungă la nivelul ochilor ei. 

— Pune-te în locul nostru, Catherine. Trebuie să înţelegi că, 


atunci când acești doi supraviețuitori apar într-o grămadă de 
subordonați de-ai lor scoși din luptă, e greu de crezut că eo 
coincidență... O lăsă să se gândească o clipă. Dacă lucrează cu 
tine, o să ajungi să mori în cazul în care îl protejezi. Dar dacă e 
așa... și tu declari oficial asta... 

— L-ai cunoscut? Râse Foster cu amărăciune. Să lucreze cu 
mine. El m-a dat pe mâna voastră! Asta ar trebui cumva să-mi 
inspire sentimente așa de prietenești încât să trec prin tot circul 
ăsta al vostru ca să-l protejez pe el? Mi-a arătat foarte clar de 
partea cui e. Pufni. Bănuiesc că antrenamentul de docilitate sau 
cum îi ziceți voi a prins mai bine la el decât la mine, eh? 
Ticălosul e sută la sută incoruptibil. Credeţi că-i pasă vreun pic 
de... 

— Ar trebui să-l aducem și pe el, zise el. Să vadă ce ai ajuns. 

Mâinile lui Foster se încordară pe brațele scaunului. Braţele 
scaunului, din oţel solid, se îndoiră ca hârtia când le strânse. 
Când observă, slăbi strânsoarea. 

El râse înfundat. 

— Ar trebui să vezi și tu cu ochii tăi. Se ridică, scuturând din 
cap: Am terminat aici. De-acum tu ești șeful. 

Primul bărbat stătea într-un colţ, cu mânecile suflecate, cu 
haina aruncată peste spătarul unui scaun. Avea o mănușă 
lucioasă pe una dintre mâini și înfășura încet în jurul ei un lanţ 
care arăta ciudat, gros de două degete. Când ajunse în faţa lui 
Foster, răsuci încheietura mâinii, lăsând liberi câţiva metri de 
lanț. Apoi făcu ceva cu partea înfășurată a lanţului și toată 
chestia aia începu să băzâie, devenind albastră și fiind 
străbătută de curent electric. 

Foster aruncă o căutătură de la dispozitiv la el, 
neimpresionată, apoi întoarse ochii. Privirea îi căzu pe teancul 
de hârtii de pe masă. Wasp o urmări, iar ochii i se măriră când o 
recunoscu pe cea de deasupra. Foster se uită fix la fotografia de 
pe hârtie pentru o clipă și ceva îi împietri pe chip, apoi își dezlipi 
privirea. 

— Uite, ţi-am spus... 

Lanţul sfâșie aerul, șuierând, și o lovi pe o latură a capului, 
zgâlţâind-o într-o parte în scaun. Și Wasp, și Foster ţipară, o 
dată, și apoi își înăbușiră ţipetele - Wasp mușcându-și buza și 
privind fix, Foster, trăgând tremurat aer printre dinţi. 

— Bănuiesc că nu o reduc chiar așa de mult, zise bărbatul. 


Pâri la urmă, tre’ s-ajung acasă la cină. 

Wasp pierdu șirul loviturilor până când interveni partenerul 
lui. 

Se lăsă pe vine în faţa lui Foster, o lăsă un moment să se 
adune înainte să vorbească. Ea își înghiţi saliva și înălţă capul. O 
parte a feței era o baie de sânge de la fâșia de piele care se 
jupuise de pe frunte și îi atârna peste un ochi. Il privea drept cu 
celălalt, așa umflat cum era. 

Wasp văzuse odată pe cineva lovit de trăsnet. Exact așa arăta 
masa de arsuri de pe fața lui Foster. Dinspre ea venea un miros 
de carne friptă. 

— Eşti incredibilă, zise el, cu respect real în glas. Ştiam că așa 
o să fii. Ești Paspartu. Ești o mașinărie. 

Scoase o batistă și începu să-i tamponeze rănile supurânde 
de la cap. Ea scuipă un dinte spre el. 

— la te uită, zise el, încântat. lei drept în faţă cafteala naibii și 
pur și simplu nu-ți pasă. Uită-te la ea, îi spuse partenerului său. 
Asta-i disciplină. Căutăm puncte sensibile care nu există. Acum, 
se întoarse el înapoi către Foster, știi, asta m-a pus pe gânduri. 
Dacă aș fi în locul tău, Catherine, adică să n-am nimic pe lume 
care să fie al meu, dincolo de terenul clădirii ăsteia, nimic 
altceva decât un pat de campanie și un dulap și capacitatea 
evident extrem de impresionantă de a flutura o sabie extrem de 
scumpă... unde ar fi punctele mele sensibile? 

Wasp se uită la Foster și i se întoarse stomacul pe dos. Se 
arătase pe chipul ei doar o fracțiune de secundă, nu mai mult, 
dar era acolo. Wasp îl văzuse. 

Foster știa ce urmează și, orice ar fi fost, o speria. 

Văzu și bărbatul. Acum se ridică, zâmbind. 

— la să aruncăm o privire la mâinile astea faimoase, nu... 


— „pentru mine, Foster, spunea stafia. 

Tonul lui era cel pe care Wasp îl auzise la moașă când trebuia 
să calmeze câte o fată care sângera, înainte să-i sară inima de 
una singură din piept. 

— Foster. Mă auzi? 

Incăperea era cea unde văzuse Wasp copiii antrenându-se cu 
săbii de lemn. Arăta la fel, doar că sângele lui Salazar fusese 
curățat și, în afară de cei doi, nu se mai afla nimeni acolo. Foster 
se trăsese într-un colț, cu ochii larg deschişi, ţipând incoerent 


spre ceva ce Wasp nu putea vedea. Orice ar fi fost, era cu vreun 
metru și jumătate mai înalt decât Wasp, dacă se lua după 
unghiul în care privea Foster. 

Stafia îngenunche lângă ea, cu sabia peste genunchi. Erau, 
mai mult sau mai puţin, de vârsta lui Wasp. 

— Nu e real, șuiera el la Foster. E din cauza febrei. Arzi toată. 
Orice vezi, nu e real. 

În timp ce vorbea, își cresta dosul palmei stângi cu vârful 
sabiei, trecând cu grijă lama printre tendoane, răsuflând greu 
printre dinți pe măsură ce tăia mai adânc, dând la iveală, 
pierzând din ochi, apoi dezgropând un cip argintiu dur, de 
mărimea și grosimea unei unghii. Wasp privi uimită, incapabilă 
să priceapă cât de greu trebuie să fie pentru cineva cu o 
asemenea forţă ridicol de mare să facă o treabă atât de 
delicată. 

Când termină, luă mâna lui Foster. Ea nu păru să observe. 

— Încearcă să nu te miști, zise el, apoi îi fixă mâna de podea 
și începu să taie. 

Ea încercă să sară în picioare, împroșcând cu sânge, cu o 
unghie prinzându-se și jupuindu-se prea ușor. Privirea îi era 
țintuită pe ceva aflat în apropierea tavanului. Cu oarecare efort, 
el o trase în jos. Părea că are nevoie de toată forța ca s-o ţină 
acolo. Ochii îngustați la rana de pe spatele mâinii ei, unde Wasp 
putea zări o licărire argintie. El dădu deoparte sabia și continuă 
cu vârful degetului. Încă vorbind, deși nu folosea la nimic. 

— Foster, ești bolnavă. Ai halucinații. 

Ea se zbătu să scape de el, care era stropit de sângele ei și al 
lui, dar cipul fusese scos. El scotoci în buzunar, fără să se uite, 
căutând dispozitivul cu care vindecase glezna lui Wasp, și 
închise rana de pe mâna lui Foster, apoi și pe a lui. Puse ambele 
cipuri pe pământ și le zdrobi sub talpă, apoi își recuperă sabia. 

— Nu putem rămâne aici. 

Foster începea iar să ţipe. 

— Îmi pare rău, îi spuse el și îi puse mâna la baza gâtului, și 
totul se întunecă. 

Ea se trezi în altă încăpere - mică, fără ferestre, doar cu niște 
rafturi grele de oțel prinse în pereţi. Era mai frig, mai umed, 
părea mult mai adânc sub pământ. Stafia o așeza jos, încuind 
ușa. Luă ambele pistoale și ambele săbii și le puse pe raftul aflat 
cel mai sus și cel mai departe. 


Ea își recăpătă cunoștința și se zgâi la el, cu pielea ca hârtia și 
străvezie din cauza temperaturii. 

— Du-te de-aici, hârâi ea. 

Avea gâtul făcut praf. Wasp se întrebă cât timp urlase oare. 

— Lasă-mă. 

Glasul ei deveni egal, ochii, sticloși. 

— Mai bine să pierzi unul decât... 

El o scutură. 

— Ascultă-mă. Ascultă. Eu am scos-o la capăt cu boala, îţi 
aduci aminte? Și Martinez aproape a reușit. Poţi și tu. Dar ei nu 
pot... 

Foster scoase deodată un râs amar și răgușit, care-i făcu 
buzele uscate să sângereze. Leșinând din nou, bănui Wasp. 

— lar te-au trimis după mine. Să mă ţii departe de belele. Păi 
poți să te duci fuga înapoi și să-i spui directoarei că poate... 

— Nu, spuse el vehement și scutură din cap ca să-și 
accentueze vorbele. Nu de data asta. Nu trebuie să afle 
niciodată de asta. Oftă și continuă: Când ne-au făcut parteneri, 
mi-au arătat dosarul tău. Mi-au spus la ce să fiu atent. Ar fi 
trebuit să-ţi spun mai demult. Mi-au spus că ești un caz dificil. 
Că într-o bună zi o să creezi prea multe probleme ca să mai 
merite. Dacă văd că ești bolnavă... o să fie rău, Foster, rău de 
tot. 

Foster deschise gura să vorbească, apoi rămase nemișcată. 
Privea în jos, în poală. Işi puse o mână pe burtă, apoi o dădu 
deoparte și privi în palmă, cu o groază de nespus pe chip. 

— Ce naiba... 

— Foster. Foster, nu. 

În vocea lui înflorea panica. Încercând, și nereușind, s-o 
acopere. 

— E doar în mintea ta. Mă uit fix la tine și nu e nimic ca... 

Dar ea își revenise din nou, iar acum se năpustea spre el în 
totală tăcere, încercând să treacă de el și să ajungă la arme. El 
o placă, iar ea ripostă. Prima lovitură distruse o bucată din 
peretele din blocuri de beton și zgură. A doua desprinse rafturile 
de oţel din suport și le prăvăli peste amândoi. În haosul care 
urmă, ea se eliberă și sări după sabie. El se așeză între ea și 
sabie și, fără să iasă din ritm, ea sări ușor în sus și lovi cu putere 
cu ambele picioare în pieptul lui, răsucindu-și trupul pentru a 
sări în sus, spre sabie, în timp ce el cădea. 


El zbură în perete - dar o prinse de glezne și o trase după el. 
Prin zid trecură, ajungând într-o zonă de coridor întunecată și 
mirosind a umezeală, cu pereţii căptușiţi cu ciuperci și cu 
tavanul învelit în igrasie. 

El nu mai vorbea. Avea nevoie de toată concentrarea să 
încerce s-o ţină nemișcată, dar Foster nu se lăsa. Il dădu 
deoparte și se aruncă înapoi prin peretele spart, dar el reuși s-o 
prindă în ultima clipă și o azvârli jos, spărgând gresia, iar în 
momentul ăla ea se sătură. Sări în sus în întuneric, își trecu 
mâinile prin tavanul sfărâmicios, se agăță de o grindă de oțel și 
se împinse cu putere în picioare, lovind stafia cu ambele cizme 
în tâmplă. Când el se clătina în spate, ea dădu drumul grinzii, 
împingându-se cu agilitate înapoi, iar el se afla dedesubtul ei, 
trăgând-o cu mâinile de uniformă și smulgând-o din aer. 

După câteva minute, reuși s-o imobilizeze și s-o ţină. Ea se 
zvârcoli din greu, iar Wasp auzi oase rupte, deși nu putea spune 
dacă erau ale ei sau ale lui, și nu încetă să se zbată, darel nu-i 
dădu drumul. 

— Taci, Foster, repeta el, iar și iar, ca o litanie, taci, o să fie 
bine, o să fie bine. 

Wasp habar n-avea cât așteptase. Intensitatea luminii nu se 
schimbase. Chiar și prin haină, simţea pe spinare că peretele de 
care se rezemase era rece și umed. 

Din când în când, auzea pași pe undeva, răsunând tot mai jos 
de nivelul la care s-or fi aflat ei, dar nu veni nimeni să-i ducă de- 
acolo cu forța. Uitându-se la coridor, Wasp putea ghici destul de 
ușor motivaţia Paspartu: un atac rapid și decisiv ar fi năruit 
locul. Culoarele probabil că se înfundau undeva mai adânc. Ca și 
câinii de altar care o încolţiseră pe Wasp pe Dealul Execuţiei, 
aveau s-o aștepte pe Foster afară. 

Foster aţipea din când în când, însă stafia nu. Rămăsese 
treaz, ca și cum ar fi ţinut un priveghi pentru morţi, și, în timp ce 
ea dormea, se auzeau un ţărâit și un zbârnâit aproape continue, 
pe măsură ce îi vindeca rănile, întâi cu dispozitivul lui, apoi cu al 
ei, după ce al lui scosese trei sunete de avertizare și murise, 
reușind s-o vindece pe Foster numai când și dispozitivul ei era 
pe punctul de a muri. 

Alteori, Foster ţipa și încerca să se elibereze, iar stafia o 
convingea, sau măcar încerca, și Wasp mai auzea poate câte un 
os rupt sau umăr dislocat, și poate mai cădea câte un pic din 


tavan, iar când Foster era istovită, coridorul era mult mai 
aproape de momentul în care se va prăbuși cu totul, iar bucăţile 
de tavan sfărâmicioase, apa subterană și sporii din ciupercile 
strivite se așezau peste ei când se calma. 

În cele din urmă, Foster deschise ochii și clipi, iar febra se 
dusese, ea redevenind ea însăși. Evaluă situaţia dintr-o privire. 

— Unde... zise ea. 

Suna de parcă ar fi înghiţit nisip. Arăta groaznic, dar el arăta 
și mai rău. Dacă Wasp nu se înșela, se alesese cu cel puţin o 
comoţie. Încet, o ajută să se concentreze. 

— Hei, zise ea. Orice s-ar întâmpla aici - ochii pe tavan, ce 
mai rămăsese din el - deocamdată, mi-ai salvat fundul. Serios. 
Rămân datoare. Cât am... 

Avea un dispozitiv pe încheietura mâinii și își eliberă o mână 
ca să se uite la el. Apoi se întoarse spre stafie, uluită. 

— Trei zile? 


„„oraș. Intersecții. Trupuri așezate în cerc. Orice le făcuse 
Foster, încă erau inconștiente, dar respirau ușor. Ea stătea din 
nou în mijlocul cercului, cu sabia scoasă, cu ambele mâini pe 
mâner, cu vârful îndreptat spre stradă. 

— Trebuie să-mi rupi sabia, spunea ea. 

El se dădu efectiv înapoi. 

— Ce? 

Foster vorbea repede și încet, puţin mai mult decât o șoaptă. 

— Trebuie să mă prinzi. Ne luptăm. Tu îmi rupi sabia. Mă 
arestezi. Mă duci înapoi la sediu. Mă predai. 

— Am o idee mai bună. 

— E singura cale. Or să ajungă aici din clipă în clipă. N-avem 
timp. N-o să te târăsc și pe tine în asta. 

— Deci toată vorbăria despre fugă n-a fost decât atât. 
Vorbărie. 

— Bănuiesc că m-am hotărât că nu vreau să plec de una 
singură. Afișă un zâmbet mic, sfidător și trist. Oricum, afară 
suntem doar niște monștri. Dar aici, măcar... 

Apoi se auzi zgomotul făcut de multe cizme care se apropiau 
repede. Pe deasupra, un alt zgomot, pe care Wasp îl recunoscu 
după o clipă ca fiind vuietul vehiculului zburător cu care luase 
Foster ostaticul. Erau cel puţin zece. Erau aproape și se 
apropiau tot mai mult. 


Ochii lui Foster se măriră. Înjură și își puse cizma pe lamă. În 
mintea lui Wasp nu era nicio îndoială că Foster putea rupe sabia 
cu piciorul, cu mâinile goale, chiar cu dinţii dacă ar fi fost 
nevoie, dar părea că e dificil dintr-un motiv care n-avea nicio 
legătură cu forţa fizică. Îi aruncă o privire severă. 

— Chiar o să mă lași s-o fac singură? 

Zări unul dintre vehiculele plutitoare care venea în viteză spre 
ei pe alee și înjură din nou, mai încet și mai detaliat. Pe celelalte 
străzi laterale se apropiau și altele. 

— Prea târziu, șopti ea. 

Mâna i se strânse pe mâner. 

— Apără-te. 

Într-o singură mișcare, își îndreptă spinarea, își fixă bine 
cizma în pământ și sări la atac. El se lăsă puţin într-o parte și 
lama ei șuieră prin aer la jumătate de centimetru de urechea lui. 
El o privi de sus, cât se poate de netulburat. 

— Nu mă lupt cu tine, proasto. 

Ratarea n-o făcuse să-și piardă elanul, nu lăsase nimic expus. 
Nici măcar nu părea chiar o ratare. Pur și simplu, părea să se fi 
oprit cumva, pentru o fracțiune de secundă, în mijlocul răsucirii 
și apoi șfichiui înapoi. Vârful lamei trecu peste obrazul lui, ușor 
ca un fulg. 

— Atunci o să te oblig. 

Următorul salt veni din senin, iar el prinse lama cu o mână 
înmănușată, chiar deasupra gărzii. Aruncă o privire spre 
vehicule. Părea să le numere. Wasp nu prea putea identifica 
gândurile care i se luptau pe chip. Expresia i se schimba ca apa 
care curge peste pietre, apoi împietri și atât. In dezacord cu ea, 
vocea era încordată. 

— Fugi, zise el. 

Dar spre capul lui se îndrepta deja o lovitură, iar când piciorul 
i se ridică, ea își înclină toată partea de sus a trupului spre 
pământ, trase de mâner cu toată forța impulsului, apoi îi dădu 
drumul brusc, dezechilibrându-l pe el suficient ca să aibă o priză 
solidă. Nu fusese destul ca să-l doboare, dar era suficient ca să-l 
facă să se clatine. 

Îi oferi secunda de care avea nevoie. 

— Nu astăzi, răspunse ea încet și, când vehiculele se lăsau la 
sol, cu armele pregătite, se aruncă la pământ, însângerându-și 
faţa de pavaj. 


Lăsându-l pe el cu o mână care sângera, stând deasupra ei 
într-un cerc de trupuri cu sabia ei, în timp ce pașii care se 
apropiau ajunseră din urmă vehiculele și o sută de arme se 
îndreptară spre ei în același timp. 

El o ridică de un braţ, iar ea începu să tipe. 

— Mă predau. Nu trageţi. Sunt în viaţă. Toţi sunt în viață. 

Trecu o clipă până când bărbaţii și femeile în uniformă care 
aveau armele îndreptate spre cercul de trupuri înţeleseră scena 
din fața lor. Wasp observă că erau toţi îmbrăcaţi exact ca 
trupurile fără cunoștință. În clipa aceea de pauză, Foster începu 
să șoptească, abia mișcându-și buzele, așa de repede și de 
încet, încât Wasp, care n-avea simţurile ei îmbunătăţite, abia 
putea auzi, chiar și de aproape. 

— Îţi rămăsesem datoare trei zile, ţii minte? Se pare că acum 
îmi plătesc datoria. O să le spun că n-ai nimic de-a face cu asta. 
Apoi, dacă te hotărăști că vrei să pleci, plecăm. Dacă vrei să 
stai... dacă n-o dau în bară... o să poți. 

— M-am hotărât, zise el. 

Foster oftă, însă Wasp nu putea spune dacă era oftatul cuiva 
care scăpase de o povară grea sau se încărcase cu una nouă. 

— Banu. 


Capitolul cincisprezece 


Se simțea ca și cum s-a fi trezit dintr-un coșmar. Inima lui 
Wasp bătea să-i spargă pieptul și era toată udă de sudoare rece 
din cap până în picioare. Bucăţica de hârtie devenise o pastă roz 
în jurul lamei. Probabil că lipsise câteva ore - doar că poziţia 
soarelui nu se schimbase. Stafia stătea așa cum stătea și când 
plecase. Ea însăși era îngenuncheată pe o piatră lângă un iaz, 
dar absenţa frigului și a durerii în genunchi o asigura că nu 
stătea acolo de mai mult de un minut sau două. 

Nu era diferit decât faptul că acum își dăduse seama că 
tremura de furie. Sări în picioare, cu cuțitul în față. 

Wasp înţelegea acum ce înseamnă să fii diferit. Înţelegea ce 
înseamnă să fii un proscris, un monstru eficient, respectat și 
temut aproape în egală măsură. Înţelegea cum e să fii o unealtă 
modelată și mânuită de mâinile unor puteri care nu erau ale ei. 
Înţelegea cum e să n-ai nimic altceva în afară de viaţa care 
fusese pregătită pentru tine: fără familie, fără prieteni, fără 


trecut și probabil fără viitor. 

Așa că înțelegea, chiar dacă nu o încercase niciodată, dorinţa 
- nevoia - de a rămâne loial singurei persoane din lume care era 
exact la fel, chiar dacă asta avea să se încheie cu un dezastru: 
ca Băiatul Hoitar și Tăciuniţa, atrași veșnic unul de altul, veșnic 
antagonici, ei doi împotriva lumii. 

Și, deși înțelegea cu siguranță dorinţa de evadare, înțelegea 
și că pentru ea era destul de ușor, pentru că nu avea un Băiat 
Hoitar sau o Tăciuniţă ai ei, cărora să fie nevoită să le întoarcă 
spatele și să-i abandoneze. Ce nu înţelegea era... 

— Le-ai predat-o pur și simplu? După toate prin care 
trecuserăţi, le-ai dat-o lor, ca să... 

Noţiunea era prea bizară ca s-o poată înțelege și spune în 
același timp. Privi mirată o clipă, stupefiată. 

— ...Să poţi rămâne? 

Stafia se uită în sus la ea și, în ciuda furiei pe care o simţea, 
Wasp făcu un pas înapoi, aproape aterizând în iaz. Strânse mai 
tare cuțitul de recoltat. 

— Ai văzut vreodată o viespe? o întrebă el. Una vie? 

Încremenit în calmul acela insuportabil. Wasp voia să-i scoată 
blândeţea aceea studiată din ochi. 

— Zi ce vrei. 

— Numele se potrivește. Bună cu un ac. inutilă altfel. 

Wasp râse, de-a dreptul scoasă din fire. 

— Nu zău. Cobori de pe piatră. Bine atunci, spuse. Am plecat. 

Porni. Când făcuse zece pași la deal, stafia vorbi în urma ei. 

— Ce ai spus adineauri. Că am predat-o pe ea ca să pot 
rămâne eu. 

Ea se opri. 

— N-a fost așa, continuă el. Dar, sigur, ia-mă la rost pentru 
ceva despre care nu știi nimic. Puteai să stai acolo și să ţipi o 
mie de ani și tot nu mi-ai fi putut spune ceva ce nu mi-am spus 
eu deja. 

Calmul lui nesfârșit aproape că-i făcea capul să explodeze. Ei 
bine, acum știa unde să găsească lama pe care s-o răsucească. 
In ce rană rămăsese. 

Ce nu văzuse stafia. 

— Am fost acolo când o torturau, murmură ea. 

O parte din ea regretă cuvintele chiar în timp ce-i ieșeau din 
gură, dar o altă parte privea chipul stafiei cu o mulțumire 


răutăcioasă. Această parte câștigă. 

— Să nu îndrăznești să te uiţi la mine așa, scuipă ea. Nu ăsta-i 
zidul de care te-ai lovit mereu cu capul? Cel puțin, oh, nu știu, 
câteva sute de ani? Câteva mii? E vreme lungă să te întrebi și 
să-ţi imaginezi exact ce i-au făcut. Ce i-ai /ăsat să-i facă. 

În ea se aprinsese ceva și nu se mai putea opri. 

— Dacă aș... 

Propoziția i se stinse pe limbă, pe jumătate alcătuită. 
Străfulgerarea mentală pe care o avu în legătură cu ce ar fi 
putut fi o îngheţă. Se repezi să șteargă urmele. 

— Nu mă mir că nu vrea s-o găsești. 

Stafia avea din nou expresia aceea, de parcă ar fi stăvilit cu 
greu ceva uriaș și periculos care se afla în el. Wasp se gândi la 
el cum se lupta, cu Foster, împotriva mașinăriilor din oraș, 
azvârlind de pe traiectorie cine știe câte tone de metal care 
înaintau cu viteză, fără să facă vreun efort mai mare decât i-ar fi 
trebuit lui Wasp să se scobească între dinţi. Wasp se gândi ce fel 
de efort de voinţă trebuie să fie necesar să ţii în frâu o astfel de 
forţă care ar fi vrut să izbucnească. Era extrem de conștientă că 
singurul motiv pentru care stafia n-o redusese la o pată de 
unsoare pe pământ era că probabil mânia lui împotriva ei, oricât 
de tare încerca ea s-o ațâţe, pălea în faţa mâniei împotriva lui 
însuși. 

— N-ar fi putut s-o oprească dacă încerca să plece, zise el. 
Niciunul dintre noi nu-și imagina că ei ar risca să ne rănească, 
nu după toate eforturile pe care le-au... 

O pauză. 

— Am greșit. Eram tineri și tâmpiţi și... fuseserăm crescuţi să 
credem că eram deosebiți. Dacă supraviețuiam dezvoltării, 
trebuia să fim invincibili. Ea... noi le încălcam regulile. Era ca un 
fel de concurs. Cine reușește să meargă mai departe. 

Lui Wasp îi era destul de clar care dintre ei transformase totul 
în concurs și care tindea să câștige. Işi mușcă buza, dar stafia 
observă chicotitul pe care nu-l scosese. 

— Era mai bună, recunoscu el. Ripostau și ne alegeam cu o zi 
la izolare sau câteva mese pierdute, sau ne trimiteau afară cu 
furgonul de incinerat, să curățăm molozul și cadavrele de pe 
străzi. Se relaxase prea tare. A supraestimat grosolan grosimea 
gheții pe care stătea și a subestimat grosolan ce o aștepta 
dedesubt. A fost doar o chestiune de timp până să decidă să-i 


taie definitiv finanțarea. 

Lui Wasp îi trebui o clipă până înţelese că, după mintea 
stafiei, asta era o glumă. 

— Ei bine, până la urmă a mers prea departe. A sabotat 
transferul unui ostatic. Nu-i mai putea convinge nimic pe lume 
că nu încerca să treacă de partea cealaltă. Că nu a devenit 
dezertor. Tot ce voia ea era să se termine, ca să poată scăpa. Ei 
bănuiau că a devenit agent dublu. Și au tratat-o ca atare. 

Se uita fix în apa neagră a iazului. Sub suprafața apei se 
zbătea și se agita ceva și nu părea să fie pește. 

— Și totuși, nici douăzeci dintre ei nu se puteau pune cu ea. 
Ar fi putut să plece oricând ar fi vrut. Dar nici măcar n-a 
încercat. Așa că m-am gândit... m-am gândit că e în siguranţă. 
Trei zile, zisese. Am avut încredere în ea. Am crezut că ţine 
situaţia sub control. Stafia scoase un sunet disprețuitor: A ținut- 
o. Doar că... nu așa cum mă așteptam. 

Sub greutatea cuvintelor stafiei, furia lui Wasp se redusese la 
un foc mocnit. Fără furie, se simţea amețită și-i era greață. 

Foster încă mai era în mintea ei, stafia stafiei ei, râzând în 
ultima lumină sângerie a soarelui. Doi împotriva lumii întregi. 

— Nu. N-ai dreptate. Nu voia să moară. Am văzut-o acolo. 
Voia să trăiască. 

Faţa stafiei se schimonosi. Era o mânie slabă, dar adevărată. 
Mânie adevărată, strecurându-se din spatele măștii. Totuși, când 
vorbi, glasul era tot ferm ca o stâncă. 

— Chiar așa? Atunci explică-mi de ce a stat acolo și i-a lăsat s- 
o taie. Explică-mi de ce am săpat un mormânt și am băgat-o în 
el. Se ridică în picioare: O s-o găsim. Și, când o găsim, dacă vrea 
să plec, o să plec. Dar întâi trebuie să vorbesc cu ea. Ultima 
dată. 

Sigur că vrei, se gândi Wasp. Eşti stafie. Ai nevoie de 
răspunsuri. Ai nevoie de o incheiere. Ai nevoie de astea cum au 
nevoie cei vii de aer ca să respire. Crezi că e vorba doar despre 
tine, dar, din câte am văzut, cei mai mulţi dintre noi murim fără 
să avem parte de ele. 

Și poate că asta și e o stafie, până la urmă. Regret, pe 
picioare, plecat la plimbare. 

Dar Wasp tot nu știa cum s-o găsească. 

Orice o fi fost în apă încă se mai mișca. 

Distrată, stafia își trase sabia și o înfipse în mijlocul vârtejului. 


O trase afară, cu jumătatea de sus a unei bătrâne stafii 
zdrenţăroase înfiptă în ea, argintie și ponosită. Era imposibil de 
zis cât timp stătuse blocată acolo, vie, dar împotmolită, râcâind 
cu unghiile spre suprafață. 

Stafia medită multă vreme, apoi o dădu jos de pe sabie în 
iarbă, o tăie în bucăţi și le aruncă înapoi în apă. Puse sabia în 
teacă și porni spre ce era în spatele salciei. Ar fi putut fi o 
potecă. 

După câţiva pași se opri. 

— Sângele ei ţi-a mai dat idei despre locul unde ar putea să 
fie? 

Wasp chibzui. 

„„„incredibilă. Stiam că așa o să fii 

„mă lupt cu tine, proasto. 

„pierzi unul decât să riști doi. 

„„n-o să te târăsc și pe tine în asta. 

„„Sus, totul o să fie bine. 

„„„n-a fost decât atât. Vorbărie. 

„„„Cei care n-au murit. 

„„doar niște monștri. Dar aici, măcar 

Datorită sângelui lui Foster, Wasp era și mai copleșită decât 
înainte. Probabil că i se vedea pe chip, pentru că stafia oftă. 

— Nici nu credeam. Păi drumul ăsta ar putea să ne ducă mai 
aproape de oraș. Dacă mai e cineva care a văzut-o, cel mai 
probabil acolo e. Cine știe... Râse încet, sardonic și amar. Poate 
azi o să avem noroc. 

Fără să mai aștepte un răspuns, stafia o luă din nou în josul 
potecii, lăsând-o pe Wasp să se holbeze în pământ, rușinată. Mai 
fusese subestimată și înainte. Asta o ajutase să câștige nu o 
dată luptele. Era ceva nou să fie supraestimată și să nu fie la 
înălțime. Și îi plăcea chiar și mai puţin. 

— Așteaptă. 

Stafia mai făcu câţiva pași, dar încetini până se opri. 

— Da? 

— Ce s-a întâmplat cu toţi cei care au fost implicaţi în 
Proiectul Paspartu? Și cu cei pentru care aţi lucrat? Și cu 
oamenii care... 

Au torturat-o, se gândi. 

— Au interogat-o, spuse. Probabil că sunt și ei pe undeva pe 
aici. Dacă găsim stafiile /or, am putea... 


Stafia se uita la ea peste umăr, iar ei îi pieri vocea când îi 
văzu chipul. 

— Ce? 

— Ah, pe äia i-am găsit, zise el. Acum multă vreme. N-o să-i 
mai găsim. 

— l-ai omorât. 

Nu era chiar un zâmbet. 

— Într-un final. E 

Wasp închise ochii. Intrebându-se ce o să se întâmple mai 
întâi. O să i se rupă coarda sau o să-și dea el seama că a minţit 
și o să rupă înțelegerea. Nu putea face nimic în legătură cu 
coarda. Dar avea o șansă micuță să scape basma curată pe 
partea cealaltă. Să mai câștige niște timp. 

— Bine. Bine. Hai să mergem în orașul ăsta și să începem să 
batem la uși și să sperăm că ea se află în spatele uneia dintre 
ele, pentru că eu nu mai am idei pe care să nu le fi sabotat tu. 

Se năpusti în jurul eleșteului, dădu ocol salciei, evitând cozile 
de oase care-i aminteau prea mult de cozile din părul novicelor 
moarte pe care le tăiase ca ofrandă pentru pod, și se îndreptă 
către potecă. 

— Ai distrus toate căile care ne-ar fi putut duce înapoi la ea. 
Absolut toate căile. lar amintirile tale sunt inutile, și amintirile ei 
sunt inutile, iar mie o să-mi expire timpul și o să rămân blocată 
aici sau o să dispar în orice clipă și atunci ce-o să mă fac? Ce 
anume ar trebui să... 

Deodată, stafia era în faţa ei, privind-o cu o asemenea 
intensitate, încât tăcu și rămase acolo, cu gura căscată. 

— Mergi mai departe, îi zise. Chiar dacă asta nu te duce 
nicăieri. Dacă stai pe loc suficient de mult ca să te ajungă locul 
ăsta, te zdrobește cu totul. 

— Cam tot așa e și sus, bolborosi Wasp, apărându-și ochii de 
soare ca să se orienteze. 

Orice, numai să scape de privirea aia încremenită. 

In spate și în stânga era panta cu pietre pline de mușchi unde 
apăruse cabana. La dreapta, era cărarea care se abătea printr- 
un crâng cu pomi fructiferi. Dincolo de iaz, pământul cobora într- 
o serie de ridicături tot mai joase, spre o pajiște largă, cu iarbă 
înaltă galbenă, tăiată de un râu negru. In depărtare, Wasp 
distingea orașul pe care-l văzuseră în seara de dinainte. 

— Acolo, jos, zise ea. Pare că am putea merge pe-acolo. Nu 


pare prea abrupt, dar nu pot aprecia distanţa. Poate să ia o zi, 
dar... 

— Nu, zise stafia. Nu pe acolo. 

Wasp se întoarse cu fața. 

— Dar este chiar... 

— Incă n-ai înţeles până acum că nu așa merg lucrurile aici, 
jos? 

— Nu așa ce... 

Stafia se întoarse pe călcâie și porni pe potecă fără ea. Wasp 
aruncă o ultimă privire șovăielnică de la orașul din luncă spre 
cărarea care se îndrepta în direcţia opusă, apoi oftă și îl urmă. 

— Gândește-te cum am ajuns aici, spunea stafia. Cum am 
găsit podul. Aici nu mergem în linie dreaptă. Vrei să ajungi 
undeva, fixezi locul ăla cu colțul ochiului și acolo îl ţii. Dacă te 
uiţi direct la el, o să dispară. Ce căutăm acum e un alt punct de 
trecere. Să sperăm că ne duce mai aproape decât ultimul. 

— O altă cabană? întrebă Wasp, mijind ochii să vadă printre 
copaci. 

Stafia scutură din cap. 

— O să-l recunoaștem când îl vedem. 

— Totuși, cât ţi-a luat până ai înţeles toate astea? 

Wasp se gândi că sunetul ironic pe care-l scoase stafia nu-i 
era adresat ei. 

— Dacă aș fi înțeles toate astea, zise el, n-aş mai fi aici. 


Cărarea cotea ușor, îndreptându-se în sus printre șirurile de 
copaci. Copacii erau cam cât merii, deși fructele lor semănau 
mai mult cu niște afine, dacă afinele ar fi fost albe ca zăpada, cu 
spini cât degetul mic al lui Wasp. Oricât de puţin apetisante 
arătau, o făcură să-și dea seama că nu-i mai fusese foame și nu 
se mai simţise obosită din seara de la cabană, deși dormise 
puțin și mâncase și mai puţin acolo. Poate că se obișnuia cu 
locul ăsta. Sau poate era din cauză că firul care o lega de trupul 
ei se slăbea, se micșora și curând avea să se tocească de tot, 
lăsând-o împotmolită aici, dacă nu cumva o ducea înapoi pe 
Dealul Execuţiei. Alungă din minte gândul. 

Se făcea ora prânzului, iar ei trecuseră de luncă și ajunseseră 
într-o câmpie stâncoasă, uscată și pustie, când stafia se opri. 

Intâi, i se păru că e un morman de pietre. Văzut mai de 


aproape, era un puț. Un puț mare. Avea probabil vreo doi metri 
jumătate în diametru, iar în întunericul dinăuntru se pierdea o 
scară de frânghie. După cum arăta pământul împrejur, părea 
puţin probabil să fie vreun fel de apă pe o rază de kilometri. 
După piatra pe care o aruncă Wasp în groapă, nici acolo nu era 
apă. 

— Pentru că e nelalocul lui? întrebă Wasp. Așa ţi-ai dat 
seama? 

— În parte, zise stafia, sărind cu eleganţă pe buza puţului. 

Nu-și bătu capul cu scara. Dispăru în josul puţului, iar Wasp 
numără secundele până avea să-i audă cizmele atingând fundul. 

La 10, încă mai număra. 

La 12, auzi copoii. 

Se răsuci, trăgând cuțitul. Nu se vedeau încă, dar aveau să 
ajungă curând. Oare o puteau urma în puț? N-avea de unde să 
știe, dar, având de ales între locul ăsta și ce era jos, știa unde 
avea să se simtă mai în siguranţă. În timp ce mergea cu spatele 
spre puț, gata să arunce un picior peste margine și să caute 
scara cu piciorul, zări ceva, dar nu erau copoi. 

Trei stafii goneau la vreo treizeci de metri, ţinându-se 
aproape de o grămadă de pietre. Nu le putea distinge chipurile 
de la distanţă, dar toate trei purtau pantalonii lungi și largi, 
bluzele cu mâneci largi și încălţările de pânză care, cu bogăţia 
de țesătură prețioasă, arătau sfinţenia novicelor. 

Nici când se apropiară, iar cicatricele de pe chipurile lor 
deveniră vizibile, tot nu le recunoscu pe două dintre ele. Daro 
recunoscu pe cea de-a treia, aflată în faţă. Aceasta se opri și 
rămase  sfidătoare, cu sângele uscat pătându-i cracul 
pantalonului acolo unde își tăiase arterele din coapse când sorții 
căzuseră pe Wasp și nu pe ea. 

— Becca, șopti ea. 

Un alt urlet, mai aproape de data asta, iar stafiile-novice își 
scoaseră fiecare cele două cuţitașe și se așezară în triunghi, 
spate în spate, cu lamele în afară. 

Acţionând împreună. Acum erau stafii, dar întâi fuseseră 
novice și acum acționau împreună. Wasp se simţi ca Băiatul 
Hoitar în Haznaua Amăgirilor Plăcute, la cât reușea să înţeleagă 
din locul ăsta. La naiba, chiar ca în poveste, o parte a creierului 
îi șoptea, tot mai tare pe măsură ce insista: cât de rău ar fi dacă 
ar rămâne? Măcar aici exista o amărâtă de persoană pe care 


putea conta. Fie ea și moartă. 

Chiar că erau amăgiri plăcute. 

Copoii trecură de o ridicătură și, deodată, erau acolo. Wasp 
terminase zeci de copoi la cabană, dar aici erau alţi cel puţin 
cincisprezece. A 

Câte cinci pentru fiecare novice. Aștia erau sorții Rostuitoarei, 
iar lui Wasp nu-i plăceau. Se uită la copoi, apoi la puț, apoi la 
novice. O luă la goană. 

lar stafia Beccăi scutură din cap. Arătă spre puț cu cuțitul ei 
favorit, șișul din os de balenă care-i adusese moartea. 

— Pleacă de aici, îi zise. 

Uitându-se la copoi, nu la ea. Sărind pe vârfuri de entuziasm. 

— Tot te mai urăsc, Arhivisto. Dar pe e; îi urăsc un picuț mai 
mult. Rânji. Când o să mori de-a binelea, o să te găsesc, fii 
sigură. Încă îmi mai ești datoare cu o bătălie. Deocamdată n-am 
timp pentru tine. 

Pe măsură ce se apropiau copoii, stafia Beccăi aruncă în aer 
ambele cuţitașe și le prinse, apoi o luă la fugă, cu ambele mâini 
înarmate împinse în spate. O urmară și celelalte două novice. 

Wasp o luă la fugă după ele - și se opri. Punctul de trecere 
prin care o luase stafia, prin puț. N-avea de unde să știe cât o să 
treacă până când, ca și cabana, avea să se mute fără ea. Nu 
mai putea aștepta. 

Răsuflă adânc, mai băgă în buzunar câteva pietre și își agăță 
picioarele de scară. Părea suficient de zdravănă. Merse în jos, o 
mână după alta, câteva minute. Când deschizătura se micșoră și 
deveni doar un punct palid de mărimea unei monede în beznă, 
mai aruncă o piatră. N-o auzi căzând. După alte câteva minute 
de coborâre, aruncă a treia piatră. 

Nimic. Privi în sus. 

Gura putțului era ca o lună plină pe un cer fără stele. Nu se 
schimbase. 

Ei bine, dacă stafia a reușit, putea și ea. Se opri o clipă să 
treacă în revistă amintirile pe care le văzuse, întâi în sângele 
stafiei, apoi în sângele lui Foster. Orașul apărea cel mai des, așa 
că se concentră asupra lui. Intersecţiile perfect drepte, clădirile 
pe piloni. În mijlocul intersecţiei, un cerc de trupuri, iar Foster în 
mijlocul lui. Wasp își fixă mintea pe această imagine. Dacă 
secunda aia, alegerea aia, era momentul de care nu putea trece 
stafia lui Foster, atunci ar putea fi încă acolo, captivă și 


așteptând. 
Indreptă un gând, nu chiar o rugăciune, către Cel/Cea Care 
Scăpase, și își dădu drumul. 


Capitolul șaisprezece 


Căzu într-un maldăr de frunze uscate. Primul lucru pe care-l 
făcu fu să se uite în sus, încordându-și auzul să prindă vreun 
indiciu despre cum se desfășura lupta de deasupra, dintre copoi 
și novice. Dar fundul puţului, unde se așteptase în mare măsură 
să aterizeze, nu mai era acolo. 

Nu era nici stafia. 

Se gândi s-o strige, dar se opri cu gura pe jumătate deschisă. 
Cum să-i spun? Stafie? Aici, stafie! Nu era nici pe departe așa de 
disperată. 

Și nu și le putea scoate din minte pe novice. Cl/ipirea ochiului 
bun al Rostuitoarei fie cu tine, Becca, se gândi ea și atinse cu 
degetele cicatricea de pe obraz, ridicând mâna apoi în aer. Pe 
urmă, pentru că știa că acum nu mai putea face nimic să le 
ajute, se ridică și privi în jur. 

Nu știa cum să-i spună locului în care se afla. Cu siguranţă nu 
era intersecția în care se afla Foster, ceea ce ar fi dezamăgit-o 
mai tare dacă ar fi fost convinsă că o să funcţioneze ideea cu 
navigarea între punctele de trecere pe baza amintirilor. 

Pe trei părți erau pereți lungi, mai înalţi ca ea, mai înalţi decât 
stafia, dar făcuţi din tufișuri sau copăcei cu coroane largi: unii 
înfloriţi, unii cu fructe, unii veșnic verzi, unii fără frunze. N-avea 
nicio idee ce anotimp era. 

Pereții își păstrau parţial forma, dar nu prea mult. Părea că 
cineva se ocupase cândva de ei, tunzând ramurile, dar n-o mai 
făcuse de ceva vreme. Pretutindeni erau frunze căzute, un strat 
care ajungea până la aproape cincisprezece centimetri în unele 
locuri, și, când le împrăștie cu piciorul, văzu dedesubt o 
pardoseală, cu pietre așezate într-un model simplu în care 
alternau nuanțele închise și deschise. 

Dacă ar fi găsit o spărtură printre ramurile fără frunze, ar fi 
putut arunca o privire. Dincolo, văzu un perete care părea făcut 
în parte din rugi de mur, în parte din ilice. La colţul peretelui se 
afla o tufă veșnic verde uriașă, care fusese tunsă în forma unui 
soi de animal falnic, dar care crescuse peste măsură, așa că din 


părţi îi ieșeau în afară membre în plus, iar din cap apendice 
ciudate. Era ridicat pe picioarele din spate, mai înalt decât 
pereţii din jur. Îi aducea aminte în parte de un urs cu coarne, în 
parte de Catchkeep însăși. Dar mai era ceva. Ceva ce îi stăruia 
în cap și ardea de nerăbdare să cerceteze mai îndeaproape. 

În faţa ei se deschidea o potecă, mărginită cu rugi pe partea 
stângă și cu flori galbene pe dreapta. In depărtare, distingea 
diverse obiecte prinse în rugi, deși nu-și putea da seama ce 
erau. 

O luă pe potecă înspre ele, displăcându-i că făcea așa mult 
zgomot cu picioarele prin frunziș și sperând că o să găsească 
stafia înainte s-o găsească pe ea cine știe ce. Ajunse la rugi, iar 
lucrurile prinse în ei erau bucăţi de stafii. Sute de bucăţi de 
stafii, argintii și agitându-se, prinse strâns în rugi, ca și cum 
cineva le agățase cu drag acolo. Trupurile din care fuseseră 
luate nu se vedeau nicăieri. Multe dintre bucăţi erau mâini, cu 
sau fără braţe atașate, și păreau s-o salute pe Wasp în timp ce 
trecea grăbită pe lângă ele. 

În zidul de flori galbene de pe cealaltă parte, apăru o spărtură 
joasă, în mare parte năpădită de vegetaţie, iar Wasp se aplecă 
prin ea. La stânga și în faţa ei, se desfăceau alte cărări. Chiar și 
de unde era, vedea spărturi prin pereţi. In spate, de cealaltă 
parte a spărturii prin care se aplecase, simţea mâinile stafiilor 
fluturând din degete. Se cutremură. Incercând să nu facă 
legătura între stafie dispărută și bucăți de stafie prinse în spini. 
Întrebându-se dacă avea vreo posibilitate să recunoască vreuna 
dintre bucăţile argintii și identice, dacă ar fi vrut să se apropie și 
să încerce așa ceva. Ceea ce nu voia. 

Mai rătăcise probabil vreo cinci minute, când auzi o bufnitură 
în spate. Se gândi la silueta aceea de animal cioplită dintr-un 
copac, crescută prea mult și devenită de nerecunoscut. Se gândi 
la feţele de stafii, cu adierea vântului trecându-le prin guri, 
astfel că arătau ca și cum ar fi fost pe punctul de a vorbi. 

Indiferent ce făcea zgomotul acela, nu avea să-i dea 
satisfacția s-o târască afară din ascunzișul din tufe, zbătându-se 
și țipând. Dacă o voia, trebuia să lupte ca s-o prindă. 

Wasp își scoase cuțitul. 

— Aici sunt, strigă ea. Hai să terminăm cu asta. 

— Și ai noroc să fii aici, veni o voce din spatele ei. 

De aproape. Wasp se întoarse, lovind cu cuțitul de recoltat, 


iar lama ei izbi lama sabiei stafiei înainte să vadă cine vorbise. 

— Dacă mai așteptat mult până să sari în puţul ăla, continuă 
stafia, cine știe unde ajungeai. 

— Am fost reţinută, spuse ea, luptându-se cu supărarea - dar 
și cu un mic val de mândrie. 

Făcuse stafia să-și scoată sabia ca să pareze. N-avea să 
stăruie asupra felului cum reușise să ajungă așa de aproape fără 
ca ea să bage de seamă. 

— Pe aici, zise stafia, aproape trecută prin spărtura din zid. 
Cred că am găsit ieșirea. 

— Mda, apropo de asta, zise ea, rămânând în urmă când 
stafia trecu prin spărtură. Am văzut ceva aici. Părea, nu știu. 
Ciudat. Ca un monstru tăiat dintr-un copac. Arătă cu degetul 
peste umăr: în partea aia. 

Stafia aruncă o privire în direcţia în care arăta ea, apoi înapoi 
la ea. Wasp se zbârli sub privirea lui. 

— Credeam că ne uităm după lucruri care par nelalocul lor, 
zise ea. 

Știa că părea să se apere. Nu-i păsa. 

— Ne uităm și nu ne uităm, zise stafia. Arată-mi. 

II conduse înapoi, ghicind de mai multe ori la cotituri, spre 
locul unde văzuse chestia care semăna cu un urs, sperând din 
tot sufletul că n-o să greșească drumul și n-or să ajungă în vreo 
belea adevărată. Sau, măcar, că n-o să se facă de râs. Până 
acum, nu simţea că s-ar fi apropiat de momentul în care să pună 
mâna pe dispozitivul de vindecat. Rostuitoarea știe cum, dar 
trebuia să mărească serios ritmul. 

Un minut mai târziu, stăteau la baza chestiei ăleia, privind în 
sus la ea. Era chiar mai înaltă decât crezuse când o văzuse de la 
distanță. Se ridica probabil cu un metru și jumătate deasupra 
capului ei. 

— Uite, zise Wasp. 

— Asta? spuse stafia. 

Ea încuviinţă din cap. 

— Nu-i nimic. 

Wasp întinse o mână și atinse coasta chestiei. Cumva, îi era 
greu să se întoarcă și să plece fără să cerceteze în continuare. 
Stafia îngustă ochii spre ea. 

— Crezi că e o ușă. 

— Nu știu. Am doar un... Un presentiment. Cred. 


— Și cum propune presentimentul ăsta să intrăm? 

— Nu știu. Să-l tăiem? Să ne urcăm? Poate e ceva ascuns... 
rahat. 

Se aplecă să-și ia cuțitul de recoltat, care reușise cumva să 
cadă din teacă și aterizase cu un bufnet ușor pe frunzele de la 
picioarele ursului. 

— Tâmpenie! zise ea, cuţitului sau ei însăși, punându-l la loc 
la brâu. 

Un moment numai bun să înceapă să iasă din teacă. Singura 
ei armă și singura cale de a ajunge la indiciile care ar fi putut-o 
duce în cele din urmă la Foster. Dacă îl pierdea aici, jos, era 
friptă. 

Wasp începu să se învârtă în jurul chestiei ca un urs, iscodind 
frunzele adunate în umbra ei. 

Aproape îi înconjurase spatele, când se opri, simțind un 
zvâcnet ciudat în piept. Se întoarse, iar stafia îi ţinea coarda, 
între degetul mare și arătător. 

Aproape icni. Fără îndoială, coarda se dizolva rapid. O privi 
fix, cutremurată. Mintea îi gonea. Schimbarea nu fusese așa de 
treptată cum se așteptase. Observase întâi slăbirea corzii în 
cabana unde citise prima oară sângele stafiei. Apoi, când zăcea 
pe mușchi lângă cabană. Și acum. De fiecare dată, era mai 
slăbită decât ultima oară, iar de data asta schimbarea era foarte 
clară. | se părea că s-ar fi rupt dacă ar fi suflat deasupra ei. Dar, 
din câte își dădea seama, nu fusese plecată decât o noapte. 

Până la urmă, făcu legătura. Nu numai prima dată, ci de 
fiecare dată observase o schimbare în structura corzii după ce 
citise sânge. Dacă n-ar fi fost așa de furioasă ultima dată când 
revenise la realitate, ar fi băgat de seamă mai repede. 

Vestea bună era că, dacă văzuse deja ce avea nevoie să vadă 
și nu mai trebuia să citească și alt sânge, avea o șansă să scape 
cu viaţă. Dar dacă nu... 

După ce-i atrase atenţia, stafia dădu drumul corzii. 

— După cum vezi, n-avem de pierdut toată ziua. 

Wasp mai cercetă o dată ursul, dar nu văzu nimic remarcabil. 
Nici măcar nu era sigură de ce avusese sentimentul ăsta, sau de 
unde venise, sau cum să-l exprime în cuvinte care să fie mai 
mult decât bănuiala cea mai vagă cu putinţă. Și cu siguranţă nu 
cum să-l pună în aplicare. Și, dintre ei doi, nu ea era cea care 
fusese aici, jos, navigând printre puncte de trecere, mai mult 


timp decât își putea imagina. 

— Bine, zise ea, și urmă stafia când aceasta începu să-și 
croiască drum direct prin pereţii labirintului spre un luminiș 
unde se afla o fântână de piatră singuratică. 

Din centrul bazinului se ridica un piedestal, care se termina cu 
un inel de piatră vertical cu diametrul puţin peste un metru. 
Orice o fi fost în mijlocul inelului căzuse sau fusese scos, lăsând 
dinţi crestaţi de piatră în interiorul cercului, ca sticla de pe rama 
unei ferestre sparte. Fără el, fântâna nu putea pulveriza apa. 
Apa se scurgea pe marginile piedestalului, pentru a se aduna în 
bazin, neagră și rece. 

Pe apa aceea neagră pluteau frunze galbene. Dedesubt, 
sclipeau monede, de argint și de aramă. Fiecare frunză avea 
ceva scris pe ea, multe în alfabete pe care Wasp nu le 
recunoscu. Luă câteva. Pe ele erau scrise nume. Fără să fie 
măcar sigură la ce se uita, Wasp trecu ușor cu ochii peste 
suprafața bazinului, căutând una pe care să scrie Foster. N-o 
găsi. 

— Mergem în sus, zise stafia, iar Wasp se ridică, privind cu 
îndoială piedestalul și inelul. 

— Asta e ușa? întrebă. 

— O singură cale să aflăm, zise stafia și, până să urce Wasp 
pe marginea bazinului, stafia era deja în vârful piedestalului. 

Cizmele lui nici măcar nu păreau ude. 

— Te urăsc, zise ea. : 

Stafia se ghemui, întinzând o mână. Indoi două degete în 
direcția ei. 

— Sari. 

Ea sări și se prinse, apoi își ridică și cealaltă mână pe 
marginea piedestalului și se trase în sus. 

— Ne vedem pe partea cealaltă, zise stafia, apoi păși prin cerc 
și dispăru. 

Wasp se opri, simțindu-se ca o proastă, bucuroasă că stafia 
nu era acolo să vadă ce face. 

Se lăsă pe burtă, întinzând cuțitul până prinse una dintre 
frunzele galbene de la suprafaţa apei. Orice ar fi spus vreodată, 
acum se ștersese. Pentru o clipă, se uită degeaba împrejur după 
ceva de scris, apoi își făcu o tăietură în vârful degetului - spre 
ușurarea ei, propriul sânge pe cuţit nu-i arătă nimic - și începu 
să mâzgălească, pe cât de bine putu, kit foster pe frunza udă. 


— Oraș, zise. Intersecţie. Trupuri în cerc. Nu i-a ucis. Voia să 
fugă și nu putea. Trei zile, a spus. Trebuie s-o găsesc. 

Se opri. Dacă înainte se simţise ca o proastă, acum se simţea 
mai mult decât caraghioasă. Inchise ochii. 

— Te rog, du-mă la ea. 

Dădu drumul frunzei înapoi în apă și așteptă până ajunse jos. 

La jumătatea drumului prin inel, simţi o împunsătură ciudată 
în ceafa. Pentru o clipă, fu convinsă că, dacă s-ar fi întors, ar fi 
văzut ursul umblând tăcut în spatele ei, cu zdrenţe de stafie 
prinse în gheare, de la ultima victimă pe care o ţintuise în gardul 
viu din rugi. 

Se întoarse. Desigur, nu era nimic. 

La început, crezu că a ajuns pe lespedea înaltă de pe Dealul 
Execuţiei. Aceeași stâncă neagră, același versant lung. 

Stafia era pe jumătate așezată, pe jumătate sprijinită de un 
afloriment, cu brațele încrucișate, uitându-se ţintă la un cer de 
culoarea argilei. Lui Wasp nu-i era clar de cât timp aștepta. Sub 
ei era o câmpie înzăpezită, punctată cu adâncituri și canale 
pline cu ceva ce părea un foc verzui. Orașul și pajiștea lui nu se 
vedeau nicăieri. Nici labirintul pe care-l părăsiseră sau câmpia 
stâncoasă unde se afla puţul sau vreun alt loc pe care să-l poată 
recunoaște. 

Așa că ideea pe care o avusese mergea pe urmele tuturor 
celorlalte idei pe care le scosese din mânecă înainte. Nu era 
nevoie s-o surprindă sau s-o dezamăgească. Sau s-o scoată din 
sărite. 

— Și acum ce, zise ea, sărim înainte și înapoi prin chestiile 
astea până când una dintre ele ne lasă întâmplător unde vrem 
noi să mergem? Așa ai încercat tu s-o găsești? 

— Când o să vii cu o idee mai bună, spuse stafia flegmatic, o 
să fiu încântat s-o ascult. Până atunci... 

Răbdarea lui Wasp fusese limitată de la bun început, dar după 
întâlnirea cu novicele, după ce stafia îi luase în derâdere 
eforturile, după eșecul de a ajunge la Foster, după eșecul de a 
obţine la schimb singurul lucru care ar fi ajutat-o să scape de 
preotul lui Catchkeep și, acum, asta, nervii îi erau întinși și pe 
punctul de a plesni. 

— Și aia pe care am avut-o dincolo ce a fost? Am avuto idee. 

— Ai avut un presentiment. 

— Tu n-aveai nimic mai bun. 


— Am scos-o la capăt. 

— La ce capăt? Wasp făcu un semn spre întinderea plină de 
nămeţi de dedesubt. Dacă e acolo jos, sper că are o haină 
groasă și bună, pentru că, dacă nu e complet îngropată în 
zăpadă, o s-o vedem. Își strânse mâinile la gură și începu să 
strige: Catherine Foster! Ești acolo? Ridică-te și fă cu mâna dacă 
mă auzi, pentru că prietenul tău aici de faţă e pe cale să mă 
omoare în timp ce te căutăm și chiar nu vreau să mor în locul 
ăsta care arată ca un canal, bine? își duse ostentativ o mână 
pâlnie la ureche: Nu? Nu aici, zici? Aha. Interesant. Poate că 
data viitoare când prietenul tău vrea să-l ajute cineva, prietenul 
tău o să încerce să asculte și ideile ăluia. Wasp se întoarse către 
stafie: Și ce-i cu stafiile alea care ţi-au zis să mă cauţi pe mine? 
Pare destul de prostesc să ai încredere în ele, dar nu și în 
persoana pe care ţi-au indicat-o. 

Începuse să se înveţe să descifreze tăcerile stafiei. Asta de 
acum o opri pe loc. 

— Nu ţi-a spus nicio stafie să mă cauţi pe mine, zise ea 
înăbușit. Nu? 

Trecu o clipă. 

— Oh, nu cred asta. Chiar ești un ticălos, știi? Tu... aș putea... 

Își dorea să plece. Chiar acolo, să se întoarcă și să plece, fără 
să mai privească înapoi. Cât de jos ajunsese, să fie minţită de un 
exemplar și să fie nevoită să stea acolo și să îndure, pentru că 
târgul lor era ultimul pai de care se putea agăța. Putea pleca, 
dar se terminase cu dispozitivul ăla care s-o vindece. 

În amintirile pe care le văzuse, cele ale stafiei și cele ale lui 
Foster, dispozitivele aveau energie limitată. Foster vindecând 
oamenii pe alee. Stafia vindecând-o pe Foster în tunelul 
prăbușit. De ambele dăţi, unul dintre dispozitive murise și 
fusese schimbat cu celălalt. De ambele dăți, Wasp nu reușise 
să-și dea prea bine seama cât vindecaseră înainte să scoată 
cele trei bipuri triste și să se stingă, așa că nu putea decât să 
spere orbește că ăsta avea suficientă energie rămasă ca s-o 
vindece de orice răni avea să-i lase următoarea și ultima 
evadare după... 

Sunetul ăla. Sunetul ăla mic și trist pe care-l făceau 
dispozitivele când se stingeau. Îl mai auzise și înainte. La ea 
acasă, în faţa focului, când i se dezumfla glezna. 

Timp de un moment îndelungat, simţi că nu era destul loc în 


ea și pentru cuvinte, și pentru furie, și se ridică tremurând din 
cauza efortului de a se abţine să atace stafia chiar acolo. 

Voise să aibă încredere în el. Avusese nevoie să aibă 
încredere în el. Se luptase cu toate instinctele ei care îi spuneau 
să nu aibă încredere în el și nu se alesese decât cu noutatea 
unei emoţii pe care nu mai avusese niciodată cum s-o simtă. 

Trădare. 

— Arată-mi chestia aia cu care m-ai vindecat, zise ea, cu 
vocea răgușită. Ştii tu. Chestia pe care ai zis că mi-o dai dacă te 
ajut. 

Ochii stafiei se îngustară ușor. Pentru o clipă, siguranţa îi pieri 
de pe chip și era aproape de nerecunoscut. 

— Nu-i nevoie, zise el, revenindu-și fără efort. E în siguranţă 
acolo unde e. Gândește-te ce spui. Chiar vrei să risc s-o pierd în 
zăpadă, doar ca să te asiguri tu că n-am pierdut-o dej... 

Wasp ridică mâna pe care o mușcase copoiul, pe care o 
bandajase stafia. 

— De ce nu vindeci asta? spuse ea. N-ai nevoie să fiu în cea 
mai bună stare dacă o să supraviețuiesc suficient cât să o vânez 
pe Foster pentru tine? De fapt... - își desfăcu bandajul și îl 
aruncă la picioarele stafiei - ... cred că se infectează. Poate ar 
trebui s-o faci acum. Doar ca să fim siguri. 

— Mai târziu, zise stafia. Suntem prea expuși aici. Nu-i nici 
momentul, nici locul pentru... 

Wasp își încrucișă brațele și se zgâi la stafie, la glasul ei total 
nepotrivit, la ochii ei obosiţi, și simţi cum îi piere furia, lăsând în 
urmă doar o certitudine rece, în care furia nu folosea la nimic, 
pentru că deodată știu că în viitorul ei nu mai era nimic pentru 
care să merite să se înfurie. 

— Ştii ce e cel mai rău? zise ea încet. Cel mai rău e că 
începeam să am încredere în tine. Mă gândeam că toate astea... 
căutarea asta ridicolă în care m-ai târât... era cumva mai bună 
decât locul de unde am venit. De parcă aici, jos, aș fi putut fi 
altfel, aș fi putut să nu încurc lucrurile pe care încercam să le 
îndrept. Bănuiesc că am greșit. Wasp se îndepărtă cu câţiva pași 
de stafie, apoi se răsuci și adăugă: De fapt, nu. Partea cea mai 
rea e că ești un nenorocit. lar eu sunt împotmolită aici cu tine. Și 
nu meriți nici măcar o secundă ajutorul meu. 

Mâna stafiei era pe mânerul spadei. Wasp nu își dădu seama 
de ce până nu observă cuțitul de recoltat din mâna ei. Nu era 


foarte sigură ce căuta acolo. 

Se uită la cuțit. Apoi se uită la coardă. Apoi se uită la stafie. 

— Adevărul este că, față de cum sunt eu obișnuită, locul ăsta 
nu-i chiar așa de rău. Nu sunt lihnită. Și nu trebuie să văd în 
fiecare zi fața tâmpită și urâtă a preotului lui Catchkeep. Nimeni 
nu uneltește să-mi taie beregata și să-mi pună capul pe un 
perete. Știi, am văzut novice moarte, care luptau împreună. Au 
luat cincisprezece copoi de pe mine. Sus, deasupra, ar fi 
încercat să mă omoare. lar eu ar fi trebuit să încerc să le omor 
pe ele. Poate tai coarda asta și mă duc cu ele. Poate că dispar 
pur și simplu. Oriunde m-aș duce, preotul lui Catchkeep n-o să 
fie acolo, și n-o să fii nici tu. Nu mi se pare chiar așa de rău. 

Gura stafiei se deschise ușor, apoi se închise. Se uita la ea. 

— Nu joci la cacealma. 

— Nici nu știi, zise ea, câtă dreptate ai. 

Vâri cuțitul sub coardă. Vedea prin ea pietrele întunecate de 
pe lamă. Înghiţi în sec. 

— Așteaptă, zise stafia. _ 

— N-am ce să aştept, spuse ea. Ințelegerea a picat. Du-te 
înapoi și rătăcește pe aici fără să caști ochii încă o mie de ani. A, 
și poţi să-ţi păstrezi și gunoiul ăla. Sper să fie o companie 
plăcută pentru restul eternității. Adică, privește lucrurile așa. 
Aveţi cel puţin un lucru în comun. Amândoi sunteţi deja 
terminați. 

Cu o clipă înainte să taie coarda, se ivi un ultim gând răzleț 
pentru cei pe care încercase să-i ajute și eșuase - novicea care 
avusese nevoie de patru zile până să moară, stafia-copil ai cărei 
părinţi o priviseră cu atâta ură, și toţi ceilalți. 

Încă unul pe listă n-ar mai fi contat. Tot avea să moară cu 
blestemul pe capul ei. Fie ca Telalul însuși să se înfrupte din 
cele-care-ar-fi-trebuit-făcute. Spera că o să se înece cu ele. 

Și apoi se opri. 

Spusese ceva. Aș fi putut să nu încurc lucrurile pe care 
încercam să le îndrept. 

Din câte văzuse în ultima vreme, blestemul ăla nu atârna 
doar deasupra capului ei. Era exact aceeași nenorocire care o 
dusese la moarte pe Foster. 

Chiar dacă ar fi știut că poate tăia coarda și fugi, și să și 
supravieţuiască, n-avea cum să plece acum. 

Acum era ceva personal. 


— Ai dreptate, spunea stafia. 

Făcu un pas spre ea, cu palmele întinse. Știa atitudinea asta. 
Sări înapoi. 

Stafia scutură din cap. _ 

— Nu încerc să te dezarmez, zise el. incerc să-ţi spun 
adevărul. 

— Nu ești mai bun decât ce am lăsat sus, scuipă Wasp. Toţi 
îmi spuneţi aceeași poveste ca să fac orice ziceţi voi, și râdeţi de 
mine pe la spate când mă las dusă. Catchkeep te-a ales, Wasp. 
Omoară niște novice pentru Ea, Wasp. Du-te și stai într-o colibă 
micuță și rece, fără prieteni. Oh, ajută-mă să-mi găsesc biata 
mea stafie pierdută și abandonată, Wasp, te-am căutat special 
pe tine. Ce? Vrei să scapi de viata ta de rahat? Am exact ce-ti 
trebuie să te ajute să scapi. Nu trebuie decât să mă ajuţi cu asta 
și e al tău. Nu știu exact când o să ajung să-ți spun că nu mai 
funcționează. Foarte inteligent, nu? Mda, bine, am terminat. 
Wasp puse cuțitul în teacă. Rămân aici, spuse. Dar nu cu tine. 
Rămân pentru că mi-am dat seama că vreau eu s-o găsesc. Din 
partea mea, putem merge pe drumuri separate. Să vedem cine 
ajunge primul. 

Porni. 

— Mă asculţi un minut? zise stafia. Știu că nu-mi datorezi așa 
ceva. Te rog. 

— Și eu îţi spun că nu-mi pasă, zise ea. N-am timp de așa 
ceva. 

— Îţi cer un minut. 

Wasp se opri. 

— Ai cinci secunde. 

— Adevărul e că nu mi-a spus nimeni chestiile alea despre 
tine. 

— Mda, m-am prins. Două secunde. 

— N-aș fi crezut dacă mi-ar fi spus. 

— Extraordinar. O secundă. 

— Tot ce am spus am văzut cu ochii mei. 

— Nu mă interesează că încerci să te pui bine cu... 

— Nici dacă aș vrea n-aș ști cum. E... Stafia se opri, rămasă 
pentru o clipă fără cuvinte. Nu îmi e ușor să învăţ să lucrez cu 
cineva... nou. După ce am lucrat cu... cu Foster... toată viața, 
înţelegi, toată viata mea... Scoase un sunet, nu chiar un râset, 
scurt și tăios. Evident că n-am lucrat nici cu ea pe cât de bine ar 


fi trebuit, altfel n-ai fi tu aici. 

— Evident. 

— N-ar fi trebuit să te mint. Îmi dau seama. N-am vrut s-o fac. 
Dar aveam nevoie de ajutorul tău și n-aveam nimic altceva de 
oferit. Dacă aș fi avut, ţi-aș fi oferit. Totul. Orice. Am încercat 
așa de mult timp să fac asta de unul singur și... 

Chipul stafiei se schimonosi și urmă o perioadă de tăcere 
înainte să continue. 

Wasp putea auzi „n-am putut”-ul pe care nu-l spusese. Nu-l 
presă. Nici ei nu-i plăcea să spună cuvintele alea. 

— Cât despre metodele tale, continuă stafia. Poate crezi că 
nu-mi pasă câtuși de puţin că stau și te las să-mi răsfoiești 
amintirile, când știu foarte bine că eu n-am să le revăd 
niciodată. 

Privirea lui era lungă și rece. 

— Greșești. ` 

— Nu încerc să-mi bag nasul, strigă Wasp. Incerc să ajut. 
Crezi că numai pentru tine e greu? Măcar tu ai mai făcut asta și 
înainte! Cam cât de ușor crezi tu că e pentru mine să învăţ să 
lucrez cu oricine altcineva? 

— Din câte am văzut la predecesoarele tale, zise stafia sec, 
înțeleg cât de dificil trebuie să fie. Apoi oftă și scutură foarte 
ușor din cap. Nu ești nici pe departe prima Arhivistă pe care am 
încercat s-o conving, să știi. Nici măcar nu-mi aduc aminte când 
a început totul. Sau de ce. Totuși, pare să fie de ceva vreme. 

— N-au înghiţit tot rahatul ăsta, nu? Norocul meu. 

— Nu asta voiam să spun. Dintre toate, tu ești prima care a 
fost dispusă să asculte. Să o caute. Să mă ajute. Tu ţi-ai pus 
viața în joc pentru doi soldaţi morţi pe care nu i-ai cunoscut 
niciodată. Și în schimb eu ţi-am trădat încrederea, așa cum i-am 
trădat și ei încrederea, și am pierdut-o. Poţi să crezi sau nu, dar, 
chiar dacă nu mergi mai departe, sunt recunoscător că ai fost 
dispusă să ajungi până aici. 

— Ah, zise Wasp, stânjenită. Devine prea dramatic pentru 
mine. Plec acum, dacă ai terminat. Cum mi-a zis cineva acum 
ceva vreme, n-am toată ziua la dispoziţie. Depinde de tine dacă 
vrei să vii. 

Porni. Stafia o urmă. 


Capitolul șaptesprezece 


Tropăiră o veșnicie prin câmpul înzăpezit. Trecură pe lângă 
lucruri care, în ochii lui Wasp, ar fi putut fi puncte de trecere. Un 
cort de plastic portocaliu sfâșiat de vânt. O peșteră cu ţurțuri 
tărcaţi cu cenușă gri. O grămadă îndepărtată de păsări 
întunecate care zburau în cerc și poposeau pe o grămadă 
nevăzută. Un iaz micuț, perfect rotund, îngheţat ca o oglindă pe 
care nu se așeza zăpada. Scheletul metalic al unui obiect căzut 
din cer și zdrobit acolo, cu nasul îngropat adânc în pământ. 
Merseră mai departe. 

Wasp începea să obosească, iar frigul era de-a dreptul 
absurd. Vântul șuiera în rafale care-i înțepau ochii, apoi se 
liniștea suficient de mult timp ca următoarea rafală s-o ia prin 
surprindere și s-o facă să înjure. Abia își mai simţea picioarele, 
urechile și mâinile îi amorțiseră demult, iar singurul lucru care 
dovedea că nasul mai e la locul lui era faptul că îi curgea fără 
oprire, ceea ce nu părea deloc corect, ţinând cont de 
împrejurări. 

Stafia mergea cu același pas măsurat și egal, fără să bage de 
seamă frigul. Wasp știa că ar fi încetinit dacă îi cerea, și nu-i 
ceru. 

După mulţi kilometri, se împiedică de ceva în zăpadă și căzu. 
Când săpă, nu găsi nimic de care ar fi putut să se împiedice. Se 
ridică, scuturându-se. Întinse mâna la șold și îngheţă. Cuţitul 
dispăruse. 

— Nu, șopti ea. 

Nu se putea. Deasupra, nu căzuse niciodată din teacă, nici 
măcar o dată, iar acum era a doua oară într-o singură zi, n-avea 
nicio noimă. Împrăștie zăpada dimprejur, aruncând-o cu brațele 
în sus. Nu putea spune cât de departe ajunsese sau dacă exista 
măcar un fund undeva. Stafia se opri și o ajută, aruncând 
grămezile cu piciorul, împungând cu sabia. 

ÎI găsiră în cele din urmă, la câţiva metri mai încolo. Nu pe 
drumul pe care veniseră - singur, fără urme de pași pe o rază de 
mai bine de un metru. Probabil la vreo trei metri de locul unde 
se împiedicase. Stăteau deasupra lui, privind atent în jos. 

— Nu se poate, zise Wasp. 

O furnica pielea, și nu doar din cauza frigului. Se uită la stafie, 
care ridică din umeri. 


— Mă bucur că unul dintre noi e totuși învăţat cu locul ăsta, 
zise ea, aplecându-se să ridice cuțitul înainte să i se mai 
întâmple ceva și mai ciudat, pentru că e chiar, chiar... 

De sub zăpadă se auzi un sunet metalic înfundat, iar Wasp se 
opri în mijlocul propoziției, cu gura deschisă, cu mucii 
îngheţându-i pe buze. Împunse puţin cu cuțitul în zăpadă. Orice 
era dedesubt, scoase un clinchet când îl atinse. Stafia fu lângă 
ea înainte s-o cheme. Schimbară o privire, apoi începură să 
sape. 

Era o ușă, așezată în pământ sub zăpadă, ca trapele care 
duceau în tunelurile albe de sub Sweetwater, antice și infestate 
cu stafii. Chiar și numai atingând-o avu o senzaţie ciudată în 
ceafa, ca și cum ar fi urmărit-o cineva. Așa cum simţise în 
labirintul de garduri vii, privind în sus la un monstru făcut din 
frunze. 

Deasupra era un disc. Curăţară zăpada și îl răsuciră. Ușa se 
deschise spre o lumină de același verzui ca al focurilor. Wasp, 
care nu era încântată de ideea unui alt salt, cercetă cu privirea 
în jos. 

Aici era doar scheletul unei scări, ruginit și scârțăitor, cu totul 
nepotrivit cu ușa de metal de 30 de centimetri care ducea la el. 
Coborâră câteva trepte și închiseră ușa în spatele lor. Wasp le 
cobori pe celelalte, în timp ce stafia rămase în urmă, deschizând 
și închizând ușa din când în când. Bătea de câteva ori, asculta, 
deschidea, zăpadă, închidea, aștepta puţin, repeta. 

Wasp profită de ocazie pentru a explora. 

Nu putea spune dacă încăperea era aproape insuportabil de 
rece sau aproape insuportabil de fierbinte. Pereţii arătau ca 
gheața, dar și ca focurile pe care le văzuse aprinse în zăpadă. 
Dârdâia și transpira în același timp. Pe toată lungimea unui 
perete erau scrijelite cuvinte, într-o limbă în care nu putea citi. 
Tunelul se întindea tot mai mult în spate, pereţii întunecându-se 
până deveneau de un verde închis sticlos în depărtare. 

În colţuri zăceau crâmpeie de stafii, ca niște gunoaie 
împrăștiate de vânt. Wasp făcu câţiva pași spre una dintre 
grămezi, iar din adâncuri se auzi ecoul unui sunet. 

Era ca urletul copoilor pe urma ei - și nu chiar. Era o chemare 
mai pătrunzătoare, venind de la ceva mai mare sau mai 
numeros. Suna ca sfâșierea unei pânze metalice. Putea simţi 
vibraţiile până în coșul pieptului. 


Își trase cuțitul și se grăbi înapoi spre ușă. 

— Hei... zise ea. 

— Într-un minut, spuse stafia, împingând ușa în sus și în 
afară. 

Zăpadă. Cer de plumb. Strălucire de lumină verzuie de la 
erupția unui put. O închise iar. 

— N-avem un minut. 

Țipătul se auzi din nou, mai aproape. Pereţii își schimbau 
culoarea, devenind purpurii ca o vânătaie. 

— Nu mai stau aici. Ușa aia se încuie pe afară și o s-o încui. 
Rămâi sau vii? 

Cu cealaltă mână pe ușă, stafia își duse un deget la buze. 
Ssst. 

Simțea, mai mult decât auzea, că se apropie ceva. Nu erau 
pași, nici sunet de aripi sau de alunecare. Țipătul nu se mai 
auzise. Wasp se gândi că, orice făcea zgomotul, putea fi chiar în 
fața ei, savurându-i tulburarea, răsuflându-i în ceafa, alegându- 
și cea mai gustoasă bucăţică, iar ea pur și simplu n-o putea 
vedea. 

instinctul de fugă aproape că-i cuprinse trupul și o azvârli în 
sus pe scări. 

— Bine. Te descurci singur. Lasă-mă să ies. 

La asta, oricare o fi fost sursa de lumină, pâlpâi puternic și se 
stinse. 

Deodată, cuțitul lui Wasp păru foarte mic. 

Stafia bătu în ușă cu încheietura degetelor. De data asta, 
sună diferit. 

O mână nevăzută se încolăci în jurul încheieturii lui Wasp, iar 
ea urlă. 

— Eu sunt, zise stafia. Ține-ţi respiraţia. 

Apoi deschise ușa. 

O izbi un zid de apă. Apa năvăli în jos pe scări, prin gura 
peșterii, în întuneric. Țipătul se auzi din nou, îngrozitor de 
aproape - apoi se îndepărtă, însoţit de un sunet pe care nu-l 
putea identifica, nici de gheare, nici de aripioare de pește, nici 
de aripi, nici de picioare, ci de toate acestea laolaltă, sau 
niciuna, în timp ce orice scotea sunetul acela era dus de val. 
Luminile rămaseră stinse. 

Cantitatea de apă era uluitoare. Peștera se umplea repede, 
iar în întuneric Wasp n-avea nicio cale să măsoare cât stătuse 


acolo icnind ca un pește pe uscat înainte ca nivelul apei să 
crească și să ajungă până la ea. Wasp își încolăci brațul de bara 
scării ca să rămână dreaptă în timp ce forța apei o izbea și 
pentru a-și ţine capul la adăpost de cascada care înainte fusese 
o ușă, și dădu să strige la stafie să închidă ușa. Chiar când 
cuvintele îi ieșeau pe gură, își dădu seama că ușa se deschisese 
în afară, cu toată greutatea colosală a apei asupra ei. Faptul că 
se deschisese o uluia. 

Vocea stafiei, aproape de urechea ei. 

— Urcăm. 

— Prin asta? 

— Asta e ușa noastră. 

Wasp privi apa, privi spre stafie și se încolăci și mai strâns de 
bară. 

— Nu știu să înot. 

— N-ai nevoie. Haide să mergem. ` 

Fie așa, fie se îneca. Dacă se putea îneca. Işi închipui una 
dintre zdrențele acelea argintii de stafie, umplându-se cu apă pe 
nas și pe gură până se umfla și se spărgea. 

Dădu drumul barei. _ 

— La trei, o să te ridic, zise stafia. Ține-ţi răsuflarea. Inchide 
ochii. N-o să-ţi placă. 

Wasp se gândi la forța înspăimântătoare a apei. Deși o făcu 
să tremure, spuse totuși: 

— Am putea aștepta aici până se umple încăperea și... 

— Nu știu cât mai rezistă ușa. Orice urmează ar putea fi mai 
rău și, crede-mă, poate fi mai rău. O să fiu chiar în urma ta. La 
trei. 

Wasp trase aer în piept până simţi că îi iau foc plămânii. Fii de 
partea cealaltă, Foster, se gândi ea. Te rog. Nu mai pot suporta 
mult... 

— Trei. 

Se simţi ridicată prin apă. O apăsa în jos. Se zvârcoli să treacă 
prin ea. Nu reuși să înainteze. O ardeau plămânii. O durea tot 
trupul. | se părea că apa îi jupuia carnea de pe oase. 

Chiar când credea că nu mai poate suporta, presiunea 
dispăru. Trecuse. Încă sub apă, încă în beznă, încă dând din 
mâini și din picioare și cu răsuflarea tăiată, cu aspiraţia 
vârtejului care începea s-o tragă înapoi. Strânse din dinţi, își 
trase picioarele sub ea și împinse spre mâlul și nisipul de 


dedesubt. i 

Era puternică, dar apa era și mai puternică. Incepea să-și 
piardă cunoștința. Dădu din mâini cu furie înainte, fără să 
avanseze. În beznă, nu putea vedea dacă era ceva pe fundul 
apei - lac? mare? - de care să se sprijine. Se întinse în jos să 
măture orbește pământul din fața ei, iar curentul îi trase 
picioarele de sub ea, o aruncă înapoi în jos, în convulsii acum, 
dorindu-și să nu respire... 

Deodată, sub ea, încăperea se umplu. Vârtejul se opri. Totul 
era nemișcat. Își adună ultimele urme de putere și împinse din 
nou, cât de tare putea. Nu vedea lumină deasupra. Nici măcar 
nu-și dădea seama dacă se îndrepta în sus. lmpinse apa cu 
braţele, o împinse într-o parte. Lovi cu picioarele și se înnămuoli. 
Pieptul stătea să-i facă implozie. 

Apoi mâna stafiei îi găsi încheietura în întuneric, iar ea se 
simţi trasă în sus cu o asemenea forţă și viteză, încât nu mai 
putu ţine aerul în plămâni. Explodă afară din ea, iar ea își 
strânse mâna liberă peste nas și gură ca să nu înghită apă. 
Închise ochii și așteptă să-i cedeze hotărârea. 

Cedă când faţa îi ajunse la suprafață. 

Câteva minute după aceea, nu făcu altceva decât să respire, 
bucurându-se de umplerea și golirea plămânilor, lovind ușor apa 
în timp ce stafia o trăgea spre mal. 

Părea să fie un fel de lac sau mare interioară, presărată cu 
bărci putrezite. Ca și râul pe care îl trecuseră și eleșteul cu 
copacul din oase, apa era neagră. 

— Extrage toate culorile din stafiile care mor în ea, îi răspunse 
stafia la întrebarea ei nepusă, iar Wasp deveni brusc foarte 
atentă să nu-i intre în gură nicio picătură din apa aceea. 

După o vreme, stafia o trase pe mal. Apa era mărginită de 
case fără vârstă, cangrenate cu mucegai multicolor. Păreau 
nelocuite. Wasp se ridică, simțind cum plaja se mișca straniu 
sub ea. Privi în jos și observă că era alcătuită din nenumărate 
obiecte care păreau pietricele late și plate făcute din metal. 
Culese una. Un medalion. Dacă avusese vreodată ceva gravat, 
se ștersese demult și ajunsese doar o pată. Il deschise cu o 
unghie. Balamaua era ruginită și toată partea din față căzu. 
înăuntru se afla un păianjen chircit peste un sâmbure de măr. 
Se aplecă să-l scuture în apa neagră. Păianjenul sări o dată și se 
scufundă. 


— Și acum? întrebă ea. Dar știa deja răspunsul. Oftă și arătă 
cu capul spre case: O să mă uit pe acolo. 

Se ridică. Picioarele tremurară, dar rezistară. Alese o casă și 
încercă ușa. Clanţa dispăruse, dar ușa cedă când împinse cu 
umărul, crăpându-se cu un iz jilav. 

înăuntru era cam întunecos, încăperea fiind luminată doar 
printr-o fereastră înaltă de sticlă pătată și deformată. Inaintea 
lui Wasp se înălța o scară largă, de fiecare parte a ei întinzându- 
se câte un coridor mărginit cu uși umflate. Aerul mirosea a sare. 
Arăta de parcă marea se ridicase și inundase locul cu ceva 
vreme în urmă, poate nu numai o dată. Wasp, care văzuse 
suficientă apă să-i ajungă toată ziua, speră că n-avea să se mai 
întâmple prea curând. Deschise repede ce uși putu, nu găsi 
nimic care să semene a punct de trecere, se întoarse și ieși din 
casă, pentru a căuta în următoarea. ` 

În cele trei case de alături nu era nimic. În următoarea, făcu 
vreo câțiva pași într-un hol întunecos când înlemni, cu mâna pe 
plăselele cuțitului. Mișcare în colțul ochiului. Mu acum, se gândi 
ea, cu mușchii încă tremurând din cauza lipsei de oxigen. Trase 
cuțitul și se întoarse. 

Era o oglindă. Spartă de-a latul, cu rama bătând în cenușiu- 
verzui, tot îi arăta cea mai clară reflectare a ei pe care o văzuse 
vreodată. Se cercetă atent, din cap până în picioare, și se 
încruntă. Wasp-din-oglindă se încruntă la ea. 

Fără niciun avertisment, stafia apăru lângă ea în oglindă, iar 
ea sări, înjurând. 

— Nu mai face așa! 

Pe când șocul trecea, începu și ea să observe ceva. Oglinda 
asta îi dădea aceeași senzaţie de nespus pe care o avusese 
când se uitase la chestia-ca-un-urs din labirint sau la trapa 
ascunsă în zăpadă. 

Dădu din cap la reflexiile lor. 

— Cred... arată ca și cum ar putea fi ceva. 

Stafia îi urmări privirea atentă în oglindă. Nu părea să-i 
împărtășească siguranţa. 

— Oglinda? 

Wasp dădu din cap. 

— Cum? 

— E uriașă. 

După standardele sale, stafia păru amuzată. 


— Nu-i numai asta, se repezi ea. Pare... 

Se gândi la puţul secat din deșertul stâncos, ursul din labirint, 
ușa din luminiș prin care trecuse cu multă vreme în urmă. 

— Nelalocul ei. 

Stafia ridică ușor o sprânceană. 

— Nelalocul ei. 

Voia să alunge senzaţia, dar aceasta nu se dădea dusă. În 
schimb, își căuta cuvintele. De data asta o nimeri. 

— Ca și cum ar trebui să fie o ușă. Doar că încă nu e. Ca și 
cum stă ceva în drum? 

Stafia scoase un hmm. Ridică o mână și puse mănușa pe 
reflexia mănușii din oglindă. Împinse ușor înainte cu vârful 
degetelor, iar sticla plesni, desenând o reţea în jurul lor. Își 
retrase mâna și se dădu deoparte, lăsându-i ei locul. 

Wasp își privi ţintă reflexia, aducându-și aminte cum ajunsese 
sub Dealul Execuţiei. Glasul stafiei îi trecu prin minte. Wu te 
gândi: stânca e imaterială. Nu e. Gândește-te: sunt mai 
puternică decât stânca. 

— Deschide-te, ceru ea. Lasă-mă să intru. 

N-o lăsă. 

— Mai sunt și alte case de verificat, zise stafia. N-avem timp 
să zăbovim aici. 

— Du-te tu înainte, spuse ea. O să descifrez asta. 

— Ar putea fi riscant să ne despărțţim. Ce s-a petrecut în 
labirint ar fi putut fi mult mai rău. Ai avut noroc. 

— Așa îmi tot spui tu. Wasp se întoarse și-l privi direct. Bine, 
deci tu ai căutat-o pe Foster multă vreme. Ştii cum funcţionează 
punctele de trecere. Eu nu știu. M-am prins. Dar dacă ar fi mers 
ce ai făcut tu, eu n-aș mai fi aici. M-ai adus aici ca să descifrez 
asta și o s-o descifrez. Dacă nu vrei să ne despărţim, atunci 
ajută-mă. Sau ia-ţi un scaun și stai jos. 

Stafia îi susţinu privirea. 

— Mă duc să verific ultimele câteva case, zise el în cele din 

urmă. La primul semn că sunt probleme, fugi afară. O să te 
găsesc eu. 
_ Wasp dădu din cap distrată, cercetând în continuare oglinda. 
Işi vâri degetele în spatele ramei și trase. Era fixată în perete. 
Strecură o unghie murdară în crăpătura lungă din mijlocul 
sticlei, ca și cum ar fi putut desface cele două jumătăţi ale 
oglinzii. 


Tot nimic. Nimic, iar timpul ei aici, jos, era pe sfârșite. Curând 
va trebui să se ducă după stafie și s-o lase s-o acopere cu 
zeflemeaua ei tăcută despre capul ei tâmpit și încăpățânat și să- 
i arate punctul de trecere pe care-l găsise în doar zece secunde. 

Ei bine, n-avea să se lase încă. 

Timp de un minut, se plimbă înainte și înapoi prin faţa oglinzii, 
gândindu-se. Când se răsuci, cuțitul de recoltat se înfipse adânc 
în spătarul unui scaun, făcând-o să se împiedice. 

— Ciudat, mormăi ea. 

Nu-și dăduse seama că era așa de aproape de vreun obiect. 

Mâna i se așeză pe mâner și se opri. Își mușcă limba și privi 
pieziș oglinda. Apoi trase lama. 

Vârful cuţitului de recoltat lovi oglinda ca orice vârf de lamă 
pe orice fel de sticlă, așa că îl puse pe palma celeilalte mâini și 
apăsă până ieșiră câteva picături de sânge pe lamă. Din nou, nu 
avu nicio viziune. Poate că lucrurile vor sta altfel când va deveni 
cu adevărat stafie. De-acum, n-avea să mai dureze mult. 

Asta-i stupid, se gândi. Stupid și disperat. 

Puse înapoi lama pe sticlă și de data asta lama trecu prin ea. 

Wasp nu se putu abţine să nu strige. În cinci secunde, stafia 
era acolo. Se întoarse spre el, copleșită de triumf. 

— Uite. 

Însângeră din nou vârful cuţitului și îl puse pe oglindă, chiar 
lângă ramă. Se cufundă exact până unde ajungea pata de sânge 
de pe lamă și îl trase pe toată lungimea sticlei, apoi de-a lungul 
părţii de jos, apoi în sus și peste marginea de sus, pentru a 
încheia linia unde începuse. 

Oglinda nu se sparse și nu căzu, așa cum aproape că se 
așteptase Wasp. De fapt, arăta cam la fel, cu excepţia liniei pe 
care o desenase ea, care licărea umed, deși nu era udă. 

Stafia se uita atent. 

— Ce ai... începu, și se opri. 

Expresia de pe chipul lui sugera că nu-i plăcea mai mult decât 
lui Wasp să fie întrecut de cineva. lar ei începea să-i placă 
situaţia. 

— Pare că, zise ea, încercând să nu lase să i se audă în glas 
Ti-am zis eu și făcând o treabă mizerabilă în sensul ăsta, am 
creat o ușă. 

Păși spre ea, fixându-și încă o dată în minte: intersecţie, 
trupuri, Foster - apoi se trase înapoi. Habar n-avea dacă mai 


putea deschide și altă ușă. Habar n-avea cum o deschisese pe 
asta. Poate un cuţit de sacrificat stafii și niște sânge nu-chiar-de- 
stafie puteau, dacă nu chiar să sfâșie textura acestui loc, măcar 
s-o agate puţin și s-o deșire. Sau poate că acolo fusese tot 
timpul o ușă, așteptând să fie găsită. Sau poate că locul ăsta își 
bătea joc de ea. 

Oricum, nu-și permitea să piardă ocazia. Trebuia să se 
asigure. 

Orașul apărea așa de des în amintirile stafiei și ale lui Foster, 
încât trebuia să fie adevărat, trebuia să fie adevărat dacă era 
ceva adevărat, dar poate că abordarea ei era puțin greșită. 
Reluă amintirea în minte, cât de clar putea. 

Vorbește, îi spusese stafia lui Foster. Așa cum îi spusese și lui 
Wasp, pe Dealul Execuţiei. Dacă asta era vreo dovadă că era 
momentul pe care nu-l putea depăși stafia, era... 

Încremeni. 

Dacă avea dreptate în legătură cu ceea ce făcea coarda ei să 
se dizolve atât de repede, era pe punctul de a porni pe o cale 
înspăimântătoare. 

Dar în ceea ce privește găsirea lui Foster, ar fi putut fi 
suficient. 

— Deci am... 

Vremea secretelor trecuse. Trebuia să discute deschis cu 
stafia. Cel puţin până la un punct. _ 

— Am încercat să controlez punctele de trecere. În timp ce 
treceam prin ele. 

Stafia îngustă ochii. 

— Să le controlezi. 

— Să le fac să ne ducă acolo unde vrem noi. Să mă 
concentrez pe... 

Își trecu mâna nerăbdător prin păr, înainte și înapoi. Ar fi vrut 
să tragă cu coada ochiului la coardă, să vadă cât se mai poate 
destrăma înainte s-o lase baltă, dar dacă făcea asta, risca să se 
piardă cu firea și atunci erau terminaţi. 

— Bun, deci n-a mers. Dar asta - arătă spre ușă - asta e ceva 
nou. Dacă am putea... 

Se pierdu, simțindu-se nătângă. Visând la stele. Ca și cum 
stelele i-ar fi adus vreodată și altceva decât nenorociri. 

— Amintirile pe care le văd îmi tot arată orașul ăsta, da? 
Foster eliberând ostaticul. Tot încerc să ajung acolo și nu 


reușesc. Asta-i problema. Când te-am întâlnit prima dată. Pe 
lespede. M-ai atacat. Wasp nu aşteptă răspunsul. Îți aduci 
aminte de ce? 

Stafia păru puţin nedumerită. 

— M-am pierdut. Am spus că a fost un accident. Nu văd... 

— M-ai atacat pentru că m-ai confundat cu Foster, zise Wasp. 

El îi aruncă o căutătură ucigătoare. 

— Și de ce aș... 

— Habar n-am. Dar ai făcut-o. Mi-ai spus exact ce i-ai spus lui 
Foster când ai prins-o că elibera ostaticul. Erai acolo, în 
amintirea aia, mai mult decât pe Deal, cu mine. După ce am 
văzut-o cu ochii mei, am știut de ce. Ala e momentul pe care nu- 
| poţi depăși. Și de aceea încercam să ajung acolo. Pentru 
majoritatea stafiilor, e momentul morții, dar... 

— Nu văd ce are de-a face cu... 

— Au fost două, zise Wasp, cu vocea înecată de entuziasm. Ai 
zis asta, la fel ca în amintire, și apoi ai pâ/pâit cumva, ai dispărut 
și apoi ai revenit. Atunci mi-ai spus... mi-ai spus că s-a schimbat 
planul. Mi-ai spus să mă ridic. Ai spus că plecăm. 

Stafia se opri o clipă, mijind ochii spre perete. 

— Nimic? 

Stafia privi în altă parte. 

Lui Wasp nu-i plăcea să-i aducă aminte de amintirile pierdute, 
dar nu-și mai putea permite să dea înapoi. 

— Amintirea ta despre oraș nu ne duce nicăieri. Am văzut-o și 
când i-am citit ei sângele, așa că am zis că merge, dar e greșit. 
Am crezut tot timpul că noi căutăm ușa din spate. Poate că de 
fapt ce căutăm e intrarea din spate înapoi. Wasp trase adânc 
aer în piept. Oricare ar fi cealaltă amintire, n-am văzut-o încă. 
Poate că nu ţi-o mai amintești. Dar e acolo. Ai spus că a fost 
torturată și ucisă, continuă ea cu dificultate, cu gura mai tare 
decât bunul-simţ, incapabilă să privească în faţă stafia când o 
spuse. Poate că ai încercat s-o scoţi de acolo. Ridică-te. Plecăm. 
Bine, dar poate că era prea târziu, ajunsese prea departe. Multe 
stafii... se fixează asupra morţii, a momentului exact al... 

În timp ce vorbea, își aminti cum stătea pe lespedea de 
stâncă de pe Dealul Execuţiei, bazându-se pentru a supravieţui 
doar pe cuţit, niște sare și o bănuială îndrăzneață. Își zise sec: și 
uite până unde am ajuns. 

Îndreptă cuțitul spre ușă. 


— Am văzut încăperea unde a fost torturată. Dacă a murit 
acolo, s-ar putea să mai fie încă acolo. Dar nu pot... 

Probabil că ar fi trebuit să-i spun și despre coardă, se gândi 
ea. Ei bine, s-ar putea să cad moartă după asta, dar poti muri și 
mai rău decât încercând. Singura cale de ieșire e pe aici. 

Luă cuțitul în mână și îl răsuci, ţinându-l cu mânerul îndreptat 
spre stafie. Dacă stafia observase că îi tremura mâna, nu spuse 
nimic. Părea inexplicabil de absorbit. 

— Trebuie să încerc să văd ce ai văzut tu, zise ea. 

Vorbea printre dinţi, spre pământ. Repeta cele câteva fraze în 
minte - planul s-a schimbat, ridică-te, plecăm chiar acum -, ca și 
cum ar fi putut să se târască de-a lungul lor, în beznă sau din 
beznă. 

— Trebuie să văd unde a murit. 


Se afla într-o încăpere ca o cutiuţă albă, chiar mai mică decât 
casa ei. Intr-un perete era încastrat un fel de raft, despre care 
bănuia că era un pat. Un fel de vas încastrat într-un colț, a cărui 
utilizare o bănui de asemenea. Ușa n-avea clanţă, iar pe ea, 
cam de la nivelul coastelor ei până deasupra capului, era o 
bucată de oglindă, a doua ca mărime pe care o văzuse ea 
vreodată. 

Foster stătea pe marginea patului-raft. Armele și uniforma 
fuseseră schimbate cu o salopetă simplă, iar ea semăna cu 
vechiul ei eu cam pe cât seamănă un morman de cenușă cu un 
incendiu de pădure, dar Wasp o recunoscu dintr-o privire. 

Arăta ca și cum pierduse de curând o luptă. Rău. Sau ca și 
cum pierduse o luptă demult și i se întâmplase ceva foarte rău 
în timpul vindecării. Toate rănile pe care văzuse că le suferise 
Foster în timpul interogatoriului erau aproape complet 
vindecate, lăsând suficiente urme cât să-i amintească de ele. 
Să-i aducă aminte de ultima rundă de interogatoriu până la 
următoarea, poate cea care avea s-o ucidă. Părul îi cădea pe 
lângă obraji, fără s-o îmblânzească în vreun fel. 

Mai puţin discrete erau ororile pe care le putea ghici Wasp pe 
mâinile lui Foster. Arătau ca și cum fiecare os al fiecărei mâini 
fusese frânt metodic, vindecat, frânt din nou și vindecat, de mai 
multe ori decât își putea imagina Wasp. Pe dosul ambelor mâini 
se vedea și o reţea de cicatrice, parcă fiecare dintre ele era un 
pește care fusese spintecat, iar apoi - aproape - vindecat 


meticulos. Propria ei voce în minte: Dacă mori în felul ăla, 
durează foarte mult până mori. E un pic cam târziu acum. 

Wasp se gândi la Foster legată de scaun la o masă, refuzând 
să vorbească, /a să aruncăm o privire la mâinile astea faimoase. 
Se gândi la dispozitivul micuț care țârâia și cu care îi vindecase 
stafia glezna fracturată, în căsuţa ei de pe deal, acum o 
veșnicie, și i se făcu rău. Se gândi la sabia lui Foster și la 
îndemânarea cu care o mânuia - apoi se uită iar la mâinile 
acelea mutilate și se simţi și mai rău. 

Salopeta acoperea restul trupului lui Foster, dar postura ei 
arăta vătămări recente. Cu ani în urmă, fusese o novice care 
fugise să-și caute părinţii. Când o găsiseră câinii de altar și o 
aduseseră înapoi, fusese târâtă în faţa novicelor strânse la un 
loc, ca să le servească de exemplu. Intrase, cu mâinile legate, 
cu capul plecat, lipsită de apărare, iar preotul lui Catchkeep le 
așezase pe novice într-un cerc în jurul ei și le obligase pe fiecare 
să lovească pe rând cu biciul, iar și iar, timp de un sfert de oră. 
Următorul sfert de oră fusese rândul lui. Înainte ca fata să 
moară în cele din urmă, după două zile, din cauza rănilor, 
supurând și de neatins, milogindu-se de novice s-o sufoce, 
stătea exact cum stătea și Foster acum. 

In fața ușii se auzi agitaţie. O voce, panicată, îngrozită: 

— Domnule... nu puteți... îmi pare rău... ordine speciale... 

O alta, cu un calm glacial, pe care Wasp o știa prea bine: 

— Le contramandez. 

— Domnule, cu tot respectul, nu înțelegeţi. Ordinele mele 
sunt clare că în niciun caz... 

— E târziu. De ce nu te duci să te culci? 

— Dar, domnule... 

— Am zis, iar acum avertismentul din glasul lui nu mai putea 
fi interpretat greșit, să te duci să te culci. 

— Da, domnule. Îmi cer scuze. Mulţumesc, domnule. 

Pașii se pierdură repede pe culoar. De la ușă, câteva bipuri și 
apoi un șuierat în timp ce se deschidea încuietoarea. Foster se 
uită la ea, se uită la stafia care intra, arătând de parcă nu mai 
dormise de multă vreme. La rândul ei, Foster era furioasă. 

— Ce dracu’ faci... 

El își scotea armele. Uitându-se ţintă la ușa deschisă, de 
parcă ar fi provocat pe cineva să între. Abia așteptând o luptă. 
Wasp nu văzuse niciodată în viaţă pe cineva atât de disperat să 


ucidă ceva. 

— Plecăm, zise el. Chiar acum. 

Wasp rămase fără suflare. 

— Nu ăsta era planul, zise Foster. Făcând un efort 
considerabil să-și păstreze vocea scăzută ca să nu se audă. 
Planul... 

— Planul s-a schimbat. Ridică-te. 

Foster nu se mișcă. 

— Ştii ce a trebuit să îndur ca să meargă toate astea? spuse. 
Ai măcar cea mai vagă idee? 

Tăcere, apoi, când el vorbi din nou, glasul lui era periculos. 

— Te-au rănit? 

Lui Wasp îi fu greu să creadă că nu vedea dovezile de pe fața 
și mâinile lui Foster, dar asta era. In clipa aceea își dădu seama 
că, oricât de calm părea el acum, era o minciună. In realitate, 
era peste măsură de copleșit. 

Ceva se schimonosi și apoi se linişti pe fața lui Foster. Orice 
hotărâre încerca să ia, îi trebuiră câteva secunde. In cele din 
urmă, se ridică în picioare. 

— Nu, zise, aruncându-i o privire de uimire jignită. 

Se îndreptă spre el, reușind să nu șchiopăteze, și îl lovi în 
braţ. Dacă Wasp se aștepta s-o vadă tresărind când pumnul ei 
distrus lovi, fu dezamăgită. 

— Nu eu. 

Dată fiind încordarea din încăpere, această tentativă de 
veselie părea grotescă. Stafia se zgâia la Foster, copleșită, 
cuprinsă de un fel de furie. 

— Nu tu, adăugă ea încet, dar nu se mișcă să-l atingă din nou. 

El scoase un sunet dispreţuitor din gât, apoi se întoarse pe 
călcâie și ieși cu pași mari. 

Când ușa se închise în urma lui, se opri. Wasp își dădu seama 
că ceea ce era oglindă pe dinăuntru era, pe dinafară, e fereastră 
spre încăpere. Stătu o clipă, complet nemișcat: cu spatele spre 
ușă, cu capul aplecat în jos, cu ochii închiși. Apoi se întoarse. 
Prin fereastră, se vedea Foster stând în mijlocul încăperii, 
întoarsă cu spatele la ușă. 

Mâna lui se întinse spre panoul de control de pe ușă și rămase 
deasupra lui o vreme, fără să-l activeze. Păru că e cât pe ce să 
spună ceva, apoi n-o făcu. Pentru o clipă, furia îl copleși și lovi în 
peretele din faţă, ciobind cimentul. 


— Tâmpită, zise el și plecă. 


Wasp își reveni, întinzându-se după coardă. integritatea 
acesteia era afectată dincolo de orice speranţă. Părea ca un 
firicel de sirop, cu stropi și bule, mai mult bule. Și totuși, cumva, 
pentru moment, încă mai rezista. 

Stafia se uita ţintă la ea. Nu părea să fi observat coarda. 

— Nu era aceeași încăpere, zise ea încet și, dacă ar fi văzut 
pe chipul altcuiva expresia de pe chipul stafiei, ar fi zis că e 
panică. 

Avea impresia clară că mai era ceva ce nu-i spunea. 

— Ca o cutie albă, cu un culoar alb în față. Părea... 

Părea familiară, era cât pe ce să spună, dar n-avea nicio 
noimă, așa că renunţă. 

— N-a murit acolo. Cel puţin, nu atunci. _ 

— Ce ai văzut, zise stafia, regăsindu-și vocea. Iși mută 
privirea pe ușa care licărea în perete. Poţi folosi? 

Wasp își ridică umerii. Simţea că și dacă ar fi strănutat doar, 
coarda s-ar fi destrămat. 

— Trebuie. 

Își puse mâna pe oglindă și îi făcu semn stafiei să facă la fel. 
Închise ochii, nesigură acum pe care amintire să se concentreze. 
Se gândi la Foster în cutia albă. Foster minţind stafia în legătură 
cu rănile. Foster în camera de tortură, privindu-i de sus pe cei 
care o interogau, fără să tresară, cu ochii aprinși de ceva ce 
Wasp nu putea numi. Se gândi du-mă la ea. 

Își sprijini mâna pe sticlă și împinse - iar mâna i se afundă 
până la încheietură. 

Bănuia că, dacă își pierde concentrarea, pierde orice șansă să 
facă lucrurile să meargă, așa că își înăbuși reflexul de a întoarce 
ochii spre stafie: Vez? Vezi? 

În loc de asta, împinse mai departe braţul. Instinctiv, se 
aștepta să se lovească de vreun obstacol oarecare. Partea 
cealaltă a peretelui, poate. Exteriorul casei. Dar mâna intrase 
deja până la umăr, ea întorsese capul ca să-și ferească faţa, iar 
vârful degetelor nu atingea nimic. Parcă se îndrepta spre ape 
adânci și încerca să atingă fundul cu vârful picioarelor, fără să-și 
lase faţa să se scufunde. 

Foster uitându-se la ea din poză. Găsește-mă, fetiță-cu-un- 
cuțit. Găsește-mă, dacă ești în stare. 


Convinsă că stafia o va urma, Wasp păși prin oglindă - și 
probabil că nu funcţionase, pentru că Foster nu se vedea 
nicăieri. 

Totuși, orașul era acolo. 


Capitolul optsprezece 


Fu frapată de cât de mare era orașul văzut de aproape. 

Chiar și de la oarecare distanţă, stăteau aproape în umbra lui. 
Fie din cauză că rătăcirile lor duraseră mai mult decât crezuse 
ea, fie pentru că orașul adusese cu el propriul lui cer și propriul 
lui timp, văzduhul era însângerat de soarele care apunea, iar 
milioanele de lumini ale orașului se aprindeau una câte una. 

Orașul arăta foarte diferit de cum păruse din partea 
îndepărtată a râului sau de dincolo de iazul negru. Clădirile erau 
mai înalte și mai ordonate. Pe fiecare zid al fiecărei clădiri era 
mult mai multă sticlă decât văzuse vreodată Wasp în orice alt 
loc. Pe fiecare dintre aceste ziduri se reflecta apusul, așa că 
arătau toate ca și cum ar fi fost în flăcări. Nu existau clădiri 
mărginașe, nu exista o ridicare treptată a acoperișurilor de la 
unele joase la cele înalte, nu exista o trecere de la iarbă și 
pământ la cărări și străduţe și la străzile mari. In oraș nu intrau 
niciun fel de șosele. Era pajiștea, și apoi era orașul, imaterial, 
înălţat ca un zid de ghimpi în faţa ei. Parcă orașul și amprenta 
lui de beton fuseseră decupate direct de pe o hartă oarecare, 
dintr-o vreme oarecare, dintr-o lume oarecare căreia îi 
aparținuse, și aruncate din cer pentru a ateriza aici. 

Totul - în afară de stricăciunile făcute de lupte, explozii și 
focuri de armă, și ora zilei - semăna foarte mult cu orașul pe 
care-l văzuse cu mâna pe cuțitul de recoltat, când citea în 
sângele stafiei și al lui Foster. 

Înspăimântător de mult. 

Tot locul era prevestitor de rele. Se gândi la străzile acelea 
largi din viziunea ei, cu fundături, tăcerea sinistră a copoilor 
care intrau pe fereastra cabanei. Imposibil de apărat. Trebui să 
facă un efort uriaș ca să pășească înainte, să se apropie de ce 
ar fi putut pândi printre clădirile acelea. 

Asta în cazul în care pășitul înainte chiar o ducea mai 
aproape. Dacă nu cumva avea să meargă în loc precum data 
trecută, prinsă de curentul nevăzut al pajiștii, în timp ce orașul 


rămânea la distanţă. Dacă nu se poticnea prin cine știe ce ușă 
nevăzută și nu era aruncată Rostuitoarea știe unde, să fie 
nevoită s-o ia de la început. 

Dar merse, iar orașul se apropie, și curând începu să observe 
ceva ciudat. 

Orașul era plin de stafii. 

Nici vorbă de cele câteva stafii peste care dăduseră, din când 
în când, în călătoria lor până aici: cu capetele plecate, ferindu-și 
ochii, apatice și tăcute. Aici erau mii, căţărându-se primprejur și 
unele peste altele într-o mulțime, făcând orașul să fiarbă ca un 
mușuroi de furnici stârnit cu o lovitură de picior. 

Și mai ciudat, deși multe își ţineau picioarele pe pământ, erau 
și unele care păreau să urce sau să coboare scări - chiar și unde 
nu erau scări. Să treacă poduri - unde nu erau poduri. Să intre 
pe uși - unde nu erau uși. 

Dacă își dădea capul pe spate și-și ferea ochii cu mâna, Wasp 
putea distinge vârfurile clădirilor. Printr-un fel de iluzie, păreau 
să se legene, iar ea fu nevoită să-și înăbușe o tresărire de 
spaimă că aveau să-i cadă în cap. 

Stafia, observându-i privirea îndreptată către cer, se uită la ea 
oarecum surprinsă. 

— ÎI vezi și tu? 

— Orașul? 

— Orașul ăsta. Uită-te la ele. Ridică bărbia spre mulţimea 
agitată de stafii: Ele nu văd ce vezi tu. Locul unde se află ele nu 
e locul unde ne aflăm noi. 

Wasp privi o stafie trecând drept printr-un pilon de beton care 
susținea o clădire cu amprenta la sol cam cât tot orașul ei. Nu 
apăru pe cealaltă parte. O stafie-copil stătea așezată la un 
metru și jumătate în aer, legănându-și picioarele peste o 
margine nevăzută. Un grup de trei stafii, ducând o a patra, ocoli 
o scară care ducea în subteran, preferând să coboare direct prin 
stradă. 

Wasp se gândi la puncte de trecere, uși care nu duceau 
nicăieri și aiurea, stafii străbătând orașe pe care ea nu le putea 
vedea. Putea rămâne aici, jos, secole de-a rândul și era sigură 
că tot n-ar fi înțeles absolut nimic. 

Stafia vorbi fără să se uite la ea. Încă privind încremenită 
clădirile acelea. 

— E la fel, totuși, nu? Ce vezi. 


Wasp n-avea nevoie să întrebe ce voia să spună. De aici, nu 
putea vedea intersecţia cu cercul de trupuri, cu Foster stând în 
mijloc, sau ostaticul ascuns pe alee, dar... 

— Mda, zise ea. Dar cum... 

— Ne-am întâlnit deja cu monștrii tăi, spuse stafia. 

În vocea lui era un fel de respect, pe care nu-l mai auzise 
niciodată înainte. Dar și un fel de spaimă. 

— Cred că ăsta e unul dintre ai mei. 

Merseră mai departe înainte, spre valul acela nesfârșit de 
clădiri și agitația continuă dintre ele. Wasp văzu soldaţi și 
cântăreţi ambulanți, drumeţi și sinucigași, bande și haimanale, 
muncitori și hoţi, în armuri și în uniforme, zorzoane și zdrențe, 
cizme de lucru și bocanci de luptă, șorţuri și robe, rochii cloș, 
costume cu cravată și pantofi lustruiţi, ca și cum toate 
recipientele pe care le umpluseră vreodată Arhivistele fuseseră 
răsturnate toate deodată aici. Niciuna dintre stafii sau niciunul 
dintre grupurile de stafii nu era conștient de celelalte. Când se 
atingeau, stafiile și grupurile de stafii treceau unele prin altele. 

Cu cât se apropiau mai mult de oraș, cu atât stafia își pierdea 
mai mult din fluiditatea inumană a mișcărilor, ca și cum ceea ce 
ținea sub control în el începea să forţeze ieșirea. La rândul ei, 
Wasp era în mare măsură pregătită să facă tot ce puteau face 
aici și să plece. 

înțelegea foarte bine că trecerea peste pragul acestui oraș 
putea foarte bine să fie o solicitare mai mare decât putea 
suporta coarda ei și, având de ales între a da iar ochii cu preotul 
lui Catchkeep și a fi blocată pentru totdeauna în acest loc, încă 
nu se hotărâse ce era mai puţin rău. Oricum, detesta să lase 
treburile neterminate. lar treaba asta, ca majoritatea treburilor, 
n-avea să se termine de una singură. 

Când pășiră de pe iarbă pe pavaj, toate stafiile din jurul lor 
dispărură. 

Rămaseră în faţa unui drum lung și drept, din care se 
ramificau alte drumuri lungi și drepte. Drumurile erau exact la 
fel. 

Majoritatea clădirilor n-aveau uși. Deasupra, norii purpurii se 
împleticeau pe cer. Era mai degrabă visul unui oraș, ideea unui 
oraș decât un oraș propriu-zis. Sau amintirea unui oraș atât de 
des reluată, încât detaliile începuseră să se înceţoșeze și să se 
șteargă, ca desenul în tuș al unui oraș, lăsat în ploaie. 


— E aici, zicea stafia. Aici trebuie să fie. 

Lui Wasp i se părea ceva în neregulă. În momentul în care 
încetase să se mai concentreze asupra orașului, i se arătase. 
Apoi se gândi la podul pe care-l trecuseră acum atât de multă 
vreme și se simţi ca o proastă că nu-și dăduse mai repede 
seama. Aici nu mergi în linie dreaptă. 

În pofida acestui fapt, orașul nu-i dădea sentimentul pe care-l 
avusese despre lucrul acela din labirint, trapa din zăpadă, 
oglinda din casa dărăpănată. In lipsa lui, abia dacă-l putea 
descrie: ca o mâncărime pe care cu greu o putea scărpina. Făcu 
o pauză și cântări. Nimic. 

— N-ai mai reușit niciodată să ajungi aici până acum? întrebă 
ea. Nici măcar o dată? 

Stafia clătină foarte ușor din cap. 

— Ajungeam până aproape, zise. Acum multă vreme. N-am 
găsit niciodată calea de intrare. 

Aruncă o privire pătrunzătoare de la Wasp la cuțitul de 
recoltat. Păru cât pe ce să spună ceva, dar nu o făcu. 

— Nu știu, spuse Wasp. Nu-mi place cum arată locul ăsta. 

Nu erau doar clădirile care o apăsau. Sau felul în care apusul 
reflectat în clădirile cu pereţi de sticlă colora în roșu strada din 
faţa ei. O furnica pielea ca și cum ar fi stat cu spatele la preotul 
lui Catchkeep, și nu știa de ce. 

Totuși, Foster ar fi putut fi acolo. 

„Stafiilor nu le place să fie ţinute să aștepte”, își spuse ea. 
Făcu un pas înainte, apoi încă unul. 

Și de pe o clădire din spatele ei căzu ceva, aterizând cu 
precizie pe strada sângerie. 

Wasp se răsuci, cu cuțitul scos. 

Ceea ce stătea în fața ei purta o haină din piele de câine 
slinoasă, până la genunchi. Avea obrazul brăzdat de patru 
cicatrice paralele, de la tâmplă până la buza de sus, care 
dădeau gurii un rânjet permanent. Pe cap, prins cu un ac, avea 
un morman de păr multicolor, împletit cu gloanțe, oase și 
talismane. 

Avea un cuţit. Un cuţit lung. Un cuţit cu șaisprezece stele 
întunecate încrustate pe latul lamei. 

Haina era despicată pe ici, pe colo cu găuri de cinci centimetri 
în diametru. Haina lui Wasp purta aceleași găuri, în aceleași 
locuri, cârpite cu propriile ei mâini tremurătoare când haina 


ajunsese la ea și o frecase până i se jupuiseră degetele și 
începuseră să sângereze, iar haina era curățată de sânge pe cât 
se putea, ceea ce nu era foarte mare lucru. 

Pe gâtul expus se vedeau și alte împunsături, iar sub tâmpla 
fără cicatrice era o rană adâncă, unde cuțitul lui Wasp își ratase 
ţinta și alunecase pe lângă orbită spre ureche. 

Wasp își auzea vocea în cap: Pentru că atunci când mi-a venit 
rândul să lupt cu Arhivista, mi-am otrăvit lama și am găurit-o 
ciur. Apoi am devenit Arhivistă. 

— Nu, zise ea. 

Stafia era lângă ea. 

— O cunoști? 

Wasp își încleștă dinţii ca să nu clănţăne. 

— Am omorât-o. 

Arhivista zâmbea, cu dinţii îmbinându-se ciudat acolo unde 
fuseseră piliţi. Își înclină capul într-o parodie de respect, prinse 
cuțitul de recoltat invers și o privi pe Wasp pe deasupra lui. 

— Salut din nou, noviceo, zise, cu vocea doar puţin 
distorsionată de piatra verde din gură. Permite-mi să-ţi întorc 
favoarea. 

Apoi zări stafia. 

Zâmbetul îi pieri de pe faţă, apoi reveni mai profund, mai 
prudent. Amintirile lui Wasp despre zâmbetul ăla nu erau tocmai 
plăcute. 

— larăși tu. 

Stafia se încordă, dar nu avansă și nici nu se obosi să 
răspundă. Wasp nu era obișnuită să-l vadă șovăind în faţa unei 
lupte. O făcea și pe ea să se poarte la fel. Poate că stafia se 
gândea că ar putea smulge niște răspunsuri de la Arhivista asta, 
care, în definitiv, ar fi putut să fi prins sau să fi distrus stafia lui 
Foster. Se gândi că nu era o idee lipsită de logică. Stăteau cu 
armele trase și așteptau. 

Arhivista continuă: 

— Nu tu ești ăla care a venit la mine să se milogească să-l 
ajut? 

Din ce știa ea, Wasp bănuia că mi/logeala era o exagerare. 
Totuși, dintr-un motiv oarecare, fu un fel de șoc să vadă că 
stafia fusese recunoscută. £ altfel decât fetele de dinaintea ei, 
chiar dacă și ele purtau același cuțit și aveau aceleași cicatrice. 
Poate că o izbi în plin, pentru prima dată, cât timp trebuie să fi 


căutat el. Se gândi la Arhivistele moarte, ucise de stafii pe care 
nu le prinsese nimeni. Se întrebă dacă stafia o fi știut ceva 
despre asta. 

Arhivista se bătu peste obrazul cu cicatrice, prefăcându-se că- 
și aduce aminte. 

— O, despre ce era vorba? Căutai o târfă moartă, nu? Bine. 
Presupun că ai găsit pe cineva care s-o vâneze pentru tine, zise 
ea, cu privirea tăioasă cercetând-o pe Wasp. Păcat pentru tine. 
Fata asta n-a înţeles niciodată cum să-și vadă de treabă. 

Wasp îi scuipă la picioare. 

— N-am avut prea multe probleme să te omor pe tine, minţi 
ea. 

Arhivista n-o băgă în seamă. Îi zâmbea cu blândetţe stafiei. 
Dinţii îi erau însângeraţi. Din cauza morții? se gândi Wasp. Sau 
pentru că practic scuipă săgeți? 

— Erai alunecos, îi spunea acum Arhivista stafiei, pe un ton 
prietenos. Nebun și derutat. Să nu crezi că am uitat că aproape 
m-ai omorât! Gânditoare, Arhivista își trecu mâna peste locul 
unde se îmbinau cele două jumătăţi ale gulerului, peste un nod 
de ţesut cicatrizat care nu era rezultatul luptei cu Wasp. N-am 
reușit niciodată să te prind. Nu până astăzi. 

Rânjetul ei îi aminti lui Wasp de copoi. 

— Așa. Și târfa ta măcar e aici, jos? Ai găsit-o? De fapt, ce 
urmărești tu, hm? Să-i mai dat un pupic? Să i-o mai tragi o dată, 
de dragul vremurilor de demult? 

Proastă idee, se gândi Wasp. Foarte, foarte... 

Stafia păli, pe cât se putea. Işi mută privirea în jos spre 
Arhivistă, cu o furie rece. 

Prea târziu, Wasp văzu capcana. 

Se întinse să prindă stafia - dar aceasta trecuse de ea, o 
apucase deja pe Arhivistă de o șuviţă de păr și-i dăduse capul 
pe spate, iar lama sabiei se afla pe gâtul ei. Într-o clipită, capul 
Arhivistei avea să cadă. Dacă gâtul n-avea să se frângă ca o 
tulpină de margaretă întâi. 

— Nu o să... începu stafia, apoi se opri. 

Arhivista zâmbea. 

— Nu, șopti Wasp. 

Gura ei continuă de unde renunțase creierul și spunea mai 
departe: 

— Nu nu nu... 


Sări cu cuțitul, rotindu-l în jos spre mâinile Arhivistei, înainte 
să poată... i 

Pumnul Arhivistei se ridică iute între ei, strângând ceva. Işi lipi 
buzele de el și suflă. leși ceva, un fel de pulbere cristalină. Mai 
fină decât cea pe care o folosise Wasp, dar în esenţă la fel. 

Sare. 

Capacitatea acestei Arhiviste de a lega stafiile fusese 
legendară cât trăise și, imediat, Wasp văzu de ce. Sarea era 
roșiatică datorită sângelui pe care Arhivista îl uscase în ea și 
lucea ici și colo, unde adăugase grăunţe de metal sacru pilite de 
pe cuțitul de recoltat. 

O suflă în faţa stafiei, particulele destul de fine reușind să-i 
intre în gură, în nas și în ochi, să se adâncească în pori. 

Cantitatea era minusculă. Era suficientă. 

— Te leg, îngână Arhivista. 

lar cuțitul lui Wasp coborî. Nu era sabie, dar tăie adânc, se 
înfipse în os la încheietura mâinii și aproape îl pierdu când 
Arhivista își smulse mâna. 

Stafia încremenise, pâlpâind ca o lumânare într-o cameră 
străbătută de curent. Arhivista nu trebui să-i desprindă mâna 
din părul ei și lama de la gât - stafia pâlpâi o fracțiune de 
secundă, iar Arhivista nu făcu decât să se dea un pas în spate, 
lăsându-l, când reveni, în poziţia caraghioasă de a ameninţa pe 
cineva nevăzut. 

— Păi, acum, că asta nu ne mai stă în cale, zise Arhivista, 
înaintând. 

Wasp și-o amintea foarte bine pe Arhivista aceasta. Se feri 
chiar înainte să vadă cuțitul mișcându-se. Fu răsplătită cu 
sunetul  sfâșierii aerului la vreo cincisprezece centimetri 
deasupra capului ei, iar Arhivista se împletici jumătate de pas 
înainte, dezechilibrată de contactul pe care nu-l avusese. Wasp 
își pregăti piciorul și lovi în spatele genunchiului Arhivistei. Nu 
se auzi niciun trosnet și niciun țipăt. Arhivista, acum complet 
dezechilibrată, căzu în genunchi, dar se ridică repede, 
nevătămată. Bine, se gândi Wasp. Trebuie s-o fac să sângereze. 

Se năpusti în viteză cu cuțitul. Arhivista, părând să considere 
inutil braţul rănit, îl aruncă în faţă să blocheze saltul. Dar Wasp 
o știa mai bine pe Arhivistă. În ultima clipă, își întoarse 
încheietura pentru a trimite lovitura pieziș pe lângă braţul 
ridicat, către faţa Arhivistei, să-i străpungă ochii ca s-o 


orbească. În același timp, își adună toate puterile în picioare și 
sări. 

Căzură grămadă. Arhivista găsi mușcătura de copoi de pe 
braţul lui Wasp și își vâri degetele în ea. Wasp ţipă și o lovi 
peste faţă cu dosul pumnului, apoi simţi o durere aprinsă când 
cuțitul de recoltat al Arhivistei începu să se afunde în coastele 
ei. Instinctiv, se răsuci, ceea ce regretă curând, când cuțitul de 
recoltat deschise o rană lungă și adâncă, de la coaste până la 
șold. Adâncă, dar nu destul de adâncă s-o oprească. Nu încă. Işi 
răsuci piciorul în sus și lovi tare cu călcâiul în gura Arhivistei. 
Aceasta scuipă câţiva dinţi, dar altfel nu păru s-o deranjeze. 
Căldura neașteptată care i se scurse în gleznă lui Wasp ar fi 
putut fi de la gaura pe care tocmai i-o făcea în pulpă. 

Se gândi la stafiile acelea sfâșiate, reduse la contururi argintii, 
zvârcolindu-se în râu. Se întrebă cât o să mai poată îndura 
înainte să li se alăture. 

Undeva departe, stafia încă mai pâlpâia, apărând și 
dispărând. Wasp trebuia să se apere singură. Să se apere și pe 
ea, și stafia. Să facă ce veniseră să facă și să se întoarcă în 
trupul ei la timp ca să poată fugi. De data asta, preotul lui 
Catchkeep n-avea s-o ducă înapoi. Avea să scape sau să moară 
luptându-se să fugă. Și fie ca Telalul s-o mănânce și toate cele 
dacă o lăsa pe Arhivista asta moartă s-o tragă pe sfoară. 

Răsucindu-se și înjurând, Wasp se luptă să-și recâștige 
poziţia. O prinse pe Arhivistă sub ea, cu umerii ţintuiţi cu 
genunchii, și îndreptă cuțitul de recoltat spre gâtul ei, cu ambele 
mâini pe mâner. 7 

Nu ezită. ÎI înfipse, apoi îl trase și îl înfipse din nou. Încă de 
câteva ori și ea sufla greu, iar Arhivistă zăcea nemișcată. 

— Asta-i a doua oară, zise Wasp și o mai împunse o dată, ca 
să fie sigură. 

Ciudat, Arhivistă nu se dizolvă în mâzgă neagră cum o 
făcuseră copoii, nici nu se făcu argintie ca alte stafii moarte. 
Zăcea acolo în stradă, inertă ca orice cadavru. Wasp își puse un 
braţ în pământ și se sprijini pe el, până când întunericul de la 
marginea vederii se duse, apoi își șterse cuțitul și îl băgă în 
teacă. Sângera abundent din cel puţin trei răni adânci. O durea 
tot trupul. 

La câțiva metri mai încolo, stafia se eliberă din sare. Wasp se 
uită în sus la el, amuzată de teama de pe chipul lui. Işi dădu 


seama că amuzamentul era deplasat, ţinând cont de situaţie, 
dar din cauza pierderii de sânge și a nervilor era incapabilă să 
lege vreo altă emoție de ceea ce vedea. Privi, apoi, cu o 
jumătate de zâmbet ciudat îngheţat pe chip, cum stafia se 
întinde după sabie, Arhivistă deschide ochii sub ea, stafia se 
estompează și apare deodată în spatele Arhivistei, lama căzând 
în jos pentru a-i tăia capul, în timp ce Arhivista strecoară cuțitul 
de recoltat între Wasp și coarda care o leagă de trupul ei și o 
retează. 


Mâna lui Wasp se duse spre coarda ruptă, simțind cum urcă 
încet prin ea un șoc macabru. Se simțea ca și cum ar fi călcat pe 
o mină veche și începea să-și dea seama de ce nu-și mai simte 
picioarele. Ochii i se îndreptară spre stafie. Stafia se uita la ea, 
în parte cum se uită un războinic la arma care l-a trădat în focul 
luptei. Și în parte cum se uită un războinic la un camarad căzut, 
pe care el, la rândul lui, l-a trădat. 

Celălalt capăt al corzii flutura ușor pe lama Arhivistei, peste 
mâneca mototolită a hainei. Coarda era ușoară ca mătasea de 
păianjen purtată de vânt și avea culoarea fulgerului. In locul 
unde căzu, deveni veștejită și sfărâmicioasă, apoi se schimbă în 
pulbere, dispărând cu totul din vedere. Culorile trupului 
Arhivistei se scurseseră și se transformaseră în argintiu, pe 
măsură ce trupul se prăbușea în el însuși, până ajunse să 
semene cu o pătură decolorată de soare aruncată în stradă. 

Coarda, gândi Wasp disperată. Coarda dispărea oricum. Acum 
sunt prinsă aici pentru totdeauna. Măcar acum o pot găsi. Pot 
face ceva. E mai bine așa. N-aveam ce face sus. 

Ce avea să se întâmple când devenea stafie? Devenise deja? 
Sau era pe punctul de a dispărea cu totul? Nu se simțea altfel. 
Ridică mâinile să le cerceteze, întorcându-le pe faţă și pe dos în 
lumină. _ 

Și apoi, de jur-împrejur, se stârni un vânt puternic. și încordă 
picioarele și se aplecă pentru a-i face față. Părea să vină din 
pământul de sub tălpile ei, ridicându-se într-un cilindru în jurul 
ei. Haina de Arhivistă flutura în sus ca niște aripi, cuțitul de 
recoltat zăngănea în teaca de la șold, picioarele și braţele erau 
biciuite de bucăţi de beton smulse și, dacă nu și-ar fi tăiat deja 
cozile, ar fi riscat să-și piardă un ochi. 

Stafia, în mod clar neafectată de acest vânt, îi striga ceva. Nu 


putea să înțeleagă. Văzând expresia de pe chipul lui, simţi cum 
dispare șocul și se instalează panica. Poate că așa te simţțeai 
când dispăreai. Sau erai anulat. Prins între lumi, ca stafia lui 
Aneko, plutind încolo și-ncoace, fără ca picioarele să-i atingă 
pământul. Sau poate că rănile ei erau prea grave ca să reziste 
forma de stafie și se va transforma în mâzgă neagră cum se 
întâmplase cu copoii, sau va fi redusă la o zdreanţă argintie, cu 
mâinile fluturând, cu ochii căscaţi în gol. 

Incercă să se calmeze. Nu reuși. 

— Nu te aud, strigă prin vânt. 

Dacă vocea ei răzbătu, cea a stafiei nu se auzi până la ea. Era 
de una singură. 

Oare putea să iasă? Se îndoia. Ceva aflat în zidul de vânt o 
împiedica să-l atingă direct. Işi scotoci buzunarele. Cremene, 
bulgăre de sare, recipient. Dintre ele, i se păru că recipientul 
risca cel mai puţin să-i lipsească dacă avea să se spargă, așa că 
îl întinse în față, apăsându-l ușor în vânt. Când abia atinse zidul, 
îi fu smuls din strânsoare și aruncat în lateral, cu forță și viteză. 
Prea repede ca să se ferească. O lovi deasupra ochiului și ea se 
clătină, orbită într-o parte, și căzu din nou în braţele vântului. 

Și totul se întunecă. 


Capitolul nouăsprezece 


O trezi un alt vânt. 

Era mai rece, mai tăios și mirosea a iarnă: pământ înghețat, 
focuri de gardă, zăpadă. O aduse direct în vremea când își 
părăsise căsuţa de pe deal ca să descopere că o stafie 
schimbase rolurile și o vâna pe ea. Atâta doar că, din câte știa 
ea, asta se întâmplase cu două zile în urmă. Și, după mirosul din 
aer, aici, acum, trecuseră multe săptămâni de atunci. Poate că 
se întorsese în câmpul înzăpezit unde găsise trapa. Poate că era 
în cu totul alt loc. 

Nu vedea nimic. De ce nu putea să vadă? Simțea căldura 
soarelui pe faţă, deci nu era din cauza întunericului. Intinse 
mâna spre ochi - sau cel puţin încercă. Era ceva care-i stătea în 
cale. Ceva ca o pătură strânsă prea tare, ceva ca un cocon, care 
cedă și se sfâșie când se mișcă... 

O, nu. A 

Ingheţă. Işi băgă la loc braţul, cât de încet putu. Işi forță 


răsuflarea să rămână superficială și lentă. Își strânse ochii cu 
furie, ca un copil trezit din somn de un vis, când mai sunt ore 
întregi până dimineaţă. 

Prea târziu. Chestia-ca-o-pânză-de-păianjen se destrăma în 
fâșii sfărâmicioase în jurul ei, fiecare bucăţică având forma părţii 
trupului ei după care se modelase, până la urechi, pleoape și 
unghii, așa cum o piele de șarpe lepădată păstrează forma 
șarpelui care a lăsat-o. Cu ochii închiși, simţea bucățelele care-i 
cădeau pe pomeţi, pe frunte, pe bărbie. Afară în natură atâta 
vreme, Își pierduse rezistenţa și acum semăna cu hârtia subţire 
grosolană pe care o făceau în oraș, din fâșii de hârtie 
recuperate, înmuiate, bătătorite și întinse la uscat la soare în 
bucăți disparate. 

Se ridică în șezut și căzură de pe ea, din cap până în picioare, 
în afară de câteva zone întinse unde sângele le prinsese de răni: 
pe antebraţ, pe pulpă, în lateral, rana proaspătă de deasupra 
ochiului. Remarcarea acesteia fusese ceea ce adusese la 
suprafaţă în cele din urmă groaza pe care o înăbușea. 

Fusese rănită grav jos, în lumea de dedesubt. Impreună cu 
cuțitul de recoltat și haina, rănile o însoţiseră înapoi deasupra 
când locul acela o scuipase afară în cele din urmă. Nu numai 
asta, dar rezistase săptămâni întregi fără mâncare sau apă, într- 
un fel de somn, iar acum, că era trează, slăbiciunea trupului era 
evidentă. Și era împotmolită în vârful unui munte pe care n-avea 
nicio speranță să-l coboare întreagă, și o aștepta o moarte 
sigură în cazul puţin probabil că ar fi reușit. 

Incepu să râdă, stins. Acum era iarnă, iarnă grea. Fusese 
plecată cel puţin o lună, poate mai mult. Pe frigul ăsta, preotul 
lui Catchkeep trebuie să fi renunţat la urmărire cu săptămâni în 
urmă. Dacă și-ar fi tăiat coarda ieri și ar fi terminat cu asta, n-ar 
fi fost așa de grav rănită, trupul nu i-ar fi fost așa de slăbit. 
Probabil că ar fi putut cobori și pleca fluierând. 

lar acum nu putea cobori și nu se putea nici întoarce. Nu mai 
avea pastiluţe verzi, nici pânze de păianjen de camuflaj, nici 
vreo cale de a-și îndesa trupul printr-un perete de stâncă. Avea 
un cuțit în teacă, lucrurile din buzunarele unei haine soioase și o 
lespede de stâncă nesigură, nu mai mare decât patul de 
campanie pe care dormea în casa ei de pe deal. Și asta era tot. 

Era blocată de-a binelea. 

Pentru o clipă, se gândi că poate va veni stafia și o va găsi. 


Nu-i trebui prea mult să respingă ideea. În definitiv, ajunseseră 
în orașul pe care, după cum recunoscuse chiar el, nu reușise să-l 
găsească de unul singur. Greu de crezut că avea să plece din 
locul ăla, să pună cine știe câte puncte de trecere între el și 
locul unde s-ar putea afla Foster, ca să vină după Wasp. 
Parteneriatul /or era temporar, un mijloc de a atinge un scop. 
Acum, că acest scop se întrezărea, rămăsese singură. 

Din câte își dădea seama, avea două variante. Să rămână sus, 
pe lespede, și să moară. Sau să încerce coborârea și, dacă 
reușea, să fugă din răsputeri. Poate că de data asta Cel/Cea 
Care Scăpase îi va zâmbi și ei și va ajunge într-un oraș unde 
nimeni nu-i va recunoaște cicatricele de pe obraz și cuțitul de la 
brâu, unde ar putea trudi ca să-și câștige un loc. Acoperiș, pat, 
grădină. Ar putea trăi. Cu lama sub pernă, pândind drumurile, 
trezindu-se din coșmaruri cu creaturi uriașe, strălucitoare și 
întunecate, ca niște câini, dar nu chiar câini - dar ar fi trăit. 

Până ar fi murit. Şi apoi ar fi ajuns exact înapoi, fără prieteni 
sau însoțitori, doar cu acea imensitate pustie și sumbră, fără 
sfârșit. Acum se putea vedea, mergând la nesfârșit către un 
orizont care nu se apropia deloc, sperând să întâlnească pe 
drumul acela fără sfârșit pe cineva a cărui viaţă se intersectase 
cu viaţa ei. 

Deja știa că nu avea cine să fie. 

Îi veni în minte fragmentul mâzgălit de sub pata de sânge de 
pe hârtia stafiei: nu vreau să fi murit degeaba. 

Era un sentiment pe care-l putea înțelege. 

Își cercetă rănile a doua oară, mai atentă. Cea de pe braţ era 
relativ neînsemnată. Singura împunsătură din mușchiul coapsei 
sângera mult, dar nu se compara nici pe departe cu tăietura 
adâncă și lungă din lateral, pe care nici nu avu curaj s-o 
examineze prea atent, temându-se de ce ar putea găsi. Era 
aproape la fel, deși pe cealaltă parte și mai mare, ca rana pe 
care o căpătase în lupta cu ultima novice cu care se bătuse, 
care făcuse coajă, se jupuise și se cicatrizase cât își dormise 
somnul ca de moarte pe lespede. Cealaltă diferenţă era că acum 
era teribil de slăbită și n-avea cu ce să se bandajeze ca să 
oprească sângerarea. Probabil că nu era nevoie decât să se 
ridice în picioare ca să-i iasă matele. Se cutremură. În ritmul 
ăsta, avea să fie moartă în câteva ore, probabil chiar mai puţin. 

Deodată, Wasp se trezi că are ceea ce era probabil cea mai 


proastă idee pe care o avusese vreodată. Dar pe bucata aia de 
stâncă, în vântul ăla, sângerând aproape de moarte și atât de 
însetată, încât simţea că risca să se facă praf și pulbere în orice 
moment, i se păru genială. 

Culese restul de fulgi ca hârtia de pe răni. Prinse și trase ce se 
lipise de sângele închegat și șuieră printre dinţi când curse și 
mai mult sânge. Pentru o clipă, o cuprinse o panică oarbă și își 
apăsă ambele mâini pe rana lungă, aproape plângând de durere 
și spaimă, cu sângele curgându-i printre degete. In cele din 
urmă, se linişti suficient cât să-i dea drumul. 

Acum, tot ce avea de făcut era să aștepte și să-și pândească 
momentul. Și apoi să fie rapidă, foarte rapidă. 


Jumătate de oră mai târziu, încă mai aștepta, și să rămână 
trează se dovedise mai dificil decât anticipase. Nu-și simţise 
niciodată mușchii atât de inutili, braţele și picioarele atât de 
grele, nici chiar a doua zi după o tentativă de evadare sau după 
ce aproape mâncase bătaie într-o încăierare cu cuțite. Fiecare 
răsuflare semăna tot mai mult și mai mult cu încercarea de a 
băga niște sfoară într-un ac. Tăietura de deasupra ochiului îi 
zvâcnea. Pe jumătate delirând, ar fi putut jura că simte cu 
adevărat cum se scurge viaţa din ea cu fiecare bătaie a inimii, 
care continua să pompeze, fără să-și dea seama, în mod activ și 
conştiincios, și îi golea sângele pe pietroaie. Aţipea, apoi se 
trezea cu o tresărire, de atât de multe ori, încât pierduse șirul. 
Își ținea mâna pe antebraţul rănit și se lovea din când în când, 
concentrându-se asupra durerii pentru a alunga somnul. 

Soarele cobori, iar aerul se răci și mai tare. Vântul fluiera prin 
găurile din haina Arhivistei, se strecura prin guler pe la spate, 
acolo unde atârnaseră înainte cozile. O vreme, o duru când 
dârdâia, dar nu se putea abțţine. Până la urmă, nu mai duru, dar 
până atunci oricum se oprise din tremurat. 

De fapt, nu mai simţea mai nimic. Nici durere, nici frig, nici 
sete sau foame. Nicio dorință de a se ridica. Nicio dorință de a 
face ceva. Ce ușurare, să ajungă într-un loc unde nu mai voia 
nimic, după ce petrecuse așa de mult timp dorindu-și atât de 
multe, sau mai degrabă dorindu-și foarte tare foarte puţine. 

Își simțea din nou pleoapele grele, și se lovi peste rana de la 
braţ, întâi ușor, apoi tot mai tare, adâncind degetul până ajunse 
la os. Dar șmecheria nu mai mergea. 


Oricum, n-avea să doarmă decât un minut. Un minut n-avea 
ce să strice. 


Se trezi, fără să fie sigură cât timp trecuse. Își simţea trupul 
ciudat, ca și cum n-ar fi fost al ei. Ca și cum era un scaun pe 
care ședea, sau un pat în care se trezise, gata să arunce 
păturile și să se ridice în picioare. 

Așa că se ridică. Fu surprinzător de lesne. Se simţea așa de 
puternică, așa de ușoară. Se uită în jos la răni - și observă 
coarda, subţire ca firul de păianjen, albă ca fulgerul, pornind din 
pieptul ei și răsucindu-se într-o parte pentru a continua în 
spatele său. 

Era conștientă că, dacă s-ar fi întors să-și vadă trupul în 
starea în care știa că l-a lăsat, avea să-și piardă sângele-rece. 
Doar coarda, mai subțire și mai fragilă decât prima, dar încă 
acolo, încă legând-o de trupul ei pe trei sferturi mort de pe 
lespede, îi dădea puterea să meargă mai departe, capabilă să-și 
pună toate speranţele în sfertul de trup care încă mai pompa 
sânge și răsufla. 

Cobori pe lespedea de dedesubt și stătu cu faţa spre peretele 
de stâncă prin care trecuse înainte. Ce nu înțelesese atunci, dar 
credea că înțelege acum, era că peretele de pe această lespede 
a Dealului Execuţiei, împreună cu celelalte locuri unde se bazau 
Arhivistele că or să apară stafiile din pământ ca buruienile, era 
ceva ca ușile-puncte de trecere de jos. Și încă nu reușise să-și 
scoată din cap ideea că poate ușile acelea puteau fi ghidate sau 
controlate în vreun fel, dacă ar fi știut cum. 

Fie încercase deja și eșuase - fie Foster era în oraș, iar 
punctul de trecere din oglindă îi dusese la ușa ei. 

Și nu era decât o singură cale să afle care dintre variante era 
corectă. 

Wasp își trase cuțitul de recoltat și mânji cu sânge vârful 
lamei, apoi îndreptă vârful spre partea stâncoasă a peretelui. 
Stânca se despică pentru a face loc lamei, apoi se închise în 
urma ei, ca nisipul ud prin care treci un băț, lăsând o dungă 
subțire, în spatele căreia licări o lumină verzuie. Trase lama într- 
un dreptunghi, trasând forma aproximativă a unei uși. 

Înainte să se poată răzgândi, își puse mâinile pe perete. Își 
fixă în minte stafia cât de limpede putea. Chipul lui și atitudinea 
lui și particularitățile ciudate ale mișcărilor lui, ca și cum ar fi 


dus o permanentă luptă interioară între graţia explozivă, 
distructivă pe care Wasp ajunsese să o considere calitatea lui de 
armă, și disciplina de fier care o ţinea în frâu. Umorul rece și 
furia și mai rece. Indiferenţa lui studiată când stătea cu cizmele 
pe tăblia mesei ei, mijind ochii la însemnările de teren... care 
era diferită de indiferența lui studiată când despăturea hârtia 
însângerată pe care o purta cu el de dinainte să moară lumea... 
care era diferită de indiferența lui studiată când nimicea copoii 
cu o ușurință extraordinară, ca s-o ţină pe ea în siguranţă - nu: 
când nimicea copoii alături de ea, cu ea, fiecare ţinându-l pe 
celălalt în siguranţă. Doi împotriva lumii, se gândi Wasp, și nu-și 
permise să se mai gândească încă o dată. 

Era arogant, egoist, irascibil, mortal, insuportabil. Era singurul 
simulacru de prieten, lua-l-ar Telalul, pe care îl avusese 
vreodată. 

— Du-mă la el, zise Wasp, fără să-și dea seama decât mai 
târziu ce fusese diferit în alegerea cuvintelor. 

Și împinse pentru a-și face drum prin perete. 

De data aceasta, peretele se împinse înapoi. 

Peretele se împinse înapoi, iar prin el păși stafia. 


Wasp căscă gura. S-ar fi așteptat mai degrabă să fie lovită de 
fulgerul venit dintr-un cer fără nor decât să-l vadă pe el stând 
acolo, în faţa ei. Stafia îi întoarse cu răceală privirea, măsurând 
din ochi rupturile din haină, petele de sânge, coarda. Singurul 
comentariu despre starea ei fu o sprânceană ușor ridicată. 

— Mă gândeam eu că s-ar putea să fii aici, zise el. Deșinu mă 
aşteptam să fii în viață. 

— Mai stai un pic, spuse ea. Nu mai am decât o șansă și nu 
știu unde să încerc. Dacă nu e în orașul ăla... dacă mă mai pot 
întoarce în oraș... 

Wasp aruncă o ultimă privire spre lespedea de sus, unde 
aștepta trupul ei. De data asta, fără să fie apărat de elementele 
naturii, de sete, de foame sau de pierderea de sânge, nu va 
aștepta prea mult. Drumul pe care mergea putea să fie fără 
sfârșit, iar coarda era așa de fragilă, așa de subțire. In unele 
locuri se înnegrise ca un fruct putrezit. In altele, se putea vedea 
prin ea. 

Pentru a mia oară de când începuse coborârea de pe 
lespedea aia, se gândi să se întoarcă. Să se lase la mila 


preotului lui Catchkeep. Să se ducă acasă. Să încerce iar să 
evadeze după ce i se vor fi vindecat rănile și își va fi recăpătat 
suficient forţele ca să fugă sau să lupte pentru a putea scăpa. 

Dacă preotul lui Catchkeep n-o zdrobea pe loc. Sau n-o 
arunca novicelor. Sau câinilor de altar. Să lupte? Să fugă? Era 
aproape moartă și se apropia de moarte cu fiecare clipă. Nu se 
putea măsura cu nimeni. Se gândi să se târască pas cu pas în 
josul Dealului Execuţiei și, cu ultimele forţe, să inventeze un 
discurs care l-ar putea mișca pe preotul lui Catchkeep. Se gândi 
să plece capul și să implore iertarea în timp ce avea să cadă 
biciul. 

Când o să fiu stafie, se gândi ea, acesta va fi momentul de 
care n-o să pot trece. Când o să stau și o să aleg între viața 
după regulile altcuiva și moartea aproape sigură în condițiile 
mele. 

Apoi își dădu seama. 

Nu era singura care făcuse această alegere. 

— N-a murit din cauza torturii, zise Wasp încet. Nu-i așa? 

Stafia nu spuse nimic. 

Avea deja cuțitul pregătit în mână. ÎI îndreptă către stafie. 
Stafia nu se uită la el. Stafia se uita oriunde și nicăieri, numai la 
cuţit nu. 

— Fără secrete. Trebuie să știu. 

Nimic. Nu-i plăcea expresia absentă de pe chipul stafiei. El 
avusese la dispoziţie secole întregi să cugete. Acum, Wasp se 
apropia de capătul răbdării. 

Se întinse și îl lovi tare cu dosul palmei pe faţă. Furia îl aduse 
înapoi. Bine, se gândi ea. Era mai bine decât lipsa totală de 
concentrare sau, și mai rău, concentrarea pe ceva ce el - și ea - 
nu mai putea desface sau îndrepta. Îi strigă în față: 

— Ascultă, vrei sau nu vrei s-o găsim? N-avem timp pentru... 

Stafia zise ceva încet. Așa de încet, că probabil că nu-l auzise 
bine, pentru că sunase ca și cum ar fi zis... 

Deodată, simţi o smucitură puternică în piept. Se uită în jos. 
Coarda. Își consumase toată lungimea și se înfășura spre locul 
de unde venea, întinzându-se până când fie va plesni, fie o va 
trage înapoi de unde începuse. Inapoi în trupul ei, care nu mai 
avea forţă decât să moară. 

Până la urmă, se întâmplase. 

Îi expirase timpul. 


Imediat ce își dădu seama ce se întâmpla, forța cu care era 
trasă deveni mai puternică, o răsuci cu totul și începu s-o ducă 
înapoi. Se înţepeni pe călcâie, lăsându-se pe spate pentru a face 
faţă presiunii, până când aproape că îi seceră picioarele de sub 
ea și o târî pe fund în sus pe Deal. Își sprijini picioarele și se 
înclină și mai tare. Fie o trăgea înapoi, fie se rupea. Oricum, era 
moartă. Măcar așa o să moară luptând. 

Coarda o smuci înainte un pas, apoi doi pași. Apoi se opri. 
Stafia o prinsese și o ţinea, mai puternică decât coarda. 

Coarda se trase înapoi, iar Wasp ţipă. Se aștepta în orice clipă 
să i se desprindă din piept, și cu asta gata, și avea să fie 
terminată. Ideea de a muri așa - nu putea spune cu mâna pe 
inimă așa de aproape de ce căutam, pentru că n-avea nicio 
certitudine, dar așa de departe de locul de unde am venit, și așa 
de aproape de el - o scotea din sărite. 

— Nu-i da drumul, se auzi spunând. 

— Mă vezi că-i dau drumul? replică stafia. 

— Am dat greș, zise Wasp, cu sinceritatea muribundului. N- 
am reușit s-o găsesc. N-ar fi trebuit să spun niciodată că pot. 
Când mi-ai cerut să găsesc o stafie, mă așteptam la... ei bine, cu 
siguranţă nu la asta mă așteptam. 

— lar eu n-am vrut niciodată să ţi se întâmple ceva rău, spuse 
stafia. Ți-am dat o mulţime de motive să vrei să renunţi, dar tu 
ai rămas. În ciuda tuturor lucrurilor, ai rămas. Pot să-ţi spun că 
m-am bucurat că te-am avut alături în luptă. Aproape... uitasem. 

O pauză. 

— Cred că și ea te-ar fi plăcut. 

— Atunci poţi să-i povestești despre mine, zise Wasp, când o 
găsești. 

Stafia fie râse, fie oftă. Wasp nu putea spune care din două. 
Își lăsă capul să cadă pe spate și se trezi privind ţintă cerul, 
unde cele șaisprezece stele ale lui Catchkeep scânteiau senin, 
plutind jos deasupra dealurilor. Poate că ești reală, se gândi ea, 
sau poate că ești o minciună inventată de oameni prea obișnuiți 
să trăiască de pe urma altora și să nu dea nimic în schimb. Si 
poate că nu ești nici una, nici alta. Dar dacă asculti, acolo, sus, 
târfă râioasă, află asta. Imi ești datoare. 

N-avea să știe niciodată dacă ceea ce se întâmplă după aceea 
era sau nu o coincidență. 

Totul încremeni. Wasp nu băgase de seamă sunetele vagi ale 


locului - adierea vântului, păsările de noapte încăierându-se în 
livadă, zgomotele activităţilor de seară, aduse din oraș, cineva 
râzând pe drum - până nu încetară. 

lar atunci, se stârni din senin aceeași pală sălbatică de vânt 
care o adusese înapoi în vârful Dealului Execuţiei când Arhivista 
îi tăiase coarda. lar prin spărtura din stâncă de dincolo de 
lespede veniră stafii. 

Erau mici, pâlpâind în faţa atacului sălbatic al vântului, dar le 
recunoscu. Toate erau stafii pe care preotul lui Catchkeep îi 
ordonase să le distrugă, iar în schimb ea le eliberase. Cea care 
devastase bucătăria brutarului chiar înaintea ultimei ei lupte nu 
era printre ele, dar le recunoscu pe celelalte. Una care o lovise 
și fugise când încercase s-o captureze, iar ea îi respectase 
suficient de mult spiritul combativ ca s-o lase să scape. Câteva 
care muriseră când erau bebeluși sau în copilărie, așa că erau 
inutile ca exemplare de studiu. Una care tot râcâise piatra din 
care ieșise, miorlăind iar și iar un nume, până când Wasp o 
eliberase, lăsând-o să-l găsească pe cel pe care-l chema. Erau 
zeci de stafii. 

Și mai era una, pe care o recunoscu imediat drept o novice, 
după haine și cicatrice, dar și după felul cum trăgea spre cuțit în 
loc de sare. 

Mergea puțin ciudat, ca și cum în viață avusese un picior rupt, 
iar urechea stângă era sfâșiată, și avea sânge în coada de cal, 
ca și cum cineva își ștersese cuțitul de ea. Ciudat, erau umflături 
în jurul multelor răni pe care le avea, ca și cum ar fi durat mai 
mult decât la alte novice până murise. 

Wasp se uită ţintă la ea, cu ochii larg deschişi, dar nu îndrăzni 
s-o strige pe nume, de teamă că n-avea să-i răspundă. 

Stafiile se adunară în jurul ei într-o mulţime care avea o 
ușoară strălucire argintie. Fiecare dintre ele făcea ceva 
complicat cu mâinile. Semăna și nu semăna cu jocurile cu aţa pe 
care le jucau copiii din oraș, întinzând un fir între degete în 
forme de căni, foișoare sau lupi. Abia când culoarea începu să 
pălească își dădu seama Wasp ce făceau - dar până atunci 
fiecare strânsese o mână de fibre din fiinţa ei și, una câte una, 
puţin câte puţin, începură să le împletească în coarda lui Wasp. 

Sus sau jos, era prima și singura dată când vedea stafii 
singuratice unindu-se pentru un scop comun. Se uita atent, iar 
stafiile se estompară încet, și coarda se lungi încet, și se 


înfășură, și stafiile lucrau mai repede, și pentru o clipă coarda 
slăbi strânsoarea. 

Stafia nu ezită. Îi prinse braţul și o răsuci, iar vântul îi înghiţi 
țipătul când simţi că îi cedează umărul, apoi trosni. Dar stafia 
tot nu-i dădu drumul. Îi apăsă mâna pe perete și o ţinu acolo. 
Wasp nu putea vedea ce făceau celelalte stafii, jos, pe lespede. 
Dacă nu cumva aveau să se împletească pe ele însele în coarda 
ei, până aveau să rămână doar mâini fără trup trăgând unele de 
altele, până dispăreau și ele. 

| se părea că sfâșierea din piept era pe punctul de a-i smulge 
inima. Simţi cum picioarele îi părăsesc pământul. Încă ţinându-i 
mâna pe perete, stafia își puse cealaltă mână peste a ei. Wasp 
înțelese pe loc. Prinse cuțitul de recoltat într-o strânsoare 
încrâncenată și ţinu vârful peste mâna ei, peste mâna stafiei și 
zidul din spatele lor, apoi îi mai aruncă o ultimă privire stafiei. 
Stafia încuviinţă din cap. Wasp dădu la rândul ei din cap și 
înfipse lama. 

Acesta fu ultimul lucru la care se gândi în timp ce trecea prin 
ușă. 

Orice îi spusese stafia foarte încet, adineauri, chiar înainte să- 
i expire timpul de-a binelea, iar coarda să înceapă s-o tragă 
înapoi spre trupul ei, probabil că auzise greșit. 

Pentru că sunase ca Ar fi trebuit s-o omor. 


Capitolul douăzeci 


Wasp păși într-o încăpere lungă și întunecoasă, luminată de 
beculețe de semnalizare în culori pure atât de intense, încât o 
dureau ochii. 

Mai văzuse locul acesta. Paturile pline de copii osândiţi 
dispăruseră, dar altfel părea cam la fel. 

Rănile o usturau îngrozitor. Braţul îi atârna inutil într-o parte. 
Coarda o trăgea, dar nu la fel de tare ca înainte. Iși închipuia 
stafiile destrămându-se pe ele însele în ea și știa că n-avea cum 
să aibă prea mult timp. Porni înainte, în interiorul încăperii. 

Pe măsură ce înainta, luminile îi ajunseră deasupra capului, 
așa de albe, încât văzu pete. 

În mijlocul podelei, unde fuseseră paturile, se afla un scaun. 
Pe scaun stătea Foster. Era îmbrăcată cu salopeta. Armele îi 
dispăruseră. Era legată de scaun, cu câte două cătușe la fiecare 


braţ, două la fiecare picior, cu o curea lată în jurul mijlocului. 
Stătea nemișcată, într-un fel care nu-i era caracteristic. Era ceva 
ciudat cu părul ei. 

Stafia stătea în faţa scaunului, în fruntea unui grup format în 
parte din bărbaţi și femei în halate albe și în parte din bărbaţi și 
femei cu arme, în uniforme. 

La început, Wasp crezu că armele erau îndreptate spre Foster. 
Nu erau. Erau îndreptate spre stafie. 

Wasp se apropie. Ciudăţenia cu părul lui Foster era că fusese 
ras pe alocuri. Unde fusese ras, avea pe cap cicatrice, unde 
fuseseră cauterizate niște incizii făcute cu altceva decât un 
cuțit. 

— „crezut că vrei s-o vezi, îi spunea stafiei unul dintre 
bărbaţii în halate albe. Acum, că e stabilă. A fost cam 
împrăștiată o vreme. 

Bătu într-un ecran aflat pe o consolă de lângă scaun. Din el 
porneau fire care se încolăceau spre Foster. 

— Am avut ceva de treabă, dar am readus-o pe linia de 
plutire. Adevărul este că toate astea ne-au dat ceva de furcă. 
Mai mult decât ar fi trebuit. N-o să-ţi vină să crezi câte sedative 
a trebuit să băgăm în ea doar ca s-o putem pune pe masă. 
Este... ei, bine, chiar e remarcabilă. 

Ceilalţi înclinau puţin din cap, încruntaţi, ca și cum și-ar fi 
amintit ceva de care voiau să uite. 

— Așa cum sunt sigur că știi. 

Nimeni n-avea privirile îndreptate spre stafie. Nimeni în afară 
de arme. 

În cele din urmă, stafia vorbi. 

— Ce i-aţi făcut? 

Bărbatul păru jignit. 

— Ce i-am făcut? l-am salvat viaţa. Pur și simplu nu mai putea 
suporta tensiunea. Devenea paranoică. Le făcea rău oamenilor. 
Oamenilor noștri. Știi că nu ne permitem așa ceva. Dacă nu am 
fi intervenit, s-ar fi... sfârșit rău. Pentru toată lumea. Dar mai 
ales pentru ea. Bărbatul își drese vocea. Nu-ţi face probleme, 
continuă el. E încă ea însăși. Încă mă mai poate ucide cu degetul 
mic fără niciun efort. Așa că înveselește-te. O să-ţi capeţi înapoi 
partenera. Imediat ce elimină medicamentele, o să fie bine 
mersi. 

Stafia se uită la Foster. Foster privi prin stafie. 


— Nu știe cine sunt. 

Bărbatul în halat alb luă una dintre tăbliţele acelea luminoase 
din mâna unei femei și bătu cu vârful degetelor pe ecran. 

— De asta nu suntem siguri. S-ar putea să revină în timp. 
Unele lucruri au revenit deja. Altele, încă nu, dar s-ar putea. 
Unele dintre ele... - făcu un semn cu mâna, mișcând-o înainte și 
înapoi ca o balanţă care nu se echilibrează - apar și dispar. In 
timp, o să ne lămurim mai bine ce și cum. Deja vedem 
îmbunătăţiri. Am făcut câteva teste psihologice, am testat niște 
abilităţi de bază de dezvoltare personală. Chiar am reușit aseară 
s-o ducem în simulatorul de luptă câteva minute. Lucrurile 
progresează. Până la urmă, o să scoatem de la păstrare și 
armele, și uniforma și o să fie pregătită să revină pe teren. Daro 
să dureze ceva. Bărbatul cercetă un dispozitiv aflat la 
încheietura mâinii și adăugă: Acum. E programată la terapia de 
reintegrare în program în cinci minute, dar, mă rog, o să facă 
asta de trei ori pe zi în viitorul previzibil. N-o să moară dacă 
lipsește câteva minute dintr-o amărâtă de sesiune. Nu pentru un 
vechi prieten. 

Se întoarse spre Foster. Brusc, tonul i se schimbă, ca și cum 
ar fi vorbit cu un copil. 

— i-ar plăcea, Kit? Probabil că nu-ţi aduci aminte de mine, 
dar eu îmi aduc aminte de tine și, când erai doar atâtica, 
neastâmpărată de nu se poate, așa îţi ziceam. Ce zici? Vrei să 
rămâi un pic singură cu partenerul tău? Să staţi puţin de vorbă? 
Să vă puneti la curent? 

O mângâie pe cap. Ea se uită în sus spre el, apoi din nou la 
stafie. Wasp nu-i putea descifra privirea. Nici pe a stafiei. 

— Consideră-l un cadou de bun venit, zise bărbatul. Pentru 
serviciile aduse. Ridică vocea către ceilalţi: în regulă, să 
mergem. Apoi, încet, către stafie, în timp ce restul ieșeau în șir 
pe ușă: Camera e supravegheată. Știu că lumea spune acum că 
ești un erou, dar... nu încerca să fii erou azi. 

Erou? se gândi Wasp, apoi își aminti. Tu ce ai lăsat la pod? 
întrebase ea. O medalie, răspunsese stafia. Medalia pe care mi- 
au dat-o pentru că am predat-o pe ea. 

— Nu vreau să mai trec prin toate astea încă o dată, spunea 
bărbatul. Dacă faci vreo prostie, s-ar putea să te împuște ca pe 
un câine. Să vă împuște pe amândoi. Scăpaţi de sub control. 
Accident tragic. Parcă văd deja titlurile. 


Bătu pe umăr stafia și ieși, lăsându-i singuri în încăpere pe el 
și pe Foster. 

Stafia îngenunche, ca să-i vadă mai bine chipul. 

— Foster, zise el. Foster. 

O pauză, apoi: 

— Kit. 

Ochii ei se fixară asupra lui, dar așa cum se fixează ochii 
cuiva pe un obiect aflat la distanţă, privit printr-o fereastră. 

— Nu mă cunoști, zise stafia. Nu-i așa? 

Foster își încreți fruntea, deformând cicatricele cauterizate. 

— Eu, zise ea. Părea să aibă gâtul uscat. Nu sunt sigură. 

Deodată, avea ceva în mână. Chiar și acum, distrusă, era atât 
de rapidă, încât Wasp nu-și putea da seama de unde apăruse. 
Acum avea mâinile goale, iar în clipa următoare ţinea o bucată 
de hârtie, împăturită într-un pătrat. Foster o scutură de un colţ și 
hârtia se despături. Pe o parte, era mult text tipărit, deasupra și 
dedesubtul imaginii unui bărbat și unei femei înarmaţi, stând 
împreună în fața unei clădiri în ruine. Pe cealaltă parte, erau o 
mulțime de cuvinte, scrise neciteţ, cu o caligrafie înghesuită și 
furioasă. 

Wasp ar fi recunoscut-o oriunde. 

Foster se uita de la imaginea de pe hârtie la stafie și înapoi. 
Acum păru să-și dea seama de legături și se eliberă din ele. 
După cum arătau, păreau să fi fost făcute din tifon. 

In galeria de observaţie, care se întindea pe toată lungimea 
încăperii, se produse oarece agitaţie. 

— Oh, rahat, auzi Wasp pe cineva. 

Apoi răsunară mulți pași greoi, alergând. 

Foster nu lua în seamă ce se petrecea. 

— Cred, zise ea, întinzând hârtia, că asta e pentru tine. 

Până în momentul acela, Wasp nu văzuse niciodată stafia 
nesigură pe ea. Întinse mâna, dar nu luă hârtia, apoi o luă. 

— Hei, strigă cineva de la galeria de observaţie. Lasă aia jos și 
îndepărtează-te de ea. E un ordin. 

EI îl ignoră. O pușcă trase un foc de avertisment. Stafia se lipi 
de perete și tot ce reprimase până atunci începu să iasă la 
iveală. Işi scoase propria armă, o întinse într-o parte și trase fără 
să-și bată capul să ochească sau măcar să se uite. Un foc spre 
locul de unde venise prima împușcătură, apoi încă trei spre ţinte 
pe care Wasp nu le putea vedea. Era orbitor de rapid și mai mult 


decât iute. În tăcerea care urmă, începu să citească. 

Scriu aici o scrisoare către cineva de care nu-mi aduc aminte. 
Ei bine, mi se tot spune că ideile mele erau absurde. Ce mai 
contează una în plus? Am luat hârtia asta de pe masa lor. Și 
creionul ăsta, la fel. N-am prea mult timp. Am uitat așa de 
multe. Ştiu asta, chiar dacă nu-mi aduc aminte ce era. Îmi spun 
că îmi închipui, un vis urât, gata, liniștește-te, uite aici ceva să 
te ajute să dormi. Dar n-au dreptate. Știu că n-au dreptate. 
Trebuie să spun asta inainte să uit. Pe foaia asta e o fotografie. 
Mă văd pe mine în ea. Pare un exemplar de ziar. Tu ești cu 
mine, oricine ai fi tu. Arăţi ca un Paspartu. Ca un agent operativ. 
Ca mine. Poate că am lucrat împreună. Ne-am pus viețile unul în 
mâinile celuilalt. Îţi pun acum în mâini viata mea. Dacă eram 
prieteni, dacă ti-a păsat vreodată de mine, la dracu’, dacă mi-ai 
datorat vreodată o favoare, am nevoie de ea acum. Am nevoie 
să mă omori. Mi-au spus că am fost bolnavă și m-au vindecat, 
dar nu mă simt cum trebuie. Mă pun în simulator și încă mai pot 
lupta și mă pot hrăni și îmi pot lega bocancii și pot scrie vorbele 
astea, dar nu mă simt eu însămi. Nici măcar nu știu cui scriu 
toate astea. Trebuie să-mi aduc aminte de tine. Mă uit la 
fotografia asta și știu că trebuie să-mi aduc aminte de tine. 
Oricum, asta vreau. Asta e tot ce vreau. Te implor să mă ajuti. 
Nu vreau să fi murit degeaba, dar nici să trăiesc degeaba nu 
vreau. Și așa pare să fie cu ce mi-au lăsat ei. Nimic. Îti cer să mă 
ajuti pentru că mă uit la tine în fotografia asta și ceva mă face 
să cred că înţelegi. Oricum, bănuiesc că acesta este un rămas- 
bun. Nu știu sigur, dar pun pariu că ne-am distrat cât s-a putut. 
Ne mai vedem. 

Mâinile i se încleștară. Hârtia se mototoli. Stătu acolo o clipă, 
cu capul în jos, cu ochii închiși. 

— Nu pot, zise el. Ştii că nu pot. 

Foster zâmbi. 

— Sigur că poţi. Uită-te la tine. Pun pariu că ai ucis un milion 
de oameni. 

— Nu e așa, zise el, și atunci ușa sări în lături și, prea rapid 
pentru ochii lui Wasp, el se afla deja acolo, pentru a întâmpina 
orice ar fi intrat. 

Se auziră împușcături, dar niciuna dintre ele nu era a lui. Nici 
măcar nu-și bătuse capul cu arma. 

O clipă mai târziu, ușa se trântea cu zgomot, iar podeaua era 


presărată cu trupuri. Stafia își scutură sângele de pe sabie și se 
întoarse înapoi spre Foster - și încremeni. Expresia de pe chipul 
lui nu semăna cu nimic din ce văzuse Wasp până atunci și nici 
nu-și dorea să mai vadă vreodată. 

Wasp se întoarse și privi, cu răsuflarea tăiată, ca și cum a fi 
primit un pumn. 

Foster făcuse câţiva pași în încăpere. Wasp n-o văzuse nici 
măcar ridicându-se de pe scaun. Expresia de pe chipul lui Foster 
sugera că se dusese acolo cu un scop, dar Wasp n-avea de unde 
să știe dacă trupurile de la picioarele ei erau cele pe care le 
doborâse Foster cu mâinile ei sau dacă aterizaseră acolo după 
ce terminase stafia cu ele. 

In salopeta lui Foster erau două găuri clare, mai jos de 
claviculă și sub coaste. Inroșite la margini. 

In timp ce Wasp privea, expresia lui Foster se schimbă în 
consternare. Işi puse o mână pe burtă și o ridică lipicioasă de 
sânge. Se uită la stafie. Stafia îi întoarse privirea. Ochii lui erau 
înspăimântători. 

Nu se mișcă. Părea să fi uitat cum să o facă. 

Foster făcu câţiva pași împleticiţi și căzu, lovindu-se cu capul 
de piciorul scaunului. Fără să bage de seamă. 

— Uite, zise ea, sau cel puţin încercă. Părea că nu mai are 
suflare, de parcă ar fi alergat prea repede prea multă vreme. O 
să-ți fie mai ușor, zise. 

Stafia tot nu se mișca. 

— Te pot vindeca. 

Foster rânji, apoi se cutremură. 

— Ești un mincinos jalnic. O să se termine curând și o știi și 
tu. 

Din răni picura sânge întunecat, care părea negru în lumină. 
Dinţii îi erau roșii. 

— Haide, nu mă face să-mi rup singură gâtul. Dacă tot trebuie 
s-o facă cineva, vreau să fii tu. 

Râsul ei era deznădăjduit. Suna cleios, ca siropul care fierbe și 
se transformă în gem. 

— Oricine ai fi tu. 

Se ridică, făcu câţiva pași clătinându-se în lături, și căzu. Zăcu 
acolo, cu răsuflarea șuierând. 

— Nu mă lasa așa, zise ea. Măcar lasă-mă să mor cu... cu 
ceva demnitate. 


Nepoftită, lui Wasp îi veni în minte imaginea novicei căzute 
Aneko, îngenunchind în nisip, așteptând un moment de durere și 
primind în schimb mai multe zile de durere. Nu putea suporta s- 
o vadă acum pe Foster așa. Wasp clipi, dar, spre deosebire de 
novice, pe Foster nu reuși s-o alunge. 

Stafia încă mai stătea ca și cum prinsese rădăcini. Șovăia, de 
parcă ar fi existat o linie invizibilă între el și Foster și, dacă o 
trecea, zgomotul acela oribil al răsuflării ei s-ar fi oprit cu totul. 
Stătea acolo ca un arc foarte tensionat, ca o bombă nedetonată. 

De la distanţa lui, vorbi, cu un glas deznădăjduit. 

— De ce n-ai fugit? 

— Urma să fug. 

Tot pieptul lui Foster se străduia prea tare să adune aer, iar 
vocea ei abia mai era o șoaptă. 

— M-au înșfăcat. Aveau o siringă. Ce era în ea... era nou. Nu 
m-am putut opune. N-am putut... n-am putut. Trei zile. Era 
important. Nu știu de ce. Trei zile. Trei zile. Dar ei... 

Ochii îi rătăciră spre stafie. În ei, Wasp aproape că văzu 
scânteia conștiinței retrăgându-se, ca o torță scăpată într-un 
puț. 

— E ciudat, zise Foster. Era cineva în poză cu mine. Cineva 
pentru care am scris o scrisoare. Pentru o clipă, am crezut că tu 
erai. Dar presupun că am... 

Tăcu. 

Trecu un moment lung. 

Stafia scăpă sabia și îngenunche în faţa ei. Avea dispozitivul 
în mână, cel cu care vindecase glezna lui Wasp, cu secole după 
ce Catherine Foster căzuse, devenise amintire, iar amintirea, la 
rândul ei, fusese pe jumătate îngropată sau pe jumătate 
pierdută. Îl așeză pe gaura de sub claviculă. Se aprinseră 
luminiţele, iar dispozitivul țârâi și băzâi, măsurând rana din raza 
lui de tratament, apoi făcu un bip de condoleanţe în timp ce 
ceda și se închidea. Îl redeschise imediat și îl așeză pe rana de 
ieșire de pe spate. Lumini, ţârâit, bip, închis. Incercă la rana din 
burtă. Din nou, același lucru. 

— Nu, zise el. Ridică-te. Tâmpito, poţi încasa mai mult de- 
atât, să nu îndrăznești să-i lași să te învingă, ridică-te. 

O scutură. Îi dădu o palmă. Ei i se scurse sânge din gură. O 
lăsă înapoi pe podea, strângând-o atât de tare, încât Wasp auzi 
trosnind oasele din umerii din Foster. 


— Nu așa, Kit, zicea stafia, mai încet acum. Nu așa. 

Îi dădu drumul și îngenunche lângă ea, cu ochii închiși, cu fața 
lipsită de expresie. Nu închise ochii lui Foster. Stătu acolo multă 
vreme înainte să vină Wasp lângă el. 

— Totdeauna am crezut că eu eram cel mai... mai disciplinat, 
îi spuse el. 

Fără să se uite nici la Wasp, nici la Foster, nici la altceva. 

— Urmam ordinele. Fie că voiam, fie că nu. Eram... - gura i se 
schimonosi - de încredere. Pentru oamenii cu totul nepotriviți. 

Se opri. Wasp se așeză, fără să îndrăznească să rupă tăcerea. 

— Cei mai mulţi dintre noi... alegeam calea simplă. Făceam ce 
ne spuneau ei, pentru că n-aveam unde să mergem în altă 
parte. Habar n-aveam cum să trăim în lume. N-am fi fost 
niciodată luaţi drept oameni, oameni adevăraţi, care trăiesc 
vieți normale, cu... cu... familii și case și... și câini de companie 
și... 

Îi pieri vocea, cu un mușchi încordându-i-se pe maxilar. 
Evident, rămas fără cuvinte. 

— Plecarea din locul ăsta e cel mai greu lucru pentru oricare 
dintre noi. Și ea era singura care voia s-o facă. Era singura 
dintre noi care prefera să moară încercând în felul ei decât să 
trăiască în felul lor. Asta era disciplina lui Foster. 

O pauză lungă. 

— Avea încredere în mine. După... după tot ce s-a întâmplat, 
tot mai era o parte din ea care avea încredere în mine. Și am 
trădat-o. Ultimul lucru pe care l-a cerut cuiva, iar eu am trădat- 
o. Am lăsat-o să sângereze pe podeaua unui loc de unde 
încercase toată viața să scape, am lăsat-o să zacă acolo, 
înecându-se în propriul sânge, iar eu am stat acolo și m-am 
uitat... 

— Dar tu nu voiai să moară, zise Wasp jalnic. 

Dându-și seama ce tâmpit suna. Dându-și seama că oricum 
trebuia s-o spună, să spună ceva, să spună orice, să încerce să 
oprească durerea și furia și rușinea din glasul stafiei, chiar dacă 
numai pentru o clipă. Era un glas aspru, uzat până la 
destrămare, ca un lucru prea des cârpit ca să mai poată fi 
salvat. Era un glas ca tăișul în care te arunci când nu mai vezi 
nicio opţiune mai bună, iar Wasp se trezi întrebându-se, deodată 
și pentru prima dată, cum murise stafia. 

— Voiai să trăiască. 


Dar apoi în mintea lui Wasp reveni novicea Aneko, cu o duzină 
de răni supurând, târându-se prin oraș cu piciorul rupt, râcâind 
la uși care nu se deschideau, iar dorinţa lui Wasp ca ea să 
trăiască valora exact cât greutatea ei în rahat. 

Închise ochii. 

— Nici măcar nu mă mai cunoștea, zise stafia încet. Toată 
viața noastră împreună, și ea habar n-avea cine eram. Nu pot să 
nu mă tot întreb - dacă i-aș fi dat un motiv să aibă încredere în 
mine, dacă aș fi făcut cum mi-a cerut ea și aș fi ucis-o - în 
fracțiunea de secundă dinainte să i se oprească mintea, și-ar fi 
adus aminte? 

Wasp înghiţi, sau cel puţin încercă s-o facă. Avea gust de 
ţărână în gură. 

— Nu știu, zise ea. 

Wasp luă cu blândeţe mâna lui Foster. Era un cafeniu mai 
închis decât mâna ei și, dincolo de sângele întins pe ea, mult 
mai curată. Unghiile păreau roase. Wasp n-avea decât un braţ 
pe care-l putea folosi, așa că îi trecu stafiei mâna lui Foster și își 
scoase cuțitul. Puse lama, care lucea deja de sângele ei și al 
stafiei, roșu și argintiu, pe palma moartă. Sângele țâșni. Wasp 
închise ochii. 


Foster se ridică din trupul ei, de pe podea. Stafia nu semăna 
cu cadavrul ei. Cadavrul ei purta o salopetă însângerată și avea 
suturi ciudate pe cap. Stafia ei era din nou în uniforma unui 
agent operativ Paspartu, cu o sabie și un pistol la brâu. 

Stafia lui Foster se duse la ușă și o încercă. Incuiată. Scoase 
pistolul și trase în încuietoare, dar ușa tot nu se deschidea. Nici 
când o împinse cu toată puterea ei imposibilă nu reuși s-o 
spargă. Când bătu cu pumnii în ea nu lăsă nicio urmă. Sabia nu 
tăie în ea. 

Vocea preotului lui Catchkeep, din altă viață, în mintea lui 
Wasp. Ce dovedești? Ea tot moartă e, iar oamenii spun că stafia 
ei va rătăci veșnic pentru că e prinsă între lumi și Catchkeep n-o 
poate trece dincolo. 

Și încă ceva, ceva ce spusese stafia. Aici, jos, mori singur, 
umbli singur. Dacă nu cumva îi găsești pe cei cu care ai umblat, 
acolo sus, în lume, și nu mergi mai departe, și dacă nu continui 
să le reamintești, iar ei să-ți reamintească ţie, și dacă, atunci 
când locul ăsta îti smulge mintea, nu tragi mai tare de ea înapoi. 


Nu voia să se gândească la celălalt lucru, pe care stafia îl 
spusese adineauri. Dacă avea dreptate, și dacă rănile de pe 
cadavrul lui Foster ar fi fost făcute de sabia lui, în loc de 
gloanţele Paspartu... 

E blocată, înţelese Wasp. A fost blocată aici tot timpul. Pentru 
că nu-și poate aminti că se poate duce altundeva. Sau de 
altcineva cu care să se ducă. 

Lumina căzu pe sabia lui Foster, iar Wasp, văzând-o bine 
pentru prima dată, fu frapată de cât de mult semăna cu cuțitul 
ei de recoltat. Sabia era, desigur, mult mai lungă, dar forma 
lamei, ca și mânerul și garda, semănau tulburător de mult. Dacă 
cineva lua sabia și o frângea, apoi încrusta cele șaisprezece 
puncte de metal contrastant pe latul lamei și învelea în piele de 
câine mânerul care era prea mare pentru orice cuţit, oricât de 
sacru ar fi fost el, ar fi fost greu să deosebești cele două arme. 

Wasp își îngustă ochii. 

— Ce nai... 

Până în momentul ăsta, nici măcar nu fusese sigură dacă ea și 
stafia trecuseră cu adevărat printr-un punct de trecere sau 
rătăciseră doar printr-o amintire, sau câte un pic din fiecare, dar 
când vorbi, aici, acum, Foster se întoarse și o văzu. 

Apoi văzu stafia. 

Tăcerea dură un minut întreg, înainte de a fi destrămată de 
stafie. 

— M-am hotărât, zise el. 

Foster își înclină capul ca să-l cerceteze, chipul și uniforma și 
ne-vocea  cadaverică și bizară cu care vorbea. Părea 
dezorientată, de parcă stafia i se adresase într-o limbă pe care o 
știuse, dar o uitase în mare măsură, și încerca să pună cap la 
cap o traducere din cele câteva cuvinte care-i mai rămăseseră. 

Până la urmă, nu zise nimic. Wasp se gândi că probabil nu-și 
aducea aminte cum. 

Stafia trecu acum linia invizibilă de care se ferise. Se opri în 
faţa lui Foster, scoase din buzunar hârtia împăturită și i-o îndesă 
în mână. Apoi rămase acolo, cu pumnii strânși, privind-o cum o 
despăturește. 

Foster se uită de la stafie la fotografia de pe hârtie și înapoi. 

— Vino cu mine, zise stafia, așa de ușor și de încet, că Wasp 
ar fi putut doar să-și închipuie că-l aude. 

Ultimul lucru pe care-l văzu Wasp fură ochii căscaţi ai lui 


Foster. 

lar tensiunea din coardă, pe care Wasp o ignorase sau o 
răbdase, cedă în cele din urmă. De data asta nu mai era nici 
vânt, nici stafii, nici ușă. Nu era nimic. Era și nu era acolo. Nu 
era nicăieri. 


Trecu timpul. Poate o clipă, poate o zi. Un an. O viaţă. Deveni 
conștientă vag de niște pași care se apropiau de ea. Pași de 
cizme, două rânduri diferite, mergând împreună. Îi răsunau în 
cap. Probabil că stătea cu urechea lipită de pământ. Nu se putea 
ridica. Nu-și simțea picioarele. Poate din cauză că era moartă și 
trupul îi ajunsese deja la câinii de altar. Avea un gust ciudat în 
gură. Poate că era gustul pietrei verzi, care trebuia să aibă 
gustul înfrângerii. Pașii se opriră și se auzi un foșnet de țesătură 
foarte aproape de capul ei, ca și cum cineva s-ar fi ghemuit 
lângă ea, scotocind prin buzunarele hainei. Pentru o clipă, ceva 
emise două țârâituri scurte și începu să scoată un bâzâit, pe 
care Wasp mai mult îl simţi decât auzi: burtă, scalp și dinţi. Una 
câte una, rănile începură să usture, mai rău ca până atunci, ca 
și cum ar fi fost cauterizate până la os. Prefera să nu simtă 
nimic decât să simtă asta. Dură foarte multă vreme. Stăpâni 
durerea până la capăt - sau cel puţin încercă. Eșuă undeva, pe 
drum. 


Capitolul douăzeci și unu 


larna revendicase orașul lui Wasp. Zăpada se așternuse pe 
ramurile merilor, îngropase toate cărările de pe deal, ajungea 
până la genunchi în căsuţa ei abandonată, a cărei ușă fusese 
suflată de o furtună. In jurul altarului lui Catchkeep, novicele o 
dădeau deoparte din dreptul ușilor, iar câinii de altar o 
îngălbeneau cu urină. 

Stafiile pășeau fără să lase urme. Argintiu pe alb, înainte și 
înapoi, fără să ţină cont de forma drumurilor. Unele pășeau 
singure, altele în perechi sau grupuri. Unele se adunau și roiau 
ca albinele. Dedesubtul orașului existase o reţea de tuneluri, 
înainte să se prăbușească, lăsând în urmă ziduri albe încreţite 
ca hârtia și uși de grosimea taliei sărite din balamale. Fusese 
dintotdeauna un teren de vânătoare excelent pentru Arhiviste. 
Se spunea că acolo veneau stafiile de jos. 


Dar nu mai exista nicio Arhivistă care să le sacrifice și să le 
țină la respect, niciun cuţit și nicio haină pe care să le treacă 
mai departe. Arhivista care le avusese dispăruse, trupul ei nu 
fusese găsit niciodată, iar simbolurile titlului se pierduseră odată 
cu ea, undeva sub zăpadă. La primăvară, zăpada se va topi, iar 
în gura ei putrezită va fi pusă o piatră verde și toate lucrurile ei 
vor fi recuperate. Deocamdată, oamenii din oraș umblau în șir 
pe cărările mărginite de ziduri de zăpadă, iar stafiile treceau 
prin ei. 

Dacă ar mai fi rămas în viaţă cineva care să știe povestea, i s- 
ar fi părut potrivit, pentru că jos, în aceste tuneluri, bărbatul 
care devenise primul preot al lui Catchkeep găsise lama ruptă 
ce avea să devină cuțitul de recoltat, în vremea când orașul 
Sweetwater nu însemna mult mai mult decât câteva șoproane 
pe malul unui lac. O adusese acasă și i-o făcuse cadou fiicei 
sale. Aceasta era o fată isteaţă, cu ochi pătrunzători și o inimă 
curioasă, care, așa cum copiii lasă farfurioare cu lapte afară 
pentru pisicile vagaboande, lăsa grămăjoare de sare pentru 
morți. 

Când a descoperit puterea bizară pe care o avea lama asupra 
stafiilor, i-a adunat pe oamenii din oraș și le-a spus că singura 
cale de a afla despre lumea de Dinainte era sa acorde atenție 
morților și să arhiveze ce știau ei. Unii au crezut-o, unii nu. Dar 
după aceea, fie în bătaie de joc, fie cu respect, i-au spus 
Arhivistă. 

Curând după aceea, ea a murit tânără într-un accident care i- 
a sfâșiat partea dreaptă a feţei, de la tâmplă până la gură, ca și 
cum ar fi fost zgâriată de niște gheare uriașe. Oamenii din 
Sweetwater considerau deja că fata care prindea stafii era 
cumva închinată lui Catchkeep, al cărei domeniu erau stafiile. 
Felul cum a murit n-a făcut decât să consfinţească acest lucru. 
N-a lăsat în urma ei nimic în afară de un cuţit lung, niște sare, 
un carnet cu schițe de stafii și un tată care se obișnuise să 
trăiască din respectul și teama pe care le adusese casei sale 
munca fetei lui. 

Înainte de toate astea, totuși, în tunelurile albe, el găsise 
cuțitul de recoltat într-o încăpere unde cel mai întins dintre 
pereți era acoperit cu dulapuri imense făcute dintr-un soi de 
metal rezistent, gravate cu nume și numere. In total, erau 
douăsprezece. În ele se aflase hârtie, o grămadă, toată distrusă. 


Fotografii și arme și uniforme cu măsuri de copii. Dispozitive al 
căror scop nu-l putea ghici nimeni. Un centimetru și ceva de 
substanţă vâscoasă roșiatică ce păta cutii sigilate și aliniate, 
cam de 1,20 metri pe ceva mai puţin de 60 de centimetri, 
dotate cu discuri și scale, toate distruse acum. Și un dulap era 
cu totul gol. Dar în altul se afla lama. 

In altarul lui Catchkeep, ridicat deasupra celui mai îndepărtat 
loc unde ajungeau tunelurile, povestea era deja aproape de 
nerecunoscut. Tot ce mai rămăsese din ea era o lamă din 
subteran și o fată căreia îi fusese dată lama. O altă poveste se 
furișase și o eclipsase, așa cum se întâmplă cu poveștile, despre 
o stea care fusese desprinsă de pe cer și căzuse pe pământ sub 
forma unui cuţit, dar nimeni nu mai știa de unde venea partea 
asta. Catchkeep însăși, și toţi ceilalţi, sus, printre stele: Telalul, 
Tăciuniţa, Băiatul Hoitar, Rostuitoarea și Cel/Cea care Scăpase - 
din câte se știa, Ei erau la fel de bătrâni ca tunelurile sau chiar și 
mai bătrâni, când plecaseră să-și vadă de alte treburi, sub alte 
nume, de-a lungul unor drumuri moarte într-o lume de neștiut. 

Acum era dimineaţă, iar un soare trist sclipea peste gheaţa 
căzută peste noapte. Într-un spaţiu curăţat de zăpada veche, 
zece novice stăteau în cerc în jurul celor două aflate în mijloc. În 
spatele lor, oamenii din oraș se adunaseră, vorbind între ei, 
arătând cu mâna, dându-și coate, în timp ce novicele stăteau în 
tăcere și le priveau pe surorile lor luptându-se. Preotul lui 
Catchkeep ședea într-un scaun înalt, învelit și acoperit ca să nu-i 
fie frig, cu ochii întredeschiși în soarele de iarnă. 

Poate că nu mai existau cuțitul de recoltat și haina Arhivistei, 
dar sistemul care fusese clădit în jurul lor rezistase patru sute 
de ani și nu pierea ușor. 

Așa că fetele din cerc se atacau una pe cealaltă, cu încălțările 
lor subţiri alunecând în noroi. Aveau mâinile învineţite de frig. 
Zăpada fu împroșcată pentru prima dată cu sânge, iar în 
mulţime unii înjurară în barbă și își goliră pe ascuns buzunarele 
în favoarea vecinilor lor. 

Și o siluetă cu glugă, purtând o haină lungă, își făcu loc prin 
mulţime, prin cercul de novice, spre locul unde cele două fete, 
una rănită, una șchiopătând, se uitau cu ură una la alta peste 
cei câţiva metri ai arenei. Silueta se opri între ele, își dădu jos 
gluga, scoase un cuţit lung de la curea și îl aţinti spre preotul lui 
Catchkeep, aflat în scaunul lui confortabil. 


— Vino aici, zise. Coboară aici și luptă-te cu mine. 

Silueta avea chipul de nerecunoscut, scofâlcit și palid, și părul 
tuns destul de scurt în unele locuri ca să stea ridicat ca niște 
ţepi, și părea destul de slăbită să se prăbușească în zăpadă și să 
nu se mai ridice de acolo, dar ochii preotului lui Catchkeep 
lunecară de la haină la cuţit și se făcură mari. 

— Wasp? Dar ești moartă. 

Wasp făcu o mică reverență batjocoritoare, tresărind ușor 
când ce mai rămăsese din rana adâncă din lateral protestă. 

— Mai vedem. 

Novicele se holbau la ea cum s-ar fi holbat dacă ar fi coborât 
pe pământ dansând însăși Rostuitoarea, cu tot cu mantia de 
oase și burta goală. Acum se uitau la preotul lui Catchkeep, să 
vadă ce o să facă. Preotul lui Catchkeep le văzu privindu-l. 

— Wasp, Wasp a noastră, se tângui el, jucând teatru pentru 
mulțime. Cea mai bună și mai strălucită s-a întors. 

— Nici vorbă, zise ea. Ai două variante. Una e să cobori și să 
te aperi. A doua e să-ţi strângi lucrurile și să pleci, și să nu te 
mai uiţi în urmă. 

Preotul lui Catchkeep fluieră după câinii de altar. Nu veniră. 
Wasp scutură din cap. 

— N-au cum să te audă. 

Chipul preotului se înăspri. Scoase o mână de sub mantie, cu 
ceva scânteind între degete. Un cuţit de aruncat. Il azvârli spre 
capul ei. Ea înălţă cuțitul de secerat și îl opri în aer. Lumea se 
împrăștie din jurul ei, și novicele, și orășenii. Ingrămădindu-se 
prin nămeţi, înfundându-se în zăpadă până la genunchi. Wasp 
nu era sigură dacă le era mai teamă de cuţitele preotului lui 
Catchkeep decât de al ei. Se uitau la ea de parcă era ea însăși o 
stafie. Câteva dintre novice se năpustiră spre altar și se 
întoarseră imediat, înarmate. 

— Ai devenit mai rapidă, zise el. Dar încă nu suficient de 
rapidă. 

Wasp își desfăcu brațele. 

— Arată-mi. 

El nu făcu nimic. Ea nu făcu nimic. Nu interveni nimeni. 

— Cât așteptăm, se adresă ea mulţimii, să vă întreb ceva. De 
fapt, e un fel de ghicitoare. Poate că o putem dezlega împreună. 
Nu vi se pare ciudat că niciuna dintre novicele astea nu vine din 
familii din oraș? Nimeni dintre voi nu le recunoaște, nu-i așa? 


Nimeni dintre voi nu le-aţi văzut născute cu semnul lui 
Catchkeep. Nici măcar ele nu știu care le sunt familiile. Cine 
sunt ele. Cine ar fi trebuit să fie, dacă nu le-ar fi ales Catchkeep 
pentru misiunea sacră. Pur și simplu... au apărut... cumva. Cu 
hainele în spinare și cu cicatrice pe față. Cu el. Catchkeep nu 
poate găsi aici copii cărora să le poată încredința misiunea Ei? 
Aici, unde sunt păstrate obiceiurile Ei? 

Următorul cuţit îi trecu peste cap și se îngropă în zăpadă. O 
lovitură de avertisment. Nu tresări. Dacă o lovea acum, 
demonstra că ea are dreptate, iar ea știa că nue nici pe departe 
așa de prost. Bănuia că are la dispoziţie un minut sau două, în 
care el va încerca întâi s-o discrediteze. Știa că scăparea ei de 
aici depindea de reușita lui. 

— În ce temei ne faci să pierdem timpul aici, Wasp? Sunt 
sigur că e distractiv să te joci de-a trezitul din morți, dar dacă 
ești nerăbdătoare să te baţi, sunt aici două novice foarte bune 
care sunt deja încălzite. 

Făcu un gest spre ele. Ele se uitară una la alta, apoi la Wasp. 
Nu se mișcară. Ascultau. 

— V-aţi uitat vreunul la cicatricele astea? continuă Wasp, fără 
să-și ia ochii de la preotul lui Catchkeep, care păli ușor, chiar 
dacă nu-l părăsi stăpânirea de sine. V-aţi uitat cu adevărat? 
Arată a cicatrice făcute de ghearele imense ale lui Catchkeep? 
Sau seamănă mai mult cu ceva făcut, oh, nu știu, cu cuțitul pe 
obrazul unui copilaș care plânge? 

Majoritatea novicelor pufniră, sau își dădură ochii peste cap, 
sau scuipară și o blestemară, iar curând izbucniră în râs. Dar 
câteva începură să-și cerceteze una alteia cicatricele, o fată 
prinzând-o pe alta de bărbie și întorcându-i faţa spre lumină. Era 
aproape ca și cum s-ar fi uitat în oglindă. Una câte una, cele mai 
multe încetară cu râsul și li se alăturară. În definitiv, novicele 
cunoșteau rănile de cuţit mai bine decât oricine dintre cei de 
față. Incepură să mormăie între ele. 

— Vrei să pleci? spuse preotul lui Catchkeep. 

Mai tare acum, ca pentru a-i acoperi vocea, deși ea nici măcar 
nu vorbea. 

— Vrei să întorci spatele onoarei și chemării tale și să te duci 
să tremuri în vreo peșteră și să-ți păstrezi libertatea? N-o să te 
hrănească. N-o să te încălzească. Dar ţi-o ofer. Ea ta. la-o și du- 
te. 


Una dintre novice, cea care făcuse să curgă prima dată sânge 
în luptă, începuse să se învârtă în spatele lui Wasp, cu cuțitul în 
mânecă. La vorbele preotului lui Catchkeep, încremeni. 

— De ce să plece ea? întrebă, dar nu primi răspuns. 

Novicea se uită de la preotul lui Catchkeep la Wasp, la 
celelalte novice, care încă își mai atingeaţi obrajii una alteia și 
vorbeau între ele. Glasurile lor se auzeau mai tare acum. 
Niciuna dintre ele nu mai râdea de Wasp. 

Ochii novicei se făcură mari. 

— Încerci să scapi de ea pentru că toate aiurelile pe care le 
împroașcă sunt adevărate? 

Aproape toată lumea încetă să mai vorbească deodată. Toţi 
ochii erau îndreptaţi fie spre novice, fie spre preotul lui 
Catchkeep, fie spre Wasp. Wasp vorbi în tăcerea aproape totală. 

— Nu mă lupt cu tine pentru libertatea mea, spuse ea. Işi 
ridică bărbia spre novice, privi peste umăr fix spre cea care se 
furișase în spatele ei. Mă lupt cu tine pentru libertatea lor. 

Tăcerea era totală acum. Toată lumea se uita atent la Wasp. 
Ea își simțea gâtul de parcă înghiţise nisip. Işi drese vocea și 
continuă să vorbească. 

— Ele stau acolo în zdrențe, iar tu ești ferit de zăpadă într-o 
grămadă de pături. Ele dorm pe piatră, tu dormi într-un pat de 
fulgi. Mâinile lor sunt crăpate și pline de bătături și jupuite. Ale 
tale sunt catifelate. Oamenii din oraș te hrănesc, iar novicele 
capătă resturile. Nu-i de mirare că se urăsc unele pe altele. Nu-i 
de mirare că se luptă unele cu altele. Nu-i de mirare că se 
cațără unele peste altele ca să iasă din groapa care e locul ăsta. 
Wasp se întoarse spre novice și ridică vocea, ca să fie cât de 
limpede și puternică putea, ceea ce nu însemna mare lucru: Nu 
Catchkeep v-a ales. Pe niciuna dintre voi. Arătă spre preotul lui 
Catchkeep: El a făcut-o. 

Preotul lui Catchkeep râse forțat. 

— Doar n-o să staţi să ascultați toate astea, se adresă el 
mulţimii. 

Unii dintre cei din mulţime râseră și ei, pe jumătate convinși. 
Li se adresă lor. 

— Ascultaţi-mă pe mine. A înnebunit. Prea mult Moloz, prea 
multă iarnă. Wasp, scumpete, coboară de acolo. Nu interesează 
pe nimeni... 

— Pe mine mă interesează, spuse tare una dintre novice. 


Wasp recunoscu vocea. Poate că unele dintre noi se uită la 
asta și văd slăbiciune. Poate că unele dintre noi văd altceva. 
Wasp nu-i dăduse înapoi pătura. 

— Care-i problema? E doar o poveste. Noi suntem în regulă. 
Novicea îi zâmbi preotului lui Catchkeep. Doar dacă n-ai ceva de 
ascuns. 

Asta îi mai aduse lui Wasp un moment de liniște, un alt 
moment în care nu-i zbură niciun cuţit în beregată. Vorbi. 

— Poate Catchkeep e reală și poate că nu e. Nu știu. Poate 
cuțitul ăsta a căzut din ceruri și poate că nu. Poate că a existat 
un bărbat, cu multă vreme în urmă, care a crezut că poate vorbi 
cu stelele, și o fată cu o cicatrice pe faţă care a crezut că stelele 
au ales-o. Poate că a ridicat cuțitul și și-a dat seama că o ajută 
să audă stafiile și așa a învăţat să le asculte. Nu știu când s-a 
năruit sistemul. Când a devenit ceva care numește fetele novice 
și le asmute una împotriva alteia. Ceva în spatele căruia să se 
ascundă oameni ca e/. Wasp făcu un gest cu cuțitul cel lung. Ei 
bine, îi spuse preotului, ai terminat cu ascunsul. Te provoc. Vino 
și înfruntă-mă. Sau pleacă. 

Întâi, se gândi: Nu pleca. Mi-as dori să nu pleci. 

Apoi își dădu seama că de fapt nu-i mai păsa. O obosea și 
numai să-l privească. 

Unii dintre orășeni încă mai păreau nesiguri dacă s-o înșface 
sau s-o asculte. Lor li se adresă. 

— Vă curăţă el casele de stafii? Sau vă aduce stafii, când 
aveţi nevoie de ele? 

Se uită la moașă, care stătea cu mâinile pe umerii nepoată-sii. 
Moașa făcu un semn slab de încuviinţare din cap. Probabil că 
pentru cei mai mulți n-a mers, se gândi Wasp către ei. N-avea 
cum să se termine cu bine. 

— El e cel care prinde stafii și află lucruri de la ele și vorbește 
pentru ele? Nu. ÎI ţineţi bine hrănit și mulţumit, deși nu face 
nimic. Îl lăsaţi să ia pruncii și să-i crească și să-i bată, pentru a-i 
transforma în alti oameni care să îl ţină bine hrănit și mulţumit. 
Dar, pentru voi, eu sunt cea care e un monstru. Eu și stafiile de 
care vă apăr. 

Glasul lui Foster îi trecu prin minte ca o cometă. 

— Ei bine, dacă e să fiu un monstru, o să fiu propriul meu 
monstru. Arătă spre novice: Și ele la fel. 

Din senin, preotul lui Catchkeep aruncă încă un cuţit. Wasp 


era pe jumătate răsucită, cu faţa spre oameni. N-ar fi trebuit să 
mă întorc cu spatele la el, se gândi ea inutil. Proastă, proastă... 

Işi repezi brațul să pareze ce se putea din lovitură - dar 
lovitura nu veni. 

Novicea care se strecurase să o înjunghie pe la spate stătea 
acum în fața ei, cu cuțitul preotului lui Catchkeep vibrând în 
scutul improvizat de pe braţul ei. 

Expresia de pe chipul preotului lui Catchkeep. Lui Wasp i-ar fi 
plăcut s-o imortalizeze în stâncă și s-o păstreze pentru 
totdeauna. Işi dădu seama că și expresia de pe chipul ei era 
probabil asemănătoare. 

Novicea îl privi direct și vorbi cu vocea aspră și groasă. 

— Te-am întrebat dacă e adevărat. 

El râse din nou, forțat. 

— Nu fi proastă, fată, sigur că nu e. Wasp a noastră a fost 
întotdeauna un pic... 

— Și atunci, de unde venim noi? întrebă novicea care-i 
împrumutase lui Wasp pătura, acum multă vreme. Dacă ea 
minte. Spune-ne. 

— Și cicatricele noastre, sări alta. 

— Restul e destul de adevărat, spuse alta, ezitând. Noi facem 
toată treaba. 

— Și dormim pe piatră, spuse alta. 

— Și să nu uităm biciuirile, zise alta. 

— Tess a murit, adăugă alta, încet, uitându-se în jos. Pentru 
că a încercat să-și găsească părinţii. 

Privirea i se înăspri când o ridică. 

— El a ucis-o. Ne-a pus să-l ajutăm. 

O pauză. 

— Ea mi-a adus supă odată, când eram bolnavă. 

— Și el fură din ofrandele de altar pe care le lasă oamenii 
pentru Catchkeep, zise alta. Am văzut eu. Am văzut un bătrân 
înfometat care a lăsat mâncare acolo și a doua zi a căzut mort 
pe stradă, în timp ce ăsta le dădea mâncarea câinilor. 

— L-am văzut când a luat un colier pe care îl lăsase o fată, 
spuse alta. Ea îl lăsase și o rugase pe Catchkeep să ajute stafia 
surorii ei să-și găsească drumul. Spusese că asta era tot ce mai 
rămăsese de pe urma ei. 

Acum și orășenii mormăiau, cum făcuseră și novicele. 
Novicele, la rândul lor, strigau acum. Asta îl făcu pe preotul lui 


Catchkeep să se ridice în picioare, cu câte un cuţit în fiecare 
mână. Dar tot nu cobori. 

— Am vrut să te ucid de când mă știu, zise Wasp încet. Azi, 
eram gata să spun ceea ce tocmai am spus, să le spun novicelor 
că ești al meu și să te ucid. Wasp ridică din umeri. Dar mă uit la 
ele, iar ele se uită la tine, și nu sunt sigură că le-am văzut 
vreodată dorindu-și așa de tare ceva. Și, ei bine, nimeni nu le-a 
dat cu adevărat nimic până acum. Se întoarse spre novice, spre 
mâinile lor cu cuțite și ochii lor înfometați: M-am răzgândit. E al 
vostru. 


larna a trecut și a venit primăvara. Gheaţa a crăpat. Zăpada 
s-a topit. Din noroiul rece au răsărit frunze, apoi flori. Când 
drumurile au devenit accesibile, una sau două dintre novice au 
plecat de la altarul lui Catchkeep, decise să-și caute familiile de 
la care fusese luate, vieţile pe care ar fi trebuit să le aibă. 
Câteva au ales în schimb să pună bazele unei familii a lor. Unele 
s-au împrăștiat prin oraș și s-au apucat de diverse meşteşuguri: 
una și-a folosit privirea pătrunzătoare și stomacul rezistent să 
înveţe de la moașă cum să vindece; alta și-a pus spinarea și 
umerii puternici la dispoziţia fierarului și a învățat să schimbe 
fragmentele recuperate în unelte. Altele au învăţat să coacă 
pâine sau să deseneze hărţi sau să crească albine sau să 
prepare bere, sau au ocupat posturi la focurile de gardă, cu 
armele pregătite, cu ochii cercetând dealurile din depărtare. Și- 
au văzut lutul vieților lor luând încet formă în propriile mâini. 

Altele au rătăcit, iar unele dintre cele care au plecat s-au 
întors, aducând cu ele noi meserii și cunoștințe. Dintre lucrurile 
preotului lui Catchkeep, au împărțit între ele ce le-ar fi putut 
ajuta să treacă peste iernile lungi și au ars restul. Au curăţat 
reședința de sus până jos și au aerisit toată clădirea trei zile în 
șir, în caz că ar mai fi fost fete-stafii încă prinse acolo în peretii 
de piatră, dar n-a fost văzută plecând niciuna. Au păstrat altarul 
și au avut grijă ca piedestalul lui Catchkeep să nu se umple de 
praf și să nu fie furate ofrandele. 

Deocamdată, când n-o irita compania, Wasp stătea cu ele. În 
lipsa preotului lui Catchkeep, a Arhivistelor și a novicelor, au 
început să-și spună pe numele pe care și le aminteau, iar cele 
care nu și le mai aminteau și-au găsit altele noi. 

Isabel nu ajunsese niciodată înainte să le cunoască pe novice. 


Păruse că n-avea rost. Când era ea însăși novice, se uita la ele și 
nu vedea decât niște rivale. Ca Arhivistă, se uita la ele și nu-și 
vedea decât moartea. Acum a aflat care dintre ele cânta în 
șoaptă când mătura podeaua, care se pricepea la plantele 
tămăduitoare, care era somnambulă; care dintre ele nu învățase 
niciodată să citească și care voia să-și facă timp s-o învețe. Care 
dintre ele nu-și puteau înfrâna gustul pentru luptă și se antrenau 
pe câmp la lumina lunii, când nopţile erau călduroase. 

Și, dacă s-a uitat Catchkeep în jos și a observat neglijarea 
sarcinilor sau absența preotului Ei, nu s-a plâns niciodată. 

Când pământul s-a dezgheţat, au îngrijit livada, au perforat 
arţarii de zahăr ca să extragă siropul, au plecat în căutare de 
verdeturi sălbatice și au plantat legume, apărându-le de 
căprioarele care veneau să mănânce lăstarii. Vara, au cules 
mure sălbatice din pădure și au recoltat mai multe boabe decât 
puteau mânca, așa că le-au uscat pentru iarnă. Toamna, erau 
struguri sălbatici micuţi, prăfuiţi de fermentare, și au făcut vin, 
și au vânat, și au pus merele la soare să se usuce, și au dat 
toate astea la schimb, ca să obţină lucrurile pe care nu le 
puteau face sau cultiva singure. larna, nu încuiau niciodată ușa 
și ţineau focul duduind în vatra mare de piatră, masa suficient 
de mare și suficient de plină pentru oricine care rătăcea prin 
frig. 

Uneori, veneau și stafii. Isabel nu a mai întâlnit niciuna care 
să-i poată vorbi, dar încă mai erau cele care repetau ultimele 
cuvinte cu care muriseră sau un nume, iar ea le nota cu 
sârguinţă și respect. A început să facă schimburi pentru 
bucățele de hârtie și a învăţat cum să le înmoaie și să le bată ca 
să le facă foi. A învăţat să facă și cerneală și să cioplească un 
toc. A schiţat fiecare stafie pe care o vedea, și nu a recunoscut 
niciuna. 

Cuţitul de recoltat nu mai era de niciun folos acum. Ca o cheie 
înmânată de-a lungul secolelor, până când nimeni nu-și mai 
amintea la ce încuietoare folosește sau ce ușă deschide, 
așteptase, așa cum așteptase și Foster, să cadă în mâinile cuiva 
care, fără să știe ușa, era dornic, în condiţii foarte grele, să 
încerce s-o găsească. Se dusese până acolo și se întorsese, iar 
acum era doar un cuţit mare, cu un mâner uriaș și o gardă ca de 
sabie. Isabel scosese constelația și desfăcuse pielea de câine de 
pe mâner și îl păstra întotdeauna ascuţit și întotdeauna lângă 


ea. 

Din când în când, se întreba dacă o să vină cu ea când va 
muri, jos, în cealaltă lume, de dedesubt. Dacă va putea tăia prin 
țesătura acelui loc, făcând uși prin care ea nu trebuia decât să 
treacă pentru a ajunge acolo unde voia să meargă. Nu-și dădea 
voie să se gândească prea mult care ar fi fost locul acela. 

Într-o zi, toamna târziu, era în spatele altarului, construind o 
cutie de lemn pentru însemnările de teren de anul viitor, când 
auzi pași care se apropiau din spate. O pereche de pași se opri, 
apoi și cealaltă. N-avea nevoie să se întoarcă pentru a ști cine 
stătea acolo. 

— Bănuiesc că-l vrei înapoi, zise ea, atingând cuțitul de la 
centură. 

— Păstrează-l, spuse Foster, iar în glasul ei se simţea 
zâmbetul strâmb pe care și-l amintea Isabel. Îl am pe al meu. 

O pauză, pe care Isabel n-o putea descifra. 

— Ai mulţumirile mele. Pentru tot. 

Isabel dădu din cap, eschivându-se. Nu știa ce s-ar fi 
întâmplat dacă se întorcea. N-avea încredere în ea să riște. 

In spatele ei, o auzi pe Foster dându-se deoparte, auzi pașii 
stafiei înaintând și pe el trăgându-și sabia. 

— Dacă vrei să vii cu noi, zise el, o să fie rapid și fără dureri. 
Îți promit. 

Ceva i se smuci în piept, în locul unde se aflase o coardă 
argintie, iar Isabel se trezi rânjind. Nu i se potrivea cu chipul și 
cu sentimentele, dar dacă nu rânjea ar fi plâns. 

Clipind tare, se uită încremenită în zare, unde, chiar și de aici, 
putea distinge o grămadă argintie pe lespedea de jos a Dealului 
Execuţiei. Nenumărate stafii rătăcind, către sau dinspre orice le 
mâna, nestingherite de fete cu cicatrice și cuțite, care crezuseră 
că înțeleg lumea. 

De acolo, privirea îi fu atrasă în jos. Spre clădirile din jurul 
altarului, spre oraș, spre câmpiile pe care le desţeleniseră și le 
plantaseră, spre casele pe care le ridicaseră - mii de feluri în 
care fetele acelea întinseseră mâinile împreună și schimbaseră 
lumea aceea, sau se schimbaseră pe ele, până când ele și 
lumea ajunseseră să se potrivească bine una într-alta. 

— O să ţin minte, îi zise ea. Dar nu astăzi. 


Mulţumiri 


În primul și în primul rând, mulțumiri lui Ysabeau S. 

Wilce, îngerul păzitor al acestei cărți, fără de care aceasta ar 
fi avut de suferit. 

Sunt profund recunoscătoare Editurii Small Beer Press, pentru 
că a riscat cu Wasp și exemplarul ei, când toţi ceilalți mi-au spus 
că sunt nevandabile. Redactorul meu, Kelly Link, este cel mai 
atent, pătrunzător și incisiv lector cu care am avut vreodată 
plăcerea să lucrez. Toate părţile bune din această carte au ajuns 
așa cu ajutorul magiei ei; toate bucătelele plicticoase rămase 
sunt întru totul ale mele. 

De asemenea, Kate McKean de la Agenţia literară Morhaim s- 
a dovedit nepreţuită în scurtul timp cât am lucrat cu ea și abia 
aștept s-o am de partea mea ceva vreme de-acum înainte. 

Multumiri și primilor mei cititori, o echipă uimitoare: Mike și 
Anita Allen, Patty Templeton, Caitlyn Paxson, Julia Rios, Ysabeau 
S. Wilce, Autumn Canter, Dominik Parisien și C.S.E. Cooney. Și 
familia mea a intervenit cu puncte de vedere interesante și 
utile, așa că le mulţumesc și lui Matt, Steve și Char Kornher. Și 
tuturor celorlalţi care mi-au oferit pe parcurs sfaturi și sprijin sau 
m-au ascultat văitându-mă de scrisori de intenţie, găsirea 
agenților etc., inclusiv, dar nu numai, Francesca Forrest, Erik 
Amundsen, Jeff Vandermeer, Ellen Kushner, Amal El-Mohtar, 
Leah Bobet, Sally Harding și Alex Dally Macfarlane. Scuze și 
mulţumiri tuturor pe care i-am lăsat fără voie pe dinafară. Vă 
știți voi care sunteţi. 

Mike și Anita Allen mi-au publicat povestirea „On the Leitmotif 
of the Trickster Constellation în Northern Hemispheric Star 
Charts,  Post-Apocalypse” (Despre  laitmotivul  constelaţiei 
Șmecherului în hărţile stelare ale emisferei nordice, post- 
apocalipsă), care, în cele din urmă, a devenit, sub altă formă, 
această carte. Le mulţumesc din nou, ca și lui Alex Dally 
Macfarlane, care a republicat-o în The Mammoth Book of SF 
Stories by Women. 

Și lui Dan Stace, care, deși n-a scris în viața lui nici măcar un 
singur cuvânt de ficțiune, rămâne cel mai bun în materie de 
brainstorming pentru cărţi. Nu înțeleg asta, dar până acum am 
învăţat să nu mă mai întreb. Mulţumesc, amice. 


arcina lui Wasp e simplă. Să vâneze stafii. Şi în fiecare an trebuie să lupte 

p ca să rămână Arhivistă. Singură și disperată, face o înţelegere cu statia 

7 unui supersoldat. Va merge cu el in lumea lui subpământeană pentru a 
căuta stafia demult pierdută a partenerei sale, iar în schimb va afla mai multe 
decât orice Arhivistă dinaintea ei despre lumea lui preapocaliptică. Şi sunt 
multe lucruri de ştiut. În definitiv, Arhivistele sunt însemnate dinainte de 
naştere, menite să facă munca sacră a unei zeițe. Sunt alese. Sunt speciale. Sau 
cel puţin aşa li se spune de patru sute de ani. 

Arhivista Wasp se teme că nu ea este cea aleasă, că nu va supraviețui 
călătoriei imlumea subpământeană, că viaţa violentă de care a scăpat era poate 
mai bună gât locul spre care se îndreaptă. 

Dar nubăvistă decât o singură modalitate de a afla. 


Best Fiction for Young Adults 2016 


us Reviews Best Teen Books of 2015 
Book Riot Best of 2015 


„Linerii vor empatiza cu frământările in i Waspgi 

ei de a înțelege o lume plină de ură şi violenţ A daia 
captivantă îi vor atrage chiar şi pe cititorii cei mai fezervaţi. În f A 
lectură obligatorie pentru fanii distopiilor, care preferă să evitefpoveştile de 
dragoste şi finalurile previzibile” T 


SCHOOL LIBRARY JOURNAL 


ISBN: 978-606-793-031-3 


AINN 


E =a | 
x 0313) 


LE i DGF www.edituracorint.ro 


C P 


| 


06